vineri, 14 februarie 2020

SF. IOAN GURA DE AUR OMILII LA EVANGHELIA DUPA IOAN VOL. 1



PATRIARHIA ROMÂNĂ

SFÂNTUL IOAN GURĂ DE AUR

Omilii la Evanghelia după Ioan

Volumul I

COLECŢIA PĂRINŢI ŞI SCRIITORI BISERICEŞTI INIŢIATĂ ÎN ANUL 1977 DE PATRIARHUL IUSTIN (f 1986) ŞI RELUATĂ, ÎN SERIE NOUĂ, ÎN ANUL 2007 CU BINECUVÂNTAREA PREAFERICITULUI PĂRINTE DANIEL PATRIARHUL BISERICII ORTODOXE ROMÂNE

COMISIA PATRISTICĂ

Preşedinte: Daniel, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române; Vicepreşedinţi: Varlaam, Episcop Vicar Patriarhal; Acad, prof. univ. dr. Emilian Popescu; Membri: Prof. univ. dr. Florica Bechet; Pr. prof. univ. dr. Constantin Co man; Prof. univ. dr. Ioana Costa; Prof. univ. dr. Traian Diaconescu; Prof. univ. dr. Ana-Cristina Halichias; Pr. prof. univ. dr. Vasile Răducă; Prof. univ. dr. Nicolae-Şerban Tanaşoca; Prof. univ. dr. Tudor Teoteoi; Secretari: Ierom. dr. Policarp Pîrvuloiu, Adrian Băiculescu

PĂRINŢI ŞI SCRIITORI bisericeşti

SERIE NOUĂ

15

SFÂNTUL IOAN GURĂ DE AUR

Omilii la Evanghelia după Ioan Volumul I

CARTE PUBLICATĂ CU BINECUVÂNTAREA PREAFERICITULUI PĂRINTE DANIEL PATRIARHUL BISERICII ORTODOXE ROMÂNE

Traducere din limba greacă veche de Maria-Iuliana Rizeanu Introducere şi note de Ierom. Policarp Pîrvuloiu

Ediţie îngrijită de către Departamentul „Carte patristică” al Editurilor Patriarhiei Române

Redactor coordonator: Ierom. dr. Policarp Pîrvuloiu Redactori: Mircea adrian Băiculescu, Florin Filimon, Maria iuliana Rizeanu

Tehnoredactare: Laura raluca Cristea

Viziune grafică: Maria Coman

Sponsorizare: Acest volum a fost publicat cu sprijinul Parohiei Ortodoxe Române „Naşterea Domnului” din Stuttgart (Preot paroh dr. Mihăiţă Bratu).

Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale a României IOAN GURĂ DE AUR, sfânt

Omilii la Evanghelia după Ioan Sfântul Ioan Gură de Aur; trad, din lb. greacă veche de Maria-Iuliana Rizeanu; introd. şi note de ieromonah Policarp Pîrvuloiu; carte publicată cu binecuvântarea Preafericitului Părinte Daniel, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române. bucureşti: Basilica, 2016vol.

ISBN 978-606-29-010i-l

Vol. 1. - 2016. iSBN 978-606-29-0105-9

I. Rizeanu, Maria Iuliana (trad.)

II. Pîrvuloiu, Policarp (pref.) (note)

226.5.07

© BASILICA

ISBN 978-606-29-0105-9

NOTĂ EDITORIALĂ

Nu fără temei simbolul mistic atribuit celei de-a patra Evan­ghelii este vulturul. Imaginea este cât se poate de sugestivă, fiindcă, precum observa Fericitul Augustin, aghiograful, chiar de la primele rânduri, ne strămută în veşnicia cea fără de hotar, mai mult, chiar ne poartă cugetarea înainte de facerea lumii, înlăuntrul Tainei ce­lei nepătrunse a Naşterii Logosului din Dumnezeu-Tatăl. Arareori, vulturul cel purtat de Duhul Sfânt se pogoară pe pământ, dar şi atunci îşi păstrează privirea îndreptată către cele înalte.

Mulţi autori patristici şi-au încercat condeiul alcătuind co­mentarii şi tâlcuiri la această „Evanghelie spirituală”, cum o numea Clement Alexandrinul. Printre aceste comentarii, un loc aparte îl ocupă omiliile altui mare Ioan la aceste cuvinte de foc ale Duhu­lui, aşternute în scris de acel Ioan care şi-a plecat capul pe pieptul Logosului întrupat, ascultând freamătul tainelor celor din veac as­cunse şi acum dezvăluite, pe cât îi este omului cu putinţă a pricepe, prin Evanghelie.

6

Sfântul Ioan Gură de Aur ne avertizează, încă din prologul operei sale, că acela care va deschide Evanghelia nu va afla aici spec­tacole lumeşti, divertisment trecător sau podoabe omeneşti: „Căci fiul tunetului, cel iubit de Hristos, stâlpul bisericilor din întreaga lume, cel care are cheile cerului, cel care a băut paharul lui Hristos şi cu botezul Lui s-a botezat, cel care s-a plecat pe pieptul Stăpânu­lui cu multă îndrăzneală, acesta vine acum la noi. Nu intră pentru a juca o piesă, nu cu faţa acoperită cu o mască (căci nu astfel de lucruri va spune), nici suindu-se pe scenă, nici săltând în orhestră, nici împodobit cu haină de aur, ci având veşmânt de o neasemuită frumuseţe. Căci ni se arată înveşmântat în Hristos, cu picioarele cele frumoase încălţate pentru pregătirea Evangheliei păcii, având cingătoare nu în jurul pieptului, ci în jurul coapselor, nu din piele purpurie, nu poleită cu aur, ci ţesută din adevăr şi împletită cu el”

Dimpotrivă, cuvintele Evangheliei după Ioan nu sunt simple cuvinte omeneşti, iar Evanghelia nu este o simplă carte. Cum afir­mase deja Origen, Logosul Se întrupează în cuvintele Scripturii, care sunt exprimarea concretă a Logosului. Citind în duh smerit şi plin de credinţă Scriptura, ne întâlnim şi ne împărtăşim cu însuşi Logosul, hrănindu-ne în chip minunat mintea cu Tainele Sale dumnezeieşti, pe care a binevoit să ni le dezvăluie prin mijlocirea Duhului Sfânt: „Să-l ascultăm, aşadar, nu pe pescarul, nu pe fiul lui Zevedeu, ci pe Cel care cunoaşte adâncurile lui Dumnezeu, adi­că pe Duhul Care face să răsune această liră. Căci nu ne va spune nimic omenesc, ci tot ce grăieşte este din adâncurile Duhului, din acele [taine] negrăite pe care nici îngerii nu le-au cunoscut mai înainte de a se petrece. Căci şi aceştia, împreună cu noi, au aflat prin glasul lui Ioan cele descoperite nouă. Aceasta a arătat-o un alt apostol, zicând: «Pentru ca înţelepciunea lui Dumnezeu cea de multe feluri să se facă cunoscută acum, prin Biserică, începătoriilor şi Stăpâniilor». Deci, dacă şi începătoriile şi Stăpâniile, Heruvimii şi Serafimii au aflat acestea prin Biserică, este limpede că şi ele cu multă osârdie au dorit să asculte” (Omilia 1, 2).

Evanghelia după Ioan, citită şi tâlcuită pentru noi de Sfântul Ioan Gură de Aur, devine cu adevărat cuvânt mântuitor şi sfinţitor, în duh bisericesc ortodox, neprimejduit de interpretări individu­aliste întemeiate pe orgoliu uman. Cuvântul simplu dar plin de adânci şi nepătrunse tâlcuri al „ucenicului iubit” se transfigurea­ză în cuvânt la fel de limpede, dar mult mai desluşit şi actualizat. Omiliile

7

Sfântului Ioan sunt un model al genului, tălmăcind cu­vintele Evangheliei şi făcând accesibil mesajul teologic, moral şi spiritual necesar mântuirii. Tălmăcirea lor în româneşte, însoţită de adnotări patristice şi biblice, oferă cititorului român prilejul de a înţelege mai profund Evanghelia după Ioan ţinând cont de exege­za patristică tradiţională, dar şi de ultimele cercetări şi realizări în domeniul studiilor biblice.

Cu toate acestea, finalitatea intrinsecă fiecărei omilii hrisostomice este pocăinţa şi mântuirea ascultătorilor, nu simpla satisfacţie a intelectualului care a pătruns înţelesul unui pasaj mai obscur. Ci­tirea şi tâlcuirea Scripturii sunt doar începutul vieţii duhovniceşti, litera plină de Duh a Scripturii trebuind să rodească faptele cele sfinţitoare în viaţa fiecărui creştin: „Căci” spune Sfântul Ioan Gură de Aur - „pentru a păzi curăţia, nu ne este de ajuns doar a ne boteza şi a crede, ci, dacă vrem să ne bucurăm mereu de această strălucire, trebuie să trăim viaţă vrednică de ea. Această lucrare a făcut-o Dumnezeu cu noi. Căci naşterea tainică şi curăţirea de toa­te păcatele de dinainte se fac prin botez, dar a rămâne în continuare curaţi şi a nu mai primi după aceasta nicio murdărie ţin de voinţa şi strădania noastră. [...] Nu mică îmi este teama ca nu cumva să ne întinăm acest frumos veşmânt şi apoi, pentru nepăsarea şi păcatele noastre, să fim daţi afară din iatac şi din cămara de nuntă, precum acele cinci fecioare nebune sau precum acela care nu avea haină de nuntă. Şi acela era dintre meseni, pentru că a fost invitat şi el, dar, după ce a fost chemat şi a primit atâta cinste, l-a jignit pe cel care l-a invitat. Ascultă, dar, ce pedeapsă jalnică şi vrednică de multe lacrimi a primit! Căci, deşi a luat parte la acea masă strălucită, nu numai că a fost izgonit de la ospăţ, dar a fost chiar legat de mâini şi de picioare şi aruncat în întunericul cel mai din afară, unde avea să îndure tânguirea veşnică şi nesfârşită şi scrâşnirea dinţilor. Aşadar, iubiţilor, să nu credem că este de ajuns credinţa pentru a ne mân­tui. Dacă nu vom arăta viaţă curată, ci vom veni îmbrăcaţi în haine nevrednice de această chemare fericită, nimic nu ne va feri de la a pătimi precum acel nefericit” (Omilia 10, 3).

Editura Basilica

INTRODUCERE

Evanghelia după Ioan în context scripturistic şi patristic

„Pârgă a Evangheliilor, vorbindu-ne despre Logosul cel lipsit de orice genealogie în cuvinte desăvârşite, aşternute în scris de uce­nicul cel iubit care şi-a plecat capul pe pieptul Logosului întrupat, de unde a ascultat tainele cele mai presus de cuget şi s-a învred­nicit, în faţa Crucii, să o aibă pe însăşi Fecioara Maria ca maică a sa...” astfel caracteriza Origen, în Comentariul său la Evanghelia după Ioan (1, 21-23), cea de-a patra Evanghelie. Caracterul pregnant mistic şi hristologic şi accentul pus de textul acesteia pe învăţătura Mântuitorului Iisus Hristos au atras atenţia comentatorilor creştini din toate veacurile, Evanghelia după Ioan constituind piatra de în­cercare a exegetului creştin.

Cu toate acestea, originea Evangheliei rămâne învăluită în mister. înainte de anul 170, când Taţian de Edesa1 îşi alcătuieşte a sa Armonie a Evangheliilor, nu avem nicio menţiune cu privire la Evanghelia după Ioan2. Aceasta nu înseamnă decât că a cunoscut o circulaţie restrânsă şi a devenit cunoscută ulterior. Cu toate aces­tea, ideile-forţă ale Evangheliei a patra (Hristos-Logosul întrupat şi lucrarea tainică a Duhului Sfânt în ucenicii Mântuitorului şi în Biserica Sa) se regăsesc în opera Sfântului Ignatie de Antiohia, care moare ca martir în 107 sau 112 3, deşi el nu menţionează deloc această Evanghelie. Sfântul Iustin Martirul şi Filosoful4, artizanul

1 Cunoscut şi ca Taţian Asirianul.

2 Sfântul Irineu de Lyon o menţionează în opera sa împotriva ereziilor, 3, 11, 8. Potrivit mărturiei lui Eusebiu de Cezareea, sursa informaţiilor sale ar fi fost Sfântul Policarp al Smirnei (cf. Istoria bisericească, 3, 23,3). Un fragment de papirus datat în jurul anului 130 d.Hr. conservă un fragment din Evanghelia după Ioan.

3 Data martiriului rămâne încă un subiect de controversă.

4 Martirizat cândva între 163-167 d.Hr.

10

teoriei Logosului prezent înainte de creştinism în întreaga umani­tate, citează explicit numai Ioan 3, 5. Următorul citat din Evanghe­lia de faţă îl găsim în jurul anului 170 la Teofil de Antiohia, în Către Autolicus, 2, 22.

în Antichitatea creştină, canonicitatea şi autenticitatea Evan­gheliei nu au fost subiect de controversă5, ultima Evanghelie fiind acceptată fără probleme în canonul Noului Testament.

Primul comentator al Evangheliei după Ioan este gnosticul Heracleon6, discipol al lui Valentinus, lucrarea sa constituind şi primul comentariu biblic din istoria creştinismului. în acesta, Heracleon se situează pe poziţii dochetiste şi se străduieşte să demonstreze irealitatea corpului carnal al lui Iisus Hristos şi să legitimeze miturile cosmologice valentiniene pornind de la tex­tul evanghelic. Astfel, precum ne informează Origen, Heracleon susţinea că Logosul, coborât din pleroma divină, a venit pe pă­mânt nu pentru a Se întrupa, ci tocmai pentru a ne elibera de trupul acesta de carne.

Origen va alcătui un grandios7 Comentariu la Evanghelia după Ioan, ca ripostă polemică la cel al lui Heracleon. Din acesta ni s-au păstrat doar fragmente, în care remarcăm un alegorism temperat, fundamentat pe sensul literal. în comentariu se acordă o însemna­tă importanţă geografiei, istoriei, filologiei şi altor probleme tex­tuale. Deşi purtător de trup real, de carne, Hristos îl va transfigura şi spiritualiza, făcându-l trup al slavei eshatologice. Origen va ex­plica diferenţele dintre sinoptici şi Evanghelia de faţă prin aceea că Dumnezeu le-a îngăduit existenţa tocmai spre a ne face atenţi asu­pra unor adevăruri fundamentale pentru viaţa spirituală8. Sfântul Ipolit Romanul a alcătuit şi el un comentariu la această Evanghelie, care însă nu ni s-a păstrat.

în veacul al patrulea, comentarii la Evanghelia lui Ioan vor scrie Asterios Sofistul, teolog arian, Teodor de Heracleea, exeget

5 Cu excepţia sectei alogilor, care respingeau Evanghelia lui Ioan, de unde şi numele de „fără Logos” alogoi (cf Sfântul Epifanie de Salamina, Panarion, 51). Se pare că Sfântul Epifanie, în pasiunea sa nestăvilită de a identifica şi clasa ereziile şi sectele, a exagerat, în realitate existând doar o persoană care respingea această Evanghelie, şi nu o sectă.

6 Se cuvine precizat că Evanghelia a patra era favorita curentelor gnostice, dat fiind conţinutul său mistic şi relativ ezoteric.

7 Şi ca dimensiuni şi ca substanţă.

8 Comentariu la Evanghelia după Ioan, 10,10.

11

semiarian9, şi Didim cel Orb10, opere care, din nefericire, nu ne-au parvenit. Şi Apolinarie de Laodiceea, prieten al Sfântului Vasile şi niceean de frunte11, va alcătui un comentariu la această Evanghelie.

Sfântul Chiril al Alexandriei va continua opera lui Origen, în al său consistent Comentariu la Evanghelia după Ioan, insis­tând mai mult pe lucrarea Duhului Sfânt şi centrând discursul teologic în cadru liturgic. Va polemiza cu perseverenţă împotri­va arienilor, dat fiind faptul că opera este alcătuită înainte de iz­bucnirea controversei nestoriene. Exegeza sa este elevată, „dog­matică”, dar cu finalităţi pastorale. Totodată, va depune eforturi remarcabile pentru a armoniza cronologia Evangheliei cu cea a sinopticilor.

în zona de gândire antiohiană, Teodor de Mopsuestia şi Sfân­tul Ioan Gură de Aur vor alcătui Comentarii la Evanghelia după Ioan care se situează pe linia „criticii istoric-literaliste”. Episcopul Mopsuestiei va încerca să explice logic diferite aspecte controversate din Evanghelie şi să le armonizeze cu relatările sinoptice, lămurind diferenţele prin faptul că Ioan şi Matei au fost martori oculari, în vreme ce Luca şi Marcu, martori indirecţi. Tot Teodor de Mopsu­estia, în introducerea la comentariul său, va atribui decizia scrierii Evangheliei a patra Duhului Sfânt, Care prevăzuse controversele hristologice viitoare12 şi a furnizat dinainte Bisericii argumente se­rioase prin această scriere13. De aceea Evanghelia după Ioan a deve­nit un instrument hermeneutic fundamental în cadrul polemicilor trinitare şi hristologice din primele secole d.Hr.

în Occident, Fericitul Augustin va alcătui 124 de Omilii la Evanghelia după Ioan, în care va realiza o sinteză între metodele exegetice alexandrină şi antiohiană, lăsându-ne o capodoperă a

9 Comentariul său a fost apreciat superlativ de Fericitul Ieronim pentru stil şi sensurile istorice excelente (Despre bărbaţii iluştri, 90).

10 Şi acest comentariu era remarcabil, precum ne înştiinţează acelaşi Ieronim (Despre bărbaţii iluştri, 109). Din acesta avem câteva fragmente în catenele medievale (culegeri de tâlcuiri patristice la Scriptură).

11 Condamnat totuşi, ulterior, pentru unele deviaţii hristologice. Apolinarie de Laodiceea este cunoscut şi pentru prima versiune versificată a Scripturilor.

12 Unii au identificat un nestorianism incipient în acest comentariu, însă fragmentele păs­trate sunt ortodoxe.

13 O idee similară apare la Sfântul Irineu de Lyon, care considera că Acelaşi Duh Sfânt anticipase polemicile Marii Biserici cu gnosticismul şi a orânduit scrierea Evangheliei (împotriva ereziilor, 3,16, 5).

12

genului, în care experienţa mistică se îmbină cu o exegeză pondera­tă şi bine argumentată, totul într-un stil de înaltă ţinută artistică14.

Evul Mediu va acorda aceeaşi importanţă celei de-a patra Evanghelii. Astfel, Scotus Eriugena va scrie un Comentariu la Evanghelia după Ioan în care îl va lăuda pe Ioan Evanghelistul ca pe teologul prin excelenţă. Catenele medievale, antologiile de tex­te şi tâlcuiri, atât occidentale, cât şi răsăritene (precum cele ale lui Teofilact al Bulgariei), vor acorda o atenţie deosebită ultimei Evan­ghelii. Evanghelia lui Ioan a fost preferată de misticii şi contem­plativii creştini din toate timpurile, ca: franciscanul Ioachimo da Fiore (f 1202), Meister Eckhart (f 1300), până în perioada modernă, ca Jacob Boehme etc.

în perioada Renaşterii, J. Lightfoot a realizat un preţios Comentariu talmudic al Evangheliilor (1684), instrument funda­mental pentru mai buna înţelegere şi exegeză a Evangheliilor în general. Şi Martin Luther va considera Evanghelia după Ioan una dintre cheile hermeneutice ale Noului Testament.

în perioada modernă, cu toate excesele criticii istorice (care a plasat uneori datarea Evangheliei spre sfârşitul veacului al II-lea d.Hr. sau a considerat-o o înşiruire de mituri şi legende protognostice), cea de-a patra Evanghelie a rămas printre priorităţile comen­tatorilor biblici15. în veacul al XX-lea s-a încercat, fără succes, apro­pierea ei de gnosticism, cu care are câteva afinităţi de necontestat. Totodată, şi mai multe puncte comune s-au găsit între Evanghelie şi textele de la Qumran. însă specificul şi substanţa Evangheliei după Ioan sunt creştine, ea aparţinând organic Tradiţiei vii a Bise­ricii lui Hristos.

Cu toate acestea, criticii moderni recunosc, în cea mai mare parte, vechimea şi autenticitatea faptelor şi discursurilor din Evan­ghelia după Ioan.

Autorul Evangheliei, potrivit tradiţiei cvasi-unanime16 a Bi­sericii primare, ar fi „ucenicul cel iubit”, identificat cu Sfântul Apostol Ioan, fiul lui Zevedeu. Textul nu ne precizează autorul,

14 Comentariul la Evanghelia după Ioan al presbiterului Ammonios din Alexandria, din aceeaşi perioadă, nu ni s-a păstrat.

15 în veacul al XVII-lea, Evanghelia era utilizată chiar ca talisman împotriva vrăjitoriei în Anglia.

16 Astfel, Sfântul Iustin Martirul, Sfântul Irineu de Lyon, Tertulian, Ipolit Romanul, Origen îi atestă paternitatea ioanină

13

informându-ne doar că este vorba de un martor ocular (Ioan 19, 35). Nu intrăm în interminabilele polemici şi detalii ale problemei, precizăm doar că astăzi doar o minoritate a specialiştilor în Noul Testament mai susţin paternitatea ioanină a Evangheliei; mult mai plauzibilă este situarea autorului Evangheliei în cadrul şcolii de tradiţie ioanină de la Efes17.

Autorul afirmă că este un martor ocular care pretinde a fi uceni­cul cel iubit al Mântuitorului18. Deşi, potrivit majorităţii exegeţilor, acesta nu poate fi identificat cu Ioan al lui Zevedeu, Evanghelia a patra conţine, fără îndoială, certe tradiţii orale sau scrise transmise de martori oculari. Posibilitatea ca „ucenicul iubit” să fie diferit de Ioan al lui Zevedeu Apostolul ar explica multe probleme ale Evan­gheliei19. Autorul este foarte bine familiarizat cu geografia Israelu­lui vremii, precum şi cu mentalitatea, cultura, religia şi civilizaţia ebraice. Critica modernă a propus diverşi autori pentru Evanghelie: Ioan Marcu, Ioan Bătrânul (Presbiterul) din Efes, Lazăr cel înviat de Mântuitorul etc.

Sursele antice datează scrierea Evangheliei în vremea persecuţiei lui Domiţian şi o atribuie Sfântului Ioan Apostolul20, fiul lui Zevedeu, căruia îi era atribuită şi Apocalipsa. Totuşi Papias îşi exprimă unele dubii şi aminteşte de un alt Ioan Presbiterul din Efes, Ioan Apostolul fiind confundat cu acesta. Data scrierii este situată în anii 90 ai primului secol d.Hr. Precum am văzut, un frag­ment de papirus cu versete din această Evanghelie, datat la înce­putul celui de-al doilea secol d.Hr.21, nu ne îngăduie datarea mai târzie. Locul cel mai probabil al redactării este Galileea sau Siria.

Discrepanţa dintre Evangheliile sinoptice şi cea a lui Ioan a fost remarcată încă de la început22. Clement Alexandrinul o numea

17 Această ipoteză apare chiar la Teofil al Antiohiei, precum şi la gnosticii valentinieni.

18 Cf. Ioan 21, 20.

19 Cf. Raymond Brown, The Gospel and the Epistles of John. A concise Commentary, The Liturgical Press, Collegeville, Minnesota, 1988, p. 10. Critica textuală poate totuşi iden­tifica, în cazul acceptării distincţiei Ioan Apostolul-ucenicul iubit, diferite straturi de redactare care ar proveni succesiv de la Ioan al lui Zevedeu, ucenicul iubit şi alţi redactori posteriori.

20 Cf Fericitul Ieronim, Despre bărbaţii iluştri, 9. Evanghelia ar fi fost alcătuită după scrierea Apocalipsei şi revenirea Sfântului Ioan din exilul de la Patmos.

21 Acesta conţine fragmente din Ioan 18, 31-33; 37-38. Datarea sa a desfiinţat teza lui Baur, care situa redactarea Evangheliei după anul 160 d.Hr.

22 Cf. Mark Edwards, John through the centuries, Blackwell Publishing, Oxford, 2004, p. 2. Lucrarea aceasta, alături de altele - dintre care menționăm pe cele mai importante: Ancient Christian Commentary on Scripture TVA, John i-l0, ed. Joel C. Elowsky, Intervarsity Press, Downers Grove, 2006; Craig S. KEENER, The Gospel of John. A Commentary, Baker Academic, Grand Rapids, 2003, vol. 1; Raymond E. BROWN, The Gospel and Epistles of John. A Concise Commentary, Liturgical Press, Collegeville, 1988; The Anchor Bible Dictionary, David Noel Freedman (editor in chief), Doubleday, a division of Bantam Doubleday Dell Publishing Group, Inc.666 Fifth Avenue, New York, 1992; Raymond E. BROWN (ed.), Nuovo grande commentario biblico (Jerome Bible Commentary), Editrice Queriniana, Brescia, 2002 -, a fost utilizată pentru alcătuirea introducerii şi a notelor volumului de faţă.

14

deja „Evanghelie spirituală23, iar autorii primelor secole, asociind cele patru fiinţe din faţa tronului celest (descris în Apocalipsa) cu evangheliştii24, au atribuit Evangheliei a patra ca simbol vulturul, datorită înălţimii ameţitoare a cugetării ei teologice25, vultur care pluteşte printre vorbele sublime ale lui Hristos şi arareori coboară pe pământ26.

Discursurile rostite de Domnul Iisus Hristos în această Evan­ghelie sunt vizibil diferite de cele din Evangheliile sinoptice şi faptul a deconcertat pe lectori încă din Antichitate27. Diferenţa este însă uşor explicabilă dacă ţinem cont de aspectele literal ale scriiturii antice, în special de acela al parafrazării şi rescrierii discursurilor oamenilor iluştri cu propriile cuvinte28. în privinţa conţinutului, textul se prezintă ca rezultatul unor controverse acerbe cu fariseii referitor la statutul Legii mozaice, la validitatea şi viabilitatea ei în cadrul noii împărăţii mesianice proclamate de Iisus Nazarineanul,

23 Cf. Eusebiu de Cezareea, Istoria bisericească, 6,14, 7.

24 „Şi înaintea tronului, ca o mare de sticlă, asemenea cu cristalul. Iar în mijlocul tronului şi împrejurul tronului patru fiinţe, pline de ochi, dinainte şi dinapoi. Şi fiinţa cea dintâi era asemenea leului, a doua fiinţă asemenea viţelului, a treia fiinţă avea faţă de om, iar a patra fiinţă era asemenea vulturului care zboară” (Apocalipsa 4, 6-7).

25 Cf. Fericitul Augustin, Armonia Evangheliilor, 1, 6, 9. Sfântul Irineu de Lyon (împotriva ereziilor, 3,11, 8) îl comparase pe Sfântul Ioan cu leul, dar simbolul vulturului se va impune.

26 Cf. Fericitul Augustin, Armonia Evangheliilor, 4,10,11.

27 Canonul Muratori (Roma, jumătatea veacului al II-lea d.Hr.) afirmă că, în pofida tuturor diferenţelor, Evanghelia după Ioan a fost scrisă sub inspiraţia Aceluiaşi Duh Sfânt ca şi celelalte şi conţine aceeaşi credinţă creştină apostolică. Astfel, Sfântul Ioan Apostolul, fiul lui Zevedeu şi fratele lui Iacov, ar fi scris Evanghelia a patra la îndemnul Sfântului Apostol Andrei, care ar fi avut o viziune în acest sens.

28 Marea majoritate a discursurilor din operele antice sunt fictive. Ideile sunt de cele mai multe ori ale personajului ilustru respectiv, dar limbajul şi stilul sunt ale autoru­lui. Oricum, în cazul discursurilor Mântuitorului Hristos, situaţia este sensibil diferită. Cuvântările Sale s-au imprimat adânc în conştiinţa martorilor oculari, însă au existat încă de la început colecţii de ziceri şi consemnări ale discursurilor Mântuitorului (logia, fai­moasa sursă „Q” etc.), utilizate, ulterior, de evanghelişti.

15

misteriosul Profet din „Galileea neamurilor29”. Evanghelia ne dez­văluie treptat cum contemporanii lui Iisus Hristos înţeleg, accep­tând sau nu, că Acesta nu este un simplu taumaturg itinerant, un Rabbi controversat, un profet sui generis, ci că este Mesia, Cuvân­tul lui Dumnezeu întrupat, trimisul Tatălui, iar cine îl respinge pe El pe însuşi Tatăl, dătătorul Legii, îl respinge.

Un alt punct nodal al Evangheliei este Duhul Sfânt, precum şi lucrarea Sa în cadrul comunităţii creştine, Duh Care continuă să-L facă prezent pe Logosul întrupat şi să-I edifice Biserica, asigurându-i sfinţenia şi unitatea.

Autorii antici au explicat rostul Evangheliei prin necesitatea de a completa informaţiile oferite de evangheliştii sinoptici cu aspecte mai teologice şi mai mistice din viaţa30 şi cuvântările Mântuitorului Iisus Hristos31, precum şi de a aprofunda şi nuanţa unele episoade deja narate de sinoptici.

Origen observă că, în vreme ce primele trei Evanghelii insistă mai mult asupra naturii umane a lui Hristos, ultima tratează cu predilecţie aspecte ale naturii divine a Mântuitorului32. Antisemiţii au utilizat adeseori Evanghelia a patra pentru a demonstra o pre­tinsă non-iudaitate a Mântuitorului, însă, paradoxal, studiile mo­derne au demonstrat că Evanghelia după Ioan este cea mai iudaică dintre toate.

Evanghelia a patra are câteva caracteristici unice, care o in­dividualizează în cadrul Noului Testament. Dacă sinopticii sunt mai descriptivi, Evanghelia după Ioan este mai reflexivă şi cu un pregnant caracter teologic. Structura Evangheliei este diferită de cele sinoptice. Aici abundă cuvântările şi dialogul, care adeseori devine monolog. Limbajul figurativ, simbolic, metaforic şi alegoric este foarte frecvent. De aceea discursurile lui Iisus sunt adeseori greşit înţelese de contemporani, la fel ca parabolele din sinoptici. Ironia este foarte prezentă în Evanghelie, contemporanii făcând de mai multe ori remarci sarcastice şi caustice la adresa lui Iisus33;

29 Menţionăm că termenul uşor arhaic „neam” are înţelesul de „păgân” în majoritatea contextelor din Noul Testament.

30 Nunta din Cana, vindecarea orbului din naştere, învierea lui Lazăr.

31 Discursurile lui Iisus de dinainte de pătimirea Sa.

32 Comentariu la Evanghelia după Ioan, 1, 22.

33 Nici Domnul Hristos nu îi menajează pe interlocutorii Săi în acest sens. însă ironia Sa este lipsită de orice rea-voinţă, având scop pedagogic.

16

paradoxal, acestea se dovedesc a fi adeseori adevărate şi pline de sens34, împotriva voinţei celor care le spuseseră35.

Perspectiva din care scrie autorul Evangheliei este una de după înviere. Evanghelistul priveşte înapoi şi reevaluează cele trăite din postura omului iluminat şi judecă incapacitatea ucenicilor lui Iisus şi a contemporanilor, în general, de a-I înţelege adevărata Lui na­tură şi misiune.

Mântuitorul Iisus este dintr-o altă lume, din lumea „de sus”; vine între ai Săi, dar ai Săi nu-L primesc36. Ca şi Evanghelia după Marcu, şi Evanghelia după Ioan surprinde această inefabilă dramă a Dumnezeului-Om, Care este neînţeles, neacceptat şi prigonit de ai Săi şi primit cu dragoste şi înţelegere de marginalii şi de ostracizaţii societăţii. Iisus Se adresează contemporanilor înfăţişându-le ade­vărul care îi va elibera de robia păcatului şi de moarte. Străluci­rea adevărului îi deconcertează însă şi provoacă reacţii dintre cele mai diverse. O cauză a acestor neînţelegeri este faptul că Iisus, om adevărat fiind, vorbeşte, inevitabil, în limbaj omenesc, dar despre realităţi spirituale, cereşti. Cu toate acestea, celor care s-au smerit şi „celor câţi L-au primit, care cred în numele Lui, le-a dat putere ca să se facă fii ai lui Dumnezeu, care nu din sânge, nici din pof­tă trupească, nici din poftă bărbătească, ci de la Dumnezeu s-au născut”37.

Omiliile la Evanghelia după Ioan, model de exegeză biblică cu finalitate pastorală

Opera de faţă, Omiliile la Evanghelia după Ioan ale Sfântului Ioan Gură de Aur, este mai puţin un comentariu cât o analiză omiletică a Evangheliei, o parafrază mai mult morală decât teologică sau exegetică. Cele 88 de Omilii la Evanghelia după Ioan sunt mult

34 Jocurile de cuvinte întemeiate pe polisemia ebraică sau greacă a termenilor sunt nelip­site din cuvântările Mântuitorului, calamburul având însă o finalitate teologică profundă (cf. Ioan 3, 3; 8,13 şi 17; 7, 8).

35 Cf. Ioan 3, 2; 4,12; 6, 42; 7, 28-29 ş.a.

36 „Iisus avea să moară pentru neam, şi nu numai pentru neam, ci şi ca să adune laolaltă pe fiii lui Dumnezeu cei împrăştiaţi” (Ioan 11, 51-52).

37 Ioan 1,12-13.

17

mai scurte decât cele la Evanghelia după Matei. Autenticitatea lor este certă, dat fiind faptul că Sinodul de la Calcedon le citează ca operă hrisostomică.

Majoritatea omiliilor nu depăşeau, probabil, 10-15 minute când au fost rostite. Concizia lor este remarcabilă. Din analiza unor omi­lii rezultă că ar fi fost rostite dimineaţa, după Sfânta Liturghie38. Lo­cul unde au fost ţinute este Antiohia, în perioada cuprinsă între anii 387-394. Dat fiind faptul că, în veacul al IV-lea, creştinii citadini nu erau divizaţi în parohii, Sfântul Ioan predica în diverse biserici şi tuturor membrilor comunităţii, fără distincţie. Credincioşii nu ră­mâneau, de regulă, fideli unei singure biserici, migrând de la una la alta, fiind atraşi de faima unui predicator39.

Modelul fiecărei omilii este foarte bine definit. Frapează di­mensiunea polemică a textului. Fiecare cuvântare debutează cu o concisă şi stilizată introducere. Urmează partea exegetică, cea mai amplă, în care sunt comentate în special versetele cele mai rele­vante pentru doctrina hristologică şi sunt combătute afirmaţiile arienilor. Finalul este o exhortaţie morală, concentrându-se asupra unei virtuţi sugerate, de regulă, de textul evanghelic analizat. Une­ori se vorbeşte şi despre viciul contrar acesteia.

Cu toate acestea, se observă o libertate a vorbitorului, care nu urmează servil un plan bine determinat, fapt care asigură prospeţimea şi spontaneitatea omiliei. Cicero şi Quintilian averti­zaseră asupra pericolului servilismului exacerbat faţă de regulile şi principiile oratoriei, iar un predicator genial ca Sfântul Ioan Gură de Aur şi-a creat propriile reguli şi tehnici, imposibil de imitat de către alţii.

în ceea ce priveşte metoda exegetică a Sfântului Ioan, el o ur­mează pe cea a aşa-zisei Şcoli antiohiene40, neîndepărtându-se de litera textului, insistând asupra aspectelor morale, istorice şi

38 Cf. Omilia 31, 5; 18, 2.

39 Sfântul Ioan Gură de Aur a criticat practica frecventării bisericii numai pentru a asculta predicile unor oratori faimoşi cu scopul desfătării estetice, nu cu cel al zidirii duhovniceşti.

40 Studiile moderne au depăşit această maniheică distincţie de tip didactic între Şcoala antiohiană şi cea alexandrină, acestea reprezentând, de fapt, curente de gândire şi modalităţi hermeneutice care nu pot fi circumscrise unui areal geografic definit. în plus, stereotipuri şi prejudecăţi, ca antiteza absolută alegorism-literalism, sunt pulverizate de simpla lectură a savantelor analize istorice, geografice, filologice, de critică textuală, de istorie a manuscriselor întâlnite la exegeţii alexandrini. La fel, tâlcuitorii de orientare antiohiană au folosit de multe ori exegeza alegorică, deşi o preferau pe cea tipologică.

18

tipologice, însă nu ezită să recurgă şi la exegeza alegorică unde se impune41. Sfântul Ioan dovedeşte o familiaritate remarcabilă cu Scriptura, pe care o învăţase pe de rost în cursul celor doi ani când se retrăsese ca ascet în munţii de lângă Antiohia. De aceea reuşeşte să integreze cu multă coerenţă versetul analizat nu doar în contex­tul Evangheliei, ci al Scripturii în general.

Metoda exegetică42 principală a oratorului antiohian este una experimentală, viaţa în Hristos, în rugăciune şi asceză, în comu­niune cu Cel care a inspirat Scriptura şi care locuieşte, prin Duhul Sfânt, în cuvintele Sale consemnate în Evanghelie! „Avem nevoie de multă grijă, iubiţilor, şi de multă trezvie ca să putem pătrunde adâncul dumnezeieştilor Scripturi. Căci nu putem afla oricum sen­sul lor, nici dormind, ci este nevoie de cercetare amănunţită şi de rugăciune stăruitoare ca să putem zări măcar puţin din înţelesurile dumnezeieşti cele de nepătruns”43.

Ca în majoritatea omiliilor marelui orator, şi în cele la Evan­ghelia după Ioan găsim diverse informaţii referitoare la realităţile bisericeşti, sociale şi politice ale Antiohiei veacului al IV-lea. Citind traducerea acestor omilii, pătrundem în Antiohia veacului de atunci, cu teatrele, spectacolele artistice şi viaţa tumultuoasă a vremii, în care se individualizează nesfârşitele polemici între arieni şi ortodocşi.

Precum afirmă în Omilia 23, Sfântul Ioan. Dată fiind calitatea sa de păstor de suflete responsabil, va înfiera fără cruţare viciile şi păcatele societăţii contemporane lui. Omul care trăieşte în păcate este lipsit tocmai de lumina Logosului, Care S-a întrupat pentru mântuirea şi luminarea noastră: „După cum cel care nu deschide ochii nu se poate bucura aşa cum trebuie de razele soarelui, nici de această strălucire nu se poate împărtăşi pe deplin cel care nu deschide larg ochii sufletului şi nu priveşte cu luare-aminte în orice împrejurare. Şi cum se petrece aceasta? [Se întâmplă] atunci când ne curăţim sufletul de toate patimile. Căci păcatul este întuneric, şi

41 Cf. Omilia 15,1.

42 Fără îndoială, pe lângă pregătirea ştiinţifică necesară, exegetul, pentru a înţelege corect sensul textului sacru, se cuvine să ţină seama de câteva aspecte esenţiale ale oricărui dis­curs: „Scopul [pe care îl urmăreşte] cel care vorbeşte, [...] starea celor care ascultă. Deci, dacă nu adăugăm acestea şi altele, precum vremurile, locurile şi părerea ascultătorilor, vor urma multe concluzii greşite” (Omilia 40,1).

43 Omilia 21,1.

19

chiar unul adânc, ceea ce se vede limpede din necunoaşterea şi uitarea pe care le aduce sufletului. «Că oricine face rele urăşte lumina şi nu vine la lumină»44 şi «cele ce se fac întru ascuns ruşine este a le şi grăi»45. După cum în întuneric nu putem deosebi un prieten de un duşman şi nu distingem firea lucrurilor, tot aşa se întâmplă şi în păcat: cel care iubeşte lăcomia nu deosebeşte prietenii de vrăjmaşi, cel care pizmuieşte îl vede chiar şi pe cel mai apropiat ca pe un duşman, cel care unelteşte, de asemenea, se războieşte cu toţi, într-un cuvânt, tot cel care face păcatul nu se deosebeşte cu nimic de oamenii beţi şi nebuni, pentru că nu distinge firea lucrurilor. După cum noaptea le vedem pe toate la fel şi lemnul, şi plum­bul, şi fierul, şi argintul, şi aurul, şi piatra preţioasă -, pentru că nu este prezentă lumina care să le arate diferite, tot aşa cel care duce o viaţă necurată nu cunoaşte virtutea cumpătării şi frumuseţea înţelepciunii. în întuneric, aşa cum am mai spus, chiar şi pietre preţioase de s-ar afla, frumuseţea lor nu se vede, nu din pricina firii lor, ci din pricina ignoranţei celor care le privesc”46.

Stilul omiliilor este limpede, deşi nu lipsit de strălucire şi artă. Sfântul Ioan respinge excesele oratoriei de tip asianic, preferând simplitatea şi concizia curentului aticist, ca mai potrivit cu adevă­rurile evanghelice. Oratorul este un Părinte duhovnicesc atent şi plin de dragoste pentru păstoriţii săi. Repetiţiile, care sunt adeseori obositoare, au un rol catehetic; acela de a fixa în minţile ascultă­torilor simpli adevărurile Scripturii, dar şi pe acela de a compensa lipsa de interes a acestora în lectura Scripturii.

Remarcabil este caracterul realist al omiliilor, exprimarea di­rectă, lipsită de menajamente şi prejudecăţi, fapt care a scandalizat pe unii lectori mai noi sau mai vechi47.

Un alt element notabil al omiliilor de faţă este dimensiunea juridică a unora dintre ele, în special cele care tâlcuiesc pasa­je unde Mântuitorul polemizează cu fariseii cu privire la diferite chestiuni teologice, precum abluţiunile rituale, starea de purita­te rituală, observarea Sabatului etc. în aceste omilii recunoaştem pe tânărul jurist Ioan, care a asimilat ca nimeni altul teoria şi

44 Ioan 3, 20.

45 Efeseni 5,12.

46 Omilia 5, 4.

47 A se vedea comentariile Sfântului Ioan aparent ireverenţioase cu privire la intervenţia Maicii Domnului la nunta din Cana şi notele adiacente.

20

practica argumentaţiei judiciare şi a utilizat-o cu mare succes în omiliile sale, care sunt, toate, pledoarii pentru pocăinţă şi viaţă sfântă în Hristos, întemeiată pe lectura şi punerea în lucrare a Sfin­tei Scripturi.

Sfântul Părinte i-a îndemnat necontenit, cu mare stăruinţă, pe păstoriţii săi şi pe toţi creştinii în general să citească şi să transpună în viaţa proprie Sfânta Scriptură. Rolul formativ şi purificator de patimi al Scripturii este subliniat cu claritate în nenumărate rânduri. în propovăduirea şi tâlcuirea cuvântului Scripturii, Sfântul Ioan dă dovadă de tact pedagogic şi discer­nământ, neintenţionând să îndoctrineze ori să suprasatureze minţile ascultătorilor săi încărcându-le cu citate biblice şi tâlcuiri greu de înţeles: „De aceea, o preaiubiţi fii, vă hrănim puţin câte puţin cu înţelesurile din Scripturi şi nu le revărsăm pe toate odată, ca să puteţi păzi uşor cele pe care le primiţi mereu!”48 Pre­dicatorul Scripturii face concesii însemnate slăbiciunii ascultă­torilor: „Căci nu în fiecare zi, ci doar două zile pe săptămână vă rugăm să luaţi aminte la cele ce spunem, un scurt răstimp din zi, aşa încât osteneala voastră să fie mai mică. De aceea împărţim textele din Scripturi în fragmente mici pentru voi, ca să le puteţi primi uşor, să le aşezaţi în jitniţele inimii şi să vă sârguiţi să le ţineţi minte pe toate, aşa încât să le şi vestiţi întocmai. Doar dacă nu cumva este vreunul foarte somnoros şi trândav şi mai nepăsă­tor chiar şi decât un copil mic”49.

Cu o abilitate remarcabilă, marele patriarh combate fără cruţare diferitele scuze50 invocate de păstoriţii săi spre a-şi justifica lipsa de

48 Omilia 7,1.

49 Omilia 25,1.

50 „Aceşti trândavi aduc şi o altă scuză, încă şi mai absurdă: că nu au făcut rost şi nu au cărţi. Dacă punem pe seama celor bogaţi această scuză, atunci suntem vrednici de râs. Dar, pentru că socotesc că mulţi dintre cei săraci se folosesc de ea adesea, aş vrea să-i întreb: nu au fiecare dintre ei toate uneltele necesare meseriei pe care o practică, întregi şi fără vreo lipsă, chiar de ar fi strâmtoraţi de cea mai mare sărăcie? Oare nu este absurd că în acest caz nu dau vina pe sărăcie, ci fac orice ca să nu fie împiedicaţi în vreun fel, dar, când e vorba de acele roade atât de folositoare, se plâng că n-au timp şi că sunt săraci? De altfel, chiar de ar fi unii atât de săraci, ar putea totuşi să cunoască deplin cele scrise în dumnezeieştile Scripturi din lectura ce o facem aici mereu. Iar dacă acest lucru vi se pare cu neputinţă, pe bună dreptate vi se pare aşa. Căci mulţi vin aici să asculte, dar fără prea multă râvnă şi închinând zilei doar acest scurt răgaz, şi imediat după aceea se întorc acasă. Iar dacă unii rămân mai mult timp, nu sunt cu nimic mai buni decât cei care pleacă, pentru că sunt prezenţi printre noi numai cu trupul” (Omilia 11,1).

21

interes în lectura Scripturii, precum sărăcia sau analfabetismul51. Verdictul este neîndurător: cine nu se interesează de Scriptură nu este creştin; sau, cum va spune un alt Sfânt Părinte contemporan, Ieronim de Stridon: „Ignorarea Scripturii este ignorarea lui Hristos”. în ignoranţa scripturistică a creştinului vede Sfântul Ioan Gură de Aur una dintre principalele cauze ale păcatelor şi rătăcirilor: „De fapt, aceasta este pricina tuturor relelor: faptul că cei mai mulţi nu ştiu să pună înainte mărturiile din Scripturi aşa cum este corect”52.

Pentru uşurarea studiului biblic din biserică li se propune as­cultătorilor o metodă de bun simţ, foarte pragmatică: „O singură favoare vreau să vă cer vouă, tuturor, mai înainte de a explica cu­vintele Evangheliei. Să nu refuzaţi această rugăminte, căci nu cer ceva greu sau împovărător, iar dacă îmi veţi da acest lucru, va fi de folos nu numai pentru mine, care îl primesc, ci şi pentru voi, care îl oferiţi, şi poate cu mult mai mult pentru voi! Deci ce anume vă cer? O zi pe săptămână, fie şi sâmbăta, fiecare dintre voi, la casa sa, să se aşeze şi, luând cartea în mâini, să citească mereu pericopa din Evanghelie ce urmează să fie citită. Să cerceteze adesea cu luare-aminte cele scrise acolo şi să le analizeze bine. Să însemneze ce este limpede şi ce este nedesluşit, care [afirmaţii] par a fi potriv­nice între ele, deşi în realitate nu sunt. Şi, după ce le-aţi încercat pe toate cu simplitate, veniţi să ascultaţi predica. Pentru că nu mic este folosul de care vom avea parte şi voi şi noi de pe urma acestei strădanii”53.

Asimilarea conţinutului intelectual şi spiritual al Sfintelor Scripturi se produce treptat, în funcţie de disponibilitatea şi capa­citatea de receptare a auditoriului, comparat cu o clădire duhov­nicească, imagine a Trupului viu al Bisericii: „Şi în cazul unei zi­diri, cel care adaugă pietre fără a le fixa bine pe cele puse înainte construieşte un zid cu totul şubred şi uşor de surpat. Dar cel care aşteaptă mai întâi să se întărească materialul şi apoi aşază treptat celelalte pietre construieşte casa în siguranţă, făcând-o trainică, iar nu vremelnică şi lesne de dărâmat. Să-i imităm şi noi pe aceşti zi­dari şi în acelaşi fel să clădim şi sufletele noastre! Căci ne temem ca nu cumva, de vreme ce prima temelie este de curând închegată,

51 Situaţia era cu totul alta în lumea antică, numărul persoanelor alfabetizate fiind foarte redus.

52 Omilia 17, 4.

53 Omilia 11,1.

22

adaosul învăţăturilor din al doilea rând să le năruie şi pe cele dintâi, pentru că mintea nu poate să le cuprindă pe toate deodată”54.

Scripturile reprezintă cu adevărat cuvântul lui Dumnezeu; prin urmare, în textele Vechiului şi Noului Testament se află co­mori inepuizabile de înţelepciune şi har: „Dumnezeu voieşte să ascultăm cuvintele şi afirmaţiile din Scripturi nu oricum, ci cu multă înţelegere. De aceea fericitul David, la mulţi dintre psal­mii săi, a scris înainte: «Spre înţelegere»55 şi, de asemenea, a spus: «Descoperă ochii mei şi voi cunoaşte minunile din Legea Ta»56. Apoi şi fiul său arată în sfaturile sale cătrebuie căutată înţelepciunea precum argintul, ba chiar să umblăm după ea mai mult decât după aur5758. Totuşi aceste tezaure nepreţuite nu sunt uşor de găsit, Domnul lăsându-ne satisfacţia trudei exegetice, care după eforturi susţinute descoperă frumuseţea şi bogăţiile de har, înţelepciune şi viaţă din Scripturi: „Şi Domnul, îndemnându-i pe iudei să cerceteze Scripturile59, ne face şi pe noi să fim mai sârguincioşi spre acestea. Şi nu ar fi spus aceasta dacă ar fi fost po­sibil să le înţelegem de la sine şi de la prima lectură. Căci nimeni nu ar cerceta vreodată ceea ce este vădit şi la îndemâna [tuturor], ci ceea ce este umbrit, ceea ce poate fi aflat prin cercetare adâncă. De aceea spune că [Scripturile] sunt o comoară ascunsă60: ca să ne ridice spre căutare”61.

Deşi Dumnezeu ne îndeamnă constant la aprofundarea Scrip­turilor, exegeza nu se face la întâmplare. Duhul Sfânt îl luminează pe interpret, care tâlcuieşte cuvântul sfânt în orizontul adevărului, care este însă transmis şi păstrat în Biserică. în plus, este necesar şi un discernământ iluminat tot de Duhul Sfânt spre a şti cum să îm­bine exegeza alegorică cu cea literalistă: „Acestea ni s-au spus ca să nu ne apropiem oricum şi la întâmplare de cuvintele Scripturilor, ci cu multă grijă. Dacă cineva ascultă cele spuse în ele fără să cerceteze şi primeşte toate aşa cum sunt spuse, după literă, îşi va însuşi multe idei greşite despre Dumnezeu. Va primi unele păreri precum: că

54 Omilia 7,1.

55 Cf. Psalmii 41, 43, 44.

56 Psalmul 118,18.

57 Cf. Pildele 16,16.

58 Omilia 15,1.

59 Cf. Ioan 5, 39.

60 Cf. Matei 13, 44.

61 Omilia 15,1.

23

este om, că este făcut din aramă, că este aprig şi mânios şi multe al­tele încă şi mai rele decât acestea62. Dar, dacă va pătrunde înţelesul lor adânc, va fi ferit de toate aceste greşeli. Şi în fragmentul pe care îl citim acum se spune că Dumnezeu are sân, ceea ce este propriu celor trupeşti, dar nimeni nu este atât de nebun încât să gândească că Cel netrupesc este trup. Aşadar, ca să pricepem toate potrivit cu înţelesul lor duhovnicesc, haideţi să luăm fraza de la început şi să o explicăm...”63.

Cunoaşterea teoretică lipsită de viaţă duhovnicească nu este mântuitoare şi dovedeşte faptul că lectura Scripturii a fost una su­perficială, Cuvântul dumnezeiesc neaducând rod în sufletul citito­rului: „Să ne rugăm, dar, ca, dimpreună cu descoperirea înţelesurilor şi adevărul dogmelor, să fie şi viaţa noastră curată şi petrecerea lu­minoasă, căci acelea nu sunt de niciun folos dacă nu avem fapte bune. Chiar de am avea toată credinţa şi înţelegerea Scripturilor, câtă vreme suntem lipsiţi şi goi şi nu suntem stăpânii vieţii celei bune, nimic nu împiedică să fim aruncaţi în focul gheenei şi să ar­dem veşnic în focul nestins”64.

Sfântul Ioan va tâlcui întreaga Evanghelie după Ioan, omiţând, uneori, unele versete pe care nu le considera relevante pentru su­biectul omiliei respective. De remarcat că episodul femeii surprin­se în adulter65 nu este comentat, fapt care dovedeşte absenţa lui din manuscrisele utilizate de Biserica din Antiohia.

în ceea ce priveşte conţinutul, este lesne de observat că omili­ile de faţă au un pronunţat caracter polemic, mult mai pronunţat decât cel al Omiliilor la Evanghelia după Matei. Sfântul Ioan insistă asupra diferenţelor de interpretare (ortodoxă şi ariană) ale prin­cipalelor pasaje hristologice din Evanghelia lui Ioan. Pe parcursul omiliilor, combate cu tenacitate şi perseverenţă interpretările anomeilor66 şi demonstrează validitatea perspectivei hermeneutice or­todoxe, subliniind neîncetat consubstanţialitatea Fiului cu Tatăl, coeternitatea şi egalitatea deplină între Cei Doi, dar şi diferenţele persoanele între Ei.

62 Cf. Apocalipsa 1,15.

63 Omilia 15,1.

64 Omilia 6.

65 Cf. Ioan 7, 53 - 8,11.

66 Arieni extremişti, pentru care Fiul lui Dumnezeu nu este întru nimic asemănător Tatălui (numele lor derivă de la adjectivul dvopoioţ - „neasemănător”).

24

Sfântul Ioan demontează cu consecvenţă interpretările ari­ene ale unor pasaje biblice din Evanghelia după Ioan, explicând şi proclamând tâlcuirea lor ortodoxă. Doctrina hrisostomică pri­vind întruparea este cea niceo-constantinopolitană, exprimată cu mare claritate şi precizie: „«Şi Cuvântul carne S-a făcut» zice - «şi S-a sălăşluit între noi». Spunând că aceia care L-au primit s-au născut din Dumnezeu şi s-au făcut fii ai lui Dumnezeu, arată ca­uza şi premisa acestei cinstiri negrăite. Această cauză este faptul că S-a făcut trup Cuvântul şi Stăpânul a luat asupra Sa chipul ro­bului. Cel care este Fiu adevărat al lui Dumnezeu S-a făcut Fiu al omului, ca pe fiii oamenilor să-i facă fii ai lui Dumnezeu. Atunci când ceea ce este înalt intră în legătură cu ceea ce este umil, nu îi este ştirbită cu nimic propria slavă, dar pe acela [care este umil] îl ridică din acea stare de adâncă umilinţă. Aceasta s-a întâmplat şi cu Hristos. Căci prin pogorârea Sa nu Şi-a micşorat cu nimic pro­pria fire, dar pe noi, care zăceam mereu în necinste şi întuneric, ne-a ridicat către o slavă negrăită. Tot aşa, atunci când un împărat vorbeşte cu luare-aminte şi cu bunăvoinţă cu un om sărman şi nevoiaş, nu se ruşinează pe sine cu nimic, dar pe acela îl face să fie faimos şi strălucit înaintea tuturor. Dacă, în privinţa vredniciei omeneşti, care este venită din afară, atunci când un om de seamă intră în legătură cu un om neînsemnat nu se vatămă cu nimic, cu atât mai mult în cazul acelei Fiinţe pure şi fericite, care nu are ni­mic venit din afară, nici ceva care să crească sau să scadă, ci toate bunurile le are neschimbate şi statornice pentru totdeauna. Deci, atunci când auzi: «Cuvântul S-a făcut carne», nu te tulbura, nici nu te posomorî, pentru că fiinţa nu s-a transformat în carne ar fi cu adevărat o impietate fie şi numai a gândi aşa ceva -, ci, rămâ­nând ceea ce este, a luat chip de rob”67.

Omilia exegetică este, precum ne-a demonstrat Sfântul Ioan Gură de Aur, un instrument de mare eficienţă pentru zidirea tru­pului mistic al Bisericii; dar nu numai pentru zidirea Bisericii, ci şi pentru tămăduirea mădularelor bolnave de păcat ale Biseri­cii. Omilia autentică este, de fapt, graiul Duhului Sfânt, prin care primim călăuzire către viaţa cea veşnică: „Aşadar, nimeni să nu se gândească la cele de acasă cât timp este în biserică, ci chiar şi acasă să fie mişcat de cele din biserică. Acestea să fie pentru noi

67 Omilia 11,1.

25

mai de preţ decât toate, căci ale sufletului sunt acestea, iar acelea ale trupului. Sau, mai degrabă, cele spuse aici sunt de folos şi pentru trup şi pentru suflet. De aceea [se cuvine] ca acestea să fie lucrurile principale, iar toate celelalte, lucruri secundare. Acestea ţin şi de viaţa ce va să fie şi de viaţa de acum, iar acelea nu ţin de niciuna, ci sunt doar rânduite potrivit cu legea care este pusă asu­pra lor. Căci de aici putem învăţa nu numai ce vom fi după moarte şi cum vom trăi atunci, ci şi cum să ne chivernisim viaţa aceasta de acum. Acest locaş a fost întemeiat ca un spital duhovnicesc, aşa încât să ne vindecăm aici de rănile pe care le primim afară, iar nu ca să plecăm împovăraţi cu alte răni pe care le-am primit aici. Dacă nu luăm aminte la Duhul Sfânt atunci când ne vorbeşte, nu numai că nu ne izbăvim de rănile pe care le avem, dar mai adău­găm şi altele”68.

Ierom. Policarp Pîrvuloiu

68 Omilia 2, 5.

OMILII LA SFÂNTUL APOSTOL ŞI EVANGHELIST IOAN ALE CELUI ÎNTRE SFINŢI PĂRINTELUI NOSTRU SFÂNTUL IOAN GURĂ DE AUR

Omilia 1 1

1. Cei care privesc întrecerile păgânilor, atunci când află că a venit vreun atlet de seamă şi premiat, aleargă toţi să vadă luptele lui şi întreaga sa măiestrie şi putere. Ai putea vedea atunci un în­treg amfiteatru plin de oameni care îşi aţintesc ochii trupului şi ai minţii ca să nu le scape nimic din cele ce se petrec acolo2. De ase­menea, dacă ar veni vreun cântăreţ iscusit, unii ca aceştia ar umple amfiteatrul şi, părăsindu-şi toate ocupaţiile măcar că adesea sunt de trebuinţă şi nu suferă amânare -, se aşază să asculte cu multă osârdie glasurile şi sunetele instrumentelor, cercetând potrivirea dintre acestea două. Aşa fac oamenii de rând. Dar şi cei iscusiţi în oratorie fac acelaşi lucru când este vorba de sofişti. Căci şi aceştia au teatre şi spectacole care se încheie cu aplauze, dezbateri şi cer­cetare a celor grăite.

Deci, de vreme ce spectatorii retorilor, ai cântăreţilor şi ai atleţilor (dintre care cei dintâi doar privesc, iar ceilalţi privesc şi ascultă deopotrivă) stau cu atâta plăcere [la aceste privelişti], cu cât mai mult vi se cuvine vouă să arătaţi stăruinţă şi plăcere, de vreme ce nu un cântăreţ sau un sofist intră acum în arenă, ci un bărbat care vorbeşte despre cele cereşti, care dă glas mai răsunător decât tunetul? Căci întreaga lume a cuprins-o, a stăpânit-o şi a umplut-o de a sa strigare, nu pentru că a strigat cu tărie, ci pentru că buzele sale au fost mişcate de dumnezeiescul har. Şi este de mirare că acest strigăt, deşi atât de puternic, nu este ceva aspru, nici neplăcut, ci mai dulce decât orice melodie, mai iubit şi mai potrivit spre a

1 Pentru traducerea omiliilor din prezentul volum a fost folosită ediţia Migne (PG 59,23-238).

2 Sfântul Ioan Gură de Aur a înfierat adeseori predilecţia contemporanilor pentru între­cerile teatrale şi de circ. Ca şi alţi teologi creştini, Sfântul Ioan nu a condamnat arta în sine, ci decadenţa artei spectacolului în Antichitatea târzie, când spectacolele publice abundau în obscenităţi şi violenţă. De pildă, în piesele de teatru ale vremii, adulterele şi crimele reprezentate erau reale, adeseori condamnaţi la moarte fiind ucişi în cadrul acestor spectacole.

30

desfăta. Şi, pe lângă acestea toate, este preasfânt şi preaînfricoşător, plin de atâtea [înţelesuri] negrăite şi împodobit cu asemenea bunătăţi, încât cei care le primesc şi le păzesc cu sârguinţă şi cu dorire nu mai sunt oameni şi nu mai rămân pe pământ, ci sunt mai presus de toate cele ale vieţii acesteia, având parte împreună cu în­gerii, petrecând pe pământ ca şi când ar fi în cer.

Căci fiul tunetului3, cel iubit de Hristos, stâlpul bisericilor din întreaga lume, cel care are cheile cerului, cel care a băut paharul lui Hristos şi cu botezul Lui s-a botezat4, cel care s-a plecat pe pieptul Stăpânului5 cu multă îndrăzneală, acesta vine actlm la noi. Nu in­tră pentru a juca o piesă, nu cu faţa acoperită cu o mască (căci nu astfel de lucruri va spune), nici suindu-se pe scenă, nici săltând în orhestră6, nici împodobit cu haină de aur, ci având veşmânt de o neasemuită frumuseţe. Căci ni se arată înveşmântat în Hristos, cu pi­cioarele cele frumoase7 încălţate pentru pregătirea Evangheliei păcii8, având cingătoare nu în jurul pieptului, ci în jurul coapselor, nu din piele purpurie, nu poleită cu aur, ci ţesută din adevăr şi împletită cu el.

Acesta ni se arată acum fără de prefăcătorie, căci nu sunt la el nici prefăcătorie, nici plăsmuiri, nici basme, ci cu faţa descoperită ne vesteşte adevărul în chip limpede. Nu se preface a fi altul, nu ca­ută să-i convingă pe ascultători de lucruri străine de el prin gesturi, prin privire şi glas. Nu are trebuinţă de instrumente pentru a vesti, precum alăuta, lira sau altul asemenea acestora, ci toată lucrarea o face cu buzele, dând glas mai dulce şi mai folositor decât sunetul oricărei alăute. Scena lui este cerul întreg, iar amfiteatru lumea, spectatori şi auditoriu toţi îngerii şi aceia dintre oameni care sunt asemenea îngerilor sau doresc să devină astfel. Căci doar aceştia pot auzi cu adevărat o asemenea armonie, pot să o arate prin fapte şi să îi fie vrednici ascultători. Iar ceilalţi toţi, precum copiii mici, ascultă, dar nu înţeleg cele ce ascultă, ci se minunează de fleacuri şi jucării copilăreşti. Aceştia râd, se desfată de bogăţie şi de putere şi trăiesc pentru pântece. Ei aud cele grăite, dar nimic măreţ sau înalt nu arată prin fapte, ci sunt alipiţi numai de tină şi noroi.

3 Cf. Marcu 3,17.

4 Cf. Marcu 10, 38-39.

5 Cf. Ioan 13, 23.

6 Spaţiu circular în arhitectura teatrelor antice, între scenă şi spectatori, unde dansa corul.

7 Cf. Romani 10,15.

8 Cf. Efeseni 6,15.

31

Acestui apostol îi stau în preajmă Puterile de sus, minunându-se de frumuseţea şi înţelegerea sufletului său şi de virtutea lui înfloritoare, prin care pe însuşi Hristos L-a atras şi a primit harul Duhului. Ca o liră bine alcătuită şi încrustată cu pietre preţioase, ce împrăştie sunete aurite, aşa a gătit [Domnul] sufletul lui şi a rân­duit ca Duhul să aducă prin această liră măreaţă şi înaltă cântare.

2. Să-l ascultăm, aşadar, nu pe pescarul, nu pe fiul lui Zevedeu, ci pe Cel care cunoaşte adâncurile lui Dumnezeu9, adică pe Duhul Care face să răsune această liră. Căci nu ne va spune nimic omenesc, ci tot ce grăieşte este din adâncurile Duhului, din acele [taine] negrăite pe care nici îngerii nu le-au cunoscut mai înainte de a se petrece. Căci şi aceştia, împreună cu noi, au aflat prin gla­sul lui Ioan cele descoperite nouă. Aceasta a arătat-o un alt apos­tol, zicând: „Pentru ca înţelepciunea lui Dumnezeu cea de multe feluri să se facă cunoscută acum, prin Biserică, începătorilor şi Stăpânilor”10. Deci, dacă şi începătoriile şi Stăpâniile, Heruvimii şi Serafimii au aflat acestea prin Biserică, este limpede că şi ele cu multă osârdie au dorit să asculte. Aşadar, prin faptul că îngerii au aflat împreună cu noi cele pe care nu le ştiau, se vede că nu este mică cinstea de care avem parte. Ca să nu mai spun şi că de la noi au aflat acestea.

Să păstrăm, dar, adâncă tăcere, cu bună cuviinţă, nu doar as­tăzi, nu doar în ziua în care ascultăm, ci de-a lungul întregii vieţi, căci totdeauna este bine să-l ascultăm. Dacă voim să cunoaştem cele ce se petrec la curţile împărăteşti ce a spus, ce a făcut, ce s-a sfătuit împăratul cu privire la supuşii lui -, chiar dacă adesea acestea nu ne privesc nicidecum, cu atât mai mult trebuie să do­rim a auzi cele pe care Dumnezeu le-a grăit, mai ales că ne privesc pe noi11. Pe toate ni le va spune cu de-amănuntul acesta care este prieten al împăratului însuşi. Mai bine zis, îl are pe Acela grăind într-însul şi aude de la El toate cele pe care Acela le ştie de la Tatăl. Căci zice: „V-am numit pe voi prieteni, pentru că toate câte am au­zit de la Tatăl Meu vi le-am făcut cunoscute”12.

9 Cf. i Corinteni 2, 10.

10 Efeseni 3,10.

11 Origen numea Evanghelia după Ioan „pârga Evangheliilor” (Comentariu la Evanghelia după Ioan, 1, 23).

12 Ioan 15,15.

32

Dacă am vedea dintr-odată pe cineva pogorându-se din înal­tul cerului pentru a ne vesti cu de-amănuntul cele de acolo, am alerga cu toţii la el. O astfel de dispoziţie să avem şi acum, căci cele de acolo ni le vesteşte bărbatul acesta. El nu este din lumea aceasta, după cum Hristos însuşi ne spune: „Voi nu sunteţi din lu­mea aceasta”13. îl are pe Mângâietorul grăind într-însul, pe Cel care pretutindeni este şi cunoaşte atât de bine cele ale lui Dumnezeu, aşa cum sufletul omului ştie cele ale sale14, Duhul sfinţeniei, Du­hul cel drept şi călăuzitor Care ne duce la ceruri, Care ne dăruieşte ochi noi, Care ne face să vedem cele viitoare ca pe cele prezente, Care ne dă să zărim cele din ceruri chiar dacă suntem încă în trup.

Să păstrăm, dar, înaintea Lui tăcere adâncă de-a lungul în­tregii vieţi. Niciun om trândav, leneş sau întinat să nu rămână astfel odată ce a intrat aici, ci să ne mutăm în cer, căci acestea le grăieşte pentru cei care petrec acolo. Iar dacă vom rămâne pe pământ, nu vom avea prea mult de câştigat. Căci [cuvintele] lui Ioan nu au nimic de-a face cu cei care nu vor să-şi schimbe viaţa lor dobitocească, după cum nici cele de aici nu au nimic de-a face cu el.

Tunetul înfricoşează sufletele noastre prin sunetul lui nedesluşit, în vreme ce glasul acestuia nu tulbură pe nimeni din­tre credincioşi, ba chiar îi eliberează de tulburare şi nelinişte. îi înspăimântă doar pe diavoli şi pe slugile lor. Ca să vedem cum îi înspăimântă, să păstrăm tăcere adâncă şi în afară şi, mai cu sea­mă, în cugetul nostru. Căci ce folos aduce tăcerea buzelor dacă sufletul este tulburat şi cu totul înviforat? Eu caut liniştea minţii şi a sufletului, căci acesta doresc să mă asculte. Să nu fie stânjenit nicidecum de pofta de bani, de iubirea de slavă, de tirania mâniei sau de vreo altă patimă. Căci [sufletul] care nu şi-a curăţit auzul nu poate pătrunde aşa cum trebuie aceste cuvinte înalte, nici să cunoască aşa cum se cuvine aceste taine înfricoşătoare şi negrăite şi toate celelalte virtuţi cuprinse în aceste rostiri dumnezeieşti. Dacă nici măcar o cântare din flaut sau din alăută nu o poate de­prinde bine cel care nu îşi îndreaptă într-acolo întreg cugetul său, cum ar putea cineva să se aşeze şi să asculte cuvinte tainice, câtă vreme sufletul îi este nepăsător?

13 Ioan 15,19.

14 Cf. 1 Corinteni 2,11.

33

3. De aceea şi Hristos îndeamnă, zicând: „Nu daţi cele sfin­te câinilor, nici nu aruncaţi mărgăritarele înaintea porcilor”15. A numit aceste cuvinte „mărgăritare” pentru că nu avem nimic mai de preţ decât această materie, dar, de fapt, sunt mult mai de preţ decât acelea. De aceea şi dulceaţa acestor [cuvinte] a asemuit-o adesea cu mierea, nu pentru că doar atât este măsura ei, ci pentru că aici la noi nu există ceva mai dulce. Şi firea pietrelor preţioase şi dulceaţa oricărui fel de miere le întrece cu mult. As­cultă-l pe prorocul care vorbeşte despre acestea, arătând măsura lor covârşitoare: „Dorite sunt”, zice, „mai mult decât aurul şi decât piatra cea de mare preţ şi mai dulci decât mierea şi fagurele”16. Dar sunt astfel doar pentru cei sănătoşi, căci spune apoi: „Şi robul tău le păzeşte pe ele”17. Iar în altă parte, după ce le numeşte „dulci”, adaugă: „Gâtlejului meu”. Căci zice: „Cât sunt de dulci gâtlejului meu cuvintele Tale!”18 Şi iarăşi arată măsura covârşitoare a acestei dulceţi, zicând: „Mai mult decât mierea şi fagurele în gura mea”19. Aceasta pentru că el era cu totul sănătos. Aşadar, dacă suntem bolnavi, să nu ne apropiem de acestea, ci numai după ce ne-am tămăduit sufletul să primim această hrană.

De aceea am spus atâtea mai înainte de a mă aşeza să rostesc aceste cuvinte, pentru ca fiecare să se izbăvească de boală şi, ca şi când ar pătrunde în cerul însuşi, aşa să intre aici, curăţit de mâ­nie, de grijă, de preocupări lumeşti şi liber de toate celelalte pa­timi. Căci nu este cu putinţă a avea vreun câştig însemnat de acolo cel care nu şi-a curăţit astfel sufletul mai întâi. Şi să nu-mi spună nimeni că este scurt răstimpul până la următoarea întrunire! Căci este cu putinţă ca, nu numai în cinci zile, ci chiar într-o clipită să ne schimbăm întreaga viaţă. Spune-mi: ce poate fi mai rău decât un tâlhar ucigaş de oameni? Nu este aceasta răutatea cea mai de jos? Şi totuşi acela a ajuns numaidecât la culmea virtuţii şi a intrat chiar în Rai, fără a avea nevoie de zile, nici măcar de jumătate de zi, ci doar de o scurtă clipă20. Deci este cu putinţă să ne schimbăm dintr-odată şi să ne transformăm din tină în aur.

15 Matei 7, 6.

16 Psalmul 118,11.

17 Psalmul 118,12.

18 Psalmul 118,103.

19 Psalmul 118,103.

20 Cf. Luca 23, 39-43.

34

Este lesne schimbarea, liberă de orice necesitate, pentru că vir­tutea şi răutatea nu le avem din fire. Căci zice: „De veţi vrea şi Mă veţi asculta, veţi mânca bunătăţile pământului”21. Vezi că este nevo­ie doar de voinţă? Dar nu voinţă obişnuită, cum au cei mai mulţi, ci voinţă puternică. Ştiu că toţi vor să zboare către cer chiar acum, dar această dorire trebuie arătată prin fapte. Şi negustorul vrea să se îmbogăţească, dar nu se opreşte la dorinţa din mintea sa, ci îşi pregăteşte o corabie, adună corăbieri, cheamă un cârmaci şi echi­pează corabia cu toate cele de trebuinţă; se împrumută cu aur, stră­bate marea şi merge în pământ străin; îndură multe primejdii şi are parte de toate celelalte pe care le cunosc cei care călătoresc pe mare. O astfel de voinţă trebuie să arătăm şi noi. Căci şi noi plutim într-o corabie, dar nu de la un ţărm la altul, ci de pe pământ la cer. Să ne pregătim, dar, cugetul ca pe un cârmaci iscusit ce ne conduce către cer, să ne pregătim şi corăbieri supuşi lui şi corabie trainică, aşa încât să nu se scufunde în deznădejde şi în necazurile acestei vieţi, nici să fie purtată de vântul făţărniciei, ci să fie iute şi uşoară. Dacă vom pregăti astfel şi corabia şi cârmaciul şi corăbierii, vom pluti împinşi de vânturi prielnice şi îl vom atrage la noi pe adevăratul Cârmaci, care este Fiul lui Dumnezeu. Acesta nu va lăsa să se scufunde cora­bia noastră chiar de vor sufla vânturi nenumărate, ci va certa vântu­rile şi marea şi în locul furtunii va face să fie linişte deplină22.

4. Pregătindu-vă astfel, să veniţi la următoarea întrunire, dacă aveţi osârdie să auziţi ceva folositor şi să aşezaţi cele spuse în suflete­le voastre! Nimeni să nu fie lângă drum, nimeni să nu fie pământ pie­tros, nimeni să nu fie între spini. Să ne facem pe noi înşine pământ bun. Căci atunci şi noi cu bucurie vom arunca seminţele, dacă vom vedea pământul curat. Dar, dacă este pietros şi aspru, să ne iertaţi, dar nu voim să ne ostenim în zadar. Chiar dacă vom lăsa la o parte semănatul şi vom începe să tăiem spinii, totuşi este cea mai mare nechibzuinţă să aruncăm seminţe într-un pământ nearat. Cel care se bucură ascultând unele ca acestea nu trebuie să ia parte la masa dia­volilor. „Căci ce împărtăşire are dreptatea cu fărădelegea?”23 Ai stat să-l asculţi pe Ioan şi printr-însul să înveţi cele ale Duhului, iar apoi te duci să asculţi femei desfrânate care vorbesc cele de ruşine şi joacă

21 Isaia 1,19.

22 Cf Luca 8, 24.

23 2 Corinteni 6,14.

35

roluri încă şi mai ruşinoase, oameni uşuratici care sunt pălmuiţi şi se pălmuiesc unii pe alţii. Cum veţi putea să vă curăţiţi cu adevărat câtă vreme vă tăvăliţi în atâta mizerie? Dar de ce trebuie să descri­em în amănunt toată necuviinţa aceea? Totul acolo este râs, totul este ruşine, totul este ocară, insulte şi batjocură. Totul este uşurătate şi întinăciune. Iată, vă îndemn dinainte: nimeni dintre cei care se bucură de această masă să nu-şi vatăme sufletul cu acele privelişti otrăvitoare! Toate cele ce se grăiesc şi se săvârşesc acolo sunt podoa­bă satanică. Voi care sunteţi botezaţi ştiţi ce făgăduinţe aţi făcut. Mai bine zis, ce făgăduinţe I-aţi făcut lui Hristos, căci El v-a botezat. Ce I-aţi spus, ce I-aţi zis cu privire la podoaba satanică24, cum v-aţi lepădat de aceasta, de Satana şi de îngerii lui şi aţi făgăduit ca nici măcar să nu vă aplecaţi într-acolo? Nu mică mi-e teama ca nu cumva să fie cineva nepăsător faţă de aceste făgăduinţe şi astfel să se facă nevrednic de aceste taine. Nu vezi că la curţile împărăteşti nu cei care au adus jigniri, ci aceia care au avut parte de cinste sunt chemaţi să cunoască cele de acolo şi sunt rânduiţi între prietenii împăratului?

A venit la noi un sol din cer, trimis de însuşi Dumnezeu ca să grăiască despre lucruri de cea mai mare însemnătate, iar voi, renunţând a asculta ce voieşte şi ce vă vesteşte, v-aţi aşezat să-i ascultaţi pe mim?25. De câte fulgere şi pedepse nu este vrednică această faptă? După cum nu trebuie să fiţi părtaşi la masa diavo­lilor, tot aşa nici urechea nu trebuie să o plecaţi la cuvintele lor, nici să veniţi în haine murdare la strălucita masă plină de multe bunătăţi pe care a pregătit-o Dumnezeu însuşi. Atât este de mare puterea ei, încât ne ridică dintr-odată chiar şi până la cer, numai să luăm aminte cu minte trează. Căci cel care este mereu acompa­niat de cuvintele dumnezeieşti nu poate rămâne în starea umilă de acum, ci neîndoielnic va prinde aripi de îndată şi va zbura către patria de sus şi va dobândi fără de margini vistierii de bunătăţi.

Fie ca noi toţi să dobândim acestea, cu harul şi cu iubirea de oameni ale Domnului nostru Iisus Hristos, prin Care şi împreună cu Care fie slava Tatălui şi Preasfântului Duh acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin.

24 Expresie care va intra şi în componenţa exorcismelor din cadrul Botezului creştin.

25 Mimii erau, în literatura latină antică, piese de teatru asemănătoare scenetelor de caba­ret. Datorită imoralităţii subiectelor, adeseori actriţele (mimii erau singurele piese de teatru unde le era permis să joace şi femeilor) erau înlocuite cu prostituate. Totodată, în mimi actorii jucau fără măşti.

Omilia 2

„La început era Cuvântul.”26 (Ioan 1,1)27

1. De ar fi să ne grăiască Ioan şi să ne spună cele despre sine, ar fi necesar să ne vorbească despre neamul, patria şi creşterea lui28. Dar, de vreme ce nu el vorbeşte, ci Dumnezeu grăieşte printr-însul către neamul omenesc, socotesc că ar fi de prisos şi fără rost să cercetăm acestea. Totuşi nu este de prisos, ci cât se poate de necesar. Căci, atunci când afli cine era, de unde şi din ce părinţi provenea şi cum era el, iar apoi asculţi glasul şi toată învăţătura lui, înţelegi cu adevărat că aceste cuvinte nu erau ale lui, ci ale puterii dumnezeieşti care punea în mişcare sufletul lui.

Aşadar, din ce patrie era? Din nicio patrie, ci dintr-un sat simplu şi dintr-un ţinut neînsemnat care nu aducea niciun rod. Căci Galileea era defăimată de cărturari, care spuneau: „Cercetea­ză şi vezi că din Galileea nu s-a ridicat proroc”29. O defăimează şi adevăratul israelit30 când zice: „Din Nazaret poate fi ceva bun?”31 Din acest pământ a fost, şi nici măcar dintr-un sat însemnat, nici dintr-un neam cunoscut, ci avea tată un pescar sărac. Atât de să­rac, încât şi pe fiii săi i-a învăţat aceeaşi meserie. Căci ştiţi cu toţii că niciun meşteşugar nu alege ca fiul său să-i moştenească

26 Acest verset este, probabil, cel mai cunoscut şi cel mai interpretat din Scriptură; a fost utilizat până şi în exorcismele medievale. Logosul devine principalul instrument al mântuirii: „Credinţa este din auzire, iar auzirea prin cuvântul lui Hristos” (Romani 10, 17).

27 Prologul Evangheliei după Ioan a fost considerat o interpolare, însă critica biblică modernă a demonstrat apartenenţa lui la economia generală a Evangheliei. Anticii obişnuiau să întocmească un concis sumar iniţial al principalelor teme ce vor fi tratate într-o operă.

28 Aceste precizări erau cvasi-obligatorii în cadrul panegiricelor.

29 Ioan 7, 52.

30 Cf. Ioan 1, 45.

31 Ioan 1, 46.

37

meseria decât dacă este silit de o mare sărăcie, mai ales când este vorba despre o meserie neînsemnată. Căci nimeni nu este mai sărac, mai neînsemnat şi mai neînvăţat decât un pescar. Totuşi chiar şi între aceştia sunt unii mai de seamă şi alţii mai neînsemnaţi, dar acest apostol al nostru făcea parte din clasa cea mai de jos. Căci nu pescuia în mare, ci într-un lac mic. în preajma acestui lac se afla împreună cu tatăl şi cu Iacov, fratele lui, dregându-şi mrejele rupte (căci până într-atât de sărac era), atunci când l-a chemat Hristos32.

Din acestea putem să ne dăm seama că nu se împărtăşise nici­decum de învăţătura din afară33. De altfel, şi Luca mărturiseşte aceasta, scriind că era nu numai simplu, ci şi neînvăţat34. Şi pe bună dreptate, căci a fost atât de sărac, încât nici în pieţe nu mergea, nici nu se întâlnea cu bărbaţi de seamă, ci se ocupa numai cu pescuitul, iar dacă se întâlnea vreodată cu cineva, aceştia erau negustori de peşte şi bucătari. Deci cum ar fi putut să fie mai presus decât ani­malele cele necuvântătoare? Cum să nu fi imitat chiar şi lipsa de grai a peştilor?

Să vedem, dar, ce spune şi despre ce ne grăieşte acest pescar care petrecea pe lângă lac, îndeletnicindu-se cu mrejele şi cu peştii, cel din Betsaida Galileei, fiul unui pescar sărac, aflat în cea mai de pe urmă sărăcie, cel simplu peste măsură, care nu a învăţat carte nici mai înainte, nici mai apoi, după ce I s-a alăturat lui Hristos. Oare ne va vorbi despre cele de pe ogoare? Sau despre cele din râ­uri? Sau despre vânzarea peştilor? Poate că unii ar aştepta ca de la un pescar să audă unele ca acestea. Dar nu vă temeţi! Nu vom auzi nimic de acest fel, ci despre cele din ceruri, pe care nimeni nu le-a cunoscut vreodată înaintea lui. El vine să ne dăruiască învăţături înalte despre cea mai bună vieţuire şi filosofie, ca unul care grăieşte cele primite din înseşi vistieriile Duhului, ca unul care tocmai a venit din cer. Dar se pare că nici cei de acolo[, din cer,] nu le

32 Cf. Matei 4, 21; Marcu 1,19-20.

33 Termenul „din afară” desemnează cultura greco-latină păgână.

34 Cf. Faptele 4, 13. Cu toate acestea, autorul Evangheliei după Ioan (fie însuşi evanghe­listul, fie unul dintre discipolii săi; problema paternităţii Evangheliei este încă contro­versată) dă dovadă de o bună cunoaştere a limbii greceşti, precum şi de o cultură lite­rară şi filosofică notabilă. E un loc comun insistenţa pe contrastul dintre lipsa de cultură a apostolilor şi efectele uimitoare ale predicaţiei lor. Origen dezvoltă pe larg ideea în Contra lui Celsus. însă, cu mici excepţii, apostolii erau persoane înzestrate cel puţin cu o pregătire elementară.

38

cunosc toţi, după cum am mai spus deja. Spune-mi, dar: sunt aces­tea cuvintele unui pescar? Sau ale unui retor? Sau ale unui sofist ori ale unui filosof? Sau ale unuia care a deprins înţelepciunea pro­fană? Nicidecum. Căci nu poate sufletul omenesc singur să dea învăţătură despre acea fire neprihănită şi fericită, despre puterile care o însoţesc, despre nemurire şi despre viaţa fără de sfârşit, des­pre firea trupurilor muritoare care mai apoi devin nemuritoare, despre osândă, despre Judecata ce va să fie, despre socoteala ce ni se va cere pentru cuvinte, fapte, gânduri şi cugete. Nici nu poate să ştie ce este omul şi ce este lumea; ce este omul cu adevărat şi ce pare a fi, dar nu este de fapt; ce este răutatea şi ce este virtutea.

2. Înţelesul acestora l-au căutat şi cei din preajma lui Platon şi Pitagora. Căci ceilalţi filosofi nici nu merită să fie pomeniţi, pen­tru că toţi s-au făcut de râs din plin. Iar aceia dintre ei care sunt admiraţi mai mult decât alţii şi sunt socotiţi a fi corifei ai acestei ştiinţe sunt cei care au alcătuit scrieri despre organizarea politică şi despre legi. Totuşi s-au făcut de râs şi aceştia întru toate, mai rău decât nişte copii. Căci şi-au cheltuit întreaga viaţă spunând că fe­meile trebuie să fie comune tuturor, răvăşind viaţa înseşi, stricând cinstea căsătoriei şi dând legi vrednice de râs asemenea acestora35. Nici în privinţa învăţăturilor despre suflet nu au lăsat la o parte afirmaţiile peste măsură de ruşinoase, căci spuneau că sufletele oa­menilor devin muşte, ţânţari şi tufişuri36, ba chiar că Dumnezeu însuşi este un suflet şi alte urâciuni de acest fel. Şi nu numai acestea sunt vrednice de osândă, ci şi marea nestatornicie a cuvintelor lor, căci, asemenea celor care se plimbă de colo colo printr-o strâm­toare, aşa şi ei nu menţin niciodată aceleaşi afirmaţii, ci fac mereu raţionamente nedesluşite şi nesigure.

Dar acest pescar nu este aşa, ci pe toate le grăieşte cu clarita­te şi, ca unul care stă pe piatră, nu se clatină nicidecum. Căci, de vreme ce s-a învrednicit a fi în lăcaşurile cele sfinte şi a avea întru sine grăind pe Stăpânul a toate, nu avea nicio patimă omenească. Aceia însă, ca unii care nici măcar în vis nu s-au învrednicit a păşi în curţile împărăteşti, ci petrec afară, în curte, împreună cu ceilalţi

35 Aluzie la concepţiile sociale ale filosofilor cinici, dar şi la Platon, Republica, 5, 449 ş.u.

36 V. Empedocle (cf. Diogenes Laertios, Despre vieţile şi doctrinele filosofilor, 8, 2). Doctrina metempsihozei era susţinută de multe şcoli filosofice antice, printre care şi cea pitagoreică.

39

oameni, şi judecă cele nevăzute după mintea lor, sunt în mare rătă­cire, căci vor să vorbească despre cele inefabile şi, ca nişte oameni orbi şi beţi, se ciocnesc unii de alţii în această rătăcire. Şi nu numai unii de alţii, ci şi de ei înşişi, căci cu privire la aceleaşi lucruri afirmă de fiecare dată altceva37.

Cât despre acest om neînvăţat şi simplu din Betsaida, fiul lui Zevedeu, chiar de ar râde păgânii de mii de ori de aceste nume ne­însemnate, eu cu şi mai multă îndrăzneală le voi rosti, căci cu cât le pare acelora neamul lui mai barbar şi mai străin de educaţia elinească, cu atât mai strălucitoare se arată ale noastre. Căci un bar­bar şi un neînvăţat grăieşte asemenea lucruri pe care nimeni dintre oamenii de pe pământ nu le-a cunoscut vreodată, şi nu numai că grăieşte, dar şi convinge. Fie şi de ar fi grăit numai, tot ar fi fost o mare minune, dar acum aduce, pe lângă aceasta, încă o dovadă şi mai mare că cele grăite de el sunt insuflate de Dumnezeu: faptul că îi convinge pe toţi cei care îl ascultă în orice vreme. Cine, dar, nu se va mira de puterea care se sălăşluieşte într-însul? Şi, după cum am zis, aceasta este cea mai mare dovadă că nu are învăţătura de la sine însuşi.

Aşadar, acest barbar a cucerit întreaga lume prin Evanghelia pe care a scris-o. Cu trupul a pus stăpânire pe Asia Centrală38, acolo unde în vechime se manifestau toate şcolile filosofilor greci. Acolo el era înfricoşător demonilor, strălucind în mijlocul vrăjmaşilor, ri­sipind întunericul lor şi surpând acropola lor, iar cu sufletul a ple­cat către acel ţinut potrivit celui care a avut o asemenea lucrare.

Toate [învăţăturile] păgânilor s-au risipit şi au pierit, dar ale acestuia devin pe zi ce trece tot mai strălucitoare. De când s-au ivit acesta şi ceilalţi pescari, au amuţit învăţăturile lui Pitagora şi ale lui Platon, care mai înainte erau socotite de frunte, şi acum mulţi nu-i mai cunosc nici măcar cu numele, cu toate că Platon a fost chemat să stea de vorbă chiar şi cu împăraţi, după cum se spune, şi a avut mulţi adepţi şi a călătorit pe mare până în Sicilia. Iar Pitagora a pus

37 încă din vechime, tradiţia sceptică satiriza neîncetatele dispute şi disensiuni dintre şcolile filosofice asupra aceleiaşi chestiuni. Teologii creştini vor prelua şi dezvolta aceste idei polemice, chiar dacă nici teologia creştină nu a fost lipsită de aprigi polemici şi con­troverse nesfârşite. Totuşi, spre deosebire de scepticism, creştinismul crede cu tărie că adevărul există şi că este unic şi absolut, putând fi aflat de către o „filosofie” unică, cea creştină, nu de mai multe.

38 Se face referire la tradiţia şederii Sfântului Ioan evanghelistul în Efes.

40

stăpânire pe cea mai mare parte a Greciei şi a iniţiat multe feluri de magie. Căci faptul de a vorbi cu boii (pentru că şi acest lucru se spune că l-a făcut) nu era altceva decât magie. Din acest fapt că a vorbit cu necuvântătoarele se vede limpede că nu a adus niciun folos neamului omenesc, ba chiar l-a vătămat foarte mult. Deşi fi­rea oamenilor ar fi fost mai potrivită pentru filosofie, acela vorbea cu vulturii şi cu boii prin mijlocirea magiei. Nu că ar fi făcut ca fi­rea neraţională să devină raţională (căci acest lucru nu-i cu putinţă oamenilor), ci îi amăgea pe neghiobi prin vrăji. Lăsând la o parte orice învăţătură folositoare oamenilor, spunea că a mânca bob este totuna cu a mânca din capetele părinţilor39. I-a convins pe adepţii lui că sufletul învăţătorului lor era cândva arbust, altădată tânăr, iar altădată peşte.

Oare nu pe bună dreptate s-au risipit toate învăţăturile acestea şi au dispărut cu totul? Da, pe bună dreptate şi după cum era firesc. Dar cu învăţăturile acestui om simplu şi neînvăţat nu a fost aşa. Şi sirienii, şi egiptenii, şi indienii, şi perşii, şi etiopienii, şi multe alte popoare au tradus în limba lor învăţăturile primite de la el şi, deşi erau nişte oameni barbari, au învăţat filosofia.

3. Aşadar, nu degeaba spuneam că întreaga lume a devenit auditoriul lui. Căci nu i-a lăsat la o parte pe cei de un neam cu el pentru a se îngriji fără rost de firea celor neraţionale. Aceasta ar fi fost o ambiţie exagerată şi o mare neghiobie. Dar el, fiind curat de această patimă, precum şi de toate celelalte, s-a preocupat de un singur lucru: ca lumea întreagă să înveţe ceva folositor care să o poată trece de pe pământ la cer. De aceea nu şi-a ascuns învăţătura în negură şi întuneric, aşa cum făceau aceia care se foloseau de vorbirea neclară ca de un văl care să acopere relele aflate înăun­trul învăţăturii lor. Dimpotrivă, învăţăturile lui sunt mai limpezi decât razele soarelui. De aceea sunt deschise tuturor oamenilor de pe lume. Căci nu le-a poruncit celor care veneau la el să tacă timp de cinci ani, ca acela40, nici să stea nemişcaţi, ca nişte pietre nesimţitoare, nici nu a spus basme cum ar fi că toate sunt com­puse din numere, ci, respingând toată această josnicie şi întinăciune satanică, a vorbit atât de simplu, încât toate cele spuse de

39 Cf. Porphyrios, Viaţa lui Pitagora, 43.

40 Pitagora. Cf. Diogenes Laertios, Despre vieţile şi doctrinele filosofilor, 8,1.

41

el sunt limpezi nu numai pentru bărbaţi şi pentru cei înţelepţi, ci şi pentru femei şi copii. Căci a fost încredinţat că acestea sunt adevărate şi folositoare pentru toţi cei care le vor asculta. Aceasta o mărturiseşte tot timpul care s-a scurs după el, pentru că a tras la sine întreaga lume şi viaţa noastră a fost izbăvită de orice năpastă cumplită odată ce am auzit aceste cuvinte. De aceea noi, cei care le ascultăm, am alege mai degrabă să renunţăm la viaţa noastră decât la învăţăturile transmise de el.

De aici şi din toate celelalte se vede limpede că învăţăturile lui nu au nimic omenesc. Cele ce au ajuns la noi prin mijlocirea aces­tui suflet dumnezeiesc sunt dumnezeieşti şi cereşti. Căci nu vom vedea cuvinte stridente şi pompoase, nici substantive şi verbe îm­podobite şi alăturate în chip străin şi nedesluşit (pentru că acestea sunt străine de orice filosofie), ci o tărie de nebiruit şi dumnezeias­că şi o putere nemeşteşugită a dogmelor celor drepte şi o revărsare de mii de bunătăţi. Grija exagerată pentru înfăţişarea expunerii era ceva de prisos şi potrivit doar sofiştilor (mai bine zis, nici sofiştilor, ci tinerilor fără minte)41.

De aceea şi acel filosof din rândul lor a arătat că dascălul său socotea foarte ruşinos acest meşteşug şi spunea judecătorilor că vor auzi de la el doar cuvinte rostite simplu şi la nimereală, iar nu înfrumuseţate şi împodobite cu tot felul de substantive şi verbe42. Căci zice: „Ştiţi bine, o bărbaţilor, că nu s-ar cuveni ca la vârsta mea să mă înfăţişez înaintea voastră ca un tinerel care născoceşte

41 Asemenea afirmaţii abundă în literatura creştină, însă reprezintă simple topos-uri retorice. Părinţii au fost oameni cu o întinsă cultură literară, educaţi la şcolile retorice ale vremii. „Contactul literar al graţiei elene cu harul creştin s-a petrecut în momentul în care, prin Sfântul Apostol Pavel şi prin evanghelişti, propaganda credinţei creştine se adresa lumii elene. Ce a rezultat din contactul acestor două literaturi? Opoziţie dârză la început, apropiere şi prietenie mai târziu. Fiecare dintre aceste literaturi s-a manifestat potrivit concepţiei generale despre lume şi viaţă pe care o aveau fiecare dintre cele două serii de creatori ai acestor literaturi.” Literatura antică greco-latină este „o cultivatoare pasionată a frumosului. Elenii gândesc, vorbesc şi scriu sub vraja frumosului formelor. Literatura creştină urmăreşte frumosul interior. Ea doreşte puritatea treptată a omului lăuntric, pentru a se înălţa până la acea perfecţiune care-l face asemenea lui Dumnezeu. Omul ideal al Europei ar fi acela care ar putea să întrupeze cele două modele: elenic şi creştin, cu precăderea celui din urmă. De aceea cele două modele şi cele două litera­turi sunt aşa de actuale astăzi. Creaţiile literaturii clasice creştine sunt o incomparabilă comoară de frumuseţe şi desăvârşire” (Ioan G. Coman, Probleme de filosofie şi litera­tură patristică, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 1995, pp. 9-10).

42 Platon, Apărarea lui Socrate, Ib.

42

discursuri”43. Vezi că este cu totul vrednic de râs? Căci acel lucru despre care spune că dascălul său fugea [de el] ca de o lucrare ti­nerească, urâtă şi nevrednică de filosofie, tocmai pe acela l-a prac­ticat mai mult decât toţi. Iar aceasta o făceau numai din iubire de slavă, şi nimic altceva nu este de admirat la Platon afară de acest [stil literar]. Aşa cum mormintele care sunt văruite pe din afară44, când sunt deschise, se văd pline de putreziciune, de miros greu şi de oase stricate, tot aşa şi învăţăturile filosofilor, dacă sunt dezgo­lite de podoaba cuvintelor, se arată pline de spurcăciune, mai cu seamă când filosofia se referă la suflet, pe careul şi cinsteşte, îl şi huleşte peste măsură. Aceasta este o cursă a diavolului, care îi face pe cei care se prind într-însa să nu păstreze măsura, ci să exage­reze în ambele sensuri până ce ajung la hulă. Căci odată spun că sufletul este din fiinţa lui Dumnezeu, înălţându-l peste măsură şi în mod necuviincios, iar altădată îi aduc defăimare covârşitoare, spunând că intră în porci, în catâri şi în alte animale chiar mai josnice decât acestea.

Dar ajunge cât am vorbit despre aceştia! Ba chiar am vorbit peste măsură, căci, dacă am fi avut de învăţat de la ei ceva folositor, ar fi trebuit, într-adevăr, să stăruim mai mult, dar, numai pentru a observa cât sunt de josnici şi de vrednici de râs, am spus deja mai mult decât era necesar. De aceea, lăsând la o parte basmele lor, să purcedem la învăţăturile noastre care ne-au fost aduse de sus prin gura acestui pescar, învăţături care nu au nimic omenesc.

Haideţi, dar, să punem înainte aceste cuvinte, iar rugămintea pe care am făcut-o la început de a fi cu multă luare-aminte la cele ce vom spune o reînnoim acum!

Aşadar, ce spune acest evanghelist chiar la început? „La în­ceput era Cuvântul şi Cuvântul era la Dumnezeu.” Ai văzut câtă îndrăzneală şi putere au aceste cuvinte? Vezi că nimic nu este îndoielnic sau probabil, ci toate le spune deschis? Aşa se cuvi­ne unui dascăl: să nu fie şovăielnic în cele ce spune. Acela care, atunci când îi învaţă pe alţii, are nevoie de cineva care să poată întări cele spuse de el s-ar cuveni să stea în rândul ucenicilor, nu al dascălilor. Dar cineva ar putea spune: „De ce lasă la o parte ca­uza primă şi vorbeşte direct despre cea de a doua?” Nu vom vorbi

43 Platon, Apărarea lui Socrate, ic.

44 Cf. Matei 23, 27.

43

despre primul şi al doilea, pentru că dumnezeirea este mai pre­sus de numere şi de scurgerea timpului. De aceea am renunţat la acestea şi mărturisim doar că Tatăl nu este născut din nimic, iar Fiul este născut din Tatăl45.

4. „Da” zice - „dar de ce, lăsându-L la o parte pe Tatăl, vorbeşte despre Fiul?” Pentru că Acela era vădit tuturor chiar dacă nu ca Tată, ci doar ca Dumnezeu -, dar Cel Unul-Născut nu era cunos­cut. De aceea, pe bună dreptate s-a grăbit ca încă de la început să-L facă cunoscut pe Acesta celor care nu-L ştiau. Dar nici pe Tatăl nu L-a trecut cu vederea în cuvintele sale. Ia priveşte câtă înţelegere duhovnicească are! El ştie că oamenii cinstesc mai cu seamă ceea ce este mai vechi şi mai înainte de toate şi pe Acesta îl consideră Dumnezeu. De aceea începe de acolo, iar apoi continuă spunând că este Dumnezeu. Nu face precum Platon, care spune că este minte sau suflet, căci acestea sunt departe de firea dumnezeiască şi pură. Aceasta nu are nimic comun cu noi şi nu are părtăşie cu creaţia. Mă refer la părtăşia după fiinţă, nu la cea după relaţie.

De aceea L-a numit „Cuvânt”46, pentru că a vrut să arate că Acest Cuvânt este Fiul lui Dumnezeu cel Unul-Născut. Ca să nu creadă cineva că această naştere este pătimaşă, a prevenit aceasta

45 Origen afirmase cu claritate că prologul Evangheliei după Ioan înfăţişează naşterea con­tinuă şi din veşnicie a Fiului din Tatăl (Comentariu la Evanghelia după Ioan, 2,9,11). Sfântul Chiril al Alexandriei va tâlcui termenul „început” ca reprezentând pe Dumnezeu-Tatăl, cu Care Logosul-Fiul este coetern, deofiinţă şi având aceeaşi dumnezeire (Comentariu la Evanghelia după Ioan, 1, 1). Astfel, pasajul ar trebui tradus: „în Tatăl era Logosul”. Ca şi „Logos”, termenul grecesc dpxrj este polisemantic, putând însemna şi „autoritate, principiu, origine, stăpânitor, cauză etc.”

46 Termenul românesc „cuvânt”, ca şi latinescul verbum, nu poate reda complexitatea ori­ginalului logos, care este un derivat de la verbul lego - „a vorbi”; pe lângă sensurile lui logos de „raţiune, cugetare” (cum atenţionează însuşi Fericitul Augustin în 83 de ches­tiuni diferite, 63), observăm că trimite către un cuvânt viu, rostit, nu către un „termen” inert. Tertulian propusese traducerea lui logos prin latinul sermo - „discurs, cuvântare”, dar opţiunea sa nu s-a impus, Vulgata preferând pe verbum, la presiunea vechilor tra­duceri latine. Din această cauză, în mintea omului modern, „cuvânt” trimite mai mult către literă şi scriitură, nu către viaţă. Pentru primii creştini, Cuvântul lui Dumnezeu este un cuvânt plin de viaţă, un cuvânt rostit. De aceea teologii din primele veacuri creştine au preluat distincţia stoică (logos interior şi logos exteriorizat, emis), aplicând-o, ana­logic, relaţiilor intertreimice: Dumnezeu-Tatăl rosteşte, emite Logosul, Logos Care este raţiunea Sa personală, vivificată, plină de viaţă şi de duh, de Duhul Sfânt. Remarcabil este şi că românescul „cuvânt” are o etimologie similară, provenind din conventum - „întru­nire, adunare unde se discută”.

44

şi a înlăturat orice rea bănuială prin faptul că L-a numit „Cuvânt” şi a arătat limpede că Fiul este din Tatăl şi că naşterea47 Lui este fără de patimă48. Vezi că, aşa cum spuneam, nu L-a trecut cu ve­derea pe Tatăl atunci când a vorbit despre Fiul? Iar dacă aceste exemple nu sunt de ajuns pentru a înfăţişa totul, să nu te miri, căci cuvântul nostru este despre Dumnezeu, despre Care nu se poate grăi sau gândi după vrednicie! De aceea nici Sfântul Ioan nu foloseşte nicăieri numele de „fiinţă”, pentru că nu se poate spune ce este Dumnezeu după fiinţă. Peste tot ni-L face cunoscut prin lucrările Lui49.

Dar ar putea observa cineva că puţin mai departe Acest Cu­vânt este numit şi „lumină”, iar apoi lumina este numită „viaţă”50. Dar nu a fost aceasta singura pricină pentru care L-a numit „Cu­vânt”. Aceasta a fost cea dintâi, iar a doua pricină a fost faptul că El urma să ne facă cunoscute cele ale Tatălui. Căci zice: „Toate câte am auzit de la Tatăl, vi le-am făcut cunoscute”51. îl numeşte, de asemenea, „viaţă” şi „lumină”, pentru că prin cunoaştere ne-a dăruit lumină, şi prin aceasta viaţă. Un singur nume sau două sau trei sau mai multe nu sunt nicidecum de ajuns pentru a ne învăţa cele despre Dumnezeu. Dar este de ajuns dacă fie şi numai aşa, prin multe nume, putem să ajungem la cunoaşterea Lui, chiar dacă în chip nedesluşit.

Deci nu L-a numit doar „Cuvânt”, ci, prin adăugarea articolului hotărât, L-a deosebit de celelalte. Vezi, dar, că nu degeaba spuneam

47 Primul verset al Evangheliei de faţă trimite la naşterea din veşnicie a Fiului din Tatăl (cf. Fericitul Augustin, Predica 196,1).

48 Expresia „fără de patimă” este necesară pentru că analogia raportului Tată-Fiu este doar orientativă şi imperfectă în ceea ce priveşte relaţia dintre primele două Persoane ale Sfintei Treimi; în cazul fiinţei divine se impune a exclude orice gând carnal sau material. Utilizarea analogiei Tată-Fiu are tocmai rolul de a sublinia consubstanţialitatea Fiului lui Dumnezeu (Logosul) cu Tatăl. Sfântul Vasile cel Mare precizează cu claritate distincţia absolută dintre cuvântul uman şi cel divin, personal, atotputernic (Omilia „La început era Cuvântul”, 16, 3), iar Sfântul Grigorie de Nyssa afirmă că naşterea Logosului este lipsită de orice pasiune, aidoma naşterii cuvântului uman din cugetare (împotriva lui Eunomius, 4,1).

49 Sfântul Ioan trece în revistă aici principalele puncte în care teologia creştină se diferenţiază de filosofia elină; începutul în timp al universului creat din nimic (nu etern şi creat dintr-o materie preexistentă), transcendenţa lui Dumnezeu, dar şi relaţia Sa cu universul sensibil până acolo încât Se va înomeni (lucru de neconceput pentru gândirea elină), distincţia ontologică fundamentală a teologiei creştine, cea dintre creatnecreat.

50 Ioan 1, 4.

51 Ioan 15,15.

45

că acest evanghelist ne vorbeşte cele din cer. Iată cum încă de la început a întraripat sufletul celor care îl ascultă şi le-a înălţat min­tea. Căci a aşezat-o mai presus de toate cele cereşti, mai presus de pământ, de mare şi de cer. A călăuzit-o mai sus de îngeri, de He­ruvimi şi de Serafimi, de Tronuri, de începătorii şi de Stăpânii. într-un cuvânt, a făcut-o să călătorească dincolo de orice lucru creat. Dar ce? După ce ne-a ridicat la o asemenea înălţime, a îngăduit să rămânem doar acolo52? Nicidecum. Să ne gândim la un om care stă pe ţărmul mării şi vede oraşe, coline, porturi. Dacă cineva l-ar lua şi l-ar duce în largul mării, l-ar îndepărta de acelea pe care le vedea mai înainte, dar acum privirea lui nu ar mai fi stăvilită, ci ar avea parte de o privelişte nemărginită. Tot aşa şi evanghelistul, după ce ne-a ridicat mai presus de toată creaţia şi ne-a dus în veacul de mai înainte de aceasta, ne îndreaptă privirile în sus fără să pună vreo stavilă acestei înălţări, pentru că nici nu există.

Mergând „la început”, mintea caută să afle care este acest început. Apoi, aflând cuvântul „era” şi mergând mereu înaintea cugetului, nu are unde să-şi oprească gândul, ci priveşte ţintă îna­inte şi nu poate să se oprească nicăieri. De aceea osteneşte şi se întoarce iar la cele de jos. Căci „la început era” nu înseamnă nimic altceva decât a fi veşnic şi a fi nesfârşit53. Iată filosofie adevărată şi dogme dumnezeieşti! Nu ca cele ale elinilor, care fixează vremuri şi spun că unii zei sunt mai bătrâni şi alţii mai tineri. La noi nu se vede nimic de acest fel. Căci, dacă Dumnezeu există ceea ce sigur că aşa este atunci nu este nimic mai înainte de El. Dacă este Făcătorul a toate, atunci este Cel dintâi. Dacă este Stăpânul şi Domnul a toate, atunci toate au urmat după El, şi creaturile şi veacurile.

52 Creaţia universului coincide cu cea a timpului. Naşterea Fiului lui Dumnezeu are loc în afara timpului şi de aceea este veşnică şi din veşnicie.

53 Sfântul Chiril al Alexandriei va explica şi el că termenul grecesc ctpxrj desemnează limita finală a cunoaşterii omeneşti, începutul absolut care este veşnic şi fără margini, cu totul şi cu totul în afara timpului şi a spaţiului (Comentariu la Evanghelia după Ioan, 1, 1). Origen (Comentariu la Evanghelia după Ioan, 1, 95), urmat de Sfântul Ilarie de Pictavium (Despre Treime, 2,13), va aplica termenul la începutul în timp al creaţiei, dar şi la Logos, Fiul lui Dumnezeu (Comentariu la Evanghelia după Ioan, 107). La fel va proceda şi Fericitul Augustin, afirmând că Logosul este principiul creaţiei (Comentariu la Evanghelia după Ioan, 1, 2). Sfântul Ambrozie de Mediolanum va observa că expresia de faţă desemnează faptul că lucrurile create au un început în timp, nefiind eterne, din veşnicie (Comentariu la Hexaemeron, 1, 5,19). Teodor de Mopsuestia remarcă nebunia arienilor care pot cugeta ceva anterior Logosului (Comentariu la Evanghelia după Ioan, 1,1; 2,1).

46

Voiam să intru şi în alte amănunte, dar poate că ne-a obosit mintea deja. De aceea, după ce vă voi da unele sfaturi folositoare pentru înţelegerea celor spuse deja şi a celor ce urmează a fi spuse, voi tăcea. Deci care sunt aceste sfaturi? Ştiu că mulţi aţi ameţit din pricina lungimii celor spuse până acum. Aceasta se întâmplă atunci când sufletul este îngreunat de multe poveri lumeşti. Când ochiul este curat şi limpede, este pătrunzător şî nu oboseşte lesne, ci distinge chiar şi obiectele foarte mărunte. Dar, dacă se scurge în ochi vreo murdărie de pe cap sau se ridică de jos vreun fum gros, atunci un fel de nor des acoperă pupila şi nu mai poate vedea clar nici măcar obiectele mari. Tot aşa se întâmplă şi cu sufletul. Atunci când este curăţit şi nu este stânjenit de vreo patimă, vede clar toate câte are nevoie să le vadă. Dar, atunci când este tulbu­rat de multe patimi, îşi pierde tăria şi nu poate rămâne lesne în­tre cele înalte, ci oboseşte uşor şi cade. Este aplecat spre somn şi trândăvie, iar pe cele care îl îndeamnă către virtute şi către viaţa ce izvorăşte din aceasta le trece cu vederea şi nu se apropie de ele cu râvnă.

5. Dar, ca să nu pătimiţi şi voi acestea, nu voi înceta vreodată a vă face aceste îndemnuri. întăriţi-vă mintea ca să nu auziţi şi voi cele pe care le-au auzit credincioşii evrei de la Pavel! Căci şi acela a spus că discursul lui este lung şi greu de înţeles nu pentru că era aşa prin natura lui, ci pentru că zice - „v-aţi făcut greoi la auzit”54. Căci cel neputincios şi bolnav se plictiseşte de un discurs scurt ca de unul lung şi cele limpezi şi clare îi par greu de înţeles. Dar ni­meni dintre cei de aici să nu fie astfel, ci fiecare să lepede toată grija lumească şi astfel să asculte aceste învăţături!

Atunci când dorirea bunurilor pământeşti îl cuprinde pe cel care ascultă, nu poate să fie cuprins deopotrivă şi de dorinţa de a as­culta, pentru că sufletul, fiind unul singur, nu poate cuprinde mai multe dorinţe diferite. Acestea se nimicesc una pe alta şi sufletul, împărţindu-se astfel, slăbeşte până ce una dintre dorinţe pune stă­pânire pe el şi atrage totul la sine. Acest lucru se întâmplă adesea şi în privinţa copiilor. Când cineva are un singur copil, îl iubeşte peste măsură. Dar, când devine părinte al mai multor copii, dragostea lui se împarte şi devine mai slabă. Dacă se întâmplă aşa când cei iubiţi

54 Evrei 5,11.

47

sunt rude în care se manifestă stăpânirea şi puterea firii, ce să mai zicem despre acele dorinţe şi înclinaţii care sunt rodul alegerii, şi cu atât mai mult atunci când aceste pofte sunt potrivnice între ele? Căci dorinţa pentru bunurile pământeşti este contrară dorinţei de a asculta cele de faţă.

Atunci când pătrundem aici, intrăm în cer. Nu mă refer la loc, ci la stare. Căci este posibil ca cineva care este pe pământ să fie în acelaşi timp şi în cer, să vadă şi să audă cele de acolo. Aşadar, nimeni să nu ducă în cer cele de pe pământ. Nimeni să nu se gân­dească la grijile de acasă în timp ce stă aici. Căci s-ar cuveni să ducem acasă şi în piaţă folosul dobândit aici, iar nu să îngreunăm cele de aici cu poverile de acasă şi din piaţă. De aceea ne apropiem de scaunul de învăţătură55: pentru ca de aici să primim curăţire de murdăriile din afară. Iar dacă avem de gând să stricăm până şi acest mic răgaz prin cuvintele şi faptele din afară, mai bine să nu intrăm aici deloc.

Aşadar, nimeni să nu se gândească la cele de acasă cât timp este în biserică, ci chiar şi acasă să fie mişcat de cele din biserică. Acestea să fie pentru noi mai de preţ decât toate, căci ale sufle­tului sunt acestea, iar acelea ale trupului. Sau, mai degrabă, cele spuse aici sunt de folos şi pentru trup şi pentru suflet. De aceea [se cuvine] ca acestea să fie lucrurile principale, iar toate celelalte, lucruri secundare. Acestea ţin şi de viaţa ce va să fie şi de viaţa de acum, iar acelea nu ţin de niciuna, ci sunt doar rânduite potrivit cu legea care este pusă asupra lor. Căci de aici putem învăţa nu numai ce vom fi după moarte şi cum vom trăi atunci, ci şi cum să ne chivernisim viaţa aceasta de acum. Acest lăcaş a fost întemeiat ca un spital duhovnicesc, aşa încât să ne vindecăm aici de rănile pe care le primim afară, iar nu ca să plecăm împovăraţi cu alte răni pe care le-am primit aici. Dacă nu luăm aminte la Duhul Sfânt atunci când ne vorbeşte, nu numai că nu ne izbăvim de rănile pe care le avem, dar mai adăugăm şi altele. Să luăm aminte, dar, cu mult zel la această carte care ni se descoperă. Dacă învăţăm bine începutul şi premisele, apoi nu mai avem nevoie de prea mult efort. Dacă ne ostenim puţin la început, vom putea apoi să-i sfătuim şi pe alţii, după cum spune Pavel56.

55 Se referă la amvon.

56 Cf. Romani 15,14.

48

Acest apostol57 se află la o mare înălţime şi ne oferă numeroase învăţături, mai mult decât alţii. Aşadar, să nu ascultăm cu nepă­sare. Pentru aceasta şi noi vom explica puţin câte puţin, aşa încât să le înţelegeţi lesne pe toate şi să le ţineţi minte. Să ne temem, dar, ca nu cumva să ne facem vrednici de acele cuvinte: „Dacă n-aş fi venit şi nu le-aş fi vorbit, păcat nu ar avea”58. Căci ce vom avea noi mai mult decât cei care nu au auzit, dacă doar admirăm cele spuse şi nu plecăm acasă cu nimic după ce am ascultat? Daţi-ne, dar, un pământ bun pe care să-l însămânţăm! Faceţi astfel încât să ne atrageţi mai mult! Dacă cineva are spini, să-i ardă cu focul Duhului. Dacă cineva are inimă împietrită şi îndărătnică, să o facă moale şi gingaşă, folosindu-se de acelaşi foc. Dacă cineva este lân­gă drum şi este călcat59 de tot felul de gânduri, să intre înăuntru şi să nu se dea în mâinile celor care vor să prade, aşa încât să putem vedea holdele voastre pârguite.

Aşadar, dacă ne vom îngriji de noi înşine astfel şi dacă vom asculta cu sârguinţă aceste învăţături duhovniceşti, ne vom eli­bera de toate grijile lumeşti, dacă nu deodată, măcar puţin câte puţin. Deci să avem grijă ca nu cumva să se spună şi despre noi: „Ca ale unei aspide surde sunt urechile lor”60. Cu ce se deosebeşte un astfel de ascultător de un animal? Spune-mi! Cum să nu fie mai lipsit de minte decât cele lipsite de raţiune cel care nu este atent atunci când îi vorbeşte Dumnezeu? Dacă a fi om înseam­nă a fi bineplăcut lui Dumnezeu, atunci cel care nu vrea să audă în ce fel poate izbândi aceasta nu este altceva decât un animal. Gândeşte-te, dar, ce mare nechibzuinţă ar fi ca noi să ne facem animale în loc de oameni, atunci când Hristos vrea să ne facă nu simpli oameni, ci deopotrivă cu îngerii! Căci a fi rob pântecelui şi a fi stăpânit de pofta pentru bunuri, a te mânia, a muşca şi a lovi cu piciorul nu sunt însuşiri ale oamenilor, ci ale animalelor. După cum se spune, animalele au fiecare câte o singură patimă, potrivit cu firea lor, dar omul care a ieşit de sub stăpânirea raţiunii şi s-a lepădat de vieţuirea după Dumnezeu se lasă pradă tuturor pati­milor. Şi nu devine numai fiară, ci monstru cu multe forme şi chi­puri, neavând vreo îndreptăţire din partea firii, pentru că propria

57 Sfântul Apostol Ioan.

58 Ioan 15, 22.

59 Cf Luca 8, 5.

60 Psalmul 57, 4.

49

lui alegere şi părere sunt pricina tuturor relelor. Să nu ne fie dat a vedea vreodată aşa ceva în Biserica lui Hristos!

Suntem încredinţaţi că voi vă ţineţi de cele mai bune care duc la mântuire. Dar, chiar dacă suntem încredinţaţi, cu atât mai mult nu vom înceta să vă grăim cuvintele care pot preveni acele rele, pen­tru ca, ridicându-ne până la virtuţile cele mai înalte, să dobândim bunurile făgăduite. Fie ca noi toţi să dobândim acestea, cu harul şi cu iubirea de oameni ale Domnului nostru Iisus Hristos, prin Care şi împreună cu Care fie slava Tatălui şi Sfântului Duh în vecii vecilor. Amin.

Omilia 3

„La început era Cuvântul.”61 (Ioan 1,1)

1. De acum este de prisos să vă mai îndemn să ascultaţi cu atenţie; atât de grabnic aţi arătat deja prin fapte atenţia voastră. V-aţi adunat aici şi staţi în picioare cu ochii aţintiţi, vă împingeţi unii pe alţii ca să prindeţi loc cât mai în faţă, de unde să puteţi auzi mai bine glasul nostru şi, chiar dacă sunteţi înghesuiţi, nu vreţi să plecaţi până ce nu se încheie acest spectacol duhovnicesc. Toate acestea, precum şi aplauzele şi zgomotul, sunt o dovadă a fervorii din sufletul vostru şi a dorinţei de a asculta. De aceea este de prisos să vă mai dau sfaturi în această privinţă. Doar atât este necesar să vă spun şi să vă rog: să păstraţi această ardoare. Şi nu numai aici să o arătaţi, ci şi când sunteţi acasă, bărbatul către soţie şi tatăl către copii să vorbească despre acestea. Să spună părerea sa şi să ceară părerea celorlalţi, aşa încât fiecare să aducă tributul său folositor. Să nu-mi spună nimeni că nu trebuie să-i lăsăm pe copii să se ocupe cu acestea. Trebuie să se ocupe cu acestea, ba chiar numai acestea ar trebui să le studieze! Dar, din pricina neputinţei voastre, nu spun aceasta şi nu le interzic copiilor învăţătura din afară, după cum nici pe voi nu vă îndepărtez de la treburile politice. Dar vă cer ca din aceste şapte zile una să o închinaţi Stăpânului nostru al tuturor.

Oare nu este nefiresc faptul că slugilor noastre le cerem să ne slujească tot timpul, iar noi nu-I acordăm lui Dumnezeu nici mă­car cel mai mic răgaz? Mai ales că toată această slujire nu-I este lui

61 Faptul că numai în primele versete ale Evangheliei este utilizat termenul „Logos”, întreruperile narative (6-8), alături de alte elemente, au dus la concluzia că prologul Evangheliei după Ioan ar fi un imn hristologic. Deşi unii au susţinut originea lui gnos­tică ori derivată din imnografia sapienţială iudaică, ideile conţinute în acesta sunt auten­tic creştine, evanghelice. Acesta prezintă Logosul preexistent, activitatea sa de Creator, îndrumător şi Iluminator al fiinţelor umane, pentru care a luat asupra Sa natura umană, oferindu-le accesul către îndumnezeire.

51

Dumnezeu de niciun folos, pentru că El nu are nevoie de nimic, ci este spre folosul nostru.

Atunci când duceţi copiii la teatru, nu vă amintiţi nici de lecţii, nici de altceva de acest fel, dar, când este vorba să câştige vreun folos duhovnicesc, spuneţi că este pierdere de timp. Cum să nu-L mâniaţi pe Dumnezeu când acordaţi timp tuturor celorlalte înde­letniciri, iar cele ale Sale le socotiţi obositoare şi nepotrivite pen­tru copii? Nu, fraţilor, să nu fie aşa! Căci mai ales la vârsta aceasta au nevoie să asculte asemenea învăţături. La această vârstă fragedă acumulează lesne cele care li se spun, căci cele auzite se întipăresc în mintea lor ca o pecete în ceară. De altfel, atunci începe să se în­cline viaţa lor fie spre rău, fie spre virtute. Deci, dacă cineva încă de la început îi îndepărtează de cele rele şi îi călăuzeşte pe calea cea bună, face ca de acum înainte aceasta să fie pentru ei ceva propriu şi firesc. Atunci nici dacă ar vrea nu ar putea să se schimbe prea lesne în rău, căci obişnuinţa îi atrage spre lucrarea faptelor bune. Astfel vor fi mai vrednici de cinste chiar decât cei bătrâni şi mai pricepuţi în treburile civice, căci vor arăta la tinereţe însuşirile celor vârstnici.

Aşa cum am mai spus, nimeni dintre cei care iau parte la aceas­tă masă62, fie bărbat, fie femeie sau copil, nu poate să plece fără să fi dobândit un mare şi însemnat folos după ce s-a bucurat de auzul unor astfel de învăţături şi s-a alăturat acestui apostol. Dacă fiarele le îmblânzim învăţându-le prin cuvinte, cu cât mai mult îi vom ajuta pe oameni prin această învăţătură duhovnicească? Mai ales că este o diferenţă atât de mare între aceste două cazuri, atât în privinţa leacului, cât şi în privinţa celor care trebuie să fie tămăduiţi. Pentru că noi nu avem sălbăticia pe care o au animalele. Ele o au din fire, iar noi o avem în urma alegerii noastre. Nici puterea cuvintelor nu este aceeaşi, pentru că acelea sunt rod al minţii omeneşti, în vreme ce acestea sunt rod al puterii şi al harului Duhului.

Deci, dacă cineva deznădăjduieşte cu privire la sine, să se gân­dească la animalele îmblânzite şi nu va mai îndura aceasta nicio­dată. Să vină mereu la acest spital, să asculte în toată vremea legi­le Duhului şi, plecând acasă, să scrie în mintea sa cele ce a auzit. Astfel va fi întru bună nădejde şi în multă siguranţă, simţind prin experienţă propăşirea sa. Atunci când diavolul vede legea lui Dum­nezeu înscrisă în suflet şi pe tăbliţa inimii, nu se mai apropie. Căci

62 Masa Euharistică din cadrul Sfintei Liturghii.

52

acolo unde sunt literele împărăteşti nu scrijelite pe un stâlp de aramă, ci scrise de Duhul Sfânt în cugetul iubitor de Dumnezeu şi strălucind de mulţimea harului diavolul nu poate privi, ci se va întoarce şi va fugi departe de noi. Nimic nu este atât de înfricoşător pentru el şi pentru gândurile pe care le strecoară ca mintea care cugetă cele dumnezeieşti şi sufletul care pururea se afundă în acest izvor. Un astfel de suflet nu se va putea mâhni pentru ceva din cele de acum, oricât de neplăcute ar fi, nici nu se va mândri şi semeţi, oricât de prielnice ar fi [împrejurările], ci, într-atâta vifor şi furtu­nă, se va bucura de linişte multă.

2. Tulburarea nu vine din firea lucrurilor, ci din neputinţa minţii noastre, pentru că, de am pătimi acestea de la cele ce ni se întâmplă, ar trebui ca toţi oamenii să fie tulburaţi. Căci toţi plutim pe aceeaşi mare şi este cu neputinţă să nu avem parte de valurile şi de sarea acesteia. Iar dacă sunt unii feriţi de vifor şi de furia mării, este limpede că nu împrejurările pricinuiesc viforul, ci starea cuge­tului nostru. Deci, dacă ne vom pregăti cugetul în aşa fel încât să rabde toate cu uşurinţă, nu vom avea parte de

53

vifor, nici de furtună, ci va fi mereu pace deplină.

Dar nu ştiu cum m-am abătut atât de mult, prin aceste sfaturi, devreme ce nu plănuisem să spun nimic de acest fel. Iertaţi, dar, vor­ba noastră multă, dar m-am temut, foarte mult m-am temut, ca nu cumva să slăbească atenţia voastră faţă de [cuvintele] noastre. Căci, dacă eram încrezător în această privinţă, nu v-aş fi spus acestea, pen­tru că această [atenţie] este de ajuns spre a vă înlesni toate lucrurile.

Acum este timpul să ne apucăm de cele ce ne stau înainte as­tăzi, ca să nu intraţi în luptă deja osteniţi. Căci ne stau înainte lupte împotriva vrăjmaşilor adevărului, împotriva celor care uneltesc în tot chipul pentru a nimici slava Fiului lui Dumnezeu sau, mai de­grabă, pe a lor. Căci slava Lui rămâne pururea aşa cum este, nicide­cum micşorată de vreo limbă hulitoare. Aceia însă care se sârguiesc să-L nimicească pe Acela căruia pretind că I se închină îşi umplu feţele de ocară şi sufletul de osândă. Deci ce pretind ei când ne spun acestea? Că afirmaţia „la început era Cuvântul” nu arată pur şi simplu veşnicia, pentru că s-a spus aceasta şi despre cer şi despre pământ. O, câtă neruşinare şi lipsă de evlavie! Eu îţi vorbesc despre Dumnezeu, şi tu îmi aduci vorba despre pământ şi despre oamenii [făcuţi] din pământ?

Deci, de vreme ce Hristos este numit Fiu al lui Dumnezeu şi Dumnezeu, iar omul este numit şi el fiu al lui Dumnezeu şi dum­nezeu (căci zice: „Eu am zis: dumnezei sunteţi toţi şi fii ai Celui Preaînalt”63), o să te cerţi cu Cel Unul-Născut pentru calitatea de fiu şi o să spui că El nu are nimic mai mult decât tine în această privinţă? Nicidecum, zici. Totuşi aceasta faci, chiar dacă nu o spui prin cuvânt. Cum? Pentru că spui că şi tu şi El vă împărtăşiţi de înfiere prin har. Spunând că nu este Fiu după fire, afirmi că nu este altceva decât Fiu după har64.

Dar să vedem şi mărturiile pe care ni le aduc aceştia. Zice [Scriptura]: „La început a făcut cerul şi pământul. Şi pământul era nevăzut şi neîntocmit”65. Şi: „Era un om din Armataim Sifa”66. Aces­tea sunt mărturiile pe care ei le socotesc întemeiate. Şi sunt înteme­iate, dar pentru a arăta că învăţăturile susţinute de noi sunt drepte. Iar pentru a susţine hula lor sunt mai slabe decât oricare altele. Spune-mi, dar, ce legătură are „a făcut” cu „era”? Sau Dumnezeu cu omul? De ce amesteci cele care nu pot fi amestecate, confunzi cele distincte şi cele de sus le faci ca pe cele de jos? Căci aici nu numai „era” arată veşnicia, ci şi „la început era” şi „Cuvântul era”. Atunci când se referă la om, „fiind” arată doar timpul prezent, dar, atunci când se referă la Dumnezeu, arată veşnicia. Tot aşa „era”, atunci când se referă la firea noastră, arată doar timpul trecut şi încheiat, dar, când se referă la Dumnezeu, arată veşnicia67. Deci era de ajuns să auzi „pământ” sau „om”, ca să nu gândeşti despre acestea nimic mai mult decât ceea ce trebuie înţeles despre firea creată. Căci tot ceea ce este făcut, orice ar fi, s-a făcut în timp sau în veac. Dar Fiul lui Dumnezeu este mai presus nu numai faţă de timp, ci şi faţă de toate veacurile. Pentru că este Creator şi Făcător al acestora. Căci zice: „Prin Care a făcut şi veacurile”68. Iar făcătorul este mai îna­inte de toate cele făcute [de el]. Dar, de vreme ce unii sunt atât de nechibzuiţi încât, chiar şi după acestea, să gândească ceva mai mult despre vrednicia celor create, foloseşte cuvintele „a făcut” şi „era un

63 Psalmul 81, 6.

64 Aici Sfântul Ioan începe să polemizeze cu doctrina ariană, care nega calitatea ontolo­gică de Fiu al lui Dumnezeu pentru Logos.

65 Facerea 1,1-2.

66 1 Regi 1,1.

67 Timpul imperfect are în context rolul de a desemna nedeterminarea temporală, lipsa de început a naşterii Fiului din Tatăl.

68 Evrei 1, 2.

54

om” pentru a preveni astfel de gânduri ale ascultătorilor şi să reteze orice idee neruşinată.

Orice este făcut şi cerul şi pământul a fost făcut în timp şi are un început temporal. Nimic dintre acestea nu este fără de înce­put, de vreme ce a fost făcut. Deci, când auzi că „a făcut pământul” şi „era un om”, degeaba mai flecăreşti înşirând neghiobii fără sens. Eu însă aş putea arăta şi altă exagerare. Care este aceasta? Chiar dacă ar fi zis despre pământ: „La început era pământul” şi despre om: „La început era omul”, nici aşa nu s-ar fi cuvenit să gândim despre acestea ceva mai mult decât ceea ce cunoaştem acum. De­numirea de „pământ” sau „om”, odată ce este folosită orice s-ar spune despre acestea -, nu lasă mintea să-şi închipuie cu privire la ele ceva mai mult decât ceea ce ştim acum.

La fel, termenul „Cuvântul” nu îngăduie să se înţeleagă [des­pre El] ceva umil sau josnic, aşa cum spune mai departe despre pă­mânt: „Iar pământul era nevăzut şi neîntocmit”69. Deci, odată ce a zis că l-a făcut şi i-a pus un hotar al său, afirmă fără teamă cele ce urmează, ştiind că nimeni nu este atât de nechibzuit încât să creadă că pământul este fără de început şi necreat70. Căci cuvintele „pământ” şi „a făcut” sunt de ajuns pentru a convinge chiar şi un om foarte neghiob că pământul nu este veşnic sau necreat, ci face parte dintre cele făcute în timp.

3. Pe lângă acestea, cuvântul „era”, [atunci când este folosit] cu referire la pământ şi la om, nu arată existenţa în sine. Cu referire la om, arată din ce ţinut este, iar cu referire la pământ, arată cum este. Căci nu a spus doar: „Pământul era” şi atât, iar apoi a tăcut, ci ne-a învăţat cum era după ce a fost făcut, anume că era neîntocmit şi gol, acoperit de ape şi amestecat cu ele. Iar despre Elcana nu a zis doar că „era un om”, ci a adăugat şi de unde era: din Armataim Sifa. Dar despre Cuvânt nu spune aşa. îmi este şi ruşine să compar acestea cu acelea. Dacă îi dezaprobăm pe cei care fac aceasta cu privire la oameni atunci când este deosebire mare între cei pe care îi cercetăm, deşi sunt de aceeaşi fiinţă, cum să nu fie cea mai mare nebunie să faci o asemenea comparaţie atunci când deosebirea este nemăsurată atât cu privire la fiinţă, cât şi la toate celelalte însuşiri?

69 Facerea 1, 2.

70 Este atacată aici principala „dogmă” a filosofiei antice: eternitatea materiei şi a lumii.

55

Dar să ne fie milostiv Acela pe care ei îl hulesc! Noi nu am născo­cit trebuinţa unei asemenea discuţii, ci ne-au pricinuit-o aceia care luptă împotriva propriei lor mântuiri.

Deci ce spuneam? Că acest „era” cu referire la Cuvânt arată doar că este veşnic, căci zice: „La început era Cuvântul”. Iar al doilea „era” arată la cine era. A spus aceasta mai întâi de vreme ce lui Dumnezeu mai cu seamă acestea îi sunt proprii: veşnicia şi faptul de a fi fără de început. Apoi, ca nu cumva cineva, auzind: „La început era”, să zică că era nenăscut, numaidecât a rezolvat aceasta, spunând că „era la Dumnezeu”71, mai înainte de a spune ce era. Şi, ca să nu creadă cineva că însuşi Cuvântul este doar o vorbă rostită sau gândită, a înlăturat această [bănuială] prin adăugarea articolului, aşa cum am mai spus, şi prin această a doua adăugire a eliminat orice îndoială. Căci nu a zis: „Era în Dumnezeu”, ci: „Era la Dumnezeu”, arătându-ne veşnicia Lui cea după ipostas. Apoi, mergând mai departe, a descoperit aceas­ta mai lămurit, adăugând că acest Cuvânt era şi Dumnezeu.

Dar cineva ar putea spune că a fost totuşi creat. Atunci ce îl îm­piedica să spună: „La început a făcut Dumnezeu Cuvântul72”? Când a vorbit despre pământ, Moise nu a zis: „La început era pământul”, ci că l-a făcut şi că era atunci. Deci ce-l împiedica pe Ioan să spună şi el aşa: „La început a făcut Dumnezeu Cuvântul”? Dacă în privinţa

71 Prepoziţia npoţ utilizată aici are sensul static de „a sta alături, a fi în compania cuiva”, desemnând o relaţie de mare familiaritate, intimitate şi armonie. Unii exegeţi consideră că prepoziţia ar semnifica supunerea deplină a Logosului faţă de Tatăl. Teologia iudaică vorbea deja de faptul că înţelepciunea torah se afla alături de Dumnezeu la creaţia lumii. Fireşte, teologia trinitară ulterioară l-a interpretat în sensul relaţiei dinamice cu Tatăl. Sfântul Ambrozie de Mediolanum precizează cu claritate distincţia personală din­tre Tatăl şi Fiul, observând că prepoziţia nu presupune o contopire a celor două Persoane (Despre credinţa ortodoxă, 1, 8, 57).

72 Diversele speculaţii privind originea conceptului de Logos ioanin (Logosul filosofiei stoice, spiritul universal care străbate întregul univers aidoma mierii în faguri, Logosul lui Filon de Alexandria identificat cu Sofia, înţelepciunea divină, personalizat, ipostaziat ca înger şi creatura supremă a divinităţii, speculaţiile orientale sau cele iudaice intertestamentare privind crearea lumii prin cuvânt etc.) pot ilumina întrucâtva sensul discursului din prologul Evangheliei a patra. Totuşi conţinutul conceptului de Logos este aici cu totul altul: Logosul este Fiul lui Dumnezeu, Dumnezeu adevărat, nu o creatură, ci egal cu Dumnezeu şi însuşi Dumnezeu adevărat. Cele mai vechi texte creştine ante-niceene atestă acest sens. Logosul apare în formulele trinitare din veacul al II-lea din Oracolele sibiline (interpolările creştine) sau din Faptele lui Ioan; Epistola către Diognet, epistolele Sfântului Ignatie de Antiohia, Taţian Asirianul şi alţii confirmă uzul hristologic al lui „Logos”. Sfântul Iustin Martirul şi Filosoful, în prima sa apologie, va afirma că Logosul este cel care a vorbit prin Socrate şi prin alţi filosofi antici inspiraţi. Cu privire la identitatea Logosului cu Sofia divină, v. Sfântul Atanasie cel Mare, Discurs împotriva arienilor, 2,18-81.

56

pământului s-a temut Moise ca nu cumva să zică cineva că este ne­creat, cu atât mai mult ar fi trebuit să se teamă Ioan dacă Fiul era creat. Căci lumea, văzută fiind, de la sine îl propovăduieşte pe Fă­cătorul [ei]. Fiindcă zice: „Cerurile spun slava lui Dumnezeu”73. Dar Fiul este nevăzut şi mai presus decât creaţia în chip nemăsurat. Dacă acolo unde nu este nevoie de cuvinte şi de învăţătură pen­tru a se înţelege că lumea este creată totuşi prorocul spune aceasta lămurit şi mai înainte de celelalte, cu atât mai mult se cuvenea ca Ioan să spună aceasta despre Fiul dacă era creat.

Da zici -, dar Petru a spus aceasta limpede şi lămurit. Unde şi când? Când le vorbea iudeilor şi le zicea că „Dumnezeu L-a fă­cut Domn şi Hristos”74. Dar de ce nu ai adăugat şi ceea ce urmează: „Acest Iisus pe Care voi L-aţi răstignit”75? Sau nu ştii că între cele spuse unele se referă la fiinţa cea necompusă, iar altele la iconomie76? Iar dacă nu este aşa, ci le înţelegi pe toate la fel, ca şi când s-ar referi la dumnezeire, atunci afirmi că dumnezeirea este pătimitoare. Iar dacă nu este pătimitoare, atunci nici nu a fost creată. Dacă a curs sângele din firea dumnezeiască şi negrăită şi, în locul trupului, a fost ţintuită şi străpunsă cu piroane pe cruce, atunci ar avea sens această născocire a ta. Dar, de vreme ce nici măcar diavolul însuşi nu ar spu­ne o asemenea hulă, de ce tu te prefaci că nu îţi dai seama de această nechibzuinţă de neiertat, pe care nici măcar diavolii nu ar rosti-o? De altfel, cuvintele „Domn” şi „Hristos” nu se referă la fiinţă, ci la rang. Primul se referă la puterea Lui, iar celălalt, la ungerea Lui.

Deci ce vei spune despre Fiul lui Dumnezeu? Chiar dacă era creat, aşa cum spuneţi voi, acest argument nu şi-ar avea locul. Căci nu a fost mai întâi creat şi apoi învestit de către Dumnezeu. Cât despre stăpânirea Lui, nu este dată la o parte, ci îi este firească şi substanţială. Pentru că, atunci când a fost întrebat dacă este îm­părat, a zis: „Eu spre aceasta M-am născut”77. Iar Petru a vorbit aşa ca despre unul care a fost învestit, pentru că întreg cuvântul lui se referă la iconomie.

73 Psalmul 18, 1.

74 Faptele 2, 36.

75 Faptele 2, 36.

76 Unii termeni se referă la esenţa divină a Fiului lui Dumnezeu-Logosul, iar alţii la iconomia întrupării Sale. Avem aici distincţia dintre proprietăţile fiinţei divine comune şi

atributele personal-ipostatice individuale ale Persoanelor Treimii.

77 Ioan 18, 37.

57

4. Şi de ce te miri că Petru spune aceasta? Şi Pavel, când le vorbeşte atenienilor, îl numeşte doar „bărbat”, zicând aşa: „Prin Băr­batul pe Care L-a rânduit, dăruind tuturor încredinţare prin învie­rea Lui din morţi”78. Nu spune nimic despre forma lui Dumnezeu79; nici nu spune că este întocmai cu EI80 sau că este „strălucirea slavei Lui”81. De bună seamă, căci nu era încă vremea pentru astfel de cu­vinte, ci deocamdată era de ajuns să recunoască faptul că era om şi că a înviat. Tot aşa a făcut şi Hristos însuşi. De la El a învăţat Pavel şi a rânduit lucrurile astfel. Pentru că El nu ne-a descoperit de la început dumnezeirea Sa. La început L-au socotit a fi proroc şi Mesia82, dar numai om, iar apoi s-a văzut din fapte şi din cuvinte ce era cu adevărat. De aceea şi Petru a folosit la început această metodă şi le-a vorbit astfel iudeilor. De vreme ce atunci nu puteau să înţeleagă lămurit cele despre dumnezeirea Lui, [Pavel] a folosit cuvinte despre iconomie, pentru ca auzul lor să se obişnuiască şi să poată pătrunde învăţătura de mai târziu. Iar dacă vrea cineva să parcurgă în întregime discursul [pe care l-am pomenit] mai sus, va vedea limpede ceea ce spun. Şi acesta îl numeşte „bărbat”, atunci când vorbeşte despre pătimire, despre înviere şi despre Naşterea în trup. Iar Pavel, când spune: „Cel născut din sămânţa lui David după trup”83, nu ne învaţă altceva decât că expresia „a făcut” este folosită cu privire la iconomie, ceea ce şi noi mărturisim. Dar fiul tunetului ne vorbeşte acum despre existenţa cea negrăită şi mai înainte de veci. De aceea a lăsat la o parte „a făcut” şi a pus „era”. Dacă Hristos era creat, ar fi trebuit să lămurească aceasta în mod deosebit.

Pavel s-a temut ca nu cumva vreun nechibzuit să creadă că Fiul este mai mare decât Tatăl şi că Acela care L-a născut îi este supus. De aceea spunea în Epistola către Corinteni: „Dar, când zice că au fost supuse, învederat este că afară de Cel care I-a supus Lui toate”84. Cine ar putea bănui că Tatăl Se va supune vreodată Fiului, împreună cu toate celelalte? Totuşi s-a temut de aceste bănuieli fără sens şi a

78 Faptele 17, 31.

79 Cf. Evrei 1, 3.

80 Cf. Filipeni 2, 6.

81 Evrei 1, 3.

82 Maşhiah, în ebraică, înseamnă „uns”; termenul se va specializa pentru a desemna un vii­tor rege providenţial care va aduce izbăvirea Israelului şi va instaura dominaţia lui asupra lumii. Grecescul „Hristos” este un calc după Maşhiah.

83 Romani 1, 3.

84 1 corinteni 15, 27.

