VIATA DUPA MOARTE. MARTURII CUTREMURATOARE

Coperta: Vedenia Sfântului Apostol Ioan în insula Patmos
(Apocalipsa)
Tradus după originalul:
AniITEYTA KAI OMQX AAH0INA Editura „Stupul Ortodox" tESALONIC
ISBN: 973-86183-1-2
VIAŢA DUPĂ MOARTE
Noi mărturisiri cutremurătoare
Traducere: CRISTIAN SPĂTĂRELU
Tipărit cu binecuvântarea Prea Sfinţitului Părinte GALACTION,
Episcopul Alexandriei şi Teleormanului
Editura BUNAVESTIRE
Galaţi, 2003
„ Cu rugăciunile Prea Sfintei Născătoare de Dumnezeu, Doamne Iisuse
Hristoase, mântuieşte-ne pe noi
Colecţia Cetatea creştină
într-o vreme în care păcatul cucereşte din ce în ce mai multe suflete,
Dumnezeu a rânduit ca robii Săi credincioşi să se folosească de
cărţile duhovniceşti.
Văzând în jurul lor atâta cădere, creştinii se simt parcă singuri.
Nevoia lor de comuniune este foarte mare. Totuşi, oricât ar fi de
puţini, ei mai au o cetate pe care duşmanul diavol nu o poate birui,
oricât de tare ar lupta împotriva ei. Aceasta este Cetatea creştină,
adică Biserica.
Prin colecţia de faţă, editura noastră oferă creştinilor cărţi care îi
ajută să rămână în această cetate şi să nu o părăsească, oricât ar fi
de mari tentaţiile lumii înconjurătoare.
Sunt cărţi despre lupta împotriva patimilor şi diferitele feluri de a
petrece timpul liber până la cărţi despre viaţa după moarte sau
dobândirea rugăciunii lui Iisus...
veniţi la Mine toţi cei osteniţi şi împovăraţi şi Eu vă voi odihni pe voi.
(Matei 11, 28)
nota ediţiei în limba greacă
Editura „ Stupul Ortodox în străduinţa ei de a contribui la
întoarcerea semenilor noştri slabi în credinţă şi nepăsători spre
Hristos şi spre Biserica Lui ortodoxă, publică şi această carte
deşteptătoare şi de folos pentru suflet, cu titlul: „întâmplări
cutremurătoare, incredibile, dar adevărate, despre întoarcerea din
cealaltă viaţă".
Este vorba de întâmplări minunate de întoarcere a semenilor noştri din
viaţa de dincolo, care s-au petrecut în secolul XX şi care apar pentru
prima dată adunate într-o singură carte.
Prima întâmplare a circulat în repetate rânduri sub numele :
„întoarcere din cealaltă viaţă"; în ediţia de faţă s-a făcut o
traducere atentă din textul rusesc, adăugându-se şi alte întâmplări la
fel de cutremurătoare de întoarcere la viaţă şi la Hristos a unor
semeni de-ai noştri.
Citirea acestei cărţi va contribui la formarea unei opinii serioase pe
care trebuie să o avem faţă de nemurirea sufletului, de viaţa veşnică,
şi va ajuta la pocăinţa noastră sinceră şi la trăirea adevărurilor
creştine.
Ne dorim ca această lucrare să fie o ferită ca dar pentru rudele,
cunoscuţii şi prietenii noştri, pentru a cugeta profund şi a se
întoarce la Hristos şi la Biserica Lui ortodoxă. Astfel,
prin aceste exemple convingătoare le veţi oferi o chemare
deşteptătoare, prilej de a se mântui, de a lua hotărârea adevărată de
întoarcere la Hristos şi de a păzi poruncile Lui sfinte şi
mântuitoare.
Domnul şi Dumnezeul nostru preamilostiv şi iubitor de oameni a venit
în această lume pentru a ne chema şi mântui pe noi, cei pierduţi şi
păcătoşi. Apostolul Pavel spune : „Iată acum vreme potrivită, iată
acum ziua mântuirii" (II Corinteni 6, 2). Şi Apostolul Petru
povăţuieşte : „Fiţi treji, privegheaţi. Potrivnicul vostru, diavolul,
umblă răcnind, ca un leu, căutând pe cine să înghită, căruia staţi
împotrivă, tari în credinţă... " (IPetru 5; 8 - 9).
Să ne luptăm, deci, pentru mântuirea sufletului nostru nemuritor,
curăţindu-l de păcate prin spovedanie şi pocăinţă, căci fără pocăinţă
sinceră nu ne putem mântui. Numai prin îndreptarea noastră adevărată
ne vom izbăvi de stăpânirea diavolului şi a patimilor şi ne vom împăca
cu Mântuitorul nostru Iisus Hristos, primind din belşug mila Lui şi
bucurându-i pe îngerii lui Dumnezeu. Sfânta Evanghelie întăreşte
zisele noastre : „Aşa se face bucurie îngerilor lui Dumnezeu pentru un
păcătos care sepocăieşte...11 (Luca 15, 10).
o întâmplare incredibilă,
dar adevărată
Prologul ediţiei ruseşti
Acest material a fost publicat la începutul secolului XX în revista
„Moscovskie Ventomosti" (Timpurile Moscovei). Mai târziu a fost
tipărit de Lavra Cuviosului Serghie în ediţie separată. Editura lavrei
a luat legătura cu scriitorul cărţii, care a adeverit evenimentul
descris în text, spunând totodată că omul căruia i s-au întâmplat
acestea, mai târziu s-a făcut monah.
Ediţia de faţă retipăreşte textul care a fost publicat în oraşul
Kaluga, în anul 1911.
„Preamilostiv şi îndelung răbdător este Dumnezeu, primeşte pe toţi cei
care se pocăiesc, multă bucurie se face în ceruri pentru un păcătos
care se pocăieşte
(Sfântul Serapion)
I.
Mulţi oameni numesc secolul nostru „secolul negării" pentru că negarea
este duhul care stăpâneşte vremurile noastre. Poate că negarea este o
boală care ne chinuie pe toţi astăzi. însă în afară de această negare
generală există şi alte tăgăduiri mai mici, care au fost sădite în
pământul superficialităţii noastre. Se poate ca de multe ori să
tăgăduim ceva ce nu cunoaştem deloc. Nu am cugetat nici un pic la
aceasta şi totuşi tăgăduim. O mulţime de idei şi teorii se adună în
capul nostru şi creează haos. Idei provenite din diferite învăţături
şi teorii care deseori se contrazic între ele, dar nimic definit şi
limpede. Toate sunt atât de superficiale, neclare şi nedefinite, încât
nu există nici o speranţă că vom înţelege ceva. Cine suntem? în ce
credem? Ce ideal avem în sufletul nostru? Dacă avem vreunul... Acestea
pentru mulţi dintre noi sunt aproape necunoscute. Acum, în epoca
ştiinţelor, e ciudat însă că oamenilor le place foarte mult să
discute, Dar, din păcate, nu vor să se înţeleagă pe ei înşişi. Şi
observ asta la oamenii din jurul meu, dar şi la mine.
Nu voi povesti aici cu de-amănuntul toată viaţa pe care am trăit-o,
căci nu acesta este scopul meu. Voi încerca însă să mărturisesc
convingerile mele religioase.
M-am născut într-o familie ortodoxă, părinţii mei erau oameni
evlavioşi. La şcoala unde învăţam, necredinţa nu era considerată o
însuşire a oamenilor geniali. De aceea nu eram
negativist, precum majoritatea tinerilor din timpurile noastre. De
fapt eram nelămurit: nu eram nici ateu, dar nici nu puteam să mă
numesc om mai mult sau mai puţin credincios. Deoarece aceasta nu era
rezultatul vreunor convingeri personale, ci se formase sub influenţa
mediului în care trăiam, îl voi ruga pe cititor să găsească singur o
definiţie potrivită pentru personalitatea mea.
în buletinul meu scria „creştin ortodox", dar niciodată nu m-am gândit
dacă am sau nu dreptul de a mă numi aşa. Niciodată nu mi-a trecut prin
minte să cercetez ce mi se cere pentru această numire şi dacă eu
răspund acestor cerinţe. Mereu ziceam că eu cred în Dumnezeu, dar dacă
cineva m-ar fi întrebat cum cred şi cum trebuie să cred în El după
învăţătura Bisericii Ortodoxe, al cărei membru eram şi eu, fără
îndoială că n-aş fi ştiut ce să-i spun. Fiind întrebat, de pildă, dacă
întruparea şi patimile Fiului lui Dumnezeu au fost pentru mântuirea
noastră sau cum văd eu Biserica, dacă cred sau nu în aceasta şi în
tainele ei, nu-mi pot închipui ce prostii aş fi putut răspunde. Iată
şi un exemplu :
„Odată, bunica mea, care totdeauna ţinea post, m-a certat pentru că eu
nu posteam:
«eşti tânăr şi puternic, nu e greu pentru tine să posteşti. De ce până
şi un lucru atât de uşor, pe care ni l-a lăsat Biserica, nu vrei să-l
faci?»
«acest lucru, bunico, nu are rost», i-am răspuns. «Voi mâncaţi de post
pentru că v-aţi obişnuit, dar nimeni din voi nu o face înţelegând de
ce».
«de ce crezi că nu are rost să posteşti?»
«ce importanţă are pentru Dumnezeu dacă eu mănânc slănină sau peşte afumat?»
Astfel de gânduri „profunde avea un om educat în ceea ce priveşte
semnificaţia postului !
«ce sunt aceste vorbe pe care le spui?» a continuat bunica. «Şi cum
poţi să zici că aceasta e o prostie, de vreme ce şi Domnul nostru a
postit?»".
Asta m-a impresionat mult, şi doar cu ajutorul bunicii mi-am adus
aminte că, într-adevăr, aşa scrie în Evanghelie.
După cum vedeţi, nu cercetam să aflu că însuşi Mântuitorul nostru a
postit, şi cu toate acestea mă împotriveam. Dar să nu se gândească
cititorul că eram puţin mai serios decât alţi tineri din anturajul
meu. încă un exemplu:
„Cineva l-a întrebat pe un cunoscut de-al meu cu care lucram împreună,
dacă el crede că Hristos este totodată Dumnezeu şi om. Acela a răspuns
că este credincios, dar din discuţie a reieşit clar că neagă învierea
lui Hristos.
«iartă-mă i-a zis o femeie dar e de neînţeles ceea ce spui. Ce crezi
că s-a întâmplat după aceea cu Hristos? Dacă tu crezi că acesta este
Dumnezeu, atunci cum poţi să spui că a încetat să existe?»
Noi toţi aşteptam să ne dea o replică înţeleaptă, să ne prezinte vreo
nouă teorie despre moarte sau să ne dea vreo nouă tâlcuire a acestui
eveniment. Însă n-a fost aşa. Ne-a zis simplu: «Vai, la asta nu m-am
gândit»".
Asemenea prostii aveam şi eu în minte. Aş fi putut să spun că, după
părerea mea, cred aşa cum trebuie în Dumnezeu. Credeam că este Fiinţă,
că este Persoană atotputernică şi veşnică. Eram de acord că omul a
fost plăsmuit de Acesta, dar nu credeam în viaţa de după moarte. Şi
eu, la fel ca prietenul meu de mai sus, nu înţelegeam că am o astfel
de idee greşită despre moarte, până ce o întâmplare mi-a arătat
aceasta. Şi asta este încă o dovadă a legăturii noastre superficiale
cu religia în general, şi îndeosebi a neatenţiei mele în ce priveşte
viaţa duhovnicească.
S-a întâmplat să cunosc un om serios şi foarte învăţat. Îl simpatizam
mult. Acela trăia singur şi îl vizitam deseori. Odată, când m-am dus
să-l văd, l-am găsit la biroul lui citind o carte de învăţăminte
creştineşti.
„ce înseamnă asta, Prohor Alexandrovici (aşa se numea cunoscutul meu),
vreţi să vă faceţi dascăl?" l-am întrebat cu o vădită curiozitate,
privind cartea pe care o citea.
„nu, dragul meu! Ce spui, dascăl? Măcar de-aş putea să devin un bun
elev, nu dascăl. Trebuie să mă pregătesc pentru examene. Vremea se
apropie. Vezi tu, părul meu se albeşte din ce în ce mai mult, odată cu
trecerea zilelor. în orice clipă pot fi chemat", mi-a răspuns zâmbind.
Nu am luat în serios cuvintele lui. întrucât era om educat şi citea
mult, credeam că vrea să caute în cateheză vreo
informaţie. Dar el a început să-mi explice exact ceea ce spusese:
„citesc diferite lucrări contemporane şi întâlnesc în ele multe
lucruri greşite, de aceea cercetez lăuntrul meu ca să nu deviez de pe
calea cea dreaptă. Pentru că la sfârşitul vieţii noastre ne aşteaptă
examenele, cu adevărat grele, mai ales că nu există posibilitatea să
le dăm a doua oară". „credeţi în toate astea?"
dar cum aş putea să nu cred? Spune-mi sincer, ce-o să se întâmple cu
mine? Mă voi dizolva aşa simplu şi voi deveni ţărână? Şi dacă nu va fi
aşa? Atunci nu cumva există ipoteza să fiu chemat şi judecat pentru
faptele mele? Am trăit conştient şi, de asemenea, conştient am
săvârşit păcatele mele..."
„nu înţeleg, domnule Prohor Alexandrovici, cum s-a sădit în
dumneavoastră credinţa în viaţa de după moarte? Părerea mea este că
omul moare şi toate se termină, punem punct la toate. îl vezi nemişcat
şi fără suflare, putrezind şi descompunându-se. Cum putem vorbi de
vreo formă de viaţă? i-am spus eu, exprimându-mi ideile".
„iartă-mă, dar despre Lazăr, cel ce a stat patru zile în mormânt ce
vom spune? învierea lui este un eveniment neîndoielnic. Acela era om
la fel ca mine şi a fost creat din aceeaşi materie".
îl priveam şi nu puteam să-mi ascund mirarea. E posibil ca un om atât
de educat să creadă în asemenea bazaconii? Prohor Alexandrovici m-a
privit la rândul lui cu atenţie şi apoi m-a întrebat cu voce joasă:
„nu cumva eşti necredincios?"
„nu, de ce? Eu cred în Dumnezeu", i-am răspuns.
17
„şi totuşi, în viaţa de după moarte, pe care ne-o dezvăluie
Evanghelia, nu crezi. Astăzi fiecare îl înţelege în mod diferit pe
Dumnezeu, iar revelaţia dumnezeiască e întoarsă şi tâlcuită de fiecare
după dorinţa lui. Există încă şi raţiunea omenească.
în aceasta, zice, trebuie să credem oricum, în aceea putem să nu
credem, iar în cealaltă nu există nici un motiv să credem! Ca şi când
ar fi mai multe adevăruri, nu unul singur. Şi nu pricep că în cazul
acesta ei cred în ceva care este produsul gândurilor şi închipuirii
lor, astfel că nici nu se poate vorbi de credinţă în Dumnezeu".
„putem însă să credem în toate? Uneori întâlnim lucruri ciudate..."
„vrei să zici neînţelese?" Străduieşte-te să te înţelegi pe tine
însuţi. Nu vei putea. Trebuie să pricepi că pricina eşti tu însuţi.
încearcă să vorbeşti cu un om simplu despre tetragonismul cercului sau
despre alte probleme de matematică superioară. Acela nu va înţelege
nimic. Asta însă nu înseamnă că trebuie să desfiinţăm ştiinţa.
Desigur, e mai uşor să respingem ceva, dar de cele mai multe ori nu
iese nici un rezultat din aceasta.
Gândeşte-te puţin cât de ilogic e ceea ce spui. Zici că crezi în
Dumnezeu, dar în viaţa de după moarte nu crezi. Dumnezeu însă nu este
Dumnezeul morţilor, ci al celor vii. Altfel ce Dumnezeu este Acesta?
De altfel, despre viaţa de dincolo de mormânt a vorbit însuşi Hristos.
E posibil să fi minţit? Nimeni însă, chiar şi cei mai aprigi duşmani
ai Lui nu au putut să-L învinovăţească că a predicat minciuni. Atunci
din ce motiv a venit Acesta pe pământ şi a suferit atâtea patimi. Din
ce motiv, te întreb, dacă noi ne descompunem şi devenim ţărână?
Nu, nu poţi continua să gândeşti în acest fel. Trebuie să te corectezi
cu orice preţ a zis plin de zel. Trebuie să pricepi cât de important
este acest lucru. Dacă vei dobândi o înţelegere bună a acestei
probleme, viaţa ta se va schimba. Se va întâmpla în tine, într-un fel,
o revoltă morală. Şi ideile rezultate din această schimbare te vor
sprijini şi totodată te vor mângâia. Vor fi pentru tine un sprijin în
lupta zilnică".
iii.
Vedeam că în cele spuse de Prohor Alexandrovici există o logică. Însă
această discuţie scurtă nu a putut să mă convingă să cred în ceea ce
mă obişnuisem să nu cred până acum. Ceea ce a reuşit a fost doar să-mi
descopere această părere a mea pe care nu o spusesem nimănui, pentru
că nu mă gândisem niciodată serios la această problemă.
Dar pe Prohor Alexandrovici îl neliniştea foarte mult această poziţie
a mea. Iarăşi şi iarăşi, în acea seară, s-a întors la această temă.
Când m-am ridicat să plec mi-a dat să citesc câteva cărţi din bogata
lui bibliotecă şi mi-a spus:
„citeşte-le neapărat! Trebuie să ieşi din această stare. Sunt sigur
căci cu mintea pe care o ai, vei înţelege repede că nu există nici un
motiv ca să nu crezi în viaţa de după moarte. Însă trebuie să crezi nu
numai cu mintea, ci şi cu inima, căci altfel această credinţă a ta va
dura cel mult o zi, apoi se va stinge. Mintea noastră este o sită. Nu
rămâne în minte, întrucât locul unde sunt păstrate se găseşte în altă
parte".
Am citit cărţile pe care mi le-a dat. Nu ţin minte dacă le-am citit pe
toate. însă obişnuinţa era mai puternică decât logica. Toate cele
scrise în aceste cărţi erau foarte convingătoare. Erau dovezi
puternice şi eu nu mă puteam împotrivi câtuşi de puţin acestora,
deoarece cunoştinţele mele în probleme de religie erau foarte
limitate. Dar asta nu m-a făcut să-mi schimb convingerile.
Mi-am dat seama că se poate ca convingerile mele să fie ilogice. Am
crezut în totalitate că ceea ce scria în cărţi era adevărat. Şi
totuşi, nu eram încredinţat că există viaţa de după moarte. Pentru
mine moartea era sfârşitul definitiv al existenţei umane.
A trecut un timp de la discuţia pe care am avut-o cu Prohor
Alexandrovici, despre care am vorbit mai sus. Din păcate, a trebuit să
plec din oraş şi să mă îndepărtez de el. Nu l-am mai întâlnit
niciodată. Poate că acesta, întrucât era om credincios, inteligent,
foarte simpatic şi cu principii statornice, ar fi putut să mă ajute să
văd în mod diferit viaţa mea şi în general existenţa umană şi să mă
facă să-mi schimb părerea mea greşită despre moarte. Însă Prohor
Alexandrovici nu mai era lângă mine şi nici altul nu s-a găsit în
locul lui care să mă poată călăuzi. Fiindcă eram tânăr şi, desigur, nu
foarte serios, cum am spus, nu mă preocupau deloc aceste probleme şi
am uitat repede cele pe care mi le-a spus Prohor Alexandrovici şi l-am
uitat şi pe el...
Au trecut mulţi ani. E o ruşine pentru mine, şi totuşi trebuie să
mărturisesc că nu m-am schimbat mult în aceşti ani. Eram deja om de
vârstă mijlocie însă nu pot spune că începusem să dau mai multă
importanţă vieţii mele. Nu pricepusem rostul existenţei umane. Nu mă
străduiam deloc să mă înţeleg pe mine, să încerc să aflu cine sunt.
Continuam să văd viaţa sub prisma trăirii de zi cu zi, cum de altfel o
vedeau cei mai mulţi semeni de-ai mei.
Şi în legătura mea cu religia se întâmpla acelaşi lucru. La fel ca în
anii tinereţii mele, nu eram nici ateu, dar nici credincios
conştiincios. O dată pe an mergeam la Biserică pentru a mă spovedi şi
împărtăşi. Aşa de credincios eram! Nu mă preocupau deloc problemele
religioase şi nici nu puteam să înţeleg cum e posibil ca acestea să
aibă vreun interes pentru cineva. Cunoştinţele pe care le aveam despre
religie erau foarte puţine însă credeam că le ştiu pe toate şi,
desigur, foarte bine. Toate mi se păreau atât de simple şi uşor de
înţeles şi, prin urmare, pentru un om educat nu exista, după părerea
mea, nici o nevoie să-şi obosească mintea cu ele.
Aceasta era o opinie foarte uşuratică însă foarte răspândită în
rândurile oamenilor învăţaţi din vremurile acelea. Şi era de la sine
înţeles că în astfel de condiţii nu putea exista nici un progres în
credinţă...
Odată am fost trimis în interes de serviciu în oraşul K. şi, acolo,
m-am îmbolnăvit serios. Nu aveam nici o rudă sau pe cineva care ar fi
putut să mă îngrijească şi de aceea am fost nevoit să merg la spital.
Medicii mi-au spus că am pneumonie. în primele zile m-am simţit destul
de bine, încât am început să mă gândesc că nu trebuia să vin la spital
pentru un lucru atât de neînsemnat. Însă boala înainta şi febra a
început iute să crească...
Cu cât boala se înteţea, cu atât mă simţeam mai rău. Existau momente
când din cauza febrei nu vedeam nimic în jurul meu. Cu toate acestea,
pe toată durata bolii, nu m-am gândit niciodată la moarte. Şi asta
pentru că totdeauna mă consideram un om foarte tare şi puternic.
Niciodată, înainte, nu mă îmbolnăvisem grav, şi pentru mine erau
necunoscute acele gânduri despre moarte pe care bolile grave le
plăsmuiesc în minţile oamenilor.
Eram sigur că mă voi însănătoşi grabnic şi îl întrebam întruna pe
medic, când îmi punea termometrul, dacă febra creşte ori scade. Dar
febra a crescut până la un anumit punct şi acolo s-a oprit şi nu a mai
coborât. întotdeauna, la întrebarea mea, medicul răspundea: „40,9";
„41"; „40,8".
„dar e posibil, doctore, atâtea zile să fie la fel?" îi spuneam eu
revoltat şi în continuare îl întrebam în cât timp mă voi însănătoşi în
acest ritm.
Doctorul vedea nerăbdarea mea şi încerca să mă consoleze. îmi spunea
că, la vârsta mea şi cu sănătatea bună pe care o am, nu există motiv
să mă îngrijorez. M-a încredinţat că în aceste condiţii mă pot
însănătoşi repede, doar în câteva zile. Am crezut fără nici o îndoială
cele spuse de medic. Aşteptam cu nerăbdare ca boala mea să ajungă la
apogeu, după care, aşa cum credeam, urma să mă fac bine.
într-o noapte m-am simţit foarte rău: febra a crescut îngrijorător şi
cu greu puteam respira. Dar de dimineaţă starea mea s-a schimbat.
Dintr-o dată m-am simţit mai bine, atât de bine încât am putut să
dorm. Când m-am trezit, primul lucru care mi-a trecut prin minte a
fost chinurile pe care le-am îndurat noaptea trecută. „Cred că acesta
a fost apogeul bolii m-am gândit. Poate că acum febra va scădea şi
pneumonia va trece".
Când am văzut că în camera vecină a intrat un infirmier tânăr, l-am
chemat şi l-am rugat să-mi pună termometrul.
„se pare că încet-încet vă reveniţi, domnul meu a zis zâmbind, după ce
s-a uitat la termometru. Nu mai aveţi febră, temperatura este
normală".
„serios?" l-am întrebat vesel.
„poftim, puteţi să vă convingeţi singur: 37,1. Mi se pare că nici
tuşea nu v-a deranjat mult în timpul nopţii".
