HOTĂRÂRILE SFINTELOR
SINOADE ECUMENICE
ANATEMATISMELE
Sfântului Chiril al
Alexandriei
Cartea a fost tipărită de
Editura Sfântul Nectarie,
Bucureşti, 2003
Ediţie electronică
APOLOGETICUM
Volumul poate fi
distribuit liber pentru uz personal.
Această lucrare este
destinată tuturor iubitorilor de spiritualitate
creştină ortodoxă. Ea
poate fi utilizată, copiată şi distribuită
LIBER cu menţionarea
sursei.
Scanare, corectură şi
tehnoredactare : Romeo
Digitalizare pdf :
Apologeticum
I.S.B.N. 973-86120-5-5
© 2005 APOLOGETICUM.
http://apologeticum.net
http://www.angelfire.com/space2/carti/
apologeticum2003@yahoo.com
Cuprins
Cuvânt înainte
.........................................................
În loc de introducere:
Pr. Iustin Popovici
Despre Predania Bisericii
lui Hristos .....................
HOTĂRÂRILE SFINTELOR
SINOADE ECUMENICE
....................................
Sinodul întâi Ecumenic
.......................................
Sinodul al doilea
Ecumenic .................................
Sinodul al treilea
Ecumenic .................................
Sinodul al patrulea
Ecumenic ...............................
Sinodul al cincilea
Ecumenic ................................
Sinodul al şaselea
Ecumenic .................................
Sinodul al şaptelea
Ecumenic ...................................
Postfaţă
..................................................................
ANATEMATISMELE Sfântului
Chiril al Alexandriei
Cuviosul Filothei
Zervakos despre Sinoadele Ecumenice 44
Despre Anatemele
Sfintelor Sinoade Ecumenice .... 45
„Chiar dacă noi sau un înger
din cer v-ar
vesti altă Evanghelie
decât aceea pe care v-am vestit-o - să fie anatema!" (Gal. 1, 8).
Cuvânt înainte
Cu ajutorul lui Dumnezeu
şi datorită ostenelii
iubitorilor de Hristos
care s-au nevoit în mai multe rânduri
pentru a traduce din Hotărârile
Sfintelor Sinoade Ecumenice,
tipărim prima carte în
limba română care conţine acest tezaur 1 .
Considerăm că această
propunere editorială apare la
momentul oportun: în
vremuri în care din ce în ce mai mulţi
oameni îşi întocmesc o
credinţă proprie, amestecând
frumuseţea Ortodoxiei cu
praful cugetărilor narcisiste sau cu
otrava ereziilor,
creştinii au nevoie din ce în ce mai mult de
repere spirituale care să
îi ajute să nu se lase înghiţiţi de
rătăcire.
Mitropolitul Hierotheos
Vlachos a spus că „suntem ai
Bisericii în măsura în
care suntem ai Sfinţilor Părinţi”. Această
cugetare a [prea-sfinţiei
sale] poate fi înţeleasă şi astfel:
„suntem ai Bisericii în
măsura în care suntem ai Sfintelor
Sinoade Ecumenice, adică
în măsura în care primim şi
mărturisim învăţătura
lor.
Crezul, Simbolul de
credinţă al Bisericii lui Hristos,
este roada primului Sfânt
Sinod Ecumenic. Cine mărturiseşte
acest Crez este de un
cuget cu Sfinţii Părinţi care l-au întocmit.
Biruinţa icoanelor
împotriva duşmanilor ei a fost roada celui
1 Traducere apărută
iniţial în Icoana din adânc, nr. 5/ 2002.
de-al şaptelea Sinod
Ecumenic. Cine cinsteşte icoanele este de
un cuget cu Sfinţii
Părinţi de la acest Sfânt Sinod.
Numai cine crede toate
cele statornicite de aceste
Sinoade de Dumnezeu adunate
poate merge pe calea mântuirii.
Cei care primesc în
inimile lor duhul necredinţei, cei care se
îndoiesc sau refuză să
primească învăţătura lor, stau sub osânda
anatemei.
Suntem conştienţi de
faptul că tipărirea acestor texte nu
îi poate determina pe cei
şovăitori în credinţă să primească
adevărul Bisericii. Dar
încercăm să le dăm ocazia de a-şi
preciza singuri poziţia
faţă de Ortodoxie.
Cine primeşte învăţătura
acestor Sinoade rămâne în
Biserică. Dar cine se
îndoieşte de această învăţătură, fie şi de o
mică parte din ea, nu mai
este ortodox. Fie el ierarh sau preot,
călugăr sau laic, cel
care se îndoieşte de adevărul Sfintelor
Sinoade se îndoieşte de
adevărul Ortodoxiei; se îndoieşte de
Hristos.
Fie ca fiii Bisericii să
primească folos şi întărire în
credinţă prin citirea
acestei cărţi. Dumnezeu să îi înveţe să
iubească şi să
mărturisească Ortodoxia până la sfârşitul vieţii...
Editorul
În loc de introducere:
Despre Predania Bisericii
lui Hristos 2
Părintele Iustin Popovici
Sfinţii Apostoli sunt cei
dintâi dumnezei-oameni după
har. În toată viaţa lor,
fiecare dintre ei, urmând Apostolului
Pavel, zice despre sine:
„Nu mai trăiesc eu, ci Hristos trăieşte
în mine” (Galateni 2,
20). Fiecare dintre ei este Hristos repetat,
sau mai bine zis Hristos
prelungit. La ei toate sunt dumnezeu-omeneşti,
pentru că toate sunt din
Dumnezeu-Omul Hristos,
însuşit de bună-voie prin
sfânta lucrare a dumnezeieştilor fapte
bune ale credinţei,
dragostei, nădejdii, rugăciunii, postului şi
ale celorlalte. Iar
aceasta înseamnă că în ei tot ceea ce este
omenesc trăieşte de
bună-voie prin Dumnezeu-Omul, gândeşte
prin Dumnezeu-Omul,
lucrează prin Dumnezeu-Omul. Pentru
Sfinţii Apostoli, Iisus
Hristos cel istoric, Dumnezeu-Omul pe
Care ei îl propovăduiesc,
este cel mai înalt, bun, şi ultimul a-tot-criteriu.
Tot ce au în sine este de
la Dumnezeu-Omul, pentru
Dumnezeu-Omul şi în
Dumnezeu-Omul. Şi aşa stau lucrurile
totdeauna, şi aşa stau
ele pretutindeni. Aceasta este pentru ei
nemurire, atât în timpul
pământesc, cât şi în spaţiul pământesc.
Această
dumnezeu-omenească apostolicitate se
prelungeşte toată asupra
urmaşilor purtători de Hristos ai
Apostolilor: asupra
Sfinţilor Părinţi, între Sfinţii Apostoli şi
Sfinţii Părinţi nu este,
în esenţă, nici o deosebire: în ei
deopotrivă trăieşte şi
lucrează şi dă nemurire şi înveşniceşte
Din volumul părintelui
Iustin Popovici - Biserica Ortodoxă şi
ecumenismul. Mănăstirea
Sfinţii Arhangheli, 2002, pp. 44-48
Unul şi Acelaşi
Dumnezeu-Om Hristos, Care ieri, astăzi şi în
veci este Acelaşi (Evrei
18, 8). Prin Sfinţii Părinţi se continuă
Sfinţii Apostoli, cu
toate dumnezeu-omeneştile lor bogăţii,
dumnezeu-omeneştile
lumini, dumnezeu-omeneştile sfinţenii,
dumnezeu-omeneştile
Taine, dumnezeu-omeneştile fapte bune.
Cu adevărat, Sfinţii
Părinţi apostolesc neîncetat, şi ca persoane
deosebite
îndumnezeu-omenite, şi ca episcopi ai Bisericilor
locale, şi ca mădulare
ale Sfintelor Soboare a toată lumea şi ale
Sfintelor Soboare locale.
Pentru ei toţi există un singur adevăr,
singurul a-tot-adevăr:
Dumnezeu-Omul Iisus Hristos. Iată,
Sfintele Soboare a toată
lumea, de la primul până la cel din
urmă, mărturisesc, apără,
cred, binevestesc şi păzesc cu toată
trezvia o singură
a-tot-valoare: pe Dumnezeu-Omul, pe
Domnul Iisus Hristos.
Tradiţia de căpătâi a
Bisericii Ortodoxe este Dumnezeu-Omul Hristos cel viu, aflat întreg în trupul
dumnezeu-omenesc
al Bisericii, căruia El
îi este Cap nemuritor şi veşnic. Aceasta
nu este doar
bună-vestire, ci şi a-tot-buna vestire a Sfinţilor
Apostoli şi a Sfinţilor
Părinţi. Ei nu ştiu altceva fără numai pe
Hristos Cel răstignit,
Hristos Cel înviat, Hristos Cel înălţat. Ei
toţi, prin întreaga lor
viaţă şi învăţătură, mărturisesc într-un
suflet şi într-un glas:
Mântuitorul Hristos este întreg în Biserica
Sa, ca în trupul Său.
Fiecare dintre Sfinţii Părinţi poate pe drept
cuvânt să spună împreună
cu Sfântul Maxim Mărturisitorul:
„Nu voi grăi nicidecum
ceva al meu. Ci numai ceea ce am fost
învăţat de către Părinţi,
aceea zic.”
Iar din nemuritoarea
bună-vestire a Sfântului Ioan
Damaschin răsună
mărturisirea cea sobornicească a tuturor de
Dumnezeu proslăviţilor
Părinţi: „Toate câte ne-au fost
predanisite prin Lege şi
Prooroci şi Apostoli şi Evanghelişti le
primim, le cunoaştem şi
le cinstim, nimic căutând în afară de
acestea. Noi pe acestea
le vom iubi şi în ele vom rămâne,
netrecând hotarele cele
veşnice (Pilde 22, 28), nici stricând
dumnezeiasca Predanie”.
Acelaşi Părinte, vorbind tuturor
ortodocşilor, zice:
„Pentru aceasta, fraţilor, să stăm pe piatra
credinţei şi pe Predania
Bisericii, nepărăsind hotarele pe care
le-au pus Sfinţii noştri
Părinţi, nedând prilej celor ce vor să
izvodească şi să strice
zidirea Sfintei lui Dumnezeu
soborniceşti şi
apostoleşti Biserici. Căci dacă s-ar da voie oricui
ar voi, după puţină vreme
tot trupul Bisericii se va strica.”
Sfânta Tradiţie este
toată de la Dumnezeu-Omul, toată
de la Sfinţii Apostoli,
toată de la Sfinţii Părinţi, toată de la
Biserică, în Biserică,
prin Biserică. Sfinţii Părinţi nu sunt
altceva decât „păzitorii
predaniilor apostoleşti”. Ei toţi, ca şi
Sfinţii Apostoli, sunt
numai „martori” ai unui singur adevăr - a-tot-adevăr: Dumnezeu-Omul Hristos. Pe
Acesta îl mărturisesc
şi îl propovăduiesc ei,
„gurile cele cu totul de aur ale lui
Dumnezeu Cuvântul”
(Duminica Sfinţilor Părinţi).
Succesiunea apostolească
are de la început şi până la
sfârşit fire
dumnezeu-omenească. Ce le predanisesc Apostolii
ca moştenire urmaşilor
lor? Pe însuşi Dumnezeu-Omul Hristos,
cu toate bogăţiile
netrecătoare ale Persoanei Sale dumnezeu-omeneşti,
pe Hristos - Capul
Bisericii, singurul Cap al ei. Dacă
nu predaniseşte aceasta,
succesiunea apostolească încetează să
mai fie apostolească, şi
atunci nu mai există în fapt Tradiţie
apostolească, ierarhie
apostolească, Biserică apostolească.