58

zis: „Afară de Cel care I-a supus Lui toate”. Cu atât mai mult Ioan ar fi trebuit să se teamă dacă Fiul lui Dumnezeu ar fi fost creat ca nu cumva să creadă cineva că este necreat şi ar fi trebuit să dea această învăţătură mai înainte de toate.

Acum însă, de vreme ce era născut, de bună seamă că nici el, nici vreun altul fie el apostol sau proroc nu au spus că este creat. Şi însuşi Cel Unul-Născut nu ar fi omis această afirmaţie dacă ar fi fost creat. El, Care din smerenie vorbea atât de umil [despre Sine], fără îndoială că nu ar fi trecut aceasta sub tăcere.

Consider că nu ar fi fără sens să credem că mai degrabă ar fi tăcut despre măreţia pe care o avea, decât să nu o fi avut şi să fi omis a ne preciza că nu o are. Acolo avea un motiv întemeiat pen­tru a păstra tăcerea, pentru că voia să-i înveţe pe oameni smerenia. De aceea a trecut sub tăcere măreţia însuşirilor Lui. Aici însă nu ai putea spune că există vreun motiv îndreptăţit pentru tăcere. Dacă era creat, de ce să fi tăcut cu privire la crearea Lui, El Care nu a vorbit chiar despre multe dintre calităţile Sale? El, Care, pentru a ne învăţa smerenia, îşi atribuia adesea însuşiri umile care nu erau ale Lui, cu atât mai mult, dacă ar fi fost creat, nu ar fi omis să spună aceasta. Oare nu vezi că El făcea şi spunea toate în aşa fel încât să nu creadă cineva că este nenăscut? Spunea cele nepotrivite vredni­ciei şi esenţei Lui, pogorându-Se până la rangul smerit de proroc. Căci aceste cuvinte: „Precum aud judec”85 şi: „Acela Mi-a zis ce să spun şi ce să vorbesc”86 şi altele asemenea sunt potrivite prorocilor. Dacă, voind să înlăture această bănuială, nu S-a ruşinat să spună astfel de vorbe smerite, cu atât mai mult, dacă era creat, [ar fi avut grijă] să nu creadă cineva că este necreat şi ar fi spus multe de felul acesta: „Să nu credeţi că sunt născut de Tatăl. Eu sunt făcut, nu născut, şi nu sunt deofiinţă cu El”.

De fapt a făcut contrariul. Căci a spus cuvinte care chiar şi pe cei care nu vor îi silesc să primească părerea contrară, în ciuda voinţei lor. Cum ar fi: „Eu sunt întru Tatăl şi Tatăl întru Mine”87; şi: „De atâta vreme sunt cu voi şi nu m-ai cunoscut, Filipe? Cel care M-a văzut pe Mine L-a văzut pe Tatăl”88; şi: „Ca toţi să cinstească pe Fiul

85 Ioan 5, 30.

86 Ioan 12, 49.

87 Ioan 14,11.

88 Ioan 14, 9.

59

precum cinstesc pe Tatăl”89; „După cum Tatăl înviază pe cei morţi şi le dă viaţă, tot aşa şi Fiul dă viaţă celor cărora voieşte”90; „Tatăl Meu până acum lucrează şi Eu lucrez”91 „Precum Mă cunoaşte Tatăl, şi Eu cunosc pe Tatăl”92; „Eu şi Tatăl una suntem”93.

Şi peste tot, folosind „precum” şi „astfel” şi spunând că este una cu Tatăl, arată că este întocmai cu El. Iar puterea Sa desăvârşită o arată şi prin aceste cuvinte şi prin multe altele, cum ar fi: „Taci, încetează!”94, „Voiesc, curăţeşte-te!”95, „Ţie îţi zic, duh surd şi mut, ieşi din el!”96 şi: „Aţi auzit că s-a zis celor de demult: «Să nu ucizi!» Eu însă vă spun vouă că cel care se mânie pe fratele său în deşert vinovat va fi”97. Şi toate celelalte îndemnuri şi minuni ale Sale sunt de ajuns pentru a arăta puterea Lui. De fapt, chiar şi cea mai mică parte dintre ele este de ajuns pentru a-i convinge şi a-i îndupleca pe cei care nu sunt cu totul fără minte.

5. Dar cumplit lucru este slava deşartă, căci celor care îi cad în mreje le robeşte mintea chiar şi în privinţa unor lucruri cât se poate de limpezi şi îi convinge să se împotrivească [adevărului] mărtu­risit. Pe cei care cunosc bine adevărul şi sunt convinşi, îi duce la făţărnicie şi răzvrătire. Aşa s-a întâmplat cu iudeii, pentru că nu din lipsă de cunoaştere L-au tăgăduit pe Fiul lui Dumnezeu, ci ca să dobândească cinstea mulţimii. Căci zice: „Au crezut în El, dar se temeau să nu fie izgoniţi din sinagogă”98 şi au preferat altele în locul mântuirii lor. Este cu neputinţă ca unul care este atât de mult robit de slava de acum să dobândească slavă de la Dumnezeu. De aceea i-a şi mustrat, zicând: „Cum puteţi să credeţi, când primiţi slavă de la oameni, şi slava de la Dumnezeu nu o căutaţi?”99 Căci această patimă este ca o beţie adâncă şi îi face pe cei stăpâniţi de ea greu de înduplecat. Desparte de ceruri sufletele celor robiţi, îi ţintuieşte

89 Ioan 5, 23.

90 Ioan 5, 21.

91 Ioan 5,17.

92 Ioan 10,15.

93 Ioan 10, 30.

94 Marcu 4, 39.

95 Marcu 1, 41; Matei 8, 3.

96 Matei 9, 25.

97 Matei 5, 21-22.

98 Ioan 12, 42.

99 Ioan 5, 44.

60

la pământ şi nu-i lasă să privească spre lumina cea adevărată, ci îi face să se tăvălească mereu în noroi, punându-le stăpâni atât de puternici încât îi conduc chiar şi fără a le da ordine. Căci cel care pătimeşte de boala aceasta face de la sine, fără a i se porunci, toate câte socoteşte că sunt pe plac stăpânilor lui. Pentru ei se îmbracă în veşminte frumoase şi îşi împodobeşte chipul, făcând aşa nu pentru sine, ci pentru alţii. Umblă prin piaţă înconjurat de adepţi, ca să fie admirat de ceilalţi. Toate câte le face le rabdă doar pentru a plă­cea altora. Oare există vreo patimă mai grea decât aceasta? Pentru ca ceilalţi să-l admire, se ruinează pe sine neîncetat. Cele spuse de Hristos sunt de ajuns pentru a arăta deplina ei tiranie, dar putem înţelege aceasta şi de aici:

Dacă vei întreba pe vreunul dintre oamenii care se ocupă cu treburile statului şi fac cheltuieli mari de ce risipesc atâta aur şi ce scop are o atât de mare risipă, nu vei auzi de la ei nimic altceva decât că fac aceasta pentru a plăcea norodului. Iar dacă îi vei întreba apoi ce este norodul, vor spune: ceva plin de zarvă şi de tulburare, alcă­tuit în cea mai mare parte din neghiobi purtaţi încoace şi încolo ca valurile mării, certându-se adesea din pricina unor păreri diferite. Când cineva are un asemenea stăpân, cine ar putea fi mai de plâns decât el? Faptul că oamenii lumeşti sunt prinşi în aşa ceva încă nu este chiar atât de cumplit deşi este într-adevăr cumplit -, dar, dacă cei care pretind că s-au lepădat de lume pătimesc de aceeaşi boală, sau chiar de una mai grea, acest lucru este cel mai cumplit. Căci paguba celor dintâi se referă doar la bani, dar aceştia din urmă îşi primejduiesc sufletul. Când dau în schimb credinţa cea dreaptă pentru slava deşartă şi îl necinstesc pe Dumnezeu ca să primească ei slavă, nu este aceasta prostie şi nebunie nemăsurată? Spune-mi!

Celelalte patimi, deşi aduc multă vătămare, pricinuiesc şi o oarecare plăcere, chiar dacă este trecătoare şi de scurtă durată. Şi iubitorul de bani, şi iubitorul de vin, şi iubitorul de femei au parte şi de o plăcere dimpreună cu vătămarea, chiar dacă este de scurtă durată. Dar cei robiţi de patima aceasta duc pururea o viaţă amară şi lipsită de plăcere, pentru că nu dobândesc ceea ce doresc atât de mult, adică slavă din partea mulţimii. Ei par a se bucura de ea, dar, de fapt, nu se bucură, pentru că aceea nu este slavă. Pe bună drep­tate, toţi cei din vechime au numit-o slavă deşartă. Este deşartă pentru că nu are în ea nimic strălucit şi slăvit. Este precum măştile care par lucitoare şi plăcute, dar pe dinăuntru sunt goale. De aceea

61

deşi sunt mai frumoase decât feţele trupeşti, nu au stârnit vreodată dragostea cuiva. Tot aşa, ba chiar mai rău decât atât, slava de la oa­meni a făcut să ia chip în noi această patimă tiranică şi greu de bi­ruit. Numai înfăţişarea îi este strălucitoare, iar cele dinăuntru sunt nu numai deşarte, ci şi pline de necinste şi tiranie crudă.

Dar mă vei întreba: de unde se naşte această patimă neobişnuită care nu are în ea nicio plăcere? De unde? De nicăieri altundeva de­cât dintr-un suflet josnic şi netrebnic. Căci cel care este robit de această slavă nu poate lesne să gândească ceva măreţ şi generos. Gândurile lui vor fi, fără îndoială, ruşinoase, josnice, de necinste şi neînsemnate. Cel care nu face nimic pentru virtute, ci doar pentru a plăcea unor oameni de nimic, încrezându-se mereu în părerea lor greşită şi rătăcită, ce vrednicie ar putea avea? Ia gândeşte-te: dacă cineva i-ar spune: „Tu ce crezi că este mulţimea?”, de bună seamă că va spune că sunt uşuratici şi nepăsători. Ce crezi? Dacă cineva l-ar întreba apoi dacă ar alege să fie ca ei, nu cred că ar vrea să fie. Nu este de tot râsul faptul că el caută slavă de la aceia cărora nici nu ar vrea vreodată să le semene?

6. Iar dacă i-ai spune că aceia sunt mulţi şi adunaţi laolaltă, pentru aceasta şi mai mult ar trebui să-i dispreţuiască. Dacă fiecare în parte este de dispreţuit, cu atât mai mult atunci când sunt mulţi, pentru că atunci când sunt puşi laolaltă prostia fiecăruia devine mai mare, fiind sporită de mulţimea lor. Dacă cineva i-ar lua pe fie­care în parte, ar putea cumva să-i îndrepte, dar, dacă sunt adunaţi la un loc, nu ar izbuti lesne, pentru că prostia lor creşte atunci şi sunt mânaţi ca turmele, luându-se mereu unii după alţii. Spune-mi, dar, pentru această slavă din partea mulţimii merită să te străduieşti? Nu, te rog şi te implor! Pentru că aceasta a întors toate cu capul în jos. Aceasta a născut lăcomia, invidia, judecata, uneltirile. Aceasta îi întrarmează şi îi sălbăticeşte pe cei care nu au fost nedreptăţiţi cu nimic împotriva celor care nu au făcut nicio nedreptate. Cel care este cuprins de această boală nu mai ştie de prietenie, nu-şi mai aminteşte de bunele moravuri, nu mai cunoaşte ruşinea nicide­cum. El aruncă din sufletul său toate cele bune şi este în război cu toată lumea, de vreme ce este nestăpânit şi lipsit de iubire.

Patima mâniei, deşi este ceva atât de tiranic şi greu de îndu­rat, totuşi nu supără mereu, ci doar atunci când există unii care să pricinuiască iritare. Slava deşartă însă este pretutindeni. Nu există

62

clipă ca să spun aşa în care să înceteze. Câtă vreme raţiunea nu o împiedică şi nu o alungă, este mereu pretutindeni. Nu numai că ne înduplecă să păcătuim, dar şi atunci când avem vreo izbândă o răpeşte din mâinile noastre. Câteodată nu ne lasă nici măcar să începem a face ceva bun. Dacă Pavel numeşte lăcomia „închinare la idoli”100, pe cea care este maică, rădăcină şi izvor al acesteia, adică slava deşartă, cum se cade să o numim? Nici nu se poate afla un nume pe măsura răutăţii ei.

Să ne trezim, dar, iubiţilor, şi să lepădăm această haină rea, să o sfâşiem şi să o rupem! Să ne izbăvim prin adevărata libertate şi să cunoaştem nobleţea dată nouă de către Dumnezeu! Să dispreţuim slava mulţimii!

Nimic nu este atât de vrednic de râs şi de ocară ca această patimă. Nimic nu este atât de plin de ruşine şi de necinste. în multe împrejurări putem vedea că a iubi slava este lipsă de slavă, iar adevărata slavă înseamnă a o trece cu vederea şi a nu face nimic cu scopul de a o dobândi, ci toate a le grăi şi a le săvârşi pentru a plăcea lui Dumnezeu. Astfel vom putea să luăm şi plată de la Cel care vede cu de-amănuntul cele ale noastre, de ne va fi de ajuns ca El singur să ne privească. De ce să avem nevoie şi de privirile altora, de vreme ce Acela care ne va răsplăti nouă vede pururea cele săvârşite de noi? Un slujitor, de pildă, toate câte face, le face spre a fi pe plac stăpânului şi nu caută altceva decât să fie văzut de el. Nu atrage privirile altora asupra faptelor lui, chiar dacă aceia sunt oameni de vază, ci de un singur lucru se preocupă: De felul în care îl priveşte stăpânul lui. Cum, dar, să nu fie ceva nefiresc ca noi, care avem un asemenea Domn, să căutăm privirile altora, care nu ne sunt de niciun folos, ci, dimpotrivă, pot să ne vatăme şi să facă deşartă toată osteneala noastră? Nu aşa, rogu-vă, ci pe Acela de la care vom primi răsplată să-L chemăm să privească şi să laude faptele noastre. Să nu ne intereseze privirile omeneşti. Dacă vrem să avem parte de această slavă, o vom dobândi atunci când o vom căuta numai pe cea de la Dumnezeu. Căci zice: „Eu îi slăvesc pe cei care Mă slăvesc pe Mine”101.

Bunurile materiale le dobândim mai cu seamă atunci când le dispreţuim şi căutăm numai bogăţia de la Dumnezeu. Căci zice:

100 Efeseni 5, 5.

101 1 Regi 2, 30.

63

„Căutaţi împărăţia lui Dumnezeu şi toate acestea se vor adăuga vouă”102. Tot aşa se întâmplă şi cu slava. Atunci când nu va mai fi o primejdie pentru noi a primi bani sau slavă, atunci Dumnezeu ni le va da din belşug. Iar fără primejdie este atunci când acestea nu ne stăpânesc, nu ne împresoară şi nu ne supun ca pe nişte robi, ci ne însoţesc ca pe nişte stăpâni de sine şi ca pe nişte oameni liberi. De aceea nu vrea El să le iubim ca să nu fim stăpâniţi de ele. Şi, dacă vom izbuti aceasta, ni leva dărui cu multă mărinimie. Ia spune-mi: cine este mai strălucit decât Pavel, care zice: „Nu căutăm slavă de la oameni, nici de la voi, nici de la alţii”103? Cine este mai bogat de­cât cel care nu are nimic, dar stăpâneşte toate104? Căci, aşa cum am spus, atunci când nu suntem stăpâniţi de ele, atunci le vom primi. Aşadar, dacă vrem să dobândim slavă, să fugim de slavă!

Astfel, împlinind poruncile lui Dumnezeu, vom putea să do­bândim şi bunurile de aici şi cele făgăduite, cu darul lui Hristos, a Căruia este slava, împreună cu Tatăl şi cu Sfântul Duh, în vecii vecilor. Amin.

102 Matei 6, 33.

103 1 Tesaloniceni 2, 6.

104 Cf. 2 Corinteni 6,10.

Omilia 4

„La început era Cuvântul, şi cuvântul era la Dumnezeu.”105 (Ioan 1,1)

1. Dascălii nu pun multe poveri asupra copiilor care abia au început studiile, nici nu îi învaţă totul dintr-odată, ci le dau lecţii scurte şi le repetă de multe ori aceleaşi lucruri, aşa încât să poată păstra în minte uşor cele spuse, ca să nu fie copleşiţi încă de la început de mulţimea cuvintelor, pe care le va fi greu să le ţină minte şi vor deveni leneşi, fiind cuprinşi de un fel de toropeală din pricina greutăţii de a primi învăţăturile ce li se dau. Şi eu, voind să tocmesc lucrurile astfel şi să fac povara voastră uşoară, iau câte puţin de pe această masă dumnezeiască şi le aşez astfel în sufletele voastre. De aceea mă întorc la aceleaşi cuvinte, nu pentru a spune iar aceleaşi lucruri, ci doar pentru a adăuga ce a mai rămas.

Aşadar, să ne întoarcem la cuvântul de la început: „La început era Cuvântul, şi Cuvântul era la Dumnezeu”. Toţi ceilalţi evanghelişti încep cu cele despre iconomia întrupării. Căci Matei zice: „Cartea neamului lui Iisus Hristos, Fiul lui David”106, Luca ne spune la început cele despre Maria107, iar Marcu tot astfel de cuvinte foloseşte, spunând istorisirea despre Botezătorul108. De ce, dar, Ioan vorbeşte [despre întrupare] doar în câteva cuvinte şi în chip tai­nic, zicând: „Şi Cuvântul S-a făcut trup”109? De ce trece cu vederea

105 Origen observase faptul că în sintagma „Cuvântul era la Dumnezeu" termenul Qcâţ este articulat, în vreme ce în ultima propoziţie a versetului este nearticulat („Şi Cuvântul era Dumnezeu”). Aceasta se explică prin faptul că Fiul este Dumnezeu prin naştere din Tatăl, în vreme ce doar Tatăl este auidOcoţ - „Dumnezeu în Sine" (Comentariu la Evanghelia după Ioan, 2, 2)

106 Matei 1,1.

107 Cf. Luca 1.

108 Cf. Marcu 1,i-l4.

109 Ioan 1, 14. Sfântul Maxim ărturisitorul ne asigură că întruparea ar fi avut loc şi în absenţa căderii lui Adam, înomenirea Fiului lui Dumnezeu şi îndumnezeirea făpturii raţionale şi neraţionale constituind scopul ultim al creaţiei lumii (Răspunsuri către Talasie, 60).

65

toate celelalte: zămislirea, naşterea, formarea, creşterea, şi ne vorbeşte direct despre naşterea Sa din veşnicie110?

Am să vă spun acum care este pricina. De vreme ce toţi ceilalţi evanghelişti au vorbit mai mult despre cele care ţin de [viaţa Lui] în trup, exista primejdia ca unii oameni mai pământeşti să se mulţumească doar cu învăţăturile acestea, cum s-a întâmplat şi cu Pavel din Samosata111. Aşadar, Ioan pe bună dreptate şi-a început cuvântul cu cele de sus şi cu cele despre existenţa cea veşnică, ca să-i desprindă de această râvnă pentru cele pământeşti pe cei care ar fi putut cădea acolo şi ca să-i ridice la cer.

Matei şi-a început cuvântul cu împăratul Irod, Luca cu Ceza­rul Tiberiu şi Marcu cu botezul lui Ioan, dar acesta, lăsând la o parte toate amănuntele de mai sus, se ridică mai presus de timp şi de veacuri şi îndreaptă mintea ascultătorilor asupra cuvintelor „la început era”. Nu o lasă să se oprească undeva, nici nu îi pune vreun hotar, precum aceia care au vorbit despre Irod, despre Tiberiu şi despre Ioan [Botezătorul].

în plus, ceea ce este de admirat şi trebuie spus neapărat este faptul că el, care şi-a început cuvântul cu cele înalte, nu a lăsat la o parte cu totul cele despre iconomie. Dar nici aceia care s-au grăbit să vorbească despre întrupare nu au trecut sub tăcere cele despre existenţa veşnică. Şi este firesc să fie aşa, pentru că un singur Duh a mişcat sufletele tuturor. Istorisirile lor vădesc faptul că sunt de un cuget.

110 Fericitul Augustin ne oferă o interesantă analogie pentru înţelegerea pe cât e cu putinţă minţii omeneşti naşterii Fiului din Tatăl. Astfel, cuvântul omenesc există dintotdeauna în cunoaşterea şi cugetarea noastră, nefiind grec sau latin, ci cuvânt pur, informaţie genuină; ulterior, fiind emis, îmbracă formă verbală, specifică unei limbi (Despre Sfânta Treime, 15, 10-11). Avem aici vechea schemă stoică Xoyoc evSidSETOţ ădyoţ TTpofţopiKoi; (cuvântul interior cuvântul emis), adaptată de scriitori creştini din primele secole la Sfânta Treime. A se vedea şi Omilia „La început a fost Cuvântul” a Sfântului Vasile cel Mare. Totuşi doc­trina primilor teologi ai Logosului avea şi o mică hibă: Logosul este raţiunea lui Dumnezeu personalizată şi adusă în existenţă cu scopul creării lumii (cf. Atenagora Atenianul, Solie în favoarea creştinilor, 10). Origen va nuanţa, afirmând naşterea eternă şi continuă a Logosului din Tatăl (Comentariu la Evanghelia după Ioan, 2,13).

111 Pavel de Samosata (sec. al III-lea), episcop al Antiohiei, o figură controversată a Antichităţii creştine, implicat într-o dispută cu presbiterul Malchion, care a făcut apel la împăratul Aurelian împotriva episcopului său; avem astfel prima intervenţie imperială directă în afacerile interne ale Bisericii. Doctrina lui Pavel de Samosata era una antimonarhiană, promovând o hristologie puternic diviziv-adopţionistă, până la a distinge între Iisus Hristos născut din Maria şi Logosul preexistent. De remarcat faptul că în polemica dintre Pavel şi Malchion apare folosit şi termenul homoousios.

66

Aşadar, iubitule, atunci când auzi „Cuvânt”, să nu cumva să fii de acord cu cei care spun că Acesta este creatură sau cu cei care cred că este un cuvânt oarecare! Multe sunt cuvintele lui Dumnezeu, pe care şi îngerii le transmit, dar niciunul dintre cuvintele acelea nu este Dumnezeu, ci sunt toate profeţii şi porunci. Aşa sunt numite de obi­cei în Scriptură legile, poruncile şi profeţiile lui Dumnezeu. De aceea se spune despre îngeri: „Cei tari la vârtute, care faceţi cuvântul Lui”112.

Acest Cuvânt este o fiinţă ipostatică născută fără de patimă113 din Tatăl însuşi. Acest lucru l-a arătat, aşa cum am spus, prin de­numirea de „Cuvânt”. După cum expresia „la început era Cuvântul” arată veşnicia, tot aşa „Acesta era la început la Dumnezeu” ne arată împreună-veşnicia. S-ar putea ca, auzind că „la început era Cuvân­tul”, să crezi că este veşnic, dar să bănuieşti că Tatăl este mai bătrân

112 Psalmul 102, 20.

113 Tertulian înfăţişează cu mare claritate relaţia dintre Tatăl şi Fiul: „Unii pretind că Facerea, în ebraică, începe astfel: «La început, Dumnezeu a făcut pe Fiul». Deoarece acestea nu sunt sigure, îmi voi lua argumente din alte părţi, din chiar alcătuirea lui Dumnezeu de dinainte de crearea lumii, până la naşterea Fiului. Aşadar, înaintea tuturor era Dumnezeu singur, însuşi fiindu-Şi lume, spaţiu şi toate. Singur însă, pentru că în exteriorul Lui nu era nimic în afară de El. însă nici atunci nu era singur; avea cu Sine ceea ce avea fără îndoială în Sine, Raţiunea Sa. Aşadar, Dumnezeu este raţional şi Raţiunea [era] mai întâi în El şi astfel dintru El în toate. Această Raţiune este înţelepciunea Sa. Pe aceasta grecii o numesc Logos, prin care noi denumim, de asemenea, şi Cuvântul, deoarece este în uzul nostru, din pricina uşurinţei tălmăcirii, să spunem că dintru început la Dumnezeu a fost Cuvântul şi, de asemenea, Cuvântul, luându-Şi substanţa din Raţiune, o arată a fi anterioară Acestuia, conform firii Lui. Totuşi nu este nicio deosebire. Fiindcă, deşi Dumnezeu nu dăduse încă naştere Cuvântului Său, totuşi îl avea în Sine, împreună cu Raţiunea şi [conţinut] întrînsa, cugetând în tăcere şi orânduind singur cele ce le va spune în curând prin Cuvântul. în timp ce cugeta şi orânduia Cuvântul împreună cu Raţiunea Sa, o transforma [pe aceasta] în Cuvânt prin ceea ce cugeta. Dar, ca să înţelegi mai lesne aceasta, [priveşte] în tine însuţi ca [unul ce eşti] după chipul şi imaginea lui Dumnezeu şi recunoaşte în ce fel ai în tine raţiune, tu care eşti fiinţă raţională, nu doar plăsmuit de un Creator raţional, ci şi însufleţit din chiar natura Sa! Priveşte atunci când, în tăcere, te cerţi cu tine însuţi în minte: acest lucru se petrece înlăuntrul tău, raţiunea întâlnind cuvântul la orice mişcare a cugetării tale, la orice impresie a conştiinţei tale! Orice vei cugeta este cuvânt. Orice vei simţi este raţiune. Este necesar astfel să vorbeşti în minte, iar în timp ce vorbeşti, ai ca interlocutor cuvântul, în care se află însăşi raţiunea, prin care vorbeşti când cugeţi, prin care, vorbind, cugeţi. Astfel, cuvântul este în tine ca o a doua persoană, prin care vorbeşti cugetând şi prin care cugeţi vorbind, cuvântul însuşi este un alt [cuvânt]. Aşadar, în Dumnezeu, al Cărui chip şi asemănare te socoteşti tu a fi, cu cât mai deplin se petrece aceasta, de vreme ce Dumnezeu, chiar tăcând, va avea în Sine raţiunea, iar în raţiune Cuvântul? Pot astfel stabili fără nechibzuinţă că Dumnezeu nu a fost singur înainte de crearea universului, având, prin urmare, în Sine însuşi Raţiunea şi în Raţiune Cuvântul, pe Care l-a zămislit din Sine, prin lucrarea dinlăuntrul Său” (împotriva lui Praxeas, 5, trad. Ierom. Policarp Pîrvuloiu).

67

printr-un răstimp oarecare, socotind astfel că Cel Unul-Născut are un început. Deci, ca să nu gândeşti astfel, a adăugat: „Era dintru început la Dumnezeu”, adică era veşnic precum Tatăl însuşi, căci Tatăl nu a fost niciodată singur, fără Cuvântul, ci Dumnezeu puru­rea era la Dumnezeu, având fiecare propriul ipostas.

Dar tu zici: „Cum a spus că era în lume dacă era într-adevăr la Dumnezeu?” Pentru că era şi la Dumnezeu, şi în lume. Căci nu au hotar nicidecum nici Tatăl, nici Fiul. Dacă „măreţia Lui nu are sfârşit”114 şi „priceperea Lui nu are hotar”115, este limpede că nici fiinţa Lui nu are început în timp. Ai auzit că „la început a făcut Dumnezeu cerul şi pământul”116? Ce crezi despre acest început? Este limpede că acestea s-au făcut mai înainte de toate cele văzute. Tot aşa, atunci când auzi despre Cel Unul-Născut că „la început era”, să înţelegi că era mai înainte de toate cele gândite şi mai îna­inte de toţi vecii.

Dar cineva ar putea zice: „Cum se face că, Fiu fiind, nu este mai tânăr decât Tatăl? Căci cel care este din cineva este cu totul necesar să fie posterior117 celui din care este”. îi vom răspunde că aceasta este potrivit cu gândirea omenească. Cel care întreabă aceasta va întreba şi altele şi mai nefireşti decât aceasta. Dar nu ar trebui nici măcar să ascultăm unele ca acestea. Pentru că acum vorbim despre Dumnezeu, nu despre firea omenească, ce se supune acestui mod de a gândi şi acestei necesităţi. Vom răspunde totuşi şi la acestea pentru încredinţarea celor care sunt mai slabi.

2. Spune-mi, dar: strălucirea soarelui izvorăşte din însăşi na­tura soarelui, sau din altă parte? Fără îndoială că oricine care este cu mintea întreagă va mărturisi că de acolo izvorăşte. Dar, cu toate că provine din soarele însuşi, nu vom putea afirma vreodată că este posterioare firii soarelui, pentru că soarele nu s-a arătat vreodată lip­sit de strălucirea sa. Dacă între acestea trupeşti, care sunt văzute şi simţite, există ceva care este din altceva, dar nu este posterior celui din care provine, de ce te îndoieşti când este vorba de firea nevăzută

114 Psalmul 144, 3.

115 Psalmul 146, 5.

116 Facerea 1,1.

117 în Sfânta Treime nu există o ierarhie de grad, de fiinţă sau de demnitate. Succesiunea Tatăl, Fiul şi Sfântul Duh este o simplă enumerare, care nu presupune o întâietate a Tatălui sau o subordonare a Fiului şi a Duhului Sfânt faţă de Acesta.

68

şi negrăită? Şi în acest caz lucrurile stau la fel, după cum se cuvine Fiinţei aceleia. De aceea şi Pavel L-a numit astfel adică „străluci­re”118 arătând că este din Tatăl, dar şi împreună-veşnic cu El.

Spune-mi: nu prin El s-au făcut toate veacurile şi timpurile? De bună seamă că orice om cu mintea întreagă va mărturisi astfel. Aşadar, nu există vreun răstimp între Fiul şi Tatăl. Atunci nici nu este posterior, ci este împreună-veşnic. Căci „înainte” şi „înapoi” sunt concepte care indică timpul. Nimeni nu ar putea să conceapă aceşti termeni dincolo de timp şi de veacuri. Iar Dumnezeu este mai presus de timp şi de veacuri. Iar dacă spui că poate fi conce­put cumva vreun început al Fiului, vezi ca nu cumva, prin acest raţionament şi mod de a gândi, să fii nevoit să-L supui şi pe Tatăl unui început, unul mai timpuriu, dar tot un început. Spune-mi: dacă zici că Fiul are un hotar şi un început şi dacă mergi înapoi, înainte de acest început, nu spui că Tatăl este mai înainte de aceas­ta? Este limpede că aşa este. Atunci spune-mi: cu cât timp este Ta­tăl mai înainte? Fie că spui că a fost un răstimp mic, fie că spui că a fost mare, tot îi atribui Tatălui un început. Sigur că doar după ce vei măsura răstimpul vei spune dacă este mare sau mic. Dar nu se poate măsura acest răstimp, de vreme ce nu există un început de amândouă părţile. Deci, în ceea ce te priveşte, I-ai atribuit şi Tatălui un început. Aşadar, după părerea voastră, nici Tatăl nu este fără de început. Vezi, dar, că este adevărat ceea ce a spus Mântuitorul, cu­vinte care arată întru totul puterea Lui? Care sunt acelea? „Cel care nu cinsteşte pe Fiul nu cinsteşte nici pe Tatăl.”119

Ştiu că mulţi nu înţeleg ceea ce s-a spus. De aceea, de multe ori nu ne grăbim a începe discuţii întemeiate pe raţionamente, pentru că mulţimea nu le-ar putea urmări. Iar dacă le-ar urmări, nu ar rămâne cu ceva sigur şi clar. Pentru că „gândurile oamenilor sunt şovăielnice şi cugetările lor sunt nesigure”120.

Mi-ar plăcea să-i întreb pe cei care ne contrazic: ce înseamnă cele spuse de prorocul: „înainte de Mine nu a fost alt dumnezeu şi nici după Mine nu este”121? Dacă Fiul este mai tânăr decât Tatăl, cum spune: „După Mine nu este”? Oare tăgăduiţi şi firea [dumne­zeiască] a Celui Unul-Născut? Dacă nu îndrăzniţi să faceţi aceasta,

118 Evrei 1, 3.

119 Ioan 5, 23.

120 înţelepciunea lui Solomon 9,14.

121 Isaia 43,10.

69

atunci trebuie să acceptaţi dumnezeirea în două ipostasuri a Tată­lui şi a Fiului.

Nu este cu totul adevărat că „toate prin El s-au făcut”? Dacă există un veac mai vechi decât El, cum ar fi putut să fie făcut prin El, devreme ce era mai înainte de El? Vedeţi la ce îndrăzneală au ajuns, odată ce adevărul a fost dat la o parte? De ce, atunci, nu a spus evanghelistul că a fost făcut din ceva ce nu există, după cum spune Pavel despre toate celelalte, când zice: „Cel care cheamă la fiinţă cele ce nu sunt”122? De ce a spus „la început era”? Această afirmaţie este contrară aceleia. Şi pe bună dreptate, pentru că Dumnezeu nu a fost făcut şi nu există ceva care să fie mai vechi decât El. Acelea sunt vorbe de-ale păgânilor.

Dar spune-mi şi aceasta: ai putea să spui că Făcătorul nu este cu totul în afara oricărei posibilităţi de a fi asemănat cu făpturile Lui? Iar dacă El este asemenea celor ce provin din nimic, unde este superioritatea Lui cea fără de asemănare? Ce înseamnă: „Eu sunt Cel dintâi şi Eu voi fi după acestea”123 şi: „Mai înainte de Mine nu a fost alt dumnezeu”124? Dacă Fiul nu este de aceeaşi fiinţă, înseamnă că este alt Dumnezeu, iar dacă nu este împreună-veşnic, înseamnă că este posterior Tatălui. Iar dacă nu provine din fiinţa Lui, este limpede că a fost creat.

Dacă ei însă vor spune că acestea s-au zis pentru a arăta de­osebirea dintre Dumnezeu şi idoli, de ce nu acceptă că afirmaţia „singurul Dumnezeu adevărat”125 s-a spus pentru a arăta deosebirea faţă de idoli? Dacă aceasta s-a spus pentru a-L deosebi de idoli, cum vei interpreta întreaga afirmaţie? Căci zice: „După Mine nu este alt dumnezeu”. „Nu spune aceasta” zici tu - „pentru a-L înlătura pe Fiul. Vrea să spună numai că «nu există vreun zeu idolesc după Mine», nicidecum că «Fiul nu există».” Dar cum? Şi, prin afirmaţia: „înainte de Mine nu a fost alt dumnezeu”, înţelegi tot că nu a fost vreun idol, dar că a fost totuşi un Fiu mai înainte de El? Ce demon ar putea spune aşa ceva? Căci consider că nici măcar diavolul însuşi nu ar afirma aceasta.

Pe de altă parte, dacă Fiul nu este împreună-veşnic cu Tatăl, cum vei spune că viaţa Lui este fără hotar? Dacă are un început în trecut,

122 Romani 4,17.

123 Isaia 41, 4.

124 Isaia 43,10.

125 Ioan 17, 3.

70

nu este fără de hotar, chiar dacă este fără de sfârşit. Căci ceea ce este fără de hotar trebuie să fie astfel şi în ceea ce priveşte începutul şi în ceea ce priveşte sfârşitul. Aceasta a lămurit-o şi Pavel, zicând: „Neavând nici început al zilelor, nici sfârşit al vieţii”126, arătând că este fără început şi fără sfârşit. Nu este hotar nici într-o parte, nici într-alta, pentru că nici sfârşit nu există aici, nici început acolo.

3. Cum ar putea El să fie viaţa dacă a existat o vreme când nu era127? Pentru că toţi mărturisim că viaţa este pururea, fără început şi fără sfârşit, dacă este viaţă cu adevărat, ceea ce sigur că El este. Dacă există o vreme când nu este, cum ar putea fi viaţa altora aceas­tă viaţă care cândva nu este?

Dar tu zici: atunci cum de a stabilit Ioan un început zicând: „La început era”? Ia spune-mi: ai luat seama la cuvintele „la început” şi „era”, şi nu te-ai gândit la „Cuvântul era”? Cum? Atunci când prorocul spune despre Tatăl: „Din veac şi până în veac eşti Tu”128, oare spune aşa pentru a-I pune hotare? Nicidecum, ci vrea să arate veşnicia. Aşa să înţelegi şi aici. Pentru că [nici Ioan] nu a spus aşa pentru a pune hotare. Nu a spus: „A avut un început”, ci: „La început era”, făcându-te să înţelegi prin cuvântul „era” că Fiul este fără de început129.

însă, iată spui tu despre Tatăl se vorbeşte prin adăugarea ar­ticolului, iar despre Fiul nu. Dar, când apostolul spune: „A marelui Dumnezeu şi Mântuitorului nostru Iisus Hristos”130 şi: „[Hristos,] Cel care este peste toate Dumnezeu”131, iată că în aceste locuri L-a pomenit pe Fiul fără articol. Dar face aceasta şi cu referire la Tatăl, în Epistola către filipeni zice aşa: „Care, Dumnezeu după înfăţişare, nu a socotit o răpire a fi întocmai cu Dumnezeu”132. Iar către

126 Evrei 7, 3.

127 Dacă şi Tatăl şi Fiul au un început. Principala afirmaţie ariană era aceea că „a fost un timp când Fiul nu era”; de aceea Sfântul Ioan, ca şi alţi Părinţi ai vremii, insistă asupra lipsei oricărui interval temporal în cadrul Sfintei Treimi.

128 Psalmul 89, 2.

129 S-a discutat mult despre semnificaţia termenului âpfj în acest context. Interpretarea Fericitului Augustin din Confesiuni rămâne cea mai plauzibilă: „început” are aici sensul de început al timpului şi al spaţiului; aşadar, Logosul există la Tatăl, născându-Se din Tatăl, dinainte de crearea universului. Speculaţiile iudaice din ultimele secole dinainte de Hristos vorbeau deja de un Logos preexistent ori de o Sofia (identificată uneori cu Torah) preexistentă, personalizată, prin care Dumnezeu cel absolut transcendent a creat lumea.

130 Tit 2,13.

131 Romani 9, 5.

132 Filipeni 2, 6.

71

romani zice: „Har vouă şi pace de la Dumnezeu, Tatăl nostru, şi de la Domnul Iisus Hristos!”133

De altfel, era de prisos să pună şi aici articolul, de vreme ce îl folosise deja mai înainte în repetate rânduri. Şi despre Tatăl spu­ne: „Duh este Dumnezeu”134, dar nu negăm faptul că Dumnezeu este netrupesc din cauză că nu a fost adăugat articolul la cuvântul „Duh”. Aşa şi aici: dacă nu foloseşte articolul când vorbeşte despre Fiul, nu înseamnă că Fiul este în mai mică măsură Dumnezeu. De ce? Pentru că, spunând „Dumnezeu” şi apoi iar „Dumnezeu”, nu arată vreo diferenţă în ceea ce priveşte dumnezeirea, ci dimpotrivă. A spus mai întâi: „Şi Cuvântul era Dumnezeu”135, ca să nu creadă ci­neva că dumnezeirea Fiului este mai mică [decât a Tatălui], iar apoi imediat adaugă însuşirile cunoscute ale adevăratei dumnezeiri, adică veşnicia (căci zice: „Acesta era întru început la Dumnezeu”136) şi puterea creatoare („Toate prin El s-au făcut şi fără El nimic nu s-a făcut din ce s-a făcut”137). Despre această putere, mai cu seamă, şi Tatăl spune pretutindeni prin proroci că este o însuşire cunoscută a fiinţei Lui. Prorocii oferă în repetate rânduri această mărturie, nu pur şi simplu, ci şi pentru a lupta împotriva cinstirii idolilor. Căci zice: „Dumnezeii care n-au făcut cerul şi pământul vor pieri”138. Şi iar: „Eu cu mâna Mea am întins cerul”139. Pretutindeni foloseşte această mărturie, arătând-o ca pe un semn vădit al dumnezeirii.

Acest evanghelist însă nu s-a mulţumit cu aceste cuvinte, ci L-a numit şi „viaţă” şi „lumină”. Aşadar, dacă mereu era împreună cu Tatăl, dacă El a creat toate, dacă El a adus toate la fiinţă şi le-a alcătuit (căci aceasta se înţelege prin „viaţă”), dacă pe toate le lu­minează, cine poate fi atât de lipsit de minte încât să spună că prin aceste cuvinte evanghelistul a încercat să arate că dumnezeirea Lui

133 Romani 1, 7.

134 Ioan 4, 24.

135 Dumnezeu (0EOţ) nu are, în context, articol hotărât, deci este nume predicativ şi aceasta este traducerea corectă, precum şi intenţia evanghelistului, aceea de a demon­stra că Logosul este Dumnezeu, nu că Dumnezeu este Logos (cf. Sfântul Ilarie de Pictavium, Despre Sfânta Treime, 2, 15). De remarcat că Sfântul Ioan evanghelistul face un pas decisiv în comparaţie cu speculaţiile ebraice despre Sofia divină (cf. Pildele 8), care nu cunoşteau nicio formă de egalitate sau afinitate între fiinţa divină şi Sofia.

136 Ioan 1, 2.

137 Ioan 1, 3.

138 Ieremia 10,11.

139 Isaia 44, 24.

72

este mai mică, cuvinte prin care, de fapt, poate fi dovedit că El este egal şi întocmai cu Tatăl?

Deci să nu confundăm creaţia cu Creatorul, ca să nu auzim şi noi: „Au cinstit făptura în locul Făcătorului”40. Dar ei ar putea zice că s-a spus aceasta şi despre ceruri. Da, dar atunci când vorbeşte despre ceruri spune răspicat că nu trebuie să ne închinăm făpturii, pentru că acesta este un obicei păgânesc.

4. Deci să nu luăm asupra noastră acest blestem. Pentru aceasta a venit Fiul lui Dumnezeu [în lume]: ca să ne izbăvească de această slujire idolească. De aceea a luat înfăţişare de rob: ca să ne elibereze din robia aceasta. De aceea a fost scuipat, de aceea a fost pălmuit, de aceea a răbdat moartea cea mai de ocară. Deci să nu facem za­darnice toate acestea, să nu ne întoarcem la păgânătatea de dinain­te, ba chiar la una şi mai gravă. Căci nu sunt acelaşi lucru, în ceea ce ne priveşte, a aduce închinare creaţiei şi a-L coborî pe Creatorul însuşi până la starea umilă a creaturii. Pentru că El rămâne aşa cum este. Căci zice: „Tu Acelaşi eşti şi anii Tăi nu se vor împuţina” 141.

Să-L slăvim, dar, aşa cum am învăţat de la părinţii noştri! Să-L slăvim şi prin credinţă şi prin fapte! Pentru că învăţăturile drepte nu aduc niciun folos mântuirii noastre câtă vreme viaţa ne este stri­cată. Deci să ne rânduim viaţa după voia lui Dumnezeu, alungând de la noi orice lucru de ruşine, nedreptatea şi lăcomia, ca unii care suntem pribegi, călători şi străini de cele de aici. Dacă cineva are multe bunuri şi averi, să se folosească de ele ca un pribeag care pes­te puţină vreme va fi lipsit de ele, fie că vrea, fie că nu.

Dacă cineva este nedreptăţit de vreun altul, să nu ţină mânie pentru totdeauna şi nici măcar pentru o vreme. Pentru că apostolul nu ne-a îngăduit să ţinem mânia mai mult de o zi, căci zice: „Soa­rele să nu apună peste mânia voastră”142. Şi pe bună dreptate, căci este de dorit ca nici măcar în acest scurt răstimp să nu se întâmple vreun lucru de ocară. Dacă ne apucă noaptea, cele petrecute devin şi mai cumplite, pentru că un foc uriaş se aprinde înlăuntrul nos­tru din amintirea acelora şi, fiind noi fără lucru, le judecăm şi mai amarnic. [Apostolul] ne îndeamnă ca, mai înainte de a ne cuprinde această odihnă pierzătoare aprinzând focul ei prea aprig, să i-o

140 Romani 1, 25.

141 Psalmul 101, 28.

142 Efeseni 4, 26.

73

luăm înainte şi să stingem răul. Căci iute este patima mâniei şi mai aprigă decât orice foc. De aceea trebuie să prevenim această flacără foarte degrabă şi să nu îngăduim să se înalţe. Altfel această boală va deveni pricină a multor rele. într-adevăr, a distrus case întregi, a destrămat legături vechi şi a stârnit în scurtă vreme tragedii de neîndreptat. Căci zice: „Revărsarea mâniei lui cădere îi este”143. Deci să nu lăsăm fără frâu această fiară, ci să-i punem în orice îm­prejurare acea zăbală puternică, adică frica de judecata ce va să fie. Când te mâhneşte vreun prieten sau te irită cineva dintre casnicii tăi, gândeşte-te la păcatele ce ai făcut împotriva lui Dumnezeu, gândeşte-te că, dacă îl îngădui pe cel care te-a mâniat, faci ca jude­cata aceea să fie mai blândă asupra ta. Căci zice: „Iertaţi, şi vi se va ierta!”144 Astfel patima va fugi numaidecât.

Gândeşte-te apoi la clipele când, fiind stârnit spre mânie, te-ai stăpânit, precum şi la cele în care ai fost biruit de patimă. Com­pară cele două împrejurări şi vei avea mult de învăţat. Spune-mi, dar: când ai fost mulţumit de tine? Când ai fost biruit sau când te-ai stăpânit? Oare nu ne învinuim şi ne ruşinăm mult atunci când ne mâniem, chiar dacă nimeni nu ne mustră, şi mult ne căim şi pentru vorbe şi pentru fapte? Iar când biruim [patima], oare nu ne semeţim şi ne mândrim, ca unii care am învins? Biruinţă asupra mâniei nu înseamnă a ne răzbuna (pentru că aceasta este cea mai mare înfrângere), ci a răbda cu blândeţe relele pe care le pătimim sau le auzim. Aceasta înseamnă a fi mai presus: nu a face rău, ci a răbda când ni se face rău. Aşadar, atunci când te mânii, nu spune: „Am să i-o întorc eu într-un fel sau altul, o să mă răzbun cumva”. Nici nu te lua după cei care te îndeamnă să biruieşti, nici nu le spune: „Nu suport să-şi bată joc de mine cutare şi să plece aşa”. De fapt, doar atunci te vei face de batjocură, când te vei răzbuna. Iar dacă vor fi unii care te vor lua în râs, vor face aceasta ca unii fără de minte. Dar tu nu căuta acea biruinţă care îţi aduce cinste din partea celor fără de minte, ci să-ţi fie de ajuns cinstea de la cei înţelepţi. Dar de ce să-ţi pun înainte un auditoriu neînsemnat şi umil, alcătu­it din oameni? Priveşte direct către Dumnezeu şi Acela te va lăuda! Cel care este admirat de El nu are trebuinţă să caute cinste de la oameni. Aceasta din urmă pricinuieşte adesea linguşiri din partea unora şi duşmănie din partea altora şi nu aduce niciun folos. Dar

143 înţelepciunea lui Isus Sirah 1, 21.

144 Luca 6, 37.

74

preţuirea care vine din partea lui Dumnezeu este lipsită de această nestatornicie şi aduce câştig celui care este admirat. Aşadar, lauda aceasta să o căutăm!

5. Vrei să înţelegi ce rău lucru este mânia? Priveşte-i pe cei care se ceartă în piaţa publică. în tine însuţi nu vei putea vedea lesne urâţenia ei câtă vreme ai mintea întunecată şi îmbătată, dar, când te vei curăţi de patimă, atunci priveşte cele ale tale în alţii, pentru că atunci jude­cata ta nu mai este strâmbă. Uită-te la mulţimeacare se vânzoleşte, la oamenii care se mânie schimonosindu-se ca nişte nebuni!

Atunci când mânia, aprinzându-se în piept, se răzvrăteşte şi se sălbăticeşte, din gură ies flăcări, ochii aruncă foc, faţa se aprinde, mâinile se agită fără rost, picioarele zvâcnesc în chip caraghios şi îi lovesc pe cei care se împotrivesc. Prin acestea toate se arată ca unii ieşiţi din minţi şi nu se deosebesc cu nimic de cei nebuni, ba nici chiar de catârii sălbatici care lovesc cu copitele şi muşcă. Cu adevă­rat omul mânios este tare urât!

Apoi, după aceste lucruri vrednice de tot râsul, ei pleacă acasă şi, după ce îşi vin în sine, au şi mai multă tulburare şi teamă, pen­tru că se gândesc cine oare era de faţă când erau ei furioşi? Precum aceia care au minţile pierdute şi nu ştiu cine este în preajma lor, aşa şi aceştia, atunci când se liniştesc, se întreabă: „Oare cei care m-au văzut erau prieteni, sau potrivnici şi duşmani?” Şi se tem în aceeaşi măsură în amândouă situaţiile: dacă erau prieteni, se tem că îi vor mustra şi le vor pricinui şi mai multă ruşine, iar dacă erau duşmani, se tem iarăşi pentru că se vor bucura de răul lor. Iar dacă s-a întâmplat să se şi rănească unii pe alţii, se vor teme şi mai mult, ca nu cumva cel care a avut de pătimit să îndure ceva mai grav: să facă o febră care să-i pricinuiască moartea sau o inflamaţie greu de tămăduit care să-l pună în mare primejdie. Atunci îşi zic: „La ce mi-a trebuit mie luptă? La ce mi-au trebuit jigniri şi certuri? Piară toate acestea!” Şi blestemă toate acele lucruri trecătoare care i-au făcut să înceapă cearta. Iar aceia care sunt şi mai neghiobi dau vina pe diavoli şi pe ceasul rău. Dar nu e vorba de ceasul rău, pentru că nu există niciodată un ceas rău. Nici nu este vreun demon rău vino­vat pentru acestea, ci răutatea celor care au fost cuprinşi de patimă. Ei sunt cei care atrag asupra lor diavolii şi toate cele rele.

Dar, zici tu, inima se înfierbântă şi este muşcată de insulte. Ştiu; tocmai de aceea îi admir pe cei care reuşesc să stăpânească această fiară cumplită. Pentru că, de vrem, este cu putinţă să alun­găm patima. De ce atunci când ne insultă stăpânii noştri nu păti­mim acestea? Nu-i aşa că frica se opune patimii aşa încât, înspăimântându-ne, nu mai putem nici măcar să începem a ne mânia? De ce slujitorii noştri, deşi îi jignim de mii de ori, rabdă toate în tăcere? Nu pentru că şi ei au asupra lor aceeaşi legătură? Tu însă nu te gândi doar la frica de Dumnezeu, ci gândeşte-te chiar că Dum­nezeu însuşi este Cel care te insultă şi îţi porunceşte să taci. Aşa vei răbda toate cu pace. Zi celui care te supără: „Ce am eu cu tine? Altul este care îmi ţine legate mâinile şi limba”. Aceste cuvinte vor fi şi pentru tine şi pentru acela pricină de înţelepciune. Adesea, de dra­gul oamenilor, răbdăm chiar şi cele anevoie de îndurat şi le spunem celor care ne-au jignit: „Cutare m-a jignit, nu tu”. Iar faţă de Dumnezeu nici măcar această evlavie să nu o arătăm? Ce iertare vom avea? Să-i spunem sufletului nostru: „Dumnezeu, Cel care ne ţine mâinile [legate], ne încearcă răbdarea acum. Să nu ne răzvrătim, să nu-I aducem lui Dumnezeu mai puţină cinste decât oamenilor!”

V-aţi cutremurat de cuvintele acestea? Aş vrea să vă cutremuraţi nu numai de vorbe, ci şi de fapte. Pentru că Dumnezeu ne-a porun­cit nu numai să răbdăm atunci când suntem pălmuiţi, ci chiar să ne dăm pe noi înşine la şi mai rele pătimiri145. Noi însă ne împotrivim cu atâta tărie, încât nu numai că nu ne dăm pe noi înşine la rele pătimiri, dar ne şi răzbunăm şi adesea chiar noi suntem cei care pu­nem început nedreptăţii; iar dacă nu le răsplătim acelora în acelaşi fel, ni se pare că le suntem mai prejos. Rău lucru este să credem că am biruit atunci când, de fapt, suntem pe deplin înfrânţi, iar atunci când zăcem doborâţi la pământ, după ce am primit mii de răni de la diavol, să credem că îl stăpânim.

Rogu-te, hai să înţelegem care este adevărata biruinţă şi pe aceasta să o căutăm! A pătimi cele rele aceasta înseamnă a te încununa. Deci, dacă voim şi noi să fim numiţi biruitori de către Domnul, nu legea întrecerilor trupeşti, ci legea de la Domnul să o păzim în aceste lupte şi să îndurăm toate cu îndelungă răbdare.

Astfel îi vom birui pe cei care se luptă cu noi şi vom dobândi şi bunătăţile de aici şi cele făgăduite, cu harul şi cu iubirea de oameni ale Domnului nostru Iisus Hristos, prin Care şi împreună cu Care fie slava, stăpânirea şi cinstea Tatălui şi Sfântului Duh acum şi pu­rurea şi în vecii vecilor. Amin.

145 Cf. Matei 5, 39.

Omilia 5

„Toate prin El s-au făcut şi fără El nimic nu s-a făcut din ce s-a făcut.” (Ioan 1, 3)

1. La începutul istorisirii scrise în Vechiul Testament, Moise ne vorbeşte despre cele ce cad sub simţuri şi le enumeră pe larg. Zice: „La început a făcut Dumnezeu cerul şi pământul”146. Apoi adaugă că au fost făcute şi lumina, al doilea cer, fiinţa aştrilor, toate soiurile de animale şi toate celelalte ca să nu ne abatem prea mult numindu-le pe fiecare în parte. Evanghelistul însă le rezumă pe toate, cuprinzând într-o singură frază cele [pomenite de Moise], precum şi cele mai pre­sus de ele. Şi pe bună dreptate, pentru că acelea erau cunoscute ascul­tătorilor. De aceea s-a grăbit să treacă la un subiect mai înalt, vorbind nu despre cele create, ci despre Creatorul Care le-a făcut pe toate.

într-adevăr, Moise s-a aplecat asupra acelei părţi mai neînsem­nate a creaţiei, pentru că nu ne-a vorbit nimic despre Puterile nevă­zute. Ioan însă, care se grăbea să se ridice până la Creator, pe bună dreptate a trecut repede peste toate acelea şi cele [văzute], dar şi cele [nevăzute], despre care Moise nu a vorbit şi le-a cuprins într-o singură propoziţie scurtă: „Toate prin El s-au făcut”. Şi, ca să nu crezi că acelea toate despre care pomeneşte sunt numai cele despre care a vorbit Moise, adaugă: „Fără El nimic nu s-a făcut din ce s-a făcut”147.

146 Facerea 1,1.

147 Critica textuală a Noului Testament întâmpină aici o problemă interesantă. Expresia „din ce s-a făcut” poate fi citită împreună cu versetul 3 sau cu începutul versetului 4 (împărţirea în versete a Scripturii e de origine medievală, iar manuscrisele Noului Testament sunt în scriptio continua, fără spaţii între cuvinte; totodată, nu existau spi­rite şi accente, nici semne de punctuaţie, textul putând fi segmentat în mod divers de fiecare lector). Astfel, am avea două variante de traducere: „Fără El nimic nu a venit la existenţă din cele ce au venit la existenţă” şi „fără El nimic nu a venit la existenţă; ceea ce a venit la existenţă a fost viaţa Sa”. Prima variantă e atestată de Părinţii greci şi de manus­crisele târzii, a doua îşi află corespondenţe în construcţii semitice similare din Manualul de disciplină de la Qumran. Catarii medievali aveau o lectură particulară pentru a-şi justifica dualismul ontologic: „Fără El a fost făcut nimicul”.

77

Adică nimic dintre cele făcute fie văzute, fie inteligibile nu a fost adus la fiinţă fără puterea Fiului.

Nu vom pune punct propoziţiei după „nimic nu s-a făcut”, aşa cum fac ereticii. Pentru că ei, vrând să spună că Duhul este cre­at, afirmă: „Ceea ce s-a făcut în El era viaţă”. Dar astfel propoziţia devine de neînţeles. în primul rând, nu era acum momentul să se pomenească de Duhul. Iar dacă a vrut să facă aceasta, de ce a spus-o atât de confuz? De unde ştii sigur că vorbeşte aici despre Duhul? Pe de altă parte, dacă citim aşa, nu despre Duhul, ci despre Fiul însuşi vom afla că S-a făcut prin Sine însuşi. Dar fiţi cu luare-aminte, ca să nu vă scape înţelesul celor spuse. Haideţi, deocamdată, să citim în felul lor. Aşa vom vedea mai limpede greşeala. „Ceea ce s-a făcut în El era viaţă.” Ei spun că aici „viaţă” înseamnă Duhul. Dar această „viaţă” este numită şi „lumină”, căci adaugă: „Şi viaţa era lumina oamenilor”148. Deci, după părerea lor, „lumina oame­nilor” se referă aici la Duhul. Cum aşa? Căci spune apoi: „Fost-a om trimis de la Dumnezeu, ca să mărturisească despre Lumină”149. Deci sunt siliţi să afirme că şi aici se vorbeşte despre Duhul. Pe Cel pe care L-a numit mai înainte „Cuvânt”, îl numeşte apoi şi „Dum­nezeu” şi „viaţă” şi „Lumină”. Căci zice că Acest Cuvânt era viaţă, iar viaţa aceasta era lumină. Ei bine, dacă este Cuvântul viaţă, iar Acest Cuvânt Care este viaţă S-a făcut trup, atunci viaţa, Cuvântul adică, S-a făcut trup „şi am văzut slava Lui, ca a Unuia-Născut150

148 Origen (Comentariu la Evanghelia după Ioan, 2,134) interpretează versetul în sensul că răul şi întunericul din om nu sunt o calitate ontologică irevocabilă, citând pasajul paulin: „Altădată eraţi întuneric, iar acum sunteţi lumină întru Domnul” (Efeseni 5, 8).

149 Ioan 1, 6-7.

150 Adjectivul povoyEvrjţ a fost transpus în româneşte prin „Unul-Născut”. Din nefericire, sintagma este excesiv de literală şi, potrivit unui număr semnificativ de filologi şi teologi, nu surprinde fidel sensul original. Adjectivul are înţelesul de „aparţinând celui care este unic, singur, exclusiv, unic reprezentant al clasei sale”. Pentru a-l putea traduce „Unicul Născut” (sau „Unul-Născut”), ar trebui să avem în greceşte: povoyEvviyrdg. însă citim: povoyEvrjţ, aşadar avem un derivat al lui ysvog. Prin urmare, o traducere corectă ar fi „unic, singurul de felul său”. Sub influenţa exegezei patristice, povoyevrjg a dobândit sen­sul lui povoyEvvr)TOţ. Versiunile romano-catolică şi greco-catolică păstrează termenul „Unul-Născut”, în timp ce altele se apropie de varianta discutată mai sus: le Fils unique de Dieu (franceză), the only-begotten (engleză), Hijo unico de Dios (spaniolă), eingeborenen Sohn (germană). Cu acest sens este folosit în literatura greacă (cf. Hesiod, Theogonia, 426; Platon, Critias, 113d). Movoyevrjţ este prezent şi în Septuaginta cu acelaşi înţeles: kocI otuTiţ povoyEvrjţ auTw âyotTrr]tt) xai ouk eotiv auTip nArjv aoTrjţ olog rj 0uyccTrp - „şi ea era unica sa [fiică] iubită şi nu mai avea un alt fiu sau fiică în afară de ea” (Judecători 11, 34). în Noul Testament, sensul acestui adjectiv este fie de „Hristos ca fiind unică persoană divino-umană, ca Fiu al lui Dumnezeu şi depăşind orice alte fiinţe umane apoteozate”, fie de „singurul Dumnezeu născut, singurul Fiu al lui Dumnezeu, lipsit de fraţi” (cf 1 Ioan 4, 9). în latina creştină a fost echivalat cu unicus şi unigenitus. Iisus Hristos este, aşadar, „Unicul” Fiu al lui Dumnezeu, excluzându-se astfel doctrinele politeiste păgâne (diverşii fii ai zeilor), ca şi doctrinele eretice adopţianiste despre înfiere, potrivit cărora Iisus a fost un simplu om „înfiat” de Dumnezeu sau o persoană excepţională peste care S-a pogorât Duhul Sfânt. Sfântul Chiril al Alexandriei va combate aceste doctrine, accen­tuând faptul că Duhul nu doar rămâne în Hristos, ci că îi este propriu şi fiinţial Fiului (Comentariu la Evanghelia după Ioan, 1,1). Luând în considerare echivalentele ebraice pe care le tălmăceşte, povoyEvfjţ poate fi tradus şi prin: „preaiubit, favorit, preferat”.

78

din Tatăl”151. Dacă este aşa cum spun ei şi viaţa se referă aici la Du­hul, iată ce greşeli mari decurg de aici: ar însemna că Duhul S-a în­trupat, iar nu Fiul, şi că Duhul este Fiu Unul-Născut. Chiar dacă nu recunosc acest lucru, cei care citesc aşa vor ajunge iar la o concluzie cât se poate de greşită. Dacă ei sunt de acord că vorbeşte despre Fiul, dar nu pun punctul şi nu citesc ca noi, atunci ei spun de fapt că Fiul S-a născut din Sine. Dacă este Cuvântul viaţa, iar „ceea ce S-a făcut în El era viaţa”, atunci, potrivit acestui mod de a citi, El S-a făcut în El şi prin El.

Apoi, după ce a mai spus şi alte lucruri, a adăugat: „Şi am văzut slava Lui, slavă ca a Unuia-Născut din Tatăl”. Iată, dar, că după felul în care citesc ei Sfântul Duh este şi Fiu Unul-Născut. Căci despre Fiul se vorbeşte în toată această expunere. Vedeţi la ce rătăciri şi greşeli se ajunge atunci când discursul se abate de la adevăr?

„Dar ce” zic ei - „nu este Duhul lumină?” Ba da, este lu­mină, dar aici nu despre El este vorba. Şi Dumnezeu este numit „duh”, adică netrupesc, dar aceasta nu înseamnă că peste tot unde se pomeneşte de duh este vorba despre Dumnezeu. Deci de ce te miri dacă spunem aceasta despre Tatăl? Nici despre Mângâietorul nu putem spune că acolo unde apare cuvântul „duh” este vorba totdeauna despre EL Deşi este cunoscut mai ales sub acest nume, totuşi cuvântul „duh” nu se referă întotdeauna la Mângâietorul. Şi Hristos este numit „puterea lui Dumnezeu şi înţelepciunea lui Dumnezeu”152, dar nu peste tot unde apare „puterea şi înţelepciunea lui Dumnezeu” este vorba de Hristos. Tot aşa şi aici, chiar dacă Duhul dăruieşte lumina, totuşi acum nu despre El vorbeşte evan­ghelistul.

Dar, şi atunci când vom înlătura aceste idei greşite, ei tot se vor strădui în tot chipul să stea împotriva adevărului şi, păstrând acelaşi

151 Ioan 1,14.

152 1 Corinteni 1, 24.

79

fel de a citi, vor spune: „«Ceea ce s-a făcut în El era viaţă»” înseam­nă: «Ceea ce s-a făcut era viaţă»”. Cum aşa? Şi pedepsele sodomitenilor şi potopul şi gheena şi multe altele de acest fel? „Dar noi vor­bim despre creaţie”, zic ei. Dar şi acelea, fără îndoială, sunt creaţii. Dar, ca să vădim şi mai bine greşeala lor, să-i întrebăm: „Spune-mi: lemnul este viaţă? Piatra este viaţă? Acestea neînsufleţite care nu se pot mişca? Sau omul este cu totul viaţă?” Cine ar putea afirma aşa ceva? Pentru că omul nu are viaţă în sine, ci a primit viaţă.

2. Iată că şi aici este vorba despre o greşeală. în acelaşi fel vom urmări şi discursul acesta, ca să înţelegem şi aici nechibzuinţa lor. Pentru că, orice ar spune ei, tot nu se potriveşte cu Duhul. Când au rămas fără argumentele acelea, au atribuit oamenilor însuşirile pe care le credeau vrednice de Duhul.

Dar fie, hai să cercetăm şi acest mod de a citi! Acum spun des­pre creaţie că este viaţă. Atunci este şi lumină şi despre ea a venit să mărturisească Ioan. Atunci de ce nu este şi el lumină? Pentru că zice: „Nu era el Lumina”153. Totuşi făcea şi el parte din creaţie; atunci cum de nu este şi el lumină? Cum spune: „în lume era şi lumea prin El s-a făcut”? Adică era creaţia în creaţie şi creaţia prin creaţie s-a făcut? Atunci cum spune că „lumea nu L-a cunoscut”? Creaţia nu a cunoscut creaţia? „Şi celor câţi L-au primit le-a dat putere să se facă fii154 ai lui Dumnezeu.”155

Dar ajunge cât am râs. Vă las pe voi să cercetaţi mai târziu ab­surditatea acestor cuvinte, ca să nu pară cuiva că am ales a vorbi despre acestea doar pentru a stârni râsul şi să pierdem timpul fără rost. Dacă aceste cuvinte nu vorbesc nici despre Duhul (şi nu vor­besc, după cum s-a demonstrat), nici despre creaţie, iar ei tot susţin acelaşi mod de a citi, atunci va urma acea concluzie, mai greşită decât toate, pe care am pomenit-o şi mai înainte: faptul că Fiul S-a născut prin Sine. Dacă Fiul este Lumina cea adevărată, iar această Lumină era viaţă, şi viaţa s-a făcut în El, atunci, potrivit cu modul lor de a citi, urmează în mod necesar această concluzie.

Deci, lăsând acestea la o parte, să urmărim citirea şi interpreta­rea cea după lege. Care este aceasta? A încheia propoziţia după „din

153 Ioan 1, 8. Ioan este făclia, iar Hristos lumina făcliei (cf. Fericitul Augustin, Predica 289, 4).

154 în textul grecesc: „Copii ai lui Dumnezeu”.

155 Ioan 1,12.

80

ce s-a făcut” şi a începe următoarea propoziţie cu „în El era viaţa”156. Deci aşa spune: „Fără El nimic nu s-a făcut din ce s-a făcut”. Orice a fost făcut dintre cele ce sunt nu s-a făcut fără El157.

Iată cum, prin această mică adăugire, au fost îndreptate toate greşelile ascunse. Pentru că, adăugând „din ce s-a făcut” după „fără El nimic nu s-a făcut”, a inclus cele nemateriale, dar L-a exclus pe Duhul. De vreme ce a spus: „Toate prin El s-au făcut şi fără El ni­mic nu s-a făcut”, era nevoie de acea adăugire, ca să nu zică cineva: „Dacă toate s-au făcut prin El, atunci şi Duhul s-a făcut”. [Sfântul Ioan] zice: eu am zis că ceea ce este făcut prin El este făcut, fie că este nevăzut sau netrupesc sau este în ceruri. De aceea nu am spus doar „toate”, ci „dacă ceva a fost făcut”, adică cele create. Dar Duhul nu este creat.

Ai văzut ce învăţătură exactă? A pomenit de crearea celor sen­sibile, despre care a vorbit Moise mai înainte, iar apoi, pornind de aici, s-a ridicat către cele mai înalte, adică cele netrupeşti şi nevă­zute, excluzând din toată creaţia pe Duhul Sfânt. Aceasta a spus-o şi Pavel, fiind insuflat de acelaşi har: „Pentru că întru El au fost fă­cute toate”158. Iată şi aici aceeaşi exactitate, pentru că sufletul lui era mişcat de Acelaşi Duh. Ca să nu fie unii care să excludă din creaţia lui Dumnezeu ceva din cele făcute din pricină că sunt nevăzute şi, pe de altă parte, ca să nu-L amestece pe Mângâietorul cu acestea, trece şi el peste cele simţite, care sunt cunoscute tuturor, şi enume­ra cele din cer, zicând: „Fie Tronuri, fie Domnii, fie începătorii, fie Stăpânii”159. Pentru că „fie”, aşezat înaintea fiecărui cuvânt, nu arată altceva decât că „toate prin El s-au făcut şi fără El nimic nu s-a făcut din ce s-a făcut”.

Iar de crezi că folosirea cuvântului „prin” arată inferioritate, ascultă-l pe cel care spune: „Dintru început Tu, Doamne, pământul

156 Origen conclude: viaţa autentică există numai prin Hristos (Comentariu la Evanghelia după Ioan, 2, 128). Fericitul Augustin remarcă faptul că tot ce are viaţă subzistă numai prin Hristos (Comentariu la Evanghelia după Ioan, 1,16).

157 Fiul nu poate fi o creatură cum afirmau arienii, fiindcă textul evanghelic stabileşte cu claritate distincţia între Logosul necreat şi cele create prin intermediul Lui (cf. Teodor de Mopsuestia, Comentariu la Evanghelia după Ioan, 1,1, 2-3). Cu toate acestea, Logosul nu este un simplu intermediar al creaţiei, ci însuşi Dumnezeul Creator prin însăşi na­tura Sa (cf. Sfântul Chiril al Alexandriei, Comentariu la Evanghelia după Ioan, 1, 5). Origen deja spusese aceasta: toate lucrurile au fost create nu doar prin Fiul, ci de către Fiul (Comentariu la Evanghelia după Ioan, 2, 91-92).

158 Coloseni 1,16.

159 Coloseni 1,16.

81

l-ai întemeiat şi lucrul mâinilor Tale sunt cerurile”160. Ceea ce se spune despre Tatăl ca Făcător spune şi despre Fiul, şi nu ar fi zis aceasta dacă ar fi crezut că nu este şi Fiul Făcător, ci inferior altuia. Dacă aici se spune „prin El”, motivul este acela ca să nu creadă cine­va că Fiul ar fi nenăscut.

Cât despre faptul că, în privinţa puterii creatoare, nu este cu nimic mai prejos decât Tatăl, ascultă ce spune El însuşi: „După cum Tatăl îi înviază pe cei morţi şi le dă viaţă, tot aşa şi Fiul dă viaţă ce­lor cărora voieşte”161. Deci, dacă şi în Vechiul Testament se spune: „Dintru început Tu, Doamne, pământul l-ai întemeiat”, este limpe­de că [Fiul] are putere creatoare. Iar dacă vei spune că despre Tatăl a zis prorocul acestea, dar Pavel a atribuit Fiului cele spuse despre Tatăl, chiar şi aşa vom ajunge la aceeaşi concluzie. Căci Pavel nu ar fi stabilit că aceste cuvinte se cuvin şi Fiului dacă nu era convins pe deplin că vrednicia Fiului era de o cinste cu cea a Tatălui. Şi ar fi fost cea mai de pe urmă îndrăzneală ca cele cuvenite firii celei fără de asemănare să le fi atribuit unei firi inferioare şi mai prejos decât Acela.

3. Dar Fiul nu este inferior, nici mai prejos de fiinţa Tatălui. De aceea Pavel a spus cu încredinţare despre El nu numai aces­tea, ci şi altele asemenea. Pentru că expresia „de la care”, pe care tu o consideri potrivită numai Tatălui, o foloseşte cu privire la Fiul când zice aşa: „[Capul] de la care trupul tot prin încheieturi şi legături îndestulându-se şi întocmindu-se sporeşte în creşterea lui Dumnezeu”162. Şi nu se mulţumeşte doar cu aceasta, ci în alt loc atribuie Tatălui expresia „prin Care”, despre care spuneţi voi că ara­tă inferioritate. în acest fel închide gurile voastre, căci zice: „Cre­dincios este Dumnezeu, prin Care aţi fost chemaţi la împărtăşirea cu Fiul Său”163. Şi iar: „După voia Lui”164. Şi în alt loc: „Pentru că de la el şi prin El şi întru El sunt toate”165.

De altfel, expresia „din Care” nu este folosită numai pentru Fiul, ci şi pentru Duhul. Pentru că îngerul i-a spus lui Iosif: „Nu te

160 Psalmul 101, 26.

161 Ioan 5, 21.

162 Coloseni 2,19.

163 1 Corinteni 1, 9.

164 Efeseni 1,1.

165 Romani 11, 36.

82

teme a lua pe Maria, femeia ta, fiindcă ce s-a zămislit într-însa este de la Duhul Sfânt!”166 De asemenea, expresia „în care” este proprie Duhului, dar prorocul nu socoteşte că ar fi nepotrivit să I-o atribuie şi lui Dumnezeu, căci zice: „în Dumnezeu vom face putere”167. Iar Pavel zice: „Cerând să am cumva, prin voinţa Lui, bun prilej ca să vin la voi”168. Foloseşte această expresie şi pentru Hristos, zicând: „în Hristos Iisus”169. Adesea şi mai peste tot putem găsi aceste cu­vinte folosite pentru una sau alta [dintre cele trei Persoane], ceea ce nu s-ar întâmpla dacă nu ar fi de aceeaşi fiinţă.

Dar, ca să nu crezi acum că propoziţia: „Toate prin El s-au făcut”170 se referă la minuni (căci ceilalţi evanghelişti au vorbit des­pre ele), adaugă acestea: „în lume era şi lumea prin El s-a făcut”, dar nu şi Duhul Sfânt, căci Acesta nu este dintre cele făcute171, ci dintre cele mai presus de toată făptura.

Dar să luăm aminte la cele ce urmează. Atunci când Ioan vorbeşte despre creaţie zicând: „Toate prin El s-au făcut şi fără El nimic nu s-a făcut din ce s-a făcut”, adaugă şi o afirmaţie despre pronie: „în El era viaţă”. Dintr-un izvor care dă naştere adâncurilor mării, oricâtă apă ai lua, nu se împuţinează. Tot aşa energia cre­atoare a Celui Unul-Născut nu se micşorează nicidecum, oricâte ai crede că s-au alcătuit şi s-au făcut prin ea. Dar, ca să folosesc un exemplu mai potrivit, voi vorbi despre lumină, despre care şi Ioan a pomenit adăugând imediat după aceea: „Şi viaţa era lumina”. Aşa cum lumina nu îşi micşorează nicidecum strălucirea, oricât de mulţi ar fi cei pe care îi luminează, tot aşa Dumnezeu, şi mai îna­inte şi după creaţie, rămâne neştirbit, nemicşorat în vreun fel, ne­slăbit de mulţimea celor create. Chiar de ar fi fost nevoie să se facă mii de lumi de acest fel, chiar de ar fi fost fără număr, El rămâne suficient tuturor, nu numai pentru a le aduce la fiinţă, ci şi pentru

166 Matei 1, 20.

167 Psalmul 59,13.

168 Romani 1,10.

169 Efeseni 3,11.

170 Creaţia lumii prin cuvântul divin este întâlnită în cosmologia vechilor orientali. Filon de Alexandria, ca şi alţi platonişti târzii, va considera că universul este creat de Dumnezeu prin intermediul Cuvântului (Logosului) Său, dar nu dintr-o materie preexistentă, cum afirmau filosofii greci, ci ex nihilo (Despre crearea lumii, 20, 6). Mai mult, din această cauză, afirmă Filon, lumea este o oglindire, o copie a imaginii Sale divine, de vreme ce are pecetea sa arhetipală imprimată în toate (Despre crearea lumii, 16, 26).

171 O argumentaţie similară regăsim la Fericitul Ieronim în Omilia 87.

83

a le menţine după creaţie. Pentru că numele „viaţă” nu arată numai lucrarea creatoare, ci şi pronia care face să rămână cele create.

De asemenea, ne pune înainte şi învăţătura despre înviere şi începe să ne binevestească această minune. Pentru că, atunci când Viaţa a venit la noi, s-a destrămat puterea morţii, şi când Lumina a strălucit peste noi, s-a risipit întunericul. Viaţa rămâne pururea în noi şi moartea nu o poate birui. Astfel, ceea ce se spune despre Ta­tăl, se poate spune pe drept cuvânt şi despre Lumină: „în El trăim şi ne mişcăm şi suntem”172. Aceasta a arătat-o şi Pavel, zicând: „Pentru că întru El au fost făcute toate şi toate întru El sunt alcătuite”173. De aceea este numit şi „rădăcină”174 şi „temelie”175.

Dar, când auzi că „în El era viaţă”, să nu te gândeşti că El este compus, pentru că şi despre Tatăl spune mai departe: „Precum Ta­tăl are viaţă în Sine, aşa I-a dat şi Fiului să aibă viaţă [în Sine]”176. Aşa cum despre Tatăl nu ai putea spune din această pricină că este compus, tot aşa nici despre Fiul. în alt loc spune: „Dumnezeu este lumină”177. Şi iar: „Locuieşte întru lumină neapropiată”178. Toate acestea s-au spus nu ca să ne gândim la o alcătuire compusă, ci ca să fim conduşi treptat până la înălţimea dogmelor. De vreme ce unul din mulţime n-ar putea lesne înţelege cum este viaţa Lui ipostatică în sine, a spus mai întâi ceva mai simplu, pentru ca apoi, după ce am primit o învăţătură pregătitoare, să ne ducă spre cele mai înalte. Cel care a zis: „I-a dat să aibă viaţă”, acelaşi a spus şi: „Eu sunt viaţa”179 şi „Eu sunt lumina”180.

Dar spune-mi: ce fel de lumină este aceasta? Nu este lumină ce cade sub simţuri, ci inteligibilă, lumină care luminează sufletul însuşi. Devreme ce Hristos avea să spună: „Nimeni nu poate veni la Mine dacă nu-l va atrage Tatăl”181, evanghelistul a spus aici de mai înainte că El este Cel care luminează. A făcut aceasta pentru ca, atunci când vei auzi ceva de acest fel despre Tatăl, să nu spui că este

172 Faptele 17, 28.

173 Coloseni 1,16-17.

174 Romani 15,12.

175 1 Corinteni 3,11.

176 Ioan 5, 26.

177 1 Ioan 1, 5.

178 1 Timotei 6,16.

179 Ioan 14, 6.

180 Ioan 8,12.

181 Ioan 6, 44.

84

o însuşire care aparţine numai Tatălui, ci şi Fiului. Căci zice: „Toate câte are Tatăl ale Mele sunt”182.

Deci mai întâi ne-a învăţat despre creaţie, iar apoi vorbeşte şi despre bunurile sufleteşti pe care El, venind la noi, ni le-a dăru­it. Evanghelistul a pomenit acestea în chip tainic printr-o singu­ră propoziţie, zicând: „Şi viaţa era lumina oamenilor”183. Nu a zis: „Era lumina iudeilor”, ci: „A oamenilor”, cuprinzându-i pe toţi. Căci nu numai iudeii, ci şi păgânii au venit la cunoaşterea aceasta, şi această lumină este comună tuturor. Dar de ce nu i-a pomenit şi pe îngeri, ci a zis: „A oamenilor”? Pentru că aici se vorbeşte des­pre firea omenească şi către oameni a venit El ca să vestească cele bune.

„Şi lumina luminează în întuneric.”184 Întunericul se referă aici la moarte şi la rătăcire. Căci lumina simţită nu luminează în întuneric, ci doar în lipsa lui. Dar propovăduirea a strălucit în mijlocul rătăcirii care stăpânea şi a risipit-o. Aflându-Se El însuşi în moarte, a biruit-o în acest fel, pentru ca şi pe cei care erau deja ţinuţi de ea să-i ridice. Deci nici moartea nu L-a biruit, nici înşelăciunea, ci străluceşte pretutindeni şi luminează cu puterea Sa. De aceea spune: „Şi întunericul nu a cuprins-o” 185. Căci este de nebiruit şi nu doreşte să se sălăşluiască în sufletele care nu vor să fie luminate.

4. Iar dacă nu i-a cuprins pe toţi, să nu te tulburi de aceasta, pentru că nu cu sila şi cu forţa, ci potrivit cu voinţa şi convingerea noastră ne călăuzeşte Dumnezeu. Deci să nu-i închizi uşa acestei lumini şi de multă desfătare te vei bucura. Această lumină vine prin credinţă şi, odată ce a venit, îl luminează din belşug pe cel care o primeşte. Dacă îi vei oferi o viaţă curată, va rămâne pururea să se sălăşluiască înlăuntrul tău. Căci zice: „Cel care Mă iubeşte va păzi poruncile Mele şi vom veni la el Eu şi Tatăl şi ne vom face lăcaş

182 Ioan 16,15.

183 Ioan 1, 4.

184 Ioan 1, 5. Antiteza lumină-întuneric este specifică nu doar zoroastrismului, gnosti­cismului, maniheismului, ci şi unor texte iudaice ale vremii, în special literatura de la Qumran (cf. doctrina celor două căi, specifică moralei iudaice în general, lupta dintre fiii întunericului şi fiii luminii). în mentalitatea iudaică şi nu numai, viaţa era asociată cu lumina şi virtutea, iar întunericul cu moartea şi păcatul.

185 Ioan 1, 5.

85

la el”186. După cum cel care nu deschide ochii nu se poate bucura aşa cum trebuie de razele soarelui, nici de această strălucire nu se poate împărtăşi pe deplin cel care nu deschide larg ochii sufletului şi nu priveşte cu luare-aminte în orice împrejurare. Şi cum se petre­ce aceasta? [Se întâmplă] atunci când ne curăţim sufletul de toate patimile. Căci păcatul este întuneric, şi chiar unul adânc, ceea ce se vede limpede din necunoaşterea şi uitarea pe care le aduce sufle­tului. „Că oricine face rele urăşte lumina şi nu vine la lumină”187 şi „cele ce se fac întru ascuns ruşine este a le şi grăi”188.

După cum în întuneric nu putem deosebi un prieten de un duşman şi nu distingem firea lucrurilor, tot aşa se întâmplă şi în păcat: cel care iubeşte lăcomia nu deosebeşte prietenii de vrăjmaşi, cel care pizmuieşte îl vede chiar şi pe cel mai apropiat ca pe un duşman, cel care unelteşte, de asemenea, se războieşte cu toţi. într-un cuvânt, tot cel care face păcatul nu se deosebeşte cu nimic de oamenii beţi şi nebuni, pentru că nu distinge firea lucrurilor. După cum noaptea le vedem pe toate la fel şi lemnul, şi plumbul, şi fie­rul, şi argintul, şi aurul, şi piatra preţioasă -, pentru că nu este pre­zentă lumina care să le arate diferite, tot aşa cel care duce o viaţă ne­curată nu cunoaşte virtutea cumpătării şi frumuseţea înţelepciunii, în întuneric, aşa cum am mai spus, chiar şi pietre preţioase de s-ar afla, frumuseţea lor nu se vede, nu din pricina firii lor, ci din pricina ignoranţei celor care le privesc.

Şi nu este acesta singurul rău de care avem parte dacă trăim în păcat, ci şi faptul că suntem stăpâniţi tot timpul de frică. Aşa cum cei care umblă în vreme de noapte fără lună tremură chiar dacă nu este de faţă nimeni care să-i înspăimânte, tot aşa şi cei care lucrea­ză păcatul sunt lipsiţi de curaj chiar dacă nu se află nimeni care să-i mustre. Ei se tem de toate şi au bănuieli pentru că îi mustră conştiinţa. Toate le sunt pline de teamă şi de nelinişte, pe toate le privesc cu îndoială, toate îi înspăimântă.

Să fugim, dar, de o astfel de viaţă plină de durere! După această durere urmează moartea, o moarte fără de moarte, căci osânda de acolo nu are sfârşit. Iar câtă vreme sunt aici, aceştia nu se deose­besc cu nimic de acei oameni fără minte care visează la lucruri ce

186 Ioan 14, 23.

187 Ioan 3, 20.

188 Efeseni 5,12.

86

nu există. Li se pare că sunt bogaţi, deşi nu sunt, cred că trăiesc în desfătare, deşi nu este aşa, şi nu îşi dau seama de rătăcirea în care se află până nu se izbăvesc de această nebunie, până nu se trezesc din somn. De aceea Pavel îi îndeamnă pe toţi să fie treji şi să privegheze189, lucru pe care îl spune şi Hristos190. Cel care este treaz şi priveghează, chiar dacă este prins de păcat, degrabă îl alungă de la el. Dar cel care doarme şi şi-a ieşit din sine nici nu îşi dă seama că este stăpânit de păcat.

Deci să nu dormim, căci nu este vremea nopţii, ci a zilei. „Să umblăm cuviincios, ca ziua”191, căci nimic nu este mai necuviincios ca păcatul. Nu este atât de rău şi de necuviincios a umbla gol, pe cât este a face păcate şi fărădelegi. Cei care sunt goi nu au atâta vină, pentru că adesea fac aceasta din pricina sărăciei; cât despre cel care face păcatul, nimic nu este mai josnic şi mai lipsit de cinste decât el.

Să ne gândim la cei care umblă prin tribunale din pricina nesaţului şi a lăcomiei lor. Cât de josnici se arată şi vrednici de râs, fără de ruşine, mincinoşi şi neobrăzaţi! Suntem atât de jalnici şi vrednici de milă, încât nu am răbda să ne îmbrăcăm cu hainele pe dos şi, dacă am vedea pe vreun altul astfel, l-am îndrepta, dar de faptul că umblăm toţi cu susul în jos şi noi şi cei din preajma noastră nici nu ne dăm seama.

Spune-mi, dar, ce este mai josnic decât un bărbat care intră la o femeie desfrânată? Ce este mai vrednic de râs decât cel nestăpânit, decât cel care insultă sau pizmuieşte? De ce nu ni se par acestea la fel de ruşinoase precum faptul de a umbla dezbrăcat? Doar din pricina obişnuinţei. Pentru că nimeni nu a umblat vreodată gol de bunăvoie, în vreme ce păcatele acelea le fac toţi cu îndrăzneală şi fără ruşine. Dacă ar merge într-o ceată de îngeri, acolo unde nicio­dată nu s-a întâmplat ceva de acest fel, atunci ar vedea limpede cât sunt de vrednice de râs [aceste păcate]. Dar ce zic ceată de îngeri? Chiar şi în palatele împărăteşti din lumea aceasta, de ar aduce ci­neva o desfrânată şi ar cădea în păcat cu ea sau dacă s-ar îmbăta cineva de vin sau vreun alt lucru de ruşine ar săvârşi, ar fi aspru pe­depsit. Dacă în palatele împărăteşti nu este îngăduită o asemenea

189 Cf. 1 Corinteni 16,13.

190 Cf. Marcu 13, 37.

191 Romani 13,13.

87

îndrăzneală, cu atât mai mult vom fi supuşi la cea mai grea osân­dă de vom îndrăzni să facem unele ca acestea înaintea împăratului Care pretutindeni este şi pe toate le vede.

De aceea, rogu-vă, să arătăm viaţă paşnică şi curată, pentru că avem împărat Care pururea priveşte toate faptele noastre! Să atragem asupra noastră razele acestei Lumini, ca să strălucească mereu cu îmbelşugare asupra noastră. Astfel ne vom bucura şi de bunătăţile de aici şi de cele viitoare, cu harul şi cu iubirea de oa­meni ale Domnului nostru Iisus Hristos, prin Care şi cu Care fie slava Tatălui şi Sfântului Duh în vecii vecilor. Amin.

Omilia 6

„Fost-a om trimis de Dumnezeu; numele lui era Ioan.” (Ioan 1, 6)

[Evanghelistul,] după ce în introducere ne-a vorbit pe scurt despre Dumnezeu-Cuvântul, merge mai departe, urmând calea şi rânduiala sa, şi ajunge acum la Ioan, propovăduitorul Cuvântului, cel de un nume cu el. Deci tu, când auzi că a fost trimis de Dum­nezeu, să înţelegi că nimic omenesc nu există în cuvintele lui. Căci el nu grăieşte cele ale sale, ci toate sunt ale Celui care l-a trimis. De aceea este numit şi vestitor, căci virtutea unui vestitor este de a nu spune nimic de la sine. Iar cuvântul „a fost” nu arată aici trecutul verbului „a fi”, ci apostolatul său. De aceea spune: „Fost-a om trimis de Dumnezeu”, iar nu: „A fost trimis de Dumnezeu”.

Atunci cum de spun unii că propoziţia: „Dumnezeu fiind după formă” nu arată egalitatea [Fiului] cu Tatăl, pentru că nu este adău­gat articolul? Iată că nici aici nu este folosit niciun articol. Dar oare nu despre Tatăl vorbeşte? Ce-i vom răspunde prorocului care zice: „Iată, Eu trimit îngerul Meu înaintea feţei Tale, care va pregăti calea Ta”192? Cuvintele „al Meu” şi „a Ta” arată două Persoane.

„Acesta a venit spre mărturie, ca să mărturisească despre Lumină.”193

Poate că cineva va spune: „Ce este aceasta? Robul aduce mărturie pentru Stăpânul lui?” Dar oare nu te minunezi şi nu te nedumireşti şi mai mult atunci când îl vezi nu numai mărturisit de către rob, ci şi venind la el şi fiind botezat de el împreună cu iudeii? Nu trebuie să te tulburi sau să te nelinişteşti, ci să te mi­nunezi de negrăita Lui bunătate. Dar, dacă va stărui cineva tulburându-se şi nedumerindu-se, El îi va spune şi acestuia ceea ce i-a

192 Maleahi 3,1; Marcu 1, 2.

193 Ioan 1, 7.

89

zis lui Ioan: „Lasă acum, că aşa se cuvine nouă să împlinim toată dreptatea”194. Şi, dacă tot va rămâne tulburat, îi va spune cele ce le-a zis şi iudeilor: „Nu iau de la om mărturie”195. Deci, dacă nu are trebuinţă de această mărturie, pentru ce a fost trimis Ioan de către Dumnezeu? Nu pentru că ar fi avut El nevoie de mărturie, căci aceasta este cea mai mare blasfemie. Dar de ce? Ioan evan­ghelistul însuşi învaţă, zicând: „Pentru ca toţi să creadă prin el”196, însuşi Hristos spune: „Nu de la om iau mărturia”. Şi, ca să nu crea­dă cei fără de minte că Se contrazice pe Sine, pentru că acum spu­ne: „Altul este care mărturiseşte despre Mine şi ştiu că mărturia lui este adevărată”197 referindu-se la Ioan Botezătorul -, iar apoi spune: „Nu iau de la om mărturia”, a adăugat imediat lămurirea, zicând: „Dar acestea le spun pentru voi, ca să vă mântuiţi”198. Ca şi când ar fi zis: „Sunt Dumnezeu şi Fiu adevărat al lui Dumnezeu şi al acelei Fiinţe pure şi fericite şi nu am nevoie de nicio mărtu­rie. Chiar dacă nimeni nu ar voi să facă aceasta, eu nu sufăr nicio micşorare în ceea ce priveşte firea Mea. Dar, devreme ce port grijă de mântuirea celor mulţi, pentru aceasta M-am coborât până la o asemenea smerenie încât să încredinţez unui om mărturisirea despre Mine”.

De vreme ce iudeii erau pământeşti şi neputincioşi, le era ast­fel mai lesne de acceptat şi mai uşor de crezut în EL După cum S-a îmbrăcat în trup ca să nu-i dea pieirii pe toţi prin arătarea dumnezeirii dezvăluite, tot aşa a trimis şi un om ca vestitor, pentru ca ace­ia care ascultau atunci, auzind un glas din acelaşi neam omenesc, să se apropie mai uşor.

De vreme ce nu avea nevoie nicidecum de mărturia aceluia, era de ajuns să Se arate singur aşa cum era, în fiinţa Sa dezgoli­tă, şi să-i uimească pe toţi. Dar nu a făcut aşa pentru motivul pe care l-am arătat deja. Pentru că i-ar fi nimicit pe toţi, de vreme ce nimeni nu poate îndura acel asalt de neîndurat al luminii. De aceea, aşa cum am mai spus, S-a îmbrăcat în trup şi a încredinţat mărturia [despre Sine] unuia care era rob ca noi, fiindcă toate le-a lucrat pentru mântuirea oamenilor, căutând nu numai spre

194 Matei 3,15.

195 Ioan 5, 34.

196 Ioan 1, 7.

197 Ioan 5, 32.

198 Ioan 5, 34.

90

vrednicia Sa, ci spre ceea ce este bine primit şi folositor pentru cei care îl ascultă. La aceasta Se referea El când spunea: „Acestea le spun pentru voi ca să vă mântuiţi”. Iar evanghelistul, care spune aceleaşi lucruri ca şi Stăpânul, după ce a zis: „Ca să mărturisească despre Lumină”, a adăugat: „Ca toţi să creadă prin el”, voind să spună aşa: „Să nu crezi că pentru aceasta a venit Ioan Botezătorul să mărturisească: ca să adauge ceva la cuvântul vrednic de crezare al Stăpânului! Nu pentru aceasta, ci pentru ca semenii lui să crea­dă prin el”.

Şi din cele ce urmează se vede limpede că a spus asta din grija de a înlătura dinainte această bănuială, căci a adăugat: „Nu era el Lumina”199". Dacă motivul pentru care a repetat aceasta nu a fost cel de a se împotrivi acelei bănuieli, atunci pur şi simplu a prelungit discursul şi e vorba mai degrabă de tautologie decât de o limpezire a învăţăturii. Dacă a spus că a fost trimis ca să mărturisească despre Lumină, de ce mai spune apoi că nu era acela Lumina? Nu a spus-o pur şi simplu, nici în zadar, ci, de vreme ce la noi de cele mai multe ori cel care mărturiseşte este mai mare decât cel mărturisit şi ade­sea este socotit mai vrednic de crezare, ca să nu bănuiască cineva aceasta şi despre Ioan, de îndată, încă de la început, înlătură aceas­tă rea bănuială şi o smulge din rădăcină, arătând cine este acesta care mărturiseşte şi cine este Acela care este mărturisit şi cât de mare este deosebirea dintre Cel mărturisit şi cel care mărturiseşte. Aşadar, după ce a arătat superioritatea neasemănată a Aceluia, a dat curs mai departe, fără teamă, cuvântării sale. Iar după ce a înlă­turat cu totul orice gând absurd care ar fi putut să mai mocnească în mintea celor nesăbuiţi, cu uşurinţă şi neîmpiedicat şi-a continu­at cuvântul de învăţătură, aşezându-l înlăuntrul tuturor.

Să ne rugăm, dar, ca, dimpreună cu descoperirea înţelesurilor şi adevărul dogmelor, să fie şi viaţa noastră curată şi petrecerea lu­minoasă, căci acelea nu sunt de niciun folos dacă nu avem fapte bune. Chiar de am avea toată credinţa şi înţelegerea Scripturilor, câtă vreme suntem lipsiţi şi goi şi nu suntem stăpânii vieţii celei bune, nimic nu împiedică să fim aruncaţi în focul gheenei şi să ar­dem veşnic în focul nestins. Aşa cum cei care au făcut cele bune vor învia întru viaţă veşnică, tot aşa cei care au îndrăznit să facă cele potrivnice vor avea parte de osândă veşnică, fără de sfârşit.

199 Ioan I, 8.

91

De aceea să ne dăm toată silinţa să nu pierdem prin fapte rele câştigul dobândit din dreapta credinţă, ci, câştigându-ne prin fapte un bun renume, să privim cu îndrăzneală către Hristos. Căci nu există fericire mai mare decât aceasta. Fie ca toţi, prin înfăptuirea celor spuse, să facem toate spre slava lui Dumnezeu, a Căruia este slava, împreună cu Fiul Său cel Unul-Născut şi cu Sfântul Duh, în vecii vecilor. Amin.

Omilia 7

„Era Lumina cea adevărată care luminează tot omul care vine în lume.” (Ioan 1, 9)

1. De aceea, o preaiubiţi fii, vă hrănim puţin câte puţin cu înţelesurile din Scripturi şi nu le revărsăm pe toate odată, ca să puteţi păzi uşor cele pe care le primiţi mereu! Şi în cazul unei zi­diri, cel care adaugă pietre fără a le fixa bine pe cele puse înainte construieşte un zid cu totul şubred şi uşor de surpat. Dar cel care aşteaptă mai întâi să se întărească materialul şi apoi aşază treptat celelalte pietre construieşte casa în siguranţă, făcând-o trainică, iar nu vremelnică şi lesne de dărâmat. Să-i imităm şi noi pe aceşti zi­dari şi în acelaşi fel să clădim şi sufletele noastre! Căci ne temem ca nu cumva, de vreme ce prima temelie este de curând închegată, adaosul învăţăturilor din al doilea rând să le năruie şi pe cele dintâi, pentru că mintea nu poate să le cuprindă pe toate deodată.

Deci ce ni se citeşte astăzi? „Era Lumina cea adevărată care luminează tot omul care vine în lume.” De vreme ce mai înainte, vorbind despre Ioan, a spus că a venit ca să mărturisească despre Lumină şi că acum a fost trimis ca nu cumva cineva, auzind acestea, dat fiind că acela care mărturiseşte s-a arătat de curând, să bănu­iască ceva de acest fel şi despre Cel mărturisit, ne-a înălţat mintea trimiţând-o către existenţa care este mai înainte de orice început, care niciodată nu se sfârşeşte şi niciodată nu începe.

Şi cum este cu putinţă aceasta, întrebi, de vreme ce este Fiu? Noi vorbim despre Dumnezeu, şi tu întrebi: „Cum”? Nu te temi, nu te cutremuri? Dar, dacă te-ar întreba cineva: „Cum vor avea sufle­tele şi trupurile noastre viaţă fără sfârşit după acestea [de aici]?”, ai râde atunci de această întrebare, căci nu ţine de mintea omenească a cerceta unele ca acestea, ci trebuie doar să creadă, fără a iscodi cele spuse şi având ca dovadă îndestulată a acestora autoritatea Ce­lui care vorbeşte. Dacă despre Cel care a făcut sufletele şi trupurile şi este în mod neasemănat mai presus de toată creaţia spune că

93

este fără de început, ne întrebi în ce fel? Ce om cu minte întreagă ar putea spune acestea? Ce om cu raţiunea sănătoasă?

Ai auzit că era „Lumina cea adevărată”. De ce te sileşti fără rost şi în zadar să cuprinzi cu raţiunea ta această viaţă fără sfârşit? Căci nu este cu putinţă. De ce cauţi ceea ce nu poate fi căutat? De ce scru­tezi cele de neînţeles? De ce cercetezi cele de necercetat? încearcă să afli originea razelor soarelui. Nu vei putea şi, cu toate acestea, nu te vei indigna, nici nu te vei supăra pentru această neputinţă. Cum, dar, pentru cele mai mari decât acestea eşti îndrăzneţ şi cutezător?

Ioan, fiul tunetului, care face să răsune trâmbiţa duhovniceas­că, după ce a auzit de la Duhul expresia „era”, nu a cercetat mai mult. Iar tu, care nu ai parte de harul lui, ci dai glas unor gânduri neputincioase, te sileşti să depăşeşti măsura cunoaşterii lui? Pen­tru aceasta, nici până la măsura cunoaşterii lui nu vei putea ajunge.

Aceasta este metoda diavolului. Pe cei care se încred în el îi scoate în afara hotarelor date nouă de către Dumnezeu, [ca să îi ducă,] chipurile, la ceva mult mai înalt. Iar atunci când, momindu-ne prin astfel de nădejdi, ne îndepărtează de harul lui Dum­nezeu, nu numai că nu ne mai dă nimic mai mult (căci cum ar putea, de vreme ce este diavol?), dar nici la cele dinainte întru care petreceam fără de primejdie şi în siguranţă nu ne lasă să ne întoar­cem, ci ne poartă peste tot în rătăcire, fără a ne opri nicăieri. Şi pe cel întâi-creat200 tot aşa l-a făcut să cadă din vieţuirea din Rai. Căci, făcându-l să se semeţească prin nădejdea unei mai mari cunoaşteri şi cinstiri, l-a lipsit şi de cele pe care era liber să le stăpânească atunci. Nu numai că nu a devenit egal cu Dumnezeu, aşa cum i se făgădu­ise, dar a căzut şi sub stăpânirea morţii; nu numai că nu a căpătat nimic de pe urma gustării din pom, dar a pierdut în mare măsură şi cunoaşterea ce o avea, pentru că a nădăjduit către o cunoaştere mai mare. De atunci a început să se ruşineze şi să dorească să-şi acopere goliciunea, căci mai înainte de înşelare era mai presus de ruşinea aceasta. Faptul de a se vedea pe sine gol şi nevoia de acoperământul hainelor şi multe alte patimi i-au devenit de atunci fireşti201.

200 Pe Adam. Diavolul este tatăl minciunii şi i-a înşelat pe protopărinţi, sădind îndoiala în sufletele lor. Nu legea divină (în speţă porunca de a nu mânca fructul unui anumit pom) este vinovată de căderea omului, ci slăbiciunea şi pofta acestuia (cf. Sfântul Ioan Gură de Aur, Omilii la Facere, 7-8).

201 „Că vederea, gustul şi celelalte simţuri slăbesc ţinerea de minte a inimii când ne folo­sim de ele peste măsură, ne-o spune cea dintâi, Eva. Căci, până ce n-a privit ea pomul oprit cu plăcere, îşi amintea cu grijă de porunca dumnezeiască. De aceea era acoperită de aripile dragostei dumnezeieşti, nedându-şi seama din această pricină de goliciunea ei. Dar, când a privit la pom cu plăcere şi s-a atins de el cu multă poftă şi în sfârşit a gustat din rodul lui cu o voluptate puternică, îndată s-a pătruns de dorinţa după împreuna­rea trupească, aprinzându-se de patimă prin faptul că era goală. Şi, astfel, toată pofta ei şi-a întors-o spre gustarea lucrurilor de aici, amestecând, din pricina fructului plăcut la vedere, în greşeala ei şi greşeala lui Adam. De atunci, cu anevoie îşi mai poate aduce omul aminte de Dumnezeu sau de poruncile Lui” (Diadoh al Foticeei, Cuvânt ascetic, 56, în: Filocalia, vol. 1, traducere, introduceri şi note de Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 2008, p. 428).

94

şi să rămânem în cele pe care ni le-a dăruit; să nu ne aventurăm prea departe, ca să nu pierdem şi cele bune dăruite nouă deja, aşa cum au suferit aceia. Căci, căutând să afle începutul vieţii celei fără de început, au pierdut şi cele pe care ar fi putut să le aibă. Nici ceea ce au căutat nu au aflat (pentru că nici nu este posibil) şi s-au abă­tut şi de la credinţa sănătoasă în Cel Unul-Născut.

Noi însă să nu mutăm hotarele cele veşnice pe care le-au aşezat Părinţii noştri, ci să ne supunem întru totul legilor Duhului şi, auzind că „era Lumina cea adevărată”, să nu căutăm a afla nimic mai mult. Căci nici nu este cu putinţă să trecem dincolo de cuvintele acestea. Dacă S-a născut ca om, este necesar să existe un interval de timp în­tre cel care a născut şi cel născut, dar, de vreme ce aceasta s-a făcut în chip negrăit şi cu dumnezeiască cuviinţă, lasă la o parte cuvin­tele „înainte” şi „după”, pentru că acestea sunt numiri ale timpului, iar Fiul este făcător al tuturor veacurilor.

2. „Aşadar” spui tu - „nu este Tată, ci frate.” Dar spune-mi: de ce este necesar să fie aşa? Dacă am fi spus că şi Fiul şi Tatăl au o altă origine, atunci pe bună dreptate ai fi spus acestea. Dar, dacă fugim de această credinţă greşită şi spunem că Tatăl este fără început şi că nu S-a născut, iar Fiul este fără început, dar născut din Tatăl, de ce ar fi necesar ca din această idee să reiasă această credinţă greşită? Nu este deloc necesar. Căci El este strălucirea, iar strălucirea este înţeleasă dimpreună cu firea din care provine. De aceea şi Pavel L-a numit aşa202, ca să nu bănuieşti că ar fi un răstimp între Tatăl şi Fiul. Deci astfel se vădeşte lucrul acesta.

Continuarea demonstraţiei corectează absurditatea ascun­să în minţile celor nechibzuiţi, ca nu cumva, auzind cuvântul „strălucire”, să crezi că El este lipsit de propriul ipostas. Aceasta este

202 Cf. Evrei 1, 3.

95

Marcel203 204. Noi însă nu spunem aşa, ci spunem că el are propriul ipostas. De aceea, după ce a spus că El este „strălucire”, a adăugat că este şi „pecete a fiinţei Lui”205, ca să arate că are propriul ipostas şi este din aceeaşi fiinţă din care este şi pecetea.

Aşa cum am mai spus, nu este de ajuns un singur cuvânt pentru a înfăţişa oamenilor dogmele despre Dumnezeu. Dar bine ar fi ca, după ce am adunat mai multe cuvinte, să alegem din fiecare ceea ce este potrivit. Aşa vom putea ajunge la cuvenita doxologie. „Cuvenită” spun atât cât este în puterea noastră. De crede cineva că poate vorbi după adevărata vrednicie şi se sileşte spre aceasta, spunând că îl cunoaşte pe Dumnezeu aşa cum El Se cunoaşte pe sine, unul ca acesta fără îndoială nu îl cunoaşte pe Dumnezeu.

Aşadar, de vreme ce ştim acestea, să stăruim a ţine cu tărie cele ce ni le-au predat cei care au fost de la început văzători şi slujitori ai Cuvântului206 şi nimic mai mult să nu iscodim. Iar cei care sunt cuprinşi de această boală vor avea parte de două rele: pe de o parte se vor osteni în zadar, căutând cele ce nu pot fi aflate, pe de alta îl vor mânia pe Dumnezeu, încercând să depăşească hotarele aşezate de EL. Iar câtă mânie stârneşte acest lucru nu trebuie să aflaţi de la noi, ci o ştiţi toţi. De aceea, lăsând la o parte nechibzuinţa să ne cutremurăm de cuvintele Lui, ca să ne apere mereu. Căci

203 Modalismul este o erezie antitrinitară, care apare în Asia Mică şi se dezvoltă la Efes unde este propagată de Praxeas (către 190 d.Hr.), de Noetus şi apoi de Sabelius (200 d.Hr.), de unde şi numele de „sabelianism”. Potrivit acestei concepţii, Dumnezeu este o singură Persoană şi S-a revelat succesiv în trei forme sau modalităţi diferite (de aici ş numirea de „modalism”): forma Tatălui, Care a creat lumea şi a dat Legea Veche, forma fiului Care a salvat lumea, şi forma Duhului. în acest fel, Persoanele divine nu sunt distincte în mod real, ci sunt doar ipostaze, manifestări, numiri ale unei singure Persoane divine: Tatăl, Fiul şi Duhul neexistând între ele nicio deosebire. Astfel, Tatăl S-ar fi întrupat ca Hristos şi ar fi pătimit (de aici şi o altă denumire a ereziei, de „patripasianism”). Monarhienii au şi în vremurile moderne, pe socinieni şi antitrinitari sau unitarieni.

204 Marcel din Ancira (374), teolog important al veacului al IV-lea, prieten şi susţinător fervent al Sfântului Atanasie cel Mare, însă un rigid polemist antitrinitar, cu tendinţe monarhiene. A fost condamnat la Sinodul de la Sardica din 342 ca sabelian. Din actele sinodului aflăm că Marcel, pentru a salva unitatea fiinţei dumnezeieşti, afirma că subzistenţa eternă a lui Hristos, dumnezeirea şi împărăţia Sa vor avea sfârşit.

205 Evrei 1, 3. Sfântul Ioan foloseşte termenul xapaKTtjp (semn imprimat de sigiliu î pecete, semn distinctiv) cu scopul de a insista asupra realităţii substanţiale a persoanelor divine, care nu sunt simple entităţi abstracte sau forme de manifestare, ci sunt unice.

206 Cf. Luca 1, 2.

96

„Către cine voi privi, fără numai către cel blând, smerit şi liniştit care se cutremură de cuvintele Mele?”207 Lăsând, dar, această isco­dire înşelătoare, să ne zdrobim inimile, să ne plângem păcatele, aşa cum ne-a poruncit Hristos, să ne umilim pentru greşelile noastre, să ne amintim cu de-amănuntul toate câte am îndrăznit a le face în vremea ce a trecut şi să ne silim să le ştergem cu totul.

Pentru aceasta Dumnezeu ne-a deschis numeroase căi. Căci zice: „Spune tu mai întâi păcatele tale ca să te îndreptăţeşti!”208 Şi iar: „Zis-am: «Voi vesti fărădelegea mea împotriva mea», şi tu ai iertat păgânătatea inimii mele”209. Mult ajutăla micşorarea păca­telor noastre neîncetata osândire şi amintire a lor. Dar există şi altă cale mai rodnică decât aceasta: să nu ne amintim cu răutate de ni­meni dintre cei care au păcătuit faţă de noi şi să iertăm greşelile celor care ne-au greşit.

Vrei să afli şi a treia cale? Ascultă-l pe Daniel, care spune: „Răs­cumpără păcatele tale cu milostenii şi fărădelegile tale cu îndurări către cei săraci”210. Şi mai este încă o cale afară de aceasta: rugăciu­nile neîncetate, îndreptate către Dumnezeu cu stăruinţă şi tărie. Nu puţină uşurare şi dezlegare de păcate ne aduce, de asemenea, şi postul, atunci când este însoţit de iubire faţă de ceilalţi, căci stinge aprinderea mâniei lui Dumnezeu: „Apa va stinge focul arzător, iar păcatele se vor curăţi prin milostenii”211.

Să mergem, dar, pe toate căile acestea! Dacă ne vom afla me­reu întru acestea, dacă ne vom petrece timpul îndeletnicindu-ne cu ele, nu numai că vom spăla greşelile din trecut, dar şi în viitor vom avea parte de cel mai mare câştig. Astfel nu vom da răgaz diavolului să ne atace fie prin trândăvia vieţii, fie prin iscodiri pierzătoare. Prin acestea şi altele asemenea, el îi duce la căutări nesăbuite şi la dispute vătămătoare pe cei pe care îi vede trândavi, fără lucru şi lipsiţi de grija pentru virtuţile vieţii.

Dar noi să nu îi dăm loc să se strecoare, să veghem, să fim treji, pentru ca, ostenindu-ne puţin în această scurtă vreme, să dobân­dim bunătăţile nepieritoare în veacurile nesfârşite, cu harul şi cu iubirea de oameni ale Domnului nostru Iisus Hristos, prin Care şi cu Care fie slava Tatălui şi Sfântului Duh în vecii vecilor. Amin.

207 Isaia 66, 2.

208 Isaia 43, 26.

209 Psalmul 31, 6.

210 Daniel 4, 24.

211 înţelepciunea lui Isus Sirah 3, 29.

Omilia 8

„Era Lumina cea adevărată care luminează pe tot omul ce vine în lume.” (Ioan 1, 9)

1. Nimic nu ne împiedică să aducem înainte şi astăzi aceleaşi cuvinte, de vreme ce mai înainte expunerea dogmelor nu ne-a în­găduit să parcurgem toate cele citite.

Aşadar, unde sunt cei care spun că Acesta nu este adevăratul Dumnezeu? Aici este numit „Lumina cea adevărată”, iar în alt loc, „Adevărul în sine” şi „Viaţa în sine”212. Dar aceste cuvinte le vom lămuri mai bine când vom ajunge în acel loc. Acum însă, până să ajungem acolo, trebuie să grăim dragostei voastre cele ce urmează:

Dacă [El] luminează pe tot omul care vine în lume213, cum de sunt atâţia care au rămas neluminaţi? Pentru că nu toţi au cunos­cut cinstirea lui Hristos. Deci cum luminează El pe tot omul? Atât cât ţine de EL Dar, dacă unii de bunăvoie închid ochii minţii şi nu vor să primească razele acestei lumini, întunecarea nu le vine de la firea luminii, ci de la răutatea lor, pentru că se lipsesc după voia lor de acest dar. Pentru că harul se revarsă peste toţi şi nu se întoarce nici de la iudeu, nici de la elin, nici de la barbar, nici de la scit, nici de la cel liber, nici de la rob, nici de la bărbat, nici de la femeie, nici de la bătrân, nici de la tânăr214. Vine la toţi deopotrivă şi îi cheamă la aceeaşi cinste. Cei care nu vor să se bucure de acest dar să pună pe seama lor această orbire. Atunci când intrarea este deschisă tuturor şi nu există nicio oprelişte, acei doritori ai răului care rămân afară pier nu din altă pricină decât din cauza propriei lor răutăţi.

212 Ioan 14, 6.

213 Tradiţia rabinică vorbea despre posibilitatea ca Dumnezeu să îi înveţe Torah pe copii încă din pântecele mamei lor.

214 Cf. Galateni 3, 28.

98

„în lume era”, dar nu ca unul contemporan cu lumea215. Nici gând! De aceea a adăugat: „Şi lumea prin El s-a făcut”, ridicându-te iar prin această afirmaţie la existenţa mai înainte de veci a Celui Unul-Născut. Cel care aude că totul este făcut de El, chiar de ar fi cu totul nesimţitor, chiar de ar fi vrăjmaş şi potrivnic slavei lui Dumnezeu, totuşi, vrând-nevrând, va fi nevoit să mărturisească că Făcătorul este mai înainte de lucrările Lui. De aceea mă mir mereu de nebunia lui Pavel din Samosata216, [întrebându-mă] cum de a îndrăznit să se împotrivească adevărului care este atât de limpede şi să se arunce în prăpastie de bunăvoie. Căci nu din necunoaştere a greşit, ci ştiind foarte bine, dar suferind de aceeaşi patimă ca şi iudeii. Aceia, pentru că luau aminte la oameni, au lepădat credinţa sănătoasă, fiindcă, deşi ştiau că El este Fiul lui Dumnezeu cel Unul-Născut, din cauza stăpânitorilor nu au mărturisit aceasta, ca să nu fie alungaţi din sinagogă217. Tot aşa şi despre acesta se spune că de dragul unei femei a renunţat la mântuirea lui218. Cumplită, cu adevărat cumplită este tirania slavei deşarte! Şi ochii înţelepţilor îi poate orbi atunci când aceştia nu sunt cu luare-aminte. Dacă mitu­irea are această putere, cu atât mai mult patima aceasta, care este încă şi mai despotică. De aceea Hristos le-a spus iudeilor: „Cum puteţi să credeţi, când primiţi slavă unii de la alţii, şi slava de la unicul Dumnezeu nu o căutaţi?”219

„Şi lumea nu L-a cunoscut.”220 Aici numeşte „lume” mulţimea cea stricată, robită de lucrurile lumeşti, norodul josnic, tulburat şi fără minte. Dar prietenii lui Dumnezeu cei minunaţi toţi L-au cunoscut chiar şi mai înainte de arătarea Sa în trup. Hristos însuşi, spunându-i pe nume, vorbeşte despre patriarh: „Avraam, părintele

215 Fericitul Augustin remarcă subtilul joc de semnificaţii ale termenului „lume”. La înce­putul versetului, „lume” are sensul de „univers creat”, iar în final, „lumea” este totalitatea celor care îl resping pe Hristos (Predica 121,1).

216 Pavel de Samosata, precum am văzut, este unul dintre fondatorii Şcolii teologice antiohiene, care va fi mereu marcată de o hristologie divizivă (separând firile divină şi umană în Hristos, până la a le individualiza ca ipostasuri distincte), dusă până la extrem de unii dintre adepţii săi, precum Nestorie.

217 Cf. Ioan 9, 22. Teologii creştini considerau doctrinele monarhianiste ca iudaizante, în vreme ce le situau pe cele triteiste în zona elenismului.

218 Aluzie la acuzele de imoralitate aduse episcopului Pavel de Samosata în procesul inten­tat de acuzatorii săi. Regina Zenobia a Palmyrei i-a oferit lui Pavel de Samosata protecţie şi susţinere.

219 Ioan 5, 44.

220 Ioan 1,10.

99

nostru, a fost bucuros să vadă ziua Mea; şi a văzut-o şi s-a bucurat”221 Şi despre David spunea, mustrându-i pe iudei: „Cum deci David în duh îl numeşte pe El «Domn», zicând: «Zis-a Domnul Domnului Meu: şezi de-a dreapta Mea»”222? Şi adesea, împotrivindu-li-se aminteşte de Moise. Iar apostolul aminteşte de ceilalţi proroci, căc Petru spune că toţi prorocii, începând de la Samuel, L-au cunoscut şi au vestit dinainte venirea Lui. El spune aşa: „Toţi prorocii de la Samuel şi câţi le-au urmat au vorbit şi au vestit zilele acestea”223. Iar lui Iacov şi tatălui său şi bunicului său li S-a arătat şi le-a vorbit şi le-a făgăduit că le va da multe şi mari bunătăţi, pe care într-adevăr li le-a dăruit.

Dar tu spui: „Atunci cum de a spus: «Mulţi proroci au dorit să vadă cele ce vedeţi voi, dar nu au văzut, şi să audă cele ce auziţi, dar nu au auzit»224? Oare nu au avut parte de cunoaşterea Lui?” Cum să nu? Voi încerca să arăt acest lucru chiar din această afirmaţie, prin care unii socotesc că se spune că aceia au fost lipsiţi [de cunoaşterea Lui]. Căci spune: „Mulţi au dorit să vadă cele ce vedeţi”. Deci au ştiut că El va veni la oameni şi va rândui cele ce a rânduit. Căci, dacă nu ar fi ştiut, nu ar fi dorit [să vadă]. Nimeni nu poate să dorească cele despre care nu are cunoştinţă. Deci L-au cunoscut pe Fiul lui Dumnezeu şi au ştiut că va veni la oameni.

Aşadar, care sunt cele pe care nu le-au ştiut şi nu le-au auzit? Cele pe care voi acum le vedeţi şi le auziţi. Aceia I-au auzit şi glasul şi L-au şi văzut, dar nu în trup, nici petrecând printre oameni, nici vorbindu-le atât de deschis. El însuşi, voind să lămurească acestea, nu a spus doar: „Au voit să Mă vadă”. Dar ce? „Cele pe care voi le vedeţi.” Nici nu a spus doar: „Să Mă audă”. Dar ce? „Cele pe care le auziţi.” Chiar dacă nu au văzut venirea Sa în trup, totuşi au ştiut că va avea loc această venire şi au şi dorit-o. Şi au crezut în El, chiar dacă nu L-au văzut în trup.

Aşadar, atunci când elinii ne învinuiesc zicând: „Ce făcea Hris­tos în vremea dinainte, atunci când nu cerceta neamul omenesc? Şi de ce abia în vremea din urmă a venit preocupându-se de mântuirea noastră, după ce atâta timp a fost fără de grijă faţă de noi?”, le vom răspunde că şi mai înainte de aceasta era în lume şi Se îngrijea de

221 Ioan 8, 56.

222 Matei 22, 43-44.

223 Faptele 3, 24.

224 Luca 10, 24.

100

lucrurile Lui şi era cunoscut tuturor celor vrednici. Iar dacă spuneţi că nu este cunoscut pentru că nu toţi L-au cunoscut atunci, ci doar cei destoinici şi plini de virtuţi, atunci ar însemna să mărturisiţi că nici acum nu I se închină oamenii pentru că nici acum nu îl cunosc toţi. Dar, aşa cum în prezent nimeni nu se îndoieşte, din cauza ce­lor care nu îl cunosc, că există cei care îl cunosc, la fel nu ar trebui să existe îndoială că şi în vremurile dinainte a fost cunoscut de că­tre mulţi, ba chiar de către toţi acei bărbaţi care erau destoinici şi minunaţi.

2. Dacă ar spune cineva: „Şi de ce nu i-au dat atenţie toţi? De ce nu L-au cinstit toţi atunci, ci numai cei drepţi?”, îl voi întreba şi eu: „De ce nici acum nu îl cunosc toţi?” Şi de ce să vorbesc [doar] despre Hristos? Pe Tatăl Lui de ce nu L-au cunoscut toţi nici atunci, nici acum? Unii spun că toate se petrec de la sine, iar alţii pun în seama demonilor grija întregii lumi. Sunt şi unii care născocesc un alt dumnezeu, altul decât Acesta. Unii dintre ei chiar hulesc, spu­nând că puterea Lui este potrivnică şi cred că legile Lui sunt ale unui demon rău225. Ce? Vom spune, dar, că El nu este Dumnezeu pentru că sunt unii care spun aşa şi vom mărturisi că El este rău pentru că sunt unii care îl hulesc astfel? Piară această prostie şi culme a nebuniei!

Dacă ar fi să conturăm dogmele după judecata celor nebuni, ar însemna, fără îndoială, că suntem şi noi cuprinşi de cea mai grea nebunie. Nimeni nu va spune că soarele este vătămător pen­tru ochi din cauza celor care au vederea bolnavă, ci [va spune] că este luminător, luând în considerare judecăţile celor sănătoşi. Nici despre miere nu va spune nimeni că este amară pentru că aşa pare simţurilor celor bolnavi. Aşadar, cine ar putea să urmeze părerea celor bolnavi şi să afirme despre Dumnezeu fie că nu există, fie că este rău, fie că uneori poartă de grijă, iar alteori nu face aceasta de­loc? Cine ar putea spune că unii ca aceştia sunt sănătoşi şi nu şi-au ieşit din minţi, au luat-o razna şi sunt în culmea nebuniei?

„Lumea nu L-a cunoscut”, spune evanghelistul. Dar cei de care lumea nu era vrednică L-au cunoscut. Când a pomenit de cei care

225 Aluzie la doctrinele filosofiei epicureice, care nega pronia divină, şi la cele gnostice diteiste, care considerau că lumea a fost creată de un alt dumnezeu decât cel al Noului Testament, un demiurg inferior şi rău, dumnezeul Vechiului Testament.

101

nu L-au cunoscut, a spus pe scurt şi pricina acestei necunoaşteri. Căci nu a spus pur şi simplu că nimeni nu L-a cunoscut, ci că lumea nu L-a cunoscut, adică oamenii alipiţi numai de lume, care gândesc cele ale lumii. Căci aşa obişnuia Hristos să-i numească pe aceştia, ca atunci când spune: „Părinte sfinte, lumea nu Te-a cunoscut”226. Aşadar, nu numai pe El, dar nici pe Tatăl Lui nu L-a cunoscut lu­mea, după cum spuneam.

Nimic nu tulbură mintea atât de mult ca alipirea de cele pre­zente. Deci, ştiind acestea, depărtaţi-vă de lume şi lepădaţi lucru­rile trupeşti, pe cât este cu putinţă! Acestea vă păgubesc nu de lu­cruri întâmplătoare, ci de cel mai mare bine. Pentru că omul care se alipeşte cu tărie de lucrurile acestei vieţi nu poate dobândi cu adevărat cele cereşti, ci fără îndoială că va pierde acestea cel care se sârguieşte pentru acelea. Căci spune: „Nu puteţi să slujiţi lui Dum­nezeu şi lui Mamona”227, pentru că trebuie ca de unul să vă ţineţi, iar pe altul să-l urâţi.

însăşi experienţa lucrurilor strigă aceasta. De pildă, cei care au râs de pofta pentru bani, aceia mai cu seamă sunt cei care îl iubesc pe Dumnezeu aşa cum trebuie. Iar cei care admiră puterea [bani­lor] îl iubesc mai puţin decât toţi ceilalţi. Căci sufletului, odată ce a fost prins de iubirea de bani, nu-i va fi uşor să se abţină de la a face şi a spune cele ce-L mânie pe Dumnezeu, pentru că s-a făcut rob al unui alt stăpân, care îi dă numai porunci potrivnice lui Dumnezeu.

Aşadar, treziţi-vă şi staţi treji! înţelegând ai Cui robi suntem, să iubim numai împărăţia Lui. Să plângem, să ne tânguim pen­tru vremurile dinainte, când i-am slujit lui Mamona. Să aruncăm o dată pentru totdeauna jugul lui nesuferit şi greu şi să purtăm cu stăruinţă jugul lui Hristos, care este uşor şi lesnicios foarte228. Căci El nu ne porunceşte nimic de felul celor ce ne porunceşte Mamo­na. Acela ne îndeamnă să ne facem tuturor duşmani, în vreme ce Hristos, dimpotrivă, [ne îndeamnă] ca pe toţi să-i îmbrăţişăm şi să-i iubim229. Acela, după ce ne-a alipit de noroi şi cărămidă (căci asta este aurul), nici măcar noaptea nu ne lasă să ne odihnim puţin. Acesta230 însă ne eliberează de această grijă inutilă şi fără sens şi

226 Ioan 17, 25.

227 Luca 16, 13.

228 Cf. Matei 11, 30.

229 Cf. Matei 5, 44.

230 Hristos.

102

ne îndeamnă să adunăm comori în ceruri231, nu nedreptăţind pe alţii, ci fiind drepţi. Acela, după multele noastre sudori şi trude, nici nu poate să ne ajute acolo unde vom fi osândiţi şi rău vom pă­timi din pricina legilor lui, ci chiar va înteţi focul. Acesta232 însă, dacă ne îndeamnă să dăm măcar un pahar cu apă rece, niciodată nu va îngădui să pierdem câştigul şi răsplata, ci ne va răsplăti cu îmbelşugare233. Cum, dar, să nu fie nebunia cea mai de pe urmă să fim nepăsători faţă de o stăpânire atât de prielnică şi plină de atâtea bunătăţi şi să slujim unui tiran nerecunoscător şi neîndurător, care nici aici, nici acolo nu poate ajuta cu nimic celor care i se supun şi sunt de partea lui?

Şi nu numai acesta este răul, nu numai aceasta este pagu­ba că nu îi apără pe cei osândiţi -, ci, pe lângă aceasta, îi învăluie în nenumărate rele pe cei care i se supun, aşa cum am mai spus. Se poate vedea că cei mai mulţi dintre cei osândiţi acolo au fost pedepsiţi pentru că s-au făcut robi banilor şi au iubit aurul, iar pe nevoiaşi nu i-au ajutat. Ca să nu suferim şi noi acestea, să împărţim, să dăm săracilor, să ne eliberăm sufletul şi de grijile vătămătoare de aici şi de pedeapsa ce ne aşteaptă acolo pentru acestea. Să ne adu­năm visterii de dreptate în ceruri în locul banilor de pe pământ, să adunăm comori care nu se strică, comori care ne pot însoţi în cer, care ne pot ajuta când vom fi în primejdie şi pot să-L facă milostiv pe Judecător atunci.

Fie ca noi toţi să-L avem binevoitor şi acum şi în ziua aceea, ca să ne bucurăm cu multă îndrăzneală de bunurile pregătite în ceruri celor care îl iubesc aşa cum trebuie, cu harul şi iubirea de oameni ale Domnului nostru Iisus Hristos, Căruia fie-I slava, împreună cu Tatăl şi Sfântul Duh, acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin.

231 Cf. Matei 6,19-20.

232 Hristos.

233 Cf. Matei 10, 42.

Omilia 9

„întru ale Sale a venit şi ai Săi nu L-au primit.” (Ioan 1,11)

1. Dacă ţineţi minte înţelesurile de mai înainte, cu şi mai mul­tă sârguinţă să continuăm a adăuga cele ce urmează, făcând aceasta spre dobândirea unui mare câştig. Astfel şi vouă vă va fi cuvântul mai lesne de învăţat, de vreme ce vă amintiţi cele spuse deja, iar noi nu vom avea nevoie de multă osteneală, fiindcă voi, pentru multa voastră dragoste de învăţătură, veţi putea pătrunde mai adânc cele ce au mai rămas. Pentru că cel care uită mereu cele predate are tot timpul nevoie de învăţător şi niciodată nu va ştii nimic. Dar cel care păzeşte cele ce a primit şi aşa adaugă cele ce urmează degrabă devine învăţător, în loc de ucenic, şi nu numai sieşi, ci şi tuturor celorlalţi le va fi de folos. Astfel mă aştept să fie şi adunarea voastră, după cum mi-o arată multa voastră dragoste de a asculta. Aşadar, să aşezăm argintul Domnului în sufletele voastre, ca într-o vistierie sigură, şi să dăm la iveală şi cele ce astăzi ne stau înainte, după cum ne va da harul Duhului.

Vorbind despre vremurile trecute, [evanghelistul] a spus: „Lu­mea nu L-a cunoscut”234. Apoi, continuându-şi discursul, ajunge şi la vremea în care El a propovăduit şi spune: „La ale Sale a venit şi ai Săi nu L-au primit”, numind „ai Săi” pe iudei, ca popor ales, sau pe toţi oamenii, ca unii care sunt făcuţi de El. Aşa cum mai îna­inte, nedumerindu-se de nesocotinţa celor mulţi şi ruşinându-se că împarte aceeaşi fire cu ei, spunea că lumea făcută de El nu şi-a cunoscut Făcătorul, aşa şi acum, fiind indignat de nerecunoştinţa iudeilor şi a celor mulţi, îi învinuieşte mai răspicat, spunând: „Ai Săi nu L-au primit”, deşi El a venit la ei.

Şi nu numai acesta, ci şi prorocii spuneau cu mirare acelaşi lucru. Mai apoi şi Pavel s-a minunat din aceeaşi pricină. Iar

234 Ioan 1,10.

104

prorocii, vorbind în numele lui Hristos, strigau aşa: „Poporul pe care nu l-am cunoscut Mi-a slujit Mie, cu auzul urechii M-a auzit. Fiii străini M-au minţit, fiii străini au îmbătrânit şi au şchiopătat din cărările lor”235; şi iar: „Cei cărora nu li s-a vestit despre El vor vedea şi cei care nu au auzit vor înţelege”236; şi: „Aflat am fost de cei care nu Mă caută, M-am făcut arătat celor care nu întreabă de Mine”237. Iar Pavel, în Epistola către romani, spunea: „Ce este deci? Ceea ce căuta Israel nu a dobândit, dar cei aleşi au dobândit”238. Şi iar: „Ce vom spune, dar? Că neamurile care nu urmăreau dreptatea au dobândit dreptatea, dar Israel, urmărind legea dreptăţii, nu a ajuns la legea dreptăţii”239.

Şi este cu adevărat vrednic de uimire faptul că cei care s-au hră­nit din cărţile prorocilor şi în fiecare zi l-au auzit pe Moise grăind nenumărate [prorocii] despre venirea lui Hristos, precum şi cele­lalte profeţii de după acestea, ei care chiar pe Hristos însuşi L-au văzut săvârşind minuni între ei în fiecare zi şi petrecând numai cu ei, neîngăduindu-le nici ucenicilor să meargă în calea neamurilor sau să intre în cetate de samariteni240 şi nefăcând nici El aceasta, ci spunând tot timpul că a fost trimis către oile cele pierdute ale casei lui Israel241, ei care s-au bucurat de minunile Lui şi îi ascultau pe proroci în fiecare zi şi pe El însuşi îl aveau între ei tot timpul, amintindu-le de aceia, într-atât s-au împietrit şi au asurzit, încât prin nimic din toate acestea nu au putut fi aduşi la credinţa în Hristos.

Iar unele neamuri [au crezut], deşi nu s-au bucurat de nimic din toate acestea, nici nu au auzit vreodată cuvinte dumnezeieşti, nici măcar în vis, ci au petrecut mereu numai între miturile ce­lor rătăciţi (căci asta este filosofia din afară), citind neghiobiile poeţilor, alipindu-se de lemne şi pietre şi necunoscând nimic folo­sitor şi sănătos nici cu privire la dogme, nici cu privire la vieţuirea lor ca cetăţeni, pentru că viaţa lor era încă şi mai necurată şi mai blestemată decât dogmele lor. Şi cum să nu fie aşa? îi vedeau pe zeii lor bucurându-se de toate răutăţile, fiind veneraţi prin cuvinte

235 Psalmul 17, 48-49.

236 Isaia 52,15.

237 Isaia 65,1; Romani 10, 20.

238 Romani 11, 7.

239 Romani 9, 30-31.

240 Cf. Matei 10, 5.

241 Cf. Matei 15, 24.

105

ruşinoase şi prin fapte încă şi mai ruşinoase, pe care le socoteau prăznuire şi cinstire, şi încă şi prin vorbe necurate şi ucideri de co­pii fiind slăviţi. Iar ei căutau să imite aceste practici. Dar, deşi s-au pogorât până în adâncul răutăţii, dintr-odată, pe neaşteptate, ni s-au arătat strălucind din înălţimea cea mai de sus a cerurilor. Cum s-a întâmplat aceasta şi de unde? Ascultă-l pe Pavel, care dă răs­punsul! Căci şi acest fericit, căutând temeinic să afle acestea, nu a renunţat până ce nu a găsit pricina şi a arătat-o tuturor.

Deci care este aceasta? Şi de unde le-a venit o asemenea îm­pietrire? Ascultă ce spune cel căruia i s-a încredinţat această slujbă! Ce spune, dar, el pentru a risipi această îndoială a celor mulţi? „Necunoscând”, zice, „dreptatea lui Dumnezeu şi căutând să statorni­cească dreptatea lor, dreptăţii lui Dumnezeu nu s-au supus.”242 De aceea au pătimit acestea. Şi iarăşi, explicând acelaşi lucru, spune în alt loc: „Ce vom zice deci? Că neamurile care nu urmăreau drep­tatea au dobândit dreptatea, însă dreptatea din credinţă; iar Israel, urmărind legea dreptăţii, nu a ajuns la legea dreptăţii. De ce? Pen­tru că nu [o căutau] din credinţă. Căci s-au împiedicat de piatra de poticnire”243.

Ceea ce vrea să spună este asta: necredinţa lor li s-a făcut pri­cină a relelor, iar această necredinţă a născut-o aroganţa. Mai îna­inte, ei aveau mai mult decât elinii, pentru că au primit Legea şi L-au cunoscut pe Dumnezeu, precum şi celelalte [daruri] pe care le pomeneşte Pavel. Dar, după venirea lui Hristos, au văzut că şi aceia sunt chemaţi la aceeaşi cinste ca şi ei, prin credinţă. [Au văzut] că cel care este tăiat împrejur nu are nimic mai mult decât cel care este dintre păgâni, odată ce acesta din urmă a primit credinţa. Astfel ajungând la pizmuire, au fost muşcaţi de aroganţă şi nu au îndurat negrăita şi covârşitoarea iubire de oameni a Stăpânului. Iar aceasta nu a avut altă pricină decât trufia, viclenia şi ura lor faţă de oameni.

2. O, voi, cei mai nechibzuiţi dintre toţi, de ce v-aţi simţit vătămaţi de grija de care au avut parte ceilalţi? Cum să se micşoreze cele bune ale voastre doar pentru că şi alţii se împărtăşesc de ele? Cu adevărat răutatea este oarbă şi nimic din cele cuvenite nu poate înţelege degrabă. Aşadar, au fost roşi de faptul că alţii aveau să se

242 Romani 10, 3.

243 Romani 9, 30-32.

106

împărtăşească împreună cu ei de aceeaşi libertate, şi astfel au înfipt sabia în ei înşişi, pentru că s-au îndepărtat de iubirea de oameni a lui Dumnezeu. Şi pe bună dreptate, căci zice: „Prietene, nu te nedreptăţesc! Voiesc să dau şi acestora ca şi ţie”244.

De fapt, ei nu sunt vrednici nici măcar de aceste cuvinte. Pen­tru că acela, chiar dacă a fost nemulţumit, totuşi putea spune că s-a ostenit o zi întreagă, a trudit, a îndurat arşiţa, a asudat. Dar aceştia ce au de spus? Nimic de acest fel, ci numai trândăvie, destrăbălare şi nenumărate rele pentru care toţi prorocii nu încetau a-i acuza mereu, rele prin care şi ei, asemenea neamurilor, L-au mâniat pe Dumnezeu. Acest lucru şi Pavel l-a lămurit, zicând: „Nu este deo­sebire între iudeu şi elin. Fiindcă toţi au păcătuit şi sunt lipsiţi de slava lui Dumnezeu, îndreptându-se în dar prin harul Lui”245. El dezvoltă în acea epistolă, cu folos şi cu multă înţelepciune, acest subiect. Mai sus arată chiar că aceştia sunt vrednici de şi mai mare osândă. „Câţi au păcătuit în lege”, zice, „prin lege vor fi judecaţi”246, adică le va fi şi legea acuzator dimpreună cu firea, ba chiar unul şi mai aspru. Şi nu numai pentru aceasta, ci şi pentru că s-au făcut pricină a hulirii lui Dumnezeu de către neamuri. „Că numele Meu”, zice, „din pricina voastră, este hulit între neamuri.”247

Aşadar, acesta a fost lucrul care i-a ros cel mai mult, pentru că până şi celor care au crezut dintre cei tăiaţi împrejur li s-a părut ceva neobişnuit. De aceea îl acuzau pe Petru atunci când s-a întors la ei din Cezareea, pentru că a intrat la bărbaţi netăiaţi împrejur şi a mâncat cu ei. Chiar şi după ce au aflat despre iconomia lui Dum­nezeu, tot s-au mirat cum de „s-a revărsat şi peste neamuri darul Sfântului Duh”248, arătând prin mirarea lor că nu s-au aşteptat nici­odată la un asemenea lucru nemaivăzut. De vreme ce ştia că aceasta era ceea ce îi irita cel mai mult, [Pavel] săvârşea totul cu scopul de a-i goli de înfumurare şi a-i dezlega de trufia care îi făcea să se înalţe atât de mult. Şi iată cum face aceasta. După ce vorbeşte despre elini şi arată că nu au de nicăieri nicio îndreptăţire, nici nădejde de mântuire, şi îi învinuieşte mai ales pentru învăţăturile lor strâmbe şi viaţa lor necurată, îşi îndreaptă cuvântul către iudei şi enumeră

244 Matei 20,13-14.

245 Romani 3, 22-24.

246 Romani 2,12.

247 Romani 2, 24.

248 Faptele 10, 45.

107

toate acele afirmaţii prin care prorocul spunea că unii dintre ei erau necuraţi, vicleni şi făţarnici, că toţi s-au făcut netrebnici şi niciunul dintre ei nu îl caută pe Dumnezeu, ci toţi s-au abătut, şi altele de acest fel249. Iar apoi adaugă: „Dar ştiu că cele câte zice Legea le spune celor care sunt sub Lege, ca orice gură să fie închisă şi toată lumea să fie vinovată înaintea lui Dumnezeu. Pentru că toţi au pă­cătuit şi sunt lipsiţi de slava lui Dumnezeu”250.

Deci de ce te semeţeşti, iudeule? De ce gândeşti lucruri mari despre tine? Pentru că şi gura ta a fost astupată, şi îndrăzneala ta a fost înlăturată, şi tu te-ai făcut vinovat împreună cu lumea întreagă şi ai şi tu nevoie, ca şi ceilalţi, de darul care să te îndrepteze. Dar, chiar de ai fi fost drept şi ai fi avut multă îndrăzneală către Dum­nezeu, nu ar fi trebuit să-i pizmuieşti pe cei care aveau să fie miluiţi şi mântuiţi prin iubirea Sa de oameni. Căci aceasta este cea mai mare răutate: să te mistui din cauza binelui celorlalţi, mai ales când acesta nu îţi aduce ţie vreo pagubă.

Dacă mântuirea celorlalţi ar fi ruinat bunurile tale, poate că ai fi avut motiv să suferi, deşi, pentru unul care a deprins adevărata filosofie, nici atunci nu ar exista îndreptăţire. Dar, dacă nici nu-ţi sporeşte plata atunci când altul este osândit, nici nu se micşorează atunci când aceluia îi este bine, de ce te zdrobeşti pe tine însuţi pentru că altul se mântuieşte în dar?

Aşadar, după cum spuneam, chiar de ai fi fost dintre cei cu bun renume, nu ar fi trebuit să fi ros de pizmă pentru că neamurile au parte de mântuire prin har. Dar tu eşti dator Stăpânului pen­tru aceleaşi lucruri [ca şi aceia] şi L-ai mâniat tu însuţi. Mai mult, pizmuieşti binele altora şi te semeţeşti, de parcă tu singur ai merita să te împărtăşeşti de har; atunci urmează că eşti vinovat nu numai de invidie şi aroganţă, ci şi de cea mai de pe urmă nebunie, şi eşti vrednic de cele mai grele chinuri. De ce? Pentru că ai sădit în tine însuţi rădăcina tuturor relelor, care este mândria.

De aceea un înţelept spunea: „începutul păcatului este mândria”251, adică rădăcina, izvorul şi maica păcatului. Aşa a că­zut şi cel dintâi creat din acea fericită vieţuire. Tot aşa şi diavolul, care l-a amăgit, s-a prăbuşit din acea vrednicie înaltă. Deci, ştiind

249 Romani 3,10-18; Psalmul 13, 3.

250 Romani 3,19, 23.

251 înţelepciunea lui Isus Sirah 10,13.

108

necuratul că acest păcat prin firea sa are putere să azvârle chiar şi din ceruri, a venit pe calea aceasta atunci când s-a străduit să-l co­boare pe Adam dintr-o cinste atât de mare. Căci, făgăduindu-i că va fi egal cu Dumnezeu, l-a făcut să se îngâmfeze, şi aşa l-a doborât şi l-a azvârlit în adâncurile iadului.

Nimic nu înstrăinează aşa de mult de iubirea de oameni a lui Dumnezeu, ducând în focul gheenei, precum tirania mândriei. Atunci când aceasta ne însoţeşte, toată viaţa noastră devine necu­rată, chiar de am avea noi cumpătare, feciorie, postire, rugăciuni, milostenie sau orice altă virtute. Căci zice: „Tot cel care are inima semeaţă este necurat înaintea Domnului”252. Aşadar, să lepădăm această îngâmfare a sufletului şi să tăiem această tumoare dacă voim să fim curaţi şi să ne izbăvim de osânda gătită diavolului. Ascultă-l pe Pavel, care spune că cel care se semeţeşte trebuie să păti­mească aceleaşi [pedepse] ca şi diavolul: „Cel de curând botezat să nu se înfumureze, ca să nu cadă în osânda şi cursa diavolului”253. Şi ce este judecata? Aceeaşi pedeapsă zice şi aceeaşi osândă [ca şi acela].