într-adevăr, doar atunci mi-am dat seama că în timpul nopţii, după ora
12 nu am mai tuşit, cu toate că băusem ceai cald şi mă mişcasem în
pat, lucru care altădată îmi provoca tuse.
La ora nouă a venit medicul. L-am informat că noaptea nu mă simţisem
bine şi că, după părerea mea, noaptea trecută, boala ajunsese la vârf.
I-am spus, de asemenea, că mă simt bine, încât de dimineaţă am putut
să dorm câteva ore.
„foarte bine", mi-a spus el, apropiindu-se de măsuţa pe care se găseau
nişte hârtii ce voia să le vadă.
„scuză-mă, doctore, să pun termometrul? - l-a întrebat în acea clipă
infirmierul. Domnul nu are febră, temperatura
lui e normală".
„normală?" l-a întrebat îndată medicul pe infirmier, ridicându-şi
capul şi luându-şi privirea de pe hârtii. Uitătura îi era plină de
nedumerire.
„desigur, chiar acum am măsurat-o".
Medicul i-a spus să-mi pună din nou termometrul şi chiar el s-a
îngrijit să-l aşeze corect. De data aceasta temperatura nu a mai ajuns
până la 37 de grade: s-a oprit la 36,8.
Atunci medicul a scos din buzunar un termometru al lui, l-a privit cu
atenţie să se încredinţeze că funcţionează şi mi l-a pus. Şi acest
termometru a arătat la fel ca primul.
Spre marea mea surprindere, medicul nu s-a bucurat deloc de acest
rezultat, nici nu s-a ostenit să-mi zâmbească vreun pic. A făcut
câteva mişcări mecanice în jurul mesei şi a ieşit din cameră. Peste un
minut am auzit telefonul sunând în biroul lui.
vi.
Peste puţin timp, în camera mea a venit medicul şef al spitalului.
împreună cu medicul meu, m-au ascultat şi m-au consultat cu atenţie.
Le-au ordonat infirmierilor să-mi pună imediat un plasture pe spate.
Au scris o reţetă şi au trimis un infirmier la farmacie, spunându-i să
pregătească repede medicamentul.
„de ce, doctore, acum când mă simt bine, îmi puneţi plasture pe
spate?" l-am întrebat pe medicul şef.
Se pare că l-am enervat prin această întrebare. Mi-a răspuns revoltat:
„of, Doamne! Nu putem să te lăsăm în voia soartei numai pentru că acum
te simţi mai bine! Trebuie să scoatem afară toate mizeriile care s-au
adunat în tine în toată această perioadă".
Trei ore mai târziu, medicul meu m-a vizitat din nou.
A controlat plasturele ce-l aveam pe spate şi m-a întrebat de câte ori
am luat medicamentul.
„de trei ori!" i-am răspuns.
„ai tuşit?"
„nu", i-am răspuns.
„nici o singură dată?"
„-Deloc".
„spune-mi, te rog l-am întrebat pe infirmierul care se afla aproape
mereu lângă patul meu ce conţine acest medicament? îmi provoacă vomă".
„conţine diferite substanţe expectorante", mi-a zis.
Aici m-am comportat întocmai cum se comportă negativiştii contemporani
când e vorba de probleme de credinţă. Cu toate că nu înţelegeam nimic,
îi criticam în gând pe doctorii mei care mi-au dat acest medicament pe
când eu, după părerea mea, nu aveam deloc nevoie de el".
După o oră şi jumătate, în camera mea au intrat din nou medicii. De
data asta erau trei: doi erau de-ai noştri iar al treilea era străin,
om bine făcut şi important. M-au consultat timp îndelungat. Au adus şi
un tub de oxigen.
„la ce-mi trebuie asta acum?" i-am întrebat.
„ne trebuie pentru a-ţi aerisi puţin plămânii. Mi se pare că aceştia
s-au prăjit de la febră" mi-a zis medicul străin.
„spuneţi-mi, doctore, ce aţi găsit în spatele meu de vă preocupaţi
încontinuu de acesta? De trei ori l-aţi consultat şi tot mi l-aţi
acoperit cu plasture".
Mă simţeam mult mai bine decât zilele trecute. Prin mintea mea nu
trecea nimic trist. Nimic din ce se întâmpla în jurul meu nu mă făcea
să-mi dau seama de adevărata mea stare. Chiar şi prezenţa doctorului
străin o consideram ca un control sau ceva asemănător. Nici nu mă
gândisem că l-au chemat special pentru mine, deoarece starea sănătăţii
mele cerea convocarea unei comisii medicale. Această întrebare am
spus-o cu voce atât de liniştită şi încrezătoare, încât nici unul
dintre medici nu a îndrăznit, nici măcar prin gesturi, să mă facă să
înţeleg catastrofa care se apropia. Şi într-adevăr, cum să-i explici
unui om plin de speranţe că i-au mai rămas doar câteva ore de viaţă?
V
"În clipele acestea este neapărat necesar să vă îngrijim", mi-a
răspuns nelămurit medicul.
Dar şi acest răspuns al lui l-am tâlcuit pozitiv. Adică m-am gândit că
acum, după ce am trecut de apogeul bolii şi puterea ei a început
încet-încet să scadă, e momentul cel mai potrivit în care trebuie să
folosim toate mijloacele pentru a izgoni definitiv boala şi să ajutăm
organismul să-şi restabilească sănătatea.
viii.
îmi aduc aminte că în jurul orei patru m-au cuprins frigurile şi,
pentru a mă încălzi, m-am înfăşurat într-o pătură. Dintr-o dată m-am
simţit foarte rău.
Am strigat un infirmier. S-a apropiat de mine, mi-a ridicat capul de
pe pernă şi mi-a dat bidonul cu oxigen. Apoi a apăsat butonul soneriei
şi în câteva minute în cameră a intrat alergând infirmierul şef şi,
puţin mai târziu, unul după altul cei doi medici ai mei.
Poate că, într-un alt moment, această adunare neobişnuită a întregului
personal al spitalului în jurul patului meu, dar şi timpul scurt în
care s-au adunat, mi-ar fi provocat uimire şi nedumerire, fără
îndoială. Acum însă am rămas complet nepăsător de acest eveniment, ca
şi când nu ar fi avut legătură cu mine.
O schimbare ciudată s-a întâmplat deodată cu mine! Pe când în urmă cu
un minut eram plin de viaţă, acum, chiar dacă le vedeam pe toate şi
eram pe deplin conştient de ceea ce se petrecea în jurul meu, simţeam
totuşi o atât de mare nepăsare şi înstrăinare, încât e greu să le
descriu. E de neînţeles pentru o făptură vie.
Toată atenţia mi s-a adunat asupra sinelui meu. Şi aici am observat o
senzaţie ciudată, un fel de despărţitură. Eram pe deplin conştient de
mine însumi şi aveam simţurile curate însă totodată vedeam sinele meu
cu atâta nepăsare, ca şi când mi-aş fi pierdut complet simţurile.
L-am văzut, de pildă, pe medicul meu cum îmi ridică mâna ca să-mi
măsoare pulsul. Vedeam şi înţelegeam ceea ce face, dar nu simţeam
atingerea lui. Îi vedeam pe medicii care m-au ridicat pe pat şi îmi
puneau ceva pe spate. Acolo, în spatele meu, a apărut boala. îi vedeam
şi înţelegeam ce fac, însă nu simţeam nimic şi nu pentru că-mi
pierdusem simţurile, ci pentru că ceea ce făceau nu mă interesa. Eu mă
închisesem undeva în adâncul lăuntrului meu şi nu auzeam şi nu
urmăream nimic din ceea ce-mi făceau.
Ca şi când aş fi descoperit în mine două existenţe: una, cea mai
importantă, care era ascunsă în adâncul meu, şi cealaltă, partea
exterioară a existenţei mele, care avea neîndoielnic o mai mică
importanţă. Şi, acum, pârghia de legătură care le unea a ars şi s-a
topit, şi acestea două s-au despărţit. Pe una dintre existenţe, cea
mai tare, o simţeam intens, iar faţă de cealaltă, cea mai slabă, eram
total nepăsător. Această parte slabă era trupul meu.
Pot spune că înainte cu câteva zile m-ar fi surprins descoperirea
persoanei mele interioare, necunoscută până atunci, care însă o
întrecea cu mult pe cealaltă jumătate exterioară şi care, după părerea
mea, era singura componentă a omului şi căreia acum nu-i dădeam nici o
atenţie.
Această stare era foarte ciudată: eram viu, şi le vedeam, le auzeam,
şi le înţelegeam pe toate, şi cu toate acestea nu vedeam şi nu
pricepeam nimic, stăpânit de această înstrăinare ce mă cuprinsese.
Medicul m-a întrebat ceva. L-am auzit şi am înţeles ce m-a întrebat
dar nu i-am răspuns. Nu i-am răspuns deoarece pentru mine nu exista
nici un motiv să vorbesc cu el. Acesta se îngrijea şi se neliniştea
pentru mine, însă pentru acea jumătate din mine căreia nu-i mai dădeam
nici o importanţă.
Dar dintr-o dată această jumătate m-a făcut să-i dau atenţie! Şi asta
s-a întâmplat foarte brusc şi într-un mod neobişnuit.
Am simţit deodată că o putere mă trage în jos. în primele minute
simţeam ca şi când aş fi avut atârnate greutăţi de toate membrele
corpului, iar mai târziu, această putere a crescut atât de mult încât
cuvântul „greutate" nu poate exprima acea presiune pe care o simţeam.
în acest caz funcţiona o altă lege a atracţiei, cu putere de mii de
ori mai mare decât cea obişnuită.
Mi se părea că fiecare membru al corpului meu, fiecare fir de păr,
fiecare venă şi fiecare celulă sunt atrase de o astfel de putere mare
căreia nu puteai să i te împotriveşti, aşa cum un magnet foarte
puternic atrage bucăţile de fier.
însă această senzaţie, cât era ea de mare, nu mă împiedica să cuget şi
să înţeleg tot. îmi dădeam seama de ciudăţenia acestei stări, aveam şi
simţul realităţii, adică ştiam că mă aflu întins în pat, că sunt
într-o cameră de la etajul al doilea şi că sub ea există o altă
cameră. Dar totodată eram sigur că dacă mai jos existau nu una, ci
zece camere, una peste alta, şi acestea s-ar fi deschis ca să trec...
încotro?
Jos, în adâncul pământului.
Da, în adâncul pământului. De aceea voiam să mă întind pe podea şi
m-am străduit să fac asta.
x.
„îşi dă sufletul", l-am auzit pe doctor spunând.
Întrucât nu vorbeam şi eram concentrat la mine însumi, privirea mea nu
exprima nimic şi era rece. Medicii credeau că mi-am pierdut simţurile
şi de aceea vorbeau deschis. Dar eu înţelegeam foarte bine tot ce
spuneau.
- „ îşi dă sufletul! Moarte m-am gândit eu când am auzit ce spunea
medicul. într-adevăr, e posibil ca eu să mor? spuneam în mine. Dar
cum, de ce?" Nu puteam să-mi explic acest lucru.
Deodată mi-am adus aminte de părerile unor oameni de ştiinţă, pe care
le citisem cândva, care cercetau dacă într-adevăr moartea e dureroasă.
Am închis ochii şi m-am concentrat la ceea ce se petrecea în mine.
Dureri trupeşti nu aveam şi totuşi sufeream şi mă chinuiam. De ce,
care era cauza durerii? Ştiam de ce boală mor. Nu cumva mă îneca boala
şi asta împiedica funcţionarea normală a inimii mele şi de aceea
sufeream? Nu ştiu, poate că pentru medici aceasta era cauza morţii
care se apropia. Dar asta nu mă preocupa. Lumea aceasta cu medicii şi
toţi oamenii ei era de-acum străină pentru mine. Singurul lucru pe
care-l simţeam era acea atracţie puternică despre care am vorbit mai
sus.
Simţeam că, în fiecare clipă, atracţia aceasta devenea mai puternică
şi că, în curând, mă voi apropia şi voi atinge acel magnet care mă
atrage.
Ştiam că, îndată ce-l voi atinge, mă voi uni cu el şi nici o putere
lumească nu mă va putea despărţi de acesta. întreaga mea fiinţă se
împotrivea. Simţeam că nu e posibil să mă unesc pe de-a-ntregul cu el,
că ceva o să rămână liber şi acest ceva se străduia din toate puterile
să se îndepărteze de acel centru de atracţie. Tocmai această luptă
care se dădea în mine îmi provoca dureri şi mă chinuia.
xi.
Desigur, semnificaţia vorbei „îşi dă sufletul", pe care am auzit-o din
gura medicilor, îmi era cunoscută. Dar acum toate în mine se
schimbaseră.
Dacă auzeam aceste cuvinte atunci când cei trei medici mă consultau,
sigur m-aş fi speriat. De asemenea, e lucru sigur că, dacă în mine nu
s-ar fi petrecut această schimbare ciudată şi aş fi continuat să rămân
în starea dinainte, aş fi tâlcuit diferit ceea ce se întâmpla acum cu
mine. Acum însă, cuvintele medicului mi-au provocat o oarecare uimire,
dar nu frică. Nu simţeam frica pe care oamenii o simt de obicei când
se gândesc la moarte. Explicaţia stării în care mă aflam nu se
potrivea deloc cu părerile pe care le aveam în viaţa dinainte.
„Asta este! Pământul mă trage în jos (m-am gândit) şi acest lucru era
acum limpede pentru mine. Nu mă trage însă pe mine, ci ceea ce mi-a
dat pentru o perioadă de timp. Pământul îmi trage trupul sau trupul de
unul singur vrea să meargă în pământ?".
Ceea ce mai înainte mi se părea foarte normal şi sigur, adică faptul
că după moarte mă voi descompune şi voi deveni ţărână, acum mi se
părea ilogic şi contrar legilor naturii.
„Nu, nu voi pieri cu totul!", am strigat tare şi am încercat să scap
de această putere care mă atrăgea, şi deodată am înţeles că nu mai
simt acea atracţie.
Mi-am deschis ochii. în minte mi s-au întipărit cu deamănuntul tot ce
am văzut în acea clipă.
Am văzut că stau singur în mijlocul camerei. în dreapta mea am văzut
personalul spitalului care se adunase în jurul patului meu, formând un
semicerc. Medicul şef stătea cu mâinile la spate şi privea cu atenţie
ceva pe care eu nu puteam să văd pentru că ceilalţi mă împiedicau.
Lângă el stătea un medic bătrân, aplecat puţin în faţă, care ţinea în
mâini un tub cu oxigen şi nu ştia ce să-i facă, să-l scoată afară sau
să-l lase în cameră, în cazul că va trebui. Un alt medic, tânăr, era
aplecat şi ţinea ceva pe care nu puteam să-l văd căci umărul lui mă
împiedica, am văzut doar un colţ din perna mea.
Acest lucru mi s-a părut ciudat. Acolo unde stătea mulţimea aceasta de
oameni era patul meu. Ce le atrăgea oare acum atenţia, ce priveau cu
toţii, de vreme ce eu nu mai eram acolo, ci stăteam în mijlocul
camerei?
M-am apropiat şi m-am uitat acolo unde priveau toţi aceşti oameni: în
locul acela, întins pe pat, mă aflam eu.
Nu m-am speriat când mi-am văzut trupul întins pe pat, eram nedumerit
însă, cum se poate întâmpla aşa ceva! Simţeam că sunt în acelaşi timp
şi aici şi acolo.
Mi-am privit corpul. Nu încăpea îndoială că acela eram eu, exact aşa
cum fusesem înainte.
Am vrut să-mi apuc mâna stângă cu cea dreaptă. Dar au trecut una prin
cealaltă. Am încercat să-mi apuc mijlocul cu mâinile şi iarăşi mâinile
mi-au trecut prin corp, ca şi când în locul lui ar fi fost un gol.
Acest fapt mi-a produs mare uimire. Voiam să mă ajute cineva să
înţeleg ce se întâmplă. Am făcut doi-trei paşi ca să-mi întind mâna şi
să-l ating pe doctor. însă aveam senzaţia că păşesc oarecum ciudat;
picioarele mele nu călcau pe podea. Cu toată străduinţa depusă, mâna
mea nu a reuşit să-l atingă pe medic. îmi rămâneau doar 10-15
centimetri până să-l ating, totuşi nu am reuşit.
Am încercat să mă sprijin bine pe podea. Corpul mă asculta şi cobora
jos însă îmi era cu neputinţă să stau pe podea. Şi în acest caz îmi
rămânea o distanţă foarte mică dar nu puteam în nici un chip să o
ating.
Atunci mi-am adus aminte de o împrejurare. Cu câteva zile în urmă am
văzut cum o infirmieră, ca să protejeze medicamentul meu, a băgat
sticluţa în care era păstrat într-o cană cu apă rece. însă pentru că
în cană era multă apă şi pentru că sticluţa era foarte uşoară, s-a
ridicat imediat la suprafaţă. Infirmiera, pentru că nu a priceput ce
se întâmplă, a încercat încă de două ori să introducă sticluţa în
cană. O ţinea cu degetul însă îndată ce şi-l ridica, sticluţa revenea
la suprafaţa apei.
Cam acelaşi lucru se întâmpla şi cu mine în starea în care mă aflam.
Acum pentru mine aerul era foarte dens.
xiii.
Dar la urma urmei ce se întâmplă?
L-am strigat pe doctor. Însă atmosfera din jurul meu era deja foarte
diferită: nu putea nici măcar să-mi transmită vocea. Atunci am înţeles
totala mea despărţire de mediul în care mă găseam, singurătatea mea
ciudată, şi m-a cuprins panica. Era cu adevărat groaznică această
însingurare. Atunci când omul se pierde în pădure sau naufragiază în
largul mării, sau e înconjurat de flăcări, sau se află în temniţă,
niciodată nu-şi pierde speranţa. Ştie că poate fi auzit. Ştie că, dacă
cineva va auzi strigătele lui, îl va ajuta. Singurătatea lui va ţine
doar până în clipa când va vedea o făptură vie. Va intra gardianul în
celula lui şi îi va putea vorbi, îi va spune ce vrea şi acela îl va
înţelege.
Dar să vezi în jurul tău oameni, să îi auzi şi să îi înţelegi ce spun,
şi totodată să ştii că în nici un chip nu vor auzi glasul tău şi că nu
vei primi ajutor în caz de nevoie, de o asemenea singurătate ţi se
ridică părul în cap şi îţi îngheaţă sângele în vene.
E preferabil să te găseşti pe vreo insulă pustie decât să simţi o
astfel de singurătate. Acolo vei putea cel puţin să vorbeşti cu
natura.
Mie numai această lipsă a posibilităţii de a vorbi cu lumea din jur,
care nu e firească pentru om, îmi provoca o asemenea frică şi senzaţie
de neputinţă, pe care omul cred că în nici o altă împrejurare nu o
poate simţi şi care este greu să fie descrisă în cuvinte.
V
Însă eu nu renunţam; încercam în diferite feluri să-i fac să mă bage
în seamă, dar toate străduinţele mele nu au dus la nici un rezultat şi
m-au condus la disperare totală. „E posibil să nu mă vadă?" mă gândeam
disperat. M-am apropiat iarăşi şi iarăşi de oamenii care stăteau în
jurul patului meu. Dar niciunul din ei nu s-a întors şi nu m-a
observat. Priveam nedumerit corpul meu şi nu puteam pricepe de ce nu
mă vedeau, eram la fel ca înainte. însă când am încercat din nou să mă
ating, mâna nu a întâlnit altceva decât aerul.
„Nu sunt fantomă, am simţul deplin al realităţii, corpul meu este
real, nu e o nălucă înşelătoare", mă gândeam şi m-am privit iarăşi, cu
atenţie. Nu încăpea îndoială că trupul meu era adevărat, căci vedeam
clar şi cele mai amănunţite părţi ale lui. Înfăţişarea exterioară
rămăsese aceeaşi, însă probabil că însuşirile i s-au schimbat; era
imposibil să îl ating, iar aerul din jur devenise foarte dens pentru
corpul meu şi nu-i îngăduia să aibă legătură cu lucrurile.
„Trup duhovnicesc. Cred că aşa se numeşte acesta, mi-a trecut prin
minte. Însă (de) ce s-a întâmplat cu mine?" mă întrebam, încercând
să-mi aduc aminte de stări asemănătoare şi schimbări ciudate petrecute
oamenilor bolnavi...
„nu mai putem face nimic! Totul s-a terminat!" a zis cu deznădejde în
acea clipă unul dintre medici, plecând de lângă patul unde se afla
celălalt trup al meu.
Eram tare supărat din cauză că toţi oamenii aceştia se preocupau de
celălalt trup al meu, pe care eu nu-l simţeam deloc şi care pentru
mine nu mai exista, şi nu băgau deloc în seamă acest corp prin care
simţeam toate lucrurile şi care se chinuia de frică şi avea nevoie de
ajutorul lor.
„De ce nu mă caută? Oare ei chiar nu înţeleg că eu nu mă mai găsesc
acolo?" m-am gândit cu tristeţe, şi m-am apropiat de pat pentru a
vedea acel trup al meu care atrăgea atenţia atâtor oameni.
L-am privit şi atunci, pentru prima oară m-am gândit că ceea ce mi s-a
întâmplat, în limbajul oamenilor vii, se numeşte moarte! Gândul acesta
mi-a venit în minte deoarece trupul care era întins pe pat arăta ca un
cadavru: era nemişcat, neînsufleţit, cu faţa palidă ca ceara. Buzele
vinete se încreţiseră. Asta mi-a adus aminte de alte cadavre pe care
le văzusem altădată în viaţa mea. La prima vedere poate părea ciudat
că doar atunci când am văzut trupul meu neînsufleţit, am înţeles exact
ce mi s-a întâmplat. Şi totuşi dacă cercetăm cu grijă ceea ce simţeam
în acele clipe, acest comportament al meu va fi înţeles.
în mintea noastră cuvântul „moarte" se leagă neapărat de dispariţia şi
sfârşitul vieţii. Deci cum e posibil să mă fi gândit că am murit când
nici măcar pentru un minut nu mi-am pierdut cunoştinţa, când mă
simţeam viu şi aveam (desigur) şi însuşirea de a auzi, vedea, simţi,
de a mă mişca, de a gândi şi vorbi. De ce dispariţie poate fi vorba
când mă vedeam pe mine foarte bine şi totodată îmi dădeam seama de
lipsa de logică a stării în care mă aflam? Nici chiar cuvintele
medicului „totul s-a terminat" nu mi-au atras atenţia, nici nu m-au
făcut să pricep ce mi s-a întâmplat pentru că ceea ce s-a întâmplat nu
corespundea deloc cu ideea pe care eu o aveam despre moarte.
înstrăinarea de mediu şi despărţirea personalităţii mele m-ar fi putut
face să tâlcuiesc acest eveniment, dacă aş fi crezut că există suflet
şi dacă eram om credincios. însă aceste condiţii nu existau. Mă
călăuzeau doar simţurile mele. Această senzaţie, că sunt viu, era atât
de limpede, încât toate celelalte lucruri ciudate îmi provocau doar
uimire. Nu eram în stare să fac legătura între ceea ce simţeam şi
ideea obişnuită a morţii. Nu era posibil, fiind pe deplin conştient,
să gândesc că nu exist.
Mai târziu, am auzit de multe ori de la oameni credincioşi, care nu
neagă existenţa sufletului şi viaţa de după moarte, că sufletul omului
imediat după ce se eliberează din trupul stricăcios, devine prea
înţelept. Nimic nu mai e neînţeles ori ciudat în această nouă viaţă a
lui, în noul lui mod de existenţă. Nu numai că se adaptează îndată la
noile legi ale celeilalte lumi şi la modul diferit de existenţă de
acolo, dar toate acestea îi sunt atât de familiare, încât simte
această trecere ca pe o întoarcere în patria lui adevărată şi în
starea lui firească. Această părere se bazează mai ales pe faptul că
sufletul este duh şi pentru duh nu pot exista limitele care există
pentru trupul uman.
Din descrierea de mai sus cititorul vede că m-am mutat în această lume
nouă exact aşa cum eram, aşa cum am plecat din lumea veche, aproape cu
aceleaşi însuşiri, idei şi cunoştinţe pe care le aveam când trăiam pe
pământ.
