miercuri, 14 octombrie 2020

SF. NICOLAE VELIMIROVICI

RAZBOIUL SI BIBLIA



SFÂNTUL NICOLAE VELIMIROVICI

Războiul şi Biblia

SFÂNTUL NICOLAE VELIMIROVICI

Războiul şi Biblia

Ediţia a doua, revizuită

Traducere din limba sârbă de Adrian Tănăsescu-Vlas

Bucureşti

Redactor: Diana-Cristina Vlad

Coperta: Mona Velciov

Traducerea a fost făcută după originalul în limba sârbă: Nikolăj VelinurovicRf i Biblijâ, Svetosavşka Knjizevna zâjednica, Beograd, 1997.

© Editura Sophia, pentru prezenta ediţie

Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale

NICOLAE VELIMIROVICI, sfânt

Războiul şi Biblia Sfântul Nicolae Velimirovici; trad. din limba sârbă de Adrian Tănăsescu-Vlas Ed. a 2-a, rev. bucurești: Editura Sophia, 2010

ISBN 978-973-136-216-8

I. Tănăsescu-Vlas, Adrian (trad.)

2

Repere biografice

Sfântul Ierarh Nicolae s-a năs­cut pe 23 decembrie (stil vechi) 1880, ziua prăznuirii Sfântului Naum al Ohridei, unul dintre uceni­cii Sfinţilor Chiril şi Metodie, în sa­tul Lelic de lângă Valjevo. Părinţii săi, Dragomir şi Katarina, erau oameni simpli, lucrători ai pământului, în­să creştini evlavioşi. La scurtă vreme după naştere a fost luminat cu Sfântul Botez, primind numele de Nikola.

De la mama sa, micul Nikola a pri­mit temelia creşterii creştineşti, pri­mele învăţături despre credinţa orto­doxă. Adeseori ea îl ducea pentru în­chinare şi împărtăşire la Mănăstirea Celje, aflată la nu mai mult de 4-5 km de locuinţa ei. Duhul de rugăciune de acasă şi de la mănăstire s-a sălăşluit pentru totdeauna în sufletul de copil al viitorului ierarh.

5

Nikola a început să înveţe laMănăstirea Celje, unde tatăl său l-a dus casă deprindă cititul şfscrisulîn vederea propăşirii sale lumeşti. Pronia lui Dumnezeu însă avea o menire mai înaltă pentru copil. Acesta se deosebea printr-o mare aplecare spre învăţătură, ferindu-se de a lua parte la zburdălniciile copiilor de vârsta sa, se însingura pentru a se ruga şi a citi.

Râvna şi înzestrarea Sa au fost observate de către dascălul său Mihajlo Stuparevic, care l-a îndrumat spre gimnaziul din Valjevo, unde Nikola s-a arătat de departe cel mai bun elev.

După terminarea clasei a şasea de gimnaziu, Nikola a vrut să dea admi­tere la Academia de război, însă a fost respins de comisia medicală; Şi aici a fost mâna Proniei, care îl îndrepta pe tânăr spre altă cale, aceea de ostaş al împăratului Ceresc, fiindcă înda­tă după ce a fost respins de comisie, Nikola şi-a depus actele la Faculta­tea de Teologie din Beograd, unde a şi fost primit deşi nu fără greutăţi; căci avea auz muzical slab.

Ca student la Teologie a fost ne­întrecut de-a lungul tuturor anilor de studiu, dobândind reuşite la

6

învăţătură ca urmare atât a înzestrării fireşti primite de la Dumnezeu, cât şi a silinţei sale de a studia sistematic şi trainic. Pe lângă manuale, citea nume­roase creaţii ale literaturii lumeşti. Pâ­nă la 24 de ani, el parcursese operele lui Petar Njegos (conducător al Muntenegrului, mare om de rugăciune, de litere şi de stat, canonizat de Biserica Sârbă), Shakespeare, Goethe, Victor Hugo, Nietzsche, Marx, Puşkin, Tolstoi, Dostoievski şi ale altora. Prin da­rul său oratoric, tânărul Nikola îi ui­mea atât pe colegi, cât şi pe profesori.

în vremea studenţiei Nikola a dus-o greu şi, din pricina condiţiilor aspre de viaţă, s-a îmbolnăvit de scrofuloză (tuberculoză ganglionară), ca­re l-a chinuit ani de zile. După absol­virea Teologiei, a fost scurtă vreme profesor în satele Drăcie şi Leskoviţa de lângă Valjevo, unde a cunoscut în­deaproape viaţa şi sufletul ţăranilor sârbi şi unde s-a împrietenit cu pre­otul Sava Popovic, pe care îl ajuta în treburile parohiei. Vacanţele de vară, la sfatul doctorului, şi le petrecea la mare, unde a făcut cunoştinţă şi a de­scris cu dragoste viaţa muntenegreni­lor şi dalmatinilor.

7

După această perioadă, Nikola a fostales de către Biserică să meargă ca bursier în Rusia sau Europa ca să îşi continue studiile. El a ales să meargă în Europa, la Entitatea vechilor catolici din Berna, după care a studiat în Germania, Anglia şi Elveţia; iar ceva mai târziu şi în Rusia. Pretutindeni unde a mers a strâns cuaviditate cunoştinţe şi astfel a dobândit cea mai cuprinzătoare şi mai bună educaţie posibilă în acea vreme. Cu duhul său el a pătruns şi înţelepciunea taiinică a Orientului, a lumii musulmane, a Extremuluiorient şi a Indiei: Toată cunoaşterea adunată din multe surse a prelucrat-o în sine pentru a o dărui celorlalţi limpezită şi îmbogăţită. Fiecare scriere, fiecare cuvântare a lui poartă pecetea unei rare erudiţii şi profunzimi a gândirii.

Nikola şi-a încununat studiile de la Berna, în cel de-al 28-lea an de viaţă, cu un doctorat în teologie, susţinându-şi disertaţia cu titlul: „Credinţa în învi­erea lui Hristos ca dogmă fundamentală a Bisericii Apostolice. Se poate spune, de altfel, că întreaga lui viaţă a stat sub semnul Crucii lui Hristos. Anul ce a

8

l-a petrecut la Oxford, unde şi-a pre­gătit doctoratul în filosofie cu o teză despre Berkeley, pe care a susţinut-o la Geneva, în franceză.

După întoarcerea din Europa, Nikola s-a îmbolnăvit grav de dizenterie, în toamna anului 1909. în spital a zăcut vreo şase săptămâni, timp în care spu­nea: „Dacă slujirea mea este de vreun folos lui Dumnezeu, El mă va mântui." Atunci a făgăduit lui Dumnezeu că dacă va scăpa cu viaţă va intra în monahism, slujind astfel lui Dumne­zeu, Bisericii şi poporului său ceea ce a şi făcut, călugărindu-se în Mănăs­tirea Rakoviţa cu numele de Nicolae şi fiind mai apoi hirotonit ca preot (20. XII.1909), punându-se pe sine, cunoş­tinţele şi capacităţile sale în slujba lui Dumnezeu şi a poporului ortodox.

După întoarcerea de la studii tre­buia, după legile de atunci, să îşi echi­valeze diplomele; însă dat fiind că nu avea studiile gimnaziale complete, a trebuit să dea examen de echivala­re a claselor a şaptea şi a opta. După cuvintele unui membru al ei, comi­sia, „ascultând expunerea lui despre Hristos, a rămas uluită şi nu l-a mai întrebat nici un cuvânt".

9

Înainte de a deveni suplinitor în Facultatea de Teologie, a fost trimis de patriarhul Dimitrie în Rusia, unde a petrecut un an de zile, călătorind şi făcând cunoştinţă cu viaţa bisericească rusă, cu sufletul rusului şi cu odoarele lui sfinte. În această perioadă a scris şi prima sa lucrare de amploare:

studiul „Religia lui Njegos".

Ca suplinitor la facultatea de Teologie Sfântul Sava din Beograd, Nicolae a predat filosofie, logică, psiho­logie, istorie şi limbi străine. Pentru el însă zidurile Facultăţii de Teologie erau prea strâmte. Ca atare, a început să scrie, să ţină cuvântări şi să publice. Tânărul şi învăţatul ieromonah a înce­put să ţină predici strălucite prin bise­ricile din Beograd şi din alte locuri de pe cuprinsul Serbiei; să ţină lecţii în felurite locaşuri de învăţământ. Vor­bea în principal pe teme de viaţă, dar după o metodă şi nişte principii nemaivăzute până atunci, şi ca atare cutremurătoare pentru intelectualita­tea Serbiei din acea vreme. Totodată, Nicolae a început să publice în perio­dicele bisericeşti şi de cultură articole­le, convorbirile şi studiile sale despre Njego§, despre Nietzsche şi despre

10

Dostoievski, precum şi despre teme filosofico-teologice.

Prin participarea sa la viaţa religios-bisericească şi naţională, Nicolae a stârnit admiraţia şi respectul multora, dar n-a scăpat nici de ură şi invidie. Nu numai Serbia şi Belgradul, ci şi celelalte ţinuturi iugoslave vorbeau pe atunci de tânărul şi cărturarul ieromo­nah. Astfel, în anul 1912 a fost invitat în Sarajevo la festivitatea gazetei „Prosveta" („Cultura"), unde a însufleţit tineretul din Bosnia-Herţegovina şi a făcut cunoştinţă cu reprezentanţii cei mai însemnaţi ai sârbilor de aco­lo, aflaţi sub robia austriacă. Sunt ves­tite cuvântările sale de atunci, în care îndemna ca „sârbii bosniaci, cu dra­gostea şi inima lor mare, să anexeze Serbiei Bosnia" drept care, stârnind nemulţumirea autorităţilor austriace, la întoarcere a fost dat jos din tren la Zemun şi reţinut câteva zile. Aceleaşi autorităţi austriece nu i-au permis în următorul an să meargă la Zagreb şi să vorbească la festivalul Njegos de acolo, dar cuvântarea lui tot a ajuns la Zagreb şi a fost citită.

în curând, Serbia a păşit pe calea multpătimitoare a războaielor de eliberare

11

şi de unire a sârbilor şi a celor­lalte popoare iugoslave. În zilele hotărâtoare ale războiului, din 1912 până în 1918, Nicolae a susţinut ovie acti­vitate,întărind şi mângâind prin cu­vântul şi fapta sa pe luptători şi restul poporului sârb pătimitor (salariul său l-a cedat statului pentru toată durata războiului). El a luat parte activă şi la viaţa bisericească din vremea războ­iului, cu toate că nu se abţinea de a fa­ce observaţii critice la adresa anumi­tor personalităţi bisericeşti. Critica lui era însă mereu pozitivă şi aşa a rămas întotdeauna. Duhul prorocesc al acestui apostol şi păstor era cu mult dea­supra potrivnicilor şi pizmaşilor săi, de care nu a fost lipsit nici în timpul vieţii, nici după moarte.

în luna aprilie a anului 1915, guver­nul sârb l-a trimis pe Nicolae din Nis în America şi Anglia (unde a rămas până în aprilie 1919) pentru a promova interesele naţionale sârbe şi iugosla­ve. Cu înţelepciunea şi elocvenţa proprii lui, folosindu-şi buna cunoaştere a limbilor străine şi popularitatea, Ni­colae a înfăţişat aliaţilor Golgota Ser­biei, vorbind şi despre punctele slabe ale poporului sârb, pe care propaganda

12

austro-imgară le exagerase, dar şi despre virtuţile sufletului sârbesc, pe care duşmanii sârbilor le ascundeau. El a ţinut în America, apoi în Anglia, o mulţime de conferinţe în biserici, universităţi, hoteluri şi alte instituţii, luptându-se prin această metodă pen­tru salvarea şi unirea poporului sârb şi a popoarelor iugoslave. în urma cuvântărilor sale, un mare număr de voluntari din America au plecat pe frontul de la Salonic, aşa încât nu es­te neîntemeiat gândul comandantului englez al armatei de acolo că „părin­tele Nicolae a fost a treia armată", de partea sârbă şi iugoslavă. În aceeaşi perioadă, Nicolae a sprijinit şi ideea unirii tuturor Bisericilor creştine, şi a legat prietenii în Biserica anglicană şi cea episcopală. Totodată, el ajuta mi­cul grup de studenţi sârbi de la Ox­ford, cărora le şi preda.

După terminarea războiului, în vreme ce încă se afla în Anglia, a fost ales (12/25 martie 1919) ca episcop de Zica, apoi transferat la scurtă vreme, spre sfârşitul lui 1920, în eparhia Ohridei. în acel an a fost trimis în numeroase misiuni bisericeşti şi politice: la Atena şi Constantinopol, în Anglia şi America,

13

unde a desfăşurat pretutindeni o activitate foarte roditoare, pentru care există nenumărate documente şi martori. El a luat parte şi la conferinţe pentru pace, la congresele şi adunările î bisericeşti ecumenice, la conferinţe ale Uniunii creştine a tinerilor din lume, la consultările panortodoxe.

Trebuie însă remarcată mai ales lucrarea pastorală desfăşurată de vlădica în Ohrida şi Bitolje, iar apoi în Zica, unde s-a reîntors în anul 1934, la dorinţa Sinodului Arhieresc şi a poporului. Ca episcop de Ohrida şi Zica, Nicolae a desfăşurat o activita­te completă pe toate tărâmurile vieţii Bisericii şi poporului, fără a-şi neglija nici activitatea teologico-scriitoricească. De asemenea el a făcut mult pen­tru unificarea entităţilor bisericeşti de pe teritoriile statului nou-format (din partea căruia deseori nu avea nici înţelegere, nici sprijin).

O urmă adâncă a lăsat asupra vlădicăi vechea Ohridă, leagăn al literaturii şi culturii slave în Balcani „acest sfinţit oraş, cu marele şi rodito­rul său trecut", precum spunea însuşi vlădica. în el lăsase deja urme binefăcătoare Rusia Ortodoxă, cu sfintele ei

14

Odoare şi sfinţii ei nevoitori. Acum, o înrâurire la fel de binefăcătoare aveau asupra lui evlavioasa Ohridă şi Sfân­tul Munte,aflat în vecinătate, unde vlădica mergea în fiecare an. Sfântul Munte şi Scrierile Sfinţilor Părinţi, pe care în acea perioadă vlădica le citea şi le studia mult, au avut asupra lui o ultimă şi trainică înrâurire ortodo­xă. Se poate spune, pe bună dreptate, că atunci s-a produs în Nicolae o pro­fundă schimbare lăuntrică, vizibilă şi pentru oamenii simpli şi evlavioşi. Această transformare duhovnicească se vedea şi în vorba, şi în purtarea, şi în îmbrăcămintea lui. Mai înainte, iero­monahul dr. Nicolae Velimirovici îi impresiona, atrăgea şi fermeca pe toţi în jurul său. îmbrăcat într-o mantie strălucitoare, cu păr şi purtare îngrijite, elocvent şi elegant în vorbire: aşa era Nicolae în perioada „preohridică". Astfel îl vedem în Cuvintele de­spre Atotom (Pan-om), una dintre cele mai inteligente şi mai profunde cărţi ale Serbiei moderne, însă doar refle­xivă şi filosofică, nu destul de duhov­nicească şi ortodoxă, aşa cum sunt scrierile lui începând cu perioada din Ohrida şi Zica (Omiliile, Prologul de la

15

Ohrida, Scrisorile misionare). Întreaga lucrare păstorească şi duhovnicească pe care a desfăşurat-o mai apoi cu poporul ortodox, cu închinătorii şi cu monahii, a purtat pecetea acestei transformări.

În această perioadă a vieţii sale, vlădica a îndepărtat de la sine şi de la turmă sa feluritele manifestări străine şi superficial occidentalizante. Slava lumească devine în ochii lui nimicnică, laudele omeneşti îi sunt nesuferi­te, exprimarea literară aleasă i se pare grăire în deşert, iar filosofarea lumească sărăcie şi cerşetorie duhovnicească. Pentru el, aceasta nu a însemnat scădere intelectuală, ci îmbogăţire în Duhul Sfânt. Pentru el, cuvintele lui Hristos: Eu sunt Calea, Adevărul şi Viaţa devin totul şi toate. în el are loc o adevărată renaştere lăuntrică, în­ceputul unei vieţi de sfânt. Hristos e Cel care îl renaşte şi renaşte suflete­le din jurul lui. Din Nicolae geniul se zămisleşte Nicolae sfântul, şi aceasta i-a atras pe oameni la el şi i-a ţinut în jurul lui. Din păcate, nici atunci nu a fost lipsit de numeroşi duşmani şi clevetitori, dar şi atunci ca şi mai târziu, a biruit lucrarea

16

sa arzătoare înaintea lui Dumnezeu şi a poporului său.

Poate că fără această cotitură Ni­colae ar fi rămas doar un geniu izolat al poporului sârb, ca un pin în mun­te. Nicicând nu ar fi devenit Noul Gu­ră de Aur sârb gură de Aur nu nu­mai prin vorbire şi propovăduire, ci şi prin lucrare şi păstorire, prin mărturi­sirea apostolească şi mucenicească a lui Hristos. La fel ca în vechime Sfân­tul Sa va, el a devenit conştiinţa limpe­de şi integrală a întregului popor sârb, pentru generaţia sa şi cele viitoare, căci binecredinciosul popor sârb l-a primit şi şi l-a însuşit pe vlădica Ni­colae ca pe conducătorul său duhov­nicesc, ca pe un proroc şi sfânt al lui Dumnezeu, şi nici unul din sufletele credincioase nu se va lepăda de el. Iar în ce priveşte atacurile mai vechi sau mai noi împotriva lui, însuşi vlădica a arătat cum trebuie privite ele: şi anu­me, după ce a fost atacat şi adânc jig­nit de un oarecare episcop, pe Nicolae l-a vizitat la Zica un reporter al ziaru­lui „Politika" şi l-a rugat să spună ce­va pe marginea acestui fapt. „Episco­pul Nicolae m-a privit îndelung, fă­ră a rosti nimic. Această privire a fost

17

pentru mine răspunsul cel mai dimpede". („Politika", 29.XI.1939). De această perioadă sunt legate multe opere capitale alevlădicăi Nicolae. Aici trebuie pomenite şi nu mai puţin însemnatele lucrări pastorale şi de binefacere ale vlădicăi de Ohrida şi Zica, cum ar fi: grija faţă de poporul evlavios, refacerea multor mănăstiri ruinate, părăsite, sau pe jumătate părăsite din eparhia sa, şi în pri­mul rând lucrarea sa cu copii săraci şi orfani: în casele de copii înfiinţate de vlădica în Bitolje, Kraljevo, Kragujevac şi alte locuri erau adăpostiţi şi îngrijiţi înainte de război în jur de 600 de copii;

Ca episcop de Ohrida şi Zica, vlă­dica Nicolae a dezvoltat şi o activitate panortodoxă şi interbisericească. Astfel, a luat parte în 1930 la Conferinţa presinodală a Bisericilor Ortodoxe ca­re a avut loc la Mănăstirea Vatopedu. Apoi a lucrat la înnoirea temeiurilor vieţii de obşte din Mănăstirea Hilandar. Lua parte deseori la congresele internaţionale ale tinerilor creştini din lume şi la mai multe congrese şi conferinţe ecumenice. De asemenea, a promovat bunele relaţii cu fraţii Ortodocşi

18

bulgari şi greci, precum şi bu­nele relaţii intercreştine şi interreligioase din Iugoslavia antebelică. Din păcate, din cauza politicii antiortodoxe şi antisârbe a guvernului Stoiadinovic, vlădica Nicolae a fost nevoit să se implice în lupta împotriva Con­cordatului cu Vaticanul, care a fost câştigată în principal datorită vlădicăi. Alături de Patriarhul Gavriil, el a luat poziţie şi împotriva atitudinii trădătoare de ţară pe care a avut-o în faţa ocupanţilor germani guvernul Cvetkovic-Macek fapt pentru care a fost salutat de popor, însă şi-a atras ura nemţilor.

Lucrarea vlădicăi era primită cu cinstire şi cu dragoste de poporul sârb, lucrările sale erau citite şi mul­tiplicate, spusele sale păstrate îndelung în amintire. Şi astăzi se pot auzi în gura sârbilor, ca zicale, numeroase spuse ale vlădicăi, circulă o mulţime de învăţături ale lui şi de anecdote de­spre el. Vlădica Nicolae a îmbogăţit în Dumnezeu sufletul poporului sârb.

Roditoarea lucrare a vlădicăi a fost curmată de incendiul celui de-al Doilea Război Mondial, ce a cuprins şi Serbia. Capitularea vechii lugoslavii

19

l-a prins pe vlădica în Mănăstirea Zica. Chiar din primele zile de ocupaţie, el a împărtăşit, ca şi draga sa Zica, soarta grea a poporului sârb.

Vlădica a fost arestat de nemţi în ziua praznicului Sfinţilor Apostoli, din anul 1941 şi închis îndată în Mă­năstirea Liubostinie, după care a fost mutat în Mănăstirea Vojlovica de lân­gă Pancevo şi închis acolo, în cele mai severe condiţii, alături de patriarhul Serbiei, Gavriil Dozic. În închisoare, vlădica a pătimit mai mult cu sufletul decât cu trupul, petrecând zi şi noap­te în rugăciuni cu lacrimi şi suspine către Dumnezeu pentru mântuirea poporului său şi a întregului neam omenesc (din acele zile s-a păstrat un „Canon de rugăciune" al vlădicăi şi o „Rugăciune către Maica Domnului de la Vojlovica", precum şi cele trei, deja vestite, „Trei rugăciuni în umbra baio­netelor nemţeşti", scrise mai târziu la Viena, pe paginile unei Evanghelii a bisericii sârbeşti din Viena).

În ziua de 14 septembrie a anului 1944, nemţii i-au dus pe vlădica Nicolae şi pe Patriarhul Gavriil în lagărul de concentrare Dachau, unde ei au rămas până aproape de sfârşitul războiului.

20

La Dachau au trăit toate ororile acelui iad pe pământ; iar despre suferinţa şi torturile îndurate de ei acolo, despre distrugerea irecuperabilă a sănătăţii lor vorbesc numeroşi martori oculari, precum şi ei înşişi în istorisirile lor orale şi scrise de mai târziu. Amândoi au fost eliberaţi pe 8 mai 1945 de către divizia 36 americană. După aceea, au rătăcit ceva vreme prin Occident, du­pă care Patriarhul s-a întors acasă, la cârma Bisericii Sârbe, în vreme ce vlă­dica Nicolae a mers pe drumul greu şi spinos al emigraţiei, purtând în suflet dorul de patria şi de poporul său.

Epuizat de Suferinţa sufletească şi trupească, vlădica a plecat în cursul anului 1946 în America, unde a deve­nit din ce în ce mai bolnav, acuzând foarte des dureri de cap şi de spa­te, pricinuite de torturile şi celelalte suferinţe din lagăr. Totuşi, şi în Ame­rica el a aflat putere pentru lucrarea sa misionară, călătorind pe întinde­rile Statelor Unite şi Canadei, adu­când apa vie a credinţei şi vieţuirii evanghelice multor suflete însetate de Dumnezeu. Creştinii, atât ortodocşi, cât şi de alte confesiuni, dădeau o înaltă preţuire lucrării lui misionare,

21

Pentru care poate fi pe bună dreptate pus în rândul apostolilor şi misio­narilor Americii. Vlădica şi-a continuat şi acolo activitatea scriitoricească şi teologică, atât în limba sârbă, cât şi în cea engleză; Din această perioadă da­tează scrierile sale Casiana, Pământul neajuns, Secerişurile Domnului, Divanul, precum şi ultima sa lucrare, ră­masă neterminată, Singurul Iubitor de oameni. Din America, a ajutat cât a pu­tut mănăstirile şi bisericile sârbeşti, trimiţând modeste pachetemai ales pentru nevoile bisericeşti.

Vlădica Nicolae a şi predat în America, în şcoala teologică sârbeas­că de pe lângă Mănăstirea Sfântul Sava din Libertville, în Academia St. Vladimir din New York, precum şi în aşezamintele de învăţământ teologic ruseşti Sfânta Treime din Jordanville şi Sfântul Tihon din South Canaan, Pensylvania. în acesta din urmă l-a! şi aflat moartea. A adormit în Domnul, cu pace în ziua de 5/18 martie 1956. Se sculasedin pat şi se pregătea, rugându-se, pentru slujirea Sfintei Liturghii şi aşa, la rugăciune, a şi trecut la ce­le cereşti, mutându-se de pe pământ în Biserica Triumfătoare, ca să slujească

22

acolo lui Dumnezeu veşnica Litur­ghie Cerească. Din Mănăstirea Sfân­tul Tihon a fost strămutat în Mănăs­tirea Sfântul Sava din Libertville şi înmormântat lângă altarul bisericii, în partea de miazăzi, pe data de 27 martie, fiind de faţă un mare număr de credincioşi din întreaga Americă. Iar în Serbia, la aflarea veştii că a mu­rit marele ierarh, s-au tras clopotele în multe biserici şi mănăstiri şi s-au slu­jit cuvenitele parastase. Se cuvine a aminti aici că, la dorinţa vlădicăi, cor­tul său pământesc a fost adus în ce­le din urmă acolo unde, după spusa lui, „a învăţat buchile", în Mănăstirea Celje din iubitul său Lelic.

În oraşul american Williamstown, în anul 1927,? reprezentanţi ai multor rase şi popoare ale pământuluise adunaseră la o conferinţă un­de se discuta, cugrijă filantropică, de­spre putinţa păcii între oameni. Lor, prietenilor săi scumpi, le închină scri­itorul, ca împreună-lucrător al lor de atunci, această carte despre război privit în lumina Sfintei Scripturi a lui Dumnezeu, carte care în vreme de pace va fi privită cu nepăsare, dar ca­re în vreme furtunoasă de război va fi căutată şi citită cu înţelegere.

Convorbiri introductive

1.

Babilonul în primejdie

Soarele se pleca spre apus atunci când ne aflam pe puntea vapo­rului „Boston", care circula între New York şi Boston. Apa opacă şi unsu­roasă a golfului New York, care sub razele arzătoare ale zilei strălucea ca argintul, sub razele amurgului scli­pea ca aurul topit. Vaporul plutea din Downtown spre Uptown, între New York şi Brooklyn, şi societatea noastră şedea întoarsă cu faţa spre New York.

înaintea noastră se afla cel mai ma­re oraş de pe globul pământesc, cel mai grăbit, cel mai iluminat şi mai neuniform. Privirile tuturor călăto­rilor, atât străini, cât şi localnici, ră­mân fără voie pironite de numeroase­le blocuri-turn numite, cu mândrie şi neruşinare, „zgârie-nori".

25

priviţi turnurile noastre babilonice! mi-a zis ministrul Houston.

-Le privesc, am răspuns eu; dar văd că le priviţi şi dumneavoastră, dumneavoastră, care de atâtea ori aţi călătorit pe aici şi aţi privit aceste turnuri!

Asta atrage întotdeauna şi pretutindeni... Fireşte, ceea ce este mare a captivat şi va captiva întotdeauna su­fletul omenesc.

da, da, bine aţi zis, remarcă ge­neralul Clark. Cei captivaţi de ceea ce e mare au scris, până în ziua de as­tăzi, istoria popoarelor scriind în fapt istoria marilor popoare aceşti „zgârie-nori" sui generis.

- Asta înseamnă, generale, că democraţia nu are aici nici o însem­nătate? am zis eu.

Nici una, nici una. în teorie, democraţia a vrut să împărtăşească gloria omului mare numeroşilor lui co­laboratori, dar în practică n-a realizat altceva decât că a calculat şi a măsurat cu mai multă atenţie contribuţia celor lipsiţi de glorie la gloria celui plin de Glorie, dar asta nu a micşorat gloria ce­lui plin de glorie, nici nu a mărit gloria celor lipsiţi de glorie. Turnurile rămân turnuri, iar colibele rămân colibe.

26

Domnul Crane, care privea şi asculta cu atenţie, ne-a întrerupt şi a zis:

priviţi acest grup de noi blocuri turn, acolo în Uptown. Când aţi fost în New York acum şase ani, acolo nu exis­ta nici unul din aceste turnuri, iar acum, uite! Sunt cam 100 de turnuri noi.

adevărat, am zis, adevărat, dom­nule Crane. Şi mi se pare că acestea sunt mai frumoase şi mai elegante de­cât cele din Downtown, nu-i aşa?

o, incomparabil! în aceste noi tur­nuri, noi, americanii, am ajuns la un stil de artă arhitecturală în întregime propriu. Aşa ceva nu este nicăieri în lu­me! Iar turnurile vechi, cum ar fi Woolworth, Singer, Municipal, pur şi simplu rănesc privirea generaţiei de acum.

Astfel a grăit domnul Crane, dis­tinsa şi amabila noastră gazdă. Mul­ţumită lui ne şi aflam în acea seară pe vaporul care mergea la Boston. Ne in­vitase la sine în ospeţie, în weekend", ca să petrecem duminica la reşedinţa lui. între invitaţi se aflau dl. Houston, fost membru al guvernului Marelui preşedinte1, generalul Clark, un rus,

1 Este vorba de preşedintele Wilson, care a condus America la câştigarea Primului Răz­boi Mondial.

27

muzician celebru, un ceh dlPisek, arheolog, cercetător al antichităţilor din Arabia, eu, un balcanic şi mulţi alţii.

în acea clipă, o dată cu ultimele raze ale soarelui, s-a ivit un stol de ae­roplane, rotindu-se sus deasupra marelui New York.

-Uite, uite, unul! Unul! Trei, cinci, zece! au răsunat strigăte din toate părţile.

Ministrul Houston suspină, apoi grăi cu jumătate voce:

da, un pericol pentru Babilonul nostru american!

iată, de aceşti păsăroi din oţel depinde viitorul război! exclamă generalul.

Nu mai pomeniţi de război! se re­voltă iubitorul de pace domn Crane, care călătorise pe toate cele cinci con­tinente şi pe de zece ori pe atâta insu­le, văzuse pretutindeni mulţi oameni buni, în stare să trăiască paşnic, şi îşi făcuse mulţi prieteni.

Generalul răspunse:

Nu pomenesc de război, fiindcă vreau război, domnule Crane, ci pen­tru că va fi război.

Atunci am întrebat:

28

dar dumneavoastră, generale, nu vedeţi nici o altă întrebuinţare şi nici un alt scop pentru aeroplan în afara facerii de rele?

Mai că nu. Aeroplanele, ce-i drept, pot îndeplini şi unele servi­cii paşnice de importanţă secundară, cum ar fi transportul poştal, transpor­tul unui număr redus de călători; dar principalul şi supremul scop al aero­planului este războiul.

Atunci ministrul Houston zise Cu jumătate de glas şi gânditor, ca pen­tru sine:

de aici, de aici, din aer sunt pân­dite de primejdie aceste turnuri babi­lonice ale noastre!

dar de ce numai turnurile noas­tre? exclamă generalul. Nu este vala­bil acelaşi lucru şi pentru Babilonul european, sau mai bine zis pentru Eu­ropa babilonică?

este, este valabil, dragul meu Clark, răspunse ministrul. Europa e chiar mai coaptă decât noi pentru răz­boi. Este valabil şi pentru întreaga lu­me. Nu vedeţi că lumea toată a deve­nit un nou turn Babel?

vă spun iar şi iar: eu nu cred în război! replică dl. Crane.

29

Nici eu nu cred, domnule Crane, spuse profesorul ceh, însă războiul vine fără să întrebe dacă noi credem sau nu în el, la fel cum vine o epidemie de gripă.

30

cum aşa? protestă dl. Crane. Chiar aşa credeţi? cu totul întâmplător?

nu cred că chiar cu totul întâmplător, ci cred că războiul poate să izbucnească şifără voia noastră.

DL Crane se întoarse către mine şi mă întrebă ce gândesc, iar eu i-am zis:

- efectiv, mie mi se pare că războ­iul poate să izbucnească şi fără voia oamenilor, dar nu fără vinovăţia oamenilor; din pură întâmplare nu au loc în lume nici lucruri mult mai mici decât un război.

în vreme ce noi discutam pe tema ceasta, faţă de care toţi cei de faţă nutreau cel mai viu interes, întunericul acoperi pământul, iar aeroplanele începură să deseneze în aer cu litere de foc reclamele unor mari magazine । din New York, ce şi la ce preţ se poate cumpăra de la o firmă sau alta.

»Iată, priviţi acum îmi spuse generalul Clark. Aveţi în faţă una din întrebuinţările de mâna a doua ale aei roplanului: săScrie în aer reclame de

31

magazine şi fabrici, ha-ha-ha! Însă aces­ta este un serviciu atât de neînsemnat şi ocazional! Iar principalul, cum v-am spus, este războiul. Războiul!

Sirenele au sunat de cină, şi călăto­rii au coborât de pe punte în sala de mese.

2.

O dispută superficială despre război

eu cred că războiul e o fatalita­te, spuse dl. Pisek, profesorul ceh, când ne-am aşezat la cină. Uitaţi-vă, nimeni nu vrea război, nici măcar ge­neralii, dar toţi se pregătesc de război. Oare nu e aceasta o fatalitate a nea­mului omenesc?

prostie, prostie, nu fatalitate! răs­punse dl. Crane. Dacă noi, în America şi Europa, am fi cu adevărat civilizaţi, n-ar exista prostie, şi ca atare nici fatalitate. Popoarele din Marea Asie dispreţuiesc cultura noastră militaristă.

Şi dl. Crane, pe care toate câte le tră­ise în călătoriile sale prin lume îl făcu­seră foarte bogat în anecdote, povesti cum a mers anume în Benares, în India,

32

La un monah vestit, pe care toată India îl privea ca pe un om sfânt. -Când m-am prezentat ca american, povestea dl. Crane, monahul a clătinat din cap compătimitor şi a zis suspinând: O, voi americanilor! O, voi, europenilor! Cât de mult aţi suferit şi cât de mult veţi mai suferi! Aşa-numita cultură a voastră se reduce la lupta pentru putere, pen­tru supremaţie. De această otravă se molipsesc şi tinerii noştri care merg să înveţe la voi. Nici unul din ei nu se întoarce însufleţit de dragoste că­tre voi, ci toţi, şi fără să-şi dea seama, primesc strâmbele voastre idei despre violenţa «pentru dreptate», ceea ce în fapt nu înseamnă pentru dreptate, ci pentru putere. Chiar aici, la mine, au fost într-o zi doi studenţi indieni care învaţă la Londra. Când i-am întrebat ce mai fac fraţii noştri din Anglia, au strigat amândoi cu mânie: «Care fraţi? Ne sunt duşmani, nu fraţi! Cultura lor înseamnă egoism şi violenţă. Noi, în India, avem cultura cea adevărată. Trebuie să luptăm împotriva lor şi să ne eliberăm de ei.» Dacă vă veţi lupta împotriva lor prin violenţă, le-am zis eu, cu ce vă veţi deosebi atunci de ei?

32

Şi la ce vă va folosi să vă eliberaţi de ei pe din afară când, iată, văd că ei v-au robit lăuntric? Cu asemenea răutate nu vorbesc despre oameni cei ce ur­mează bunele învăţături ale Vedantei, ci cei ce urmează războinicei culturi europene. Eliberarea noastră de en­glezi, domnilor, nu este cel mai mare bine; cel mai mare bine este elibera­rea de noi înşine. Acesta e sensul Ve­dantei. Aţi plecat în Europa ca robi cu trupul şi v-aţi întors de două ori robi: şi cu trupul, şi cu sufletul." după ce termină de povestit, bătrânul monah suspină iarăşi şi repetă: „O, voi, ame­ricanilor! O, voi, europenilor! Cât de mult aţi suferit şi cât de mult veţi mai suferi! Suferinţa e de neocolit pentru cei ce se împotrivesc Dharmei."

în acea clipă, în sala de mese înce­pu să răsune cunoscuta muzică de ne­gri numită jazz.

ascultaţi numai, strigă cu mânie dl. Crane, ascultaţi numai ce muzică avem! Oare asta e muzică de oameni civilizaţi şi iubitori de pace, sau de sălbatici neînfrânaţi?

Ministrul Houston, simţindu-se rănit în sentimentul său naţional de aceste cuvinte, spuse lui Crane:

33

nu e aşa, prietene. Oricum am fi noi, americanii, suntem mai civilizaţi şi mai pacifişti decât europenii. Eu­ropa se pregăteşte pentru război de atac, de cotropire, iar noi ne pregătim pentru război de apărare.

Vechiul cântec pe vechea melodie! îmi şopti la ureche dl. Crane.

Veţi admite, continuă ministrul, că trebuie să fim pregătiţi de război, dacă cineva ne atacă fie dinspre Atlan­tic, fie dinspre Pacific, Istoria noastră nu cunoaşte războaie de cucerire. în­cepând de la preşedintele Washin­gton până la WilsonAmerica a dus numai războaie de apărare, nu de cotropire. Eu nu spun că războiul e o fa­talitate, aşa cum zice dl. Pisek, nici că războiul e o necesitate biologică pen­tru aşa-zisa primenire a naţiunii, pre­cum afirmă francezul Clemenceau într-una din cărţile sale mai recente. Eu afirm că războiul este o monstruozitate pe care o stârneşte forţa şi care nu­mai prin forţă poate fi oprită. Asta e tot.

Toate popoarele se pregătesc fe­bril pentru un nou război, dragul meu Crane, spuse generalul. Oare, doar noi, americanii, să ne ascundem

34

capul în nisip ca struţul şi să ne facem că nu ştim?