„Deci” întrebi tu - „cum ar putea cineva să scape de acest rău?” Dacă am lua în calcul firea noastră şi mulţimea păcatelor noastre, mărimea chinurilor de acolo şi vremelnicia lucrurilor de aici, care par strălucite, dar, de fapt, nu se deosebesc cu nimic de iarbă şi se veştejesc mai degrabă decât florile primăverii; dacă am medita neîncetat la acestea şi ne-am aminti de cei care au făcut fapte măreţe, diavolul nu ar putea să ne biruiască uşor, chiar de ar încerca de mii de ori, şi nici măcar să înceapă a ne împiedica nu ar reuşi.

Dar Dumnezeul celor smeriţi, Cel bun şi îndurător, să ne dea şi nouă şi vouă „inimă înfrântă şi smerită”254, şi astfel vom putea să izbândim şi în celelalte cu uşurinţă, spre slava Domnului nostru Iisus Hristos, prin Care şi cu Care fie slava Tatălui şi Sfântului Duh în vecii vecilor. Amin.

252 Pildele 16, 5.

253 1 Timotei 3, 6-7.

254 Psalmul 50, 18.

Omilia 10

„întru ale Sale a venit şi ai Săi nu L-au primit.” (Ioan 1,11)

1. Iubitor de oameni şi făcător de bine fiind Dumnezeu, iubi­tule, toate le face şi le chiverniseşte aşa încât să ne lumineze pe noi prin virtute. El voieşte ca noi să fim cu bună cinste, dar pe nimeni nu convinge în acest sens prin forţă şi constrângere, ci prin facere de bine îi atrage şi îi aduce la bine pe toţi cei care voiesc aceasta. De aceea, atunci când a venit, unii L-au primit, iar alţii nu. Căci nu vrea să aibă vreun slujitor fără voie sau silit, ci vrea ca toţi să facă aceasta din proprie voinţă şi cu bună intenţie, fiind recunoscători pentru faptul că îi slujesc Lui.

Atunci când au nevoie de sclavi care să le slujească, oamenii îi ţin robi chiar şi pe cei care nu vor aceasta, pentru că [le îngăduie] legea stăpânirii. Dumnezeu însă, deşi este fără vreo lipsă şi nu are nevoie de nimic din cele ale noastre, ci toate le lucrează numai pen­tru mântuirea noastră, ne face stăpâni ai propriei voinţe. De aceea nu sileşte şi nu constrânge pe nimeni dintre cei care nu vor. Căci El caută numai la folosul nostru. A fi atraşi spre această slujire împo­triva voinţei noastre e acelaşi lucru cu a nu sluji deloc.

Dar tu întrebi: „Atunci de ce îi pedepseşte pe cei care nu vor să-I dea ascultare? De ce i-a ameninţat cu gheena pe cei care nu ascultă de poruncile Lui?” Pentru că El, chiar şi atunci când nu ne supunem Lui, ne poartă de grijă întru toate, ca unul ce este preabun, şi nu Se depărtează de noi atunci când ne abatem şi fugim. Dar, de vreme ce noi am dispreţuit calea cea dintâi cea a binefacerilor Sale -, pentru că nu am vrut să mergem pe calea convingerii şi a binelui, [El] a adus altă cale cea a osândei şi a pedepselor -, care este foarte amară, dar este necesară. Când calea dintâi este neglijată, este ne­cesar să fie folosită cea de-a doua.

Şi dătătorii de lege hotărăsc asupra celor care greşesc pedepse multe şi grele, şi noi nu îi respingem din această pricină, ci chiar

110

îi cinstim şi mai mult pentru aceste pedepse. Ei nu au nevoie de nimic de la noi şi adesea nici nu ştiu cine sunt cei care vor primi ajutor prin mijlocirea legilor scrise de ei, dar se îngrijesc să fie bună rânduială în viaţa noastră, cinstindu-i pe cei care trăiesc în virtute şi oprindu-i, prin pedepse, pe cei nelegiuiţi care tulbură liniştea celorlalţi. Dacă pe aceşti legiuitori îi admirăm şi îi iubim, oare nu ar trebui cu mult mai mult să ne minunăm de Dumnezeu şi să-L iubim pentru purtarea Sa de grijă? Pentru că este nemăsurată deo­sebirea dintre a Sa purtare de grijă şi a acelora faţă de noi. Cu ade­vărat este negrăită şi mai presus de orice bogăţia bunătăţii Lui. Ia gândeşte-te: „întru ale Sale a venit”, nu pentru că avea El nevoie (căci dumnezeirea, după cum am spus, este fără vreo lipsă), ci pen­tru a face bine alor Săi. Şi totuşi ai Săi nu L-au primit atunci când a venit la ale Sale spre folosul lor, ba chiar L-au alungat. Şi nu numai atât, ci L-au şi scos afară din vie şi L-au ucis255.

Cu toate acestea, nu le-a interzis pocăinţa, ci, după ce au săvârşit atâtea fărădelegi, le-a dat prilejul, dacă vor, să-şi spele toa­te păcatele, prin credinţa în El, şi să se facă egali cu cei care nu au săvârşit niciun [păcat] de acest fel, ci L-au iubit mai mult decât toţi. Şi, ca să nu vorbesc doar aşa, spre delectare, [pun înainte] toate cele petrecute cu fericitul Pavel, care aduc mărturie mai grăitoare decât aceste [vorbe]. Pe acesta, care L-a prigonit pe Hristos după răstig­nire ca şi pe Ştefan, ucenicul Lui, pe care l-a aruncat în mâinile mulţimii256 -, pentru că s-a pocăit, s-a învinuit pentru păcatele de mai înainte şi L-a urmat pe Cel pe care îl prigonise, [Acela] l-a rân­duit numaidecât între prietenii Săi, ba chiar între cei mai de frunte. Pe el, care fusese hulitor, prigonitor şi batjocoritor, l-a declarat pro­povăduitor şi învăţător al întregii lumi257. Bucurându-se de iubirea de oameni a lui Dumnezeu, [Pavel] a vestit acestea fără a se ruşina, în scrierile sale a afişat, ca pe un stâlp, cele ce a îndrăznit a le săvârşi mai înainte şi le-a arătat tuturor, socotind că este mai bine să facă cunoscută tuturor viaţa sa de mai înainte, ca să arate astfel măreţia darului lui Dumnezeu, decât să umbrească negrăita şi nespusa Sa iubire de oameni ezitând să dezvăluie tuturor rătăcirea lui. De ace­ea vorbeşte peste tot despre prigonirile lui, uneltirile şi luptele lui

255 Cf. Matei 21, 39.

256 Cf. Faptele 7, 58.

257 Cf. 1 Timotei 1,13.

111

împotriva Bisericii. Odată spune: „Nu sunt vrednic să mă numesc apostol, pentru că am prigonit Biserica lui Dumnezeu”258, iar altă­dată: „Iisus a venit să mântuiască pe cei păcătoşi, dintre care cel dintâi sunt eu”259. Şi iar: „Aţi auzit despre purtarea mea de altădată întru iudaism, că prigoneam peste măsură Biserica lui Dumnezeu şi o pustiam”260.

2. Ca şi când I-ar fi adus lui Hristos un fel de răsplătire pentru îndelunga Sa răbdare faţă de el, a arătat cine era şi cum l-a mân­tuit [Acela], deşi I-a fost vrăjmaş şi potrivnic. A arătat foarte des­chis lupta pe care cu multă înverşunare a dus-o împotriva lui Hris­tos la început. Pe lângă aceasta, le întinde bună nădejde şi celor deznădăjduiţi cu privire la ei înşişi. El spune că şi Hristos pentru aceasta l-a îngăduit, ca să se arate în el mai întâi toată îndelunga Sa răbdare şi covârşitoarea bogăţie a bunătăţii Sale, ca pildă pentru cei care vor crede în El spre viaţa veşnică261. Pentru că cele pe care au îndrăznit ei a le săvârşi erau mai mari decât orice iertare. [Mă refer] la cele pe care evanghelistul le arată spunând: „întru ale Sale a venit şi ai Săi nu L-au primit”.

De unde a venit Cel care pe toate le plineşte şi pretutindenea este? Ce loc a golit de prezenţa Sa Cel care cu mâna Sa pe toate le ţine şi le susţine? Nu Şi-a schimbat locul. Căci cum ar fi putut? A săvârşit aceasta prin a Sa pogorâre către noi. Deşi era în lume, nu părea să fie de faţă, pentru că încă nu era cunoscut; apoi însă S-a arătat pe Sine, atunci când a binevoit să Se îmbrace în trupul nos­tru. De aceea [Ioan] numeşte această arătare şi pogorâre „venire”.

Vrednic de admiraţie este faptul că ucenicul nu se ruşinează de necinstea adusă învăţătorului său, ci scrie nestingherit des­pre insulta adusă asupra Lui. Iar aceasta este o dovadă însemnată a firii sale iubitoare de adevăr. De altfel, cel care se ruşinează ar trebui să se ruşineze de cei care insultă, nu de cel care este jignit. Dar El a strălucit şi mai mult din această pricină, pentru că şi după ce a fost insultat a arătat atât de multă purtare de grijă faţă de cei care L-au jignit. Cu toate acestea, ei s-au arătat nerecunoscători şi necuraţi, pentru că L-au respins ca pe un vrăjmaş şi potrivnic pe

258 1 Corinteni 15, 9.

259 1 Timotei 1,15.

260 Galateni 1,13.

261 Cf. 1 Timotei 1,16.

112

Cel care le-a dat atât de mari bunătăţi. Nu numai în acest fel s-au vătămat, ci şi pentru că nu au dobândit cele pe care le-au câştigat cei care L-au primit. Şi ce au dobândit aceştia? Zice [evanghelis­tul]: „Celor care L-au primit le-a dat putere să se facă fii262 ai lui Dumnezeu”263.

Atunci de ce nu spui, fericitule, şi despre pedeapsa [de care au parte] cei care nu L-au primit, ci ai spus doar că erau ai Lui şi că nu L-au primit când a venit la ale Sale? Ce vor avea de pătimit în schimb? Ce pedeapsă vor îndura? De ce nu ai adăugat acestea? Astfel i-ai fi înfricoşat mai mult şi, cu ameninţarea, ai fi înmuiat as­primea aroganţei lor. De ce, dar, ai tăcut? Şi ce altă pedeapsă zice el ar putea exista mai mare decât aceasta: că le stătea înainte pu­terea de a se face fii ai lui Dumnezeu, şi nu s-au făcut, ci s-au lipsit de bunăvoie de o atât de mare nobleţe şi cinste? Dar nu numai în aceasta constă pedeapsa lor că nu au primit niciun bine -, ci şi în faptul că îi aşteaptă focul cel nestins, aşa cum a dezvăluit mai lim­pede în continuare. Deocamdată vorbeşte despre bunurile negrăite de care au parte cei care L-au primit, înfăţişându-le pe scurt prin aceste cuvinte: „Celor care L-au primit le-a dat putere să se facă fii ai lui Dumnezeu”. Fie robi, fie liberi, fie elini, fie barbari, fie sciţi, fie neînţelepţi, fie înţelepţi, fie femei, fie bărbaţi, fie copii, fie bătrâni, fie neînsemnaţi, fie de seamă, fie bogaţi, fie săraci, fie stăpânitori, fie oameni simpli, toţi zice se pot învrednici de aceeaşi cinste. Căci credinţa şi harul Duhului, înlăturând inegalitatea creată de rangurile lumeşti, i-au plăsmuit pe toţi cu aceeaşi formă şi i-au pe­cetluit cu o unică pecete împărătească.

Ce ar putea egala această iubire de oameni? Un împărat, care este făcut din aceeaşi ţărână ca şi noi, pe cei care sunt robi ca şi el şi se împărtăşesc de aceeaşi fire, nu îi socoteşte vrednici a se înrola în

262 Fiul lui Dumnezeu nu doreşte să rămână singur, şi astfel Tatăl adoptă şi alţi fii şi fiice, nu prin natură, ci prin voinţă fii ai Săi şi ai Logosului (cf. Sfântul Chiril al Alexandriei, Comentariu la Evanghelia după Ioan, 2,13). Se devine fiu al lui Dumnezeu prin botez (cf. Fericitul Augustin, Predica 121, 4). Totuşi numai Fiul este Fiu al lui Dumnezeu prin natură, noi doar prin har (cf. Sfântul Chiril al Alexandriei, Lecturi catehetice, 11, 9). Cuvântul S-a făcut carne pentru om, Dumnezeu devenind Fiu al Omului, pentru ca omul să devină fiu al lui Dumnezeu (cf. Teodoret al Cirului, Eranistes, 1, 20). Adevăraţii fii ai lui Dumnezeu sunt însă sfinţii (cf. Sfântul Ioan Damaschin, Despre credinţa orto­doxă, 4,15). Sensul lui elţoucna (tradus prin „putere” în versiunea ortodoxă) este acela de „autoritate, libertate, îngăduinţă, privilegiu, drept”.

263 Ioan 1,12.

113

armata împărătească dacă sunt sclavi, deşi adesea îi sunt superiori prin caracterul lor. Dar Fiul cel Unul-Născut al lui Dumnezeu nu a socotit lucru nevrednic să numere în ceata fiilor Săi vameşi, magi, sclavi şi oameni mai josnici decât toţi, mulţi fiind bolnavi trupeşte şi având nenumărate beteşuguri.

Atât este de mare puterea credinţei în El, atât este de covârşitor harul Lui! Aşa cum focul, prin firea sa, atunci când se atinge de minereul din mine, numaidecât îl transformă în aur, tot aşa, ba chiar cu mult mai mult, botezul face ca cei care se spală prin el să nu mai fie de ţărână, ci de aur, pentru că în momentul acela Duhul pătrunde asemenea unui foc în sufletele noastre. El arde „chipul celui pământesc”264, iar „chipul celui ceresc” îl dă la iveală înnoit, luminos şi strălucitor, ca şi când ar fi ieşit dintr-o topitoare.

Şi de ce nu a spus că i-a făcut fii ai lui Dumnezeu, ci a spus că „le-a dat putere să se facă fii ai lui Dumnezeu”? Ca să arate că e ne­voie de multă osteneală pentru ca acel chip al înfierii care ne este întipărit la botez să fie păzit nepătat şi nestricat. [Vrea,] de aseme­nea, să arate că nimeni nu va putea să ne ia această putere, dacă nu ne lipsim noi înşine de ea mai înainte.

Dacă cei care primesc de la oameni stăpânire asupra unor lucruri au o autoritate aproape la fel de mare cu cea pe care o au cei care le-au dat stăpânirea, cu atât mai mult noi, care am primit această cinste de la Dumnezeu, vom fi mai puternici decât toţi dacă nu vom face vreun lucru nedemn de această putere, pentru că şi Cel care ne-a încredinţat această cinste este mai mare şi mai bun decât toţi. Vrea, de asemenea, să arate că harul nu vine oricum, ci numai la cei care îl doresc şi se străduiesc, pentru că stă în puterea lor a se face fii. Dacă nu fac ei mai înainte această alegere, darul nu vine şi nici nu lucrează.

3. Deci, aşa cum de fiecare dată a respins constrângerea şi a apreciat alegerea şi voia liberă, a spus şi acum acelaşi lucru. Când e vorba de cele tainice, partea lui Dumnezeu este aceea de a dărui harul, iar partea omului este aceea de a da credinţa. Şi în vremea ce urmează după aceasta265 este încă nevoie de multă strădanie. Căci,

264 1 Corinteni 15, 49.

265 După dobândirea harului. De remarcat raportul stabilit de Sfântul Ioan între har şi faptele personale în iconomia mântuirii individuale.

114

pentru a păzi curăţia, nu ne este de ajuns doar a ne boteza şi a crede, ci, dacă vrem să ne bucurăm mereu de această strălucire, trebuie să trăim viaţă vrednică de ea. Această lucrare a făcut-o Dumnezeu cu noi. Căci naşterea tainică şi curăţirea de toate păcatele de dinainte se fac prin botez, dar a rămâne în continuare curaţi şi a nu mai pri­mi după aceasta nicio murdărie ţin de voinţa şi strădania noastră. De aceea ne-a amintit şi de felul în care ne-am născut şi a arătat, prin comparaţie, că [această naştere] este mai presus de naşterea trupească, zicând: „Care nu din sânge, nici din voia cărnii, nici din voia unui bărbat, ci din Dumnezeu s-au născut”266. A făcut aceasta ca să înţelegem cât este de neînsemnată şi de umilă naşterea di­nainte cea din sânge şi din voia cărnii267 şi cât de înaltă şi nobilă este cea de a doua [naştere], cea prin har. Astfel vom avea o părere înaltă despre aceasta, o părere pe măsura darului ce se dă celui năs­cut [prin har], şi vom avea, aşadar, mai multă râvnă.

Nu mică îmi este teama ca nu cumva să ne întinăm acest fru­mos veşmânt şi apoi, pentru nepăsarea şi păcatele noastre, să fim daţi afară din iatac şi din cămara de nuntă, precum acele cinci fe­cioare nebune268 sau precum acela care nu avea haină de nuntă269. Şi acela era dintre meseni, pentru că a fost invitat şi el, dar, după ce a fost chemat şi a primit atâta cinste, l-a jignit pe cel care l-a invi­tat. Ascultă, dar, ce pedeapsă jalnică şi vrednică de multe lacrimi a primit! Căci, deşi a luat parte la acea masă strălucită, nu numai că a fost izgonit de la ospăţ, dar a fost chiar legat de mâini şi de picioare şi aruncat în întunericul cel mai din afară, unde avea să îndure tân­guirea veşnică şi nesfârşită şi scrâşnirea dinţilor.

Aşadar, iubiţilor, să nu credem că este de ajuns credinţa pentru a ne mântui270. Dacă nu vom arăta viaţă curată, civomveniîmbrăcaţi

266 Ioan 1,13. Lecţiunea de faţă („din Dumnezeu s-au născut”) este una dintre cele posibile, alte manuscrise având varianta: „De la Dumnezeu s-a născut”. Ultima variantă s-ar referi, astfel, la Hristos şi la naşterea feciorelnică.

267 Este introdus un nou contrast ontologic: între sânge şi carne, pe de o parte, şi Duh, pe de alta. De observat faptul că, în textul grecesc, „sânge” este la plural. Intenţia autoru­lui este dificil de reconstituit. Pluralul lui „sânge” se utiliza în ebraică pentru a desemna crima, ceea ce nu este cazul aici. Probabil se face aluzie la concepţia antică potrivit căreia pruncul este zămislit prin amestecul seminţei paterne cu sângele matern.

268 Cf. Matei 25,10-12.

269 Cf. Matei 22,1i-l4.

270 De notat această afirmaţie. Harul divin este dăruit gratis omului prin botez, însă, spre a-l păstra şi pune în lucrare, este necesar şi efortul ascetic personal.

115

în haine nevrednice de această chemare fericită, nimic nu ne va feri de la a pătimi precum acel nefericit. Ar fi ceva nefiresc, într-adevăr, ca Acela care este Dumnezeu şi împărat să nu Se ruşineze de nişte oameni neînsemnaţi, cerşetori şi cu totul nevrednici, ba chiar să-i aducă la masă pe cei de la răspântii, iar noi să arătăm atâta nepă­sare, încât nici pentru o asemenea cinste [ce ne-o arată] să nu ne facem mai buni, ci să rămânem în aceeaşi răutate şi după ce am fost invitaţi, aducând astfel jignire iubirii de oameni negrăite a Celui care ne-a chemat. Pentru că nu cu acest scop ne-a chemat la aceas­tă duhovnicească şi înfricoşătoare împărtăşire cu Tainele: ca să ne întoarcem apoi la răutatea dinainte; ci ca să ne dezbrăcăm de ceea ce este ruşinos şi să ne schimbăm cu acele haine pe care se cade să le poarte cei care sunt oaspeţi în palatele împărăteşti. Iar dacă nu vrem să facem cele vrednice de acea chemare, aceasta nu este spre paguba Celui care ne-a făcut această cinste, ci spre paguba noastră. Pentru că nu El este Cel care ne scoate din minunata adunare a mesenilor, ci noi înşine. Acela a împlinit tot ceea ce ţinea de El. A făcut ospăţul de nuntă, a pregătit masa, i-a trimis pe soli, i-a primit pe cei care au venit şi le-a arătat toată cinstea. Noi însă, de vre­me ce, prin hainele noastre murdare, adică prin faptele necurate, ne-am arătat dispreţuitori şi faţă de El, şi faţă de cei prezenţi, şi faţă de nuntă, pe bună dreptate am fost daţi afară. Iar El pentru aceasta i-a alungat pe obraznicii şi neruşinaţii aceia: pentru că cinsteşte nunta şi pe cei invitaţi. Căci, dacă i-ar fi îngăduit pe cei îmbrăcaţi cu haină nepotrivită, ar fi părut că îi jigneşte pe ceilalţi.

Dar fie ca nimeni, nici dintre noi, nici dintre alţii, să nu aibă parte de aşa ceva din partea Celui care ne-a chemat! Deci toate acestea au fost scrise mai înainte de a se întâmpla pentru ca noi să ne înţelepţim prin ameninţarea cuprinsă în cele scrise, şi astfel să nu îngăduim ca această necinste şi osândă să devină faptă, ci să facem să rămână numai în vorbe, şi fiecare dintre noi, înveşmântat în haină luminoasă, să răspundem acelei chemări.

Fie ca noi toţi să ne bucurăm de acea chemare, cu harul şi cu iubirea de oameni ale Domnului nostru Iisus Hristos, Căruia împreună cu Tatăl şi cu Sfântul Duh fie-I slava, puterea şi cinstea acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin.

Omilia 11

„Şi Cuvântul S-a făcut trup271 şi S-a sălăşluit între noi.”

(Ioan 1, 14)

1. O singură favoare vreau să vă cer vouă, tuturor, mai înainte de a explica cuvintele Evangheliei. Să nu refuzaţi această rugămin­te, căci nu cer ceva greu sau împovărător, iar dacă îmi veţi da acest lucru, va fi de folos nu numai pentru mine, care îl primesc, ci şi pentru voi, care îl oferiţi, şi poate cu mult mai mult pentru voi!

Deci ce anume vă cer? O zi pe săptămână, fie şi sâmbăta, fiecare dintre voi, la casa sa, să se aşeze şi, luând cartea în mâini, să citească

271 Sensul actual al termenului „trup” s-a extrapolat, desemnând corpul uman în general, nemairedând satisfăcător sensul originar, acela de a sublinia că Dumnezeu a luat asupra Sa carne omenească, divinitatea smerindu-se până la cel mai de jos nivel al existenţei (slavonul trupu are înţelesul de „cadavru, leş”). Tertulian va scrie un tratat de carne Christi unde va desfiinţa prin cuvintele sale memorabile dochetismul: „Hristos, dincolo de orice îndoială, a iubit acest om închegat în murdăriile pântecelui, [trup] răsărit prin [mădularele cele] ruşinoase [...]. Pentru el S-a întrupat, pentru el a propovăduit, pentru el, în deplină smerenie, S-a pogorât până la moarte, şi încă moarte prin cruce. L-a iubit în întregime pe cel pe care l-a răscumpărat cu un aşa de mare [preţ]. Dacă Hristos este al Creatorului, după dreptate a iubit ceva [ce era] al Său; dacă este [venit] de la alt dum­nezeu, cu atât mai mult l-a iubit când l-a răscumpărat ca pe un străin. A iubit deci, împre­ună cu naşterea, şi trupul acestuia. Nu se poate iubi nimic fără [a le iubi] şi [pe toate] prin care acea fiinţă este ceea ce este. Sau îndepărtează naşterea şi arată-mi omul, înlătură trupul şi arată-mi ce a mai răscumpărat Dumnezeu. Dacă acestea alcătuiesc omul pe care Dumnezeu l-a răscumpărat, tu îl faci să Se ruşineze de ceea ce a mântuit şi [socoteşti] nedemne [de El] cele pe care nu le-ar fi răscumpărat dacă nu le-ar fi iubit. A făcut din moarte o [nouă] naştere prin darul unei vieţi cereşti: a tămăduit trupul de orice suferinţă; l-a curăţit pe lepros, l-a luminat din nou pe orb, l-a însănătoşit pe paralitic, l-a izbăvit pe demonizat, l-a înviat pe cel mort, şi tu [doreşti] ca El să roşească pentru că S-a născut în acest [trup]?” (Despre trupul lui Hristos, 4, 1). Sfântul Ilarie de Pictavium va observa că prin întrupare (în Evanghelia lui Ioan, „încarnare”) carnea umană a dobândit o valoare nemărginită, începând să fie ceea ce este şi Logosul, deşi nu şi-a schimbat natura (Despre sinoade, 48). Cu toate acestea, începând cu Sfântul Chiril al Alexandriei, exegeza creştină a subliniat faptul că crapE, („carne”) din acest verset trebuie înţeles în sensul naturii umane depline, trup, suflet şi minte. Dumnezeu devine om pentru ca omul să poată deveni Dumnezeu (cf. Sfântul Atanasie cel Mare, Despre întrupare, 54, 3).

117

mereu pericopa din Evanghelie ce urmează să fie citită. Să cerceteze adesea cu luare-aminte cele scrise acolo şi să le analizeze bine. Să însemneze ce este limpede şi ce este nedesluşit, care [afirmaţii] par a fi potrivnice între ele, deşi în realitate nu sunt. Şi, după ce le-aţi încercat pe toate cu simplitate, veniţi să ascultaţi predica. Pentru că nu mic este folosul de care vom avea parte şi voi şi noi de pe urma acestei strădanii. Noi nu vom mai avea nevoie de multă osteneală pentru a face limpede puterea celor spuse dacă mintea voastră a primit deja cunoaşterea cuvintelor, iar voi veţi avea astfel [mintea] mai ageră şi mai pătrunzătoare, nu numai spre a asculta şi a învăţa voi înşivă, dar chiar şi pentru a-i învăţa pe alţii. Acum mulţi din­tre cei care vin aici ascultă şi, prin urmare, îşi însuşesc cele citite, precum şi cele spuse de noi despre ele, şi totuşi nu vor culege prea multe roade, chiar de am face noi aceasta vreme de un an întreg. Şi cum [să culeagă], de vreme ce se preocupă de cele spuse ca de un lucru secundar şi doar în acest scurt răstimp cât sunt aici?

Unii dau vina pe treburi şi griji şi pe faptul că sunt foarte prinşi cu îndeletnicirile publice şi particulare. în primul rând, este o vină a lor, şi nu una mică, faptul de a fi încurcaţi cu atât de multe tre­buri şi a fi mereu pironiţi de cele lumeşti, încât nu au nici măcar un mic răgaz pentru cele care sunt mai necesare decât toate. în al doilea rând, acestea sunt scuze neîntemeiate şi pretexte, pen­tru că îi vădesc întâlnirile cu prietenii, mersul la teatre, întrunirile organizate pentru a privi cursele de cai, cu care adesea cheltuiesc zile întregi. Petreceţi multă vreme împreună cu prietenii, şi totuşi niciunul dintre ei nu a dat vina pe treburile cu care se ocupă. Apoi, de la ocupaţiile neînsemnate niciodată nu vă daţi înapoi şi puteţi găsi din plin răgaz pentru ele, dar, dacă trebuie să luaţi aminte la cele ale lui Dumnezeu, vă par a fi mai de prisos şi mai neînsemnate ca orice altceva şi consideraţi că nu trebuie să le acordaţi nici măcar puţin răgaz. Şi cum să fie vrednici unii ca aceştia să respire şi să vadă soarele?

Aceşti trândavi aduc şi o altă scuză, încă şi mai absurdă: că nu au făcut rost şi nu au cărţi272. Dacă punem pe seama celor bogaţi această scuză, atunci suntem vrednici de râs. Dar, pentru că

272 în perioada respectivă, preţul unei cărţi (codex sau manuscris) era extrem de ridicat şi numai cei bogaţi îşi permiteau să le cumpere. Şi procentul alfabetizării populaţiei era foarte redus.

118

socotesc că mulţi dintre cei săraci se folosesc de ea adesea, aş vrea să-i întreb: nu au fiecare dintre ei toate uneltele necesare meseriei pe care o practică, întregi şi fără vreo lipsă, chiar de ar fi strâmtoraţi de cea mai mare sărăcie? Oare nu este absurd că în acest caz nu dau vina pe sărăcie, ci fac orice ca să nu fie împiedicaţi în vreun fel, dar, când e vorba de acele roade atât de folositoare, se plâng că n-au timp şi că sunt săraci? De altfel, chiar de ar fi unii atât de săraci, ar putea totuşi să cunoască deplin cele scrise în dumnezeieştile Scrip­turi din lectura ce o facem aici mereu. Iar dacă acest lucru vi se pare cu neputinţă, pe bună dreptate vi se pare aşa. Căci mulţi vin aici să asculte, dar fără prea multă râvnă şi închinând zilei doar acest scurt răgaz, şi imediat după aceea se întorc acasă. Iar dacă unii rămân mai mult timp, nu sunt cu nimic mai buni decât cei care pleacă, pentru că sunt prezenţi printre noi numai cu trupul.

însă, ca să nu vă îngreunăm mai mult cu pricini şi să cheltuim tot timpul cu plângeri, să trecem la cuvintele Evangheliei. Căci e vremea ca de acum să ne continuăm cuvântul. Staţi, dar, treji, ca să nu treacă pe lângă voi nimic din cele spuse! „Şi Cuvântul trup S-a făcut” zice - „şi S-a sălăşluit între noi.” Spunând că aceia care L-au primit s-au născut din Dumnezeu şi s-au făcut fii ai lui Dumnezeu, arată cauza şi premisa acestei cinstiri negrăite. Această cauză este faptul că S-a făcut trup Cuvântul şi Stăpânul a luat asupra Sa chipul robului. Cel care este Fiu adevărat al lui Dumnezeu S-a făcut Fiu al omului, ca pe fiii oamenilor să-i facă fii ai lui Dumnezeu. Atunci când ceea ce este înalt intră în legătură cu ceea ce este umil, nu îi este ştirbită cu nimic propria slavă, dar pe acela [care este umil] îl ridică din acea stare de adâncă umilinţă. Aceasta s-a întâmplat şi cu Hristos. Căci prin pogorârea Sa nu Şi-a micşorat cu nimic pro­pria fire, dar pe noi, care zăceam mereu în necinste şi întuneric, ne-a ridicat către o slavă negrăită. Tot aşa, atunci când un împă­rat vorbeşte cu luare-aminte şi cu bunăvoinţă cu un om sărman şi nevoiaş, nu se ruşinează pe sine cu nimic, dar pe acela îl face să fie faimos şi strălucit înaintea tuturor. Dacă, în privinţa vredniciei omeneşti, care este venită din afară, atunci când un om de seamă intră în legătură cu un om neînsemnat nu se vatămă cu nimic, cu atât mai mult în cazul acelei Fiinţe pure şi fericite, care nu are ni­mic venit din afară, nici ceva care să crească sau să scadă, ci toate bunurile le are neschimbate şi statornice pentru totdeauna. Deci, atunci când auzi: „Cuvântul S-a făcut carne”, nu te tulbura, nici nu

119

te posomorî, pentru că Fiinţa nu s-a transformat în carne273 ar fi cu adevărat o impietate fie şi numai a gândi aşa ceva -, ci, rămâ­nând ceea ce este, a luat chip de rob!

2. Dar de ce foloseşte verbul „S-a făcut”? Ca să închidă gurile ereticilor. Pentru că sunt unii274 care spun că toate cele ce ţin de întrupare au fost nălucire, prefăcătorie şi născocire. Deci, ca să în­lăture dinainte această blasfemie, a adăugat cuvântul „S-a făcut”, voind să arate nu schimbarea fiinţei să nu fie! -, ci luarea asupra Sa în mod real a cărnii omeneşti.

De asemenea, atunci când [Pavel] spune că „Hristos ne-a răs­cumpărat din blestemul Legii, făcându-Se pentru noi blestem”275, nu afirmă că fiinţa Lui s-a lepădat de propria slavă şi a devenit în sine blestem. Una ca aceasta nici demonii nu ar putea să o gândească, nici oamenii cu totul nechibzuiţi, care sunt din fire lipsiţi de minte. Atât este de nesăbuită şi de păgânească! Deci nu a spus aşa ceva, ci a spus că, primind [asupra Sa] blestemul care era asupra noastră, nu a mai îngăduit ca noi să fim blestemaţi. Aşa şi aici [Ioan] spune că El S-a făcut carne, dar nu transformând fiinţa în carne, ci luând carnea asupra Sa276, iar fiinţa rămânând neschimbată.

Iar dacă ei ar spune că, de vreme ce este Dumnezeu, toate îi sunt în putere, şi deci ar fi putut să Se transforme în carne, atunci le vom răspunde că toate le poate câtă vreme rămâne Dumnezeu. Dar, dacă ar primi schimbare, şi încă schimbare în rău, cum ar mai fi Dumnezeu? Căci schimbarea este incompatibilă cu acea fire necompusă. De aceea şi prorocul spunea: „Toţi ca o haină se vor

273 Cuvântul a asumat carnea umană, firea omenească, făcându-Şi-o proprie. înveşmântat în carnea umană care căzuse în Adam, a făcut-o biruitoare împotriva diavolului şi păcatu­lui (cf. Sfântul Efrem Sirul, Comentariu la Diatessaron-ul lui Taţian, 1,1.). Omul a fost orbit şi rănit de carne, dar tămăduirea şi mântuirea i-au venit tot prin mijlocirea cărnii (cf. Fericitul Augustin, Comentariu la Evanghelia după Ioan, 2,16, 2). După întrupare nu au rezultat patru persoane în Treime, nici două persoane în Iisus Hristos, ci Persoana Logosului a luat asupra Sa natura umană, Treimea Sfântă rămânând neschimbată (cf. Fericitul Augustin, Predica 186,1).

274 Este vorba despre doctrinele dochetiste (de la verbul SokeTv - „a părea”), care susţineau că trupul lui Hristos nu era unul real, omenesc, ci fie o aparenţă, o nălucire, fie alcătuit dintr-o substanţă cerească, nematerială.

275 Galateni 3,13.

276 Origen va spune despre trupul lui Hristos că este prezent în cuvântul Scripturii (împotriva lui Celsus, 4,15).

120

învechi şi ca un veşmânt îi vei schimba şi se vor schimba. Dar Tu acelaşi eşti şi anii Tăi nu se vor sfârşi”277; pentru că fiinţa Lui este mai presus de orice schimbare. Nu există ceva mai bun ca El, aşa în­cât să ajungă acolo crescând. Dar ce spun eu „mai bun”? Nici măcar ceva egal sau cât de cât apropiat Lui nu există. Deci ar rămâne să primească doar o schimbare în rău dacă s-ar schimba. Atunci însă nu ar mai fi Dumnezeu. Fie ca hula aceasta să se întoarcă asupra capetelor celor care spun aşa ceva!

Ca să [înţelegi] că numai cu acest scop a spus „S-a făcut” ca să nu bănuieşti că a fost o nălucire -, vezi încuvintele ce urmea­ză cum lămureşte afirmaţia, înlăturând acea presupunere viclea­nă. Căci a adăugat: „Şi S-a sălăşluit între noi”278. A spus aşa doar pentru ca tu să nu primeşti vreun gând absurd în legătură cu ex­presia „S-a făcut”. Căci nu a vorbit despre o schimbare a acelei firi de neschimbat, ci despre o sălăşluire şi locuire. Iar ceea ce se sălăşluieşte nu este acelaşi lucru cu sălaşul, ci este diferit. Căci ceva se sălăşluieşte în altceva. Altminteri, n-ar mai fi sălăşluire, căci ni­mic nu se sălăşluieşte în sine însuşi. Când am spus „altceva”, m-am referit la fire. Prin unire şi alăturare Dumnezeu-Cuvântul şi carnea sunt una, nu prin amestecare, nici prin dispariţia firilor, ci printr-o unire inefabilă şi cu totul de neînţeles279. Dar nu căuta să afli cum! S-a făcut aşa cum El însuşi ştie.

Aşadar, care este sălaşul în care S-a sălăşluit? Ascultă-l pe prorocul care zice: „Voi ridica cortul căzut al lui David”280. Cu

277 Psalmul 101, 27-28.

278 Aluzia la Tabernacolul divin din Vechiul Testament este evidentă prin folosirea ver­bului: EOKrjvwoEV - „şi-a înfipt cortul, şi-a aşezat tabernacolul”. Verbul OKqvow desemna prezenţa continuă a lui Iahve în sânul poporului ales (cf. înţelepciunea lui Solomon 9, 8; înţelepciunea lui Isus Sirah 24, 8 etc.). S-a speculat şi asupra faptului că alegerea terme­nului grecesc de mai sus nu a fost aleatorie în cazul tălmăcitorilor Septuagintei, deoarece consoanele SKN corespund ebraicului Şekina, care desemnează prezenţa slavei divine. Teodor de Mopsuestia interpretează versetul în sensul că Logosul Şi-a aşezat cortul dumnezeirii Sale în intimitatea naturii umane (Comentariu la Evanghelia după Ioan, 1, 1, 14), îmbogăţind-o şi îndumnezeind-o (cf. Sfântul Chiril al Alexandriei, Comentariu la Evanghelia după Ioan, 1, 9).

279 De remarcat folosirea principalelor expresii specifice teologiei antiohiene: locuire (kcctoikecj), sălăşluire (oKrjvwou;), unire prin alăturare (ouvd(Eiot, nu evuioiţ unire organică, cum preferau teologii alexandrini). Sfântul Ioan este ponderat în folosirea lor (de observat că foloseşte ambii termeni împreună, atât cvwcnţ, cât şi auvcaţcta), Nestorie însă le va duce la extrem, interpretându-le până la ultimele lor consecinţe.

280 Amos 9,11.

121

adevărat căzuse, căzuse firea noastră printr-o cădere cumplită şi avea nevoie de acel braţ puternic, singurul [care o putea ridica]. Nu era cu putinţă să se ridice altfel decât întinzându-i mâna Cel care a plăsmuit-o la început şi dându-i chip de sus prin naşterea din nou prin apă şi prin Duh.

Ia priveşte ce taină înfricoşătoare şi negrăită! El locuieşte me­reu în acest cort, căci S-a îmbrăcat cu trupul nostru, nu ca unul care avea să îl lepede mai apoi, ci ca unul care avea să îl poarte mereu cu Sine. De nu ar fi fost aşa, nu l-ar fi învrednicit de tronul împără­tesc şi, purtându-l, nu ar fi primit închinare de la toate oştirile de sus: îngeri, Arhangheli, Tronuri, Stăpânii, începătorii, Puteri. Ce cuvânt, ce minte va putea să înfăţişeze această cinste atât de mare, cu adevărat mai presus de fire şi înfricoşătoare, ce a fost adusă nea­mului nostru? Ce înger? Ce Arhanghel? Nimeni, de oriunde ar fi, fie din cer, fie de pe pământ. Astfel sunt înfăptuirile lui Dumnezeu şi atât de măreţe şi mai presus de fire sunt binefacerile Lui, încât nu numai limba omenească, dar nici măcar puterea îngerească nu le poate înfăţişa cu exactitate.

De aceea şi noi deocamdată vom închide în tăcere cuvântul nostru, îndemnându-vă, totodată, să aduceţi Acestui atât de mare Binefăcător al nostru răsplătiri, care vor întoarce înapoi asupra noastră tot folosul. Îl vom răsplăti dacă vom purta grijă cu luare-aminte de sufletele noastre. Dar şi aceasta este o faptă a iubirii Sale de oameni: faptul că El, Care nu are nevoie de nimic din cele ale noastre, spune că primeşte răsplată atunci când noi purtăm grijă de sufletele noastre. De aceea este cea mai de pe urmă nebunie, vrednică de mii de pedepse, ca noi, cei care ne bucurăm de atât de mare cinste, să nu îi aducem cele ce ne stau în putere, mai ales că folosul de pe urma acestora se întoarce înapoi asupra noastră şi ne stau înainte mii de bunătăţi.

Pentru toate acestea, slavă să înălţăm Iubitorului de oameni Dumnezeu, nu numai prin vorbe, ci cu mult mai mult prin fapte, ca să dobândim bunurile de apoi. Fie ca toţi să avem parte de aces­tea, cu harul şi cu iubirea de oameni ale Domnului nostru Iisus Hristos, prin Care şi cu Care fie slava Tatălui şi Sfântului Duh în vecii vecilor. Amin.

Omilia 12

„Şi am văzut slava Lui, slavă ca a Unuia-Născut din Tatăl, plin de har şi de adevăr.” (Ioan 1,14)

1. Poate vi s-a părut că până acum v-am îngreunat şi v-am îm­povărat mai mult decât trebuie, folosind cuvinte prea categorice şi lungind prea mult învinuirea adusă nepăsării celor mulţi. Dacă am fi făcut aceasta doar cu intenţia de a vă întrista, pe bună dreptate aţi fi fost indignaţi. Dar, dacă privind spre folosul vostru am lăsat la o parte dulceaţa cuvintelor, atunci, chiar dacă nu vreţi să primiţi pur­tarea noastră de grijă, să îngăduiţi măcar, de sunteţi drepţi, această iubire a noastră atât de mare.

Mult ne-am temut ca nu cumva, în timp ce noi ne străduim, voi să nu voiţi a arăta aceeaşi osârdie spre a asculta, şi astfel jude­cata viitoare să vă fie şi mai aspră. De aceea neîncetat ne silim să vă ţinem treji şi iubitori de priveghere, aşa încât nimic din cele spuse să nu vă scape. Astfel veţi putea vieţui acum cu multă îndrăzneală, iar în ziua aceea [a Judecăţii], veţi putea sta [cu nădejde] înaintea scaunului de judecată al lui Hristos. De vreme ce v-am vorbit înde­ajuns zilele trecute, să trecem astăzi la cuvintele înseşi [ale Evan­gheliei], luându-le de la început.

„Şi am văzut” zice - „slava Lui, slavă ca a Unuia-Născut din Tatăl.” După ce a spus că ne-am făcut fii ai lui Dumnezeu şi a arătat că aceasta nu [s-a săvârşit] altfel decât prin aceea că S-a făcut carne Cuvântul, vorbeşte acum despre un alt folos ce decurge de aici. Care este acesta? „Am văzut slava Lui, slavă ca a Unuia-Născut din Tatăl.” Nu am fi văzut aceasta dacă nu ni S-ar fi arătat în trup asemenea cu al nostru.

Deşi Moise se împărtăşea de aceeaşi fire ca şi noi, cei din vremea aceea nu au suportat să privească faţa plină de slavă a acestui drept şi era nevoie de un văl care să poată umbri acea nemărginită slavă de pe chipul prorocului şi să le-o arate micşorată şi suportabilă.

Dar dumnezeirea simplă, care este inaccesibilă până şi pentru Pu­terile de sus, cum să suportăm [a o vedea] noi cei pământeşti şi făcuţi din ţărână? De aceea S-a sălăşluit între noi: ca să putem să ne apropiem de El, să-I vorbim şi să stăm în preajma Lui cu toată libertatea.

Ce înseamnă „slavă ca a Unuia-Născut din Tatăl”? Şi dintre proroci mulţi au fost slăviţi, precum Moise însuşi, dar şi Ilie şi Elisei (unul fiind înconjurat de un car de foc, iar altul fiind înălţat astfel)281. împreună cu ei au fost slăviţi Daniel, cei trei tineri şi mulţi alţii care au făcut şi minuni. Şi îngeri s-au arătat oamenilor şi au dezvăluit celor ce i-au văzut lumina strălucitoare a firii lor. Şi nu numai îngeri, ci şi Heruvimi şi Serafimi s-au arătat prorocului cu mare slavă. Dar evanghelistul ne abate de la toate acestea şi ne ridi­că mintea de la strălucirea creaţiei şi a celor care sunt robi ca şi noi şi ne îndreaptă spre însăşi culmea bunătăţilor. „Am văzut” zice - „slava282 nu a unui proroc, nici a unui înger, nici a unui Arhanghel, nici a Puterilor care sunt încă şi mai sus, nici a vreunei alte firi cre­ate dacă mai sunt şi altele -, ci a Stăpânului însuşi, a împăratului însuşi, a însuşi Fiului adevărat cel Unul-Născut, a însuşi Domnului nostru al tuturor.”

Cuvântul „ca” nu arată aici asemănarea, nici comparaţia, ci siguranţa şi definirea neîndoielnică, ca şi când ar fi zis: „Am văzut slavă aşa cum se cuvenea şi era firesc să o aibă Cel care este Fiul Unul-Născut şi adevărat al lui Dumnezeu, împăratul a toate”. Aces­ta este înţelesul obişnuit. Căci nu mă voi da înapoi de la a folosi uzul comun pentru a face demnă de crezare afirmaţia. Nu urmăresc acum, în cele ce spun, frumuseţea cuvintelor, nici armonia alcătui­rii, ci numai folosul vostru. De aceea nimic nu ne împiedică de la a întări această afirmaţie folosindu-ne de obiceiul celor mulţi.

Deci care este obiceiul celor mulţi? Aceştia, adesea, atunci când văd un împărat foarte împodobit, strălucind din toate părţile

281 Cf. 4 Regi 2,11.

282 Aoc,a se referă la slava, gloria, mărirea care I se cuvin lui Dumnezeu în actele de ado­rare publică sau particulară ale creştinilor, ca urmare a slavei, măreţiei divine pe care o posedă ontologic fiinţa Creatorului şi ca mulţumire şi recunoştinţă pentru toate bine­facerile dăruite muritorilor. Grecescul 8oE,ct este un calc semantic după ebraicul kabod, care desemna în sens laic „onoare, cinste, faimă ca rezultat al unei averi însemnate” şi de aici, prin extrapolare, „slava lui Dumnezeu”, văzută însă ca o realitate concretă care dezvăluie majestatea divină ce se manifestă prin foc, lumină orbitoare, fum, tunete etc. şi care însoţeşte în general teofaniile, precum cea de pe Sinai.

123

de mulţimea pietrelor preţioase, povestind altora frumuseţea, splendoarea şi slava aceea, ei enumeră cât mai multe detalii: stră­lucirea purpurei, mărimea pietrelor, albul cailor, aurul ce acoperă atelajul lor, strălucirea alaiului. Dar, deşi le spun pe toate pe rând şi acestea şi altele -, nu pot înfăţişa în cuvinte toată măreţia aceea. De asta adaugă numaidecât: „De ce să spun multe? îţi spun într-un singur cuvânt: era ca un împărat.” Spunând „ca”, ei nu vor să arate că este asemănător unui rege acela despre care enumeră toate acestea, ci vor să arate că este împărat cu adevărat.

Tot aşa şi evanghelistul: a spus „ca” voind să arate slava Lui de­osebită, covârşitoare şi neasemănată. Căci toţi ceilalţi şi îngeri, şi Arhangheli, şi proroci făceau toate aşa cum li se poruncea, El însă făptuia cu puterea cuvenită unui împărat şi unui stăpân. De aceea şi mulţimile se minunau, pentru că îi învăţa „ca unul care avea putere”283.

2. Deci, după cum am spus, s-au arătat şi îngeri pe pământ în­tru slavă multă, lui Daniel, de pildă, lui David şi lui Moise, dar au făcut toate ca nişte robi, supuşi unui stăpân. Acesta însă a făcut toate ca un Stăpân care ocârmuieşte toate, deşi S-a arătat în chip umil şi smerit. Dar chiar şi aşa creaţia L-a recunoscut pe Stăpânul ei. Cum? O stea din cer i-a chemat pe magi să I se închine284 şi o mare ceată de îngeri venea de pretutindeni slujindu-I Stăpânului şi lăudându-L. Dintr-odată, s-au ivit şi alţi vestitori care, întâlnindu-se unii cu alţii, binevesteau această taină negrăită. îngerii binevesteau păstorilor, iar păstorii celor din cetate, Gavriil Mariei şi Elisabetei, iar Ana şi Simeon celor care se aflau în templu. Şi nu numai bărbaţi şi femei au fost întraripaţi de acea dulceaţă, ci şi pruncul care încă nu ieşise la lumină mă refer la cetăţeanul pus­tiului, cel de un nume cu acest evanghelist a săltat în pântecele maicii lui285 şi toţi erau înălţaţi de nădejdea celor ce aveau să fie.

Acestea s-au întâmplat în preajma momentului naşterii Lui. Dar, atunci când S-a făcut cunoscut mai deplin, s-au arătat şi alte minuni şi mai mari decât cele dintâi. Acum nu mai este vorba de stea şi de cer, de îngeri şi de Arhangheli, de Gavriil şi Mihail, ci Tatăl

283 Matei 7, 29.

284 Cf. Matei 2, 9.

285 Cf. Luca 1, 41.

124

însuşi L-a propovăduit de sus din cer şi, împreună cu Tatăl, Mân­gâietorul, Care S-a pogorât peste El dimpreună cu glasul şi a rămas deasupra Lui286. într-adevăr, pentru acestea spunea: „Am văzut sla­va Lui, slavă ca a Unuia-Născut din Tatăl”.

Şi nu numai despre acestea vorbeşte, ci şi despre cele de după acestea. Pentru că nu numai păstori, femei văduve şi bărbaţi bă­trâni ne binevestesc, ci şi însăşi firea lucrurilor, ce răsună mai pu­ternic decât orice trâmbiţă. Şi aşa a fost încât răsunetul ei s-a auzit chiar şi aici. Căci zice: „A ajuns până în Siria vestea despre EI”287 şi tuturor S-a descoperit. Şi toate de pretutindeni strigau că a venit împăratul cerurilor.

Demonii fugeau de peste tot şi se dădeau îndărăt, diavolul se retrăgea ascunzându-se şi moartea însăşi a fost dată la o parte pen­tru o vreme, iar apoi a fost nimicită cu totul. Neputinţele de tot felul au fost risipite, mormintele au scos afară pe cei morţi, demonii pe cei posedaţi, bolile pe cei bolnavi. Şi se puteau vedea lucruri mai presus de fire şi minunate, pe care prorocii pe bună dreptate au dorit să le vadă şi nu le-au văzut. Se puteau vedea ochi restabiliţi la starea lor naturală, şi în cea mai aleasă parte a trupului se străvedea înaintea tuturor Cel multdorit, pe Care toţi voiau să-L vadă, Dum­nezeu Cel care l-a plăsmuit pe Adam din pământ. Se puteau vedea mădulare paralizate şi scrântite fiind lipite la loc şi fixate între ele, braţe amorţite mişcându-se, picioare paralizate săltând laolaltă, urechi astupate deschizându-se, limbă care mai înainte era legată cu muţenia strigând cu glas mare. Aşa cum un meşter iscusit refa­ce o casă surpată de timp, tot aşa şi El a refăcut firea oamenilor. A îndreptat mădularele ei frânte, a adunat la un loc cele separate şi risipite şi a ridicat cele ce erau căzute cu totul.

Ce să mai spunem de restaurarea sufletului, care este mult mai minunată decât cea a trupului? Mare lucru este şi sănătatea trupu­lui, dar mult mai mare este cea a sufletului, cu atât mai mare cu cât sufletul este mai bun decât trupul. Şi nu numai din această pricină, ci şi pentru că firea trupurilor îi urmează Creatorului oriunde ar voi să o ducă şi nu se opune nicidecum. Sufletul însă, fiind stăpân pe sine însuşi şi având stăpânire asupra faptelor sale, nu se supune lui Dumnezeu întru toate dacă nu voieşte. Dacă sufletul nu este

286 Cf. Marcu 1, 9-11.

287 Matei 4, 24.

125

liber, ci este cumva constrâns, atunci El nu acceptă să-l facă frumos şi împodobit cu virtuţi, pentru că în acest caz nu mai este vorba de virtute. Ca să-l convingă să devină astfel, trebuie ca sufletul să dorească aceasta în mod liber. De aceea tămăduirea sufletului este mai anevoioasă decât cea a trupului.

Dar şi aceasta a izbutit-o El şi a alungat răutatea de tot felul. După cum trupurilor pe care le-a vindecat nu le-a dăruit numai să­nătate, ci şi o dispoziţie superioară, tot aşa şi sufletele nu numai că le-a scos din răutatea cea mai de jos, ci le-a şi ridicat până la culmea virtuţii. Vameşul a devenit apostol288, iar prigonitorul, hulitorul şi batjocoritorul s-a arătat propovăduitor în întreaga lume289; magii s-au făcut învăţători ai iudeilor290, un tâlhar s-a arătat cetăţean al Raiului291 şi o desfrânată strălucea prin multa sa credinţă292. La fel au fost şi femeia canaaneană şi cea samariteană, între care cea de-a doua, o altă desfrânată, a propovăduit semenilor ei şi, prin­zând în mreje întreaga cetate, a adus-o la Hristos293, iar cea dintâi, prin credinţă şi stăruinţă, a făcut ca demonul rău să fie scos din sufletul fiicei sale294. Şi alţii, mult mai răi decât aceştia, au fost aleşi numaidecât în rândul ucenicilor.

Toate dintr-odată s-au schimbat şi neputinţele trupului şi bolile sufletului întru sănătate şi desăvârşită virtute. Şi nu numai doi sau trei oameni, sau cinci, sau zece, sau douăzeci, sau o sută, ci oraşe şi neamuri întregi foarte lesne s-au schimbat.

Şi ce să mai spunem despre filosofia cuprinsă în poruncile [Lui], despre virtutea cuprinsă în legile cereşti, despre buna rânduială a vieţuirii îngereşti? Căci o astfel de viaţă ne-a adus, astfel de legi ne-a aşezat, astfel de vieţuire ne-a statornicit, încât cei care vor urma acestea vor deveni numaidecât îngeri şi asemenea lui Dumnezeu, pe cât este cu putinţă, chiar de ar fi mai răi decât toţi oamenii.

3. Deci, adunând laolaltă toate aceste minuni cele [săvârşite] asupra trupului, asupra sufletului, asupra elementelor naturii,

288 Cf. Matei 9, 7.

289 Cf. Faptele 9,1-30.

290 Cf. Matei 2,i-l2.

291 Cf. Luca 23, 42-43.

292 Cf. Luca 7, 50.

293 Cf. Ioan 4, 28-30.

294 Cf. Marcu 7, 24-30.

126

poruncile, darurile negrăite şi mai presus de ceruri, legile, modul de vieţuire, supunerea, făgăduinţele viitoare, pătimirile Lui -, evan­ghelistul a dat glas acestor cuvinte minunate şi pline de învăţături înalte: „Am văzut slava Lui, slavă ca a Unuia-Născut din Tatăl, plin de har295 şi de adevăr296”.

Şi nu numai de minunile Lui ne mirăm, ci şi de pătimirile Lui, cum ar fi faptul că a fost răstignit pe cruce şi biciuit, a fost pălmuit şi scuipat, a primit răni pe obraz de la cei care primiseră bineface­rile Lui. Dar, chiar şi în privinţa acestora, care par a fi înjositoare, tot acelaşi cuvânt se cuvine a fi rostit, de vreme ce El însuşi a numit acestea „slavă”297. Căci [pătimirile Lui] au fost semne nu numai ale purtării de grijă şi ale iubirii, ci şi ale puterii Sale negrăite. Căci atunci şi moartea a fost nimicită, şi blestemul a fost dezlegat, şi demonii au fost ruşinaţi şi daţi pe faţă, fiind biruiţi, iar înscrisul păcatelor pe cruce a fost pironit. Apoi, pe lângă aceste minuni ce s-au săvârşit în chip nevăzut, au fost şi unele

127

care s-au petrecut în chip văzut, arătând că El era cu adevărat Fiul Unul-Născut al lui Dumnezeu. Pe când fericitul Său trup era încă spânzurat [pe cruce], soarele şi-a retras razele, pământul s-a cutremurat şi s-a întunecat cu totul298, mormintele s-au deschis, iar pământul s-a zdruncinat şi mulţime nemăsurată de morţi a ieşit [din morminte] şi a intrat în cetate299. Pe când pietrele mormântului erau la locul lor şi pecetea era pusă, Cel mort care fusese răstignit şi pironit a în­viat300. Atunci, umplând de putere multă pe cei unsprezece ucenici, i-a trimis la oamenii din întreaga lume ca să fie medici ai întregii firi, să îndrepteze vieţile [oamenilor], să semene pretutindeni pe pământ cunoaşterea învăţăturilor cereşti, să surpe tirania demo­nilor, să înveţe despre bunurile cele măreţe şi negrăite, să ne binevestească nemurirea sufletului şi viaţa veşnică a trupului, precum şi răsplătirile care covârşesc mintea noastră şi care nu vor avea vre­odată sfârşit.

295 Sensul biblic al lui xdptg este acela de „favoare, dar absolut gratuit”.

296 Dacă grecescul dArjOsia are o dimensiune gnoseologică, termenul ebraic corespon­dent, emet, se înscrie într-un orizont moral, desemnând integritatea şi statornicia în păs­trarea Legii. Totodată, aplicat la Dumnezeu, emet are sensul de „credincioşie, fidelitate”, în Evanghelia lui Ioan se impune înţelegerea lui dArjSetet în sensul ebraicului emet.

297 Cf. Ioan 12, 23-24.

298 Cf. Luca 23, 44-45.

299 Cf. Matei 27, 51-53.

300 Cf. Matei 28, 5-7.

128

La acestea, dar, şi la mai multe decât acestea s-a gândit acest fericit [evanghelist], lucruri pe care el însuşi le ştia, dar nu le pu­tea scrie [pe toate], pentru că lumea întreagă nu le-ar fi încăput. Căci, „dacă s-ar fi scris toate pe rând, cred că nici lumea toată n-ar cuprinde cărţile ce s-ar fi scris”301. Cugetând, dar, la acestea toate, a strigat: „Am văzut slava Lui, slavă ca a Unuia-Născut din Tatăl, plin de har şi de adevăr”302.

Aşadar, cei care s-au învrednicit a vedea şi a auzi atâtea lucruri măreţe şi a se bucura de un asemenea dar trebuie să arate şi o vieţuire vrednică de aceste învăţături, ca să se bucure şi de bunătăţile de dincolo. Căci pentru aceasta a venit Domnul nostru Iisus Hristos, ca să vedem nu numai slava Sa de aici, ci şi pe cea viitoare. De aceea spunea: „Voiesc ca acolo unde sunt Eu să fie şi aceştia, ca să vadă slava Mea”303. Dacă slava aceasta [de aici] a fost atât de luminoasă şi strălucitoare, ce să mai spunem despre aceea [de dincolo]? Căci aceea nu se va arăta pe pământul acesta stricăcios, nici atâta vreme cât suntem în trupul acesta vremelnic, ci în făptura preacurată şi fără de bătrâneţe şi cu atâta strălucire, încât nu poate fi înfăţişată în cuvinte. O, fericiţi şi de trei ori fericiţi şi încă de şi mai multe ori cei care se vor învrednici a vedea slava aceea! Despre aceasta spune prorocul: „Să fie dat la o parte cel necredincios, ca să nu vadă slava Domnului!”304

Dar dintre noi fie ca niciunul să nu fie dat la o parte, nici să nu fie lipsit vreodată de vederea slavei aceleia! Dacă nu ne vom bucura de ea, ni se potrivesc şi nouă cuvintele acestea: „Bine ne era nouă dacă nu ne năşteam”305. Căci pentru ce trăim, pentru ce respirăm, pentru ce existăm, dacă vom fi lipsiţi de vederea aceea, dacă nu ni se va îngădui atunci să-L vedem pe Stăpânul nostru? Dacă cei care nu văd lumina soarelui îndură o viaţă mai amară decât orice moar­te, ce vor pătimi cei care vor fi lipsiţi de lumina aceea? Aici paguba ţine doar de această lipsă, acolo însă nu se limitează doar la atât. Şi, chiar de ar fi numai acesta necazul, nici aşa pedeapsa nu ar fi egală, ci ar fi cu atât mai grea cu cât soarele acela este cu neasemănare mai bun decât acesta. Dar există şi o altă pedeapsă la care trebuie

301 Ioan 21, 25.

302 Dacă Sfântul Ioan Gură de Aur afirmă că slava lui Hristos o constituie suferinţele Sale.

303 Ioan 17, 24.

304 Isaia 26,10.

305 Matei 26, 24.

129

să ne aşteptăm. Căci cel care nu vede lumina aceea nu trebuie doar să stea la o parte în întuneric, ci şi să fie ars neîncetat şi să se mis­tuie [în foc], să scrâşnească din dinţi şi alte chinuri nenumărate să pătimească.

Fie, dar, ca noi să nu ne vedem pe noi înşine căzuţi în osândă veşnică pentru această scurtă indiferenţă şi nepăsare, ci să priveghem, să stăm treji, să lucrăm şi să trudim pururea, ca să avem par­te de acea desfătare şi să ne aflăm departe de râul de foc ce curge cu vuiet mare înaintea înfricoşătorului scaun de Judecată. Cel care a apucat să cadă acolo trebuie să rămână pentru totdeauna şi nimeni nu îl va scoate din osândă, nici tată, nici mamă, nici frate.

Acestea le spun cu glas mare şi prorocii. Unul zice: „Fratele nu izbăveşte. Va izbăvi omul?”306 Iar Iezechiel a arătat chiar mai mult decât atât, zicând: „Dacă ar sta înainte Noe şi Iov şi Daniel, nu ar scăpa pe fiii şi fiicele lor”307. Căci acolo există un singur sprijin ace­la al propriilor fapte şi cel care este lipsit de acest sprijin nu poate afla mântuire din altă parte.

Aşadar, luând aminte şi cugetând neîncetat la acestea, să ne curăţim viaţa şi să o facem luminoasă, ca să-L privim pe Domnul cu îndrăzneală şi să dobândim bunurile făgăduite, cu harul şi cu iubirea de oameni ale Domnului nostru Iisus Hristos, prin Care şi împreună cu Care fie slava Tatălui şi Sfântului Duh acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin.

306 Psalmul 48, 7 (după Septuaginta).

307 Iezechiel 14, 14-16.

Omilia 13

“Ioan mărturisea despre El şi striga, zicând: «Acesta este Cel despre care am zis: Cel care vine după mine a fost înaintea mea, pentru că mai înainte de mine era».” (Ioan 1,15)

1. Oare nu în deşert alergăm şi ne ostenim? Oare nu semă­năm pe piatră? Oare seminţele pe care le aruncăm nu stau ascunse lângă drum şi în spini308? Sunt îngrijorat şi mă tem ca nu cumva lucrarea aceasta să ne fie zadarnică, deşi eu unul nu voi fi păgubit în ceea ce priveşte plata pentru această osteneală, pentru că cele ale învăţătorilor nu sunt la fel cu cele ale lucrătorilor pământului.

Agricultorul, după ce se osteneşte şi trudeşte mult vărsându-şi sudoarea vreme de un an, dacă pământul nu rodeşte nimic vrednic de osteneala lui nu va putea afla nicăieri vreo mângâiere pentru truda sa. De la ţarină se întoarce ruşinat şi mâhnit la casa lui, la femeie şi la copii, neavând pe nimeni căruia să-i ceară plata pen­tru munca sa îndelungată. Dar cu noi nu va fi aşa, ci, chiar dacă pământul lucrat nu ne va aduce niciun rod, după ce noi ne-am dat toată osteneala, Domnul nostru şi al acestui pământ nu va îngă­dui să plecăm cu nădejdea înşelată, ci ne va da răsplată. Căci zice [Sfântul Apostol Pavel]: „Fiecare îşi va lua plata potrivit cu ostenea­la sa”309, nu potrivit cu rezultatele muncii. Şi, ca să înţelegi că aşa este, ascultă: „Şi tu” zice - „fiule al omului, du mărturie poporului acestuia, dacă vor asculta, dacă vor înţelege”310. Deci prin Iezechiel putem învăţa aceasta: dacă cel care păzeşte spune dinainte ce tre­buie evitat şi ce trebuie ales, îşi salvează sufletul, chiar dacă nimeni nu ia aminte [la spusele lui].

Dar, deşi avem acest puternic imbold şi prindem curaj da­torită răsplătirii ce ne aşteaptă, totuşi, atunci când vedem că

308 Cf. Matei 13, 4, 7.

309 1 Corinteni 3, 8.

310 Iezechiel 2, 3-5.

131

lucrarea noastră nu propăşeşte, ne aflăm într-o stare care nu este cu nimic mai bună decât a lucrătorilor care suspină şi se tânguiesc, acoperindu-şi faţa de ruşine. Căci aşa este împreună-pătimirea unui învăţător, aşa este purtarea de grijă a unui părinte.

Tot aşa s-a întâmplat şi cu Moise. Deşi putea să se elibereze de poporul iudeu cel nerecunoscător şi să primească o stăpânire mai falnică asupra unui popor mult mai numeros, totuşi, atunci când [Dumnezeu] i-a zis: „Lasă-mă să-i pierd şi voi face din tine un popor mai mare decât acesta”311, el, pentru că era sfânt şi rob al lui Dumnezeu şi prieten adevărat şi nobil, nu a primit nici măcar să audă aceste cuvinte, ci a ales mai degrabă să piară împreună cu cei care îi fuseseră deja sortiţi, decât să se salveze fără ei şi să aibă parte de un rang mai mare. Aşa trebuie să fie cel care poartă grijă de sufletele altora.

într-adevăr, ar fi ceva neobişnuit ca cineva care are nişte co­pii răi să nu voiască a fi numit părinte al altor copii, alţii decât cei născuţi de el. Dar cei care se ocupă de elevi îi schimbă mereu, aşa încât acum sunt luaţi de sub ocrotirea noastră aceştia, apoi alţii şi mai târziu iarăşi alţii şi nu putem avea simţăminte de familiaritate faţă de niciunul. Dar să nu avem vreodată a ne teme de aşa ceva în privinţa voastră! Căci ne-am încredinţat că prisosiţi întru credinţa în Domnul nostru Iisus Hristos şi în dragostea unora faţă de alţii şi faţă de toţi.

Spunem acestea pentru că voim ca râvna voastră să crească şi virtutea vieţuirii voastre să sporească. Astfel, dacă nicio pată de ră­utate nu vă va întuneca ochii minţii şi nu va tulbura ascuţimea şi agerimea ei, veţi putea pătrunde până în adânc înţelesurile cuvin­telor ce vă sunt puse înainte.

Deci ce ni se pune astăzi înainte? „Ioan mărturisea despre El şi striga, zicând: «Acesta este Cel despre care am zis: Cel care vine după mine a fost înaintea mea, pentru că mai înainte de mine era»”. Acest evanghelist face multe referinţe cu privire la Ioan [Botezăto­rul] şi în multe locuri aminteşte de mărturia lui. Şi face aceasta nu în zadar, ci cu multă înţelepciune, pentru că toţi iudeii îl admirau foarte mult pe acest bărbat (şi Iosefus312 pune războiul pe seama

311 Ieşirea 32,10.

312 în realitate, Iosefus Flavius (Antichităţi iudaice, 17,16) vorbeşte despre nimicirea arma­tei lui Irod de către cele ale regelui Areta al Arabiei, deoarece regele iudeu se despărţise de fiica suveranului arab. Sfântul Ioan afirmă că motivul acestei înfruntări ar fi fost uciderea Sfântului Ioan Botezătorul. Ierusalimul nu a avut de suferit în acest război. Probabil că se produce o întrepătrundere între relatările privind nimicirea Ierusalimului de către romani în 70 d.Hr şi confruntarea dintre Irod şi Areta. Scrierile lui Iosefus Flavius au cunoscut numeroase interpolări din partea creştinilor.

132

uciderii acestuia şi arată că din această pricină ceea ce mai înainte era metropolă nici măcar oraş nu mai este acum; iar apoi continuă cu întinse cuvinte de laudă închinate lui). Voind deci să stârnească respectul iudeilor faţă de El, le aminteşte mereu de mărturia înaintemergătorului. Şi ceilalţi evanghelişti îi pomenesc pe prorocii din vechime şi cu privire la fiecare dintre evenimentele legate de El îi trimit pe ascultători cu gândul într-acolo. Cu privire la naşterea Lui, spun: „Acestea toate s-au făcut ca să se împlinească ceea ce s-a zis prin prorocul Isaia, care spune: «Iată fecioara va avea în pântece şi va naşte fiu»313314. Iar atunci când s-a uneltit împotriva Lui şi era căutat cu osârdie pretutindeni, aşa încât copii de vârstă fragedă au fost junghiaţi de Irod, îl aduc din vremuri îndepărtate pe Ieremia care zice: „Glas în Rama s-a auzit, plângere, tânguire şi jale mul­tă. Rahela îşi plânge copiii”315. Şi pe Osea îl pomenesc atunci când vorbesc despre întoarcerea Lui din Egipt, zicând: „Din Egipt am chemat pe Fiul Meu”316. Şi pretutindeni fac aşa.

Acest [evanghelist] însă, folosind o mărturie mai grăitoare şi mai nouă, ca şi când ar striga cu glas mai puternic decât ceilalţi, îi aduce mereu de faţă nu numai pe cei care au plecat, pe cei care s-au sfârşit, ci şi pe cel care L-a arătat [pe Hristos] viu şi prezent şi L-a botezat. Nu încearcă astfel să îl facă pe Stăpân vrednic de crezare prin mijlocirea robului, ci se pogoară până la neputinţa ascultătorilor săi. Dacă nu ar fi luat înfăţişare de rob, El nu ar fi fost primit; tot aşa, dacă nu ar fi pregătit dinainte, prin glasul ro­bului, auzul celor împreună-robi cu el317, mulţi dintre iudei nu ar fi acceptat cuvântul Lui.

2. Pe lângă aceasta, a împlinit şi o altă lucrare mare şi minuna­tă. Adesea, cel care spune lucruri mari despre sine face ca mărturia lui să fie primită cu îndoială şi să fie respinsă de mulţi dintre cei care-l ascultă. De aceea un altul a venit să mărturisească despre

313 Isaia 7, 14.

314 Matei 1, 22-23.

315 Matei 2, 18; Ieremia 31, 15.

316 Matei 2, 15; Osea 11, 1.

317 Se face referire la Ioan Botezătorul.

133

El. Dincolo de acestea, cei mai mulţi iau aminte de obicei la glasul care le este mai obişnuit şi mai familiar, pentru că îl recunosc mai degrabă decât pe al celorlalţi. De aceea glasul din cer s-a auzit doar o dată sau de două ori318, în vreme ce glasul lui Ioan s-a auzit adesea şi neîntrerupt.

Unii, care s-au ridicat mai presus de neputinţa poporului şi s-au eliberat de toate cele ce cad sub simţuri, puteau să audă glasul de sus şi nu aveau nevoie neapărat de glasul omenesc, pentru că ei s-au su­pus cu totul acelui [glas ceresc] şi au fost călăuziţi de el. Alţii însă, care încă umblau între cele de jos şi erau împiedicaţi de multe oprelişti, aveau nevoie de acest glas mai umil. Tot aşa şi Ioan, de vreme ce se dezbrăcase cu totul de cele sensibile, nu avea nevoie de învăţători omeneşti, ci a primit învăţătură din ceruri. Căci zice: „Cel care m-a trimis să botez cu apă, Acela mi-a zis: «Peste Cel care vei vedea Duhul lui Dumnezeu coborându-Se, Acela este»”319. Dar iudeii, fiind copii încă şi neputând să ajungă la înălţimea aceea, au avut drept învăţător un om care nu le grăia cele ale sale, ci le vestea cele de sus.

Deci ce spune evanghelistul? „Acesta mărturisea despre El şi striga.” Ce înseamnă „striga”? Propovăduia cu îndrăzneală, liber, fără vreo şovăială. Şi ce propovăduia? Ce mărturisea şi striga320? „Acesta este” zice - „Cel despre care am zis: Cel care vine după mine a fost înaintea mea, pentru că mai înainte de mine era”. Măr­turisirea aceasta este nedesluşită şi ascunde multă smerenie. Căci nu a zis: „Acesta este Fiul lui Dumnezeu cel Unul-Născut”. Dar ce a zis? „Acesta este Cel despre care am zis: Cel care vine după mine a fost înaintea mea, pentru că mai înainte de mine era.” După cum păsările care sunt mame nu îi învaţă pe pui să zboare dintr-odată şi într-o singură zi, ci mai întâi îi scot în afara cuibului şi îi îndeamnă să se odihnească şi apoi să zboare, iar în ziua următoare lungesc zborul, aşa încât încet şi treptat îi duc până la înălţimea cuvenită, în acelaşi fel şi fericitul Ioan nu i-a dus pe iudei direct la cele înalte, ci mai întâi i-a învăţat să zboare aproape de pământ, zicându-le că Hristos este mai presus decât el. Dar nici acesta nu era un lucru uşor pentru cei care-l ascultau: să poată crede că Acela care încă

318 Cf. Luca 3, 22; Ioan 12, 28.

319 Ioan 1, 33.

320 Exegeţii au observat faptul că verbul KpdCcj („a striga”) este asociat în greaca clasică cu mărturiile juridice. Cu sens oarecum similar este folosit de Sfântul Ignatie Teoforul în I — —,Q -» nrnrlama el-fî z» Iul DumnoTPii”]

134

nu Se arătase şi nu săvârşise minuni era mai bun decât acest om minunat şi vestit adică Ioan la care toţi alergau şi socoteau că este înger.

Deci deocamdată s-a străduit să facă lămurit acest lucru în cugetul ascultătorilor, şi anume că Cel mărturisit era mai mare decât cel care mărturisea, că Cel care a venit mai apoi era mai mare decât cel care a venit mai întâi, că Acela care nu Se arătase încă era mai mare decât cel deja vădit şi cunoscut.

Priveşte cu câtă înţelepciune începe mărturisirea! Căci nu îl indică doar după ce S-a arătat, ci şi mai înainte de a Se arăta îl propovăduieşte. Căci cuvintele: „Acesta este Cel despre care am zis” vădesc acest lucru. Matei, de pildă, spune că [Ioan] le zicea tu­turor celor care veneau la el: „Eu vă botez cu apă, dar Cel care vine după mine este mai puternic decât mine şi nu sunt vrednic să-i dezleg cureaua încălţămintei”321.

Deci care este motivul pentru care a făcut aceasta şi mai îna­inte ca El să Se arate? Pentru ca mintea ascultătorilor să fie deja pregătită prin cuvintele rostite despre El, aşa încât să poată primi mărturisirea atunci când El avea să Se arate şi să nu se smintească de veşmântul Lui umil322. Dacă L-ar fi văzut pe Hristos însuşi fără să fi auzit mai înainte nimic [despre El] şi dacă ar fi primit acea mărturisire grăită atât de minunată şi de măreaţă atunci când L-au văzut, aspectul Său umil li s-ar fi părut contrar măreţiei cuvintelor Sale. Atât de umilă şi de comună tuturor a fost înfăţişarea lui Hris­tos, încât şi femei samaritene şi desfrânate şi vameşi au îndrăznit să se apropie şi să-I vorbească fără nicio şovăială.

3. Deci, după cum am spus, dacă în acelaşi timp L-ar fi văzut şi ar fi auzit şi cuvintele acestea, ar fi luat în râs mărturia lui Ioan. Dar, după ce au auzit-o de mai multe ori mai înainte de a Se arăta Hristos, au suferit contrariul acestora, pentru că au fost stârniţi de cele spuse despre EL. Nu au respins învăţătura grăită din pricina înfăţişării Celui mărturisit, ci, datorită credinţei în cele spuse deja, li s-a părut a fi încă şi mai strălucitor.

Iar „Cel care vine după mine” înseamnă: „Cel care propovădu­ieşte după mine”, nu: „Cel care se naşte după mine”. Acest lucru îl

321 Matei 3,11.

322 Referire la firea omenească a Mântuitorului Iisus Hristos.

135

sugerează şi Matei când zice: „După mine vine un Bărbat”323. Nu se referă aici la naşterea Lui din Maria, ci la venirea Lui la propovăduire. Dacă ar fi vorbit despre naştere, nu ar fi zis: „Vine” ci: „A venit”, pentru că Se născuse deja atunci când au fost spuse acestea. Deci ce înseamnă „mai înainte de mine a fost”? înseamnă că era mai strălucit, mai slăvit. Să nu credeţi - [ar fi spus Ioan] că eu sunt mai mare decât El pentru că am venit să propovăduiesc înain­tea Lui. Eu sunt mult mai mic, atât de mic încât nici în rândul ro­bilor nu sunt vrednic a fi numărat. Aceasta înseamnă „mai înainte de mine a fost”, aşa cum arată şi Matei în alt loc, zicând: „Nu sunt vrednic să dezleg cureaua încălţămintei Lui”.

Faptul că afirmaţia „mai înainte de mine a fost” nu se referă la venirea Lui la existenţă se vede limpede prin acest raţionament: dacă ar fi vrut să spună aceasta, era de prisos să mai adauge cu­vintele: „Mai înainte de mine era”. Cine e atât de nătâng şi fără minte încât să nu îşi dea seama că Cel născut înaintea lui este mai înainte de el? Dacă se referea la existenţa Lui cea mai înainte de veci, nu ar fi spus mai mult decât: „Cel care vine după mine mai înainte de mine a fost”324. De altfel, în acest caz, afirmaţia este de neînţeles dacă propoziţia cauzală nu este înlăturată. Dimpotrivă, dacă ar fi vrut să arate aceasta, ar fi trebuit să zică: „Cel care vine după mine mai înainte de mine era, pentru că a fost înaintea mea”. Pe bună dreptate, oricine ar spune că faptul de a se naşte este cauza faptului de a fi mai întâi, dar a fi mai întâi nu este cauza naşterii mai întâi.

Ceea ce spunem este foarte logic. Toţi ştiţi, fără îndoială, că de fiecare dată nu cele vădite, ci cele neclare au nevoie de explicaţie. Dacă ar fi vorba despre existenţă, nu ar fi ceva neclar că acela care este născut mai întâi trebuie să existe mai întâi. Dar, de vreme ce este vorba despre cinste, pe bună dreptate ceea ce părea a fi o ne­lămurire se dezleagă. Căci era firesc ca mulţi să fie nedumeriţi de unde şi ce origine are Cel care vine mai apoi şi a existat şi mai îna­inte. Aceasta înseamnă că S-a arătat mai slăvit. Şi imediat adaugă şi pricina acestei afirmaţii. Iar pricina este că El a existat mai înainte. „Căci” zice Ioan Botezătorul - „nu în vederea unei propăşiri m-a

323 Matei 3,11.

324 Se poate constata că Sfântul Ioan Gură de Aur demontează cu consecvenţă interpretă­rile ariene ale unor pasaje biblice din Evanghelia după Ioan.

136

împins cineva înapoi, deşi eram primul, şi astfel a ajuns El înainte; căci El exista mai înainte de mine, chiar dacă a venit după mine.”

„Dar” spui tu - „dacă acest cuvânt se referă la arătarea Sa către oameni şi la slava de care urma să aibă parte, de ce spune că deja a fost ceea ce încă nu s-a sfârşit? Pentru că nu a zis: «Va fi», ci: «A fost».” Fiindcă acesta este obiceiul celor care propovăduiesc cele viitoare: adesea vorbesc despre cele ce vor fi ca despre unele care au fost. De pildă, Isaia, vorbind despre junghierea Lui, nu a zis: „Ca o oaie spre junghiere Se va aduce” folosind viitorul -, ci: „Ca o oaie spre junghiere S-a adus”325. Deşi încă nu Se întrupase, prorocul vorbeşte despre ceea ce va fi ca şi când s-ar fi petrecut deja. Şi David, făcând cunoscută răstignirea, nu a zis: „Vor străpunge mâinile şi pi­cioarele Mele”, ci: „Au străpuns mâinile şi picioarele Mele”326 şi: „Au împărţit hainele Mele şi pentru cămaşa Mea au aruncat sorţi”327. Iar când vorbeşte despre trădător, care încă nu se născuse, zice aşa: „Cel care a mâncat pâinea Mea a ridicat împotriva Mea călcâiul”328. De asemenea, despre cele petrecute pe cruce, spune: „Mi-au dat spre mâncarea Mea fiere şi în setea Mea M-au adăpat cu oţet”329.

4. Voiţi să mai adăugăm şi altele, sau acestea sunt de ajuns? Eu unul cred că sunt de ajuns, pentru că, deşi nu am săpat ogorul pe toată întinderea lui, totuşi am săpat adânc şi cere şi acest lucru o osteneală nu mai mică decât aceea. De asemenea, ne-am temut ca nu cumva, reţinându-vă peste măsură, să vă facem să renunţaţi.

Prin urmare, să adăugăm discursului încheierea cuvenită. Şi care este aceasta? Doxologia ce se cuvine a fi adusă lui Dumnezeu, nu numai cea prin cuvinte, ci, cu mult mai mult, cea prin fapte. Căci zice: „Să strălucească lumina voastră înaintea oamenilor, ca să vadă faptele voastre cele bune şi să slăvească pe Tatăl vostru cel din ceruri”330. Şi nu este nimic mai strălucitor, iubitule, decât vieţuirea aleasă! Acest lucru îl arată şi unul dintre înţelepţi, zicând: „Căile drepţilor strălucesc precum lumina”331; şi strălucesc nu numai

325 Isaia 53, 7.

326 Psalmul 21,18.

327 Psalmul 21, 20.

328 Psalmul 40, 9.

329 Psalmul 68, 25.

330 Matei 3,16.

331 Pildele 4,18.

137

pentru cei care fac să răsară lumina prin faptele lor şi sunt călăuze pe calea cea dreaptă, ci şi pentru cei care sunt în preajma lor.

Să vărsăm, dar, ulei în aceste candele, ca să înteţim focul şi lumina să se arate mai puternică. Acest ulei nu numai acum are putere multă, ci şi atunci când jertfele erau din belşug le depăşea cu mult prin putere. Căci zice: „Milă, şi nu jertfă”332.

Acel jertfelnic era neînsufleţit, pe când acesta este însufleţit. Ceea ce era pus acolo era mistuit de foc şi ajungea tăciune, iar cenuşa era spulberată şi fumul se împrăştia în aer. Aici însă nu se întâmplă nimic de acest fel, ci altfel de roade sunt aduse. Acestea le-a arătat Pavel când, povestind despre vistieriile iubirii de săraci ale corintenilor, scria astfel: „Pentru că această lucrare de slujire nu numai că împlineşte lipsurile sfinţilor, ci prisoseşte prin multe mulţumiri aduse lui Dumnezeu”333. Şi iar: „Slăvind pe Dumnezeu pentru supunerea mărturisirii voastre faţă de Evanghelie şi pentru dărnicia împărtăşirii către ei şi către toţi, căci ei se roagă pentru voi şi vă doresc”334.

Vezi că această [slujire] sfârşeşte în mulţumire şi laudă către Dumnezeu, în rugăciuni neîncetate ale celor miluiţi şi în dragoste mai fierbinte? Să jertfim, dar, iubiţilor, să jertfim în fiecare zi pe aceste jertfelnice, căci jertfa aceasta este mai mare şi decât rugăciu­nea şi decât postul şi decât multe altele, dar numai dacă provine din câştig şi muncă dreaptă şi dacă este curată de orice Lăcomie, răpire şi siluire. Astfel de ofrande primeşte Dumnezeu, iar pe celelalte le respinge şi le urăşte. Nu vrea să I se aducă cinstire prin cele care aduc pagubă celorlalţi. O astfel de jertfă este necurată şi spurcată şi îl mânie mai degrabă decât să-L milostivească pe Dumnezeu. De aceea trebuie să avem toată grija ca nu cumva, sub chipul slujirii, să-L jignim de fapt pe Cel care trebuie cinstit.

Cain, atunci când a adus ofrande neînsemnate, a primit cea mai mare pedeapsă, chiar dacă nu a nedreptăţit pe vreun altul335. Deci noi cum să nu pătimim încă şi mai rău atunci când aducem

332 Osea 4,18; Matei 9,13. Aici Sfântul Ioan creează un joc de cuvinte pe baza termenilor EĂcnov („ulei”) şi eăeov („milă”). Este posibil ca, în vorbirea curentă, diftongul „ai” să fi fost pronunţat „e” şi astfel să se fi putut crea confuzii.

333 2 Corinteni 9,12.

334 2 Corinteni 9,13-14.

335 în Omilii la Facere, 18, Sfântul Ioan ne spune despre Cain că ar fi adus, pentru jertfa sa, roade de calitate inferioară, nealese cu grijă.

138

prinoase provenite din răpire şi lăcomie? De aceea Dumnezeu ne-a pus înainte şi o pildă referitoare la această poruncă336, pentru ca să miluim, nu să-i pedepsim pe cei împreună-robi cu noi. Cel care dă unuia ceea ce a luat de la alţii nu a miluit, ci a osândit şi a săvârşit cea mai mare nedreptate. Aşa cum o piatră nu poate produce ulei, nici cruzimea nu poate naşte milostivire. Dacă are o astfel de rădă­cină, nu se mai poate numi deloc milostenie.

De aceea vă rog să căutăm nu numai să dăm celor nevoiaşi, ci şi să nu dăm din cele răpite de la alţii. „Când unul se roagă şi altul blestemă, al cărui glas îl va asculta Stăpânul?337 Dacă ne vom purta astfel cu toată grija, vom putea dobândi, cu harul lui Dumnezeu, iubire de oameni, milă şi iertare pentru păcatele săvârşite în tot acest timp îndelungat şi vom scăpa de râul cel de foc.

Fie ca toţi, fiind izbăviţi de acesta, să ajungem în împărăţia ce­rurilor, cu harul şi iubirea de oameni ale Domnului nostru Iisus Hristos, prin Care şi împreună cu Care fie slava Tatălui şi Sfântului Duh în vecii vecilor. Amin.

336 Cf. Matei 15, 23-35.

337 înţelepciunea lui Isus Sirah 34, 26.

Omilia 14

„Şi din plinătatea Lui noi toţi am luat şi har peste har.” (Ioan 1,16)

1. Spuneam mai înainte că Ioan a dezlegat nedumerirea celor care aveau să se întrebe cum Hristos, deşi a venit mai apoi la propovăduire, a fost mai înainte de el şi mai strălucit decât el. A făcut aceasta adăugând [propoziţia]: „Căci mai înainte de mine era”338. Acesta este un motiv. Dar a adăugat încă unul, pe care acum îl spu­ne. Care este acesta? „Din plinătatea Lui” zice - „noi toţi am luat şi har peste har”. Şi după acestea mai spune şi alt motiv. Care este acesta? „Legea s-a dat prin Moise, iar harul şi adevărul au venit prin Iisus Hristos.”339

„Şi ce înseamnă” întrebi tu - „«din plinătatea340 Lui noi toţi am luat»?” Trebuie să zăbovim o vreme spre a vorbi despre aceasta. Nu spune [evanghelistul] că El are darul prin împărtăşire, ci că este prin Sine izvorul şi rădăcina tuturor bunătăţilor, viaţa în sine, lumi­na în sine, adevărul în sine. El nu ţine pentru El bogăţia bunătăţilor, ci o revarsă peste toţi ceilalţi, rămânând însă plin chiar şi după ce o revarsă. Prin dăruirea către ceilalţi, El nu Se micşorează nicide­cum, ci, pururea izvorând şi împărtăşind tuturor aceste bunătăţi, păstrează aceeaşi desăvârşire. Iar ceea ce am eu este împărtăşit (pentru că am luat de la altul) şi este o mică parte din întreg, ca o picătură neînsemnată faţă de adâncul negrăit şi marea nesfârşită. De fapt, nici acest exemplu nu poate înfăţişa ceea ce încercăm să spunem. Dacă scoţi o picătură din mare, prin aceasta ai micşorat marea, chiar dacă micşorarea este imperceptibilă. Dar despre acel Izvor nu se poate spune aşa. Oricât ar scoate cineva din el, rămâne

338 Ioan 1,15.

339 Ioan 1,17.

340 Termenul nArjpwpa va fi însuşit de gnosticii valentinieni, însă aici sensul este perfect ortodox.

140

cu desăvârşire nemicşorat. De aceea trebuie să luăm în considerare alt exemplu. Deşi este şi acesta insuficient şi nu poate înfăţişa ceea ce căutăm [să spunem], totuşi ne călăuzeşte mai bine decât cel an­terior către sensul ce ne stă acum înainte.

Să presupunem că există un izvor al focului şi de la acel izvor se aprind mii de făclii şi de două ori pe atâtea, de trei ori şi de multe ori. Oare nu rămâne focul întru aceeaşi plinătate şi după ce împărtăşeşte atâtora din puterea sa? Acest lucru este limpede pentru toţi. Dacă între cele trupeşti, care atunci când sunt împărţite se micşorează pentru că se ia din ele, s-a aflat ceva care şi după ce se împărtăşeşte altora nu suferă nicio schimbare în cele ale sale, cu mult mai mult se va întâmpla aceasta în cazul acelei Puteri netrupeşti şi necompuse! Dacă aici există o substanţă materială şi comunicabilă şi care se îm­parte şi în acelaşi timp nu se împarte, cu mult mai mult, când este vorba despre lucrare, şi chiar o lucrare a unei Fiinţe netrupeşti, este firesc să nu se întâmple ceva de acest fel. De aceea şi Ioan a spus: „Din plinătatea Lui noi toţi am luat”, legându-şi mărturia de cea a Botezătorului. Căci cuvintele: „Din plinătatea Lui noi toţi am luat” nu sunt ale Botezătorului, ci ale ucenicului.

Deci ceea ce spune el este ceva de felul acesta: să nu credeţi că noi, care I-am fost alături multă vreme şi am împărţit cu El sarea şi masa, îl mărturisim doar spre a-I face pe plac. Pentru că şi Ioan [Botezătorul], care nu L-a cunoscut dinainte, nici nu I-a fost alături decât atunci când L-a botezat, când L-a văzut în mijlocul celorlalţi, a strigat: „Mai înainte de mine era”, primind toate de acolo [de sus]. Şi noi toţi, cei doisprezece, cei trei sute, cei cinci sute, cei trei mii, cei cinci mii, precum şi multe mii de iudei şi toată mulţimea credincioşilor, a celor de atunci şi a celor de acum şi a celor ce vor fi, am luat din plinătatea Lui.

Şi ce am luat? „Har în loc de har.” Care în loc de care? Cel nou în locul celui vechi. După cum era dreptate atunci, este dreptate şi acum; căci zice: „în ceea ce priveşte dreptatea cea din Lege, fără de prihană fiind”341. Credinţă [atunci], credinţă şi acum: „Din credinţă spre credinţă”342. înfiere [atunci], înfiere [şi acum]: „A cărora este înfierea”343, zice. Slavă [atunci], slavă [şi acum]: „Căci, dacă ceea

341 Filipeni 3, 6.

342 Romani 1,17.

343 Romani 9, 4.

141

ce a trecut a fost în slavă, cu mult mai mult ceea ce rămâne este în slavă”344. Lege [atunci], lege [şi acum]: „Legea Duhului vieţii” zice - „m-a eliberat”345. Slujire [atunci], slujire [şi acum]: „A cărora este slujirea”346, zice; şi iar: „Slujind lui Dumnezeu în Duh”347. Legământ [atunci], legământ [şi acum]: „Voi încheia cu voi legământ nou, nu ca legământul pe care l-am încheiat cu părinţii voştri”348. Sfinţenie [atunci], sfinţenie [şi acum]. Botez atunci, bo­tez şi acum. Jertfă atunci, jertfă şi acum. Templu atunci, templu şi acum. Tăiere împrejur atunci, tăiere împrejur şi acum. Tot aşa, har [atunci], har şi [acum].

Dar acelea erau ca nişte reprezentări, iar acestea ca un adevăr, având acelaşi nume, dar nepăstrând acelaşi înţeles. Şi în cazul ta­blourilor şi imaginilor, se numesc „om” şi cel schiţat în alb şi negru, şi cel pictat în culori [ce imită] realitatea. Şi în cazul statuilor, şi cea de aur şi cea de lut tot „statuie” se numesc, dar prima ca o reprezen­tare, iar a doua ca realitate.

2. Aşadar, să nu crezi că lucrurile sunt identice pentru că au acelaşi nume, dar nici cu totul diferite. Dacă era reprezentare, nu înseamnă că era ceva străin de adevăr. Dar, de vreme ce păstra nu­mai umbra, era mai puţin decât adevărul. Deci care este deosebirea dintre toate acestea? Vreţi să alegem una sau două dintre cele pe care le-am pomenit şi să le cercetăm? Astfel şi celelalte vi se vor cla­rifica. Şi vom vedea toţi că acelea erau învăţături pentru copii, iar acestea [din urmă] sunt pentru oameni mari şi nobili. Legile acelea au fost date ca pentru oameni, iar acestea ca pentru îngeri.

Deci de unde să începem? Vreţi să începem cu înfierea? Care este deosebirea dintre aceea [de atunci] şi aceasta [de acum]? Ace­ea purta numai cinstea numelui; aici însă se adaugă şi realitatea. Despre aceea zice: „Eu am zis: dumnezei sunteţi şi toţi fii ai Celui Preaînalt”349, iar despre aceasta: „Din Dumnezeu s-au născut”350. Cum şi în ce fel? Prin baia naşterii din nou şi prin înnoirea Duhului

344 2 Corinteni 3,11.

345 Romani 8, 2.

346 Romani 9, 4.

347 Filipeni 3, 3.

348 Ieremia 31, 31-32.

349 Psalmul 81, 6.

350 Ioan 1,13.

142

Sfânt. Aceia şi după ce au fost numiţi „fii” au păstrat încă duhul robiei. Dar, deşi au rămas robi, au fost cinstiţi cu acest nume. Noi însă, liberi fiind, am primit cinstea nu numai în nume, ci şi în fap­tă. Aceasta a arătat-o Pavel, zicând: „Nu aţi primit iar un duh al robiei spre temere, ci aţi primit Duhul înfierii, prin care strigăm: «Avva! Părinte!»”351 Au fost numiţi „fii” prin naşterea de sus şi, ca să zic aşa, prin restaurare.

Iar dacă vei cerceta despre chipul sfinţeniei cum este acesta şi cum era acela -, vei vedea că există şi aici o mare diferenţă. Aceia erau numiţi cu acest nume [al sfinţeniei] pentru că nu se închinau la idoli, nu făceau desfrânare sau adulter. Noi însă devenim sfinţi nu numai prin abţinerea de la acestea, ci şi prin dobândirea celor mai înalte. Mai întâi dobândim acest dar prin însăşi venirea Duhu­lui, iar apoi printr-o vieţuire mult mai înaltă decât cea iudaică. Şi, ca să nu crezi că acestea sunt doar cuvinte goale, ascultă ce le spune: „Să nu vă purificaţi şi să nu curăţiţi pe fiii voştri, pentru că sunteţi popor sfânt”352. Deci pentru ei aceasta înseamnă sfinţenie: să se ţină departe de rânduielile idoleşti. Dar la noi nu este aşa, ci zice: „Să fie sfântă cu trupul şi cu sufletul”353; „Căutaţi pacea şi sfinţenia, fără care nimeni nu va vedea pe Domnul”354; şi: „Desăvârşind sfinţenia întru frica lui Dumnezeu”355. Numele „sfânt” nu are acelaşi înţeles cu privire la toate lucrurile care poartă acest nume, pentru că şi Dumnezeu este numit „sfânt”, dar nu în acelaşi fel ca noi.

Iată ce a spus prorocul când a auzit acele cuvinte rostite de Se­rafimi: „Vai, ticălosul de mine! Că om sunt şi am buze necurate şi locuiesc în mijlocul unui popor cu buze necurate”356. [A spus aces­tea] deşi era sfânt şi curat. în comparaţie cu sfinţenia de sus, noi suntem necuraţi. Sfinţi sunt şi îngerii, sfinţi şi Arhanghelii şi înşişi Serafimii şi Heruvimii, dar şi între ei există o diferenţă de sfinţenie, precum şi între noi şi între Puterile de sus.

Aş putea să cercetez şi toate celelalte, dar văd că discursul s-a întins prea mult. De aceea nu mai mergem mai departe, ci vă vom

351 Romani 8,15.

352 Deuteronomul 18,10. în contextul biblic de aici sunt interzise practicile lustrale păgâne pentru fiii lui Israel. Religia mozaică avea propriile practici lustrale pentru redobândirea purităţii rituale.

353 1 Corinteni 7, 34.

354 Evrei 12,14.

355 2 Corinteni 7,1.

356 Isaia 6, 5.

143

lăsa pe voi să vă ocupaţi de restul. Puteţi şi voi, la casele voastre, să comparaţi acestea, pentru a înţelege diferenţa dintre ele şi să parcurgeţi astfel tot ce a mai rămas. Căci zice: „Dă pricină celui înţelept şi se va face şi mai înţelept”357. începutul este de la noi, iar sfârşitul va fi al vostru.

Noi însă trebuie să reluăm cursul cuvântării. După ce a zis: „Din plinătatea Lui noi toţi am luat”, a adăugat: „Şi har peste har”358, arătând că prin har şi iudeii s-au mântuit. Căci zice: „Nu pentru că sunteţi numeroşi, ci pentru părinţii voştri v-am ales”359. Deci, dacă nu pentru isprăvile lor au fost aleşi de Dumnezeu, este limpede că prin har au dobândit această cinste. Şi noi toţi am fost mântuiţi prin har, dar nu la fel [ca ei], nu pentru aceleaşi pricini, ci pentru unele mult mai măreţe şi mai înalte. Deci harul de care noi avem parte nu este ca acela. într-adevăr, nouă nu ni s-a dat numai ierta­rea păcatelor (căci în această privinţă suntem părtaşi cu ei, pentru că toţi au păcătuit), ci şi dreptate şi sfinţenie şi înfiere şi har de la Duhul mult mai strălucit şi mai îmbelşugat. Prin acest har am devenit iubiţi lui Dumnezeu, nu numai ca robi, ci şi ca fii şi ca pri­eteni. De aceea zice: „Har peste har”.

De la har au fost şi cele ale Legii, şi însuşi faptul de a fi făcuţi noi din cele ce nu erau. Căci nu am primit această răsplată pentru isprăvile noastre de mai înainte (cum am fi putut de vreme ce nu existam încă?), ci de la Dumnezeu, Care este începătorul orică­rei binefaceri. Şi nu numai faptul că am fost făcuţi din cele ce nu erau este un semn al celui mai mare har şi al iubirii Lui de oameni negrăite, ci şi faptul că îndată după aceea am învăţat ce trebuie să facem şi ce nu trebuie să facem, având sădită în firea noastră aceas­tă lege, pentru că Făcătorul ne-a încredinţat acest incoruptibil

357 Pildele 9, 9.

358 Sensul expresiei constituie încă un subiect de controversă. Literal, yâpiv dvTi xctpiTOţ s-ar traduce: „har în loc de har”. S-au propus mai multe soluţii: „har în loc de lipsă de har”, ca tălmăcire a unei sintagme aramaice; „harul” (în sensul său primar de „favoare a patro­nului faţă de client") a fost înlocuit cu „harul” ca „recunoştinţă”. Altă opinie (preluată şi de tălmăcirile ortodoxe) traduce expresia prin „har peste har”, har adăugat harului; aşadar, o revărsare nesecată a harului. Fericitul Augustin traduce pasajul: „har pentru har” şi îl tâlcuieşte în sensul că am primit har pentru „harul credinţei”, care şi el este un dar divin (Comentariu la Evanghelia după Ioan, 3, 9, 1-2). Harul divin izvorăşte din natura divină a lui Hristos ca dintr-o fântână nesecată şi este dăruit tuturor celor vrednici (cf. Sfântul Chiril al Alexandriei, Comentariu la Evanghelia după Ioan, 1, 9).

359 Deuteronomul 7, 7-8.

144

judecător care este conştiinţa. Şi faptul că acea lege care fusese stricată a fost reînnoită prin Legea scrisă este tot o lucrare a haru­lui. Urmarea firească ar fi fost ca aceia care au nesocotit legea dată prima oară să fie osândiţi şi pedepsiţi. Dar nu s-a întâmplat aşa, ci au fost îndreptaţi şi au primit o iertare care, deşi nu o meritau, le-a fost dată prin milă şi har. Şi, ca să crezi că a fost dată prin har şi milă, ascultă ce zice David: „Cel care face milostenii este Dom­nul, şi dreptate tuturor celor cărora li se face strâmbătate. A făcut cunoscute căile Sale lui Moise, fiilor lui Israel voile Sale”360. Şi iar: „Bun şi drept este Domnul. Pentru aceasta lege va pune celor care greşesc în cale”361.

3. Aşadar, Legea a fost primită, fără îndoială, prin milostenie, îndurare şi har. De aceea, după ce a zis: „Har peste har”, stăruind cu şi mai multă căldură asupra măreţiei celor primite, a adăugat: „Legea s-a dat prin Moise, iar harul şi adevărul prin Iisus Hristos au venit”362. Vedeţi cât de lin şi treptat, cuvânt cu cuvânt, atât Boteză­torul Ioan, cât şi ucenicul îi duc pe ascultători către înţelegerea cea mai înaltă, pregătindu-i mai întâi prin cele mai umile? Acela, comparându-l cu sine pe Cel care covârşeşte toate fără de asemănare, arată apoi superioritatea Lui, zicând: „Care înainte de mine a fost” şi adăugând apoi: „Mai înainte de mine era”. Evanghelistul însă a făcut o comparaţie mult mai mare decât acela deşi prea mică faţă de vrednicia Celui Unul-Născut -, pentru că L-a comparat nu cu Ioan, ci cu cel care era admirat de iudei mai mult decât acela, adică cu Moise. Căci zice: „Legea s-a dat prin Moise, iar harul şi adevărul prin Iisus Hristos au venit”.

Iată câtă înţelepciune! Nu compară persoanele, ci lucrările. De vreme ce aceste lucrări se arătau a fi mult mai mari, era firesc ca până şi cei mai necugetaţi să fie nevoiţi să aprobe afirmaţiile despre Hristos. Când se aduc mărturie lucrările, care nu pot fi bănuite că sunt săvârşite din interes sau ură, atunci chiar şi cei necugetaţi le aprobă fără să se îndoiască. Aceste lucrări rămân aşa cum au fost prezentate de cei care le-au săvârşit şi după ce sunt date la iveală. De aceea mărturia lor este dincolo de orice tăgadă.

360 psalmul 102 6-7.

361 Psalmul 24, 9.

362 Ioan 1, 17. Evanghelistul consideră întruparea un nou Sinai. Paralelele între Ieșirea 33-34 şi Ioan 1, 14-18 au fost amplu discutate de comentatori.

145

Şi iată în ce chip face comparaţia lesne de înţeles chiar şi pen­tru cei mai neputincioşi: nu aduce argumente pentru a arăta supe­rioritatea [Lui], ci arată deosebirea prin cuvinte simple, înlocuind „Legea” cu „harul şi adevărul” şi „s-a dat” prin „a venit”. Este o mare diferenţă între fiecare dintre ele. „S-a dat” era al celui care slujeşte, care a luat de la altul şi a dat celor cărora i s-a poruncit să le dea, în vreme ce cuvintele „harul şi adevărul au venit” se referă la un îm­părat care are puterea să ierte toate păcatele şi care dă propriul său dar. De aceea zicea: „Iertate îţi sunt păcatele”363. Şi iar: „Ca să ştiţi că putere are Fiul Omului a ierta păcatele pe pământ, a zis slăbăno­gului: «Ridicându-te, ia-ţi patul şi mergi la casa ta!»”364 Vezi cum a venit harul prin El?

Dar cercetează şi despre „adevăr”! Harul îl arată şi cele [spuse mai sus], dar şi cele referitoare la tâlhar, la darul botezului, la harul Duhului care s-a dat prin El şi la multe altele. însă „adevărul” îl vom vedea mai clar dacă cercetăm reprezentările lui. Reprezentările au schiţat dinainte rânduielile ce aveau să se împlinească în Noul Tes­tament, iar Hristos, venind, a împlinit ceea ce fusese schiţat prin reprezentări.

Să vedem, dar, şi câteva dintre aceste prefigurări365, căci nu putem acum să le parcurgem pe toate. Din cele pe care vi le voi înfăţişa veţi înţelege câteva şi le veţi vedea şi pe celelalte. Vreţi să începem cu înseşi pătimirile [lui Hristos]? Deci ce spune prefigu­rarea? „Luaţi un miel pentru fiecare casă şi jertfiţi-l şi faceţi aşa cum s-a poruncit şi s-a dat lege.”366 Dar Hristos nu a făcut aşa, nu a poruncit să se facă aceasta, ci S-a făcut pe Sine însuşi jertfă, aducându-Se ofrandă Tatălui.

4. Iată în ce fel prefigurarea s-a dat prin Moise, iar adevărul a venit prin Iisus Hristos. De asemenea, pe Muntele Sinai, atunci când amaleciţii s-au luptat cu evreii, mâinile lui Moise erau sprijini­te, fiind ţinute de Aaron şi Or, care îi stăteau de o parte şi de alta367. Hristos însă, atunci când a venit, Şi-a întins El însuşi mâinile pe

363 Marcu 2, 9.

364 Marcu 2,10-11.

365 în greceşte: Tunog - „preînchipuire, tip”. Este vorba despre interpretarea tipologică a Vechiului Testament.

366 Cf. Ieşirea 12, 3-6.

367 Cf. Ieşirea 17, 9-12.

146

cruce, prin a Sa putere. Ai văzut în ce fel reprezentarea a fost dată, iar adevărul a venit? De asemenea, Legea spunea: „Blestemat să fie tot cel care nu va rămâne în toate cele scrise în cartea aceasta”368. Dar harul ce spune? „Veniţi la Mine toţi cei osteniţi şi împovăraţi şi Eu vă voi odihni pe voi”369. Iar Pavel spune: „Hristos ne-a răscumpă­rat din blestemul Legii, făcându-Se pentru noi Blestem”370.

Deci, de vreme ce ne bucurăm de atâta har şi adevăr, rogu-vă să nu fim nepăsători faţă de măreţia darului, căci, pe cât este de mare cinstea de care ne-am învrednicit, pe atât este de mare şi virtutea cu care suntem datori. Cel care a primit binefaceri neînsemnate nu merită o pedeapsă atât de mare dacă arată fapte neînsemnate, dar cel care s-a ridicat până la culmea cea mai înaltă a cinstirii va merita o pedeapsă mult mai mare dacă va săvârşi fapte josnice şi umile371.

Dar să nu fie ca vreodată să avem astfel de temeri în privinţa voastră! Suntem încredinţaţi în Domnul că v-aţi întraripat sufletele către cer şi le-aţi ridicat de la pământ şi, deşi sunteţi în lume, nu vă îndeletniciţi cu cele ale lumii. Dar, chiar dacă suntem încredinţaţi, nu încetăm să facem necontenit aceleaşi îndemnuri. Şi în întrece­rile păgâne, nu pe cei care au căzut, nici pe cei care stau întinşi îi încurajează toţi spectatorii, ci pe cei care continuă, care încă alear­gă. Faţă de cei căzuţi nu se mai ostenesc în zadar, pentru că nu pot să-i ridice prin îndemnurile lor pe cei care au pierdut victoria o dată pentru totdeauna. De aceea nu le mai dau atenţie. Aici însă nu numai de la voi care sunteţi treji, ci şi de la cei căzuţi ne pu­tem aştepta la ceva bun, dacă vor să se schimbe. De aceea toate le facem spre a ajuta la mântuirea voastră: îndemnăm, mustrăm, îmboldim, lăudăm. Deci să nu vă supăraţi că vă sfătuim neîncetat cu privire la vieţuirea voastră. Acestea nu sunt cuvintele unuia care vă învinuieşte pentru trândăvie, ci ale unuia care are o foarte bună nădejde cu privire la voi. Şi nu numai către voi, ci şi către noi, care vorbim, se adresează şi se vor adresa acestea, pentru că şi noi avem nevoie de aceeaşi învăţătură. Chiar dacă sunt rostite către voi, ni­mic nu opreşte ca acestea să fie rostite şi către noi. Pe cel pe care îl află vinovat, aceste cuvinte îl corectează, iar pe cel care este lipsit şi liber de greşeală, îl împing spre a înainta cât mai mult. Nici noi nu

368 Deuteronomul 27, 26.

369 Matei 11, 28.

370 Galateni 3, 13.

371 Cf. Luca 12, 47-48.

147

suntem curaţi de păcate. Tratamentul şi medicamentele sunt co­mune tuturor, dar vindecarea nu este aceeaşi, ci se face potrivit cu voinţa celor care folosesc [medicamentele]. Cel care a folosit alifia aşa cum trebuie a început să se vindece, dar cel care nu a pus-o pe rană a făcut ca răul să devină şi mai mare şi a sfârşit în chipul cel mai amarnic.

Deci să nu ne mâhnim atunci când primim tratament, ci cu mult mai mult să ne bucurăm, pentru că, deşi acest fel de învăţătură pricinuieşte dureri amare, mai târziu ne vor răsări roa­de foarte dulci.

Aşadar, toate pentru aceasta să le facem: pentru ca, fiind curăţiţi de rănile şi semnele pe care dinţii păcatului le-au lăsat în sufletul nostru, să ne îndreptăm către veacul acela, aşa încât, de­venind vrednici de vederea lui Hristos, să nu fim daţi în acea zi în mâinile Puterilor răzbunătoare şi întunecate, ci ale celor care ne pot duce la moştenirea cerurilor, cea pregătită celor care-L iubesc pe El. Pe aceasta fie ca noi toţi să o dobândim, cu harul şi cu iubirea de oameni ale Domnului nostru Iisus Hristos, Căruia fie-I slava şi puterea în vecii vecilor. Amin.

Omilia 15

„Pe Dumnezeu nimeni nu L-a văzut vreodată. Fiul cel Unul-Născut, Care este în sânul Tatălui, Acela L-a făcut cunoscut.” (Ioan 1,18)

1. Dumnezeu voieşte să ascultăm cuvintele şi afirmaţiile din Scripturi nu oricum, ci cu multă înţelegere. De aceea fericitul David, la mulţi dintre psalmii săi, a scris înainte: „Spre înţelegere”372 şi, de asemenea, a spus: „Descoperă ochii mei şi voi cunoaşte minunile din Legea Ta”373. Apoi şi fiul său arată în sfaturile sale că trebuie că­utată înţelepciunea precum argintul, ba chiar să umblăm după ea mai mult decât după aur374. Şi Domnul, îndemnându-i pe iudei să cerceteze Scripturile375, ne face şi pe noi să fim mai sârguincioşi spre acestea. Şi nu ar fi spus aceasta dacă ar fi fost posibil să le înţelegem de la sine şi de la prima lectură. Căci nimeni nu ar cerceta vreoda­tă ceea ce este vădit şi la îndemâna [tuturor], ci ceea ce este um­brit, ceea ce poate fi aflat prin cercetare adâncă. De aceea spune că [Scripturile] sunt o comoară ascunsă376: ca să ne ridice spre căutare.

Acestea ni s-au spus ca să nu ne apropiem oricum şi la întâm­plare de cuvintele Scripturilor, ci cu multă grijă. Dacă cineva ascul­tă cele spuse în ele fără să cerceteze şi primeşte toate aşa cum sunt spuse, după literă, îşi va însuşi multe idei greşite despre Dumnezeu. Va primi unele păreri precum: că este om, că este făcut din aramă, că este aprig şi mânios şi multe altele încă şi mai rele decât aces­tea377. Dar, dacă va pătrunde înţelesul lor adânc, va fi ferit de toate aceste greşeli. Şi în fragmentul pe care îl citim acum se spune că Dumnezeu are sân, ceea ce este propriu celor trupeşti, dar nimeni

372 Cf. Psalmii 41, 43, 44.

373 Psalmul 118, 18.

374 Cf. Pildele 16,16.

375 Cf. Ioan 3, 39.

376 Cf. Matei 13, 44.

377 Cf. Apocalipsa 1,15.

149

nu este atât de nebun încât să gândească că Cel netrupesc este trup. Aşadar, ca să pricepem toate potrivit cu înţelesul lor duhovnicesc, haideţi să luăm fraza de la început şi să o explicăm.

„Pe Dumnezeu nimeni nu L-a văzut vreodată.” De unde a ajuns evanghelistul la această concluzie? După ce a arătat superioritatea darurilor lui Hristos pentru că diferenţa dintre acestea şi cele rân­duite de Moise este nemăsurată vrea acum să spună care este pri­cina întemeiată a acestei deosebiri. Moise, de vreme ce era slujitor, a săvârşit lucruri mai umile. Hristos însă, fiind Stăpân şi împărat şi Fiu al împăratului, ne-a adus daruri mult mai mari, pentru că este mereu împreună cu Tatăl şi îl vede neîncetat. De aceea a adăugat această afirmaţie: „Pe Dumnezeu nimeni nu L-a văzut vreodată”.

Deci ce vom spune atunci despre Isaia, care strigă cu glas pu­ternic: „L-am văzut pe Domnul şezând pe scaun înalt şi măreţ”378? Ce vom spune despre Ioan, care a mărturisit despre el: „A zis aces­tea atunci când a văzut slava Lui”379? Ce vom spune de Iezechiel? Căci şi el L-a văzut şezând pe Heruvimi380. Dar despre Daniel? Căci şi el zice: „Cel vechi de zile a şezut”381. Dar despre Moise însuşi, care spune: „Arată-mi slava Ta, ca să Te văd limpede”382? Iar Iacov de aici şi-a luat numele, atunci când a fost numit „Israel”, căci Israel înseamnă: „Cel care îl vede pe Dumnezeu”383. Şi sunt şi alţii care L-au văzut.

Deci cum a spus Ioan că „pe Dumnezeu nimeni nu L-a văzut vreodată”384? Este limpede că toate cele [de mai sus s-au petrecut]

378 Isaia 6,1.

379 Ioan 12, 41.

380 Cf Iezechiel 10,18.

381 Daniel 7, 9.

382 Ieşirea 33,18.

383 Cf. Facerea 32, 28, 30. Etimologia numelui este problematică: varianta „cel care îl vede pe Dumnezeu” este o etimologie populară lansată de Filon de Alexandria (Despre vise, 1, 171), preluată şi de Origen (Omilii la Ieşire, 1, 5). Mai plauzibile sunt variantele: „Dumnezeu Se arată puternic”, „cel care luptă cu Dumnezeu”, „Dumnezeu luptă”, „Dumnezeu ceartă” ş.a. Ţinând cont de analogia cu alte nume similare, exegeţii moderni au afirmat că adevă­rata semnificaţie a numelui Israel trebuie să fie: „Dumnezeu este biruitor”, deşi etimolo­gia exactă a numelui rămâne în continuare o problemă.

384 Textele religioase greceşti şi romane afirmau perfecta invizibilitate a lui Dumnezeu, în teologia iudaică se afirma acelaşi lucru, dar mai nuanţat, de vreme ce Moise văzuse „faţa lui Dumnezeu” (Facerea 32, 30); de fapt, slava dumnezeiască, manifestarea măreţiei divine, dar şi aceasta prin îngeri sau alte forme teofanice, nicidecum esenţa divină (cf. Fericitul Augustin, Comentariu la Evanghelia după Ioan, 4, 17-18). Prorocul Isaia (cf Isaia 6) ar fi văzut şi el slava dumnezeiască (a se vedea apocriful iudeo-creştin din veacul al II-lea, Ascensiunea lui Isaia). Cartea lui Enoh vorbeşte totuşi de o posibilă viziune eshatologică a lui Dumnezeu. Cu Filon de Alexandria şi mistica ebraică (ce au paralele în mistica neoplatonică şi a religiilor de misterii), se va vorbi despre o vedere intelectuală a divinităţii, o contemplare noetică a divinului. Teodoret al Cirului observă că Dumnezeu devine cu adevărat vizibil numai prin întrupare (Eranistes, 1). Sfinţii Ioan Damaschin şi Teodor Studitul vor lămuri faptul că Dumnezeu S-a făcut vizibil prin întrupare, noi văzând şi reprezentând pe icoană Persoana Logosului divin, care a asumat firea ome­nească atât cât ni s-a dezvăluit şi în modul în care ni s-a făcut arătată. Părinţii, începând cu Sfântul Irineu (împotriva ereziilor, 1, 1-2), au repetat faptul că subiectul teofaniilor veterotestamentare era Logosul, Fiul lui Dumnezeu.

150

ca urmare a unei îngăduinţe a Lui, şi nu a fost vorba de vederea fiinţei în sine. Dacă ar fi văzut firea însăşi [a lui Dumnezeu], nu ar fi văzut-o fiecare în chip diferit. Aceea, fiind simplă, fără formă, necompusă, necircumscrisă, nu stă jos sau în picioare şi nici nu umblă, pentru că acestea toate sunt funcţii ale trupurilor. Numai El singur ştie cum este aceasta [în Sine],

A descoperit aceasta Dumnezeu-Tatăl printr-un proroc, zi­când: „Eu am înmulţit vedeniile şi prin mâinile prorocilor am fost asemănat”385, adică am îngăduit, dar nu am arătat ceea ce sunt. De vreme ce Fiul Său avea să ni Se arate în trup adevărat, i-a pregă­tit dinainte prin vederea fiinţei lui Dumnezeu aşa cum le era cu putinţă lor a o vedea.

Ceea ce este Dumnezeu, nu numai prorocii, dar nici îngerii, nici Arhanghelii nu au văzut. Dacă îi vei întreba, nu vor răspunde nimic cu privire la fiinţa Lui, ci îi vei auzi doar cântând: „Slavă întru cei de sus, lui Dumnezeu, şi pe pământ pace, între oameni bunăvoire!”386 Dacă vei voi să afli ceva chiar de la Heruvimi sau Serafimi, vei auzi doar cântarea tainică a sfinţeniei387 şi: „Plin este cerul şi pământul de slava Lui!”388 Iar dacă vei cerceta Puterile şi mai înal­te, nimic altceva nu vei afla decât că lucrarea lor este una singură: a-L lăuda pe Dumnezeu. Căci zice: „Lăudaţi-L pe El toate Puterile Lui”389.

Aşadar, numai Fiul şi Duhul Sfânt îl văd. Căci cum ar putea firea creată, oricare ar fi ea, să-L vadă pe Cel necreat? Dacă nu pu­tem vedea limpede nici măcar Puterile netrupeşti, care sunt create (lucru care s-a vădit adesea în cazul îngerilor), cu atât mai mult [nu

385 Osea 12,11.

386 Luca 2,14.

387 „Sfânt, sfânt, sfânt Domnul Savaot!”

388 Isaia 6, 3.

389 Psalmul 148, 2.

151

putem vedea] Fiinţa netrupească şi necreată. De aceea şi Pavel zice: „Pe Care nu L-a văzut niciun om şi nici nu poate să-L vadă”390.

Oare acest caz aparte se referă numai la Tatăl, nu şi la Fiul? Ba da, şi la Fiul. Ascultă-l pe Pavel, care şi despre El arată aceasta când zice: „El este chipul lui Dumnezeu Celui nevăzut”391. Deci, de vre­me ce este chip al Celui nevăzut, este şi El nevăzut, pentru că altfel nu ar mai fi chip [al Lui].

Dar să nu te miri că în alt loc spune: „Dumnezeu S-a arătat în trup”392, pentru că arătarea s-a petrecut prin mijlocirea cărnii, nu a fiinţei. Pavel demonstrează chiar că El este nevăzut nu numai oamenilor, ci şi Puterilor de sus, căci, după ce a spus: „S-a arătat în trup”393, a adăugat: „A fost văzut de îngeri”. Deci şi îngerilor S-a arătat doar atunci când S-a îmbrăcat în trup. Mai înainte de aceasta nu îl vedeau astfel, pentru că fiinţa Lui era şi pentru ei nevăzută.

2. „Şi atunci” zici tu - „cum a spus Hristos: «Să nu dispreţuiţi pe vreunul dintre aceştia mici, căci zic vouă că îngerii lor pururea văd faţa Tatălui Meu Celui din ceruri»?”394 Ce? Are Dumnezeu faţă şi este mărginit de ceruri? Dar nimeni nu este atât de nebun încât să spună acestea. Atunci ce înseamnă cele spuse?

Atunci când a spus: „Fericiţi cei curaţi cu inima, că aceia vor vedea pe Dumnezeu”395, s-a referit la vederea cu mintea, care este în putinţa noastră, şi la gândul despre Dumnezeu. Tot aşa şi despre îngeri se poate spune că, datorită firii lor curate şi veghetoare, pu­rurea nu se gândesc la nimic altceva decât la Dumnezeu. De aceea El însuşi zice: „Nimeni nu cunoaşte pe Tatăl, decât numai Fiul”396. Atunci cum? Toţi suntem în ignoranţă? Să nu fie! Doar că nimeni nu îl ştie aşa cum [îl ştie] Fiul.

Aşa cum atunci mulţi L-au văzut potrivit cu vederea care le era lor cu putinţă, dar nimeni nu a văzut fiinţa Lui, tot aşa şi acum toţi îl ştim pe Dumnezeu, dar nimeni nu ştie care este fiinţa Lui, fără numai Cel născut din EL Numeşte aici „cunoaştere” vederea

390 1 Timotei 6,16.

391 Coloseni 1,15.

392 1 Timotei 3, 16.

393 Ideea asumării unei cărni umane de către Dumnezeul cel absolut transcendent şi pur era de neconceput pentru gândirea elenistică, dar şi pentru cea ebraică.

394 Matei 18,10.

395 Matei 5, 8.

396 Matei 11, 27.

152

limpede şi înţelegerea pe care le are Tatăl cu privire la Fiul. „Precum Mă cunoaşte Tatăl, şi Eu cunosc pe Tatăl.”397

Vezi, dar, cu câtă profunzime vorbeşte şi evanghelistul? Căci, atunci când a afirmat că „pe Dumnezeu nimeni nu L-a văzut vreodată”398, nu a spus că Fiul, Care L-a văzut, L-a făcut cunoscut, ci a adăugat ceva care este mai mult decât vederea, zicând: „Cel care este în sânul Tatălui”. A fi în sânul Lui este mult mai mult decât a-L vedea. Cel care doar vede nu are întotdeauna cunoaşterea exactă a ceea ce i se arată, dar cel care se află în sânul [Lui] nu poate fi ignorant.

Şi, pentru ca, atunci când auzi că „nimeni nu cunoaşte pe Ta­tăl, decât numai Fiul”, să nu zici că, deşi îl ştie pe Tatăl mai mult decât toţi, totuşi nu îl ştie atât cât este399, de aceea a spus evanghe­listul că El Se află în sânul400 Tatălui. Şi Hristos însuşi spune că îl ştie atât cât îl ştie Tatăl pe Fiul401.

Deci pe cel care se împotriveşte acestor [afirmaţii] întreabă-l: „Ia spune, îl cunoaşte Tatăl pe Fiul?” Şi, dacă nu este nebun, va spune fără îndoială: „Da”. Apoi să îl întrebăm şi aceasta: „Cum? îl vede şi îl cunoaşte având o vedere şi o cunoaştere exacte şi ştie limpede ce este El?” Şi fără îndoială că va consimţi şi la aceasta. De aici îţi poţi da sea­ma că Fiul îl cunoaşte cu exactitate pe Tatăl. El însuşi a zis: „Precum Mă cunoaşte Tatăl, aşa şi Eu îl cunosc pe El”. Şi în alt loc zice: „Nimeni nu L-a văzut pe Tatăl, decât numai Cel care este de la Dumnezeu”402.

Deci, după cum spuneam, pentru aceasta pomeneşte evanghe­listul de sânul [Tatălui]403: ca să ne lămurească toate prin acest sin­gur cuvânt, [ca să arate] că au deplină înrudire şi unitate de fiinţă, că au cunoaştere identică şi putere egală. Căci nu ar fi putut Tatăl să aibă în sânul Său pe cineva de altă fiinţă, după cum nici Fiul nu ar fi îndrăznit să stea în sânul Stăpânului dacă ar fi fost rob şi un oare­care din mulţime, pentru că aceasta se cade numai Fiului adevărat, Care are multă îndrăzneală către Cel care L-a născut şi nu este cu nimic mai mic decât El.

397 Ioan 10, 15.

398 Versetul va fi folosit în cadrul polemicii împotriva antropomorfiştilor, care considerau că Dumnezeu are formă umană (cf. Sfântul Epifanie de Salamina, Panarion, 70, 8).

399 Nu are cunoaşterea deplină a fiinţei Lui.

400 Expresia de faţă indică tocmai intimitatea desăvârşită a Fiului cu Tatăl, unitatea Lor de esenţă (cf. Sfântul Ambrozie de Mediolanum, Despre patriarhi, 11, 51).

401 Cf. Ioan 10,15.

402 Ioan 6, 46.

403 Cf. Ioan 1,18.

153

Vrei să afli şi despre veşnicia [Lui]? Ascultă ce spune Moise despre Tatăl. Atunci când a întrebat ce le va răspunde egiptenilor dacă aceştia îl vor întreba cine este cel care l-a trimis, a fost în­demnat să spună: „«Cel care este» m-a trimis”404. „Cel care este” înseamnă: „Cel care este veşnic, Cel care este fără început şi Cel care este cu adevărat şi prin excelenţă”. De asemenea, cuvintele „la început era” arată acelaşi lucru, indicând existenţa veşnică. Aşadar, Ioan foloseşte aici această expresie pentru a arăta că Fiul este fără de început şi veşnic în sânul Tatălui. Deci, ca să nu crezi, datorită identităţii numelor, că El este unul oarecare dintre cei care au devenit fii prin har, a pus înainte articolul hotărât ca să-L deosebească de aceia care sunt fii prin har. Iar dacă acesta nu este de ajuns, ci încă priveşti la cele de jos, ascultă un cuvânt cu mai multă autoritate: „Unul-Născut”405! Iar dacă şi acum priveşti tot la cele de jos, nu mă voi abţine de la a spune chiar un cuvânt ome­nesc despre Dumnezeu mă refer la „sân” numai să nu gândeşti ceva josnic [despre El], Ai văzut iubirea de oameni şi purtarea de grijă ale Stăpânului? Dumnezeu îşi atribuie Sieşi cuvinte nevred­nice pentru ca tu, măcar aşa, să vezi limpede şi să primeşti gân­duri mari şi înalte [despre El], iar tu tot jos rămâi? Ia spune-mi: de ce s-a folosit aici „sân” acest cuvânt grosolan Şi trupesc? Ca să gândim că Dumnezeu este trup? Să nu fie! Nu spune aşa nici­decum. Atunci de ce a fost spus [acest cuvânt]? Dacă nu arată nici faptul că Fiul este fiu cu adevărat, nici că Dumnezeu nu este trup, atunci acest cuvânt a fost azvârlit la nimereală, fără să împlineas­că vreo trebuinţă. Aşadar, de ce a fost spus? Căci nu voi încerca să evit această întrebare a ta.

Nu este limpede că nu a avut alt scop decât acela ca noi să înţelegem prin acest cuvânt că Cel Unul-Născut este [Fiu] adevărat şi este împreună-veşnic cu Tatăl? „Acela a făcut cunoscut”, spune. Ce a făcut cunoscut? Că pe Dumnezeu nu L-a văzut nimeni vreo­dată, că Dumnezeu este Unul singur. Dar aceasta şi Moise şi ceilalţi proroci au spus-o mereu cu glas mare: „Domnul Dumnezeul tău este singurul Domn”406. Iar Isaia [spune]: „înainte de Mine nu a fost alt Dumnezeu şi după Mine nu este”407.

404 Ieşirea 3,14.

405 Movoyevrjţ. Vezi explicaţiile de la Omilia 5.

406 Deuteronomul 6, 4.

407 Isaia 43,10.

154

3. Deci ce altceva am mai învăţat de la Fiul, ca Cel care este în sânurile Tatălui şi ca Unul-Născut? Mai întâi, că toate cele [crea­te] sunt opera lucrării Sale. Apoi, am primit o învăţătură mult mai clară şi am cunoscut că „duh este Dumnezeu şi cei care I se închină Lui trebuie să I se închine în duh şi în adevăr”408. [Am mai învăţat] că nu este cu putinţă a-L vedea pe Dumnezeu şi că nimeni nu-L cunoaşte, decât numai Fiul, că Dumnezeu este tatăl Celui cu ade­vărat Unul-Născut şi celelalte câte s-au spus despre El.

Iar cuvintele „a făcut cunoscut” arată învăţătura mai clară şi mai limpede pe care a dat-o şi a îndreptat-o nu numai către iudei, ci şi către întreaga lume. Pe proroci nici iudeii nu i-au luat în sea­mă toţi, dar Celui Unul-Născut al lui Dumnezeu toată lumea I s-a plecat şi I s-a supus. Aşadar, „a face cunoscut” arată aici limpezi­mea mai mare a învăţăturii [Sale]. De aceea este numit „Cuvânt” şi „înger de mare sfat”409.

Deci, de vreme ce ne-am învrednicit de această învăţătură mai măreaţă şi desăvârşită, nu prin mijlocirea pro rocilor, ci prin Fiul lui Dumnezeu, Care ne-a vorbit în aceste zile din urmă, să arătăm, dar, o vieţuire mult mai bună şi mai vrednică de această cinste. Ar fi nefiresc ca, în timp ce El S-a pogorât atât de mult încât a voit să nu ne mai vorbească prin robi, ci prin Sine însuşi, noi să nu dăm dovadă de ceva mai mult decât cei dinainte. Aceia îl aveau drept învăţător pe Moise, iar noi pe Stăpânul lui Moise. Să dăm, dar, do­vadă de o filosofie vrednică de această cinste şi să nu avem nimic în comun cu pământul. Pentru aceasta ne-a dăruit învăţătură de sus, din ceruri, pentru ca acolo să mutăm mintea noastră şi să devenim imitatori ai învăţătorului, după puterea noastră.

„Şi cum” întrebi tu - „putem deveni imitatori ai lui Hris­tos?” Dacă facem toate spre folosul comun şi nu căutăm cele ale noastre. „Căci nici Hristos” zice - „nu a căutat a Sa plăcere, ci, după cum este scris, «ocările celor ce Te ocărăsc pe Tine au căzut asupra Mea».”410 „Prin urmare, nimeni să nu caute ale sale.”411 în acest fel caută cineva cele ale sale cu adevărat: urmărind [folosul] aproapelui, pentru că cele ale lor sunt şi ale noastre. „Suntem un

408 Ioan 4, 24.

409 Isaia 9, 5.

410 Romani 15, 3.

411 1 Corinteni 10, 24.

155

singur trup şi părţi şi mădulare unii altora.”412 Deci să nu ne aflăm ca unii care sunt dezbinaţi, nici să nu zică cineva: „Cutare nu-mi este prieten, nici rudă, nici vecin, nici nu am ceva în comun cu el. Cum să mă apropii de el? Cum să vorbesc cu el?” Chiar dacă nu-ţi este rudă sau prieten, totuşi este om, se împărtăşeşte de aceeaşi fire ca şi tine, are acelaşi Stăpân, este împreună-rob şi împreună-locuitor cu tine, pentru că s-a născut în aceeaşi lume. Iar dacă se împărtăşeşte şi de aceeaşi credinţă, iată, ţi-a devenit şi mădu­lar. Căci care prietenie ar putea crea o legătură atât de strânsă ca înrudirea de credinţă? Nu trebuie să arătăm apropiere între noi atât cât este între prieteni, ci trebuie să avem unii faţă de alţii o familiaritate atât cât este între un mădular şi celălalt. Căci nimeni nu ar putea afla vreodată o mai mare familiaritate decât cea [care se regăseşte] în acest fel de prietenie şi comuniune. Aşa cum nu ai putea spune: „Ce familiaritate şi apropiere sunt între mine şi aces­ta?” pentru că ar fi [o întrebare] vrednică de râs, tot aşa nici despre fratele tău nu poţi spune aceasta. Căci zice: „Toţi ne-am botezat spre a deveni un singur trup”413. De ce un singur trup? Ca să nu ne despărţim, ci, prin comuniunea şi prietenia dintre noi, să păzim starea de participare la un singur trup.

Deci să nu ne dispreţuim unii pe alţii, ca sănu ne trecem cu vederea astfel pe noi înşine. Căci zice: „Nimeni nu şi-a urât vreodată trupul său, ci îl hrăneşte şi îl încălzeşte”414. De aceea Dumnezeu ne-a dat o singură casă această lume şi toate le-a împărţit în mod egal. Un singur soare a făcut să strălucească pentru toţi, a întins un singur acoperiş cerul -, a pus o singură masă pământul. Ne-a dat şi o altă masă415 mult mai aleasă decât aceea, dar şi aceasta este tot una singură [pentru toţi]. Cei care se împărtăşesc de această Taină ştiu la ce mă refer. Un singur fel de naştere ne-a dăruit tuturor cea duhovnicească; o singură patrie pentru toţi cea din ceruri. De asemenea, toţi bem din acelaşi potir. Nu a dat daruri mai bogate şi mai cinstite celui bogat şi daruri mai neînsemnate şi mai mici celui sărac, ci pe toţi i-a che­mat deopotrivă. Cele trupeşti cu aceeaşi cinste le-a dat, iar cele duhovniceşti asemenea.

412 Romani 12, 5.

413 1 Corinteni 12,13.

414 Efeseni 5, 29.

415 Sfânta Euharistie.

156

Atunci de unde provine această mare inegalitate din viaţa [noastră]? Din lăcomia şi îngâmfarea celor bogaţi. Nu, fraţilor, să nu mai fie aşa! De vreme ce suntem adunaţi toţi la un loc prin cele generale şi necesare, să nu ne lăsăm dezbinaţi de cele pământeşti şi neînsemnate! Mă refer la bogăţie şi sărăcie, înrudire trupească, duşmănie şi prietenie. Pentru că acestea toate sunt umbre, şi chiar mai neînsemnate decât umbrele, pentru cei care au primit de sus legătura dragostei. Aşadar, să păzim această legătură nedezlegată şi niciunul dintre duhurile necurate nu va putea să pătrundă şi să rupă această strânsă unitate.

Fie ca noi toţi să dobândim aceasta, cu harul şi iubirea de oa­meni ale Domnului nostru Iisus Hristos, prin Care şi împreună cu Care fie slava Tatălui şi Sfântului Duh acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin.

Omilia 16

„Aceasta este mărturia lui Ioan când au trimis la el iudeii din Ierusalim preoţi şi leviţi, ca să-L întrebe: «Cine eşti tu?»” (Ioan 1,19)

1. Cumplit lucru este invidia, iubitule, cumplit şi pierzător pentru cei care pizmuiesc, nu pentru cei pizmuiţi! în primul rând, pe ei îi vatămă şi îi distruge, ca o otravă aducătoare de moarte care pătrunde în sufletul lor. Iar dacă îi vatămă cumva şi pe cei invidiaţi, această vătămare e mică şi de nicio însemnătate, aducând câştig mai mult decât pagubă. Şi nu numai în privinţa pizmei, ci şi a tuturor celorlalte [patimi], nu cel care pătimeşte răul, ci cel care face răul, acesta este cel care primeşte vătămarea. Dacă nu ar fi fost aşa, nu ar fi poruncit Pavel ucenicilor ca mai degrabă să în­dure nedreptăţile decât să nedreptăţească: „Pentru ce nu suferiţi mai degrabă nedreptatea? Pentru ce nu răbdaţi mai degrabă să fiţi lipsiţi?”416 Ştia bine că nu pe cel care pătimeşte răul, ci pe cel care face răul îl urmăreşte pierzarea pretutindeni. Desigur, acestea toate le-a spus în legătură cu invidia iudeilor. Aceştia au venit puhoi din oraşe către Ioan şi şi-au osândit propriile păcate botezându-se, iar apoi, după botez, ca şi când s-ar fi răzgândit, au trimis să-l întrebe: „Cine eşti tu?” Cu adevărat pui de năpârci şi şerpi417 [sunt aceştia], şi chiar mai rău decât atât. „Neam viclean, desfrânat”418 şi rătăcit, după ce te-ai botezat îl iscodeşti pe Botezător şi te arăţi curios? Ce ar putea fi mai lipsit de sens decât această nesocotinţă? Cum de aţi ieşit? Cum de v-aţi mărturisit păcatele? Cum de aţi alergat la cel care boteza? Cum de l-aţi întrebat despre cele ce trebuie făcute419? Aţi făcut toate acestea fără să gândiţi, de vreme ce nu aţi ştiut cauza

416 1 Corinteni 6, 7.

417 Cf. Matei 23, 33.

418 Matei 12, 39.

419 cf 1 Corinteni 6,7.

158

şi fundamentul lor. Dar fericitul Ioan nu le-a spus nimic de acest fel, nici nu i-a mustrat, nici nu i-a ocărât, ci le-a răspuns cu toată bunăvoinţa.

Merită ştiut de ce a făcut aşa: spre a face cunoscută şi vădită tuturor viclenia lor. Ioan a mărturisit adesea înaintea iudeilor des­pre Hristos şi când îi boteza le pomenea mereu despre El celor care erau de faţă, zicând: „Eu vă botez cu apă, dar Cel care vine după mine este mai puternic decât mine. Acesta vă va boteza cu Duh Sfânt şi cu foc”420.

Aşadar, au avut faţă de el un simţământ omenesc. Fiind impresionaţi de slava lumii şi căutând la cele ce ţin de înfăţişare, socoteau că este lucru nevrednic ca el să fie supus lui Hristos. Multe lucruri îl arătau pe Ioan ca pe un om ales: în primul rând, neamul însemnat şi renumit, pentru că era fiu de arhiereu; apoi felul său de viaţă, nevoinţa aspră şi dispreţul faţă de toate cele omeneşti, pen­tru că, trecând cu vederea şi îmbrăcămintea şi masa şi casa şi însăşi hrana, a petrecut vremea de mai înainte în pustie.

Dar, în ceea ce îl priveşte pe Hristos, toate erau opuse, pentru că neamul lui era neînsemnat, lucru pe care adesea i-l reproşau, zicând: „Nu este acesta Fiul teslarului? Nu se numeşte mama Lui Maria şi fraţii Lui Iacov şi Iosif?”421 Iar aceea care era socotită a fi patria Lui era aşa de vrednică de ocară, încât şi Natanael a zis: „Din Nazaret poate fi ceva bun?”422 Şi modul său de viaţă era obişnuit, iar hainele nu aveau nimic deosebit faţă de ale celorlalţi, pentru că nu era încins cu cingătoare de piele, nici nu avea haină de păr, nici nu mânca miere şi lăcuste, ci trăia asemenea tuturor şi lua parte la mesele oamenilor răi şi ale vameşilor ca să îi atragă la El. Iar iudeii, neînţelegând acestea, îl ocărau, după cum El însuşi a zis: „A venit Fiul Omului, mâncând şi bând, şi spun: «Iată om mâncăcios şi bă­utor de vin, prieten al vameşilor şi al păcătoşilor»”423.

Deci, atunci când Ioan îi trimitea în repetate rânduri la Acela care era socotit de ei mai prejos, simţeau ruşine şi nemulţumire şi-l voiau mai degrabă pe el424 ca învăţător, deşi nu îndrăzneau să spună aceasta pe faţă, ci trimiteau la el aşteptându-se ca, prin linguşire,

420 Matei 3,11.

421 Matei 13, 55.

422 Ioan 1, 46.

423 Matei 11,19.

424 Pe Ioan.

159

să-l facă să mărturisească că el este Hristos. Şi nu au trimis oameni demni de dispreţuit, aşa cum au făcut şi în cazul lui Hristos, la Care, voind să-l prindă, au trimis slujitori şi irodiani şi alţii ase­menea lor425. Iar acum au trimis preoţi şi leviţi, dar nu orice fel de preoţi, ci pe cei din Ierusalim, adică cei care erau la mai mare cinste (căci nu în zadar a menţionat evanghelistul aceasta). Şi i-au trimis să întrebe: „Tu cine eşti?” De fapt naşterea lui era bine cunoscută tuturor, încât toţi spuneau: „Oare ce va fi copilul acesta?”426 Şi în tot ţinutul muntos s-a răspândit cuvântul acesta427. Când a venit iar la Iordan, toate cetăţile au prins aripi şi, atât din Ierusalim, cât şi din toată Iudeea, veneau la el să se boteze. Aşadar, aceştia îl întrebau acum nu ca unii care nu ştiau cum să nu ştie, de vreme ce fusese vădit în atâtea feluri? -, ci ca unii care voiau să-l atragă spre ceea ce am spus.

2. Ascultă, dar, cum şi fericitul acesta nu a răspuns la între­bare, ci a răspuns intenţiei cu care era întrebat, pentru că, atunci când au zis: „Cine eşti tu?”, nu a dat numaidecât răspunsul: „Eu sunt glasul celui care strigă în pustie”! Dar ce a făcut? A înlătu­rat bănuiala pe care o aveau aceia. Fiind întrebat: „Cine eşti?”, „a mărturisit” zice - „şi nu a tăgăduit; şi a mărturisit: «Nu sunt eu Hristosul»”428. Iată înţelepciunea evanghelistului! A spus acelaşi lucru de trei ori pentru a vădi atât virtutea Botezătorului, cât şi viclenia şi nechibzuinţa acelora.

Şi Luca spune că [Ioan] a înlăturat bănuielile mulţimilor care credeau că el este Hristos. Aceasta este [grija] unui slujitor binevo­itor: nu numai să nu răpească slava Stăpânului, ci şi să o respingă atunci când mulţimea i-o oferă. Mulţimile au ajuns la această bă­nuială din naivitate şi neştiinţă, aceştia însă l-au întrebat cu gândul viclean despre care am vorbit, aşteptând, aşa cum am zis, să-l ademenească prin linguşire acolo unde se străduiau [să-l ducă]. Dacă nu ar fi aşteptat asta, nu ar fi trecut imediat la altă întrebare, ci ar fi fost nemulţumiţi, ca şi când le-ar fi răspuns la altceva, iar nu la în­trebarea lor, şi ar fi zis: „Nu asta am vrut să spunem; nu am venit să întrebăm aceasta”. Dar ei, ca unii care au fost prinşi şi daţi pe faţă,

425 Cf. Marcu 12,13.

426 Luca 1, 66.

427 Cf. Luca 1, 65.

428 Ioan 1, 20.

160

au trecut la altă întrebare, zicând: „Atunci cine? Eşti tu Ilie?”429 Şi el a răspuns: „Nu sunt”. Şi pe acesta îl aşteptau să vină, după cum şi Hristos a zis. Pentru că, atunci când L-au întrebat ucenicii: „Cum spun cărturarii că Ilie trebuie să vină mai întâi?”, El a zis: „Ilie va veni şi va aşeza la loc toate”430.

Apoi L-au întrebat: „Eşti tu prorocul?”431 Şi a răspuns: „Nu”432. Şi totuşi era proroc. Atunci de ce a tăgăduit?Pentru că a căutat iarăşi la intenţia celor care întrebau. Căci ei aşteptau să vină un proroc aparte, potrivit celor spuse de Moise: „Vă va ridica Dom­nul Dumnezeu proroc dintre fraţii voştri ca şi mine. Pe Acela să-L ascultaţi”433. Iar Acela era Hristos. De aceea nu L-au întrebat: „Eşti tu proroc?” adică unul dintre cei mulţi -, ci au folosit ar­ticolul: „Eşti tu prorocul?” adică Cel propovăduit de Moise. De aceea el a tăgăduit [spunând] nu că nu este proroc, ci că nu este prorocul acela.

„Deci i-au zis: «Cine eşti? Ca să dăm un răspuns celor care ne-au trimis. Ce spui despre tine însuţi?»”434 Vezi că aceia erau tot mai înverşunaţi şi stăruitori, întrebându-l din nou şi nevoind să renunţe? Iar el, după ce a înlăturat mai întâi cu îngăduinţă bănu­ielile lor neadevărate, le-a dezvăluit adevărul. „Eu” zice - „sunt glasul celui care strigă în pustie435: «îndreptaţi calea Domnului»436, după cum a zis Isaia prorocul”437. De vreme ce a spus despre Hristos

429 Ioan 1, 21. Tradiţia sinoptică îl va identifica pe Ilie cu Ioan Botezătorul (cf. Marcu 9,13). Numai în izvoarele creştine prorocul Ilie apare ca înaintemergător al lui Mesia. Potrivit Maleahi 3, 23-24, iudeii credeau în revenirea profetului Ilie în vremurile eshatologice. Origen va explica pasajul prin aceea că Ioan Botezătorul a primit o parte din duhul dăruit lui Ilie, nu că ar fi fost reîncarnarea lui Ilie (Comentariu la Evanghelia după Ioan, 6,11-14).

430 Matei 17,10-11.

431 Se face referire la misteriosul profet mozaic din Deuteronomul 18, 18, care, potrivit tradiţiei rabinice, va avea autoritatea de a suspenda chiar unele prescripţii ale Legii moza­ice (cf. 1 Macabei 4, 46; 14, 41). Creştinismul a identificat acest profet cu Mântuitorul Iisus Hristos.

432 Ioan 1, 21.

433 Deuteronomul 18,15.

434 Ioan 1, 22.

435 Deşertul a avut un loc central în istoria Israelului (cf Osea 2,14).

436 „Pregătirea căii Domnului” este o caracterizare a misiunii Sfântului Ioan Botezătorul, care, prin propovăduirea sa, a „îndreptat” inimile şi minţile oamenilor spre a primi învăţătura lui Hristos (cf. Sfântul Grigorie cel Mare, 40 de omilii evanghelice, 6). Fericitul Augustin notează că Domnul Hristos nu putea avea ca herald decât pe cineva de talia lui Ioan (Comentariu la Evanghelia după Ioan, 2, 2-5).

437 Ioan 1, 23.

161

ceva măreţ şi înalt, a alergat numaidecât la proroc, datorită bănu­ielilor lor, şi a luat cuvintele de acolo, pentru că acela era vrednic de crezare.

„Şi trimişii erau dintre farisei” zice - „şi l-au întrebat şi i-au zis: «De ce botezi438, atunci, dacă nu eşti tu Hristosul, nici Ilie, nici prorocul?»”439 Vezi că nu degeaba spuneam că voiau să-l aducă aici? Dar nu au spus aceasta de la început, ca să nu se dea pe faţă înain­tea tuturor. Apoi, când [Ioan] a zis: „Nu sunt Hristosul”, voind ei iar să ascundă ceea ce dospea înlăuntrul lor, au trecut la Ilie şi la prorocul. Iar când a spus că nici vreunul dintre aceia nu este, fiind nedumeriţi, au aruncat masca şi, cu faţa descoperită, şi-au arătat intenţia vicleană, zicând: „Atunci de ce botezi dacă nu eşti tu Hris­tosul?” Apoi, voind iar să se ascundă, i-au adăugat şi pe ceilalţi, adică pe Ilie şi pe prorocul. De vreme ce nu au putut, prin linguşire, să-l facă să se poticnească, au crezut că vor putea prin învinuire să-l silească să spună [că este] ceea ce nu era. Dar nu au reuşit.

O, ce nebunie! O, ce îngâmfare şi curiozitate grăbită! Aţi fost trimişi ca să aflaţi de la el cine este şi de unde, şi îi mai puneţi şi legi? Aceasta era tot o cale prin care îl sileau să mărturisească că este Hristos. Dare l nici acum nu s-a revoltat, nici nu le-a spus, după cum era firesc, ceva de acest fel: „Voi îmi porunciţi şi îmi puneţi mie legi?” Nu, ci a arătat iar multă îngăduinţă, căci a zis: „Eu botez cu apă, dar în mijlocul vostru stă Cel pe care voi nu-L ştiţi. Acesta este Cel care vine după mine, Care înainte de mine a fost, Căruia nu sunt vrednic să-I dezleg cureaua încălţămintei”440.

3. Ce au avut iudeii de răspuns la acestea? Şi de această dată osânda împotriva lor este inevitabilă, învinuirea este fără iertare. Ei înşişi au aruncat sorţii împotriva lor. Cum şi în ce fel? L-au socotit pe Ioan vrednic de crezare şi sincer, pentru că îl credeau nu numai când mărturisea despre ceilalţi, ci şi când vorbea despre sine însuşi. Ştiţi doar că numai celor pe care îi socotim mai sinceri decât toţi le dăm crezare când vorbesc despre ei înşişi. Şi nu este aceasta singu­ra pricină care le-a închis gurile, ci şi intenţia cu care au venit la el.

438 Abluţiunile rituale pentru purificarea trupească şi spirituală constituiau practici comune religiilor orientale, elenistice şi iudaismului. Botezul lui Ioan este diferit, fiind un semn al convertirii şi al pocăinţei.

439 Ioan 1, 24-25.

440 Ioan 1, 26-27.

162

într-adevăr, au venit la el cu multă râvnă, chiar dacă mai apoi s-au schimbat. Aceste două lucruri le-a arătat Hristos, zicând: „Acela era făclia care arde şi voi aţi voit să vă veseliţi o clipă în lumina ei”441. De asemenea, şi răspunsul lui l-a făcut încă şi mai vrednic de creza­re. „Cel care nu caută slava lui” zice - „este adevărat şi nedreptate nu este în el.”442 într-adevăr, el nu a căutat [slava lui], ci i-a trimis la Altul. Şi cei care au fost trimişi erau dintre cei vrednici de crezare la ei şi ocupau locurile de frunte, aşa că nu aveau de nicăieri scăpare, nici scuză pentru necredinţa pe care au arătat-o faţă de Hristos. De ce nu aţi primit cele spuse de Ioan despre El? Voi i-aţi trimis pe cei care ocupau locurile de frunte, voi aţi întrebat prin ei, voi aţi auzit ce a răspuns Botezătorul. Aceia s-au arătat plini de curiozitate, au cercetat toate şi i-au numit pe cei pe care îi bănuiaţi voi a fi, iar el a mărturisit foarte deschis că nu este nici Hristos, nici Ilie, nici pro­rocul. Şi nu s-a oprit aici, ci i-a învăţat şi cine este el, vorbind, de asemenea, despre natura botezului său, [spunând] că [acest botez] este mic şi neînsemnat, nimic mai mult decât un botez cu apă. Apoi a arătat superioritatea botezului dat de Hristos. L-a adus de faţă şi pe prorocul Isaia, care a mărturisit cu mult timp în urmă. Acesta L-a numit pe El „Domn”, iar pe Ioan „slujitor” şi „supus” al Lui.

Ce vă mai trebuie? Nu [ar trebui] să credeţi în Cel mărturisit, să vă închinaţi Lui şi să îl recunoaşteţi ca Dumnezeu? Că această mărturie nu a fost făcută pentru a linguşi, ci potrivit cu adevărul, au arătat-o şi caracterul şi filosofia celui care a mărturisit. Aceasta se poate vedea şi din faptul că nimeni nu îl pune pe aproapele lui mai presus de sine, nici nu vrea să cedeze altuia cinstea dacă se poate să-i fie acordată lui, mai ales atunci când este vorba despre o cinste atât de mare. Nici măcar Ioan nu s-ar fi dat la o parte de la această mărturisire dacă Hristos nu ar fi fost Dumnezeu. Chiar dacă nu ar fi primit această cinste pentru sine, ca una care era prea mare pentru firea sa, totuşi nu ar fi atribuit-o unei alte firi de ase­menea umile.

„în mijlocul vostru se află Cel pe care voi nu-L ştiţi.” A spus aceasta pentru că era firesc să Se amestece cu poporul, ca unul dintre cei mulţi, de vreme ce El însuşi învăţa mereu despre ferirea de trufie şi îngâmfare. „A şti” se referă aici la o cunoaştere exactă,

441 Ioan 5, 35.

442 Ioan 7, 18

163

cum ar fi, de pildă, [a şti] cine este şi de unde este. Iar cuvintele: „Cel care vine după mine” le foloseşte mereu doar pentru a spune: „Să nu credeţi că botezul meu este totul. Dacă ar fi fost acest bo­tez desăvârşit, nu ar fi venit altul după mine să aducă un alt botez. Acesta al meu pregăteşte şi deschide calea aceluia. Cele ale noastre sunt umbră şi chip. Un altul trebuie să vină să adauge adevărul, însuşi faptul că vine după mine arată mai cu seamă vrednicia Lui, pentru că, dacă acest botez ar fi fost desăvârşit, nu ar fi fost nevoie de un al doilea”. „Mai înainte de mine a fost”, adică este mai cinstit, mai ales.

Apoi, ca să nu creadă ei că El este superior numai prin comparaţie, voind să arate că este fără de asemănare, a adăugat: „Căruia nu sunt vrednic să-I dezleg cureaua [încălţămintei]”, adică: „Nu numai că a fost mai înainte, ci în aşa fel este încât eu nu sunt vrednic a mă număra nici între cele mai de pe urmă slugi ale Lui” (pentru că a dezlega încălţămintea este ceva ce ţine de cea mai de pe urmă slujire).

Dacă Ioan nu era vrednic să-I dezlege cureaua Ioan, faţă de care niciunul dintre cei născuţi din femeie nu a fost mai mare443 -, atunci noi unde vom fi rânduiţi? Dacă cel care valora cât întreaga lume sau, mai degrabă, era mai mare decât aceasta căci zice: „Nu era lumea vrednică de ei”444 spune că nu este vrednic să fie rânduit nici între cei mai de pe urmă slujitori ai Lui, ce vom spune noi, cei plini de mii de rele, care atât de departe suntem de virtutea lui Ioan pe cât este cerul de pământ?

4. Ioan spune că nu este vrednic nici să-I dezlege cureaua încălţămintei, iar duşmanii adevărului445 de o atât de mare nebunie au fost cuprinşi, încât au spus că ei sunt vrednici să-L cunoască aşa cum Se cunoaşte El însuşi pe Sine446. Ce poate fi mai rău decât această nebunie? Ce poate fi mai nesăbuit decât această aroganţă? Bine a spus un înţelept că începutul mândriei este a nu-L cunoaşte pe Domnul447. Nici diavolul nu ar fi căzut şi nu ar fi ajuns astfel,

443 Cf. Matei 11,11.

444 Evrei 11, 38.

445 Este vorba despre adepţii lui Eunomius, episcop al Cizicului, şi partida arienilor radi­cali în general, principalii eretici vizaţi de polemica Sfântului Ioan Gură de Aur.

446 Una dintre afirmaţiile fundamentale ale doctrinei anomeilor.

447 înţelepciunea lui Isus Sirah 10, 12.

164

el care mai înainte nu era diavol, dacă nu ar fi suferit de această patimă. Ea l-a lipsit de acea îndrăzneală pe care o avea, ea l-a trimis în gheena, ea i s-a făcut pricină a tuturor relelor. Ea are putere în sine să distrugă orice virtute pe care o află în suflet: fie milostenie, fie rugăciune, fie post, fie oricare alta. „Căci ceea ce este înalt la oa­meni este urâciune înaintea Domnului”448, zice.

Aşadar, nu numai desfrânarea şi adulterul îi întinează pe cei care le practică, ci şi mândria ba chiar cu mult mai mult decât acelea. De ce? Pentru că, deşi desfrânarea este un rău de neiertat, cel care are această patimă poate aduce pofta drept scuză. Mândria însă nu poate afla vreo pricină sau vreun pretext de orice fel prin care să poată dobândi măcar o umbră de iertare. Aceasta nu este altceva decât nimicire a sufletului şi o boală foarte grea, care nu se naşte din altceva decât din nesocotinţă.

Nimic nu este mai lipsit de minte decât omul mândru, chiar de ar fi împresurat de bogăţii, chiar de ar fi dobândit din belşug înţelepciunea profană, chiar de ar avea stăpânire, chiar de ar deţine toate cele care le par oamenilor de dorit. Dacă cel care se mândreşte cu cele cu adevărat bune pierde, sărmanul şi nefericitul, plata tutu­ror acelora, atunci cel care se semeţeşte cu cele care de fapt nu sunt nimic şi se trufeşte cu umbra şi floarea ierbii449 (căci slava de aici asta este) cum să nu fie mai vrednic de râs decât toţi? Pentru că se poartă întocmai ca un om sărac şi nevoiaş care tot timpul se topeşte de foame, dar care se făleşte dacă se întâmplă să aibă într-o noapte un vis frumos.

Sărmanule şi nefericitule, sufletul tău este măcinat de cea mai grea boală şi eşti cuprins de cea mai de pe urmă sărăcie, iar tu te înfumurezi că ai atâţia şi atâţia talanţi de aur sau că ai mulţime de sclavi? Dar acestea nu sunt ale tale. Dacă nu dai crezare cuvinte­lor mele, învaţă din experienţa celor dinainte. Iar dacă eşti cuprins de o asemenea beţie încât nici din cele îndurate de ceilalţi nu poţi învăţa, aşteaptă puţin şi vei afla din cele ce ţi se vor întâmpla că nu vei avea niciun folos din acestea când, fiind pe moarte şi neavând în stăpânire nici măcar un ceas, nici măcar o clipită, laşi bunurile tale celor care sunt de faţă şi adesea chiar celor cărora nu vrei să le laşi. Mulţi nici nu au apucat să se folosească de ele, ci au plecat

448 Luca 16,15.

449 Cf. 1 Petru 1, 24.

165

[din această lume] pe neaşteptate. Au vrut să se bucure de ele, dar nu li s-a îngăduit, pentru că au fost luaţi de aici şi au fost siliţi să le cedeze celor cărora nu ar fi vrut să le dea.

Deci, ca să nu îndurăm acestea, încă de acum, când suntem zdraveni şi sănătoşi, să trimitem averile în cetatea noastră450. Numai aşa vom putea să ne bucurăm de ele, altminteri nicidecum. Astfel le vom aduna într-un loc ferit şi sigur. Căci nu există, nu există acolo nimic dintre cele ce ar putea să ne fie luate. Acolo nu există moarte, nu există testamente lumeşti, nu există urmaşi şi moştenitori, nici calomnii şi intrigi. Dar cel care pleacă de aici purtând cu sine multe bunuri [adevărate] va avea parte pururea de roadele lor. Deci cine este atât de nesăbuit încât să nu vrea să se bucure de averi care să fie ale lui pentru totdeauna?

Să strămutăm, dar, bogăţia noastră şi să o aşezăm acolo. Nu vom avea nevoie de catâri, de cămile, de care sau de corăbii pentru o astfel de strămutare. Ne-a eliberat Dumnezeu şi de această greuta­te. Avem nevoie doar de săraci, de şchiopi, de ciungi, de slăbănogi, de bolnavi. Ei se ocupă de această strămutare. Ei trimit banii în cer, ei îi duc pe cei care stăpânesc astfel de averi la moştenirea bunuri­lor veşnice. Fie ca noi toţi să avem parte de [această moştenire], cu harul şi iubirea de oameni ale Domnului nostru Iisus Hristos, prin Care şi cu Care fie slava Tatălui şi Sfântului Duh acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin.

450 Cf. Evrei 13,14.

Omilia 17

„Acestea se petreceau în Betania, dincolo de Iordan, unde boteza Ioan. A doua zi îl vede pe Iisus venind la el şi zice: «Iată Mielul lui Dumnezeu, Cel care ridică păcatul lumii».” (Ioan 1, 28-29)

1. Foarte bun lucru sunt a fi sincer şi a vorbi deschis, precum şi a pune toate pe locul al doilea faţă de mărturisirea lui Hristos. Atât de mare şi minunată este [această însuşire], încât Fiul lui Dum­nezeu cel Unul-Născut mărturiseşte pentru unul ca acesta înaintea Tatălui, deşi între cele două nu este acelaşi raport. Tu mărturiseşti pe pământ, iar El mărturiseşte în cer; tu mărturiseşti înaintea oa­menilor, iar El înaintea Tatălui şi a tuturor îngerilor.

Un astfel de om a fost Ioan, pentru că nu căuta la mulţime, la slavă sau la altceva din cele omeneşti, ci, nesocotind toate aces­tea, propovăduia tuturor cu libertatea cuvenită cele despre Hristos. Din acest motiv evanghelistul menţionează şi locul, ca să arate îndrăzneala celui care propovăduia cu glas puternic. Pentru că nu într-o casă sau într-un ungher sau în pustie, ci lângă Iordan, în mijlocul mulţimii, în prezenţa tuturor celor botezaţi de el (căci iudeii stăteau în preajma lui când boteza), a dat glas acelei minu­nate mărturisiri despre Hristos, pline de învăţături înalte, măreţe şi negrăite, spunând totodată că nu este vrednic să dezlege cureaua încălţămintei Lui.

Şi cum a făcut [evanghelistul] această menţiune? Spunând în continuare: „Acestea se petreceau în Betania”. Unele versiuni mai exacte spun: „în Betabara”451, pentru că Betania nu era dincolo de Iordan, nici în pustie, ci undeva aproape de Ierusalim.

451 Nu trebuie confundată această localitate cu Betania, cea de lângă Ierusalim, despre care se va vorbi în ultimele capitole din Evanghelie. Localizarea este incertă (Origen însuşi a căutat-o în zadar), de aceea unele manuscrise greceşti o înlocuiesc cu Betabara, care, probabil, este o eroare de copist.

167

Dar există încă o pricină pentru care menţionează locurile. De vreme ce nu urma să povestească fapte din vechime, ci unele ce se petrecuseră cu puţină vreme în urmă, îi face martori ai celor înfăţişate pe cei care au fost de faţă şi le-au văzut şi aduce drept dovadă şi locurile. Fiind încredinţat că nu a adăugat la cele spuse nimic de la el, ci a istorisit toate faptele cu simplitate şi potrivit adevărului, aduce de faţă mărturia locurilor, ca o dovadă deloc în­tâmplătoare a adevărului, după cum am spus.

„A doua zi îl vede pe Iisus venind la el şi zice: «Iată Mielul lui Dumnezeu, Care ridică păcatul lumii».”

Evangheliştii au împărţit între ei vremurile. Matei înfăţişează pe scurt anii de dinainte de întemniţarea Botezătorului Ioan şi se grăbeşte să treacă la cele ce au urmat, în vreme ce evanghelistul Ioan nu numai că nu prescurtează, dar chiar insistă asupra acelei perioade. Cel dintâi păstrează tăcerea cu privire la cele petrecute după venirea lui Iisus din pustie, cum ar fi cele grăite de Ioan, cele spuse de iudeii trimişi şi toate celelalte pe care le-a arătat pe scurt, trecând numaidecât la întemniţarea [lui Ioan]. Căci zice: „Auzind Iisus că Ioan a fost întemniţat, a plecat de acolo”452. Dar Ioan nu a făcut aşa, ci a păstrat tăcerea cu privire la mergerea în pustie despre care vorbeşte Matei. Povesteşte cele de după coborârea de pe mun­te şi, după ce insistă mult asupra lor, adaugă: „Căci Ioan nu fusese încă aruncat în închisoare”453.

„Şi de ce” întrebi tu - „vine Iisus la el acum şi de ce face aceas­ta nu doar o dată, ci de două ori?” Matei spune că era necesar să vină acolo pentru botez. Şi Iisus arată acest lucru, spunând în con­tinuare: „Aşa se cuvine nouă, să împlinim toată dreptatea”454. Iar Ioan arată că El a mai venit încă o dată după botez. Acest lucru l-a vădit, zicând: „Eu am văzut Duhul coborându-Se ca un porumbel şi rămânând peste El”455.

Deci de ce a venit la Ioan? Nu a venit la întâmplare, ci a venit anume la Ioan. Căci zice: „L-a văzut venind către el”. Deci de ce a venit? Ca să nu bănuiască cineva că, de vreme ce fusese botezat îm­preună cu mulţi alţii, S-a grăbit să vină la Ioan din aceeaşi pricină ca şi aceia, adică spre a-Şi mărturisi păcatele şi a Se spăla în râu spre

452 Matei 4,12.

453 Ioan 3, 24.

454 Matei 3,15.

455 Ioan 1, 32.

168

pocăinţă. De aceea a venit, făcându-l totodată şi pe Ioan să înlăture iar această bănuială, căci, atunci când acela a zis: „Iată Mielul lui Dumnezeu, Care ridică păcatul lumii”, a înlăturat cu totul bănuiala.

Aşadar, este foarte limpede că Acela care era atât de curat încât putea să dezlege chiar şi păcatele altora nu a venit să-Şi mărturi­sească păcatele, ci ca să dea prilej acelui minunat propovăduitor să facă mai temeinice, printr-o a doua afirmaţie, cele spuse ascultăto­rilor prima oară şi să mai adauge şi altele. Iar cuvântul „iată” este spus pentru că îl căutau adesea, încă de multă vreme, ca urmare a celor ce se spuseseră [despre El]. De aceea, atunci când El a fost de faţă, L-a arătat şi a zis: „Iată”, adică: „Acesta este Cel de demult căutat. Acesta este Mielul”. îl numeşte „miel” pentru a le aminti iudeilor de prorocia lui Isaia456 şi de umbra din vremea lui Moise, ca să-i aducă la adevăr mai degrabă prin prefigurare. Acel miel457 nu a luat asupra lui păcatul nimănui o dată pentru totdeauna, în vreme ce Acesta a luat păcatele întregii lumi. Aceasta era în primejdie de a pieri, iar El a izbăvit-o degrabă de mânia lui Dumnezeu.

2. „Acesta este Cel despre care am zis: «Cel care vine după mine a fost înaintea mea».”458 Vezi cum tâlcuieşte şi aici ceea ce a spus îna­inte? După ce îl numeşte „Miel” şi spune că „ridică păcatul lumii”, afirmă: „Mai înainte de mine a fost”, arătând că aceasta înseamnă „înainte” a ridica păcatele lumii şi a boteza în Duhul Sfânt. „Ve­nirea mea” - [spunea Ioan] - „nimic mai mult nu a adus decât ves­tirea Binefăcătorului de obşte şi botezul prin apă, dar venirea Lui a adus curăţirea tuturor oamenilor şi lucrarea Mângâietorului.”

„Acesta a fost înaintea mea”, adică „S-a arătat mai strălucit de­cât mine pentru că «mai înainte de mine era».” Să se ruşineze cei care au primit nebunia lui Pavel din Samosata, pentru că se împo­trivesc unui adevăr atât de evident.

„Şi eu nu îl ştiam.”459 Vezi cum face aici mărturia de netăgăduit arătând că aceasta nu ţine de vreo prietenie omenească, ci provine din descoperire dumnezeiască? „Eu nu îl ştiam”, zice. Atunci cum

456 Isaia 53, 7.

457 Din cadrul ritualului mozaic al Paştilor. Mielul Hristos, deşi răstignit, l-a ucis pe leul care adusese păcatul şi moartea în lume, adică pe diavolul (cf. Beda Venerabilul, Omilii la Evanghelii, 2, 7).

458 Ioan 1,15.

459 Ioan 1,31.

169

poţi fi un martor demn de crezare? Cum să-i înveţi pe ceilalţi ceea ce tu însuţi nu ştii? Dar el nu a spus: „Nu îl ştiu”, ci: „Nu îl ştiam”. Tocmai din această pricină este vrednic de crezare. Căci cum ar fi putut să caute să facă pe plac unuia pe care nu îl cunoştea?

„Dar ca să fie arătat lui Israel, de aceea am venit eu, botezând cu apă.”460 Aşadar, Acesta nu avea nevoie de botez, nici nu a avut spălarea aceea alt scop decât acela de a deschide drumul credinţei în Hristos pentru toţi ceilalţi. Pentru că nu a zis: „Am venit să botez ca să-i curăţesc pe cei botezaţi”, nici „ca să-i izbăvesc de păcate”, ci „ca să fie arătat lui Israel”.

Spune-mi: fără botez nu era cu putinţă să propovăduiască şi să atragă mulţimile? Ba da, dar aşa nu ar fi fost deloc uşor. Nu ar fi alergat toţi la el astfel dacă propovăduirea nu ar fi fost însoţită de botez, nici nu ar fi înţeles ei că Hristos este mai presus de el. Mulţimea a venit într-adevăr, dar nu ca să asculte ce spunea. Dar de ce? Ca să se boteze, mărturisindu-şi păcatele. Venind acolo, învăţau despre Hristos şi despre deosebirea dintre botezul [Lui şi cel al lui Ioan]. Botezul lui Ioan era mai însemnat decât cel iudaic şi de aceea alergau toţi la el, dar nu era desăvârşit461.

Aşadar, cum L-ai cunoscut? „Prin pogorârea Duhului”, zice. Şi, ca să nu creadă cineva că El avea nevoie de Duhul aşa cum noi avem, ascultă cum înlătură şi această bănuială arătând că pogorâ­rea Duhului s-a făcut numai pentru a-L vesti pe Hristos! Căci, după ce a zis: „Şi eu nu-L ştiam pe El”, a adăugat: „Dar Cel care m-a trimis să botez cu apă, Acela mi-a zis: «Peste Care vei vedea Duhul coborându-Se şi rămânând462 peste El, Acela este Cel care botează cu Duhul Sfânt»”463. Vezi că această lucrare a Duhului s-a făcut ca să-L arate pe Hristos?

Mărturia lui Ioan era de netăgăduit, dar, voind să o facă şi mai vrednică de crezare, a adus-o la Dumnezeu şi la Sfântul Duh. De vreme ce Ioan a mărturisit ceva atât de măreţ şi minunat, în măsură să-i facă pe toţi ascultătorii să se mire, anume că Acela sigur ridică

460 Ioan 1, 31.

461 Acesta a fost temporar şi a încetat odată cu botezul adus de Hristos. Mântuitorul S-a botezat pentru a da pildă şi altora să primească botezul Său (cf Fericitul Augustin, Comentariu la Evanghelia după Ioan, 4,14).

462 Duhul Sfânt S-a pogorât peste natura umană a lui Hristos, ca şi noi, la rândul nostru, să putem primi Acelaşi Duh Sfânt (cf. Sfântul Chiril al Alexandriei, Comentariu la Evanghelia după Ioan, 2,1).

463 Ioan 1, 33.

170

păcatele întregii lumi şi că măreţia darului este de ajuns pentru o atât de înaltă ispăşire, a adus apoi aceste dovezi. Iar dovezile de­monstrează că este Fiu al lui Dumnezeu, că nu a avut nevoie de botez şi că pogorârea Duhului s-a săvârşit numai ca să-L facă pe El cunoscut. Căci nu era în puterea lui Ioan a da Duhul, şi acest lucru l-au arătat cei botezaţi de el când au zis: „Dar nici nu am auzit că există Duh Sfânt”464. Aşadar, Hristos nu avea nevoie de botez, nici de cel al lui Ioan, nici de vreun altul, ci mai degrabă botezul avea nevoie de puterea lui Hristos. Ceea ce îi lipsea [acelui botez] era fundamentul tuturor lucrurilor bune, şi anume ca cel botezat să se învrednicească de venirea Duhului. Deci ceea ce a adus El în plus atunci când a venit a fost acest dar al Duhului.

„Şi a mărturisit Ioan, zicând: «Am văzut Duhul coborându-Se ca un porumbel şi rămânând peste El. Şi eu nu-L ştiam pe El, dar Cel care m-a trimis să botez cu apă, Acela mi-a zis: Peste care vei vedea Duhul coborându-Se şi rămânând peste El, Acela este Cel care botează cu Duhul Sfânt. Şi eu am văzut şi am mărturisit că Acesta este Fiul lui Dumnezeu».”465 Repetă mereu: „Nu-L ştiam pe El” nu la întâmplare şi în zadar, ci pentru că era rudă cu El după trup. Căci zice: „Iată, Elisabeta, rudenia ta, a zămislit şi ea fiu”466. Deci ca să nu se creadă că vrea să-I facă o favoare datorită înrudirii dintre ei spune mereu: „Nu-L ştiam pe El”. Şi pe drept cuvânt a spus aşa, pentru că el a petrecut în pustie toată vremea, departe de casa părintească467.

Dar, dacă nu-L ştia mai înainte de coborârea Duhului şi dacă atunci L-a cunoscut prima oară, de ce mai înainte de botez îl oprea zicând: „Eu am nevoie să fiu botezat de Tine”468? Căci aceasta este o dovadă că îl ştia foarte bine. Dar nu-L ştia dinainte, nici de multă vreme. Şi era firesc să fie aşa, pentru că minunile petrecute pe când El era copil, cum ar fi cele cu magii şi alte asemenea, se petrecuseră cu mult timp înainte, pe când şi Ioan era copil. Apoi, de vreme ce trecuse multă vreme, era firesc să fie tuturor necunoscut. Dacă ar fi

464 Faptele 19, 2.

465 Ioan 1, 32-34.

466 Luca 1, 36.

467 Textul a pus probleme exegeţilor. Fericitul Augustin găseşte o soluţie mai plauzibilă: Ioan Botezătorul îl cunoştea pe Mesia-Hristos, dar nu ştia că Acesta este Cel care botează cu Duhul Sfânt (Comentariu la Evanghelia după Ioan, 5, 2).

468 Matei 3,14.

171

fost cunoscut, nu ar fi zis [Ioan]: „Ca să fie arătat lui Israel, de aceea am venit eu botezând”.

3. Aşadar, de aici se vede că acele minuni despre care se spune că le-ar fi făcut Hristos în copilărie sunt minciuni şi născociri ale unora. Dacă ar fi început să facă minuni încă de la cei dintâi ani ai săi, nici lui Ioan nu i-ar fi fost necunoscut, nici ceilalţi din mulţime nu ar fi avut nevoie de un învăţător care să li-L arate. Acum el însuşi spune că pentru aceasta a venit: „Ca să fie arătat lui Israel”. Şi tot din această pricină a zis: „Eu am nevoie să fiu botezat de Tine”. Apoi, când L-a cunoscut mai limpede, L-a propovăduit mulţimilor, zi­când: „«Acesta este Cel despre care am zis: După mine vine un băr­bat care a fost înainte de mine »469, pentru că şi «Cel care m-a trimis să botez cu apă» de aceea m-a trimis - «ca El să fie arătat lui Israel»”. Acesta i L-a descoperit încă mai înainte de pogorârea Duhului.

De aceea şi mai înainte de a veni El Ioan a zis: „După mine vine Cel care înainte de mine a fost”. Deci nu-L ştia pe El mai înainte de a veni la Iordan şi de a-i fi botezat pe toţi, ci L-a cunoscut doar atunci când El urma să fie botezat, pentru că Tatăl L-a descoperit prorocului şi, atunci când El Se boteza, Duhul L-a arătat iudeilor pentru care s-a şi săvârşit pogorârea Duhului.

Ca să nu fie dispreţuită mărturia lui Ioan atunci când spunea: „Mai înainte de mine era”470 şi „El botează cu Duhul”471 şi „El ju­decă lumea”472, a trimis şi Tatăl glas care să-L vestească pe Fiul, iar Duhul a venit peste El, aducând glasul asupra capului lui Hristos. De vreme ce unul boteza, iar celălalt era botezat, ca să nu creadă cineva dintre cei prezenţi că acele cuvinte s-au spus despre Ioan, a venit Duhul pentru a înlătura o asemenea bănuială. Deci, când a spus: „Nu-L ştiam pe El”, s-a referit la vremea dinainte, nu la cea apropiată botezului. Altfel, cum L-ar fi oprit zicând: „Eu am nevoie să fiu botezat de Tine”? Cum ar fi spus şi altele asemenea despre El?

„Atunci de ce nu au crezut iudeii”, întrebi tu, „fiindcă nu numai Ioan a văzut Duhul în chip de porumbel?”473 Da, au văzut, dar unele

469 Ioan 1, 30.

470 Ioan 1,15.

471 Cf. Ioan 1, 33.

472 Cf. Matei 3,12.

473 Sfântul Chiril al Ierusalimului face o analogie cu porumbelul trimis de Noe spre a veri­fica apariţia uscatului după potop (Filon de Alexandria, în Despre schimbarea numelor, 42, afirmase că porumbelul este un simbol al cuvântării prudente): Hristos este adevăratul Noe care dăruieşte tuturor pe Duhul Sfânt, izbăvindu-i din potopul păcatului (Cuvântări catehetice, 17, 9-10). Acelaşi porumbel, simbol al păcii şi o mustrare a ereticilor şi schisma­ticilor care sfâşie Biserica (cf. Fericitul Augustin, Comentariu la Evanghelia după Ioan, 5,12), este o alegorie a Bisericii, potrivit pasajului din Cântarea Cântărilor 6, 9.

172

ca acestea au nevoie nu numai de ochii trupului, ci mai mult decât aceştia, de vederea minţii, pentru ca lucrul [real] să nu fie socotit nălucire deşartă. Dacă cei care L-au văzut săvârşind minuni, atingându-se cu mâinile Sale de cei bolnavi şi de cei morţi şi aducându-i astfel la viaţă şi la sănătate, au fost atât de îmbătaţi de pizmă încât afirmau lucruri opuse celor pe care le vedeau, atunci cum ar fi putut ei să înlăture necredinţa doar de pe urma venirii Duhului?

Unii spun că nu toţi au văzut, ci numai Ioan şi cei care erau într-o stare mai înaltă. Chiar dacă era cu putinţă a vedea chiar şi cu ochii sensibili coborârea Duhului în chip de porumbel, asta nu înseamnă neapărat că acest lucru a fost limpede văzut de toţi. Şi Zaharia a văzut multe în chip simţit474, şi Daniel475, şi Iezechiel476, şi nu au avut pe nimeni părtaş la vedeniile lor. Şi Moise a văzut multe, aşa cum nimeni altul nu a văzut. Nici schimbarea care a avut loc pe munte, nu toţi ucenicii s-au învrednicit [a o vedea]477. Nici în vremea învierii nu L-au văzut toţi; acest lucru îl arată lă­murit Luca, spunând că S-a arătat „martorilor dinainte rânduiţi de Dumnezeu”478.

„Şi eu am văzut şi am mărturisit că Acesta este Fiul lui Dumnezeu.”479 Unde a mărturisit că Acesta este Fiul lui Dumnezeu? L-a numit „Miel”, a spus că El va boteza cu Duh, dar nicăieri nu a zis că este Fiul lui Dumnezeu. Nici ceilalţi evanghelişti nu notează că ar fi spus ceva după botez, ci vorbesc despre minunile săvârşite de Hristos după întemniţarea lui Ioan, trecând sub tăcere cele petrecute între timp.

De aici înţelegem în chip firesc că şi acestea şi multe altele au fost lăsate la o parte. Acest lucru şi evanghelistul însuşi l-a arătat la sfârşitul scrierii sale480. Atât de mult s-au ferit să nu facă afirmaţii

474 Cf. Luca 1,11-12.

475 Cf. Daniel 7,1; 8,1.

476 Cf. Iezechiel 1.

477 Cf. Matei 17,1-2.

478 Faptele 10, 41.

479 Ioan 1, 34.

480 Cf. Ioan 21, 25.

173

măreţe despre El, încât cele ce păreau dezonorabile toţi într-un glas le-au expus amănunţit şi nu vei putea afla pe vreunul dintre ei care să fi lăsat la o parte ceva dintre acestea. Dintre minuni însă, pe une­le le-au lăsat unii altora, pe altele le-au trecut toţi sub tăcere.

Nu am spus acestea la întâmplare, ci spre a-i ruşina pe păgâni. Această dovadă este suficientă pentru a arăta că [evangheliştii] au fost iubitori de adevăr şi nu au spus nimic doar pentru a face pe plac cuiva. Cu acest argument, alături de altele, veţi putea să vă întrarmaţi împotriva acelora. Dar fiţi cu luare-aminte, pentru că ar fi absurd ca, în timp ce doctorul, curelarul, ţesătorul şi toţi ceilalţi meşteşugari luptă cu sârguinţă în favoarea meseriei lor, cel care mărturiseşte că este creştin să nu poată spune niciun cuvânt în favoarea credinţei lui! Dacă acelea sunt trecute cu vederea, paguba pricinuită este doar bănească, dar lipsa de grijă faţă de acestea va­tămă sufletul însuşi. Noi însă ne aflăm într-o stare atât de ticăloasă încât arătăm toată râvna pentru cele dintâi, iar pe cele necesare, care sunt temelie a mântuirii noastre, le dispreţuim ca şi când nu ar avea nicio valoare.

4. De aceea păgânii nu înţeleg numaidecât că rătăcirea lor este de râs. Ei, fiind în minciună, fac orice pentru a ascunde josnicia învăţăturilor lor, iar noi, care suntem slujitori ai adevărului, nu pu­tem nici măcar să deschidem gura. Atunci cum să nu ne ocărască pentru multa neputinţă a învăţăturii noastre? Cum să nu creadă că învăţăturile noastre sunt înşelăciune şi nerozie? Cum să nu-L hulească pe Hristos ca pe un prefăcut şi înşelător care se foloseşte de lipsa de minte a multora pentru a-i amăgi? Noi suntem vinovaţi pentru această hulă, pentru că nu vrem să ne instruim în cele ce ţin de credinţa noastră, ci, socotind că acestea sunt lucruri secundare, ne îngrijim de cele pământeşti.

Şi cel care admiră un dansator sau un conducător de car sau un luptător cu fiarele face tot posibilul ca să îl susţină şi să nu ple­ce ruşinat. îi aduce numeroase laude, îl apără în faţa celor care îl acuză şi rosteşte nenumărate batjocuri la adresa adversarilor. Dar, când e nevoie să vorbească în apărarea creştinismului, toţi îşi plea­că capetele scărpinându-se şi căscând şi pleacă ruşinaţi.

Cum să nu fiţi vrednici de toată mânia când pentru voi Hristos Se arată mai puţin cinstit şi decât un dansator? Spre apărarea fap­telor acelora născociţi mii de argumente, măcar că sunt cât se poate

174

de jalnice, iar pentru minunile lui Hristos, deşi au atras întreaga lume, nici nu vă gândiţi să purtaţi de grijă.

Credem în Tatăl şi în Fiul şi în Sfântul Duh, în învierea tru­pului, în viaţa veşnică. Dar, dacă unul dintre păgâni v-ar întreba: „Cine este Acest Tată? Cine e Fiul? Cine e Duhul Sfânt? Şi de ce ne învinuiţi de politeism câtă vreme şi voi vorbiţi de trei dumnezei?”, ce veţi spune? Ce veţi răspunde? Cum veţi respinge atacul acestor vorbe? Şi, în timp ce voi veţi tăcea, vă vor pune o altă întrebare: „Până la urmă, ce este învierea? Oare vom învia cu acest trup, sau cu altul? Dacă vom învia în acest trup, atunci de ce mai este nevoie să se descompună?” Ce veţi răspunde la acestea? Dar dacă va spune: „De ce a venit Hristos acum, şi nu mai înainte? Acum S-a gândit să poarte grijă de oameni, iar în toată vremea dinainte ne-a trecut cu vederea”? Dacă, pe lângă acestea, vor pune şi alte întrebări încă şi mai grele? Dar nu este de trebuinţă să expunem multe întrebări una după alta fără să dăm răspunsurile, ca să nu fie vătămaţi astfel cei care sunt mai simpli. Cele spuse deja sunt de ajuns pentru a ri­sipi somnolenţa voastră. Dacă ei întreabă acestea, iar voi nu puteţi nici măcar să auziţi aceste vorbe, spune-mi: oare va fi mică pedeap­sa de care vom avea parte, de vreme ce suntem vinovaţi de o atât de mare rătăcire a celor care zac în întuneric?

Dacă aţi avea timp liber din destul, aş vrea să aduc înain­tea voastră a tuturor o carte a unui neevlavios filosof păgân care vorbeşte împotriva noastră, precum şi cea a unuia mai bătrân decât el481, pentru ca măcar aşa să vă trezesc şi să vă scot din multa voastră nepăsare. Dacă aceia atât de veghetori s-au arătat în strădania de a vorbi împotriva voastră, cum vom fi vrednici de iertare noi, dacă nici măcar nu vom respinge atacurile îndreptate împotriva noas­tră? De ce, dar, am fost şi amăgiţi pe deasupra? Nu auzi ce spune apostolul: „Fiţi gata să răspundeţi oricui vă cere socoteală despre nădejdea voastră”482? Şi Pavel ne aduce acelaşi îndemn, zicând: „Cuvântul lui Hristos să locuiască întru voi din belşug”483. Dar ce răspund la acestea cei care sunt mai lipsiţi de minte şi decât bărzăunii? „Binecuvântat este orice suflet simplu.” Şi: „Cel care umblă

481 Identificarea acestora este incertă. Probabil se face referire la împăratul Iulian Apostatul şi Porphyrios.

482 1 Petru 3,15.

483 Coloseni 3,16.

175

întru simplitate umblă pe cale sigură”484. De fapt, aceasta este pri­cina tuturor relelor: faptul că cei mai mulţi nu ştiu să pună înainte mărturiile din Scripturi aşa cum este corect. Pentru că aici nu se referă la cel fără minte, nici la cel care nu ştie nimic, ci la cel fără viclenie, la cel care nu face rău, la cel chibzuit. Dacă ar fi aşa [cum spun ei], în zadar s-ar fi spus: „Fiţi înţelepţi ca şerpii şi nevinovaţi ca porumbeii”485.

Dar de ce trebuie să spun acestea, de vreme ce această discuţie nu duce acolo unde trebuie? Pe lângă cele spuse deja, nici în alte privinţe nu suntem drepţi (mă refer la cele ce ţin de trăirea şi vieţuirea noastră), ci suntem cu totul ticăloşi şi vrednici de râs, fi­ind mereu gata să dăm vina unii pe alţii, dar trândavi când e vorba să îndreptăm cele pentru care suntem învinuiţi şi acuzaţi.

De aceea vă îndemn ca măcar acum să luăm seama la noi înşine şi să nu ne limităm doar la a pune vina asupra noastră, pentru că acest lucru nu este de ajuns pentru a-L face milostiv pe Dumnezeu, ci să ne străduim a arăta în toate o schimbare în bine, pentru ca, trăind spre slava lui Dumnezeu, să ne bucurăm la rândul nostru de slava ce va să fie. Fie ca noi toţi să dobândim aceasta cu harul şi iu­birea de oameni ale Domnului nostru Iisus Hristos, Căruia fie slava şi stăpânirea în vecii vecilor. Amin.

484 Pildele 10, 9.

485 Matei 10,16.

Omilia 18

„A doua zi iarăşi stătea Ioan cu doi dintre ucenicii lui. Şi, privind pe Iisus, Care trecea, a zis: «Iată Mielul lui Dumnezeu!» Şi cei doi ucenici l-au auzit când a spus aceas­ta şi au mers după El.” (Ioan 1, 35-37)

1. Firea omenească este cumva leneşă şi înclină lesne spre pierzare, nu pentru că aşa a fost făcută, ci pentru că voinţa ei este leneşă. De aceea are nevoie să i se aducă aminte mereu. Din această pricină şi Pavel, atunci când a scris filipenilor, a zis: „Ca să vă scriu aceleaşi lucruri mie nu-mi este anevoie, iar vouă vă este de folos”486.

Pământul, odată ce primeşte seminţele, de îndată face să apară roadele şi nu are nevoie de o a doua însămânţare. Dar cu sufletul vostru nu [se întâmplă] aşa, ci este de dorit să fie însămânţat adesea şi să i se arate multă grijă ca să poată măcar o dată să dea la iveală rodul. La început cuvintele se aşază cu anevoie în minte, pentru că pământul este tare şi năpădit de mii de spini şi sunt mulţi cei care uneltesc şi răpesc seminţele. Apoi, după ce se fixează şi formează rădăcini, au nevoie de aceeaşi grijă ca să ajungă la maturitate şi, odată ce au ajuns, să rămână tefere şi să nu primească vătămare de nicăieri.

De asemenea, în cazul seminţelor, atunci când se formează spicul şi prinde putere, cu uşurinţă se fereşte şi de mălură şi de se­cetă şi de toate celelalte rele. Dar în cazul dogmelor nu este aşa, ci, şi după ce totul a ajuns la desăvârşire, adesea fie şi numai o singură furtună sau vifor venind asupra lor le vatămă, fie printr-o greutate ce se iveşte, fie prin uneltirile unor oameni care ştiu cum să amă­gească, fie prin alte ispite de tot felul care se abat asupra lor.

Nu am spus acestea la întâmplare, ci pentru ca, atunci când îl auzi pe Ioan repetând mereu aceleaşi cuvinte, să nu-l învinuieşti de flecăreală, nici să nu crezi că ceea ce spune este de prisos şi obosi­tor. Desigur, el voia ca, odată ce a vorbit, să fie auzit, dar, de vreme ce mulţi, pentru multa lor dormitare, nu luau aminte de la înce­put la cuvintele lui, îi trezeşte rostind a doua oară aceleaşi cuvinte. Ia gândeşte-te! El a zis: „Cel care vine după mine a fost înaintea mea”487; şi: „Nu sunt vrednic să dezleg cureaua încălţămintei Lui”488; şi: „Acesta va boteza cu Duh Sfânt şi cu foc”489; şi: „Am văzut Duhul coborând ca un porumbel şi rămânând peste El”490. Şi a mărturisit că „Acesta este Fiul lui Dumnezeu”491.

Nimeni nu a fost atent, nici nu a întrebat: „De ce spui acestea şi pentru cine şi din ce motiv?” De asemenea, a zis: „Iată Mielul lui Dumnezeu, Care ridică păcatul lumii”492. Dar nici aşa nu a atins împietrirea lor. De aceea era nevoit să repete mereu aceleaşi lu­cruri, ca şi când ar cultiva un pământ tare şi vârtos. Folosindu-se de cuvânt ca de un plug, trezea mintea împietrită, pentru ca seminţele să poată pătrunde. De aceea nu a lungit cuvântul, fiindcă pentru un singur lucru se sârguia: să-i aducă la Hristos şi să-i unească cu EL. Ştia că, dacă vor primi acest lucru şi vor fi înduplecaţi, nu vor mai avea nevoie de mărturia lui despre EL Ceea ce s-a şi întâmplat.

Dacă samaritenii au spus femeii după ce L-au auzit: „Credem nu numai pentru cuvântul tău, căci noi înşine ştim că Acesta este Mântuitorul lumii, Hristos”493, mult mai repede trebuie să fi fost înduplecaţi ucenicii, ceea ce s-a şi întâmplat cu adevărat. Căci, ve­nind şi ascultându-[L] într-o seară, nu s-au mai întors la Ioan, ci s-au alipit de El, astfel încât au luat asupra lor slujirea lui Ioan şi L-au mărturisit ei înşişi. „Acesta l-a găsit” zice - „pe fratele său, Simon, şi i-a zis: «L-am găsit pe Mesia» (care se tâlcuieşte «Hristos»).”494

Ia aminte şi la aceasta! Când a zis: „Cel care vine după mine a fost înainte de mine” şi: „Nu sunt vrednic să dezleg cureaua

487 Ioan 1,15.

488 Ioan 1, 27.

489 Matei 3,11.

490 Ioan 1, 32.

491 Ioan 1, 34.

492 Ioan 1, 29.

493 Ioan 4, 42.

494 Ioan 1, 41. Hristos (în greceşte „uns”) este un calc după ebraicul Maşiah - „uns, con­sacrat”. Pe parcursul Evangheliei după Ioan vom observa o constantă tensiune între aşteptările iudeilor contemporani şi persoana şi viaţa Mântuitorului, Care nu va fi Mesia războinic şi liderul statal aşteptat.

178

încălţămintei Lui”, pe nimeni nu a atras. Dar, când a vorbit despre iconomie şi a coborât cuvântarea la o treaptă mai joasă, atunci uce­nicii L-au urmat pe Hristos.

Nu este acesta singurul lucru care se poate vedea de aici, ci şi faptul că cei mai mulţi nu sunt atraşi atunci când se spune ceva măreţ şi înalt despre Dumnezeu, ca atunci când se spune că este bun şi iubitor de oameni sau se face referire la ceva ce priveşte mântuirea oamenilor care ascultă. Aşadar, atunci când au auzit că „ridică păcatul lumii”, au alergat [la El] numaidecât. Căci şi-au zis: „Dacă este cu putinţă să ne fie şterse păcatele, de ce să amânăm? Este aici de faţă Cel care ne va elibera fără ca noi să depunem vreun efort”. Nu ar fi cea mai de pe urmă nebunie să trecem cu vederea un asemenea dar? Să asculte aceasta catehumenii care amână până la ultima suflare mântuirea lor495!

„Iarăşi stătea Ioan” spune - „şi a zis: «Iată Mielul lui Dum­nezeu!»” Hristos nu a spus nimic, dar Ioan a spus tot. Aşa se în­tâmplă şi în cazul mirelui. El însuşi nu spune nimic către mireasă la început, ci stă în tăcere, în timp ce unii îl fac cunoscut miresei şi pe mireasă lui, iar alţii i-o încredinţează. Ea îi este arătată doar şi el pleacă luând-o cu sine fără să o fi câştigat el, ci fiindu-i dată de altul. Dar, după ce o ia pe cea care i-a fost dată, se poartă cu ea în aşa fel încât ea nu-şi mai aminteşte de cei care au mijlocit logodna.

Aşa s-a întâmplat şi cu Hristos. A venit să Se logodească cu Biserica, dar El însuşi nu a spus nimic, ci doar a venit. Iar prietenul Lui, Ioan, a pus dreapta miresei în dreapta Lui, încredinţându-I prin cuvinte sufletele oamenilor. Deci, după ce i-a luat El însuşi la Sine, S-a purtat cu ei astfel încât nu s-au mai întors la cel care i-a încredinţat Lui.

2. Pe lângă aceasta, mai este aici încă ceva care trebuie obser­vat. Aşa cum în cazul nunţii nu fata merge la mire, ci el se grăbeşte către ea, chiar şi fiu de împărat de ar fi, chiar dacă ar urma să se lo­godească cu o fată neînsemnată sau cu o slujitoare alungată, aşa s-a întâmplat şi aici. Nu s-a înălţat firea oamenilor la cer, ci El însuşi a venit la ea, deşi era dispreţuită şi neînsemnată, şi, după ce s-a

495 Aluzie la practica amânării botezului cât mai mult timp cu putinţă pentru a fi iertat de păcatele săvârşite în timpul vieţii.

179

săvârşit nunta, nu a îngăduit ca ea să mai rămână aici, ci, luând-o, a dus-o la casa părintească.

De ce Ioan nu îi ia pe ucenicii săi de-o parte pentru a le vorbi despre aceasta şi a-i încredinţa apoi lui Hristos, ci le spune public de faţă cu toţi: „Iată Mielul lui Dumnezeu”? Ca să nu se creadă că această lucrare este un complot. Dacă, după ce ar fi fost sfătuiţi de el de-o parte, ar fi plecat, ca şi când i-ar fi făcut lui o favoare, poate că s-ar fi răzgândit curând. Acum însă, după ce au primit să-L ur­meze în urma învăţăturii ce s-a făcut în public, au rămas ucenici statornici, ca unii care L-au urmat nu doar pentru a-i face pe plac învăţătorului, ci cu sinceritate şi căutând spre folosul lor496.

Toţi prorocii şi apostolii L-au propovăduit nefiind El de faţă, cei dintâi mai înainte de venirea Sa în trup, iar ceilalţi după înălţare, Ioan însă este singurul [care L-a propovăduit] fiind El de faţă. De aceea se numeşte pe sine „prieten al Mirelui”497, pentru că el este singurul care a luat parte la nuntă. El toate le-a făcut şi le-a îm­plinit; el a pus început lucrării. „Şi, privind pe Iisus, Care trecea, a zis: «Iată Mielul lui Dumnezeu!»” A spus aceasta pentru a arăta că mărturisea nu numai cu glasul, ci şi cu ochii, şi se minuna de Hristos, bucurându-se şi veselindu-se. Dar deocamdată nu dă glas îndemnului, ci numai se minunează şi este uimit de Cel care era de faţă. De asemenea, le dezvăluie tuturor darul pe care Acela l-a adus şi felul curăţirii. Căci „mielul” simbolizează aceste două lucruri.

Şi nu a spus: „Cel care va ridica” sau: „Cel care a ridicat”, ci: „Cel care ridică păcatele lumii”, pentru că El face aceasta pururea. Căci nu numai atunci când a pătimit a făcut aceasta, ci de atunci până acum El ridică păcatele, nu răstignindu-Se mereu (căci a adus o singură jertfă pentru păcate), ci curăţind mereu prin acea unică jertfă.

Aşadar, după cum „Cuvântul” ne arată firea Sa aparte, iar „Fiul” indică faptul că este deosebit de ceilalţi, tot aşa şi „Mielul”, şi „Hris­tosul”, şi „Prorocul”, şi „Lumina cea adevărată”, şi „Păstorul cel bun”, şi toate numirile care I s-au dat, însoţite de articol, arată ceva cu totul aparte. Pentru că au existat mulţi miei şi proroci şi hristoşi şi

496 Biografii filosofilor antici consemnează situaţii remarcabile când un filosof faimos, impresionat de un alt maestru, îşi îndeamnă discipolii să îl urmeze pe acesta, de pildă Antistene şi Socrate, Zenon şi Xenofon ş.a. (cf. Diogenes Laertios, Despre vieţile şi doc­trinele filosofilor, 6,1; 7,1).

497 Cf. Ioan 3, 29.

180

fii, dar El Se deosebeşte cu mult de toţi aceia. Şi nu numai articolul întăreşte aceasta, ci şi adăugirea „Unul-Născut”, căci El nu are ni­mic în comun cu creaţia.

Iar dacă i se pare cuiva că era nepotrivit ca acestea să se fi spus la ceasul al zecelea498 (căci acest ceas al zilei era atunci, pentru că spune: „Era ca la ceasul al zecelea”499), mie unuia mi se pare că unul ca acesta greşeşte foarte mult. Sigur că, pentru cei mai mulţi, şi mai cu seamă pentru cei care sunt robi trupului, vremea de după masă nu este foarte potrivită pentru lucruri importante, pentru că inima este îngreunată de mâncare. Aici însă este vorba despre un bărbat care nu se împărtăşea de hrana obişnuită, ci chiar şi seara petrecea cu o asemenea înfrânare cum noi nu avem nici dimineaţa, sau chiar mai mare (pentru că, în cazul nostru, rămăşiţele [nemis­tuite] din masa de seară pricinuiesc năluciri sufletului, dar el nu şi-a îngreunat corabia cu nimic dintre acestea). De aceea era firesc să poată vorbi despre acestea după-amiaza târziu. În plus, şi atunci când petrecea în pustia de lângă Iordan, veneau acolo toţi pentru botez cu multă înflăcărare şi puţin se preocupau de cele necesare vieţii, aşa cum şi în preajma lui Hristos au rămas vreme de trei zile flămânzi500.

Aceasta este lucrarea unui propovăduitor râvnitor şi a unui lu­crător osârdnic: să nu se retragă până ce nu vede că a prins rădăcini cuvântul sădit. Atunci de ce nu a străbătut toată Iudeea pentru a-L propovădui, ci stătea lângă râu, aşteptându-L să vină, ca să-L arate atunci când a fost de faţă? Pentru că a vrut să facă aceasta prin fap­te. Strădania lui era doar aceea de a-L face cunoscut şi de a convinge măcar pe câţiva să asculte despre viaţa veşnică.

A lăsat în seama Lui mărturia mai mare aceea prin fapte -, după cum El însuşi zice: „Eu nu de la om iau mărturia. Căci lucru­rile pe care Mi le-a dat Tatăl [ca să le săvârşesc], acestea sunt cele care mărturisesc despre Mine”501. Vezi, dar, că această [cale] era mai roditoare! El a adus o mică scânteie şi de îndată văpaia s-a ridicat până sus. Astfel, cei care mai înainte nici nu luau seama la spusele lui au zis mai târziu: „Toate câte a zis Ioan sunt adevărate”502.

498 Ora 16.

499 Ioan 1, 39.

500 Cf. Matei 15, 32.

501 Ioan 5, 34, 36.

502 Ioan 10, 41.

181

3. De altfel, dacă ar fi spus acestea străbătând [cetăţile], ar fi părut că cele săvârşite sunt urmare a unei strădanii omeneşti şi propovăduirea ar fi fost acoperită de bănuială.

„Şi cei doi ucenici au auzit şi au mers după El.” Mai avea şi alţi ucenici, dar aceia nu numai că nu L-au urmat, ci au prins şi invidie faţă de EL Căci au zis: „Rabbi503, Acela care era cu tine dincolo de Iordan, despre care tu ai mărturisit, iată El botează şi toţi se duc la El”504. Şi altădată au venit şi i-au adus învinuiri: „De ce noi postim şi ucenicii Tăi nu postesc?”505 Dar cei care au fost mai buni decât ceilalţi nu au avut o astfel de purtare, ci de îndată ce au auzit L-au urmat.

L-au urmat nu ca unii care s-au lepădat de învăţătorul lor, ci, dimpotrivă, ca unii care au fost înduplecaţi de el, şi au adus o do­vadă foarte puternică a faptului că au făcut aceasta în urma unei drepte discerneri a argumentelor [lui]. Căci nu au făcut astfel pen­tru că au fost îndemnaţi aşa cum s-ar putea bănui -, ci L-au urmat doar pentru că Ioan le-a spus dinainte ceea ce va fi, anume că Acela va boteza cu Duh Sfânt. Aşadar, nu s-au lepădat de învăţătorul lor, ci au voit să afle ce aduce Hristos în plus faţă de Ioan.

Şi iată că râvna lor a fost însoţită şi de sfială. Căci nu L-au între­bat pe Iisus de îndată ce au venit despre lucruri importante şi măreţe, nici nu au făcut aceasta în public, de faţă cu toţi, nici pur şi simplu şi la întâmplare, ci au căutat să-I vorbească de-o parte. Ştiau că vorbele învăţătorului nu erau semn al smereniei, ci al adevărului.

„Unul dintre cei doi care auziseră de la Ioan şi veniseră după El era Andrei, fratele lui Simon Petru”506 zice. De ce, dar, nu a făcut cunoscut şi numele celuilalt? Unii spun că [a făcut aşa] pentru că cel care L-a urmat era cel care a scris [Evanghelia]507; alţii spun că nu acesta este motivul, ci faptul că acela nu era dintre [ucenicii] însemnaţi. De aceea nu era nevoie să se spună despre el mai mult

503 Tălmăcirea exactă a lui Rabbi este: „Domn, stăpân”. Rabbi este un termen reverenţios dat învăţătorilor faimoşi ai Legii mozaice. Echivalentul modern ar fi: „Sir, monseigneur, lord”. în greacă a fost transpus prin Si8daKaĂo; - „dascăl, învăţător, maestru” (cf. Ioan 1, 38). Termenul nu demonstrează faptul că Iisus ar fi fost rabin în sensul ulterior al cuvântului.

504 Ioan 3, 26.

505 Matei 9,14.

506 Ioan 1, 40.

507 Teodor de Mopsuestia va susţine această identificare (Comentariu la Evanghelia după Ioan i 1 îoI

182

Decât cele necesare. La ce bun să aflăm numele lui, de vreme ce nici măcar celor şaptezeci şi doi nu le-a spus numele? Acest lucru se poate vedea şi la Pavel, căci zice: „Am trimis împreună cu el pe fra­tele cel adesea zelos în multe, a cărui laudă este întru Evanghelie”508.

Iar pe Andrei îl pomeneşte şi pentru o altă pricină. Care este aceasta? Pentru ca, atunci când auzi că Simon, auzind împreună cu acela: „Veniţi după Mine şi vă voi face pescari de oameni”509, nu a fost nedumerit de această făgăduinţă neobişnuită, să înţelegi că fratele lui deja aşezase temeliile credinţei.

Întorcându-Se Iisus şi văzând că merg după El, le-a zis: „Ce căutaţi?”510 De aici învăţăm că Dumnezeu nu apucă înaintea voinţei noastre, prin darurile Sale, ci, atunci când noi punem început, atunci când ne arătăm dornici, atunci ne dă şi El numeroase prile­juri de mărturie. „Ce căutaţi?” Ce înseamnă asta? Cel care ştie ini­mile oamenilor, Cel care scrutează gândurile noastre, El întreabă? Dar nu întreabă ca să afle (cum ar putea?), ci pentru ca prin această întrebare să Şi-i apropie mai mult, ca să le dea mai multă îndrăzneală şi ca să le arate că sunt vrednici de a fi ascultaţi.

Este foarte probabil ca ei să fi roşit şi să se fi temut, ca unii care îi erau necunoscuţi şi care îl auziseră pe învăţătorul lor mărturisind lucruri atât de măreţe despre El. Deci, pentru a risipi toate acestea, şi sfiala şi teama, i-a întrebat şi nu i-a lăsat să meargă până la casa Sa în tăcere. Totuşi acelaşi lucru s-ar fi întâmplat şi dacă nu ar fi întrebat. Ei ar fi continuat să-L urmeze şi, mergând pe urmele Lui, ar fi ajuns la casa Lui. Deci de ce a întrebat? Aşa cum am spus, a făcut acestea pentru a pregăti, pentru a linişti cugetul lor cuprins de sfială şi nelinişte şi pentru a le da curaj. Ei şi-au arătat dorirea nu numai prin faptul că L-au urmat, ci şi prin faptul că L-au în­trebat. Deşi nu învăţaseră şi nici nu auziseră încă nimic de la El, L-au numit „învăţător”, înscriindu-se astfel în rândul ucenicilor şi arătând pricina pentru care L-au urmat: pentru a auzi ceva de fo­los. Şi ia seama la înţelepciunea lor! Nu au zis: „învaţă-ne despre dogme sau despre altceva dintre cele importante”. Dar ce? „Unde locuieşti?”511 Pentru că, aşa cum am spus mai înainte, voiau ca în

508 2 Corinteni 8,18.

509 Matei 4,19.

510 Ioan 1, 38.

511 Ioan 1, 38. Atât în cultura elenistică, precum şi în cea iudaică, adeseori discipolii locuiau împreună cu maestrul lor. Când cei doi ucenici îl întreabă pe Iisus unde locuieşte, cer tocmai permisiunea de a locui împreună cu El.

183

linişte să-I vorbească, să-L asculte şi să înveţe ceva de la El. De ace­ea nu au amânat, nici nu au zis: „Vom veni negreşit mâine şi Te vom asculta vorbind în public”, ci şi-au arătat multa râvnă pe care o aveau pentru a-L asculta prin faptul că nu au fost întorşi înapoi nici de momentul [nepotrivit] al zilei, pentru că era aproape de apusul soarelui. „Era ca la ceasul al zecelea” zice.

De aceea nici Hristos nu le vorbeşte despre felul în care arăta casa sau despre locul în care se afla, ci îi încurajează să-L urmeze, indicând astfel că i-a primit. Din această pricină nici El nu a spus ceva de acest fel: „Nu este acum vreme potrivită ca să intraţi în casă. Dacă voiţi ceva, veniţi mâine să ascultaţi, dar acum mergeţi acasă!” Dimpotrivă, le-a vorbit ca unor prieteni cunoscuţi Lui de multă vreme.

Atunci, cum de spune în alt loc: „Dar Fiul Omului nu are unde să-Şi plece capul”512, iar aici zice: „Veniţi şi vedeţi unde locuiesc”? Pentru că aceste cuvinte: „Nu are unde să-Şi plece capul” arată că nu avea propria locuinţă, nu că nu locuia în casă. Şi comparaţia di­nainte513 arată acest lucru. Evanghelistul a spus că au rămas la El în ziua aceea, dar nu a mai adăugat şi pricina, pentru că era evidentă. Nici ei nu L-au urmat, nici Hristos nu i-a tras la Sine pentru vreo altă pricină decât aceea de a învăţa. De această învăţătură atât de îmbelşugat şi cu osârdie s-au bucurat, fie şi numai într-o singură noapte, încât numaidecât au mers să „vâneze” şi pe alţii.

4. Aşadar, să învăţăm şi noi de aici să considerăm toate lucru­rile ca fiind secundare faţă de ascultarea cuvintelor dumnezeieşti şi nicio vreme să nu o socotim nepotrivită. Chiar dacă trebuie să mergem într-o casă străină, chiar dacă unul care este necunoscut devine astfel cunoscut unor oameni de vază, chiar dacă este un ceas nepotrivit din zi sau orice vreme ar fi, niciodată nu trebuie să trecem cu vederea această îndeletnicire. Hrana, baia, ospeţele şi toate celelalte trebuinţe ale vieţii să aibă vremea lor rânduită, dar învăţătura despre filosofia cea de sus să nu aibă un ceas anume sta­tornicit, ci întreg timpul să-i fie închinat. Căci zice: „Cu timp şi fără timp mustră, ceartă, îndeamnă”514. Iar prorocul zice: „La legea Lui

512 Luca 9, 58.

513 Cf. Luca 9, 58.

514 2 Timotei 4, 2.

184

va cugeta ziua şi noaptea”515. Şi Moise îi îndemna pe iudei să facă aceasta mereu.

Cele ale traiului adică băile şi ospeţele deşi sunt necesare, moleşesc trupul atunci când ne dedăm lor mereu. Dar învăţătura dată sufletului, cu cât se prelungeşte mai mult, cu atât mai puter­nic face sufletul care o primeşte. Noi însă ne cheltuim tot timpul cu nimicuri şi fleacuri fără sens. Şi dimineaţa, şi după-amiaza, şi la prânz, şi seara ne adunăm fără vreun scop şi avem şi locuri anu­me rânduite pentru aceasta. Dar de învăţăturile dumnezeieşti, pe care le ascultăm doar o dată sau de două ori pe săptămână, suntem scârbiţi şi sătui.

Care este, dar, pricina? Sufletul nostru este într-o stare rea. I-au slăbit dorinţa şi pofta pentru acestea. De aceea nu simte cu tărie poftă pentru hrana duhovnicească. Pe lângă altele, şi aceasta este o dovadă temeinică a bolii lui faptul că nu simte foame sau sete, ci este scârbit de mâncare şi băutură. Dacă în cazul trupului, această stare este semnul unei boli grave şi pricinuieşte slăbiciune, cu atât mai mult în cazul sufletului.

„Şi cum vom putea să înzdrăvenim acest suflet căzut şi slăbit? Ce să facem? Ce să zicem?” întrebi tu. Să ne apropiem de cuvin­tele dumnezeieşti ale prorocilor, ale apostolilor, ale evangheliştilor şi ale tuturor celorlalţi. Atunci vom înţelege că este mult mai bine să ne hrănim cu acestea decât cu mâncărurile necurate căci aşa trebuie să numim fleacurile şi întâlnirile fără de vreme.

Spune-mi ce este mai bine: a discuta despre cele ce se petrec în piaţă, în tribunale şi în armată, sau despre cele din ceruri şi des­pre viaţa de dincolo? Ce este mai bine: a iscodi [viaţa] vecinilor şi treburile lor şi ale altora, sau a cerceta cele ale îngerilor şi cele ce sunt importante pentru noi? Treburile vecinului nu te privesc nici­decum, dar cele din ceruri, da. „Dar” spui tu - „se poate ca cineva să împlinească totul, chiar şi după ce a ascultat acestea o singură dată.” Atunci de ce nu gândeşti aşa şi despre cele pe care le discuţi în zadar şi fără rost? Pentru că vă cheltuiţi toată viaţa cu acestea şi niciodată nu epuizaţi astfel de subiecte.

Ca să nu mai vorbesc despre cele care sunt mai grave decât acestea. Căci cei care sunt mai cumpăniţi discută între ei despre cele de mai sus, dar cei mai indiferenţi şi mai nepăsători aduc

515 Psalmul 1, 2.

185

vorba, în discuţiile lor, despre mimi, dansatori, conducători de care, întinându-şi auzul, distrugându-şi sufletul şi sălbăticindu-şi firea prin astfel de povestiri şi făcând să intre în mintea lor răutăţi de tot felul prin această discuţie.

De îndată ce gura a rostit numele dansatorului, imediat s-au întipărit în suflet chipul lui, părul, îmbrăcămintea fină şi dansa­torul însuşi, care este mai destrăbălat decât toate acestea. Altul aprinde văpaia din altă parte, aducând în discuţie o desfrânată şi vorbele ei, înfăţişarea, ochii care clipesc, uşurătatea privirii, părul cârlionţat, roşeaţa obrajilor, pleoapele vopsite.

Oare nu aţi simţit ceva şi acum când am povestit eu acestea? Dar nu vă ruşinaţi şi nu roşiţi! Căci nevoia firii pricinuieşte aceasta şi mişcă sufletul potrivit cu puterea pe care o au cuvintele rostite. Dacă aţi simţit ceva atunci când am vorbit, deşi sunteţi în biserică, departe de acele lucruri, gândiţi-vă cum este firesc să se simtă cei care se află chiar în teatru, care sunt cu totul lipsiţi de sfială, care sunt în afara acestei cinstite şi înfricoşătoare adunări, care privesc şi ascultă acele lucruri fără pic de ruşine.

Dar poate că vreunul dintre cei care nu sunt atenţi ar putea în­treba: „Dacă nevoia firii aduce sufletul în această stare, de ce o treci cu vederea şi ne învinuieşti?” Pentru că a te moleşi când auzi aces­tea este, într-adevăr, o lucrare a firii, dar a asculta unele ca acestea nu mai ţine de fire, ci este o greşeală ce ţine de propria voinţă. Este o neputinţă a firii şi faptul că un om cuprins de flăcări este mistuit, dar firea nu ne trage spre foc şi spre vătămarea pe care acesta o adu­ce, ci doar o voinţă strâmbă ar putea pricinui aceasta.

Aşadar, consider că se cuvine să curăţesc şi să îndrept această [deprindere], ca nu cumva să ne prăvălim de bunăvoie sau să cădem în adâncul răutăţii sau să alergăm nesiliţi de nimeni în foc; ca nu cumva să ajungem, ca urmare a propriei noastre alegeri, în văpaia pregătită diavolului.

Fie ca noi toţi să fim izbăviţi şi de acest [foc] şi de acela şi să ne sălăşluim în sânul lui Avraam, cu mila şi cu iubirea de oameni ale Domnului nostru Iisus Hristos, împreună cu Care fie slava Tatălui şi Sfântului Duh în vecii vecilor. Amin.

Omilia 19

„Acesta l-a găsit întâi pe Simon, fratele său, şi i-a zis: «Am găsit pe Mesia» (care se tâlcuieşte «Hristos»), Şi l-a adus la Iisus.” (Ioan 1, 41-42)

1. Încă de la început, când l-a făcut Dumnezeu pe om, nu l-a lăsat să fie singur, ci i-a dat ca ajutor femeia şi le-a dat să locuiască împreu­nă, ştiind că vor avea mult folos de pe urma acestei sălăşluiri laolaltă, însă femeia nu s-a folosit de această binefacere aşa cum ar fi trebuit.

Dar, dacă cineva va cerceta acest lucru aşa cum este prin firea lui, va vedea că din această sălăşluire laolaltă pot trage mult folos cei care au minte cu adevărat. Şi aceasta nu [se întâmplă] numai în cazul femeii şi a bărbatului, ci şi fraţii, dacă vor face aşa, se vor bucura de această binefacere. De aceea şi prorocul zicea: „Ce este bun şi ce este plăcut decât numai a locui fraţii împreună!”516 Şi Pavel îi îndeamnă pe [creştini] să nu părăsească Biserica lor517. Acesta este, de altfel, semnul prin care ne deosebim de animale. De aceea am clădit oraşe, pieţe şi case: ca să fim împreună unii cu alţii, nu numai prin sălăşluire, ci şi prin legătura dragostei. De vreme ce firea noastră a fost făcută de Creator lipsită şi neîndes­tulată prin sine însuşi, Dumnezeu a rânduit, spre folosul nostru, ca această lipsă să fie împlinită prin folosul ce îl avem de pe urma vieţuirii laolaltă. Din acest motiv a rânduit [El] nunta: pentru ca ceea ce lipseşte unuia să fie împlinit de celălalt şi pentru ca firea care este lipsită să devină împlinită în sine, aşa încât, deşi este mu­ritoare, va putea să devină nemuritoare pentru multă vreme, prin succesiunea urmaşilor. Şi aş putea să prelungesc şi mai mult acest cuvânt, arătând câte foloase au cei care trăiesc împreună având între ei o legătură curată şi sinceră. Dar acum ne stă înainte altă trebuinţă pentru care am spus acestea.

516 Psalmul 132,1.

517 Cf. Evrei 10, 25.

187

După ce a rămas cu Iisus şi a învăţat cele ce a învăţat, Andrei nu aţinut doar pentru el comoara, ci s-a grăbit să alerge numaidecât la fratele lui pentru a-i împărtăşi bunurile pe care le primise.

Dar de ce nu a relatat Ioan cele pe care Hristos le-a discutat cu ei? Şi de unde reiese că acesta518 e motivul pentru care au rămas la El? Am arătat aceasta şi data trecută, dar putem înţelege şi din cele citite azi. Vezi ce îi spune fratele său? „Am găsit pe Mesia (care se tâlcuieşte «Hristos»).” Ai văzut cum a arătat prin această afirmaţie cât de mult a învăţat într-un timp atât de scurt? A înfăţişat astfel şi puterea învăţătorului de a-i convinge şi râvna lor pe care încă dinainte o aveau, pentru că erau preocupaţi de aceste lucruri de la început. Căci aceste cuvinte sunt [izvorâte] dintr-un suflet care tânjea după prezenţa Lui şi aştepta venirea Lui de sus, care s-a bu­curat foarte atunci când ceea ce aştepta s-a arătat şi s-a grăbit să împărtăşească şi altora vestea cea bună. Acesta este un semn al bunăvoinţei frăţeşti, al iubirii de rude, al stării de sinceritate: a te grăbi să întinzi mâna altora spre ajutor duhovnicesc. Observă şi faptul că a spus aceasta folosind articolul hotărât. Pentru că nu a spus: „Un Mesia” ci: „Mesia”. Deci aşteptau un Hristos unic, care nu avea nimic în comun cu ceilalţi. Ia seama şi la faptul că Petru a avut cuget supus şi ascultător încă de la început! Căci a alergat la El de îndată, nicidecum zăbovind. „Şi l-a adus” zice - „la Iisus.”

Dar nimeni să nu-l învinuiască de credulitate pentru că a pri­mit cuvântul [fratelui] fără a cerceta prea mult. Este foarte posibil ca fratele său să-i fi spus acestea mai amănunţit şi mai pe larg, dar evangheliştii, căutând concizia, în tot locul prescurtează mult. De altfel, nu se spune limpede că a crezut, ci că „l-a adus la Iisus”, predându-l de acum Lui, ca să înveţe de la El totul. De asemenea, şi celălalt ucenic era de faţă şi încuviinţa acestea.

Dacă Ioan Botezătorul519, după ce a spus că Acela este „Miel” şi că „botează cu Duh”, i-a îndemnat pe [ucenici să meargă] să pri­mească de la El o învăţătură mai limpede, cu atât mai mult Andrei a făcut aceasta, socotind că el însuşi nu este în măsură să-i dea toate

518 Convingerea că Iisus este Mesia cel aşteptat.

519 Având „duhul şi autoritatea lui Ilie”, Sfântul Ioan Botezătorul a fost apostol şi profet (cf. Sfântul Irineu de Lyon, împotriva ereziilor, 3,11, 4), sunetul glasului care este Logosul (cf. Origen, Comentariu la Evanghelia după Ioan, 2,193). Origen speculase chiar că Ioan Botezătorul ar fi fost un înger întrupat (Comentariu la Evanghelia după Ioan, 2,186), iar în acelaşi comentariu (6, 71 ş.u.) discută despre cei care susţineau că Ioan este reîncarna­rea lui Ilie, doctrină combătută ulterior de Părinţii Bisericii (cf. Sfântul Grigorie cel Mare, 40 de omilii evanghelice, 4).

188

lămuririle şi aducându-l la însuşi Izvorul luminii cu atâta osârdie şi bucurie, încât acela nu a putut cu niciun chip să amâne sau să zăbovească.

„Şi Iisus” zice - „privind la el, i-a zis: «Tu eşti Simon, fiul lui Iona; tu te vei numi Chefa» (ce se tâlcuieşte «Petru»).”520 Începe de acum să-Şi descopere dumnezeirea şi puţin câte puţin o dă la iveală prin preziceri. Aşa a făcut şi cu Natanael şi cu femeia samariteană.

2. Prorociile nu sunt cu nimic mai prejos decât minunile şi, în plus, nu dau impresia de lăudăroşenie. Dacă minunile Lui au fost defăimate de cei fără minte („Cu Beelzebul scoate demonii”521, zice), despre proroci nimic de acest fel nu s-a spus vreodată. Aşadar, în cazul lui Simon şi al lui Natanael a folosit acest fel de învăţătură. Dar cu Andrei şi cu Filip nu a făcut aşa. De ce oare? Pentru că ei aveau mărturia lui Ioan, adică o pregătire nu de mică însemnătate, iar Filip, atunci când i-a văzut pe cei care erau de faţă, a primit o dovadă fermă a credinţei lor.

„Tu eşti Simon, fiul lui Iona; tu te vei numi Chefa (ce se tâlcuieşte «Petru»).” Faptul că El cunoştea cele prezente adevereşte cunoaşterea Sa cu privire la cele viitoare, căci Cel care l-a numit pe tatăl [aceluia] este limpede că ştia dinainte şi viitorul. Iar pre­zicerea a fost însoţită şi de laudă, dar acesta nu a fost gestul unui linguşitor, ci al Unuia care prezicea viitorul, ceea ce se poate vedea limpede din cele ce s-au spus522.

Vezi că, în cazul samaritenei, El a însoţit prezicerea cu mus­trări aspre! Căci a zis: „Cinci bărbaţi ai avut şi cel pe care îl ai acum nu-ţi este bărbat”523. Tot aşa şi Tatăl Său vorbeşte îndelung despre prorocie când Se împotriveşte slăvirii idolilor: „Să vă vestească ei ce va veni asupra voastră”524. Şi iar: „Am vestit şi am izbăvit şi nu eram străin la voi”525. Şi de-a lungul întregii prorocii atrage atenţia asupra

520 Ioan 1, 42.

521 Matei 12, 24.

522 Pentru orientali, numele nu reprezenta un simplu apelativ, ci un lucru cât se poate de concret şi real (la egipteni era o parte a sufletului), care asigura postexistenţa după moarte a celui care îl purta. Damnatio memoriae constituia cea mai gravă pedeapsă aplicată cuiva. Numele la vechii semiţi avea un caracter augural şi profetic, trasând un potenţial viitor pentru noul-născut. Schimbarea numelui este o iniţiativă exclusiv divină (v. Avraam, Iacov ş.a.) şi are ca efect o modificare a vocaţiei şi a destinului persoanei respective.

523 Ioan 4,18.

524 Isaia 47,13 (după Septuaginta).

525 Isaia 43,12.

189

acestui lucru. Prorocia este cu deosebire o lucrare a lui Dumnezeu pe care demonii nu o pot imita oricât de mult s-ar strădui. în cazul minunilor poate fi vorba şi despre nălucire, dar a spune dinainte în amănunt cele viitoare este un atribut pe care numai acea Fire necompusă îl are. Dacă demonii au făcut vreodată aceasta, prezicerile lor au fost de fapt înşelăciuni adresate celor mai lipsiţi de minte şi întotdeauna sunt uşor de demascat.

Iar Petru nu a răspuns nimic la aceste cuvinte, pentru că încă nu ştia nimic sigur, ci abia acum învăţa. Observă, de asemenea, că nici nu a fost rostită prezicerea în întregime acum! Căci nu a zis: „Eu te voi numi Petru526 şi voi zidi Biserica Mea pe această piatră527”, ci: „Tu te vei numi Chefa”, pentru că prima afirmaţie vădea o prea mare autoritate şi putere. Hristos nu a arătat direct şi de la început toată puterea Sa, ci a vorbit mai întâi într-un chip mai umil. Dar atunci când a dat dovada dumnezeirii Sale, a spus-o cu mai multă fermitate: „Fericit eşti, Simone, că Tatăl Meu ţi-a descoperit”528. Şi iar: „Şi Eu îţi zic ţie: «Tu eşti Petru şi pe această piatră voi zidi Bi­serica Mea»”529. Pe acesta l-a numit aşa, iar pe Iacov şi pe fratele lui [i-a numit] „fiii tunetului”530. De ce a făcut aceasta? Pentru a arăta că El este Cel care a dat şi Vechiul [Testament] şi a schimbat nu­mele, Cel care l-a numit Avraam pe Avram, Sarra pe Sarai, şi Israel pe Iacov531. Multora le-a pus numele încă de la naştere, precum lui Isaac532, lui Samson şi altora [pomeniţi în cărţile] lui Isaia şi Osea533. Pe unii i-a numit după ce au primit numele de la părinţi, precum pe cei pomeniţi mai înainte şi pe Isus al lui Navi534. Cei din vechime mai aveau şi obiceiul de a pune numele după împrejurări, aşa cum şi Ilie535 a făcut. Acest lucru nu s-a făcut la întâmplare, ci pentru a avea numele ca pe o amintire a binefacerii lui Dumnezeu, pentru ca

526 Aramaicul kepha („piatră”) este feminin. Echivalentul grecesc, TFETpa, este feminin. Evanghelistul inovează, preferând puţin folositul termen IlETpoţ („cel de piatră”; ates­tat la Sofocles, de exemplu) de gen masculin. Aluzia trimite la soliditatea şi fermitatea Bisericii lui Hristos.

527 Cf. Matei 16,18.

528 Matei 16,17.

529 Matei 16,18.

530 Marcu 3,17.

531 Cf. Facerea 17, 5,15; 35,10.

532 Cf. Facerea 17, 21.

533 Cf. Isaia 8, 3; Osea 1, 4, 6, 9.

534 Cf. Numerii 13,17.

535 S-ar putea ca lecţiunea corectă să fie f Acta în loc de HĂiaş; cf. istoria Liei, care dă diverse nume augurale fiilor săi (v. Facerea 29-30).

190

amintirea neîncetată a prorociei în urma căreia s-au dat numele să îi înveţe pe cei care le aud. Şi lui Ioan, de asemenea, i-a dat numele de mai înainte. Cei care aveau să strălucească prin virtute de la o vârstă încă fragedă au primit numele de atunci, iar celor care aveau să se remarce mai târziu, li s-a dat numele mai apoi.

3. Atunci primea fiecare alt nume, dar acum avem toţi acelaşi nume, mai măreţ decât toate, pentru că ne numim creştini, fii ai lui Dumnezeu, prieteni şi trup al Lui. Această numire are putere să ne înalţe mai mult decât toate celelalte şi să ne facă mai râvnitori spre lucrarea virtuţii. Aşadar, noi, care ne numim „ai lui Hristos”, să înţelegem vrednicia covârşitoare a acestei numiri şi să nu facem [fapte] nevrednice de cinstea ei. Căci aşa ne-a numit Pavel536. Să înţelegem măreţia numelui şi să ne sfiim. Dacă cineva care a primit numele unui general faimos sau al altui om ales se făleşte când aude cutare sau cutare lucru şi consideră că numele lui este o mare cinste şi face tot posibilul ca nu cumva, datorită nepăsării sale, să fie defăi­mat cel al cărui nume îl poartă, atunci noi, care am fost numiţi nu după vreun general sau stăpânitor de pe pământ, nici după vreun în­ger sau arhanghel sau serafim, ci după însuşi împăratul acestora, nu ne vom da chiar şi viaţa numai să nu aducem ocară Celui care ne-a cinstit? Nu ştiţi de câtă cinste se bucură trupele imperiale de scutieri şi lăncieri care stau în preajma împăratului? Tot aşa şi noi, care ne-am învrednicit să fim aproape de El şi chiar mult mai aproape decât cei pe care i-am pomenit, cu atât mai mult cu cât capul este mai aproape de trup -, să facem tot posibilul ca să-L imităm pe Hristos.

Deci ce spune Hristos? „Vulpile au vizuini şi păsările cerului cuiburi, dar Fiul Omului nu are unde să-Şi plece capul.”537 Dacă vom pretinde aceasta de la voi, poate că multora vă va părea ceva greu şi împovărător. De aceea, pentru neputinţa voastră, las la o parte această exigenţă, dar vă cer să nu vă alipiţi de averi.

După cum eu las la o parte, datorită neputinţei celor mai mulţi, pretenţia ca voi să practicaţi virtutea în acest chip covârşitor, tot aşa şi voi să vă abţineţi de la răutatea covârşitoare, cea peste măsură şi chiar mai mult decât atât. Nu îi învinuiesc pe cei care au case şi ogoare şi bunuri şi sclavi, ci vreau să le stăpânească po­trivit dreptăţii şi aşa cum se cuvine. Ce înseamnă „cum se cuvine”?

536 Cf. 1 Corinteni 3, 23.

537 Luca 9, 58.

191

înseamnă să faceţi aceasta ca stăpâni, nu ca robi, aşa încât voi să le stăpâniţi, nu să fiţi stăpâniţi de ele, să vă folosiţi, nu să abuzaţi de ele. De aceea se numesc „bunuri”, ca să ne folosim de ele538 în trebu­rile necesare, nu ca să le ţinem spre păstrare. Aceasta din urmă este treaba slugii, iar cea dintâi este a stăpânului. Treaba robului este a le păzi, iar a le cheltui este treaba stăpânului şi a celui care are mul­tă putere. Nu le-ai primit ca să le îngropi, ci ca să le chiverniseşti. Dacă ar fi vrut Dumnezeu ca acestea să fie ţinute spre păstrare, nu le-ar fi dat oamenilor, ci le-ar fi lăsat să stea în pământ. însă, de vre­me ce El vrea ca acestea să fie cheltuite, a îngăduit ca noi să le avem ca să le putem împărţi între noi. Dar, dacă le ţinem pentru noi, nu mai suntem stăpâni ai lor. Iar dacă vrei să le sporeşti şi acesta este motivul pentru care le ţii, există şi în acest caz o metodă mai bună decât toate: să le împrăştii şi să le împarţi peste tot. Căci nu poate exista propăşire fără cheltuială, nici bogăţie fără consum.

Acest lucru se poate vedea şi în cele lumeşti. Aşa face şi ne­gustorul, aşa face şi lucrătorul pământului. Acesta din urmă cheltuieşte seminţele, iar celălalt banii. Unul călătoreşte pe mare ca să-şi împartă mărfurile, iar celălalt se osteneşte un an întreg să arunce seminţele şi să le îngrijească. Aici însă nu e nevoie de nimic din toate acestea: nici să pregătim corabia, nici să înjugăm boii şi să arăm pământul, nici să ne facem griji dacă vremea e nestator­nică, nici să ne temem că va cădea grindina. Aici nu există valuri, nici stânci. Această plutire pe mare şi această semănare au nevoie de un singur lucru: să aruncăm cele materiale. Toate celelalte le va face Lucrătorul acela despre care spune Hristos: „Tatăl Meu este lucrătorul”539. Nu este absurd că atunci când putem primi toate fără osteneală suntem nepăsători şi trândavi, iar acolo unde este nevoie de multă sudoare, de multă trudă şi griji, oamenii arată toată osâr­dia, deşi nici măcar nu au siguranţa celor nădăjduite?

Nu, rogu-vă, să nu fim atât de lipsiţi de minte când e vorba de mântuirea noastră, ci, lăsând la o parte cele împovărătoare, să alergăm spre cele mai uşoare şi aducătoare de mai mult câştig, ca să dobândim şi bunurile viitoare, cu harul şi cu iubirea de oameni ale Domnului nostru Iisus Hristos, Căruia fie-I slava, împreună cu Tatăl şi cu Duhul Sfânt, acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin.

538 Cuvântul xprjţiaTa („bunuri”) provine de la verbul ypaopai („a folosi”).

539 Ioan 15,1.

Omilia 20

„A doua zi voia să plece în Galileea şi a găsit pe Filip şi i-a zis: «Urmează-Mi!» Filip era din Betsaiida, din cetatea lui Andrei şi a lui Petru540” (Ioan 1, 43-44)

1. Cel care se îngrijeşte are parte de prisos, după cum se spune în Pilde541, iar Hristos ne-a dat de înţeles ceva mai mult decât atât atunci când a zis: „Cel care caută află”542. De aceea sunt îndreptăţit să mă întreb cu mirare cum de L-a urmat Filip pe Hristos. Andrei a auzit de la Ioan şi Petru de la Andrei, dar acesta nu a aflat nimic de la nimeni. Hristos i-a spus doar atât: „Urmează-Mi!”, şi acela de îndată s-a supus şi nu s-a întors înapoi, ci a devenit chiar propovă­duitor către alţii. Căci a alergat la Natanael şi i-a zis: „Am aflat pe Acela despre care au scris Moise în Lege şi prorocii”543. Vezi deci că avea mintea într-o stare de căutare şi cerceta mereu cuvintele lui Moise şi aştepta venirea [lui Hristos]? Căci această afirmaţie: „Am aflat” este proprie celor care caută mereu.

A doua zi Iisus a plecat în Galileea. El nu a chemat pe nimeni care să nu I se fi alăturat mai înainte. Nu a făcut aceasta fără rost, ci potrivit cu înţelepciunea şi cunoaşterea Sa. Dacă nimeni nu ar fi venit la El, ci i-ar fi tras El la Sine, atunci poate că aceia s-ar fi întors înapoi. Dar, pentru că nu se întâmpla aşa, ci alegeau ei de bunăvoie, rămâneau statornici până la sfârşit. Iar pe Filip544 l-a chemat pentru că îi era cunoscut mai mult decât ceilalţi. îi era mai familiar pentru că acela se născuse şi crescuse în Galileea.

540 Sinopticii ne informează că Petru era originar din Capernaum. Este posibil că Betsaida (localitate renumită pentru industria pescărească) să fi fost locul unde Petru pescuia, petrecând mult timp aici.

541 Pildele 14, 23.

542 Matei 7, 8; Luca 11,10.

543 Ioan 1, 45.

544 Faptul că un iudeu purta un nume grecesc nu constituia ceva neobişnuit pentru peri­oada respectivă.

193

Luându-i deci pe ucenici, El a mers să-i „vâneze” şi pe ceilalţi şi astfel i-a atras la Sine pe Filip şi pe Natanael. în cazul acestuia din urmă nu este nimic de mirare, pentru că „vestea despre Iisus străbătuse toată Siria”545. De mirare este ceea ce s-a întâmplat cu Petru, cu Iacov şi cu Filip, nu numai pentru că au crezut mai îna­inte de a vedea minuni, ci şi pentru că erau din Galileea, de unde nu s-a ridicat proroc546, nici nu poate fi ceva bun547. Ei erau mai simpli, mai neciopliţi şi mai grosolani. Iar Hristos tocmai prin aceasta Şi-a arătat puterea, prin faptul că i-a ales pe cei mai de seamă ucenici dintr-un pământ ce nu aducea nicio roadă. Este posibil ca Filip să-L fi urmat pentru că i-a văzut pe Petru şi pe fra­tele lui şi pentru că a auzit de la Ioan. Este posibil, de asemenea, ca glasul lui Hristos să fi lucrat înlăuntrul lui, pentru că El îi ştia pe cei care aveau să-I fie apropiaţi. Dar evanghelistul a scris toate acestea pe scurt.

Aşadar, Filip ştia că Hristos urma să vină, dar nu ştia că Acela era Hristos, lucru pe care cred că îl auzise fie de la Petru, fie de la Ioan. De asemenea, Ioan menţionează şi satul lui Filip ca să înţelegi că Dumnezeu a ales cele slabe ale lumii548.

„Filip a găsit pe Natanael549 şi i-a zis: «Am aflat pe Acela despre care au scris Moise în Lege şi prorocii, pe Iisus, fiul lui Iosif din Nazaret».”550 A spus acestea pentru a face propovăduirea sa demnă de crezare, prin aceea că se baza pe Moise şi pe proroci, şi pentru a-l impresiona pe ascultătorul său. De vreme ce Natanael era strict şi cerceta toate după adevăr aşa cum şi Hristos a mărturisit şi faptele au arătat -, era firesc să-l trimită la Moise şi la proroci, pentru ca astfel să-L recunoască pe Cel propovăduit. Iar dacă L-a numit „fiul lui Iosif”, să nu te tulburi, căci era încă socotit fiul acestuia.

545 Matei 4, 24.

546 Cf. Ioan 7, 52.

547 Cf. Ioan 1, 46. Galileea vremii era o provincie destul de cosmopolită, unde influenţa feniciană păgână era pregnantă. În primul veac înainte de Hristos s-a dus o politică intensă de re-iudaizare a provinciei, însă elementele păgâne rămân importante.

548 Cf. 1 Corinteni 1, 27.

549 Antroponimul „Natanael” este unul semitic, deşi puţin frecvent. Unii cercetători l-au identificat pe Natanael cu Bartolomeu din tradiţia sinoptică. Cu toate acestea, evreii nu obişnuiau să dea două nume nou-născuţilor. Savanţii moderni preferă să urmeze tradiţia patristică primitivă care nu îl asociază pe Natanael cu cei doisprezece apostoli (cf Matei 10, 3). Unii autori l-au identificat cu mirele de la nunta din Cana Galileei din Ioan 2 (cf Ioan 2 1, 2) sau cu „ucenicul cel iubit” din Evanghelia de faţă.

550 Ioan 1, 45.

194

Şi de unde se vede, Filipe, că El este Acela? Ce dovadă ne dai? Căci nu este de ajuns să declari aceasta. Ce semn ai văzut? Ce mi­nuni? Căci nu este lipsit de primejdie a crede asemenea lucruri pur şi simplu. Ce mărturie ai? „Aceeaşi ca şi Andrei”, spune el. Nici acela nu a descris bogăţia pe care a găsit-o pentru că nu putea să înfăţişeze prin cuvinte acea comoară. De aceea l-a dus pe fratele lui la Cel aflat. Tot aşa a făcut şi Filip. Nu a spus că El este Acel Hristos şi că El este Cel propovăduit de proroci, ci doar l-a dus la Iisus ştiind că, dacă va gusta din cuvintele şi din învăţătura Lui, nu va mai pu­tea să se întoarcă înapoi.

„Şi i-a zis Natanael: «Din Nazaret poate fi ceva bun551?» Filip i-a zis: «Vino şi vezi»552. Iisus a văzut pe Natanael venind către El şi a zis despre el: «Iată cu adevărat israelit în care nu este vicleşug».”553 Pentru că a spus: „Din Nazaret poate fi ceva bun?” [Hristos] l-a lăudat şi l-a admirat. Oare nu ar fi trebuit să-l mustre? Nicidecum. Aceste cuvinte nu sunt ale unuia care nu crede şi nu sunt vrednice de mustrări, ci de laude. Cum şi în ce fel? Pentru că Natanael cer­cetase cuvintele prorocilor mai atent decât Filip şi auzise din Scrip­turi că Hristos trebuie să vină din Betleem, din cetatea din care era David. Acest lucru îl susţineau şi iudeii, iar prorocul l-a vestit mai înainte, zicând: „Şi tu, Betleeme, nu eşti nicidecum cel mai mic între căpeteniile lui Iuda, căci din tine va ieşi Conducătorul care va paşte pe poporul Meu Israel”554. Când a auzit că El era din Nazaret, s-a tulburat şi a fost nedumerit, pentru că a văzut că vestirea lui Filip nu era în acord cu afirmaţia prorocului.

Dar priveşte câtă înţelepciune şi îngăduinţă a avut, chiar dacă a fost nedumerit! Căci nu a spus numaidecât: „Mă amăgeşti, Filipe, şi mă minţi! Nu cred, nu vin! Am aflat de la proroci că Hristos trebuie să vină din Betleem, iar tu spui că este din Nazaret. Deci nu este El Acela”. Ei bine, nu a spus nimic din toate acestea. Dar ce [a făcut]? A mers şi el [la Hristos], arătându-şi, pe de o parte, cunoaşterea exactă a Scripturilor şi caracterul de neamăgit prin aceea că nu a

551 Nazaretul era un sat lipsit de importanţă, având în jur de 300 de locuitori. Nu apare menţionat în operele lui Iosefus Flavius, nici în Talmud. Ulterior, şi oponenţii lui Iisus vor ridica o problemă similară (cf. Ioan 7, 41).

552 Sintagma era consacrată în tradiţia rabinică, cu referire la studiul Scripturii sau la urmarea modelului de viaţă al maestrului spiritual. Alte expresii erau: „vino şi ascultă”, „vino şi meditează” etc.

553 Ioan 1, 46-47.

554 Miheia 5,1; Matei 2, 6; Ioan 7, 42.

195

acceptat faptul că El este din Nazaret şi, pe de altă parte, vădindu-şi marea dorire pe care o avea pentru venirea lui Hristos prin aceea că nu l-a respins pe cel care i L-a vestit. El s-a gândit că era posibil ca Filip să se fi înşelat în privinţa locului.

Observă, rogu-te, şi îngăduinţa cu care l-a contrazis, formu­lând-o sub forma unei întrebări! Căci nu a zis: „Galileea nu aduce nimic bun”. Dar ce? „Din Nazaret poate fi ceva bun?” Şi Filip, la rândul lui, era foarte înţelept, căci nu s-a indignat, nici nu s-a supărat pentru că nu i s-a dat crezare, ci a stăruit, voind să-l ducă pe acest bărbat [la Hristos] şi arătându-ne încă de la început vi­goarea sa apostolică. De aceea şi Hristos a zis: „Iată cu adevă­rat israelit în care nu este vicleşug”. Pentru că există şi israeliţi mincinoşi, dar acesta nu era aşa. Judecata lui voia El să zică era nepărtinitoare. Nu spunea nimic doar pentru a face pe plac, nici din duşmănie.

Când au fost întrebaţi unde trebuie să Se nască Hristos, iudeii au spus: „în Betleem”555 şi au adus şi mărturie, zicând: „Şi tu, Betleeme, nu eşti nicidecum cel mai mic între căpeteniile lui Iuda”556. Ei au mărturisit acestea mai înainte de a-L vedea, iar după ce L-au văzut au ascuns mărturia, din pizmă, zicând: „Pe Acesta nu-L ştim de unde este”557. Dar Natanael nu a făcut aşa, ci a păstrat părerea pe care a avut-o despre El de la început anume că [Mesia] nu este din Nazaret.

Atunci de ce L-au numit prorocii „nazarinean”? Pentru că a crescut şi a vieţuit acolo. Hristos S-a ferit să spună: „Nu sunt din Nazaret, aşa cum ţi-a vestit Filip, ci din Betleem”, ca să nu aducă îndoială asupra afirmaţiei [lui Filip] încă de la început. Dincolo de aceasta, chiar dacă l-ar fi convins, ea nu ar fi fost o dovadă îndes­tulătoare pentru a arăta că El este Hristos. Pentru că putea fi din Betleem, aşa cum erau şi ceilalţi născuţi acolo, dar să nu fie Hris­tosul. Aşadar, nu a spus acest lucru, dar a făcut ceea ce putea în cea mai mare măsură să-l atragă [pe Natanael]: a arătat că El era de faţă atunci când ei vorbeau între ei. Aşadar, când acela L-a întrebat: „De unde mă cunoşti?” El i-a zis: „Mai înainte de a te chema Filip, te-am văzut când erai sub smochin”558.

555 Matei 2, 5.

556 Matei 2, 6.

557 Ioan 9, 29.

558 Ioan 1, 48.

196

Iată ce om ferm şi aşezat! Atunci când Hristos a spus: „Iată cu adevărat israelit [în care nu este vicleşug]!”559, nu s-a semeţit datorită laudelor, nici nu s-a grăbit să primească elogiile, ci a continuat să caute şi să cerceteze cu mai mare atenţie, voind să afle ceva sigur. Deci el a întrebat în continuare ca un om, iar Iisus i-a răspuns ca Dumnezeu. Şi i-a zis: „Te ştiu dinainte”. Nu ca un om care îl urmă­rise a cunoscut caracterul lui sincer, ci ca un Dumnezeu Care îl ştia dinainte.

A zis: „Acum te-am văzut sub smochin”560, adică atunci când nimeni nu era de faţă, afară de Filip şi Natanael, şi au vorbit toate acestea de-o parte. De aceea s-a spus că, văzându-l de departe, i-a zis: „Iată cu adevărat israelit”, ca să înţelegi că Hristos a spus acestea mai înainte ca Filip să se apropie şi astfel mărturia să fie dincolo de bănuială. De aceea a menţionat şi timpul şi locul şi pomul. Dacă ar fi spus doar: „Te-am văzut mai înainte ca Filip să vină la tine”, s-ar putea bănui că El l-a trimis pe Filip şi că, prin urmare, nu spunea nimic deosebit. Acum însă, după ce i-a spus locul unde stătea când l-a chemat Filip, precum şi denumirea pomului şi vremea când au vorbit, a arătat că prezicerea Sa este de netăgăduit.

Şi nu numai că Şi-a vădit prezicerea, dar şi în alt fel l-a învăţat. I-a amintit cele ce au vorbit ei atunci, cum ar fi: „Din Nazaret poate fi ceva bun?” Mai ales din această pricină L-a recunoscut Natanael. Dar şi pentru că, atunci când i-a spus aceste cuvinte, nu l-a învinuit, ci l-a lăudat şi l-a admirat. De asemenea, Natanael a înţeles că El este cu adevărat Hristos nu numai datorită prezicerii, ci şi datorită faptului că i-a cercetat amănunţit gândul, arătând prin aceasta că ştia şi cele din mintea lui. Deci, chiar dacă acela părea că vorbeşte împotriva Lui, El nu l-a mustrat, ci l-a lăudat. I-a spus că Filip l-a chemat, dar nu a menţionat ce i-a zis acela şi ce a răspuns el, ci a lă­sat acestea în seama conştiinţei lui şi nu a vrut să-l mustre mai mult.

559 Aici Domnul Iisus face o abilă paralelă cu Iacov, strămoşul lui Natanael, cel care îşi câştigase dreptul de întâi născut printr-o stratagemă (cf. Facerea 27, 35, unde este folosit acelaşi termen).

560 înţelesul afirmaţiei Mântuitorului este incert. Unii exegeţi au interpretat smochinul în mod alegoric. Imaginea tradiţională a rabinului era aceea de a studia Torah sub un smo­chin. Alţii au făcut legătura cu episodul din istoria apocrifă a lui Daniel şi a Susanei, unde martorii afirmau că văzuseră pretinsul adulter sub arbori diferiţi, dintre care un smochin. Fericitul Augustin vede o legătură între smochinul de aici şi pomul cunoaşterii binelui şi răului, care ar fi fost, potrivit tradiţiei antice patristice, un smochin. Natanael se afla în umbra păcatului, din care l-a izbăvit Hristos (Predica 174, 4).

197

3. Cum? L-a văzut doar mai înainte ca Filip să îl cheme? Nu îl vedea şi mai înainte de aceasta cu ochiul Său neadormit? Ba da, îl vedea şi nimeni nu ar putea spune că nu este aşa, dar deocamda­tă i-a spus ceea ce era de trebuinţă [pentru momentul acela]. Şi Natanael ce a făcut? De vreme ce a primit dovada de netăgăduit a preştiinţei Lui, a continuat cu o mărturisire şi, după ce mai înain­te şi-a arătat stricteţea prin amânare, acum şi-a arătat bunăvoinţa prin consimţire. Căci zice: „A răspuns şi i-a zis: «Rabbi, Tu eşti Fiul lui Dumnezeu, Tu eşti regele lui Israel!»”561 Vezi cum sufletul lui a devenit deodată foarte bucuros şi îl îmbrăţişa, prin cuvintele sale, pe Iisus? „Tu” zicea el - „eşti Cel aşteptat, Cel căutat!” Ai văzut cum sălta şi sărea de bucurie, surprins şi mirat? Tot aşa trebuie să ne bucurăm şi noi pentru că ne-am învrednicit să-L cunoaştem pe Fiul lui Dumnezeu. Şi nu trebuie să ne bucurăm doar în cugetul nostru, ci să arătăm aceasta şi prin fapte. Şi ce este propriu celor care se bucură? A se supune Celui pe care L-au cunoscut. Iar pro­priu celor care se supun este să facă ceea ce voieşte Acela. Pentru că, dacă vom face fapte care îl mânie, cum vom arăta că ne bucurăm? Nu aţi văzut că şi atunci când cineva primeşte în casă pe unul dintre cei care îi sunt dragi face toate cu bucurie şi aleargă de colo-colo, iar de ar fi nevoie să dea toate bunurile sale, nu ar cruţa nimic, nu­mai să facă pe plac celui care îl vizitează? Dar, dacă cineva face o invitaţie şi nu se arată binevoitor faţă de oaspetele său şi nu face cele ce îi sunt spre odihnă aceluia, chiar şi de mii de ori de ar spune că se bucură de venirea lui, nu poate fi crezut vreodată de cel găz­duit. Şi pe bună dreptate, căci ar trebui să arate aceasta prin fapte.

Aşadar, de vreme ce Hristos a venit la noi, să arătăm că ne bu­curăm şi nu facem nimic care să-L mânie. Să împodobim casa în care vine, căci aceasta este partea celor care se bucură. Să-I punem înainte bucatele din care vrea să mănânce, căci aceasta este par­tea celor care se veselesc. Care sunt aceste bucate? El însuşi spune: „Mâncarea Mea este să fac voia Celui care M-a trimis”562. Să-L hră­nim, dar, când este flămând; să-I dăm să bea când este însetat563. Chiar şi un pahar cu apă rece dacă îi dai, îl primeşte564, pentru că te iubeşte. Iar cele ce vin de la cei iubiţi, chiar dacă sunt mici, celui

561 Ioan 1, 49.

562 Ioan 4, 34.

563 Cf. Matei 25, 35.

564 Cf. Marcu 9, 41.

198

care iubeşte i se par mari. Numai să nu fii nepăsător. Chiar şi doi bănuţi dacă dai, nu îţi întoarce spatele, ci îi primeşte ca pe o mare bogăţie565. Devreme ce El nu este lipsit şi, prin urmare, nu primeşte acestea pentru că are nevoie, este firesc să judece totul nu potrivit cu măsura celor date, ci potrivit cu voinţa celui care dă.

Arată doar că îl iubeşti pe Cel care a venit, că îţi dai silinţa în toate pentru El, că te bucuri de prezenţa Lui! Ia seama, de ase­menea, la ceea ce El însuşi simte pentru tine! Pentru tine a venit, pentru tine Şi-a pus sufletul şi, după toate acestea, nu Se dă înapoi nici de la a-ţi face rugăminţi. Căci zice: „în numele lui Hristos ne înfăţişăm ca mijlocitori, ca şi cum Dumnezeu v-ar ruga prin noi”566.

Şi cine este atât de nebun zice încât să nu-şi iubească stă­pânul? Şi eu spun acelaşi lucru şi ştiu că nimeni dintre noi nu ar tă­gădui aceasta nici cu vorbele, nici cu mintea. Dar cel iubit vrea să i se arate aceasta nu numai prin vorbe, ci şi prin fapte. Dacă spunem aşa, dar nu săvârşim faptele celor care iubesc, suntem vrednici de râs nu numai înaintea lui Dumnezeu, ci şi a oamenilor.

Deci, de vreme ce a mărturisi numai prin cuvinte, iar prin fapte a tăgădui nu este numai o neghiobie, ci şi o pricină de vătămare pentru noi, să mărturisim prin fapte, ca să avem şi noi parte de mărturisire din partea Lui567 în ziua aceea când El va mărturisi îna­intea Tatălui pentru cei vrednici, în Hristos Iisus, Domnul nostru, prin Care şi cu Care fie slava Tatălui şi Sfântului Duh acum şi puru­rea şi în vecii vecilor. Amin.

565 Cf. Marcu 12, 42-44.

566 2 Corinteni 5, 20.

567 Cf. Matei 10, 32.

Omilia 21

„A răspuns Natanael şi I-a zis: «Rabbi, Tu eşti Fiul lui Dumnezeu, Tu eşti regele lui Israel!» Răspuns-a Iisus şi i-a zis: «Pentru că ţi-am spus că te-am văzut sub smochin crezi? Mai mari decât acestea vei vedea».” (Ioan 1, 49-50)

1. Avem nevoie de multă grijă, iubiţilor, şi de multă trezvie ca să putem pătrunde adâncul dumnezeieştilor Scripturi. Căci nu pu­tem afla oricum sensul lor, nici dormind, ci este nevoie de cerceta­re amănunţită şi de rugăciune stăruitoare ca să putem zări măcar puţin din înţelesurile dumnezeieşti cele de nepătruns.

Iată şi azi ne stă înainte o temă nu de mică însemnătate, ci una care necesită multă sârguinţă şi cercetare. Când Natanael I-a spus: „Tu eşti Fiul lui Dumnezeu!”568, Hristos i-a zis: „Pentru că ţi-am spus că te-am văzut sub smochin crezi? Mai mari decât acestea vei vedea”. Deci ce este de cercetat în privinţa acestor cuvinte? Atunci când Petru, după ce a văzut atâtea minuni şi a primit o atât de înaltă învăţătură, a mărturisit: „Tu eşti Fiul lui Dumnezeu”, a fost numit „fericit”, ca unul care a primit descoperirea de la Tatăl569. Natanael însă, deşi a spus acelaşi lucru chiar mai înainte de a vedea minuni şi de a primi învăţătura, nu a auzit nimic de acest fel, ci, ca şi când nu ar fi spus atât cât trebuia să spună, a fost îndreptat către ceva mai înalt.

568 Titlurile pe care I le conferă Natanael lui Iisus sunt specific mesianice. Sintagma „fiul omului” este de origine aramaică. în Scriptură o întâlnim aplicată la omul în suferinţă (cf. Iezechiel 37, 3). Expresia „cineva ca fiul omului” este atribuită îngerilor în Cartea lui Daniel; în Daniel 7, 13 cineva „aidoma unui fiu al omului” este întronat rege al tuturor naţiunilor. Figura aceasta a fost interpretată ca o alegorie a lui Israel, însă, începând cu 2 Ezdra şi 2 Enoh, în gândirea iudaică titlul de „fiul omului” devine un atribut specific lui Mesia, care va izbăvi poporul iudeu în vremurile eshatologice. în Noul Testament, sintagma este aplicată numai Mântuitorului Iisus Hristos. Pe parcursul Evangheliei după Ioan se poate observa dezamăgirea iudeilor contemporani cu privire la realizarea statu­tului lui Iisus ca rege mesianic (cf. Ioan 6, 15; 12, 13). Conflictul dintre regele mesianic Iisus, Regele regilor (cf. Apocalipsa 19,16), şi regele pământesc, Cezarul, va atinge apogeul în Ioan 19,15.

569 C Matei 16, 13-17.

200

Care este pricina? Aceleaşi cuvinte le-au rostit şi Petru şi Natanael, dar nu cu acelaşi înţeles, pentru că Petru L-a mărturisit ca Fiu al lui Dumnezeu, ca Dumnezeu adevărat, iar Natanael ca simplu om. De unde putem vedea aceasta? Din cele spuse apoi. Căci, după ce a spus: „Tu eşti Fiul lui Dumnezeu”, a adăugat: „Tu eşti regele lui Israel”. Dar Fiul lui Dumnezeu nu este numai rege al lui Israel ci al întregii lumi.

Nu numai de aici reiese acest lucru, ci şi din cele ce urmează. Lui Petru nu i-a spus Hristos nimic în plus, ci, ca şi când credinţa sa ar fi fost deplină, i-a spus că va zidi Biserica pe mărturisirea lui570. în privinţa lui Natanael însă nu a făcut nimic de acest fel, ci, dimpotri­vă, ca şi când ar fi lipsit din mărturisirea lui o mare parte, şi chiar cea mai importantă, a adăugat El restul. Şi ce a zis? „Adevărat, adevărat vă zic vouă, de acum veţi vedea cerul deschizându-se şi pe îngerii lui Dumnezeu suindu-se şi coborându-se peste Fiul Omului.”571 Vezi cum încetul cu încetul îl ridică de la pământ şi îl face să nu îşi mai închipuie că El este un simplu om? Cum ar putea să fie om Cel căruia îngerii îi slujesc şi peste care îngerii se suie şi se coboară572? De aceea a zis: „Mai mari decât acestea vei vedea”. Şi, pentru a arăta aceasta, a vorbit în continuare despre slujirea îngerilor. Ceea ce a vrut să spună este ceva de acest fel: „Ţi s-a părut, Natanael, că acesta este un lucru mare şi de aceea ai mărturisit că Eu sunt regele lui Israel? Dar ce vei spune când vei vedea îngerii suindu-se şi coborându-se peste Mine?” Prin aceste cuvinte l-a convins să îl mărturisească şi ca Stăpân al în­gerilor. Că peste Fiul adevărat al împăratului se suiau şi se coborau slujitorii împărăteşti atât în vremea Răstignirii, cât şi în vremea în­vierii şi a înălţării, dar şi mai înainte de acestea, când au venit şi îi slujeau573, precum şi atunci când au binevestit naşterea Lui, strigând: „Slavă întru cei de sus lui Dumnezeu şi pe pământ pace!”574, şi atunci când au venit la Maria575 sau când au venit la Iosif576.

A făcut acum ceea ce a făcut de multe ori. A rostit două pre­ziceri, dintre care pe una a dovedit-o, iar pe cealaltă, care ţinea de

570 Cf. Matei 16,18.

571 Ioan 1, 51. Sfântul Ambrozie (Iacov şi viaţa fericită, 2, 4,16) va face o analogie cu vedenia avută de Iacov, care a văzut o scară ce unea cerul cu pământul şi pe care urcau şi coborau îngerii (Facerea 28,10-12).

572 Paralela cu imaginea scării lui Iacov este evidentă.

573 Cf. Matei 4, 11.

574 Luca 2,14.

575 Cf. Luca 1, 28.

576 Cf. Matei 1, 20; Matei 2,13.

201

viitor, a confirmat-o prin cea care se referea la prezent, pentru că unele dintre spusele Sale au primit deja dovada, cum ar fi: „Mai înainte de a te chema Filip, te-am văzut sub smochin”, iar altele ur­mau să se petreacă sau se petrecuseră în parte, cum ar fi coborârea şi suirea îngerilor în vremea Răstignirii, a învierii şi a înălţării. Prin cuvintele Sale a făcut acest lucru vrednic de crezare chiar mai îna­inte de a se întâmpla. Cel care a cunoscut puterea Lui din cele pe­trecute deja, atunci când îl aude vorbind de cele viitoare, primeşte mai uşor această prezicere.

Deci ce a făcut Natanael? Nu a răspuns nimic. De aceea şi Hris­tos Şi-a încheiat aici cuvântul către el, îngăduindu-i să cugete singur la cele spuse. Pe de altă parte, nu a vrut să spună toate deodată, ci, după ce a aruncat seminţele în pământ roditor, le-a lăsat să odrăslească în tihnă. Şi în alt loc a arătat acest lucru, zicând: „Asemenea este împărăţia cerurilor unui om care a semănat sămânţă bună. Dar, pe când dormea, a venit vrăjmaşul şi a semănat neghină printre grâu”577.

„Iar a treia zi578 s-a făcut nuntă579 în Cana Galileei580. Şi a fost chemat Iisus la nuntă. Şi erau şi Mama lui Iisus acolo şi fraţii Lui.”581

577 Matei 13, 24-25.

578 A treia zi după un eveniment. Potrivit tradiţiei iudaice, fecioarele se măritau în a patra zi a săptămânii, iar văduvele în a cincea. Exegeţii nu sunt de acord în a identifica eveni­mentul respectiv, probabil o mare sărbătoare iudaică, precum Cincizecimea. Totuşi textul poate fi înţeles, cel mai simplu, ca făcând referire la trei zile „după” cele narate anterior. Teodor de Mopsuestia consideră că nunta din Cana are loc la trei zile după botezul lui Iisus (Comentariu la Evanghelia după Ioan, 1, 2, 1). Numărul de trei a fost asociat cu misterul Sfintei Treimi (cf. Caesarius din Arles, Predica 167,1). Fericitul Augustin vede în nunta din Cana o prefigurare a nunţii eshatologice a Mirelui ceresc cu aleşii Săi (Despre Sfânta Treime, 8, 4).

579 în tradiţia evanghelică, banchetul, ospăţul, petrecerea sunt omniprezente; banche­tul este frecvent în parabolele iudaice (cf. banchetul mesianic din Isaia 25, 6-9). Deşi nu apare la evangheliştii sinoptici, petrecerea de faţă nu este neapărat fictivă. Apa, aici şi în toată Evanghelia, trimite către botez şi către lucrarea Duhului. Vinul poate fi aso­ciat cu Thora (ca în alte parabole iudaice), cu bucuria eshatologică (imagine prezentă în textele creştine vechi) sau cu sângele euharistic (cf Ioan 6). Eusebiu de Cezareea vede în acest vin un simbol al credinţei Noului Legământ, care transformă cu totul fiinţa omului (Demonstraţia evanghelică, 9, 8, 8), iar Maxim din Turin, „vinul cel trezitor al harului” (Predica 23). Faptul că Hristos acceptă să participe la o nuntă este foarte rele­vant: Creatorul bărbatului şi al femeii vine şi binecuvântează unirea lor. Astfel, nunta este binecuvântată de Dumnezeu, iar ereticii care resping căsătoria greşesc (cf. Origen, Fragmentul 28 la Evanghelia după Ioan).

580 Localitatea Cana a fost identificată cu Kefar Kana, la 3 mile de Nazaret, sau, mai proba­bil, cu Khirbet Kana, la opt mile de Nazaret.

581 Ioan 2,1-2. Sfântul Chiril al Alexandriei, pornind de la expresia biblică „Galileea păgâ­nilor”, vede în nunta din Cana o alegorie a nunţii mistice a lui Dumnezeu cu Biserica cea aleasă dintre păgâni (Comentariu la Evanghelia după Ioan, 2,1). în Evanghelia după Ioan, Galileea este locul unde începe şi unde se sfârşeşte activitatea pământească a lui Iisus.

202

Am spus deja că în Galileea era mai bine cunoscut. De aceea L-au chemat la nuntă şi era de faţă. Căci nu căuta cele spre vrednicia Sa, ci spre facerea de bine către noi. El, Care nu a socotit o nevred­nicie a lua chip de rob, cu atât mai mult nu a considerat o nevredni­cie să vină la nunta582 robilor; El, Care a stat la masă cu vameşii şi cu păcătoşii583, cu atât mai mult nu ar fi refuzat să stea la masă cu cei prezenţi la nuntă. Desigur, cei care L-au invitat nu aveau despre El părerea cuvenită Lui, nici nu L-au chemat ca pe un om de seamă, ci doar ca pe unul dintre cei mulţi şi ca pe o cunoştinţă. Evanghelistul a dat de înţeles acest lucru zicând: „Iar Mama lui Iisus era acolo şi fraţii Lui”. Deci, aşa cum i-au chemat pe Mama şi pe fraţii Lui, aşa L-au chemat şi pe Iisus.

„Şi, sfârşindu-se vinul, a zis Mama584 Lui: «Nu mai au vin585».”586 Aici merită să cercetăm cum se face că Mama şi-a închipuit ceva măreţ în legătură cu Fiul său. Căci încă nu făcuse nicio minune, pentru că spune [evanghelistul]: „Acest început al minunilor l-a făcut Iisus în Cana Galileei”587.

2. Iar dacă ar zice cineva că simpla adăugare: „în Cana Galileei” este o dovadă suficientă că nu acesta este începutul minunilor, pentru că ar fi putut fi prima minune petrecută acolo, dar nu prima în mod absolut căci este posibil să fi făcut altele în altă parte îl vom întreba ceea ce am spus şi mai înainte: „Atunci ce înseamnă cele zise de Ioan: «Şi eu nu-L ştiam, dar ca să fie arătat lui Israel, de aceea am venit eu botezând cu apă»588?”

582 Prezenţa Domnului Hristos care nu S-a născut în urma unei nunţi la nunta din Cana consacră Taina Căsătoriei (cf. Maxim din Turin, Predica 23).

583 Cf. Marcu 2,16.

584 De regulă, la asemenea festivităţi, femeile mâncau separat de bărbaţi; probabil ne aflăm în faţa unei petreceri nupţiale de mici dimensiuni şi toţi oaspeţii mâncau împre­ună. îndrăzneala pioasă a Maicii Domnului Iisus îşi are corespondent şi în alte episoade rabinice ale vremii, dar şi în Evanghelie (v. femeia canaaneană, femeia samariteană etc.). De fapt, spusele Fecioarei Maria sunt mai curând o aluzie discretă şi politicoasă adresată lui Iisus în legătură cu situaţia penibilă creată.

585 O asemenea neglijenţă îl costa foarte scump pe organizator şi constituia o mare dezo­noare pentru mire, care ajunge de batjocura celor din localitate pentru ani de zile, precum ne informează sursele ebraice ale vremii.

586 Ioan 2, 3.

587 Ioan 2,11.

588 Ioan 1,31.

203

Dacă ar fi făcut minuni încă de la o vârstă fragedă, nu ar fi avut nevoie israeliţii de un altul care să li-L arate. Când a venit la oameni, S-a făcut cunoscut nu numai celor din Iudeea, ci şi celor din Siria şi mai departe, prin minunile Sale şi acestea săvârşindu-le doar vreme de trei ani, măcar că nici de aceştia trei nu a avut nevoie ca să Se descopere, pentru că încă din primul an a străbătut pretutindeni vestea despre El. Şi în acest scurt răstimp atât de mult a strălucit prin mulţimea minunilor, încât numele Lui a devenit cunoscut tuturor. Cu atât mai mult, dacă ar fi făcut minuni încă din copilărie, nu ar fi fost dat uitării în tot acest timp. Cele petrecute ar fi fost încă şi mai neobişnuite, ca unele ce erau făcute de un băieţel, iar timpul ar fi fost de două sau de trei ori sau de multe ori mai în­delungat. Dar nu a făcut nicio minune pe când era copil589, afară de una singură despre care a mărturisit Luca, zicând că, pe când avea doisprezece ani, şedea ascultându-i pe învăţători şi, datorită între­bărilor Sale, Se arăta minunat590.

De altfel, era firesc şi normal să nu fi început a face minuni încă de la o vârstă fragedă, căci [oamenii] ar fi crezut că este vorba despre năluciri. Dacă şi atunci când era deja la maturitate mulţi aveau această bănuială, cu atât mai mult, dacă ar fi făcut minuni pe când era doar un băieţel, aceia, mistuiţi de pizmă, L-ar fi tras către Cruce mai degrabă şi mai înainte de vremea rânduită şi aceste fapte ce ţin de iconomie nu ar fi fost crezute.

„Atunci cum se face” zici tu - „că Mama Sa şi-a închipuit ceva măreţ despre El?”591 [Atunci] începea să Se descopere şi a fost arătat de către Ioan şi de cele rostite de El către ucenici, dar chiar şi mai înainte de toate acestea însăşi zămislirea Sa şi toate cele petrecute după naştere o făceau să gândească lucruri mari despre Fiul ei. Căci a auzit zice toate cele despre Fiul ei şi „le păstra în inima ei”592.

589 Scrierile apocrife, începând cu Protoevanghelia lui Iacov de la jumătatea veacului al II-lea d.Hr., alături de Evanghelia lui Pseudo-Toma, Evanghelia arabă a copilăriei lui Iisus etc., vor consemna pretinse minuni săvârşite de Mântuitorul în copilărie.

590 Cf. Luca 2, 46-47.

591 Aparenta lipsă de reverenţă a Sfântului Ioan Gură de Aur faţă de Maica Domnului este contrazisă de alte pasaje din opera sa şi din omiliile de faţă, unde exaltă demnitatea şi virtutea Fecioarei Maria. în veacurile IV-V d.Hr., a luat un mare avânt cultul Maicii Domnului, care ajungea uneori la exagerări reprobabile. De aceea Sfântul Ioan se vede nevoit să precizeze foarte limpede de unde provin sfinţenia şi cinstirea datorată Maicii lui Dumnezeu.

592 Luca 2, 51.

204

„Atunci de ce nu a vorbit de ele mai înainte?” întrebi tu. Pen­tru că, aşa cum am spus, atunci a început să Se arate. Mai înainte era ca unul dintre cei mulţi şi aşa trăia. De aceea Mama Lui nici nu îndrăznea să-I spună ceva de acest fel. Dar, când a auzit că Ioan a venit pentru El şi că a mărturisit despre El cele ce a mărturisit şi că a avut ucenici, atunci a îndrăznit să-L roage şi, pentru că se sfârşise vinul, a zis: „Nu mai au vin”. Voia şi acelora să le facă o fa­voare, şi pe sine mai strălucită prin Fiul ei. Şi poate că a avut un simţământ omenesc, precum fraţii Lui, care ziceau: „Arată-Te pe Tine lumii!”593, voind să se bucure de slava [izvorâtă] din minunile Lui. De aceea şi El a răspuns mai răspicat, zicând: „Ce ne priveşte pe mine şi pe tine, femeie? încă n-a venit ceasul Meu”594. Şi, [ca să crezi] că Se sfia foarte mult de cea care L-a născut, ascultă-l pe Luca cum povesteşte că era supus părinţilor Lui595 şi pe însuşi evan­ghelistul acesta, care arată cum a avut El grijă de ea chiar în vremea răstignirii596.

Atunci când părinţii nu împiedică şi nu interzic în vreun fel cele ce se fac după Dumnezeu, este necesar şi folositor [pentru co­pii] să li se supună, iar a nu face aceasta este foarte primejdios. Dar, atunci când cer ceva la vreme nepotrivită şi interzic ceva din cele duhovniceşti, nu este folositor [pentru copii] să-i asculte. De aceea şi în acest caz i-a răspuns aşa, precum şi altă dată: „Cine este Mama Mea şi cine sunt fraţii Mei?”597 Căci ei nu aveau încă părerea care se cuvenea despre El. De vreme ce ea era cea care îl născuse, se aştepta, potrivit cu obiceiul celorlalte mame, să-I poruncească în toate privinţele, dar se cuvenea să-L cinstească şi să I se închine ca unui Stăpân. De aceea El i-a răspuns astfel atunci.

Gândeşte-te cum a fost ca, atunci când tot poporul şi gloata stăteau împrejurul Lui şi mulţimea ascultătorilor îl urmărea, iar El le punea înainte învăţătura Sa, ea să vină şi să întrerupă predica Lui ca să-I vorbească aparte, nu intrând înăuntru, ci scoţându-L afară unde era ea. De aceea a zis: „Cine sunt Mama mea şi fraţii Mei?” [Nu a făcut aşa] din dispreţ faţă de cea care L-a născut să nu fie! -, ci pentru a-i aduce un foarte mare folos şi ca să nu o lase să gândească

593 Ioan 7, 4.

594 Ioan 2, 4.

595 Cf. Luca 2, 51.

596 Cf. Ioan 19, 26-27.

597 Marcu 3,33

205

despre El cele umile. Dacă de alţii S-a îngrijit şi a făcut totul pentru a aşeza în ei cuvenita slăvire faţă de El, cu atât mai mult ar fi făcut aşa cu Mama Sa. Se poate ca ea, deşi a auzit acestea de la Fiul ei, să nu fi voit nici aşa să se lase convinsă, ci să fi socotit că este vredni­că de primul loc în orice situaţie, ca una care îi era mamă, şi din această pricină El să fi răspuns aşa celor care L-au vestit. Căci nu ar fi putut să o ridice altfel de la această umilinţă până la înălţimea aceea dacă ea aştepta să fie întotdeauna cinstită de El ca de un Fiu, iar nu să se apropie de El ca de un Stăpân. Deci din această prici­nă i-a spus acum: „Ce ne priveşte pe Mine şi pe tine, femeie?”597 Şi a existat şi o altă pricină, nu mai puţin importantă decât aceasta. Care anume? Ca să nu fie puse la îndoială minunile săvârşite. Căci se cuvenea să fie rugat de cei care aveau nevoie, iar nu de Mama Sa. De ce? Pentru că cele săvârşite la rugămintea celor apropiaţi adesea îi supără pe cei care le văd. Dar, atunci când cei care cer sunt cei care au nevoie, minunea devine de netăgăduit, lauda este curată şi folosul este mult.

3. Dacă un doctor foarte iscusit, intrând într-o casă unde sunt mulţi suferinzi, nu aude nimic nici de la bolnavi, nici de la rudele lor, ci numai de la mama lui, va fi privit cu bănuială şi cu neplăce­re de către bolnavi şi nimeni, nici dintre suferinzi, nici dintre cei care îi îngrijesc, nu va crede că acela poate da dovadă de vreo faptă măreaţă şi aleasă. De aceea a mustrat-o El atunci, zicând: „Ce ne priveşte pe Mine şi pe tine, femeie?”, pentru a o învăţa ca pe viitor să nu mai facă aşa. El Se îngrijea de cinstea [cuvenită] Sieşi şi Mamei Sale, dar cu mult mai mult se îngrijea de mântuirea sufletului ei şi de facerea de bine către cei mulţi pentru care S-a şi îmbrăcat în trup. Aşadar, acestea nu sunt cuvintele unuia care vorbeşte cu ne­obrăzare cu mama sa598, ci sunt semnul unei iconomii înalte, care

598 De fapt, expresia nu are nimic depreciativ, nici nu exprimă o lipsă de respect, ci este specifică stilului oral ebraic, denotând lipsa de disponibilitate pentru împlinirea unei acţiuni. Formula „femeie” este întâlnită adeseori în Scriptură şi este o simplă formulă de adresare. în context, replica lui Iisus vine la solicitarea Mariei, care ceruse un miracol unui taumaturg. Domnul îi răspunde în calitate de Dumnezeu, delimitând clar competenţele şi sferele de activitate. Hristos mai doreşte să precizeze că lucrarea Sa nu este condiţionată de niciun factor uman, ci numai de voinţa Tatălui. Tradiţia patristică, începând cu Sfântul Irineu de Lyon (împotriva ereziilor, 3, 16), va considera că Hristos îi adresează un reproş Maicii Sale. Ulterior, poziţiile vor fi mai nuanţate. Fericitul Augustin, în Epistola 234, precizează că intenţia Domnului Hristos era una pedagogică: Maica Sa trebuia să înţeleagă faptul că relaţia ei cu Fiul său ca ucenică a Lui era mai importantă decât cea maternă, naturală. în plus, Cel care a dat porunca: „Cinsteşte pe tatăl tău şi pe mama ta...” nu o putea încălca El însuşi (cf. Beda Venerabilul, Omilii la Evanghelii, 1,14).

206

lucra atât asupra ei, cât şi asupra celor mulţi, şi făcea ca minunile să aibă parte de vrednicia cuvenită.

Dincolo de alte [dovezi], însăşi această adresare ce pare do­jenitoare arată îndeajuns că o cinstea foarte mult. Pentru că, prin faptul că S-a supărat, arată că avea faţă de ea mare sfială. Cum şi în ce fel [se vede aceasta], vom vorbi data viitoare. Aceasta să înţelegi şi când auzi cele pe care o femeie le striga: „Fericit este pântecele care Te-a purtat şi sânii pe care i-ai supt”599. Apoi, când El a răs­puns: „Aşa este, dar fericiţi sunt cei care fac voia Tatălui Meu”600, să crezi că aceste cuvinte au fost spuse cu aceeaşi intenţie.

Acesta nu este răspunsul unuia care o respinge pe mama sa, ci al unuia care arată că nu i-ar fi fost de niciun folos faptul că L-a născut dacă nu era bună şi credincioasă601. Dacă Mariei nu îi era de niciun folos faptul că L-a născut pe Hristos dacă nu ar fi avut virtuţile sufletului, cu atât mai mult noi, chiar de am avea tată sau frate sau fiu virtuos şi ales, nu vom putea avea vreun fo­los din aceasta dacă noi înşine ne aflăm departe de virtutea ace­luia. Căci zice David: „Fratele nu izbăveşte; va izbăvi omul?”602 Căci nu trebuie să ne punem nădejdea mântuirii în nimic altce­va decât în propriile noastre fapte bune, dimpreună cu harul lui Dumnezeu.

Dacă Fecioara ar fi putut să aibă folos doar din această [în­rudire], ar fi avut folos şi iudeii (căci Hristos le era rudenie după trup), ar fi avut folos şi oraşul în care S-a născut, ar fi avut folos şi fraţii603 Lui. De fapt, nici fraţilor, câtă vreme nu au luat seama la ei înşişi, nu le-a fost de niciun folos vrednicia înrudirii [cu El], ci erau acuzaţi împreună cu restul lumii, dar, când au strălucit prin propriile virtuţi, atunci au fost admiraţi. Dar oraşul a şi căzut, a

599 Luca 11, 27.

600 Luca 11, 28.

601 Teodor de Mopsuestia afirmă că intenţia Maicii Domnului era aceea de a-L determina pe Fiul său să îşi dezvăluie adevărata identitate prin săvârşirea unei minuni (Comentariu la Evanghelia după Ioan, 1, 2, 3).

602 Psalmul 48, 8 (după Septuaginta).

603 Majoritatea Părinţilor Bisericii au interpretat „fraţii” lui Iisus ca pe verişori ai Săi. Termenul „frate” era utilizat de evrei pentru a desemna diferite grade de rudenie, precum observă Beda Venerabilul (Omilii la Evanghelii, 2,1).

207

şi fost ars şi nu a câştigat nimic din aceasta604, iar rudele Lui după trup au fost junghiate şi au pierit în chip jalnic şi nu şi-au câştigat nicidecum salvarea de pe urma faptului că erau înrudite cu El, pentru că nu au păzit virtutea.

Apostolii însă s-au arătat mai mari decât toţi, pentru că ei au urmat adevărata cale a apropierii de El, care este de dorit, cea a as­cultării. De aici învăţăm că întotdeauna avem nevoie de credinţă şi de vieţuire luminoasă şi strălucitoare, căci numai acestea vor putea să ne mântuiască. Deşi rudele Lui după multă vreme au fost cin­stite pretutindeni şi au fost numite chiar „ale Domnului”, totuşi nu cunoaştem nici măcar numele lor, în vreme ce vieţuirea şi numele apostolilor sunt cinstite pretutindeni.

Aşadar, să nu ne semeţim cu originea nobilă, cea după trup, chiar de am avea mii de strămoşi vestiţi, ci să ne străduim noi înşine să depăşim virtuţile lor, ştiind că nu vom avea niciun folos din stră­dania altora la Judecata viitoare, ci, dimpotrivă, aceasta ne va aduce foarte mare osândă. Pentru că, deşi avem părinţi buni şi avem acasă exemplu bun, nici aşa nu-i imităm pe [aceşti] învăţători.

Şi spun acestea acum fiindcă văd că mulţi păgâni, atunci când [încercăm] să-i aducem la credinţă şi le cerem să devină creştini, îşi găsesc scăpare în rudele, strămoşii şi familia lor, zicând: „Toate rudele mele, apropiaţii şi casnicii sunt creştini credincioşi”. Şi ce are aceasta de-a face cu tine, sărmanul şi bietul de tine? Aceasta îţi aduce şi mai mare pierzare, pentru că nici măcar de mulţimea casnicilor tăi nu te-ai sfiit aşa încât să alergi la adevăr.

Mai sunt şi alţii care sunt credincioşi, dar trăiesc în nepăsare şi, când sunt îndemnaţi la virtute, pun înainte aceeaşi pricină, zicând: „Tatăl meu, bunicul şi străbunicul au fost foarte evlavioşi şi râvnitori”. Dar acest lucru te osândeşte şi mai mult, pentru că, deşi ai fost urmaşul unora ca aceştia, ai făcut fapte nevrednice de rădăcina ta. Ascultă ce le spune prorocul iudeilor: „Israel pentru o femeie a fost slugă, iar pentru alta a păzit turmele”605. Iar Hristos spune: „Avraam, părintele vostru, a fost bucuros să vadă ziua Mea şi a vă­zut-o şi s-a bucurat”606. Şi în tot locul oamenii pun înainte isprăvile strămoşilor, nu spre laudă, ci spre mai mare osândă.

604 Din demnitatea de a fi oraşul Lui natal.

605 Osea 12,13.

606 Ioan 8. 6.

208

Ştiind deci acestea, să ne dăm şi noi toată silinţa ca să putem fi mântuiţi prin propriile fapte. Să nu ne amăgim cu nădejdea deşartă în alţii şi nici să înţelegem că ne-am înşelat abia atunci când aceas­tă cunoaştere nu ne va mai fi de niciun folos. Căci zice: „în iad cine te va lăuda pe Tine?”607

Deci să ne pocăim aici ca să dobândim bunurile veşnice, pe care fie ca noi toţi să le câştigăm, cu harul şi cu iubirea de oameni ale Domnului nostru Iisus Hristos, prin Care şi cu Care fie slava şi stăpânirea Tatălui şi Sfântului Duh în vecii vecilor. Amin.

607 Psalmul 6, 5.

Omilia 22

„Ce ne priveşte pe Mine şi pe tine, femeie608? încă n-a venit ceasul Meu609!” (Ioan 2, 4)

1. Se vorbeşte aici despre osteneala propovăduirii. Aceasta a arătat-o şi Pavel, zicând: „Preoţii care îşi ţin bine dregătoria să se învrednicească de îndoită cinste, mai ales cei care se ostenesc cu cuvântul şi cu învăţătura”610. Dar de noi ţine să facem această trudă uşoară sau grea. Dacă lepădaţi cuvintele [mele], sau nu le lepădaţi, dar nici în fapte nu le arătaţi, grea va fi osteneala noastră, pentru că trudim degeaba şi în zadar. Dar, dacă luaţi aminte şi dovediţi aceas­ta prin fapte, nici nu vom simţi sudoarea, pentru că rodul ce răsa­re din osteneală nu lasă să se vadă asprimea ostenelii. Deci, dacă vreţi să stârniţi râvna voastră şi să nu o lăsaţi să se stingă, nici să se micşoreze, arătaţi-ne, rogu-vă, roadele, pentru ca, văzând lanul înverzit, hrănindu-ne cu nădejdea unei recolte bogate şi gândindu-ne la bogăţia de care vom avea parte, să nu slăbim în săvârşirea acestei bune lucrări!

Căci nici subiectul ce ne stă înainte astăzi nu este neînsemnat. Când Maica lui Iisus I-a zis: „Nu mai au vin”, Hristos a spus: „Ce ne priveşte pe Mine şi pe tine, femeie? încă n-a venit ceasul Meu”. Şi, deşi a spus aşa, a făcut ceea ce i-a zis Maica Lui. Acest fapt trebu­ie discutat nu mai puţin decât cel dinainte. Pe însuşi Acesta care a săvârşit minunea îl vom chema în ajutor şi astfel vom afla răs­punsul. Nu numai aici spune acest lucru, ci şi mai departe acelaşi evanghelist spune că nu au putut să-L prindă „pentru că încă nu

608 Maniheii utilizau acest pasaj biblic pentru a demonstra că Fiul lui Dumnezeu nu a avut o mamă pământească (cf. Fericitul Augustin, Despre Sfânta Treime, 8, 5).