Când am vrut să-mi fac simţită prezenţa, am folosit mijloacele pe care
le folosesc de obicei toţi oamenii vii, adică i-am strigat pe
ceilalţi, m-am apropiat de ei, am încercat să-i ating ori să-i împing.
Când mi-am dat seama că trupul meu are însuşiri noi, mi s-a părut
ciudat. Prin urmare, regulile după care gândeam au rămas aceleaşi
altfel nu mi s-ar fi părut ciudat ceea ce mi se întâmpla, şi nu aş fi
folosit mijloace obişnuite pentru a mă încredinţa că trupul meu există
cu adevărat.
Şi iarăşi, când am înţeles că am murit, nu mi-am dat seama de
schimbarea care mi s-a întâmplat, ci, fiind nedumerit, am numit trupul
meu „duhovnicesc"; şi, deodată, m-am gândit că trupul care li s-a dat
primilor oameni creaţi după cădere, şi despre care vorbeşte Biblia,
este poate acest trup stricăcios care acum este întins pe pat şi care,
în scurt timp, se va preface în ţărână.
Şi acest lucru e normal. Desigur, sufletul este duh, dar duh care a
fost plăsmuit pentru a trăi împreună cu trupul. Atunci cum e posibil
ca trupul să fie pentru suflet închisoare şi legătură, să-l ia
prizonier şi să-l oblige să trăiască într-un fel care îi este străin,
prin firea lui?
Nu trupul este locuinţa cea mai potrivită pentru suflet. De aceea,
când sufletul vine în lumea nouă, cum s-a petrecut cu mine acum, se
găseşte în etapa de dezvoltare şi înaintare la care a ajuns trăind în
trup. Şi această viaţă în trup este firească pentru suflet.
Desigur, dacă omul s-ar cultiva duhovniceşte în viaţa lui şi ar avea
voinţă duhovnicească, atunci, în lumea aceasta nouă, majoritatea
lucrurilor ar fi pentru el familiare şi mult mai bine înţelese decât
de sufletul acelui om care niciodată în viaţa lui nu a cercetat lumea
cealaltă. Şi pe când primul, când se va găsi acolo, va fi îndată în
stare, să zicem, să citească mai lent şi silabisind cuvintele,
celălalt va trebui să înceapă de la alfabet, ca în cazul meu.
Îi va trebui destulă vreme pentru a-şi da seama de ceea ce i se
întâmplă şi pentru a cunoaşte ţara în care se găseşte şi pe care
niciodată înainte nu a vizitat-o cu cugetul.
Când mai târziu îmi aduceam aminte de starea în care mă aflam, vedeam
că mintea mea funcţiona atunci cu atâta putere şi viteză încât mi se
părea că nu-mi trebuia deloc timp pentru a mă gândi, a compara sau
a-mi aminti ceva. îndată ce îmi apărea ceva în faţă, memoria îmi
traversa trecutul şi găsea şi scotea la suprafaţă chiar şi cele mai
mici cunoştinţe pe care le aveam despre lucrul respectiv. Ceea ce
cândva îmi producea nelămurire, acum îmi părea limpede. Uneori poate
recunoşteam şi ceva care îmi era necunoscut, însă nu înainte de a-l
vedea cu ochii. în aceasta consta deosebirea însuşirilor mele,
desigur, în afară de cele ce existau ca rezultat al schimbării firii
mele.
Continui acum descrierea acestei întâmplări nemaipomenite.
E incredibil! însă dacă până acum această întâmplare vi se pare
incredibilă, atunci continuarea povestirii va părea în ochii
cititorului necredincios o poveste pe care nu are nici un rost s-o
spunem. Da pentru cei ce vor să vadă altfel această povestire, însuşi
simplitatea şi redarea sărăcăcioasă va fi o dovadă că este adevărată.
Pentru că dacă aceasta ar fi fost fructul închipuirii mele, atunci aş
fi putut scrie ceva mai înţelept şi mai impresionant, întrucât aici se
deschide un mare câmp de acţiune imaginaţiei mele.
Ce mi s-a întâmplat deci în continuare? Medicii au ieşit din cameră,
iar cei doi infirmieri stăteau în picioare şi discutau despre
amănuntele bolii şi morţii mele. Infirmiera mai în vârstă s-a întors
către icoană, şi-a făcut semnul crucii şi a spus o rugăciune foarte
obişnuită în astfel de împrejurări:
„fie ca sufletul lui să meargă în împărăţia Cerurilor şi să aibă
odihna de veci".
Imediat ce a spus aceste cuvinte, lângă mine au venit doi îngeri; pe
unul l-am recunoscut era îngerul meu păzitor, dar pe celălalt nu l-am
recunoscut .
M-au luat de mână şi am pornit la drum, trecând direct prin pereţii camerei.
Afară se însera şi ningea uşor. Vedeam asta, dar nu simţeam frigul şi,
în general, nu simţeam diferenţa dintre înăuntru şi afară. Evident,
unele lucruri îşi pierduseră semnificaţia pentru corpul meu modificat.
Am început repede să urcăm spre înălţimi. Cu cât urcam mai sus, cu
atât mai mult spaţiu se deschidea în faţa ochilor mei. La urmă, acest
spaţiu a luat dimensiuni atât de mari încât m-a cuprins frica văzând
cât de nesemnificativ eram eu în faţa acestui pustiu nesfârşit.
Aici am observat noile însuşiri ale vederii mele: mai întâi, pe când
în jurul meu era întuneric absolut, eu vedeam totul clar, prin urmare
ochii mei aveau însuşirea de a vedea prin întuneric. Apoi puteam să
cuprind cu vederea un spaţiu foarte mare, lucru care nu l-aş fi putut
reuşi nicicând în viaţa mea pământească. Dar încă nu înţelesesem că am
aceste însuşiri. Ceea ce pricepeam e că spaţiul era în realitate mult
mai mare decât ce vedeam eu şi că posibilităţile vederii mele erau
limitate. înţelegeam foarte bine acest lucru şi când mi-a venit acest
gând m-a apucat groaza.
Da, este foarte firesc pentru un om să se supraestimeze pe sine. Mi-am
dat seama de micimea mea, că sunt o persoană neînsemnată, a cărei
apariţie sau dispariţie va rămâne neobservată în această lume
infinită. însă în loc să găsesc o mângâiere, o siguranţă în acest
gând, mă temeam... că voi pierde, că lumea aceasta infinită mă va
înghiţi ca pe un fir neînsemnat de nisip. Acest fapt cred că este un
răspuns bun la stăruinţele unora care vorbesc despre legea universală
a catastrofei, şi totodată este şi o dovadă semnificativă a
autocunoaşterii omului, care se crede pe sine nemuritor, veşnic şi
persoană nobilă!
xviii.
Percepţia timpului s-a stins cu desăvârşire în mintea mea. Nu ştiu
câtă vreme am urcat spre înălţimi. Deodată s-a auzit o gălăgie, şi o
mulţime de fiinţe înfiorătoare s-au apropiat iute de noi, ţipând şi
râzând.
„Sunt diavoli!" am gândit. Am înţeles foarte repede acest lucru şi m-a
cuprins ceva ca o frică groaznică, care până atunci nu mi se mai
întâmplase. Diavoli! îmi închipui că aş fi ironizat şi aş fi râs dacă
cineva, cu câteva zile sau chiar cu câteva ore mai înainte mi-ar fi
spus că ar crede în existenţa lor, ori că i-a văzut pe diavoli cu
ochii lui!
Ca un om educat din secolul al XIX-lea, prin denumirea „diavoli"
înţelegeam înclinaţiile rele şi patimile omului. De aceea acest cuvânt
nu era pentru mine un nume, ci un termen ce defineşte o noţiune
abstractă. Şi deodată această „noţiune abstractă" a apărut în faţa mea
ca o persoană vie! Nici chiar astăzi nu pot să-mi explic cum şi de ce
atunci, îndată, fără nici o îndoială, i-am recunoscut că sunt diavoli.
Sigur însă, acceptarea faptului că aceştia sunt diavoli era pentru
mine ceva complet ilogic, pentru că, dacă aş fi văzut o asemenea
apariţie într-un alt moment, aş fi zis fără şovăială că este o
închipuire întrupată. Cu alte cuvinte, aş fi acceptat orice altceva,
dar aş fi negat că sunt diavoli. Şi nu i-aş fi numit aşa deoarece, cum
am spus, credeam că „diavolul" este un termen care denumeşte ceva ce
nu poate fi văzut.
însă atunci am înţeles imediat că sunt diavoli şi acest lucru era
pentru mine atât de evident, încât nu exista motiv să mă gândesc în
vreun fel la asta. Ca şi când aş fi întâlnit ceva pe care îl ştiam
foarte bine de mai înainte. Şi întrucât, după cum am spus, mintea mea
lucra atunci foarte repede, am înţeles îndată că faţa oribilă a
acestor fiinţe nu era faţa lor adevărată, ci o mască urâtă pe care o
purtau probabil cu scopul de a mă înfricoşa şi mai mult. Atunci s-a
trezit în mine ruşinea. Am simţit ruşine pentru mine şi pentru fiinţa
umană în general, că aceste creaturi folosesc aceste mijloace pe care
noi le folosim pentru copii, pentru a-l înspăimânta pe om care se
crede pe sine atât de important.
După ce ne-au înconjurat din toate părţile, diavolii strigau şi le
cereau îngerilor să mă predea lor. Se străduiau pe toate căile să mă
smulgă din mâinile acestora, dar nu îndrăzneau să o facă. Din ţipetele
şi urletele groaznice pe care le scoteau am desluşit câteva cuvinte şi
de câteva ori chiar fraze întregi.
„este al nostru: L-a tăgăduit pe Dumnezeu", au strigat deodată toţi
într-un glas şi în acelaşi timp s-au repezit asupra mea. Mi-a îngheţat
sângele în vene.
„e o minciună! Nu-i adevărat!" am vrut să le răspund când mi-am
revenit, însă aducerea-aminte mi-a înnodat limba. într-un chip
neînţeles mi-am amintit dintr-o dată o împrejurare neînsemnată care
s-a petrecut foarte demult, în vremea tinereţii mele, şi pe care o
uitasem definitiv.
Mi-am adus aminte că în vremea când mai mergeam încă la şcoală, într-o
zi ne-am adunat acasă la un prieten de-al nostru şi vorbind despre
diferitele probleme şcolare, am trecut la discutarea unor teme mai
înalte. Discutam deseori între noi astfel de lucruri.
„În general, nu-mi plac ideile abstracte a zis un prieten de-al meu şi
în special, în acest caz. Pot crede într-o putere pe care ştiinţa nu o
cunoaşte până acum. Adică pot să accept existenţa ei chiar în cazul în
care nu-i văd manifestările concrete, deoarece puterea aceasta poate
fi foarte discretă, sau poate acţiona împreună cu alte puteri şi de
aceea ne este greu să o vedem. Dar să cred în Dumnezeu ca într-o
Fiinţă personală în timp ce nu văd nicăieri manifestările Lui, aceasta
este o prostie pentru mine. Mi se spune: «crede»! Dar de ce trebuie să
cred în Dumnezeu dacă, fără nici o diferenţă, pot crede că Dumnezeu nu
există? Zic bine, nu-i aşa? Nu cumva Acesta nu există? Tu ce zici?"
m-a întrebat el.
„se poate să nu existe", am spus eu.
Acest răspuns al meu a fost o „vorbă deşartă". Această pălăvrăgeală a
prietenului meu nu mă putea face să mă îndoiesc de existenţa lui
Dumnezeu. De altfel, l-am urmărit fără să fiu atent la ceea ce spunea.
Şi totuşi, după cum s-a văzut, acest cuvânt deşert nu a fost uitat.
Acum trebuia să mă dezvinovăţesc şi să îndepărtez această acuzaţie.
Astfel s-au adeverit spusele Evangheliei: „Pentru orice cuvânt deşert,
pe care-l vor rosti, oamenii vor da socoteală în ziua judecăţii"
(Matei 12, 36). Vom da socoteală pentru orice cuvânt fără folos pe
care-l rostim îndemnaţi de vrăjmaşul mântuirii noastre.
Aceasta era acuzaţia cea mai puternică pe care mi-o aduceau diavolii,
cerând să fiu predat în mâinile lor. Această acuzaţie le-a dat noi
puteri şi curaj, şi scoţând ţipete sălbatice au început să se învârtă
în jurul nostru, împiedicându-ne să ne continuăm drumul.
Atunci m-am gândit la rugăciune şi am început să mă rog cerând
ajutorul tuturor sfinţilor pe care îi ştiam şi îmi veneau în minte în
clipele acelea. Asta însă nu i-a speriat deloc pe diavoli. Eu, cel
vrednic de plâns, care eram creştin numai cu numele, doar atunci,
poate pentru prima oară, mi-am adus aminte de cea care se numeşte
Apărătoarea neamului creştinesc.
Sufletul îmi era foarte cutremurat şi de aceea rugăciunea mea către
Maica Domnului a fost foarte fierbinte. îndată ce am rostit numele ei
ne-a acoperit o ceaţă albă care a înconjurat cu iuţeală această
mulţime oribilă de diavoli şi, peste puţin timp, a ascuns-o pe
de-a-ntregul de ochii mei. Însă timp îndelungat am auzit ţipetele şi
urletele lor. Dar pentru că vocile deveneau din ce în ce mai slabe, am
înţeles că diavolii rămâneau în urmă.
xx.
Eram stăpânit de frică şi nu ştiu dacă am continuat sau nu mersul spre
înălţimi în toată această vreme, din clipa când diavolii s-au apropiat
de noi şi până ce ne-au lăsat. Am înţeles că înaintăm spre înălţimi
doar atunci când în faţa mea s-a întins iarăşi spaţiul infinit.
Peste puţin timp am văzut deasupra mea o lumină puternică: era ca
lumina soarelui nostru, dar mult mai intensă. Era împărăţia luminii.
„Da, este cu adevărat o împărăţie în care lumina stăpâneşte
nestingherită, căci această lumină nu produce umbră", mă gândeam sau
mai bine spus, simţeam într-un mod inexplicabil ceea ce până acum nu
mai văzusem. „Dar cum poate exista lumină fără umbră?", mi-a apărut
imediat în minte această nedumerire, dovedind că încă mai gândeam după
regulile lumii pământeşti.
Dintr-o dată am intrat cu mare viteză în această regiune a luminii,
care propriu-zis mă orbea. Mi-am închis ochii şi mi i-am acoperit cu
mâinile. Dar asta nu m-a ajutat deloc deoarece lumina trecea prin
mâinile mele.
„Vai, Dumnezeul meu, ce este această lumină? Mă orbeşte. Nu văd nimic,
ca în întuneric, nu văd nimic", am ţipat eu, uitând că acum pot vedea
în întuneric.
Când ochii mi s-au întunecat, m-a cuprins o şi mai mare frică.
Desigur, era firesc să mă tem, căci mă aflam într-o lume necunoscută.
„Ce mă aşteaptă m-am gândit când voi ieşi din această lumină? Există
undeva vreun sfârşit?".
Atunci s-a întâmplat ceva la care nu mă aşteptam. O voce maiestoasă şi
sublimă s-a auzit de sus. Cu statornicie neclintită şi fără mânie,
această voce a spus: „Nu e pregătit!".
Şi apoi... apoi mersul nostru spre înălţimi a încetat şi am început să
coborâm cu repeziciune. însă înainte de a ieşi din aceste sfere mi-a
fost dat să cunosc un alt fenomen minunat, îndată ce s-au auzit
cuvintele de mai sus, întregul univers, toate creaturile au răspuns
încuviinţând această hotărâre. Un glas format din milioane de voci a
răsunat în aer şi a repetat cuvintele acelea într-un limbaj pe care
urechea nu-l poate descifra, dar pe care inima şi mintea omului îl
înţeleg, exprimându-şi deplina încuviinţare a acestei hotărâri. Exista
o asemenea armonie în această unire a voinţelor şi în armonia aceasta
era o bucurie aşa de minunată şi nespusă, încât bucuriile noastre
pământeşti sunt neînsemnate în faţa acesteia. Această voce a răsunat
ca un acord neasemuit şi sufletul meu răspunzând bucuriei înflăcărate,
voia să se unească cu această minunată armonie universală.
XXI
Nu am înţeles rostul adevărat al cuvintelor acelora că trebuie să mă
întorc din nou pe pământ şi să trăiesc ca şi până atunci. Credeam că
mă vor duce în alt loc. O senzaţie de revoltă s-a trezit în mine când
în faţa mea au început să apară la început nedesluşite, ca şi când ar
fi fost învăluite în ceaţă, apoi foarte clare, oraşul şi străzile
cunoscute.
Iată şi clădirea oraşului, pe care o ţineam minte foarte bine. Ca şi
mai înainte, m-au trecut prin ziduri şi uşi încuiate şi m-au dus
într-o cameră care îmi era total necunoscută. în camera aceasta se
găseau câteva mese vopsite într-o culoare închisă. Pe una din mese,
m-am văzut pe mine, adică trupul meu neînsufleţit, acoperit cu un
cearceaf alb.
Alături stătea un bătrân cu părul alb, îmbrăcat în veston negru, care
ţinea în mână o lumânare şi citea Psaltirea. în cealaltă parte a
camerei, pe o bancă neagră, lângă perete, stătea sora mea, pe care,
evident, o înştiinţaseră de moartea mea şi deja venise. Lângă ea era
soţul ei care îi şoptea ceva la ureche.
ai auzit care este voia lui Dumnezeu? mi-a spus îngerul păzitor, care
până în clipa aceea tăcuse. M-a dus lângă masă şi după ce mi-a arătat
cu mâna trupul meu mort, mi-a spus:
„Mergi şi te pregăteşte!". Imediat după aceea cei doi îngeri s-au
făcut nevăzuţi.
xxii.
îmi amintesc foarte bine ce s-a întâmplat după aceea. La început am
simţit ca şi când ceva m-ar fi apăsat. Apoi am simţit că mi-e frig.
Faptul că am început din nou să simt aceste lucruri m-a făcut să-mi
aduc aminte de viaţa mea dinainte şi asta mi-a provocat o adâncă
tristeţe. M-am simţit ca şi când aş fi pierdut o comoară de preţ
(vreau să specific aici că acest simţământ nu m-a părăsit deloc în
următorii ani ai vieţii mele).
Nu aveam nici cea mai mică dorinţă de a mă întoarce în viaţa dinainte,
cu toate că nu avusesem până atunci mari necazuri sau suferinţe. Însă
această viaţă nu mai avea pentru mine nici un interes.
Ai văzut vreodată, iubite cititorule, o fotografie care timp
îndelungat s-a aflat într-un spaţiu umed? Din cauza umezelii, culorile
se schimbă şi fotografia care era curată şi frumoasă devine o bucată
de hârtie fără culoare. La fel şi viaţa mea. Aceasta şi-a pierdut
pentru mine culoarea şi interesul. Chiar şi astăzi aşa văd lucrurile.
Nu ştiu de ce, dar aşa am simţit de la început. Tot ce pot spune este
că viaţa nu mai avea nici o importanţă pentru mine. O vedeam, de
pildă, pe sora mea şi ştiam că nu pot vorbi cu ea, acest lucru însă nu
mă supăra deloc. îmi era de ajuns că o văd şi că ştiu totul despre ea.
Nu mai voiam, ca înainte, să-mi fac văzută prezenţa. De altfel, exista
altceva care mă preocupa mai mult. Presiunea pe care începusem să o
simt mă chinuia din ce în ce mai tare. Mă simţeam ca şi când aş fi
fost strâns într-o menghină uriaşă. Cu fiecare clipă ce trecea,
această senzaţie devenea din ce în ce mai intensă. Nu am rămas
nepăsător, ci am încercat să fac ceva. Nu pot descrie exact eforturile
mele: poate că mă străduiam din toate puterile să scap de această
strânsoare sau, ştiind că aşa ceva e imposibil, încercam să înving
senzaţia dezgustătoare pe care mi-o producea. îmi amintesc doar că am
fost înghesuit din ce în ce mai mult până când într-un sfârşit mi-am
pierdut cunoştinţa.
xxiii.
Când mi-am revenit mă aflam în patul meu. Mi-am deschis ochii şi i-am
văzut în jurul meu pe oamenii care mă priveau cu mare atenţie şi
curiozitate. Lângă mine, pe un scaun, stătea medicul şef al
spitalului, care se străduia să arate
celorlalţi seriozitatea lui obişnuită. încerca să spună că ceea ce mi
s-a întâmplat e ceva obişnuit şi că nu există nimic ciudat în toate
acestea. însă în ochi i se citea o mare nedumerire. Celălalt medic m-a
pironit de-a binelea cu privirea lui.
La picioarele mele, îmbrăcată în negru, tulburată şi cu faţa palidă,
stătea sora mea. Lângă ea, era soţul său. în spatele surorii mele
stătea infirmiera, a cărei faţă era mai senină decât a tuturor
celorlalţi. în spatele ei se afla un infirmier tânăr. Frica îi era
zugrăvită pe chip.
Când mi-am revenit, mai întâi de toate am salutat-o pe sora mea.
Aceasta s-a apropiat repede de mine, m-a îmbrăţişat şi a început să
plângă:
- Ce ne-ai făcut?" a zis medicul cel tânăr care, la fel ca toţi
tinerii, se grăbea să împărtăşească cu ceilalţi ceea ce simţea.
„N-aveţi idee ce vi s-a întâmplat!
„ba da, dimpotrivă, ţin foarte bine minte tot ce s-a petrecut cu
mine", i-am răspuns.
- Cum? Vreţi să spuneţi că nu v-aţi pierdut cunoştinţa?
- Se pare că nu".
„asta mi se pare curios mi-a răspuns el şi l-a privit pe medicul şef.
E curios pentru că trupul dumneavoastră nu mai părea viu. Cum poate
cineva într-o astfel de stare să-şi păstreze cunoştinţa?"
„după cum se pare, se poate, pentru că eu am văzut şi am simţit tot ce
mi s-a întâmplat".
„de văzut, sigur nu aţi putut vedea, dar să auziţi, să simţiţi...
Vreţi să spuneţi că aţi auzit şi aţi înţeles tot? Nu cumva ţineţi
minte şi când v-a spălat trupul şi l-a îmbrăcat?"
„nu, nu-mi amintesc pentru că nu-mi simţeam trupul".
„cum e posibil acest lucru? Susţineţi că vă amintiţi tot şi în acelaşi
timp ziceţi că nu vă simţeaţi trupul?"
„am spus doar că nu-mi simţeam trupul am răspuns.
Şi întrucât mă găsesc încă sub influenţa evenimentului care mi s-a
întâmplat, am crezut că asta e de ajuns pentru a înţelege ce voiam să
spun".
„adică?" a continuat medicul, văzând că m-am oprit.
Nu am ştiut ce să-i spun. Nu puteam înţelege ce altceva vrea de la
mine, totul mi se părea limpede. Am repetat:
„v-am spus doar că nu simţeam trupul şi ceea ce are legătură cu el,
dar trupul meu nu e tot sinele meu. Sinele meu nu era doar în trup,
atunci când mă găseam fără suflare. Cealaltă existenţă a mea continua
să lucreze normal!" le-am spus.
Credeam că această schismă, sau mai bine zis, această despărţitură a
existenţei mele, care pentru mine era un fapt clar, putea să fie
pricepută şi de acei oameni cu care vorbeam.
Se vede că nu mă întorsesem încă la starea dinainte, încă nu gândeam
ca oamenii de pe pământ. Şi când vorbeam despre ceea ce cunoscusem din
experienţă, nu mi-am dat seama că pentru oameni, care nu au trăit ceea
ce am trăit eu şi care negau existenţa sufletului, cuvintele mele
puteau să fie socotite ca un afect de om bolnav.
xxiv.
Medicul cel tânăr voia să mă întrebe şi alte lucruri dar medicul şef
l-a rugat să nu mă obosească mai mult. Nu ştiu dacă a făcut-o pentru
că într-adevăr aveam nevoie de odihnă sau pentru că din cele ce
spusesem trăsese concluzia că mintea încă nu-mi funcţiona normal.