Sfânta Predanie este
Evanghelia Domnului Hristos şi
este Însuşi Domnul
Hristos, pe Care puterea Duhului Sfânt Îl
strămută în orice suflet
credincios şi în toată Biserica. Tot ceea
ce este al lui Hristos
devine, prin puterea Duhului Sfânt, al
nostru, al oamenilor - şi
asta în trupul Bisericii. Duhul Sfânt, ca
suflet al Bisericii, îl
face ,,de un trup” cu Dumnezeu-Omul
(Efeseni 3:6). Cu
adevărat: Duhul Sfânt îndumnezeieşte prin
har pe fiecare
credincios. Ce este viaţa în Biserică? Nimic
altceva decât
în-dumnezeu-omenirea harică a fiecărui
credincios prin faptele
bune evanghelice personale; încreştinarea
şi îm-bisericirea lui.
Toată viaţa creştinilor este o
necurmată Cincizecime
hristocentrică: Duhul Sfânt, prin
Sfintele Taine şi
sfintele fapte bune, transmite pe Mântuitorul
Hristos fiecărui
credincios, Îl face Predanie vie, viaţă a noastră
vie: ,,Hristos în viaţa
noastră” (Coloseni 3, 4). Prin aceasta şi
tot ce este al lui
Hristos devine al nostru, pentru toată veşnicia
al nostru: şi adevărul
Său, şi dreptatea Sa, şi dragostea Sa, şi
viaţa Sa, şi Ipostasul
Său dumnezeiesc.
Ce este Sfânta Predanie ?
Este Însuşi Domnul Iisus
Hristos Dumnezeu-Omul, cu
toate bogăţiile Ipostasului Său
dumnezeiesc şi, prin El,
şi pentru El, ale întregii Sfinte Treimi.
Aceasta s-a dat şi s-a
arătat cel mai deplin în Sfânta Liturghie,
în care pentru noi şi
pentru a noastră mântuire se vesteşte şi se
înnoieşte întreaga
dumnezeu-omeneasca iconomie de mântuire
a oamenilor. În Sfânta
Liturghie este tot Dumnezeu-Omul, cu
toate darurile Sale
minunate şi de minuni făcătoare; în Sfânta
Liturghie, şi îndeobşte
în viaţa de rugăciune, în viaţa liturgică a
Bisericii. Prin toate
acestea răsună fără contenire buna-vestire
a-tot-iubitoare de oameni
a Mântuitorului: Iată, Eu sunt cu voi
în toate zilele, până la
sfârşitul veacului (Matei 28, 20), întreg
în apostolicitate şi,
prin apostolicitate, cu toţi credincioşii, până
la sfârşitul veacului.
Tocmai aceasta este întreaga Sfântă
Predanie a Bisericii
Ortodoxe apostoleşti: viaţa în Hristos -
viaţa în Sfânta Treime,
în-creştinare, în-treimificare (cf. Matei
28, 19-20).
Din cale-afară de
însemnat este acest lucru: în Biserica
Ortodoxă a lui Hristos,
Sfânta Predanie, întotdeauna vie şi de
viaţă făcătoare, este
alcătuită din: Sfânta Liturghie, toate
sfintele slujbe
dumnezeieşti, toate Sfintele Taine, toate sfintele
fapte bune, tot adevărul
veşnic, toată dreptatea veşnică, toată
dragostea veşnică, toată
viaţa veşnică, tot Dumnezeu-Omul
Hristos, toată Sfânta
Treime, toată viaţa dumnezeu-omenească
a Bisericii în toată
plinătatea sa dumnezeu-omenească,
împreună cu Preasfânta
Născătoare de Dumnezeu şi cu toţi
Sfinţii.
Persoana Dumnezeu-Omului,
a Domnului Hristos, se
află schimbată la faţă în
Biserică, cufundată în neţărmurita
mare de rugăciune, de
slujire dumnezeiască a harului, şi este
toată în Sfânta Liturghie
şi toată în Biserică. Iată ce este Sfânta
Predanie. Acest adevăr îl
binevestesc şi îl mărturisesc Sfinţii
Părinţi şi Sfintele
Soboare a toată lumea. Prin rugăciune şi
bună-credinţă se păzeşte
Sfânta Predanie de tot demonismul
omenesc şi umanismul
diavolesc. Şi în ea este întreg Domnul
Hristos, Care este şi
veşnica Predanie a Bisericii. Mare este
taina bunei-credinţe:
Dumnezeu S-a arătat în trup (1 Timotei 3,
16). S-a arătat ca om,
Dumnezeu-Om, ca Biserică, şi prin
nevoinţa Sa iubitoare de
oameni a mântuirii şi în-dumnezeuomenirii
omului a mărit şi a
înălţat fiinţa omenească mai presus
de preasfinţii heruvimi
şi de a-tot-sfinţii serafimi.
HOTĂRÂRILE 3
SFINTELOR
SINOADE
ECUMENICE
3 În revista Icoana din
adânc (NR. 5/67 mai 2003 pag. 3-7) titlul este:
HOTĂRÂRILE DOGMATICE ALE
CELOR ŞAPTE SFINTE SINOADE
ECUMENICE (diotorisire:
părintele Rodion Ilie; colaţionare: Teognost)
Sinodul Întâi Ecumenic de
la Niceea
(325)
Despre dumnezeirea lui
Hristos
Împotriva arienilor
Crezul mărturisit de
către cei 318 Părinţi
Credem într-Unul
Dumnezeu, Tatăl Atotputernic,
Făcătorul tuturor celor
văzute şi celor nevăzute. Şi într-Unul
Domn Iisus Hristos, Fiul
lui Dumnezeu, născut din Tatăl, Unul
Născut, adică din
[fiinţa] Tatălui, Dumnezeu din Dumnezeu,
lumină din lumină,
Dumnezeu adevărat din Dumnezeu
adevărat, născut, iar nu
făcut, Cel de-o-fiinţă cu Tatăl, prin
Care toate s-au făcut,
atât cele din cer cât şi cele de pe pământ;
Care pentru noi oamenii
şi pentru a noastră mântuire S-a
pogorât şi S-a întrupat
şi S-a făcut om, a pătimit şi a înviat a
treia zi, S-a înălţat la
ceruri şi va veni să judece viii şi morţii; şi
în Duhul Sfânt.
Iar pe aceia care spun că
a fost o vreme când [Fiul lui
Dumnezeu] nu era şi că
înainte de a Se fi născut nu era, şi că S-a făcut din cele ce nu erau, sau
dintr-un alt ipostas sau
substanţă, sau pe aceia
care spun că Fiul lui Dumnezeu este
schimbător sau
stricăcios, pe [toţi] aceştia Biserica
apostolească şi
sobornicească îi dă anatemei. 4
4 Sublinierea aparţine
revistei Icoana din adânc; în continuare, tot ceea ce
va apare cu albastru
reprezintă sublinieri făcute în revista Icoana din adânc.
Sinodul al doilea
Ecumenic de la Constantinopol
(381)
Despre Duhul Sfânt
Împotriva pnevmatomahilor
Crezul mărturisit de
către cei 150 de Părinţi
Credem într-Unul
Dumnezeu, Tatăl Atotputernic,
Făcătorul tuturor celor
văzute şi celor nevăzute. Şi Într-Unul
Domn Iisus Hristos, Fiul
lui Dumnezeu, născut din Tatăl, Unul
Născut, Care din Tatăl
S-a născut mai înainte de toţi vecii,
lumină din lumină,
Dumnezeu adevărat din Dumnezeu
adevărat, născut, iar nu
făcut, Cel de-o-fiinţă cu Tatăl, prin
Care toate s-au făcut,
Care pentru noi oamenii şi pentru a
noastră mântuire S-a
pogorât din ceruri şi S-a întrupat de la
Duhul Sfânt şi din
Fecioara Maria şi S-a făcut om; şi S-a
răstignit pentru noi în
zilele lui Ponţiu Pilat, şi a pătimit şi S-a
îngropat, şi a înviat a
treia zi, după Scripturi, şi S-a înălţat la
ceruri, şi şade de-a
dreapta Tatălui, şi iarăşi va să vină, să
judece vii şi morţii, a
Cărui împărăţie nu va avea sfârşit. Şi
întru Duhul Sfânt, Domnul
de viaţă făcătorul, Care din Tatăl
purcede, Cel ce împreună
cu Tatăl şi cu Fiul este închinat şi
slăvit, Care a grăit prin
prooroci. Şi întru una sfântă,
sobornicească şi
apostolească Biserică. Mărturisim un [singur]
botez spre iertarea păcatelor.
Aşteptăm învierea morţilor şi
viaţa veacului ce va să
vină. Amin.
Sinodul al treilea
Ecumenic
de la Efes (431)
Despre Maica Domnului
Împotriva nestorienilor
Sinodul de la Niceea a
formulat această mărturisire de
credinţă:
(Urmează Crezul de la
Niceea:) Credem...
Sinodul a hotărât ca toţi
să primească această sfântă
mărturisire de credinţă;
căci este dreaptă şi îndeajuns pentru
mântuirea lumii. Dar
pentru că unii se prefac a o mărturisi şi a
o primi, dar răstălmăcesc
puterea înţelesurilor după placul lor,
şi stâlcesc adevărul,
fiindcă sunt fiii rătăcirii şi copiii
pierzaniei, a fost de
trebuinţă să se adauge insuflatele mărturii
ale Sfinţilor Părinţi
drept-credincioşi care sunt chezăşie pentru
felul în care au înţeles
şi au îndrăznit să propovăduiască
[adevărul], încât să fie
limpede, şi pentru ca toţi cei care au o
credinţă dreaptă şi
nepătată să îl înţeleagă, să îl tâlcuiască şi să
îl propovăduiască în
acest fel.
(Notă: aici se află un
florilegiu de texte adunate din
scrierile Părinţilor şi
actele privitoare la preotul Harisie).
După citirea acestor
documente, Sfântul Sinod a hotărât
că nimănui nu îi este
îngăduit să propovăduiască, să scrie
sau să alcătuiască o altă
mărturisire de credinţă decât cea
statornicită de Sfinţii
Părinţi adunaţi la Niceea împreună
cu Duhul Sfânt.
Cei care vor îndrăzni să
alcătuiască o altă mărturisire de
credinţă, să o
mărturisească celor ce vor să vină la cunoaşterea
adevărului fie din
rătăcirile elineşti [păgâneşti], fie de la cele
iudaiceşti sau de la
oricare altă erezie, [aceia], dacă sunt
episcopi sau clerici, vor
fi caterisiţi, episcopii din treapta
episcopiei şi clericii
din cler; dacă sunt laici, vor fi daţi
anatemei.
În acelaşi chip, dacă
vreunul dintre episcopi sau clerici
sau laici vor fi aflaţi
crezând sau învăţând cele înfăţişate în
expunerea preotului
Harisie despre întruparea Fiului lui
Dumnezeu Cel Unul Născut,
sau învăţăturile cele stricate şi
răstălmăcite ale lui
Nestorie, adăugate [acestora], să fie supuşi
osândirii acestui Sfânt
Sinod Ecumenic, astfel încât episcopul
vădit să fie îndepărtat
din treapta episcopiei şi depus, iar
clericul de asemenea să
fie caterisit; dacă este laic, să fie dat
anatemei, precum s-a zis.