609 Sfântul Roman Melodul, în Condacul la nunta din Cana Galileei, observă că Stăpânul

tuturor lucrurilor, inclusiv al timpului, nu poate fi supus timpului, dar, totodată, există o ordine stabilită a tuturor lucrurilor ce ţin de iconomia mântuirii.

610 1 Timotei 5,17.

210

venise ceasul Lui”611. Şi iar: „Nimeni nu a pus mâna pe El pentru că nu venise încă ceasul Lui”612. Şi iar: „A venit ceasul613. Preaslăveşte pe Fiul Tău!”614 Acestea toate spuse în cuprinsul întregii Evanghelii le-am adunat acum laolaltă ca să dăm o singură lămurire pentru toate. Deci care este lămurirea celor spuse? Nu pentru că ar fi fost Hristos supus necesităţii timpului, nici pentru că ar fi luat seama la ore a spus: „încă n-a venit ceasul Meu” căci cum ar fi putut fi astfel Făcătorul vremurilor, al anilor şi al veacurilor? -, ci vrea să arate prin cele spuse că toate se săvârşesc la vremea cuvenită, iar nu toate deodată. Dacă nu ar fi făcut fiecare lucru la vremea potrivită, ci le-ar fi amestecat pe toate şi Naşterea şi învierea şi Judecata -, ar fi fost confuzie şi neorânduială. Ia gândeşte-te! Trebuia să fie făcută creaţia, dar nu toată deodată. [Trebuia să fie făcuţi] bărbatul şi femeia, dar nici aceştia deodată. Trebuia ca neamul omenesc să fie osândit morţii şi să aibă loc învierea, dar este un răstimp mare între ele. Trebuia să fie dată Legea, dar nu în acelaşi timp cu harul, ci fiecare a fost rânduit la vremea cuvenită.

Deci nu S-a supus necesităţii timpului Hristos, Care a pus rânduială în vremuri şi este chiar Făcătorul lor. Dar Ioan îl înfăţişează pe Hristos zicând: „încă n-a venit ceasul Meu” pentru a arăta că nu era cunoscut celor mulţi şi că nici nu adunase încă întreaga ceată a ucenicilor, ci doar Andrei îl urmase, împreună cu Filip, iar al­tul nu615. De fapt, nici aceştia nu-L cunoşteau toţi aşa cum trebu­ie, şi nici Maica Lui, nici fraţii Lui. Căci, după ce El a făcut atâtea minuni, evanghelistul a spus despre fraţii Lui: „Nici fraţii Lui nu credeau în El”616.

611 Ioan 8, 20.

612 Ioan 7, 30.

613 „Ceasul” este, aşadar, interpretat ca momentul efectiv al începerii lucrării răscum­părătoare a Domnului Iisus Hristos, pătimirea Sa pe cruce. Prin urmare, răspunsul Mântuitorului poate fi reformulat astfel: „Odată ce încep să săvârşesc minuni, am pornit deja pe drumul către răstignire”. Alte interpretări ale expresiei ar fi: învierea morţilor, slava eshatologică a Domnului întrupat, răstignirea şi moartea (cf. Fericitul Augustin, Despre crez şi credinţă, 4, 9) etc. Afirmaţia Domnului nu presupune existenţa vreu­nei predestinări ori a unui determinism, fatalism etc. Sfântul Irineu de Lyon afirmă că întreaga lucrare răscumpărătoare a Mântuitorului Hristos nu a fost supusă hazardului, ci a respectat întru totul ceasurile şi vremurile rânduite de Tatăl ceresc (împotriva ereziilor, 3,16, 7). Sfântul Roman Melodul va considera totuşi că Hristos devansează începutul iconomiei mântuirii de dragul mamei Sale (Condacul la nunta din Cana Galileei).

614 Ioan 17,1.

615 O inadvertenţă scuzabilă. Evanghelistul Ioan îi menţionează pe Petru, pe Natanael şi pe ucenicul cel iubit; cf. Ioan 1, 40-51.

616 Ioan 7, 5.

211

Dar nici cei de la nuntă nu îl ştiau, pentru că, fără îndoială, ar fi venit ei înşişi şi L-ar fi rugat atunci când a fost nevoie. De aceea a zis: „încă n-a venit ceasul Meu. încă nu sunt cunoscut celor de faţă, iar ei nici nu ştiu că nu mai au vin. Lasă-i să-şi dea seama de aceasta mai întâi. Nu aveam nevoie să aud acestea de la tine, căci eşti Mama Mea şi de aceea minunea va fi pusă la îndoială. Trebuia ca cei care au nevoie să vină şi să ceară, nu pentru că aş avea Eu nevoie să facă aceasta, ci pentru ca ei să încuviinţeze fapta pe deplin”. Cel care ştie că are o nevoie, atunci când dobândeşte ceea ce cere, este foarte recunoscător. Dar cel care nu ştie că este în nevoie nici binefacerea nu o înţelege limpede şi lămurit.

„Dar din ce pricină” întrebi tu - „deşi a zis: «încă n-a venit ceasul Meu» şi a refuzat-o, totuşi a făcut ce I-a spus Mama Sa?” Mai cu seamă pentru ca celor care I se împotrivesc şi cred că El Se supune timpului să le dea o dovadă temeinică a faptului că nu Se supune timpului. Dacă S-ar fi supus, cum ar fi putut să facă la vreme necuvenită ceea ce a făcut? în plus, [a făcut aşa] pentru a o cinsti pe Mama Sa, ca să nu pară că i Se împotriveşte cu totul, ca să nu se creadă că e lipsit de putere, ca să nu o ruşineze de faţă cu atâţia oameni pe cea care L-a născut, pentru că ea îi adusese la El pe slujitori.

Şi femeii canaaneene, deşi i-a spus: „Nu este bine să iei pâinea copiilor şi să o dai câinilor”617, i-a dat ceea ce cerea după ce a spus acestea, fiind înduplecat de stăruinţa ei. A spus, de asemenea: „Nu am fost trimis decât către oile cele pierdute ale casei lui Israel”618, şi totuşi, deşi a zis acestea, a vindecat-o pe fiica femeii.

2. De aici învăţăm că, măcar că suntem nevrednici, adesea prin stăruinţă ne facem pe noi înşine vrednici de a primi. De aceea şi Maica Sa a insistat şi cu înţelepciune i-a adus la El pe slujitori, pentru ca cererea să vină din partea mai multora. Pentru aceasta a adăugat: „Faceţi orice vă va spune!”619 Pentru că ştia că nu fiindcă era lipsit de putere a refuzat-o, ci din smerenie şi ca să nu se creadă că se grăbeşte să facă minunea numaidecât. De aceea i-a chemat pe slujitori.

617 Matei 15, 26.

618 Matei 15, 24.

619 în Facerea 41, 55 întâlnim o expresie identică. Cuvintele exprimă încrederea deplină a Maicii Domnului că Fiul său îi va îndeplini rugămintea.

212

„Şi erau acolo şase vase de piatră puse pentru curăţirea iude­ilor620, în care încăpeau câte două sau trei vedre621. Zis-a lor Iisus: «Umpleţi vasele cu apă622». Şi le-au umplut până sus623.”624 Nu fără rost a spus: „Pentru curăţirea iudeilor”, ci ca să nu bănuiască vre­unii dintre cei necredincioşi că rămăsese înăuntru drojdie şi apoi, după ce a fost turnată apa, s-a amestecat cu drojdia şi a devenit un vin foarte slab. De aceea a spus: „Pentru curăţirea iudeilor”, pentru a arăta că acele vase niciodată nu au fost folosite pentru vin.

De vreme ce Palestina este aridă şi nu se găsesc multe fântâni şi izvoare, umpleau mereu vasele cu apă, ca sa nu meargă la râu de fiecare dată când nu erau curaţi, ci să aibă aproape mijlocul de curăţire.

Şi de ce nu a făcut minunea mai înainte de a se umple [vasele], ceea ce ar fi fost o minune mult mai mare? Căci una este a trans­forma în substanţa ei o materie deja existentă, şi alta este a crea substanţa din ceea ce nu există. Mai mare minune este cea de a doua. Dar aşa multora ar părea de necrezut. într-adevăr, El adesea limitează anume măreţia minunilor ca să fie mai lesne de primit.

„Şi de ce” spui tu - „nu a creat El însuşi apa, ca apoi să dea la iveală vinul, ci a poruncit slujitorilor?” Din aceeaşi pricină şi, în plus, pentru a-i avea pe cei care au scos [apa] martori că ceea ce s-a săvârşit a fost fapt real, şi nu o nălucire. Dacă unii ar fi tăgăduit cu

620 Aluzie la purificarea rituală prin abluţiuni, care înlăturau întinarea dobândită de un iudeu prin contactul cu un animal necurat, cu un mort, cu o persoană impură etc. Bazinele cu apă rituală (micvaot) erau omniprezente în Israelul vremii. Vasele cu apa necesară purificării menţionate aici strângeau, probabil, apa de ploaie şi erau suficiente pentru a umple un astfel de bazin. Deşi fariseii respingeau păstrarea apei lustrale în astfel de vase, unii evrei erau mai puţin stricţi. De remarcat că Domnul Hristos suspendă din nou Legea purităţii levitice (cf. Leviticul) în favoarea legii iubirii aproapelui, fiind mai preocupat să ajute pe aproapele decât să respecte legiuirile rituale. Utilizarea acestor vase sacre în scopuri profane viola tradiţia rituală. Cu alt prilej relativizase „tradiţiile omeneşti” ale spălării rituale a mâinilor înainte de masă (cf. Marcu 7,1-15).

621 Menţionarea expresă a capacităţii vaselor are menirea de a sublinia amploarea minunii săvârşite de Mântuitorul.

622 Sfântul Ciprian al Cartaginei dezvoltă ideea amestecului apei cu vinul la Euharistie ca simbol al deplinei uniri dintre Hristos şi poporul Său (Epistola 62, 12-13). Dacă Hristos a preschimbat apa în vin la Cana, pentru ce ne minunăm că poate schimba vinul în sângele Său în Euharistie? se întreabă Sfântul Chiril al Ierusalimului (Cateheze mistagogice, 4, 2).

623 Precizarea „până sus” nu este inutilă, ci se dorea evitarea unei posibile acuzaţii răuvo­itoare că vasele ar fi avut numai puţină apă, peste care s-ar fi putut turna ulterior vin (cf. Teodor de Mopsuestia, Comentariu la Evanghelia după Ioan, 1, 2, 6-7).

624 Ioan 2, 6-7.

213

neruşinare, atunci cei care slujeau ar fi putut să le spună: „Noi am scos apa”.

Dincolo de cele spuse, [a vrut] şi să respingă învăţăturile ivite împotriva Bisericii. De vreme ce sunt unii care spun că altul este creatorul lumii şi că fenomenele văzute nu sunt ale lui, ci ale unui alt dumnezeu potrivnic625, pentru a amuţi nebunia lor, a făcut cele mai multe minuni [folosind] materia existentă. Dacă ar fi existat un creator potrivnic Lui, nu ar fi folosit materii străine pentru a-Şi arăta puterea Sa. Acum însă, arătând că El este Cel care schimbă apa care se află în viţa de vie şi transformă, prin rădăcină, ploaia în vin, a săvârşit la nuntă dintr-odată ceea ce în plantă se petrece într-un lung răstimp.

„Iar când au umplut vasele, a zis: «Scoateţi acum626 şi duceţi mai-marelui ospăţului627». Şi i-au dus. Iar când mai-marele ospăţului a gustat apa care se făcuse vin628 şi nu ştia de unde este (dar slujitorii care scoseseră apă ştiau), a chemat mai-marele ospăţului pe mire629 şi i-a zis: «Orice om pune întâi vinul cel bun şi, când se ameţesc, pune pe cel mai slab. Dar tu ai ţinut vinul cel bun până acum».”630

625 Referire la doctrinele gnostice dualiste, care susţineau existenţa a doi dumnezei: unul rău şi mărginit al Vechiului Testament, creator al lumii şi al trupurilor, şi altul bun, al Noului Testament, creator al sufletelor.

626 Cele mai vechi reprezentări figurative ale acestui episod biblic de pe sarcofagele creştine îl prezintă pe Hristos preschimbând apa în vin după ce atinge vasele cu un toiag ce aminteşte de cel al lui Moise, prin care a făcut să izvorască apa în pustie. Sfântul Ciprian al Cartaginei spunea că şi noi preschimbăm apa în vin când identificăm sensul creştin al Scripturilor ebraice (cf. Epistola 63).

627 ApirpixAivoc; nu este „naşul”, cum a fost echivalat în vechile tălmăciri româneşti, care au recurs la un anacronism spre a face inteligibil textul, ci responsabilul cu orga­nizarea festivităţii, care avea grijă şi de distribuirea alimentelor şi a băuturii în astfel de cazuri. Tot acesta avea rolul de a preveni excesele bahice şi de a asigura buna dispoziţie a invitaţilor. Printre altele, stabilea nivelul de apă care se turna în vin (anticii beau mereu vinul amestecat cu apă); de aceea ar fi putut fi tras la răspundere pentru penuria de vin.

628 Asocierea episodului de faţă cu miracolele de origine dionisiacă din lumea elenistică nu are fundament. Similitudini există însă, chiar Sfântul Iustin Martirul şi Filosoful fiind nevoit să recunoască acest fapt (Apologia I, 54). Sunt numeroase episoade în care zeul Dionysos este creditat cu crearea spontană a vinului. Tragedia bizantină Hristos pătimind copiază îndeaproape Bachantele lui Euripide, iar poetul bizantin Nonnus va versifica atât episodul nunţii din Cana, cât şi mitul lui Dionysos.

629 Fericitul Augustin atrage atenţia că adevăratul mire este Hristos, Care S-a logodit cu Biserica şi oferă tuturor Sângele Său spre viaţa veşnică (Comentariu la Evanghelia după Ioan, 8, 4,1-3).

630 Ioan 2, 8-10.

214

Sunt unii care iau în râs şi aceste cuvinte, zicând: „Acolo era o adunare de oameni beţi şi puterea de înţelegere a celor care judecau [faptele] era stricată, astfel încât nu puteau pricepe cele petrecute, nici să judece cele săvârşite, şi deci nici nu ştiau dacă era apă sau vin. Iar că erau beţi, mai-marele ospăţului însuşi a arătat prin cele ce a spus”. De fapt, [afirmaţia lor] este de luat în râs. Evanghelistul însă a retezat şi această bănuială a lor. Căci a zis că nu oaspeţii au fost cei care şi-au dat cu părerea cu privire la fapta săvârşită, ci mai-ma­rele ospăţului, care era treaz şi nu gustase încă nimic. Fără îndo­ială ştiţi toţi că cei însărcinaţi cu slujirea la astfel de ospeţe rămân treji mai mult decât toţi, de vreme ce un singur lucru au de făcut: a menţine toate în ordine şi rânduială. De aceea a chemat El simţirea aceluia pentru a depune mărturie despre cele petrecute. Căci nu a zis: „Turnaţi vin mesenilor!”, ci: „Duceţi mai-marelui ospăţului!”

„Şi, când mai-marele ospăţului a gustat apa care se făcuse vin şi nu ştia de unde este (dar slujitorii ştiau), a chemat mai-marele pe mire.” De ce nu i-a chemat pe slujitori? Pentru că atunci s-ar fi descoperit minunea. Căci nici Iisus însuşi nu a descoperit fapta, ci a voit ca puterea minunilor Sale să fie cunoscută încet şi treptat. Dacă ar fi fost vădit atunci, slujitorii nu ar fi fost crezuţi când ar fi povestit acestea. Ar fi părut că sunt nebuni dacă ar fi mărturisit unele ca acestea despre Cel care atunci părea celor mai mulţi a fi un om neînsemnat. Dar au cunoscut ei înşişi [adevărul] limpede din propria cercare, pentru că, fireşte, nu puteau să nu dea crezare propriilor mâini. Totuşi nu erau în măsură să-i convingă pe alţii. De aceea nici El nu a descoperit aceasta tuturor, ci celui care era cel mai în măsură să înţeleagă, păstrând pentru vremea ce avea să fie înţelegerea mai limpede a faptei. După arătarea celorlalte minuni, avea să fie crezută şi aceasta. Mai apoi, când l-a vindecat pe fiul slujitorului regesc, evanghelistul a arătat prin cele spuse acolo că această [minune] s-a vădit mai limpede631. Deci mai cu seamă din acest motiv L-a chemat acela pe El, pentru că minunea îi era cu­noscută, aşa cum am spus. Acest lucru l-a arătat şi Ioan, zicând: „A venit Iisus în Cana Galileei, unde prefăcuse apa în vin”632, şi nu orice fel de vin, ci vin din cel mai bun.

631 Cf. Ioan 4, 46-54.

632 Ioan 4, 46. Fericitul Augustin vede în vin un simbol al Evangheliei, al Noului Legământ, care provine din apa Legământului Vechi preschimbată prin lucrarea Duhului (Comentariu la Evanghelia după Ioan, 9, 5, 3).

215

3. Minunile lui Hristos de acest fel sunt mult mai frumoase şi mai bune decât minunile naturii. La fel s-a întâmplat şi în alte ca­zuri, ca atunci când îndrepta vreun mădular beteag şi îl arăta mai bun decât cele sănătoase. Aşadar, nu numai slujitorii, ci şi mirele633 şi mai-marele ospăţului aveau să mărturisească faptul că apa care se preschimbase era vin634, şi chiar cel mai bun vin. Iar că fapta a fost săvârşită de Hristos [aveau să mărturisească] cei care au scos apa.

Chiar dacă minunea nu ar fi fost descoperită atunci, totuşi nu ar fi putut rămâne sub tăcere până la sfârşit. Astfel, multe şi impor­tante mărturii despre El au fost puse de o parte pentru viitor. Pe slu­jitori i-a avut martori ai transformării apei în vin, iar pe mai-marele ospăţului şi pe mire, ai faptului că s-a făcut vin bun.

Este posibil, dar, ca mirele să fi răspuns ceva la acestea, dar evanghelistul, grăbindu-se să treacă la lucruri mai importante, a menţionat doar această minune şi le-a trecut cu vederea pe celelal­te. Căci important era să aflăm că a transformat apa în vin, şi chiar un vin bun, iar cele ce le-a zis mirele mai-marelui ospăţului a soco­tit că nu era necesar a le adăuga. Căci multe minuni care la început erau neclare, cu trecerea timpului, au devenit mai limpezi, fiind vestite de cei care le-au cunoscut în amănunt încă de la început.

Atunci, dar, Iisus a făcut vin din apă, şi nu numai atunci, dar şi acum nu încetează a transforma voinţele uşuratice şi slabe635. Căci există, într-adevăr, există oameni care nu se deosebesc cu nimic de apă, atât de reci, de uşuratici şi de nestatornici sunt. Deci să-i adu­cem la Domnul pe cei aflaţi într-o astfel de stare, pentru ca voinţa lor să se transforme, devenind ca vinul, aşa încât să nu mai fie cur­gători, ci statornici, şi să se facă pricină de bucurie636 şi pentru ei

633 Speculaţiile potrivit cărora Iisus Hristos ar fi fost mirele de la Cana Galileei sunt simple fantezii fără fundament (cf. Evanghelia apocrifă a lui Barnaba). Tradiţia ortodoxă îl con­sideră pe Natanael ca mirele de la Cana.

634 Minunea de faţă atestă prezenţa a însuşi Creatorului universului, Cel care are deplină putere asupra creaţiei (cf. Maxim din Turin, Predica 23).

635 Sfântul Vasile cel Mare, vorbind despre botez ca a doua naştere, afirmă că această renaştere nu este o simplă metaforă, ci presupune o schimbare radicală a modului de viaţă în bine (Despre Duhul Sfânt, 15, 35). Sfântul Ambrozie de Mediolanum precizează că această renaştere înseamnă o transformare deplină a minţii omului prin Duhul Sfânt (Despre Duhul Sfânt, 3,10, 64).

636 Petrecerile de nuntă ale vremii erau foarte vesele şi pline de viaţă. Nunţile durau până la şapte zile, iar gestionarea alimentelor şi a băuturii era dificil de realizat. Mulţi rabini ai vremii insistau pe importanţa bucuriei în asemenea împrejurări, încât îi exonerau pe miri de unele obligaţii rituale, spre a se putea bucura în voie de petrecere.

216

înşişi, şi pentru ceilalţi. Şi cine ar putea fi cei reci, dacă nu cei care curg pentru că iau aminte la lucrurile acestei vieţi de acum, cei care nu râd de desfătarea de aici, cei care iubesc slava şi puterea? Toate acestea sunt curgătoare, fără niciun pic de statornicie, şi duc în jos cu mare avânt. Cel care azi e bogat mâine e sărac; cel care azi se arată în car cu pungă [cu bani], cu vestitori şi cu mulţi slujitori, adesea, în ziua următoare se sălăşluieşte în temniţă şi, deşi nu vrea, lasă altuia nălucirea aceea.

Cel care se desfată şi se risipeşte nu poate nici măcar o singu­ră zi să-şi reţină stomacul de la mâncare, oricât l-ai sili, ci, atunci când îl goleşte, este nevoit să-l umple cu alte mâncăruri, aşa încât nu se deosebeşte cu nimic de un râu. Aşa cum acolo, după ce trece primul val, vine altul, tot aşa şi aici, atunci când hrana dintâi este mistuită, avem iar nevoie de alta. Aşa este firea celor vii: nu îi este dat să stea pe loc vreodată, ci mereu curge şi trece.

Dar desfătarea nu numai că trece şi curge, ci ne aduce şi al­tele după sine. Atunci când trece cu avânt, slăbeşte tăria trupu­lui şi stinge bărbăţia sufletului637. Şi nu pot şuvoaiele năvalnice ale râurilor să macine malurile şi să le surpe cu uşurinţa cu care desfătarea şi risipa dărâmă temeliile sănătăţii noastre. Dacă vei merge la un doctor şi vei întreba, vei afla că aproape toate bolile acolo îşi au cauza. Căci cumpătarea şi o masă simplă sunt maici ale sănătăţii. De aceea doctorii au numit-o astfel, spunând că să­nătatea înseamnă a nu te sătura, căci neîndestularea de mâncare este sănătate şi a mânca puţin este maica sănătăţii. Iar dacă înfrânarea este maica sănătăţii, este limpede că îmbuibarea este maica bolii şi a neputinţei. Aceasta dă naştere unor boli care depăşesc până şi iscusinţa doctorilor. Şi durerile de picioare, şi durerile de cap, şi vederea înceţoşată, şi durerile de mâini, şi tremurăturile, şi paralizia, şi gălbinarea, şi febra îndelungată şi arzătoare, şi multe altele căci nu e vreme să le enumerăm pe toate nu din înfrânare şi vieţuire înţeleaptă se nasc, ci din lăcomia la mâncare şi îmbuibare.

637 Orientalii, ca şi romanii şi grecii, amestecau vinul cu apa din diferite motive: vinul pur era considerat toxic, adeseori concentraţia de alcool era destul de mare în cazul vinurilor dulci, condiţiile de păstrare erau foarte precare şi vinul se oţetea rapid etc. Adeseori se adăugau ierburi cu efect halucinogen în băutură. Dat fiind faptul că iudaismul dezavua alcoolismul, responsabilii cu petrecerile publice iudaice căutau să reducă pe cât posibil consumul excesiv de vin.

217

Iar dacă vrei să cunoşti şi bolile sufletului care se nasc de aici, vei vedea că lăcomia, prostia, melancolia, lenevia, uşurătatea şi toată necunoaşterea acolo îşi au începutul. Sufletele care se desfată cu astfel de mese, de vreme ce sunt sfâşiate de asemenea fiare, de­vin cu nimic mai bune decât catârii. Să mai spun şi câte întristări şi supărări au cei care sunt robiţi de desfătare? Dar nu e cu putinţă să le enumăr pe rând, aşa că le voi arăta pe toate printr-una singură, care este capul lor. Aceştia niciodată nu gustă din mâncare mă refer la cea scumpă cu plăcere. Căci înfrânarea este maică nu nu­mai a sănătăţii, ci şi a plăcerii, în vreme ce îmbuibarea este izvor şi rădăcină nu numai ale bolilor, ci şi ale neplăcerii. Acolo unde este săturare nu poate fi poftă; şi, dacă nu este poftă, cum ar putea exista plăcere? De aceea pe cei săraci îi vom afla nu doar mai înţelepţi şi mai sănătoşi decât cei bogaţi, dar şi mult mai fericiţi.

înţelegând, dar, acestea toate, să fugim de beţie şi desfătare, nu numai de cea de la masă, ci şi de oricare alta în treburile vieţii. Pe aceea să o înlocuim cu plăcerea provenită din cele duhovniceşti şi, aşa cum spune prorocul, să ne desfătăm în Domnul căci zice: „Desfată-te în Domnul şi-ţi va împlini cererile inimii tale!”638 -, ca să ne bucurăm şi de bunurile de aici şi de cele viitoare, cu harul şi cu iubirea de oameni ale Domnului nostru Iisus Hristos, prin Care şi cu Care fie slava Tatălui şi Sfântului Duh în vecii vecilor. Amin.

638 Psalmul 36, 4.

Omilia 23

„Acest început al minunilor l-a făcut Iisus în Cana Galileei.” (Ioan 2,11)

1. Cu înverşunare şi putere ne atacă diavolul, asediind din toate părţile mântuirea noastră. Trebuie, dar, să priveghem şi să fim treji şi să stăvilim intrarea lui din toate părţile. Acesta, fie şi numai un mic prilej dacă află, îşi pregăteşte apoi o intrare largă şi încetul cu încetul îşi aduce înăuntru întreaga putere. Dacă ne pasă de mântu­irea noastră, să nu-i îngăduim să pătrundă nici în cele mici, pentru ca astfel să păzim dinainte şi intrările cele mari. Ar fi cea mai mare nebunie ca, în vreme ce acela îşi dă atâta silinţă ca să piardă sufletul nostru, noi să nu arătăm nici măcar aceeaşi măsură când e vorba de propria noastră mântuire.

Nu spun aceasta la întâmplare, ci pentru că mă tem ca nu cum­va acela să se afle şi acum în staul, nevăzut de noi, şi vreo oaie să fie cu sălbăticie răpită de el şi, prin nepăsarea ei şi uneltirea vicleană a aceluia, să fie depărtată de turmă şi de ascultarea cuvântului. Dacă rănile ar fi fost simţite sau dacă ar fi primit şi trupul răni, nu ar fi fost greu să recunoaştem uneltirile de acest fel. Dar, de vreme ce sufletul este nevăzut şi el este cel care primeşte rănile, avem nevoie de multă trezvie, aşa încât fiecare să se încerce pe sine însuşi.

„Căci nimeni nu ştie cele ale omului, precum duhul omului care este în el.”639 Cuvântul este rostit către toţi şi leacul este co­mun, stând înainte tuturor celor care au nevoie, dar fiecare dintre cei care ascultă trebuie să ia ceea ce îi este de folos pentru boala lui. Eu nu ştiu care sunt cei bolnavi şi care sunt cei sănătoşi. De aceea spun cuvânt de folos potrivit pentru toate patimile: acum osândesc lăcomia, apoi desfătarea, altă dată mă refer la uşurătate, altcândva alcătuiesc laudă milosteniei şi îndemn către ea, precum şi către

639 1 Corinteni 2,11.

219

toate celelalte fapte bune. Mă tem ca nu cumva, abordând un sin­gur subiect, să greşesc tratând o patimă străină, alta decât cele de care suferiţi voi. Dacă ar fi un singur om de faţă aici, socotesc că nu ar fi fost atât de necesar să alcătuiesc un discurs variat. Dar, de vreme ce într-o mulţime atât de mare este foarte probabil să existe şi multe patimi, nu fără motiv aducem o învăţătură felurită. Astfel, întinzându-se peste toţi, discursul îşi va împlini întru totul meni­rea sa. De aceea şi Scriptura este variată, vorbindu-ne despre mii de lucruri, pentru că se adresează firii comune tuturor oamenilor.

într-o mulţime atât de mare cu siguranţă sunt prezente toa­te patimile sufleteşti, chiar dacă nu toate în fiecare. Curăţindu-ne, dar, de acestea, aşa să ascultăm cuvintele dumnezeieşti şi cu minte atentă să luăm aminte la cele ce ni se citesc astăzi. Care sunt aces­tea? „Acest început640 al minunilor l-a făcut Iisus în Cana Galileei”, zice [evanghelistul].

Am spus şi data trecută că sunt şi unii care zic că nu acesta a fost începutul [minunilor]. „De ce să fie aşa” zic ei - „dacă se spu­ne: «în Cana Galileei»? Aceasta a fost prima minune săvârşită în Cana.” Eu unul nu am de gând să vorbesc în amănunt despre aceas­ta, pentru că am arătat şi mai înainte că El a început să facă minuni după botez, iar înainte de botez nu a făcut niciuna. Cred că nu este cu totul necesar să susţinem cu tărie că aceasta sau alta a fost prima minune dintre cele săvârşite după botez.

„Şi Şi-a arătat slava Sa.”641 Cum şi în ce fel? Pentru că nu au fost mulţi care au luat seama la ce s-a întâmplat, ci numai slujitorii, mai-marele ospăţului şi mirele. Deci cum Şi-a arătat slava Sa? Cel puţin o parte din ea. Chiar dacă nu atunci, dar mai târziu aveau să afle toţi despre această minune, pentru că până în ziua de azi este vestită şi nu a fost dată uitării.

Iar faptul că în ziua aceea nu toţi au cunoscut [minunea] se vede limpede din cele ce urmează. Căci, după ce a zis: „Şi-a arătat slava Sa”, a adăugat: „Şi au crezut în El ucenicii Săi”, care şi mai îna­inte de aceasta îl admirau. Vezi că era necesar să facă minuni mai

640 Raymond Brown face o interesantă paralelă între Cartea Facerii şi Evanghelia după Ioan: prologurile celor două cărţi încep cu „la început”; apele botezului şi Duhul din Evanghelia după Ioan sunt în strânsă legătură cu cele primordiale din Facerea 1, 2. Botezul este o nouă creaţie a lumii (cf. Raymond Brown, The Gospel and the Epistles of John. A concise Commentary, The Liturgical Press, Collegeville, Minnesota, 1988, p. 29).

641 Ioan 2,11.

220

ales atunci când cei binevoitori care îşi îndreptau toată atenţia spre cele petrecute erau de faţă? Aceştia aveau să creadă mai lesne şi, de asemenea, să ia aminte cu toată atenţia la cele petrecute. Şi cum ar fi putut să Se facă cunoscut în lipsa minunilor? Şi învăţătura temei­nică, şi prorocia, şi minunile pătrund în sufletele ascultătorilor, aşa încât ei iau aminte cu dispoziţie potrivită la cele petrecute, pen­tru că sufletul a căpătat deja o familiaritate. De aceea evangheliştii spun adesea şi în alte locuri [din Scriptură] că nu au făcut o oareca­re minune din pricina îndărătniciei oamenilor care locuiau acolo642.

„După aceasta a coborât în Capernaum643, El şi Mama Sa şi fraţii şi ucenicii Săi, şi acolo n-a rămas decât puţine zile.”644 Din ce motiv a mers cu Mama Sa în Capernaum? Căci nu a săvârşit acolo nicio minune, nici nu erau locuitorii cetăţii aceleia dintre cei care aveau simţăminte bune faţă de El, ci dintre cei foarte depravaţi. Aceasta a arătat-o Hristos, zicând: „Şi tu, Capernaume, care ai fost înălţat până la cer, până la iad vei fi coborât!”645

Deci de ce a mers acolo? Eu cred că, de vreme ce peste puţin timp avea să urce la Ierusalim, de aceea a mers [în Capernaum], ca să nu îi ia cu El pretutindeni pe fraţii şi pe Mama Lui. Deci, mer­gând şi petrecând acolo puţină vreme din respect faţă de Mama Sa, după ce a adus-o înapoi, a reluat cursul minunilor. De aceea a spus evanghelistul că după puţine zile „S-a suit la Ierusalim”646. De fapt, cu puţine zile înainte de Paşti S-a botezat. Şi, când S-a urcat la Ierusalim, ce a făcut? Un lucru care arăta marea Sa putere, căci i-a alungat pe negustorii aceia, pe schimbătorii de bani, pe cei care vindeau porumbei şi boi şi oi şi care stăteau acolo cu acest scop647.

2. Alt evanghelist spune că, atunci când îi alunga, spunea: „Nu faceţi casa Tatălui Meu peşteră de tâlhari!”648; iar acesta zice: „Casă

642 Cf. Matei 13, 58.

643 Origen remarcă discrepanţele dintre Ioan şi sinoptici, dar consideră că acest fapt nu este întâmplător, ci stimulează lectorul către interpretarea alegoric-mistică (Comentariu la Evanghelia după Ioan, 10, 3-4).

644 Ioan 2,12.

645 Luca 10,15.

646 Ioan 2,13.

647 Prin acest gest, Domnul Hristos a abolit, de fapt, sistemul sacrificiilor animale în cadrul cultului de la templu (cf. Teodor de Mopsuestia, Comentariu la Evanghelia după Ioan, 1, 2,13)

648 Matei 21, 13.

221

de negustorie”649. Nu se contrazic unul pe celălalt, ci arată că a făcut aceasta a doua oară şi că nu s-au petrecut în acelaşi timp cele două, ci unul a fost la început, iar celălalt când mergea înspre pătimi­re650. De aceea, [în cea de a doua situaţie, evanghelistul] a folosit un cuvânt mai aspru, spunând: „Peşteră”. Dar la începutul minunilor Sale nu a spus aşa, ci a folosit o dojană mai blândă. Deci se pare că a făcut aceasta de două ori.

„Dar de ce” întrebi tu - „a făcut Hristos acest lucru atunci şi a folosit atâta asprime împotriva lor, ceea ce se pare că niciodată nu a mai făcut, deşi a fost ocărât, batjocorit şi numit «samaritean» şi «demonizat»651? Şi nu S-a mulţumit numai cu vorbele, ci a luat şi un bici652 şi cu el i-a alungat”.

Pe de altă parte, iudeii, atunci când altora li se făcea bine, îl învinuiau şi se mâniau, dar acum, când era firesc să se înfurie pen­tru că au fost mustraţi, nu au reacţionat astfel. Nici nu L-au mus­trat, nici nu L-au ocărât. Dar ce au zis? „Ce semn653 ne arăţi că faci acestea?”654 Vezi câtă pizmă aveau şi cum binefacerile făcute altora mai mult i-au iritat?

Le-a spus atunci că au făcut din templu peşteră de tâlhari pen­tru a le arăta că cele pe care le vindeau proveneau din furt, din ră­pire şi lăcomie şi că se îmbogăţeau de pe urma nenorocirilor altora.

649 Ioan 2,16.

650 Fericitul Augustin va susţine şi el existenţa a două evenimente de genul celui zugrăvit aici (Armonia Evangheliilor, 2, 67, 129). Potrivit majorităţii exegeţilor neotestamentari, este foarte puţin probabil să fi existat două asemenea „purificări” ale templului. Vom observa, pe parcursul Evangheliei de faţă, că templul din Ierusalim este în centrul dis­putelor avute de Mântuitorul cu fariseii şi saducheii. Fără îndoială, gestul extrem al Domnului Iisus a lezat grav autorităţile religioase ale timpului şi a constituit una dintre cauzele condamnării Sale. Din cauza faptului că pelerinii iudei veneau şi din diaspora, era necesară schimbarea banilor acestora în monedă evreiască. Gestul Mântuitorului este simbolic. Pentru explicarea lui s-au propus mai multe teorii: înfierarea abuzurilor şi exploatării celor săraci de către preoţii de la templu, un protest social antiaristocratic, un protest împotriva excluderii păgânilor de la adorarea cultică, o judecată şi o osândire a templului, prefigurând iminenta sa nimicire. Nu este credibil faptul că Hristos ar fi con­dus o mică răzmeriţă populară împotriva templului, cum au susţinut unii exegeţi.

651 Cf. Ioan 8, 48.

652 în zona templului erau interzise armele de orice fel, însă un bici era uşor de găsit, putând fi luat de la cei care mânau animalele pentru sacrificiu.

653 Grecescul or]gEÎov are nu doar înţelesul de „fapt miraculos, minune”, ci şi pe acela de „gest care explică autoritatea cuiva”. Un lider religios de natură mesianică precum Iisus trebuia să îşi valideze mandatul şi autoritatea prin semne taumaturgice, precum au făcut Moise şi Iosua.

654 Ioan 2,18.

222

Dar, când a spus: „Casă de negustorie”, a vrut să arate că neguţătoria lor era de ruşine.

Dar de ce a făcut aceasta? De vreme ce urma să vindece sâm­bătă şi să facă multe minuni de acest fel, pe care ei le considerau încălcare a Legii, ca să nu pară că face aceasta ca un potrivnic al lui Dumnezeu care se opune cu bună ştiinţă Tatălui, a înlăturat astfel această bănuială a lor. De vreme ce a arătat atâta râvnă pentru casa [Tatălui], nu putea să fie potrivnic Stăpânului casei Care era cinstit acolo.

Şi anii dinainte, în care a trăit după Lege, erau o dovadă sufici­entă pentru a arăta sfiala Sa faţă de Dătătorul de Lege şi faptul că nu a venit ca un potrivnic al Legii. Dar, de vreme ce era posibil să fi fost date uitării cu timpul acele vremuri care nu erau cunoscute tuturor, căci crescuse într-o familie săracă şi neînsemnată, a făcut aceasta când erau toţi de faţă şi erau mulţi prezenţi, pentru că se apro­pia praznicul -, deşi în acest fel S-a pus în primejdie. Nu numai că i-a alungat, dar a răsturnat şi mesele şi a vărsat banii, dându-le de înţeles prin acestea că nu S-ar fi pus în primejdie pentru buna-cuviinţă a casei dacă ar fi nesocotit casa Stăpânului655. Dacă ar fi făcut aceasta prefăcându-Se, ar fi trebuit doar să-i avertizeze, dar faptul că S-a pus în primejdie arată o mare îndrăzneală. Căci nu era un lucru oarecare să Se expună mâniei atât de mari a vânzătorilor şi, mustrându-i şi aducându-le pagubă, să stârnească împotriva Sa mulţimea negustorilor plini de nesocotinţă.

Acesta nu a fost gestul unui prefăcut, ci al unuia care a ales să îndure orice suferinţă pentru buna-cuviinţă a casei. De aceea, nu numai prin cele ce a făcut, ci şi prin cele ce a zis a arătat armonia dintre El şi Tatăl; căci nu a zis: „Casa cea sfântă”, ci: „Casa656 Tatălui Meu”. Iată că L-a numit şi „Tată”, iar ei nu s-au înfuriat, pentru că socoteau că vorbea într-o doară. Pentru că mai apoi, când a vorbit mai clar, punându-le înainte învăţătura despre egalitatea [dintre Tatăl şi Fiul], atunci s-au mâniat.

655 Fericitul Augustin remarcă faptul că şi astăzi cei care, în Biserică fiind, îşi urmăresc propriile interese meschine, şi nu pe cel al lui Hristos, simoniacii care vând harul preoţiei celor nevrednici, cei care cred că totul se poate cumpăra şi vinde, cei care caută cele mate­riale în locul celor spirituale sunt asemenea acestor negustori biciuiţi de Domnul Hristos; cu toţii vor fi aspru pedepsiţi, fiindcă au preschimbat Biserica lui Hristos în „casă de negustorie” şi „peşteră de tâlhari” (Comentariu la Evanghelia după Ioan, 10, 6,1-3).

656 De fapt, casa lui Dumnezeu, templul Duhului Sfânt este sufletul omului, care trebuie păstrat curat de orice necurăţie (cf. Origen, Comentariu la Evanghelia după Ioan, 10, 221).

223

Iar ei ce au zis? „Ce semn ne arăţi că faci acestea?”657 O, culme a nebuniei! Era nevoie de un semn pentru ca cele rele să înceteze şi casa să se elibereze de o atât de mare ruşine? A arăta o asemenea râvnă pentru casa lui Dumnezeu nu era cel mai mare semn al virtuţii Lui? Cel puţin cei binevoitori din templul acesta şi-au dat seama, căci zice: „Şi şi-au adus aminte ucenicii Lui că este scris: «Râvna ca­sei Tale mă mistuie»”658. Dar aceia nu şi-au adus aminte de prorocie, ci ziceau: „Ce semn ne arăţi?” Supăraţi fiind pentru că le era retezat câştigul lor ruşinos şi sperând să-L poată împiedica, voiau să-I ceară [să facă] o minune şi să-L învinuiască pentru cele petrecute. De aceea nu le-a dat semn şi mai înainte, ci, când au venit şi au cerut [semn], le-a dat acelaşi răspuns: „Neam viclean şi adulter cere semn şi semn nu se va da lui, decât numai semnul lui Iona”659. Doar că atunci le-a spus mai limpede, iar acum mai ascuns. A făcut aşa datorită multei lor împietriri. El, Care le-a luat-o înainte celor care îi cereau şi le-a arătat semne, nu i-ar fi refuzat pe cei care I-au cerut dacă nu ar fi vă­zut că era rău şi viclean gândul lor şi cu intenţii ascunse.

înţelege, dar, de câtă răutate era plină această întrebare! Ar fi trebuit să încuviinţeze osârdia şi râvna Lui, ar fi trebuit să se minu­neze de câtă purtare de grijă arăta faţă de casa Sa, iar ei L-au învi­nuit, spunând că le este îngăduit să facă negoţ şi că nu poate să le strice negustoria dacă nu le arată un semn.

Iar Hristos ce a zis? „Dărâmaţi templul acesta şi în trei zile îl voi ridica.”660 A spus multe de acest fel care nu erau limpezi celor care ascultau atunci, dar aveau să fie celor de mai apoi. De ce a făcut asta? Pentru ca, atunci când avea să se împlinească prezicerea, să se vadă că a ştiut dinainte cele ce aveau să fie. Şi această prorocie s-a împlinit într-adevăr, căci spune [evanghelistul]: „Când S-a ridicat din morţi, ucenicii Lui şi-au adus aminte că aceasta o spusese şi au crezut Scripturii şi cuvântului pe care îl spusese Iisus”661.

Atunci când a spus asta, unii erau nedumeriţi ce ar putea însem­na cele spuse, alţii se îndoiau, zicând: „în patruzeci şi şase de ani s-a

657 Ioan 2,18.

658 Ioan 2, 17. Fericitul Augustin îi îndeamnă pe toţi creştinii să se lase aprinşi de această flacără a zelului pentru casa lui Dumnezeu, chemându-i pe toţi creştinii căldicei şi indiferenţi la biserică (Comentariu la Evanghelia după Ioan, 10, 9).

659 Matei 16, 4.

660 Ioan 2,19.

661 Ioan 2, 22.

224

zidit templul acesta! Şi Tu îl vei ridica în trei zile?”662 Spuneau patru­zeci şi şase663 de ani referindu-se, desigur, la zidirea de mai târziu, pentru că cea dinainte a fost terminată în douăzeci de ani664.

De ce nu a dezlegat enigma şi a spus: „Nu despre templul aces­ta vorbesc, ci despre trupul Meu”665? Mai apoi, când a scris Evan­ghelia, Ioan a tâlcuit cuvintele Lui, dar El a păstrat tăcerea atunci. Deci de ce a păstrat tăcerea? Pentru că ei nu ar fi primit cuvântul. Dacă nici ucenicii nu erau în măsură să înţeleagă cele spuse, cu atât mai puţin mulţimile. Căci zice: „Când S-a ridicat Iisus din morţi, atunci şi-au adus aminte şi au crezut cuvântului şi Scripturii”. Două probleme le erau puse înainte atunci: una referitoare la înviere, iar cealaltă, mai mare decât aceasta, dacă Cel care locuia înăuntrul templului era Dumnezeu. Pe amândouă le-a înfăţişat în chip as­cuns, zicând: „Dărâmaţi templul acesta666 şi în trei zile îl voi ridica”. Şi Pavel spune că acesta este un semn, nu mic, al dumnezeirii Lui, „Care a fost rânduit Fiu al lui Dumnezeu întru putere, după Duhul sfinţeniei, prin învierea Lui din morţi”667.

De ce şi acolo şi aici dă acest semn, precum şi în alte locuri, zicând: „Când Mă voi înălţa”668 şi: „Când veţi înălţa pe Fiul Omului, atunci veţi cunoaşte că Eu sunt”669, apoi: „Nu vi se va da semn, decât semnul lui Iona”670, iar aici: „în trei zile îl voi ridica”671? Pentru că

662 Ioan 2, 20.

663 Cronologia propusă aici este greu de explicat şi a suscitat numeroase conjecturi, pe care nu le mai prezentăm. S-au făcut chiar speculaţii numerologice, Fericitul Augustin, de pildă, calculând valoarea numerică a lui Adam ca 46.

664 Cf. 3 Regi 9, 10. Primul templu iudaic a fost nimicit de Nabucodonosor în 586. în 415 se ridică al doilea templu, sub conducerea lui Zorobabel. Irod cel Mare (37-4 î.Hr.) reface acest templu, conferindu-i o splendoare notabilă. în anul 70, acesta va fi distrus de către armatele romane care înăbuşiseră insurecţia iudaică.

665 Cf. Ioan 2, 21.

666 Ironia imperativului este evidentă. în subtext, Mântuitorul afirmă că El însuşi este noul templu, temelia noului mod de adorare în „duh şi adevăr”, superior templului iudaic (cf. Teodoret al Cirului, Eranistes, 3, 61). Ulterior, cuvintele de faţă vor fi invocate în cadrul procesului Mântuitorului (cf. Marcu 14, 58). Trupul uman al lui Hristos era adevă­ratul templu al lui Dumnezeu (cf. Lactantius, Instituţiile divine, 4, 18, 25). Hristos este piatra din capul unghiului (cf. Psalmul 117, 22; Marcu 12,10), iar Biserica este un templu alcătuit din pietre vii zidit pe temelia Hristos (cf. Efeseni 2,14-21; 1 Petru 2, 4-5).

667 Romani 1, 4.

668 Ioan 12, 32.

669 Ioan 8, 28.

670 Matei 12, 39.

671 Sfântul Ilarie de Pictavium observă că învierea este opera lui Hristos însuşi (Despre Sfânta Treime, 9,12).

225

aceasta mai cu seamă arăta că El nu era un om oarecare: faptul că putea birui moartea, că putea nimici aşa de repede tirania ei înde­lungată şi cumplitul ei război. De aceea a zis: „Atunci veţi cunoaşte”. Când atunci? Atunci când, înălţându-Mă, voi trage la Mine lumea, atunci veţi şti că şi acestea le-am făcut ca Dumnezeu şi Fiu adevărat al lui Dumnezeu, pentru a şterge ocara adusă Tatălui.

Totuşi de ce nu a spus şi de ce semne era nevoie pentru a opri răul, ci doar a vestit că va da semn? Pentru că şi mai mult i-ar fi în­furiat, pe când aşa i-a umplut de uimire. Dar ei n-au răspuns nimic la acestea, pentru că li se părea că spune ceva de necrezut, şi nu L-au mai întrebat, ci au trecut cu vederea [acele cuvinte] ca pe ceva imposibil.

Dacă ar fi avut minte, chiar dacă atunci li s-a părut ceva de ne­crezut, apoi, după ce a făcut multe minuni, ar fi venit să-L întrebe, ar fi cerut ca nedumerirea lor să fie dezlegată. Dar, de vreme ce erau fără minte, la unele dintre cuvintele Lui nu au luat seama nicide­cum, iar altele le-au ascultat cu gând viclean. De aceea şi Hristos le-a vorbit în chip ascuns.

Dar întrebarea este: cum de ucenicii nu au ştiut că El trebuie să învieze din morţi? Poate că nu erau încă vrednici de harul Duhului. Deşi ascultau mereu cuvintele despre înviere, nu înţelegeau nimic, ci gândeau în sinea lor ce ar putea însemna acelea. într-adevăr, ceea ce spunea El era foarte străin şi neobişnuit: a putea cineva să se ridi­ce pe sine şi să învieze astfel. De aceea şi Petru a fost mustrat, pen­tru că, neştiind nimic despre înviere, zicea: „Fie-Ţi milă de Tine”672.

Şi nici Hristos nu le-a descoperit aceasta limpede mai înainte de a se întâmpla, ca să nu se smintească ei de la început şi astfel să nu dea crezare celor spuse din pricină că erau foarte neobişnuite şi pentru că ei încă nu ştiau clar cine este EL. De cele vădite prin fapte nimeni nu ar fi putut să se îndoiască, dar era posibil ca unii să se îndoiască de cele afirmate doar prin cuvinte. De aceea la început a lăsat cuvintele ascunse. Dar, când cele spuse s-au dovedit a fi ade­vărate, prin cercare, atunci le-a dat şi înţelegerea cuvintelor şi atât de mult har de la Duhul încât au primit toate deodată. Căci zice: „Acela vă va aduce aminte despre toate”673. Cei care într-o singură seară au lepădat sfiala faţă de El şi au fugit, spunând că nici măcar

672 Matei 16, 22.

673 Ioan 14, 26.

226

nu-L cunosc, greu şi-ar fi amintit de cele săvârşite şi spuse [de El] în tot acel timp dacă nu s-ar fi bucurat de harul îmbelşugat al Duhului.

„Dar” zici tu - „dacă aveau să audă de la Duhul, ce nevoie mai aveau să fie împreună cu Hristos, de vreme ce nu aveau să înţeleagă cuvintele Lui?” Pentru că Duhul nu i-a învăţat, ci le-a amintit ceea ce Hristos le spusese deja. Faptul că a fost trimis [Duhul] să le amintească de cuvintele Lui a avut un rol nu mic în sporirea slavei lui Hristos. La început, ţinea de Dumnezeu revărsarea harului Du­hului cea atât de bogată şi îmbelşugată, iar mai apoi a ţinut de vir­tutea lor să păstreze darul. Atunci au arătat o viaţă strălucită, multă înţelepciune şi multe osteneli şi au nesocotit viaţa de aici, socotind cele omeneşti un nimic; s-au făcut mai presus de toate şi, zburând în înalt ca nişte vulturi uşori, au ajuns prin faptele lor chiar până la cer, dobândind astfel harul negrăit al Duhului.

Aşadar, să-i imităm şi noi şi să nu stingem candelele, ci să le păstrăm aprinse prin milostenie, căci lumina acestui foc aşa se menţine. Să adunăm ulei în vase, cât suntem încă aici. Căci, atunci când vom pleca acolo, nu vom mai avea de unde să cumpărăm, nici nu vom avea de unde să-l luăm, decât din mâna săracilor. Să adunăm deci încă de aici cu îmbelşugare, dacă vrem să intrăm împreună cu Mirele. Altminteri, va trebui să rămânem în afara cămării de nuntă. Cu neputinţă este, cu neputinţă să intrăm pe poarta împărăţiei fără să facem milostenie, chiar de am săvârşi mii de fapte bune.

Deci să arătăm aceasta îmbelşugat, ca să ne bucurăm de bunătăţile negrăite, pe care fie ca noi toţi să le dobândim, cu harul şi cu iubirea de oameni ale Domnului nostru Iisus Hristos, Căruia fie slava şi stăpânirea totdeauna, acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin.

Omilia 24

„Şi, când era în Ierusalim, la sărbătoarea Paştilor, mulţi au crezut în El.” (Ioan 2, 23)

1. Unii dintre oamenii de atunci s-au ţinut de înşelare, iar alţii de adevăr. Dar şi dintre aceştia din urmă unii au primit [adevă­rul] pentru o vreme, iar apoi iar au căzut. La aceştia S-a referit Hristos în pilde, când a vorbit despre seminţele care nu sunt în­gropate adânc, ci au rădăcinile la suprafaţa pământului şi pier degrabă674.

Despre aceştia ne vorbeşte şi evanghelistul aici, spunând: „Când era în Ierusalim, la sărbătoarea Paştilor, mulţi au crezut în El, văzând minunile pe care le făcea. Dar Iisus însuşi nu Se încredea în ei”675. Dar au fost mai râvnitori de adevăr acei ucenici care au venit la El nu numai datorită semnelor, ci şi datorită învăţăturii. Pe cei care erau mai simpli i-au atras minunile, iar pe cei mai inteligenţi, prorociile şi învăţăturile. Iar cei care au fost cuceriţi de învăţătură erau într-adevăr mai statornici decât cei cuceriţi de semne. Pe aceştia şi Hristos i-a fericit, zicând: „Fericiţi cei care n-au văzut şi au crezut!”676 Că aceia nu erau dintre adevăraţii ucenici, o arată şi ceea ce urmează: „Dar Iisus însuşi nu Se încredea în ei”. De ce? Pentru că îi cunoştea pe toţi şi nu avea nevoie să-i mărturisească cineva despre om, căci El însuşi cunoştea ce era în om677. Ceea ce vrea să spună este aceasta: nu lua aminte la cuvintele din afară Cel care pătrundea în adâncul inimilor lor şi intra în mintea lor. Ştia

674 Cf. Matei 13, 5-6.

675 Ioan 2, 23-24.

676 Ioan 20, 29.

677 Cunoaşterea profunzimii inimilor este un atribut specific lui Dumnezeu (cf. Ieremia 17, 9-10: „Inima omului este mai vicleană decât orice şi foarte stricată! Cine o va cunoaşte? Eu, Domnul, pătrund inima şi încerc rărunchii, ca să răsplătesc fiecăruia după căile lui şi după roada faptelor lui”).

228

bine că ardoarea lor era trecătoare şi de aceea nu Se încredea în ei678 ca în nişte ucenici desăvârşiţi, nici nu le-a încredinţat toate învăţăturile ca unora deja statornici în credinţă. Cel care ştie cele ce sunt în inima omului este Dumnezeu, „Care a zidit îndeosebi inimile lor”679. „Căci Tu singur” zice - „ştii inimile.”680 Aşadar, nu avea nevoie de martori ca să cunoască minţile propriilor Sale creaturi. De aceea nu avea încredere în ei, pentru că era trecătoare credinţa lor. Oamenii care nu ştiu nici cele prezente, nici cele vii­toare adesea spun şi încredinţează totul fără vreo reţinere şi celor care se apropie de ei cu viclenie şi care urmează să-i părăsească peste puţină vreme. Dar Hristos nu a făcut aşa, căci El ştia limpe­de toate cele negrăite.

Sunt şi acum mulţi de acest fel care sunt credincioşi nu­mai cu numele, dar de fapt sunt nestatornici şi schimbători. De aceea Hristos nici acum nu Se încrede în ei, ci le ascunde cele mai multe lucruri. După cum noi nu ne încredem în orice fel de prieteni, ci doar în cei adevăraţi, tot aşa şi Dumnezeu. Ascultă, dar, ce spune Hristos ucenicilor: „Nu vă mai zic «slugi», căci voi sunteţi prietenii Mei”681! De unde şi de ce? „Pentru că toate câte am auzit de la Tatăl Meu vi le-am făcut cunoscute”682. De aceea nici iudeilor care Ii cereau semne nu le arăta, pentru că cereau ca să-L ispitească.

Oare nu este şi acum, ca şi atunci, propriu celor care ispitesc să ceară semne? Şi acum sunt unii care le cer, zicând: „De ce nu se fac şi acum minuni?” Dacă eşti credincios aşa cum trebuie să fii şi îl iubeşti pe Hristos aşa cum trebuie să-L iubeşti, nu ai nevoie de semne. Acestea se dau celor necredincioşi. „Dar” zici tu - „atunci de ce nu au fost date iudeilor?” Ba s-au dat, mai ales lor. Dacă au fost cazuri în care au cerut şi n-au primit, este pentru că nu cereau acestea ca să se elibereze de necredinţă, ci mai degrabă pentru a-şi întări viclenia.

678 Sfântul Chiril al Alexandriei atrage atenţia propovăduitorilor Evangheliei să urmeze circumspecţia Domnului Hristos şi să dovedească mare discernământ cui împărtăşesc tainele creştinismului (Comentariu la Evanghelia după Ioan, 2,1).

679 Psalmul 32,15.

680 3 Regi 8, 39.

681 Ioan 15,15.

682 Ioan 15,15.

229

„Şi era un om dintre farisei, care se numea Nicodim683 şi care era cârmuitor684 al iudeilor. Acesta a venit noaptea685 la El.”686 Acesta apare şi pe la mijlocul Evangheliei vorbind în apărarea lui Hristos. Zice el atunci: „Legea noastră nu judecă pe nimeni dacă nu-l ascul­tă mai întâi”687. La aceasta iudeii s-au indignat şi i-au zis: „Cercetea­ză şi vezi că din Galileea nu s-a ridicat proroc”688. Şi după răstignire a arătat multă grijă pentru îngroparea trupului Stăpânului. Căci zice [evanghelistul]: „Şi a venit şi Nicodim, care a venit la Domnul noaptea, aducând ca la o sută de litre de amestec de mir şi aloe”689. Dar acum nu se gândea la Hristos aşa cum trebuia, nici cu potrivita cugetare, ci fiind încă stăpânit de neputinţa iudaică. De aceea a şi venit noaptea, temându-se să facă aceasta ziua690. Dar Iubitorul de oameni Dumnezeu nici aşa nu l-a îndepărtat, nici nu l-a mustrat, nici nu l-a lipsit de învăţătura Lui, ci cu multă bunăvoinţă a vorbit cu el şi i-a dezvăluit învăţături foarte înalte, chiar dacă a făcut asta în chip ascuns, pentru că acesta era vrednic de iertare cu mult mai mult decât cei care făceau aceasta din viclenie. Aceia nu aveau nicio

683 Identificarea acestui Nicodim cu Nakidom ben Gorion, unul dintre cei mai puternici şi mai bogaţi aristocraţi iudei ai vremii, nu este posibilă, deoarece tradiţia rabinică talmu­dică l-a considerat un foarte pios evreu, dar care ar fi săvârşit anumite păcate ce s-ar fi răs­frânt asupra copiilor săi. Tot Talmudul ne informează că adevăratul nume al lui Nicodim ar fi fost Buni, iar un anumit Buni este menţionat ca osândit la moarte deoarece ar fi fost discipol al lui Iisus din Nazaret. Oricum, informaţiile sunt dificil de coroborat, iar o con­cluzie definitivă este dificil de stabilit. Pe Nicodim (care are un nume grecesc: „Biruitorul poporului”; totodată, poate deriva de la ebraicul Niqdom) îl mai întâlnim în Ioan 7, 50-52, unde ia cu mult curaj apărarea Mântuitorului în sinedriu, apoi în Ioan 19, 39, unde aduce un amestec preţios de mirodenii spre a unge trupul lui Iisus. O listă aramaică a disci­polilor lui Iisus menţionează şi un anume Naqqai, care poate fi identificat cu Nicodim. Alte informaţii credibile nu dispunem. Tradiţia ortodoxă şi catolică l-a considerat martir, împreună cu Sfântul Ştefan, şi l-a canonizat, fiind sărbătorit odată cu femeile mironosiţe. Evanghelia lui Nicodim este un apocrif târziu, de veac IV.

684 Acest epitet de „conducător” (apywv), alături de cel de „învăţător, maestru” (8i8dokctĂoc) din Ioan 3,10, a contribuit la identificarea personajului cu Nakidom ben Gorion. Termenul apycjv poate desemna un membru al sinedriului.

685 Nicodim vine noaptea, nu ziua, deoarece nu era încă iluminat de harul ceresc (cf. Beda Venerabilul, Expunerea Evangheliei după Ioan, 2).

686 Ioan 3,1-2.

687 Ioan 7, 51.

688 Ioan 7, 52.

689 Ioan 19, 39.

690 De teama celorlalţi iudei probabil. Altă explicaţie pentru vizita nocturnă ar fi aceea că Nicodim, asemenea multor învăţători ai Legii, lucra ziua, neavând timp să studieze Legea decât noaptea.

230

îndreptăţire, în vreme ce acesta era şi el vrednic de învinuire, dar nu una atât de mare.

Atunci cum de nu a zis evanghelistul despre el nimic de acest fel? A spus în altă parte că „şi dintre căpetenii mulţi au crezut în El, dar nu mărturiseau din pricina iudeilor, ca să nu fie izgoniţi din sinagogă”691. Aici însă a lăsat doar să se înţeleagă toate acestea prin faptul că a venit noaptea.

Deci ce a spus acesta? „Rabbi, ştiu că de la Dumnezeu ai venit învăţător692; că nimeni nu poate face aceste miuni pe care le faci Tu dacă nu este Dumnezeu cu el.”693

2. Nicodim încă se pleca spre cele de jos, încă avea despre El cugete omeneşti şi vorbea ca despre un proroc, fără să-şi închipuie ceva măreţ despre El din pricina minunilor. „Ştiu” zice - „că de la Dumnezeu ai venit învăţător.” Atunci de ce a venit noaptea şi pe ascuns la Cel care grăia cele ale lui Dumnezeu, la Cel care venea de acolo [de sus]? De ce nu a vorbit pe faţă? Dar Iisus nu i-a spus acestea, nici nu l-a mustrat. Căci zice: „Trestie strivită nu va frânge şi feştilă fumegândă nu va stinge”694. Şi iar: „Nu am venit ca să judec lumea, ci ca să mântuiesc lumea”695.

„Nimeni nu poate face aceste minuni dacă nu este Dumnezeu cu el.” Vorbea încă precum ereticii, spunând că Hristos era Cel prin care se săvârşea lucrarea şi că avea nevoie de ajutorul altora pentru a face ce făcea. Iar Hristos ce a zis? Iată ce îngăduinţă covârşitoare! Nu a spus: „Nu am nevoie nicidecum de ajutorul celorlalţi, ci toate le fac prin puterea Mea, căci sunt Fiu adevărat al lui Dumnezeu şi am aceeaşi putere cu Cel care M-a născut”. A refuzat să spună aces­tea deocamdată, pentru că erau greu de acceptat pentru cel care asculta.

Ceea ce spun mereu, zic şi acum: lucrul pentru care Se sârguia Hristos nu era să-Şi descopere propria vrednicie, cât să convingă de faptul că nu făcea nimic potrivnic Tatălui. De aceea, în multe

691 Ioan 12, 42.

692 Deşi recunoaşte lucrarea lui Dumnezeu în vorbele şi faptele lui Iisus, Nicodim nu îl con­sideră Dumnezeu, ci un simplu Rabbi inspirat de Dumnezeu. De aici derivă înţelegerea limitată la materie a vorbelor lui Iisus (cf. Sfântul Chiril al Alexandriei, Comentariu la Evanghelia după Ioan, 2,1).

693 Ioan 3, 2.

694 Isaia 42, 3; Matei 12, 20.

695 Ioan 12, 47.

231

rânduri S-a arătat măsurat în cuvinte, dar în fapte nu a făcut aşa. Atunci când făcea minuni, le făcea pe toate cu putere, zicând: „Voiesc, curăţeşte-te!”696; „Talita, ridică-te!”697; „întinde mâna!”698; „Iertate îţi sunt păcatele!”699; „Taci! încetează!”700; „Ia-ţi patul tău şi mergi la casa ta!”701; „Ţie îţi zic, duh necurat, ieşi din el!”702; „Fie ţie după cum voieşti!”703; „De vă va zice cineva: «De ce?», spuneţi că Domnul are trebuinţă de el”704; „Astăzi vei fi cu Mine în Rai”705; „Aţi auzit că s-a zis celor de demult: «Să nu ucizi!» Eu însă vă spun vouă că acela care se mânie pe fratele său în deşert vrednic va fi de osândă”706; „Veniţi după Mine şi vă voi face pescari de oameni”707. Şi peste tot vedem multa Sa putere. Fiind vorba de fapte, nimeni nu ar fi putut să vorbească împotriva celor săvârşite. Cum ar fi putut? Dacă cele spuse nu s-ar fi împlinit şi nu ar fi sfârşit aşa cum a po­runcit, ar fi putut spune cineva dintre aceia că poruncile Lui erau fără nicio noimă. Dar, de vreme ce s-au împlinit, adevărul arătat de sfârşitul faptelor le-a închis gura acelora şi fără voia lor. în privinţa cuvintelor însă puteau adesea, în neruşinarea lor, să-L învinuiască de nesăbuinţă.

Deci nici cu Nicodim nu a vorbit acum nimic înalt în chip vă­dit, ci în chip ascuns. L-a ridicat din starea sa umilă, învăţându-l că îşi este Sieşi suficient pentru a săvârşi minuni. Tatăl L-a născut desăvârşit şi suficient Sieşi, neavând nimic nedesăvârşit.

Dar să vedem cum a tocmit aceasta. A zis acela: „Rabbi, ştiu că de la Dumnezeu ai venit învăţător şi că nimeni nu poate face cele pe care le faci Tu dacă nu este Dumnezeu cu El”708. Zicând acestea despre Hristos, a crezut că spune lucruri mari. Dar Hristos ce a fă­cut? I-a arătat că nu a ajuns nici măcar până la porţile cunoaşterii cuvenite, că nu stă nici măcar la intrare, ci rătăceşte încă în

696 Marcu 1, 41.

697 Marcu 5, 41.

698 Matei 12,13.

699 Matei 9, 5.

700 Marcu 4, 39.

701 Marcu 2,11.

702 Marcu 5, 8.

703 Matei 15, 28.

704 Marcu 11, 3.

705 Luca 23, 43.

706 Matei 5, 21-22.

707 Matei 4,19.

708 Ioan 3, 2.

232

afara împărăţiei, şi el şi oricare altul care ar spune acestea, şi că nu a ajuns încă la cunoaşterea adevărată cel care are această părere despre Cel Unul-Născut.

Deci ce a zis? „Adevărat, adevărat zic ţie: de nu se va naşte ci­neva de sus709, nu poate vedea împărăţia lui Dumnezeu”710, adică: „Dacă tu nu te naşti de sus şi nu primeşti învăţăturile întocmai, rătăceşti undeva în afară şi eşti departe de împărăţia cerurilor”. Dar nu a spus astfel lămurit. Ca să facă cuvântul mai lesne de primit, nu i se adresează lui vădit, ci spune în general: „De nu se va naşte cineva de sus”, voind să spună: „Fie tu, fie oricare altul care crede despre Mine unele ca acestea este undeva în afara împărăţiei”. Dacă nu a spus aşa ca răspuns la cuvintele lui, atunci răspunsul nu ar fi potrivit cu cele spuse. Dacă ar fi auzit iudeii acestea, ar fi plecat luându-l în râs.

Dar Nicodim şi-a arătat şi aici dorinţa de a învăţa. De aceea Hristos vorbeşte în multe locuri mai puţin limpede, voind să-i stârnească pe ascultători să întrebe şi să-i facă mai atenţi. Ceea ce s-a spus limpede adesea a fost trecut cu vederea de ascultători. Dar ceea ce nu a fost limpede i-a făcut mai curioşi şi mai râvnitori. Ceea ce a vrut să spună este aceasta: „Dacă nu te naşti de sus, dacă nu te împărtăşeşti de Duhul prin baia naşterii din nou, nu poţi să primeşti cunoaşterea cuvenită despre Mine. Căci această părere [a ta] nu este duhovnicească, ci omenească711”. Dar nu a spus aşa, pen­tru că nu voia să-l rănească pe cel care a grăit cuvintele pe care, pe cât i-a fost cu putinţă, le-a spus de la sine, ci, fără vreo bănuială, l-a ridicat la o cunoaştere mai înaltă, zicând: „De nu se naşte cineva

709 Adverbul âvwOev este polisemantic: „de sus”, dar şi: „din nou” ori: „de la început”. De altfel, o trăsătură specifică stilului ioaneic este calamburul, jocul de cuvinte, specific tex­telor vechi, deşi retorii recomandau o ponderată utilizare a acestor procedee. Nicodim nu pătrunde imediat subtilul joc cu nuanţele semantice din discursul lui Iisus. Naşterea de sus reprezintă „naşterea de la Dumnezeu”, prin care omul devine „fiu al lui Dumnezeu” (cf. Ioan 1,14). Nicodim înţelege adverbul cu sensul de „din nou”. însă şi acest sens este impli­cat de Iisus în cazul botezului, naşterea din nou, de sus, de la Duhul Sfânt. Adevărurile teologice depăşesc logica şi capacitatea limbajului uman de a le exprima. De aceea, spre a oferi totuşi câteva coordonate pentru înţelegerea umană, limbajul teologic este nevoit să recurgă nu doar la analogii, ci şi la metafore, hiperbole, enigme, parabole, ironii, alegorii, calambururi etc. Unii exegeţi au văzut în acest verset o aluzie la învăţătura lui Hristos, potrivit căreia pentru a intra în împărăţia lui Dumnezeu trebuie să devenim asemenea copiilor (cf. Matei 18, 3).

710 Ioan 3, 3.

711 Literal: „psihică”...mărginită la cunoaşterea omenească”.

233

de sus”. Unii spun că „de sus” înseamnă aici „din cer”, alţii spun că înseamnă „de la început”. Cel care nu se naşte astfel zice nu poate vedea împărăţia lui Dumnezeu. Aici Se arată pe Sine însuşi şi dezvăluie faptul că nu numai de ceea ce se vede este vorba, ci de alţi ochi avem nevoie ca să-L vedem pe Hristos.

Auzind acestea, Nicodim a zis: „Cum poate omul să se nas­că fiind bătrân?”712 îl numeşti pe Acesta „Rabbi” şi spui că a venit de la Dumnezeu, dar nu primeşti cuvintele Lui, ci grăieşti către învăţătorul cuvinte care aduc multă tulburare. Căci „cum” arată nedumerirea celor care nu cred cu toată tăria, a celor care sunt încă pe pământ. Şi Sarra tot din acest motiv a râs, pentru că a întrebat „cum?”713 Şi mulţi alţii, pentru că au întrebat aceasta, au căzut din credinţă.

3. Tot aşa şi ereticii rămân în erezia lor pentru că pun în multe rânduri această întrebare. Unii spun: „Cum s-a întâmplat?” alţii: „Cum S-a născut?”, supunând acea Fiinţă nemărginită neputinţei gândurilor lor. Aşadar, cei care ştiu acestea ar trebui să evite această iscodire fără de vreme. Căci cei care cercetează acestea nici nu vor afla „cum” şi, pe deasupra, vor şi cădea din dreapta credinţă.

De aceea şi Nicodim, fiind nedumerit, a întrebat despre felul [în care pot fi acestea] căci a înţeles că cele spuse îi sunt adresate şi lui şi s-a tulburat şi s-a buimăcit, aflându-se la strâmtorare, pentru că venise ca la un om şi a auzit lucruri mai măreţe decât cele venite din partea oamenilor, pe care nimeni nu le-a auzit vreodată. A fost ridicat până la înălţimea celor spuse, dar deocamdată era în întuneric şi nu era statornic, fiind purtat în toate părţile şi căzând mereu din credinţă. De aceea stăruia cercetând imposibilul, ca să-L facă să-i dea o învăţătură mai limpede. „Oare poate omul” zice - „să intre a doua oară în pântecele mamei sale şi să se nască?”714

Vedeţi cum, atunci când cineva schimbă cele duhovniceşti prin gândurile sale, spune lucruri vrednice de râs şi pare că deli­rează şi că e beat, pentru că iscodeşte cele spuse dincolo de ceea ce îi este plăcut lui Dumnezeu şi nu primeşte ceea ce este potrivit credinţei. A auzit de naştere duhovnicească, dar nu a înţeles că este

712 Ioan 3, 4.

713 Cf. Facerea 18,12-15.

714 Ioan 3, 4.

234

duhovnicească, ci a tras în jos, la starea umilă a trupului, cele spu­se şi o învăţătură atât de măreaţă şi înaltă a legat-o de cugetarea firească. De aceea a dat naştere la afirmaţii fără sens şi nedumeriri vrednice de râs. Din acest motiv şi Pavel spunea că „omul sufle­tesc715 nu primeşte cele ale Duhului”716.

Totuşi şi în această privinţă a păzit sfiala faţă de Hristos, căci nu a luat în râs cuvintele Lui, ci, socotind că este ceva cu neputinţă, a tăcut. Erau două lucruri în privinţa cărora era nedumerit: despre o astfel de naştere şi despre împărăţie. Căci iudeii nu auziseră ni­ciodată pomenindu-se nici despre împărăţie, nici despre o astfel de naştere. Dar deocamdată s-a oprit asupra celei dintâi, care i-a zdruncinat gândurile mai mult. Ştiind, dar, acestea, să nu cercetăm cu raţiunea noastră cele despre Dumnezeu, nici să nu supunem cele de acolo rânduielilor noastre sau nevoilor firii, ci să le judecăm cu evlavie, crezând aşa cum au spus Scripturile.

Cel care este curios şi iscoditor nimic nu câştigă şi, pe lângă faptul că nu află ceea ce caută, va avea parte şi de cea mai mare pedeapsă. Când auzi că a născut, crede ceea ce ai auzit şi nu cer­ceta „cum”. Nici să nu negi naşterea din această pricină, pentru că ar fi cea mai mare nebunie. Când Nicodim a auzit de naştere nu aceea negrăită, ci aceasta după har -, nu a gândit despre ea nimic măreţ, ci cele omeneşti şi pământeşti, şi, de aceea, s-a întunecat şi a fost nedumerit. Deci de câtă osândă sunt vrednici cei care sunt curioşi şi iscoditori cu privire la naşterea aceea preaînfricoşătoare care covârşeşte întru totul raţiunea şi mintea?

Nimic nu se întunecă mai mult ca raţiunea omenească, care pe toate le grăieşte de pe pământ şi nu îngăduie să fie luminată de sus. Căci raţionamentele omeneşti sunt pline de tină. De aceea avem nevoie de apele de sus, pentru ca, atunci când tina se aşază, acea parte care este curată să fie ridicată şi să se amestece cu învăţăturile de acolo, de sus. Aceasta se întâmplă atunci când arătăm şi suflet binevoitor şi vieţuire dreaptă. Căci se poate, se poate spun ca mintea să se întunece şi de la obiceiurile stricate, nu numai de la curiozitatea fără de vreme. De aceea şi Pavel le spunea corintenilor: „Cu lapte v-am hrănit, nu cu bucate, căci încă nu puteaţi [mânca], şi nici acum nu puteţi, fiindcă sunteţi încă trupeşti. Câtă vreme sunt

715 în greceşte: ipuncdg - „psihic, care este guvernat de psihic, pământesc”.

716 1 Corinteni 2,14.

235

între voi pizmă şi certuri şi dezbinări, nu sunteţi oare trupeşti?”717 Şi în Epistola către evrei şi în multe alte locuri se poate vedea cum Pavel afirmă că aceasta este pricina învăţăturilor rele, pentru că su­fletul pătimaş nu poate vedea ceva măreţ şi nobil, ci, fiind înceţoşat ca de o umoare, suferă de cea mai grea orbire.

Să ne curăţim, dar, să aprindem lumina cunoaşterii, să nu se­mănăm între spini. Iar cât de mulţi sunt spinii, ştiţi, chiar şi fără să vă spunem noi. Adesea L-aţi auzit pe Hristos dând numele de „spini” grijilor acestei vieţi şi înşelăciunii avuţiei718. Şi pe bună drep­tate! Aşa cum aceia sunt neroditori, tot aşa şi acestea; aşa cum aceia îi înţeapă pe cei care îi ating, tot aşa şi patimile acestea. De ase­menea, aşa cum spinii sunt lesne mistuiţi de foc şi sunt urâţi de agricultor, tot aşa şi lucrurile lumii; şi, aşa cum fiarele, viperele şi scorpionii se ascund între spini, tot aşa şi în înşelăciunea avuţiei.

Dar să aducem asupra lor focul Duhului, pentru ca şi spinii să-i mistuim, şi fiarele să le alungăm, şi astfel să-i înfăţişăm agri­cultorului o ţarină curată şi, după ce o curăţim, să o udăm cu apele cele duhovniceşti. Să sădim măslinul roditor, cel mai cultivat pom, mereu verde, luminos, hrănitor, aducător de sănătate. Toate aces­te însuşiri le are milostenia, fiind ca o pecete asupra celor care o dobândesc. Acest pom nici moartea nu-l usucă, atunci când vine, ci rămâne veşnic, luminând mintea, hrănind venele sufletului şi făcând puterea lui mai viguroasă. Dacă o vom avea pe aceasta me­reu, vom putea să-L privim pe Mire cu îndrăzneală şi să intrăm în cămara de nuntă.

Fie ca noi toţi să dobândim acestea, cu harul şi cu iubirea de oameni ale Domnului nostru Iisus Hristos, împreună cu Care fie slava Tatălui şi Sfântului Duh acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin.

717 1 Corinteni 3, 2-3.

718 Cf Matei 13, 22.

Omilia 25

„A răspuns Iisus: «Adevărat zic ţie, de nu se va naşte cineva din apă şi din Duh719, nu va putea intra în împărăţia lui Dumnezeu».” (Ioan 3, 5)

1. Copiii mici merg în fiecare zi la dascăli, primesc învăţătură şi redau cele învăţate şi niciodată nu încetează a agonisi învăţătură. Dar se întâmplă să adauge zilelor chiar şi nopţi de lucru, fiindcă voi îi siliţi să facă aceasta pentru nişte lucruri trecătoare şi vremelnice. Noi însă nu cerem atâta osteneală de la voi, care sunteţi maturi, pe cât cereţi voi de la copiii voştri. Căci nu în fiecare zi, ci doar două zile pe săptămână vă rugăm să luaţi aminte la cele ce spunem, un scurt răstimp din zi, aşa încât osteneala voastră să fie mai mică. De aceea împărţim textele din Scripturi în fragmente mici pentru voi, ca să le puteţi primi uşor, să le aşezaţi în jitniţele inimii şi să vă sârguiţi să le ţineţi minte pe toate, aşa încât să le şi vestiţi întocmai. Doar dacă nu cumva este vreunul foarte somnoros şi trândav şi mai nepăsător chiar şi decât un copil mic.

Dar haideţi să reluăm cursul celor spuse înainte şi să vedem cum Nicodim a greşit legând cele spuse [de Hristos] de naşterea de aici şi cum a spus că nu este cu putinţă ca cineva care este bătrân să se nască din nou720. Atunci Hristos i-a dezvăluit cu mai mare

719 Sfântul Iustin Martirul şi Filosoful afirma că prin botez nu mai suntem copii ai necesităţii şi ai ignoranţei, ci devenim copii ai libertăţii şi ai cunoaşterii (Apologia I, 61). Mântuitorul îi explică lui Nicodim că apartenenţa etnică şi cunoaşterea religioasă nu sunt suficiente pentru intrarea în împărăţia lui Dumnezeu, acestea trebuind a fi dublate de botez şi o viaţă în Duhul Sfânt.

720 Platon vorbise de „naşterea din nou” palingenezia (Menon, 81BC) însă o aplica metempsihozei, concepţie larg acceptată în multe curente filosofice şi religioase antice. Religiile de misterii antice (precum cele de la Eleusis, ale Cybelei, orfismul, mitraismul ş.a.) propuneau şi ele o renaştere a omului prin iniţiere (cf. mărturia lui Tertulian, Despre cununa ostaşului şi Despre botez). Filon din Alexandria va aplica termenul de se vorbea despre o naştere din nou a omului curăţit de păcat, prin mila lui Dumnezeu şi prin iertarea păcatelor. Adevărata renaştere a omului va avea însă loc în perioada eshatologic-mesianică (cf. Iezechiel 36, 25-27). Iudaismul vremii îi numea pe prozeliţii păgâni convertiţi la iudaism „nou-născuţi”. S-au făcut paralele şi cu procedura adopţiei din drep­tul roman sau cu cea a acordării cetăţeniei romane, numită uneori, metaforic, „a doua naştere”. Toate aceste paralele ne ajută să înţelegem conceptul hristic de „naştere din nou de sus”, însă sensul intenţionat de Hristos trimite către o reînnoire ontologică a fiinţei omului prin botez, o veritabilă nouă creaţie a omului.

237

limpezime despre ce naştere este vorba, o naştere care putea să-l ridice pe ascultător din starea sa umilă, dar greu de înţeles pentru cel care întreba în chip pământesc.

Deci ce a zis? „Adevărat zic ţie, de nu se va naşte cineva din apă şi din Duh, nu va putea intra în împărăţia lui Dumnezeu.” Ceea ce vrea să arate este aceasta: „Tu spui că aceasta este cu neputinţă, dar Eu îţi spun că este foarte posibil pe cât de posibil, pe atât de ne­cesar şi nu este cu putinţă ca cineva să se mântuiască altfel”. Cele necesare le-a făcut Dumnezeu foarte uşoare pentru noi. Naşterea pământească, cea după trup, este din ţărână. De aceea, cele din ce­ruri au fost despărţite de ea ca printr-un zid. Ce are în comun cerul cu pământul? Acea naştere care este de la Duhul ne deschide les­ne bolta de sus. Ascultaţi, câţi sunteţi în afara luminii, înfioraţi-vă, suspinaţi, căci înfricoşătoare este ameninţarea, înfricoşătoare este hotărârea! „Nu poate” zice - „cel care nu se naşte din apă şi din Duh să intre în împărăţia cerurilor”, pentru că poartă haina morţii, a blestemului, a stricăciunii. Nu a primit încă însemnul Stăpânului, ci este străin şi venetic, nu are însemnul împărătesc.

„Dacă nu se va naşte cineva” zice - „din apă şi din Duh, nu va putea să intre în împărăţia cerurilor.” Dar Nicodim nici aşa nu a înţeles. Căci nimic nu este mai rău decât a încredinţa cele duhovniceşti raţiunii. Asta nu l-a lăsat nici pe el să-şi închipuie ceva înalt şi măreţ. Din acest motiv şi noi ne numim „credincioşi”, pentru ca, lăsând la o parte neputinţa raţiunii, cea de jos, să ne suim la înălţimea credinţei şi să încredinţăm acestei învăţături cele mai multe dintre cele bune ale noastre. Dacă şi Nicodim ar fi făcut aceasta, nu ar fi socotit că lucrul este cu neputinţă.

Dar Hristos ce a făcut? Pentru a-l ridica din acea cugetare ce se târa pe pământ şi pentru a-i arăta că nu vorbeşte despre naşterea aceasta [trupească], i-a zis: „De nu se va naşte cineva din apă şi din Duh, nu va putea să intre în împărăţia cerurilor”. A spus aces­tea voind să-l tragă, prin teama [insuflată] de ameninţare, către

238

credinţă şi să-l convingă să nu creadă că lucrul este cu neputinţă şi străduindu-Se să-l îndepărteze de gândul la naşterea trupească. „Despre altă naştere vorbesc, Nicodime!” ar fi zis El. „De ce tragi spre pământ cuvintele [Mele]? De ce supui acest lucru necesităţii firii? Această naştere este mai presus de astfel de dureri ale naşterii, nu are nimic comun cu voi. Se numeşte şi aceasta «naştere», dar au în comun doar numele, în vreme ce cu lucrulsunt diferite. îndepărtează-te de deprinderile obişnuite! Eu aduc în lume un alt fel de naştere. Vreau ca oamenii să se nască în alt fel. Am venit să aduc un fel străin de creaţie. Am plăsmuit din pământ şi apă. Ceea ce s-a plăsmuit nu a fost de folos, ci s-a stricat vasul acela. Aşadar, nu mai vreau să plăsmuiesc din pământ şi apă, ci din apă şi Duh.”

Dacă cineva va întreba: „Cum adică «din apă»?”, îl voi întreba şi eu: „Cum adică «din pământ»?” Cum a fost împărţită tina în dife­rite părţi? Cum se face că materialul era de un singur fel căci era doar pământ -, iar cele făcute din el au fost variate şi de toate fe­lurile? De unde [au apărut] oase şi nervi şi artere şi vene? De unde membrane, cavităţi ale organelor, cartilagii, ţesuturi, ficat, splină şi inimă? De unde piele, sânge, umoare şi fiere? De unde atâtea funcţii? De unde atâtea culori felurite? Pe acestea nu le au nici pă­mântul, nici tina.

Cum se face că pământul, atunci când primeşte seminţe, le face să rodească, iar trupul, când primeşte seminţe, le face să putre­zească? Cum de pământul hrăneşte cele aruncate în el, în vreme ce trupul se hrăneşte cu acestea, dar el nu le hrăneşte pe ele? Aşa cum pământul primeşte apă şi face vin, tot aşa trupul care primeşte ade­sea vin îl transformă în apă. Aşadar, potrivit celor spuse, pămân­tul are manifestări opuse trupului. Deci de unde se vede că acestea provin din pământ? Nu pot afla cu raţiunea, pot doar să primesc prin credinţă. Aşadar, dacă cele ce se fac în fiecare zi şi pot fi pipă­ite necesită credinţă, cu atât mai mult cele care sunt mai tainice şi mai duhovniceşti decât acestea. După cum pământul neînsufleţit şi nemişcat a primit putere prin voia lui Dumnezeu şi atâtea lucruri minunate s-au făcut din el, tot aşa, atunci când Duhul este prezent în apă, toate aceste lucruri neobişnuite care covârşesc raţiunea se petrec cu uşurinţă.

2. Aşadar, să nu fi neîncrezător din cauză că nu vezi acestea, pentru că nici sufletul nu-l vezi şi totuşi crezi că ai suflet şi că

239

sufletul este altceva decât trupul. Dar Hristos nu I-a convins prin acest exemplu, ci prin altul. Pe acesta, deşi este netrupesc la suflet mă refer -, nu l-a dat drept pildă, pentru că Nicodim era încă mai greoi cu înţelegerea.

A dat un alt exemplu, care nici nu are vreo legătură cu caracte­rul material al trupurilor, dar nici până la firea celor netrupeşti nu se ridică. Acest exemplu este bătaia vântului. începe mai întâi cu apa, care este mai fină decât pământul, dar mai grea decât vântul. După cum la început elementul pe care l-a folosit a fost pământul, dar totul ţinea de Făcătorul, aşa şi acum elementul care stă la bază este apa, dar totul ţine de harul Duhului. Atunci omul „a fost făcut cu suflet viu”721, iar acum „cu duh dătător de viaţă”722. Este o mare diferenţă între acestea două. Căci sufletul nu dă altcuiva viaţă, în vreme ce Duhul nu trăieşte doar pentru Sine, ci şi altora le dăruieşte viaţă. în acest fel apostolii au înviat chiar şi morţi.

Atunci când a fost făcută zidirea, omul a fost plăsmuit la urmă. Acum însă [lucrurile se petrec] invers, căci omul nou este creat îna­intea zidirii celei noi. Mai întâi se naşte acesta şi apoi este transfor­mată lumea. Şi, aşa cum la început l-a plăsmuit deplin, aşa şi acum îl creează deplin. Atunci a zis: „Să-i facem ajutor”723. Aici însă [nu a spus] nimic de acest fel. Cel care a primit harul Duhului ce nevoie mai are de alt ajutor? Cel care plineşte trupul lui Hristos ce nevoie mai are de alt sprijin? Atunci a făcut omul după chipul lui Dumnezeu, acum l-a unit cu Dumnezeu însuşi. Atunci i-a poruncit să stăpâ­nească peste peşti şi peste fiare, acum a ridicat pârga noastră mai presus de ceruri. Atunci i-a dat să locuiască în Rai, acum însă ne-a deschis cerul. Atunci a fost plăsmuit în a şasea zi, pentru că avea să se împlinească veacul, acum însă în prima zi şi la început, când a fost făcută şi lumina. Din acestea toate se vede limpede că cele săvârşite ţineau de o altă viaţă, mai bună, şi de o stare ce nu are sfârşit.

Cea dintâi plăsmuire, a lui Adam, a fost din pământ, iar cea care a urmat, a femeii, a fost din coasta lui. Iar următoarea, a lui Abel, a fost din sămânţă. Dar nu putem înţelege acestea, nici să le înfăţişăm în cuvinte, deşi sunt foarte grosiere. Deci cum vom putea să dăm lămuriri despre naşterea inteligibilă cea prin botez,

721 Facerea 2, 7.

722 1 Corinteni 15, 45.

723 Facerea 2,18.

240

care este mult mai înaltă decât aceasta, şi cum să cerem argumente despre această naştere minunată şi neobişnuită? Chiar şi îngerii sunt prezenţi când se petrece această naştere. Nimeni nu poate spune modul în care se petrece acea naştere minunată prin bo­tez724. Ei doar stau de faţă, fără a face nimic, doar privind cele ce se petrec. Tatăl şi Fiul şi Sfântul Duh lucrează totul.

Aşadar, să dăm crezare cuvântului lui Dumnezeu, căci este mai vrednic de crezare decât vederea. Pentru că vederea adesea se înşală, dar cuvântul Lui este cu neputinţă să greşească. Să-i dăm, dar, crezare! Căci Cel care a adus la fiinţă cele care nu existau este vrednic de crezare atunci când vorbeşte despre firea lor. Deci ce spune acest cuvânt? Că ceea ce se săvârşeşte este naştere. Iar dacă cineva te-ar întreba: „Cum?”, adu-l la tăcere prin cuvântul lui Hris­tos, care este cea mai mare şi cea mai limpede dovadă. Iar dacă cineva va întreba: „De ce este folosită apa?” îl vom întreba şi noi la rândul nostru: „De ce la început a fost folosit pământul pentru plăsmuirea omului?” Pentru că e limpede oricui că îi stătea în pu­tere să-l facă pe om şi fără pământ. Deci nu iscodi în vreun fel! Că folosirea apei era necesară şi trebuincioasă, poţi afla de aici: oarecând, atunci când Duhul S-a pogorât înaintea apei, apostolul nu s-a oprit aici, ci iată ce a zis, ca despre ceva necesar şi nu de prisos: „Poate oare cineva să oprească apa, ca să nu fie botezaţi aceştia care au primit Duhul Sfânt ca şi noi?”725

Deci care este rostul apei? Vă vom spune acum şi aceasta, des­coperind taina cea ascunsă. Sunt şi alte înţelesuri negrăite ale aces­tui lucru, dar deocamdată vă voi spune doar unul dintre cele multe. Deci care este acesta? în el se săvârşesc simboluri dumnezeieşti: îngroparea şi moartea, învierea şi viaţa. Şi toate acestea se petrec deodată. Când ne afundăm capetele în apă, omul vechi este îngro­pat ca într-un mormânt şi, afundându-se acolo jos, se ascunde în întregime o dată pentru totdeauna. Apoi, când ne ridicăm, [omul] nou răsare din nou. Aşa cum pentru noi este uşor să ne afundăm şi să ne ridicăm, tot aşa şi pentru Dumnezeu este uşor să îngroape omul vechi şi să-l scoată la iveală pe cel nou. Acest lucru se face de

724 Chipul lui Dumnezeu în om este aidoma unui tablou a cărui vopsea este acoperită de murdăria păcatelor. Botezul spală acest chip, această imagine a lui Dumnezeu, care străluceşte din nou neîntinată în om (cf. Sfântul Atanasie cel Mare, Despre întruparea Cuvântului, 14,1-2).

725 Fapte, 10 4.

241

trei ori ca să înţelegi că toate acestea le săvârşeşte puterea Tatălui şi a Fiului şi a Sfântului Duh.

Şi, [ca să înţelegi] că ceea ce spun nu este doar o presupune­re, ascultă ce spune Pavel: „Ne-am îngropat cu El în moarte prin botez”726; şi iar: „Omul nostru cel vechi a fost răstignit împreună cu El”727; şi iar: „Am fost altoiţi pe El prin asemănarea morţii Lui”728. Şi nu numai botezul este numit Cruce, ci şi Crucea botez. „Cu botezul cu care eu Mă botez” zice - „vă veţi boteza”729; şi iar: „«Cu botez am a Mă boteza»730, pe care voi nu-l ştiţi”. Aşa cum noi cu uşurinţă ne afundăm şi ne ridicăm din apă, tot aşa şi El cu uşurinţă a murit şi când a voit a înviat. Ba chiar cu mult mai uşor, deşi, printr-o oa­recare taină, a aşteptat [plinirea] iconomiei timp de trei zile.

3. Aşadar, de vreme ce ne-am învrednicit de atât de mari taine, să arătăm viaţă vrednică de darul primit şi ales fel de viaţă. Iar dacă nu v-aţi învrednicit încă de acestea, faceţi tot posibilul ca să fim fraţi. Câtă vreme suntem despărţiţi în această privinţă, chiar tată de ne-ar fi cineva, chiar frate sau orice altceva, nu ne mai este rudă cu adevărat câtă vreme este separat de înrudirea cea de sus.

De ce folos ne este să fim uniţi cu neamul pământesc, câtă vre­me nu suntem uniţi cu cel duhovnicesc? Ce câştig avem de pe urma înrudirii de pe pământ, câtă vreme în ceruri suntem străini unii de alţii? Căci catehumenul este străin de cel credincios. Pentru că nu are Acelaşi Cap, nu are Acelaşi Tată, nu are aceeaşi cetate, sau hrană, sau îmbrăcăminte, sau masă, sau casă, ci toate sunt dife­rite. Cel dintâi are toate pe pământ, iar cel de-al doilea are toate în ceruri. împărat al acestuia este Hristos, iar al aceluia, păcatul şi diavolul. Desfătarea acestuia este Hristos, iar a aceluia, cea putredă şi stricăcioasă. îmbrăcăminte a aceluia este lucrarea viermilor, iar a acestuia, Stăpânul îngerilor. Cetate a acestuia este cerul, iar a ace­luia, pământul. Deci, de vreme ce nu avem nimic în comun, întru ce să avem părtăşie? Spune-mi! Dar am dezlegat aceleaşi dureri ale naşterii şi am ieşit dintr-un singur pântece? Dar aceasta nu înseam­nă nimic pentru înrudirea cea mai importantă.

726 Romani 6, 4.

727 Romani 6, 6.

728 Romani 6, 5.

729 Matei 20, 23.

730 Luca 12, 50.

242

Să ne străduim, dar, să devenim cetăţeni ai Cetăţii de sus. Până când să mai rămânem în exil? Trebuie să redobândim vechea pa­trie, căci nu lucruri neînsemnate sunt în primejdie. Dacă s-ar întâmpla să nu fie! să vină sfârşitul pe neaşteptate şi să plecăm de aici nebotezaţi, chiar şi mii de bunuri de am avea, nimic altceva nu ne va primi decât gheena şi viermele veninos, focul nestins şi lanţurile de nedezlegat. Dar să nu fie ca vreunul dintre cei care as­cultă acestea să fie încercaţi de osânda aceea.731

Şi nu va fi aceasta dacă, după ce ne-am învrednicit de Sfintele Taine, vom zidi pe temelie aur şi argint şi pietre preţioase. Astfel vom putea să ne arătăm bogaţi când vom pleca, de vreme ce nu am lăsat aici bunuri, ci le-am mutat în vistieriile ce nu pot fi jefuite, prin mâinile săracilor, pentru că le-am împrumutat lui Hristos. Avem multe datorii acolo nu bani, ci păcate. Să-I împrumutăm, dar, bani, ca să luăm iertare de păcate. Pentru că El este Cel care judecă. Să nu-L trecem cu vederea aici când este flămând, pen­tru ca şi El să ne hrănească acolo. Să-L îmbrăcăm aici, ca să nu ne lase goi de strălucirea Sa. Dacă aici îi vom da de băut, nu vom spune precum bogatul: „Trimite-l pe Lazăr ca să răcorească cu vârful degetului limba noastră arsă”732. Dacă aici îl vom primi în ca­sele noastre, acolo ne va găti multe lăcaşuri. Dacă mergem la El când este în temniţă, şi El ne va elibera de legături. Dacă îl primim când este străin, nu ne va trece cu vederea ca pe nişte străini de împărăţia cerurilor, ci ne va face parte de Cetatea cea de sus. Dacă îl vom cerceta când este bolnav, degrabă ne va elibera şi El de bolile noastre733.

Deci, ca unii care dăm puţin şi luăm mult, să dăm fie şi acel puţin ca să câştigăm mult. Cât este încă timp, să semănăm ca să secerăm apoi. Când vine iarna şi nu se mai poate pluti pe mare, nu mai putem neguţători. Şi când va fi iarnă? Când va veni ziua aceea mare şi aleasă. Atunci nu vom mai pluti pe marea aceasta mare şi întinsă. Căci asemenea acesteia este viaţa de aici.

731 Sfântul Ioan îi critică pe catehumenii care amânau botezul până în clipa morţii spre a obţine iertarea deplină a păcatelor. Teodoret al Cirului observă că Taina Botezului nu poate fi redusă doar la iertarea păcatelor, cum consideră unii creştini, ci, pe lângă aceasta, aduce daruri spirituale sublime, comuniune cu Hristos, înveşmântare în har şi bucurie veşnică (Compendiu al miturilor eretice, 3,18).

732 Luca 16, 24.

733 Cf. Matei 25, 35-36.

243

Acum este vremea semănatului, iar atunci a secerişului şi a câştigului. Cel care nu aruncă seminţele la vremea semănatului, ci seamănă în vremea secerişului, nu numai că nu isprăveşte nimic, dar va fi şi vrednic de râs. Dacă vremea de acum este pentru se­mănat, atunci ar trebui să fie o vreme pentru a împărţi, nu pentru a aduna. Să împărţim, dar, ca să culegem. Să nu voim să adunăm acum, ca să nu distrugem recolta. Căci, după cum am zis, vremea de acum ne cheamă să semănăm, să risipim şi să cheltuim, nu să adunăm şi să punem în hambare.

Aşadar, să nu pierdem prilejul, ci să aruncăm seminţele cu îmbelşugare, să nu cruţăm nimic din cele din casa noastră, ca să le luăm înapoi cu multă răsplată, cu harul şi cu iubirea de oameni ale Domnului nostru Iisus Hristos, împreună cu Care fie slava Tatălui şi Sfântului Duh în vecii vecilor. Amin.

Omilia 26

„Ce este născut din trup este trup734 şi ce este născut din Duh este duh.” (Ioan 3, 6)

1. De mari taine ne-a învrednicit Fiul lui Dumnezeu cel Unul-Născut, mari şi astfel încât noi nu le merităm, dar aşa cum se cuvenea ca El să dăruiască. De ar fi să luăm în considerare vred­nicia noastră, nu numai că nu suntem vrednici de dar, dar merităm chiar osândă şi pedeapsă. Dar, de vreme ce nu a căutat la această [nevrednicie], nu numai că ne-a izbăvit de osândă, dar ne-a dăruit şi viaţă mult mai strălucită decât cea dintâi, ne-a dus în altă lume şi ne-a făcut altă făptură. „Căci, dacă este cineva în Hristos, este făptură nouă”735, zice. Ce fel de făptură nouă? Ascultă ce spune El însuşi: „De nu se va naşte cineva din apă şi din Duh, nu va putea să intre în împărăţia lui Dumnezeu”736.

Ni s-a încredinţat Raiul şi nu ne-am arătat vrednici de a locui în el, iar El ne-a ridicat la ceruri. Faţă de cele dintâi nu am fost aflaţi credincioşi, iar El ne-a încredinţat altele şi mai mari. Nu am putut să ne abţinem de la un singur pom şi El ne-a dat desfătarea de sus. în Rai nu am fost statornici şi El ne-a deschis cerurile. Pe bună dreptate a spus Pavel: „O, adâncul bogăţiei şi al înţelepciunii şi al cunoaşterii lui Dumnezeu!”737

Nu mai este mamă, nici dureri ale naşterii, nici culcare, nici unire şi împreunare a trupurilor. De acum firea noastră se urzeşte sus, de la Duhul Sfânt şi din apă. Apa este folosită făcându-se ca un mediu al naşterii pentru cel care se naşte. Aşa cum este

734 Fericitul Augustin, dezvoltând doctrina păcatului originar, aduce acest pasaj în spriji­nul necesităţii botezului pruncilor, care, lipsiţi de Taina Botezului, sunt lipsiţi de Duhul Sfânt şi nu se pot ridica peste nivelul vieţii carnale, către viaţa spirituală (Predica 174, 9).

735 2 Corinteni 5,17.

736 Ioan 3, 5.

737 Romani 11, 33.

245

pântecele pentru prunc, aşa este apa pentru credincios, căci în apă se plăsmuieşte şi se formează. La început s-a zis: „Să scoată apele târâtoare cu suflet viu”738. De când a ieşit Stăpânul din şuvoaiele Iordanului, apa nu mai scoate târâtoare cu suflet viu, ci suflete raţionale şi purtătoare de Duh. Şi ceea ce s-a spus despre soare: „Ca un mire ce iese din iatacul său”739 ar trebui spus mai degrabă despre credincioşi, căci ei trimit raze cu mult mai strălucitoare decât ale aceluia.

Dar ceea ce se formează în pântece are nevoie de timp, în vreme ce în apă nu este aşa, ci toate se petrec într-o clipită. Acolo unde viaţa este trecătoare şi are obârşia în stricăciunea trupească, naşterea se face cu zăbavă căci aşa este firea trupurilor, se săvârşesc în timp. Dar cu cele duhovniceşti nu este aşa. De ce? Pentru că lucrurile sunt făcute de la început desăvârşite.

Dar, de vreme ce Nicodim, auzind acestea, se tulbura mereu, iată în ce fel i-a dezvăluit această taină negrăită şi îi limpezeşte ceea ce până atunci era neclar, zicând: „Ce este născut din trup este trup; şi ce este născut din Duh este duh”740. L-a îndepărtat de toate cele simţite şi nu l-a lăsat să iscodească taina cu ochii aceştia [trupeşti]. „Căci” zicea El - „nu despre carne vorbim, ci despre Duh, Nicodime!” Prin acest cuvânt l-a ridicat pentru o vreme către cele de sus. Nu căuta, dar, nimic din cele simţite, pentru că Duhul nu Se arată ochilor acestora! Şi să nu crezi că Duhul naşte carne!

Dar poate că cineva ar spune: „Atunci cum a fost născut tru­pul Domnului?” Nu numai din Duh, ci şi din carne. De aceea Pa­vel, lămurind acest lucru, spunea: „Născut din femeie, născut sub

738 Cf. Facerea 1, 20.

739 Psalmul 18, 5.

740 Tertulian aplică acest pasaj la întruparea Domnului: „însuşi Domnul a spus în chip de lege şi pentru totdeauna: «Ceea ce s-a născut din trup este trup», fiindcă s-a născut din trup. Tăgăduieşte firea omenească în Hristos, şi astfel vei socoti că nici nu I se potriveşte [aceasta]. Totuşi adaugă: «Şi ceea ce s-a născut din duh este duh», deoarece Dumnezeu este duh şi [Hristos] S-a născut din Dumnezeu. Aceasta, bineînţeles, îl priveşte pe El, şi cu atât mai mult pe cei care cred în El. Dacă, aşadar, şi aceasta [îl priveşte pe Hristos], pentru ce nu şi cea de mai sus? Căci nici nu poţi să le împarţi: aceasta pentru El, iar cealaltă de mai sus pentru ceilalţi oameni, [tu] care nu tăgăduieşti firile omenească şi dumnezeiască ale lui Hristos. De altminteri, dacă a avut atât trup, cât şi suflet, când a vorbit despre sta­rea celor două firi pe care le purta în Sine, nu poate fi de crezut că a hotărât numai despre suflet că este al Său, nu şi despre trup. Astfel, pentru că El însuşi este duh din Duhul lui Dumnezeu, născut din Dumnezeu, [în acelaşi chip] este El şi om din trup omenesc, năs­cut în trup” (Despre trupul lui Hristos, 18, 5-7; trad. Ierom. Policarp Pîrvuloiu).

246

Lege”741. Duhul L-a plăsmuit astfel, nu din cele ce nu sunt altmin­teri ce nevoie ar fi avut de pântece? ci din trupul Fecioarei. Iar cum [s-a făcut aceasta], nu pot explica. Aceasta s-a făcut ca să nu creadă cineva că Cel născut era străin de firea noastră.

Dacă sunt unii care, chiar dacă acest lucru s-a întâmplat, totuşi nu cred într-o astfel de naştere, atunci cu atât mai mult ar fi căzut în necuviinţă dacă El nu S-ar fi împărtăşit de trupul Fecioarei.

„Ce este născut din Duh este duh.” Vezi ce vrednicie are Duhul? Căci Se arată făcând lucrarea lui Dumnezeu. Mai sus spunea că „din Dumnezeu s-au născut”, iar acum că Duhul îi naşte. „Ce este născut din Duh” zice - „este duh.” Ceea ce vrea să spună este: „Cel născut din Duh este duhovnicesc”. Nu vorbeşte aici despre naşterea cea după fiinţă, ci despre cea după cinste şi har.

Atunci, dacă şi Fiul S-a născut astfel, ce va avea El mai mult decât oamenii care se nasc tot aşa? Cum este El Unul-Născut? Şi eu m-am născut din Dumnezeu, dar nu din fiinţa Lui. Dacă nici El nu este din fiinţă, prin ce se deosebeşte de noi în această privinţă? Sigur astfel s-ar putea spune că este şi decât Duhul mai prejos. Căci o astfel de naştere se face de la harul Duhului. Oare are nevoie de ajutor de la Duhul ca să rămână Fiu? Şi cu ce se deosebesc acestea de învăţăturile iudeilor?

Aşadar, după ce a spus că „ce este născut din Duh este duh”, văzându-l pe Nicodim iarăşi tulburat, Hristos a adus în discuţie un exemplu luat dintre cele perceptibile. „Nu te mira” zice - „că ţi-am spus că trebuie să vă naşteţi de sus. Vântul742 suflă unde voieşte.”743 Când spune: „Nu te mira”, a arătat tulburarea sufletului aceluia şi l-a

741 Galateni 4, 4.

742 în context, Mântuitorul jonglează subtil cu sensurile de „vânt” şi „duh, spirit” ale termenului grecesc nvEupa (cf. Iezechiel 37; echivalentul ebraic ruach cunoaşte aceeaşi polisemie „vânt-duh”). în gândirea religioasă a sectei naasenilor, apa şi duhul erau sino­nime (cf. Sfântul Ipolit Romanul, Combaterea tuturor ereziilor, 5, 2). Imposibilitatea înţelegerii mişcării vântului reprezintă o analogie cu neputinţa omului carnal de a pri­cepe lucrarea tainică a Duhului Sfânt. Aceasta se dezvăluie, în parte, doar celui născut de sus şi care, astfel, poate „vedea” împărăţia lui Dumnezeu. Duhul are libertate desăvârşită ca şi Fiul (cf. Sfântul Ambrozie de Mediolanum, Despre credinţa creştină, 2, 6, 47). Natura Sa adevărată este libertatea deplină (cf. Teodor de Mopsuestia, Comentariu la Evanghelia după Ioan, 2, 3, 7), însă voinţa Sa este aceeaşi cu a Tatălui şi a Fiului (cf. Beda Venerabilul, Omilii la Evanghelii, 2, 16). Tot Beda explică pasajul de faţă în sensul că Duhul suflă unde voieşte, aşadar alege inimile vrednice să fie iluminate şi pătrunse de lucrarea şi prezenţa Sa (Omilii la Evanghelii, 2,18).

743 Ioan 3, 7-8.

247

dus către ceva mai subtil decât cele trupeşti. L-a îndepărtat de cele trupeşti când a zis: „Ce este născut din Duh este duh”. Dar, pentru că Nicodim nu înţelegea ce înseamnă ceea ce zicea El: „Ce este născut din Duh este duh”, l-a dus atunci către altă imagine, nemijlocit. Nu l-a dus către grosimea celor trupeşti, dar nici nu i-a vorbit lămurit despre cele netrupeşti căci nu ar fi putut acela să înţeleagă dacă ar fi auzit -, ci, găsind ceva care este la mijloc între trupesc şi netru­pesc, adică mişcarea vântului, de acolo l-a ridicat. Despre acesta a spus: „Glasul lui îl auzi, dar nu ştii de unde vine şi unde se duce”744.

Dacă a spus: „Suflă unde voieşte”, nu a spus aceasta ca şi când ar avea vântul vreo voinţă, ci pentru a arăta mişcarea neîmpiedicată pe care o are de la fire şi care se manifestă cu putere. Căci Scriptura ştie să vorbească în acest fel şi despre cele neînsufleţite, ca atunci când spune: „Căci zidirea a fost supusă deşertăciunii, nu din voia ei”745. Aşadar, „suflă unde voieşte” sunt cuvintele unuia care arată ceva ce nu poate fi stăpânit şi faptul că se răspândeşte peste tot şi nimeni nu îl opreşte să se poarte de colo-colo, ci se risipeşte cu multă putere şi nimeni nu poate să stăvilească pornirea lui.

2. „Şi glasul lui îl auzi”, adică vuietul şi zgomotul. „Dar nu ştii de unde vine şi unde se duce. Aşa este oricine care este născut din Duhul.”746 Aici este concluzia finală. Dacă zice El nu poţi explica mişcarea şi calea acestui vânt pe care îl percepi prin auz şi atingere, de ce iscodeşti lucrarea dumnezeiescului Duh, tu care nici lucrarea vântului747 nu o înţelegi, deşi îi auzi glasul?

Cuvintele „suflă unde voieşte” au fost spuse şi pentru a arăta puterea Mângâietorului. Ceea ce vrea să spună este aceasta: dacă ni­meni nu-l poate ţine, ci este purtat unde voieşte, cu mult mai mult lucrarea Duhului nu o pot reţine legile firii, nici hotarele naşterii trupeşti, nici altceva de acest fel. Că despre vânt spune: „Glasul lui îl auzi”, se poate vedea de aici: vorbind cu un necredincios, care nu cunoştea lucrarea Duhului, nu ar fi zis: „Glasul lui îl auzi”. Aşadar, aşa cum vântul nu se vede, deşi face zgomot, tot aşa nici naşterea

744 Ioan 3, 8.

745 Romani 8, 20.

746 Ioan 3, 8.

747 Teodor de Mopsuestia face o paralelă cu manifestarea Duhului Sfânt ca „suflare de vânt” de la Cincizecime. Omul duhovnicesc nu poate fi înţeles de oamenii trupeşti, adeseori este înţeles şi judecat greşit de aceştia (Comentariu la Evanghelia după Ioan, 2, 3, 7-8).

248

celui duhovnicesc nu se vede cu ochii trupeşti. Desigur, vântul este corp, chiar dacă este foarte fin, pentru că ceea ce poate fi perceput prin simţuri este corp. Deci, dacă în privinţa unui lucru material nu te indignezi pentru că nu-l vezi, nici nu te îndoieşti de el din aceas­tă pricină, atunci de ce te tulburi când auzi despre Duhul şi ceri atâtea lămuriri, lucru pe care nu-l faci cu privire la cele materiale?

Deci ce a făcut Nicodim? A rămas tot în naivitatea iudaică, chiar şi după ce i-a fost dat un exemplu atât de limpede. Când [Nicodim] I-a zis din nou cu nedumerire: „Cum pot să fie acestea?”748, Hris­tos i-a spus mai răspicat: „Tu eşti învăţătorul lui Israel şi nu cunoşti acestea?”749 Vezi că nu îl învinuieşte pe acest bărbat nicidecum de vi­clenie, ci mai degrabă de simplitate şi naivitate? „Şi ce are în comun această naştere cu [învăţăturile] iudeilor?” ar putea întreba cineva.

Dar ce nu are în comun? Spune-mi! Căci primul om creat şi femeia creată din coasta lui şi femeile sterpe şi faptele prin apă mă refer la cele cu izvorul din care Elisei a scos fierul750 -, cele cu Marea Roşie pe care au trecut-o iudeii751, cele cu scăldătoarea pe care o mişca îngerul752, cele cu Neeman sirianul, care s-a curăţit în Iordan753, acestea toate prevestesc, ca nişte preînchipuiri, naşterea şi curăţirea care aveau să fie.

Şi cele spuse de proroci vorbesc în chip ascuns despre felul acestei naşteri, cum ar fi: „Se va vesti Domnului neamul ce va să vină; şi vor vesti dreptatea Lui poporului ce se va naşte, pe care l-a făcut Domnul”754; „înnoi-se-vor ca ale vulturului tinereţile tale”755; „luminează-te, Ierusalime!”756; „iată, împăratul tău vine”757; „fericiţi cei cărora s-au iertat fărădelegile”758.

748 Ioan 3, 9.

749 Ioan 3, 10. Nu doar în istoria biblică, ci şi în alte tradiţii religioase primitorul unei revelaţii divine se dovedeşte mai mereu incapabil să o înţeleagă (cf. Zaharia 4, 5). Domnul Hristos nu intenţionează să-l jignească pe Nicodim, ci să-l înveţe smerenia, singura care poate deschide calea cunoaşterii lui Dumnezeu (cf. Fericitul Augustin, Comentariu la Evanghelia după Ioan, 12, 6).

750 Cf. 4 Regi 6, 6.

751 Cf. Ieşirea 14, 22.

752 Cf. Ioan 5, 4.

753 Cf 4 Regi 5,14.

754 Psalmul 21, 36.

755 Psalmul 102, 5.

756 Isaia 60, 1.

757 Zaharia 9, 9; Ioan 12,15.

758 Psalmi 11 1

249

Şi Isaac a fost închipuire a acestei naşteri. Căci spune-mi, Nicodime, cum a fost el născut? Oare după legea firii? Nicidecum. Naşterea acestuia a fost la mijloc între acest fel de naştere şi acela759. A fost potrivit naşterii [pământeşti], pentru că a fost din împreu­nare, dar şi potrivit naşterii [duhovniceşti], pentru că nu s-a năs­cut din sânge760. Eu unul voi arăta că aceste feluri de naşteri preves­tesc nu numai această naştere [duhovnicească], ci şi naşterea din Fecioară. De vreme ce nimeni nu ar crede cu uşurinţă că o fecioară poate naşte, a vorbit mai înainte de femeile sterpe, iar apoi de femei nu numai sterpe, ci şi înaintate în vârstă. Desigur, a se naşte o femeie din coastă este ceva mult mai de mirare decât naşterea dintr-o femeie stearpă, dar, de vreme ce aceea s-a petrecut demult, în vechime, a avut loc mai de curând un alt fel de naştere, nou, cel din femei sterpe, care deschide calea credinţei în naşterea din Fecioară.

Aceste lucruri i le-a amintit când a zis: „Tu eşti învăţătorul lui Israel şi nu cunoşti acestea? Ceea ce ştim vorbim şi ce am văzut mărturisim, dar mărturia noastră nimeni nu o primeşte”761. A adă­ugat aceste cuvinte pentru a face afirmaţia încă şi mai vrednică de crezare, dar şi pentru a Se coborî până la neputinţa aceluia, prin acest fel de a vorbi.

3. Dar ce înseamnă ceea ce zice: „Ceea ce ştim vorbim şi ceea ce am văzut mărturisim”? Pentru noi vederea este mai vrednică de crezare decât celelalte simţuri şi, dacă vrem să convingem pe cineva, îi spunem că am văzut cu ochii noştri, că nu ştim din auzite. De aceea şi Hristos îi vorbeşte mai omeneşte, făcând astfel spusele sale mai uşor de crezut. Că este aşa şi că nu vrea să arate nimic alt­ceva, precum şi faptul că nu se referă la vederea sensibilă, este lim­pede de aici. După ce a spus: „Ce este născut din carne este carne şi ce este născut din duh este duh” a adăugat: „Ceea ce ştim vorbim şi ceea ce am văzut mărturisim”. Dar acest lucru încă nu se petrecuse. Deci cum spune: „Ceea ce am văzut”? Nu este limpede că vorbeşte despre cunoaşterea exactă, iar nu despre alta?

„Dar mărturia noastră nimeni nu o primeşte.” Aşadar, cuvin­tele „ceea ce ştim” le spune fie despre Sine şi despre Tatăl, fie doar

759 Cf. Facerea 18, 9-14.

760 Cf. Ioan 1,13.

761 Ioan 3,10-11.

250

despre Sine. Iar cuvintele „nimeni nu o primeşte” nu sunt ale unuia care este supărat, ci ale unuia care vesteşte un fapt. Pentru că nu a zis: „Ce poate fi mai nesimţitor decât voi care nu primiţi cele vestite de noi atât de clar?” Nu a spus nimic de acest fel, ci a arătat şi prin fapte şi prin cuvinte toată îngăduinţa. Cu blândeţe şi cu gingăşie a spus dinainte ceea ce avea să se întâmple. Astfel ne aduce şi pe noi la deplina blândeţe şi ne învaţă ca, atunci când vorbim cu cineva şi nu îl putem convinge, să nu ne supărăm, nici să nu ne purtăm cu sălbăticie.

Căci cel care se mânie nu isprăveşte nimic, ci se face încă şi greu de crezut. De aceea trebuie să ne abţinem de la mânie şi să facem cuvântul vrednic de crezare tuturor, înfrânându-ne nu doar de la mânie, ci şi de la ţipete. Căci ţipătul este materia mâniei. Să strunim, dar, calul ca să nu răsturnăm călăreţul. Să tăiem ari­pile mâniei şi atunci răul nu se va mai înălţa până sus. Aprigă este patima mâniei, aprigă, şi poate să ne prade sufletele. Este nefiresc faptul că fiarele putem să le îmblânzim, dar minţii noastre îi îngă­duim să se sălbăticească. Mânia este foc aprig şi mistuie totul, căci şi trupul îl distruge şi sufletul îl strică şi îl face pe om urât şi neplă­cut la vedere. Dacă i-ar fi cu putinţă celui care se mânie să se vadă pe sine atunci când se mânie, nu ar mai avea nevoie de altă mus­trare. Nimic nu este mai neplăcut decât un chip mânios. Mânia este un fel de beţie, ba chiar mai gravă decât beţia şi mai vrednică de jale decât un demon. Dar, dacă vom avea grijă să nu strigăm, vom afla cea mai bună cale a filosofiei. De aceea Pavel scrie să înlătu­răm, dimpreună cu mânia, şi ţipetele: „Orice mânie şi strigare să piară de la voi”762. Aşadar, să dăm crezare dascălului a toată filosofia şi, atunci când ne mâniem pe slugile noastre, să ne gândim la păcatele noastre şi să ne ruşinăm de răbdarea lor. Atunci când tu îl insulţi, acela primeşte jignirea în tăcere; când tu te porţi urât, acela se poartă cu înţelepciune. Primeşte aceasta în loc de orice altă povaţă. Chiar dacă este slugă, este totuşi om cu suflet nemuritor şi a fost cinstit de Stăpânul tuturor cu aceleaşi daruri.

Dacă cel care este de o cinste cu noi în cele ce sunt mai mari şi mai duhovniceşti îndură cu blândeţe purtarea noastră, printr-o superioritate omenească, mică şi neînsemnată, de ce iertare şi de ce îndreptăţire vom avea parte noi care nu suntem în stare sau,

251

mai degrabă, nu vrem să avem o purtare înţeleaptă, din frica de Dumnezeu, aşa cum acela are din frică faţă de noi?

La aceasta toate cugetând şi gândindu-ne la păcatele noastre şi la faptul că toţi oamenii avem aceeaşi fire, să avem grijă să vorbim mereu liniştit ca să ne facem smeriţi cu inima, şi astfel să dobândim odihnă sufletelor noastre, şi acum şi în [veacul] ce va să fie. Fie ca noi toţi să dobândim această odihnă, cu harul şi cu iubirea de oameni ale Domnului nostru Iisus Hristos, împreună cu Care fie slava Tatălui şi Sfântului Duh acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin.

762 Efeseni, 4,31.

Omilia 27

„Dacă v-am spus cele pământeşti şi nu credeţi, cum veţi crede dacă vă voi spune cele cereşti? Nimeni nu s-a suit în cer, decât Cel care S-a coborât din cer, Fiul Omului, Care este în cer.” (Ioan 3,12-13)

1. Ceea ce v-am spus de multe ori, vă spun şi acum şi nu voi înceta a spune. Ce anume? Atunci când Iisus urmează să Se refere la învăţături înalte, adesea se abţine datorită neputinţei celor care ascultă şi nu foloseşte mereu cuvinte vrednice de măreţia Lui, ci mai degrabă cuvinte provenite din pogorământ. Ceea ce este înalt şi măreţ, chiar şi numai o dată dacă este spus, este de ajuns pentru a înfăţişa acea vrednicie, pe cât ne este în putinţă nouă să înţelegem. Dar, dacă cele care sunt mai umile şi mai aproape de înţelegerea ascultătorilor nu le-ar fi spus de multe ori, cele înalte nu ar fi putut fi lesne pricepute de ascultătorii mai simpli. Din acest motiv cele mai multe dintre spusele Lui sunt mai degrabă smerite decât înalte.

Dar, ca nu cumva acest lucru să pricinuiască altă vătămare, ţinându-l pe ucenic în cele de jos, nu expune pur şi simplu cele umile, ci arată mai întâi care este pricina pentru care spune aces­tea. Aşa a făcut şi acum. Când a spus cele ce a spus despre botez şi despre naşterea prin har care are loc pe pământ, voind să vorbească şi despre negrăita şi nespusa Sa naştere, S-a oprit aici şi nu a vorbit. Şi apoi a spus şi pricina pentru care nu a vorbit. Care este aceasta? înţelegerea greoaie şi neputinţa celor care ascultau. La aceasta S-a referit când a adăugat: „Dacă v-am spus cele pământeşti şi nu înţelegeţi, cum veţi înţelege dacă vă voi spune cele cereşti?”763 Deci,

763 O interogaţie similară primesc Iov şi Ezdra din partea îngerului care le dezvăluie tai­nele lumii şi ale istoriei (în Testamentul lui Iov 38, 5 respectiv Apocalipsa lui Ezdra 4, 5-9; a se vedea şi Prima carte a lui Enoh 70, 2; 71, 1). Foarte probabil că evanghelistul polemi­zează indirect cu cărţile apocrife apocaliptice, afirmând că adevăratul izvor de cunoaştere a lumii celeste este numai învăţătura lui Hristos, singura adevărată şi autentică. „Cu greu ne dăm seama despre cele ce sunt pe pământ şi cu osteneală găsim cele ce sunt chiar în mâna noastră; atunci, cine a putut să pătrundă cele ce sunt în ceruri?” (înţelepciunea lui Solomon 9,16).

253

atunci când spune ceva limitat şi umil, trebuie să se înţeleagă că face aceasta pentru neputinţa ascultătorilor.

Unii spun că a zis aici „cele pământeşti” cu referire la vânt. Adică: „Dacă v-am dat şi exemplu din cele pământeşti şi nici aşa nu aţi crezut, cum veţi putea înţelege cele mai înalte?” Iar dacă vorbeşte aici despre botezul pământesc, să nu te miri. Căci îl numeşte astfel fie datorită faptului că se săvârşeşte pe pământ, fie prin comparaţie cu preaînfricoşătoarea Sa naştere. Chiar dacă această naştere este cerească, totuşi este pământească în comparaţie cu acea naştere a Sa adevărată care este din fiinţa Tatălui. Şi cu temei nu a zis: „Nu înţelegeţi”, ci: „Nu credeţi”. Atunci când cineva respinge cele care trebuie înţelese cu mintea şi nu le primeşte cu uşurinţă, pe bună dreptate poate fi acuzat de prostie. Dar, atunci când nu primeşte acestea care nu se percep cu mintea, ci doar prin credinţă, nu mai este vinovat de prostie, ci de necredinţă. Aşadar, pentru a-l face să nu mai cerceteze cu raţiunea cele spuse, îl atinge mai tare, acuzându-l de necredinţă. Dacă naşterea noastră trebuie să fie primită prin credinţă, ce merită cei care iscodesc cu raţiunea naşterea Celui Unul-Născut764?

Dar poate că cineva ar întreba: „Şi de ce a spus acestea, dacă cei care ascultau nu aveau să creadă?” Chiar dacă aceia nu credeau, cei de după ei aveau să primească acestea şi să aibă de câştigat. Atingându-l deci foarte tare, i-a arătat că nu numai acestea le ştie, ci şi altele mult mai mari şi mai multe decât acestea. A arătat acest lucru adăugând cuvintele: „Nimeni nu s-a suit la cer, decât Cel care S-a coborât din cer, Fiul Omului, Care este în cer”765.

764 Precum am menţionat, cvasi-permanent textul omiliilor devine polemic la adresa arienilor.

765 Versetul acesta a pus serioase probleme cititorilor Evangheliei de faţă. Sfântul Ambrozie de Mediolanum (Despre credinţa ortodoxă, 2, 7, 58) şi Fericitul Augustin (Predica 265b, 2) au atras atenţia asupra subiectului unic al întrupării, Fiul lui Dumnezeu, Logosul, în Care se aflau unite ambele naturi, divină şi umană; astfel, prin ceea ce se va numi „comunicarea însuşirilor” între naturi, se poate spune că Fiul Omului S-a înălţat la cer. Sfântul Ilarie de Pictavium adaugă şi însuşirea divină a omniprezenţei pentru a explica pasajul de faţă. Pentru acelaşi Ilarie de Pictavium, „coborârea” este zămislirea lui Hristos Iisus în sânul Fecioarei, unde dumnezeirea s-a unit cu firea umană în Persoana Logosului, şi astfel se poate spune, la propriu, că Fiul Omului S-a pogorât din cer. Logosul Şi-a însuşit carnea umană, deşi El nu este carne, neîncetând o clipă a fi Logos (Despre Sfânta Treime, 10,16). Unii comentatori au identificat aici o subtilă polemică împotriva misticismului merkabah, cu viziunile lui privind ascensiunile la cer inspirate de Iezechiel 1.

254

„Şi ce fel de concluzie este aceasta?” întrebi tu. Este o conclu­zie foarte importantă, legată strâns de cele spuse mai înainte. Când Nicodim I-a zis: „Ştim că de la Dumnezeu ai venit învăţător”766, El îl corectează, spunând parcă: „Să nu crezi că Eu sunt învăţător pre­cum sunt mulţii proroci de pe pământ, căci Eu am venit acum din cer! Dintre proroci nimeni nu s-a suit acolo, dar Eu acolo locuiesc”.

Vezi că şi ceea ce pare foarte înalt este de fapt cu totul nevred­nic de măreţia Lui? Nu numai în cer este El, ci şi pretutindeni şi pe toate le plineşte. Dar încă vorbeşte potrivit cu neputinţa celui care îl ascultă, voind să-l înalţe încetul cu încetul. Nu trupul l-a numit aici „Fiu al Omului”, ci de la fiinţa Sa mai mică a numit întreg sinele Său, ca să zic aşa. Aşa îi stătea în obicei, pentru că adesea fie prin dumnezeire, fie prin omenitate numea întregul.

„Şi, după cum Moise a înălţat şarpele în pustie, aşa trebuie să fie înălţat Fiul Omului.”767 Nici aceste cuvinte nu par a avea legătură cu cele dinainte, dar de fapt există o legătură foarte strânsă. Căci, după ce a spus că cea mai mare binefacere făcută oamenilor este botezul, a adăugat şi pricina acesteia, care nu este mai mică decât aceea, şi anume [lucrarea] făcută prin Cruce. Şi Pavel, vorbind corintenilor, pune înainte toate aceste binefaceri, spunând aşa: „Nu cumva s-a răstignit Pavel pentru voi? Sau v-aţi botezat în numele lui Pavel?”768 Acestea două, mai presus de toate, arată dragostea Lui negrăită: faptul că a pătimit pentru vrăjmaşi şi faptul că, murind pentru vrăjmaşi, a dăruit, prin botez, deplina iertare a păcatelor.

2. De ce nu a spus lămurit: „Voi fi răstignit”, ci i-a trimis pe ascultători la o imagine din vechime? Mai întâi, pentru ca ei să înveţe că cele vechi sunt înrudite cu cele noi şi nu sunt străine de ele769; apoi, ca să cunoşti că nu fără de voie a mers spre pătimire; pe

766 Ioan 3, 2.

767 Ioan 3,14. Hristos îi deschide lui Nicodim ochii cugetării spre a înţelege sensul spiritual al Legământului Vechi (cf. Beda Venerabilul, Omilii la Evanghelii, 2,18).

768 1 Corinteni 1,13.

769 Este afirmată unitatea organic-ontologică a celor două Legăminte, cel Vechi şi cel Nou, temei al oricărei interpretări tipologice a evenimentelor veterotestamentare. Exegeza tipologică nu este o fantezie arbitrară, ci o simplă decelare a legăturilor organice dintre cele două evenimente situate la sute de ani distanţă, dar petrecute sub acţiunea Aceluiaşi Duh Sfânt Care i-a inspirat pe aghiografi.

255

lângă acestea, ca să înveţi că de pe urma acestui lucru El nu a avut parte de vreo vătămare şi că de aici s-a născut mântuirea pentru mulţi.

Dar ne-a dus către istorisirea din vechime ca să nu zică cineva: „Şi cum este cu putinţă să se mântuiască cei care cred în Cel răs­tignit, de vreme ce şi El însuşi a fost ţinut de moarte?” Dacă iudeii care priveau spre chipul de aramă al şarpelui scăpau de moarte, cu atât mai mult cei care cred în Cel răstignit pe bună dreptate se vor bucura de o mult mai mare binefacere. Căci aceasta nu s-a făcut din neputinţa Celui răstignit, nici pentru că ar fi fost iudeii superi­ori, ci pentru că „Dumnezeu a iubit lumea”770. De aceea Biserica Sa însufleţită771 s-a răstignit.

„Pentru ca tot cel care crede în El să nu piară, ci să aibă viaţă veşnică.”772 Vezi, dar, care este pricina răstignirii şi mântuirea care vine de pe urma ei? Vezi legătura dintre acea preînchipuire şi ade­văr? Acolo iudeii au scăpat de moarte, dar de una trecătoare; aici cei care cred scapă de moartea veşnică. Acolo şarpele spânzurat a tămăduit muşcăturile şarpelui, aici Iisus cel răstignit a vindecat rănile pricinuite de şarpele inteligibil773. Acolo a fost vindecat cel care a privit cu ochii aceştia [trupeşti], aici cel care priveşte cu ochii minţii leapădă toate păcatele. Acolo cel spânzurat era de aramă, în formă de şarpe închipuit, aici, trupul Stăpânului pregătit de către Domnul. Acolo un şarpe a muşcat şi un şarpe a tămăduit; tot aşa şi aici, o moarte a nimicit şi o moarte a mântuit. Dar şarpele care a ucis avea venin, iar cel care a salvat era lipsit de venin. Şi aici tot aşa: moartea care nimicea avea păcat, aşa cum şarpele are venin, dar moartea Stăpânului era liberă de orice păcat, aşa cum şarpele de

770 Ioan 3,16.

771 Trupul lui Hristos.

772 Ioan 3,15.

773 Cf. Numerii 21, 16-18. Vechii egipteni utilizau reprezentări figurative ale şerpilor ca protecţie împotriva muşcăturilor acestora. în înţelepciunea lui Solomon 16, 5-6 şarpele de aramă este un simbol al mântuirii: „Iar când a venit peste ei înfricoşata mânie a fiarelor şi se prăpădeau muşcaţi de şerpii cei cumpliţi, aprinderea Ta n-a ţinut până la urmă. Ei au fost tulburaţi puţină vreme, ca să se îndrepteze, şi au avut un semn de mântuire, ca să-şi aducă aminte de poruncile legii Tale”. Şarpele de aramă este o preînchipuire a umanităţii Logosului întrupat, asumată de Dumnezeu tocmai spre a-l induce în eroare pe şarpele cel vechi, diavolul, şi a-i nimici uneltirile (cf. Sfântul Ambrozie de Mediolanum, Despre Duhul Sfânt, 3, 8, 50). Carnea omenească, muşcată de şarpele-diavol şi pătrunsă de veninul păcatului şi al răutăţii, a fost asumată de Dumnezeu şi tămăduită prin Crucea şi învierea Sa (cf. Sfântul Chiril al Alexandriei, Comentariu la Evanghelia după Ioan, 2,1).

256

aramă e lipsit de venin. Căci zice: „Nu a săvârşit păcat, nici vicleşug nu s-a aflat în gura Lui”774. Aceasta o spune şi Pavel: „Dezarmând începătoriile şi stăpâniile, le-a dat de ocară în văzul tuturor, biru­ind asupra lor prin ea775776.

Aşa cum un atlet bun, atunci când îl ridică în aer şi îl trânteşte pe adversarul lui, face ca victoria lui să se arate mai strălucitoare, tot aşa şi Hristos, în văzul întregii lumi, a zdrobit puterile potriv­nice şi, vindecând pe cei răniţi în pustie, i-a izbăvit de toate fiarele, spânzurat fiind pe Cruce. Dar nu a zis: „Trebuie să fie spânzurat”, ci: „Trebuie să fie înălţat”777. Ceea ce părea ascultătorului mai potrivit şi mai aproape de imaginea închipuită, aceea a spus.

„Căci Dumnezeu aşa a iubit lumea, încât pe Fiul Său cel Unul-Născut L-a dat, ca oricine crede în El să nu piară, ci să aibă viaţă veşnică.”778 Ceea ce vrea să spună este aceasta: „Nu te mira că Eu Mă voi înălţa ca voi să vă mântuiţi! Şi Tatălui aşa îi este plăcut şi El atât v-a iubit încât L-a dat pe Fiul pentru robi, ba chiar pen­tru nişte robi nerecunoscători”. Nici măcar pentru un prieten n-ar fi făcut cineva aceasta; nici pentru un drept nu ar fi făcut aceasta degrabă, aşa cum arată şi Pavel, zicând: „Abia cu greu dacă ar muri cineva pentru un drept”779. Pavel a vorbit mai pe larg, pentru că se adresa credincioşilor, dar aici Hristos, de vreme ce i se adresează lui Nicodim, vorbeşte mai pe scurt, dar în acelaşi timp mai expresiv.

Fiecare cuvânt al Său este foarte grăitor. Prin cuvintele: „Aşa a iubit” şi „Dumnezeu lumea”, arată marea putere a iubirii [Lui]. Deosebirea era mare, nemăsurată. Căci Cel nemuritor şi fără de început, Măreţia nemărginită, i-a iubit pe cei [făcuţi] din pământ şi cenuşă, pe cei plini de mii de păcate, pe cei mereu răzvrătiţi, pe cei nerecunoscători. Şi cele pe care le-a adăugat apoi sunt, de aseme­nea, grăitoare. „Încât pe Fiul Său cel Unul-Născut L-a dat”, nu rob, nici înger, nici arhanghel zice. într-adevăr, nici pentru copilul său nu ar arăta cineva atâta grijă pe cât a arătat Dumnezeu faţă de robii nerecunoscători.

774 1 Petru 2, 22.

775 Prin Cruce.

776 Coloseni 2,15.

777 Ioan 3,14.

778 Ioan 3,16. Sfântul Isaac Sirul afirmă că Dumnezeu a jertfit pentru mântuirea noastră ceea ce avea mai scump şi mai iubit: pe Fiul Său. Dacă ar fi avut altceva mai preţios, l-ar fi jertfit pentru salvarea omenirii (Omilii spirituale, 74).

779 Romani 5, 7.

257

Aşadar, despre pătimire nu vorbeşte foarte deschis, ci tăinuit. Dar despre folosul venit de pe urma pătimirii vorbeşte limpede şi descoperit astfel: „Ca tot ce crede în El să nu piară, ci să aibă viaţă veşnică”. De vreme ce a spus: „Trebuie să fie înălţat”, şi astfel în chip tainic a vorbit despre moarte, ca să nu se întristeze ascultătorul Lui de aceste cuvinte şi să bănuiască ceva omenesc despre El, crezând că moartea Lui înseamnă trecere în nefiinţă, priveşte cum îndreptează această situaţie spunând că Cel despre care este vorba este Fiu al lui Dumnezeu şi izvor al vieţii, ba chiar al vieţii veşnice. Deci Cel care dă viaţă celorlalţi prin moarte nu putea să fie în moarte la nesfârşit. Dacă cei care cred în Cel răstignit nu pier, cu atât mai mult Cel răstignit nu piere. Cel care a ridicat pieirea celorlalţi cu atât mai mult El însuşi este liber de aceasta. Cel care dă celorlalţi viaţă cu atât mai mult Sieşi îşi izvorăşte viaţă. Vezi că întotdeauna este nevoie de credinţă? El spune că este izvor de viaţă Crucea, ceea ce raţiunea nu poate accepta uşor. Stau dovadă unii elini care şi acum iau în râs acest lucru. Dar credinţa care depăşeşte neputinţa raţiunii cu uşurinţă primeşte şi ţine acestea.

De ce a iubit Dumnezeu lumea atât de mult? Din niciun alt motiv decât numai din bunătate.

3. Deci să luăm aminte la iubirea Lui. Să ne ruşinăm de iubi­rea Sa de oameni covârşitoare. Pentru noi, El nu L-a cruţat nici pe Fiul Său Unul-Născut, iar noi şi bunurile le ţinem pentru noi. El şi pe adevăratul Său Fiu L-a dat pentru noi, iar noi nici argintul nu-l dispreţuim pentru El, şi nici măcar pentru noi. Cum să fie acestea vrednice de iertare?

Dacă vedem un om că se pune în primejdie de moarte pentru noi, îl aşezăm mai presus de toţi şi îl numărăm între prietenii cei mai apropiaţi şi îi încredinţăm toate bunurile noastre, spunând că sunt ale lui mai degrabă decât ale noastre. Şi nici aşa răsplata pe care i-o dăm nu ni se pare de ajuns. Dar faţă de Hristos nici măcar această măsură a recunoştinţei nu o arătăm. El Şi-a pus sufletul pentru noi şi cinstitul Său sânge l-a vărsat pentru noi, care nu sun­tem nici binevoitori, nici buni. Iar noi nici măcar bani nu vărsăm pentru folosul nostru, ci îl trecem cu vederea pe Cel care a murit pentru noi, lăsându-L gol şi străin780.

780 Cf. Matei 25, 35-36.

258

Cine ne va izbăvi de osânda ce va să fie? Dacă nu Dumnezeu, ci noi înşine ne-am osândit, oare nu am aruncat sorţii împotriva noastră? Oare nu ne-am condamnat la focul gheenei, pentru că pe Cel care Şi-a pus sufletul pentru noi L-am trecut cu vederea, lăsându-L să Se topească de foame781? Şi de ce vorbesc de bani? Şi mii de suflete de am avea, nu ar trebui să le punem pe toate pentru El? Şi nici aşa nu am face ceva vrednic de binefacerile Sale.

Cel care face o binefacere cel dintâi îşi arată lămurit bunăta­tea, iar cel care primeşte binefacerea, orice ar da în schimb, dă din datorie, nu face o favoare. Mai ales când cel care face bineface­rea cel dintâi o săvârşeşte faţă de vrăjmaşi, iar cel care răsplăteşte dă în schimb binefăcătorului şi totodată se bucură şi el de cele ce a dat. Dar pe noi nici acestea nu ne atrag, ci suntem atât de nerecunoscători, încât robilor, catârilor şi cailor le punem la gât coliere de aur, iar pe Stăpânul îl trecem cu vederea când trece pe lângă noi gol şi merge din poartă în poartă şi stă mereu la răspân­tii cu mâna întinsă. Adesea îi şi aruncăm priviri nemiloase. Iar El rabdă şi acestea pentru noi. Căci cu bucurie flămânzeşte ca tu să fii hrănit şi umblă gol ca să-ţi dea ţie veşmântul nestricăciunii. Dar voi nici aşa nu daţi nimic din cele ale voastre, deşi unele din­tre hainele voastre sunt mâncate de viermi, iar altele, încărcate în cufere, sunt o grijă de prisos pentru cei care le deţin. Iar Cel care a dat şi acestea şi toate celelalte umblă gol.

Dar nu le ţineţi în cufăr, ci le purtaţi voi înşivă împodobindu-vă cu ele? Atunci spune-mi: ce folos aveţi din asta? Ca să vă vadă mulţimea din pieţe? Şi pentru ce? Căci nu te vor admira când porţi acestea, ci când le dai celor nevoiaşi. Deci, dacă vrei să fii admirat, îmbracă-i pe alţii şi te vei bucura de mii de aplauze. Atunci şi Dumnezeu te va lăuda împreună cu oamenii. Aşa însă nimeni nu te va lăuda, ci te vor pizmui toţi văzându-te cu trupul împodobit, dar cu sufletul neîngrijit. O astfel de podoabă au şi femeile desfrânate. Adesea hainele lor sunt chiar mai luxoase şi mai strălucitoare. Dar podoaba sufletului o au doar cei care trăiesc în virtute.

Spun acestea mereu şi nu încetez a o face, nu atât din grija pentru săraci, cât din grija pentru sufletele voastre. Aceia, chiar dacă nu vor avea parte de mângâiere de la voi, vor avea din altă

781 Cf. Matei 25, 35.

259

parte. Şi, chiar dacă nu vor avea parte de nicio mângâiere, ci vor pieri de foame, pentru ei nu este o mare pierdere. Căci cu ce l-au vătămat pe Lazăr sărăcia şi faptul că s-a topit de foame? Dar pe voi nimeni nu vă va scoate din gheenă dacă nu veţi avea ajutor din par­tea săracilor. Vă vom spune aceleaşi cuvinte care au fost adresate bogatului ce necontenit arde şi nu are parte de nicio mângâiere782.