M-au controlat şi s-au încredinţat că organismul meu funcţionează
foarte bine. M-au ascultat şi nu au găsit nici urmă de pneumonie în
plămânii mei. Mi-au dat să beau puţină zeamă şi apoi au plecat cu
toţii din cameră. Doar sora mea a mai rămas puţin cu mine.
Aproape toţi cei din jurul meu, deoarece credeau că discuţiile despre
această întâmplare îmi provocau gânduri neplăcute (aş fi putut, de
pildă, să mă gândesc că era posibil să mă îngroape de viu), au evitat
să vorbească cu mine despre această problemă. Singura excepţie era
medicul cel tânăr.
Pe acesta îl interesa să afle mai multe despre ceea ce mi s-a
petrecut. în fiecare zi şi desigur, de multe ori pe zi, venea în
camera mea să vadă, zicea el, cum evoluează sănătatea mea. Uneori îmi
punea întrebări abstracte. De cele mai multe ori mă vizita singur, dar
de câteva ori a adus cu el şi un prieten, student, pentru a vedea şi
acela un om care a înviat din morţi.
După trei zile sau patru zile, văzând că m-am însănătoşit destul de
mult sau poate pentru că îşi pierduse răbdarea, a venit seara în
camera mea şi am început o discuţie îndelungată.
Mi-a măsurat pulsul şi mi-a zis.
„ciudat lucru. în toate aceste zile pulsul dumneavoastră e stabil,
nici slab, nici febril. Însă nu ştiţi ce vi s-a întâmplat atunci! O
minune, altfel nu pot să o explic!"
îmi recăpătasem puterile şi înţelegeam că ceea ce mi se întâmplase era
lucru neobişnuit. Pricepeam bine că numai eu cunosc toate câte mi s-au
petrecut şi că minunile despre care vorbea medicul sunt doar
manifestările exterioare ale evenimentului întâmplat şi care, din
punct de vedere al ştiinţei medicale, sunt supranaturale. L-am
întrebat:
„şi când s-au întâmplat aceste minuni? înainte de a reveni la viaţă?"
„da, înainte de a vă reveni. Nu vorbesc de mine, eu nu am mare
experienţă, pentru prima oară în viaţă întâlnesc un caz în care
bolnavul cade în moarte clinică. Însă niciunul dintre medicii bătrâni
nu mă cred când le povestesc situaţia dumneavoastră".
„şi ce s-a întâmplat exact de v-a uimit atât de mult?"
„cred că ştiţi, dar chiar dacă nu ştiţi, puteţi înţelege şi singur, că
în cazul morţii clinice organismul omului funcţionează foarte încet:
pulsul îi este slab, respiraţia neobservată, iar inima aproape că nu
se aude. Dar cu dumneavoastră, înainte de a vă reveni, s-a petrecut
ceva diferit: plămânii au început să lucreze ca două mari compresoare,
inima bătea ca un ciocan. Nu pot să descriu asta, trebuia să vedeţi.
Eraţi ca un vulcan în erupţie, pe mine m-a apucat groaza, această
scenă era foarte înfiorătoare. îmi părea că peste puţin n-o să mai
rămână nimic din trupul dumneavoastră, nici un organism uman nu poate
îndura asta".
„Atunci nu e deloc ciudat că înainte de a reveni la viaţă mi-am
pierdut cunoştinţa", m-am gândit.
înainte de a auzi povestirea medicului eram nelămurit şi nu ştiam cum
să explic de ce, în clipa când am plecat şi viaţa s-a stins
încet-încet în mine nu mi-am pierdut nici un moment cunoştinţa şi, din
contră, când am revenit la viaţă, n-am mai ştiut de mine. Acum însă am
înţeles: şi în clipa morţii simţeam acea strânsură de care am scăpat
ieşind din trupul care o provoca. Sufletul singur, fără trup, e cu
neputinţă să leşine. Pe când în ceasul când am revenit la viaţă a
trebuit să îmbrac din nou acest trup al meu care se supune legilor
firii şi leşină.
Între timp medicul a continuat:
„şi asta, atenţie, după treizeci şi ceva de ore de moarte clinică!
Puterea cu care funcţiona organismul dumneavoastră, o puteţi înţelege
din faptul că, înainte de a reveni la viaţă, toate membrele corpului
vă erau îngheţate şi după un sfert de oră sau douăzeci de minute
le-aţi putut mişca şi după încă o oră vi s-au încălzit şi degetele.
Asta e minune! Când o spun celorlalţi nu vor să mă creadă".
„ştiţi de ce s-a întâmplat această minune, doctore?"
„de ce?"
„voi, medicii, când spuneţi moarte clinică, vă gândiţi la ceva ce se
aseamănă cu leşinul?"
„da, dar la un grad mai înalt..."
„-Atunci, în cazul meu, nu putem vorbi de moarte clinică".
„şi ce a fost aceasta, dacă nu moarte clinică?"
„am murit cu adevărat şi apoi am înviat. Dacă era vorba doar de o
slăbire a puterilor organismului, atunci nu ar fi existat o asemenea
«erupţie» în momentul când am revenit la viaţă. Dar întrucât trupul
meu trebuia să se pregătească urgent pentru primirea sufletului, de
aceea toate organele lui au prins să funcţioneze «peste program»".
La început medicul mă asculta cu atenţie dar mai apoi pe faţă i-a
apărut indiferenţa:
„acum glumiţi. Desigur, pentru noi, medicii, acest caz este de mare
importanţă".
„adevărat vă spun, nu glumesc. Cred fără şovăire în toate acestea şi
aş vrea să credeţi şi dumneavoastră. Credeţi cel puţin pentru a putea
cerceta serios acest caz nemaiîntâlnit, îmi spuneţi că nu am putut
vedea nimic, dar vreţi să vă descriu morga în care nu am intrat
niciodată în viaţă? Vreţi să vă spun unde stătea fiecare dintre voi în
clipa în care muream şi ce aţi făcut după moartea mea?"
Medicul a fost foarte interesat să afle despre acestea. Când i le-am
povestit pe toate şi i-am redat cu de-amănuntul toată împrejurarea,
doar atât a putut să zică: „foarte ciudat! Poate aţi avut vedenii..."
„doctore, aceste două lucruri nu se potrivesc între ele: să fiu
îngheţat ca un peşte congelat şi totodată să am vedenii!" Dar cea mai
mare uimire i-a provocat-o povestirea mea despre starea în care mă
găseam în primele momente după plecarea sufletului din trup. Că vedeam
cum se îngrijesc de trupul meu, care pentru mine era o haină
nefolositoare. Că mă străduiam să ating ori să împing pe cineva ca să
fiu băgat în seamă. Că aerul, care dintr-o dată devenise foarte dens
pentru mine, nu mă lăsa să am legătură cu lucrurile din jurul meu.
Medicul asculta cu gura căscată tot ce-i spuneam şi mă privea cu
uimire. îndată ce am terminat, m-a salutat şi a plecat. Probabil s-a
dus să împărtăşească şi altora ceea ce aflase.
xxvi.
Cred că i-a spus şi medicului şef pentru că acesta, când m-a vizitat
în ziua următoare ca să mă consulte, mi-a zis:
„-Aţi avut halucinaţii în timpul morţii clinice. încercaţi să le
uitaţi, altfel..."
altfel voi înebuni?" i-am zis.
- Nu, asta e exagerat. Însă vă pot provoca manie".
- Spuneţi-mi, doctore, poate avea cineva halucinaţii când se află în
moarte clinică?"
- De ce întrebaţi? O ştiţi mai bine ca mine".
- Doar cazul meu nu vă poate convinge. Aş vrea să ştiu ce spune
medicina despre asta".
- încă nu putem neglija cazul dumneavoastră. Asta e lucru sigur. Dar
nici nu putem spune că în toate cazurile e vorba de moarte clinică,
deoarece în felul acesta închidem uşile cercetării, ceea ce de multe
ori conduce la o diagnosticare greşită. În cazul dumneavoastră
lucrurile sunt clare. V-aţi aflat în moarte clinică aici nu încape
îndoială. Prin urmare halucinaţiile pe care le-aţi avut se întâmplă în
astfel de împrejurări".
„doctore, în cazul pneumoniei, există condiţii de intrare în moarte clinică?"
- Medicina nu ne spune exact ce condiţii sunt necesare. Există chiar
cazuri în care oamenii au păţit asta fără să fi avut vreo boală".
- Poate însă pneumonia să se vindece singură în timpul morţii clinice,
când inima nu funcţionează şi prin urmare nimic nu împiedică boala să
se agraveze?
„de vreme ce vi s-a întâmplat asta, înseamnă că se poate. Dar
credeţi-mă, pneumonia s-a vindecat după ce aţi ieşit din moartea
clinică". „În câteva minute?"
„nu în câteva minute... Dar poate că şi în câteva minute. Aşa cum
lucrau atunci inima şi plămânii dumneavoastră, cu acea putere ar fi
putut să spargă şi gheaţa de pe râul Volga, nu numai să vindece la
iuţeală orice boală. După cum vedeţi, se poate".
„aşadar cazul meu nu are nimic ciudat şi este un lucru obişnuit?"
„nu, pentru că cel puţin... e un fenomen foarte rar".
„rar? Nu cumva e mai bine să spunem că ceea ce mi s-a întâmplat e
imposibil să se petreacă în mod firesc?"
„de ce e imposibil, de vreme ce dumneavoastră vi s-a întâmplat?"
„prin urmare, pneumonia se poate vindeca singură, chiar şi atunci când
organismul nu funcţionează. Inima şi plămânii a căror funcţionare e
împiedicată de boală, pot, dacă vor, să lucreze foarte bine! Atunci
n-a existat nici un motiv să mor de pneumonie! Şi spuneţi-mi, doctore,
cum se poate trezi omul din moartea clinică provocată de pneumonie?
Cum poate adică să scape în acelaşi timp din aceste două mari
primejdii?"
Pe faţa medicului a apărut un zâmbet ironic.
„vedeţi? V-am prevenit în legătură cu mania, a zis. Vreţi să spuneţi
că în cazul dumneavoastră nu a fost moarte clinică şi îmi puneţi
întrebări cu scopul..."
„Cu scopul, am gândit eu, de a înţelege care dintre noi suferă de
manie: eu, care vreau să cercetez ştiinţific starea în care m-am aflat
ori tu, care vrei să o vezi aşa cum o vede «ştiinţa» căreia îi
slujeşti, cu toate dovezile clare care mărturisesc contrariul".
Însă cu glas tare am spus:
„vă pun întrebări cu scopul de a vă arăta că nu pot să zic că a venit
iarna, când afară e primăvară, când în jurul meu înfloresc pomii şi că
nu va ninge din cauză că ştiinţa consideră că iarna trebuie să ningă.
îmi aduc bine aminte că odată a nins pe 12 mai, când pomii din grădina
tatălui meu înfloriseră".
Se pare că acest răspuns l-a făcut pe medic să înţeleagă că întârziase
şi că eu eram deja stăpânit de „manie". Nu mi-a mai spus nici un
cuvânt şi, la rândul meu, nu l-am mai întrebat nimic.
xxvii.
Am istorisit aici discuţia cu medicul şef pentru ca cititorul să nu mă
acuze de superficialitate.
Să nu zică, adică, că nu am încercat să cercetez imediat ştiinţific
întâmplarea prin care am trecut, mai ales că aceasta s-a petrecut în
condiţii atât de curioase. Adică în prezenţa celor doi medici şi a
personalului spitalului, care au fost martori ai acestui eveniment!
Cititorul îşi poate da seama ce rezultate ar fi adus această
„cercetare ştiinţifică a mea". Ce aş fi putut oare să aflu de la
asemenea oameni de ştiinţă? Existau multe lucruri pe care voiam să le
înţeleg. Voiam să aflu amănunţit dacă există vreo probabilitate cât de
mică pentru ca pneumonia să dispară atunci când inima nu lucra,
circulaţia sângelui se oprise, şi corpul îmi era îngheţat. Nu am
crezut în povestea că boala a dispărut în câteva minute, după ce mi-am
revenit, căci cum se poate explica în acest caz faptul că inima şi
plămânii mei, care erau împiedicaţi de pneumonie să funcţioneze,
acţionau cu atâta putere?
Nu i-am mai deranjat pe medici cu întrebările mele deoarece oricum nu
credeam că răspunsurile pe care mi le-ar fi dat ar fi fost adevărate
şi nepărtinitoare.
Am încercat şi mai târziu să continui cercetarea mea dar rezultatul a
fost aproape acelaşi. Pretutindeni întâlneam neinteres pentru
cercetare liberă, mentalitate de serviciu şi teama oamenilor de a ieşi
din limitele ce le sunt impuse de ştiinţă.
Ştiinţa... Am fost dezamăgit de ştiinţă! Când îi întrebam pe oamenii
de ştiinţă dacă există probabilitatea ca cel care a fost în moarte
clinică din cauza opririi plămânilor să-şi revină, îmi răspundeau
negativ. Acelaşi răspuns negativ primeam şi când întrebam dacă e
posibil ca un om intrat în moarte clinică să-şi revină sau dacă e
posibil să intre în moarte clinică când toţi medicii cad de acord că
rezultatul bolii lui va fi moartea definitivă. Şi dacă înaintam mai
mult şi puneam şi alte întrebări, răspunsurile deveneau din ce în ce
mai nesigure. Şi dacă spuneam că toate acestea mi s-au întâmplat mie,
„oamenii de ştiinţă" ziceau îndată: „Dacă aceasta vi s-a întâmplat
dumneavoastră, atunci... etc. Şi nici urmă de nedumerire sau mirare,
lucru ce arată că omul nu crede deloc în cele ce a spus cu un sfert de
oră înainte...
La urmă, am încercat să adun singur informaţii în legătură cu această
temă. Am făcut asta deoarece:
1. Am căutat să aflu ce este moartea clinică. Este un somn adânc, este
leşin, adică o stare în care viaţa se stinge din om, dar nu îl
părăseşte definitiv. Nu cumva ideea pe care o are ştiinţa despre asta
e greşită şi fiecărui om care intră în moarte clinică i se întâmplă ce
mi s-a întâmplat mie?
2. Deoarece ştiam că unii nu mă vor crede (însă necredinţa lor este
total ilogică şi neîntemeiată, pentru că ştiinţific nu se poate dovedi
că acest lucru e imposibil să se întâmple), m-am străduit să găsesc
dovezi în diferitele studii care se ocupau cu această problemă.
xxviii.
La ce rezultate a ajuns cercetarea mea? Ce a fost acel lucru care mi
s-a întâmplat? Exact ceea ce am scris mai sus, adică sufletul meu a
plecat din trup pentru o perioadă de timp şi apoi, la porunca lui
Dumnezeu, s-a întors. Acest fapt poate fi văzut în mod diferit de
fiecare dintre noi: unul îl poate considera imposibil, iar altul poate
spune că e firesc. Aceasta depinde de temperamentul şi concepţia
despre lume a fiecăruia. Pentru cei care nu cred în existenţa
sufletului, nu are rost nici măcar să se gândească la aşa ceva. Ce
suflet poate pleca din trup, dacă nu există suflet? Aş vrea însă ca
asemenea oameni să observe următorul lucru: în om există ceva care
poate să vadă, să audă, să trăiască, adică să lucreze şi atunci când
trupul lui se află întins pe masă, fără suflare şi fără simţiri.
Pentru cei care cred că omul nu e format doar din elemente materiale,
ci în afară de acestea există în el şi o putere care lucrează
independent, pentru aceştia întâmplarea pe care am povestit-o nu va
părea ciudată. Să credem în existenţa sufletului este, după părerea
mea, foarte logic. Cu adevărat, dacă puterea care dă viaţă şi
însufleţeşte trupul nostru este produsul funcţionării lui, atunci
moartea nu are rost. De ce oare să existe bătrâneţea şi moartea, dacă
organismul nostru poate lua fără încetare din mediu toate substanţele
necesare pentru a se reînnoi?
«
Am povestit întâmplarea mea multor preoţi şi ierarhi, între ei erau şi
oameni foarte învăţaţi. Toţi, fără nici o excepţie, mi-au răspuns că
împrejurarea prin care am trecut nu e deloc imposibilă. Multe astfel
de cazuri sunt descrise în Vechiul şi Noul Testament, încă şi în
vieţile sfinţilor. Preaînţeleptul Dumnezeu îngăduie cu scopuri bune
astfel de răpiri ale sufletului, şi le dă oamenilor să vadă, după
măsura puterilor lor, cealaltă lume, lumea în care vom ajunge cu toţii
într-un final. După părerea mea, în unele cazuri, scopul acestor
dezvăluiri devine evident imediat. Însă există şi cazuri în care
acesta rămâne ascuns şi dezvăluirea poate părea nejustificată, şi abia
după multă vreme va fi înţeles rostul ei.
în cărţile pe care le-am citit pe această temă am găsit o împrejurare
în care o astfel de răpire a sufletului în cealaltă lume a avut o
importanţă definitivă abia pentru strănepotul femeii căreia i s-a
întâmplat aceasta. Omul acela voia să se sinucidă şi nimic nu îl putea
opri. Însă când a auzit ce i s-a întâmplat străbunicii şi-a schimbat
hotărârea. Probabil că exista necesitatea unei astfel de cunoaşteri
prin experienţă a lumii celeilalte, dar nimeni din familia aceasta, în
afară de străbunica tânărului, nu avea posibilitatea să i-o arate. De
aceea timpul care a trecut de la dezvăluire şi până la apariţia
rostului ei a fost foarte îndelungat.
Aceasta este partea religioasă a problemei. Să trecem acum şi să vedem
evenimentul din alt unghi. Aici am descoperit multe lucruri care
întăresc credinţa mea şi nimic nu ar putea-o zdruncina.
Mai întâi de toate trebuie să spun că din cărţile pe care le-am citit
am aflat că e imposibil ca cineva să aibă halucinaţii în timp ce se
găseşte în moarte clinică. Când omul intră în moarte clinică, de
obicei nu aude şi nu simte nimic ori aude ceea ce se întâmplă cu
adevărat în jurul lui. Şi e greşit ca această stare să se numească
moarte clinică.
Această stare seamănă mai mult cu paralizia sau cu letargia. Paralizia
asta poate avea grade diferite şi în cazul când este puternică,
paralizează tot organismul. Atunci nu se mai poate vorbi de vise sau
închipuiri pentru că împreună cu celelalte organe paralizează şi
creierul.
Dacă această letargie nu este foarte adâncă, atunci
bolnavul are simţurile treze şi simte şi înţelege tot. Mintea lui
lucrează ca înainte, a unui om sănătos. Aşadar, dacă cineva păţeşte
asta cugetul nu i se întunecă precum în cazul somnului sau visului.
O dovadă bună că cele trăite de un om trecut prin situaţia mea sunt
adevărate, şi nu sunt halucinaţii şi închipuiri, este convingerea lui
că cele ce i s-au întâmplat au fost reale, şi urmările profunde
produse de acestea. însă această dovadă poate fi considerată serioasă
doar de oamenii cu cuget sănătos şi nu de „oamenii de ştiinţă". Cred
că fiecare dintre noi a avut experienţa vreunui vis, vreunei
halucinaţii sau închipuiri şi ştie cât timp rămân acestea în memorie.
De obicei se destramă imediat după ce ne trezim, când e vorba de vis,
sau după trecerea momentului de criză al bolii, când e vorba de
halucinaţie ori închipuire. îndată ce omul îşi revine în simţiri, se
eliberează de influenţa lor şi înţelege că cele văzute au fost
închipuiri. Am cunoscut un om care, după ce a trecut de momentul
crizei şi şi-a revenit, le povestea celorlalţi zâmbind despre
închipuirile groaznice pe care le-a avut. Cu toate că era încă slăbit,
vedea starea din care abia ieşise cu ochii unui om sănătos, şi
halucinaţiile pe care le avusese nu îi provocau spaimă. Altfel a fost
starea în care m-am aflat eu. Niciodată după aceea nu m-am îndoit că
toate cele pe care le-am văzut şi le-am trăit, din clipa în care
sufletul meu a plecat din trup şi până când mi-am revenit la morgă, au
fost adevărate şi reale, ca şi viaţa mea de până acum. Unii oameni au
încercat în multe feluri să mă facă să nu cred în acestea. Uneori
aceste încercări ale lor îmi păreau foarte caraghioase. E posibil să
convingem un om să nu creadă în cele ce în memoria lui sunt atât de
vii ca şi când le-ar fi trăit ieri? încercaţi să-l convingeţi că ieri
a dormit toată ziua şi a visat, când el este sigur că ieri, ca în
fiecare zi, şi-a băut ceaiul, a mâncat, s-a dus la lucru şi i-a văzut
pe prietenii săi.
În astfel de cazuri eu nu sunt vreo excepţie. Citiţi povestirile
despre împrejurări asemănătoare şi veţi vedea că asemenea dezvăluiri
ale lumii celeilalte erau uneori cunoscute de un singur om. Atunci i
se interzicea să istorisească întâmplarea vreunui alt om. Şi acesta,
oricât de simplu şi palavragiu ar fi fost, respecta cu îndârjire
porunca şi nu spunea taina lui nici măcar rudelor. Nu le descoperea
ceea ce îi fusese încredinţat doar lui, chiar dacă treceau zece sau
douăzeci de ani. Din asta devine evident cât de sfântă şi de necălcat
era pentru el porunca şi, prin urmare, întâmplarea pe care o trăise
era adevărată şi nu era rodul închipuirii lui.
Mai întâi de toate trebuie să spun că din cărţile pe care le-am citit
am aflat că e imposibil ca cineva să aibă halucinaţii în timp ce se
găseşte în moarte clinică. Când omul intră în moarte clinică, de
obicei nu aude şi nu simte nimic ori aude ceea ce se întâmplă cu
adevărat în jurul lui. Şi e greşit ca această stare să se numească
moarte clinică.
Această stare seamănă mai mult cu paralizia sau cu letargia. Paralizia
asta poate avea grade diferite şi în cazul când este puternică,
paralizează tot organismul. Atunci nu se mai poate vorbi de vise sau
închipuiri pentru că împreună cu celelalte organe paralizează şi
creierul.
Dacă această letargie nu este foarte adâncă, atunci bolnavul are
simţurile treze şi simte şi înţelege tot. Mintea lui lucrează ca şi
mintea unui om sănătos. Aşadar, dacă cineva păţeşte asta, cugetul nu i
se întunecă precum în cazul somnului sau leşinului.
O dovadă bună că cele trăite de un om trecut prin situaţia mea sunt
adevărate, şi nu sunt halucinaţii şi închipuiri, este convingerea lui
că cele ce i s-au întâmplat au fost reale, şi
v
urmările profunde produse de acestea. Însă această dovadă poate fi
considerată serioasă doar de oamenii cu cuget sănătos şi nu de
„oamenii de ştiinţă". Cred că fiecare dintre noi a avut experienţa
vreunui vis, vreunei halucinaţii sau închipuiri şi ştie cât timp rămân
acestea în memorie. De obicei se destramă imediat după ce ne trezim,
când e vorba de vis, sau după trecerea momentului de criză al bolii,
când e vorba de halucinaţie ori închipuire. îndată ce omul îşi revine
în simţiri, se eliberează de influenţa lor şi înţelege că cele văzute
au fost închipuiri. Am cunoscut un om care, după ce a trecut de
momentul crizei şi şi-a revenit, le povestea celorlalţi zâmbind despre
închipuirile groaznice pe care le-a avut. Cu toate că era încă slăbit,
vedea starea din care abia ieşise cu ochii unui om sănătos, şi
halucinaţiile pe care le avusese nu îi provocau spaimă. Altfel a fost
starea în care m-am aflat eu. Niciodată după aceea nu m-am îndoit că
toate cele pe care le-am văzut şi le-am trăit, din clipa în care
sufletul meu a plecat din trup şi până când mi-am revenit la morgă, au
fost adevărate şi reale, ca şi viaţa mea de până acum. Unii oameni au
încercat în multe feluri să mă facă să nu cred în acestea. Uneori
aceste încercări ale lor îmi păreau foarte caraghioase. E posibil să
convingem un om să nu creadă în cele ce în memoria lui sunt atât de
vii ca şi când le-ar fi trăit ieri? încercaţi să-l convingeţi că ieri
a dormit toată ziua şi a visat, când el este sigur că ieri, ca în
fiecare zi, şi-a băut ceaiul, a mâncat, s-a dus la lucru şi i-a văzut
pe prietenii săi.
