SAVA BOGASIU SFINTI DIN CAPADOCIA CONTEMPORANI CU SF. MUCENIC SAVA DE LA BUZAU

SAVA BOGASIU

SFINŢI DIN CAPADOCIA CONTEMPORANI CU SFÂNTUL MUCENIC SAVA DE LA BUZĂU

Editura Editgraph, Buzău 2019

SAVA BOGASIU

SFINŢI DIN CAPADOCIA CONTEMPORANI CU SFÂNTUL MUCENIC SAVA DE LA BUZĂU

Dedic această carte Înaltpreasfinţitului CIPRIAN - Arhiepiscopul Buzăului şi Vrancei, care a binecuvântat pelerinajul din Capadocia, din perioada

12-21 septembrie 2019, în cinstea Sfântului mucenic SAVA de la Buzău.

CUPRINS:

PRECUVÂNTARE

1. GEOGRAFIA CAPADOCIEI

2. ISTORIA CAPADOCIEI

3. ÎNCREŞTINAREA CAPADOCIEI

4. BISERICA DIN CAPADOCIA ÎN SECOLUL 4

5. NOŢIUNEA DE SFÂNT ŞI SFINŢENIE ÎN BIBLIE

6. TEMEIURI PATRISTICE PENTRU CINSTIREA SFINŢILOR

7. SINAXARUL SFINŢILOR CAPADOCIENI

SFÂNTUL VASILE CEL MARE, 1 IANUARIE

SFÂNTUL GRIGORIE DE NAZIANZ, („CEL BĂTRÂN”), 1 IANUARIE

SFÂNTUL VASILE - PREOT DE ANCIRA, 2 IANUARIE

SFÂNTUL PETRU DE SEVASTA, 9 IANUARIE

SFÂNTA TEOSEVIA, 10 IANUARIE

SFÂNTUL GRIGORIE DE NYSSA, 10 IANUARIE

SFÂNTA NINA, 14 IANUARIE

SFÂNTUL BRETANION, 25 IANUARIE

SFÂNTUL GRIGORIE TEOLOGUL, 25 IANUARIE

SFÂNTA GORGONIA, 23 FEBRUARIE

SFÂNTUL CHESARIE, 9 MARTIE

SFÂNTUL SAVA DE LA BUZĂU, 12 APRILIE

SFÂNTA EMILIA, 8 MAI

SFÂNTA MACRINA CEA BĂTRÂNĂ, 30 MAI

SFÂNTUL NAVCRATIE, 8 IUNIE

SFÂNTUL CUVIOS CANDIT, 10 IUNIE

SFÂNTA MACRINA CEA TÂNĂRĂ, 19 IULIE

SFÂNTA NONA - O MAMĂ DE SFINŢI, 5 AUGUST

SFÂNTUL IERARH AMFILOHIE AL ICONIEI, 23 NOIEMBRIE

SFÂNTUL SAVA CEL SFINŢIT, 5 DECEMBRIE

PRECUVÂNTARE

Această carte: „Sfinţi din Capadocia contemporani cu Sfântul mucenic SAVA de la Buzău” este fructul pelerinajului făcut în Turcia în perioada 12-21 septembrie 2019, cu binecuvântarea Înaltpreasfinţitului Părinte CIPRIAN, Arhiepiscopul Buzăului şi Vrancei.

Pe vremea când eram elev la Seminarul Teologic din Buzău (1975-1980), la orele de istorie bisericească şi patrologie am aflat despre importanţa Sfântului Mucenic SAVA de la Buzău, care a fost o punte spirituală între cele două continente, Europa şi Asia.

Din studierea Actului său martiric am reţinut că acest tânăr dascăl bisericesc îşi avea obârşia în Capadocia, regiune asiatică, şi că s-a născut şi a trăit în Dacia, în zona Buzăului, în secolul 4 după Hristos. După martirizarea lui prin înecare în apa Buzăului de către păgânii goţi la 12 aprilie 372, moaştele lui au fost duse în Capadocia, la cererea unchiului său, Sfântul Vasile cel Mare, arhiepiscopul Cezareei, localitate situată în centrul Asiei.

Capadocia este o regiune asiatică bine conturată de podişul Anatoliei.

Dumnezeu a binecuvântat această zonă a Capadociei cu un relief unic în lume, care a devenit un loc de atracţie pentru milioane de turişti de pretutindeni; aceştia vizitează anual această destinaţie turistică.

Capadocia este o regiune care păstrează multe urme istorice. Toată zona este în sine un muzeu arheologic care ascunde multă suferinţă, lacrimi şi durere lăsate de toate incursiunile barbarilor şi ale popoarelor migratoare care s-au abătut în aceste ţinuturi.

Capadocia a fost stăpânită de numeroase imperii, care s-au derulat de-a lungul istoriei multimilenare. De la apariţia creştinismului, Capadocia şi-a deschis larg porţile, pentru a-i primi pe ucenicii Mântuitorului Iisus Hristos, ca să propovăduiască Evanghelia.

Capadocia a fost leagănul creştinismului apostolic. Sinaxarul bisericesc este plin de sfinţi care au trăit aici. Această carte face o trecere în revistă a tuturor sfinţilor care s-au născut, au trăit şi au fost martirizaţi în această zonă geografică în secolul 4.

Biserica din Capadocia este un reper teologic

deosebit de valoros. Aici s-au ţinut mai multe sinoade ecumenice şi s-au scris cele mai frumoase texte din Filocalie şi Dogmatică de către Sfinţii Părinţi capadocieni.

Capadocia este un tezaur spiritual inepuizabil, care trebuie studiat temeinic, din toate punctele de vedere. Apariţia aceste cărţi este un prinos de recunoştinţă pentru Sfântul mucenic Sava de la Buzău, ai cărui strămoşi au fost din Capadocia.

Mare este Dumnezeu!

Sava Bogasiu, 25 decembrie 2019, Naşterea Domnului Iisus Hristos

1. GEOGRAFIA CAPADOCIEI

Capadocia este o regiune din Anatolia centrală a Turciei de azi. Ea se află pe continentul Asia. Zona Capadociei cuprinde părţi din provinciile Kayseri, Kirşehir, Aksaray, Nevşehir. Relieful Capadociei constă dintr-un platou muntos, înalt de aproximativ 1000 de metri, care este străpuns de câţiva munţi vulcanici. Cel mai important este muntele Erciyes (Argaeus în vechime), în apropiere de Kayseri (vechea Cezaree), cu 3916 m altitudine, fiind cel mai înalt munte din această zonă.

Capadocia istorică este delimitată geografic la sud de munţii Taurus, care formează graniţa cu Cilicia şi separă Capadocia de Marea Mediterană. La vest, Capadocia este delimitată de Licaonia, iar la nord-vest de Galatia. Coasta Mării Negre cuprinde zona care s-a separat de Capadocia, formând regiunea Pontus. La est, Capadocia se învecinează cu râul Eufrat, înainte de a intra în Mesopotamia. De la est la vest, Capadocia are aproximativ 400 km, iar de la nord la sud sunt cam 250 km.

Datorită acestei aşezări geografice, în Capadocia sunt de regulă două anotimpuri: veri foarte călduroase, uscate şi ierni foarte friguroase, cu multă zăpadă. Precipitaţiile sunt rare. Toată zona Capadociei este o regiune semi-aridă, adică are puţină vegetaţie, peste tot fiind piatră şi teren pe care nu creşte mai nimic.

Capadocia, văzută de sus, pare a fi un pământ dintr-o altă lume: formaţiuni geologice stranii, similare celor de pe Lună, labirinturi subterane, fortăreţe, oraşe subterane în stâncă. Faţă de Ankara, capitala Turciei, Capadocia se află la 320 km.

Capadocia de astăzi este rezultatul unor erupţii vulcanice, care au avut loc în urmă cu zeci de mii de ani, creând o rocă specială, numită de către specialişti tufă, de diferite culori: albă, crem, roşiatică şi care se modelează foarte uşor fie de natură: vânt, nisip, ploaie, fie prin intervenţia oamenilor, care au sculptat cu unelte de fier scorburile acestor munţi vulcanici.

Capadocia, ca relief, este una dintre minunile frumoase ale lui Dumnezeu, care produce uimire fiecărui turist ce ajunge în această zonă. Omul, oricât de avansat ar fi în ştiinţă, nu poate face atât de mari şi minunate opere de artă în natură.

Diversitatea crestelor şi mărimea stâncilor care izvorăsc din pământ ca nişte copaci groşi, împovăraţi de mii de ani, te copleşesc, ca şi pe psalmistul David, care a exclamat: „Binecuvântează, suflete al meu, pe Domnul. Doamne, Dumnezeul meu, măritu-Te-ai foarte… Se suie munţi şi se coboară văi, în locul în care le-ai întemeiat pe ele. Hotar ai pus, pe care nu-l vor trece, şi nici nu se vor întoarce să-l acopere. Cel ce trimiţi izvoare în văi, prin mijlocul munţilor vor trece ape. Adăpa-se-vor toate fiarele câmpului, asinii sălbatici setea îşi vor potoli. Peste acelea păsările cerului vor locui, din mijlocul stâncilor vor da glas…” (Psalmul 103, 1-13).

Oraşele mai importante din Capadocia sunt: Kayseri, Avanos, Aksaray, Nevşehir şi Ürgüp. Din punct de vedere turistic, Avanos este numit oraşul ceramicii antice; Göreme, oraşul cu cele mai mari hornuri de stâncă; Nevşehir este capitala regiunii Capadocia.

Singurul aeroport din zonă se află la Kaiyseri. Oriunde vrei să pleci, trebuie să faci mai întâi o escală la Istanbul. Singura companie aeriană care face transportul turiştilor în Capadocia este Turkish Airlines. Pentru a vedea frumuseţile naturale ale Capadociei, se poate zbura cu balonul, care-ţi oferă imagini unice, de neuitat.

Capadocia este o zonă a poveştilor, o lume a basmelor orientale.

Omul sfinţeşte locul. Fără prezenţa oamenilor în această zonă, Capadocia ar fi doar un loc sălbatic şi fără sens. Sfinţii din Capadocia îi dau valoare şi frumuseţe divină.

2. ISTORIA CAPADOCIEI

Capadocia (Kapadokya) este o regiune istorică din Anatolia Centrală (Turcia de azi), cunoscută în epoca antică sub denumirea persană Katpatuka, care înseamnă în traducere românească „ţinutul cailor frumoşi”, deoarece această regiune era celebră pentru creşterea cailor de rasă.

Cea mai veche înregistrare a denumirii Capadocia este de la sfârşitul secolului VI înainte de Hristos, când apar inscripţiile trilingve a doi regi din perioada timpurie a imperiului Ahemenid, Darius I şi Xerxes, inscripţii ce ne prezintă Capadocia ca fiind una din ţările mai vechi ale Imperiului Persan.

O altă denumire istorică a acestei provincii este Kizzuwatna, în limba hitită. Pe unele inscripţii elamite şi akkadiene s-a găsit un cuvânt, Katpa, care înseamnă „parte”, precum şi un alt nume, Tuka, care ne aminteşte de un strămoş al akkadienilor.

Marele istoric Herodot afirmă că numele atribuit capadocienilor a fost dat de către perşi, în timp ce grecii îi numeau „sirieni” sau „alb sirieni” (Leucosyri). Unul dintre triburile capadociene menţionate de el este „moschoi”, asociat de Josephus Flavius cu figura biblică a lui Meşec, fiul lui Iafet.

Capadocia este menţionată şi în Biblie, la Faptele Apostolilor, capitolul 2, versetul 5: „Şi erau în Ierusalim locuitori iudei, bărbaţi cucernici, din toate neamurile care sunt sub cer”.

Pe timpul Imperiului Persan, zona era împărţită în două regiuni administrative, cu numele de satrapii: una se numea Pont, şi alta, Capadocia. Această divizare a fost făcută înainte de Xenophon.

Odată cu căderea Imperiului Persan, cele două unităţi administrative au continuat să existe tot separate: una cu numele Capadocia, şi cealaltă cu denumirea Marea Capadocie.

Regatul Capadocia a rezistat ca stat independent şi în timpul lui Strabon. Capitala acestei provincii Capadocia a fost dintotdeauna Cezareea.

În afară de această cetate, geograful Strabon mai menţionează două mari oraşe antice: Mazaca şi Tyana, nu departe de poalele munţilor Taurus.

În Epoca Bronzului, Capadocia a fost cunoscută sub denumirea Hatti şi a fost teritoriul Imperiului Hitit, cu capitala la Hattuşa. După căderea Imperiului Hitit şi declinul societăţii siro-capadociene, Capadocia a fost administrată de un fel de aristocraţie feudală, care locuia în cetăţi puternice, în timp ce poporul era ţinut în stare de sclavie.

După cucerirea Imperiului Persan, Alexandru cel Mare a luat sub stăpânirea sa Capadocia, pe care a încredinţat-o unor ofiţeri de armată. Regatul Capadociei în acea vreme s-a extins până la Marea Neagră. Sub Ariarathes IV, Capadocia a început să aibă relaţii militare şi economice cu Roma.

Capadocieni susţinuţi de Imperiul Roman au ales ca domnitor pe Ariobarzanes (93 înainte de Hristos). Tot în acea perioadă, trupele armene, sub conducerea lui Tigranes cel Mare, au intrat în Capadocia, detronându-l pe Ariobarzanes şi încoronându-l pe Gordios, ca nou rege vasal al Capadociei.

În acest fel, au putut crea o zonă-tampon împotriva Imperiului Roman, care a atacat Pontul şi Armenia în anul 63 înainte de Hristos. În războaiele civile care au urmat, Capadocia l-a susţinut pe Pompei, apoi pe Cezar, a urmat Antoniu şi în final Octavian. În anul 17 după Hristos, împăratul Tiberiu a transformat Capadocia în provincie romană.

În primele secole de creştinism, Capadocia a putut oferi linişte şi siguranţă tuturor creştinilor care erau persecutaţi. Oraşul subteran Kaymaki putea adăposti cel puţin 20.000 de persoane. În perioada bizantină, Capadocia s-a putut bucura de independenţă şi dezvoltare până la apariţia musulmanilor, în secolul 15, când întreaga zonă a Capadociei a fost islamizată.

3. ÎNCREŞTINAREA CAPADOCIEI

În ziua Învierii Sale din morţi, Mântuitorul Iisus Hristos s-a adresat către toţi Sfinţii Apostoli: „Mergând, învăţaţi toate popoarele, botezându-le în numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh. Amin!” (Matei 28, 19). Din clipa aceea, prin tragere la sorţi, toţi apostolii au plecat îndată, să vestească Evanghelia în lumea întreagă.

La noi în Dacia a venit Sfântul Apostol Andrei, care ne-a lăsat urme sigure de încreştinare a poporului nostru: Crucea Sfântului Andrei, Peştera Sfântului Andrei, Muntele Sfântului Andrei, Biserica „Sfântul Andrei” etc.

În Cartea Faptele Apostolilor, Sfântul Petru se adresează în predica sa şi locuitorilor din Capadocia (Faptele Apostolilor 2, 1-9 şi I Petru 1, 1-2). În Capadocia a ajuns ca misionar şi Sfântul Apostol Pavel, în a doua şi a treia călătorie misionară, precum şi alţi misionari.

La începutul secolului II, creştinismul s-a extins în Capadocia, chiar şi la sate. Din Capadocia şi Pont, creştinismul a pătruns în Armenia romană, unde, la Sevasta, au murit 40 de mucenici. Biserica armeană a avut strânse legături de credinţă cu cea din Capadocia.

Biserica, ca instituţie, s-a cristalizat în Capadocia de la începutul încreştinării sale. Din Epistolele Sfântului Apostol Pavel adresate lui Timotei, reţinem temeiuri biblice despre cele trei trepte ierarhice în Biserica Apostolică: diacon, preot şi episcop (I Timotei capitolul 3).

Ierarhia bisericească este de origine divină, de la Mântuitorul, care a şi indicat întreita formă a ierarhiei în: apostoli, prooroci şi învăţători; apoi Apostolii le-au denumit, pentru uzul bisericesc: episcopi, presbiteri şi diaconi. Astfel, aceste trei trepte ierarhice apar în generaţia următoare, a Părinţilor Apostolici, bine deosebite şi caracterizate, încât nu poate fi îndoială asupra rolului şi autorităţii lor în Biserică.

Episcopul poartă, în primele secole, nume care arată rangul şi oficiul lui în Biserică: supraveghetor, inspector, întâi-stătător, liturghisitor sau preot al lui Dumnezeu ori al lui Hristos, părinte, bărbat apostolic, bătrân, înţelept.

Preoţii erau de regulă mai mulţi într-o comunitate şi formau sfatul episcopului. Ei slujeau fie împreună cu episcopul, fie separat, serviciile religioase încredinţate de ierarh.

Diaconii îl ajutau pe episcop la slujbe. Importanţa lor creşte cu timpul. Ei erau rânduiţi de episcopii lor; menţineau ordinea la slujbă, primeau ofrandele, citeau din Apostol şi Evanghelie, cântau şi duceau Sfânta Împărtăşanie acasă la bolnavi etc.

Clerul inferior s-a ivit treptat în Biserică. Condiţiile de intrare în ierarhia Bisericii erau în primul rând de ordin moral, şi apoi erau necesare cerinţe intelectuale. Din oraşe, creştinismul s-a răspândit şi la ţară. Toate noile comunităţi de la ţară ţineau, depindeau de episcopul sau mitropolitul cetăţii respective.

Diocezele episcopale s-au format pe provincii în jurul episcopului sau mitropolitului capitalei din provincia respectivă.

Sinodul I Ecumenic a luat ca bază acest sistem de organizare şi de administraţie bisericească, de care a ţinut cont şi pe care l-a dezvoltat cu timpul, cu prilejul celorlalte sinoade ecumenice, care au stabilit şi ordinea scaunelor episcopale.

Capadocia a jucat un mare rol în Biserica primară, datorită ierarhilor ei, care s-au evidenţiat încă din primele secole. În secolul 4, avem deja o ierarhie binecunoscută în Biserica Universală, prin Părinţii Capadocieni, care au lăsat în istorie nume de referinţă ale Teologiei.

În titulatura Patriarhului României, spre final se spune aşa: „Locţiitor al Tronului din Cezareea Capadociei…”, cu alte cuvinte, Biserica Ortodoxă Română este continuitoarea de drept a acestui scaun patriarhal, pe care în vechime l-a avut Capadocia. Ca şi Biserica Ortodoxă Română, Biserica din Capadocia este apostolică.

Deosebirea e că la noi, de două mii de ani, prin succesiune apostolică, se menţine o Biserică Ortodoxă vie, dinamică, bine organizată şi ancorată în viaţa poporului nostru, în timp ce în Capadocia de azi, care se află în Turcia, totul este islamizat, iar Biserica din Capadocia a rămas doar o amintire ce trăieşte exclusiv în cărţi şi documente creştine.

4. BISERICA DIN CAPADOCIA ÎN SECOLUL 4

Biserica Ortodoxă din Capadocia este o Biserică Apostolică. Capadocia, ca şi centru religios prin numărul mare de sfinţi, precum şi prin măreţele opere teologice şi de caritate din această zonă, este a doua locaţie de referinţă, după Locurile Sfinte de la Ierusalim.

Pelerinajele religioase din primul mileniu s-au făcut pe două trasee bine bătătorite: Ierusalim şi Cezareea Capadociei, via Constantinopol - sediul Patriarhiei Ecumenice.

În secolul IV, prin Edictul de la Milano (313), creştinismul a fost oficializat ca religie liberă în Imperiul Roman. Prin acest decret semnat de împăratul Constantin cel Mare şi Sfânt, au fost oprite persecuţiile religioase, au fost eliberaţi creştinii din închisori şi s-au emis autorizaţii de construire a lăcaşurilor sfinte: biserici şi mănăstiri.

Veacul al 4-lea este numit şi „secolul de aur al Bisericii”, prin numărul mare de sfinţi teologi care s-au ridicat din Capadocia, de la care ne-au rămas cele mai valoroase texte religioase. Dintre aceştia, amintim: Sfântul Vasile cel Mare († 1 ianuarie 379), Sfântul Grigorie Teologul († 25 ianuarie 389), Sfântul Grigorie de Nyssa († 10 ianuarie 394), Sfântul Petru de Sevasta († 9 ianuarie 387), Sfântul Bretanion de Tomis († 25 ianuarie 380), Sfântul Amfilohie de Iconiu († 23 noiembrie 394) ş.a.

Dintre toţi, cei trei Sfinţi Ierarhi: Sfântul Vasile cel Mare, Sfântul Grigorie de Nyssa şi Sfântul Grigorie Teologul (de Nazianz), formează grupul marilor teologi din secolul 4.

Referindu-se la aceştia trei, patrologul Andrew Louth susţine că includerea, în acelaşi grup, a Sfântului Vasile cel Mare, împreună cu fratele său, Sfântul Grigorie de Nyssa şi cu prietenul său, Sfântul Grigorie de Nazianz, sub denumirea de Părinţi Capadocieni, reprezintă produsul învăţaţilor moderni, care au considerat semnificative legăturile de familie, localizarea geografică şi angajamentul teologic similar pe care l-au perceput la cei trei ierarhi.

Ei au contribuit la triumful Ortodoxiei prin prezenţa lor la dezbaterile teologice legate de Sinodul al II-lea Ecumenic (381) de la Constantinopol.

De numele Sfântului Vasile cel Mare se leagă organizarea monahismului în secolul 4. Atunci au luat fiinţă cele mai multe mănăstiri: unele de bărbaţi, altele de femei, care duceau o viaţă aspră, înduhovnicită, după pravila capadociană Regulile Mari.

Acest ierarh bisericesc capadocian a rămas „mare” şi prin opera sa socială, cunoscută în istorie sub sintagma teologică „Vasiliada”, care a fost o inspiraţie pentru Biserică până în vremea noastră. Sfântul Grigorie de Nyssa este, pentru Istoria Bisericii Universale, un mare filosof creştin, un gânditor profund, care a reuşit să încreştineze toate ştiinţele laice din secolul 4. Sfântul Grigorie Teologul s-a dovedit a fi un mare orator şi scriitor, de la care avem multe cărţi şi cuvântări teologice, ce au marcat Biserica în secolul 4.