Dar fie ca nimeni să nu audă vreodată aceste cuvinte, ci să ajungeţi în sânul lui Avraam, cu harul şi cu iubirea de oameni ale Domnului nostru Iisus Hristos, prin Care şi cu Care fie slava Tatălui şi Sfântului Duh în vecii vecilor. Amin.

782 Cf. Luca 16, 25.

Omilia 28

„Căci nu a trimis Dumnezeu pe Fiul Său ca să judece lumea, ci ca să mântuiască lumea.” (Ioan 3,17)

1. Mulţi dintre cei trândavi care se folosesc de iubirea de oameni a lui Dumnezeu spre a săvârşi mulţime de păcate, fiind ei peste măsură de nepăsători, spun astfel de cuvinte: „Nu există gheenă, nu există judecată, Dumnezeu ne iartă păcatele”. Dar un bărbat înţelept le-a închis gura, zicând: „Nu spune: «îndurarea Lui este mare. Va curăţi mulţimea păcatelor mele», pentru că mila şi mânia de la El sunt şi peste cei păcătoşi va odihni mânia Lui”783. Şi iar: „Precum este multă mila Lui, aşa este multă şi certarea Lui”784.

„Şi unde este iubirea Lui de oameni” întrebi tu - „dacă vom primi cele vrednice de păcatele noastre?” Cum că vom primi cele după vrednicie, ascultă-l pe proroc şi pe Pavel, căci primul zice: „Tu vei răsplăti fiecăruia după faptele lui”785, iar celălalt: „Care va răs­plăti fiecăruia după faptele lui”786. Dar şi iubirea Lui de oameni este mare, după cum se vede limpede de aici. Căci Dumnezeu a împărţit cele ale noastre în două etape de viaţă cea prezentă şi cea viitoa­re -, între care pe una a rânduit-o ca un şir de lupte, iar pe cealaltă a rânduit-o a fi în lăcaşul cununilor. Prin aceasta Şi-a arătat multa Sa iubire de oameni. Cum şi în ce fel? Pentru că, deşi am făcut multe şi grele păcate şi de la tinereţe până la adânci bătrâneţi nu am înce­tat a ne întina sufletul cu mii de rele, El nu ne-a cerut socoteală pentru niciunul dintre păcatele acestea, ci ni le-a iertat prin baia naşterii din nou şi ne-a dat îndreptăţire şi sfinţenie.

„Dar” întrebi tu - „ce se întâmplă dacă cineva care S-a învred­nicit de Taine din fragedă vârstă păcătuieşte apoi de multe ori?”

783 înţelepciunea lui Isus Sirah 5, 6-7.

784 înţelepciunea lui Isus Sirah 16,14.

785 Psalmul 61,11.

786 Romani 2, 6.

261

Unul ca acesta este vrednic de o mai mare osândă, pentru că nu plătim aceleaşi pedepse pentru aceleaşi păcate, ci unele mult mai grele atunci când greşim după ce am primit Taina. Aceasta o arată şi Pavel, zicând: „Călcând cineva Legea lui Moise, e ucis fără milă pe cuvântul a doi sau trei martori. Cu cât mai aspră socotiţi că va fi pedeapsa celui care a călcat în picioare pe Fiul lui Dumnezeu şi a pângărit sângele legământului şi a batjocorit harul Duhului?”787 De mai mare osândă va fi vrednic unul ca acesta.

Totuşi El i-a deschis şi acestuia uşile pocăinţei şi i-a pus la îndemână multe chipuri în care să-şi spele greşelile, dacă voieşte. Gândeşte-te, dar, ce dovezi mari ale iubirii Sale de oameni sunt acestea: a da iertare prin har, iar după primirea harului a nu osândi pe cel care a păcătuit şi este vrednic de osândă, ci a-i da vreme şi prilej de apărare! Pentru toate aceste motive Hristos spunea către Nicodim: „Nu a trimis Dumnezeu pe Fiul Său ca să judece lumea, ci ca să mântuiască lumea”.

Două sunt venirile lui Hristos: cea care deja a fost şi cea care urmează. Dar nu au amândouă acelaşi scop, ci prima a avut loc nu pentru a judeca faptele noastre, ci pentru a le ierta, în vreme ce a doua va avea loc nu pentru a ierta, ci pentru a judeca. De aceea, despre cea dintâi [venire] a zis: „Nu am venit ca să judec lumea, ci ca să mântuiesc lumea”788, iar despre cea de a doua: „Când va veni Fiul întru slava Tatălui Său, va pune oile de-a dreapta, iar caprele de-a stânga. Şi vor merge aceia la viaţă, iar aceştia la osândă veşnică”789.

De fapt, şi prima venire a fost pentru judecată, după cuvân­tul dreptăţii. De ce? Pentru că mai înainte de venirea Lui există o lege firească şi prorocii şi o lege scrisă şi o învăţătură şi nenumărate făgăduinţe şi arătări de semne şi osânde şi pedepse şi multe altele care puteau îndrepta. Deci era firesc ca, după acestea, să se ceară socoteală. Dar, de vreme ce El este iubitor de oameni, deocamdată nu a făcut judecată, ci a dat iertare. Dacă ar fi făcut judecată, toţi dimpreună ar fi fost zdrobiţi. „Căci toţi au păcătuit” zice - „şi sunt lipsiţi de slava lui Dumnezeu.”790 Ai văzut ce iubire de oameni negrăită şi covârşitoare?

787 Evrei 10, 28-29.

788 Ioan 12, 47.

789 Matei 25, 31, 33, 46.

790 Romani 3, 23.

262

„Cel care crede în Fiul nu este judecat, iar cel care nu crede deja a fost judecat.”791 Dar, dacă nu a venit pentru aceasta ca să judece lu­mea -, cum a fost deja judecat cel care nu crede, dacă nu este încă vre­mea judecăţii? Fie spune aceasta pentru că însuşi faptul de a nu crede este osândă pentru cel care nu se căieşte, căci a fi în afara luminii este în sine o foarte mare pedeapsă, fie vorbeşte dinainte despre viitor. Aşa cum un ucigaş, chiar dacă nu a fost osândit prin hotărârea judecăto­rului, e osândit de însăşi natura faptei sale, tot aşa şi cel necredincios. Şi Adam, în ziua în care a mâncat din pom, a murit. Căci aceasta era sentinţa: „în ziua în care veţi mânca din pom veţi muri”792. Şi totuşi a rămas în viaţă. Cum, dar, a murit? Potrivit cu sentinţa şi cu natura fap­tei sale. Pentru că cel care s-a făcut pe sine vrednic de osândă este sub pedeapsă, chiar dacă nu încă în mod real, ci doar prin hotărâre.

Dar, ca nu cumva cineva, auzind: „Nu am venit să judec lumea”, să creadă că păcatul nu se pedepseşte şi să devină mai nepăsător, a îngrădit această nepăsare spunând: „Deja a fost judecat”. Devreme ce judecata nu era încă prezentă, ci urma să aibă loc, a adus mai aproape frica de pedeapsă şi a arătat că osânda deja a venit. Chiar şi aceasta este o dovadă a marii Sale iubiri de oameni: nu numai că L-a dat pe Fiul Său, dar şi vremea judecăţii a amânat-o pentru ca cei care au păcătuit şi cei necredincioşi să aibă prilejul să-şi spele păcatele.

„Cel care crede în Fiul nu este judecat.” Cel care crede, nu cel care iscodeşte, cel care crede, nu cel care scormoneşte. Dar dacă [cel care crede] are viaţă necurată şi fapte rele? Pavel spune că unii ca aceştia sigur nu sunt credincioşi adevăraţi: „Mărturisesc că îl cunosc pe Dumnezeu, dar cu faptele îl tăgăduiesc”793. Ceea ce vrea să spună aici este că nu este judecat în acelaşi fel, ci mai grea soco­teală va da pentru fapte, odată ce a crezut. Dar pentru necredinţă nu va fi osândit.

2. Vezi cum, pornind de la cele înfricoşătoare, a sfârşit cu unele de acelaşi fel? Căci la început a zis: „De nu se va naşte cineva din apă şi din Duh794, nu va intra în împărăţia lui

791 Ioan 3,18.

792 Facerea 2,17.

793 Tit 1,16.

794 Se impune a observa şi analogia frapantă dintre apa primordială şi Duhul lui Dumnezeu, Care Se purta pe deasupra lor (cf. Facerea 1, 2). Botezul este o nouă naştere şi o nouă creaţie (cf. Sfântul Grigorie Teologul, Cuvântarea 31, 28). Prin botez, ne naştem într-adevăr, nu a venit ca să judece şi să ceară socoteală, ci ca să ierte şi să şteargă păcatele şi să dea mântuire prin credinţă. Cum, dar, au fugit [de El]? Dacă ar fi venit şi s-ar fi aşezat pe scaunul de judecată, spusele lor ar fi fost oarecum îndreptăţite, căci cel care se ştie pe sine că a făcut rele de obicei fuge de judecător. Dar la cel care iartă aleargă cei care au greşit. De vreme ce a venit să dea iertare, era firesc ca mai ales aceştia care se ştiau vinovaţi de multe păcate să iasă din pântecele Bisericii spre viaţa cea veşnică în împărăţia lui Dumnezeu (cf. Fericitul Augustin, Predica 12, 5).

263

Dumnezeu”795. Iar acum spune: „Cel care nu crede în Fiul deja a fost judecat”, adică: „Să nu crezi că amânarea îi va fi de vreun folos celui care deja a greşit, dacă nu se schimbă”. Căci cel necredincios nu este cu nimic mai bun decât cei care au fost deja judecaţi şi osândiţi.

„Iar aceasta este judecata, că Lumina a venit în lume şi oame­nii au iubit întunericul mai mult decât Lumina.”796 Ceea ce vrea să spună este aceasta: de aceea sunt osândiţi, pentru că nu au voit să părăsească întunericul şi să alerge la lumină. De aceea aceştia sunt lipsiţi de orice apărare. „Dacă aş fi venit” zice El - „să osândesc şi să cer socoteală pentru faptele lor, ar fi zis că din această pricină s-au îndepărtat. Acum însă am venit ca să-i eliberez de întuneric şi să-i aduc la lumină.” Cine, dar, ar putea să-l miluiască pe cel care nu vrea să vină de la întuneric la lumină? „Deşi nu au nimic de care să Mă învinuiască, ci au primit chiar nenumărate binefaceri din par­tea Mea” zice - „ei fug de Mine.”

Şi în alt loc îi învinuieşte pentru aceasta, zicând: „M-au urât pe nedrept”797. Şi iar: „De n-aş fi venit şi nu le-aş fi vorbit, păcat nu ar avea”798. Cel care, în lipsa luminii, zace în întuneric poate că ar putea avea parte de iertare, dar cel care şi după venirea [luminii] rămâne tot în întuneric aduce împotriva sa dovadă de cugetare strâmbă şi răzvrătită. Apoi, de vreme ce multora le păreau de necrezut cuvin­tele acestea căci nimeni nu ar prefera întunericul în locul lumi­nii-, arată şi pricina pentru careau păţit aşa. Care este aceasta? „ Pentru că faptele lor erau rele”799, zice. „Oricine face rele urăşte Lumina şi nu vine la Lumină, pentru ca faptele lui să nu se vădească.”800

795 Ioan 3, 5.

796 Ioan 3,19.

797 Ioan 15, 25.

798 Ioan 15, 22.

799 Ioan 3,19.

800 Ioan 3, 20.

264

alerge la El, ceea ce mulţi au şi făcut. Căci şi vameşi şi păcătoşi au venit şi au stat la masă cu Iisus.

Deci ce înseamnă aceste cuvinte? Spune acestea despre cei care aleg să rămână mereu în răutate. El pentru aceasta a venit ca să ierte păcatele de mai înainte, iar de cele viitoare să ne ferească. De vreme ce sunt unii atât de nepăsători şi delăsători faţă de ostenelile virtuţii, încât vor să petreacă în răutate până la suflarea cea mai de pe urmă şi nicidecum să se depărteze de ea, pe aceştia îi arată aici făcându-i de ruşine. „De vreme ce creştinismul cere şi corectitudi­nea dogmelor şi vieţuire sănătoasă, ei se tem” a zis El - „să vină la noi, pentru că nu vor să trăiască o viaţă dreaptă.” Pe cel care trăieşte în păgânătate nimeni nu-l mustră. Cel care are asemenea zei şi săr­bători asemenea zeilor, ruşinoase şi vrednice de râs, arată şi fapte pe măsura învăţăturilor. Dar pe cei care sunt ai lui Dumnezeu, dacă trăiesc în nepăsare, toţi îi învinuiesc şi îi acuză. Atât de mult preţuiesc adevărul până şi vrăjmaşii.

Vezi, dar, cu câtă exactitate exprimă ceea ce spune? Pentru că nu a zis: „Cel care a făcut rele nu vine la Lumină”, ci: „Cel care face mereu”, adică: „Cel care mereu vrea să se tăvălească în noroiul păca­tului nu vrea să se supună legilor Mele, ci, rămânând în afara lor, desfrânează fără ruşine şi toate celelalte fapte oprite le săvârşeşte. Dacă ar veni aici, ar fi vădit ca un hoţ care vine la Lumină. Din aceste pricini fuge de stăpânirea Mea”.

Şi acum sunt mulţi păgâni pe care îi putem auzi zicând că din această pricină nu pot veni la credinţa noastră pentru că nu pot să se depărteze de beţie, desfrânare şi alte păcate de acest fel.

„Cum aşa? Nu există” zici tu - „şi creştini care fac rele şi păgâni care trăiesc potrivit filosofiei?” Ştiu şi eu că există creştini care fac rele, dar, dacă există şi păgâni care trăiesc drept, aceasta nu o ştiu sigur. Şi să nu-mi spui de cei care sunt din fire blânzi şi plăcuţi, pentru că aceasta nu este virtute! Ci arată-mi pe acela care îndură silnicia puternică a patimilor şi totuşi trăieşte întru filoso­fie801! Dar nu vei găsi unul ca acesta. Dacă făgăduinţa împărăţiei şi ameninţarea gheenei şi alte învăţături de acest fel abia îi pot ţine pe oameni în virtute, cei care nu cred în nimic din toate acestea cu greu ar urma virtutea. Iar dacă sunt şi unii care răspund [chemării],

801 Reamintim că termenul „filosofie” are, în context, înţelesul de „viaţă moderată, ascetică”.

265

fac acestea pentru slavă. Iar cel care face acestea pentru slavă, când se poate ascunde, nu se dă la o parte de la poftele cele rele. Dar, ca să nu părem unora răutăcioşi, să admitem faptul că există şi între păgâni unii care trăiesc drept, pentru că aceasta nu contravine nici­decum cuvintelor [mele]. Pentru că ele s-au referit la ceea ce se întâmplă în general, nu la ceea ce se întâmplă rar.

3. Iată cum şi în alt loc îi lipseşte de orice îndreptăţire, zicând că „a venit Lumina în lume”802. „Oare au căutat-o ei?” zice. „Oare s-au ostenit? Oare au trudit să o găsească? Lumina însăşi a venit la ei şi nici aşa nu au alergat la Ea.”

Iar dacă sunt şi între creştini unii care trăiesc în răutate, am putea spune că nu zice aceasta despre cei care au fost creştini de la început şi au primit de la strămoşi buna-credinţă, deşi sigur că şi aceştia adesea din pricina unei vieţi rele s-au abătut de la dogmele drepte. Totuşi nu cred că despre aceştia vorbeşte acum, ci despre cei veniţi dintre păgâni sau dintre iudei care trebuiau să fie aduşi la dreapta credinţă. Arată că nimeni dintre cei care trăiesc în rătă­cire nu ar alege să vină la credinţă dacă nu şi-ar asuma mai întâi o vieţuire dreaptă. Şi nimeni nu ar rămâne în necredinţă dacă nu ar fi ales mai întâi să fie mereu rău.

Să nu-mi spui că trăieşte în curăţie şi nu fură. Căci virtutea nu înseamnă doar acestea. Ce folos are cel care are acestea, dar este rob al slavei deşarte şi rămâne în rătăcire pentru că se ruşinează de pri­etenii care îl întovărăşesc? Aceasta nu este vieţuire dreaptă. Cel care este rob al slavei [deşarte] nu este mai puţin vinovat decât cel care face desfrânare, ci face rele mult mai grele şi mai multe decât acela.

Dar spune-mi pe cineva care să fie liber de toate patimile şi liber de orice răutate şi să rămână între păgâni! însă nu vei putea găsi. Şi cei care se fălesc cu lucruri mari şi pretind că s-au făcut biruitori peste bunuri şi peste pântece au fost robiţi de slavă mai mult decât toţi oamenii. Iar aceasta este pricina tuturor relelor. Tot aşa şi iudeii au rămas [în rătăcire]. De aceea El îi învinuia, zicând: „Cum puteţi să credeţi, când primiţi slavă de la oameni?”803

De ce lui Natanael, căruia i-a şi mărturisit adevărul, nu i-a vor­bit despre acestea, nici nu Şi-a prelungit cuvântul? Pentru că nici

802 Ioan 3,19.

803 Ioan 5, 44.

266

acela nu a venit cu atâta râvnă. Acesta804 atâta osârdie a avut încât vremea pe care alţii o folosesc pentru odihnă, el a făcut-o vreme de ascultare. Acela însă805 a venit fiind convins de altul. Dar nici pe el nu l-a trecut cu vederea, ci i-a zis: „De acum veţi vedea cerurile deschizându-se şi îngerii lui Dumnezeu suindu-se şi coborându-se”806. Dar lui Nicodim nu i-a zis nimic de acest fel, ci i-a spus despre ico­nomie şi despre viaţa veşnică, vorbind fiecăruia diferit potrivit cu liberul lor arbitru. Lui Natanael, de vreme ce cunoştea cuvintele prorocilor şi nu era atât de fricos, îi era de ajuns să audă doar atât. Acestuia însă, pentru că era încă prins de frică, cu înţelepciune nu i-a descoperit totul, ci i-a îmboldit cugetul pentru a alunga frica prin frică, spunându-i că cel care nu crede este judecat şi că necredinţa provine din conştiinţa rea.

De vreme ce Nicodim era foarte preocupat de slava venită din partea oamenilor, chiar mai mult decât de osânda [veşnică] căci zice: „Mulţi dintre căpetenii au crezut în El, dar nu mărturiseau din pricina iudeilor”807 -, pornind de aici, i-a arătat prin cele ce i-a zis că nu este cu putinţă ca cel care nu crede în El să aibă altă pricină pentru aceasta decât faptul că are o viaţă necurată. Şi mai departe a zis: „Eu sunt Lumina”808, iar aici spune: „Lumina a venit în lume”. La început a vorbit mai ascuns, iar apoi mai desluşit. Totuşi Nicodim era robit de slava mulţimii. De aceea nu i s-a vorbit deschis aşa cum ar fi trebuit.

Să fugim, dar, de slava deşartă, căci această patimă este mai cruntă decât toate. Din ea se nasc lăcomia şi iubirea de averi. Din ea se nasc ura, războaiele şi luptele. Cel care vrea să aibă mai mult nu va putea să aibă odihnă nicăieri. Şi voieşte aceasta nu din altă pricină decât aceea că iubeşte slava deşartă. Spune-mi: de ce mulţi se înconjoară cu o mulţime de eunuci, cu cete de sclavi şi cu mult fast? Nu pentru că ar avea nevoie, ci pentru ca cei care îl întâlnesc să fie martori la acest fast nesăbuit.

Aşadar, dacă retezăm această patimă809, vom înlătura, dimpre­ună cu capul, şi celelalte mădulare şi nimic nu ne va împiedica să

804 Nicodim.

805 Natanael.

806 Ioan 1, 51.

807 Ioan 12, 42.

808 Ioan 8,12.

809 Slava deşartă.

267

trăim pe pământ ca în cer. Aceasta nu numai că îi împinge spre rău pe cei pe care îi stăpâneşte, dar se şi strecoară printre virtuţi şi, când nu poate să ne scoată de acolo, aduce multă pagubă virtuţii, silindu-ne să îndurăm trude, dar lipsindu-ne de roade. Căci cel care priveşte spre aceasta, chiar dacă posteşte şi se roagă şi face miloste­nie, totuşi este lipsit de plata Sa.

Ce ar putea fi mai de plâns decât această pagubă, atunci când se întâmplă ca cineva să se ostenească degeaba şi în zadar, iar apoi să se facă de râs, căzând din slava cea de sus? Căci nu este cu putinţă ca pe amândouă să le caute şi pe amândouă să le dobân­dească. Desigur, putem să le dobândim pe amândouă, atunci când nu le dorim pe amândouă, ci una singură cea din ceruri. Cel care le iubeşte pe amândouă nu le poate dobândi pe amândouă.

Deci, dacă vrem să dobândim slavă, să fugim de slava de la oameni şi doar pe cea de la Dumnezeu să o dorim. Astfel o vom dobândi şi pe aceasta şi pe aceea, de care fie ca noi toţi să ne bucu­răm, cu harul şi cu iubirea de oameni ale Domnului nostru Iisus Hristos, prin Care şi cu Care fie slava Tatălui şi Sfântului Duh în vecii vecilor. Amin.

Omilia 29

„Au venit în pământul Iudeei El şi uceniciLui şi stătea cu ei acolo şi boteza.” (Ioan 3, 22)

1. Nimic nu poate fi mai limpede şi mai puternic decât ade­vărul, după cum nimic nu este mai slab decât minciuna. Chiar de ar fi acoperită cu mii de văluri, este uşor de recunoscut şi lesne se risipeşte. Adevărul însă stă descoperit dinaintea tuturor celor care vor să-i vadă frumuseţea. Nici nu vrea să se ascundă, nici nu se teme de vreo primejdie, nu îi este frică de uneltiri, nu caută slavă de la oameni, nici nu este supus faţă de altceva dintre cele omeneşti. El este mai presus de toate şi, deşi are parte de mii de uneltiri, rămâne nebiruit. Pe cei care aleargă la el îi păzeşte ca un zid sigur prin a sa putere covârşitoare. Fuge de cotloanele ascunse, punând tuturor înainte deschis cele ale sale.

Aceasta a arătat-o şi Hristos când vorbea cu Pilat, zicând: „Eu am învăţat întotdeauna pe faţă şi nimic nu am vorbit în ascuns”810. Ceea ce a spus atunci, acum a făcut. „După acestea au venit în pământul Iudeei El şi ucenicii Lui şi stătea acolo şi boteza.”811 în sărbători urca în cetate ca să aducă în mijlocul lor învăţăturile Sale şi folosul minunilor Sale. Iar după ce se terminau sărbăto­rile, venea adesea la Iordan, pentru că şi acolo se adunau mulţi. Şi mereu mergea în locuri cu mulţi oameni, nu pentru a Se arăta pe Sine, nici pentru a fi cinstit, ci sârguindu-Se a aduce folos multora. Mai departe evanghelistul spune că „Iisus nu boteza El, ci ucenicii Lui”812. De unde se înţelege limpede că şi aici spune acelaşi lucru: că doar ei botezau. „Dar de ce nu boteza El?”, întrebi tu. Luând-o

810 Ioan 18, 20.

811 Ioan 3, 22.

812 Ioan 4, 2. Fericitul Augustin rezolvă această aparentă contradicţie, spunând că Hristos nu săvârşea ritualul exterior, ci boteza omul lăuntric (Comentariu la Evanghelia după Ioan, 15, 3).

269

înainte, Ioan a zis: „Acesta vă va boteza cu Duh Sfânt şi cu foc”813. Dar Duhul nu fusese încă dat. Deci pe bună dreptate nu boteza. Iar ucenicii făceau aceasta voind să aducă pe mulţi la învăţătura cea mântuitoare.

Şi de ce, în timp ce ucenicii lui Iisus botezau, Ioan nu a încetat a face aceasta, ci a continuat şi el să boteze, făcând aceasta până ce a fost închis în temniţă? Pentru că zice: „Şi boteza şi Ioan în Enon”814. Şi adaugă: „Căci Ioan nu fusese încă aruncat în închisoare”815, de unde se vede că până atunci nu încetase a face aceasta. „Şi de ce a botezat până atunci?”, întrebi tu. într-adevăr, ar fi arătat deschis că ucenicii lui Iisus erau mai de cinste dacă atunci când au început ei să boteze el ar fi încetat. Atunci de ce boteza? Ca să nu prici­nuiască ucenicilor săi şi mai multă pizmă şi să-i facă a fi şi mai răzvrătiţi. Dacă de nenumărate ori, grăind cu glas puternic, cedând lui Hristos locul dintâi şi micşorându-se pe sine atât de mult, nu i-a convins să meargă după El, i-ar fi făcut şi mai răzvrătiţi dacă ar fi adăugat şi aceasta816.

De aceea şi Hristos a început să propovăduiască cu adevă­rat atunci când Ioan a fost înlăturat. Cred că din acest motiv s-a îngăduit ca Ioan să moară atât de repede, pentru ca toată atenţia mulţimii să se îndrepte către Hristos şi să nu se dezbine datorită părerilor [diferite] despre cei doi. De altfel, nici atunci când boteza nu a încetat a îndemna şi a arăta măreţele şi cinstitele [însuşiri] ale lui Iisus. Nu pentru alt motiv boteza, decât pentru acela ca oamenii să creadă în Cel care avea să vină după el. Deci, de vreme ce propo­văduia acestea, cum să-i fi arătat de cinste pe ucenicii lui Hristos dacă ar fi încetat [a boteza]? Dimpotrivă, ar fi părut că face aceasta din pizmă sau din mânie. Iar dacă a continuat să propovăduiască, a făcut mai puternice [cuvintele Lui]. Căci nu aduna slavă pentru sine, ci îi trimitea la Hristos pe cei care îl ascultau, şi nu îl susţinea

813 Luca 3,16.

814 Ioan 3, 23. Enon (în aramaică: „izvoare”) a fost localizat în apropiere de modernul Ainun, la est de Muntele Garizim. De remarcat că atât activitatea mesianică a lui Iisus, cât şi cea baptismală a lui Ioan încep în „necurata” Samarie.

815 Ioan 3, 24. O parte din auditoriul Evangheliei a patra nu era familiarizată cu tradiţia sinoptică a sfârşitului lui Ioan Botezătorul. Eusebiu de Cezareea afirmă că, în vreme ce evangheliştii sinoptici menţionează doar evenimentele de după aruncarea lui Ioan Botezătorul în temniţă, Ioan evanghelistul le aminteşte pe cele de dinaintea acestui eveniment.

816 Adică dacă ar fi încetat să mai boteze.

270

mai puţin decât ucenicii Lui, ci cu mult mai mult, după cum şi măr­turia lui era de netăgăduit şi avea parte de slavă din partea tuturor mult mai mult decât aceia. Aceasta voia să spună şi evanghelistul când zicea: „Au ieşit la el şi se botezau toată Iudeea şi împrejurimea Iordanului”817. Deşi ucenicii [lui Iisus] botezau, mulţi nu încetau a alerga la el.

Şi, dacă cineva ar întreba ce avea mai mult botezul ucenicilor faţă de cel al lui Ioan, îi vom spune că nimic [nu avea mai mult]. Amândouă deopotrivă erau lipsite de harul Duhului şi amândouă aveau acelaşi scop a-i duce la Hristos pe cei care se botezau. Ca să nu alerge de colo colo să-i adune pe cei care trebuiau să creadă, aşa cum a făcut Simon cu fratele lui şi Filip cu Natanael, au fost rânduiţi să boteze, pentru ca astfel toţi să vină fără osteneală şi ca să fie premergători ai credinţei ce avea să fie.

Că niciunul dintre aceste două botezuri nu avea ceva mai mult decât celălalt, o arată limpede cele ce urmează. Care sunt acestea?

„Şi s-a iscat o neînţelegere între ucenicii lui Ioan şi un iudeu asupra curăţirii.”818 Ucenicii lui Ioan, fiind mereu invidioşi pe cei ai lui Hristos, şi chiar pe Hristos însuşi, când i-au văzut că botează, au început să vorbească cu cei care se botezau, ca şi cum botezul lor avea ceva mai mult decât cel al ucenicilor lui Hristos. Şi, luând pe unul dintre cei botezaţi, încercau să-l convingă, dar nu reuşeau. Ascultă în ce fel evanghelistul lasă să se înţeleagă că ei erau cei care au început cearta, iar nu acela! Căci nu a zis că un iudeu discuta cu ei, ci că „s-a iscat o neînţelegere între ucenicii lui Ioan şi un iudeu asupra curăţirii”.

2. Observă, de asemenea, şi lipsa de răutate a evanghelis­tului! Căci nu a folosit cuvinte aspre, ci a înmuiat vina pe cât de mult a putut, spunând doar că „s-a iscat o neînţelegere”, deşi cele ce urmează arată că din invidie au fost spuse acelea. Totuşi şi cele

817 Matei 3, 5-6.

818 Ioan 3, 25. Ca şi în cazul nunţii din Cana, precum am văzut, Domnul Iisus Se delimi­tează critic de riturile iudaice tradiţionale de purificare. În versetele de faţă se observă o subiacentă antiteză între abluţiunile rituale iudaice (specifice de altfel majorităţii religi­ilor din aria mediteraneeană) şi botezul creştin instituit de Hristos şi pregătit de Ioan. Autorul Evangheliei (cf. 4, 2) va avea grijă să precizeze că Iisus nu boteza, ci numai uce­nicii Săi. Scopul principal al pasajului evanghelic de faţă este tocmai acela de a sublinia diferenţa de sens dintre spălările rituale iudaice şi botezul adus de Hristos, dar şi diferenţa dintre botezul lui Ioan şi cel al Domnului Iisus.

271

ce urmează le-a spus fără răutate. Căci zice: „Au venit la Ioan şi i-au zis: «Rabbi819, Acela care era cu tine dincolo de Iordan şi despre care tu ai mărturisit, iată, El botează şi toţi se duc la El»”820. Adică „Cel pe care tu L-ai botezat”. Aceasta au vrut să spună când au zis: „Despre care tu ai mărturisit”, ca şi când ar fi zis: „Acela pe care tu L-ai arătat strălucit şi L-ai făcut vestit îndrăzneşte să facă aceleaşi lucruri ca şi tine”. Dar nu au zis: „Pe care tu L-ai botezat”, pentru că ar fi fost nevoiţi, sigur, să amintească şi de glasul ce s-a pogorât de sus şi de venirea Duhului. Dar ce au zis? „Acela care era cu tine dincolo de Iordan, despre care tu ai mărturisit”, adică: „Cel care era în rânduială de ucenic, care nu avea nimic mai presus de noi, Acela, deosebindu-Se pe Sine, botează”. Nu numai din această pricină s-au gândit să-l stârnească, ci şi din cauză că îi întrecea pe ei. Căci zice: „Toţi se duc la El”821. De aici se vede limpede că nu l-au convins pe iudeul822 cu care au avut discuţia. Spuneau acestea ca unii care nu erau încă desăvârşiţi şi nu erau curăţiţi de iubirea de slavă.

Deci ce a răspuns Ioan? Nici el nu i-a certat cu asprime, temându-se ca nu cumva [ucenicii] să se despartă şi de el şi astfel să se işte un alt rău. Dar ce a zis? „Nimeni dintre oameni nu poate să ia nimic dacă nu i s-a dat din cer.”823 Nu te mira că vorbeşte cu sme­renie despre Hristos, pentru că nu putea să-i înveţe totul de la înce­put pe cei care erau cuprinşi de atât de mare patimă. A vrut pentru început să-i uimească şi să-i înfricoşeze, arătându-le că cei care se luptă cu El se luptă cu Dumnezeu, nu cu altcineva. Deci, ceea ce spunea şi Gamaliel: „Nu veţi putea să-i nimiciţi, ca nu cumva să vă aflaţi luptători împotriva lui Dumnezeu”824, spune şi acesta aici în chip ascuns. Căci cuvintele: „Nimeni nu poate să ia dacă nu i s-a dat lui din cer” sunt ale unuia care nu arată nimic altceva decât că ei

819 De remarcat faptul că Ioan Botezătorul primeşte aici titlul de Rabbi. Unii comenta­tori (ca Scotus Eriugena) au detectat aici o undă de invidie pioasă din partea discipolilor Botezătorului.

820 Ioan 3, 26.

821 Evanghelia a patra păstrează câteva ecouri ale unor tensiuni care au existat între comu­nitatea discipolilor lui Iisus şi cea a lui Ioan Botezătorul, tensiuni atestate limpede şi de alte texte. în cele din urmă, mişcarea baptismală ioanită va fi integrată comunităţii celor care-L urmau pe Iisus din Nazaret. Totuşi nu se poate vorbi de o rivalitate între Ioan şi Iisus, cel mult unele disensiuni la nivelul discipolilor.

822 Acesta era, foarte probabil, din tagma fariseilor. Tema purificării, a botezului, a abluţiunilor rituale este foarte frecventă în întreaga Evanghelie după Ioan.

823 Ioan 3, 27.

824 Faptele 5, 39.

272

încearcă să facă ceva cu neputinţă şi prin aceasta se arată luptători împotriva lui Dumnezeu.

Cum? Cei din preajma lui Teudas825 nu au luat de la ei înşişi? Au luat, dar numaidecât s-au risipit şi au pierit. Cele ale lui Hristos însă nu au fost aşa. De aceea Ioan i-a îndemnat cu blândeţe, arătându-le că nu om, ci Dumnezeu este Cel care Se arată mai presus decât ei. Din acest motiv nu trebuie să se mire dacă faptele Lui sunt strălucite şi toţi se duc la El, căci aşa sunt cele dumnezeieşti şi Dumnezeu este Cel care le săvârşeşte. Nimeni nu a putut vreodată să facă lucruri atât de mari. Toate cele omeneşti sunt trecătoare şi stricăcioase, degrabă trec şi pier, dar acestea nu sunt aşa şi deci nu sunt omeneşti. Vezi cum şi atunci când au zis: „Despre care tu ai mărturisit”, aceste cuvinte pe care se gândeau să le pună înainte spre micşorarea lui Hristos, Ioan le-a întors împotriva lor? După ce a arătat mai întâi că nu din mărturia lui îşi trage faima Hristos, i-a adus la tăcere, spunând: „Nu poate un om să ia nimic de la sine dacă nu i s-a dat lui din cer”826.

Ce înseamnă aceasta? „Dacă primiţi deplin mărturia mea” zi­ce el - „şi o socotiţi adevărată, aflaţi că tocmai datorită acesteia ar trebui să îl preferaţi pe Acela în locul meu, iar nu pe mine în locul Lui. Şi ce am mărturisit? Pe voi vă chem martori [ai celor spuse de mine].” De aceea adaugă: „Voi înşivă sunteţi martori că am zis: «Nu sunt eu Hristosul, ci sunt trimis înaintea Lui»”827. „Dacă, primind mărturia mea, îmi aduceţi astfel de argumente, zicând: «Cel despre care tu ai mărturisit», El nu numai că nu este micşorat, ci este chiar mărit, odată ce este primită mărturia. De altfel, nici nu era mărturia mea, ci a lui Dumnezeu. Deci, dacă socotiţi că sunt vrednic de cre­zare, pe lângă altele, am spus şi aceasta: «Sunt trimis înaintea Lui».”

825 Cf. Faptele 5, 34-36. Teudas a fost liderul unei mişcări mesianice revoluţionare, execu­tat de autorităţile romane în anul 44 d.Hr (cf. Iosefus Flavius, Antichităţi iudaice, 20, 97-98). O dificultate încă nerezolvată rămâne datarea exactă a acestui personaj: textul din Faptele Apostolilor (5, 37) îl plasează înainte de răscoala lui Iuda, un alt pseudo-Mesia executat şi el de romani în anul 6 d.Hr. Problema rămâne insolubilă, ori Luca ori Iosefus au greşit cronologia evenimentelor.

826 Diferenţa este evidentă: Ioan Botezătorul a primit mărturia sa din cer, în vreme ce Iisus Hristos este din cer. Citând 1 Corinteni 4, 7 („Şi ce ai pe care să nu-l fi primit? Iar dacă l-ai primit, de ce te făleşti, ca şi cum nu l-ai fi primit?”), Sfântul Chiril al Alexandriei remarcă faptul că toate darurile spirituale pe care le avem ne sunt date din cer şi nu trebuie să dorim mai mult decât a binevoit Domnul să ne dea fiecăruia (Comentariu la Evanghelia după ioan, 2,1.)

273

Vezi cum, încetul cu încetul, arată că glasul acela a fost dumne­zeiesc? Ceea ce spune are acest înţeles: „Slugă sunt şi grăiesc cuvin­tele Celui care m-a trimis, nu linguşindu-L pentru vreo favoare omenească, ci slujind Tatălui Său, Care m-a trimis. Desigur, nu I-am făcut o favoare prin această mărturisire, ci am spus ceea ce am fost trimis să spun. Deci să nu credeţi din această pricină că eu sunt mare; aceasta arată că El este mare, pentru că El este Domnul tuturor lucrurilor”. Apoi, pentru a arăta aceasta, adaugă: „Cel care are mireasă este mire, iar prietenul mirelui828, care stă şi îl ascultă, se bucură cu bucurie de glasul mirelui”829.

Şi cum cel care a zis: „Nu sunt vrednic să dezleg cureaua încălţămintei Lui”830 acum zice că este prieten al Lui? Nu pentru a se înălţa pe sine şi a se făli spune aceasta, ci voind să arate că el însuşi se sârguieşte spre mărirea Aceluia, şi nu fără de voia lui, nici spre întristarea lui se petrec acestea, ci potrivit cu dorirea şi râvna sa şi, de asemenea, pentru a arăta că toate le-a făcut anume cu acest scop. Acestea cu multă înţelepciune le-a arătat prin aceea că s-a numit pe sine „prieten”. Căci slujitorii mirelui nu se bucură şi nu se veselesc de unele ca acestea, precum prietenii. Totuşi Ioan nu era de aceeaşi cinste cu El. Nicidecum! Dar, voind să arate cât de mult se îndulceşte de acest lucru şi, totodată, voind să se pogoare până la neputinţa lor, se numeşte pe sine „prieten”. De asemenea, a vrut să arate slujirea lui când a zis: „Sunt trimis înaintea Lui”. Şi, pentru că aceia credeau că este rănit de cele întâmplate, s-a numit pe sine „prieten al Mirelui”, arătând astfel nu numai că nu este rănit, ci că se şi bucură chiar foarte mult.

„De vreme ce am venit pentru a împlini acest lucru” spune el - „atât de departe sunt de a mă mâhni de aceste fapte, încât [pot

828 în cadrul nunţilor din culturile mediteraneene antice, prietenul mirelui (în aramaică shoshbin, un echivalent relativ al modernului „cavaler de onoare”) avea dreptul să ros­tească discursuri, bucurându-se de o poziţie privilegiată. Rabinii de mai târziu vor afirma că shoshbin-ul de la nunta lui Adam a fost însuşi Dumnezeu.

829 Ioan 3, 29. Textele talmudice precizează expres obligaţia mirelui, a shoshbin-uui şi a nuntaşilor de a se bucura şi petrece pe durata festivităţilor nupţiale, în aceste zile ei fiind scutiţi şi de rugăciunile şi obligaţiile rituale zilnice specifice iudaismului. De altfel, lăr­gind perspectiva, ştim că în imaginarul poetic biblic (cf. Cântarea Cântărilor) Iahve însuşi este văzut ca Mirele lui Israel. în Noul Testament, Mirele ceresc este Iisus Hristos (cf. Marcu 2,19; Efeseni 5, 25-27), Mirele Bisericii (cf. Sfântul Ambrozie de Mediolanum, Despre patriarhi, 4, 22).

830 Marcu 1, 7. Textul evanghelic demonstrează treptat superioritatea absolută a mărturiei şi botezului adus de Domnul Hristos faţă de cele ale lui Ioan Botezătorul.

274

spune] că, dimpotrivă, dacă nu ar fi fost aşa, m-aş fi mâhnit cu ade­vărat. Dacă mireasa nu ar fi venit la Mire, atunci aş fi fost rănit” zice el - „dar nu acum, când cele ale noastre s-au împlinit. Dacă Acela sporeşte, noi suntem cei care vom avea parte de cinste, căci ceea ce am voit s-a împlinit, adică mireasa L-a recunoscut pe Mire. Voi înşivă mărturisiţi aceasta când spuneţi: «Toţi se duc la El». Pentru aceasta m-am sârguit şi cu acest scop am făcut toate. De aceea, văzând acum că acestea s-au împlinit, mă bucur, mă veselesc şi salt”.

3. Dar ce înseamnă: „Cel care stă şi ascultă se bucură cu bucurie de glasul mirelui”831? A mutat discursul de la comparaţie la subiec­tul în cauză. De vreme ce a pomenit de mireasă şi de mire, arată acum cum se petrece nunta, anume prin glăsuire şi învăţătură. Astfel se uneşte armonios Biserica cu Dumnezeu. De aceea şi Pavel spunea: „Credinţa este din auzire, iar auzirea prin cuvântul lui Dumnezeu”832. „De acest glas eu mă bucur.”833

Iar cuvintele „care stă” nu întâmplător le-a folosit, ci pentru a arăta că lucrarea lui a încetat şi că de acum, odată ce I-a încredinţat Aceluia mireasa, trebuie să stea şi să asculte. De asemenea, [vrea să arate] că el este servitor şi slugă şi că cele ce ţineau de buna sa nădejde şi erau spre bucuria sa au fost puse în lucrare. Pentru a arăta aceasta, adaugă: „Deci această bucurie a mea s-a împlinit”834, adică: „Am împlinit lucrarea care trebuie să aibă loc şi de acum nu mai pot face nimic mai mult”.

Apoi, pentru a împiedica sporirea patimii lor şi a celei de acum şi a celei care s-ar fi putut ivi mai apoi -, le descoperă şi cele viitoare, făcând demne de crezare şi aceste cuvinte prin cele deja spuse şi săvârşite. De aceea adaugă: „Acela trebuie să crească835, iar eu să mă micşorez”836, adică: „Cele ale mele au încetat şi au luat sfârşit de acum, iar ale Aceluia cresc. Lucrul de care v-aţi temut nu

831 Ioan 3, 29.

832 Romani 10,17.

833 Cf. Ioan 3, 29.

834 Ioan 3, 29.

835 Fericitul Augustin se întreabă cum este posibil ca Dumnezeu, Care este desăvârşit, „să crească”? Răspunsul este acela că verbul se referă la natura umană a lui Hristos (Comentariu la Evanghelia după Ioan, 14, 4-6).

835 Ioan 3, 30. Fericitul Augustin observă că Ioan Botezătorul a fost numit „cel mai mare între cei născuţi din femei” (Matei 11, 11) deoarece a dat dovadă de o extraordinară smerenie (Predica 288, 2).

275

numai acum va avea loc, ci şi mai apoi cu mult mai mult. Dar toc­mai acest lucru arată strălucite cele ale noastre. Pentru aceasta am şi venit şi mă bucur că cele ale Lui mult au sporit şi că s-au petrecut acestea în vederea cărora eu am făcut totul”. Vezi cum uşor şi cu multă înţelepciune a domolit patima lor, a stins pizma şi le-a arătat că încercau să facă ceea ce este cu neputinţă? Mai cu seamă în acest fel este curmat răul.

De aceea a fost rânduit ca acestea să se petreacă pe când el era încă viu şi boteza: pentru ca ei să-l aibă martor al superiorităţii [lui Hristos] şi să nu aibă nicio scuză în cazul în care nu ar fi crezut. Căci nu a venit de la sine să spună acestea, nici alţii nu l-au între­bat, ci ei erau şi cei care se interesau şi cei care ascultau. Nici dacă ar fi vorbit de la sine nu ar fi crezut, odată ce, la întrebarea lor, l-au auzit răspunzând în defavoarea lui. Tot aşa şi iudeii mai ales din această pricină s-au lipsit de orice scuză, pentru că au trimis la el dintre ai lor şi, după ce au auzit ce au auzit, nu au crezut.

Deci ce învăţăm de aici? Că slava deşartă este pricina tuturor relelor. Aceasta i-a adus la pizmă şi tot ea i-a stârnit iar după ce se domoliseră puţin. Căci, mergând la Iisus, I-au zis: „De ce ucenicii Tăi nu postesc?”837 Să fugim, dar, iubiţilor, de această patimă! Dacă fugim de aceasta, ne vom izbăvi de gheenă. Căci aceasta mai ales aprinde focul. Pretutindeni şi-a întins stăpânirea şi orice vârstă şi orice rang cu tiranie le robeşte. Aceasta a răvăşit bisericile, aceasta a distrus rânduielile politice, aceasta a năruit case întregi, cetăţi, popoare şi neamuri. Şi de ce te miri dacă a ieşit chiar şi în pustie şi şi-a arătat şi acolo marea ei putere? Căci cei care spun adesea „adio” banilor şi oricărui fast lumesc, care nu se însoţesc cu nimeni şi se abţin de la cele mai tiranice pofte ale trupului, aceştia de multe ori au pierdut totul odată ce au fost robiţi de slava deşartă. Din pricina acestei patimi, fariseul, care se ostenea mult, a plecat mai ruşinat decât vameşul, care nu se ostenea deloc, ci făcea mii de păcate838.

Dar a osândi patima nu duce la niciun rezultat căci toţi sunt de acord în această privinţă -, ci se cere să o biruim. Deci cum să o biruim? Dacă vom înlocui o slavă cu alta839. După cum dispreţuim bogăţia pământului când privim la altă bogăţie şi trecem cu

837 Matei 9,14.

838 Cf. Luca 18,10-14.

839 Se cere înlocuită slava deşartă cu slava adevărată, care vine de sus.

276

vederea viaţa de aici când privim la cea care este mult mai bună decât aceasta, tot aşa şi slava de aici o vom putea dispreţui când ne vom gândi la cea care este mult mai de cinste decât aceasta, la slava cea adevărată. Cea dintâi este deşartă şi fără rost, având nume lipsit de substanţă, iar cea de a doua este adevărată, este din ceruri, primind laudă nu de la oameni, ci de la îngeri, de la Arhangheli şi de la Stăpânul Arhanghelilor, şi chiar şi de la oameni, dimpreună cu Acela. Dacă vei căuta spre priveliştea aceea, dacă vei înţelege ce cununi sunt acolo, dacă îţi vei muta atenţia către aplauzele de acolo, atunci cele de aici nu vor putea să te stăpânească, nici nu vei considera mari cele de acum, nici nu vei căuta cele trecătoare. Nici la curţile împărăteşti de aici de pe pământ nimeni dintre străjerii care stau în preajma împăratului nu îl trece cu vederea pe cel care poartă coroana şi stă pe tron, pentru a lua aminte la strigătele cor­bilor sau la zumzetul muştelor şi al ţânţarilor care zboară împrejur şi fac zgomot pentru că laudele oamenilor nu sunt cu nimic mai bune decât acestea.

Ştiind, dar, cât de neînsemnate sunt cele omeneşti, să adunăm totul în vistieriile care nu pot fi jefuite şi să căutăm slava care dăi­nuie şi este neclintită. Pe aceasta fie să o dobândim toţi, cu harul şi cu iubirea de oameni ale Domnului nostru Iisus Hristos, prin Care şi cu Care fie slava Tatălui şi Sfântului Duh acum şi pururea şi în vecii vecilor cei nesfârşiţi. Amin.

Omilia 30

„Cel care vine de sus este deasupra tuturor; cel care este de pe pământ pământesc este şi de pe pământ vorbeşte.” (Ioan 3, 31)

1. Cumplită este iubirea de slavă, cumplită şi plină de multe rele. Este un ghimpe greu de scos şi o fiară sălbatică, cu multe capete, înarmată împotriva celor care o hrănesc. După cum vier­mele roade lemnele din care se naşte, rugina mistuie fierul din care provine, iar moliile [rod] lâna, tot aşa şi slava deşartă ucide sufletul care o hrăneşte. De aceea avem nevoie de multă strădanie ca să nimicim această patimă. Vezi, dar, şi aici cât i-a oblojit Ioan pe ucenicii lui care sufereau de această patimă şi abia a reuşit să-i liniştească! Pe lângă cele spuse mai înainte, i-a adăpat şi cu alte cuvinte. Care sunt acestea? „Cel care vine de sus” zice - „este dea­supra tuturor; cel care este de pe pământ pământesc este şi de pe pământ grăieşte.” „De vreme ce mărturia mea o întoarceţi pe dos” zice el - „şi spuneţi că eu sunt mai vrednic de crezare, trebuie să ştiţi că nu este cu putinţă ca cel care vine din cer să devină vrednic de crezare prin mijlocirea unuia care locuieşte pe pământ.”

Dar „deasupra tuturor” ce înseamnă şi ce vrea să arate? Iată, prin aceasta arată că El nu are nevoie de nimic, ci îşi este suficient Sieşi, mai presus de toţi şi fără de asemănare. Spune despre sine că „de pe pământ este şi vorbeşte” nu pentru că vorbea potrivit cu propriul cuget, ci potrivit cu ceea ce Hristos a zis: „Dacă v-am spus cele pământeşti şi nu credeţi...”840. Numeşte astfel botezul nu pen­tru că era pământesc, ci pentru că îl compara cu naşterea Sa cea de negrăit. Tot aşa şi aici Ioan a zis despre sine că vorbeşte de pe pământ, comparând cele ale sale cu învăţătura lui Hristos. Căci „a vorbi de pe pământ” nu înseamnă nimic altceva decât aceasta: „Ale

840 Ioan 3, 12.

278

mele sunt mici, smerite şi neînsemnate în comparaţie cu cele ale Aceluia şi în aşa fel încât este firesc să fie asociate cu firea pămân­tească. întru El «sunt ascunse toate vistieriile înţelepciunii»841”. De aici se poate vedea că nu despre înţelesuri omeneşti vorbeşte.

„Cel care este de pe pământ” zice - „pământesc este.” Totuşi nu toate ale sale erau de pe pământ, ci cele cereşti veneau în primul rând. Căci avea suflet şi se împărtăşea de Duhul, iar acestea nu sunt de pe pământ. Atunci de ce spune că este de pe pământ? Nimic altceva nu vrea să spună aici decât aceasta: „Eu sunt mic şi nu sunt vrednic de vreo atenţie, ca unul care vin din ţărână şi pe pământ m-am născut. Hristos însă a venit la noi de sus”.

Prin acestea toate a stins patima lor mai întâi, iar apoi a vorbit despre Hristos cu mai multă îndrăzneală. Mai înainte era de pri­sos să dea glas cuvintelor pentru că nu puteau afla loc în mintea celor care ascultau. Dar, odată ce a smuls spinii, a început să arunce seminţele fără a fi împiedicat, zicând: „Cel care vine din cer este deasupra tuturor. Şi ce a văzut şi a auzit, aceea mărturiseşte, dar mărturia Lui nu o primeşte nimeni”842.

După ce a spus despre El ceva măreţ şi înalt, iarăşi aduce discuţia la o treaptă mai joasă. Căci cuvintele „ce a auzit şi a văzut” sunt spuse într-un chip mai omenesc. El nu ştia ceea ce ştia de pe urma celor primite prin vedere sau a celor auzite, ci avea totul în firea Sa, ca Unul care a venit desăvârşit din sânurile părinteşti şi nu avea nevoie de învăţător. Căci zice: „După cum Mă cunoaşte pe Mine Tatăl, aşa şi Eu cunosc pe Tatăl”843.

Aşadar, ce înseamnă: „Ce a auzit vorbeşte şi ce a văzut mărturiseşte”? De vreme ce noi toate le învăţăm lămurit prin aceste simţuri şi tocmai prin vedere sau prin auz suntem consideraţi învăţători vrednici de crezare cu privire la cele pe care le-am primit, ca unii care nu născocim, nici nu spunem minciuni, aceasta voieşte şi Ioan să o arate aici zicând: „Cele ce a auzit şi a văzut”. Adică nimic din cele ale Lui nu este minciună, ci toate sunt adevărate. Sigur şi noi adesea întrebăm curioşi: „Ai auzit tu? Ai văzut tu?” Şi, dacă ni se confirmă, mărturia este de netăgăduit.

841 Coloseni 2, 3.

842 1 Ioan 31-32.

843 Ioan 10,15.

279

Şi El, atunci când spune: „După cum aud, judec”844 şi: „Cele ce am auzit de la Tatăl Meu le grăiesc”845 şi: „Ce am văzut grăim”846 şi altele de acest fel, face aceasta nu ca să aflăm că cele pe care le spune le spune pentru că a primit învăţătură căci a crede aşa este cea mai mare nebunie -, ci pentru ca iudeii cei neruşinaţi să nu aibă bănuieli cu privire la nimic din cele spuse de El. De vreme ce ei nu aveau încă părerea cuvenită despre El, [Hristos] Se referă mereu la Tatăl, făcând în acest fel demne de crezare cuvintele Lui.

2. Şi de ce te miri că face referire la Tatăl, de vreme ce adesea trimite şi la proroci şi la Scripturi? Ca atunci când spune: „Acelea sunt care mărturisesc despre Mine”847. Oare vom spune că El este mai mic şi decât prorocii, pentru că îşi ia mărturii de acolo? Să nu fie! Pentru neputinţa ascultătorilor conduce astfel discursul şi afirmă că, cele pe care le spune, le spune ascultându-L pe Tatăl, nu ca unul care are nevoie de învăţător, ci pentru ca aceia să creadă că nimic din cele spuse de El nu este minciună.

Iar ceea ce spune Ioan are acest înţeles: „Eu am nevoie să aud cuvintele Lui, căci El vine de sus, vestind cele de acolo, pe care doar El le ştie limpede”. Aceasta înseamnă cuvintele „a văzut şi a auzit”. „Şi mărturia Lui nimeni nu o primeşte.”848 Totuşi avea şi ucenici şi mulţi luau aminte la cuvintele Lui. Deci cum zice că nimeni [nu o primeşte]? Spune acum „nimeni” în loc de „puţini”, pentru că, dacă ar fi vrut să spună „nimeni”, cum ar fi adăugat apoi: „Cel care a primit mărturia Lui a pecetluit că Dumnezeu este adevărat849850? Aici se referă la ucenicii lui, ca la unii care deocamdată nu aveau să

844 Ioan 5, 30.

845 Ioan 8, 26.

846 Ioan 3,11.

847 Ioan 5, 39.

848 Ioan 3, 32.

849 Termenul „adevărat” folosit aici ne lămureşte faptul că adevărul este parte integrantă din natura divină (cf. Sfântul Chiril al Alexandriei, Comentariu la Evanghelia după Ioan, 2, 3).

850 Ioan 3, 33. în Antichitatea iudaică (aidoma în alte culturi vechi), „pecetea” (ocjjpayiţ),

„sigiliul”, reprezenta semnul distinctiv care confirma şi legitima validitatea şi valoarea unui document oficial sau privat. Tradiţia iudaică aminteşte şi de un sigiliu dumnezeiesc, precum este cel al milosteniei (înţelepciunea lui Isus Sirah 17, 17) şi cel al martiriului (cf. 4 Macabei 7, 15). Dar adevărata pecete a faptelor lui Dumnezeu o va constitui adevărul său în Iisus Mesia, cum vedem în Evanghelia după Ioan. Unii rabini afirmau că poruncile dumnezeieşti nu au nevoie de niciun sigiliu, deoarece cuvântul Său este adevărul.

280

îi dea crezare întru totul. Iar din cele spuse mai apoi se vede lim­pede că nici după aceea ucenicii nu au dat crezare cuvintelor lui. De aceea şi când se afla în temniţă i-a trimis la El ca să îi apropie de El mai mult. Şi atunci credeau cu anevoie, după cum şi Hristos a lăsat să se înţeleagă zicând: „Şi fericit este acela care nu se va sminti întru Mine”851. Aşadar, nu pentru altceva a spus: „Mărturia Lui nu o primeşte nimeni”, decât pentru a-i întări pe ucenicii lui, ca şi când ar fi zis: „Să nu credeţi că cele spuse sunt minciuni din pricină că până la o vreme sunt puţini cei care vor crede în El”. Căci zice: „Cele ce a văzut, le mărturiseşte”852.

Spune acestea şi pentru a mustra împietrirea iudeilor, lucru pe care şi evanghelistul l-a făcut la început, certându-i prin aceste cuvinte: „întru ale Sale a venit şi ai Săi nu L-au primit”853. Aceasta nu este vina Lui, ci aceia care nu L-au primit sunt de învinuit. „Cel care a primit mărturia Lui a pecetluit că Dumnezeu este adevărat.” Aici îi şi înfricoşează, pentru că arată că cel care nu crede în El, nu numai în El, dar nici în Tatăl nu crede. De aceea adaugă: „Cel pe care L-a trimis854 Dumnezeu vorbeşte cuvintele lui Dumnezeu”855. Aşadar, cel care crede sau nu crede cele pe care le spune el în El crede sau nu crede. Iar „a pecetluit” înseamnă „a arătat”. După ce a spus aceasta, pentru a le spori şi mai mult teama, a adăugat că „Dumnezeu este adevărat”, arătând că nu poate cineva să nu creadă în El altfel decât învinuindu-L de minciună pe Dumnezeu, Care L-a trimis. Deci, dacă nimic străin de cele ale Tatălui nu spune, ci toate sunt ale Aceluia, atunci cel care nu ascultă de El nu ascultă de Cel care L-a trimis. Vezi cum şi prin aceste cuvinte îi înfricoşează? Căci deocamdată credeau că nu e mare lucru dacă nu ascultă de Hristos. De aceea le pune înainte o atât de mare primejdie celor necredincioşi, ca să înţeleagă faptul că aceia care nu ascultă de Hristos nu ascultă de

851 Matei 11, 6.

852 Ioan 3, 32.

853 Ioan 1,11.

854 Sensul originar exact al acestui termen (grecescul âtTocrroAog are acelaşi sens în greaca utilizată în Israelul antic) este de natură juridică: „trimisul” (ebr. shaliakh) era, de fapt, un împuternicit legal căruia cineva îi delega întreaga autoritate, în care avea deplină încredere, şi îl putea reprezenta cu drepturi depline pe cel care-i delegase autoritatea. Profeţii şi apostolii sunt asemenea împuterniciţi ai lui Dumnezeu. Fiul însuşi trimis de către Tatăl reprezintă „un alt Sine al Tatălui”, cum spune Fericitul Augustin (Comentariu la Evanghelia după Ioan, 14,11).

855 Ioan 3, 34.

281

Dumnezeu însuşi. Apoi îşi continuă cuvântul, coborându-se până la starea mai umilă a minţii lor, şi zice: „Pentru că Dumnezeu nu dă Duhul cu măsură”856. După cum am spus, iar aduce cuvântul la o treaptă mai joasă, variindu-l şi făcându-l accesibil celor care ascul­tau atunci. Căci nu putea să stârnească şi să sporească frica în alt fel. Dacă ar fi spus ceva măreţ şi înalt despre El, ei nu ar fi crezut, ci ar fi dispreţuit [cele spuse]. De aceea raportează toate la Tatăl, iar despre Hristos vorbeşte deocamdată ca despre un om.

Dar ce înseamnă ceea ce spune: „Dumnezeu nu dă Duhul cu măsură”? Vrea să arate că noi toţi cu măsură am primit lucrarea Duhului. Aici „Duhul” înseamnă „lucrarea”, pentru că aceasta este cea care se împarte. Dar El deţine întreaga lucrare cea nemăsurată. Iar dacă lucrarea Lui este nemăsurată, cu atât mai mult fiinţa Lui. Vezi, dar, că şi Duhul este nemărginit? Aşadar, Cel care a primit întreaga lucrare a Duhului, Care ştie cele ale lui Dumnezeu, Cel care spune: „Ce am auzit grăim şi ce am văzut mărturisim”857 cum ar putea fi pe drept bănuit? Căci nimic nu spune care să nu fie de la Dumnezeu şi nimic care nu este de la Duhul.

Ioan nu spune deocamdată nimic despre Dumnezeu-Cuvântul, ci prin referire la Tatăl şi la Duhul îşi face învăţătura vrednică de crezare. Au cunoscut că există Dumnezeu şi au înţeles că există Duhul, chiar dacă nu aveau părerea cuvenită despre EL Dar nu ştiau că Fiul există. De aceea aleargă mereu la Tatăl şi la Duhul, pentru ca, pornind de la Ei, să facă cele spuse demne de crezare. Dacă cineva ar da la o parte acest motiv şi ar cerceta discursul după literă, s-ar îndepărta foarte mult de vrednicia lui Hristos. Nu din acest motiv I-au dat ei crezare pentru că are lucrarea Duhului -, căci nu are El nevoie de ajutorul de acolo, ci este suficient Sieşi. Deocamdată Ioan se adresează bănuielii celor nedesăvârşiţi, voind să-i ridice încetul cu încetul din acea stare umilă.

Spun acestea ca să nu trecem repede şi oricum peste textele din Scriptură, ci să avem în vedere şi scopul celui care vorbeşte şi

856 Ioan 3, 34. Măsura pusă Duhului este o referire la concepţia iudaică potrivit căreia, odată cu prorocul Maleahi, Duhul dumnezeiesc Şi-ar fi încetat prezenţa până la viitoarea restaurare a Israelului. Hristos vine să infirme această opinie şi să reverse râurile Duhului peste cei care cred în El. Fericitul Augustin aplică acest verset exclusiv firii omeneşti a lui Iisus Hristos, cea care a fost umplută de harul dumnezeiesc în întregime (Comentariu la Evanghelia după Ioan, 14, 4-11).

857 1 Ioan 1, 3.

282

neputinţa ascultătorilor şi multe detalii cuprinse în ele. învăţătorii nu spun totul aşa cum vor, ci multe le spun după cum cere starea celor neputincioşi. De aceea şi Pavel spune: „Nu am putut să vă vor­besc ca unor [oameni] duhovniceşti, ci ca unora trupeşti. Cu lapte v-am hrănit, nu cu bucate”858. Vrea să spună: „Voiam să vă vorbesc ca unora duhovniceşti, dar nu am putut”. De ce? Nu pentru că nu îi era lui în putinţă, ci pentru că aceia nu puteau asculta aşa ceva. Tot aşa şi Ioan voia să-i înveţe pe ucenici lucruri mari, dar aceia nu puteau încă să primească. De aceea foloseşte mai ales cuvinte umile.

3. Deci toate trebuie să fie cercetate cu grijă. Căci arme sunt cuvintele duhovniceşti din Scripturi. Dar, dacă nu ştim să mânuim armele şi să-i întrarmăm bine pe ucenici, acestea, deşi au o putere a lor, nu-i pot ajuta nicidecum pe cei care le primesc. Să zicem că sunt trainice şi platoşa şi coiful şi scutul şi lancea. Dar să ia cineva aceste arme şi platoşa să o pună la picioare, coiful, în loc să-l pună pe cap, să-l aşeze pe faţă, iar scutul să nu-l ţină în faţa pieptului, ci să se încăpăţâneze să-l pună în jurul picioarelor. Oare va putea să se folosească de vreuna dintre aceste arme? Oare nu va fi chiar vătămat de pe urma lor? Desigur. E limpede [că se va vătăma], dar nu pentru că armele sunt neputincioase, ci datorită celui neiscusit care nu ştie să le folosească aşa cum trebuie. Tot aşa se întâmplă şi în cazul Scripturilor. Dacă răvăşim ordinea lor, ele îşi vor păstra puterea pe care o au, dar noi nu vom avea niciun folos.

Deşi vă spun acestea mereu, şi în particular şi în public, nicio ispravă nu fac. Pentru că vă văd cum vă pierdeţi tot timpul cu cele lumeşti, iar de cele duhovniceşti nici măcar în vis nu vă împărtăşiţi. De aceea trăim în nepăsare şi, chiar dacă ne străduim pentru ade­văr, nu avem prea multă putere, ci suntem luaţi în râs şi de elini şi de iudei şi de eretici.

Şi dacă, fiind nepăsători şi în alte privinţe, aţi arătat şi în acest caz delăsare, nici aşa purtarea voastră nu este vrednică de îndreptăţire. Acum fiecare dintre voi este mai ascuţit decât o sabie când e vorba de cele lumeşti, şi cei care practică meşteşuguri, şi cei care se ocupă cu treburile politice. în cele necesare şi duhovniceşti însă suntem mai nepăsători decât toţi, raportându-ne la lucrurile lăturalnice ca la nişte lucruri importante, iar cele pe care ar trebui să

858 1 Corinteni 3,1-2.

283

le socotim mai importante decât toate lucrurile, nici măcar lucruri lăturalnice nu le considerăm.

Sau nu ştiţi că Scripturile nu au fost scrise numai pentru oamenii dinainte, ci şi pentru noi? Nu-l auzi pe Pavel, care zice: „Acestea au fost scrise spre povăţuirea voastră, la care au ajuns sfârşiturile veacurilor”859, „ca prin răbdarea şi mângâierea [care vin] din Scripturi să avem nădejde”860?

însă, deşi ştiu că vorbesc în zadar, nu voi înceta să vorbesc. Pentru că, făcând aceasta, mă voi îndreptăţi înaintea lui Dumnezeu, chiar dacă nimeni nu ascultă. Cel care vorbeşte unora care sunt atenţi are mângâiere de pe urma faptului că îi convinge pe ascul­tători. Dar cel care vorbeşte mereu fără a fi ascultat şi totuşi nu încetează a vorbi este mai vrednic de cinste, pentru că tot ceea ce face plineşte spre a plăcea lui Dumnezeu, chiar dacă nimeni nu ia seama [la cuvintele lui].

Dar, chiar dacă de pe urma neascultării noastre am avea parte de o plată mai mare, totuşi ne dorim mai degrabă ca această plată să ne fie micşorată, iar mântuirea voastră să fie sporită, pentru că socotim că cinstea voastră este un mare câştig. Spun acestea acum nu ca să lungim cuvântul şi să-l îngreunăm, ci ca să vă arătăm dure­rea pe care o avem din pricina nepăsării voastre.

Fie ca noi toţi să ne izbăvim de această nepăsare şi, cuprinşi fiind de râvnă duhovnicească, să dobândim bunurile cereşti, cu harul şi cu iubirea de oameni ale Domnului nostru Iisus Hristos, împreună cu Care fie slava Tatălui şi Sfântului Duh în vecii vecilor. Amin.

859 1 Corinteni 10,11.

860 Romani 15, 4.

Omilia 31

„Tatăl iubeşte pe Fiul şi toate le-a dat în mâna Lui. Cel care crede în Fiul are viaţă veşnică, iar cel care nu crede în Fiul nu va vedea viaţa, ci mânia lui Dumnezeu rămâne peste el.” (Ioan 3, 35-36)

1. Câştigul mare venit de pe urma îngăduinţei se arată în toate lucrurile. Astfel, artele nu le-am deprins învăţând de la dascăli toate deodată, iar oraşele le-am construit în timp, ridicându-le treptat. Astfel decurge şi viaţa noastră.

Şi să nu te miri că acest lucru are atâta putere în îndeletnicirile lumeşti, de vreme ce şi în cele duhovniceşti putem vedea că această înţelepciune are multă putere. Aşa au putut să se izbăvească iudeii de idolatrie, fiind conduşi încet şi treptat, fără să audă nimic înalt la început, nici despre dogme, nici despre felul de vieţuire. Şi după venirea lui Hristos, deşi era vremea pentru învăţături mai înalte, pe toţi apostolii i-a atras fără să vorbească nimic înalt la început. Şi Hristos vorbea astfel mulţimilor la început. Aşa a făcut şi Ioan acum, vorbind despre Hristos doar ca despre un om minunat, iar cele înalte înfăţişându-le ca în umbră.

Deci la început spunea: „Nu poate niciun om să ia nimic de la sine”861. Apoi, după ce face referire la ceva înalt zicând: „Cel care vine din cer este deasupra tuturor”862, coboară iar discursul la o treaptă mai joasă, spunând, printre multe altele: „Pentru că Dumnezeu nu dă Duhul cu măsură”863. Apoi adaugă: „Tatăl iubeşte pe Fiul şi toate le-a dat în mâna Lui”864. După aceea, cunoscând folosul ce îl

861 Ioan 3, 27.

862 Ioan 3, 31.

863 Ioan 3, 34.

864 Ioan 3, 35. Sfântul Atanasie cel Mare teologhiseşte pe marginea acestui verset, înţelegându-l ca demonstrând faptul că Fiul are aceleaşi atribute divine ca şi Tatăl, din veşnicie (Cuvânt împotriva arienilor, 3, 27, 35).

285

are pomenirea pedepsei şi că cei mai mulţi sunt atraşi nu atât prin vestirea celor bune, cât prin ameninţarea cu cele înfricoşătoare, îşi încheie aici cuvântul şi zice: „Cel care crede în Fiul are viaţă veşnică865, iar cel care nu crede în Fiul nu va vedea viaţa, ci mânia lui Dumnezeu rămâne peste el”866. Aduce şi aici vorba despre pedeapsă, făcând însă referire la Tatăl, căci nu a zis: „Mânia Fiului” chiar dacă El este Judecătorul -, ci le-a pomenit de Tatăl, voind să-i înfricoşeze mai mult.

„Aşadar” întrebi tu - „este oare de ajuns să crezi în Fiul ca să ai viaţă veşnică?” Nicidecum. Ascultă-L pe Hristos, Care arată aceasta zicând: „Nu oricine îmi zice: «Doamne, Doamne!» va intra în împărăţia cerurilor”867. Şi hula împotriva Duhului singură e de ajuns pentru a arunca în gheenă868.

Dar de ce vorbesc despre dogmă în parte? Căci, chiar şi de ar crede cineva drept în Tatăl, în Fiul şi în Sfântul Duh, dar nu are viaţă dreaptă, credinţa nu-i este de niciun folos spre mântuire.

Deci, nici atunci când spune: „Aceasta este viaţa veşnică: să Te cunoască pe Tine singurul Dumnezeu adevărat”869, să nu credem că aceasta ne este de ajuns pentru mântuire. Trebuie să avem şi viaţă şi purtare fără pată. Şi aici, după ce a spus: „Cel care crede în Fiul are viaţă veşnică”, ceea ce urmează a spus cu mai multă tărie. Căci a alcătuit cuvântul folosindu-Se şi de cele potrivnice, nu numai de cele favorabile. Şi iată cum: a adăugat: „Iar cel care nu ascultă de Fiul nu va vedea viaţa, ci mânia lui Dumnezeu rămâne peste el”. Dar nici de aici nu reiese că este de ajuns credinţa singură spre mântuire. Şi aceasta o arată cuvintele spuse despre vieţuire în multe locuri din Evanghelie. De aceea nu a zis: „Aceasta singură este viaţa veşnică”, nici: „Cel care doar crede în Fiul are viaţă veşnică”, ci de fiecare dată arată doar că are viaţă. Desigur, dacă nu există şi cele ce ţin de vieţuire, grea osândă va urma.

Şi nu a zis: „îl aşteaptă”, ci: „Rămâne peste el” pentru a arăta că [mânia lui Dumnezeu] niciodată nu se va depărta de la el. Şi,

865 Viaţa veşnică, viaţa veacului ce va să fie, era considerată ca disponibilă numai după învierea morţilor. Iisus însă inaugurează deja perioada eshatologică, oferind viaţa veşnică încă de acum tuturor celor care cred în mărturia Lui.

866 Ioan 3, 36.

867 Matei 7, 21.

868 Cf. Marcu 3, 29.

869 Ioan 17, 3.

286

ca să nu îţi închipui că moartea este ceva temporar, ci să crezi că osânda este fără sfârşit, a adăugat cuvintele: „Nu va vedea viaţa”, arătând că [osânda] rămâne asupra lui pentru totdeauna. A făcut aşa pentru a îndemna către Hristos prin aceste cuvinte. De aceea nu a făcut un îndemn aparte, doar pentru ei, ci unul general şi pe cât a putut mai convingător. Nu a zis: „Dacă veţi crede” sau: „Dacă nu veţi crede”, ci a vorbit în general, pentru ca cele spuse să nu poată fi puse la îndoială. Şi a făcut aceasta cu mai multă tărie decât Hristos. Pentru că Hristos a zis: „Cel care nu crede deja a fost judecat”870, iar acesta: „Nu va vedea viaţa, ci mânia lui Dumnezeu rămâne peste el”871. Şi pe bună dreptate! Căci nu este acelaşi lucru a vorbi cineva despre sine şi a vorbi altul despre el. Pe Hristos L-ar fi bănuit că din iubire de Sine şi mândrie grăieşte mereu acestea, dar Ioan era slobod de astfel de bănuială. Iar dacă mai apoi şi Hristos a vorbit cu mai multă tărie, a făcut aceasta doar atunci când deja aveau despre El o părere mai înaltă.

„Deci, când a cunoscut Iisus că fariseii au auzit că El face şi botează mai mulţi ucenici decât Ioan deşi Iisus nu boteza El, ci ucenicii Lui872 -, a plecat din Iudeea şi S-a dus în Galileea.”873 Deci El nu boteza, dar vestitorii, voind să stârnească pizma celor care ascultau, au spus aşa. „Dar de ce a plecat?” întrebi tu. Nu din laşitate, ci pentru a pune capăt invidiei lor şi a le domoli pizma. îi stătea în putere şi să-i oprească pe cei care veneau asupra Lui874, dar nu a vrut să facă aceasta mereu, ca să nu facă de necrezut iconomia întrupării. Dacă ar fi scăpat mereu atunci când era prins, mulţi ar fi avut bănuieli. De aceea multe le-a rânduit într-un chip mai ome­nesc. După cum voia să se creadă că este Dumnezeu, tot aşa voia să se creadă că, deşi este Dumnezeu, totuşi poartă trup. De aceea, şi după înviere, le spunea ucenicilor: „Pipăiţi-Mă şi vedeţi că duhul

870 Ioan 3,18.

871 Sfântul Chiril al Alexandriei tâlcuieşte acest verset în perspectivă eshatologică: cei nedrepţi şi care L-au respins pe Hristos vor învia şi ei, dar nu vor avea parte de viaţă, aşadar de viaţa sfinţilor. Aceasta fiindcă a învia spre osândă veşnică nu înseamnă viaţă, ci este un lucru mai cumplit şi mai amar decât moartea (Comentariu la Evanghelia după Ioan, 2, 4).

872 Adevăratul săvârşitor al Tainei Botezului este Hristos. Când Ioan boteza, de fapt Hristos era cel care boteza prin mijlocirea ucenicului (cf. Fericitul Augustin, Comentariu la Evanghelia după Ioan, 5,18).

873 Ioan 4, 1-3. Fericitul Augustin explică fuga lui Hristos nu prin laşitate, ci prin dorinţa dea-Şi continua şi sfârşi instruirea ucenicilor (Comentariu la Evanghelia după Ioan, 15, 2).

874 Cf. Luca 4, 29-30.

287

nu are carne şi oase”875. De aceea şi pe Petru l-a certat când I-a zis: „Fie-Ţi milă de Tine, să nu fie Ţie aceasta”876. Atât de multă grijă avea El în această privinţă.

2. Acest aspect ocupă un loc nu de mică însemnătate în cadrul dogmelor Bisericii şi este un lucru de căpătâi pentru mântuirea noastră, prin care toate s-au făcut şi sunt rânduite. în acest fel şi moartea a fost nimicită. Şi păcatul a fost înlăturat şi blestemul a dispărut şi nenumărate bunătăţi au pătruns în viaţa noastră. Tocmai de aceea voia să se dea crezare iconomiei, pentru că este pentru noi rădăcina şi izvorul a nenumărate bunătăţi. Dar, iconomisind cele omeneşti, nu a lăsat umbrite cele dumnezeieşti. După ce a plecat [din Iudeea], S-a îndeletnicit cu aceleaşi lucruri ca şi mai înainte. Nu a plecat în Galileea fără rost, ci pentru a săvârşi lucruri mari printre samariteni. Şi nu a iconomisit acestea ori­cum, ci cu înţelepciunea potrivită Lui şi nelăsând loc iudeilor să se îndreptăţească cu neruşinare. Aceasta a voit şi evanghelistul să spună când a adăugat: „Trebuia să treacă prin Samaria”877, pentru a arăta că nu aceasta era ţinta drumului Său. Aşa făceau şi apostolii: fiind prigoniţi de iudei, veneau la păgâni. Tot aşa şi Hristos, atunci când L-au alungat, S-a apropiat de neamuri, după cum a făcut şi în cazul femeii samaritene. A făcut aşa ca să le reteze iudeilor orice pricină de îndreptăţire şi ca să nu-i lase să spună: „Ne-a părăsit pe noi şi a mers la cei netăiaţi împrejur”. Din acelaşi motiv şi ucenicii se îndreptăţeau zicând: „Vouă se cădea să vi se grăiască mai întâi cuvântul lui Dumnezeu, dar, de vreme ce vă judecaţi pe voi nevred­nici, iată, ne întoarcem către neamuri”878. Şi El însuşi zice: „Nu am venit decât către oile cele pierdute ale casei lui Israel”879. Şi iar: „Nu

875 Luca 24, 39.

876 Matei 16, 22.

877 Ioan 4, 4. Iudeii evitau, de regulă, trecerea prin Samaria, dată fiind aversiunea lor faţă de populaţia locală, deşi parcurgerea Samariei reprezenta ruta cea mai scurtă între provinciile Galileea şi Iudeea. Iosefus Flavius ne înştiinţează că se recurgea la străba­terea Samariei numai în cazuri de urgenţă. Totuşi Domnul Iisus şi ucenicii nu par a fi grăbiţi. Dimpotrivă, descifrând ruta urmată de Iisus şi apostoli, observăm că parcurgerea Samariei a fost, de fapt, un ocol destul de însemnat. Aşadar, trecerea prin Samaria a fost intenţionată.

878 Faptele 13, 46.

879 Matei 15, 24.

288

este bine să iei pâinea copiilor şi s-o dai câinilor”880. Prin aceea că L-au alungat, au deschis uşa neamurilor.

Chiar şi aşa, nu a mers la ei anume, ci fiind în trecere. Fiind deci în trecere, „a venit la o cetate a Samariei, numită Sihar881, aproape de locul pe care Iacov l-a dat lui Iosif, fiul său. Şi era acolo fântâna lui Iacov”882. De ce evanghelistul menţionează cu exactitate locul? Ca să nu fii nedumerit când auzi că femeia a spus: „Iacov, tatăl nos­tru, ne-a dat fântâna aceasta”883. Locul acela era acolo unde Levi şi Simeon şi cei care erau cu ei, mâniindu-se din pricina Dinei, au săvârşit acea cumplită ucidere884.

Se cuvine să spunem şi de unde proveneau samaritenii. De altfel, întreaga regiune se numeşte Samaria. De unde şi-a luat această denumire? Muntele se numea Somor, după cel care îl stăpânea885, după cum spune şi Isaia: „Şi capitala lui Efraim este Samaria”886. însă locuitorii nu se numeau samariteni, ci israeliţi. Dar, după o vreme, s-au ridicat împotriva lui Dumnezeu şi, pe când domnea Pecah, s-a suit Tiglatfalasar şi a luat multe cetăţi. A venit asupra lui Ela şi l-a ucis şi i-a dat lui Osea împărăţia887.

Apoi, venind Salmanasar, a luat alte cetăţi şi plăteau biruri şi dări888. Acesta889 a cedat la început, dar apoi a ieşit de sub stă­pânire şi a căutat ajutor la etiopieni. Asirianul a aflat asta şi,

880 Matei 15, 26.

881 Localitate identificată cu modernul Askar, aproximativ 1,5 kilometri la nord-est de fân­tâna lui Iacov. Sichemul este mai apropiat de fântână, de aceea unii comentatori preferă să identifice Siharul cu Sichemul, distrus de Vespasian în 67 d.Hr.

882 Ioan 4, 5-6. S-au remarcat asemănările dintre istorisirea de faţă şi alte evenimente biblice de primă importanţă petrecute tot în apropierea unor fântâni şi, mutatis mutan­dis, implicând personaje echivalente (cf. Facerea 24; 29, 10; Ieşirea 2, 15). Fântânile ca locuri sacre erau un lucru obişnuit în religiile antice. Hristos vine la fântâna lui Iacov deoarece era moştenitorul şi urmaşul acestui mare patriarh (cf. Caesarius din Arles, Predica 170,1). Un alt motiv tainic pentru prezenţa lui Hristos la această fântână este acela de a arăta că în Hristos îşi află mântuirea şi odihna şi patriarhii Legii Vechi (cf. Sfântul Chiril al Alexandriei, Comentariu la Evanghelia după Ioan, 2, 4). Pentru Origen, fântâna reprezintă Scriptura pe care fiecare o înţelege (înţelegerea fiind simbolizată de modul cum se bea apa) potrivit stării sufleteşti în care se află (Comentariu la Evanghelia după Ioan, 13, 37-39).

883 Ioan 4,12.

884 Cf. Facerea 34.

885 Cf. 3 Regi 16, 24.

886 Isaia 7, 9.

887 Cf. 4 Regi 15, 29.

888 Cf. 4 Regi 17, 3.

889 Osea.

289

pornind asupra lor, i-a ucis. Nu a mai îngăduit acelui neam să rămână acolo, pentru că îi bănuia de astfel de revolte. I-a dus în Babilon şi în Media şi, aducând de acolo neamuri din diferite locuri, i-a aşezat în Samaria, ca să-şi păzească stăpânirea, pentru că cei de aproape ai lui stăpâneau locul.

După ce s-a petrecut aceasta, voind Dumnezeu să-Şi vădească puterea şi [să arate] că nu din neputinţă i-a predat pe iudei, ci pen­tru păcatele celor care au fost predaţi, a trimis asupra barbarilor lei, care au nimicit tot poporul. S-au vestit acestea regelui, care a trimis un preot să le dea legile lui Dumnezeu. Dar nici aşa nu s-au îndepărtat cu totul de păgânătate, ci doar pe jumătate. După o vreme însă s-au lepădat de idoli şi îl cinsteau pe Dumnezeu. Astfel stând lucrurile, s-au întors iudeii, pizmuindu-i ca pe nişte străini şi duşmani şi i-au numit „samariteni”, după numele muntelui.

De atunci între iudei şi samariteni exista o mare duşmănie. Samaritenii nu se foloseau de toate Scripturile, ci acceptau doar cărţile lui Moise, iar prorocilor nu le dădeau prea mare însem­nătate890. Se luptau să-şi atribuie originea nobilă a iudeilor şi îl cinsteau pe Avraam, socotindu-l strămoş al lor, ca unul care era din Caldeea. Şi pe Iacov îl numeau „tată” al lor, ca unul care era urmaş al lui Avraam. Iudeii însă se scârbeau şi de aceştia ca şi de toţi ceilalţi891. De aceea şi lui Hristos îi ziceau, pentru a-L ocărî:

890 Etnonimul „samaritean” desemnează în Vechiul Testament populaţia din distric­tul Samaria şi apare o singură dată (cf. 4 Regi 17, 29), cu excepţia cărţilor deuterocanonice. Cucerirea asiriană a Israelului (căderea Samariei în 722 î.Hr.) aduce aici colonişti mesopotamieni, care se amestecă cu populaţia locală. Rezultatul acestei colonizări este apariţia unei populaţii specifice cu o religie de origine iudaică, dar contaminată cu diverse elemente păgâne (să ne amintim de proto-gnosticismul samariteanului Simon Magul). Iosefus Flavius ne informează că acesta a fost şi motivul excluderii samaritenilor de la templul din Ierusalim (în vremea lui Alexandru cel Mare), ei construindu-şi, în replică, un altul pe Muntele Garizim. în această perioadă cultul samaritean s-a degradat prin sin­cretism cu elenismul. Unii cercetători stabilesc în această epocă geneza samaritanismului, negând legătura cu coloniştii mesopotamieni. în Antichitatea creştină, samaritenii au avut o comunitate de o însemnată pondere numerică, precum şi o diaspora notabilă. Astăzi mai supravieţuiesc doar mici comunităţi în Liban, Israel, Egipt şi Siria. Samaritenii respectau cu mare stricteţe numai Pentateuhul, practicau circumcizia şi ţineau Sabatul, considerându-se adevăraţii urmaşi ai lui Moise (care va reveni şi va restaura autenti­cul cult divin), în vreme ce iudaismul oficial, începând cu Ezdra, ar fi trădat adevărata moştenire a Torei. Relaţiile dintre iudei şi samariteni erau foarte tensionate, în cursul istoriei comune fiind menţionate şi numeroase conflicte sângeroase.

891 Cf. înţelepciunea lui Isus Sirah 50, 27-28.

290

„Samaritean eşti Tu şi ai demon”892. Din acest motiv, când vorbeşte de cel care cobora de la Ierusalim la Ierihon, Hristos spune că era samaritean cel care a făcut milă cu el, adică unul neînsemnat şi dispreţuit, de care ei se scârbeau893. Şi în cazul celor zece leproşi, pe singurul [care s-a întors] îl numeşte „de alt neam”, tocmai de aceea pentru că era samaritean894. El însuşi le poruncea ucenici­lor: „în calea păgânilor să nu mergeţi şi în cetate de samariteni să nu intraţi”895.

3. Evanghelistul a pomenit de Iacov nu numai pentru istoria locului, ci şi pentru a aminti de alungarea iudeilor care se petrecuse mai demult. în vremea strămoşilor lor, iudeii au stăpânit acele regi­uni în locul samaritenilor. Cele pe care strămoşii lor le stăpâneau, nefiind ale lor, iudeii le-au pierdut datorită nepăsării şi nelegiuirii lor, deşi erau ale lor. Deci nu au niciun folos cei care se trag din strămoşi aleşi dacă nu sunt asemenea lor. Căci barbarii, după încer­carea cu leii, numaidecât s-au întors la credinţa iudaică, în vreme ce iudeii, deşi au îndurat atâtea pedepse, nici aşa nu s-au înţelepţit.

Deci Hristos a venit aici ca unul care respingea mereu viaţa dusă în nepăsare şi plăceri şi o prefera pe cea în osteneală şi strâm­torare. Nu folosea catâri, ci mergea mereu pe jos şi de aceea era ostenit de călătorie. Şi acest lucru ne învaţă mereu: să lucrăm cu propriile mâini şi să trăim în simplitate, ca să nu avem nevoie de multe. El vrea să ne înstrăinăm de cele de prisos şi chiar şi dintre cele necesare multe să le reducem. De aceea spunea: „Vulpile au vizuini şi păsările cerului cuiburi. Fiul Omului însă nu are unde să-Şi plece capul”896. De aceea petrecea multă vreme în munţi şi în pustiuri, nu numai ziua, ci şi noaptea. Aceasta şi David a vestit-o mai înainte, zicând: „Din pârâu pe cale va bea”897.

Aceasta şi Ioan o arată aici. Deci „Iisus, fiind ostenit de călăto­rie, S-a aşezat aşa lângă fântână. Era ca la al şaselea ceas. A venit o femeie din Samaria să scoată apă. Iisus i-a zis: «Dă-mi să beau»898.

892 Ioan 8, 48.

893 Cf. Luca 10, 33.

894 Cf. Luca 17,16-18.

895 Matei 10, 5.

896 Matei 8, 20.

897 Psalmul 109, 7.

898 Setea Domnului Iisus demonstrează deplina Sa umanitate (cf. Tertulian, Despre trupul lui Hristos, 9). Setea a fost una absolut reală, nu simulată, cum credea Clement Alexandrinul (Stromate, 6, 9, 71). Hristos însetează mereu după credinţa noastră (cf. Fericitul Augustin, Comentariu la Evanghelia după Ioan, 15, 31). Teodoret al Cirului remarcă, în plus, faptul că fiecare natură a lui Hristos îşi păstrează nealterate calităţile proprii (Eranistes, 1, 7). Origen face o paralelă cu Facerea 24, 43-54, unde slujitorul lui Isaac îi cere apă Rahelei (Comentariu la Evanghelia după Ioan, 13, 29). Tot Origen va fi cel care va combate cu vehemenţă interpretarea alegorică a pasajului, în perspectiva cosmo­logiei valentiniene, deoarece gnosticul Heracleon vedea aici o parabolă a căderii şi rea­bilitării Sofiei divine (Comentariu la Evanghelia după Ioan, 13, 25). Sfântul Ambrozie de Mediolanum remarcă faptul că Hristos însetat este Cel care dăruieşte apa cea vie, Hristos cel flămând potoleşte foamea cu hrana mântuirii (Despre credinţa creştină, 5, 4, 53).

291

Iar ucenicii Lui se duseseră în cetate ca să cumpere merinde”899. De aici aflăm şi despre dârzenia Lui în călătorii şi despre nepăsa­rea faţă de mâncare, pe care o socotea un lucru secundar. Astfel şi ucenicii au învăţat cum să rânduiască cele ale lor, căci nu luaseră merinde. Aceasta o arată un alt evanghelist, zicând că, atunci când le vorbea despre aluatul fariseilor, ei credeau că [le vorbeşte despre faptul] că nu luaseră pâine900. Şi când spune că [ucenicii], fiind flă­mânzi, smulgeau spice şi mâncau"901 şi când zice că, fiindu-I foame, a mers la smochin"902, nimic altceva nu ne învaţă prin toate acestea decât că trebuie să dispreţuim pântecele şi să nu credem că trebuie să ne îngrijim prea mult de slujirea lui. Observă că nici acum nu luaseră nimic şi nici nu se îngrijeau încă de la începutul zilei de faptul că nu aveau [mâncare], ci în vremea când toţi mâncau, ei cumpărau merinde!

Dar noi nu facem aşa, ci, de îndată ce ne ridicăm din pat, mai înainte de toate la aceasta ne gândim. Chemăm bucătarii şi chelarii şi cu multă grijă le dăm indicaţii. Abia apoi ne apucăm de celelalte lucruri, pentru că dăm mai multă importanţă celor lumeşti decât celor duhovniceşti şi cinstim ca pe cele necesare un lucru pe care ar trebui să-l socotim lăturalnic. De aceea toate sunt de-a-ndoaselea. Ar trebui, dimpotrivă, să dăm toată atenţia tuturor celor duhovniceşti şi, după ce le-am împlinit, să ne apucăm de celelalte.

Aici arată nu numai osteneala Lui, ci şi lipsa de îngâmfare, vădită prin faptul că Se trudea şi stătea singur pe marginea dru­mului şi, în plus, prin faptul că fusese lăsat singur de ucenicii care plecaseră. Totuşi, dacă ar fi vrut, putea fie să nu îi trimită pe toţi,

899 Ioan 4, 6-8. Iudeii considerau majoritatea alimentelor consumate de samariteni ca impure din punct de vedere ritual.

900 Cf. Matei 16, 6-7.

901 Cf. Matei 12,1.

902 Cf. Matei 21,18-19.

292

fie, plecând aceia, să aibă alţi slujitori. Dar nu a vrut, obişnuindu-i astfel şi pe ucenici să calce în picioare orice fel de îngâmfare.

Dar poate cineva ar spune: „Şi ce mare lucru dacă erau înfrânaţi, de vreme ce erau pescari şi făcători de corturi?” Erau pescari şi făcă­tori de corturi903, dar dintr-odată s-au suit chiar până în înaltul ceru­lui904 şi au devenit mai de cinste decât împăraţii, învrednicindu-se a fi apropiaţi ai Stăpânului lumii, a însoţi pretutindeni pe Cel atât de preţuit. Să ştii şi aceasta: că mai ales cei de jos, atunci când primesc ranguri, mai lesne se semeţesc prosteşte, ca unii care nu sunt obişnuiţi cu astfel de cinstire. Astfel, coborându-i la aceeaşi treaptă a smereniei, îi învaţă să fie moderaţi în toate şi să nu aibă nevoie de slujitori.

El însuşi, „fiind ostenit de călătorie, S-a aşezat lângă fântână”905. Vezi că S-a aşezat datorită ostenelii şi a arşiţei şi pentru a-i aştepta pe ucenici? Ştia ce avea să se întâmple cu samaritenii, dar nu a venit anume pentru asta. Dar, dacă nu a venit cu acest scop, aceasta nu înseamnă că ar fi trebuit să o respingă pe femeia care a venit acolo şi care s-a arătat atât de dornică de a învăţa. Iudeii, chiar şi atunci când venea la ei, îl alungau, iar cei dintre neamuri, atunci când mergea în alte părţi, îl trăgeau la ei. Cei dintâi îl pizmuiau, iar ceilalţi credeau în El. Aceia se revoltau, iar aceştia îl admirau şi I se închinau. Cum? Trebuia să treacă cu vederea mântuirea atâtor oameni şi să nu bage în seamă o atât de sinceră râvnă? Un astfel de gest nu ar fi fost pe măsura iubirii Sale de oameni. De aceea toate le-a rânduit după înţelepciunea potrivită Lui. Stătea jos, lângă fântână, ca să-Şi odihnească trupul şi să-l răcorească. Era miezul zilei, după cum şi evanghelistul a arătat, zicând: „Era ca la al şaselea ceas”906. Şi S-a aşezat aşa. Ce înseamnă „aşa”? Nu pe scaun, nici pe pernă, ci cum s-a nimerit, pe pământ. „[Atunci] a venit o femeie din Samaria să scoată apă.”907

903 Cf. Faptele 18, 3.

904 Cf. 2 Corinteni 12,14.

905 Ioan 4, 6.

906 Potrivit sistemului iudaic de măsurare a timpului, ceasul întâi corespunde aproximativ orei 6 a.m. Totuşi, potrivit unui alt sistem de măsurare a timpului, în uz în acea vreme în Israel, ceasul al şaselea corespundea orei 6 p.m. în acest caz, Iisus şi ucenicii Săi ar fi ajuns în Sihar spre seară, ceea ce este mai plauzibil. Pentru această din urmă ipoteză pledează şi faptul că femeile veneau să scoată apă numai spre seară, spre a evita arşiţa zilei. Cu toate acestea, prin faptul că femeia avea statutul marital binecunoscut, este foarte posibil ca ea să fi fost marginalizată de celelalte femei şi, de aceea, venea singură să scoată apă şi la o oră nepotrivită.

907 Ioan 4, 7.

293

4. Vezi cum, căutând mereu să astupe gura iudeilor, care ripos­tau cu neruşinare, arată că şi femeia a venit cu alt scop? Aceasta ca să nu spună cineva că astfel, vorbind cu samaritenii, Se contrazice pe Sine însuşi, Care a poruncit ucenicilor să nu intre în cetate de samariteni908. De aceea evanghelistul a adăugat: „Ucenicii Lui se duseseră în cetate ca să cumpere merinde”909, pentru a arăta că erau mai multe pricini pentru care a vorbit cu ea.

Deci femeia ce a făcut? Când a auzit: „Dă-mi să beau”, cu multă înţelepciune a primit cuvântul lui Hristos ca un prilej de a întreba910: „Cum Tu, Care eşti iudeu, ceri să bei de la mine, care sunt femeie samariteană911? Pentru că iudeii nu au amestec cu samaritenii”912. Şi de unde şi-a dat seama că e iudeu? Poate că după îmbrăcăminte şi după grai. Ia seama cât de pătrunzătoare era femeia! Căci Iisus ar fi trebuit să Se ferească, dacă era nevoie, iar nu ea. Pentru că nu a zis că samaritenii nu au amestec cu iudeii, ci că iudeii nu se apro­pie de samariteni. Femeia însă, cu toate că a crezut că Celălalt o va respinge, deşi era slobodă de vină, nu a tăcut, ci a îndreptat ceea ce considera că nu este potrivit cu Legea.

Dar poate că cineva s-ar mira că Iisus i-a cerut să bea, adică a făcut un lucru pe care Legea nu-l îngăduia. Poate că cineva ar spune că, de vreme ce ştia dinainte că ea nu o să îi dea, ar fi trebuit să nu

908 Cf. Matei 10, 5.

909 Ioan 4, 8.

910 Sfântul Efrem Sirul compară dialogul dintre Hristos şi samariteană cu o scenă cinege­tică, în care un iscusit vânător încearcă să prindă cu meşteşugite pretexte un vânat dificil, dar, în cele din urmă, îl prinde cu adevărul, renunţând la stratageme şi vorbind deschis (Comentariu la Diatessaronul lui Tatian, 12,16).

911 Stupoarea femeii este întemeiată. Iisus cere apă de la o femeie, de la o samariteană şi, implicit, de la o persoană aflată în stare de impuritate rituală.

912 Ioan 4, 9. Precizarea constituie, foarte probabil, o notă marginală inserată în text. Rivalitatea dintre cele două populaţii era seculară şi proverbială. Iată ce putem citi într-o lucrare iudaică din perioada elenistică: „Două neamuri a urât sufletul meu şi al treilea nu este neam: cei care şed în muntele Samariei, filistenii şi poporul cel nelegiuit care locuieşte în Sichem” (înţelepciunea lui Isus Sirah 50, 27-28). Rabinii vremii considerau că „acela care mănâncă pâine de la samariteni este ca unul care consumă carne de porc”; şi că „fiicele Samariei se află în stare de impuritate rituală din leagăn până la moarte”. Ca orice conflict interetnic, şi acesta avea antecedente sângeroase, cu măceluri şi atrocităţi reciproce în cursul istoriei comune (cf Iosefus Flavius, Antichităţi iudaice, 20,125 şi 136; Istoria războiului iudeilor cu romanii, 2, 239, 245-246 etc.). Cu toate acestea, iudaismul oficial privea religia samaritenilor cu un anumit respect (dată fiind fidelitatea scrupu­loasă faţă de Legea lui Moise), considerând-o nu atât o erezie, cât o schismă. Şi autorii creştini ulteriori îi vor asocia pe evrei cu samariteni în opoziţie cu păgânii (cf. Sfântul Iustin Martirul şi Filosoful, Apologia întâi, 1,1).

294

ceară. Deci ce trebuie spus? Că nu îl interesa acum să facă astfel de observaţii. Cel care îi îndemna pe alţii să facă dezlegare [faţă de astfel de lucruri] le-ar fi trecut cu vederea cu atât mai mult El însuşi. Căci zice: „Nu ceea ce intră [în gură] spurcă pe om, ci ceea ce iese [din gură]”913. Faptul că vorbea cu femeia este pentru iudei pricină de grea osândă914, pentru că ei adesea erau atraşi [către El] şi prin cuvinte şi prin fapte şi nu primeau. Aceasta însă iată cum a fost cucerită printr-o mică întrebare. Deocamdată, El nu deschi­sese calea acestei lucrări, dar, dacă cineva venea la El, nu-l oprea. Şi ucenicilor le spunea doar să nu intre în cetate de samariteni, nu şi să-i respingă pe cei care veneau la ei, ceea ce ar fi fost ceva cu totul nedemn de iubirea Sa de oameni. De aceea îi răspunde femeii: „Dacă ai fi ştiut darul lui Dumnezeu şi Cine este Cel care-ţi zice: «Dă-mi să beau», tu ai fi cerut de la El şi ţi-ar fi dat apă vie”915. Mai întâi i-a arătat că este vrednică să asculte, iar nu să fie trecută cu vederea, şi apoi i S-a descoperit. Ea, de îndată ce a aflat Cine este, avea să îl asculte şi să ia seama [la cuvintele Lui], ceea ce despre iudei nu s-ar putea spune. Ei, chiar şi după ce au aflat [cine este], nu I-au cerut nimic, nici nu au dorit să înveţe ceva folositor, ba chiar îl ocărau şi îl alungau. Femeia însă, după ce a auzit acestea, iată cât de întemeiat răspunde: „Doamne, nici găleată nu ai, şi fân­tâna este adâncă. De unde, dar, ai apa cea vie?”916 Deocamdată a făcut-o să nu mai creadă ceva umil despre El, nici să-şi închipuie că este unul dintre cei mulţi.

Nu oricum îl numeşte aici „Domn”, ci dându-i multă cinste. Iar faptul că spre a-L cinsti spune aceasta se vede din cuvintele care urmează. Căci nu L-a luat în râs, nici în batjocură, ci deocamdată era doar nedumerită. Iar dacă nu a înţeles totul numaidecât, să nu te miri! Căci nici Nicodim [nu a înţeles]. Ce a spus acela? „Cum

913 Matei 15,11.

914 Faptul că o femeie singură vine să scoată apă atrage atenţia. Vorbind direct cu o femeie, Iisus încalcă atât cutumele morale orientale (care interzic unui bărbat singur să vorbească cu o femeie străină), cât şi pe cele social-religioase (aversiunea cronică a iudeilor faţă de samariteni, care mergea până la o strictă segregare). Precum vedem din viaţa femeii, etica sexuală a samaritenilor (unde influenţa păgână era foarte puternică) era mult mai laxă decât cea iudaică. Biblia interzicea cu străşnicie contactele sociale cu păcătoşii notorii (cf. Psalmul 1,1; 119, 63; Pildele 13, 20; 14, 7; 28, 7).

915 Ioan 4,10. Ca şi capitolul al treilea al Evangheliei a patra, şi acesta are în centru ambivalentul simbolism al apei.

916 Ioan 4,11.

295

pot să fie acestea?”917 Şi iar: „Cum poate un om să se nască fiind bătrân?”918 Şi iar: „Oare poate să intre a doua oară în pântecele mamei sale şi să se nască?”919 Iar ea şi mai cuviincios [îi răspunde]: „Doamne, nici găleată nu ai, şi fântâna e adâncă. De unde, dar, ai apa cea vie?” Una a spus El şi alta a bănuit ea, pentru că nu a auzit mai mult decât cuvintele şi nu putea deocamdată să priceapă ceva din cele înalte. Totuşi ar fi putut să spună cu îndrăzneală: „Dacă ai fi avut apa cea vie920, nu ai fi cerut de la mine, ci mai întâi Ţi-ai fi dat Ţie. Acum doar Te lauzi”. Dar nu a spus nimic de acest fel, ci i-a răspuns cu multă cuviinţă şi la început şi mai apoi.

La început i-a zis: „Cum Tu, Care eşti iudeu, ceri de la mine să bei?”921 Nu I-a vorbit ca unui duşman şi străin zicându-I: „Să nu-mi fie mie să-Ţi dau Ţie, Care eşti om vrăjmaş şi străin de neamul nos­tru”. Iar apoi, după ce L-a auzit iar grăind lucruri mari lucru care mai cu seamă îi întărâtă pe duşmani -, nu I-a răspuns în derâdere sau cu dispreţ. Dar ce I-a zis? „Nu cumva eşti Tu mai mare decât părintele nostru Iacov, care ne-a dat această fântână şi el însuşi a băut din ea, şi fiii lui, şi turmele lui?”922 Vezi cum tindea către ori­ginea nobilă iudaică?

Ceea ce vrea să spună este aceasta: „Acela a folosit această apă şi nu a avut de dat nimic mai mult”. Spunea acestea pentru a arăta că de pe urma primului răspuns a primit un înţeles măreţ şi înalt. Căci cuvintele: „El însuşi a băut din ea, şi fiii lui, şi turmele lui” nimic altceva nu vor să spună decât că avea idee despre o apă mai importantă, dar nu o găsise şi nu o cunoştea limpede.

Ca să mă exprim mai clar, ceea ce vrea să zică este aceasta: „Nu poţi să spui că Iacov ne-a dat nouă această fântână, iar el a folosit

917 Ioan 3, 9.

918 Ioan 3, 4.

919 Ioan 3, 4.

920 Textele rabinice au comparat adesea Torah cu apa, iar un bun învăţător al Torei cu o fântână. Domnul Iisus aplică aici imaginea apei vii la viaţa veşnică, dobândită prin Duhul Sfânt (cf. Ioan 7, 37-39).

921 Ioan 4, 9.

922 Ioan 4,12. Dacă mai devreme Iisus fusese proclamat mai mare ca Moise, aici vedem că este afirmat ca superior patriarhului Iacov. Ulterior, Iisus va fi dovedit ca mai presus de marele patriarh Avraam (Ioan 8, 53), într-un crescendo al afirmării statutului Său mesia­nic şi a divinităţii Sale. Deşi ironică, aserţiunea samaritenei are rolul ei în iconomia textu­lui evanghelic. Remarcabil este duelul inteligent şi plin de subtilităţi nu lipsite de ironie dintre Mântuitorul şi femeia samariteană. Menţionăm aici splendida predică a lui Nicolae Steinhardt la Evanghelia convorbirii cu samariteana.

296

alta. Şi el şi fiii lui au băut din ea, şi nu ar fi băut dacă ar fi avut alta mai bună. Deci nici Tu nu poţi da alta, nici nu e cu putinţă să ai alta mai bună, decât dacă mărturiseşti că eşti mai mare decât Iacov. Aşadar, de unde ai apa pe care ne vesteşti că ne-o vei da?”

Iudeii însă nu I-au vorbit aşa de cuviincios, deşi le-a grăit şi lor despre aceeaşi temă, pomenindu-le despre aceeaşi apă. Dar nu au câştigat nimic. Când a pomenit de Avraam, au încercat chiar să arunce cu pietre după El923. Femeia însă nu s-a purtat cu El în acest fel, ci, deşi era miezul zilei şi era arşiţă, cu multă îngăduinţă a vorbit cu El şi a ascultat toate cu îndelungă răbdare. Nici măcar nu s-a gândit să spună ceva de felul celor grăite de către iudei: „Acesta este nebun şi Şi-a ieşit din Sine924. M-a ţinut lângă izvor şi fântână spunând cuvinte mari, dar fără niciun folos”. Nu! Ci a stăruit, stând lângă El, până ce a aflat ceea ce căuta.

5. Dacă o femeie samariteană a arătat atâta râvnă spre a învăţa ceva folositor şi a rămas lângă Hristos, deşi nu-L cunoştea, de ce iertare vom avea parte noi care îl ştim şi nici nu ne aflăm lângă o fântână, nici în pustie, nici în miezul zilei, nici în arşiţa soare­lui, ci în zorii zilei şi sub un astfel de acoperiş, bucurându-ne de umbră şi răcoare dacă nu stăm să ascultăm cele ce se spun, ci ne arătăm obosiţi? Dar ea nu a fost aşa, ci atât de mult a fost prinsă de cuvintele Lui, încât a chemat şi pe alţii. Iudeii nu numai că nu au chemat [pe alţii], dar şi pe cei care voiau să vină [la El] îi opreau şi îi împiedicau. De aceea ziceau: „Nu cumva a crezut în El cineva din­tre căpetenii? Dar mulţimea aceasta care nu cunoaşte Legea este blestemată”925.

Deci să o imităm pe samariteană! Să vorbim cu Hristos! Şi acum stă în mijlocul nostru şi ne vorbeşte prin proroci şi prin uce­nicii Săi. Să-L ascultăm, dar să I ne şi supunem. Până când să mai trăim în zadar şi fără rost? Căci a nu face cele plăcute lui Dumnezeu înseamnă a trăi în zadar; nu numai în zadar, ci şi în răutate. De cheltuim fără folos timpul dat nouă, când vom pleca de aici vom avea parte de cea mai grea pedeapsă pentru timpul pierdut. Celui care a primit bani ca să neguţătorească şi apoi i-a cheltuit, i se va

923 Cf. Ioan 8, 59.

924 Cf. Ioan 10, 20; Marcu 3, 21.

925 Ioan 7, 48-49.

297

cere socoteală de către cel care i-a încredinţat. Desigur, asemenea va da socoteală şi cel care şi-a cheltuit în zadar această viaţă.

Nu pentru aceasta ne-a adus Dumnezeu în această viaţă şi ne-a dat suflet doar ca să-l folosim în această viaţă -, ci ca să neguţătorim toate pentru viaţa viitoare. Doar cele lipsite de raţiune sunt de folos numai în viaţa aceasta. Noi însă avem suflet nemuri­tor, pentru ca toate să le facem ca pregătire pentru viaţa aceea. Dacă ar întreba cineva de ce folos sunt caii, catârii, boii şi alte animale de acest fel, vom spune că niciun alt folos nu au decât slujirea din această viaţă.

Dar despre noi nu se poate spune aşa, ci starea cea mai bună este pentru noi cea de după plecarea de aici şi toate trebuie să le facem ca să strălucim acolo, ca să dănţuim împreună cu îngerii, ca să stăm alături de împărat întotdeauna în veacurile nesfârşite. De aceea şi sufletul este nemuritor şi trupul va fi nemuritor: ca să ne bucurăm de bunătăţile fără sfârşit. Dacă tu te alipeşti de pământ când cerurile îţi stau înainte, gândeşte-te cât de mult îl jigneşti pe Cel care ţi le-a dăruit! Acela îţi întinde cele de sus, iar tu nu le dai prea multă importanţă şi alegi pământul în locul lor. De aceea, pen­tru că dispreţuieşti acelea, te-a ameninţat cu gheena, ca să înţelegi astfel de câte bunuri te lipseşti.

Dar fie ca noi să nu gustăm din acea osândă, ci, bineplăcând lui Hristos, să dobândim veşnicele bunătăţi, cu harul şi cu iubirea de oameni ale Domnului nostru Iisus Hristos, împreună cu Care fie slava Tatălui şi Sfântului Duh în vecii vecilor. Amin.

Omilia 32

„Iisus a răspuns şi i-a zis: «Oricine bea din apa aceasta va înseta iarăşi. Dar cel care va bea din apa pe care i-o voi da Eu nu va mai înseta în veac, ci apa pe care i-o voi da se va face în el izvor de apă curgătoare spre viaţă veşnică».” (Ioan 4,13-14)

1. Scriptura numeşte harul Duhului când „foc”, când „apă”, arătând că aceste nume nu denumesc fiinţa, ci lucrarea Lui. Căci Duhul nu e alcătuit din diferite substanţe, pentru că este nevăzut şi de un singur fel. Despre cel dintâi926 vorbeşte Ioan zicând: „Acesta vă va boteza cu Duh Sfânt şi cu foc”927, iar Hristos [vorbeşte] despre cel de-al doilea928: „Râuri de apă vie929 vor curge din pântecele lui. Aceasta a zis-o despre Duhul pe Care aveau să-L primească”930. De asemenea, când vorbeşte cu femeia, numeşte Duhul „apă”: „Cel care va bea din apa pe care i-o voi da Eu, nu va mai înseta în veac.”

Dă Duhului numele de „foc”, referindu-Se la înflăcărarea dăru­ită de har, precum şi la [puterea] de a mistui păcatele şi de a se trezi sufleteşte. Iar prin denumirea de „apă” arată curăţirea care se face prin El şi răcorirea de care au parte din plin sufletele care îl primesc. Şi pe bună dreptate! Ca pe o grădină împodobită cu pomi de tot felul, roditori şi mereu înfrunziţi, aşa găteşte harul sufletul râvnitor şi nu îngăduie ca acesta să simtă uneltirea Satanei, ci lesne stinge toate săgeţile arzătoare ale celui viclean931.

926 Focul.

927 Matei 3,11.

928 Apa.

929 Darul Duhului Sfânt este comparat cu un izvor de apă deoarece face ca firea omenească să revină la vechea ei frumuseţe şi să aducă feluritul rod al dragostei şi al virtuţilor (cf. Sfântul Chiril al Alexandriei, Comentariu la Evanghelia după Ioan, 2, 4).

930 Ioan 7, 38-39.

931 Cf Efeseni 6,16.

299

Observă înţelepciunea lui Hristos în felul cum treptat o ridică pe femeie! Căci nu i-a spus de la început: „Dacă ai şti cine este Cel care-ţi zice: «Dă-Mi să beau»”932, ci, după ce i-a dat prilej să-L numească „iudeu” şi a fost acuzat, i-a răspuns pentru a respinge învinuirea. Când a zis: „Dacă ai fi ştiut cine este Cel care-ţi zice: «Dă-Mi să beau», tu ai fi cerut de la El”, prin aceea că a făgăduit lucruri mari, a făcut-o pe femeie să pomenească de patriarh şi ast­fel a făcut-o să înţeleagă.

Apoi, când ea L-a contrazis, zicând: „Nu cumva eşti Tu mai mare decât părintele nostru Iacov?”933, nu i-a spus: „Da, sunt mai mare”, căci ar fi părut că Se laudă doar, de vreme ce încă nu arătase nicio dovadă. Dar, prin cele ce spunea, o pregătea pentru aceasta. Nu i-a spus doar: „îţi voi da apă”, ci, dând la o parte mai întâi [apa] lui Iacov, a înălţat-o pe a Sa, voind să arate, prin firea darurilor, deosebirea dintre persoane, diferenţa dintre cei care dau, precum şi superioritatea Sa faţă de patriarh. „Dacă te miri de Iacov” zice - „că a dat această apă, ce vei spune dacă Eu îţi voi da o apă mult mai bună decât aceasta? Luând-o înainte, ai mărturisit tu însăţi că Eu sunt mai mare decât Iacov, prin întrebarea pe care ai pus-o: «Nu cumva eşti Tu mai mare decât Iacov, de vreme ce spui că dai o apă mai bună?» Dacă primeşti acea apă, mărturiseşti deplin că Eu sunt mai mare.” Vezi că femeia avea judecată nepărtinitoare, jude­când după fapte şi cu privire la patriarh, şi cu privire la Hristos? Dar iudeii nu au făcut aşa, ci, atunci când L-au văzut că scoate dia­voli, nu numai că nu au spus că este mai mare decât patriarhul, dar spuneau chiar că este demonizat934. Femeia nu a făcut aşa, ci şi-a format părerea pornind de acolo de unde Hristos voia, anume din dovada faptelor.

Şi El însuşi de acolo îşi lua temeiul, când zicea: „Dacă nu fac lucrările Tatălui Meu, să nu credeţi în Mine. Iar dacă le fac, chiar dacă nu credeţi în Mine, credeţi în aceste lucrări”935. în acest fel a fost adusă la credinţă şi femeia.

De aceea, când El a auzit: „Nu cumva eşti mai mare decât părintele nostru Iacov?” lăsându-l la o parte pe Iacov, a vorbit despre

932 Ioan 4,10.

933 Ioan 4,12. Samaritenii se considerau descendenţi direcţi ai lui Iosif, fiul lui Iacov, fapt contestat vehement de iudaismul ierusalimitean.

934 Cf. Luca 11,15.

935 Ioan 10, 37-38.

300

apă: „Oricine bea din apa aceasta va înseta iarăşi”936, făcând această comparaţie nu spre denigrare, ci pentru a arăta superioritatea [ace­lei ape]. Căci nu a spus: „Apa aceasta nimic nu este”, nici: „Este neînsemnată şi de dispreţuit”, ci a spus ceea ce şi firea mărturiseşte: „Oricine bea din apa aceasta va înseta iarăşi. Dar cel care va bea din apa pe care i-o voi da Eu nu va mai înseta în veac”937. Femeia a auzit despre apa cea vie938 şi mai înainte, dar nu a înţeles. De vreme ce „apă vie” se numeşte şi cea care curge mereu şi neîncetat, pentru că nu are izvoarele stăvilite, femeia a crezut că despre aceasta e vorba.

De aceea, pentru a face mai limpede ceea ce a spus şi pentru a arăta, prin comparaţie, superioritatea Lui, a adăugat: „Cel care va bea din apa pe care Eu i-o voi da nu va mai înseta în veac”. A ară­tat superioritatea prin această afirmaţie, după cum am zis, dar şi prin cuvintele care urmează, căci apa simţită nu are niciuna dintre aceste [însuşiri].

Deci care sunt cuvintele care urmează? „Se va face în el izvor de apă curgătoare spre viaţă veşnică.”939 Precum cel care are înăuntrul său un izvor nu poate să fie cuprins de sete vreodată, tot aşa şi cel care are această apă.

Şi a crezut femeia numaidecât, arătându-se mult mai înţeleaptă decât Nicodim; şi nu doar mai înţeleaptă, ci şi mai curajoasă. Acela, chiar dacă a auzit nenumărate cuvinte de acest fel, nici nu a chemat pe vreun altul la El, nici el însuşi nu a vorbit deschis. Ea însă a ară­tat fapte apostoleşti, binevestind tuturor şi chemându-i la Iisus, şi întreaga cetate a tras-o către El.

936 Ioan 4, 13. Apa care nu potoleşte setea reprezintă, după Origen, cultura profană, ştiinţele şi cunoaşterea umană, care, oricât de profunde ar fi, nu potolesc setea sufletului. Abia Logosul, Cuvântul, Care ne izvorăşte viaţa cea veşnică, este singurul în stare să aline setea sufletului (Comentariu la Evanghelia după Ioan, 13, 13 şi 15-16). Fericitul Augustin interpretează apa care nu stinge setea ca simbolizând patimile şi plăcerile păcătoase, care nu pot fi satisfăcute niciodată pe deplin (Comentariu la Evanghelia după Ioan, 15,16).

937 Ioan 4,13-14.

938 Adjectivul „viu” are sensul de „curgător, proaspăt”, făcând referire la apele curgătoare absolut necesare pentru abluţiunile rituale iudaice. Totuşi observăm că Mântuitorul nu vorbeşte despre o apă materială, ci despre una spirituală, apa vieţii veşnice (cf Apocalipsa 7, 17; 21, 6; 22, 1,17). Cf Zaharia 14, 8: „Iar în ziua aceea vor izvorî din Ierusalim ape vii” (a se vedea şi Iezechiel 47, 9). Această apă vie specifică perioadei mesianice prevestite de profeţi va avea şi calitatea de a purifica de păcate: „în vremea aceea va fi un izvor cu apă curgătoare pentru casa lui David şi pentru locuitorii Ierusalimului, pentru curăţirea de păcat şi de orice altă întinare” (Zaharia 13,1).

939 Ioan 4,14.

301

Nicodim, când a auzit [cuvintele Lui], a zis: „Cum pot să fie acestea?”940 Nici atunci când Hristos i-a dat exemplul cu privire la vânt, nu a primit cuvântul Lui. Dar femeia nu a făcut aşa, ci la înce­put a fost nedumerită, iar apoi a primit cuvântul fără vreo pregă­tire, acceptându-l numaidecât doar de pe urma răspunsului. Când Hristos a zis: „Se va face în el izvor de apă curgătoare spre viaţă veşnică”, femeia a spus imediat: „Dă-mi această apă ca să nu mai însetez, nici să mai vin aici să scot”941.

2. Vezi cum treptat o ridică la înălţimea dogmelor? La început ea a crezut că este un iudeu care încalcă Legea. Apoi, după ce El a respins această învinuire căci, fiind El persoana ce avea să o înveţe asemenea lucruri, trebuia să nu fie privit cu neîncredere -, ea, auzind de apa cea vie, a crezut că vorbeşte despre apa aceasta simţită. Apoi, după ce şi-a dat seama că vorbeşte despre lucruri duhovniceşti, a crezut că apa poate stinge setea, dar încă nu ştia ce este această apă, ci era nedumerită. înţelegea că e ceva mai pre­sus de cele simţite, dar nu ştia limpede ce anume. Acum, de vreme ce înţelegea mai bine, deşi nu pricepea totul căci a zis: „Dă-mi această apă ca să nu mai însetez, nici să mai vin aici să scot” -, L-a considerat mai presus de Iacov. „Nu am nevoie de acest izvor dacă voi primi de la Tine apa aceea.” Vezi că îl pune mai presus de patriarh? Aceasta este lucrarea unui suflet înzestrat cu adevărata înţelegere. A arătat că avea o părere înaltă despre Iacov, dar, când L-a văzut pe Cel care era mai bun, nu a fost reţinută de vreo pre­judecată. Femeia nu era credulă pentru că nu a primit cele spuse oricum, ci după ce le-a cercetat amănunţit -, nici îndărătnică şi gâlcevitoare. A arătat aceasta prin cererea pe care a făcut-o.

Şi iudeilor le-a spus El cândva: „Cel care va mânca din tru­pul Meu nu va flămânzi şi cel care crede în Mine nu va înseta niciodată”942, dar ei nu numai că nu au crezut, dar s-au şi smin­tit. Cu femeia nu s-a întâmplat nimic de acest fel, ci a rămas [lângă El] şi a cerut. Iudeilor le-a zis: „Cel care crede în Mine nu va înseta”, dar femeii nu i-a zis aşa, ci într-un fel mai pământesc: „Cel care bea din apa aceasta nu va mai înseta”943. îi vestea astfel

940 Ioan 3, 9.

941 Ioan 4,15.

942 Ioan 6, 35.

943 Ioan 4,14.

302

lucruri duhovniceşti, nu văzute. De aceea, deşi a ridicat mintea ei prin făgăduinţe, vorbea încă despre cele simţite, pentru că ea nu putea să înţeleagă întocmai cele duhovniceşti. Dacă ar fi zis: „De crezi în Mine, nu vei mai înseta”, nu ar fi înţeles cele spuse, pentru că nu ştia cine este Cel care-i vorbeşte, nici despre ce sete vorbeşte.

Dar de ce nu a făcut aşa şi cu iudeii? Pentru că aceia văzuseră multe minuni. Ea însă nu a văzut niciun semn mai înainte de a auzi cuvintele Lui. De aceea Şi-a descoperit puterea prin prorocii, dar nu a adus imediat dovezi. Şi ce a zis? „«Mergi, cheamă pe bărbatul tău944 şi vino aici!» Iar ea a zis: «Nu am bărbat». Iisus i-a zis: «Bine ai zis că nu ai bărbat, căci cinci bărbaţi ai avut şi cel pe care îl ai acum nu-ţi este bărbat. Aceasta adevărat ai spus». Femeia I-a zis: «Doamne, văd că Tu eşti proroc».”945

O, cât este de mare înţelepciunea acestei femei! Cu câtă supu­nere a primit dovada! „Cum altfel?” întrebi tu. De ce? Ia, spu­ne-mi: nu a dat dovezi şi iudeilor, ba chiar mai mari decât acestea? Nu sunt totuna a da pe faţă cele nespuse, care sunt doar în mintea cuiva, şi a vădi un lucru care s-a săvârşit în ascuns. Cel dintâi stă doar în puterea lui Dumnezeu şi nimeni altul nu ştie acel lucru decât cel care îl are în minte. Celelalte le cunosc toţi cei cărora li s-au împărtăşit acele fapte.

Atunci când le-a adus dovezi, ei nu au primit cu supunere, ci, zicând El: „De ce căutaţi să mă ucideţi?”946, nu numai că nu s-au mirat, precum femeia, dar chiar L-au jignit şi L-au insultat. Aceia primiseră dovezi şi de pe urma altor minuni, dar femeia auzise doar această singură afirmaţie. Ei nu numai că nu s-au mirat, dar chiar L-au jignit, zicând: „Ai demon. Cine caută să Te ucidă?”947

944 Fericitul Augustin crede că scopul acestui sclipitor dialog este acela de a-L revela pe Hristos ca adevăratul Mire al sufletului (Omilia 15,19).

945 Ioan 4, 16-19. Unii comentatori au vrut să vadă aici o aluzie alegorică la cele cinci naţiuni colonizate în Samaria (cf. 4 Regi 17, 24) sau la cei cinci zei din 4 Regi 17, 30-31. Totuşi această interpretare ridică numeroase probleme şi este dificil de susţinut. Alţii au înţeles aici o referinţă la cele cinci cărţi ale Pentateuhului. Origen va tălmăci spiritual aluzia, cei cinci soţi reprezentând cele cinci simţuri (Comentariu la Evanghelia după Ioan, 13, 43-51). În antichitate se credea că profeţii erau înzestraţi cu capacitatea de a citi gân­durile. Sfântul Roman Melodul observă că abia al şaselea soţ, cel duhovnicesc şi adevărat, este Domnul Iisus, cu Care se logodeşte samariteana după ce s-a lepădat de ceilalţi cinci, care reprezintă politeismul păgân (Condacul la Femeia samariteană).

946 Ioan 7,19.

947 Ioan 7, 20.

303

Femeia însă nu numai că nu L-a jignit, dar chiar a rămas mirată şi s-a gândit uimită că e proroc, deşi această mustrare a atins-o mai mult decât aceea pe iudei. Căci acest păcat948 era doar al ei, în vreme ce acela era al multora. Nu ne rod cele făcute de mai mulţi atât precum cele ale noastre proprii. în plus, aceia credeau că fac o mare ispravă dacă îl omoară pe Hristos, dar fapta femeii era mărtu­risită de toţi că este rea. Totuşi ea nu s-a indignat, ci a arătat uimire şi mirare.

Şi în cazul lui Natanael, Hristos a făcut la fel. Nu a făcut prorocia de la început, nici nu i-a zis: „Te-am văzut sub smochin”, ci, doar când acela L-a întrebat: „De unde mă cunoşti?”, i-a dat acest răs­puns949. Voia ca atât prorociile, cât şi minunile să-şi aibă originea în cei care veneau la El, pentru ca şi aceia să le primească mai uşor şi nici El să nu fie bănuit de slavă deşartă. într-adevăr, aşa a făcut şi aici. Dacă ar fi mustrat-o de la început spunând: „Nu ai bărbat”, ar fi părut că face un lucru împovărător şi de prisos. Dara îndrepta toate acestea după ce a luat pricina de la ea. Era un lucru foarte potrivit şi o făcea să asculte cu mai multă supunere.

„Şi de ce era potrivit” întrebi tu - „să-i spună: «Mergi, cheamă pe bărbatul tău»950?” Era vorba despre un dar şi un har ce depăşea firea omenească. Femeia stăruia cerând să primească şi El i-a zis: „Cheamă-l pe bărbatul tău”, ca şi când ar fi vrut să arate că şi acela trebuie să se împărtăşească de acestea. Iar ea, grăbindu-se să pri­mească şi ascunzând fapta ei ruşinoasă, socotind că vorbeşte cu un om, i-a zis: „Nu am bărbat”. Auzind Hristos acestea, adaugă acum mustrarea, la vremea potrivită, menţionând amândouă situaţiile lămurit. Pe [bărbaţii] dinainte i-a numărat pe toţi, iar pe cel de acum, pe care ea îl ascundea, l-a vădit.

Deci ce a făcut femeia? Nu s-a indignat, nici nu L-a lăsat şi a fugit, nici nu a socotit aceasta o jignire, ci a arătat şi mai mare

948 Nu este limpede dacă aici se face aluzie la adulter. Este posibil ca femeia să fi fost căsă­torită de patru ori şi, în prezent, să trăiască în concubinaj cu al cincilea bărbat. Din motive economice, multe cupluri ale vremii trăiau împreună înainte de a-şi permite organizarea nunţii. Totodată, infertilitatea femeii era un motiv frecvent de divorţ în lumea iudaică. Autorităţile rabinice ale vremii îngăduiau maximum trei căsătorii succesive. în acest con­text, contractarea a cinci căsătorii de către femeia samariteană denota un grav laxism moral. Femeile care deveneau de mai multe ori văduve erau privite cu multă suspiciune şi marginalizate (cf. Facerea 38, 11; Tobit 6, 14-15).

949 Cf. Ioan 1, 48.

950 Ioan 4,16.

304

mirare şi a stăruit şi mai mult, căci a zis: „Văd că Tu eşti proroc”951. Observă câtă înţelepciune are! Nu se grăbeşte acum, ci încă cerce­tează şi se miră. Căci „văd” nu înseamnă: „Mi se pare că eşti pro­roc”. Apoi, de vreme ce avea această bănuială, nu L-a întrebat nimic lumesc nici despre sănătatea trupească, nici despre bani, nici des­pre avere, ci direct despre dogme. Ce a zis? „Părinţii noştri s-au închinat pe acest munte952. Se referea la cei din vremea lui Avraam, căci ei spuneau că acolo l-a adus pe fiul lui953. „Şi cum ziceţi voi că în Ierusalim este locul unde trebuie să ne închinăm?”954

3. Vezi cum s-a înălţat cu mintea? Ea, care mai înainte se îngri­jea să nu mai fie tulburată de sete, întreabă acum despre dogme. Deci ce îi răspunde Hristos? Nu a răspuns la întrebare căci a răs­punde nu era pentru El cel mai important lucru, ci era ceva de pri­sos -, ci a ridicat-o pe femeie la o înălţime şi mai mare. Şi nu i-a vor­bit despre acestea mai înainte ca ea să mărturisească despre El că este proroc. [A făcut aşa] pentru ca ea să asculte cele spuse cu mai multă încredinţare. Cea care a dat crezare acestui lucru nu putea să se mai îndoiască de cele spuse.

Să ne ruşinăm, dar, şi să roşim! O femeie care a avut cinci bărbaţi şi era samariteană arată atâta interes faţă de dogme, şi nici momentul zilei, nici treaba pentru care venise, nici vreun alt lucru nu au putut să o abată de la dorinţa de a afla despre astfel de lucruri, iar noi nu numai de dogme nu ne interesăm, ci pe toate le facem cu uşurătate şi la nimereală. De aceea faţă de toate suntem nepăsători.

Spuneţi-mi: care dintre voi, când este acasă, ia o carte creştină în mâini şi se apleacă asupra celor scrise şi tâlcuieşte Scriptura?

951 Ioan 4,19. Este foarte probabil ca femeia samariteană să facă referire la Taheb, un Mesia samaritean care urma să vină şi să restaureze Legea mozaică (cf. Deuteronomul 18, 15, pe care samaritenii îl interpretau în acest sens). Unii comentatori consideră digresiunea femeii una diplomatică, spre a-I distrage atenţia lui Iisus de la situaţia ei matrimonială precară.

952 Muntele Garizim, cel de pe care, la porunca lui Moise, poporul a rostit binecuvântările: „Şi tot Israelul cu bătrânii lui, cu căpeteniile lui, cu judecătorii lui, toţi băştinaşii şi vene­ticii lui au stat de o parte şi de alta a chivotului în faţa preoţilor şi a leviţilor care duceau chivotul legământului Domnului, aşa că jumătate din ei se aflau pe Muntele Garizim, iar cealaltă jumătate pe Muntele Ebal, cum poruncise de mai înainte Moise, sluga Domnului, ca să se binecuvânteze poporul lui Israel” (Iosua 8, 33).

953 Majoritatea Părinţilor Bisericii vor localiza locul sacrificiului lui Isaac pe Muntele Sion (sau Moria, potrivit tradiţiei ebraice) din Ierusalim.

954 Ioan 4, 20.

305

Nimeni nu poate spune că face aşa. Jocuri şi zaruri la mulţi putem găsi, dar cărţi nicăieri, sau la foarte puţini. Iar cei care le au se poartă asemenea cu cei care nu le au, pentru că le leagă şi le pun în cufere, unde le ţin mereu. Pe ei îi interesează cât de fin e perga­mentul şi cât de frumos e scrisul, nu să le citească. Nu le cumpără pentru folos şi câştig [sufletesc], ci grija lor este să-şi arate averea şi ambiţia. Atât de multă slavă deşartă au! Nu am auzit pe nimeni să se laude pentru că ştie ce conţin [cărţile], ci pentru că sunt scrise cu litere de aur.

Şi, spune-mi, care este folosul? Nu au fost date Scripturile doar ca să le ţinem în cărţi, ci ca să le scriem şi în inimile noastre. Simpla posesie a lor ţine de ambiţia iudaică, pentru că ei au porun­cile numai în scris. Noi însă nu am primit aşa Legea la început, ci pe tăbliţele de carne ale inimii955. Spunem acestea nu pentru a vă opri de la a mai cumpăra cărţi. Dimpotrivă, vă îndemn spre aceasta foarte mult şi îmi doresc să fie aşa. Dar vreau să pătrundă în mintea voastră şi literele şi înţelesurile, pentru ca, primind înţelesul scrie­rilor, aceasta să fie curăţită.

Dacă diavolul nu îndrăzneşte să intre în casa în care se află Evanghelia, cu atât mai mult nu se va atinge vreodată de sufletul în care se află înţelesurile ei. Niciun demon sau păcat nu vor putea să se apropie de el. Sfinţeşte-ţi, dar, sufletul, sfinţeşte-ţi trupul, având mereu acestea în inimă şi pe buze! Dacă vorbele ruşinoase întinează şi îi cheamă pe demoni, este limpede că lectura duhovni­cească sfinţeşte şi atrage harul Duhului.

Scripturile sunt cântări dumnezeieşti. Aşadar, să le cântăm nouă înşine şi să luăm din ele leacuri pentru patimile din sufletul nostru. Dacă ştim ce se citeşte, vom asculta cu mai multă osârdie. Acestea le spun mereu şi nu voi înceta a le spune. Nu este ciudat că cei care stau în pieţe pot spune şi numele şi neamul şi oraşul şi isprăvile conducătorilor de care şi ale dansatorilor şi vorbesc în amănunt despre calităţile şi defectele cailor, iar cei care se adună în acest loc nu ştiu nimic din cele ce se petrec aici şi nici măcar numărul cărţilor nu îl cunosc? De cauţi plăcerea în acelea, îţi voi arăta că aici este mai multă plăcere. Căci, spune-mi, ce este mai plăcut şi mai minunat: a vedea un om care se luptă cu altul, sau a vedea un om care se războieşte cu un diavol, un om trupesc luându-se la

955 Cf. 2 Corinteni 3, 3.

306

trântă cu o putere netrupească şi biruind-o? Să privim aceste lupte, căci este cu bună-cuviinţă şi folositor să le imităm şi, imitându-le, putem să ne încununăm. Să nu le imităm pe acelea care pricinu­iesc ruşine celui care are râvnă să le imite. Dacă priveşti acea luptă, împreună cu demonii o priveşti, în vreme ce aceasta [o priveşti] împreună cu îngerii şi cu Stăpânul îngerilor.

Spune-mi: dacă ar fi cu putinţă să stai în preajma conducători­lor şi împăraţilor, să priveşti şi să te bucuri de spectacol, nu ai con­sidera că aceasta este cea mai mare cinste? Oare aici, la acest spec­tacol, nu alergi să priveşti împreună cu împăratul îngerilor şi să-l vezi pe diavol pus pe fugă, străduindu-se în tot chipul să biruiască, dar fără să izbândească nimic? „Şi cum poate fi aceasta?” întrebi. Dacă ai Cartea în mâini. în ea vei vedea arena, cursele lungi, ata­curile vrăjmaşului şi iscusinţa celui drept. Şi, privind acestea, vei învăţa şi tu să lupţi astfel şi să te izbăveşti de demoni.

Cele păgâne sunt sărbători ale demonilor, nu spectacole ale oamenilor. Dacă într-un templu idolesc nu este îngăduit să intri, cu atât mai mult la o sărbătoare a lui Satan. Nu voi înceta a spune mereu acestea, chiar dacă vă necăjesc, până când voi vedea o schim­bare. „A spune acestea pentru mine nu e greu” zice - „iar vouă vă este de folos.”956 Deci să nu vă simţiţi îngreunaţi de acest îndemn. Dacă trebuie să se simtă cineva îngreunat, eu se cuvine să fiu acela, care adesea vorbesc şi nu sunt ascultat, nu voi care ascultaţi mereu, dar nicicând nu vă supuneţi.

Dar fie ca voi să nu fiţi vreodată învinuiţi din aceste pricini, ci, eliberaţi de această ruşine, să vă învredniciţi de vederea duhovni­cească şi să vă bucuraţi de slava viitoare, cu harul şi cu iubirea de oameni ale Domnului nostru Iisus Hristos, împreună cu Care fie slava Tatălui şi Sfântului Duh în vecii vecilor. Amin.

956 Filipeni 3,1.

Omilia 33

„Iisus i-a zis: «Femeie, crede-Mă că vine ceasul când nici pe muntele acesta, nici în Ierusalim957 nu vă veţi închina Tatălui958. Voi vă închinaţi căruia nu ştiţi, noi ne închi­năm Căruia ştim, pentru că mântuirea de la iudei este».” (Ioan 4, 21-22)

1. În orice situaţie avem nevoie de credinţă, iubiţilor, de credinţă, maica bunătăţilor, leacul pentru mântuire! Fără aceasta nu putem să ne însuşim niciuna dintre învăţăturile înalte. Cei care încearcă să treacă marea fără corabie înoată puţin, folosindu-se de mâini şi de picioare, dar, după ce avansează, sunt afundaţi de valuri numaidecât. Tot aşa şi cei care se folosesc de propriile lor raţionamente, mai înainte de a învăţa ceva, naufragiază, după cum spune şi Pavel: „Unii au naufragiat în privinţa credinţei”959.

Ca să nu pătimim şi noi acestea, să ne ţinem de sfânta ancoră prin care şi pe samariteană a atras-o acum la Sine Hristos. Când ea a zis: „Cum de spuneţi voi că în Ierusalim este locul în care tre­buie să ne închinăm?”, Hristos i-a zis: „Crede-mă, femeie, că vine ceasul când nici în Ierusalim960, nici în muntele acesta nu vă veţi închina Tatălui”961. O foarte înaltă învăţătură i-a descoperit aces­teia, pe care nu a spus-o nici lui Nicodim, nici lui Natanael. Aceasta

957 întruparea Logosului a dus la pierderea legitimităţii existenţei templelor de pe Garizim şi din Ierusalim (cf. Teodor de Mopsuestia, Comentariu la Evanghelia după Ioan, 2, 4, 22).

958 Concluzia Mântuitorului este tranşantă: râurile eshatologice ale apei celei vii a veşniciei nu curg nici din Muntele Garizim, nici din Muntele Sion, ci din Logosul întrupat, Iisus Hristos.

959 1 Timotei 1,19.

960 învăţătorii evrei considerau Israelul, în general, şi Ierusalimul, în special, drept cele mai sfinte locuri ale lumii şi locurile prin excelenţă pentru rugăciune. O afirmaţie hiper­bolică a rabinilor vremii asimila locuirea în Ţara Sfântă cu împlinirea tuturor poruncilor date de Dumnezeu. Totodată, se considera că morţii îngropaţi în Ereţ Israel („pământul lui Israel") vor învia cei dintâi.

961 Ioan 4, 20-21.

308

se străduia să arate cele ale sale mai de cinste decât ale iudeilor şi primise această învăţătură de la strămoşi. Hristos însă nu a răspuns la această întrebare. Atunci ar fi fost de prisos să vorbească despre aceasta şi să arate de ce strămoşii aceleia se închinau în munte962, iar iudeii în Ierusalim. în această privinţă a păstrat tăcerea şi, înlă­turând meritele ambelor modele, i-a înălţat sufletul, arătând că nici iudeii, nici samaritenii nu au ceva însemnat faţă de darul ce urma să fie dat. Şi atunci a vădit deosebirea.

Totuşi i-a arătat pe iudei mai de cinste nu pentru că punea un loc mai presus decât altul, ci i-a arătat mai presus datorită felului de a gândi, ca şi când ar fi zis: „Nu trebuie să ne certăm cu privire la loc. Iudeii au mai mult decât samaritenii prin modul [închinării lor]”. „Voi” zice - „vă închinaţi căruia nu ştiţi; noi ne închinăm Căruia ştim.”963 Cum nu ştiau samaritenii cui se închină? Fiindcă ei credeau că Dumnezeu este cuprins într-un loc şi împărţit964. Deci aşa îi şi slujeau. Astfel le-au vestit şi perşilor când au trimis la ei: „Dumnezeul acestui loc este supărat din pricina voastră”965. Aceasta pentru că nu gândeau despre El nimic mai mult decât ceea ce se gândeşte despre idoli. De aceea continuau să slujească şi Lui şi demonilor, amestecând cele ce nu pot fi amestecate. Iudeii însă erau străini de această gândire şi ştiau că El este Dumnezeul între­gii lumi, chiar dacă nu toţi ştiau aceasta. De aceea a zis: „Voi vă închinaţi căruia nu ştiţi; noi ne închinăm Căruia ştim”.

Nu te mira că S-a numărat pe Sine împreună cu iudeii, căci a răspuns bănuielii femeii ca un proroc al iudeilor. De aceea a spus: „Ne închinăm”. Este limpede oricui că El este Cel închinat. „A se închina” este acţiunea creaţiei, dar „a fi închinat” este a Stăpânului creaţiei. Acum însă vorbeşte ca un iudeu. Căci cuvântul „noi” înseamnă aici: „Noi, iudeii”.

962 Vechile culturi din Orientul Apropiat venerau, adeseori, diverşi munţi consideraţi ca sacri şi sălaşuri ale divinităţii. Samaritenii cinsteau Muntele Garizim (de fapt, Gherizin), considerat ca singurul munte care nu a fost acoperit de potop, făcând chiar loc, în Decalogul lor, unei porunci care stipula adorarea lui Dumnezeu pe acest munte, unde şi-au construit şi un templu, distrus în 128 î.Hr. de principele evreu Ioan Hircan. Ca răs­puns, samaritenii vor pângări templul iudaic din Ierusalim cu oase de morţi (cf. Iosefus Flavius, Antichităţi iudaice, 18, 30). Samaritenii localizau pe Garizim principalele eveni­mente ale istoriei sacre biblice: crearea lui Adam, altarul lui Noe ridicat după potop, jertfa lui Isaac, visul lui Iacov, funeraliile lui Iosif ş.a.

963 Ioan 4, 22.

964 în sensul că dumnezeirea era segmentată între diversele sanctuare unde era adorată.