A
In astfel de cazuri eu nu sunt vreo excepţie. Citiţi povestirile
despre împrejurări asemănătoare şi veţi vedea că asemenea dezvăluiri
ale lumii celeilalte erau uneori cunoscute de un singur om. Atunci i
se interzicea să istorisească întâmplarea vreunui alt om. Şi acesta,
oricât de simplu şi palavragiu ar fi fost, respecta cu îndârjire
porunca şi nu spunea taina lui nici măcar rudelor. Nu le descoperea
ceea ce îi fusese încredinţat doar lui, chiar dacă treceau zece sau
douăzeci de ani. Din asta devine evident cât de sfântă şi de necălcat
era pentru el porunca şi, prin urmare, întâmplarea pe care o trăise
era adevărată şi nu era rodul închipuirii lui.
Se ştie că după asemenea dezvăluiri, chiar şi ateii devin credincioşi
şi rămân aşa toată viaţa lor.
Ce lucru ciudat mai e şi acesta! Cum poate un om sănătos ca mine să se
afle toată viaţa sub influenţa unui vis înfricoşător sau a unei
halucinaţii? Şi mai mult: cum putea această halucinaţie să schimbe
viaţa şi gândirea mea, când chiar şi cele mai îngrozitoare evenimente
au fost neputincioase pentru a produce o astfel de schimbare?
Aşadar această schimbare nu se datorează letargiei ori halucinaţiei,
ci unei întâmplări adevărate. Să ţinem seama şi de tendinţa oamenilor
în general, de a uita de evenimentele neplăcute, de pierderea rudelor
etc., de unde şi zicala: „timpul le vindecă pe toate". Şi atunci
faptul că această întâmplare s-a păstrat vie în mintea mea nu este o
dovadă că am trecut acel hotar care desparte cele două lumi, dincolo
de care nu există timp şi uitare, şi care în limbajul nostru se
numeşte „moarte"?
xxx.
Toate aceste lucruri care mi s-au întâmplat sunt neobişnuite şi nu
ştiu dacă trebuie să mai repet. Unde a dispărut pneumonia care era
atât de puternică încât mi-a provocat scăderea temperaturii, mi-a
umplut plămânii şi nu mi-a îngăduit să elimin lichidul care mi se
adunase în piept? Cum a putut să se dizolve atunci când sângele meu
era îngheţat? De ce plămânii şi inima mea, imediat după ce mi-am
revenit, au început să funcţioneze cu atâta putere, dacă boala încă nu
dispăruse? E foarte greu pentru mine să cred că în asemenea condiţii
aş fi putut să mă întorc în viaţă într-un mod firesc. Sunt foarte rare
cazurile în care bolnavii se vindecă de o asemenea boală, chiar când
se găsesc în împrejurări mai avantajoase decât a mea. în ce
împrejurări m-am aflat eu? Medicii m-au lăsat, trupul mi-a fost spălat
şi pus pe o masă de morgă, unde nu exista încălzire. Şi încă ceva.
Ceea ce vedeam şi auzeam nu era produsul închipuirii mele. Toate
acestea s-au întâmplat în realitate. înţelegeam foarte bine tot ce se
petrecea în jurul meu. Prin urmare, acestea toate nu erau halucinaţii
şi mintea mea funcţiona normal. Şi totuşi, simţeam sinele meu
despărţit: vedeam trupul neînsufleţit întins pe pat şi în acelaşi timp
vedeam şi cealaltă parte a mea. înţelegeam că mă aflu într-o stare
diferită şi percepeam toate însuşirile acestui nou mod de existenţă.
Deodată am încetat să mai văd ce se întâmplă în camera mea. De ce?
întrucât mi-am pierdut definitiv cunoştinţa? Nu, am continuat să văd
şi să înţeleg tot ce se întâmpla în jurul meu. Şi nu mai vedeam ceea
ce se petrecea în camera mea, deoarece nu mai eram acolo. Când m-am
întors am văzut şi am auzit iarăşi, însă nu ce se întâmpla în cameră,
ci la morgă, unde nu fusesem niciodată înainte.
Dacă nu există suflet, atunci cine era cel care le vedea şi le auzea
pe toate? Cum putea sufletul să se despartă de trup dacă, în cazul
meu, nu s-a întâmplat ceea ce în limbajul nostru se numeşte „moarte"?
Şi de ce aş fi spus toate astea astăzi, în vremurile noastre, în
secolul necredinţei şi negării, dacă nu le-aş fi trăit cu adevărat?
Deoarece cred şi cunosc că învăţătura Bisericii noastre ortodoxe
despre moarte este adevărată, am simţit nevoia de a face această
mărturisire. Este mărturisirea unui om care nu credea în viaţa de după
moarte şi într-un mod minunat s-a vindecat de această boală ilogică şi
groaznică ce are o aşa mare răspândire în zilele noastre.
În parabola despre bogatul nemilostiv şi săracul Lazăr, prin glasul
lui Avraam, Domnul zice: „Dacă nu ascultă de Moise şi de prooroci, nu
vor crede nici dacă ar învia cineva dintre morţi" (Luca 16,31). Cei
care au citit cu atenţie această istorisire a mea vor înţelege că
vorbele acestea ale Domnului sunt valabile şi pentru noi astăzi.
Oamenii care nu aud şi nu păzesc poruncile dătătoare de viaţă ale
Domnului nostru, pe care proorocii şi apostolii le-au scris în cărţile
sfinte, sunt neputincioşi să creadă în cele spuse de un om care cu
adevărat a înviat din morţi... Aşa este inima omului cea întunecată de
păcat: deşi înzestrat cu urechi, omul nu aude!
„Iată, m-a înconjurat mulţimea duhurilor celor rele ce au scris
păcatele mele şi strigă puternic cerând smeritul meu suflet.
Miluiţi-mă pe mine, îngeri întru tot sfinţi ai lui Dumnezeu cel
Atotţiitor şi izbăviţi-mă de toate vămile celor vicleni, căci nu am
lucru bun care să cumpănească împotriva faptelor mele celor rele.
Pleacă urechea ta către mine, Maica lui Dumnezeu, din înălţimea slavei
tale, ceea ce eşti bună, şi ascultă suspinările cele de pe urmă şi
dă-mi mână de ajutor.
Stăpână, Stăpână, miluieşte acum sufletul meu cel lipsit care caută
către singur acoperământul tău şi nu îngădui, Preabună, să fiu dat
diavolilor".
(Din slujba la ieşirea cu greu a sufletului)
Sfântul Ioan Damaschinul Stihirea a II-a la înmormântare
„Vai, câtă luptă are sufletul când se desparte de trup! Vai, cât
lăcrimează atunci şi nu are cine să-l miluiască pe el! Către îngeri
îşi ridică ochii şi zadarnic îi roagă. Către oameni mâinile îşi
întinde şi nu are cine să îi ajute. Pentru aceea iubiţii mei fraţi,
înţelegând scurtimea vieţii noastre de la Hristos să cerem celui mutat
de la noi odihnă şi sufletelor noastre mare milă".
(Din slujba înmormântării)

o minune necunoscută a sfântului nicolae
Un eveniment adevărat petrecut în anul 1956, care a cutremurat şi a
adus la pocăinţă sute de oameni din oraşul Kuibâşev (astăzi Samara),
din Rusia Sovietică.
în oraşul Kuibâşev trăia o familie: o mamă evlavioasă şi fiica ei,
Zoia. în seara ajunului Anului Nou (31 decembrie) 1956, Zoia a invitat
şapte prietene de-ale ei şi tot atâţia tineri la cină şi dans. Atunci
era postul Crăciunului şi mama Zoiei o rugase pe aceasta să nu dea
petrecere cu dansuri şi mâncăruri, dar fata a rămas neclintită în
hotărârea ei. în seara aceea, mama ei s-a dus la Biserică să se roage.
S-au adunat invitaţii, dar logodnicul Zoiei nu venise încă. Numele lui
era Nicolae.
Fetele şi băieţii s-au împărţit în perechi şi au început dansul. Zoia
a rămas singură. Din prosteală, fără să se gândească mult,
a luat din perete icoana Sfântului Nicolae, făcătorul de minuni, şi a
zis: „Îl voi lua pe acest Nicolae şi voi merge să dansez cu el", fără
să le asculte pe prietenele ei care au sfătuit-o să nu facă acest
lucru hulitor, dar Zoia a răspuns cu îndrăzneală: „Dacă există
Dumnezeu, să mă pedepsească!.
A început să danseze, s-a învârtit de două ori, când în cameră s-a
făcut deodată un zgomot înfricoşător, o vijelie, şi a strălucit o
lumină orbitoare ca fulgerul.
Petrecerea s-a preschimbat în groază şi frică. Toţi au plecat din
cameră înspăimântaţi. Numai Zoia stătea nemişcată, cu icoana sfântă
lipită de piept, încremenită şi îngheţată ca marmura. Medicii care au
sosit repede, nu au putut-o face să-şi revină, cu toate străduinţele
lor. Acele seringilor s-au strâmbat şi s-au rupt în trupul ei ca de
marmură! Au vrut să o transporte la spital, dar nu au putut să o mişte
din locul ei. Ca şi când picioarele i-ar fi fost pironite în podea.
Dar inima îi bătea! Zoia era vie. însă nu mai putea nici să mănânce,
nici să bea...
Când mama ei s-a întors şi a văzut ce s-a întâmplat, a căzut în leşin
şi au dus-o la spital de unde a ieşit peste câteva zile.
Credinţa ei în mila lui Dumnezeu şi rugăciunile fierbinţi pentru
iertarea nefericitei sale fiice, i-au înnoit cu harul lui Dumnezeu
puterile acesteia.
Zoia şi-a venit în simţiri, şi cu lacrimi în ochi, a cerut iertare şi ajutor.
În primele zile casa Zoiei era înconjurată de mulţime de lume:
credincioşi veniţi de departe, curioşi, medici şi feţe duhovniceşti.
Dar foarte repede, la ordinul autorităţilor, casa a fost închisă
pentru vizitatori. Doi poliţişti străjuiau, schimbându-se la fiecare
opt ore. Unii dintre ei, tineri încă (28-30 de ani), se albeau de
frică atunci când o auzeau pe Zoia în fiecare noapte, scoţând ţipete
înfiorătoare.
Noapte de noapte, lângă ea se ruga mama ei.
„roagă-te, mamă! Roagă-te că pier pentru păcatele mele! Roagă-te!" striga Zoia.
A fost înştiinţat şi patriarhul de toate cele întâmplate şi l-au rugat
să facă rugăciuni pentru însănătoşirea Zoiei. Patriarhul a răspuns:
„cel care a pedepsit-o, acela o va milui!"
între persoanele cărora le era îngăduit de aici înainte să o viziteze
pe Zoia erau:
1. Un vestit profesor de la medicină care a venit de la Moscova.
Acesta a adeverit că inima nu a încetat să-i bată.
2. Preoţii care au fost chemaţi de mama ei pentru a-l lua pe Sfântul
Nicolae din mâinile Zoiei. Dar nici aceia nu au putut dezlipi icoana
din mâinile înmărmurite ale ei.
3. Ieromonahul Serafim din pustia Glinsk, care a venit la Kuibâşev de
sărbătoarea Crăciunului şi a săvârşit aghiazma şi a sfinţit icoana.
Apoi a zis: „Acum trebuie să aşteptăm vreun semn la Paşte! Dacă nu se
întâmplă nimic, înseamnă că se apropie sfârşitul lumii!", arătând prin
cuvintele acestea credinţa lui adâncă într-o minune.
4. Mitropolitul Nicolae care, de asemenea, a citit Paraclisul şi a
zis: „Să aşteptăm o nouă minune la Paşte!", repetând vorbele
evlaviosului ieromonah.
în ajunul sărbătorii Bunei vestiri (care în anul acela a căzut în
sâmbăta din săptămâna a treia de post), de paznicii Zoiei s-a apropiat
un părinte bătrân şi i-a rugat să-i îngăduie s-o vadă pe fată. Dar
paznicii au refuzat să-l lase să intre. A venit părintele în ziua
următoare, dar nici paznicii aceia nu i-au dat voie. A treia oară, la
o zi după Bunavestire, paznicii l-au lăsat să intre. Straja a auzit cu
câtă blândeţe a vorbit cu Zoia, când a intrat: „Aşadar, ai obosit de
atâta stat în picioare?".
A trecut un timp şi când paznicii au vrut să-l scoată afară pe
părinte, el nu era în cameră...
Toţi erau siguri că acela a fost însuşi Sfântul Nicolae. Aşa a rămas
Zoia în picioare vreme de patru luni (128 de zile), exact până la
Paşti, care în acel an a căzut pe 23 aprilie (6 mai după noul
calendar).
În noaptea strălucitei învieri a lui Hristos, Zoia a început să strige
neobişnuit de tare:
„rugaţi-vă!"
Paznicii de noapte s-au înfiorat şi au întrebat-o: „De ce strigi aşa
de înfricoşător?". Răspunsul a fost:
„e groaznic! Arde pământul! Rugaţi-vă! Lumea întreagă piere pentru
păcatele ei, rugaţi-vă!"
Din clipa aceea Zoia a început să revină la normal, muşchii au început
să i se înmoaie şi să lucreze. Au aşezat-o pe o saltea dar ea continua
să strige şi să-i cheme pe toţi la rugăciune pentru lumea ce piere în
păcate, pentru pământul ce arde din cauza fărădelegilor ei.
„cum de ai rămas în viaţă până acum? Cine te-a hrănit?" au întrebat-o.
porumbeii, porumbeii m-au hrănit, a fost răspunsul ei. De aici s-a
văzut limpede că a primit milă şi iertare de la Dreapta Domnului
Atotputernic. Domnul a iertat păcatele Zoiei prin prezenţa Sfântului
Nicolae făcătorul de minuni, şi datorită chinurilor grele ale statului
în picioare timp de 128 de zile.
Toate aceste evenimente i-au cutremurat pe locuitorii din Kuibâşev şi
din satele învecinate. Mulţi oameni, văzând minunea, auzind ţipetele
şi rugăminţile ei de a se ruga pentru oamenii care pier din cauza
păcatelor lor, şi-au regăsit credinţa în Dumnezeu. S-au întors în
Biserică pocăindu-se. Cei care nu purtau cruce au început să poarte în
acea vreme când numai pentru acest lucru puteau să plătească cu viaţa
lor. S-au întors la Dumnezeu atât de mulţi încât cruciuliţele din
biserici nu au ajuns pentru toţi cei care au cerut.
Poporul a cerut cu frică şi lacrimi iertarea păcatelor, repetând
cuvintele Zoiei: „E groaznic, arde pământul, pierim pentru păcatele
noastre! Oamenii pier din cauza fărădelegilor lor!".
A treia zi de Paşti, Zoia a plecat la Domnul, după ce a îndurat chinul
greu al statului în picioare în faţa Domnului, vreme de 128 de zile,
pentru iertarea păcatelor ei. Sfântul Duh a ţinut-o în viaţă tot acest
timp pentru ca sufletul ei să învieze din moartea păcatului şi, în
ziua cuvenită, să primească trup pentru viaţa veşnică. După cum, de
altfel, o spune chiar numele ei: Zoia (viaţă). Comentariu (al
originalului rusesc): în presa sovietică din acea vreme, cazul Zoiei a
fost viu comentat. Răspunzând scrisorilor sosite la redacţia unui ziar
vestit, un om de ştiinţă a susţinut că întâmplarea Zoiei a fost
adevărată, dar totodată a anunţat că este o formă de acompsie
necunoscută încă de ştiinţă. în mod sigur, această afirmaţie nu este
adevărată deoarece mai târziu s-a văzut că, în cazul acompsiei, nu
există o astfel de împietrire a pielii, încât medicii să nu poată face
injecţii bolnavului. în al doilea rând, pe Zoia nu au putut-o
transporta; aceasta a stat în picioare, şi desigur, mai mult decât
poate îndura un om obişnuit. în al treilea rând, boala în sine nu îl
întoarce pe om la Dumnezeu şi nu aduce dezvăluiri din cer, pe când în
cazul Zoiei, mii de oameni şi-au regăsit credinţa în Dumnezeu şi şi-au
arătat credinţa pe faţă, s-au botezat şi au trăit creştineşte. Nu
numai că au crezut că există Dumnezeu, dar au devenit şi creştini. Din
aceasta reiese evident că nu a fost vorba de o simplă boală, ci de o
iconomie dumnezeiască. Dumnezeu a întărit în mod vădit credinţa pentru
a-i scăpa pe oameni de păcatele lor şi de pedepsele provenite din
acestea.
(Din periodicul „Sfântul Grigorie ",
nr 21 din 1996, al Mănăstirii Grigoriu, Sfântul Munte Athos)
Troparul Sfântului Nicolae
îndreptător credinţei şi chip blândeţilor, învăţător înfrânării te-a
arătat pe tine turmei tale adevărul lucrurilor. Pentru aceasta ai
câştigat cu smerenia cele înalte, cu sărăcia cele bogate. Părinte
Ierarhe Nicolae, roagă pe Hristos Dumnezeu să mântuiască sufletele
noastre.
povestirea unei femei care s-a întors din cealaltă viaţă
Eram atee şi îl huleam des şi groaznic pe Dumnezeu. Trăiam în ruşine
şi preacurvie şi eram ca moartă pe pământ, însă Preamilostivul
Dumnezeu nu m-a lăsat să pier, ci m-a călăuzit spre pocăinţă.
În anul 1962 m-am îmbolnăvit de cancer şi am stat bolnavă trei ani. Nu
stăteam întinsă, lucram mult şi mergeam la doctori, nădăjduind că voi
găsi terapie. în ultimele şase luni slăbisem de tot, încât nici apă nu
mai puteam să beau. îndată ce beam, o vomitam. Atunci m-am dus la
spital şi pentru că eram foarte energică, am chemat un profesor de la
Moscova şi au hotărât să-mi facă operaţie. Dar imediat după ce mi-au
deschis stomacul, am murit. Sufletul mi-a ieşit din trup şi stătea
între doi medici şi eu, cu frică şi groază, priveam ce mi se întâmplă.
întregul stomac şi intestinele îmi erau mâncate de cancer. Stăteam şi
mă gândeam de ce suntem două? Nici nu-mi trecea prin minte că există
suflet. Comuniştii ne-au îndopat şi ne-au învăţat că nu există suflet
şi Dumnezeu, că acestea sunt născocirile preoţilor, ca să înşele
poporul şi să-l facă să-i fie frică de ceva ce nu există. Văd că stau
în picioare şi totodată mă văd şi pe masa de operaţie.
Mi-au scos afară toate măruntaiele şi căutau duodenul. Dar acolo
exista doar puroi, toate erau distruse şi stricate, nimic nu mai era
sănătos. Atunci medicii au zis: „Această femeie nu mai avea cu ce să
trăiască".
Le vedeam pe toate cu frică şi groază şi iarăşi mă gândeam: „Cum şi de
unde suntem două? Stau în picioare şi totodată sunt întinsă pe masă".
Atunci medicii mi-au pus la loc intestinele şi stomacul şi au zis că
trupul meu trebuie dat medicilor tineri pentru practică, şi l-au
transportat în laborator, iar eu mergeam alături de ei şi mă gândeam
cu nedumerire de ce suntem două? Acolo m-au lăsat întinsă, dezbrăcată,
acoperită până la piept cu un cearceaf. După aceea am văzut că a venit
fratele meu împreună cu fiul meu cel mai mic. Avea şase ani şi se
numea Andruşka (Andrei). A început să plângă şi să zică: „Mamă, mamă,
de ce ai murit? Sunt încă mic, cum o să trăiesc fără tine? N-am nici
tată şi acum ai murit şi tu!
Eu atunci l-am îmbrăţişat şi l-am sărutat, dar el nu a simţit şi nu a
văzut asta, nici nu m-a băgat în seamă, ci privea trupul meu mort.
Vedeam, de asemenea, că şi fratele meu plângea.
După aceea am ajuns dintr-o dată acasă. Acolo era soacra mea de la
prima căsătorie şi sora mea. Pe primul meu soţ l-am părăsit pentru că
credea în Dumnezeu. începuse împărţeala lucrurilor mele. Trăisem în
bogăţie şi lux, şi toate acestea le dobândisem pe nedrept şi prin
preacurvie. Sora mea a început să ia cele mai frumoase din lucrurile
mele, iar soacra cerea să-i lase ceva şi fiului meu. Sora mea nu lăsa
nimic şi mai mult, a început s-o certe pe soacră, spunând: „Acest
copil nu este al fiului tău şi nu ţi-e rudă". După aceea au ieşit şi
au închis casa. Sora mea a luat cu ea şi un sac plin cu lucruri. în
vreme ce ele se certau pentru lucrurile mele, am văzut în jurul meu
diavoli care jucau şi se bucurau.
Deodată m-am aflat în aer şi vedeam cum zbor ca un avion. Am simţit că
cineva mă ţinea şi că mă înalţ din ce în ce mai mult. Mă găseam
deasupra oraşului Barnaul. Apoi am văzut că oraşul a pierit. S-a făcut
întuneric. După aceea a început din nou să apară lumina, şi în final
s-a făcut lumină deplină, atât de puternică, încât nu puteam să văd.
M-am aşezat pe o lespede neagră cu lungimea de un metru şi jumătate.
Vedeam copaci cu tulpini foarte groase şi frunziş bogat în culori.
între copaci erau case noi, dar nu am văzut cine locuia în ele. în
valea aceasta am văzut iarbă verde şi deasă şi m-am gândit: unde mă
aflu acum? Dacă sunt pe pământ, atunci de ce nu există drumuri şi
mijloace de transport? Ce loc este acesta, fără oameni, şi cine
trăieşte aici? Puţin mai încolo am văzut că se plimba o femeie
frumoasă şi înaltă purtând veşminte împărăteşti sub care i se vedeau
degetele picioarelor. Păşea atât de uşor încât iarba nu se apleca sub
paşii ei. Lângă ea mergea un tânăr care-i ajungea în înălţime până la
umeri. îşi ascundea faţa cu mâinile şi plângea cu amar şi se ruga, dar
nu ştiu din ce motiv. Mă gândeam că este fiul ei şi m-am revoltat în
mine pentru că nu îi e milă de el şi nu-l ascultă. (însemnare: Se pare
că acest tânăr era îngerul păzitor al acestei femei moarte. De
asemenea, apare evident cât de mult le pasă îngerilor pentru noi şi
sufletele noastre, dar noi nu pricepem asta. După cum se vede,
rugăciunile lor nu vor fi ascultate, dacă moartea ne găseşte în păcate
şi nepocăiţi).
Când s-au apropiat de mine, tânărul a căzut la picioarele ei şi a
început să o roage fierbinte şi îndurerat, cerându-i ceva.
Aceia i-a răspuns, dar nu am putut înţelege. (însemnare: Am avut
ocazia să cunosc şi din alte surse cât de amarnic plânge sfântul înger
păzitor când cel care i-a fost dat să-l păzească nu ascultă de Sfânta
Biserică şi nu are credinţă, pierzând astfel pentru totdeauna sufletul
său). Când s-au apropiat de mine, voiam să-i întreb: „Unde mă aflu?".
în clipa aceea, femeia şi-a încrucişat mâinile la piept, şi-a înălţat
privirea spre cer şi a zis: „Doamne, unde va merge aceasta în starea
în care se găseşte?". Eu m-am înfricoşat şi abia atunci am înţeles că
murisem, că sufletul meu se afla în cer şi că trupul mi-a rămas pe
pământ. Atunci am început să plâng şi să mă îndurerez, şi am auzit o
voce care a spus: „Întoarce-o pe pământ, pentru binefacerile tatălui
ei". O altă voce a zis: „M-am săturat de viaţa ei păcătoasă şi
mizerabilă". Am vrut s-o şterg de pe faţa pământului fără să se
pocăiască, dar s-a rugat pentru ea tatăl său. Arătaţi-i locul pe care
îl merita".