-Nu spune „toţi", Clark, răspunse Crane. Care toţi? India, China şi Etio­pia nu se pregătesc de război, iar as­ta înseamnă mai mult de jumătate din neamul omenesc. Europenii şi noi ne pregătim de război, adică minoritatea neamului omenesc. La drept vorbind, o treime din neamul omenesc!

Atunci generalul se întoarse către balcanic şi îl întrebă ca în glumă:

de cine ţineţi voi, balcanicii: de minoritatea paşnică a lui Crane sau de majoritatea belicoasă?

La care balcanicul răspunse:

noi ţinem de cei care urăsc răz­boiul, dar care se pregătesc pentru război

Într-adevăr, aşa este situaţia şi la noi, americanii, strigă ministrul Houston. Urâm războiul, însă ne pre­gătim pentru război. Ne pregătim de nevoie, ca în momentul critic să apă­răm democraţia noastră de cotropito­rii imperialişti.

Crane zâmbi caustic şi zise:

demonul războiului nivelea­ză totul, dragă prietene. Aici n-ajută nici democraţia, nici autocraţia, nici

35

monarhia, nici republica, nici comu­nismul. Actuala Rusie comunistă se pregăteşte de război cu tot atâta ardoare ca monarhiile engleză şi japo­neză şi ca republicile americană şi franceză. Ascultaţi-mă şi reflectaţi! Mie mi se pare că demonul războiu­lui a cuprins în vremurile noastre mai ales rasa albă.

în această privinţă sunt întru to­tul de acord cu Crane, spuse genera­lul. Nu au existat, nici nu există teorii politice importante sau partide de guvernământ care în final să nu fie pen­tru război sau să nu provoace război. Nici o doctrină politică nu a putut pâ­nă acum să ridice vălul de pe acea taină înfricoşătoare care în viaţa ome­nească se numeşte război. Nici poli­ticienii, nici guvernanţii, nici militarii, nici chiar naturaliştii nu au oferit nici pe departe o explicaţie valabilă a esenţei războiului, a adevăratelor lui cauze şi finalităţi. Despre aceasta am ascultat sau am vorbit cu patimă pâ­nă acum. Câteodată mi se pare că răz­boiul este legat de rădăcina adâncă şi nevăzută a vieţii noastre pe pământ, aşa încât numai religia ne-ar putea spune ceva serios în privinţa lui.

36

Se aşternu o linişte de mormânt Dintr-o dată; generalul puse această întrebare:

chiar, domnilor, care dintre oa­menii albi a scris cândva o lucrare vestită despre război?

nietzsche şi un general german dinaintea Războiului Mondial!1 zise cineva. -

machiavelli! răspunse dl. Houston cu un surâs vizibil. Este filosoful european al războiului.

halal filosof! replică un altul. Orb care călăuzeşte pe alţi orbi.

eu cred că Machiavelli reprezintă chintesenţa minţii europene perverti­te, se completă singur Houston.

întreaga societate îşi exprimă osândirea unanimă a învăţăturii lui Machiavelli.

După aceea, generalul Clark se adresă celui mai apropiat prieten al meu, balcanicul, şi-l întrebă:

există undeva, în literatura lumii, vreo altă explicaţie, mai bună, a tainei războiului decât cea pe care a dat-o Machiavelli?

Balcanicul răspunse:

1 Probabilă referire la Karlven Klausewitz (n. tr.).

37

există o explicaţie biblică, opusă cu desăvârşire gândirii lui Machiaveli.

Generalul îi aruncă o privire întrebătoare, apoi se cufundă într-o tăcere adâncă. În acea seară n-avrut să mai rostească vreun cuvânt despre război, doar tăcea dus pe gânduri, ca şi cum s-ar fi străduit să-şi readucă în amintire ceva ştiut cu multă vreme în urmă şi uitat.

În ziua următoare, generalul Clark ne-a invitat pe mine şi pe prietenul meu, balcanicul,să ne plimbăm cu barca pe mare, în împrejurimile frumoasei vile a lui Crane. în barcă se mai aflau împreună cu noi câţiva dintre oaspeţii de vază ai lui Crane, pe care generalul însuşi îi alesese şi îi invitase. Îndată ce ne-am aşezat în bar­că, generalul l-a rugat pe balcanic să îi expună învăţătura despre război pe care o cunoştea şi care i se părea singura adevărată.

Şi tot ce urmează a fost scris pe temeiul celor ce s-au spus atunci, în vremea plimbării cu barca prin golful Boston, pe Oceanul Atlantic, în luna august a anului 1927.

38

Înarmarea

Toate popoarele Europei şi Americii, dragă generale începu balcanicul -, se înarmează în modul cel mai febril pentru un nou război. Cine nu vede asta? Acest lu­cru de-abia e un secret pentru cioba­nul din munte, cu atât mai puţin pen­tru oamenii care trăiesc în oraşe şi ur­măresc treburile omeneşti. în cursa înarmării, dintre popoarele Asiei deo­camdată merg în pas cu Europa şi cu America două-trei popoare, cum sunt Japonia, Turcia, într-o oarecare măsu­ră Persia şi Afganistanul. Marea Chină se răfuieşte cu ea însăşi şi face sânge­roase exerciţii militare pe fiii săi, pregătindu-se astfel, şi fără să o ştie, pen­tru măcelărirea fiilor altora. Dar cei ce şi-au împovărat conştiinţa cu răspun­derea pentru Primul Război Mondial

39

se vor încărca şi cu răspunderea pen­tru războiul care stă să vină: sunt po­poarele rasei albe, popoarele numite creştine. în pregătirile pentru noul război, sau pentru noile războaie, ei se află înaintea tuturor celorlalte popoare şi seminţii de pe globul pământesc. Iar că lumea stă înaintea unui nou război, o mărturisesc următoarele:

1. Pregătirile pe faţă şi în secret ale popoarelor amintite;

2. Bugetele militare, care la toate statele întrec incomparabil cheltuieli­le cu orice altă destinaţie, şi întrec de departe bugetele militare dinaintea războiului trecut;

3. Activitatea febrilă a nenumăratelor fabrici de armament, muniţie, gaze toxice, aparate electrice şi electromagnetice de război, precum şi ma­sa sporită de lucrători şi de producţie din aceste fabrici;

4. Construcţia febrilă de nave mili­tare şi alte mijloace de război navale;

5. Efectivele crescute ale armatelor regulate faţă de cele de dinainte de război;

6. Echipele de savanţi cu înaltă calificare angajaţi de unele state, care îşi pun inteligenţa şi energia în slujba

40

descoperirii sau perfecţionării gaze­lor toxice ucigaşe şi altor mijloace chi­mice de război pe uscat, pe apă, sub apă şi în aer.

7. Alianţele şi grupările secrete cu scopuri militare ale unor state şi popoare;

8. Foarte dezvoltatele servicii de spionaj, cu ajutorul cărora un stat află planurile de război şi invenţiile secre­te destinate războiului ale altor state.

Acestea sunt dovezile, dar există şi semne prevestitoare ale unui nou răz­boi, printre care: neîncrederea crescân­dă dintre state, ura rasială şi naţională, şi mai ales presentimentul întunecat general şi neliniştea generală a spirite­lor de pe toate cele cinci continente.

La aceasta, un voitor de bine poate răspunde: „Toate acestea sunt aşa cum spui. Vedem şi noi asta. Dar toate pregătirile de război nu duc neapărat la război, fiindcă în paralel cu pregătirile de război merg şi pregătirile de pace"1.

1 Sunt 30 de ani împliniţi de când a fost fă­cută prima încercare de micşorare a înarmă­rii şi de instaurare a păcii în lume. La iniţiativa ţarului Nicolae a fost convocată Prima Confe­rinţă de pace de la Haga, în anul 1899. Aceas­tă conferinţă a fost deschisă prin următoarele cuvinte ale nobilului ţar: „Noi căutăm mijlocul cel mai eficace de a asigura popoarelor bine­facere uţîeV pciadeirâraţe şi trainice şi, mai primus de toate, de a se pune capăt progresului continuu al înarmării actuale." Reprezentanţii popoarelor-au semnat protocolul Conferinţei de la Haga şi s-au.întorsâcasă ca să-şi va­dă de ocupaţia lor -înarmarea! în anul 1907 a ăvut loc cea de-a Doua Conferinţă de pace de la Haga. Iarăşi a fost semnat un protocol şi Iarăşi a continuat totul, ca,înainte. După Răz­boiul Mondial au fost fondate Liga Naţiunilor şi Uniunea Interparlamentară. Protocoale sunt semnate în fiecare an, dar vechea ocupaţie a înarmării merge în tempo tot mai grabnic. În anul 1921 a fost convocată Conferinţa pentru limitarea înarmării de la Washington. Totul a mers după regulă, un protocol a fost sem­nat, însăcalea veche nu a fost părăsită. Apoi, preşedintele Coolidge a convocat la Geneva Conferinţa celor trei puteri maritime, tot pen­tru limitarea înarmării. în cele din urmă, s-a ajuns la pactul Kellogg, pe care l-au semnat un mare număr de state, „respingând războiul ca mijloc de politică naţională". Şi în pofida a tot ce s-a zis şi tot ce s-a semnat, nici o fabrică de arme nu şi-a micşorat producţia de război, nid un crucişător nu a fost transformat în navă co­mercială şi nici un regiment n-a fost lăsat la va­tră nicăieri în lume. De la Prima Conferinţă de la Haga şi până astăzi au avut loc pe globul pământesc multe războaie, cum ar fi: războiul anglo-bur, războiul ruso-japonez, războaie­le balcanice, Războiul Mondial, războiul greco-turc, dimpreună cu o mulţime nenumărată de mici războaie. După această experienţă de 30 de ani, cum să nu privească trist şi îndurerat şi neîncrezător toate vorbele despre dezar­mare şi pace până şi cel mai mare optimist?

41

Merg, da, dar merg ca un copil în urma

42

unui uriaş, ca un car cu boi în urma carelor de foc. Dacă ar fi să personificăm războiul şi pacea, războiul ar tre­bui să-i spună păcii: „Eu trebuie să mă micşorez, iar tu să creşti." Dimpotrivă ia seama!războiul spune păcii: „Cu pregătirile tale tu, copile, ascunde-mă, apoi aleargă pe străzi şi strigă că eu nu exist şi, îndeobşte, nici nu voi exista!" Chiar şi propaganda verbală a păcii serveşte multora în scopuri de război. Şi astfel, în zilele noastre se adevereşte încă o dată spusa prorocului: Pace, pace, şi pace nu este (Ier. 8,11).

Despre pace se vorbeşte în ziua de aziatât de mult nu pentru că e pace, ci fiincă pacea este în primejdie aşa cum despre cinste nu se vorbeşte mult când există cinste şi despre sănătate atâta timp cât ţine sănătatea. Sau nu vedeţi, ca militar, că multe convorbiri de pace sunt întrebuinţate ca tactică de război camuflată? Oamenii spun: „Pace, pace", şi pace nu este!

Şi într-adevăr, generale, nu am avut pace după încheierea Războiu­lui Mondial. Dacă a avut-o cineva, au avut-o papuaşii şi boşimanii mai

43

degrabă decât oamenii albi. În fapt, a existat un armistiţiu, nu pace. Am avut şi avem pregătire febrilă pen­tru un nou război - la fel ca în cazul unui armistiţiu. -De când Germania a cerut armistiţiu în 1918 şi până acum am avut de fapt numai un armistiţiu.

De atunci şi până acum, cheltuiala principală a statelor, principala preocupare a oamenilor de stat şi a generalilor şi principala teamă a popoare­lor se leagă de un nou război, la fel ca în cazul unui armistiţiu.

Din toate acestea reiese limpede următoarea învăţătură:

1. Că Războiul Mondial, început încă din anul 1914, nu pare a se fi înche­iat nici până astăzi;

2. Că de la Războiul Mondial încoa­ce ideea unui nou război domină cu toată autoritatea dispoziţiile psihice şi eforturile materiale ale popoarelor şi statelor;

3. Că faptele privitoare la înarma­rea lumii pun în umbră toate convor­birile şi bunele intenţii de pace;

4. Că lumea, din punct de vedere fi­nanciar, adică din punctul de vedere al cheltuielilor în scopuri de război, este deja în stare de război.

II.

Cum va fi viitorul război

Trebuie să vă descriu asta, generale? Oamenii cinstiţi şi raţionali nu pot nici în trezie, nici în vis, nici în imaginaţie să îşi închipu­ie priveliştea îngrozitoare a războiu­lui care stă să vină.

Va fi un război cu totul lipsit de milă, cinste şi eroism. Războiul ero­ic dintre israiliteni şi filisteni, în ca­re cele două oşti priveau lupta din­tre reprezentanţii lor, David şi Goliat, aşteptându-şi de la deznodământul acelei lupte biruinţa sau înfrângerea este doar o idilă pastorală faţă de răz­boiul ce stă să vină. Şi războiul lui Arjuna împotriva lui Bhima, descris în Mahabharata, este doar o idilă. Pre­cum idilă e şi războiul de la Kosovo dintre sârbi şi turci, ba idilă e şi războiul lui Napoleon împotriva Moscovei.

44

Dar ce spun eu? Toate războaiele din lume, în care au străfulgerat întrucâtva şi raze de milostivire, cinste şi eroism, toate războaiele care au putut să insufle măcar un cântăreţ bun şi un cântec bun, sunt o idilă faţă de războiul în faţa căruia stă lumea: fiindcă războiul care va să vină nu va ţinti doar biruinţa asupra potrivnicu­lui, ci nimicirea potrivnicului depli­na nimicire nu doar a luptătorilor lui, ci şi a tot ce au ei în spatele frontului, a părinţilor, copiilor, bolnavilor, răniţilor lor şi a celor luaţi prizonieri din­tre ei, a satelor şi oraşelor lor, a anima­lelor şi pătulelor lor, a căilor ferate şi şoselelor lor! Pârjol care nu gândeşte şi nu face deosebire!

în războiul trecut a fost plânsă ni­micirea catedralei din Reims. în noul război se va râde peste ruinele multor catedrale, ale multor locuri sfinte, monumente de veacuri ale popoarelor, şi a tot ce mai este drag şi preţios inimii omeneşti pe pământul patriei. Va fi aruncat fără cruţare foc de pe pământ, de pe apă, din văzduh, asupra tot ce e potrivnic. Foc, plumb şi oţel vor că­dea ca o ploaie nestăvilită care înea­că şidă totul morţii. Odată cu aceasta

45

vor veni şi fulgere electrice, tancuri electrice, aparate din fier cu deplasa­re rapidă şi cu tir rapid, şi Dumnezeu ştie mai pe şleau spus, dracul ştie care sunt toate mijloacele infernale de ucidere, torturare şi siluire a oameni­lor, animalelor, fiinţelor şi făpturilor. Iar ca o încununare a tuturor acestora va veni ultima şi suprema invenţie a civilizaţiei latino-teutonice: putoarea! Adică gazele puturoase, aruncate asu­pra potrivnicului şi a patriei lui din cele mai felurite arme şi în cele mai felurite compoziţii. Fiece fiinţă vie, pe care Făcătorul Cel Preaînalt a dăruit-o cu organ de respirat ca să se îndul­cească de aerul Lui curat şi dătător de viaţă, îşi va da duhul în chinuri din pricina putorii otrăvitoare cu care va fi „dat bună ziua" civilizaţia apusea­nă. Attila, Ghinghis-Han şi Cambyses ar roşi de ruşine înaintea unor aseme­nea metode inumane de război. Dar cei ce sunt botezaţi în numele Atotmilostivului Fiu al lui Dumnezeu se vor ruşina oare?

Cifrele războiului viitor vor întrece în toate privinţele, afară de numărul cruţaţilor, cifrele tuturor celorlalte răz­boaie din istoria neamului omenesc.

46

în cursul războiului vor fi mobilizaţi şi copiii de la 12 ani în sus, precum şi multe femei şi fete. Se va lua pentru necesităţi de război, prin rechiziţie, tot ce va fi rămas în spatele frontului:

47

şi ultimul bou, şi ultimul cal, şi orice alt animal domestic de hrană sau de povară, şi toate alimentele, toţi banii, toate bijuteriile persoanelor private, toate lichidităţile din băncile private, ale unor societăţi sau ale statului, şi toate valorile bisericilor şi mănăstirilor, îmbrăcămintea, vasele, tot ce es­te de fier, cupru, aluminiu, cauciuc fără să mai vorbim de argint şi aur -, telefoanele private, sobele de metal, încuietorile de la porţi şi uşi, paturile de metal, ramele de metal de la portrete, icoane şi oglinzi; într-un cuvânt, tot ce e din metal, din piele, din pân­ză, din cauciuc sau din oricare mate­rial ce va fi necesar războiului şi răz­boinicilor. Bătrânii şi bătrânele, îm­preună cu copiii mici şi cu invalizii, vor rămâne în casele goale şi reci, cu hambarele goale, cu staulul şi grajdul gol, fără încălţăminte, fără curele, fă­ră veselă, fără plug şi sapă, fără cuţit şi lingură, în case neîncuiate oameni flămânzi în primejdie din partea fiarelor

48

flămânde. Vor rupe câte puţină iarba unde va fi rămas după pârjo­lul războiului vor scurma pămân­tul şi vor jupui scoarţa de pe copaci ca să mănânce. Cu asta se vor ţine în viaţă. Şi vor veni zile friguroase când oamenii vor arde toate cărţile din bi­blioteci, atât din cele publice, cât şi din cele particulare, şi toate tablouri­le şi obiectele de artă din muzee, nu­mai să se încălzească poporul, numai să încălzească bătrâna bunicuţă puţin ceai fără ceai pentru nepotul ca­re trage să moară. De groază, mulţi se vor sălbătici, se vor îndobitoci sau vor înnebuni. Şi ei vor alerga, cu totul goi, nepieptănaţi şi murdari, pe drumuri şi pe străzi, prin munţi şi prin câm­pii, urlând ca fiarele şi năpustindu-se asupra celor pe care îi întâlnesc sau îi ajung. Iar după aceea, Comandamen­tele Supreme vor da ordin ca toate ace­le sărmane părţi ale neamului ome­nesc de care luptătorii din primele rânduri îşi vor aminti ca de părinţii lor, de fraţii şi de surorile lor, şi de co­piii lor, ca toate aceste sărmane părţi şi părticele ale neamului omenesc să fie strămutate în peşterile din munţi, din pricina primejdiei otrăvurilor puturoase

49

prin care vrăjmaşul va încer­ca să otrăvească tot ce suflă în ţara ce­leilalte tabere. În acest fel, în cursul războiului nu va mai fi de fapt popor în aşezările omeneşti de acum, în oraşele şi satele de acum, în casele şi colibele de acum, fiindcă toată ţara va fi un câmp de luptă. Nu cumva se va preface, dragă generale, toată planeta noastră într-un câmp de luptă? Dintre orăşenii din spatele frontului nu va mai putea fi văzut nicăieri nici unul. Vor fi cu toţii în refugii, prin peşteri şi prin râpele din munţi. Cum îşi va duce zilele sărmanul popor în refu­giile acelea, nici un om nu va putea să povestească. Când războiul, după vreme îndelungată, se va fi încheiat, se va vedea că toate acele peşteri şi râ­pe din munţi sunt pline cu osemintele poporului care va fi murit.

O caracteristică aparte a viitorului război va fi lipsa de idealuri a tutu­ror ţărilor beligerante şi neîncrede­rea reciprocă dintre luptătorii aflaţi sub acelaşi stindard fiindcă acest răz­boi nu va fi dus, în fapt, nici în numele credinţei, nici în numele libertăţii, nici în numele patriei sau naţiunii -

50

chiar dacă acestea vor fi etalate ca lo­zinci ci, în principal, doar în numele urii şi răzbunării, al acaparării şi ja­fului. Din pricina acestei lipse de ide­aluri, care nimiceşte orice însufleţire, în toate armatele vor fi mulţi tră­dători şi spioni plătiţi. prin urmare va fi multă neîncredere reciprocă, şi vor fi puse la zid întregi unităţi de luptă. Pe lângă cei vinovaţi vor fi omorâţi şi mulţi nevinovaţi de către proprii­le autorităţi. Şi, mai mult, din pricina lipsei oricărui ideal important şi ade­vărat pentru care cineva să se învoiască a muri de bunăvoie va fi şi o lip­să totală de eroism şi de eroi. într-o situaţie grea, oamenii se vor arăta laşi, iar într-una uşoară lipsiţi de suflet şi jefuitori de cadavre. Maşinile moarte de război vor reprezenta, la drept vor­bind, principalii şi singurii eroi ai vii­torului război. Ele se vor arăta mai vii, mai inteligente, mai puternice şi mai viteze decât omul făcătorul şi pro­prietarul lor. Omul va fi atât de nimicnic în mijlocul maşinilor sale, atât de sărman şi de înfricoşat! El va aplauda maşinile sale de război aşa cum erau cândva aplaudaţi eroii. Şi vor fi dis­tinse cu decoraţii, şi vor fi împodobite

51

cu cununi de laur. Maşinile moarte derăzboi.

Mare parte din toate grozăviile care le-am descris ale războiului viitor le-am trăitşivăzut deja în trecutul Război Mondial. Războaiele viitoare vor fi în toate privinţele mai cumplite decât toate războaiele trecute.

Este greu însă, dragă generale, sădescrii cu limba omenească acea noapte furtunoasă şi întunecată, plină de crimă, groază, şi haos, în care Euro­pa şi America, intrând, trag după ele întreaga lume.

Din toate acestea reiese limpede învăţătura:

1. Lumea civilizată va pune m sluj­ba viitorului război toată inteligenţa sa, toată energia şi tot avutul său, fără rezerve.

2. Grozăviile distrugerilor din viitorul război, vor întrece toate grozăviile războaielor din vremurile trecute.

3. Viitorul război se va distinge prin lipsa de idealuri şi prin lipsa mi­lostivirii şi eroismului.

III.

Care sunt cauzele viitorului război

întrebaţi, generale, care pot fi cauzele viitorului război?

Mă întrebaţi, de fapt, despre ade­văratele pricini ale acestui război sau despre incidentul prin care va începe războiul? Fiindcă, vedeţi, e vorba de­spre două lucruri diferite.

Politicienii şi ultrapatrioţii europeni care socot că trecutul Război Mondial a fost pricinuit de atentatul de la Sarajevo, nu sunt câtuşi de puţin calificaţi să ne explice cauzele viitorului răz­boi. Dacă cetăţenii unui oraş şi-au stropit casele cu petrol şi se găseşte un copilandru care din reavoinţă sau ştrengărie aruncă în oraş un chibrit aprins, se va chema că el a provocat incendiul? Apreciaţi singur cât de mi­opi au devenit cărturarii şi fariseii vremurilor

53

noastre! Cauzele naşterii unui monstru se caută cu până la chiar nouă luni înainte de naştere, în vreme ce cauzele unei monstruozităţi atât de înfricoşătoare cum a fost trecutul măcel mondial, ei sunt gata să le afle într-un incident sângeros care s-a întâm­plat la Sarăjevo cu numai o lună de zile înainte ca această monstruozitate să iasă la lumină! Atunci când oamenii vor război, asemenea incidente se gă­sesc repede pentru a sluji drept uver­tură a războiului. Dacă oamenii sunt gata de război, oare multă vreme va trebui aşteptat vreun atentat, sau ar­derea vreunui steag, sau maltratarea vreunui consul, sau omorârea vreu­nui misionar?

Cu greu ar putea fi în măsură să ne explice cauzele viitorului război şi fi­losofii evoluţionişti, şi economişti. Ci­ne poate să asculte în serios vorbind despre război pe cei care privesc răz­boiul ca pe un lucru firesc şi necesar pentru un aşa-numit progres al nea­mului omenesq? Dacă această vărsa­re de sânge nebunească pe care ochii noştri au văzut-o vreme de câţiva ani este un lucru firesc, înseamnă că raţiunea şi cinstea sunt nefireşti la oameni.

54

Dacă un puhoi de fărădelege organizată, şi numai de fărădelege, cu toate zăgazurile şi stăvilarele deschi­se, inundă şi pustieşte lumea, câteva milioane de vieţi omeneşti şi preface în cenuşă tot ce s-a înfăptuit şi clădit cu osteneală îndelungată de-a lungul a generaţii şi generaţii, şi totul pentru nu ştiu ce progres, atunci progresul e cel mai de nedorit lucru din lume, şi însuşi cuvântul „progres" este cel mai primejdios şi mai blestemat cuvânt din vocabularul omenesc.

Ce progres a adus lumii trecutul Război Mondial? Să deschidă ochii şi să vadă măcar cei ce îşi amintesc de oamenii şi condiţiile de viaţă dina­intea acestui război. Nu e nimic mai evident ca faptul că acest război ves­titor de rău i-a făcut pe oameni mai răi şi mai degeneraţi, fizic şi moral, iar condiţiile politice, economice şi finan­ciare s-au înrăutăţit în urma lui. Bineîn­ţeles, la asta filosofii evoluţionişti vor răspunde cu obişnuitul zâmbet sardo­nic: „Asta nu se poate aprecia acum. Progresul pe care omenirea l-a făcut prin războiul trecut va putea fi calcu­lat abia după sute şi mii de ani!" Ast­fel, aceşti filosofi, în această problemă

55

ca şi în oricare alta, plutesc într-un întuneric de mii de ani — adesea într-un întuneric şi mai întunecat, de milioane de ani fie înainte, fie după, într-un întuneric în care nici o teorie nu poate fi verificată.

În fine, nici gânditorii de tipul lui Machiavelli şi Nietzsche nu expli că defel taina războiului. A diviniza oameni şi a le da cheile războiului şi păcii fără a ţine seama de nici un fel de scrupule morale, fără a ţine seama deraporturile lor cu Dumne­zeu şi aproapele, înseamnă a teoretiza împotriva nu doar a idealurilor, ci şi a realităţilor şi experienţei de veacuri a neamului omenesc.

Mă întrebaţi, generale, cine ar putea atunci să ne arate şi să ne explice cauzele viitorului război sau ale răz­boiului îndeobşte? Nimeni altcineva decât Sfânta Scriptură a lui Dumne­zeu. Nu există nici măcar o singura carte în această lume în care să fie de­scrise atâtea războaie ca în Biblie; de­scrieri însoţite de explicarea lor, care merge până la rădăcina primă. Aco­lo este adunată o uriaşă experienţa privitoare la războaie, la biruinţe şi înfrângeri a neamului omenesc de

56

pe trei continente şi toată această experienţă este explicată şi lămurită într-o lumină aparte. Nu există nici o filosofie a războiului care să poată da răspunsuri mulţumitoare cu privire la cauzele războiului şi să prevadă biruinţa sau înfrângerea uneia din­tre părţile aflate în război. Astfel de răspunsuri şi astfelde prevederi nu­mai Biblia ne poate da. Ca atare, nici nu există în ziua de astăzi, niciunde, nici o carte mai actuală despre răz­boi, despre cauzele războiului şi des­pre deznodământul final al războiu­lui, decât Biblia sau Sfânta Scriptură a lui Dumnezeu.

Se înţelege că în Biblie nu sunt de­scrise toate războaiele din istoria nea­mului omenesc, însă acelea care sunt descrise şi explicate în ea sunt exem­plare pentru toate războaiele din tre­cut şi din viitor. Acest fapt nu-l schimbă nici amploarea războiului, nici teh­nica de război. Atât războaiele locale cât şi cele mondiale au loc ca urmare a aceloraşi cauze, aşa încât şi unele şi celelalte, de orice amploare ar fi şi pe oricare câmp de luptă s-ar desfăşura, se explică la fel de uşor prin Biblie Şi viitorul război, aşadar, va putea fi

57

înţeles şi explicat numai prin Biblie, adică prin războaiele exemplare pomenite şi Explicate în Biblie.

Ca atare, lăsând pe mai târziu ade­vărata explicaţie a cauzelor viitorului război, îngăduiţi-mi ca în această clipă solemnă şi dureroasă dintre două războaie, cel de ieri şi cel de mâine, să răsfoim încă p dată vechile pagini ale acestei cărţi măreţe, care nu ne învaţă prin teoriile şi cugetările câtorva oa­meni, ci prin experienţă şi fapte.

E cazul să vă spun numaidecât că în lumina Bibliei nu trebuie să ne în­trebăm care vor fi cauzele, ci care sunt cauzele viitorului război. În lumina Bibliei ele sunt deja realizate şi sunt palpabile. Cetăţenii din oraş îşi stro­pesc de zor casele cu petrol. Este cu totul lipsit de obiect să ne întrebăm ci­ne va arunca primul scânteia în oraş.

IV.

Caine, unde este fratele tău?

Primul sânge omenesc, gene­rale, care a fost vărsat pe pă­mânt a fost sânge de frate. Acest fapt e simbolic pentru toate fărădelegile săvârşite de om asupra omului până la sfârşitul istoriei. Şi ultimul sânge omenesc, generale, care va fi vărsat pe pământ va fi, din nou, sânge de frate: fiindcă ce altfel de sânge ar putea fi?

Dar fraţii după sânge nu sunt întot­deauna fraţi după duh. Cain şi Abel aveau acelaşi sânge, dar nu şi acelaşi duh; erau fraţi după sânge, dar nu fraţi după duhCtiindcă în vreme ce duhul lui Abel era luminat de Dum­nezeu, duhul lui Cain era întunecat de zavistie. S-a întristat Cain foarte, şi s-a mâhnit faţa lui, adică i s-a întune­cat şi faţa din pricina duhului întune­cat. Şi când erau singuri în câmp, s-a

59

sculat Cain asupra fratelui său Abel şi l-a omorât pe el (Fac. 4,5-8)...

Văzut-a Atoatevăzătorul Dumnezeu ce a făcut Cain şi l-a întrebat: Unde este Abel, fratele tău? Iar vărsătorul de sânge, ca fiecare vărsător de sânge de mai târziu, s-a slujit de minciună şi a răspuns: Nu ştiu, au doar păzitor sunt eu fratelui meu?

Cu asta a început istoria neamului omenesc pe pământ, şi anume cu ucidere de frate: O ucidere de frate din zavistie! Aceeaşi zavistie satanică ce a răcit dragostea protopărinţilor noştri faţă de Făcător a răcit şi dra­gostea primului lor fiu faţăde frate­le său. Această din urmă fărădelege a venit caurmare a celei dintâi, precum şi ca pedeapsă pentru cea dintâi pe­deapsă pentru Adam şi Eva. Văzând pe fiul lor mai tânăr şi mai bun omo­rât, tatăl şi mama nu au avut cum să nu simtă boldul otrăvit al păcatului pe care îl săvârşiseră faţă de Dumne­zeu în Rai. însă acesta a fost doar înce­putul, exemplar pentru întregul viitor al urmaşilor lor. în ce constă caracte­rul exemplar al acestei fărădelegi? în aceea că păcatul omului faţă de om apare ca urmare a păcatului omului

60

faţă de Dumnezeu. Sau, cu alte cuvinte, atunci când vorbim despre război -, că războiul omului împotriva omului apare ca urmare a războiu­lui omului împotriva lui Dumnezeu. Dacă Atotmilostivul Făcător al oame­nilor nu ar fi potolit incendiul care a fost şi este în continuare aprins de pă­cat, neamul omenesc ar fi fost nimicit chiar de la prima generaţie istorică. Dar mila Făcătorului mai întâi a îm­piedicat răzbunarea asupra ucigaşului de frate Cain, iar apoi a dat mângâiere nefericiţilor părinţi prin cel de-al trei­lea fiu, Set. Şi a pus Domnul Dumnezeu semnului Cain, ca oricine îl va afla pe el să nu-l omoare (Fac. 4,15). Şi a tot trăit Ca­in pe pământ, fugind din loc în loc şi tremurând cu întregul trup. Iar mama lui Abel cel omorât, când l-a născut pe Set, a pus acest fapt pe seama milostivirii lui Dumnezeu, zicând: Dumnezeu mi-a dat alt fiu în locul lui Abel, pe care l-a omorât Cain (4,25).

Şi astfel, generale, acest prim în­ceput al tuturor războaielor care au urmat se înţelege în lumina Sfintei Scripturi în următorul chip:

1. Există o lege implacabilă a păca­tului.

61

2. Războiul omului împotriva omului este urmarea războiului omului împotriva lui Dumnezeu.

3. Războiul părinţilor împotriva lui Dumnezeu îl continuă apoi ffii unul împotriva altuia.

4. Milostivirea Făcătorului tempe­rează legea păcatului şi prin aceasta, face cu putinţă dăinuirea neamului omenesc pe pământ.

V

Domnul e stindardul meu

În valea Sidimului, acolo unde este Marea Moartă, izbucni­se război între nouă împăraţi patru de o parte şi cinci de cealaltă. Era un război de răzbunare şi jaf, unul din nenumăratele războaie dintre urmaşii ui Canaan, fiul lui Ham, fiul lui Noe Iar aceşti urmaşi ai lui Canaan se aflau sub blestemul lui Noe pentru păcatul necinstirii de părinte (v. Fac. 9, 25). împăratul Hodologomor era cel mai însemnat între căpeteniile de oaste ale uneia dintre părţi, iar împăraţii Sodomei şi Gomorei, între căpeteniile de oaste ale celeilalte. împăraţii Sodomei şi Gomorei au căzut, oştile lor câte mai rămăseseră au fugit care încotro prin munţi, iar învingătorii au luat toate averile Sodomei şi Gomorei şi toată hrana lor, şi au plecat (Fac. 14, 8).

63

Aţi auzit, generale, de misterioar sa şi niciodată îndeajuns explicata persoană a împăratului Melhisedec? Cu acest prilej, aşadar, apare acest misterios împărat biblic înaintea lui Avraam. El binecuvântează pe Avra­am, însă nu pune biruinţa lui Avra­am pe seama lui Avraam, ci pe sea­ma Dumnezeului Celui Preaînalt, aşa cum a făcut şi Avraam însuşi. Bi­necuvântat este Dumnezeul cel Preaînalt, Care a dat pe vrăjmaşii tăi sub mâ­na ta, i-a grăit Melhisedec lui Avraam. Iar când împăratul Sodomei, bucuros de nesperata întorsătură a lucrurilor, a vrut să-i dăruiască lui Avraam toate avuţiile, cerând de la el doar robimea, dreptul Avraam i-a zis: Tinde-voi mâna mea către Domnul Dumnezeu Cel Prea­înalt, Care afăcut cerul şi pământul, jurându-mă: nu voi lua nimic dintr-ale tale, de la aţă până la legătura încălţămintei, ca să nu zici: eu am îmbogăţit pe Avra­am (Fac. 14, 20-24). Şi nu a luat birui­torul Avraam nimic pentru sine. Nici măcar obişnuitele despăgubiri pentru cheltuielile de război nu şi le-a oprit: fiindcă nici nu mersese la război ca să ia ceva pentru sine, ci ca pentru a slobozi pe cei robiţi de tiranii fără

65

de Dumnezeu ca să le recapete celor robiţi averea de la jefuitori.

Privindu-se pe sine ca surghiunit pentru dreptate, el şi-a aflat răsplata în aceea că acucerit biruinţa dreptăţii.

Comparaţi, generale, gestul acestui om al lui Dumnezeu cu gestul ce­lui care a cucerit parisul în anul 1870 - sau, dacă vreţi, cu cel al învingătorului din anul 1918; şi amintiţi-vă că aceşti învingători moderni erau creştini botezaţi, în vreme ce Avraam era om din tăierea împrejur, care prin marea sa credinţă în Dumnezeul cel Viu preînchipuia din depărta­re un creştin adevărat. Ce minunat ar fi sunat aceste cuvinte, ale lui Avraam şiîn gura lui Bismarck învingător în Paris: „Tinde-voi mâna mea către Domnul Dumnezeu cel Preaînalt, jurându-mă cu privire la Franţa: nu voi lua nimic dintr-ale tale, de la aţă până la legătura încălţămintei, ca să nu zici: eu am îmbogăţit Germania! răsunetul acestor cuvinte ar fi stră­bătut veacurile mult mai departe şi mai frumos decât răsunetul bleste­matelor cinci miliarde de franci pe care Bismarck i-a stors de la Franţa învinsă.

Însă acesta nu a fost sfârşitul războiului. Jefuitorii învingători făcuseră un lucru lipsit de prevedere, care a preschimbat degrabă săltarea lor de biruinţă în groază şi înfrângere. Aceas­tă mică lipsă de prevedere, generale, precum ştiţi din istoria războaielor, o fac toţi asupritorii din veac şi până în veac, cao frânghie nevăzută în jurul gâtului, care se strânge atunci când ei se aşteaptă cel mai puţin. De obicei, lor li se dă biruinţă la început în răz­boaie doar ca să îndure după aceea o înfrângere mai cumplită. Şi iată în ce a constat lipsa de prevedere a îm­păratului Hodologomor şi a aliaţilor săi. Dimpreună cu restul robimii pe care ei o mânaseră din Sodoma, fu­sese prins şi dus şi un om drept: Lot, nepotul lui Avraam, omul lui Dum­nezeu. Vestea despre aceasta a ajuns la Avraam. Şi Avraam şi-a adunat de­grabă slugile, şi cu încredere în Dum­nezeu i-a lovit pe cei cinci împăraţi bi­ruitori. Şi i-a zdrobit atât de cumplit, că în fuga lor nu s-au oprit nicăieri de la Marea Moartă şi până la Damasc. Şi a slobozit Avraam pe Lot, şi tot restul robimii pe lângă el, şi a întors averea jefuită oamenilor din Sodoma.

