vineri, 27 iulie 2018

PR. ARSENIE VLIANGOFTIS, EREZIILE CONTEMPORANE O ADEVARATA AMENINTARE

"Mărgăritare ale ortodoxiei

Părintele Arsenie Vliangoftis

Doctor în Teologie şi Licenţiat în Filosof ie

EREZIILE contemporane o adevărată ameninţare -

Editura EVAMGHELISMOS Bucureşti 2006

Atunci când omul contemporan nu află plinătatea vieţii şi a adevărului în Hristos, aşa cum evangheliceşte o păstrează şi o transmite Biserica noastră Ortodoxă, este firesc să încerce a-şi potoli setea lui de mântuire adăpându-se din alte Izvoare, din apele tulburi ale ereziilor şi grupărilor sectare.

(Arhim. Gheorghe Kapsanis)

Scopul Noii Ere (NewAge) acum nu este să golească bisericile, ci, dacă este cu putinţă, să le umple cu oameni care să aibă cugetarea pervertită, adică cu cei care vor fi de acord că toate religiile şi Creştinismul împreună cu ele, sunt acelaşi lucru, sunt căi care duc la acelaşi scop.

(Părintele Arsenie Vliangoftis)

EREZIILE CONTEMPORANE o adevărată ameninţare -

Traducere din limba greacă după originalul:

«Oi onypovcc uipcocic Nu 7rpavpuTur coteijî»

ion Movaob Aposvion BXiayKognri, Tesalonic, 2004.

© Copyright Pentru ediţia de faţă Editura «Evanghelismos», care mulţu­meşte Părintelui Arsenie Vliangoftis de la Mănăstirea “Sfântul Arsenie” halkidiki (Grecia) pentru generozitatea cu care i-a fost acordat dreptul traducerii şi editării în limba română a prezentei cărţi.

Părintele Arsenie Vliangoftis Doctor în Teologie şi Licenţiat în Filosofie

EREZIILE CONTEMPORANE o adevărată ameninţare -

Traducere din limba greacă de Ieroschim. Ştefan Nuţescu SCHITUL LACU SFÂNTUL MUNTE ATHOS

Editura EVANGHELISMOS Bucureşti, 2006

Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale a României

ARSENIE VLIANGOFTIS, monah

Ereziile contemporane monahul Arsénié Vliangoftis;

trad.: ieroschimonah Ştefan Nuţescu. bucureşti: Evanghelismos, 2006 ISBN (10) 973-7812-27-1; ISBN (13) 978-973-7812-27-8

I. Nuţescu, Ştefan (trad.)

273 28

întru amintirea sfântă a fericitului Părinte Antonie Alevizopulos; marelui prinos, o mică recunoştinţă.

PROLOG

Cu multă plăcere am primit să alcătuiesc prolo­gul cărţii Prea Cuviosului Părinte Arsenie Vliangoftis, deoarece urmăresc de mai mulţi ani de zile această plăcută lui Dumnezeu luptă a lui împotriva ereziilor, care în ultima vreme s-au dezlănţuit împo­triva poporului nostru ortodox neinformat.

Prezenta carte constituie o colecţie de referate şi omilii ale Părintelui Arsenie pe teme arzătoare legate de erezii şi de abateri de la Credinţa noastră Orto­doxă. Textele sunt scrise cu durere, responsabilitate şi exactitate ştiinţifică.

Atunci când omul contemporan nu află plinătatea vieţii şi a adevărului în Hristos, aşa cum evangheliceşte o păstrează şi o transmite Biserica noastră Ortodoxă, este firesc să încerce a-şi potoli setea lui de mântuire adăpându-se din alte izvoare, din apele tulburi ale ereziilor şi grupărilor sectare.

Este un fapt dovedit că nimeni nu poate afla ade­vărul în Hristosul Ortodoxiei fără smerenie şi pocă­inţă. Dimpotrivă, „adevărurile" din afara Ortodoxiei sunt primite fără pocăinţă şi smerenie. Acestea sunt sisteme în care omul se instituie pe sine ca lege la nivel religios şi filosofic. în aceste sisteme nu Hristos

7

este Cel Ce mântuieşte pe om în Trupul Sâu, în Bise­rică, ci omul se străduieşte să se autoizbăvească şi să se autojustifice, fără harul lui Dumnezeu.

Toate sistemele religioase, ereziile, sectele, grupările gnostice şi toate celelalte grupări aflate în afara Bisericii Ortodoxe sunt în esenţă antropocentrice. Ele nu-l scot pe om din el însuşi, din suficienţa-i de sine şi din egocentrismul său, ci repetă păcatul lui Adam, deoarece îi făgăduiesc omului că va deveni dumnezeu prin proprii­le sale puteri, fără ajutorul harului lui Dumnezeu.

Dimpotrivă, numai Ortodoxia este teantropocentrică. în ea centrul nu este omul, despărţit de Dumnezeu, ci Dumnezeu-Omul Hristos. Numai în unirea lui cu Hristos omul îşi află mântuirea, adevărul, pacea, viaţa veşnică.

Părintele Arsenie arată foarte limpede primejdiile care ameninţă persoanele umane, dar şi identitatea noastră religioasă şi naţională, venite din partea culte­lor şi organizaţiilor distrugătoare de tipul Scientologiei, din partea Globalizării, a Noii Ordini a Lucrurilor, a sincretismului religios. De asemenea, foarte bine accentuează diferenţa dintre meditaţia antropocen­trică de tip yoga şi rugăciunea teantropocentrică a minţii sau a inimii, specifică Ortodoxiei.

Cercetând cartea Părintelui Arsenie, cititorul va pu­tea distinge ceea ce este ortodox de ceea ce nu este ortodox, înţelegând pentru ce este sau nu este aşa.

Se cuvine să-i mulţumim şi să-l felicităm pe Părin­tele Arsenie pentru felul în care, cu ajutorul darului primit de la Dumnezeu, reuşeşte să îmbine nevoinţa lui monahală cu mărturisirea credinţei.

8

Fie ca această carte să devină prilej pentru ca mulţi dintre fraţii noştri neinformaţi să fie puşi la cu­rent cu astfel de subiecte şi să se întărească în ade­vărul Sfintei noastre Biserici Ortodoxe şi astfel, prin credinţa cea dreaptă şi viaţa în Hristos, să-şi dobân­dească mântuirea.

Să nu uităm că trebuie să fie între voi şi eresuri, ca să se învedereze între voi cei încercaţi şi că biru­inţa finală aparţine Mielului Junghiat şi Bisericii Sale: Ei vor porni război împotriva mielului, dar mielul îi va birui, pentru că este Domnul domnilor şi împăratul împăraţilor şi vor birui şi cei împreună cu El che­maţi şi aleşi şi credincioşi.

Egumenul Sfintei Mănăstiri Grigoriu Sfântul Munte Athos Arhim. Gheorghe Kapsanis

24 august 2003

Pomenirea Sfântului Sfinţitului Mucenic Cosma Etolianul

1 Corin te ni 11, 19.

2 Apocalipsa 17, 14.

9

În LOC DE PREFAŢĂ

Constituie un fapt obişnuit publicarea într-un volum a unor articole, omilii şi conferinţe de către autorul lor, după un interval de timp mai lung sau mai scurt de la prima lor prezentare. Această practică înlesneşte aflarea articolelor disparate sau a omiliilor nepublicate.

Aceasta am hotărât să facem şi noi, deoarece mulţi ne-au cerut copii ale articolelor sau ale refera­telor care îi interesau.

Credem că articolele publicate în această carte îşi păstrează şi astăzi valoarea şi importanţa lor, deoare­ce feluritele probleme pe care ereziile şi sectele con­temporane le creează, nu numai că nu s-au micşorat, ci chiar s-au înmulţit. Şi aceasta pentru că în ultimii ani nu s-a făcut, din păcate, nici un efort temeinic şi coordonat pentru înfruntarea lor. Propaganda sectelor a reuşit atât de bine, încât statul consideră această problemă ca fiind exclusiv religioasă, în contradicţie cu ceea ce se întâmplă, cel puţin în planul declara­ţiilor formale, în restul Europei.

Totodată, oamenii Bisericii care încearcă să se ocupe în mod serios de această problemă sunt calomniaţi de secte şi de „cugetarea progresistă"

10

întovărăşită cu ele şi sunt acuzaţi de fanatism, lipsă de toleranţă, Sfânta Inchiziţie, vânătoare de vrăjitoare şi aşa mai departe. Trebuie să se consemneze că peste tot în lume oamenii cu adevărat progresişti, intelectualii, ziariştii şi reporterii sunt de regulă de partea victimelor şi nu de partea torţionarilor (secte­lor). Şi aceasta pentru că sectele atacă şi suprimă însăşi libertatea omului.

Deoarece unele teme esenţiale se repetă în mai multe referate, a fost dificil să se evite anumite repe­tiţii, căci extragerea unor părţi din întreg ar fi afectat cursul firesc al cugetărilor şi argumentaţiilor. Pentru aceasta cerem îngăduinţa din partea cititorilor.

Simt nevoia să mulţumesc din toată inima stare­ţului meu, arhimandritul Teoclit, egumenul Sfintei Mă­năstiri a Cuviosului Arsenie Capadocianul, deoarece cu îndemnul, binecuvântarea şi ajutorul său precum şi al obştei a început şi continuă această mică slujire a mea, în cadrul căreia au apărut textele care sunt publicate în această carte.

De asemenea, sunt dator să-mi exprim recunoş­tinţa faţă de Părintele Antonie Alevizopulos, lângă care Dumnezeu m-a învrednicit să ucenicesc, pentru toate câte mi-a dăruit. Primele congrese panortodoxe având ca temă pericolul ereziilor au fost iniţiate de Părintele Antonie, iar Uniunea Panelină a Părinţilor pentru Ocroti­rea Civilizaţiei grec-ortodoxe, a Familiei şi a Persoanei sau Iniţiativa Părinţilor din nordul Greciei şi Asociaţia Ortodoxă a Părinţilor au fost create la iniţiativa sau la îndemnul său.

11

Ar fi lipsit de cuviinţă dacă nu mi-aş exprima recu­noştinţa faţă de înalt Prea Sfinţitul Sinesie (12000), mitropolitul Kasandrei, care începând cu anul 1990 m-a numit responsabil al Sfintei Mitropolii a Kasan­drei cu problemele legate de erezii şi reprezentant al mitropolitului la Congresele Panortodoxe cu acest specific. în cadrul acestei activităţi l-am cunoscut pe Părintele Antonie Alevizopulos.

Mai înainte de toate va trebui să mulţumim şi să-L slavoslovim pe Dumnezeu cel în Treime, Dătătorul tuturor bunătăţilor şi să ne rugăm ca Mântuitorul Hristos să atragă şi să scoată la iveală şi alţi lucrători în acest sector atât de important al slujirii pastorale din Biserica noastră.

Părintele Arsenie Vliangoftis

12

ASCEZA ÎN MONAHISMUL ORTODOX ŞI PRACTICILE NECREŞTINE

Referat prezentat la Al VII-lea Congres Panortodox al Delega­ţiilor Bisericilor Ortodoxe şi Sfintelor Mitropolii pe teme referi­toare la erezii şi secte, întrunit la Theba, 20-26 septembrie 1995.

Subiectul pe care am cinstea să vi-l prezint, cuvioşi părinţi şi iubiţi fraţi, este: Definirea asce­zei în monahismul ortodox ca răspuns la provocarea practicilor necreştine.

Este de prisos să vă spun că nu e cazul a între­prinde aici analizele amănunţite pe care ar trebui să le facem ca să epuizăm profunzimea şi întinderea subiectului. Pentru a face aceasta poate că ar fi nevo­ie de o carte întreagă.

De asemenea, va trebui dintru început să subli­niem deoarece vom vorbi despre asceza în mona­hismul ortodox -, în scopul evitării greşitelor interpre­tări, că spiritualitatea ortodoxă este unitară. Şi aceasta, deoarece Evanghelia este aceeaşi. Asceza, potrivit învăţăturii Sfinţilor Părinţi, nu este rânduită numai pentru monahi, ci pentru toţi creştinii. Evanghelia şi asceza sunt unite inseparabil.

Asceza este modul, calea, mijlocul prin care ajun­gem la scop, care este curăţirea inimii de patimi, ilu­minarea minţii, unirea cu Dumnezeu, îndumnezeirea. Iar scopul acesta este acelaşi pentru toţi creştinii fără excepţie, clerici şi mireni, monahi şi căsătoriţi. Desigur, condiţiile în care este chemat să se nevoiască cineva ca să atingă acest scop comun diferă, potrivit cu

15

particularităţile personale şi concrete din fiecare caz, însă cadrul general şi scopul sunt aceleaşi.

Vom vorbi aşadar despre asceza în monahismul ortodox, deoarece în el se află, precum este dovedit, în forma lor cea mai curată, din punctul de vedere al rânduielii, cât şi din cel al practicii, toate elementele care constituie ceea ce numim Spiritualitate ortodo­xă. Să ne aducem aminte de Sfântul Ioan Scărarul care scrie că: Lumina monahilor sunt îngerii, iar lu­mina tuturor oamenilor este petrecerea monahicească1 şi de Sfântul Isaac Sirul care caracterizează petre­cerea monahicească ca fiind fala Bisericii lui Hristos2.

După aceste precizări introductive, trecem la pri­ma parte a subiectului nostru, la definirea ascezei.

De când există asceza

Asceza o întâlnim încă din Ve­chiul Testament, iar asta este foarte firesc, căci, potrivit spuse­lor profesorului de Dogmatică, părintele Ioan Romanidis, singurul fapt ce deosebeşte Vechiul Testament de noul Testament este acela că îngerul de Mare Sfat, Domnul Slavei, în Noul Testament, se arată „în trup".

Iar acum să trecem la Noul Testament. După cum în urcuşul duhovnicesc, în general, tot astfel şi în ceea ce priveşte asceza, în particular, Domnul S-a

1 Sfântul Ioan Scărarul, Scara, Cuv. 26, Despre deosebirea gândurilor, a patimilor şi a virtuţilor..., partea 1, paragraf 23. În româneşte, Filocalia, vol. 9, Bucureşti, 1980, p. 325.

2 Sfântul Isaac Sirul, Cuv. 10, Despre cel întru care se păstrează frumuseţea vieţii monahale, Edit. Ierom. Ioachim Speţieris, p. 43.

16

făcut pildă pentru noi ca să mergem pe urmele Lui3. Domnul posteşte. Domnul priveghează, Domnul rab­dă, îndelung-rabdă, se smereşte, iubeşte şi iartă pe vrăjmaşi. Se face ascultător Tatălui până la moarte, şi încă moarte pe Cruce4, tăindu-Şi voia Sa omenească şi ascultând de voia lui Dumnezeu-Tatăl. De altfel, definiţia Sfântului Ioan Sinaitul, scriitorul Scării, că: Monah înseamnă silirea neîncetată a firii5 se bazează pe cuvântul Domnului: împărăţia cerurilor se ia prin stăruinţă şi cei silitori o răpesc pe ea6.

DIN CARE PRICINĂ A APĂRUT ASCEZA

Cuvântul Sfântului Apostol Pavel căci nu săvârşesc ceea ce voiesc ci fac ceea ce urăsc7 ne dă prilejul să facem o digresiune spre a ne referi la antropologia ortodoxă, astfel încât să fie lesne de înţeles pentru ce creştinul alege calea ascendentă a ascezei şi lasă la o parte calea cea largă sau coborâ­toare a confortului celui lumesc şi a cugetării trupeşti.

Aşadar, potrivit cu învăţătura ortodoxă, omul este alcătuit din partea materială, care se strică şi moare, şi din cea duhovnicească, care este nemuritoare; desi­gur, nu în accepţiunea platonică a nemuririi ca stare fără de început şi sfârşit, ci în înţeles biblico-patristic al nemuririi sufletului, care precizează că sufletul este ceva creat, are început, dar nu va avea sfârşit.

3 Petru 2,21.

4 Filip. 2, 8.

5 Sfântul Ioan Scărarul, Cuv. I, pf. 10.

6 Platei 11, 12-13.

7 Romani 7, 15.

17

Centrul vieţii duhovniceşti a omului este ceea ce Sfinţii Părinţi numesc inimă. Starea de sănătate duhovnicească, cea pe care Sfinţii Părinţi o numesc după fire, este: pe de o parte inima să fie sălaş al harului Sfântului Duh, de vreme ce suntem botezaţi, iar, pe de altă parte, mintea (n.tr. în greacă voug), adică partea raţională a sufletului telescopul cu care îl putem cunoaşte pe Dumnezeu să fie îndreptată spre Acela prin lucrarea rugăciunii, care este con­vorbirea omului cu Dumnezeu. Iar raţiunea (n.tr. în greacă XoyiKii) săvârşeşte lucrarea proprie ei. De pildă, ştiinţa este lucrarea raţiunii sau, cu alte cuvinte, a cugetării, şi nu a minţii aşa cum am definit-o.

Astfel stau lucrurile atunci când suntem în cele după fire, adică în starea potrivită cu firea duhovni­cească a omului. Dumnezeu l-a creat pe om în aceas­tă stare, cu menirea de a merge de la cele după fire la cele mai presus de fire, adică să primească de la Dumnezeu în dar însuşiri pe care din fire le are numai El, Care din dragoste le dăruieşte omului, atunci când acesta se face vrednic de ele.

Dar, în loc să ne aflăm în aceste stări binecuvân­tate, după fire şi mai presus de fire (adică a sfinţe­niei), de obicei noi ne aflăm, din nefericire, în starea împotriva firii, adică în starea păcatului, în starea potrivnică scopului pentru care am fost creaţi. Iar aceasta se întâmplă deoarece omul, deşi s-a slobozit de păcatul strămoşesc prin Sfântul Botez, se întoarce de obicei spre rău, folosind greşit libertatea sa.

Şi astfel, omul se îndepărtează încet-încet de harul lui Dumnezeu, începe să lucreze păcatul, dă drepturi

18

diavolului, i se înrădăcinează înlăuntrul său patimile, iar inima, din locaş al harului dumnezeiesc, se face locaş al patimilor, adică se află sub înrâurirea diavo­lilor.

Pe de altă parte, mintea, în această stare de îmbol­năvire duhovnicească, se împrăştie în cele dinafară, în lucruri, în timp ce raţiunea, cugetarea, se hipertrofiază în dauna minţii.

Scopul Bisericii, care este un spital duhovnicesc, este acela de a-l vindeca pe omul bolnav duhovniceşte, iar această educaţie terapeutică (tratament) se numeşte asceză.

Sufletul omului se îndulceşte de dragostea lui Dumnezeu (aşa cum spunea fericitul Stareţ Paisie Aghioritul, la început Hristos ne dă o caramelă ca să ne îndulcească, iar la sfârşit ne pregăteşte o întreagă cofetărie) şi intră pe acest drum al curăţirii de patimi, lucru pe care orice om cu cugetare lumească, care nu a gustat din harul lui Dumnezeu, îl consideră minor sau primejdios şi, oricum, greu de înfăptuit.

Jugul lui Hristos însă, aparent greu, devine uşor atunci când îl încredinţăm Domnului şi nu puterilor proprii, inexistente de altfel.

CONSECINŢE

Rodul acestei educaţii terapeutice, este curăţirea inimii şi împlinirea fericirii Domnului: Fericiţi cei curaţi cu inima că aceia vor vedea pe Dumnezeu8. Locul patimilor

8 Matei 5, 8.

19

din inimă este luat de virtuţi, dintre care cele mai mari sunt smerenia şi dragostea.

Foarte frumos descrie această rodire troparul pe care îl cântăm la cuvioşi: ...cu postul, cu privegherea, cu rugăciunea cereştile daruri luând.... Aici se descriu şi mijloacele ascetice (postul, privegherea, rugăciu­nea), dar şi consecinţele tămăduitoare (cereştile daruri). Sau, aşa cum le descrie Sfântul Apostol Pavel: R oada Duhului este dragostea, bucuria, pacea, îndelungarăbdare, bunătatea, facerea de bine, credinţa, blân­deţea, în frânarea...9.

Asceza ortodoxă nu este o tehnică

În Tradiţia ortodoxă asce­za este o metodă terape­utică, iar nu o tehnică. Ea

nu este un ansamblu de practici (şi am ajuns aici la a doua parte a subiectului, adică la practicile necreş­tine), ci, dimpotrivă, ea este un răspuns mărinimos la dragostea lui Dumnezeu. Adică, să facem omeneşte tot ceea ce trebuie pentru a ne curăţi omul lăuntric, astfel încât să se poată sălăşlui în noi harul lui Dumnezeu. De altfel, Dumnezeu face primul pas ca să-l întâlnească pe om şi nu omul ca să-L afle pe Dumnezeu.

Am ajuns acum la un punct critic. între asceza ortodoxă şi asceza din spaţiul neortodox există unele asemănări care, într-adevăr, pot face oarece impresie

9 Gal. 5, 22-23.

20

celui care rămâne la asemănarea aparentă a copa­cilor, dată de frunzele lor, şi nu vede diferenţele ce privesc trunchiul, rădăcinile şi mai ales roadele10 .

Asceza, aşa cum am spus, nu este o tehnică, nu este ceva cu care putem constrânge libertatea lui Dumnezeu. Asceza, în Tradiţia ortodoxă, nu este un scop în sine, ci este un mijloc. Scopul ascezei noas­tre este să ne omorâm patimile, iar nu să ne vătămăm trupul, noi nu am fost învăţaţi să fim ucigaşi de trupuri, ci ucigaşi de patimi, spune avva Pimen în Pateric".

Asceza este un mijloc. Scopul este vindecarea ini­mii, adică schimbarea dragostei egoiste în dragoste care nu caută ale sale12. De aceea, caracteristică pentru asceza ortodoxă şi pentru etosul pe care ea îl formează este deşertarea, este modul extatic (de la = a ieşi înspre cele dinafară) al vieţii. Din dragoste ieşim din noi înşine ca să întâlnim, în liber­tate, pe Dumnezeul cel personal şi pe persoanele semenilor noştri.

Astfel, viaţa omului află sensul ei adevărat, tocmai pentru că acest sens corespunde cu adevărata fire a omului.

10 în continuarea expunerii se face o comparaţie între rugăciu­nea ortodoxă pe de o parte şi yoga şi meditaţie pe de alta, pentru a se dovedi incompatibilitatea lor. Această parte a expu­nerii este o dezvoltare a unei alte expuneri a noastre cu titlul: Yoga şi meditaţia sunt elemente incompatibile cu asceza creştinortodoxă şi mai ales cu rugăciunea.

11 Pateric, Avva Pimen, pf. 183.

12 I Corinteni 13, 5.

21

Reuşita prefacerii dragostei egoiste într una dezin­teresată nu depinde numai de puterile noastre. Asce­za ortodoxă nu este o tehnică de autocunoaştere, de autoevoluţie şi automântuire. Ea este împreună-lucrarea, în libertate şi ascultare, cu harul dumnezeiesc necreat.

în Ortodoxie nu avem un proces de ascensiune a omului prin mijlocirea unor tehnici, ci o pogorâre a lui Dumnezeu cel iubitor către om. Creştinul ortodox nu împărtăşeşte optimismul ereziilor care susţin că prin tehnicile lor izbutesc o ascensiune progresivă, deoarece omul din fire este schimbător. Aşa cum susţine părintele Antonie Alevizopulos: Adevăraţii creştini nu caută spre propriul sine ca să primească ajutor, ci se străduiesc a se cunoaşte pe sine ca să se pocăiască şi, astfel, să poată să-I ceară lui Dumnezeu să vină în viaţa lor şi să le dăruiască «mare milă»13.

nădejdea creştinului este în Hristos, Care îl va slo­bozi din stricăciune şi din moarte. Această nădejde a creştinului este respinsă de sectele la care ne-am referit. Pentru ei, omul «autocunoaşterii», care îşi dă seama de «puterile conştiinţei» lui şi foloseşte «cheia gândirii pozitive», nu poate avea «necazuri», nici nu crede că zidirea este supusă lucrării stricăciunii. Dimpotrivă, el crede că toate sunt bune aşa cum sunt şi că omul nu trebuie să nădăjduiască în ceva ce va să vină, ci el se autorealizează aici pe pământ14.

13 Părintele Antonie Alevizopulos, Erezii nou-apărute culte dis­trugătoare în lumina Ortodoxiei, Atena, 1995, p. 276.

14 ibidem, p. 277.

22

Deoarece asceza nu este un scop în sine, aşa cum am subliniat mai sus, de aceea şi creştinul ortodox nu urmăreşte să vadă lumini şi vedenii, să aibă „experienţe" sau să facă minuni. Acolo unde apare o vedenie sau o „minune" care aţâţă pofta desfrânată va trebui să ştim că acestea sunt abateri de la cuge­tarea şi morala ortodoxă. Creştinul ortodox se leapă­dă de „experienţele" pe care diavolul este gata să i le ofere aici şi acum, chiar şi fără să-i fie cerute; cu atât mai mult atunci când îi sunt cerute.

între un adevărat prooroc, adică un sfânt ortodox şi un ocultist, fachir, „făcător de minuni", medium există o mare prăpastie.

Diferenţa specifică între asceza ortodoxă şi cea demonică se poate vedea în povestirea din Pateric referitoare la avva Macarie Egipteanul; Trecând odată de la luncă la chilia sa, avva Macarie ducea smicele de finic şi iată l-a întâmpinat diavolul pe cale cu secera şi vrând să-l lovească nu a putut. Şi i-a zis: Multă silă am de la tine, Macarie, căci nu pot nimic asupra ta. Iată, orice faci tu, fac şi eu. Tu posteşti, dar eu nicidecum nu mănânc. Priveghezi, dar eu nicide­cum nu dorm. Numai una este cu care mă biruieşti. I-a zis lui avva Macarie: Care este? Iar el a zis: Sme­renia ta şi pentru aceasta nu pot nimic asupra ta15.

Vom începe acum să dezvoltăm oarecum mai sis­tematic partea a doua a subiectului, cu toate că până acum ne-am referit mereu la ea. Aşadar, să revenim la ceea ce am numit ameninţarea practicilor necreş­tine.

15 Pateric, Avva Macarie, cap. 11.

23

Sub termenul de practici necreştine se pot ascun­de mişcări şi practici cum ar fi: yoga-meditaţie, gân­dire pozitivă, ocultism, hipnotism, spiritism, magie (albă şi neagră, care în esenţă sunt acelaşi lucru), şamanism, sufism, practicile cultelor animiste, ale ereziilor totalitariste nou-apărute (de exemplu: abuzul de substanţă al Scientologiei) şi ale cultelor distrugă­toare (spălarea creierului, bombardarea conştiinţei oamenilor cu noţiunea pervertită a dragostei, dezmă­ţul), tehnicile Noii Epoci (New Age), medicina alter­nativă care se bazează pe credinţa ocultă în existenţa energiei cosmice şi a centrilor energetici din om. Şi am fi putut ajunge până la practicile neosatanismului sau la acţiunile sistematice lipsite de orice fel de scrupule ale ereziilor totalitariste (şantaje, terorism psihologic, teroarea acuzaţiilor, violenţă fizică).

Ca să analizeze cineva fiecare din temele la care ne-am referit, ar fi nevoie de câte o expunere sepa­rată.

Lucrul cel mai însemnat este să vedem care sunt elementele comune ale acestor practici sau tehnici, şi apoi în ce constă ameninţarea lor.

Toate aceste sisteme, mişcări, practici sunt încer­cări de autoevoluţie şi automântuire, care au ca drep­tar aşa numita evanghelie a Vărsătorului, ce se iden­tifică cu evanghelia luciferică.

Ele întruchipează vechea minciună sub o nouă înfăţişare. Se concentrează în cele pe care le-a spus vechiul şi vicleanul şarpe celor întâi zidiţi. Adică: Dumnezeu v-a spus minciuni. Puteţi voi singuri, nu­mai cu puterile voastre, fără ajutorul Lui, să deveniţi

24

dumnezei. Omul însuşi este dumnezeu, numai că nu cunoaşte asta. Dar o va cunoaşte prin tehnicile autocunoaşterii şi autodepăşirii.

Evanghelia Vărsătorului este calea autonomiei omu­lui şi a răzvrătirii lui împotriva voii lui Dumnezeu. Lui facă-se voia Ta din Rugăciunea Domnească i se opune dogma satanică: Fă ce vrei! Aceasta este toată legea. (Aleister Crowley).

Prin tehnicile oculte omul intră pe un drum primej­dios. Primeşte o iniţiere prin care se leapădă de Hristos şi se uneşte cu satana, lucru care înseamnă lepădarea credinţei ortodoxe şi îndepărtarea de sub acoperământul harului dumnezeiesc.

în ceea ce priveşte tema explicării fenomenelor oculte, întâlnim cazurile înşelării şi ale falselor păreri aşa-zis avizate, ale propagandei convingerilor religioa­se sau ale născocirilor tâlcuitorului; întâlnim cazurile fenomenelor paranormale, ale subconştientului colec­tiv, ale vederii şi auzirii mai presus de fire, dar există şi situaţiile în care cu siguranţă şi-a băgat coada cel viclean, cu falsele minuni pe care le arată în închi­puirea celor care i-au dat drepturi în inimile lor prin păcat şi prin «joaca» cu duhurile viclene16.

Totuşi, aceste false minuni sunt „adevărate" pen­tru cei care le văd, tot aşa după cum şi halucinaţiile sunt „adevărate". Dar aceste minuni false nu mai pot avea loc atunci când persoanele care s-au încurcat cu ele se pocăiesc şi se întorc la Hristos şi la Biserica

16 Vezi Părintele Antonie Alevizopulos, Guruismul, Ocultismul, Noua Eră, Preveza, 1990, p. 234.

25

Lui, îngăduind astfel harului să lucreze în sufletele lor.

în strădania noastră de a aprofunda şi a interpreta tema tratată ne este de ajutor să vedem ce anume cred grupările enumerate mai sus, aproape în totalita­tea lor desigur, cu diferenţieri, însă neesenţiale despre Dumnezeu, despre om şi despre lume.

Potrivit concepţiei acestor grupări, care aparţin moza­icului aşa numitei noii Ere a Vărsătorului, Dumnezeu este o putere impersonală oarbă, o energie cosmică, o supraconştiinţă impersonală şi nu o comuniune de Persoane, aşa cum este pentru noi, ortodocşii.

Idolul lumesc al noii Ere este panteist. Toate sunt una, propovăduiesc discipolii Noii Ere.

Părintele Antonie Alevizopulos spune că potrivit cu părerile acestor grupări, omul şi întreaga lume, ca părticică a esenţei lui Dumnezeu, nu are ipostas. Toate se află într-o evoluţie ciclică omogenă, trecând prin starea de mineral, de plantă, de animal, de om, şi îndreptându-se spre închiderea ciclului, prin absor­birea şi dispariţia omului şi a lumii în Principiul pri­mordial impersonal.

în această evoluţie toate sunt mai înainte rânduite de aşa numitele legături karmice şi de încărcăturile karmice ale animalelor anterioare. Nimeni nu este responsabil pentru nimic, şi nimeni nu poate schim­ba ceva din soarta sa. Doar atitudinea sa este chemat să şi-o schimbe faţă de ceea ce trebuie neapărat să i se întâmple; e chemat să joace rolul său fără ataşa­ment, fără să participe, aşa cum îşi joacă rolul un artist pe scenă. Iar aceasta, nu pentru a schimba

26

ceva în mersul lucrurilor, ci pur şi simplu pentru a-şi plăti datoria karmică, aşa în cât să nu fie nevoit să se întoarcă în viaţă în aceleaşi condiţii şi cu aceleaşi probleme. Scopul său însă nu este acela de a se elibera de moarte, ci a se elibera de viaţă (!).

Astfel, răspunsurile panreligiei la problema exis­tenţială a omului nu satisfac setea sa pentru un sens mai adânc al vieţii. Şi aceasta, deoarece comuniunea cu Dumnezeu, ca sens adânc al vieţii omului, nu este o consecinţă a naturii omului sau a unui proces de autoevoluţie sau autorealizare, ci este un dar al lui Dumnezeu şi rodul dragostei şi libertăţii lui Dumnezeu17.

Grupările spaţiului ocult mai larg sau, cu alte cu­vinte, grupările Noii Ere, cu evanghelia Vărsătorului, autoevoluţiei şi automântuirii pe care le promovează, în prima fază alterează cugetarea ortodoxă dacă aceasta există a discipolilor lor, iar în continuare contestă Evanghelia mântuirii în Hristos şi îl conduc pe om în fundături înfricoşătoare. Ademenit, ca şi protopărinţii, de nădejdea falsă că va deveni de unul singur dumnezeu, omul este condus într-un mod tragic la constatarea „goliciunii" lui duhovniceşti. Cu puterile noastre nu putem face nimic sau, mai degra­bă, am putut crea impasurile de astăzi.

Răspunsurile la întrebările existenţiale ale omului, la întrebarea despre sensul vieţii, despre sensul durerii în viaţa noastră, la neliniştea sa pentru ameninţătoarea catastrofă ecologică, cauzată de folosirea iraţională şi egoistă a resurselor de bogăţii naturale ale planetei, la întrebarea privind eventualitatea unui holocaust atomic,

17 Vezi Părintele Antonie Alevizopulos, Ereziinou-apărute..., p. 263.

27

(răspunsurile) se află în modul în care Biserica lui Hristos îl vede pe Dumnezeu, pe om şi lumea.

Lepădarea ascetică de cele văzute şi de cele trecă­toare, pentru ca să ne desfătăm de cele pururea stă­tătoare ne eliberează de alipirea pătimaşă de lucruri şi de nelinişte. La aceasta ajută şi întreaga orientare eshatologică a omului în sânul Bisericii, care, fără să subaprecieze această viaţă, trăieşte aici ca un trecă­tor şi ca un cetăţean ceresc.

Străduinţa de a împlini virtutea cumpătării18 ne ajută să evităm duhul consumatorismului şi al stresului, precum şi problemele psihologice care apar ca nişte consecinţe ale lor.

„Lozinca" ascetică a Sfântului Isaac Sirul: Iubeşte osteneala mai mult decât odihna este un răspuns la mentalitatea predominantă a oamenilor de astăzi care doresc să dobândească cel mai mare câştig, cea mai mare desfătare, cel mai mare confort cu cea mai mică străduinţă posibilă.

Concepţia de viaţă şi morala pervertită care rezul­tă din declaraţia lui Anton La Vey (fondatorul aşa nu­mitei Biserica Satanei din California, U.S.A.): Nu aş putea omorî vreodată un păianjen, însă aş putea omorî un om19, conduce la o societate nu a fiarelor, ci a diavolilor. Această concepţie este despărţită printr-o prăpastie de gândirea Sfinţilor Bisericii noastre, care şi-ar fi dat trupul lor sănătos ca să ia trupul unui

18 1 Tim. 6, 8: Având hrană şi îmbrăcăminte, cu acestea vom fi îndestulaţi.

19 Revista Icoane, ianuarie 1994.

28

lepros, pentru că aceasta este dragostea desăvârşită, aşa cum spune Avva Agaton20.

Înfruntarea problemei

Admiterea faptului că ereziile noi, totalitariste, cu practicile lor, sunt o provocare reprezintă primul pas înspre înfruntarea corectă a chestiunii. Această provo­care se adresează atât Bisericii, cât şi statului, pre­cum şi societăţii în general. Din păcate, tendinţa care domneşte astăzi este aceea de a ignora problema, fie din lipsă de informare, fie din pricina unui simţământ de suficienţă de sine sau din alte pricini, pe care nu este momentul să le analizăm. Nu putem însă stabili în anii 90 strategia şi tactica pastorală în privinţa înfruntării ereziilor pornind de la o reprezentare a decorului mişcărilor eretice din anii 60 sau 70. în­fruntarea variatelor probleme nu numai religioase pe care le creează ereziile trebuie să fie pentru Biserică, dar şi pentru stat, un subiect prioritar şi nu o preocupare secundară.

Aici trebuie să se accentueze şi necesitatea înfrun­tării lipsurilor noastre pastorale. Faptul că de multe ori, în cadrul parohiei, oamenii cu nelinişti duhovni­ceşti nu văd la cei din jurul lor trăindu-se viaţa cea nouă în Hristos îi împinge să caute dragostea şi sensul vieţii în alte locuri.

Există mulţi oameni care nu cunosc răspunsurile Ortodoxiei la problemele existenţiale ale omului, însă au o intenţie bună. Alţii, negustând hrana duhovni­cească sănătoasă a Bisericii, nu pot să o recunoască

20 Pateric, Avva Agaton, p. 26.

29

pe cea otrăvită a ereziilor şi să se păzească, astfel, de ea.

Dacă vom cunoaşte, dar mai ales dacă vom trăi Ortodoxia în sânul Bisericii, atunci viaţa noastră va fi o predică vie, un răspuns la provocarea ereziilor şi o soluţie pentru ieşirea din înfundăturile create de ele. Iar dacă, în paralel cu trăirea credinţei, a etosului nos­tru bisericesc, vom fi şi informaţi asupra problemelor pe care le creează ereziile, îi vom putea sensibiliza şi informa pe oameni şi vom putea aduce lumina lui Hristos la cei ce stau în latura şi-n umbra morţii. Aceşti oameni pot fi vecinii sau colegii noştri şi avem datoria să-i ajutăm.

30

ACŢIUNILE SISTEMATICE ALE NOILOR EREZII

Referat prezentat la Al VII-lea Congres Panortodox al Delega­ţiilor Bisericilor Ortodoxe şi Sfintelor Mitropolii pe teme referi­toare la erezii şi secte, întrunit în Pafos cipru, 15-21 octombrie 1996. Tema generală a congresului a fost: Culte distrugătoare în lumina Ortodoxiei şi înfruntarea lor legală.

În zilele noastre ne confruntăm cu provocarea adusă de noile erezii, de cultele sau sectele dis­trugătoare (eng. distructive sects). Este vorba de orga­nizaţii care de obicei se prezintă cu o mască filoso­fică, psihologică, sociologică, medicală, de protecţie a mediului, ba chiar şi cu mască ortodoxă, şi care prind în cursele lor pe oamenii naivi, mai ales pe tineri, determinându-i, prin tehnici de influenţare şi constrângere a personalităţii, să depindă întru totul de conducător şi organizaţie. De aceea ele sunt cu­noscute pe plan internaţional drept culte distrugătoa­re, organizaţii de suprimare a libertăţii şi de intoxi­care a sufletului.

Fenomenul a început să se manifeste în lumea occidentală şi în ţara noastră încă din anii 70. După aceea, a luat în zilele noastre avântul pe care toţi îl cunoaştem şi îl trăim.

Problema nu este numai religioasă, precum, din păcate, cred mulţi, ci are o multitudine de aspecte şi dimensiuni, chiar de ordin economic, politic şi naţio­nal.

Să trecem, aşadar, la prezentarea temei noastre:

1. Acţiunile sistematice ale acestor erezii recent apărute. Nu ne vom referi la acţiunile programate făcute în scopul manipulării personalităţii, ci vom vorbi despre acţiunile perverse care pleacă de la dogma acestor

33

organizaţii care spune: cel care ne critică este crimi­nal.

Exemplu tipic şi revelator al acestui gen de acţiuni este Scientologia sau Epistemologia (nu are nici o legătură cu Epistemologia, ramură a filosofiei). în Gre­cia ea acţionează sub numele de Centrul de Filosofie Aplicată din Grecia (K.E.F.E.). Ne vom ocupa aşadar cu cel mai izbitor caz de acţiuni criminale ale ereziilor totalitariste. Acţiuni asemănătoare, de obicei la o scară mai mică, folosesc şi alte organizaţii care au la bază acelaşi principiu: Cel care ne critică este un criminal; este mai cu seamă un criminal împotriva umanităţii, deoarece împiedică activitatea organizaţiei, cea care este singura nădejde pentru salvarea planetei.

Scientologia se încadrează foarte bine între ere­ziile totalitariste contemporane, fiind caracterizată pe plan internaţional drept cea mai periculoasă dintre ele. Ştirile despre Scientologie care vin din Germania sunt şocante.

Precum citim în revista Dialog1, ministrul federal al Asistenţei Sociale şi Muncii din Germania, Walter Blum, a declarat că:

„În spatele acestei organizaţii se ascunde o orga­nizaţie criminală de spălat bani.”

2. Scientologia răspândeşte o ideologie obscură.

3. Ea constituie o corporaţie care sfidează şi opri­mă persoana umană.

4. Conducerea ei este criminală.

5. Membrii ei au fost supuşi spălării creierului.

6. Scientologia formează o caracatiţă uriaşă.

1 Vezi periodicul Dialog, nr. 6, p. 30.

34

Tribunalul administrativ din Köln, prin hotărârea sa din 23 martie 1995, şi-a dat acordul ca aceste adevăruri să se facă cunoscute public. De asemenea, Conferinţa miniştrilor de interne a statelor federale germane a clasificat scientologia în sectorul criminali­tăţii economice şi a încredinţat supravegherea ei Serviciului de Protecţie a Statului. Tribunalul Federal Suprem a constatat că este vorba despre o acţiune economică care nu este sub protecţia articolului 4 din Constituţia germană, articol ce asigură libertatea religioasă. în ultimele zile am citit în ziare că Guver­nul Federal al Germaniei a hotărât să nu încadreze membri ai acestei organizaţii în funcţii publice.

Scientologia constituie unul din multele cazuri în care religia este folosită ca paravan pentru o acţiune economică. Ceea ce spusese L. R. Hubbard, fondato­rul Scientologiei, dacă vrei să câştigi 1000000 de dolari, cel mai bun mod ca să reuşeşti aceasta este să fondezi o religie, aceea a şi făcut.

în Grecia, până la sfârşitul anului 1995, Sciento­logia nega cu încăpăţânare faptul că este religie. Astfel, doamna Karadima Paretzoglu, preşedinta organizaţiei scientologice U-Man Hellas Consilierii Productivităţii nu a şovăit să declare că, din momentul în care a devenit scientolog, s-a făcut şi o creştină mai bună2.

în celelalte ţări Scientologia era prezentată ca reli­gie, iar aceasta se făcea, desigur, deliberat. Acum însă, după ce a fost deconspirată şi considerând probabil

2 Vezi Scrisoarea ei din 23 iunie 1996 către Patriarhul Ecumenic, către arhiepiscopul Greciei, politicieni şi ziarişti, în care cu un ifos fascist pretindea să fie anulată a VI-a Conferinţă panortodoxă de la Mitilene, din vara anului 1994.

35

că s-au creat în Grecia condiţiile favorabile, adică di­luarea şi corodarea mentalităţii ortodoxe, se prezintă şi declară în coloanele ziarului3 care a apărut la sfâr­şitul anului 1995 sub titlul: Libertatea exprimării că dintru început Scientologia a constituit o religie(I) în Grecia, cum este cunoscut, eşti ceea ce te declari. Bineînţeles, nu este nici religie, nici filosofie, ci, pre­cum se va dovedi pe parcursul dezvoltării subiectului, este o organizaţie mondială lipsită de scrupule, care are ca scop câştigul economic şi dobândirea de pute­re şi influenţă politico-economică, deşi se ascunde după „vitrina" religiei.

Aceste concluzii reies şi din declaraţia germancei Claudia Piolde, ministru pentru problemele familiale şi ale tineretului, care a afirmat: Scientologia urmă­reşte dominaţia mondială şi are drept scop distruge­rea societăţii noastre?.

Ce crede Scientologia?

Dar sa aruncăm o privire peste crezul Scientologiei. Această organizaţie a fost fondata de amencanul Lafayette Ron Hubbard (1911-1986). Se numeşte şi Biserica Scientologiei. în Grecia există Centrul de Filosofie Aplicată din Grecia, Centrul Filosofic Atena şi alte organizaţii care au legături strânse cu Sciento­logia, cum ar fi Citizens Commision on human Rights (Comisia Cetăţenilor pentru Drepturile Omului) şi altele.

Termenii-cheie ai mişcării sunt scientologia şi dianetica. Mişcarea explică aceşti termeni astfel: în cartea

3 Ziarul Ethnos, 11 ianuarie 1996.

36

lui L. R. Hubbard, Manualul pentru clericul onori­fic, se foloseşte termenul de scientologie ca filosofie religioasă aplicată; învăţătură despre fiinţa spirituală şi propulsarea ei în relaţiile cu ea însăşi, cu universul şi cu celelalte fiinţe. Se observă că este vorba despre o „religie" sau „filosofie" a autoevoluţiei omului.

Mişcarea foloseşte şi termenii Thetan şi Clear. Thetan, de la litera grecească 0f)Ta, înseamnă, după Hubbard, izvorul vieţii şi însăşi viaţa, dar şi unitatea vie. Clear, adică curat, este un Thetan care poate să fie cauza, în mod conştient şi de bună voie, mai presus de materia intelectuală, de energie, de spaţiu şi timp, în ce priveşte primul potenţial (supravieţuirea eului)4. Aceasta înseamnă că scopul mişcării este construirea supraomului(I).

„Supraomul", potrivit Scientologiei, se află înlăuntrul omului şi se poate „elibera" prin tehnica mişcării, a aşa-numitei dianetici. În Manualul pentru sacerdotul onorific se precizează despre dianetică: Este tehnica eliberării fiinţei spirituale; învăţătura despre fiinţa spirituală în relaţiile ei cu trupul şi propulsarea fiinţei în aceste relaţi5.

Mişcarea organizează o nesfârşită serie de seminarii cu scopul de a elibera pe supraom dinlăuntrul omului şi de a face toată lumea curată (Clear), inau­gurând o Nouă Eră. Astfel omul va dobândi o putere

4 L. R. Hubbard, Scientologia elementele de bază ale cugetării, 1980, p. 194.

5 Dianetica mai este definită de Hubbard ca ştiinţa modernă a sănătăţii mentale. Efortul de a atribui o faţă ştiinţifică neade­vărurilor pe care le emit după propria minte este un fapt ce caracterizează pe liderii sectelor contemporane (n. tr.).

37

nelimitată: în această lume supravieţuiesc numai tigrii, iar noi ne-am luat răspunderea să educăm tigrii, spune Hubbard, mesia Scientologiei6.

Potrivit cu concepţia Scientologiei, morala poate fi definită ca „raţională" atunci când este pusă în legă­tură cu „supravieţuirea" pe opt potenţiale.

Atunci când Scientologia vorbeşte despre „potenţi­ale" se referă la „instincte de supravieţuire" pe dife­rite „niveluri":

1. prin sine (potenţial autodinamic);

2. prin sex şi actul sexual, prin reproducere şi educaţia copiilor (potenţial genital);

3. prin grupuri sociale, naţionale, politice (poten­ţial colectiv);

4. prin oameni (potenţial uman);

5. prin animale ca regn animal (potenţial ani­mal);

6. prin materie, energie, spaţiu şi timp, adică prin universul fizic (potenţial universal);

7. prin spirite (potenţial spiritual);

8. prin Fiinţa Supremă (potenţial divin)7.

De dragul omenirii, adică de dragul unui potenţial mai înalt, fiecare membru este chemat să distrugă o persoană sau un grup care nu împărtăşeşte principiile Scientologiei. Binele omenirii se identifică şi aici, ca şi în toate ereziile noi, cu binele grupării.

Aşadar, cel care face rău organizaţiei, împiedică lucrarea ei, o vede cu ochi critic sau chiar cel ce o

6 Părintele Antonie Alevizopulos, Erezii nou-apărute culte dis­trugătoare în lumina Ortodoxiei, p. 105-106.

7 L. R. Hubbard, Introducere în morală, p. 53-56.

38

tratează cu indiferenţă(I) este considerat o piedică în evoluţia omenirii spre Noua Eră, pe care o promite organizaţia, este considerat duşmanul omenirii. Unul ca acesta nu poate avea drepturi, precum vom vedea mai amănunţit în cele de mai jos8.

în aceste condiţii, avem de-a face cu o relativizare evidentă a binelui şi a răului. Avem o morală inversă, în care scopul scuză mijloacele. Bine este numai ceea ce vine în folosul organizaţiei.

Această concepţie despre „morală", precum foarte bine observă părintele Antonie, ar fi putut proveni de la o grupare a Mafiei sau de la oricare altă organizaţie teroristă9.

în felul acesta cineva poate săvârşi chiar şi crime în virtutea instinctului de supravieţuire în potenţiale superioare, iar aceste crime sunt considerate ceva „bun" şi „moral".

Morala se preschimbă în tehnologie funcţională, iar cel care nu are tehnologia moralei este incapabil să introducă morala în sine însuşi şi să se elibereze din acţiunile anti-vitale, adică din acţiunile care se îndreaptă împotriva vieţii.

în acest caz gruparea preia acţiunea în locul lui, iar aceasta se numeşte dreptate.

Scientologia dă următoarea definiţie moralei: Morala constituie aici o structură organică; ea este segmentul unei organizaţii al cărei funcţii este alungarea inten­ţiilor vrăjmaşe din mediu; iar după ce reuşeşte aceasta,

8 Părintele Antonie Alevizopulos, Erezii nou-apărute..., p. 116-117.

9 Ibidem, p. 221.

39

scopul moralei devine îndepărtarea din mediu10 a tu­turor intenţiilor diferite, străine ei.

Aceasta este definiţia moralei! Adevărat pentru organizaţie este ceea ce dă rezultate. Aşadar termenii de morală şi adevăr sunt adaptaţi scopurilor Scientologiei.

Aşa cum observă Partidul Creştin-Democrat Ger­man, această concepţie despre adevăr a condus la fapte criminale.

Chiar şi sentimentul uman şi creştin al compătimirii este interpretat de Scientologie ca pricină a unui comportament dezordonat şi a bolilor psihosomatice şi tre­buie, prin urmare, combătut. Toate acestea dovedesc că Scientologia foloseşte morala într-un sens inversat.

Din aceste pricini toate partidele mari din Germania au socotit calitatea de scientolog ca fiind incompatibilă cu cea de membru al respectivei grupări politice"11.

Stările de morală, aşa cum se arată în lucrarea Introducere în Morala Scientologiei, sunt:

1. Puterea

2. Schimbarea de putere

3. Belşugul.

4. Funcţionarea normală.

5. Nevoia specială.

6. Primejdia.

7. Nefiinţa.

8. Pasivul.

9. Îndoiala.

10. Duşmanul.

11. Trădarea.

12. Confuzia.

Să vedem câteva lucruri despre starea de putere. Singura stare care nu are anti-intenţii sau intenţii străine este starea de putere. L. R. Hubbard, mesia Scientologiei, în cartea sa Introducere în Morală, scrie

10 Părintele Antonie Alevizopulos, Erezii nou-apărute..., p. 222-223.

11 Ibidem, p. 222-223.

40

despre comportamentul scientologului în starea de putere:

Atunci când eşti înlăturat dintr-o funcţie înaltă, achită-te pe loc de toate datoriile tale, dă putere tota­lă tuturor prietenilor tăi şi depărtează-te cu buzuna­rele pline de muniţii, gata de orice posibil şantaj în­dreptat împotriva fiecărui fost adversar, cu depuneri nelimitate în contul tău personal şi cu adresele experimentaţilor ucigaşi; apoi mergi şi trăieşte în BULGRAvIA12 şi mituieşte poliţia13.

Pentru a se realiza cel mai mare bine pentru un mai mare număr de potenţiale, de pildă pentru cel al supravieţuirii, în al treilea (colectiv) sau în al patrulea potenţial (uman), se poate considera necesară neu­tralizarea sau omorârea unei persoane, pentru că su­pravieţuirea prin colectiv (binele organizaţiei) reco­mandă un mai mare bine pentru un mai mare număr de potenţiale(I).

Să ne referim acum la starea de duşman. După Hubbard, grupările de alte convingeri care au prici­nuit sau au urmărit blocarea mişcării sau au refuzat să se conformeze la scopul ei de bază au devenit duşmani. Cel care refuză să se conformeze scopului de bază devine duşman(I). Drept duşman este consi­derat mai întâi scientologul care a părăsit organizaţia, dar şi politicienii, reprezentanţii bisericilor şi ziariştii care deconspiră activitatea Scientologiei.

12 Este vorba de un acronim. Denumirea ascunde indicarea spaţiului geografic: Bulgaria, Grecia, Albania şi Iugoslavia (n. tr.).

13 Părintele Antonie Alevizopulos, Erezii nou-apărute..., p. 227.

41

într-o scrisoare numită Communication Polity Letter, care cuprinde îndrumări ale lui Hubbard, se stabi­leşte: O persoană care ajunge în starea morală de duşman este considerată pasăre liberă. Oricine poate să-i ia averea, să-l ofenseze în orice mod, fără să fie pedepsit de vreun scientolog. De asemenea, îl poate supune la orice chinuri, îl poate înşela sau îl poate chiar distruge. Oamenii „necinstiţi", adică cei pe care organizaţia îi consideră duşmanii ei, nu mai au drep­turi.

Textul acesta „justifică" chiar şi fapte criminale în­dreptate asupra oricărei persoane care îndrăzneşte să se împotrivească filosofiei, practicilor, intenţiilor şi scopurilor Scientologiei. Cel care îndrăzneşte să criti­ce Scientologia şi să împiedice lucrarea ei, aşa cum facem noi aici, este pus în starea de vrăjmaş, este considerat pasăre liberă. Adică nu are nici un drept şi orice scientolog îl poate vătăma, fără ca acela să primească din partea organizaţiei nici o sancţiune, ci, dimpotrivă, va primi laude.

Asemănătoare cu starea de duşman este starea de trădare: încălcarea unei făgăduinţe de către cel căruia organizaţia i-a arătat încredere este socotită trădare. O astfel de încălcare este considerată o trădare a sco­purilor Scientologiei, care vizează „mântuirea planetei". Adică, atunci când cineva părăseşte organizaţia şi încalcă „contractul" pe care l-a semnat sau alte „făgă­duinţe" ajunge în starea de trădare. Pentru a fi primit din nou va trebui să sufere diverse înjosiri.

Orice adept care cade în starea de trădare, dacă vrea să fie reprimit în organizaţie, este chemat să

42

dovedească cu fapta sinceritatea dorinţei lui, adică să dea mereu lovituri eficace vrăjmaşilor organizaţiei, indiferent de pericolul la care se expune şi să facă faţă la cerinţe mult mai înalte decât cele care se pre­tind unui membru obişnuit al organizaţiei. Va trebui să facă aceasta până când majoritatea membrilor orga­nizaţiei îi va îngădui să redevină membru al ei14.

Oricine vine în contradicţie cu organizaţia este considerat o „persoană antisocială" sau „un individ incomod" sau „o sursă potenţială de tulburare". Potri­vit Scientologiei aceste persoane sunt „criminali poten­ţiali sau reali".

Pentru neutralizarea unor astfel de persoane, adică a orişicui împiedică lucrarea şi scopurile organizaţiei, se alcătuieşte un program special de manipulare a lor.

Responsabile cu această acţiune sunt serviciile secrete ale Scientologiei. Birourile de Afaceri Speciale (Offices of Special Affairs, OSA). Există o organizaţie piramidală, cu OSA Internaţional în vârful ei, având organizaţii continentale (de exemplu, pentru Europa: OSA Europe) şi birouri abilitate pentru fiecare ţară.

Există ofiţeri superiori ai moralei care îi urmăresc şi îi îndosariază pe toţi. Iar aceasta se vede limpede din documentele pe care le-a confiscat procurorul Ioan Anghelis în timpul cercetărilor sale făcute asupra K.E.F.E. în anul 1996. Un scop principal al organiza­ţiei este coruperea persoanelor aflate în poziţii-cheie. Birourile Afacerilor Speciale manipulează şi afaceri juridice şi, printr-un terorism al ameninţărilor, reuşesc să-l doboare pe adversar. Scopul final este ca guvernul­

14 Părintele Antonie Alevizopulos, Erezii nou-apărute..., p. 232-233.

43

şi filosofiile potrivnice să fie constrânse a fi de acord cu scopurile Scientologiei.

Articolul 12 din Codul de Onoare al Organizaţiei spune acest lucru limpede: niciodată să nu te temi să vatămi pe cineva pentru o cauză dreaptă. De ase­menea, şi îndrumările lui Ron Hubbard, mesia Scien­tologiei, sunt foarte limpezi: Caută imediat să afli despre crimele sau faptele şi mai josnice făcute de duşman. Pentru aceasta să lucrezi cu toată iscusinţa ta... Să nu aştepţi niciodată. Să nu vorbeşti niciodată despre noi, ci numai despre ei. Foloseşte sângele lor, sexul lor, crimele lor ca să oferi ziarelor titluri cât mai mari (HCO Policy Letter of 15 February 1966)15.

Dacă nu se pot găsi crime în această viaţă, cu siguranţă ele au fost săvârşite în vieţile anterioare. Se vorbeşte chiar şi despre plutonul de execuţie. Iar des­pre aceasta citim: Faptul de a lăsa o persoană inco­modă să distrugă statisticele sau chiar vreo organiza­ţie de-a noastră constituie un delict care te conduce în faţa plutonului de execuţie16.

Aceste lucruri nu sunt luate din romanele poliţiste sau din filme de spionaj, ci ele sunt directivele pe care le dă Scientologia membrilor ei.

Morala scientologică în practică

Punerea în practică a acestor indicaţii o vedem în documentele secrete ale K.E.F.E., pe care le-a descoperit percheziţia judecătorească

15 Părintele Antonie Alevizopulos, Erezii nou-apărute..., p. 252.

16 ibidem, p. 249.

44

făcută la birourile organizaţiei în toamna anului 1995 şi care au fost date publicităţii. Ele sunt citate în concluzia procurorului adjunct Ioannis Anghelis.

în „programul" secret „de manipulare a ARM grecesc" (adică a grupării „duşmanilor") care a fost alcă­tuit în februarie 1994 de către Centrul Internaţional al Serviciilor Secrete ale Scientologiei (OSA Int) se dau, printre altele, şi ordinele de mai jos Departamentului Afacerilor Speciale ale Greciei (DSA Greece).

Dau aici câteva extrase: [...] 18. Cercetaţi în arhi­vele publice despre Serafim (Arhiepiscopul Atenei şi al întregii Grecii la acea vreme n.a.) şi despre Alevizopulos. Faceţi o cercetare completă, alcătuind liste cu prietenii şi adversarii lor cu numele şi activităţile lor, pe care să le luaţi din arhivele ziarelor şi reviste­lor de specialitate, din publicaţiile în care sunt con­semnate vizitele lor etc.

Includeţi şi un studiu cuprinzând articolele care au fost scrise despre raportul Serviciului de Stat al Infor­maţiilor (SSI) şi consemnaţi numele oamenilor de şti­inţă şi constituţionalilor care s-au pronunţat împotriva acestui raport. Rezultatele să le raportaţi la Public Records Research 1c OSA Int.

18. DSA Greece

19. faceţi lui Alevizopulos o analiză a creierului care se face în cazul criminalilor (Criminal mind analysis).

DSA Greece

20. faceţi un [...] ca să cercetaţi activităţile perso­nale ale lui Serafim şi ale lui Alevizopulos, astfel încât

45

să descoperiţi eventuale fapte criminale în care sunt amestecaţi. Asiguraţi-vă astfel încât relaţiile cu termi­nalele ARM din Germania să fie bine dovedite.

23. folosiţi datele personale care au fost primite prin serviciile de informaţii pentru a publica acţiunile criminale ale lui Alevizopulos şi ale lui Serafim.

DSA Greece

într-un alt document citim: Vei fi tras la răspun­dere dacă în două luni de zile S.t.S (numele codificat pe care Scientologia îl folosea pentru părintele Anto­nie Alevizopulos) nu va fi redus la tăcere deplină. Acest ordin s-a dat pe data de 21 februarie 1994 de către Biroul Afacerilor Speciale al Scientologiei „ca ajutor" pentru serviciile secrete ale Scientologiei din Grecia ML, GAIMVEST AIDE OSA EU.

Din alte documente pe care le-a descoperit per­cheziţia judecătorească s-a constatat că diferite cen­tre din străinătate fac spionaj în ţara noastră folosindu-se de K.E.F.E. S-a dat la iveală, de asemenea, faptul că exista o colaborare între toate aceste organi­zaţii, pe care le numim erezii contemporane sau culte distrugătoare şi nu numai a acestora făcută cu scopul de a lovi Biserica Ortodoxă, iar prin ea şi naţiunea, şi de a închide gura tuturor celor care criti­că aceste organizaţii.

în revista Le Point, numărul din 28 februarie 1993, s-au publicat următoarele: Reprezentanţii mai multor erezii totalitariste care acţionează în franţa şi în alte ţări s-au întâlnit ca să întemeieze o grupare care să le apere „drepturile" la Consiliul European de la Strassbourg. Această grupare s-a format la 7 octombrie 1992

46

sub numele: Federaţia Internaţională a Minorităţilor Religioase şi Filosofice. Printre membrii ei sunt: Scientologia, Biserica Unificatoare a lui Moon, grupări masonice etc.

Preşedinta organizaţiei franceze Iniţiativa Părinţilor (A.D.E.I.), într-o publicaţie a acestei asociaţii, menţio­nează ca membri ai Federaţiei Internaţionale a Minori­tăţilor Religioase şi Filosofice şi pe Bahai, Copiii lui Dumnezeu, Martorii lui Iehova etc.

în Grecia s-a petrecut ceva asemănător în cadrul simpozionului organizat în mai 1995 la Zappio de către şeicul a două grupări islamice, Tachis Alexiu, preşedintele Societăţii Panelene de Istorie şi Filosofie17 (PAPf.I.F.E.), adunare la care au fost atrase în cursă şi unele foruri publice. Repetăm că, potrivit cu raportul judecătoresc mai sus menţionat, această so­cietate este considerată ca fiind o organizaţie-satelit a K.E.F.E..

în documentul mai sus amintit al K.E.F.E. (ML, GAINVEST AIDE OSA EU) citim: La data de 20 de­cembrie am luat legătura cu adepţii lui Moon din Grecia şi am întemeiat o relaţie de colaborare. Aveau printre ei şi un pensionar, fost profesor universitar la Teologie, care este dispus să genereze o iniţiativă a unor profesori din Universitate pentru a opri propa­ganda nazistă şi acţiunile lui S.t.S. în Grecia. Am căzut de acord să-i dăm acestui profesor toate infor­maţiile şi dovezile pentru a înlesni atacul împotriva lui S.t.S.. Profesorul onorific al Facultăţii de Teologie

17 Revista Dialog, nr. 5, p. 29.

47

care colaborează cu falsul mesia Moon este, după cum s-a descoperit, domnul Sava Aguridis18.

Aşa cum a dovedit cu documente pururea pome­nitul Părinte Antonie Alevizopulos în cartea sa nazis­mul sub o altă mască, care a apărut la câteva zile după adormirea sa, în spatele campaniei de pone­grire ce a fost pornită împotriva persoanei sale în ianuarie 1995 se afla Scientologia.

Percheziţia judecătorească a adus la lumină şi următoarea scrisoare cu data 3 februarie 1995, pe care o semnează conducătorul de atunci al organiza­ţiei K.E.F.E., Ilie Graţias.

Redau aici începutul acestei scrisori: Iubite dom­nule Alexiu, în omilia sa din 23 ianuarie 1995, Alevi­zopulos a spus înaintea a circa două sute de oameni, în strada Şcolii, nr. 16, cartierul Sfânta Parascheva, următoarele despre prietenul nostru comun domnul Rafailidis...19

Aşa cum este cunoscut din declaraţia sa, şeicul Takis (sic) Alexiu a coordonat timp de aproape doi ani de zile acţiunea de ponegrire a Bisericii noastre.

Acest atac, pornit în aparenţă împotriva pururea pomenitului Părinte Antonie Alevizopulos, se îndrepta de fapt împotriva Bisericii Ortodoxe.

Astfel, dreptul, dar şi îndatorirea pastorală a Bise­ricii de a delimita credinţa ortodoxă de erezie au fost numite de Alexiu şi de cei care împărtăşesc aceleaşi idei cu el „nazism", „rasism", „fanatism". Dreptul şi

18 Vezi periodicul Dialog, nr. 3, p. 25-26 şi nr. 4, p. 16.

19 Părintele Antonie Alevizopulos, nazismul sub o altă mască, Atena, 1996, p. 245.

48

îndatorirea păstorilor Bisericii de a spune că este incompatibilă calitatea de creştin ortodox cu cea de membru al Scientologiei, sau al organizaţiei falsului mesia, coreanul Sun Myung Moon, sau al mişcării fiare Krishna, sau al Masoneriei, sau al organizaţiilor budiste şi hinduiste sunt numite: încălcarea dreptu­rilor omului, Inchiziţie, redeşteptarea mentalităţii Evu­lui Mediu.

Precum se ştie, Al VII-lea Congres Panortodox de la Aliarto (1995), şi nu Părintele Antonie de unul sin­gur, a întocmit un catalog cu 422 organizaţii incom­patibile cu Ortodoxia20.

Această lucrare a Bisericii noastre lucrare apolo­getică, pastorală, dar şi de deşteptare a poporului, precum şi a forurilor responsabile, lucrare care arată pericolele pe care le aduc ereziile, ce ameninţă să contamineze toate Laturile vieţii noastre a stârnit ura Scientologiei şi a celorlalte organizaţii împotriva Părin­telui Antonie.

Pe de o parte adevărul, lumina, dragostea, iar pe de alta minciuna, întunericul, ura, clevetirea. Două lumi diametral opuse.

20 Vezi cartea Grupări incompatibile cu credinţa ortodoxă, editată de Al VII-lea Congres Panortodox al Delegaţiilor Bisericilor Ortodoxe şi Sfintelor Mitropolii pe teme referitoare la erezii şi secte (Aliartos-Beoţia, 20-26 septembrie 1995). Cartea conţine mesajele care au fost trimise la acest congres din partea tuturor Patriarhiilor şi Bisericilor Ortodoxe autocefale, dar şi de către prim-ministrul grec şi conducători politici, precum şi concluziile şi propunerile Congresului şi alte texte, care arată marea însem­nătate a lucrării susţinute de Părintele Antonie sub egida Prea Fericitului Arhiepiscop al Atenei şi întregii Grecii, Serafim.

49

Această tactică a uneltirilor necinstite în scopul neutralizării celor care critică şi împiedică lucrarea cultelor distrugătoare, şi mai ales a Scientologiei, este aplicată desigur nu numai în Grecia, ci şi în toată lumea.

Astfel, profesorul rus Alexandru Dvorkin, renumiţii psihiatri americani John Clark şi L. J. West, profeso­rul danez de ştiinţa religiilor Johannes Aagaard, pas­torul protestant german Thomas Gandow, fostul scientolog John Atack şi mulţi alţii au primit din partea Scientologiei aceleaşi atacuri murdare ca şi Părintele Antonie.

Scientologia nu ezită să se lupte chiar şi cu guver­nul german. Denaturează conţinutul hotărârilor jude­cătoreşti şi, în general, nu ezită să folosească mijloa­cele cele mai murdare pentru a neutraliza pe tot cel care îl consideră duşman al ei21.

După toate cele pe care le-am spus, datoria noas­tră faţă de Biserică şi neam, dar şi faţă de Părintele Antonie Alevizopulos, care s-a dăruit pe sine acestei lucrări pastorale şi apologetice, este să ne nevoim pentru a pune o stavilă în calea acţiunii distrugătoare a ereziilor nou-apărute. Biserica face ceea ce trebuie şi a fost prima care a tras semnalul de alarmă atunci când au apărut noile erezii. Dar şi statul, în cele din urmă, trebuie să ia măsuri. Acest lucru a început să se facă deja în alte ţări ale lumii, cum ar fi Germania şi Franţa. Experienţa lor poate fi folosită şi de noi. De aceea se impune o colaborare interortodoxă şi internaţională

21 Vezi capitolul cu titlul Atac pe plan internaţional, în cartea mai sus amintită: nazismul sub o altă mască.

50

pentru înfruntarea acestor organizaţii lipsite de scrupule şi a maşinaţiilor lor necinstite.

Trebuie să spunem că în Grecia, în ultimul timp, putem vedea semne îmbucurătoare. Astfel, Procura­tura Generală, în urma reclamaţiilor victimelor şi ale părinţilor lor, a ordonat o cercetare prealabilă. în ra­portul mai sus-amintit al procurorului adjunct Ioannis Anghelis, care s-a ocupat de această cercetare, citim următoarele: Din toate cazurile adevărate de mai sus, despre care nu există nici o îndoială că s-au petrecut, deoarece sunt dovedite prin documente, rezultă foarte limpede că asociaţia din Codul Civic cu denumirea de Centrul de Filosofie Aplicată din Grecia (K.E.F.E.), cu sediul în Atena (str. Patision, 200), nu numai că urmăreşte scopuri diferite de cele prevăzute în pro­priul statut, ci, pe deasupra, acţiunile, scopul şi fun­cţionarea lui au devenit ilegale şi imorale şi contravin ordinii publice (art. 105, paragr. 5). De aceea, pre­zentul raport împreună cu alte documente adiţionale referitoare la cele constatate trebuie trimise la ser­viciul competent al Prefecturii Aticii pentru a fi luate în consideraţie în cadrul controlului administrativ şi economic aflat în desfăşurare.

Un astfel de control administrativ şi economic tre­buie făcut, de asemenea, şi în cazul organizaţiilor dependente direct de K.E.F.E., cum ar fi E.P.AN.D. şi PAU.l.F.E. (Societatea Pan elenă de Istorie şi Filosof ie), care şi ele urmăresc scopuri după părerea noastră diferite de cele prevăzute în statutul lor22.

22 Vezi pag. 100 şi 101 din Raport.

51

în raport se mai spune: Totodată însă trebuie con­tinuată cercetarea prealabilă pentru dovedirea crime­lor în vederea cărora se face această anchetă... Şi, mai ales, aşa cum se arată în alt loc al raportului, trebuie să se continue anchetarea acţiunilor de spio­naj ale K.E.F.E.-ului, săvârşite în paguba ţării noastre.

De asemenea, Prefectura Atenei, după ancheta făcută în urma reclamaţiilor la adresa activităţilor K.E.F.E.-ului, a considerat că acesta a deviat de la scopul său şi de aceea a recurs la Justiţie şi a cerut desfiinţarea acestei organizaţii conspirative. Cazul a fost judecat în Atena pe data de 7 octombrie 1996. Procurorul a propus să fie acceptată cererea Prefec­turii. Se aşteaptă emiterea hotărârii23.

23 Acestea s-au spus în octombrie 1996. Aşa cum se ştie, K.E.F.E. a fost desfiinţat în urma hotărârii nr. 7380/1996 a Tribunalului de primă instanţă al Atenei, hotărâre care a fost validată prin decizia 10493/1997 a Procuraturii Atenei. Cu toate acestea, continuă să acţioneze ca şi mai înainte, adăpostit în aceeaşi clădire şi slujit de aceleaşi persoane. Şi-au schimbat numai titlul, apărând acum sub denumirea: Biserica Scientologică. De menţionat faptul că până la desfiinţarea K.E.F.E. cadrele lui au dezaprobat cu dispreţ acuzaţia că ar fi constituit în Grecia o anexă a Bisericii Scientologice.

52

BIBLIOGRAFIE

alevizopulos, Părintele Antonie, Erezii nouapărute culte distrugătoare în lumina Ortodoxiei, Atena, 1995.

idem, nazismul sub o altă mască, Atena, 1996.

grupări incompatibile cu credinţa ortodoxă, volum editat de Al VII-lea Congres Panortodox al Delegaţiilor Bisericilor Ortodoxe şi Sfintelor Mitro­polii pe teme referitoare la erezii şi secte (Aliartosbeoţia, 20-26 septembrie 1995).

revista Dialog, numerele 1-6.

publicaţia Libertatea de exprimare a orga­nizaţiei K.E.F.E. (nr. din iarna lui 1995).

raportul cu data de 17.06.1996, întocmit de procurorul Ioannis Anghelis în legătură cu activi­tăţile K.E.F.E. -ului, adresat şefului Procuraturii din Atena.

53

EREZIILE COMTEMPORANE o ADEVĂRATĂ AMENINŢARE

(S-a publicat pentru prima dată în revista LIDA) episodic, începând cu numărul 290 (februarie 1997) până la numărul 302 (februarie 1998).

Ţara noastră, Grecia Ortodoxă, în ultimii ani a devenit spaţiul „acţiunilor misionare" ale multor erezii.

Aşa numitele erezii nou-apărute sau secte, noi mişcări religioase sau religiile tineretului deoarece recrutează discipoli-victime, mai ales dintre tineri au început să se arate în Grecia de prin anii 70. Până atunci aveam „numai" pe cunoscuţii hiliaşti sau, cum se intitulează ei ca să înşele, Martorii lui Iehova şi câteva grupări protestante.

Dar, odată cu trecerea timpului, atât înşelările, cât şi ereziile, se înmulţesc şi încă în progresie geome­trică. Astfel, la Al VII-lea şi Al VIII-lea Congres Panor­todox al Delegaţiilor Bisericilor Ortodoxe şi al Sfin­telor Mitropolii, care au avut loc la Aliarto-Beoţia, în septembrie 1995, şi respectiv la Pafos (Cipru), în octombrie 1996, având ca temă aşa numitele noi erezii totalitariste sau culte distrugătoare, s-a întocmit un catalog ce cuprinde aproximativ 430 organizaţii care nu sunt compatibile cu Credinţa Ortodoxă1.

în acest număr nu sunt cuprinse ramificaţiile pro­testante, care acţionează în ţara noastră şi care cauzează

1 Vezi documentul Grupări incompatibile cu Credinţa Ortodoxă, Aliartos-Beoţia, 1995.

57

foarte multe probleme, creând dezbinare chiar şi prin satele mici de munte. Aceste grupări protes­tante, potrivit cu inventarierea făcută la Al V-lea Con­gres al Delegaţiilor, ţinut la Navpakt în iunie 1993, se apropie de 802.

Aşadar, problema ereziilor în Grecia astăzi jude­când numai după numărul lor este una serioasă cu repercursiuni în multe planuri (personal, familial, eco­nomic, social, naţional). Cu repercursiuni, de aseme­nea, în sectorul educaţiei şi sănătăţii. Nu este vorba de o problemă exclusiv religioasă.

Motivele

Dacă va vrea cineva să se refere la cauzele acestui fenomen al ereziilor, va avea multe de spus. Dar ne vom rezuma aici numai la cele mai importante. Erezie înseamnă aba­tere de la dreapta credinţă. Ea înseamnă minarea drumului spre mântuire. Precum scrie Sfântul Apostol Pavel în Epistola I-a către Corinteni: Căci trebuie să fie între voi şi eresuri, ca să se învedereze între voi cei încercaţi3.

Cauza tuturor ereziilor a fost dintru început mân­dria omenească, care, aşa cum spune Sfântul Efrem Sirul, nesuferind lucrul cel vechi, doreşte să facă inovaţii. Omul mândru nu suportă să urmeze Tradiţia Bisericii, crezând că el însuşi poate tâlcui mai bine

2 Vezi cartea fericitului Părinte Antonie Alevizopulos Erezii şi grupări sectare, Atena 1994, care în şase sute de pagini prezintă şi combate din punct de vedere ortodox toate grupările pro­testante care acţionează astăzi în ţara noastră.

3 Corinteni 11, 19.

58

Sfânta Scriptură. Şi astfel, tăind şi spânzurând, lepă­dând şi adăugând, face o religie pe măsura lui.

Aşa au început toate ereziile creştine, începând cu „prima şi cea mai bună" sau, mai bine zis, cu prima şi cea mai rea nu cronologic, ci axiologic -, adică cu erezia papistaşilor, pe care unii în mod greşit îi nu­mesc romano-catolici ori, şi mai rău, biserica romanocatolică. Deschidem aici o mică paranteză, deoarece subiectul pe care l-am atins este important. Aşadar, potrivit cu conştiinţa noastră ortodoxă şi cu Tradiţia noastră patristică, Biserica Ortodoxă constituie singu­ra Biserică a lui Hristos. Nu există mai multe „bise­rici". Cel care se rupe de această Biserică, nu poate forma o altă biserică, ci o erezie. Este bine să spu­nem lucrurilor pe nume, deoarece în zilele noastre s-a înmulţit foarte mult confuzia.

Nu numai aşa-numitele „erezii creştine", ci şi toate ereziile şi rătăcirile din istoria omenirii încep de la mândria omenească, pe care o exploatează diavolul, vrăjmaşul mântuirii noastre.

Referindu-ne mai ales la aşa numitele „noi erezii", care inundă astăzi lumea şi ţara noastră, observăm următoarele: într-o mare măsură dezvoltarea lor se datorează atât falimentului sistemelor antropocentrice, pe care le-a creat omul european rupt de Ortodoxie, începând de la filosofía scolastică şi teologia Evului Mediu şi sfârşind cu existenţialismul ateu al secolului al XX-lea, cât şi sistemelor capitalismului ateu în Apus şi la cel marxist-leninist în Răsărit.

Omul, în interiorul acestor sisteme, precum şi în ştiinţă şi tehnologie, a pus bazele unor aşteptări de

59

natură religioasă. A crezut că i se vor rezolva toate problemele aici şi acum. A crezut că va putea crea un rai pe pământ, fără să aibă nevoie de Dumnezeu. A crezut că va deveni fericit.

Dar înfricoşătoarea dezamăgire de după cele două războaie mondiale, împreună cu ameninţarea iminen­tă a catastrofei ecologice şi a holocaustului atomic, precum şi prăbuşirea comunismului, l-au lăsat pe om descoperit din punct de vedere metafizic.

Şi astfel, după ce a exclus din lumea sa raţionali­zată pe Dumnezeu, acum flirtează cu religiile orien­tale (hinduismul, budismul) şi cu ocultismul, care invadează societăţile apusene şi est-europene ca să acopere golul ce s-a creat prin prăbuşirea sistemelor raţionaliste, utilitariste etc. ale omului european.

în căutarea sensului vieţii

Astăzi omul se află în căutarea sensului vieţii. îl preocupă mai mult ca oricând veşnicele întrebări existenţiale: Cine sunt? De unde vin? Unde merg? Care este sensul vieţii? Dacă la aceste întrebări nu se dau răspunsurile corecte, omul se primejduieşte să-şi îndrepte căutarea pe un drum greşit şi, astfel, accep­tă ofertele înşelătoare ale ereziilor şi ale sectelor.

Atunci când nenorociţii oameni ai Occidentului caută lumina şi adevărul la maeştrii guru, au circum­stanţe atenuante. însă, atunci când grecii ortodocşi caută în apele stătute ale spiritualităţii demonice din religiile orientale apă ca să-şi potolească setea, ei săvârşesc un mare păcat. Şi aceasta deoarece apa

60

limpede o avem lângă noi; ea este Ortodoxia noastră. Dar aceşti oameni nu au cunoscut-o sau nu au înţeles-o sau nu vor să o cunoască. Iar datoria noastră ca ortodocşi este ca, mai mult prin viaţa noastră decât prin cuvinte, să-i ajutăm pe aceşti oameni să cunoas­că tezaurul nostru comun. Aceasta este o latură a lucrării noastre pastorale.

Ortodoxul nu-i urăşte pe eretici şi înşelaţi, ci îi compătimeşte ca pe nişte bolnavi şi, dacă există condiţiile necesare, încearcă să-i ajute. Dacă nu are aceste condiţii pentru a-i ajuta, atunci pur şi simplu se păzeşte ca să nu se molipsească şi el de microbul ereziei.

Ortodoxul nu-l urăşte pe eretic, ci erezia.

Referindu-ne la cauzele care îi îmbrâncesc pe oa­meni spre noile erezii trebuie să vedem şi lipsurile noastre pastorale. Când omul nu află în Biserică, în parohie, simţământul comuniunii în Hristos a fraţilor, atunci va căuta în altă parte sensul vieţii, mângâiere şi căldură sufletească.

Desigur, chiar şi sfinţi de am fi fost toţi creştinii şi nici o lipsă pastorală să nu fi avut, totuşi taina fără­delegii s-ar fi lucrat. Ar fi existat necredincioşi şi eretici.

De asemenea, faptul de care trebuie să ţinem seama atunci când ne referim la cauzele răspândirii noilor erezii este următorul: răspândirea acestor ere­zii nu este consecinţa unor acţiuni interne sau rezul­tatul alegerii personale libere, ci este vorba de planuri de răspândire bine calculate ale acestor organizaţii, care sunt conduse de centre de decizie străine şi sunt

61

susţinute cu mulţi bani. Aceasta este valabil pentru cele mai multe dintre organizaţiile care îşi desfăşoară activitatea în Grecia şi care constituie „misiuni". Cen­trele de conducere sunt în străinătate, iar scopul activităţii lor este lovirea Ortodoxiei şi a elenismului. Iar aceasta se săvârşeşte prin atragerea cu viclenie a grecilor ortodocşi la alte religii, care nu se descoperă pe sine de la început, ci se prezintă sub masca aso­ciaţiilor filosofice şi, în general, a unor organisme utile societăţii sau chiar sub mască ortodoxă, cum ar fi: Asociaţia închinătorilor Luminii Necreate „Sfântul Patapie", a ocultistului N. Marghiori, sau Uniunea Cer­cetătorilor Fenomenelor Metafizice cu Medium „Sfân­tul Nectarie". Astfel este uşor să fie prins cineva în capcană, chiar şi fără să vrea.

Avem aşadar înaintea noastră o problemă uriaşă, care are şi implicaţii la nivel naţional.

Noua Eră (New Age)

Problema pastorală cu care ne con­fruntăm în anii pe care îi parcurgem este înfruntarea noii erezii de dimensiuni planetare care se numeşte Noua Eră sau, aşa cum o numesc unii, Noua Eră a Vărsătorului.

Mesajele referitoare la aceasta, cu care suntem bombardaţi în fiecare zi prin mijloacele de informare în masă, în linii generale, sunt următoarele:

vine o Nouă Eră. Binele şi răul, Dumnezeu şi Lucifer sunt două puteri care se completează reci­proc. Toţi suntem purtători de energie, avem puteri intuitive, extra senzoriale, magice, supraomeneşti şi

62

puteri ale minţii cu însuşiri tămăduitoare. Reîncarna­rea este speranţa omului contemporan şi constituie dogma ascunsă a creştinismului. Vrăjitorii sunt per­soane greşit înţelese, dar, de fapt, ei sunt cei care cunosc tainele naturii. Stelele descoperă oamenilor dorinţele lor ascunse, îi povăţuiesc şi îi ocrotesc. Hristos nu a fost Dumnezeu şi Om, ci unul dintre marii iniţiaţi, mentorul Erei Peştilor, care acum ia sfâr­şit. Sau: Hristos a fost un extraterestru care a venit să propovăduiască răscularea oamenilor curaţi, care încă nu s-a realizat, ci se va înfăptui în curând. Nu există un singur, unic adevăr. Toate religiile sunt căi care duc la acelaşi scop. Religiile sunt forme, iar Dumnezeu este esenţa.

Dar să vedem lucrurile pe rând.

Teoria Noii Ere se întemeiază pe o concepţie ve­che întâlnită în religiile necreştine. Potrivit ei, omeni­rea trece printr-o continuă schimbare a diferitelor epoci, iar în acest drum al ei nu urmează o traiectorie orizontală.

întâlnim aici concepţia ciclică asupra istoriei în contradicţie cu cea liniară a creştinismului, care spune că istoria are un început şi un sfârşit şi, prin urmare, şi un scop.

Termenul contemporan de New Age (Noua Eră) este luat din astrologie. Astrologii4 susţin că la fiecare aproximativ 2100 ani intrăm într-o eră nouă5.

4 Astrologia şi astrologii nu au nici o legătură cu oamenii de ştiinţă astronomi şi cu astronomia ca ştiinţă. Credinţa în astro­logie este incompatibilă cu Credinţa Ortodoxă.

5 Vezi Părintele Antonie Alevizopulos, Ocultismul, Guruismul, noua Eră, p. 7.

63

Adepţii noii Ere susţin că în perioada dezvoltării Imperiului roman soarele a intrat în zodia Peştilor şi astfel a început Era Peştilor. Asta a fost epoca în care a trăit Hristos, era Creştinismului. Era aceasta este considerată de ei ca o perioadă a restricţiilor şi a îngustimii concepţiilor. în ea au stăpânit poruncile, controlul făcut de preoţi, prigonirea oamenilor liber cugetători, războaiele, colonialismul, distrugerea natu­rii6. Aşadar această eră se încheie şi începe o nouă eră, Era Vărsătorului.

Această eră este propovăduită de toate organiza­ţiile oculte, ezoterice, yoghine etc. aşa cum vom ve­dea în continuare.

Astfel se face cunoscută încă de la început premiza antihristică a acestei teorii. Şi aceasta deoarece pe de o parte temelia ei, adică astrologia, este incom­patibilă cu Credinţa Ortodoxă, iar pe de alta deoarece argumentul că era lui Hristos a trecut şi că acum aşteptăm un nou hristos este complet antihristică, potrivit cu spusa Sfântului Apostol Pavel în epistola către evrei: Iisus Hristos ieri şi astăzi şi în veci Acelaşi7.

Dar să vedem care sunt cele mai importante sim­boluri pe care le foloseşte noua Eră şi care nu sunt nişte simple embleme ale mişcării, ci simboluri cu conţinut ocult, purtătoare ale energiei duhurilor vi­clene.

Acestea sunt:

6 Desigur, acestea nu sunt consecinţele „stăpânirii" Creştinis­mului, ci a depărtării omului de voia lui Dumnezeu.

7 Evrei 13, 8.

64

a) Arcada cerească (culorile curcubeu­lui) este simbolul cel mai folosit. Pe acesta îl poate găsi cineva peste tot: pe cadouri, pe jucării, pe haine. El, aşa cum învaţă discipolii noii Ere, simbolizează puntea dintre om şi Marea Minte Universală, adică Lucifer.

b) numărul 666. Este numărul numelui lui Antihrist, despre care se vorbeşte în Apocalipsa Sfântului Ioan Evanghelistul (13, 18). Alice Ann Bailey (1880-1949), mama spirituală a noii Ere, scrie că numărul acesta are calităţi sacre şi că trebuie folosit cât mai mult posibil, cu scopul de a veni cât mai repede noua Eră8.

c) Yin şi yang (simbolul taoismului), care înseamnă că binele şi răul sunt două puteri egale care se completează una pe alta.

d) Pentagrama, folosită de magia neagră.

e) Svastica (cunoscuta cruce frântă). Crucea frântă (îndoită) în­spre stânga se foloseşte mai ales în ocultism. Crucea frântă înspre dreapta a consti­tuit emblema nazismului.

8 Astfel se explică de ce aproape toate produsele din comerţ sunt marcate cu bar code System în care la început, la mijloc şi la sfârşit se află liniile care reprezintă cifra 6. Avem adică trei de 6 (666). nu este vorba, prin urmare, despre o psihoză a noastră, a creştinilor, să vedem peste tot numărul 666, ci înşişi adepţii noii Ere dau numărului însemnătatea despre care am vorbit.

65

f) Fulgerul. Simbolul lui Lucifer. Sataniştii se mândresc cu spusa lui Hristos din noul Testament: Am văzut pe satana ca un fulger căzând din cer9.

g) Aşa numita emblemă a păcii. în realitate este o cruce răsturnată şi ruptă, circumscrisă într-un cerc magic.

h) Crucea egipteană sau profanată. Se fo­loseşte mai ales în magie10.

În cele din urmă, ce este mişcarea noii Ere? Este o uriaşă reţea de organizaţii din întreaga lume, având o oarecare legătură între ele, o „conspi­raţie fină", aşa cum o numeşte Maryllene Fergusson, una din „proorociţele" mişcării.

Noua Eră este o sinteză de hinduism şi budism, sub chipul modern al guruismului11, desigur, care cu­prinde şi învăţături oculte antice. Este o sinteză între gnosticism12, spiritism13şi învăţături „mistice", care se transmit de fiinţe demonice. De pildă, cele scrise de Alice Bailey, “proorociţă" prin excelenţă a mişcării, i-au fost dictate, aşa cum spune ea însăşi, de mentorul

9 Luca 10, 18.

10 Creştinii noştri care merg la Sfintele Locuri şi trec prin Egipt trebuie să ia aminte că pe papirusurile pe care le aduc de acolo există crucea egipteană.

11 De la cuvântul guru, adică mentor al acestor grupări religioase orientale.

12 Gnosticism: potrivit cu Enciclopedia morală şi religioasă, vol. IV, p. 592, el constituie o mişcare religioasă polimorfă din peri­oada alexandrină, care a provenit din amestecul sincretist al unor elemente de diverse provenienţe.

13 Credinţa în posibilitatea comunicării cu „lumea spiritelor (ne­curate)".

66

tibetan, o fiinţă spirituală fără trup omenesc (adică un diavol).

Mama spirituală a noii Ere este Alice Bailey, des­pre care deja am vorbit. Ea a fost al treilea preşedinte al Societăţii Teosofice şi a murit în 1949. Tot ceea ce a scris ea constituie planul pe care vedem că îl res­pectă, aproape neschimbat, adepţii noii Ere, încer­când să materializeze scopurile ei.

Aşadar, religiile orientale, sufismul14, teosofia, ma­soneria, neoidolatria, satanismul, vrăjitoria, astrolo­gia, spiritismul, parapsihologia, ufolatria, hipnotismul şi călătoriile în vieţi trecute, ocultismul, terapiile alter­native, credinţa în reîncarnare sunt cele mai impor­tante pietricele ale mozaicului noii Ere.

Noua Eră este expresia şi promovarea unui vechi plan al societăţilor secrete (teosofi, masoni, iluminaţi etc.) spre o stăpânire mondială.

Pe bancnota de un dolar american există următoa­rea frază în latină: Novus Ordo Seculorum, adică Noua Ordine a Lucrurilor deasupra căreia este o piramidă şi ochiul magic. La baza piramidei stă scrisă, tot în latină, data: 1776. Atunci germanul Weis Plaupt, de origine ebraică, a fondat Ordinul Iluminaţilor, dar în realitate al întunecaţilor. Prin urmare, Noua Ordine a Lucrurilor, la care s-a referit şi preşedintele S.U.A., George Bush, în timpul primului război din Golf (1991) şi despre care atât de des auzim vorbindu-se în ulti­mii ani, nu este deloc nouă. Dimpotrivă, este tot atât de veche ca şi inspiratorul ei, satana, luceafărul cel

14 Mişcare spirituală musulmană cu nuanţe ascetice.

67

Căzut, tatăl minciunii şi al tuturor înşelăciunilor noii Ere.

Obiectivele noii Ere

Ce cuprinde însă „planul" noii Ere? Care sunt ţintele ei? Primul şi cel mai important obiectiv al noii Ere este o stăpânire mondială care va fi exprimată printr-un guvern mondial, o nouă Ordine mondială a lucrurilor şi o religie mondială.

Adepţii noii Ere nu ascund că există un plan mare şi divin, că o ierarhie spirituală va duce omenirea la înfăptuirea planului divin şi că în perioada actuală capul ierarhiei este hristos, dar nu unica şi irepetabila Persoană dumnezeiască a Domnului nostru Iisus Hristos, ci acel „Hristos" pe care ei înşişi îl numesc Mentorul universal şi principalul Maitreya.

Dar să vedem ce spune importanta reprezentantă a noii Ere, Vera Alder. Există într-adevăr, scrie ea, un plan şi un scop în spatele întregii creaţii15. Unitatea universală este scopul către care se îndreaptă evo­luţia. Planul universal cuprinde: un organism mondi­al..., o economie mondială..., o religie mondială...16.

încă din 1975 a început să se facă publicitate miş­cării noii Ere. Până atunci acţionase în culise, iar apoi, alături de conspiraţia ascunsă, pune în lucrare şi pe cea arătată, adică propaganda. Ceea ce până atunci se adresa doar unora spre iniţiere, în lojele masonice şi în alte societăţi secrete, acum se arată

15 Aceasta nu înseamnă că ea crede în Dumnezeu Creatorul. Foloseşte termenul creaţie în înţeles lumesc, de lucruri care există.

16 Vezi Vera Alder: When humanity comes of age, 1974, p. 90. 68

tuturor, şi în acest scop se folosesc în principal mij­loacele de informare în masă (mass-media).

Evenimentul principal al „planului" este venirea hristosului-vărsător al noii Ere şi instaurarea împără­ţiei lui. „Planul" cuprinde, printre altele, şi următoa­rele scopuri secundare:

1. Sistemul mondial al cartelei de credit;

2. Un control mondial asupra alimentelor;

3. Un sistem economic mondjal;

4. Impunerea cu forţa a limitării naşterilor (avor­turile);

5. Controlul genetic. Adică intervenirea în codul genetic pentru a face pe om „la comandă";17

6. Fecundaţia artificială;

7. Iniţierea maselor în aşa numitul sistem planetar care se numeşte, de asemenea, şi iniţiere luciferică, adică o acţiune de afierosire satanei;

8. Stăpânirea unei noi rase de supraoameni18;

9. Aşa numita Operaţie de curăţire.

Prin acest termen reprezentanţii noii Ere înţeleg exterminarea tuturor acelora care nu sunt de acord cu scopurile noii Ere, deşi propovăduiesc „pacea,

17 Deja omenirea începe să conştientizeze această perspectivă de coşmar. Recentele experienţe de donare, care au văzut lu­mina publicităţii (martie 1997), arată că acest lucru nu mai este o chestiune de fantezie ştiinţifică.

18 Aceasta ne aminteşte de nazismul celui de-al III-lea Reich al lui Adolf Hitler, care a fost un ocultist şi membru al unei soci­etăţi secrete. Să nu uităm că o nouă Ordine a Lucrurilor voia să instaureze şi el, iar rezultatul a fost cele cincizeci de milioane de morţi în al doilea Război mondial. în general, asemănările dintre Noua Eră şi nazism sunt multe, vrednice de însemnat şi deloc întâmplătoare.

69

dragostea şi unitatea mondială". Toţi cei care se împotrivesc, şi mai ales creştinii, vor trebui să dispară de pe pământ printr-o procedură de purificare mon­dială. Acesta este secretul cel mai întunecat al noii Ere. Discipolii noii Ere, denaturând în mod grosolan Sfânta Scriptură, lucru foarte obişnuit pentru ei, îi identifică pe creştini şi pe toţi cei care se împotrivesc concepţiilor lor cu fiara din Apocalipsă sau cu anti­hrist. Ei spun că antihrist este orice persoană sau grup care neagă firea dumnezeiască a omului, care neagă, aşadar, concepţia demonică ce spune că omul este dumnezeu din fire şi, prin urmare, nu este nevoie de nici un Dumnezeu Care să-l mântuiască19.

Operaţia de curăţire o vor pune în lucrare când mişcarea se va instaura în toată lumea şi atunci îşi va arăta adevărata ei faţă.

În perioada pe care o parcurgem acum acţionează mai ales în chip coruptiv, încercând să pervertească dinlăuntru spaţii care interesează mişcarea, iar pentru atingerea acestui scop creează confuzia.

Scopul noii Ere acum nu este să golească bise­ricile, ci, dacă este cu putinţă, să le umple cu oameni care să aibă cugetarea pervertită, adică cu cei care vor fi de acord că toate religiile, şi Creştinismul20 îm­preună cu ele, sunt acelaşi lucru, sunt căi care duc la acelaşi scop.

19 Vezi Texe Marrs, noua Eră şi secretele ei întunecate. Edit. Bibis, p. 67.

20 Creştinismul, aşa cum se ştie, şi mai exact Biserica Ortodoxă nu este o religie, adică nu este o creaţie omenească, ci desco­perirea pe care Dumnezeu a dat-o omului.

70

Obiectivele secundare ale noii Ere, despre care am vorbit (cartele de credit, control genetic etc.), au în vedere să pregătească şi să ajute la realizarea sco­purilor principale, care sunt, aşa cum am spus, insta­urarea unui guvern mondial sub cârmuirea unui con­ducător mondial (dascăl, mentor, avatar) al noii Ere şi a unei religii mondiale, în realitate însă a unei panreligii diavoleşti.

Caracterul satanic antihristic

Vom vorbi acum mai amănunţit despre Caracterul antihristic al noii Ere. Acest lucru se vede foarte clar din ceea ce scrie David Spangler, unul dintre conducătorii mişcării: Lucifer lucrează înlăuntrul fiecăruia dintre noi pentru a ne aduce la „deplinătate" şi, pe parcurs ce evoluăm către o Nouă Eră, care este era întregirii omului, fiecare dintre noi este adus, într-un anumit fel, la punctul pe care îl numesc iniţiere satanică (afierosire lui satana), la uşa prin care persoana trebuie să trea­că, dacă vrea să ajungă cu totul în prezenţa luminii şi la „deplinătatea" sa21.

Însă toată această concepţie despre lume a noii Ere este incompatibilă cu Creştinismul şi deci antihristică. Pentru adepţii noii Ere, Dumnezeu nu este o

21 David Spangler, Reflections on the aguarian Gospel of Jesus the Christ apud Constance Cumbey, The Hidden Dangers of the Rainbow. The Hew Age Movement and the coming Age of Barbarism, Shreveport Louisiana, Huntington House, Inc. 1983, p. 44.

71

existenţă personală, ci o supraconştiinţă universală impersonală.

Omul nu este persoană, ci o picătură care va tre­bui să aibă drept scop să dispară în oceanul supraconştiinţei universale.

Nu există legătură între Creator şi creaţiile Sale, deosebire între Dumnezeul cel necreat şi făpturile limitate. Toate sunt considerate ca o energie, ca for­me diferite ale aceleiaşi realităţi. Adică este vorba despre panteism.

Este vădit faptul că toate acestea nu au nici o legătură cu credinţa noastră, ci mai degrabă sunt cu desăvârşire incompatibile cu ea. Iar acest lucru trebu­ie să-l accentuăm cu multă tărie. Adică să înţelegem că nimeni nu poate aparţine unei organizaţii guruiste, sau să facă yoga, sau să creadă în astrologie, sau în reîncarnare şi, în acelaşi timp, să aibă impresia că este şi creştin.

Intenţionat, sistematic şi conştient, Noua Eră culti­vă confuzia, care a ajuns să fie cea mai importantă caracteristică a epocii noastre. Astfel, cultivatorii con­fuziei spun că există multe religii, dar un singur Dumnezeu, sau că există multe căi care duc la ace­laşi scop.

însă, Domnul nostru îi dezminte spunând: Eu sunt calea, adevărul şi viaţa22. Prin urmare nu există mai multe căi, ci numai Una, Hristos şi Biserica Sa Orto­doxă.

Alt exemplu de confuzie intenţionată, pe care o cultivă aceştia, este afirmaţia potrivit căreia meditaţia

22 Ioan 14, 6.

72

şi rugăciunea minţii ar fi acelaşi lucru, iar binele şi răul ar fi două puteri egale care se completează una pe alta. însă rugăciunea ortodoxă este o legătură interpersonală. Este ieşirea din eu şi îndreptarea prin dragoste către o altă persoană (către Dumnezeu, în cazul nostru).

Dimpotrivă, în practica meditaţiei, cel care medi­tează nu se întoarce spre o altă persoană, ci spre propriul sine, pe care îl idolatrizează.

La prima vedere, adepţii noii Ere se arată îngăduitori faţă de toţi. În realitate însă cred şi propo­văduiesc că, de vreme ce monopolizează adevărul, creştinii sunt fiinţe subevoluate. Crede ce vrei, spun ei, dar să nu fii mărginit, adică să crezi că numai tu ai adevărul.

Folosirea de către adepţii noii Ere a termenilor creştini cu un alt înţeles de multe ori cu sens con­trar măreşte confuzia. De pildă, pentru adepţii noii Ere, libertatea nu este supunerea de bună voie a omului voii lui Dumnezeu, întoarcerea de bună voie către bine şi lepădarea răului, ci punerea în lucrare fără stavilă a puterilor omului, fie pozitive, fie negati­ve. La fel, păcat nu este încălcarea voii lui Dumnezeu, ci tot ceea ce împiedică calea către auto-îndumnezeire. John Randolph Price, în cartea sa The Planetary Commission, spune că a Doua Venire nu înseamnă revenirea lui Iisus, ci conştientizarea din partea per­soanei că ea însăşi este dumnezeu, o suprainteligenţă23.

23 Vezi Texe Marrs, Noua Eră..., p. 40.

73

De asemenea, el mai spune că antihrist este fiecare persoană sau grup care neagă firea dumnezeiască a omului24. Aşadar, potrivit cu concepţia noii Ere, antihristul sunt creştinii.

Şi adepţii noii Ere vorbesc despre Hristos, şi încă mult. Dar pentru ei Hristos nu este Iisus Hristos din Nazaret, Cel răstignit de Ponţiu Pilat şi înviat din morţi, o persoană istorică unică şi irepetabilă şi toto­dată Fiul lui Dumnezeu, ci este unul din nenumăraţii iniţiaţi din istoria omenirii şi, mai degrabă, este o stare înlăuntrul nostru, o stare hristică, aşa cum o numesc ei.

Această confuzie pe care o cultivă, la care se ada­ugă faptul că cele mai multe din aceste mişcări nu-şi arată adevărata lor faţă, ci se prezintă sub o mască socială, filosofică, ştiinţifică, chiar şi ortodoxă, face ca persoane nevinovate, mai ales tineri, să fie prinse în mrejele lor. De pildă, cineva este chemat la un prânz bogat sau la nişte lecţii aşa-zise de relaxare sau de gimnastică, iar în spatele acestora se află un anu­me guru.

Victimele organizaţiilor noii Ere şi, în principal, a aşa numitelor culte sau secte distrugătoare sunt con­duse treptat, prin metode specifice şi tehnici de spă­lare a creierului, la dependenţa totală de conducător şi de grupare. Ele suferă încet-încet o schimbare radi­cală a propriei personalităţi, ajungând de multe ori la stări psihopatologice, la situaţii fără ieşire, la sinuci­dere sau la crimă.

24 Texe Marrs, noua Eră..., p. 67.

74

Mesajele „noii Ere"

Mesajele noii Ere sunt transmise în principal prin mass-media şi prin muzică.

Rolul pe care îl joacă mijloacele de informare în masă în cadrul străduinţei noii Ere de a schimba cugetarea oamenilor este determinant. Iar aceasta se face prin aşa numita educaţie paralelă, care îi învaţă violenţa, pervertirea morală şi familiarizarea cu ele­mentul demonic: violenţă făţişă care se justifică în baza legii celui mai puternic; relaţii sexuale fără nici o oprelişte ori criteriu, având drept povăţuitor lozinca Să facem sex pănă vom muri; familiarizarea cu tot ce este demonic, cu scopul de a-l face pe om să-l privească pe diavol cu simpatie, aşa cum spune şi titlul unui cântec din muzica rock: Simpatie pentru diavol (sympathy for the devil), să-l considere pe diavol dumnezeul cel nedreptăţit, căruia i-ar aparţine, chipurile, viitorul.

Muzica rock, de asemenea, prin mesajele ei direc­te sau subconştiente, care de obicei laudă pe diavol, sexul, violenţa, magia, drogurile şi orice fel de perver­tire morală, joacă un rol important în reorientarea tinerilor, mai cu seamă. Ceea ce este vrednic de con­semnat este faptul că aceasta (muzica rock) a fost aleasă în mod conştient să joace acest rol, pregătindu-i pe oameni pentru noua Eră, precum mărturiseşte “proorociţa" mişcării, Alice Bailey. Muzica, spune ea, este unul din mijloacele contemporane care influen­ţează cel mai eficace masele, constituind o parte a

75

întregului efort depus spre a-i face pe tineri să pri­mească ideile noii Ere25.

Ocultismul pentru copii ia proporţii tot mai mari şi are drept scop pervertirea sufletului sensibil al copilu­lui. Organul principal pentru acest sacrilegiu sunt „jucă­riile" pentru copii cu figuri demonice oribile şi progra­mele pentru copii de la televizor, care numai pentru copii nu sunt26. Adepţii noii Ere declară deschis: Scopul nostru acum este şcoala ocultă. Deja s-au fondat şi în Grecia astfel de şcoli şi chiar grădiniţe de către orga­nizaţii oculte.

Să nu omitem să ne referim şi la centrele artelor marţiale ale Orientului. Este vorba de Kung Eu, Karate, Tae-Kwon-Do şi altele, care au apărut ca ciupercile chiar şi în satele mici, şi care constituie expresia practică a aşa numitei meditaţii, dintre tehnicile căreia face parte şi yoga. Concepţia despre Dumnezeu, om şi lume, în cazul artelor marţiale, este aceea a reli­giilor orientale. Ajungând în acest punct, trebuie să spunem că nu putem băga în aceeaşi oală toate şcolile de acest fel. într-o oarecare măsură, fondarea lor se datorează şi modei care domneşte în zilele noastre. Faptul de a fi condus cineva, dincolo de gimnastica trupească, la un oarecare mod de iniţiere depinde mai ales de instructor, iar propunerea acestuia

25 Pentru cei care vor mai multe informaţii referitoare la acest subiect există următoarele cărţi: Satanismul în muzica rock, Edit. Fotodotes; cartea despre muzica rock editată de Grupările Elevilor Creştini din Tesalonic Skimni şi cartea lui Jean-Paul Regimbal despre mesajele subconştiente, apărută la editura Iliotropio.

26 Pentru cei interesaţi există frumoasa carte: în spatele vitrinei cu jucării, Edit. Fotodotes.

76

se va adresa celor care vor arăta interes. în tot cazul, multe şcoli de acest fel organizează excursii în Orientul îndepărtat pentru ca elevii greci să cunoască acolo pe maeştrii acelei arte. De asemenea, mulţi maeştri îi fac pe elevii centrelor de arte marţiale să înţeleagă că de la un punct evoluţia lor nu depinde atât de exerciţiul trupesc, cât de practicarea exercitiilor de relaxare şi de disciplina spirituală lăuntrică, care au legături directe cu tehnicile meditaţiei, pe care le folosesc religiile orientale şi anumite şcoli de ocultism27.

Toţi cei care lucrează conştient pentru a conduce omenirea la aşa numita Noua Eră a Vărsătorului la care visează, adică la cea mai întunecată epocă de constrângere spirituală şi de satanolatrie vădită din câte a cunoscut lumea până astăzi, se fac în felul acesta făptaşi morali ai stărilor bolnăvicioase de violenţă, de stricăciune morală şi de satanolatrie care devastează societatea de astăzi. Discipolii simpli ai Noii Ere sunt victimele, iar datoria noastră este să-i aju­tăm să iasă din capcană, prin informare şi rugăciune.

Vechea minciună a autoizbăvirii

Aşa numita noua Eră nu este deloc nouă, ci ea este repetarea vechiului în­demn, a marii minciuni, pe care a spus-o diavolul lui Adam şi Evei atunci când erau în Rai, adică: ei înşişi,

27 Referitor la aceasta vezi cartea mariei Dimitriadu: Adevărul despre artele marţiale, Edit. Piectarie Panagopoulos, Atena, 1998.

77

cu propriile lor puteri, fără ajutorul lui Dumnezeu, pot să devină dumnezei.

Exact aceasta este evanghelia Erei Vărsătorului, evanghelia noii Ere. Este credinţa omului în propriile lui puteri, credinţa potrivit căreia omul este din fire dumnezeu, că, în consecinţă, nu are trebuinţă de Dumnezeu ca să-l mântuiască, ci el însuşi poate să se cunoască pe sine şi puterile ascunse pe care le-ar avea înlăuntrul său, poate evolua singur şi deveni dumnezeu sau, mai degrabă, poate să descopere că el însuşi este dumnezeu.

Evanghelia Vărsătorului este calea autonomiei omu­lui şi a răzvrătirii lui împotriva voii lui Dumnezeu. La facă-se voia Ta din Rugăciunea Domnească se opune dogma satanică: Fă orice vrei! Aceasta este toată legea, aşa cum spune părintele neosatanismului, vrăjitorul englez Aleister Crowley.

Doctrina noii Ere este una a autoizbăvirii şi a autoîndumnezeirii. Elementul de compunere autoeste foarte iubit de new ageişti în scrierile lor şi formează termeni precum: autocunoaştere, autoevoluţie, autorealizare etc. Pronumele personal eu, ei îl scriu cu literă mare (Ego), îndumnezeindu-l şi zeificându-l. Prin aceasta vor să arate că omul este dumnezeu din fire.

Facem aici o mică selecţie a textelor caracteristice care susţin ideile noii Ere şi care exprimă această credinţă:

îngenuncheaţi înaintea sinelui vostru. Cinstiţi şi închinaţi-vă fiinţei voastre. Dumnezeu locuieşte înlă­untrul vostru şi dumnezei sunteţi voi.

78

Aici va trebui să spunem că new ageiştii, pentru a-şi susţine aceste puncte de vedere, răstălmăcesc până şi spusa Scripturii: împărăţia lui Dumnezeu este înăuntrul vostru28.

Ei se străduiesc să arate că spusele lor sunt iden­tice cu cele ale Evangheliei. Fac însă, cu voie sau fără voie, o mare greşeală. Pentru noi, ortodocşii, împă­răţia lui Dumnezeu din lăuntrul nostru este harul dumnezeiesc necreat, harul Sfântului Duh şi nu esen­ţa lui Dumnezeu. De altfel, atunci când vorbesc despre Dumnezeu, aceştia nu înţeleg un Dumnezeu personal şi mai ales o Treime de Persoane, ci o ener­gie universală impersonală. De asemenea, acest har dumnezeiesc necreat nu locuieşte în inimile tuturor, ci numai în cele ale ortodocşilor botezaţi şi miruiţi şi este pus în lucrare potrivit cu măsura nevoinţei duhovniceşti pe care o face fiecare.

Prin urmare, spusa Sfintei Scripturi: împărăţia lui Dumnezeu este înăuntrul vostru nu are nici o legă­tură cu învăţătura new age-istă: Dumnezeu locuieşte înăuntrul vostru şi dumnezei sunteţi voi.

Un alt text ce priveşte subiectul nostru este al unui new age-ist care spune: Sunt împreună-creator cu Dumnezeu şi în cerurile noi, în timp ce voinţa cea bună a lui Dumnezeu se manifestă pe pământ prin mine... Cu adevărat eu sunt hristosul lui Dumnezeu... Sunt lumina lumii...

Un alt new age-ist spune: Religia veche spune că ateu este cel care nu crede în Dumnezeu. Religia nouă

28 Luca 17, 21.

79

însă spune că ateu este cel care nu crede în sine însuşi.

Crede în tine, crede în tine, crede în tine, crede în unicul Dumnezeu! Aceasta este taina care face să se deştepte măreţia fiecărui suflet. Şi chiar dacă ai crede în zeci de dumnezei, dar nu ai credinţă în tine, nu există mântuire pentru tine.

Aşadar singurul lucru pe care Noua Eră îl consi­deră „păcat" este cel pe care îl fac toţi cei care nu izbutesc să ajungă la conştiinţa că sunt dumnezei.

Această minciună satanică a autoizbăvirii şi autoîndumnezeirii, care se identifică cu evanghelia Erei Vărsătorului, a dus omenirea, după cădere, în întunecatul hău al răzvrătirii şi apostaziei, iar prin ele la impasurile lumii contemporane.

Pentru încă o dată se face arătat faptul că omul poate alege unul din cele două drumuri care se des­chid înaintea lui. Unul este cel al dorinţei sale fireşti şi profunde de îndumnezeire, cu care a fost înzestrat de Dumnezeu, pe care poate merge dacă împlineşte în libertate şi dragoste ascultarea faţă de voia lui Dumnezeu, şi atunci se sfinţeşte şi devine dumnezeu după har. Celălalt e cel al răzvrătirii şi apostaziei, pe care păşeşte dacă primeşte vechea minciună a diavolului despre autoevoluţie, autoizbăvire şi autoîndumnezeire şi atunci pierde ţinta şi menirea sa, se îndrăceşte şi se prăpădeşte. Acest al doilea drum al apostaziei, care duce la înfricoşătoare impasuri, este propus de Noua Eră.

Fiecare om este liber, dar şi responsabil pentru ceea ce va alege. Şi, în tot cazul, Biserica are datoria

80

să tragă semnalul de alarmă pentru a-i păzi pe oa­meni de primejdia pierzării, pe care o aduce prinde­rea lor în mrejele Noii Ere.

Ameninţarea ereziilor contemporane

Din toate cele pe care le-am spus până acum re­iese limpede că ereziile contemporane, alături de cele vechi, reprezintă o adevărată ameninţare. Nu numai pentru că închid oamenilor calea mântuirii, ci şi pentru că pricinuiesc o mulţime de probleme psihologice, familiale, socia­le, probleme care apar în domeniul învăţământului, al muncii, al sănătăţii, al economiei, chiar şi în destinele naţiunii, deoarece, aşa cum s-a dovedit, există centre străine care conduc cele mai multe dintre aceste erezii contemporane.

Aceste organizaţii constituie o ameninţare pentru persoana umană, pentru societate, pentru civilizaţia noastră ortodoxă, pe care se străduiesc să o răstoar­ne din temelie.

Imaginea situaţiei este sumbră dacă o priveşte cineva numai omeneşte şi cu o logică rece. La fel şi perspectivele ei. Aşa cum diavolul a încurcat lucru­rile, acum nici chiar el însuşi nu poate să le mai descurce, chiar dacă ar vrea, spune fericitul Stareţ Paisie Aghioritul.

Dacă însă vom înfrunta această situaţie cu credin­ţa neclintită că, în ciuda acestor lucruri, Hristos este adevăratul Stăpân al istoriei şi al lumii, atunci, fără a rămâne nepăsători, nu vom intra în panică. Ca ortodocşi,

81

credem că mai mare este Cel ce e în noi, decât cel ce este în lume29. Stăpânul nostru este Acela care a pornit ca un biruitor ca să biruiască30. Prin urmare, biruinţa Lui va fi şi a noastră.

Aşadar, noi înfruntăm greutăţile cu o fermitate paş­nică. Cu rugăciune, dar şi cu acţiuni concrete. Cu op­timism, care izvorăşte din faptul că, în ultimă instan­ţă, noi nu ne punem nădejdea mântuirii noastre în nimeni altul fără numai în Hristos. De altfel, Dumnezeu nu ne-a dat duhul temerii, ci duhul puterii şi al dra­gostei şi al întregii-înţelepciuni31.

Ce trebuie să facem?

Să vedem aşadar ce trebuie şi ce putem face. Această problemă are, desigur, multe aspecte şi parame­tri. Dar întrebarea este în care caz putem noi inter­veni şi încă eficace.

Aşa cum în cadrul sănătăţii trupeşti avem preve­nirea şi terapia, tot astfel se întâmplă şi cu sănătatea duhovnicească. Este mult mai bine dacă putem pre­veni o boală, decât să o înfruntăm atunci când deja s-a manifestat.

Mai întâi va trebui să acceptăm că această problemă este una reală. Să acceptăm existenţa acestei provocări a ereziilor contemporane, astfel încât, în continuare, şi înfruntarea lor să fie cea cuvenită. Le spunem acestea deoarece, din păcate, în poziţii bisericeşti

29 I Ioan 1, 4.

30 Apocalipsa 6, 2.

31 Cf. IITim. 1, 7.

82

responsabile există oameni care subapreciază această problemă sau cred că o măreşte „râvna exa­gerată" a unora care sunt trimişi pentru înfruntarea ei. Sau poate că nu vor să se preocupe de un subiect care arde şi pricinuieşte conflicte şi antipatii, nimeni din cei care trag clopotul pentru vestirea primejdiilor existente nu este plăcut acelora care folosesc tactica struţului.

Aşadar, principalele modalităţi de a înfrunta această problemă sunt prevenirea şi terapia.

Analiza cauzelor răspândirii ereziilor, pe care am făcut-o la începutul acestor articole, ne va ajuta şi la găsirea soluţiilor pentru înfruntarea lor.

Mândria şi diavolul sunt cauzele principale ale tutu­ror ereziilor. Prin urmare, cultivarea virtuţii smereniei, următoare a lui Dumnezeu iar aceasta se face numai în spaţiul duhovnicesc al Bisericii. Este cea mai bună blindare împotriva pericolelor pe care le aduc ereziile. În Pateric citim: A spus Avva Antonie: am văzut toate cursele vrăjmaşului întinse pe pământ şi suspinând am zis: „Oare, cine poate să le treacă pe acestea?" Şi am auzit un glas zicându-mi: „Smere­nia”32.

Atunci când suntem înăuntrul Bisericii şi ne acope­ră harul lui Dumnezeu, suntem păziţi de primejdii.

Pentru a preveni pericolul adus de erezii trebuie să găsim sensul corect al vieţii.

Biserica Ortodoxă nu ne oferă pur şi simplu un mod de viaţă pe lângă celelalte, ci ea propovăduieşte însăşi Viaţa, pe Hristos Care S-a răstignit şi a înviat ca

32 Pateric, Avva Antonie, cap. 9.

83

toţi cei care îl vom urma viaţă să avem şi mai mult să avem”33.

Acest mod de viaţă pe care îl oferă Biserica nu este unul teoretic, ci este probat în practică. El este calea mântuirii în Hristos, îndumnezeirea prin har, pe care începând de acum douăzeci de veacuri au călătorit milioane de sfinţi, bărbaţi şi femei, tineri şi bătrâni, oameni din toate categoriile sociale şi de toate meseriile. Prin urmare el este un drum sigur pe care putem merge şi noi.

Aşadar, a cunoaşte ceea ce credem, iar aceasta a o trăi înlăuntrul Bisericii, este modul cel mai bun de a ne apăra de ereziile vechi şi noi. A cunoaşte ceea ce cred înseamnă a-mi defini înlăuntrul meu credinţa ortodoxă.

Limitele credinţei, din punct de vedere obiectiv, sunt clare. Ele au fost fixate prin hotărârile Sfintelor Sinoade şi se află în textele Sfintei Scripturi şi în scrierile Sfinţilor Părinţi. Va trebui numai ca pentru fiecare credincios ele să fie cunoscute şi clare, dacă vrea să fie şi să se numească creştin conştient, adică adevărat, iar nu numai pe buletin34.

Astfel, diferiţii new ageişti şi ereticii, în general, nu vor putea pescui uşor în ape tulburi, de vreme ce noi vom înota în apele limpezi ale Ortodoxiei.

Cu siguranţă, aceia îşi vor continua strădania să prindă în cursă pe oamenii naivi, prezentându-se sub felurite măşti şi împrăştiind confuzia. De aceea trebuie

33 Ioan 10, 10.

34 Când s-au scris acestea, în Grecia nu se eliminase încă con­semnarea apartenenţei religioase de pe buletinele de identitate.

84

să avem ochii deschişi atât turma, dar mai ales păstorii. Să descoperim, în spatele firmelor frumoase şi colorate ţipător, faţa cu adevărat primejdioasă a ereziilor. Această descoperire îi deranjează foarte mult pe eretici. De aceea îi atacă cu furie pe cei care îi demască. Dar, aşa cum spune şi Psalmistul: Săgea­ta pruncilor s-au făcut rănile lor35, sunt incapabili să vatăme pe cel credincios, deoarece îl acoperă harul Atotputernicului Dumnezeu.

Fiecare creştin poate face multe lucruri bune, atât pentru viaţa sa, atunci când ia hotărâri corecte, cât şi pentru ceilalţi, atunci când îi ajută pe cât poate.

Biserica Ortodoxă, pe lângă cele pe care le face, credem că va trebui să facă şi mai mult. Va trebui să ne vedem lipsurile noastre pastorale, făcându-ne autocritica şi încercând să le îndreptăm. Oamenii vor trebui să găsească în Biserică sensul vieţii şi sânul cald al lui Dumnezeu, astfel încât să nu intre în ispita de a căuta în altă parte lucrurile de care au nevoie. Căci acolo unde le vor căuta, în afara Bisericii, nu vor găsi pe cele autentice, ci pe cele falsificate. Şi nu doar falsificate, ci şi otrăvite.

Acestea s-au spus pe scurt despre prevenire.

Cât despre terapia celor care s-au încurcat în ere­zii, acesta este o temă pentru care este bine să nu ia iniţiative cel care nu s-a ocupat de aşa ceva. Dacă nu cunoaştem şi nu avem strategia şi tactica pastorală corectă pentru a acorda ajutor pastoral victimelor ereziilor şi sectelor, există primejdia să facem rău în loc de bine. Pentru cei care vor să se informeze,

35 Psalm 63, 8.

85

există cărţile pururea pomenitului părinte Antonie Alevizopulos, specialist în aceste subiecte, şi mai ales cele două volume cu titlul: înfruntarea ereziilor şi a sectelor (Atena, 1996), editate de Uniunea tuturor Părinţilor pentru protejarea civilizaţiei grec-ortodoxe, a familiei şi a persoanei.

Dar, în afară de Biserică, şi statul trebuie să acţio­neze. El este dator să ia măsurile necesare pentru a asigura bunurile legitime pe care el însuşi le-a garan­tat prin Constituţie. Aceste bunuri legitime se bazează pe principiile libertăţii şi demnităţii omeneşti şi sunt exact cele care sunt ameninţate de lucrarea vătămă­toare a ereziilor.

Dacă statul nu-şi face datoria lui în acest caz, atunci şi el va fi răspunzător pentru toate cele care se întâmplă şi se vor întâmpla. Nu e permis ca statul să voteze legi anticreştine; nu poate promova ocultismul prin televiziunea de stat; nu poate oferi elevilor falsa educaţie a violenţei, a imoralităţii şi a familiarizării cu răul; nu poate oferi clădiri şi spaţii pentru adăpostirea şi susţinerea manifestărilor care îl vatămă pe om şi-l conduc la sclavie spirituală şi la dependenţă strică­toare de suflet, pentru că ereziile se manifestă ase­menea drogurilor care dau dependenţă.

Grecia are o tradiţie din care nu numai ea s-a hră­nit, ci chiar întreaga lume. Această tradiţie trebuie să o trăim şi să o promovăm cu dragoste, cu încredere în Dumnezeu, cu optimism, cu duh de nevoinţă şi cu mărime de suflet.

86

EREZIILE DE CURÂND APĂRUTE o LOVITURĂ DATĂ ORTODOXIEI ŞI DEMOCRAŢIEI

Referat prezentat la Congresul de Informare asupra ereziilor şi sectelor, care a avut loc la Sfânta Mănăstire Trooditissa cipru, la 21 iunie 1997, cu tema generală: „Instituţiile democra­tice şi ereziile nou-apărute în lumina Ortodoxiei".

Seferis36 spune: oriunde aş merge, Grecia mă răneşte. Cred că acest lucru este valabil mai ales pentru Cipru. Până anul trecut nu am venit pe meleagurile dumneavoastră, ci abia în octombrie le-am vizitat pentru prima dată. Acum mi s-a dat prilejul şi binecuvântarea să le vizitez pentru a doua oară şi văd cât de adevărat este acest cuvânt al lui Seferis. Bineînţeles, trebuie traşi la răspundere ca să spu­nem aşa, în sensul cel bun al cuvântului oamenii din Cipru, care, cu dragostea lor, pur şi simplu te robesc. Nu spun aceasta ca să linguşesc, ci cred că acesta este adevărul şi trebuie să-l spunem.

Subiectul pe care vreau să-l expun este: Ereziile nou-apărute o lovitură dată instituţiilor democratice şi cugetării ortodoxe a poporului nostru. însă, înainte de a-l dezvolta, aş vrea să spun două cuvinte, nu re­petând mulţumirile ce se cuvin Mănăstirii Trooditissa şi Părintelui Hristofor, ci, exprimând cred şi simţă­mintele acestuia, vreau să-mi îndeplinesc în felul acesta datoria morală faţă de Părintele Antonie Alevizopulos, pe care amândoi am avut cinstea să-l avem colaborator. Părintele Antonie a fost iniţiatorul acestei lucrări, pentru care s-a jertfit pe sine, punând astfel

36. Gh. Seferis (1900-1971), poet şi scriitor (Nobel 1963) (n. tr.).

89

bazele metodei pastorale de înfruntare a ereziilor şi sectelor. Lucrarea pe care, cu ajutorul lui Dumnezeu, o continuăm noi acum nu ar fi existat dacă nu ar fi fost Părintele Antonie. Şi, fiindcă el a fost o perso­nalitate însemnată nu numai pentru Biserica Greciei, ci şi pentru întreaga Ortodoxie, prin lucrarea pe care a înfăptuit-o cu ajutorul lui Dumnezeu, a atras asupra sa ura şi atacul sălbatic al organizaţiilor, mai ales ale celor nou-apărute, despre care vom vorbi acum. Aceasta dovedeşte cât de importante au fost lucrarea şi mărturisirea ortodoxă pe care le-a făcut. Părintele Antonie accentua necesitatea colaborării interortodoxe, lucru pe care vreau şi eu să-l accentuez. Şi cred că aceste congrese şi conferinţe, care se organizează la iniţiativa Bisericii Greciei şi care au ca subiecte înfruntarea ereziilor şi a sectelor, aşa cum este şi acest congres, înlesnesc colaborarea interortodoxă. Şi aceas­ta deoarece noile erezii nu pot fi înfruntate de fiecare dintre noi separat, ci înfruntarea va fi eficace dacă va exista o mobilizare a puterilor pe plan interortodox, precum şi o colaborare a Bisericii cu statul şi cu alte foruri bine intenţionate. Unul din scopurile acestui con­gres, precum şi al altor manifestări de acest fel, este de a conştientiza necesitatea colaborării şi intensifi­cării activităţi în vederea înfruntării acestei probleme.

Instituţiile democratice

Aşa cum citim în Dicţionarul Şti­inţelor Sociale al UNESCO, demo­craţia, în sensul ei mai larg, înseamnă un mod de viaţă într-o societate în care se consideră că fiecare individ are dreptul, în mod egal

90

cu ceilalţi indivizi, să se bucure de posibilităţile par­ticipării sale neîmpiedicate la valorile acestei soci­etăţi. în sens mai restrâns, democraţia înseamnă posibilitatea pe care o au membrii societăţii de a participa neîmpiedicat la hotărârile care influenţează viaţa lor, în plan personal sau colectiv, în orice do­meniu al existenţei, iar în sensul ei cel mai restrâns, termenul „democraţie" înseamnă posibilitatea pe care o au cetăţenii unui stat de a participa neîmpiedicat la hotărârile politice care acţionează asupra vieţii lor personale şi colective. în acest cadru cred că dobân­desc sens instituţiile democraţiei, adică expresiile vie­ţii sociale, unde orientările axiologice esenţiale sunt cele pe care le-am descris, tangenţial desigur, mai sus. La antipodul democraţiei şi al instituţiilor demo­cratice se află totalitarismul. Totalitarismul, adică ne­garea totală a democraţiei şi a instituţiilor ei, aşa cum vom avea prilejul să vedem şi să dovedim în cele ce urmează, este caracteristica principală atât a funda­mentului teoretic cât şi a expresiei în plan practic a aşa-numitelor erezii totalitariste nou-apărute.

Definirea fenomenului

în afară de denumirea de erezii totalitariste nou-apărute (deoare­ce au apărut după al doilea răz­boi mondial), grupările de care ne vom ocupa au şi alte denumiri, la fel de potrivite, cum ar fi erezii care droghează sufletul (psihonarcotice). Şi aceasta deoa­rece, aşa cum drogurile îi conduc pe cei care le folo­sesc la dependenţă totală, tot astfel şi drogurile

91

sufleteşti îi conduc pe cei care se încurcă cu ele la dependenţă totală; desigur, o dependenţă spirituală, şi din acest motiv este foarte greu să scapi de ea. De asemenea, ele mai sunt numite şi culte distrugătoare. Această denumire este folosită mai ales în S.U.A. O altă denumire potrivită, pe care a folosit-o Parlamen­tul francez este erezie ucigătoare de libertate, deoa­rece ţinta în care vor să lovească este libertatea persoanei. Aici va trebui să spunem că Parlamentul francez a format o comisie specială, supravegheată de primul-ministru francez, pentru urmărirea activită­ţii acestor erezii. Ceva asemănător a făcut şi Guver­nul german. în Grecia, din păcate, nu există o ase­menea preocupare din partea conducerii statului. Aici ereziile au reuşit să convingă pe politicieni că activi­tatea lor este exclusiv religioasă şi că nu creează probleme în societate. Problemele, spun ei, le creea­ză unii fanatici, cum ar fi Alevizopulos.

Erezia, în înţelesul ei mai cuprinzător, privită din punct de vedere ortodox, este ruinarea drumului ce duce către mântuire. Desigur, nu numai ereziile cele noi trebuie să ne atragă atenţia, ci şi cele vechi, dar cele noi prezintă un pericol sporit. Criteriile de clasi­ficare a acestor grupări în categoria ereziilor totalitariste contemporane nu au fost stabilite de nişte simpli ortodocşi sau de unii fanatici, ci de organisme internaţionale care s-au ocupat de această problemă, cum ar fi Parlamentul european, psihologi, sociologi şi alţi oameni de ştiinţă. Bineînţeles, noi, ortodocşii, avem criteriile şi tradiţia noastră, care ne dau răspun­suri şi soluţii. De aceea, nu este nevoie să cerem din

92

altă parte luminare. însă, în cazul de faţă, fiindcă aceste grupări acuză Biserica de mentalitate totalitaristă şi obscurantism, am dorit să expun aici acest subiect, spre a se vedea că nu numai din partea noastră, adică a Bisericii, se trage semnalul de alar­mă, ci şi din partea organismelor internaţionale şi organizaţiilor ştiinţifice, care nu au vreo legătură cu spaţiul credinţei.

Dependenţa totală

Potrivit cu criteriile pe care le-am arătat, caracteristice acestor orga­nizaţii sunt următoarele:

în centrul lor se află un om înzestrat cu anumite capacităţi, o personalitate puternică care, profitând de aceste capacităţi, se prezintă pe sine ca îndrumător cu puteri divine. Unul ca acesta declară că posedă auto­ritate divină şi de aceea pretinde supunere totală la cele pe care le spune. Dar falsa lui autoritate şi supu­nerea desăvârşită pretinse de la discipoli conduc la dependenţa totală de el şi de grupare. Tocmai acesta este lucrul cel mai primejdios.

Organizaţia şi conducătorul ei exercită o influenţă totalitaristă asupra vieţii discipolilor lor. Nu există viaţă personală, nu există nimic în viaţa discipolilor care să se afle în afara spaţiului supravegheat de organizaţie. în toate, chiar şi în cele mai mici amănunte ale vieţii personale, organizaţia pretinde să aibă control. Organi­zaţia va hotărî până şi relaţiile personale pe care le vor avea discipolii, căsătoria lor, „programarea familială", locul de muncă etc.

93

Ca exemplu vom da aici pe falsul mesia, coreanul Sun Myung Moon, care a celebrat pe stadionul din Seul (Coreea) căsătorii colective. Acolo, 70000 de oameni s-au căsătorit fără să se cunoască unul pe celălalt. S-au căsătorit deoarece aşa hotărâse Moon, care s-a autoproclamat mesia al noii Ere a Vărsă­torului. Acesta alegea perechile. Multe „căsătorii" s-au făcut prin satelit, adică mireasa putea fi în Europa, iar mirele în Coreea. Astfel, puteţi vedea la ce fel de situaţii conduc aceste erezii contemporane, din cauza autorităţii divine a conducătorilor lor. Organizaţia şi conducătorul ei pretind că numai ei deţin „reţeta" mântuirii. Şi aceasta, nu numai pentru om ca individ sau pentru o naţiune, ci chiar pentru întreaga ome­nire.

Desigur, astfel de teze susţine fiecare organizaţie, pentru a trage focul la propria oală. Şi, fiindcă există multe organizaţii şi conducători, iar fiecare în parte îşi revendică această autoritate, se poate spune că exis­tă o dispută între ele; în orice caz, fiecare organizaţie pretinde că deţine „reţeta" unică de mântuire. Cine nu respectă această „reţetă" se va îndrăci. Cel care se află în afara grupării este lipsit de orice refugiu.

Mult cunoscuta sectă a Martorilor lui Iehova, mai bine zis a Martorilor-mincinoşi ai lui Iehova sau a hiliaştilor, este un exemplu tipic de o astfel de erezie totalitaristă contemporană sau cult distrugător. Orga­nizaţia este, aşa cum susţin ei, refugiul şi cel care se află în el se va mântui, iar cel care este în afara lui este al diavolului, al satanei. în continuare vom ve­dea modul în care înfruntă organizaţia pe cei care se

94

află în afara ei şi pe cei care critică organizaţia şi împiedică aplicarea acestei „reţete" unice de mântu­ire. Pentru ca omenirea să iasă din impasurile con­temporane, cum ar fi poluarea mediului înconjurător, ameninţarea foametei, stresul, este nevoie de „reţeta" unică pe care o deţine conducătorul organizaţiei. De aceea este nevoie de supunere totală.

Desigur, pentru a-şi împlini scopurile, îşi ascund adevărata lor faţă. Iată încă un criteriu pentru clasifi­carea lor în categoria ereziilor contemporane. Iar acesta este un element care, ca şi celelalte de mai sus, creează condiţiile potrivite, astfel încât să se instituie un mod de viaţă, o mentalitate şi comportamente care vin în contradicţie cu legile democratice şi cu concepţia pe care o au despre democraţie majori­tatea oamenilor. Acoperirea adevăratei feţe înseamnă opacitate, înseamnă că ai ceva de ascuns, căci, dacă nu ar fi aşa, de ce să nu-ţi arăţi adevărata ta faţă?

în cadrul acestor organizaţii există mai multe sta­dii de iniţiere atât de bine separate, încât un nou venit nu poate şti ce se întâmplă la jumătatea sau la sfârşitul iniţierii evolutive. Acesta este un alt element care contribuie la atragerea în cursă a unui număr cât mai mare de oameni naivi, care nu cunosc în profunzime ce anume crede organizaţia, deoarece la în­ceput li se prezintă o imagine falsă a activităţii ei. Le făgăduiesc anumite lucruri care însă nu corespund cu adevăratele ei scopuri.

Folosesc, de asemenea şi aceasta este foarte primejdios mijloace necinstite şi tehnici de mode­lare a personalităţii, de spălare a creierului şi manipulare

95

a individului. Şi astfel, oameni destoinici şi culţi devin nişte roboţi, nişte oameni cărora li s-a suspendat judecata proprie, fiind aduşi în felul acesta într-o stare în care comportamentul lor este îndrumat şi controlat de organizaţie, adică într-o stare de dro­gare psihică.

Sâmburele tare al noii Ere

Grupările mai sus amintite con­stituie nucleul, sâmburele cel tare al unei mişcări mai largi, numită noua Eră a Vărsătorului, care îşi are rădăcinile în Societatea Teosofică. Mama spirituală a acestei mişcări este Alice Bailey, care a murit în 1949. Ea vesteşte că în curând vom intra în Era Vărsătorului. Prin urmare, Creştinismul, care a fost religia aşanumitei Ere a Peştilor, va fi marginalizat, va fi depăşit. Aşteptăm un nou mesia, noi adevăruri, o perioadă de iluminare şi fericire pentru tot neamul omenesc. Vom ieşi din epoca constrângerii, a asupririi, a îngustimii, care a fost Era Peştilor, Era Creştinismului. Pentru toate aceste fenomene negative a fost şi este respon­sabilă Biserica. Aici putem vedea limpede că această mişcare este total opusă şi incompatibilă cu Orto­doxia, cu Creştinismul. Scopul principal al mişcării este instaurarea unui guvern mondial, care, chipurile, va fi spre binele omenirii şi care va fi condus de aşteptatul mesia al Noii Ere a Vărsătorului. Acesta va făgădui omenirii că o va scoate din impas şi o va duce spre Epoca de Aur.

96

Un alt scop al mişcării este crearea unei religii mondiale sau panreligii, care va fi o lucrare diavo­lească. Spun toate acestea ca să includ fenomenul noilor erezii în cadrul general al noii Ere, al cărei miez îl constituie.

Câteva exemple de astfel de organizaţii deja am amintit: organizaţia falsului mesia, coreanul Sun Myung Moon şi cea a Martorilor lui Iehova. De asemenea, o organizaţie internaţională foarte cunoscută este Scientologia.

Corporaţii cu denumire falsă

Caracteristic tuturor acestor organizaţii este faptul că se prezintă drept corporaţii care desfăşoară activităţi cu caracter filosofic, social sau civic. în felul acesta reuşesc să înşele autorităţile. Scopurile pe care le declară în programele lor de activitate sunt altele decât cele pe care le urmăresc în realitate. Se creează astfel o serioasă problemă juri­dică şi o reală dificultate în ceea ce priveşte verifi­carea activităţilor acestor organizaţii. Hotărârea Tribu­nalului de primă instanţă din Atena pentru dizolvarea K.E.F.E.-ului, adică a anexei din Grecia a Scientologiei, s-a bazat, printre altele, pe faptul că această corporaţie a deviat complet de la scopurile declarate în programul ei de activitate.

Acelaşi lucru se întâmplă şi cu majoritatea covâr­şitoare a corporaţiilor asemănătoare. În vreme ce sunt prezentate ca organizaţii de asistenţă socială şi non-profit, se dedau şi acesta este unul din scopurile

97

lor principale la agonisirea de bani şi de putere. Religia este doar o mască care le înlesneşte activitatea.

Propovăduiesc venirea noii Ere şi de aceea îi cheamă pe oameni să se înroleze în organizaţie, care este singurul refugiu, singura nădejde de mântuire pentru omenire. Cel care a intrat în organizaţie va trebui să pună în slujba ei tot ceea ce are, apti­tudinile personale şi averea sa. Pentru ca unul dintre aceştia să fie iniţiat mai departe, va trebui să-şi treacă averea pe numele organizaţiei.

Din cele pe care le-am spus, cred că se vede lim­pede că mentalitatea pe care o sădesc în discipolii lor mai bine spus, în victimele lor, deoarece despre aceasta este vorba în realitate vine în contradicţie directă cu democraţia. Este bine să indicăm şi alte câteva lucruri care vor argumenta şi mai limpede această constatare. Vom vorbi despre modul în care sunt înfruntaţi toţi cei care critică organizaţia.

MANIPULAREA CELOR CE CUGETĂ ÎMPOTRIVĂ

Axioma Scientologiei şi a organizaţiilor de acest tip este următoarea:

Cel care critică organizaţia este un criminal şi, desi­gur, săvârşeşte crime împotriva omenirii. Această cu­getare, oricât de nebunească ar părea, pentru mem­brii organizaţiei are raţiunea ei, şi anume:

De vreme ce organizaţia este unica speranţă pen­tru întreaga planetă, cel care împiedică extinderea ei, în esenţă, împiedică mântuirea întregii lumi şi, prin

98

urmare, un astfel de om este un criminal. Nu săvâr­şeşte doar o crimă împotriva lui însuşi, prin faptul că nu primeşte „reţeta" salvatoare, nici numai împotriva celor din jurul lui, ci împotriva întregii omeniri.

Scientologia merge până acolo încât îi consideră primejdioşi chiar şi pe cei care nu dau atenţia cuve­nită organizaţiei şi învăţăturilor ei, adică pe cei care dispreţuiesc organizaţia şi nu catadicsesc să se preo­cupe de ea. Pentru a neutraliza un astfel de „crimi­nal", organizaţia mai sus amintită sau altele aseme­nea nu şovăie să folosească orice fel de metodă necinstită. Cel care împiedică organizaţia este carac­terizat drept vânat liber, pasăre liberă. Şi de aceea fiecare discipol are nu numai dreptul, ci chiar obliga­ţia ca pe un astfel de vânat să-l împuşte, să-l defaime, să-l neutralizeze în orice chip. Nu-l vor trage la răs­pundere pentru aceasta, ci, dimpotrivă, îi vor da chiar şi „diplomă", drept răsplată.

La fel declară şi mentorul sufiştilor, Takis Alexiu, preşedintele organizaţiei cu nume fals Societatea Panelenă de Istorie şi Filosofie, şeicul a două grupări islamice şi colaborator apropiat al Scientologiei. Acesta afirmă că acela care critică o organizaţie de tipul celei conduse de el este ca o mlădiţă sălbatică care are nevoie să fie lăstărită; a lăstări astfel de mlădiţe săl­batice este o lucrare vrednică de laudă, morală, lega­lă. Este vrednic de însemnat faptul că oamenii care spun astfel de lucruri strigă, în acelaşi timp, pentru democraţie şi drepturile lor democratice. Iată un alt element al cugetării lor antidemocratice. Strigă pentru democraţie şi drepturile omului tocmai aceştia care le calcă în picioare.

99

O altă învăţătură a Scientologiei spune: Nu ezita să vatămi pe cineva pentru o cauză dreaptă. Aşadar sco­pul scuză mijloacele. De asemenea, se spune că nu există bine şi rău şi de aceea acţiunile şi com­portamentele nu le putem clasifica în morale şi imo­rale, deoarece binele şi răul sunt relative. Bine este tot ceea ce slujeşte organizaţia, iar rău este tot ceea ce o împiedică.

Binele şi răul, spun ei, sunt două feţe ale aceleiaşi monede. în esenţă, acest înţeles dat binelui şi răului îl întâlnim în religiile orientale, unde, în interiorul teo­riei karmice, a reîncarnării şi a altor învăţături rătăcite ale lor, nu are sens moralul sau imoralul, binele sau răul. Toate sunt iluzii, toate sunt „vrajă", potrivit ter­minologiei hinduiste. Numai noi, creştinii, care suntem spun ei la un nivel evolutiv inferior putem să facem aceste deosebiri. Însă, pentru un om care a urcat pe o treaptă evolutivă mai înaltă, care este un om al Erei Vărsătorului, care a ajuns la iluminare şi acţionează fără alipire de ceva, pentru unul ca acesta nu există bine şi rău. O faptă care se face cu alipire, chiar dacă după judecata oamenilor aflaţi la un nivel evolutiv inferior este considerată bună, în realitate este rea, deoarece săvârşitorul ei acumulează karma şi, în consecinţă, nu poate ieşi din ciclul reîncarnă­rilor. Cu alte cuvinte, dacă văd pe cineva cerându-mi milostenie, iar eu, mişcat de dragoste creştinească, scot ceva din buzunar ca să-i dau, şi o fac plin de compătimire, participând astfel la suferinţa aceluia, fapta mea este considerată alipire şi, prin urmare, am

100

acumulat karma, iar aceasta mă ţine legat în ciclul reîncarnărilor. Pe când, dacă cineva face ceva rău fără alipire, adică jefuieşte o bancă ca şi cum ar juca rolul unui actor, fără să se identifice cu rolul său, atunci nu acumulează karma şi, prin urmare, se află la ieşirea din ciclul reîncarnărilor.

Toate aceste lucruri le spun ca să arăt că aceste teorii răstoarnă de fapt temeliile pe care sunt alcă­tuite constituţiile, nu numai a Greciei şi a Ciprului, ci şi ale tuturor statelor apusene. Legislaţiile acestora au la bază concepţia despre om pe care o propovăduieşte Creştinismul. Adică cea a libertăţii omului, a responsabilităţii lui etc. Dacă se va adopta un model ca cel al religiilor orientale, atunci se năruiesc teme­liile societăţii noastre. Iar aceste teorii sunt caracte­rizate pe bună dreptate de Părintele Antonie Alevizopulos drept învăţături criminale, căci conduc la o activitate cu consecinţe criminale.

Una din învăţăturile criminale cele mai primejdi­oase este cea a neosatanismului: fă tot ce vrei! Aceasta este toată legea. Neosatanismul este miezul sâmburelui Noii Ere. Dacă acceptăm lozinca de mai sus nu putem avea nici democraţie şi nici legi demo­cratice. în felul acesta se creează o atmosferă de junglă, ba chiar şi mai rău.

Drepturile omului

Aceste organizaţii amintesc de drep­turile omului şi reclamă încălcarea lor numai atunci când vor să neutralizeze

101

critica care se face împotriva lor. Nu fac refe­rire la ele atunci când este vorba de discipolii (victi­mele) lor, pe care îi exploatează ca pe nişte sclavi lipsiţi de orice drept, fapt care vine în contradicţie directă cu legile democratice. Dar absurditatea cea mai mare a mentalităţii lor fasciste este că ne refuză nouă, ortodocşilor, dreptul şi datoria de a ne defini credinţa, de a o mărturisi şi de a spune că ne deo­sebim de ei.

în cadrul confuziei pe care o cultivă, vor să arate că toţi sunt ortodocşi, că toţi sunt mădulare ale Bise­ricii. îi deranjează foarte mult faptul că Biserica întoc­meşte cataloage cu organizaţiile sectare existente, cum ar fi cele întocmite la Congresele Panortodoxe pe teme privind ereziile. în aceste cataloage se preci­zează organizaţiile care sunt incompatibile cu credinţa ortodoxă. Nu jignim pe nimeni, ci, pentru a-i proteja pe creştini, pur şi simplu spunem că nimeni nu poate fi membru al acestor organizaţii, continuând în ace­laşi timp să creadă sau să declare că este şi mădular al Bisericii. Calitatea de membru al organizaţiei îl scoate automat din sânul Bisericii. Tocmai ceea ce este pentru noi drept şi datorie, aceştia consideră a fi fanatism şi rasism. Acestea le-am auzit spunându-le cu dezgust şeicul Takis Alexiu şi alţii, dar în realitate ele sunt o răstălmăcire a lucrurilor, făcută de ei pen­tru a-şi atinge scopurile.

Ei spun că noi, grecii, urâm pe cei de alte credinţe şi suntem fanatici, pe când în realitate Grecia este ţara care oferă condiţii ideale pentru dezvoltarea acestor organizaţii. Din această pricină unele dintre

102

ele îşi mută sau intenţionează să-şi mute în Grecia centrele lor europene sau internaţionale. Acolo unde eşti prigonit nu plănuieşti să-ţi stabileşti centrul tău european, ci mergi acolo unde condiţiile şi perspecti­vele sunt foarte bune.

Dacă am fi avut timp să vedem documentele şeicului Takis Alexiu, aţi fi văzut cum răstălmăceşte lucrurile, cum denaturează adevărul. Pretindem, spune el autorităţilor publice; pretindem, se adresează în scris mitropoliţilor pe care îi jigneşte în mod groso­lan. Nu este treaba voastră să vă preocupaţi de mine, spune el. Pe de altă parte însă are şi pretenţii. Aces­tea sunt tonul şi „politeţea" lui. Aceasta este tactica jumătăţii de adevăr, este aplicarea învăţăturilor Scientologiei: Niciodată apărare, ci totdeauna atac, (...) Niciodată să nu vorbeşti despre noi, ci totdeauna despre ei. Şi, vorbind despre ei, să scoţi la iveală presupusul lor trecut criminal. Acestea le-am văzut punându-le în practică, fără urmă de ezitare, în cazul pururea pomenitului Părinte Antonie Alevizopulos.

Aceasta este „politeţea" ereziilor fără scrupule. Dimpotrivă, Ortodoxia, prin respectul faţă de persoa­nă şi de libertatea ei, precum şi prin importanţa pe care o dă virtuţilor, cum ar fi dragostea şi smerenia, se află la antipodul acestor organizaţii totalitariste. Ortodoxia respectă legile democratice, le adânceşte, le lărgeşte, le întăreşte. Şi, fiindcă ea este o piedică în calea unor astfel de organizaţii, de aceea o şi războ­iesc cu atâta ură.

Dar să nu ne înfricoşăm, căci biruinţa finală va fi a lui Hristos şi a Bisericii Sale.

103

TEORIA KARMEI ŞI A REÎnCARNĂRII

Referat prezentat la Al IX-lea Congres Panortodox al Dele­gaţiilor Bisericilor Ortodoxe şi Sfintelor Mitropolii pe teme referitoare la erezii şi secte, întrunit la Biserica „Sfântul ioan Rusul" evia, 8-13 octombrie 1997.

Teoria karmei şi a reîncarnării constituie învă­ţătura de bază a celor mai multe erezii şi secte contemporane. Credinţa în reîncarnare a dobândit, mai ales începând cu anii 60, mulţi discipoli, atât din rândul europenilor, cât şi din cel al grecilor. Propa­ganda care i se face lucrează foarte eficace.

Astfel, potrivit cu o statistică care s-a făcut la înce­putul anilor 90, s-a constatat că aproximativ 20% dintre greci cred în reîncarnare. Cam acelaşi procen­taj, poate ceva mai mare, îl întâlnim şi în ţările Euro­pei şi ale S.U.A. Merită să fie consemnat faptul că la începutul secolului XX, potrivit cu datele Societăţii Teosofice, numai 1% dintre europeni credeau în reîn­carnare.

Este vorba aşadar de o problemă foarte serioasă, deoarece aderarea la această credinţă aduce cu sine ieşirea din sânul Bisericii.

Odată cu răspândirea acestei teorii, creşte şi numă­rul ofertelor de pe piaţa religioasă, adică în spaţiul sectelor contemporane1. Astfel, citim: Dacă veţi medi­ta cincisprezece minute pe zi, veţi putea pune la

1 Acest termen a fost folosit în Grecia mai ales de Părintele Antonie Alevizopulos.

107

punct 10.000 de vieţi2. Credinţa în reîncarnare, spun ei, dă soluţii la toate problemele şi explicaţii la toate subiectele.

Haideţi să luăm lucrurile de la început. Teoria reîn­carnării3, adică credinţa că după moartea trupului sufletul intră în alt trup de om sau de animal, este o învăţătură foarte veche, care, prin oracole, s-a răspân­dit în întreaga lume încă din antichitate, începând cu Babilonul, Egiptul, vechea Eladă şi Roma. Adepţii lui Orfeu, Pitagora şi adepţii lui Platon, şi adepţii lui Plotin, neoplatonicii şi gnosticii credeau în această teorie. în realitate însă nu era vorba de o concepţie omenească, ci de o învăţătură pe care diavolii, as­cunşi în spatele zeităţilor antice, o transmiteau la toa­tă lumea prin intermediul oracolelor şi al misterelor antice idolatre.

Pe piaţa religioasă contemporană este oferită mai ales varianta asiatică a teoriei (hinduistă şi budistă) şi cea apuseană, de provenienţă teosofică.

Cât priveşte teoria asiatică a reîncarnării, aceasta este transmisă mai ales prin guruism4. Guruismul ca mişcare nu este unitar. Deşi există diferenţe specifice fiecărui curent, două puncte ale învăţăturii guruiste sunt comune şi esenţiale: cele referitoare la karma şi la reîncarnare.

2 Parapsihologia, vol. 1(1980). Manualul Kayce-Vuluku, nr. 2, p. 51-52.

3 Acesta este termenul corect şi nu metempsihoză.

4 De la cuvântul guru care înseamnă cel care alungă întunericul.

108

Crezul" lor

Potrivit învăţăturii despre reîncar­nare, o fiinţă, după moartea biolo­gică, revine la viaţă cu un trup nou, fie de om, fie de animal. Astfel sufletul este supus unui nesfârşit ciclu de naşteri şi morţi, care îi creează o continuă sufe­rinţă (Samsara). Tocmai din această suferinţă făgădu­ieşte gurul că îl va elibera pe om.

Aici va trebui să facem o referire la concepţia pe care o au despre Dumnezeu, om şi lume, grupările care adoptă teoriile karmei şi reîncarnării.

Puterea care îl ţine pe om în robia Samsarei este legea karmei. Cuvântul karma provine din rădăcina sanscrită KRI, care înseamnă acţionez, săvârşesc; în­seamnă mai ales faptă. Potrivit cu această învăţătură fiecare faptă bună sau rea are urmări care acţionează şi după moarte. Karma este totalitatea impresiilor acumulate în subconştient, care îl silesc pe om să acţioneze?. Toate acumulările de karmă din vieţile anterioare sunt cele care coordonează viaţa unui om. Viaţa pe pământ trebuie să o trăiască pentru a-şi ispăşi karma sa.

Swami5 Abhedananda6, discipol al lui Rama Krishna şi reprezentant al mişcării Rama Krishna în S.U.A., spune: Orice faptă are în mod obligatoriu reacţia sau efectul ei. Aceasta constituie de asemenea karma... cuvântul karma le cuprinde pe amândouă: cauza şi efectul. în acest înţeles universal, mişcare, atracţie, priză la mase, apărare... păşire, voinţă, speranţă şi

5 Revista Yoga, nr. 1, 1980, p. 31.

6 Swami (în limba sanscrită înseamnă stăpân), titlu de respect dat în India reformatorilor religioşi (n. red. rom).

109

orice energie a trupului, a minţii şi a simţurilor consti­tuie karma. Acestea creează efecte coordonate de legea nestrămutată a cauzei. Dincolo de acest drum al legii karmei, care le străbate pe toate, nu există fericire sau nefericire7.

Satyanandashram (organizaţia gurului indian Satyananda care acţionează şi în Grecia) menţionează în acest sens: îmi pot depărta durerea pentru o perioa­dă, dar, dacă nu o primesc în această viaţă, va trebui să iau un alt trup ca să sufăr această durere. în această lume toţi trebuie să sufere din pricina karmei care a fost acumulată în vieţile anterioare?.

Problemele şi suferinţele omeneşti se datorează tocmai acestei „legi" a karmei, care îl sileşte pe om să revină la viaţă printr-o nouă încarnare şi să creadă că toate evenimentele pe care le trăieşte sunt o realitate şi nu o înşelare. Există durere, dualitate, reîncarnare, karma. Adică, în puţine cuvinte, există problemele şi suferinţele omeneşti.

Karma înseamnă acţiune, iar acţiunea nu poate fi evitată. De aceea omul nu poate evita acumularea de karmă. Câtă vreme există răsuflare în trup, acţiunea sau karma predomină. Iar efectele karmei le obser­văm în noi înşine şi în cele din urmă în societate... în consecinţă, trebuie să cunoaştem că atât timp cât trăim acumulăm karma. Aşadar, destinul nostru este deja hotărât10.

Acestea le susţine mişcarea gurului Satyananda.

7 Abhedananda, Doctrine of Karma, p. 17-18.

8 Revista Yoga, nr. 25, (1982), p. 33.

9 Revista Yoga, nr. 1, (1980), p. 7.

10 Revista Yoga, nr. 11, (1981), p. 3.

110

Aceeaşi învăţătură este propovăduită în ţara noas­tră şi de gurul Satya Sai Baba fie direct, fie prin discipolii săi. Aşa cum spune Robert Piagemy, care îl consideră pe acest guru un conducător spiritual"11, toate cele care se petrec în viaţa omului sunt deter­minate de mai înainte de relaţiile lui karmice. Astfel, sufletul îşi alege de mai înainte (de naştere n.tr.) neamul, părinţii, puterile şi slăbiciunile trupului şi minţii. îşi alege, de asemenea, evenimentele pe care le va trăi, precum şi relaţiile lui apropiate mai impor­tante şi durata vieţii. Potrivit cu legea karmei toate acestea sunt stabilite de obicei înainte de naştere... Cu toate că evenimentele cele mai importante sunt determinate de mai înainte de către faptele noastre anterioare, libertatea noastră se manifestă în capaci­tatea noastră de a reacţiona acum într-un mod dife­rit12.

De „legea" karmei nu poate scăpa nimeni. Potrivit spuselor ocultistului Edgar Cayce (în Grecia este reprezentat de G. Vulucu), care exprimă aici punctul de vedere adoptat în general de ocultişti în legătură cu acest subiect:

Iisus Hristos a venit pe pământ pentru a-şi desă­vârşi evoluţia Sa şi a biruit trupul şi pe diavol13.

În felul acesta El a îndepărtat ceea ce noi numim karma, pe care trebuie să o înfrunte toţi14.

11 Robert Nagemy, Ciclu! secret al vieţii. Atena, 1985, p. 195.

12 idem, Filosofia universală, Atena, 1991, p. 146.

13 Kayce, Manualul, nr. 2, p. 204.

14 Ann Reed edgar Kayce, Despre Iisus şi Biserică, Edit. Vulucu, Atena, 1982, p. 158.

111

Aşa cum citim în textul lui Satyannanda, „idealul ultim" al yogăi îl înfăptuieşte „gurul Brahmanista" care este unit cu „conştiinţa supremă", „eliberat (n.tr. de karma), deşi trăieşte încă". (...) Nu se interesează şi nu mai simte nimic din cele care privesc trupul... S-a contopit cu Brahma suprem... trăieşte într-o tă­cere absolută, exterioară şi lăuntrică... Adeseori nu simte prezenţa discipolilor care îl înconjoară. Uneori poate pronunţa cuvinte nearticulate... Alteori se poate ca aceşti Givanmuctes să-şi piardă cu desăvârşire simţirea trupului şi să înceteze a mai mânca, cu toate că li se oferă mâncare... După aceasta ei nu pot trăi mai mult de zece sau douăsprezece zile şi astfel sunt nevoiţi să părăsească această stare... Gurul Brahma­nista este vârful tuturor gradelor evoluţiei spirituale15.

Pentru a ajunge însă cineva acolo trebuie să trea­că prin mai multe stadii, care sunt descrise în cărţile religioase asiatice cu multe amănunte.

în hinduista Carte a Legii lui Manu citim: Asasinul unui brahman se reîncarnează în trupul unui câine, al unui arici, al unui măgar, al unui taur, al unei cămile, al unei capre, al unui bou, al unui animal sălbatic, al unei păsări, potrivit cu circumstanţele crimei. Cei care fură stofe de mătase se reîncarnează ca potârniche; dacă cele furate sunt de in, ca broască; dacă sunt din bumbac, ca cocostârc; dacă sunt din piele de vacă, ca crocodil. Dacă fură parfum uri scumpe se reîncarnează în şoarece; dacă fură cimbru, în curcă; dacă fură orez fiert sau ne fiert, în arici. Dacă fură foc se reîncarnează în cocor; dacă fură un vas de uz

15 Satyananda, Lumină în relaţiaguru discipol, p. 45-47.

112

casnic, în bondar; dacă fură haine de purpură, în potârniche roşie16.

Aceasta în spaţiul hinduismului. Acum să trecem la budism.

Potrivit teoriei budiste omul poate ajunge după moarte în şase ipostaze, care se numesc cele şase căi ale reîncarnării şi sunt următoarele, în ordine ierarhică:

1. Ipostaza divină (deva). Budismul a moştenit aceste fiinţe din mitologia hinduistă şi, potrivit anu­mitor scriitori, se ridică la numărul de 33: câte 11 pentru fiecare din cele trei lumi.

2. Ipostaza umană. Aceasta este şi cea mai rară. Un mit ne vorbeşte despre o broască ţestoasă care trăieşte în adâncurile mărilor şi scoate capul la supra­faţă la fiecare o sută de ani, precum şi despre un inel care pluteşte la suprafaţa apelor; pe cât este de pro­babil să treacă capul broaştei prin inel, pe atât este de probabil să se reîncarneze o fiinţă în trup ome­nesc după moartea sa.

3. Ipostaza de asura. Asurii sunt duşmanii devilor şi corespund într-un fel giganţilor din mitologia scan­dinavă şi titanilor din cea greacă. O tradiţie pretinde că ei iau naştere din picioarele lui Brahma; se crede că locuiesc în pământ şi au proprii lor regi. Rude cu asurii sunt şi nagas, reptile cu chip omenesc care locuiesc în palate subpământene ca paznici ai cărţilor mistice ale budismului.

4. Ipostaza de animal. Zoologia budistă le clasi­fică în patru specii: fără picioare, cu două picioare, cu

16 Jorges Luis Borges, Ce este budismul?, p. 55.

113

patru picioare şi cu multe picioare. Jakataşii amintesc de vieţile anterioare ale lui Buda în corpuri de ani­male.

5. Ipostaza de preta. Pretaşii sunt osândiţii care sunt chinuiţi de foame şi de sete, pântecele lor are mărimea unui munte, iar gura lor este de mărimea unui ac. Sunt negri, galbeni sau albaştri, plini de lepră şi necuraţi. Unii se hrănesc cu scântei, în timp ce alţii încearcă să-şi mănânce cărnurile lor. Adeseori dau viaţă unor cadavre şi bântuie prin cimitire.

6. Ipostaza de fiinţă demonică. Aceste fiinţe sunt torturate în adâncurile subpământene, putând totuşi să se afle întemniţate într-o stâncă, într-un copac, într-o casă, sau într-un ulcior17.

Nu ştiu dacă le au în vedere pe acestea discipolii greci ai guruşilor. în tot cazul, fie că organizaţia în care au fost atraşi îşi scoate învăţătura din hinduism, fie din budism, şansele de a ieşi din ciclul reîncar­nărilor sunt minime, aşa cum am văzut în pilda cu broasca ţestoasă. Dacă ne vom întoarce din nou la hinduism, vom găsi învăţătura care spune că, pentru a se elibera cineva din ciclul reîncarnărilor, va trebui mai întâi să se nască într-o castă hinduistă inferioară şi apoi încet-încet să evolueze.

Presupusa ieşire din ciclul reîncarnărilor

Potrivit acestei con­cepţii singurul mod de a ieşi din nesfârşitul ciclu al naşterilor şi al morţilor este de a nu acumula

17 Jorges Luis Borges, Ce este budismul?, p. 67-69.

114

karma. Iar aceasta se poate realiza atunci când cine­va acţionează fără alipire, aşa cum face un actor atunci când îşi joacă rolul pe scenă fără să se iden­tifice cu el.

în cartea mai sus amintită a lui Borges se spune că: Dacă un sfânt (arahat = iluminatul) reuşeşte să ajungă la nirvana înainte de moartea sa, acţiunile lui nu mai acumulează karma; poate face nenumărate fapte bune sau să săvârşească crime, însă faptele lui nu vor primi răsplată sau pedeapsă, deoarece s-a eliberat din ciclu (samsara) şi nu se mai naşte din nou18.

La acest stadiu se presupune că a ajuns gurul. Potrivit cu învăţătura organizaţiilor guruiste, gurul este mai presus de karma, a ajuns la înfăptuire cosmică; misiunea lui este să semene seminţele pentru reali­zarea unei culturi spirituale universale şi „să transmi­tă cunoaşterea universală discipolilor săi care şi-au curăţit mintea şi sunt pregătiţi să o primească".

Este foarte important faptul că învăţătura despre karma constituie baza misiunii şi autorităţii gurului. Omul nu poate găsi singur „calea" care duce la eli­berarea din ciclul renaşterilor (samsara). Are nevoie de ajutor, iar acest ajutor îl oferă gurul18.

Atunci când Satyananda vine în Grecia, vine să ne elibereze inimile noastre cele îndurerate, iar nu să ţină o conferinţă, să înveţe Kryia Yoga... Ceea ce ne oferă este ceva mai profund..., declară Centrul Yoga Satyananda19.

18 Jorges Luis Borges, Ce este budismul?, p. 77.

19 Revista Yoga, nr. 4, (1980), p. 33.

115

Atunci când gurul şi discipolul său sunt uniţi pe plan spiritual, o mare parte din karma discipolului poate fi asimilată de guru. Dar aceasta presupune ca discipolul să uite lumea şi toate lucrurile din ea, în afară de guru, care se află înaintea lui, aceasta este comuniunea pe plan spiritual20.

În felul acesta discipolul este condus treptat, prin tehnicile şi metodele potrivite, la dependenţa totală de guru.

CONSECINŢELE TEORIEI

Consecinţele acestei teorii sunt distrugătoare, atât pentru om cât şi pentru societate. Dacă toate sunt determinate de karma pe care a acumulat-o cineva în vieţile anterioare, atunci nimeni nu este răspunzător pentru faptele sale. Atunci toate, chiar şi cele mai mari crime, sunt justificate, de vreme ce nu există în esenţă discernământul care să facă deose­birea dintre bine şi rău. Orice lucru bun care se face cu alipire nu este în realitate un bine, deoarece produce karma, în timp ce orice lucru rău care nu se face cu alipire nu produce karma, prin urmare este considerat un lucru pozitiv. Şi aceasta deoarece îl aduce, chipurile, pe om mai aproape de scopul său, care este eliberarea din ciclul chinuitor al reîncarnărilor (samsara).

Astfel se produce o răsturnare a concepţiei despre dreptate şi morală, pe care o avem nu numai noi, ortodocşii, dar şi omul apusean, în general; adică

20 Satyananda, Lumină în relaţia dintre guru şi discipol, p. 215.

116

concepţia care este bazată pe învăţătura despre Dumnezeu, om şi lume a Creştinismului.

Îndemnul Sfântului Apostol Pavel bucuraţi-vă cu cei ce se bucură, plângeţi cu cei ce plâng21 este considerat alipire de către adepţii teoriei carmei şi a reîncarnării.

Cercetătorul german al ereziilor Friedrich-Wilhelm Haack, într-una din cuvântările sale ţinute în Atena (1989), spunea:

Odată, pe când mergeam împreună cu un guru pe un drum din Rizikes (India), am văzut stând pe mar­ginea drumului un cerşetor şi i-am aruncat o monedă. Atunci gurul a râs şi a spus: „Ah, voi creştinii!..." Apoi m-a întrebat: „De ce îl ajuţi? El însuşi este vinovat pentru starea în care se află". Şi Haack conchide: „Aceasta este mentalitatea care sugrumă orice acţiu­ne socială".

Potrivit cu adepţii învăţăturii guruiste, cel care se supune legii karmei este mai drept şi mai moral decât cel care respectă cele zece porunci.

Astfel, dacă cineva ajută pe semenul său aflat în suferinţă, participând la durerea lui, acumulează karma. Aşadar fapta lui, aparent bună, în realitate este rea deoarece nu-l ajută să iasă din ciclul samsarei. Dar nici cel suferind nu este ajutat. îl vom ajuta numai atunci când îl vom lăsa în starea în care se află, pentru a-şi ispăşi karma. Căci de nu şi-o va ispăşi în această viaţă, se va naşte din nou pentru a o ispăşi în altă viaţă.

21 Romani 12, 15.

117

Pe de altă parte, un jaf sau o ucidere care se va face „fără alipire", adică ca şi cum şi-ar juca cineva rolul său pe scena unui teatru fără să se identifice cu el, este considerat un lucru bun(I), deoarece nu acu­mulează karma. Aşadar cel care acţionează astfel se apropie de împlinirea scopului său, care este ieşirea din ciclul reîncarnărilor. Unuia ca acesta nu i se poate cere socoteală de către nimeni. Cel care săvârşeşte o ucidere sau un furt, face aceasta ispăşindu-şi karma sa. Dar şi victima îşi ispăşeşte propria sa karmă. Şi, desigur, nu ar fi putut să o ispăşească fără cel care a săvârşit aceasta.

Stareţul Paisie Aghioritul ne dă o frumoasă pildă pentru a descrie diferenţa esenţială dintre un om care a fost adăpat cu rugăciunea ortodoxă şi un altul care a fost adăpat cu meditaţia orientală. El spune: Să presupunem că un hinduist se află pe malul mării şi se autoconcentrează. Dacă în momentul acela cineva se primejduieşte în mare şi cere ajutor acesta va rămâne cu desăvârşire nepăsător nu se va mişca din poziţia sa ca să nu se lipsească de plăcerea ce o simte. în timp ce, dacă s-ar afla acolo un monah ortodox şi ar rosti Rugăciunea lui Iisus, ar lăsa meta­nia şi s-ar arunca în mare ca să-l salveze22.

Dar să revenim. Pentru adeverirea celor de mai sus redau un text de la Satyanandashram: Nu este nevoie să constrângeţi karma. prietenia, iubirea de slavă, nici chiar mânia, nesaţiul sau patima (desfrânării).

22 Cuviosul Paisie Aghioritul, Cuvinte duhovniceşti nevoinţă duhovnicească, Edit. Evanghelismos, Bucureşti, 2003, p. 254- 255.

118

Ci trebuie să trăiţi o viaţă foarte libertină. Nu cred că omul greşeşte, că poate apuca pe un drum rău sau că poate deveni rău. Cred că situaţia în care se află a fost creată pentru a putea evolua23.

Toate acestea răstoarnă morala, dreptatea, asistenţa socială şi legislaţia, aşa cum le-am observat în societăţile occidentale.

Potrivit acestei învăţături, toată viaţa noastră pe pământ are o valoare negativă şi orice situaţie va trebui să fie acceptată în mod cu totul pasiv. în felul acesta omul se netrebniceşte; paralizează în el orice încercare de a se împotrivi nedreptăţii şi constrângerii. I se slăbănogeşte orice simţământ de respon­sabilitate socială. Vinovaţii pentru starea în care se află cei nedreptăţiţi sau cei care suferă sunt ei înşişi, iar nu cei care îi nedreptăţesc.

Aşa cum scrie Borges, hinduiştii consideră mila ca fiind o ostentaţie, o greşeală, pentru că starea nefe­ricită nu face altceva decât să-l ajute să-şi ispăşească greşalele pe care le-a săvârşit într-o viaţă anterioară. Şi orice încercare de a-l ajutora întârzie inevitabila plată a datoriei. Din această pricină Ghandi a con­damnat fondarea azilelor şi a spitalelor. Credinţa în reîncarnare este atât de puternică în India, încât ni­meni nu cere ca să fie dovedită 24.

W.T.R. Sheddy observă pe bună dreptate: Teoria karmei este „o filosofie folositoare pentru clasa stăpâ­ni toare". De ce unii ca aceştia sunt bogaţi? Din pri­cina nenumăratelor fapte bune pe care le-au săvârşit

23 Revista Yoga, nr. 4 (1980), p. 15.

24 Jorges Luis Borges, Ce este budismul?, p. 62-63.

119

în vieţile anterioare. Dar de ce săracii sunt săraci? Deoarece în vieţile anterioare au făcut nenumărate crime. Ne putem oare închipui o filosofie mai plăcută în mâinile clasei stăpânitoare decât teoria karmei?25

Şi Nekkue Kestling observă: Sistemul hinduist este cel mai bun sistem feudal care a existat vreodată. Este sistemul în care păstrarea şi moştenirea puterii clasei stăpânitoare a fost asigurată în mod desăvârşit, cu ajutorul concepţiei reîncarnării.

Copilul omului sărac aşa trebuia să se nască şi nimeni nu trebuie să-l scoată din starea nefericită în care se află, pentru că plăteşte o oarecare karma. Şi de aceea şi-a ales să se nască un copil de sărac şi să trăiască în sărăcie şi dispreţ.

Dimpotrivă, brahmanul va naşte negreşit brah­mani, care se vor desfăta de bunătăţile şi privilegiile castei lor, deoarece sunt nişte suflete ce au o karmă pozitivă. De altfel pentru aceasta şi-au ales trup de brahman pentru a se reîncarna şi astfel au dreptul de a fi răsplătiţi şi a se desfăta în această viaţă26.

Aşadar, în India, sistemul castelor şi al claselor sociale este determinat de învăţătura despre karmă şi reîncarnare27.

Pe lângă concepţia asiatică asupra reîncarnării o avem şi pe cea occidentală, exprimată mai ales de Societatea Teosofică.

25 W.T.R. Sheddy, Brahmanism, Bangalone, 1981, p. 19.

26 Părintele Antonie Alevizopulos, Reîncarnare sau Înviere?, Atena, 1992, p. 16-17.

27 Vezi Părintele Antonie Alevizopulos, Ocultismul în lumina Ortodoxiei, p. 148.

120

Potrivit spuselor lui Irving S. Cooper, stâlpul de bază al Societăţii Teosofice: Una dintre misiunile Societăţii Teosofice Mondiale este de a face cunoscut adevărul despre reîncarnare28.

Varianta apuseană a teoriei reîncarnării, în contra­dicţie cu cea asiatică, nu urmăreşte nimicirea vieţii, nici „eliberarea" din ciclul vieţilorşi morţilor succe­sive, ci dăruirea de „noi posibilităţi" prin reîncarnări succesive, astfel încât să poată fi satisfăcute toate dorinţele care nu au fost satisfăcute în această viaţă. Adepţii occidentali ai teoriei reîncarnării cred că ceea ce îşi doresc acum în această viaţă şi nu dobândesc cu siguranţă vor dobândi în vieţile viitoare.

Concepţia despre karma şi reîncarnare presupune acceptarea teoriei holiste despre lume şi om. Toate sunt dumnezeu. Dar acest dumnezeu se manifestă în lume mai mult sau mai puţin, potrivit cu capacitatea fiecărui individ.

„Evoluţia" în cadrul nesfârşitelor reîncarnări este de fapt o evoluţie prin sine, prin procese automate, mecaniciste.

Această concepţie predomină de altfel şi în cre­dinţa hinduistă despre reîncarnare precum şi la gru­pările ezoterice ale Creştinismului ezoteric al lui D. Doriza. în cartea sa 2001 a Doua Venire29, spune: sinele tău modelează evoluţia Sinelui aceluia care de bună voie s-a destrămat cu scopul de a ucenici în Unire, cu scopul de a scoate din dezbinare toate

28 I. S. Cooper, Reîncarnarea o speranţă pentru lume, Tra­ducere din limba franceză de Emilia Ivu, Editura Teosofică, Atena, 1975, p. 16.

29 Atena, 1985, p. 32.

121

experienţele şi cunoştinţele Unităţii Supraperfecte şi a întoarce părticica arzătoare a Nemărginirii Sinelui în unitatea Sinelui. Sinea ta directionează Sinea ta dez­binată... pentru a învăţa să depăşească zguduiturile materiei grele şi să le poată preschimba deasupra Nesfârşitului„Este"... Eu sunt Sinea ta. Puterea Crea­toare Supremă....

Această călătorie evolutivă nu se referă numai la om. Omul este numai o etapă. în această călătorie este inclus întreg universul. Dintru început trebuie să avem în vedere, scrie Cooper, că întreaga natură este vie şi că fiecare parte a ei, de la cristale până la om, slujeşte ca purtătoare a unei conştiinţe ce înaintează spre evoluţie. Ne putem închipui cum valurile vieţii evolutive ies dintr-un regn şi intră în altul: mineral, vegetal, animal, uman. Aşa cum spune Roumi (n.a. cunoscut mistic musulman şi fondatorul ordinului sufit din Mevlevi): La plantă începe să se arate sim­patia sau antipatia, precum şi semnele bolnăvicioase ale afectivităţii. La animal se manifestă sub forma sentimentului concret, a patimilor şi a dorinţelor, apă­rând de asemenea şi o oarecare formă de înţelegere. La om, după ce va trece de încercarea sutelor de reîncarnări, ajunge în cele din urmă la înălţimile cu­noaşterii spirituale.

Scopul principal al reîncarnării, spun ei, este instru­irea. în acest scop venim şi revenim pe pământ, nu pentru că o pricină exterioară ne obligă la aceasta, ci pentru că propria noastră conştiinţă, Eul nostru, are nevoie de evoluţie. Mobilul care ne împinge spre reîncarnare şi care ne aduce iarăşi pe pământ este

122

setea noastră interioară de experienţe, dorinţa noas­tră de a cunoaşte, avântul nostru de a participa la mişcarea agitată a vieţii naturale30.

Aşa cum făgăduiesc cei care îi fac publicitate, con­cepţia apuseană despre reîncarnare nu conduce la nelucrare, ci ea făgăduieşte experienţe mai mari şi deşteptarea capacităţilor oculte ale omului.

Reîncarnarea nu continuă până la infinit. Atunci când vom fi învăţat toate lecţiile care se predau în şcoala lumii, nu vom mai avea nevoie de reîncarnări fizice, fără numai de acele reîncarnări de bunăvoie, în care fiinţele superioare şi perfecte vin ca nişte maeş­tri spirituali să ajute lumea înapoiată pe calea evolu­ţiei spirituale31.

Combaterea acestei teorii

1. Adepţii teoriei karmei nu pot să justifice lipsa amintirii presu­puselor vieţi anterioare. Dacă în această viaţă ne aflăm ca să plătim karma din vieţile anterioare şi să „învăţăm lecţia" pentru a evolua, aşa cum susţin ei, atunci cum se face că nu ne amintim de faptele vieţilor anterioare pe care plătindu-le se presupune că ne instruim? Răspuns nu există şi acest punct este unul dintre cele mai slabe ale teoriei.

Pentru a se acoperi acest gol lucru cu neputinţă, desigur recurg la aşa-numitele călătorii în vieţile anterioare prin intermediul hipnozei, călătorii în care fie scot la iveală amintirea unor fapte aflate în subconştient,

30 I. S. Cooper, Reîncarnarea..., p. 34.

31 Ibidem, p. 55.

123

fie sunt informaţi de către duhurile viclene despre unele fapte petrecute în trecut sau care se petrec în prezent, care sunt considerate de către adepţii teoriei karmei drept dovadă, chipurile, a vieţi­lor anterioare. De altfel aceste călătorii presupun cre­dinţa în reîncarnare, atât din partea hipnotizatorului, cât şi a celui hipnotizat.

Astfel Robert Nagemy, „dascălul" organizaţiei guruiste Viaţa armonioasă, susţine că fiecare om a schim­bat de nenumărate ori diferite roluri.

Mama mea a fost sora mea într-o viaţă anterioară, iar tatăl meu un îndrăgostit de al meu. Primul meu fiu a fost bunicul meu într-o altă viaţă, iar al doilea a fost tatăl meu... Pe a doua fiică a mea am avut-o mamă într-o viaţă anterioară.

Într-o viaţă anterioară tatăl meu a fost soţia mea, pe care o chinuiam...). Am înţeles că într-una din vieţile mele anterioare mama mea l-a ucis pe tatăl meu şi pe mine(...). Mama mea a fost într-o viaţă anterioară mama mea, iar într-alta copilul meu(...). Ştiu că mama mea mi-a fost mamă şi altădată. Eu şi cu tatăl meu eram gemeni, de aceea eram atât de legaţi sufleteşte...). într-o viaţă anterioară mama mea mi-a fost prieten apropiat, iar tatăl meu mi-a fost soţ, pe care obişnuiam să-l chinuiesc...)32.

Aceste „descoperiri" despre vieţile anterioare pot proveni fie de la un guru, fie sunt dobândite în grup prin anumite practici, cum ar fi „călătoriile" făcute prin intermediul hipnozei.

32 Robert Nagemy, Ciclul secret al vieţii, p. 100 şi 182.

124

Doctrina aceasta face imposibilă crearea relaţiilor personale, care se sprijină pe unicitatea persoanei, precum cele din cadrul vieţii familiale.

Aceste concepţii pot să destrame familii şi să creeze relaţii împotriva firii (homosexuale, lesbiene) sau relaţii neîngăduite, cum ar fi cea între tată şi fată ş.a.m.d. Se ajunge chiar şi la schimbarea soţilor, când cei doi nu aparţin aceleiaşi grupări. Astfel de cazuri grave au fost deja observate.

2. Fără îndoială această învăţătură este anticreş­tină. Potrivit învăţăturii creştine scopul omului nu este acela de a se elibera de chinul samsarei, de a-şi dizolva personalitatea într-o energie impersonală sau într-o supraconştiinţă, ci veşnica şi adevărata comu­niune personală cu Dumnezeu. De altfel, învăţătura despre reîncarnare este lepădată de Sfânta Scriptură. Şi, chiar dacă am accepta că în Sfânta Scriptură se aduce vorba despre reîncarnare, aceasta nu are nici o legătură cu învăţătura lui Hristos, ci cu oarecare concepţie din popor la acea vreme33. învăţătura creştină este cuprinsă în următoarea frază: Este rânduit oame­nilor o dată să moară, iar după aceea să fie Jude­cata34. Aşadar nu vorbeşte de cicluri succesive de vieţi şi morţi, ci despre o naştere şi o moarte tru­pească, iar după aceasta Judecata. Dumnezeu a rân­duit o zi în care va judeca lumea cu dreptate prin Bărbatul pe Care L-a rânduit35.

33 Vezi Matei 16, 13-17 şi Ioan 9, 1-3.

34 Evrei 9, 27.

35 Faptele Apostolilor 17, 31.

125

Chiar şi numai aceste cuvinte clare ale Sfântului Apostol Pavel: Este rânduit oamenilor... fac de prisos orice discuţie despre primirea sau neprimirea de că­tre Biserica lui Hristos a reîncarnării. însă adepţii acestei teorii, împrăştiind confuzia şi încercând să atragă la ei creştini neîntăriţi în credinţă, propovă­duiesc că teoria aceasta ar fi, chipurile, învăţătura Bisericii din primele veacuri, până la Sinodul V Ecumenic (secolul VI). Potrivit ocultiştilor Hristos a învăţat reîncarnarea într-un cerc restrâns de discipoli, deoarece mulţimile nu o puteau înţelege. Şi aceasta pentru că înţelegerea cunoştinţelor mai profunde presupune fiinţe care se găsesc la „un nivel superior de evoluţie36.

Aşa cum ne spune fericitul Părinte Antonie Alevizopulos, afirmaţiile care susţin că ar fi existat un cerc restrâns de discipoli, cărora s-ar fi descoperit, chipu­rile, „adevăruri mai înalte" nu sunt conforme cu rea­litatea istorică.

Deja în anul 190 d.H., Sfântul Irineu, episcopul Lugdunului, a alcătuit un catalog cu cărţile Noului Testament.

Sfântul Irineu era ucenicul Sfântului Policarp, epis­copul Smirnei, care la rândul său fusese ucenicul Evanghelistului Ioan. Preocuparea principală a Biseri­cii era aceea de a pune în armonie cărţile Noului

36 Asiaticii, adică acolo unde stăpâneşte această teorie, se află la un nivel superior de evoluţiei!). Desigur, trebuie ca cineva să fie foarte naiv ca să creadă aşa ceva, luând în considerare obi­ceiurile neomeneşti care se mai practică acolo în unele regiuni, precum arderea văduvei împreună cu trupul mort al bărbatului ei sau căsătoria copiilor încă din faşă.

126

Testament al căror mesaj comun era învăţătura lui Iisus Hristos ce propovăduia învierea, iar nu reîncar­narea37.

Sfântul Irineu a fost învăţat de Sfântul Policarp cele pe care acesta le-a primit de la Evanghelistul Ioan. Dacă ar fi existat un cerc restrâns, atunci cu siguranţă că ar fi aparţinut acestuia şi Sfântul Irineu, precum şi ucenicul său Ipolit. Dacă într-adevăr învă­ţătura despre reîncarnare ar fi fost predată acestui cerc restrâns, amândoi ar fi primit această învăţătură şi ar fi considerat-o dreaptă, chiar dacă din motive bine întemeiate nu ar fi considerat potrivit să o pro­povăduiască public.

Vedem însă că Sfântul Irineu condamnă învăţătura care spune că sufletele primesc din când în când mai multe trupuri. în cartea sa numită Mustrarea şi răsturnarea cunoaşterii celei cu nume mincinos scrie: Aşa cum fiecare dintre noi primeşte propriul trup, tot astfel are şi propriul suflet. De aceea, atunci când se va completa numărul pe care El însuşi (Dumnezeu) l-a rânduit de mai înainte, toţi cei care au trecut prin viaţă (a căror nume s-au scris în Cartea Vieţii) vor învia având propriile lor trupuri şi suflete, cu care au bineplăcut lui Dumnezeu. Iar cei vrednici de osândă vor merge în iad având şi aceştia propriile lor trupuri şi suflete, cu care s-au Îndepărtat de harul lui Dumnezeu38.

37 Vezi Corinteni 15.

38 Sfântul Irineu, Mustrarea şi răsturnarea cunoaşterii cea cu nume mincinos, Cartea II, XXXIII, 5, B.E.P.E.S. 5, p. 142.

127

Aşadar nu există naşteri repetate în urma cărora sufletele primesc diferite trupuri, ci numai o singură naştere. în această viaţă pe pământ fiecare om are un singur suflet şi un singur trup.

Faptul că Sfântul Irineu nu a introdus în Canonul noului Testament scrieri apocrife ale gnosticilor, care propovăduiau reîncarnarea, dovedeşte că el însuşi şi întreaga Biserică de atunci nu primeau învăţătura des­pre reîncarnare.

Învăţăturile despre reîncarnare au fost combătute şi de Sfântul Ipolit al Romei (235), ucenicul Sfântu­lui Irineu.

Dacă reîncarnarea ar fi fost învăţătura unui cerc restrâns de discipoli cu siguranţă că Sfinţii Irineu şi Ipolit nu ar fi combătut-o ca pe o învăţătură necreş­tină, ci ar fi aparţinut şi ei acestui cerc39.

Argumentul ocultiştilor cum că Sfânta Scriptură ar învăţa, chipurile, despre reîncarnare dându-l ca pildă pe Sfântul Ioan Botezătorul şi spunând că acesta a fost reîncarnarea proorocului Ilie40 este naiv. Ei uită că potrivit cu propria lor învăţătură pentru a se reîncarna cineva trebuie mai întâi să moară. Dar proorocul Ilie nu a murit! Tâlcuirea textului evan­ghelic de mai sus este simplă. Aşa cum Sfântul Arhanghel Gavriil spune tatălui Sfântului Ioan Boteză­torul: Ioan va veni cu duhul şi cu puterea lui Ilie,

39 Vezi Părintele Antonie Alevizopulos, Ocultismul în lumina Ortodoxiei p. 409-411.

40 Ilie a şi venit... atunci au înţeles ucenicii că Iisus le-a vorbit despre ioan Botezătorul (Matei 17, 12-13).

128

adică va avea harisma proorociei şi îndrăzneala proorocului Ilie41.

De altfel, dacă Hristos ar fi acceptat reîncarnarea, nu ar fi înviat morţi, ci s-ar fi limitat să mângâie pe rudele acestora.

3. Cei care acceptă teoria karmei şi a reîncarnării trebuie, de asemenea, să ia aminte la contradicţia în care cad. Dacă sufletul celui mort în timp de cincizeci de zile intră într-un alt trup, potrivit cu învăţătura formulată în două texte fundamentale ale lor, adică în versiunea tibetană şi cea egipteană a Bibliei morţilor, atunci cum este posibil să cheme aşa cum susţin ei sufletele morţilor în adunările spiritiste, de vreme ce duhurile acestea cu mult timp mai înainte au intrat într-un alt trup? Aşadar, dacă teoria karmei este adevărată, spiritismul este o minciună şi invers.

Tot astfel, ce noimă au ceremoniile făcute pentru sufletele morţilor, de vreme ce acestea s-au reîncar­nat deja?

4. Şi încă un argument: faptul că populaţia plane­tei a crescut în ultimile două veacuri de la unul la şase miliarde de oameni arată cât de mincinoasă este teoria karmei şi a reîncarnării. Ce s-a întâmplat oare de s-a petrecut această creştere explozivă? Unde au fost aceste suflete şi de ce nu au luat până acum trup material?

5. Dincolo însă de toate acestea, foarte important pentru noi creştinii este faptul că înşelăciunea reîn­carnării ameninţă să anuleze întreaga Evanghelie a

41 Vezi Manolis Melinospărintele Ioan Kostov, Credinţă şi Raţiu­ne, vol. II, p. 131.

129

mântuirii în Hristos, adoptând mincinoasa şi luciferica evanghelie a şarpelui, adică propovăduirea evoluţiei, realizării şi mântuirii prin sine.

CONCLUZII

Dacă cineva primeşte această teorie antihristică a reîncarnării, se scoate pe sine însuşi din Biserica lui Hristos, deoarece:

a) Nu primeşte Simbolul Credinţei în care mărtu­risim că Hristos a înviat din morţi şi că aşteptăm a Doua Lui Venire. în Simbolul Credinţei mărturisim două veniri ale lui Hristos, iar nu o mulţime de reîn­carnări ale Lui, aşa cum susţin ocultiştii, care încear­că să nege unicitatea Persoanei lui Hristos şi prezenţa Lui ca Dumnezeu şi Mântuitor.

Pe de altă parte, în Simbolul Credinţei mai mărtu­risim că aşteptăm şi învierea noastră, precum şi cea a tuturor morţilor şi nu un ciclu nesfârşit de reîncarnări.

b) Neagă deosebirea dintre Creator şi creaţia Sa.

c) Neagă Judecata viitoare.

d) Neagă unicitatea, libertatea şi responsabilitatea persoanei omeneşti, de vreme ce toate funcţionează acolo în cadrul unei necesităţi oarbe.

e) Neagă dragostea. Fraza bucuraţi-vă cu cei ce se bucură şi plângeţi cu cei ce plâng"42 este considerată de adepţii karmei şi ai reîncarnării nu ca virtute, ci ca o neputinţă şi alipire faţă de ceea ce te împiedică să evoluezi prin sine.

De asemenea, pentru noi, trupul omenesc nu este o temniţă a sufletului, ci biserică a Duhului Sfânt. Viaţa nu este o pedeapsă sau o condamnare pentru faptele vieţilor aşa-zise anterioare, ci un dar al lui

42 Romani 12, 15.

130

Dumnezeu. Moartea nu este izbăvire, ci răsplata pă­catului şi a fost îngăduită de Dumnezeu ca nu cumva răul să fie fără de moarte. în timp ce pentru adepţii reîncarnării viaţa este pedeapsă, iar nu moartea.

Din cele spuse mai sus observăm că una din consecinţele învăţăturii înşe­lătoare despre karma şi reîncarnare, care spune că nu există nimeni care să ne ceară socoteală pentru faptele făcute, constituie o meşteşugire iscusită a diavolului, ucigaşul de oameni, pentru a vâna discipoli.

Evanghelia propovăduieşte: Iată acum este vremea bineprimită; iată acum este ziua mântuirii43. Acum, în această viaţă se hotărăşte viitorul nostru veşnic. După moarte sufletul nu mai poate să se pocăiască. Dim­potrivă, sectele îi adorm pe oameni şi le făgăduiesc o mulţime nesfârşită de posibilităţi de a-şi satisface patimile lor, fără însă să mai trebuiască să dea socoteală vreodată pentru ele.

Din toate cele care s-au spus până acum cred că s-au arătat destul de limpede contradicţiile şi pun­ctele slabe ale teoriei karmei şi reîncarnării, care este o credinţă şi nu o lege, aşa cum încearcă discipolii ei să ne convingă. Este vădită, totodată, incompatibili­tatea acesteia cu Credinţa Ortodoxă.

43 Corinteni 6, 2.

131

YOGA ŞI MEDITAŢIA

Referat prezentat la Congresul organizat de Mitropolia Bevro copia din Bulgaria, având ca temă metodele de înfruntare a ere ziilor şi sectelor (30.05-02.06.1998).

A fost publicat pentru prima dată în periodicul „Dialog", editat de „Asociaţia Ortodoxă a Părinţilor", nr. 22, (Octombrie Decembrie 2000).

Epoca noastră este epoca unei mari confuzii spirituale şi îndepărtări de voia lui Dumnezeu.

Pricinuitorul acestei situaţii este diavolul, care folo­seşte oameni pe care îi atrage în înşelare pentru a-şi îndeplini planul său ucigător de oameni. Această con­fuzie o produc mai ales grupările aşa-numitei noua Eră a Vărsătorului. învăţătura lor de bază spune că toate religiile sunt la fel. Toate sunt drumuri care duc la acelaşi scop. însă însuşi Domnul nostru Iisus Hristos îi dezminte, spunând în Evanghelie: Eu sunt Calea şi Adevărul şi Viaţa.1 Aşadar nu există mai multe căi de mântuire, ci una singură, care este Hristos şi Biserica Sa.

Propovăduitorii confuziei identifică rugăciunea creş­tină cu yoga şi cu meditaţia, care sunt tehnici ale religiilor orientale şi ale ocultismului.

Cu cele pe care le vom spune în continuare am nădejdea că vom împrăştia această confuzie.

Asceza creştină

Asceza a fost legiferată de însuşj Domnul nostru în Sfânta Sa Evanghelie. Asceza este mijlocul prin care cineva

1 Ioan 14, 6.

135

poate ajunge la scopul vieţii creştine, care este izbăvirea de patimi şi unirea cu Dumnezeu (îndumnezeirea după har). Chipuri de asceză sunt postul, privegherea, rugăciunea, pocăinţa sinceră, spovedania, smerenia, străduinţa de a ne tăia voia făcând ascultare de voia lui Dumnezeu, neîncrederea în puterile noastre slabe, şi încrederea în puterea lui Dumnezeu, atribuirea lui Dumnezeu a tuturor faptelor bune şi a oricărei sporiri făcute pe calea virtuţii, luând asupra noastră răspun­derea pentru păcatele noastre. La acestea trebuie să adăugăm cercetarea cuvântului lui Dumnezeu şi parti­ciparea conştientă la Tainele Bisericii noastre, mai ales la Taina Spovedaniei şi la Taina Sfintei Euharistii. Asceza nu este numai pentru monahi şi clerici, ci pen­tru toţi creştinii, aşa cum se vede limpede din Sfânta Evanghelie şi din Vieţile Sfinţilor. Pe acest drum al ascezei au păşit milioanele de Sfinţi ai Bisericii noastre. Asceza, în esenţă, înseamnă depunerea voinţei din partea omului şi a puterii din partea lui Dumnezeu Cel atotputernic.

Şi astfel, încet-încet, omul se tămăduieşte de boala păcatului. Această tămăduire se face numai în spitalul duhovnicesc, care este Biserica. Pentru a reuşi însă această vindecare este absolut necesară asceza.

Asceza în Tradiţia Ortodoxă nu este o tehnică, nu este un ansamblu de practici, ci, dimpotrivă, este răs­punsul nostru mărinimos la dragostea lui Dumnezeu. Adică a face omeneşte tot ce se poate pentru a curăţi omul lăuntric, astfel încât să vină şi să se sălăşluiască în noi harul lui Dumnezeu. De altfel Dumnezeu face

136

primul pas pentru a-l întâlni pe om, iar nu omul pen­tru a-L găsi pe Dumnezeu.

Presupusele asemănări între asceza ortodoxă şi asceza din spaţiul neortodox

Există unele asemănări care, desigur, pot face impresie celui care rămâne la asemănarea aparentă a copacilor, dată de frunzele lor, şi nu vede diferenţele ce privesc trunchiul, rădăcinile şi mai ales roadele.

Asemănările exterioare ale aşa-numitei metode psiho-somatice a rugăciunii minţii cu tehnicile medi­taţiei au constituit motivul ce a determinat, în ultimii ani, scrierea multor cărţi. Să nu uităm că falsul imită totdeauna originalul. Diavolul se poate preschimba chiar şi în înger de lumină pentru a înşela mai uşor.

Ce este rugăciunea? Rugăciunea este convorbirea sufletului cu Dumnezeu. Foarte cunoscută în tradiţia monahală este aşa-numita rugăciune a minţii (Doamne Iisuse Hristoase, miluieşte-mă!), pe care au cultivat-o nu numai monahii, ci şi toate sufletele iubitoare de Dumnezeu.

Dar în ce constă, în linii generale, metoda psiho­somatică a rugăciunii minţii? în următoarele: în a sta aşezat pe un scăunel cu capul plecat, astfel încât să privească spre piept, puţin mai jos de inimă, străduindu-se să lege Rugăciunea lui Iisus de respiraţie, încercând să-şi concentreze mintea la cuvintele rugă­ciunii şi să-şi încălzească inima. Această metodă însă nu este o reţetă recomandată de toţi dascălii rugă­ciunii şi nici nu este pentru toţi cei care se ocupă cu

137

rugăciunea. Nu trebuie să uităm că ea, deşi poate ajuta, nu este însă un scop în sine.

Meditaţia, pe de altă parte, este considerată de către gurul hindus Satya Sai Baba ca o metodă prin care mintea învaţă să se concentreze2.

încercarea de a găsi o legătură între rugăciunea minţii şi meditaţie este cu totul nepotrivită. în acest mod unii vor să dovedească că avem de-a face, chipurile, cu două căi diferite, dar înrudite în pro­funzime, care duc la acelaşi scop; cu alte cuvinte am avea două tradiţii diferite, care descriu însă aceeaşi experienţă. Din nefericire, chiar şi unii profesori de la Facultăţile Ortodoxe de Teologie, ca de pildă profe­sorul Sava Aguridis, susţin acest punct de vedere3. Este vrednic de însemnat faptul că domnul Aguridis este, din păcate, unul dintre stâlpii de bază ai Bise­ricii Unificării a falsului mesia, coreanul Sun Myung Moon, aşa cum a fost deja demascat4.

Desigur, tot acest efort de a crea confuzie se înscrie în cadrul sincretist prin prisma căruia aşa numita noua Eră a Vărsătorului vede lucrurile. După cum am precizat şi la început, adepţii ei spun că

2 Shri Satya Sai Baba, Meditaţia, Editura Shri Satya Sai, Atena, 1984, p. 8, apud Părintele Antonie Alevizopulos, Meditaţie sau rugăciune? studiu ortodox, Atena, 1993, p. 56.

3 Vezi articolul său intitulat Experienţa luminii dumnezeieşti la isihaştii ortodocşi şi iluminarea în budismul Zen (comunicare susţinută la Conference on God and Gods Eguivalents, organizată de The Council on the Worlds Religions, Assisi italia, 1 -6 mai 1990).

4 Vezi periodicul Dialog, nr. 3 (1995), nr. 5 (1995) şi nr. 8 (1996).

138

toate sunt identice, cu scopul de a înşela şi a atrage la ei pe cei neîntăriţi în credinţă. Dar în profunzime nici ei nu cred aceasta, deoarece sunt convinşi că religia lor aparţine noii Ere şi, prin urmare, se află pe un nivel evolutiv mai înalt decât noi, creştinii, care am rămas, aşa cum zic ei, alipiţi de vechea eră. Era Peştilor, adică era Creştinismului.

Am fi putut spune multe referitor la concepţia despre Dumnezeu, om şi lume pe care se bazează rugăciunea ortodoxă. Pe de altă parte am fi putut spune la fel de multe referitor şi la concepţia despre Dumnezeu, om şi lume pe care se sprijină yoga şi meditaţia. Aceste două concepţii sunt cu totul potriv­niceşi incompatibile. Pentru noi, creştinii, Dumnezeu este Persoană. El a creat din dragoste pe om, care este de asemenea persoană. Tot din dragoste Dumnezeu a creat şi lumea şi se îngrijeşte de ea. Dacă Dumnezeu poartă grijă de toată creaţia Sa, cu atât mai mult va purta grijă de om. Potrivit însă cu învăţătura religiilor orientale şi cea a noii Ere, Dumnezeu este o supraconştiinţă impersonală care se identifică cu universul. Aşadar este vorba despre panteism. De asemenea, ei spun că omul este o pică­tură care se contopeşte în oceanul impersonalului dumnezeu-univers. Potrivit concepţiei noii Ere nu există libertate şi nici responsabilitate, ci toate sunt rânduite de legea oarbă a karmei şi a reîncarnării, care nu este o lege, bineînţeles, ci o credinţă a reli­giilor orientale şi a ocultismului. Această învăţătură mincinoasă susţine că sufletul, după moartea trupu­lui, intră într-un alt trup, de om sau de animal. Se

139

poate să intre chiar şi într-o plantă sau piatră, de vreme ce toate sunt în esenţă acelaşi lucru, după cum spun ei.

Poziţia ortodoxă

Poziţia ortodoxă faţă de această în­şelare, care susţine că meditaţia şi rugăciunea sunt acelaşi lucru, este exprimată în mod succint de către episcopul Diokleii, Kallistos Ware, profesor la Universitatea din Oxford, în cartea sa, Puterea Numelui: Pe lângă asemănări există, de asemenea, şi diferenţe. Toate tablourile au rame şi toate ramele tablourilor au unele caracte­ristici comune. Cu toate acestea se poate ca tablo­urile cuprinse în aceste rame să fie total diferite. Dar ceea ce ne interesează este icoana, iar nu rama. în săvârşirea Rugăciunii lui Iisus tehnicile corporale con­stituie într-un oarecare fel această încadrare în ramă, în vreme ce chemarea numelui lui Hristos este icoa­na, imaginea din interiorul ramei. „Rama" Rugăciunii lui Iisus se aseamănă desigur cu diferitele „rame" necreştine, dar aceasta nu trebuie să ne distragă aten­ţia de la unicitatea icoanei care e dată de conţinutul caracteristic al rugăciunii. Punctul esenţial în Rugăciu­nea lui Iisus nu-l constituie repetarea în sine, nici poziţia trupului sau felul în care respirăm, ci Persoana căreia ne adresăm: Mântuitorul Iisus Hristos, fiul lui Dumnezeu şi fiul Fecioarei María.

Şi continuă P.S. Kallistos: Rugăciunea lui Iisus sau rugăciunea minţii este invocarea Persoanei lui Dumnezeu Care S-a făcut om, Iisus Hristos, Mântuitorul

140

şi Izbăvitorul lumii. Aşadar Rugăciunea lui Iisus este mai mult decât o metodă sau tehnică. Ea poate fi trăită numai într-un anumit context; separată de acest context, Rugăciunea lui Iisus îşi pierde sensul. Con­textul Rugăciunii lui Iisus este înainte de toate un context de credinţă. Invocarea numelui lui Iisus pre­supune ca cel care se roagă să creadă în Iisus Hristos ca fiu al lui Dumnezeu şi Mântuitor. Dincolo de repetarea cuvintelor rugăciunii trebuie să existe cre­dinţa vie în Domnul Iisus în ceea ce El este şi în ceea ce a făcut pentru mântuirea noastră.

Contextul Rugăciunii lui Iisus este în al doilea rând un context de comuniune. Nu invocăm numele lui Iisus ca indivizi separaţi, sprijinindu-ne numai pe pu­terile noastre lăuntrice, ci ca mădulare ale plinătăţii Bisericii... (Sfinţii noştri Părinţi) niciodată nu au consi­derat practicarea Rugăciunii lui Iisus ca un înlocuitor al Sfintelor Taine, ci îl sfătuiau pe cel care se îndelet­nicea cu ea să fie un membru practicant al Bisericif.

Scopul nostru în rugăciune este să intrăm în co­muniune cu Persoana Domnului nostru Iisus Hristos şi să ne unim cu El (această unire însă nu anulează identitatea personală), în timp ce în meditaţie scopul este ca eul personal să se dizolve ca o picătură în oceanul supraconştiinţei universale, care nu este per­soană.

în meditaţie, cel care o practică nu se adresează unei persoane concrete, de care este legat prin dra­goste, ci se adresează sinelui său, crezând că în esen­ţă el este Dumnezeu. Desigur, aceasta este o înşelare

5 Kallistos Ware, Puterea Numelui, p. 66-68.

141

demonică, iar pentru a o susţine răstălmăcesc cuvintele lui Hristos împărăţia lui Dumnezeu este înlăuntrul vostru6. Aceste cuvinte însă nu arată că omul este din fire dumnezeu, aşa după cum, rătăciţi fiind şi rătă­cind pe alţii, cred şi propovăduiesc new ageiştii, ci ele vor să spună că cei care sunt botezaţi au înlăuntrul lor harul dumnezeiesc necreat, adică pe Duhul Sfânt. Iar cel care are înlăuntrul său harul dumnezeiesc trăieşte încă de pe acum împărăţia lui Dumnezeu.

Meditaţia, aşadar, nu este o ieşire din sine, o miş­care de eliberare din egoism, adică o mişcare făcută din dragoste, ci este un scurt-circuit egocentric.

în învăţătura despre meditaţie se vorbeşte despre obiectul meditat, aşa cum îl numesc ei. Iar aceasta ar putea fi, potrivit adepţilor meditaţiei, chipul lui Buda, flacăra unei lumânări sau orice altceva (şi, am adăuga noi, de ce nu şi chipul lui Lucifer, de vreme ce acesta îl „însufleţeşte" şi îl „ajută" pe cel care meditează).

Cei care practică meditaţia, atunci când se adre­sează creştinilor ca să-i atragă de partea lor, le spun că în timpul meditaţiei pot să-şi concentreze atenţia la Iisus Hristos. Şi astfel creează confuzie, deoarece dau cuvântului Hristos alt înţeles. Pentru aceştia Iisus Hristos nu este ca şi pentru noi Dumnezeu desăvârşit şi Om desăvârşit, ci unul dintre marii dascăli, la fel ca mulţi alţii. Dar El este, aşa cum spun ei, mai ales o stare înlăuntrul nostru; cu toţii suntem din fire Hristoşi. însă noi, ortodocşii, nu credem în minciuna diavolească care ne spune că suntem din fire dumnezei,

6 Lc. 17, 21.

142

ci ne nevoim cu ajutorul lui Dumnezeu să ne asemă­năm lui Hristos şi, prin urmare, să devenim dumnezei după har, aşa cum sunt sfinţii. Diferenţa este uriaşă, în cazul meditaţiei se aplică minciuna luciferică a mântuirii prin sine, pe când în cel al rugăciunii omul se sfinţeşte prin comuniunea dragostei şi a ascultării cu singurul Dumnezeu Cel în Treime.

Practicanţii meditaţiei vorbesc şi despre depăşirea obiectului meditat. însă presupusa depăşire a obiec­tului meditat este cu totul străină şi incompatibilă cu rugăciunea ortodoxă. Iisus Hristos nu este pentru noi un obiect meditat, nici nu avem ca scop a-L depăşi, ajungând la o stare de conştiinţă curăţită sau o cu­noaştere mai deplină a sinelui7.

Un alt punct pe care trebuie să-l accentuăm este faptul că prin tehnicile de meditaţie poate ajunge cineva pe culmile mândriei, în timp ce prin rugăciune omul se smereşte, nu dispreţuieşte pe nimeni şi, desigur, având cunoaştere de sine, atunci când tră­ieşte stări ale harului dumnezeiesc se consideră pe sine mai rău decât toţi, chiar şi decât animalele necu­vântătoare. Mai prejos decât toată zidirea, aşa cum citim în Pateric.

Cel care practică meditaţia şi crede că în esenţa sa el este Dumnezeu nu poate să spună miluieşte-mă, două cuvinte care sunt cheia rugăciunii minţii. Cu alte cuvinte, adeptul doctrinei vreau şi pot a cugetării pozitive new age-iste nu poate să se smerească.

7 Vezi tratarea mai pe larg a acestui subiect în cartea Părintelui Antonie Alevizopulos, Meditaţie sau rugăciune?, p. 86.

143

Pe de altă parte meditaţia, în ultimă analiză, îl con­duce pe cel care meditează la o stare de autohipnoză. Căutarea unirii cu obiectul meditat, care este scopul principal al meditaţiei, se săvârşeşte cu ajutorul ima­ginaţiei, care, potrivit cu învăţătura ascetică ortodoxă, trebuie înlăturată. Mişcarea aceasta în spaţiul imagi­naţiei mai degrabă în spaţiul unde realul şi imaginarul se confundă poate ajunge până la stări care sunt de competenţa psihiatriei; ca de pildă cazul acelui adept al cugetării pozitive care a încercat cu „puterea minţii" să oprească un tren, dar care a sfârşit prin a fi zdrobit de acesta. Cazuri asemănătoare de demenţă sunt nenumărate. Cu siguranţă elementul demonic este cel care a ajutat la dobândirea unor astfel de stări.

Pocăinţă şi smerenie

Faptul că asceza nu este o tehnică se poate vedea şi din comparaţia făcută între rugăciunea minţii şi nu este ceva cu care putem să silim libertatea lui Dumnezeu. Asceza, în tradiţia ortodoxă, nu este un scop în sine, ci este un mijloc. Scopul nostru este ca prin asceză să omorâm patimile, iar nu să vătămăm trupul, noi nu ne-am învăţat să fim omorâtori de trupuri, ci de patimi, spune Avva Pimen în Pateric.

Deoarece asceza nu este un scop în sine, aşa cum am accentuat mai sus, de aceea şi ortodoxul nu caută să vadă lumini sau vedenii, să aibă experienţe sau să facă minuni. Acolo unde vom întâlni dorinţa

144

de a avea vedenii sau de a face minuni, trebuie să ştim că acestea sunt abateri de la cugetarea orto­doxă. Ortodoxul se leapădă de „experienţele" pe care diavolul este gata să i le ofere „acum şi aici", chiar şi fără să-i fie cerute, darămite atunci când i se cer.

Există o mare prăpastie între un prooroc adevărat, adică un sfânt ortodox, şi un ocultist, fachir, „făcător de minuni", medium.

Principalele diferenţe dintre cei doi sunt:

1. Proorocul, sfântul, nu este de sine chemat, ci de Dumnezeu chemat.

2. Proorocul adevărat are conştiinţa nimicniciei sale, în timp ce vrăjitorul sau „făcătorul de minuni" sunt plini de mândrie diavolească.

3. Proorocul adevărat nu deschide „societate de prestări servicii", nici nu este chemat de oameni, ci el merge la ei, trimis fiind de Dumnezeu.

4. Adevăratul cuvânt profetic este de obicei nedo­rit de către cei cărora li se adresează, deoarece îi provoacă, nu îi linguşeşte.

5. Conţinutul mesajului adevăratului prooroc nu este nou, ci unul vechi care a fost uitat8.

Desigur, harul lui Dumnezeu poate să-i cerceteze pe cei curaţi şi vrednici, în felul în care voieşte şi atunci când el consideră folositor pentru aceştia sau pentru zidirea Trupului lui Hristos, adică a Bisericii, însă harul lui Dumnezeu nu poate fi silit şi nici expe­rienţele acestuia nu sunt un scop în sine.

8 Părintele Antonie Alevizopulos, Ocultism, Guruism, Noua Eră, p. 282-286.

145

Sfinţii ne sfătuiesc să cerem pocăinţă, care şi aceasta este un dar al lui Dumnezeu şi care, aşa cum spune Sfântul Isaac Sirul, este mai presus decât toate virtuţile: Căci lucrarea ei nu se poate sfârşi niciodată. Ea se cuvine deopotrivă tuturor totdeauna, drepţilor şi păcătoşilor care vor să se mântuiască9. Aşadar, să cerem pocăinţă, iar nu harisma de a face minuni, lucru care poate, dacă nu avem smerenie, să ne vatăme sau chiar să ne distrugă.

Ceea ce îi ajută pe Sfinţi să se izbăvească de dorinţa de a avea astfel de „experienţe" este cuge­tarea smerită.

în viaţa fericitului Stareţ Paisie Aghioritul se poves­teşte următoarea întâmplare:

într-o noapte, în timp ce priveghea rostind Rugă­ciunea lui Iisus, i s-a părut că s-a desfăcut tavanul chiliei şi a apărut Hristos binecuvântându-l. Dumnezeul meu, cine sunt eu ca să mă învrednicesc să Te văd?, a fost gândul smerit pe care l-a avut şi fulgerător vedenia, pe care diavolul i-o pregătise, a dispărut.

Pentru ca asceza ortodoxă să fie autentică trebuie să se facă cu mărime de suflet (asupra căreia fericitul Stareţ Paisie accentua în mod deosebit) şi dragoste, cu smerenie şi discernământ şi, desigur, să nu fie făcută din voie proprie. Adică să se facă cu binecu­vântare şi, bineînţeles, cu bucurie, pentru a ne aminti şi de un alt mare sfânt contemporan, stareţul Porfirie.

Se poate ca cineva să facă cu multă uşurinţă cinci sute de metanii urmând voii, părerii şi judecăţii sale, având încredere în sine. Dar ca să facă de ascultare o

9 Sfântul Isaac Sirul, Cuvinte ascetice, cap. 55.

146

sută de metanii este mai greu, deoarece în acest caz diavolul pune piedici şi îl războieşte, pe când în pri­mul caz îl întăreşte.

Deosebirea dintre asceza ortodoxă şi „asceza" de­monică este arătată în următoarea povestire din Pate­ricul egiptean:

Trecând odată de la luncă la chilia sa, avva Macarie ducea smicele de finic. Pe cale l-a întâmpinat dia­volul cu secera şi vrând să-l lovească nu a putut. Şi i-a zis lui: „Multă silă am de la tine, Macarie, căci nu pot nimic asupra ta. Iată orice faci tu, şi eu fac. Tu pos­teşti, dar eu nicidecum nu mănânc. Priveghezi, dar eu nicidecum nu dorm. Numai una este cu care mă birui eşti". Atunci avva Macarie l-a întrebat: „Care este aceasta?" Iar acela a răspuns: „Smerenia ta şi de aceea nu pot nimic asupra ta".

Din cele câte s-au spus până acum s-a vădit faptul că asceza ortodoxă şi mai ales rugăciunea nu are în esenţă nici o asemănare sau înrudire cu yoga şi cu meditaţia pe care le practică religiile orientale şi dis­cipolii aşa-numitei Noi Ere a Vărsătorului. Toţi cei care spun cele contrare fie că îi înşeală pe oameni, împrăştiind confuzia new age-istă a eresurilor, fie devin victime ale acestei confuzii.

Singurul mod sigur prin care cineva se poate păzi de a nu cădea victimă eresurilor este acela de a face parte conştient şi organic din Biserica Ortodoxă, care este singura corabie în care se poate mântui omul, şi care a păstrat nealterate Evanghelia şi Tradiţia pe care ni le-a lăsat moştenire Sfântul Duh prin Sfinţii

10 Avva Macarie, Patericul egiptean, cap. 11.

147

Apostoli şi urmaşii lor. Numai atunci omul este aco­perit de harul dumnezeiesc, luminat de Duhul Sfânt şi povăţuit cu siguranţă către mântuire.

148

PANRELIGIA,

NOUA ORDINE A LUCRURILOR PE PLAN RELIGIOS

Referat prezentat la Al X-lea Congres Panortodox al Delegaţiilor Bisericilor Ortodoxe şi Sfintelor Mitropolii pe teme referitoare la erezii şi secte, întrunit la Aliarto-Beoţia, 16-21 septem brie 1998. Tema generală a fost: „necesitatea definirii şi delimitării Credinţei Ortodoxe în faţa provocărilor noii Ere (new Age)".

Aşa-numita Noua Eră a Vărsătorului constituie problema pastorală a deceniului care tocmai se încheie.

Cele două scopuri de bază ale noii Ere, aşa cum rezultă din scrierile celor mai importanţi reprezentanţi ai ei, precum şi din cele care se întâmplă în jurul nostru, sunt:

1. O nouă Ordine a Lucrurilor pe plan politico-economic.

2. O Nouă Ordine a Lucrurilor pe plan religios.

Am putea vorbi, dacă am avea timp, despre pri­mul scop şi să ne referim la proiectatul guvern mon­dial condus de mesia sau avatar-ul noii Ere aşteptat de către new ageişti. Subiectul nostru însă se referă la cel de-al doilea scop al noii Ere, adică la noua Ordine a Lucrurilor pe plan religios. De aceea ne vom limita mai ales la acesta, deşi ambele scopuri se află într-o strânsă legătură, de vreme ce, potrivit Planului1 promovat de Tagma2, aceste două puteri (politicoeconomică şi religioasă) se vor uni în persoana lui mesia cel aşteptat de ei.

1. E vorba de un termen tehnic (terminus technicus), folosit pen­tru a desemna planificarea de principiu şi intenţiile new age-iste.

2 Din această Tagmă fac parte „marii iniţiaţi" (dintre care se află, aşa cum spun ei, pe un alt plan de existenţă, fără să poarte trup, adică fiinţe demonice) şi oamenii banului.

151

Expunerea care va urma se va baza pe textele reprezentanţilor şi propagandiştilor noii Ere, astfel încât să nu se creadă că exagerăm sau exprimăm puncte de vedere personale.

După cum fiecare religie îşi are simbolurile ei, tot astfel şi proiectata panreligie urmăreşte să-şi alcătu­iască propriile simboluri.

Aşa cum vedem, în vârfurile hexagonului imaginar se află simbolurile celor şase mari religii ale lumii. Luându-le în sensul mersului acelor de ceasornic, pornind din coiful din dreapta sus, vedem simbolurile creştinismului, islamismului, iudaismului, taoismului (religia chinezilor), budismului şi hinduismului, iar în centru cuvintele: Pace şi iubire pe pământ.

Există, aşa cum s-a dovedit, un plan anume făcut pentru instaurarea panreligiei. în stadiul final, planul va fi dus la îndeplinire de mult-aşteptatul avatar al noii Ere.

Importanta reprezentantă a noii Ere, Lola Davis, spune despre mesia sau hristosul noii Ere că el este cel pe care îl aşteaptă toate religiile şi care este numit

152

Maitreya şi Bodhisattva de budişti, Krishna de hinduişti, Mesia de evrei, Hristos de creştini şi Imam Mahdi de către musulmani. Lola Davis făgăduieşte că acesta va aduce noi descoperiri şi va instaura noua Religie Mondială3.

Potrivit cu cele spuse de Davis, până la venirea marelui avatar pe pământ fiecare om este dator să contribuie la crearea unei noi societăţi mondiale, care va primi o nouă Religie Mondială, într-o nouă Eră4.

La 12 ianuarie 1987 s-a publicat în ziarele5 cu cel mai mare tiraj din S.U.A. un anunţ publicitar pe o pagină întreagă care spunea: Droguri... SIDA... sără­cie... creşterea criminalităţii... foamete... frica de răz­boiul atomic... terorism... Există oare soluţii pentru acoperirea nevoilor noastre stringente?... HRISTOS ESTE în LUME. Un Mare Mentor Mondial pentru oamenii fiecărei religii, precum şi pentru cei ce nu cred. Un om practic cu soluţii pentru problemele noastre. Iubeşte toată omenirea. Hristos este aici, prietenii mei. Fratele vostru umblă printre voi.

Convocarea religiilor

Pentru ca panreligia să reuşească vor trebui convocate toate religii­le. Dar cum se va face aceasta?

Să-l ascultăm pe Robert Müller, fostul sub-secretar al O.Pi.U. şi un important exponent al noii Ere. El scrie în cartea sa noua Geneză că religiile trebuie:

3 Lola Davis, Toward a World Religion for the new Age, p. 76.

4 Ibidem.

5 ţara Center, în ziarul U.S.A. Today dm 12 ianuarie 1987.

153

să accelereze ecumenismul şi să creeze fundaţii religioase mondiale comune, care să afle mijloace şi oameni religioşi inspiraţi, capabili să găsească soluţii la problemele mondiale;

să înalţe steagul O.N.U. în toate locurile de cult;

să se roage şi să organizeze rugăciuni comune mondiale...6.

în 1975, la O.N.U., la o întrunire a reprezentanţilor diferitelor religii s-a dat următoarea proclamaţie: Criza din vremea noastră determină toate religiile mondiale să contribuie la crearea unei puteri spirituale care să depăşească graniţele religioase, politice şi naţionale... Sprijinim o nouă spiritualitate care va respinge izola­ţionismul şi va conduce la o conştiinţă planetară7.

Robert Müller scrie în cartea sa mai sus amintită că trebuie să ne unim cu fraţii noştri hinduişti şi să numim planeta noastră de acum inainte "Brahma" sau «Planeta lui Dumnezeu»8.

De asemenea, Müller observă: Religiile trebuie să colaboreze energic pentru a oferi o înţelegere mai bună a tainelor vieţii şi a rolului nostru în Univers. Religia mea dreaptă sau greşită şi naţiunea mea bună sau rea trebuiesc părăsite odată pentru totdeauna în Epoca Planetară.

Simplificarea şi unificarea progresivă... vor avea loc în domeniul religios, spune Vera Alder în cartea ei Atunci când omenirea se maturizează. Şi continuă: Religia nu va mai fi un „aspect" al vieţii omeneşti, ci

6 Texe Marrs, noua Eră şi secretele ei întunecate, Edit. Bibis, p.38.

7 Marilyn Fergusson, The Aguarian Conspiracy, p. 369.

8 Vezi Texe Marrs, noua Eră..., p. 51.

154

fundamentul aproape inconştient al fiecărei acţiuni. Oamenii vor conştientiza scopul şi prezenţa lui Dumnezeu în fiecare părticică a creaţiei şi a sinelui lor, astfel încât nu vor putea despărţi „religia" de ştiinţă, de învăţământ sau de guvernare. întregirea se va face pe deplin.

Lola Davis întreabă: Ce se va întâmpla cu marile grupări religioase de astăzi9? Şi tot ea răspunde: Pro­babil că religiile actuale vor continua să funcţioneze la început ca şi astăzi... însă, pe măsură ce concep­ţiile noii Religii mondiale vor fi validate ştiinţific, vor deveni cunoscute şi se vor răspândi, religiile de astăzi vor face schimbări şi se vor transforma în centre ale noii Religii mondiale10.

Ce crede panreligia

Să vedem care sunt principiile de bază ale panreligiei pe care urmă­resc să o instaureze.

„Prescripţiile" panreligiei pornesc de la concepţia despre Dumnezeu, om şi lume pe care o au grupările noii Ere şi se identifică cu concepţiile religiilor orien­tale şi ale ocultismului.

Suntem, spun ei, în pragul noii Ere.

Aşteptăm noi adevăruri, un nou mesia (fiecare epocă istorică ave pe mesia ei).

Va fi o epocă de iluminare.

Creştinismul, care este responsabil pentru pro­blemele actuale (războaie, foame, poluarea mediului

9 Ibidem, p. 175 şi 176.

10 Ibidem, p. 177.

155

înconjurător), se va devaloriza, va dispare, aşa cum cântau şi The Beatles.

Cei care rămân alipiţi de vechea epocă sunt oa­meni care se găsesc pe un plan de evoluţie inferior. Dacă vor rămâne în această alipire, vor fi mutaţi într-un alt plan de existenţă (n.a. vor fi omorâţi), ca să poată evolua în viitoarea lor reîncarnare. În limbajul noii Ere aceasta se numeşte acţiune de curăţire. (Ceva asemănător cu soluţia finală a celui de-al III-lea Reich al lui Hitler pentru evrei, ţigani şi alţii nedoriţi). Bineînţeles, această „acţiune de curăţire" va fi dovada celei mai înalte iubiri(i).

noua Eră adoptă modelul holist, monismul pan­teist absolut (unul este totul al Teosofiei).

Teosofía unora precum Blavatsky, Besant, Baily şi a urmaşilor lor este adevărata mamă spirituală a noii Ere. Prin sincretismul ei religios a pus bazele panreligiei. Nici o religie nu este mai presus de adevăr constituie dogma luciferică de bază a Teosofiei. Toate religiile au firimituri de adevăr. Niciuna nu deţine adevărul întreg. Aşadar va trebui ca toate să-şi aducă părticica lor de adevăr, astfel încât fiecare să le îm­bogăţească pe celelalte şi totodată să se îmbogă­ţească de la ele. Tocmai aceasta este ideea de bază a întrunirilor religioase, cum ar fi Congresul Religiilor Lumii (Chicago 1893 şi 1993, Assisi 1986 şi 1994 şi altele).

Să auzim ce a spus gurul indian Vivekananda în cuvântarea sa rostită la Primul Congres al Religiilor (Chicago 1893), unde a fost principalul mentor: Dacă cineva din auditoriu crede că această unitate va

156

rezulta prin triumful unei religii oricare ar fi ea şi dispariţia celorlalte, unuia ca acesta nu pot să-i spun decât: Fratele meu, speranţele tale vor fi înşelate. Oare eu doresc ca şi creştinii să devină hinduişti? Pentru numele lui Dumnezeu! Oare doresc ca hinduiştii sau budiştii să devină creştini? nicidecum!... Creş­tinii nu trebuie să devină hinduişti sau budişti, nici aceştia să devină creştini, ci fiecare religie va trebui să-şi însuşească duhul celorlalte religii, păstrându-şi totuşi particularităţile ei, pentru a putea propăşi potri­vit propriilor legi.11

Numai că gurul indian nu este sincer. Caracteris­tic, dar şi revelator, este următorul fragment din discursul său înflăcărat, rostit în faţa studenţilor din Mandras la întoarcerea în India, unde i s-a făcut o primire apoteotică: Acesta este marele ideal care se află înaintea noastră, şi fiecare dintre noi trebuie să se înarmeze pentru aceasta cucerirea lumii de către India, noi toţi trebuie să ne înarmăm şi să ne încor­dăm fiecare nerv pentru acest scop... Ridică-te, Indie, şi biruieşte lumea prin spiritualitatea ta... Ceea ce trebuie să cucerească Apusul este spiritualitatea (noastră)...".

Toate căile duc la Dumnezeu (în afară de cele care mărturisesc credinţa numai în Dumnezeu, am completa noi). Crede, spun ei, orice vrei, numai să nu fii exclusivist.

Acesta este aşa-numitul pluralism dogmatic. Cine nu primeşte acest model este numit de propovăduitorii

11 Vezi periodicul Dialog, nr. 1 (ianuarie-aprilie 1994), p. 16.

157

noii Ere fundamentalist, fanatic şi duşman al celor de alte credinţe.

Nu putem şi nu trebuie să facem, spun ei, judecăţi axiologice referitoare la celelalte „căi". Müller spune despre aceasta: Există 500 de religii. Nu v-ar ajunge o viaţă întreagă să hotărâţi care este mai bună...

Prin urmare toate religiile sunt căi legale care conduc la acelaşi scop. Din acestea face parte şi Creştinismul. Astfel, Ortodoxia este pusă în acelaşi rând cu celelalte religii, care sunt creaţii omeneşti.

Omul este din fire Dumnezeu aceasta a fost dintru început minciunaşarpelui -, numai că această fire dumnezeiască a sa nu şi-a conştientizat-o. Iar ca să reuşească aceasta va trebui să folosească diferi­tele tehnici de dilatare a conştiinţei, cum ar fi yoga, meditaţia ş.a.m.d. Scopul acestora este autocunoaşterea, evoluţia prin sine, realizarea prin sine, mân­tuirea prin sine a omului numai prin propriile puteri, fără ajutorul lui Dumnezeu.

Dragostea pentru sine este cea mai mare dra­goste. Dacă iubiţi 1000 de zei, dar nu vă iubiţi pe voi înşivă, nu reuşiţi nimic, spune un reprezentant al noii Ere. Iar un altul spune: închinaţi-vă sinelui vostru, cinstiţi şi adoraţi existenţa voastră. Dumnezeu care locuieşte în voi este chiar sinele vostru12. Astfel, mândria urcă la înălţimi demonice ca să arunce apoi pe bietul om în adâncul abisului.

noua Eră îi îndeamnă pe oameni, mai ales prin intermediul mesajelor canalizate prin mass-media, să

12 Vezi Texe Marrs, Noua Eră..., p. 197.

158

trăiască o viaţă liberă, cu violenţă, sex şi ceremonii magice. în felul acesta, ea încurajează patimile, nu cere pocăinţă şi nici vreo schimbare a vieţii. De altfel, principiul de bază al panreligiei este credinţa în karma şi în reîncarnare.

De asemenea, ca o consecinţă logică a afirma­ţiei că natura este dumnezeiască, se ajunge la cultul zeiţei mamă Ghea13, a zeităţilor feminine şi la vechea idolatrie.

în lăuntrul nostru, spun ei, avem puteri ascun­se, cu ajutorul cărora le putem face pe toate.

Credinţa în astrologie, ghicire etc. este de ase­menea un element de bază al noii Ere.

noua Eră propovăduieşte şi alte învăţături mistico-ocultiste cum ar fi existenţa în om a centrilor energetici (chakre).

Credinţa clasei religioase a noii Ere merge îm­preună cu ştiinţele, cum ar fi fizica modernă etc. după părerile lui Frityof Capra şi ale altora.

Credinţa în evoluţionism (darwinism).

Omul este dumnezeu în evoluţie, dar trebuie să fie supus celor mai evoluaţi oameni-dumnezei.

în Planul şi tactica lor este inclusă şi hulirea Sfintei Scripturi şi a adevărurilor credinţei noastre, însă într-un mod meşteşugit şi treptat. Nu dintru început şi nici pe faţă. Ei propovăduiesc următoarele principii de bază:

1. Nu există Dumnezeu personal.

2. Iisus nu este Fiul Unul-Născut al lui Dumnezeu şi nici nu este singurul Hristos.

13 Zeiţa pământului.

159

3. Iisus nu a murit pentru păcatele noastre.

4. Nu există păcat şi nici diferenţă între bine şi rău. toţi suntem nevinovaţi. Singurul păcat pe care îl acceptă noua Eră este nereuşita cuiva de a ajunge la conştiinţa că el însuşi este din fire dumnezeu.

5. Nu există Sfânta Treime.

6. Sfânta Scriptură este plină de greşeli. Acest principiu îl prezintă în mod treptat. în prima fază ei spun că Sfânta Scriptură este importantă, apoi o prezintă ca fiind inferioară celorlalte Scripturi, iar la sfârşit o prezintă ca fiind plină de greşeli.

7. Nu există Rai şi nici iad.

8. Fiecare om este din fire dumnezeu. Când con­ştientizează aceasta (adică declară în mod hulitor Eu sunt dumnezeu), atunci se petrece a Doua Venire.

9. Creştinii sunt antihristul.

10. Iisus şi Hristos sunt două entităţi diferite, în acelaşi timp, răstălmăcesc porunca Iubeşte pe aproapele tău! şi propovăduiesc o nouă poruncă: iubeşte pe dumnezeul aproapelui tău!

Consiliul naţional al Bisericilor (Protestante) din S.U.A. de multă vreme a cerut înlocuirea cuvintelor Domn şi împărat cu termenul Suveran. Acest Consiliu precum şi alte confesiuni reprezentate la Consiliul Mondial al Bisericilor (C.M.B.), propovăduind aşanumita teologie feministă, cer de asemenea înlocu­irea cuvântului Dumnezeu cu fraza Tatăl şi Mama noastră. Chiar şi cuvântul Fiu, care se referă la Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu, nu este satisfăcător pen­tru Consiliul Naţional al Bisericilor. De aceea insistă ca el să fie înlocuit cu termenul neutru copii (este

160

vorba despre propunerea adoptării aşa-numitei limbi comprehensibile).

Pentru a răspândi aceste puncte de vedere foarte vechi, deoarece în realitate este vorba despre reîn­vierea sub o nouă formă a vechii minciuni luciferice a autoîndumnezeirii propovăduitorii Noii Ere propun şi editarea unei Noi Biblii. Robert Müller chiar pro­pune ca iniţiativa în acest sens să o aibă O.N.U. pentru a dovedi că este un organism biblic modern.

Să nu uităm că aceasta deja a făcut-o falsul mesia, coreanul Sun Myung Moon, pentru a se prezenta drept mesia Noii Ere. Primul exemplar al acestei Biblii Universale a fost dăruit lui Moon în urmă cu câţiva ani tocmai de către domnul Sava Aguridis, profesor ono­rific al Facultăţii de Teologie, în cadrul unei ceremonii solemne14.

Oare ce conţine Biblia noii Ere?

Liderii mişcării Noii Ere sunt de acord cu aspectul şi alcătuirea ei. Lola Davis a scris că din cuprinsul Bibliilor tuturor religiilor reiese o nouă cunoaştere (gnoză) care va fi inclusă în Biblia noii ere.

în acest secol, spune ea, există noi elemente care mai înainte nu erau descoperite. Printre acestea sunt manuscrisele de la marea Moartă, imensele tezaure ale scrierilor religioase care au fost găsite în Pótala din Tibet, scrierile care au fost scoase din Biblia seco­lului patru, scrierile lui Teilhart de Chardin şi cunoaş­terea bine păstrată a Vechii înţelepciuni care este cuprinsă în scrierile „Tibetanului" din cărţile lui Alice Bailey, precum şi scrierile misticilor diferitelor religii,

14 Vezi periodicul Dialog, nr. 3 (1995), nr. 5 (1995), nr. 8 (1996).

161

învăţăturile oferite de francmasoni şi multe cărţi refe­ritoare la budism şi la filosofiile şi practicile hindu­iste...

Cred că o mare parte din această cunoaştere va putea fi folosită în mod util pentru armonizarea mari­lor religii cu noua religie mondială a Noii Ere15.

Tactica panreligiei

Să vedem acum care este tactica folosită pentru împlinirea scopului strategic al instaurării panreligiei.

Ciocnirea nu va trebui să se facă frontal, deoa­rece astfel se întăreşte poziţia lor, spune Fergusson16.

Cucerirea se va realiza prin schimbarea treptată a cugetării, care constă în faptul de a crede cineva că poate aparţine atât Bisericii Ortodoxe, cât şi unei organizaţii a Noii ere. Astfel scopul nu este ca să fie golite bisericile, ci, pe cât este cu putinţă, să fie umplute, însă cu oameni care vor avea cugetarea pervertită.

De aceea aproape toate organizaţiile Noii Ere acţi­onează cu măşti urmărind alterarea cugetării şi răs­pândirea confuziei. Unul dintre elementele care cul­tivă confuzia este folosirea de către adepţii Noii Ere a termenilor creştini, cum ar fi Hristos, dragoste, etc. însă cu înţeles diferit.

în cadrul acestei tactici viclene se recomandă dia­logul tuturor cu toţi, în scopul minimalizării diferenţelor dogmatice (minimalism dogmatic) în numele

15 Vezi Texe Marrs, noua Eră..., p. 178.

16 Ibidem, p. 201.

162

unei iubiri confuze şi golite de sens. Ca şi cum mărtu­risitorii şi mucenicii credinţei noastre nu ar fi avut dragoste. Despre aceasta fericitul Părinte Antonie Alevizopulos scrie: Sfinţii Mucenici ai Bisericii noastre au preferat să-şi verse sângele, decât să-i cinstească în vreun fel sau să-i recunoască pe zei. Ar fi fost de ajuns o simplă plecăciune în faţa lor pentru a scăpa de mucenicie(i). Astăzi însă există creştini (la Congre­sul Religiilor Lumii, Chicago - 1993 sau Assisi - 1996) care prăznuiesc fără reţinere, bucurându-se de boga­ta diversitate a lumii religioase17.

Multe s-ar putea spune în legătură cu aceasta şi despre participarea ortodocşilor la Consiliul Mondial al Bisericilor (C.M.B.), al cărui amestec de confesiuni protestante creează un astfel de climat spiritual, încât indică poate că a venit timpul unei „ieşiri eroice" a ortodocşilor din el.

Lucrul acesta însă va fi hotărât de fiecare Biserică Ortodoxă în parte.

Merită consemnat faptul că în cadrul C.M.B. există grupări care nu acceptă dogma Sfintei Treimi, iar alte­le au consacrat chiar şi rugăciuni pentru căsătoriile homosexualilor(I).

Un alt element al tacticii grupărilor noii Ere şi mai ales a aşa-numitelor erezii nou-apărute, care consti­tuie miezul tare al noii Ere, este şi strădania de izo­lare şi calomniere a delegaţilor ortodocşi în probleme de erezie şi a lucrării lor. Reprezentanţii acestor gru­pări se adresează ierarhilor noştri şi, voind să dea impresia că sunt nişte creştini buni(!), spun că noi,

17 Vezi periodicul Dialog, nr. 1, p. 20.

163

prin fanatismul nostru, am zădărnici, chipurile, lucra­rea Bisericii(). De asemenea, pentru a neutraliza pe cel care critică organizaţia lor îl numesc nazist(I). Toate acestea le-am văzut puse în scenă în cazul pururea pomenitului Părinte Antonie Alevizopulos. Cu astfel de mijloace l-a războit K.E.F.E.-ul, care ulterior s-a dizolvat, iar acum funcţionează sub titulatura de Biserică Scientologică.

Să vedem până unde a înaintat coroziunea pe plan internaţional. Vrăjitoarea Miriam Starhawk scrie referindu-se la S.U.A.: învăţătura despre ceremoniile reli­gioase şi despre istoria religiei zeiţei Thea, predată preoţilor, călugărilor, călugăriţelor, Îndrumătorilor creş­tini a fost o experienţă nouă care ne-a răsplătit oste­neala. I-am aflat pe aceştia foarte receptivi la noile idei, însetaţi de noi forme de adorare a lui Dumnezeu şi foarte creativi... Cu mare bucurie descopăr că există în bisericile creştine un curent puternic care priveşte cu simpatie spiritul idolatriei şi doreşte să cunoască învăţăturile Religiei Antice18.

Iar Ruth Montgomery19 mărturiseşte: Atunci când în 1965 am scris şovăitor O Căutare pentru Adevăr mă temeam ca să nu fiu exclusă din comunitatea mea religioasă. Dar, împotriva aşteptărilor mele, am fost potopită de invitaţiile clericilor protestanţi pentru a vorbi de la amvonurile lor, şi de cele venite din partea Academiei Catolice pentru a vorbi studenţilor

18 Vezi Miriam Starhawk, Circle network news, apudTexe. Marrs, noua Eră..., p. 38.

19 Vezi Texe Marrs, noua Eră..., p. 215.

164

Din toate cele care au fost expuse concluzii până acum puţine, însă în raport cu cele care ar fi putut cineva să le ofere credem că s-a făcut vădit caracterul demonic al panreligiei new age-iste.

De asemenea, s-au făcut vădite meşteşugirile vi­clene ale Noii Ere, care, pentru a vâna discipoli prin răspândirea confuziei, susţine că toate religiile sunt căi ce duc la acelaşi scop, adică la autoîndumnezeire. în paralel însă îşi descoperă mai şters adevăratul crez, care spune că cel care nu primeşte aceste prin­cipii ale ei nu are loc în Noua Ordine a Lucrurilor, pe care, cu viclenie, aceasta ne-o pregăteşte.

Poziţia creştinilor faţă de întrunirile secrete ale new ageiştilor, de tipul Congresul Religiilor Lumii (Chicago 1893 şi 1993, Assisi 1986) şi a altora asemenea, care în cadrul pluralismului dogmatic new age-ist pretind dialogul tuturor cu toţi şi adoptarea modelului lor, iar în caz contrar acuză de fanatism şi intoleranţă religioasă, este prezentată de către Părin­tele Antonie Alevizopulos, fondatorul şi însufleţitorul congreselor noastre panortodoxe, în cartea sa înfrun­tarea ereziilor, prin cuvintele: Organizaţiile sectare de acest tip au fost asemănate de un cercetător străin (Gerd Meyer, Berlin) cu organizaţiile Mafiei. Ce fel de „dialog" poate avea cineva cu astfel de grupări? Lucrarea Bisericii şi a păstorilor ei în aceste cazuri nu este „dialogul religios", ci descoperirea adevăratei feţe a acestor grupări, ascunsă sub diferite măşti.

Hristos a preîntâmpinat pe păstorii Bisericii şi le-a poruncit să păzească oile de acei lupi care vin îmbrăcaţi

165

în piei de oaie. Nu ne-a spus să avem „dialog" cu aceştia, ci să descoperim adevărata lor faţă, astfel încât oamenii să-i poată recunoaşte din timp şi să se păzească de ei.

20 Vezi Părintele Antonie Alevizopulos, Înfruntarea ereziilor. Pro­blematica şi Strategie, p. 200-201.

166

MONAHISMUL ORTODOX ŞI SINCRETISMUL

Conferinţă ţinută la „Congresul Monastic Pan elen" care a avut loc între 12-14 septembrie 2000 la Sfânta Meteoră şi care a avut drept subiect „neschimbatul monahism ortodox la înce­putul celui de-al treilea mileniu".

Prea Fericite Părinte, înalt Prea Sfinţiţilor Părinţi,

Prea Cuvioşilor Părinţi,

Prea Cuvioaselor Maici Stareţe,

Domnule Preşedinte al Comisiei Organizatoare, Distinşilor Domnilor Profesori,

Iubiţi fraţi şi surori în Hristos,

Binecuvântaţi!

Mai întâi de toate simt nevoia să-mi exprim călduroasele mulţumiri faţă de Prea Fericitul Părinte, Sfântul Sinod şi Comisia Organizatoare a Congresului pentru onorabila invitaţie de a prezenta în faţa unui auditoriu atât de distins comunicarea cu tema: Monahismul ortodox şi sincretismul religios contemporan.

în al doilea rând cer rugăciunile Voastre ale tutu­ror, pentru ca expunerea subiectului să fie pe măsura importanţei ei. în programul Congresului există deja referatul cu tema Monahismul ortodox apărător al Credinţei Ortodoxe, care va fi expus de un distins conferenţiar. Cred că în cadrul acelui referat se va dezvolta atât teoretic, cât şi istoric însemnătatea mo­nahismului ortodox în apărarea Credinţei Ortodoxe.

169

Prin urmare, noi ne vom concentra atenţia asupra poziţiei Monahismului Ortodox faţă de sincretismul religios contemporan. Orizontul nostru temporal va fi secolul XX şi mai exact a doua jumătate a lui.

Deşi pe plan istoric nu se pune această problemă, deoarece este un fapt neîndoielnic că monahismul a salvat integritatea credinţei şi a păstrat adevărata cunoaştere de Dumnezeu, cu toate acestea pe plan teoretic s-ar putea pune următoarea întrebare: Sunt îndreptăţiţi monahii să se preocupe de integritatea credinţei şi să se lupte pentru ea sau trebuie să se limiteze la îndatoririle lor monahale?

Desigur, Biserica a încredinţat această îndatorire episcopului, dar şi poporul credincios al lui Dumnezeu, membrii Bisericii, trebuie să săvârşească această lu­crare. Este cunoscută Enciclica celor patru Patriarhi ai Răsăritului din 1848, care înfăţişează Tradiţia Ortodo­xă legată de acest subiect şi în care se spune: .. .potri­vit hotărârii noastre, nici patriarhi, nici si noade nu va fi cu putinţă, niciodată, să introducă lucruri noi, deoa­rece apărătorul credinţei este acest Trup al Bisericii, adică acest popor....1

Dacă această declaraţie spune despre poporul cre­dincios că este apărător al Credinţei, cu atât mai mult putem spune aceasta despre monahi. Şi aceasta pentru următoarele motive:

1. Aşa cum spune Sfântul Ioan Scărarul, Lumina monahilor sunt îngerii, iar lumina tuturor oamenilor este petrecerea monahicească2.

1 Vezi Arhim. Gheorghe Kapsanis, Ortodoxie şi Umanism. Orto­doxie şi Papism, ed. a II-a, 1995, p. 9.

2 Sfântul Ioan Sinaitul, Scara, Editura Asteros, Atena, 1979, p. 128, paragr. 23.

170

2. Potrivit spuselor Sfântului Nil Ascetul, teolog este cel care se roagă cu adevărat şi cel care se roagă cu adevărat este teolog.

Prin urmare, monahii, săvârşitorii prin excelenţă a artei artelor şi ştiinţei ştiinţelor, după cum spune Sfântul Ioan Scărarul, adică a rugăciunii, este firesc ca să ajungă adevăraţi teologi cu ajutorul harului lui Dumnezeu. Iar ca adevăraţi teologi au un rol impor­tant în păstrarea Credinţei Ortodoxe în forma ei autentică şi în îndepărtarea pericolului amestecării învăţăturii sănătoase a Bisericii cu cea vătămătoare a diferitelor erezii şi rătăciri.

3. Monahismul este prin excelenţă purtător al harismei profetice în Biserică. Harisma aceasta, încă din Vechiul Testament, se leagă de mărturisirea credinţei, de păstrarea autenticităţii ei şi este însoţită de predi­ca făcută pentru întoarcerea celor rătăciţi.

4. Fericitul Stareţ Paisie Aghioritul îi numea pe monahi telegrafişti duhovniceşti. Telegrafiştii sunt cei care primesc primii semnalele.

Monahismul este, de asemenea, ca o avangardă a Bisericii şi de aceea el este primul care bagă de seamă primejdiile ce pot vătăma credinţa.

Monahismul a exprimat şi exprimă conştiinţa ve­ghetoare a Bisericii.

5. De altfel, Monahismul s-a dezvoltat dintru înce­put pe temelia trăirii fără compromisuri şi pogorăminte a mesajului evanghelic în autenticitatea lui. El a constituit şi constituie şi acum stăvilarul împotriva oricărei încercări de secularizare a Bisericii3.

3 Arhim. Gheorghe Kapsanis, Ortodoxie şi Umanism..., p. 10.

171

Prin urmare, mărturisirea şi apărarea credinţei este una din îndatoririle monahale, care izvorăşte din trăi­rea poruncilor evanghelice.

Profesorul V. Stavridis redă punctul de vedere al lui Mario Rinvolucri, care spunea în 1966: în afară de câteva excepţii, monahii sunt o grupare din socie­tatea greacă care acţionează sentimental şi are o predispoziţie antiecumenistă4. Acest punct de vedere intenţionează să-i acuze pe monahi, interpretând res­pectiva poziţie a lor ca pe o împotrivire iraţională izvorâtă din frică şi prejudecată faţă de tot ce este nou sau diferit. Afirmaţia îi nedreptăţeşte în special pe monahi, dar şi plinătatea Bisericii, în general, fiindcă această poziţie nu se datorează unei preju­decăţi iraţionale, ci, dimpotrivă, este exprimarea con­ştiinţei veghetoare a Trupului Bisericii.

Să vorbim acum despre sincretism. Bineînţeles, fenomenul sincretismului este foarte vechi, dar sin­cretismul contemporan aduce un nou element. în­cearcă să se fortifice şi teoretic şi să se impună într-o formă instituţionalizată. Calea de urmat este cea a diverselor dialoguri intercreştine şi interreligioase care au loc în zilele noastre.

Sincretismul contemporan

Mama spirituală a sincretismului este Societatea Teosofică, care a fost înfiinţată în 1875 în New York de rusoaica Blavatskaia şi de

4 V. T. Stavridis e. A. Varella, Istoria Mişcării Ecumenice, Tesalonic, 1996, p. 247-248.

172

colonelul american Olcott. învăţătura de bază a ei susţine că nici o religie nu deţine întregul adevăr, ci părţi sau firimituri ale lui. Pentru a se întregi acest adevăr trebuie ca fiecare religie să-şi aducă partea ei de adevăr; trebuie „să se îmbogăţească reciproc".

în urmă cu 107 ani, gurul indian Vivekananda, vorbind la primul Congres al Religiilor Lumii (Chicago 27.09.1893), printre altele a spus şi următoarele: Oare eu doresc ca şi creştinii să devină hinduişti? Pentru numele lui Dumnezeu! Oare doresc ca hinduiştii sau budiştii să devină creştini? nicidecum!... Creştinii nu trebuie să devină hinduişti sau budişti, nici aceştia să devină creştini, ci fiecare religie va trebui să-şi însuşească duhul celorlalte religii, păstrându-şi totuşi particularităţile ei, pentru a putea propăşi potrivit propriilor legi5 (n.tr. îşi va păstra numai forma proprie, însuşindu-şi un „duh comun").

Aceste cuvinte exprimă foarte limpede duhul sin­cretismului interreligios.

însăşi Societatea Teosofică, care susţine că nici o religie nu deţine adevărul întreg, îşi revendică pentru sine întreg adevărul. Este vorba de aşa-numitul plu­ralism dogmatic, care neagă tuturor celorlalţi, în afară de sine, pretenţia de exclusivitate. Dar în felul acesta leapădă cuvântul Domnului nostru: Eu sunt Calea şi Adevărul şi viaţa, deoarece el revendică exclusivitatea(!).

Aceste puncte de vedere şi scopuri se împletesc cu aşa-numita mişcare noua Eră, noua Ordine a Lu­crurilor şi cu Globalizarea propulsată din afară şi de

5 Vezi periodicul Dialog, nr. 1, p. 16.

173

sus, în cadrul căreia se urmăreşte nu numai con­vergenţa economiilor, ci şi a religiilor după cum şi crearea unei panreligii sincretiste.

Noua Ordine a Lucrurilor nu vrea ca religia să fie un factor al unităţii sociale, ci o acceptă numai în cadrul pluralismului religios. Cel care respinge prin­cipiul religios al Teosofiei şi, prin extensie, cel al Noii Ere, crede orice vrei, numai să nu revendici exclusi­vitatea adevărului şi a căii de mântuire, este marginalizat. Este numit fanatic, intolerant religios, funda­mentalist. Dar în nici un caz stăruinţa în Adevărul lui Hristos nu poate fi identificată cu fanatismul sau cu intoleranţa, aşa cum încearcă unii progresişti numai cu numele să prezinte lucrurile pentru a răni Biserica.

Prin prisma prin care Noua Eră vede lucrurile, toate religiile sunt considerate căi care duc la acelaşi sfârşit, la acelaşi scop. Ele sunt căi bineplăcute lui Dumnezeu, al căror scop este slăvirea lui Dumnezeu şi mântuirea credincioşilor.

În esenţă, o biserică sau un templu ţintesc către aceeaşi înălţare spirituală a omului6 (...). Adevărata toleranţă religioasă nu se limitează la o simplă îngă­duinţă, ci constă, dincolo de aceasta, într-o recunoaş­tere pozitivă a unei religii străine ca fiind o adevărată posibilitate de întâlnire cu Sacru7.

Afirmaţiile de mai sus aparţin, din nefericire, unui ierarh ortodox8.

6 Mitropolitul Damaschin al Elveţiei, Cuvânt de dialog, p. 156.

7 Declaraţie a mitropolitului Damaschin al Elveţiei, vezi în Orto­doxia şi Islamul, Edit. Sfintei Mănăstiri Grigoriu, 1997, p. 17.

8 Mitropolitul Damaschin al Elveţiei, în periodicul Episkepsis, nr. 426.10.1989, p. 6.

174

Adepţii acestei teorii cred că există un Dumnezeu comun care are nume diferite, potrivit fiecărei religii, şi trebuie să respectăm pe dumnezeul aproapelui nostru(I).

Această poziţie este exprimată în cunoscutele de­claraţii ale Patriarhului Alexandriei Partenie (+1996): Pentru mine nu se pune problema dacă Islamismul este o religie inspirată sau nu. Ea este cu siguranţă inspirată... Mahomed este omul lui Dumnezeu, care i-a făcut pe arabii pustiului să creadă într-un Dumnezeu, să se roage, să postească, să iubească pe vecinii lor şi să lucreze pentru binele obştesc. Iar acesta este un lucru bun...9

Sau: Islamismul în Coran vorbeşte despre Hristos, despre Maica Domnului, de aceea şi noi trebuie să vorbim despre Mahomed cu îndrăzneală. Să cercetăm istoria şi aportul lui, propovăduirea unui singur Dumnezeu, să cunoaştem viaţa discipolilor lui, care sunt discipolii unui singur Dumnezeu...10.

Profesorul Sava Aguridis, bine cunoscut pentru ideile lui, după participarea sa la A II-a întrunire a Congresului Religiilor Lumii (San Francisco - 1990) una din manifestările în spatele căreia se află falsul mesia, coreanul Sun Myoung Moon a declarat: Lucrul de care cu adevărat avem nevoie acum în Grecia este cunoaşterea obiectivă a islamismului şi a iudais­mului... este vorba... despre vecinii noştri şi trebuie să înţelegem bine... că avem datoria de a în văţa

9 în Tomul Comun You shall be my Witnesses, îngrijit şi editat de Gh. Lemopulos, Edit. Tertsios, Katerini, 1993, p. 19.

10 Vezi periodicul Pantenos, nr. 1ianuarie-aprilie 1991, p. 59.

175

tradiţia religioasă a vecinilor noştri... şi de a-i accepta ca fiind deopotrivă cu noi".

El a mai spus: Iudaismul şi islamismul trebuie să fie acceptate de ortodocşi ca fiind nişte religii deopo­trivă cu Ortodoxia11. De asemenea, Budismul şi în mod evident şi alte religii constituie fenomene religioase, aşa cum este Ortodoxia12(!).

Potrivit cu aceste concepţii sincretiste, diferitele religii constituie manifestări fireşti ale fenomenului religios. Ele alcătuiesc cicluri de viaţă spirituală cu puncte de plecare diferite. Scopul lor este acela de a deveni cercuri segmentate care-şi lărgesc continuu spaţiul lor comun13. Această concepţie admite pre­zenţa lui Hristos în toate religiile14 în afară de Creş­tinism şi consideră Duhul Sfânt numitor comun al tuturor religiilor.

Din nefericire, de pe buze ortodoxe oficiale se propovăduieşte că: romano-catolicii şi ortodocşii, protes­tanţii şi evreii, musulmanii şi hinduiştii, budiştii şi confucianiştii... suntem cu toţii uniţi în duhul unui singur Dumnezeu15.

Sincretismul amestecă intenţionat elemente ale diferitelor religii care au o oarecare asemănare exterioară.

11 Părintele Antonie Alevizopulos, Meditaţie sau Rugăciune? studiu ortodox, Atena, 1993, p. 235.

12 Ibidem, p. 236.

13 Mitropolitul Damaschin al Elveţiei, Dialogul academic dintre creştini şi musulmani, în periodicul Kath odon (Pe caie), nr. 3 (septembrie-decembrie 1992), p. 14.

14 Vezi declaraţiile Gaudium et spes şi mai ales Nostra Aetate (Despre legăturile Bisericii cu religiile necreştine) ale Conciliului II Vatican (1965).

15 Vezi periodicul Episkepsis, nr. 51130.11.1994, p. 28.

176

Un exemplu caracteristic îl constituie identificarea meditaţiei cu rugăciunea de către adepţii noii Ere. De asemenea, anumite învăţături fundamentale ale religiilor orientale îndeosebi cum ar fi teoria karmei şi a reîncarnării sunt considerate a fi apar­ţinut creştinismului primar, fiind mai apoi modificate de către Biserică şi cler(I).

„Purtătorii de cuvânt" ai noii Ere spun că nimeni nu trebuie să formuleze critici axiologice referitoare la autenticitatea, superioritatea sau inferioritatea diferitelor religii, de vreme ce toate sunt la fel de legitime, cu mici diferenţe de tradiţie religioasă din pricina condiţiilor istorice şi politice.

Pentru promovarea acestui model se organizează anual la iniţiativa Papei şi cu participarea, din nefe­ricire, a ortodocşilor întâlniri Interreligioase pentru Pacea lumii, precum cea care a avut loc pentru prima oară la Assisi în 1986. Tot aşa, au loc şi alte ase­menea manifestări, precum cele trei întruniri de până acum ale Congresului Religiilor Lumii, despre care am vorbit mai înainte. Una din manifestările de bază de acolo este Sărbătoarea Diversităţii Religioase. La a treia întrunire a Congresului, care a avut loc în de­cembrie 1999, au participat şase mii(!) de reprezen­tanţi ai diferitelor religii.

Ideile sincretismului, care sunt prezentate de obi­cei sub masca dragostei, a înţelegerii, a modernizării şi a adaptării la cerinţele epocii noastre, sunt pro­movate şi prin intermediul mass-mediei, a cărţilor şi a revistelor care apar mai ales în ultima vreme, la adă­postul aşa-zisei cercetări istorice, filosofice şi psihologice

177

a religiilor, dar şi prin alte mijloace pe care le folosesc „modelatorii" opiniei mondiale.

De asemenea, se află în plină desfăşurare, în ceea ce ne priveşte pe noi ortodocşii, dialoguri bilaterale între ortodocşi şi musulmani pe de o parte şi orto­docşi şi evrei pe de alta. în cadrul acestor dialoguri Creştinismul, Iudaismul şi Islamismul sunt conside­rate tradiţii religioase „avraamice" cu valori morale comune(!).

Acest sincretism a influenţat atât de mult pe papistaşi şi pe protestanţi, încât se organizează schimburi de experienţă între monahii catolici şi cei budişti în scopul „îmbogăţirii reciproce". La nivel de sincretism intercreştin, funcţionează o mănăstire biconfesională mixtă (bărbaţi şi femei) în care „petrec călugăreşte" papistaşi şi protestanţi. Este vorba despre Mănăstirea Bose din nordul Italiei, mănăstire care organizează conferinţe pe teme de spiritualitate ortodoxă(I). Cu­noscută este de asemenea şi Mănăstirea Teze, cu o orientare asemănătoare.

Trebuie să spunem că declaraţiile, precum cea a gurului hinduist pe care am amintit-o mai sus, nu exprimă adevăratul crez al propovăduitorilor sincre­tismului. Propovăduirea unităţii în diversitate este o momeală pentru a prinde pe creştinii naivi în cursele religiilor orientale şi ale noii Ere. Mentorii noii Ere îi privesc pe creştini cu aroganţa unui adult inteligent arătată unui copil întârziat mintal, deoarece cred că aceştia din urmă se află pe un plan evolutiv inferior, cel al Erei Peştilor, care se termină, în timp ce ei se află pe un plan evolutiv superior, cel al Erei Vărsătorului,

178

a mult-trâmbiţatei Noi Ere care începe. Cuvin­tele de mai jos, care aparţin aceluiaşi guru hinduist Vivekananda, vădesc nesinceritatea acestuia şi a con­fraţilor lui.

Redăm un extras din cuvântul său înflăcărat rostit la Mandras în faţa studenţilor, atunci când s-a întors în India din S.U.A. după participarea la a I-a întrunire a Congresului Religiilor Lumii, unde i s-a făcut o primire apoteotică. Acesta este marele ideal care se află înaintea noastră, şi fiecare dintre noi trebuie să se înarmeze pentru aceasta, cucerirea lumii de către India, noi toţi trebuie să ne înarmăm şi să ne încordăm fiecare nerv pentru acest scop... Ridică-te, Indie, şi biruieşte lumea prin spiritualitatea ta... Ceea ce trebuie să cucerească Apusul este spiritualitatea (noastră)...

Aşa cum bine s-a observat, a I-a întrunire a Congre­sului Religiilor Lumii (1893) a fost punctul de plecare al campaniei „misionare" pentru cucerirea spirituală a Apusului de către religiile orientale.

Poziţia Bisericii Greciei

Este un lucru mângâietor şi încurajator faptul că Biserica Greciei a declarat oficial că nu poate participa la astfel de conferinţe interreligioase datorită hotărârilor luate de Sfântul Sinod al Bisericii16.

La Lucrările Sfântului Sinod din 4-9.02.1999 s-a discutat şi chestiunea participării Bisericii la întâlnirile

16 Vezi periodicul Biserica, nr. 1515.08-1.09.1998, p. 654.

179

interreligioase şi Sinodul Permanent a hotărât condi­ţiile participării ei, care sunt următoarele:

a) Biserica dialoghează cu cei care sunt în afara ei pentru răspândirea Evangheliei şi transmiterea mesa­jului mântuirii. Şi aceasta o face numai în limitele conştientizării de sine (n. tr. a identităţii proprii).

b) Nu participă la rugăciuni comune, potrivit po­runcii Sfintelor Canoane ale Bisericii.

De asemenea, s-a hotărât limitarea dialogului cu Biserica Anglicană din pricina abaterilor extreme ale anglicanilor de la Tradiţia biblică şi patristică.

Aceste hotărâri, după cum şi declaraţiile Arhie­piscopului Hristodul referitoare la acestea, făcute la puţin timp după întronizarea sa, arată Biserica Greciei ca pe o o Biserică care păstrează o poziţie tradi­ţională statornică în privinţa dialogurilor şi a legătu­rilor cu eterodocşii şi cu cei de altă religie17.

Sincretismul intercreştin

Astăzi, în spaţiul intercreştin, sincretismul este exprimat mai ales prin teoria ramurilor şi prin cea a bisericilor surori. Această a doua teorie a fost formulată în textul Acordului dintre ortodocşi şi cato­lici de la Balamand, Liban (1993). Au participat la discuţii nouă Biserici Ortodoxe, iar celelalte şase au lipsit, printre care şi Biserica Greciei.

17 Cele de mai sus s-au scris mai înainte de venirea papei în Grecia în mai 2001. Astăzi, din nefericire, nu putem să repetăm acele declaraţii făcute în septembrie 2000.

180

Prin acest Acord este acceptată concepţia potrivit căreia cele care ne despart pe noi ortodocşii de catolici sunt numai nişte factori exteriori, istorici şi omeneşti, iar nu ceva profund, esenţial. în Acord este promovat minimalismul dogmatic şi ecumenismul laic. Deja în diaspora ortodoxă, creştinii ortodocşi partici­pă la slujbele catolicilor, pretextând că biserica orto­doxă se află la mare depărtare. Acolo ei îşi botează copiii etc. Astfel, prin ecumenismul laic, se face o pregătire psihologică treptată a poporului, astfel încât odată cu trecerea timpului unirea să se înfăptuiască în popor indiferent de hotărârile ierarhiei18.

Teoria bisericilor surori susţine că Biserica Orto­doxă şi cea catolică sunt Biserici surori în adevăratul sens al cuvântului, în ciuda diferenţelor dogmatice care sunt tot mai ignorate.

Ca Biserici surori suntem răspunzători cu toţii pen­tru păstrarea Bisericii unice a lui Dumnezeu...19

Această teologie precum şi cele înrudite cu ea, cum ar fi teologia baptismală, teologia pluralismului cultural, teologia bisericii extinse şi cea a slujirii co­mune, conduc la recunoaşterea reciprocă a succesi­unii apostolice, a preoţiei şi a Tainelor şi aceasta în ciuda diferenţelor dogmatice aşa cum s-a întâmplat la Balamand. în felul acesta este răsturnată realmente Eclesiologia Ortodoxă.

înţelesul expresiei biserici surori se extinde, astfel încât şi diferitele ramificaţii protestante, mai ales cea

18 Arhim. Gheorghe Kapsanis, Ortodoxie şi Umanism..., p. 123.

19 Comunicatul Comun al Papei şi Patriarhului Ecumenic făcut după sărbătoarea tronului papal al Romei (1995), în Episkepsis, nr. 52031.07.1995, p. 19.

181

anglicană, să fie considerate biserici surori cu cea Ortodoxă.

Acordul de la Balamand a fost criticat cu asprime de Sfântul Sinod al Bisericii Greciei. Exprimând con­ştiinţa clerului şi poporului ei credincios, şi mai ales a monahilor, a scris Patriarhiei Ecumenice: considerăm inadmisibil din punct de vedere ortodox şi cu totul străin de Tradiţia de veacuri a Ortodoxiei textul (Acor­dului) de la Balamand referitor la Uniaţie20. Într-un mod asemănător s-au exprimat în articolele lor înalt Prea Sfinţiţi Mitropoliţi21, Sfânta Comunitate a Sfân­tului Munte Athos22şi profesori tradiţionalişti ai Facul­tăţilor de Teologie.

Un alt dialog în cadrul căruia s-a promovat sin­cretismul religios şi care a dus la diminuarea şi suba­precierea diferenţelor dogmatice a fost cel cu anticalcedonienii23. Se presupune că acest dialog s-a încheiat cu succes, dar o cercetare mai atentă a vădit că acordul încheiat a fost unul de suprafaţă.

20 Revista Ekklisiastiki Alithia, nr. 39316.01.1995, p. 1 şi 7.

21 Vezi Mitropolitul Dimitriadei Hristodul (actualul Arhiepiscop al Greciei) Uniaţia este numai o metodă depăşită de unire?, în Piraiki Ekkiisia, nr. 32 (Oct. 1993).

22 Vezi Comunicatul Sfintei Comunităţi a Sfântului Munte Athos, în Aghioritiki Plartyria, nr. 18 (Apr. 1995), p. 86-99.

23 Sub numele de anticalcedonienisau monofiziţi sunt cunoscuţi toţi cei care nu au primit hotărârile Sinodului IV Ecumenic (ţinut la Calcedon în anul 451 d.Mr.), şi ulterior nici pe cele ale Sinoa­delor V, VI, şi VII Ecumenic, fiind condamnaţi ca eretici de Sfinţii Părinţi. Astfel, s-au rupt de Biserică şi au format aşa-zisele bise­rici monofizite (vechi) orientale (în mod greşit numite Biserici Ortodoxe Orientale)-. Coptă în Egipt, Armeană, Etiopiană, Siroiacobită în Siria şi cea din Malabar în India. în legătură cu acest subiect a se vedea lucrarea: Anticalcedonienii sunt ortodocşi?, Mănăstirea Grigoriu, Sfântul Munte Athos, 1995 (n. tr.).

182

Sfânta Comunitate a Sfântului Munte Athos observă că documentele finale ale Comisiei Mixte a Dialogului între ortodocşi şi anticalcedonieni, în baza cărora se susţine că anticalcedonienii au păstrat dintotdeauna cu scumpătate Credinţa hristologică ortodoxă autenti­că şi continuitatea neîntreruptă a tradiţiei apostolice24, dau o lovitură de graţie caracterului Bisericii Ortodoxe, care este Una, Sfântă, Sobornicească şi Apostolească, iar, în al doilea rând, hristologia Declaraţiilor Comune vine în totală contradicţie cu învăţătura hristologică a marilor Părinţi şi Dascăli ai Bisericii25.

Consiliul Mondial al Bisericilor

Tribuna de unde se promo­vează stăruitor sincretismul intercreştin, dar şi cel interreligios, este Consiliul Mondial al Bisericilor (C.M.B.) la care, aşa cum se ştie, participă ortodocşi şi protes­tanţi. Din acesta deja s-au retras Bisericile Ierusali­mului, a Georgiei şi Bulgariei, în timp ce două dintre celelalte Biserici Ortodoxe, cum ar fi a Serbiei şi a Rusiei, îşi fac probleme serioase de conştiinţă pentru participarea lor la acest Consiliu. C.M.B.-ul, încă de la înfiinţarea lui, a urmat linia sincretismului intercreş­tin.

24 Vezi Episkepsis, nr. 44601.10.1990, p. 19-20 (A Doua Decla­raţie Comună a celei de a III-a întruniri a Comisiei Mixte de Dialog Teologic, Chambesy, 23-28.09.1990).

25 Sfânta Comunitate a Sfântului Munte Athos, Observaţii asupra Dialogului teologic dintre ortodocşi şi anticalcedonieni, Sfântul Munte, 1996, p. 12.

183

începând cu anii 70 în cadrul C.M.B. s-au făcut paşi mari în direcţia sincretismului interreligios, mai ales prin înfiinţarea unui compartiment pentru Dialo­gul cu celelalte religii.

Manifestarea extremă în această direcţie a constituit-o A VII-a Adunare Generală a C.M.B.-ului, întrunită la Canberra australia în 1991, unde au fost pro­movate concepţiile păgâne, animiste şi idolatre despre Duhul Sfânt, dovadă a profundei îndepărtări (de Ade­văr) a teologiei protestante, potrivit expresiei caracte­ristice a Prea Fericitului Arhiepiscop Hristodul al Greciei din articolul său cu elocventul titlu: Consiliul Mondial al Bisericilor sau Clubul oamenilor religioşi?26

Ne-am putea referi şi la multe alte subiecte care îndreptăţesc punctul de vedere ce afirmă că C.M.B. trece printr-o profundă criză, care este mărturisită de toţi şi care nu se ştie unde va duce.

Dacă cineva voieşte să cerceteze mai în profun­zime criza prin care trec dialogurile purtate în cadrul C.M.B.-ului, dar şi celelalte dialoguri ale Bisericii Ortodoxe cu eterodocşii, va trebui să cerceteze mai ales cauzele fenomenului, şi nu atât consecinţele, urmările evidente ale lui. Iar consecinţe sunt, de pildă, problemele create continuu de către Uniaţie din partea catolică sau hirotonia femeilor şi căsătoria homosexualilor din partea protestantă.

Cauza principală a crizei este aşa cum susţin chiar veteranii şi partizanii înflăcăraţi ai C.M.B.-ului -

26 Vezi Piraiki EkkHsia, nr. 4Mart. 1991, p. 58-59. 184

duhul vădit sincretist de care sunt animaţi principalii membri ai Consiliului27.

Desigur, seminţele evoluţiei actuale a C.M.B.-ului au fost puse încă din momentul întocmirii Regula­mentului său de înfiinţare în care se spune, printre altele, că a fost întemeiat pentru ca:

1. Să cheme Bisericile la înfăptuirea unei viitoare unităţi văzute, într-o credinţă şi o comuniune euharistică, exprimată într-un singur cult şi într-o viaţă co­mună în Hristos; să le ajute să evolueze spre această unitate, ca astfel lumea să creadă.

2. Să înlesnească mărturisirea comună de credinţă a Bisericilor, a fiecăreia în propriul spaţiu şi pretu­tindeni...

3. Să sprijine Bisericile în lucrarea lor misionară de evanghelizare mondială.

4. Să exprime interesul comun al Bisericilor puse în slujba nevoilor omeneşti, a înlăturării piedicilor dintre oameni şi a promovării unei familii umane vieţuind în dreptate şi pace28.

Cele de mai sus exprimă, într-un mod elocvent, principiile primare ale C.M.B. şi ale membrilor lui fondatori.

Din partea ortodoxă, pentru a se motiva în cunos­cuta Enciclică patriarhală din 1920 participarea la mişcarea ecumenică, s-a arătat că singura cauză a fost înfruntarea unor pericole, cum ar fi: alcoolismul care în fiecare zi ia proporţii din ce în ce mai mari,

27 Vezi Protopop Gheorghe Tsetsis, De la Vancouver la Canberra, în revista Enimerosis, nr. 6, noiembrie-decembrie 1990, p. 4.

28 Vasilios Th. Stavridis e. A. Varella, Istoria mişcării ecume­nice, Tesalonic, 1996, p. 370.

185

luxul prisositor care pune stăpânire pe tot mai mulţi, iubirea de plăceri şi senzualitatea cele greu de stăpâ­nit, necuviinţa în filologie, în pictură, în teatru, în mu­zică, divinizarea bogăţiei..., fără a se spune nicăieri adevărul că însăşi vindecarea completă a acestor plăgi sociale nu-l mântuieşte singură pe om.

în această enciclică patriarhală, care potrivit ecumeniştilor constituie expresia de căpătâi a ecumenismului ortodox, dar şi o piatră de hotar în istoria mişcării ecumeniste29, comunităţile heterodoxe ale Apusului sunt considerate ca fiind Biserici de pretutin­deni, care sunt caracterizate aşa: nu sunt străine de Biserica Ortodoxă, ci înrudite în Hristos şi împreunămoştenitoare ale făgăduinţei lui Dumnezeu în Hristos.

Aşadar, dintru început temeliile C.M.B.-ului au fost cu desăvârşire lumeşti şi străine de conştiinţa orto­doxă. De altfel secularizarea, moralismul, pietismul şi umanismul, în înţelesul dat lor de iluminismul fran­cez, au deschis drumul către ecumenismul neortodox. Spun „neortodox" deoarece avem şi ecumenism ortodox. Iar ecumenism ortodox înseamnă ecumenicitatea Bisericii, pe care o mărturisim în Simbolul Credinţei.

De asemenea, nu trebuie să scape atenţiei noastre faptul că C.M.B. constituie de mai mulţi ani ţinta preo­cupărilor Bisericii Unioniste a falsului mesia, coreanul Sun Myung Moon, care urmăreşte să distrugă toate structurile statale din lume. Biserica Unionistă susţine că mai are nevoie de vreo cincisprezece ani pentru a

29 Vezi Protoiereul Gh. Tsetsis, Tronul ecumenic şi lumea texte Patriarhale oficiale, Edit. Tertsios, Katerini, 1988, p. 57.

186

corupe desăvârşit Consiliul Mondial al Bisericilor şi că deja unul din cei cinci preşedinţi ai Consiliului cola­borează foarte strâns cu mişcarea noastră... Pornind de la aceste premize comentează Părintele Antonie Alevizopulos - „dialogul interreligios" ar însemna cel puţin iresponsabilitate şi superficialitate din partea factorilor bisericeşti, ne exprimăm nedumerirea cum de poate unul dintre preşedinţii C.M.B.-ului să fie cola­boratorul falsului mesia corean şi de ce nu s-a auzit până acum nici un strigăt de protest30.

Consecinţe roade

Consecinţele participării Bisericii Ortodoxe la aşa-numita mişcare ecumenistă şi la dialogurile ei co­mune sunt, aşa cum vom vedea, mai ales ecclesiologice, soteriologice şi pastorale. Participarea aceasta a condus şi conduce în fiecare zi tot mai mult la schimbarea cugetării şi etosului ortodox şi la formarea unei cugetări şi a unui etos interreligios, cel puţin la cei care se încurcă în toată această străduinţă deşartă.

În acest sens, profesorul Constantin Muratidis scrie: Prin participarea ei la C.M.B., Ortodoxia a demisionat în esenţă de la misiunea ei ecumenică în favoarea C.M.B.-ului, care, după părerea mea, constituie cea mai mare şi mai dureroasă rană făcută lucrării de mântuire a omului, lucrare pe care Ortodoxia este chemată să o săvârşească în iu mea contemporană31.

30 Vezi articolul Noua Eră un pericol pentru civilizaţie, în ziarul Hristianiki, 20.06.1991, p. 6-7 şi 10.

31 K. D. Muratidis, Mişcarea ecumenică marea ispită contem­porană a Ortodoxiei, Edit. Orthodoxos Typos, Atena, 1973, p. 28.

187

Pururea pomenitul profesor de dogmatică şi măr­turisitorul Ortodoxiei, Părintele Iustin Popovici carac­terizează C.M.B.-ul ca pe o adunare eretică şi antropolatră, iar participarea Bisericii Ortodoxe la acest Consiliu ca pe o înjosire slugarnică. Fericitul Părinte Spiridon Bilalis scrie: Ecumenismul, cea mai mare erezie a secolului XX, care propovăduieşte sincre­tismul dogmatic şi religios, şi care tinde către un fel de panreligie, prin punerea pe acelaşi nivel a tuturor confesiunilor creştine şi a religiilor, constituie pentru Ortodoxie un pericol de moarte32.

În esenţă, sincretismul intercreştin şi interreligios desfiinţează graniţele dintre Ortodoxie şi erezie. Ecu­menismul sincretist susţine că hotarele Bisericii sunt nedesluşite; că Biserica Ortodoxă, pe de o parte, şi confesiunile creştine, pe de alta, alcătuiesc împreună Una, Sfântă, Sobornicească şi Apostolească Biserică a Simbolului Credinţei. Dar această concepţie consti­tuie o erezie ecclesiologică şi vine în contradicţie cu conştiinţa noastră ortodoxă pe care am avut-o dintotdeauna.

Referitor la aceasta am putea aduce o mulţime de texte patristice.

Prin sincretismul care se cultivă în cadrul acestor dialoguri cu eterodocşii şi cei de alte religii se nesoco­teşte cu desăvârşire înţelesul de erezie, din motive de „politeţe ecumenistă" şi pentru menţinerea „duhului ecumenic". în felul acesta adevărata unitate a oameni­lor în Adevăr, adică în Hristos, este înlocuită cu un nou

32 Arhim. Spiridon S. Bilalis, Ortodoxia şi papismul, tom 11, Edit.

Orthodoxos Typos, Atena, 1969, p. 598.

188

model de unitate în ciuda diferenţelor dogmatice adică nu în Adevăr. Acesta este modelul acţiunii comune, al organizaţiei, al „slujirii comune", un mo­del umanist, antropocentric. Centrul acestei unităţi nu-l mai constituie Dumnezeu-Omul, ci omul căzut.

Participarea la C.M.B. şi tot sincretismul ecumenist, care conţine nu numai dialoguri, ci şi manifestări de cult comune, au condus la încetarea misiunii ortodoxe în ţările în care predomină confesiunile creştine. în felul acesta închidem uşa oamenilor obo­siţi ai Apusului, arătându-le că trebuie să rămână acolo unde se află, de vreme ce „suntem la fel", suntem biserici surori şi „unirea este iminentă".

Dar sunt plănuite şi „curăţiri" ale cărţilor liturgice, astfel încât să nu se simtă jigniţi anticalcedonienii din pricina expresiilor dure pe care le foloseşte imnografia Bisericii noastre, îndreptate împotriva începăto­rilor eresului lor.

Lipsa de informare şi de concordanţă în Biserică

Participarea Bisericilor Ortodoxe la aceste dialoguri, care se fac aşa cum se fac, suferă atât din punct de vedere substanţial, cât şi procedural. Mici la început nu a existat şi nici acum nu există o informare esenţială despre cele ce se întâmplă în cadrul dialogurilor. Nu numai clerul şi poporul nostru evlavios nu este informat, dar nici ierarhia nu ia cunoştinţă în pro­funzime de cele discutate. Aceste dialoguri constituie, pe plan internaţional, preocuparea exclusivă a unei

189

categorii de oameni, pe care îi putem numi birocraţi şi tehnocraţii ecumenişti.

Dar problema nu constă numai în slaba informare, ci lucrul care se cere este ca hotărârile luate la aceste dialoguri să fie în acord şi să exprime cugetarea ortodoxă a Bisericii. Căci altfel ele vor avea soarta celor de la Ferrara-Florenţa şi singura lor „izbândă" va fi crearea de răni în Trupul Bisericii.

POZIŢII ORTODOXE

Tradiţia Bisericii, al cărei străjer neadormit este Monahismul, ca front de rezistenţă împotriva sincretismului intercreştin şi interreligios, ca front de rezistenţă împotriva tăvălugului Globalizării aduse de Noua Eră, pune înaintea tuturor calea adevăratei cunoaşteri a lui Dumnezeu, adică îndumnezeirea după har într-o comuniune personală de dragoste şi ascultare cu sin­gurul Sfânt, Dumnezeu cel în Treime. Ea arată nepre­ţuita valoare a persoanei, pe care Noua Eră vrea s-o transforme într-un număr şi să o desfiinţeze. Această recomandare ortodoxă de viaţă nu este o construcţie intelectuală, ci o experienţă a unei mulţimi nenu­mărate de sfinţi, dobândită de-a lungul celor două mii de ani de viaţă bisericească.

Această luptă pentru salvarea persoanei este în acelaşi timp şi o luptă pentru salvarea conştiinţei noastre naţionale şi religioase, care în ultimul timp primeşte dese şi bine plănuite lovituri.

Desigur, dialogul cu eterodocşii şi cu cei de altă cre­dinţă nu este respins de către Biserică, ci, dimpotrivă,

190

el a jucat un rol important în viaţa ei, a fost indisolubil legat de misiunea ei, care este propovăduirea profetică şi apostolică a pocăinţei şi unirea tuturor.

Aici trebuie să spunem că în cadrul mişcării ecu­menice sunt răstălmăcite cuvintele Domnului din rugăciunea rostită înainte de Patima Sa. Atunci când Domnul se roagă ca toţi să fie una33, potrivit cu erminia patristică, pe care ne-o aminteşte profesorul Ioan Romanidis, cere de la Tatăl ca ucenicii Lui şi ucenicii ucenicilor Lui să devină una în contemplarea slavei Sale, încă din această viaţă pământească, ca mădulare ale Trupului Său, adică ale Bisericii...34

Unirea tuturor în chip dreptslăvitor (ortodox), prin urmare şi a bisericilor, se săvârşeşte cu ajutorul haru­lui lui Dumnezeu prin întoarcerea celor rătăciţi cu pocăinţă la Biserica cea Una, Sfântă, Sobornicească şi Apostolească, adică la cea Ortodoxă.

Credem că ar fi foarte folositor pentru cei aleşi astăzi din partea ortodoxă şi chemaţi să dea cuvânt oricui vă cere socoteală de nădejdea voastră35 să cerceteze cum dialogau Sfinţii Bisericii noastre cu eterodocşii şi cu cei de alte religii, mai ales că mulţi dintre ei au vieţuit în condiţii istorice incomparabil mai neprielnice decât cele de astăzi.

Aşadar, noi de ce să ne depărtăm astăzi de calea Sfinţilor Părinţi? Nu cumva suntem mai sfinţi şi mai înţelepţi decât aceia?

33 Ioan 17, 21.

34 Vezi Epistola Sfintei Comunităţi a Sfântului Munte Athos către Prea Fericitul Patriarh ecumenic Vartolomeu privind la textul de la Balamand, în Aghioritiki Martyria, nr. 18, Aprilie 1995, p. 86.

35 Petru 3, 15.

191

Prea Fericite, înalt Prea Sfinţiţilor, Cinstit auditoriu,

Din toate cele care s-au spus până acum, cred că reiese limpede faptul că ne aflăm în faţa unei pro­bleme serioase, pricinuită de mişcarea noua Eră. De asemenea, cred că din cele spuse a reieşit destul de clar că sincretismul intercreştin şi interreligios este cu desăvârşire potrivnic şi incompatibil cu cugetarea ortodoxă a Bisericii. Iar această cugetare ortodoxă este exprimată mai ales de către Monahismul orto­dox, care este conştiinţa veghetoare a Bisericii şi păs­trătorul Tradiţiei ei. De aceea el are dreptul, dar şi datoria să apere Credinţa Ortodoxă şi integritatea ei.

în încheiere îngăduiţi-mi să adaug un singur lucru:

Deoarece străduinţa de a promova sincretismul intercreştin şi interreligios este înveşmântată de obi­cei, aşa cum am spus, în mantia dragostei, va trebui să accentuăm că tocmai poziţia Sfinţilor Părinţi, care stăruie în Adevărul credinţei şi care îl arată celor din afara Bisericii cu durere, dragoste şi discernământ, este cu adevărat cea iubitoare de oameni, deoarece îl ajută efectiv pe omul înşelat să vină întru simţire şi pocăinţă, în timp ce cealaltă, cea umanistă, îl lasă pe om neajutorat în boala sa.

De altfel, dragostea cea adevărată, ca rod al Duhului Sfânt, totdeauna călătoreşte împreună cu Adevărul, Care este însuşi Hristos. în caz contrar nu putem vorbi nici despre dragoste adevărată, nici des­pre Adevăr.

192

STRĂDANIA EREZIILOR DE A PERVERTI IDENTITATEA NOASTRĂ NAŢIONALĂ ŞI RELIGIOASĂ

Referat prezentat la Al XII-lea Congres Panortodox al Delega­ţiilor Bisericilor Ortodoxe şi Sfintelor Mitropolii pe teme referitoare la erezii şi secte, întrunit la Larisa (30.10-3.11.2000).

Tema generală a fost: „O abordare din punct de vedere pastoral a ereziilor".

Sfera subiectului care ne-a fost încredinţat să-l tratăm este într-adevăr uriaşă. De aceea, dintru început va trebui să facem, pe de o parte, o clarifi­care semantică, iar pe de alta să ne limităm, de nevoie, în studiul nostru la aspectele cele mai impor­tante, după părerea noastră.

Atunci când vorbim despre erezii, înţelegem atât pe cele vechi, cât şi pe cele contemporane, care formează mozaicul Noii Ere. în cele ce urmează, vom vedea, pe cât ne va sta în putinţă, „contribuţia" ere­ziilor vechi şi a celor noi în strădania lor de pervertire a identităţii noastre.

Când vorbim despre identitate va trebui să arătăm în ce constă ea; cu alte cuvinte, care sunt caracte­risticile sau temeliile ei. Cel interesat, după ce va stabili după criterii istorice identitatea spirituală pe care doreşte să o păstreze şi căreia îi atribuie caracte­risticile autenticităţii, va trebui să cerceteze cum se înfăptuieşte aceasta în istorie, ce anume o ajută şi ce o împiedică.

Va trebui totodată să cerceteze cum se săvârşeşte denaturarea autenticului, fenomen care de obicei are loc treptat, iar în zilele noastre foarte adesea prin metoda coroziunii lăuntrice a clădirii duhovniceşti sau

195

prin cea a pervertirii cugetării oamenilor, care sunt purtătorii civilizaţiei pe care urmăreşte să o distrugă această pervertire.

Partea teoretică

Potrivit punctului de vedere al Bise­ricii, care a predominat în spaţiul isto­riografiei, de la istoricul Constantin Paparigopulos (1815-1891) până la Apostol Vacalopulos (1909-2004), identitatea noastră naţională în ultimii 2000 de ani a constat în legătura indestruc­tibilă dintre Ortodoxie şi cultura grecească. Această legătură neamestecată şi nedespărţită nu identificare, ci întrepătrundere poate fi cercetată în planul determinării conştiinţei naţionale şi religioase, în pla­nul înrâuririi creaţiei culturale, în planul statornicirii instituţiilor în societate.

Dar să explicăm mai pe larg:

a) în planul determinării conştiinţei naţionale şi religioase a cetăţeanului grec de mijloc, se poate spu­ne că sensurile cuvintelor grec şi ortodox se identifică atât de mult, încât aproape că nu se poate concepe calitatea de grec fără cea de creştin ortodox, iar aceasta mai ales în diaspora. Este semnificativă de­claraţia cunoscutului profesor şi rector al Universităţii din Atena, Gheorghe Babiniotis, care este în acelaşi timp şi o mărturisire de credinţă a sa: Pentru mine Ortodoxia este un element nedespărţit, indisolubil legat de conştiinţa mea de grec... Patriotismul care a pecetluit elenismul în timpul ocupaţiei turceşti a izvo­rât din suferinţa pricinuită de înrobirea patriei, din

196

faptul că aveau aceeaşi credinţă şi aceeaşi limbă. Chiar şi astăzi noţiuni precum „conaţional" şi „conaţi­onalitate" nu pot fi concepute în afara Bisericii Orto­doxe....

Este cunoscut şi de toţi mărturisit faptul că toţi cei care se rupeau de Credinţa şi Comunitatea Ortodoxă îşi pierdeau şi identitatea lor de greci. Aceasta însem­nau cuvintele „a se catolici" şi „a se turci". Greci rămâneau numai cei care stăruiau în Credinţa Orto­doxă şi care refuzau, chiar până la mucenicie, să se facă catolici sau să se turcească. Grecii din Asia Mică Centrală (aşa numiţii Karamanliţi)1 şi-au pierdut limba, dar păstrându-şi credinţa au continuat să fie greci. Dimpotrivă, valaazii din Macedonia apuseană şi-au păstrat limba, dar aceasta nu i-a împiedicat să se turcească, deoarece şi-au pierdut credinţa lor orto­doxă2.

Desigur, sensul cuvântului ortodox este mai larg decât cel al cuvântului grec. Există milioane de orto­docşi care nu sunt greci din punct de vedere etnic.

b) în planul creaţiei culturale, calea comună a ele­nismului şi Creştinismului a dat texte, monumente arhitectonice, lucrări de artă, creaţii muzicale, despre care s-au scris biblioteci întregi. Din această pricină, punerea la îndoială a acestei legături aşa cum se încearcă în plan teoretic, mai ales astăzi, de către

1 Ziarul To Vima tis Kyriakis, 19.04.1998.

2 Vezi broşura Pros to iao (Către popor), nr. 26, cu titlul Iden­titatea greacă.

197

aşa-numiţii arheolatri3 este cu desăvârşire neînte­meiată din punct de vedere istoric.

c) Cât priveşte influenţa exercitată de Creştinism şi de civilizaţia grecească asupra instituţiilor din socie­tate, nu numai în Răsăritul creştin, ci şi în Apus, s-au scris de asemenea biblioteci.

Temelia creştină şi grecească a Europei (însăşi de­numirea ei este de origine grecească)4 este de netăgă­duit, mai ales pentru Europa precarolingiană, am spune mai cu seamă înainte de schisma de la 1054. De aceea, cealaltă Europă, cea a lui Carol cel Mare şi a urmaşilor săi până în ziua de azi (aşa cum e prezen­tată în cunoscuta carte de istorie a francezului Dyrozel ititulată Muzeul Europei, despre care s-a discutat atât de mult în iarna lui 1999), în esenţă constituie o lepă­dare a realei Europe.

Se poate constata cu uşurinţă cât de creştină este concepţia despre Dumnezeu, om şi lume care a influ­enţat Europa şi în general Occidentul înţelegând termenii de Orient şi Occident nu doar geografic, ci şi duhovniceşte dacă se va cerceta producţia ei spiri­tuală, dar şi constituţiile şi legislaţiile ţărilor de pe cuprinsul ei. îşi poate imagina cineva cum ar fi fost Europa dacă la baza ei ar fi stat concepţiile religiilor orientale, precum karma sau reîncarnarea, care în

3 Adepţi ai unui curent filozofic manifestat atât în Grecia, cât şi în România care pune accentul pe cultura păgână (precreş­tină). în esenţă, ei văd creştinismul ca pe un duşman care a surpat miturile şi filozofiile „superioare" ale antichităţii, (n.tr.)

4 Evropi prinţesă feniciană, personaj din mitologia grecească, (n.tr.)

198

fond desfiinţează persoana umană, libertatea şi res­ponsabilitatea proprii acesteia.

în cele ce urmează ne vom referi mai pe larg la tema persoanei.

Specificul fiecărui popor este cu neputinţă a fi cer­cetat în afara tradiţiei, a predaniei sale, iar predanie nu înseamnă doar ceea ce ţi se predă, ci şi aceea la care tu te predai cu toată inima.

O astfel de înţelegere a tradiţiei ne conduce la o formă dinamică şi nu muzeală a ei, existând posibi­litatea preluării, asimilării şi prefacerii elementelor care acceptă preluarea. Aşa a fost dintotdeauna Tra­diţia Ortodoxă, şi, prin extensie, Tradiţia Romeică5.

Tradiţia Ortodoxă nu este ceva abstract sau ideologizat, ci ea se întrupează în spaţiu şi timp. Ortodoxia nu este o ideologie sau un sistem. Ortodoxia este Biserica, adică Trupul lui Hristos.

Bineînţeles că tradiţia înţeleasă astfel este nu nu­mai o zestre intelectuală a participanţilor la ea, ci mai cu seamă una intim-fiinţială. Ar putea cineva să înşiruie multe din trăsăturile Tradiţiei Ortodoxe, ca de pildă faptul că este hristocentrică, pnevmatică, patris­tică, biblică, ascetică, practică şi urmăreşte vindecarea omului, a cărui personalitate boleşte de iubire de sine

5 Denumirile de Romeitate şi de romeu (romios) au în vedere, civilizaţia Imperiului Roman de Răsărit şi respectiv pe cetăţeanul acestuia. În acest sens, părintele Romeităţii este Sfântul Con­stantin cel Mare. Deşi apărut mult mai târziu (sec. al XVI-lea), la început având chiar un sens peiorativ, termenul de Imperiu Bizantin, sinonim Romeităţii, este mult mai întâlnit. Prin exten­sie, cuvântul romeu desemnează pe creştinul ortodox din peri­oada postbizantină sau pe grecul contemporan, păstrător al tradiţiei ortodoxe a Bizanţului (n. tr.).

199

şi de patimile rezultate din aceasta. Aceste trăsături generale definesc o civilizaţie ale cărei valori funda­mentale sunt dragostea, smerenia, ascultarea, mărini­mia şi vitejia, realităţi care iau chip în persoana umană, când aceasta le trăieşte autentic.

în continuare vom rămâne numai la una din trăsă­turile înşiruite mai sus, care însă exprimă întru totul civilizaţia Romeică şi care stabileşte identitatea şi specificul nostru. E vorba de persoană.

Civilizaţia Romeică este civilizaţia persoanei.

Persoana o înţelegem ca libertate şi alteritate. Per­soana este un eu aflat în faţa unui tu, care este celălalt.

Persoana, ca libertate şi alteritate, este unică şi irepetabilă, nu numai duhovniceşte, dar şi psihic şi biologic. Nu există vreun om din miliardele ce trăiesc astăzi sau din cele ce-au trecut şi din cele ce vor veni pe lume care să fie cu desăvârşire identic cu un altul din punct de vedere duhovnicesc, psihic sau biologic.

Omul, ca persoană, a fost înzestrat cu caracte­risticile de libertate şi unicitate de Creatorul său, Care este aşijderea Persoană (comuniune de Persoane). Pentru ca cineva să înţeleagă aceste realităţi funda­mentale, va trebui să le vadă încadrate în concepţia mai largă despre Dumnezeu, om şi lume pe care o are civilizaţia noastră. Dumnezeu este Persoană; omul este persoană după chipul lui Dumnezeu, chemat să înainteze către asemănarea cu Dumnezeu; lumea este creată, este creaţie a libertăţii lui Dumnezeu şi nu o emanaţie a fiinţei Lui.

200

Aşa cum Dumnezeu în afară de libertate este şi iubire, tot astfel şi omul, nu-şi găseşte odihna cu adevărat dacă nu are ca scop comuniunea de iubire cu Dumnezeu şi cu ceilalţi oameni, cu întreaga lume. Sfântul Cozma Etolianul spune: îmi zice Hristos al meu: „Să cauţi un lucru care este mai de preţ decât toată lumea şi să nu cauţi rugină, pânză de păianjen, nori de praf". Care este lucrul cel adevărat care este mai de preţ decât toată lumea? Îmi zice Hristos al meu: „Mergi să cauţi pe fraţii tăi şi pe surorile tale şi să vă prindeţi cu legătura dragostei, ca să vă bag în Rai şi să vă bucuraţi de-a pururea, iar nu în iad, ca să ardeţi veşnic6.

Civilizaţia Romeităţii este civilizaţia comunicativi­tăţii, a comunităţii; aici se trăieşte viaţa în Hristos7 şi unii altora suntem mădulare8. Aici se trăieşte de­mocraţia primară, aici întâlneşte fiecare pe celălalt, pe fratele său, îl respectă, îl iubeşte.

Singurul spaţiu în care se pot trăi aceste realităţi duhovniceşti este spaţiul comuniunii teantropice care se numeşte Biserica. în afara acestui spaţiu, omul se poate avânta într-un zbor spiritual pentru a-şi depăşi Ego-ul, dar nu-şi atinge scopul. Aceste încercări de zbor ale lui sunt condamnate la eşec; cade sărmanul om şi îşi zdreleşte faţa, fiindcă îi lipseşte metoda ade­văratei cunoaşteri de Dumnezeu şi adevăratei comu­niuni cu El, care se păstrează numai în Biserica Orto­doxă.

6 Sfântul Cozma Etolianul, Didahii, Edit. Menunu, p. 118-119.

7 Vezi Rom. 6,23; II Tim. 1,1.

8 Vezi Rom. 1 2,5; Ef. 4,25.

201

Cunoaşterea lui Dumnezeu, unirea cu El, cunoaş­terea sinelui nostru, adevărata comuniune de iubire cu ceilalţi nu sunt rodul unei strădanii omeneşti auto­nome, suficientă sieşi, a autocunoaşterii, autoevoluţiei, care ar conduce la autoîndumnezeire. Această metodă, a aşa-zisei automântuiri, este vechea minciu­nă pe care a spus-o şarpele primilor oameni şi care e repetată astăzi prin gura şi scrierile mentorilor noii Ere.

Această metodă pe care ne-o aduc religiile orien­tale şi grupările noii Ere sub forma practicii yoga şi cea a meditaţiei, la care se adaugă alte rătăciri cunos­cute, cum sunt karma şi reîncarnarea, în loc să-l ducă pe om la libertate, îl conduc la sclavie spirituală, şi în loc să-i ofere experienţa comuniunii de iubire, îl călăuzesc către un scurtcircuit egocentric. Meditaţia nu este legătură interpersonală, comuniune de iubire a unui Eu (al omului) cu un Tu (al lui Dumnezeu), ci scurtcircuit egocentric al unui eu uman, care crede că află în lăuntrul său pe Dumnezeu ce se identifică cu sinele său. sinele cu S mare.

Religiile orientale şi Noua Eră, dar şi fiecare învă­ţătură eretică, ca strădanie autonomă a trufaşului om de după cădere, nu numai că nu cunosc persoana, dar în profunzime o urăsc şi luptă cu tărie să o desfiinţeze.

Am dori să facem o mică precizare în legătură cu substratul teoriei despre lume a religiilor orientale şi a Noii Ere, pentru a arunca o lumină asupra celor spuse mai sus. Vom vedea că Dumnezeu, după cum îl înţeleg aceştia, nu este persoană, ci se defineşte ca

202

o energie cosmică impersonală, cum e Brahman al hinduismului. Omul, de asemenea, nu este persoană. Este asemenea unei picături de apă sortită să dispară în oceanul supraconştiinţei globale impersonale a lui Brahman.

Pentru ei lumea nu este creaţie a lui Dumnezeu, ci emanaţie a fiinţei lui Dumnezeu, este Dumnezeirea manifestată, este iluzie maya din hinduism sau, altfel spus, se identifică cu Dumnezeu. E vorba de panteism. Aşadar, aici persoanei nu-i este recunos­cută valoarea. Persoana ca alteritate şi libertate e socotită ceva rău, e o cădere, după cum şi intrarea sufletului în trup e o cădere; teorie întâlnită şi la Platon, unde se vorbeşte de părăsirea lumii ideilor în care trăise mai înainte sufletul.

De ce am pomenit toate acestea? Pentru a arăta că eventuala adoptare a modelului pe care îl propun sectele şi mai cu seamă grupările noii Ere, împreună cu toate mijloacele de care dispun, constituie o răsturnare şi o negare a modelului de civilizaţie creştin-ortodoxă, care se exprimă mai ales în realita­tea persoanei ca libertate, alteritate şi comuniune de iubire. Şi este foarte adevărat că grupările noii Ere, pentru a-şi face cunoscute mesajele, folosesc cărţi, reviste, muzică. Internet mass-media în general -, activităţi din domeniul sănătăţii şi sportului, unde îşi fac apariţia prin aşa-zisele terapii alternative, respec­tiv prin tehnicile de luptă orientale.

Strădania sectelor de a altera specificul nostru naţional şi bisericesc, dacă dorim să vedem lucrurile mai în profunzime, se îndreaptă mai ales în această

203

privinţă, adică a tăgăduirii persoanei9, Neagă şi războ­iesc ceea ce ne face să fim oameni. Aşadar, păstrarea identităţii, a specificului nostru naţional şi bisericesc, înseamnă deopotrivă salvarea persoanei şi viceversa.

Continuând dezvoltarea reflecţiilor noastre cu privi­re la persoană ca esenţă a tradiţiei noastre, am putea spune că elementele structurale determinante ale neamului şi conştiinţei naţionale, aşa cum le găsim numite încă de la Herodot, adică omaimon (origine comună), omothriskon (credinţă comună), omoglosson (limbă comună) sunt totodată elementele structurale determinante ale persoanei. Din acest motiv şi în mod cu totul neîntâmplător, în cadrul Noii Ere, exact aceste elemente sunt ţinta atacurilor.

Partea practică

în cele ce urmează vom face o legătură între cele spuse până acum şi contextul actual tensionat al relaţiilor dintre stat şi Biserică, pricinuit de ştergerea apar­tenenţei religioase din buletinele de identitate10, fapt

9 Persoana există numai în comuniune cu o altă persoană. Ea nu există în mod abstract, ci se exprimă în cadrul particular al familiei, al neamului ş.a.m.d. neamul însuşi are un caracter pro­priu, iar aceasta nu înseamnă că un neam este mai presus de altul, ci că fiecare neam, ca şi fiecare persoană, are un mod aparte de a se manifesta în lume. neamul este un garant al unei existenţe personale. El îţi dă un sens, îţi dă puterea să lupţi. Aşa cum spunea Cuviosul Paisie Aghioritul, neamul este o familie mai mare. (A se vedea lucrarea Părintelui Profesor Dumitru Stăniloae, Ortodoxie şi românism, Bucureşti, 1993) (n.tr.)

10 în Grecia, modificarea buletinelor de identitate constituie de mai bine de 10 ani o pricină de tensiuni între poporul credincios şi un segment filo-globalist al clasei politice. Punctul culminant al crizei a fost atins în anul 2000, când milioane de oameni au protestat în diverse moduri împotriva impunerii acestei măsuri fără a fi cerută părerea cetăţenilor (n.tr.).

204

hotărât unilateral de către guvern şi care caută a se impune în mod opresiv. Conştiinţa comună a noastră, a tuturor, este că şi asta a devenit limpede pentru toată lumea chestiunea ştergerii apartenenţei religi­oase este doar vârful aisbergului, după cum nimerit s-a spus. Scopul real şi îndepărtat al acţiunii este ruperea legăturii cu valorile culturale ale Ortodoxiei şi elenismului şi respingerea Bisericii, văzută ca element component în spaţiul vieţii sociale şi naţionale, prin instaurarea unui stat areligios (laic). Mai precis, scopul este alterarea specificului nostru naţional şi religios. Din nefericire, în acest punct, intenţiile sectelor din Grecia şi în special a grupărilor din zona noii Ere coincid cu cele ale guvernului. Din această pricină a fost atât de aplaudată de către secte respectiva hotă­râre guvernamentală.

Bineînţeles, ar putea susţine cineva că problema identităţii spirituale nu se identifică cu cea a actelor de identitate; că prima este o chestiune intimă, iar a doua una exterioară. însă după cum citim în Enci­clica Sinodală 2698 din 31 august 2000 nu e posibil ca cineva să nesocotească faptul că, deşi credinţa este trăire personală, ea se exprimă şi se manifestă în afară şi în istorie, schimbând realităţile sociale şi transformând societatea şi lumea.

Câte nu s-au schimbat în mersul istoriei prin cre­dinţa şi puterea Sfinţilor Apostoli, Apologeţi, Mărturisi­tori, Martiri, Cuvioşi şi, în general, a oamenilor inspiraţi

205

de harul lui Dumnezeu(I). Aşadar toată această Tradiţie Grec-Ortodoxă11 a creat o minunată civilizaţie, o viaţă socială echilibrată, care alcătuieşte „trupul istoric" al Creştinismului în dimensiunea sa ecumenică şi înno­itoare. Şi nu poate cineva să susţină că are credinţă în Dumnezeu, atunci când este călcat în picioare şi învi­neţit „trupul istoric" al Creştinismului.

Pentru a aprecia cineva corect chestiunea buleti­nelor de identitate, trebuie să o privească unitar, încadrând-o în cadrul fenomenului avansat al Globalizării, în înţelesul de uniformizare forţată a popoa­relor şi civilizaţiilor.

Nu este întâmplător că s-a luat hotărârea de a se şterge din noile buletine tocmai aceste elemente care definesc pe om ca persoană: omaimon, omothriskon şi omoglosson.

naţionalitatea, religia şi situaţia familială nu se vor mai consemna în actele de identitate, conform hotărârii

11 Tradiţia Grec-Ortodoxă a luat naştere în urma întâlnirii dintre creştinism şi cultura greacă, ai cărei reprezentanţi de seamă aveau să fie numiţi „pedagogi către Hristos". Mai precis, creşti­nismul a transfigurat datele naturale ale unei culturi deja exis­tente, oferind răspunsurile adevărate la întrebările profunde ale omului vechi. în Hristos toate se înnoiesc, toate îşi află adevă­ratul sens al existenţei.

Astăzi, de multe ori, este folosită sintagma de grec-ortodox pentru a defini identitatea de creştin-ortodox în faţa unei lumi care cultivă amestecul şi confuzia. înainte nu se spunea grecortodox sau roman-ortodox. Patriarhii Răsăritului şi Papii Romei erau, simplu, ortodocşi. Vorbelor inspirate ale Sfântului Apostol Pavel, nu mai este iudeu, nici elin; nu mai este nici rob, nici liber; nu mai este parte bărbătească şi parte femeiască, pentru că voi toţi una sunteţi în Hristos Iisus(Gal. 3, 28), le-am putea alătura cuvintele: nu mai este grec, rus, român, sârb, bulgar, etc. ci toţi una în Hristos, Domnul nostru, (n.tr.)

206

luate de faimoasa Autoritate condusă de domnul Dafermis12, în scopul aşa-zisei protecţii a datelor per­sonale, hotărâre care a fost adoptată sau, cum s-a dovedit cu suficiente probe, a fost pregătită sistema­tic de către guvern.

Aşa-numita Nouă Eră nu-şi poate atinge scopul de bază, al controlului global, atâta timp cât în societăţi există persoane libere, cetăţeni activi şi responsabili. Pentru a fi puse toate sub control aici se încadrează şi îndosarierea electronică va trebui distrusă persoa­na, care se defineşte în special prin libertatea de Dumnezeu dăruită.

însă obiectivul transformării persoanei într-un număr nu se înfăptuieşte imediat, ci treptat, prin destructurarea personalităţii, adică a elementelor esenţiale ce o compun. Strădania depusă este de a distruge continuitatea şi raportarea la familie, la comunitate şi la istorie; să apară ca şi cum omul ar lua-o de fiecare dată de la început, de parcă nu ar avea continuitate istorică, ca şi cum ar fi „căzut din cer", fără rădăcini, fără istorie.

Noua Eră, ca plan mondial al noii Ordini a Lucru­rilor, prin globalizarea nivelatoare nu vrea numai să desfiinţeze persoana prin tehnicile de spălare a creie­rului care conduc la dependenţă totală, impunerea unui sistem de control economic şi politic dictatorial, ci şi să rupă persoana de comunitate, lovind în com­ponentele ce o definesc, adică mai ales în identitatea

12 Magistrat, personaj-cheie în iconomia desfăşurării evenimen­telor, preşedinte al Autorităţii pentru protecţia datelor personale, un organism „independent" ce supraveghea, chipurile, respecta­rea drepturilor omului în Grecia(!) (n.tr.).

207

ei naţională şi religioasă. Tot aşa, în cadrul manipu­lării prin care trec victimele sectelor sau ereziilor uci­gătoare de libertate aşa cum le-a numit Parlamentul Francez membrul-victimă este rupt de mediul fami­lial şi prietenesc. I se insuflă îndeosebi ură împotriva mamei, care e socotită veriga de legătură cu trecutul şi care trebuie ştearsă din mintea membrului-victimă.

Decolorarea naţională şi religioasă a societăţii noastre, adică alterarea specificului nostru naţional şi religios, a fost şi este obiectul maşinaţiilor, al acţiu­nilor şi intervenţiilor organizaţiilor din spaţiul sectelor, care, afară de posibilitatea de a altera conştiinţe, au reţele de legătură şi suficientă putere în sfera socia­lului şi politicului, promovând chiar şi schimbări legis­lative în acest scop.

Pentru rolul jucat în luarea hotărârii de ştergere a religiei din buletinele de identitate, au fost denunţate, în baza unor date de netăgăduit, lobby-ul evreiesc din S.U.A., Masoneria, dar şi celebra pe plan internaţional Scientologie (până acum 3 ani K.E.F.E.=Centrul de Filosofie Aplicată din Grecia), împreună cu organizaţiile satelit ale K.E.F.E. potrivit terminologiei folosite în raportul final al prim-procurorului Ioannis Anghelis -, cea mai importantă dintre ele fiind PAH.IF.E. a men­torului sufiştilor şi şeicului a două grupări islamice, Tachis Alexiu.

Această PAH.I.F.E., Societatea Panelenă de Istorie şi Filosofie, a organizat congrese, a publicat mate­riale, iar preşedintele Tachis Alexiu a intervenit pe lângă persoane importante din viaţa politică şi din alte medii, având ca stindard al propagandei faptul că

208

în ultimii ani în Grecia, chipurile, ar fi luat avânt fana­tismul religios, ura faţă de celelalte religii şi rasismul manifestat sub forma asupririi minorităţilor etnice şi religioase; iar pentru toate acestea se face vinovată Biserica Ortodoxă Greacă. La această propagandă, care a avut ca scop să lovească în Biserică, dar şi să dezbine ţara din punct de vedere etnic, au contribuit şi mulţi autodeclaraţi progresişti, jurnalişti, intelectuali şi oameni politici. Una dintre ţintele lor a constituit-o persoana fericitului Părinte Antonie Alevizopulos, con­siderat o piedică în calea planului lor. Potrivit Scientologiei, cel care critică mişcarea este criminal, deoarece împiedică impunerea reţetei unice de mântuire pentru întreaga umanitate, şi de aceea va trebui să fie neu­tralizat cu orice chip(I). Pentru a fi vindecată starea bolnăvicioasă a fanatismului care după părerea lor stăpâneşte în societatea greacă modernă, va trebui, susţineau serviciile secrete din străinătate ale Scientologiei13, să se treacă la separaţia totală dintre Biserica Ortodoxă şi stat. Iar aceasta presupune schimbarea Constituţiei ţării3. Exact cele menţionate în docu­mentul de mai sus al Scientologiei au ajuns astăzi să constituie „marea idee a Greciei(I).14

13 Biroul Afacerilor Speciale al Scientologiei din Europa către Biroul abilitat din Grecia la K.E.F.E., document datat 14.03.1994.

14 Marea idee (megaii ideea) este o expresie consacrată care desemna visul conducerii statului grec modern de a readuce la slava cea dintâi Romeitatea, rănită greu la 1453, când a căzut Constantinopolul sub turci, năzuinţa de a reface ţinutul celor două continente şi cinci mări. în contextul de faţă, Părintele Arsenie deplânge situaţia creată în anii din urmă în Grecia, moştenitoa­rea peste veacuri a unei tradiţii frumoase de convieţuire armo­nioasă a Bisericii cu statul (n. tr.).

209

Această calomniere a Bisericii Ortodoxe din Gre­cia, dar şi a statului, se încadrează în planul aşa-numitei noua Ordine a Lucrurilor a noii Ere, care, pentru a-şi atinge scopurile, anume controlul politico-economic mondial, foloseşte pe de o parte tăvălugul Globalizării, care nivelează limbi şi civilizaţii, iar pe de altă parte cunoscuta şi eficienta lozincă dezbină şi stăpâ­neşte.

în contextul lui dezbină şi stăpâneşte, sunt desco­perite sau inventate minorităţi etnice şi religioase, sunt aţâţate certuri între ele, pentru ca în continuare să intervină nATO spre a proteja „drepturile" lor (vezi Kossovo serbia). Potrivit unei noi norme a NATO (mai 1999), drepturile „minorităţilor" sunt mai presus de suveranitatea naţională. NATO îşi asumă în mod antreprenorial şi selectiv apărarea acestora şi „are dreptul" de a interveni în acest scop oriunde în lume, chiar şi fără o hotărâre prealabilă a ONU(I).

Bineînţeles, acest interes arătat protecţiei minori­tăţilor, după cum dovedeşte experienţa istorică recen­tă, este cât se poate de ipocrit şi e folosit ca pretext pentru a fi slujite alte scopuri. Se urmăreşte să se lovească la rădăcină şi să se ia în sclavie popoare întregi, cu atât mai mult ortodoxe aşa cum este cel grecesc popoare care se caracterizează printr-o minunată omogenitate lingvistică, etnică şi religioasă, după cum declara cu ani în urmă şi cunoscutul ministru de externe al SUA Henry Kissinger, care avea unul din părinţi de neam grec.

în acest sens, societăţi ca şi a noastră va trebui fie să apară prezentate artificial ca multinaţionale, multilingve

210

şi multiculturale, fie să devină astfel prin sta­bilirea în masă a unor populaţii străine pe teritoriul lor. Va trebui, aşadar, ca Grecia să fie prezentată ca o ţară locuită de o mulţime de minorităţi, iar grecii ca un popor fără rădăcini, fără tradiţie, fără credinţă şi istorie. Va trebui să ne „decolorăm" la nivel naţional şi religios, iar Biserica va trebui scoasă din sfera vieţii sociale şi naţionale. Nu este întâmplător că această dezlănţuire opresivă şi acest complot care s-au mani­festat în ultima vreme împotriva Bisericii Ortodoxe prin acceptarea de către Guvern a cunoscutelor propuneri Stathopulos coincid cu vechiul plan al forţelor vrăjmaşe şi a sectelor întunecate, precum Scientologia, organizaţii care-şi au baza logistică şi economică în străinătate.

Odată ce vorbim de K.E.F.E. şi PAPi.l.F.E., sunt semnificative şi grăitoare informaţiile care au văzut lumina publicităţii în vara acestui an, anume legătura strânsă între anumiţi oameni politici şi unele secte. Mai exact: ... într-un mod la prima vedere „ciudat", persoane aflate în posturi cheie ale actualului guvern doi dintre ei extraparlamentari (domnii Mihail Statho­pulos şi P. Evthimiu) este dovedit în baza unor documente de necontestat că au anumite legături cu organizaţiile mai sus amintite... La procesul din luna mai al membrilor K.E.F.E., în care aceştia erau acuzaţi de urmărire ilegală a unor personalităţi ale Bisericii şi ale vieţii politice, ca de pildă fericitul Arhiepiscop Serafim şi fericitul Părinte Antonie Alevizopulos, pre­cum şi actualul Arhiepiscop Hristodulos la acea dată

211

mitropolit al Dimitriadei domnul Miltiadis Evert15şi alţii, avocatul apărării a fost domnul Loverdos, parla­mentar al partidului de guvernământ şi pretendent la postul de ministru al Apărării, post ce i s-a dat în cele din urmă domnului Mihail Stathopulos. în raportul final al procurorului Ioannis Anghelis se precizează că domnul Loverdos are legătură cu K.E.F.E.

Aşadar, domnul Loverdos, în calitate de avocat al apărării al membrilor fostului K.E.F.E., a chemat ca martor al apărării pe actualul ministru al Educaţiei Naţionale şi Cultelor, domnul Petru Evthimiu, care, printre altele, la finalul depoziţiei sale a spus că aceşti oameni (ai K.E.F.E.) (...) au motivaţii ideologice nobile şi condamnarea lor ar fi o condamnare ideologică. în acest proces Curtea de Apel a admis că acuzaţii au săvârşit faptele pentru care fuseseră acuzaţi, fapt ce constituie încălcare a articolului 361 din Codul Penal, adică delictul de faptă injurioasă. însă, acest delict nu constituie de facto o acţiune injurioasă „deplasată", şi, prin urmare, trebuia ca cei ce fuseseră urmăriţi să depună o acuzaţie (plângere) în termen de 3 luni. De aceea, adică din motive legale, a încetat definitiv urmărirea penală, din lipsa actului de acuzare.

Să consemnăm aici că domnul Efthimiu, ca ziarist scria cu înflăcărare în favoarea CNPU (Cod numeric Personal Unitar), prin intermediul căruia se va efectua îndosarierea electronică16.

15 Om politic contemporan. A ocupat funcţii importante în stat: ministru în guvernul Mitsotakis, preşedinte al partidului noua Democraţie, primar al Atenei (n. tr.).

16 Petru Efthimiu, Luaţi (sic) poziţii pentru CNPU, în ziarul To Vima din 06.04.1997.

212

Pe de altă parte, ministrul Justiţiei Mihail Stathopulos, în 1995, modera una din discuţiile din cadrul unei reuniuni de două zile (20 şi 21 octombrie) organizată de PAN.I.F.E., satelit al K.E.F.E., adică al Scientologiei.17

Un simptom al patologiei neogreceşti, în general, îl constituie faptul că o parte a intelectualilor din ţara noastră, nimerit numită intelighenţia atee, se coali­zează cu sectele pentru îndeplinirea scopului ce urmăreşte scoaterea Bisericii din sfera vieţii sociale şi naţionale.

Aceşti intelectuali şi jurnalişti „progresişti" după cum singuri se definesc e posibil să fie puţini la număr, însă au o „trecere" deosebit de privilegiată, după cum se dovedeşte zilnic, la mass-media şi mai cu seamă la organele puterii.

Ruperea de Biserică

Observăm că de multe ori nega­rea Ortodoxiei nu se face în mod conştient de către adepţii-victime ai ereziilor. Ba, dimpotrivă, mulţi dintre aceştia au impresia că din momentul în care s-au înrolat în organizaţie au devenit automat şi creştini mai buni(I). Acest fapt reprezintă, fără îndoială, un exemplu grăi­tor al confuziei care se cultivă în mod conştient de către diriguitorii unor astfel de organizaţii parareligioase. Confuzia este rezultatul caracteristic al fenome­nului de pervertire creat de duhul noii Ere. Manifesta­rea cea mai clară a confuziei este convingerea multor

17 Vezi Parakatathiki, vol. 12, p. 51.

213

adepţi ai organizaţiilor noii Ere că este posibil ca ei să fie în acelaşi timp membri ai organizaţiei şi ai Bisericii.

Este ştiut că „întemniţarea" în aceste organizaţii se produce progresiv şi, de obicei, adeptul-victimă este condus înspre un spaţiu ideologic în care, dacă dintru început lucrurile i s-ar fi prezentat ca atare, nu ar mai fi avut intenţia să înainteze. Şi acest fapt se întâmplă deoarece mai toate organizaţiile din acest spaţiu îşi ascund sistematic adevărata faţă, înfăţişându-se sub o varietate de identităţi false, încă o dovadă a dispre­ţului lor faţă de persoana umană.

Descreştinarea propriu-zisă, progresivă, a adepţilor-victime ai sectelor e însoţită de o deznaţionalizare pe potrivă.

Pentru a argumenta cele afirmate vom adăuga la cele spuse în prima parte a referatului nostru urmă­toarele:

1) în special în cazul sectelor care au legături cu religiile orientale (hinduism, budism), prozeliţii, în ca­drul iniţierii prin care trec, îşi schimbă numele creştin pe care-l poartă. Chiar dacă această schimbare nu este făcută cunoscută instituţiilor cu care respectivul cetăţean intră în contact, ea îi alterează profund con­ştiinţa religioasă şi pe cea patriotică.

De pildă, e oare posibil ca ziua de 28 octombrie sau cea de 25 martie să aibă pentru Durga (nume hinduist) sau pentru Karma te Uanţo Eţo (numele budist al unei cunoscute directoare de Conservator) aceeaşi însemnătate pe care o au pentru Elena, pen­tru Constantin sau pentru Maria? Fireşte că nu. Pentru ca cineva să se convingă de faptul că pervertirea

214

conştiinţei religioase atrage după sine şi pervertirea conştiinţei naţionale este de ajuns să urmărească poziţia papistaşilor şi a protestanţilor greci, mai cu seamă pe durata Revoluţiei de la 1821.

2) Este firesc ca pervertirea conştiinţei religioase să atragă după sine şi degradarea conştiinţei naţiona­le, din moment ce majoritatea dintre organizaţiile parareligioase, altfel spus secte, sunt conduse din centre de decizie străine de poporul grec. Spre exemplificare, precizăm următoarele: este cunoscut faptul că Dalai Lama, pe lângă rolul de şef religios al Budismului Tibetan, este şi conducător al poporului, deoarece acolo există un regim teocratic (lamaism). Bine-nţeles că acest lucru este intenţionat trecut cu vederea de către autointitulaţii progresişti, din interiorul sau exteri­orul Greciei, care nu pierd ocazia de a se extazia în faţa „liderului surghiunit din Tibet", aşa cum o fac şi staru­rile Hollywood-lui, care, din unele motive excentrice sau de marketing, îi tot dau târcoale.

Se poate întreba cineva: oare adepţii greci ai lui Dalai Lama, pe care îl adoră ca pe un dumnezeu întrupat şi faţă de care sunt datori cu supunere oarbă desăvârşită, ce ar face în cazul în care jurământul de credinţă faţă de patrie, de constituţie şi de legile sta­tului jurământ depus de fiecare funcţionar de stat sau ostaş ar veni în contradicţie cu ordinele ce ar ieşi din gura dumnezeului întrupat, a Oceanului înţe­lepciunii (aceasta înseamnă Dalai Lama)?

Aceeaşi întrebare este valabilă şi în cazul maso­nilor. Din acest motiv s-a şi legiferat în Grecia incom­patibilitatea calităţii de funcţionar judecătoresc cu

215

aceea de mason. Fără îndoială că această hotărâre este o cucerire a democraţiei, cu menţiunea că ea nu trebuie să rămână astfel doar în scripte.

Deschizând aici o paranteză, ne întrebăm cum este posibil să fie dascăli copiilor, ba mai cu seamă unora aflaţi la cea mai sensibilă vârstă, persoane care, pe lângă faptul că sunt încarcerate în interiorul unor secte periculoase, mai deţin şi funcţii de conducere în cadrul acestora. Din acest punct de vedere, hotă­rârea Guvernului Federal German, care a adoptat prevederea privind incompatibilitatea calităţii de fun­cţionar public cu aceea de scientolog, ar fi un lucru de dorit să includă şi alte secte periculoase şi să alcătuiască un exemplu şi pentru ţara noastră, cel puţin în spaţiul sensibil al educaţiei; bineînţeles, dacă intelighenţia iluministă atotputernică va permite aceasta.

însă, în loc să aducem vorba de îndepărtatul Tibet, haideţi să venim în vecinătatea noastră. Mai sus amintitul Takis Alexiu, şeic a două grupări islamice, fost preşedinte al FAN.I.F.E., propovăduieşte că învă­ţăcelul trebuie să se predea îndrumătorului spiritual în cazul de faţă chiar lui însuşi precum trupul unui mort se predă în mâinile celui care îl va pregăti de îngropare18. Altfel spus, învăţăcelul este dator cu supu­nere absolută faţă de maestru, sub toate aspectele. Tipul de supunere guruistă la care ne-am referit ajunge până la alegerea soţului, a locului şi a felului de activitate desfăşurat, cum se întâmplă de pildă în cadrul organizaţiei coreeanului mesia mincinos Sun

18 Vezi Dr. Takis Alexiu, O învăţătură vie, Cartea a 2-a, Edit. Patru Ere, Atena, 1990, p. 6.

216

Myung Moon. Aşadar, ce se va întâmpla în cazul unui conflict armat nedorit cu Turcia vecină? Oare adepţii unei grupări sufiste nu se vor afla în faţa unei tragice crize de conştiinţă? Nu vor trăi o dedublare interi­oară? Vor face ceea ce le porunceşte jurământul faţă de patrie sau ceea ce le dictează jurământul faţă de maestrul-guru? La fel este şi în cazul penticostalilor. De pildă, cum va acţiona un penticostal, ofiţer în armată, atunci când ordinul primit de la superiorii săi intră în contradicţie cu „profeţia" pe care a primit-o de la „pastorii" organizaţiei?

în esenţă, această subjugare totală mentorului „di­vin", această supunere de tip guruist, ameninţă teme­liile civilizaţiei noastre, aşa cum am expus pe larg mai înainte.

Robotizarea şi reducerea omului la un număr, transformarea oamenilor liberi în slugi fără simbrie, care sunt gata să făptuiască până şi crimă sau sinu­cidere, având convingerea că asta este spre binele lor şi al întregii omeniri, de vreme ce astfel porunceşte stăpânul, cu alte cuvinte toată această pervertire ex­tremă a gândirii şi a moravurilor oamenilor liberi se află la antipodul gândirii şi al etosului civilizaţiei noas­tre ortodoxe, precum şi al conştiinţei naţionale şi biseri­ceşti pe care aceasta le presupune.

Dacă sunt acceptate gândirea şi etosul feluritelor secte şi erezii, se pierd libertatea, dragostea, mări­mea de suflet şi vitejia. Se destramă legăturile care unesc familia şi societatea. Se sfărâmă ţesătura soci­ală. Dispar întrajutorarea şi solidaritatea, dar şi valorile democratice, întrucât, dacă ne amintim de spusele lui

217

Anandamurti, mesia organizaţiei guruiste Ananda Marga, democraţia stăpâneşte la popoarele care se află într-o stare subumană, în vreme ce după mesia Scientologiei, Ron Hubbard, democraţia l-a împins pe om şi mai mult în mocirlă.

3) Este ştiut că înrolarea în rândul sectelor are drept consecinţă defăimarea simbolurilor bisericeşti şi naţi­onale. Un exemplu elocvent sunt cunoscuţii „creştini" martori ai lui Iehova şi refuzul lor de a lua parte la sărbătorile naţionale şi de a acorda cinstire unor simboluri precum drapelul naţional.

Din cele spuse aici, nădăjduiesc că pe de o parte s-a arătat legătura indestructibilă dintre Ortodoxie şi elenism, iar pe de alta s-a vădit că acţiunea sectelor în ţara noastră ţinteşte, între altele, şi decolorarea noastră naţională şi religioasă. Pentru atingerea aces­tui scop, adică pentru a izbuti pervertirea specificului nostru naţional şi religios, sectele se ajută între ele, dar găsesc aliaţi şi în afara spaţiului lor, mai cu seamă în rândurile politicienilor şi ale intelighenţiei. Este vrednic de menţionat şi totodată inadmisibil, desigur, faptul că în această campanie a lor sectele sunt susţinute şi de rapoarte ale unor ministere din alte ţări. Sunt cunoscute rapoartele întocmite în Ame­rica de Departamentul de Stat în legătură cu pretinsa oprimare a minorităţilor etnice şi religioase din Grecia.

Abordarea problemei

La capătul tuturor celor ce s-au spus se pune întrebarea: ce trebuie şi ce se poate face?

218

Ocrotirea tradiţiei culturale a fiecărui popor este întemeiată şi legitimă. Şi, vai şi amar dacă n-ar fi aşa! Lasă-i pe „progresişti" să strige!

Mediul cultural are nevoie de protejarea de polu­area spirituală cel puţin tot atât de mult pe cât are mediul înconjurător nevoie de evitarea poluării cu substanţe toxice.

A-ţi iubi patria ta, credinţa ta, istoria ta nu se poate numi, sub nici o formă, fanatism şi intoleranţă, atât timp cât în paralel este respectat şi dreptul celuilalt de a avea propria sa credinţă. însă, a veni cineva invocând dreptul la opinie diferită şi libertate religi­oasă şi a-şi face o casă în propria ta curte, aceasta nu are nici o legătură cu drepturile minorităţilor religioa­se sau etnice, oricare ar fi ele, ci mai degrabă ne duce cu gândul la dreptul invocat de vulpe de a intra fără oprelişte în coteţ, conform exprimării plastice a fostului ministru de externe al Franţei, domnul Allain Vivien, preşedinte al Misiunii interministeriale a luptei Împotriva sectelor pe care a creat-o Guvernul Fran­cez.

Aşadar, trebuie să ne apărăm identitatea noastră naţională şi religioasă. Avem neapărată nevoie de acest lucru, dacă vrem să investim duhovniceşte în viitor. Este cunoscut că neamurile care nu au istorie nu au nici viitor.

Dacă vrem să supravieţuim cultural în cloaca Uniu­nii Europene, trebuie să întărim reazemele noastre duhovniceşti, care sunt civilizaţia, istoria, limba noas­tră. Cu alte cuvinte, trebuie să păstrăm şi să afirmăm specificul nostru naţional şi religios. Tocmai la această

219

păstrare şi afirmare a specificului nostru credem că va contribui şi menţinerea consemnării apartenenţei religioase în buletinele de identitate. De aceea pur­tăm această luptă. Prea Fericitul Arhiepiscop al Atenei şi al întregii Grecii Hristodul, în recent apărutul număr al revistei Tolmi (îndrăzneala) a Arhiepiscopiei Atenei, declară: Cât priveşte cererea noastră de a se consem­na opţional apartenenţa religioasă în buletine, trebuie să spun că ea are în primul rând un caracter simbolic, căci într-o lume globalizată grecii vor să-şi păstreze propria identitate, în paralel cu progresul şi cu mersul lor împreună cu celelalte popoare ale Europei. Iar în al doilea rând, dorinţa de a se consemna apartenenţa religioasă are şi un caracter mărturisitor19.

Singurul lucru care îl face pe grec să fie grec în Europa Unită este Ortodoxia şi civilizaţia lui plămă­dită cu aceasta, potrivit afirmaţiei răspicate a Părin­telui Gheorghe Metallinos20.

Pentru a izbândi în lupta pentru păstrarea tradiţiei seculare îndelungate a neamului nostru, care este vie şi dătătoare de viaţă, după expresia Enciclicei Sino­dale 2695 a Sfântului Sinod din 07.06.2000, trebuie să ne dezvoltăm anticorpii spirituali şi culturali, să adâncim şi să extindem legătura cu tradiţia noastră cea dinamică şi izvorâtoare de viaţă. La furtuna noii Ordini a Lucrurilor şi la tăvălugul Globalizării, care vrea să niveleze civilizaţii, limbi, identităţi specifice, dar mai cu seamă persoana umană şi de Dumnezeu

19 Vezi revista Tolmi, vol. 1, p. 27.

20 Vezi volumul colectiv Biserica şi buletinele de identitate, Edit. Sfântului Sinod al Bisericii Greciei, Atena, 2000, p. 289.

220

dăruita libertate, noi trebuie să contrapunem calea unei rezistenţe duhovniceşti, care este calea tradiţiei noastre grec-ortodoxe. Această rezistenţă duhovni­cească va trebui să se dezvolte în jurul parohiilor, a mănăstirilor şi şcolilor noastre. Astăzi, când toate se zdruncină, avem nevoie mai mult decât orice altceva de temelia cea neclintită a credinţei şi a tradiţiei strămoşeşti romeice, după cum spunea fericitul Fotis Kontoglu21.

Să ne rugăm să dea Dumnezeu!

21 Fotis Kontoglu (1895-1965), aghiograf, pictor şi scriitor grec, originar din Asia Mică. întreaga sa operă este profund legată de spiritualitatea ortodoxă (n. tr.).

221

CREŞTINII în FAŢA noii ere

Variantă revizuită a articolului „Adevărul despre Noua Eră", Publicat în periodicul „Parakatathiki(Comoara), nr. 15, noiembriedecembrie, 2000.

În ultimii ani din ce în ce mai mult auzim vorbindu-se despre noua Eră, despre Globalizare şi despre noua Ordine a Lucrurilor. Termenul noua Eră este folosit în sens mai larg şi în politică.

Desigur, este adevărat că prin prăbuşirea comunis­mului s-a creat o nouă situaţie pe plan mondial. Bipolaritatea a încetat să mai existe. Pentru supraputerea mondială care a rămas, S.U.A., nu mai există adversar de temut.

Totodată, explozia informaticii, comunicaţiilor, in­dustriei şi tehnologiei contribuie şi ele la desfiinţarea graniţelor.

Aşa-numita noua Eră exploatează această conjun­ctură internaţională, la a cărei formare ea însăşi a contribuit şi încă mai contribuie, pentru a-şi promova mesajele şi scopurile proprii.

Astfel, vedem folosindu-se din ce în ce mai mult curcubeul, piramida, numărul 666, stema în cinci col­ţuri, simboluri preferate de noua Eră.

Termenul noua Eră nu este neutru şi nici „nevi­novat", ci cuprinde în el un sens foarte bine definit, care are legătură directă cu religiile orientale şi cu ocultismul.

225

Intrăm, aşadar, într-o epocă de aur, de fericire mon­dială, aşa cum susţine Noua Eră, sau ni se ascunde ceva?

Rădăcinile Noii Ere în astrologie şi ocultism

Noua Eră se fondează pe o cugetare veche care este întâlnită la religiile necreştine. Este vorba despre o concepţie a astrologiei care spune că la fiecare 2000 de ani omenirea intră într-o nouă eră. Adepţii Noii Ere ne spun că epoca ante­rioară a fost cea a Peştilor, a Creştinismului. Acum intrăm, spun ei, într-o Nouă Eră, Era Vărsătorului, o „epocă de aur" pentru omenire, iar Creştinismul va fi marginalizat. Vor veni noi adevăruri pe care le va aduce noul mesia, hristosul Noii Ere. Sfânta Scriptură însă ne previne că cel care va veni după Domnul nostru Iisus Hristos cu pretenţia de a fi adorat ca Hristos va fi hristosul mincinos, adică antihrist.

Chiar şi numai aceste elemente sunt de ajuns pentru a înţelege cineva că Noua Eră este potrivnică şi incompatibilă cu Credinţa noastră Ortodoxă.

Ce este Noua Eră?

Noua Eră este o reţea de organizaţii eretice întinsă în toată lumea. în ea sunt cuprinse organizaţii hinduiste,

budiste, guruiste, neognostice, animiste, cugetarea pozi­tivă, masoneria, teosofia, neoidolatria, neosatanismul, vrăjitoria, astrologia, hipnnotismul, spiritismul, sufismul, terapiile alternative, artele marţiale ale Orientului etc.

226

Sâmburele tare al noii Ere îl constituie grupări cu carac­ter totalitarist, care îşi ascund scopurile lor reale şi acţio­nează în spatele unei măşti înşelătoare.

Toate aceste organizaţii sunt unite de scopuri co­mune şi de o concepţie comună despre Dumnezeu, om şi lume, pe care au luat-o de la religiile orientale şi de la ocultism.

Ce crede Noua Eră?

Elementele de bază ale învăţăturii noii Ere sunt credinţa într-un dumnezeu impersonal, în „legea" karmei şi a reîncarnărilor şi în posibilitatea evoluţiei omului la starea de dumnezeu după fire, numai prin propriile sale puteri şi cu ajutorul meditaţiei. Poziţia centrală în învăţătura Noii Ere o deţine monismul panteist absolut. (Principiul Unul este totul al Teosofiei modelul holist). Adepţii Noii Ere spun că nu există deosebire între bine şi rău, că noi oamenii avem puteri ascunse înlăuntrul nostru şi că Pământul este însufleţit. Toate acestea constituie influenţe ale religiilor orientale (budism, hinduism) exercitate prin intermediul masoneriei şi teosofiei.

Mesajul Noii Ere se rezumă la adorarea sinelui, la autoîndumnezeirea omului, adică la marea minciună luciferică care spune că omul ar fi din fire Dumnezeu şi nu mai are nevoie de Dumnezeu ca să-l mântu­iască. Aici trebuie să accentuăm că Noua Eră, precum şi religiile orientale, nu-l consideră pe om persoană, adică o fiinţă liberă, de o valoare unică, ci, dimpo­trivă, urăşte şi luptă împotriva persoanei.

227

Mesajele Noii Ere şi mai ales tripticul: sex, violenţă şi familiarizarea cu vrăjitoria şi elementul demonic, sunt canalizate în special prin mass-media, muzică (îndeosebi cea rock), arte marţiale, terapii alternative, „jocuri" pentru copii, etc.

Noua Eră cultivă confuzia folosind termeni cum ar fi: Hristos, rugăciune, dragoste, libertate, păcat, dar cu alt sens şi de multe ori chiar unul contrar celui pe care îl dăm noi creştinii acestor cuvinte.

De pildă, Hristos pentru ei nu este Dumnezeu şi Mântuitor, ci unul din marii „iniţiaţi" din istoria ome­nirii, alături de Pitagora şi Buda. Hristos, spun ei, este fiecare om; este o stare înlăuntrul omului.

Alt exemplu: Păcatul, potrivit concepţiei Noii Ere, este nereuşita omului de a ajunge la conştientizarea faptului că el însuşi este dumnezeu din fire.

De asemenea, ei spun că antihrist este tot cel care împiedică evoluţia omenirii spre Noua Eră. în cele din urmă antihristul... suntem noi, creştinii(I).

Scopurile noii ere

Cei care conduc mişcarea Noua Eră au două scopuri de bază:

1. Instaurarea unei Noi Ordini a Lucrurilor pe plan politico-economic, care să ducă la impunerea unui guvern mondial condus de un dicta­tor, mult-aşteptatul „mesia" al Noii Ere.

2. Deoarece coaliţia politico-economică a statelor lumii se prevede a fi instabilă, se urmăreşte o coaliţie şi pe plan religios şi cultural, adică instaurarea unei Noi Ordini pe plan religios. Prin urmare se caută crearea

228

unei noi religii mondiale sau o panreligie, care va rezulta din unirea tuturor religiilor cunoscute. De alt­fel, Noua Eră susţine că toate religiile sunt căi care duc la Adevăr.

Principiul acestei panreligii este: Crede orice vrei, numai să nu fii intolerant. Adică, să nu crezi că numai credinţa ta este dreaptă. Aceasta se numeşte plura­lism dogmatic (toate religiile sunt căi la fel de drepte care conduc la acelaşi sfârşit). De aceea şi vedem cum „împing de la spate" toate religiile să dialogheze între ele pentru a găsi elementele care le „unesc", (sincretism intercreştin şi interreligios). Aceasta însă (că adică toate religiile sunt la fel) în realitate ei nu o cred, ci o spun din motive diplomatice, pentru a apă­rea deschişi faţă de toţi şi pentru a-i atrage. în sinea lor cred despre ei înşişi că se află pe un nivel evolutiv mai înalt, ca unii ce sunt oamenii Noii Ere, în timp ce noi, creştinii, ne aflăm pe unul inferior. Aşadar nu suntem egali. Noi, ortodocşii, care susţinem că numai credinţa noastră este adevărată şi îl mântuieşte pe om, suntem consideraţi „alipiţi de vechea eră". Sun­tem acuzaţi de fanatism, intoleranţă religioasă, rasism, fundamentalism ş.a.m.d.

Din cele de mai sus poate înţelege cineva foarte uşor că cele două scopuri sunt demonice, de vreme ce se urmăreşte impunerea lor cu sila şi nu numai fără Hristos, ci şi împotriva Lui, aşa cum vom vedea în cele de mai jos.

Domnul nostru Iisus Hristos spune categoric: Eu sunt Calea, Adevărul şi Viaţa.1 Prin urmare nu există

1 Ioan 14, 6.

229

mai multe adevăruri, nici mai multe căi care duc la Adevăr, ci una singură: Hristos şi Biserica Sa Ortodoxă.

Din cele pe care le-am spus mai sus reiese limpede caracterul anticreştin al Noii Ere, care are drept scop stăpânirea întregii lumi. De altfel acesta este şi scopul de bază al aşa numitelor societăţi secrete, ca de pildă masoneria, teosofía, iluminaţii şi „cluburile", cum ar fi Comisia Tripartită şi Clubul Bilderberg. Acest scop, adică supunerea întregii lumi, este visul sioniştilor. Sioniştii evrei îl aşteaptă încă pe mesia, ca pe acela care le va asigura stăpânirea politico-economică asupra întregii lumi.

Pentru ca scopurile de mai sus să fie atinse, arhitecţii noii Ere consideră că va trebui să fie impus un sistem de control total în economia mondială, în comerţşi în alimentaţie. Tocmai aceasta urmăreşte mult-discutata Globalizare şi nu maximalizarea bună­stării, aşa cum se laudă propagandiştii ei. Totuşi unii dintre cei care le coordonează pe toate spre Globali­zare sunt dezarmant de sinceri. Astfel, David Rotkopf, directorul Societăţii de Management Politic a cunos­cutului Henry Kissinger, a declarat cu mai mulţi ani în urmă că Globalizarea nu este altceva decât impu­nerea modelului american. De aceea a evitat folosirea termenului globalizare, preferând termenul imperia­lism cultural.

Pentru ca lumea să fie controlată în totalitate, se plănuieşte desfiinţarea banilor şi înlocuirea lor cu cartele de credit. Iar pentru a controla şi a înăbuşi împotrivirile care sunt aşteptate, este pregătit un re­gim mondial de control poliţienesc, prin intermediul

230

buletinelor electronice şi a îndosarierii electronice. Aici sunt incluse şi Acordul Schengen şi Legea 247297 pentru aşa-zisa protejare a datelor cu caracter perso­nal. Se îngrădeşte în vederea desfiinţării desăvârşite viaţa şi libertatea personală. Scenarii de coşmar ale unei societăţi de oameni-robot controlaţi din exterior, aşa cum o descrie Orwell în faimoasa lui carte 1984, constituie năzuinţa permanentă a noii Ordini Mondi­ale. Toate sub controlul şi îndrumarea Fratelui mai Mare (Big Brother).

Tactica Noii Ere

Noua Eră, pentru a putea stăpâni pe plan politico-economic foloseşte două moduri:

1.

Pe de oparte, acţionează ca un tăvălug care nivelează limbi, civilizaţii, tradiţii naţionale, promo­vând americanizarea naţiunilor prin adoptarea de către acestea a subproduselor modului de viaţă american, adică promovează supunerea tuturor naţiunilor, punând capăt în fapt independenţei naţionale şi suveranităţii populare. Deja guvernele statelor nu mai deţin con­trol deplin asupra politicii economice, ci sunt obligate să se conformeze dispoziţiilor unor centre internaţio­nale.

Pe plan politic sunt subminate multe dintre insti­tuţiile democratice, slăbindu-li-se astfel puterea, auto­ritatea şi eficienţa.

b) Pe de altă parte, noua Eră cultivă şi agravează confruntările interetnice. Aplică cunoscuta lozincă: împarte şi stăpâneşte. Drepturile naţionale şi religioase

231

ale unor „minorităţi", adevărate sau cel mai adesea plăsmuite, sunt pârghia folosită pentru răstur­narea rânduielii vechi şi instaurarea Noii Ordini Mon­diale. Una din noile norme ale NATO prevede că suveranitatea unei naţiuni poate fi violată (de către NATO) oriunde pe pământ consideră el că se încalcă drepturile minorităţilor.

Mai ales împotriva noastră, a grecilor, care avem o strânsă unitate naţională, religioasă şi lingvistică, cen­trele întunericului răspândesc în mod orchestrat marea minciună care spune că noi, grecii, asuprim aici, în ţara noastră, minorităţile naţionale şi religioase. în acelaşi timp se urmăreşte transformarea Greciei într-o ţară multietnică, cu mai multe limbi şi religii oficiale. Scopul acestei minciuni este vădit, şi anume acela de a prezenta Grecia ca pe o ţară locuită de o mulţime de minorităţi, pentru ca în acest fel să fie tăiate din rădăcină cele care ne ţin: elenismul şi Ortodoxia. Pentru împlinirea scopurilor Noii Ordini a Lucrurilor se scriu din nou chiar şi cărţile istorice şi mai ales manualele şcolare.

2. Noua Eră, pentru a stăpâni pe plan religios şi a instaura panreligia ei demonică, susţine că toate reli­giile ar fi la fel şi urmăreşte să pervertească, adică să cucerească din interior tot spaţiul Bisericii Ortodoxe, de vreme ce celelalte „biserici" sau religii sunt impli­cate, mai mult sau mai puţin, în jocul Noii Ere, având în frunte pe Papă, aşa-numitul conducător spiritual al planetei.

232

New ageiştii cultivând confuzia rătăcind pe alţii şi rătăciţi fiind ei inşişi de obicei se dau drept creştini. Totodată, încep să defaime puţin câte puţin Sfânta Scriptură. Scopul lor nu este să golească bise­ricile, ci să le umple cu oameni care au cugetarea pervertită.

în paralel, sunt promovate prin campaniile publici­tare acele modele care tind să-l transforme pe om într-o fiinţă ale cărei preocupări să se limiteze, aşa cum s-a spus, la televizor şi frigider. în felul acesta va fi controlat şi dirijat.

Concluzii

Noua Eră nu este deloc nouă. Este vechea minciună luciferică, potrivit căreia omul este din firea sa dumnezeu. Este vechea năzuinţă de stăpânire mondială a puterilor întuneri­cului, a societăţilor secrete. Noua Eră nu constituie o căutare spontană, izvorâtă din lăuntrul oamenilor şi al societăţilor. Este concepută şi impusă din exterior şi de sus. Şi cel mai grav se caută a fi impusă fără Hristos şi împotriva lui Hristos. Globalizarea contem­porană este mincinoasă şi de lepădat tocmai din acest motiv.

Poziţia creştinilor

Tuturor acestor planuri întunecate şi primejdioase de impunere a unei Noi Ordini Mondiale şi a unei globalizări fără Hristos şi împotriva lui Hristos, noi, creştinii,

2 II Tim. 3,13

233

trebuie să le opunem Lumina şi Adevărul lui Hristos. Trebuie să le opunem adevărata globalitate, universalitate şi ecu meni citate: cea a Bisericii. Tre­buie să le opunem adevărata globalizare: cea divinoumană (teandrică), ce se realizează în Trupul lui Hristos, în Biserică. Promisiunii mincinoase şi luciferice a autoîndumnezeirii trebuie să-i opunem adevă­rata îndumnezeire, cea după har, la care suntem chemaţi de Domnul nostru Iisus Hristos întru împăr­tăşire de dragoste cu El şi de ascultare de atotsfânta Lui voie.

Toate aceste prefaceri radicale care sunt pregătite sistematic şi nu întâmplător au loc în jurul nostru trebuie privite de către noi cu neliniştea cea bună, după cum sublinia şi fericitul Stareţ Paisie Aghioritul. Şi să nu ne culcăm pe o ureche, de vreme ce şi oamenii lumeşti încep să se trezească şi să îşi dea seama ce înseamnă în realitate Globalizarea, cel puţin în plan politico-economic.

neliniştea cea bună trebuie să se manifeste ca trezvie duhovnicească, ca intensificare a nevoinţei duhovniceşti, a rugăciunii şi a pocăinţei, dar şi ca intervenţie nemijlocită acolo unde şi atunci când este nevoie, la chemarea Bisericii. Aşa vom putea să-i ajutăm şi pe oamenii care din neştiinţă au fost prinşi în cursa marii minciuni a Noii Ere.

Lucrul de care avem trebuinţă cel mai mult în ziua de astăzi este rezistenţa duhovnicească la provocarea Noii Ere. Vom reuşi lucrul acesta dacă vom dezvolta anticorpi duhovniceşti: dacă vom cunoaşte, vom iubi şi vom trăi Tradiţia noastră ortodoxă. Această tradiţie

234

are ca element definitoriu persoana în libertatea, uni­citatea şi alteritatea ei, ca valoare absolută şi care nu poate fi scoasă la mezat; persoana, nu ca existenţă individuală, ci ca împărtăşire şi legătură. Fiecare mă­năstire şi fiecare parohie este chemată să fie centru al unei astfel de rezistenţe.

Şi să nu uităm că: Cei care plănuiesc globalizări fără Hristos şi împotriva lui Hristos, adică şi împotriva oamenilor, vând pielea ursului din pădure, pentru că Domnul nostru Iisus Hristos este singurul Domn ade­vărat al istoriei şi al Universului.

235

CĂTRE O RELIGIE UNIVERSALĂ?

Scurt comentariu la dialogurile interreligioase. Pu blicat pentru prima oară în periodicul „Epikinonia", martie-aprilie 2002.

În principiu, ar fi mai corect să vorbim de întâlniri interreligioase şi nu de dialoguri interreligioase, fiindcă în cadrul acestor dialoguri nu avem un dialog real şi sincer, nici comunicări ştiinţifice, ca de exem­plu în cadrul unui congres ştiinţific de religiologie, ci întâlnim un element care face ca aceste dialoguri să fie problematice şi păgubitoare pentru Biserică. Din nefericire, este cultivat sincretismul, ce relativizează adevărul evanghelic.

O seamă de declaraţii auzite din gura unor condu­cători bisericeşti de cel mai înalt rang, care sunt reprezentanţii Ortodoxiei, sunt de ajuns pentru a în­credinţa de adevărul celor spuse mai sus până şi pe cea mai neîncrezătoare persoană; de pildă, urmă­toarele declaraţii făcute de Patriarhul Ecumenic Bartolomeu în Riva del Garda, Italia, 4 noiembrie 1994. Sanctitatea Sa afirmă că: trebuie să contribuim cu toţii la promovarea principiilor spirituale ale Ecumenismului, ale frăţietăţii şi păcii. La aceasta se poate ajunge numai în măsura în care suntem uniţi în duhul unicului Dumnezeu. Şi lansează următorul apel: Romano-catolici şi ortodocşi, protestanţi şi evrei, mu­sulmani şi hinduişti, budişti şi confucianişti: a sosit vremea nu numai pentru apropiere, ci pentru o alian­ţă şi pentru un efort comun de a conduce lumea

239

noastră departe de profeţii mincinoşi ai extremismului şi ai intoleranţei1. De asemenea, Mitropolitul Damaschin al Elveţiei, până în momentul în care s-a îmbolnăvit grav, a fost din partea ortodoxă omulcheie al acestor dialoguri. Acesta declară apocaliptic următoarele: în esenţă, o biserică sau un templu ţin­tesc către aceeaşi înălţare spirituală a omului2.

Ar putea fi citate o mulţime de asemenea decla­raţii din partea unor ortodocşi, dar nu ne-o permite spaţiul. Declaraţiile sus-menţionate, care exprimă mo­delul plurireligios al Noii Ordini Religioase aşa cum l-am văzut realizat în 1986 la Assisi I, unde repre­zentanţi ai aproape tuturor religiilor, în frunte cu Papa, s-au rugat fiecare în felul său „pentru pacea lumii", sau, foarte recent, la Assisi III (ianuarie 2002) duc în mod firesc la concluzia că există mântuire şi în alte credinţe şi religii.

Desigur, nu s-a ajuns dintr-odată în acest stadiu. Sincretismul a pornit ca fenomen intercreştin în ca­drul Consiliului Mondial al Bisericilor (C.M.B.) şi, în continuare, a devenit interreligios. S-a extins asupra celor trei religii monoteiste (creştinismul, iudaismul şi islamul) -, altfel spus asupra tradiţiilor avraamice, cum le numesc sincretiştii iar pe urmă şi asupra celorlalte religii.

Dacă vom vrea să scormonim mai adânc, vom vedea că modelul pe care îl iau ca premiză şi pe care îl promovează întâlnirile interreligioase este antropocentric,

1 Vezi periodicul Orthodoxia, octombrie-decembrie 1994, p. 745- 754, în care este publicată în engleză toată cuvântarea Patriar­hului.

2 în Episkepsis, nr. 494 (31.07.1993), p. 23.

240

umanist. Perspectiva lor este pe de-a-ntregul legată de stăpânirea celor pământeşti. Scopul lor care nu numai că nu este tăinuit ci este proclamat cu orice prilej este acela ca toate religiile, toţi oamenii religioşi să dea mărturie comună „pentru binele lumii", să lupte în comun pentru a înfrunta pasămite ateismul, materialismul, războiul, terorismul, polua­rea mediului ş.a.m.d.

Ortodoxia, care este reprezentată la dialogurile interreligioase şi la întâlnirile cu rugăciuni comune de tip Assisi, este, din păcate, o Ortodoxie transformată în religie şi secularizată. Ceea ce se uită de către sincretişti e faptul că Ortodoxia nu e o religie3, (n.tr. Ortodoxia nu este o religie, ci Revelaţie dumnezeiască.)

CONSECINŢE

Care sunt, deci, consecinţele întâlnirilor şi dialogurilor interreligioase din anii 70, când au debutat, şi până astăzi? Aceste întâlniri presupun o gândire alterată şi secularizată din partea celor care iau parte la ele. Această serie de întâlniri şi dialoguri tinde să formeze un nou ethos interreligios. „Tocirea" criteriilor ortodoxe şi minimalismul dogmatic se extind periculos în trupul Bisericii, mai ales în diaspora, cu marea primejdie tot mai întrezărită a transformării Bisericii într-un club religios umanist.

3 Vezi Protoiereul Ioannis Romanidis, prof. universitar: Religia este o boală neurobiologică, iar Ortodoxia e vindecarea ei, în cartea sa: Teologia dogmatică şi simbolică a Bisericii Ortodoxe Soborniceşti, vol. 1, Edit. P. Purnaras, Tesalonic, 1999 (ed. a IV-a).

241

După cum observă părintele Theodoros Zisis, pro­fesor al Facultăţii de Teologie din Tesalonic, Assisi este un regres, ne duce în epoca dinainte de Hristos, este Galileea neamurilor, pământul lui Zavulon şi pământul lui Neftalim, unde, potrivit Evangheliei, existau şi se întâlneau numeroase religii şi numeroase culturi un model pan-religios şi multicultural ca cel pe care îl edifică astăzi corifeii Noii Ere, având ca pârghie în domeniul religiei Vaticanul, iar ca şef religios al planetei pe Papa4.

Obiecţii

Printre obiecţiile care s-ar putea for­mula faţă de dialogurile interreligioase aşa cum se fac ele astăzi se află şi următoarele:

1. Există o lipsă de transparenţă. Nu numai sim­plii credincioşi, nici clericii şi nici episcopii ortodocşi nu sunt informaţi cu privire la ceea ce se întâmplă şi la hotărârile care se iau în cadrul acestor întâlniri. Problemele dialogului sunt lăsate în seama câtorva tehnocraţi ai dialogurilor, care în cele mai multe cazuri nu sunt reprezentativi, din păcate, pentru trupul Bise­ricii şi pentru conştiinţa lui de sine.

2. Există o lipsă de sobornicitate reală. Participa­rea Bisericilor Ortodoxe la dialogurile interreligioase a fost hotărâtă la Congresele Panortodoxe de la Rodos (1961, 1963 şi 1964) şi de la Chambesy în Elveţia (1968 şi 1976). S-a spus că aceste hotărâri vor fi supuse judecăţii Marelui Sinod al Bisericii Ortodoxe, care urmează să se întrunească. Totuşi, sincretismul

4 în Orthodoxos Typos, 8 februarie 2002. 242

interreligios avansează în ritm galopant, fără să aştep­te hotărârile Marelui Sinod. De altfel, este cunoscută critica pe care a făcut-o profesorul Ioannis Karmiris modelului de luare a hotărârilor la cel de-al III-lea Congres Presinodal Panortodox de la Rodos, la care a şi luat parte. La acest al III-lea Congres şi la celelalte Congrese Presinodale, hotărârile s-au adoptat nu în urma unei proceduri transparente, ci aproape hoţeşte5.

3. Recunoaşterea celorlalte religii ca drumuri spre mântuire are ca rezultat efectiv desfiinţarea propovăduirii pocăinţei, atât timp cât adevărul şi rătăcirea coexistă armonios. Acest fapt duce la desfiinţarea misiunii Bisericii, întrucât în locul propovăduirii pocă­inţei ni se pune în faţă marea idee a mărturiei comu­ne a religiilor cu scopul de „a sluji omului".

4. Întrucât cei ce poartă astăzi dialogurile din par­tea ortodocşilor „amnistiază" islamul şi celelalte religii, nu ar fi consecvent din partea lor cu atât mai mult(!) să „amnistieze" şi vechile erezii creştine? Dacă îl „amnistiem" pe Mahomed, de ce să nu-i „amnistiem" şi pe Arie, pe Macedonie ş.cl.? Ereziile cele noi (papismul şi protestantismul) au fost, desi­gur, „amnistiate" deja, întrucât sunt privite ca Biserici surori.

5. În dialogurile acestea ca şi în cele intercreştine, nu se discută cele ce ne despart, ci cele ce ne „unesc". Aşa cum a punctat fericitul părinte Epifanie Teodoropulos referindu-se la dialogul nostru cu papistaşii, metodologia şi problematizarea acestui dialog este vicleană. La Sinoadele Ecumenice (şi în orice

3 Vezi Arhim. Spiridon Bilalis, Ortodoxia şi Papismul, vol. 2, p. 360.

243

dialog dintre părţi între care există diferenţe), se dis­cută cele ce despart de altfel tocmai pentru aceasta are loc dialogul nu cele ce unesc.

Există un plan?

Pare că există un anumit plan, căruia şi serveşte metodologia vicleana a dialogurilor. Mama spiritu­ală a noii Ere, Alice Bailey, cel de-al treilea Preşedinte al Societăţii Filosofice (moartă în 1949), se referă pe larg încă din 1947, în cartea sa Problemele Omenirii, la necesitatea colaborării între religii în vederea apari­ţiei noii religii universale, pe care potrivit lui Bailey nimic nu poate s-o preîntâmpine6.

Aşa cum lesne poate înţelege cineva, dialogurile interreligioase, aşa cum sunt ele realizate, nu răs­pund unei căutări spontane a trupului Bisericii, unei ieşiri pline de dragoste către ceilalţi, făcută pentru a da mărturia lui Hristos, ci este vorba de o practică impusă din exterior şi de sus. Faptul că se depun eforturi pentru întrebuinţarea religiilor în slujba altor ţeluri (politice, geostrategice, ale noii Ordini) se vă­deşte mai cu seamă după evenimentele care s-au petrecut în Statele Unite pe 11 septembrie 2001. în acest cadru, există o strânsă împletire şi cu alte activităţi paralele, cu alte organisme şi foruri (de exemplu, simpozioanele ecologiste interreligioase ş.a.).

6 Alice Bailey, Problemele omenirii, p. 115.

244

CONTRA-OBIECŢII ŞI COMBATEREA LOR

1. Există, fără îndoială, argumentul că toate acestea (dialoguri, întruniri) se fac pentru că „vremurile o impun". Epoca noastră, se zice, este epoca dialogului, nu putem respinge dialo­gul. De altfel, se spune: Dialogăm doar, nu ne schim­băm credinţa.

Desigur, Biserica niciodată nu a respins şi nu res­pinge dialogul cu cei care îl caută cu bună-credinţă. Dialogul pastoral mai ales la nivel personal cu cei de alte confesiuni şi de alte religii, care doresc să cunoască Ortodoxia, a fost întotdeauna una dintre priorităţile păstorilor ortodocşi care pot face faţă unei asemenea lucrări. Problema este că dialogurile intercreştine şi interreligioase de astăzi nu se încadrează aici, ci precum am spus deja sunt impuse din exterior şi de sus. în mod firesc, se nasc unele întrebări importante şi întemeiate: Cine sunt cei ce reprezintă Biserica Ortodoxă la dialogurile acestea şi de ce cugetare sunt animaţi? Care sunt criteriile şi premizele pe temeiul cărora se desfăşoară dialogu­rile? Sunt ortodoxe ori sunt cumva alterate? Slujesc scopurilor Bisericii sau nu?

Dat fiind că pentru noi, ortodocşii, Biserica este reprezentată în modul autentic de către sfinţi, va tre­bui să vedem ce au făcut în împrejurări similare sfinţii.

Sfântul Grigorie Palama pe care în chip rău îl invocă cei ce poartă astăzi dialogurile din partea ortodocşilor -, dialogând cu turcii în condiţii de grea robie, n-a şovăit să spună adevărul şi să le înfiereze

245

rătăcirea, punându-şi astfel viaţa în primejdie. Astăzi însă mai spunem adevărul? îl mărturisim pe Iisus Hristos Cel Răstignit sau ne conformăm după duhul acestei lumi?

negreşit, argumentul vremurile cer aceasta nu este teologic, ci lumesc. Adaptarea Bisericii şi folo­sirea de către ea a posibilităţilor pe care le prezintă fiecare epocă trebuie să aibă întotdeauna drept crite­riu nealterarea conţinutului învăţăturii sale. Astfel, sunt puse hotare dincolo de care nu se poate şi nu se cuvine să se treacă. Principala noastră problemă este astăzi nerespectarea acestor hotare de către noi înşi­ne.

2. Se ştie că puternicii acestei lumi fac presiuni şi pentru unificarea religioasă în cadrul Globalizării nive­latoare. Din împotrivirea noastră la aceste presiuni se va vădi calitatea noastră morală şi religioasă şi dra­gostea noastră pentru Hristos. în anii robiei turceşti presiunea era cumva mai mică? Atunci exista şi spânzurătoarea, care nu mai există astăzi. Aşadar, de ce n-au cedat atunci ortodocşii în faţa presiunilor? Oare ar trebui să cedăm noi astăzi? De ce să nu ne ţinem şi noi de poziţia unui Sfânt Maxim Mărturisi­torul sau a unui Sfânt Grigorie Palama? De ce să schimbăm cele pe care aceia ni le-au predanisit? Nu cumva suntem mai sfinţi sau mai înţelepţi decât aceştia? întrebarea care se pune este vitală: de ce Biserica n-a adoptat vreme de două mii de ani aceste practici nou-apărute? De ce Sfinţii Apostoli şi muce­nicii din toate veacurile nu au făcut, în loc să fie târâţi înaintea judecăţii tiranilor şi duşi la mucenicie, întâlniri

246

şi consfătuiri interreligioase cu reprezentanţii reli­giilor de atunci?

Ar mai fi existat astăzi Ortodoxia dacă Sfinţii ar fi aplicat atunci practica contemporană a dialogurilor intercreştine şi interreligioase? Oare nu îi interesa pe Sfinţi binele omenirii, pacea ş.a.m.d.? Pe de altă parte, să ne spună apărătorii dialogurilor: Care dintre cei de altă confesiune sau de altă religie s-au apropiat de Ortodoxie şi au îmbrăţişat-o în urma acestor întâlniri şi dialoguri? Cei care devin ortodocşi astăzi în străi­nătate fac aceasta fiindcă au cunoscut vreun Stareţ luminat de Dumnezeu sau fiindcă au citit o carte precum Filocalia, şi nu fiindcă au fost influenţaţi de dialoguri. Duhul care domneşte la dialogurile inter­creştine şi interreligioase nu doar că nu ajută, ci şi împiedică venirea cuiva la Ortodoxie.

3. Deoarece efortul de promovare a sincretismu­lui intercreştin şi interreligios îşi pune de obicei masca iubirii, ar trebui să subliniem că tocmai poziţia Părinţilor, care rămâne în Adevărul credinţei şi care îl arată cu durere, cu dragoste şi cu discernământ celor aflaţi în afara Bisericii, este cu adevărat poziţia iubi­toare de oameni, fiindcă îl ajută în mod real pe omul rătăcit să-şi vină în fire şi să vină la pocăinţă, în timp ce cealaltă cea umanistă, care se foloseşte de lozin­ca dragostei, îl lasă neajutorat în boala sa.

De altfel, dragostea adevărată, care este rod al Sfântului Duh, este însoţită întotdeauna de Adevăr, Care este Hristos însuşi. Altfel, nu este vorba nici de dragoste adevărată, nici de Adevăr.

247

Concluzii

În concluzie, am spune că nu ne temem de dialogul cu cei de altă confesiune şi de altă credinţă, dar se cuvine să respec­tăm hotarele pe care le-au pus Părinţii Bisericii prin hotărârile Sfintelor Sinoade ale Bisericii şi prin scrie­rile lor. Este nevoie să păşim mai ales cei ce repre­zintă Biserica Ortodoxă pe terenul tare al Predaniei Ortodoxe a Sfinţilor Părinţi şi să nu devenim unelte care slujesc în mod conştient sau chiar şi fără voie unor scopuri rele.

Acest teren tare a fost descris încă de acum două mii de ani de către ucenicul dragostei, Evanghelistul Ioan Teologul, în următoarele cuvinte: Iubiţilor, nu daţi crezare oricărui duh, ci cercaţi duhurile dacă sunt de la Dumnezeu, fiindcă mulţi prooroci minci­noşi au ieşit în lume. în aceasta să cunoaşteţi duhul lui Dumnezeu: orice duh care mărturiseşte că iisus Hristos a venit în trup este de la Dumnezeu. Şi orice duh, care nu mărturiseşte pe Iisus Hristos, nu este de la Dumnezeu, ci este duhul lui Antihrist, despre care aţi auzit că vine, şi acum este chiar în lume7.

7 I Ioan 4, 1-3. 248

CUPRINS

PROLOG 7

în LOC DE PREFAŢĂ 10

ASCEZA în MONAHISMUL ORTODOX ŞI PRACTICILE NECREŞTINE 13

De când există asceza 16

Din care pricină a apărut asceza 17

Consecinţe 19

Asceza ortodoxă nu este o tehnică 20

înfruntarea problemei 29

ACŢIUMILE SISTEMATICE ALE nOILOR EREZII 31

Ce crede scientologia? 36

Morala scientologică în practică 44

Bibliografie 53

EREZIILE COMTEMPORANE o ADEVĂRATĂ Ameninţare 55

Motivele 58

în căutarea sensului vieţii 60

noua Eră (new Age) 62

Obiectivele noii Ere 68

Caracterul antihristic al noii Ere 71

Mesajele „noii Ere" 75

Vechea minciună a autoizbăvirii 77

Ameninţarea ereziilor contemporane 81

Ce trebuie să facem? 82

EREZIILE DE CURÂND APĂRUTE o LOVITURĂ DATĂ ORTODOXIEI ŞI DEMOCRAŢIEI 87

Instituţiile democratice 90

Definirea fenomenului 91

Dependenţa totală 93

Sâmburele tare al noii Ere 96

Corporaţii cu denumire falsă 97

Manipularea celor care cugetă împotrivă 98

Drepturile omului 101

249

TEORIA KARMEI ŞI A REÎNCARNĂRII 105

„Crezul" lor 109

Presupusa ieşire din ciclul reîncarnărilor 114

Consecinţele teoriei 116

Combaterea acestei teorii 123

Concluzii 131

YOGA ŞI MEDITAŢIA 133

Asceza creştină 135

Presupusele asemănări 137

Poziţia ortodoxă 140

Pocăinţă şi smerenie 144

PANRELIGIA, NOUA ORDINE A LUCRURILOR PE PLAN RELIGIOS 149

Convocarea religiilor 153

Ce crede panreligia 155

Tactica panreligiei 162

Concluzii 165

MONAHISMUL ORTODOX ŞI SINCRETISMUL 167

Sincretismul interreligios 172

Poziţia Bisericii Greciei 179

Sincretismul intercreştin 180

Consiliul Mondial al Bisericilor 183

Consecinţe roade 187

Lipsa de informare şi de concordanţă în Biserică 189

Poziţii ortodoxe 190

STRĂDANIA EREZIILOR DE A PERVERTI IDENTITATEA NOASTRĂ NAŢIONALĂ ŞI RELIGIOASĂ 193

Partea teoretică 196

Partea practică 204

Ruperea de Biserică 213

Abordarea problemei 218

CREŞTINII ÎN FAŢA NOII ERE 223

Rădăcinile Noii Ere în astrologie şi ocultism 226

Ce este Noua Eră? 226

Ce crede Noua Eră? 227

Scopurile Noii Ere 228

Tactica Noii Ere 231

Concluzii 233

Poziţia creştinilor 233

250

CĂTRE O RELIGIE UNIVERSALĂ? 237

Consecinţele 241

Obiecţii 242

Există un plan? 244

Contra-obiecţii şi combaterea lor 245

Concluzii 248

251

La editura noastră au apărut:

„Epistole", Cuviosul Paisie Aghioritul

„Stareţul Hagi Gheorghe Athonitul", Cuviosul Paisie Aghioritul „Sfântul Arsenie Capadocianul", Cuviosul Paisie Aghioritul „Părinţi aghioriţi", Cuviosul Paisie Aghioritul

„Cuviosul Iosif Sihastrul", Monahul Iosif Vatopedineanul „Crâmpeie de viaţă", Arhim. Epifanie Teodoropulos

„Familiei ortodoxe, cu smerită dragoste", Arhim. Epifanie Teodoropulos

„Fericitul Iacov Ţalikis", prof. Stelian Papadopulos

„Patriarhii sau Pământul Canaanului", roman religios

„Cu durere şi dragoste pentru omul contemporan" (Vol. 1), Cuviosul Paisie Aghioritul

„Trezire duhovnicească" (Vol. 2), Cuviosul Paisie Aghioritul „Nevoinţă duhovnicească" (Vol. 3), Cuviosul Paisie Aghioritul

„Sfântul Andrei cel nebun pentru Hristos", Arhim. Ignatie - Sfânta Mănăstire Paraklitu

„Sfântul Nicolae Planas", Monahia Maria

„Fericitul Stareţ Gheorghe Karslidis", Monahul Moise Aghioritul „Stareţul Varsanufie", (Sfaturi către monahi şi omilii duhov­niceşti), Mitropolitul Meletie de Nicopole „Cuviosul David «Bătrânul»" mănăstirea Cuviosul David, Eubeea

Acatistul şi Paraclisul Maicii Domnului

Acatistul şi Paraclisul Sfinţilor Ciprian şi Iustina

Carte de rugăciuni

„Gândurile şi înfruntarea lor", Ierom. Benedict Aghioritul „Patimile şi vindecarea lor", Ierom. Benedict Aghioritul „Parastasele şi folosul lor", Ierom. Benedict Aghioritul „Jertfă pentru viaţă"

„Părintele Paisie mi-a spus", Atanasie Bakovalis

„Viaţa de familie" (Vol. 4), Cuviosul Paisie Aghioritul „Bătrânul Arsenie Pustnicul", Monahul Iosif Dionisiatul „Stareţul Efrem Katunakiotul", Ierom. Iosif Aghioritul

„Povăţuire către pocăinţă îndreptar de spovedanie", Arhim. Atanasie Anastasiu

„Karyes colina Sfinţilor" (Sfinţii Rafail, Nicolae şi Irina), Vasiliki Rallis

„Sfaturi duhovniceşti ale unui stareţ de la Optina"

„Ecumenismul", Sfânta Mănăstire Paraklitu

„Tâlcuirea Sfintei Liturghii", Sfântul Nicolae Cabasila

“viaţa Cuviosului Paisie Aghioritul", Ierom. Isaac Aghioritul

„Stareţul Haralambie dascălul Rugăciunii minţii", Monahul Iosif Dionisiatul

„Mersul la Biserică", Sfânta Mănăstire Paraklitu

„Cele două extreme", Arhim. Epifanie Teodoropulos

„Pocăinţa", Sfânta Mănăstire Paraklitu

„Sfânta Mina cea întocmai cu apostolii", Sfânta Mănăstire Paraklitu

„Ortodoxia: nădejdea popoarelor Europei", Arhim. Gheorghe Kapsanis

„Ca aurul în topitoare", Anastasie Malamas

„Despre purtarea crucii". Sfântul Teofan Zăvorâtul

„Ereziile contemporane o adevărată ameninţare". Părintele Arsenie Vilangoftis

în Colecţia Muzică Bizantină au apărut:

Buchet muzical athonit sfânta Liturghie vol. 1

Buchet muzical athonit vecernia vol. 2

Buchet muzical athonit utrenia vol. 3

Paraclisul Maicii Domnului

Slujba învierii

Buchet muzical athonit polieleele vol. 4

Buchet muzical athonit anastasimatarul vol. 5

Slujba Sfântului Acoperământ

Prohodul Domnului de Părintele Nectarie Prodromitul

Buchet muzical athonit psaltirionul vol. 6

Vor apărea:

Buchet muzical athonit doxastarul (I) de Petru Pilantidis Vol. 7

Buchet muzical athonit doxastarul (II) de Petru Pilantidis Vol. 8

Centru de difuzare:

Editura «Evanghelismos» Bucureşti, Str. Pridvorului nr. 15, Bl. 12, Sc. A, Ap. 1, Sector 4 Tel. 021 33110 22; 0722 690 272

Deoarece efortul de promovare a sincretismului intercreştin şi interreligios îşi pune de obicei masca iubirii, ar trebui să subliniem că tocmai poziţia Părinţilor, care rămâne în Adevărul credinţei şi care îl arată cu durere, cu dragoste şi cu discernământ celor aflaţi în afara Bisericii, este cu adevărat poziţia iubitoare de oameni, fiindcă îl ajută în mod real pe omul rătăcit să-şi vină în fire şi să vină la pocăinţă, în timp ce cealaltă cea umanistă, care se foloseşte de lozinca dragostei, îl lasă neajutorat în boala sa. (Părintele Arsenie Vliangoftis)

Imprimat la ©UtCltBctg

Tel.: 021 345 09 26; 345 09 27

Vai acelora care se întinează cu blasfemiatorii eretici! Vai acelora care batjocoresc Dumnezeieştile Scripturi! Vai de cei câţi murdăresc sfânta credinţă cu eresuri sau încheie vreo înţelegere cu ereticii! Atunci, la a doua venire a Domnului, se va cere de la fiecare din noi mărturisirea credinţei şi unirea Botezului. Şi dacă am păstrat credinţa curată de orice eres şi pecetea neştearsă şi haina neîntinată... Se cuvine ca toţi cei ce se apropie de Dumnezeu şi vor să se învrednicească vieţii celei veşnice, să păzească mai înainte de toate Credinţa Ortodoxă neîntinată. Dar nu trebuie să fie trădată nepreţuita comoară a credinţei nici în schimbul dobândirii vreunei vrednicii, nici pentru linguşirile ocârmuitorilor, nici pentru a evita frica de ei.

Sfântul Efrem Sirul

Există mulţi oameni care nu cunosc răspunsurile Ortodoxiei la problemele existenţiale ale omului, însă au o intenţie bună. Alţii, negustând hrana duhovnicească sănătoasă a Bisericii, nu pot să o recunoască pe cea otrăvită a ereziilor şi să se păzească, astfel, de ea. Dacă vom cunoaşte, dar mai ales dacă vom trăi Ortodoxia în sânul Bisericii, atunci viaţa noastră va fi o predică vie, un răspuns la provocarea ereziilor şi o soluţie pentru ieşirea din înfundăturile create de ele. Iar dacă, în paralel cu trăirea credinţei, a etosului nostru bisericesc, vom fi şi informaţi asupra problemelor pe care le creează ereziile, îi vom putea sensibiliza şi informa pe oameni şi vom putea aduce lumina lui Hristos la cei ce stau în latura şi-n umbra morţii. Aceşti oameni pot fi vecinii sau colegii noştri şi avem datoria să-i ajutăm.

Prea Cuviosului Părinte Arsenie Vliangoftis

în primele veacuri ale creştinismului creştinii adevăraţi înfruntau prigoane din partea împăraţilor păgâni. Astăzi creştinii adevăraţi înfruntă o nouă provocare din partea vrăjmaşului: răspândirea falselor învăţături de către sectele care se înmulţesc în proporţie geometrică.

Părintele Arsenie Vliangoftis prezintă cu exactitate ştiinţifică pericolele venite din partea falşilor învăţători, promotori ai Scientologiei, Globalizării, Noii Ordini a Lucrurilor, sincretismului religios şi care nu sunt decât nişte unelte în mâna diavolului ce umblă răcnind, căutând pe cine să înghită (I Petru 5, 8)

Este de datoria fiecărui creştin să le cunoască pentru a-L putea mărturisi pe Hristos Cel Adevărat.

Editorul