îndată am ajuns în iad. Atunci au început să se târască spre mine
şerpi de foc înfiorători, cu limbi lungi, care vărsau flăcări şi alte
murdării spurcate. Duhoarea era insuportabilă. Aceşti şerpi s-au
înfăşurat împrejurul meu şi totodată au apărut de undeva viermi groşi
ca degetul, cu cozi care se terminau cu ace şi spini. Aceştia mi-au
intrat în toate deschizăturile, în urechi, în ochi, în mâini, peste
tot, şi în felul acesta mă chinuiau şi eu ţipam cu glas de fiară
sălbatică. Dar acolo nu exista nimeni care să mă ajute sau să-i fie
milă de mine. Am văzut acolo o femeie care făcuse avort şi a început
să-L roage pe Domnul să aibă milă de ea. Acesta i-a răspuns: „Tu n-ai
vrut să Mă recunoşti pe pământ, ţi-ai omorât copiii în pântece şi, mai
mult, le spuneai oamenilor: «Nu trebuie să naşteţi copii, copiii sunt
de prisos». Pentru Mine nu există lucruri de prisos. Pentru mine toate
au rostul lor".
Către mine Domnul a zis: „Eu ţi-am dat boala ca să te pocăieşti, dar
tu M-ai hulit până la sfârşitul vieţii şi n-ai vrut să Mă cunoşti, şi
de aceea nici eu nu te cunosc. Precum ai trăit pe pământ fără
Dumnezeu, aşa vei trăi şi aici!".
Deodată toate s-au schimbat şi eu zburam undeva. Duhoarea s-a pierdut,
a pierit şi durerea îngrozitoare şi, pe neaşteptate, am văzut biserica
din locurile mele natale. Uşile s-au deschis şi a ieşit preotul
îmbrăcat în veşminte albe. Stătea cu capul plecat şi o voce m-a
întrebat: „Cine este acesta?" Eu am răspuns: „Preotul nostru".
„Tu ziceai că e pomanagiu, dar el e păstor adevărat. Află că chiar
dacă este mic în grad, preot obişnuit, Mă slujeşte pe Mine. Şi află şi
alt lucru: dacă acesta nu-ţi va citi rugăciunea de spovedanie, Eu nu
te voi ierta".
Atunci am început să mă rog: „Doamne, întoarce-mă pe pământ, am un fiu mic".
Domnul a răspuns: „Ştiu că ai un copil şi îmi pare rău de el".
„îmi pare rău de el", am repetat eu.
Atunci Acela a spus: „Mie îmi pare rău de voi toţi, de trei ori îmi
pare rău. De la toţi aştept să vă treziţi din visul păcatului, să vă
pocăiţi şi să vă reveniţi".
Aici a apărut din nou Maica lui Dumnezeu, pe care mai devreme am
numit-o „femeie", şi am îndrăznit să o întreb: „Aici la voi există
Rai?".
Drept răspuns, după aceste vorbe, m-am aflat iarăşi în iad. Acum era
mai rău ca prima dată. Diavolii alergau în jurul meu şi îmi arătau
păcatele strigând: „Tu ne-ai slujit nouă cât ai fost pe pământ". Au
început să citească păcatele mele; toate faptele îmi erau scrise cu
litere mari şi am simţit o frică groaznică. Din guri le ieşeau flăcări
de foc. Diavolii mă loveau în cap. Cădeau peste mine şi mă ardeau cu
limbi de foc. în jurul meu se auzea jale mare şi plânsetele multor
oameni.
Când focul s-a înteţit, vedeam totul înjur. Sufletele aveau feţe
înfiorătoare: erau schilodite, cu gâturile întinse şi ochii scoşi; mă
întrebau dacă sunt „tovarăşă" a lor (pare că erau comuniste) şi dacă
voi trăi împreună cu ele. „La fel ca tine am făcut şi noi, ziceau,
când eram pe pământ, nu am vrut să-l cunoaştem pe Dumnezeu. Îl huleam
şi săvârşeam toate relele, păcătuiam şi eram mândre şi nu ne-am pocăit
niciodată. Cei care au păcătuit, dar mai târziu s-au pocăit, au mers
la biserică, s-au rugat la Dumnezeu, i-au miluit pe săraci şi i-au
ajutat pe cei ce se găseau în nevoi, sunt acolo sus" (însemnare: adică
în Rai, cuvânt pe care cei de aici nu voiau nici să-l rostească).
Eu m-am înfricoşat rău de aceste cuvinte şi mi se părea că mă aflu
aici în iad de o viaţă întreagă, iar aceştia îmi spuneau că voi trăi
împreună cu ei o veşnicie.
După aceea a apărut din nou Prea Sfânta Născătoare de Dumnezeu
Fecioara Maria, şi s-a făcut lumină. Diavolii au luat-o la fugă şi
sufletele care se chinuiau în iad au început să strige şi să implore
milă: „împărăteasă Cerească, nu ne lăsa aici"; sau ziceau: „Ardem,
Născătoare de Dumnezeu, şi nu există picătură de apă".
Ea plângea şi spunea printre lacrimi: „Cât aţi trăit pe pământ, n-aţi
vrut să mă cunoaşteţi şi nu v-aţi pocăit pentru păcate înaintea Fiului
meu şi Dumnezeului vostru, şi eu acum nu pot să vă ajut, nu pot trece
peste voia Fiului meu şi Acela nu poate călca voia Tatălui său. Îi
ajut doar pe aceia pentru care se roagă rudele lor şi Sfânta
Biserică".
Apoi noi am început să urcăm, şi de jos se auzeau ţipete puternice:
„Născătoare de Dumnezeu, nu ne lăsa!".
S-a făcut iarăşi întuneric şi eu m-am aflat pe aceeaşi lespede.
încrucişându-şi mâinile la piept, Maica Domnului şi-a înălţat privirea
către cer şi a început să se roage zicând: „Ce să fac cu această
femeie, unde să o aşez?"O voce a răspuns: „întoarce-o prin părul ei!".
Atunci Preacurata Fecioară a plecat în tăcere şi i s-a deschis o uşă,
dar eu nu vedeam nimic în spatele uşii. După aceea s-a întors ţinând
în mâini părul meu şi de undeva au apărut 12 trăsuri fără roţi; se
mişcau încet şi eu le urmam. Preasfânta Născătoare de Dumnezeu mi-a
dat părul meu, dar eu nu am priceput că m-a atins. Am auzit-o doar
spunând că a douăsprezecea trăsură nu are podea. Mi-era teamă să stau
în ea, dar Maica Domnului m-a împins în ea şi m-a trimis pe pământ.
După toate acestea mi-am revenit şi stăteam conştientă şi priveam. Era
ora unu şi jumătate după-amiază. După lumina aceea, toate mi se păreau
urâte pe pământ. Atunci i-am zis sufletului meu: „Intră în trup!".
Imediat m-am aflat din nou la spital şi mergeam spre congelatorul unde
se păstrează cadavrele. Acesta era închis dar eu am intrat înăuntru
fără nici o piedică şi am văzut trupul meu mort. Capul îmi era puţin
într-o parte iar mijlocul îmi era presat de alte cadavre, îndată ce
sufletul mi-a intrat în trup am simţit frig puternic, în clipa aceea
au băgat înăuntru trupul mort al unui om şi, când au aprins lumina,
m-au văzut ghemuită, pe când ei de obicei aşează cadavrele cu faţa în
sus. Văzându-mă aşa, infirmierii s-au înspăimântat şi de frică s-au
împrăştiat. S-au întors cu doi medici care au ordonat imediat să mi se
încălzească creierul. Pe trupul meu existau opt tăieturi (făcuseră
practică pe trupul meu), trei pe piept şi restul pe burtă. După două
ore de la încălzirea capului am deschis ochii, dar abia după 12 zile
am putut vorbi.
A douăsprezecea zi de dimineaţă mi-au adus micul dejun, pâine prăjită
cu unt şi cafea, dar nu am vrut să mănânc şi le-am spus acest lucru
(era zi de post). Infirmierii au plecat iarăşi şi toţi cei din spital
au început să-mi dea atenţie. Au venit medicii şi m-au întrebat de ce
nu vreau să mănânc. Le-am răspuns: „Staţi să vă spun ce a văzut
sufletul meu. Cine nu posteşte în zilele de post, va mânca bucate
împuţite şi scârboase. De aceea nu voi mânca astăzi şi în nici un post
nu voi mânca de dulce".
Medicii, de uimire, când se înroşeau, când păleau, iar bolnavii mă
ascultau cu atenţie. Mai târziu s-au adunat mulţi medici şi eu le-am
spus că nu mă mai doare nimic. Atunci a început să vină la mine lume
multă şi eu le povesteam ce am văzut şi le arătam rănile. Poliţia s-a
apucat să-i izgonească, iar pe mine m-au mutat în alt spital. M-am
însănătoşit pe deplin şi i-am rugat pe medici să-mi vindece cât mai
repede tăieturile pe care mi le-au făcut în timpul practicii. Atunci
m-au aşezat din nou pe masa de operaţie şi când medicii mi-au deschis
burta, au zis:
„de ce au operat un om complet sănătos?" Eu i-am întrebat: „de ce
boală sufăr?" Ei mi-au răspuns:
„intestinele şi stomacul sunt sănătoase şi curate ca ale unui copil".
Au venit şi medicii care m-au operat prima oară şi când s-au apropiat au spus:
„unde este boala ei? Măruntaiele îi erau toate distruse şi mâncate de
cancer, şi acum e complet sănătoasă".
Le-am răspuns:
„dumnezeu şi-a arătat mila Lui mie, păcătoasei, ca să mai trăiesc şi
să mărturisesc celorlalţi ce am văzut şi ce mi s-a întâmplat. Acest
Dumnezeu a luat tot ce a fost stricat în mine şi mi-a redat sănătatea;
voi spune asta la toţi, până ce voi muri".
Apoi i-am zis medicului:
„-Aţi văzut că v-aţi înşelat?"
Şi el a răspuns:
„nimic nu era sănătos în tine".
„ce credeţi acum?" l-am întrebat eu. Mi-a răspuns:
„te-a renăscut Atotputernicul!"
Atunci i-am zis:
„dacă credeţi în Acesta, făceţi-vă cruce şi mergeţi la biserică!"
Medicul s-a înroşit căci era evreu. Am adăugat:
„făceţi-vă plăcut lui Dumnezeu!"
După aceea am ieşit din spital, l-am chemat pe preotul pe care mai
înainte îl batjocoream şi îl necăjeam, numindu-l pomanagiu. I-am
povestit tot ce mi s-a întâmplat, m-am spovedit şi m-am împărtăşit cu
Sfintele Taine ale lui Hristos. L-am chemat să-mi binecuvinteze casa,
pentru că până acum în ea a împărăţit păcatul, desfrâul, beţia şi
batjocura.
în ziua de astăzi, eu, păcătoasa Claudia, în vârstă de 40 de ani, cu
ajutorul lui Dumnezeu şi al împărătesei Cereşti, trăiesc creştineşte.
Merg regulat la biserică şi Domnul mă sprijină. Mă vizitează oameni
din toate colţurile lumii şi eu le povestesc tuturor câte mi s-au
petrecut, câte am văzut şi am auzit. Cu ajutorul lui Dumnezeu, îi
primesc pe toţi, le povestesc la toţi cum eram înainte, ce mi s-a
întâmplat şi din ce cauză sunt acum credincioasă.
Slăvit să fie Domnul Dumnezeul nostru! Îi povăţuiesc pe toţi să aibă
grijă cum trăiesc, pentru că există cu adevărat altă lume şi altă
viaţă, iar fiecare va da socoteală pentru lucrările lui pământeşti şi
după măsura acestora va avea răsplată sau pedeapsă dreaptă şi veşnică.
Să trăiţi cu toţii creştineşte şi să vă faceţi plăcuţi lui Dumnezeu. Amin.
povestire foarte de folos a vedeniei unui oarecare ioan
Suflete, să-ţi fie teamă de Judecătorul care apare în timpul somnului.
Dar şi mai mult să te temi când va veni în vreme de veghe.
(Din Sinaxarul Sfântului Nicodim, 23 noiembrie)
În vremea împăratului Constantin, în anul 330, trăia un om cu numele
Ioan. Era cunoscut şi de împărat, datorită meseriei pe care o
practica.
Aşadar, acesta la început îşi petrecea timpul trăind o viaţă păcătoasă
şi necuvioasă, fără să se gândească în vreun fel că există iad. Dar
Dumnezeu, care le rânduieşte pe toate spre folosul nostru, i-a apărut
în vedenie şi i-a îndreptat purtarea.
A văzut deci în somnul lui că i-a oferit împăratului Constantin un
obiect făcut de el şi asta i-a dat curaj să vorbească liber şi să râdă
în faţa lui. însă deodată împăratul şi-a scos din teacă o sabie mare
şi luându-l de păr, încerca să-i taie capul fără milă. Ioan, crezând
că împăratul glumeşte cu el, îşi întorcea mereu gâtul. Dar pe când
făcea asta, îl aude pe împărat spunându-i cu seriozitate: „Când sabia
va termina de tăiat părul, ceafa îţi va fi scăldată în sânge". Atunci
i s-a părut că i-a fost tăiat gâtul şi că sabia i-a ajuns până la
piept. Plin de frică şi groază, Ioan căuta pe cineva care să-l ajute,
şi de agonie şi teamă s-a trezit, însă după ce şi-a revenit, a rămas
înfricoşat. Mai târziu, şi-a făcut semnul crucii şi a zis în sine:
„îţi mulţumesc visule, că mi-ai arătat aceste lucruri înfricoşătoare
doar în închipuirea mea şi nu le-am văzut în realitate". Dar, din
păcate, a rămas nepocăit şi neîndreptat.
După o perioadă de timp s-a îmbolnăvit grav şi a început să ceară
ajutor de la Dumnezeu. Atunci a văzut din nou, de data aceasta nu în
somn, ci în extaz, că se găsea în faţa unui tribunal solemn. Pe tron
stătea un împărat înfricoşător, îmbrăcat în veşmânt regesc şi
arhieresc. în dreapta şi în stânga tronului stăteau bărbaţi evlavioşi
şi cuvioşi, iar el era mai jos, în faţa lor. în dreapta împăratului se
aflau câţiva supuşi, care erau frumoşi şi tineri. în stânga era un
altul, mai smerit şi mai primitor. în spatele împăratului se observa o
groapă întunecată şi foarte adâncă, pe care numai privind-o îţi
provoca frică nestăpânită şi durere mare. Şi în vreme ce Ioan stătea
acolo, plin de frică şi spaimă, împăratul îi zice:
- Tinere, ştii cine sunt Eu?
Ioan a răspuns:
- Ştiu, Stăpâne, că eşti Fiul lui Dumnezeu şi Dumnezeu întrupat, după
cum spun Sfintele noastre Scripturi.
Atunci împăratul a zis către el:
- Aşadar, dacă mă cunoşti, după cum spui, din Scripturi, şi îi cunoşti
şi pe cei ce stau împreună cu mine, cum de ai uitat acel mesaj pe care
ţi l-a trimis cu ani în urmă împăratul Constantin?
Ioan a răspuns zicând:
-Am înţeles foarte bine acel mesaj, Stăpâne, şi sunt încă cuprins de
frica pe care mi-a provocat-o.
Şi împăratul a spus:
- Dacă porţi încă în suflet rămăşiţele acelei frici, de ce stăruieşti
în săvârşirea faptelor rele? Să pricepi bine că Cel care te-a supus
acelei încercări nu a fost Constantin, ci Eu.
După ce a văzut toate acestea, i s-a părut că împăratul, ca un semn,
le-a poruncit celor ce se aflau în jurul Lui să-l arunce pe Ioan în
groapa din spatele tronului. Şi în timp ce slujitorii îl împingeau
fără milă în groapă, acela a chemat ajutorul Maicii Domnului. Şi cu
adevărat i s-a părut că a văzut-o pe Născătoarea de Dumnezeu acolo,
aproape de el şi L-a auzit pe împărat zicând: „Datorită rugăciunilor
Maicii Mele, lăsaţi-l să plece!".
Aici s-a terminat vedenia pe care a avut-o Ioan. Acesta s-a cutremurat
şi după ce şi-a revenit s-a dus la un monah evlavios şi i-a istorisit
vedenia. Iar monahul i-a spus:
- Slăveşte-L pe Dumnezeu că te-a învrednicit să primeşti o asemenea
învăţătură. Şi trezeşte-te, dragul meu, ca să nu păţeşti şi tu la fel
ca cel despre care vreau să-ţi povestesc acum.
O vedenie asemănătoare cu a ta a fost văzută şi de un alt om. Aşadar
acest om a văzut în vedenie cum îl duceau legat şi îmbrâncindu-l
pentru a-l arunca într-o groapă înfricoşătoare pe un cunoscut de-al
lui care se numea Iorgos şi care era primul peste comisiile şi
judecătoriile împărăteşti. însă din jur, un om care avea îndrăzneală
către împărat, i-a oprit pe cei care îl duceau la groapă şi i-a rugat
să-l lase liber, şi Iorgos le-a promis cu garanţie că în 20 de zile se
va îndrepta. După ce Iorgos a fost astfel eliberat pe garanţie, acel
om şi-a revenit din vedenie şi întrucât era prieten cu cel din vedenie
şi a înţeles bine semnificaţia acesteia, a alergat să-i facă cunoscute
cele pe care le-a văzut. însă Iorgos, când a auzit acestea, nu le-a
dat nici o atenţie. Astfel a rămas neîndreptat nefericitul, şi după 20
de zile a fost smuls din această viaţă şi s-a dus să-şi plătească
datoria pe care a promis-o.
Această întâmplare i-a povestit-o acel monah lui Ioan. Iar el, când a
auzit acestea şi având încă vii în minte acele înspăimântătoare
lucruri ce le-a văzut în vedenie, şi-a mărturisit fără ruşine toate
păcatele. Şi-a schimbat viaţa în bine, trăind ani îndelungaţi după
voia lui Dumnezeu. Şi astfel, când a murit, a plecat în locuinţa
cerească.
Rugăciune către Prea Sfânta Născătoare de Dumnezeu
a Sfântului Dimitrie al Rostovului
Prea Sfântă Născătoare de Dumnezeu, apără-mă şi păzeşte-mă pe mine,
robul tău, de toată răutatea sufletului şi a trupului şi de tot
vrăjmaşul văzut şi nevăzut.
Prea Sfântă Fecioară, ocroteşte-mă la adăpostul tău; căci în
preacuratele tale mâini încredinţez sufletul meu. Fii ajutor şi
adăpost sufletului meu în ziua înfricoşătoare a Judecăţii şi
mijloceşte pentru mine, nevrednicul, ca să intru curat şi neprihănit
în lăcaşurile Raiului.
Nu mă izgoni, Stăpână, pe mine, robul tău, ci ajută-mă şi dă-mi
folosul cererilor mele.
Scapă-mă de toate primejdiile, uneltirile, nevoile şi bolile, şi
dăruieşte-mi pocăinţa cea de pe urmă. Ca să mă mântuiesc prin
mijlocirea şi ajutorul tău, să mă păzesc în viaţa aceasta de vrăjmaşii
văzuţi şi nevăzuţi, umblând după voia iubitului tău Fiu şi Dumnezeului
nostru, şi în ziua Judecăţii să mă izbăvesc de iadul cel veşnic şi
înfricoşător. Mă închin, îţi mulţumesc şi slăvesc preasfânt numele
tău, acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin.
părintele iosifisihastul, 1959
Dumnezeu mi-a arătat răutatea Satanei
Să nu te miri, fiul meu. Aşa este monahul. Viaţa monahului este
martiraj continuu. Prea dulcele Iisus, prin mijlocirea chinurilor se
face cunoscut. Şi când îl vei chema, îţi va ridica chinurile. Iubirea
Lui se află prin suferinţe. Ţi se arată puţină miere, iar pe dedesubt
e ascunsă mulţime de amărăciune. Mai întâi vine mierea harului şi apoi
urmează amărăciunea ispitelor.
Când voieşte să-ţi trimită chinurile, îţi dă de veste şi îţi trimite
sol bucuria. Şi apoi îţi zice: „Fii pregătit! Aşteaptă cu băgare de
seamă, căci vrăjmaşul te va ataca şi te va lovi!". Şi aşa începe
bătălia şi lupta cea mare.
Fii cu luare-aminte, să nu te înfricoşezi. Să nu te miri când „vor
trage cu tunurile", ci să stai cu bărbăţie, ca un ostaş al lui
Hristos, ca un sportiv încercat, ca un războinic viteaz. Odihna va fi
dincolo. Aici e locul de pribegie, dincolo este patria noastră
adevărată.
Nu ţi-am spus şi altădată? Opt ani întregi m-am luptat înfricoşător cu
diavolii. în fiecare noapte bătălii sălbatice, iar ziua, cugetări şi
patimi. Veneau cu săbii, cazmale, topoare şi lopeţi. Ce-am mai păţit!
„săriţi toţi pe el!"
- Ajută-mă, Maica Domnului meu! strigam eu; şi îl înşfăcam pe unul; şi
îl loveam pe altul; îi băteam de mă dureau mâinile.
Şi s-a întâmplat să vină să ne vadă un cunoscut de-al nostru din lume.
Şi noaptea l-am găzduit să doarmă în mica mea chilie. Şi au venit
diavolii, după cum se obişnuiseră cu mine şi l-au luat la bătaie şi el
a început să ţipe! S-a speriat, omul, era gata să-şi iasă din minţi.
Am alergat iute.
- Ce-ai păţit? l-am întrebat.
- Diavolii, mi-a zis, erau gata să mă sugrume! M-au omorât în bătaie!
- Nu-ţi fie teamă, i-am spus, la mine au venit, dar în seara asta, din
greşeală, te-au bătut pe tine. Dar nu te nelinişti! I-am zis şi alte
vorbe încurajatoare, ca să-l liniştesc. Dar n-a fost cu putinţă. Nu a
mai putut rămâne în acel loc de chin. Se uita cu groază în dreapta
şi-n stânga şi m-a rugat să-l las să plece. La miezul nopţii l-am
condus la Sfânta Ana şi m-am întors.
Era în ziua de Sfântul Vasile.
Aşadar după aceşti opt ani, din pricina bătăii primite pentru
războirea trupului, a postului pe care îl ţineam, a privegherilor şi
celorlalte nevoinţe am obosit tare mult. Şi m-am îmbolnăvit. Şi m-am
descurajat, zicând că nu e nici o nădejde să înving diavolii şi
patimile.
Şi într-o noapte, cum stăteam pe scaun, s-a deschis uşa. Eu eram
aplecat şi făceam rugăciunea minţii şi nu m-am uitat. Am crezut că a
deschis-o părintele Arsenie. Apoi am simţit pe dedesubt o mână care mă
atingea, dându-mi plăcere. Privesc şi-l văd pe diavolul spurcat al
preacurviei. M-am aruncat asupra lui ca un câine şi l-am înşfăcat.
Când l-am atins, i-am simţit părul care era ca de porc, apoi s-a făcut
nevăzut. Toată încăperea s-a umplut de duhoare. Şi din clipa aceea a
plecat împreună cu el şi războirea trupului. Şi m-am făcut ca un
prunc, eliberându-mă de patimi.
Într-o seară Dumnezeu mi-a arătat răutatea satanei.
Mă aflam într-un loc frumos şi înalt, jos era o piaţă mare şi alături
se găsea marea. Şi diavolii întinseseră mii de curse. Şi treceau pe
acolo monahii; şi călcând în capcane, pe unul îl prindea de cap, pe
altul de picior, pe altul de mână, de haine, pe fiecare de unde putea.
Balaurul din adâncuri îşi scosese capul afară din mare şi vărsând
flăcări pe gură, pe ochi şi pe nări se bucura şi râdea de căderea
monahilor. Eu, când l-am văzut, l-am mustrat.
o, balaure întunecat! i-am zis. De aceea ne înşeli şi ne întinzi curse!
Şi mi-am revenit, având totodată bucurie şi tristeţe. Bucurie, pentru
că am văzut cursele diavolului. Tristeţe, pentru căderile noastre şi
primejdia care ne ameninţă.
De atunci m-am rugat fierbinte şi liniştit. Dar acesta nu s-a oprit.
De aceea îţi scriu acestea, ca să aveţi răbdare, tu şi ceilalţi fraţi.
E luptă mare în viaţa aceasta, dacă vrei să câştigi; nu e de glumit!
Te războieşti cu duhurile necurate, care nu ne aruncă dulciuri şi
prăjituri, ci gloanţe ascuţite care omoară sufletul, nu trupul.
Dar nu te întrista. Nu-ţi fie teamă. Ai un ajutor. Eu te voi sprijini.
Te-am văzut cu adevărat ieri în somnul meu, urcam împreună către
Hristos. Aşadar ridică-te şi vino în urma mea.
Să fii cu luare-aminte, căci ai văzut cursele viclenilor; şi vai de
cel ce va cădea în ele. Nu va putea scăpa uşor din ghearele lor.
Desigur, diavolul nu poate oricât ar vrea el să ne arunce singur în
iad, dacă noi nu conlucrăm în răutatea lui. Şi iarăşi, nici Dumnezeu
nu vrea să ne mântuiască dacă noi nu ne facem împreună lucrători
harului Său pentru mântuirea noastră. Dumnezeu ajută mereu dar vrea ca
şi noi să lucrăm, să facem tot ce putem.
Niciodată să nu zici că nu ai sporit şi că de ce nu ai sporit şi
altele asemenea. Căci sporirea nu stă doar în puterea omului, chiar
dacă el vrea şi se osteneşte mult pentru asta. Puterea lui Dumnezeu,
harul Său binecuvântat, acesta le face pe toate, acesta îl ridică pe
cel căzut, acesta îl îndreaptă pe cel ce a greşit.
Pe Acesta, pe Dumnezeul şi Mântuitorul nostru, să-L rugăm şi noi din
toată inima să vină; să-l ridice pe paralizat, să-l învie pe Lazăr cel
mort de patru zile, să le dea ochi celor orbi, să-i hrănească pe cei
flămânzi.
(Din cartea „împărtăşirea experienţei monahale p. 145-150, Editura
Sfintei Mănăstiri Filotheu, Sfântul Munte Athos)
cuviosul filothei zervakos
Despre aducerea-aminte de moarte şi ieşirea sufletului
...Vremea de pe urmă a vieţii mele pământeşti s-a apropiat, a sosit
„care este omul care să trăiască şi să nu vadă moartea". E o datorie
de care nu putem scăpa şi a venit timpul să o plătesc, „precum este
rânduit oamenilor odată să moară, iar după aceea Judecata" (Evrei 9,
27).
Preabunul Dumnezeu, pentru a mă deştepta din somnul nepăsării şi ca să
mă pregătesc de ieşire, nu a încetat să mă prevestească de ani de
zile, zicându-mi: „Scoală-te din somnul nepurtării de grijă, sfârşitul
se apropie şi te vei tulbura, trezeşte-te. Mirele vine în miezul
nopţii şi fericită sluga pe care o va afla priveghind, iar nevrednică
iarăşi pe care o va afla trândăvindu-se: vezi cu somnul să nu te
îngreuiezi şi afară de împărăţie să te încui".
Iarna trecută, într-o noapte, în vreme ce dormeam, am simţit că
sufletul meu se desparte de trup. Am simţit că ceva se desprinde cu
forţă şi durere din toate membrele trupului, din cap, din mâini, din
picioare, din piept, precum zice troparul la slujba înmormântării:
„Cum se desparte degrabă sufletul de trup şi legătura ce părea
firească a armoniei şi a înţelegerii prin voia dumnezeiască se
desface...".
Aflându-mă în această stare, am văzut că sufletul s-a despărţit de
trup şi s-a depărtat 2-3 metri. Sufletul era netrupesc, imaterial,
fără formă, dar era fiinţă, simţea şi vedea fără să aibă ochi ca
trupul şi se uita la trup, care rămăsese mort, fără simţiri, fără
mişcare, murdar şi rece. Sufletul era uşor şi subţire ca o răsuflare.
A privit trupul pentru câteva minute, şi ca şi când ar fi primit
poruncă, a intrat iar în el şi a început să simtă greutatea trupului,
nevoile, patimile, slăbiciunile şi bolile acestuia şi, astfel, s-a
întristat şi s-a dezgustat, dar după puţin timp iar s-a despărţit
pentru o vreme, şi iarăşi a intrat. A vrut să se desprindă şi a treia
oară, căci nu voia să aibă ca tovarăş trupul şi, pe când începuse să
iasă şi dorea cu râvnă să se despartă pentru totdeauna şi să se
elibereze de trupul împătimit şi slab, în clipele acelea de agonie
mi-am venit în fine şi m-am minunat. Ce taină înfricoşătoare este
aceasta!!! Cum se desparte sufletul de trup şi apoi îl vede pe acesta
mort şi fără simţiri?
înfricoşătoare este taina morţii! Dar şi mai înfricoşătoare e vremea
cercetării şi hotărârea neschimbată: „Veniţi binecuvântaţii... sau
duceţi-vă, blestemaţilor!!!". Fie-Ţi milă, Doamne, fie-Ţi milă şi nu
ne izgoni pe noi de la Faţa ta, şi învredniceşte-ne pe noi să stăm
de-a dreapta Ta şi să ne bucurăm de viaţa cea veşnică şi de împărăţia
Ta. Amin. Amin. Amin.
„Acest bilet este al tău"
(Fragmente de epistolă)
... Ultima mea rugăciune a fost în seara zilei de 29 iunie 1975. După
citirea rugăciunii de seară L-am rugat pe Dumnezeu să ierte păcatele
mele cele multe şi păcatele fiilor mei duhovniceşti, ale fraţilor şi
ale tuturor oamenilor. L-am rugat, de asemenea, dacă voieşte, să mă ia
de pe pământ, ca să nu mă înece puhoiul nestăvilit al păcatelor, care
se aruncă nu numai asupra păcătoşilor, ci şi asupra celor aleşi. M-am
rugat cerând să mă ia pe mine cel bolnav şi puţin credincios din lumea
aceasta plină de păcate, ca să nu mai văd mândria, lipsa de evlavie şi
păcatele oamenilor nemulţumitori. Apoi am adormit.
Pe la miezul nopţii, în vreme ce dormeam în mica mea chilie, am văzut
în vis un tânăr pe care nu-l cunoşteam şi care avea în mâini bilete şi
le împărţea acelora care plecau în călătorie spre patria cerească. A
lăsat biletele pe măsuţa din chilia mea şi le-a învelit cu un
acoperământ. Apoi luând un bilet, mi l-a oferit spunând cu voce
poruncitoare: „Acest bilet este al tău" şi după ce a luat biletele
celelalte, a plecat.
Acel binecuvântat om sau înger nu ştiu ce era, eu om am văzut nu a
scris pe bilet nici anul, nici luna, nici ziua, nici ora plecării
corăbiei cereşti care transportă sufletele oamenilor din locurile lor
pământeşti spre patria veşnică şi cerească. Biletul mi-a fost oferit
fără să mi se arate data plecării. Poate că azi, ori mâine, ori
poimâine, nu se ştie când...
Pentru că în curând voi pleca în lunga călătorie spre ceruri, m-am
gândit să vă trimit urările, binecuvântarea şi ultima mea povaţă.
Auziţi, fiii mei duhovniceşti, povaţa mea părintească: Fiţi cu
luare-aminte să nu aveţi mintea voastră la lucrurile pământeşti,
stricăcioase şi deşarte ale acestei lumi, ci mintea voastră să fie în
patria de sus, în Ierusalimul ceresc şi să vedeţi cu ochii sufletului
strălucirile sfinţilor, proorocilor, apostolilor, mucenicilor,
cuvioşilor şi drepţilor. Să o vedeţi pe Prea Sfânta Născătoare de
Dumnezeu, împărăteasa cerului şi a pământului şi a îngerilor. Să-L
vedeţi pe Dumnezeul nostru şi să-I cereţi să vă dea împărăţia şi
dreptatea Lui şi toate celelalte se vor adăuga vouă. Dorinţa voastră
să fie pururea împărăţia lui Dumnezeu şi atunci o veţi moşteni pe
aceasta. Iubiţi-L pe Dumnezeu cu tot sufletul şi inima voastră pentru
ca şi Acela să vă apere de toate relele, cum zice David: „Apără
Dumnezeu pre toţi cei ce-L iubesc pre El, iar pe păcătoşi îi va
pierde".
Dacă voi afla mângâiere de la Domnul, îl voi ruga să veniţi şi voi ca
să fim cu toţii laolaltă, împreună cu Dumnezeu, ca să-I cântăm, să-L
binecuvântăm, să ne închinăm şi să-I mulţumim, întru bucurie, veselie
şi fericire în vecii vecilor. Amin.
Cu dragoste părintească şi binecuvântări fierbinţi,
Părintele vostru duhovnicesc,
Arhim. Filothei
Adevăruri care ne interesează
Capul nostru, Hristos, se află de la înălţarea Lui, în ceruri, de-a
dreapta lui Dumnezeu. Cât trebuie să ne bucurăm noi, care suntem
mădularele Lui!
Pământul, prin înălţarea Domnului, a devenit parte de cer şi tron al
lui Dumnezeu, patria noastră; şi tu acum de ce nu vrei să-l ierţi pe
fratele tău, să-l miluieşti pe aproapele tău? Ai văzut ce ne aşteaptă
în viaţa cealaltă. Să ne pregătim pentru a merge acolo.
Apostolii L-au pierdut din ochi pe Hristos (în vremea înălţării) şi în
inima lor a venit Sfântul Duh. Au pierdut comoara nepreţuită din ochii
lor şi comoara nepreţuită a venit în sufletul lor. Atunci noi cum vrem
să dobândim Duhul Sfânt fără să pierdem nimic?
Pocăinţa nu vine în timpul chefurilor, cinelor bogate şi a trăirilor
teatrale. Este o realitate serioasă, aspră şi plină de lacrimi.
Harul Domnului este suficient pentru a-ţi umple inima, la ce-ţi
trebuie petrecerile? Adevărul creştin este un dar serios şi
dumnezeiesc, nu petreceri şi dansuri!
Cu cât mai multe daruri facem celorlalţi, cu atât mai mult aducem
către noi darurile dumnezeieşti. Cu cât dăruim mai mult, cu atât ne va
dărui şi Dumnezeu nouă. Atât de fericiţi vom fi! Dumnezeu ne-a dat
atâta lumină! Ce mare greutate e să luminăm şi noi pe cineva? Dumnezeu
ne-a ajutat să-L cunoaştem. Ce e atât de greu pentru noi să dăm o
povaţă, un ajutor fratelui nostru?
(Arhim. Ioil Giannakopoulos)
Atunci fratele său care murise i-a răspuns:
- Chinurile iadului sunt de mii de ori mai înfricoşătoare decât este
scris. Toate limbile lumii la un loc nu pot să povestească aceste
suferinţe.
Monahul l-a întrebat din nou:
- N-aş putea şi eu încerca puţin din ele ca să cred cele ce-mi spui?
Fratele său i-a zis:
- Prin ce simţ vrei să faci această încercare?
Şi monahul i-a spus:
- Eu sunt foarte mic la suflet şi mi-e teamă ca nu cumva să mor dacă
văd cu ochii mei sau dacă ating cu mâinile, ci mai bine să miros puţin
cum este acolo.
Atunci fratele său mort şi-a scuturat puţin veşmântul şi a ieşit o
asemenea duhoare, încât monahii din acea mănăstire nu au putut-o
suferi şi fugeau în dreapta şi-n stânga ca smintiţii. Şi, din această
cauză, au plecat din acele ţinuturi şi au construit mănăstire în alt
loc".
învăţătură de folos după moarte
Isihastul român contemporan Paisie Olarul (1897 -1990) a adormit întru
sfinţenie la 10 octombrie 1990.
Cimitirul Mănăstirii Sihăstria a devenit de atunci un spaţiu şi mai
sfânt, loc de închinăciune, rugăciune şi întărire duhovnicească pentru
fiii săi duhovniceşti, care au rămas fără păstor. La 40 de zile de la
moartea lui, după ce a fost împlinită toată rânduiala cuvenită, unul
dintre ucenicii săi se
102
ruga într-o noapte, singur, în chilia părintelui. De oboseală, a
adormit puţin în genunchi şi l-a văzut pe părinte îmbrăcat cu rasă,
schimă şi epitrahil, stând la capătul patului unde suferise şase ani
cu crucea în mână şi plângând. Ucenicul, întristat, a sărutat crucea
şi mâna părintelui şi l-a întrebat: „De ce plângi, părinte? Te doare
ceva?". Şi acela i-a răspuns: „Nu, dragul meu, dar pentru că voi nu
plângeţi, plâng eu în locul vostru, căci e foarte greu să ajungă
cineva în Rai! O, câtă trebuinţă şi câtă frică are sufletul atunci! Şi
dacă tu nu plângi pentru tine aici, cine va plânge după moartea ta?
Pentru că plânge doar acela pe care îl doare inima şi care are
conştiinţa curată. Vedeţi cum trece vremea? Vai şi amar dacă veţi
petrece timpul vostru fără folos, deoarece nu vă veţi reîntâlni cu el.
Ce puteţi face astăzi, faceţi, şi nu amânaţi pentru mâine, căci nu
ştim dacă mai trăim până atunci. Pentru că dacă poţi şi nu faci, vei
avea mare păcat, şi de la faţa lui Dumnezeu nu poţi ascunde nimic.
Când înfăptuieşti ceva, scopul pentru care ai făcut acel lucru va fi
cercetat. Vreţi să vă faceţi plăcuţi oamenilor sau lui Dumnezeu? Fiţi
cu luare-aminte, căci Raiul este foarte scump şi e foarte greu să
ajungă cineva acolo. Îngrijiţi-vă de sufletele voastre, întrucât mare
răspundere are fiecare pentru sufletul lui. Căci nu ne ajută anii
trăiţi, ci faptele săvârşite, dragii mei".
Apoi ucenicul i-a zis: „Părinte, staţi să mâncaţi ceva, căci e ora
trei după-amiază...". Şi aşa s-au despărţit; părintele Paisie a plecat
şi ucenicul a plâns mult pentru plânsetul părintelui. „E ca şi când
l-aş vedea în continuu în faţa ochilor mei zice ucenicul cum plânge şi
cum îmi spune aceste cuvinte". Iată cum ne învaţă să ne pocăim
părinţii noştri duhovniceşti, chiar şi după moartea lor.
Nu e nevoie de comentarii, ci de luptă duhovnicească şi pocăinţă adevărată.
(Din cartea „Părintele Paisie Olarul p. 153)
cuviosul fotie kontoglos
Marele rămăşag dintre credincioşi şi necredincioşi
în lunea din Săptămâna luminată, târziu, după miezul nopţii, înainte
de a mă culca, am ieşit în grădiniţa pe care o avem în spatele casei
şi am stat puţin, privind cerul înstelat, ca şi când îl vedeam pentru
prima oară. Mi se părea foarte adânc şi parcă de sus s-ar fi auzit o
cântare îndepărtată. Glasul meu a rostit aşa: „Slăviţi-L pe Domnul
Dumnezeul nostru şi închinaţi-vă la aşternutul picioarelor Sale". Un
cuvios părinte mi-a spus odată că în orele acestea, cerurile sunt
deschise. Aerul era înmiresmat de flori şi ierburi. „Cerul şi pământul
e plin de slava Domnului".
Aş fi stat acolo singur până în zori. Ca şi când n-aş fi avut trup sau
vreo legătură cu pământul. Dar m-am gândit ca nu cumva să se trezească
vreunul din casă şi să se neliniştească pentru că lipseam. De aceea,
am intrat şi m-am întins în pat.
Nu mă luase bine somnul, nu ştiu dacă eram treaz sau dormeam, şi văd
în faţa mea un om cu privirea ciudată. Era foarte palid, ca un mort,
dar ochii îi erau deschişi şi mă privea înfricoşat. Faţa sa era ca o
mască, ca a unei mumii; cu pielea lucioasă, de culoare
galben-întunecat şi lipită de capul mort,
105
gemetele lui, care s-au stins şi ele încet-încet. M-a luat puţin
somnul, dar la un moment dat am simţit că mă atinge o mână rece. Am
deschis ochii şi l-am văzut din nou în faţa mea. De data aceasta era
şi mai înfiorător, şi mai mic de statură. Devenise ca un copil de
faşă, cu cap mare şi bătrân, pe care îl mişca încolo şi încoace.
A deschis gura şi mi-a spus: „Peste puţin timp se va lumina de ziuă şi
vor veni să mă ia cei care m-au trimis!". L-am întrebat: „Cine te-a
trimis?". Mi-a răspuns cu nişte cuvinte încurcate şi nu am înţeles
nimic. Mai târziu a zis: „Acolo unde mă aflu sunt şi mulţi alţii
dintre cei care te batjocoreau pentru credinţa ta şi care acum au
înţeles că zeflemelile lor nu trec mai departe de mormânt. Sunt şi
unii cărora le-ai făcut bine, dar ei te-au vorbit de rău. Şi cu cât îi
iertai mai mult, cu atât ei deveneau mai răi. Pentru că omul viclean
în loc să se bucure de bunătatea altcuiva, se amărăşte, deoarece îl
face să se simtă învins.
Aceştia se află într-o stare mai rea decât a mea şi nu pot ieşi din
închisoarea lor întunecată pentru a veni să te găsească, precum am
făcut eu. Sunt foarte aspru chinuiţi, căci sunt bătuţi cu biciul
dragostei lui Dumnezeu, cum a zis un sfânt.
Cât de diferită este lumea faţă de cum o vedeam noi! Este inversă faţă
de cum ne-o închipuiam noi, cei inteligenţi. Acum pricepem că
inteligenţa noastră este o prostie, discuţiile noastre, pălăvrăgeli
viclene, şi bucuriile noastre, minciună şi înşelăciune.
Voi, cei care îl aveţi pe Hristos în inimă, şi pentru care cuvântul
Lui este Adevărul, singurul Adevăr, voi aţi câştigat Marele Rămăşag
făcut între credincioşi şi necredincioşi, acest rămăşag pe care eu,
nevrednicul, l-am pierdut şi tremur şi oftez şi nu-mi găsesc liniştea.
Cu adevărat în iad nu mai există pocăinţă. Vai de cei care trăiesc cum
am trăit noi când am fost pe pământ. Trupul ne-am îmbătat şi ne-am
bătut joc de cei care credeau în Dumnezeu şi în viaţa de după moarte,
şi multă lume ne aplauda. Vă numeam înţelepţi, vă batjocoream, şi cu
cât primeaţi cu bunătate zeflemelile noastre, cu atât răutatea noastră
sporea.
Văd şi acum cât de mult vă supără oamenii răi cu purtările lor, dar
voi primiţi cu răbdare săgeţile otrăvite pe care le scot din gurile
lor, numindu-vă prefăcuţi şi acuzându-vă că amăgiţi lumea. Dacă s-ar
găsi, nefericiţii, în locul în care mă aflu eu acum şi de ar vedea de
aici lucrurile, s-ar înspăimânta de faptele pe care le săvârşesc. Aş
vrea să mă arăt lor şi să le spun să schimbe drumul pe care merg, dar
nu-mi este îngăduit, aşa cum nu i-a fost îngăduit nici bogatului care
s-a rugat către Patriarhul Avraam să-l trimită pe săracul Lazăr.
Acesta nu a fost trimis, şi asta pentru a fi vrednici de osândă cei
care păcătuiesc şi vrednici de mântuire cei ce păşesc pe calea lui
Dumnezeu. „Cel ce nedreptăţeşte să nedreptăţească încă, iar cel
întinat, să se întineze încă; iar dreptul să săvârşească dreptate
încă, iar sfântul să se sfinţească încă".
După aceste cuvinte, a dispărut din faţa mea.
(Din cartea „Flori tainice Editura Papadimitrios, Atena)
Rugăciune către îngerul păzitor al vieţii omului
Sfinte îngere, păzitorul ticălosului meu suflet şi a sărmanei mele
vieţi, nu mă părăsi pe mine, păcătosul, şi nu te depărta de la mine
din pricina necumpătării mele; nu-l lăsa pe diavolul cel viclean să
pună stăpânire pe trupul meu stricăcios; îndreptează şi călăuzeşte
paşii mei pe calea mântuirii. Sfinte îngere al lui Dumnezeu,
ocrotitorul şi acoperitorul ticălosului meu suflet şi trup, iartă-mă
pentru supărările pe care ţi le-am adus în toate zilele vieţii mele,
şi pentru păcatele zilei de astăzi; acoperă-mă şi în această noapte şi
păzeşte-mă de toată ispita vrăjmaşului, ca să nu-L mânii pe Dumnezeu
cu păcatele mele; şi mijloceşte pentru mine la Domnul şi sădeşte în
mine frica lui Dumnezeu şi ajută-mi să mă dovedesc rob vrednic al
bunătăţii Acestuia. Amin.
Troparul Sfinţilor Voievozi
Mai-marilor Voievozi ai Oştilor Cereşti, rugămu-vă pe voi, noi
nevrednicii, cu rugăciunile voastre să ne acoperiţi pe noi cu
acoperământul slavei voastre celei netrupeşti, păzindu-ne pe noi, cei
ce cădem cu de-adinsul şi strigăm!
Izbăviţi-ne din nevoi ca cei ce sunteţi mai mari peste cetele
puterilor celor de sus.
Din canonul îngerului păzitor
îngere al lui Dumnezeu, cel ce stai fără mijlocire înaintea Sfintei
Treimi, nu înceta a te ruga pentru mine, robul tău.
Ca cel ce ai luat putere de la Dumnezeu, a păzi sufletul meu nu
înceta, cu acoperământul aripilor tale acoperă-l pe el pururea.
Slavă Domnului Iisus, Celui ce te-a dat mie pe tine, mare păzitor
sufletului meu şi armă asupra vrăjmaşilor mei, de Dumnezeu cinstite
înger.
Învredniceşte-mă şi pe mine să dobândesc împărăţia cea de sus a lui
Dumnezeu, ca împreună cu tine să cânt cântarea cea întreit Sfântă.
părintele efrem filotheitul
Poveţe duhovniceşti purtătoare de nădejde
* Doar lucrurile lui Dumnezeu ne călăuzesc spre viaţa veşnică. Toate
lucrurile lumii acesteia sunt deşarte; iar cel ce iubeşte lumea se
îndepărtează de Dumnezeu... Acolo unde poruncile lui Dumnezeu sunt
păzite, lucrările întunericului sunt fugărite.
* Adevărata fericire nu vine din cele dobândite pe pământ, unde toate
sunt schimbătoare, ci de la Dumnezeu şi din virtutea dumnezeiască.
* De vreme ce aţi fost aleşi să deveniţi ostaşi ai lui Iisus şi să-i
războiţi pe vrăjmaşii Lui, Hristos vă va povăţui cum să vă arătaţi
iubirea voastră către El.
* Ochii voştri să privească în sus, spre cele veşnice şi
nestricăcioase, nu în jos, spre cele pământeşti şi trecătoare.
... Stăruiţi în rugăciune. Rugăciunea le va rândui pe toate. Rămâneţi
statornici alături de Iisus ca să trăiţi fericirea duhovnicească. O
singură fericire există, cea întru Hristos. Fericirea în afara lui
Hristos este fără de folos, deoarece se dobândeşte pe căi greşite, se
sfârşeşte repede şi ne conduce la nefericirea veşnică.
* ... Cei ce iubesc lumea, sunt lipsiţi de dragostea lui Dumnezeu.
Iubirea lumii, după Pavel, este vrăjmaşă lui Dumnezeu.
* Viaţa lumească este plină de curse, păcate, patimi, risipire.
Bucuriile păcătoase se termină în nefericire şi durere.
* Să nu dăm importanţă lucrurilor trecătoare, ci celor veşnice. Nu e
lumea deşartă? Nu e viaţa scurtă? De ce ne preocupă deci paiele mai
mult decât aurul?