965 Cf. 4 Regi 17, 26.

309

Deci, după ce laudă cele ale iudeilor, Se face pe Sine iar vred­nic de crezare şi o convinge şi mai mult să ia aminte la cuvintele Lui. Pentru a face cuvântul de netăgăduit, îi arată că nu din pricina înrudirii de neam laudă cele ale iudeilor. Dacă a arătat acestea cu privire la locul în care se rugau iudeii cu precădere, socotind că sunt mai presus decât toţi ceilalţi, şi a micşorat cele de cinste ale lor, este limpede că nu spune aceasta doar de hatârul cuiva, ci după adevăr şi cu putere prorocească.

Deci, după ce mai întâi s-a ferit de o astfel de discuţie, zicând: „Crede-mă, femeie” şi celelalte, a adăugat: „Pentru că mântuirea de la iudei este”966. Ceea ce vrea să spună este aceasta: „De acolo au venit cele bune pentru întreaga lume, căci cunoaşterea lui Dumnezeu şi condamnarea idolilor de acolo au început. Şi toate celelalte învăţături şi însăşi închinarea pe care voi o practicaţi chiar dacă nu o faceţi drept şi-au luat începutul de la iudei”. Deci prin „mântuire” înţelege fie aceste lucruri, fie venirea Lui. Dar nu ar greşi cineva dacă ar spune că la acestea amândouă se referă când vorbeşte despre mântuirea care este de la iudei. Şi Pavel a dat de înţeles acest lucru când a zis: „Din care după trup este Hristos, Care este pentru toate Dumnezeu”967.

Vezi cum încuviinţează Vechiul Testament şi arată că este rădă­cină a celor bune şi nu este nicidecum potrivnic Legii, de vreme ce spune că temelia tuturor celor bune este de la iudei? „Dar vine ceasul, şi acum este, când adevăraţii închinători se vor închina Tatălui.” Noi suntem mai presus de voi, femeie, prin felul închinării, dar şi acesta va avea un sfârşit. Nu numai locul se va schimba, ci şi felul închinării968. Şi această schimbare este la uşă, căci vine ceasul şi acum este.”

966 Ioan 4, 22. Domnul Hristos atrage atenţia samaritenei că este imposibil să fie eliminată componenta iudaică a mântuirii, respinsă cu vehemenţă de samariteni. Domnul Iisus adresează, de fapt, provocări ambelor tradiţii religioase, iudaică şi samariteană. Domnul Iisus însuşi a fost evreu, iar Israelul este „şcoala cunoaşterii lui Dumnezeu pentru toate popoarele” (Sfântul Atanasie cel Mare, Despre întruparea Cuvântului, 12, 5). Origen interpretase această afirmaţie în sensul că mântuirea are ca fundament Scripturile evre­ieşti, care au profeţit şi pregătit venirea Mântuitorului (Comentariu la Evanghelia după Ioan, 13,101).

967 Romani 9, 5.

968 Mentalitatea religioasă semitică lega rugăciunea de anumite locuri special consacrate, templul, apoi sinagoga, iar rugăciunea particulară trebuia oficiată nu oriunde, ci în locuri pure din punct de vedere al Legii purităţii levitice.

310

2. De vreme ce prorocii vorbeau despre cele ce aveau să se petreacă peste mult timp, El a spus acum: „Şi acum este”, înlătu­rând acel obicei. „Să nu crezi” zice - „că această prorocie este de felul celor care se împlinesc după mult timp. Lucrurile au fost rân­duite deja şi la uşă este [ceasul] când «adevăraţii închinători se vor închina Tatălui în duh969 şi în adevăr»970.”

Spunând „adevăraţi”, i-a dat la o parte şi pe samariteni şi pe iudei. Chiar dacă aceştia din urmă sunt mai buni decât cei dintâi, totuşi sunt cu mult mai prejos faţă de cei care vor fi, atât pe cât este şi închi­puirea faţă de adevăr. Vorbeşte despre Biserică, pentru că aceasta este adevărata închinare, cuvenită lui Dumnezeu. „Căci şi Tatăl astfel de închinători îşi doreşte.”971 Deci, dacă încă de demult căuta pe unii ca aceştia, nu a îngăduit modul [de închinare] al acelora pentru că a voit, ci arată îngăduinţă, ca să îi aducă [la Sine] şi pe aceştia.

Aşadar, cine sunt adevăraţii închinători? Cei care nu limitează slujirea la un loc anume, ci îi slujesc lui Dumnezeu în duh, după cum spune şi Pavel: „Căruia îi slujesc cu duhul meu, întru Evanghelia Fiului Său”972. Şi iar: „Vă îndemn să înfăţişaţi trupurile voastre ca pe o jertfă vie, bineplăcută lui Dumnezeu, ca închinarea voastră cea duhovnicească”973. Când El spune că „duh este Dumnezeu”, nu vrea să spună nimic altceva decât că este netrupesc974.

969 Expresia grecească ev nveopaTi se referă la închinarea pătrunsă de Duhul Sfânt, nu la închinarea sinceră, în „duhul” personal al fiecăruia. Sfântul Chiril al Alexandriei observă că rugăciunea creştină nu este legată de un loc anume, precum un anumit templu sau munte, putând fi făcută oriunde (Comentariu la Evanghelia după Ioan, 2, 4). Faptul este demonstrat de uzul termenului uveuţiOTOţ în stilul şi limba autorului celei de-a patra Evanghelii. Expresia „închinare în duh şi adevăr” nu îşi propune să anuleze geografia sacră deja încetăţenită, ci să o extindă asupra întregului pământ. Vedem că Sfântul Ioan Gură de Aur localizează în Biserica creştină „închinarea în duh şi adevăr”. Un fenomen similar acestei „extinderi” a închinării se va petrece şi în iudaism. Dacă rabinii de dinainte de distrugerea templului din Ierusalim limitau autentica închinare, precum şi duhul pro­fetic la Ţara Sfântă, cei de după anul 70 d.Hr. vor extinde posibilitatea acestora şi dincolo de graniţele Israelului.

970 Ioan 4, 23. Sintagma „în adevăr” se referă, în primul rând, la închinarea sinceră, des­chisă, directă. însă, de vreme ce Hristos este adevărul, adevărata închinare este cea adusă Tatălui, prin Hristos în Duhul Sfânt (cf. Ioan 14, 6, 26).

971 Ioan 4, 23. Remarcabil este faptul că prima persoană care se învredniceşte de reve­laţia noii închinări în „duh şi adevăr” este o femeie, şi încă una samariteană. Biserica lui Hristos este clădită din pietre vii, din persoanele care I se închină „în duh şi adevăr” lui Dumnezeu (cf. Fericitul Augustin, Comentariu la Evanghelia după Ioan, 13, 85).

972 Romani 1, 9.

973 Romani 12,1.

974 Sfântul Ioan Gură de Aur confirmă interpretarea modernă a expresei TTVEopa 6 0Eoţ, a cărei traducere exactă este: „Dumnezeu este un duh”, ţinând cont de specificul stilistic şi ideatic al contextului. Pasajul nu intenţionează să identifice pe Duhul Sfânt cu Dumnezeu, ci să arate că natura lui Dumnezeu nu este materială, nici corporală; esenţa omului fiind tot spirituală, adevărata închinare are loc la nivelul spiritului (cf. Origen, Despre principii, 1, 1, 4-5). Duhul Sfânt există în realitate, distinct de Tatăl, pneuma nefiind suflare, vânt sau o simplă metaforă, ci reprezintă o Persoană concretă, vie, care este adorată împreună cu Tatăl şi cu Fiul (cf. Didim cel Orb, Fragmente la Ioan, 3).

311

Trebuie deci ca şi slujirea să fie potrivită unuia netrupesc şi să fie adusă prin ceea ce este netrupesc în noi, adică prin curăţia sufle­tului şi a minţii. De aceea zice: „Şi cei care se închină Lui trebuie să I se închine în duh şi adevăr”975. De vreme ce nici samaritenii, nici iudeii nu purtau grijă de suflet, dar arătau multă grijă faţă de trup, curăţindu-l în tot chipul, El spune că nu prin curăţia trupului, ci prin ceea ce este netrupesc în noi, adică prin cuget, se aduce slu­jire Celui netrupesc. Deci nu jertfi oi şi viţei, ci pe tine însuţi să te dai cu totul lui Dumnezeu ca ardere de tot, căci aceasta înseamnă „înfăţişaţi ca pe o jertfă vie”976. în adevăr trebuie să vă închinaţi. Cele dinainte erau preînchipuiri: tăierea împrejur, arderile de tot, jertfele, tămâierile. Acum însă nu mai este aşa, ci totul este adevăr. Nu trupul trebuie să-l tăiaţi împrejur, ci gândurile rele; pe voi înşivă să vă răstigniţi, să înlăturaţi şi să junghiaţi poftele dobitoceşti.

Femeia s-a mirat de cuvintele Lui şi nu a putut ajunge la înălţimea celor spuse. Ascultă ce zice, în strădania sa [de a înţelege]: „«Ştiu că va veni Mesia Care Se cheamă Hristos. Când va veni Acela977, ne va vesti nouă toate.» Iisus i-a zis: «Eu sunt, Cel care vorbesc cu tine»”978!

975 Ioan 4, 24. Origen observă că închinarea „în duh şi în adevăr” este cu putinţă numai după ce se primeşte darul Duhului Sfânt (Comentariu la Evanghelia după Ioan, 13, 12). Acum ne închinăm „în adevăr”, deoarece închinarea din Vechiul Testament fusese una provizorie, nedesăvârşită, în umbră şi preînchipuiri (Comentariu la Evanghelia după Ioan, 13, 145-146). Adevărata închinare adusă lui Dumnezeu este cea lăuntrică (cf. Sfântul Ambrozie de Mediolanum, Isaac, sau despre suflet, 4, 26), desprinsă de toate lucrurile cre­ate (cf. Evagrie Ponticul, Capitole despre rugăciune, 59-61). închinarea adusă lui Dumnezeu „în duh şi adevăr” este una treimică, fiindcă Fiul este Adevărul, ne închinăm Tatălui prin Fiul în Duhul Sfânt (cf. Sfântul Vasile cel Mare, Despre Duhul Sfânt, 26,64). Pentru a ne putea ruga sincer şi curat, se impune ca, în prealabil, să devenim noi înşine „temple ale Duhului Sfânt” (cf. Fericitul Augustin, Comentariu la Evanghelia după Ioan, 15,25).

976 Romani 12,1.

977 Femeia face aluzie la Taheb, profetul aşteptat de samariteni, un Mesia diferit sub multe aspecte de Mesia aşteptat de iudei. Samaritenii introduseseră Deuteronomul 18,18 în De­calogul propriu („Eu le voi ridica Proroc din mijlocul fraţilor lor, cum eşti tu, şi voi pune cuvintele Mele în gura Lui şi El le va grăi tot ce-I voi porunci Eu”). Oricum, este dificil de reconstituit cu exactitate perspectiva mesianică a samaritenilor din vremea lui Iisus. Uimitoare este destăinuirea „secretului mesianic” de către Iisus unei femei samaritene, în vreme ce lui Nicodim îi făcuse doar aluzii voalate.

978 Ioan 4, 25-26. Paralela cu formula similară din Ieşirea 3,14 este uşor observabilă. Sin­tagma revelatorie a lui Dumnezeu este folosită din nou aici pentru a exprima punctul culminant al revelaţiei istorice a lui Dumnezeu în Iisus Hristos.

312

Cum se face că samaritenii, care îl acceptau numai pe Moise, aşteptau venirea lui Hristos? Din înseşi scrierile lui Moise [au luat temeiul]. Chiar la începutul lor L-a descoperit pe Fiul. Căci cuvin­tele: „Să facem om după chipul şi după asemănarea Noastră”979 către Fiul s-au spus. Tot El este Cel care a vorbit cu Avraam în cort. Şi Iacov despre El a prorocit când zicea: „Nu va lipsi conducător din Iuda, nici căpetenie din coapsele lui, până ce va veni Cel care are stăpânire, iar El este aşteptarea neamurilor”980. Şi Moise însuşi zice: „Proroc ca şi mine vă va ridica Domnul Dumnezeu dintre fraţii voştri. Pe Acela să-L ascultaţi”981. Şi cele spuse despre şarpe982, despre toiagul lui Moise983, despre Isaac şi despre Miel984 şi multe altele vestesc venirea Lui celor care vor să culeagă din ele [aceste înţelesuri],

„Şi de ce” întrebi tu - „Hristos nu a convins-o pe femeie por­nind de la acestea985?” Lui Nicodim i-a pomenit de şarpe, iar lui Natanael i-a amintit de prorocie, dar ei nu i-a zis nimic de acest fel. De ce şi din ce motiv? Pentru că aceia erau bărbaţi şi se ocupau cu astfel de lucruri, dar ea era o biată femeie neînvăţată şi neobişnuită cu Scripturile. Deci nu prin acestea a atras-o, ci vorbindu-i despre apă şi despre prorocie. Astfel a făcut-o să pomenească de Hristos şi atunci i S-a descoperit. Dacă i-ar fi spus aceasta de la început, fără ca ea să întrebe, ar fi părut femeii că este nebun şi că vorbeşte fără sens. El însă treptat a făcut-o să pomenească [de Mesia] şi la vremea cuvenită S-a descoperit.

Iudeilor, care întrebau mereu: „Până când ne scoţi sufletul? Spune-ne dacă eşti Tu Hristosul”986, nu le-a răspuns lămurit, ei însă i-a spus deschis că El este. Aceasta pentru că femeia era mai binevoitoare spre a asculta987. Aceia nu întrebau ca să înveţe, ci ca să-L batjocorească mereu. Dacă ar fi vrut să înveţe, le era de ajuns învăţătura [cuprinsă] în cuvintele Lui, în Scripturi şi în minunile Lui. Femeia însă vorbea fără părtinire şi cu simplitate. Aceasta se

979 Facerea 1, 26.

980 Facerea 49, 10.

981 Deuteronomul 18,15.

982 Cf. Facerea 3, 14.

983 Cf. Ieşirea 4,1-4.

984 Cf. Facerea 22.

985 alte cuvinte: de ce nu a utilizat Hristos exegeza tipologică şi în acest caz?

986 Ioan 10, 24.

987 Literal: „Mai rezonabilă, mai receptivă" la mesajul evanghelic.

313

vede din cele ce a făcut mai apoi. Căci a ascultat, a crezut şi i-a prins în mreajă şi pe alţii. în toate se pot vedea râvna şi credinţa femeii.

„Şi atunci au sosit ucenicii Lui.” Au venit într-un moment foarte potrivit, când învăţătura fusese dată desăvârşit. „Şi se mirau că vorbea cu o femeie988. însă nimeni n-a zis: «Ce o întrebi?» sau: «Ce vorbeşti cu ea?»”989

3. De ce se mirau? De lipsa Lui de îngâmfare, de smerenia Lui covârşitoare, pentru că, deşi era atât de admirat, a primit cu atâta smerenie să vorbească unei femei sărace şi samaritene. Totuşi, chiar dacă erau uimiţi, nu au întrebat pricina. Aşa de bine erau învăţaţi să ţină rânduiala ucenicilor, atât de mult se temeau şi se sfiau de El! Chiar dacă nu aveau încă părerea cuvenită despre El, totuşi îi erau credincioşi, ca Unuia vrednic de admiraţie, şi aveau multă sfială faţă de EL

Cu toate acestea, de multe ori au arătat îndrăzneală. Ca atunci când Ioan s-a rezemat de pieptul Lui990, când a venit la El şi I-a zis: „Cine este mai mare în împărăţia cerurilor?”991, când fiii lui Zevedeu I-au cerut să stea unul de-a dreapta şi unul de-a stânga Lui992. Deci de ce acum nu au întrebat? Pentru că toate acelea aveau nevoie de cercetare, ca unele care îi priveau, dar ceea ce s-a petrecut acum nu era atât de important pentru ei. Şi Ioan a făcut aceasta după multă vreme, aproape de sfârşit, când se bucura de mai multă îndrăzneală şi a prins curaj din dragoste pentru Hristos. Căci acesta era zice - „cel pe care îl iubea Iisus”993. Ce ar putea egala această fericire?

988 Uimirea discipolilor este justificată. Mentalitatea iudaică veche (alături de cea greco-romană) acorda o anumită inferioritate femeilor, plasându-le într-o poziţie socială marginală, tradiţiile rabinice recomandând limitarea la minimum a conversaţiilor cu acestea. Lumea antică dezavua pe filosofii şi moraliştii care se asociau cu femeile. în Fa­cerea 24 şi 29 conversaţiile la fântână pun la cale căsătorii. în cazul de faţă, nunta este una mistică, Hristos, Mirele cel veşnic, chemând la nunta Sa pe toţi păcătoşii, după ce îi va curăţi şi lumina. Hristos depăşeşte toate barierele sociale, prejudecăţile rasiale, etnice, religioase, de gen, deschizând împărăţia Sa pentru toţi. Origen chiar va afirma că dialogul cu samariteana a avut şi scopul de a demonstra tuturor că Dumnezeu tratează fără dis­criminare de gen atât bărbaţii, cât şi femeile, iar spusa divină: „Să facem om după chipul şi după asemănarea Noastră” se aplică tuturor oamenilor (Comentariu la Evanghelia după Ioan, 13,166-167).

989 Ioan 4, 27.

990 Cf. Ioan 13, 23.

991 Matei 18,1.

992 Cf. Marcu 10, 37.

993 Ioan 13, 23.

314

Dar să nu ne oprim aici, iubiţilor la a-l ferici pe apostol ci să facem toate aşa încât să ajungem şi noi între cei fericiţi! Să-l imităm pe evanghelist şi să vedem care sunt faptele care au făcut ca el să fie atât de iubit [de Hristos]. Deci care erau acestea? A lăsat tatăl, barca, mreaja şi L-a urmat pe Hristos. Dar acestea le-au făcut şi fratele lui, şi Petru, şi Andrei, şi ceilalţi apostoli. Deci ce avea el deosebit care să atragă atâta dragoste? El nu spune despre sine nimic de acest fel, ci doar că era iubit. Faptele lui, pentru care era iubit, le-a trecut sub tăcere, din smerenie. Că [Hristos] îl iubea în mod special este limpede pentru toţi, dar Ioan nu s-a arătat vreo­dată întrebându-L sau vorbind cu El aparte, precum a făcut Petru adesea, precum Filip şi Iuda şi Toma. A făcut aceasta doar când a vrut să-i facă un hatâr şi să dea ascultare celui care era apostol ca şi el. A întrebat atunci când corifeul apostolilor l-a silit, făcându-i semn994. Căci aveau multă dragoste între ei cei doi apostoli. Şi la templu îi vedem urcând împreună şi vorbind mulţimii995.

într-adevăr, Petru de multe ori s-a purtat şi a vorbit cu mai multă înflăcărare, iar la urmă L-a auzit pe Hristos zicându-i: „Petre, Mă iubeşti mai mult decât aceştia?”996 Şi este limpede că cel care îl iubea mai mult decât aceia era iubit la rândul lui. Dar la el se vede aceasta din faptul că îl iubea pe Iisus, în vreme ce la Ioan se vede din faptul că era iubit de Iisus.

Aşadar, ce a atras asupra lui acea dragoste deosebită? Eu cred că acest bărbat avea multă îngăduinţă şi blândeţe. De aceea nici nu a arătat îndrăzneală de multe ori. Cât de mare este această virtute se poate vedea şi la Moise, căci şi pe el l-a făcut să fie atât de mare şi de ales. Nimic nu este egal cu smerenia. De aceea Hristos cu ea a început Fericirile997. Ca şi când urma să pună o temelie care să susţină o zidire foarte mare, aşa a aşezat smerenia pe primul loc. Nu este, nu este cu putinţă să ne mântuim fără ea! Chiar de ar posti cineva, chiar de s-ar ruga, chiar de ar face milostenie, toate sunt de lepădat dacă se fac cu semeţie şi fără smerenie. Dar, dacă este sme­renie, toate sunt de dorit şi iubite şi se află în siguranţă.

Să ne smerim, dar, iubiţilor, să ne smerim! Acest lucru este uşor de împlinit dacă avem trezvie. La urma urmei, ce te face să te

994 Cf. Ioan 13, 24-25.

995 Cf. Faptele 3,1.

996 Ioan 21, 15.

997 Cf. Matei 5, 3.

315

semeţeşti, omule? Nu vezi nimicnicia firii tale? Neputinţa voinţei tale? Gândeşte-te la sfârşitul tău! Gândeşte-te la mulţimea păcate­lor tale! Dar poate că te mândreşti pentru că ai făcut multe fapte bune? Tocmai prin aceasta le vei pierde pe toate. De aceea nu cel care păcătuieşte, cât cel care face fapte bune trebuie să se silească a se smeri. De ce? Cel dintâi este silit de conştiinţă, dar acesta, dacă nu este foarte atent, imediat este ridicat şi dispare, ca şi când ar fi dus de vânt, precum fariseul.

Dai milostenie săracilor? Nu ale tale [le dai], ci ale Stăpânului, cele pe care le ai în comun cu cei împreună-robi cu tine. Tocmai de aceea trebuie să te smereşti, pentru că în necazurile celor de un neam cu tine vezi dinainte cele ale tale şi prin mijlocirea ace­lora înţelegi propria ta fire. Poate că şi noi ne tragem din astfel de strămoşi, iar dacă averea ne-a fost lăsată, firesc este ca şi noi să o lăsăm la rândul nostru. Până la urmă, ce este bogăţia? Umbră neputincioasă, fum care se risipeşte, floare a ierbii, ba chiar mai neînsemnată decât o floare. Deci de ce te semeţeşti pentru iarbă? Nu au averi şi tâlharii, şi uşuraticii, şi desfrânatele, şi jefuitorii de morminte? Deci pentru asta te mândreşti: pentru că eşti părtaş cu unii ca aceştia prin bunurile tale?

Iubeşti cinstirile? Dar nimic nu este mai potrivit decât milos­tenia spre a primi cinste. Cinstirile date pentru bogăţie şi putere sunt răpite şi sunt însoţite de ură, în vreme ce acestea se dau de bunăvoie şi cu încredinţare. De aceea ei nici nu pot să le azvârle de la ei vreodată. Dacă oamenii respectă aşa de mult milostenia şi le doresc toate cele bune celor care o fac, gândeşte-te câtă răsplată şi ce fel de dar vor lua de la Iubitorul de oameni Dumnezeu!

Să căutăm, dar, această bogăţie care rămâne veşnic şi nicio­dată nu o pierdem, aşa încât, şi aici fiind mari şi acolo devenind străluciţi, să dobândim bunătăţile veşnice, cu harul şi cu iubirea de oameni ale Domnului nostru Iisus Hristos, împreună cu Care fie slava Tatălui şi Sfântului Duh acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin.

Omilia 34

„Deci femeia şi-a lăsat vasul"998 şi s-a dus în cetate şi a zis oamenilor: «Veniţi de vedeţi un om care mi-a spus toate câte am făcut! Nu cumva acesta este Hristosul?»” (Ioan 4, 28-29)

1. Avem nevoie de multă ardoare şi râvnă trează, căci fără acestea nu e cu putinţă să dobândim bunătăţile făgăduite. Pentru a arăta aceasta, Hristos a spus odată: „Cel care nu-şi ia crucea şi nu-Mi urmează Mie nu este vrednic de Mine”999; iar altădată: „Foc am venit să arunc pe pământ şi cât aş vrea să fie acum aprins!”1000 Prin aceste două [afirmaţii] vrea să ne înfăţişeze un ucenic înflă­cărat şi aprins de râvnă, gata [să înfrunte] orice primejdie. Aşa era şi această femeie. Aşa de mult a fost aprinsă de cele spuse, încât a lăsat şi vasul şi nevoia pentru care venise şi, alergând în cetate, tot poporul l-a adus la Iisus. „Veniţi” a zis - „de vedeţi un om care mi-a spus toate câte am făcut!” Iată câtă râvnă şi înţelepciune! A venit să scoată apă şi, pentru că a găsit adevăratul Izvor, nu l-a mai luat în seamă pe cel simţit, învăţându-ne prin acest mic exemplu ca, atunci când ascultăm cele duhovniceşti, să trecem cu vederea cele lumeşti şi să nu le dăm nicio importanţă. După propria putere, ea a făcut mai mult decât ce au făcut apostolii, căci aceia, fiind chemaţi, au lăsat plasele, dar ea de la sine, fără să-i vestească nimeni, a lăsat vasul1001 şi a făcut lucrare de evanghelist, fiind întraripată de bucurie.

998 Femeia şi-a lăsat vasul şi a dus în oraş nu apă, ci pe Dumnezeu (cf. Sfântul Roman Melodul, Condac la femeia samariteană).

999 Matei 10, 38.

1000 LUCA 12

1001 Gestul femeii a fost interpretat alegoric, drept patimile omeneşti la care trebuie să renunţe predicatorul creştin înainte de a-şi începe propovăduirea Evangheliei (cf. Fericitul Augustin, Comentariu la Evanghelia după Ioan, 15, 30). Acelaşi Augustin va observa că femeia samariteană devine un autentic apostol al lui Hristos (Comentariu la evanghelia după Ioan 113, 169).

317

Şi nu a chemat pe unul sau doi, cum au făcut Andrei şi Filip, ci, ridicând în picioare o cetate întreagă şi atâta popor, i-a adus la El.

Ia seama cât de înţelept vorbeşte! Căci nu a zis: „Veniţi să-L vedeţi pe Hristos”, ci a folosit şi ea aceeaşi îngăduinţă prin care şi Hristos a „vânat-o”, şi aşa i-a atras pe oameni. „Veniţi” zice - „de vedeţi un om care mi-a spus toate câte am făcut!” Nu s-a ruşinat să spună: „Mi-a spus toate câte am făcut”. Putea să spună altfel: „Veniţi de vedeţi un proroc”. Dar, când sufletul i s-a aprins de focul cel dumnezeiesc, la nimic din cele de pe pământ nu s-a mai uitat, nici la ruşine, ci doar la un singur lucru la flacăra care o cuprinsese.

„Nu cumva acesta este Hristosul?” Vezi iar cât de multă înţelepciune avea femeia! Nici nu a spus lămurit, dar nici nu a tăcut. Nu prin convingerea ei voia să-i încredinţeze, ci voia ca ei să se facă părtaşi la părerea ei ascultându-L, ceea ce a făcut cuvântul mai demn de crezare.

El nu i-a dezvăluit întreaga viaţă, dar prin cele spuse a convins-o şi despre celelalte. Şi nu a zis: „Veniţi de credeţi”, ci: „Veniţi de vedeţi” ceea ce era mai uşor şi astfel mai lesne i-a atras. Vezi câtă înţelepciune avea femeia? Căci ştia, limpede ştia că îndată ce vor gusta din izvorul acela vor fi convinşi, ca şi ea. Dacă ar fi fost dintre cei mai grei la minte, ar fi ascuns mustrarea ce i s-a dat. Ea însă a vestit propria ei viaţă, făcând-o cunoscută tuturor, pentru ca pe toţi să-i atragă şi să-i câştige.

„între timp, ucenicii Lui îl rugau zicând: «învăţătorule, mănâncă!»”1002 Aici cuvântul „rugau” înseamnă „îndemnau”, potri­vit graiului din acel ţinut. Văzându-L ostenit de călătorie şi de arşiţă, îl îndemnau. Nu din grabă îl îndemnau să mănânce, ci din dragoste faţă de învăţătorul lor. Deci ce a zis Hristos? „Eu am de mâncat o mâncare1003 pe care voi nu o ştiţi1004. Ziceau deci între ei: «Nu cumva I-a adus cineva să mănânce?»”1005

1002 Ioan 4, 31.

1003 Mâncarea materială poate fi o metaforă pentru hrana spirituală, dar şi pentru vocaţia profetică (cf. Ieremia 15,16; Iezechiel 3,1-3). Origen interpretează „mâncarea” ca reprezen­tând cunoaşterea lui Dumnezeu pe care o primim de la ucenicii Mântuitorului Hristos, după ce, la rândul lor, aceştia au primit-o de la Hristos, iar Hristos de la Tatăl (Comentariu la Evanghelia după Ioan, 13, 34). Teodor de Mopsuestia consideră că „mâncarea” simboli­zează lucrarea de convertire a lumii (Comentariu la Evanghelia după Ioan, 2, 4, 34).

1004 Domnul iisus stabileşte clar priorităţile: salvarea sufletelor primează în faţa lucrurilor pământeşti.

1005 Ioan 4, 32-33. La fel cum femeia samariteană nu pricepuse că Hristos Se referea la apa spirituală, şi acum ucenicii nu înţeleg la ce face aluzie Mântuitorul când vorbeşte despre hrană (cf. Fericitul Augustin, Comentariu la Evanghelia după Ioan, 15, 31).

318

De ce te miri că femeia, auzind de apă, se gândea încă la apa [sensibilă], dacă şi ucenicii au făcut la fel? Căci încă nu se gândeau la nimic duhovnicesc, ci erau nedumeriţi. Au arătat iar obişnuita sfială şi cinste învăţătorului, pentru că vorbeau între ei, dar pe El nu îndrăzneau să-L întrebe. Şi altă dată au făcut aşa, când voiau să întrebe, dar nu întrebau.

Deci Hristos ce a zis? „Mâncarea Mea este să fac voia Celui care M-a trimis pe Mine şi să săvârşesc lucrul Lui.”1006 Aici a numit „mâncare” mântuirea oamenilor pentru a arăta câtă dorire avea spre purtarea de grijă faţă de noi. Aşa cum pentru noi a mânca este un lucru de dorit, aşa este pentru El a ne mântui pe noi. Ascultă cum în orice situaţie nu descoperă toate deodată, ci mai întâi îl face pe ascultător să fie nedumerit, pentru ca acesta să înceapă să întrebe despre sensul celor spuse şi, după ce s-a întrebat şi s-a ostenit, să primească cu mai multă osârdie descoperirea [sensului] pe care îl căuta şi să fie mai dornic a asculta.

Dar de ce nu a spus de la început: „Mâncarea Mea este să fac voia Tatălui Meu”? Chiar dacă nu era limpede, totuşi era mai lim­pede decât cele spuse înainte. Ce anume? „Eu am de mâncat o mâncare pe care voi nu o ştiţi.” Aşa cum am spus, vrea în primul rând ca, stârnindu-le nedumerirea, să-i facă mai atenţi, iar apoi să-i obişnuiască să li se vorbească prin astfel de cuvinte ascunse.

Deci care este voia Tatălui? Mai întâi o spune, iar apoi explică: „Nu ziceţi voi că mai sunt patru luni şi vine secerişul? Iată, zic vouă: «Ridicaţi ochii voştri1007 şi priviţi holdele că sunt albe pentru seceriş»”1008.

2. Iată, iar îi înalţă până la vederea celor măreţe pornind de la pomenirea celor comune. Când a spus „mâncare”, nu a arătat nimic altceva decât mântuirea de care vor avea parte oamenii care vor veni [la El]. Şi holda şi secerişul arată acelaşi lucru: mulţimea sufletelor care sunt gata să primească propovăduirea. Aici, când spune „ochi”, se referă şi la cei ai minţii şi la cei trupeşti, căci, văzând deja mulţimea samaritenilor care veneau [la El] şi râvna voinţei lor, a spus că holdele sunt albe. Aşa cum spicele sunt bune

1006 Ioan 4, 34.

1007 Expresia este un semitism care înseamnă „a privi cu atenţie”. Origen o înţelege ca un îndemn la a medita la lumea nevăzută (Comentariu la Evanghelia după Ioan, 13, 40-41).

1008 Ioan 4, 35.

319

de secerat atunci când sunt albe, aşa şi aceştia erau pregătiţi şi gata pentru mântuire.

Şi de ce nu a spus lămurit că oamenii aveau să creadă şi erau gata a primi cuvântul, fiind învăţaţi de proroci şi urmând să dea roade pe viitor? De ce a pomenit în schimb de holde şi de seceriş? Ce urmăreşte prin aceste metafore? Nu numai aici, ci pe întreg cuprinsul Evangheliei face aşa. Şi prorocii folosesc acest mijloc, spunând multe lucruri în chip metaforic. Care este motivul? Căci harul Duhului nu a rânduit aşa fără motiv. Dar de ce şi cu ce scop?

Din două pricini. Una este ca discursul să fie mai grăitor şi cele grăite să fie mai bine aduse înaintea ochilor, pentru ca mintea, pri­mind o imagine familiară a lucrurilor, să fie stârnită mai mult şi, văzând lucrurile ca într-o imagine, să înţeleagă mai bine. Aceasta e o pricină. A doua este aceea de a îndulci discursul şi amintirea celor spuse să fie mai statornică. Nicio afirmaţie nu cucereşte şi atrage mulţimile ascultătorilor aşa precum relatarea prin pilde vii şi exemplificarea prin cele cunoscute din experienţă. Putem vedea acest lucru săvârşit cu multă înţelepciune prin această parabolă.

„Iar cel care seceră primeşte plată şi adună roade spre viaţă veşnică.”1009 Roada acestui seceriş [pământesc] nu este spre viaţă veşnică, ci este de folos doar pentru viaţa aceasta trecătoare, în vreme ce roada duhovnicească este pentru viaţa fără bătrâneţe şi fără moarte. Vezi cum [vorbeşte despre] cele simţite, dar înţelesurile sunt duhovniceşti şi prin aceste cuvinte deosebeşte cele pământeşti de cele cereşti? Aşa cum atunci când a vorbit de apă a arătat prin ce era aceasta aparte, zicând: „Cel care bea din apa aceasta nu va mai înseta”1010, şi acum spune, la fel, că rodul se culege spre viaţă veşnică, „ca să se bucure împreună şi cel care seamănă şi cel care seceră”1011.

Cine este cel care seamănă şi cine este cel care seceră? Prorocii sunt cei care seamănă, dar nu ei au secerat, ci apostolii1012. Aceasta nu înseamnă că sunt lipsiţi de dulceaţa şi răsplata ostenelii lor, ci se

1009 Ioan 4, 36.

1010 Ioan 4,14.

1011 Ioan 4, 36.

1012 Sfântul Irineu de Lyon afirmase că „semănătorii” de aici sunt patriarhii şi profeţii Vechiului Testament, în vreme ce apostolii reprezintă secerătorii (împotriva ereziilor, 4, 23, 1). Alţi comentatori au văzut în „semănători” pe Sfântul Ioan Botezătorul şi comuni­tatea sa, ori chiar pe Hristos însuşi (Teodor de Mopsuestia, Comentariu la Evanghelia după Ioan, 2, 4, 36).

320

vor îndulci şi se vor bucura împreună cu noi, chiar dacă nu seceră împreună cu noi. Căci secerişul nu este mai anevoios ca semăna­tul. Eu nu v-am rânduit pe voi să semănaţi, ci [v-am trimis] acolo unde este mai mică osteneala, dar mai mare dulceaţa. Căci în cazul semănatului truda şi osteneala sunt mari. La seceriş câştigul este mult, dar osteneala nu este atât de mare, ci este chimir foarte uşor.

Prin aceste [cuvinte] vrea să spună aici şi acest lucru: „Aceasta este şi voia prorocilor: ca oamenii să vină la Mine”. Aceasta o spune şi Legea. Cu acest scop secerau: ca să odrăslească acest rod. Arată, de asemenea, că şi pe aceia tot El i-a trimis şi că există o strânsă legătură între Noul şi Vechiul Testament. Toate acestea laolaltă le dă la iveală prin această comparaţie. Aminteşte, de aseme­nea, şi de un proverb cunoscut multora, căci zice: „în aceasta se adevereşte cuvântul: «Unul este cel care seamănă şi altul este cel care seceră»”1013. Oamenii spuneau aceste cuvinte atunci când unii îndurau truda, iar alţii culegeau roade. El vrea să spună că acest cuvânt se adevereşte mai cu seamă în acest caz. „Căci prorocii s-au ostenit, iar voi aţi cules roadele ostenelilor lor.” Şi nu a spus: „Răsplata” căci nici pentru aceia nu a rămas fără răsplată multa lor osteneală -, ci: „Roade”. Aşa a făcut şi Daniel. Căci şi el a amintit de un proverb care zice: „Greşeala din cei fărădelege a ieşit”1014. Şi David, când se tânguia, a pomenit un astfel de proverb1015.

Deci, luând-o înainte, a zis: „Ca să se bucure împreună şi cel care seamănă şi cel care seceră”1016. De vreme ce avea să spună că unul a semănat şi altul seceră, ca să nu creadă cineva, aşa cum am spus, că prorocii au fost lipsiţi de plată, a spus un lucru străin şi neobişnuit care nu este în acord cu cele simţite, ci este ales dintre cele duhovniceşti. în ordinea lucrurilor simţite, dacă se întâmplă ca unul să semene şi altul să secere, nu se bucură împreună, ci cei care au semănat sunt îndureraţi, ca unii care s-au ostenit pentru alţii, şi doar cei care seceră se bucură. Aici însă nu este aşa, ci se bucură împreună cu cei care seceră şi cei care nu culeg ce au semănat. De aici se înţelege că şi ei au parte de plată.

1013 Ioan 4, 37. Mântuitorul transformă un proverb al cărui înţeles originar trimitea către inegalitatea şi deşertăciunea din viaţa omenească. Cf. Ecclesiastul 2, 18: „Şi am urât toată munca pe care am muncit-o sub soare, fiindcă voi lăsa-o omului care va veni după mine”.

1014 Cf. Daniel 12,10.

1015 Cf. 1 Regi 24,14.

1016 Ioan 4, 36.

321

„Eu v-am trimis să seceraţi ceea ce voi n-aţi muncit. Alţii au muncit şi voi aţi intrat în munca lor.”1017 Prin aceste cuvinte îi încu­rajează şi mai mult. De vreme ce li se părea că este grea această lucrare de a cutreiera lumea şi a propovădui, le arată că de fapt este uşoară. Osteneală mare, care cere multă trudă, este aceea de a arunca seminţele şi a aduce la cunoaşterea lui Dumnezeu un suflet păgân. De ce a vorbit aşa? Pentru ca atunci când îi va trimite la propovăduire să nu se tulbure ca şi când ar fi trimişi să facă o lucrare grea. „Căci lucrarea prorocilor a fost şi mai grea” zice - „şi faptele dau mărturie pentru cuvântul pe care l-am spus: că voi aţi venit la cele uşoare.” Aşa cum, în vremea secerişului, roadele se culeg cu uşurinţă şi într-o clipită aria se umple cu snopi, fără a se aştepta schimbarea anotimpurilor şi iarna, şi primăvara, şi când plouă aşa se întâmplă şi acum şi faptele strigă acest lucru.

între timp, pe când spunea El acestea, au venit samaritenii şi roadele au fost strânse numaidecât. De aceea a spus: „Ridicaţi ochii voştri şi vedeţi holdele că sunt albe”1018. A spus acestea, iar realitatea le-a vădit, căci cele spuse se vedeau din fapte. „Şi mulţi samariteni din cetatea aceea au crezut în El, pentru cuvân­tul femeii care mărturisea: «Mi-a spus toate câte am făcut».”1019 înţelegeau că femeia nu ar fi admirat pentru vreo favoare pe unul care i-a vădit păcatele, nici nu ar fi dat pe faţă viaţa ei dacă ar fi vrut să se facă plăcută cuiva.

3. Să o imităm, dar, şi noi pe această femeie şi să nu ne ruşinăm de oameni pentru păcatele noastre, ci, aşa cum se cuvine, să ne temem de Dumnezeu, Care şi acum vede cele ce se petrec şi mai apoi îi va pedepsi pe cei care nu se pocăiesc acum. Dar noi acum facem contrariul. De Cel care va judeca nu ne temem, iar de cei care nu ne vatămă cu nimic ne temem şi tremurăm, din ruşine faţă de ei. De aceea, celui de care ne temem îi dăm dreptul să ne pedep­sească. Cel care acum ia în seamă numai ruşinea faţă de oameni, iar de Dumnezeu, Care îl vede, nu se ruşinează când face ceva rău şi nu vrea să se pocăiască şi să se schimbe, nu numai înaintea unuia sau a doi, ci înaintea întregii lumi va fi dat de ruşine în ziua aceea.

1017 Ioan 4, 38.

1018 Ioan 4, 35.

1019 Ioan 4, 39.

322

Pilda cu oile şi caprele1020 să te înveţe că mulţi privitori vor sta acolo să vadă şi faptele bune şi cele care nu au fost aşa. De asemenea, şi fericitul Pavel să te înveţe prin cele ce zice: „Trebuie să ne înfăţişăm înaintea scaunului de judecată al lui Hristos, ca să ia fiecare după cele ce a făcut prin trup, ori bine, ori rău”1021. Şi iar: „Care va lumina cele ascunse ale întunericului”1022. Ai făcut sau ai gândit ceva rău şi te ascunzi de oameni? Dar de Dumnezeu nu poţi să te ascunzi şi ţie nu-ţi pasă de asta nicidecum, ci doar de ochii oamenilor te temi. Gândeşte-te, atunci, că nici de oameni nu vei putea să te ascunzi în ziua aceea! Toate vor sta înaintea ochilor noştri ca într-un tablou, pentru ca fiecare pe sine însuşi să se judece.

Aceasta se poate vedea şi în pilda cu bogatul. Căci el l-a văzut stând înaintea ochilor lui pe săracul pe care îl trecuse cu vederea, adică pe Lazăr, şi îi cerea spre mângâiere degetul de care adesea se scârbise1023.

Vă rog, dar, chiar dacă nimeni nu vede faptele noastre, fiecare să intre în conştiinţa sa, să-şi pună drept judecător raţiunea şi să aducă de faţă greşelile lui! Cel care nu vrea să fie dat pe faţă în ziua cea înfricoşătoare să pună pe rănile sale pomada pocăinţei şi aşa să le vindece. Este într-adevăr cu putinţă ca unul care e plin de răni nenumărate să plece sănătos. Căci zice: „De veţi ierta, vi se vor ierta păcatele. Dacă nu veţi ierta, nu vi se vor ierta”1024. Aşa cum la botez păcatele îngropate nu se mai văd, tot aşa şi acestea vor dispărea dacă vom voi să ne pocăim. Iar pocăinţă înseamnă a nu mai face aceleaşi lucruri. Căci cel care se ocupă cu aceleaşi lucruri se aseamănă cu un câine care se întoarce la vărsătura lui1025 şi, potrivit proverbului, cu unul care scormoneşte în foc sau toarnă apă într-un butoi spart.

Trebuie deci să ne stăpânim şi cu fapta şi cu gândul de la cele îndrăzneţe şi, după ce ne depărtăm de ele, să punem pe răni leacu­rile potrivnice păcatelor. Despre ce vorbesc? Ai furat şi te-ai lăcomit? Abţine-te de la furt şi pune pe rană milostenia. Ai făcut desfrânare? Abţine-te de la desfrânare şi pune pe rană curăţia. Ai vorbit de rău pe fratele tău şi l-ai vătămat? încetează a mai vorbi de rău şi pune [pe rană] bunătatea.

1020 Cf. Matei 25, 31-32.

1021 2 Corinteni 5,10.

1022 1 Corinteni 4, 5.

1023 Cf. Luca 16,19-26.

1024 Matei 6,14-15.

1025 Cf. 2 Petru 2, 22.

323

Aşa să facem cu toate greşelile noastre. Să nu trecem în grabă pe lângă ele, căci a venit de acum, a venit vremea în care trebuie să dăm socoteală. De aceea şi Pavel spunea: „Domnul este aproape. Nu purtaţi grijă de nimic!”1026 Dar poate că nouă ar trebui să ni se spună contrariul: „Domnul este aproape. Aveţi grijă!” Aceia pe bună dreptate au auzit: „Nu purtaţi grijă de nimic!”, pentru că erau în necazuri, în osteneli şi în nevoinţe. Dar cei care trăiesc în fur­turi şi în desfătare, care vor da grea socoteală, nu acele cuvinte s-ar cuveni să le audă, ci acestea: „Domnul este aproape. Aveţi grijă!” Nu mai este mult până la plinirea vremii, ci lumea se grăbeşte de acum spre sfârşit. Aceasta o arată războaiele, necazurile, cutremurele, dragostea care s-a răcit1027. Aşa cum un trup care îşi dă suflarea şi este aproape de sfârşit atrage asupra sa nenumărate rele, şi dintr-o casă care e pe punctul de a se surpa de obicei încă dinainte încep a cădea multe părţi, şi din acoperiş şi din ziduri, tot aşa şi sfârşitul lumii este aproape, lângă uşă, şi de aceea pretutindeni nenumărate rele sunt semănate. Dacă atunci Domnul era aproape, cu atât mai aproape este acum. Dacă în urmă cu patru sute de ani, când s-au spus acestea, Pavel numea vremea aceea „plinire a vremurilor”1028, cu atât mai mult [este astfel] vremea de acum.

Poate că unii nu cred tocmai din acest motiv. Dar acesta este, dimpotrivă, motivul pentru care trebuie să credem şi mai mult. De unde ştii, omule, că sfârşitul nu este aproape şi că nu peste puţină vreme se vor împlini cele spuse? Aşa cum despre sfârşitul anului nu spunem că este ultima zi, ci ultima lună, deşi are treizeci de zile, tot aşa, dacă numesc patru sute de ani sfârşit al atâtor ani, nu greşesc. De aceea a prevestit încă de atunci sfârşitul.

Să ne înfrânăm, dar, să ne desfătăm cu frica lui Dumnezeu! Căci, petrecând noi în nepăsare, fără să purtăm de grijă prea mult, El va veni deodată, când nu ne aşteptăm. Aceasta a arătat-o Hristos, zicând: „Precum a fost în zilele lui Noe şi în zilele lui Lot, aşa va fi şi la sfârşitul acestui veac”1029. Şi Pavel, arătând aceasta, zicea: „Atunci când vor zice: «Pace şi linişte», atunci, fără de veste, va veni peste ei pieirea, ca şi durerile peste cea care are în pântece”1030.

1026 Filipeni 4, 5-6.

1027 Cf. Matei 24, 6-12.

1028 Galateni 4, 4.

1029 Luca 17, 26.

1030 1 Tesaloniceni 5, 3.

324

Ce înseamnă „durerile peste cea care are în pântece”? Adesea femeile însărcinate sunt cuprinse de durerile naşterii deodată, pe când dansează sau pregătesc masa sau sunt în baie sau în piaţă, fără să prevadă ce se va întâmpla. Aşa stau lucrurile şi cu noi, deci să fim mereu pregătiţi. Nu vom auzi acestea mereu, nu ne va sta în putere mereu să facem acestea. „Căci în iad” zice - „cine Te va lăuda pe Tine?”1031 Deci să ne pocăim aici1032, pentru ca astfel Dumnezeu să ne fie milostiv în ziua ce va veni şi să ne putem bucura de multă iertare, pe care fie ca noi toţi să o dobândim, cu harul şi cu iubirea de oameni ale Domnului nostru Iisus Hristos, Căruia fie slava şi puterea în vecii vecilor. Amin.

1031 Psalmul 6, 5.

1032 Apa botezului este cea care stinge flăcările iadului (cf. Maxim din Turin, Predica 22A, 3).

Omilia 35

„Deci, după ce au venit la El samaritenii, îl rugau să rămână la ei. Şi a rămas acolo două zile. Şi cu mult mai mulţi au crezut în El pentru cuvântul Lui; iar femeii îi ziceau: «Credem nu numai pentru cuvântul tău1033, căci noi înşine am auzit şi ştim că Acesta este cu adevărat Hristosul, Mântuitorul lumii». Şi după două zile a plecat de acolo şi a mers în Galileea.” (Ioan 4, 40-43)

1. Nimic nu este mai rău decât invidia şi pizma, nimic mai cumplit decât slava deşartă. Aceasta obişnuieşte să distrugă nenu­mărate lucruri bune. Iudeii, care aveau mai multă cunoaştere decât samaritenii şi erau hrăniţi cu scrierile prorocilor, din pricina acestei patimi s-au arătat mai prejos decât samaritenii. Aceştia au crezut şi prin mărturia femeii1033 şi, deşi nu au văzut nicio minune, au venit să-L roage pe Hristos să rămână la ei. Iudeii însă, deşi au văzut şi minuni, nu numai că nu L-au ţinut lângă ei, dar îl şi alungau şi făceau tot posibilul ca să-L scoată din ţara lor. Deşi venirea Lui anume pentru ei s-a săvârşit, iudeii îl alungau, în vreme ce samari­tenii îi cereau să rămână la ei.

Spune-mi: nu trebuia să meargă la aceştia care îl rugau şi îi cereau asta? Oare trebuia să rămână la cei care unelteau împotriva Lui şi îl respingeau, iar celor care îl iubeau şi voiau să îl ţină la ei să nu Se dea pe Sine? Aşa ceva nu ar fi fost potrivit cu purtarea Sa de grijă. De aceea a acceptat şi a rămas la ei două zile. Ei ar fi vrut să-L ţină la ei pentru totdeauna, după cum dă de înţeles evanghelistul când zice că „îl rugau să rămână la ei”1034, dar El nu a primit, ci a

1033 Impresionat de disponibilitatea samaritenilor de a da ascultare unei femei, Fericitul Augustin vede în ea o imagine a Bisericii de care ascultă toate popoarele (Comentariu la Evanghelia după Ioan, 15, 33).

1034 Străvechea antipatie dintre iudei şi samariteni este depăşită de propovăduirea Domnului Hristos. Aici nu întâlnim o simplă ospitalitate, specific orientală, ci acceptarea lui Iisus ca Mesia de către samariteni.

326

stat doar două zile, în care mult mai mulţi au crezut în El. Nu era de aşteptat ca aceştia să creadă, pentru că nu au văzut niciun semn şi aveau şi ură faţă de iudei, dar, de vreme ce au socotit că sunt ade­vărate cuvintele Lui, nu le-a stat în cale acest lucru, ci părerea pe care o aveau despre El era mai înaltă decât aceste predici şi se între­ceau unul pe altul care să-L admire mai mult. „Iar femeii îi ziceau: «Credem în El nu numai pentru cuvântul tău, căci noi înşine am auzit şi ştim că Acesta este cu adevărat Hristosul, Mântuitorul1035 lumii».”1036

Ucenicii l-au depăşit pe învăţător1037. Potrivit iudeilor, aceştia ar fi trebuit să fie învinuiţi şi pentru că au crezut în El şi pentru că L-au primit. Aceia1038 pentru care s-a săvârşit toată lucrarea Lui1039 voiau mereu să-L omoare cu pietre, iar aceştia1040 îl trăgeau la ei, deşi El nu venise la ei. Iudeii şi după ce au văzut semne au rămas neîndreptaţi, în vreme ce samaritenii şi în lipsa semnelor au arătat multă credinţă faţă de El şi se întreceau unul pe altul în a crede în El, chiar şi fără semne. Iudeii însă nu încetează a căuta semne şi a ispiti.

Aşadar, întotdeauna este nevoie de un suflet deschis spre ascul­tare. Dacă adevărul se atinge de un astfel de suflet, îl stăpâneşte uşor. Iar dacă nu îl stăpâneşte, aceasta nu se întâmplă din neputinţa adevărului, ci din lipsa de receptivitate a sufletului. Şi soarele, când se atinge de ochi limpezi, îi luminează cu uşurinţă, iar dacă nu îi luminează, boala lor este de vină, nu vreo neputinţă a lui.

Ascultă, dar, ce spun aceştia: „Ştim că Acesta este cu adevărat Hristosul, Mântuitorul lumii”! Vezi cum au înţeles numaidecât că El avea să atragă la Sine întreaga lume şi că a venit spre mântui­rea tuturor? Căci nu Şi-a limitat purtarea de grijă numai la iudei, ci pretutindeni avea să semene cuvântul Lui. Dar iudeii nu au făcut aşa, ci, „căutând să statornicească dreptatea lor, dreptăţii lui Dumnezeu nu s-au supus”1041.

1035 Titlul de ZiDTqp („salvator, eliberator, izbăvitor, mântuitor”) era atribuit în Antichitatea elenistică zeităţilor, în special celor tutelare, principilor, regilor şi persoanelor care s-au remarcat prin acte de eroism şi de binefacere în folosul patriei sau în folosul public în general. Noul Testament îl aplică exclusiv lui Dumnezeu.

1036 Ioan 4, 42.

1037 Ucenicii de aici sunt samaritenii, iar învăţătorul este reprezentat de femeia samariteană.

1038 Iudeii.

1039 întruparea.

1040 Samaritenii.

1041 Romani 10, 3.

327

Samaritenii însă au mărturisit că toţi sunt vrednici de pedeapsă, adeverind acel cuvânt al Apostolului: „Toţi au păcătuit şi sunt lipsiţi de slava lui Dumnezeu, îndreptându-se în dar prin harul Lui”1042. Spunând că El este Mântuitorul lumii, au arătat că este şi al celui pierdut1043 şi că nu este orice fel de Mântuitor, ci unul de o aleasă măreţie. Căci mulţi şi proroci şi îngeri au venit să mântuiască, dar adevăratul Mântuitor este Acesta care aduce adevărata mântu­ire, nu doar una trecătoare.

Aceasta este dovada unei credinţe sincere. Sunt vrednici de admiraţie din două pricini: pentru că au crezut şi pentru că au făcut aceasta în lipsa minunilor. Pe aceştia şi Hristos îi fericeşte, zicând: „Fericiţi cei care n-au văzut şi au crezut”1044. [Sunt de admirat] şi pentru că au crezut sincer. Deşi au auzit-o pe femeie că spunea cu îndoială: „Nu cumva acesta este Hristos?”1045, ei nu au zis la rândul lor: „Şi noi bănuim” sau: „Suntem de părere”, ci: „Ştim. Şi nu orice, ci faptul că «Acesta este cu adevărat Mântuitorul lumii». Nu ca pe unul dintre mulţi alţii îl mărturisim pe Hristos, ci ca pe Cel cu ade­vărat Mântuitor”.

Dar au văzut pe cineva mântuit? Deşi au auzit doar cuvintele Lui, au vorbit ca şi când ar fi văzut multe şi mari minuni. Şi de ce evangheliştii nu ne relatează aceste cuvinte ale Lui şi faptul că a vorbit în chip minunat? Ca să înţelegi că ei au trecut cu vederea multe lucruri măreţe, dar prin sfârşitul lucrurilor au arătat totul. Căci prin vorbele Sale a convins întreg poporul şi toată cetatea. Dar acolo unde [oamenii] nu au fost convinşi, [evangheliştii] au fost nevoiţi să relateze cuvintele Lui, ca să nu fie cineva care, din pricina lipsei de bunăvoinţă a ascultătorilor, să dea vina pe Cel care grăia.

„Şi după două zile a plecat de acolo şi a mers în Galileea. Căci Hristos însuşi a mărturisit că un proroc nu e cinstit în ţara lui.”1046 De ce a adăugat această afirmaţie? Pentru că nu a mers în Capernaum, ci în Galileea şi de acolo în Cana. Ca să nu întrebi tu de ce nu a

1042 Romani 3, 23-24.

1043 Cf Matei 18,11.

1044 ioan 20, 29.

1045 Ioan 4, 29.

1046 Ioan 4,43-44. Constatarea amară a lui Iisus vine în urma observării contrastului dintre opacitatea şi obtuzitatea conaţionalilor iudei şi receptivitatea şi disponibilitatea faţă de convertire a samaritenilor. Ideea era comună şi în lumea greco-romană, dar avea ante­cedente şi în istoria lui Israel, unde mulţi profeţi au fost persecutaţi şi ucişi de proprii conaţionali (cf. Ieremia 26,11; 2 Paralipomena 36,15-16).

328

rămas la ai Lui, ci a rămas între samariteni, a dat pricina, spunând că nu L-au primit. De aceea nu a mers acolo, ca să nu fie vina lor încă şi mai mare.

2. Socotesc că aici despre Capernaum vorbeşte, când spune „ţara Lui”. Iar ca să înţelegi că nu S-a bucurat de cinste acolo, ascultă ce spune: „Şi tu, Capernaume, nu ai fost înălţat oare până la cer? Până la iad vei fi coborât”1047. [Evanghelistul] o numeşte „ţara Lui”1048 pentru a arăta motivul întrupării şi de aceea stăruie mai mult asupra acestui subiect.

„Cum?” întrebi tu. „Nu vedem mulţi oameni admiraţi şi de către cei din ţara lor?” Desigur, nu trebuie să judecăm astfel de lucruri pornind de la cazuri rare. Dacă unii au avut parte de cin­ste în ţara lor, cu atât mai mult într-o ţară străină, căci obişnuinţa aduce de obicei dispreţ asupra oamenilor.

„Deci, când a venit în Galileea, L-au primit galileenii, cei care văzuseră toate câte făcuse El în Ierusalim, la sărbătoare, căci şi ei veniseră la sărbătoare.”1049 Vezi că mai ales cei plini de reproşuri se găseau să vină la El? Căci unul zicea: „Din Nazaret poate să fie ceva bun?”1050, iar altul: „Cercetează şi vezi că din Galileea nu s-a ridicat proroc”1051. Spuneau acestea pentru a-L jigni, pentru că cei mai mulţi credeau că El este din Nazaret. Şi samaritean spuneau că este, ca să-L ocărască. „Eşti samaritean şi ai demon”1052 ziceau. „Dar iată că şi samaritenii şi galileenii cred” zice [evanghelistul] - „spre ruşinarea iudeilor.” Iar samaritenii se arată mai buni decât galileenii, pentru că ei L-au primit datorită cuvintelor femeii, iar aceia1053 doar după ce au văzut semnele pe care le-a făcut.

„Deci iarăşi a mers Iisus în Cana Galileei, unde prefăcuse apa în vin.”1054 Aminteşte ascultătorilor de această minune pentru a

1047 Luca 10, 15.

1048 „Ţara” de aici nu este nici Samaria, nici Galileea, ci Iudeea, dat fiind că Iisus era descen­dent al lui David, regele paradigmatic al Iudeei. Proverbul de aici are o variantă asemănă­toare în Evanghelia lui Toma 31: „Niciun profet nu este primit în satul său şi niciun medic nu îi vindecă pe cei care îl cunosc”. Origen remarcă, amar, că Ierusalimul este adevărata patrie a profeţilor şi, totodată, mormântul (Comentariu la Evanghelia după Ioan, 17, 54).

1049 Ioan 4, 45.

1050 Ioan 1, 46.

1051 Ioan 7, 52.

1052 Ioan 8, 48.

1053 Galileenii.

1054 Ioan 4, 46.

329

spori lauda samaritenilor. Galileenii L-au primit datorită minuni­lor săvârşite şi în Ierusalim şi acolo[, în Galileea], dar samaritenii nu au făcut aşa, ci [L-au primit] doar pentru învăţătura Lui.

Deci a spus că a venit acolo, dar nu a spus şi pricina pentru care a venit. în Galileea a mers din cauza pizmei iudeilor, dar în Cana de ce a mers? La început a fost chemat la o nuntă, dar acum din ce motiv şi de ce [a mers]? Eu cred că a vrut ca, prin venirea Sa, să întă­rească credinţa pe care o dobândiseră de pe urma minunii şi să-i atragă mai mult prin faptul că a venit de bunăvoie, părăsind patria Sa şi alegându-i mai degrabă pe ei.

„Şi era un slujitor regesc1055 al cărui fiu era bolnav în Capernaum. Acesta, auzind că Iisus a venit din Iudeea în Galileea, s-a dus la El şi îl ruga să meargă să-l vindece pe fiul lui.”1056 Acesta fie era de neam regesc, fie avea vreun rang înalt numit astfel. Unii cred că el este cel pomenit de Matei1057. Se vede însă că era altul, nu numai după rang, ci şi după credinţă, căci acela, măcar că Hristos a voit să vină la el, a găsit de cuviinţă să-L oprească, dar acesta îl trăgea spre casa sa, deşi El nu anunţase nimic de acest fel. Acela a zis: „Nu sunt vrednic să intri sub acoperişul meu”1058, dar acesta îl zoreşte, zicând: „Coboară-Te înainte de a muri fiul meu!”1059 Atunci a intrat în Capernaum după ce a coborât din munte, aici însă venea din Samaria şi a trecut pe acolo în drum spre Cana, nu spre Capernaum. Apoi, sluga aceluia zăcea paralizată, iar fiul acestuia,avea febră.

„Şi, venind, îl ruga să îl vindece pe fiul lui, căci trăgea să moară.”1060 Dar Hristos ce a zis? „Dacă nu vedeţi semne şi minuni, nu veţi crede.”1061 Şi faptul că a venit [la El] şi faptul că L-a chemat au fost dovezi ale credinţei lui. Aceasta o mărturiseşte mai apoi şi evanghelistul, spunând că, atunci când i-a zis Iisus: „Mergi, fiul tău

1055 BaaiAicrKoţ poate fi tradus în mai multe feluri: „din familia regelui, de la Curte, din garnizoana militară regală, din administraţia regală”. Demnitarul acesta putea fi păgân sau un iudeu irodian, cum afirmă Origen (Comentariu la Evanghelia după Ioan, 13, 57).

1056 Ioan 4, 46-47.

1057 Cf. Matei 8, 5-13.

1058 Matei 8, 8.

1059 Ioan 4, 49. Invitaţia de „a coborî” este inteligibilă în contextul geografiei zonei, unde Capernaumul este situat mai jos faţă de Cana Galileei. Sfântul Grigorie cel Mare observă că Hristos nu Se lasă intimidat sau impresionat de starea socială a solicitantului; în cazul centurionului roman care îi făcuse o cerere similară, va merge personal (40 de omilii evan­ghelice, 28).

1060 Ioan 4, 47.

1061 Ioan 4, 48.

330

trăieşte!”1062, acela a crezut în cuvântul Lui şi a plecat. Deci ce rol au cele spuse aici? A spus acestea fie din admiraţie faţă de samariteni, pentru că au crezut chiar şi în lipsa minunilor, fie ca o mustrare pentru Capernaum, de unde era [slujitorul regesc] şi care era soco­tit oraşul Lui. Se vorbeşte despre un altul în Evanghelia după Luca şi care a zis: „Cred, Doamne, ajută necredinţei mele”1063. Şi acesta a crezut, dar nu deplin şi statornic. Aceasta se vede din faptul că a căutat să afle în ce ceas l-a lăsat febra1064. Căci voia să ştie dacă acest lucru s-a întâmplat de la sine sau la porunca lui Hristos. Deci, când a aflat că „ieri, la ceasul al şaptelea, a crezut el şi toată casa1065 lui”1066. Vezi că a crezut atunci când i-au spus slugile, nu când i-a spus Hristos? Deci El a zis acestea pentru a mustra gândul cu care a venit acela şi astfel l-a tras mai mult spre credinţă, căci mai înainte de minune acela nu prea credea.

Că a venit şi L-a rugat nu e nimic de mirare. Este ceva obişnuit ca părinţii, din multa dragoste pe care o au [pentru copii], să meargă nu numai la doctorii în care au încredere, ci şi cu cei în care nu au încredere să vorbească, pentru că vor să nu lase nimic la o parte. A mers la El din întâmplare, pentru că L-a văzut atunci când a venit din Galileea. Dacă ar fi avut credinţă puternică, nu s-ar fi lenevit, ci, de vreme ce copilul trăgea să moară, ar fi venit în Iudeea. Iar dacă s-a temut, nici aşa nu este îndreptăţit.

Vezi, dar, cum cuvintele însele dezvăluie neputinţa acelui băr­bat? Dacă nu înainte, atunci măcar după ce l-a mustrat pentru gân­dul lui trebuia să-şi închipuie ceva măreţ despre Hristos. Iată însă că încă se târăşte pe pământ, căci a zis: „Coboară-Te înainte de a muri copilul meu!”1067 De parcă El nu putea să îl învieze şi după moarte şi de parcă nu ştia în ce stare se afla copilul. De aceea l-a mustrat şi i-a trezit conştiinţa, arătând că minunile se săvârşesc în

1062 Ioan 4, 50. Cuvinte similare sunt rostite de prorocul Ilie în circumstanţe asemănătoare (cf 3 Regi 17, 23).

1063 de fapt Marcu 14. O eroare a predicatorului.

1064 Cf. Ioan 4, 52.

1065 în lumea romană, familia (care includea şi sclavii) unui dominus (stăpânul casei dormis) împărtăşea religia acestuia, în calitate de pater familias. Se produce o dublă tămă­duire: fiul demnitarului e izbăvit de moartea trupească, în vreme ce demnitarul însuşi este mântuit de moartea cea veşnică prin credinţa în Domnul Iisus Hristos (cf. Sfântul Chiril al Alexandriei, Comentariu la Evanghelia după Ioan, 2, 5).

1066 Ioan 4, 52-53.

1067 Ioan 4, 49.

331

primul rând spre folosul sufletului. în acest caz l-a vindecat şi pe tatăl, care prin modul de cugetare pe care îl avea nu era mai puţin bolnav decât copilul. A făcut aşa ca să ne înduplece să luăm aminte la El nu datorită semnelor, ci datorită învăţăturii Lui. Semnele nu sunt pentru cei credincioşi, ci pentru cei necredincioşi şi mai pământeşti la înţelegere.

3. Atunci însă, datorită durerii, nu a luat aminte prea mult la cuvintele Lui, ci doar la cele spuse despre copil. Mai apoi însă avea să-şi amintească cele spuse şi să-şi agonisească de aici cel mai mare folos. Aşa s-a şi întâmplat. Dar de ce sutaşului i-a făgăduit Hristos de bunăvoie, fără să fie chemat, că va veni la el, iar aici, deşi a fost chemat, a refuzat? Pentru că în cazul aceluia credinţa era deplină. De aceea i-a făgăduit că va veni ca să înţelegem câtă bunăvoinţă avea sutaşul şi că slujitorul regesc era nedesăvârşit.

Devreme ce L-a zorit atâta, zicându-i: „Coboară-Te!”, şi nu ştia limpede că Acela putea să vindece chiar şi nefiind de faţă, El îi arată că şi acest lucru îi stă în putinţă. Astfel, prin faptul că Iisus nu a fost de faţă, acesta a înţeles ceea ce sutaşul a ştiut de la sine. Deci, când a zis: „Dacă nu veţi vedea semne şi minuni, nu veţi crede”1068, a vrut să spună: „încă nu aveţi credinţa cuvenită, ci încă gândiţi despre Mine ca despre un proroc. Deci, descoperindu-Se pe Sine şi arătându-le că trebuie să creadă în El chiar şi în lipsa semnelor, le zicea cele pe care le-a spus şi lui Filip: „Crezi că Eu sunt întru Tatăl şi Tatăl întru Mine? Dacă nu, credeţi-Mă pentru lucrările acestea”1069.

„Iar pe când el cobora, l-au întâmpinat slugile zicându-i: «Fiul tău trăieşte». Şi cerea deci să afle de la ele ceasul în care i-a fost mai bine. Deci i-au spus: «Ieri, în ceasul al şaptelea1070, l-au lăsat frigurile». Aşadar, tatăl a cunoscut că în ceasul acela a fost în care Iisus i-a zis: «Fiul tău trăieşte». Şi a crezut El şi toată casa lui.”1071 Vezi cum s-a vădit minunea? Nu oricum, nici la întâmplare s-a săvârşit izbăvirea de primejdie, ci dintr-odată, de unde se vede că ceea ce s-a petrecut nu a fost un fenomen natural, ci o lucrare a

1068 Ioan 4, 48. Hristos îi apostrofează pe iudei deoarece aveau puţină credinţă şi cereau prezenţa Sa fizică. Dacă ar fi fost credincioşi cu adevărat, ar fi fost încredinţaţi că Dumnezeu este peste tot (cf. Sfântul Grigorie cel Mare, 40 de omilii evanghelice, 28).

1069 Ioan 14,10-11.

1070 Ora unu după-amiază.

1071 Ioan 4, 51-53.

332

lui Hristos. Fiind copilul chiar la porţile morţii, după cum şi tatăl a arătat zicând: „Coboară-Te înainte de a muri copilul meu!” deo­dată s-a izbăvit de boală, lucru care şi pe slugi le-a uimit. Acelea l-au întâmpinat poate nu numai pentru a-i da vestea cea bună, ci şi socotind că venirea lui Iisus era de acum de prisos. Ştiau că el s-a dus acolo. De aceea l-au întâlnit pe acelaşi drum. Iar omul, lăsând la o parte frica, a început să se plece spre credinţă şi, voind să arate că datorită drumului pe care l-a făcut el s-a petrecut aceasta, îşi dădea silinţa ca să nu se creadă că în zadar s-a străduit. De aceea a voit să afle toate în amănunt. „Şi a crezut el şi toată casa lui.” într-adevăr, mărturia era de netăgăduit. Cei care nu au fost de faţă şi nici nu L-au auzit pe Hristos vorbind, nici nu au ştiut timpul [când s-a petrecut minunea], aflând de la stăpân că aceea era vremea, au primit dovada de netăgăduit a puterii Lui. De aceea au crezut şi ei.

Deci ce avem de învăţat de aici? Să nu aşteptăm minuni, nici să nu căutăm dovezi ale puterii lui Dumnezeu. Văd şi acum mulţi care au devenit mai evlavioşi atunci când, având copilul suferind sau soţia bolnavă, s-au bucurat de oarecare alinare. Trebuie totuşi ca şi în situaţia în care nu dobândesc [cele ce cer] să continue în acelaşi fel a-I mulţumi şi a-L slăvi. Acesta este semnul slugilor des­chise către ascultare, al celor statornici care îl iubesc pe Stăpânul aşa cum se cuvine: a alerga la El nu numai când sunt uşuraţi, ci şi atunci când sunt chinuiţi. Şi acestea sunt lucrări care arată purta­rea de grijă a lui Dumnezeu. „Căci pe cel pe care îl iubeşte Domnul îl ceartă şi îi biciuieşte pe toţi fiii pe care îi primeşte.”1072 Cel care îl slujeşte doar când are parte de bine nu arată semne de prea mare dragoste, nici nu-L iubeşte cu adevărat pe Hristos. Şi de ce să vor­besc de sănătate, de belşug de bani, de sărăcie sau de boală? Chiar şi de gheenă dacă ai auzi sau de alt lucru cumplit, nici aşa nu tre­buie să renunţi la a-L lăuda pe Dumnezeu, ci să suferi şi să înduri toate pentru dragostea faţă de EL Acesta este semnul slugilor bine­voitoare şi al sufletului neclintit. Cel care se află în această stare şi pe cele prezente le va îndura cu uşurinţă şi bunătăţile viitoare le va dobândi şi se va bucura de multă îndrăzneală înaintea lui Dumnezeu. Fie ca noi toţi să dobândim aceasta, cu harul şi cu iubi­rea de oameni ale Domnului nostru Iisus Hristos, Căruia fie slava în vecii vecilor. Amin.

1072 Evrei 12, 6.

Omilia 36

„Aceasta este a doua minune pe care a făcut-o iarăşi Iisus venind din Iudeea în Galileea. După acestea era o sărbătoare a iudeilor şi Iisus S-a suit la Ierusalim.” (Ioan 4, 54; 5,1)

1. După cum, în cazul minelor de aur, cel priceput la aceasta nu trebuie să treacă cu vederea nici cea mai mică vână, căci ar putea extrage de acolo multă bogăţie, tot aşa şi în cazul dumnezeieştilor Scripturi, nu este lipsit de pagubă a trece cu vederea fie şi numai o iotă sau o cirtă, ci trebuie să le cercetăm pe toate. Căci toate sunt spuse de Duhul Sfânt şi nimic nu este în ele de prisos.

Ia aminte, dar, şi la ceea ce spune acum evanghelistul: „Aceasta este a doua minune pe care a făcut-o iarăşi Iisus venind din Iudeea în Galileea”. Nu întâmplător a spus „a doua”, ci pentru a scoate în evidenţă faptul minunat petrecut cu samaritenii, ară­tând că, şi după săvârşirea celei de a doua minuni, aceia care au văzut nu au ajuns la înălţimea acestora care nu au văzut nimic. „După aceasta era o sărbătoare a iudeilor.” Ce sărbătoare? Eu cred că era Cincizecimea1073. „Şi S-a suit la Ierusalim.” Mereu de sărbători mergea în cetate, pe de o parte ca să Se arate prăznuind împreună cu ei, pe de altă parte ca să atragă mulţimea lipsită de vicleşug. Mai ales în aceste zile se adunau oamenii mai simpli.

1073 Sărbătoarea menţionată aici este dificil de identificat. S-au propus: Paştile (cf. Sfântul Irineu de Lyon, împotriva ereziilor, 2, 22), Sărbătoarea Corturilor, Purimul, Cincizecimea etc. Oricum, era o zi de Sabat, un nou prilej de scandal pentru farisei şi un prilej optim de proclamare, din partea evanghelistului, a superiorităţii lui Iisus faţă de Sabat şi Moise.

334

„Este în Ierusalim o scăldătoare a oilor1074 numită în evreieşte1075 Vitezda1076, având cinci pridvoare1077. în ea zăceau mulţime de bol­navi, şchiopi, orbi, uscaţi1078, aşteptând mişcarea apei.”1079 Ce fel de vindecare este aceasta? La ce taină se referă? Căci acestea nu au fost scrise la întâmplare sau în zadar, ci ne descriu cele viitoare ca într-o imagine sau într-un tablou, pentru ca faptul cu totul neobişnuit, petrecându-se pe neaşteptate, să nu clatine multora puterea credinţei. Deci la ce se referă? Urma să fie dat botezul, care are multă putere şi foarte mare dar, botezul ce curăţeşte toate păcatele şi pe cei morţi îi face vii. Ca într-un tablou preînchipuie acestea prin scăldătoare şi prin multe altele.

La început a dat apa care curăţeşte petele trupului şi pe cei care par întinaţi dar nu sunt, cum ar fi cei care s-au atins de un mort, cei atinşi de lepră sau de altele asemenea. în Vechiul Testament pot fi văzute multe lucruri săvârşite prin apă, tocmai din această pri­cină1080. Dar să ne întoarcem acum la ceea ce este mai urgent. După

1074 E o scăldătoare lângă Poarta numită „a Oilor”, aflată în partea de nord-est a Ierusalimului, refăcută de Neemia (cf. Neemia 3,1) şi cunoscută astăzi ca „Poarta Leilor” sau „Poarta Sfântului Ştefan”.

1075 în realitate, în aramaică. Ebraica nu mai era vorbită de câteva secole în Israel.

1076 Numele corect este Betesda. Fonetismul numelor proprii biblice este, din nefericire, tri­butar pronunţiei specifice limbii medio-greceşti, diferită de cea a elinei clasice şi biblice. Betesda (Vitezda), în aramaică Beit Hasda, se traduce: „Casa milei”. în locul respectiv se aflau două bazine excavate în stâncă pentru colectarea apei de izvor şi de ploaie. Arheologii contemporani au descoperit locul respectiv, observând că bazinul de nord avea dimensiu­nile de 4050 m, iar cel de sud, de 4857 m, cu o adâncime maximă de 14 m. Bazinele erau despărţite printr-un zid gros de 6,5 m. în lateral, Irod cel Mare a construit cinci porticuri. Situl arheologic al bazinului se află lângă biserica Sfânta Ana. Multe manuscrise însem­nate prezintă variante de nume: Betsaida (cunoscută localitate lângă lacul Ghenizaret) sau Betsada (după Iosefus Flavius), Betzetha etc. Aceste băi constituiau locuri publice impor­tante, unde se desfăşura o mare parte din viaţa socială a oraşelor antice.

1077 De fapt, porticuri. Fericitul Augustin le consideră ca simbol al celor cinci cărţi ale lui Moise, Pentateuhul (Comentariu la Evanghelia după Ioan, 17, 2).

1078 Hristos alege cu bună ştiinţă un bolnav incurabil şi fără speranţă de tămăduire, spre a dovedi puterea Sa dumnezeiască (cf. Teodor de Mopsuestia, Comentariu la Evanghelia după Ioan, 17, 2). Un alt motiv pentru care îl alege pe acest bolnav este acela de a dovedi egoismul şi cruzimea celor din jur, care au refuzat să îl ajute (cf. Amfilohie de Iconium, Cuvântarea 9).

1079 Ioan 5, 2-3. Precizarea „aşteptând mişcarea apei” lipseşte din majoritatea manuscrise­lor importante şi din cele mai vechi ale Noului Testament. Cromatius de Aquileea observă că în Biserică apa curăţitoare a botezului este mişcată mereu, nu o dată pe an, ci zilnic, nu de un înger, ci de Duhul cel Sfânt; apa aceasta tămăduieşte atât sufletul, cât şi trupul (Predica 14).

1080 Cf. 4 Regi 5.

335

cum am spus, mai întâi a făcut ca petele trupului să fie curăţite prin apă, iar apoi şi diferite boli. Voind Dumnezeu să ne aducă mai aproape de darul botezului, nu numai întinăciunea, ci şi bolile le-a vindecat. Imaginile mai apropiate de realitate şi în privinţa bote­zului, şi a pătimirii şi a celorlalte erau mai grăitoare decât cele mai vechi. Aşa cum scutierii care stau în preajma împăratului sunt mai străluciţi decât cei care stau mai departe, tot aşa se întâmplă şi în cazul preînchipuirilor.

Un înger se cobora şi tulbura1081 apa1082 şi dădea putere tămădu­itoare, ca să înveţe iudeii că Stăpânul îngerilor poate cu mult mai mult să vindece toate bolile sufletului. Aşa cum aici firea apei nu putea singură să vindece căci atunci s-ar fi întâmplat acest lucru mereu -, ci doar prin lucrarea îngerului, tot aşa şi în cazul nos­tru, apa nu are putere singură, ci doar atunci când primeşte harul Duhului dezleagă toate păcatele. în jurul acestei scăldători „zăceau mulţime mare de bolnavi, orbi, şchiopi, uscaţi, aşteptând mişcarea apei”1083. Atunci neputinţa îl împiedica pe cel care voia să se vin­dece, dar acum oricui îi stă în putere să se apropie. Căci nu este un înger1084 cel care tulbură apa, ci Stăpânul îngerilor, Care lucrează toate. Acum cel bolnav nu poate spune: „Nu am om”. Nu poate spune: „Când vreau să cobor, altul se coboară înaintea mea”1085. Chiar şi lumea întreagă de ar veni, harul nu se împuţinează, nici puterea nu se consumă, ci rămâne aceeaşi ca şi mai înainte. Aşa cum razele soarelui luminează în fiecare zi şi nu se consumă, nici nu se micşorează lumina lor pentru că dau atât de mult, tot aşa, ba

1081 Comentatorii moderni înclină să creadă că ne aflăm în faţa unui fenomen natural.

1082 Cf. Ioan 5, 4. Versetul patru lipseşte din majoritatea manuscriselor importante ale Noului Testament. Am văzut (cf. Ioan 2, 6 şi 3, 5) că Iisus înlocuise deja apa lustrală a abluţiunilor rituale cu apa botezului. Foarte probabil este o interpolare ulterioară a unui copist, necesară spre a explica enigmaticul verset 7. În Ioan 4, 13-14 din nou înlocuieşte apa materială a fântânii lui Iacov cu apa vieţii veşnice. Aici observăm că nu apa taumaturgică a scăldătoarei Betesda, nici vreo intervenţie angelică, ci Hristos însuşi este cel care dăruieşte tămăduirea.

1083 Ioan 5, 3.

1084 în lumea antică, adeseori, asemenea băi erau considerate ca posedând calităţi taumaturgice, asociate, de regulă, cu venerarea zeului Asclepios. Autorităţile templului din Ierusalim nu priveau cu ochi buni asemenea practici. Demn de menţionat este faptul că în secolele următoare bazinele de la Betesda au fost utilizate ca locaşuri de vindecare miraculoasă de către păgâni. Tertulian străvede aici o prefigurare a pogorârii Duhului Sfânt peste apa botezului creştin (Despre botez, 6).

1085 Ioan 5, 7.

336

chiar cu mult mai mult, lucrarea Duhului nu se micşorează nicide­cum datorită mulţimii celor care se bucură de ea.

Aceasta s-a petrecut pentru ca cei care au învăţat că bolile tru­pului pot fi vindecate prin apă, fiind pregătiţi prin aceasta mult timp, să creadă cu uşurinţă că şi bolile sufletului pot fi vindecate.

Şi de ce Iisus, lăsându-i pe toţi la o parte, a venit la cel bol­nav de treizeci şi opt de ani1086? De ce l-a întrebat: „Vrei să te faci sănătos?”1087 Nu ca să afle căci nu avea nevoie -, ci ca să arate stăruinţa aceluia şi ca să ştim că din acest motiv i-a lăsat pe ceilalţi şi a venit la el.

Dar bolnavul ce a făcut? I-a răspuns şi a zis: „Doamne, nu am om ca, atunci când se tulbură apa, să mă arunce în scăldătoare. Până când vin, altul se coboară înaintea mea”1088. De aceea l-a între­bat: „Vrei să te faci sănătos?”, ca să învăţăm acestea. Şi nu i-a zis: „Vrei să te vindec?” căci deocamdată acela nu gândea nimic măreţ despre El -, ci: „Vrei să te faci sănătos?”

Stăruinţa paraliticului este de mirare. De treizeci şi opt de ani fiind bolnav, aştepta în fiecare an să se izbăvească de boală; stăruia şi nu renunţa. Dacă anii care au trecut nu au putut să-l clintească din loc, atunci măcar cei ce aveau să fie oare nu ar fi putut face aceasta, dacă nu era stăruitor? Dar gândeşte-te că este foarte posi­bil ca şi ceilalţi bolnavi aflaţi acolo să fi vegheat. Căci nu se ştia vremea când avea să se tulbure apa. Şchiopii şi ciungii puteau să fie atenţi, dar orbii cum vedeau? Poate că erau înştiinţaţi de zgomotul pricinuit.

2. Să ne ruşinăm, dar, iubiţilor, să ne ruşinăm şi să suspinăm pentru multa noastră nepăsare! Acela aştepta de treizeci şi opt de ani şi, deşi nu a dobândit ceea ce voia, nu a renunţat. Şi nu a dobân­dit nu pentru că era nepăsător, ci pentru că era împiedicat şi împins de ceilalţi. Dar nici aşa nu a dat înapoi. Noi însă, dacă stăruim cerând ceva vreme de zece zile şi nu dobândim, ne lenevim şi nu mai avem aceeaşi râvnă. în cele lumeşti stăruim atâta vreme: facem armata, trudim, împlinim slujbe de robi şi adesea până la urmă nici nu obţinem ceea ce nădăjduim. Dar pe lângă Stăpânul nostru,

1086 Unii comentatori au asociat vârsta acestui paralitic cu numărul de ani în care poporul Israel a rătăcit în pustie, înainte de a intra în Canaan.

1087 Ioan 5, 6

1088 Ioan 5, 7.

337

Care răsplăteşte peste măsura ostenelilor căci zice: „Nădejdea nu ruşinează”1089 nu răbdăm să stăruim cu râvna cuvenită. De câtă osteneală nu sunt vrednice acestea? Chiar şi de nu am primi nimic, oare nu trebuie socotit vrednic de mii de bunătăţi faptul în sine de a vorbi cu El mereu? Cere osteneală rugăciunea neîncetată? Dar spune-mi: care virtute nu cere osteneală?

„Dar acest lucru” spui tu - „este cu totul de neînţeles: că plăcerea însoţeşte răutatea, iar osteneala însoţeşte virtutea.” Cred că mulţi caută să înţeleagă aceasta. Deci, până la urmă, care este pricina?

Dumnezeu ne-a dat la început viaţă slobodă de griji şi lip­sită de osteneli. Dar noi nu am folosit darul aşa cum se cuvenea, ci l-am nimicit prin nelucrare şi am căzut din Paradis. De aceea, începând de atunci, a făcut ca viaţa noastră să fie plină de oste­neală. Dumnezeu, ca şi cum S-ar îndreptăţi faţă de neamul ome­nesc, spune: „La început v-am dat desfătare, dar datorită delăsării v-aţi făcut mai răi. De aceea am rânduit să aveţi parte de osteneli şi sudoare”.

Dar, de vreme ce nici acea osteneală nu i-a ţinut în frâu, le-a dat lege cuprinzând multe porunci, aşa cum unui cal nărăvaş i se pun zăbală şi frâu ca să-şi domolească neastâmpărul, aşa cum fac dresorii de cai. De aceea viaţa noastră este plină de osteneală: pen­tru că lipsa de osteneală ne-a dăunat. Firea noastră nu suportă să fie nelucrătoare, ci lesne înclină spre rău. Să zicem că cel cumpătat nu are nevoie de osteneli, nici cel care împlineşte alte virtuţi, ci săvârşesc toate în tihnă. Atunci cum ne-am folosi de această rela­xare? Oare nu spre nesăbuinţă şi îngâmfare?

„Dar de ce” întrebi tu - „răutatea e însoţită de multă plă­cere, iar virtutea de osteneală şi sudoare?” Şi ce mulţumire ai avea sau pentru ce ai primi plată dacă nu te-ai ostenit? Pot să-ţi arăt şi acum mulţi oameni care prin firea lor urăsc împreunarea cu femei şi fug de tovărăşia lor ca de ceva pângărit. Oare îi vom numi pe aceştia „cumpătaţi” sau îi vom încununa sau îi vom face vestiţi în public? Spune-mi! Nicidecum. Căci cumpătarea înseamnă înfrânare şi a birui plăcerile care se luptă împotriva ta. Şi în războaie, trofeele sunt mai strălucitoare atunci când luptele sunt mai crunte, nu atunci când nimeni nu se ridică împotrivă.

1089 Romani 5, 5.

338

Sunt şi mulţi molatici din fire. Oare îi vom numi pe aceştia „blânzi”? Nicidecum. De aceea şi Hristos, vorbind despre trei feluri de fameni, pe cei din primele două categorii îi lasă la o parte, lipsiţi de cunună, iar pe cei din a treia categorie îi duce în împărăţie1090.

„Dar de ce e nevoie de rău?” întrebi tu. Şi eu spun acelaşi lucru. Cine este creatorul răului? Cine altul decât nepăsarea cea de bunăvoie? „Dar ar fi trebuit” zici tu - „să existe numai oameni buni.” Şi ce este propriu celui bun? Să fie treaz şi să vegheze, sau să doarmă şi să sforăie?

„Dar de ce” întrebi tu - „nu este considerat bun cel care izbândeşte ceva fără osteneală?” îmi spui cuvinte de dobitoace şi de mâncăi care socotesc pântecele dumnezeu. Ca să [înţelegi] că aceste cuvinte sunt semn de lenevie, răspunde-mi la aceasta: să zicem că ar fi un împărat şi un general şi, în timp ce împăratul se îmbată şi doarme, generalul se osteneşte şi dobândeşte biruinţa. Cui îi atribui biruinţa? Cine a dobândit plăcerea ca rod al faptelor sale?

Vezi că sufletul se bucură mai mult de acelea pentru care s-a ostenit? De aceea [Dumnezeu] a amestecat virtutea cu osteneli, voind să apropie sufletul de ea1091. De aceea virtutea, fie şi dacă nu o practicăm, o admirăm, în vreme ce răutatea, chiar de ar fi foarte plăcută, o condamnăm.

Iar dacă întrebi: „De ce nu îi admirăm pe cei care sunt buni din fire mai mult decât pe cei care sunt astfel prin voinţă?”, [voi răspunde] că este drept ca cel care se osteneşte să fie pus mai presus decât cel care nu se osteneşte.

„Şi de ce ne ostenim acum?” întrebi tu. Pentru că lipsa de osteneală nu ai primit-o aşa cum trebuie. Şi, dacă ar fi să cerce­tăm în amănunt, nelucrarea şi în alt fel ne-a vătămat şi ne-a prici­nuit multă suferinţă. Dacă vrei, hai să închidem un om undeva şi doar să-l hrănim şi să-l îndestulăm, fără a-l lăsa să meargă, fără a-l scoate la muncă. Să se bucure de masă şi de somn şi să se desfăteze neîncetat. Dar ce ar putea fi mai jalnic decât o astfel de viaţă? „Dar una este să lucrezi” zici tu - „şi alta să trudeşti.” Totuşi atunci,

1090 Cf. Matei 19,12.

1091 De virtute.

339

la început, era cu putinţă să munceşti fără trudă. „Este cu putinţă aceasta?” întrebi. Da, este. Aceasta şi Dumnezeu a voit-o, dar tu nu ai îngăduit-o. De aceea te-a pus să lucrezi grădina Raiului, rânduindu-ţi muncă, dar fără să o amestece cu osteneală. Căci, dacă omul s-ar fi ostenit de la început, [Dumnezeu] nu ar fi stabilit acest lucru mai apoi ca pedeapsă.

Este cu putinţă munca lipsită de trudă, ca în cazul îngerilor. Iar [ca dovadă] că aceştia lucrează, ascultă ce zice [prorocul]: „Cei tari în putere, care faceţi cuvântul Lui”1092. Acum lipsa puterii pricinuieşte multă trudă, dar atunci nu era aşa. „Cel care a intrat în odihna Lui s-a odihnit” zice - „de lucrările lui, precum Dumnezeu de ale Sale.”1093 Aici nu se referă la lipsa de lucrare, ci la lipsa de trudă. Căci şi Dumnezeu şi acum lucrează, după cum spune şi Hristos: „Tatăl Meu până acum1094 lucrează1095; şi Eu lucrez”1096.

De aceea vă îndemn ca, lepădând toată neglijenţa, să vă arătaţi sârguitori către virtute. Plăcerea pricinuită de răutate este de scurtă durată, iar întristarea este nesfârşită. Bucuria provenită din virtute, dimpotrivă, este fără sfârşit, iar osteneala este trecătoare. Aceea, chiar şi înainte de încununare, îl ridică pe lucrătorul ei, hrănindu-l cu nădejdea. Aceasta însă şi înainte de osândă îl pedepseşte pe lucrătorul ei, aducând frică şi strâmtorare conştiinţei, precum şi bănuieli faţă de toate. Faţă de câte osteneli şi de câte sudori nu sunt acestea mai rele?

1092 Psalmul 102, 20.

1093 Evrei 4,10.

1094 Sfântul Atanasie cel Mare înţelege acest „acum” ca un prezent continuu, ca exprimând veşnicia. Aşadar, Fiul este coetern şi consubstanţial cu Tatăl (Cuvânt împotriva arienilor, 2,16, 20-22), iar lucrarea celor două Persoane treimice nu poate fi despărţită (cf. Sfântul Ilarie de Pictavium, Despre Sfânta Treime, 9, 44).

1095 Teologia rabinică a vremii avea opinii diferite despre activitatea divină: unii conside­rau că Dumnezeu nu mai creează nimic, ci doar continuă activitatea de judecare a lumii. Alţii afirmau că minunile sunt, de fapt, creaţii noi în ordinea universului. Alte opinii pe linia lui Filon de Alexandria (Alegoria legilor, 1, 8) accentuau faptul că activitatea lui Dumnezeu este continuă, El neîncetând să susţină în existenţă întreaga creaţie, total dependentă de El. Se accepta ideea că Dumnezeu continuă lucrarea Sa şi în zi de Sabat, însă acest lucru era privilegiul Său exclusiv. Săvârşind minuni în zi de Sabat, Iisus conti­nuă, de fapt, opera creatoare a Tatălui, recreând omul prin „naşterea din nou, din apă şi din Duh”; Mântuitorul dovedeşte astfel caracterul Său divin, care îl îndrituieşte să „dez­lege” ziua de odihnă.

1096 Ioan 5,17.

340

Dacă nu ar fi acestea, ar fi plăcere; dar ce este mai josnic decât această plăcere? De îndată ce apare, se veştejeşte şi piere, fugind mai înainte de a fi dobândită, fie că vorbeşti de [plăcerea] trupuri­lor sau a desfătării sau a banilor. Acestea nu încetează a îmbătrâni pe zi ce trece. Şi, dacă este şi osândă şi pedeapsă pentru această [plăcere], ce poate fi mai jalnic decât cei care se împărtăşesc de ea?

Ştiind deci acestea, să răbdăm toate pentru virtute. Astfel ne vom bucura de adevărata plăcere, cu harul şi cu iubirea de oameni ale Domnului nostru Iisus Hristos, împreună cu Carejie slava Tatălui şi Sfântului Duh în vecii vecilor. Amin.

Omilia 37

„I-a zis Iisus: «Voieşti să te faci sănătos?» Bolnavul I-a răspuns: «Da, Doamne, dar nu am om să mă arunce în scăldătoare când se tulbură apa.»” (Ioan 5, 6-7)

1. Mare este câştigul [ce vine] din dumnezeieştile Scripturi şi folosul din ele este dăinuitor. Aceasta o arată şi Pavel, zicând: „Căci toate câte s-au scris mai înainte s-au scris spre învăţătura noastră, la care au ajuns sfârşiturile veacurilor, pentru ca prin răbdarea şi mân­gâierea [care vin] din Scripturi să avem nădejde”1097. Dumnezeieştile cuvinte sunt vistierie a tot felul de leacuri. Fie că trebuie să stingem nechibzuinţa, sau să adormim poftele, sau să călcăm în picioare iubirea de bani, sau să trecem cu vederea durerea, sau să dobândim bucuria şi să cultivăm răbdarea, aici putem afla izvor îmbelşugat. Cine dintre cei îmbătrâniţi în sărăcie îndelungată sau cuprinşi de boală grea nu va afla multă mângâiere citind acest pasaj?

Fiind acesta paralizat de treizeci şi opt de ani şi văzând în fie­care an pe alţii izbăviţi, iar pe sine cuprins de boală, nici aşa nu a renunţat şi nu a deznădăjduit. Şi nu numai întristarea faţă de trecut, ci şi deznădejdea faţă de viitor era de ajuns ca să-l doboare.

Ascultă, dar, cele spuse şi înţelege cât de mare era tragedia ace­luia! Când Hristos a zis: „Voieşti să te faci sănătos?” acela a răspuns: „Da, Doamne, dar nu am om care să mă arunce în scăldătoare când se tulbură apa”1098. Ce ar putea fi mai jalnic decât aceste cuvinte? Ce poate fi mai întristător decât aceste lucruri? Ai văzut inimă zdro­bită de boală îndelungată? Ai văzut cum tot focul lui era reţinut? Căci nu a rostit nicio hulă, aşa cum îi auzim pe mulţi spunând în necazuri. Nu şi-a blestemat zilele, nu s-a indignat de întrebare, nici nu a zis: „Ai venit să râzi de noi şi să ne batjocoreşti, de întrebi

1097 Romani 15, 4; 1 Corinteni 10,11.

1098 Ioan 5, 6-7.

342

dacă vreau să mă fac sănătos?”, ci [i-a răspuns] cu blândeţe şi cu multă îngăduinţă: „Da, Doamne”. Nu ştia atunci cine era Cel care îl întreba, nici că avea să-l vindece. Şi totuşi I-a povestit toate cu îngăduinţă şi nu I-a cerut nimic mai mult, ca şi când ar fi vorbit cu un doctor şi voia doar să-i arate suferinţa sa. Poate că aştepta ca Hristos să-i fie de folos în acest sens adică să-l arunce în apă şi voia să-L atragă prin aceste cuvinte. Dar Hristos ce a făcut? Arătând că pe toate le poate face prin cuvânt, i-a zis: „Ridică-te, ia-ţi patul1099 şi umblă”1100.

Unii cred că acesta este cel din textul de la Matei1101. Dar nu este. Şi aceasta se vede din multe lucruri. în primul rând, din lipsa oamenilor care să-i stea în preajmă. Acela [de la Matei] avea mulţi oameni care îl purtau şi îl îngrijeau, dar acesta nu avea pe nimeni. De aceea şi zicea: „Nu am om”. Apoi se vede şi din răspuns. Acela nu a zis nimic, în vreme ce acesta a povestit toate cele despre sine. Şi, în al treilea rând, [se vede] din perioada anului. Cele cu acesta s-au petrecut în zi de sărbătoare, Sabatul, iar cele cu acela, în altă zi. Şi locul este diferit. Unul a fost vindecat în casă, celălalt lângă scăldătoare. Şi felul vindecării este deosebit. Acolo i-a zis: „Fiule, iertate îţi sunt păcatele”1102, iar aici mai întâi îi vindecă trupul, iar apoi se îngrijeşte de suflet. Acolo a fost vorba despre o iertare, căci i-a zis: „Iertate îţi sunt păcatele”, iar aici despre un îndemn şi o ameninţare care să-l pună în siguranţă. Căci i-a zis: „Să nu mai păcătuieşti, ca să nu-ţi fie ceva mai rău!”1103 Şi învinuirile iudeilor sunt diferite. Aici aduc înainte lucrul făcut în zi de Sabat, iar acolo îl învinuiesc de blasfemie.

Ia seama la covârşitoarea înţelepciune a lui Dumnezeu! Căci nu l-a ridicat imediat, ci mai întâi Şi l-a apropiat prin întrebare, pregătind calea pentru credinţa de mai târziu. Şi nu l-a ridicat doar,

1099 Termenul grecesc utilizat aici, Kpd33aTOţ, nu are sens de „pat”, ci acela de „rogojină, saltea, aşternut, targă”. „Patul” a fost tâlcuit alegoric ca reprezentând trupul omenesc, în acest caz, îndemnul Mântuitorului „ia-ţi patul tău şi umblă” trebuie înţeles în sensul stăpânirii depline a trupului şi a pasiunilor sale spre a evita păcatul (cf. Caesarius din Arles, Predica 171,1). Fericitul Augustin vede aici un îndemn la a purta unii altora pove­rile şi neputinţele (Comentariu la Evanghelia după Ioan, 17, 9, 2-3).

1100 Ioan 5, 8.

1101 Cf. Matei 9, 6.

1102 Matei 9, 2.

1103 Ioan 5, 14. Scriptura aminteşte, uneori, păcatul drept una dintre cauzele suferinţelor fizice şi ale bolilor (cf. 2 Regi 4, 4; 3 Regi 13, 4).

343

ci i-a şi poruncit să-şi ridice patul, pentru ca minunea petrecută să fie demnă de crezare şi nimeni să nu creadă că este vorba despre o iluzie sau o prefăcătorie. Pentru că nu ar fi putut să-şi ducă patul dacă membrele nu i-ar fi fost temeinic şi bine întărite.

Hristos adesea face aşa pentru a închide cu totul gura celor care vor să se poarte faţă de El cu neruşinare. Şi atunci când [a înmulţit] pâinile, ca să nu zică nimeni că [oamenii] s-au săturat pur şi simplu şi că a fost vorba despre o nălucire, a rânduit să rămână multe fărâmituri din pâini1104. Şi leprosului pe care l-a curăţit i-a zis: „Du-te şi arată-te preotului”1105. Astfel, dimpreună cu vindecarea, a dat şi o dovadă foarte sigură, închizând gurile neruşinate ale celor care spu­neau despre El că încalcă legile lui Dumnezeu. Şi în cazul minunii cu vinul a făcut asemenea. Nu a arătat doar vinul, ci a poruncit să i se ducă mai-marelui ospăţului1106, astfel încât cel care nu văzuse nimic din cele petrecute să mărturisească, oferind astfel o dovadă de netăgăduit. De aceea şi evanghelistul a zis că mai-marele ospăţului nu ştia de unde era [vinul], pentru a arăta că mărturia era lipsită de părtinire. Şi în alt loc, când a înviat un mort, a zis: „Daţi-i să mănânce”1107, ca să dea astfel un semn sigur al învierii.

Şi prin toate acestea îi convingea pe cei fără de minte că nu era un înşelător sau un aducător de năluciri, ci că a venit pentru mân­tuirea întregului neam omenesc.

Dar de ce nu i-a cerut credinţă, aşa cum a făcut cu orbii cărora le-a zis: „Credeţi că pot să fac aceasta?”1108 Pentru că acesta încă nu ştia lămurit cine era El. Căci nu înainte de a săvârşi minunile, ci du­pă aceea făcea aceasta. Cei care văzuseră puterea Lui [vădindu-se] în alte situaţii pe bună dreptate aveau să audă aceasta. Dar celor care nu-L ştiau încă, ci aveau să-L cunoască de pe urma minuni­lor, le cerea credinţă după [săvârşirea] minunilor. De aceea Matei nu-L arată pe Hristos zicând aceasta încă de când abia începuse să săvârşească minuni, ci după ce vindecase deja pe mulţi, când se adresează celor doi orbi.

Tu însă vezi şi aşa credinţa paraliticului! Căci, când a auzit: „Ia-ţi patul tău şi umblă!”, nu a râs, nici nu a zis: „Ce înseamnă asta? Un

1104 Cf. Ioan 6,12-13.

1105 Matei 8, 4.

1106 Cf. Ioan 2, 8.

1107 Luca 8, 55.

1108 Matei 9, 28.

344

înger se coboară şi tulbură apa şi vindecă un singur om, iar Tu, om fiind, ai nădăjduit că poţi mai mult decât îngerii printr-un simplu cuvânt de poruncă? Acestea înseamnă înfumurare, îngâmfare şi lucru vrednic de râs”. Dar nimic din toate acestea nu a zis, nici nu a gândit, ci, de îndată ce a auzit, s-a şi ridicat. Şi, făcându-se sănătos, nu s-a arătat nesupus faţă de Cel care i-a poruncit: „Ridică-te, ia-ţi patul tău şi umblă!”

Minunat este lucrul acesta, dar cele ce au urmat sunt şi mai minunate. Faptul că a crezut la început, când nimeni nu îi făcea supărare, nu este atât de minunat, dar ceea ce s-a întâmplat mai apoi eu unul zic că este semn de mare curaj: faptul că, atunci când iudeii s-au înfuriat şi se năpusteau asupra lui din toate părţile şi îl împresurau, aducându-i învinuiri şi zicând: „Nu-ţi este îngăduit să-ţi iei patul”1109, nu numai că a trecut cu vederea furia lor, dar L-a şi propovăduit pe Binefăcătorul lui în mijlocul adunării cu multă îndrăzneală, închizând gura celor care vorbeau cu neruşinare. Când iudeii îl atacau, spunându-i cu mustrare şi obrăznicie: „Este Sabat. Nu-ţi este îngăduit să-ţi iei patul”1110, auzi ce zice: „Cel care m-a făcut sănătos, Acela mi-a zis: «Ia-ţi patul tău şi umblă»”1111, ca şi când ar fi zis: „Sunteţi nebuni şi v-aţi pierdut minţile dacă îmi cereţi ca pe Cel care m-a izbăvit de o boală atât de îndelungată şi de grea să nu-L consider învăţător şi să nu mă supun tuturor poruncilor Lui”. Dacă ar fi vrut să facă rău, ar fi putut răspunde altfel, cum ar fi: „Nu fac aceasta de bunăvoie, ci altul mi-a porun­cit. Dacă acest lucru este de osândit, osândiţi pe cel care mi-a cerut aceasta şi voi pune jos patul!” şi ar fi tăinuit vindecarea. Căci ştia bine că nu atât pentru încălcarea Sabatului, cât pentru vindecarea bolii erau mânioşi.

Dar nici aceasta nu a tăinuit-o, nici aceasta nu a spus-o, nici nu a cerut iertare, ci cu glas tare a mărturisit şi a vestit binefacerea. Aşa a făcut paraliticul, în vreme ce aceia iată câtă răutate au avut. Căci nu au întrebat: „Cine este cel care te-a făcut sănătos?”, ci au

1109 Ioan 5, 10. Transportul unor obiecte în zi de Sabat era interzis, fiind considerat o formă de muncă.

1110 Respectarea Sabatului, împreună cu toate interdicţiile aferente, constituie unul dintre principalele prescripţii ale Legii mozaice. Mulţi învăţători ai Legii interziceau tratamen­tele medicale minore nenecesare pentru salvarea vieţii unui bolnav în ziua Sabatului. Autorităţile religioase iudaice asimilau cele săvârşite de Mântuitorul Iisus cu un trata­ment medical.

1111 Ioan 5, 10-11.

345

tăcut în această privinţă şi tot pomeneau mereu de ceea ce le părea lor a fi încălcare a Legii: „Cine este cel care ţi-a zis: «Ia-ţi patul tău şi umblă?» Dar cel vindecat nu ştia cine este, căci Iisus Se dăduse la o parte din mulţimea care era în acel loc”1112.

Şi de ce S-a ascuns Hristos? în primul rând, pentru ca, nefiind El de faţă, mărturia să fie liberă de bănuială, căci cel care simţise că s-a vindecat era martor al binefacerii vrednic de crezare. Apoi, ca să nu aprindă şi mai mult mânia acelora căci ştia că pentru cei care pizmuiesc fie şi numai vederea celui pizmuit aprinde o scân­teie nu mică -, S-a îndepărtat şi i-a lăsat să cerceteze ei fapta în sine, ca să nu mai spună El ceva despre Sine, ci să vorbească cei vindecaţi şi acuzatorii înşişi. Căci şi aceştia au mărturisit despre minune, pentru că nu au zis: „De ce ai poruncit ca acestea să se întâmple în zi de Sabat?”, ci: „De ce faci acestea în zi de Sabat?” Nu erau revoltaţi pentru încălcarea Legii, ci erau invidioşi din pricina izbăvirii paraliticului.

Atât cât ţine de fapta omenească, mai degrabă ceea ce a făcut paraliticul a fost faptă, în vreme ce El [a folosit numai] cuvinte şi vorbe. Aşadar, aici face ca Sabatul să fie dezlegat prin altul, în vreme ce altădată a făcut aceasta prin El însuşi, când a făcut tină şi a uns ochii orbului1113. A făcut acestea nu încălcând Legea, ci covârşind Legea. Dar despre acestea vom vorbi mai târziu. Nu peste tot se apără în acelaşi fel când este învinuit cu privire la Sabat şi trebuie să urmărim acest lucru cu exactitate.

3. Deocamdată să vedem cât de mare răutate este pizma şi cum orbeşte ochii sufleteşti, depărtând de la mântuire pe cel care este în stăpânirea ei. Aşa cum nebunii adesea îşi înfig săbiile în ei înşişi, tot aşa cei care pizmuiesc, către un singur lucru căutând către vătămarea celui pizmuit -, nu mai iau seama la propria lor mântu­ire. Aceştia sunt mai răi şi decât animalele. Căci acelea ne atacă fie când au nevoie de mâncare, fie când sunt mai întâi stârnite de către noi, dar aceştia, chiar şi atunci când au parte de binefaceri, adesea se poartă cu binefăcătorii lor ca şi cu unii care le-au făcut nedreptăţi. Aşadar, aceştia sunt mai răi decât fiarele şi asemenea demonilor, ba chiar mai răi decât aceia. Căci aceia au ură neîmpăcată faţă de noi,

1112 Ioan 5,12-13.

1113 Cf. Ioan 9, 6.

346

dar nu uneltesc împotriva celor care sunt de un neam cu ei. în acest fel, [prin această afirmaţie], şi Hristos le-a închis gura iudeilor când spuneau că scoate demonii cu Beelzebul1114.

Pizmaşii nu s-au ruşinat nici de firea comună a oamenilor, nici pe ei înşişi nu s-au cruţat. Ei îşi osândesc propriile suflete în locul celor pizmuiţi, pentru că în zadar şi fără rost le umplu cu toată tul­burarea şi neliniştea. De ce te întristezi de binele aproapelui tău? De fapt, trebuie să ne întristăm de relele pe care le pătimim, nu pentru că vedem că alţii au parte de bine.

De aceea acest păcat este lipsit de orice iertare. Cel desfrânat poate să spună că are pofte, hoţul că este sărac, iar ucigaşul că are mânie. Ei au aceste scuze, măcar că sunt neputincioase şi neînte­meiate, dar tu ce motiv ai? Spune-mi! Absolut niciunul, fără numai răutatea covârşitoare. Dacă ni s-a poruncit să-i iubim pe vrăjmaşi, de ce pedeapsă vom avea parte când îi urâm şi pe cei care ne iubesc?

Dacă cel care îi iubeşte pe cei care îl iubesc nu este cu nimic mai bun decât păgânii1115, de ce iertare, de ce îngăduinţă va avea parte cel care se porneşte împotriva celor care nu i-au făcut nicio nedreptate? Ascultă ce spune Pavel: „De aş da trupul meu ca să fie ars, iar dragoste nu am, nimic nu-mi foloseşte”1116. Este limpede pentru oricine că acolo unde sunt pizmă şi invidie cele ale dragostei au fost nimicite. Această patimă este mai rea şi decât desfrânarea şi adulterul. Acestea din urmă se răsfrâng doar asupra celui care le practică, dar tirania invidiei a distrus biserici întregi şi toată lumea a mistuit-o. Aceasta este maica uciderii. Aşa l-a ucis Cain pe fratele lui, [această patimă a avut-o] Isav faţă de Iacov, fraţii lui Iosif faţă de acesta, diavolul faţă de oameni1117.

Dar tu acum nu ridici viaţa cuiva, ci faci multe altele mai grave decât uciderea, căci îţi doreşti ca fratele tău să facă ceva ruşinos, îi întinzi curse pretutindeni, cauţi să zădărniceşti ostenelile lui pen­tru virtute, întristându-te pentru că acela este plăcut Stăpânului lumii. De fapt, nu împotriva aceluia lupţi, ci împotriva Celui slujit de acela. Pe Acela îl insulţi prin aceea că pui cinstea ta mai presus de a Lui. Şi mai rău decât toate este că acest păcat pare a fi ceva neînsemnat, când de fapt este mai greu decât celelalte. Chiar dacă

1114 Cf. Luca 11, 14-15.

1115 Cf. Matei 5, 46-47.

1116 1 Corinteni 13, 3.

1117 Cf. Facerea 4, 4-9; 27, 41; 37,11-20.

347

dai milostenie, chiar dacă priveghezi, chiar dacă posteşti, eşti mai ticălos decât toţi dacă îl pizmuieşti pe fratele tău.

Aceasta se poate vedea din cele ce urmează. Odată, unul dintre corinteni a făcut desfrânare, dar a fost acuzat şi degrabă s-a îndrep­tat. Cain l-a pizmuit pe Abel, dar nu s-a vindecat [de patimă], ci, deşi Dumnezeu îi oblojea mereu rana, mai mult se întrista şi se tul­bura, grăbindu-se spre ucidere. Deci această patimă este mai grea decât aceea şi nu se vindecă uşor dacă nu suntem atenţi.

Deci să o smulgem cu totul din rădăcină, gândindu-ne că, aşa cum atunci când ne mistuim [de ciudă] pentru cele bune ale celorlalţi ne împotrivim lui Dumnezeu, tot aşa, atunci când ne bucurăm împreună cu ei, îi suntem plăcuţi şi ne facem părtaşi la bunătăţile pregătite celor care izbândesc. De aceea şi Pavel îndeamnă: „Bucuraţi-vă cu cei care se bucură şi plângeţi cu cei care plâng”1118, ca să culegem roade însemnate din amândouă părţile.

Gândindu-ne, dar, că, dacă suntem alături de cel care se osteneşte, ne facem părtaşi la cununile lui, chiar dacă nu ne oste­nim, să lepădăm toată pizma şi să sădim dragostea în sufletele noastre, pentru ca, susţinându-i pe fraţii care sunt plăcuţi [lui Dumnezeu], să dobândim şi bunătăţile de acum şi cele viitoare, cu harul şi cu iubirea de oameni ale Domnului nostru Iisus Hristos, prin Care şi cu Care fie slava Tatălui şi Sfântului Duh acum şi puru­rea şi în vecii vecilor. Amin.

1118 Romani 12,15.

Omilia 38

„După acestea Iisus l-a aflat în templu1119 şi i-a zis: «Iată, te-ai făcut sănătos. De acum să nu mai păcătuieşti, ca să nu-ţi fie ceva mai rău!»” (Ioan 5,14)

1. Cumplit lucru este păcatul, cumplit şi de suflet vătămător. De multe ori, revărsându-şi otrava peste măsură, s-a atins şi de tru­puri. Atunci când sufletul nostru pătimeşte în multe feluri, nu ne doare, dar, atunci când trupul primeşte fie şi numai o vătămare mică, ne dăm toată silinţa ca să ne izbăvim de acea boală, pentru că este simţită. De aceea şi Dumnezeu adesea pedepseşte trupul pentru greşelile sufletului, pentru ca prin pedepsirea celui care este inferior1120 să se vindece cel care este superior!1121

Tot aşa şi Pavel l-a îndreptat pe acel corintean care a desfrânat, tămăduind boala sufletului prin „pieirea trupului”1122. Prin tăierea trupului a îndepărtat răul, aşa cum un doctor iscusit, atunci când nu poate vindeca hidropica sau boala splinei cu leacuri interne, cauterizează la exterior. Aşa a făcut şi Hristos cu paraliticul. Iată cum a arătat aceasta zicând: „Iată, te-ai făcut sănătos. De acum să nu mai păcătuieşti, ca să nu-ţi fie ceva mai rău!”

Deci ce învăţăm de aici? Mai întâi, că boala i-a fost pricinuită de păcate, în al doilea rând, că învăţătura despre gheenă este vred­nică de crezare şi, în al treilea rând, că pedeapsa este îndelungată şi fără de sfârşit. Unde, dar, sunt cei care spun: „Doar într-un ceas am ucis şi puţin timp am desfrânat şi să am parte de osândă veşnică?” Iată, nici acesta nu a păcătuit atâţia ani câţi a fost pedepsit şi totuşi o viaţă întreagă de om a cheltuit în osândă. Căci păcatele nu se judecă după timp, ci după natura lor.

1119 Cel vindecat se afla în templu, cel mai probabil pentru a da slavă lui Dumnezeu pentru vindecare.

1120 Trupul.

1121 Sufletul.

1122 1 Corinteni 5, 5.

349

în plus, trebuie să ştim că, fie şi dacă am plătit din greu pen­tru păcatele dinainte, de cădem în aceleaşi [greşeli], vom pătimi din nou mult mai rău. Şi pe bună dreptate! Căci cel care nici prin pedeapsă nu s-a făcut mai bun va avea parte de o şi mai mare osândă, ca unul care este nesimţitor şi dispreţuitor. Pedeapsa în sine este de ajuns pentru a-l struni şi a-l cuminţi pe cel care a alu­necat o dată. Dar, dacă nici după ce a fost aplicată pedeapsa nu s-a cuminţit, ci a îndrăznit să facă aceleaşi [păcate], unul ca acesta pe bună dreptate va îndura pedeapsa, ca unul care şi-a pricinuit-o el însuşi. Dacă şi aici suntem pedepsiţi mai greu dacă, după ce am fost pedepsiţi, cădem iar în aceleaşi păcate, cum să nu ne temem şi să tremurăm dacă am păcătuit şi nu îndurăm nicio pedeapsă, ca unii care urmează să suferim fără sfârşit?

„Şi de ce” întrebi tu - „nu sunt toţi pedepsiţi astfel? Căci vedem pe mulţi dintre cei răi că sunt sănătoşi, zdraveni şi se bucură de zile bune.” Să nu ne încredem în acestea, ci tocmai din această pricină să-i plângem mai mult decât pe toţi alţii, căci faptul că nu pătimesc nimic aici li se face pricină de mai mare pedeapsă dincolo. Şi Pavel a arătat aceasta zicând: „Acum, dar, fiind judecaţi de Domnul, sun­tem pedepsiţi, ca să nu fim osândiţi împreună cu lumea”1123. Cele de aici sunt spre povăţuire, iar cele de acolo spre pedeapsă.

„Cum?” întrebi tu. „Toate bolile sunt urmare a păcatelor?” Nu toate, dar cele mai multe. Unele se nasc şi din delăsare. Căci şi lăcomia pântecelui şi beţia şi trândăvia nasc astfel de boli.

Deci trebuie să urmărim mereu un singur lucru: să îndurăm cu mulţumire orice lovitură. Uneori [lovitura] vine de pe urma păca­telor, aşa cum vedem în Cartea Regilor pe unul care din această pricină suferea de dureri de picioare1124. Vine şi pentru dobândirea deschiderii către înţelegere, după cum Dumnezeu i-a spus lui Iov: „Crezi că am rânduit acestea asupra ta din alt motiv decât acela ca tu să te arăţi drept?”1125

Dar, în cazul acestor paralitici, de ce Hristos Se referă la păca­tele lor? Căci şi celui de la Matei îi zice: „îndrăzneşte, fiule! Iertate sunt păcatele tale”1126. Iar acestuia: „Iată, te-ai făcut sănătos. Să nu

1123 1 Corinteni 11, 32.

1124 Cf. 3 Regi 15, 23.

1125 Iov 40, 8.

1126 Matei 9, 2.

350

mai păcătuieşti!”1127 Ştiu că sunt unii care îl defăimează pe acest paralitic şi spun că a auzit aceste cuvinte pentru că îl învinuise pe Hristos. Deci ce vom spune despre cel de la Matei, care a auzit aproape aceleaşi cuvinte? Căci şi aceluia i-a zis: „Iertate îţi sunt păcatele”. De aici se vede că nici el nu a auzit acestea dintr-o astfel de pricină.

Şi acest lucru îl putem înţelege mai bine din cele ce urmează. Căci zice: „După aceasta l-a găsit Iisus în templu”1128. Acesta este semn de foarte mare evlavie. Căci nu a plecat în pieţe sau la plim­bare, nici nu s-a dedat desfătării şi nepăsării, ci petrecea în templu. Deşi avea să sufere un atât de puternic atac şi să fie alungat de către toţi de acolo, nimic din toate acestea nu l-a convins să se îndepăr­teze de templu. Deci, găsindu-l Hristos, după ce a vorbit cu iudeii, nimic de acest fel nu a dat de înţeles. Dacă ar fi vrut să-l învinuiască de aşa ceva, i-ar fi zis: „Iar faci aceleaşi lucruri şi nici după ce te-ai vindecat nu te-ai făcut mai bun?” însă nimic din acestea nu i-a zis, ci doar l-a asigurat pentru viitor.

2. Dar de ce nu a pomenit de acestea când a vindecat şchiopi şi ciungi? Eu cred că acestora1129 păcatele le-au pricinuit bolile, iar celorlalţi o neputinţă fizică. Dacă nu ar fi aşa, le-ar fi spus şi celorlalţi cele grăite acestora. De vreme ce această boală este mai grea decât toate celelalte, El îndreptează prin cea care este mai gravă şi pe cele mai mici. Când a vindecat pe un altul şi l-a îndemnat să dea slavă lui Dumnezeu, a făcut acest îndemn nu numai lui, ci, prin el, tuturor. Aşa şi aici, prin cele ce a zis paraliticilor, îi îndeamnă şi îi sfătuieşte şi pe toţi ceilalţi.

în plus, trebuie spus şi faptul că a văzut în sufletul lui multă răbdare şi l-a îndemnat ca pe unul care putea primi porunca, atrăgându-l atât prin binefacerea făcută, cât şi prin frica de relele vii­toare, [care ar fi putut să-i pună în primejdie] sănătatea. Vezi lipsa Lui de îngâmfare! Căci nu a zis: „Iată, te-am făcut sănătos”, ci: „Te-ai făcut sănătos. Să nu mai păcătuieşti!” Şi, de asemenea, nu a zis: „Ca să nu te pedepsesc”, ci: „Ca să nu-ţi fie ceva mai rău”1130. Amândouă afirmaţiile le-a formulat impersonal, arătând că vindecarea a venit

1127 Ioan 5,14.

1128 Ioan 5,14.

1129 Celor care sufereau de paralizie.

1130 Ioan 5,14.

351

prin har, nu prin vrednicia omului. Nu a spus că s-a izbăvit de pedeapsă pentru că a plătit preţul cuvenit, ci că a fost tămăduit prin milostivire. Dacă nu ar fi fost aşa, i-ar fi zis: „Iată, ai plătit destul pentru păcatele tale. De acum eşti în siguranţă”. Acum însă nu a spus aşa. Dar cum? „Iată, te-ai făcut sănătos. De acum să nu mai păcătuieşti!”

Acestea să le spunem şi noi către noi înşine mereu. Dacă am fost pedepsiţi şi apoi am fost izbăviţi, fiecare să spună către sine aşa: „Iată, te-ai făcut sănătos. De acum să nu mai păcătuieşti!” însă, dacă nu suferim pedeapsă şi stăruim în aceleaşi păcate, să dăm glas acestui cuvânt al Apostolului: „Bunătatea lui Dumnezeu ne duce la pocăinţă. Dar, după învârtoşarea noastră şi după inima noas­tră nepocăită, ne adunăm mânie”1131. Nu numai prin faptul că i-a înzdrăvenit trupul, ci şi în alt fel i-a dat un semn grăitor al dumnezeirii Sale. Căci, zicându-i: „Să nu mai păcătuieşti!” a arătat că ştia toate păcatele săvârşite de acela mai înainte. De aceea trebuia să fie vrednic de crezare şi în privinţa celor viitoare.

„A plecat deci omul şi a vestit iudeilor1132 că Iisus este Cel care l-a făcut sănătos.”1133 Iată că stăruie în aceeaşi stare de recunoştinţă. Căci nu a zis: „Acesta este Cel care a zis: «Ia-ţi patul!»” Pentru că ei aduceau mereu acea presupusă învinuire, el îl apăra necontenit, vădindu-L pe Doctor şi străduindu-se să-i tragă şi pe alţii şi să-i apropie de El. Nu era atât de nesimţitor încât, după o atât de mare binefacere şi încurajare, să-L trădeze pe Binefăcător şi să spună aceasta cu gând rău. Chiar şi fiară de ar fi fost sau ceva neomenesc şi de piatră, binefacerea [de care a avut parte] şi frica [de cele vii­toare] ar fi fost de ajuns ca să-l reţină. De vreme ce încă îi răsuna în auz ameninţarea, se temea să nu pătimească ceva mai rău, pentru că primise temeinice dovezi despre puterea Doctorului. De altfel, dacă ar fi vrut să-L defăimeze, nu ar fi vorbit despre vindecare, ci despre încălcarea Legii, şi L-ar fi învinuit. Dar nu, nu a făcut aşa, ci L-a vestit pe Binefăcător cu multă îndrăzneală şi recunoştinţă,

1131 Romani 2, 4-5.

1132 Termenul este folosit, la Ioan, de regulă, pentru desemnarea liderilor poporului iudeu.

1133 Ioan 5, 15. Ceea ce face acest fost paralitic este exact opusul celor făcute de orbul din naştere din capitolul 9. Paraliticul este chiar acuzat de trădare a Binefăcătorului său dum­nezeiesc, demonstrându-şi vechea sa înclinare spre păcat (cf. Teodor de Mopsuestia, Comentariu la Evanghelia după Ioan, 1, 2, 1). Se observă o comparaţie intenţionată între cele două tămăduiri şi atitudinile diferite ale celor vindecaţi.

352

nu mai puţin decât orbul. Ce a zis acela? „A făcut tină şi a uns ochii mei.”1134 Aşa şi acesta: „Iisus este Cel care m-a făcut sănătos”.

„De aceea iudeii îl prigoneau pe Iisus şi căutau să-L omoare, pentru că făcea acestea în zi de Sabat.”1135 Iar Hristos ce a zis? „Tatăl Meu până acum lucrează; şi Eu lucrez.”1136 Când trebuia să-i apere pe ucenici, l-a adus de faţă pe David, cel rob ca şi ei, zicând: „Nu aţi citit ce a făcut David când a flămânzit?”1137 Dar, când a fost vorba despre El, a alergat la Tatăl, arătând că sunt de aceeaşi cinste, pomenindu-L pe Tatăl în mod special şi spunând că face aceleaşi lucruri ca şi El.

Şi de ce nu a vorbit despre cele petrecute în jurul Ierihonului? A vrut să-i înalţe de la pământ, ca să nu-L mai privească ca pe un om, ci ca pe un Dumnezeu Care trebuie să dea legi. Dacă nu era Fiu adevărat şi de aceeaşi fiinţă cu Tatăl, apărarea ar fi mai gravă decât învinuirea. Căci, dacă un guvernator care a schimbat o lege împărătească s-ar apăra când ar fi învinuit zicând că şi împăratul a încălcat-o, nu va putea scăpa astfel, ci va face ca învinuirea să fie şi mai mare.

Dar aici, de vreme ce [Tatăl şi Fiul] au aceeaşi vrednicie, apă­rarea este cât se poate de trainică. „De învinuirile de care îl scutiţi pe Dumnezeu” zice - „Mă scutiţi pe Mine.” De aceea de la început a zis: „Tatăl Meu”, pentru a-i îndupleca şi pe cei care nu voiau să-I acorde aceleaşi însuşiri ca şi Tatălui şi să respecte poziţia Sa de Fiu adevărat.

Iar dacă cineva va întreba: „Cum de lucrează Tatăl, de vreme ce în ziua a şaptea S-a odihnit de toate lucrurile Sale1138?”, să înveţe felul în care El lucrează. Care este acest fel de lucrare? Poartă de grijă şi întreţese1139 toate cele existente. Aşadar, când vezi soarele răsărind

1134 Ioan 9, 11.

1135 Ioan 5, 16. încălcarea Sabatului constituia o gravă abatere de la Legea mozaică. Dezbaterea şi polemica cu fariseii se transpun însă din domeniul etic în cel hristologic: Mântuitorul nu doar încalcă Sabatul, ci Se şi proclamă pe Sine Fiu al lui Dumnezeu.

1136 Ioan 5,17.

1137 Matei 12, 3.

1138 Cf. Facerea 2, 3.

1139 Verbul ouyKpoTEw trimite către lucrarea fierarului, care uneşte prin batere bucăţi de metal. Fără grija continuă a lui Dumnezeu pentru întreaga făptură, aceasta s-ar întoarce de îndată în neant (cf. Fericitul Augustin, Despre Geneză după sensul literal, 4,11 şi 23). însă întreaga activitate proniatoare a Tatălui se desfăşoară prin mijlocirea Fiului Său, afirmă acelaşi Augustin (Comentariu la Evanghelia după Ioan, 17,15).

353

şi luna schimbându-se şi lacurile, izvoarele, râurile, ploile şi cursul naturii din seminţe, din trupurile noastre, din cele neraţionale şi toate celelalte din care a fost alcătuit acest întreg, să înţelegi neîn­cetata lucrare a Tatălui. Căci zice: „Face să răsară soarele Lui şi peste cei răi şi peste cei buni şi trimite ploaie peste cei drepţi şi peste cei nedrepţi”1140. Şi iar: „Dacă iarba câmpului, care astăzi este şi mâine se aruncă în foc, Dumnezeu astfel o îmbracă”1141. Iar despre păsări zice: „Tatăl vostru cel ceresc le hrăneşte”1142.

3. Acolo, [la Matei,] tot ceea ce a făcut în zi de Sabat a făcut prin cuvinte şi nu a adăugat nimic, dar, pornind de la cele petrecute în templu1143 şi cele pe care [iudeii] înşişi le făceau1144, a dezlegat învinuirile. Aici însă a poruncit să se facă şi o lucrare, adică să fie ridicat patul. Acesta nu a fost un lucru mare, dar numai prin acest singur lucru a arătat lămurit dezlegarea Sabatului şi astfel a ridi­cat cuvântul la un nivel mai înalt, voind mai degrabă să-i facă să admire vrednicia Tatălui şi să-i înalţe mai sus.

De aceea, când este vorba despre Sabat, nu Se apără doar ca om, nici doar ca Dumnezeu, ci când într-un fel, când în altul. Căci voia ca amândouă să fie crezute: şi pogorământul iconomiei, şi vred­nicia dumnezeirii. De aceea acum Se apără ca Dumnezeu. Dacă le vorbea mereu numai despre cele omeneşti, ei ar fi rămas la aceeaşi măsură umilă. Deci, ca să nu se întâmple aceasta, pomeneşte de Tatăl.

De altfel, şi făptura aceasta văzută lucrează în zi de Sabat. Şi soarele aleargă, şi râurile curg, şi izvoarele se revarsă, şi femeile nasc. Dar, ca să crezi că El nu face parte din creaţie, nu a zis: „Da, lucrez, căci şi creaţia lucrează”. Dar ce? „Da, lucrez, căci şi Tatăl Meu lucrează.”1145

„Deci pentru aceasta căutau mai mult iudeii să-L omoare, nu numai pentru că dezlega Sabatul, ci şi pentru că zicea că Dumnezeu este Tatăl Său, făcându-Se pe Sine deopotrivă cu Dumnezeu.”1146 Şi

1140 Matei 5, 45.

1141 Matei 6, 30.

1142 Matei 6, 26.

1143 Cf. Matei 12, 4.

1144 Cf. Matei 12,11.

1145 Ioan 5,17.

1146 Ioan 5,18. Anularea legislaţiei sabatice şi pretinderea egalităţii cu Dumnezeu constitu­iau blasfemii intolerabile pentru un bun iudeu. „Egalitatea cu Dumnezeu”, în terminologia rabinică, avea sensul de „independenţă faţă de Dumnezeu”, autonomie rebelă şi emanci­pare împotriva lui Iahve. Acuza de diteism va fi frecventă din partea cercurilor rabinice faţă de iudeo-creştini. Pentru gândirea greacă, egalitatea cu Dumnezeu putea fi conce­pută şi acceptată, însă, pentru gândirea ebraică, era o absurditate şi o hulă de neacceptat. Hristos însă nu intenţiona abolirea Sabatului, ci subordonarea prescripţiilor legale legii iubirii de Dumnezeu şi aproapele.

354

aceasta nu a afirmat-o doar, căci nu arăta numai prin cuvinte, ci cu mult mai mult prin fapte. De ce? Deoarece pentru cuvinte puteau să-L învinuiască, să-L acuze de lăudăroşenie, dar, când vedeau că adevărul reieşea din fapte şi că puterea era vestită de lucrări, nu mai puteau spune nimic împotrivă.

Deci cei care nu vor să primească acestea cu bunăvoinţă spun că nu Hristos Se făcea pe Sine deopotrivă cu Dumnezeu, ci iudeii bănuiau asta. Hai, dar, să luăm cele spuse de la început! Spune-mi: îl prigoneau iudeii, sau nu-L prigoneau? Este oricui limpede că îl prigoneau. Şi din acest motiv îl prigoneau, sau din altul? Este recu­noscut că din acest motiv. Deci a dezlegat Sabatul, sau nu? Nici în această privinţă nu ar avea nimeni ceva de spus împotrivă. Spunea că Dumnezeu este Tatăl Lui, sau nu? Şi acest lucru este adevărat. Aşadar, şi pentru cele ce urmează concluzia este aceeaşi. După cum faptul că a spus că Dumnezeu este Tatăl Lui, faptul că a dezlegat Sabatul şi faptul că a fost prigonit de iudei din aceste motive, şi mai ales din cel dintâi nu sunt bănuieli mincinoase, ci lucru ade­vărat, tot aşa şi faptul de a Se face pe Sine deopotrivă cu Dumnezeu este o afirmaţie de acelaşi fel.

Aceasta se poate vedea mai clar şi din cele spuse mai înainte. Căci afirmaţia „Tatăl Meu lucrează; şi Eu lucrez”1147 este a Unuia Care Se arată pe Sine deopotrivă cu Dumnezeu. Căci a arătat că nu este nicio diferenţă între Ei. Nu a zis: „Acela lucrează, iar Eu lucrez ca un supus al Lui”, ci: „Aşa cum Acela lucrează, tot aşa şi Eu”. A arătat că egalitatea dintre Ei este desăvârşită. Dacă El nu ar fi vrut să susţină aceasta, ci iudeii ar fi bănuit aşa fără temei, nu ar fi lăsat ca ei să rămână în această părere greşită, ci ar fi îndreptat-o. Nici evanghelistul nu ar fi tăcut referitor la asta, ci ar fi spus limpede că iudeii bănuiau aşa, dar El nu Se făcea pe Sine egal cu Dumnezeu, aşa cum a făcut în alt loc atunci când a văzut că una a spus El, şi alt­ceva au bănuit ei. Aşa, de pildă, vorbind despre trupul Său, Hristos

1147 Rugăciunile evreieşti îl numeau adesea pe Dumnezeu „Tată”, în calitate de Tată al lui Israel. Pretenţia Mântuitorului de a avea o relaţie specială, unică, cu Tatăl ceresc este blasfematorie şi absurdă pentru ascultătorii Săi. Neînţelegând misterul Treimii, rabinii vea­cului al doilea considerau creştinismul ca vinovat de diteism.

355

a zis: „Dărâmaţi templul acesta şi Eu în trei zile îl voi ridica”1148. Dar iudeii, neînţelegând aceasta, ci crezând că vorbeşte despre templul iudaic, ziceau: „în patruzeci şi şase de ani s-a zidit templul acesta, şi Tu îl vei ridica în trei zile?”1149 De vreme ce El spunea una, iar aceia bănuiau alta căci El vorbea despre trupul Lui, iar aceia credeau că a zis aceasta despre templul lor -, evanghelistul, semnalând acest lucru sau, mai degrabă, corectând bănuiala lor, a adăugat: „Dar El vorbea despre templul trupului Său”1150.

Aşa şi aici, dacă Hristos nu S-ar fi făcut pe Sine egal [cu Tatăl], nici nu ar fi vrut să afirme aceasta, ci iudeii doar ar fi bănuit aşa, atunci [evanghelistul] ar fi corectat şi aici bănuiala lor şi ar fi zis: „Iudeii credeau că Se face pe Sine egal cu Dumnezeu, dar El nu despre egalitate vorbea”.

Şi nu numai el şi doar în acest loc, ci şi alt evanghelist se arată în alt loc făcând acelaşi lucru. Când [Hristos] a poruncit ucenicilor, spunând: „«Feriţi-vă de aluatul fariseilor şi al saducheilor!», cuge­tau în sinea lor, zicând: «Aceasta pentru că nu am luat pâini»”1151. Una a spus El, numind învăţătura „aluat”, şi altceva au bănuit uceni­cii, crezând că vorbeşte despre pâini. Deci a corectat această [bănu­ială] nu evanghelistul, ci, de data aceasta, Hristos însuşi, zicând aşa: „Cum nu înţelegeţi că nu de pâini v-am zis să vă îngrijiţi?”1152 Aici însă nu se găseşte nimic de acest fel.

„Dar” zici tu - „tocmai această idee a înlăturat-o Hristos, adăugând: «Nu poate Fiul să facă de la Sine nimic»"1153.” Ba a făcut tocmai contrariul, omule! Căci nu a spus aşa ca să înlăture, ci ca să întărească ideea de egalitate. Luaţi bine seama, căci această problemă nu este ceva neînsemnat! Expresia „de la Sine” se află în multe locuri din Scriptură, şi cu referire la El, şi cu referire la Duhul Sfânt. Şi trebuie să înţelegem puterea cuvântului, ca să nu facem un păcat foarte mare. Dacă cineva scoate din context acest cuvânt şi îl ia aşa, în sine, cu sensul lui comun, iată la ce concluzie greşită se ajunge. Căci nu a zis că unele le poate face de la Sine, iar altele nu, ci a zis în general: „Nu poate Fiul să facă de la Sine nimic”.

1148 Ioan 2,19.

1149 Ioan 2, 20.

1150 Ioan 2, 21.

1151 Matei 16, 6-7.

1152 Matei 16,11.

1153 Ioan 5,19.

356

4. Să-l întrebăm pe cel care ne contrazice: „Spune-mi: nimic nu poate Fiul să facă de la Sine?” Iar dacă va răspunde: „Nimic”, îi vom spune că cea mai mare parte a binefacerilor Sale le-a făcut de la Sine. Şi Pavel strigă, zicând: „Care, Dumnezeu fiind în chip, n-a socotit o răpire a fi întocmai cu Dumnezeu, ci S-a deşertat pe Sine, chip de rob luând”1154. Şi în alt loc Hristos însuşi zice: „Putere am să pun sufletul Meu şi putere am să îl iau, şi nimeni nu-l ia de la Mine; Eu de la Mine însumi îl pun”1155. Vezi că are putere şi peste moarte şi peste viaţă şi că această iconomie atât de mare o lucrează prin Sine însuşi?

Şi de ce să vorbesc despre Hristos? Căci şi noi, faţă de care nimic nu există mai neputincios, facem multe prin noi înşine: şi răutatea prin noi înşine o alegem, şi virtutea prin noi înşine o urmăm. Dacă nu ar fi de la noi înşine şi nu am avea putere, atunci nici în gheenă nu am cădea când păcătuim, nici împărăţia nu am dobândi-o când facem fapte bune.

Aşadar, afirmaţia: „Nu poate să facă de la Sine nimic”1156 nu înseamnă altceva decât „nimic potrivnic Tatălui, nimic diferit, nimic străin”. Este afirmaţia Unuia Care arată tocmai egalitatea şi acordul desăvârşit [cu Tatăl]. Şi de ce nu a zis că nu face nimic potrivnic, ci [a zis doar] că nu poate? Ca să arate încă o dată şi prin aceasta egalitatea de neschimbat şi desăvârşită. Această afirmaţie nu-L învinuieşte de neputinţă, ci mărturiseşte multa Lui putere. Şi în alt loc Pavel spune despre Tatăl: „Ca prin două fapte nestrămu­tate în care este cu neputinţă ca Dumnezeu să fi minţit”1157; şi iar: „De-L vom tăgădui, Acela rămâne credincios, căci nu poate să Se tăgăduiască pe Sine însuşi”1158. Desigur că acest „cu neputinţă” nu arată neputinţa, ci puterea, şi chiar o putere negrăită.

Deci ceea ce spune este că fiinţa Sa este incompatibilă cu toate cele de acest fel. Aşa şi noi, când spunem: „Este cu neputinţă ca Dumnezeu să păcătuiască”, nu îl învinuim de neputinţă, ci mărtu­risim puterea Lui negrăită. Tot aşa şi El, când spune: „Nu pot să fac

1154 Filipeni 2, 6-7.

1155 Ioan 10, 18.

1156 Şi alţi Părinţi ai Bisericii s-au străduit să demonstreze că această afirmaţie nu presu­pune nicio inferioritate a Fiului faţă de Tatăl, ci se referă strict la firea omenească a lui Hristos (cf. Sfântul Ilarie de Pictavium, Despre Sfânta Treime, 7,17).

1157 Evrei 6,18.

1158 2 Timotei 2,12-13.

357

de la Mine nimic”, vrea să spună: „Este cu neputinţă şi imposibil ca Eu să fac ceva potrivnic Tatălui”.

Şi, ca să înţelegi că asta vrea să spună, să mergem mai departe şi să vedem de care parte este Hristos: de partea celor spuse de noi, sau a celor spuse de voi? Tu1159 spui că această afirmaţie anulează puterea Lui şi autoritatea cuvenită Lui şi arată că puterea Lui este slabă. Eu însă spun că aceasta arată egalitatea nestrămutată care se naşte dintr-o singură intenţie, dintr-o singură autoritate şi dintr-o singură putere.

Să-L întrebăm, dar, pe Hristos însuşi şi să vedem, din cele pe care le vom spune în continuare, dacă El tâlcuieşte cuvintele în favoarea bănuielii voastre sau a părerii noastre. Deci ce a spus? „Cele pe care le face Tatăl, acestea le face şi Fiul întocmai.”1160 Vezi cum a smuls din rădăcină [bănuiala] voastră şi cele spuse de noi le-a întărit? Dacă nu ar face nimic de la Sine, ar însemna că nici Tatăl nu face nimic de la Sine, dacă [Hristos] le face pe toate asemenea Lui.

Iar dacă nu este aşa, o altă concluzie greşită urmează. Căci nu a spus că a făcut cele pe care le-a văzut făcându-le Tatăl, ci că nu face nimic dacă nu-L vede pe Tatăl făcând, cuprinzând astfel toată vremea. Iar voi spuneţi că va învăţa mereu aceleaşi lucruri. Vezi că înţelesul este înalt, dar smerenia graiului chiar şi pe cei foarte neruşinaţi îi sileşte, deşi nu vor, să fugă de [acea părere] josnică şi cu totul nepotrivită vredniciei Lui?

Cine este atât de ticălos şi nefericit încât să spună că Fiul învaţă în fiecare zi ce trebuie să facă? Atunci cum va fi adevărată acea

1159 Referire la ereticii arieni, care interpretau aceste pasaje în sensul că Fiul lui Dumnezeu nu beneficiază de atributul atotputerniciei.

1160 Ioan 5,19. Virtutea obedienţei filiale era fundamentală la vechii evrei. Neascultarea de părinţi era pedepsită cu moartea la evrei, dar şi la alte popoare (cf. Legea celor douăspre­zece table, la vechii romani). De remarcat semnificativa glisare de sensuri a termenului HOiEw - „a crea, a face”; Dumnezeu-Tatăl „creează” lumea, iar Fiul Său (cf. Ioan 5, 17) îi continuă lucrarea şi îl „face” sănătos pe paralitic, recreând omul, refăcând chipul lui Dumnezeu în om. Este foarte posibil ca Iisus să facă o subtilă aluzie la Facerea 1, 26-27, unde este folosit acelaşi verb ttoieo). Fericitul Augustin observă că identitatea de natură dintre Tatăl şi Fiul implică o identitate de activitate, de lucrare (Comentariu la Evanghelia după Ioan, 21, 2). Acest lucru nu trebuie înţeles însă în sensul identităţii de Persoană între Tatăl şi Fiul (cf. Sfântul Ambrozie de Mediolanum, Despre credinţa creştină, 2, 8, 69). Faptul că Fiul nu săvârşeşte nimic din cele pe care nu le vede la Tatăl nu tre­buie interpretat ca o diminuare a autorităţii Fiului, nici ca o neputinţă a Fiului, ci ca o desăvârşită armonie şi conlucrare a voinţelor Tatălui şi Fiului (cf. Sfântul Ambrozie de Mediolanum, Despre credinţa creştină, 4, 5, 60).

358

afirmaţie: „Iar Tu acelaşi eşti şi anii Tăi nu se vor împuţina”1161 sau: „Şi toate prin El s-au făcut şi fără El nimic nu s-a făcut”1162, dacă, cele pe care le face Tatăl, Fiul, văzându-le, le imită? Vezi că şi din cele spuse mai sus şi din cele spuse apoi se arată dovada autorităţii Lui?

Iar dacă unele dintre cuvinte le spune mai smerit, să nu te miri. De vreme ce îl prigoneau când auzeau cele înalte şi socoteau că este potrivnic lui Dumnezeu, coborându-Se puţin, numai prin cuvinte, ridică din nou discursul la un nivel mai înalt, iar apoi [coboară] iar la cele smerite, variind astfel învăţătura Lui aşa încât să fie lesne primită şi de către cei rău-voitori.

Ia gândeşte-te! După ce zice: „Tatăl Meu lucrează; şi Eu lucrez”1163 şi Se arată pe Sine egal cu Dumnezeu, iar spune: „Fiul nu poate să facă de la Sine nimic dacă nu-L vede1164 pe Tatăl făcând”1165. Apoi iar vorbeşte mai înalt: „Cele pe care le face El, acelea le face şi Fiul întocmai”1166. Iar apoi mai smerit: „Tatăl iubeşte pe Fiul şi-I arată toate câte face El şi lucruri mai mari decât acestea îi va arăta Lui”1167. Ai văzut cât de mare smerenie? De bună seamă. Ceea ce am spus deja şi nu voi înceta a spune, aceasta voi spune şi acum: când El spune ceva umil şi smerit, face aceasta vorbind hiperbolic, pentru ca forţa cuvintelor să îi înduplece şi pe cei rău-cugetători să primească înţelesurile [având] cuget bine-credincios. Dacă nu ar fi aşa, gândeşte-te, după ce cercetezi cuvintele însele, cât de străine ar fi cele spuse!

Când spune: „Şi lucruri mai mari decât acestea îi va arăta Lui”, s-ar putea înţelege că nu a învăţat încă multe. Dar aceasta nici despre apostoli nu se poate spune. Căci, odată ce au primit harul, dintr-odată au cunoscut şi au putut toate câte era nevoie să ştie şi să poată. Iar despre El se spune că încă nu a învăţat multe dintre cele pe care trebuia să le ştie. Ce ar putea fi mai greşit decât această [afirmaţie]?

Deci ce înseamnă cele spuse? Pentru că l-a înzdrăvenit pe paralitic şi avea să învieze şi un mort, de aceea a spus aşa, ca şi când

1161 Psalmul 101, 28.

1162 Ioan 1, 3.

1163 Ioan 5,17.

1164 Imaginea era familiară auditoriului: cea a unui fiu care învaţă cu multă acribie o mese­rie de la tatăl său, fiindu-i ucenic ascultător şi atent.

1165 Ioan 5,19.

1166 Ioan 5,19.

1167 Ioan 5, 20.

359

ar zice: „Vă miraţi că am înzdrăvenit un paralitic? Mai mari decât acestea veţi vedea”. Dar nu a zis aşa, ci a continuat într-un fel cumva mai smerit, ca să îmblânzească furia lor. Şi, ca să înţelegi că „va arăta” nu s-a spus cu sensul propriu, ascultă cele pe care le adaugă în continuare: „După cum Tatăl îi înviază pe cei morţi şi le dă viaţă, tot aşa şi Fiul dă viaţă celor cărora voieşte”1168.

într-adevăr, cele două afirmaţii: „Nu poate să facă de la Sine nimic” şi „celor cărora voieşte” sunt contrarii. Dacă „[dă viaţă] celor cărora voieşte”, poate face aceasta de la Sine căci „a voi” arată puterea. Iar dacă nu poate [face] de la Sine, atunci nu mai dă „celor cărora voieşte”. Căci „după cum Tatăl înviază” arată ega­litatea puterii, iar „celor cărora voieşte”, egalitatea autorităţii. Vezi că afirmaţia: „Nu poate să facă de la Sine” nu este a unuia lipsit de autoritate, ci a unuia care arată identitatea [cu Tatăl] în putere şi în voinţă? Aşa să înţelegi şi despre afirmaţia: „îi va arăta Lui”. Căci şi în alt loc zice: „Eu îl voi învia în ziua de apoi”1169. Şi iar, arătând că nu face [aceasta] primind putere [din altă parte], zice: „Eu sunt învierea şi viaţa”1170. Apoi, ca să nu zici că înviază morţii pe care îi voieşte şi le dă viaţă, dar pe celelalte nu le face aşa, luând-o înainte, înlătură orice cuvânt de împotrivire de acest fel, zicând: „Cele pe care le face Acela, pe acestea le face şi Fiulîntocmai”1171. Arată astfel că le face pe toate cele săvârşite de Acela şi aşa cum le face Acela. Fie că e vorba de înviere din morţi, de plăsmuire a tru­purilor, de iertare a păcatelor sau orice altceva, toate le lucrează asemenea Celui care L-a născut.

1168 Ioan 5, 21. Mântuitorul Iisus îşi atribuie însuşiri specifice numai lui Dumnezeu, pe care le va şi pune în lucrare, săvârşind minuni şi demonstrând astfel că este Dumnezeu adevărat.

1169 Ioan 6, 40. Iudaismul accepta doctrina învierii morţilor, atât a celor drepţi, cât şi a celor nedrepţi (cf. Daniel 12, 2; Isaia 26, 19). Gândirea iudaică a vremii nu era unanimă cu privire la modul învierii: se afirma învierea drepţilor şi a nedrepţilor, a unora spre viaţă, iar a altora spre pedeapsă (cf. 2 Macabei 7,14: „Bine este a muta nădejdile cele de la oameni şi a aştepta pe cele de la Dumnezeu, că noi iar vom învia prin El, iar ţie nu-ţi va fi înviere spre viaţă”); unele opinii sugerau că numai drepţii vor învia, alţii erau de părere că vor învia şi păcătoşii, însă aceştia vor fi cu totul nimiciţi. Unele mişcări iudaice, precum cea a saducheilor, nega cu totul posibilitatea învierii morţilor. în cazul Mântuitorului Hristos, faptul că proclamă posesia puterii învierii morţilor constituie o altă dovadă a dumnezeirii Sale, de vreme ce numai Dumnezeu are această putere (cf. Sfântul Chiril al Alexandriei, Comentariu la Evanghelia după Ioan, 2, 6).

1170 Ioan 11, 25.

1171 Ioan 5,19.

360

5. Dar cei care nu se îngrijesc de mântuirea lor nu iau seama la nimic dintre acestea. Un atât de mare rău este iubirea de mărire. Aceasta a dat naştere ereziilor, aceasta a întărit păgânătatea elini­lor. Dumnezeu a voit ca, prin zidirea lumii acesteia, să fie cunos­cute cele nevăzute1172, iar ei, lăsând acestea la o parte şi nesocotind această învăţătură, şi-au deschis o altă cale. De aceea s-au abătut de la adevărata cale. Şi iudeii din acest motiv nu credeau, pentru că primeau slavă unii de la alţii şi slava de la Dumnezeu nu o căutau1173.

Dar noi, iubiţilor, să fugim de această boală cu toată osârdia şi râvna! Chiar şi mii de fapte bune de am avea, această pacoste a slavei deşarte este în stare să le distrugă pe toate. Dacă iubim lau­dele, să căutăm laudele de la Dumnezeu. Căci lauda de la oameni, de orice fel ar fi, de îndată ce s-a ivit, a şi pierit. Şi, chiar dacă nu piere, tot nu ne aduce niciun folos şi adesea se naşte dintr-o jude­cată strâmbă.

Ce are de admirat slava de la oameni, de care se bucură şi tine­rii dansatori, şi femeile uşoare, şi lacomii, şi hoţii? Dar cel admirat de Dumnezeu nu împreună cu aceştia este admirat, ci împreună cu sfinţii, adică prorocii, apostolii şi cei care au dus viaţă îngerească. Dacă dorim să adunăm mulţimi în jurul nostru şi să fim priviţi de toţi, să cercetăm acest lucru în sine şi vom afla că nu are nicio vrednicie.

Până la urmă, dacă iubeşti mulţimile, atrage în preajma ta norodul îngerilor şi fă-te de temut demonilor, şi astfel nu vei da nicio importanţă celor omeneşti, ci toate cele strălucitoare le vei călca în picioare ca noroiul şi tina şi vei vedea atunci lămurit că nimic nu sluţeşte sufletul precum iubirea de slavă. Căci nu este, nu este cu putinţă ca cel care iubeşte acestea să nu trăiască o viaţă de răstignire, după cum nu este cu putinţă ca cel care a călcat în picioare această [patimă] să nu calce în picioare cele mai multe patimi. Cel care a biruit aceasta a biruit şi pizma, şi iubirea de averi, şi toate bolile grele.

„Şi cum vom birui aceasta?” întrebi. Dacă privim spre cealaltă slavă, cea din ceruri, de care aceasta [omenească] se sileşte să ne lipsească. Aceea şi aici ne face străluciţi şi merge cu noi şi în viaţa viitoare şi ne eliberează de toată robia trupului de care cumplit

1172 Cf. Romani 1, 20.

1173 Cf. Ioan 5, 44.

361

suntem stăpâniţi acum, pentru că ne predăm cu totul pământului şi lucrurilor lui. Fie că ieşi în piaţă, fie că intri în casă, fie că eşti pe drum, în tabere, în popasuri, în hanuri, pe corabie, pe vreo insulă, la curţile împărăteşti, în tribunale, în sfat, peste tot vei vedea grijă pentru lucrurile de aici, lumeşti, şi pe toţi ostenindu-se pentru acestea: pe cei care pleacă şi pe cei care vin, pe cei aflaţi în călătorie şi pe cei care rămân, pe cei de pe mare, pe cei care lucrează pămân­tul, pe cei de pe câmpuri şi pe cei din oraşe într-un cuvânt, pe toţi [oamenii].

Deci ce nădejde de mântuire vom avea când locuim pămân­tul lui Dumnezeu, dar nu ne gândim la cele ale lui Dumnezeu, ci, deşi ni s-a poruncit să fim străini de cele de aici1174, noi suntem stră­ini de ceruri şi cetăţeni ai lumii de aici? Ce poate fi mai rău decât această nechibzuinţă: deşi auzim în fiecare zi despre Judecată şi despre împărăţie, noi îi imităm pe cei din vremea lui Noe şi pe cei din Sodoma, aşteptând să învăţăm toate lucrurile prin cercare? Dar cu acest scop au fost scrise toate acelea: pentru ca, de va fi cineva necredincios faţă de cele viitoare, să ia din cele deja petrecute dovada limpede a celor ce vor fi.

Cugetând, dar, la acestea şi la cele trecute, şi la cele viitoare -, măcar puţin să ne tragem suflarea [depărtându-ne] de această grea robie şi să acordăm mai multă atenţie sufletului, ca să dobândim şi bunătăţile de aici şi cele viitoare, cu harul şi cu iubirea de oameni ale Domnului nostru Iisus Hristos, Căruia fie slava şi puterea în vecii vecilor. Amin.

1174 Cf. Matei 6, 25-34.

Omilia 39

„Tatăl Meu nu judecă pe nimeni, ci toată judecata a dat-o Fiului1175, ca toţi să-L cinstească pe Fiul cum îl cin­stesc pe Tatăl.” (Ioan 5, 22-23)

1. În toate avem nevoie de multă sârguinţă, iubiţilor! Căci vom da socoteală, vom da lămurire amănunţit şi despre cuvinte şi des­pre fapte. Cele ale noastre nu se mărginesc la cele de aici, ci un alt fel de viaţă ne aşteaptă după cea de aici şi vom sta în faţa unui tribu­nal înfricoşător. Căci spune Pavel: „Trebuie să ne înfăţişăm înaintea scaunului de judecată al lui Hristos, ca să ia fiecare după cele ce a făcut prin trup, ori bine, ori rău”1176.

Aşadar, să ne gândim mereu la acest tribunal şi astfel vom putea să fim tot timpul [lucrători] ai virtuţii. Cel care alungă din minte ziua aceea ajunge în prăpastie, precum un cal care şi-a azvâr­lit hăţul. „Căci pângărite sunt” zice - „căile lui în toată vremea.”1177 Şi, ca să arate şi pricina, a adăugat: „îndepărtate sunt judecăţile Tale de la faţa lui”1178. Dar cel care are mereu această teamă cu înţelepciune înaintează.

1175 Afirmaţia de faţă era cea mai şocantă pentru auditoriul Său, deoarece iudaismul atri­buia Judecata finală exclusiv lui Dumnezeu. Deşi în Vechiul Testament se aminteşte de un rege careva domni sub autoritatea lui Dumnezeu (cf. Daniel 7,13-14), învierea morţilor şi Judecata finală erau prerogative rezervate în mod expres lui Dumnezeu. Totuşi unele texte evreieşti, probabil sub influenţa greacă (v. judecătorii din Infern, Minos şi Radamanthes), delegau o parte din puterea judecătorească divină unor personaje ca Enoh sau Abel ori Fiului Omului. Mântuitorul afirmă că Tatăl L-a învestit cu deplina Sa autoritate de bună­voie, nu că Fiul I-ar fi uzurpat-o în mod abuziv. Tertulian afirmă chiar că Fiul a avut încă de la crearea lumii această autoritate, Logosul fiind Cel care administra judecata lui Dumnezeu în vechime, nimicind turnul Babel, pedepsind lumea prin potop, plouând foc şi pucioasă peste Sodoma (împotriva lui Praxeas, 16). Totuşi Sfântul Ambrozie de Mediolanum ne încurajează, asigurându-ne că, acum, Judecătorul Hristos este totodată şi avocatul nostru (Iacov şi viaţa fericită, 1, 6, 26).

1176 2 Corinteni 5,10.

1177 Psalmul 9, 25.

1178 Psalmul 9, 25.

363

„Adu-ţi aminte” zice - „de sfârşitul tău şi în veac nu vei păcătui.”1179 Căci Cel care ne iartă acum păcatele va şedea atunci la judecată; Cel care a murit pentru noi Se va arăta din nou să judece toată făptura. Căci zice: „A doua oară fără de păcat Se va arăta celor care cu stăruinţă îl aşteaptă spre mântuire”1180. De aceea şi aici a zis: „Tatăl Meu nu judecă pe nimeni, ci toată judecata a dat-o Fiului, ca toţi să-L cinstească pe Fiul cum îl cinstesc pe Tatăl”1181. „Aşadar, şi «Tată» îl vom numi pe El?” întrebi. Să nu fie! De aceea a zis: „Pe Fiul”, ca să-L cinstim ca pe Tatăl pe Fiul, Care rămâne însă Fiu. Dar cel care îl numeşte „Tată” nu-L mai cinsteşte pe Fiul ca pe Tatăl, ci pe toate le amestecă.

De vreme ce oamenii nu sunt îmboldiţi de facerile de bine pre­cum sunt îmboldiţi de pedepse, de aceea a vorbit aşa de înfricoşător, pentru ca măcar frica să-i facă să-L cinstească. Iar când spune „toată”, vrea să spună că sunt în puterea Lui şi a osândi şi a cinsti şi a face una sau alta după cum voieşte. Iar „a dat-o” s-a spus ca să nu bănuieşti că El este nenăscut sau să crezi că există doi Taţi. Tot ce este Tatăl este şi Fiul, deşi este născut şi continuă să fie Fiu.

Şi, ca să înţelegi că „a dat” este totuna cu „a născut”, ascultă cum este lămurit acest lucru în alt loc. „Căci, precum Tatăl are viaţă în Sine1182, aşa I-a dat şi Fiului să aibă viaţă în Sine.”1183 Cum aşa? Mai întâi L-a născut şi apoi I-a dat viaţă? Căci cel care dă îi dă unuia care există. Deci a fost născut fără viaţă? Dar nici măcar demonii nu ar bănui aşa ceva. Această afirmaţie este nu numai lipsită de evlavie, dar şi fără sens. Aşa cum „a dat viaţă” înseamnă: „L-a născut pe El, [Care este] Viaţa”, tot aşa „a dat judecata” înseamnă: „L-a născut pe El, [Care este] Judecător.

Dar, ca nu cumva, auzind că are drept cauză pe Tatăl, să crezi că există [între Ei] deosebire de substanţă sau că [Fiul are] mai puţină cinste, El însuşi vine să te judece, arătând şi prin aceasta egalita­tea cu [Tatăl]. Cel care are putere să osândească şi să cinstească pe

1179 înţelepciunea lui Isus Sirah 7, 38.

1180 Evrei 9, 28.

1181 Ioan 5, 22-23.

1182 Texte ebraice non-palestiniene ale vremii îl considerau pe Dumnezeu ca „singurul care are viaţă din Sine însuşi”, „necreat”, „născut din Sine însuşi”. Expresia „are viaţă în Sine” are sensul: „Dumnezeu îşi are izvorul existenţei exclusiv în Sine însuşi, nefiind condiţionat de nimic exterior Sieşi”. Atribuindu-Şi această calitate, Iisus Se recunoaşte ca egal cu Dumnezeu.

1183 Ioan 5, 26.

364

cei pe care voieşte poate aceleaşi ca şi Tatăl. Dacă nu ar fi aşa, ci ar fi primit cinstea după ce a fost născut, atunci ce s-a întâmplat aşa încât mai apoi să primească cinstea? Cum a ajuns la această propăşire încât să primească această vrednicie şi să fie ales? Nu vă este ruşine să aduceţi cu neobrăzare aceste idei omeneşti şi josnice asupra firii pure care nu suportă nicio adăugire?

„Dar de ce vorbeşte aşa?” întrebi. Ca să fie lesne primit cuvân­tul Lui şi să pregătească calea cuvintelor înalte. De aceea întrepă­trunde acestea cu acelea şi acelea cu acestea. Şi iată cum! Căci este bine să vedem acestea de la început.

A zis: „Tatăl Meu lucrează; şi Eu lucrez”1184, arătând prin aceasta că este egal şi de o cinste [cu Tatăl]. Iar ei „căutau să-L omoare”1185. Deci ce a făcut apoi? Cuvintele le-a pogorât, dar înţelesurile le-a păstrat aceleaşi, zicând astfel: „Nu poate Fiul să facă de la Sine nimic”1186. Apoi ridică din nou cuvântul la cele înalte, zicând: „Cele pe care le face Acela, acestea le face şi Fiul întocmai”1187. Apoi iar spune mai smerit: „Căci Tatăl iubeşte pe Fiul şi-I arată toate câte face El şi lucruri mai mari decât acestea îi va arăta Lui”1188. Apoi iar mai înalt: „După cum Tatăl îi înviază pe cei morţi şi le dă viaţă, tot aşa şi Fiul dă viaţă celor cărora voieşte”1189. Iar apoi spune în chip smerit şi înalt deopotrivă: „Căci nici Tatăl nu judecă pe nimeni, ci toată judecata a dat-o Fiului”1190. După aceea mai înalt: „Ca toţi să-L cinstească pe Fiul cum îl cinstesc pe Tatăl”1191.

Vezi cum variază discursul, ţesându-l din cuvinte şi afirmaţii când înalte, când smerite, pentru ca şi celor de atunci să le fie lesne primit, şi nici cei de apoi să nu fie în vreun fel vătămaţi, ci să pri­mească din cele înalte înţelegerea cuvenită şi despre celelalte? Dacă nu ar fi aşa şi nu ar fi spus cele pe care le-a spus ca urmare a unei concesii, de ce ar mai fi adăugat cele înalte? Când unul care ar tre­bui să spună despre sine lucruri mari rosteşte ceva neînsemnat şi smerit, dă limpede de înţeles că face aceasta potrivit cu un anumit plan. Dar, dacă cel care ar trebui să spună despre sine lucruri umile

1184 Ioan 5,17.

1185 Ioan 5,16.

1186 Ioan 5,19.

1187 Ioan 5,19.

1188 Ioan 5, 20.

1189 Ioan 5, 21.

1190 Ioan 5, 22.

1191 Ioan 5, 23.

365

spune ceva măreţ, ce motiv are să grăiască cele ce depăşesc firea lui? Aici nu mai e vorba de vreun plan, ci de cea mai de pe urmă păgânătate.

2. Noi putem da motive îndreptăţite şi cuvenite lui Dumnezeu potrivit cărora El a vorbit în cuvinte smerite: concesia, faptul de a ne învăţa să fim măsuraţi şi mântuirea rânduită nouă în acest fel. Aceasta El însuşi o arată în acest loc, zicând: „Acestea le spun ca voi să vă mântuiţi”1192.

Dar voi, care spuneţi că El nu are aceeaşi autoritate şi putere cu Cel care L-a născut, ce veţi spune când îl auziţi grăind [cuvinte] prin care arată egalitatea cu Tatăl în putere şi în autoritate şi în slavă1193? De ce El cere aceeaşi cinste dacă este cu mult mai pre­jos, după cum spuneţi voi? Şi, vorbind astfel, nu se opreşte aici, ci adaugă: „Cine nu cinsteşte pe Fiul nu cinsteşte pe Tatăl Care L-a trimis”1194. Vezi cum se împletesc cinstea Fiului cu cinstea Tatălui?

„Şi ce e cu asta?” întrebi. „Căci acest lucru şi la apostoli se poate vedea. Căci zice: «Cel care vă primeşte pe voi Mă primeşte pe Mine»1195”. Acolo a spus aşa pentru că cele ale robilor le socotea ca ale Lui, dar aici [a spus astfel] pentru că fiinţa şi slava sunt una şi aceeaşi. De altfel, despre apostoli nu a spus: „Ca să vă cinstească”. Bine a zis: „Cine nu cinsteşte pe Fiul nu cinsteşte pe Tatăl”.

Dacă sunt doi împăraţi1196 şi unul este jignit, atunci şi celălalt e jignit împreună cu acela, mai ales când cel jignit îi este fiu. Este jignit şi atunci când este insultat un ostaş al lui, dar nu la fel, ci cumva mijlocit. Dar aici nu este aşa, ci [jignirea se face] în mod direct, faţă de Sine însuşi. De aceea, luând-o înainte, a zis: „Ca să cinstească pe Fiul precum cinstesc pe Tatăl”, pentru ca, atunci când zice: „Cine nu cinsteşte pe Fiul nu cinsteşte pe Tatăl”, să înţelegi că este vorba despre aceeaşi cinste. „Căci nu cel care nu cinsteşte pur şi simplu, ci cel care nu cinsteşte aşa cum am spus” zice - „nu-L cinsteşte pe Tatăl.”

1192 Ioan 5, 34.

1193 Cf. Ioan 5, 23.

1194 Ioan 5, 23. Culturile vechi-mediteraneene aveau ca nucleu social clanul sau familia. Modul cum cineva trata pe un membru al familiei reflecta atitudinea sa faţă de întreaga familie. Şi această afirmaţie argumentează co-divinitatea lui Iisus în raport cu Tatăl.

1195 Matei 10, 40.

1196 Aluzie la practica specifică Antichităţii târzii, potrivit căreia un împărat îşi putea asocia la domnie un co-împărat de autoritate egală sau inferioară sieşi.

366

„Şi cum au aceeaşi fiinţă Cel care trimite şi Cel trimis?” întrebi. Iar cobori discursul la cele omeneşti şi nu te gândeşti că toate astea nu au fost spuse cu alt scop decât ca să cunoaştem şi cauza şi să nu cădem în boala lui Sabelius1197, iar beteşugul iudeilor să fie vinde­cat în acest fel, ca să nu mai creadă despre El că este potrivnic lui Dumnezeu. Căci ziceau: „Acesta nu este de la Dumnezeu. Acesta nu a venit de la Dumnezeu”1198. Deci, ca să înlăture această bănu­ială, îşi alcătuia discursul din cuvinte nu atât înalte, cât smerite.

De aceea mereu, în orice împrejurare, spunea că a fost trimis ca să închidă gura acelora, nu ca să crezi că afirmaţia Lui arată micşorare. De aceea mereu caută scăpare la Tatăl, vorbind apoi despre autoritatea Sa proprie. Dacă ar fi vorbit doar despre propria vrednicie, aceia nu ar fi primit cuvintele Lui, de vreme ce, chiar şi pentru câteva cuvinte de acest fel, ei L-au alungat şi adesea au aruncat cu pietre după El. Pe de altă parte, dacă, luând seama la aceia, le-ar fi spus pe toate în chip smerit, mulţi ar fi avut de suferit. De aceea îmbină [cele spuse] şi variază învăţătura Sa şi, aşa cum am zis, prin afirmaţiile smerite închide gurile acelora, iar prin cele spuse potrivit cu vrednicia Sa alungă de la cei întregi la minte ideea că El este inferior, arătând că aceasta nu îi este nicidecum potri­vită. A fi trimis înseamnă mutare, iar Dumnezeu este pretutindeni. Atunci de ce zice: „L-a trimis”? Vorbeşte mai simplu, voind să arate acordul dintre El şi Tatăl.

Aşa alcătuieşte şi următoarele afirmaţii, urmărind acelaşi scop: „Adevărat, adevărat zic vouă” spune - „că cel care ascultă cuvintele Mele şi crede în Cel care M-a trimis are viaţă veşnică”1199. Vezi cum spune mereu acelaşi lucru pentru a vindeca acea bănu­ială? Şi prin această afirmaţie, şi prin cele care urmează, şi prin înfricoşare, şi prin vestirea răsplăţii, caută să risipească răzvrăti­rea lor, arătând iar mult pogorământ în cuvintele Sale. Căci nu a zis: „Cel care ascultă cuvintele Mele şi crede în Mine”, căci ei ar fi socotit că aceasta este îngâmfare şi cuvinte umflate peste măsură. Dacă şi după atâta timp şi după nenumărate minuni aveau astfel de bănuieli, cu atât mai mult ar fi avut dacă ar fi vorbit aşa. De aceea îi ziceau atunci: „Avraam a murit şi prorocii au murit. Şi cum

1197 Cel care nega existenţa reală a Sfintei Treimi, Persoanele treimice fiind simple forme de manifestare a fiinţei divine.

1198 Cf. Ioan 9,16.

1199 Ioan 5, 24.

367

zici Tu: «Dacă cineva va păzi cuvântul Meu, nu va gusta moartea în veac»?”1200 Şi, ca să nu se sălbăticească iarăşi, iată ce zice: „Cel care ascultă cuvântul Meu şi crede în Cel care M-a trimis are viaţă veşnică”. Această învăţătură anume că cei care ascultă de El cred în Tatăl făcea discursul Lui foarte lesne de primit, căci, odată ce acceptau aceasta cu bunăvoinţă, şi celelalte aveau să le primească mai uşor. Vorbirea Sa smerită ajuta şi pregătea drumul spuselor înalte.

După ce a spus: „Are viaţă veşnică”, a adăugat: „Şi la judecată nu vine, ci s-a mutat de la moarte la viaţă”1201. A făcut cuvântul Său lesne de primit prin aceste două afirmaţii: aceea că Tatăl este Cel în care se crede şi aceea că cel care crede se va bucura de multe bunătăţi. Iar „la judecată nu vine” înseamnă: „Nu este pedepsit”. Nu vorbeşte despre moartea aceasta de aici, ci despre cea veşnică, după cum şi viaţa [la care se referă] este aceea fără de moarte.

„Adevărat, adevărat zic vouă că vine ceasul, şi acum este, când morţii vor auzi glasul Fiului Omului şi cei care vor auzi vor învia.”1202 Spunând cuvintele, arată şi dovada din fapte. De vreme ce a zis: „După cum Tatăl îi înviază pe cei morţi şi le dă viaţă, tot aşa şi Fiul dă celor cărora voieşte”1203, ca să nu pară acest lucru îngâmfare şi înfumurare, dă şi dovada prin fapte, zicând: „Vine ceasul”. Apoi, ca să nu crezi că e vorba de o perioadă îndelungată, adaugă: „Şi acum este, când morţii vor auzi glasul Fiului lui Dumnezeu şi cei care vor auzi vor învia”.

Vezi aici autoritatea şi puterea Sa negrăită? „Precum la înviere, aşa va fi şi acum” spune. Căci, atunci când vom auzi glasul ce porunceşte, ne vom ridica. „La porunca lui Dumnezeu” zice - „morţii vor învia.”1204 Dar poate că cineva va întreba: „De unde se vede că cele spuse nu sunt doar lăudăroşenii?” Din cele ce adaugă: „Şi acum este”. Dacă ar fi vestit acestea doar cu referire la timpul viitor, ei ar fi primit cuvântul cu bănuială. Acum însă dă şi dovada, „în timp ce Eu petrec cu voi” zice - „aceasta se va întâmpla.” Dacă

1200 Ioan 8, 52.

1201 Ioan 5, 24.

1202 Ioan 5, 25. Fericitul Augustin aplică aceste cuvinte la învierea spirituală actuală, prin credinţă. Moartea din care se înviază este păcatul (Comentariu la Evanghelia după Ioan, 19, 9-10).

1203 Ioan 5, 21.

1204 Cf. 1 Tesaloniceni 4,16.

368

nu I-ar fi stat în putere aceasta, nu ar fi vestit despre vremea aceea, ca să nu atragă batjocură asupra Sa din pricina făgăduinţei. Apoi adaugă o explicaţie care dovedeşte cele zise: „Precum Tatăl are viaţă în Sine, aşa I-a dat şi Fiului să aibă viaţă în Sine”1205.

3. Vezi cum este arătată deplina egalitate1206 [dintre Ei], în vreme ce diferenţa este una singură: anume că unul este Tatăl şi altul este Fiul? Căci cuvântul „a dat” arată această unică deosebire, iar pe toate celelalte le arată egale şi fără deosebire. De aici se vede limpede că pe toate le face cu atâta autoritate şi putere câtă are şi Tatăl şi nu primeşte putere din altă parte, căci are viaţă aşa cum are şi Tatăl.

Din acest motiv a adăugat imediat cele ce urmează, ca din aceasta să le înţelegem şi pe acelea. Deci ce urmează? „I-a dat putere să facă şi judecată.”1207 De ce pomeneşte mereu de înviere şi judecată? „După cum Tatăl îi înviază pe cei morţi şi le dă viaţă, tot aşa şi Fiul dă viaţă celor cărora voieşte.”1208 Şi iar: „Tatăl nu judecă pe nimeni, ci toată judecata a dat-o Fiului”1209. Şi iar: „Precum Tatăl are viaţă în Sine, aşa I-a dat şi Fiului să aibă viaţă în Sine”1210. Şi iar: „Cei care vor auzi glasul Fiului lui Dumnezeu vor învia”1211. Şi aici iar: „I-a dat putere să facă şi judecată”. Deci de ce pomeneşte mereu acestea: judecata, viaţa, învierea? Pentru că acestea, mai mult decât toate, pot să-i atragă şi pe ascultătorii mai îndărătnici. Căci cel care este convins că va învia şi îi va da socoteală pentru greşelile lui, chiar dacă nu a văzut niciun alt semn, odată ce a acceptat această [reali­tate], se va strădui din răsputeri să şi-L facă pe Judecător îngăduitor.

„Că este Fiu al Omului, nu vă miraţi de aceasta.”1212 Pavel de Samosata nu spune aşa1213. Dar cum? „I-a dat putere să facă jude­cată, pentru că este Fiul Omului.”1214 Dar nu are niciun sens dacă spunem aşa. Căci nu din acest motiv a primit [puterea de a face]

1205 Ioan 5, 26.

1206 Literal: dtnapdXĂaKTOţ - „întru totul similar, cu neputinţă de distins”.

1207 Ioan 5, 27.

1208 Ioan 5, 21.

1209 Ioan 5, 22.

1210 Ioan 5, 26.

1211 Ioan 5, 25.

1212 Ioan 5, 27-28.

1213 Pavel de Samosata cf. nota de la Omilia 4,1 din acest volum.

1214 Ioan 5, 27. „Fiul Omului” din Daniel 7, 13-14 este învestit cu autoritatea supremă a împărăţiei lui Dumnezeu. Conducerea implica şi exercitarea judecăţii.

369

judecată pentru că este Om (atunci ce ar împiedica să fie toţi oamenii judecători?) ci pentru că este Fiu al acelei Fiinţe negră­ite, de aceea este Judecător. Deci aşa trebuie citit: „Că este Fiu al Omului, nu vă miraţi de aceasta”.

De vreme ce acelora care ascultau li se părea că cele spuse sunt potrivnice şi credeau că El nu este mai mult decât un simplu om deşi cele spuse erau mai presus de cele omeneşti, ba chiar mai presus de cele îngereşti şi potrivite doar lui Dumnezeu de aceea, pentru a înlătura această împotrivire, a adăugat: „Nu vă miraţi că este Fiu al Omului. Căci vine ceasul când cei din morminte vor auzi glasul Lui şi vor ieşi cei care au făcut cele bune spre învierea vieţii, iar cei care au făcut cele rele spre învierea osândei”1215.

Şi de ce nu a zis: „Nu vă miraţi că este Fiu al Omului, căci este şi Fiu al lui Dumnezeu”, ci a pomenit de înviere? A spus aceasta mai sus, când a zis: „Vor auzi glasul Fiului lui Dumnezeu”. Iar dacă aici a tăcut, să nu te miri! Căci, vorbind despre lucrarea care era proprie lui Dumnezeu, le dă ascultătorilor să înţeleagă din aceasta că El este şi Dumnezeu şi Fiu al lui Dumnezeu. Dacă ar fi spus acest lucru mereu, atunci aceia s-ar fi împotrivit, dar, aducând drept argument minunile săvârşite, făcea învăţătura mai puţin stânjenitoare.

Şi cei care alcătuiesc argumentaţii, când pun părţile laolaltă, dovedesc foarte bine ceea ce cercetează, dar adesea nu adaugă con­cluzia, ci mai întâi îşi fac ascultătorii binevoitori şi, pentru a obţine o victorie mai strălucită, îl fac pe însuşi adversarul lor să rostească concluzia. Astfel, cei prezenţi dintre adversari vor fi mai degrabă de partea lor decât a celor pentru care pledau.

Aşadar, când a pomenit de învierea lui Lazăr, nu a vorbit de judecată, căci nu a fost acesta motivul pentru care a înviat Lazăr, dar acum, vorbind în general, a adăugat şi aceasta: „Vor ieşi cei care au făcut cele bune spre învierea vieţii, iar cei care au făcut cele rele spre învierea osândei”1216. Tot aşa şi Ioan i-a îmboldit pe cei care-l ascultau, pomenind de judecată: „Cel care nu crede în Fiul nu va vedea viaţa, ci mânia lui Dumnezeu rămâne peste el”1217. La fel şi [Hristos] însuşi i-a zis lui Nicodim: „Cel care crede în Fiul nu este judecat, iar cel care nu crede a şi fost judecat”1218.

1215 Ioan 5, 28-29.

1216 Ioan 5, 29.

1217 Ioan 3, 36.

1218 Ioan 3 18

370

Aşa şi aici pomeneşte şi de judecată şi de osânda dată pentru fapte rele. De vreme ce a spus mai sus: „Cel care ascultă cuvântul Meu şi crede în Cel care M-a trimis nu este judecat”, ca să nu creadă cineva că acest lucru singur este de ajuns pentru mântuire, a vorbit şi despre faptele [vieţii], zicând: „[Vor ieşi] cei care au făcut cele bune spre învierea vieţii, iar cei care au făcut cele rele spre învierea osândei”.

Aşadar, de vreme ce a spus că întreaga lume îi va da socoteală şi că toţi vor învia la glasul Lui lucru nou şi neobişnuit, care şi acum este de necrezut şi multora dintre cei care par a fi credincioşi, nu numai iudeilor de atunci -, ascultă cum exprimă aceasta, făcând iar un pogorământ faţă de neputinţa ascultătorilor! „Eu nu pot să fac de la Mine nimic. Precum aud, judec; şi judecata Mea este dreaptă, pentru că nu caut voia Mea1219, ci voia Celui ce M-a trimis.”1220

înzdrăvenindu-l pe paralitic, a dat o dovadă nu mică a învierii. Tocmai de aceea nici nu a vorbit despre înviere mai înainte, până ce nu a făcut acel lucru care nu era foarte departe de înviere. Şi despre judecată a dat de înţeles doar după ce i-a înzdrăvenit trupul, căci a zis: „Iată, te-ai făcut sănătos. Să nu mai păcătuieşti, ca să nu-ţi fie ceva mai rău!”1221 Dar a prezis şi învierea lui Lazăr şi a întregii lumi.

De vreme ce a vorbit mai înainte despre aceste două învieri cea a lui Lazăr, care avea să se petreacă foarte curând, şi cea a lumii, care avea să aibă loc după multă vreme -, a dat încredinţare despre cea dintâi prin [vindecarea] paraliticului şi prin apropie­rea vremii, zicând: „Vine ceasul şi acum este”1222, iar despre cea de a doua, prin învierea lui Lazăr, aducând înaintea ochilor cele încă neîntâmplate prin cele întâmplate deja. îl putem vedea făcând aceasta de multe ori, spunând două sau trei profeţii şi dând mereu încredinţare despre cele ce vor fi prin cele petrecute deja.

4. Dar, deşi a spus şi a făcut lucruri atât de mari, acelora nu le-a fost de ajuns, pentru că erau încă neputincioşi, dar prin cuvintele

1219 Textul acesta constituie o aspră mustrare pentru noi oamenii, care mereu dorim să se împlinească numai voia proprie, în vreme ce Fiul lui Dumnezeu întrupat, Cel care este egal cu Dumnezeu, Se smereşte şi împlineşte voia Tatălui (cf. Fericitul Augustin, Comentariu la Evanghelia după Ioan, 22,15).

1220 Ioan 5, 30.

1221 Ioan 5,14.

1222 Ioan 5, 25.

371

pe care le adaugă le înlătură răzvrătirea, zicând: „Eu nu pot să fac de la Mine nimic. Precum aud, judec; şi judecata Mea este dreaptă, pentru că nu caut voia Mea, ci voia Celui care M-a trimis”1223. El părea să spună lucruri străine şi diferite de [cele spuse] de proroci, căci aceia spuneau că Dumnezeu este Cel care judecă tot pămân­tul, adică neamul omenesc. Aceasta o vesteşte David pretutindeni, zicând: „Judeca-va popoare întru dreptate”1224 şi: „Dumnezeu este judecător drept, tare şi îndelung-răbdător”1225. Aşa au spus toţi pro­rocii şi Moise. Dar Hristos spunea: „Tatăl Meu nu judecă pe nimeni, ci judecata a dat-o Fiului”1226. Acest lucru era în măsură să-i scan­dalizeze pe iudeii care ascultau şi să-i facă să-L bănuiască iar că este potrivnic lui Dumnezeu. De aceea coboară aici mult nivelul cuvântării Sale, atât cât cerea neputinţa lor, ca să smulgă din rădă­cină această bănuială pierzătoare, şi zice: „Eu nu pot să fac de la Mine nimic”, adică: „Nimic străin, nimic diferit de ceea ce voieşte Tatăl nu Mă veţi vedea săvârşind, nici grăind [ceva de acest fel] nu Mă veţi auzi”.

După ce a spus mai înainte că este Fiu al Omului şi a arătat că ei încă bănuiau că El este [doar] om, face şi aici o adăugare. Aşa cum mai înainte a spus: „Ceea ce am auzit grăim şi ce am văzut mărturisim”1227, iar Ioan a zis: „Ceea ce a văzut mărturiseşte şi măr­turia Lui nimeni nu o primeşte”1228 amândouă afirmaţiile vor­besc despre cunoaşterea exactă, nu doar despre auz şi văz -, aşa şi aici, vorbind despre auz, nimic altceva nu arată decât că nu este cu putinţă ca Fiul să voiască altceva decât Tatăl. Dar nu a spus aceasta limpede, căci cei care ascultau încă nu ar fi primit-o direct. Dar cum? Făcând foarte omeneşti concesii. „După cum aud, judec.” Iarăşi, nici aici nu vorbeşte despre învăţătură căci nu a zis: „După cum sunt învăţat”, ci: „După cum aud” -, dar nu o spune nici ca unul care are nevoie să audă căci El nu numai să fie învăţat, dar nici să audă nu avea nevoie -, ci pentru a arăta acordul şi egalitatea de decizie [cu Tatăl]. Ceea ce vrea să spună este aceasta: „Aşa judec, ca şi când ar fi Tatăl însuşi Cel care judecă”.

1223 Ioan 5, 30.

1224 Psalmul 95,10.

1225 Psalmul 7,11.

1226 Ioan 5, 22.

1227 Ioan 3,11.

1228 Ioan 3, 32.

372

Apoi adaugă: „Şi ştiu că judecata Mea este dreaptă, pentru că nu caut voia Mea, ci voia Celui care M-a trimis”1229. Ce spui? Ai o altă voie decât Tatăl? în alt loc ai zis: „Precum Eu şi Tu una suntem”1230. Şi iar, vorbind despre acordul de voinţă, zice: „Dă-le ca şi aceştia în Noi să fie una”1231, adică: „în credinţa în Noi”. Vezi că tocmai cele care păreau mai smerite sunt cele care au ascuns în ele un înţeles înalt? Ceea ce vrea să spună este aceasta: nu este voia Tatălui una şi voia Lui alta, ci, „aşa cum un singur cuget are o singură voinţă, aşa este şi voia Mea şi a Tatălui”.

Să nu te miri dacă a vorbit de o legătură atât de strânsă! Şi Pavel, când vorbeşte despre Duhul, foloseşte acest exemplu: „Căci cine dintre oameni ştie cele ale omului, decât duhul omului care este în el? Aşa şi cele ale lui Dumnezeu nimeni nu le ştie decât Duhul lui Dumnezeu”1232. Deci [Hristos] nu spune nimic altceva decât aceasta: „Nu am Eu altă voie, aparte de cea a Tatălui, ci, dacă El voieşte ceva, aceasta voiesc şi Eu şi, dacă Eu voiesc [ceva], aceea voieşte şi EL Deci, aşa cum nimeni nu îl învinuieşte pe Tatăl atunci când judecă, tot aşa nici pe Mine, căci hotărârea fiecăruia vine din aceeaşi intenţie”.

Iar dacă spune acestea într-un mod mai omenesc, să nu te miri! Ei încă îl socoteau un simplu om. De aceea, în cazul afirmaţiilor de acest fel, trebuie mai cu seamă să se cerceteze nu numai cele spuse, ci şi bănuielile ascultătorilor, şi să ascultăm cele spuse ca unele adresate bănuielilor acelora. Altminteri, vor urma multe concluzii greşite.

Ia gândeşte-te! A zis: „Nu caut voia Mea”. Aşadar, voia Lui este alta, una cu mult mai prejos, şi nu doar mai prejos, dar şi una fără folos. Căci, dacă este mântuitoare şi în acord cu cea a Tatălui, de ce nu o cauţi? Oamenii ar putea pe bună dreptate să spună aşa, ca unii care au multe voinţe, diferite de cele ale lui Dumnezeu, dar de ce spui aceasta Tu, Care eşti în toate întocmai cu Tatăl? Cineva ar putea spune că aceste cuvinte nu pot fi nici măcar ale unui bărbat serios întru toate şi răstignit [lumii]. Dacă Pavel într-atât s-a unit cu voia lui Dumnezeu, încât a zis: „Nu mai trăiesc eu, ci Hristos

1229 Ioan 3, 30.

1230 Ioan 10, 30.

1231 Ioan 17, 21.

1232 1 Corinteni 2,11.

373

trăieşte în mine”1233, cum a zis Stăpânul tuturor: „Nu caut voia Mea, ci voia Celui care M-a trimis”, ca şi când ar fi diferită de a Aceluia? Deci ce vrea să spună?

Vorbeşte ca un om şi Se adresează bănuielilor ascultători­lor. După ce a dovedit cele spuse prin cele afirmate mai înainte, spunând unele în chip dumnezeiesc, iar altele în chip omenesc, vorbeşte iar ca un om: „Judecata Mea este dreaptă”. Şi de unde se vede aceasta? „Pentru că nu caut voia Mea, ci voia Celui care M-a trimis”. După cum, între oameni, cel care este liber de iubirea de sine nu poate fi pe drept învinuit că nu face judecată aşa cum se cuvine, tot aşa nici pe Mine nu puteţi să Mă învinuiţi acum. Cel care vrea să impună [ideile] sale ar putea fi bănuit de mulţi că strâmbă dreptatea, dar cel care nu urmăreşte cele ale sale ce motiv ar avea să nu ia hotărâri drepte? Aşadar, acceptă acest raţionament şi cu privire la Mine! Dacă spuneam că nu sunt trimis de Tatăl şi nu îi atribuiam Lui slava [izvorâtă] din cele înfăptuite, poate că unii dintre voi ar fi bănuit că nu spun adevărul pentru că vreau să Mă arăt pe Mine slăvit. Dar, dacă Eu consider că cele înfăptuite sunt ale Altuia şi le pun pe seama Lui, ce motiv aţi avea să bănuiţi cele spuse [de Mine]?

Vezi cum a coborât discursul? Şi pe baza cărui temei a spus că judecata Lui este dreaptă un temei pe care şi un om dintre cei mulţi l-ar fi putut folosi în apărarea sa? Vezi că ceea ce am spus de multe ori se arată limpede? Ce am spus? Că tocmai smerenia covârşitoare a cuvintelor Lui este cea care îi convinge pe cei care au minte să nu respingă cele spuse, acceptându-le sensul literal, ci mai degrabă să se ridice la înălţimea înţelesurilor. Aceasta şi pe cei lipiţi de pământ îi ridică treptat cu multă uşurinţă.

Aşadar, cugetând la toate acestea, vă rog să nu trecem lesne peste aceste cuvinte, ci să cercetăm toate amănunţit şi mereu să avem în vedere motivul pentru care au fost spuse. Să nu credem că ne putem îndreptăţi cu neştiinţa şi simplitatea. Căci nu doar simpli ne-a poruncit să fim, ci şi înţelepţi1234. Să lucrăm, dar, cu simpli­tate şi cu înţelepciune şi în privinţa dogmelor şi prin faptele bune ale virtuţii. Să ne judecăm pe noi înşine aici, ca să nu fim osândiţi atunci împreună cu lumea; şi să ne purtăm cu cei împreună-robi

1233 Galateni 2, 20.

1234 Cf. Matei 10,16.

374

cu noi aşa cum vrem să se poarte cu noi Stăpânul nostru: „Ne iartă nouă greşelile noastre, precum şi noi iertăm greşiţilor noştri”1235.

Ştiu că sufletul nu îndură uşor atunci când este lovit, dar, dacă ne vom gândi că nu celui care ne-a mâhnit, ci nouă înşine ne facem o favoare, degrabă vom părăsi veninul mâniei. Şi cel care nu l-a iertat pe cel care datora o sută de dinari nu pe cel împreună-rob cu el l-a nedreptăţit, ci pe sine însuşi s-a făcut vinovat pentru cei zece mii de talanţi de care mai înainte fusese scutit1236. Deci, când nu iertăm altora, pe noi înşine nu ne iertăm.

Aşadar, nu numai lui Dumnezeu să-I spunem: „Nu pomeni păcatele noastre!”, ci şi nouă înşine să ne spunem aşa: „Să nu pomenim păcatele celor împreună-robi cu noi, pe care ei le-au săvârşit împotriva noastră”. Căci mai întâi tu judeci cele ale tale şi apoi urmează Dumnezeu. Tu scrii legea despre iertare şi pedeapsă şi alegi în privinţa aceasta. Aşadar, de tine depinde dacă Dumnezeu pomeneşte sau nu [păcatele tale]. De aceea şi Pavel ne îndeamnă să iertăm „dacă are cineva vreo plângere împotriva cuiva”1237, şi nu oricum să iertăm, ci aşa încât să nu mai rămână nicio urmă.

Şi Hristos nu numai că nu a dat la iveală păcatele, dar nici pe noi nu ne-a ţinut minte că am greşit, nici nu a zis: „Ai făcut cutare şi cutare păcate”, ci a şi iertat şi a şters şi zapisul, fără să pună la socoteală greşelile, după cum şi Pavel a arătat1238. Deci să facem şi noi aceasta şi să ştergem toate din minte! Dacă cel care ne-a întris­tat ne-a făcut şi vreun bine, doar la acela să ne gândim, iar dacă a făcut ceva întristător şi duşmănos, să alungăm şi să ştergem [din minte acel lucru], aşa încât nici urmă să nu mai rămână. Iar dacă acesta nu ne-a făcut niciun bine, răsplata ne va fi şi mai mare dacă îl vom ierta şi vom avea parte de mai multă cinste.

Alţii îşi şterg păcatele prin privegheri, prin culcarea pe pământ şi mii de osteneli. Ţie însă îţi este cu putinţă să ştergi toate păcatele tale prin calea mai uşoară, adică cea a neţinerii de minte a răului. Deci de ce înfigi sabia în tine însuţi, ca cei nebuni şi cu minţile pier­dute, lipsindu-te astfel de viaţa ceva să fie, când de fapt se cuvine să faci toate ca să o dobândeşti?

1235 Matei 6, 12.

1236 Cf. Matei 18, 23-35.

1237 Coloseni 3,13.

1238 Cf. Coloseni 2,13-14.

375

Dacă viaţa de acum este atât de dorită, ce să mai spunem des­pre aceea care este lipsită de durere, întristare şi suspin? Acolo nu avem a ne teme de moarte, nici nu ne putem gândi la vreun sfârşit al acelor bunătăţi. Fericiţi, de trei ori fericiţi şi de multe ori astfel cei care se bucură de acea soartă fericită. Nefericiţi însă, de trei ori nefericiţi şi de mii de ori astfel cei care se lipsesc de acea fericire.

„Dar ce trebuie să facem” întrebi - „ca să ne bucurăm de viaţa aceea?” Ascultă-L pe Judecătorul însuşi când vorbeşte cu un tânăr despre acestea. Când acela L-a întrebat: „Ce să fac ca să moştenesc viaţa veşnică?”1239, Hristos, după ce a pomenit cele­lalte porunci, a încheiat cu dragostea faţă de aproapele. Şi poate că vreunul dintre cei care ascultă va spune precum bogatul acela: „Şi noi am păzit acestea, căci nu am furat, nu am ucis, nu am făcut adulter”1240, dar nu cred că vei putea spune şi că l-ai iubit pe aproapele tău aşa cum trebuia. Căci cineva care a pizmuit sau a vorbit de rău sau nu a luat apărarea celui nedreptăţit sau nu a dat milostenie, acela nici nu a iubit.

Acum însă Hristos nu a poruncit numai aceasta, ci şi altceva. Ce anume? „Vinde tot ce ai şi dă-le săracilor şi vino de urmează-Mi Mie!”1241 Spune: „Urmează-Mi” referindu-Se la imitare prin fapte. Deci ce învăţăm de aici? Mai întâi, că cel care nu are toate acestea nu va putea avea parte de niciuna dintre răsplăţile care ţin de soarta aceea. Căci, după ce a spus tânărul: „Toate le-am făcut”, de vreme ce fusese lăsat la o parte ceva important pen­tru desăvârşirea acelei bune-cinstiri, Hristos spune: „Dacă vrei să fii desăvârşit, vinde tot ce ai şi dă-le săracilor şi vino şi urmează-Mi Mie!” Deci aceasta avem de învăţat în primul rând. în al doilea rând, [învăţăm] că l-a mustrat pentru că s-a fălit în deşert. Căci cel care trăieşte în asemenea bogăţie şi îi trece cu vederea pe ceilalţi care sunt în lipsă cum să-l iubească pe aproapele lui? Deci nici aceasta nu a spus-o după adevăr.

Dar noi şi pe aceea şi pe acestea să le facem şi să ne sârguim să ne dezgolim de averi şi să cumpărăm cerul. Unii adesea îşi dau toată averea pentru un rang lumesc, un rang ce va rămâne doar aici, şi nici aici nu va rămâne mult timp, căci mulţi au fost lipsiţi

1239 Marcu 10, 17.

1240 Cf. Marcu 10,19-20.

1241 Marcu 10, 21.

376

de stăpânire chiar cu mult timp înainte de moarte, iar alţii prin aceasta şi-au pierdut adesea şi viaţa. Şi, deşi ştiu asta, se lipsesc de toate pentru această [slavă]. Deci, dacă ei fac atâtea pentru asta, atunci ce este mai jalnic decât noi, care pentru [slava] aceea care dăinuie şi nu ne poate fi luată nu renunţăm măcar la puţin, nu le dăm nici pe acelea pe care peste puţin timp, chiar cât suntem încă aici, le vom pierde?

Ce fel de nebunie este aceasta: să nu voim să dăm acum de bunăvoie şi astfel să luăm cu noi cele care oricum, fără voia noastră, vor fi luate de la noi? Dacă cineva ar fi dus la moarte, iar apoi i s-ar propune să fie eliberat dacă renunţă la toate bunurile sale, am socoti acest lucru ca o favoare; noi însă, care putem, când suntem duşi pe calea gheenei, să ne eliberăm dacă dăm jumătate din bunurile noastre, alegem să ne osândim şi să ţinem în zadar cele care nu sunt ale noastre şi renunţăm la cele care sunt [cu ade­vărat] ale noastre. Deci de ce îndreptăţire vom avea parte? Ce ier­tare vom avea dacă, atâta vreme cât ne este deschis un drum atât de uşor care duce la viaţă, noi mergem spre prăpastie, păşind pe o cale fără roade şi lipsindu-ne de toate şi de cele de aici şi de cele de acolo -, deşi ne stă în putinţă să ne bucurăm cu toată libertatea de ambele roade?

Dar, dacă nu am făcut aceasta înainte, măcar acum să dăm acest prinos şi, după ce ne revenim în sine, să împărţim cele de acum după cum se cuvine, pentru ca pe cele viitoare lesne să le pri­mim, cu harul şi cu iubirea de oameni ale Domnului nostru Iisus Hristos, împreună cu care fie slava Tatălui şi Sfântului Duh în vecii vecilor. Amin.

Omilia 40

„Dacă mărturisesc Eu despre Mine însumi, mărturia Mea nu este adevărată. Altul este Care mărturiseşte despre Mine şi ştiu că adevărată este mărturia Lui.” (Ioan 5, 31-32)

1. Dacă cineva încearcă să sape o mină, dar nu are iscusinţă în acest meşteşug, nu produce aur, ci doar le amestecă pe toate şi ast­fel depune o osteneală fără rost şi vătămătoare. Tot aşa şi cei care nu cunosc înlănţuirea logică a dumnezeieştilor Scripturi şi nu cer­cetează însuşirile şi legile ei, ci tratează toate simplu, într-un singur mod, amestecă aurul cu pământ şi nu vor afla niciodată comoara care este ascunsă în ele.

Am spus acestea acum pentru că fragmentul care ne stă înainte conţine mult aur, care însă nu se vede, ci este îngropat în adânci comori de taine coborâte de sus. De aceea trebuie să săpăm şi să curăţăm ca să ajungem la adevăratele înţelesuri. Cine nu s-ar tul­bura la început când L-ar auzi pe Hristos zicând: „Dacă mărturi­sesc Eu despre Mine însumi, mărturia Mea nu este adevărată”1242? Totuşi în multe locuri îl vedem mărturisind despre Sine însuşi. Când discuta cu femeia samariteană, zicea: „Eu sunt, Cel ce vor­besc cu tine”1243. Şi orbului, de asemenea, i-a zis: „Cel ce vorbeşte cu tine, Acela este”1244. Şi pe iudei îi certa: „Voi ziceţi: «Tu huleşti», pentru că am spus: «Fiul lui Dumnezeu sunt»”1245. Şi în multe alte locuri face aceasta. Dacă toate acestea sunt minciuni, ce nădejde de mântuire mai avem? Unde vom afla adevărul, când Adevărul însuşi spune: „Mărturia Mea nu este adevărată”?

1242 Ioan 5, 31. Domnul Iisus face aluzie la prescripţia fundamentală a Legii mozaice potri­vit căreia cel puţin doi martori sunt necesari pentru dovedirea unei cauze juridice (cf. Deuteronomul 17, 6).

1243 Ioan 4, 26.

1244 Ioan 9, 37.

1245 Ioan 10, 36.

378

Şi nu numai acest lucru pare a fi potrivnic, ci şi altul, nu mai mic decât acesta. Căci mai departe spune: „Chiar dacă Eu mărtu­risesc despre Mine însumi, mărturia Mea este adevărată”1246. Deci spune-mi: pe care s-o primesc? Şi pe care s-o consider minciună? Dacă luăm acestea aşa, simplu, cum au fost spuse, fără să cerce­tăm nici persoana [care vorbeşte], nici cauza, nici altceva de acest fel, amândouă ar fi minciuni. Dacă mărturia Lui nu este adevărată, atunci nici această afirmaţie nu este adevărată, nu numai a doua, ci şi prima.

Deci ce vrea să spună? Avem nevoie de multă trezvie, sau mai degrabă de harul lui Dumnezeu, ca să nu ne oprim doar la cuvintele goale. Aşa şi ereticii rătăcesc, pentru că nu cercetează scopul [pe care îl urmăreşte] cel care vorbeşte, nici starea celor care ascultă. Deci, dacă nu adăugăm acestea şi altele, precum vremurile, locurile şi părerea ascultătorilor, vor urma multe concluzii greşite.

Prin urmare, care este sensul celor spuse? Iudeii aveau să-I reproşeze: „Dacă Tu mărturiseşti despre Tine însuţi, mărturia Ta nu este adevărată”. De aceea, anticipând acestea, a vorbit astfel, ca şi când ar fi zis: „Sigur că îmi veţi zice: «Nu Te credem, căci nimeni dintre oameni nu este vrednic de crezare dacă mărturiseşte des­pre sine însuşi»”. Aşadar, cuvintele: „Nu este adevărată” nu trebuie citite după literă, ci potrivit cu bănuiala acelora, adică: „Nu este adevărată pentru voi”. Deci nu potrivit cu vrednicia Lui, ci potrivit cu bănuiala lor a spus acestea. Când a zis: „Mărturia Mea nu este adevărată”, i-a mustrat pentru gândul lor şi pentru învinuirea pe care aveau să I-o aducă. Iar când zice: „Chiar dacă Eu mărturisesc despre Mine însumi, mărturia Mea este adevărată”, arată adevărata fire a lucrurilor, anume că, Dumnezeu fiind, trebuie socotit vrednic de crezare, chiar şi atunci când vorbeşte despre Sine. Când a vorbit de învierea morţilor şi de judecată şi a spus că cel care crede în El nu va fi judecat, ci va merge către viaţă, precum şi că El va şedea [pe scaunul de judecată], cerând socoteală tuturor, şi că are aceeaşi autoritate şi putere ca şi Tatăl, de vreme ce avea să spună acestea din nou în alt fel, era nevoit să răspundă mai întâi la învinuirea lor.

„Am spus” zice - „că, după cum Tatăl îi înviază pe cei morţi şi le dă viaţă, tot aşa şi Fiul dă viaţă celor cărora voieşte. Am spus că Tatăl nu judecă pe nimeni, ci toată judecata a dat-o Fiului. Am

1246 Ioan 8,14.

379

spus că Fiul trebuie să fie cinstit precum Tatăl. Am spus că cel care nu cinsteşte pe Fiul nu cinsteşte nici pe Tatăl. Am spus că cel care ascultă cuvintele Mele şi crede nu va vedea moartea, ci s-a mutat din moarte la viaţă. Am spus că glasul Meu îi va învia pe cei morţi, şi pe cei de acum şi pe cei de după aceştia. Am spus că voi cere socoteală tuturor pentru păcatele lor. Am spus că voi judeca după dreptate şi voi răsplăti celor drepţi.”1247

De vreme ce a afirmat toate acestea, care erau atât de măreţe, dar nu le-a dat încă o dovadă limpede, ci doar una nedesluşită, a răspuns mai întâi la învinuirea lor, pregătind astfel cele ce avea să spună apoi. A spus ceva de acest fel, chiar dacă nu cu aceste cuvinte: „Dar poate că veţi spune: «Tu spui toate acestea, dar nu eşti un mar­tor vrednic de crezare, pentru că mărturiseşti despre Tine însuţi»”. Deci mai întâi a risipit această pizmă a lor, dând glas celor pe care aveau ei să le spună şi arătând că ştie cele nespuse din mintea lor. Astfel a dat o primă dovadă a puterii Lui, iar apoi, după învinuirea lor, a dat şi alte dovezi limpezi şi de netăgăduit, punând înainte trei martori ai celor spuse de El: faptele săvârşite de El, mărturia Tatălui şi propovăduirea lui Ioan. Pomeneşte mai întâi mărturia cea mai mică, adică cea a lui Ioan. Căci, după ce a zis: „Altul1248 este care mărturiseşte despre Mine şi ştiu că adevărată este mărturia Lui”, a adăugat: „Voi aţi trimis la Ioan şi el a mărturisit adevărul”1249.

Deci, dacă mărturia Ta nu este adevărată, cum spui: „Ştiu că este adevărată mărturia lui Ioan” şi: „A mărturisit adevărul”? Vezi cât de limpede este şi aici că aceste cuvinte: „Mărturia Mea nu este adevărată” s-au spus ca răspuns la bănuiala acelora?

2. „Dar dacă Ioan a mărturisit doar ca să-I facă o favoare?” întrebi tu. Iată cum a înlăturat şi această bănuială, ca ei să nu spună aşa. Căci nu a zis: “Ioan a mărturisit despre Mine”, ci mai întâi a spus: „Voi aţi trimis la Ioan. Nu aţi fi trimis dacă nu l-aţi fi socotit vrednic de crezare”. Şi mai mult decât atât: nu au trimis la el ca să-l întrebe despre Hristos, ci despre el. Deci, dacă îl socoteau

1247 Cf. Ioan 5, 21-30.

1248 Majoritatea comentatorilor moderni afirmă că acest „altul” este Dumnezeu-Tatăl, nu Sfântul Ioan Botezătorul. Sfântul Ioan Gură de Aur ca şi Teodor de Mopsuestia (Comentariu la Evanghelia după Ioan, 2, 5, 32) identifică acest „altul” cu Sfântul Ioan Botezătorul.

1249 Ioan 5, 32-33.

380

vrednic de crezare în cele ce spunea despre sine, cu atât mai mult în cele spuse despre altul. După cum s-a spus, toţi oameni suntem prin fire, astfel încât nu dăm crezare celor care vorbesc despre ei înşişi, cât celor care vorbesc despre alţii. Pe acesta însă îl socoteau atât de demn de crezare încât nici în cele despre sine nu avea nevoie de mărturii de la alţii.

Căci cei care au fost trimişi nu au zis: „Ce spui despre Hristos?”, ci: „Tu cine eşti? Ce spui despre tine însuţi?”1250 Atât de mult îl admi­rau. Acest lucru l-a dat de înţeles zicând: „Voi aţi trimis la Ioan”1251. De aceea nici evanghelistul nu a spus doar că au trimis, ci a dat detalii lămurite şi despre cei trimişi, [spunând] că erau preoţi şi dintre farisei, iar nu nişte oameni oarecare, nici nişte proscrişi, nici unii care să poată fi amăgiţi şi înşelaţi, ci unii în măsură să înţeleagă întocmai cele spuse de el.

„Eu nu de la oameni iau mărturia.”1252 Atunci de ce ai pomenit de [mărturia] lui Ioan? Totuşi nici mărturia lui nu era cea a unui om, căci zice: „Cel care m-a trimis să botez cu apă, Acela mi-a zis”1253. Aşadar, şi mărturia lui Ioan era [de fapt] mărturie a lui Dumnezeu. Căci a învăţat de la El cele ce a zis.

Dar, ca să nu zică ei: „De unde se vede că a învăţat de la Dumnezeu?” şi să iscodească despre aceasta, le-a astupat gura cu totul, adresându-se bănuielii lor. Căci nu era de aşteptat ca aceste lucruri să fie ştiute de mulţi, dar deocamdată ei luau aminte la Ioan ca la unul care vorbea de la sine. De aceea a zis: „Eu nu de la om iau mărturia”.

„Dar, dacă nu aveai să iei mărturie de la om şi să primeşti con­firmare de acolo, atunci de ce ai adus de faţă mărturia lui?” Deci, ca să nu zică ei acestea, ascultă cum a înlăturat şi această învinuire prin următorul argument. După ce a zis: „Nu de la om iau mărturia”, a adăugat: „Dar spun acestea ca să vă mântuiţi”1254. Ceea ce spune este ceva de acest fel: „Eu, Dumnezeu fiind, nu aş avea nevoie de mărtu­ria acestuia, care este omenească, dar, de vreme ce la el luaţi seama mai mult şi îl socotiţi mai vrednic de crezare decât toţi şi alergaţi la el ca la un proroc căci întreaga cetate a alergat la Iordan1255 -, iar

1250 Ioan 1, 22.

1251 Ioan 5, 33.

1252 Ioan 5, 34.

1253 Ioan 1, 33.

1254 Ioan 3, 34.

1255 Cf Marcu 1, 5.

381

în Mine nu aţi crezut nici măcar atunci când am făcut minuni, de aceea vă pomenesc de mărturia aceea a lui”.

„Acela era făclia1256 care arde şi luminează şi voi aţi voit să vă veseliţi o clipă în lumina lui.”1257 Ca să nu zică ei: „Dar dacă acela a zis, însă noi nu am primit?”, arată că au primit spusele lui. Pentru că nu au trimis nişte oameni la întâmplare, ci preoţi şi farisei. Aşadar, îl admirau pe acest bărbat şi nu aveau ce să spună atunci împo­triva cuvintelor lui. Iar expresia „o clipă” o rosteşte pentru a arăta uşurătatea lor şi faptul că în pripă s-au îndepărtat de el.

„Iar Eu am mărturie1258 mai mare decât Ioan.”1259 Dacă aţi fi vrut să primiţi credinţa urmând cursul lucrurilor, v-aş fi dus acolo mai degrabă prin fapte. Dar, de vreme ce nu vreţi, vă duc la Ioan, nu ca unul care am nevoie de mărturia lui, ci pentru că toate le fac ca voi să vă mântuiţi. Am o mărturie mai mare decât a lui Ioan: cea din fapte. Dar scopul Meu nu este doar să fiu primit de voi dato­rită [faptelor] demne de crezare, ci şi datorită celor cunoscuţi vouă şi admiraţi de voi.

Astfel, mustrându-i prin cuvintele: „Aţi voit să vă veseliţi o vreme în lumina lui” şi arătându-le, prin faptul că l-a numit pe Ioan „făclie”, că râvna lor este trecătoare şi nestatornică, a arătat că acela nu avea lumina de la sine, ci de la harul Duhului. Dar încă nu a menţionat ce-l deosebea de acela anume că El este Soarele dreptăţii -, ci deocamdată doar a dat de înţeles aceasta, i-a mustrat cu tărie şi le-a arătat că aceeaşi părere pentru care l-au dispreţuit pe Ioan i-a făcut să nu poată crede nici în Hristos. Şi pe Ioan, pe care îl admirau, doar „pentru o vreme” l-au admirat, căci, dacă nu ar fi făcut aşa, acela i-ar fi dus degrabă la Iisus.

Deci, după ce a arătat că sunt cu totul nevrednici de iertare, a adăugat: „Eu am mărturie mai mare decât Ioan”. Care este aceasta? Cea din fapte: „Căci faptele pe care Mi le-a dat Tatăl să le săvârşesc, faptele acestea mărturisesc despre Mine că Tatăl M-a trimis”1260. Aici a amintit de paraliticul care a fost vindecat şi de multe altele. Despre

1256 Qe fap „lampa, candela”. Lămpile cu ulei din perioada irodiană erau de dimensiuni mici şi dădeau o lumină palidă şi insuficientă. Imaginarul rabinic al vremii utiliza expresii ca „lumină a lumii” sau „candelă, lampă” pentru patriarhi sau marii rabini înţelepţi.

1257 Ioan 5, 35.

1258 De remarcat caracterul pregnant juridic al discursului.

1259 Ioan 5, 36.

1260 Ioan 5, 36.

382

vorbe ar fi putut spune cineva dintre ei că sunt doar lăudăroşenie şi sunt rostite de dragul prieteniei lui Ioan deşi nici aceasta nu ar fi putut spune despre Ioan, care era un bărbat cunoscător al adevăra­tei filosofii1261 şi admirat de ei. Faptele însă nu ar fi putut fi privite cu bănuială nici de cei cu totul nebuni. De aceea a adăugat această a doua mărturie, zicând: „Faptele pe care Mi le-a dat Tatăl să le săvârşesc, aceste fapte pe care le fac Eu mărturisesc despre Mine că Tatăl M-a trimis”.

Aici răspunde şi la învinuirea adusă Lui pentru dezlega­rea Sabatului. De vreme ce aceia spuneau: „Cum poate fi de la Dumnezeu dacă nu ţine Sabatul?”1262, a zis: „Pe care Mi le-a dat Tatăl”. Desigur, lucra prin propria Sa putere, dar, ca să arate cu toată limpezimea că nu săvârşeşte nimic potrivnic Tatălui, a făcut această afirmaţie mult mai umilă.

3. „Şi de ce nu a zis: «Faptele pe care Mi le-a dat Tatăl mărturi­sesc că sunt egal cu Tatăl»?” întrebi. Pentru că amândouă puteau fi înţelese din fapte: şi aceea că nu făcea nimic potrivnic [Tatălui] şi aceea că este egal cu Cel care L-a născut. Şi în alt loc, pentru a dovedi acest lucru, zicea: „Dacă nu credeţi în Mine, credeţi în lucrările Mele, ca să cunoaşteţi şi să credeţi că Eu sunt în Tatăl şi Tatăl în Mine”1263. Aşadar, acestea două le mărturisea despre Sine: şi că era egal cu Tatăl şi că nu făcea nimic potrivnic Aceluia.

Atunci de ce nu a spus aşa, ci, lăsând la o parte lucrul mai măreţ, l-a menţionat pe acesta? Pentru că acesta era lucrul de care S-a îngri­jit mai întâi. într-adevăr, era ceva mult mai mic a crede că El a venit de la Dumnezeu decât a crede că Dumnezeu este egal cu EL Cel din­tâi lucru l-au afirmat şi prorocii, dar pe cel de-al doilea nu. Totuşi El S-a îngrijit să afirme acest lucru mai mic, ştiind că, odată ce acesta va fi acceptat, şi cel de-al doilea va fi apoi bine primit. Nu a pomenit nimic despre mărturia mai importantă, ci a vorbit despre acest fapt mai mic, pentru ca prin acesta ei să îl accepte şi pe acela.

După această argumentaţie, a adăugat: „Tatăl Care M-a trimis, Acela a mărturisit despre Mine”1264. Unde a mărturisit despre El? La

1261 Reamintim că termenul „adevărata filosofie” are, în acest context, sensul de „viaţă ascetică”.

1262 Cf. Ioan 9,14.

1263 Ioan 10, 38.

1264 Ioan 5, 37.

383

Iordan, când a zis: „Acesta este Fiul Meu cel iubit. Pe Acesta să-L ascultaţi”1265. Dar şi acest lucru avea nevoie de dovezi. Mărturia lui Ioan era ceva limpede, căci ei au fost cei care au trimis la el şi nu puteau să tăgăduiască; şi mărturia minunilor, de asemenea, căci au văzut cele petrecute, au auzit şi de la cel vindecat şi au crezut. Totuşi pornind de aici I-au găsit vină [pentru călcarea Sabatului], Mai rămânea doar să dovedească despre mărturia Tatălui. Apoi, pentru că avea să argumenteze aceasta, a adăugat: „Nici glasul Lui nu l-aţi auzit vreodată”1266. Şi cum spune Moise: „Dumnezeu vor­bea, iar Moise răspundea”1267? Cum spune David: „Limba pe care nu o ştia a auzit-o”1268? Şi iar Moise [zice]: „Oare există popor ca acesta, care a auzit glasul lui Dumnezeu?”1269

„Nici faţa Lui nu aţi văzut-o.”1270 însă şi Isaia, şi Ieremia, şi Iezechiel, şi mulţi alţii spun că L-au văzut. Ce vrea să spună Hristos acum? Le pune înainte o învăţătură filosofică, arătând treptat că în cazul lui Dumnezeu nu există nici glas, nici faţă, ci este mai presus de forme şi sunete. Când zice: „Nici glasul Lui nu l-aţi auzit”, nu vrea să spună că grăieşte cu glas, dar nu este auzit. Tot aşa, când zice: „Nici faţa Lui nu aţi văzut-o”, nu vrea să spună că are faţă, dar nu este văzută. [Ceea ce vrea să spună este] că nimic din toate aces­tea nu există în privinţa lui Dumnezeu. Ca să nu spună ei: „Te făleşti în deşert, căci Dumnezeu numai lui Moise i-a vorbit” într-a­devăr, aşa ziceau: „Noi ştim că Dumnezeu i-a vorbit lui Moise, dar pe Acesta nu-L ştim de unde este”1271 -, a vorbit astfel, arătând că nici glas, nici faţă nu există în cazul lui Dumnezeu.

„Şi de ce spun acestea?” zice. „Nu numai că nu aţi auzit glasul Lui şi nu aţi văzut faţa Lui, dar nici acel lucru cu care vă lăudaţi cel mai mult şi de care sunteţi toţi deplin încredinţaţi anume că aţi primit şi ţineţi poruncile Lui -, nici acest lucru nu puteţi să îl spuneţi.” Deci, pentru a arăta aceasta lămurit, a adăugat: „Nici

1265 Cf. Marcu 9, 7. Cuvintele de faţă sunt rostite cu prilejul Schimbării la Faţă.

1266 Ioan 5, 37.

1267 Cf. Ieşirea 19,19.

1268 Psalmul 80, 4.

1269 Deuteronomul 4, 33.

1270 Ioan 5, 37. Israel considera că a văzut faţa lui Dumnezeu şi I-a auzit glasul la Sinai (cf. Ieşirea 19, 9; 24,10-11; înţelepciunea lui Isus Sirah 17,13) şi I-a acceptat voinţa prin Moise. Generaţia contemporană lui Iisus, deşi îl vede şi îl aude cu adevărat şi în mod nemijlocit pe Dumnezeu întrupat, îi respinge voinţa şi poruncile.

1271 Ioan 9, 29.

384

cuvântul Lui nu sălăşluieşte învoi”1272, adică preceptele, poruncile, legea, prorocii. Chiar dacă Dumnezeu a rânduit acestea, ele nu sunt în voi, pentru că nu credeţi în Mine. Dacă Scripturile spun în tot locul că trebuie să credeţi în Mine, iar voi tot nu credeţi, este lim­pede că s-a depărtat de la voi cuvântul Lui. De aceea a mai adăugat: „Pentru că în Cel pe care L-a trimis1273 Acela voi nu credeţi”1274.

Apoi, ca să nu întrebe ei: „Cum a mărturisit despre Tine dacă noi nu am auzit glasul Lui?”, zice: „Cercetaţi1275 Scripturile, căci ace­lea sunt cele care mărturisesc despre Mine”1276, arătând că prin ele a mărturisit [Tatăl], Şi la Iordan a mărturisit1277, şi pe munte1278. Dar nu a pomenit de glasul acela, căci ei poate că nici astfel nu ar fi crezut. Glasul de pe munte nu l-au auzit, iar pe cel de la Iordan l-au auzit, dar nu l-au luat în seamă.

De aceea îi trimite la Scripturi, arătând că mărturia Tatălui este de acolo. Mai întâi a luat de la ei cele cu care din vechime se lăudau: fie că L-au văzut pe Dumnezeu, fie că au auzit glasul Lui. De vreme ce se putea ca ei să nu creadă cuvântul Lui şi să-şi închipuie cele din Muntele Sinai, mai întâi a corectat ideea pe care o aveau despre acestea şi a arătat că cele petrecute au avut loc în urma unui pogorământ, iar apoi i-a trimis Ia mărturia Scripturilor.

4. Deci şi noi, atunci când luptăm împotriva ereticilor, tot de acolo să ne luăm armele şi să ne întărim. „Căci toată Scriptura” zice - „este insuflată de Dumnezeu şi de folos spre învăţătură, spre mustrare, spre îndreptare, spre instruirea cea întru dreptate, astfel ca omul lui Dumnezeu să fie desăvârşit, bine pregătit pentru orice lucru bun.”1279 Nu pe unele să le aibă, iar pe altele nu, căci unul ca acesta nu este desăvârşit. Căci ce folos este, spune-mi, când cineva se roagă cu

1272 Ioan 5, 38.

1273 Contextul nu ne permite să aplicăm această referinţă la Hristos, ci la Moise, cel trimis de Dumnezeu să dea Legea pe Sinai.

1274 Ioan 5, 38.

1275 Verbul epauvăTE poate fi interpretat atât ca un imperativ prezent, cât şi ca un indicativ prezent. Comentatorii moderni înclină spre ultima variantă: „Voi cercetaţi Scripturile”. Şi în Antichitatea creştină Sfinţii Atanasie cel Mare şi Chiril al Alexandriei au ales această variantă de interpretare. Totuşi versiunea siriacă a Noului Testament utilizează aici un imperativ.

1276 Ioan 5, 39.

1277 Cf. Matei 3,17.

1278 Cf. Marcu 9, 7.

1279 2 Timotei 3,16-17.

385

osârdie, dar nu dă milostenie din belşug? Sau când dă milostenie din belşug, dar este lacom şi violent? Sau nu este nici lacom, nici violent, dar [face aceasta] numai de ochii oamenilor şi ca să fie apreciat de cei care îl văd? Sau când dă milostenie cu toată grija şi pe placul lui Dumnezeu, dar se semeţeşte şi se mândreşte cu asta? Sau când este smerit şi postitor, dar e iubitor de argint, neguţător şi alipit de cele pământeşti, ţinând astfel în sufletul său maica răutăţilor? Pentru că „iubirea de argint este rădăcina tuturor relelor”1280.

Să ne înfricoşăm, dar, de acest lucru, să fugim de acest păcat! Acesta a zdruncinat întreaga lume, acesta a amestecat toate, acesta ne-a depărtat de preafericita slujire a lui Hristos. „Căci nu este cu putinţă” zice - „a sluji lui Dumnezeu şi lui Mamona.”1281 Căci [iubi­rea de argint] porunceşte cele potrivnice lui Hristos. Acela zice: „Dă celor nevoiaşi!” iar aceea zice: „Răpeşte de la cei nevoiaşi!” Hristos zice: „Pe cei care uneltesc împotriva ta şi te nedreptăţesc, iartă-i!”, iar aceea, dimpotrivă: „întinde curse celor care nu ţi-au făcut nicio nedreptate!” Hristos spune: „Fii iubitor de oameni şi blând!” Aceea, dimpotrivă: „Fii crud şi neîndurător şi să nu iei nicidecum în seamă lacrimile săracilor!” Spune aşa pentru ca în ziua aceea [a Judecăţii] să-L facă pe Judecător aspru faţă de noi.

Atunci ni se vor pune înaintea ochilor toate câte ăm făcut, iar cei pe care i-am nedreptăţit sau de la care am răpit ceva vor lua de la noi orice îndreptăţire. Dacă Lazăr, care nu a fost cu nimic nedreptăţit de cel bogat, atât doar că nu s-a bucurat de bunurile aceluia, a stat înainte atunci ca un aspru judecător şi nu l-a lăsat să dobândească iertare nicidecum1282, ce îndreptăţire vor avea, spu­ne-mi, cei care, pe lângă faptul că nu au dat milostenie din cele ale lor, au şi răpit cele ale altora şi au năpăstuit casele orfanilor? Dacă cei care nu L-au hrănit pe Hristos atunci când a fost flămând1283 au atras asupra capului lor un asemenea foc, atunci cei care răpesc cele care nu li se cuvin nicidecum şi pun la cale nenumărate procese şi îşi însuşesc pe nedrept cele care sunt ale tuturor de ce îngăduinţă se vor bucura?

Să alungăm, dar, această poftă! Şi o alungăm dacă ne gândim la cei de mai înainte de noi care au nedreptăţit, s-au lăcomit şi apoi

1280 1 Timotei 6,10.

1281 Luca 16,13.

1282 Cf. Luca 16,19-26.

1283 Cf. Matei 25, 42.

386

au plecat de aici. Oare nu se bucură alţii de pe urma bunurilor şi a ostenelilor lor, în vreme ce ei au parte de osândă, de pedeapsă şi de chinuri de nesuportat? Oare nu este cea mai de pe urmă nero­zie să ne chinuim şi să ne ostenim pentru ca şi cât suntem vii să ne zdrobim cu truda, şi după moarte să suferim osândă şi pedepse de neîndurat? Şi aceasta când este cu putinţă ca şi aici să ne desfătăm căci nimic nu pricinuieşte atâta dulceaţă ca milostenia şi conştiinţa curată -, şi încă şi după ce plecăm acolo să ne eliberăm de toate relele şi să avem parte de nenumărate bunătăţi?

Aşa cum răutatea obişnuieşte să îi pedepsească încă dinainte de gheenă pe cei care o urmează, tot aşa şi virtutea, încă înainte de împărăţie, pricinuieşte desfătare celor care o lucrează aici, făcându-i să trăiască în neîncetată dulceaţă şi cu bună nădejde.

Aşadar, ca să dobândim această [dulceaţă], şi aici, şi în viaţa viitoare, să lucrăm faptele cele bune! Astfel vom dobândi şi cunu­nile viitoare, de care fie ca noi toţi să avem parte, cu harul şi cu iubirea de oameni ale Domnului nostru Iisus Hristos, prin Care şi cu Care fie slava Tatălui şi Sfântului Duh acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin.

Omilia 41

„Cercetaţi Scripturile, că voi socotiţi că în ele aveţi viaţă veşnică. Şi acelea sunt cele care mărturisesc despre Mine. Şi nu voiţi să veniţi la Mine ca să aveţi viaţă veşnică.” (Ioan 5, 39-40)

1. Să arătăm multă grijă, iubiţilor, faţă de cele duhovniceşti şi să nu credem că ne este de ajuns pentru mântuire să le urmăm aşa, oricum. De vreme ce din cele lumeşti nimeni nu poate avea parte de prea mult folos dacă le foloseşte la întâmplare, ca pe ceva secun­dar, cu atât mai mult în cele duhovniceşti se va întâmpla aceasta, pentru că ele cer şi mai multă grijă.

De aceea şi Hristos, când i-a trimis pe iudei la Scripturi, nu i-a trimis să le citească doar, ci să le cerceteze în amănunt şi cu înţelegere. Căci nu a zis: „Citiţi Scripturile”, ci: „Cercetaţi Scripturile”1284. De vreme ce cuvintele spuse despre El aveau nevoie de cercetare atentă căci, spre folosul celor de atunci, El era mai înainte arătat ca în umbră -, de aceea le porunceşte acum să sape cu grijă ca să poată afla cele care se află în adânc. Căci [înţelesul] nu a fost rostit limpede, nici nu a fost aşezat la suprafaţă, ci este îngropat foarte adânc, precum o comoară. Cel care caută cele care sunt în adânc nu va putea afla vreodată ceea ce caută de nu va căuta cu grijă şi cu osteneală.

De aceea, după ce a spus: „Cercetaţi Scripturile!”, a adăugat: „Că voi socotiţi că în ele aveţi viaţă veşnică”1285. Nu a zis: „Aveţi”, ci: „Socotiţi”, pentru a arăta că nu au avut parte de vreun rod însem­nat şi adevărat, căci aşteptau să se mântuiască numai de pe urma citirii, fiind însă lipsiţi de credinţă. Deci ceea ce spune este aceasta: „Nu admiraţi Scripturile? Nu consideraţi că sunt izvorul întregii

1284 Ioan 5, 39. Zelul iudeilor (inclusiv al celor din comunitatea eseniană) pentru studiul Scripturii era proverbial în Antichitate. Rabinii vremii făceau afirmaţii similare: „Studiază Torah şi vei avea viaţă veşnică în lumea care va veni”.

1285 Ioan 5, 39.

388

vieţi? Din acestea îmi iau şi Eu acum confirmare. Căci acestea sunt cele care mărturisesc despre Mine. Şi nu voiţi să veniţi la Mine ca să aveţi viaţă veşnică”. Pe bună dreptate spunea: „Socotiţi”, pentru că ei nu voiau să creadă, ci se lăudau numai cu simpla citire.

Apoi, era de aşteptat ca mulţi să bănuiască că spunea acestea din iubire de slavă, căci le-a amintit de cuvintele lui Ioan, de măr­turia lui Dumnezeu şi de faptele Sale, şi toate le spunea ca să-i atragă şi le făgăduia viaţa. Deci, ca să nu-L bănuiască de iubire de slavă pentru multa Lui purtare de grijă şi ca să nu îşi închipuie că vrea ca ei să creadă în El pentru că se îngrijeşte de Sine, ascultă ce a adăugat: „Slavă de la oameni nu primesc”1286, adică: „Nu am nevoie. Firea Mea nu este în aşa fel încât să aibă nevoie de slavă de la oameni. Dacă soarele nu ia lumină de la opaiţ ca să o sporească pe a sa, cu atât mai mult Eu sunt departe de a avea nevoie de slavă omenească.”

„Şi de ce” întrebi tu - „spui acestea dacă nu ai nevoie?” „Ca voi să vă mântuiţi.” A spus acestea şi mai înainte. Aceasta a vrut să o spună şi aici când a zis: „Ca să aveţi viaţă”1287. Dar dă şi o altă pricină. Care este aceasta? „Dar v-am cunoscut că nu aveţi în voi dragostea de Dumnezeu.”1288

Pentru că ei adesea îl prigoneau chipurile din dragoste faţă de Dumnezeu fiindcă Se făcea pe Sine egal cu Acela şi pentru că El ştia că nu aveau să creadă în El, ca să nu zică cineva: „De ce grăieşti acestea?” a spus: „Ca să vă mustru pe voi, pentru că nu din dragoste de Dumnezeu Mă prigoniţi. [Dumnezeu] însuşi mărturiseşte des­pre Mine şi prin fapte şi prin Scripturi. Aşa cum mai înainte M-aţi izgonit socotindu-Mă potrivnic lui Dumnezeu, aşa şi acum, după ce v-am dovedit acestea, ar fi trebuit să alergaţi la Mine, dacă L-aţi fi iubit pe Dumnezeu. Dar nu-L iubiţi. De aceea am spus aşa, ca să vă arăt că în zadar vă mândriţi şi fără rost vă lăudaţi, ascunzându-vă, de fapt, invidia”.

Nu numai prin aceste [dovezi], ci şi din cele ce aveau să urmeze a arătat acestea. „Eu am venit” zice - „în numele Tatălui Meu şi nu M-aţi primit. Dacă va veni un altul în numele său, pe acela îl veţi primi”1289. Vezi că mereu spune că a fost trimis, că a primit judecata

1286 Ioan 5, 41.

1287 Ioan 5, 40.

1288 Ioan 5, 42.

1289 Ioan 5, 43.

389

de la Tatăl şi că nimic nu poate face de la Sine, ca să le reteze orice îndreptăţire pentru nechibzuinţa lor?

Dar despre cine spune că a venit în numele lui? La Antihrist se referă aici şi dă o dovadă de nezdruncinat a nechibzuinţei lor. „Dacă Mă prigoniţi pentru că îl iubiţi pe Dumnezeu, cu atât mai mult ar trebui să faceţi aşa cu Antihristul. Căci acela nimic de acest fel nu va spune: nici că a fost trimis de Tatăl, nici că este de un gând cu El, ci pe toate le va spune împotrivă, răpind în chip tiranic cele care nu i se cuvin nicidecum şi spunând că el este Dumnezeu peste toţi.” De aceea şi Pavel spune: „Peste tot ce se numeşte «Dumnezeu» sau este închinat, dându-se pe sine drept Dumnezeu”1290. Aceasta înseamnă „a veni în numele său”. „Eu însă nu aşa, ci în numele Tatălui Meu am venit.”

Acest lucru era de ajuns pentru a arăta că ei nu îl iubeau pe Dumnezeu: faptul că nu L-au primit pe Cel care spunea că este tri­mis de El. Acum însă dovedeşte neruşinarea lor şi prin faptul opus, anume că aveau să îl primească pe Antihrist. De vreme ce pe Cel care spune că a fost trimis de Acela nu îl primesc, iar celui care nu îl cunoaşte şi se mândreşte spunând că el este Dumnezeu peste toţi aveau să i se închine, este limpede că din pizmă îl prigoneau şi din ură faţă de Dumnezeu. De aceea dă două pricini ale cuvintelor Sale şi mai întâi o spune pe cea mai bună: „Ca să vă mântuiţi” şi „ca să aveţi viaţă”. Dar, de vreme ce aveau să-L ia în râs, o spune şi pe cea mai usturătoare, arătând că Dumnezeu face mereu cele ale Sale, chiar dacă cei care ascultă nu cred.

2. Şi Pavel, vorbind despre Antihrist, a spus proroceşte: „Le va trimite Dumnezeu o lucrare de amăgire, ca să fie osândiţi toţi cei care n-au crezut adevărul, ci le-a plăcut nedreptatea”1291. Dar Hristos nu a spus că va veni, ci, pentru a-i cruţa pe cei care ascultau, a zis: „Dacă va veni”. De vreme ce lipsa lor de înţelegere nu era încă dusă până la capăt, nu a menţionat ca pricină venirea lui. Pavel însă a dat de înţeles despre aceasta lămurit înaintea celor care puteau înţelege. Căci el este cel care i-a lipsit de orice justificare.

Apoi dă drept pricină şi necredinţa lor, adăugând: „Cum puteţi să credeţi, când primiţi slavă unii de la alţii, şi slava care vine de

1290 2 Tesaloniceni 2, 4.

1291 2 Tesaloniceni 2, 11-12.

390

la unicul Dumnezeu nu o căutaţi?”1292 Astfel a arătat din nou că ei nu urmăreau cele ale lui Dumnezeu, ci, sub acest pretext, voiau să-şi îndreptăţească patimile proprii. Erau atât de departe de a face acestea pentru slava Lui, încât alegeau mai degrabă slava de la oameni decât pe cea de la El. Cum de au stârnit atâta vrăjmăşie faţă de această [slavă] şi o dispreţuiau într-atât, încât o preferau pe cea de la oameni în locul ei?

După ce a spus că nu au dragoste de Dumnezeu şi a dovedit acest lucru prin două [mărturii]: prin cele făcute faţă de El şi prin cele ce se vor face cu privire la Antihrist, şi, după ce a arătat limpede că sunt lipsiţi de orice iertare, l-a pus înaintea lor şi pe Moise ca acuzator al lor, căci a adăugat: „Să nu socotiţi că Eu vă voi învinui la Tatăl. Cel care vă învinuieşte este Moise, în care voi aţi nădăjduit. Dacă aţi fi crezut lui Moise, aţi fi crezut şi Mie, căci despre Mine a scris acela. Iar dacă celor scrise de el nu credeţi, cum veţi crede în cuvintele Mele?”1293

Ceea ce vrea să spună este aceasta: „Prin cele referitoare la Mine, acela este jignit mai degrabă decât Mine, căci în Moise nu aţi crezut mai degrabă decât în Mine”. Vezi cum în tot chipul îi lipseşte de orice îndreptăţire? „Spuneaţi că din dragoste faţă de Dumnezeu Mă prigoniţi pe Mine” zice. „V-am arătat că faceţi aceasta pen­tru că îl urâţi. Spuneţi că Eu dezleg Sabatul şi încalc Legea. M-am eliberat şi de această învinuire. Susţineţi că din credinţă faţă de Moise îndrăzniţi acestea împotriva Mea. Vă arăt, de asemenea, că aceasta este mai degrabă o dovadă că nu credeţi în Moise. Sunt atât de departe de a Mă împotrivi Legii, încât cel care vă învinuieşte pe voi nu este altul decât cel care v-a dat Legea.” Aşa cum spunea des­pre Scripturi: „în care socotiţi că aveţi viaţă veşnică”1294, aşa spune şi despre Moise: „în care voi aţi nădăjduit”1295, dovedindu-le mereu din propriile lor cuvinte că greşesc.

„Şi de unde se vede” întrebi - „că Moise îi va învinui şi că nu e doar lăudăroşenie a Ta? Ce aveţi în comun Tu şi Moise? Tu ai dezle­gat Sabatul, despre care acela a dat lege să fie ţinut. Deci cum ne va învinui acela? Şi de unde se vede că vom crede în altul care va veni în numele lui? Toate acestea le spui fără dovezi.”

1292 Ioan 5, 44.

1293 Ioan 5, 45-47.

1294 Ioan 5, 39.

1295 Ioan 5, 45.

391

De fapt, toate aceste [afirmaţii] au fost pregătite dinainte. Când El mărturiseşte: „De la Dumnezeu am venit”1296, din fapte, din cuvintele lui Ioan şi din mărturia Tatălui se vede limpede că Moise îi va învinui. Căci ce a spus acela? Dacă va veni cineva făcând semne şi ducând la Dumnezeu şi prezicând cele viitoare după ade­văr, oare nu ar trebui să fie ascultat cu toată supunerea1297? Nu a făcut Hristos toate acestea? Şi minuni a făcut cu adevărat, şi către Dumnezeu i-a atras pe toţi, şi toate prorociile le-a împlinit. Dar de unde se vede că ei vor crede altuia? Din faptul că îl urau pe Hristos. Fiindcă este limpede că cei care L-au respins pe Cel care urma voii lui Dumnezeu îl vor primi pe cel potrivnic lui Dumnezeu.

Iar dacă acum îl pune înainte pe Moise, deşi a spus: „Eu nu de la om iau mărturia”1298, să nu te miri, căci nu la Moise, ci la scrie­rile lui Dumnezeu îi trimite. Dar, pentru că de Scripturi se temeau mai puţin, a adus vorba despre acesta, punându-l drept acuzator al lor pe însuşi dătătorul de Lege. Astfel le-a sporit frica şi toate cele spuse de ei le-a dat de ruşine.

Iată cum! Ei spuneau că îl prigonesc din dragoste de Dumnezeu, iar El le-a arătat că din ură faţă de Dumnezeu fac aceasta. Ei spu­neau că îl urmează pe Moise, iar El le-a arătat că tocmai pentru că nu credeau lui Moise făceau acestea. Dacă ar fi avut râvnă faţă de Lege, ar fi trebuit să-L primească pe Cel care o plineşte. Dacă L-ar fi iubit pe Dumnezeu, ar fi trebuit să creadă Celui care îi trăgea către El. De ar fi crezut lui Moise, ar fi trebuit să se închine Celui prorocit de acela1299. „Dacă nici aceluia mai înainte de Mine nu aţi crezut, nu este de mirare că şi pe Mine, cel propovăduit de el, M-aţi respins.”

Aşa cum şi pe cei care îl admirau pe Ioan i-a vădit, prin cele săvârşite faţă de el, că de fapt îl dispreţuiau, la fel, celor cărora soco­teau că îl cred pe Moise, le-a arătat că nu îl cred deloc pe acesta. Astfel întoarce mereu asupra capului lor cele pe care ei credeau că le pun înainte în favoarea lor. „Sunt atât de departe” zicea El - „de a vă despărţi pe voi de Lege, încât pe însuşi dătătorul de Lege îl chem să vă fie acuzator.”

A spus că Scripturile mărturisesc despre El, dar nu a precizat unde anume mărturisesc, voind să le insufle mai multă frică, să-i

1296 Ioan 8, 42.

1297 Cf. Deuteronomul 18,15-22.

1298 Ioan 5, 34.

1299 Cf. Deuteronomul 18,15-18.

392

facă să cerceteze [Scripturile] şi să-i pună în situaţia de a avea nevoie să întrebe. Dacă le-ar fi spus de-a dreptul, fără ca ei să întrebe, aceia ar fi respins mărturia. Dacă ar fi fost atenţi la cuvintele Lui, ar fi tre­buit ca mai înainte de orice altceva să întrebe despre acest lucru şi să caute să afle de la El. De aceea, nu numai dovezile, ci şi sentinţele şi ameninţările le înmulţea, pentru ca măcar aşa, prin frica de cele spuse, să-i înduplece. Dar ei şi aşa tăceau. Aşa este viclenia: orice ai spune sau ai face, nu se pleacă, ci păstrează veninul ei.

3. De aceea trebuie să alungăm din suflet toată răutatea şi să nu uneltim niciodată vreun vicleşug. Căci zice: „Celor strâmbi Dumnezeu le trimite căi strâmbe”1300 şi: „Duhul cel Sfânt al înţelepciunii va fugi de vicleşug şi Se va depărta de minţile fără pricepere”1301. Căci nimic nu îi face pe oameni nerozi aşa precum viclenia. Când cineva este prefăcut, rău-voitor, nerecunoscător care sunt chipuri ale vicleniei -, când se supără fără să i se fi făcut vreo nedreptate, când iscodeşte vicleşuguri, cum să nu dea dovadă de cea mai mare nerozie?

Dar nimic nu-i face pe oameni înţelepţi aşa precum virtutea. De asemenea, îi face mulţumitori, binevoitori, iubitori de oameni, paşnici, blânzi, îngăduitori. De obicei, ea naşte şi toate celelalte bune [însuşiri]. Deci cine este mai înţelept decât cel care o are pe aceasta? Cu adevărat virtutea este izvor şi rădăcină a înţelepciunii, după cum orice răutate îşi ia începutul din nerozie. Şi făţarnicul şi mâniosul din lipsa de înţelepciune sunt biruiţi de patimi. De aceea şi prorocul zicea: „Nu este vindecare în trupul meu. Rănile mele miros greu şi au putrezit din pricina nebuniei mele”1302, arătând că orice păcat îşi are începutul în lipsa de înţelepciune, după cum cel care are virtuţi şi frică de Dumnezeu este mai înţelept decât toţi. De aceea un înţelept a zis: „începutul înţelepciunii este frica de Domnul”1303. Aşadar, dacă a te teme de Dumnezeu înseamnă a avea înţelepciune, iar cel rău nu are aceasta1304, atunci într-adevăr este lipsit de înţelepciune; iar cel care este lipsit de înţelepciune este cu adevărat mai neghiob decât toţi.

1300 Cf. Pildele 21, 8.

1301 înţelepciunea lui Solomon 1, 5.

1302 Psalmul 37, 3-5.

1303 Pildele 1, 7; Psalmul 110,10.

1304 Adică temere de Dumnezeu

393

Mulţi îi admiră pe cei răi, ca pe unii cărora le stă în putere să nedreptăţească şi să vatăme, dar nu îşi dau seama că tocmai pe aceştia mai mult decât pe toţi ar trebui să-i compătimească, pentru că aceia cred că-i vatămă pe alţii, dar, de fapt, înfig sabia în ei înşişi. Acesta este semnul celei mai de pe urmă nerozii: a te răni pe tine însuţi şi nici măcar a nu realiza acest lucru, ci a crede că nedreptăţeşti pe altul, când, de fapt, te înjunghii pe tine însuţi. De aceea şi Pavel, ştiind că, atunci când îi rănim pe alţii, de fapt pe noi înşine ne uci­dem, zicea: „Pentru ce nu suferiţi mai bine nedreptatea? Pentru ce nu răbdaţi mai bine paguba?”1305 Căci a nu fi nedreptăţit constă în a nu nedreptăţi, iar a nu suferi ceva rău constă în a nu face rău, chiar dacă această afirmaţie pare a fi ceva nedesluşit pentru mulţi dintre cei care nu vor să-şi însuşească înţelepciunea.

Ştiind, dar, acestea, nu pe cei nedreptăţiţi, nici pe cei care au parte de uneltiri, ci pe cei care fac acestea să-i compătimim şi să plângem pentru ei. Căci cu adevărat nedreptăţiţi sunt cei care şi-L fac pe Dumnezeu potrivnic, deschid gurile a nenumăraţi acuzatori, îşi atrag asupra lor bănuieli rele în viaţa aceasta, iar în veacul viitor grea osândă. Pe de altă parte, cei nedreptăţiţi, care îndură toate cu demnitate, îl au pe Dumnezeu milostiv şi toţi împărtăşesc durerea lor, îi laudă şi îi încuviinţează. Unii ca aceştia şi în viaţa aceasta se bucură de un bun renume, dând dovadă temeinică de înţelepciune, şi în viaţa viitoare se vor împărtăşi de bunătăţile veşnice. Fie ca toţi să dobândim acestea, cu harul şi cu iubirea de oameni ale Domnului nostru Iisus Hristos, împreună cu Care fie slava Tatălui şi Sfântului Duh acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin.

1305 1 Corinteni 6, 7.

INDICE SCRIPTURISTIC

Facerea

9, 9 p. 67, 76

1,1-2 p. 53

1, 2 p. 54, 219 1, 20 p. 245

1, 26 p. 312

1, 26-27 p. 357

2, 3 p. 352 2, 7 p. 239

2.17 p. 262

2.18 p. 239

3,14 p. 312 4, 4-9 p. 346 17, 5 p. 189

17.15 p. 189

17, 21 p. 189

18, 9-14 p. 249 18,12-15 p. 233 22 p. 312

24 p. 288, 313 24, 43-54 p. 291 27, 35 p. 196 27, 41 p. 346

28.10- 12 p. 200 29 p. 300

29.10 p. 288 29-3 p. 189 32, 28 p. 149 32, 30 p. 149 34 p. 288

35.10 p. 189

37.11- 20 p. 346

38.11 p. 303 41, 55 p. 211 49,10 p. 312

Ieşirea

2.15 p. 288

3,14 p. 153, 311

4 11-4 p. 312

12, 3-6 p. 145

14, 22 p. 248

17, 9-12 p. 145

19, 9 p. 383

19,19 p. 383

24,10-11 p. 383

32.10 p. 131

33-34 p. 144

33,18 p. 149

Numerii

13.17 p. 189

21,16-18 p. 255

Deuteronomul

4, 33 p. 383

6, 4 p. 153

7, 7-8 p. 143

17, 6 p. 377

18.10 p. 142

18,15 p. 160, 304, 312

18,15-22 p. 391

18.18 p. 160, 311

27, 26 p. 146

Iosua

8, 33 p. 304

Judecătorii

11, 34 (LXX) p. 77

1 Regi

1,1 p. 53

2, 30 p. 62

24,14 p. 320

396

2 Regi

4, 4 p. 342

3 Regi

8, 39 p. 228

9.10 p. 224

13, 4 p. 342

15, 23 p. 349

16, 24 p. 288

17, 23 p. 330

4 Regi

2.11 p. 123

5 p. 334

5,14 p. 248

6, 6 p. 248

15, 29 p. 288

17, 3 p. 288

17, 24 p. 302

17, 26 p. 308

17, 29 p. 289

17, 30-31 p. 302

2 Paralipomena

36,15-16 p. 327

Neemia

3, 1 p. 334

Iov

40, 8 p. 349

Psalmii

1.1 p. 294

1, 2 p. 184

6, 5 p. 208, 324

7, n p. 371

9, 25 p. 362

13, 3 p. 107

17, 48-49 p. 104

18.1 p. 56

18, 5 p. 245

18.11 p. 33

18.12 p. 33

21.18 p. 136

21, 20 p. 136

21, 36 p. 248

24, 9 p. 144

31.1 p. 248

31, 6 p. 96

32,15 p. 228

36, 4 p. 217

37, 3-5 p. 392

40, 9 p. 136

41 p. 148

43 p. 148

44 p. 148

48, 7 (LXX) p. 129

48, 8 (LXX) p. 206

50.18 p. 108

57, 4 p. 48

59.13 p. 82

61,11 p. 260

68, 25 p. 136

80, 4 p. 383

81, 6 p. 53,141

89, 2 p. 70

95.10 p. 371

101, 26 p. 81

101, 27-28 p. 120

101, 28 p. 72, 358

102, 5 p. 248

102, 6-7 p. 144

102, 20 p. 66, 339

109, 7 p. 290

110.10 p. 392

117, 22 p. 224

118.18 p. 148

118,103 p. 33

119, 63 p. 294

132.1 p. 186

144, 3 p. 67

146, 5 p. 67

148, 2 p. 150

Pildele lui Solomon

1, 7 p. 392

4.18 p. 136

397

8 p. 71

9, 9 p. 143

10, 9 p. 175

13, 20 p. 294

14, 7 p. 294

14, 23 p. 192

16, 5 p. 108

16,16 p. 148

21, 8 p. 392

28, 7 p. 294

Ecclesiastul

2.18 p. 320

Cântarea Cântărilor

6, 9 p. 172

Isaia

1.19 p. 34

6 p. 149

6.1 p. 149

6, 3 p. 150

6, 5 p. 142

7, 9 p. 288

7,14 p. 132

8, 3 p. 189

9, 5 p. 154

25, 6-9 p. 201

26.10 p. 128

26.19 p. 359

41, 4 p. 69

42, 3 p. 230

43.10 p. 68, 69,153

43.12 p. 188

43, 26 p. 96

44, 24 p. 71

47.13 (LXX) p. 188

52,15 p. 104

53, 7 p. 36, 168

60.1 p. 248

65.1 p. 104

66, 2 p. 96

Ieremia

10.11 p. 71

15,16 p. 317

17, 9-10 p. 227

26.11 p. 327

31,15 p. 132

31, 3!-32 p. 141

Iezechiel

1 p. 172

2, 3-5 p. 130

3,1-3 p. 317

10.18 p. 149

14,14-16 p. 129

36, 25-27 p. 237

37 p. 246

37, 3 p. 199

47, 9 p. 300

Daniel

4, 24 p. 96

7.1 p. 172

7, 9 p. 49

7.13 p. 199

7,13-14 p. 362, 368

8.1 p. 172

12, 2 p. 359

12.10 p. 320

Osea

1, 4 p. 189

1, 6 p. 189

1, 9 p. 189

2.14 p. 160

4.18 p. 137

11.1 p. 132

12.11 p. 150

12,13 p. 207

Amos

9.11 p. 120

Miheia

5.1 p. 194

Zaharia

4, 5 p. 248

9, 9 p. 248

13.1 p. 300

14, 8 p. 300

Maleahi

3.1 p. 88

3, 23-24 p. 160

Tobit

6,14-15 p. 303

înţelepciunea lui Solomon

1, 5 p. 392

9, 8 p. 120

9,14 p. 68

9,16 p. 253

16, 5-6 p. 255

înţelepciunea lui Isus Sirah

1, 21 p. 73

3, 29 p. 96

5, 6-7 p. 260

7, 38 p. 363

10.12 p. 163

10.13 p. 107

16.14 p. 260

17,13 p. 383

17,17 p. 279

24, 8 p. 120

34, 26 p. 138

50, 27-28 p. 289, 293

1 Macabei

4, 46 p. 160

14, 41 p. 160

2 Macabei

7.14 p. 359

Matei

1,1 p. 64

1, 20 p. 82, 200

1, 22-23 p. 132

2,1-12 p. 126

2, 5 p. 195

2, 6 p. 194,195

2, 9 p. 124

2.13 p. 200

2,15 p. 132

2.18 p. 132

3, 5-6 p. 270

3.11 p. 134,135,158,177, 298

3.12 p. 171

3.14 p. 170

3.15 p. 89,167

3,17 p. 384

4.11 p. 200

4.12 p. 167

4.19 p. 182, 231

4, 21 p. 37

4, 24 p. 125,193

5 3 p. 314

5, 8 p. 151

5.16 p. 136

5, 21-22 p. 59, 231

5, 39 p. 75

5, 44 p. 101

5, 45 p. 353

5, 46-47 p. 346

6.12 p. 374

6,14-15 p. 322

6,19-20 p. 102

6, 25-34 p. 361

6, 26 p. 353

6, 30 p. 353

6, 33 p. 63

7, 6 p. 33

7, 8 p. 192

7, 21 p. 285

7, 29 p. 124

8 3 p. 59

8 4 p. 343

8, 5-13 p. 329

8, 8 p. 329

8, 20 p. 290

9, 2 p. 342, 349

9, 5 p. 231

9, 6 p. 342

9, 9 p. 126

9.13 p. 137

9.14 p. 181, 275

9, 25 p. 59

9, 28 p. 343

10, 3 p. 193

10, 5 p. 104, 290, 293

10,16 p. 175, 373

10, 32 p. 198

10, 38 p. 316

10, 40 p. 365

10, 42 p. 102

11, 6 p. 280

11.11 p. 163, 274

11,19 p. 158

11, 27 p. 151

11, 28 p. 146

11, 30 p. 101

12,1 p. 291

12, 3 p. 352

12, 4 p. 353

12.11 p. 353

12,13 p. 231

12, 20 p. 230

12, 24 p. 188

12, 39 p. 157, 224

13, 4 p. 130

13, 5-6 p. 227

13, 7 p 200

13, 22 p. 235

13, 24-25 p. 201

13, 44 p. 148

13, 55 p. 38

13, 58 p. 220

15.11 p. 294

15, 23-35 p. 38

15, 24 p. 104, 211, 287

15, 26 p. 211, 288

15, 28 p. 231

15, 32 p. 180

16, 4 p. 223

16, 6-7 p. 291, 355

16,11 p. 355

16.13- 17 p. 199

16.17 p. 189

16.18 p. 189, 200

16, 22 p. 225, 287

17,1-2 p. 172

17.10- 11 p. 160

18,1 p. 313

18, 3 p. 232

18.10 p. 151

18.11 p. 327

18, 23-35 p. 374

19.12 p. 338

20.13- 14 p. 106

20, 23 p. 241

21.13 p. 220

21,18-19 p. 291

21, 39 p. 110

22.11- 14 p. 114

22, 43-44 p. 99

23, 27 p. 42

23, 33 p. 37

24, 6-12 p. 323

25,10-12 p. 114

25, 31 p. 261

25, 31-32 p. 322

25, 33 p. 261

25, 35 p. 97 258

25, 35-36 p. 242, 257

25, 42 p. 385

25, 46 p. 261

26, 24 p. 128

27, 51-53 p. 127

28, 5-7 p. 127

Marcu

1,1-14 p. 64

1, 2 p. 88

1, 5 p. 380

1, 7 p. 273

1, 9-11 p. 125

1,19-20 p. 37

1, 41 p. 59, 231

2, 9 p. 45

2,10-11 p. 145

400

2, 11 p. 231

2.16 p. 202

2,19 p. 273

3 17 p. 30,189

3, 21 p. 296

3, 29 p. 285

3, 33 p. 204

4, 39 p. 59, 231

5, 8 p. 231

5, 4i p. 231

7,1-15 p. 212

7, 24-30 p. 126

9, 7 p. 383, 384

9.13 p. 160

9, 24 p. 330

9, 41 p. 197

10,17 p. 375

10,19-20 p. 375

10, 21 p. 375

10, 37 p. 300

10, 38-39 p. 30

11, 3 p. 231

12.10 p. 224

12.13 p. 159

12, 42-44 p. 198

13, 37 p. 86

14, 58 p. 224

Luca

1 p. 64

1, 2 p. 95

1,11-12 p. 172

1, 28 p. 200

1, 36 p. 170

1, 41 p. 124

1, 65 p. 159

1, 66 p. 159

2,14 p . 150, 200

2, 46-47 p. 203

2, 51 p. 203, 204

3.10 p. 157

3.16 p. 269

3, 22 p. 133

4, 29-30 p. 286

6, 37 p. 73

7, 50 p. 126

8, 5 p. 48

8, 24 p. 34

8, 55 p. 343

9, 58 p. 183,190

10.15 p. 220, 328

10, 24 p. 99

10, 33 p. 290

11.10 p. 192

11,14-15 p. 346

11.15 p. 299

11, 27 p. 206

11, 28 p. 206

12, 47-48 p. 146 12, 49 p. 316 12, 50 p. 241

16,13 p. 101, 385

16.15 p. 164

16,19-26 p. 322, 385 16, 24 p. 242

16, 25 p. 259 17,16-18 p. 290

17, 26 p. 323

18,10-14 p. 275 23, 39-43 p. 33 23, 42-43 p. 126 23, 43 p. 231

23, 44-45 p. 127

24, 39 p. 287

Ioan

1,1 p. 36, 50, 64

1, 2 p. 71

1, 3 p. 71, 76, 358 1, 4 p. 44, 84

1, 5 p. 84

1, 6 p. 88

1, 6-7 p. 77

1, 7 p. 88, 89 1, 8 p. 79, 90 1, 9 p. 92, 97

1.10 p. 98,103

1.11 p. 103,109, 280

1.12 p. 79,112

1.13 p. 114,141, 249

401

1.14 p. 64, 78,116,122, 232

1,14-18 p. 144

1.15 p. 139,168,171,177

1.16 p. 139

1.17 p. 139,144

1.18 p. 148,152

1.19 p. 157

1, 20 p. 159

1, 21 p. 160

1, 22 p. 160, 380

1, 23 p. 160

1, 24-25 p. 161

1, 26-27 p. 161

1, 27 p. 177

1, 28-29 p. 166

1, 29 p. 177

1, 30 p. 171

1, 31 p. 168,169, 202

1, 32 p. 167,177

1, 32-34 p. 170

1, 33 p. 23,169 172 38

1, 34 p. 172,177

1, 35-37 p. 176

1, 38 p. 181,182

1, 39 p. 180

1, 40 p. 181

1, 40-51 p. 210

1, 41 p. 177

1, 41-42 p. 186

1, 42 p. 188

1, 43-44 p. 192

1, 45 p. 192,193

1, 46 p. 36,158,193, 328

1, 46-47 p. 194

1, 47 p. 36

1, 48 p. 195, 303

1, 49 P. 97

1, 49-50 p. 199

1, 51 p. 200, 266

2 p. 193

2,1-2 p. 201

2, 3 p. 202

2, 4 p. 204, 209

2, 6 p. 335

2, 6-7 p. 212

2, 8 p. 343

2, 8-10 p. 213

2.11 p. 202, 218, 219

2.12 p. 220

2.13 p. 220

2.16 p. 221

2.17 p. 223

2.18 p. 221, 223

2.19 p. 223, 355

2, 20 p. 224, 355

2, 21 p. 224, 355

2, 22 p. 223

2, 23 p. 227

2, 23-24 p. 227

3,1-2 p. 229

3, 2 p. 230, 231, 254

3, 3 p. 232

3, 4 p. 233, 295

3, 5 p. 236, 244, 263, 335

3, 6 p. 244

3, 7-8 p. 246

3, 8 p. 247

3, 9 p. 248, 295, 301

3.10 p. 229, 248

3,10-11 p. 249

3.11 p. 279, 371

3.12 p. 277

3,12-13 p. 252

3.14 p. 254, 256

3.15 p. 255

3.16 p. 255, 256

3.17 p. 260

3.18 p. 262, 286, 369

3.19 p. 263, 265

3, 20 p. 85, 263

3, 22 p. 268

3, 23 p. 269

3, 24 p. 167, 269

3, 25 p. 270

3, 26 p. 181, 271

3, 27 p. 271, 284

3, 28 p. 272

3, 29 p. 179, 273, 274

3, 30 p. 274

3, 31 p. 277, 284

3, 32-33 p. 278

3, 32 p. 279, 280, 371

402

3, 33 p. 279

3, 34 p. 280, 281, 284

3, 35 p. 284

3, 35-36 p. 284

3, 36 p. 285, 369

4,1-3 p. 286

4, 2 p. 268, 270

4, 4 p. 287

4, 5-6 p. 288

4, 6 p. 292

4, 6-8 p. 291

4, 7 p. 292

4, 8 p. 293

4, 9 p. 293, 295

4.10 p. 294, 299

4.11 p. 294

4.12 p. 288, 295, 299

4.13 p. 300

4,13-14 p. 298, 300, 335

4.14 p. 300, 301, 319

4.15 p. 301

4.16 p. 303

4,16-19 p. 32

4.18 p. 188

4.19 p. 304

4, 20 p. 304

4, 20-21 p. 307

4, 21-22 p. 307

4, 22 p. 308, 309

4, 23 p. 310

4, 24 p. 71,154, 311

4, 25-26 p. 311

4, 26 p. 377

4, 27 p. 313

4, 28-29 p. 316

4, 28-30 p. 126

4, 29 p. 327

4, 31 p. 317

4, 32-33 p. 314, 317

4, 34 p. 197, 318

4, 35 p. 318, 321

4, 36 p. 319, 320

4, 37 p. 320

4, 38 p. 321

4, 39 p. 321

4, 40-43 p. 325

4, 42 p. 177, 326

4, 43-44 p. 327

4, 45 p. 328

4, 46 p. 214, 328

4, 46-47 p. 329

4, 46-54 p. 214

4, 47 p. 329

4, 48 p. 329, 331

4, 49 p. 329, 330

4, 50 p. 330

4, 51-53 p. 331

4, 52 p. 330

4, 52-53 p. 330

4, 54 p. 333

5, 1 p. 333

5, 2-3 p. 334

5, 3 p. 335

5, 4 p. 248, 335

5, 6 p. 336

5, 6-7 p. 341

5, 7 p. 335, 336

5, 8 p. 342

5,10 p. 344

5,10-11 p. 344

5,12-13 p. 345

5.14 p. 342, 348, 350, 370

5.15 p. 351

5.16 p. 352, 364

5.17 p. 59,339,352,353- 357,358, 364

5.18 p. 353

5.19 p. 355, 357-359, 364

5, 20 p. 358, 364

5, 21 p. 59, 81, 359, 364, 367, 368

5, 21-30 p. 379

5, 22 p. 364, 368, 371

5, 22-23 p. 362, 363

5, 23 p. 59, 68, 364, 365

5, 24 p. 366, 367

5, 25 p. 367, 368, 370

5, 26 p. 83, 363, 368

5, 27 p. 368

5, 27-28 p. 368

5, 28-29 p. 369

5, 29 p. 369

5, 30 p. 58, 279, 370, 371, 372

5, 31 p. 377

403

5, 31-32 p. 377

5, 32 p. 89

5, 32-33 p. 379

5, 33 p. 380

5, 34 p. 89,180, 365, 380, 391

5, 35 p. 162, 381

5, 36 p. 180, 381

5, 37 p. 382, 383

5, 38 p. 384

5, 39 p. 148, 279, 384, 387, 390

5, 39-40 p. 387

5, 40 p. 388

5, 41 p. 388

5, 42 p. 388

5, 43 p. 388

5, 44 p. 59, 98, 265, 360, 390

5, 45, p. 390 45-47 p. 39

6,1, p. 201

6, 12-13 p. 343

6, 15 p. 199

6, 35 p. 301

6, 40 p. 359

6, 44 p. 83

6, 46 p. 152

7, 4 p. 204

7, 5 p. 210

7, 18 p. 162

7, 19, P. 32

7, 20 p. 302

7, 30 p. 210

7, 37- 39 p. 295

7, 38- 39 p. 298

7, 41 p. 194

7, 42 p. 194

7, 48-49 p. 296

7, 50-52 p. 229

7, 51 p. 229

7, 52 p. 36,193, 229, 328

8, 12 p. 83, 266

8, 14 p. 378

8, 20 p. 210

8, 26 p. 279

8, 28 p. 224

8, 42 p. 391

8, 48 p. 221, 290, 328

8, 52 p. 367

8, 53 p. 295

8, 56 p. 99, 207

8, 59 p. 296

9, 6 p. 345

9.11 p. 352

9,14 p. 382

9,16 p. 366

9, 22 p. 98

9, 29 p. 195, 383

9, 37 p. 377

10.15 p. 59,152, 278

10.18 p. 356

10, 20 p. 296

10, 24 p. 312

10, 30 p. 59, 372

10, 36 p. 377

10, 37-38 p. 299

10, 38 p. 382

10, 41 p. 180

11, 25 p. 359

12,13 p. 199

12.15 p. 248

12, 23-24 p. 127

12, 28 p. 133

12, 32 p. 224

12, 41 p. 149

12, 42 p. 59, 230, 266

12, 47 p. 230, 261

12, 49 p. 58

13. 23 p. 30, 34

13, 24-25 p. 314

14, 6 p. 83, 97, 310

14, 9 p. 58

14,10-11 p. 331

14.11 p. 58

14, 23 p. 85

14, 26 p. 225, 310

15.1 p. 191

15.15 p. 31, 44, 228

15.19 p. 32

15, 22 p. 48, 263

15, 25 p. 263

16.15 p. 84

17.1 p. 210

17, 3 p. 69, 285

404

17, 21 p. 372

17, 24 p. 128

17, 25 p. 101

18, 20 p. 268

18, 37 p. 56

19.15 p. 199

19, 26-27 p. 204

19, 39 p. 229

20, 29 p. 227, 327

21, 2 p. 193

21.15 p. 172, 314

21, 25 p. 128

Faptele Apostolilor

2, 36 p. 56

3,1 p. 314

3, 24 p. 99

4,13 p. 37

5, 34-36 p. 272

5, 37 p. 272

5, 39 p. 271

7, 58 p. 110

9,1-30 p. 126

10, 41 p. 172

10, 45 p. 106

10, 47 p. 240

13, 46 p. 287

17, 28 p. 83

17, 31 p. 57

18, 3 p. 292

19, 2 p. 170

Romani

1, 3 p. 57

1, 4 p. 224

1, 7 p. 71

1, 9 p. 310

1,10 p. 82

1,17 p. 140

1, 20 p. 360

1, 25 p. 72

2, 4-5 p. 351

2, 6 p. 260

2,12 p. 106

2, 24 p. 106

3,10-18 p. 107

3,19 p. 107

3, 22-24 p. 106

3, 23 p. 107, 261

3, 23-24 p. 327

4,17 p. 69

5, 5 p. 337

5, 7 p. 256

6, 4 p. 241

6, 5 p. 241

6, 6 p. 241

8, 2 p. 141

8.15 p. 142

8, 20 p. 247

9, 4 p. 140,141

9, 5 p. 70, 309

9, 30-31 p. 104

9, 30-32 p. 105

10, 3 p. 105, 326

10.15 p. 30

10, 17 p. 36, 274

10, 20 p. 104

11, 7 p. 104

11, 33 p. 244

11, 36 p. 81

12,1 p. 310, 311

12, 5 p. 155

12.15 p. 347

13.13 p. 86

15, 3 p. 154

15, 4 p. 283, 341

15,12 p. 83

15.14 p. 47

1 Corinteni

1, 9 p. 81

1,13 p. 254

1, 24 p. 78

1, 27 p. 193

2, 10 p. 31

2, 11 p. 32, 218, 372

2, 14 p. 234

3, 1-2 p. 282

3, 2-3 p. 235

3, 8 p. 130

405

3.11 p. 83

3, 23 p. 190

4, 5 p. 322

4, 7 p. 272

5, 5 p. 348

6, 7 p. 157, 393

7, 34 p. 142

10.11 p. 283, 341

10, 24 p. 154

11, 32 p. 349

12.13 p. 155

13, 3 p. 346

15, 9 p. 111

15, 27 p. 57

15, 45 p. 239

15, 49 p. 83

16.13 p. 86

2 Corinteni

3, 3 p. 305

3.11 p. 141

5.10 p. 322, 362

5.17 p. 244

5, 20 p. 198

6.10 p. 63

6.14 p. 34

7.1 p. 142

8.18 p. 182

9.12 p. 137

9.13- 14 p. 137

12.14 p. 292

Galateni

1.13 p. 111

2, 20 p. 373

3.13 p. 119,146

3, 28 p. 97

4, 4 p. 246, 323

Efeseni

1.1 p. 81

2.14- 21 p. 224

3.10 p. 31

3.11 p. 82

4, 26 p. 72

4, 31 p. 250

5, 5 p. 62

5, 8 p. 77

5.12 p. 85

5, 25-27 p. 273

5, 29 p. 155

6.15 p. 30

6.16 p. 298

Filipeni

2, 6 p. 57, 70

2, 6-7 p. 356

3,1 p. 176, 306

3, 3 p. 141

3, 6 p. 140

4, 5-6 p. 323

Coloseni

1, 15 p. 151

1.16 p. 80

1,16-17 p. 83

2, 3 p. 278

2, 13-14 p. 374

2, 15 p. 256

2.19 p. 81

3.13 p. 374

3.16 p. 174

1 Tesaloniceni

2, 6 p. 63

4.16 p. 367

5, 3 p. 323

2 Tesaloniceni

2, 4 p. 389

2,11-12 p. 389

1 Timotei

1.13 p. 110

1.15 p. 111

1.16 p. 111

1.19 p. 307

p. 118 12, 6 p. 332

6 p. 151 12,14 p. 142

17 p. 209

10 p. 385 13,14 p. 165

16 p. 83,151 1 Petru

2 Timotei 1, 24 p. 164

2, 45 p. 224

1, 12-13 p. 356 2, 22 p. 256

3,16-17 p. 384 3,15 p. 174

4, 2 p. 183 2 Petru

Tit 2, 22 p. 322

1,16 p. 262

2,13 p. 70 1 Ioan

Evrei 1, 3 p. 281

1, 5 p. 83

1, 2 p. 53

1, 3 p. 57, 68, 94, 95 4, 9 p. 78

4.10 p. 339

5.11 p. 46

Apocalipsa

6,18 p. 356 1,15 p. 148

7, 3 p. 70 7,17 p. 3

9, 28 p. 363 19,16 p. 199

10, 25 p. 186 21, 6 p. 300

10, 28-29 p. 261 22,1 p. 300

11, 38 p. 163 22,17 p. 300

INDICE ONOMASTIC ŞI TOPONIMIC1

A

Aaron, proroc p. 145

Abel, personaj biblic p. 239,347,362 Adam, protopărinte p. 64, 93, 94,

108,119,125, 224, 239, 262,273,308 Ainun p. 269

Alexandru cel Mare, rege al Mace­doniei p. 289

Ambrozie, episcop de Mediolanum, Sf. p. 45, 55, 152, 200, 215, 246, 253, 255, 273, 291, 311, 357, 362

Amfilohie de Iconium, Sf. p. 334 Ana, prorociţă p. 124

Andrei, Sf. Apostol p. 181,182,187,

188,192,194, 210, 314, 317 Antiohia p. 65 Antistene, filosof grec p. 179 Arabia p. 131 Areta, rege al Arabiei p. 131,132 Armataim Sifa p. 53, 54 Asclepios, divinitate grecească p. 335 Asia Centrală p. 39 Asia Mică p. 95 Askar p. 288

Atanasie cel Mare, Sf. p. 55, 95,116, 240, 284, 309,339, 384

Atenagora Atenianul, apologet creş­tin p. 65

Augustin, Fericitul p. 43-45, 65,

70, 79, 80, 98, 112, 119, 143, 149,

160, 169, 170, 172, 196, 201, 205, 209, 210, 213, 214, 221-224, 244

248, 253, 263, 268, 274, 280, 281,

286, 291, 300, 302, 310, 311, 316,

317, 325,334, 342,352,357,367, 370 Aurelian, împărat roman p. 65 Avraam, patriarh p. 98,185,188,189,

207, 259, 289, 295, 296, 304, 312

B

Babel, turnul p. 362

Babilon p. 289

Bartolomeu, Sf. Apostol p. 193 Beda Venerabilul, călugăr benedictin p. 168, 206, 229, 246, 254 Betabara p. 166

Betania p. 166

Betleem p. 194,195

Betsaida p. 37, 39,192

C

Caesarius, episcop de Arles p. 201, 288,342

Cain, personaj biblic p. 137,346, 347

Caldeea p. 289

Cana Galileei p. 193,201,202,212-215, 218, 219, 270, 327-329

Canaan p. 336

Capernaum p. 192, 220, 327-330

Cezareea p. 106

Chiril, Sf., episcop al Alexandriei p. 43, 45,78, 80,112,116,120,143, 169, 201, 228, 230, 255, 272, 279, 286, 288, 298, 310, 330, 359, 384

Chiril, Sf., episcop al Ierusalimului p. 171, 212

Ciprian, Sf., episcop al Cartaginei p. 212, 213

Cizic p. 163

Clement Alexandrinul, scriitor bi­sericesc p. 290

Cromatius, episcop de Aquileea p. 334 Cybele, divinitate frigiană p. 236

Termenii au fost selectaţi din corpul textului şi din aparatul critic.

408

D

Daniel, proroc p. 96, 123, 124, 129, 149,172,196, 320

David, psalmistul p. 57, 64,99,120, 124, 136, 144, 148, 194, 206, 290, 300, 320, 328, 352, 371, 383

Diadoh, episcop al Foticeei p. 94

Didim cel Orb, scriitor bisericesc p. 311

Dina, fiică a patriarhului Iacov p. 288

Diogenes Laertios, biograf grec p. 38, 40,179

Dionysos, divinitate grecească p. 213

E

Ebal, Muntele p. 304

Efes p. 39

Efraim p. 288

Efrem Sirul, Sf. p. 119, 293

Egipt p. 132, 289

Ela, tatăl regelui Osea p. 288

Elcana, personaj biblic p. 54

Eleusis p. 236

Elisabeta, mama Sf. Ioan Botezăto­rul p. 124,170

Elisei, proroc p. 123, 248

Empedocle, filosof grec p. 38

Enoh, patriarh p. 362

Enon p. 269

Epifanie, Sf., episcop de Salamina p. 152

Eunomius, eretic p. 163

Euripide, poet grec p. 213

Europa p. 41

Eusebiu, episcop de Cezareea p. 201, 269

Eva, protopărinte p. 93

Evagrie Ponticul, scriitor bisericesc p. 311

Ezdra, proroc p. 252, 289

f

Filip, Sf. Apostol p. 58,188,192-197, 201, 210, 270, 314, 317, 331

Filon din Alexandria, filosof iudeu p. 55, 82,149,150,171, 236, 339

G

Galileea p. 36,192,193, 195, 201, 202,

229, 286, 287, 325, 327-330, 333 Gamaliel, fariseu p. 271 Garizim, Muntele p. 269, 289, 304, 307, 308

Gavriil, Sf. Arhanghel p. 124

Ghenizaret, lacul p. 334

Grecia p. 40

Grigorie cel Mare, Sf. p. 160, 187, 329. 331

Grigorie de Nyssa, Sf. p. 44

Grigorie Teologul, Sf. p. 262

H

Heracleon, gnostic p. 291

Hesiod, poet grec p. 77

I

Iacov (Israel), patriarh p. 99, 149, 188, 189, 196, 200, 288-290, 295, 296, 299, 301, 308, 312, 335, 346

Iacov, Sf. Apostol, fiul lui Zevedeu p. 37,189, 93

Iacov, Sf. Apostol, „ruda Domnului” p. 158

Ieremia, proroc p. 132, 383

Ierihon p. 290, 352

Ieronim, Fericitul p. 82

Ierusalim p. 132,157,159,166, 220, 221, 227, 248, 289, 290, 300, 304, 307, 308, 310, 328, 329, 333-335

Iezechiel, proroc p. 129, 130, 149, 172, 383

Ignatie Teoforul, Sf., episcop al Antiohiei p. 55,133

Ilarie, Sf., episcop de Pictavium p. 45, 71,116, 224, 253, 339, 356

Ilie, proroc p. 123,160-162,187,189, 330

409

Ioan, Sf. Apostol şi evanghelist p. 32, 34, 36, 39, 44, 48, 55, 56, 58, 64, 65,70,71,76,80,82,89,111,119,140,

149, 153, 167, 187, 193, 210, 214, 220, 224, 269, 290, 313, 314, 351

Ioan Botezătorul, Sf. p. 64, 65, 79, 88-90, 92, 93,130-135,139,140,144, 157-163, 166-172, 176-181, 187, 188, 190, 192, 193, 202-204, 269-274, 277-279, 281, 282, 286, 298, 319, 369, 371, 379, 380, 381-383, 388, 391

Ioan Damaschin, Sf. p. 112,150 Ioan Hircan, principe evreu p. 308 Iona, personaj biblic p. 223, 224 Iona, tatăl Sf. Apostol Petru p. 188 Iordan p. 159, 166, 171, 180, 245,

248, 268, 270, 271, 380, 383, 384

Iosefus, Titus Flavius, istoriograf p. 131, 132, 194, 272, 287, 289, 293, 308,334

Iosif, logodnicul Fecioarei Maria p. 81.193, 200

Iosif, patriarh p. 288, 299, 308,346 Iosif, „ruda Domnului” p. 158

Iov, personaj biblic p. 129, 252, 349 Ipolit Romanul, Sf. p. 246

Irineu, episcop de Lyon (Lugdunum), Sf. p. 150, 187, 205, 210, 319, 333

Irod Antipa, tetrarh al Galileei p. 131,132

Irod cel Mare, rege al Iudeei p. 65, 132, 224, 334

Isaac, patriarh p. 189, 249, 291, 304, 308, 312

Isaac Sirul, Sf. p. 256

Isaia, proroc p. 132, 136, 149, 153, 160,162,168, 288, 383

Isav, frate al patriarhului Iacov p. 346

Israel, poporul lui - p. 57,104,105, 122,144,160,169,171,194,197,199, 200, 202, 207, 211, 212, 248, 249, 273, 280, 281, 287, 289, 292, 304, 307, 309, 310, 327, 334, 336, 354, 383

Isus (Iosua), fiul lui Navi p. 189, 221

Iuda, fiu al patriarhului Iacov, seminţia lui — p. 194,195, 312

Iuda, fals Mesia p. 272

Iuda, Sf. Apostol p. 314

Iudeea p. 159, 180, 203, 268, 270, 286, 287, 328-330, 333

Iulian Apostatul, împărat roman p. 174

Iustin Martirul şi Filosoful, Sf. p. 55, 213, 236, 293

K

Kefar Kana p. 201

Khirbet Kana p. 201

L

Lactantius, scriitor creştin p. 224 Lazăr, cel înviat p. 369, 370

Lazăr, „săracul” p. 242, 259, 322, 385 Levi, fiu al patriarhului Iacov p. 288 Lia, soţie a patriarhului Iacov p. 189 Liban p. 289

Lot, personaj biblic p. 323

Luca, Sf. Apostol şi evanghelist p. 37, 64, 65,159,172, 203, 204, 272

M

Malchion, presbiter antiohian p. 65

Maleahi, proroc p. 281

Mamona p. 385

Marcel din Ancira, eretic p. 95

Marcu, Sf. Apostol şi evanghelist p. 64, 65

Maria, Sf. Fecioară p. 64, 65, 82, 124,135,158,200, 202,203,205,206

Matei, Sf. Apostol şi evanghelist p. 64, 65,134,135,167, 329, 342, 343, 349,350,353

Maxim din Turin, scriitor bisericesc p. 201, 202, 215, 324

Maxim Mărturisitorul, Sf. p. 64

Media p. 289

Mihail, Sf. Arhanghel p. 124

Minos, personaj mitologic p. 362

Moise, proroc p. 55, 56, 76, 80, 99, 104,122-123, 139, 144,145,149, 153,154,160,168,172,184,192,193, 213,221,254,261,289,293,295,304, 312, 314, 333- 371, 383, 384,390, 391

Moria, Muntele p. 304

Nabucodonosor al II-lea, rege al Babilonului p. 224

Nakidom ben Gorion, aristocrat iudeu p. 229

Natanael, Sf. Apostol p. 158, 188, 192-197,199-201, 210, 215, 265, 266, 270, 303, 307, 312

Nazaret p. 36, 158, 193-196, 201, 229, 271, 328

Neeman sirianul, personaj biblic p. 248

Neemia, proroc p. 334

Nestorie, eretic p. 98,120

Nicodim (Buni, Naqqai), personaj biblic p. 229-234,236-239,245-249, 254, 256, 261, 266, 294, 300, 301, 307, 311, 312, 369

Noe, personaj biblic p. 129,171,172, 308, 323, 361

Noetus, eretic p. 95

Nonnus din Panopolis, poet bizan­tin p. 213

O

Or, personaj biblic p. 145

Orientul Apropiat p. 308

Origen, scriitor bisericesc p. 31, 37, 43, 45, 64, 65, 77, 80,119,149, 160, 166, 187, 201, 220, 222, 288, 291,300,302,309,311,313,317,318, 328,329

Osea, proroc p. 132

Osea, rege al lui Israel p. 288

P

Palestina p. 212

Palmyra p. 98

Pavel, Sf. Apostol p. 41, 46, 47, 57, 62, 63, 68-70, 80-83, 86, 94 103-106, 108, 110, 119, 130, 137, 142, 146, 151, 157,174,176,182,186,190, 209, 224, 234, 235, 241, 244, 245, 250, 254, 256, 260-262, 274, 282, 283, 307, 309, 310, 322, 323, 341, 346-349, 356, 362, 374, 389,393

Pavel de Samosata, eretic p. 65, 98,168, 368, 372

Pecah, rege al lui Israel p. 288

Petru (Simon, Chefa), Sf. Apostol p. 56, 57, 99, 106, 177, 181, 182, 186-189, 192, 193, 199, 200, 210, 225, 270, 287, 314

Pilat din Pont, prefect al Iudeei p. 268

Pitagora, filosof grec p. 38-40 Platon, filosof grec p. 38, 39, 41-43, 77, 236

Porphyrios, filosof grec p. 40,174 Praxeas, eretic p. 95

R

Radamanthes, personaj mitologic p. 362

Rahela, personaj biblic p. 132, 291 Rama p. 95,132

Roman Melodul, Sf. p. 209, 210, 302, 316

Roşie, Marea p. 248

S

Sabelius, eretic p. 95, 366 Salmanasar, rege al Asiriei p. 288 Samaria p. 269, 287-290, 292, 293, 302, 328,329

Samson, personaj biblic p. 189 Samuel, proroc p. 99

Sarra, soţia lui Avraam p. 189, 233

Scotus Eriugena, filosof irlandez p. 271

Serdica p. 95

Sichem p. 288, 293

Sicilia p. 39

Sihar, cetate a Samariei p. 288, 292 Simeon, fiu al patriarhului Iacov p. 288

Simeon, Sf. şi Dreptul p. 12

Simon Magul, eretic p. 289

Sinai, Muntele p. 123, 144 145 373, 384

Sion, Muntele p. 304, 307

Siria p. 125,193, 203, 289

Socrate, filosof grec p. 55,

Sodoma p. 361, 362

Sofocles, poet grec p. 189

Somor, Muntele p. 288

Susana, personaj biblic p. 196

Ş

Ştefan, Sf. Arhidiacon p. 110, 229, 334

T

Taheb, Mesia samaritean p. 304,311

Talita, personaj biblic p. 231

Taţian Asirianul, apologet creştin, P. 55

Teodor, episcop de Mopsuestia p. 45, 80,120,181, 201, 206, 212, 220, 246,247,307, 317,319, 334,352 379

Teodor Studitul, Sf. p. 150

Teodoret, episcop de Cir p. 112,150, 224, 242, 291

Tertulian, scriitor bisericesc p. 66, 116, 236, 245, 290, 335, 362

Teudas, lider al unei mişcări mesia­nice p. 272

Tiberius, împărat roman p. 65 Tiglatfalasar, rege al Asiriei p. 288

Toma, Sf. Apostol p. 314

V

Vasile cel Mare, Sf. p. 44, 65, 215, 311 Vespasian, Titus Flavius, împărat roman p. 288

X

Xenofon, istoriograf grec p. 179

Z

Zaharia, tatăl Sf. Ioan Botezătorul p. 172

Zenobia, regină a Palmyrei p. 98

Zenon, filosof grec p. 179

Zevedeu, tatăl Sf. Apostoli Iacov şi Ioan p. 31, 39, 313

Zorobabel, guvernator al Israelului p. 224

CUPRINS

NOTĂ EDITORIALĂ 5

INTRODUCERE 9

Evanghelia după Ioan în context scripturistic şi patristic....9

Omiliile la Evanghelia după Ioan, model de exegeză biblică cu finalitate pastorală 16

OMILII LA SFÂNTUL APOSTOL ŞI EVANGHELIST IOAN ALE CELUI ÎNTRE SFINŢI PĂRINTELUI NOSTRU SFÂNTUL IOAN GURĂ DE AUR

Omilia 1 29

Omilia 2 36

Omilia 3 50

Omilia 4 64

Omilia 5 76

Omilia 6 88

Omilia 7 92

Omilia 8 97

Omilia 9 103

Omilia 10 109

Omilia 11 116

Omilia 12 122

Omilia 13 130

Omilia 14 139

Omilia 15 148

Omilia 16 157

Omilia 17 166

Omilia 18 176

414

Omilia 19 186

Omilia 20 192

Omilia 21 199

Omilia 22 209

Omilia 23 218

Omilia 24 227

Omilia 25 236

Omilia 26 244

Omilia 27 252

Omilia 28 260

Omilia 29 268

Omilia 30 277

Omilia 31 284

Omilia 32 298

Omilia 33 307

Omilia 34 316

Omilia 35 325

Omilia 36 333

Omilia 37 341

Omilia 38 348

Omilia 39 362

Omilia 40 377

Omilia 41 387

INDICE SCRIPTURISTIC 395

INDICE ONOMASTIC şi TOPONIMIC 407

TIPOGRAFIA CĂRŢILOR BISERICEŞTI Intrarea Miron Cristea nr. 6; 040162, Bucureşti Telefon: 021.335.21.29; 021.335.21.28; Fax: 021.335.19.00 e-mail: magazin@editurapatriarhiei.ro, tipografia@patriarhia.ro www.editurapatriarhiei.ro