Tot în acest secol, s-au dus cele mai multe lupte împotriva ereziilor care urmăreau distrugerea unităţii Bisericii. Biserica Ortodoxă din Capadocia din secolul 4 a fost puternic ancorată în toate problemele teologice, precum şi cele culturale, sociale şi politice ale vremii.

Sfinţii capadocieni din acest secol i-au criticat cu mult curaj pe unii împăraţi, care se amestecau în problemele religioase şi administrative ce ţineau doar de Biserică. Ei nu puteau fi indiferenţi când poporul era împovărat de atâtea taxe şi impozite impuse de către guvernanţii de atunci.

Biserica din Capadocia din secolul 4 şi-a păstrat identitatea şi demnitatea în societate prin ierarhii care s-au dovedit a fi vrednici păstori şi modele vii pentru cei de astăzi.

Capadocia este, până în zilele noastre, un punct de atracţie spirituală şi turistică prin numărul mare de biserici şi mănăstiri rupestre care dau încă mărturie despre vechimea Bisericii Ortodoxe în această zonă, azi islamizată. Nimic din secolul IV nu a mai rămas aici în picioare… Doar duhul sfinţilor din acel secol, care ne dau multă mângâiere şi nădejde în parusie, ajunge acum la noi.

5. NOŢIUNEA DE SFÂNT ŞI SFINŢENIE ÎN BIBLIE

Biserica Ortodoxă acordă o mare atenţie acestor două noţiuni vitale: sfânt şi sfinţenie, care formează un tot unitar. La sfinţirea unei biserici ca locaş de închinare, doar în Biserica Ortodoxă mai există această tradiţie, să se pună moaşte de sfinţi la piciorul Sfintei Mese din Sfântul Altar, fără de care nu se poate oficia Sfânta Liturghie. Doar în Biserica Ortodoxă icoanele sfinţilor sunt preţuite la justa lor valoare şi ele împodobesc toţi pereţii locaşului de închinăciune.

La catolici se observă o distanţare, adică o răceală faţă de aceste realităţi, ce fac parte din viaţa Bisericii Ortodoxe: sfânt şi sfinţenie. Protestanţii şi toate sectele religioase au respins din start aceste două noţiuni: sfânt şi sfinţenie, pe care le rezervă doar lui Dumnezeu.

Teologia Bisericii Ortodoxe se axează pe aceste două realităţi fundamentale: Întruparea lui Dumnezeu şi îndumnezeirea omului, care constituie premize majore pentru noţiunile de sfânt şi sfinţenie în Ortodoxie.

Sfânta Scriptură, „Cartea lui Dumnezeu”, este plină de texte care fac referire la aceste două noţiuni: sfânt şi sfinţenie.

În cartea Levitic, Dumnezeu se adresează poporului evreu astfel: „Eu sunt Domnul Dumnezeul vostru. Sfinţiţi-vă şi veţi fi sfinţi, că Eu, Domnul Dumnezeul vostru, Sfânt sunt; să nu vă pângăriţi sufletele voastre cu vreo vietate din cele ce se târăsc pe pământ. Eu sunt Domnul, Cel ce v-am scos din pământul Egiptului, ca să vă fiu Dumnezeu. Deci fiţi sfinţi, că Eu, Domnul, sunt sfânt” (Levitic 11, 44-45).

Dumnezeu spune despre Sine: „Qados ani”, „Ego sanctus sum”, „Eu sunt Sfânt”. Sfinţenia lui Dumnezeu este puritate sau curăţie desăvârşită. Orice întinare este contra sfinţeniei, este negarea ei. Acesta este motivul pentru care Dumnezeu porunceşte poporului să fie sfânt şi să nu-şi întineze sufletul şi trupul cu ceva necurat. Sfinţenia lui Dumnezeu cere sfinţenie de la toţi cei care se apropie de Dumnezeu. Psalmistul David face următorul îndemn: „Veseliţi-vă, drepţilor, în Domnul şi lăudaţi pomenirea sfinţeniei Lui” (Psalm 98, 13).

Dumnezeu în Sine este Sfânt. El deţine sfinţenia absolută, lucru confirmat de îngerii Săi, care cântă neîncetat în ceruri: „Sfânt, Sfânt, Sfânt este Domnul Dumnezeu Savaot, plin este tot pământul de slava Lui” (Isaia 6, 1-3). Sfinţii primesc sfinţenia numai de la Dumnezeu, Care este izvorul sfinţeniei absolute şi veşnice.

În Predica de pe Munte, Mântuitorul ne îndeamnă pe noi, oamenii, aşa: „Fiţi dar desăvârşiţi, precum Tatăl cel ceresc desăvârşit este”. Cuvântul grecesc care desemnează ideea de „desăvârşire” are şi acest înţeles: sfânt, sfinţit, sacru.

Sfinţenia este lucrarea Duhului Sfânt. Prin botez primim darurile Duhului Sfânt. Sfinţenia este plinătate în Duhul Sfânt. Despre Sfântul arhidiacon Ştefan se spune că el era „plin de Duhul Sfânt” (Faptele Apostolilor 7, 55). Evanghelistul Marcu îl descrie pe Sfântul Ioan Botezătorul astfel: „bărbat drept şi sfânt” (Marcu 6, 20).

Din Noul Testament aflăm că primii creştini erau numiţi sfinţi datorită modului lor de viaţă curată, spre deosebire de viaţa păgânilor cuprinşi de patimi şi ură (Coloseni 1, 2, Evrei 3, 1; Romani 1, 7; Filipeni 1, 1).

În Apocalipsă se spune că rugăciunile sfinţilor sunt ca o tămâie binemirositoare: „Când a luat cartea, cele patru făpturi vii şi cei douăzeci şi patru de bătrâni s-au aruncat la pământ înaintea Mielului, având fiecare câte o alăută şi potire de aur, pline cu tămâie, care sunt rugăciunile sfinţilor” (Apocalipsă 5, 8).

Sfinţenia este lucrarea Duhului Sfânt, la care suntem chemaţi cu toţii. Ea este roada conlucrării omului cu Duhul Sfânt, Care se revarsă prin Sfintele Taine ale Bisericii.

Sfântul Apostol Pavel scria astfel corintenilor, cu privire la virtutea sfinţeniei: „Lauda noastră aceasta este: mărturia conştiinţei noastre că am umblat în lume şi mai ales la voi, în sfinţenie şi în curăţie dumnezeiască, nu în înţelepciune trupească, ci în harul lui Dumnezeu” (2 Corinteni 1, 12). Ceea ce înseamnă că sfinţenia creştină vine prin har şi se menţine şi se desăvârşeşte prin har. Pentru acest motiv, Sfântul Pavel ne îndeamnă pe toţi: „Să ne curăţim pe noi de toată întinăciunea trupului şi a duhului, desăvârşind sfinţenia în frica lui Dumnezeu” (2 Corinteni 7, 1).

Sfinţii au mare trecere la Dumnezeu şi sunt gata să ne ajute pe noi, oamenii, prin rugăciunile lor puternice, pline de iubire faţă de noi: „Căci totdeauna, în toate rugăciunile mele, mă rog pentru voi toţi, cu bucurie, pentru împărtăşirea voastră întru Evanghelie” (Filipeni 1, 4-5).

Sfinţii, după ce au plecat de pe pământ la cer, nu ne uită, deoarece ei ne poartă în continuare în rugăciunile lor: „Te pomenesc neîncetat, zi şi noapte, în rugăciunile mele. Şi pentru că îmi aduc aminte de lacrimile tale, doresc tare mult să te văd, ca să te umpli de bucurie” (2 Timotei 1, 3-4).

6. TEMEIURI PATRISTICE PENTRU CINSTIREA SFINŢILOR

Cultul sfinţilor a fost statornicit de Biserică de la început. În scrierile Sfinţilor Părinţi, găsim multe texte despre cinstirea sfinţilor. La Sinodul al VII-lea Ecumenic, care a avut loc la Niceea în anul 787, s-a stabilit importanţa cinstirii sfinţilor în Biserică şi prin Biserică: „Noi păzim cuvintele Domnului, cuvintele apostoleşti şi prooroceşti, prin care am învăţat să cinstim şi să preamărim, mai întâi, pe cea cu adevărat Născătoare de Dumnezeu, pe sfintele puteri îngereşti, pe apostoli, pe prooroci, pe martirii cei măriţi, pe sfinţii purtători de Dumnezeu şi pe toţi bărbaţii cei sfinţi şi să cerem ajutorul lor, pentru că ei ne pot face plăcuţi lui Dumnezeu, Împăratul tuturor”.

Sfântul Ioan Damaschin spune în Dogmatica sa: „Trebuie cinstiţi sfinţii, pentru că sunt prietenii lui Hristos, fii şi moştenitori ai lui Dumnezeu”. În capitolul: „Despre cinstirea sfinţilor şi a moaştelor” din Dogmatică, Sfântul Ioan Damaschin scrie: „Se cuvine să-i cinstim pe Sfinţi, să le aducem daruri, să ţinem zilele rânduite pentru pomenirea lor, deoarece ei au avut într-înşii pe Cel ce este vrednic de închinare, adică pe Dumnezeu, precum fierul înfierbântat în foc este arzător nu prin firea lui, ci pentru că a primit în sine foc”.

De vreme ce sfinţii s-au unit cu Mântuitorul Hristos prin Sfânta Împărtăşanie şi s-au sfinţit printr-Însul, ei ne pot ajuta ca şi noi să urcăm pe treptele sfinţeniei. Sfinţii ne ajută în măsura în care şi noi le urmăm pilda vieţii lor, după cum ne îndeamnă Sfântul Ioan Gură de Aur: „Să alergăm la ajutorul sfinţilor, ca să se roage pentru noi, dar să nu ne mărginim doar la aceasta, ci să lucrăm şi noi la mântuirea noastră, urmându-le pilda pe care ne-au dat-o”.

Părintele George Florovski spune: „În sfinţi noi cinstim îndumnezeirea firii umane, iubirea lui Dumnezeu faţă de ei şi în ei”. Cu alte cuvinte, cinstirea sfinţilor înseamnă slăvirea lui Dumnezeu, deoarece ei s-au unit cu Dumnezeu prin viaţa lor sfântă, trăită în duhul Evangheliei lui Hristos.

Dacă pretindem că Îl iubim pe Dumnezeu, trebuie să-i iubim prin respect deosebit pe toţi cei care L-au mărturisit pe Dumnezeu cu preţul vieţii lor.

După martirizarea Sfântului Policarp, episcopul Smirnei, a fost trimisă o scrisoare tuturor Bisericilor, al cărei conţinut se referă la cinstirea sfinţilor: „Nu este posibil pentru noi să ne lepădăm de Hristos, Care a pătimit pentru mântuirea fiecăruia într-atât, încât să fie mântuită întreaga lume, nici să aducem slavă altcuiva. Pentru că doar lui Dumnezeu Îi aducem slavă, iar pe mucenici, ca ucenici şi următori ai Domnului, îi cinstim pe temeiul iubirii lor extraordinare faţă de Hristos, ai Cărui prieteni şi ucenici putem fi şi noi”.

7. SINAXARUL SFINŢILOR CAPADOCIENI

SFÂNTUL VASILE CEL MARE, 1 IANUARIE

Fiecare sfânt al Bisericii poartă pe cap o coroană a sfinţeniei, ilustrată în iconografia ortodoxă printr-un cerc plin de lumină. În limbile clasice, latină şi greacă, pentru „rege” se foloseşte termenul „basileus”.

Primul sfânt din prima lună a anului calendaristic se numeşte Vasile; la acest nume Biserica a adăugat apelativul de „cel Mare”, pentru măreţia faptelor sale.

Fiecare dintre noi venim de la bunul Dumnezeu, prin a Sa bunăvoinţă pe pământul Lui, după care ne întoarcem cu sufletul tot la El (Eclesiast 12, 7).

Orice sfânt este un dar al lui Dumnezeu, cu care ne vom întâlni la judecata lumii, după cum ne spune Sfântul Apostol Pavel: „Au nu ştiţi că sfinţii vor judeca lumea?” (1 Corinteni 6, 2).

Fiecare sfânt este un prieten devotat pentru Mântuitorul Iisus Hristos (Ioan 15, 14), care doreşte tare mult să se apropie de fiecare din noi.

Datoria noastră este să-i cunoaştem, să-i apreciem şi să-i luăm ca exemplu de viaţă creştinească, după cum ne îndeamnă Sfântul Apostol Pavel: „Aduceţi-vă aminte de mai-marii voştri, care v-au grăit vouă cuvântul lui Dumnezeu: priviţi cu luare aminte cum şi-au încheiat viaţa şi urmaţi-le credinţa” (Evrei 13, 7).

Sfântul Vasile cel Mare a văzut lumina zilei în anul 330, în cetatea Cezareea Capadociei. S-a născut dintr-o familie creştină foarte înstărită, de viţă nobilă. Tatăl lui purta acelaşi nume măreţ, Vasile, iar mama lui se numea Emmilia, fiind o femeie foarte evlavioasă. Sfântul Vasile cel Mare a avut parte de bunici minunaţi, cei din partea tatălui său. Macrina, bunica paternă, a devenit în a doua parte a vieţii sale, după decesul soţului, ucenica Sfântului Grigorie Taumaturgul, de la care a învăţat multe lucruri folositoare, pe care le-a transmis nepoţilor ei.

Tatăl Sfântului Vasile cel Mare a fost cadru didactic în cetatea Cezareea Capadociei, predând la catedra de retorică, iar mama era casnică.

Familia Sfântului Vasile cel Mare a fost numeroasă, deoarece s-au născut zece copii, care au făcut cinste Bisericii şi societăţii de atunci. Trei din copii au devenit episcopi: Sfântul Grigorie de Nyssa, Sfântul Petru de Sevasta şi Sfântul Vasile în Cezareea Capadociei. Cinci dintre ei au îmbrăţişat viaţa monahală. Pe lângă aceşti episcopi, trebuie să menţionăm şi pe Naucratios şi pe Macrina cea Tânără, sora cea mai mică a Sfântului Vasile cel Mare.

În calendarul bisericii sunt trecuţi până acum şase sfinţi din această familie binecuvântată a Sfântului Vasile cel Mare: Macrina cea Bătrână (bunica paternă), Emmilia, Vasile, Grigorie, Petru şi Macrina cea Tânără (sora mai mică). Familia a fost prima şcoală a vieţii, de unde marele Vasile a învăţat multe cunoştinţe utile pentru misiunea lui de mai târziu.

Primele clase primare, Sfântul Vasile cel Mare le-a urmat la şcoala tatălui său în Cezareea Capadociei. Spiritul său de sinteză, memoria lui activă şi cunoştinţele sale enciclopedice au atras atenţia tuturor celor din familie, care l-au îndemnat să meargă să studieze în Constantinopol, capitala Imperiului Bizantin, unde a făcut cunoştinţă cu Grigore de Nazianz, cu care va rămâne prieten toată viaţa.

Aici în Constantinopol, la universitate, Sfântul Vasile cel Mare l-a cunoscut pe Libaniu, un mare filosof al vremii de atunci, cu care a studiat şi Sfântul Ioan Gură de Aur. Filosofia, care înseamnă „iubirea de înţelepciune”, a fost unul din obiectele de studiu care l-a atras mult pe Sfântul Vasile cel Mare. Din familie, el a înţeles că: „frica de Dumnezeu este începutul înţelepciunii” (Pildele lui Solomon 1, 7). Învăţăturile tatălui şi îndrumările mamei lui l-au călăuzit toată viaţa pe drumul înţelepciunii.

După terminarea studiilor la Constantinopol, Sfântul Vasile cel Mare, împreună cu Sfântul Grigore de Nazianz, au plecat la specializare la Atena, capitala Greciei, unde au studiat geometria, gramatica şi medicina. Prietenia dintre Vasile şi Grigore a devenit model pentru cei din universitate. Ei au cunoscut în Grecia doar două drumuri importante: drumul către Biserică şi calea către Şcoala universitară. Între ei a existat „un singur suflet” în două trupuri. Pentru ei, cel mai important lucru a fost să-şi păstreze credinţa creştină curată, într-o lume păgână, plină cu tot felul de ispite ale tinereţii. De la Sfântul Apostol Iacob au înţeles bine textul: „Fericit este bărbatul care rabdă ispita, căci lămurit făcându-se, va lua cununa vieţii, pe care a făgăduit-o Dumnezeu celor ce-L iubesc pe El” (Iacob 1, 12).

După finalizarea studiilor, Sfântul Vasile cel Mare s-a întors în Cezareea Capadociei, unde a predat retorica între anii 355-357, în locul tatălui său. La îndemnurile stăruitoare ale surorii sale mai mici, Macrina, Sfântul Vasile cel Mare se retrage de la catedra de retorică, pentru a îmbrăţişa viaţa monahală. Călugăria este în sine o „viaţă de înger în lume”.

Monahismul în viziunea Sfântului Vasile cel Mare

Călugăria în sine este un mod de trăire pe care-l întâlnim în toate religiile lumii, ca fel de viaţă singular, pentru unele persoane cu vocaţie spre singurătate. În Vechiul Testament existau unele persoane care-şi luau de bunăvoie votul de nazireu înaintea lui Dumnezeu pe o perioadă de timp, cu obligaţia de a respecta câteva cerinţe: să-şi păstreze castitatea, să nu consume băuturi alcoolice, să nu se bărbierească şi să slujească tot timpul lui Dumnezeu. „În toate zilele cât va fi nazireu, este sfântul lui Dumnezeu” (Numeri 6, 8).

În Noul Testament, primii care au îmbrăţişat monahismul au fost: Mântuitorul Iisus Hristos şi Sfântul Ioan Botezătorul, care sunt modele vii pentru toţi călugării din vremea noastră. Ca instituţie, monahismul a început pe vremea Sfântului Antonie cel Mare, care a organizat primele mănăstiri. De asemenea, printre întemeietorii monahismului trebuie să îi enumerăm şi pe Paul de Teba (†340), Pahomie cel Mare († 371), Ilarion († 371) şi Macarie Egipteanul († 390).

În jurul acestor vieţuitori amintiţi cu viaţă sfântă s-au adunat cu timpul mii de persoane, care s-au organizat ca obşti monahale, având în fruntea lor un stareţ, care purta numele de „gheronda” sau „avva”. Aceste grupuri de călugări se numeau „Koinobion”. Pe lângă mănăstirile destinate doar bărbaţilor, existau şi vetre monahale doar pentru femei, având în fruntea lor o stareţă îmbunătăţită, cu virtuţi monahale deosebite.

Datorită numărului mare de monahi, de ordinul miilor, în primele patru secole, a fost nevoie de regulamente, care să reglementeze statutul mănăstirii, precum şi al monahilor. Sfântul Vasile cel Mare, imediat după terminarea studiilor universitare la Atena, îndemnat de sora lui, Macrina, a început să cugete mai intens la viaţa monahală.

A petrecut doi ani ca profesor în Cezareea Capadociei, după care a făcut câteva călătorii misionare pe la toate centrele mari ale monahismului din Orient, Mesopotamia, Siria, Egipt, etc., pentru a cunoaşte mai bine viaţa monahală. A stat de vorbă cu stareţi vestiţi, despre modul de vieţuire în mănăstire şi cum pot deveni mănăstirile cetăţi de apărare a Ortodoxiei.

În drumurile sale, Sfântul Vasile a găsit mănăstiri cu viaţă de sine, dar şi de obşte, cu mulţi călugări. După ce s-a călugărit, Sfântul Vasile cel Mare a acordat o atenţie deosebită monahismului. După ce a devenit episcop, a înfiinţat multe mănăstiri de călugări, dar şi pentru monahii, cum au fost mama lui, Emilia şi Macrina, sora lui mai mică, la care s-au adăugat sute de călugăriţe.

Prima mănăstire de călugări a fost înfiinţată pe malul râului Iris, aproape de localitatea Ivonia.

Pentru bunul mers al mănăstirilor, care erau de ordinul sutelor, Sfântul Vasile cel Mare a întocmit, în urma călătoriilor misionare pe la mănăstirile din Orient, dar şi din experienţa sa personală de monah, aşa-numitele Reguli Mari şi Reguli Mici despre viaţa monahală, care sunt prefaţate de următorul îndemn: „Fiindcă timpul de faţă ne este prielnic şi mănăstirea ne oferă toată liniştea şi tăcerea, scutiţi fiind de vuietul din afară, să ne rugăm împreună, ca să dăm la vreme hrana necesară celor ce ne servesc dimpreună cu noi, iar voi, primind cuvântul, să ne daţi, ca pământul cel bun, fructe bogate, depline şi înmulţite, precum este scris (Matei 13, 23). Deci vă rog fierbinte pentru iubirea Domnului Iisus Hristos, a Celui ce S-a dat pe Sine pentru păcatele noastre (Tit 2, 14), să purtăm în fine grijă de sufletele noastre, să ne întristăm pentru deşertăciunea vieţii noastre de mai înainte şi pe viitor să luptăm pentru slava lui Dumnezeu şi a Hristosului Său şi a Duhului Sfânt demn de închinare. Să nu stăruim în moliciune şi lâncezeală, nici să pierdem timpul de faţă prin trândăvie... Acum, zice Apostolul Pavel, este timpul potrivit, acum este ziua mântuirii (2 Corinteni 6, 2). Să trecem de la viaţa de rând la trăirea integrală şi plenară a Evangheliei lui Hristos”.

În vederea desăvârşirii în viaţa monahală, Sfântul Vasile cel Mare a stabilit următoarele principii de viaţă ale monahului:

1. Principiul iubirii de Dumnezeu şi al iubirii celor din jurul nostru

Acest principiu se bazează pe cuvintele Mântuitorului Hristos din Evanghelie: „să iubeşti pe Domnul Dumnezeul tău din toată inima ta şi din tot sufletul tău şi din toată puterea ta şi din tot cugetul tău”, iar a doua poruncă, asemenea acesteia, este: „să iubeşti pe aproapele tău ca pe tine însuţi” (Matei 22, 36-39).

La călugărie se merge din dragoste faţă de Mântuitorul Hristos. Un monah îi iubeşte pe toţi oamenii, dar urăşte păcatele lor. Inima călugărului este plină de iubire duhovnicească. El nu are ură pe nimeni şi este gata să-şi dea chiar viaţa, din iubire de Dumnezeu.

2. Principiul renunţării sau lepădarea de sine

Acest principiu se mai numeşte şi „sărăcia de bunăvoie”, adică a te mulţumi cu strictul necesar. Potrivit acestui principiu, persoana care intră în monahism trebuie să renunţe de bunăvoie la toate averile sale, la bunurile lui materiale, etc. Călugărul îşi duce viaţa în simplitate şi naturaleţe. Se mulţumeşte cu strictul necesar.

3. Principiul ascezei, al înfrânării de la plăceri, pofte, patimi

Monahul trebuie să-şi petreacă viaţa în post şi rugăciune, să fugă de plăcerile acestei lumi trecătoare. Fecioria şi castitatea sunt modul de viaţă al călugărului.

4. Principiul singurătăţii, al izolării de lume

Monahul nu trebuie să trăiască în lume, cu lumea şi ca lumea din jurul lui. Un călugăr lasă toate cele lumeşti şi-L urmează pe Hristos cu toată fiinţa sa.

5. Principiul trăirii în comuniune, în obştea monahală

Pentru călugări este ideală viaţa de obşte într-o mănăstire. Toţi călugării să fie la sfintele slujbe în biserică, toţi la ascultare după slujbă, fiecare după puterea lui.

Principiul este ca toţi să fie în rugăciune şi toţi la muncă în mănăstire.

6. Principiul ascultării de mai-marele mănăstirii

În mănăstire toţi vieţuitorii să asculte de mai-marele mănăstirii, stareţul sau egumenul. Nimic în mănăstire fără de ascultare!

7. Principiul studierii Sfintei Scripturi şi al scrierilor filocalice

Monahii trebuie să citească zilnic din Biblie şi din scrierile Sfinţilor Părinţi, pentru a se hrăni sufleteşte.

8. Principiul spovedaniei şi al împărtăşirii cât mai des în mănăstire

Toţi vieţuitorii din mănăstire să aibă duhovnic şi să se împărtăşească cât mai des.

Preoţia în viziunea Sfântului Vasile cel Mare

Pe când era monah, Sfântul Vasile a fost hirotonit ca ieromonah, adică preot monah. Preoţia a primit-o cu mare reţinere, deoarece era deplin conştient de răspunderea mare a acestei lucrări sfinte, în slujba lui Dumnezeu şi a oamenilor.

Preoţia este cea mai înfricoşătoare misiune de pe pământ. La instalarea unui preot în parohia rânduită, Sfântul Vasile cel Mare i-a grăit aşa: „Ia seama la tine însuţi, o, preotule, şi fii cu luare-aminte la dregătoria preoţească pe care ai primit-o, cu scopul de a o săvârşi întru frica lui Dumnezeu”... „De acum gândeşte-te bine că tu nu ai fost chemat să pui mâna pe o dregătorie pământească, ci ai fost chemat să ţi se încredinţeze o slujire cerească. Nu ai pus mâna pe o slujire omenească, ci ţi s-a dat o slujbă cerească”.

Ca episcop, Sfântul Vasile a mers prin parohiile preoţilor pentru a le aminti de răspunderea mare a preotului în parohie: „Vocaţia preotului trezeşte conştiinţa răspunderii înfricoşătoare în faţa misiunii de păstor de suflete. Cei ce primesc preoţia fără să simtă chemarea de a sluji Domnului Dumnezeu şi fără să se analizeze sunt ca nişte traficanţi de Taine dumnezeieşti”.

În Biserică, spunea Sfântul Vasile cel Mare, preotul beneficiază de lucrarea Sfântului Duh la toate slujbele religioase: „Prin intermediul Duhului Sfânt au loc restabilirea în paradis, ridicarea în împărăţia cerurilor, redobândirea înfierii, îndrăzneala de a-L numi pe Dumnezeu Tatăl nostru, împărtăşirea de harul lui Hristos, vieţuirea ca fii ai luminii, părtăşia la viaţa veşnică şi împărtăşirea de toate binecuvântările, în acest veac şi în cel viitor”.

Viaţa preotului în lume este plină de încercări, lupte, lipsuri, necazuri. Sfântul Vasile le spunea aşa preoţilor: „Aminteşte-ţi bunătăţile cele trecute. Viaţa niciunui om nu este de-a pururi fericită. Dacă te întristezi de durerea de acum, mângâie-te cu cele din trecut... dacă lăcrimezi acum, adu-ţi aminte că înainte ai râs; dacă acum eşti sărac, înainte ai fost bogat... Dacă pe cele bune le-ai primit din mila Domnului, pe cele rele nu trebuie oare să le primeşti cu răbdare?”.

Altă dată le grăia, pe aceeaşi temă a încercărilor din preoţie: „Se întâmplă ca nenorocirile vieţii să vină peste oameni pentru a le încerca sufletele, fiind cuprinse de necazuri, ca să fie dovediţi dacă sunt buni. Furtuna încearcă şi întăreşte pe cârmaciul corăbiei, la fel şi preotul este încercat prin astfel de necazuri...”.

În toată activitatea lui ca preot monah, apoi ca ierarh al Bisericii, Sfântul Vasile cel Mare a fost un slujitor deosebit în slujba lui Dumnezeu şi a oamenilor: „Slujitorul altarului este bun dacă tot timpul se află în slujba lui Dumnezeu şi a oamenilor, spre binele lor”.

Arhieria în slujba lui Dumnezeu şi a oamenilor la Sfântul Vasile cel Mare

Sfântul Apostol Pavel ne spune: „orice arhiereu, fiind luat dintre oameni, este pus pentru oameni spre cele către Dumnezeu, ca să aducă daruri şi jertfe pentru păcate” (Evrei 5, 1). Pentru calităţile sale misionare excepţionale ca ieromonah, începând cu anul 364, cuviosul părinte Vasile, după moartea episcopului Eusebiu de Cezareea, a fost ridicat la treapta arhieriei prin voinţa episcopilor şi stăruinţa tuturor creştinilor din regiunea Capadociei, în anul 370.

Conştient de importanţa misiunii şi a răspunderilor sale de arhiepiscop de Cezareea, de mitropolit al Capadociei şi exarh al Pontului, Sfântul Vasile cel Mare s-a ostenit să fie la înălţimea chemării de arhiereu, într-un secol zbuciumat de luptele ereticilor împotriva Bisericii Ortodoxe.

A încercat să curme schismele şi ereziile din întregul Răsărit creştin prin cuvântări unite cu acţiuni, prin tratate polemice, prin legături practice cu toţi, căutând pe unii, trimiţând pe alţii, apelând, avertizând, blamând, cenzurând, invectivând, apărând popoarele, oraşele, pe particulari şi orice comunitate umană.

Ca arhiereu, pe lângă lupta împotriva ereziilor, care distrugeau unitatea Bisericii, Sfântul Vasile cel Mare a pus pe agenda misionară de lucru grija faţă de toţi nevoiaşii din arhiepiscopie. A înfiinţat în premieră multe proiecte sociale, instituţii caritabile pentru copii, tineri, bătrâni, oameni ai străzii, călători etc. Toate aceste centre au fost numite generic: VASILIADA - un model de bună practică în Biserica Ortodoxă.

În predicile sale, adeseori i-a criticat pe oamenii bogaţi zgârciţi, care prin egoismul lor îi asupreau pe cei săraci.

Sfântul Vasile cel Mare spunea că „săracii sunt victimele celor bogaţi, egoişti”. A luptat mult împotriva sclaviei, care era la modă în secolul al IV-lea. Biserica a reuşit în cele din urmă să-i determine pe politicienii vremii să abolească sclavia, deoarece este un păcat strigător la cer.

În faţa lui Dumnezeu, toţi suntem egali şi fiecare din noi trebuie să se bucure de darul libertăţii. Sfântul Vasile cel Mare a avut tot timpul o atitudine demnă, curajoasă faţă de orice instituţie a statului; ba, mai mult, a avut îndrăzneala să-l înfrunte chiar pe împăratul său, Valens, care era eretic şi se străduia să atragă Biserica Ortodoxă în erezia lui ariană. Sfântul nu i-a dat voie împăratului să intre în catedrala sa ortodoxă. Ameninţarea cu moartea nu l-a speriat deloc pe marele Vasile.

Ca episcop, a scris mult împotriva ereticilor. De exemplu, are un tratat dogmatic: „Împotriva lui Eunomiu”; Eunomiu nu credea în Sfânta Treime, dogma de bază a Bisericii Ortodoxe.

Cu privire la învăţătura ortodoxă despre Sfânta Treime, el a scris o „Omilie despre credinţă”, în care aduce multe argumente biblice şi patristice, ca să demonstreze această dogmă. Origen spunea în acest sens: „Biserica este plină de Sfânta Treime”.

Sfântul Vasile cel Mare, în calitate de arhiepiscop, a pus mare accent pe slujbele religioase din Biserică. A întocmit rânduiala Liturghiei care îi poartă numele şi tot de la el ne-au rămas: Molitvele Sfântului Vasile cel Mare împotriva demonilor şi a răutăţilor care sunt în lume. Ele se citesc în Biserică cu post, ori de câte ori este nevoie în timpul anului bisericesc.

Sfântul Vasile cel Mare, teolog şi scriitor bisericesc

Încă din anii studenţiei sale la Constantinopol şi la Atena, Sfântul Vasile cel Mare a dat dovadă de vocaţie teologică. I-a plăcut mult să studieze teologia, pe care a aplicat-o în opera sa misionară şi socială. Ca arhiepiscop, a scris foarte multe cărţi, tratate, omilii care sunt de mare actualitate în vremea noastră zbuciumată şi controversată, cu multiple probleme.

Amintim câteva scrieri ale Sfântului Vasile cel Mare: „Împotriva lui Eunomie”, „Despre Sfântul Duh”, „Scrieri ascetico-morale”, „313 Reguli mici”, „55 Reguli mari”, „80 Reguli morale”, „Filocalia”, „Omilii exegetice” - 9 la Hexaimeron, 13 la Psalmi, Comentariu la Isaia (cap. 1-16), „23 Omilii morale”, „Liturghia”, „365 de Scrisori”, „Tratatul către tineri”, etc.

În toate aceste lucrări teologice, Sfântul Vasile cel Mare, asemenea unei albine harnice, a strâns nectarul învăţăturilor din toate cărţile vremii de atunci şi chiar a folosit citate din opere ale filosofilor din Antichitate, care nu erau creştini. Pentru a explica unii termeni teologici, el s-a folosit de filosofia lui Platon, Aristotel, Plotin, Socrate, etc. A citat din poeţi greci: Homer, Hesiod, Solon, Euripide. A amintit de unele personalităţi istorice din Antichitate: Pericle, Alexandru cel Mare, Darius, etc.

Sfântul Vasile cel Mare a fost unul dintre cei mai cultivaţi teologi şi ierarhi din perioada patristică. Teologia lui nu este teoretică, seacă, ci are o dimensiune de profunzime şi de gândire practică, trăită în duhul smereniei. De multe ori, spunea aşa: „Teolog este doar cel care se roagă mult”.

Sfântul Vasile este singurul arhiepiscop pe care grecii l-au supranumit „cel Mare” chiar din timpul vieţii sale. El este un scriitor de prim rang, datorită eleganţei în exprimarea teologică. Gândirea lui este cursivă, naturală, precisă şi foarte limpede. Evită ambiguităţile şi improvizaţiile în teologie, pe care o aseamănă cu aritmetica. Totul este precizie în teologie.

Din punct de vedere literar, Sfântul Vasile cel Mare „este cel mai clasic dintre greci”. Cunoştea bine limbile clasice: greaca şi latina şi stăpânea bine teologia ebraică.

Sfântul Vasile cel Mare scoate în relief superioritatea Evangheliei şi importanţa vitală a Bisericii în societate şi în viaţa omului. Atât în vorbire, cât şi în scris, Sfântul Vasile cel Mare are un stil inconfundabil, care-l plasează între marii gânditori şi ierarhi ai Bisericii Ortodoxe. Meritele lui au fost recunoscute chiar şi de învăţaţii păgâni. Libanius spunea despre acest vestit ierarh, că este: „trâmbiţa Duhului şi împăratul cuvintelor”.

Prin tot ce a făcut ca arhiepiscop, Sfântul Vasile cel Mare a fost un „bun organizator bisericesc, mare exponent al doctrinei creştine şi un al doilea Atanasie în apărarea Ortodoxiei, Părinte al monahismului oriental şi reformator al Liturghiei”.

Despre opera şi activitatea Sfântului Vasile cel Mare s-au scris până în prezent mii de cărţi, articole, studii care scot în evidenţă personalitatea sa marcantă pentru Teologia Ortodoxă.

Legăturile dintre Sfântul Vasile cel Mare şi Sfântul mucenic Sava de la Buzău. Relaţiile cu creştinii din Dacia nord-dunăreană

Creştinismul în Scythia Minor (Dobrogea) a pătruns din prima parte a secolului I prin Sfântul Apostol Andrei, la care s-a adăugat şi misionarismul unor creştini veniţi din Capadocia, Palestina, Siria etc. Noi, românii, avem această bucurie sfântă: Biserica noastră este apostolică de două mii de ani. Spre deosebire de alte popoare: bulgarii, ruşii, maghiarii ş.a., noi nu am fost încreştinaţi printr-un decret, o lege, o poruncă dată de un demnitar politic sau religios, ci încreştinarea la noi s-a făcut firesc, natural, de la om la om, prin Sfântul Apostol Andrei, precum şi prin preoţii care slujeau în acele timpuri.

Dacii noştri, care sunt de fapt buneii neamului nostru strămoşesc, erau ca religie monoteişti, adică ei credeau într-un singur Dumnezeu şi, de asemenea, credeau în nemurirea sufletului. Străbunii noştri aveau calităţi umane deosebite: ospitalitatea, bunătatea, omenia, motiv pentru care au primit repede Evanghelia. Aceasta s-a pliat exact pe sufletul lor dornic să se unească cu Hristos prin botez.

În Dobrogea găsim multe mărturii care vorbesc despre prezenţa Sfântului Apostol Andrei: Peştera Sfântului Andrei, Dealul Sfântului Andrei, Crucea Sfântului Andrei, aceasta fiind şi semn de circulaţie la trecerea pe cale ferată.

Istoricul grec Sozomen relatează în cartea sa: Istoria Bisericii, volumul al II-lea, că poporul migrator goţii, păgâni ca religie, au fost în secolul al III-lea în Capadocia, de unde au adus mulţi creştini împreună cu preoţii lor aici, în Dacia. Printre aceşti creştini capadocieni se aflau şi rude ale Sfântului Vasile cel Mare, din care s-a născut mai târziu în Dacia în secolul al IV-lea Sfântul mucenic Sava de la Buzău.

Această strămutare a unei mici populaţii din Capadocia în Dacia în a doua jumătate a secolului al III-lea l-a determinat pe arhiepiscopul Vasile cel Mare din Cezareea Capadociei să ţină legătura cu diferite personalităţi din Scythia Minor, şi anume: arhiepiscopul Bretanion, care-şi avea reşedinţa la Tomis şi guvernatorul Junius Soranus, care era rudă de sânge cu Sfântul Vasile cel Mare.

Părinţii Sfântului Sava erau cu siguranţă rude cu Sfântul Vasile cel Mare. Aşa se explică insistenţa Sfântului Vasile de a face toate demersurile, pentru a repatria moaştele nepotului său, Sava.

Pe acest arhiepiscop nu-l interesa neapărat să i se aducă moaşte de la un oarecare sfânt martir. La el în Capadocia erau la acea vreme sute de martiri, ale căror moaşte le venera cu admiraţie. Sfântul Vasile cel Mare a auzit însă despre curajul nepotului său Sava, despre statornicia lui în credinţa ortodoxă şi de aceea a dorit să i se aducă moaştele Sfântului Sava în Capadocia care, în acel moment, se afla în siguranţă.

În acest sens, Sfântul Vasile cel Mare a scris două scrisori, una guvernatorului Junius Soranus cu numărul 155 şi alta cu numărul 164 către arhiepiscopul Ascholius al Tesalonicului, compatriot cu Vasile. În aceste scrisori foarte importante, se vorbeşte despre creştinismul din Dacia în secolul al IV-lea, precum şi despre martiriul Sfântului mucenic Sava.

Repatrierea moaştelor Sfântului Sava în Capadocia s-a făcut cu binecuvântarea Sfântului Vasile cel Mare şi prin contribuţia deosebită a arhiepiscopului de Tomis, Bretanion, care a întocmit şi tomosul de canonizare a Sfântului Sava. Transportul moaştelor Sfântului Sava a fost suportat de guvernatorul Junius Soranus, rudă de sânge cu Sfântul Vasile cel Mare.

SFÂNTUL GRIGORIE DE NAZIANZ („CEL BĂTRÂN”), 1 IANUARIE

Acest apelativ, „cel Bătrân”, se foloseşte în literatura patristică pentru a-l deosebi de „cel Tânăr”. Cuvântul „Bătrân” desemnează o persoană în vârstă, înaintată în zile, cu părul alb. În „Pateric”, unei persoane înduhovnicite, cu multă experienţă spirituală, cu o mare vechime în relaţia personală cu Dumnezeu, i se spune: „Bătrânul”, termen asociat cu „Duhovnicul”.

În Vechiul Testament exista o instituţie mult respectată de toată lumea: „Sfatul Bătrânilor”, din care erau aleşi membri de bază în Sinedriu (un fel de Parlament). În Noul Testament, „Bătrânul” era un sinonim care înlocuia expresia: „preot hirotonit în vârstă”, deoarece Taina hirotoniei se administra de obicei persoanelor în vârstă, împodobite cu alese calităţi morale şi intelectuale. Excepţie de hirotonie a unei persoane tinere este episcopul Timotei, pentru cetatea Efes (1 Timotei 4, 12). În cazul de faţă, expresia nominală „Sfântul Grigorie cel Bătrân” se foloseşte pentru a-l deosebi de fiul său, Sfântul Grigorie Teologul sau Sfântul Grigorie de Nazianz.

Adeseori găsim în calendarul bisericesc această frumoasă simbioză, unire, comuniune dintre tată şi fiu, având împreună simbolul sfinţeniei: aureola din jurul capului.

Potrivit documentelor istorice, Sfântul Grigorie cel Bătrân s-a născut în jurul anului 279 în Capadocia, localitatea Arianz, nu departe de Nazianz, în Asia Mică (Turcia de astăzi). Familia lui era păgână la origine. El a primit botezul creştin după căsătoria lui cu o femeie tare frumoasă, bună gospodină, care era creştină practicantă, împodobită cu foarte multe virtuţi creştineşti. Ea se numea Nona, devenind mai târziu mamă a trei sfinţi: Grigorie, Gorgonia şi Chesarie.

Înainte de căsătorie, Grigorie cel Bătrân a deţinut funcţii publice, deoarece provenea dintr-o familie de oameni înstăriţi. Episcopul Leonţiu de Capadocia, la îndemnul Nonei, l-a catehizat şi apoi l-a botezat pe Grigorie cel Bătrân cu puţin timp înainte de începerea Sinodului I Ecumenic de la Niceea, din anul 325.

Îndată ce a ieşit din apa botezului creştin, chipul lui Grigorie cel Bătrân a devenit strălucitor de aureola harului său divin, care este lucrarea Duhului Sfânt. Convertirea lui la creştinism l-a transformat fiinţial, ca şi pe Saul oarecând pe drumul Damascului.

El a devenit un mare mărturisitor al credinţei creştine şi un împlinitor desăvârşit al Evangheliei lui Hristos. Soţia sa, Nona, îl seconda în orice faptă de milostenie şi în orice activitate misionară, de apărare a Ortodoxiei, atacată mult de arianism.

Pentru aceste calităţi şi virtuţi creştine, Grigorie cel Bătrân a fost hirotonit mai întâi preot, apoi episcop în anul 334. Păstorirea sa ca ierarh a avut loc în vremuri tulburi pentru Biserica Ortodoxă, atacată din toate părţile: fie de păgâni, fie de ereticii antitrinitari.

Fiul său, Sfântul Grigorie de Nazianz, spunea despre tatăl lui că pietatea acestuia era virtutea de bază, care l-a caracterizat în perioada episcopatului. Această virtute a fost însoţită permanent de o profundă smerenie. La înmormântarea părintelui său, Sfântul Grigorie de Nazianz l-a caracterizat astfel: „Pe tatăl meu l-am putea asemăna cu un măslin sălbatic, schimbat prin altoire în chip desăvârşit în măslin roditor (Romani 11, 24). Atât de bine s-a pătruns de rodnicia măslinului celui bun, încât i-au fost încredinţate pentru altoi şi i s-au dat pentru cultivarea sufletului sufletele altora. Ajuns la treapta cea mai înaltă de păstor, ca un al doilea Aaron sau Moise, a fost socotit demn să se apropie de Dumnezeu şi să împartă cuvântul dumnezeiesc celor ce se ţin departe de credinţa noastră. Blând, fără mânie, cu înfăţişare senină, cu suflet înflăcărat, bogat în tot ceea ce apare privirii, dar mai bogat în comori lăuntrice”.

El a trăit în jur de 95 de ani, trecând la Domnul cu sufletul împăcat şi plâns de toată lumea. De la Sfântul Vasile cel Mare a auzit despre martiriul Sfântului Sava în apele Buzăului, pe data de 12 aprilie, anul 372.

Sfântul VASILE - PREOT DE ANCIRA, 2 IANUARIE

Fiecare dintre noi este unicat în acest Univers. Deşi mulţi purtăm acelaşi nume, şi chiar locuim uneori în acelaşi loc, totuşi suntem diferiţi unii de alţii. Fiecare din noi are un cod genetic sau cod numeric care ne personalizează.

La fel se întâmplă şi cu sfinţii lui Dumnezeu. În calendarul Bisericii sunt doi sfinţi cu acelaşi nume: Vasile, aceeaşi slujire: preot, în aceeaşi localitate, dar martirizaţi în locuri diferite: unul în Ancira şi altul în Cezareea Capadociei, deşi ei erau din Ancira şi au fost omorâţi amândoi din poruncă împărătească.

Sfinţenia este o cunună pe care o primim după moarte, ca o confirmare a Bisericii care ne trece numele în calendar. Sfinţenia este o virtute care se câştigă în timp, cu trudă multă, împlinind poruncile lui Dumnezeu. Sfinţenia nu se dobândeşte printr-o simplă proclamare sau printr-un decret bisericesc. Ea este o lucrare a Duhului Sfânt. Martiriul este calea cea mai scurtă şi mai sigură de obţinere a sfinţeniei.

Preotul, prin excelenţă, este un slujitor care lucrează cu cele sfinte în sfântul altar, unde nu poate intra oricine. În Vechiul Testament, când exista Cortul Sfânt, în Sfânta Sfintelor intra doar Arhiereul, în ziua de Paști, să jertfească lui Dumnezeu.

Acum, în Noul Testament, preotul aduce pe Sfânta Masă Jertfa cea fără de Sânge, care este Sfânta Împărtăşanie pentru sfinţirea noastră.

Preotul Vasile s-a bucurat de acest mare dar al slujirii „după rânduiala lui Melchisedec”, în localitatea Ancira, care face parte din provincia Galatia, ce se învecinează cu Capadocia.

Această slujbă, el a săvârşit-o cu „frică de Dumnezeu, cu credinţă şi cu dragoste” multă înaintea lui Dumnezeu şi pentru mântuirea oamenilor. Harul preoţiei vine de Sus, de la Duhul Sfânt, prin hirotonia prin ierarh în timpul oficierii Sfintei Liturghii. Darul preoţiei este pentru eternitate. Preoţia este singura slujire care se face pe pământ şi se continuă în ceruri, după moarte urmând învierea.

Părintele Vasile din Ancira a slujit ca preot pe timpul împăratului Iulian Apostatul (361-363), care a declanşat un mare val de persecuţii religioase împotriva tuturor creştinilor din imperiu. Ighemonul Saturnin a dus la îndeplinire acest ordin satanic, de omorâre a creştinilor pentru singura vină că-L iubeau şi-L mărturiseau cu putere şi dragoste pe Hristos ca fiind Fiul lui Dumnezeu: Lumină din Lumină.

A fost luat deci preotul Vasile din Ancira şi dus în Constantinopol, capitala Imperiului Roman, ca să fie chinuit în faţa împăratului Iulian Apostatul, care era sadic în persecutarea creştinilor. Acesta a dat poruncă să fie aruncat în suliţe, apoi zvârlit într-un cuptor încins cu foc, din care Sfântul a ieşit nevătămat.

La porunca împăratului Iulian, ighemonul Saturnin l-a dus pe preotul Vasile în Cezareea Capadociei, într-un stadion unde era un mare spectacol cu fiare sălbatice. O leoaică înfometată, împreună cu puii ei, l-au mâncat pe preotul Vasile, care a urcat îndată cu sufletul la Dumnezeu, de unde a primit cununa sfinţeniei pe data de 2 ianuarie 362.

În acelaşi an, pe 22 martie a mai suferit moarte mucenicească un alt preot, tot cu numele Vasile, în localitatea Ancira, omorât de mâinile comitelui Frumentin, care l-a chinuit cumplit. A avut aceeaşi moarte de martir ca şi Sfântul mucenic Sava de la Buzău, ale cărui moaşte au fost duse în Cezareea Capadociei în secolul 4 după Hristos.

Cu ale lor rugăciuni, Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-ne pe noi!

SFÂNTUL PETRU DE SEVASTA, 9 IANUARIE

Prin mila şi darul lui Dumnezeu, unele familii creştine au devenit „pepiniere de sfinţi”, din care s-au ridicat apoi sfinţi în calendarul Bisericii.

Una dintre aceste familii este cea a Sfântului Vasile cel Mare, care a dat şapte sfinţi: Sfânta Macrina cea Bătrână (bunica), Sfânta Emilia (mama), Sfântul Vasile (tata), Sfântul Grigorie al Nyssei, Sfânta Macrina cea Tânără (sora), Sfântul Petru al Sevastei. Toţi cei şapte sfinţi, împreună cu Sfântul Vasile cel Mare, au avut acelaşi numitor comun: credinţa şi dragostea fierbinte faţă de Mântuitorul Iisus Hristos şi faţă de oamenii din jurul lor şi de pretutindeni.

Împreună au primit aceeaşi educaţie creştină şi acelaşi botez al Bisericii Ortodoxe. Cu toţii au avut aceleaşi neamuri şi au copilărit în aceeaşi localitate, au vieţuit în aceeaşi provincie asiatică, CAPADOCIA, unde au fost duse şi moaştele Sfântului mucenic Sava în secolul IV.

Sfântul Petru al Sevastei a fost cel mai mic copil din familia retorului Vasile, originar din provincia Pont. Mama Sfântului Petru, Emilia, era din Cezareea Capadociei. Acest sfânt s-a născut în anul 340. Alături de mama sa, la educaţia lui a contribuit foarte mult din punct de vedere duhovnicesc Macrina, bunica lui, care i-a insuflat dragostea de Psaltire, Petru învăţând-o pe de rost.

În această carte sfântă găsim o întreagă teologie despre Dumnezeu: cum lucrează El în lume, dar şi în inima noastră. Psaltirea este hrana şi busola vieţii noastre religioase. Din ea izvorăşte multă linişte, ştiinţă şi bucurie sfântă. Psaltirea l-a pregătit pe Petru pentru viaţă: cum să fie un luptător cu ispitele şi să facă faţă războiului pe care diavolul îl porneşte de multe ori asupra noastră. În ea găsim armele necesare, ca noi să biruim toate uneltirile satanei.

Având această aplecare spre viaţa religioasă interioară şi studiind mult din cărţile teologice ale fratelui său mai mare, Vasile, Petru a renunţat la înaltele şcoli ale vremii de atunci din Constantinopol, Atena etc. S-a dedicat îndeosebi vieţii ascetice, îmbrăcând rasa monahală cu mare bucurie în mănăstirea de călugări a lui Vasile, pe malul râului Iris, aproape de satul Annesi, într-o zonă muntoasă liniştită.

În această mănăstire s-a început scrierea FILOCALIEI, o colecţie de texte duhovniceşti la care au lucrat mulţi părinţi înduhovniciţi. În această mănăstire a stat o vreme şi Sfântul Grigorie de Nazianz, prietenul apropiat şi devotat al Sfântului Vasile cel Mare, care a scris aici multe cărţi teologice. Mănăstirea fost condusă multă vreme cu înţelepciune chiar de egumenul Petru, care s-a specializat în scrieri filocalice.

În anul 370, Petru a fost hirotonit ieromonah de către fratele său, Vasile cel Mare. În acele vremuri, Biserica Ortodoxă era atacată din toate părţile de către ereticii arieni, care se împărţiseră în trei partide. O primă grupare era condusă de către Aeţiu şi Eunomiu. Ei afirmau că Hristos nu este Dumnezeu şi nici asemenea Lui. O altă grupare, condusă de Eusebiu al Nicomidiei, învăţa că Fiul este dintr-o natură asemănătoare cu a Tatălui, iar altă grupare, condusă de episcopul Acaciu din Cezareea, spunea că Fiul este asemănător cu Tatăl, fără a explica dogmatic această legătură dintre Tatăl şi Fiul, creînd multă confuzie.

În faţa acestor mari pericole, Sfântul Vasile cel Mare l-a rugat stăruitor pe fratele său, Petru, să devină episcop în Sevasta, în anul 380, ca împreună să lupte împotriva ereziei ariene şi să contribuie la consolidarea credinţei ortodoxe în toată regiunea Capadociei.

Petru al Sevastei a trecut la Domnul în anul 387, în ziua de 9 ianuarie, la vârsta de 47 de ani. Viaţa lui a fost ca o lumânare care a ars repede pentru luminarea celor din jurul lui.

SFÂNTA TEOSEVIA, 10 IANUARIE

Fiecare sfânt din calendarul Bisericii are un nume ce se explică prin etimologie, ea indicând de unde vine numele şi ce însemnătate are el. Etimologia este o ştiinţă care se ocupă cu studiul originii cuvintelor.

Prima carte de etimologie: „Originum sive etymologianum libri viginti” a fost scrisă de episcopul Isidor de Sevilla (560-636).

Numele TEOSEVIA este format din două cuvinte diferite: TEO(S), care înseamnă Dumnezeu şi SEVIA, care are legătură cu STEVIA, o plantă rebaudiană, cu mult zahăr în ea; o plantă dulce şi aromată. Orice persoană care stă cu Dumnezeu primeşte dulceaţa şi aromele Duhului Sfânt; devine o persoană atrăgătoare, bună, dulce, înmiresmată cu virtuţi alese.

Sfânta Teosevia a fost soţia Sfântului Grigorie de Nyssa, care o descria astfel: „cu adevărat sfântă, soţie de slujitor bisericesc”. Este un model de trăire în sfinţenie, în cadrul căsătoriei.

Sfântul Grigorie a fost unul din fraţii mai mici ai Sfântului Vasile cel Mare. El a studiat la Constantinopol şi Atena. Avea înclinaţie spre filozofie, dogmatică şi oratorie. După terminarea studiilor, Grigorie s-a căsătorit cu Teosevia, care i-a fost fidelă şi l-a sprijinit în cariera sa de profesor în Cezareea Capadociei.

La scurtă vreme, Grigorie a fost hirotonit în treapta de preot, chiar de fratele său, Vasile cel Mare, care era atunci arhiepiscop de Cezareea Capadociei. În timpul căsătoriei nu au avut copii, deşi îşi doreau tare mult această binecuvântare, de a deveni părinţi de copii. Dumnezeu a avut însă o lucrare mult mai mare cu Grigorie. La Sinodul al II-lea Ecumenic, din anul 381 de la Constantinopol, capitala Imperiului Roman, Grigorie a participat activ, în calitate de preot misionar şi a fost numit de către toţi sinodalii: „stâlp al Ortodoxiei”, pentru pregătirea sa teologică.

Deşi Teosevia a trăit căsătorită puţină vreme, totuşi a lăsat în urma ei un model demn de urmat pentru soţiile creştine. Succesul unui preot stă şi în devotamentul preotesei, care este gata de jertfă, fără a pune condiţii sau a avea aşteptări de la soţ.

Preoţia este o lucrare mare, care se face pentru Dumnezeu. Un plugar pune mâinile pe coarnele plugului şi merge doar înainte, fără a privi în urmă. De toate are grijă doar Dumnezeu. El se îngrijeşte de sămânţa care se va pune în urmă, de rodirea şi secerişul plantelor. Munca în preoţie se face în echipă, în cadrul familiei. Ambii soţi trag la aceeaşi căruţă şi într-o singură direcţie, cu ajutorul bunului Dumnezeu.

Deşi era căsătorit, preotul Grigorie a fost ales în anul 382 horepiscop, adică episcop căsătorit, cum se practica în primele secole în Biserică, potrivit textului biblic de la 1 Timotei 3, 1-4: „Vrednic de crezare este cuvântul: de pofteşte cineva episcopie, bun lucru doreşte. Se cuvine, dar, ca episcopul să fie fără de prihană, bărbat al unei singure femei, veghetor, înţelept, cuviincios, iubitor de străini, destoinic să înveţe pe alţii. Nebeţiv, nedeprins să bată, neagonisitor de câştig urât, casa lui având copii ascultători cu toată bună cuviinţa”.

Soţia lui, Teosevia, a trecut la Domnul în anul 387, fiind plânsă de toată lumea care a cunoscut-o.

Sfântul Grigorie de Nyssa, s-a retras apoi la mănăstirea Iris, întemeiată de fratele lui, Vasile cel Mare. În calendarul bisericesc, pomenirea Teoseviei se face în fiecare an pe data de 10 ianuarie, în aceeaşi zi de cinstire cu Sfântul Grigorie de Nyssa, pentru a arăta că ei au fost permanent împreună, în aceeaşi slujire a Bisericii aici, pe pământ, dar şi în ceruri, cu toţi sfinţii lui Dumnezeu.

SFÂNTUL GRIGORIE DE NYSSA, 10 IANUARIE

Cel mai mare dar pentru un prunc este să se nască într-o familie sfântă, cu mare dragoste şi dorinţă de a face copii. Biserica binecuvântează, prin cununia religioasă, naşterea de prunci, cât mai mulţi, deoarece Dumnezeu are grijă personal de fiecare în parte. Un copil care se naşte nu vine să ceară ceva părinţilor, ci doar să ofere cu bucurie: zâmbet, iubire, îmbrăţişare.

Într-o casă cu mulţi copii nu lipseşte nimic; ei au de toate şi sunt tare fericiţi. Acolo unde este doar un copil e sărăcie, frică, stres, egoism şi teamă, să nu păţească ceva copilul. Eu m-am născut într-o familie cu doisprezece fraţi şi surori în total. Am fost tare fericit şi-mi amintesc cu bucurie de anii copilăriei mele la ţară.

Aceleaşi sentimente de bucurie le-a avut şi Sfântul Grigorie de Nyssa, fratele Sfântului Vasile cel Mare. Ei au fost zece la părinţi, care i-au crescut cu dragoste şi cu frică de Dumnezeu. O familie cu mulţi copii este o mare binecuvântare! Ei se ajută între ei; se influenţează unul pe celălalt; se îndeamnă la toate: joacă, învăţătură, muncă etc. Aşa a fost şi familia Sfântului Grigorie de Nyssa. El a fost o fire veselă, populară; îi plăceau serbările. Era prezent peste tot unde era veselie.

Fratele mai mare, Vasile „cel Mare”, precum şi sora mai mare, Macrina, au avut o puternică influenţă, benefică asupra lui Grigorie. A urmat, ca şi Vasile cel Mare, studiile în Cezareea Capadociei, oraşul natal, şi apoi la Constantinopol. A profesat o vreme oratoria, care era la modă în vremea aceea. El a avut o mare înclinaţie spre filozofie şi teologie. Împreună cu fratele său, Vasile cel Mare, a stat o vreme la mănăstirea de pe malul râului Iris, ca să-l ajute la redactarea unei lucrări monumentale în domeniul patristicii: FILOCALIA, care este o culegere cu cele mai frumoase texte religioase, scrise de-a lungul vremii de către Sfinţii Părinţi.

După terminarea studiilor, în timp ce preda retorica, Sfântul Grigorie s-a căsătorit cu TEOSEVIA, cu care a trăit puţin timp, deoarece aceasta a decedat în urma unei boli premature.

La îndemnul fratelui său, Sfântul Vasile cel Mare, a acceptat să fie hirotonit preot, apoi episcop, în anul 371, în cetatea Nyssa, aproape de oraşul Cezareea Capadociei. La conducerea Imperiului Roman în acea vreme era Valens, care ţinea partea ereticilor arieni, aceştia contestând divinitatea Mântuitorului Iisus Hristos. Din cauza unor intrigi, Sfântul Grigorie de Nyssa a fost exilat de împărat în anul 376, dar după doi ani este rechemat şi pus din nou episcop de Nyssa.

În anul 381, Sfântul Grigorie de Nyssa a participat la Sinodul al 2-lea Ecumenic, în cetatea Constantinopol, unde i-a uimit pe toţi sinodalii prin pregătirea sa teologică şi filosofică. El a fost numit, pentru contribuţia sa dogmatică la acest sinod, „columnă a dreptei credinţe”.

Sfântul Grigorie de Nyssa şi-a început activitatea literară în anul 371, odată cu publicarea unui tratat de morală creştină: Despre feciorie. Din această lucrare patristică se pot observa influenţele filosofiei lui Platon, Origen, Filon, precum şi multe citate din Sfânta Scriptură, pe care le mânuia cu multă uşurinţă.

O altă lucrare este: Omilii la Fericiri. Adevărata fericire, omul o trăieşte doar în Hristos şi cu Hristos. Ca exeget biblic, Sfântul Grigorie de Nyssa s-a întrecut pe sine, prin explicarea cărţii Cântarea Cântărilor şi în lucrarea Viaţa lui Moise, în care face un comentariu scripturistic la Pentateuh.

În toate studiile pe care le-a scris, Sfântul Grigorie de Nyssa a demonstrat superioritatea filosofiei creştine. El a reuşit să încreştineze toate ştiinţele vremii de atunci: oratoria, filosofia, morala, arta etc. Grigorie a murit în anul 394.

Moaştele Sfântului Grigorie de Nyssa se află în mai multe locuri: la mănăstirea Visoki Decani în Serbia; în biserica „Sfântul Eustaţie” din Peissos, Grecia, precum şi la biserica „Domniţa Bălaşa” din Bucureşti, aduse în secolul 19 de către Emanoil Hagi Moscu împreună cu Constantin Sturdza şi Grigore Brâncoveanu.

La aducerea moaştelor Sfântului mucenic Sava de la Buzău în Cezareea Capadociei, Sfântul Grigorie de Nyssa a fost prezent, alături de fratele său, Sfântul Vasile cel Mare.

SFÂNTA NINA, 14 IANUARIE

Sfinţii lui Dumnezeu se bucură de o mare popularitate aici pe pământ, cât mai ales în lumea de dincolo. Ei nu au graniţe naţionale şi nu pot fi ţinuţi doar pe un perete de biserică. Chipurile şi faptele lor călătoresc dintr-o parte în alta a lumii cu viteza luminii şi a sunetului. Unii dintre sfinţi s-au legat de o anume ţară sau regiune, pe care au trezit-o la credinţa în Hristos.

O astfel de sfântă este NINA, întocmai cu Apostolii, numită şi „luminătoarea Georgiei”. Ea s-a născut la sfârşitul secolului III în Capadocia, din părinţi nobili şi credincioşi. Tatăl ei a fost generalul Zabulon, care era rudă cu Sfântul mucenic Gheorghe, şi el comandant în armata lui Diocleţian, tot cu gradul de general.

Numele Zabulon ne aduce aminte de un personaj biblic, al zecelea fiu al patriarhului Iacob (Facere 30, 19-20). Tribul lui Zabulon a fost foarte războinic împotriva duşmanilor poporului Israel.

Tatăl Sfintei Nina s-a înrolat de tânăr în armata lui Maximian, ca să apere Capadocia de invaziile arabilor. Aici în Capadocia locuiau mulţi georgieni, care veniseră pentru liniştea şi libertatea religiei creştine. Sfânta Nina era verişoară cu generalul Gheorghe, de aceea l-a venerat toată viaţa pentru curajul lui deosebit, de a apăra credinţa creştină în faţa împăratului Diocleţian.

Sfântul Mare Mucenic Gheorghe i-a devenit, după martirajul său, ocrotitorul spiritual în viaţă, de la care a primit mult ajutor în activitatea ei misionară. Mama sfintei Nina s-a numit Suzana, şi era tot din Capadocia. După sânge, Suzana era sora patriarhului Juvenalie al Ierusalimului.

Părinţii Suzanei au murit de tineri. Generalul Zabulon, tatăl sfintei Nina, în calitate de general creştin, a reuşit să încreştineze mulţi franci de pe malul râului Gadamar, care deveniseră prizonieri de război. După aceea, el s-a retras la Locurile Sfinte de la Ierusalim, unde s-a călugărit.

Mama Sfintei Nina, Suzana, în bună înţelegere cu soţul ei, s-a retras şi ea la o mănăstire de maici, iar pe fiica ei a încredinţat-o unei bătrâne pe numele Niofora, ca să o crească ca pe o mireasă a lui Hristos. Niofora i-a insuflat Ninei iubirea de Hristos. De la ea a aflat că în Georgia se află cămaşa lui Hristos, pe care a purtat-o înainte de a fi răstignit pe Cruce.

Această cămaşă sfântă a fost dusă în oraşul Miţheta din Iviria (Georgia), de către rabinul Elioz. Nina a luat binecuvântare de la patriarhul Ierusalimului şi a plecat în Georgia, ca să se închine şi să sărute acest mare odor sfânt. Drumul până acolo a fost plin de peripeţii, pe care le-a învins cu ajutorul bunului Dumnezeu.

Georgienii erau conduşi atunci de un rege păgân, Mirian (265-342), căsătorit cu regina Nana, tot păgână de religie. Cu mult curaj a reuşit Nina să-i convertească la creştinism, în urma unor minuni pe care Sfânta le-a făcut cu puterea Sfintei Cruci.

Imediat după convertirea familiei regale, Sfânta Nina a reuşit să boteze cu ajutorul preoţilor creştini veniţi de la Ierusalim pe tot poporul georgian, ridicând multe locaşuri de închinăciune pretutindeni.

Nina s-a retras într-un sat pe nume Bodbe, unde şi-a dat sfârşitul, într-un mic bordei, în anul 378. Deasupra mormântului ei, mai târziu, regele georgian Vahtang Gorgasali (446-499) a ridicat o biserică de piatră cu hramul „Sfânta Nina”. Aici biserica a devenit unul din locurile de pelerinaj ale georgienilor, care au mare evlavie la această misionară; ea a încreştinat un popor păgân, cu multe tradiţii frumoase. Georgienii îi poartă un respect deosebit acestei misionare, iar Biserica Ortodoxă din Georgia se bucură de multă preţuire din partea conducerii, cât şi a întregii comunităţi georgiene.

Mare este Dumnezeu şi minunat întru sfinţii Săi! Duhovnicul Sansalas, cu siguranţă că i-a povestit Sfântului mucenic Sava despre viaţa Sfintei Nina, de fel din Capadocia.

SFÂNTUL BRETANION, 25 IANUARIE

Acest sfânt Bretanion este de obârşie din Capadocia şi a fost ucenicul Sfântului Vasile cel Mare, unchiul Sfântului mucenic Sava de la Buzău. Între cei trei sfinţi, Bretanion, Vasile cel Mare şi Sava, au existat strânse legături sufleteşti. Toţi trei pot fi puşi în aceeaşi icoană, asemenea celor trei Sfinţi Ierarhi pomeniţi în fiecare an pe 30 ianuarie: Vasile cel Mare, Grigorie Cuvântătorul de Dumnezeu şi Ioan Gură de Aur.

Aceşti trei sfinţi capadocieni sunt împreună-rugători pentru binele poporului nostru strămoşesc, care este contemporan cu istoria Logosului întrupat în istorie „la plinirea vremii” (Galateni 4, 4). Istoria creştinismului din Capadocia are multe puncte comune cu istoria Bisericii din Scythia Minor (Dobrogea).

Sfântul Vasile cel Mare, care-l pomeneşte des pe Sfântul Sava în scrierile lui, este pionul principal de legătură între aceste două comunităţi creştine din secolul IV, bine organizate din punct de vedere bisericesc. În secolul III, un val de capadocieni creştini au migrat în Dacia, din cauza persecuţiilor religioase din acea zonă. Strămoşii noştri daci, ospitalieri din fire, gazde bune, numite şi „sânul lui Avraam” în „Grădina Maicii Domnului”, i-au primit cu dragoste frăţească.

Unii din aceşti capadocieni au fost asimilaţi cu timpul, prin căsătorii mixte, alţii au dispărut prin moarte naturală, iar alţii s-au întors în regiunea lor, chiar după ce au murit, cum s-a întâmplat cu Sfântul mucenic Sava din secolul IV, care a fost repatriat la cererea insistentă a Sfântului Vasile cel Mare, prin scrisori adresate ucenicului său capadocian Bretanion, trimis ca arhiepiscop în Dobrogea (Scythia Minor), cu reşedinţa episcopală la Tomis (Constanţa de azi).

Activitatea misionară a acestui ierarh Bretanion din secolul IV formează un capitol important din istoria creştinismului pe meleagurile ţării noastre. În anul 360, el a fost numit episcop în cetatea Tomis, de către Sfântul Vasile cel Mare, pentru a-i păstori pe creştinii din Scythia Minor (Dobrogea de azi). Din cartea „Istoria bisericească” scrisă de istoricul Sozomen (vezi Patrologia greacă, volumul LXVII, coloana 1343), aflăm că acest episcop Bretanion era tare nevoitor şi că ducea o viaţă ascetică.

El a fost un bun misionar şi un mare apărător al Ortodoxiei împotriva arienilor care negau dumnezeirea Fiului lui Dumnezeu - Mântuitorul Iisus Hristos. Tot din această scriere istorică aflăm că după o expediţie împotriva goţilor în anul 369, împăratul roman Valens (364-378), care era eretic, de partea arienilor, acesta a ajuns la Tomis în catedrala ortodoxă, obligându-l pe arhiepiscopul Bretanion să slujească cu episcopii arieni din zonă.

Fără nicio teamă, Bretanion a refuzat categoric această con-slujire cu ereticii, motivând că este împotriva hotărârii luate de Sinodul I Ecumenic, care a condamnat definitiv această erezie ariană. Acest refuz categoric l-a supărat tare mult pe împărat şi Bretanion a slujit Sfânta Liturghie într-o altă biserică, cu tot poporul cel binecredincios. Împăratul a vrut să-l trimită în exil, dar s-a temut de revolta credincioşilor ortodocşi care ţineau mult la Sfântul Bretanion.

Acest arhiepiscop de Tomis, la rugămintea Sfântului Vasile cel Mare, s-a ocupat de repatrierea moaştelor Sfântului mucenic Sava în Capadocia. De numele Sfântului Bretanion se leagă şi redactarea Actului martiric al Sfântului Sava de la Buzău. Aceste informaţii le găsim în câteva scrisori ale Sfântului Vasile cel Mare, 164 şi 165, pe care le-a adresat Sfântului Bretanion, prin care îl roagă stăruitor să-i trimită moaştele Sfântului Sava în Cezareea Capadociei.

Acest document istoric, Actul martiric, vorbeşte frumos despre vechimea creştinismului ortodox în ţara noastră, precum şi despre organizarea Bisericii la poporul român. Documentul se află în original la Biblioteca din Vatican.

Sfântul Bretanion a trecut la Domnul în anul 380, pe data de 25 ianuarie, potrivit Martirologiului roman. De numele lui se leagă şi construirea unei biserici pe mormântul celor patru martiri de la Niculiţel: Zotic, Atal, Camasis şi Filip, ale căror moaşte se află astăzi la mănăstirea Cucoş.

Pentru rugăciunile Sfântului mucenic Sava de la Buzău, Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-ne pe noi! Amin!

SFÂNTUL GRIGORIE TEOLOGUL, 25 IANUARIE

Orice sfânt aprinde în noi lumina credinţei şi ne ajută să-L vedem mai bine pe Dumnezeu. Numele „Grigorie” se traduce: „luminătorul”. Pentru profundele sale scrieri dogmatice despre Sfânta Treime - învăţătura de bază a Bisericii Ortodoxe, acest Sfânt Grigorie a primit şi apelativul „Teologul”.

El s-a născut spre sfârşitul anului 328 în cetatea Nazianz din Capadocia şi a trăit pe timpul împăraţilor Valens (364-378) şi Teodosie cel Mare (379-395). Sfântul Grigorie Teologul provenea dintr-o familie deosebită, având ca părinţi pe Sfântul Grigorie Bătrânul şi Nona. Deşi tatăl lui Grigorie s-a încreştinat mai târziu, când împlinise deja vârsta de 40 de ani, la îndemnul soţiei sale credincioase, Nona, el a ajuns horepiscop (episcop căsătorit) în oraşul natal Nazianz, unde s-a dovedit a fi un mare apărător al Ortodoxiei, atacată mult de ereticii arieni, care veniseră în număr mare în acest oraş.

De tânăr, Sfântul Grigorie Teologul a făcut multe studii, mai întâi în Cezareea Capadociei, după care a plecat la specializare, împreună cu prietenul său, Sfântul Vasile cel Mare, în Alexandria, Constantinopol şi la Atena. Aici studiază intens teologia, gramatica, matematica, filosofia, poezia, retorica. În Constantinopol a studiat medicina, după care s-a întors pe malul râului Iris, unde prietenul lui devotat, Sfântul Vasile cel Mare, întemeiase o mănăstire cu mulţi vieţuitori care trăiau un monahism ascetic, contemplativ.

Aici ei practicau rugăciunea lui Iisus şi au pus bazele scrierii Filocalia, care conţinea şi fragmente ortodoxe din opera lui Origen.

În anul 362, la dorinţa enoriaşilor ortodocşi din Nazianz, contrar voinţei sale, Sfântul Grigorie Teologul a fost hirotonit preot monah, ca să-l ajute pe tatăl său, episcop de Nazianz, deoarece acesta era hărţuit de către ereticii arieni. Între anii 363-364, Sfântul Grigorie cel Tânăr a reuşit să restabilească pe deplin Ortodoxia în oraşul natal, Nazianz.

După alegerea Sfântului Vasile cel Mare ca arhiepiscop în anul 370 în Cezareea Capadociei, Sfântul Grigorie Teologul a fost şi el hirotonit episcop de Nazianz în anul 372, când la Buzău, pe 12 aprilie, în acelaşi an, era martirizat Sfântul mucenic Sava, murind înecat în apa Buzăului de către goţii conduşi de regele Athanaric.

Tatăl său, Grigorie cel Bătrân, l-a numit pe Grigorie „toiagul bătrâneţilor sale”. Aici în Nazianz rămâne doar un an, după care se retrage la o mănăstire în Seleucia. În anul 379, un grup mare de creştini ortodocşi l-au rugat stăruitor pe Sfântul Grigorie, episcopul, să vină imediat la Constantinopol, deoarece ereticii arieni şi adepţii lui Macedonie, care nu credeau deloc în sfinţenia şi în Persoana Duhului Sfânt, au făcut multe ravagii în sânul Bisericii Ortodoxe.

Cu mare greutate, el a acceptat această imensă responsabilitate, de a fi patriarh în capitala imperiului, Constantinopol, pe timpul împăratului Teodosie cel Mare (379-395). Acest împărat creştin a reuşit să-i alunge pe toţi ereticii din cetate şi să redea toate bisericile ortodoxe în grija patriarhului Grigorie Teologul.

În anul 381, Sfântul Grigorie Teologul a participat la al doilea Sinod Ecumenic, unde a avut un mare rol la clarificarea învăţăturii ortodoxe despre Sfântul Duh şi despre Sfânta Treime, încât i-a uimit pe toţi sinodalii prin profunzimea gândirii lui dogmatice.

Opera sa a fost redactată în proză şi versuri şi cuprinde: cuvântări, scrisori şi poeme. Cuvântările sale, în număr de 45, au fost îndreptate împotriva eunomienilor şi macedonenilor, care negau Sfânta Treime. Opera lui poetică cuprinde aproximativ 400 de poeme, cu 16.000 de versuri, în care propovăduieşte credinţa ortodoxă şi dragostea lui faţă de Biserica Ortodoxă. Capitolul corespondenţă conţine 245 de scrisori teologice, pe care le-a redactat în perioada sa de retragere în oraşul natal Nazianz.

Cu sufletul împăcat, Sfântul Grigorie Teologul şi-a dat duhul în anul 389, când împlinise deja vârsta de 60 de ani în slujba lui Dumnezeu şi a Bisericii lui Hristos. Capul Sfântului Grigorie Teologul se află azi la mănăstirea Slatina din judeţul Suceava, fiind adus de la Constantinopol de domnitorul Alexandru Lăpuşneanu.

Prăznuirea lui în calendarul bisericesc se face pe 25 ianuarie şi pe 30 ianuarie, de ziua Sfinţilor Trei Ierarhi.

SFÂNTA GORGONIA, 23 FEBRUARIE

Biserica în sine este „Grădina Maicii Domnului”, plină cu tot felul de flori, care mai de care mai atrăgătoare. Fiecare floare îşi are farmecul ei, parfumul şi culoarea specifică. Sfinţii lui Dumnezeu sunt asemenea florilor: fiecare cu identitatea lui spirituală.

Nu există floare urâtă; asemenea, fiecare sfânt este plin de frumuseţe spirituală. În orice floare descoperim minunea lui Dumnezeu; la fel, în orice sfânt aflăm lucrarea Duhului Sfânt. Fiecare sfânt are harisma lui specifică. La fel se întâmplă şi cu florile dintr-o grădină.

Una dintre sfintele Bisericii, înmiresmată de parfumul sfinţeniei este GORGONIA, sora sfântului Grigorie Teologul, fiica părinţilor Grigorie cel Bătrân şi Nona, aşezaţi amândoi în acelaşi tablou al sfinţeniei.

Din părinţi evlavioşi, împodobiţi cu virtuţi deosebite, ies întotdeauna copii cu vocaţia sfinţeniei.

În anul 336 s-a născut în această familie o pruncă deosebită, care a fost botezată mai târziu cu numele Gorgonia. Tatăl ei, deşi căsătorit cu Nona, avea funcţia de episcop în cetatea Nazianz. În această familie era o atmosferă ca de mănăstire: se citea pravila de dimineaţă - utrenia, acatistul zilei; urma apoi lectură din Sfânta Scriptură şi la final se intonau cântări din psaltire.

După terminarea pravilei, Gorgonia, împreună cu mama ei, Nona, trecea la bucătărie, asemenea Martei, învăţând să gătească tot felul de mâncăruri. De la masa lor nu lipseau săracii. Această familie punea mare accent pe ajutorarea celor nevoiaşi, oferind tuturor din „masa bucuriei”.

La vârsta cuvenită a tinereţii, Gorgonia s-a căsătorit, ca şi mama ei, cu un tânăr păgân, dar care avea deschidere către credinţa creştină. Prin farmecul ei şi mai ales prin înţelepciunea care o caracteriza, Gorgonia a reuşit, în vreme scurtă, să-l determine pe soţ să îmbrăţişeze credinţa creştină.

A urmat mai întâi perioada de catehizare, pe care i-a făcut-o chiar episcopul Grigorie cel Bătrân, după care soţul Gorgoniei a fost botezat, acest fapt marcându-l pentru totdeauna.

Viaţa de familie nu i-a schimbat Gorgoniei convingerile ei religioase. După căsătorie, ea s-a apropiat şi mai mult de Hristos, pe care-L iubea din tot sufletul. Aceleaşi simţăminte le avea şi soţul ei. Casa lor a devenit cu timpul un azil obştesc, unde cei lipsiţi de cele necesare traiului găseau de fiecare dată hrană şi îmbrăcăminte suficientă.

Contează mult bucuria cu care oferi celor nevoiaşi alimente sau îmbrăcăminte. Prin bucurie toate faptele de milostenie devin daruri plăcute lui Dumnezeu.

Gorgonia a cunoscut de tânără suferinţa, boala, pe care a primit-o ca pe un dar de la Dumnezeu. Asemenea lui Iov, nu a cârtit deloc: „Domnul a dat, Domnul a luat, fie numele Domnului binecuvântat, de acum şi până-n veac”.

Ea avea o încredere de nezdruncinat în puterea vindecătoare a Mântuitorului Iisus Hristos. Într-o zi, a cerut voie tatălui ei, episcopul Grigorie cel Bătrân, să se atingă de Sfânta Masă din altar, convinsă fiind că acolo sălăşluieşte Însuşi Domnul Iisus Hristos, care pe toate le vindecă. Această atingere a întărit-o mult în durerea ei fizică. Boala de care suferea era paralizia. Deşi slăbită mult, a reuşit să se ridice şi să exclame: „Mare este Dumnezeu!”.

La scurtă vreme, ea şi-a dat obştescul sfârşit, în anul 373, exact la un an după martiriul Sfântului mucenic Sava, cu care s-a întâlnit în ceruri. Ce bucurie sfântă pe amândoi!

Sfântul Grigorie Teologul, în scrierile sale, a elogiat-o pe sora lui, Gorgonia, precum şi pe bunii lui părinţi, Grigorie cel Bătrân şi Nona, pe care-i compara adeseori cu patriarhul Avraam şi Sara, soţia lui.

O persoană cu viaţă sfântă nu se teme de moarte, pe care o vede doar ca pe o trecere uşoară în lumea de dincolo, unde este atâta lumină şi frumuseţe. Slujba de înmormântare a Gorgoniei a fost o adevărată sărbătoare a învierii pentru toţi cei prezenţi la acel eveniment atât de înălţător.

SFÂNTUL CHESARIE, 9 MARTIE

Să provii dintr-o familie cu nume bun este un mare dar de la Dumnezeu. Să poţi făuri prin jertfă şi sfinţenie un nume bun este o mare binecuvântare şi o aleasă încununare de la Dumnezeu.

Nimeni dintre noi nu-şi alege familia în care se naşte şi nici neamurile cu care trebuie să trăiască în timpul vieţii sale pe pământ. Este tot lucrarea lui Dumnezeu, care pe toate le coordonează. De la familie luăm numele, nu şi faptele. Fiecare dintre noi răspunde de tot ce face şi gândeşte. Nu putem împrumuta faptele noastre altora. De asemenea, nu putem răspunde de faptele şi lucrările pe care nu le-am făcut şi la care nu avem nicio contribuţie.

Numelui pe care-l primim prin naştere sau la botez îi putem da valoare, sens, substanţă, eternitate. Totul depinde de modul nostru de vieţuire şi de crezul pe care-l mărturisim în timpul vieţii noastre pe acest pământ al lui Dumnezeu. Un nume primit ne poate motiva spre ceva, ne poate impulsiona pe o anume direcţie, ne poate aminti de cineva sau de ceva.

Orice nume are o etimologie, o rădăcină şi un sens pe care trebuie să-l descoperim, cu timpul, fiecare dintre noi. Numele „Chesarie” vine de la „cezar” = împărat, conducător. Varianta scurtă a acestui nume vine de la „isar”, de unde a derivat şi numele „Isărescu”.

În familia vrednicilor de pomenire Sfântul Grigorie cel Bătrân, episcop de Nazianz şi soţia sa, Sfânta Nona, s-au născut trei copii: o fată, pe nume Gorgonia, şi doi băieţi, Grigorie, care a devenit episcop şi Chesarie, care s-a făcut pustnic în ultima parte a vieţii sale.

El s-a născut în anul 330 în Capadocia, localitatea Nazianz. Primele clase primare le urmează, ca şi fratele său, în Cezareea Capadociei, apoi la Constantinopol, unde studiază temeinic următoarele discipline: astronomia, matematica, filosofia, apoi medicina, pe care a şi practicat-o cu mare pricepere.

Pentru rezultatele deosebite pe care le-a obţinut în medicină, a fost desemnat să fie medicul împăraţilor: Constantin (334-361) şi Iulian Apostatul (361-363), în oraşul Constantinopol. El a fost priceput şi în domeniul finanţelor publice, de care a răspuns pentru o scurtă vreme. Din cauza declanşării unor persecuţii religioase împotriva creştinilor, medicul Chesarie a părăsit localitatea sa natală, Nazianz, unde făcuse multe acte caritabile pentru cei în suferinţă.

După moartea împăratului Iulian Apostatul, s-a întors în Constantinopol, pe timpul împăratului Valens (364-378), de la care a primit funcţia de guvernator. În urma unui mare cutremur de pământ, din care prin minune a scăpat teafăr, a părăsit toate funcţiile publice şi s-a retras în pustiu, ca şi fratele său Grigorie cel Tânăr; aici s-a dedicat rugăciunii şi studierii teologiei pe lângă unii părinţi îmbunătăţiţi care trăiau în mănăstirile din Capadocia.

Primul lucru pe care l-a făcut venind la mănăstire a fost să se boteze din convingere şi cu mare credinţă, pentru că ştia că botezul îl va transforma într-o „făptură nouă”.

Imediat după botez a exclamat, ca şi oarecând Sfântul Apostol Pavel: „nu mai trăiesc eu, ci Hristos trăieşte în mine” (Galateni 2, 20). În familia lui Chesarie era această tradiţie, ca toţi să se boteze la vârstă adultă, după o mare etapă de catehizare în Evanghelia lui Hristos şi în învăţătura ortodoxă a Bisericii. De exemplu, tatăl său, Grigorie cel Bătrân, s-a botezat abia la 40 de ani, iar fratele său, Grigorie cel Tânăr, a primit botezul după ce a terminat studiile la Atena şi Constantinopol.

Pe Chesarie, sfârşitul vieţii l-a prins împăcat cu sine, plin de fapte bune în slujba semenilor. Medicina a fost pentru el ca o preoţie terapeutică, pusă în slujirea bolnavilor cu care se identifica în suferinţă.

SFÂNTUL SAVA DE LA BUZĂU, 12 APRILIE

Unul din marile daruri cu care Dumnezeu a blagoslovit poporul român este numărul mare de sfinţi români, ştiuţi şi neştiuţi de noi, care strălucesc precum stelele pe bolta cerească a Bisericii. Printre aceştia, la loc de mare cinste se află Sfântul Mucenic Sava, unul dintre primii martiri creştini care a trăit şi a pătimit pe meleagurile Buzăului.

În vechile calendare bisericeşti i se spune „Gotul”, nu pentru că era got de neam, ci pentru că el a trăit în ţinuturile din sud-estul ţării noastre, unde în veacul al IV-lea se aflau goţii - popor migrator care pusese stăpânire pentru o vreme pe aceste meleaguri, unde a vieţuit şi Sfântul Mucenic Sava.

Faptul că Sfântul Sava era străromân se vede clar atât din Actul martiric, cât şi din corespondenţa purtată între Sfântul Vasile cel Mare cu Bretanion - Episcop de Tomis, şi cu guvernatorul Sciţiei Minor: Junius Soranus, unde se fac multe referiri la credinţa creştină a strămoşilor noştri.

Sfântul Sava s-a născut în jurul anului 334, într-un sat din ţinuturile buzoiene, nu departe de râul Mouseos, numit astăzi Buzău. El a avut marea fericire să se nască într-o familie de părinţi creştini care, deodată cu hrana trupească, i-au dat-o şi pe cea sufletească, îndestulându-l cu cuvântul lui Dumnezeu, care a rodit însutit în inima lui, aprinsă din copilărie de dorul lui Hristos. Precum doreşte cerbul apa izvoarelor, aşa dorea de mult Sava să se împărtăşească cu cele Sfinte în biserică.

De mic copil a avut această înclinaţie spre viaţa religioasă, trăind asemenea unui monah în sfinţenie şi ascultare de Biserică. Duhovnicul lui era preotul Sansalas - părintele satului, al cărui nume era foarte cunoscut până în Dobrogea, unde avea multe rude, la care găsea ocrotire şi sprijin sufletesc când se porneau persecuţiile împotriva creştinilor.

Dumnezeu l-a înzestrat pe Sava din pruncie cu darul cântărilor religioase, fapt pentru care preotul Sansalas l-a apropiat foarte mult de Biserică, folosindu-l ca dascăl, desfătând auzul creştinilor ce luau parte la oficierea slujbelor religioase.

Orice dar trebuie folosit spre slava lui Dumnezeu şi mângâierea celor din jur.

Atunci când, din diferite motive, nu se săvârşea Sfânta Liturghie în satul său, Sava pleca într-o cetate din apropiere - probabil oraşul Buzău de astăzi, unde slujea preotul Gutticas. Cu trecerea timpului, Sava sporea tot mai mult în cele duhovniceşti.

În Actul martiric alcătuit de un reprezentant al Bisericii din Goţia, din care făcea parte, se arată că era „drept în credinţă, cucernic, gata spre toată ascultarea cea îndreptată, blând, simplu la cuvânt, dar nu în cunoştinţă, vorbind tuturor paşnic despre adevăr, făcând să tacă pe păgâni, nesemeţindu-se, ci purtându-se cum li se cuvine celor smeriţi, liniştit şi negrăbit la cuvânt şi foarte râvnitor în tot lucrul bun”.

Hrana lui era postul şi rugăciunea, la care adăuga cuvântul Evangheliei lui Hristos. Era bun cu toată lumea, încât toţi cei din sat îl iubeau, ba chiar şi goţii care stăpâneau aceste ţinuturi şi încă nu erau creştini. Imediat după edictul de la Milan, dat la anul 313 de împăratul Constantin cel Mare, a urmat o perioadă de linişte religioasă şi de refacere a vieţii bisericeşti. Creştinii ieşeau din catacombe la lumină, slujind lui Hristos.

Însă, după moartea împăratului Constantin cel Mare, a urmat din nou un puternic val de persecuţii împotriva creştinilor. Goţii păgâni conduşi de Atanaric au declanşat represalii puternice şi împotriva creştinilor din ţinuturile stăpânite de ei. Păgânii le impuneau creştinilor să mănânce din cărnurile jertfite idolilor. Acei creştini care refuzau acest lucru erau foarte crunt persecutaţi şi chiar omorâţi.

În asemenea mare încercare, unii păgâni, binevoitori, sfătuindu-se între ei, ofereau unor creştini, rude cu ei, în faţa persecutorilor şi în public, carne nejertfită în loc de carne jertfită idolilor, spre a-i păzi pe ai lor neîntinaţi şi a-i înşela pe prigonitori.

Sfântul Sava a refuzat categoric acest compromis plin de vicleşug, spunând tuturor în public: „dacă cineva va mânca din cărnurile acelea, fie şi nejertfite, acesta nu poate să mai fie creştin”.

Prin aceasta, Sfântul Sava căuta să-i ferească pe creştini de căderea în cursa diavolului „care urlă ca un leu, gata să-i înghită chiar şi pe cei aleşi” (I Petru 5, 8). Într-o altă împrejurare, păgânii, dorind să-i salveze pe prietenii lor creştini, erau gata să jure că în satul lor nu este nici un creştin. Dar Sava le-a spus: „pentru mine să nu jure nimeni, căci eu sunt creştin”. Credinţa lui era puternică şi înflăcărată.

În anul 372, nefiind slujbă religioasă de Sfintele Paşti în această zi, deoarece preotul Sansalas şi mai mulţi creştini se refugiaseră din pricina persecuţiilor în sudul Dobrogei, Sava a plecat într-un oraş din apropiere să serbeze Învierea lui Hristos împreună cu preotul Gutticas.

Pe când mergea pe drum, i s-a arătat un bărbat foarte înalt şi strălucitor la faţă, care i-a zis să se întoarcă în satul lui, la preotul Sansalas. Dar Sava i-a răspuns că preotul Sansalas nu este în sat, fiind plecat în Sciţia Minor şi a mers mai departe spre preotul Gutticas.

Deşi afară era foarte frumos, dintr-o dată se porni o zăpadă imensă, care-i astupă drumul ca să nu mai poată merge mai departe. Atunci Sava a înţeles că voia lui Dumnezeu este de a se întoarce cât mai degrabă în satul lui, unde sosise între timp preotul Sansalas pentru a săvârşi slujba Sfintelor Paşti credincioşilor care mai rămăseseră.

Când s-au revăzut Sava cu duhovnicul Sansalas, s-au bucurat foarte mult că i-a ajutat bunul Dumnezeu să mai slujească încă o dată împreună de Sfintele Paşti.

În preajma Sfintelor Sărbători s-a pornit un nou val de persecuţii împotriva creştinilor. Păgânii umblau din sat în sat, căutând pe cei care mărturiseau credinţa în Hristos, pentru a-i face să se lepede de Taina Botezului. În a treia noapte după Paşti, Atanaric prigonitorul a năvălit în sat cu o ceată de tâlhari şi l-au aflat pe preotul Sansalas cu dascălul său Sava, ce se odihneau după o noapte de priveghere şi de cântare lui Dumnezeu.

În semn de dispreţ, acei păgâni i-au dezbrăcat şi i-au lovit cu nuiele şi bice, arătând multă cruzime, lăsându-i aproape fără suflare. Dumnezeu le-a dat tărie şi răbdare în aceste încercări, încât, făcându-se ziuă, Sfântul Sava zicea celor care îl prigoniseră amarnic: „Oare nu m-aţi purtat voi prin locuri arse, prin ascuţişurile cioturilor bătându-mă? Vedeţi, însă, dacă pe trupul meu am vânătăi pe rănile pe care mi le-aţi făcut!”.

Dumnezeu, Care face minuni şi are grijă de aleşii Lui, l-a tămăduit îndată pe Sfântul Mucenic Sava de toate rănile pricinuite de prigonitori. Aceştia l-au legat apoi pe Sava între două osii metalice foarte grele, unde l-au lăsat să se chinuiască o noapte întreagă. Între timp, prigonitorii adormind, o femeie care s-a sculat dis-de-dimineaţă pentru a găti bucatele celor din casa ei, s-a dus şi l-a dezlegat. Deşi era liber, el nu a fugit, ci, dimpotrivă, a rămas în apropiere, ajutând acea femeie în munca ei. Dimineaţa, când a aflat Atanaric despre acel fapt, a dat poruncă să i se lege mâinile şi să fie atârnat de o grindă a casei.

Nici aceste chinuri nu l-au făcut pe Sava să se lepede de Hristos, ci, dimpotrivă, şi mai mult îl întăreau. Atunci când un prigonitor a aruncat în el cu un drug de fier, toţi credeau că Sava a murit, dar el, sculându-se, Îl slăvea şi se închina lui Dumnezeu spunând: „Aceasta m-a durut atât de mult, de parcă m-aţi fi lovit cu un fir de lână”.

Atanaric, văzând că nu poate să-l facă pe Sava să renunţe în nici un fel la credinţa lui în Hristos, a dat poruncă să-l înece în apa Buzăului. Auzind acestea, Sfântul Sava a strigat de bucurie: „Binecuvântat eşti Doamne şi preamărit este numele Tău, Iisuse, în veci. Amin! Căci Atanaric se osândeşte la moarte veşnică şi pierzanie, iar pe mine mă trimite la viaţa cea pururea fiitoare, căci astfel a binevoit Dumnezeul nostru”.

Soldaţii lui Atanaric, văzând frumuseţea şi nevinovăţia acestui tânăr creştin Sava, au încercat să îl salveze de la înecare, motivând că stăpânul nu va şti dacă acesta va fi lăsat liber de către ei. Auzind Sava aceste cuvinte, le-a zis: „La ce vă folosesc aceste cuvinte? Faceţi cum v-a spus stăpânul vostru. Eu văd dincolo de râu ceea ce voi nu puteţi vedea. Îi văd pe cei ce trebuie să primească sufletul meu şi să-l ducă în locaşul măririi; aşteaptă numai momentul când va fi despărţit de trupul meu”.

Prigonitorii l-au luat şi l-au afundat în apa Buzăului, căci avea legată de gât o greutate mare. Murind astfel, prin apă şi prin lemnul ce îi era legat de gât, se exprimă în acest fel cele două simboluri ale mântuirii oamenilor: Botezul şi Crucea. După ce Sava şi-a dat duhul, oştenii l-au scos din apă şi l-au lăsat afară neîngropat. Venind creştinii din apropiere, i-au luat trupul său sfânt şi l-au îngropat cu multă evlavie.

Vestea despre sfinţenia vieţii şi curajul credinţei Sfântului Sava s-a răspândit foarte repede până în Asia Mică, în cetatea Capadociei, unde slujea Sfântul Vasile cel Mare, care a scris îndată o scrisoare lui Junius Soranus, să mijlocească pe lângă episcopul Bretanion pentru a primi moaştele Sfântului şi a le aşeza în cetatea sa.

Moaştele Sfântului Sava au fost însoţite de o scrisoare a Bisericii din Goţia către Biserica din Capadocia, în care se spunea printre altele: „Aveţi grijă să săvârşiţi Sfânta Liturghie în ziua când preafericitul martir Sava a fost încoronat fără să fi cunoscut ceilalţi fraţi, pentru care toată Biserica Ortodoxă şi Apostolică să laude şi să binecuvânteze pe Domnul Care a binevoit să preamărească pe slujitorii Săi”.

Sfântul Sava este un mărturisitor al credinţei poporului nostru şi între alte neamuri. Ne bucurăm că din neamul nostru, Dumnezeu a ales această mlădiţă altoită în Trupul lui Hristos, care este Biserica.

El este un neîncetat rugător înaintea lui Dumnezeu pentru noi, creştinii. Prin cinstirea Sfântului Mucenic Sava, noi de fapt Îl cinstim pe Dumnezeu, Care este minunat întru Sfinţii Săi. Amin!

Moaştele întregi ale Sfântului mucenic Sava de la Buzău se află astăzi la mănăstirea Leşe (Serbia), la 200 km de Porţile de Fier de la Dunăre.

MARTIRIUL SFÂNTULUI SAVA GOTUL + 12 aprilie 372

Biserica lui Dumnezeu, care se află în Goţia, către Biserica lui Dumnezeu care se află în Capadocia şi comunităţilor de pretutindeni ale Bisericii universale: mila, pacea, dragostea lui Dumnezeu Tatăl şi a Domnului nostru Iisus Hristos să se înmulţească.

I. 1. Se adevereşte şi acum cu tărie ceea ce s-a spus de fericitul Petru, că, în orice neam, cel ce se teme de Dumnezeu şi lucrează dreptatea este primit de El. Căci s-a făcut cunoscut acest lucru şi în cele întâmplate cu fericitul Sava, care este martir al lui Dumnezeu şi al Mântuitorului nostru Iisus Hristos.

2. Acesta, trăind în mijlocul unui popor nestatornic şi viclean, s-a arătat în lume ca un luminător, imitând pe sfinţi şi strălucind în faptele cele bune după Hristos.

3. Căci încă din copilărie, spre nimic altceva nu s-a arătat râvnitor, decât numai spre evlavie faţă de Mântuitorul şi Domnul nostru Iisus Hristos, stăruind în această virtute desăvârşită şi ajungând bărbat desăvârşit prin cunoaşterea Fiului lui Dumnezeu.

4. Iar fiindcă celor ce iubesc pe Dumnezeu, toate lucrează împreună spre bine, el a ajuns la răsplătirea chemării de sus, pe care o dorea din tinereţe. Astfel, luptându-se pe faţă împotriva celui potrivnic şi învingând răutăţile vieţii, paşnic arătându-se faţă de toţi, pentru amintirea lui şi întărirea credincioşilor, nu ni s-a îngăduit să ne liniştim, ci să scriem faptele lui minunate.

II. 1. Căci el era drept în credinţă, cucernic, gata spre toată ascultarea cea în dreptate, blând, simplu la cuvânt, dar nu în cunoştinţă, vorbind tuturor în chip paşnic despre adevăr, făcând să tacă pe idolatri, nesemeţindu-se, ci purtându-se cum se cuvine celor smeriţi, liniştit şi nu grăbit la cuvânt, şi foarte râvnitor spre tot lucrul bun.

2. Cânta psalmi în biserică şi aceasta cu sârguinţă, nu se îngrijea de bani sau de averi decât numai pentru trebuinţă, era cumpătat, în toate înfrânat, trăind în feciorie, retras, postind după rânduială, stăruind în ru­găciuni cu smerenie, supunând pe toţi la buna rânduială; el împlinea datoriile sale, fără să săvârşească cele nefolositoare, având o credinţă cu totul curată, care lucrează prin dragoste, încât nimic nu-l oprea să îndrăznească a vorbi totdeauna cu Domnul.

III. 1. Căci nu o dată, ci de mai multe ori înainte de sfârşitul lui, el a arătat prin credinţă lucrarea cucernică. Mai întâi, când conducătorii din Goţia au început să se pornească împotriva creştinilor, s-a părut unor păgâni din satul în care locuia Sava, să ofere creştinilor rude cu ei să mănânce în public, în faţa persecutorilor, carne nejertfită, în loc de carne adusă jertfă idolilor, spre a feri pe ai lor neîntinaţi şi a înşela pe prigonitori.

2. Cunoscând acestea, fericitul Sava, nu numai că el n-a mâncat din mâncărurile oprite, ci, mergând în mijlocul lor, a mărturisit tuturor, zicând: «Dacă cineva va mânca din cărnurile acelea, acesta nu poate să fie creştin». Şi i-a oprit pe toţi să nu cadă în cursa diavolului. Din cauza aceasta, cei ce au născocit această înşelăciune, l-au alungat din sat; apoi, după un timp oarecare, i-au îngăduit să se reîntoarcă.

3. Pornindu-se din nou persecuţia, după obiceiul care era la goţi, unii dintre păgâni, din satul amintit mai înainte, aducînd jertfe demoni­lor, se pregăteau să jure în faţa persecutorului că în satul lor nu se află nici un creştin.

4. Dar Sava, îndrăznind din nou şi mergând în mijlocul adunării, a zis: «Pentru mine să nu jure nimeni, căci eu sunt creştin». Atunci, de faţă fiind persecutorul, sătenii, ascunzând pe ai lor, au jurat că în satul lor nu se află niciun creştin, fără numai unul.

5. Auzind conducătorul fărădelegii, a poruncit să fie înfăţişat Sava. Iar când s-a înfăţişat, acesta a întrebat pe cei de faţă dacă are vreo avere. Iar ei, răspunzând că «nu are nimic decât îmbrăcămintea», nelegiuitul, dispreţuindu-l, a zis: «Un astfel de om nu poate nici să fie de folos, nici să vatăme». Şi zicând aceasta, a poruncit să-l scoată afară.

IV. 1. După aceea, pornindu-se de către cei păcătoşi mare persecuţie în Goţia împotriva Bisericii lui Hristos, când s-a apropiat Sfânta zi a Paştelui, (Sfântul Sava) a voit să plece în alt oraş, la preotul Guththicas, spre a petrece sărbătoarea împreună cu el. Iar pe când mergea el pe cale, i s-a arătat un bărbat foarte mare şi luminos la înfăţişare, care i-a zis: «Întoarce-te şi mergi la preotul Sansalas». Iar Sava i-a răspuns, spunându-i: «Sansalas a plecat departe».

2. Căci Sansalas, fugind din cauza persecuţiei, se afla în Romania (Imperiul roman de răsărit); atunci, însă, venise de curând printre ai săi, pentru sfânta zi a Paştelui. De aceea, neştiind Sava despre întoarcerea acestuia, a răspuns acestea celui ce i se arătase şi se lupta să meargă la preotul Guththicas (Γουθθιϰάς).

3. Însă, nevoind el să se supună poruncii, deodată, deşi la ora aceea era timp senin, a apărut un noian nesfârşit de zăpadă pe faţa pământului, care astupa drumul şi nu putea să treacă mai departe.

4. Atunci a înţeles el că voia lui Dumnezeu este cea care-l împiedică să meargă mai departe, poruncindu-i să se întoarcă la preotul Sansalas. Şi, binecuvântând pe Domnul, s-a întors. Şi, văzând pe Sansalas, i-a istorisit lui şi multor altora vedenia pe care a avut-o pe cale.

5. Au sărbătorit împreună ziua Paştelui. Dar, în noaptea a treia după sărbătoare, iată că Atharid, din rândul necredincioşilor, fiul dregătorului Rothesteu, a năvălit în satul acela cu o ceată de tâlhari nelegiuiţi şi, găsind pe preot dormind în casa lui, a pus să fie legat. De asemenea, şi pe Sava, zmulgându-l din pat, l-au legat. Pe preot l-au arestat într-o căruţă, iar pe Sava (l-au luat) gol, cum se născuse. Şi i-au purtat prin văi împă­durite pe care le arseseră de curând, prigonindu-i şi bătându-i cu cruzime cu nuiele şi bice, şi purtându-se fără milă faţă de servii lui Dumnezeu.

V. 1. Dar cruzimea duşmanilor a întărit răbdarea şi credinţa celui drept; căci, făcându-se ziuă, lăudându-se în Domnul, zicea celor ce-l chinuiseră: «Oare nu m-aţi purtat voi prin locuri arse, printre ascuţişurile cioturilor, bătându-mă? Vedeţi, însă, dacă s-au rănit picioarele mele şi dacă pe trupul meu am vânătăi şi de la rănile pe care mi le-aţi făcut»?

2. Văzând ei, deci, că pe trupul lui nu apărea nimic din cele ce-i făcuseră să sufere fără milă, luând o osie de căruţă şi punându-i-o pe umeri, i-au alungit mâinile, întinzându-i-le pănă la capetele osiei, şi i-au legat, de asemenea, şi picioarele pe o altă osie. În sfârşit, întins astfel pe cele două osii, l-au aruncat, lăsându-l să zacă pe spate la pământ, şi nu l-au cruţat, chinuindu-l aproape toată noaptea.

3. Însă, după ce au adormit slujitorii (ce-l chinuiseră), venind o oarecare femeie, care se sculase de cu noapte pentru ca să pregătească mâncare celor din casă, l-a dezlegat. Iar el, deşi dezlegat, a rămas pe loc fără teamă, ajutând femeii la lucrul ei. Şi, făcându-se ziuă, cunoscând acest fapt, nelegiuitul Atharid a poruncit să i se lege mâinile şi să fie atârnat de o grindă a casei.

VI. 1. Şi, nu mult după aceea, au venit trimişii lui Atharid, aducând mâncăruri de la jertfele idoleşti. Iar ei au zis preotului şi lui Sava: «Atharid a poruncit să vi se aducă aceasta ca să mâncaţi şi să scăpaţi de moarte sufletele voastre».

2. A răspuns preotul şi a zis: «Noi nu mâncăm acestea, căci nu ne este îngăduit nouă. Rugaţi, însă, pe Atharid să poruncească să fim răstig­niţi, sau să ne ucidă într-un alt chip, după cum ar vrea el».

3. A întrebat apoi Sava: «Cine este cel ce a trimis acestea»? Iar ei au spus: «Stăpânul Atharid». Sava, însă, a zis: «Unul singur este stăpânul, Dumnezeu din ceruri. Iar Atharid este un nelegiuit blestemat. Şi aceste mâncăruri ale pierzării sunt necurate şi spurcate ca şi Atharid, cel ce le-a trimis».

4. Spunând Sava acestea, unul dintre servitorii lui Atharid, aprinzându-se de mânie, luând un drug, l-a aruncat în pieptul Sfântului, cu ascuţişul, încât cei de faţă socoteau că, fiind zdrobit prin izbitura loviturii, va muri îndată.

5. Dar el, învingând prin râvna evlaviei durerea provocată de vrăjmaşi, a zis slujitorului: «Tu socoteşti acum că m-ai rănit cu drugul. Să ştii, însă, aceasta că atât de mult m-a durut, încât am socotit că ai aruncat în mine cu un fir de lână».

6. Şi s-a arătat cu adevărat dovada văzută a celor spuse: căci el nici n-a strigat, nici n-a gemut ca în durere, nici nu s-a văzut în genere vreun semn de rană pe trupul lui.

VII. 1. Atunci, aflând Atharid toate acestea, a poruncit să fie omorât. Deci, slujitorii fărădelegii, lăsând legat pe preotul Sansalas, au luat pe Sava şi l-au dus să-l înece în râul numit Mousaios (Buzău).

2. Iar fericitul (Sava), amintindu-şi de porunca Domnului şi iubind pe aproapele ca pe sine însuşi a zis: «Ce a păcătuit preotul (Sansalas) că nu moare împreună cu mine»? Şi ei i-au răspuns: «Nu este treaba ta să hotărăşti despre aceasta».

3. Zicând ei aceasta, el a strigat în bucuria Duhului Sfânt şi a zis: «Binecuvântat eşti, Doamne şi preamărit este numele Tău, Iisuse, în veci amin, căci Atharid s-a străpuns pe sine însuşi cu moarte veş­nică şi cu pierzare, iar pe mine mă trimite la viaţa cea pururea fiitoare, căci astfel ai binevoit întru servii tăi, Doamne, Dumnezeul nostru».

4. Şi pe când îl duceau (spre a fi înecat), pe tot drumul a mulţumit lui Dumnezeu, socotind că suferinţele timpului de acum nu sînt vrednice de slava viitoare, care se va descoperi Sfinţilor.

5. Iar când a fost adus la malul râului, cei ce-l ţineau au zis între ei: «Hai să eliberăm pe acest nevinovat, căci de unde va şti aceasta Atharid»? Dar fericitul Sava a zis către ei: «De ce vorbiţi deşertăciuni şi nu îndepliniţi ceea ce vi s-a poruncit? Eu văd cea ce voi nu puteţi vedea. Iată, de faţă stau în slavă cei ce au venit să mă primească» (îngerii).

6. Atunci au coborât în apă pe cel ce mulţumea şi preamărea pe Dumnezeu, - căci până la sfârşit i-a servit lui duhul -, şi aruncându-l şi punându-i un lemn peste gât, l-au împins spre adânc. Şi, săvârşindu-se astfel prin lemn şi apă, el a păstrat curat semnul mântuirii, fiind de 38 de ani.

7. S-a săvârşit în ziua a cincea a Sâmbetei după Paşti, care este cu o zi înainte de idele lui aprilie (12 aprilie 372), în timpul domniei împăraţilor Valentinian (372-392) şi Valens (364-378), consuli fiind Flaviu Modest şi Arintheu.

VIII. 1. După aceea, ucigaşii, scoţându-l din apă, l-au lăsat neîngropat şi au plecat. Dar nu s-a atins de el nici un fel de câine, nici vreo fiară săl­batică, ci trupul lui a fost ridicat de fraţi şi îngropat. Iar Junius Soranus, prea strălucitul conducător al Scythiei, trimiţând bărbaţi vrednici de în­credere, l-a dus pe acesta din ţara barbară în Romania (în Imperiul roman de Răsărit).

2. Şi, dând patriei sale un dar preţios şi rod slăvit al credinţei, l-au trimis în Capadocia la Prea cucernicia voastră, din voinţa presbiteriului (din Goţia), Domnul rânduind cele spre bucurie fraţilor celor ce sufăr şi se tem de El.

3. Întrunindu-vă, deci, în adunare duhovnicească, în ziua în care luptătorul a primit cununa (mucenicia), să vestiţi şi fraţilor de dincolo (din Imperiul roman), ca în toată Biserica universală şi apostolească să se facă bucurie mare, slăvind pe Domnul, cel ce face alegerea servilor săi.

4. Salutaţi pe toţi sfinţii (creştinii). Vă salută cei ce au fost perse­cutaţi împreună cu voi. Iar celui ce poate să ne facă pe noi toţi să intrăm, prin harul Său, în împărăţia cea cerească, slavă, cinste, putere, preamărire, împreună cu Fiul Cel Unul Născut şi cu Sfântul Duh, în ve­cii vecilor, amin.

SFÂNTA EMILIA, 8 MAI

Sfinţii sunt florile lui Dumnezeu de pe pământ. Fiecare cu darul său. Unele flori fac seminţe, din care ies alte flori cu acelaşi parfum. Aşa se întâmplă cu unele mame sfinte, ele nasc copii care, la rândul lor, devin sfinţi în calendarul Bisericii.

În acest sens avem un caz concret, şi anume pe Sfânta EMILIA, soţia Sfântului Vasile cel Bătrân şi mama Sfintei Macrina cea Tânără, a Sfântului Vasile cel Mare, a Sfântului Grigorie de Nyssa, a Sfântului Petru al Sevastei şi a altor şase copii. În Bisericile de tradiţie rusă şi română, prăznuirea ei se face pe 1 ianuarie, împreună cu cea a fiului ei, Sfântul Vasile cel Mare, iar în cele de tradiţie greacă, pe 30 mai sau pe 8 mai, împreună cu soţul ei, Sfântul Vasile cel Bătrân şi cu soacra ei, Sfânta Macrina cea Bătrână.

La ora actuală avem puţine informaţii despre Sfânta Emilia. Din Sinaxar aflăm că era fiica unui sfânt mucenic. A dorit din copilărie să devină o mireasă a lui Hristos, dar mai târziu, Dumnezeu a rânduit că pentru firea ei era mai bine să devină soţia credincioasă a Sfântului Vasile cel Bătrân şi nora Sfintei Macrina cea Bătrână.

Emilia a dat naştere la zece copii, cărora le-a insuflat o frumoasă educaţie creştină. I-a pregătit de mici pentru a deveni locuitori în rai pentru veşnicie. După moartea soţului ei, Vasile cel Bătrân, la o vârstă tânără, precum şi a fiului ei, Navcratie, Emilia s-a hotărât, împreună cu fiica ei mai mare, Sfânta Macrina cea Tânără, să se călugărească într-o mănăstire pe care au zidit-o chiar pe pământul lor.

Primele vieţuitoare le-au ales dintre sclavele credincioase care au fost eliberate şi au primit statutul libertăţii, să facă orice vor cu viaţa lor. La organizarea mănăstirii, de mare folos le-a fost arhiepiscopul Vasile cel Mare, fiul ei, care a întocmit Regulile Mari şi Mici pentru viaţa monahală.

La această mănăstire de pe malul râului Iris au ales ca toate vieţuitoarele să trăiască viaţă de obşte, adică să meargă toate la sfintele slujbe în biserică, iar după aceea, la diferite ascultări în gospodăria mănăstirii, fiecare după puterea şi priceperea ei. Spre sfârşitul vieţii, alături de Emilia, mama lor, s-a retras aici Sfântul Petru, mai târziu devenit episcop în Sevasta şi Sfânta Macrina cea Tânără, care a rămas aici călugăriţă şi după moartea mamei sale, pe 8 mai 375.

În unele calendare sau chiar studii mai recente găsim numele Emmelia, în loc de Emilia, pentru că aşa se scria şi se pronunţa în secolul IV. Emilia este varianta românească a latinescului Aemilia (în grafia arhaică Aimilia, prenume feminin latin şi numele unei vechi familii de patricieni ai Romei). Acest nume grecesc, Emmelia, înseamnă în traducere românească Armonica.

Orice sfânt, indiferent de numele pe care-l poartă, este în sine o fiinţă armonizată cu undele Duhului Sfânt, care-l învăluie şi-l luminează în mod haric şi tainic. În calendarele bisericeşti actuale, precum şi în cărţile de slujbă, s-a ţinut cont mai mult de traducerea din greacă şi de aceea apar unele diferenţe la numele sfinţilor.

Important pentru noi este faptul că Sfântul Vasile cel Mare a avut o mamă cu suflet de aur, care s-a străduit să-i facă pe unii copii sfinţi chiar din această viaţă, iar pe alţii posteritatea i-a făcut sfinţi. Cinste tuturor mamelor din lume care înţeleg că sufletul copilului este cel mai important dar pe care Dumnezeu îl va cere la judecata finală!

În casa acestei sfinte, Emmelia, adeseori s-a pomenit despre viaţa Sfântului mucenic Sava de la Buzău, deoarece Sfântul Vasile cel Mare citea adeseori cu voce tare orice scrisoare pe care o trimitea sau pe care o primea. Comunicarea în familie, pe orice subiect, era cheia comuniunii trainice în familia patristică.

SFÂNTA MACRINA CEA BĂTRÂNĂ, 30 MAI

Neamurile ni le dă întotdeauna Dumnezeu. Noi nu putem să ne alegem părinţii, fraţii, surorile, mătuşile, unchii, bunicii, socrii, nurorile, verişorii, nepoţii etc.

Toate le primim „la pachet” de la bunul Dumnezeu pentru totdeauna. A te certa cu neamurile înseamnă a te certa cu Dumnezeu, Care ni le-a dat nouă, tuturor. În calendarul bisericesc găsim mulţi sfinţi înrudiţi între ei, într-o frumoasă relaţie: soacră şi noră, unchi şi nepot, tată şi fiu, mamă şi fiică, bunic şi nepot etc.

În familia Sfântului Vasile cel Mare găsim în calendarul bisericesc toate gradele de rudenie canonizate. Sfânta Macrina cea Bătrână şi soţul ei au fost părinţii Sfântului Vasile cel Bătrân, soţul Sfintei Emmelia (8 mai). Deci ei au fost bunicii Sfântului Vasile cel Mare, ca şi ai Sfântului Grigorie de Nyssa, ai Sfintei Macrina cea Tânără, ai Sfântului Petru, episcop de Sevasta, ai Sfântului Navcratie. Sfânta Teosevia a fost nora Sfintei Emmelia, mama Sfântului Grigorie de Nyssa şi a Sfântului Vasile cel Mare etc.

Alături de mamă, la educarea copiilor un rol foarte important îl au bunicii sau buneii, cum se spune în Basarabia. Datorită faptului că părinţii sunt foarte ocupaţi cu procurarea hranei şi menţinerea curăţeniei în gospodărie, copiii rămân de regulă în grija bunicilor. Între nepoţi şi bunei se creează o relaţie foarte strânsă de iubire reciprocă, care-i marchează pe copii toată viaţa.

Bunicii în genere sunt buni din fire, foarte atenţi şi grijulii cu nepoţii, oferindu-le orice, „chiar şi luna de pe cer”. O persoană în vârstă este caracterizată prin înţelepciune, calm, bunătate, chef de joacă, îndemn la rugăciune şi mult timp de povestit. Exact ce aşteaptă orice copil de la cei mai mari!

Sfânta Macrina cea Bătrână a dovedit din plin aceste calităţi morale în relaţie cu nepoţii şi strănepoţii ei, pe care i-a prins în viaţă. Ea a trăit cu soţul ei pe vremea marilor prigoane împotriva creştinilor, iniţiate de împăratul păgân Maximian.

Cu această ocazie, au pierdut toată averea şi s-au refugiat în zona Capadocia, pentru a trăi în linişte. Sfântul Grigorie Teologul istoriseşte multe întâmplări din viaţa acestor bunici cu mare credinţă în bunul Dumnezeu, cum i-a scăpat El de la foamete şi din tot felul de necazuri.

După moartea soţului, Sfânta Macrina cea Bătrână a devenit ucenica Sfântului Grigorie Taumaturgul din Neocezareea (azi Niksar - Turcia), făcătorul de minuni (17 noiembrie), marele episcop şi evanghelizator al Pontului.

Perioada aceasta de ucenicie pe lângă acest mare teolog al Bisericii, Sfântul Grigorie de Nazianz, a fost cea mai frumoasă experienţă duhovnicească din viaţa Sfintei Macrina cea Bătrână. De la acest părinte, ea a învăţat, printre altele, în ce constă adevărata fericire:

„Fericit cel ce are o viaţă singuratică, neamestecat cu cei de pe pământ, căci şi-a îndumnezeit mintea”.

„Fericit cel care, deşi amestecat cu cei mulţi, nu se întoarce spre cei mulţi, ci şi-a înălţat întreaga minte spre Dumnezeu”.

„Fericit cel care, dând toate averile sale, L-a cumpărat pe Hristos şi are drept avuţie numai Crucea pe care o ridică sus”.

„Fericit cel care, gospodărindu-şi averile curate, întinde o mână celor nevoiaşi”.

„Fericită viaţa fericiţilor neînjugaţi cu jugul căsătoriei, care sunt aproape de curata Dumnezeire, scuturându-se de trup”.

„Pentru toţi, cel mai bun lucru sunt lacrimile de pocăinţă, nedormirea, ostenelile, alungarea lăcomiei pântecelui, punerea sub mâna cea puternică a lui Hristos. Dacă vei străbate până la capăt calea desăvârşirii, nu vei mai fi muritor, ci ceresc. Acestea sunt legile lui Grigorie”.

Toate acestea, Sfânta Macrina cea Bătrână s-a străduit să le împlinească cât a trăit pe acest pământ.

SFÂNTUL NAVCRATIE, 8 IUNIE

Existenţa sfinţilor în Biserică este mărturia văzută a lucrării mântuitoare şi sfinţitoare a lui Hristos prin Duhul Sfânt în lume, pentru a-l ridica pe om la transparenţa sfinţeniei. Toţi sfinţii din Biserică dau chip uman sfinţeniei dumnezeieşti, arătându-ne că sfinţenia lui Dumnezeu nu rămâne în afară ci ne pătrunde: „rodind sfinţi”. De aceea, în fiecare sfânt Se sălăşluieşte Domnul Hristos, prin dumnezeirea şi umanitatea Sa, sfântă şi sfinţitoare, izvor al harurilor.

Sfinţenia este, pe de-o parte, darul lui Dumnezeu, iar pe de altă parte este şi lucrarea în bine a omului care este chemat să urce treptele desăvârşirii prin conlucrarea cu Duhul Sfânt. Sfinţenia este un urcuş anevoios, o lucrare ce durează toată viaţa. Abia după plecarea de aici, omul poate primi sfinţenia de la Dumnezeu, ca o încununare a vieţii sale pământeşti, dusă cu credinţă şi fapte bune, la care se adaugă harul gratuit al Duhului Sfânt.

Sfinţenia nu este o opţiune, ci o poruncă, un mod de viaţă imperativ, cerut fiecăruia de către Dumnezeu, Care ne spune: „fiţi sfinţi!” (Levitic 20, 26 şi Matei 5, 48).

Treptele sfinţeniei sunt unice pentru fiecare dintre noi. În calendarul Bisericii avem uneori familii mari de sfinţi care s-au îndemnat unii pe alţii ca să-L urmeze pe Hristos, trăind în consecinţă: „nu mai trăiesc eu, ci Hristos trăieşte în mine” (Galateni 2, 20).

Unul dintre fraţii mai mici ai Sfântului Vasile cel Mare se numeşte NAVCRATIE. Acest nume ne duce la limba greacă, fiind format din două cuvinte unite: NAV, NAVĂ şi CRATOS, CRATIE. Cuvântul NAVĂ poate trimite la ceva ce zboară sau merge pe apă sau se referă la partea centrală a unei biserici, naosul, iar CRATOS, CRATIE înseamnă conducere, guvernare. Sfântul se lasă condus pe marea vieţii de Duhul Sfânt sau zboară la Dumnezeu condus de îngerul bun.

Sfântul este o biserică vie, în care există Duhul Sfânt.

Orice jocuri de cuvinte am face, sfântul este o persoană care, în duhul libertăţii, se lasă în mâinile lui Dumnezeu, Izvorul Sfinţeniei Absolute. Fără Dumnezeu şi fără lucrarea Bisericii, care este opera Duhului Sfânt, nimeni nu poate urca treptele sfinţeniei.

Navcratie, care provenea dintr-o familie sfântă, a avut de la cine învăţa cum poţi deveni sfânt şi care este drumul sfinţeniei ce duce la Dumnezeu. De mic, el a avut această înclinaţie spre viaţa pustnică. Îi plăcea să trăiască în singurătate, cu Dumnezeu.

Un pustnic fuge de plăcerile lumii pentru a putea gusta din plin din ospăţul credinţei şi al bucuriei sfinte. Pustnicul nu fuge de oameni, ci de păcatele şi viciile oamenilor, care se lasă copleşiţi de ele.

De la părinţii săi: Emilia şi Sfântul Vasile cel Bătrân, a primit o aleasă educaţie şi s-a împărtăşit din dragostea sfântă. La vârsta de 22 de ani, a dat examen pentru retorică şi l-a trecut cu bine. De la fratele său, Sfântul Vasile cel Mare, a învăţat ce înseamnă să fii un călugăr bineplăcut lui Dumnezeu şi de folos oamenilor.

Orice monah este în sine o carte a smereniei, deschisă spre cer. Călugărul este un mire chemat la Nunta Cosmică, care este veşnică. În plin succes oratoric, Navcratie a plecat la mănăstire. Mănăstirea lui a fost pe malul râului Iris, într-o frumoasă zonă montană, unde drumul era greu accesibil. Nu toţi se încumetă să urce treptele monahismului, şi, tot la fel, nu oricine are curajul să ducă o viaţă aspră, după Regulile Mari ale monahismului, alcătuite de Sfântul Vasile cel Mare.

La vârsta de 27 de ani, Navcratie, în timp ce se afla la pescuit cu sluga sa, Crisalie, a avut un accident mortal, trecând cu uşurinţă în lumea de dincolo pe data de 8 iunie; a fost plâns şi de mama lui, şi de sora lui, Macrina cea Tânără.

La înmormântarea sa, Sfântul Grigorie de Nyssa a ţinut un necrolog în care i-a făcut Sfântului Navcratie un frumos şi autentic portret duhovnicesc. Acesta a stat la baza canonizării sale ca sfânt înaintea lui Dumnezeu, Care i-a dat, în timpul vieţii, darul de a face minuni.

SFÂNTUL CUVIOS CANDIT, 10 IUNIE

După felul morţii lor, sfinţii se împart în două mari categorii: mucenici şi cuvioşi. Prin mucenici (martiri) înţelegem acele persoane care au trecut în lumea de dincolo prin moarte martirică sau mucenicească. Aceste persoane au fost supuse la mari şi grele chinuri, până au încheiat viaţa aici pe pământ, mărturisind permanent credinţa vie în Dumnezeu şi în Iisus Hristos.

Prin cuvioşi înţelegem acele persoane cu viaţă îmbunătăţită, care au plecat în lumea de dincolo prin moarte naturală, la adânci bătrâneţi sau mai devreme, printr-o boală, suferinţă care le-au adus mai repede sfârşitul vieţii.

Un martir este evidenţiat în primul rând prin curaj şi prin dăruirea vieţii sale ca jertfă din dragoste lui Dumnezeu. Un cuvios îşi încheie viaţa în credinţă curată la adânci bătrâneţi. Sfântul Apostol Pavel ne spune: „fie că trăim, fie că murim, ai Domnului suntem” (Romani 14, 8).

Fiecare dintre noi, cei de pe pământ, este creat de bunul Dumnezeu să devină CANDIDat în împărăţia cerurilor. Cu toţii avem această chemare, precum şi loc asigurat de către Mântuitorul Iisus Hristos (Ioan 14, 2). Totul depinde de voinţa, precum şi de lucrarea noastră în această direcţie. Poporul român are un frumos proverb, plin de adevăr: „Dumnezeu îţi dă, dar nu-ţi bagă şi în traistă”. Sfinţii, cu toţii, indiferent dacă şi-au încheiat viaţa cu mucenicie sau prin cuvioşie, şi-au pus singuri faptele lor bune, pline de credinţă, în traista vieţii lor.

Aşa a făcut şi Sfântul Candit, care a trăit pe vremea împărăţiei lui Teodosie cel Mare (379-395), fiind fiul lui Teodot şi al Teofanei din Capadocia.

În secolul IV, în această regiune geografică, toate familiile creştine trăiau împreună în adevărate oaze de creştinism viu. Caracteristica vieţii lor în duh apostolic consta din simplitate şi naturaleţe. Sfânta Liturghie se oficia zilnic şi toţi se hrăneau sufleteşte din Sfânta Scriptură.

Teofana, mama sfântului Candit, a înţeles din Cărţile Sfinte cât de importantă este această relaţie dintre copil şi mamă chiar din pântecele mamei. Tot ce face mama se transmite fătului. Mâncarea, emoţiile, bucuriile, necazurile, dorinţele toate se imprimă în fiinţa copilului. În timpul sarcinii, Teofana s-a străduit să se abţină de la mâncărurile grase. După ce pruncul Candit s-a născut, el s-a hrănit mereu doar de la sânul drept al mamei, iar când aceasta se lăcomea la anumite mâncăruri, pruncul nu mai mânca deloc. Iată că un copil îi dădea o lecţie de înfrânare mamei sale! Mare este această tainică relaţie dintre o mamă şi un prunc!

Candit a avut o frumoasă copilărie, trăind în mijlocul naturii. Hrana lui consta din: fructe de pădure, apă de izvor, seminţe de tot felul şi diferite ceaiuri din plante aromate. De tânăr s-a retras ca pustnic în codru, învăţând pe de rost psalmii din Biblie.

În peştera unde stătea a reuşit să trăiască ca monah până la vârsta de 63 de ani, apoi s-a mutat cu sufletul la Dumnezeu. Această vieţuire monastică în mijlocul naturii l-a apropiat mai mult de Dumnezeu şi el a putut să înţeleagă în mod tainic frumuseţile spirituale din Grădina Raiului, unde primii oameni, Adam şi Eva, erau înconjuraţi de atâta frumuseţe şi atâta bogăţie a roadelor naturale.

În raiul ceresc, toţi sfinţii se vor hrăni doar din lumina şi dragostea lui Dumnezeu. Acolo oamenii nu mai aleargă după „pâinea cea de toate zilele”, deoarece Hristos este „pâinea cea vie” şi „apa cea vie” pentru toţi.

În această atmosferă cerească stă acum sufletul Sfântului Sava de la Buzău, psalmodiind cele mai frumoase cântări, alături de toţi îngerii lui Dumnezeu. Sfântul Apostol Pavel, deşi a văzut raiul „într-o clipită”, nu a putut să-l descrie în esenţa lui: „Cunosc un om, în Hristos, care acum paisprezece ani - fie în trup, nu ştiu, fie în afară de trup, nu ştiu, Dumnezeu ştie; a fost răpit unul ca acesta până la al treilea cer. Că a fost răpit în rai

şi a auzit cuvinte de nespus, pe care nu se cuvine omului să le grăiască” (2 Corinteni 12, 2-4).

SFÂNTA MACRINA CEA TÂNĂRĂ, 19 IULIE

Fiecare dintre noi se naşte şi creşte într-o familie mai mică sau mai mare, pe care ne-o rânduieşte bunul Dumnezeu. Familia în care noi trăim are o importanţă majoră, deoarece ea este oglinda vieţii noastre şi este temelia pe care se formează viitorul nostru. Moştenirea genetică o luăm tot din familia noastră. Prin educaţie personală, putem corecta anumite probleme etice şi prin munca noastră profesională putem umple unele goluri financiare sau lipsa unor bunuri materiale.

Familia nu este obligată să facă totul pentru noi, să ne pună totul pe tavă, iar noi doar să fim consumatori în viaţă. Este foarte important ce facem noi pentru dezvoltarea familiei din care provenim.

Orice am face, nu ne putem pierde legătura cu familia noastră. Ea rămâne familie pentru totdeauna. Familia este un bun dat de Dumnezeu pentru eternitate. Acest lucru l-a înţeles pe deplin Macrina cea Tânără, care este de fapt sora cea mai mare a fraţilor şi surorilor Sfântului Vasile cel Mare, Arhiepiscopul Cezareii Capadociei.

Sfânta Macrina s-a născut în anul 327 din părinţi care au devenit sfinţi, ca şi bunica din partea tatălui: Macrina cea Bătrână. Ea a fost, alături de mama ei, Emmelia, sprijinul casei, îndrumătoarea fraţilor şi surorilor mai mici, pe care i-a crescut cu mare drag.

Despre copilăria Sfintei Macrina, sora Sfântului Vasile cel Mare, fratele ei, Sfântul Grigorie de Nyssa a scris, alcătuind un frumos portret duhovnicesc: „Maica noastră se sârguia s-o înveţe cuvintele Sfintei Scripturi şi cele necesare pentru vârsta copiilor, dar mai ales Înţelepciunea lui Solomon şi altele, câte ajută la obiceiurile cele bune ale vieţii. Încă şi cuvintele Psaltirii erau învăţătura Macrinei, pe care le zicea la timp potrivit, adică atunci când se scula din somn, când începea vreun lucru, când îl isprăvea, când mânca pâine, când se scula de la masă şi când se culca. Întotdeauna psalmii lui David îi avea în gură ca pe o bună însoţire”.

Tatăl ei a vrut să o căsătorească cu un tânăr nobil, dar care a decedat imediat după ce a făcut logodna, fără a sta împreună nici măcar o zi. După acest semn, ea s-a hotărât să rămână toată viaţa în curăţenie trupească. Spunea tuturor aşa: „Nu este drept ca fecioara logodită o dată cu un bărbat să caute după aceea o altă logodnă; chiar şi după legea firii, trebuie să fie o singură logodnă, aşa cum este o singură naştere şi o singură moarte”.

Fratele ei, Sfântul Grigorie, adăuga la portretul ei spiritual următoarele: „Macrina a socotit hotărârea tatălui ei ca şi nuntă şi a judecat în mintea ei să rămână de aici înainte supusă nunţii aceleia şi a doua oară se nu se mai mărite”. După moartea logodnicului ales de tatăl ei, ea a rămas îndoliată toată viaţa, ajutând-o pe mama ei, Emmelia, la creşterea fraţilor şi a surorilor mai mici, după care s-a călugărit, împreună cu mama sa, într-o mănăstire din Pont.

Sfânta Macrina a dus o viaţă simplă şi naturală în mănăstire. La vârsta de 53 de ani, în urma unei boli, a trecut la cele veşnice pe data de 19 iulie, anul 380, la câteva luni după înmormântarea fratelui ei, arhiepiscopul Vasile cel Mare, pe care l-a susţinut moral foarte mult.

Ea a fost înmormântată în biserica „celor 40 de mucenici”, alături de mormântul mamei sale, Emmelia.

Moaştele Sfintei Macrina cea Tânără se găsesc la mănăstirea Dionisiu din Muntele Athos şi ele sunt făcătoare de minuni. Sfânta Macrina a devenit ocrotitoarea copiilor orfani şi vindecătoarea persoanelor demonizate.

Cu siguranţă că Sfânta Macrina cea Tânără a avut această bucurie sufletească, să sărute moaştele Sfântului mucenic Sava de la Buzău, cu puţin timp înainte de a muri. L-a aşteptat, împreună cu Sfântul Vasile cel Mare, cu nerăbdare, să se întoarcă în Capadocia alături de neamurile din care el provenea.

„Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, pentru rugăciunile Sfintei cuvioase Macrina cea Tânără, miluieşte-ne pe noi. Amin!”.

SFÂNTA NONA - O MAMĂ DE SFINŢI, 5 AUGUST

„Mama este inima lui Dumnezeu pe pământ”, spune un proverb ebraic. A naşte un copil înseamnă a da mâna cu Dumnezeu. În „Vieţile Sfinţilor” găsim multe chipuri de mame admirabile. Nu întâmplător, un mare profesor păgân din Antichitate, pe nume Libanius, a exclamat în public: „Ce femei admirabile sunt la creştini!”. El făcea aluzie la Antuza, mama Sfântului Ioan Gură de Aur; la Emilia, mama Sfântului Vasile cel Mare; la Nona, mama Sfântului Grigorie de Nazianz; la Monica, mama Fericitului Augustin; la cele două Macrine, bunica şi sora Sfântului Vasile cel Mare ş.a.

Ca să devii o mamă bună, trebuie mai întâi să fii o soţie credincioasă, devotată, harnică, înţeleaptă şi cu „frică de Dumnezeu”, gata de jertfă pentru binele familiei, uneori până la sacrificiul suprem. Pentru mulţi, căsătoria este văzută doar ca o etapă a vieţii pământeşti, petrecută în plăceri trupeşti, distracţii etc.

Familia creştină presupune cu totul altceva. Este o Taină a iubirii în Hristos şi cu Hristos, după cum ne spune Sfântul Apostol Pavel în Epistola către Efeseni: „Taina aceasta mare este. Iar eu zic în Hristos şi în Biserică” (capitolul 5, versetul 32).

Copii binecuvântaţi şi sfinţi se nasc doar în familii binecuvântate, având cununia religioasă la bază, o viaţă în post şi rugăciune şi cu fapte bune în duhul Evangheliei, săvârşite după învăţătura Bisericii. Este interzis concubinajul înainte de cununia religioasă şi viaţa de desfrâu în anii tinereţii.

Pentru a avea o căsătorie reuşită, este nevoie de o educaţie creştină aleasă, încă din copilărie, departe de orice plăceri trupeşti: pedofilie, masturbaţie, homosexualitate, lesbianism etc., care sunt toate atentate la sfinţenia familiei creştine. Familia cu adevărat creştină este un dar binecuvântat din partea lui Dumnezeu.

Din „Vieţile Sfinţilor”, aflăm că Nona, o tânără cu o viaţă aleasă, feciorelnică, cu frică de Dumnezeu, l-a luat în căsătorie pe un tânăr pe nume Grigorie, pe care a reuşit să-l convertească la creştinism. Adevărata iubire jertfelnică a soţiei lui l-a făcut pe Grigorie să devină creştin convins, gata să urce treptele sfinţeniei.

Fiul Nonei, Sfântul Grigorie de Nazianz, are cuvinte elogioase la adresa mamei sale: „Dacă tatăl meu era podoaba bărbaţilor, mama era podoaba femeilor. Şi nu numai o podoabă, ci şi model de virtute. Mama - s-o spun într-un cuvânt - soţie a unui asemenea om şi de o preţuire egală, era din părinţi evlavioşi, ea însăşi evlavioasă. Femeie la trup, ea întrecea în caracter pe orice bărbat. Despre amândoi se vorbea deopotrivă de bine, ca de o linie nezdruncinată a vieţii. Obişnuită să ascundă marile ei însuşiri pe care toţi le vedeau… pentru ca să-şi facă glorie din lucruri care nu se vedeau. Teama de Dumnezeu, acest mare învăţător, era călăuza ei. Pentru ea, Hristos era o persoană vie, cu care se întreţinea prin rugăciuni aprinse”.

Din căsătoria Nonei cu Grigorie cel Bătrân au rezultat trei copii care, cu timpul, au devenit sfinţi în calendarul Bisericii: Grigorie, Gorgonia şi Chesarie.

În etapa a doua a vieţii, Nona a trecut printr-o boală grea, care i-a adus sfârşitul vieţii sale pământeşti. În necrologul pe care l-a ţinut la înmormântarea mamei sale, Sfântul Grigorie de Nazianz spunea aşa, printre altele: „Într-o zi, pe când mama mea, Nona, se ruga, Dumnezeu i-a zis: Vino! Şi, bucuroasă, ea îşi părăsi trupul. Cu o mână se ţinea de Sfânta Masă, părând să spună: Hristoase, Împăratul meu, ajută-mă!”. Ea a trecut la Domnul în anul 374, fiind înmormântată în oraşul Nazianz, unde episcop era chiar fiul ei.

Slujba de înmormântare a devenit una pascală, deoarece cu toţii au cântat: „Hristos a înviat!”.

Nona rămâne pentru toată istoria patristică, şi nu numai, o adevărată mamă evlavioasă, care a pus mai presus de toate iubirea faţă de Hristos (vezi Luca 18, 29-30). Vestea morţii ei s-a răspândit foarte repede în toată eparhia, unde episcop era chiar fiul ei, Sfântul Grigore de Nazianz, care s-a bucurat tare mult de repatrierea moaştelor Sfântului mucenic Sava în Capadocia. Ele au fost aduse cu mare alai de duhovnicul lui Sansalas şi de monahul Pelerinul, care au fost însoţiţi de guvernatorul Junius Soranus.

SFÂNTUL IERARH AMFILOHIE AL ICONIEI, 23 NOIEMBRIE

Ierarhia face parte din rânduiala lui Dumnezeu. Unde nu se păstrează ierarhia, acolo este haos. Ierarhia o descoperim peste tot: în Univers, pe Pământ, în Biserică etc. Îngerii sunt grupaţi în nouă cete cereşti. Dionisie Areopagitul i-a rânduit pe oameni să respecte ierarhia, ca echilibru în societate.

Răzvrătirea lui Core şi Abiron din Vechiul Testament, pe timpul lui Moise, ne arată cât de periculoasă este împotrivirea faţă de ierarhia religioasă (Numeri, 16). Există în lume şi o ierarhie a valorilor, care nu trebuie neglijată deloc. De asemenea, Biserica este întemeiată pe o ierarhie harică, voită şi binecuvântată de Mântuitorul Iisus Hristos.

În Biserică avem trei trepte ierarhice: diacon, preot şi episcop, care se menţin până în vremea noastră prin „succesiune apostolică”. Ierarhul poate oficia în Biserică toate cele şapte Taine ale Bisericii. Sfântul Ciprian spune: „unde este episcopul, acolo este şi Hristos”. Toţi ierarhii din Biserică sunt urmaşii Sfinţilor Apostoli care au fost prezenţi la întemeierea Bisericii din Ierusalim (Faptele Apostolilor, capitolul 2).

Într-o eparhie, din punct de vedere administrativ, responsabilul este ierarhul canonic, trimis de Sfântul Sinod al Bisericii Naţionale să menţină rânduiala bisericească. Biserica din Capadocia a avut mulţi ierarhi cu frică de Dumnezeu, întregi la minte, smeriţi, aproape de popor şi foarte râvnitori în păstrarea dreptei credinţe.

Un exemplu convingător este Sfântul Ierarh Amfilohie al Iconiei. El s-a născut în Capadocia, la anul 340, şi a păstorit ca ierarh pe timpul împăraţilor Valens (364-378), Teodosie cel Mare (379-395) şi a fiilor lor, Honorie (395-408) şi Arcadie (395-408). A trăit în aceeaşi vreme cu Sfântul arhiepiscop Vasile cel Mare, Sfântul Grigorie de Nazianz şi Sfântul Grigorie Teologul, cu care s-a cunoscut. A studiat în cetatea Constantinopol dreptul, teologia şi oratoria, pe care le-a pus în practică în viaţa de zi cu zi, ca ierarh în cetatea Iconia.

După terminarea studiilor, s-a retras din lume într-o peşteră, vieţuind acolo până la vârsta de 40 de ani, când Dumnezeu l-a chemat, în anul 374, la această mare răspundere a arhieriei în cetatea Iconia, într-o vreme când Biserica era atacată foarte mult de ereticii lui Arie şi Macedonie, care nu credeau în Duhul Sfânt ca Persoană a Sfintei Treimi.

În anul 381, împăratul Teodosie cel Mare a convocat al II-lea Sinod Ecumenic, la propunerea Sfântului Ierarh Amfilohie, pentru a statornici dreapta credinţă în imperiul pe care-l conducea. La acest sinod au participat 150 de ierarhi şi de teologi, care au completat partea a doua a Crezului ortodox, ce se rosteşte cu evlavie până în vremea noastră.

Opera teologică a acestui mare ierarh o aflăm pe fragmente în marea colecţie patristică: Patrologia greacă, volumul 39. Cetatea Iconia se află în Turcia de astăzi sub denumirea de Konya, oraş musulman acum, unde este înmormântat Mevlana Rumi, întemeietorul ordinului dervişii rotitori. Astăzi nu mai există nicio biserică creştină în această zonă. În secolul IV erau peste tot doar biserici ortodoxe, pline de credincioşi, care se luptau cu ereticii pentru afirmarea dreptei credinţe.

Sfântul ierarh Amfilohie şi-a făcut un crez din această luptă împotriva ereticilor care aveau mare influenţă chiar la curtea imperială. Din Sinaxar aflăm un episod despre vizita pe care a făcut-o ierarhul Amfilohie împăratului Teodosie, căruia i-a dat toate onorurile cuvenite. Ierarhul, în mod intenţionat, nu l-a băgat în seamă pe fiul lui, Arcadie. Acest gest l-a supărat enorm pe împărat, care a poruncit să-l scoată pe episcop afară din palatul său. Atunci ierarhul i-a spus: aşa este supărat şi Dumnezeu Tatăl, când vede că Fiul Său, Iisus Hristos, este neglijat de eretici şi nu I se acordă cinstea cuvenită de Fiu al lui Dumnezeu.

Împăratul şi-a cerut iertare şi a dat ordin ca toţi ereticii care aveau funcţii publice în palat să fie scoşi afară, la fel şi cei care se aflau în oraş, la diverse instituţii de stat. Activitatea misionară a acestui ierarh, Amfilohie, este pilduitoare pentru vremurile noastre pline de erezie şi de eretici puşi în puncte-cheie, care creează confuzie şi haos spiritual în jurul lor.

SFÂNTUL CUVIOS SAVA CEL SFINŢIT, 5 DECEMBRIE

În policandrul Bisericii Ortodoxe se află un sfânt cu o viaţă foarte luminoasă, pe nume: Sava cel Sfinţit din Palestina. Acest cuvios părinte s-a născut în localitatea Mutalaska, de lângă Cezareea Capadociei (Turcia de azi), din părinţi creştini: Ioan şi Sofia, care l-au crescut de mic copil cu credinţă, în duhul Evangheliei lui Iisus Hristos. Când Sava a împlinit 5 ani, tatăl lui, fiind comandant de armată, a trebuit să plece în Egipt împreună cu soţia lui, la porunca împăratului Teodosie cel mic (408-450), pentru rezolvarea unor probleme militare. Pe copil l-au lăsat în grija unui unchi din partea mamei, pe nume Eremia.

La vârsta de 8 ani, Sava s-a hotărât să meargă la mănăstirea „Sfântul Flavian” din apropierea satului natal, unde a stat 10 ani ca frate de mănăstire. La întoarcerea lor, părinţii l-au rugat să revină în lume ca să-şi întemeieze o familie, dar tânărul Sava nu s-a lăsat convins, deoarece el a iubit de mic această viaţă monahală.

Chemarea fiecărui monah este de a duce pe pământ o viaţă îngerească. Cele trei voturi monahale de la călugărie sunt: fecioria sau castitatea, ascultarea şi sărăcia de bunăvoie.

Pe toate acestea, Sava de mic le-a păzit cu mare sfinţenie toată viaţa. La vârsta de 18 ani, Cuviosul Sava a plecat la Ierusalim pentru a vizita ca pelerin Locurile Sfinte, după care a mers la o mănăstire din apropiere, condusă de Sfântul Eftimie cel Mare, pe care Biserica îl prăznuieşte pe data de 20 ianuarie.

Întâlnirea dintre tânărul Sava şi bătrânul Eftimie cel Mare a fost emoţionantă. Sava a căzut în genunchi, cu ochii înlăcrimaţi, pentru a cere blagoslovenie să poată rămână monah aici. Părintele stareţ Eftimie i s-a adresat lui Sava: „copil bătrân, fii binevenit aici, în Grădina Maicii Domnului!”. Părintele Eftimie, care avea de la Dumnezeu darul vederii înainte, a văzut că Sava, deşi foarte tânăr, la 18 ani, avea o înţelepciune adâncă, ca a unui vârstnic, şi era cuprins de o smerenie profundă. Acest părinte stareţ şi-a dat seama că Dumnezeu are o mare lucrare monahală cu acest tânăr Sava, care va deveni cât de curând ctitorul şi organizatorul celei mai mari mănăstiri din Palestina, numită „Lavra Sfântului Sava cel Sfinţit”; ea are rânduială sfântă asemenea Sfântului Munte Athos, unde femeile nu au acces decât până la „Turnul Femeilor”, iar slujbele de priveghere se fac tot timpul.

Părintele stareţ Eftimie l-a încredinţat pe Sava părintelui Teoctist, care locuia într-un schit aproape de mănăstire, pentru a-l învăţa tainele vieţii monahale. Deviza călugărului este: ora et labora! = roagă-te şi munceşte! Puterea călugărului vine din postire şi rugăciunea minţii. Pacea sufletului se păstrează prin deasă spovedanie şi prin tăierea voii. Călugărul nu trebuie să-şi facă voia sa; el trebuie să se lase în mâinile duhovnicului şi toate ascultările să le facă cu binecuvântare, pentru a scăpa de duhul mândriei.

Cu binecuvântarea părintelui stareţ Eftimie cel Mare, la vârsta de 30 de ani, Sava s-a retras singur într-o peşteră, unde a stat 5 ani. Primele 5 zile din săptămână ţinea post negru, apoi sâmbăta şi duminica mergea la biserică, unde se spovedea şi se împărtăşea pentru a-şi întări trupul şi sufletul. În timpul săptămânii se ocupa în peşteră cu împletirea de coşuri, pe care le aducea la sfârşit de săptămână la mănăstire.

După ce Sfântul Eftimie cel Mare s-a mutat la Domnul Dumnezeu cu sufletul, părintele Sava a plecat dincolo de râul Iordan, într-un loc pustiu, unde vieţuia Cuviosul Gherasim, având o viaţă aleasă, de la care tânărul Sava a avut multe de învăţat în legătură cu tainele monahismului ortodox.

În anul 478, părintele Sava s-a aşezat într-o peşteră de pe valea Kedronului, undeva la sud-est de oraşul Ierusalim. În anul 491, patriarhul Ierusalimului, pe nume Salustiu, l-a hirotonit preot pe monahul Sava, iar peste 3 ani l-a pus arhimandrit pentru toate mănăstirile din Palestina.

Cu timpul, au venit mulţi tineri în jurul părintelui Sava, dornici să înveţe şi ei tainele călugăriei. Părintele avea un chip blând, o voce domoală şi cuvinte cu har, care pătrundeau la inima celor care veneau să-i ceară sfat.

Părintele Sava a construit o mănăstire: Marea Lavră, la 14 kilometri de Betleem şi la 25 de kilometri de Ierusalim. În jurul ei a format prima obşte monahală, cu o rânduială tipiconală aparte. Pentru oficierea slujbelor în mănăstire, a întocmit o carte numită: „Tipicul Sfântului Sava”, după care toate mănăstirile ortodoxe din lume fac sfintele slujbe până astăzi.

Ca şi Sfântul Vasile cel Mare, Cuviosul Părinte Sava a ridicat aproape de mănăstire aşezăminte sociale pentru cei bolnavi, ca să fie trataţi cu plante medicinale şi cu slujba Sfântului Maslu, precum şi aşezăminte de adăpost pentru pelerinii aflaţi în trecere. Cu banii pe care i-a adus mama lui după ce a rămas văduvă, a ridicat un spital la Ierihon. Cuviosul părinte Sava a înţeles că monahul trăieşte singur, dar se dăruieşte întru totul omenirii aflate în suferinţă.

În afară de rezolvarea acestor probleme sociale, Cuviosul părinte Sava a avut ca prioritate apărarea dreptei credinţe atacate de ereticii monofiziţi, care susţineau că Iisus Hristos a avut doar o singură fire, deoarece El nu poate fi în acelaşi timp şi Fiul lui Dumnezeu, şi Fiul Omului.

Cuviosul părinte Sava a mers la Constantinopol, capitala Imperiului Roman, în anul 511, şi apoi în anul 531, pentru a-i convinge pe împăraţii Anastasius şi Justinian să apere împreună credinţa ortodoxă de primejdia ereticilor.

Părintele arhimandrit Vasilios Papadakis a scris o carte numită: „Străjerii Ortodoxiei - luptele monahilor pentru apărarea Ortodoxiei”, apărută la Editura Egumeniţa în 2015, care transmite acest mesaj clar: Ortodoxia trebuie păstrată curată, cu preţul vieţii, aşa cum ne-a lăsat-o Mântuitorul Iisus Hristos, cum au propovăduit-o Sfinţii Apostoli şi cum ne-au învăţat Sfinţii Părinţi prin cele 7 Sfinte Sinoade Ecumenice.

Cuviosul părinte Sava, la vârsta de 94 de ani, şi-a cunoscut dinainte obştescul sfârşit; a strâns toată obştea mănăstirii ctitorite de el, i-a binecuvântat pe toţi, şi-a cerut iertare şi, pe data de 5 decembrie, anul 532, a plecat la Domnul, cu rugăciunea: „Acum slobozeşte pe robul Tău, Stăpâne, după cuvântul Tău în pace. Că văzură ochii mei mântuirea Ta, pe care ai gătit-o înaintea feţei tuturor popoarelor. Lumină spre deosebirea neamurilor şi slavă poporului Tău Israel” (Luca 2, 29-32). A cerut să fie înmormântat în curtea mănăstirii sale, între cele două biserici zidite de el, pentru a fi cu sufletul prezent la toate sfintele slujbe pe care le-a scris în cartea ce-i poartă numele: „Tipicul Sfântului Sava cel Sfinţit”.

La scurtă vreme după trecerea la cele veşnice, a fost canonizat, i s-a întocmit o slujbă specială: slujba de canonizare. În troparul şi condacul de la slujba sfântului sunt sintetizate calităţile şi darurile lui duhovniceşti, primite de la bunul Dumnezeu:

„Cu curgerile lacrimilor tale ai lucrat pustiul cel neroditor şi cu suspinurile cele dintru adânc ai făcut ostenelile tale însutit roditoare; şi te-ai făcut luminător lumii, strălucind cu minunile, Sava, Părintele nostru. Roagă-te lui Hristos Dumnezeu ca să mântuiască sufletele noastre” (Tropar).

„Cel ce din pruncie te-ai adus lui Dumnezeu jertfă fără de prihană, prin faptă bună, fericite Sava, săditor al cucerniciei te-ai arătat. Pentru aceasta ai fost podoaba cuvioşilor şi locuitor vrednic de laudă al pustiului. Drept aceea, strigăm către tine: Bucură-te, Părinte, de trei ori fericite!” (Condac).

Moaştele Sfântului Sava cel Sfinţit au fost luate de către cruciaţi în secolul al XII-lea şi duse în Italia. În anul 1965, papa Paul al VI-lea, în urma unei vedenii cu Sfântul Sava cel Sfinţit, a dăruit moaştele acestuia mănăstirii Marea Lavră din Palestina, unde s-a ostenit Cuviosul Părinte.

Mănăstirea „Lavra Sfântului Sava cel Sfinţit” se bucură şi astăzi de o cinstire deosebită din partea creştinilor ortodocşi, dar chiar şi din partea evreilor şi a arabilor. Tradiţia spune că Sfânta Fecioară Maria păzeşte această mănăstire până la a doua venire a lui Iisus Hristos pe pământ şi că locul de judecată a lumii va fi chiar în apropierea acestei mănăstiri ortodoxe.

Şi în vremea noastră au loc multe minuni la această mănăstire, unde bolnavii găsesc vindecare, mamele fără copii primesc rodnicia pântecelui prin rugăciunile Sfântului Sava cel Sfinţit, iar cei tulburaţi de duhurile rele capătă linişte sufletească.

În această mănăstire, de-a lungul vremii au vieţuit mari personalităţi religioase: Ioan Moshu (secolul al VI-lea), autorul unei cărţi importante: „LIMONARIU (LIVADA DUHOVNICEASCĂ)”, Sfântul Ioan Damaschin, Sfântul Ioan Iacob Hozevitul, român, care este prăznuit în calendar pe 5 august (a stat la această mănăstire 8 ani), Sfântul Visarion Sarai, mărturisitor din Ardeal pomenit în calendarul Bisericii Ortodoxe Române pe 21 octombrie (el a fost tuns monah la această mănăstire, „Sfântul Sava”).

„Pentru rugăciunile Sfântului Cuvios Sava cel Sfinţit, Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-ne pe noi!”.

Am adăugat viaţa acestui Sfânt, Sava cel Sfinţit, pentru a nu fi confundat cu Sfântul mucenic Sava de la Buzău, martirizat pe data de 12 aprilie 372.

Cu siguranţă că la Ierusalim s-a auzit vestea minunată despre martiriul acestui sfânt buzoian din Dacia. Cel care a transmis această veste a fost Sfântul Sava cel Sfinţit, care este cunoscut ca „Părintele Tipicului Bisericesc”. În acest Tipic se află şi rânduiala slujbelor sfinţilor amintiţi în această carte: „Sfinţi din Capadocia contemporani cu Sfântul mucenic Sava de la Buzău”.

Technorati Tags: Dumnezeu,viata,sfintenie,familie,rugaciune,manastire,singuratate,monahism