66

Să facem acum un salt peste multe veacuri, şi să cercetăm un alt război. În deşertul uscat de la poala Horivului a însetat poporul israilitean, şi acolo nu era apă. Şi a început tot poporul să strige asupra lui Moisi pentru aceea că îi scosese din Egipt. Şi lucru şi mai negru a început po­porul a se îndoi de Dumnezeu şi de ajutorul dumnezeiesc. Atunci a stri­gat blândul Moisi către Domnul: Ce voi face cu poporul acesta?.încă puţin, şi mă vor ucide cu pietre (Ieş. 17, 4) Domnul l-a auzit, şi i-a ajutat să scoa­tă apa din stânca Horivului şi să po­tolească setea poporului. însă păcatul îndoirii lui de Dumnezeu şi al cârtirii poporului necredincios trebuia plătit. Aceasta e legea păcatului. Drept ace­ea, a lovit împăratul pustiei, Amalic, un păgân -, pe israiliteni cu putere mare şi înarmată. Şi israilitenii au fost cuprinşi de frică şi de groază. Prin această frică şi groază plăteau păcatul îndoielii şi cârtirii împotriva lui Dum­nezeu şi a slugii Lui, Moisi.

Atunci, Moisi a trimis pe Isus Navi ca să se lupte cu israilitenii împotriva ui Amalic, iar el s-a suit pe un mun­te înalt, unde se ruga lui Dumnezeu

67

cu mâinile ridicate. şi, cât ţinea Moisi mâinile ridicate, biruia Israil; iar când lăsa mâinile, biruia Amalic Ieş. 17,11). în­să războiul s-a prelungit o zi întreagă, până la apusul soarelui, iar lui Moisi i se îngreuiaseră mâinile. Şi Aaron cu Or, luând o piatră, au pus sub el, şi a şezut; iar ei îi sprijineau mâinile, unul dintr-o parte şi celălalt din cealaltă. Şi a sfărâmat Isus pe Amalic (17, 13). Remarcaţi, generale, caracteristica originală a acestui război: comandantul principal nu comandă armata, ci stă nemişcat la rugăciune, cu mâi­nile ridicate, în vreme ce adjunctul lui comandă şi conduce armata în luptă cu vrăjmaşul. Şi nu învinge atât cel care a condus lupta, cât cel care a înălţat rugăciuni1. Cel Preaînalt a îngăduit lui Amalic să lovească pe Israiî după cu­getul său tâlhăresc, pentru ca prin frică să pedepsească pe Israil; însă El nu a

68

îngăduit lui Amalic să biruiască până în sfârşit, ci a dăruit biruinţa defini­tivă lui Israil, pentru credinţa şi rugă­ciunea lui Moisi, sluga Sa.

Atunci, Moisi a făcut în locul ace­la un altar, şi l-a numit: Domnul e stin­dardul meu.

Cu adevărat, Dumnezeu fusese stindardul lui Moisi. Domnul fusese şi stindardul lui Avraam. Luptând sub acest stindard, fiecare din ei şi-a biruit vrăjmaşul mai puternic, Avraam, cu o ceată de slugi nu de ostaşi, ci de oieri -, a biruit sub stindardul acesta cinci împăraţi; iar Moisi, sub acelaşi stindard, a biruit pe războini­cul şi prădalnicul împărat Amalic, ca­re era mai puternic şi prin numărul luptătorilor, şi prin arme. Iar că Ama­lic era mai puternic se vede din ace­ea că îndată ce Moisi îşi pleca mâinile la rugăciune, Amalic biruia pe israiliteni. Asta înseamnă: îndată ce Preaînaltul lăsa să hotărască numai pute­rea fizică, fără intervenţia Lui, Amalic înainta, iar Israil dădea înapoi.

Astfel au câştigat, aşadar, şi Avraam şi Moisi biruinţe strălucitoare,

1 Potrivit textului ebraic (n. tr.).

Acelaşi lucru s-a întâmplat şi în bătă­lia de la Clontarf, din Vinerea Mare a anului 1014; când irlandezii creştini au luptat îm­potriva cotropitorilor vikingi păgâni. Regele Brian Boru, spune tradiţia, a stat neclintit la rugăciune în toată vremea luptei şi s-a lăsat ucis de vrăjmaşi fără să se apere, dar rugă­ciunea şi jertfa lui au fost primite, Dumnezeu dând biruinţă deplină creştinilor (n. tr.).

69

având pe Domnul Cel Viu ca stin­dard în războaie.

Iar Holodogomor şi Amalic ce stindard puteau avea? Vreun idol în chip de leu, sau vultur, sau lup, sau alt animal de pradă, ale căror imagini, din nefericire, se află şi astăzi pe stindar­dele multor popoare, atât necreştine, cât şi creştine.

Din acestea reiese limpede în lumi­na biblică:

1. Că cei care se războiesc în scop de jaf, ca Holodogomor şi Amalic, pot, cu îngăduinţa lui Dumnezeu, să izbândească la început.

2. Că tâlharii şi asupritorii izbân­desc în război nu din pricina puterii lor, ci din pricina păcătoşeniei acelui popor pe care îl lovesc.

3. Că drepţii lui Dumnezeu, ase­menea lui Avraam şi Moisi, biruie pe vrăjmaş atunci când luptă sub Dum­nezeu ca sub un stindard,pentru apă­rarea celor cotropiţi şi neputincioşi.

VI. Curvia aduce dezastru în război

Acum, dragă generale, binevoiţi a asculta ce este scris pe o al­tă pagină a Bibliei. Când vei ieşi cu oaste asupra vrăjmaşilor tăi, să te fereşti de tot lucrul rău (Deut. 23,9). Porunca aceas­ta a dat-o Cel Preaînalt poporului ales prin Moisi, sluga Sa. Ferirea de tot lu­crul rău în război, şi mai ales de curvie, este până în zilele noastre o re­gulă de temelie a moralei de război a ţăranilor balcanici nepervertiţi.

Ce aduce păzirea şi ce aduce călca­rea acestei morale ne-o ilustrează cel mai bine istoria poporului israilitean. Un comandant de oşti cu caracter jos­nic nu dobândeşte biruinţă. Un ostaş josnic piere în război fără slavă. Răz­boiul este al Meu, zice Domnul.

71

Atunci când Făcătorul cerului şi al pământului, Domnul oştirilor, are planul Său cu un popor, nimeni în lu­me nu poate zădărnici acel plan al Lui, afară numai de acel popor. în privinţa poporului israilitean, planul Domnu­lui a fost să facă acest popor lumină­tor al Său între celelalte popoare prin credinţa în El, Cel Unul Viu şi Ade­vărat. Ca atare, Domnul S-a apucat să scoată pe Israil din robia egiptea­nă şi să îl ducă în Canaan, în pămân­tul lui Avraam, al lui Isaac şi al lui Iacov;în pământul făgăduinţei. Israil ar fi străbătut această cale şi repede, şi uşor, cu ajutorul lui Dumnezeu, de nu şi-ar fi pus singur beţe în roate. Nici Faraon, nici Marea Roşie, nici Amalic, nici toţi împăraţii păgâni şi toate po­poarele păgâne dintre Egipt şi Ierusa­lim nu ar fi fost în stare a opri mersul poporului pe care Dumnezeu îl călău­zea sau, la drept vorbind, îl purta cu Duhul Său Cel Atotputernic. însă păcatele săvârşite chiar de către popor, păcateînfricoşătoare împotriva lui Dumnezeu, a Conducătorului lor Cel Nevăzut, l-au oprit, l-au întors îndă­răt, l-au rătăcit şi l-au aruncat într-o primejdie groaznică. La cele mai mici

72

neizbânzi pe care Dumnezeu le îngăduise asupra acestui popor pentru a-l pune la încercare credinţa lui, poporul israilitean a cârtit nebuneşte împotriva Domnului Dumnezeu, şi prin această cârtire a atras asupra sa chi­nuri de la molimă, chinuri de la şerpi, înfrângeri de la vrăjmaşi, învârtirile în cerc ale rătăcirii, rătăcire prin pus­tie vreme de 40 de ani încheiaţi. De fiecare dată când acest popor era pocăit, trezvit şi curăţit de păcat, înainta cu uşurinţă, biruia fără greutate multe piedici şi înfrângea fără pierderi mulţi vrăjmaşi ai săi.

Să luăm ca exemplu războaiele îm­potriva împăratului amoreilor şi a împăratului Basanului. Moisi trimisese soli la Sion, împăratul amorei­lor, cu o astfel de înştiinţare: Lasă-ne să trecem prin pământul tău: pe cale vom merge, nu ne vom abate nici în ţarină, nici în vie, nici vom bea apă din fântâna ta; pe calea împărătească vom merge, pâ­nă ce vom trece hotarele tale (Num. 21, 22). Dar împăratul Sion nu a îngăduit aceasta, ci a îndrăznit şi a lovit pe Israil. Şi a pornit război. Şi a fost Sion bătut cumplit. Aceeaşi soartă s-a abă­tut şi asupra lui Og, împăratul Basanului.

73

Şi pe el l-a bătut Moisi până în sfârşit.

După aceste două biruinţe străluci­toare pe care le-a câştigat poporul israilitean pocăit şi curăţit asupra celor doi împăraţi păgâni, a intrat frica în toate popoarele dimprejur. Mare frică a intrat mai ales în moabiteni şi madianiteni, atunci când Moisi a ajuns cu poporul său la hotarele lor. înfricoşaţi foarte, grăiau între ei: Acum, adunarea aceasta va înghiţi pe toţi cei dimprejurul nostru cum înghite viţelul iarba cea nouă din câmp (Num. 22, 4). însă aceasta nu s-a întâmplat. Dar ce s-a întâmplat? S-a întâmplat că poporul ales, iar şi-a pus singur piedică în ca­le prin aceea că s-a spurcat curvind cu fiicele lui Moab (25, 1). Şi cum a început să curvească, a uitat şi de Dumnezeu, cel Unul şi Viu, şi de calea sa, şi de misiunea sa, şi s-a oprit din mer­sul său. Şi săvârşeau israilitenii curvie cu fiicele lui Moab; dar prin această curvie trupească ei săvârşeau şi cur­vie duhovnicească, adică acel fel de curvie pe care mai târziu toţi prorocii l-au înfierat cu glas de tunet la fiii şi fiicele poporului ales. Această curvie duhovnicească, rătăcire şi întunecare

74

a minţii, rod al curviei trupeşti, încă şi mai cumplit decât aceasta, consta în apostazia de la Dumnezeul cel Viu şi Unul şi în închinarea la idolii păgâneşti. Inima poporului s-a lipit de idolii cei morţi ai Moabului. ŞI fii­cele Moabului chemau pe israiliteni la curvie trupească, precum şi duhovnicească; şi israilitenii mergeau la ele, şi se închinau la idolii lor, şi le aduceau jertfe. Şi în loc ca poporul israilitean să-i cucerească pe moabiţi, au cucerit moabiţii poporul israilitean. Ei vă cuceresc cu vicleşugurile lor, şi v-au viclenit pe voi (Num. 25,18).

După legea păcatului, întreg popo­rul lui Dumnezeu trebuia să fie lovit şi nimicit pentru necredinţa faţă de Dumnezeul său. însă l-a mântuit şi de această dată milostivirea lui Dumne­zeu, care a ostoit legea păcatului şi l-a mântuit numai pentru râvna cea dreaptă a lui Moisi şi Finees. Finees, nepotul lui Aaron, mâniat pe fără­delege, a năvălit în cortul unui israili­tean care adusese la sine o femeie madianiteancă spre a curvi, a năvălit Fi­nees pe neaşteptate şi i-a străpuns pe amândoi cu suliţa. Iar Moisi a porun­cit să fie spânzurate toate căpeteniile

75

poporului, care fuseseră în fruntea lui la destrăbălare şi dezmăţ. Văzând cu ochii săi aceasta, poporul s-a spe­riat foarte. Şi s-a pocăit poporul pentru păcatele sale. Şi doar atunci, după îndelungă oprire şi uitare de Dumnezeu, au putut israilitenii să pornească din nou la drum. Şi au pornit înainte asupravrăjmaşilor lor şi i-au supus, au cucerit toate cetăţile lor şi tot pământul lor.

De aici reiese limpede că:

1. Alături de curvia trupească merge şi curvia duhovnicească, adică apostazia de la Dumnezeul Cel Ade­vărat, lepădarea de Dumnezeu şi că­derea sub stăpânirea dumnezeilor mincinoşi.

2. Curvia, atât de un fel, cât şi de celălalt, aduce dezastru în război.

VII Furtul aduce înfrângere în război

Atunci când Isus Navi a cucerit oraşul întărit Ierihon, fără os­teneală şi pierderi, oştirea lui a suferit degrabă după aceea înfrângere în faţa orăşelului amorit Ghe, lipsit de întărituri. Isus, ce-i drept, trimisese cu to­tul trei mii de oameni să năvălească şi să pună mâna pe Ghe dar acest nu­măr ar fi fost cu totul îndestulător, po­trivit chiar şi celui mai prevăzător cal­cul omenesc, fiindcă, războinicii din Ghe erau puţini. S-a întâmplat însă ce­va neaşteptat. Ostaşii lui Navi, înda­tă ce s-au apropiat de Ghe, au rupt-o la fugă înapoi. Pricina acestei fugi este complet inexplicabilă din punct de ve­dere fizic. Gheenii ies din cetăţuia lor, îi urmăresc pe israiliteni, îi ajung de­grabă şi taie 36 dintre ei, ceea ce a prilejuit

77

foarte mare panică între aceştia din urmă şi o încă mai grăbită fugă a lor. Gheenii, prinzând curaj, aleargă după ei, îi ajung pe umpovârniş şi-i

bat pe toţi (Isus. Navi 7,5).

Această înfrângere neaşteptată a băgat frică şi cutremur în restul oştii lui Israil, şi a slăbit inima poporului, şi s-a făcut ca apa (Isus Navi 7,5). Iar căpetenia oştii lui Israil, Isus Navi, a căzut cu faţa la pământ înaintea Chivotului Legământului, a lucrului sfânt înaintea căruia obişnuia el să se roage, şi a început să se tânguiască înaintea lui Dumnezeu, rugându-L să-i descoperepricina tainică a acestei întâmplări uluitoare. Şi a zăcut aşa pâ­năseara, tânguindu-se. Şi i s-a descoperit de la Dumnezeu că pricina acelei neizbânzi era furtul. Dumnezeu i-a grăit: Păcătuit-a Israil şi a călcat legă­mântul Meu, care am făcut cu ei, că a luat din cele date pieirii, şi furând a minţit şi a băgatîntre lucrurile sale (7,11).

Auzind aceasta, Isus Navi a înce­put să caute hoţul, pricinuitorul unui dezastru atât de mare al poporului. Şi d-a aflat în persoana unui oareca­re Ahar al lui Harmi, din seminţia lui Iuda. Şi însuşi Ahar a recunoscut

78

că văzuse în Ierihon o haină de-a vrăjmaşilor, două sute de sicli de ar­gint şi un lingou de aur, şi se lăcomise, şi luase totul pentru sine, şi îngro­pase cele furate în pământ, sub cortul său. Auzind aceasta, căpetenia oştii i-a strigat: Pentru ce ne-ai pierdut pe noi? Piarză-te pe tine Domnul astăzi! (7, 25). Şi Ahar a fost pedepsit crunt: l-au acoperit cu pietre pe el şi toată casa lui şi dobitoacele lui şi toate lucrurile lui, furate şi nefurate.

După această curăţire sângeroasă de păcatul din sânul oştirii sale, Navi a pornit iarăşi asupra cetăţii Ghe, şi a cucerit-o fără strădanii şi fără pierderi.

Acest război ne oferă învăţătura limpede că poporul ce are o misiu­ne dumnezeiască, fie pedepsirea, fie îndreptarea unui alt popor, nici în privinţa unei singure porunci nu are voie să calce legea lui Dumnezeu nici armata ca întreg, nici conducătorii acelei armate, şi nici măcar unul sin­gur dintre cei mai simpli ostaşi. Dacă un singur ostaş dintr-o asemenea ar­mată săvârşeşte furt, sau tâlhărie, sau curvie, sau pângărire a vreunui lu­cru sfânt, sau vreun alt păcat împotri­va legii lui Dumnezeu, prin aceasta el

79

împiedică izbânda în război a întregii armate. Cu cât e un ostaş mai înalt în rang, cu atât păcatul lui este o piedică mai mare pentru izbânda armatei din care face parte. Păcatul săvârşit împotriva lui Dumnezeu şi a legii lui Dumnezeu de principalii comandanţi ai unei armate este totuna cu trădarea şi

capitularea conştientă în faţa inamicului. Orice păcat săvârşit în vreme de război se răzbună mai grabnic decât în timp de pace. Acest fapt nu trebuie pierdut niciodată din vedere, fiind­că războiul este o scurtă răfuială a lui Dumnezeu pentru îndelungate fapte ale oamenilor în lume. Ne plângem şi ne tânguim că nu ştiu ce companie a dat de necaz şi a pierit. în război nu există întâmplare. Sau plângem nu ştiu ce ofiţer care a fost ucis sub cortul

său de un glonţ rătăcit. Nu există şi nici n-a existat vreodată glonţ rătăcit. Fiece glonţ din puşcă nimereşte acolo unde trebuie să nimerească. Nu exis­tă întâmplare oarbă în război, genera­le dragă.

Că ostaşul în război trebuie să fie curat de păcat şi să aibă duhul drept ca o lumânare înaintea lui Dumne­zeu, e lucru cunoscut dintotdeauna

80

de popoarele de ţărani din Balcanii noştri. Ei cunosc acest lucru şi în ziua de astăzi, şi după această cunoştinţă se călăuzesc în război, în măsura în care nu au fost pervertiţi la minte de către cei care vorbesc despre război necunoscând nimic şi negândind ni­mic. Iar numărul acestora din urmă e astăzi foarte mare în Apus. Ei au pier­dut orice idee cu privire la înrâuri­rile mai subtile, duhovniceşti şi mo­rale, ce hotărăsc soarta războiului. Rolul hotărâtor în război îl atribuie maşinilor vii şi moarte, adică ostaşilor ca fiinţe trupeşti şi instrumentelor de război. Ei numesc toate acestea, fără deosebire, printr-un singur cuvânt: „material". Materialişti sunt în toate, materialişti sunt şi în aprecierea răz­boiului. Filosofia lor de război nu ştie decât de masă şi de abilitate. Prin ur­mare aprecierile lor sunt cu totul de nimic şi, ca atare, toate prevederile şi prezicerile lor despre războaiele aces­tea din urmă, ai căror martori vii sun­tem deja şi noi, au fost fără excepţie dezminţite de către deznodământul lor. Greşeala lor fundamentală, la ca­re nu le sunt părtaşi ţăranii din Bal­cani, stă în aceea că în războiul dintre

81

două oştiri se gândesc numai la cele două oştiri în luptă, dar-nu şi la Cel de-al treilea, Hotărâtor, Atoatevăzător. Iar la acest Al treilea, Hotărâtor, Atoatevăzător, se gândesc popoarele creştine nepervertite din Balcani mai mult decât la părţile aflate în luptă.

Tocmai aceasta e poziţia biblică faţă de război.

Din aceasta reiese limpede că:

1. Domnul oştirilor urăşte pe cei ce furăîn război.

2. Furtul săvârşit în război de că­tre indivizi împiedică izbânda între­gii armate.

VIII

Şeptimea celor osândiţi la moarte

Atunci când un popor apostaziază de la Dumnezeu, Cel Unul şi Viu, el devine în fapt mort. Şi însăşi fiinţa lui se clatină în aceas­tă lume ca o umbră, ca un stejar ca­re a fost ferăstruit, dar nu încă dobo­rât. Nu trebuie decât să vină un cu­tremur, sau o inundaţie, sau molimă, sau război ca să destrame umbra, ca să doboare copacul ferăstruit, ca să îngroape morţii: fiindcă a apostazia de la Dumnezeu, Cel Unul şi Viu, în­seamnă a porni război împotriva lui Dumnezeu şi a călca toată legea Lui. Cum poate iarba să se războiască îm­potriva cosaşului? Cum pot oalele să lupte cu olarul? Au mări-se-va securea asupra celui ce taie cu ea? (Is. 10,15).

83

Şapte popoare trăiau în pămân­tul Canaanului: heteii, ghergheseii, amoreii, hananeii, ferezeii, ieveii şi ievuseii. Toate aceste popoare apostaziaseră de la Dumnezeu, Cel Unul şi Viu, călcaseră toată legea lui Dumnezeu,se dedaseră închinării la idoli, precum şi inevitabilului amoralism extrem. Nici milostivirea şi nici pe­deapsa Celui Preaînalt nu a atins inimile lor: fiindcă atât milostivirea, cât şi pedeapsa Dumnezeiască ei nu le-au pus pe seama lui Dumnezeu, ci pe seama diavolilor. Credinţa lor era nu­mai credinţă în diavoli, frica lor fri­că de diavoli, şi alianţa lor alianţă cu diavolii aşa erau popoarele aces­tea atunci când Iacov a părăsit Canaanul şi s-a strămutat în Egipt, aşa erau şi după 430 de ani, când poporul lui Iacov sau Israil s-a întors în Canaan. Ca număr şi trupeşte ei erau mai pu­ternici ca israilitenii (v. Deut. 7,1), în­să duhovniceşte erau morţi. Şi oame­nii din Sodoma şi Gomora erau nişte morţi duhovniceşte de aceeaşi teapă, şi Puterea de Sus a slobozit asupra lor foc şi cenuşă, ca să-i îngroape. Aşa au fost Tirul şi Sidonul, şi războiul le-a îngropat. Aşa a fost Pompeiul, şi ca atare a fost acoperit de foc şi cenuşă.

84

Potrivit poruncii Atoateţiitorului jignit, o soartă asemănătoare trebu­ia să ajungă şi cele şapte popoare din Canaan. Pe acestea israilitenii erau datori să le destrame ca pe nişte um­bre, să le doboare ca pe nişte copaci deja ferăstruiţi şi rupţi de rădăcina lor, să le îngroape ca pe nişte morţi. Anume acest lucru poruncise Dum­nezeu israilitenilor să îl săvârşească, atunci când aveau să intre în pămân­tul făgăduinţei (Deut. 7,2).

Unii exegeţi protestanţi ai Sfintei Scripturi vor să vadă în acest fapt fie nemilostivire din partea lui Dumne­zeu, fie o greşeală a lui Moisi. „Cum poate veni de la Dumnezeu o poruncă atât de crudă?" întreabă ei. „Aşadar, să fi greşit Moisi?", zic. nici una, nici alta. Nu este vorba nici de nemilosti­vire din partea lui Dumnezeu, nici de o greşeală a lui Moisi. Cei care de sute de ani călcau în picioare numele Zi­ditorului lor, călcau în picioare legea Lui şi se războiau împotriva Lui, oa­re nu meritau moartea, şi încă moar­tea veşnică? Milostivirea lui Dumne­zeu nu poate fi pusă aici în discuţie înainte de a fi cuprinse cu mintea toa­te înfricoşătoarele păcate şi vicii potrivnice

85

lui Dumnezeu ale acestor popoare. De altfel, cine poate tăgădui dreptul grădinarului de a nimici din grădina sa o legumă pipernicită şi de a sădi în locul ei alta, mai bună şi mai sănătoasă? Şi cine poate cerceta până la fund adâncurile Proniei lui Dumnezeu? Neîndoielnice sunt aici doUă lucruri: primul, că aceste popoare meritaseră de mult prin stricăciunea lor pierzania; şi al doilea, că Domnul a vrut în acest caz să pună la încerca­re credinţa şi ascultarea poporului israilitean, precum pusese oarecând la încercare pe Avraam, poruncindu-i să aducă pe singurul lui fiu ca jertfă. în această încercare, israilitenii au arătat doar când şi când credinţă şi ascultare avraamică faţă de Domnul lor, dar cel mai adesea au căzut, stăpâniţi de neînfrânata lor lăcomie şi aplecare spre pofte, şi s-au alăturat acelor vrăjmaşi ai lui Dumnezeu şi s-au prins în fron­tul lor împotriva lui Dumnezeu. Pen­tru aceasta au trebuit să îndure mul­te pedepse de la Dumnezeu, să sufere înfrângeri în războaie şi să amâne îm­plinirea misiunii lor.

Când, după moartea lui Moisi, a moştenit Isus Navi cârmuirea oştirii

86

şi poporului lui Israil, el a mers în chip slăvit şi grabnic din biruinţă în biruinţă, strivind înaintea sa cele şapte popoare osândite la moarte.

Nu te abate de la lege nici de-a dreap­ta, nici de-a stânga, i-a grăit Domnul chiar la începutul luptelor sale. Să nu lipsească din gura ta cartea legii aceste­ia, ci să cugeţi întru dânsa ziua şi noaptea, ca să pricepi a face toate cele scrise, că atunci te vei îndrepta, şivei îndrepta căi­le tale, şi atunci vei pricepe. întăreşte-te şi te îmbărbătează! Nu te teme, căci cu tine este Domnul Dumnezeul tău întru toate, oriunde vei merge (Isus Navi 1, 7-9). Şi acest mai-mare peste oaste a fost cre­dincios şi ascultător faţă de Dumne­zeu în toate, până la sfârşitul vieţii, fără să fi păcătuit nici într-o singură poruncă a lui Dumnezeu. De n-ar fi fost ici-colo câte un păcat, adică încăl­carea unei porunci a lui Dumnezeu, din parteaostaşilor din tabăra sa, cele şapte popoare ar fi fost repede dobo­râte şi îngropate ca nişte morţi vii. în­să îndată ce a apărut păcatul în oastea biruitoare, a urmat şi înfrângerea ei. Astfel, împresurarea şi cucerirea Ierihonului au mers uşor şi repede: însă primul război cu cetatea Ghe s-a terminat

87

prin fuga şi înfrângerea israilitenilor, din pricina păcatului unui singur om, al unuia singur! Dar de­spre asta a fost vorba în alt loc.

Cumplita soartă a celor şapte popoare osândite la moarte ne dă următoarea învăţătură:

1. Nici un popor nu poate să păcătuiască împotriva legii lui Dumnezeu şi totodată să trăiască în pace.

2. Păcătuieşte cel ce aduce războ­iul, şi oricât de paşnic s-ar arăta un popor păcătos, războiul trebuie să vină asupra lui.

3. Pentru a pedepsi un popor apo­stat şi luptător împotriva lui Dum­nezeu, Domnul întrebuinţează câte­odată popoare de la mare depărtare. Aşa au fost aduşi israilitenii din Egipt spre pedepsirea cananeenilor păgâni, precum au fost aduşi mai târziu, de departe, spre pedepsirea europenilor Attila şi Ghinghis-Han, spre pedepsirea spaniolilor sarazinii, iar spre pedepsirea balcanicilor turcii.

IX.

Robia meritată. Cartea judecătorilor

Era noapte şi stelele se plim­bau pe bolta cerească. Vrăjit de frumuseţea roiurilor de stele, ce scânteiau lin deasupra capetelor noastre, un învăţat a zis:

o, de-ar domni asemenea rânduială în viaţa oamenilor şi a popoarelor precum domneşte între stele!

şi oare nu domneşte? întoarse cu­vânt balcanicul. Cu adevărat, domni­lor, trebuie să ne fie limpede că în viaţa oamenilor şi a popoarelor domneşte o desăvârşită ordine aparte: adică în viaţa oamenilor şi a popoarelor nu domneşte acea ordine mecanică evi­dentă care se vede între stele, ordine care din afară se reglează şi din afară se vede şi care este în întregime exte­rioară, ci domneşte o desăvârşită ordine

89

Lăuntrică, fiindcă oamenii sunt duhuri vii, care prin faptele şi trăirile lor trupeşti, fizice, nu fac altceva decât să exprime simbolic, ceea ce este sau ceea ce s-a întâmplat ori se întâmplă înăuntrul lor, în acele duhuri vii.

Ca atare şi robia fizică exterioară a unui popor este doar simbolul înrobi­rii lui duhovniceşti premergătoare. În lumina biblică, aceasta e o regulă ca­re admite rareori excepţii. Excepţiile acestea sunt legate de punerea la încercare a tăriei credinţei şi caracterului unei persoane (precum Iosif, ro­bul vândut) sauunui popor (precum evreii în robia din Egipt). Asemenea excepţii sunt cuprinse în planul iconomiei lui Dumnezeu în scopul mai ma­rii proslăviri a unor indivizi (apostolii şi mucenicii lui Hristos) sau a unor colectivităţi (Biserica lui Dumnezeu). Dar să lăsăm acum aceste excepţii slăvite, şi să ne întoarcem la regulă. Iar regula e limpede ca formulare fundamentală şi ea glăsuieşte: un popor că­ruia războiul îi aduce robie a meritat această robie prin viaţa sa ticăloasă de dinainte.

După moartea temătorului de Dumnezeu şi purtătorului de biruinţă

90

Isus Navi, poporul israilitean a că­zut în robie, numai în vremea jude­cătorilor, de şase-şapte ori.

Prima robie a fost sub Huşan Rişataim, împăratul Mesopotamiei,şi a ţinut opt ani.

A doua robie a fiilor lui Israil a fost sub EglOn, împăratul Moabului, şi a ţinut optsprezece ani.

A treia robie a fost sub Iavin, îm­păratul Canaanului, şi a ţinut puţină vreme.

A patra robie a fost sub madianiteni şi a ţinut şapte ani.

A cincea robie a fost sub filisteni şi a ţinut optsprezece ani.

A şasea robie a fost iarăşi sub filis­teni şi a ţinut patruzeci de ani.

Afară de aceasta, mai sunt aminti­te unele perioade de anarhie internă şi robie parţială atunci când peste Is­rail n-au fost judecători buni. Care au fost cauzele acestor robii? Şi aceste ro­bii au fost, oare, aduse de cauze dife­rite? Nu, ci în toate aceste cazuri au fost aceleaşi cauze sau, mai bine zis, o singură cauză. Iar cauza aceasta es­te expusă limpede în următoarele cu­vinte: fiindcă au făcut fiii lui Israil rău înaintea Domnului. întreaga generaţie

91

care trăise şi văzuse multe minuni ale Domnului sub forma ajutorării popo­rului israilitean în timp de pace şi în război murise. Şi s-a sculat alt neam du­pă ei, care n-a cunoscut pe Domnul şi lucrurile care le-a făcut Domnul cu Israeliţii. Şi au făcut fiii lui Israil rău înaintea Domnului; şi au slujit Baalilor, s-au abătut curând din calea pe care umblaseră părinţii lor ascultând poruncile Domnului iar ei nu au făcut aşa (Jud. 2, 10-17). Din toate relele pe care israilitenii le-au făcut înaintea Domnului este arătat explicit numai un singur rău, iar acesta este slujirea Baalilor. Ce înseamnă slujirea Baalilor? înseamnă slujirea diavolilor sub chipul văzut al idolilor. Acest singur păcat este fun­damental şi originar. Din el decurg toate celelalte păcate, călcarea tuturor celor zece porunci fundamentale ale lui Dumnezeu, necredinţa în Unul şi Viul Dumnezeu, credinţa în mulţi dumnezei răi sau morţi, luarea în deşert a numelui lui Dumnezeu, neprăznuirea zilei a şaptea, necinstirea părinţilor, uciderea, preacurvia, fur­tul, jurământul strâmb şi pofta de bu­nuri străine. Prin toate aceste păcate se poartă război împotriva lui Dumnezeu

92

Atotţiitorul, Cel Unul şi Viu, şi se intră, cu duhul şi cu viaţa, în robia puterilor celor întunecate ale iadului. Şi acest război duhovnicesc, din vre­me de pace, nu avea cum să nu se ma­nifeste în războaiele din afară, fizice. Iar că toate aceste păcate ale poporu­lui i-au adus robia sub străini, precum şi că Dumnezeu însuşi a dat poporul, pentru păcatele acestea, în robia stră­inilor, este un lucru care se spune ex­plicit: Şi S-a mâniat Domnul pe Israil, şi i-a dat pe ei în mâna prădătorilor, care i-au prins pe ei şi i-a vândut vrăjmaşilor lor (Jud. 2,13). însă acest fapt nu este spus limpede doar sub această formă generală, ci este spus la fel de limpe­de şi explicit şi în fiece caz în parte, ca de pildă:

în primul caz:

Şi au făcut fiii lui Israil rău înain­tea Domnului... Şi S-a mâniat Domnul pe Israil, şi i-a dat pe ei în mâinile lui Huşan Rişataim, împăratul Mesopotamiei (Jud. 3, 7-8).

în al doilea caz:

Şi au adaos fiii lui Israil a face rău îna­intea Domnului, iar Domnul a întărit pe Eglon, împăratul lui Moab, asupra lui Israil (Jud. 3,12).

93

În altreilea caz: Şi după ce a murit Aod, au adaos fiii lui Israil a face rău ânaintea Domnului. Şi i-a dat pe ei Domnul în mâna lui Iavin, împăratul Canaanului (Jud. 4,1).

În al patrulea caz:

Şi au făcut fiii lui Israil rău înaintea Domnului, şi i-a dat pe ei Domnul în mâ­namadianitenilor şapte ani (Jud. 6,10). Şi în al cincilea caz:

şi au adaos fiii lui Israil a face rău înaintea Domnului, şi au slujit Baalilor şi Astartelor. Şi S-a mâniat Domnul pe Israil, şi i-a dat în mâna filistenilor (Jud. 10, 7).

În al şaselea caz:

Şiiar au adaos fiii lui Israil a face rău înaintea Domnului, şi i-a dat pe ei Dom­nul în mâna filistenilor patruzeci de ani (Jud. 13,1).

În toate aceste cazuri sunt limpezi ca lumina zilei trei lucruri. Şi anume: cauza, efectul şi legătura dintre aces­tea două. Cauza este păcatul popo­rului, efectul este înrobirea poporu­lui, iar legătura sau legătorul cauzei cu efectul este însuşi Dumnezeul Cel Preaînalt.

Trebuie să observăm cu deosebi­tă luare-aminte faptul că aici nu se

94

vorbeşte de păcatul unui singur om, precum în celelalte locuri amintite şi neamintite încă, ci de păcatul întregu­lui popor. Nu se vorbeşte nici de pă­catele judecătorilor, cârmuitorii poporului, fiindcă este scris: Nici de jude­cătorii lor n-au ascultat, ci au preacurvit cu alţi dumnezei (2,17). întreg poporul a păcătuit. întreg poporul a apostaziat de la Dumnezeul său. întreg popo­rul a fost pricinuitorul nefericirii sale, în loc să fie credincios misiunii sale, ţinându-se de legea lui Dumnezeu şi fie pedepsind cu moartea popoarele osândite, fie înviindu-le prin credinţa sa în Dumnezeul său Cel Unul şi Adevărat, Israil s-a coborât în întune­ricul lor, cel mai bun a căzut sub în­râurirea celui mai rău, s-a amestecat cu el şi s-a făcut la fel ca el. De ace­ea, Dumnezeu Cel Drept, Care mai înainte vreme ridicase pe credincioşi împotriva necredincioşilor, a ridicat mai târziu pe necredincioşi împotri­va credincioşilor, când aceştia din ur­mă s-au arătat trădători ai Dumnezeului lor, adică mai înainte vreme Dumnezeu ridicase pe israiliteni îm­potriva popoarelor păgâne din Canaan, iar apoi a ridicat acele popoare

95

păgâne împotriva Israilului apostat şi pervertit.

Din cele de până acum reiese lim­pede următoarea învăţătură:

1. Un popor întreg poate să apostazieze de la Dumnezeu şi să calce legea lui Dumnezeu.

2. Păcatele unui popor pricinuiesc înrobirea acelui popor.

3. Există o legătură vie şi raţională, sau un legător viu şi raţional, între cauză şi efect în destinele popoarelor: însuşi Făcătorul şi Proniatorul oamenilor.

4. Cauzele sunt în mâinile oamenilor, iar efectele în mâinile lui dumnezeu.

X.

De ce depinde eliberarea din robie

Mă întrebaţi, generale, de ce sau de cine depinde elibera­rea unui popor din robie.

La această întrebare, scriitorii eu­ropeni şi cărţile de istorie europene nici nu au încercat să răspundă. Cum s-a eliberat, de pildă, poporul rus de jugul mongol? Sau cum s-au eliberat popoarele balcanice de jugul turcesc? în istorii nu se aminteşte nici princi­pala cauză, nici principalul cauzator al eliberării acestor popoare. Se spu­ne: abuzurile peste măsură de mari ale cotropitorilor au stârnit răscoa­le şi au provocat eliberarea! Dar da­că abuzurile cotropitorilor au provo­cat eliberarea după 200 sau 400 de ani de robie, ne întrebăm: cum se face că abuzurile cotropitorilor, mult mai

97

cumplite la începutul robiei decât ori­când mai târziu, n-au provocat elibe­rarea chiar de la începutul robiei, când libertatea încă mai era pentru poporul înrobit o amintire încă proaspătă? Cum a intrat acesf factor decisiv în viaţa ruşilor după 200 de ani de robie, şi n-a existat la începutul sau la mijlo­cul robiei? Sau cum de exista acest factor decisiv la sârbi în ajunul răscoalei sârbeşti şi nu exista îndată după bătă­lia de la Kosovo?

Toate cărţile de istorie militară sunt superficiale şi incoerente dacă nu iau în consideraţie, în conflictul dintre două popoare, cel de-al treilea fac­tor: Făcătorul popoarelor, Proniatorul. De aceea se şi scrie atât de mult, dar se spune atât de puţin. în Biblie, în aşa-numitele cărţi istorice ale Bibli­ei, dimpotrivă, e scris puţin, dar e spus tot tot ce e important şi hotărâtor în explicarea războaielor. Ca atare, aces­te cărţi istorice din Biblie sunt mode­lul pentru scrierea istoriei războaie­lor. Ele au intrat în culegerea Bibliei şi au rămas în calitate de cărţi sfinte toc­mai ca să slujească pe vecie neamului omenesc în calitate de interpret infa­ilibil al cauzelor căderilor şi ridicărilor,

98

al cauzelor luptelor şi războaielor, biruinţelor şi înfrângerilor, înrobirii şi eliberării, păcii şi bunăstării unui po­por. Prin acumularea de nenumărate detalii în cărţile moderne de istorie nu se aduce nici o contribuţie la explica­rea războaielor. Şi cred eu că mai mare lucru este să explici un război cu mai puţine date decât să nu-l explici cu o mulţime de date. Biblia dă cu un mi­nimum de date explicaţia desăvârşită a oricărui război descris în ea.

Iar acum, răspunsul la întreba­rea dumneavoastră. Puţin mai înain­te am văzut cum merită un popor să fie aruncat în robie. Să cercetăm acum cum îşi redobândeşte libertatea un popor robit. Să luăm în discuţie chiar cazurile amintite mai înainte. Acolo am văzut şase exemple clare ale prici­nii şi pricinuitorului eliberării popo­rului israilitean din înşesita robie.

în Cartea judecătorilor se spune mai întâi, la modul general, cum a ridicat Domnul judecători în poporul lui Is­rail şi cum a izbăvit El poporul din ro­bie prin judecătorii aceştia. Că I se făcea milă Domnului de suspinul lor cel de către faţa celor ce îi înconjurau şi-i necă­jeau pe ei (Jud. cap. 18). Ca pricină a

99

eliberării este dat, aşadar, suspinul poporului către Domnul, adică pocăinţa, iarca pricinuitoral eliberării însuşi Domnul Cel Preaînalt, Căruia I sefăceamilă.

Să trecem acum la cazurile indi­viduale. După robia de opt ani sub Huşan Rişataim au strigat fiii lui Israil către Domnul, şi a ridicat Domnul mântuitor lui Israil, pe Godoniil, feciorul lui Kenez, fratele cel mai tânăr al lui Halev. Şi a fost peste el Duhul Domnului, şi a judecat pe Israil, şi a ieşit la război împo­triva lui Huşan Rişataim, şi a dat Dom­nul în mâna lui pe Huşan Rişataim, îm­păratul Siriei, şi s-a întărit mâna lui pes­te Huşan Rişataim. Şi a fost pace în ţară, patruzecide ani (Jud. 3, 9-11). După aceea, Israil a căzut iarăşi în robie, ce a ţinut optsprezece ani.

După o robie de optsprezece ani sub Eglon, împăratul Moabului, au strigat fiii lui Israil către Domnul, şi Domnul le-a ridicat lor izbăvitor pe Aod, fiul lui Ghira, fiul lui Veniamin (Jud. 3, 15). După aceea Israil, pentru păcate­le sale, a căzut iarăşi în robie, sub madianiteni, pentru şapte ani.

După o robie de şapte ani sub madianiteni, au strigat fiii lui Israil către Domnul (6, 7). Şi Domnul a slobozit

100

poporul prin judecătorul Ghedeon. După aceea Israil, pentru păcatele sa­le, a căzut iarăşi în robie, sub filisteni, pentru optsprezece ani.

După această nouă robie de opt­sprezece ani sub filisteni, au strigat fiii lui Israil către Domnul, zicând: păcătuit-am înaintea Ta, că am părăsit pe Dum­nezeul nostru şi am slujit Baalilor. Şi a zis Domnul către fiii lui Israil: „mergeţi şi strigaţi către dumnezeii pe care i-aţi ales, ca aceia să vă izbăvească pe voi în vremea necazului vostru. Şi au zis fiii lui Israil către Domnul: păcătuit-am; fă Tu cu noi câte-Ţi plac Ţie, numai mântuieşte-ne pe noi într-această vreme (Jud. 10, 10-15). Atunci S-a milostivit Domnul şi i-a iz­băvit prin alesul Său, judecătorul Ieftae. După aceea Israil, pentru păcate­le sale, a căzut iarăşi în robie sub fi­listeni, şi a robit patruzeci de ani. Şi atunci a fost izbăvit de Domnul prin judecătorul Samson.

Şi tot aşa la rând, de-a lungul între­gii Cărţi a judecătorilor şi de-a lungul tuturor Cărţilor împăraţilor lui Israil.

Ce vedem din aceste exemple bibli­ce? Vedem ceea ce este biblic limpede, în libertatea exterioară, poporul a de­venit robit duhovniceşte prin delăsa­rea şi lăcomia sa. Libertatea exterioară

101

era doar o perdea de aur pentru întune­carea lăuntrică; întunecarea înrobirii. Această robie lăuntrică, duhovniceas­că, nu avea cum să nu ajungă la manifestarea sa fizică exterioară, la simbolul său robia exterioară. Când poporul se afla în libertatea dăruită lui cu binecuvântare în pace şi în bunăstare, inima lui s-a îngroşat şi s-a învârtoşat faţă de Dumnezeu, Cel Unul şi Viu, şi s-a lipit de necurăţia păcatului şi de idolii păgâneşti. în libertate, poporul a apostaziat de la Dumnezeu şi a căl­cat dobitoceşte legea lui Dumnezeu. Când din această pricină poporul a că­zut în robie, inima lui învârtoşată s-a înmuiat şi mintea lui s-a luminat. însă această înmuiere a inimii şi luminare a minţii nu au avut loc dintr-o dată, ci cu încetul. în robie, cei robiţi sunt siliţi să tacă, să rabde şi să îşi amintească. Prin tăcere, răbdare şi aducere-aminte, până la urmă poporul a fost înmuiat la inimă, luminat la duh şi învăţat prin aducerea-aminte. Atunci a venit pocăinţa, iar odată cu pocăinţa a venit strigarea către Dumnezeu pentru aju­tor, pentru eliberare. îndată ce au venit pocăinţa şi strigarea, a ieşit în întâm­pinare milostivirea lui Dumnezeu.

102

Cumplita lege a păcatului e îmblân­zită de milostivirea lui Dumnezeu, cu condiţia pocăinţei sincere şi integrale a păcătosului.

Aşadar pocăinţa celor robiţi a fostoricina care L-a împins pe Pricinuito­rul eliberării, adică pe Făcător şi Proniator, să intre în scenă şi să schimbe cursul evenimentelor. Cele două părţi potrivnice de pe scenă, robii şi tiranii, nu ar fi ieşit niciodată din rolul lor da­că robii nu s-ar fi pocăit şi dacă tiranii nu ar fi întrecut măsura în rolul lor. însă pocăinţa cu inimă înfrântă a pătimitorilor, pe de o parte, şi trufia cea peste măsură a cuceritorilor, pe de alta, L-au împins pe Cel de-al treilea Factor, Atoatevăzător şi Hotărâtor, să acţioneze în sensul schimbării acelei stări de lucruri. Şi acţiunea acestui al treilea a fost în folosul celor cu inimă înfrântă şi pocăiţi şi în paguba celor trufaşi şi fără Dumnezeu. Şi astfel, ro­biei i-a urmat libertatea.

Această ilustrare biblică a înrobirii şi eliberării lui Israil poate şi trebuie să fie întrebuinţată şi la explicarea înrobi­rii poporului rus de către mongoli şi a eliberării sale de sub aceştia, precum şi la explicarea înrobirii creştinilor balcanici

103

de către turci şi a eliberării lor de sub ei sau la explicarea înrobirii spaniolilor de către mauri şi a eliberării lor de sub stăpânirea acestora.

Cred, generale, că din acestea reiese limpede ce răspuns poate fi dat la întrebarea dumneavoastră: „De ce şi de cine depinde eliberarea din robie a unui popor cotropit?" Aceasta depin­de, aşadar, de pocăinţa poporului şi de milostivirea lui Dumnezeu, ce ie­se în întâmpinarea strigării păcăto­sului. Una este pricina, iar cealaltă e Pricinuitorul eliberării. Pricina e în sufletul poporului, iar Pricinuitorul e însuşi Pumnezeu Cel Preaînalt.

Dacă Dumnezeu nu ar fi Pricinu­itorul eliberării, robimea cu mâinile goale nu s-ar putea izbăvi nicicând de sub jugul stăpânilor ei înarmaţi. Acest lucru îl spune cu tărie Sfânta Scriptură a lui Dumnezeu; acest lucru îl simt cu inima popoarele creştine, însă mulţi interpreţi păgâni ai istoriei neamului omenesc nici nu îl bănuiesc.

Aşadar este limpede, generale, că cei mai importanţi factori în elibera­rea Unui popor înrobit sunt:

1. pocăinţa poporului şi

2. milostivirea şi puterea lui Dum­nezeu. -

104

XI.

Păcatele conducătorilor pricinuiesc războiul şi pierd războiul

Cărţile împăraţilor şi cronicilor

Oare aţi băgat de seamă, ge­nerale, cum în vremea jude­cătorilor lui Israil păcatele săvârşite de către popor stârnesc războiul şi pierd războiul? Ca muştele pe rană, aşa au năvălit seminţiile vecine asu­pra poporului israilitean acoperit de răni duhovniceşti. Nici un război n-a fost stârnit de un păcat al marilor ju­decători, fiindcă aceştia erau aleşi ai lui Dumnezeu şi oameni înarmaţi cu puterea lui Dumnezeu, care au fost ridicaţi la cârmuire ca poporul să se vindece de păcat şi în urma acestei vindecări să îl slobozească de jugul străin, cu alte cuvinte, să aducă îna­poi în sufletele oamenilor libertatea

105

duhovnicească, căreia îi urmează fă­ră întârziere libertatea fizică, exteri­oară, ca manifestare ori simbol al ce­lei dintâi. în vremeaîmpăraţilor lui Israil, poporul a fost iarăşi atins de nenorocire, în război, pentru păcatele săvârşite de aceşti împăraţi. Prin fără­delegile lor, împăraţii L-au mâniat pe Dumnezeu, şi Dumnezeu a îngădu­it să vină război asupra lor şi i-a dat în mâinile vrăjmaşilor lor. într-adevăr, au fost şi împăraţi buni, însă nu mul ţi; şi în vremea acestora fie că nu a foSt război deloc, fie că, de a fost, s-a termiipt cu o biruinţă strălucită asu­pra vrăjmaşului. Iată câteva exemple:

împăratul Saul a fost biruitor în toate războaiele tot timpul cât a rămas credincios lui Dumnezeu şi a păzit po­runcile Lui. îndată însă ce a apostaziat de la Dumnezeu şi a mers să caute sfat la vrăjitori, a fost biruit în războiul împotriva filistenilor, şi în deznădejde s-a străpuns singur cu sabia.

împăratul Solomon a fost un împărat înţelept şi ager la minte până la bătrâneţe. Ca atare, a propăşit în toa­te. Şi nu a fost război în vremea lui. La bătrâneţe însă el a păcătuit, fiindcă

106

s-a luat după soţiile sale închină­toare la idoli. Din această pricină, împărăţia lui s-a rupt puţin mai târ­ziu în două părţi, care se războiau fă­ră încetare între ele. Şi a zis Domnul către Solomon: pentru că ai făcut acestea şi n-ai păzit poruncile Mele şi rânduielile Mele, care am poruncit ţie, rupând în do­uă voi rupe împărăţia ta din mâna ta, şi o voi da pe ea unei slugi a ta (III împ. 11, 11). Această slugă era Ierovoam, mai-marele grăjdarilor împărăteşti. Iar urmaşul lui Solomon în Ierusalim a fost fiul acestuia Rovoam. Şi război a fost între Rovoam şi Ierovoam în toa­te zilele vieţii lor (III împ. 15, 6). împă­ratul Rovoam, fiul lui Solomon, fă­cea ceea ce este rău. Şi a năvălit asu­pra lui Şişac, împăratul Egiptului, a năvălit asupra Ierusalimului, fiindcă greşise înaintea Domnului. Şişac avea oaste puternică: o mie şi două sute de care şi şasezeci de mii de călăreţi iar re­stului oştirii nu era număr (II Cron. 12, 2). Ce s-a întâmplat? După legea pă­catului, Rovoam trebuia să fie strivit, însă milostivirea lui Dumnezeu a ve­nit şi a îmblânzit legea păcatului. De ce această intervenţie a milostivirii lui Dumnezeu? Datorită pocăinţei împăratului

107

şi căpeteniilor: fiindcă atunci s-auumilit căpeteniile lui Israil şi îm­păratul, şi au zis: Drept este Domnul. îndată ce a venit pocăinţa, a venit şi milostivirea de la Dumnezeu. Şi a zis Domnul, prin prorocul Său Şemaia: Umilitu-s-au, nu-i voi pierde pe ei, ci pes­te puţin voi mântui pe ei... ca să cunoască ce înseamnă a sluji Mie şi ce înseamnă a sluji împărăţiilor pământului. Şi Şişac a jefuit Ierusalimul, iar alt rău n-a făcut, căci nu i-a îngăduit Domnul: că se mai găsea ceva bun în Iuda (II Cron. 12).

împăratul Ahav, fiul lui Amvri, a făcut ce este rău înaintea Domnu­lui, mai mult decât toţi cei mai înainte de el (III împ. 16, 30). Pentru păcate­le împărăteşti, Dumnezeu a trimis se­cetă de trei ani şi foamete peste pă­mântul lui Israil. însă aceasta nu l-a înţelepţit pe împărat, şi el nu s-a po­căit. Ca atare, a venit războiul. Sirienii au năvălit asupra lui Ahav, şi împăra­tul Ahav a pierit în război, şi aulins câinii sângele lui (21,19; 22, 38), cum îi şi prezisese Prorocul Ilie.

împăratul Iudeii, Ohozia, a făcut ce este rău înaintea Domnului. Iar de vre­me ce orice rău îşi caută pereche pe măsură, şi acest împărat rău s-a împrietenit

108

cu împăratul Ioram al Israilului, cel deopotrivă cu el în rău. S-au împrietenit şi au mers la război împo­triva sirienilor. Au fost însă înfrânţi, şi amândoi au fugit. Şi când credeau că au scăpat, au fost amândoi omorâţi cu săgeţi de către Iehu, care avea să fie mai târziu împărat al lui Israil.

împăratul Ioahaz, fiul lui Iehu, a fă­cut ce este rău înaintea Domnului. Pen­tru aceasta, S-a mâniat Domnul pe Israil şi i-a dat pe ei în mâna lui Azail, împăra­tul Siriei... Şi împăratul Siriei i-a bătut pe israiliteni, şi i-a făcut pe ei ca praful de pe cale (IV împ. 13,2-7).

împăratul Menahem a făcut ce este rău înaintea Domnului. Pentru aceasta, împăratul Ful al Asiriei a pornit răz­boi împotriva lui. Menahem, speriat, a adunat de la tot poporul o mie de talanţi de argint, şi astfel s-a răscum­părat pentru o vreme de la vrăjmaş, şi Ful Srâ întoars acasă.

Împăratul Fachee a făcut ce este rău înaintea Domnului. Pentru aceasta, a pornit război împotriva lui Tiglat-Pilesar, împăratul Asiriei, care a cucerit multe cetăţi şi ţinuturi ale pământului lui Israil, dimpreună cu Galileea şi tot pământul lui Neftali, şi a mutat poporul

109

de acolo în Asiria (1529), iar împotriva lui Fachee s-a pornit o răscoală, şi el a fost ucis (în treacăt fie spus, şi Fachee ajunsese pe tron stârnind, pe când era căpetenie în oastea împără­tească, oj răscoală împotriva împăratului său Fachesie şi omorându-l: cum a făcut el altuia, aşa i s-a făcut şi lui).

împăratul Osie a făcut ce este rău înaintea Domnului. Pentru aceasta, a năvălit asupra lui Salmanasar, împă­ratul Asiriei. Ş i s-a făcut Osie slugă lui, şi i-a plătit daruri (17, 3). Dar Salmanasar a aflat că Osie lucrează în tai­nă ca să se rupă de el şi, legându-l, l-a aruncat în temniţă. După aceea, Salmanasar a supus deplin Samaria şi a dus în robie, în Asiria, poporul lui Israil.

Prin asta ia sfârşit neatârnarea şi li­bertatea poporului lui Israil.

Împăratul Manasi al Iudeii a fă­cut ce este rău înaintea Domnului. Şi a înşelat Manasi întregul popor, de fă­ceau mai rău decât popoarele pe care le pierduse Domnul dinaintea fiilor lui Is­rail (21, 9). Pentru aceasta, a adus Dom­nul asupra lor căpeteniile oştirii împăra­tului lui Asur, şi au prins pe Manasi în legături, şi l-au legat cu obezi, şi l-au dus în Vavilon (IICron. 33,11).

110

împăratul Ioahaz a făcut ce este rău înaintea Domnului. Pentru aceas­ta, a năvălit asupra lui Nehao, faraonul Egiptului, şi l-a prins în Revla, în pământul Enatului, şi l-a legat, şi asupra pământului a pus dajdie de o sută de talanţi de argint şi un talant de aur. Şi l-a dus faraonul pe Ioahaz legat în Egipt, unde acesta a murit în temniţă.

împăratul Ioachim a fost pus ca împărat al Iudeii de faraonul Nehao. Şi el a făcut ce este rău înaintea Dom­nului. Pentru aceasta, a năvălit asupra lui Nabucodonosor, împăratul Babilonului, l-a înfrânt, l-a pus în lanţuri şi l-a dus în Babilon.

împăratul Ioahin, fiul lui Ioachim, a făcut ce este rău înaintea Domnului. Pentru aceasta, a venit Nabucodono­sor şi a împresurat Ierusalimul. Iar Ioahin a ieşit şi s-a dat împreună cu mama sa în mâna împăratului Babilonului. Şi împăratul Babilonului l-a dus în Babilon, iar avuţia din Ieru­salim a luat-o toată, şi a strămutat tot Ierusalimul, pe toţi boierii şi pe cei tari de vârtute, zece mii de robi, şi pe tot teslarul şi fierarul; şi n-au rămas decât săracii pă­mântului (IV împ. 24, 14). Peste acest

111

popor sărac a pus Nabucodonosor ca împărat peSedechia, fiul lui Ioahin.

împăratul Sedechia a făcut ce este rău înaintea Domnului. Pentru aceasta, Nabucodonosor a năvălit pentru o ultimă dată asupra Ierusalimului, l-a cucerit, a ars templul, a ars şi cetatea, pe Sedechia l-a prins de viu, pe fiii lui i-a înjunghiat înaintea lui, iar lui i-a scos ochii, l-a pus în lanţuri şi l-a dus în Babilon.

Odată cu Sedechia a pierit pe vecie împărăţia lui Iuda şi a devenit pro­vincie babiloniană.

Cu asta ia sfârşit neatârnarea şi li­bertatea poporului Iudeii.

Din acestea, generale, oare nu reie­se limpede ca lumina zilei că:

1. Păcatele conducătorilor popo­rului pricinuiesc războiul şi pierd războiul.

2. Pentru păcatul şi fărădelegea conducătorilor de popoare potrivnici lui Dumnezeu pătimeşte şi poporul şi pier statul, neatârnarea şi libertatea poporului?

XII

Pentru bunătatea conducătorilor în ţară este pace, iar când este război se dobândeşte biruinţă

Înfăţişând poporului pe cel din­tâi împărat al lui Israil, pe Saul, bătrânul proroc şi judecătorsamuil sfătuieşte astfel pe popor şi pe îm­părat: să nu vă abateţi de la Domnul, ci să slujiţi Domnului cu toată inima voas­tră; şi să nu mergeţi după cei ce nimic nu sunt, care nimic nu vor folosi vouă şi care nu vă vor mântui pe voi, că nimic sunt (I Sam. 12, 21). Aşadar: fie Dom­nul, fie nimicul! De o a treia alegere nici nu se pomeneşte, căci o a treia ca­le, un al treilea stindard nici nu poate fi! Acei conducători ai poporului care s-au ţinut de Dumnezeu Cel Viu şi Unul, trăind după legea Domnului, prin însăşi viaţa lor au asigurat pace

113

statului, şi fie că n-a fost război în vre­mea lor, fie că, de a fost, ei au biruit pe vrăjmaş. A-L avea pe Domnul ca stindard: aceasta făcea bunătatea condu­cătorilor buni ai poporului, bunătate judecătorilor, împăraţilor, arhiereilor, căpeteniilor de oaste şi boierilor.

Câtă vremeîmpăratul Da vid a făcut

113

ceea ce este drept înaintea Dom­nului, el a biruit pe toţi vrăjmaşii săi şi ai poporului, aşa încât orice luptă însemna pentru el o izbândă, fiindcă David a umblat după Domnul cu toată inima lui, ca să facă ceea ce este drept îna­intea Domnului (III împ. 14, 8).

În vremea împăratului Solomon a fost pace trainică şi netulburată în ţară, şi locuiau Iuda şi Israil fără de frică, fiecare sub viţa sa şi sub smochinul său (III împ. 4, 25).

În vremea împăratului Asa, care a făcut ce este bun şi drept înaintea Dom­nului, a fost pace în ţară, şi n-a avut el război în anii aceia, că l-a odihnit pe el Domnul (II Cron. 14, 6). însă când împăratul Asa, pasămite pentru mai multă siguranţă, a pregătit o oaste mare, aproape jumătate de milion de oameni, şi a întărit ţară cu turnuri şi ziduri de cetăţi, a năvălit asupra lui

114

Zara, împăratul etiopienilor, cu oas­te de o mie de mii şi cu trei sute de ca­re. Asa a ieşit împotriva vrăjmaşului şi oştile s-au încleştat în valea Sefata. Văzând înaintea sa o putere mai mare, Asa a căzut cu inima şi în dez­nădejdea sa a strigat către Domnul: Doamne, nu e peste putinţă Ţie a mân­tui mulţi sau puţini; întăreşte-ne pe noi, Doamne Dumnezeul nostru, că spre Tine nădăjduim şi întru numele Tău am venit asupra mulţimii acesteia mari, Doamne, Tu eşti Dumnezeul nostru: să nu se în­tărească omul asupra Ta. Şi Dumnezeu a ajutat împăratului celui drept şi po­porului acestuia. Şi a bătut Domnul pe etiopieni înaintea lui Asa şi înaintea Iu­deii, şi au fugit etiopienii. Ajutorul lui Dumnezeu a fost atât de învederat, că atunci când poporul s-a întors acasă au sfărâmat toţi idolii care mai rămă­seseră în ţară. Şi a fost pace în Iuda sub împăratul Asa treizeci şi cinci de ani.

în vremea împăratului Iosafat, care a făcut tot ce este drept înaintea Domnu­lui, şi pe Domnul Dumnezeul tatălui său L-a căutat, şi întru poruncile tatălui său a umblat, a fost pace în ţară şi bunăsta­re în popor. Şi a trimis împăratul căpetenii

115

să umble în popor cu legea lui Dumnezeu în mână şi să înveţe po­porul; şi a trimis judecători drepţi să judece neînţelegerile din popor. Dar Iosafat a fost silit la un război ma­re. Moabitenii şi amoniţii au năvălit asupra pământului său, şi erau mul­ţime multă. S-a înspăimântat Iosafat şi a hotărât post în tot Iuda. După aceea, el s-ă sculat în mijlocul adunării po­porului său şi a înălţat rugăciune către Dumnezeu: Dumnezeul nostru, au nu-i vei judeca pe dânşii? Că nu putem noiStaîmpotriva acestei mulţimi multe care a venit asupra noastră, şi nu ştim ce vom face lor, ci numai către Tine sunt ochii noştri. La rugăciunea împăratu­lui a venit răspuns prin Prorocul Oziil: Nu vă speriaţi, nici nu vă temeţi de faţa acestei gloate multe... Nu voi vă veţi război: înşiraţi-vă, staţi şi priviţi cum vă va mântui Domnul. Atunci, împăratul cu tot poporul s-au întins la pământ şi s-au închinat Domnului. în dimineaţa următoare a ieşit Iosafat cu poporul său înaintea vrăjmaşului. Şi a pus în faţă cântăreţi să cânte:

Lăudaţi pe Domnul, Că în veac este mila Lui!

116

În ceasul acela oastea vrăjmaşă s-a pierdut cu firea, şi s-au sculat unii asupra altora şi s-au ucis. Şi morţii au acoperit toată valea, şi nu mai rămă­sese nici unul în viaţă. Şi astfel, Iosafat a dobândit biruinţă şi fără luptă. Iar când s-a întors, a dat lui Dumnezeu mulţumită. Şi Dumnezeu l-a odihnit pe el de cei dimprejur.

în vremea împăratului Ioaş, care a făcut ce este drept înaintea Domnului, a fost pace în ţară cât a trăit arhiereul Iodae. Şi Ioaş a strâns avuţie ma­re şi a reparat templul lui Dumnezeu din Ierusalim. însă când a murit Iodae, Ioaş a apostaziat de la Domnul şi s-a dedat slujirii idolilor împreună cu toate căpeteniile poporului. Din această pricină Azaria, fiul lui Iodaia, i-a înfierat grăind: pentru ce vă abateţi voi de la poruncile Domnului? Nu veţi avea spor. Auzind aceste cuvinte, îm­păratul Ioaş a poruncit să fie bătut cu pietre acel om al lui Dumnezeu. S-a ridicat atunci o mică oaste siriană, oastea împăratului din Damasc, şi a pătruns chiar până la Ierusalim şi a prădat oraşul, iar pe mai-marii popo­rului i-a ucis pe toţi. Măcar că era mi­că oştirea Siriei, Domnul a dat în mâinile

117

Lor, oştire multă foarte (a lui Ioaş), pentru că au lăsat ei pe Domnul Dumnezeul părinţilor lor. Şi aşa au săvârşit judecata asupra lui Ioaş. Aceste ultime cuvin­te sunt foarte importante. Chiar dacă sirienii erau păgâni, totuşi Domnul i-a chemat pentru a săvârşi judecata Lui asupra călcătorului de credinţă împărat al Iudeii. Iar Ioaş a căzut după aceasta în boală grea, şi s-au ridi­cat asupra lui slugile lui şi l-au ucis

în patul său.

O soartă foarte asemănătoare a avut şi Amasia, împăratul Iudeii, fi­ul lui Ioaş. Şi el făcea la început ceea ce este drept înaintea Domnului. Şi Domnul i-a dăruit o biruinţă strălu­cită asupra edomiţilor în Valea sării. Din acel război însă el a adus pe lân­gă restul prăzii, şi idolii păgâni, şi i-a pus pe ei sieşi dumnezei, şi s-a închinat lor şi a ars tămâie în cinstea lor. Şi şi-a ieşit din minţi Amasia, şi a început să îl provoace pe împăratul lui Israil ca să iasă la luptă cu el. De la Domnul s-a făcut asta, ca să-l dea pe el în mâini­le vrăjmaşului. Şi a lovit împăratul lui Israil pe Amasia, şi a pătruns în Ieru­salim, şi a prădat oraşul. După ace­ea, s-a pornit o răscoală în Ierusalim

118

împotriva lui Amasia. Iar el a fugit în Lachiş, unde răsculaţii l-au ajuns şi l-au omorât.

O soartă în parte asemănătoare a avut şi Azaria (Ozia), fiul lui Amasia. Şi el făcea la început ce este drept îna­intea Domnului. Şi cât timp a căutat pe Domnul, i-a ajutat lui Domnul. I-a aju­tat Dumnezeu şi a biruit pe filisteni şi pe arabi. A zidit turnuri în pustie. A săpat multe puţuri. Şi a făcut în Ieru­salim unelte cu meşteşug născocite, ca să fie în turnuri şi în unghiuri pentru a azvârli cu săgeţi şi pietre mari. Iar oştii sa­le a făcut scuturi, suliţe, coifuri, platoşe, arce şi praştii de pietre. Şi avea în oas­te trei sute şapte mii de oameni, afară de straja sa. Şi până aici totul era bine. Dar când s-a întărit, s-a înălţat inima lui de s-a stricat, şi a păcătuit împotriva Domnului Dumnezeului său. Cu ce a păcătuit Azaria? Şi-a însuşit cu silni­cie stăpânirea preoţească, şi a intrat în locul cel sfânt şi a început să cădeas­că. Pentru aceasta l-a pedepsit Dum­nezeu cu lepră. într-o clipă i-a ieşit le­pra pe frunte. Şi a rămas lepros până la moarte. Şi din pricina leprei a fost despărţit de ceilalţi oameni, şi nu a mai putut să împărăţească.

119

Ioatam, fiullui Azaria, afăcut ce es­te drept înaintea Domnului. El a făcut multe fapte bune în timp de pace, şi l-a mărit pe el Domnul. Şi s-a războit împotriva amoniţilor şi i-a înfrânt. Şi s-a întărit Ioatam,dar în tăria sa nu a păcătuit împotriva Domnului.

împăratul Ezechia a făcut ce este drept înaintea Domnului. El s-a lipit de Domnul, şi nu s-a abătut de la Dânsul, şi a păzit toate poruncile Lui, câte a po­runcit Moisi. Şi Domnul era cu el. El a sfărâmat toţi idolii şi a curăţit ţara de păgânătate. Şi s-a războit împotriva filistenilor, şi i-a înfrânt. Dar a venit o încercare grea asupra lui Ezechia. Senaherim, împăratul Asiriei, a năvă­lit asupra Iudeii şi a ajuns chiar până la zidurile Ierusalimului cu o uriaşă oştire. După ce au făcut tabără în ju­rul Ierusalimului, au început asirienii să-l ocărască pe împăratul Ezechia şi să arunce hule de tot felul asupra Dumnezeului lui Israil. Atunci Ezechia a rupt hainele sale şi s-a încins cu sac, după care a mers în casa Domnului şi a înălţat rugăciunea aceasta:

Doamne Dumnezeul lui Israil, Cela ce şezi pe heruvimi, Tu eşti Dumnezeu Sin­gur tuturor împărăţiilor pământului; Tu

120

ai făcut cerul şi pământul. Pleacă, Doam­ne, urechea Ta şi mă ascultă; deschide, Doamne, ochii Tăi şi vezi; auzi cuvinte­le lui Senaherim, pe care le-a trimis ca să ocărască pe Dumnezeul Cel Viu... Şi pen­tru aceasta, Doamne Dumnezeul nostru, izbăveşte-ne pe noi din mâinile lui, ca să cunoască toate împărăţiile pământului că Tu, Doamne, eşti Singurul Dumnezeu.

După această rugăciune a împă­ratului a venit de la Domnul cuvânt prin Prorocul Isaia: Pe calea pe care a venit, pe aceea se va întoarce, iar în ceta­tea aceasta nu va intra, zice Domnul, căci Eu voi apăra cetatea aceasta ca să o mântuiesc pe dânsa (Is. 37,34).

Chiar în noaptea aceea s-a întâm­plat ceva în oastea asiriană de sub zi­durile Ierusalimului, ceva pe cât de neaşteptat, pe atât de înfricoşător. Ce şi cum s-a întâmplat, numai Dumne­zeu ştie. îndată ce s-a făcut ziuă, şi când evreii aşteptau năvala asupra cetăţii, sub zidurile acesteia se vedeau pretutindeni, de jur împrejur, numai cadavre omeneşti. Despre taina ace­lei nopţi întunecate Sfânta Scriptură vorbeşte în acest fel: în noaptea aceea a ieşit îngerul Domnului şi a ucis în ta­băra asirienilor o sută optzeci şi cinci de

121

mii;şi,când s-a făcut dimineaţa, toţi erau trupuri moarte. împăratulSenaherim a supravieţuit grozăviilor acelei nopţi, ca să trăiască şi alte grozăvii. Ca mai târziuBonaparte din faţa Moscovei, împăratul asirian a fugit înspăimântat de la Ierusalim către cetatea sa de scaun, şi a ajuns la Ninive. Şi a mers împăratul în templul idolesc să se în­chine, iar fiii lui buni s-au sculat asupra lui şi l-au tăiat cu săbiile.

Din toate aceste exemple, generale, este limpede următoarea învăţătură:

1. pentru bunătatea conducătorilor buni, Domnul dăruieşte pace şi bu­năstare unui popor.

2. Pentru bunătatea conducătorilor buniDomnul alungă pe năvălitori şi dăruieşte biruinţă unui popor.

3. Când conducătorii buni se mân­dresc cu puterea lor, sau cu înţelep­ciunea lor, sau cu bogăţia lor (care le sunt dăruite de către Dumnezeu) şi apostaziază de la Dumnezeu, atunci Dumnezeu pedepseşte cu asprime atât conducătorii, cât şi poporul.

4. A fi bun conducător al poporului înseamnă a te lipi de Dumnezeu, Cel Unul şi Viu, şi a te ţine în toate de po­runcile Lui.

122

XIII

Alianţa cu cei răi aduce rău

Dragă generale, cât de întune­cată este în această privinţă conştiinţa multor cârmuitori apuseni! Fără nici un criteriu moral şi duhov­nicesc, ei sunt gata ca în momentul de primejdie să încheie alianţă şicu dia­volul, numai să dobândească biruinţă în împrejurarea dată. Ei nu iau seama nici la duhul, nici la morala unui popor cu care încheie alianţe, ci numai şi nu­mai la aşa-numita luiputere materială, adică la mulţimea ostaşilor, baionete­lor, materialului de război, producţiei de război şi banilor. Orbi cu desăvâr­şire faţă de rolul hotărâtor pe care îl joacă în război Făcătorul oamenilor, ei au transformat pur şi simplu războ­iul într-un joc de noroc şi o întrecere sângeroase. Bonaparte ar fi fost gata să treacă la islam când se războia în Orient,

123

numai să izbândească. Austria a ajutat la începutul veacului al XIX-lea la eliberarea de turci a creştinilor din Balcani, dar la sfârşitul veacului a legat prietenie cu Turcia împotriva aceloraşi creştini. în cele din urmă a încheiat alianţă cu Turcia în Războiul Mondial şi a fost înfrântă împreună cu ea. Tre­buie să ne amintim cum Aliaţii, în vre­mea războiului, la început au linguşit Turcia, ca să o câştige de partea lor, iar apoi au hulit-o şi au condamnat-o la moarte; cum mai târziu, în cursul războiului au hulit-o, iar îndată după război unii dintre dânşii au făcut prieteşug cu ea, uneltind unii împotriva altora şi ajutând în taină pe turci împotriva gre­cilor, până când prin aceasta au prici­nuit îngrozitorul măcel din Anatolia, a cărui consecinţă a fost, până la urmă, izgonirea tuturor grecilor de pe acel pământ. Dar nu este, oare, îndeajuns să ne amintim doar de soarta armeni­lor această piatră de poticnire atât pentru sabia musulmană, cât şi pentru conştiinţa creştină ca să apreciem cât de greu întunecată este conştiinţa con­ducătorilor occidentali în privinţa ade­vărului şi moralei? Care dintre ei, de pildă, se gândeşte la faptul că alianţa

124

cu cei răi aduce rău? Cu adevărat, pe bună dreptate pot fi raportate la ei cuvintele proroceşti care s-au adeverit de atâtea ori de-a lungul istoriei oamenilor: Orbit-a ochii lor şi a împietrit inimile lor, ca să nu vadă cu ochii, nici să înţeleagă cu inima (In 12,40).

Iar faptul că alianţa cu cei răi adu­ce rău ni-l vor arăta următoarele trei exemple biblice.

Asa, împăratul Iudeii, care altmin­teri făcea ce este drept înaintea Dom­nului şi căruia Domnul îi dăruise o strălucită biruinţă asupra etiopie­nilor, a păcătuit doar într-o singu­ră privinţă anume că a luat avuţia din templul lui Dumnezeu şi a plătit cu ea pe Ben-Hadad, împăratul sirian din Damasc, ca să strice alianţa aces­tuia cu împăratul lui Israil şi să îl fa­că aliatul său, al lui Asa. împăratul si­rian a luat avuţia şi a făcut mai mult decât fusese plătit să facă, adică nu numai că a rupt alianţa cu împăratul lui Israil, ci a şi pornit război împotri­va acestuia, fără veste, şi i-a luat câ­teva cetăţi. Dar din aceasta Asa nu s-a folosit cu nimic. Multa avuţie luată din templu a fost cheltuită degeaba. Atunci s-a arătat împăratului un om

125

de seamă al lui Dumnezeu, Anania, şi i-a grăit din partea lui Dumnezeu mustrarea următoare: Pentru că ai nădăjduit în împăratul Siriei şi n-ai nădăjduit spre Domnul Dumnezeul tău, pentru aceea s-a luat puterea Siriei din mâna ta... Au nu erau etiopienii şi libienii putere multă vitează şi călăreţi mulţi foarte, şi i-a dat Domnul în mâinile tale? După ce l-a mustrat astfel pe împăratul Asa, prorocul a mai adăugat şi aceste însemnate cuvinte: Că ochii Domnului privesc peste tot pământul ca să arate puterea Sa către cei ce cu toată inima, deplin, sunt către Dânsul. În cele din urmă, el a rostit şi o prorocie cu privire: la împăratul Asa: De acum, vei avea război. Şi aşa a fost.

Iosafat, împăratul Iudeii, care alt­minteri făcea ce este drept înaintea Dom­nului, a răspuns la îmbierea lui Ahav, împăratul cel stricat al Israilului, de a năvăli în alianţă cu el asupra sirie­nilor. După un ospăţ mare, amândoi împăraţii au mers cu oştile lor împo­triva sirienilor. împăratul Ahav, căru­ia i se prezisese de către un proroc că nu se va întoarce viu din acel război, s-a deghizat, din frică sau din viclenie, în haina unui ostaş simplu, iar pe aliatul

126

său, împăratul Iosafat, l-a sfătuit să rămână în haina lui împărătească. Războiul a fost pierdut, Ahav a pie­rit şi puţin a lipsit ca Iosafat să piară împreună cu el fiindcă unii război­nici sirieni, luptători în care, au năvălit asupra lui Iosafat şi, crezând că el este împăratul Ahav, au vrut să îl străpungă cu suliţele. înfricoşat, Iosafat a strigat, chemând pe Dumnezeu în ajutor, şi Domnul i-a ajutat, şi i-a întors Dumnezeu de la el. Astfel, Iosafat a tre­cut prin groază mare şi a pierdut mul­tă oştire, şi s-a întors acasă fără să fi avut nici un folos din alianţa cea rea. Iar în cale l-a întâmpinat un proroc al lui Dumnezeu Iehu, fiul lui Anania şi i-a tâlcuit pricina înfrângerii lui, mustrându-l prin cuvintele: Cum ajuţi păcătosului şi iubeşti pe cel urât de Dum­nezeu? Pentru aceasta, s-a ridicat asupra ta mânia Domnului.

Dar Iosafat nu s-a învăţat minte, ci mai târziu a făcut iarăşi alianţă cu Ohozia, împăratul cel ticălos şi fără Dumnezeu al lui Israil iar alianţa aceasta au făcut-o ei ca să lovească Tarsisul cu corăbii şi să îl cucerească. Corăbiile au fost făcute în Ghesion-Gaver. Atunci l-a înfierat pe Iosafat

127

alt proroc Eliezer, fiul lui Dodia: Pentru că te-ai însoţit cu Ohozia, a rupt Domnul lucrul tău şi a sfărâmat corăbi­ile tale.

Şi într-adevăr, la scurtă vreme după această prorocie a dat o furtună şi a stricat toată treaba aliaţilor. Şi s-au sfărâmat corăbiile, şi n-au putut să mear­gă la Tarsis.

Alt exemplu: Ohozia, împăratul Iudeii, făcea altminteri ce este rău îna­intea Domnului, în primul rând din pricina mamei sale celei rele, împără­teasa Gotolia. Şi, între alte rele, a făcut alianţă cu Ioram cel fără Dumnezeu şi rău, fiul lui Ahav. Şi astfel, au mers ei doi asupra lui Azail, împăratul Siriei, ca să cucerească de la sirieni Ramotul Galaadului. Războiul a fost pierdut de aliaţi. Ioram a fost greu rănit, şi în starea aceasta a fost dus cu mare gre­utate în Iezrael, cetatea sa de scaun. Împăratul Ohozia, întorcându-se din război, a trecut prin Iezrael ca să îşi viziteze aliatul rănit dar de la Dum­nezeu a fost pieirea lui Ohozia că a mers la Ioram, căci chiar în zilele acelea s-a răzvrătit împotriva lui Ioram şi s-a în­scăunat împărat căpetenia de oaste Iehu. Acesta l-a uds pe Ioram. Ohozia

128

a rugit şi a încercat să se ascundă în Samaria însă l-au prins, l-au dus înaintea lui Iehu şi l-au ucis.

Un al treilea exemplu, întrucâtva diferit. împăratul Amasia, care alt­minteri făcea ce este drept înaintea Domnului, s-a pregătit să năvălească asu­pra sirienilor. Şi a pregătit în Iudeea trei sute de mii de ostaşi aleşi, cu suliţe şi scuturi însă aceasta i s-a pă­rut puţin, şi a năimit dintre israiliteni încă o sută de mii.Iar israilitenii erau lepădaţi de Dumnezeu pentru păca­tele lor. între timp, la împăratul Ama­sia a venit un om al lui Dumnezeu şi i-a zis: împărate, să nu meargă cu tine oastea lui Israil, că nu este Domnul cu Is­rail. Lui Amasia i-a părut rău, fiind­că dăduse năimiţilor bani mulţi, şi l-a întrebat pe omul lui Dumnezeu: Dar ce voi face cu suta de talanţi pe ca­re am dat-o oştii lui Israil? La aceasta, omul lui Dumnezeu i-a răspuns înda­tă: Poate Domnul să dea ţie mai mult de­cât aceştia. Atunci a ascultat Amasia de glasul lui Dumnezeu şi a dat dru­mul întregii oştiri năimite, şi a mers doar cu oastea sa împotriva sirienilor. Şi a dobândit împotriva lor o biruinţă strălucită.

129

Aceste trei exemple arată limpede în ce măsură depinde deznodământul unui război de calităţile morale ale aliaţilor. Sârbii au cunoscut foarte bine acest principiu şi după el s-au călăuzit de-a lungul istoriei lor. Acest adevăr a fost din veac treaz şi viu în conştiinţa popoarelor din Balcani. După tradiţie, Kraljevic Marko1 a fost aliatul turcilor într-un război pe care aceştia l-au pur­tat cu românii. Atunci, Marko a zis: „Doresc să biruie creştinii, chiar dacă eu o să mor primul!" şi, într-adevăr, creştinii au învins, dar Marko a murit în acel război.

Din exemplele biblice aduse reiese următoarea învăţătură:

1. Aliatul fără Dumnezeu şi netreb­nic aduce neizbândă în război atât asupra sa, cât şi asupra aliatului său bun.

2. în război se întâmplă cu popoa­rele acelaşi lucru ca şi cu indivizii în timp de pace, adică tovărăşia cu cei răi aduce rău.

1 Stăpânitor din Macedonia, cel mai popu­lar erou al folclorului sârb, celebru pentru vi­tejia sa. A murit în bătălia de la Rovine, unde a fost silit să lupte alături de turci, cotropito­rii ţării sale.

130

3. Dumnezeu Cel Drept este întot­deauna aliatul cel mai de nădejde al celor ce se ţin de El şi se roagă Lui.

4. Nici o mulţime materială, pe ca­re contează cei fără Dumnezeu şi la­comi, nu ajută la nimic.

XIV.

Armele nu ajută

Precum nu este hotărâtoare în război mulţimea ostaşilor, tot aşa nu sunt hotărâtoare nici armele. în război, oamenii sunt în sine ca şi morţi fără puterea şi ajutorul lui Dumnezeu iar puterea şi ajutorul lui Dumnezeu se dăruiesc drepţilor, nu celor fără Dumnezeu şi netrebnicilor. Xerxes năvălise asupra vechii Elade cu două milioane de ostaşi, dar a trebu­it să fugă dinaintea unei oştiri greceşti neasemuit mai mici. Napoleon a intrat în Moscova cu o armată mare şi bine înarmată, dar a plecat de acolo sin­gur, pe căi ocolite, doar ca să-şi scape viaţa. Turcii au fost întotdeauna mai bine înarmaţi ca ţăranii sârbi din răs­coale, dar armele nu le-au ajutat la ni­mic. Tunul de cireş s-a arătat mai ta­re decât tonul ghintuit, fiindcă în spatele

132

lui stătea puterea lui Dumnezeu. La Slivniţa, în anul 1885, sârbii au fost mai bine înarmaţi decât bulgarii, dar cei înfrânţi au fost sârbii. Iar dacă s-ar vorbi despre războaiele de veacuri dintre turci şi muntenegreni, s-ar pu­tea pune întrebarea: oare au fost mun­tenegrenii mai bine înarmaţi ca tur­cii fie şi într-o singură bătălie? Şi, pe lângă asta, să ne amintim de nemţii din Războiul Mondial care a trecut. Oare nu au fost atunci nemţii mai bi­ne înarmaţi şi în toate privinţele mai pregătiţi de război decât întreaga lu­me? însă aceasta nu a putut împiedica înfrângerea şi dezastrul lor.

Sfânta Scriptură a lui Dumnezeu ne învaţă limpede că armele nu ajută în război. Şi atunci, ce ajută? Ajută nu­mai Dumnezeu. Iar Dumnezeu ajută celor credincioşi, curaţi şi drepţi să bi­ruiască pe cei necredincioşi, necuraţi şi nedrepţi. Şi când ajută celor dintâi împotriva celor din urmă, Dumnezeu nu Se slujeşte de puterea Sa, cu ca­re ar putea să nimicească într-o clipă toate lumile, ci Se slujeşte deseori de mijloace cu totul mărunte, neînsem­nate până la ridicol în ochii oameni­lor. Astfel, de pildă:

133

Isus Navi, înainte de moartea sa a înşirat poporului evreu toate marile lucruri pe care Domnul le făcuse pen­tru ei de când îi scosesedin Egipt; Şi el însuşi fusese martor al tuturor acestor lucruri minunate, fiindcă avea 110 ani când a murit. între celelalte lucruri ale lui Dumnezeu, el a pomenit şi de do­uă războaie în care Dumnezeu puse­se pe fugă pe vrăjmaşii lui Israil prin mijlocirea viespilor. Aşa zice Domnul: Trimis-am înaintea voastră viespi, care au gonit de la voi pe cei doi împăraţi ai amoreilor;nu cu sabia ta, nici cu arcul tău ai făcut acestea (Isus Navi 24, 12; Ieş. 23, 28). Deci războiul împotriva a doi împăraţi nu l-au hotărât nici numărul oştirii, nici armele, ci viespile, adică un al treilea factor, trimis de Cel de-al treilea, Hotărâtor, Atoatevăzător.

în vremea judecătorului Samuil, fi­listenii au năvălit asupra pământului lui Israil. Samuil a chemat tot popo­rul său să postească şi să se roage lui Dumnezeu. Şi toţi au postit şi s-au ru­gat lui Dumnezeu. Ce s-a întâmplat, aşadar? A tunat Domnul cu tunet mareasupra filistenilor şi a adus groază asupra lor, şi i-a împrăştiat, şi au fost bătuţi îna­intea lui Israil (I împ. 7,10). Deci iarăşi

134

n-au hotărât nici numărul, nici arme­le, ci un al treilea factor, neîntâmplător, trimis de Cel de-al treilea, Hotărâ­tor, Atoatevăzător.

împăratul Saul se războia cu filistenii în Valea Terevintului. în acest război a avut loc vestita monomahie dintre Goliat şi David, care a hotărât soarta războiului. Goliat era un uriaş înspăimântător, înalt de şase coţi şi o palmă1, împlătoşat şi înarmat cum­plit. Pe capul său avea coif din ara­mă, armura lui era alcătuită din zale de aramă, apărătoare de picioare din aramă şi pavăză din aramă, pe care o purta pe umeri. Iar coada suliţei lui era ca sulul de la războiul de ţesut, şi fierul cel ascuţit al suliţei lui de şase sute de sicli2 de fier. Şi înaintea lui mai mergea şi purtătorul de arme cu restul arme­lor, în vreme ce David era un flăcă­iandru, cel mai tânăr dintre fiii tată­lui său, păstor la oi. Fără platoşă, fă­ră arme, fără purtător de arme, fără nici o experienţă de război. El nu era ostaş, nici nu fusese luat în oaste, ci venise de acasă şi adusese de mânca­re fraţilor săi. Stând în rândul oştirii

1 3 m (n. tr.).

2 8-9 kg (n. tr.).

135

lui Saul, David l-a văzut pe Goliat şi l-a auzit cum ocăra pe israiliteni şi cum striga să iasă la luptă careva dintre ei, însă nimeni nu îndrăznea să iasă. S-a aprins sângele şi duhul în tânărul David, şi a strigat că iese de bunăvoia lui să se lupte cu namila. Fraţii îl împiedicau de la aceasta şi-l trimiteau la oi, însă el a rămas neclintit în hotărârea sa. Atunci, împăratul Saul i-a dat platoşa şi coiful şi sabia sa. Punându-le pe sine, David s-a simţit îngreunat; drept care le-a scos şi le-a dat înapoi zicând: Nu voi merge cu aces­tea, fiindcă nu sunt deprins cu ele. Du­pă aceea, a luat în mână praştia şi to­iagul său ciobănesc, şi aşa a ieşit să se lupte cu Goliat. Văzându-l, Goliat şi-a bătut joc de el, zicând: Au doar câine sunt eu, de vii cu băţ asupra mea şi cu pietre? Atunci David i-a răspuns filisteanului: Tu vii asupra mea cu sabie şi cu suliţă şi cu pavăză iar eu voi veni asu­pra ta întru numele Domnului oştirilor... Te va da Domnul astăzi în mâna mea şi te voi omorî, şi voi lua capul tău de la tine... Şi a încheiat David cu aceste cuvinte: şi va cunoaşte toată adunarea aceasta că nu cu sabie şi suliţă mântuieşte Domnul. înfuriatGoliat s-a aruncat asupra lui

136

David, însă David a pus o piatră în praştie, a învârtit praştia şi a aruncat piatra. Aceasta a străbătut văzduhul cu putere şi l-a nimerit pe Goliat în frunte. Goliat s-a prăbuşit la pământ cu faţa în jos. Iar David a alergat la el, a apucat sabia lui şi i-a tăiat capul (v. I împ. 17).

Deci nu ajută, generale, armele aco­lo unde nu ajută Dumnezeu. Iar unde ajută Dumnezeu, acolo biruinţa poate sta şi într-o praştie de cioban.

Altă dată, iarăşi, când împăratul Ben-Hadad din Damasc a pornit răz­boi împotriva lui Israil, Prorocul Elisei l-a îmbărbătat pe împăratul israilitean prezicându-i dezastrul împă­ratului din Damasc. Şi, într-adevăr, acest dezastru a venit însă nu de la oameni, ci de la Dumnezeu: fiindcă într-o noapte întunecată Domnul a fă­cut ca să audă tabăra Siriei sunet de ca­re şi sunet de cai şi sunet de oaste mare, şi au zis unul către altul: Acum cu plată a tocmit împăratul lui Israil pe împăraţii heteilor şi pe împăraţii Egiptului ca să vi­nă asupra noastră. Şi s-au sculat şi au fu­git fiind întuneric, şi şi-au lăsat corturi­le lor şi caii lor şi asinii lor în tabără cum

137

Erau, şi au fugit ca să-şi scape sufletul lor, adică viaţa lor (IV Împ. 7; 6-7).

Deci nu ajută, generale, nici arme­le, nici mulţimea oştii acolo unde nu ajută Dumnezeu.

în cărţile Macabeilor sunt descri­se numeroasele războaie dintre iudei, pe de o parte, şi regii Antioh şi Ptolemeu, de cealaltă parte. în toate aceste războaie, armatele regale erau mai numeroase şi mai bine înarmate. între altele, erau aduşi adeseori şi elefanţi cu turnuri de lemn în spate, iar în aces­te turnuri erau ostaşi împlătoşaţi, care aruncau cu repeziciune săgeţi asupra iudeilor. Elefanţii cu turnurile lor slu­jeau în războaiele de pe atunci drept armă nu mai puţin cumplită decât tancurile moderne. Toate acestea însă n-au fost de ajutor regilor destrăbălaţi şi fără Dumnezeu în lupta cu un po­por mic, al cărui suflet era înarmat cu Dumnezeul Cel Viu. Cu plângere şi la­crimi L-au chemat iudeii în ajutor pe Dumnezeu în clipele de primejdie. Armatele regale şi-au pierdut cumpă­tul şi au luat-o la fugă.

Asta s-a întâmplat uneori fără o pricină văzută. în câteva rânduri, a fost descris cum armatele împărăteşti

138

au pierit în urma unor anumite arătări. Aşa a fost, de pildă, când a năvă­lit asupra Iudeii Timotheos, generalul regelui Antioh, cu o armată uriaşă şi foarte bine înarmată. îndată ce a por­nit lupta, armata regală a început să vadă în văzduh o arătare minunată: cinci oameni pe cai cu frâie din aur, înarmaţi cu arme din aur, s-au nă­pustit asupra lor, a vrăjmaşilor popo­rului lui Dumnezeu. Văzând aceas­ta, armata lui Antioh s-a temut şi s-a tulburat, şi în zăpăceala lor ostaşii se loveau între ei, şi au pierit ca la do­uă mii de ostaşi, rămânând morţi pe câmpul de bătaie (v. II Macabei, 10).

Altă dată a năvălit asupra Ierusali­mului generalul Lisias cu optzeci de mii de ostaşi. Văzând înfricoşătoarea putere vrăjmaşă, Macabeu, cârmuitorul poporului israilitean, a căzut împreună cu poporul înaintea lui Dumnezeu, rugându-se; cu plângere şi lacrimi se rugau Domnului să le tri­mită înger bun spre mântuirea lui Israil. Şi ce s-a întâmplat? înaintea oştii israilitene a apărut un călăreţ în haină albă, cu arme de aur, şi a dat năvală asupra oştii vrăjmaşe. Oastea lui Lisias

139

s-a umplut de spaimă şi s-a pierdut cu firea, şi a suferit o înfrângere cumplită. Pe câmpul de luptă, Lisias a lăsat unsprezece mii de trupuri neînsufleţite, iar el însuşi de-abia a izbutit să scape.

În vremea regelui Iosafat şi a răz­boiului acestuia împotriva moabiţilor a avut loc o vedenie de alt fel. Oştile care se războiau stăteau pe două coli­ne, una în faţa celeilalte. între aceste coline se întindea o vale. Vremea era secetoasă şi uscată. într-o dimineaţă, când se uită moabiţii văd valea roşie ca de sânge. Ei s-au gândit că vrăjma­şii lor se măcelăriseră între ei în noap­tea ce trecuse, şi au dat năvală înain­te, dar au căzut în cursele ascunse ale vrăjmaşilor şi au avut de suferit.

Iată, aşadar, cum prin mijloace mici şi lucruri neînsemnate Se războieşte Domnul oştirilor pentru cei ce se tem de El şi se închină Lui, apărându-i îm­potriva celor ce nu nădăjduiesc în El, Cel Atotputernic, ci nădăjduiesc în numărul, armele şi aliaţii lor.

Exemplele aduse ne dau învăţătura limpede că:

140

1. Cel care, potrivit uitării de Dum­nezeu şi trufiei inimii sale, se bizuie în război pe armele sale, acela piere şi cade ruşinos.

2. Cel care, potrivit smereniei inimii sale, nu se bizuie în război pe armele sale, ci cu pocăinţă cheamă pe Dumnezeu în ajutor, acela biruie în chip slăvit.

3. Dumnezeu ajută celui smerit şi credincios împotriva celui trufaş şi necredincios.

4. Dumnezeu întrebuinţează ade­seori mijloace mici şi lucruri neînsem­nate ca să zdrobească pe cel trufaş şi necredincios.

XV

Cum reuşeşte o armată mică să biruie una mare

Atunci când marele conducător de oaste al poporului israilitean, Isus Navi, era pe moarte, el a rostit înaintea poporului său aceste cuvinte proroceşti: Unul dintre voi va goni o mie, că Domnul Dumnezeul vos­tru, El bate război pentru voi, precum a zis vouă. Deci să păziţi foarte cu sufletele voastre ca să iubiţi pe Domnul Dumneze­ul vostru (Isus Navi 23,10-11). Aceas­tă prorocie s-a împlinit de multe ori de-a lungul istoriei poporului lui Is­rail, şi asta atât în vremea judecăto­rilor, cât şi în vremea împăraţilor, iar mai târziu sub Macabei. Să dăm deo­camdată doar un exemplu, dintre cele mai izbitoare, din vremea judecătoru­lui Ghedeon, prin care se explică lim­pede şi grăitor cum şi de ce o armată

142

mică poate birui o armată mare, nea­semuit mai puternică la număr.

în vremea robiei sub madianiteni, Israil a sărăcit foarte, fiindcă între alte împilări asupra poporului înrobit, cotropitorii mai făceau şi următorul lu­cru: când israilitenii semănau ţarinile lor, veneau madianitenii şi amaleciţii asupra acestor ţarini, năvăleau ca lă­custele, cu nenumăratele lor cămile, cu dobitoacele şicorturile lor şi stri­cau rodul pământului şi pustiau pă­mântul. în necazul lor cel covârşitor, păcătoşii de israiliteni şi-au amintit de Dumnezeul lor şi au strigat către El, socotindu-L ca ultimă scăpare. Iar Domnul S-a milostivit, S-a arătat lui Ghedeon şi i-a spus să meargă şi să izbăvească poporul israilitean din ro­bia madianitenilor. Ghedeon era un plugar simplu şi lucra în ţarina sa. Şi în simplitatea sa i-a răspuns Ghedeon Domnului: Cum voi izbăvi eu pe Israil? Iar Domnul i-a răspuns: Eu voi fi cu ti­ne, şi vei bate pe Madian ca pe un singur om (Jud. 6, 16). Ghedeon, om cum­pănit, nu a crezut că un lucru atât de însemnat îi este încredinţat de către Domnul tocmai lui, unui plugar din

143

seminţia cea mai săracă, cea a lui Manasi, şi celui mai mic din casa tatălui său (6,15). De aceea, Ghedeon a cerut de la Domnul un semn şi când i s-a dat semnul cerut, el s-a arătat poporului, a pus osteneală şi a adunat grabnic treizeci şi două de mii de oameni pen­tru bătălie. Atunci însă Domnul i-a făcut observaţie: Mult popor este cu tine; pentru aceasta, nu voi da pe Madian în mâna lor, ca să nu se laude zicând: mâna mea m-a mântuit pe mine (7,2). Şi Dom­nul l-a pus pe Ghedeon să vestească: Cel sperios şi fricos să se întoarcă înapoi (7,3). Ce s-a întâmplat? Când Ghede­on a vestit poporului aceasta, nu mai puţin de douăzeci şi două de mii de oameni au părăsit frontul şi s-au în­tors la casele lor! Au rămas, aşadar, cu totul zece mii de oameni împre­ună cu Ghedeon. însă şi numărul acesta era prea mare pentru Domnul oştirilor. De aceea, Domnul a porun­cit lui Ghedeon să ducă oastea sa la un râu şi să vadă cum bea fiecare din­tre ei apă. Unii aveau să ia apă cu mâna, s-o ducă la gură şi s-o limpăie, iar ceilalţi aveau să se lase în genunchi, să se aplece şi să bea de-a dreptul din râu. Şi azis Domnul lui Ghedeon să-i

144

păstreze pentru luptă pe cei dintâi, iar celorlalţi să le dea drumul. Cei din­tâi însă, care au băut apă din mână, erau cu totul trei sute de oameni! în­să Domnul a zis: Cu acei trei sute de oa­meni care au limpăit voi mântui pe voi şi voi da pe Madian în mâna ta. Iar madianitenii erau mulţi ca lăcustele, şi cămi­lele lor nenumărate: erau mulţi (madianitenii) ca nisipul de pe marginea mării! Şi trei sute de oameni aveau ca sarcină de la Dumnezeu să biruiască o asemenea mulţime!

Ce a făcut Ghedeon cu o ceată atât de mică? A dat fiecărui ostaş câte o trâmbiţă în mână şi câte un ulcior, iar în fiecare ulcior câte o torţă aprinsă. Şi a năvălit noaptea asupra madianitenilor. Când a ajuns aproape de madianiteni, fiecare ostaş a trâmbiţat din trâmbiţa sa şi fiecare a spart ulciorul său. Când din toate părţile au răsunat trei sute de trâmbiţe şi au strălucit trei sute de lumini, madianitenii s-au în­grozit, iar cămilele lor erau înnebuni­te de spaimă; nu se mai recunoşteau deloc între ei în bezna nopţii, ci se lo­veau cu sabia unul pe altul. Şi astfel, unii s-au măcelărit între ei, iar ceilalţi au fugit, numai ca să dea de moarte

145

Biruinţa lui Ghedeon a fost deplină. Iar acestei biruinţe i-a urmat eliberarea lui Israil de sub jugul madianitean.

în legătură cu aceasta, îngăduiţi-mi să vă aduc la cunoştinţă un fapt din istoria eliberării de sub turci a creştinilor din Balcani. Războaiele pentru această eliberare le-au început, cei dintâi, ţăranii sârbi, sub conducerea pluga­rilor Karageorge şi Miloş. Aceste răz­boaie au o oarecare asemănare cu răz­boaiele lui Ghedeon. în toate bătăliile vestite din vremea răscoalei sârbeşti, luptătorii sârbi au fost mai puţini la număr decât armatele sultanului. într-una din luptele împotriva turcilor, Miloş avea o oaste ridicol de mică faţă de oastea turcă. Miloş s-a rugat lui Dumnezeu şi i-a pus pe luptătorii săi ca într-o noapte, chiar în ajunul bătă­liei, să taie o mulţime de pari şi să-i acopere cu frunze, cârpe şi haine, ca din depărtare să semene cu nişte oa­meni, cu o armată în ordine de lup­tă. Când a venit ziua, turcii au privit şi s-au speriat de „numeroasa" oaste sârbă, şi Miloş a dobândit în acea zi biruinţa asupra unei oşti turceşti cu adevăratnumeroase.

146

încă un exemplu din Biblie. Mare­le erou iudeu, Iuda Macabeul, fuse­se atacat de Siron, general sirian. Si­rienii erau îngrozitor de mulţi. S-au temut iudeii, şi au zis către Iuda: Cum noi, puţini fiind, vom putea să dăm răz­boi cu atâta mulţime tare? Şi noi am slă­bit ajunând astăzi! Şi a zis Iuda: Lesne este să cadă mulţi în mâinile celor puţini; şi nu este osebire înaintea Dumnezeului cerului a mântui cu mulţi au cu puţini, că nu întru mulţimea oştirii este biruinţa războiului, ci din cer este puterea. Aceia vin asupra noastră cu semeţie şi cu fărădelege, ca să ne piardă pe noi şi pe femeile noastre şi pe fiii noştri, ca să ne prade pe noi. Iar noi să ne războim pentru su­fletele noastre şi pentru legile noastre, şi însuşi Domnul îi va zdrobi pe ei de la faţa voastră, şi nu vă veţi teme de ei (I Mac. 3, 17-22). Şi într-adevăr, în acea zi iu­deii i-au zdrobit cumplit pe sirieni, pe mulţi i-au tăiat, iar pe ceilalţi i-au pus pe fugă nestăpânită.

Din aceste exemple biblice reiese cu limpezime următoarea învăţătură:

1. De partea nedreaptă este frica, iar de cea dreaptă vitejia.

147

2. războiul nu este hotărât de nu­măr, ci de Dumnezeu.

S-au adeverit spusele proroceşti: Unul dintre voi va goni, o mie, că Domnul Dumnezeul vostru, El va bate război pentru voi.

XVI.

Războaiele moderne în lumina biblică

Acum să punem, generale, sub reflectorul biblic câteva dintre războaiele moderne. Dumneavoastră, ca militar de profesie, sunteţi bine fa­miliarizat cu partea tehnică, exterioa­ră a acestor războaie. Să luăm pentru început Franţa.

Ultimii regi francezi făceau ce este rău înaintea Domnului. Şi cu toate că se numeau „regi creştini" şi ţineau obi­ceiurile credinţei, inima lor stătea de­parte de Dumnezeu, şi faptele lor nu erau după legea dumnezeiască. De aceea, Dumnezeu a îngăduit să vină asupra lor nenorocirea: fiindcă nu su­ferea Dumnezeu să mai audă obişnui­tele rugăciuni reci ale regilor francezi şi să vadă trufia lor, născută din putere

149

şi bogăţie. Şi a izbucnit revoluţia împotriva ultimului rege puternic al Franţei, Ludovic, şi în urma acestei revoluţii a pierit regele împreună cu soţia sa, regina. Atunci revoluţionarii au început să introducă o nouă rânduială în statul francez. Făcând aceasta, ei au uitat însă de Domnul Dumnezeul lor, şi nu doar că nu L-au chemat şi nu L-au pomenit în cele întreprinse de ei, ci au ocărât numele Lui şi s-au lepă­dat de El ca şi cum El n-ar fi. Şi în lo­cul lui Dumnezeu, Cel Unul şi Viu, au făcut un idol în chip de femeie goală, şi au numit idolul acesta „dumnezeul raţiunii", şi îl purtau prin oraş, şi dan­sau şi cântau în jurul lui. Aşa făceau oameni botezaţi în credinţa lui Hristos! Şi S-a mâniat Domnul pe faptele lor şi le-a luat mintea, pe care numai El o dă oamenilor, încât revoluţionarii s-au învrăjbit şi au început să lupte pentru putere şi, în această luptă, să se omoare între ei. Şi sângele omenesc a înroşit tot pământul Franţei, iar călăii n-au încetat cu anii să omoare oameni. Şi toate faptele revoluţionarilor erau călăuzite de răutate şi răzbunare, adică de nebunie. Iar după mai mulţi ani de nebunie ca aceasta, poporul francez a

150

strigat către Dumnezeu în nenorocirea sa. Şi Domnul a auzit, şi a ridicat un om, dintr-un neam neînsemnat şi cu un nume neînsemnat, Bonaparte, de pe o insulă din largul mării. Şi Bonaparte a curmat revoluţia, a adus pace pământului şi s-a înscăunat ca împărat pe tronul vechilor regi francezi.

Dar întrucât şi restul stăpânitorilor şi curţilor europene din acea vreme fă­ceau ce este rău înaintea Domnului, Dum­nezeu l-a chemat pe împăratul Napoleon Bonaparte să pedepsească pe stăpânitorii şi demnitarii din întreaga Europă, la fel cum îl chemase cândva pe împăratul păgân Nabucodonosor să pedepsească Israilul apostat. Şi îm­păratul Napoleon a mers cu oastea sa împotriva cârmuitorilor europeni, şi a avut cu ei multe războaie, însă i-a bi­ruit oriunde s-a întâlnit cu ei: fiindcă Dumnezeu a vrut să săvârşească pe­deapsă asupra stăpânitorilor euro­peni şi a curţilor lor şi a demnitarilor lor, din pricina mulţimii covârşitoare a fărădelegilor lor. Doar faţă de mun­tenegreni s-a arătat neputincioasă ar­mata acestui împărat puternic. Şi toa­te atacurile armatei lui Napoleon cu

151

scopul cuceririi Muntenegrului şi con­tinuării pătrunderii în Balcani şi apoi mai departe, în Marele Orient, au ră­mas lipsite de izbândă: fiindcă Dumnezeu ocrotea Muntenegrul pentru că stăpânitorul muntenegrean, Petar I, un drept al lui Dumnezeu, făcea ce este drept înaintea Domnului.

Dar în puterea şi slava sa, Napole­on s-a îngâmfat dincolo de orice mă­sură. Şi în trufia sa, a început să se va­dă pesine dumnezeu pământesc, iar la toţi ceilalţi oameni să privească plin de dispreţ, ca la nişte unelte aflate în mâinile lui, şi să îi întrebuinţeze pen­tru propriile sale scopuri, care ţinteau slava deşartă. Şi, în trufia sa, împă­ratul Napoleon a năvălit asupra Ru­siei cu o armată uriaşă, cum nu mai văzuse Europa din vremurile vechi. Iar în Rusia stăpânea în acea vreme ţarul Alexandru, care în mare făcea ce este drept înaintea Domnului, deşi ini­ma lui nu era, totuşi, îndreptată cu to­tul către Dumnezeu. De asemenea în­tre demnitarii lui erau multe păcate, ce pătrundeau şi în popor. Pentru pă­catele ruşilor, iar nu pentru a sa pu­tere de război franceză, i s-a îngăduit

152

lui Napoleon să intre în pământul ru­sesc şi să-l supună până la Moscova. Şi această reuşită a sporit şi mai mult trufia împăratului Napoleon, încât acesta a uitat cu totul datoria sa faţă de Domnul oştirilor. Iar poporul rus, în necazul şi strâmtorarea sa, s-a po­căit pentru păcatele sale, şi împreună cu împăratul şi mai-marii săi a strigat către Dumnezeu, rugându-I-se pen­tru ajutor şi mântuire. Pe atunci era comandant al armatei ruse Kutuzov, om smerit, blând şi temător de Dum­nezeu. El nu se bizuia nici pe număr, nici pe arme, ci pe Dumnezeu Cel Unul şi Viu. Şi în vreme ce neştiutorii îl numeau neştiutor, Kutuzov tăcea şi se ruga lui Dumnezeu. Şi Moscova a luat foc pe neaşteptate, iar în armata împăratului francez a intrat o spaimă de nedescris. Şi împăratul francez, speriat, a fugit singur, însoţit doar de vizitiul său. Armata lui a fost zdrobi­tă, iar pământul rusesc slobozit pe de­plin şi curăţat de cotropitori.

Dar întrucât trufaşul împărat Na­poleon n-a priceput din ce pricină şi de la Cine îi venise înfrângerea aceea, nici nu s-a smerit înaintea lui Dumnezeu,

153

nici nu a frânt trufia sa, mânia lui Dumnezeu faţă de el nu s-a potolit, ci l-amânat, şi mai departe. Şi a fost îm­păratul Napoleon învins în ultima sa luptă, prins şi trimis ca întemniţat pe o insulă a deznădejdii din largul mării. Şapte ani a petrecut Napoleon peacea insulă ca un deznădăjduit, până ce,treptat, trufia lui s-a smerit şi inima lui s-a despietrit. Şi a început Napole­on, în smerenia lui, să vorbească plin de minunare despre Hristos Domnul1.

1 Împăratul Napoleon a petrecut şapte ani închis şi umilit pe insula pustie Sfânta Elena (o paralelă însemnată: şi trufaşul împărat babilo­nian Nabucodonosor a fost alungat dintre oa­meni vreme de şapte ani, până ce s-a îmblân­zit şi a recunoscut puterea lui Dumnezeu, Cel Unul, Cel Adevărat, şi că Cel Preaînalt stăpâneşte împărăţia omenească şi cui voieşte o dă pe eadan: 4,14). Cugetând mult la tot ce se întâmplase cu el, marele Napoleon, îmblânzit şi umilit, a scris atunci cuvintele următoare: „Eu ştiu, oa­menilor, şi vă spun vouă că Iisus nu a fost nu­mai om. Religia Lui este o taină, care vine din cunoaşterea oamenilor, însă dintr-o cunoaştere care nu poate fi numită ştiinţă omenească."

„El a venit în lume ca să descopere lumii legea Duhului. Alexandru, Cezar, Carol cel Mare şi cu mine am întemeiat mari imperii. Dar pe ce am întemeiat aceste creaţii ale ge­niului nostru? Pe forţă."

„Singur Iisus a întemeiat împărăţia Sa pe dragoste, şi iată că până în ziua de astăzi mili­oane de oameni sunt gata să moară pentru EL"

„Eu voi muri peste o vreme. Trupul meu va fi dat pământului şi va deveni hrană viermi­lor. Iată, aceasta este soarta care-l aşteaptă pe marele Napoleon. Cât de nemăsurată este de­osebirea dintre adânca mea sărăcie şi veşnica împărăţie a lui Hristos, care se propovăduieşte, se măreşte şi se întinde în întreaga lume!"

154

Şi nu i s-a mai întâmplat nici un alt rău până la moartea lui, fiindcă Domnul L-a cruţat de alte rele din pricină că împlinise pedeapsa Lui asupra Eu­ropei şi că a alungat trufia din inima sa. Şi s-a săvârşit împăratul Napoleon cu pace.

La 50 de ani după moartea aces­tui mare Napoleon, Germania a por­nit război împotriva Franţei, în acea vreme domnea în Franţa împăratul Napoleon al III-lea, care în multe privinţe făcea ce este rău înaintea Domnului fiindcă se trufise foarte, şi în tru­fia sa dispreţuia pe ceilalţi stăpânitori din lume, şi voia să impună pretutin­deni şi tuturor voinţa sa, măcar că nu avea în spatele său biruinţe, nici sub sine biruiţi precum avusese marele său înaintaş şi tiz. Şi când a plănu­it să poarte război împotriva vecini­lor săi, s-a ridicat asupra lui Wilhelm, împăratul Germaniei. Iar acest împărat

155

Wilhelm era fără trufie, şi în pri­vinţele cele mai însemnate nu făcea ce este rău înaintea Domnului. Şi a lovit împăratul german pe împăratul fran­cez şi l-a învins. Şi armata franceză a fost înfrântă cumplit. Iar împăratul german a intrat în Paris cu armata sa, şi a ridicat de la francezi despăgubiri cum a vrut, şi a încheiat pace cum a vrut. Trufaşul împărat Napoleon a fost răsturnat de pe tron, încheindu-şi viaţa în restrişte, ruşinat şi umilit.

În anul 1885 a fost război în Bal­cani, între sârbi şi bulgari. Acest răz­boi a fost început de Milan, rege­le sârb, care în vremea aceea apostaziase de la credinţa în Dumnezeu şi trăia o viaţă care în multe privinţe era spre sminteală poporului său şi pen­tru care el însuşi avea să se căiască în anii de mai târziu. în afară de asta, a păcătuit foarte în privinţa Bisericii Ortodoxe, fiindcă a introdus taxe simoniace în Biserică şi a depus ierar­hia ortodoxă legiuită. Regele sârb era linguşit de împăratul Austriei, căru­ia nu-i venea la îndemână ca popoa­rele sârb şi bulgar, ce sunt unite prin rasă, credinţă şi limbă, să trăiască în

156

dragoste. Amăgit întrucâtva de aces­te linguşiri şi îngâmfat din pricina reuşitelor din războaiele avute mai înainte cu turcii, care îi şi aduseseră titlul regal, regele sârb a pornit război împotriva bulgarilor, popor cinstit şi creştin, care de-abia începuse a-şi gos­podări casa sa în libertate. Războiul a fost scurt, dar sângeros. Şi cu toate că regele sârb avea armată mai puterni­că şi mai pregătită decât bulgarii, a fost înfrânt de către aceştia.