Sinodul al patrulea
Ecumenic
de la Calcedon (451)
Despre cele două firi ale
lui Hristos
Împotriva monofiziţilor
Sfântul şi Marele şi
Ecumenicul sinod strâns cu harul
lui Dumnezeu şi la
îndemnul prea binecredincioşilor şi de
Dumnezeu iubitorilor de
Hristos împăraţi, auguştii Valentinian
şi Marcian, în Calcedon,
metropola eparhiei Bithiniei, în
biserica Sfintei Muceniţe
Eufimia, cea biruitoare în Hristos, a
hotărât cele ce urmează:
Domnul şi Mântuitorul
nostru Iisus Hristos, întărind pe
ucenicii Săi în
cunoaşterea credinţei, a spus: „pacea Mea v-o
dau vouă, pacea Mea o las
vouă”, pentru ca nimeni să nu se
separe de aproapele său
în dogmele credinţei, ci la fel să se
arate cu toţii în
propovăduirea adevărului. Dar fiindcă cel
rău nu încetează să
semene neghina lui printre seminţele bunei
credinţe, şi pururea
născoceşte ceva nou împotriva adevărului,
pe aceasta Stăpânul
cunoscând-o mai înainte, cu purtare de
grijă pentru neamul
omenesc a ridicat cu râvnă pe acest
binecredincios şi
evlavios împărat să cheme la sine pe mai
marii preoţimii din toate
părţile, astfel încât, sub lucrarea
harului lui Hristos, Stăpânul
nostru, al tuturor, să îndepărteze
de la oile lui Hristos
toată ciuma înşelăciunii, călăuzindu-le
iarăşi să se îngraşe cu
mlădiţele adevărului.
Ceea ce am făcut şi noi,
încuviinţând să îndepărtăm
dogmele rătăcite,
reînoind credinţa Părinţilor, propovăduind
tuturor Crezul celor 318
[Părinţi] şi scriind precum înşişi
Părinţii care au arătat
această înţelegere a noastră privitoare la
dreapta credinţă, adică
cei 150 de Părinţi care, adunându-se
după aceea la
Constantinopol, au adoptat aceeaşi mărturisire de
credinţă. Hotărâm aşadar,
păzind şi noi rânduiala şi toate
izvoarele credinţei
statornicite de Sfântul Sinod ţinut odinioară
la Efes, ai cărui
întâistătători de veşnică pomenire au fost
Celestin al Romei şi
Chiril al Alexandriei, să strălucească
iarăşi mărturia credinţei
drepte şi fără cusur a celor 318
Sfinţi şi Fericiţi
Părinţi adunaţi la Niceea pe vremea
împăratului de vrednică
pomenire - Constantin, şi să se
întărească cele hotărâte
de către cei 150 de părinţi la
Constantinopol, spre
nimicirea ereziilor care apăruseră atunci şi
spre întărirea credinţei
soborniceşti şi apostoleşti, care este a
noastră.
(Urmează Crezul celor 318
părinţi de la Niceea –
Sinodul I Ecumenic:)
Credem…
(Şi cel al celor 150 de
părinţi adunaţi la
Constantinopol - Sinodul
II Ecumenic:) Credem...
Aşadar, era de-ajuns
pentru desăvârşita cunoaştere şi
întărirea bunei credinţe
acest înţelept şi mântuitor Crez 5 al
harului dumnezeiesc, căci
învaţă desăvârşit despre Tatăl şi
Fiul şi Sfântul Duh şi
înfăţişează întruparea Domnului
celor ce o primesc cu
credinţă. 6
Însă de vreme ce aceia
care se străduiesc să lepede
propovăduirea adevărului
şi prin propriile erezii au născocit
deşertăciuni, unii
îndrăznind să strice [învăţătura despre] taina
iconomiei Domnului pentru
noi şi tăgăduind numirea de
Născătoare de Dumnezeu
dată Fecioarei [Maria], iar alţii
scornesc [învăţătura
despre] contopire şi amestecare,
5 În Icoana din adânc:
simbol [Crez].
6 În Icoana din adânc:
(N.n. Întruparea şi nu „încarnarea”, cum greşit s-a
tradus, printre alte erori
grave, acum vreo două decenii, în varianta oferită
sub egida Mitropoliei
Banatului ! ).
închipuindu-şi nebuneşte
că este o singură fire din trup şi
dumnezeire, născocind
grozăvia că, prin contopire, firea
dumnezeiască a Celui Unul
Născut este pătimitoare.
Pentru aceasta, Sfântul
şi Marele şi Ecumenicul Sinod
adunat aici, voind să
stârpească orice uneltire potrivnică
adevărului, învăţând
propovăduirea cea neclintită de la început,
a hotărât mai întâi să
rămână neatinsă credinţa celor 318 Sfinţi
Părinţi, şi, din pricina
celor ce luptă împotriva Duhului Sfânt, a
întărit învăţătura despre
fiinţa Duhului predanisită de către cei
150 de Părinţi adunaţi nu
demult în cetatea împărătească, pe
care aceştia [cei 150 de
Părinţi] au făcut-o cunoscută tuturor,
nu ca şi cum ar adăuga
ceva care lipsea celor hotărâte mai
înainte, ci lămurind,
după mărturia Scripturilor, învăţăturile lor
despre Sfântul Duh
împotriva celor care încearcă să tăgăduiască
stăpânirea Sa.
Iar pe de altă parte, din
pricina celor care au încercat să
strice taina iconomiei şi
care cu neruşinare spun că Cel Născut
din Sfânta Fecioară Maria
nu este decât un simplu om, Sinodul
Sfânt a încuviinţat
scrisorile sinodale ale Fericitului Chiril,
păstor al Bisericii
Alexandriei, către Nestorie şi cei din Răsărit,
ca fiind potrivite pentru
tăgăduirea smintelii lui Nestorie spre
dreapta tâlcuire a celor
ce, mânaţi de cucernică râvnă, doresc să
priceapă Crezul cel
mântuitor.
Acestora li s-a adăugat,
cu îndreptăţire, şi epistola lui Leon,
întâistătătorului marii
şi vechii Rome către cel între sfinţi - Arhiepiscopul Flavian, scrisă pentru
surparea cugetărilor
stricate ale lui Eutihie,
întrucât [această epistolă] conglăsuieşte
cu mărturisirea marelui
Petru, fiind un stâlp de susţinere [a
adevărului] împotriva
atacurilor [rău credincioşilor]. Stă
împotrivă şi celor care
încearcă să împartă taina Iconomiei întro
doime de fii. Îi
îndepărtează din adunarea celor sfinţi pe cei
care îndrăznesc să spună
că dumnezeirea Fiului Cel Unul
Născut este pătimitoare;
le stă împotrivă şi celor care îşi
închipuie o amestecare
sau contopire a celor două firi ale lui
Hristos; îi îndepărtează
pe cei care rătăcesc [spunând că] chipul
de rob pe care Hristos
l-a luat de la noi este ceresc sau din altă
substanţă; şi îi dă
anatemei pe cei care scornesc rătăciri, cum
că înainte de unire erau
două firi, iar după unire a rămas una.
Urmând aşadar Sfinţilor
Părinţi, noi învăţăm într-un
glas că mărturisim pe
Unul şi acelaşi Fiu, Domnul
nostru Iisus Hristos,
însuşi desăvârşit întru dumnezeire cât
şi întru omenitate,
Însuşi Dumnezeu adevărat şi om
adevărat din suflet
raţional şi din trup, de-o-fiinţă cu Tatăl
după dumnezeire şi
de-o-fiinţă cu noi după omenitate, întru
toate asemenea nouă afară
de păcat, născut din Tatăl mai
înainte de veci după
dumnezeire şi, la plinirea vremii,
Acelaşi născut pentru noi
şi pentru a noastră mântuire din
Fecioara Maria,
Născătoarea de Dumnezeu, după
omenitate, Unul şi
Acelaşi Hristos, Fiul, Domnul, Unul
Născut, cunoscându-se în
două firi, fără amestecare, fără
schimbare, fără
împărţire, fără despărţire, deosebirea
firilor nefiind nicidecum
stricată din pricina unimii, ci mai
degrabă păstrându-se
însuşirile fiecărei firi într-o singură
persoană şi într-un
singur ipostas, nu împărţindu-se sau
despărţindu-se în două
feţe, ci Unul şi Acelaşi Fiu, Unul
Născut, Dumnezeu
Cuvântul, Domnul Iisus Hristos,
precum [au vestit] de la
început proorocii, precum El însuşi
ne-a învăţat despre Sine
şi precum ne-a predanisit nouă
Crezul Părinţilor.
Acestea toate fiind
statornicite de noi cu mare grijă şi
acrivie, Sfântul Sinod
Ecumenic a hotărât că nimănui nu îi
este îngăduit să
înfăţişeze, să scrie sau să alcătuiască, nici
[el însuşi] să gândească,
nici să înveţe pe altul o altă
mărturisire de credinţă.
Cât despre cei care îndrăznesc să
alcătuiască o altă
[mărturisire de] credinţă, să o înfăţişeze
altora spre învăţătură,
sau să răspândească un alt Crez
celor care vor să se
întoarcă la cunoştinţa adevărului de la
rătăcirile elineşti sau
iudaiceşti sau de la oricare altă erezie,
aceştia, dacă sunt episcopi
sau clerici, să fie îndepărtaţi
[episcopii de episcopie
şi clericii de cler], iar dacă sunt
monahi sau laici, să se
dea anatemei.
Sinodul al cincilea
Ecumenic de la Constantinopol
(553)
Despre unirea firilor în
ipostasul lui Hristos
Împotriva defăimătorilor
învăţăturii Sfântului Chiril
I. Dacă nu mărturiseşte
cineva o singură fiinţă a Tatălui
şi Fiului şi a Sfântului
Duh, o singură putere şi virtute, o
[Sfântă] Treime
de-o-fiinţă, o dumnezeire cinstită în trei
ipostasuri sau persoane,
unul ca acesta să fie anatema. Căci
unul este Dumnezeu Tatăl
de la Care [sunt] toate, unul [este]
Domnul Iisus Hristos prin
Care [s-au făcut] toate şi unul [este]
Sfântul Duh întru Care
[sunt] toate [cele ce sunt].
II. Dacă cineva nu
mărturiseşte că sunt două naşteri ale
lui Dumnezeu Cuvântul,
una mai înainte de veci, din Tatăl, fără
timp şi fără trup, şi
cealaltă, la plinirea vremii, a aceluiaşi
Cuvânt Care S-a coborât
din cer şi S-a întrupat din Sfânta şi
Cinstita Născătoare de
Dumnezeu şi pururea Fecioară Maria şi
S-a născut din ea, unul
ca acesta să fie anatema.
III. Dacă cineva spune că
unul este Dumnezeu Cuvântul
Care a făcut minuni şi
altul Hristos care a pătimit, sau spune că
Dumnezeu Cuvântul S-a
unit cu Hristos născut din femeie, sau
că este în El ca cineva
în altcineva şi nu unul şi acelaşi Iisus
Hristos, Domnul nostru,
Dumnezeu Cuvântul întrupat şi făcut
om, acelaşi făcător de
minuni şi [acelaşi] pătimitor de bunăvoie
care a îndurat în trupul
Său suferinţele, unul ca acesta să fie
anatema.
