carti crestine: octombrie 2019

O POVESTE DESPRE CREDINŢĂ, DRAGOSTE şi CURAJ

ALIKI KAFETZOPOULOU

Mulţumim domnului Lawrence Damian Robinson pentru permisiunea de a publica această carte în limba română.

Redactor: Diana-Cristina Vlad Copertă şi ilustraţii: Daniela Chirculescu

Traducere după originalul în limba engleză: Aliki Kafetzopoulou, When Nero Commands..., editor Lawrence Damian Robinson, 2015.

ISBN 978-973-136-699-9

Descrierea CIP poate fi consultată la Biblioteca Naţională a României

Aliki Kafetzopoulou

Când Nero porunceşte

Traducere din limba engleză de Diana Stănciulescu

Bucureşti

Rămas pe drumuri...

Cureaua ruptă a sandalei îi îngreuna mersul mult mai rău decât s-ar fi aşteptat. Talpa desprinsă i se târa prin praf şi, de câte ori ridica piciorul, se rotea ba în dreapta, ba în stânga, încât se împiedica la tot pasul şi se zgâria.

Pietrişul, crenguţele uscate şi tot felul de aşchii parcă abia aşteptau să calce greşit pe drumul prăfuit şi bătut de atâta lume; înţepăturile lor îl făceau să se încrunte iar şi iar. însă tălpile, obosite de atâta chin şi neobişnuite să meargă desculţe, covârşite de durere, nu voiau să meargă mai repede. Tocmai când avea nevoie să fugă, să ajungă cât mai departe, nu voiau să-l asculte!

Îi scăpă un geamăt de durere. înfricoşat, aruncă o privire în urmă. Dar nu-l urmărea nimeni. Ce bine că tocmai acum căruţaşul sforăia pe teancul lui de piei nelucrate! Iar calul, învăţat cu locul, îşi vedea de drum fără să-i mai spună încotro frâiele sau poruncile căruţaşului, căci stăpânul

lui se legăna încet şi ritmic, rezemat de pieile de oaie îndesate în spatele lui.

Rufus observase cum dormea căruţaşul chiar din clipa când, auzind căruţa, se întorsese să se asigure că dintr-acolo nu îl pândea nici un pericol ascuns. Şi tot atunci a luat hotărârea: s-a apucat de nodul frânghiei cu care era legată grămada de piei şi s-a urcat în căruţă fără să îl simtă omul adormit din faţă.

Ascuns în spaţiul dintre oi şi capre, câştigase astfel două, poate chiar trei ore de mers fără chin; îşi trase sufletul după goana nebună de mai înainte. Aflat acum într-un colţişor unde era în siguranţă, din când în când simţea nevoia să închidă ochii, să se odihnească; dar, de groază că ar putea iarăşi să cadă în mâinile lor, căsca ochii mari şi mintea lui iscodea din nou atentă de jur-împrejur.

Orice pală de vânt prin frunzişul pomilor (cu atât mai mult vreo căruţă sau vreun măgar care trecea pe lângă ei) era destul ca să îi taie răsuflarea. Ciulea urechile şi se uita pe furiş din ascunzişul pe care şi-l făcuse împingând în sus pieile din jurul lui... şi numai când vedea trecători indiferenţi şi anonimi îl mai slăbea strânsoarea spaimei că se află într-un mare pericol ca apoi, în câteva clipe, teama să încolţească iar.

Dar oare încotro mergeau? Oare unde îl ducea această căruţă pe o stradă necunoscută, cu o destinaţie necunoscută, într-o lume necunoscută?

Era doar necunoscută lumea aceasta sau de-a dreptul cumplită, duşmănoasă, gata să-l mistuie?

Nu aşa i se păruse, cu tot ce descoperise el despre lume şi despre oameni când se pomenise deodată părăsit şi fără apărare pe străzile Romei? Când, într-un timp foarte scurt, se pomenise fără mamă, fără tată, fără adăpost... lipsit de orice umbră a fericirii de mai înainte? Nimic nu rămăsese, doar fum şi scrum şi ecoul sfâşietor al vocii mamei lui, care parcă tot striga după el din ruinele înnegrite:

rufus, băiatul meu...

Nu cumva, căutându-l pe acolo, ea nu mai reuşise să se salveze? înconjurat de flăcări, nu şi-a mai dat seama ce se întâmplă şi nu alergase la ea să-i răspundă. înteţit de vânt, focul izbucnise şi mai puternic chiar lângă el, năucindu-l... înnebunit, împiedicându-se, alergase după ceilalţi oameni, care îl purtau ca un iureş copleşitor.

Nu se mai pomenise niciodată un aşa incendiu!

Vuind, vântul de miazănoapte îl făcuse să se răspândească rapid, înghiţind într-o clipă tot ce era împrejur, iar limbile mari de foc se repeziseră şi peste zonele învecinate. Arsese palatul împăratului cu tot cu acareturile lui bogate şi colibele săracilor. Dintre cele 14 cartiere ale Romei, neatinse au scăpat doar patru... în timp ce alte patru au ars din temelii.

Locuitorii se năpustiseră spre fermele şi câmpurile din jur. Căutând un refugiu, s-au dus chiar

până în Ostia şi Anzio, la Neapolis¹ şi în toată Campania oriunde au avut prieteni şi rude.

El nu ajunsese prea departe. Grupul cu care era el se oprise la Nera, la câţiva kilometri depărtare de Roma, iar după câteva zile a revenit în oraş auzind că împăratul Nero dădea în stânga şi în dreapta grâu adus la porunca lui din alte provincii.

Apoi o rudă îndepărtată îl luase la ei şi l-a ţinut câţiva ani după incendiu dar mai mult din interes decât din compasiune, căci l-au pus să lucreze la nicovală în magazinul fierăriei lor. Muncea în fiecare zi, din zori şi până seara târziu.

De acolo l-au înşfăcat, umplându-l de groază.

De câte ori se gândea la ce se întâmplase, îi îngheţa sângele în vine şi, de fiecare dată, îi stătea inima în loc la imaginea acelui cuţit înfiorător!

Ştia bine ce însemna să fii sclav. O auzise, o şi văzuse de mii de ori. Acasă de multe ori se gândea cum câinele lor avea o viaţă mult mai bună decât sclavul vecinului lor, se gândea la animalele care erau aduse în căruţe de la piaţă şi care erau tratate mai bine de stăpânii lor decât sclavii.

Iar azi, cu doar câteva ore mai devreme, fusese la un pas de a ajunge el însuşi sclav!

Nu! Cât trăia, cât avea mâini şi picioare, era hotărât să nu îngăduie o asemenea catastrofă. O să rupă lanţurile... o să topească fierul... o să lupte

¹ Neapolis (oraşul nou) era vechiul nume al oraşului Napoli (n.trad.).

până la ultima răsuflare, cu dinţii, cu unghiile, să scape de un asemenea pericol!

hei, prietene!

Tresări. Cineva vorbea cu el?

heeei! Ţi-au căzut pieile din căruţă!

cum? Au căzut? veni, răguşit, răspunsul.

Căruţaşul adormit sărise ca ars şi încă era ameţit. Clipi grăbit şi se întoarse spre dreapta, căci dintr-acolo se auzise vocea de mai devreme. Un moment numai bun ca Rufus să sară prin stânga căruţei şi să se ascundă în via de pe marginea drumului.

În urma lui, căruţaşul zvârli cu pietre şi-i aruncă vorbe urâte, dar nu părea dispus să şi fugă după el. îşi luă de pe jos cele două piei căzute, urcă în căruţă şi îşi văzu de drum.

Rufus se iţi printre frunzele de viţă-de-vie.

La umbra unui măslin bătrân văzu un băiat palid la faţă, îmbrăcat într-o tunică galbenă; stătea cu picioarele încrucişate şi, cu o lamă îngustă, curăţa o creangă lungă şi dreaptă. Nu era exclus ca în traista pe care o avea pe umeri să se afle tocmai lucrul cel mai important pentru Rufus în clipa aceea.

Se îndreptă spre băiat.

fugi să scapi, aşa-i? îl întrebă acesta, arătându-i că înţelege în ce situaţie se află.

mi s-a rupt cureaua sandalei şi nu pot să merg, îi răspunse Rufus. Nu ai cumva un şiret sau o curea, să-mi leg şi eu sandaua?

aici, la prăvălie, nu facem decât bastoane pentru drumeţi, după cum vezi, răspunse băiatul. E o prăvălie nouă. Tocmai am deschis-o. N-ar fi rău să fii primul meu client.

Rufus observă dârele uscate pe care lacrimile i le lăsaseră pe obraji, ca şi cearcănele negre de la ochi. Şi a înţeles imediat că, sub acea tunică galbenă, era o inimă care suferă.

Simţise, poate, şi un fel de legătură între ei, ori poate că era doar obosit, dar ceva îl făcu să se aşeze alături, pe pământul pietros din care mai ieşeau, ici şi colo, câteva fire gălbui de iarbă uscată. Şi, o vreme, rămase acolo uitându-se stingher la degetele subţiri care, fără să se priceapă prea bine, curăţau băţul cu briceagul.

şi pe tine te-a lovit incendiul? îl întrebă el, căutând cumva o consolare.

Băiatul clătină din cap.

din păcate, nu! mai adăugă el.

e, nu zice aşa! Că ştiu cât rău mi-a făcut mie focul ăla! Cum e să nu mai ai casă...

şi ce? Eu, chiar dacă am casă, e ca şi cum nu mai am!

cum aşa?

nici nu ştiu de unde să-ncep. în câteva... zile... o să vină la noi o femeie pe care n-o cunosc ca să-i ia locul mamei mele, care a murit... O mamă vitregă!

Avea un nod în gât, şi ultimul cuvânt ieşise aspru şi răguşit, parcă nici nu era cu adevărat un cuvânt rostit. Rufus nu găsi nimic să-i răspundă.

Ultimele raze ale soarelui se plimbau pe deasupra viilor verzi şi bogate, peste praful albit de cenuşă al drumului şi poposiră trandafiriu pe rădăcinile măslinului. Au poposit şi pe cele două chipuri tinere, luminându-le: chipul lui Rufus, delicat, cu pielea albă, cu părul lui blond şi ochii albaştri, şi chipul palid al băiatului brunet cu ochii mari şi înlăcrimaţi, atât de închişi la culoare, încât ai fi zis că sunt negri. Dar mai cu seamă au scos la lumină durerea lor, adânc întipărită pe chipurile amândurora.

cum te cheamă? întrebă Rufus primul, după o tăcere lungă.

callistus.

eu sunt Rufus. Să ştii, Callistus, tare mi-aş dori să am o casă şi chiar şi o mamă vitregă... măcar nu te face sclav. Eu zic să te întorci acasă şi să o primeşti frumos...

cine, eu?! tresări băiatul.

tu. Oricum nu are cum să fie mai îngrozitoare decât oamenii peste care vei da rămânând singur, pe drumuri.

nu! Nu vreau! suspină el, aruncând cât colo băţul şi briceagul. Ştiu eu ce i-a făcut lui Secundus mama lui vitregă. Mai bine mă duc în munţi, mai bine stau pe câmp sau mă întorc la Nikop...

Dar se opri brusc. La Nikopolis? Chiar de acolo venea ea, însoţită de tatăl lui. Aveau multe rude acolo. Oare ar fi fost dispuse măcar să îl lase

să stea acolo şi să nu-l trimită înapoi, acasă? Mai înainte nu se gândise la asta.

dar dacă, până să faci tu toate astea_,te prinde cineva şi te face sclav?

o să ţip!

cine să te audă? Cine o să-şi bată capul să te salveze? Eu am scăpat azi ca prin urechile acului când au vrut să mă ardă cu fierul şi să mă trimită însemnat la piaţa de sclavi. Au avut milă de mine zeii dacă le-o păsa într-adevăr de oamenii necăjiţi...

te-au prins hoţii?

chiar când se crăpa de ziuă, la poarta fabricii unde lucram. Mi-au pus căluş şi m-au aruncat în căruţă înfăşurat în nişte piei de capră. Două săptămâni m-au ţinut prizonier într-o casă părăsită. Am scăpat rostogolindu-mă pe un dig oribil. Ore întregi am fugit fără să mă opresc şi, când am văzut căruţa care ducea piei, am sărit în ea. Nici acum nu prea ştiu unde am ajuns.

nu departe de Via Appia, care duce la Roma. Nu departe de Trei Taverne¹.

a, mă bucur! Abia ne mai ostoim foamea cu mirosurile care vin dinspre grătar sau de la vreo oală cu mâncare, că n-am nici un sestert² la mine.

¹ în limba latină Tres Tabernae. Se referă la un loc unde se poate înnopta, han (n.trad.).

² Cunoscut şi sub numele de sesterce, în timpul împăratului Nero, un sestertius era o monedă mare de bronz, care valora a suta parte dintr-un ban de aur numit aureus. Acesta, chiar dacă a mai variat în timp, valora cam un sfert dintr-un denar (salariul zilnic mediu al unui muncitor necalificat) şi puteai cumpăra cu el două pâini (n.ed.engl.).

mă gândeam să fac nişte bastoane şi să le vând, dar uite că deja mă dor tare degetele, de la briceag.

atunci închipuieşte-ţi prin ce trec sclavii pe care îi pândeşte mereu biciul şi nimănui nu-i pasă dacă îi doare ceva sau dacă sunt răniţi! Când le zice stăpânul că trebuie făcute trei bastoane, trebuie să le termine, chiar dacă le sângerează mâinile.

sau când trebuie să sape ori să spargă pietre, chiar dacă au febră de nu mai ştiu ce să facă, plusă Callistus.

dacă încep cumva să se plângă, de multe ori plătesc şi cu viaţa.

eu nu-nţeleg de ce sunt aşa de cruzi stăpânii. Nu sunt şi sclavii oameni?

păi nu sunt, după unii filosofi. Se spune că unii îi aruncă în lac, ca mâncare la peşti! îl lămuri Rufus.

Amândoi s-au îngrozit la gândul acesta. Razele auriu-arămii care mai devreme le puneau chipurile într-o lumină jucăuşă acum se amestecau cu umbrele fricii ce se strecurase între ei.

Nu părea conversaţia dintre un puşti de 14 ani şi altul de 11. Nu avea legătură cu stomacul gol, căci şi stomacurile lor tăcuseră, fără să se mai plângă; nu avea legătură nici cu vreun pericol închipuit al înserării. Ci avea legătură cu frica

şi groaza spectrului sclaviei, de ale cărei tentacule, dacă îi prindeau cumva, nu puteau găsi pe nimeni să-i apere. Asta le dădea ghessă-şi spună păsul, până când Rufus schimbă brusc subiectul.

ce şireturi lungi ai tu la sandale! zise el cu invidie când le observă. Dacă ai tăia jumătate dintr-unul, nici nu s-ar observa.

Îl tai, acceptă Callistus îndemnul lui. Dar ce-mi dai în schimb?

în ochii lui Rufus se citi panica. Ce ar fi putut să-i dea? Ce putea să-i ofere un orfan înfometat şi părăsit de toată lumea?

A, nu, suvenirul preţios pe care-l ţinea ascuns în sân nu avea cum să-l dea. Nici măcar nu voia să-i pomenească de el cuiva. Altminteri ar fi simţit că, odată cu el, îşi smulge inima din piept. Mare noroc că nu-l dibuiseră hoţii! Iar acum să-l dea de bunăvoie? în nici un caz!

îl întrista lipsa de empatie a celuilalt băiat, dar apoi îi veni o idee grozavă.

tatăl tău cu ce se ocupă?

vinde papirusuri scrise de caligrafi.

-Atunci vin cu tine şi-i spun că pot să mă ocup

de toate treburile prin casă. în felul ăsta, nici mama ta vitregă n-o să te încarce pe tine cu ele, ca să-ţi fie mai uşor şi ţie să te întorci acasă.

adică să intri slugă la noi?

nu chiar. Să lucrez la voi atâtea ore cât e de lucru prin casă. în restul timpului, mai muncesc

şi în altă parte. O să muncesc zi şi noapte să pun piatră pe piatră şi să ridic iarăşi casa părintească.

ştii să citeşti?

sigur că da! Pot şi să copiez papirusuri la magazinul tatălui tău.

te ţine numai dacă nu faci greşeli. Altfel... i-a dat afară pe unii fiindcă făceau greşeli. Nici nu i-a mai plătit.

sigur o să fie mai bine decât la fierar... Vai de mine! zise el deodată cu vocea sugrumată. Hoţii! Ascunde-te! şopti el şi se piti repede după măslini.

Mai sus, la cotitură, apăruseră doi cai şi veneau în galop chiar spre ei.

Ivirea primilor crini

Sub lumina ce se revărsa din lampa de bronz,

crinii roz străluceau cu o frumuseţe neobişnuită.

Tijele lor, înalte şi groase, roz-cenuşii şi fără frunze, răsăriseră din pământul amforei de marmură, cu gura largă, ce se afla pe marginea balconului; fiecare dintre aceste tije se încununa la vârf cu cinci sau şase crini delicaţi, în nuanţe de roz pal, de un farmec aparte.

Mirosul puternic în care se simţea aroma fructului de lămâie şi parfumul florilor de lămâi, pline de sevă, o făcu pe Lucia să se aplece deasupra lor şi să-i miroasă încântată.

Prins la spate cu o panglică scumpă, albastru cu alb, părul ei blond şi bogat sclipea jucăuş la fiecare mişcare, încadrându-i frumos chipul tânăr şi gingaş. Un chip care, în acele clipe, avea aceeaşi culoare ca şi crinii.

cât sunt de frumoşi! murmură ea.

Din când în când, le atingea petalele mătăsoase şi răcoroase, cu forma lor graţioasă... şi rămânea privindu-le îngândurată, copleşită de frumuseţea lor.

la ce te gândeşti? o întrebă Linus readucând-o în prezent.

Era cu un an mai mic decât sora lui, dar semăna foarte bine cu ea şi toţi recunoşteau că tatăl lor, Emilius Libius, avea motive să fie foarte mândru de copiii lui. în vila sa nouă şi plină de podoabe scumpe o vilă care întrecea toate vilele elegante ale vecinilor -, ei erau cea mai frumoasă podoabă.

mă gândeam ce convenabil este pentru noi că se va organiza în grădină cina, îi răspunse Lucia.

e chiar foarte convenabil! Prin desişul gardului viu, poarta nici nu se vede.

da. Şi, în plus, vom sta separaţi, fiindcă mesele nu încap pe un singur rând. Mama şi tata vor sta într-un loc, iar noi în altul. în felul ăsta, ei nu vor observa că suntem plecaţi.

n-au decât să observe, nici nu-mi pasă! Oricum, întotdeauna...

Dar ceva îl făcu să se oprească. Veniseră nişte musafiri, iar mama lor tocmai îi invitase pe balcon. După un schimb de saluturi şi urări de bine în noua casă, oaspeţii rămaseră captivaţi de frumuseţea crinilor roz pal.

sunt un soi rar, aşa ne-a spus grădinarul, se lăudă amfitrioana. Şi, după cum ştiţi, ce este rar este şi scump!

De la întemeierea sa, Nikopolis, cu cele două porturi care se deschideau spre apele de smarald ale Golfului Ambracian, ajunsese unul dintre cele mai mari şi mai renumite oraşe ale Greciei. Fusese construit de Octavian Augustus pentru a-şi sărbători victoria strălucită împotriva flotei lui Marc Antoniu şi a Cleopatrei. Dincolo de faima sa, frumuseţea mediului natural şi a climatului atrăsese aici mulţi patricieni şi oameni bogaţi de la Roma, fiind locul lor preferat ca reşedinţă de vară.

Cu mare cheltuială şi-au ridicat aceste reşedinţe, o cheltuială pe măsura averilor pe care măritul împărat le investise în acest oraş; construise monumente luxoase, de la templul lui Apollo Actius de pe versantul din apropiere, la teatrul uriaş şi sala de concerte, ca să nu mai pomenim de stadion, de băi, de apeductul cel mare care aducea apă proaspătă din Filippiada, aflată la mai bine de 10 kilometri distanţă. Fiecare vilă avea grădini bine întreţinute, străjuite de şiruri de coloane şi pline de mozaicuri artistice.

Era o întrecere între ei: cine construieşte cea mai elegantă vilă. îşi ofereau unii altora invitaţii la cină şi încercau să-i uluiască pe ceilalţi cu bogăţiile lor.

Emilius Libius moştenise de la tatăl său o fermă şi o grădină mare în Nikopolis, dar în ultima vreme ajunsese într-o stare proastă şi nu se mai potrivea cu pretenţiile zonei respective. Drept urmare, cu un an înainte, începuse să construiască

pe locul ei această vilă nouă pe care, în sfârşit, o vedeau isprăvită şi gata să-şi primească primii oaspeţi. Această cină, cu mâncăruri dintre cele mai extravagante, cu virtuozi ai instrumentelor muzicale, cu solişti şi pantomimi, urmărea să le ofere o experienţă de neuitat.

Pe lângă toate acestea, stăpânului casei nu-i păsa dacă se cheltuiesc o mie de sesterţi (mai mult sau mai puţin), căci avuţia lui creştea şi tot creştea. Frumoasa lui reşedinţă de la Roma nu fusese afectată de incendiu, iar din seiful său, bine păzit, banii nu se cheltuiau niciodată făcând milostenie pentru săraci. Dimpotrivă, nefericirea generală era pentru el o mare oportunitate să vândă la preţ mai mare roadele câmpului, să plătească salarii mai mici când strâmtorarea oamenilor o permitea, iar el, fără griji, să se delecteze cu profiturile sale.

Patricianul Emilius Libius se pricepea să-şi gestioneze afacerile şi, mai mult de atât, ştia cum să o ducă bine. Şi pe copiii săi căuta să-i educe la fel; oricâte obiecţii aveau ei în ultima vreme, el rămânea convins că vor urma exemplul lui strălucit. Mai mult, şi soţia sa, Plautia, se arăta mereu de acord cu ideile lui.

crinii sunt splendizi, ca şi fiica dumneavoastră! începură oaspeţii să o complimenteze pe amfitrioană, iar Lucia se grăbi să-i ceară voie să se retragă.

Prezenţa şi îndrumările fetei erau de folos unde se făceau pregătirile de cină.

Dinspre bucătărie venea un miros delicios de raţe rumenite; găsi acolo platourile metalice înţesate cu legume proaspete şi fructe parfumate. Lucia verificase totul din timp, ca nu cumva vreun oaspete să observe că ceva lipseşte sau nu este pus la locul său. Se uită încă o dată la mesele întinse. Torţele mari luminau tot locul, împodobind ba cu nuanţe de verde intens, ba cu umbre adânci tufele frumos îngrijite.

Fata estimă din ochi distanţele. Locul ei alături de mama guvernatorului, o doamnă în vârstă ce nu mai vedea prea bine, crea condiţii prielnice să nu i se observe mai târziu absenţa. Şi Linus avea acelaşi avantaj, locul lui fiind lângă Terentius, muzicantul; absorbit de ţitera lui, acesta nu ar fi observat că lipseşte cineva dintre comesenii săi.

Nu, în nici un caz ea sau fratele ei nu puteau răbda să stea la symposium^l Şi aveau motivele lor.

Câtă dulceaţă le aducea acea descoperire care, de puţină vreme, născuse primele boabe de rouă în sufletele lor! Pe toate le înnoia! în vremuri când împăratul şi plebeul, patricianul şi filosoful deopotrivă se războiau cu cele mai cumplite aşalturi ale răului, apăruseră nişte oameni ca dintr-o altă lume! Sufletele lor curate li se citeau în ochi, erau oameni care mai aveau inimă! O inimă ce plângea pentru durerile altora...

¹ în lumea greco-romană, un symposium însemna o cină îmbelşugată, cu distracţie şi conversaţii zeflemitoare sau pretenţioase, adesea provocatoare (n.ed.engl).

nu ţi se par schimbaţi copiii lui Diomede? Mai ales fiica lui? o întrebă Linus pe sora sa, încercând să-şi dea seama care este părerea ei.

ai aflat tu ceva? întrebă ea, nedorind să reia acel subiect.

n-am aflat nimic, am văzut cu ochii mei! Am văzut că sunt... sunt cei mai buni oameni pe care i-am cunoscut vreodată.

dacă ai şti că i-au dat tatălui lor înapoi banii pe care i-au primit în plus din greşeală...

vezi? Da.

a mai fost şi altceva?

păi da. îşi ajută sclavii când încarcă animalele în căruţe. Ai mai auzit aşa ceva?! îi ajută personal. Şi, din câte mi se pare, îi duc mâncare mamei ologului care ne aduce nouă legume ştii, mama lui e bolnavă. L-am auzit când le mulţumea cu ochii în lacrimi. Am mai observat eu şi alte lucruri...

Peste drum de casa lor era locuinţa lui Diomede, o casă de ţară în balcoanele căreia domnea o pace senină. La vecinii aceştia părea că e mereu voie bună şi o atmosferă înviorătoare... era atâta armonie!

crezi tu că ei sunt singurii? Sunt atâţia în Nikopolis a căror viaţă e în jurul... aceluiaşi lucru.

care?

faţă de ei înşişi, dobândirea virtuţii... faţă de alţii, blândeţe.

ce e asta? O filosofie nouă?

nu e o filosofie... Sunt creştini! Dar să nu mai spui nimănui...

Aşa începuse discuţia dintre ei. Iar Lucia (care, până cu puţin timp în urmă, avusese îndoielile ei) aflase primele lucruri de căpătâi despre credinţa aceea de la învăţătorul lor, bătrânul Cassius, şi i le împărtăşise şi lui Lucius, al cărui suflet înseta după ele.

Ştiau însă că, dacă Emilius Libius, patricianul, ar fi prins de veste că odraslele lui nutresc admiraţie pentru lucruri osândite de împărat, ar fi răbufnit şi toată furia şi-ar fi vărsat-o pe ei. însă admiraţia lor pentru dulceaţa creştinilor întrecea orice frică de tatăl lor.

De multe ori se şi duseseră pe furiş la întâlnirile lor, care aveau loc în apropierea casei lui Carpus. Şi, cu cât auzeau mai multe, cu cât vedeau şi învăţau mai multe, cu cât deprindeau mai bine adevărul acelei învăţături şi-i descopereau îndeaproape pe cei credincioşi lui Hristos cu atât se încredinţau năvodului Lui. De ce să nu îi devină şi ei credincioşi lui Hristos?

sunt precum crinii noştri creştinii! Răsar din pământ, dar se ridică mai presus de tina unei lumi căzute şi-şi răspândesc mireasma binemirositoare! au murmurat ei întâia dată când au văzut ghivecele de pe balcon.

stând cu ei, aşa vom deveni şi noi!

Şi astfel ajunseseră să ia hotărârea de a pleca de la cina fastuoasă (întâi Linus, apoi şi Lucia)

prin portiţa mică din spatele grădinii. Să plece ca să prindă neapărat întâlnirea de taină. Chiar dacă, în sufletele lor, crinii abia începuserăsă înflorească, ştiau bine ce însemna un symposium

La un semn al cântăreţului pe care îl cunoştea atâta lume, muzica îi însoţi pe musafirii care veneau cu farfuriile la mesele din grădină. La o oarecare distanţă, Plautia, îmbrăcată într-o rochie de seară roşie cu broderie bogată de argint, îşi făcu apariţia pe sub arcada înfrunzită din capul mesei de pe mijloc.

În timpul acesta, Lucia, într-o rochie albăstruie, se asigură că mama guvernatorului se aşezase confortabil; se grăbi să îi aducă îndată o supă strecurată, numai bună pentru digestia cuiva cu stomac sensibil. După aceea îşi luă o farfurie goală şi dispăru. Cu puţin timp mai înainte, Linus se strecurase deja pe portiţa din grădină.

Când cina era pe sfârşite, iar musafirii sosiţi primii dădeau semne că ar vrea să se retragă, cei doi fraţi îşi făcură iarăşi apariţia, fiecare din altă direcţie. Nimeni nu observase absenţa lor. Ba chiar Terentius, văzând chipul angelic al fiului amfitrionului, se simţi stânjenit de melodiile¹ pe care le interpretase mai înainte.

Însă şederea lor la noua reşedinţă somptuoasă din Nikopolis nu avea să dureze prea mult.

¹ Una dintre caracteristicile unui asemenea symposium în lumea greco-romană era recitalul de cântece şi povestiri deşănţate (n.ed.engl.).

Bucurii în cascadă

Clo-cla-clo-cla răsunau copitele cailor pe lespezile pătrate care pavau Via Appia.

Trăsura mergea mai departe, scârţâind uşor. Spaţioasă şi meşteşugit lucrată, le asigura o călătorie plăcută şi confortabilă călătorilor care îşi puteau permite să plătească scump promisiunea că cei patru cai le vor scurta timpul în care ajung de la Neapolis la Roma.

O noapte adâncă, fără lună, când şi strălucirea stelelor se cufundase în norii de pâslă, îl făcea pe pasagerul trăsurii singurul să vrea să se rezeme pe bancheta încărcată de perne mari şi odihnitoare şi să doarmă.

Se simţea obosit după călătoria pe mare. Frământată de vânturile puternice de miazăzi, marea îi perpelise fără încetare până în clipa când au ajuns în port. însă nu era doar atât, îl mai munceau şi grijile. Scrisoarea spunea multe. Va găsi el oare tăria să înfrunte totul cu îndrăzneală?

Toate acestea nu făceau decât să îl îndemne şi mai mult spre somn, îngreuindu-i pleoapele. Reuşi totuşi să rămână în capul oaselor şi cu mintea trează.

Stătea mai mult pe marginea băncii, în partea dreaptă, ca să se sprijine mai bine, şi se uita pe geam, dar fără să vadă sau să audă ceva.

Era Linus, cufundat în rugăciune.

La un moment dat însă, s-a întors brusc spre câmpia de pe partea dreaptă. Oare auzise bine? Prinsese zgomotul unor paşi alergând, parcă se auzise şi o voce. Cineva avea nevoie de ajutor.

ajutor! se auzi iarăşi vocea, înfundat.

îşi îndreptă spatele şi spuse tare:

opriţi trăsura!

În clipa aceea se treziră şi cei doi însoţitori ai vizitiului, care stăteau lângă el, în faţă.

repede, repede! Hai să-l ajutăm! strigă ajutând-o şi pe una dintre slugi să se ridice.

îşi luă iute felinarul şi sări din trăsură.

Cele două slugi veniră după el, dar cam fără tragere de inimă.

dac-or fi nişte hoţi, trebuie să ne şi batem cu ei? mormăi vizitiul fără să se clintească din loc, gândindu-se mai degrabă îngrijorat la trăsura lui scumpă.

hai, curaj, venim acum! strigă Linus.

Sări peste tufele uscate şi pline de ghimpi de pe marginea drumului, apoi şi peste şanţul din spatele lor.

Din întuneric începuseră să se desprindă două-trei siluete.

Ce făceau acolo, se băteau?! Oare vor ajunge la timp? Şi, dacă da, vor fi suficient de puternici să-i biruiască?

„Doamne Iisuse!" îşi spunea neîncetat.

Iar răspunsul nu întârzie.

uite gărzile! Prindeţi-i! strigă una dintre slugi, părându-i-se că văzuse pe drum suliţele unor soldaţi.

Erau vremuri în care răufăcătorii se înmulţiseră peste măsură şi nu mai ştiau decât de frica armatei. Când auziră că ar veni gărzile, imediat caii lor porniră la galop şi se topiră toţi în întuneric. în urma lor nu se mai auzeau decât nişte gemete.

în scurt timp, Linus ajunse la băiatul pe care îl zvântaseră cu bătaia. în lumina felinarului, se uită atent la rănile lui care, la prima vedere, nu păreau atât de grave. Dar băiatul era foarte palid şi respira cu atâta greutate, încât părea că, din clipă în clipă, ar putea să-şi dea sufletul.

Chipul lui slab şi alungit lucea de sudoare, tunica cenuşie era pătată şi prăfuită toată, plină de ţepi şi brăzdată de zgârieturile tufelor pe care şi el le sărise, în goana lui. Una dintre tălpi îi sângera, cea fără sanda; era plin de răni şi pe călcâi, şi pe degetele de la picioare.

Linus îi obloji rănile băiatului cu o batistă curată, apoi îi ridică uşurel capul şi îl mângâie pe frunte.

te doare? îl întrebă el cu multă compasiune.

Băiatul abia îşi mişcă buzele, apoi ochii lui albaştri se deschiseră brusc, îngroziţi.

hoţii... mă urmăresc! Vor... să mă vândă... ca sclav!

s-au dus de-aici. Nu te teme! O să te luăm în trăsura noastră.

Cu mari eforturi, băiatul ridică puţin capul să se uite în jur, să se asigure că nu încerca nimeni să-l păcălească şi că, într-adevăr, pericolul trecuse. În ochi i se citea încă spaima, dar, aţintindu-şi privirea la chipul lui Linus, se linişti. Abia atunci începu să răsufle mai binişor.

unde o să mergem? întrebă el lăsându-şi capul pe spate, pe iarbă.

Chiar aşa! Linus încremeni. Unde să îl ducă? Din câte îşi dădea seama, era vorba de un copil părăsit. Unde putea el să îl ducă? Tatăl lui sigur nu ar fi acceptat să primească sub acoperişul său un străin care, pe deasupra, era şi sărac şi rănit. Nu s-ar fi oprit nici măcar pentru o clipă să se uite la el, i s-ar fi părut respingător.

Din scrisoarea pe care o primise de la el, ajunsă la Nikopolis cu un trimis special, nu răzbătea numai furia lui cumplită; ci, tocmai pentru că era aşa de scurtă, se simţea în ea un ton ameninţător.

„Când Nero¹ porunceşte, împăratul divin, ai obligaţia să i te supui! Intoarce-te la Roma imediat!" Chiar aşa se încheia.

¹ Nero, împăratul roman (54-68 d.Hr.) (n.aut.).

Patricianul rămăsese cu ei la Nikopolis pentru scurtă vreme. Dar afacerile îl siliseră să se întoarcă la Roma.

Oare ce să fi ajuns la urechile lui? Ce i se spusese acolo, încât să-i trimită o asemenea scrisoare? Cine i-l denunţase pe fiul său, fala şi moştenitorul lui, că are la Nikopolis legături cu renegaţii care nu se închinau zeilor şi legilor statului? Se vedea limpede că aflase. Iar Linus ştia că tatăl lui se referă la creştinism, credinţa pe care el o descoperise de curând.

O implorase pe Lucia să nu-i dea de înţeles că ea ştia de secretul lui şi nici să nu încerce să-l apere. Iar el se pregătise de drum, îndurerat nu atât din cauza pericolelor care îi stăteau înainte, ci pentru faptul că risca să piardă ceea ce devenise şi hrana, şi tăria, şi bucuria vieţii lui.

tu nu fi trist! şi la Roma sunt mulţi fraţi creştini, îi şoptise fiul lui Diomede când s-a dus la el să cumpere o geantă pentru drum.

Ba mai mult, i-a arătat cum îi pusese în geantă, în buzunarul de pe mijloc, un bileţel secret cu nişte adrese. Şi sora lui avea să vină la Roma în curând, aşa încât el urma să le transmită credincioşilor din capitală un mesaj prin intermediul unui cunoscut din comerţul cu ţesături; trebuia să îl găsească şi să îi transmită câteva cuvinte şi rugăciuni. Pe lângă acestea, fraţii din Nikopolis îl încredinţau că se roagă mereu pentru el.

înspăimântată de acel denunţ neaşteptat şi fără să înţeleagă prea bine ce însemna, mama lui

cedă imediat firii dictatoriale a tatălui său. Gândindu-se că mai târziu acesta se va răzgândi şi îl va lăsa pe fiu să se întoarcă acasă, ea îi pregătise tot felul de mâncăruri sofisticate pentru drum, trimiţând şi două slugi să îl însoţească şi să îl apere.

Lucia îşi luase rămas bun de la el cu lacrimi în ochi. Cum să se treacă aşa repede crinii lor? în port, când vasul se îndepărta încet de mal, el i-a făcut semn surorii lui, ridicând cu mâna spre cer. Acolo aveau să se reîntâlnească sigur.

Şi iată că acum, în asemenea împrejurări, se punea problema să ia sub protecţia lui un băiat traumatizat care, ca o pasăre hăituită, nu voia decât un loc unde să fie în siguranţă. îl şi întrebase: „Unde o să mergem?"

Hotărât să nu dea glas îngrijorărilor lui, Linus îşi muşcă buzele. Câte colţuri liniştite nu erau în casa lor mare şi frumoasă! Câte cămăruţe şi debarale unde s-ar fi putut găsi loc nu numai pentru un om necăjit, ci pentru mulţi oameni fără adăpost şi aflaţi în suferinţă! Dar, asemeni legilor importante ale statului, nici zeii nu păreau să mai ştie că sunt pe lume şi asemenea oameni aflaţi în suferinţă!

tu unde locuieşti? îl întrebă pe băiatul bătut, aşezându-se lângă el.

încerca să evite cumva răspunsul cu care rămăsese dator.

a ars! răsună tragic răspunsul scurt.

ei, atunci hai să mergem în trăsură. Aici nu te putem lăsa, zise Linus hotărât şi le făcu un semn slugilor să îl ajute să-l ducă până acolo.

Vizitiul, cam nemulţumit, întinse o pânză peste banca lată, ca nu cumva să se murdărească tapiţeria galbenă din cauza halului în care se afla băiatul bătut pe care îl aducea tânărul nobil. Între timp, Linus căuta prin bagaje sandalele cele noi pe care le avea la el.

ţi-ai pierdut o sanda şi de aceea te-ai rănit! spuse el grijuliu.

şi numai de la şiretul prea scurt! Dacă băiatul ăla mi-ar fi dat jumătate de şiret, să le înnădesc, nu mai cădeam în mâinile fiarelor care m-au urmărit. Din zori şi până acum, de două ori m-au mai prins şi am scăpat din mâinile lor. Mă gândeam întruna, să nu mă lase zeii din ceruri să mor de atâta fugă...

Linus îl întrebă cum îl cheamă şi încercă să afle mai multe despre el. Lampa cu ulei din trăsură, aşezată la picioarele lor, îi lumina cu o lumină slabă.

Rufus, după ce a mai prins putere, îl cercetă emoţionat pe călătorul care îi salvase viaţa. Era un tânăr blond cu ochi albaştri şi avea nişte trăsături fine care aduceau destul de bine cu trăsăturile lui. Parcă îşi studia propriul chip într-o oglindă mare.

cineva ar putea crede că-mi eşti frate, îngăimă el.

Ochii i se umplură de lacrimi cu gândul la bunătatea acelui băiat, prima oară când întâlnise o asemenea bunătate în toată viaţa lui chinuită.

poate suntem fraţi! zise Linus zâmbind.

eu nu am fraţi.

nu contează! Toţi oamenii sunt fraţi.

Rufus nu găsi nimic vrednic de spus. Se gândi doar că poate visa iarăşi orfan, sărman şi prigonit cum era că un necunoscut îi vorbeşte în somn, ba îi şi zâmbeşte şi îi spune vorbe care să-l aline.

Dar Linus căzuse pradă neliniştii. Chiar se bucura că lampa cu ulei se stinsese singură la un moment dat. aşa nu mai trebuia să se teamă că celălalt băiat i-ar putea observa tristeţea de pe chip. Unde să-l ducă?

Caii trăsurii mergeau la trap. în câteva ore aveau să ajungă la Roma. El trebuia să ajungă la conacul tatălui său, iar acestui... frate nu aşa îşi spuseseră? trebuia să îi zică: „Acum du-te încotro crezi că ţi-o fi mai bine. Şchiopătezi, ţi-e foame şi eşti bolnav, dar nu pot să mai am grijă de tine, căci eu cu banii pe care i-am avut am plătit drumul cu trăsura! Nu mai am cum să te ajut altfel..."

Dar ce putea face? Să-l ducă la unul dintre creştinii ale căror adrese le avea în geantă de la fiul lui Diomede şi să îi implore să aibă grijă de un idolatru rănit? Să mergi ca de la necunoscut la necunoscut şi să-i spui de un alt necunoscut?

Parcă era prea mult! Şi-n plus, probabil că slugile familiei i-ar fi pomenit tatălui său de această vizită nocturnă... punându-i în pericol şi pe acel frate creştin, şi pe toată familia lui. La fel risca să se întâmple şi dacă cerea ajutorul unuia dintre prietenii şi colegii lui din Roma.

Trăsura mergea, iar Linus era tot mai abătut, când deodată o lumină puternică despică cerul nopţii. Şi, imediat după ea, plesni un tunet. Apoi încă unul şi încă unul. în lumina lor, cerul se aprindea de parcă ar fi fost ziuă. Din cauza tunetelor şi fulgerelor, caii începură să meargă la galop.

o să toarne cu găleata! zise vizitiul, îngrijorat. Pare-mi-se că nu vom ajunge până la hanul lui Probus...

Se simţea de acum mirosul ploii, dar iată că ajunseră la timp. La primii picuri grei, ei erau deja adăpostiţi în tinda hanului care, fiind foarte aproape de Via Appia, devenise refugiul mai multor călători din cauza vremii urâte.

Fiind, probabil, cel mai bun loc de înnoptat dintre toate hanurile de pe drumul ce ducea la Roma dinspre porturile Campania, Pozzuoli şi Neapolis, avea un număr de camere pentru călătorii bolnavi sau osteniţi, pe lângă holul cu acoperiş de lemn, unde erau mese şi bănci. Cei care cunoşteau locul, evitau să facă popas aici pentru că preţurile erau de două ori mai mari decât în altă parte, iar dacă închiriau o odaie nu le mai rămânea nici un ban în pungă.

stăpâne, să aveţi mare grijă, că o să vă jupoaie de bani! mormăi vizitiul ajungându-l din urmă pe Linus, tocmai când intrau pe uşă. E scump aici!

Băiatul ezită, dar găsi repede o soluţie. Tatăl lui nu-şi permitea să lase neplătite datoriile fiului său. În felul acesta, Rufus putea să mănânce pe săturate fără ca slugile să observe, iar a doua zi hangiul avea să trimită pe cineva la vila lor după bani.

probus nu e aici? întrebă vizitiul, intrând şi uitându-se pe la mesele pline.

O femeie cu un bebeluş adormit în braţe le zâmbi şi veni spre ei.

nu, nu este. Anul trecut a vândut hanul.

aşa deci? Nu m-am mai oprit pe aici de ceva vreme şi nu ştiam.

Un tânăr slăbuţ şi bronzat, foarte binevoitor, se apropie şi îi salută. Nu semăna deloc cu Probus, care avea fălcile rumene, buhăite şi o guşă urâtă. Cei doi tineri erau noii proprietari ai hanului.

cât ne costă dacă stăm aici până se opreşte ploaia? interveni iarăşi vizitiul, uitându-se spre Linus să-i vadă reacţia.

Cu siguranţă, noii proprietari aveau să urmeze exemplul celui vechi, dacă nu-l şi întreceau.

staţi la masă şi nu trebuie să plătiţi! Când călătorii se adăpostesc aici de ploaie sau de vreme rea, nu le cerem bani. Nu vrem să primim bani doar fiindcă staţi sub Streaşină!

ei, hai că-i prima oară în viaţa mea când aud una ca asta! zise vizitiul plecând buimăcit.

Se prăbuşi pe o băncuţă, zâmbind foarte încântat.

prima dată, zău aşa! Aşa hangii mai rar!

Linus îl cercetă pe tânărul hangiu, fără ca acela să observe, căci, între timp, văzuse pe cineva venind în fugă spre uşa lor, un om pe care sigur îl cunoştea după cum se luminase la faţă şi se grăbise să-i iasă în întâmpinare cu braţele larg deschise.

S-au şters pe picioare la uşă, curăţându-şi noroiul de pe sandale, apoi şi-au scuturat hainele ude şi l-au salutat călduros. în câteva clipe au mai intrat şi alţii. Era o ploaie straşnică de toamnă, ale cărei tunete şi fulgere s-au înteţit şi mai tare, aşa încât călătorii au rămas blocaţi la han ore întregi şi a trebuit să se împrăştie în odăile înşirate de-a lungul holului. Acolo s-au aşezat pe unde au putut şi nu au ezitat să tragă şi un pui de somn.

Dintre ei, primul a fost Rufus. Frânt de oboseală şi hăituit după o asemenea aventură înfricoşătoare, se ospătase cu o supă de legume delicioasă, nişte ouă şi pâine proaspătă şi caldă de la bucătărie unde altceva nici nu mai aveau -, iar acum dormea dus, rezemat cu capul de un dulap.

La un moment dat, tresări îngrozit. Auzise acel cuvânt în cameră sau poate în somn?...

„Hoţul!"

îl găsiseră cei care voiau să-i răpească libertatea? Era din nou în pericol?!

Se ridică în capul oaselor şi se uită speriat în toate părţile. Cei din jurul lui dormeau. Altcineva vorbea. îşi dădu seama că probabil se auzea ce vorbeau cei din camera de alături; din cauza dulapului căruia îi lipsea placa din spate, se auzea destul de bine.

încercă să se întoarcă pe partea cealaltă şi să adoarmă din nou, dar şoaptele de dincolo şi cuvintele acelea ciudate îl ţineau cu mintea trează. Spuneau ceva despre o slugă pe nume Onisim, care furase ceva, apoi fugise din casa stăpânului său.

am copiat epistola pe care Marele Apostol i-a trimis-o stăpânului său şi a stăruit pe lângă el să îl primească înapoi pe împricinatul care de acum avea să-i rămână credincios. Câtă bunătate, câtă dragoste încape în inima lui!

ai la tine epistola?

da. Dar acum nu prea văd bine, nu pot să citesc. Totuşi câteva rânduri mi le amintesc, le ştiu pe de rost. Filimon a copiat mai multe pentru Coloseni.

şi despre sluga aceea ce zice?

„Te rog pe tine pentru fiul meu, Onisim¹, pe care l-am născut fiind în lanţuri."

din ce înţeleg, rezultă că l-a cunoscut când era în închisoare la Roma.

1 Sfântul Apostol Onisim, a cărui pomenire se face pe 15 februarie. Textul epistolei este citat din Filimon 10-17 (n.trad.).

da, spune că îi e ca un fiu! Mai departe, mai zice: „Pe acesta ţi l-am trimis, pe el însuşi, adică inima mea, primeşte-l... dar nu ca rob, ci mai presus de rob, ca un frate iubit..."

pavele, sfântul nostru drag, cum vom izbuti noi să ajungem ca tine?

- „Deci, dacă mă socoteşti părtaş cu tine, primeşte-l pe el ca pe mine" mai spune el, apoi încheie cu rugăciuni.

adică să îl primim cu bunătate pe acest rob care a furat şi a fugit, să îl primim cum l-am primi pe Pavel! Doamne, Doamne, cum ne ridici pe fiecare dintre noi!

Rufus nu înţelegea mai nimic din ce spuneau, dar atâta lucru... un lucru uimitor şi nemaiauzit şi fără pereche pricepea şi el. Cineva foarte respectat îi implora să fie primit înapoi un rob care greşise şi cu atâta bunătate vorbea despre robul acesta, cum nici o mamă n-ar fi vorbit mai bine ca să-şi apere propriul copil!

Nu se poate, nu! Cum să creadă aşa ceva?! Ce povestea străinul era imposibil! Era doar închipuirea lui, un vis... Dar cum să iasă din mintea lui atâtea detalii neaşteptate şi atât de vii?! Şi totuşi, nu... nu putea fi adevărat!

Totuşi, sandalele frumoase pe care le simţea în picioarele-i rănite... acelea erau aievea. Şi trăsura, şi mâncarea pe săturate, şi tânărul acela nobil care îi spusese din senin - „Poate suntem fraţi"... Toate acestea se întâmplaseră aievea.

Un zâmbet larg, copilăresc, i se aşternu pe chipul palid şi încă trist. Şi zăbovi pe chipul lui chiar când somnul îi plumbuise genele şi încă mai târziu, când razele strălucitoare, năvălind prin fereastră, vesteau că soarele se ridicase sus, sus!

Din clipa când deschise ochii, se uită îndelung înjur, nedumerit. Camera era goală. Lângă el, pe măsuţa scundă din lemn, erau o cană de lapte acoperită şi nişte pesmeţi cu miere.

Neatent la capacul metalic, când ridică el cana, acesta căzu; în cadrul uşii apăru femeia cu bebeluşul care ţinea în mâini o floare roşie; zâmbea şi o privea cu ochii lui mari şi căprui.

bună dimineaţa! Se pare că ai dormit bine, îi spuse femeia.

ceilalţi au plecat? întrebă el, încruntându-se de durere când se ridică în picioare.

au plecat când s-a oprit ploaia, dar n-au vrut să te trezească. Am convenit că, dacă vrei, poţi să rămâi aici până ţi se mai vindecă picioarele.

cum să rămân? Bani nu am.

nu contează. Dacă vor fi cheltuieli, ni-i dai tu vreodată... peste câţiva ani sau când o să ai. Oricum, Linus ţi-a lăsat ceva.

Îi dădu un săculeţ mic de piele neagră, în care erau nişte monede.

care Linus?

fiul patricianului, cel care te-a adus aici ieri seară.

Bietul băiat era copleşit. Era o diferenţă ca de la cer la pământ între spaima pe care o trăise ieri, în zori (şi-n atâtea alte dimineţi) şi ziua de astăzi!

Se uită la ea cu ochii mari şi abia reuşi să îngaime:

mulţumesc!

Mai mult nici nu avea putere să spună şi nici nu ştia ce ar fi putut spune.

mai stai în pat, băiatul meu, îi zise ea ca o mamă. Am aflat că ai fost tare hăituit. Aici eşti în siguranţă.

şi dacă... dacă trec într-o zi hoţii aceia pe aici şi mă văd?

tu să nu ieşi în faţa casei, pe unde sunt străinii. Că aici, în curtea din spate, nu intră nimeni.

mulţumesc! zise iarăşi Rufus, de astă dată, mai tare. Eu oricum nu prea pot să merg, dacă vreţi să mai stau şi eu cu bebeluşul...

Se simţi stânjenit. Cum să stea pe lângă copil cu tunica lui pătată şi murdară toată de noroi şi de ulei, ba încă şi ruptă din cauza spinilor? Ei, uite că nu! Chiar lângă măsuţa de lemn, pe un scăunel era o tunică verde deschis, curată şi proaspăt spălată. I-o lăsaseră lui, aşa i-a spus femeia, zâmbind.

o să vă plătesc când voi avea bani, şopti el. Ochii îi jucau în lacrimi...

mulţumesc! zisese şi Linus cu câteva ore mai înainte, nespus de bucuros. Doamne Iisuse,

îţi mulţumesc din tot sufletul! Chiar şi printr-o ploaie torenţială Ţi-ai arătat dragostea ce ne-o porţi nouă, oamenilor!

Nici n-ar fi putut să-şi imagineze o soluţie atât de surprinzătoare la problema care înainte îl umpluse de tristeţe. Vedea bine că era lucrarea lui Dumnezeu. Dar mai era ceva: gândul că toate furtunile care mai aveau să fie în viaţa lui se vor preface în bucuria curată a curcubeului!

Inimi războite

aruncaţi-i la animale! La animalele sălbatice!

la lei!

sunt duşmanii poporului! Să piară!

Mulţimea de afară ţipa. Spumegau de mânie,

scuipau, ridicau ameninţător pumnii. De la acel incendiu înfiorător încoace, ei fuseseră acuzaţi că l-au iscat. Că sunt oameni fără de lege, care nu vor decât să lovească în împărat şi în imperiu, că vor să distrugă templele zeilor. Ce bine zicea lumea că acum edictele porunceau să fie exterminaţi!

salve, împărate divin! Salve, nemuritorule! Salve, mărite cezar, răzbunătorul lui Zeus! strigau nobilii şi supuşii de câte ori îşi făcea apariţia Nero în amfiteatru, să urmărească, după jocuri şi luptele cu animalele sălbatice, uciderea rituală a creştinilor din loja lui aurie.

Cu fiecare edict, metoda uciderii lor era şi mai cruntă, martiriul era şi mai înfricoşător. Ba mai

mult, acum nu mai era nevoie de nici o altă procedură. Îi închideau, îi condamnau, fără amânări inutile. Nimeni nu avea dreptul să îi apere p vinovaţi. Nimeni nu-i putea salva.

Şi de ce i-ar fi salvat cineva? Parcă ei înşişi încercau să se salveze?! Mulţimea întărâtată de aşteptarea spectacolului morţii probabil că avea motive să fie atât de furioasă.

în librăria lui Tertullus, pe drumul către Forum, papirusurile erau strânse frumos şi aşezate pe rafturi; cineva tocmai ştersese praful. în stânga erau scriitorii latini: Horaţiu, Vergiliu, Propertius, Livius, Iuliu Cezar şi Cato. în dreapta, traducerile după autorii greci: Aristotel, Platon şi tragediile.

Pe raftul din faţă erau opere literare lăsate spre vânzare prin consemnare de către oameni de litere şi dascăli. Desigur, cele asociate cu nume mari cu Seneca, de exemplu, care mai avea şi legături la palat se vânduseră deja.

Mai erau şi câteva lucrări ale unor autori evrei, egipteni şi indieni, precum şi unele lucrări pe teme precise, pentru anumiţi clienţi. Tertullus îşi organizase bine librăria, precum şi atelierul de caligrafie, unde se făceau copii şi se produceau lucrări rapid şi frumos. Ochiul lui avizat observa imediat şi cea mai mică greşeală, iar copistul neglijent nu scăpa nepedepsit, fie cu o vorbă aspră, fie chiar concediat.

Rufus, cu scrisul lui frumos, i-a fost pe plac de la început şi, în continuare, de groază că s-ar

putea să nu-şi câştige pâinea, se oprea cu mare atenţie la fiecare cuvânt. Cu toate acestea, în clipa când s-au auzit strigăte dinspre stradă, gândurile lui se răzleţiră şi se pomeni apoi că trasase nişte linii greşit. Pana se opri în aer şi rămase încremenită...

Nici prin gând nu i-ar fi trecut că lucrurile ar putea ajunge în acest punct când se trezise el la hanul lui Sabinus, după furtună, fără griji. Zilele petrecute acolo (în total, două săptămâni) îi aminteau atât de mult de anii copilăriei pe terasele pline de flori din curtea lor şi de îmbrăţişările părinteşti! Atâta siguranţă şi pace... atât de departe de orice griji!

Rănile de pe talpă se vindecaseră repede. îşi recăpătase puterea. îmbrăcat acum în tunica verde şi frumoasă, îl ajuta pe Tertius să facă primii paşi prin curtea din spate a hanului. Cum putea să râdă pruncul văzând un fluture galben sau un măr care se rostogolea! Cât de dulce era gânguritul lui necontenit!

Dar şi felul în care cei mari aveau grijă de bebeluş îi aducea multă pace şi bucurie în suflet. Nu voiau să primească din banii pe care îi lăsase Linus în săculeţul negru. Oaspetele lor ar trebui să-i ţină pentru atâtea alte nevoi, ziceau ei. Iar prima lui grijă era să ridice încet-încet o cămăruţă mică, să aibă un acoperiş deasupra capului pe locul unde arsese casa lor, pe palma de pământ pe care o avea.

o să plăteşti mai târziu, când te faci mare, îi zicea Sabinus râzând, iar soţia lui încuviinţa. Oricum, Tertius îţi datorează foarte multe!

Aşa vorbeau dimineaţa, când erau sub via din spate, sau în orele în care încă nu veneau mulţi călători la han, când pregăteau mâncarea şi curăţau legumele, când jumuleau găinile.

Într-o asemenea dimineaţă paşnică au auzit nişte ciocănituri puternice în uşa din faţă. Rufus simţise că îi stă inima în loc. Oare după el veniseră?

Dar nu, nu el era în pericol.

marele împărat Nero a poruncit să fiţi arestaţi! tună o voce din clipa în care Sabinus le deschise uşa.

În clipa aceea l-au şi înşfăcat doi soldaţi pe tânărul hangiu, l-au apucat de umeri şi i-au legat mâinile la spate cu o sfoară groasă.

Cu aceeaşi sălbăticie s-au repezit şi după Victoria, care fugi speriată. Lui Tertius i-au tras o palmă şi a început să plângă de-ţi rupea inima; apoi au legat-o cu sfoară şi pe ea, cu copilul în braţe.

dar pentru ce?! a strigat Rufus alergând spre ei cu răsuflarea tăiată. Staţi! E o greşeală! Sunt nişte oameni tare buni, cei mai buni!

Nu mai ştia ce să spună sau ce să facă să îi apere... cum să îi salveze de ferocitatea inexplicabilă a pretorienilor¹.

¹ Pretorienii erau garda de elită a împăratului roman, cu privilegii speciale şi care ascultau de propria linie de comandă în cadrul armatei romane (n.ed.engl.).

staţi puţin! Poate căutaţi pe altcineva! El nu e Probus, ci e...

nu te-a întrebat nimeni! Sau poate şi tu eşti creştin? zbieră ofiţerul, gata să-l trosnească.

Pe Rufus nici muşcătura unui şarpe nu l-ar fi fulgerat aşa. Nici dacă ar fi auzit cea mai murdară ocară, nu ar fi fost indignat aşa.

cum să fiu creştin?! Nu sunt deloc! Îi urăsc... îi urăsc!

Şi nu o spuse doar cu buzele şi cu gura. Ci şi din fulgerătura ochilor şi expresia de dezgust imprimată pe fiecare trăsătură a chipului; simţea cum îi clocoteşte sângele în vine. Ce altceva să simtă, ce să spună despre cei care îi distruseseră viaţa?

îi urăşti, dar văd că le ţii companie chiar în bârlogul lor, în cuibul lor de viespi!

Rufus îl privi uluit. Ce voia să spună?! El nici măcar nu cunoscuse vreun creştin. Nici măcar de departe nu ştia cum arată. Ştia doar ce aflase de la alţii. Dacă nu s-ar fi întâmplat să audă cum vorbeau hoţii şi cum îi înjurau pe creştini, ar fi crezut că aceia sunt creştinii şi că la aşa ceva se referea ofiţerul că e un cuib de viespi.

în viaţa mea n-am stat pe lângă creştini! scrâşni el într-un sfârşit, protestând faţă de asemenea învinuiri.

Sabinus se întoarse şi îl privi cu blândeţe.

rufus, nu te necăji! Soldaţii n-au greşit venind aici. Noi suntem creştini, eu şi Victoria.

Spunând acestea, avea pe chip lumina altei lumi, iar Victoria, legată îmbrăţişându-şi pruncul, era mai frumoasă decât orice statuie ar fi putut face vreodată un sculptor.

Blestemul se prefăcu în geamăt, Rufus nereuşind să îngaime nimic mai mult.

El nu putea să privească nici la nevinovăţia, nici la frumuseţea, nici la strălucirea lor. Nu vedea decât scopul lor viclean. Aşadar toată bunătatea pe care i-o arătaseră fusese doar cine ştie? ca să-l poată face într-o zi sclavul lor? Din clipa aceea, fulgerător, deveni duşmanul lor.

atunci luaţi-i! strigă el înflăcărat.

acuzaţia este clară, căci voi înşivă aţi confirmat-o. Sunteţi renegaţi şi veţi fi pedepsiţi conform legii. Proprietatea voastră se confiscă deci, iar voi trebuie să ne urmaţi, spuse pe un ton oficial pretorianul, ignorându-l pe Rufus.

Imediat le porunci subordonaţilor lui să sigileze clădirea.

Sabinus îşi duse mâinile amândouă, căci erau legate, la frunte, la piept, la dreapta şi la stânga. Victoria îşi ridică privirea sus, spre înaltul cerului. Apoi au plecat amândoi, cu paşi hotărâţi.

Nimeni nu s-a plâns, nimeni nu a plâns. Ci au ieşit din casă, pur şi simplu, ca şi cum se pregăteau să îmbrace haina de purpură împărătească, ca şi cum urmau să primească nişte cununi de piatră scumpă. Până şi micul Tertius s-a oprit din plâns deodată şi a privit în jur cu ochii mari şi căprui, inundaţi de o dulce lumină.

dacă am greşit în faţa legii, ne primim pedeapsa conform legii, răsună vocea Victoriei, însă, dacă suntem pedepsiţi pentru credinţa noastră în Hristos, Adevăratul Dumnezeu şi Mântuitorul lumii, atunci bucurie şi slavă ne e moartea!

Cei doi păşeau netulburaţi, iar în lumina dimineţii siluetele lor se desprindeau de toate cele din jur ca de o lume apusă:

adio, han drag care, cu purtarea ta de grijă, le-ai fost înviorare atâtor călători, iar pentru atâţia fraţi întru credinţă ai fost loc de primenire! în scurtă vreme vei ajunge doar o pungă de bani cu care împăratul îşi va decora noul palat, şi mai sclipitor!

Soldaţii au înşfăcat ce au putut pentru propria căpătuială şi nu trecu mult până când se auziră primele cuie care au ţintuit uşile hanului...

Rufus îşi luase grăbit tunica cea veche, gri, pe care Victoria i-o spălase cu mâinile ei. Altceva nu mai voia de acolo, nu voia nimic de la ei! Dacă ar fi putut să lepede spălatul de pe haină, ar fi făcut-o, căci mai degrabă ar fi vrut-o cum era înainte: pătată, murdară de noroi şi plină de scaieţi.

Gâfâia, cu privirea sălbatică, gâtuit de ura ce i se revărsase în toată fiinţa, gâlgâind ca o smoală încinsă. După ce reuşise să se depărteze câţiva metri, cu respiraţia încinsă, se uită în urmă.

„Adio, hanule primitor, cu viaţa ta liniştită şi aripile tale protectoare!"

Luă de pe marginea drumului o piatră şi o aruncă furios spre han. Ca mai târziu, distingând, în lumina zorilor de toamnă, cele dowă siluete din faţa lui, cu căpşorul pruncului cuibărit pe umărul mamei, dar şi suliţele şi căştile care îi încadrau în stânga şi în dreapta, să-i scape un suspin.

Se ascunse după nişte tufe de ilice de pe deal şi se prăbuşi, plângând cu amar. Cele două săptămâni petrecute la hanul creştinilor fuseseră pentru el ca dulceaţa unui curcubeu între două furtuni...

Cu un geamăt, Rufus scăpă printre degete pana ascuţită. Aruncă repede o privire să vadă dacă Tertullus a observat. Nu. Era întors cu spatele şi vorbea cu cineva. Nu trebuia să-şi facă griji că ar fi putut să-l observe pe angajatul care nu lucra.

În asemenea clipe, Rufus chiar nu putea lucra. Războiul care-l zguduia lăuntric îi sorbea toate puterile. Acele valuri de smoală topită care se năpustiseră deodată îi întunecau gândurile şi mintea, făcându-i ochii să scapere sub fulgerele de furie şi ură. Creştinii care dăduseră foc Romei, creştinii care aduseseră mii de oameni la scrum şi dezastru, din cauza cărora şi casa lui ajunsese un morman de moloz, iar mama lui murise... creştinii trebuia să sufere şi ei la fel.

Şi ce dacă Victoria şi Sabinus trebuia să plătească preţul acesta printr-o moarte cumplită? A cui era vina? N-ar fi trebuit să fie creştini!

După ce plânsese în tufe, în dimineaţa aceea, fugise să-i ajungă şi să vadă, de la distanţă, ce li se întâmplă. A iscodit în stânga şi în dreapta, urmărind mişcările din jurul lor şi aşteptând la poarta închisorii şi lângă Praetorium, unde se mima judecarea acuzaţilor¹. A mai pus întrebări, cu o indiferenţă jucată, ca de trecător... Aşa a ajuns Rufus să afle tot şi despre ei, şi despre alţii care fuseseră arestaţi în ziua aceea.

şi ce vor păţi? iscodi el pe cineva.

ce au păţit şi alţii din cauza lor.

adică?

păi Nero ţine azi o recepţie în grădina palatului...

aşa. Şi?

Păi are nevoie de lumină. Te-ai prins? Coloanele sunt deja pregătite. Un strat bun de smoală peste nelegiuiţii ăia, să-i lipească bine de coloane şi să aprindă scânteia. Imediat iau foc şi ard multă vreme, numai bine se luminează grădina...

cine să o lumineze? Oamenii?!

normal că oamenii!

Rufus simţi că se sufocă. Deodată îl luă ameţeala. Se aşeză pe nişte trepte, ca să nu cadă din picioare. S-a prefăcut că-şi împătureşte tunica cea veche, netezind-o bine, pe genunchi, doar ca să nu arate cât de puternic îl afectase.

Ce grozăvie fără seamăn!

¹ Cf. engl. kangaroo court, o judecată în care sentinţa precede procesul propriu-zis, iar acesta se desfăşoară doar ca o sumă de formalităţi (n.trad.).

Nemişcaţi. Carbonizaţi. Nişte torţe vii... într-o durere îngrozitoare... fără nici o vorbă bună... fără un strop de apă... în timp ce în jurul lor se vor auzi vocile nonşalante ale musafirilor şi muzicanţilor împăratului, creştinii vor arde... şi, stingându-se viaţa în ei, vor lumina grădina!

Iar printre ei vor fi şi Victoria şi Sabinus! Şi copilaşul lor nevinovat! De pe chipul lor va dispărea zâmbetul, din ochii lor va dispărea lumina. După vrerea împăratului, îşi vor aduce tinerele lor vieţi jertfă Dumnezeului lor! Cine să înţeleagă aşa ceva?

n-ar trebui să se întâmple aşa ceva!

ba dimpotrivă, exact aşa ar trebui să se întâmple!

Abia după ameţeală începu războiul aprig al gândurilor lui Rufus. Un război între durere şi furie, în care săgetările furiei îl sleiau.

„Ei au dat foc, acum să-i ardă focul! îşi merită răsplata!"

Dar nu, nu voia să alerge să ajungă la timp să se caţere undeva, mai sus, să le trimită un semn de mulţumire din depărtare o privire, un gest care să îi încredinţeze că le este alături. şi de ce să o facă? Parcă dăduseră un car de bani să-l îngrijească doctorii?! Nu, i se vindecase piciorul fără doctori. Oricum nu putea şti dacă nu cumva fuseseră mai mulţi bani în săculeţul pe care i-l lăsase Linus, iar ei îşi puseseră ceva deoparte fără să îi ceară lui.

Era într-adevăr un război aprig.

Un război diabolic care, de fiecare dată când el mai prindea curaj că a biruit acele săgeţi meşteşugite, începea din nou. Ce dulceaţă a sufletului fuseseră acele cincisprezece zile la han!... Nu avea tăria să-şi şteargă din minte curcubeul din toiul furtunii fără sfârşit, căci totuşi îl văzuse.

în seara aceea bătu neîncetat drumurile ce înconjurau grădinile palatului. însă când simţi mirosul acela groaznic, înecându-se, suspinând, o rupse la fugă pe străzile întunecate ale Romei. Mirosul cărnii lor arse a fost ultimul lui rămas-bun de la cei care se arătaseră atât de omenoşi cu el.

Dar mai era ceva. Oare nu datorită îngrijirii şi rugăciunilor lor avusese parte de întâlnirea de deunăzi?

Dormise pe un gang lăturalnic al Forumului, dar nu se odihnise deloc. încălţat cu sandalele cele noi, îşi târâse picioarele pe drumul pavat, cu capul în piept, cu inima în vâltoarea luptelor şi a neliniştii. Şi mai departe, încotro? Nu se putea hotărî dacă să se întoarcă la ruda lui, la fierarul cel fioros. Ce se va alege de el?

bună dimineaţa! îi spuse un copil, oprindu-l din mers.

bună!

Purta o tunică albastră, frumos netezită şi decorată cu un model grecesc la mâneci şi pe poale, cu bujori în obraji şi părul ondulat şi frumos pieptănat;

băiatul veni spre el cântând duios la un flaut împodobit cu multă măiestrie. Era Callistus!

ce s-a întâmplat? Ai reuşit să scapi aşa uşor? îl întrebă băiatul.

am scăpat cu greu, dar am scăpat, răspunse el, evitând să spună prea multe. Dar tu? Ai fost în pericol?

nici nu m-au observat, că m-am ascuns într-o tufă.

acum unde stai?

m-am gândit să-ţi urmez sfatul, aşa că m-am întors acasă.

şi-ţi pare rău că te-ai întors?

chiar deloc!

mama ta vitregă e bună cu tine?

să ştii că da!

Păi văd după cum arăţi!

ea mi-a brodat tunica la Nikopolis, cu mâna ei. Iar alaltăieri, când m-am murdărit din greşeală, chiar ea mi-a zis să nu-i spunem tatei, ca să nu mă certe... Şi...

Callistus se opri şi, privindu-l mai atent, îl întrebă:

tu ţi-ai găsit de lucru?

nu...

hai la mine acasă. Tata încă n-a plecat. Ziceai că scrii bine, nu? Vreau să-ţi fac şi eu un bine pentru sfatul bun pe care mi l-ai dat. Sunt sigur că, dacă-l roagă mama, te primeşte.

Rufus îşi plecă privirea, ruşinat. Cineva mai tânăr decât el era capabil de recunoştinţă şi încă

numai pentru un sfat care-i prinsese bine. Pe când el era nerecunoscător după atâtea zile de strădanie şi îngrijiri! îi era tare ruşine.

unde ai plecat, băiatul meu, că nici n-ai isprăvit de mâncat? se auzi o voce plăcută din spatele uşii întredeschise.

O mână delicată îi dădu părul de pe frunte lui Callistus.

am adus pe cineva... e un prieten, cum ar veni, şi-i sunt dator. Aş vrea să-l angajeze tata la magazin. Bine e să nu rămâi dator, nu?

ce copil minunat! murmură mama lui adoptivă şi scoase capul pe uşă să-l salute cum se cuvine pe prietenul fiului ei.

Deşi nu semănau la faţă, când o văzu, lui Rufus îi veni în minte Victoria.

Şi aşa a ajuns în atelierul lui Tertullus. Locuia într-o cămăruţă din spatele magazinului şi, în timpul serviciului, făcea copii după texte scurte şi documente speciale. în timpul serviciului, dar, se înţelege, nu şi atunci când în sufletul lui se pornea acel război. Nu şi atunci când atâtea crâmpeie de viaţă prindeau iarăşi viaţă în mintea lui, profitând de zarva lumii din afară.

„Ei au dat foc. Acum să-i ardă focul!" spuse iarăşi drept concluzie şi înmuie pana în cerneală.

Ce vrei să spui, creştinii au pus focul? se auzi vocea lui Tertullus de parcă i-ar fi răspuns la gândurile lui.

poftim? tresări Rufus.

Tertullus nici nu-l observă. El vorbea cu un client.

e, nu creştinii l-au pus! Oricine pricepe asta, dar au avut nevoie să dea vina pe cineva. Aşa că oamenii ăştia nevinovaţi vor fi făcuţi responsabili.

aşa cred şi eu.

chiar şi aşa, ce fel de satisfacţie o fi să-i iei altuia proprietatea cât ai bate din palme?

dar care dintre nobili sau senatori ar fi dispus să ia atitudine şi să protesteze?

întocmai! Cine să îndrăznească? Nu l-ar înghiţi imediat leul care nu iartă nimic, să ştie şi ceilalţi ce i-ar aştepta? De aceea îi aplaudă toate edictele inumane şi mereu stau la pândă după încă o victimă, ca gura leului să tacă, iar ei să-şi mai procopsească punga cu ocazia asta.

totuşi se spune că sunt mulţi care cred în religia aceea ciudată.

mulţi, zici? Sunt peste tot! Nu pot fi sigur, dar se spune că până şi în palatul lui Nero sunt creştini!

cinste lor! El e leul, dar ei au inimă de leu! Mă întreb: cine va birui?

leul, de bună seamă! Când Nero porunceşte, şi Roma, şi lumea întreagă iau foc!

ha-ha!

Cei doi izbucniră în râs.

Nero!

La început, îl iubeau pe noul împărat. Mama lui, Agrippina, plănuise totul foarte bine. Împăratul Claudius fusese ucis, apoi ea îl dăduse la o parte pe Brittanicus, fiul lui şi urmaşul legitim la tron. La numai 17 ani, Nero, pe care Claudius îl adoptase la îndemnurile Agrippinei, a fost recunoscut de împărat, de Burrus¹ şi de pretorieni.

Mai mult decât atât, nici Senatul, nici oamenii nu avuseseră nici o obiecţie. în fond, tânărul Nero era o figură deja binecunoscută în viaţa publică a Romei, prin jocurile care se organizau, prin cadourile făcute armatei în numele lui la ordinul mamei sale şi în virtutea titlului care i se acordase, de consul şi lider al tineretului cetăţii.

Iar tânărul împărat era carismatic şi educat. Sub îndrumarea lui, Burrus, patronul lui, şi a tutorelui său, filosoful Seneca, repurtase succese militare şi făcuse anumite inovaţii inteligente care ajutaseră ţara din punct de vedere economic.

Numai că...

Atât de repede trecuseră primii cinci ani! în scurtă vreme, o fiară dezlănţuită şi desfrânată ieşise la iveală din acest tânăr împărat, iar faţă de apropiaţii săi se făcuse ca o fiară sălbatică. Orbit de admiraţia ce şi-o purta fiind, mai presus de toate, un artist şi un atlet -, îmbătat de patimi,

nesătul de bani, crud şi fără scrupule, era mistuit

¹ Sextus Afranius Burrus a fost un prefect pretorian (un om cu multă putere în politica Romei) pus în funcţie în 51 d.Hr. cu ajutorul mamei lui Nero, Agrippina (n.ed.engl.).

de groaza că cineva ar putea să conspire împotriva lui. Aşa încât inspira teroare şi răspândea moarte de jur-împrejurul său.

Oricât de iscusit încerca să-şi ascundă crimele lui cumplite, nu trecu mult şi veştile se răspândiră din om în om.

cine l-a omorât pe Brittanicus?

dar pe Agrippina cine a omorât-o?

dar ce s-a întâmplat cu Octavia, împărăteasa cea tânără, de numai 21 de ani?

dar cu Pompeia, verişoara lui de-a doua?

Şi cu Burrus?

Şi Seneca?

dar toţi înalţii demnitari şi comandanţii armatei care au dispărut fără urmă?

Răspunsul era mereu acelaşi:

nero! Dar ai grijă să taci! Nu cumva să scoţi o vorbă!

Şi totuşi, când se ajunse la torturarea cumplită a creştinilor, nu mai era nevoie să se tacă.

Şirul victimelor nu-l mai puteau ţine. Nespus de mulţi oameni fuseseră crucificaţi, arşi, sfâşiaţi în bucăţi de animale sălbatice şi de câini, biciuiţi, decapitaţi...

salve, cezar divin, măreţul nostru împărat răzbunător! strigau toţi deodată, ca să-l flateze pe monstrul preaputernic, nesătul de sânge omenesc.

însă, undeva în adâncul lor, toţi începeau să simtă acelaşi lucru... „De ce trebuie vărsat atâta sânge?" „De ce?"

Rufus se simţi deodată eliberat. Războiul lui se curmase, nu printr-un armistiţiu temporar, ci printr-un deznodământ mai presus de orice îndoială. Frânghiile, care-l ţinuseră legat fedeleş, în care fusese strâns până aproape să-şi piardă răsuflarea, căzuseră deodată, retezate.

De asta avusese nevoie, să aibă confirmarea că nu creştinii dăduseră foc. Era prima oară când auzea acest lucru unde mai pui că-l auzea de la oameni cu carte!

Da, într-adevăr, de aşa ceva avea nevoie, de o dovadă că ceea ce simţise în adâncul lui era drept. Acum primise confirmarea: Sabinus şi Victoria au fost nevinovaţi, la fel de nevinovaţi ca şi copilul lor. Victime fără vină!

Ochii i se înceţoşară şi, pe suprafaţa lustruită a mesei, căzură două lacrimi. Of... Dacă ar mai fi putut să mai fie, pentru ultima oară, acum, lângă ei... Măcar puţin, să-i ia în braţe şi să le sărute mâna!... Of, dacă ar mai putea să le spună...

rufus, ia scoate pergamentele acelea lungi şi subţiri! A venit vremea să ne folosim de ele, îi porunci Tertullus din colţul celălalt al camerei.

Se înfioră.

cele mici?

da, cele mici. Le tai frumos marginile mai rupte şi scrii numai cuvintele de aici, cu nişte litere mari şi lungi. Dar atenţie! Să scrii cu mare grijă! Trebuie să se poată citi de la distanţă, ca toţi cei care vor să mai rămână cu capul pe umeri să le vadă şi să se supună.

Rufus se apropie şi luă biletul clientului, aflat acum în mâna şefului.

unele dintre ele se pot scrie şi pe bucăţi de lemn. Pe acelea le putem pune mai uşor pe uşile magazinelor şi la colţurile caselor din piaţă, mai zise el dezvoltând noua lui idee.

da, sigur!

Rufus aruncă o privire pe cuvintele pe care trebuia să le copieze:

Not licet esse christiani!

„Este interzis să fii creştin!"

dar de ce? protestă el în şoaptă, involuntar. Doar nu ei au dat foc!

tu să taci şi să faci ce ţi-am cerut! Nu este treaba noastră să judecăm dorinţele celor puternici, zise furios Tertullus.

Iar Rufus înţelese că nu ar trebui să mai spună nimic vreodată despre acest subiect.

Inscripţia cu interdicţia trebuia să apară în numeroase copii şi avea să răspândească groaza în rândul tuturor celor care o citeau. Mai mult decât atât, avea să îi descurajeze şi pe alţii să mai vrea să afle despre credinţa cea nouă.

Avea să-i descurajeze pe alţii, dar nu şi pe el. Dar de unde să afle? Acum nu mai cunoştea nici un creştin.

Tertullus şi clientul care făcuse comanda ieşiră afară râzând. Lumea trecea pe lângă ei şi ecourile ei se auzeau îndepărtate şi străine. Pe cine mai prinseseră şi-l duseseră la fiarele sălbatice,

în amfiteatru, sau în grădinile împăratului, cu iluminarea lor înfiorătoare?

Ceilalţi caligrafi din atelierul librăriei plecaseră, iar Rufus începu să schiţeze întâi conturul cuvintelor „Este interzis să fii..." pe primul pergament, când se auzi timid vocea cuiva care intră pe uşă.

Era o doamnă. Se uită în stânga şi în dreapta, apoi, făcându-şi curaj, se apropie de Rufus.

băiete, poţi să-mi copiezi şi mie ceva acum? îl întrebă ea arătându-i un pergament mic, legat cu sfoară.

este mult?

nu... Dar, dacă e prea mult, fă doar cât poţi. Trebuie să plec azi şi am nevoie de el.

Rufus se uită în grabă. Nu prea înţelegea ce zice, dar, luându-şi pana şi un papirus nou, începu să scrie:

„Dragostea îndelung rabdă; (...) dragostea nu pizmuieşte, (...) nu se poartă cu necuviinţă, nu caută ale sale (...). Toate le suferă (...), toate le rabdă. Dragostea nu cade niciodată."¹

dragoste! Ce înseamnă cuvântul ăsta? întrebă el după o vreme ridicând fruntea şi privind-o drept în ochi, surprins.

chiar ce spune, răspunse ea fără să înmulţească vorba. Ce scrie acolo... şi mult mai mult.

dar ce spune e ciudat..., murmură el.

¹1 Corinteni 13,4-8 (n.ed.engl.).

Dragoste! Cuvântul acesta nu-l văzuse niciodată în scrierile filosofilor. Nu-l mai auzise până atunci. Dragoste! Ce putea să însemne? Un gând îi lumină mintea ca un fulger. Era şansa lui ca, în sfârşit, să se dumirească.

cu alte cuvinte, dragostea înseamnă să îi dai altcuiva sandalele tale fiindcă nu mai are ce pune în picioare? întrebă el.

da, dragoste este, spuse femeia.

dragostea înseamnă să le trimiţi bani celor săraci fără să mai speri că îi vei primi înapoi?

-Da.

şi să ai grijă de cineva străin?

Şi asta, da.

şi... şi când o mamă vitregă îl ia pe un copil străin şi îl iubeşte ca şi cum ar fi al ei?

da, copilul meu...

Rufus era deştept. Găsise răspunsul la întrebările care îl frământau neîncetat de ceva vreme. Şi, mai mult de atât, aflase cum să deschidă uşa către dorul lui cel nou.

doamnă, dar, spuneţi-mi... dacă nu vă fac un rău întrebându-vă. Cuvântul acesta nou... este cumva... o învăţătură a creştinilor?

Ea îl privi fără să spună nimic. Din dorinţa de a avea măcar o parte din epistola către corinteni a Marelui Apostol acea parte pe care o adusese cu el un călător venit din părţile acelea ajunsese să se pună în pericol ca să îi facă o copie, fiindcă ea nu ştia să scrie. Dar nu voia să se expună la riscuri şi mai mari.

nu vă denunţ şi cred că nici dumneavoastră nu mă veţi trăda... Vreau doar să învăţ şi eu ceva despre credinţa lor, dar nu cunosc nici un creştin.

roagă-te la Dumnezeul pe Care îl mărturisesc ei, El este Dragoste şi te va învăţa credinţa dragostei, copilul meu.

credinţa dragostei! Aşa îi spune? Ce frumoasă trebuie să fie!... Nu, nu că trebuie să fie... Am şi văzut că este... eu însumi i-am gustat frumuseţea, când am fost la hanul unde m-au găzduit, dar nu ştiam că sunt creştini. Acum nu mai trăiesc. I-au ars în grădina împăratului...

Ea îl asculta mişcată.

ai trăit alături de nişte martiri deci? Ce binecuvântare! Acum ei şi-au primit cununa şi stau lângă Tronul lui Dumnezeu şi probabil că se roagă şi pentru tine.

ei se roagă pentru mine? Da, se poate... Ştiam eu! Că de alaltăieri a început să-mi meargă mai bine... Vreţi să spuneţi că Dumnezeu le-a ascultat rugăciunile lor pentru mine? Pentru unul ca mine, care îi blestemam pe creştinii Lui?

dar nu este El iubire? Nu suntem noi copiii Lui?

credinţa dragostei! Dar... cum rămâne cu sclavii? Ce sunt ei în faţa lui Dumnezeu?

nu există sclavi. Toţi suntem la fel!

Rufus era topit de fericire.

Şi nu există sclavi?

trăsura e gata de plecare, nu pot să mai rămân. Sper din toată inima că vei trăi şi vei gusta această dragoste şi bucuria pe care ţi-o aduce în adâncul sufletului tău, copile. Să-mi spui cât îţi datorez.

nimic! Nimic! Eu vă mulţumesc!

Doamna ascunse sub pelerină cele două pergamente şi plecă, iar Rufus rămase la masă, nemişcat, uluit, copleşit.

„Ai mai auzit aşa ceva? Toţi oamenii sunt la fel! Cine a mai auzit aşa ceva? Nu există sclavi!"

Străine cuvinte, cuvinte minunate! Dar pe cine putea găsi el? Cum să întâlnească pe cineva care să-i descopere învăţătura acestei dulci credinţe a iubirii? Dulce şi cu totul străină societăţii lor!

Şi ce impresie proastă i-a făcut când citise într-un text al lui Plutarh aşa: „Cine dă milostenie nu înţelege că astfel lungeşte viaţa de nimic a săracilor"... Dar, nădăjduia el, poate existau şi cuvinte de alinare la alţi scriitori, ale căror idei mai importante se aflau în manuscrisele cu texte scurte, despre cei săraci, despre cei neajutoraţi şi despre sclavi.

Şi iată cum, pe neaşteptate, oameni simpli, neştiutori de carte, ca femeia aceasta, vin şi-ţi spun lucruri nemaiauzite pe care nici măcar minţile celor mai străluciţi filosofi nu au putut să le cuprindă! înseamnă că această credinţă era cu mult mai înaltă şi mai bună. Oare nu aprinsese nişte scântei înlăuntrul lui şi mai înainte, neîngăduindu-i

să primească bani de la acea femeie sărmană? Dar cum şi de unde putea să înveţe mai multe?

roagă-te la Dumnezeul pe Care îl mărturisesc creştinii, aşa îl sfătuise femeia. Stau... şi se roagă şi pentru tine, îi mai spusese ea.

Dar cum se roagă? Ce spun? Se gândi la Sabinus şi la Victoria, care îşi înălţau adesea mâinile şi ochii spre cer. Ridică şi el privirea.

dumnezeule... mărturisit de creştini, Care mă iubeşti...

Ochii i se umplură din nou de lacrimi, iar izvorul lor era răspunsul fără grai la o rugăciune nesfârşită ce nu-şi găsea cuvintele, dar, oftând, spunea totul. Ceva îl tot încredinţa, îl însufleţea, îl asigura că Cineva îl asculta cu o dragoste duioasă.

Un sunet vag, urmat apoi de o bufnitură în curtea din spate, îl făcu să tresară speriat. Deschise uşa care dădea în curte.

a, nimic... Nu s-a întâmplat nimic!

Era un băiat voinic care-şi pierduse echilibrul şi acum îşi scutura praful de pe tunica cea scumpă. După cum se rupseseră nişte tulpini de iederă de pe peretele grădinii, se vedea că cineva trăsese de ele.

ai căzut? întrebă Rufus, mirat.

din fericire, nu! N-am păţit nimic, dar ţi-am stricat peretele.

Era înalt peretele care separa magazinul lui Tertullus de cel alăturat, dar şi de casele care dădeau

în aleea din spate. Terenul fiind în pantă, grădinile erau mai sus decât casele. De la ei, dincolo de zid, abia se vedeau vârfurile acoperişurilor şi turnurile.

am vrut să-i spionez pe nelegiuiţii ăia. Puteam să-i şi prind, dar, când am urcat pe zid, s-a desprins o cărămidă şi am căzut. Patricienii o să-şi smulgă părul dacă află că au dat şi ei în erezia asta iudaică, spuse necunoscutul.

patricienii?

am văzut eu trei tineri, fii de patricieni, care se adunau în grădina vecinilor voştri. Vicarius, Marcellus şi Li...

linus? spuse fără să vrea Rufus.

care Linus?

nu ştiu.

linus al lui Emilius Libius? Naa! Zic oamenii că l-au văzut chiar ieri în Templul Păcii¹. El nu era cu băieţii ăştia. La Lisandru mă gândeam, băiatul lui Parmenion. N-or să-mi scape ei. Sigur, dacă vrei şi tu să dai o mână de ajutor, ar mai completa salariul tău prăpădit.

nu cunosc creştini, n-am pe cine să denunţ, zise Rufus hotărât.

nu mai spune! Nu ştii pe nimeni? Nu trebuie decât să întrebi când îţi atrage careva atenţia.

¹ Cunoscut şi sub numele de Altarul Păcii sau Ara Pacis, era templul de la marginea de nord a Romei, dedicat zeiţei Pax (Pace), care era considerată fiica lui Jupiter şi a zeiţei Iustitia (Justiţie) (n.ed.engl.).

Îi întrebi direct: „Eşti creştin?" sau „Te lepezi de Hristos?"

şi crezi că o să-mi spună mie adevărul?

a, creştinii nu au viclenie!

Ca să schimbe subiectul, Rufus îl invită să mai rămână în magazin puţin, să îşi revină după căzătură, dar băiatul se grăbea să plece. Scăpase uşor datorită iederei de pe zid.

încercat şi de bucurie, şi de tristeţe, Rufus se întoarse la biroul lui. Era bucuros pentru că îi putea cunoaşte foarte uşor pe tinerii din grădina vecinului. Şi trist totodată, pentru că se înşelase în privinţa lui Linus, care avusese atâta grijă de el, când l-a crezut creştin.

Ridică iarăşi pana. ESTE INTERZIS SĂ FII... „Este interzis să fii creştin!" repetă el în gând. Creştinii dovedeau prin faptele lor existenţa acestei iubiri necunoscute altor oameni; creştinii nu aveau viclenie; şi cine ştie câte alte lucruri bune mai făceau! Şi, drept mulţumire din partea societăţii, aveau parte de interdicţii şi de persecuţie! „Este interzis să fii creştin!"

Aşa era normal să scrie? Sau, mai degrabă: „Toţi oamenii sunt chemaţi să fie creştini!"

Primul prieten

Ca nişte bucăţi mari de argint, peştii străluceau în coşul lat.

Odată cu primul val de vreme rece care să păstreze încărcătura proaspătă până la Roma, se găseau iarăşi din abundenţă la piaţă. Nici măcar preţurile ridicate nu-i descurajau pe cumpărătorii care şi-i puteau permite să ducă câţiva peşti buni în bucătăria stăpânilor lor, pentru prânz sau cină.

Solzii lor sclipeau în lumina soarelui, încă miroseau a mare, iar ochii lor strălucitori i-au atras atenţia lui Tertullus, aflat în trecere. Lui Eunice i-ar fi făcut plăcere asemenea peşti, care acum îi aminteau de Nikopolis.

Şi vânzătorului de peşti îi făcea plăcere să-l servească pe acest client generos, căruia, zâmbindu-i larg, începu să-i înşire verzi şi uscate până când cumpără ceva de la el.

să-i spuneţi doamnei că îi mai trimit şi în plus, ca să dăruiască şi altora, zise Tertullus dându-i pachetul lui Rufus să i-l ducă soţiei lui.

Nu avea ce să-i reproşeze, ea avea grijă şi de fiul lui mai bine decât dacă i-ar fi fost mamă după trup, iar rudelor din partea lui le trimitea mereu legume frumoase şi plăcinte cu brânză sau dulciuri cu prune, alune şi miere.

Ba chiar îşi dăduse seama că ea, din când în când, mergea şi mai departe. Mereu se gândea şi la oamenii ale căror vieţi fuseseră năruite de marele incendiu. Tot întreba de acele şapte zile şi nopţi de groază şi despre cei care rămăseseră fără case, fără nimic, şi mai punea câte ceva deoparte să le trimită acestor familii.

Aşa că acum putea să le trimită. Poate în ţara ei aşa obişnuiau să facă, se gândea Tertullus. Oricum, ea pentru sine nu cerea nimic, nici măcar o eşarfă amărâtă!

Cu un an înainte, când făcuse cunoştinţă cu ea în Nikopolis, era foarte bine îmbrăcată. Tatăl ei, Diomede, pusese cele mai bune mărfuri la dispoziţia fiicei lui singura lui fată şi odorul lui, dintre cei patru copii ai săi.

În timpul celei de-a doua călătorii însă, o găsise îmbrăcată îngrijit, desigur, şi aristocratic, dar fără podoabe şi lux fără rost, ceea ce îi făcuse o impresie bună. Acum, în cele câteva luni de când erau la Roma, soţia lui parcă nu mai acorda nici timp, nici interes înfăţişării sale. Pentru ea nu

mai conta decât să le aducă bucurie celor din jur prin grija pe care le-o purta.

Şi Rufus era dintre cei cărora le purta de grijă. Uneori prin intermediul lui Callistus, alteori prin tatăl acestuia, Tertullus, găsea ea câte un prilej să-i trimită o porţie de mâncare în plus şi puţină pâine făcută în casă. El îi mulţumea timid de câte ori o întâlnea, dar nu i s-a părut că poate îndrăzni să o întrebe dacă este cumva creştină. Căci, dacă era, o punea într-o situaţie delicată în raport cu Tertullus, iar, dacă nu, el însuşi ar fi fost într-o postură delicată.

Ziua în care a primit peştii a fost ca o sărbătoare pentru Eunice. Şi-a luat cât a crezut ea că au nevoie în familie, iar cu restul de peşti l-a trimis pe Rufus la casa lui Ampliat¹, lângă fântâna cu trei lei.

în greacă, se spune ixthys, îi spuse ea cu subînţeles. Ai mai auzit cuvântul ăsta?

Nu.

eu da! sări Callistus, care tocmai intrase în cameră. L-am auzit la şcoală... îl ştiu mulţi copii.

ce zici tu, Callistus? întrebă Eunice îmbujorându-se de bucurie. O să mai înveţi şi alte cuvinte... greceşti... curând!

¹ Ampliat a fost un creştin roman la care Sfântul Apostol Pavel se referă spunându-i „iubitul meu în Domnul" (Romani 16, 8). Nu se ştie dacă este acelaşi cu Amplie, sfântul martir şi unul dintre cei 70 de apostoli, pe care Tradiţia îl pomeneşte ca episcop de Odyssopolis (Diospoli) şi care se prăznuieşte pe 31 octombrie (n.ed.engl.).

Rufus ieşi pe uşă încercând să-şi amintească drumul cel mai rapid până la fântâna cu cei trei lei. O luă la stânga, apoi la dreapta, traversă piaţa unde era cadranul solar. Când îşi dădu seama după umbra lui cât de târziu este, o rupse la fugă. în depărtare se vedea fântâna. Strada era pustie.

linus, nu! La dreapta! şopti cineva din spatele lui.

Nici nu-i trecuse prin minte că ar fi putut să vorbească cu el, aşa că alergă mai departe. Dar, simţind o mişcare neobişnuită în urma lui şi auzind din nou aceeaşi voce, se opri.

ia-o la dreapta, Linus! La dreapta!

Se uită în urmă. Un băiat înalt îi arăta din priviri că ar trebui să o ia la dreapta. Un altul, mai mare ca vârstă, ieşi chiar atunci din casă şi veni grăbit.

cu mine vorbeşti? îl întrebă Rufus.

Cei doi tineri îl priviră puţin speriaţi, apoi stânjeniţi.

m-aţi confundat cu Linus, fiul lui Emilius Libius, patricianul, nu-i aşa? Chiar semănăm, zise Rufus apropiindu-se de ei şi înlăturând orice confuzie.

dar ce greşeală, zău aşa! Mi-ai făcut figura! Când alergai, mi s-a părut că arăţi exact ca Linus.

mă bucur! Abia aştept să-l revăd, după atâta vreme, dar până acum n-am reuşit. Spuneţi-mi, unde locuieşte?

îl ştii pe Linus?

nu foarte bine. Dar ştiu că are o inimă tare bună, fiindcă m-a ajutat la un moment dat şi vreau să-i mulţumesc.

păi unde să-l găseşti? Linus e închis!

închis?! Pentru ce?

parcă de ce sunt închişi atâţia oameni zilele astea?

creştinii sunt duşi la închisoare, dar Linus nu e creştin!

cine a spus că nu e?

serios? Linus e creştin? Aşa speram şi eu! Cu vârful sandalei, băiatul desenă rapid un semn, un peşte, în colbul drumului, însă auzind ultimele cuvinte ale lui Rufus se grăbi să-l şteargă. Apoi aruncă iute o privire spre piaţa mică unde era cadranul solar şi păru gata să o rupă iar la fugă. Băiatul celălalt dispăruse deja în casa de unde ieşise.

Rufus îşi dădu seama că iarăşi va rata şansa de a-şi face cunoştinţe în rândul creştinilor. în seara zilei când căzuse un spion în curtea lor din spate, se căţărase şi el pe zid cu speranţa deşartă că îi va cunoaşte pe fiii patricienilor, dar ajunsese la concluzia că informaţiile spionului erau greşite. Şi aşa rămăsese cu dorul lui ascuns şi rugăciunile lui neştiute de nimeni.

Dar iată că se ivise o rază de speranţă! Sfatul tânărului ca Linus să o ia la dreapta nu venea doar dintr-o grijă prietenească, ci şi din certitudinea

că prizonierul fusese eliberat. Să fi fost doar o coincidenţă sau chiar un plan?

Din câte îşi dădea seama, ultima variantă se dovedea cea corectă. Iar dacă existau oameni care să-l ajute pe Linus, voia şi el să se numere printre ei nemaicontând că, în felul acesta, se punea în pericol ca atunci când avea să-l vadă, în sfârşit, să-i poată răspunde când Linus îl va privi mirat: „Nu-ţi sunt eu frate? Nu aşa mi-ai spus?"

prietene, stai! spuse el apropiindu-se de băiatul acela. Din moment ce tu eşti prieten cu Linus, care este creştin, probabil şi tu eşti creştin. Eu nu sunt, dar vreau să fiu. Voi fi şi eu! Spune-mi, cum să ajut la eliberarea lui?

încep să-mi pierd nădejdea că se mai poate. Trăsura aşteaptă ceva mai încolo, dar degeaba...

ce păcat! Şi cum o să scape din închisoare?

nu e la închisoare. Tatăl lui îl ţine închis în magazia casei lor. Cineva i-a spus că Linus s-a întâlnit cu nişte creştini la Nikopolis, iar patricianul şi-a ieşit din minţi.

dar, dacă merge cineva în vizită, nu-l lasă să vorbească?

nu, nici măcar de la distanţă. De furie, ne-a dat afară pe câţiva prieteni ai lui care am cutezat să mergem la el acasă.

te cheamă Vicarius cumva?

nu. îl ştii pe Vicarius?

nu. Atunci poate eşti Marcellus?

-Da.

de câtă vreme mă gândesc la voi! La voi doi şi la Lisandru.

în câteva cuvinte, Rufus îi descrise incidentul cu necunoscutul care îi spiona, ajuns în grădina din spatele magazinului. în privirea lui Marcellus se citeau recunoştinţa şi încrederea. Aşa se legă prietenia lor.

ce mi-ai spus este important, trebuie să fim mai precauţi. Stabilisem să ne întâlnim din nou diseară, dar o vom amâna pe altă dată şi ne bucurăm dacă ni te alături şi tu.

a mai zis că Linus nu are legătură cu voi şi că l-ar fi văzut la Altarul Păcii.

l-au dus acolo cu forţa, ca să poată demonstra Emilius Libius că fiul lui a adus jertfă idolilor. Dar Linus n-a cedat. S-a fript rău la mână din cauza cărbunilor aprinşi la altar, dar nu a dus jertfa pe care i-au dat-o să o ducă. Şi când te gândeşti că, acum câteva luni, la plecarea din Roma, Linus era un idolatru fanatic ca şi tatăl lui!

Rufus stătu puţin pe gânduri.

din moment ce eu nu sunt creştin încă, nu pot să mă duc să le spun că nu sunt creştin când merg în vizită la el?

crezi în Iisus Hristos?

cine este Iisus Hristos?

Marcellus se înroşi. Inima îi bătea foarte repede.

Să-i spună el „Cine este Hristos"... oare îşi va găsi cuvintele? Sau existau măcar cuvinte ca să

descrie câte lucruri îi umpleau gândurile de bucurie, ce izvor de încântare era gândul la numele cel sfânt al Lui?

cine este El? Oare ar putea vreun om să o spună pe deplin? El este totul, Rufus! Este suflarea noastră, viaţa noastră, tăria noastră şi bucuria inimii noastre! Este lumina şi rouă sufletelor noastre! Este pacea şi limanul şi dorirea noastră! Cu ce uimire mă priveşti şi eu încă n-am început a-ţi spune nimic, pe lângă ceea ce vei descoperi cu propriile simţiri!

Se opri să răsufle.

n-ai văzut cât de mulţi oameni îşi pun credinţa în El, n-ai văzut neclintirea martirilor Lui? Dragostea pentru El biruieşte toate bogăţiile pământului şi toate suferinţele din lume! La fel şi a noastră! De aceea ne şi spun creştini! El este Dumnezeul nostru! Singurul Dumnezeu adevărat!

însufleţirea lui Marcellus, fiul patricianului Faustus, se încheie deodată cu un sărut pe fruntea lui Rufus cel sărac.

Câţiva trecători veneau spre locul unde stăteau ei, dar conversaţia lor nu trebuia să fie auzită şi de alţii. Au convenit deci repede să se întâlnească în spatele fântânii cu cei trei lei după apusul soarelui, apoi s-au despărţit cu ochii plini de lumină.

pe cât de mare este văpaia furiei vrăjmaşilor, pe atât se înflăcărează inimile celor care tocmai Te descoperă, Bucuria mea! şopti Marcellus

adâncindu-şi privirea strălucitoare în albastrul cerului.

Marcellus era creştinul veşnic bucuros. Venind din zona Efesului, mama lui cunoştea bine familia tânărului Apostol Timotei. Visa ca şi fiul ei să devină un asemenea ostaş al lui Hristos, iar acum vedea că năzuinţele ei începeau să se împlinească.

Curajos, îndrăzneţ, foarte însufleţit de credinţa lui şi foarte mândru de ea, băiatul nu ezita să se implice în cele mai periculoase misiuni în care să le ducă informaţii altor fraţi creştini, pentru a sluji orice nevoi ale Bisericii.

în sufletul lui Marcellus lucra neostoit binecuvântarea primită de la Sfântul Apostol Pavel în timpul celor doi ani cât acesta se aflase la Roma păzit de soldaţi, precum şi dragostea Apostolului pentru Hristos, care vibrează în fiecare cuvânt al lui. Doar a şi spus: „eu pe toate le socotesc că sunt pagubă faţă de înălţimea cunoaşterii lui Hristos Iisus" şi dorinţa lui de a răspândi învăţătura Evangheliei tuturor neamurilor şi tuturor oamenilor. Toate acestea îi dădeau mult har şi multă maturitate pentru cei 15 ani ai săi.

Nu mai trăiau marii Apostoli Petru şi Pavel. Dar nici nu trecuse mult de când, cu sângele lor, pregătiseră solul Romei pentru sămânţa Bisericii. Chiar dacă nu mai erau printre ei, dorul şi visul de a le urma, de a lucra pentru credinţa Hristosului său, trăiau mai departe în Marcellus.

Cu cât Nero urla mai nebuneşte să piară cei care aleseseră să-I urmeze lui Hristos, cu atât ei se luptau să-şi sporească numărul, chiar şi fără acei stâlpi, Biserica nu se mai clătina. Domnul lor biruise moartea!

Plin de optimism, Marcellus nici nu clipi în faţa ameninţării de a fi prigonit. Şi, tocmai de aceea, nu puţine fuseseră succesele lui în şcoala lui Produs.

Colegii săi îl admirau. Era înalt, cu un profil chipeş care amintea de Mercur al lui Praxiteles¹. Şi mai avea şi acel zâmbet, acea expresie nelipsită de bucurie care îi cucerea mereu atunci când le vorbea despre ideile înălţătoare ale filosofilor sau despre exerciţiile atletice prin care îşi întreţineau sănătatea şi rezistenţa fizică.

Odată ce se asigura că studenţii primiseră cuvintele lui, se avânta spre idei şi mai înalte. Le insufla şi lor entuziasmul pentru mulţumirea adâncă pe care o aducea lupta lăuntrică pentru dobândirea virtuţilor. Iar apoi trecea la marea taină a fericirii omului.

IXTHYS!

în limba greacă, cuvântul acela însemna „peşte". însă, pentru cei care cunoşteau secretul lui, reprezenta şi acronimul celui mai sfânt dintre toate numele: Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu şi Mântuitorul!

¹ Praxiteles era unul dintre cei mai cunoscuţi sculptori greci clasici din secolul al IV-lea î.Hr. (n.ed.engl.).

La început au fost doi dintre ei, Vicarius şi Lisandru, cărora li s-au mai adăugat încă cinci, iar mai târziu încă unsprezece, ei au devenit un grup de inimi tinere şi o plămadă bună pentru toţi cei din jurul lor. Erau o adevărată echipă de tineri creştini la şcoala lui Produs, unde învăţau elevi din rândul celor mai bogate familii.

Linus era unul dintre cei care, iniţial, nu au vrut să se apropie de Marcellus. Îl făcea să păstreze distanţa o anumită concurenţă între ei la şcoală. Dar, în timpul şederii lui la Nikopolis, aflase şi el despre marea taină şi îşi aminti că auzise la un moment dat acest cuvânt simbolic, IXTHYS, de la băiatul acela. şi iată cum, întorcându-se la Roma, îi veni mai uşor să comunice la început cu un coleg de clasă decât cu nişte fraţi creştini necunoscuţi, recomandaţi de fiul lui Diomede.

Dar, chiar şi aşa, fusese destul de reţinut. Nu-şi făcea griji că o carte cu versuri de Vergiliu, pe care i-o trimisese lui Marcellus printr-un servitor, ar putea trezi suspiciuni. I-o trimisese cu rugămintea să însemneze pe carte unde anume se opriseră când s-a terminat şcoala, iar în locul respectiv desenase foarte schematic un peşte şi scrisese dedesubt „Viaţa".

Când servitorul îi aduse cartea înapoi, sub cuvântul „Viaţa", Linus citi înduioşat: „Şi tăria şi bucuria noastră!" Acum putea fi sigur că Marcellus era creştin. Prin urmare, i-a transmis salutări şi mesajul că îl aşteaptă pe la el oricând doreşte să

vină, să mai vorbească despre lecţii; dar celălalt nu a răbdat să mai aştepte să vină cine ştie când.

Şi aşa se face că Marcellus apăru la uşa lor, cu ochii strălucind de bucurie. Era încă o biruinţă a Domnului lor! Linus, cel mândru şi inabordabil, avea să se alăture grupului de creştini format din fiii patricienilor. Iată de ce alinări aveau parte în asemenea timpuri grele!

însă nu au reuşit până la urmă să discute în acea zi. Cum îl aştepta lângă fereastră, unde vântul dimineţii împungea draperiile făcându-le să se mişte uşor, îl văzu pe Linus stând demn şi nemişcat, aprins la faţă, uitându-se drept înainte cu fruntea sus şi privirea aprigă. îl surprinsese exact în timpul conflictului cu tatăl său. Acesta, ca o furtună dezlănţuită, slobozi toată mânia, toate ameninţările, toate vorbele urâte şi grele pe care le adunase în inimă de când un negustor îi transmisese un mesaj tulburător că fiul lui se întâlnise la Nikopolis cu cei care îşi trădau zeii.

Vocea gravă a tatălui răsuna ca mugetul unui leu turbat, înecându-se de atâta nebunească învârtoşare. Îi spunea că-l va duce la împărat să-l dea în vileag că a încălcat edictele acestuia! îl va denunţa şi în faţa prefectului Tigellinus¹! îl va da pe mâna unui executor dacă nu îşi recunoaşte greşeala şi nu-şi îndreaptă nelegiuirea cea îngrozitoare!

¹ Prefect din garda pretoriană între 62 şi 68 d.Hr., Tigellinus era binecunoscut pentru cruzimea lui (n.ed.engl.).

Vorbele şi tirada nesfârşită a patricianului se auzeau doar pe jumătate de la fereastra care dădea în galeria lungă din curte. însă vocea lui Linus se auzea clar ca bătaia unui clopot.

nu, tată, nu-mi pare rău! Sunt creştin... chiar dacă nu m-am creştinat încă!

Marcellus, care bătuse atâta drum să-l vadă, îşi dădu seama că este mai bine să plece.

lasă, poate mă întorc în altă zi, îi spuse el portarului cu un aer nepăsător.

însă auzise destul. Linus încă nu fusese botezat. Trebuia neapărat să-l ajute. Dar cum?

Când a încercat din nou să-l vadă, a doua şi a treia oară, i s-a spus că nimeni nu mai are voie să se întâlnească cu Linus. Era ţinut prizonier într-o magazie din spatele casei, unde nu putea ajunge decât sluga care îi ducea mâncare. Patricianul dăduse porunci stricte şi care nu lăsau loc de excepţii, nici măcar pentru mama băiatului sau pentru Lucia când aveau să se întoarcă. Spera astfel că pedeapsa cea umilitoare îl va aduce cu picioarele pe pământ pe fiul său cel recalcitrant.

Dar lui Marcellus nu-i trebui mult timp să vină cu un plan îndrăzneţ. Linus trebuia eliberat. Cum avea să-şi poarte martiriul în curând dacă nu avea harul Botezului şi întărirea Sfintei împărtăşanii? Oare singur, fără nici o întărire, putea rezista să rămână credincios până la sfârşit?

Trebuia să-l elibereze, fie şi numai pentru scurt timp. Iar după aceea putea să se întoarcă şi

să-i spună răspicat patricianului, cu şi mai multă putere:

nu, nu îmi pare rău! Acum chiar sunt creştin!

Sluga care îi ducea mâncare era singura lor soluţie. Era totodată cel care cumpăra mâncarea de la piaţă, după cum îl informase portarul, şi îl puteau întâlni destul de uşor, să-l îmbie cu un bacşiş şi cu un dar modest: o pâine şi câteva fructe pentru prizonier. Aşa au luat legătura la început.

Rulat şi strâns bine, răsucit, ascuns în pâine sau în mijlocul unui măr căruia i se pusese după aceea codiţa la loc, bucăţele mici de papirus însemnau pentru prizonier o nespusă alinare în orele de singurătate. La rândul lui, şi el le trimitea răspuns tăind marginile din cartea lui Vergiliu încât au ajuns la o înţelegere în privinţa evadării: duminică, atunci când căruţa îl va duce la preotul Theodor.

Dacă scoteau discret pietrele din gardul de piatră cel de lângă zidul magaziei -, se crea pentru el o ieşire convenabilă în livadă, odată ce scoteau cuiele din plăcile magaziei. El nu avea altă unealtă decât cuţitul cu care mânca.

întâmplarea făcea că livada din vecini îi aparţinea mătuşii lui Lisandru, iar ea nu părea deloc preocupată să verifice în ce stare mai este gardul de piatră. De aici era foarte uşor să sară în curtea casei unuia dintre creştini şi să iasă în stradă, unde avea să-l aştepte o trăsură.

Încă nu se înroşise cerul la miazăzi când Marcellus sosi în piaţeta unde era cadranul solar. Se învârti pe acolo nerăbdător, nedezlipindu-şi privirea de locul unde se aştepta să apară umbra firavă.

Din depărtare se auzi lătratul unui câine. Trecu o slugă ce căra pe umăr o ladă. Se auzi scârţâitul unei ferestre, apoi încă una şi alte câteva după ea.

De după dealul Esquilin¹, soarele răsări ca un rubin strălucitor şi imens, iar reflexele purpurei lui maiestuoase se răsfrângeau peste tot în nuanţe schimbătoare de la o clipă la alta. Oare ceaţa subţire a dimineţii sau lumea încă nedezmorţită făcea să tremure uşor trandafiriul încântător ce învăluise totul? Marcellus îl observă pentru prima oară şi sufletul lui, îndulcit, îi dădu slavă lui Dumnezeu.

„Aşa este şi credinţa noastră!" îşi spuse el încet. „Răsăritul ei se vede de pretutindeni, dar e însângerat, Doamne! Cine poate să descrie splendoarea cu care va ajunge la zenit? Nu «va ajunge», ci deja a ajuns. Slava Ta şi astăzi e deplină, Soarele nostru ne înconjoară şi în arenă, şi în catacombe, e şi în sângele martirilor! Şi înlăuntrul nostru!"

Cineva îl rugă să-l îndrume către un magazin, trezindu-l astfel din reverie. La început fusese un singur trecător, iar acum iată că erau trecători

¹ Una dintre cele şapte coline ale Romei (n.ed.engl.).

peste tot. Oraşul se trezise. Dar nici urmă de Linus. Ce pericol să îi fi stat în cale în ceasul hotărâtor?

Lisandru, care aştepta la alt colţ al traseului, se hotărâse să meargă în vizită la mătuşa lui, ca să se uite din nou la zidul grădinii; şi tocmai atunci îl văzuse pe Rufus alergând. Nerăbdarea lor dar şi asemănarea dintre Linus şi Rufus a făcut cu putinţă o asemenea greşeală.

Rufus însă era atât de bucuros că greşiseră! Aşa se împrietenise cu fiul patricianului. Cuvintele lui însufleţite despre Hristos îl uluiseră, iar sărutul pe frunte i-a adus lacrimi în ochi.

Câţi ani trecuseră de când mama lui îl săruta duios? Şi iată că acum un străin, ba încă şi nobil pe deasupra, s-a coborât la a-i da un sărut frăţesc unui plebeu sărman... şi cu atâta simplitate...

Iubirea! O, dacă această iubire a creştinilor ar putea birui lumea, nimeni nu ar mai plânge... ori poate doar de bucurie!

Cu aceste gânduri, bătu la uşa lui Ampliat. Când se deschise uşa, în spate se vedea un hol spaţios cu ghivece mari de o parte şi de alta. Femeia care-i deschisese îi mulţumi în grabă pentru peştii de la Eunice şi era pe punctul de a închide uşa când se dădu la o parte o draperie ce separa o altă încăpere.

În camera luminoasă şi mare se vedea un rând de paturi cu bolnavi. în capul oaselor, rezemaţi pe perne, aşteptau masa de dimineaţă. O fată cu

părul blond cârlionţat ducea o tavă cu ceşti de lut, iar în spatele ei venea altă fată, cu un coş cu pesmeţi.

Rufus privi cu uimire aceste lucruri nemaivăzute şi concluzia veni de la sine. Şi acolo, în capitala lor, exista, tăinuită, iubirea creştină.

Plecă purtând în suflet un amestec de emoţii inexplicabile. Fata care ducea ceştile îi amintea cumva de Linus. Iar una dintre femeile bolnave de acolo îi amintea puţin de mama lui, care murise...

Făclii ale martiriului¹

Mulţimea se adunase în faţa judecătoriei.

Locuitorii Romei ştiau că patricianul Faustus fusese în Egipt în ultima vreme. Fiind preocupat de o distribuire corectă a grâului, după incendiu, plecase iarăşi să asigure cantităţile de care avea nevoie oraşul şi pe care egiptenii refuzaseră să le trimită. Dar iată că, în lipsa lui, începuse să circule vestea neaşteptată...

-Ai auzit? Fiul lui Faustus va fi condamnat la moarte!

care Faustus? Patricianul?

care fiu? Băiatul acela înalt?

marcellus?

da, Marcellus! E creştin!

La început, mulţimile au rămas fără grai, ca apoi să întrebe cu uimire:

¹ Titlul acestui capitol în textul original, în limba greacă, constă într-un joc de cuvinte, fiindcă pyrsoi înseamnă atât „torţe", cât şi „făclii" (n.ed.engl.).

deci e adevărat?!

Dar cum să nu fie adevărat, din moment ce Marcellus se afla în lanţuri, în faţa scaunului de judecată, unde stătea guvernatorul?

Focul aprins în stânga sălii de judecată făcea ca părul ondulat al tânărului să aibă reflexii aurii, privirea să-i fie mai strălucitoare, iar profilul mai chipeş. Era ca un trandafir care se desface în zori în lumina roşiatică a răsăritului sau ca un atlet victorios, înveşmântat cu purpura împărătească, aşteptând să-i fie pusă cununa pe frunte.

Guvernatorul îl privi cu admiraţie.

nu cred acuzaţiile care ţi se aduc ţie, Marcellus, fiu al lui Faustus, începu el ceremonios. Cred că inteligenţa ta va reuşi să înlăture această amăgire, iar tinereţea ta îşi va proba puterea în anii ce vor veni, repurtând victorii în multe războaie.

nu ştiu despre ce amăgire vorbiţi, domnule guvernator! Ştiu însă că tinereţea mea face chiar acum proba puterii sale, rosti Marcellus privindu-l drept în ochi.

acum, în asemenea clipe, când ai braţele prinse în lanţuri? întrebă uimit guvernatorul.

da, cu braţele în lanţuri şi chiar datorită lanţurilor! Ce vrednică de plâns ar fi tinereţea mea şi ce netrebnică, dacă s-ar tupila de frica lor! Să credeţi acuzaţiile acestea, domnule guvernator! Sunt creştin! Chiar Dumnezeul nostru este Cel Care îmi dă putere, ba chiar şi bucurie în faţa morţii... şi dincolo de moarte!

hm! Dumnezeul vostru! Dacă are vreo putere, să o arate! Să-Şi impună legea Lui pe pământ cu soldaţii pe care îi are!

cu soldaţi? Marea Sa putere este tocmai că nici nu are nevoie de soldaţi! El biruieşte inimile tainic, în tăcere, nesilnic, fără zgomot şi fără arme. n-aţi observat că şi trandafirul se desface fără să-l audă nimeni? Iarba şi pomii cresc neauziţi. Soarele răsare fără cel mai mic foşnet. Aşa este şi credinţa în Hristos în inimile oamenilor şi în legăturile dintre ei. Fără nici un zgomot, gingaş, se deschide ca o floare şi-şi răspândeşte mireasma în vieţile lor! Răspândeşte dragostea şi virtutea! Răsare ca soarele şi-şi revarsă lumina pretutindeni! Fără ameninţări, fără soldaţi sau războaie...

Se opri să-şi tragă răsuflarea, după care spuse şi mai răspicat:

pe când soldaţii, conducătorii, împăraţii, cu nenumăratele lor arme şi care de luptă, cu toate decretele, săbiile, fiarele sălbatice şi uneltele lor încinse în luptă, dimpotrivă, se năpustesc cu furie asupra oamenilor. Şi pentru ce?! Trandafirul tot înfloreşte! Soarele tot răsare! Şi va răsări şi va lumina de-a pururi, fără să poată fi atins!

Cu atâta însufleţire vorbea Marcellus cu o asemenea înflăcărare în glasul său, pe chipul său, în privirea sa -, dar şi atât de năvalnic, încât nimeni nu cuteza să-i răspundă sau să-l întrerupă. Multor senatori sau patricieni care veniseră acolo

să arate că sunt paznici neadormiţi ai imperiului, gata să-i pedepsească pe vrăjmaşii acestuia, nu li s-a părut vrednic de critică tânăml orator.

Între aceştia, cel dintâi era Emilius Libius, singurul care îl privea necruţător. încruntat şi cu o expresie încrâncenată, nu părea să îl asculte sau să înţeleagă ce spune tânărul. Mintea lui, gândurile lui zburau în altă parte, purtate de o imagine cumplită.

în acelaşi loc... în faţa aceluiaşi scaun de judecată... cu braţele înlănţuite... alături de instrumentele acelea de tortură îngrozitoare şi mânat de acelaşi foc lăuntric... toate erau în mintea lui la fel, cu o singură deosebire. în locul lui Marcellus cel cu obrajii aprinşi, îl vedea pe propriul lui fiu, Linus cel blond şi palid! Fiul lui, mândria lui judecat!

Ca un cuptor era durerea lui, iar furia ca un vulcan. Ruşinea un ocean. Patricianul scăpă un geamăt. Respira ca şi cum o mare greutate îi apăsa pieptul.

Nu! Cu neputinţă! Nu va îngădui să se ajungă până acolo, sub nici un chip! Nu tocmai de aceea îl izolase atât de bine cu câteva luni înainte, ca nimeni să nu afle secretul cel groaznic? Nu de aceea schimbase locul unde-l ţinea închis după ce observase stricăciunea din zid? Ca nu cumva să reuşească să scape şi să declame această amăgire absurdă în faţa cine ştie cui, distrugând astfel onoarea casei lor?

Acasă slugile ştiau că fiul lui era pedepsit. O informase şi pe fiica lui că era pedepsit, însă altor rude şi prietenilor le spusese că băiatul a rămas la Nikopolis. în afară de soţia lui, Plautia, nimeni nu mai cunoştea acest secret amar iar amărăciunea lui creştea cu trecerea timpului, căci Linus nu voia să cedeze cu nici un chip.

Cu cât păleau mai mult obrajii săi în cămara mică şi întunecată, cu atât ochii îi străluceau mai mult de fiecare dată când îi spunea tare şi însufleţit aceleaşi cuvinte:

tată, eu nu mă lepăd orice ar fi! Sunt creştin!

Cuvintele acelea erau ca un cuţit împlântat în inima lui. Un cuţit ce-l străpungea uneori ridicând văluri de negură peste ochii săi, alteori fulgere de mânie. Cu toate acestea, aştepta. Aştepta ca trecerea timpului să tămăduiască cine ştie cum răul abătut asupra casei lui, să se schimbe ceva.

Când a aflat că fiul lui Faustus, Marcellus, fusese arestat fiindcă este creştin, l-a încercat chiar un sentiment de uşurare la gândul că aceeaşi dezonoare căzuse asupra unei alte familii de patrician. Iar Marcellus nu era singurul. Cel care îl trădase spusese că era şeful unui întreg grup de tineri nobili. Emilius Libius era sigur că Linus nu este prieten cu ei, dar exista posibilitatea ca ei să fi avut o influenţă asupra modului lui de a gândi.

Aşadar, plin de ură, venise la locul judecăţii ca să fie primul ce strigă: „La moarte!" Îi trecuse prin minte să îl aducă pe Linus, supravegheat de

sclavi, să vadă cât de dură este pedeapsa. Dar se răzgândise îndată, fiindcă nu era exclus ca fiul lui să îşi susţină convingerile în faţa Tuturor. Iar după aceea ciné mai putea opri prăpădul?

Şi iată-l cum, înverşunat, stătea chiar în faţa acuzatului, fără să-i observe frumuseţea chipului şi fără să-i audă cuvintele. Doar la un moment dat deveni conştient de tăcerea care se lăsase şi se uită în jur, derutat. în sala de judecată se aflau foarte multe dintre cunoştinţele lui, erau şi mulţi necunoscuţi. Toţi erau întorşi spre tânărul neînfricat şi asupra lui erau aţintite toate privirile. Dar printre acei oameni se afla şi Linus!

Patricianul simţi că se prăbuşeşte. încercă să-şi spună că este doar rodul închipuirii lui zădărîte, cum se mai întâmplase, că i se pare numai. Dar vocea? Vocea care răsuna acum nu era a fiului său?

da, domnule guvernator! Credinţa în Hristos este tot mai puternică şi nimic nu o poate zăgăzui vreodată! răsunau cuvintele lui.

Toată lumea se întoarse spre el, ca fulgerată. Emilius Libius se repezi într-acolo. Nimeni n-ar fi putut spune cine vorbise, iar patricianul se uita prin mulţime şi nu mai reuşea să-l vadă. Se înşelase, fără îndoială.

Dornic să încheie cât mai repede acest episod, guvernatorul se întoarse spre Marcellus, iritat.

destul te-am îngăduit, tânăr nechibzuit! spuse el necruţător. Când porunceşte cezarul,

trebuie să te supui! Ori te lepezi de înşelările tale, ori focul te aşteaptă. Alege!

cezarul porunceşte, dar creştinii rămân credincioşi! Aleg focul!

Hotărârea neclintită a băiatului a fost primită cu freamăt şi murmure, iar el, cu ochii spre cer, avea privirea mai aprinsă de focul din inima sa şi părea că vede lumina nespusă a unei alte lumi.

la moarte! strigă cineva.

daţi-le foc renegaţilor! se alăturară şi alte voci.

În grădina împăratului, la petrecerea de mâine! au sugerat mai mulţi.

Aceeaşi mulţime care cu puţin timp înainte rămăsese fără grai, acum se ridica agitată şi vuia de mânie. Cerea să fie condamnat fiul lui Faustus, care chiar în clipele acelea se îngrijea de rezervele de hrană ale Romei. La întoarcerea sa, avea să afle de cumplitul mod în care îşi arătaseră recunoştinţa.

Decizia guvernatorului a venit ca un exemplu neînduplecat pentru oricine ar fi vrut să facă la fel. în ziua următoare, la petrecerea din grădinile împăratului, tânărul patrician avea să primească ceea ce alesese.

bieţii părinţi! îngăimă Emilius Libius în loc să strige „La moarte!" odată cu ceilalţi.

îndureraţi, dar fericiţi! îi şopti o femeie de alături, cu chipul pe jumătate acoperit.

Doi soldaţi l-au înşfăcat pe condamnat şi l-au dus în celulă, iar alţii au adus în faţa aceluiaşi scaun de judecată trei femei tinere, sub aceeaşi acuzaţie.

Marcellus căută prin mulţime chipul drag al mamei lui şi, atunci când o văzu lângă patricianul Libius, se lumină la faţă. îi era ei plăcută hotărârea pe care o luase? Rămăsese credincios, aşa cum îl învăţase. Era ea fericită în clipele acestea?

Cu o mişcare a capului spre cer, ea îi răspunse că da, apoi îşi şterse lacrimile. în scurtă vreme, avea să-l întâlnească dincolo, când tatăl lui se va întoarce acasă şi va afla ce se întâmplase. Dar fiul ei încă nu scăpase de primejdii.

până la capăt! îi spuse ea fără glas, arătându-i încă o dată spre cer.

Lângă sala cea mare de judecată, unde acuzaţii erau judecaţi chiar de guvernator, se afla o

mică temniţă unde erau ţinuţi temporar condamnaţii cât aşteptau să fie duşi ori la închisoare, ori la locul execuţiei. Acolo urma să aibă o surpriză plăcută.

Odată finalizat, noul palat cu spaţii enorme şi de un lux fabulos îşi merita numele de Domus Aurea, „casa de aur"!

30000 de condamnaţi munciseră ca sclavii la construcţia ei, nenumărate care şi trireme transportaseră comori şi bunuri de la temple din toate colţurile imperiului, în special din Grecia.

în călătoria sa spre tărâmul înţelepţilor şi al artelor, Nero primise pe lângă 1808 premii, fiind desemnat câştigător a tot felul de jocuri, Olimpice, Istmiene, Nemeene, Pythiene şi altele şi poruncise şi să se confişte din temple orice era scump şi foarte frumos.

Poruncile sale au fost urmate întocmai, încât sute de statui şi opere de artă îşi găseau acum locul în palatul cel nou, care, cu multitudinea sa de corpuri de clădire, părea un oraş în sine. Lacul din faţa lui oglindea profilul lui alb şi fermecător, în timp ce arcada (cu cele trei şiruri de coloane şi lată de sute de metri) se prelungea cât vedeai cu ochii.

Sălile erau decorate cu mozaicuri cu aur şi pietre preţioase, iar pereţii erau împodobiţi cu picturi noi. Grădini nesfârşite ce se întindeau de la Dealul Palatin până la Dealul Esquillin şi la Grădinile lui Mecena încununau efortul de a-i oferi stăpânului său ceea ce el caracteriza drept reşedinţă „trecătoare", în care va trăi precum o făptură omenească!

Potrivit edictelor sale, înălţimea caselor din împrejurimi, reconstruite din temelii după incendiu, trebuia să fie mai mică decât înainte. Iar aceasta ca nu cumva să afecteze vederea din Domus Aurea şi, totodată, să permită ca acel colos din faţa ei să fie vizibil de peste tot. înaltă de aproape 40 de metri, statuia semăna la faţă cu împăratul, avea raze în jurul capului (arătând

astfel că Nero se proclamase zeu) şi primise numele de Phoebus Apollo.

În acea reşedinţă de vis se organizau acele symposia extrem de costisitoare, în care numai aranjamentele florale costau patru milioane de sesterţi! Acolo se adunau oaspeţii, purtând toţi podoabe de aur.

Cu toate acestea, printre comeseni şi muzicanţi plutea spectrul fricii invizibil, dar şi nestingherit. Nero tremura mereu la gândul ca nu cumva să pună cineva la cale o nouă conspiraţie împotriva sa; vechile conspiraţii le înecase în sânge. Iar magnaţii tremurau la gândul ca nu cumva să-şi piardă capul din cauza cine ştie cărei suspiciuni.

Şi numai în momentele în care martirii creştini îşi găseau moartea în grădinile lui simţea altceva, nu doar satisfacţia unei fiare sălbatice în prezenţa sângelui, ci şi sentimentul de siguranţă care mai slăbea din frica ce se înstăpânise asupra lui; căci în acele clipe se mai reducea numărul duşmanilor care nu voiau să se supună poruncilor sale.

Din caleaşcă, inspectă şirul pomilor şi spaţiile deschise, drumurile care se încrucişau şi stâlpii indicatori, îndulcindu-se cu gândul că, pe lângă multele sale titluri, se va impune şi ca împăratul care a desfiinţat religia creştinilor, războinicul superb care a reuşit să o distrugă la scurt timp după apariţia ei!

Calul alb care trăgea eleganta caleaşcă imperială în acea seară zbura ca vântul, iar hamurile sclipitoare şi căpăstrul auriu străluci u în lumina soarelui. Dar, cum ajunseră la rondoul cu fântâna, o smucitură puternică a vizitiului opri caleaşca.

Brăţările groase de aur de pe braţele împăratului au zornăit din cauza mişcării bruşte, iar coroana de frunze aurii de laur îi alunecă puţin de pe frunte. Un zâmbet teribil se imprimă pe chipul aspru şi tânăr, dar care avea ceva din aerul unui om bătrân. Dar, vai, cine putea scăpa poruncilor lui preaputernice?

Aflase de fiul cel neruşinat al lui Faustus, cel care cutezase să-i vorbească ieri guvernatorului în felul acela, iar acum voia să se delecteze cu groaza pe care o va simţi acel tânăr în faţa morţii.

Legat de un stâlp nu prea înalt, cu mâinile prinse la spate şi tunica îmbibată cu substanţe care să iuţească focul, Marcellus stătea cu ochii spre cer şi nu părea să-şi dea seama că în faţa lui se află împăratul însuşi.

Ia spune! Spune-ne acum despre puterea Dumnezeului tău! strigă împăratul cu un hohot de râs sarcastic.

Venise clipa în care torţa călăului se apropia de el. întâi o apropie de chipul băiatului, care în lumina ei se văzu că era foarte liniştit şi privea către cer; ochii lui vedeau lumina unei alte patrii. Dar, auzind cum răsună râsul împăratului şi

vorbele lui sarcastice, un fulger ceresc îi străluci în ochi.

Netemător, Marcellus îl pironi cu privirea pe stăpânitorul cel cumplit şi-i strigă cu un glas pătrunzător:

puterea Dumnezeului meu se vădeşte chiar în ceasul acesta, în grădinile tale, cezare! Tu nu vezi cât de mare se arată strălucirea Lui, chiar în mijlocul flăcărilor tale, prin dragostea noastră pentru El?

plesniţi-l peste gură! urlă Nero cu furie, auzind răspunsul lui neaşteptat.

Plesnetul biciului înghiţi ultimele cuvinte ale lui Marcellus, dar glasul său se auzi iarăşi cu putere.

îi recunoşti puterea şi tu, cezare, de aceea încerci să o înfrunţi... Zadarnic! Poţi să ucizi oricâţi creştini, căci mai mulţi vor apărea, nespus de mulţi, infinit de mulţi! Şi vor birui lumea, căci Dumnezeul lor este Domnul întregii lumi!

La un semn al împăratului, călăul se grăbi să pună torţa la baza stâlpului smolit de care era legat martirul tânăr şi neînfricat. O flăcăruie înconjură la început stâlpul, destul de slabă, dar nu trecu mult şi văpaia se aprinse tot mai tare, încingând aerul şi făcând să se ridice mult fum.

Era ceasul jertfei...

Brăţările de aur zornăiră din nou când hamurile dădură semn de plecare, iar calul alb porni iute trăgând după el caleaşca împăratului. Dar chiar atunci se auzi limpede un glas din mijlocul flăcărilor, ca o trâmbiţă ce vesteşte biruinţa:

domnul împărăţeşte, să se bucure pământul!¹

Erau cuvintele unui psalm care îi plăcea nespus de mult lui Marcellus. Erau şi ultimele lui cuvinte în astă lume, rostite din inimă, să dea veste de fericirea pe care o gusta şi pe care oricine ducea o viaţă în Hristos o putea gusta.

O fericire care se descoperea mai presus de orice altceva, veşnică şi neţărmurită, câştigată prin credincioşia lui şi prin cununa martiriului. Căci şi el, iată, ajunsese unul dintre nenumăraţii martiri necunoscuţi ai marii prigoane o făclie a martiriului!

Iar Nero se simţi mai hăituit de frică decât oricând. Fără să vrea, se mută în caleaşcă către semiîntunericul de pe partea cealaltă. Oare aşa strălucirea flăcărilor victimelor sale nu-l putea ajunge sau, de fapt, să nu-l ajungă învăpăierea splendorii sufletelor lor? El o făcea ca să nu mai vadă şi să nu mai audă ecourile crimelor sale sau ca să nu-l înece ruşinea confruntând măreţia lor cu jalnica lui existenţă?

Nu ştia. Nu avea cum să ştie. Nu-şi putea vedea nici măcar întunericul propriei conştiinţe. Tăcerea însă îi făcea bine măcar pentru un răstimp. Dar pentru un răstimp atât de scurt! Auzi foşnetul cuiva care fugea prin tufişurile din dreapta aleii şi un glas tânăr răsună din întuneric:

¹ Psalmul 96,1.

Oricâţi creştini vei ucide, legea lui Hristos n-o poţi face să piară, cezare! Vrăjmaşii ei vor pieri, dar ea nu!

veşnică e biruinţa ei, în viaţă şi în moarte!

oricâţi creştini vei face să dispară, apar alţii! Azi am primit botezul creştin! Hristos e veşnic, credinţa Lui e veşnică, cezar!

De l-ar fi înconjurat pe împărat toată Garda Pretoriană, cu toate cohortele, toţi ofiţerii şi cu atâţia oameni puternici, o barieră protectoare de i-ar fi făcut, şi tot nu ar fi putut să alunge groaza ce l-a cuprins auzind acel mesaj de pace. Cine şi cum îi vorbise cu atâta neînfricare chiar în grădinile lui, pe domeniu lui şi în zona lui de maximă siguranţă, unde era înconjurat de suliţele gărzilor lui, chiar la Domus Aurea?

Preaputernicul stăpânitor nu-i răspunse, nu-l ameninţă şi nici nu-şi chemă soldaţii. Ci, trăgând de frâie, întoarse trăsura şi se întoarse în mijlocul luminilor unde răsuna muzica, înfricoşat ca o fiară rănită ce se târăşte sleită în bârlogul ei, neatinsă şi nehăituită totuşi de nimeni.

Cine îi vorbise astfel, cu vocea adevărului, care îl urmărea fără scăpare? Erau cumva cei pe care Marele Apostol dacă ar mai fi trăit îi numea „cei din casa cezarului" sau se strecurase vreun străin prin grădinile imperiale?

Sunetele lirelor şi ale harpelor îl întâmpinară pe împărat când îşi făcu apariţia sub colonada luminată de nenumărate felinare. Dar el nu le auzi. Înlăuntrul lui răsuna un glas netulburat:

când porunceşte cezarul... creştinii nu se tem!

învăţase prea bine acest lucru.

După cuvintele curajoase pe care i le spusese împăratului, Linus, purtat parcă pe mii de aripi şi mii de harpe, trecu uşor ca aerul peste tufele din grădină şi se pomeni în spatele palatului, unde se afla casa administratorului. şi totul a decurs bine.

Acele câteva minute (cât a durat întâlnirea cu Marcellus când era închis) fuseseră foarte importante pentru el. Bine plătit din punga generoasă pe care Linus o primise de la Lucia, gardianul lăsase liberă intrarea în celulă. Nu ştia că tânărul care intrase cu un aer degajat şi stăpân pe el era acelaşi care, mai devreme, vorbise despre cum nu poate fi biruită credinţa în Hristos şi pe care soldaţii, înnebuniţi, îl căutau chiar acum pe toate străzile.

Marcellus îl primise şi-l sărutase ca pe un frate, îi vorbise însufleţit despre bucuria lor şi despre măreţia lucrurilor care îi aşteptau pe unul botezul martiriului, pe celălalt botezul în credinţa creştină!

Îi dăduse tot atunci adresa preotului, pe nume Theodor, şi-l sfătuise să-şi caute un adăpost sigur... Dar unde crezi? Tocmai la palat! în casa administratorului, care era unul dintre cei mai înflăcăraţi fraţi creştini, însă nimănui nu i-ar fi trecut prin minte să-l bănuiască de aşa ceva. Iar

100

Prextus, nepotul lui de-o vârstă şi de-o simţire cu ei, cum erau toţi tinerii curajoşi din grupul lor de creştini avea să-i fie tovarăş şi frate oricât timp dorea el să le rămână alături.

Şi s-a întâmplat întocmai cum spusese Marcellus. Acolo, în umbra palatului lui Nero, Linus petrecuse cel mai frumos ceas din viaţa lui!

între două lumi

unde, părinte, în casa aceea?

da, fiule.

Ca un cerb însetoşat care, după o goană de ore întregi, a găsit un izvor de apă rece şi curată, aşa şi Rufus s-a adăpat de la izvorul învăţăturii creştineşti a adevărurilor nemuritoare. Uneori stătea aşezat pe scăunel, faţă în faţă cu părintele Theodor, alteori îl însoţea la casa vreunuia dintre fraţii creştini care aveau nevoie de ajutorul lui; îl asculta, îl întreba, nu se mai sătura de învăţătură.

Adâncindu-şi privirea în ochii părintelui, simţea acum siguranţa îngrijirii părinteşti şi fiecare dintre cuvintele sale îl alina; le primea cu o încredere curată ca de copil. Nu-şi cunoscuse tatăl, căci murise când el era prunc, iar acum respectul lui cel mai adânc îl îndrepta spre acest preot al lui Dumnezeu. în prezenţa lui simţea ocrotirea după care tânjise atât de mult când era singur.

103

Oricâtă dragoste îi arătaseră toţi fraţii pe care îi cunoscuse în nenumărate împrejurări şi oricât de des îi sugerase Narcissus, doctorul, că poate veni să locuiască în casa lui, Rufus nu voia ca ei să mai aibă şi grija lui. Ştia prea bine că deja se îngrijeau de familiile martirilor, care erau ca sub un asediu. Erau copii mici rămaşi orfani, erau bătrâni bolnavi cărora li se confiscaseră proprietăţile, toţi aveau nevoi peste nevoi.

Fraţii creştini aveau grijă de ei cu o jertfelnicie şi o lepădare de sine ce-ţi îndulceau sufletul. Cât de mult voia şi el să facă la fel! Numai să aibă şi cu ce să îi ajute şi să le aline durerile acelor oameni încercaţi, să-şi facă timp să le vină în ajutor cu două braţe puternice! însă timpul lui liber era atât de puţin... Tertullus se hotărâse că era prea mare salariul mic pe care i-l plătea şi calculase că orele lungi pe care le petrecea muncind abia acopereau un asemenea salariu.

Dar cum altfel putea să îşi arate şi el dragostea? Cu aceste îndoieli îşi petrecea în odăiţa lui clipele când somnul nu voia să vină. Socotea în minte economiile pe care izbutise să le facă în timpul săptămânii şi era stânjenit văzând cât sunt de neînsemnate, neglijabile faţă de nevoile care troieneau mereu.

În clipele acelea, dorul îi inunda sufletul; dar nici şovăiala nu-i dădea pace. Mica lui comoară, singurul lui bun, i se strecura în gând broşa lui nepreţuită!

104

Cu o piatră preţioasă mare, de culoare albastră, înconjurată de periuţe mici şi două diamante strălucitoare, cu lănţişorul ei gros de aur, se vedea că este un obiect de mare valoare cumpărat la un moment dat de vreun magnat bogat. Nici măcar mama lui nu ştia cum ajunsese în posesia lor. O primise şi ea de la mama ei, care, la rândul său, o primise de la bunica.

înfăşurată binişor într-o bucată de pânză de in şi ascunsă într-un săculeţ mic de piele, nici el nu ştiuse de ea, căci broşa era ţinută într-un cufăr mic înainte de incendiu. Rufus o înşfăcase în grabă când flăcările iuţite de vântul furios se năpustiseră pe fereastra lor.

Cine ştie, poate tocmai ca să caute în cufărul acela se întorsese mama lui în vâltoarea focului şi aşa îşi găsise tragicul sfârşit. Acum această broşă preţioasă era singura lui avuţie, dar mai ales singura legătură materială cu trecutul său şi care să îi mai dea nădejde pentru viitor. Dorinţa lui cea mai aprigă şi îndoiala lui cea mai mare.

105

Să o dea ca în schimbul ei să fie îngrijiţi cei mai puţin norocoşi decât el, după cum înţelesese că făcuseră atâţia creştini cu propriile lor avuţii? Aşa voia, dar nu avea tăria să meargă până la capăt cu un asemenea sacrificiu.

Fireşte că, atunci când îi spusese părintelui Theodor de lupta lui lăuntrică, primise sfatul să păstreze broşa. Să aibă grijă de ea ca de o rezervă pentru viitor, dar şi ca un suvenir nepreţuit al familiei lui. El însă lăsase bărbia în piept, ruşinat. Dacă nu ar fi fost muncit de îndoieli sau dacă dorinţa lui ar fi fost mai hotărâtă, era sigur că nu ar fi primit un asemenea răspuns.

Aşa se face că broşa rămăsese învelită în bucata de pânză de in, legată şi ascunsă în săculeţul de piele bine fixat în tivul tunicii. Nu avea încredere să o lase în odaia lui de la magazin, prea treceau mulţi pe acolo. Mai bine să o ţină la el, protejată, dar fără puterea de a-i dărui fericirea pe care i-o făgăduia.

De când îi cunoscuse pe Marcellus şi pe prietenii lui, citise cu ei de multe ori fragmente din lunga epistolă a Apostolului Pavel către credincioşii din Roma. O copiase în ascuns pe bucăţi mici de papirus şi mai cerea lămuriri când nu înţelegea ceva. Erau însă şi lucruri pe care le înţelegea foarte bine şi care îi rămâneau vii în memorie.

Nu scrisese Apostolul spre sfârşit: „în iubire frăţească, unii pe alţii iubiţi-vă"¹? Şi nu spunea

¹Romani 12,10 (n.ed.engl.).

106

el mai departe: „Faceţi-vă părtaşi la trebuinţele sfinţilor"¹? Cum să nu înţeleagă tocmai el, care fusese atât de mişcat în ziua când aflase prima oară despre învăţătura iubirii, necunoscută până atunci, când copiase micul manuscris pentru femeia aceea?

Din acest motiv, când avea prilejul, fie după-amiaza, târziu, sau când nu prea avea de lucru, îl însoţea pe părintele Theodor să ducă pachete pentru familiile sărace prin părţile mai îndepărtate ale oraşului. însă niciodată nu-şi închipuise totuşi că dragostea ar putea să meargă până într-acolo şi într-atât, încât să-i cuprindă dacă poţi crede aşa ceva şi pe vrăjmaşi!

întâmplarea a făcut să fie de faţă când măcelarul Lucianus, agitând cuţitul din mână, se repezise la părintele Theodor, care trecea pe drum.

ăştia-mi iau pâinea de la gură! urla el cu sălbăticie. Ăştia-mi beau sângele!

Văzând că i se împuţinează clienţii care cumpărau carne de jertfit idolilor, ştiind că aceşti creştini nici nu voiau să se apropie de aşa ceva, îi vedea pe ei şi pe îndrumătorii lor, cum bănuise că este şi Theodor drept cauza ruinării lui.

Vârful cuţitului ţintea spre pieptul preotului, dar acesta se feri, iar Lucianus, în avântul lui, se lovise de zidul magazinului de peste drum. Cuţitul ricoşase din piatră şi, răsucindu-se spre el,

¹ Romani 12,13 (n.ed.engl.).

107

se înfipsese în mâna vinovatului, făcând să-i ţâşnească sângele.

Un trecător se amuză de păţania lui, apoi îşi văzu grăbit de drum. Un cerşetor profită de ocazie să înşface o bucată mare de carne din cârligul de pe uşa măcelăriei, iar un negustor de coşuri împletite ieşi din magazinul de peste drum şi avu grijă să-l târască pe măcelar mai încolo, ca nu cumva să-i murdărească de sânge coşurile. Doar părintele Theodor, după ce-l trimisese pe Rufus la un vraci să aducă pansamente şi ceva de curăţat rana, se aplecă asupra măcelarului şi rămase să-l îngrijească.

Tare mult i-ar fi plăcut lui Rufus să stea şi el pe aproape, să audă ce-şi spun, primele lor cuvinte în acele clipe, dar nu era vreme de aşa ceva. A adus pansamentele şi a plecat grăbit unde îl trimisese Tertullus. Când l-a întâlnit mai apoi pe preot, nu a vrut să îi mai amintească de acel incident.

Acum însă mergeau pe drumul lung şi înclinat, cu nişte coşuri grele în mâini. Pe stânga văzu o casă neterminată, cu plăci de lemn la ferestre. Părintele Theodor îi spuse calm:

uşa e în capăt.

aici, părinte, în casa asta neterminată? întrebă Rufus, să fie sigur.

aici, fiule. Lasă coşul pentru bietul Lucianus şi după aceea să vii după mine acasă la Trifena, are o fântână în faţa casei. O vezi după ce coteşti.

108

care Lucianus? Cel care v-a atacat cu un cuţit?! întrebă uluit băiatul, neputând să-şi ascundă uimirea.

Preotul zâmbi şi dădu din cap, încuviinţând. Nu ar fi trebuit să se arate în faţa duşmanului său de moarte, despre care tocmai aflase că acum era şi mai furios. Dar tot trebuia să trimită pe cineva să-l ajute, căci magazinul aceluia rămăsese închis din cauza faptului că era rănit.

Pe drum spre casă, Rufus nu încercă să afle nimic despre Trifena şi Trifosa, pe care le auzise spunând că fac mari eforturi pentru credinţa lor în Hristos. Nu a lăsat să se vadă ce uimit era văzând bijuteriile adunate în cutiuţa de lemn ca să fie vândute, spre folosul celor sărmani. însă, de îndată ce rămaseră doar ei doi, dădu glas întrebării care îl intrigase:

înţeleg cât este de mare şi de sfântă dragostea pentru cei care au greutăţi. Dar chiar şi pentru vrăjmaşii tăi? Pur şi simplu nu-mi iese din minte! De ce? De ce ne cere Dumnezeu ceva aşa de greu? răbufni el, scoţând la iveală nedumerirea şi frământarea lui.

Părintele Theodor zâmbi iarăşi.

pentru că Dumnezeu e dragoste, Rufus, iar credincioşii Săi trebuie să fie asemeni Lui! Nu vezi câţi vrăjmaşi are Dumnezeu? Nu vezi câţi sunt cei care îl dispreţuiesc, câţi îl insultă? Ba încă mai sunt şi unii care se răzvrătesc şi vor să lupte cu El? Dar El nu le răspunde. Nu-i trăsneşte

109

să cadă seceraţi. Nu le trimite potop să-i nimicească. Ci vrea ca ei să se pocăiască, să se schimbe... El aşteaptă...

Rufus plecă fruntea în tăcere.

el aşteaptă... Dar cât o să aştepte? O săptămână? Un an? Cinci ani?... Cincizeci de ani?... Ţi-am mai povestit deja că, atunci când a fost răstignit Domnul nostru, am... am urcat şi eu cu ceilalţi pe Golgota...

Părintele se opri brusc, cu vocea gâtuită. îşi ţinu răsuflarea... aşa cum făcea de fiecare dată când se gândea la ceasul acela.

şi vreau să-ţi mai spun ceva...

însă din nou se opri.

eram şi eu... Eram şi eu printre cei care îl huleau... Dar, la un moment dat, m-am cutremurat. Nu atât din cauza întunericului care se lăsase pretutindeni în mijlocul zilei, pentru care şi centurionul, şi alţii au mărturisit: „Acesta era cu adevărat Fiul lui Dumnezeu!", ci mai ales datorită luminii strălucitoare pe care a simţit-o sufletul meu întunecat când I-a auzit glasul... Sfâşiat de loviturile de bici, purtând rănile spinilor şi ale cuielor în mijlocul sarcasmului înjositor şi al ocărilor celor cărora El le făcuse tot binele... n-a cerut pentru Sine nimic... cu buzele Sale sfinte n-a rostit nici un reproş, nici o ameninţare... Şi ştii ce I-a cerut Tatălui Său Ceresc?

Rufus ştia, şi fruntea lui se plecă şi mai mult.

- „Tată, iartă-le..."

110

Glasul preotului aici s-a curmat, gâtuit, iar din ochii lui şiroiau lacrimile. A trecut o vreme până când a putut să spună mai departe:

- „Iartă-le... că nu ştiu ce fac!" Aşa a spus, vădind adâncul iubirii Lui şi bunătatea Lui fără margini. În clipa aceea am crezut! Şi am şoptit: „El este Dumnezeu, cu adevărat!" Şi am devenit unul dintre ai Lui, o dată pentru totdeauna. Nu este aceasta o pildă a iubirii Sale mai presus de înţelegerea minţii umane că i-a acceptat pe vrăjmaşii săi în Biserica Lui cu atâta îngăduinţă? Ştii bine povestea lui Pavel, Marele Lui Apostol şi fost prigonitor...

da, o ştiu...

şi atunci ne mai este greu nouă să le facem bine celor care ne vrăjmăşesc, celor care ne învinuiesc de una sau de alta? Asta ne învaţă credinţa noastră, Rufus! Fără pereche este strălucirea ei când porunceşte: „Dacă vrăjmaşului tău îi e foame, hrăneşte-l; dacă-i e sete, daţi-i să bea..."¹ Şi în aceste cuvinte: „Binecuvântaţi-i pe cei ce vă prigonesc; binecuvântaţi, nu blestemaţi."² Aşa ne-a scris Apostolul în epistola lui.

am citit-o, dar n-am înţeles. Poate pentru că nu am vrut să înţeleg, părinte, şopti cu sinceritate Rufus. Ruda mea, fierarul, din pricina căruia am pătimit atâtea în ultimii ani simt că-mi este un duşman cu care nu mă pot împăca... şi... mi-e

¹ Romani 12, 20 (n.ed.engl.).

² Romani 12,14 (n.ed.engl.).

111

ruşine să o spun, dar m-am bucurat să aflu de curând că e bolnav şi are greutăţi.

să nu uiţi că ai cerut să primeşt botezul în numele Lui, al Celui Ce a spus „Iartă-i!" pentru cei care îl răstigneau pe cruce!

Rufus tăcu. Dar nu trecu mult şi, ca şi cum atunci îi venise un gând, se întoarse şi spuse din toată inima:

o să mă îndrept, părinte! Voi încerca să-mi îndrept greşeala, spuse el cu o strălucire nouă în priviri.

Când au ajuns în piaţa unde se afla templul închinat lui Poseidon, cei doi s-au despărţit. Părintele Theodor o apucă pe drumul spre locuinţa senatorului Pud¹, unde se adunaseră de multe ori fraţii înainte numai pentru a asculta cuvintele înflăcărate, pline de dragoste hristică, ale Apostolului Petru. Iar Rufus se grăbi să ajungă înapoi la magazin.

Cum mergea el, rememorând discuţia de mai devreme, auzi vocea lui Tertullus la un pas de el:

ce bine că te-am găsit! Vino să măsurăm cât trebuie să fie inscripţia pentru noul hipodrom, spuse el pe un ton ce nu suporta vreo obiecţie.

¹ Potrivit Tradiţiei, Sfântul Martir Pud (engl. PudensPoudes) a fost unul dintre cei 70 de apostoli aleşi de Iisus Hristos să predice Sfânta Evanghelie. A fost senator roman şi i-a găzduit pe Sfinţii Apostoli Petru şi Pavel la el acasă, loc care a fost transformat ulterior într-o biserică numită Pastorum (sau „a păstorilor", pastors) (n. ed. engl). Pomenirea acestui sfânt se face pe 15 aprilie (n.trad.).

112

Tertullus îşi văzu de drum, grăbit. Rufus nu putea decât să-l urmeze. Auzise de dimineaţă de la alţi caligrafi că împăratul urma să asiste în seara aceea la nişte curse de care, la Hipodrom¹, pe partea cealaltă a Tibrului, pe dealul Vaticanului. Alături de Gymnasium cu splendidele băi publice, cu multele lor abside şi Domus Aurea, acest amfiteatru era unul dintre marile edificii pe care le-a construit Nero la Roma.

în ultimii ani, Rufus mersese acolo de câteva ori, când reuşise să mai evadeze din munca grea de la fierărie. Dar, de fiecare dată, era atâta lume acolo, încât nu reuşise niciodată să intre. Doar îi auzea cum strigau gălăgios să-l încurajeze şi cum băteau din palme, înţelegând astfel că iarăşi câştigase Nero cine ştie ce cursă. Iar, când auzea urletele câinilor-lupi, ştia că au mai fost sacrificaţi nişte creştini.

Reduşi la o masă fără voinţă, oamenii se adunau adesea pentru a-l lăuda ca pe un erou pentru isprava lui artistică. Ba chiar se spunea că o dată, în Neapolis, se adunaseră atât de mulţi oameni pe hipodromul unde venise Nero, încât, atunci când au plecat, amfiteatrul s-a prăbuşit şi nu s-a mai ales nimic de el.

Iar voinţa maselor era într-adevăr subjugată, căci oamenii se entuziasmau nu numai de prestaţia lui agilă în cursele de care, ci şi de superbele

¹ Hipodromul intra în componenţa multor oraşe din lumea greco-romană (n.ed.engl.).

113

lui serenade la ţiteră, de vocea lui seducătoare şi stihurile lui provocatoare. Şi, după ce plecau de la aceste apariţii artistice ale împăratului, îi învăţau cântecele şi le cântau pe străzi şi prin magazinele de vinuri.

Confirmarea a venit când, fiind cincinalul când trebuia să aibă loc Neronia¹, la un an după Jocurile Olimpice din Grecia, îl aclamaseră ca învingător de nenumărate ori. Şi de această dată, împăratul avea grijă să anunţe personal fiecare dintre victoriile sale, înnebunit de emoţie, exact ca în anul precedent, în Grecia. Iar cine avea cutezanţa sau nechibzuinţa să nu-şi arate entuziasmul faţă de aceste „victorii" strălucite, trebuia să plătească cu viaţa, aşa cum se întâmplase şi în Grecia.

Unii au fost descoperiţi mai bine spus, vânduţi de cei care îi trădaseră ca să-şi atingă scopul şi, asemeni multor compatrioţi greci, au fost trimişi la moarte din acest motiv. Drept urmare, desigur că tot avutul lor era confiscat şi se adăuga în vistieriile imperiale.

Odată ce aflase lumina adevărului creştin, Rufus nu se mai apropiase de hipodrom. Toată animalitatea şi indecenţa de acolo nu-i provoca decât o aversiune profundă. Aşa se face că acum

¹ Neronia era un şir de sărbători inspirate de cele greceşti şi consta în festivaluri şi concursuri de poezie, muzică, oratorie şi atletism. A avut loc în anul 60 şi în 65 d.Hr. după modelul celor ţinute de predecesorii lui, Iuliu Cezar şi Augustus Cezar pentru a marca aniversarea încoronării lui.

114

era foarte tulburat de porunca stăpânului său. L-a urmat fără să spună nimic, cu fruntea plecată, rugându-se în gând la Dumnezeu să îl izbăvească de această ispită şi să le pună o piedică în cale, zădărnicindu-le socotelile.

În scurt timp au traversat Tibrul pe Podul lui Nero. Apele râului curgeau grăbit şi mohorât. Purtau cu ele crengi uscate, plăci de lemn, coji de mere şi foi de ceapă, foi de porumb, arătând că oamenilor din cartierul sărac de pe malul celălalt li se păruse o soluţie bună să scape de gunoaie în felul acesta.

Dar şi printre tufele de pe mal era la fel. Printre ele, lângă un lemn putrezit şi nişte cioburi risipite, o privelişte tragică îi atrase atenţia lui Rufus, care mergea cu privirile în pământ.

e un copil! exclamă el îngrozit.

Era un copilaş înfăşat într-o cârpă cenuşie, care-l acoperea acum doar pe jumătate, încât mânuţele şi picioruşele firave abia se vedeau.

Rufus se opri, foarte tulburat.

oare mai trăieşte?

ajunge cu duioşia! se răsti Tertullus. Nu-i decât o creatură debilă, al cărei tată a avut destulă minte să o zvârle aici, la câini! Dar se pare că a murit înainte să-i simtă ei mirosul.

Nu era prima oară când Rufus auzea despre acest obicei cumplit: dreptul unui tată de a-şi omorî pruncul bolnav sau invalid, aruncându-l la câini sau la sălbăticiunile din cine ştie ce loc

115

părăsit. Dar cine să interzică o asemenea decizie inumană, când toată lumea gândea la fel?

văd că s-au terminat cursele. Oamenii încep să iasă, zise Tertullus iuţind pasul. E chiar mai bine. Ne va fi mai uşor să ne facem treaba.

da, mult mai bine! conveni Rufus uşurat şi recunoscător.

Nişte versuri compuse de împărat aveau să fie scrise pe două laturi ale lojei lui, iar cioplitorul în marmură le spusese să îi scrie ei versurile mai întâi pe un model mic. Cel mai indicat pentru această sarcină era Tertullus.

Valuri după valuri ieşeau de pe hipodrom şi se revărsau pe strada Cornelia, ca o armată buimăcită de triumful unui măcel. Cu urlete şi strigăte de luptă, cu gesturi urâte şi glume de o cruzime neaşteptată, înaintau frenetici, sălbatici şi cu minţile rătăcite. Se împingeau, se băteau şi răguşeau cântând, înjurându-se şi aclamând întruna.

împăratul, care plecase înaintea lor, îi vrăjise cu majestatea sa, cu puterea lui, cu agilitatea lui, cu talentul lui. De curând apăruse zvonul că începuse să şi sculpteze, să şi picteze. Dar, mai presus de orice, era cel care le promisese daruri şi câştiguri suplimentare. Altceva ce le mai trebuia? Ce ar mai fi putut ei să ceară de la conducătorul glorios al Statului Roman care nu cunoştea graniţe?

trăiască divinul cezar! Trăiască măritul Nero, divinul Phoebus Apollo, Jupiter cel grabnic la pedepse!

116

Era o roială descreierată şi turbată, care, în agitaţia ei, vărsa pe dinafară tot ce era mai vulgar, mai primitiv, mai crud şi inuman, nişte mase de nestăpânit, fără judecată sau raţiune, ajunse precum dobitoacele; un râu de nămol şi murdărie, plin de miasme. Rufus se cutremură iarăşi când îi văzu trecând prin faţa lor. în mijlocul acestei lumi trăiau creştinii!

doamne, Doamne, mărgăritarele Tale! Cei plini de dragoste şi nevinovăţie! şopti el cu ochii plini de lacrimi.

Prin minte i se perindară chipurile luminoase ale fraţilor săi creştini, privirile lor limpezi, milostenia lor faţă de cei sărmani, cuvintele frumoase ale părintelui Theodor despre iertarea vrăjmaşilor. Şi, trecându-i chipurile lor prin minte, simţi tăria bucuriei lor.

încă puţin, şi se va alătura şi el acestor chipuri frumoase, acestor flori proaspete şi înviorătoare care abia acum începeau să răsară! Şi cine ştie? poate chiar în curând mulţi dintre cei care erau purtaţi de râul nămolos şi întinat vor ajunge în rândul florilor!

o, frumoasele Tale mărgăritare, cea mai înaltă minune a Ta, Hristoase al meu! Prin ele se vede atotputernicia Ta! şopti el din nou, simţind o fericire adâncă.

Ghirlande de trandafiri roşii, în cununi şi bolte, ticseau loja împăratului, iar pe jos erau trandafiri

117

albi, ca să păşească pe ei când venea pe covorul purpuriu întins de la loja lui şi până la scări... Erau şi vase aurii cu uleiuri aromatice, şi afumătoare parfumate. Când au ajuns ei pe hipodrom, toate rămăseseră aşa cum poruncise Nero somptuoase şi extravagante pentru scurta lui trecere pe acolo, cu toţi sclavii plecându-se în faţa voinţei lui.

Iar petele negre de sânge de pe nisipul arenei erau semnul aceleiaşi voinţe neînduplecate a cezarului...

Calea jertfei

Ce lumină se aprinde în ochi în clipa când, în cuibarul inimii, se naşte o bucurie!

Bucuria te înalţă până la poarta cerului şi, cu o simplitate ca a pruncului asemeni căruia vei fi, întreabă sfioasă: „îţi e plăcut lucrul ăsta, Doamne?" Iar apoi, cu o tresărire nevăzută şi cu înteţite bătăi ale inimii, tainele nemărginite şi zborul bucuriei de nezăgăzuit se reîntorc în adâncul adâncurilor inimii...

în tot acest timp, poate preţ de ceasuri întregi, gura rămâne închisă şi fruntea plecată... Dar ochii? Ochii o trădează. Ochii strălucesc, străfulgeraţi de lumina nespusă a fericirii.

Este clipa când conştiinţa prăznuieşte o biruinţă, aşa cum se întâmpla acum în inima lui Rufus. O, ce prisos de simţire! Contemplând-o, se simţi bogat!

Acel băiat sărman, cu salteaua lui de paie pusă pe plăcile de lemn rezemate pe două scaune,

119

gata să se răstoarne de câte ori se întorcea în somn, cu salariul lui prea mic şi hrana săracă, cel pe care Eunice venise în secret să-l ajwte fiindcă îşi făcea griji pentru el, acel orfan părăsit şi rămas fără casă, prădat de mugetul focului nestăvilit... băiatul acela era bogat!

Şi el putea să întindă o mână, să-şi întindă aripile inimii şi să dăruiască, neştiut şi nevăzut, ca şi ceilalţi, dar vădit în ochii lui Dumnezeu şi înaintea propriei conştiinţe! îi venea să strige în faţa lumii întregi că nu este deloc greu ca dragostea acea floare a pământului care abia atunci apărea să răsară dacă îi dai o fărâmă din pământul inimii tale, să crească! Şi, odată ce el se hotărâse să facă acel lucru care îi era cel mai greu să stingă văpăile trecutului şi să-şi îngăduie să simtă milă pentru fierar -, atunci şi inima lui făcea posibil lucrul care ei îi era cel mai uşor şi firesc: să iubească.

Ce bucurie! Oare cât valora broşa lui? Poate reuşea să primească pe ea o mie... sau două mii de sesterţi? Sau zece mii? Ori poate chiar mai mult? Dacă nu i-ar fi purtat de grijă cu atâta dăruire creştinii mai întâi Linus, apoi Sabinus, iar acum foarte mulţi dintre fraţi -, poate el ar fi vândut-o deja, iar banii i-ar fi cheltuit până acum. Dar nu fusese mâna lui Dumnezeu asupra lui, ocrotindu-l, chiar şi când îl prinseseră hoţii? şi atunci de ce să nu doneze ceva de al cărui preţ, îndoit, el deja se folosise? Of, de ce

120

nu pricepuse mintea lui săracă lucrul acesta mai demult?

Şi, pe deasupra, ştia că milostenia este un dar pentru veşnicie, ce ai dat nu se pierde! Cineva îţi va răsplăti cândva într-un „schimb" ce rămâne pe veci. Cine ştie dacă nu cumva, în felul acesta, şi inima fierarului ar fi putut să se mai topească şi era posibil să devină şi el unul dintre credincioşii lui Hristos. Nici nu-şi putea închipui cât de bucuros ar fi fost el să-l vadă creştin. Ce răsplată mai mare să vrea?

Cu aceste gânduri la care ochii străluceau şi inima tresălta, Rufus mergea cu paşi mari, săltaţi, pe străzile pietruite. Nu mai avusese prilejul să meargă la casa lui Ampliat, aproape de fântâna cu statuile celor trei lei, însă drumul şi-l amintea foarte bine.

Cum să uite acel colţ de stradă, locul întâlnirii cruciale din viaţa lui, când făcuse cunoştinţă cu Marcellus, şi acesta îl sărutase pe frunte, ca pe un frate? Cum să uite cuvintele al căror ecou răsunase atât de puternic în sufletul lui, iar acum aproape de neînţeles cum s-a putut întâmpla aşa deveniseră şi strigătul lui de luptă?

„Hristos ne ţine clipă de clipă! E întărirea şi bucuria inimii noastre! Lumina şi roua sufletelor noastre...!"

Martiriul lui Marcellus îl mişcase profund, iar cununa slavei sale aprinsese şi dorul lui lăuntric să rămână şi el credincios până la sfârşit,

121

neînfricat în faţa oricărei morţi. Dar oare va izbuti?

Dus pe gânduri, nici nu-şi dădu seama cât de repede se termină strada sub paşii lui. Acolo, pe colţ, erau stâlpul de marmură şi cadranul solar. Tot acolo, la o oarecare distanţă, erau cele trei capete de leu din gurile cărora se revărsau şuvoaie de apă.

Stabiliseră să adune tot ce voiau să dea ca milostenie acolo, în acea zi, în casa lui Ampliat, iar el se hotărâse să pună câţiva bănuţi în cutie şi, odată cu ei, şi broşa cea nepreţuită! Nimeni nu şi-ar fi putut da seama cine era bogatul neştiut. Sau poate doar părintele Dionisie, căci părintele Theodor era plecat într-o călătorie în Campania. Iar schimbarea în bine care avea să se simtă mai târziu în casa fierarului îi va vesti şi că nepotul lui cândva îndărătnic nu mai era acelaşi om, că înlăuntrul său se înfiripaseră zorii unei alte lumi.

Rufus se grăbi să plece de la Ampliat, să se distanţeze cumva de milostenia făcută în taină. Din fericire, nu îl observase nimeni. Nimeni nu vorbise cu el. Tocmai aduseseră nişte oameni răniţi în urma bătăilor primite de la pretorieni, iar toată lumea se îngrijea de ei.

Lăuntric însă, fericirea cânta pe mii de voci. Iar cea mai fericită dintre ele şi cea mai dulce era o voce sfioasă, o şoaptă care întreba simplu, ca un copil:

122

îţi e plăcut lucrul ăsta, Doamne?

Dar miile de voci lăuntrice îşi curmară deodată cântul. Căci alte voci îi atraseră atenţia. în faţa lui erau doi trecători care vorbeau tare, iar el îşi încetini pasul, ascultându-i.

îl ştii pe Emilius Libius, patricianul?

cel din vila cu o galerie mare, nu?

exact. Au descoperit că Linus, băiatul lui, e creştin.

imposibil! Nu cred! Prea e copoi bătrân Emilius să rabde o asemenea ruşine.

ei, crezi tu sau nu, băiatul e creştin!

parcă n-am mai auzit noi de-astea! M-am prins de anul trecut, când mergeam la şcoala lui Produs să duc pergamente pentru aristocraţi, că ceva nu-i chiar în regulă cu puştiul lui Faustus. Ştii, cel pe care l-au ars.

da, ce să zic, multe s-au schimbat de atunci! Prietene, credinţa asta e un mister... Are o putere de neînţeles şi de la o zi la alta tot apar şi alţi adepţi!

n-am nici o problemă să discut cu ei, dacă-mi dau banii pe pergamentele pe care le duc. Chiar aşa, tu nu ştii să-mi recomanzi nişte cumpărători?

Ce-ţi zic eu acum e cea mai bună afacere. Nu poţi să dai de urma lui Linus, dacă tot îl ştii bine cum arată? Fratele meu e unul dintre pretorienii care îl caută peste tot. Şi-ţi garantez că-ţi primeşti partea ta din recompensă! Anul ăsta nu s-a

123

arătat deloc prin Roma, dar se pare că s-a întors de curând.

-Ai dreptate. Mă duc să văd cum stă treaba... Ştii tu, ori de la Produs, ori de la sclavii patricianului... de la oricine îmi iese în cale.

Ascultându-i, Rufus simţi cum neliniştea i se preface în frica şi groaza de a şti ce îl aşteaptă pe Linus. Chiar cu o zi în urmă, înainte de ivirea zorilor, îl reîntâlnise pentru prima oară în casa medicului Narcissus, unde avusese loc slujba. Ce mare le-a fost bucuria!

după ploaie iese soarele! Şi ce strălucitor este! i-a spus Linus surprins şi încântat.

Au vorbit, câte n-au povestit în clipele cât au mai zăbovit acolo! Credincioşii trebuia să se împrăştie repede, plecând unul după altul pe uşi şi pe străzi diferite, ca lumina dimineţii să nu-i mai găsească pe străzile Romei. însufleţiţi şi luminoşi, cu ochii strălucind de bucurie, vorbeau iute şi-şi dădeau frăţeasca îmbrăţişare. Acum amândoi erau botezaţi. Mai mult de atât, ce rămânea de spus?

însă Rufus mai aflase ceva. A descoperit, emoţionat, că doamna Eunice, soţia şefului şi mama lui Callistus, făcea şi ea parte din grupul lor. Ulterior, când se oprise la magazin să ia măsuri pentru perdeluţele pe care le făcea pentru rafturile cu obiecte rare, îi povestise cum Linus îi datora libertatea surorii lui, care se sacrificase pentru el.

124

în ziua când Marcellus fusese arestat, fata deschisese uşa magaziei unde era ţinut fratele ei, fără să-i pese de pericolul la care se expunea ea. Între timp, crezând că imaginaţia îi jucase feste când crezuse că Linus fusese luat la Praetorium, Emilius Libius uitase să mai verifice dacă fiul lui mai este în locul unde îl ţinea el închis de luni întregi. Iar în ziua următoare plecase la nişte moşii, departe. Când Linus revenise în casă, sclavii au crezut că tatăl lui îi dăduse drumul şi nici mama lui nu a avut tăria să-şi închidă iarăşi singurul ei fiu.

Rufus tocmai aflase acest lucru, şi iată că acum doi necunoscuţi vorbeau de arestarea lui! Probabil că îl urmărise cineva şi îl trădase pentru a primi recompensa cea consistentă. Ceea ce însemna că şi Linus avea să intre în rândul martirilor, după Marcellus.

încă un credincios sortit morţii, în vremuri în care numărul celor ucişi era mare. Linus ar fi

125

putut face atât de multe pentru a întări credinţa tinerilor din grupul fiilor de patricieni... Putea să-i atragă şi pe alţii la credinţa în Hristos. Rufus simţi cum frica începe să îi asedieze toate gândurile. Nu, cu nici un chip nu-şi permiteau să-l piardă pe Linus!

Merita să facă orice pentru a-l salva. Până la urmă, nu lui îi datora şi faptul că scăpase liber, şi faptul că scăpase cu viaţă? Dar trebuia să facă ceva imediat, fără să-i spună motivul.

126

Părintele Dionisie îl rugase să-i trimită pergamentul cu psalmii şi epistola Sfântului Apostol către romani, pe care le copiase deja pentru credincioşii din Pozzuoli. Dacă îi cerea lui Linus să plece în această misiune secretă, cu siguranţă că nu ar fi refuzat. Mai mult, nici nu i-ar fi fost greu să se întâlnească după aceea cu părintele Theodor, care călătorea în Campania, să-i ducă şi lui papirusurile cu scrierile sfinte. în felul acesta, Linus urma să dispară din Roma o vreme, până trecea pericolul din aceste zile, iar pretorienii şi ajutoarele lor degeaba aveau să-l mai caute prin oraş.

Spunându-şi aceste lucruri, Rufus se mai linişti. Fiind destul de aproape de vila lui Emilius Libius, o rupse la fugă spre colţul străzii, trecând prin faţa necunoscuţilor pe care îi auzise mai înainte vorbind. Era o după-amiază călduroasă şi, fiind în luna iunie, arşiţa care se anunţa de dimineaţă îi ţinea pe locuitorii Romei în casă.

Rufus se opri întâi la magazin şi ca să îşi încarce geanta cu papirusuri. Dacă ar fi vrut cineva să-l controleze, printre lucrările lui Seneca, Vergiliu, Cato şi Musonius¹, puteau foarte bine să treacă neobservate textele sfinte, care îl interesau pe el. în felul acesta, nu-l puneau în pericol pe cel care le ducea.

Linus primi propunerea cu bucurie. Trăsura lor era deja pregătită, fiindcă seara urma să se

¹ Gaius Musonius Rufus a fost un filosof stoic din sec. I d.Hr., exilat de Nero în anul 65 (n.ed.engl.).

127

întoarcă patricianul. Tocmai de aceea îi înlesnea plecarea neaşteptată. însă cu ce aveau să-l aştepte sclavii pe tatăl lui? Dar iată că Lmcia veni cu ideea să închirieze o trăsură mică pe care să o folosească mergând în altă direcţie, să lase impresia că se duce la una dintre proprietăţile lor.

Chiar şi Plautia, care tot timpul se gândea îngrozită la întoarcerea soţului ei, consideră că este o idee bună. Aerul de ţară avea să-l mai înzdrăvenească pe băiat, iar în răstimpul acesta patricianul îşi mai domolea mânia provocată de evadarea fiului său. Nu mai încăpea îndoială: trebuia să plece fără întârziere.

Tare mult se bucură Rufus văzând că planul lui izbândeşte. îşi luă rămas bun de la ei cu mare drag şi se grăbi să se întoarcă la magazin. Era la o oarecare distanţă şi voia să ajungă înaintea celorlalţi angajaţi şi a lui Tertullus.

Calul legat la umbra unui pom în faţa curţii se dădu înapoi speriat când, pe neaşteptate, Rufus trecu grăbit. Văzu apoi mai mulţi sclavi cărând un bloc de marmură din care, probabil, urma să se facă soclul uneia dintre statuile aduse de Nero din Grecia cu un an în urmă. Asemenea statui tot apăreau, una după alta, în pieţele din oraş. Simţi privirile invidioase ale sclavilor, care şi-ar fi dorit şi ei să fie liberi şi să meargă bucuros ca el, fără caznele robiei şi frica de bici!

Deodată, în tăcerea după-amiezei, se auzi zgomotul înfundat al unor paşi care aleargă pe furiş.

128

Apoi încă cineva... şi încă cineva... în câteva clipe, se auzi zgomotul armelor şi un om strigă:

Prindeţi-l! Prindeţi-l!

el e! Fiul lui Emilius Libius! Renegatul, cel care îi batjocoreşte pe zei!

Rufus se întoarse îngrozit să vadă dacă nu cumva tocmai trecea trăsura lui Linus, însă nici nu apucă să se uite prea departe. în clipa aceea, văzu chiar lângă el casca unui pretorian, şi o mână care îl trase de umăr şi îl răsuci pe loc. Cineva îl apucase de tunică, iar ceilalţi îl apucaseră de braţe atât de strâns, încât unghiile lor îi intrau în carne până la sânge.

Fulgerător, se trezi înconjurat de săgeţi, scuturi şi căşti... şi de nişte siluete oribile şi sălbatice care ameninţau să-l sfâşie cu dinţii lor puternici şi căutăturile lor demente. Era îngrozit.

este o greşeală! Nu sunt fiul lui Libius! protestă el aproape instinctiv.

îi privea buimăcit şi şocat pe călăii ce se năpustiseră asupra lui. Simţi o sudoare rece, şi braţele însângerate parcă-i paralizaseră.

„Nu sunt decât un plebeu sărac!" îi venea să le spună. „Pe fiul lui Libius poate îl găsiţi la poarta casei lui. Semăn cu el, dar sunt altcineva! Nu sunt Linus! Daţi-mi drumul!" Toate aceste cuvinte (mai mult gânduri decât cuvinte) ieşiră gâtuite şi fără sens, în pornirea nestăpânită de a-i împrăştia pe loc pe toţi duşmanii; aşa putea să provoace mii de martori care erau ceva mai încolo,

129

pe stradă, de la Tertullus până la toţi vecinii. Să protesteze şi ei faţă de greşeala pretorienilor!

Acela a fost primul şoc primul moment de spaimă. Iar cuvintele i-au ieşit fără glas. Dar în clipa următoare o adiere prin ramurile duzilor îl învioră şi-şi mai recăpătă puterea. Nu doar puterea, ci şi limpezimea gândurilor căci a doua reacţie, şi a treia, şi toate care au urmat în sinea lui a fost neînfricarea şi voinţa neclintită.

moarte creştinilor! Trădătorii! Să fie arşi că au dat foc Romei! strigă cineva ieşind dintr-o casă în ruine.

la câini să-i daţi! La câini! urlă altul.

Prin faţa tânărului prizonier zornăi lanţul, scos acum la iveală pentru a-l lega. Dinspre soldaţii care între timp se înmulţiseră se auzeau tot felul de strigăte de furie, gălăgie şi ocări; la fel şi dinspre sclavii care cărau blocul de marmură. Dar aceia dintre ei care l-au privit totuşi în faţă au observat cum pe chipul lui firav se ghicea un zâmbet.

pentru credinţa Ta, Doamne! Da, şi până la moarte!... în numele iubirii pe care ne-ai poruncit-o! şopti el, fără să-l audă ceilalţi.

Nu-şi spunea el ceva mai devreme că nu îşi permit să-l piardă pe Linus? Că aveau nevoie ca el să trăiască, să-i întărească pe ceilalţi şi să mai aducă şi pe alţii la credinţa în Hristos? în primul rând pe părinţii săi, care erau nişte idolatri cruzi şi fanatici. Iar apoi pe cât mai mulţi din elita patricienilor.

130

El însă, un biet orfan, nu avea pe nimeni pe lumea aceasta. Şi nici n-ar fi putut cineva aşa neînsemnat ca el să vestească Evanghelia lui Hristos altor suflete, nu aşa cum o făcea un patrician ca şi Marcellus, care izbutise să facă aşa de mult! Dar el putea să lucreze dragostea, chiar dacă plătea cu viaţa. Să le fi spus el ceva, în ce pericol îngrozitor ar fi fost Linus, care încă nu plecase din Roma!

îşi ridică privirea către ceruri şi, cu puteri înnoite, îi spuse tare ofiţerului:

mă arestaţi fiindcă sunt creştin? Atunci arestaţi-mă şi gata! Mai importantă e credinţa mea decât viaţa!

Cuvintele i s-au pierdut într-o gălăgie şi mai încrâncenată, în vorbe şi ocări, iar lemnul care îl izbi în spate îl făcu să înţeleagă că o iau pe strada care duce la închisoare. De cine aveau a se teme ofiţerii dacă îl tratau brutal pe tânărul necunoscut şi cuviincios, îmbrăcat sărăcăcios? Ordinele împăratului nu admiteau excepţii pentru cineva care nu se supunea numaidecât voii lui.

Ba mai mult, ofiţerii nici nu ştiau dacă e cazul să se mai teamă de împărat. La câte zvonuri curgeau din toate părţile şi pe care toată lumea le repeta în şoaptă, se pare că nici tronul lui nu era foarte sigur.

Dar pe ei îi interesa de fapt recompensa. De astă dată, socoteau că nu va fi deloc mică. Abia a doua zi, când se ţinea de obicei procesul, aveau

131

să afle şi ei cât anume le este câştigul obţinut prin zelul lor.

Rufus mergea calm în faţa micului grup şi se uita în jur ca, dacă vedea pe cineva cunoscut, să-şi ia rămas bun. Dar nu văzu pe nimeni. Nici un om pe străzile acelea pustii, iar cei care, moţăind, mai scoteau capul pe fereastră, nici nu mai dădeau atenţie unei privelişti cu care se obişnuiseră toţi.

La închisoare însă, era sigur că se va întâlni şi cu alţi fraţi creştini. Va găsi el o cale să-i trimită un mesaj părintelui Dionisie, să se roage pentru el să rămână credincios până în ultima clipă a vieţii în lumea aceasta. Şi nu s-ar cuveni să-i trimită şi un mesaj de rămas bun părintelui său care îl ocrotise în împrejurări foarte grele?

Dar cum vor păstra secretul?

Nu trecu mult, şi vestea se răspândi. Imediat ce au ajuns la piaţă haimanalele care-şi făceau veacul pe acolo după-amiaza, vestea trecu de la unul la altul. Ajunse şi la băile publice, şi la magazinele care se deschideau, scoţând iar marfa la intrare.

Ajunse peste tot, de la vile până la cocioabe. Primii care au răspândit vestea au fost sclavii care mai devreme cărau postamentul de marmură pentru o statuie ce avea să împodobească templul mic din apropierea pieţei; o spuneau cu un rânjet bolnav, cu gura până la urechi.

l-au prins pe fiul lui Emilius Libius, patricianul!

132

pe fiul lui Emilius Libius? Dar parcă nu era în oraş! răspundeau surprinşi cei care ştiau pe cineva din familia lui.

Las’ că acum chiar nu mai e prin oraş! Merge în excursie la închisoare, unde-şi va petrece noaptea! Ha, ha! Creştinii vor plăti cu vârf şi îndesat, până la unul!

Apoi se întorceau la treburile lor, satisfăcuţi că ştiau ei tot şi doar de la ei mai aflau alţii. Mai mult, era vorba despre un alt duşman din clasa socială a tiranilor bogaţi care avea să fie exterminat. În scurtă vreme, vestea ajunse şi în vila cu galeria cea mare...

Sclavii tocmai vărsaseră apă în faţa casei, să cureţe bine lespezile, căci stăpânul lor pregătea o recepţie; lustruiseră felinarele de bronz din galerie şi frecaseră bine treptele şi coloanele. Florile împodobeau tot locul, proaspăt stropite, cu frunzişul verde luxuriant punctat de culorile suave ale florilor; la poarta cea mare, în faţa statuii zeiţei Vesta¹, în absida roşie cu arcadă, un vas de tămâie răspândea miresme rafinate. Vestea cea cumplită căzu ca un trăsnet în mijlocul robotelii lor voioase.

Pretorienii l-au închis pe Linus!

care Linus? Linus al nostru? Băiatul nostru?

Cu feţele ca de ceară, cu buzele albite şi privirile îngrozite, toţi au rămas fără grai, fără vlagă.

¹ Vesta (gr. Hestia) era în lumea greco-romană zeiţa vetrei şi a casei (n.ed.engl.).

133

Plautia se prăbuşi pe o canapea mică, pierzându-şi cunoştinţa. Lucia, acum mai palidă decât rochia pe care o purta, încă nu găsea puterea să zică ceva, orice.

dar când?... Unde l-au prins? murmură printre lacrimi.

păi acum, după-amiază, pe vreo stradă din Roma...

Însă nimeni nu ştia ce să mai adauge.

nu a reuşit să plece! izbucni fata cu durere, şi lacrimile îi şiroiau pe obraji.

Ropotul copitelor Şi scârţâitul trăsurii care se opri în faţa porţii le-au dat de Ştire că patricianul s-a întors.

Cine avea să mai rămână viu în casa aceasta peste câteva clipe, odată ce va afla şi el?

Scârţâitul roţilor Şi ropotul copitelor care trăgeau trăsura mică erau tot ce se auzea pe drumul liniştit de ţară, pe unde se afla acum Linus. Nu avea alt tovarăŞ de drum decât bucuria (iată, o primă sarcină pe care i-o încredinţase cineva în slujba credinţei în Hristos!) cu care primise această misiune...

Ce surpriză!

Când se deschise uşa, îl izbi mirosul umezelii. Înaintă poticnindu-se pe treptele strâmbe de piatră Şi, întinzând mâna să se sprijine de perete, Şi-o retrase scârbit de mâzga pe care o simţise pe degete.

întunericul, duhoarea, frigul, spectrul morţii ce altceva ar fi putut găsi într-o închisoare din Roma, unde singura aerisire, sus de tot, în tavan, nu reuşea să aducă nici măcar o adiere sau puţină lumină la cele două sau trei etaje fără ferestre?

Torţa pe jumătate arsă, pe care soldatul i-o ţinea în faţă, umplea de fum şi puţinul aer care mai era, sporind senzaţia de sufocare. Umbrele negre ale pietrelor cu margini strâmbe şi nenumăratele lor ascunzişuri pentru şopârle şi pentru pânzele de păianjen arătau, ici şi colo, ca fălcile căscate ale unor sălbăticiuni ce se mişcau pe măsură ce flacăra şovăitoare se apropia de ele Şi apoi le lăsa în urmă.

135

În faţa uşilor masive, lanţurile cu încuietori mari erau semnul că pe culoarul cel strâmt se aflau multe celule; printr-o asemenea beznă, culoarul părea că tot coteşte şi se răsuceşte la nesfârşit.

aici! răsună vocea răguşită a paznicului care scutură lanţul greu cu o cheie foarte mare.

Patricianul Emilius Libius, care până atunci îl urmase fără să se arate deloc tulburat, simţi cum pasul i se înmoaie şi mintea i se înceţoşează, ca şi în urmă cu două ore. Atunci, la întoarcerea sa acasă, auzise de la nişte trecători ce se întâmplase.

Atunci sclavii l-au văzut intrând pe uşă şi trecând direct spre camera lui, cu mersul nesigur şi livid la faţă, fără să salute, fără să ameninţe pe nimeni. Numai privirea sa, căutătura ca de animal sălbatic arăta câte se petreceau îndărătul tăcerii lui cumplite. Mintea lui întunecată era atât de sleită, încât se căzni mult să-şi amintească unde-şi ţinea acel stiletto. îl găsi şi îl ascunse sub tunica pe care o purtase pe drumul de întoarcere, apoi ieşi imediat cu ochii injectaţi şi buzele ca de ceară.

îşi făcuse el socoteala că nu-i va fi deloc greu ca, la poarta închisorii, să deschidă punga lui doldora de bani. însă, la fel ca un om de rând, trebuia să dea mulţi bani ca să-i convingă pe paznicii cei încruntaţi şi să-i înduplece să-l lase să intre. Poate chiar avea să-i facă bine să aştepte un pic.

136

Poate răcoarea apusului îl va mai linişti şi-i va mai limpezi mintea.

Când primi, în sfârşit, permisiunea să-şi vadă fiul, urmase netulburat călăuza care-l ducea, la lumina torţei, pe culoarele întortocheate. Acum însă, când sosise momentul critic, momentul necruţător, simţi că inima-i bate să-i spargă pieptul, iar mintea refuză să-l mai slujească.

aici! repetă temnicerul, descuind lanţurile şi împingând uşa, care se deschise cu un vaiet scrâşnit.

În fundul unei celule lungi şi strâmte apăru, mai mult ghicit în lumina pulsată a torţei, un cap blond.

linus! strigă un glas care-ţi sfâşia inima, iar ecoul lui răzbătu până la capătul culoarului. Fiul meu! Băiatul meu! Lumina vieţii mele şi mândria mea! Linus, să nu-mi întinzi chiar tu cupa amară a morţii! Fie-ţi milă de tatăl tău, Linus!

Patricianul nu vedea nimic în bezna aceea. Nici nu-şi dădea seama prea bine ce spune. Suspina şi gemea, şi cu dragoste, şi cu mânie, iar vocea răsuna aspru şi anevoie. Apoi deodată se încrâncenă.

nu pot răbda o asemenea înjosire! Leapădă-te, Linus, leapădă-te de amăgirea asta a ta! Altfel, pentru mine, totul s-a sfârşit... Mi-a sosit ceasul de pe urmă şi tocmai tu îmi împlântezi cuţitul!

Cu mişcări sacadate, scoase cuţitul pe care îl ţinuse ascuns sub haină. Tremurând, îl apucă

137

de lama lucioasă, şi vârful lui şi-l îndreptă spre inimă.

Rufus, înfricoşat, făcu doi paşi căci doar atât îi permiteau lanţurile.

nu, domnule, să nu faceţi asta! strigă el disperat. Nu sunt Linus!

Emilius Libius tresări. Era cu putinţă să fi greşit temnicerul?! Era cu putinţă să se fi înşelat şi el, toropit de spectrul morţii? Clipi iar şi iar, să-şi trezească mintea din amorţire şi să-şi ascută văzul.

Să nu vă faceţi vreun rău, domnule! În clipa asta Linus e liber şi e în siguranţă!

tu nu eşti Linus! bâigui el.

Aruncă jos cuţitul şi apucă torţa pe care soldatul o lăsase într-un colţ. Cu lumina în mână, se repezi să-l vadă.

nu, nu eşti! Dar ce mult îi semeni!...

îl luă pe Rufus de mână şi-i întoarse palma dreaptă în sus.

nu eşti Linus! Băiatul meu are o cicatrice pe mână...

Cu o nespusă uşurare, un surâs îi lumină chipul până acum brăzdat de durere. Trase aer în piept de mai multe ori, să se asigure că într-adevăr prinde iarăşi viaţă.

dar cum de apare în hârtiile lor că eşti fiul lui Emilius Libius? întrebă prins iarăşi în încleştarea fricii.

Dacă Linus era în celula de alături? Poate l-au prins şi pe el odată cu nenumăraţii prizonieri în

138

această temniţă mare şi cumplită pentru oamenii de rând...

Rufus plecă fruntea şi lumina slabă nu lăsa să se vadă îmbujorarea care, ruşinat fiind, îi colorase chipul altminteri palid. Ce putea să-i răspundă? Cum să-i dezvăluie secretul lui?

deci cum, cum s-a întâmplat? Cum a fost posibilă o asemenea greşeală enormă?

pretorienii care m-au arestat erau siguri că sunt Linus... Iar dacă negam... l-ar fi prins şi pe el în scurt timp. Aşa că, de dragul lui Linus, nu am spus nimic.

vrei să spui că... Vrei să spui că... Adică... i-ai lăsat să te ia... i-ai lăsat să te aducă aici, la moarte, ca să-mi salvezi băiatul?!

Rufus nu răspunse.

spune! Spune odată! Ce secret ascunzi?

nu e nici un secret... Eu sunt orfan, am rămas singur pe lume după incendiu... Aşa că m-am hotărât că mai bine să trăiască Linus, şi să aducă bucurie şi rudelor lui, şi celorlalţi din jurul lui...

tu te-ai gândit şi la familia lui?! îngăimă Emilius Libius cu vocea aproape sugrumată.

îşi puse palmele amândouă pe capul băiatului şi-l sărută de mai multe ori.

mare e puterea celor de sus! E prima oară când se întâmplă aşa ceva pe lumea asta! mai spuse el, plângând.

Apoi se prăbuşi pe un scaun vechi din celulă, copleşit de emoţie şi de bucurie.

139

dar cum să-ţi vină un asemenea gând? Unde ai găsit tăria, puterea... hotărârea să faci un asemenea sacrificiu? Ce vremuri, ce vremuri minunate trăim dacă au ajuns să fie azi oameni cum nu s-a mai pomenit până acum! Eşti singur, spuneai? Atunci din clipa aceasta nu mai eşti singur, vreau să fii cel de-al doilea fiu al meu!

păi atunci... veţi avea doi băieţi creştini! zise Rufus zâmbind.

eşti creştin?! mai că se înecă patricianul, oripilat.

dacă mă întrebaţi de unde am găsit tăria pentru un asemenea sacrificiu...

de unde?

din poruncile lui Hristos, Care e dragoste şi le cere celor care-I urmează să aibă dragoste şi bunătate faţă de toată lumea, şi faţă de prieteni, şi faţă de vrăjmaşi!

aşa să fie?... şopti patricianul, nemaiştiind ce să spună.

în lumina torţei pe care o ţinea în mână, pe chipul lui se citea cât este de surprins şi cuprins de o îndoială smerită.

da, domnule, aţi şi văzut că aşa e... o vedeţi şi în clipa aceasta!

da, văd cu ochii mei!... Linus nu mi-a spus niciodată despre ideile acestei credinţe ciudate.

O vreme se aşternu tăcerea.

dar poate nici eu nu l-am lăsat să vorbească niciodată..., şopti el cu duioşie. Unde spuneai că se află acum?

140

a plecat la amiază din oraş.

foarte bine...

el m-a ajutat toamna trecută, când eram rănit şi ne-am întâlnit pe Via Appia... Pe atunci nici măcar nu eram creştin.

probabil când se întorcea de la Nikopolis, că după aceea n-a mai...

Părintele cel aspru şi semeţ se ruşina să spună că şi-a ţinut fiul închis atâtea luni.

e, lasă că o să vorbim... O să mai vorbim despre învăţăturile credinţei voastre, încheie el, întărind promisiunea pe care o făcuse mai devreme.

Paşii grei ai temnicerului se auzeau pe culoarul de piatră, iar profilul lui uriaş păru şi mai mare când se opri în cadrul uşii înguste.

e timpul să plecaţi! zise el dur şi înfricoşător.

Patricianul îşi reveni în fire.

ruşine armatei romane! Ruşine temnicerilor! urlă şi el înfricoşător. Voi raporta totul la Senat! Până la măritul cezar voi merge! Mi-ai întinat onoarea familiei, prăpăditule! Prizonierul ăsta nu e fiul lui Emilius Libius! Ce păcăleală, ca să-mi pătaţi numele în faţa societăţii!

Pe culoar se auzi ecoul paşilor altor temniceri. Nimeni nu-i mai acuzase de aşa ceva în acea închisoare cumplită. în faţa celulei se îngrămădiră mai multe figuri speriate.

vreau să-mi daţi o explicaţie chiar în clipa aceasta! Iar puştiului necunoscutului ăstuia al cărui nume nici nu-l ştiu să-i daţi drumul şi să

141

faceţi un anunţ public în piaţă că a fost o greşeală. Tânărul arestat nu este fiul patricianului Emilius Libius!.

Temnicerii erau răvăşiţi. O asemenea surpriză îi putea costa viaţa. Ofiţerul gărzii care venise încercă să îl conducă pe patrician spre ieşire, promiţând că va face tot ce-i stă în putere să îndrepte această ofensă. Rufus, căruia nici prin gând nu-i trecuse că situaţia lui ar putea să ia o asemenea întorsătură, ar fi vrut să spună ceva în apărarea pretorienilor, dar nu găsi ocazia.

Şi tu cine eşti? îl întrebă ofiţerul întorcându-se spre el.

sunt Rufus, caligraful de la magazinul lui Tertius Tertullus. Puteţi să-l întrebaţi.

Ofiţerul îi cercetă atent palmele.

eşti liber să pleci. Dezlegaţi-l! porunci el scurt şi se grăbi să îl ajungă din urmă pe patrician, implorându-l să treacă cu vederea greşeala pentru care nu exista nici o scuză.

Ce dovadă mai convingătoare ar fi putut cere?

Fusese şi el de faţă când l-au dus pe Linus la templul zeilor şi s-a ars la mână în focul altarului fiindcă nu a vrut să desfacă degetele şi să presare tămâie acolo. Şi, chiar dacă trecuse mult timp de atunci, o asemenea cicatrice tot ar fi fost vizibilă. Făcuseră deci o greşeală foarte mare.

În casa lui Emilius Libius, parcă toate căzuseră sub robia morţii. Felinarele mari din colţurile

142

scărilor, precum şi cele de pe coridoare şi din multele ei camere, erau stinse. Doar un felinar mic ardea pe masa de marmură din foaierul principal, lăsând să se vadă din când în când umbra vreunui sclav care trecea pe acolo, ca apoi să se topească şi ea în casa înnegurată.

Şi astfel, în tăcerea şi întunericul de acolo, parcă şi mai tragic se auzea plânsetul stăpânei care uneori nu era decât un vaiet nestins, alteori bocet şi ocări. Câte o sclavă mai ieşea uneori la ulcioarele cele mari din curte să aducă apă rece într-un castronel aurit, pentru fruntea înfierbântată a doamnei.

Mama patricianului, impunătoarea văduvă Rhea, cu părul despletit, venise alergând de la ea de acasă. Când auzi vestea, începu să ţipe disperată, iar acum plângea încetişor, prăbuşită pe o canapea micuţă, cu lemn încrustat şi plină de perne.

Prin bucătărie nu se vedea nici o mişcare, nu se mai pregătea cina. Adunaţi în cămara lor, servitorii vorbeau încet şi îngroziţi despre tăcerea inexplicabilă a stăpânului lor, prevestind o furtună înfiorătoare. Nu aveau nici o îndoială că asupra lor se va abate mai întâi, din moment ce şi pe fiul său îl tratase cu atâta cruzime.

Doar Lucia, închisă în camera ei, îngenuncheată în faţa ferestrei deschise, trăia pacea rugăciunii. Durerea şi bucuria din inima ei se prefăcură într-o recunoştinţă însoţită de rugăciuni

143

pentru fratele ei, pe care îl aştepta martiriul. Era recunoscătoare că el rămăsese credincios şi nu se lepădase când l-au înşfăcat, iar acum înălţa rugi stăruitoare ca el să rămână puternic şi credincios până în ultima clipă.

Se rugă stăruitor şi pentru tatăl şi mama lor, ca, în acest ceas al mâniei lor, Dumnezeu să găsească o cale spre adâncul inimii lor, încât din durere să răsară zorii unui nou început în casa lor. Şi, la sfârşit, se rugă şi pentru ea însăşi, pentru clipa în care tatăl ei va afla cine îi dăduse drumul celui care îşi ispăşea pedeapsa hotărâtă de el.

eu mă duc! Mă duc la închisoare să le spun să mă lase să-l aduc înapoi, acasă! se auzeau din pragul casei strigătele sfâşietoare ale Plautiei.

Lucia se ridică. Poate că trebuia să meargă şi ea să-l încurajeze pe Linus?

mă duc să mă arunc la picioarele lui să-l conving să se răzgândească... Trăsura!... Aduceţi trăsura!

Dar, până să termine ei pregătirea trăsurii, uşa casei se dădu de perete şi, pe neaşteptate, apăru Emilius Libius, în culmea bucuriei şi de nerecunoscut.

a fost o greşeală! O greşeală! strigă el. Ce e cu bezna asta? Avem ceva de sărbătorit! Faceţi lumină! Nu era Linus! Nu l-au prins pe Linus al nostru! A fost o greşeală!

o greşeală? şoptiră toţi uşuraţi.

da! L-a salvat un creştin!

144

Lucia simţi cum tot sângele îi năvăleşte în obraji şi i se încinge fruntea. Era cu putinţă ca tocmai tatăl ei să spună acele cuvinte? Ce minune lucrase dragostea Domnului lor încât în casa lor să fie rostite asemenea cuvinte? Şi cine îl salvase pe Linus din mâinile călăilor?

Patricianul nu încercase să afle cum a ieşit din închisoare Linus după plecarea lui. Nici nu a încercat să-şi explice cum de nu fiul lui era prizonierul din închisoarea de la Roma. Mintea lui era încă atât de tulburată, încât nu se putea concentra asupra celor câteva lucruri pe care tocmai le aflase de la Rufus.

Deja pentru el era prea mult să aibă grijă să meargă, să vadă şi să respire în acelaşi timp, ca nu cumva aşa să-şi găsească sfârşitul. îi era de ajuns să ştie că fiul lui era liber în acele clipe, că se afla într-un loc sigur, departe de oraşul morţii, care până şi pe el îndrăznise să-l ameninţe cu moartea.

-Aduceţi vin din beci... pe cel mai vechi! Aduceţi ce e mai bun! porunci el şi, sfârşit de atâta zbucium, se prăbuşi într-un colţ, pe un scaun de marmură cu perniţe brodate cu aur.

răzbună-te! Trebuie să te răzbuni! şuieră mânioasă ducesa Rhea. Cine a cutezat să susţină că Linus ar fi unul dintre acei răufăcători ar trebui să plătească foarte scump!

mamă, nu ştiu dacă sunt răufăcători, protestă patricianul. Ştiu doar că un biet copil din rândul

145

acestor creştini a fost dispus să-i ia locul lui Linus, numai ca să-l salveze... Aşa ceva e de neînţeles! Şi zeii, şi oamenii se minunează!

emilius, îţi spuneam eu că ar trebui întâi să aflăm mai multe..., începu să spună Plautia, ştergându-şi lacrimile.

Dar deodată se opri, speriată. Nu îi venea să creadă că soţul ei aspru şi intransigent ar putea cu adevărat să se schimbe.

Când s-au aprins felinarele, vila s-a umplut de lumină, de aer de sărbătoare, decorată fiind cu flori şi tapiţerii scumpe. Dar cele mai luminoase erau chipurile lor. Cu ochii albaştri scăldaţi în lacrimi de bucurie, îmbujorată de fericire, Lucia înălţa mulţumiri la tronul Domnului ei.

În acest timp, în cămăruţa mică din spatele magazinului lui Tertullus, cineva aprindea un felinar de lut. Lumina plăpândă şovăi, apoi prinse putere şi se răspândi scoţând din întuneric masa făcută din plăci de lemn. Apoi se lumină şi salteaua îngustă din colţ, şi conul de pin care acoperea gura îngustă a ulciorului. Prinzând şi mai multă putere, lumina se odihni în privirea senină a lui Rufus.

Oare lacrima de diamant din colţul ochiului era de emoţie, de recunoştinţă, de bucurie sau de tristeţe? Greu de spus! Stătea acolo nemişcat, în faţa mesei, incapabil să-şi adune gândurile sau să-şi stăpânească emoţiile.

146

Ajunsese în lanţuri la închisoare şi poate că îngerul lui Dumnezeu întinsese mâna să-i pună cununa martiriului pe frunte... iar acum se afla iarăşi în cămăruţa lui Tertullus! Era liber şi calm, dar nu ştia dacă ar trebui să fie un motiv de bucurie.

Linus fusese în pericol, iar acum era departe de orice fel de ameninţare. Patricianul fusese şi el la un pas de moarte, dar acum trăia şi se întorsese acasă. Rufus nu primise invitaţia pe care i-o făcuse acesta, de a merge cu el. însă felul cum îi strânsese mâna la plecare arăta sentimentul lui de afecţiune şi recunoştinţă pentru faptul că îi salvase fiul de la moarte.

Băiatul era mişcat de tot ce se petrecuse în ziua aceea şi, copleşit de emoţii, nu ştia cum să se roage sau cum să-I poată mulţumi lui Dumnezeu cum se cuvine. însă I-a mulţumit din adâncul sufletului pentru tăria pe care i-a dat-o să-şi mărturisească credinţa. Un dar mai mare nici că se putea.

Singurul lucru care nu încăpea în mintea sa era schimbarea care se petrecuse în inima lui Emilius Libius, acest adevăr, că prin virtutea sa şi binecuvântarea lui Dumnezeu, chiar şi un sărman, un om neînsemnat, putea să ajute alte suflete şi să aducă lumina lui Hristos unor oameni însemnaţi şi puternici. Nu încăpea în mintea lui adevărul că, dacă în ei ardea dragostea hristică, toţi credincioşii erau deopotrivă nepreţuiţi şi importanţi în lucrarea Lui. Deopotrivă de

147

binecuvântaţi! Şi nobili, şi plebei, şi proconsuli, şi sclavi...

Curăţă puţin fitilul cu un ac, apoi deschise dulapul unde-şi ţinea pâinea. îi era foame, îi era şi sete, iar porţia mică de fasole pe care o păstrase să o mănânce la prânz i se părea acum cea mai bogată masă. Apa din ulcior i se părea abia scoasă din adâncul unei fântâni răcoritoare.

îţi mulţumesc! murmură iarăşi, pregătindu-se să se întindă un pic.

Dar auzi nelămurit zgomotul unor paşi prin curtea pavată.

rufus! se auzi o voce blândă.

Se duse repede să îi deschidă.

tu eşti, Lisandru?

stai pe loc! Venim la tine!

O frânghie cu noduri, legată de o creangă ce trecea pe deasupra zidului către grădina vecinilor, avea legat la capăt un bolovan ce se lovea ritmic de drumul pietruit. Cu ajutorul nodurilor, Lisandru şi Vicarius coborâră iute în curte şi veniră la el în odaie.

l-au arestat pe Linus! spuse primul Vicarius, cu răsuflarea tăiată.

Rufus zâmbi.

cum de râzi, Rufus? Până mâine nu va mai fi în viaţă, cum s-a întâmplat şi cu Marcellus! Trebuie să-l salvăm. Ştim cum să...

nu mai trebuie să-l salvăm!

Atât le-a putut spune Rufus. Apoi adăugă:

148

dumnezeu l-a salvat. Probabil că deja a ajuns în Pozzuoli.

ce vrei să spui?

eşti sigur? Şi atunci cum de s-a aflat că ar fi la închisoare?

pretorienii ne-au încurcat fiindcă semăn cu el! M-au ţinut pe mine o vreme... Dar n-am fost eu vrednic să primesc cununa martiriului pentru Domnul nostru şi, după cum vedeţi, sunt iarăşi în libertate, mai spuse Rufus înroşindu-se ruşinat.

În câteva cuvinte, le explică ce se petrecuse şi încercă să le arate că el nu a făcut nimic deosebit. Când au aflat, cei doi prieteni au fost cum nu se poate mai bucuroşi. Căci iarăşi vedeau lucrarea lui Dumnezeu în viaţa Bisericii lor.

Evadarea din „Casa de Aur"

Nero tuşi violent... Şi imediat încleştă pumnii, furios că făcuse atâta zgomot.

Se uită în jur cu febrilitate şi teamă. În privirea lui se citea prevestirea morţii, ca la un animal sălbatic înfrigurat. Nu cumva îl auzise cineva? Nu cumva îl pândea cineva din spatele draperiilor grele, cu ciucuri aurii?

Şi dacă nu era doar unul? Nu, probabil că îl aşteptau o mulţime de suliţe o pădure de lănci, de săgeţi şi de săbii. Armata însăşi îi era duşmană... legiuni fără număr. Galba¹... Senatul... chiar şi pretorienii lui...

Se vor repezi asupra lui armata şi soldaţii săi!

îi şi vedea! Cum se repezeau cu armele la el, cum îl împungeau din toate direcţiile... Trupul i se cutremură de groază.

¹ Servius Sulpicius Galba a fost guvernatorul unei provincii mari din Spania romană, Hispania Taraconensis. El s-a proclamat cezar şi a fost primul dintr-un şir de patru împăraţi care au încercat să preia cârma Imperiului după moartea lui Nero, în anul 68 d.Hr. (n.ed.engl.).

151

blestemaţii!

Şi iar tuşi violent din cauza senzaţiei insuportabile de sufocare.

De ce maistătea acolo? Ce avea de aşteptat în cavoul în care se prefăcuse Domus Aurea? De astă dată nu mai era doar teama. Nu era doar un coşmar dintre acelea care-l mai chinuiau când dormea. Acum era treaz, era în picioare, iar veştile cumplite pe care le primise erau reale.

acum Galba e împărat! i-au zis. Senatul l-a proclamat împărat!

Pentru ce mai aştepta înăuntru, în palat? Cu fiecare clipă, era tot mai aproape de moarte. Trebuia să plece. Trebuia să ia ce mai putea şi să dispară de acolo... Să plece, să-şi strângă cumva gărzile şi să se apere, să-şi apere tronul!

Trase draperia şi îl găsi pe adjutant pe hol. Se bâlbâi când îi dădu ordinul. Trebuia ca toţi ofiţerii săi să-l aştepte la poartă! Să-l însoţească atunci când pleacă! Le ordona şi, totodată, îi imploră.

Se întoarse tremurând în apartamentul imperial. Ce să ia mai întâi? Mantiile lui scumpe? Pietrele preţioase care împodobeau pereţii şi mobila? Galbenii cu chipul lui sau inelele cu diamante sclipitoare, care îi împodobeau mereu mâinile cu unghii negre? Să-şi ia coroana sau trofeele?

nu! Nuu!

Urletul i se stinse într-un geamăt. Atunci ce mai aştepta aici, prins în capcană?! Nu! Nu va

152

lua nimic. Doar... cutia mică de fildeş de pe biroul lui era de ajuns.

Deschise repede sertarul şi, scotocind bine, scoase otrava pe care o cumpărase de la iscusita Locusta¹, renumită pentru profesia ei înspăimântătoare. Cu mâini tremurânde, umplu cutiuţa de fildeş şi o ascunse în căptuşeala tunicii de in. Era singura avuţie pe care Domus Aurea îi dădea dreptul să o ia!

Lăsă deschis sertarul şi se repezi la fereastră. O noapte liniştită şi văratică, fără lună, dar spuzită cu stele, promitea, cu adierea sa blândă, să îl ocrotească prin întunericul ei.

Pentru ultima oară, trase la o parte draperia grea. Şi începu să fugă. Nu era nimeni pe holuri

şi nici pe scările largi. Unde erau ofiţerii lui şi toate corpurile lor de gardă, de spaima cărora tremurau toţi duşmanii săi?

Nimeni!

Chiar nimeni?! Era totuşi cineva care, fără să se mai apropie, îi raportă că toţi ofiţerii lui au refuzat să-l urmeze.

Scuipă pe covor şi ieşi în fugă, fără să se mai oprească. Trebuia să scape. El! însă cu ajutorul prietenilor. Dar de unde să-i mai ia? Cu ceva

1 Această Locusta, foarte renumită la Roma, despre care se ştia că pregătise otrava care i-a provocat moartea împăratului Claudius, la porunca mamei lui Nero, tânăra Agrippina. Nero a salvat-o de la pedeapsa cu moartea şi a graţiat-o, dându-i bogăţii şi o moşie întinsă. Ulterior a obţinut de la ea o otravă pe care voia să o ia chiar el în timpul fugii de la Roma, dar, în cele din urmă, a murit din alte cauze (n.ed.engl.).

153

timp în urmă trimisese un sclav să-i caute găzduire în casele lor somptuoase, pe care şi le ridicaseră datorită privilegiilor asigurate de el. Unde erau acum trăsurile lor?! Ar fi trebuit să-l aştepte, gata să-l salveze când avea şi el nevoie de ajutor...

Era beznă, abia reuşea să vadă ceva. Nici o mişcare... nicăieri. Nici un prieten nu a răspuns la apelul lui disperat!

Singur trebuia să-şi găsească salvarea. Nu reuşise decât să pună mâna pe o tunică murdară şi ponosită de la un sclav, ameninţându-l. Se îmbrăcase cu ea, să-l protejeze el, preaputernicul împărat, cel mai strălucit monarh al omenirii şi se avântă pe străzile Romei!

Beznă. Pustiu de jur-împrejur. Doar în depărtare se auzeau nişte câini. Un zbor de lilieci peste pomi şi peste case. Ici şi colo, câte o fâşie de lumină palidă se strecura pe sub uşă.

Roma era cufundată în somn. Iar Nero fugea!

Se împiedică, gata să cadă, se repezi să se ascundă după colţul unei case şi se opri să asculte mai bine, apoi se întinse, masiv cum era, să mai tragă aer în piept. Apoi iarăşi o rupse la fugă, înspăimântat şi asudat tot din cauza goanei nebune.

Dar încotro să fugă? încotro să caute scăpare?

Primul gând la grădinile lui Servilius, pe drumul spre Ostia¹, se plecă în faţa altuia: ultima

¹ Ostia sau Ostia Antica era un port important al Romei antice, situat la aproximativ 35 de km de oraş, la gura de vărsare a râului Tibru, pe coasa Mării Tireniene (n.ed.engl.).

154

scăpare. Râul Tibru era cel mai bun! Valurile lui şi apa îl vor acoperi, îl vor primi şi îl vor ocroti de duşmani... gătindu-i, totodată, mormântul!

Se îndreptă spre Tibru, cu picioarele de plumb care nu mai voiau să se ridice... Mai mult se târa decât fugea. îl aştepta într-adevăr moartea aşa curând?! Nu avea decât 31 de ani, cum să moară?!

Unde era acum strălucirea atotputernică a împărăţiei lui? Unde era atotputernicia lui, cu care nu demult putea face ca oricine era suspect sau indezirabil să dispară din preajma lui, deopotrivă de rapid, vinovat sau nu? Unde erau plăcutele jertfe pe care Senatul le aducea zeilor pentru nemurirea lui după exterminarea fiecărui presupus uneltitor?

Cine-i stătuse vreodată împotrivă? Nu trecuse mult de când generalul Corbulo¹ îşi găsise sfârşitul, la ordinele sale, după marile lui victorii. Iar Thrasea Paetus², filosoful, avusese aceeaşi soartă pentru că nu arătase destul entuziasm faţă de împărat şi faţă de versurile sale! Cine l-a contrazis pe el vreodată?! Dimpotrivă,

¹ Gnaeus Domitius Corbulo a fost un general roman dintr-o familie senatorială, cumnat al împăratului Caligula şi, în timpul lui Nero, guvernator al Siriei aflate sub stăpânire romană. Repurtase numeroase victorii în războiul dintre parţi şi Imperiul Roman, între anii 58 şi 63, dar, suspectat de Nero că ar unelti împotriva sa, a primit ordinul să se sinucidă aruncându-se în tăişul propriei săbii, în anul 67 (n.ed.engl.).

²Publius Clodius Thrasea Paetus a fost un senator roman şi filosof stoic, care a ieşit din graţiile lui Nero, iar în anul 66 a fost judecat şi condamnat de Senat, la instigarea împăratului, să se sinucidă (n.ed.engl.).

155

urale peste urale din partea mulţimilor care îl aclamau! Ce triumf a fost să obţină 1808 de premii din Grecia! Toţi prietenii săi... toţi adulatorii... toate gărzile... toate comorile! Unde erau toate acum? Cum era posibil să se năruiască totul într-o clipă?!

Nero fugea. Dar după el veneau şi ciorile fantomele tuturor victimelor sale, nişte hăituitori trimişi parcă de toţi vrăjmaşii lui, repezindu-se acum la el să-l biruie în sfârşit! O fantomă hăituitoare era şi Tibrul, ajuns acum cel mai aprig vrăjmaş al său.

De îndată ce zări acel râu întunecat, a cărui curgere înceată scotea un muget înfundat şi ale cărui unde mai sclipeau stins, simţi împunsătura fiorului morţii. Făcu, instinctiv, un pas înapoi.

nu te apropia! bâigui el livid, întorcându-i spatele urâciunii.

Phaon¹, unul dintre cei pe care el îi făcuse oameni liberi, îi sugerase să se ascundă în vila lui... acum părea o idee bună. Era la doar patru mile de Roma, pe Via Salaria. Patru mile romane², fie şi aşa. Era dispus să meargă. Neapărat îl vor sluji picioarele până acolo!

¹ Faon era un fost sclav căruia Nero îi dăduse libertatea şi care ajunsese confidentul şi sfătuitorul împăratului (n.ed. engl).

² Milia însemna în latină o mie şi a fost adoptat de multe dintre popoarele supuse Romei antice ca o măsură egală cu o mie de paşi. Mila romană însă era mai lungă decât la multe popoare din vremea aceea, fiindcă pentru ei „un pas" consta de fapt în doi, câte un pas pentru fiecare picior (n.ed.engl.).

156

Şi iarăşi începu Nero să fugă în noapte, prin întuneric şi necunoscut. Îi făcea bine vântul care îi lovea obrazul. Dar şi frunzele, şi crengile, pietrişul de sub călcătura lui scrâşnită, fiecare zgomot (de aproape sau din depărtare) îi răsuna în urechi şi în inimă ca o atingere a morţii.

Două trăsuri apărute deodată pe drum îl făcură să se târască printre tufe, ca şarpele, pe marginea străzii, aşteptând cu răsuflarea tăiată să le vadă pierzându-se în lungul drumului. Iar a treia trăsură, afurisita, abia acum o auzi cum se apropie alene şi, din cauza ei, multă vreme rămase nemişcat sub un măslin bătrân. O bucată de scoarţă se rupse de pe creangă şi-i căzu în palmă. Se cutremură. Nu cumva o văzuseră din trăsură când se rupsese?

Dar nu, nu era scoarţă de copac. Era mai moale şi alburie, aşa că o aduse chiar sub ochi, ca să vadă ce este. O bucăţică dintr-un papirus care fusese ţintuit pe copac din cine ştie ce motiv. Privirea lui, de acum mai obişnuită cu întunericul, începea să ghicească literele acelea îngroşate.

ESTE INTERZIS SĂ FII...

Apoi îşi aminti: „Este interzis să fii creştin!" Edictul lui, pe care oamenii săi îl puseseră în practică, temeinic şi distructiv, împotriva oricui îl încălcase. Şi cât de mare era numărul celor care îl încălcaseră...

A, da, într-adevăr, el pusese la cale incendiul. Ce fascinantă era imaginea Romei cuprinsă de

157

flăcări când se delecta privind-o de pe balcoanele lui Mecena¹, cântând din liră versuri homerice despre arderea Troiei!

Probabil că îi observase cineva pe oamenii lui când incendiau casele, cu torţele aprinse... Dar cum altfel să-şi fi pus în aplicare planul de a ridica „Cetatea lui Nero"? Sigur că, ulterior, altcineva a trebuit arătat cu degetul şi considerat vinovat... de incendiul provocat.

Iar ei erau singurii care nu puteau ameninţa cu revolta... Tot ei îl puteau ajuta şi acum să-l ascundă şi să-l protejeze de legiunile care se apropiau cu gânduri rele. Ei, a căror religie le cerea să-şi iubească până şi vrăjmaşii. Creştinii! Dar acum de unde să-i mai ia?

Nu trecuse mult de la plecarea lui Lisandru şi Vicarius, când auzi cheia învârtindu-se în uşa magazinului lui Tertullus. Rufus luă lampa şi se grăbi să vadă cine a venit. Rămase surprins când îi văzu pe Eunice şi Callistus.

rufus, am venit să te luăm de aici! Am aflat ce s-a întâmplat! zise dintr-o răsuflare Callistus. Plecăm!

Apoi Eunice îi explică mai bine, în câteva cuvinte spuse din inimă. Pericolul încă îl păştea. întrucât

¹ Gaius Cilnius Mecena a sprijinit artele şi a fost sfătuitor al împăratului în timpul lui Augustus Cezar. Multe dintre lucrările sale publice, inclusiv grădinile şi terasele lor, precum şi construcţiile auxiliare de pe Dealul Esquilin erau încă în folosinţă în timpul lui Nero (n.ed.engl.).

158

îşi mărturisise credinţa, pretorienii aveau să-i ia urma din nou. Dar prietenii lui nu voiau să-l lase pe mâinile acestora.

De îndată ce au aflat ce se întâmplase (de la un frate creştin, paznic la închisoare), s-au decis să pornească la drum spre Nikopolis, chiar în seara aceea, fără să mai aştepte câteva zile şi să plece în ziua planificată iniţial. L-au implorat să îi însoţească şi i-au spus că şi părintele Dionisie era de părere că el ar trebui să plece. Stăpânul său îi permisese chiar să ia nişte papirusuri şi pergamente curate şi să copieze cât era plecat textele vechi pe care i le dăduse.

a aflat stăpânul că sunt creştin? Şi ce-a spus? întrebă Rufus cuprins de emoţie.

Eunice zâmbi. Cu chipul strălucind de bucurie, începu să-i povestească de schimbarea petrecută cu soţul ei.

- „Şi când te gândeşti că Rufus nu era un băiat rău"..., ne-a zis când a aflat. Apoi a mai spus: „Poate... tocmai de aceea nu era rău... Şi dacă tu... dacă şi voi sunteţi ca şi el, atunci porniţi la drum, nu mai staţi în Roma, căci gura leului încă e gata să vă înghită!" a mai spus el, lăsându-ne să înţelegem că el de mult ne bănuise şi pe noi. „De ce nu te faci şi tu creştin, tată?" l-a întrebat Callistus, îmbrăţişându-l de rămas bun. în loc să-i răspundă, doar s-a desfăcut cu blândeţe din îmbrăţişarea lui... Ce seară de neuitat! Se pare că bucuria lui Hristos a început deja să-i încălzească inima!

159

Eunice îşi şter se o lacrimă. Dar câte lacrimi nu vărsase când se ruga la Domnul să vină şi clipa aceasta!

I-am spus că voi învăţa de la tine caligrafia şi că îl voi ajuta şi eu la copiat... I-a plăcut gândul meu! zise Callistus. Să iei şi pentru mine nişte papirusuri, te rog.

hai, copilul meu, pregăteşte-te! îi spuse Eunice zorind prin magazin. Ne aşteaptă trăsura pe strada 3, ca să ieşim dintre vilele patricienilor în Via Salaria.

Dar lui Rufus părea că îi era greu să accepte o invitaţie care îi expunea pe ceilalţi la atâta bătaie de cap şi cheltuială. Eunice însă încercă să-l liniştească.

noi de câteva zile ne pregăteam de drum.

Avem mâncare destulă. Doar să-ţi aduci lucrurile de care ai neapărat nevoie, ceva ce nu vrei să laşi aici. Oricum, ne întoarcem noi la un moment dat.

n-am nimic de luat! zise băiatul zâmbind, amintindu-şi bucuros de darul pe care îl pusese în cutia milei din casa lui Ampliat.

Cei care, din cutia milei, le dădeau ajutoare oamenilor încă nu ajunseseră la atelierul fierarului celui rău, să-l îmblânzească după învăţătura pe care o primiseră: „Dacă vrăjmaşul tău e flămând, dă-i de mâncare..." Dar Dumnezeu avea să-i dea un rost şi milosteniei făcute de el, să ajungă la cineva care avea nevoie de ajutor. De asta era sigur.

160

îşi puse puţinele lui lucruri într-o geantă pe care i-o dăduse Callistus, aşeză manuscrisele într-o cutioară specială şi lăsă un bileţel plin de mulţumiri pentru stăpânul său, care fusese atât de mărinimos. îşi făcu promisiunea ca acolo, în tihna oraşului Nikopolis, să lucreze mai mult şi mai frumos şi să-i trimită din când în când ce a lucrat, prin cine va putea.

în scurtă vreme, porniră la drum. Trăsura în care se aflau o femeie, doi băieţi şi doi sclavi nu le atrase atenţia soldaţilor care vorbeau tare lângă templul închinat zeiţei Fatum. O luaseră pe acolo fiindcă Eunice voia să se oprească pe drum şi la mama lui Marcellus, care se retrăsese pe moşia lor de la ţară.

Faustus aflase de moartea martirică a fiului său pe când el se afla în călătoria din Egipt, iar furia lui a fost fără margini. Le scrisese că el în acel oraş dezumanizat nu se mai întoarce niciodată. Aşa încât soţia lui se retrăsese în casa pe care o aveau pe Via Salaria, pe dreapta, şi îşi transformase casa într-un popas pentru fraţii creştini din zonă, al căror număr creştea mereu. Pe lângă faptul că dorea să-şi ia rămas bun, Eunice voia şi să facă milostenie pentru multele nevoi ale acestora.

Trăsura îşi vedea de drum prin liniştea nopţii spuzite de stele. Drumul era presărat uneori cu pomi şi livezi, alteori cu pământuri nelucrate, cu buruieni şi pietre ce se vedeau de o parte şi de alta.

161

Dar casele frumoase de la ţară şi moşiile încă nu începuseră să apară.

am luat ce am găsit şi eu, spuse la un moment datcallistus şi, zâmbind, scoase din buzunar nişte papirusuri îndoite.

păi din cele cu ESTE INTERZIS...? întrebă Rufus, amuzat. Ieri, când am ieşit cu băieţii de patricieni ca să adunăm anunţurile astea, nu am mai găsit decât vreo cinci-şase. Chiar ne-am mirat că nu erau mai multe.

e, am trecut în seara asta pe o străduţă pe care se pare că voi aţi ratat-o.

Făcu bucăţi papirusurile şi le aruncă.

să le citească pietrele de acum înainte! adăugă el, râzând. Sigur, până nu dă împăratul vreun edict nou!

Roţile trăsurii se învârteau, dar trebuia să mai prindă viteză ca să aibă avântul din râsetele lor.

Nero se mişcă puţin după ce trecu trăsura. Se ridică şi, încredinţat că nu mai erau şi alţii pe drum, privi în urma ei, cu pumnii încleştaţi ameninţător. Apoi, cu un geamăt, porni iarăşi la fugă. Nu-i era frică să-i depăşească. Aşa va trece o milă, apoi încă o milă şi jumătate, şi va ajunge el la vila lui Faon, la adăpost. Apoi le va trimite un mesaj soldaţilor săi din nord să vină şi să facă iarăşi zid în jurul împăratului lor preaputernic, zdrobindu-i pe toţi, prieteni ori duşmani.

Mai era o milă... şi jumătate.

162

Iar acum doar o jumătate de milă.

Câţiva paşi... şi vila îl aştepta, primitoare. Totuşi, mai bine să nu stea în vilă... în magazie! Acolo va fi mai în siguranţă. Lemnul, lăzile şi fânul aveau să-l păzească, să fie paznicii lui care vegheau neîncetat şi îl fereau de orice privire neprietenoasă şi de orice bănuieli. Iar păianjenii şi insectele unele încă vii, dar captive prin urzeli aveau să-i ţină tovărăşie.

Scăldat în sudoare, livid şi aproape mort de oboseală, de chin şi de şirul nesfârşit al spaimelor, împăratul Romei se prăbuşi în grămada de fân! înfometat, zdrenţuit, nedormit, tresărind la fiecare zgomot şi la fiecare sunet, îl implora din priviri pe robul eliberat care îi explica faptul că abia în zori va putea să îi dea mai multe speranţe.

Speranţe?! Oare zorii mai putea să-i dea speranţe lui Nero?

Solul de la Roma ajunse în scurt timp şi la Faon, în miezul nopţii. Senatul tocmai luase hotărârea. De ce nu îi spuneau şi lui? Trebuia şi el să afle, ca să hotărască şi el în privinţa sorţii lui. Senatul îl declarase pe fostul împărat „duşman al statului" şi poruncise să fie arestat şi ucis, „după vechea lege". Informaţiile erau sigure.

Nero răcni ca o fiară... îl privea pe sol cu ochii injectaţi, trădând faptul că nici nu înţelesese, că mintea nu-l mai slujea. „După vechea lege"?! Ce vor să spună?

adică prin biciuire, biciuit până la moarte! se grăbi să-i explice solul, apoi ieşi.

163

Cu un scârţâit, uşa înghiţi şi ultimele raze de lumină. Pe sub acoperiş se auzi fuga unui şoarece... Iar mâna lui Nero îngheţată şi albă ca ceara scotocea prin tunica furată şi murdară.

Sub aripa protectoare

Miroseau frumos pâinicile rumenite când le-a scos din cuptor.

lucia a avut o idee minunată! spuse Vicellina aşezându-le frumos pe o tăviţă de lemn.

Pufoase şi cu o coajă crocantă, învăluite în aroma delicioasă de la brânza pe care o adăugase în cocă, aveau să fie o schimbare binevenită în cina bolnavilor. Mirosul lor plăcut şi culoarea brun-aurie a crustei presărate cu seminţe urmau să-i îmbie la masă pe cei care, în general, nu mai aveau poftă de mâncare.

Lucia venea mereu cu idei noi cum să le mai atragă atenţia la ceva frumos de câte ori reuşea să ajungă, pe furiş, în casa lui Ampliat. în seara aceea însă, nu a venit; iar Vicellina, sora lui Vicarius, se hotărâse să preia provocarea de a face ceva altfel decât de obicei. Cu toate că nu se prea pricepea la gătit, pâinicile ieşiseră mai bine decât se aşteptase.

165

Dorinţa lor vie de a pune umărul la lucrarea de întrajutorare nu era umbrită de statutul lor social şi nici nu pălea când se confruntau cu oboseala şi numeroasele sarcini cu care ele nu erau obişnuite. Ce-ar fi păţit dacă le-ar fi văzut mămicile lor curăţând băile şi bucătăria, frigându-se la mâini când coceau ceva sau întreţinând focul care încălzea mâncarea!

Dar cum altfel să isprăvească tot ce ţinea de îngrijirea bolnavilor? O doamnă de pe moşia familiei Aquilian¹ a venit însoţită de două dintre sclavele sale, iar sclavii senatorului Pudens se ocupau de tot ce însemna cumpărături şi grădinărit. Cu toate acestea, nevoile nenumărate ale casei şi ale îngrijirii bolnavilor căutau mereu inimi duioase şi braţe neobosite. Iar tinerele creştine aveau şi una, şi alta.

După incendiu începuseră lucrările de întrajutorare. Ampliat le pusese la dispoziţie casa lui mare şi neafectată de marele incendiu, iar cei mai bogaţi dintre creştini contribuiseră cu bani. Cumpăraseră paturi şi pături şi aduseseră acolo foarte multe femei abandonate, cu arsuri, precum şi vârstnici fără adăpost. Cu ei îşi împărţeau pâinea şi se străduiau din răsputeri să le uşureze durerile şi, încet-încet, să-i vindece.

Încet-încet... De câtă răbdare era nevoie pentru acele arsuri înfiorătoare, de câtă atenţie şi de

¹ Familia Aquilian avea rădăcini vechi, atât din rândul plebeilor, cât şi al patricienilor, deşi din context rezultă că autoarea se referă aici la familia patricienilor (n.ed.engl.).

166

câte leacuri! Narcissus, medicul, îi veghea mereu pe cei bolnavi, dintre care mulţi se făcuseră bine şi au putut pleca, făcând loc şi altora.

Numai vindecarea Longinei durase mult, ani întregi. Focul îi arsese pielea de pe piciorul stâng, care de curând se întremase. Iar sufletul ei găsise alinare în dragostea creştinilor, care îi rămăseseră alături, neclintiţi, în drama pe care o trăia din cauza rănilor şi a faptului că era abandonată; nu mai avea pe nimeni pe lume. Şi astfel devenise şi ea credincioasă şi îi implorase să-i îngăduie să le rămână alături, să ajute la orice era nevoie pentru a contribui la lucrarea ce se făcea acolo.

pâinicile tale miros tare bine, uite ce frumos s-au rumenit! zise ea traversând grădina cu un cos de cireşe.

să fi fost Lucia aici, ieşeau şi mai bine, dar merg şi acestea, zise Vicellina mulţumită.

ce frumos au crescut, sunt aşa pufoase! Să vă dea Dumnezeu putere, dragile mele! Că noi tare vă suntem datori!

Câtă dulceaţă picura în sufletul Longinei să le vadă pe aceste fete nobile venind şi ajutându-le la toate treburile cu atâta simplitate şi smerenie... Dar cel mai mult o mişca Lucia pentru că, blondă cum era şi cu ochii albaştri, îi aducea aminte de cei dragi...

Vindecarea piciorului se datora neobositei îngrijiri pe care i-o dăduse Praxida, iar îndulcirea inimii după înăsprirea care urmase tragediei

167

copleşitoare a incendiului vorbelor calde ale Vicellinei. Din casa ei şi copilul ei rămăsese doar cenuşa... iar sărăcia şi singurătatea o zdrobeau. Devenise ca o lighioană istovită de pornirea de a mârâi la oricine venea mai aproape, căci îi venea să zvârle în stânga şi în dreapta numai blesteme şi vorbe spurcate. Şi pentru câtă vreme... Aşa a fost luni şi ani întregi!

Astăzi i se umpleau ochii de lacrimi când îşi amintea cum se purta înainte şi-I mulţumea lui Dumnezeu pentru încercările pe care i le dăduse ca să aibă şansa să ajungă să-L descopere şi Care, mai mult de atât, le dăduse credincioşilor Săi răbdarea şi puterea de a nu o arunca în stradă, cum ar fi meritat.

Acum, împăcată şi senină, începuse şi ea să ajute la treburile care nu cereau prea mult efort fizic. Alegea fasolea şi curăţa legumele, spăla grâul şi fructele puse lângă ulcioarele mari cu apă şi se pricepea bine să toarcă inul şi lâna.

În seara aceea, în casa lui Ampliat, ei sărbătoreau ceva anume. Primiseră o epistolă de la Sfântul Apostol Petru pe care acesta o trimisese credincioşilor din Pont, Galatia, Capadocia şi de prin alte părţi şi care ajunsese în mâinile părintelui Dionisie. Când au citit-o, s-au simţit de parcă iarăşi îl ascultau faţă către faţă pe Marele Apostol, ca atunci când îl aveau printre ei.

Alţi creştini din vecini începuseră să sosească în salonul cel mare, iar la bucătărie Vicellina zorea

168

să termine pregătirile pentru masa de seară. Fructele proaspăt spălate erau puse lângă tăviţă, erau gata pâinicile şi castroanele cu ouă, toate erau gata ca să se aşeze masa de îndată ce terminau hrana duhovnicească pe care o primiseră mulţumită epistolei.

Şi cât de mult îi înviorau cuvintele marelui ucenic şi apostol când le picurau în inimă! Unul după altul, cuvintele şi sensul lor îi umpleau de râvnă pentru credinţa lor nepreţuită.

„Binecuvântat fie Dumnezeu şi Tatăl Domnului nostru Iisus Hristos, Care... ne-a născut din nou spre nădejde vie... spre moştenire nestricăcioasă şi neîntinată şi neveştejită... voi credeţi şi vă bucuraţi cu bucurie negrăită şi preamărită... că nu cu lucruri stricăcioase, cu argint şi cu aur, aţi fost răscumpăraţi... ci cu scumpul sânge al lui Hristos, ca al unui miel nevinovat şi neprihănit"...¹

Cuvintele sale îi învăluiau într-o stare de bucurie şi lumină, în ciuda întunericului lumii acesteia înfricoşătoare.

Părintele le-a explicat înţelesul cuvintelor şi le-a dat îndrumări practice ca să trăiască viaţa curată pe care Mântuitorul o doreşte de la poporul Său, dar şi pentru lucrarea dragostei, care trebuie să fie neobosită, mai ales într-un loc al întrajutorării, precum casa lor. Le-a mai împărtăşit şi avertismentele şi îndemnurile Sfântului

1 petru 1 3, 19.

169

Apostol: „Curăţindu-vă sufletele prin ascultarea de adevăr... mai presus de toate, ţineţi din răsputeri dragostea dintre voi... fiţi între voi iubitori de străini, fără de cârtire."¹

Vicellina se uită către Praxida şi zâmbi, semn că acele ultime cuvinte se cuvenea să fie paza gândului lor faţă de toate greutăţile cu care se confruntau. Credinţa lor se cuvenea să fie o bucurie fără sfârşit.

Longina stărui asupra gândului că ar trebui să simtă acea „bucurie negrăită". Ea nu cunoscuse aşa ceva cum nici compatrioţii ei păgâni nu cunoscuseră acea bucurie, încât i se părea că trăirea bucuriei era cu neputinţă pentru o inimă care purta răni ca ale ei.

Câtă jale e în inima unei mame căreia îi moare copilul!... Cât de mult jelise şi ea... Iar acum, devenind creştină, mai rămânea durerea că fiul ei murise necredincios şi idolatru. Pentru sufletul lui nu ştia dacă se mai putea face ceva. Dar iată că bucuria aceea minunată, mai presus de cuvinte, şi în inima ei ar fi trebuit să împărăţească. Nădejdea mântuirii şi tăria pe care credinţa i le dăruise aveau să fie izvorul nesecat al acestei bucurii!

Purtând în inimă aceste gânduri, când a văzut că s-a golit sufrageria, începu să aşeze ceştile pe masă, punând în faţa fiecărui scaun câte o pâinică frumos mirositoare. în colţul din

¹1 Petru 1,22 şi 4, 8-9.

170

dreapta, unde se afla cufărul mare de lemn încrustat, părintele Dionisie şi doctorul Narcissus puneau înăuntru milostenia adunată în acea zi de la fraţii creştini. Majoritatea darurilor sosiseră pe la amiază, când nu erau prea mulţi oameni pe străzi şi când, datorită faptului că magazinele erau închise, cei care dăruiau o puteau face feriţi de privirile indiscrete ale altora. Cu paşi grăbiţi şi tăcuţi, unii intrau pe uşa din faţă a casei, alţii veneau pe la bucătărie sau prin curte. Apoi plecau la fel de tăcuţi şi nimeni n-ar fi crezut că atâţia bani şi atâtea lucruri de preţ se puteau aduna, fără ca numărul celor veniţi să fie mare sau să dea de bănuit.

Deşi pe la amiază ea stătuse în patul din salonaşul din curte şi nu adormise deloc, Longina nu auzise pe nimeni vorbind sau trecând pe acolo; încât acum privea cu mirare acea comoară neaşteptată.

când porunceşte Nero, creştinii nu numai că nu se pleacă, ci râvna lor creşte! spuse mişcat Narcissus, uimit de bijuteria preţioasă pe care o ţinea în mâini. Datorită ei, vom putea să-i hrănim pe sărmanii noştri multă vreme.

pentru rugăciunile sfinţilor apostoli a venit binecuvântarea şi peste Biserica Romei!

În spatele lor, cineva îşi înăbuşi un suspin, fără ca ei să o observe.

Cu broboane de sudoare pe frunte, cu o expresie îndurerată şi cu ochii mari de uimire, Longina

171

se uita la bijuteria din palma doctorului, asupra căreia şe revărsa lumina sfeşnicului mare. I se păru că visează. Oare sclipirea pietrelor ei preţioase îi tulburase gândul? Oare brăţara cu împletitura din aur curat şi cu şir de diamante, sau inelele cu rubine şi ametist, ori lănţişorul de aur cu mărgean... îi treziră amintirea cuvintelor Apostolului: „Podoaba voastră să nu fie cea din afară”,, „podoabele de aur...", pe care tocmai le auzise mai devreme, când citeau din epistolă?

Dar nu, Longina nu se uita la celelalte lucruri pe care doctorul le ţinea în palme. Nici măcar nu le observase. De la un singur lucru nu-şi putea dezlipi privirea, acel lucru care o înnegurase, căci îi adusese înaintea ochilor minţii o lume îngropată sub cenuşă.

îmi daţi voie să... să mă uit şi eu la ea? La broşă? şopti ea simţind că o părăsesc puterile.

Tava îi tremură în mâinile rămase deodată fără vlagă, iar câteva pâinici se rostogoliră pe jos, cu toate că ea încă ţinea tava în mâinile nesigure. Era cu putinţă să se înşele? Poate doar i se păruse?... Dar cum să se înşele, când era exact la fel, perfect identică cu broşa pe care o văzuse de nenumărate ori de când era copilă?

Safirul mare din mijloc înconjurat de mărgăritare, cu cele două diamante de o parte şi de alta şi încuietoarea robustă din aur... era întocmai ca a ei! Ba mai mult, avea şi acul acela îndoit la capăt, în care se înţepase de atâtea ori pe când o

172

lua să o admire sau când o prindea pe haina purtată la sărbători.

ai mai văzut broşa aceasta şi în altă parte, Longina? o întrebă Narcissus, neputând să-şi explice tulburarea ei.

poate doar seamănă, spuse ea ruşinată şi i-o dădu înapoi. Oricum, nu ar putea fi chiar aceea...

Se aplecă să ia pâinile căzute pe jos.

În acei ani, după ce începuse să-şi mai revină, alţii îi povestiseră cu amănunte cum arăta casa ei distrusă. Era într-o parte a oraşului unde nu mai rămăsese piatră pe piatră şi ar fi fost cu neputinţă ca broşa ei cu nestemate să rămână atât de curată şi strălucitoare în mijlocul cenuşei în care se prefăcuse cutiuţa de lemn şi în mijlocul acelui iad de foc care durase şapte zile. în plus, era imposibil şi să o fi luat-o cineva înainte să fie demolată casa lor distrusă de flăcări.

Cu mare greutate îşi târî picioarele să-şi termine treaba şi să aducă la masă fructele şi farfuriile cu supă. Dar inima îi bătea cu putere în piept, înfăţişarea ei recăpătase ceva din zbuciumul care o marcase cu ani în urmă. Nemaiputând să se ţină pe picioare, se duse la culcare.

Părintele Dionisie, pe care îl chemaseră oamenii mai devreme la poartă, se întoarse însufleţit.

astăzi doi dintre băieţii noştri au fost salvaţi din ghearele leului! spuse el cu ochii în lacrimi. Şi lucrul cel mai mângâietor este că aceia care de curând s-au creştinat sunt neclintiţi şi neînfricaţi în faţa martiriului!

173

îi povesti doctorului cum Rufus a fost dus la închisoare şi eliberat, fiindcă Eunice îi trimisese vorbă despre cele întâmplate şi îl rugase să îi însoţească pe drum spre Nikopolis, căci pericolul încă nu trecuse. A făcut o listă cu lucrurile dăruite de creştini şi îl însărcină pe medic să se ocupe cu vânzarea bijuteriilor la un preţ bun.

Iar mai târziu, plecându-şi genunchii la rugăciunile de seară, acasă, îşi aminti de toate binecuvântările acelei zile şi îi mulţumi lui Dumnezeu că a întărit inimile credincioşilor, umplându-le de dragoste. Îl rugă să ocrotească Biserica şi să pună capăt prigoanelor, apoi se rugă cu rugăciuni fierbinţi pentru fiecare dintre fraţi în parte. Se rugă mai cu seamă pentru bietul băiat orfan, Rufus, care arătase o asemenea putere de sacrificiu.

Cât nu se sacrificase el pentru ruda lui, fierarul?! Se întrebă ce putuse el să pună în cutia milei. Dar cu câtă lepădare de sine fusese hotărât să-l salveze pe fiul lui Emilius Libius!

Ce suflete cu adevărat nobile avea Biserica!

După faptă, şi răsplată

A doua zi, toată Roma vuia.

Gălăgia carelor şi a vânzătorilor stradali, strigătele cerşetorilor, instrumentele muzicanţilor care zilnic trezeau oraşul... toate duseseră la o tulburare crescândă: ropotul potcoavelor, poruncile ofiţerilor, sunetele de trompetă, zbierătele unora care strigau de li se umflau venele gâtului, zgomotul armelor infanteriştilor prăfuiţi, dar cu priviri fioroase.

nero a fost detronat!

nero a dispărut!

trăiască noul împărat, Galba!

zeilor le mulţumim! Slavă noului împărat!

Toată lumea era agitată de atâtea ţipete, alergat, urale, duduit de tobe şi blesteme.

nu mai e fiara cea însetată de sânge! Aerul Romei va fi mai curat!

ba se întoarce el!

175

nero se va întoarce cu soldaţii pe care îi are în Rhenania şi Galatia, o să vă zdrobească pe toţi!

Mulţimea fierbea. Atâteazbierăte şi jurăminte, atâtea blesteme şi un vacarm nestăvilit, căci mulţi erau cuprinşi de furie. Mai erau şi câţiva care ameninţau şi scrâşneau din dinţi, cei ale căror buzunare se umpleau din avutul cetăţii, care se îmbogăţiseră graţie generozităţii smintite a împăratului, mai erau şi neghiobii care atâta vreme se holbaseră la toate procesiunile lui dezgustătoare şi la cântatul lui la ţiteră, cei vrăjiţi de liderul care le semăna aşa de bine.

la moarte! La moarte cu fiara! strigau cei mai mulţi pe străzi şi prin pieţe şi chiar în băile publice cu arcade ce fuseseră ridicate la porunca împăratului.

de foc să piară cel care i-a dat foc Romei! Monstrul! Criminalul!

Toată gălăgia aceasta care clocotea tot mai tare era zgomotul neaşteptat al mulţimii dezlănţuite, care nu demult, din tribunele hipodromului, aclama triumfurile stăpânitorului lor. Era vocea maselor care prea uşor şi prea repede trecea de la urale direct la ameninţări, prefăcând laudele în condamnări.

bietul nenorocit! murmură părintele Dionisie, care se pomeni în mijlocul fierberii când ieşi pe străzile Romei.

îşi aminti cu groază anii întunecaţi şi însângeraţi ai tânărului împărat. Nici majoritatea înaintaşilor

176

săi nu fuseseră cu mult mai buni, dar el îi întrecuse pe toţi. Pe lângă toate acestea, el fusese cel care declanşase prigoana crudă a Bisericii nou-întemeiate şi care, pe tot cuprinsul imperiului, trimisese la moarte acea oaste, strălucitoare ca un fulger, a primilor martiri. Iar la Roma muriseră cei mai mulţi...

bietul nenorocit! murmură din nou. Aşa ajunge un om când e stăpânit de diavol! Mă întreb, oare va căuta vreo clipă mila Domnului Iisus Hristos, împotriva Căruia a făcut atâta război? Căci Preamilostivul nostru nu i-ar lăsa pocăinţa fără un răspuns... Dar un suflet care într-atât s-a îngropat în păcat ar mai putea căuta iertarea?

îşi aminti vorbele pe care le rostise Nero în primii ani ai stăpânirii sale, când i-au adus să semneze nişte documente prin care era trimis la moarte un răufăcător:

de n-aş fi învăţat să scriu niciodată!

Dar iată că, în numai câţiva ani, de sub acelaşi condei au ieşit nenumărate condamnări împotriva unor oameni nevinovaţi... şi din aceeaşi inimă! O, cumplită este otrava păcatului! Cum ucide şi cele mai bune intenţii! „Hristoase al meu, Doamne, izbăveşte poporul Tău de o asemenea cădere!" se rugă el cu ochii în lacrimi.

Acasă la Ampliat, unde cu puţin timp înainte se adunaseră toţi pe holul cel lung şi vorbeau

177

despre veştile acelea tulburătoare, până a sosit părintele Dionisie se întorseseră toţi în camerele lor şi la treburile lor.

Fetiţa care i-a deschis poarta fiica unor martiri, care-şi aflase o a doua familie în mijlocul creştinilor de aici se grăbi cu toată simplitatea copilărească să-i dea vestea. Părintele Dionisie o ascultă cu atenţie când se deschise cealaltă poartă şi apăru Longina, tot supărată şi neliniştită, ca şi cum tocmai păşise din altă lume şi nu aflase încă vestea ştiută de toată Roma.

sfinţia voastră, spuneţi-mi, cine a pus ieri bijuteriile în cutia milei? Cine a venit? De unde au acele bijuterii? De la cine? întrebă neştiind cum să înceapă sau ce altceva să spună.

longina, întâi hai să ne liniştim un pic, spuse calm părintele. Despre ce e vorba?

Dar ea nu îl auzea.

e posibil să mai trăiască? Speranţe deşarte! Şi cât m-au măcinat speranţele astea, n-am putut închide un ochi toată noaptea... Cine a pus în cutie broşa mea cu piatră de turcoaz şi mărgăritare? Spuneţi-mi, părinte... că Domnul vă luminează!

Părintele Dionisie se schimbase la faţă. O privea fără grai.

eşti cumva rudă cu un fierar? întrebă el, insuflat.

da, da! Un om dur, dur ca fierul pe care-l lucrează! Nu se poate s-o fi dat-o el. Nici nu ştia de ea.

178

cineva care a renunţat la un lucru de preţ pentru a-i înmuia lui inima... Longina, crezi că Dumnezeu te iubeşte?

nu doar că o cred. am şi văzut-o cu ochii mei! Viaţa mea stă mărturie!

ei, să ştii tu că te iubeşte mai mult decât ai văzut până acum. Când te gândeşti cum le-a rânduit El pe toate....! Dar cum... cum îl chema pe băiatul tău? Ruf...

rufus! Rufus! îl cunoaşteţi? L-aţi văzut vreodată? Poate cineva l-a salvat şi pe el din incendiu, cum m-a salvat şi pe mine. Nădejdea asta m-a ţinut trează toată noaptea!

slăbuţ şi blond?

da, seamănă puţin cu Lucia, fiica patricianului!

cu tine nu seamănă deloc, draga de tine, să ne fi dat seama şi noi mai devreme că Rufus e băiatul tău!

e în viaţă! Băiatul meu e în viaţă! Slavă Ţie, Doamne! îl cunoaşteţi? Ţineţi legătura cu el? E sănătos? E pe aici? Şi, dacă el a dat broşa, e cumva din Biserică? Slavă Ţie, Doamne Sfinte, Preabunule Părinte al nostru! Părinte, spuneţi-mi, povestiţi-mi tot ce ştiţi!

Parcă fără să mai respire, roşie la faţă, Longina spusese totul dintr-o suflare, revărsând şuvoiul de gânduri care îi inundase fiecare ungher al minţii.

Cu mâinile murdare de cenuşă fiindcă tocmai curăţaseră cuptorul, femeile ieşiră toate, cu paşi

179

nesiguri, ba din odăile bolnavilor, ba de prin bucătărie. Şi acolo, pe treptele casei lui Ampliat care duceau spre holul cu ghivece mari? se iscă un iureş de bucurie şi se făcu petrecere mare.

doctorul... Vreau să îl ajung din urmă pe Narcissus, să-i spun să nu vândă încă broşa! spuse aşadar părintele Dionisie şi-l trimise pe un servitor al senatorului Pudens să-i transmită doctorului mesajul său.

Apoi se întoarse la grupul care se strânsese în jurul fericitei mame.

să ne amintim mereu această zi, spuse el. Căci astăzi toţi am văzut limpede răsplata! Şi răsplata faptelor rele, dar şi răsplata celor bune. Iar în viaţa veşnică fiecare dintre ele cu mult mai mare va fi!

Casa crinilor îmbujoraţi

Briza marină îl învioră pe călătorul aflat pe balcon, la umbră. în grădina frumos îngrijită, tufele de trandafir se mişcară ca trezite de foşnetul copacilor. în amfora mare de marmura de pe marginea balconului, crinii alb-rozalii ridicară uşor bobocii prelungi când îi cercetă adierea.

Dar nu petalele lor de mătase şi nici mireasma lor discretă de lămâi şi flori de lămâie nu i-au atras atenţia călătorului ostenit. Gândurile sale nu poposiră nici măcar asupra coloritului lor, rar întâlnit.

Pe vremuri, îl cunoscuse pe tatăl patricianului Emilius Libius. Nu de puţine ori, acesta se arătase a fi un cumpărător bun pentru pietrele preţioase cu al căror comerţ se ocupa; poate şi acum patricianul ar vrea să cumpere ceva sau măcar să îl recomande vreunei cunoştinţe.

Fiind întâia dată când revenea la Nikopolis după mai bine de 30 de ani cât stătuse departe,

181

în Persia nu mai ştia pe nimeni altcineva de pe piaţa locală. Dacă nu ar fi intervenit prietenul lui care se pregătea să plece în Alexandria şi, de acolo, către Nikopolis, nu ar fi luat decizia să facă această călătorie. Visul lui era să se întoarcă în Palestina, în locurile atât de dragi, chiar dacă acum nu mai avea familie acolo.

În acel moment însă, nu se gândea la pământurile lui natale şi nici măcar la pietrele preţioase pe care, peste câteva momente, avea să i le arate lui Emilius Libius. Voia mai mult să găsească vreun frate creştin, să-şi bucure sufletul.

Dar cum să găseşti pe cineva într-un oraş necunoscut? Şi cum să întrebi? Era atât de periculos, mai ales că acum aflase despre persecuţiile nemiloase care se răspândiseră prin tot Imperiul Roman împotriva celor care îi urmau lui Hristos...

Sigur că nici în Persia nu era scutit de duşmani şi de pericole; dar acolo cuvintele Lui dăduseră roade. Epistola Sfântului Apostol Petru, care, tocmai din Capadocia, ajunsese şi în Biserica lor, îi întărise în credinţă şi le dăduse curaj.

Aici însă, în acest oraş cosmopolit, ce să spere? Nu cunoştea pe nimeni şi nici nu auzise de vreun creştin. Ba mai rău şi cât de trist! -, nici nu erau şanse să afle de ei. Numai Dumnezeu îl putea ajuta.

Zgomotul paşilor grei pe lespezile din grădină, precum şi un bun-venit spus cu multă blândeţe l-au făcut să se întoarcă brusc.

182

patricianul mi-a spus de un fel de negustor... Şi-l găsesc aici pe Diomede! spuse bărbatul impunător care intră pe balcon şi-i întinse mâna.

Călătorul rămase impresionat din prima clipă. Un asemenea chip luminos, cu ochii senini, nu putea să însemne altceva, indiferent ce i-ar fi spus alţii, decât că se ocupa cu vânzarea diamantelor pentru cei care voiau să facă un cadou.

ioses, fratele vostru în Hristos! se prezentă el, ridicându-se zâmbitor şi arătând că este sigur că Diomede este şi el credincios.

Lăsă jos gentuţa cu obiecte preţioase, împinse scaunul într-o parte, şi-l salută cordial.

Patricianul, care venise şi el pe balcon în clipa aceea, se apropie de ei zâmbind că îi vede plini de voie bună.

Şi dumneavoastră sunteti creştin? Întrebă străinul fără să-şi ascundă bucuria.

poftim? întrebă Emilius Libius luat prin surprindere.

am întrebat dacă şi dumneavoastră credeţi în Hristos.

eu? întrebă acesta încruntându-se puţin.

Dar expresia lui se schimbă repede:

dacă cei care cred în El sunt ca unii pe care îi cunosc personal sau ca vecinul meu, Diomede... n-ar fi rău să reflectez un pic şi eu, adăugă el zâmbind şi se aşeză pe canapeaua micuţă.

Era descumpănit în sinea lui.

183

Cu un an în urmă, când vestea despre Linus ajunsese la urechile lui, se făcuse ca un taur scos din minţi... ca o fiară se făcuse! Iaiacum uite că accepta o asemenea perspectivă chiar şi în privinţa lui fie şi o perspectivă îndepărtată şi nesigură, se înţelege că ar putea ajunge şi el adeptul acestei credinţe stranii, dar care îi făcea pe oameni să fie aşa de buni... Chiar că era de necrezut!

Dată fiind agitaţia care se stârnise la Roma, i se păruse cea mai bună soluţie când soţia lui îi sugerase să plece mai devreme în călătoria pe care plănuiau să o facă la Nikopolis. Şi cât de mult se bucurase aflând de la Tertullus că şi Rufus se afla acolo şi stătea acasă la socrul librarului, Diomede...

Inima i se umplu de bucurie aflând de acel băiat sărman care ajunsese cel mai mare binefăcător al său, iar prima lui grijă când s-au întâlnit a fost să-i pregătească o cameră bună în casa lui cea nouă. Dar Rufus nu a vrut să primească. Se înţelegea bine cu băieţii şi fetele lui Diomede, iar atunci când termina de copiat papirusurile cerute de Tertullus, îi ajuta la magazin, ceea ce îi aducea lui mulţumirea că astfel nu era o povară prea mare pentru gospodăria lor.

Însă nici Emilius Libius nu răbda gândul că nu-l poate răsplăti nicicum. Pusese deci pe numele lui Rufus o vie mare şi frumoasă pe care o avea pe un lot de pământ foarte bun din afara oraşului. Tocmai îl aştepta acum pe Linus să se

184

întoarcă din Campania, ca fiul lui să îi ofere personal lui Rufus titlul de proprietate pentru acel pământ: o mică răsplată pentru darul cel mare pe care li-l făcuse băiatul.

Ca să îl protejeze de cine ştie ce pericole noi, îl rugase pe fiul lui să mai rămână o vreme la moşiile din Campania. Ceea ce era o mare bucurie pentru Linus, căci astfel avea ocazia să îl însoţească pe părintele Theodor în multe dintre călătoriile lui apostolice, revenind mereu la casa lor de la ţară. Acum însă venise vremea să se întoarcă la Nikopolis, căci sentimentele tatălui său erau cum nu se poate mai bune.

Şi astfel, rememorând toate aceste experienţe şi trăiri, patricianul nu era prea atent când cei doi negustori îşi începură discuţia. Stăteau faţă în faţă, lângă el, şi discutau de parcă s-ar fi cunoscut de ani buni.

Patricianul se ridică să vină mai aproape de oaspetele lor şi să vadă pietrele preţioase, dar acesta nu-l observă. Aşa se face că, fără să vrea, îi auzi spunând:

înţeleg că sunt creştini prin multe oraşe din Grecia? E o minune! Dar cum au aflat cuvântul Evangheliei?

apostolii noştri i-au luminat cu vorba şi cu fapta. Ba chiar şi sângele lor ne-a întărit Biserica! Ştii, nu demult Sfântul Apostol Andrei cel întâi-chemat, primul care L-a urmat pe Hristos a fost răstignit în Patras. Sunt mulţi credincioşi acolo acum...

185

da, îl ştiu. L-am cunoscut la Ierusalim. A mai propovăduit şi prin alte părţi?

În Tracia şi la noi, în Epir, dar şi prin alte părţi. în Grecia, Pavel a propovăduit cel mai mult.

care Pavel? Este apostol? N-am mai auzit de el.

da, un Sfânt Apostol... dintre cei mai mari! El a întemeiat biserici în rândul filipenilor, al tesalonicenilor, în Bereea şi în Corint. Până şi în Atena sunt mulţi credincioşi.

Diomede se şterse la ochi cu batista.

un an şi jumătate ne-a hrănit în Corint propovăduind Evanghelia, ne-a dat viaţă. Şi ne va da viaţă în continuare, de sus, pomenindu-ne în rugăciunile sale! A fost martirizat. La Roma i-au tăiat capul... Pavel a fost un Mare Apostol al lui Hristos!

era grec de neam?

nu, evreu. Din Tars. înainte îl chema Saul.

saul, zici, apostol... N-am aflat nimic de el în cei doi ani cât am fost în Oraşul Sfânt, după ce L-au răstignit pe Domnul. I-am cunoscut pe ucenicii săi.

pe atunci încă nu avusese loc schimbarea. La început, Saul i-a duşmănit pe creştini! îi prigonea cu fanatism...

stai puţin... Cum spuneai că îl chema? Saul?

-Da.

şi acel Saul a devenit Apostol? Doamne! Da, chiar din Tars era! Doamne Iisuse...

186

Ioses sări în picioare. Săculeţul cu marfa cea preţioasă iarăşi căzu pe jos. Se înroşise la faţă. Ridică braţele şi mânecile largi se lăsară, descoperind pe braţul lui bronzat şi bătrân cicatricea unei răni mari şi adânci.

doamne Iisuse Hristoase, mare şi slăvită este puterea Ta! strigă el.

Patricianul se uită îngrijorat să nu cumva să îi audă cineva de pe stradă. Bătrânul Cassius, paznicul lor, alergă cu răsuflarea tăiată până la balustrada balconului. Oare auzise bine? Era posibil să se audă o asemenea izbucnire de preamărire a puterii Domnului lor, chiar din casa stăpânului său idolatru?

povesteşte-ne despre el, dar mai încet, zise Emilius Libius. Cine era?

aţi văzut vreodată, domnul meu, un om a cărui învârtoşare cumplită să se reverse şi în privirea lui, şi în răsuflarea lui? Să vrea moartea altora?

Lacrimile îi şiroiau pe obraz. Cu vocea sugrumată, îi era cu neputinţă să mai vorbească. Se prăbuşi, foarte tulburat, pe scaun.

aţi văzut vreodată, domnul meu, un om care tună şi fulgeră şi ameninţă pe toată lumea? continuă el, după ce se mai adună puţin. Un om tânăr, deştept, instruit, cu multe relaţii în lumea bună, avea scrisori de recomandare şi ordine, avea escortă militară... un om care, imediat ce primea de veste, să alerge să demaşte şi să aresteze,

187

să-i târască la închisoare şi în camera de tortură pe toţi cei care mărturiseau numele Domnului? Parcă înadins voia să-i facă să hulească.

cine?cel despre care vorbeaţi mai devreme?

chiar el! Saul din Tars! Au fost mulţi din neamul meu care prigoneau noua credinţă, dar, dintre ei, cel mai mare prigonitor era Saul. Se repezea să caute prin case, făcea arestări noaptea, îi închidea pe prizonieri în beciuri, fie că erau bărbaţi sau femei, şi îi osândea să fie biciuiţi... Dintre prigonitori, cel mai aprig era Saul! Ameninţa mereu! Nu mai puteam trăi în Ierusalim. Mi-am luat soţia şi copiii, care erau mititei pe atunci, şi am fugit noi şi alte familii undeva departe. Dar Saul şi escorta lui ne-au luat urma. Odată, când stăteam fără grijă la umbra unor tufe, i-am văzut cum vin după noi. Unul dintre cei aflaţi sub comanda lui m-a apucat de umăr şi a început să urle. Mi-am amintit atunci că tot din mâinile lui mai scăpasem o dată...

îşi ridică mâneca şi-i arătă cicatricea mare de pe braţ.

o creangă uscată mi-a sfâşiat carnea când am rupt-o la fugă şi m-am rostogolit într-o râpă... E ultimul lucru pe care mi-l mai amintesc din acea prigoană înfiorătoare... Apoi ne-am dus în Persia.

Deodată se opri cu ochii scăldaţi în lacrimi.

am suferit mult atunci. Nu doar din cauza rănii şi a fricii pentru viaţa mea şi a celor dragi...,

188

ci şi înnebunit şi îndurerat că un asemenea vrăjmaş al Domnului şi al credincioşilor Săi era capabil să facă atâta rău. Şi acum... să aflu de aşa o minune! Să aflu că acel Saul pe care îl ştiam a devenit Apostol, a întemeiat biserici şi a suferit martiriul pentru Domnul nostru Iisus Hristos! Mare este puterea Ta, Doamne! Slavă împărăţiei Tale!¹

Emilius Libius îl asculta uluit. Erau adevărate oare toate câte povestea acest negustor străin? Până la urmă, de ce nu? Nu simţise şi el acea furie şi nu doar faţă de străini şi necunoscuţi, ci şi faţă de propriul lui fiu? Iar acum...

diomede, tu l-ai cunoscut pe acest Pavel? îl întrebă pe vecinul său de masă, despre care aflase cu doar două zile în urmă că este creştin.

da, în Corint, unde locuiam noi. Era înflăcărat, cuprins de o dragoste neţărmurită faţă de Hristos Domnul. Şi ziua, şi noaptea îi slujea... Se împlinesc zece ani de când, datorită lui, am ajuns să cunosc credinţa cea adevărată. La început, soţia mea şi copiii noştri erau cu totul împotriva mea. Dar pilda schimbării Sfântului Apostol mi-a dat puterea să sper că şi ei se vor schimba, într-o bună zi. Iar Dumnezeu a rânduit

¹ în Noul Testament (Fapte 26, 10-11), Sfântul Apostol Pavel însuşi, apărându-se în faţa regelui Agrippa din Cezareea, îi spune: „Şi pe mulţi dintre sfinţi i-am închis în temniţe (...). Iar când erau daţi la moarte, mi-am dat şi eu încuviinţarea. Şi îi pedepseam adesea prin toate sinagogile şi-i sileam să hulească şi, mult înfuriindu-mă împotriva lor, îi urmăream până şi prin cetăţile din afară" (n.aut.).

189

să vină această bucurie asupra casei mele. Sper ca acest lucru să se întâmple cât mai curând... dar invers... şi în casa dumneavoastră, domnule Emilius Libius!

cine ştie? murmură acesta îngândurat. Nu poţi decât să te pleci în faţa acestei puteri care preschimbă inimile... chiar dacă acele inimi ştiu că pe poporul Lui îl aşteaptă mari şi multe prigoane. Asemenea prigoane, şi mai mari decât ale noastre, îi aşteptau şi pe Apostoli. Uciderea cu pietre, biciuirea, bătăile... Pe el doi ani l-au ţinut întemniţat în Cezareea, iar la Roma încă doi ani. I-au dat drumul şi apoi iarăşi l-au băgat la închisoare. Ca la sfârşit să vină şi sabia călăului...

Cam în aceeaşi vreme a fost martirizat şi celălalt Mare Apostol, Petru, la Roma.

înseamnă că pier unul câte unul toţi creştinii.

să piară? Nici vorbă! Nici vorbă! Deşi edictele pe care le-a dat Nero în ultimii patru ani au ucis mulţi creştini, Biserica creşte pe zi ce trece pretutindeni! Pomeneam mai devreme de Patras. Câţi creştini sunt în toată Ahaia!¹ închipuiţi-vă că mii de oameni au avut curajul să facă plângere la proconsul când l-a condamnat pe Sfântul Apostol Andrei... Ne-a spus un călător de prin părţile acelea, care a trecut pe la mine ieri şi ne-a lăsat nişte pânzeturi frumoase la magazin.

¹ Ahaia este o provincie importantă a Greciei, întinzându-se de la nordul Peninsulei Peloponez, până spre Golful Corintului şi Golful Patras (n.ed.engl.).

190

cum, mii de oameni?! în vremuri ca acestea? într-o lume aflată sub semnul terorii? Mi se pare de necrezut.

dar e adevărat! Oricine ajunge să cunoască învăţătura lui Hristos înţelege că alt adevăr nu există. Singurul „mărgăritar de mult preţ", pentru care merită să dai totul, cum a spus Domnul Iisus. Oaspetele nostru, care se şi ocupă cu pietre preţioase, ar putea să ne confirme...

pe lângă El, sunt doar nişte pietre oarecare! Credinţa noastră are o putere dumnezeiască ce atrage inima omului. Cu aproape 30 de ani în urmă, într-un loc îndepărtat, datorită acelei puteri am ţinut legea lui Dumnezeu. Şi datorită gândului că, după moarte, voi trăi viaţa veşnică.

veşnică?

tocmai pentru veşnicia acelei vieţi creştinii primesc martiriul, mergând până la moarte cu un asemenea curaj!

dar şi pentru că, încă din viaţa aceasta, Hristos ne-a dăruit prisosul de pace şi bucurie pe care l-a promis. „Bucuraţi-vă!" ne spunea mereu Sfântul Apostol, iar el însuşi strălucea de bucurie, vădind preaplinul inimii sale. Iar bucuria lui a devenit şi bucuria noastră.

dar ce înseamnă bucuria? şopti patricianul uitându-se absent la mozaicul roşu cu alb de pe podea şi coloane.

O sclavă aduse pe o tavă cupe cu suc de fructe, întrerupându-le discuţia. Iar Cassius, auzind

191

că se apropie o trăsură, se duse la poarta grădinii şi le strigă:

e Linus al nostru! Băiatul nostru!

Patricianul se ridică de la masă, Lucia şi Plautia ieşiră din casă, cu mare bucurie. Nu se aşteptau să vină aşa curând.

În trăsura neacoperită, una dintre cele pe care oamenii le luau din port până în oraş, se vedea silueta slăbuţă a lui Linus. Stătea cu spatele drept, vizibil emoţionat când văzu de departe casa lor, amintindu-şi în ce împrejurări plecase de acolo cu aproape un an în urmă şi anticipând cum ar putea fi întâlnirea cu tatăl său de astă dată.

Şi iată acum intrarea, cu multă verdeaţă şi cu frumoşii ei crini. Iat-o şi pe Lucia, coborând scările în fugă, urmată de mama ei. Iar ceva mai în spate şovăitor, nemişcat, cu mâna streaşină la ochi să îi ferească de lumina soarelui era tatăl lui! Linus ridică mâna, în semn de salut.

Toţi i-au răspuns cu acelaşi gest. Uluiţi, au observat însă că mai era şi o femeie necunoscută în căruţă, în spatele lui. Aceasta se uita spre casa lui Diomede, ştergându-şi mereu lacrimile. încă nu îi puteau distinge prea bine chipul.

Dintr-un motiv de neînţeles, trăsura se opri la o distanţă destul de mare şi, sărind jos, Linus veni spre vilă alergând. Bronzat după atâtea călătorii şi excursii, îmbujorat de emoţie, părea acum mai înzdrăvenit şi mai puternic decât îl văzuseră ei vreodată.

192

îl prinse de braţ pe Cassius, care îi ieşise grăbit în întâmpinare, şi-i spuse nerăbdător:

rufus! Cassius, găseşte-mi-l pe Rufus!

Apoi, ajungând la poarta lor, trecu în fugă pe lângă Lucia, trecu şi pe lângă mama lor şi alergă cu braţele deschise spre îmbrăţişarea tatălui lui.

Emilius Libius nu se aştepta să i se arate un tratament preferenţial. Ruşinat foarte de vechea lui atitudine, crudă şi parcă lipsită de dragoste, rămase mişcat de gestul spontan al fiului său. Simţi cum i se înmoaie picioarele.

-Aşa... vă răzbunaţi voi... creştinii? şopti el cu vocea tremurată şi-şi sărută fiul.

Nu mai plânsese de când era copil, acum însă lacrimile îi şiroiau pe obraz.

ia te uită, Diomede, şi eu care tocmai te întrebam ce înseamnă bucuria! spuse el în timp ce Linus se ducea să-şi salute mama. Acum cred că încep să înţeleg.

Iar crinii roz de lângă el păreau mai frumoşi şi mai înmiresmaţi ca oricând.

O sărbătoare a bucuriei

Apele golfului erau limpezi precum cristalul. O limpezime transparentă şi calmă, netulburată de nimic, prin care se vedeau pietrele alburii şi maronii de pe fundul mării, dar şi cochiliile scoicilor trandafiriu-gălbui, pistruiate, stridii zgrunţuroase şi nişte arici de mare negri.

Algele de un verde aprins şi muşchii care îmbrăcau marginile de jos ale pietrelor şi, ceva mai departe, smocurile de tufe ale căror rădăcini ajungeau până la apă, toate prefăceau cristalul ei într-un verde smarald, minunat, din adânc.

în Golful Ambracian era o desfătare să priveşti apa aceea de un verde minunat, iar Rufus nu se mai sătura de frumuseţea ei. Era prima oară de când venise la Nikopolis când, lipsit de orice grijă, se bucura de marea turcoaz. Lipsit de griji, dar plin de recunoştinţă.

Lucratul în curtea lui Diomede, o curte liniştită şi răcoroasă, dăduse roade; îşi terminase de

195

scris papirusurile cu mai multe zile mai devreme decât estimase iniţial. Aşa încât, foarte mulţumit, le strânsese cu multă grijă, legându-le cu sfoară şi punându-le pecetea de ceară, după care le-a aşezat în cutia lor, învelită la rândul ei cu o velă impermeabilă şi scrisese pe ea numele librăriei de la Roma a lui Tertullus.

Găsise pe cineva care urma să plece acolo şi, zâmbind în sinea lui, se gândise ce bucurie îi va face stăpânului său când va primi toate papirusurile mult mai devreme decât se aştepta şi cu toate sarcinile îndeplinite. De fapt, chiar simţise nevoia profundă să lucreze din toată inima, pentru a-şi arăta recunoştinţa faţă de toţi cei care îi fuseseră alături în situaţia în care se afla, singur şi orfan. Dar, înainte de toate, recunoştinţa în faţa lui Dumnezeu, Care îi adusese alături atâţia oameni care să-l protejeze.

Pregătirile pe care le făcea la magazinul lui Diomede durau destul de mult, şi Rufus se temea că nu va ajunge la timp la vasul care venea din Corfu. Se îndrepta spre Nikopolis şi probabil că urma să acosteze curând. într-adevăr, coborând pe o stradă şi scurtând puţin drumul şerpuit, văzu un vas la chei şi, la bordul lui, nişte marinari care primeau instrucţiuni de la şeful de echipaj; se gândi că se pregătesc de plecare. în ciuda faptului că ducea un pachet greu, începu să alerge.

Dar mai târziu află că nu era vasul pe care îl aştepta el. Acesta ajunsese de ceva vreme, aducând

196

călători din Campania, însă cel de la Corfu încă nu venise. Aşa că Rufus începu să se plimbe pe plaja liniştită, aşteptând vasul şi călătorul care urma să ducă pachetul lui.

Până în ziua când plecase în Grecia din Pozzuoli, el nu mai văzuse marea, iar uimirea lui era de nedescris şi în faţa albastrului său nesfârşit şi a valurilor zbuciumate, dar şi în faţa nenumăratelor specii de peşti şi alte vietăţi care se ascundeau în adâncurile mării. La fel de încântat la gândul de a vedea marea, Callistus luase un cârlig şi o plasă din magazinul bunicului său, visând să prindă peşte, mult peşte.

La un moment dat, când Rufus îşi plimba mâna pe sub apă încercând să prindă un crab, auzi pe cineva alergând înnebunit.

pe unde ai fost, Rufus? Te-am căutat peste tot! Hai să vezi ce bucurie mare ţi-a gătit Dumnezeu!

Nerăbdător şi foarte voios, din spatele lui răsări Linus, cu braţele deschise. Era prima lor întâlnire după episodul cu închisoarea, iar Rufus simţi că se înroşeşte de emoţie. Nu voia să audă vorbe de recunoştinţă şi mulţumiri; dar nici Linus nu părea să aibă asemenea intenţii.

hai repede, să vezi cu ochii tăi ce mare e iubirea Domnului nostru! Mai mare ca marea şi mai nemărginită decât cerurile! Mintea noastră nu o poate cuprinde!

Rufus aruncă în apă crabul şi îl salută cu multă căldură:

197

bine ai venit, frate! Bine ai venit! A venit cumva şi părintele Theodor cu tine? întrebă el ca să dea glas gândului care l-ar fi bucurat cel mai mult.

Oare nu părintelui Theodor, îndrumărilor şi sfaturilor sale, îi datora el toată învăţătura creştină pe care o primise şi tot ajutorul în lupta lui pentru dobândirea virtuţilor? Cuvintele părintelui i-au fost hrană duhovnicească, iar dragostea lui sobră şi fără vorbe mari de atâtea ori îl alinase şi îi dăduse putere! Dacă era cumva şi părintele acolo, să fie iarăşi toţi împreună, ce bucurie mare ar fi însemnat pentru ei!

părintele nostru? Nu, nu a venit. A venit însă o rudă... E rudă cu tine.

cu mine?! Dar eu n-am pe nimeni!

poate n-ai aflat, dar când a ars Roma nu au murit atât de mulţi... cum se credea, ştii?

Rufus simţi că el însuşi ia foc. Pentru o clipă, inima i-a tresărit, uitând să mai bată.

linus, ce vrei să spui? Ce vrei să spui?

ceea ce tu probabil deja ai ghicit!

mam...

Dar nu îndrăzni să sfârşească gândul nerostit. Nu avea putere să-l spună, să-l primească măcar, deşi, nestăvilită, închipuirea deja-i pusese cuvântul pe buze.

şi e creştină şi ea! spuse Linus, ca să nu mai existe nici o îndoială despre cine era vorba. Iată cum s-a lămurit în foc aurul, ca şi cu tine!

198

mama mea trăieşte? E în viaţă şi e creştină?

strigă Rufus şi începu să alerge ca un mânz dezlegat pentru întâia oară sau ca un pui de căprioară însetat care găseşte în sfârşit izvorul.

ai grijă tu de cutie, că mă întorc! îl imploră alergând spre oraş.

Trecu de chei, trecu de străzile cu magazine, urcă spre şirul de case. Şi acolo, în faţa porţii lui Diomede, zări chipul acela atât de drag... îl aştepta, iar ceva mai departe observă şi familia patricianului şi pe negustor făcându-i cu mâna, fluturând batistele entuziast.

Linus socotise bine când se gândise să oprească la o mică distanţă de casă trăsura în care se afla şi Longina. în felul acesta le dădea şi celorlalţi răgazul să-l pregătească puţin pe Rufus, să-i dea cum se cuvine neaşteptata veste, de trei ori minunată. Dar absenţa lui Rufus le făcuse şi lor sarcina mai uşoară.

Veniseră toţi, mişcaţi şi bucuroşi, până la trăsură ca să o cunoască pe fericita mamă. Eunice şi Callistus veniseră în fugă, la fel şi fiii lui Diomede, care au descărcat foarte repede lucrurile tânărului lor stăpân. Au venit şi nişte vecini curioşi, cărora li se păruse ciudat că e atâta lume pe străduţa lor.

Nesigură şi emoţionată, Longina nu ştia cum să le mulţumească pentru primirea aşa de călduroasă şi nici nu ştia la care dintre cele două case unde era invitată ar trebui să meargă mai întâi.

199

La Roma, pe lângă broşa preţioasă pe care a vrut să i-o dea înapoi, (Şi pe care ea nici nu voise să o atingă. Cum să zădărnicească gestul milostiv făcut de fiul ei şi care le adusese amândurora o răsplată nespus de mare?), părintele Dionisie îi dăduse şi nişte bani, deloc puţini. Era un dar din partea fraţilor creştini, ca să-i ajute când se vor stabili în acea ţară străină.

Pe lângă acestea, părintele îi trimisese veste şi părintelui Theodor despre fericitele întâmplări din ultima vreme, iar acesta hotărâse că ar fi cel mai bine să o însoţească Linus până la Nikopolis. Realitatea era că încă nu trecuse cu totul pericolul în care se aflase Rufus, chiar dacă Nero dispăruse. Şi astfel, în câteva zile, după ce trecuse mai întâi pe la casa rudei sale pentru a-i da lui darul pe care dorise fiul său să i-l dedice, Longina plecase la Pozzuoli, unde o aştepta Linus.

Fierarul rămăsese cu gura căscată. Iată că Longina, despre care crezuse că a murit, trăia. Iar fiul ei, care căzuse în mâinile hoţilor, era liber. Ba mai mult, băiatul, pe care el însuşi îl bătuse cu biciul şi îl lovise cu ciocanul, îi mai trimitea şi ceva în ajutor, din toată sărăcia lui!

dacă voi creştini sunteţi, atunci mare este Dumnezeul vostru! spuse el ştergându-şi o lacrimă cu mâna înnegrită. Să vă meargă bine în tot ce faceţi!

Şi Longina plecă punând şi bucuria acestor cuvinte în cămara inimii ei.

200

Iar acum se pomeni în faţa celor două case frumoase care se ofereau deopotrivă să o găzduiască şi se simţi uşurată că poate spune:

vă mulţumim, dar vom închiria o cameră undeva. Fraţii de la Roma s-au îngrijit de asta!

cum să închiriaţi! tună Emilius Libius cu o voce care îi făcu pe toţi să se întoarcă spre el, speriaţi.

Dar numai pentru o clipă, căci atunci sosi şi Rufus...

Nimeni n-ar fi crezut că o cină atât de luxoasă poate fi pregătită aşa de repede.

Feţele de masă albe şi argintăria scumpă străluceau sub luminile felinarelor suspendate în bolta grădinii. Platourile cu fripturi şi salate erau deja pregătite la bucătărie, precum şi tăvile pline de fructe şi dulciuri.

Nimeni nu înţelegea cum s-au putut găti atâtea lucruri aşa iute; însă toată lumea a sărit să ajute, toţi s-au mişcat repede şi fiecare s-a străduit să aducă ceva delicios şi bine făcut.

Plină de bucurie şi parcă întinerită, Plautia le dădea tuturor îndrumări. Lucia veni şi ea repede şi făcea drumuri între casă şi grădină şi, în rochia ei bleu, arăta ca un mănunchi de raze de lună, dispărând dintr-un loc şi apărând într-altul. Sclavii cumpăraseră din toate bunătăţile pe care le-au găsit în ziua aceea la piaţă, aşa cum le poruncise stăpânul.

201

Fapt este că nici unul dintre oficialii invitaţi la cina festivă de anul trecut nu a mai fost poftit.

cine s-ar fi aşteptat ca, într-un timp atât de scurt, să nu mai fie nevoie să fugim de la petreceri pe poarta din spate? întrebă Linus emoţionat când reuşi la un moment dat să schimbe o vorbă cu sora lui.

iar crinii noştri n-au pălit, cum ne temeam! răspunse ea cu lacrimi de bucurie. Cum am putea vreodată să-I mulţumim pentru minunile pe care le trăim?

Amândoi simţeau că în casa lor se petrecuse o minune. Una dintre multele minuni dintre nenumăratele minuni care aveau loc în vremurile acelea. Şi arăta fără putinţă de tăgadă că Domnul lor este atotputernic şi credinţa lor lucrează, putând să preschimbe chiar şi inimile împietrite şi dificile, cum se întâmplase şi cu tatăl lor.

Patricianul îi poftea acum pe toţi la cină. Sărbătoreau întoarcerea fiului său odată cu sosirea mamei lui Rufus, care îi înduioşase pe toţi; aflaseră de milostenia tulburătoare pe care o făcuse fiul său, sărac fiind şi răsplătit acum de Dumnezeu peste măsură; dar era şi un praznic al schimbării care se petrecuse încet şi tainic în inima lui din noaptea vizitei la închisoare. Toate aceste lucruri îl făcuseră să ia o hotărâre: la masa aceea bogată avea şi el să ofere ceva, dar părând că vine din partea unui străin care vrea să rămână necunoscut. Era o mare bucurie să poată face acest

202

lucru, tocmai el, care de atâtea ori se întrebase ce înseamnă de fapt bucuria.

Cassius un virtuoz al lirei din tinereţe era ascuns în grădină şi picura dulceaţa psalmilor pe măsură ce veneau oaspeţii. Era şi pentru el o mare bucurie, căci, prin cuvintele lui, contribuise şi el la faptul că acea familie începea să guste acum o altfel de fericire.

Familia lui Diomede, cu Eunice şi Callistus, negustorul Ioses, două-trei familii de creştini din vecini şi judecătorul Demetrius se numărau printre invitaţii care în scurt timp au ocupat locurile de la mesele din grădină. Toţi erau creştini.

Rufus stătea lângă mama lui şi în dreapta stăpânului casei; era bucuros, copleşit de bucurie, covârşit de recunoştinţă; clipă de clipă îi dădea slavă lui Dumnezeu că i-o adusese pe mama sănătoasă... şi creştină! îi aruncă o privire zâmbitoare lui Linus şi se bucură cu simplitate, ca un copil, de atmosfera de dragoste frăţească din jurul lui. La un moment dat însă, rămase fără glas.

aş dori acum să-mi exprim oficial recunoştinţa faţă de Rufus, care ne-a salvat pe mine şi pe fiul meu, spuse Emilius Libius după ce se ridică în picioare. Hotărârea lui a fost eroică, voinţa lui neclintită, o jertfă de sine uimitoare...

domnule patrician, nu, vă rog! exclamă Rufus ruşinat şi roşu la faţă. şi eu îi datorez lui Linus viaţa şi libertatea! Dacă nu mă ajuta, aş fi

203

căzut iar în mâinile hoţilor şi m-ar fi vândut ca sclav. Nu s-a întâmplat aşa. Şi, mai presus de orice, am ajuns creştini Vă datorez atât de multe tuturor... şi mama la fel... mai cu seamă lui Linus, care a adus-o aici!

suntem infinit de îndatoraţi iubirii lui Hristos toţi, căci El fiecăruia ne poartă de grijă ca şi cum am fi singurul om de pe pământ! spuse Demetrius, judecătorul. Suntem foarte mişcaţi de cele mărturisite de gazda noastră, patricianul Emilius Libius, şi îi dorim să fie binecuvântat, împreună cu toată casa lui. Iar lui Rufus şi Longinei le dorim o şedere frumoasă aici, la noi, în Grecia. şi toate casele fraţilor noştri creştini să fie ca a voastră!

nu, staţi! Ei au deja o casă! se grăbi să spună Emilius Libius, cam stângaci. Au o casă! în curând vor avea...

Linus se ridică şi îi aduse tatălui său un pacheţel legat cu o panglică roşie.

este a voastră! spuse patricianul uitându-se spre Longina. De mâine, lucrătorii vor merge şi vor săpa fundaţia, zise el oferindu-i pacheţelul.

Nesigură şi stânjenită că se află într-o adunare atât de pretenţioasă pentru întâia oară în viaţa ei, Longina nu ştia nici cum să se poarte şi nici măcar ce înseamnă acele cuvinte.

nu ştiu cum să vă mulţumesc, spuse ea într-un sfârşit. Pot doar să spun cuvintele Marelui Apostol, ca pe cea mai mare binecuvântare:

204

„Credeţi şi vă bucuraţi cu bucurie negrăită şi preamărită."¹

n-am crezut până acum că bucuria există cu adevărat, iar tu îmi vorbeşti de o bucurie „negrăită şi preamărită"! spuse patricianul, neştiind ce să mai creadă. Să vorbeşti de bucurie când lumea întreagă e împotriva ta, când te prigoneşte, când eşti torturat şi ucis? E cu putinţă? Cum să explice mintea omenească aşa ceva?

nici n-o explică... Aşa o trăim noi şi este viaţa noastră, căci viaţa nu se termină cu tortura şi moartea! Dumnezeu este veşnic, în El credincioşii Lui sunt veşnici şi ei! îi răspunse Demetrius cu bucurie.

nici focul, nici săbiile nu ne ating sufletul!

nici fiarele nu-l pot atinge!

nici prigoana nu-l zdrobeşte!

Vorbeau toţi în acelaşi gând şi cu acelaşi dor. Cum să găsească ei cuvinte încât să-i spună de comoara lor nepreţuită celui care încă nu a aflat credinţa?

e mai de preţ sufletul decât toate bogăţiile lumii, spuse fiul cel mare al lui Diomede.

El se îngrijise, împreună cu Linus, să trimită la Roma cutia cu papirusuri.

ştiţi, cu puţin timp înainte de sosirea vasului de la Corfu, un frate ne-a povestit de Cherchira², fiica

¹I Petru 1, 8 (n.ed.engl.).

² Sfânta Cherchira, fecioara martiră din Corfu, pentru că şi-a mărturisit credinţa în Hristos, a fost torturată şi ucisă cu săgeţi chiar la porunca tatălui său, păgân (n. ed. engl). Pomenirea ei se face pe 28 aprilie (n.trad.).

205

regelui acelei insule. Era bogată şi tânără, abia împlinise 16 ani, dar în faţa martiriului a spus: „Pregătiţi şi roţile de tortură, aprindeţi focurile, ascuţiţi-vă săbiile... Pentru numele lui Hristos, Cherchira le va privi pe toate cu dispreţ!"

Patricianul se uită neliniştit spre Lucia.

şi au aruncat-o în flăcări, dar ea cânta psalmi şi, din mulţimea adunată în jurul ei, mulţi s-au creştinat. Iată puterea lui Hristos! Iată credinţa noastră! E o nesfârşită minune, ea merge mai departe aici, pe pământ, până la sfârşitul lumii, oricâte porunci ar da Nero şi cei care vor veni după el!

- „Când Nero porunceşte, creştinii nu se tem!" a strigat cu mult curaj fiul unui patrician la Roma, privindu-şi moartea în faţă, îşi aminti Emilius Libius, care repetase cuvintele lui Marcellus. Deci toţi creştinii spun acelaşi lucru.

da, toţi! Noi toţi, au spus într-un glas şi oaspeţii, şi copiii săi.

Patricianul încercă să schimbe subiectul.

linus, ce noutăţi mai sunt pe acasă despre sfârşitul fiarei?

păi nu ştiu ce ai aflat, îi răspunse acesta. Noi am trecut pe la mama lui Marcellus, care are o casă la curte pe Via Salaria, chiar lângă casa unde s-a ascuns Nero în noaptea când a fugit. Deci de la ei ştim. Când a aflat de sentinţa pe care a

206

primit-o, şi-a luat sabia cu gândul să se sinucidă; dar, când a pus mâna pe tăişul ei şi a văzut cât e de ascuţit, nu a mai putut să-şi ducă la capăt planul. Şi doar atunci când a auzit caii soldaţilor care veneau să-l aresteze, în zori, a înţeles că pentru el totul s-a sfârşit. „Ah, ce artist piere odată cu mine!" zicea el, plângându-şi soarta. Atunci a pus mâna pe pumnal, l-a dus la gât... şi un om pe care el îl eliberase din sclavie a sfârşit ce începuse el.

ce sfârşit... pe măsura vieţii şi faptelor lui!

cum s-a prăbuşit stăpânitorul lumii!

şi când îmi aduc aminte ce imnuri de laudă îi cântau în Senat! Cum îl aclamau mai-marii zilei şi mulţimile! murmură patricianul îngândurat.

îmi amintesc ce triumf a repurtat el aici, în Grecia, anul trecut! adăugă Callisthenes, marinarul. întâmplător eram şi eu la ceremonia de începere a construcţiei canalului din Istmul Corint¹. Se hotărâse el să ducă la capăt această mare acţiune pe care o studiaseră alţii înaintea lui. Şi ştiu cum, în timp ce intona un imn pentru Poseidon, începuse să sape cu o cazma de aur şi arunca pământul într-o găleată din aur masiv, pe care a purtat-o pe umeri. Iar mulţimea... bătea din

¹ Istmul din Corint este o fâşie îngustă de pământ care uneşte Peloponezul cu Grecia continentală. împăratul Nero a început să sape acest canal care avea scopul să unească Golful Corint cu Golful Saronic, dar proiectul a fost abandonat la scurtă vreme după moartea lui, în anul 68. Canalul a fost terminat în cele din urmă în epoca modernă, în 1893 (n.ed.engl.).

207

palme şi-l aclama, de nu-i puteai opri. Lucrul s-a întrerupt la scurtă vreme după ce începuse, însă primirea pe care i-au făcut-o eroului a fost de neuitat... Ca acum să ajungă la un final atât de înfiorător!

poate cuvintele profetului pe care le-a scris şi Sfântul Apostol Petru în epistola sa erau în acelaşi timp o profeţie asupra preaputernicei lui stăpâniri? sugeră Lucia. „Pentru că tot trupul este ca iarba şi toată slava lui, ca floarea ierbii:

uscatu-s-a iarba şi floarea a căzut. Dar cuvântul Domnului rămâne în veac."¹

îmi doresc ca şi noi să fim vrednici să aflăm cuvântul veşnic şi aducător de bucurie al Domnului vostru, spuse patricianul uitându-se spre soţia lui.

Iar Rufus îi aruncă o privire fratelui său Linus, zâmbind fericit.

¹ I Petru 1, 24-25 (n.ed.engl.).

208

Preînchipuiri...

Scăldat în lumină şi fără de margini, orizontul roşu-auriu din faţa lor îşi revărsa culorile peste argintiul mării şi îmbrăca în nuanţe calde colinele verzi din depărtare.

O briză proaspătă îi întâmpină la coborârea din trăsură. Mierlele care, din cauza zgomotului de pe stradă, se aşezaseră pe ramurile cele mai înalte ale chiparoşilor nu încetau ciripitul lor vesel, iar viile cu rodul copt promiteau o toamnă bogată şi plină de dulceaţă.

Moşia era pe un loc bine ales. De la înălţime, Nikopolis se vedea răsfirat într-o panoramă încântătoare, cu cele două golfuri, cu marea albastră, cu orizontul nesfârşit şi amestecul lui maiestuos de auriu şi purpuriu.

„Cât s-au mărit lucrurile Tale, Doamne!"¹, aşa îl preamăreau toţi cu inima şi cu buzele, văzându-se în faţa acestei privelişti.

¹ Psalmul 103, 25.

209

Numai patricianul Emilius Libius nu mai arunca nici o privire în zare şi nu părea vrăjit de spectacolul bleu-trandafiriu al cerului. El la pământ se uita, îl măsura şi făcea calcule...

Cu faţa spre vale, templul grandios ridicat de împăratul Augustus purta şi el culorile apusului, înalt de 56 de metri şi cu zeci de coloane albe bine fasonate, acum de un auriu palid.

ce e clădirea aceea? întrebă Callistus, arătând spre templu.

este un templu păgân închinat lui Apolo sau Poseidon, nu sunt sigur, îi răspunse Linus. încă un templu, pe lângă atâtea altele, închinat unor dumnezei mincinoşi. înainte oamenii nu cunoşteau adevărul. Acum însă... Of! Oare când vom putea şi noi să construim biserici sub cerul liber, mari şi frumoase? Mai frumoase decât orice s-a văzut vreodată. Biserici pentru slujirea lui Dumnezeu cel adevărat!

dar să nu le construim din piatră şi din marmură, ci din aur şi argint şi nestemate! interveni negustorul Ioses, dând glas dorinţei lui de a oferi pietrele lui preţioase pentru un ţel înalt.

din Atena să-ncepem, una care să se vadă de pe Acropole, cu bogăţii ca în Etiopia, Saba şi Babilon; cu bogăţii din Spania şi China şi de la Roma. Din Alexandria şi India şi din Pont! Cu aur şi smaralde, cu topaze şi safire, chihlimbar şi smaralde din toată lumea, cu mărgăritare, mărgean din toate mările pământului!

210

să strălucească de diamante şi treptele, şi coloanele, şi arcadele nespus de multe diamante care să lucească în lumina soarelui! Iar pe acoperiş să strălucească rubinele! Să-i vestească o altă lume lumii vechi, o lume vie şi curată şi puternică, înălţată din ruinele celei vechi.

şi toate bogăţiile lumii de i-ar aparţine, cea mai mare bogăţie a ei va fi slava lui Dumnezeu! şopti Rufus, mişcat.

dar atunci ar vedea-o vrăjmaşii şi ar veni să o prade, spuse Callistus cu o teamă copilărească.

nu vor mai fi vrăjmaşi!

ba vor fi mereu... Dar în Grecia şi la Roma şi în toată lumea va fi nu doar că va fi, există deja din zilele noastre, o Biserică mai strălucită şi mai nepreţuită, pe care vrăjmaşii n-o pot atinge! Este Biserica lui Hristos, ridicată prin harul Lui şi prin credincioşii care lucrează virtutea! Biserica lui Hristos, care este veşnică!

aici, aici să se facă! se auzi de departe vocea patricianului.

La cină, cu o seară înainte, nu le spusese motivul pentru care îi invitase să vină aici dimineaţa. Toţi aflaseră că el va ridica o casă pentru Longina şi Rufus lângă via pe care le-o dăruise şi, foarte mişcaţi, toţi se rugaseră să fie binecuvântaţi noii proprietari şi cel care le făcuse acest dar.

Acum însă, văzându-se în acest loc frumos de la ţară, la mică depărtare de oraş, apreciau şi mai mult darul generos. Au văzut chiar şi unde se

211

săpa locul pentru fundaţie, în partea dreaptă a moşiei.

Dar în locul unde stătea patricianul ce urma să se facă? Se apropiară toţi, încercând să ghicească răspunsul. Era un loc drept, aproape de un pâlc de copaci.

locul ăsta e bun! zise Emilius Libius îmbujorat ca un copil sfios.

Ţinea în mâini un lăstar din via lui. Trase aer în piept.

locul acesta e numai bun să zidim aici o biserică în numele lui Hristos! mai spuse el, şi mai emoţionat. Cineva a donat chiar pentru locul ăsta şi ne-a promis că preia toată cheltuiala care se va face cu biserica!

Linus rămase fără grai. Lacrimile îi jucau în ochi. Înţelesese cine era binefăcătorul anonim, căci pământul era proprietatea lor.

când Nero porunceşte, Biserica nu doar că nu se pleacă, ci creşte mai mare, mai cuprinzătoare şi Străluceşte de virtutea credincioşilor săi şi de milostenia celor uimiţi! spuse el însufleţit. Oricâţi vor mai apărea ca Nero, oricâţi o vor mai duşmăni de-a lungul istoriei, ei vor pieri, iar Biserica lui Hristos va via şi va lucra în veci, nebiruită şi tot mai frumoasă!

Şi, amuţit de bucurie, tăcu.

Era o tăcere covârşită de bucurie, care îi cuprinse pe toţi. învăluit în auriu şi purpură, orizontul din faţa lor se făcuse peste măsură de frumos.

212

Îl priveau toţi, cuceriţi, căci în acele culori regăseau ceva din auriul şi purpura unei lumi de lumină, frumuseţea preînchipuirii pe care fiecare o avea lăuntric...

Sfârşit şi slavă lui Dumnezeu pentru toate.

Cuprins

1. Rămas pe drumuri 5

2. Ivirea primilor crini 17

3. Bucurii în cascadă 25

4. Inimi războite 41

5. Primul prieten 67

6. Făclii ale martiriului 85

7. Între două lumi 103

8. Calea jertfei 119

9. Ce surpriză! 135

10. Evadarea din „Casa de Aur" 151

11. Sub aripa protectoare 165

12. După faptă, şi răsplată 175

13. Casa crinilor îmbujoraţi 181

14. O sărbătoare a bucuriei 195

15. Preînchipuiri 209

Comenzi:

www.librariasophia.ro

Difuzare: SUPERGRAPH Str. Ion MinulesCu nr. 36, sector 3, 031216, Bucureşti

Tel,: 021-320.61.19; fax: 021-319.10.84 e-mail: contact@supergraph.ro www.librariasophia.ro www.sophia.ro

Vă aşteptăm la LIBRĂRIA SOPHIA str. Bibescu Vodă nr. 19, 040151, Bucureşti, sector 4 (lângă Facultatea de Teologie) tel. 021-336.10.00; 0722.266.618 www.librariasophia.ro

Tipar: ARTPRINT E-mail: office@artprint.ro Tel.: 021 336 36 33

Suntem în anul 68. Sfinţii Apostoli Petru şi Pavel au fost ucişi cu cruzime, toţi creştinii sunt vânaţi şi persecutaţi. împăratul Nero, veşnic însetat de sânge, este hotărât să îi nimicească o dată pentru totdeauna pe toţi cei care cred în Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu. Creştinii ştiu că îi pândeşte tortura şi moartea, dar răcnetul nemilos al fiarei păleşte în faţa iubirii lui Dumnezeu, nesecat izvor de viaţă.

Când Nero porunceşte este o poveste despre credinţă, dragoste şi curajul de a înfrunta moartea. Este o poveste care îi cheamă pe cei care au cunoscut şi au înţeles minunata putere a lui Dumnezeu să-L mărturisească în faţa oamenilor şi să-i întărească prin exemplul lor. Mesajul ei este mereu actual, iar Aliki Kafetzopoulou reuşeşte să surprindă cu măiestrie chipurile copiilor într-o lume tulburată, cu frământările şi bucuriile lor, cu prieteniile şi întâlnirile lor ziditoare. Sunt pagini de lectură care ne însufleţesc, ne dau curaj, ne limpezesc şi ne întăresc în credinţă.

www.librariasophia.ro ISBN 978-973-136-699-9

Technorati Tags: crestin,credinta,prigoana,curaj,rugaciune,bucurie

carti crestine

sâmbătă, 26 octombrie 2019

ALIKI KAFETZOPOULOU CAND NERO PORUNCESTE

sâmbătă, 26 octombrie 2019

ALIKI KAFETZOPOULOU CAND NERO PORUNCESTE

Abonați-vă la