Regele englez Edward al VII-lea, prieten intim, aproape în toate, al re­gelui Milan şi mare cap al masoneriei mondiale, nu a fost mult mai fericit în războiul împotriva burilor din Africa, în acest război, practic întreaga lume i-a simpatizat pe buri; şi mai ales sâr­bii, care în răscoala burilor vedeau răs­frângeri ale luptei lor pentru eliberare din vremea lui Karageorge şi Miloş. Presa sârbă scria în favoarea ţăranilor buri. Câteva cafenele din Belgrad erau numite „Krieger"1 sau „Transvaal"2. Războiul lui Edward împotriva buri­lor a ţinut atâţia ani câte luni a ţinut.

1 Krieger conducător al burilor (n. tr.).

2 Transvaal numele republicii bure (n. tr.).

157

războiul lui Milan împotriva bulgari­lor. Regelui sârb i-au frânt trufia bul­garii, iar regelui englez burii.

Războiul ruso-japonez. Ţarul rus Nicolae al II-lea făcea într-adevăr ce este drept înaintea Domnului, însă în ca­litate de autocrat ţarul n-a arătat des­tulă râvnă pentru combaterea necre­dinţei în Dumnezeu şi a depravă­rii demnitarilor săi. Pentru păcatele conducătorilor ruşi şi ale aşa-numitei „intelighenţii"1 ruse, a îngăduit Dumnezeu japonezilor să poarte război împotrivaRusiei şi să învingă fiindcă japonezii nu erau depravaţi, ci toţi, din toate clasele, păzeau o pa­triarhală simplitate a vieţii şi disci­plină a spiritului. Iar ruşii cei şcoliţi începuseră să se amestece cu popoa­rele apusene şi îşi însuşiseră de la ele toate păcatele lor, atât intelectuale (tă­găduirea lui Dumnezeu), cât şi mora­le (egoismul, depravarea). Ca atare, Dumnezeu a îngăduit ca armata ru­să să fie înfrântă şi pe uscat, şi pe ma­re. Popoarele Apusului au simpatizat atunci cu vrăjmaşii poporului rus. în­frângerii ruseşti din acest război i-a

1 Intelectualităţi (n. tr.).

158

urmat lucrul care este cel mai adesea, mai rău decât războiul: revoluţia. însă nici războiul pierdut, nici revoluţia nu au putut face mare lucru ca intelectualitatea rusă şi conducătorii ruşi să se pocăiască şi să se întoarcă la Hristos Dumnezeu şi la legea Lui.

în toamna anului 1912 a izbucnit războiul balcanic. De o parte erau trei state creştine, iar de cealaltă Turcia. Atât după numărul populaţiei, cât şi după întindere, imperiul turc era mai mare decât toate cele trei stătuleţe creştine balcanice la un loc. Pe lângă asta, „Tinerii Turci" depuseseră un uriaş efort, de-a lungul câtorva ani, pentru reorganizarea şi dotarea ar­matei turce. însă „Tinerii Turci" făceau ce este rău înaintea Domnului prin ace­ea că îşi puneau toată nădejdea în si­ne, iar în Dumnezeu deloc. Se supraapreciau pe ei înşişi şi subapreciau ro­lul lui Dumnezeu în viaţa popoarelor. Mulţi dintre ei erau atei, iar alţii erau indiferenţi faţă de credinţa în Dumne­zeu. Câtă deosebire între sultanii de o fanatică evlavie care au cucerit Balca­nii şi epigonii lor necredincioşi, care au pierdut Balcanii! „Tinerii Turci" au suferit în război înfrângere după înfrângere.

159

Adversarii lor erau trei regi creştini: regele Petar, regele Gheorghe, şi regele Ferdinand. Cel mai evlavios dintre ei era regelePetar. îndată ce s-a urcat pe tronul Serbiei, el a început să clădească biserică Sfântului Gheorghe în Topoler. Era un om fără poze şi fra­ze, şi nu era trufie în inima lui. Cum­pătat faţă de laudele prietenilor şi răb­dător faţă de ponegririle duşmanilor, el se temea de Dumnezeu şi făcea ce este drept înaintea Domnului. De ace­ea, Dumnezeu i-a dăruit multe victorii strălucite în bătăliile date împotri­va turcilor în anul 1912. Asemănător în multe privinţe cu regele Petar era regele grec Gheorghe. Ferdinand în­să era viclean şi trufaş. El privea cu dispreţ la regele sârb şi la cel grec. Vi­teazul şi cinstitul popor bulgar ar fi dobândit în acel război şi mai multe izbânzi dacă Ferdinand, cu caracterul său, nu i-ar fi fost piedică înaintea lui Dumnezeu. în anul 1913, îngâmfatul rege Ferdinand a lovit mişeleşte ar­mata sârbă la Bregalniţa, în vremea armistiţiului cu turcii. întreaga Europă a crezut că regele bulgar va zdrobi şi nimici armata sârbă. însă Domnul oştirilor, Care vede inimile oamenilor,

160

a hotărât acest nou şi neaşteptat răz­boi în folosul evlaviosului şi modes­tului rege Petar şi în paguba lui Ferdinand. Şi astfel, din războaiele balcani­ce au ieşit ca biruiţi „Tinerii Turci" şi Ferdinand, iar ca biruitori regele sârb şi regele grec. Şi aceasta s-a întâmplat după dreapta judecată a lui Dumne­zeu şi împotriva tuturor judecăţilor şi socotelilor fiilor oamenilor şi a căpete­niilor lor din pământurile de la Apus.

Din toate acestea reiese limpede următoarea învăţătură:

1. Şi în vremurile moderne, ca şi în cele din vechime, Domnul oştirilor în calitate de al Treilea şi Nevăzut Luptător hotărăşte orice război.

2. Şi în războaiele moderne, ca şi în cele din vechime, păcătoşenia popo­rului sau a conducătorilor săi faţă de legea lui Dumnezeu aduce negreşit înfrângere.

3. Şi în războaiele moderne, ca şi în cele din vechime, dreptatea popo­rului sau a conducătorilor poporului pricinuieşte biruinţa.

4. într-un cuvânt, războaiele moderne, ca şi cele din vechime, nu se pot înţelege şi explica decât în lumi­na biblică.

161

XVII.

Războiul Mondial în lumina biblică

Există, generale, pâraie de su­ferinţă, există râuri de suferinţă, există mări de suferinţă însă Războ­iul mondial a reprezentat un ocean de suferinţă omenească. Suferinţă es­te fie şi numai să îţi aduci aminte de acest ocean, dar cum ar fi să te mai şi cufunzi în el? Această nespus de ma­re suferinţă a început cu o expediţie de pedepsire.

Vă amintiţi, dragă generale, că din Europa creştină au plecat două fai­moase expediţii militare, consemna­te în paginile de istorie ca expediţii de represalii, şi amândouă într-un răstimp de 17 ani cu totul. Una îm­potriva Chinei (1897-1899), iar cealaltă

162

împotriva Serbiei (1914 şi în conti­nuare). Caracteristic este faptul că în ambele cazuri uciderea a câte două persoane a fost luată ca pretext pen­tru război.

Doi misionari germani au pierit în China în 1897 şi împăratul german a făcut pe această temă un întreg tără­boi în Europa, incitând Marile Puteri europene la o expediţie de represalii împotriva „Pericolului galben". Chi­na zăcea pe atunci în rării încă nevin­decate în urma războiului de-abia în­cheiat cu Japonia. Puterile europene au atacat-o, aşadar, şi fiecare dintre ele a luat ce şi cum a vrut sau, mai bine zis, aşa cum s-au înţeles, cu greu, în­tre ele. Din pricina acestei nedreptăţi europene strigătoare la cer, a izbucnit în anul 1900 revolta boxerilor cu lo­zinca: „China pentru chinezi!" Aceas­tă revoltă a fost înăbuşită de către eu­ropeni în sânge, cu mare asprime şi încă mai mare jaf. în acea expediţie de represalii nimeni nici nu s-a gân­dit, de fapt, să îi răzbune pe cei doi misionari ucişi, ci s-au gândit toţi la acapararea de teritorii, la strategie, la hegemonie, la comerţ şi la pradă din

163

acel izvor încă plin ochi de bunătăţi caresecheamă China1.

Iată, chiar în Germania abia dacă îşi aminteşte cineva numele acelor misi­onari pentru care Europa s-a mânjit atunci cu atâtea nelegiuiri şi sânge.

Cealaltă expediţie de represalii, de şi mai rău augur, a fost îndreptată împotriva

1 Puterile europene demult provoacă Chi­na, şi China, fără îndoială, le va plăti totul, atunci când nu se vor aştepta. Se poate spu­ne că Puterile europene, fiecare în parte sau împreună, au fost începând din anul 1839 în război necurmat cu China. Mai întâi, Anglia a purtat „Războiul opiului". Ei i s-a alăturat Franţa în anul 1858 şi i s-a alăturat tot pen­tru moartea unui misionar, în cazul respec­tiv francez. Fireşte că moartea misionarului a fost şi acolo doar un pretext, iar principalul motiv l-au reprezentat acapararea de teritorii, hegemonia, comerţul şi prada. Ca şi cum n-ar fi datoria şi bucuria misionarilor creştini să moară pentru Hristos, ci ei ar trebui, pasă­mite, răzbunaţi! Naţiunile ai căror misionari îşi dau sângele pentru Hristos trebuie să se bucure de aceasta şi să se laude cu asta, nu să poarte război. Misiunea creştină nici nu a reuşit în China tocmai pentru că ea a fost şi es­te desfăşurată sub ocrotirea diplomaţiei şi ba­ionetelor. Din Europa se ameninţă cu răzbunarea pentru uciderea unui misionar răzbunare care, aşa cum o arată trecutul apropiat, se şi săvârşeşte în chipul cel mai neruşinat.

164

Serbiei. La Sarajevo, în anul 1914, au pierit două persoane princia­re: arhiducele Ferdinand al Austriei şi soţia lui. în acest caz, deci, doi misio­nari politici. I-a omorât un tinerel care mai târziu, la proces, avea să declare că se îndoieşte de existenţa lui Dum­nezeu. Acest eveniment a fost luat de împăratul Austriei, sprijinit de împă­ratul Germaniei, ca pretext pentru o expediţie de represalii împotriva Ser­biei, un stat tânăr, care susţinea prin­cipiul Gladstone: „Balcanii balcanicilor". Şi astfel a fost deschis marele Război Mondial, la desfăşurarea, încheierea şi urmările căruia noi sun­tem încă martori vii. Ca şi în cazul cu misionarii din China, şi aici expediţia de represalii n-a fost gândită atât pen­tru răzbunarea arhiducelui sau arhiducesei asasinate, cât pentru acapa­rarea pământului balcanic, pentru dominaţie, pentru strategie, comerţ şi pradă, şi toate acestea legate de pla­nuri cu bătaie încă şi mai lungă, de jaf în Orientul Apropiat şi Mijlociu.

La începutul Războiului Mondial, Europa era ca un oraş ai cărui cetăţeni stropiseră cu petrol, mai mult sau mai

165

puţin, casele lor. Un tânăr din Sarajevo aruncă foc pe acest petrol şi incendiul izbucneşte. Oare el a provo­cat Războiul Mondial? Ar fi o nebunie fie numai să ne gândim la asta. El a dat, dacă vreţi, un semnal. Marii împăraţi şi oameni de stat creştini să ur­meze, oare, orbeşte semnalului unui om cu şcoala neterminată? Unde este, atunci, înţelepciunea împărătească, şi unde este subtila ştiinţă a oamenilor de stat? însă tinerelul acela n-adat semnalul de război. Fapta lui, oricât de cumplită, a fost doar luată ca pretext pentru război. Iar războiul l-au provocat cei care, încă dinaintea acestei nelegiuiri, îşi stropiseră cu pe­trol casele. Altfel spus, statele euro­pene erau, mai mult sau mai puţin, pregătite pentru război, iar cauzele războiului ca şi acelea ale pregăti­rilor febrile de război sunt ascunse în păcatele vădite ale popoarelor europene, atât exterioare, cât şilăuntrice. Exterioare tiranizarea şi jefuirea altor popoare din lume, mai ales din Asia şi Africa, şi ura, invidia şi pervertirea reciprocă; iar lăuntrice lupta împotriva lui Dumnezeu, trufia omului faţă de om şi încălcarea legii

166

lui Hristos, pe care Europa creştinată s-a jurat, primind-o dintru început ca temelie a vieţii şi culturii sale. Aceasta este marea şi înfricoşătoarea pricină?a marelui şi înfricoşătorului război...

Să privim acum, generale, cum a mers fiecare în Războiul Mondial. Un singur stat a pierdut şi războiul, şi pe sine. Acesta este imperiul austriac. Altele au pierdut războiul şi câte ce­va din avutul lor. Aşa sunt Germania, Turcia şi Bulgaria. Altele s-au lăsat de război şi au trecut la revoluţie. Aici es­te Rusia. Altele au pierdut la început, dar la sfârşit au câştigat. Aşa sunt An­glia, Franţa, Italia, Belgia, România şi Serbia. Altele au câştigat, s-ar putea spune, fără pierderi. Acestea sunt Ja­ponia şi America. Altele au avut pa­ce, în mare, pe timpul războiului, dar s-au luptat şi au pierdut după război. Aici intră Grecia. Altele au avut pa­ce în vremea războiului, iar după răz­boi au cunoscut revoluţii sângeroase. Acestea sunt China şi Afganistanul.

Să cercetăm acum, în lumina bibli­că, lucrul cel mai important de ce s-a întâmplat fiecăruia în război ceea ce i s-a întâmplat.

167

La începutul războiului Austria a avut oarece reuşită în faţa Serbiei şi Ita­liei. Iar pentru aceste reuşite lauda se cuvine acelei mase a poporului evlavi­os din Austro-Ungaria, popor de plu­gari şi de muncitori, care se ţinea fără făţărnicie decredinţa în Hristos Dom­nul şi care putea să îngenuncheze fă­ră nici o ruşine înaintea Răstignirii lui Hristos. Precum s-a zis şi în vremea regelui Rovoam, care făcea ceea ce es­te rău, totuşi se mai găsea ceva bun în Iuda. Şi în monarhia austro-ungară se mai găsea ceva bun, iar purtătorul aces­tui sine înaintea Celui Preaînalt era marea masă a poporului evlavios. în cele din urmă însă, imperiul austriac a fost înfrânt şi năruit,şi a pierdut doi împăraţi şi o mulţime de aristocraţi. Iar aceasta s-a întâmplat din pricina cârmuitorilor şi magnaţilor austrieci, care făceau irecuperabil ce este rău înaintea Domnului, în viaţa politică, ca şi în viaţa personală.

Germania la început a biruit şi a câştigat rapid. Ea a cucerit întreaga Belgie, mare parte din Franţa, o par­te din Rusia, întreaga Serbie şi o par­te din România. Iar asta din pricina

168

acelui bine care se mai găsea în Germa­nia la nemţii evlavioşi şi cinstiţi. Dar în cele din urmă Germania a fost în­frântă, şi a pierdut toate coloniile sa­le, întreaga flotă; două-trei provincii şi o enormă cantitate de bunuri ma­teriale. Iar aceasta s-a întâmplat din pricina împăratului german, care, cu toate că de formă îl propovăduia pe Hristos prin biserici, făcea ce este rău înaintea Domnului, fiindcă i-a necăjit şi păgubit foarte mult pe chinezi şi fi­indcă s-a mândrit cu puterea sa şi a vrut să cucerească întreaga lume, ui­tând nereuşitele suferite în aceas­tă privinţă de către Alexandru şi Ce­zar, de către Moguli şi Timur, de că­tre califi şi Bonaparte. Şi a păcătuit prin aceea că purta război în nume­le culturii germane, iar nu în numele legii lui Dumnezeu. Pe lângă păcatul împăratului mai erau şi păcatele mul­tora dintre savanţii şi oamenii lui de stat, care etalau forţa ca drept suprem al unui popor asupra altui popor, şi erau luptători împotriva lui Hristos şi atei. De aceea, Germania a fost învin­să şi sărăcită în război.

Bulgaria, aliata Austriei, şi Turcia, aliata Germaniei, au avut la început

169

reuşite în război una împotriva Ser­biei, cealaltă împotriva Angliei. Şi asta datorită bunătăţii şi cinstei poporu­lui bulgar, şi datorită credinţei puternice în Dumnezeu a poporului turc. Dar în cele din urmă amândouă aceste aliate ale Puterilor Centrale au suferito înfrângere cumplită, şi nu nu­mai că nu li s-a îngăduit să păstreze nimic din pământurile cucerite, ci au pierdut mult şi din ceea ce avuseseră înainte de război. Iar aceasta din pri­cina ţarului bulgar şi a demnitarilor săi, precum şi din pricina conducăto­rilor poporului turc, care făceau ce este rău înaintea Domnului.

Anglia a avut de-a lungul între­gului război pierderi cumplite. Floa­rea tineretului ei a pierit. Bogăţia ei a fost cheltuită. Şi asta din pricina mul­telor jigniri aduse lui Hristos de că­tre învăţaţii ei, din pricina negustori­lor ei nedrepţi din India şi China, din pricina punerii intereselor comercia­le înaintea intereselor credinţei şi mo­ralei în colonii, din pricina păcatelor oligarhiei sale capitaliste. Toate aces­tea erau rele înaintea Domnului: Şi de aceea, Anglia a pierdut în război mult

170

şi vreme îndelungată. Dar în cele din urmă Anglia a dobândit biruinţa. Şi asta datorită smereniei regelui ei, da­torită evlaviei şi dreptăţii unei mari părţi din poporul ei, care trăia întru frica lui Dumnezeu din osteneala de fiecare zi, precum şi datorită cinsti­rii stricte a duminicii, încă şi datorită pocăinţei din vremea războiului, care se propovăduia în tot pământul Angliei; de asemenea, şi datorită marii mi­lostiviri a englezilor faţă de popoarele mici aflate în suferinţă; în fine, datori­tă dreptăţii unora dintre aliaţii ei.

Franţa a avut vreme îndelungată mari înfrângeri şi pierderi. Şi asta din pricina lepădării de Hristos a multora dintre demnitarii ei masoni şi din pri­cina făţărniciei conducătorilor popo­rului, care se ocupau cu partizanatul politic. în Franţa erau mulţi care fă­ceau ce este rău înaintea Domnului, atât în afară, în colonii, cât şi în treburile interne. Dragostea de bani, avariţia, ateismul şi amoralismul relele aces­tea se răspândiseră foarte mult pe pă­mântul Franţei şi slujeau drept smin­teală multor popoare mici şi lipsite de experienţă. Dar încă se mai găsea ceva

171

bun în iuda: adică era în Franţa mult popor care avea adevărată evlavie şi credinţă în Hristos, mai ales în nume­roasa tagmă a lucrătorilor pământu­lui. A fost multă rugăciune şi pocăinţă în vremea războiului. Suflet evlavios de omdin popor avea şi mareşalul francez Foch. Iar când a strigat poporul Franţei către Dumnezeu, împreună cu marele său feldmareşal, Dumnezeu S-a milostivit şi a dat Franţei biruinţă. Mulţumită tuturor acestor lucruri, precum şi mulţumită dreptăţii Serbiei, aliata Franţei, aceasta din ur­mă a ieşit din război ca învingătoare.

Belgia a fost îngenuncheată şi ocu­pată de germani fulgerător. Şi au su­ferit belgienii mult şi amar sub cotro­pitori, de la începutul până la sfâr­şitul războiului. Iar asta s-a întâmplat din pricină că belgienii făceau ce este rău înaintea Domnului faţă de poporul simplu şi primitiv din Congo, şi asta ani şi ani de zile; din pricina adâncii urii partinice şi reciproce şi din pricina amoralismului, precum şi, în fine, din pricină că industriaşii belgieni erau pe primul loc în fabricarea armelor şi înarmarea popoarelor pentru război.

172

Dar în cele din urmă Belgia şi-a recă­pătat libertatea şi a primit înapoi toa­te pământurile pe care le avea înainte de război, împreună cu o despăgubi­re uriaşă din partea celor învinşi: dar asta din pricină că încă mai era ceva bun în Iuda, adică în Belgia era şi po­por bun, care în vremea războiului se pocăia şi striga către Dumnezeu după ajutor. Mulţumită acestui fapt, pre­cum şi mulţufmită dreptului Wilsun şi Serbiei, şi Belgia a fost trecută de Dumnezeu în rândul învingătorilor.

Rusia a avut la începutul războiu­lui mari reuşite faţă de Germania şi de Austria. Iar asta din pricina sufletului bun al ţarului rus şi din pricina celei mai mari părţi a poporului rus, care făcea ce este drept înaintea Domnului şi care intrase în război nu pentru jaf, ci pentru apărarea Serbiei atacate. Du­pă aceea, Rusia a început să piardă, şi a pierdut mult. Iar asta din pricina fărădelegilor intelectualităţii ruse, ca­re făcea ce este rău înaintea Domnului. în cele din urmă, Rusia a renunţat la război, şi intelectualitatea ei a început o răfuială intestină prin foc şi sabie. Şi astfel Rusia, care păcătuise faţă de

173

China şi luase parte la nedreptatea europeană faţă de China, a fost pedepsită de Dumnezeu mai întâi prin japo­nezi, în războiul ruso-japonez; iar în Războiul Mondial, a fost greu pedep­sită de către Dumnezeu pentru faptul că intelectualitatea ei luase parte la războiul nedeclarat al Europei împotriva lui Hristos. Rusia a fost pedepsită cea dintâi şi mai aspru de Dumnezeu fiindcă ea era cea mai însemnată ţară purtătoare de Hristos, cea mai creştină ţară de pe pământ. Ea era cea mai puternică fortăreaţă a lui Hristos în lume, cu misiunea de a creştina lu­mea păgână. Un nou Israil! Dar es­te scris:pe cine iubeşte Domnul, ceartă (Evr. 12,5).

Două popoare vechi, italienii şi gre­cii, pe lângă celelalte păcate săvârşite de ele împotriva credinţei în Hristos Dumnezeu şi împotriva legii lui Hris­tos, au mai fost şi necredincioase faţă de aliatele lor: Italia faţă de Germa­nia, iar Grecia faţă de Serbia. De ace­ea, Italia a fost înfrântă în aproape toa­te bătăliile mai însemnate din cursul războiului, iar Grecia după Războ­iul Mondial, în luptele duse cu turcii

174

în Asia Mică. însă Italia mulţumită aliaţilor, iar Grecia mulţumită unei părţi din popor care fusese loială Ser­biei, aliata sa, au fost amândouă tre­cute între învingători.

România a intrat în război târziu, şi atunci cu socoteala să câştige iar nu pentru dreptate şi pentru slava lui Dumnezeu. De aceea a fost lovită şi înfrântă fulgerător de către vrăjmaş care i-a ocupat şi capitala. Asta s-a în­tâmplat din pricina depravării şi vieţii uşuratice a bogaţilor ei boieri, care fă­ceau ce este rău înaintea Domnului. Dar în cele din urmă România a intrat în rândul învingătorilor şi mult pământ a câştigat. Şi asta datorită poporului ei pătimitor şi iubitor de osteneală, precum şi datorită dreptăţii aliatului ei, Serbia.

în fine, Serbia în primul an de război a câştigat şi apoi a pierdut prin trăda­re. După aceea şi-a pierdut tot pămân­tul, enorm de mult efectiv şi material de război, şi s-a cufundat într-o sufe­rinţă nemaiîntâlnită, care a ţinut trei ani încheiaţi. Şi aceasta din pricina pă­catelor pe care le făcuse intelectualitatea

175

sârbă, otrăvită de un cumplit partizanat politic şi duh de ură reciprocă.

S-a întâmplat şi din pricina poporului însuşi, în care se încetăţeniseră furtul, jurământul mincinos, certurile, înju­răturile, nerespectarea părinţilor, nerespectarea căsătoriei şi nerespectarea duminicii, lucruri care erau toa­te rele înaintea Domnului. Şi în primul rând s-a întâmplat din pricina trufiei şi nerecunoştinţei faţă de Dumnezeu după biruinţele din anii 1912 şi 1913. La sfârşitul războiului însă, Serbia a dobândit victorii strălucite şi a recăpătat toate pământurile sale, şi a eliberat şi a unit pe toţi fraţii săi. Iar aceasta a fost, pe de o parte, datorită mărtu­risirii de către popor a păcatelor sa­le dinainte, datorită adâncii pocăinţe şi smeriri înaintea lui Dumnezeu şi a strigării către Dumnezeu după aju­tor; şi, pe de alta, datorită dreptăţii şi evlaviei regelui sârb şi a celor patru mari comandanţi ai armatei sârbe, ca­re făceau ce este drept înaintea Domnu­lui. Căci fie că rezista pe fronturile din munţi, fie că slugărea cotropitorilor, fie că trăia internat în lagărele din pă­mânturile vrăjmaşului, poporul sârb şi-a socotit toate păcatele săvârşite

176

în trecut s-a pocăit cu amar şi a stri­gat către Dumnezeu aprinzând lumâ­nări înaintea sfinţilor lui Dumnezeu, a ocrotitorilor primiţi la botez.

Nu vă miraţi că peste tot amin­tesc şi de dreptatea unor aliaţi ca de o condiţie care ajută la victorie. Wilson, cred eu, a ajutat aliaţilor săi mai mult prin dreptatea sa decât prin aur şi oţel. Şi mai mult a ajutat Serbia Franţei de­cât Franţa Serbiei. Iar că pentru drep­tatea pe care o are un aliat înaintea lui Dumnezeu câştigă şi alt aliat mai puţin drept, citim în Sfânta Scriptură a lui Dumnezeu. Când Ioram, împăratul cel fără Dumnezeu al lui Israil, a venit împreună cu Iosafat, împăratul cel te­mător de Dumnezeu al Iudeii, la Prorocul Elisei ca să audă de la el ce dez­nodământ va avea războiul împotri­va moabiţilor, prorocul lui Dumnezeu i-a spus certându-l: Ce este mie şi ţie? Mergi la prorocii tatălui tău şi la prorocii mamei tale (adică: „la prorocii tăi min­cinoşi"). Şi a adăugat: Viu este Domnul oştirilor, că de n-aş avea în vedere pe Iosafat, împăratul Iudei, n-aş fi căutat spre tine şi nu te-aş fi văzut. Dar, de dragul dreptului Iosafat, prorocul a prezis

177

ambilor aliaţi biruinţa asupra vrăjma­şului, precum s-a şi întâmplat.

În fine, Vă atrag atenţia, generale, asupra experienţei şi afirmaţiei biblice conform căreia lupta şi armele nu ajută la nimic dacă dreptatea dumnezeiască lipseşte, fiindcă lipsa dreptăţii dumnezeieşti la una din părţile aflate în război atrage negreşit după sine şi lipsa ajutorului dumnezeiesc în răz­boi şi, prin urmare, înfrângerea în ciuda oricărei mulţimi de trupe şi a orică­rei înarmări. Aceasta este afirmaţia şi experienţa biblică. Aplicaţi-o la părţile combatante din Războiul Mondial şi vă veţi minuna cum au avut loc toate, cuvânt cu cuvânt, potrivit descrierilor tipice din Biblie. Germania cu aliaţii ei (Austria, Tinerii Turci şi Bulgaria) a fost cea mai pregătită pentru război din toate punctele de vedere. Aliaţii, pe de altă parte, erau fie pe jumătate pregătiţi, fie nepregătiţi cu totul. Des­pre Războiul Mondial (Weltkrieg) se vorbea şi se scriau cărţi în mod seri­os, începând cu un deceniu sau do­uă înainte de război, doar în Germa­nia. în celelalte ţări, despre aceasta se vorbea fie în glumă, fie doar cu o ur­mă de seriozitate, fie ca despre un lucru

178

îndepărtat de noi, cam aşa cum se vorbea şi se scria acum 100 de ani despre maşinile zburătoare. în Ger­mania, duhul lui Nietzsche s-a luptat vreme de decenii cu duhul lui Marx, iar amândouă aceste duhuri se lup­tau împotriva lui Hristos. Duhul lui Nietzsche a precumpănit în cercurile conducătoare în sensul să-i spunem astfel nietzscheanismului naţional. Duhul biruit al lui Marx a trecut în ca­racterul mai moale al intelectualităţii ruse. Cercurile de curte din Germa­nia demnitarii, generalii, oamenii de stat şi filosofii de stat -, dimpreu­nă cu mulţi teologi şi cu întreg tinere­tul, au fost însufleţiţi de duhul aces­tui nietzscheanism naţional, care a fost exprimat scurt şi limpede în cu­vintele: „Deutschland, Deutschland uber alles!"1 sau: „Macht ist Recht"2. Iar duhul nietzscheanismului, fie el individual sau naţional, înseamnă război. Şi prin duhul războinic, deci, Germania era mai înarmată decât tot restul lumii. Totodată, ea era de de­parte, atât prin număr, cât şi prin arme,

1 „Germania, Germania mai presus de toa­te" (n. tr.).

2 „Forţa este dreptul" (n. tr.).

179

mai puternică decât adversarii cu care s-a ciocnit la început. însă de ce nui-a biruit? De ce nu a intrat armata kaiserului în Paris? înainte de moartea sa, mareşalul Foch a dat în vileag taina. El a declarat că Germania, fără îndoială, ar fi învins şi ar fi luat Parisul dacă n-ar fi făcut o mare greşeală tactică, şi anume că „şi-a slăbit aripa dreaptă transferând un corp de arma­tă pe stânga". Tocmai cu aripa dreap­tă înconjurase armata germană Parisul,şi Parisul începuse a fi evacuat. Dar pe neaşteptate, dintr-o frică de neînţeles şi dintr-un calcul cu totul eronat, înaintarea aripii drepte a fost oprită şi din ea a fost luat un corp de armată şi transferat pe stânga. Acest lucru a încetinit acţiunea de război germană, fapt care a dat timp Angliei şi celorlalţi aliaţi ceea ce a fost, du­pă părerea gloriosului Foch, factorul decisiv în înfrângerea definitivă a ar­matei germane. Fără îndoială, când Dumnezeu vrea să pedepsească pe ci­neva, mai întâi îi ia minţile şi toarnă în el frica. îi ia minţile, toarnă în el fri­ca, şi astfel îl zăpăceşte şi îl doboară.

Austria avea la Rudnik o armată şi mai bine înarmată, şi mai numeroasă,

180

şi mai bine pregătită, şi mai odihnită decât Serbia, însă a suferit nu numai o înfrângere, ci nimicirea aproape com­pletă a armatei sale. Italia a avut o ar­mată mai mare şi mai pregătită la Piave, însă a suferit înfrângere. România, care a intrat târziu în război, avea o armată mai odihnită şi mai numeroa­să, dar această armată a fost, de ase­menea, zdrobită de armata mai mică şi mai obosită a lui Mackensen. Armata sârbă a dat iureş, în anul 1918, asupra unei puteri germano-bulgare mai mari, însă a răzbit şi a biruit.

Este limpede ca lumina zilei, gene­rale, că în Războiul Mondial fiecare ţară combatantă a câştigat sau a pier­dut nu datorită numărului armatei şi calităţii armelor, ci datorită unui fac­tor invizibil, intangibil, biblic. Fiecare ţară a avut povara sa de păcate, pen­tru care a trebuit să sufere chinuri şi înfrângeri. Şi fiecare a avut o oarecare dreptate înaintea Dumnezeului Preaînalt, pentru care Dreptul Judecător a răsplătit-o cu oarecare biruinţă fie de moment, fie definitivă. Fiecare răz­boi, şi Războiul Mondial de aseme­nea, a fost o „încheiere a conturilor" între Dumnezeu pe de o parte, oameni

181

şi popoare pe de alta. În balanţa cea mai sensibilă şi fină, în care se mă­soară nu numai faptele, ci şi sufletele, gândurile şi simţămintele oamenilor, Dreptatea veşnică a cântărit şi a dat fiecăruia ceea ce a meritat.

Din această analiză sumară a tre­cutului Război Mondial este limpede următoarea învăţătură:

1. Războiul Mondial a fost pricinuit de apostazia, trufia şi fărădelegile popoarelor creştine din Europa.

2. Acest război a fost stârnit de pă­catele luptătoare împotriva lui Hris­tos ale unor popoare întregi sau ale conducătorilor de popoare.

3. În Războiul Mondial s-au adu­nat în mod evident toate motivele bi­blice privitoare la război.

4. Factorul Cel de-al treilea, Ne­văzut, Atothotărâtor, a vădit minci­noase toate planurile şi previziunile omeneşti, a ruşinat nădejdea în nu­măr, arme şi cultură şi a împărţit biruinţele şi înfrângerile după drep­tatea cea mai desăvârşită, adică du­pă mărimea credinţei şi pocăinţei şi a strigării către Dânsul a fiecărei părţi aflate în război.

182

XVIII.

Care sunt deci cauzele viitorului război?

După ce am răsfoit toate pagi­nile Sfintei Scripturi, în care e înscrisă filosofia cea adevărată a răz­boiului, şi după ce am cercetat în lu­mina acestei Sfinte Cărţi aversul şi re­versul câtorva dintre războaiele moderne, putem răspunde, generale, la întrebarea dumneavoastră: „Care sunt cauzele viitorului război?"

De calitatea păcii noastre depinde ca războiul să fie ori să nu fie. Dacă viaţa noastră ar fi plăcută lui Dumne­zeu în vremea păcii, fără îndoială că nu s-ar ajunge la război. O, unde nu ar fi aşa! Pacea fără Dumnezeu e leagă­nul războiului. în vreme de pace, bacilii războiului se înmulţesc şi cresc;

183

iar după ce se înmulţesc şi cresc, răz­boiul este inevitabil, fie că o vor oa­menii în acel moment, fie că nu o vor. Eu nu voi proroci că viitorul război va fi deschis prin asasinarea vreunui misionar sau consul, sau prin scufundarea criminală a unui vas aparţinând unui stat vecin, sau prin orice fel de atentat asupra persoanei şi avutului unui popor. Războiul poate fi deschis prin evenimente de aCest fel, poa­te fi deschis şi prin altele. Acest lucru însă nu ne interesează. El nu con­tează câtuşi de puţin atunci când se vorbeşte despre cauzele unui război. Acestea sunt numai pretexte sau sem­nale pentru războiul care a fost di­nainte „legănat" şi „crescut", vreme îndelungată, în timpul păcii.

Cauzele viitorului război sunt moştenite deja de la războiul prece­dent. Ele au început să se acumule­ze încă de la ultima conferinţă de pa­ce. La această conferinţă au fost con­vocate multe ţări beligerante; dar nu a fost chemat nici prin rugăciune, nici prin mulţumire, Acel al Treilea, Atoatevăzător şi Hotărâtor Factor fără de Care nimeni nu biruie şi nimeni nu

184

este înfrânt1. Prin urmare conferinţa s-a desfăşurat într-o atmosferă foar­te apăsătoare şi încordată. în timpul nenorocirilor războiului, Dumne­zeu era pomenit şi chemat în ajutor, însă îndată ce războiul a încetat, oa­menii L-au înlăturat pe Dumnezeu din treburile lor. Ca atare, la aceas­tă conferinţă de pace s-a vorbit mai puţin despre pace şi mai mult despre despăgubirile de război. A lipsit bine­cuvântarea lui Dumnezeu, şi de ace­ea s-a încheiat o pace care a făcut din lume o fabrică de războaie şi care s-a pus, cu toate puterile şi bunurile sa­le, în slujba neobosită a viitorului răz­boi. Aliaţii au dictat condiţiile păcii şi au împărţit avutul biruiţilor cum au vrut. Dar au tras, oare, vreun folos de pe urma acestui avut? Au interzis în­vinşilor să întreţină armată şi să se în­armeze, iar sieşi şi-au permis acest lu­cru. De ce nu şi l-au interzis şi sieşi? N-au prevăzut că prin această hotărâ­re s-au pus şi pe ei înşişi în rândul ce­lor învinşi: fiindcă tot avutul pe care

1 Se ştie doar despre preşedintele Wilson că în vremea conferinţei de pace ţinea Sfân­ta Scriptură în faţa sa şi că din când în când îşi cobora capul şi se ruga lui Dumnezeu în sinea sa.

185

l-au stors de la învinşi nu l-au cheltuit oare sau nu-l vor cheltui în scur­tă vreme pe mărirea armatelor pro­prii şi pe noi pregătiri de război? Avut nebinecuvântat! Cea mai mare ferici­re a popoarelor învinse constă tocmai în faptul că le sunt legate mâinile în privinţa cheltuielilor pentru armată şi a înarmării pentru viitorul război. Ele nu trebuie să regrete că îşi dau banii „învingătorilor". Mai bine să îi dea în dar vecinilor decât să îi arunce în gu­ra lui Marte. Iar cea mai mare neferi­cire a Aliaţilor vine din aceea că avu­tul luat de la adversari l-au îndrep­tat spre scopuri de război. Omeneşte vorbind, aceasta este răzbunarea Ce­lui de-al treilea, Care n-a fost chemat la nici una dintre conferinţele de pa­ce. Asta înseamnă să faci o treabă fără binecuvântarea lui Dumnezeu şi asta înseamnă a stropi iarăşi cu petrol oraşul îndată după ce incendiul a fost stins.

Între toate cauzele războiului vii­tor, ca şi ale războaielor trecute, cauza fundamentală este lepădarea de Dumnezeu sau apostazia de la Dumnezeu Cel Unul şi Viu. Nu es­te pace necredincioşilor (Is. 48, 22).

186

Mulţi creştini din Europa şi Ame­rica, creştini care în timpul războ­iului se grăbeau să meargă în bi­serică chiar înainte de începerea slujbei, numai să prindă loc, au înce­put după război să se răcească faţă de credinţă şi să apostazieze de la credinţa în Dumnezeu. Când le faci observaţie, îţi răspund cu ironie că astăzi credinţa nu mai este un lucru de actualitate! Cum aşa? Oare poate fi vorba de „actualitatea" sau „neactualitatea" realităţii? Iar Dumnezeu este cea mai înaltă realitate, deasu­pra a orice se numeşte în general re­alitate. Cum se poate ca credinţa în Dumnezeu, care a fost legătura vie şi indispensabilă cu realitatea cu ze­ce ani în urmă, să nu mai fie acum de actualitate? Necredinţa în Dum­nezeu înseamnă credinţa în irealita­te, în himere. Potrivit recensămintelor oficiale, numărul necredincioşilor din Cehia a crescut în timpul păcii la peste un milion. Adică fiecare al zecelea om este necredincios în pa­tria evlaviosului Jan Hus! Constatăm aceasta cu durere, nu cu satisfacţie. Dar boala necredinţei nu este nicide­cum doar monopolul Cehiei. Această

187

boală roade şi duhul Franţei, al Ita­liei şi Germaniei, iar în vremea mai nouă şi al Rusiei. Necredinţa a prins rădăcini, mai mult sau mai puţin, în toate statele Europei şi Americii, mai ales în oraşe, unde apar şi se zăresc mai mult lucrurile oamenilor decât lucrurile lui Dumnezeu. Iar soarta Ce-l aşteaptă pe un popor cu mulţi necredincioşi o citim limpede în Sfânta Scriptură a lui Dumnezeu: Nu este pace necredincioşilor; iată ca­rele este soarta; iată ce le este scris. Războiul le este, aşadar, scris, pen­tru necredinţa în Dumnezeu. Şi nu vor putea niciodată, prin urmare, să fugă de război dacă nu vor fugi mai înainte de necredinţa în Dumnezeu. Fiindcă necredinciosul, prin însuşi fap­tul că e necredincios, a făcut ce este rău înaintea Domnului. Necredinţa este jignire a Făcătorului şi Ţii torului lu­mii, dispreţuire şi răstignire a doua oară a lui Hristos Domnul, întru al Cărui nume sunt botezate popoarele creştine şi Căruia s-a jurat credinţă. Iar orice jignire adusă lui Dumnezeu, dacă nu se face pentru ea grabnică pocăinţă, aduce nenorocire: secetă, inundaţii, boală, dezordine, criză, regres

188

în toate privinţele şi războiul ca încununare a tuturor nenorociri­lor. Aceasta nu este o superstiţie po­pulară ţărănească, ci un fapt confirmat de experienţă, atât de cea biblică, cât şi de cea cotidiană.

Să trecem acum mai departe. Lepă­dării de Dumnezeu sau necredinţei îi urmează neapărat închinarea la idoli: fiindcă îndată ce omul se leapădă de Dumnezeu, îşi ulnple golul sufletului cu un oarecare alt lucru, căruia i se închină ca unei realităţi sau valori supreme. El înlocuieşte unicitatea lui Dumnezeu cu multitudinea idolilor. Nici un închinător la idoli, niciodată, nu s-a închinat unui singur idol. închi­narea la idoli este însoţită în sufletul omenesc de haos, până ce credinţa în Dumnezeu aduce în suflet desăvârşita simplitate, claritate şi determinare. în măsura în care se poate descurca cine­va în haosul duhovnicesc de astăzi al unei mari mulţimi de europeni şi ame­ricani cu carte, şi în măsura în care se pot enumera rănile lor cele mai grele, ei au astăzi cinci idoli principali, căro­ra le dau nu mai puţin decât cinstirea cuvenită Dumnezeirii:

189

În primul rând, materia ca idol.

În al doilea rând, eul personal (ego) ca idol;

în al treilea rând imperiul (statul) ca idol, în al patrulea rând, naţiunea ca idol.

în al cincilea rând, cultura ca idol.

Să o luăm pe rând. Chiar dacă se vorbeşte şi se scrie că materialismul filosofic, care a otrăvit duhul Europei de-a lungul întregului veac al XIX-lea, este mort, totuşi e limpede că din el şi sub înrâurirea lui a rămas materialis­mul practic. Copil şi mai monstruos al unui părinte monstruos! Materia­lismul ca scop al năzuinţelor şi efor­turilor omeneşti a devenit pentru numeroşi europeni şi americani un lucru de la sine înţeles, indiferent da­că materia îmbracă aspectul pămân­tului, sau pe cel al banilor, sau pe cel al lucrurilor, sau pe cel al plăcerii pricinuite de toate acestea. A poseda o mulţime de materie oare nu aces­ta este obişnuitul demon postbelic al popoarelor creştine de pe ambele continente? Nemărginita sete de materie

190

a oamenilor poate fi comparată în ce priveşte puterea sa, doar cu ne­mărginita sete a creştinilor adevăraţi de Dumnezeu şi de plăcerea ce vine de la Dumnezeu. Dar cei ce şi-au pier­dut gustul pentru Dumnezeu şi pu­tinţa de a-L vedea sunt condamnaţi să se închine materiei ca idol şi asta cu toată puterea, cu tot cugetul şi cu toa­tă inima. Şi cum mulţi doresc aceleaşi lucruri materiale, neapărat apar între oameni invidie, răutate, ură, fricţiuni şi luptă. Iar acestea toate sunt bacili ai războiului, care atunci când se înmulţesc peste măsură nu au cum să nu ducă la inflamarea organismului, adică la incendiul războiului.

Imperiul ca idol a cuprins nu doar popoarele şi oamenii mari, ci şi po­poarele şi oamenii mici. Imperialis­mul înseamnă să răpeşti pământ stră­in pentru dominaţie, comerţ, strategie pentru materie. Precum l-a născut pe Pluton legendarul Zeus, aşa a năs­cut materialismul european impe­rialismul european. Şi, într-adevăr, ceea ce este Zeus între divinităţile pă­gâne, aceea este materialismul între idolii moderni. Şi cum setea de imperiu

191

a multor popoare este nemăsu­rată, iar planeta Pământ este mărgi­nită, nu este de mirare că iau naştere între popoare invidia, răutatea, ura, fricţiunile şi lupta reciprocă. Iar acestea sunt aşa cum am mai spus, bacili ce duc în mod inevitabil la incendiul războiului.

Naţiunea ca idol îl exclude pe Dum­nezeu, aşa cum îl exclud pe Dumne­zeu toţi idolii. Ne întâlnim adesea cu ateismul în forma naţionalismu­lui celui mai morbid. Naţionalismul modern e totdeauna gata să treacă în imperialism, şi este pretutindeni nedespărţit de materialism. în for­ma sa denaturată, el înseamnă nu atât dragoste faţă de propriul popor ce­ea ce ar fi un lucru absolut firesc -, cât ură trufaşă faţă de popoarele vecine ceea ce e, fireşte, o urâciune înaintea Celui ce a făcut toate popoarele.

Eul personal ca idol este prezent mai peste tot între oamenii albi. El L-a înlocuit pe Dumnezeu atât la cei care doresc mult şi au mult, cât şi la cei ca­re doresc mult, însă au puţin sau ni­mic. Punând propria personalitate în

192

centrul lumii în locul persoanei lui Dumnezeu, fiecare om caută, fireşte, un templu şi închinători pentru idolul său, şi mult aur şi argint adică materie ca să păstreze acest idol într-o strălucire dumnezeiască. Cel mai puternic a ajuns să se exprime acest fel de închinare la idoli în luptele partinice ale intelectualităţii europene, în luptele pentru întâietate, putere şi bogăţie. Particularităţile acestui idol sunt trufia, iubirea de sine şi lipsa de scrupule. însă atunci când aceste lup­te, în turbarea lor, nu vor să ştie de Dumnezeu şi de legea Lui, războiul rămâne singurul mijloc de aducere la realitate.

Cultura ca idol se află în zilele noas­tre între idolii cei mai orbi. Lepădându-L pe Dumnezeu, Care e Singurul Insuflător şi Pricinuitor al culturii no­bile, atât a sufletului, cât şi a trupului, necredincioşii au început să divinize­ze propriile lor fapte şi creaţii pe care le numesc, într-un cuvânt, „cultură". Iar a diviniza faptele omeneşti este lu­crul cel mai urât înaintea lui Dumne­zeu, fiindcă Dumnezeu a interzis oa­menilor strict, prin legea Sa, să-şi facă

193

dumnezei din faptele şi făpturile Lui dintre care şi cea mai neînsem­nată e mai desăvârşit decât cea mai desăvârşită cultură omenească cu atât mai puţin din faptele omeneşti!

Dar când Cultura este pusă în relaţie cuceilalţi idoli amintiţi, mai ales cu materia, atunci şi ea slujeşte cu vigoa­re culturii bacililor războiului, care mai devreme sau mai târziu provoacă „inflamaţia" războiului.

Dintre aceşti cinci idoli, doi pot fi numiţi proşti, iar trei făţarnici. Proşti sunt naţionalismul şi cultura, fiindcă strigă mult şi se bat cu pum­nul în piept, iar făţarnici sunt mate­rialismul, imperialismul şi egoismul, fiindcă se ascund şi, prin minciună, se înfăţişează sub alte nume. Toţi aceşti idoli ar putea fi numiţi, pe limba lui Dostoievski, „demonii".

Fireşte, toate acestea cinci au fost cândva de o valoare autentică, şi ar putea fi iarăşi. Ele sunt de o valoare autentică atunci când sunt luminate de credinţa în Dumnezeu, Cel Unul şi Viu, şi când stau sub legea lui Dum­nezeu; într-un cuvânt, când sunt subordonate

194

la modul absolut lui Dum­nezeu şi slujesc spre slava numelui Lui. Materia este de la Dumnezeu şi este dată oamenilor ca să le slujească, nu ca să le stăpânească sufletele. Stăpânirea imperială este dată de Dum­nezeu anumitor popoare, dăruite ca acestea să slujească popoarelor mai slabe şi mai puţin dăruite aşa cum un frate mai puternic slujeşte fratelui mai slab. Naţiunea esteo arenă mărgini­tă, însă excepţional de frumoasă şi dreaptă, de slujire lui Dumnezeu şi oamenilor. Eul personal, adică sufle­tul raţional, l-a dat Dumnezeu fiecă­rui om ca prin slujire şi dragoste să îl ridice la asemănarea cu El, Făcătorul lui. Cultura a inspirat-o Dumnezeu ca prin ea sufletele omeneşti să reflecte stăpânirea lor asupra lumii materiale, precum şi supunerea faţă de Dumne­zeu şi slujirea Lui. Toate acestea cinci capătă chip îngeresc prin slujire şi dragoste, precum a rânduit şi porun­cit Hristos Domnul. Dar precum se­rafimul cel apostat de la Dumnezeu, numit cândva Lucifer, s-a prefăcut în diavol pe loc, aşa şi aceste cinci valori, rupându-se de Dumnezeu, au devenit idoli şi demoni.

195

Acum, observaţi cum satisfacerea acestor idoli care nu poate fi decât relativă îi duce pe oameni la lene­vie, depravare, decădere/lehamite de toate, imbecilizare şi sinucidere (ca şi înainte de sfârşitul imperiului roman), cum de asemenea, nesatisfacerea lor îi duce pe oameni la extre­mă amărăciune, invidie, cârtire, lip­să de scrupule, violenţă de tot felul şi, iarăşi, la sinucidere. în amândouă ca­zurile, toţi idolii respiră ură şi dispreţ faţă de blândul şi bunul Hristos Dom­nul, şi prin urmare îi duc pe oameni la război.

Nu intrăm în enumerarea tuturor grelelor răni deschise ce sunt pricinu­ite organismului Europei şi Americii de către această închinare la ido­li, de cinci feluri, fiindcă am relua ce­ea ce se repetă zi de zi în rubricile de crime şi în alte rubrici ale ziarelor şi s-ar putea numi: ignorarea lui Hristos şi a legii Lui. Este clar din cele spu­se până acum că popoarele creştine, care au fost în căsătorie duhovniceas­că cu Hristos, au devenit adultere şi s-au dedat legăturilor josnice cu nimi­curile, cupraful, cenuşa şi umbrele. Şi

196

nu trăieşte, oare, orice adulteră în fri­că necurmată şi în grija de a-şi apă­ra şi asigura viaţa? Acesta este chi­pul şi acesta este rodul închinării con­temporane la idoli: frica, şi, în urma fricii, egoismul, ataşarea spasmodi­că de materie şi acapararea acesteia. Iar dat fiind faptul că sunt mulţi cei care se luptă pentru aceleaşi lucruri materiale, este cu neputinţă de evitat conflictul şi războiul.

Remarcaţi că vorbesc numai de­spre popoarele creştine? Nu fără pri­cină, generale. Ele au purtat trecutul Război Mondial, ele pregătesc şi noul război. în ultimii 150 de ani, decând a început războiul împotriva lui Hris­tos în Europa, popoarele europene au purtat mai multe războaie, de departe mai multe decât tot restul lumii la un loc. Aceasta a fost bătaia lui Dumne­zeu, ca să le vină mintea la cap celor lipsiţi de minte. însă celor lipsiţi de minte nu le-a venit mintea la cap. Ei aleargă tot mai jos şi mai jos, în pră­pastie. Cei pe care Dumnezeu i-a ales să fie sarea şi lumina lumii şi-au pier­dut gustul şi s-au întunecat. Măcar că se laudă şi acum că sunt sare şi lumină,

197

nimeni nu crede în lumina lor. Nici Indianici China, nici Africa nu mai văd în oamenii albi sare şi lumină, ci, din păcate, insipiditate şi întuneric.

Din toate acestea reiese limpede învăţătura:

1. Cauzele viitorului război constă în lepădarea de Dumnezeu şi închina­rea la idoli a popoarelor creştine sau a conducătorilor acestora.

2. Aceste cauze sunt identice cu ca­uzele războaielor în Urma cărora Is­rail cândva sarea şi lumina lumii a suferit şi din pricina cărora a şi pierit în cele din urmă.

3. Dacă aceste cauze nu vor fi în­depărtate degrabă prin pocăinţă şi în­toarcere la Hristos, grabnicul şir de războaie care vor veni va însemna nu doar război, ci şi pieirea popoarelor creştine dacă nu şi a creştinismului.

XIX.

Cine va învinge în viitorul război?

Nu va învinge nici cel mai ci­vilizat, nici cel mai numeros, nici cel mai înarmat. Dacă este, gene­rale, vreun lucru care să reiasă clar din experienţa de război a lumii, acesta este. El reiese limpede nu numai din războaiele biblice, ci şi din războaie­le moderne. În esenţă, nu e nici o de­osebire între războaiele biblice şi ce­le „nebiblice". Toate războaiele, de la începutul şi până la sfârşitul istoriei, sunt biblice, adică stau sub controlul viu, activ şi atotputernic al Celei de-a treia părţi, Nevăzute, Atothotărâtoare; toate îşi au rădăcina în păcatele ambelor părţi beligerante sau al une­ia dintre ele; în toate domneşte cau­zalitatea biblică, şi toate se sfârşesc aşa cum hotărăşte Dreptatea veşnică

199

şi infailibilă. Vechea Indie era mai cul­tivată decât hoardele lui Akbar, însă a fost supusă. Mai cultivată era Roma decât Genseric şi Attila, însă a fost învinsă. Vechiul Bizanţ era mai cultivat în toate privinţele decât turcii, dar a pierdut. Şi Spaniei era mai civilizată decât maurii, dar a căzut. Mai civilizată era Anglia decât America, dar îna­inte de cinci sferturi de veac1 a fost în­vinsă. Mai cultă a fost (după înţelesul european al cuvântului) în zilele noas­tre Austria decât Serbia, dar a pierit. Mai numeroasă armată avea Rusia de­cât Japonia, dar a pierdut războiul ruso-japonez. Mai înarmată a fost Ger­mania decât Franţa în Războiul Mon­dial, dar s-a retras de la Paris, s-a oprit şi în cele din urmă a capitulat.

Dacă oamenii albi ar avea o jude­cată sănătoasă şi limpede, ar vedea din experienţa popoarelor că oamenii sunt stăpâni numai pe cauzele, nici­decum şi pe deznodământul războa­ielor. Când oamenii acumulează ca­uze de război, Dumnezeu îngăduie

1 Posibilă referire la intervalul de timp din­tre debarcarea primilor colonişti englezi în America şi Războiul de independenţă (n. tr.).

200

războiul şi hotărăşte deznodământul lui. Nici o vrabie nu cade pe pământ fă­ră ştirea Tatălui vostru, a zis Mântuito­rul; şi a adăugat: iar vouă şi perii ca­pului vă sunt număraţi (Mt. 10, 20-30). Or, de vreme ce nici o vrabie nu poa­te să cadă fără voia lui Dumnezeu, cum poate să cadă un popor sau un om în război? Şi de vreme ce perii noştri din cap sunt număraţi, cum să nu numere Dumnezeu toţi oame­nii pe care I-a făcut? Iar Făcătorul oa­menilor nu numără oamenii doar ca să ştie numărul lor, fără să-I pese cine şi cum împuţinează ori sporeşte nu­mărul acesta, ci cunoaşterea de către El a numărului tuturor oamenilor în­seamnă totodată şi hotărârea de către El a sorţii fiecărui om.

înainte de toate, deci, se poate spu­ne cu convingere că va învinge acea parte căreia voia lui Dumnezeu îi va da biruinţa. Iar cărei părţi îi dă vo­ia lui Dumnezeu biruinţa, reiese clar din Sfânta Scriptură a lui Dumnezeu, reiese clar din expunerea noastră de până acum, reiese clar din toate răz­boaiele care au avut loc în istoria nea­mului omenesc numai dacă aceste

201

războaie sunt înţelese în lumina bi­blică. Pe scurt: voia lui Dumnezeu va da biruinţa acelei părţi care va avea cea mai curată şi mai tare credinţă în Dumnezeu, şi care va ţine neabătut legea lui Dumnezeu. Un popor apostat şi nelegiuit va pierde războiul, de-ar fi la număr ca frunzele din pădure. Conducătorilor apostaţi şi nelegiuiţi ai unui popor nu le va ajuta mici min­tea, nici calculul, nici armata, nici cul­tura, nici armele, nici capcanele di­plomatice; nici elocvenţa, nici altceva din lumea materială. De asemenea, poporul care, împreună cu conducă­torii săi, se va fi ţinut de Hristos Dum­nezeu (vorbim mereu de popoarele creştine) fie că va fi cruţat de război, fie că va ieşi din război învingător, cu totul în pofida numărului, culturii şi armelor sale.

Mă întrebaţi, generale, care popor e astfel în Europa sau America?

Între popoarele mici de dinainte de război, mai ales între popoarele înro­bite şi pătimitoare de ţărani, încă mai putea fi găsit un asemenea popor. Dar nu vedeţi, oare, cum după război

202

popoarele au început să se uni­formizeze în rău? Necredinţa şi închi­narea modernă la idoli au început să se reverse de la marile popoare albe ca un râu de foc asupra tuturor celor patru colţuri ale lumii şi să pătrundă nu numai în popoarele albe patriar­hale şi mici, ci şi în Asia şi Africa şi în toate insulele cunoscute şi ocupa­te. „Cultura maimuţelor şi gazelor puturoase", cum a fost numită de că­tre gânditori asiatici reprezentativi şi care până acum a fost urâtă şi batjo­corită de popoarele altor culturi, este însuşită acum şi de către acestea. De ce popoarele altor culturi, neegoiste şi paşnice, primesc cultura europeano-americană, de vreme ce o urăsc şi o batjocoresc? Din aceeaşi pricină, ge­nerale, pentru care David, neavând o sabie a sa, a smuls sabia lui Goliat şi i-a retezat capul. Popoarele de cultură neeuropeană au început să se înarme­ze în grabă cu cultura europeană cu scopul de a se apăra de Europa şi de a putea ceea ce îşi doresc din toată ini­ma ca atunci când li se va da prile­jul să-i taie capul cu propriile ei arme. Toţi marii fii ai Indiei, Japoniei, Chi­nei şi Egiptului, care s-au pronunţat

203

până acum în această privinţă, au condamnat hotărât cultura europea­nă. Şi atunci ne întrebăm iarăşi de ce popoarele acestea îşi însuşesc cu atâta grabă cultura europeană cea războinică? Răspunsul este unul sin­gur. Fireşte, ele se înşală crezând cul­tura europeană o mai mare garanţie pentru biruinţa în luptă decât propria lor cultură: fiindcă gândind astfel, ele uită dacă, în general, au ştiut-o că nu învinge cultura nici una, nici cea­laltă -, ci adevărul şi dreptatea. Cultu­ra este aici egală cu zero. în plus, ele nu îl iau în calcul pe Cel de-al Trei­lea, Nevăzut, Atothotărâtor. Bine, şi ce o să fie dacă aceste state se euro­penizează în toate privinţele şi, să zi­cem, înving Europa? în acest caz, sin­gurul rezultat nu va fi oare acela că va dispărea de pe planeta noastră o Eu­ropă mică şi va rămâne una mai ma­re? Ce vor fi câştigat ele prin asta? Eu cred că nu vor fi câştigat, ci vor fi pier­dut. Dar cine poate acum să le bage minţile în cap fraţilor noştri asiatici şi să-i convingă că pentru ei este mai bi­ne să sufere tirania Europei decât să devină tirani ei înşişi? Cum vor ascul­ta ei discursul nostru de vreme ce se

204

lenevesc sa asculte un discurs asemă­nător pe această temă de la proprii lor legiuitori spirituali şi morali: Krişna, Buddha, Confucius şi Lao-zi?

Am luat aici în calcul şi Asia pen­tru că Dumnezeu poate, la nevoie, să ţină seama şi de ea la darea biruinţei viitoare. Mai limpede spus, dacă Dum­nezeu nu va găsi nici un popor vrednic de biruinţă în Europa şi America (în războ­iul dintre oamenii albi), El va chema unul sau mai multe popoare din Asia şi le va da lor biruinţa. Amintiţi-vă iar de Bi­blie. Când Iudeea păcătuia, Israelul o lovea şi o biruia. Când Israelul păcă­tuia, Iudeea îl lovea şi îl biruia. Iar când amândouă aceste ţări s-au înde­părtat deopotrivă de Dumnezeu, Cel Unul şi Viu, şi s-au afundat în închi­narea la idoli, Dumnezeu a chemat din depărtări pe regele asirian Salmanasar şi pe regele babilonian Nabucodonosor sluga Sa Nabucodonosor şi le-a dat lor în mâini amândouă rega­tele evreieşti. Raportul reciproc actu­al dintre popoarele creştine e foarte asemănător cu cel dintre Iudeea şi Is­rael. A învins ba o putere, ba alta, pâ­nă când în ultimul război s-a ajuns să

205

nu se mai ştie, la drept vorbind, cine este adevăratul învins şi cine este ade­văratul învingător. Cel mai mult sea­mănă a învingătoare ţările cele mai mici: Serbia, România, Cehia şi Poloniaadică înrobiţii eliberaţi sea­mănă cel mai bine a învingători. în­să dat fiind că şi aceşti înrobiţi, ce tre­buiau să fie cei mai recunoscători şi devotaţi lui Dumnezeu, au început cu o tragicomică grabă să se integreze în organismul european al necredinţei şi închinării la idoli, sunt, într-adevăr, greu de găsit în Europa mâini curate, care să poată primi biruinţa din prea­curatele mâini ale lui Dumnezeu. Şi atunci, nu va fi de mirare dacă Dum­nezeu, la următoarea ciocnire a po­poarelor creştine, va aduce, să zicem, pe sluga Sa China şi Japonia să pedep­sească Iudeea şi Israelul creştin, adică Europa şi America.

însă toate acestea sunt condiţionate, nu numai înaintea oamenilor, ci şi înaintea lui Dumnezeu. Biruinţa în viitorul război este condiţionată de pocăinţă. Poporul care mai întâi se va fi pocăit, va fi strigat către Dum­nezeu şi se va fi îndreptat, acela, dacă

206

va fi intrat în război după Pronia lui Dumnezeu, va învinge. El nu trebuie să fie neapărat unul din marile popoare. Poate fi şi un popor mic, de a cărui micime şi incultură (fireşteîn înţelesul european) pot râde popoarele cele mari şi culte.

Dar ce ar fi, întrebaţi, dacă toa­te popoarele creştine s-ar pocăi? Ci­ne ar învinge atunci? Atunci, genera­le, ar învinge toţi; toţi ar dobândi cea mai strălucită victorie, fiindcă în acest caz nu s-ar ajunge la război. Căci precum calitatea duhului şi caracterului omenesc condiţionează victoria, ea condiţionează deopotrivă şi războiul însuşi. O, unde n-ar fi asemenea feri­cire în neamul omenesc, ca toţi să se pocăiască şi toţi să fie învingători! în­să cu toate că nimic nu este mai uşor şi mai mântuitor decât acest lucru, oa­menii de astăzi vor alege, fără doar şi poate, ceea ce e mai greu şi mai adu­cător de nenorociri.

De aceea va şi veni ceea ce e mai greu şi mai aducător de nenorociri, dragă generale, şi dumneavoastră aveţi deplină dreptate să fiţi îngrijorat

207

pentru patria dumneavoastră, nu mai puţin decât noi ceilalţi pentru ale noastre: fiindcă poporul din America s-a îngâmfat cumplit cu succesul din Războiul Mondial şi a început să pri­vească la Europa nu cu compătimi­re, ci cudispreţ. Şi la Europa, şi la în­treaga lume. Iar cei dispreţuiţi sunt, de obicei, în avantaj faţă de cei care dispreţuiesc.

În vreme ce la ceilalţi învingători din acest război trufia a fost moderată de sărăcie, la americani trufia biruinţei a fost sporită de bogăţie. însă când Buldogul cu Soarele îl va lovi pe Bi­zon, oare Bizonul nu se va prăbuşi ră­nit cumplit?1 Războiul nu trebuie ne­apărat să înceapă acolo unde cred oa­menii, în acel moment, că va începe, în vreme ce mulţi vulcani vechi doar fumegă, apar pe neaşteptate unii noi. înainte de a începe incendiul general al războiului, vor fi câteva încleştări cumplite între două sau trei popoare, însă multe victorii vor fi victorii a la Pyrrhus, pe de-a-ntregul echivalente

1 Aceasta pare o aluzie profetică la conflic­tul americano-japonez din cadrul celui de-al Doilea Război Mondial (n. tr.).

208

cu nişte înfrângeri atunci când vor fi calculate toate urmările lor.

Din cele spuse până acum reiese limpede următoarea învăţătură:

1. în viitorul război vor suferi cel mai mult popoarele care se vor fi îngâmfat cel mai mult înaintea lui Dumnezeu.

2. Victoria în viitorul război este condiţionată de pocăinţă şi de întoar­cerea la Hristos.

3. Dacă nici unul dintre popoarele creştine nu se va pocăi şi nu se va în­toarce la Hristos ca centru al sufletu­lui său şi al vieţii sale, victoria va fi dăruită de Dumnezeu popoarelor asi­atice, necreştine.

xx.

Cuvinte proroceşti despre războaie şi împlinirea lor

Îngăduiţi, generale, să citim în­că două-trei pagini din Sfânta Scriptură a lui Dumnezeu, şi apoi să încheiem. Sfinţii proroci ai lui Dumnezeu au văzut limpede că Dumnezeu îngăduie să vină război asupra oamenilor şi popoarelor fără Dum­nezeu întocmai cum îngăduie să vină molimă, secetă, cutremur, omizi, lă­custe şi alte nenorociri, care ar trebui să îi înveţe minte pe cei necredincioşi şi să-i întoarcă la Dumnezeu. V-am bă­tut pe voi cu secetă şi mălură, omizile au mâncat belşugul din grădinile voastre şi nici aşa nu v-aţi întors la Mine, zice Domnul. Am trimis asupra voastră mo­limă ca aceea din pământul Egiptului, cu sabie am ucis pe feciorii voştri şi nici aşa nu v-aţi întors la Mine, zice Domnul (Am. 4,9-10).

210

Toate aceste nenorociri au venit peste Europa, dar ea nu s-a întors la Domnul, ci vorbeşte despre pace în vreme ce ar merita războiul însănw este pace necredincioşilor, zice Domnul (Is. 48, 22), fiindcă ei spurcă pacea cu păcate şi cu fărădelegi, războindu-se împotriva lui Dumnezeu. Nebunii vor omorî pacea lor, iar cei lipsiţi de minte vor pierde bunăstarea lor (Pilde 1, 32). Sodoma şi Gomora nu au pierit în urma războiului, ci în urma păcii a păcii fără Dumnezeu. Luat-am pacea Mea de la poporul acesta, zice Domnul (Ier. 16, 5). De ce ar lua Domnul Cel Bun pa­cea de la un popor? Deoarece cu buze­le lor grăiesc de pace cu aproapele lor, iar în inima lor pun cursă. Este cu putinţă să nu îi pedepsesc pentru aceasta? Pen­tru această duplicitate şi făţărnicie, vor zace trupurile moarte ale oameni­lor ca gunoiul aruncat pe ogor şi ca sno­pii în urma secerătorului, şi nu va fi ci­ne să-i strângă (Ier. 9, 8; 9, 22). O mare făţărnicie a pus stăpânire pe conducă­torii popoarelor creştine, care vorbesc mult despre pace, dar încheie tratate secrete unii împotriva altora. Şi fieca­re astfel de tratat secret al lor înseam­nă război. Pe cei necredincioşi îi voi da

211

sub sabie, zice Domnul (Ier. 25, 31). Şi i-a dat, şi îi va mai da.

Şi dezastrele Ierusalimului şi ale evreilor le-au prevestit sfinţii proroci pe toate, cu amănunţime. Făcutu-v-aţi mai răi decât popoarele care sunt împreju­rul vostru; nu aţi umblat după rânduieli­le Mele şi nu aţi împlinit legile Mele (Iez. 5, 6). Schimbatu-şi-a, oare, vreun popor dumnezeii săi, măcar că nu sunt dumne­zei aceia? Iar poporul Meu şi-a schimbat slava sa pe ceea ce nu este de folos (Ier. 2, 11). Popoarele creştine, întru fărăde­legile lor de zi cu zi, au devenit mai rele în multe privinţe decât popoarele necreştine. Şi în vreme ce popoarele necreştine încă se mai ţin cu tărie de „dumnezeii" lor, care sunt idoli, în sâ­nul popoarelor creştine are loc nu doar o propagandă, ci o adevărată prigoa­nă pe faţă împotriva lui Hristos Dum­nezeu. Exact la fel a fost şi la iudeii monoteişti înaintea dezastrului. în vreme ce închinătorii la idoli din jurul lor se ţineau cu credinţă de idolii lor, evreii se lepădaseră de Dumnezeul Cel Unul şi călcau legea Lui. Dum­nezeu i-a pedepsit pe evrei, însă ei au rămas şi pe mai departe în necredinţa

212

lor şi în netrebniciile lor. De aceea stri­gă prorocul: Doamne, Tu îi baţi şi ei nu simt durerea; Tu îi striveşti, şi ei nu vor să ia învăţătură; întăritu-şi-au feţele mai mult decât piatra, şi nu vor să se întoar­că (Ier. 5,3). Iar Domnul dojeneşte po­porul: Lepădaţi de la voi toate fărădele­gile pe care le-aţi făcut, şi făceţi-vă ini­mă nouă şi duh nou: de ce să muriţi, casa lui Israil? Că nu voiesc moartea celui ce moare, zice Domnul (Iez. 18,31-32).Oare n-a bătut Domnul popoarele creşti­ne, acest Nou Israil, însă nu le-a du­rut? Oare nu le-a strivit cu molimă şirăzboi, dar ele n-au luat învăţătură? Când s-a abătut asupra lor restriştea, au strigat către Dumnezeu, şi Dum­nezeu le-a iertat şi le-a dat pace, ca să le bată iarăşi cu un nou război pentru păcatele lor cele înnoite. La fel ca şi cu evreii. Doamne, în vreme de restrişte Te-au căutat, vărsat-au rugăciune supu­să când i-ai pedepsit (Is. 26,16), se tânguie sfântul proroc. Şi Domnul însuşi a ameninţat: Duce-Mă-voi şi Mă voi în­toarce la locul Meu, până ce vor pieri şi vor căuta faţa Mea; întru necazul lor vor umbla după Mine (Os. 5, 15). Nu es­te Dumnezeu om, ca să nu ştie. Ştie Dumnezeu că restriştea îi întoarce pe

213

Oamenii păcătoşi la Adevăr, şi de ace­ea O trimite. în pace şi belşug, oame­nii devin necredincioşi şi egoişti, şi de aceea Dumnezeu le trimite restrişte, ca să-i aducă în simţiri. De aici a luat naştere la sârbi vorba: „Unde nu e restrişte, nu e nici rugăciune." întru­cât casa Mea este pustie, iar voi grăbiţi fiecare la casa sa, de aceea se va închide cerul deasupra voastră ca să nu mai fie rouă şi pământul se va închide, ca să nu mai fie rodul lui; şi am chemat secetă pe pământ (Ag. 1, 9-11). Iar atunci când nu ajută o restrişte mai mică, Dum­nezeu îngăduie să vină restriştea cea mai mare, restriştea restriştilor răz­boiul. De sabie vor muri toţi păcătoşii din poporul meu, cei ce zic: Nu se vor apropia, nici vor veni peste noi rele (Am. 9, 10). Astfel se vorbeşte azi în Europa şi America: „Nu va veni peste noi răul!" între timp, răul este chemat în ospeţie şi i se pregătesc ca trataţie mi­lioane şi milioane în aur, cu care este cumpărat războiul. Pretutindeni ră­sună de pregătiri pentru război, fiind­că pretutindeni se poartă război îm­potriva lui Hristos. Cu ce păcate s-a împovărat Israil de şi-a atras dezas­trul? Adunaţi-vă în muntele Samariei şi

214

vedeţi popoarele cele multe din mijlocul ei şi silnicia dintr-însa. Ei nu ştiu să facă dreptatea, zice Domnul, strâng comori din silnicie şi din jaf în palatele lom Pen­tru aceasta, aşa zice Domnul: Vrăjmaşul va cutreiera prin ţară, şi te va despuia de puterea ta, şi va jefui palatele tale (Am;

3, 9-11). Neorânduială, silnicie, jaf! Aruncaţi acum o privire prin Euro­pa, în care se aduc jertfe marelui idol cultura -, şi spuneţi: nu s-au întors, oare, vremurile Samariei? Principala cauză a războaielor şi dezastrului a stat în conducătorii şi mai-marii po­poarelor: Ascultaţi acestea, căpetenii ale casei lui Iacov şi judecători ai casei lui Is­rail: oare nu e de datoria voastră să ştiţi ce este drept? Voi, care urâţi binele şi iubiţi răul, şi mâncaţi carnea poporului Meu şi jupuiţi pielea de pe ei şi oasele lor le sfărâ­maţi... care strigaţi: „Pace!", dar dacă nu vă dă cineva nimic ridicaţi război împotri­va lui, ascultaţi: pentru aceasta, din pri­cina voastră Sionul va fi arat ca o ţarină şi Ierusalimul va deveni un morman de dărâmături (Mih. cap. 3). Iată, Eu voi aduce peste locul acesta rele, încât oricine va auzi acestea îi vor ţiui urechile, fiindcă M-au părăsit (Ier. 19,3-4). Oare nu ţiuie urechile din întreaga lume de cele ce

215

au venit peste evrei? Oare nu ţiuie şi astăzi, urechile întregii lumi în urma războiului trecut? Ceea ce prorocul a prezis în privinţa Vechiului Israil, s-a împlinit până la ultimul cuvânt. Oa­re se va împlini mai puţin asupra Israilului celui Nou, al cărui Mesia fă­găduit e însuşi Dumnezeu? Voi face să cadă de sabie înaintea vrăjmaşilor lor... şi voi da trupurile lor moarte spre hrană păsărilor cerului şi fiarelor pământu­lui (Ier. 19, 7). Cu adevărat, păsările cerului şi fiarele pământului s-au ospătat, precum a fost prorocit, nu doar din Vechiul Israil, ci şi din cel Nou, în vremea multor războaie. S-au ospătat păsările şi fiarele mai ales în vremea trecutului Război Mondial, prin mun­ţii Balcanilor şi ai Europei. Afară va fi sabie, iar înăuntru molimă şi foamete; cel din câmp va muri de sabie şi pe cel din ce­tate îl va mânca molima şi foametea. Iar care vor scăpa, vor rătăci prin munţi (Iez. 7,15-16). Oare nu este aceasta imagi­nea fidelă a trecutului şi viitorului război? Iată, Eu îi voi pedepsi: şi tinerii lor vor muri de sabie, iar fiii lor şi fiice­le lor vor muri de foame (Ier. 11, 22). La toate aceste ameninţări şi la celelalte asemenea lor, israilitenii s-au mirat ce

216

popor ar putea să-i zdrobească astfel, de vreme ce nu văzuseră împrejurul lor nici un popor atât de puternic; La această mirare a lor, Domnul le-a răs­puns prin prorocul: Iată, Eu voi aduce asupra voastră un neam de departe, ca­sa lui Israil, un popor puternic, un popor vechi, un popor a cărui limbă tu nu o ştii şi nu înţelegi ce grăieşte el (Ier. 5, 15). Acest popor erau babilonienii. Aşa zi­ce Domnul Dumnezeul lui Israil: Iată, voi da cetatea aceasta împăratului Babilonului, şi acesta o va arde cu foc (Ier. 34, 2). Şi împăratul Babilonului, Nabuco donosor, într-adevăr a venit, a pusti­it Ierusalimul şi l-a ars cu foc, iar pe popor l-a dus în robie. Oare nu poate Dumnezeu să îi aducă pe chinezi asu­pra Europei? Cândva lua mai mult timp să călătoreşti de la Babilon la Ie­rusalim decât ia astăzi să ajungi de la Beijing la Dunăre.

Fireşte, Dumnezeu a bătut şi alte popoare cu războaie, nu numai pe po­porul lui Israil. Şi acest lucru l-au pre­văzut şi l-au prezis sfinţii proroci.

Despre Babilon: Fiindcă ai prădat popoare fără număr, şi celelalte neamuri te vor prăda pe tine... Vai de cel ce zideşte

217

cetatea cu vărsări de sânge şi o întemeiază pe fărădelege (Avac. 2,8,12). Babilonul a fost în mâna domnului cupă de aur, cu care a îmbătat pământul; băut-au popoa­rele din vinul ei, şi au înnebunit. Căzut-a fără veste Babilonul şi s-a zdrobit (Ier. 51, 7-8). Din vinul culturii europene au băut popoarele şi au înnebunit. De­spre Babilon zice Domnul: Ciocan îmi eşti tu şi armă de război; cu tine am lo­vit popoare şi cu tine am stricat împărăţii (Ier. 51, 20). Iată, Eusunt împotriva ta, trufaşule, zice Domnul oştirilor, fiindcă a venit vremea ta şi timpul pedepsirii tale (Ier. 50, 31). Sabie peste caldei, zice Domnul; şi peste locuitorii Babilonului şi peste căpeteniile lui şi peste înţelepţii lui. Sabie peste oştenii lui, şi se vor teme. Sa­bie peste caii lui şi peste carele lui şi peste amestecătura care este în mijlocul lui, şi vor fi ca femeile. Sabie peste avuţiile lui, şi se vor prăda... că pământ idolesc es­te (Ier. 50, 35-38). Iată, Eu ridic asupra Babilonului adunări de popoare mari din pământul cel dinspre miazănoapte; ace­lea se vor oşti împotriva lui, şi el va fi luat (Ier. 50, 9). Şi, într-adevăr, s-au oştit împotriva trufaşului Babilon mezii şi perşii şi l-au luat. Şi Babilonul, podoa­ba împărăţiilor, cununa mândriei caldeilor,

218

fi-va ca Sodoma şi Gomora când le-a nimicit Dumnezeu, nu va mai fi locuit în veci şi din neam în neam: Arabii1 nu vor mai înfige acolo corturi, şi nici păstorii nu se vor odihni într-însul, acolo vor trăi bufniţe şi vor juca năluci (Is. 13,19). Prorocie împlinită până la ultimul cu­vânt. Se ştie că astăzi caravanele se grăbesc să treacă de locul unde a fost cândva Babilonul, fiindcă oamenii nu îndrăznesc să poposească acolo din pricina arătărilor şi nălucilor înspăi­mântătoare.

Despre Asur: Şi va cădea Asur nu de sabie omenească (Is. 31, 8). Asur va pie­ri în război, fiindcă inima lui s-a înălţat (Iez. 31,10).

Despre Ninive: Vai de cetatea vărsă­toare de sânge, plină de minciună şi silni­cie, din care nu se mai curmă jaful... De aceea, vrăjmaşilor tăi li se vor deschide larg porţile ţării tale (Naum 3,1 şi 13).

Despre Egipt: iată, Eu sunt împotri­va lui Faraon, împăratul Egiptului, şi voi zdrobi braţele lui... şi voi întări braţele împăratului Babilonului (fiindcă îl ale­sese ca unealtă de pedepsire), iar braţele

219

lui Faraon vor cădea (Iez. 30, 22 şi 24), fiindcă nu au cum să nu cadă braţele celui pe care Dumnezeu vrea să îl pedepsească pentru fărădelegi.

Despre Tir: Şi Tirul şi-a zidit întărituri, şi a strâns argint ca pulberea şi aur ca tina de pe uliţe: dar iată că Domnul îl va cuceri, şi va prăvăli în mare puterea lui, şi el va fi mistuit cu foc (Zah. 9,3-4). Nu ajută, deci, argintul şi aurul cu ni­mic, atunci când s-a umplut cu vârf paharul fărădelegilor şi necredinţei şi când mâna Domnului se pune în mişcare ca să lovească.

Despre Sidon: De mulţimea fărădele­gilor tale, de nedreptatea în negoţul tău ai pângărit sfinţenia ta; drept aceea, voi scoate din mijlocul tău foc care te va mis­tui şi te voi preface în cenuşă pe pământ... şi în veci nu vei mai fi (Iez. 28,16,18 şi 19). şi, într-adevăr, astăzi de-abia se mai ghiceşte locul unde a fost Sidonul. Şi a fost o vreme când el era pes­te măsură de bogat, peste măsură de cultivat, dar şi peste măsură de trufaş şi necredincios. Voi trimite împotriva ta molimă şi vărsare de sânge pe uliţele tale, şi vor cădea ucişi în mijlocul tău de sabia

220

care te va lovi din toate părţile, şi vor şti toţi că Eu sunt Domnul (Iez. 28).

Despre Edom: Te voi umple de sânge şi sângele te va urmări; fiindcă n-ai urât vărsarea de sânge, sângele te va şi urmări. De ce? Fiindcă v-aţi mărit împotriva mea cu gura voastră (Iez. 35,6 şi 13).

Şi aşa mai departe, despre toate popoarele păgâne. Le voi zdrobi pe ele unul de altul (Ier. 13, 23), spune Dom­nul jignit. Asta a zis, asta a şi făcut. Ci­ne îi va sta împotrivă? Nimeni. Cine îl va face să Se milostivească? Cel ce se pocăieşte. Popoarele şi neamurile au păcătuit, legea lui Dumnezeu au căl­cat, numele Dumnezeului Celui Viu l-au batjocorit, cu inima s-au semeţit, lucrurilor mâinilor lor s-au închinat, mustrările lui Dumnezeu nu le-au as­cultat, nu s-au pocăit, şi pentru aceas­ta de sabie au pierit.

Astfel se descifrează şi se înţeleg războaiele.

XXI.

Evanghelia şi războiul

Să închidem acum cartea Vechiului Testament şi să deschidem cartea Noului Testament al lui Dumnezeu.

Oare aud bine întrebarea dumnea­voastră, generale: „Mântuitorul a fost, cumva, pentru război?"

Iertaţi-mă, dar asta îmi seamănă cu întrebarea: „Mama este, cumva, pen­tru bătaia copilului său?"

Nici o mamă cu mintea întreagă nu va folosi faţă de copilul său bătaia de­cât la mare nevoie. Când sfârşeşte toa­te mijloacele de a-l înţelepţi, de-abia atunci mama se foloseşte de băta­ie faţă de copilul ei abătut de la dru­mul bun. Bătaia aceasta însă nu vine din răutate, ci din dragoste de mamă speriată ca nu cumva copilul ei să se

222

piardă cu totul, precum şi cu scopul ca prin asta să îl înveţe minte, eventu­al, şi pe alt copil ca să nu umble pe căi greşite1. Oare nu aţi văzut cum după o astfel de bătaie plâng şi copilul, şi ma­ma? Plânge şi mama de durere, ca să aline durerea copilului. Şi oare n-aţi văzut cazul mişcător când copilul râ­de iarăşi, iar mama plânge? O, cereas­că dragoste de mamă! Cine dintre noi, la anii maturităţii, nu binecuvântează pe mama sa pentru o bătaie pe care a primit-o de la ea în copilărie? Şi cine nu vede în acest gest al mamei încă o dovadă a iubirii ei grijulii? Nici războiul nu este altceva decât o băta­ie pe care Dumnezeu o îngăduie asu­pra copiilor Săi ca să îi mântuiască de la pieirea definitivă. Dumnezeu, a Că­rui iubire de oameni e neasemuit mai mare ca iubirea de mamă, nu îngă­duie această bătaie asupra neamului omenesc din vreo răutate, ci numai din iubire grijulie.

Domnul Hristos a descoperit oa­menilor scopul vieţii lor pe pământ şi

1 Bătăile şi mustrările aduc înţelepciune, iar copilul lăsat de voia sa ruşinează pe părinţi (Pil­de 29,15).

223

a arătat limpede calea pe care se ajun­ge la acest scop. înainte de El, oame­nii nu ştiau nici scopul vieţii lor, nici calea pe care se atinge acest scop. Au fost la popoarele de pe pământ mari înţelepţi, care au avut bănuiala lim­pede sau nedesluşită a scopului şi căii omului şi care au vorbit despre aceste lucruri. însă ei n-au putut să-şi dovedească înaintea oamenilor cuvin­tele prin fapte, nici cu atât mai puţin să le descopere şi să arate împărăţia realităţilor duhovniceşti. Hristos le-a descoperit oamenilor că viaţa este scopul vieţii. împărăţia cerurilor e un oraş strălucitor spre care ne grăbim prin întreaga lume, prin acest tumult de simboluri şi semne care ne indi­că acest oraş fiindcă, după spusele apostolului lui Hristos, nu avem aici cetate stătătoare, ci pe ceea ce va să fie că­utăm (Evr. 13,14). Viaţa în viaţa veş­nică, în cetatea cea strălucită a înge­rilor, în împărăţia cerurilor. Iar calea către acest scop este însuşi El, pilda Lui şi toate poruncile Lui. Căutaţi mai întâi împărăţia lui Dumnezeu (Mt. 6, 33). Aceasta este năzuinţa fundamen­tală şi principală, aceasta este singu­ra năzuinţă raţională a oamenilor.

224

Aceasta este, la drept vorbind, totul; Restul sunt secundare. Şi anume şi hrana, şi îmbrăcămintea, şi sănătatea; şi locuinţa, şi pacea, şi siguranţa, şi ştiinţa, şi priceperea, şi tot restul ce­lor care ne sunt de trebuinţă pentru acest scurt răstimp de fiinţare pe pă­mânt se vor adăuga vouă, a zis Domnul. Ceea ce este principal, aceea ni se va da; iar toate cele secundare se vor adăuga nouă. Pentru bogătaşul care ar dărui unui sărac un turn în­treg de aur, ar fi un lucru mărunt Şi de mâna a doua să îi mai dea şi mij­loc de călătorie până la acel turn, pre­cum şi hrană şi îmbrăcăminte şi sluji­tori. Şi pentru Dumnezeu, Bogătaşul bogătaşilor, Care dăruie oamenilor viaţa fără de moarte şi neîmbătrânitoare în apropierea Sa, e un lucru mă­runt şi de mâna a doua să le dea tot ce le este de trebuinţă în calea lor pă­mântească. Şi, într-adevăr, Dumne­zeu ne şi dă acestea, dar numai dacă ochii noştri sunt îndreptaţi spre El ca ochii slujnicei către stăpâna ei. Sufletul mai presus este decât hrana, a zis Mesia neamului omenesc (Lc. 12, 23). Şi în­că: Ce folos este omului dacă va dobândi lumea toată, iar sufletul său şi-l va pierde?

225

(Mt. 16,26). dar în legătură cu războiul s-ar mai putea spune: ce folos este unui om sau unui popor dacă va cuceri întreaga lume, iar sufletul său şi-l va face să păcătuiască şi îl va pier­de? Oricâtde mare ar fi împărăţia pământească, ea astăzi este, iar mâine nu, în vreme ce împărăţia împăratu­lui Ceresc este netrecătoare.

Au fost şi înainte de Hristos oa­meni care şi-au dat seama că scopul vieţii omeneşti nu este absolut deloc pe pământ, nici nu se poate afla pe pământ încă şi mai puţin în pământ, adică în moarte. Din experienţă, ei au putut să îşi dea seama că nu a fost om viu care să fi privit un anume lucru de pe pământ ca scop al vieţii sale şi, ajungând la el, să nu fi fost dezum­flat şi dezamăgit. Şi astăzi este lim­pede mai limpede ca lumina zilei pentru fiecare creştin adevărat că omul nu poate atinge scopurile ulti­me ale vieţii sale pe pământ şi nicăieri în universul material. Scopul nostru e în afara oricărei lumi materiale, în împărăţia esenţei şi realităţii duhov­niceşti, în împărăţia lui Dumnezeu, iar nu în acest tărâm al simbolurilor şi

226

semnelor acestei împărăţii. Acestlu­cru Domnul nu numai că ni l-a spus, ci ni l-a şi arătat. Ni l-a arătat prin în­treaga Sa existenţă, prin drama Sa de dinainte şi de după moarte şi prin întreaga istorie a Bisericii Sale. Oare mă puteţi crede, generale dragă, când vă spun că El arată acest fapt şi în zilele noastre celor sfinţiţi?

Dacă acum un popor creştin, adică un popor căruia i s-a descoperit sco­pul vieţii omeneşti, întunecă prin pă­catele sale acest scop înaintea vederii şi înţelegerii sale, el devine orb şi lipsit de minte. Şi ca un orb şi lipsit de minte, el începe să caute scopurile ul­time pe pământ, şi să facă idoli în lo­cul lui Dumnezeu, şi să se lupte pentru împărăţia pământească, şi să-L batjocorească pe Hristos Domnul, fiindcă în această stare a lui, Hristos i Se face nefiresc, iar el sieşi firesc; Hristos nereal, iar el real! Atunci acest popor se află în război împotri­va adevărului, împotriva lui Dumne­zeu. Şi atunci cum să nu se afle în război împotriva vecinilor săi! A renunţa la Hristos înseamnă a renunţa la scopul vieţii, şi invers.

227

însă a te numi creştin numele cel mai de cinste din această lume nu înseamnă numai a cunoaşte scopul vieţii, ci a merge cu bucurie spre acest scop pe calea rânduită; Calea care duce la viaţa veşnică este, ce e drept, strâm­tă (Mt. 7, 14), însă este croită limpede, şi de-a lungul a 19 veacuri a fost bătă­torită de sfinţii şi drepţii lui Dumne­zeu destul de mult ca să nu trebuiască să rătăcim nici la stânga, nici la dreapta. Blândeţea, smerenia, milostivirea, dragostea, nădejdea, credinţa, senină­tatea, înfrânarea, bunătatea, postirea, rugăciunea, iertarea, foamea şi setea de dreptatea lui Dumnezeu, răbdarea şi toate celelalte virtuţi care L-au îm­podobit pe Hristos, şi toate poruncile pe care El le-a dat, sunt indicatori ai căii spre scopul suprem. Aceasta este calea. De slujeşte cineva Mie, Mie să-Mi urmeze (In 12, 26), a zis Călăuzitorul. Şi ne-a mai îmbărbătat zicând: Cel ce urmează Mie nu va umbla întru întu­neric, ci va avea lumina vieţii (In 8,12). Când apostolii Lui s-au arătat greoi în a pricepe calea înfăţişată şi arătată prin cuvintele: Unde sunt Eu, şi voi să fiţi, Hristos le-a spus: Eu sunt calea (In 14, 6). Pentru ca un om să poată acum

228

merge pe calea plăcută lui Dumnezeu, trebuie să ducă un război plăcut lui Dumnezeu, iar acesta este răz­boiul cu el însuşi. Prin acest război omul se liberează de zdrenţele păca­telor, ce îi întunecă vederea scopului şi a căii. Prin acest război voluntar, el se eliberează de povara împătimirii de trup şi de pământ de această povară sub care altminteri se încovoaie şi ca­de când de-a stânga, când de-a dreap­ta drumului. Iar cel care se războieşte cu el însuşi poate să meargă neabătut pe calea corectă către scopul corect. Dacă omul nu poartă război cu sine, trebuie neapărat să poarte război cu Dumnezeu şi cu oamenii.

Precum vedeţi, nici scopul şi nici calea după cum ne-a descoperit şi arătat Domnul nu cuprind în sine războiul dintre om şi om sau dintre popor şi popor.

Şi atunci, de unde războiul între creştini? Din aceea că războiul nu es­te absent dintre creştini. Iar războiul este prezent între creştini pentru că ei fie s-au îndoit de Scop, fie au ne­socotit Calea: Acestea două nu pot fi

229

despărţite, dacă vrem să evităm răz­boiul, fiindcă a cunoaşte scopul co­rect, dar a merge înapoi ca racul pe căi potrivnice, înseamnă a-ţi bate joc de Dumnezeu, a te închina la idoli şi a te lepăda de Hristos. Evul Mediu european ne oferă o pildă clară a faptului că popoarele creştine pot să cunoas­că limpede scopul vieţii şi totodată să umble pe căi strâmbe, care depărtea­ză de acest scop. De aceea a venit bă­taia prin războaiele dintre popoarele creştine sau prin războaiele duse îm­potriva lor de necredincioşi. Nimeni nu a pătruns cu atâta exactitate şi scrupulozitate scopul vieţii omeneşti, aşa cum l-a descoperit Domnul, pre­cum a făcut-o Sfântul Bizanţ. Şi totuşi, a venit dezastrul. Iar dezastrul a venit din pricină că, prin fărădelegile lor, bizantinii L-au jignit pe Dumnezeu, pe Care îl cunoscuseră, călcând legea Lui, cu care se lăudau. Au pătruns scopul lui Hristos, însă umblau pe căile lor păcătoase. Şi s-a întâmplat cu ei ceea ce e prezis în Evanghelie: Slu­ga ce a ştiut voia domnului său şi nu a făcut după voia lui, mult va fi bătută; iar cela ce nu a ştiut şi a făcut cele vrednice de bătăi, puţin va fi bătut (Lc. 12,47-48).

230

Prin aceasta se explică bătaia amarni­că pe care a primit-o Sfântul Bizanţ, bun cunoscător al voii Domnului şi mai puţin amarnica bătaie primită de popoarele păgâne, slabe cunoscătoa­re ale voii Domnului lor. Prin aceasta se mai explică şi faptul că sunt mai dese războaiele dintre creştini decât cele dintre necreştini. Creştinii sunt slugi care cunosc voia Domnului lor, dar nu o săvârşesc, drept care sunt bătuţi des şi mult. Iar necreştinii nu cunosc nici Scopul, nici Calea, adică nu ştiu voia Domnului lor, drept ca­re sunt bătuţi puţin. Doar prin aceas­ta se explică de ce Europa a avut mai multe războaie în ultimii 150 de ani decât tot restul lumii la un loc.

Prin Evanghelia Sa, Domnul Hris­tos i-a învăţat pe oameni cum să poarte război cu ei înşişi, cum să se îmblânzească, să se cultive, să se smerească, să se înnobileze şi, de ase­menea, cum să se îndumnezeiască prin acest război. El a trasat o stra­tegie şi tactică precise. A arătat în chip minunat oamenilor cum trebuie să fie ca să nu se ajungă la război între ei sau împotriva lor. El nu a afirmat că

231

nu va fi război, ci a învăţat cum să nu fie provocat războiul, însă cu duhul Său prorocesc, El a prevăzut că nu toţi oamenii vor vrea să îl asculte şi că din pricina aceasta vor fi multe răz­boaie, Veţi auzi de războaie şi de zvonuri de războaie. că se va scula neam peste neam şi împărăţie peste împărăţie (Mt. 24, 6-7). Mântuitorul a adus pace între oameni, a adus bunăvoire, a adus înţelegere, a descoperit calea, a numit mijloacele, a dăruit ajutor statornic tuturor şi fiecăruia. Însă toate aces­te daruri dumnezeieşti le vor refuza mulţi, şi ca atare vor fi bătuţi cu sabia războiului. Nu vor fi bătuţi cu război îndată ce păcătuiesc, ci după îndelun­ga şi preaîndelunga răbdare şi iertare a lui Dumnezeu. După ce toate cele­lalte mijloace înţelepţitoare sunt epu­izate, Dragostea Cerească Se slujeşte de mijlocul ultim baterea copiilor Săi cu biciul războiului. Prezicând războaiele, Hristos a plâns (Lc. 19,41). Sunt oameni care prezic războaiele cu o satisfacţie răzbunătoare, ca o mamă vitregă rea ce se bucură că fiul vitreg e bătut. Mama bună însă plânge când se gândeşte la bătaia dată copilului ei, fie acesta cât de rău. Aşa şi Hristos:

232

plin de nemărginită dragoste faţă de oameni, faţă de copiii Săi, însă prevă­zând războaiele, a plâns.

Hristos a prezis războaie până în vremurile din urmă. Şi a amintit cauzele lor. Iar cauzele vor consta în aceea că se vor ridica hristoşi mincinoşi şi proroci mincinoşi, şi că din pricina înmulţirii fărădelegii dragostea multora se va răci (Mt. 24, 24 şi 12). Hristoşii mincinoşi vor arăta oamenilor sco­puri mincinoase ale vieţii; proro­cii mincinoşi vor prezice întâmplări mincinoase; iar fărădelegile şi ră­cirea dragostei îi vor călăuzi pe oameni pe căi greşite. Unii oameni nu vor cunoaşte nici scopul, nici calea vieţii. Alţii vor cunoaşte scopul, în­să din pricina slăbiciunii de carac­ter vor merge pe căi greşite. Alţii vor cunoaşte şi scopul, şi calea, însă le vor respinge cu bună ştiinţă şi rău­tate, aşa cum conducătorii evreilor le-au respins cândva, cu bună ştiinţă şi răutate, pe amândouă şi L-au răs­tignit pe Hristos. Şi prin aceasta Dra­gostea Cerească va fi făcută să îngă­duie, plângând, asupra copiilor Săi, bătaia cu biciul războiului.

233

Din toate acestea reiese limpede învăţătura:

1. Domnul Hristos ne-a descoperit scopul vieţii şi calea.

2. Prin Evanghelia Sa, Hristos a pro­pus şi prescris, în scopul înlăturării celorlalte războaie, războiul omului cu el însuşi.

3. Cei ce nu duc război cu ei înşişi, cu patimile, viciile şi păcatele lor, îl duc negreşit împotriva lui Dumnezeu şi a aproapelui.

4. Războiul nu are cum să nu vină asupra creştinilor care calcă legea lui Dumnezeu, chiar dacă ei nu-l vor la fel cum copilul care a greşit nu vrea bătaia, dar o pricinuieşte.

Concluzie

Barca noastră începu să se legene pe valuri. Sufla un vânt de la apus, şi bolta înstelată a cerului se iţea printre norii întunecaţi. în casa domnului Crane începuseră să se în­grijoreze pentru noi, şi negrul venise să ne strige de pe mal.

cu toate că s-a spus destul, ge­nerale, voi încerca, la dorinţa dum­neavoastră, să trag din cele spuse o concluzie, chiar dacă mă voi repeta în unele privinţe, spuse balcanicul.

în faţa primejdiei care pândeşte rasa noastră şi întreg neamul omenesc, grăi generalul, cred că această învăţătură ar trebui repetată înfiecare zi.

bine, deci. Concluzia fundamen­tală este că războiul se înţelege şi se ex­plică doar în lumina biblică. Toată li­teratura profană luată la un loc nu explică

235

nici pe departe războaiele dintre oameni aşa cum o face Sfânta Scriptură a lui Dumnezeu. Din toate cele expuse până acum este limpede că războiul ca, de altfel, orice problemă individuală şi socială depinde exclusiv de relaţia noastră cu Dumnezeu şi cu legea lui Dumnezeu. Acest lucru este valabil deopotrivă pentru necreştini şi pentru creştini. Deosebirea constă numai în faptul că la necreştini răz­boiul depinde de relaţia lor cu Dum­nezeu şi cu legea lui Dumnezeu sădi­tă în conştiinţa lor şi explicată într-o anumită măsură de înţelepţii lor, în vreme ce la creştini războiul depinde de relaţia lor cu Dumnezeu Cel Unul şi Viu şi cu legea lui Dumnezeu, aşa cum a fost ea descoperită prin persoa­na lui Iisus Hristos.

Cauza războiului constă în lepăda­rea oamenilor de Dumnezeu şi de legea Lui. Lepădarea de Dumnezeu şi netrebnicia din timp de pace a oame­nilor provoacă războiul. Atunci când oamenii merită războiul, atunci când acumulează cauze de război, războ­iul vine fie că o vor ei, fie că nu o vor. Precum cei ce beau apă cu bacili de tifos

236

Se molipsesc de tifos şi tifosul este inevitabil, aşa şi Cei ce lepădându-se de Dumnezeu, se adapă cu gânduri, pofte şi fapte potrivnice lui Dumne­zeu, atrag asupra lor molima războiu­lui, şi războiul devine inevitabil. Atâta vreme cât oamenii se războiesc cu Dumnezeu prin gândurile, poftele şi faptele lor, degeaba visează la pace. Fie că vor sau nu, războiul n-are cum să nu vină acolo unde este semănată sămânţa războiului. Războiul împotri­va lui Dumnezeu, pe faţă sau într-ascuns, duce inevitabil la război între oameni. Că nu este pace necredincioşilor, zice Domnul (Is. 48, 22). în zilele noas­tre, se vorbeşte în gura mare despre pace mai mult decât oricând, în vre­me ce popoarele se pregătesc de răz­boi mai mult decât oricând. Este greu ca această făţărnicie să nu fie pedepsi­tă prin război.

închinarea la idoli este o urâciune înaintea lui Dumnezeu. Fie că oame­nii şi popoarele se închină lucrurilor lui Dumnezeu sau lucrurilor făcute de ei, închinarea la idoli este în amân­două cazurile o urâciune înaintea lui Dumnezeu. De asemenea, orice închinare

237

la idoli, în zilele noastre ca şi în timpurile trecute, este pedepsită de Dumnezeu cu felurite urgii, dintre care războiul este pedeapsa de pe urmă şi cea mai cruntă.

Misiunea Europei era să trăiască creştineşte şi să ajute fraţilor săi, popoarelor păgâne, să se ridice la Hristos; în loc de asta, Europa a căzut ea însăşi în închinarea la idoli. În loc să fie lumina lumii, ea s-a acoperit cu în­tuneric; şi în loc să strălucească per­soanelor, ea se încăpăţânează să stră­lucească lucrurilor. în loc de a învăţa popoarele să caute mai întâi împărăţia lui Dumnezeu, ea le învaţă să-şi iro­sească puterea în fleacuri şi lucruri de însemnătate secundară. Din această neorânduială au venit toate celelalte neorânduieli. Şi de aici au venit şi vor veni războaiele.

„Cum poate să Se amestece în răz­boaie Dumnezeu, Cel Preaînalt şi Preacurat şi Preasfânt?" întreabă unii. Această întrebare o pun cei care spun că au credinţă în Dumne­zeu, dar îi tăgăduiesc orice rol activ în viaţa oamenilor şi a popoarelor şi

238

îl pun în rolul de spectator al fapte­lor şi treburilor omeneşti. Un asemenea Dumnezeu nu este, oare, un idol? Şi o asemenea credinţă nu este, oare, un lucru fără noimă? Fiecărui gos­podar îi e îngăduit să se amestece în treburile casei sale, numai Făcătoru­lui lumii, Gospodarului universului I se tăgăduieşte acest drept! Are dreptate poporul când crede că Dumne­zeu Se amestecă în mod activ până şi în treburile obişnuite, de zi cu zi, ale oamenilor. O astfel de credinţă au avut toţi prorocii, apostolii şi sfinţii. Cu atât mai mult are dreptate popo­rul, dimpreună cu prorocii, aposto­lii şi sfinţii, are dreptate în credinţa sa că Dumnezeu este în mijlocul eve­nimentelor mari şi hotărâtoare din lu­me şi din viaţa oamenilor. De aceas­tă realitate nu se poate fugi; poporul o pipăie şi o simte cu sufletul său ne­întunecat: fiindcă ziua zilei o spune şi noaptea nopţii o vesteşte (Ps. 18, 2).

La întrebarea caraghioasă: „Cum poate Dumnezeul milei şi al dragos­tei să îngăduie asupra oamenilor ase­menea grozăvii precum războiul?" se poate răspunde cu întrebarea serioasă:

239

„Cum pot oamenii, cărora Dumne­zeu le-a descoperit limpede voia Sa şi legea Sa, să îl jignească pe Dumnezeu şi să calce legea Lui la nesfârşit, fără ruşine şi pocăinţă?" Domnul Dumne­zeu este îndurat, Milostiv, Îndelung-Răbdător, plin de îndurare şi de dreptate (Ieş. 34, 6). Războiul care va să vină, ca şi cel trecut, a fost deja meritat de oa­meni. Şi dacă n-ar fi fost milostivirea şi dragostea dumnezeiască, acest război ar fi izbucnit până acum. Cu ade­vărat, dacă n-ar fi milostivirea şi dragostea dumnezeiască, socotind după păcatele creştinilor, sabia nu ar mai fi intrat nicicând în teacă. Şi, această puţină pace şi tihnă pe care o avem nu e din pricina deşteptăciunii, nici a cul­turii omeneşti, ci din pricina milosti­virii şi dragostei dumnezeieşti. Da, şi din pricina temerii de Dumnezeu şi a rugăciunilor acelor oameni evlavioşi şi buni de care nu este lipsit nici un popor din Europa şi America.

Este, aşadar, mântuire pentru popoarele Europei şi Americii? Fireşte că este. întrebarea e însă următoarea: oare vor ele s-o primească? Poate, oare, să-şi schimbe etiopianul pielea sa şi leopardul

240

petele sale? Puteţi, voi, oare, să faceţi bine, când sunteţi deprinşi a face rău? a întrebat cândva prorocul poporul is­railitean înainte de dezastru (Ier. 13, 23). Totul se poate, dacă vor oamenii. Şi oamenii albi pot să îşi schimbe du­hul, să îşi îndrepte gândurile, să-şi po­tolească poftele după nimicnicie şi să se călăuzească în scop bun după Acela Care a zis: Eu sunt calea. Pot, dacă vor. însă vor oare? D e pe povârnişul pră­pastiei până la mântuire şi siguranţă nu e decât un pas. Oare vor oamenii albi să dea înapoi fie şi cu un singur pas de la înfricoşătoarea prăpastie deasu­pra căreia atârnă? La această întreba­re Dumnezeu aşteaptă răspunsul; îl aşteaptă cu dragoste grijulie de părin­te. Şi cu toate că în fiecare zi I se dă lui Dumnezeu un răspunsnegativ, totuşi Dumnezeu aşteaptă, potrivit milostivirii şi dragostei Sale; aşteaptă, doar-doar va auzi din partea vreunui popor şi de la vreo margine a lumii un răspuns pozitiv, ca să abată catastrofa.

Se face multă risipă de vorbe cu privire la dezarmare. însă cum se vor dezarma cei înarmaţi cu păcatul, cei împovăraţi cu păcatul? Păcatul insuflă

241

frica, fricafăureşte armele. Şi aşa, păcatul pregăteşte prin frică războ­iul. De nu ar fi această blestemată frică! însă ea nu are cum să nu fie, atâta vreme cât există păcatul. Vor, nu vor,

păcătoşii n-au cum să nu se înarmeze. Dacă oamenii s-ar dezarma de păcat, cine s-ar mai teme atunci, cine ar mai făuri atunci arme, cine s-ar mai pre­găti atunci de război? Nimeni.

Scopul păcii! De ce nu vorbeşte ni­meni şi despre acest lucru înaintea lui Dumnezeu şi a oamenilor? Iată, aces­ta este un obiect de discuţie foarte în­semnat. Pentru ce caută oamenii pa­cea, generale? întrebaţi-i, şi îi veţi pu­ne în încurcătură. Şi când îşi vor reveni din încurcătură, unii vă vor răspunde: „pentru cultură", alţii: „pentru pro­gresul economic", alţii: „pentru păs­trarea creaţiilor omeneşti", alţii: „pen­tru stat", alţii: „pentru siguranţa vieţii personale". O galimatie! Iată de ce cuvintele răsunătoare ale vremurilor noastre în favoarea dezarmării şi pă­cii sună ca aurul calp: fiindcă oamenii nu cunosc scopul păcii pe care o cau­tă. Cei care o caută în ziua de astăzi cel mai mult o caută ca să se poată închina cât mai comod şi fără grijă idolilor lor.

242

La ce ne trebuie o pace ca aceasta? în vreme de război nu sunt atâtea sinuci­deri ca în actuala vreme de pace. Oare potentaţii europeni şi americani caută pacea din temere de Dumnezeu şi pen­tru slava lui Dumnezeu, sau pentru a trăi mai liniştiţi în nedreptate? Dacă pricina este, precum pare a fi, aceasta din urmă, nici nu e de mirare că li se dă război în locul păcii. Când S-a năs­cut Prinţul Păcii, deasupra Betleemului cântau corurile de îngeri: Slavă întru cei de sus lui Dumnezeu şi pe pământ pace, întru oameni bună voire! Aşadar slăvirea lui Dumnezeu vine pe primul loc, şi de ea este condiţionată pacea adevărată şi buna voire. Dacă oamenii ar căuta pacea pentru slava lui Dum­nezeu, ar dobândi-o fără îndoială, şi această pace nu s-ar mai luade la ei. Dar auziţi, cumva, pe vreunul dintre cei ce caută pacea făcând legământ că va întrebuinţa această pace spre slava lui Dumnezeu şi spre îndreptarea ca­racterului său? Iar legământul acesta este neapărat trebuincios pentru o pa­ce adevărată şi trainică. „Făcătorii de pace" din ziua de azi să facă bine să definească exact scopul păcii, ca să au­dă cerul şi pământul, şi vom afla degrabă

243

cât de mult s-a îndepărtat răz­boiul de la noi.

Bine este de conducătorul care cunoaşte Adevărul şi care la bună vre­me cheamă poporul său la pocăinţă înaintea Dumnezeului Celui Viu. Bi­ne este de poporul care la bună vre­me se dezarmează de păcatele sale ca de nişte arme îndreptate împotriva lui Dumnezeu. Nici un rău nu i se poate întâmpla unui asemenea popor. De-ar fi şi neînarmat cu arme de război, el va trăi în siguranţă, fiindcă Cel Atotpu­ternic îl va acoperi cu dreapta Sa cea nebiruită. Chiar de nu ar avea nici mă­car o sabie, vrăjmaşii lui vor fi nepu­tincioşi faţă de el şi nu vor putea în­călca hotarele ţării lui, fiindcă nu le-o va îngădui Domnul oştirilor. Şi dacă vrăjmaşii vor încălca hotarele ţării lui, se vor arunca în propriul mormânt. Bine este de poporul care, dezarmat de păcat, se dezarmează cel dintâi şi de armele de război. Un astfel de po­por are o mare misiune în lume. Şi va fi lumină tuturor popoarelor. Şi îl va proslăvi pe el Domnul Dumnezeu cu slavă nemaivăzută, şi îl va binecuvân­ta cu binecuvântarea Sa cea veşnică.

244

Cuprins

Repere biografice 5

Convorbiri introductive 25

I. înarmarea, 39

II. Cum va fi viitorul război 45

III. Care simt cauzele viitorului război. 53

IV. Caine, unde este fratele tău? 59

V. Domnul e stindardul meu 63

VI. Curvia aduce dezastru în război.... 71

VII. Furtul aduce înfrângere în război... 77

VIII. Şeptimea celor osândiţi la moarte. 83

IX. Robia meritată. Cartea judecătorilor... 89

X. De ce depinde eliberarea din robie... 97

XI păcatele conducătorilor pricinuiesc războiul şi pierd războiul 105

XII. Pentru bunătatea conducătorilor în ţară este pace, iar când este război se dobândeşte biruinţă 113

XIII. Alianţa cu cei răi aduce rău 123

245

XIV. Armele nu ajută 132

XV. Cum reuşeşte o armată mică să biruie una mare... 142

XVI. Războaiele moderne în lumina biblică... 149

XVII. Războiul Mondial în lumina biblică......... 162

XVIII. Care sunt deci cauzele viitorului război? 183

XIX. Cine va învinge în viitorul război?. 199

XX. Cuvinte proroceşti despre războaie şi împlinirea lor 210

XXI. Evanghelia şi războiul 222

Concluzie 235

DIFUZARE:

S c. Supergraph S.R.L.

Str. Ion Minulescu nr. 36, sector 3, 031216, Bucureşti

Tel. 021-320.61.19; fax: 021-319.10.84 e-mail: contact@supergraph.ro www.librariasophia.ro www.sophia.ro

Vă aşteptăm la LIBRĂRIA SOPHIA str. Bibescu Vodă nr. 19, 040151, Bucureşti, sector 4 (lângă Facultatea de Teologie) tel. 021-336.10.00; 0722.266.618 www.librariasophia.ro

Sacrifică puţină vreme pentru a răsfoi cărţile noastre: este cu neputinţă să nu găseşti ceva pe gustul şi spre folosul tău!

ISBN 978-973-136-216-8

Cauza războiului constă în lepăda­rea oamenilor de Dumnezeu şi de legea Lui. Lepădarea de Dumnezeu şi netrebnicia din timp de pace a oame­nilor provoacă războiul. Atunci când oamenii merită războiul, atunci când acumulează cauze de război, războ­iul vine fie că o vor ei, fie că nu o vor. Precum cei ce beau apă cu bacili de tifos se molipsesc de tifos şi tifosul este inevitabil, aşa şi Cei ce lepădându-se de Dumnezeu, se adapă cu gânduri, pofte şi fapte potrivnice lui Dumne­zeu, atrag asupra lor molima războiu­lui, şi războiul devine inevitabil. Atâta vreme cât oamenii se războiesc cu Dumnezeu prin gândurile, poftele şi faptele lor, degeaba visează la pace. Fie că vor sau nu, războiul n-are cum să nu vină acolo unde este semănată sămânţa războiului. Războiul împotri­va lui Dumnezeu, pe faţă sau într-ascuns, duce inevitabil la război între oameni.