* Toate vor trece în lumea aceasta deşartă. Lumea este o trecere şi
fiecare păşeşte prin vremea vieţii lui spre viaţa veşnică...
* Cu cât merge cineva spre cunoaşterea lui Dumnezeu, cu atât se simte
mai bine şi îi pare rău de oamenii care numesc fericire bucuriile
mincinoase ale acestei lumi amăgitoare, care la urmă aduc amărăciune
fără de sfârşit.
* Oamenii din zilele noastre se îngrijesc de cele din afară şi lasă
inima să li se îmbolnăvească grav de egoism, mândrie
şi slavă deşartă!
* Pentru curăţirea inimii trebuie multă zdrobire, rugăciune,
ascultare, osteneli, lacrimi, căci dacă inima nu se va curăţi...
atunci cum vom spune că faptele noastre sunt plăcute lui Dumnezeu?
* Bucuria sufletului izvorăşte din conştiinţa curată.
* Să ne aducem mereu aminte de numele lui Iisus, căci acest nume
Preasfânt ne va dărui izbânda împotriva tuturor păcatelor.
* Drumul duhovnicesc a fost hărăzit de Atotputernicul Dumnezeu să fie
străbătut când cu bucurie, când cu plânset, când cu iarnă, când cu
vară, când cu război, când cu pace...
* Frica de Dumnezeu naşte pocăinţa curată, pocăinţa naşte plânsul,
zdrobirea inimii şi lacrimile care aduc iertare, bucurie şi nădejde în
adâncul sufletului.
* Cunoştinţele minţii ne îmbogăţesc cu foloase materiale şi slavă
deşartă, dar totodată ne aduc şi mulţime de păcate.
* Diavolul urăşte fecioria, fiind scârbos şi răzvrătit împotriva lui
Dumnezeu, de aceea aduce atâtea cugetări spurcate, ca să-l murdărească
pe iubitorul neprihănirii şi să-l facă să-şi piardă strălucirea
îngerească.
* Mirele Ceresc iubeşte mai mult decât orice curăţia trupului şi a
sufletului omului. Neprihana aduce pronia şi pogorârea Duhului Sfânt.
Diavolul alungă neprihana pentru a împiedica venirea Duhului Sfânt! De
aceea suntem ispitiţi de gândurile rele, dragii mei, ca să nu devenim
vase de folos ale Duhului Sfânt. Aşadar să ne nevoim pentru a dobândi,
cu harul lui Dumnezeu, curăţia sufletului şi a trupului... Din curăţia
inimii izvorăşte iubirea desăvârşită.
* Omul este chemat să înceapă lupta şi nevoinţa duhovnicească, având
ca aliat pe Dumnezeu şi ca ajutor pe părintele duhovnic; iar vrăjmaşul
se va împotrivi cu putere ca să-l înfricoşeze pe nevoitor.
* Fiecare om se va afla singur cu desăvârşire în ceasul înfricoşător
al morţii, iar lucrările smereniei vor fi adevăratul său ajutor.
* După trecerea vieţii noastre de la fiecare din noi se va cere
socoteală exactă despre cum şi unde şi-a cheltuit timpul şi vai de cei
care l-au împrăştiat pe chefuri păcătoase şi ucigătoare de suflet...
Să nu-l cheltuim pe lucrări ale întunericului şi ale lumii!
* Viaţa noastră atârnă de un fir de aţă; la fiecare pas suntem
judecaţi pentru ceea ce facem. Câţi au rămas treji şi nu au adormit?
Şi câţi au căzut în adormire şi nu s-au trezit?
* Multe vise avem... şi deodată vine moartea şi le zădărniceşte pe
toate... Atenţie! Să nu plecăm din viaţa aceasta trecătoare cu
conştiinţa vinovată şi cu sufletul pătat.
* Viaţa noastră de acum se aseamănă cu visul şi aburul, pe când
cealaltă, viaţa veşnică, este nesfârşită. Să fim cu luare-aminte deci,
la teatrul numit lume.
* Să ne aducem mereu aminte, dragii mei, de moarte şi de judecata lui
Dumnezeu, pentru ca frica de Dumnezeu să sporească şi să plângem
pentru păcatele noastre, căci lacrimile mângâie sufletul celui ce
plânge.
* Toate lucrurile pământeşti trec ca un vis şi nimic din lumea aceasta
nu este statornic şi nestricăcios! Aşadar de ce să iubim ce-i
provizoriu şi trecător în loc de ce-i veşnic şi mereu prezent!
* Moartea ne ameninţă în fiecare clipă cu trecerea în cealaltă lume.
Deci ce ne rămâne nouă de făcut? Ce altceva decât să ne pregătim a da
un răspuns bun la Judecata lui Dumnezeu?...
* Să ne aducem aminte de suferinţa din ceasul înfricoşător al morţii
şi de înfricoşătoarea judecată; fiindcă în ceasul înfricoşător al
morţii, nimeni nu ne va ajuta, nici tată, nici mamă, nici soră, nici
rudă, nici prieten, ci doar lucrările bune ce le-am făcut pentru
Dumnezeu şi pentru sufletul nostru.
* Să privim doar spre Iisus şi să ne îngrijim ca doar pe Acesta să-L
mulţumim şi să-L bucurăm, căci de către El vom fi judecaţi.
* Să ne aducem aminte de moarte, căci toate se sfârşesc în lumea
aceasta şi ferice de cel care a studiat ştiinţele lucrurilor
cereşti...
* în ceasul greu şi sfâşietor al morţii nimeni nu-l mai poate ajuta pe
om, în afară de lucrările lui. Cu adevărat nimeni, fără doar Dumnezeu.
Dacă facem lucrări plăcute lui Dumnezeu, vom avea ajutor puternic şi
sprijinitor în clipa despărţirii sufletului de trup! Ce lupte va avea
de dat sufletul despărţit de trup? Avem vămile cereşti care împiedică
sufletele să se înalţe, arătându-le faptele pe care le-au săvârşit cât
au trăit pe pământ.
Avva Agathon plângea în ceasul morţii şi călugării îi ziceau: „Şi tu
plângi, Awa?" „Credeţi-mă, fiilor, că eu mi-am dat toată silinţa să-I
plac lui Dumnezeu; nu ştiu însă dacă lucrările mele au fost plăcute în
faţa Acestuia!".
Plângea şi marele între asceţi, Sfântul Antonie. „Şi tu plângi Avva?"
„Credeţi-mă, fiilor, de când am devenit monah frica morţii nu s-a
îndepărtat de mine".
* Sfinţii Părinţi au suferit multe ispite istovitoare. Dar şi-au
păstrat cu tărie răbdarea şi silinţa, şi după aceea i-a vizitat harul,
pe măsura răbdării avute mai înainte.
Să aveţi credinţă neclintită în Dumnezeu şi rugăciunile lor vă vor
acoperi în chip minunat.
* Să fugiţi de păcat ca de foc şi ca de şerpii otrăvitori şi să vă
refugiaţi prin rugăciune la Iisus Hristos şi El vă va scăpa în chip
minunat. Să vă feriţi ca de foc de privirea sau discuţia cu tineri sau
tinere. Doar aşa veţi învinge răutatea trupului.
* Să pricepem scurtimea vieţii noastre şi să lucrăm cele ale lui
Dumnezeu, cu dragoste şi bunăvoire. Să nu faceţi nimic spre fală, ci
pe toate să le faceţi cu smerenie.
* Mândria alungă harul lui Dumnezeu. Triumful duhovnicesc se
dobândeşte cu smerenie, cu bunăvoinţă şi mai mult decât toate, cu
lepădarea de cele lumeşti.
* Nici o bucurie lumească nu rămâne neuitată. Numai bucuria care
provine de la Dumnezeu este adevărată şi sinceră. Cinstiri şi bani,
toate sunt false. Pe toate acestea moartea le aşează la locul potrivit
lor.
* Tatăl Ceresc ne dă suferinţe nu pentru a ajunge la deznădejde, ci
pentru a ne pocăi şi îndrepta.
* Durerea curăţeşte sufletul, îl face smerit, îndurerat, bun, şi
astfel se pregăteşte terenul pentru vizita dumnezeiască.
* Toate necazurile ne sunt trimise de bună seamă pentru vindecarea
sufletului nostru bolnav.
* Hristos îl mântuieşte prin mila Sa pe om, ostenelile arată dorinţa
omului de a se mântui.
* Prin răbdarea pătimirii facem voia lui Dumnezeu. Cel ce rabdă ispita
de orice fel, îşi picură un leac în sufletul său.
* Cine s-a pocăit şi nu a fost mântuit? Cine şi-a mărturisit păcatele
şi nu a fost iertat? Cine a căzut şi, cerând ajutor, nu a fost
ridicat? Cine a plâns şi nu a fost mângâiat de Dumnezeu?
* Să ne sprijinim întotdeauna povara noastră pe umerii Prea Sfintei
Născătoare de Dumnezeu şi vom găsi neîndoielnic mângâiere pentru
durerea şi suferinţele noastre.
* Dumnezeu este vădit în şcoala creaţiei Lui... este pretutindeni
prezent şi pe toate le împlineşte. Prin iconomia Lui negrăită
sprijină, poartă de grijă, cârmuieşte şi cunoaşte toate câte sunt. Tot
ce a creat se găseşte în existenţa Lui, în mâinile Lui, în mintea
Lui...
* Dumnezeu vrea să-l vadă pe om doritor de bunătate şi silinţă
(străduinţă cinstită), pe măsura puterilor lui, şi când va dobândi
acestea cu smerenie, atunci Acela se va ocupa de isprăvirea lucrării
bune...
* ... Toate sunt rânduite cu iconomie de Pronia Preabunului nostru
Dumnezeu, pentru a ne învăţa smerenia şi pentru a ne încredinţa cât de
mici suntem. Inima noastră trebuie să înlăture toată substanţa ei
egoistă pentru a ne învrednici de această smerenie sfinţită...
Îngrădeşte-te cu autocunoaşterea mântuitoare a micimii noastre
infinite.
* îndată după plecarea harului lui Dumnezeu, sufletul omului se
descurajează şi frica de cele viitoare îl înconjoară... Zadarnică este
orice străduinţă omenească fără harul lui Dumnezeu...
* În lumea aceasta nimeni nu-şi are locul definitiv. Lumea
Duhovnicească aşteaptă pe toţi câţi sunt pe pământ... Iar înainte ca
Dumnezeu să ne ia din lumea aceasta stricăcioasă, să-L rugăm să ne
aşeze alături de El, pentru ca urcarea sufletului nostru să nu fie
îngreuiată de diavolii cei răi de la vămi...
* ... Dumnezeu nu poate fi văzut fără curăţie, nu Se arată... cine nu
are inima curată nu-L vede pe Dumnezeu. Dumnezeu este iubire, prin
urmare cel care nu are iubire adevărată, duhovnicească, pură, nu-L
poate cunoaşte pe Dumnezeu.
* Cumpătarea, postul, privegherea, lepădarea de cele lumeşti şi
celelalte fapte bune sunt căile pe care putem ajunge la curăţia
inimii...
* Pe drumul creştinesc merg împreună dulceaţa harului şi amărăciunea
patimilor...
* ... Plâng pentru că sunt cel mai mare păcătos din lume şi jelesc
pentru că nu sunt sigur de mântuirea mea... Doar mila lui Dumnezeu mă
izbăveşte de răutăţile mele... M-am îmbogăţit cunoscând micimea mea
infinită. Tot ce am în mine sunt daruri ale lui Dumnezeu. Cu ce să mă
laud eu? Dacă-mi va da Dumnezeu vreo harismă voi avea ceva, altfel o
să rămân cu zdrenţele amăgirii.
* Mă simt păcătos şi întinat. Cunoaşterea adevărată a micimii mele cât
de mult mă ajută să-L văd pe Dumnezeu!... O, lumină dumnezeiască şi
izvorâtoare de bucurie, luminează întunericul meu!
* Dumnezeu este mai sus de orice vedere şi de orice cunoaştere; este
mai sus de orice creatură...
* Vă doriţi să vă topiţi ca ceara în slăvirea lui Iisus Hristos şi ca
tămâia înmiresmată să fie primite lucrările voastre.
* ... Dumnezeu este nevăzut în fiinţa Lui, însă îngăduie unele
revelaţii... Dumnezeul meu, Dumnezeul meu, ce dulce este tovărăşia
Ta!... Infinită este fiinţa şi inima Ta şi ochiul Tău neadormit.
Această inimă mă iubeşte, iar ochiul de cer albastru mă veghează!
* ... Iubirea dumnezeiască infinită s-a întrupat în chip de om ca să-l
mântuiască pe omul ticălos şi necuvios.
* O, cât de mult simt nesfârşita iertare a lui Dumnezeu! Şi cât de
multă odihnă îmi găsesc! Văd cât de uşor este iertat păcătosul când se
pocăieşte cu lacrimi şi cu inima zdrobită.
* Am cunoscut prin simţire cum Dumnezeu din nimic le-a făcut pe toate.
Am văzut măreţia Lui şi m-am cutremurat. Ce lucru grozav este Dumnezeu
şi ce smerenie desăvârşită să pătimească pe Cruce. „Mare eşti, Doamne,
şi minunate sunt lucrurile tale şi nici un cuvânt nu este de ajuns
spre lauda minunilor Tale".
* ... Dumnezeul meu este Sfânt, Sfânt, Sfânt, Puternic şi Nemuritor.
Este dulceaţă, bucurie, frumuseţe dumnezeiască, lumină suprafirească
şi strălucitoare. Dar ce nu este!?
Dar această lumină este slava Lui, care îl înconjoară, iar fiinţa Lui
este cu totul necunoscută. Aşa va rămâne în veci! Asta înseamnă
Dumnezeu. Fiinţa dumnezeiască este şi va rămâne nevăzută,
necuprinsă... Doar raza slavei fiinţei Lui prealuminoase apare...
* Ce este omul? Este o creatură a Ta, miluită şi iertată de infinita
Ta bunătate. Este o pleavă, un nimic, dar aproape de Tine devine un
mic dumnezeu după har... Eu sunt slugă şi rob nevrednic.
* Avem un Dumnezeu plin de milă şi blândeţe dumnezeiască, care ne
rabdă şi continuă să ne poarte de grijă, iar noi, oamenii, îl negăm.
îl hulim şi nu ştim ce zicem şi ce facem. Teoretic credem şi
mărturisim, pe când cu viaţa noastră devenim nesuferiţi, vrednici de
milă şi nefericiţi prin mintea, alegerile, egoismul şi nebunia noastră
lumească.
* Prin pocăinţa noastră sinceră putem primi iarăşi binecuvântările lui
Dumnezeu, putem să scăpăm de osândă, e de ajuns să ţinem normele
credinţei, poruncile lui Dumnezeu, şi atunci focul harului ne va
încălzi, răcori, bucura şi îndumnezei după har.
* ... Păzeşte-mă, Părinte al meu, aducându-mă la cunoaşterea adevărată
a firii mele şubrede. Sunt o creatură neînsemnată a Ta, sunt un nimic.
Numai când mă aflu lângă Tine dobândesc Înfăţişare şi slavă măreaţă...
* Pocăinţa are putere mare. Ia tăciunele şi îl face diamant. Ia lupul
şi îl face miel. îl ia pe sălbatic şi îl face sfânt. îl ia pe tâlharul
mânjit de sânge şi face din el primul locuitor al Raiului. Tocmai
pentru că pocăinţa are o astfel de putere, diavolul se sileşte să-l
îndepărteze pe om de la pocăinţă. Aşa se explică împotrivirile multor
oameni către pocăinţă şi spovedanie.
* Cu durerea rugăciunii fierbinţi să zicem: Doamne Iisuse Hristoase,
dăruieşte-ne pocăinţă adevărată şi stropită cu lacrimi. Tu ai rămas
singura nădejde de mântuire pentru noi. Eşti adevărul între mulţimea
de minciuni. Eşti bucuria noastră între atâtea suferinţe. Eşti
izbăvirea noastră din nenumăratele păcate. Eşti pacea într-o lume atât
de tulbure.
* Cu evlavie mă închin Ţie, Stăpânul tuturor.
Slavă îndelungrăbdării şi îndurării Tale, Doamne! Amin.
în loc de epilog
Iubite cititorule, acum, când ai ajuns la finalul acestei cărţi care
cuprinde mărturiile cutremurătoare de întoarcere din cealaltă viaţă a
semenilor noştri, trebuie să cugeţi cu seriozitate la problema
arzătoare a mântuirii sufletului tău nemuritor şi să pui în practică
în mod conştient veşnicele şi mântuitoarele adevăruri ale Evangheliei
Dumnezeului-Om şi Mântuitorului nostru Iisus Hristos. Sfânta Scriptură
cea insuflată de Duhul Sfânt este întru totul adevărată, fie că vrem
să acceptăm asta, fie că nu. Ne este de folos şi pentru scurta noastră
trecere prin lumea aceasta şi pentru viaţa veşnică de dincolo. Să îi
dăm atenţie şi să armonizăm toată purtarea noastră cu dumnezeieştile
şi izbăvitoarele ei poveţe.
Redăm câteva fragmente ajutătoare din Sfânta Scriptură despre lupta
duhovnicească a pocăinţei şi sfinţeniei cât şi vorbe patristice în
legătură cu folosirea timpului celui preţios pentru mântuirea noastră.
„împărăţia cerurilor se ia prin străduinţă şi cei ce se silesc pun
mâna pe ea" (Matei 11, 12).
„Fericiţi cei ce plângeţi acum, că veţi râde" (Luca 6,
21).
„Domnul omoară şi învie; El coboară la locuinţa morţilor şi iarăşi
scoate" (I Regi 2, 6).
Al doilea propovăduitor al pocăinţei, dascălul a toată lumea, Ioan
Gură de Aur, ne învaţă:
„Hristos nu-i va osândi pe păcătoşi, ci doar pe păcătoşii care nu s-au pocăit.
Leacul pocăinţei are puterea de a şterge toate păcatele noastre.
Oceanul are ţărmuri, dar mila lui Dumnezeu nu are, este nesfârşită.
Harul lui Dumnezeu, chiar dacă este har, nu-i mântuieşte pe toţi, ci
pe toţi cei ce voiesc mântuirea.
Mila lui Dumnezeu pentru a se manifesta are nevoie de buna noastră
dispoziţie... Doreşte să-şi reverse mila Sa, dar îl împiedică păcatele
noastre.
Cele pe care preoţii le săvârşesc aici pe pământ, Dumnezeu le
pecetluieşte în ceruri".
Despre pocăinţa adevărată e necesar să ştim: în inimă zdrobire, în
gură spovedanie şi în trăire îndreptare.
„Vrăjmaşul (diavolul) nu se bucură de nimeni atât de mult cât se
bucură de cei care nu-şi arată cugetele" ne spune Avva Pimen.
„Dacă omul voieşte, de la răsăritul soarelui până la asfinţit ajunge
la sfinţenie" (Sfântul Antonie). Pocăinţa sinceră ne duce la mântuire.
Sfântul Marcu Ascetul ne încredinţează că „nimeni nu este bun şi
îngăduitor ca Dumnezeu, dar pe cei care nu se pocăiesc nici Dumnezeu
nu-i iartă".
„Oriunde îşi face loc duhul pocăinţei, acolo, în mod sigur, orice
păcat este iertat; şi nimeni vreodată nu a pierit folosind leacul
aspru al pocăinţei", ne încredinţează Sfântul Nil.
„Doamne Dumnezeul meu, care m-ai făcut pe mine, miluieşte-mă după mare
mila Ta" (din Pateric).
„Cele prezente sunt trecătoare şi stricăcioase, iar cele viitoare sunt
veşnice şi nestricăcioase" (Sfântul Evstratie).
Niciodată nu vom deveni vrednici de a merge în Ceruri fără pocăinţă,
spovedanie şi Sfântă împărtăşanie în Biserica ortodoxă a lui Hristos.
Pocăinţa statornică şi sinceră este singurul mijloc sigur de salvare
din multele naufragii de pe marea furtunoasă a vieţii noastre
trecătoare şi păcătoase. Este cheia împărăţiei Cerurilor. Dacă vrem,
ne putem mântui. Harul mântuitor al lui Dumnezeu ne va însoţi pe calea
îndreptării; e de-ajuns să-l cerem prin rugăciune fierbinte şi
neîncetată.
„Preamilostivul Dumnezeu caută pricină ca să mântuiască sufletele
noastre, (ne povăţuieşte părintele Iosif Isihastul) şi fără spovedanie
nu există pocăinţă, iar fără pocăinţă omul nu se mântuieşte".
Şi din învăţătura Apostolului Pavel aflăm că trupurile celor drepţi,
după învierea de obşte, vor fi împodobite în împărăţia cerurilor de
Preabunul Dumnezeu cu patru harisme: nestricăciunea, puterea,
duhovnicia şi slava (I Corinteni 15, 42).
Negrăită este marea milă a Preabunului nostru Dumnezeu şi infinită
îngăduinţa Lui către cei care îl iubesc şi au ca mijlocitoare pe Maica
Domnului şi pe Sfinţii Lui.
Să priveghem duhovniceşte pentru a întări cu ajutorul lui Dumnezeu
dreapta credinţă şi curăţia trăirii, chemând în rugăciunea noastră cu
credinţă Preasfântul nume al Domnului şi Dumnezeului nostru, zicând
neîncetat:
„Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine, păcătosul!".
„Preasfântă Născătoare de Dumnezeu, mântuieşte-ne pe noi".
„Sfinţilor lui Dumnezeu, rugaţi-vă pentru noi, păcătoşii". Dumnezeu să
ne dăruiască tuturor sfârşit creştinesc. Amin.
cuprins
Nota ediţiei în limba greacă 7
O întâmplare incredibilă, dar adevărată 9
O minune necunoscută a Sfântului Nicolae 69
Povestirea unei femei care s-a întors din cealaltă viaţă 75
Povestire foarte de folos a vedeniei unui oarecare Ioan 85
Părintele Iosif:
Dumnezeu mi-a arătat răutatea satanei 91
Cuviosul Filothei Zervakos:
Despre aducerea aminte de moarte şi ieşirea sufletului 95
Pentru trezire şi învăţătură 101
Cuviosul Fotie Kontoglos
Marele rămăşag dintre credincioşi şi necredincioşi 105
Părintele Efrem Filotheitul
Poveţe duhovniceşti purtătoare de nădejde 113
în loc de epilog 123
Difuzare: Editura Bunavestire galaţi, Str. Poşta Veche 161 Telefon
036471896 e-mail: bunavest@stillco.ro
Tipărit la
EURIKA EURODIPS ®„S.R.L.
Galaţi, Str. Unirii nr. 183 Tel/fax: 02364627
email: evrikaeiiroilipsUixnei.ro www: evrikueurodips.go. ro
Ce se întâmplă cu noi după moarte? Cine vine să ne ia sufletul? Ce vom
vedea? Cum va fi?
Iată câteva întrebări pe care şi le pune aproape fiecare om.
Teorii sunt destule. Răspunsuri sunt destule.
Cartea de faţă nu prezintă teorii, ci fapte. Prezintă cazuri ale unor
oameni care, din rânduiala lui Dumnezeu, „au văzut moartea cu ochii".
Au murit, şi apoi s-au întors la viaţă pentru a da mărturie despre
cele văzute.
Hristos ne-a învăţat că nici dacă morţii ar învia oamenii împietriţi
în păcatele lor nu se vor pocăi. Aceasta nu înseamnă că nu există şi
oameni pe care astfel de mărturii i-ar putea ajuta să îşi ridice ochii
spre Cer.
S-au scris destule relatări înşelătoare despre viaţa de după moarte;
părinţii ortodocşi le-au combătut cu atenţie. Părintele Serafim Rose
este cel mai bun exemplu în acest sens.
Mărturii adevărate, aşa cum sunt cele de faţă, sunt puţine. Ele vin în
întâmpinarea celor care îl caută pe Dumnezeul cel Viu.
„Spovedania" ateului care, după ce a revenit la viaţă, s-a convertit
la dreapta-credinţă, e unul dintre cele mai interesante texte pe care
le-ar putea citi omul contemporan. Sperăm că va citi această
„spovedanie" cu inima deschisă...
Danion Vasile, editor