IV. Dacă cineva spune că
unirea lui Dumnezeu
Cuvântul cu omul S-a
făcut după har sau după lucrare sau după
egalitatea demnităţii sau
după autoritate, relaţie, afect, virtute
sau după bunăvoinţă, ca
şi cum Dumnezeu Cuvântul ar fi căutat
să fie pe placul omului
de la care să aibă o bună şi frumoasă
slăvire, precum zice
smintitul Teodor; fie după omonimie,
potrivit căreia
nestorienii numind Iisus şi Hristos pe Dumnezeu
Cuvântul, iar pe om luat
separat Hristos şi Fiul, vorbind în mod
vădit de două persoane se
prefac că vorbesc de o singură
persoană şi de un singur
Hristos numai după numire, cinstire,
demnitate şi închinare:
dar dacă nu mărturiseşte că unirea lui
Dumnezeu Cuvântul cu
trupul însufleţit de un suflet raţional şi
înţelegător s-a făcut
după alcătuire, adică după ipostas, precum
au învăţat Sfinţii
Părinţi; şi dacă nu mărturiseşte din acest
motiv singurul Său
ipostas, care este Domnul nostru Iisus
Hristos, Unul din Sfânta
Treime, unul ca acesta să fie
anatema.
Căci în multe chipuri a
fost înţeleasă această unire; unii
urmând nelegiuirea lui
Apolinarie şi Eutihie, susţinând
dispariţia celor unite,
mărturisesc o unire prin amestecare, alţii,
gîndind precum Teodor şi
Nestorie, adepţi ai despărţirii,
introduc o unire prin
relaţie. Pe când Sfânta Biserică a lui
Dumnezeu respinge nelegiuirea
celor două erezii şi
mărturiseşte unirea după
alcătuire a trupului cu Dumnezeu
Cuvântul, adică [unirea]
după ipostas. Căci unirea după
alcătuire în taina lui
Hristos nu numai că păstrează fără
amestecare elementele
unite, dar nu primeşte nici
despărţirea.
V. Dacă cineva înţelege
singurul ipostas al Domnului
nostru Iisus Hristos ca
şi cum ar presupune mai multe
ipostasuri şi încearcă
prin aceasta să introducă în taina lui
Hristos două ipostasuri
sau două persoane, şi după ce a introdus
două persoane, vorbeşte
de o persoană după demnitate, cinstire
şi închinare, cum au
scris în nebunia lor Teodor şi Nestorie, şi
[care] cleveteşte că
Sfântul Sinod din Calcedon ar fi folosit
expresia un singur
ipostas în acelaşi înţeles nelegiuit; şi nu
mărturiseşte că Dumnezeu
Cuvântul S-a unit cu trupul după
ipostas, şi din această
pricină este un singur Ipostas sau o
singură Persoană, şi că
în acest sens Sfântul Sinod din
Calcedon a mărturisit un
singur ipostas al Domnului nostru
Iisus Hristos, unul ca
acesta să fie anatema. Căci Sfânta
Treime nu a primit
adăugare de persoană sau ipostas după
întruparea Cuvântului lui
Dumnezeu, Unul din Sfânta
Treime.
VI. Dacă cineva spune
într-un sens impropriu, nu după
adevăr, că Sfânta,
Cinstita şi pururea Fecioară Maria este
Născătoare de Dumnezeu
după relaţie, ca şi cum ar fi născut un
simplu om şi nu că
Dumnezeu Cuvântul S-a întrupat şi S-a
născut din ea, ci, după
spusa lor, zămislirea omului este
transferată lui Dumnezeu
Cuvântul, ca şi cum S-ar fi unit cu
omul care S-a născut; şi
cleveteşte Sfântul Sinod de la Calcedon,
spunând că acela o
numeşte pe [Sfânta] Fecioară
Născătoare de Dumnezeu în
acel înţeles stricat închipuit de
Teodor; sau dacă cineva o
numeşte născătoare de om sau
născătoare de Hristos, ca
şi cum Hristos nu ar fi Dumnezeu, dar
n-o mărturiseşte pe
aceasta cu adevărat şi cu tărie Născătoare
de Dumnezeu, deoarece
Dumnezeu Cuvântul născut de Tatăl
înainte de veci S-a
întrupat din ea la plinirea vremii, şi cu
dreaptă credinţă Sfântul
Sinod de la Calcedon o
mărturiseşte Născătoare
de Dumnezeu, unul ca acesta să fie
anatema.
VII. Dacă cineva zicând
în două firi nu mărturiseşte că
în dumnezeire şi
omenitate este cunoscut Unul Iisus Hristos,
Domnul nostru, ca să
arate astfel deosebirea firilor din care S-a făcut fără amestecare unirea de
negrăit, fără să Se preschimbe
Cuvântul [lui Dumnezeu]
în firea trupului şi nici firea trupului
să treacă în firea
Cuvântului (căci fiecare rămâne ce este în
firea sa chiar după
unirea ipostatică), dar dacă ia această
expresie despre taina lui
Hristos în sensul unei împărţiri sau
dacă, mărturisind numărul
firilor într-Unul Domnul nostru
Iisus Hristos, Dumnezeu
Cuvântul întrupat, nu înţelege aşa cum
trebuie deosebirea
firilor din care este alcătuit, deosebire care
nu este suprimată prin
unire (căci Unul este din ambele firi şi
cele două firi [sunt]
prin Unul), ci foloseşte numărul pentru a
susţine firi deosebite
[având] fiecare ipostasul ei, unul ca
acesta să fie anatema.
VIII. Dacă cineva
mărturisind că unirea dumnezeirii cu
omenitatea s-a făcut din
două firi, sau vorbind de o singură fire
întrupată a lui Dumnezeu
Cuvîntul nu înţelege aceasta aşa cum
ni le-au predanisit
Sfinţii Părinţi, adică [în sensul că] unirea
după ipostas s-a făcut
pornind de la firea dumnezeiască şi cea
omenească şi s-a desăvârşit
într-Unul Iisus Hristos, sau dacă
prin această expresie
încearcă să introducă o singură fire sau
substanţă a dumnezeirii
şi a trupului lui Hristos, unul ca acesta
să fie anatema. Căci
zicând că S-a unit după ipostas Cuvântul
Fiul cel Unul, noi nu
afirmăm că s-a produs un fel de contopire
reciprocă a firilor, ci
credem că s-au unit Cuvântul cu trupul,
fiecare dintre firi
rămânând ceea ce era. Iată de ce Unul este
Hristos, Dumnezeu şi om,
acelaşi de-o-fiinţă cu Tatăl după
dumnezeire, de-o-fiinţă
cu noi după omenitate. Căci Biserica
lui Dumnezeu respinge şi
anatemizează atât pe cei care taie
şi despart în părţi taina
dumnezeieştii Iconomii a lui
Hristos, cât şi pe cei
care introduc [în ea] amestecare.
IX. Dacă cineva spune că
Hristos este închinat în două
firi, şi de aici
introduce două închinări, una [cuvenită] lui
Dumnezeu Cuvântul şi a
doua [cuvenită] omului; sau dacă
cineva, pentru a suprima
trupul [Său] şi pentru a introduce
amestecul dumnezeirii cu
omenitatea, luându-le împreună,
închipuie o [singură]
fire sau o substanţă, şi se închină astfel lui
Hristos, şi nu se închină
cu aceeaşi închinare lui Dumnezeu
Cuvântul întrupat
împreună cu trupul Său, precum a primit
Biserica lui Dumnezeu
încă de la început, unul ca acesta să fie
anatema.
X. Dacă cineva nu
mărturiseşte că Cel ce a fost răstignit
în trup, Domnul nostru
Iisus Hristos, este Dumnezeu adevărat,
Domnul slavei şi Unul din
Sfânta Treime, unul ca acesta să fie
anatema.
XI. Dacă cineva nu dă
anatemei pe Arie, pe
Eunomie, pe Macedonie, pe
Apolinarie, pe Nestorie, pe
Eutihie şi pe Origen,
împreună cu scrierile lor nelegiuite, şi
pe toţi ceilalţi eretici
care au fost osândiţi şi anatemizaţi de
către Sfânta Biserică
Sobornicească şi apostolească şi de
cele patru Sfinte Sinoade
mai sus numite, şi pe toţi cei care
au gândit sau gândesc
cele asemenea ereticilor mai sus
pomeniţi şi care au rămas
în nelegiuirea lor până la moarte,
unul ca acesta să fie dat
anatemei.
XII. Dacă cineva ia
apărarea rău-credinciosului Teodor
al Mopsuestiei, cel ce a
zis că unul este Dumnezeu Cuvântul şi
altul [este] Hristos
care, tulburat de patimile sufletului şi de
poftele trupului, de cele
mai rele eliberându-se câte puţin şi
astfel îmbunătăţindu-se
prin înaintarea faptelor sale a ajuns fără
cusur prin purtarea sa, a
fost botezat ca simplu om în numele
Tatălui şi al Fiului şi
al Sfântului Duh; şi prin botez s-a
învrednicit să primească
harul Sfântului Duh şi înfierea şi i se
aduce închinare în
persoana lui Dumnezeu Cuvântul aidoma
unei icoane împărăteşti,
şi după înviere a devenit neschimbător
în gândurile sale şi cu
totul fără de păcat. [Şi iarăşi] a mai zis
acelaşi nelegiuit Teodor
că unirea dintre Dumnezeu Cuvântul şi
Hristos este de acelaşi
fel cum [este cea despre care] zice
Apostolul pentru bărbat
şi femeie: cei doi vor fi un singur trup.
Şi pe lângă toate
celelalte nenumărate blasfemii a îndrăznit a
zice că după înviere,
când Domnul a suflat asupra ucenicilor
zicând: luaţi Duh Sfânt
(Ioan 20, 22), nu le-a dat Sfântul Duh,
ci a suflat numai de
formă; încă mai zice şi că mărturisirea lui
Toma, atunci când
[acesta] a atins mâinile şi coasta Domnului
după înviere, acele
cuvinte: Domnul meu şi Dumnezeul meu!
(Ioan 20, 28) Toma nu
le-ar fi spus despre Hristos, ci,
înspăimântat de minunea
învierii, Toma L-a lăudat pe
Dumnezeul care L-a înviat
pe Hristos. Mai rău încă: în tâlcuirea
pe care a dat-o Faptelor
Apostolilor, acelaşi Teodor îl compară
pe Hristos cu Platon, cu
Mani, cu Epicur şi Marcian, zicând că
aşa cum fiecare dintre
ei, după ce şi-a inventat propria
învăţătură i-a făcut pe
ucenici să se numească platonicieni,
manihei, epicurei şi
marcioniţi, tot aşa şi Hristos, după ce Şi-a
inventat o învăţătură,
I-a numit pe ucenici creştini, după numele
Său.
Dacă cineva ia apărarea
sus numitului, prea
necredinciosului Teodor,
şi a scrierilor lui nelegiuite prin care
el a răspândit
blasfemiile de mai sus, cât şi altele nenumărate
împotriva Marelui
Dumnezeu şi Mântuitorului nostru Iisus
Hristos, şi dacă nu îl
anatemizează pe el, scrierile lui nelegiuite
şi pe toţi cei care îl
încuviinţează şi îl apără, sau susţin că ideile
lui sunt ortodoxe, ca şi
pe cei care au scris în apărarea lui şi a
scrierilor lui nelegiuite
şi pe cei care cugetă sau au cugetat
vreodată asemenea lui
[Teodor] şi au rămas până la sfârşit într-o astfel de erezie, să fie anatema.
XIII. Dacă cineva ia
apărarea nelegiuitelor scrieri ale lui
Teodoret împotriva
credinţei adevărate, împotriva primului
Sfânt Sinod din Efes,
împotriva Sfântului Chiril şi a celor
douăsprezece capete ale
sale, şi pe toţi care au scris în apărarea
rău-credincioşilor Teodor
şi Nestorie, şi a celor care au aceleaşi
păreri cu mai sus numiţii
Teodor şi Nestorie şi îi primesc pe ei
şi rătăcirea lor, şi din
această cauză îi numesc necredincioşi pe
învăţătorii Bisericii
care învaţă unirea lui Dumnezeu Cuvântul
după ipostas; dacă nu
anatemizează nelegiuitele scrieri şi pe cei
care au gândit şi mai
gândesc încă unele asemenea, precum şi
toate scrierile împotriva
dreptei credinţe şi împotriva Sfântului
Chiril şi a celor
douăsprezece capete ale sale, precum şi cel
care a rămas într-o
asemenea rătăcire până la moarte, unul ca
acesta să fie anatema.
XIV. Dacă cineva ia
apărarea epistolei scrise, după cum
se zice, de către Ibas
către Maris Persul, în care se neagă faptul
că Dumnezeu Cuvântul S-a
întrupat din Sfânta Născătoare de
Dumnezeu şi pururea
Fecioara Maria, [că] S-a făcut om; zicând
că cel născut din ea este
un simplu om [care este] numit
Templu, că unul este
Dumnezeu Cuvântul şi altul omul; şi [pe]
cel întru sfinţi Chiril,
propovăduitorul dreptei credinţe a
creştinilor, îl resping
ca [fiind] eretic şi pentru că ar fi scris
asemenea rău
credinciosului Apolinarie; şi acuză cel dintâi
Sfânt Sinod din Efes că
ar fi osândit să fie depus Nestorie fără
judecată şi cercetare;
[şi acea epistolă] numeşte cele
douăsprezece capete ale
celui între sfinţi Chiril necredincioase
şi potrivnice dreptei
credinţe şi îi îndreptăţeşte pe Teodor şi
Nestorie cu învăţăturile
şi scrierile lor nelegiuite. Dacă cineva,
aşadar, ia apărarea sus
numitei epistole şi nu o anatemizează
atât pe ea cât şi pe
apărătorii ei şi pe cei care zic că este
ortodoxă cel puţin în
parte, şi pe cei care au scris sau scriu în
favoarea acesteia sau a
nelegiuirilor din ea, şi pe cei care
îndrăznesc s-o încuviinţeze
pe ea sau nelegiuirile pe care le
conţine, făcând referire
la numele Sfinţilor Părinţi şi al
Sfântului Sinod din
Calcedon, şi rămân întru acestea până la
moarte, să fie anatema.
După ce noi am mărturisit
astfel cele primite din
Sfintele Scripturi, din
învăţătura Sfinţilor Părinţi şi din cele
hotărâte despre una şi
aceeaşi credinţă de către cele patru
[Sfinte] Sinoade mai sus
pomenite; după ce i-am osândit pe
eretici şi nelegiuirea
lor, şi necredinţa celor care au încuviinţat
şi încuviinţează cele
trei capete menţionate mai sus, şi care au
perseverat şi
perseverează în rătăcirea lor; dacă cineva încearcă
să transmită, să înveţe
sau să scrie ceva potrivnic celor hotărâte
de noi, dacă este episcop
sau cleric să fie îndepărtat din
episcopie sau preoţie, ca
unul care lucrează cele străine
preoţiei şi rangului
bisericesc; dacă este călugăr sau laic, să
fie anatema.
Sinodul al şaselea
Ecumenic
de la Constantinopol
(680-681)
Despre cele două lucrări
ale lui Hristos
Împotriva monoteliţilor
Fiul Cel Unul Născut şi
Cuvântul lui Dumnezeu Tatăl,
Cel făcut om întru toate
asemenea nouă, afară de păcat, Hristos
Adevăratul nostru
Dumnezeu, a propovăduit cu tărie prin
cuvintele Evangheliei: Eu
sunt lumina lumii. Cel ce îmi
urmează Mie nu va umbla
întru întuneric, ci va avea lumina
vieţii (Ioan 8, 12), şi
iarăşi Pacea Mea vă dau vouă (Ioan 14,
27). Lăsându-se călăuzit
cu dumnezeiască înţelepciune,
învăţându-ne pacea prin
aceste dumnezeieşti cuvinte, prea
blândul nostru împărat,
atlet al Ortodoxiei, potrivnic al
heterodoxiei, reunind
acest Sfânt Sobor Ecumenic, a adunat
trupul întreg al
Bisericii. Pentru aceea, Sfântul nostru Sinod
Ecumenic, după ce a
alungat rătăcirea necredinţei care s-a arătat în ultima vreme şi urmând fără
abatere calea cea dreaptă
a Sfinţilor Părinţi
cunoscuţi, a conglăsuit cu cele cinci [sfinte]
Sinoade Ecumenice [de
până acum]; adică [fiind de acord] cu
cei 318 Sfinţi Părinţi
adunaţi la Niceea împotriva smintitului
Arie; cu sinodul celor
150 de bărbaţi purtători de Dumnezeu
adunaţi la Constantinopol
împotriva lui Macedonie, luptătorul
împotriva Duhului Sfânt,
şi Apolinarie cel rău credincios; de
asemenea [şi acordul cu]
cel dintâi sinod al celor 200 de cinstiţi
bărbaţi adunaţi la Efes
împotriva lui Nestorie, cel cu minte de
iudeu, şi cu cei 600 de bărbaţi
de Dumnezeu insuflaţi, adunaţi
la Calcedon, împotriva
lui Eutihie şi Dioscor, cei urâţi de
Dumnezeu; şi, mai mult
încă, cu Sfântul Sinod al cincilea care
s-a adunat aici împotriva
lui Teodor al Mopsuestiei, Origen,
Didim şi Evagrie, şi
împotriva scrierilor lui Teodoret contra
celor douăsprezece capete
ale vrednicului Chiril, şi împotriva
epistolei către Maris
Persul, epistolă pusă pe seama lui Ibas.
Mărturisind întru totul
fără înnoiri dumnezeieştile hotărâri ale
bunei credinţe şi
respingând învăţăturile rău credincioase,
Sfântul nostru Sinod
Ecumenic, insuflat de Dumnezeu,
pecetluieşte Crezul
mărturisit de către cei 318 Părinţi şi
întărit de către cei 150
de Părinţi cugetători de Dumnezeu,
Crez pe care celelalte
Sfinte Sinoade l-au primit şi l-au
întărit cu bucurie spre
nimicirea oricărei rătăciri
ucigătoare de suflet.
(Urmează Crezul de la
Niceea şi Constantinopol):
Credem...
Sfântul Sinod ecumenic a
hotărât: pentru desăvârşita
cunoaştere şi întărire a
credinţei ortodoxe acest Crez ortodox al
harului dumnezeiesc ar
trebui să fie îndestulător; dar fiindcă
începătorul răutăţii nu a
încetat de la început să găsească un
conlucrător în şarpe şi
prin el să introducă veninul în firea
omenească, tot aşa şi
acum n-a încetat să găsească unelte
potrivite pentru a-şi
îndeplini voia, adică pe Teodor, fost
episcop de Faran, pe
Serghie, pe Pyrhos, Pavel şi Petru, care au
ocupat scaunul
întâistătătorilor cetăţii împărăteşti
[Constantinopol], şi
Honorius, fost papă al vechii Rome, Chir,
fost episcop al
Alexandriei, Macarie, de curând aşezat pe scaunul
Antiohiei, şi ucenicul
său, Ştefan. Prin aceştia, [diavolul] n-a încetat să stârnească tulburări în
întreaga Biserică, semănând
în poporul ortodox, prin
învăţături noi, erezia unei singure
voinţe şi a unei singure
lucrări în cele două firi ale Unuia din
Sfânta Treime, Hristos
adevăratul nostru Dumnezeu; [erezie]
care se potriveşte cu
kakodoxia [smintita rătăcire] a răucredincioşilor
Apolinarie, Sever şi
Themistie, care râvneşte cu
cuget viclean să
nimicească şi desăvârşirea întrupării Aceluiaşi
şi Unicului Domn Iisus
Hristos, Dumnezeul nostru, arătând
blasfemiator lipsa de
voinţă şi nelucrarea în trupul Său
însufleţit [cu suflet
raţional].
A ridicat atunci Hristos,
Dumnezeul nostru, un împărat
credincios, un nou David,
găsindu-l bărbat după inima Sa, care
n-a dat - după cum stă
scris - somn ochilor săi şi dormitare
genelor sale, până ce nu
a găsit prin acest Sobor al nostru, sfânt
şi de Dumnezeu adunat,
desăvârşita propovăduire a dreptei
credinţe, după Cuvântul
lui Dumnezeu: Unde sunt doi sau trei
adunaţi în numele Meu,
acolo sunt şi Eu în mijlocul lor
(Matei 18, 20).
Acest Sfânt Sinod
Ecumenic a primit cu credinţă şi cu
braţele deschise
propunerea făcută de către Preasfinţitul şi
Preafericitul papă al
vechii Rome, Agathon, împăratului nostru
drept-măritor şi
preacredincios, Constantin, [propunere] care i-a respins nominal pe cei care au
propovăduit şi au învăţat, după
cum s-a spus mai sus, o
singură voinţă şi o singură lucrare în
iconomia lui Hristos Cel
întrupat, adevăratul nostru Dumnezeu.
La fel a primit şi
propunerea sinodală a Sfântului Sinod
al celor 125 de episcopi
iubitori de Dumnezeu [adunaţi] sub
acelaşi preasfinţit papă,
[propunere] făcută de împăratul nostru
de Dumnezeu înţelepţit,
ca fiind de acord cu Sfântul Sinod de
la Calcedon şi cu Tomosul
Preasfinţitului şi Preafericitului papă
al vechii Rome, Leon,
către sfântul Flavian, [papa Leon] pe
care acest Sinod l-a
numit stâlp al Ortodoxiei; şi în acord [de
asemenea] cu epistolele
sinodale scrise de fericitul Chiril către
episcopii din Răsărit
împotriva lui Nestorie.
Urmând aşadar celor cinci
Sfinte Sinoade Ecumenice şi
aleşilor Sfinţi Părinţi,
[Sinodul de faţă] hotărăşte şi mărturiseşte
într-un glas că Domnul
nostru Iisus Hristos [este] adevăratul
nostru Dumnezeu, Unul din
Sfânta Treime cea de-o-fiinţă şi
de viaţă făcătoare,
desăvârşit în dumnezeire şi, de
asemenea, desăvârşit în
omenitate; acelaşi Dumnezeu
adevărat şi om adevărat
alcătuit din suflet raţional şi trup;
de-o-fiinţă cu Tatăl după
dumnezeire şi de-o-fiinţă cu noi
după omenitate, întru
toate asemenea nouă afară de păcat
(cf. Evrei 4, 15), Cel
după dumnezeire născut din Tatăl mai
înainte de veci şi la
plinirea vremii, pentru noi şi pentru a
noastră mântuire,
[născut] după omenitate din Sfântul Duh şi
din Maria Fecioara [cea
care este] cu îndreptăţire şi după
adevăr Născătoare de
Dumnezeu.
Unul şi acelaşi Hristos,
Fiul, Domnul, Unul Născut,
în două firi, fără
amestecare, fără schimbare, fără
împărţire şi fără
despărţire, fără ca deosebirea firilor să se
piardă din pricina
unimii, ci mai degrabă păstrându-se
însuşirile fiecărei firi,
unite într-o singură persoană şi într-un
singur ipostas; nu
împărţindu-se sau despărţindu-se în
două persoane, ci Unul şi
Acelaşi Fiu, Unul Născut,
Dumnezeu Cuvântul, Domnul
Iisus Hristos, precum au
vestit de la început
proorocii, şi El însuşi, Iisus Hristos, ne-a
învăţat [despre Sine] şi
precum ne-a predanisit nouă Crezul
Sfinţilor Părinţi.
[Noi] propovăduim la fel,
după învăţătura Sfinţilor
Părinţi, că în El sunt
două voiri sau voinţe fireşti şi două
lucrări fireşti, fără
despărţire, fără schimbare, fără
împărţire şi fără
amestecare. Şi cele două voinţe fireşti nu
sunt, cum au zis ereticii
necredincioşi, potrivnice una alteia,
ci voinţa Sa omenească
urmează celei atotputernice şi
dumnezeieşti, fără a i se
împotrivi sau rezista, ci mai
degrabă supunându-i-se.
Căci a trebuit ca voinţa cea
trupească să fie mişcată
de voinţa dumnezeiască şi supusă ei,
după [cum spune]
preaînţeleptul Atanasie (cf. PG 25, XXVII).
Căci precum trupul Său
este numit şi trupul lui Dumnezeu
Cuvântul, tot aşa voinţa
Sa trupească este numită şi este [cu
adevărat] a lui Dumnezeu
Cuvântul, precum El însuşi spune:
M-am coborât din cer nu
ca să fac voia Mea, ci voia Tatălui
care M-a trimis. El
numeşte a Sa voia proprie, de vreme ce
trupul a fost al Său.
Căci în acelaşi fel
precum trupul Său însufleţit,
preasfânt şi preacurat nu
a fost nimicit prin îndumnezeire, ci a
rămas între limitele sale
şi rostul său, tot astfel şi voinţa Sa
omenească [fiind]
îndumnezeită nu s-a nimicit, ci mai degrabă
a fost salvată, după cum
spune [sfântul] Grigorie de Dumnezeu
Cuvântătorul: „Căci
voinţa [trupească a] Mântuitorului nu este
potrivnică lui Dumnezeu,
fiind cu totul îndumnezeită” (Grigore
de Nazianz, Oratio XXX,
12; PG 36, 117).
[Noi] preamărim două
lucrări fireşti nedespărţite,
neschimbate, neîmpărţite
şi neamestecate în Domnul nostru
Iisus Hristos, adevăratul
nostru Dumnezeu, adică o lucrare
dumnezeiască şi o lucrare
omenească, după cum Leon
Cuvântătorul de Dumnezeu,
spune lămurit: „Fiecare fire
lucrează în comuniune cu
cealaltă ceea ce îi este propriu,
Cuvântul lucrând cele ce
sunt proprii Cuvântului şi trupul
săvârşind cele ce sunt
proprii trupului” (Leon I, Tomus ad
Flavianum). Căci noi nu
suntem de acord [că ar exista] o
singură lucrare după fire
a lui Dumnezeu şi a făpturii [firea
omenească a lui Hristos],
ca să nu ridicăm făptura la fiinţa
divină şi nici să coborâm
măreţia firii dumnezeieşti la nivelul
făpturilor.
Căci noi recunoaştem că
minunile şi pătimirile sunt ale
Unuia şi Aceluiaşi după
una sau cealaltă dintre firile Sale care
strălucesc într-un singur
ipostas, precum a grăit vrednicul
Chiril.
Păzind întru-totul
neamestecarea şi nedespărţirea,
mărturisim totul în
puţine cuvinte:
Crezând că Unul din
Sfânta Treime este şi după
întrupare Domnul nostru
Iisus Hristos, adevăratul nostru
Dumnezeu, mărturisim că
cele două firi strălucesc într-un
singur ipostas în care a
arătat minunile şi pătimirile, după
iconomie, din timpul
petrecerii Sale [în lume], nu după
închipuire, ci întru adevăr.
Deosebirea firilor este
recunoscută într-un singur
ipostas după aceea că şi
una şi alta voiesc şi lucrează ceea ce le
este propriu, una în
comuniune cu cealaltă. Pentru aceasta noi
mărim două voinţe şi două
lucrări fireşti, căci sunt
împreună lucrătoare spre
mântuirea neamului omenesc.
Acestea fiind
statornicite de către noi cu mare grijă şi
scumpătate, hotărâm că nu
îi este îngăduit nimănui să
alcătuiască o altă
mărturisire de credinţă, sau să scrie, sau să
compună, sau să cugete,
sau pe alţii să-i înveţe [asemenea].
[Iar] cei care vor
îndrăzni să alcătuiască, să
răspândească, să înveţe
sau să transmită un alt Crez celor ce
voiesc să se convertească
de la rătăcirile păgâneşti sau de la
cele iudaiceşti sau de la
oricare altă erezie şi la cunoştinţa
adevărului să vină, sau
vor [îndrăzni] să introducă expresii
noi sau cuvinte născocite
pentru a răsturna cele hotărâte de
noi, dacă sunt episcopi
sau clerici să fie caterisiţi,
[înlăturaţi] episcopii
din episcopie şi clericii din cler, iar
dacă sunt monahi sau
laici, să fie anatema.
Sinodul al şaptelea
Ecumenic de la Niceea
(787)
Despre cinstirea
sfintelor icoane
Împotriva prigonitorilor
icoanelor
Sfântul şi Marele Sinod
Ecumenic care prin harul lui
Dumnezeu şi datorită
hotărârii dreptcredincioşilor şi iubitorilor
de Hristos, împăraţii
noştri Constantin şi mama sa Irina, s-a adunat pentru a doua oară la Niceea,
slăvita metropolă a
provinciei Bithinia, în
sfânta biserică a lui Dumnezeu numită
Sfânta Sofia, urmând
predaniei Bisericii Soborniceşti, a hotărât
cele ce urmează:
Cel care ne-a dăruit nouă
lumina cunoştinţei Sale şi ne-a
izbăvit din întunericul
nebuniei idoleşti, Hristos Dumnezeul
nostru, după ce Şi-a
făcut mireasă Sfânta Sa Biserică
Sobornicească cea fără
pată sau zbârcitură (Efes. 5, 27), a
făgăduit să vegheze
asupra ei, zicând cu tărie sfinţilor Săi
ucenici: „Eu sunt cu voi
în toate zilele, până la sfârşitul
veacului” (Matei 28, 20).
Această făgăduinţă nu a făcut-o însă
numai acelora, ci prin ei
[a făcut-o] şi nouă, celor care am
crezut prin ei în numele
Lui (Ioan 17, 20).
Însă unii oameni,
nesocotind acest dar, înaripaţi de către
vrăjmaşul cel viclean,
s-au îndepărtat de judecata cea dreaptă
şi, împotrivindu-se
predaniei Bisericii Soborniceşti, au păcătuit
întru înţelegerea
adevărului, [şi], precum zice proverbul, nu şi-au
brăzdat bine ogorul şi
mâinile lor nu au avut ce culege.
Ei au îndrăznit să
defaime podoaba bineplăcută lui
Dumnezeu a sfintelor
aşezăminte, numindu-se preoţi fără să
[şi] fie; despre care
Dumnezeu strigă prin profeţi: „Mulţime de
păstori au călcat via
Mea; călcat-au cu picioarele lor partea
Mea...” (Ieremia 12, 10).
Căci urmând unor oameni nelegiuiţi,
încrezători în propriile
cugete, au clevetit Sfânta Biserică,
Mireasa lui Hristos,
Dumnezeul nostru, şi nu fac deosebire
între curat şi necurat
(Ezechiel 22, 26), numind icoana
Domnului şi a sfinţilor
Săi ca pe statuile idolilor diavoleşti.
De aceea, întru
bunăvoinţa Sa, Domnul Dumnezeul
nostru, nesuferind ca cel
ascultător să fie vătămat de o
asemenea ciumă, prin
râvna dumnezeiască şi cu aprobarea lui
Constantin şi a Irinei,
preacredincioşii noştri împăraţi, ne-a
chemat de peste tot pe
noi, întâistătătorii preoţiei, pentru ca
dumnezeiasca predanie a
Bisericii Soborniceşti să îşi
regăsească tăria prin
hotărârea noastră sobornicească.
Cercetând şi examinând cu
multă acrivie şi având în
vedere scopul adevărului
nu înlăturăm nimic, nu adăugăm
nimic, ci păstrăm
neschimbate [toate] cele bune ale Bisericii
Soborniceşti; şi urmăm
cele şase Sfinte Sinoade Ecumenice,
mai întâi pe cel reunit
în strălucita metropolă Niceea, [şi]
împreună cu el pe cel
care a avut loc în cetatea împărătească de
Dumnezeu ocrotită [a
Constantinopolei].
(Urmează Crezul
niceeo-constantinopolitan): Credem...
Ne lepădăm şi anatemizăm:
pe Arie şi pe cei care
cugetă asemenea lui şi îi
împărtăşesc nelegiuita credinţă; pe
Macedonie şi pe cei
dimpreună cu el, numiţi cu îndreptăţire
luptători împotriva
Duhului Sfânt; [noi] mărturisim şi că
Stăpâna noastră, Sfânta
[Fecioară] Maria, este pe deplin şi cu
adevărat Născătoare de
Dumnezeu, pentru că a născut în trup
pe Unul din Sfânta
Treime, pe Hristos Dumnezeul nostru, după
cum a învăţat mai întâi
Sinodul din Efes care a alungat pe
necredinciosul Nestorie
şi pe cei dimpreună cu el, pentru că a
introdus [învăţătura
despre] doimea de persoane.
Împreună cu acestea,
mărturisim şi cele două firi ale
Celui ce S-a întrupat
pentru noi din Preacurata Născătoare de
Dumnezeu şi pururea
Fecioară Maria, mărturisindu-L Dumnezeu desăvârşit şi om desăvârşit, precum şi
Sinodul din
Calcedon a proclamat, îndepărtându-i
din curtea dumnezeiască
pe blasfemiatorii Eutihie
şi Dioscor; şi împreună cu ei pe
Sever, Petru şi
[întreaga] ceată blasfemiatoare; împreună cu ei
dăm anatemei şi
născocirile lui Origen, Evagrie şi Didim,
urmând celui de-al
cincilea Sinod întrunit la Constantinopol.
Apoi mărturisim două
voinţe şi două lucrări, după
însuşirea firilor în
Hristos, aşa cum a proclamat şi Sinodul al
şaselea [Ecumenic] de la
Constantinopol, respingând pe
Serghie, pe Honorius,
Chir, Pyrhus, Macarie, toţi [aceştia fiind]
oameni neiscusiţi în
dreapta credinţă şi pe [toţi] cei care cugetă
asemenea lor.
Şi, rezumând, zicem:
[noi] păstrăm neschimbate toate
predaniile Bisericii,
scrise sau nescrise, încredinţate nouă [cu
sfinţenie], între ele se
află şi zugrăvirea icoanelor, în acord
cu relatarea
propovăduirii evanghelice, în vederea întăririi
credinţei în întruparea,
adevărată şi nu închipuită, a lui
Dumnezeu Cuvântul,
[acestea] aducându-ne bun folos; căci
lumina cu care se
luminează între ele [propovăduirea şi icoana]
este spre mărirea
amândurora .
Aşa stând lucrurile,
înaintând pe calea împărătească şi
urmând învăţătura [de
Dumnezeu] insuflată a Sfinţilor noştri
Părinţi şi a Predaniei
Bisericii Soborniceşti, căci noi
recunoaştem că ea este a
Duhului Sfânt Care locuieşte într-însa,
hotărâm cu toată grija şi
acrivia: împreună cu imaginea cinstitei
şi de viaţă făcătoarei
cruci, în sfintele biserici ale lui Dumnezeu
să se pună şi: cinstitele
şi sfintele icoane, pictate sau lucrate în
mozaic, sau făcute din
materii potrivite, pe sfintele vase şi
veşminte, pe ziduri şi
scânduri, în case şi pe drumuri; icoana
Domnului şi Dumnezeului
şi Mântuitorului nostru Iisus Hristos
şi a Preacuratei Stăpânei
noastre, Sfânta Născătoare de
Dumnezeu, ale cinstiţilor
îngeri şi ale tuturor sfinţilor şi
drepţilor bărbaţi.
Căci cu cât mai des sunt
văzute acestea, prin icoane, cu
atât mai mult cei care
privesc la ele sunt aduşi a-şi aminti şi a
iubi prototipurile
[icoanelor] şi a le da cuvenita sărutare şi
cinstita închinare; nu
cinstirea adevărată 7 , care după credinţă se
cuvine numai dumnezeirii
[Sfintei Treimi], ci [tot aşa] cum se
face cu semnul sfintei şi
de viaţă făcătoarei cruci, cu sfintele
Evanghelii, şi cu toate
lucrurile sfinte; întru cinstirea lor se vor
face tămâieri şi se vor
aprinde lumini [lumânări], după
evlaviosul obicei al
celor de demult. Căci cinstirea [acordată chipului] urcă la prototip (cf.
Sfântul Vasile cel Mare:
Despre Sfântul Duh 18,
45; PG 32, 149), şi cel care se închină
la icoană se închină
persoanei zugrăvite în ea.
În acest fel se întăreşte
învăţătura Sfinţilor noştri
Părinţi, adică Predania
Bisericii Soborniceşti, [Biserică] ce a
primit Evanghelia de la
un capăt la altul al pământului; aşa
urmăm lui Pavel, care a
grăit în Hristos, [şi întregii] cete
dumnezeieşti a Apostolilor
şi sfinţeniei Părinţilor noştri, ţinând
cu tărie predaniile pe
care le-am primit (cf. II Tes. 2, 15),
cântând astfel profetic
lauda biruinţei Bisericii: „Bucură-te,
fiică a Sionului!
Ridică-ţi glasul, fiică a Ierusalimului,
bucură-te şi te veseleşte
din toată inima. Căci Domnul a
înlăturat toate
judecăţile împotriva ta şi te-a izbăvit din mâna
potrivnicilor tăi; Domnul
este împărat în mijlocul tău; [tu] nu
vei mai vedea nici o
nenorocire” (Sof. 3, 14) şi pacea va fi cu
tine totdeauna.
[Iar] cei care cutează să
cugete sau să înveţe altfel, sau,
urmând blestemaţilor
eretici, [îndrăznesc] să dispreţuiască
predaniile Bisericii,
născocind sau lepădând ceva dintre cele ale
Bisericii, fie
Evanghelie, fie semn al crucii, fie icoană
zugrăvită, fie sfinte
moaşte de mucenici, sau [îndrăznesc] să
cugete strâmb şi viclean
pentru a răstălmăci ceva din Predaniile
legiuite ale Bisericii
Soborniceşti, încă şi [de vor îndrăzni cu
7 Adorarea se cuvine
numai lui Dumnezeu.
necuviinţă] să folosească
în chip profan sfintele vase sau
sfintele mănăstirilor:
poruncim ca toţi aceştia, dacă sunt
episcopi sau clerici, să
fie caterisiţi, iar dacă sunt monahi
sau laici, să fie
îndepărtaţi de la împărtăşanie [să fie
afurisiţi].
Sfârşit şi lui Dumnezeu
slavă !
Postfaţă:
Notă: Pentru prezenta
versiune a Hotărârilor Sfintelor
Sinoade au fost cercetate
traduceri integrale şi traduceri parţiale
ale fiecărui sinod în
parte, aşa cum au apărut până acum în
diferitele reviste
teologice sau în cărţile de specialitate. 8
Singura traducere
tipărită până acum care a reunit cele
şapte Sfinte Sinoade
Ecumenice este cea făcută de profesorul Vasile
Loichiţă 9 . Datorită
însă numeroaselor probleme din traducerea sa,
şi mai ales datorită
faptului că Hotărârile nu erau traduse integral,
ea nu s-a bucurat de atenţia
cuvenită unei asemenea teme.
Pentru Sinoadele III, V,
VI şi VII (adică pentru cea mai
mare parte a textelor) am
folosit o variantă de traducere anonimă,
făcută după o ediţie
critică a textelor. Deşi circulă de câţiva ani în
mediul teologic, nici aceasta
nu a fost până acum tipărită în volum.
Celelalte versiuni
cercetate, traduse din latină sau franceză, nu se
ridică la valoarea celor
de mai sus 10 .
Am hotărât să încredinţăm
tiparului prezenta versiune mai
ales datorită bunei
primiri de care a avut parte printre preoţii,
monahii şi teologii care
au consultat-o în manuscris. Sperăm că prin
această primă versiune de
traducere în limba română umplem un
gol din teologia
dogmatică. Nădăjduim de asemenea să atragem
atenţia asupra
importanţei de necontestat a acestor texte.
Pr. Rodion Ilie
8 Una dintre cele mai
valoroase lucrări fiind cartea pr. Nicolae Chifăr -
Istoria creştinismului,
Volumul II, Editura Mitropoliei Moldovei şi
Bucovinei, Iaşi, 2000;
lucrarea tratează Sfintele Sinoade Ecumenice din
perspectiva istoriei
bisericeşti, dar în ea apar şi fragmente destul de ample
din aceste Hotărâri
Sinodale.
9 Apărută în revista
Mitropolia Banatului, nr.1-2 /1959.
10 Acestea nu au fost
folosite deoarece diferenţa dintre ele şi textul original
era foarte mare.
Părintele Rodion Ilie
Părintele Stăniloae
spunea:
,,Biserica este o bucurie
a tuturor de toţi.” Bucuria aceasta
este o binecuvântare
dumnezeiască. Pentru a ne împărtăşi de
această binecuvântare
trebuie să primim şi să mărturisim
dreapta-credinţă, să
mărturisim Ortodoxia. Sfintele Sinoade ne
oferă o călăuzire
potrivită pentru aceasta…
Sfintele Sinoade
Ecumenice sunt stâlpii Bisericii. Ele ne
învaţă cum trebuie să
credem, prevenindu-ne că se află sub
osânda anatemei oricine
refuză să primească Hotărârile lor de
Dumnezeu insuflate.
Tipărim această carte
pentru a veni în întâmpinarea celor care
vor să cunoască
învăţătura cea mântuitoare şi învăţăturile
Sfinţilor Părinţi.
Editorii
ANATEMATISMELE
Sfântului Chiril al
Alexandriei
Anatematisma I: 11 Dacă
cineva nu mărturiseşte că Emanuel
este cu adevărat Dumnezeu
şi că pentru aceasta Prea Sfânta
Fecioară este Născătoare
de Dumnezeu; căci a născut trupeşte
pre Cuvântul cel din
Dumnezeu Tatăl, care S-a făcut trup: să fie
anatema.
Anatematisma II: Dacă
cineva nu mărturiseşte că în mod
real Cuvântul cel din
Dumnezeu Tatăl S-a unit cu trupul în chip
ipostatic şi că Unul este
Hristos, dimpreună cu trupul Său,
adică acelaşi Dumnezeu şi
Om laolaltă: să fie anatema.
Anatematisma III: Dacă
cineva, în Hristos care este Unul,
împarte ipostasurile după
unire, legându-le între ele numai cu
legătura cea după merit,
adică după autoritate şi putere şi nu cu
găsirea laolaltă printr-o
unire naturală: să fie anatema.
Anatematisma IV: Dacă
cineva atribuie la două persoane,
sau ipostase, expresiile
din Evanghelii şi scrierile apostolice, fie
cele rostite de sfinţi
asupra lui Hristos, fie cele rostite de El
Însuşi cu privire la Sine
şi pe unele le leagă în chip deosebit de
omul care se înţelege
alături de Cuvântul cel din Dumnezeu
Tatăl, iar pe altele ca
unele ce sunt vrednice de Dumnezeu,
numai de Cuvântul cel din
Dumnezeu Tatăl: să fie anatema.
11 Icoana din Adânc – nr.
6 iunie 2002, pag. 3.
Anatematisma V: Dacă
cineva îndrăzneşte să spună că
Hristos este un om
purtător de Dumnezeu şi nu că este
Dumnezeu cu adevărat, ca
Fiu Unul şi prin natură, întrucât
Cuvântul S-a făcut trup
şi a fost părtaş la fel cu noi sângelui şi
trupului: să fie anatema.
Anatematisma VI: Dacă
cineva îndrăzneşte să spună că şi
Cuvântul cel din Dumnezeu
Tatăl este Dumnezeul şi Stăpânul
lui Hristos şi nu
mărturiseşte că El este Dumnezeu şi om laolaltă,
întrucât Cuvântul S-a
făcut trup, după Scripturi: să fie
anatema.
Anatematisma VII: Dacă
cineva zice că Iisus este pus în
mişcare întocmai ca un om
de Cuvântul lui Dumnezeu, şi că
bunăvoirea Unuia Născut
I-a fost adăugată ca unui altuia, care a
existat lângă El: să fie
anatema.
Anatematisma VIII: Dacă
cineva îndrăzneşte să spună că
omul luat de Cuvântul lui
Dumnezeu trebuie dimpreună adorat
cu Dumnezeu Cuvântul, şi
dimpreună preamărit şi că el este
dimpreună Dumnezeu, ca
ceva deosebit faţă de altceva deosebit
(căci cuvântul
„dimpreună” adăugat continuu ne sileşte să
înţelegem aceasta) şi nu
cinsteşte pe Emanuel cu o singură
închinare şi nici nu-I
înalţă o singură preamărire, întrucât
Cuvântul S-a făcut trup:
să fie anatema.
Anatematisma IX: Dacă
cineva zice că Unul Domn Iisus
Hristos a fost preamărit
de Duhul, folosindu-Se de puterea Lui
ca de o putere străină şi
că de la El a luat puterea de a lucra
împotriva duhurilor celor
necurate şi de a săvârşi minuni între
oameni şi nu zice
dimpotrivă că şi Duhul prin Care a lucrat
minunile este propriu
Lui: să fie anatema.
Anatematisma X: Sfânta
Scriptură spune că Hristos S-a născut Arhiereu şi Apostol al mărturisirii
noastre şi că S-a adus
pre Sine jertfă pentru
noi, întru miros de bună mireasmă lui
Dumnezeu şi Tatălui.
Deci, dacă cineva zice că Arhiereu şi
Apostol al nostru nu s-a
născut Însuşi Cuvântul cel din
Dumnezeu, atunci când S-a
făcut trup şi om la fel ca noi, ci un
altul, în afară de El şi
mai ales un om născut din femeie, sau
dacă cineva zice că El a
adus jertfă şi pentru Sine Însuşi, iar nu
numai pentru noi, căci nu
a avut nevoie de jertfă Cel ce nu
cunoştea păcatul: să fie
anatema.
Anatematisma XI: Dacă
cineva nu mărturiseşte că trupul
Domnului este făcător de
viaţă şi că El este propriu Cuvântului
celui din Dumnezeu Tatăl,
ci zice că este al altcuiva de alături
de El, unit la un loc cu
El după merit, adică având numai o
locuinţă dumnezeiască şi
nu că este făcător de viaţă, după cum
am zis, întrucât El a
fost propriu Cuvântului care are putere de
a face vii toate: să fie
anatema.
Anatematisma XII: Dacă
cineva nu mărturiseşte că şi
Cuvântul lui Dumnezeu a
pătimit în trup şi că a fost răstignit în
trup, şi că a gustat în
trup moartea, fiind Cel întâi Născut din
morţi, întrucât Dumnezeu
este viaţă, şi de viaţă făcător: să fie
anatema.
Cuviosul Filothei
Zervakos:
„Am fost şi sunt, prin
harul lui Dumnezeu, pregătit să
mă fi jertfit şi să mă
jertfesc pentru credinţa ortodoxă şi
tradiţiile Părinteşti,
dacă o va cere timpul. Nu primesc, resping
şi anatemizez: orice
impietate, necredinţă, slavă deşartă, erezie
şi greşeală, veche sau
nouă, care este potrivnică credinţei
ortodoxe şi tradiţiilor
Apostolice şi patristice. Nu accept nici un
fel de inovaţie sau
învăţătură omenească străină, potrivnică
învăţăturii şi credinţei
ortodoxe sănătoase şi sfintelor tradiţii
despre care Sinodul VII
Ecumenic declară: «Toate inovaţiile
sau adăugirile făcute pe
lângă învăţătura formulată de
pururea pomeniţii Părinţi
ai Bisericii, să fie anatema!»”
Despre Anatemele
Sfintelor Sinoade
Ecumenice
„Dacă cineva se leapădă
de întreaga
Predanie Bisericească,
scrisă sau
nescrisă, să fie
anatema”.
Sinodul al VII-lea
Ecumenic
Trăim o vreme în care
cuvântul „anatema” a fost
aproape exclus din
limbajul teologic, o vreme în care dintr-o
deschidere ecumenică
îndoielnică acest cuvânt nu mai este
pomenit. Dar oricine
citeşte Hotărârile dogmatice şi
canoanele Sfintelor
Sinoade sau scrierile Sfinţilor Părinţi
găseşte că singurul
cuvânt pronunţat cu privire la eretici
este acesta.
Primul Canon al celui
de-al II-lea Sinod Ecumenic
spune limpede: „Să fie
dată anatemei orice erezie...”. 12
Prin acest canon sunt
osândite toate ereziile trecute
şi viitoare, şi nici o
erezie nu va putea fi apărată sub
pretextul lipsei unei
condamnări speciale din partea
Bisericii. Orice
învăţătură care intră în contradicţie cu
învăţătura Bisericii este
erezie, şi nici un artificiu logic nu o
poate acoperi, nu o poate
scăpa de acest verdict bine
meritat. Este adevărat că
ar fi de dorit ca şi în zilele noastre
fiecare erezie să fie
condamnată de Biserică cu aceeaşi precizie
12 Toate Canoanele
Sinoadelor Ecumenice şi locale incluse în această
lucrare sunt luate din
cartea Arhidiaconului prof. dr. Ioan N. Floca –
“Canoanele Bisericii
Ortodoxe”.
cu care au fost atacate
ereziile primelor secole. Dar, chiar dacă
din motive mai mult sau
mai puţin întemeiate astfel de anateme
nu se prea rostesc
astăzi, glasul puternic al Sfinţilor Părinţi
nu îl poate sugruma
nimeni. (N.n. 13 Nici elitiştii, nici neognosticii,
nici sofiştii, nici
„evlavioşii culţi”, nici dilemiştii, nici
teziştii de toate
culorile, nici „timizii simpatizanţi ai
apocatastazei”, nici
pseudo-teologii, nici aşa-zişii „vulturi
brâncoveneşti”, care
vorbesc despre Domnul Hristos, fără a-l
cunoaşte pe Mântuitorul
Hristos, indiferent cine sunt sau s-ar crede că sunt, rătăcindu-i pe cei slabi
de înger, şovăielnici
sau la început de drum
lăuntric şi duhovnicesc!). Iar aceştia au
dat anateme ori de câte
ori dreapta-credinţă a fost atacată
de către eretici.
Pentru a rămâne în duhul
Sfinţilor Părinţi, fiecare dintre
arhiereii Bisericii
Ortodoxe au spus, pentru a fi hirotoniţi
episcopi, o mărturisire
de credinţă: „Mărturisesc că voi păstra
şi voi urma cu sfinţenie,
până la suflarea mea cea mai de pe
urmă, toate canoanele
celor şapte Sinoade Ecumenice şi ale
celor locale şi
învăţăturile de Dumnezeu purtătorilor
Părinţi şi tradiţiile
Sfintei Biserici ortodoxe...”. Dar înainte
de a mărturisi acestea,
ei au repetat: „Tuturor ereticilor
anatema ! Tuturor
ereticilor anatema !”. Nimeni nu poate fi
hirotonit episcop până nu
îşi însuşeşte conştiinţa apologetică a
Părinţilor, până nu
mărturiseşte dreapta-credinţă şi până nu îi
anatemizează pe eretici.
Aşa cum „Crezul” este repetat la
fiecare slujbă a
Bisericii (orice rugăciune făcută de cei care nu
mărturisesc „Crezul”
fiind îndoielnică), tot aşa la fiecare
hirotonie a unui arhiereu
se repetă anatemele asupra ereticilor.
De altfel, nici un eretic
care nu se pocăieşte de rătăcirea
sa nu se poate împărtăşi
din bogăţia spirituală a Bisericii. După
cum arată
„Moliftelnicul”, la începutul fiecărei spovedanii,
înainte de a-l întreba
despre păcatele săvârşite, preotul trebuie
13 Colaţionare Teognost -
redacţia revistei Icoana din adânc.
să îl întrebe pe cel care
vine la el pentru întâia oară
următoarele:
«Mai întâi de toate
spune-mi, fiule, crezi cu adevărat
în Sfânta şi
de-viaţă-făcătoare Treime? Crezi că
soborniceasca şi
apostoleasca Biserică este sădită şi crescută
în Răsărit şi de la
Răsărit s-a întins peste toată lumea, şi că
de atunci stă neschimbată
şi neclintită? Sau te îndoieşti de
vreo oarecare poruncă sau
învăţătură?»
Şi de va crede drept şi
fără îndoială şi de va şti carte, să
zică Simbolul Credinţei
până la sfârşit. Iar neştiind carte, să-l
înveţi să zică acestea:
„Cred într-una sfântă, sobornicească şi
apostolească Biserică a
Răsăritului, care stă din început în
toate dogmele ei
neclintită şi neschimbată”
Cel care nu vrea să
primească învăţătura Bisericii
nu poate fi spovedit,
pentru că de bună voie stă departe de
adevăr. Şi aşa cade sub
osânda anatemei Sfinţilor Părinţi.
Ortodoxia nu are cum să
renunţe la acest cuvânt,
„anatema”, care îi este
propriu, aşa cum nici păstorul nu va
renunţa niciodată la
câinii care păzesc turma. Trebuie făcută o
precizare: se reproşează
Bisericii că a folosit prea des acest
cuvânt dur şi că astfel
s-a îndepărtat de Duhul lui Hristos.
Adevărul este că dacă nu
ar fi apărut ereticii Biserica nu ar fi
folosit acest cuvânt.
Deci vina este a celor care s-au îndepărtat de adevărul de credinţă. Biserica
nu i-a pedepsit
când i-a anatemizat, ci
doar i-a ajutat să îşi conştientizeze
starea de rătăcire.
Să presupunem că un om
are lepră. Ce este mai bine să
facă doctorul, să îi
spună că are o răceală trecătoare sau să îi
dea diagnosticul corect ?
Dacă nu i-ar spune adevărul şi i-ar da
drumul, atunci leprosul
i-ar mai îmbolnăvi şi pe alţii. La fel
este cu ereticii. Dacă
Biserica i-ar lăsa „în pace”, atunci ei nu
şi-ar da seama cât de
mare este distanţa care îi separă de
adevăr. Deci nu Biserica
îi molipseşte de „lepră”, ci ea constată
doar că sunt leproşi.
Să nu se uite că Biserica
dă anatema cu scop pedagogic,
pentru a arăta ereticilor
că merg pe calea întunericului, şi că
pentru a merge pe calea
mântuirii trebuie să se lepede de
rătăcire. Erezia strică
sufletele, le murdăreşte atât de tare încât
ereticul care moare
nepocăit se duce direct în iad. Numai
dogmele dumnezeieşti
oferă cadrul potrivit celui ce vrea să
se mântuiască.
Putem spune că dogmele au
şi rolul de garduri (hotare
întărite) care separă
poporul lui Dumnezeu de restul lumii. Cine
vrea să stea în afara
acestor „graniţe” îşi asumă
autodistrugerea, îşi
asumă chinurile veşnice. Pentru apărarea
acestor „graniţe” Sfinţii
Părinţi s-au luptat până la moarte,
fiecare dintre ei fiind
gata să apere cu preţul vieţii adevărul de
credinţă…
Danion Vasile
( din volumul „Dărâmarea
idolilor”
cap. Despre cugetul
Bisericii şi şoaptele diavolului )
N.n. Am socotit de
cuviinţă, cu creştinească iubire şi
duhovnicească
responsabilitate, dar şi cu binecuvântarea bărbaţilor
cu viaţă îmbunătăţită
(Părintele Dumitru Stăniloae, Avva Ilie
Cleopa, avva Sofian) că
în vremuri de răscruce, încercare şi cernere
duhovnicească, publicarea
Hotărârilor dogmatice ale celor şapte
Sfinte Sinoade Ecumenice
luate de Sfinţii Părinţi, făcători de minuni
şi purtători de Dumnezeu
participanţi, sunt absolut necesare
călăuzirii păstorilor şi
păstoriţilor pe calea îngustă şi împărătească
a mântuirii, căci după
cuvântul cel luminat de Sus, „dacă nu ar fi
mândrie, nu ar fi nici
erezie !”. Toţi cei care se opun acestor
hotărâri dogmatice sau
încearcă să modifice cumva cu puterea
minţii lor necurăţite de
patimi, sensul lor teologic profund şi
insuflat de Sfântul Duh,
se fac împotrivitori lui Dumnezeu, ajungând
ei înşişi în preajma
ereziei. Sau chiar în mijlocul ei (a se vedea cazul
celor care împărtăşesc cu
mai multe linguriţe sau se opun
hotărârilor sinodale
dintr-o luciferică mândrie a minţii,
autodeclarându-se
„sfinţi” într-o iluzorie „teologie a enclavelor”,
dar şi al celor munciţi
de „demonii schimbării” cu orice preţ etc.)
Rugăm, cu umilinţă şi cu
zdrobire de inimă pe Domnul nostru Iisus
Hristos şi pe Prea Sfânta
Născătoare de Dumnezeu şi Pururea
Fecioara Maria să
binecuvânteze modesta noastră lucrare de
trezire, luminare şi
întărire a tuturor conştiinţelor ortodoxe.
Dogmele Sfinţilor Părinţi
reprezintă adevărate axiome teologice
neschimbate şi
neamestecate, neîmpărţite şi nedespărţite, insuflate
de Duhul Sfânt prin
vasele cele alese şi de aceea nu mai pot fi
schimbate de nimeni, sub
nici un motiv, căci în absenţa sfinţeniei şi
a jertfirii bineplăcute
lui Dumnezeu, textele teologice fundamentale
modificate abuziv,
artificial sau din viclene raţiuni sau neputinţe
omeneşti reprezintă o
hulire a celor sfinte, care să nu fie la nimeni,
să nu fie ! Amin.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu