luni, 5 octombrie 2015

hotararile sfintelor sinoade by Chiril al alexandriei


HOTĂRÂRILE SFINTELOR

SINOADE ECUMENICE

ANATEMATISMELE

Sfântului Chiril al Alexandriei

Cartea a fost tipărită de

Editura Sfântul Nectarie, Bucureşti, 2003

Ediţie electronică

APOLOGETICUM

Volumul poate fi distribuit liber pentru uz personal.

Această lucrare este destinată tuturor iubitorilor de spiritualitate

creştină ortodoxă. Ea poate fi utilizată, copiată şi distribuită

LIBER cu menţionarea sursei.

Scanare, corectură şi tehnoredactare : Romeo

Digitalizare pdf : Apologeticum

I.S.B.N. 973-86120-5-5

© 2005 APOLOGETICUM.

http://apologeticum.net

http://www.angelfire.com/space2/carti/

apologeticum2003@yahoo.com

Cuprins

Cuvânt înainte .........................................................

În loc de introducere: Pr. Iustin Popovici

Despre Predania Bisericii lui Hristos .....................

HOTĂRÂRILE SFINTELOR

SINOADE ECUMENICE ....................................

Sinodul întâi Ecumenic .......................................

Sinodul al doilea Ecumenic .................................

Sinodul al treilea Ecumenic .................................

Sinodul al patrulea Ecumenic ...............................

Sinodul al cincilea Ecumenic ................................

Sinodul al şaselea Ecumenic .................................

Sinodul al şaptelea Ecumenic ...................................

Postfaţă ..................................................................

ANATEMATISMELE Sfântului Chiril al Alexandriei

Cuviosul Filothei Zervakos despre Sinoadele Ecumenice 44

Despre Anatemele Sfintelor Sinoade Ecumenice .... 45

„Chiar dacă noi sau un înger din cer v-ar

vesti altă Evanghelie decât aceea pe care v-am vestit-o - să fie anatema!" (Gal. 1, 8).

Cuvânt înainte

Cu ajutorul lui Dumnezeu şi datorită ostenelii

iubitorilor de Hristos care s-au nevoit în mai multe rânduri

pentru a traduce din Hotărârile Sfintelor Sinoade Ecumenice,

tipărim prima carte în limba română care conţine acest tezaur 1 .

Considerăm că această propunere editorială apare la

momentul oportun: în vremuri în care din ce în ce mai mulţi

oameni îşi întocmesc o credinţă proprie, amestecând

frumuseţea Ortodoxiei cu praful cugetărilor narcisiste sau cu

otrava ereziilor, creştinii au nevoie din ce în ce mai mult de

repere spirituale care să îi ajute să nu se lase înghiţiţi de

rătăcire.

Mitropolitul Hierotheos Vlachos a spus că „suntem ai

Bisericii în măsura în care suntem ai Sfinţilor Părinţi”. Această

cugetare a [prea-sfinţiei sale] poate fi înţeleasă şi astfel:

„suntem ai Bisericii în măsura în care suntem ai Sfintelor

Sinoade Ecumenice, adică în măsura în care primim şi

mărturisim învăţătura lor.

Crezul, Simbolul de credinţă al Bisericii lui Hristos,

este roada primului Sfânt Sinod Ecumenic. Cine mărturiseşte

acest Crez este de un cuget cu Sfinţii Părinţi care l-au întocmit.

Biruinţa icoanelor împotriva duşmanilor ei a fost roada celui

1 Traducere apărută iniţial în Icoana din adânc, nr. 5/ 2002.

de-al şaptelea Sinod Ecumenic. Cine cinsteşte icoanele este de

un cuget cu Sfinţii Părinţi de la acest Sfânt Sinod.

Numai cine crede toate cele statornicite de aceste

Sinoade de Dumnezeu adunate poate merge pe calea mântuirii.

Cei care primesc în inimile lor duhul necredinţei, cei care se

îndoiesc sau refuză să primească învăţătura lor, stau sub osânda

anatemei.

Suntem conştienţi de faptul că tipărirea acestor texte nu

îi poate determina pe cei şovăitori în credinţă să primească

adevărul Bisericii. Dar încercăm să le dăm ocazia de a-şi

preciza singuri poziţia faţă de Ortodoxie.

Cine primeşte învăţătura acestor Sinoade rămâne în

Biserică. Dar cine se îndoieşte de această învăţătură, fie şi de o

mică parte din ea, nu mai este ortodox. Fie el ierarh sau preot,

călugăr sau laic, cel care se îndoieşte de adevărul Sfintelor

Sinoade se îndoieşte de adevărul Ortodoxiei; se îndoieşte de

Hristos.

Fie ca fiii Bisericii să primească folos şi întărire în

credinţă prin citirea acestei cărţi. Dumnezeu să îi înveţe să

iubească şi să mărturisească Ortodoxia până la sfârşitul vieţii...

Editorul

În loc de introducere:

Despre Predania Bisericii lui Hristos 2

Părintele Iustin Popovici

Sfinţii Apostoli sunt cei dintâi dumnezei-oameni după

har. În toată viaţa lor, fiecare dintre ei, urmând Apostolului

Pavel, zice despre sine: „Nu mai trăiesc eu, ci Hristos trăieşte

în mine” (Galateni 2, 20). Fiecare dintre ei este Hristos repetat,

sau mai bine zis Hristos prelungit. La ei toate sunt dumnezeu-omeneşti,

pentru că toate sunt din Dumnezeu-Omul Hristos,

însuşit de bună-voie prin sfânta lucrare a dumnezeieştilor fapte

bune ale credinţei, dragostei, nădejdii, rugăciunii, postului şi

ale celorlalte. Iar aceasta înseamnă că în ei tot ceea ce este

omenesc trăieşte de bună-voie prin Dumnezeu-Omul, gândeşte

prin Dumnezeu-Omul, lucrează prin Dumnezeu-Omul. Pentru

Sfinţii Apostoli, Iisus Hristos cel istoric, Dumnezeu-Omul pe

Care ei îl propovăduiesc, este cel mai înalt, bun, şi ultimul a-tot-criteriu.

Tot ce au în sine este de la Dumnezeu-Omul, pentru

Dumnezeu-Omul şi în Dumnezeu-Omul. Şi aşa stau lucrurile

totdeauna, şi aşa stau ele pretutindeni. Aceasta este pentru ei

nemurire, atât în timpul pământesc, cât şi în spaţiul pământesc.

Această dumnezeu-omenească apostolicitate se

prelungeşte toată asupra urmaşilor purtători de Hristos ai

Apostolilor: asupra Sfinţilor Părinţi, între Sfinţii Apostoli şi

Sfinţii Părinţi nu este, în esenţă, nici o deosebire: în ei

deopotrivă trăieşte şi lucrează şi dă nemurire şi înveşniceşte

Din volumul părintelui Iustin Popovici - Biserica Ortodoxă şi

ecumenismul. Mănăstirea Sfinţii Arhangheli, 2002, pp. 44-48

Unul şi Acelaşi Dumnezeu-Om Hristos, Care ieri, astăzi şi în

veci este Acelaşi (Evrei 18, 8). Prin Sfinţii Părinţi se continuă

Sfinţii Apostoli, cu toate dumnezeu-omeneştile lor bogăţii,

dumnezeu-omeneştile lumini, dumnezeu-omeneştile sfinţenii,

dumnezeu-omeneştile Taine, dumnezeu-omeneştile fapte bune.

Cu adevărat, Sfinţii Părinţi apostolesc neîncetat, şi ca persoane

deosebite îndumnezeu-omenite, şi ca episcopi ai Bisericilor

locale, şi ca mădulare ale Sfintelor Soboare a toată lumea şi ale

Sfintelor Soboare locale. Pentru ei toţi există un singur adevăr,

singurul a-tot-adevăr: Dumnezeu-Omul Iisus Hristos. Iată,

Sfintele Soboare a toată lumea, de la primul până la cel din

urmă, mărturisesc, apără, cred, binevestesc şi păzesc cu toată

trezvia o singură a-tot-valoare: pe Dumnezeu-Omul, pe

Domnul Iisus Hristos.

Tradiţia de căpătâi a Bisericii Ortodoxe este Dumnezeu-Omul Hristos cel viu, aflat întreg în trupul dumnezeu-omenesc

al Bisericii, căruia El îi este Cap nemuritor şi veşnic. Aceasta

nu este doar bună-vestire, ci şi a-tot-buna vestire a Sfinţilor

Apostoli şi a Sfinţilor Părinţi. Ei nu ştiu altceva fără numai pe

Hristos Cel răstignit, Hristos Cel înviat, Hristos Cel înălţat. Ei

toţi, prin întreaga lor viaţă şi învăţătură, mărturisesc într-un

suflet şi într-un glas: Mântuitorul Hristos este întreg în Biserica

Sa, ca în trupul Său. Fiecare dintre Sfinţii Părinţi poate pe drept

cuvânt să spună împreună cu Sfântul Maxim Mărturisitorul:

„Nu voi grăi nicidecum ceva al meu. Ci numai ceea ce am fost

învăţat de către Părinţi, aceea zic.”

Iar din nemuritoarea bună-vestire a Sfântului Ioan

Damaschin răsună mărturisirea cea sobornicească a tuturor de

Dumnezeu proslăviţilor Părinţi: „Toate câte ne-au fost

predanisite prin Lege şi Prooroci şi Apostoli şi Evanghelişti le

primim, le cunoaştem şi le cinstim, nimic căutând în afară de

acestea. Noi pe acestea le vom iubi şi în ele vom rămâne,

netrecând hotarele cele veşnice (Pilde 22, 28), nici stricând

dumnezeiasca Predanie”. Acelaşi Părinte, vorbind tuturor

ortodocşilor, zice: „Pentru aceasta, fraţilor, să stăm pe piatra

credinţei şi pe Predania Bisericii, nepărăsind hotarele pe care

le-au pus Sfinţii noştri Părinţi, nedând prilej celor ce vor să

izvodească şi să strice zidirea Sfintei lui Dumnezeu

soborniceşti şi apostoleşti Biserici. Căci dacă s-ar da voie oricui

ar voi, după puţină vreme tot trupul Bisericii se va strica.”

Sfânta Tradiţie este toată de la Dumnezeu-Omul, toată

de la Sfinţii Apostoli, toată de la Sfinţii Părinţi, toată de la

Biserică, în Biserică, prin Biserică. Sfinţii Părinţi nu sunt

altceva decât „păzitorii predaniilor apostoleşti”. Ei toţi, ca şi

Sfinţii Apostoli, sunt numai „martori” ai unui singur adevăr - a-tot-adevăr: Dumnezeu-Omul Hristos. Pe Acesta îl mărturisesc

şi îl propovăduiesc ei, „gurile cele cu totul de aur ale lui

Dumnezeu Cuvântul” (Duminica Sfinţilor Părinţi).

Succesiunea apostolească are de la început şi până la

sfârşit fire dumnezeu-omenească. Ce le predanisesc Apostolii

ca moştenire urmaşilor lor? Pe însuşi Dumnezeu-Omul Hristos,

cu toate bogăţiile netrecătoare ale Persoanei Sale dumnezeu-omeneşti,

pe Hristos - Capul Bisericii, singurul Cap al ei. Dacă

nu predaniseşte aceasta, succesiunea apostolească încetează să

mai fie apostolească, şi atunci nu mai există în fapt Tradiţie

apostolească, ierarhie apostolească, Biserică apostolească.

Sfânta Predanie este Evanghelia Domnului Hristos şi

este Însuşi Domnul Hristos, pe Care puterea Duhului Sfânt Îl

strămută în orice suflet credincios şi în toată Biserica. Tot ceea

ce este al lui Hristos devine, prin puterea Duhului Sfânt, al

nostru, al oamenilor - şi asta în trupul Bisericii. Duhul Sfânt, ca

suflet al Bisericii, îl face ,,de un trup” cu Dumnezeu-Omul

(Efeseni 3:6). Cu adevărat: Duhul Sfânt îndumnezeieşte prin

har pe fiecare credincios. Ce este viaţa în Biserică? Nimic

altceva decât în-dumnezeu-omenirea harică a fiecărui

credincios prin faptele bune evanghelice personale; încreştinarea

şi îm-bisericirea lui. Toată viaţa creştinilor este o

necurmată Cincizecime hristocentrică: Duhul Sfânt, prin

Sfintele Taine şi sfintele fapte bune, transmite pe Mântuitorul

Hristos fiecărui credincios, Îl face Predanie vie, viaţă a noastră

vie: ,,Hristos în viaţa noastră” (Coloseni 3, 4). Prin aceasta şi

tot ce este al lui Hristos devine al nostru, pentru toată veşnicia

al nostru: şi adevărul Său, şi dreptatea Sa, şi dragostea Sa, şi

viaţa Sa, şi Ipostasul Său dumnezeiesc.

Ce este Sfânta Predanie ? Este Însuşi Domnul Iisus

Hristos Dumnezeu-Omul, cu toate bogăţiile Ipostasului Său

dumnezeiesc şi, prin El, şi pentru El, ale întregii Sfinte Treimi.

Aceasta s-a dat şi s-a arătat cel mai deplin în Sfânta Liturghie,

în care pentru noi şi pentru a noastră mântuire se vesteşte şi se

înnoieşte întreaga dumnezeu-omeneasca iconomie de mântuire

a oamenilor. În Sfânta Liturghie este tot Dumnezeu-Omul, cu

toate darurile Sale minunate şi de minuni făcătoare; în Sfânta

Liturghie, şi îndeobşte în viaţa de rugăciune, în viaţa liturgică a

Bisericii. Prin toate acestea răsună fără contenire buna-vestire

a-tot-iubitoare de oameni a Mântuitorului: Iată, Eu sunt cu voi

în toate zilele, până la sfârşitul veacului (Matei 28, 20), întreg

în apostolicitate şi, prin apostolicitate, cu toţi credincioşii, până

la sfârşitul veacului. Tocmai aceasta este întreaga Sfântă

Predanie a Bisericii Ortodoxe apostoleşti: viaţa în Hristos -

viaţa în Sfânta Treime, în-creştinare, în-treimificare (cf. Matei

28, 19-20).

Din cale-afară de însemnat este acest lucru: în Biserica

Ortodoxă a lui Hristos, Sfânta Predanie, întotdeauna vie şi de

viaţă făcătoare, este alcătuită din: Sfânta Liturghie, toate

sfintele slujbe dumnezeieşti, toate Sfintele Taine, toate sfintele

fapte bune, tot adevărul veşnic, toată dreptatea veşnică, toată

dragostea veşnică, toată viaţa veşnică, tot Dumnezeu-Omul

Hristos, toată Sfânta Treime, toată viaţa dumnezeu-omenească

a Bisericii în toată plinătatea sa dumnezeu-omenească,

împreună cu Preasfânta Născătoare de Dumnezeu şi cu toţi

Sfinţii.

Persoana Dumnezeu-Omului, a Domnului Hristos, se

află schimbată la faţă în Biserică, cufundată în neţărmurita

mare de rugăciune, de slujire dumnezeiască a harului, şi este

toată în Sfânta Liturghie şi toată în Biserică. Iată ce este Sfânta

Predanie. Acest adevăr îl binevestesc şi îl mărturisesc Sfinţii

Părinţi şi Sfintele Soboare a toată lumea. Prin rugăciune şi

bună-credinţă se păzeşte Sfânta Predanie de tot demonismul

omenesc şi umanismul diavolesc. Şi în ea este întreg Domnul

Hristos, Care este şi veşnica Predanie a Bisericii. Mare este

taina bunei-credinţe: Dumnezeu S-a arătat în trup (1 Timotei 3,

16). S-a arătat ca om, Dumnezeu-Om, ca Biserică, şi prin

nevoinţa Sa iubitoare de oameni a mântuirii şi în-dumnezeuomenirii

omului a mărit şi a înălţat fiinţa omenească mai presus

de preasfinţii heruvimi şi de a-tot-sfinţii serafimi.

HOTĂRÂRILE 3

SFINTELOR

SINOADE

ECUMENICE

3 În revista Icoana din adânc (NR. 5/67 mai 2003 pag. 3-7) titlul este:

HOTĂRÂRILE DOGMATICE ALE CELOR ŞAPTE SFINTE SINOADE

ECUMENICE (diotorisire: părintele Rodion Ilie; colaţionare: Teognost)

Sinodul Întâi Ecumenic de la Niceea

(325)

Despre dumnezeirea lui Hristos

Împotriva arienilor

Crezul mărturisit de către cei 318 Părinţi

Credem într-Unul Dumnezeu, Tatăl Atotputernic,

Făcătorul tuturor celor văzute şi celor nevăzute. Şi într-Unul

Domn Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu, născut din Tatăl, Unul

Născut, adică din [fiinţa] Tatălui, Dumnezeu din Dumnezeu,

lumină din lumină, Dumnezeu adevărat din Dumnezeu

adevărat, născut, iar nu făcut, Cel de-o-fiinţă cu Tatăl, prin

Care toate s-au făcut, atât cele din cer cât şi cele de pe pământ;

Care pentru noi oamenii şi pentru a noastră mântuire S-a

pogorât şi S-a întrupat şi S-a făcut om, a pătimit şi a înviat a

treia zi, S-a înălţat la ceruri şi va veni să judece viii şi morţii; şi

în Duhul Sfânt.

Iar pe aceia care spun că a fost o vreme când [Fiul lui

Dumnezeu] nu era şi că înainte de a Se fi născut nu era, şi că S-a făcut din cele ce nu erau, sau dintr-un alt ipostas sau

substanţă, sau pe aceia care spun că Fiul lui Dumnezeu este

schimbător sau stricăcios, pe [toţi] aceştia Biserica

apostolească şi sobornicească îi dă anatemei. 4

4 Sublinierea aparţine revistei Icoana din adânc; în continuare, tot ceea ce

va apare cu albastru reprezintă sublinieri făcute în revista Icoana din adânc.

Sinodul al doilea Ecumenic de la Constantinopol

(381)

Despre Duhul Sfânt

Împotriva pnevmatomahilor

Crezul mărturisit de către cei 150 de Părinţi

Credem într-Unul Dumnezeu, Tatăl Atotputernic,

Făcătorul tuturor celor văzute şi celor nevăzute. Şi Într-Unul

Domn Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu, născut din Tatăl, Unul

Născut, Care din Tatăl S-a născut mai înainte de toţi vecii,

lumină din lumină, Dumnezeu adevărat din Dumnezeu

adevărat, născut, iar nu făcut, Cel de-o-fiinţă cu Tatăl, prin

Care toate s-au făcut, Care pentru noi oamenii şi pentru a

noastră mântuire S-a pogorât din ceruri şi S-a întrupat de la

Duhul Sfânt şi din Fecioara Maria şi S-a făcut om; şi S-a

răstignit pentru noi în zilele lui Ponţiu Pilat, şi a pătimit şi S-a

îngropat, şi a înviat a treia zi, după Scripturi, şi S-a înălţat la

ceruri, şi şade de-a dreapta Tatălui, şi iarăşi va să vină, să

judece vii şi morţii, a Cărui împărăţie nu va avea sfârşit. Şi

întru Duhul Sfânt, Domnul de viaţă făcătorul, Care din Tatăl

purcede, Cel ce împreună cu Tatăl şi cu Fiul este închinat şi

slăvit, Care a grăit prin prooroci. Şi întru una sfântă,

sobornicească şi apostolească Biserică. Mărturisim un [singur]

botez spre iertarea păcatelor. Aşteptăm învierea morţilor şi

viaţa veacului ce va să vină. Amin.

Sinodul al treilea Ecumenic

de la Efes (431)

Despre Maica Domnului

Împotriva nestorienilor

Sinodul de la Niceea a formulat această mărturisire de

credinţă:

(Urmează Crezul de la Niceea:) Credem...

Sinodul a hotărât ca toţi să primească această sfântă

mărturisire de credinţă; căci este dreaptă şi îndeajuns pentru

mântuirea lumii. Dar pentru că unii se prefac a o mărturisi şi a

o primi, dar răstălmăcesc puterea înţelesurilor după placul lor,

şi stâlcesc adevărul, fiindcă sunt fiii rătăcirii şi copiii

pierzaniei, a fost de trebuinţă să se adauge insuflatele mărturii

ale Sfinţilor Părinţi drept-credincioşi care sunt chezăşie pentru

felul în care au înţeles şi au îndrăznit să propovăduiască

[adevărul], încât să fie limpede, şi pentru ca toţi cei care au o

credinţă dreaptă şi nepătată să îl înţeleagă, să îl tâlcuiască şi să

îl propovăduiască în acest fel.

(Notă: aici se află un florilegiu de texte adunate din

scrierile Părinţilor şi actele privitoare la preotul Harisie).

După citirea acestor documente, Sfântul Sinod a hotărât

că nimănui nu îi este îngăduit să propovăduiască, să scrie

sau să alcătuiască o altă mărturisire de credinţă decât cea

statornicită de Sfinţii Părinţi adunaţi la Niceea împreună

cu Duhul Sfânt.

Cei care vor îndrăzni să alcătuiască o altă mărturisire de

credinţă, să o mărturisească celor ce vor să vină la cunoaşterea

adevărului fie din rătăcirile elineşti [păgâneşti], fie de la cele

iudaiceşti sau de la oricare altă erezie, [aceia], dacă sunt

episcopi sau clerici, vor fi caterisiţi, episcopii din treapta

episcopiei şi clericii din cler; dacă sunt laici, vor fi daţi

anatemei.

În acelaşi chip, dacă vreunul dintre episcopi sau clerici

sau laici vor fi aflaţi crezând sau învăţând cele înfăţişate în

expunerea preotului Harisie despre întruparea Fiului lui

Dumnezeu Cel Unul Născut, sau învăţăturile cele stricate şi

răstălmăcite ale lui Nestorie, adăugate [acestora], să fie supuşi

osândirii acestui Sfânt Sinod Ecumenic, astfel încât episcopul

vădit să fie îndepărtat din treapta episcopiei şi depus, iar

clericul de asemenea să fie caterisit; dacă este laic, să fie dat

anatemei, precum s-a zis.

Sinodul al patrulea Ecumenic

de la Calcedon (451)

Despre cele două firi ale lui Hristos

Împotriva monofiziţilor

Sfântul şi Marele şi Ecumenicul sinod strâns cu harul

lui Dumnezeu şi la îndemnul prea binecredincioşilor şi de

Dumnezeu iubitorilor de Hristos împăraţi, auguştii Valentinian

şi Marcian, în Calcedon, metropola eparhiei Bithiniei, în

biserica Sfintei Muceniţe Eufimia, cea biruitoare în Hristos, a

hotărât cele ce urmează:

Domnul şi Mântuitorul nostru Iisus Hristos, întărind pe

ucenicii Săi în cunoaşterea credinţei, a spus: „pacea Mea v-o

dau vouă, pacea Mea o las vouă”, pentru ca nimeni să nu se

separe de aproapele său în dogmele credinţei, ci la fel să se

arate cu toţii în propovăduirea adevărului. Dar fiindcă cel

rău nu încetează să semene neghina lui printre seminţele bunei

credinţe, şi pururea născoceşte ceva nou împotriva adevărului,

pe aceasta Stăpânul cunoscând-o mai înainte, cu purtare de

grijă pentru neamul omenesc a ridicat cu râvnă pe acest

binecredincios şi evlavios împărat să cheme la sine pe mai

marii preoţimii din toate părţile, astfel încât, sub lucrarea

harului lui Hristos, Stăpânul nostru, al tuturor, să îndepărteze

de la oile lui Hristos toată ciuma înşelăciunii, călăuzindu-le

iarăşi să se îngraşe cu mlădiţele adevărului.

Ceea ce am făcut şi noi, încuviinţând să îndepărtăm

dogmele rătăcite, reînoind credinţa Părinţilor, propovăduind

tuturor Crezul celor 318 [Părinţi] şi scriind precum înşişi

Părinţii care au arătat această înţelegere a noastră privitoare la

dreapta credinţă, adică cei 150 de Părinţi care, adunându-se

după aceea la Constantinopol, au adoptat aceeaşi mărturisire de

credinţă. Hotărâm aşadar, păzind şi noi rânduiala şi toate

izvoarele credinţei statornicite de Sfântul Sinod ţinut odinioară

la Efes, ai cărui întâistătători de veşnică pomenire au fost

Celestin al Romei şi Chiril al Alexandriei, să strălucească

iarăşi mărturia credinţei drepte şi fără cusur a celor 318

Sfinţi şi Fericiţi Părinţi adunaţi la Niceea pe vremea

împăratului de vrednică pomenire - Constantin, şi să se

întărească cele hotărâte de către cei 150 de părinţi la

Constantinopol, spre nimicirea ereziilor care apăruseră atunci şi

spre întărirea credinţei soborniceşti şi apostoleşti, care este a

noastră.

(Urmează Crezul celor 318 părinţi de la Niceea –

Sinodul I Ecumenic:) Credem…

(Şi cel al celor 150 de părinţi adunaţi la

Constantinopol - Sinodul II Ecumenic:) Credem...

Aşadar, era de-ajuns pentru desăvârşita cunoaştere şi

întărirea bunei credinţe acest înţelept şi mântuitor Crez 5 al

harului dumnezeiesc, căci învaţă desăvârşit despre Tatăl şi

Fiul şi Sfântul Duh şi înfăţişează întruparea Domnului

celor ce o primesc cu credinţă. 6

Însă de vreme ce aceia care se străduiesc să lepede

propovăduirea adevărului şi prin propriile erezii au născocit

deşertăciuni, unii îndrăznind să strice [învăţătura despre] taina

iconomiei Domnului pentru noi şi tăgăduind numirea de

Născătoare de Dumnezeu dată Fecioarei [Maria], iar alţii

scornesc [învăţătura despre] contopire şi amestecare,

5 În Icoana din adânc: simbol [Crez].

6 În Icoana din adânc: (N.n. Întruparea şi nu „încarnarea”, cum greşit s-a

tradus, printre alte erori grave, acum vreo două decenii, în varianta oferită

sub egida Mitropoliei Banatului ! ).

închipuindu-şi nebuneşte că este o singură fire din trup şi

dumnezeire, născocind grozăvia că, prin contopire, firea

dumnezeiască a Celui Unul Născut este pătimitoare.

Pentru aceasta, Sfântul şi Marele şi Ecumenicul Sinod

adunat aici, voind să stârpească orice uneltire potrivnică

adevărului, învăţând propovăduirea cea neclintită de la început,

a hotărât mai întâi să rămână neatinsă credinţa celor 318 Sfinţi

Părinţi, şi, din pricina celor ce luptă împotriva Duhului Sfânt, a

întărit învăţătura despre fiinţa Duhului predanisită de către cei

150 de Părinţi adunaţi nu demult în cetatea împărătească, pe

care aceştia [cei 150 de Părinţi] au făcut-o cunoscută tuturor,

nu ca şi cum ar adăuga ceva care lipsea celor hotărâte mai

înainte, ci lămurind, după mărturia Scripturilor, învăţăturile lor

despre Sfântul Duh împotriva celor care încearcă să tăgăduiască

stăpânirea Sa.

Iar pe de altă parte, din pricina celor care au încercat să

strice taina iconomiei şi care cu neruşinare spun că Cel Născut

din Sfânta Fecioară Maria nu este decât un simplu om, Sinodul

Sfânt a încuviinţat scrisorile sinodale ale Fericitului Chiril,

păstor al Bisericii Alexandriei, către Nestorie şi cei din Răsărit,

ca fiind potrivite pentru tăgăduirea smintelii lui Nestorie spre

dreapta tâlcuire a celor ce, mânaţi de cucernică râvnă, doresc să

priceapă Crezul cel mântuitor.

Acestora li s-a adăugat, cu îndreptăţire, şi epistola lui Leon,

întâistătătorului marii şi vechii Rome către cel între sfinţi - Arhiepiscopul Flavian, scrisă pentru surparea cugetărilor

stricate ale lui Eutihie, întrucât [această epistolă] conglăsuieşte

cu mărturisirea marelui Petru, fiind un stâlp de susţinere [a

adevărului] împotriva atacurilor [rău credincioşilor]. Stă

împotrivă şi celor care încearcă să împartă taina Iconomiei întro

doime de fii. Îi îndepărtează din adunarea celor sfinţi pe cei

care îndrăznesc să spună că dumnezeirea Fiului Cel Unul

Născut este pătimitoare; le stă împotrivă şi celor care îşi

închipuie o amestecare sau contopire a celor două firi ale lui

Hristos; îi îndepărtează pe cei care rătăcesc [spunând că] chipul

de rob pe care Hristos l-a luat de la noi este ceresc sau din altă

substanţă; şi îi dă anatemei pe cei care scornesc rătăciri, cum

că înainte de unire erau două firi, iar după unire a rămas una.

Urmând aşadar Sfinţilor Părinţi, noi învăţăm într-un

glas că mărturisim pe Unul şi acelaşi Fiu, Domnul

nostru Iisus Hristos, însuşi desăvârşit întru dumnezeire cât

şi întru omenitate, Însuşi Dumnezeu adevărat şi om

adevărat din suflet raţional şi din trup, de-o-fiinţă cu Tatăl

după dumnezeire şi de-o-fiinţă cu noi după omenitate, întru

toate asemenea nouă afară de păcat, născut din Tatăl mai

înainte de veci după dumnezeire şi, la plinirea vremii,

Acelaşi născut pentru noi şi pentru a noastră mântuire din

Fecioara Maria, Născătoarea de Dumnezeu, după

omenitate, Unul şi Acelaşi Hristos, Fiul, Domnul, Unul

Născut, cunoscându-se în două firi, fără amestecare, fără

schimbare, fără împărţire, fără despărţire, deosebirea

firilor nefiind nicidecum stricată din pricina unimii, ci mai

degrabă păstrându-se însuşirile fiecărei firi într-o singură

persoană şi într-un singur ipostas, nu împărţindu-se sau

despărţindu-se în două feţe, ci Unul şi Acelaşi Fiu, Unul

Născut, Dumnezeu Cuvântul, Domnul Iisus Hristos,

precum [au vestit] de la început proorocii, precum El însuşi

ne-a învăţat despre Sine şi precum ne-a predanisit nouă

Crezul Părinţilor.

Acestea toate fiind statornicite de noi cu mare grijă şi

acrivie, Sfântul Sinod Ecumenic a hotărât că nimănui nu îi

este îngăduit să înfăţişeze, să scrie sau să alcătuiască, nici

[el însuşi] să gândească, nici să înveţe pe altul o altă

mărturisire de credinţă. Cât despre cei care îndrăznesc să

alcătuiască o altă [mărturisire de] credinţă, să o înfăţişeze

altora spre învăţătură, sau să răspândească un alt Crez

celor care vor să se întoarcă la cunoştinţa adevărului de la

rătăcirile elineşti sau iudaiceşti sau de la oricare altă erezie,

aceştia, dacă sunt episcopi sau clerici, să fie îndepărtaţi

[episcopii de episcopie şi clericii de cler], iar dacă sunt

monahi sau laici, să se dea anatemei.

Sinodul al cincilea Ecumenic de la Constantinopol

(553)

Despre unirea firilor în ipostasul lui Hristos

Împotriva defăimătorilor învăţăturii Sfântului Chiril

I. Dacă nu mărturiseşte cineva o singură fiinţă a Tatălui

şi Fiului şi a Sfântului Duh, o singură putere şi virtute, o

[Sfântă] Treime de-o-fiinţă, o dumnezeire cinstită în trei

ipostasuri sau persoane, unul ca acesta să fie anatema. Căci

unul este Dumnezeu Tatăl de la Care [sunt] toate, unul [este]

Domnul Iisus Hristos prin Care [s-au făcut] toate şi unul [este]

Sfântul Duh întru Care [sunt] toate [cele ce sunt].

II. Dacă cineva nu mărturiseşte că sunt două naşteri ale

lui Dumnezeu Cuvântul, una mai înainte de veci, din Tatăl, fără

timp şi fără trup, şi cealaltă, la plinirea vremii, a aceluiaşi

Cuvânt Care S-a coborât din cer şi S-a întrupat din Sfânta şi

Cinstita Născătoare de Dumnezeu şi pururea Fecioară Maria şi

S-a născut din ea, unul ca acesta să fie anatema.

III. Dacă cineva spune că unul este Dumnezeu Cuvântul

Care a făcut minuni şi altul Hristos care a pătimit, sau spune că

Dumnezeu Cuvântul S-a unit cu Hristos născut din femeie, sau

că este în El ca cineva în altcineva şi nu unul şi acelaşi Iisus

Hristos, Domnul nostru, Dumnezeu Cuvântul întrupat şi făcut

om, acelaşi făcător de minuni şi [acelaşi] pătimitor de bunăvoie

care a îndurat în trupul Său suferinţele, unul ca acesta să fie

anatema.

IV. Dacă cineva spune că unirea lui Dumnezeu

Cuvântul cu omul S-a făcut după har sau după lucrare sau după

egalitatea demnităţii sau după autoritate, relaţie, afect, virtute

sau după bunăvoinţă, ca şi cum Dumnezeu Cuvântul ar fi căutat

să fie pe placul omului de la care să aibă o bună şi frumoasă

slăvire, precum zice smintitul Teodor; fie după omonimie,

potrivit căreia nestorienii numind Iisus şi Hristos pe Dumnezeu

Cuvântul, iar pe om luat separat Hristos şi Fiul, vorbind în mod

vădit de două persoane se prefac că vorbesc de o singură

persoană şi de un singur Hristos numai după numire, cinstire,

demnitate şi închinare: dar dacă nu mărturiseşte că unirea lui

Dumnezeu Cuvântul cu trupul însufleţit de un suflet raţional şi

înţelegător s-a făcut după alcătuire, adică după ipostas, precum

au învăţat Sfinţii Părinţi; şi dacă nu mărturiseşte din acest

motiv singurul Său ipostas, care este Domnul nostru Iisus

Hristos, Unul din Sfânta Treime, unul ca acesta să fie

anatema.

Căci în multe chipuri a fost înţeleasă această unire; unii

urmând nelegiuirea lui Apolinarie şi Eutihie, susţinând

dispariţia celor unite, mărturisesc o unire prin amestecare, alţii,

gîndind precum Teodor şi Nestorie, adepţi ai despărţirii,

introduc o unire prin relaţie. Pe când Sfânta Biserică a lui

Dumnezeu respinge nelegiuirea celor două erezii şi

mărturiseşte unirea după alcătuire a trupului cu Dumnezeu

Cuvântul, adică [unirea] după ipostas. Căci unirea după

alcătuire în taina lui Hristos nu numai că păstrează fără

amestecare elementele unite, dar nu primeşte nici

despărţirea.

V. Dacă cineva înţelege singurul ipostas al Domnului

nostru Iisus Hristos ca şi cum ar presupune mai multe

ipostasuri şi încearcă prin aceasta să introducă în taina lui

Hristos două ipostasuri sau două persoane, şi după ce a introdus

două persoane, vorbeşte de o persoană după demnitate, cinstire

şi închinare, cum au scris în nebunia lor Teodor şi Nestorie, şi

[care] cleveteşte că Sfântul Sinod din Calcedon ar fi folosit

expresia un singur ipostas în acelaşi înţeles nelegiuit; şi nu

mărturiseşte că Dumnezeu Cuvântul S-a unit cu trupul după

ipostas, şi din această pricină este un singur Ipostas sau o

singură Persoană, şi că în acest sens Sfântul Sinod din

Calcedon a mărturisit un singur ipostas al Domnului nostru

Iisus Hristos, unul ca acesta să fie anatema. Căci Sfânta

Treime nu a primit adăugare de persoană sau ipostas după

întruparea Cuvântului lui Dumnezeu, Unul din Sfânta

Treime.

VI. Dacă cineva spune într-un sens impropriu, nu după

adevăr, că Sfânta, Cinstita şi pururea Fecioară Maria este

Născătoare de Dumnezeu după relaţie, ca şi cum ar fi născut un

simplu om şi nu că Dumnezeu Cuvântul S-a întrupat şi S-a

născut din ea, ci, după spusa lor, zămislirea omului este

transferată lui Dumnezeu Cuvântul, ca şi cum S-ar fi unit cu

omul care S-a născut; şi cleveteşte Sfântul Sinod de la Calcedon,

spunând că acela o numeşte pe [Sfânta] Fecioară

Născătoare de Dumnezeu în acel înţeles stricat închipuit de

Teodor; sau dacă cineva o numeşte născătoare de om sau

născătoare de Hristos, ca şi cum Hristos nu ar fi Dumnezeu, dar

n-o mărturiseşte pe aceasta cu adevărat şi cu tărie Născătoare

de Dumnezeu, deoarece Dumnezeu Cuvântul născut de Tatăl

înainte de veci S-a întrupat din ea la plinirea vremii, şi cu

dreaptă credinţă Sfântul Sinod de la Calcedon o

mărturiseşte Născătoare de Dumnezeu, unul ca acesta să fie

anatema.

VII. Dacă cineva zicând în două firi nu mărturiseşte că

în dumnezeire şi omenitate este cunoscut Unul Iisus Hristos,

Domnul nostru, ca să arate astfel deosebirea firilor din care S-a făcut fără amestecare unirea de negrăit, fără să Se preschimbe

Cuvântul [lui Dumnezeu] în firea trupului şi nici firea trupului

să treacă în firea Cuvântului (căci fiecare rămâne ce este în

firea sa chiar după unirea ipostatică), dar dacă ia această

expresie despre taina lui Hristos în sensul unei împărţiri sau

dacă, mărturisind numărul firilor într-Unul Domnul nostru

Iisus Hristos, Dumnezeu Cuvântul întrupat, nu înţelege aşa cum

trebuie deosebirea firilor din care este alcătuit, deosebire care

nu este suprimată prin unire (căci Unul este din ambele firi şi

cele două firi [sunt] prin Unul), ci foloseşte numărul pentru a

susţine firi deosebite [având] fiecare ipostasul ei, unul ca

acesta să fie anatema.

VIII. Dacă cineva mărturisind că unirea dumnezeirii cu

omenitatea s-a făcut din două firi, sau vorbind de o singură fire

întrupată a lui Dumnezeu Cuvîntul nu înţelege aceasta aşa cum

ni le-au predanisit Sfinţii Părinţi, adică [în sensul că] unirea

după ipostas s-a făcut pornind de la firea dumnezeiască şi cea

omenească şi s-a desăvârşit într-Unul Iisus Hristos, sau dacă

prin această expresie încearcă să introducă o singură fire sau

substanţă a dumnezeirii şi a trupului lui Hristos, unul ca acesta

să fie anatema. Căci zicând că S-a unit după ipostas Cuvântul

Fiul cel Unul, noi nu afirmăm că s-a produs un fel de contopire

reciprocă a firilor, ci credem că s-au unit Cuvântul cu trupul,

fiecare dintre firi rămânând ceea ce era. Iată de ce Unul este

Hristos, Dumnezeu şi om, acelaşi de-o-fiinţă cu Tatăl după

dumnezeire, de-o-fiinţă cu noi după omenitate. Căci Biserica

lui Dumnezeu respinge şi anatemizează atât pe cei care taie

şi despart în părţi taina dumnezeieştii Iconomii a lui

Hristos, cât şi pe cei care introduc [în ea] amestecare.

IX. Dacă cineva spune că Hristos este închinat în două

firi, şi de aici introduce două închinări, una [cuvenită] lui

Dumnezeu Cuvântul şi a doua [cuvenită] omului; sau dacă

cineva, pentru a suprima trupul [Său] şi pentru a introduce

amestecul dumnezeirii cu omenitatea, luându-le împreună,

închipuie o [singură] fire sau o substanţă, şi se închină astfel lui

Hristos, şi nu se închină cu aceeaşi închinare lui Dumnezeu

Cuvântul întrupat împreună cu trupul Său, precum a primit

Biserica lui Dumnezeu încă de la început, unul ca acesta să fie

anatema.

X. Dacă cineva nu mărturiseşte că Cel ce a fost răstignit

în trup, Domnul nostru Iisus Hristos, este Dumnezeu adevărat,

Domnul slavei şi Unul din Sfânta Treime, unul ca acesta să fie

anatema.

XI. Dacă cineva nu dă anatemei pe Arie, pe

Eunomie, pe Macedonie, pe Apolinarie, pe Nestorie, pe

Eutihie şi pe Origen, împreună cu scrierile lor nelegiuite, şi

pe toţi ceilalţi eretici care au fost osândiţi şi anatemizaţi de

către Sfânta Biserică Sobornicească şi apostolească şi de

cele patru Sfinte Sinoade mai sus numite, şi pe toţi cei care

au gândit sau gândesc cele asemenea ereticilor mai sus

pomeniţi şi care au rămas în nelegiuirea lor până la moarte,

unul ca acesta să fie dat anatemei.

XII. Dacă cineva ia apărarea rău-credinciosului Teodor

al Mopsuestiei, cel ce a zis că unul este Dumnezeu Cuvântul şi

altul [este] Hristos care, tulburat de patimile sufletului şi de

poftele trupului, de cele mai rele eliberându-se câte puţin şi

astfel îmbunătăţindu-se prin înaintarea faptelor sale a ajuns fără

cusur prin purtarea sa, a fost botezat ca simplu om în numele

Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh; şi prin botez s-a

învrednicit să primească harul Sfântului Duh şi înfierea şi i se

aduce închinare în persoana lui Dumnezeu Cuvântul aidoma

unei icoane împărăteşti, şi după înviere a devenit neschimbător

în gândurile sale şi cu totul fără de păcat. [Şi iarăşi] a mai zis

acelaşi nelegiuit Teodor că unirea dintre Dumnezeu Cuvântul şi

Hristos este de acelaşi fel cum [este cea despre care] zice

Apostolul pentru bărbat şi femeie: cei doi vor fi un singur trup.

Şi pe lângă toate celelalte nenumărate blasfemii a îndrăznit a

zice că după înviere, când Domnul a suflat asupra ucenicilor

zicând: luaţi Duh Sfânt (Ioan 20, 22), nu le-a dat Sfântul Duh,

ci a suflat numai de formă; încă mai zice şi că mărturisirea lui

Toma, atunci când [acesta] a atins mâinile şi coasta Domnului

după înviere, acele cuvinte: Domnul meu şi Dumnezeul meu!

(Ioan 20, 28) Toma nu le-ar fi spus despre Hristos, ci,

înspăimântat de minunea învierii, Toma L-a lăudat pe

Dumnezeul care L-a înviat pe Hristos. Mai rău încă: în tâlcuirea

pe care a dat-o Faptelor Apostolilor, acelaşi Teodor îl compară

pe Hristos cu Platon, cu Mani, cu Epicur şi Marcian, zicând că

aşa cum fiecare dintre ei, după ce şi-a inventat propria

învăţătură i-a făcut pe ucenici să se numească platonicieni,

manihei, epicurei şi marcioniţi, tot aşa şi Hristos, după ce Şi-a

inventat o învăţătură, I-a numit pe ucenici creştini, după numele

Său.

Dacă cineva ia apărarea sus numitului, prea

necredinciosului Teodor, şi a scrierilor lui nelegiuite prin care

el a răspândit blasfemiile de mai sus, cât şi altele nenumărate

împotriva Marelui Dumnezeu şi Mântuitorului nostru Iisus

Hristos, şi dacă nu îl anatemizează pe el, scrierile lui nelegiuite

şi pe toţi cei care îl încuviinţează şi îl apără, sau susţin că ideile

lui sunt ortodoxe, ca şi pe cei care au scris în apărarea lui şi a

scrierilor lui nelegiuite şi pe cei care cugetă sau au cugetat

vreodată asemenea lui [Teodor] şi au rămas până la sfârşit într-o astfel de erezie, să fie anatema.

XIII. Dacă cineva ia apărarea nelegiuitelor scrieri ale lui

Teodoret împotriva credinţei adevărate, împotriva primului

Sfânt Sinod din Efes, împotriva Sfântului Chiril şi a celor

douăsprezece capete ale sale, şi pe toţi care au scris în apărarea

rău-credincioşilor Teodor şi Nestorie, şi a celor care au aceleaşi

păreri cu mai sus numiţii Teodor şi Nestorie şi îi primesc pe ei

şi rătăcirea lor, şi din această cauză îi numesc necredincioşi pe

învăţătorii Bisericii care învaţă unirea lui Dumnezeu Cuvântul

după ipostas; dacă nu anatemizează nelegiuitele scrieri şi pe cei

care au gândit şi mai gândesc încă unele asemenea, precum şi

toate scrierile împotriva dreptei credinţe şi împotriva Sfântului

Chiril şi a celor douăsprezece capete ale sale, precum şi cel

care a rămas într-o asemenea rătăcire până la moarte, unul ca

acesta să fie anatema.

XIV. Dacă cineva ia apărarea epistolei scrise, după cum

se zice, de către Ibas către Maris Persul, în care se neagă faptul

că Dumnezeu Cuvântul S-a întrupat din Sfânta Născătoare de

Dumnezeu şi pururea Fecioara Maria, [că] S-a făcut om; zicând

că cel născut din ea este un simplu om [care este] numit

Templu, că unul este Dumnezeu Cuvântul şi altul omul; şi [pe]

cel întru sfinţi Chiril, propovăduitorul dreptei credinţe a

creştinilor, îl resping ca [fiind] eretic şi pentru că ar fi scris

asemenea rău credinciosului Apolinarie; şi acuză cel dintâi

Sfânt Sinod din Efes că ar fi osândit să fie depus Nestorie fără

judecată şi cercetare; [şi acea epistolă] numeşte cele

douăsprezece capete ale celui între sfinţi Chiril necredincioase

şi potrivnice dreptei credinţe şi îi îndreptăţeşte pe Teodor şi

Nestorie cu învăţăturile şi scrierile lor nelegiuite. Dacă cineva,

aşadar, ia apărarea sus numitei epistole şi nu o anatemizează

atât pe ea cât şi pe apărătorii ei şi pe cei care zic că este

ortodoxă cel puţin în parte, şi pe cei care au scris sau scriu în

favoarea acesteia sau a nelegiuirilor din ea, şi pe cei care

îndrăznesc s-o încuviinţeze pe ea sau nelegiuirile pe care le

conţine, făcând referire la numele Sfinţilor Părinţi şi al

Sfântului Sinod din Calcedon, şi rămân întru acestea până la

moarte, să fie anatema.

După ce noi am mărturisit astfel cele primite din

Sfintele Scripturi, din învăţătura Sfinţilor Părinţi şi din cele

hotărâte despre una şi aceeaşi credinţă de către cele patru

[Sfinte] Sinoade mai sus pomenite; după ce i-am osândit pe

eretici şi nelegiuirea lor, şi necredinţa celor care au încuviinţat

şi încuviinţează cele trei capete menţionate mai sus, şi care au

perseverat şi perseverează în rătăcirea lor; dacă cineva încearcă

să transmită, să înveţe sau să scrie ceva potrivnic celor hotărâte

de noi, dacă este episcop sau cleric să fie îndepărtat din

episcopie sau preoţie, ca unul care lucrează cele străine

preoţiei şi rangului bisericesc; dacă este călugăr sau laic, să

fie anatema.

Sinodul al şaselea Ecumenic

de la Constantinopol (680-681)

Despre cele două lucrări ale lui Hristos

Împotriva monoteliţilor

Fiul Cel Unul Născut şi Cuvântul lui Dumnezeu Tatăl,

Cel făcut om întru toate asemenea nouă, afară de păcat, Hristos

Adevăratul nostru Dumnezeu, a propovăduit cu tărie prin

cuvintele Evangheliei: Eu sunt lumina lumii. Cel ce îmi

urmează Mie nu va umbla întru întuneric, ci va avea lumina

vieţii (Ioan 8, 12), şi iarăşi Pacea Mea vă dau vouă (Ioan 14,

27). Lăsându-se călăuzit cu dumnezeiască înţelepciune,

învăţându-ne pacea prin aceste dumnezeieşti cuvinte, prea

blândul nostru împărat, atlet al Ortodoxiei, potrivnic al

heterodoxiei, reunind acest Sfânt Sobor Ecumenic, a adunat

trupul întreg al Bisericii. Pentru aceea, Sfântul nostru Sinod

Ecumenic, după ce a alungat rătăcirea necredinţei care s-a arătat în ultima vreme şi urmând fără abatere calea cea dreaptă

a Sfinţilor Părinţi cunoscuţi, a conglăsuit cu cele cinci [sfinte]

Sinoade Ecumenice [de până acum]; adică [fiind de acord] cu

cei 318 Sfinţi Părinţi adunaţi la Niceea împotriva smintitului

Arie; cu sinodul celor 150 de bărbaţi purtători de Dumnezeu

adunaţi la Constantinopol împotriva lui Macedonie, luptătorul

împotriva Duhului Sfânt, şi Apolinarie cel rău credincios; de

asemenea [şi acordul cu] cel dintâi sinod al celor 200 de cinstiţi

bărbaţi adunaţi la Efes împotriva lui Nestorie, cel cu minte de

iudeu, şi cu cei 600 de bărbaţi de Dumnezeu insuflaţi, adunaţi

la Calcedon, împotriva lui Eutihie şi Dioscor, cei urâţi de

Dumnezeu; şi, mai mult încă, cu Sfântul Sinod al cincilea care

s-a adunat aici împotriva lui Teodor al Mopsuestiei, Origen,

Didim şi Evagrie, şi împotriva scrierilor lui Teodoret contra

celor douăsprezece capete ale vrednicului Chiril, şi împotriva

epistolei către Maris Persul, epistolă pusă pe seama lui Ibas.

Mărturisind întru totul fără înnoiri dumnezeieştile hotărâri ale

bunei credinţe şi respingând învăţăturile rău credincioase,

Sfântul nostru Sinod Ecumenic, insuflat de Dumnezeu,

pecetluieşte Crezul mărturisit de către cei 318 Părinţi şi

întărit de către cei 150 de Părinţi cugetători de Dumnezeu,

Crez pe care celelalte Sfinte Sinoade l-au primit şi l-au

întărit cu bucurie spre nimicirea oricărei rătăciri

ucigătoare de suflet.

(Urmează Crezul de la Niceea şi Constantinopol):

Credem...

Sfântul Sinod ecumenic a hotărât: pentru desăvârşita

cunoaştere şi întărire a credinţei ortodoxe acest Crez ortodox al

harului dumnezeiesc ar trebui să fie îndestulător; dar fiindcă

începătorul răutăţii nu a încetat de la început să găsească un

conlucrător în şarpe şi prin el să introducă veninul în firea

omenească, tot aşa şi acum n-a încetat să găsească unelte

potrivite pentru a-şi îndeplini voia, adică pe Teodor, fost

episcop de Faran, pe Serghie, pe Pyrhos, Pavel şi Petru, care au

ocupat scaunul întâistătătorilor cetăţii împărăteşti

[Constantinopol], şi Honorius, fost papă al vechii Rome, Chir,

fost episcop al Alexandriei, Macarie, de curând aşezat pe scaunul

Antiohiei, şi ucenicul său, Ştefan. Prin aceştia, [diavolul] n-a încetat să stârnească tulburări în întreaga Biserică, semănând

în poporul ortodox, prin învăţături noi, erezia unei singure

voinţe şi a unei singure lucrări în cele două firi ale Unuia din

Sfânta Treime, Hristos adevăratul nostru Dumnezeu; [erezie]

care se potriveşte cu kakodoxia [smintita rătăcire] a răucredincioşilor

Apolinarie, Sever şi Themistie, care râvneşte cu

cuget viclean să nimicească şi desăvârşirea întrupării Aceluiaşi

şi Unicului Domn Iisus Hristos, Dumnezeul nostru, arătând

blasfemiator lipsa de voinţă şi nelucrarea în trupul Său

însufleţit [cu suflet raţional].

A ridicat atunci Hristos, Dumnezeul nostru, un împărat

credincios, un nou David, găsindu-l bărbat după inima Sa, care

n-a dat - după cum stă scris - somn ochilor săi şi dormitare

genelor sale, până ce nu a găsit prin acest Sobor al nostru, sfânt

şi de Dumnezeu adunat, desăvârşita propovăduire a dreptei

credinţe, după Cuvântul lui Dumnezeu: Unde sunt doi sau trei

adunaţi în numele Meu, acolo sunt şi Eu în mijlocul lor

(Matei 18, 20).

Acest Sfânt Sinod Ecumenic a primit cu credinţă şi cu

braţele deschise propunerea făcută de către Preasfinţitul şi

Preafericitul papă al vechii Rome, Agathon, împăratului nostru

drept-măritor şi preacredincios, Constantin, [propunere] care i-a respins nominal pe cei care au propovăduit şi au învăţat, după

cum s-a spus mai sus, o singură voinţă şi o singură lucrare în

iconomia lui Hristos Cel întrupat, adevăratul nostru Dumnezeu.

La fel a primit şi propunerea sinodală a Sfântului Sinod

al celor 125 de episcopi iubitori de Dumnezeu [adunaţi] sub

acelaşi preasfinţit papă, [propunere] făcută de împăratul nostru

de Dumnezeu înţelepţit, ca fiind de acord cu Sfântul Sinod de

la Calcedon şi cu Tomosul Preasfinţitului şi Preafericitului papă

al vechii Rome, Leon, către sfântul Flavian, [papa Leon] pe

care acest Sinod l-a numit stâlp al Ortodoxiei; şi în acord [de

asemenea] cu epistolele sinodale scrise de fericitul Chiril către

episcopii din Răsărit împotriva lui Nestorie.

Urmând aşadar celor cinci Sfinte Sinoade Ecumenice şi

aleşilor Sfinţi Părinţi, [Sinodul de faţă] hotărăşte şi mărturiseşte

într-un glas că Domnul nostru Iisus Hristos [este] adevăratul

nostru Dumnezeu, Unul din Sfânta Treime cea de-o-fiinţă şi

de viaţă făcătoare, desăvârşit în dumnezeire şi, de

asemenea, desăvârşit în omenitate; acelaşi Dumnezeu

adevărat şi om adevărat alcătuit din suflet raţional şi trup;

de-o-fiinţă cu Tatăl după dumnezeire şi de-o-fiinţă cu noi

după omenitate, întru toate asemenea nouă afară de păcat

(cf. Evrei 4, 15), Cel după dumnezeire născut din Tatăl mai

înainte de veci şi la plinirea vremii, pentru noi şi pentru a

noastră mântuire, [născut] după omenitate din Sfântul Duh şi

din Maria Fecioara [cea care este] cu îndreptăţire şi după

adevăr Născătoare de Dumnezeu.

Unul şi acelaşi Hristos, Fiul, Domnul, Unul Născut,

în două firi, fără amestecare, fără schimbare, fără

împărţire şi fără despărţire, fără ca deosebirea firilor să se

piardă din pricina unimii, ci mai degrabă păstrându-se

însuşirile fiecărei firi, unite într-o singură persoană şi într-un

singur ipostas; nu împărţindu-se sau despărţindu-se în

două persoane, ci Unul şi Acelaşi Fiu, Unul Născut,

Dumnezeu Cuvântul, Domnul Iisus Hristos, precum au

vestit de la început proorocii, şi El însuşi, Iisus Hristos, ne-a

învăţat [despre Sine] şi precum ne-a predanisit nouă Crezul

Sfinţilor Părinţi.

[Noi] propovăduim la fel, după învăţătura Sfinţilor

Părinţi, că în El sunt două voiri sau voinţe fireşti şi două

lucrări fireşti, fără despărţire, fără schimbare, fără

împărţire şi fără amestecare. Şi cele două voinţe fireşti nu

sunt, cum au zis ereticii necredincioşi, potrivnice una alteia,

ci voinţa Sa omenească urmează celei atotputernice şi

dumnezeieşti, fără a i se împotrivi sau rezista, ci mai

degrabă supunându-i-se. Căci a trebuit ca voinţa cea

trupească să fie mişcată de voinţa dumnezeiască şi supusă ei,

după [cum spune] preaînţeleptul Atanasie (cf. PG 25, XXVII).

Căci precum trupul Său este numit şi trupul lui Dumnezeu

Cuvântul, tot aşa voinţa Sa trupească este numită şi este [cu

adevărat] a lui Dumnezeu Cuvântul, precum El însuşi spune:

M-am coborât din cer nu ca să fac voia Mea, ci voia Tatălui

care M-a trimis. El numeşte a Sa voia proprie, de vreme ce

trupul a fost al Său.

Căci în acelaşi fel precum trupul Său însufleţit,

preasfânt şi preacurat nu a fost nimicit prin îndumnezeire, ci a

rămas între limitele sale şi rostul său, tot astfel şi voinţa Sa

omenească [fiind] îndumnezeită nu s-a nimicit, ci mai degrabă

a fost salvată, după cum spune [sfântul] Grigorie de Dumnezeu

Cuvântătorul: „Căci voinţa [trupească a] Mântuitorului nu este

potrivnică lui Dumnezeu, fiind cu totul îndumnezeită” (Grigore

de Nazianz, Oratio XXX, 12; PG 36, 117).

[Noi] preamărim două lucrări fireşti nedespărţite,

neschimbate, neîmpărţite şi neamestecate în Domnul nostru

Iisus Hristos, adevăratul nostru Dumnezeu, adică o lucrare

dumnezeiască şi o lucrare omenească, după cum Leon

Cuvântătorul de Dumnezeu, spune lămurit: „Fiecare fire

lucrează în comuniune cu cealaltă ceea ce îi este propriu,

Cuvântul lucrând cele ce sunt proprii Cuvântului şi trupul

săvârşind cele ce sunt proprii trupului” (Leon I, Tomus ad

Flavianum). Căci noi nu suntem de acord [că ar exista] o

singură lucrare după fire a lui Dumnezeu şi a făpturii [firea

omenească a lui Hristos], ca să nu ridicăm făptura la fiinţa

divină şi nici să coborâm măreţia firii dumnezeieşti la nivelul

făpturilor.

Căci noi recunoaştem că minunile şi pătimirile sunt ale

Unuia şi Aceluiaşi după una sau cealaltă dintre firile Sale care

strălucesc într-un singur ipostas, precum a grăit vrednicul

Chiril.

Păzind întru-totul neamestecarea şi nedespărţirea,

mărturisim totul în puţine cuvinte:

Crezând că Unul din Sfânta Treime este şi după

întrupare Domnul nostru Iisus Hristos, adevăratul nostru

Dumnezeu, mărturisim că cele două firi strălucesc într-un

singur ipostas în care a arătat minunile şi pătimirile, după

iconomie, din timpul petrecerii Sale [în lume], nu după

închipuire, ci întru adevăr.

Deosebirea firilor este recunoscută într-un singur

ipostas după aceea că şi una şi alta voiesc şi lucrează ceea ce le

este propriu, una în comuniune cu cealaltă. Pentru aceasta noi

mărim două voinţe şi două lucrări fireşti, căci sunt

împreună lucrătoare spre mântuirea neamului omenesc.

Acestea fiind statornicite de către noi cu mare grijă şi

scumpătate, hotărâm că nu îi este îngăduit nimănui să

alcătuiască o altă mărturisire de credinţă, sau să scrie, sau să

compună, sau să cugete, sau pe alţii să-i înveţe [asemenea].

[Iar] cei care vor îndrăzni să alcătuiască, să

răspândească, să înveţe sau să transmită un alt Crez celor ce

voiesc să se convertească de la rătăcirile păgâneşti sau de la

cele iudaiceşti sau de la oricare altă erezie şi la cunoştinţa

adevărului să vină, sau vor [îndrăzni] să introducă expresii

noi sau cuvinte născocite pentru a răsturna cele hotărâte de

noi, dacă sunt episcopi sau clerici să fie caterisiţi,

[înlăturaţi] episcopii din episcopie şi clericii din cler, iar

dacă sunt monahi sau laici, să fie anatema.

Sinodul al şaptelea

Ecumenic de la Niceea (787)

Despre cinstirea sfintelor icoane

Împotriva prigonitorilor icoanelor

Sfântul şi Marele Sinod Ecumenic care prin harul lui

Dumnezeu şi datorită hotărârii dreptcredincioşilor şi iubitorilor

de Hristos, împăraţii noştri Constantin şi mama sa Irina, s-a adunat pentru a doua oară la Niceea, slăvita metropolă a

provinciei Bithinia, în sfânta biserică a lui Dumnezeu numită

Sfânta Sofia, urmând predaniei Bisericii Soborniceşti, a hotărât

cele ce urmează:

Cel care ne-a dăruit nouă lumina cunoştinţei Sale şi ne-a

izbăvit din întunericul nebuniei idoleşti, Hristos Dumnezeul

nostru, după ce Şi-a făcut mireasă Sfânta Sa Biserică

Sobornicească cea fără pată sau zbârcitură (Efes. 5, 27), a

făgăduit să vegheze asupra ei, zicând cu tărie sfinţilor Săi

ucenici: „Eu sunt cu voi în toate zilele, până la sfârşitul

veacului” (Matei 28, 20). Această făgăduinţă nu a făcut-o însă

numai acelora, ci prin ei [a făcut-o] şi nouă, celor care am

crezut prin ei în numele Lui (Ioan 17, 20).

Însă unii oameni, nesocotind acest dar, înaripaţi de către

vrăjmaşul cel viclean, s-au îndepărtat de judecata cea dreaptă

şi, împotrivindu-se predaniei Bisericii Soborniceşti, au păcătuit

întru înţelegerea adevărului, [şi], precum zice proverbul, nu şi-au

brăzdat bine ogorul şi mâinile lor nu au avut ce culege.

Ei au îndrăznit să defaime podoaba bineplăcută lui

Dumnezeu a sfintelor aşezăminte, numindu-se preoţi fără să

[şi] fie; despre care Dumnezeu strigă prin profeţi: „Mulţime de

păstori au călcat via Mea; călcat-au cu picioarele lor partea

Mea...” (Ieremia 12, 10). Căci urmând unor oameni nelegiuiţi,

încrezători în propriile cugete, au clevetit Sfânta Biserică,

Mireasa lui Hristos, Dumnezeul nostru, şi nu fac deosebire

între curat şi necurat (Ezechiel 22, 26), numind icoana

Domnului şi a sfinţilor Săi ca pe statuile idolilor diavoleşti.

De aceea, întru bunăvoinţa Sa, Domnul Dumnezeul

nostru, nesuferind ca cel ascultător să fie vătămat de o

asemenea ciumă, prin râvna dumnezeiască şi cu aprobarea lui

Constantin şi a Irinei, preacredincioşii noştri împăraţi, ne-a

chemat de peste tot pe noi, întâistătătorii preoţiei, pentru ca

dumnezeiasca predanie a Bisericii Soborniceşti să îşi

regăsească tăria prin hotărârea noastră sobornicească.

Cercetând şi examinând cu multă acrivie şi având în

vedere scopul adevărului nu înlăturăm nimic, nu adăugăm

nimic, ci păstrăm neschimbate [toate] cele bune ale Bisericii

Soborniceşti; şi urmăm cele şase Sfinte Sinoade Ecumenice,

mai întâi pe cel reunit în strălucita metropolă Niceea, [şi]

împreună cu el pe cel care a avut loc în cetatea împărătească de

Dumnezeu ocrotită [a Constantinopolei].

(Urmează Crezul niceeo-constantinopolitan): Credem...

Ne lepădăm şi anatemizăm: pe Arie şi pe cei care

cugetă asemenea lui şi îi împărtăşesc nelegiuita credinţă; pe

Macedonie şi pe cei dimpreună cu el, numiţi cu îndreptăţire

luptători împotriva Duhului Sfânt; [noi] mărturisim şi că

Stăpâna noastră, Sfânta [Fecioară] Maria, este pe deplin şi cu

adevărat Născătoare de Dumnezeu, pentru că a născut în trup

pe Unul din Sfânta Treime, pe Hristos Dumnezeul nostru, după

cum a învăţat mai întâi Sinodul din Efes care a alungat pe

necredinciosul Nestorie şi pe cei dimpreună cu el, pentru că a

introdus [învăţătura despre] doimea de persoane.

Împreună cu acestea, mărturisim şi cele două firi ale

Celui ce S-a întrupat pentru noi din Preacurata Născătoare de

Dumnezeu şi pururea Fecioară Maria, mărturisindu-L Dumnezeu desăvârşit şi om desăvârşit, precum şi Sinodul din

Calcedon a proclamat, îndepărtându-i din curtea dumnezeiască

pe blasfemiatorii Eutihie şi Dioscor; şi împreună cu ei pe

Sever, Petru şi [întreaga] ceată blasfemiatoare; împreună cu ei

dăm anatemei şi născocirile lui Origen, Evagrie şi Didim,

urmând celui de-al cincilea Sinod întrunit la Constantinopol.

Apoi mărturisim două voinţe şi două lucrări, după

însuşirea firilor în Hristos, aşa cum a proclamat şi Sinodul al

şaselea [Ecumenic] de la Constantinopol, respingând pe

Serghie, pe Honorius, Chir, Pyrhus, Macarie, toţi [aceştia fiind]

oameni neiscusiţi în dreapta credinţă şi pe [toţi] cei care cugetă

asemenea lor.

Şi, rezumând, zicem: [noi] păstrăm neschimbate toate

predaniile Bisericii, scrise sau nescrise, încredinţate nouă [cu

sfinţenie], între ele se află şi zugrăvirea icoanelor, în acord

cu relatarea propovăduirii evanghelice, în vederea întăririi

credinţei în întruparea, adevărată şi nu închipuită, a lui

Dumnezeu Cuvântul, [acestea] aducându-ne bun folos; căci

lumina cu care se luminează între ele [propovăduirea şi icoana]

este spre mărirea amândurora .

Aşa stând lucrurile, înaintând pe calea împărătească şi

urmând învăţătura [de Dumnezeu] insuflată a Sfinţilor noştri

Părinţi şi a Predaniei Bisericii Soborniceşti, căci noi

recunoaştem că ea este a Duhului Sfânt Care locuieşte într-însa,

hotărâm cu toată grija şi acrivia: împreună cu imaginea cinstitei

şi de viaţă făcătoarei cruci, în sfintele biserici ale lui Dumnezeu

să se pună şi: cinstitele şi sfintele icoane, pictate sau lucrate în

mozaic, sau făcute din materii potrivite, pe sfintele vase şi

veşminte, pe ziduri şi scânduri, în case şi pe drumuri; icoana

Domnului şi Dumnezeului şi Mântuitorului nostru Iisus Hristos

şi a Preacuratei Stăpânei noastre, Sfânta Născătoare de

Dumnezeu, ale cinstiţilor îngeri şi ale tuturor sfinţilor şi

drepţilor bărbaţi.

Căci cu cât mai des sunt văzute acestea, prin icoane, cu

atât mai mult cei care privesc la ele sunt aduşi a-şi aminti şi a

iubi prototipurile [icoanelor] şi a le da cuvenita sărutare şi

cinstita închinare; nu cinstirea adevărată 7 , care după credinţă se

cuvine numai dumnezeirii [Sfintei Treimi], ci [tot aşa] cum se

face cu semnul sfintei şi de viaţă făcătoarei cruci, cu sfintele

Evanghelii, şi cu toate lucrurile sfinte; întru cinstirea lor se vor

face tămâieri şi se vor aprinde lumini [lumânări], după

evlaviosul obicei al celor de demult. Căci cinstirea [acordată chipului] urcă la prototip (cf. Sfântul Vasile cel Mare:

Despre Sfântul Duh 18, 45; PG 32, 149), şi cel care se închină

la icoană se închină persoanei zugrăvite în ea.

În acest fel se întăreşte învăţătura Sfinţilor noştri

Părinţi, adică Predania Bisericii Soborniceşti, [Biserică] ce a

primit Evanghelia de la un capăt la altul al pământului; aşa

urmăm lui Pavel, care a grăit în Hristos, [şi întregii] cete

dumnezeieşti a Apostolilor şi sfinţeniei Părinţilor noştri, ţinând

cu tărie predaniile pe care le-am primit (cf. II Tes. 2, 15),

cântând astfel profetic lauda biruinţei Bisericii: „Bucură-te,

fiică a Sionului! Ridică-ţi glasul, fiică a Ierusalimului,

bucură-te şi te veseleşte din toată inima. Căci Domnul a

înlăturat toate judecăţile împotriva ta şi te-a izbăvit din mâna

potrivnicilor tăi; Domnul este împărat în mijlocul tău; [tu] nu

vei mai vedea nici o nenorocire” (Sof. 3, 14) şi pacea va fi cu

tine totdeauna.

[Iar] cei care cutează să cugete sau să înveţe altfel, sau,

urmând blestemaţilor eretici, [îndrăznesc] să dispreţuiască

predaniile Bisericii, născocind sau lepădând ceva dintre cele ale

Bisericii, fie Evanghelie, fie semn al crucii, fie icoană

zugrăvită, fie sfinte moaşte de mucenici, sau [îndrăznesc] să

cugete strâmb şi viclean pentru a răstălmăci ceva din Predaniile

legiuite ale Bisericii Soborniceşti, încă şi [de vor îndrăzni cu

7 Adorarea se cuvine numai lui Dumnezeu.

necuviinţă] să folosească în chip profan sfintele vase sau

sfintele mănăstirilor: poruncim ca toţi aceştia, dacă sunt

episcopi sau clerici, să fie caterisiţi, iar dacă sunt monahi

sau laici, să fie îndepărtaţi de la împărtăşanie [să fie

afurisiţi].

Sfârşit şi lui Dumnezeu slavă !

Postfaţă:

Notă: Pentru prezenta versiune a Hotărârilor Sfintelor

Sinoade au fost cercetate traduceri integrale şi traduceri parţiale

ale fiecărui sinod în parte, aşa cum au apărut până acum în

diferitele reviste teologice sau în cărţile de specialitate. 8

Singura traducere tipărită până acum care a reunit cele

şapte Sfinte Sinoade Ecumenice este cea făcută de profesorul Vasile

Loichiţă 9 . Datorită însă numeroaselor probleme din traducerea sa,

şi mai ales datorită faptului că Hotărârile nu erau traduse integral,

ea nu s-a bucurat de atenţia cuvenită unei asemenea teme.

Pentru Sinoadele III, V, VI şi VII (adică pentru cea mai

mare parte a textelor) am folosit o variantă de traducere anonimă,

făcută după o ediţie critică a textelor. Deşi circulă de câţiva ani în

mediul teologic, nici aceasta nu a fost până acum tipărită în volum.

Celelalte versiuni cercetate, traduse din latină sau franceză, nu se

ridică la valoarea celor de mai sus 10 .

Am hotărât să încredinţăm tiparului prezenta versiune mai

ales datorită bunei primiri de care a avut parte printre preoţii,

monahii şi teologii care au consultat-o în manuscris. Sperăm că prin

această primă versiune de traducere în limba română umplem un

gol din teologia dogmatică. Nădăjduim de asemenea să atragem

atenţia asupra importanţei de necontestat a acestor texte.

Pr. Rodion Ilie

8 Una dintre cele mai valoroase lucrări fiind cartea pr. Nicolae Chifăr -

Istoria creştinismului, Volumul II, Editura Mitropoliei Moldovei şi

Bucovinei, Iaşi, 2000; lucrarea tratează Sfintele Sinoade Ecumenice din

perspectiva istoriei bisericeşti, dar în ea apar şi fragmente destul de ample

din aceste Hotărâri Sinodale.

9 Apărută în revista Mitropolia Banatului, nr.1-2 /1959.

10 Acestea nu au fost folosite deoarece diferenţa dintre ele şi textul original

era foarte mare.

Părintele Rodion Ilie

Părintele Stăniloae spunea:

,,Biserica este o bucurie a tuturor de toţi.” Bucuria aceasta

este o binecuvântare dumnezeiască. Pentru a ne împărtăşi de

această binecuvântare trebuie să primim şi să mărturisim

dreapta-credinţă, să mărturisim Ortodoxia. Sfintele Sinoade ne

oferă o călăuzire potrivită pentru aceasta…

Sfintele Sinoade Ecumenice sunt stâlpii Bisericii. Ele ne

învaţă cum trebuie să credem, prevenindu-ne că se află sub

osânda anatemei oricine refuză să primească Hotărârile lor de

Dumnezeu insuflate.

Tipărim această carte pentru a veni în întâmpinarea celor care

vor să cunoască învăţătura cea mântuitoare şi învăţăturile

Sfinţilor Părinţi.

Editorii

ANATEMATISMELE

Sfântului Chiril al Alexandriei

Anatematisma I: 11 Dacă cineva nu mărturiseşte că Emanuel

este cu adevărat Dumnezeu şi că pentru aceasta Prea Sfânta

Fecioară este Născătoare de Dumnezeu; căci a născut trupeşte

pre Cuvântul cel din Dumnezeu Tatăl, care S-a făcut trup: să fie

anatema.

Anatematisma II: Dacă cineva nu mărturiseşte că în mod

real Cuvântul cel din Dumnezeu Tatăl S-a unit cu trupul în chip

ipostatic şi că Unul este Hristos, dimpreună cu trupul Său,

adică acelaşi Dumnezeu şi Om laolaltă: să fie anatema.

Anatematisma III: Dacă cineva, în Hristos care este Unul,

împarte ipostasurile după unire, legându-le între ele numai cu

legătura cea după merit, adică după autoritate şi putere şi nu cu

găsirea laolaltă printr-o unire naturală: să fie anatema.

Anatematisma IV: Dacă cineva atribuie la două persoane,

sau ipostase, expresiile din Evanghelii şi scrierile apostolice, fie

cele rostite de sfinţi asupra lui Hristos, fie cele rostite de El

Însuşi cu privire la Sine şi pe unele le leagă în chip deosebit de

omul care se înţelege alături de Cuvântul cel din Dumnezeu

Tatăl, iar pe altele ca unele ce sunt vrednice de Dumnezeu,

numai de Cuvântul cel din Dumnezeu Tatăl: să fie anatema.

11 Icoana din Adânc – nr. 6 iunie 2002, pag. 3.

Anatematisma V: Dacă cineva îndrăzneşte să spună că

Hristos este un om purtător de Dumnezeu şi nu că este

Dumnezeu cu adevărat, ca Fiu Unul şi prin natură, întrucât

Cuvântul S-a făcut trup şi a fost părtaş la fel cu noi sângelui şi

trupului: să fie anatema.

Anatematisma VI: Dacă cineva îndrăzneşte să spună că şi

Cuvântul cel din Dumnezeu Tatăl este Dumnezeul şi Stăpânul

lui Hristos şi nu mărturiseşte că El este Dumnezeu şi om laolaltă,

întrucât Cuvântul S-a făcut trup, după Scripturi: să fie

anatema.

Anatematisma VII: Dacă cineva zice că Iisus este pus în

mişcare întocmai ca un om de Cuvântul lui Dumnezeu, şi că

bunăvoirea Unuia Născut I-a fost adăugată ca unui altuia, care a

existat lângă El: să fie anatema.

Anatematisma VIII: Dacă cineva îndrăzneşte să spună că

omul luat de Cuvântul lui Dumnezeu trebuie dimpreună adorat

cu Dumnezeu Cuvântul, şi dimpreună preamărit şi că el este

dimpreună Dumnezeu, ca ceva deosebit faţă de altceva deosebit

(căci cuvântul „dimpreună” adăugat continuu ne sileşte să

înţelegem aceasta) şi nu cinsteşte pe Emanuel cu o singură

închinare şi nici nu-I înalţă o singură preamărire, întrucât

Cuvântul S-a făcut trup: să fie anatema.

Anatematisma IX: Dacă cineva zice că Unul Domn Iisus

Hristos a fost preamărit de Duhul, folosindu-Se de puterea Lui

ca de o putere străină şi că de la El a luat puterea de a lucra

împotriva duhurilor celor necurate şi de a săvârşi minuni între

oameni şi nu zice dimpotrivă că şi Duhul prin Care a lucrat

minunile este propriu Lui: să fie anatema.

Anatematisma X: Sfânta Scriptură spune că Hristos S-a născut Arhiereu şi Apostol al mărturisirii noastre şi că S-a adus

pre Sine jertfă pentru noi, întru miros de bună mireasmă lui

Dumnezeu şi Tatălui. Deci, dacă cineva zice că Arhiereu şi

Apostol al nostru nu s-a născut Însuşi Cuvântul cel din

Dumnezeu, atunci când S-a făcut trup şi om la fel ca noi, ci un

altul, în afară de El şi mai ales un om născut din femeie, sau

dacă cineva zice că El a adus jertfă şi pentru Sine Însuşi, iar nu

numai pentru noi, căci nu a avut nevoie de jertfă Cel ce nu

cunoştea păcatul: să fie anatema.

Anatematisma XI: Dacă cineva nu mărturiseşte că trupul

Domnului este făcător de viaţă şi că El este propriu Cuvântului

celui din Dumnezeu Tatăl, ci zice că este al altcuiva de alături

de El, unit la un loc cu El după merit, adică având numai o

locuinţă dumnezeiască şi nu că este făcător de viaţă, după cum

am zis, întrucât El a fost propriu Cuvântului care are putere de

a face vii toate: să fie anatema.

Anatematisma XII: Dacă cineva nu mărturiseşte că şi

Cuvântul lui Dumnezeu a pătimit în trup şi că a fost răstignit în

trup, şi că a gustat în trup moartea, fiind Cel întâi Născut din

morţi, întrucât Dumnezeu este viaţă, şi de viaţă făcător: să fie

anatema.

Cuviosul Filothei Zervakos:

„Am fost şi sunt, prin harul lui Dumnezeu, pregătit să

mă fi jertfit şi să mă jertfesc pentru credinţa ortodoxă şi

tradiţiile Părinteşti, dacă o va cere timpul. Nu primesc, resping

şi anatemizez: orice impietate, necredinţă, slavă deşartă, erezie

şi greşeală, veche sau nouă, care este potrivnică credinţei

ortodoxe şi tradiţiilor Apostolice şi patristice. Nu accept nici un

fel de inovaţie sau învăţătură omenească străină, potrivnică

învăţăturii şi credinţei ortodoxe sănătoase şi sfintelor tradiţii

despre care Sinodul VII Ecumenic declară: «Toate inovaţiile

sau adăugirile făcute pe lângă învăţătura formulată de

pururea pomeniţii Părinţi ai Bisericii, să fie anatema!»”

Despre Anatemele

Sfintelor Sinoade Ecumenice

„Dacă cineva se leapădă de întreaga

Predanie Bisericească, scrisă sau

nescrisă, să fie anatema”.

Sinodul al VII-lea Ecumenic

Trăim o vreme în care cuvântul „anatema” a fost

aproape exclus din limbajul teologic, o vreme în care dintr-o

deschidere ecumenică îndoielnică acest cuvânt nu mai este

pomenit. Dar oricine citeşte Hotărârile dogmatice şi

canoanele Sfintelor Sinoade sau scrierile Sfinţilor Părinţi

găseşte că singurul cuvânt pronunţat cu privire la eretici

este acesta.

Primul Canon al celui de-al II-lea Sinod Ecumenic

spune limpede: „Să fie dată anatemei orice erezie...”. 12

Prin acest canon sunt osândite toate ereziile trecute

şi viitoare, şi nici o erezie nu va putea fi apărată sub

pretextul lipsei unei condamnări speciale din partea

Bisericii. Orice învăţătură care intră în contradicţie cu

învăţătura Bisericii este erezie, şi nici un artificiu logic nu o

poate acoperi, nu o poate scăpa de acest verdict bine

meritat. Este adevărat că ar fi de dorit ca şi în zilele noastre

fiecare erezie să fie condamnată de Biserică cu aceeaşi precizie

12 Toate Canoanele Sinoadelor Ecumenice şi locale incluse în această

lucrare sunt luate din cartea Arhidiaconului prof. dr. Ioan N. Floca –

“Canoanele Bisericii Ortodoxe”.

cu care au fost atacate ereziile primelor secole. Dar, chiar dacă

din motive mai mult sau mai puţin întemeiate astfel de anateme

nu se prea rostesc astăzi, glasul puternic al Sfinţilor Părinţi

nu îl poate sugruma nimeni. (N.n. 13 Nici elitiştii, nici neognosticii,

nici sofiştii, nici „evlavioşii culţi”, nici dilemiştii, nici

teziştii de toate culorile, nici „timizii simpatizanţi ai

apocatastazei”, nici pseudo-teologii, nici aşa-zişii „vulturi

brâncoveneşti”, care vorbesc despre Domnul Hristos, fără a-l

cunoaşte pe Mântuitorul Hristos, indiferent cine sunt sau s-ar crede că sunt, rătăcindu-i pe cei slabi de înger, şovăielnici

sau la început de drum lăuntric şi duhovnicesc!). Iar aceştia au

dat anateme ori de câte ori dreapta-credinţă a fost atacată

de către eretici.

Pentru a rămâne în duhul Sfinţilor Părinţi, fiecare dintre

arhiereii Bisericii Ortodoxe au spus, pentru a fi hirotoniţi

episcopi, o mărturisire de credinţă: „Mărturisesc că voi păstra

şi voi urma cu sfinţenie, până la suflarea mea cea mai de pe

urmă, toate canoanele celor şapte Sinoade Ecumenice şi ale

celor locale şi învăţăturile de Dumnezeu purtătorilor

Părinţi şi tradiţiile Sfintei Biserici ortodoxe...”. Dar înainte

de a mărturisi acestea, ei au repetat: „Tuturor ereticilor

anatema ! Tuturor ereticilor anatema !”. Nimeni nu poate fi

hirotonit episcop până nu îşi însuşeşte conştiinţa apologetică a

Părinţilor, până nu mărturiseşte dreapta-credinţă şi până nu îi

anatemizează pe eretici. Aşa cum „Crezul” este repetat la

fiecare slujbă a Bisericii (orice rugăciune făcută de cei care nu

mărturisesc „Crezul” fiind îndoielnică), tot aşa la fiecare

hirotonie a unui arhiereu se repetă anatemele asupra ereticilor.

De altfel, nici un eretic care nu se pocăieşte de rătăcirea

sa nu se poate împărtăşi din bogăţia spirituală a Bisericii. După

cum arată „Moliftelnicul”, la începutul fiecărei spovedanii,

înainte de a-l întreba despre păcatele săvârşite, preotul trebuie

13 Colaţionare Teognost - redacţia revistei Icoana din adânc.

să îl întrebe pe cel care vine la el pentru întâia oară

următoarele:

«Mai întâi de toate spune-mi, fiule, crezi cu adevărat

în Sfânta şi de-viaţă-făcătoare Treime? Crezi că

soborniceasca şi apostoleasca Biserică este sădită şi crescută

în Răsărit şi de la Răsărit s-a întins peste toată lumea, şi că

de atunci stă neschimbată şi neclintită? Sau te îndoieşti de

vreo oarecare poruncă sau învăţătură?»

Şi de va crede drept şi fără îndoială şi de va şti carte, să

zică Simbolul Credinţei până la sfârşit. Iar neştiind carte, să-l

înveţi să zică acestea: „Cred într-una sfântă, sobornicească şi

apostolească Biserică a Răsăritului, care stă din început în

toate dogmele ei neclintită şi neschimbată”

Cel care nu vrea să primească învăţătura Bisericii

nu poate fi spovedit, pentru că de bună voie stă departe de

adevăr. Şi aşa cade sub osânda anatemei Sfinţilor Părinţi.

Ortodoxia nu are cum să renunţe la acest cuvânt,

„anatema”, care îi este propriu, aşa cum nici păstorul nu va

renunţa niciodată la câinii care păzesc turma. Trebuie făcută o

precizare: se reproşează Bisericii că a folosit prea des acest

cuvânt dur şi că astfel s-a îndepărtat de Duhul lui Hristos.

Adevărul este că dacă nu ar fi apărut ereticii Biserica nu ar fi

folosit acest cuvânt. Deci vina este a celor care s-au îndepărtat de adevărul de credinţă. Biserica nu i-a pedepsit

când i-a anatemizat, ci doar i-a ajutat să îşi conştientizeze

starea de rătăcire.

Să presupunem că un om are lepră. Ce este mai bine să

facă doctorul, să îi spună că are o răceală trecătoare sau să îi

dea diagnosticul corect ? Dacă nu i-ar spune adevărul şi i-ar da

drumul, atunci leprosul i-ar mai îmbolnăvi şi pe alţii. La fel

este cu ereticii. Dacă Biserica i-ar lăsa „în pace”, atunci ei nu

şi-ar da seama cât de mare este distanţa care îi separă de

adevăr. Deci nu Biserica îi molipseşte de „lepră”, ci ea constată

doar că sunt leproşi.

Să nu se uite că Biserica dă anatema cu scop pedagogic,

pentru a arăta ereticilor că merg pe calea întunericului, şi că

pentru a merge pe calea mântuirii trebuie să se lepede de

rătăcire. Erezia strică sufletele, le murdăreşte atât de tare încât

ereticul care moare nepocăit se duce direct în iad. Numai

dogmele dumnezeieşti oferă cadrul potrivit celui ce vrea să

se mântuiască.

Putem spune că dogmele au şi rolul de garduri (hotare

întărite) care separă poporul lui Dumnezeu de restul lumii. Cine

vrea să stea în afara acestor „graniţe” îşi asumă

autodistrugerea, îşi asumă chinurile veşnice. Pentru apărarea

acestor „graniţe” Sfinţii Părinţi s-au luptat până la moarte,

fiecare dintre ei fiind gata să apere cu preţul vieţii adevărul de

credinţă…

Danion Vasile

( din volumul „Dărâmarea idolilor”

cap. Despre cugetul Bisericii şi şoaptele diavolului )

N.n. Am socotit de cuviinţă, cu creştinească iubire şi

duhovnicească responsabilitate, dar şi cu binecuvântarea bărbaţilor

cu viaţă îmbunătăţită (Părintele Dumitru Stăniloae, Avva Ilie

Cleopa, avva Sofian) că în vremuri de răscruce, încercare şi cernere

duhovnicească, publicarea Hotărârilor dogmatice ale celor şapte

Sfinte Sinoade Ecumenice luate de Sfinţii Părinţi, făcători de minuni

şi purtători de Dumnezeu participanţi, sunt absolut necesare

călăuzirii păstorilor şi păstoriţilor pe calea îngustă şi împărătească

a mântuirii, căci după cuvântul cel luminat de Sus, „dacă nu ar fi

mândrie, nu ar fi nici erezie !”. Toţi cei care se opun acestor

hotărâri dogmatice sau încearcă să modifice cumva cu puterea

minţii lor necurăţite de patimi, sensul lor teologic profund şi

insuflat de Sfântul Duh, se fac împotrivitori lui Dumnezeu, ajungând

ei înşişi în preajma ereziei. Sau chiar în mijlocul ei (a se vedea cazul

celor care împărtăşesc cu mai multe linguriţe sau se opun

hotărârilor sinodale dintr-o luciferică mândrie a minţii,

autodeclarându-se „sfinţi” într-o iluzorie „teologie a enclavelor”,

dar şi al celor munciţi de „demonii schimbării” cu orice preţ etc.)

Rugăm, cu umilinţă şi cu zdrobire de inimă pe Domnul nostru Iisus

Hristos şi pe Prea Sfânta Născătoare de Dumnezeu şi Pururea

Fecioara Maria să binecuvânteze modesta noastră lucrare de

trezire, luminare şi întărire a tuturor conştiinţelor ortodoxe.

Dogmele Sfinţilor Părinţi reprezintă adevărate axiome teologice

neschimbate şi neamestecate, neîmpărţite şi nedespărţite, insuflate

de Duhul Sfânt prin vasele cele alese şi de aceea nu mai pot fi

schimbate de nimeni, sub nici un motiv, căci în absenţa sfinţeniei şi

a jertfirii bineplăcute lui Dumnezeu, textele teologice fundamentale

modificate abuziv, artificial sau din viclene raţiuni sau neputinţe

omeneşti reprezintă o hulire a celor sfinte, care să nu fie la nimeni,

să nu fie ! Amin.

 

 

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu