ARHIM. CLEOPA ILIE, CALAUZA IN CREDINTA ORTODOXA

Technorati Tags: Biserica,credinta,erezie,Dumnezeu,Hristos,pacat,pocainta,patimi,predica,secte,taine

Cu binecuvântarea

P. S. EFTIMIE EPISCOPUL ROMANULUI

Ediţia a IV-a revizuită şi adăugită de Arhimandrit Ioanichie Bălan

EDITURA EPISCOPIEI ROMANULUI

CUVÂNTUL EDITORULUI la ediţia a IV-a

Cartea mult iubitului nostru părinte sufletesc,

Arhimandritul Cleopa Ilie, intitulată Călăuză în credinţa

ortodoxă,a fost tipărită până acum în trei ediţii:1981,1985 şi

1991, Care sunt de mult epuizate. Fiind solicitată de credincioşi,

se reeditează astăzi într-o nouă ediţie îmbunătăţită.

La ediţia actuală s-a făcut o revizuire integrală a textului,

cercetându-se manuscrisele autorului,găsite în arhiva

mănăstirii,deoarece până acum a lipsit din volum partea a treia,

pe care noi am recuperat-o şi am introdus-o în carte.

Totodată s-a păstrat concepţia originală a autorului în ceea

ce priveşte alcătuirea textului, şi anume:

În prima parte s-a făcut un scurt istoric al sectelor şi al

religiilor eterodoxe; acest istoric, socotindu-se cartea ca o

călăuză în cunoaşterea şi apărarea credinţei ortodoxe, mai ales

în aceste vremuri destul de frământate, s-a completat cu scurte

prezentări ale unor erezii mai vechi şi mai noi, pentru a avertiza

pe cititori să evite credinţele sectare şi păgâne, care inundă din

ce în ce mai mult Ortodoxia pe care o moştenim de la Sfinţii

Apostoli.

În partea a doua s-au tratat pe larg cele mai importante

puncte ale doctrinei ortodoxe în raport cu ereziile celor mai

răspândite secte,sub forma unui dialog între un sectar şi preot.

Aici s-au adăugat unele completări făcute ulterior de Părintele

Cleopa, sub forma unui dialog între un credincios şi preot,

formă pe care am păstrat-o şi noi, având în vedere că această

carte urmăreşte în special zidirea duhovnicească a credincioşilor

noştri ortodocşi. Tot aici s-au introdus şi capitolele alcătuite de

Părintele Cleopa, ca supliment la prima ediţie.

În partea a treia este prezentat un îndrumător recapitulativ

prescurtat al primelor două părţi, Cu trimiteri mai numeroase la

Sfânta Scriptură.

Totodată s-au reeditat şi prefeţele ediţiilor precedente şi

s-a îmbogăţit cartea cu câteva predici privind credinţa ortodoxă.

Mulţumim pe această cale părinţilor şi ostenitorilor care

au contribuit efectiv la realizarea acestei lucrări duhovniceşti,

atât de necesară în zilele noastre şi rugăm pe cititori să nu ne

uite la sfintele rugăciuni şi să ierte eventualele greşeli inerente

unei asemenea vaste lucrări.

Fie ca şi această nouă ediţie, care este o lucrare completă

şi definitivă, să fie spre folosul tuturor acelora care mai au

îndoieli sau încă n-au cunoscut adevăratul tezaur al credinţei

ortodoxe.

Rugăm pe Părintele Cleopa, acest mare duhovnic şi

povăţuitor sufletesc, să mijlocească înaintea Preasfintei Treimi

şi a Maicii Domnului pentru mântuirea noastră, a tuturor.

Arhimandrit

Ioanichie Bălan

Sfânta Mănăstire Sihăstria

Acoperământul Maicii Domnului

1 Octombrie 2000

RECOMANDARE

Cartea I.P.C. Sale Părintele Arhimandrit CLEOPA ILIE,

intitulată Despre credinţa ortodoxă, este o lucrare temeinică şi

convingătoare despre adevărul credinţei noastre dreptmăritoare,

întemeiată pe Sfânta Scriptură.

Autorul deschide înţelesuri largi şi adânci în textele

Sfintei Scripturi care luminează şi fundamentează cu multă

evidenţă punctele credinţei practicată de Biserică din vremea

Apostolilor.

Scrierea este o adevărată lucrare de Dogmatică ortodoxă.

Ea spune adevărul credinţei noastre fără să jignească pe cei de

alte credinţe, încât socotesc că ea poate fi tipărită fără nici o

şovăială, putând aduce mult folos credincioşilor.

Cartea ar putea apare şi sub titlul unui Catehism ortodox

cum nu avem noi până acum şi nu cred că s-ar găsi cineva să-l

poată alcătui.

Ar fi bine poate, dacă s-ar tipări în câteva zeci de mii de

exemplare şi distribuite la un preţ mic tuturor credincioşilor mai

răsăriţi din regiunile care trebuie să facă faţă asaltului cultelor

neoprotestante.

Preot Profesor Dr.

Dumitru Stăniloae

9

PREDOSLOVIE

Părintele Cleopa este unul dintre foarte puţinii călugări cu

o experienţă duhovnicească totală.

Când l-am cunoscut eu, acum vreo treizeci de ani, într-un

popas pe care-l făcusem la Sihăstria, blajinul avvă m-a petrecut

o bună bucată de vreme pe drumul de pământ de pe Valea

Secului, de-a lungul apei, povestindu-mi o seamă de întâmplări

din viaţa sa şi a obştii. Îl ascultam şi-mi aduceam aminte de

cazul unui medic care, trebuind să stea câţiva ani la închisoare,

pentru o oarecare vină, s-a apucat să înveţe acolo englezeşte

după singura carte la îndemână, o Biblie. Redevenind liber, s-a

prezentat în faţa unei comisii pentru o calificare în limba

engleză, despre care credea că-i va folosi în profesie. Membrii

comisiei au rămas înmărmuriţi:insul ştia perfect englezeşte,dar

vorbea limba lui Shakespeare!

Povestind rar, dulce şi sfătos, Părintele Cleopa părea

rămas în urmă cu vreo două sute de ani. El vorbea ca în vechile

tipărituri de la Neamţ, în graiul Patericului, al Pidalionului şi al

Vieţilor Sfinţilor, aidoma lui Chesarie şi Damaschin, iar

întâmplările zilei căpătau o aură de vechime şi legendă, vecină

cu literatura. Aveam să pricep, ceva mai târziu, că-şi petrecuse

tinereţea păzind oile mănăstirii, în cea mai smerită ascultare de

aspirant la călugărie, şi că-şi preţuia vremea citind cu nesaţ, zi

şi noapte, nu numai Sfânta Scriptură, ci şi orice carte de slovă

veche pe care o putea găsi în biblioteca chinoviei sau o putea

cumpăra de la vreun gospodar din Vânători, în schimbul oii de

scăzământ, scăpată de la lup. Precumpăneau scrierile Sfinţilor

Părinţi ai Răsăritului, cu tot adâncul lor de înţelepciune şi

contemplaţie. Format în singurătatea unei asemenea academii,

prieten cu turma şi cu Dumnezeu, novicele devenea de fapt,

fără s-o ştie, omul unei singure cărţi, cel mai puternic posesor

al unui intelect nealterat de erudiţie, fişiere şi aparate critice.

Când a coborât la lume, printre vlădici şi universitari, Părintele

Cleopa vădea într-însul tot atâta teologie cât într-o diplomă cu

sigilii.

Tot de la stână într-o bună zi l-a luat soborul mănăstirii,

ca să-l aducă devale şi să-l aşeze stareţ în locul celui bătrân.

Alesul a cerut atâta îngăduinţă cât să isprăvească o oaie de tuns

şi să-şi schimbe opincile cu o pereche de bocanci. A stăreţit cu

mare iscusinţă, ani în şir, la o vreme când Sihăstria trecuse

printr-o pulbere de sărăcie şi de flăcări. Şi-a făcut ucenici buni

şi i-a rânduit, după vrednicie şi trebuinţe, să ducă mai departe

treburile obştii, până în ziua de azi, când chinovia cunoaşte o

înflorire gospodărească la măsura duhovniciilor de pisc.

Părintele Cleopa are vocaţia marilor însingurări şi, poate,

cu Sfinţia Sa se încheie multiseculara tradiţie a pustniciilor

moldovene. Poartă în spate ani buni de retragere la pustie şi

cunoaşte pe viu ce înseamnă să trăieşti în peşteră, să te hrăneşti

cu bureţi şi poame uscate, să te călăuzeşti iarna după urmele

fiarelor şi să birui asprimea gerului cu dogoarea rugăciunii celei

fără de oprire. Aceasta însă nu l-a împiedicat să asculte de maimarii

săi, ierarhi ai Bisericii, care l-au îndatorat să iasă la câmp

deschis şi să propovăduiască printre cei ce se poticnesc în

credinţă. Vorbeşte bogat şi cercetează Scripturile cu o memorie

limpede şi pururea fragedă.

De atunci a mai citit încă multe cărţi, pe slovă veche şi

nouă, studii, manuale şi tratate de teologie, cunoaşte problemele

creştinului contemporan, graiul său s-a potrivit limbajului

curent, dar nu prin sărăcire, ci prin adaos. Propovăduirea la

nivelul credincioşilor mireni, ca şi călătoria la Locurile Sfinte,

în Grecia şi Muntele Athos, i-au sporit experienţa pastorală şi

s-ar părea că nu există o întrebare de credinţă la care să nu

poată răspunde. Cheia însă nu e doar în cunoaştere, ca la cei

mai mulţi dintre teologi, ci mai ales în trăire.

Cuvântul Părintelui Cleopa are autoritatea focului

lăuntric. La chilia sa au venit lideri ai Mişcării Ecumenice,

căutând limpeziri; părerile sale circulă în medii teologice

europene. Inima însă i-a rămas în matca Bisericii străbune.

Altfel, om ca toţi oamenii.

Iată că Părintele Cleopa ne dăruieşte încă o carte. Am citit-o şi am scris această predoslovie cu încredinţarea că

autorul se află la acea vârstă duhovnicească la care laudele nu-l

mai pot tulbura. Am scris-o pentru cititorii acestui catehism

ortodox, ca să ştie că fiece cuvânt din fiece pagină a fost nu

numai gândit, ci şi trăit, că, după spusa Apostolului, putem

avea mulţi învăţători, dar nu mulţi părinţi. Fie ca prezenţa ei în

mâinile preoţilor şi credincioşilor noştri să aibă preţul izvorului

şi bucuria roadelor.

Arhimandrit B. V. ANANIA

CUVÂNT ÎNAINTE la ediţia întâi

Gândul de a scrie această carte mi-a venit cu încetul, de-a

lungul câtorva ani.

La chilia mea au poposit oameni feluriţi, pentru

trebuinţele lor duhovniceşti, cerând o rugăciune, o îndrumare,

un sfat. Mulţi însă au venit şi cu întrebări privitoare la credinţă,

unele mai uşoare, altele mai grele, după vârsta, pregătirea şi

setea de cunoaştere a fiecăruia. Unii dintre ei erau nu numai fii

credincioşi ai Bisericii noastre Ortodoxe şi buni cunoscători ai

Sfintei Scripturi, ci şi oameni umblaţi, care se întâlniseră, în

drumurile lor, cu oameni de alte credinţe şi convingeri, mai

ales din cele mai noi, aduse din alte părţi ale lumii şi fără nici

un fel de legătură cu fiinţa Ortodoxiei noastre răsăritene sau cu

rădăcinile neamului nostru românesc. Cu aceştia purtaseră

discuţii, uneori lungi şi aprige, pe teme de credinţă, frământând

textele biblice pe o parte şi pe alta şi căutând să le afle

înţelesurile ascunse. în urma acestui fel de discuţii, ei

rămăseseră cu foarte multe îndoieli semănate în suflet şi

începuseră chiar să se întrebe dacă ceea ce moşteniseră ei de la

părinţi şi strămoşi în materie de credinţă religioasă reprezenta

11

sau nu adevărul descoperirii dumnezeieşti. Astfel, clătinaţi

lăuntric, ei veneau să ceară lămuriri şi sfaturi, cu Biblia în

mână şi cu întrebări gata făcute, dar nu numai cu întrebări, ci şi

cu unele răspunsuri pe care le agonisiseră de la cei cu care

stătuseră de vorbă.

Niciodată nu l-am certat pe un credincios care are

îndoieli; niciodată nu i-am cerut cuiva să creadă orbeşte. Dacă

făceam astfel, ar fi însemnat să dau dreptate tocmai acelora

care-i ceruseră să creadă ca ei, fără să-şi mai pună vreo

întrebare. Dimpotrivă, am socotit întotdeauna că discuţiile, cu

idei dintr-o parte şi din alta, sunt cât se poate de folositoare,

dacă ele sunt purtate cu cinste omenească şi numai din dorinţa

de a afla adevărul. Şi nu m-am înşelat. Am avut bucuria să văd

roadele unor asemenea convorbiri în sufletele celor ce veniseră

cu credinţa tulburată de îndoieli şi plecau cu ea limpede ca

izvorul muntelui.

Atunci am început să mă gândesc că vor fi fiind încă mulţi

alţii cu mintea vânturată de întrebări la care nu sunt în stare să

afle răspunsuri, dacă nu sunt ajutaţi după cuviinţă. Şi cine să-i

ajute, dacă nu preoţii lor? Dar oare toţi preoţii au aceeaşi vârstă

matură şi aceeaşi experienţă pastorală? Fireşte, nu toţi.

Astfel m-am hotărât să scriu această carte, după puţina

mea pricepere, din dorul de a le fi fraţilor mei de folos. Mai

întâi am rânduit tot materialul pe capitole, după o anume

pravilă a mărturisirilor noastre de credinţă. Apoi am socotit că

înţelesurile ar fi mai la îndemâna cititorului, dacă voi aşeza

totul în chipul unui dialog, prin întrebări şi răspunsuri între un

preot ortodox şi un învăţăcel al său, care râvneşte să ajungă la

cunoştinţa adevărurilor de credinţă asupra cărora are îndoieli

lăuntrice sau înrâuriri din afară.

Fie ca această sfântă osteneală să le dea fraţilor mei întru

preoţie bucuriile de care m-a învrednicit pe mine Dumnezeu.

Arhimandrit CLEOPA ILIE

Înălţarea Domnului - 1980

12

PREFAŢĂ la ediţia a II-a

Întâia ediţie a cărţii Despre credinţa ortodoxă a Prea

Cuvioşiei Sale Părintele Arhimandrit Cleopa Ilie a avut o atât

de mare căutare, încât, curând după apariţia ei, în 1981, s-a

ivit trebuinţa unei a doua ediţii, pentru a răspunde multelor

cereri ale credincioşilor. Această a doua ediţie apare

îmbogăţită cu unele noi teme ale credinţei noastre înfăţişate şi

întemeiate de Prea Cuvioşia Sa cu aceeaşi pricepere şi putere

convingătoare ca şi cele înfăţişate în prima ediţie şi reluată în

ediţia de faţă.

Aşa cum am spus şi în cuvintele înscrise pe coperta

primei ediţii, Prea Cuviosul autor luminează, convinge şi

cucereşte pe cititori în lămurirea punctelor dreptei noastre

credinţe, atât prin întemeierea lor amănunţită pe textele Sfintei

Scripturi, ale căror adevărate înţelesuri le pune în lumină, cât şi

prin graiul înţeles de toţi, în care le explică.

Prea Cuvioşia Sa se dovedeşte şi în scris, ca şi în grăirea

vie către credincioşii care au fericirea să-l audă, acelaşi

cunoscător temeinic al Sfintei Scripturi şi fermecător maestru al

cuvântului rămas credincios îndelungatei tradiţii a graiului

bisericesc al poporului nostru, cu totul deosebit, al grăirii către

credincioşi cu care este înzestrat Prea Cuvioşia Sa, şi care,

însoţit de o memorie a textelor Scripturii şi ale Sfinţilor Părinţi,

cum nu se mai poate întâlni la altcineva în răstimpul unei sau

mai multor generaţii, dau Prea Cuvioşiei Sale putinţa să

vorbească ceasuri îndelungate în modul cel mai închegat, dar,

în acelaşi timp, în mod zâmbitor şi neobositor atât pentru Prea

Cuvioşia Sa, cât şi pentru auzitori. Abundenţa de dovezi din

Scriptură şi din Sfinţii Părinţi se revarsă ca o ploaie peste

ascultători, încât nimeni nu mai poate găsi nici un temei pentru

vreo părere opusă învăţăturii de totdeauna a Bisericii.

13

Deşi în cartea Despre credinţa ortodoxă nu mai e de faţă

autorul care să spună lucrurile din ea şi textele din Sfinţii

Părinţi sunt mai puţine, dându-se spaţiul principal textelor din

Scriptură, se simt în ea, totuşi, cunoştinţele rar întâlnite ale

dreptei noastre credinţe şi modul uşor şi fermecător de a se

exprima, care e propriu Prea Cuvioşiei Sale şi care încântă pe

cei ce-l ascultă când le vorbeşte cu viu grai.

Nu ştiu dacă s-a luat de cineva vreo măsură ca să se

păstreze vreuna din vorbirile prieteneşti ale Prea Cuvioşiei Sale,

extinse pe ore întregi, ca un monument de grai românesc

încântător redând conţinutul bogat al credinţei noastre

strămoşeşti, ca pe un rod plin de seva grădinilor moldoveneşti.

Dar, fie că se va păstra, fie nu în stare grăitoare imaginea

acestui «Avvă» unic al spiritualităţii româneşti, cartea P. C.

Sale Despre credinţa ortodoxă va păstra, dacă nu chipul în stare

grăitoare al personalităţii sale cu totul remarcabile, măcar o

frântură din farmecul graiului său şi un rezumat al uimitoarei

sale cunoştinţe a dreptei noastre credinţe, întemeiată pe o rară şi

deosebit de subţire înţelegere a textelor Scripturii şi ale Sfinţilor

Părinţi ai Bisericii.

Prea Cuvioşia Sa rămâne prin această carte un minunat

martor viu şi cunoscător al Tradiţiei creştine româneşti din

zilele noastre.

•

Preot Profesor Dr.

Dumitru Stăniloae

15

CUVÂNT ÎNAINTE la ediţia a III-a

Socotind cum că slujesc şi eu în această viaţă lui Dumnezeu şi obştii creştineşti cu ceva rod, căci, după dumnezeiasca Scriptură, „după roade" se judecă viaţa noastră

(Matei 7, 16), iată gândurile care mai cu sârg m-au îndemnat să

întocmesc această lucrare.

Mai întâi, sunt fiu al neamului şi al Bisericii Ortodoxe

Române strămoşeşti şi cugetul îmi spune să am partea mea de

osteneală la păstrarea sănătăţii şi unităţii noastre sufleteşti, prin

păstrarea şi apărarea dreptei credinţe a bunilor creştini

ortodocşi ai acestui neam.

Apoi am avut unele întâlniri şi convorbiri cu membri ai

multor culte neortodoxe, numite neoprotestante. Aceste întâlniri

se dovedesc adesea rodnice, aşa precum s-a spus şi de către

Domnul: Din gura a doi sau trei martori să se statornicească

tot cuvântul adevărului (Matei 18, 16). Pot spune cu cuget curat

că din discuţiile purtate a ieşit tot mai luminos adevărul

învăţăturii noastre ortodoxe.

În sfârşit, toată viaţa mea am fost în ascultare şi sfat, după

cuvântul înţeleptului care zice: Sfatul este sfetnic bun şi legea

lumină, iar îndemnurile care dau învăţătură, calea vieţii sunt

(Pilde 6, 23). Până la 14 ani am stat sub ascultarea părinţilor

mei după trup; de la această vârstă până în ceasul de acum, dau

ascultare părinţilor mei duhovniceşti.

Şi astfel, la sfătuirea Prea Fericitului nostru Patriarh

Justinian şi a Înalt Prea Sfinţitului Mitropolitului meu, Justin al

Moldovei şi Sucevei, precum şi a Prea Cuviosului Stareţ

Victorin, împreună cu consiliul Sfintei noastre Mănăstiri, am

purces la alcătuirea acestui mic îndreptar de orientare în sfânta

credinţă ortodoxă, spre a-l pune la îndemâna părinţilor şi fraţilor

obştii cu care vieţuim, pentru ca, după cuvântul Apostolului,

să fim gata totdeauna să răspundem oricui ne cere socoteală

pentru nădejdea noastră, dar cu blândeţe, cu frică şi cu bună

credinţă (cf. I Petru 3, 15); să răspundem atât întrebărilor

membrilor altor culte, cât şi unor nedumeriri ale credincioşilor

noştri.

Mărturisesc însă de la început că această muncă a mea

este departe de a fi un lucru desăvârşit, neavând eu nici

pregătirea teologică cuvenită, nici timp îndeajuns, având a

răspunde şi altor ascultări şi sarcini.

Dar în cele ce am scris, m-am orientat după dumnezeiasca

Scriptură, după Sfânta Tradiţie, istoriile bisericeşti, învăţăturile

Sfinţilor Părinţi, precum şi după unii dintre părinţii teologi mai

renumiţi şi luminaţi în cunoaşterea Sfintei Scripturi, ca fericiţii

întru adormire Dr. Constantin Chiricescu, Iconomul C. Nazarie,

Pr. Gheorghe Paschia, şi în special după Pr. Dr. Petru

Deheleanu, ca şi după alţi autori însemnaţi, care s-au ostenit

mai înainte cu o asemenea muncă.

La întocmirea lucrării de faţă am urmat această metodă:

În prima parte am făcut o scurtă istorie a vechilor erezii,

ca şi a diferitelor abateri de la dreapta credinţă mai de curând

ivite la noi.

În a doua parte, aşa cum s-a şi petrecut, am prezentat, sub

forma dialogului, convorbirea unui preot ortodox cu membri ai

unor culte neortodoxe (neoprotestante), preotul dând răspunsuri

cu dreaptă desluşire a credinţei ortodoxe şi scoţând la lumină

erorile intervenite în discuţie.

În partea a treia, am încercat o recapitulare a primelor

două părţi printr-un îndrumător biblic precis cu trimiteri mai

numeroase la Sfânta Scriptură, în temeiul sfintei noastre

credinţe.

Acum la încheiere, simt nevoia să fac această mărturisire:

Dintru începutul plămădirii acestui neam, noi aşa ne ştim,

români şi creştini ortodocşi. Aşa ne-am născut. Şi avem datoria să păstrăm curat şi deplin ce am moştenit de la străbuni, ca de

la Dumnezeu. Dacă suntem obşte ortodoxă română, să nu uităm

niciodată evlavia, râvna şi jertfa domnitorilor, strămoşilor şi

părinţilor noştri, cu care ei au apărat de-a lungul aproape a

16

două mii de ani, patria şi credinţa ortodoxă, care le-au fost date

drept sfântă moştenire de la Domnul nostru Iisus Hristos, prin

Duhul Sfânt, în Biserica Sa dreptmăritoare.

Nu vrem să stricăm liniştea nimănui în cele ale

conştiinţei, dar nici nu vrem să fim călcaţi în picioare şi

batjocoriţi de sectele venite din afară, care, prin prozelitismul

lor, vor a ne depărta de moştenirea străbună, în care noi simţim

că stă unitatea adâncă a Neamului nostru.

Pentru noi, patria şi Ortodoxia sunt „grădina Raiului"

dată nouă de Dumnezeu pentru ca să „lucrăm în ea şi să o

păzim,, cu sfinţenie (Fac. 2, 15).

Partea întâi

SCURTĂ PRIVIRE ISTORICĂ

Arhimandrit Cleopa Ilie, Sfânta Mănăstire Sihăstria

Anul 1991

DESPRE CREDINŢĂ

Capitolul 1 *1

Vechi erezii

Când cineva îşi ară ogorul său şi seamănă în el sămânţa

cea bună, grâu, orz sau altceva, vede după o vreme începând să

răsară seminţele. Dar odată cu ele încep a se ivi ici-colo, pe

ogorul său, şi alte buruieni străine de felul celor semănate de el.

Mai târziu, crescând grâul sau orzul, cresc odată cu ele şi acele

buruieni străine şi, cu vremea, încep a se arăta cine sunt: unele

neghine, altele măzărichi, altele pălămizi, altele spini şi, dacă el

nu va avea grijă să le plivească şi să le smulgă la vreme, în

timpul secerişului cu prea puţin folos se va alege. Tot aşa s-a

întâmplat şi se întâmplă şi azi cu ţarina Bisericii lui Hristos.

Ştim că chiar de la începutul creştinismului, Mântuitorul

nostru Iisus Hristos şi sfinţii Săi ucenici şi apostoli au semănat

sămânţa cea bună a Cuvântului vieţii (I Ioan 1, 1) în ţarina

lumii acesteia, dar nu după multă vreme a apărut lângă sămânţa

cea bună şi neghina celui rău (Matei 13, 25). Aşa de pildă,

primul colţ al neghinei celei rele a fost Simon Magul, care,

văzând pe Sfinţii Apostoli cum făceau mari minuni prin darul

Preasfântului Duh şi prin punerea mâinilor pe bolnavi, a adus

bani ca să cumpere şi el acest dar, spre a face şi el minuni şi

vindecări (Fapte 8, 9-24). Tot de timpuriu începe să apară

blestematul eres al nicolaiţilor, înfiinţat de Nicolae, pribeagul

antiohian, despre care aminteşte Mântuitorul către episcopul

Bisericii din Efes (Apoc. 2, 6).

Aici se va folosi foarte des termenul de Biserică într-un mod

impropriu - pentru catolici, protestanţi şi neoprotestanţi -, pentru că de fapt

există o singură Biserică, cea adevărată, cea una, Biserica Ortodoxă, de care

toate celelalte confesiuni sunt despărţite (n.ed.).

20

Iarăşi sectarismul începe să răsară în cele patru grupări

din Corint, care aveau tendinţe spre erezii (I Cor. 1, 10-13; 3,

3-9; 4, 6; 10, 13). Apoi s-a ivit şi între iudeo-creştini înclinarea

spre erezie, de vreme ce cereau cu stăruinţă a se respecta şi în

Legea Nouă multe obiceiuri din legea mozaică în care

crescuseră, în opoziţie cu învăţătura sănătoasă şi adevărat

creştină, descoperită Apostolului Pavel (I Cor. 11, 23; 15,

3; Gal. 1, 11-12).

Tot atunci se iviră şi unii „creştini" care tăgăduiau

posibilitatea şi necesitatea învierii morţilor (trupurilor) la

Judecata de apoi sau alţii ce se numeau „neognostici", care

opreau de la căsătorie şi de la mâncarea de carne, socotind

materia ca pe ceva necurat (I Tim. 4, 1,4).

Acestea au fost doar câteva începuturi de erezii şi secte 2

pomenite în Sfânta Scriptură chiar din vremea Sfinţilor

Apostoli. Iar dacă vom trece în timpul postapostolic (patristic),

vedem că buruienile blestemate ale ereziilor au început a creşte,

a se îndesi şi a înăbuşi sămânţa cea bună şi curată a Evangheliei

lui Hristos 3.

Dintre aceştia cei dintâi au fost gnosticii, foarte puternici

în sec. I; apoi montaniştii sau pepuzienii în sec. II; arienii şi

macedonienii în sec. III; după aceea în sec. IV au fost nestorienii şi apolinariştii, ca şi eunomienii; apoi monofiziţii în

sec. V; origeniştii, condamnaţi în sec. VI; monoteliţii în sec.

VII şi începând cu sec. VIII, iconoclaştii.

Pe lângă aceste erezii amintite, au tulburat şi au hărţuit

Biserica lui Hristos, încă din primele secole, şi alte numeroase

secte şi erezii, precum au fost: sabelienii, eudoxienii, marcioniţii,

valentinienii, jumătăţenii (care ţineau jumătate din dogmele cele

spurcate ale lui Arie), pnevmatomahii (luptătorii împotriva

Sfântului Duh), urmaşii lui Macedonie, marcelienii, hiliaştii

(vechii milenişti), neasemănaţii, meletienii, novaţienii, donatiştii,

Cuvântul «sectă», indiferent de originea şi semnificaţia lui etimologică,

înseamnă azi o grupare religioasă creştină, despărţită de Biserică,

având învăţături dogmatice şi morale aparte, precum şi o organizare şi un

cult propriu, toate întemeiate pe o înţelegere şi interpretare greşită a Sfintei

Scripturi.

Despre toţi aceştia şi despre alţii nepomeniţi aici, se poate vedea

mai pe larg în I. B. U., de Pr. Prof. Ioan I. Rămureanu, Pr. Prof. Milan

Şesan, Pr. Prof. Teodor Bodogae; Pidalionul de la Neamţ, ed. 1844.

21

patrusprezecinii, protopaschiţii, frigii, pelagienii, evrocratiştii,

maniheii, eustaţienii şi mulţi alţii.

Aşadar, în cele de până aici, s-au arătat două grupuri de erezii:

una din timpul biblic, de pe vremea Sfinţilor Apostoli, şi alta din timpul patristic - de pe vremea Sfintelor

şi marilor Sinoade Ecumenice

şi locale ale Bisericii lui Hristos celei dreptmăritoare. Sfinţii Părinţi din acele vremi

au dus o luptă aprigă cu aceste erezii şi le-au combătut cu multă iscusinţă duhovnicească prin scrierile, viaţa şi cuvântările lor.

Acestea au

fost principalele erezii şi

secte până la marea schismă din anul 1054.

Capitolul 2

Marea schismă 4

Schisma dintre Bizanţ şi Roma a fost, negreşit,

evenimentul cel mai tragic al istoriei Bisericii; lumea creştină

s-a rupt în două jumătăţi, iar această sciziune, ce durează încă,

a determinat în bună măsură destinul Răsăritului, ca şi cel al

Apusului. Biserica de Răsărit, care este esenţialmente adevărata

Biserică a lui Hristos, şi-a văzut limitat câmpul cultural şi

geografic de acţiune; pe plan istoric ea s-a confundat doar cu

lumea bizantină.

Cât despre Biserica de Apus, ea a pierdut echilibrul doctrinar

şi ecleziologic al creştinismului primar, iar acest dezechilibru

a provocat Reforma din secolul al XVI-lea.

La originea schismei se găsesc, legate indisolubil, cauze

sau motive teologice şi neteologice, dar vom vedea că raţiunile

propriu-zis teologice vor fi în final determinante, deoarece ele

vor împiedica soluţionarea dificultăţilor şi vor provoca eşecul

Acest capitol s-a întocmit de redacţia editurii, folosindu-se sursele:

John Meyendorff, Biserica Ortodoxă ieri şi azi, Bucureşti, 1996; I.B.U. voi.

I; I.B.R. vol. II şi III, de Pr. Prof. Dr. Mircea Păcurariu; Mitropolit Irineu

Mihălcescu, Teologia luptătoare, ediţia a V-a, 1994; Ne vorbeşte Părintele

Cleopa, vol. 3, Episcopia Romanului, 1996.

tentativelor de unificare. Ele constituie, până în ziua de azi,

obstacolul major de care se împiedică bunăvoinţa „ecumenică".

Începând încă din secolul al IV-lea, între Răsăritul şi

Apusul creştin se făcea simţită o tensiune ecleziologică ce

privea statutul papei de la Roma în Biserică. Această tensiune

latentă a crescut de-a lungul timpului, transformându-se

câteva secole mai târziu într-o opoziţie deschisă.

Disputa va avea ca fundal politic apariţia, în Occident, a

Imperiului carolingian (franc), iar conflictele vor izbucni atunci

când interesele politice ale Imperiului franc se vor uni cu

pretenţiile de jurisdicţie universală ale papilor, lucru care

nemulţumea pe bizantini 5.

Spre sfârşitul secolului al VIII-lea, Carol cel Mare, regele

franc, a început să emită pretenţii la titlul de împărat roman.

Neobţinând recunoaşterea din partea Bizanţului, el a decis să

surpe autoritatea Constantinopolului. Unul din mijloacele la

care a recurs a fost acuzaţia de erezie: împăratul Răsăritului nu

putea să mai pretindă succesiunea împărăţilor creştini, deoarece

„venera icoanele şi mărturisea că Sfântul Duh purcede «de la

Tatăl prin Fiul» şi nu «de la Tatăl şi de la Fiul»". Aceste acuzaţii

aduse de Carol în celebrele Cărţi caroline adresate papei în

792, se opuneau în mod clar deciziilor celui de-al şaptelea

Sinod Ecumenic de la Niceea (787) şi deschideau interminabila

Papa devenise din 754-755 şi şef de stat. Regele francilor, Pepin cel

Scurt, care fusese chemat de papă în ajutorul său, îi dăruieşte acestuia din

urmă teritoriul cucerit de la longobarzi, în Italia centrală, sub denumirea de

„Patrimonium Sancti Petri". Creându-şi astfel un stat terestru, papa se

emancipează de sub puterea politică a Bizanţului, ba mai mult, face

concurenţă Imperiului Bizantin, în calitatea lui de şef al unui stat numit

Republica Romanorum.

Pentru susţinerea şi justificarea creării unui stat papal terestru, papii

s-au bazat pe două documente neautentice:

1. Donatio Constantini, prin care pretindeau că împăratul Constantin

cel Mare ar fi donat Papei Silvestru I, Italia şi cetăţile ei, drept recompensă

pentru că l-ar fi vindecat de lepră prin baia botezului. Actul a fost dovedit

neautentic în secolul al XV-lea de către canonicul Laurenţiu Valla din

Florenţa, deoarece se ştie, după istoricul Eusebiu de Cezareea, că împăratul

Constantin cel Mare s-a botezat pe patul de moarte, cu câteva zile înainte de

moartea sa, survenită la 22 mai 337, lângă Nicomidia;

2. Decretaliile pseudo-isidoriene, o colecţie de canoane şi decrete, în

parte autentice, în parte falsificate şi în parte imaginate, atribuite pe nedrept

lui Isidor de Sevilia (636). Aceste decretalii au folosit papei şi pentru

susţinerea supremaţiei papale.

23

controversă greco-latină asupra lui Filioque (adăugarea în Crez

la formula „Duhul Sfânt, Care de la Tatăl purcede" a expresiei „şi de la Fiul", care nu există în original). Mai mulţi episcopi şi

teologi franci s-au lansat atunci într-o controversă antigreacă

sub patronajul curţii de la Aix-la-Chapelle.

Din fericire, Biserica Romei, acceptând patronajul politic

pe care Carol i-l oferea, s-a opus cu fermitate atacurilor sale

doctrinare împotriva Răsăritului. Papa Adrian I (772-795) şi

Leon al III-lea (795-816) au luat apărarea Sinodului de la

Niceea şi au respins cu tărie introducerea lui Filioque în

Simbolul de credinţă. Totuşi, în noaptea de Crăciun a anului

800, Papa Leon al III-lea l-a încoronat la Roma ca «împărat

roman al Apusului» pe Carol cel Mare, ceea ce a dus la o

schismă politică între Apus şi Răsărit.

În secolul al VIII-lea şi mai ales în secolele al X-lea şi al

XI-lea, episcopii Romei sunt aproape în întregime dominaţi de

împăraţii franci; papi îndrăzneţi vor reuşi totuşi să se

împotrivească. Dar, deşi marii papi reformatori căutau

independenţa Bisericii, ei erau moştenitorii unei civilizaţii

carolingiene care se definise pe sine prin opoziţie cu Răsăritul şi

se dezvolta în afara tradiţiei Sfinţilor Părinţi ai Bisericii; doar

latină şi occidentală, această civilizaţie era comună papilor şi

împăraţilor Apusului.

Papa Nicolae I (858-867) a fost un astfel de luptător

hotărât. El a vrut să întemeieze un imperiu spiritual mondial, în

fruntea căruia să troneze „urmaşul Sfântului Petru". El susţinea

că deţinătorul „Scaunului apostolic" ar fi primit de la Iisus

Hristos dreptul de a păstori pe toţi credincioşii, ca unicul

legiuitor al Bisericii, ca judecătorul suprem care poate să judece

şi să cheme spre justificare în faţa tronului său, nu numai pe

clericii diferitelor dieceze, ci şi pe episcopi, mitropoliţi, ba

chiar şi pe patriarhi, dar nu poate fi judecat de nimeni, iar

hotărârile sale aveau valoarea şi puterea canoanelor. Acest punct de vedere a fost afirmat de sinodul roman de la 863. Se mai preciza şi că orice abatere de la o dispoziţie papală atrage

după sine lovirea cu anatema.

Deşi a căutat să separe puterea spirituală de cea lumească,

el s-a simţit judecătorul şi duhovnicul suprem şi nediscutat al

principilor lumeşti, în chestiuni de natură bisericească. El a împins pretenţiile jurisdicţionale şi împotriva titularului Scaunului

de la Constantinopol, ameninţând cu depunerea pe Patriarhul

Fotie.

Desigur că aceste pretenţii ale papilor au creat tensiuni

între Apus şi Răsărit. Dar nu erau numai acestea. Grecii îi

acuzau pe apuseni pe de altă parte şi de unele practici necanonice:

celibatul clericilor, consumarea de animale sugrumate şi

de sânge, postul de sâmbătă, mâncarea de ouă şi brânză în

sâmbetele şi duminicile Păresimilor, introducerea «missei»

romane, mai scurtă, în locul Liturghiei ortodoxe, pictarea

Mântuitorului sub forma unui miel, şi mai ales învăţătura că

Sfântul Duh purcede «de la Tatăl şi de la Fiul» - învăţătură ce

fusese impusă în tot imperiul carolingian.

Totodată exista şi disputa privind provinciile Illiricului

Occidental, Italia de Sud (Calabria), Sicilia şi Creta, ce fuseseră

trecute de împăratul Leon III Isaurul sub jurisdicţia Constantinopolului,

pentru că fusese acuzat de papă ca eretic, şi asupra

cărora papa emitea pretenţii permanent.

Un alt focar de conflict dintre Răsărit şi Apus era faptul

că cea mai mare parte a ţărilor slave, fiind pe punctul de a

adopta religia creştină, ezitau în faţa presiunilor politice şi

religioase venite din partea celor două imperii rivale: Bizanţul

şi Imperiul franc. Pe rând, ţarii bulgarilor au primit sau au

alungat clerul bizantin sau german (ce impunea noilor convertiţi

latina ca limbă liturgică, şi un ritual apusean care avea în

Liturghie cântarea simbolului de credinţă cu Filioque), supunându-se

jurisdicţional fie Constantinopolului, fie Romei (unde

Filioque nu fusese încă admis).

Papa Ioan al VIII-lea a înţeles pericolul ce-l reprezenta

pentru unitatea creştină atitudinea predecesorilor săi imediaţi şi

a dat dreptate grecilor în problema limbilor liturgice şi în cea a

lui Filioque. Trimişii săi la Constantinopol au condamnat

laolaltă cu întreaga Biserică a Răsăritului faimosul adaos „şi de

la Fiul" la simbol. Sinodul din 879-880 reprezintă un model al

felului în care Biserica Ortodoxă înţelege unitatea creştinilor: o

unitate în credinţă, căreia primatul roman îi poate fi o mărturie.

Totuşi cele două popoare, grecii şi romanii, cu predispoziţii

şi înclinaţii diferite, deosebiţi prin limbă, cultură şi

civilizaţie, ajung în secolul al IX-lea să nu se mai înţeleagă, să

se privească chiar cu răceală şi resentimente.

Papalitatea s-a amestecat şi în disputele ivite la Constantinopol

în jurul ocupării Scaunului patriarhal, mărind astfel ura

Răsăritului contra Apusului. Împăratul Roman I Lekapenos a

ridicat în 933 la patriarhie pe fiul său Teofilact, înlăturând pe

venerabilul Patriarh Trifon. Pentru ca acţiunea lui să fie

canonică, a crezut potrivit să se adreseze Bisericii Romei,

rugând pe Papa Ioan al XI-lea să recunoască pe noul patriarh.

Papa s-a grăbit să satisfacă dorinţa împăratului. După moartea

nevrednicului Teofilact, patriarhii următori n-au voit să se

supună Romei, aşa încât dezacordul dintre Roma şi Constantinopol

a devenit şi mai pronunţat.

În 1014 împăratul Henric al II-lea al germanilor a venit la

Roma pentru a fi încoronat de papa Benedict al VIII-lea şi a

obţinut ca la încoronare să fie adoptat un rit germanic, adică în

Liturghie crezul să fie cântat cu Filioque. Ca urmare, din

ordinul Patriarhului Serghie al II-lea, numele papei a fost şters

din dipticele Bisericii din Constantinopol. Deci încă de la

începutul secolului al XI-lea comuniunea în cele sfinte era

efectiv ruptă între cele două „Rome".

Această stare de puternică tensiune ce se instalase între

Apus şi Răsărit (mai ales disputele din Italia de Sud, apoi, pe

lângă cele vechi, noile „inovaţii" ale latinilor, dintre care

amintim introducerea unor obiceiuri mozaice în creştinism,

întrebuinţând azima în locul pâinii dospite la săvârşirea Sfintei

Euharistii, şi altele), l-au hotărât pe Împăratul Constantin

Monomahul să convoace un sinod la Constantinopol.

Dar în secolul al XI-lea, spre deosebire de secolele

anterioare, când tensiunile între Roma şi Constantinopol se

atenuaseră, situaţia avea această latură tragică, că, din pricina

ignoranţei reciproce, Apusul şi Răsăritul pierduseră criteriul

ecleziologic comun ce le permitea altădată să se înţeleagă.

Pentru unii, Scaunul Romei era criteriul unic al adevărului,

pentru ceilalţi, Duhul Adevărului odihnea asupra întregii

Biserici şi se exprima în mod natural pe calea sinodală.

Papa Leon al IX-lea a acceptat propunerea împăratului

Constantin Monomahul şi a trimis la începutul lui ianuarie 1054

o delegaţie papală la Constantinopol, în frunte cu cardinalul Humbert. Nenorocirea a fost că acesta, un om mândru şi

încrezut, nu-i putea suferi pe greci - spre exemplu, epitetele

injurioase «câine murdar, muşcă-ţi limba» adresate lui Nichita

Pectoratul, stareţul Mănăstirii Studion, care scrisese câteva

scrisori împotriva latinilor, arată îndestul ura lui faţă de greci;

chiar cercetătorii şi istoricii catolici se miră cum de a putut papa

trimite în delegaţie la Constantinopol nişte soli atât de aroganţi,

violenţi şi mândri.

Împăratul i-a primit cu onoruri, ceea ce a mărit şi mai

mult orgoliul delegaţilor. Humbert şi ceilalţi au fost găzduiţi la

Mănăstirea Studion din Constantinopol. Patriarhul Mihail

Cerularie, ştiind că nu se poate aştepta la nimic bun din partea

delegaţilor latini, le-a comunicat că toate chestiunile şi

neînţelegerile bisericeşti vor fi discutate în sinod (totodată el

punea şi la îndoială autenticitatea scrisorilor oficiale ale delegaţilor,

deoarece papa era în acel moment prizonier al normanzilor,şi nu putea, se pare, să semneze scrisori oficiale).

În faţa reticenţelor Patriarhiei bizantine, cardinalul

Humbert a compus un act de excomunicare, pe care l-a pus pe

Sfânta Masă din Biserica Sfânta Sofia, prin care se aduceau

grecilor acuzaţiile cele mai grave, învinuirea cea mai absurdă

fiind aceea că grecii ar fi scos (!) din Simbolul Credinţei

învăţătura că «Duhul Sfânt purcede şi de la Fiul» - Filioque -,

când oricine ştie că Sfânta Scriptură, Sfinţii Părinţi şi Sinoadele

ecumenice vorbesc lămurit numai de purcederea dintr-un singur

izvor, din Dumnezeu-Tatăl, iar nu din două izvoare, din Tatăl

şi din Fiul.

Din faptul că au adus învinuiri neîntemeiate grecilor prin

actul de anatematizare din 16 iulie 1054, se vede clar că

delegaţii papali nu veniseră la Constantinopol să trateze frăţeşte

într-un sinod, ci să impună. în fond învinuirile aduse erau

simple pretexte, căci dincolo de diferenţele dogmatice, rituale şi

disciplinar-canonice, dincolo de răceala sufletească, dincolo de

patimile politice şi slăbiciunile omeneşti, adevăratul motiv al

dezbinării religioase din 16 iulie 1054 îl constituie concepţia

ecleziologică greşită a catolicilor despre primatul papal, prin

care episcopul de Roma se situează deasupra tuturor episcopilor

şi credincioşilor, această concepţie fiind susţinută cu tărie în

continuare de către papă.

Patriarhul Constantinopolului convocând sinodul, acesta a

anatematizat la 24 iulie pe cardinalul Humbert, delegaţia

romană, pe papa Leon al IX-lea şi Biserica romană.

Este drept, cum spun mulţi cercetători, că contemporanii

n-au socotit atât de grave evenimentele din 1054, ci că abia mai

târziu, prin cucerirea Constantinopolului, la 13 aprilie 1204,

când cavalerii occidentali ai Cruciadei a IV-a au jefuit şi

pângărit Bizanţul, despărţirea creată s-a adâncit tot mai mult.

În secolele XIII-XV, sub presiunea crescândă a islamului,

care ameninţa din ce în ce mai mult Imperiul Bizantin, s-au

făcut unele încercări de unire între Constantinopol şi Roma,

deoarece papa impunea, ca primă condiţie pentru a se primi un

ajutor militar din Apus, unirea cu Roma.

Astfel, cea mai importantă încercare a avut loc la Sinodul

de la Ferrara-Florenţa, din 1438-1439, unde răsăritenii au fost

nevoiţi să accepte cele „patru puncte florentine" (1. Papa este capul întregii Biserici; 2. Săvârşirea Sfintei Împărtăşanii se face

şi cu pâine nedospită (azimă); 3. Duhul Sfânt purcede de la

Tatăl şi de la Fiul, «Filioque»; 4. Purgatoriu - în afară de rai şi

iad mai există un loc curăţitor). Dar, deşi din cauza presiunilor

politice, majoritatea participanţilor au semnat un act de unire,

Biserica Ortodoxă nu l-a recunoscut niciodată.

Aşadar, toate încercările de unire între Apus şi Răsărit au

fost şi sunt sortite eşecului, câtă vreme nu se va reveni în Apus

la tradiţia Sfinţilor Părinţi. Căci, în ceea ce priveşte primatul

papal, critica antiromană nu se referă la Apostolul Petru însuşi

şi la poziţia sa personală în grupul celor doisprezece şi în

Biserica primară, ci la natura succesiunii sale. De ce Biserica

Romană ar fi putut poseda privilegiul exclusiv al acestei

succesiuni, atunci când Noul Testament nu dădea nici o

informaţie despre sacerdoţiul lui Petru la Roma? Oare Antiohia

şi mai ales Ierusalimul, unde Petru, conform cărţii Faptelor

Apostolilor, a jucat un rol de prim plan, nu ar fi avut mai mult

decât Roma dreptul de a se numi „Scaunul lui Petru"?

Desigur, bizantinii recunoşteau Romei un primat onorific,

dar acest primat nu avea, ca unică origine, faptul morţii lui

Petru la Roma, ci un ansamblu de factori, între care cei mai

importanţi erau aceia că Roma era o Biserică „foarte mare,

foarte veche şi cunoscută de toţi", după expresia Sfântului Irineu din Lyon; că în ea se păstrau mormintele a doi apostoli

„corifei", Petru şi Pavel, şi mai ales faptul că era capitala

Imperiului Roman: faimosul canon 28 al Sinodului IV ecumenic

din Calcedon insista tocmai asupra acestui din urmă punct.

În alţi termeni, primatul roman nu era un privilegiu

exclusiv şi divin, o putere pe care episcopul Romei o posedă în

virtutea unei porunci exprese a lui Dumnezeu, ci o autoritate

formală, recunoscută de Biserică prin sinoade.

Fără îndoială că papa nu putea, în aceste condiţii, să se

bucure de un privilegiu de infailibilitate; dacă prezenţa sa, sau

cea a trimişilor săi, era considerată necesară pentru ca un sinod

să fie „ecumenic", adică să fie cu adevărat reprezentativ pentru

episcopatul întregului imperiu - prezenţa altor mari Biserici era

de altfel considerată ca la fel de necesară -, opinia sa nu era

niciodată socotită ca adevărată de la sine.

Bisericile Răsăritului puteau trăi veacuri la rând în afara

comuniunii romane fără să se îngrijoreze prea mult de această

situaţie, iar al VI-lea Sinod ecumenic nu a avut nici o reţinere

în a condamna memoria papei Honorius pentru susţinerea pe

care acesta o acordase ereziei monotelite.

Pentru bizantini nu se putea pune problema de a considera

cuvintele lui Hristos, adresate lui Petru - Tu eşti Petru, şi pe

această piatră voi zidi Biserica Mea (Matei 16, 18); Paşte oile

Mele (Ioan 21, 15-17) etc. - ca putându-se raporta doar la

episcopii Romei şi numai la ei. Interpretarea romană nu poate fi

întâlnită, într-adevăr, în nici un comentariu patristic al Sfintei

Scripturi, Sfinţii părinţi văzând în aceste cuvinte mai ales

recunoaşterea de către Hristos a credinţei în Iisus, Fiul lui

Dumnezeu, mărturisită pe drumul Cezareei. Petru este piatra

Bisericii în măsura în care el mărturiseşte această credinţă. Iar

toţi cei ce-l au ca model pe Petru şi mărturisirea sa, sunt şi ei moştenitori

ai făgăduinţei: pe ei, pe credincioşi, este clădită Biserica.

Această interpretare generală, pe care o întâlnim la Sfinţii

Părinţi, primeşte totuşi o corecţie ecleziologică în literatura

patristică: episcopii - toţi episcopii - sunt într-adevăr investiţi

cu un dar special al învăţăturii. Însăşi funcţia lor constă în a

proclama adevărata credinţă. Ei sunt deci ex officio succesorii

lui Petru. Această concepţie, pe care o găsim exprimată cu

claritate de Sfântul Ciprian al Cartaginei (secolul al III-lea) şi

29

pe care o regăsim de-a lungul întregii istorii a tradiţiei Bisericii,

a fost reluată de teologii bizantini.

Deci în conflictul ce opunea Apusul şi Răsăritul era în cauză

o profundă divergenţă ecleziologică. Această divergenţă privea

natura puterii în Biserică şi, în fond, natura Bisericii însăşi.

Pentru Răsărit, Biserica este, înainte de toate, o comunitate

în care Dumnezeu este prezent sacramental; Sfintele Taine

sunt modalitatea prin care sunt comemorate moartea şi învierea

Domnului şi prin care a doua Sa venire este anunţată şi

anticipată. Or, plenitudinea acestei realităţi - deci, totodată,

plenitudinea adevărului şi a slujirii - este prezentă în fiecare

Biserică locală, în fiecare comunitate creştină reunită în jurul

mesei euharistice şi având în fruntea sa un episcop, succesor al

lui Petru şi al celorlalţi apostoli.

Într-adevăr, un episcop nu este succesorul unui singur

apostol şi are puţină importanţă faptul că Biserica sa a fost

întemeiată de Ioan, Pavel sau Petru, sau că are o origine mai

recentă şi mai modestă. Funcţia pe care o ocupă presupune că

învăţătura sa este conformă propovăduirii comune a apostolilor

cărora Petru le era purtător de cuvânt, că el ocupă la masa

euharistică însuşi locul Domnului, că este, după cum scria în

secolul I Sfântul Ignatie al Antiohiei, „icoană a Domnului" în

comunitatea pe care o conduce. Aceste sarcini episcopale sunt

esenţialmente aceleaşi la Ierusalim, la Constantinopol sau la

Bucureşti, iar Dumnezeu nu ar putea acorda unei Biserici

privilegii aparte, pentru că El le dăruieşte tuturor plenitudinea.

Bisericile locale nu sunt totuşi comunităţi izolate unele de

altele; ele sunt unite prin identitatea lor de credinţă şi

mărturisire. Această identitate se manifestă mai cu seamă cu

ocazia sfinţirilor episcopale ce necesită reunirea mai multor

episcopi. Pentru a face mai eficace mărturia Bisericilor, pentru

a rezolva problemele comune, sinoadele locale s-au reunit

periodic începând cu secolul al III-lea şi treptat s-a stabilit între

Biserici o „ordine" de fapt.

Această „ordine" ce comporta un primat onorific - cel al

Romei, apoi cel al Constantinopolului - şi primate locale

(mitropoliţi, azi conducători ai Bisericilor „autocefale") este

totuşi susceptibilă de modificări; ea nu este de esenţă

ontologică, nu încalcă identitatea fundamentală a Bisericilor locale şi este supusă formal mărturisirii unanime a unei unice

credinţe ortodoxe. Altfel spus, un primat eretic va pierde în

mod necesar orice drept al primatului.

Se vede astfel unde se afla rădăcina însăşi a schismei

dintre Răsărit şi Apus. în Apus, papalitatea, la capătul unei

lungi evoluţii de-a lungul timpului, pretinde, conform hotărârilor

din 1870, o infailibilitate doctrinară şi, în acelaşi timp, o

jurisdicţie „imediată" asupra credincioşilor. Episcopul Romei susţine deci că este criteriul vizibil al adevărului şi conducător

unic al Bisericii universale, fără ca totuşi să posede puteri

sacramentale diferite de cele ale altor episcopi.

În Biserica Ortodoxă, nici o putere de drept divin nu ar putea exista în afara şi deasupra comunităţii euharistice locale

constituită de ceea ce numim azi o „dieceză". Ierarhia

episcopilor şi relaţiile dintre ei sunt reglate de canoane şi nu au

un caracter absolut. Nu există deci nici un criteriu vizibil al

adevărului, în afara consensului Bisericilor, care îşi găseşte cea

mai naturală expresie în sinodul ecumenic. Totuşi chiar acest

sinod - am văzut aceasta mai sus - nu are o autoritate de la

sine, în afara şi deasupra Bisericilor locale, şi nu este decât

expresia şi mărturia acordului comun. O adunare formal

„ecumenică" poate chiar să fie respinsă de Biserică (exemple:

Efes 449, Florenţa 1439). Permanenţa adevărului în Biserică

este deci un fapt de ordin supranatural, asemănător în toate

privinţele realităţii Sfintelor Taine. Eficacitatea sa este

accesibilă experienţei religioase, însă nu examenului raţional, şi

nu ar putea fi supusă normelor de drept.

Unitatea Bisericii este înainte de toate o unitate în credinţă

şi nu o unitate de administraţie; într-adevăr, unitatea administrativă

nu poate fi decât expresia unei comune fidelităţi faţă de

adevăr. Dacă unitatea de credinţă ar fi putut fi determinată de

un organism vizibil şi permanent, controversele dogmatice ale

primelor secole, sinoadele şi luptele Părinţilor nu ar fi avut nici un sens. Încă şi azi, orice realipire la Biserică a comunităţilor

separate de ea presupune în mod unic şi inevitabil acordul lor

asupra credinţei.

Între Roma şi Ortodoxie, orice viitor dialog va trebui deci

în mod necesar să fie purtat asupra rolului pe care îl acordă încă

ecleziologia romană Bisericii locale şi episcopatului.

După Conciliul Vatican I, papa este judecătorul ultim în

materie doctrinară şi, pe de altă parte, exercită o jurisdicţie

„imediată" asupra tuturor catolicilor. Iar după Conciliul

Vatican II - în ciuda speranţelor care erau cu privire la acest

conciliu, şi cu toate că afirmaţiei categorice din 1870 i se aduce

o oarecare corectivă (aducând o definiţie a episcopatului care,

în unele privinţe, coincide cu principiile ecleziologiei ortodoxe)

-, papa Paul al VI-lea a subordonat colegialitatea episcopală

autorităţii primatului papal, ceea ce nu se întâmplase la

Conciliul I Vatican, zicând că „Colegiul sau corpul episcopal -

se subliniază în acea hotărâre de la Conciliul II - nu are

autoritate decât numai împreună cu pontiful roman, succesorul

lui Petru, iar puterea primatului acestuia rămâne întreagă asupra

tuturor, fie păstori, fie credincioşi".

Biserica Catolică învaţă greşit următoarele puncte

doctrinare mai importante:

a) Filioque. Catolicii zic că Duhul Sfânt purcede şi de la

Tatăl şi de la Fiul. Această greşeală dogmatică este cea mai

grea. Sfântul Evanghelist Ioan spune că Duhul Sfânt purcede de

la Tatăl şi este trimis în lume prin Fiul (Ioan 15, 26);

b) Purgatoriul. Între rai şi iad zic că ar fi un foc curăţitor

numit purgatoriu, în care merg sufletele celor ce nu şi-au ispăşit

pe pământ anumite păcate, apoi se duc în rai. Nu scrie în Sfânta Scriptură şi nici Sfânta Tradiţie nu vorbeşte despre aşa ceva;

c) Supremaţia papală. Papa este considerat de ei capul

suprem al Bisericii creştine, mai mare decât toţi patriarhii,

adică locţiitorul lui Hristos pe pământ, numindu-se urmaşul

Sfântului Petru - poziţie nerecunoscută de Biserica Universală;

d) Infailibilitatea papală. Conciliul I Vatican din 1870

a recunoscut „infailibilitatea papală", zicând că papa nu poate

greşi ca om, în materie de credinţă, când predică, făcându-l

egal cu Dumnezeu, ceea ce iarăşi este o dogmă nouă, respinsă

de Biserica Ortodoxă 6 ;

Infailibilitatea papală a fost combătută cu multă îndârjire de unii din

marii teologi catolici, ca: Friedrich, Dollinger, Hefele şi alţii, chiar în sinodul din Vatican, şi îndată după aceea a şi făcut să se rupă de Biserica

Romei o parte din fiii ei din diferite ţări, care s-au constituit în Biserică

aparte sub numele de Vechi Catolici.

32

e) Azimile. Săvârşirea Sfintei Euharistii cu azimă, ca

evreii, în loc de pâine dospită;

f) Imaculata concepţie. Ei spun că Maica Domnului

este născută de la Duhul Sfânt, fără păcat strămoşesc;

g) Transsubstanţierea. La sfinţirea Sfintelor Daruri

catolicii nu fac rugăciunea de invocare a Sfântului Duh, cum

facem noi la Sfânta Epicleză. Ei zic că Darurile se sfinţesc

singure, când se zice: Luaţi mâncaţi... şi celelalte. Nu au

rugăciunea de pogorâre a Duhului Sfânt peste Daruri;

h) Celibatul preoţilor. Preoţii catolici nu se căsătoresc.

Sunt celibatari, împotriva hotărârilor Sinoadelor ecumenice, care

au decis ca preoţii de mir să aibă familie. Iar hirotoniile lor se fac

în alt chip, nu prin punerea mâinilor - cum au predanisit Sfinţii

Apostoli şi Sfinţii Părinţi -, ci prin ungere, ca în Legea Veche;

i) Indulgenţele papale. Învăţătura despre indulgenţe,

care arată că prin cumpărarea unor bileţele, date de papă, se

iartă păcatele. Ei afirmă că sfinţii lor au prea multe fapte bune,

n-au ce face cu ele, le dau papei, iar el vinde aceste merite

prisositoare spre iertarea păcatelor oamenilor care nu au destule

fapte bune;

j) Mirungerea. Catolicii nu miruiesc copiii imediat după

Botez, ci la şapte-opt ani şi numai arhiereii au dreptul acesta.

Totodată mai greşesc şi cu următoarele 7 :

- împărtăşania pruncilor nu o dau îndată după botez, ci o

amână până ajung la un număr de ani, din care cauză mulţi

dintre copii mor neîmpărtăşiţi;

- împărtăşirea credincioşilor fără ca să fie spovediţi;

- împărtăşirea laicilor numai cu Trupul, nu şi cu Sângele

Domnului;

- administrarea Botezului prin turnare şi stropire cu apă,

iar nu prin afundare;

- îngăduinţa de a se mânca lapte, ouă şi brânză în Postul

Mare şi oricând carne de animale sugrumate;

împotriva infailibilităţii papale s-a ridicat şi curentul zis modernist din

teologia catolică, iar în unele ţări nu s-au promulgat oficial nici până azi

actele sinodului din Vatican, prin care papa este declarat infailibil. Totuşi

infailibilitatea a fost recunoscută şi în aceste ţări în chip tacit.

Extrase din Arhim. Cleopa Ilie, Cuvânt de lămurire în legătură cu

rătăcirile stiliştilor.

33

- dezlegarea miercurii şi a vinerii şi a primelor două zile

ale Postului Mare;

- nerespectarea pravilei şi a tradiţiei bisericeşti cu privire

la gradele de rudenie la săvârşirea căsătoriilor;

- săvârşesc mai multe liturghii într-o zi la acelaşi altar;

- preoţii şi diaconii lor nu se împărtăşesc din acelaşi potir

cu credincioşii ca la noi;

- se împărtăşesc unii pentru alţii;

- chipul călugăresc care după pravile este unul, ei l-au

divizat într-o serie de ordine şi congregaţii;

- din cauza celibatului clerului, moralitatea publică suferă.

Chiar şi în cult, ea a introdus unele inovaţii care o

depărtează mult de Biserica primelor veacuri, ca de pildă:lipsa

proscomidiei la «missa» romană, statuile, muzica instrumentală,

adorarea inimii Domnului nostru Iisus Hristos, limba latină ca

unică limbă de cult şi altele 8.

Aşadar, pentru aceste abateri dogmatice, canonice,

liturgice şi tradiţionale, noi numim pe catolici schismatici şi nu

putem să ne unim cu ei atâta vreme cât continuă să propovăduiască

în continuare aceste erezii 9.

Uniaţia

Uniaţia este o modalitate de prozelitism practicată de

Biserica Romano-Catolică, prin care aceasta a încercat

atragerea creştinilor ortodocşi aflaţi sub vremelnică stăpânire

Amănunte asupra fiinţei şi abaterilor de la credinţă, disciplină, cult,

etc. ale romano-catolicismului, ca şi ale protestantismului, se găsesc în

Irineu Mihălcescu: La Theologie symbolique au point de vue de l'Eglise

orthodoxe-orientale, Bucharest et Paris 1932, în Vladimir Guette: Expunerea

doctrinei Bisericii Ortodoxe de răsărit, tradusă de Mitropolitul Iosif

Gheorghian, Bucureşti, 1893 şi în.n. Lopuhin: Creştinismul apusean, tradus

de Episcopul Nicodim (viitorul patriarh al României).

Dacă un catolic trece la ortodocşi, nu i se mai face botezul. În cadrul unei slujbe speciale el mărturiseşte în faţa preotului, în biserică,

lepădarea de ereziile şi greşelile catolice şi faptul că acceptă mărturisirea de

credinţă ortodoxă. Apoi este miruit cu sfântul şi marele Mir şi i se citeşte

dezlegarea rânduită. Dacă un ortodox trece la catolici, trebuie să primească

botezul papistaş. Se face catolic, dar îşi pierde sufletul. Cu catolicii încă nu

am ajuns la unire. Au cedat ei în favoarea noastră până acum vreo 13

puncte, dar mai sunt zece puncte mai importante care ne despart (Ne

vorbeşte Părintele Cleopa, vol. 9, Episcopia Romanului, 1999, p. 127-128).

catolică la o formă de catolicism. Această formă presupunea

acceptarea conducerii papale şi a câtorva dogme catolice,

păstrându-se însă folosirea ritului ortodox şi a limbii originare.

Toate acestea erau îngăduite de către Roma în vederea

latinizării ulterioare a creştinilor uniţi.

Papalitatea a aplicat această strategie în diferite spaţii

geografice şi în diferite momente ale istoriei, folosindu-se în

special de ordinul iezuit şi de metodele acestuia; în urma unei

asemenea strategii a fost întemeiată şi Biserica Unită din Ardeal.

Biserica Unită sau Biserica Greco-Catolică din Transilvania

a apărut oficial în luna martie, anul 1701, la Viena, în urma

presiunilor Bisericii Romano-Catolice - reprezentată în special

prin iezuiţi - şi a monarhiei habsburgice, asupra clerului

românesc din Ardeal, condus de mitropolitul Atanasie.

A apărut din slăbiciunea unora din preoţii şi protopopii

români, care au cedat în faţa promisiunilor de îmbunătăţire a

stării lor materiale - căci şi ei erau consideraţi iobagi, ca şi toţi

românii - şi a constrângerilor politice, religioase, de multe ori

însoţite de forţa armată, împotriva ortodocşilor.

Stăpânirea austriacă catolică instaurată peste Transilvania

dorea să dobândească aderenţi în rândul populaţiei autohtone,

care era majoritar românească şi ortodoxă. Până în acest

moment, naţiunile recunoscute în Transilvania erau maghiarii,

saşii şi secuii, românii având statutul de toleraţi. Noua stăpânire

habsburgică, pentru a-şi consolida dominaţia, a început o luptă

pentru a slăbi puterea calvinilor şi a întări confesiunea catolică,

care - între cele patru religii recepte: catolică, calvină, luterană

şi unitariană - era cea mai slabă. Astfel s-au decis să sporească

numărul catolicilor, aducându-i pe românii ortodocşi sub

influenţa Scaunului papal.

La început iezuiţii au pus o singură condiţie pentru unirea

românilor ortodocşi cu Biserica Romei, aceea de a accepta

primatul papal, promiţând să nu se atingă în nici un fel de

dogmele, legea şi cultul Bisericii Ortodoxe. în acelaşi timp ei

au fluturat înaintea clerului român (preoţi şi protopopi) mai multe

avantaje materiale.

Mitropolitul Atanasie, deşi ezita în legătură cu unirea,

fiind chemat la Viena şi constrâns, a cedat presiunilor iezuite şi

ale curţii de acolo, în frunte cu împăratul Leopold I, şi a semnat

35

actul de unire cu Roma. Iezuiţii au venit şi cu un text falsificat

de ei, în care se spunea că mitropolitul Atanasie şi protopopii

români au acceptat patru puncte de cedare: a) papa este capul

întregii Biserici; b) folosirea azimei la săvârşirea „missei"; c)

introducerea adaosului Filioque în simbolul credinţei; d) dogma

purgatoriului.

După semnarea actului de unire cu Roma, mitropolitul

Atanasie a fost din nou hirotonit ca preot, apoi episcop, de

cardinalul catolic Kollonich şi de episcopii catolici din Gyor

(Raab) şi Nitra, fiind apoi supus mitropolitului catolic de

Esztergom (Strigoniu). I-a fost dat un salariu anual de 4000 de

florini, titlul de consilier imperial, precum şi un lanţ de aur

împodobit cu cruce şi cu portretul împăratului, pentru - ziceau

ei - „meritele sale înalte şi speciale..., pentru învăţătura şi

erudiţia lui, pentru viaţa lui exemplară şi pentru celelalte virtuţi

ale sale", deşi la venirea în Viena, pentru a-l putea şantaja ca să

fie de acord să primească unirea, i-au adus tot felul de acuze

privind viaţa lui particulară.

I s-a impus şi un teolog iezuit pe lângă el, fără ştirea

căruia nu putea face nimic, acesta cenzurându-i orice acţiune şi

dictându-i ce trebuie şi ce nu trebuie să facă. I s-a interzis

corespondenţa cu Ţările Române, iar dreptul de a numi pe

episcopii uniţi s-a dat împăratului.

Aproape toţi românii au protestat energic: „Noi, părinte, papistaşi morţi, iar vii nu vom fi..., gata suntem sângele să ni se verse, decât legea părinţilor noştri să pierdem", ziceau

credincioşii din Şcheii Braşovului într-un protest adresat lui

Atanasie. La fel credincioşii din Călata spuneau: „Noi, tot

satul, legea şi religia noastră în care ne-am născut, nu o

părăsim. E treaba popilor cu care religie vreau să se unească;

noi nu ne amestecăm în aceasta, dar dacă vom vedea că vreau

să introducă la noi înnoiri, unul ca acela nu va mai fi popa

nostru". Şi la fel a fost în tot poporul ortodox.

Patriarhul de la Constantinopol, Calinic II, împreună cu

sinodul său, l-au anatematizat pe Atanasie în şedinţa sinodală

din 5 august 1701. Atanasie a încercat să revină la Biserica

Ortodoxă în anul 1711 - şi se poate spune că aproape o

jumătate de an a încetat practic unirea cu Roma -, dar apoi a

cedat din nou presiunilor catolice.

În această unire nu a fost la mijloc nici o inspiraţie

dumnezeiască sau vreo chemare „de Sus", cum pretindeau

iezuiţii, ci numai dorinţa de obţinere a unor avantaje pentru

români, după cum se vede şi din cuvintele episcopului unit

Inochentie Micu, care zicea: „Eu şi clerul meu ne-am unit sub

condiţia de a obţine acele beneficii şi foloase de care se bucură

romano-catolicii, altfel, dacă nu ni se dau, ne facem orice".

De altfel şi un răspuns al Curţii de la Viena vorbeşte de

nesinceritatea unirii cu Roma a românilor: „Pe faţă, în adunări

şi în convorbiri particulare, popii înşişi sau preoţii înşişi declară

adeseori că ei n-au depus jurământul pentru unire şi pentru

lepădare de la schismă, ci numai ca să poată fi liberi de

judecata domnilor de pământ, de servicii şi de contribuţii; se

vede aceasta şi din faptul că în realitate se servesc toţi de cărţi

schismatice (ortodoxe, n.n.), din care vorbesc poporului,

slujesc Liturghia, în care se neagă în chip făţiş că Sfântul Duh

purcede de la Fiul şi nu adaugă nici în Simbolul niceean

Filioque;...absolut nici unul dintre popi nu învaţă şi nu

instruieşte poporul, fie în mod particular, fie în biserică, despre

cele patru puncte. Numai când se iveşte vreo cauză, vreun

litigiu, vreo contribuţie proprie de ordin lumesc, se refugiază

toţi la imunitatea unirii, ca la o ancoră sacră".

După unirea cu Roma a început o perioadă neagră de

prigonire a ortodocşilor, şi de către catolici, şi de către unii din

episcopii uniţi, sprijiniţi de trupele imperiale: biserici furate de

la ortodocşi şi date uniţilor - deşi uniţii erau numai câţiva faţă

de marea masă a ortodocşilor -, amenzi, arestări, bătăi, ucideri.

În timpul luptelor pentru păstrarea credinţei ortodoxe au

pătimit şi Sfinţii Martiri şi Mărturisitori, ieromonahii Visarion

Sarai şi Sofronie de la Cioara, preoţii Ioan din Galeş şi Moise

Măcinic din Sibiel, credinciosul Oprea Miclăuş din Sălişte,

canonizaţi în 1992 de Biserica Ortodoxă ca sfinţi.

Dar nu numai ei, ci a pătimit întregul popor românesc,

dând multe jertfe pe altarul dreptei credinţe, acestea culminând

cu distrugerea a 150 de biserici, mănăstiri şi schituri (cele de

lemn fiind arse, cele de piatră fiind dărâmate cu tunurile) de

către generalul Bukow, trimis de către împărăteasa Maria

Tereza pentru a sprijini uniatismul. în felul acesta a încetat

practic viaţa monahală din Transilvania.

37

Între presiunile la care erau supuşi românii, a fost, de

exemplu, reglementarea pentru cei ce voiau să treacă la Ortodoxie,

fie uniţi 10, fie catolici. Această reglementare dispunea ca

aceia care doreau să părăsească confesiunea catolică sau unită,

să facă o catehizare de şase săptămâni în învăţătura catolică (sau

unită), plătind câte un zlot pe zi celor care-i catehizau (!).

Dar în ciuda tuturor opreliştilor, care practic făceau

imposibilă întoarcerea românilor uniţi la Ortodoxie, s-a pornit

totuşi o puternică mişcare de revenire în Ţara Haţegului, deci

tocmai acolo unde parohiile au fost trecute forţat la unire, în

1761. Episcopul unit Grigore Maior a fost nevoit să ceară

sprijinul guvernului şi al autorităţilor militare pentru întoarcerea

poporului la uniaţie.

Acelaşi lucru s-a întâmplat şi în Ţara Făgăraşului, unde

vicarul Ignatie Darabant a avut nevoie de sprijinul armatei

habsburgice pentru stăvilirea mişcării de întoarcere la Ortodoxie.

Peste puţin timp, la 20 august 1782, împăratul Iosif II a

dat aşa numita Patentă de unire, prin care dispunea ca fiecare

Biserică să rămână cu credincioşii pe care îi avea şi să nu se

mai facă prozelitism. De fapt, măsura a fost luată numai

împotriva Bisericii Ortodoxe, care nu putea primi credincioşi

uniţi. în schimb Biserica Unită a continuat şi în viitor acţiunea

prozelitistă, folosindu-se de sprijinul permanent al autorităţilor

de stat.

La 1798 s-a încercat o refacere a Bisericii Ortodoxe,

făcându-se un memoriu iniţiat de oameni de seamă ortodocşi şi

uniţi. Memoriul lor a ajuns la episcopul catolic Batthyani Ignacz

din Alba Iulia, la guvernatorul Transilvaniei Banffi şi la

împărat, care, în 1800, a dispus clasarea dosarului, ţinând

seama de propunerea celui din urmă, că dezbinarea românilor

este de folos statului, care poate să-i stăpânească mai uşor.

Până spre sfârşitul secolului XVIII, cărţile de cult (Liturghierul,

Molitfelnicul, Evanghelia, Apostolul, Penticostarul,

Octoihul, Triodul, Mineiele, Ceaslovul, Psaltirea...) tipărite de

uniţi, păstrau în întregime rânduielile liturgice ortodoxe. Sub

Mulţi dintre cei ce trecuseră la uniaţie, de bună voie sau siliţi, cât

şi cei din satele ce fuseseră declarate în mod arbitrar unite, voiau să se întoarcă la Ortodoxie.

episcopul Ioan Bob (instalat în 1784), s-a început tipărirea

cărţilor de slujbă şi de învăţătură cu un conţinut catolicizant.

Tot el a introdus cele mai multe numiri catolicizante în Biserica

Unită din Transilvania.

De pe la sfârşitul secolului al XVIII-lea, prigoana uniţilor

susţinuţi de autorităţile catolice asupra ortodocşilor s-a atenuat,

ortodocşii şi uniţii militând pentru ca naţiunea română să-şi

obţină drepturile ei. Episcopii Vasile Moga de la Sibiu şi Ioan

Lemeni de la Blaj au înaintat împreună mai multe memorii către

autorităţile de stat prin care cereau drepturi naţionale şi sociale

pe seama păstoriţilor lor. în hotărârile Adunării Naţionale

Româneşti de la Blaj din 315 mai 1848, se preconiza o singură

Biserică românească (deci desfiinţarea celei unite) şi reactivarea

vechii Mitropolii a Transilvaniei. Însă episcopii uniţi Ioan Lemeni de la Blaj şi Vasile Erdelyi de la Oradea s-au opus, şi

cu sprijinul catolicilor şi al Curţii de la Viena au oprit procesul

de refacere a unităţii ortodoxe.

În anii următori, s-au făcut trei încercări pentru deplina

catolicizare a Bisericii Unite din Transilvania şi pentru totala ei

supunere papei şi Congregaţiei „De Propaganda Fide". Astfel,

trei concilii ţinute tainic, în anii 1872, 1882 şi 1900, la Blaj, au

încercat o totală catolicizare a doctrinei, cultului şi organizării

Bisericii Unite.

Din mărturisirile de credinţă ale acestor trei concilii constatăm

că ele primeau întreaga învăţătură a Bisericii Catolice,

inclusiv hotărârile Conciliului de la Trident (1543-1563), ale

Conciliului I Vatican (1869-1870), de asemenea şi infailibilitatea

papei etc. Mărturisirea Conciliului din 1900 se încheia

prin cuvintele: „Mai încolo, primesc şi mărturisesc toate

celelalte câte le primeşte şi le mărturiseşte Sfânta Biserică a

Romei..., peste acestea, promit şi jur ascultare adevărată

pontificelui roman, următorului fericitului Petru, principele

apostolilor şi vicarul lui Iisus Hristos".

Deci cele trei «Concilii provinciale» au introdus dogme

noi, catolice, în Biserica românească Unită din Transilvania.

Supunând-o cu totul Scaunului papal, ea şi-a pierdut şi puţina

independenţă care i-a mai rămas, grăbind procesul de încorporare

a ei în Biserica Romano-Catolică.

Mulţi intelectuali uniţi au luat o atitudine energică

împotriva hotărârilor adoptate de aceste «Concilii», care au avut

loc fără ştirea clerului şi a credincioşilor uniţi. De pildă,

profesorul Nicolae Densuşianu, cel care a descoperit

“manifestul de unire» din 1698, califica sinoadele de la 1872,

1882 şi 1900, într-o broşură tipărită la Braşov, ca „adevărate

adunări secrete pentru schimbarea religiunei strămoşeşti a

poporului român din Mitropolia Alba Iuliei". El constata că sub

Atanasie Anghel nu s-a primit nici o dogmă catolică, pe când

acum „se primiră toate dogmele catolice, toată credinţa

catolică, declară pe papa de suprem cap ierarhic cu puteri

absolute şi infailibil în Mitropolia de Alba Iulia. Episcopul

Atanasie fusese silit de grelele împrejurări de atunci şi el făcuse

o unire cu Roma în sens naţional. Mitropolitul Vancea însă,

fără să fie constrâns de evenimente politice ori de altă natură,

făcu o unire exclusiv în sens catolic şi în contra voinţei

poporului român". În acest fel, conchidea Densuşianu, „unirea

cea adevărată, catolică, cu Biserica Romei nu o făcu episcopul

Atanasie, ci mitropolitul Vancea".

Dar această catolicizare forţată şi-a însuşit-o numai o

parte a clerului, îndeosebi teologii cu studii în instituţiile de

învăţământ catolic (Budapesta, Viena, Roma) şi unii intelectuali

înstrăinaţi de neamul şi credinţa strămoşească. Poporul român

unit şi-a păstrat însă vechea sa tradiţie ortodoxă, fără să ştie

nimic de hotărârile secrete ale vlădicilor şi ale celorlalţi teologi.

În secolul XIX şi până în anul 1918 existase o conlucrare

între clerul şi credincioşii ortodocşi şi uniţi pentru slujirea

intereselor poporului român, ei luptând împreună în momentele

cele mai importante din viaţa poporului român (la revoluţia din

1848, în anii 1892-1894 şi la Marea Unire din 1918). Mulţi

doreau ca în 1918, odată cu unitatea statală, să se înfăptuiască

şi unitatea bisericească.

Din nefericire au fost şi cazuri în care Mitropolia Blajului,

ca şi episcopiile ei sufragane, şi politicienii greco-catolici

au încercat în felurite chipuri să împiedice mişcarea de revenire

la Biserica străbună.

Apoi, prin Concordatul dintre statul român şi Vatican,

semnat în 1927, Biserica românească Greco-Catolică (Unită),

care era considerată până atunci, chiar de Scaunul papal, ca o

41

Biserică autonomă, cu caracter naţional românesc (recunoscută

şi de art. 22 din Constituţia din 1923), devenea un simplu «rit»

al Bisericii Catolice, astfel că îşi pierdea caracterul naţional şi

autonomia. Episcopii uniţi erau numiţi acum de Vatican, încălcându-se

vechiul drept tradiţional şi canonic al Arhiepiscopiei

Blajului de a propune trei candidaţi, din care autoritatea de stat

să numească pe unul.

Totuşi, în anii dinaintea celui de-al doilea război mondial,

s-au manifestat mai multe tendinţe de revenire a uniţilor

la Biserica Ortodoxă. Mişcarea de reîntoarcere la sânul

Bisericii Ortodoxe era puternică în rândul credincioşilor, căci

zeci de sate, în frunte cu preoţii lor, au revenit la Biserica

strămoşească; şi pe lângă aceste treceri în masă au fost mii de

treceri individuale.

La 27 februarie 1939 a avut loc o mare adunare la Alba Iulia cu aproximativ 50000 de participanţi, în frunte cu

Mitropoliţii Nicolae Bălan de la Sibiu şi Alexandru Nicolescu

de la Blaj, în cadrul căreia s-a semnat un act privind unirea

celor două Biserici româneşti şi s-a hotărât să se înceapă

tratativele în vederea reunificării; din nefericire, înţelegerea

încheiată atunci nu s-a putut transpune în faptă, căci în curând a

izbucnit al doilea război mondial.

Mişcarea de revenire a clerului şi a credincioşilor s-a intensificat după al doilea război mondial. în 1948, Mitropolitul

Nicolae Bălan, la cuvântarea rostită la Blaj cu ocazia aniversării

a 100 de ani de la Marea Adunare de la Blaj din Câmpia

Libertăţii, a adresat chemări credincioşilor uniţi „de a se

întoarce acasă". Ca urmare a acestei stări de spirit, 36 de

protopopi şi preoţi, delegaţi de 430 de colegi de-ai lor, au ţinut

o consfătuire la Cluj, hotărând revenirea la Biserica

strămoşească şi ruperea legăturilor cu Biserica Romei.

La 21 octombrie 1948, la Catedrala Încoronării din Alba

Iulia s-a întrunit o mare Adunare Naţională bisericească, în

prezenţa Patriarhului Justinian şi a întregului Sinod, prin care

s-a consfinţit desfiinţarea Bisericii Unite şi reîntregirea Bisericii

Ortodoxe Române din Transilvania.

Credincioşilor uniţi nu le-a fost greu să revină la Biserica

mamă, Biserica Ortodoxă, pentru că ei nu respectau practic cele

impuse de catolici.

Dar o parte a clerului şi numeroşi intelectuali n-au aderat

la această reîntregire. Desfiinţându-se eparhiile unite în toamna

aceluiaşi an, preoţii respectivi s-au angajat în diferite slujbe de

stat, iar credincioşii nereveniţi au preferat să se roage în biserici

romano-catolice.

Greşelile „uniţilor" sunt următoarele:

a) Consideră pe papă drept cap al Bisericii lui Hristos.

Este o mare greşeală şi străin de adevăr să-l recunoşti pe

papă drept cap al Bisericii, căci singurul Cap al Bisericii este

Hristos, iar noi suntem mădularele Trupului Său, care este

Biserica cea una, adevărată, sobornicească şi apostolească, căci

Unul este Dumnezeu, Unul este şi Mijlocitorul între

Dumnezeu şi oameni: Omul Hristos Iisus (I Tim. 2, 5).

Iar de vreun vicar al lui Hristos, noi nu ştim, căci Hristos

nu ne-a părăsit, ci este cu noi în veacul veacului. Şi nici Sfinţii

Părinţi de vreun vicar al lui Hristos n-au ştiut, nici toţi

patriarhii şi nici chiar Sfântul Apostol Petru, care se ia de

catolici drept mărturie, n-au ştiut de una ca aceasta, ci

soborniceşte totdeauna au povăţuit Biserica, Duhul Sfânt

stându-le într-ajutor. Chiar Sfântul Petru, cum arată Faptele

Apostolilor, cu smerenie s-a plecat cuvintelor celor insuflate de

Dumnezeu ale Sfântului Apostol Pavel, când acesta i-a stat

împotrivă pentru cei netăiaţi împrejur (Gal. 2, 11-21).

Iar dacă stăruie să se cheme că este fără de greşeală, noi

nu primim una ca aceasta, fiindcă numai Unul Dumnezeu nu

poate greşi; şi prin darul Lui, la fel şi Biserica, cea una,

călătoreşte fără de greşeală, căci Duhul Sfânt o povăţuieşte pe ea.

Şi nu se poate nici a-l recunoaşte pe papă drept întâistătător

şi a avea comuniune cu el, chiar dacă ai păstra în

toate celelalte dreapta credinţă, căci nu te poţi împărtăşi cu

cel ce cugetă, face şi învaţă cele potrivnice dreptei credinţe;

b) Sfânta Împărtăşanie se poate face şi cu pâine nedospită

- azimă -, ca evreii;

c) Duhul Sfânt purcede de la Tatăl şi de la Fiul (Filioque).

În această privinţă Cuviosul Paisie de la Neamţ spune

următoarele: „...Pentru că este cugetarea catolicilor pentru

Unul Dumnezeu în Treime, rea, nedreaptă şi potrivnică Sfintei

Scripturi, şi întru aceasta este deopotrivă cu Arie şi cu toţi

42

ceilalţi eretici. Şi dacă cineva mărturiseşte astfel precum că

«Duhul Sfânt purcede de la Tatăl şi de la Fiul», pentru acela nu

este nădejde de mântuire, chiar dacă ar îndeplini toate poruncile

lui Hristos, chiar dacă încă şi pe morţi i-ar învia, pentru că

defăimează cu rea slavă Duhul Sfânt şi două pricini socoteşte a

fi în Dumnezeire, una a Tatălui şi alta a Fiului" 11 ;

d) în afară de rai şi iad mai există un loc curăţitor, numit

purgatoriu.

„Purgatoriu nu este. Catolicii zic că între rai şi iad ar fi

un foc curăţitor, unde merge sufletul câteva sute de ani şi se

curăţă acolo, apoi trece în rai. Nu există aşa ceva. Noi avem

Evanghelia Judecăţii, pe care o au şi ei, dar nu arată trei locuri,

ci numai două - raiul şi iadul. Mântuitorul, când va sta pe

Scaunul slavei Sale şi va aduna toate popoarele de la zidirea

lumii să le judece, îi va despărţi pe dânşii, precum desparte

păstorul oile de capre. Şi va pune pe drepţi de-a dreapta Sa şi

pe păcătoşi de-a stânga Sa... Şi vor merge păcătoşii în munca

veşnică, iar drepţii în viaţa veşnică.

Deci nu putem zice că sunt trei locuri, ci numai două:

munca veşnică sau viaţa veşnică" 12.

Pe lângă aceste patru puncte, reamintim că la trei sinoade

tainice de la sfârşitul secolului XIX, s-a hotărât primirea

întregii învăţături catolice.

Având în vedere toate aceste lucruri, se vede că uniaţia

este o catolicizare lentă şi o mişcare subversivă făcută cu scop

politic pentru a aduce pe ortodocşi sub ascultarea Romei.

Capitolul 3

Noi erezii şi secte

Protestantismul, apărut în secolul al XVI-lea în cadrul

Bisericii Romano-Catolice, a dat naştere unei Biserici Reformate

şi unei Biserici Luterane, care au pătruns şi în ţara noastră

Sfântul Paisie de la Neamţ, Cuvinte şi scrisori duhovniceşti, vol. I,

Editura «Tipografia Centrală», Chişinău, 1998, p. 67.

Ne vorbeşte Părintele Cleopa, vol. 3, 1996, p. 63.

43

în special prin minorităţile etnice din Transilvania, maghiarii şi

germanii. Mai târziu au pătruns şi sectele neoprotestante.

1. Baptiştii

Numele şi-l iau de la învăţătura lor despre botez (bapto =

a afunda), susţinând că botezul trebuie împărtăşit numai

adulţilor. Ei sunt urmaşi ai anabaptiştilor lui Thomas Munzer

din Germania de prin anii 1533-1534. Întemeietorul sectei

baptiste este un fost pastor puritan 13, englezul John Smith. Din

cauza persecuţiilor din partea Bisericii Anglicane împotriva

tuturor nonconformiştilor, John Smith fuge în Olanda în anul

1606. Aici face cunoştinţă cu rătăcirile mennoniţilor, care

învăţau că botezul trebuie dat numai vârstnicilor şi numai prin

cufundare şi că jurământul şi serviciul militar sunt oprite.

În scurt timp trecu şi el la această sectă, botezându-se a

doua oară, împreună cu ceilalţi însoţitori ai săi, nu prin

cufundare, ci prin turnare (stropire). în anul 1611 se întoarce

din nou în Anglia şi înfiinţează noua sectă „baptistă", numită a

„baptiştilor generali", spre deosebire de cea a „baptiştilor

particulari", condusă de John Spilsburg, care susţineau botezul

prin cufundare.

Cam deodată cu baptiştii englezi au luat fiinţă în America

baptiştii americani. Întemeietorul acestora a fost tot un englez,

Roger Williams, fost puritan, care, nemulţumit de dezbinarea

baptiştilor englezi şi neputând suporta persecuţiile Bisericii Anglicane,

în anul 1631 fuge în America de Nord, unde înfiinţează

secta „baptiştilor regulari", cu alţi 12 membri, care se botezară

unul după altul prin cufundare. Baptismul a fost persecutat şi în

America până în anul 1783, dar, după proclamarea independenţei

S.U.A., i s-a dat deplină libertate religioasă.

Ca şi baptiştii englezi, şi baptiştii americani s-au dezbinat

între ei, astfel încât în prezent se pot întâlni peste zece feluri de

Regele Angliei Henric al VII-lea s-a ridicat împotriva papei, pentru că acesta nu i-a desfăcut prima căsătorie şi prin acel faimos „Non

possumus"

i-a refuzat căsătoria cu Ana Boleyn.

Din această pricină s-a

produs ruptura cu papalitatea, născându-se Biserica Anglicană (1534). Mai târziu s-a produs o reformă şi în Biserica Anglicană. Cei ce au primit noua

reformă s-au numit „conformişti", iar cei care n-au recunoscut-o, s-au numit

„nonconformişti".

Nonconformiştii s-au dezbinat la rândul lor în prezbiterieni sau puritani, congregaţionalişti sau independenţi ş. a.

44

baptişti: baptiştii vechi, baptiştii voinţei libere, baptiştii sâmbătari,

baptiştii celor şase principii, discipolii lui Hristos, baptiştii

unitarieni, baptiştii scufundători, Biserica lui Dumnezeu etc,

numele fiecărei secte ilustrând principiul generator al ereziei; în

general sectele se alipesc de un anume aspect al credinţei şi îl

absolutizează în dauna celorlalte.

În sec. XIX baptismul trece din Anglia în Germania. Din Germania baptismul trece în Ungaria, iar de aici începe a face

ravagii printre românii din Ardeal, îndeosebi judeţele Arad şi

Bihor, ungurii sprijinind răspândirea baptismului la noi în ţară.

Iată ce scrie deputatul ungur Almay Oliver în ziarul Aradi

Kozlony în anul 1913: „Chestiunea naţională românească ar

trebui dezvoltată în aşa chip ca poporul român să fie dezlegat de

sub conducerea preoţilor români. E de mare însemnătate faptul

că chestiunea românească, cel puţin în parte, poate fi rezolvată

cu ajutorul baptismului. Baptismul poate ajunge la cuceriri de

necrezut în judeţul Arad..."

Nu este de mirare că primii predicatori baptişti printre

români au fost unguri. Prin anul 1888 baptistul Kronyai Mihaly

predica prin Curtici, jud. Arad, şi Talpoş, Bihor, iar prin alte

comune activau Toth Istvan, Csopjak Attila şi alţii.

Nici celelalte provincii româneşti n-au rămas nemolipsite,

deşi în măsură mai mică. Astfel, după 1916, baptismul a

pătruns în Bucovina, Moldova şi Muntenia, aşa că astăzi sunt în

ţară câteva ramuri ale sectei baptiştilor.

Cultul lor constă în rugăciuni, în cântece religioase şi mai

ales în predici. La cultul dumnezeiesc se practică uneori şi

„Cina Domnului", o ceremonie care constă în „împărtăşirea"

cu pâine şi cu vin. Cultul public este săvârşit în „casele de

rugăciuni", în care se fac evanghelizările de după masă şi

seara, cu deosebire duminica.

Învăţăturile baptiştilor sunt în majoritate cele ale protestanţilor:

a) nu recunosc Sfânta Tradiţie şi cele şapte Sfinte Taine;

b) sunt împotriva cinstirii sfintelor icoane, a Sfintei Cruci,

a sfintelor moaşte, a rugăciunilor pentru morţi, a jurământului,

a postului, a simbolurilor liturgice ş.a.;

c) dreptul şi puterea disciplinară o are adunarea;

45

d) sunt rigorişti, neîngăduitori faţă de cei ce păcătuiesc;

e) botezul îl aplică numai celor vârstnici şi se săvârşeşte

numai printr-o singură scufundare (el nu iartă păcatele);

f) fiecare are dreptul şi priceperea de a tâlcui Sfânta

Scriptură;

g) nu au decât trei sărbători: Crăciunul, Paştile şi

Rusaliile;

h) sunt împotriva cinstirii Maicii Domnului şi a sfinţilor.

Toate aceste învăţături le au şi celelalte secte, cu deosebirea

că acelea au în plus şi altele, specifice lor.

2. Adventiştii

Îşi au numele de la cuvântul latinesc adventus=venire,

deoarece îi preocupă mult venirea a doua a Domnului şi în

special data exactă a ei. De dată mai recentă decât baptiştii,

secta lor a fost întemeiată de William Miller, fermier din

America, născut la 1782 în oraşul Pitsfield. Părinţii lui au fost

baptişti săraci şi nu i-au putut da o cultură înaltă; însă lui îi

plăcea să înveţe şi, în urma unei lecturi bogate, a ajuns să fie

liber cugetător.

Grozăviile războiului anglo-american din 1812-1816, la

care a luat şi el parte, l-au făcut să se apropie de Sfânta

Scriptură şi să devină credincios baptist ca şi părinţii lui. Dar

citind cu multă stăruinţă Biblia şi neavând pricepere şi pregătire

destulă pentru înţelegerea ei, a scos din ea fel de fel de rătăciri,

cum ar fi că venirea a doua va fi între 1 martie 1843 şi 1 martie

1844; atunci Hristos va întemeia pe pământ o împărăţie de o

mie de ani (mileniul) cu cei drepţi care vor învia; iar la sfârşitul

mileniului vor învia şi cei păcătoşi şi vor fi judecaţi ş.a.

Data venirii a doua a stabilit-o pornind de la Daniel (8,

14), unde proorocul spune iudeilor că până la curăţire vor trece

2400 de zile. Prin zile, Miller a înţeles ani, iar prin curăţirea

templului a înţeles întemeierea mileniului. Socoteala a început-o

de la anul 457 î.d.Hr., fiindcă în acest an a început robia

babilonică. De la această dată şi până la Hristos vor mai trece

restul până la cifra de 2300 ani, adică încă 1843 de ani, după

care va urma venirea a doua şi mileniul.

Proorocia aceasta şi-a anunţat-o Miller încă din anul 1833

prin broşura sa „Învederare din Sfânta Scriptură a venirii a

46

doua a lui Hristos în anul 1843". Acelaşi lucru l-a vestit apoi

revista „Semnele timpului", scoasă în 1840 de Iosua Himes, un

adventist fanatic, apoi în „Strigătul din miezul nopţii" (1842).

Dar profeţia lui Miller nu s-a împlinit, ceea ce a tulburat

foarte mult pe aderenţii săi numiţi adventişti. Miller şi-a

recunoscut în public greşeala sa şi a socotelilor sale, dar totuşi a

continuat să afirme că venirea a doua trebuie să fie în curând.

Un ucenic al lui Miller, pe nume S. Snow, a căutat să împace

pe adventişti, spunând pe baza textului de la Levitic (12, 29) că

mai trebuie să adauge încă şapte luni şi zece zile, şi că data de

10 octombrie 1844 este data sigură a venirii a doua. De data

aceasta a fost anunţată prin reviste, ziare şi conferinţe şi era aşa

de mult crezută, încât aderenţii ţărani şi-au lăsat cerealele pe

câmp nerecoltate, iar cei de la oraş îşi vindeau casele şi tot ce

aveau.

Noaptea de 9 spre 10 octombrie 1844 a fost aşteptată cu

mari emoţii. Adventiştii s-au adunat într-o sală mare din oraşul

Boston, aşteptând sunetul trâmbiţei îngereşti care avea să

vestească lumii a doua venire a Domnului. Dar noaptea aceasta

a trecut ca toate celelalte nopţi, iar adventiştii, văzându-se

înşelaţi şi de data aceasta, au părăsit secta în masă. Însuşi Miller a mărturisit public că a greşit şi a sfătuit pe adepţii săi să

treacă la baptişti, însă baptiştii nu i-au primit.

Aderenţii care au mai rămas au început apoi a se împărţi

şi a se organiza în diferite grupuri separate, ca: adventiştii

Evangheliei, creştinii adventului, uniunea adventului etc. Unii

dintre ei au strămutat apoi data venirii a doua pentru anul 1874.

Astăzi adventiştii sunt de două feluri: adventiştii de ziua a

şaptea şi adventiştii reformişti, fiecare continuând să fie

preocupaţi de noi calcule în vederea aflării datei celei de a doua

veniri, ignorând cuvântul Mântuitorului după care nimeni nu

poate afla şi nu poate şti ziua aceasta (Matei 24, 36).

A. Adventiştii de ziua a şaptea

Întemeietorul acestei secte a fost Joseph Bates, căpitan de

vapor, şi mai ales soţii James şi Hellen White, toţi din

America. Această femeie, Hellen White, socotită profetesă a

sectei, fiind bolnavă de isterie, avea adesea halucinaţii, aiureli,

pe care le socotea drept descoperiri dumnezeieşti; ea a călătorit

47

prin toate centrele mai însemnate din America şi Europa,

răspândind pretutindeni învăţătura adventistă.

Despre datele stabilite de Miller şi Snow, privitor la aşazisa

a doua venire, susţinea că ele nu au în vedere venirea a

doua, ci curăţirea templului ceresc de păcatele fiilor lui

Dumnezeu (Evrei 9, 23) şi că acel timp este şi de judecată,

(I Petru 4, 17) şi de aceea sfârşitul lumii va fi curând sau, după

Apocalipsă (14, 6-7), a şi sosit. Previziunile şi fixarea datei au continuat, fiind propuşi pe rând anii: 1845, 1849, 1851, cea din

urmă fiind certificată şi de o „viziune" a lui H. White. Tot printr-o „viziune cerească" a profetesei, adventiştii au preluat serbarea sâmbetei de la baptiştii de ziua a şaptea, în 1860 secta luându-şi denumirea de „Adventiştii de ziua a şaptea".

Din America adventismul de ziua a şaptea a pătruns în

Europa, unde şi-a format comunităţi organizate şi case de

edituri, susţinând o vie propagandă prin ziare şi reviste. Ei au

şcoli confesionale şi seminarii, iar centrul de propagandă îl au

în oraşul Hamburg (Germania), pentru Europa. în România, adventismul a fost adus la anul 1870 de Mihail Czehovschi, fost

preot romano-catolic, care a activat mai întâi la Piteşti, ca

reprezentant al adventiştilor de duminică.

Adventismul de ziua a şaptea a fost adus mai apoi şi de

alţi străini, mai întâi în Dobrogea, iar prin 1890 pătrunde în

Bucureşti. Propaganda rămâne însă fără rezultate remarcabile,

fiind susţinută numai de străini până în anul 1906, când

studentul în medicină Petre Paulini se converteşte la adventism,

primind botezul de la adventiştii sâmbătari. El este prima victimă dintre intelectualii români. în scurtă vreme el ia

conducerea sectei şi o organizează, susţinând-o printr-o propagandă

în care nu a omis nici unul din mijloacele cele mai jignitoare la adresa Bisericii şi a clerului nostru. în 1920 s-au organizat sub denumirea de „Uniunea comunităţilor evanghelice ale adventiştilor de ziua a şaptea". Mai multe comunităţi

alcătuiesc o „Conferinţă" - de obicei comunităţile dintr-o

provincie. Iar „Conferinţele" la un loc alcătuiesc Uniunea.

Cartea lor de cult principală este „Imnurile creştine".

Învăţăturile caracteristice ale adventiştilor sunt:

a) Cunoaşterea datei exacte a venirii a doua;

48

b) Mileniul - sau împărăţia de o mie de ani a lui Hristos

pe pământ, cu cei drepţi;

c) Nu există iad, nici suflet nemuritor;

d) Serbarea sâmbetei;

e) Obligativitatea Testamentului Vechi, relativ la legile

despre mâncăruri curate şi necurate;

f) Domnia lui Antihrist de 1260 de zile (Apoc. 12, 6) este

de 1260 de ani şi anume între 538-1798 (domnia papalităţii).

Alte rătăciri sunt cele comune tuturor sectelor.

B. Adventiştii reformişti

Adventiştii reformişti sau, pe numele lor întreg, „Mişcarea

reformatoare a adventiştilor de ziua a şaptea", sunt o fracţiune

născută din sânul adventiştilor de ziua a şaptea. După moartea

„profetesei" H. White (1915), s-au ivit mai multe femei

adventiste, care se pretindeau a fi chemate să o înlocuiască.

Dintre acestea a reuşit să se impună Margareta Rowen din Los

Angeles (California), care susţinea că adventismul trebuie supus

unei schimbări, aşa cum i s-a descoperit ei, şi anume:

adventiştii cu adevărat creştini nu trebuie să pună mâna pe

arme, ca să ajute statele în planurile lor războinice. Adventiştii

care în timpul războiului au luat arma în mână, au părăsit calea

adevărului. Războiul început în 1914, spunea ea, este ultimul

război, fiindcă trăim vremurile cele de apoi, când sfârşitul lumii

este aproape. De aceea nici căsătoria nu este admisă, ca una ce

de acum înainte nu mai are nici un rost; de asemenea se

interzice mâncarea de carne.

Aşa s-a născut adventismul reformat sau rowenismul, prin

anul 1916, ca o mişcare reformistă în sânul adventiştilor de ziua

a şaptea. Din America adventismul a trecut în Germania, iar de

aici mai departe, ajungând pe la noi în 1917-1918 prin

mijlocirea unui soldat cu numele Kremer, căsătorit cu o

nemţoaică reformistă din Hamburg. Totuşi n-a reuşit să prindă

teren, din cauza atitudinii lui faţă de stat. Secta a fost interzisă,

fapt pentru care nu şi-a putut face propaganda decât pe ascuns

sau prin foile lor „Păzitorul adevărului" şi „Solul misionar".

Învăţăturile reformiste sunt expuse în broşura „O scurtă

lămurire a principiilor adventiştilor de ziua a şaptea, mişcare de

reformă" (Bucureşti, tip. Cultura, 1924), fiind combătută de

49

Petre Paulini, conducătorul celorlalţi adventişti în broşura

„Profeţi falşi şi profeţii mincinoase".

3. Martorii lui Iehova

Martorii lui Iehova sau studenţii în Biblie, zişi şi

milenişti 14

sau russelişti, este una din cele mai periculoase secte

care acţionează şi în ţara noastră. Adepţii ei s-au numit

„russelişti", după numele întemeietorului, „milenişti", ca unii

care răspândesc învăţătura despre „mileniu", „studenţi în

Biblie", ca unii ce ar studia mai serios decât ceilalţi Biblia şi în

fine „martorii lui Iehova", ca singurii „mărturisitori" ai lui Iehova.

Întemeietorul sectei lor a fost Carol Russel, comerciant

din America, născut la Pittsburg, statul Pennsylvania, în 1852,

din părinţi irlandezi, prezbiterieni, emigraţi în America. Ajungând

în contact cu adventiştii, ei s-au molipsit de învăţăturile

acestora despre inexistenţa iadului şi despre apropiata a doua

venire a Domnului pentru aşezarea împărăţiei de 1000 de ani pe

pământ. Russel s-a apucat să cerceteze Biblia şi a ajuns la

concluzia că aceste învăţături ar fi conforme cu ea şi că venirea

a doua nu se va face în scopul judecăţii, ci al restabilirii sau al

restaurării, iar mileniul are un caracter purificator.

În 1872 înfiinţează un cerc al „studenţilor în Biblie" -

făcând începutul sectei -, iar în anul 1874 scrie cartea „Scopul

şi modul venirii a doua a Domnului". Anul 1874 era data fixată

de adventişti pentru venirea a doua a Domnului în trup. Profeţia

însă nici de data aceasta nu s-a împlinit, ceea ce a descurajat pe

aderenţi. Russel însă le furnizează explicaţia că Hristos a venit,

dar numai în duh, şi nu L-a văzut nimeni, că a venit precum

însuşi spunea că va veni: „ca un fur", nevăzut. De la 1874 la

1878, spunea el, sunt cei trei ani şi jumătate (Apoc. 14, 14-20).

Apoi, în 1878 a început să-şi arate marea Sa putere şi să

întemeieze împărăţia Sa, iar în primăvara anului 1878 au înviat

Apostolii, dar şi ei sunt asemenea lui Hristos, fiinţe spirituale

invizibile ochiului omenesc.

Deşi la început a colaborat cu adventiştii, în cele din urmă

Russel se desparte de ei şi în anul 1879 înfiinţează revista

Numele de milenişti nu poate fi specific acestei secte, deoarece mai

sunt şi alte secte mileniste, şi anume toate care au rătăcirile privitoare la

mileniu (împărăţia de o mie de ani).

„Turnul de veghe", scrisă de el şi tradusă în mai multe limbi,

între care şi română. El a scris apoi şi cărţi pe care le-a

răspândit prin mijlocirea Societăţii de Biblie şi de tractate:

„Turnul de veghe", din Brooklin (Statele Unite), înfiinţată şi

condusă de el în acest scop, în acest oraş avându-şi domiciliul şi

Russel.

Dar scrierea doctrinară de temelie a lui Russel este

„Studii în Scriptură", în şapte volume. Şi Russel s-a înşelat în

socoteli. El şi-a prevestit moartea, fixând-o pentru anul 1914,

când avea să fie şi venirea a doua; dar n-a murit decât doi ani

mai târziu, în 1916, călătorind prin California.

La noi în ţară, iehoviştii au pătruns mai întâi prin mijlocirea

unor unguri în Ardeal. Prin 1920, un român din America,

Ioan B. Sima, molipsit de doctrina „martorilor", este trimis în

România ca să organizeze secta. Neobţinând nici aprobarea

necesară, o organizează pe baze comerciale, înfiinţând la Cluj

casa de editură „Viaţa". însă în 1927, convins că iehoviştii -

sub masca religioasă - tind spre anarhism, părăseşte secta,

demascându-i toate planurile. Încercările iehoviştilor americani

de a-l împăca rămân zadarnice. Conducerea sectei o iau nişte

unguri, iar propaganda şi-o susţin prin revista „Turnul de

veghe" şi prin alte reviste şi broşuri fără de autor, fără

indicarea datei, editurii etc. La adunările lor cântă din cartea

„Imnurile zorilor mileniului" 15.

În anul 1961 a apărut propria lor traducere a Bibliei în limba

engleză, în care îşi introduc ereziile lor; cea mai grosolană fiind aceea că

Iisus Hristos nu este Dumnezeu, ci una din creaturi. Această organizaţie

sectară a devenit una din cele mai bogate din lume. Scopul fundamental al

iehoviştilor este de a aduce cât mai mulţi oameni în „singurul adăpost", care

este secta lor. De aceea ei umblă din casă în casă ca să-i determine pe

oameni să intre în secta lor, împărţindu-le din belşug publicaţiile Societăţii

„Turnul de veghe". Sub masca unei organizaţii religioase se ascunde una din

cele mai mari întreprinderi economice, bazată pe o îngrozitoare exploatare a

credulităţii adepţilor săi, transformaţi, printr-o strategie bine pusă la punct,

în fiinţe fără voinţă proprie, care execută orice dispoziţii sau ordine primite

de sus, cu un fanatism rar întâlnit şi foarte periculos. Este suficient să

amintim că după credinţa „martorilor', orice organizaţie în afară de cea a

lor este satanică. Cât despre convingerile lor religioase, acestea sunt atât de

rătăcite faţă de dogmele creştine, încât cu greu ar putea cineva să-i

recunoască fie şi caracterul de sectă creştină. Aceasta pentru că „martorii lui

Iehova" resping principalele învăţături şi practici ale credinţei.

Învăţăturile specifice iehoviştilor sunt:

a) Cunoaşterea exactă a datei venirii a doua;

b) Mileniul - împărăţia lui Hristos de o mie de ani;

c) Nu există suflet nemuritor, omul neavând suflet, ci fiind suflet (adică fiinţă vie, sufletul nefiind altceva decât viaţa);

deci nu există nemurire. Învierea este un dar deosebit al lui

Dumnezeu dat celor aleşi ai Săi;

d) Nu există iad şi chinuri veşnice; păcătoşii la înviere

vor fi nimiciţi; învierea va fi o restaurare sau o restabilire la loc

a lucrurilor, aşa cum le-a făcut Dumnezeu la început;

e) Sfântul Duh nu este o persoană a dumnezeirii, ci numai

o energie a Tatălui - deci nu există Sfânta Treime;

f) Iisus Hristos este o creatură a lui Dumnezeu pe pământ.

El a fost numai om şi ca om a murit pe cruce pentru totdeauna;

g) Nu există nici o sărbătoare.

Celelalte rătăciri sunt comune cu ale altor sectari, având

mai multe puncte comune cu adventiştii.

4. Penticostalii

Se mai numesc şi „tremurători" sau „spiriţi", sau îşi mai

spun „Biserica lui Dumnezeu Apostolică". Numele de penticostali

vine de la cuvântul grecesc „penticosta", care înseamnă

Cincizecime. Ei susţin că toţi membrii sectei lor au botezul cu

Duhul Sfânt şi cu foc, pe care l-au primit Apostolii la Cincizecime

prin pogorârea Duhului Sfânt („spirit", cum zic ei).

Li se mai zice „tremurători" din cauza tremurărilor pe

care le manifestă sub pretinsa influenţă a Sfântului Duh pogorât

asupra lor, şi „spiriţi", fiindcă pretind a avea pe Sfântul Duh în

darul vorbirii în limbi, ca şi Apostolii după Cincizecime.

Făcând din această credinţă punctul central al vieţii şi

învăţăturii lor, au reconsiderat toate celelalte puncte ale

credinţei creştine în funcţie de acesta, subordonându-le ca

importanţă şi prioritate acestuia, constituindu-se astfel în sectă.

Originea sectei este tot în America, datând de abia de la

începutul secolului al XX-lea, fiind înfiinţată din sânul

După ei Iisus Hristos este o creatură a lui Dumnezeu pe pământ. El n-ar fi înviat ci în locul lui ar fi înviat Arhanghelul Mihail. Resping Biserica, preoţii,icoanele,sfinţii, Crucea. Nu au un cult propriu-zis,acesta

fiind înlocuit de răspândirea produselor Societăţii „Turnul de veghe.

baptiştilor de predicatorul baptist Carol Parham. Acesta a

început să propovăduiască rătăcirea că Sfântul Duh se revarsă

din nou cu putere la o apropiată a doua pogorâre a Sa şi că, la 3

ianuarie 1911, S-a şi pogorât deja peste 13 persoane.

În România, secta penticostală a venit direct din America

prin câţiva români de acolo, printre care câştigase teren încă

înainte de 1910, fiind susţinută şi propagată chiar printr-o

revistă în limba română, „Vestitorul Evangheliei", redactată în

oraşul Akron - Ohio, de un oarecare Paul Budeanu, român

originar din judeţul Arad.

Paul Budeanu a tradus în româneşte mărturisirea de

credinţă a penticostalilor, intitulată „Declararea fundamentului

adevărat al Bisericii lui Dumnezeu". Cu Pavel Budeanu stăteau

în legătură penticostalii din România, al căror şef a fost de la

început Ioan Bododea din Brăiliţa, fost predicator, propaganda

susţinându-şi-o prin reviste editate de el, ca „Glasul adevărului"

şi „Ştiinţa Sfinţilor".

Învăţăturile specifice penticostalilor sunt următoarele:

a) Credinţa în mileniu;

b) Pe lângă botezul cu apă este de trebuinţă şi cel cu

Duhul Sfânt şi cu foc, pe care l-au primit Apostolii la

Cincizecime şi prin care se primeşte darul vorbirii în limbi;

c) Pentru ca Biserica să nu fie moartă trebuie să aibă

darul Sfântului Duh, iar pentru a obţine acest dar, se cere

rugăciune şi post, adică nemâncare;

d) Botezător poate fi numai cel ce are darul vorbirii în

limbi (în timp ce la baptişti şi la alte secte poate fi numai cel

rânduit de comunitate);

e) Slujbele duhovniceşti sunt cele ale predicatorilor,

proorocilor şi prezbiterilor - aleşi din Biserică şi ordinaţi

(sfinţiţi ca preoţi prin punerea mâinilor). Ordinaţiunea nu se

poate pierde;

f) în adunări pot vorbi şi femeile;

g) Sfântul Duh purcede şi de la Fiul;

h) Păcătoşii daţi afară din adunare nu mai pot fi reprimiţi.

În celelalte puncte ale credinţei se aseamănă cu ceilalţi

eretici, îndeosebi cu baptiştii, din rândul cărora s-au format.

Cultul este simplu: câteva cântări, însoţite de vorbirea în

limbi şi predici (toate acestea au loc într-o atmosferă plină de

neorânduială, aşa cum se vede din capitolele tratând despre

vorbirea în limbi - glosolalia) 16.

5. Nazarenii sau Pocăiţii

Numele de nazareni sau nazarineni provine din afirmaţia

lor că urmează pe Iisus Nazarineanul nu numai în cuvinte, ci şi

în fapte. Se numesc pocăiţi deoarece susţin că pocăinţa este

temeiul mântuirii şi că numai ei fac adevărata pocăinţă.

Adevăratul doctrinar şi întemeietor al sectei este Samuel

Frohlich, din Elveţia, născut în anul 1803 din părinţi săraci

(calvini). El a studiat teologia calvină la Zurich şi a ajuns pastor

calvin în Elveţia; tinereţea şi-a petrecut-o în destrăbălări. Apoi,

după cum mărturiseşte el, la Paştile anului 1825 i S-ar fi arătat

Dumnezeu îndemnându-l la o viaţă curată. Ca pastor era iubit

de păstoriţii săi fiindcă era conştiincios şi predica regulat şi cu

foarte mult zel. Deşi încă pe când era student teolog strecurase

rătăciri prin predicile sale, la început a rămas totuşi în cadrul

învăţăturilor calvine; până la urmă însă încetul cu încetul devine

baptist, deşi nu oficial.

El era pastor calvin, dar rostea predici baptiste, până

când, descoperindu-i-se rătăcirile, a fost depus. Din acest moment

Frohlich devine baptist pe faţă şi în anul 1832 întemeiază o

Între timp au apărut numeroase alte secte care au preluat de la

penticostali interesul pentru „experienţa Duhului Sfânt". Amintim câteva dintre acestea: Adunarea lui Dumnezeu, Biserica lui Dumnezeu, Biserica lui

Dumnezeu a Profeţiei, Biserica Internaţională a Evangheliei, Biserica

Baptistă Penticostală a Voii Libere, Biserica Penticostală Internaţională

Unită şi multe altele. în mare, doctrina acestor secte este asemănătoare celei

baptiste, dar se diferenţiază prin câteva puncte, în primul rând prin accentul

ce-l pun pe „pogorârea Sfântului Duh" asupra lor.

Unele secte penticostale susţin două trepte ale experienţei harului:

„naşterea din nou" şi „botezul cu Duhul Sfânt", iar altele adaugă încă una,

cea a „sfinţirii". Penticostalii dau o importanţă deosebită glosolaliei sau

„vorbirii în limbi", susţinând că această harismă, ce presupune autonomia

limbii care vorbeşte fără vreo legătură cu mintea, este semn că cel ce o

posedă a primit „botezul Sfântului Duh", treapta ultimă a stării de har.

Alături de glosolalie, penticostalii mai susţin că puterea Duhului se

manifestă în ei şi prin „profeţie şi darul vindecărilor minunate". Diversitatea

foarte mare a sectelor penticostale presupune, după cum este lesne de bănuit,

şi o mare diversitate de învăţături specifice.

54

„sfântă comună" (die heilige Gemeinde) cu 38 de aderenţi, foşti

credincioşi de-ai lui în calvinism, pe care i-a botezat din nou,

prin cufundare. Astfel s-a întemeiat prima „comună nazareană"

având în frunte pe însuşi întemeietorul şi doctrinarul ei,

Frohlich, care în cinci scrieri a stabilit principiile doctrinare ale

sectei sale. El susţine că Biserica a devenit concubină a statului,

cu care cochetează şi de la care primeşte plata de stat, de aceea

se cere o Biserică nouă.

Din Elveţia nazarenismul a pătruns în Ungaria în 1910

adus de nişte ucenici ai lui Frohlich, mai ales prin părţile

învecinate cu Transilvania (oraşul Hodmezovasarhely). De aici

a pătruns apoi la românii din Ardeal, mai ales în judeţele

mărginaşe: Arad, Bihor, Bekes. Totuşi, la noi secta n-a reuşit

să se răspândească prea mult. Până astăzi ea numără puţini

aderenţi, din cauza atitudinii sale faţă de stat fiind interzisă.

Cartea lor de cântări este intitulată „Noua harfă a Sionului".

Învăţătura nazarineană în cea mai mare parte seamănă cu

cea a baptiştilor, caracteristicile ei principale fiind:

a) Mileniul (ca la adventişti, russelişti şi penticostali);

b) Neadmiterea jurământului, deoarece poate fi îndestulătoare

făgăduinţa fără de jurământ;

c) Neîngăduinţa de a face uz de armă în război;

d) Imposibilitatea de a mai păcătui după botez;

e) Neprimirea din nou în comunitate a celor ce au fost

excluşi;

f) Toate instituţiile publice sunt locaşuri ale lui Antihrist.

Tot asemenea este şi şcoala, care nu are nici un rost, deoarece

copiii după ce primesc botezul nu mai pot păcătui; ei ajung la

fericirea raiului şi n-au nevoie de a fi educaţi în şcoli;

g) Nu există predicatori aleşi, ci fiecare poate predica,

dacă este iluminat de Duhul Sfânt;

h) Sunt două categorii de credincioşi: „prietenii şi prietenele",

care sunt aderenţi încă nebotezaţi ai sectei; şi „fraţii şi

surorile" sau aderenţii botezaţi, care îşi zic „tu" între ei;

i) Rigorism în ceea ce priveşte viaţa privată şi bucuriile

ei, ş.a. M.d.

În celelalte părţi ale doctrinei lor se aseamănă întru totul

cu baptiştii.

55

6. Evangheliştii

Evangheliştii sau „creştinii după Evanghelie" şi-au luat

numele acesta sub pretextul că toată viaţa lor este în perfectă

armonie cu Sfânta Evanghelie. Secta a apărut în Elveţia la

sfârşitul secolului XIX, unde poartă numele de Chretiens -

creştini. La noi a fost adusă la începutul acestui secol de nişte

străini, mai întâi prin părţile Sibiului (Cisnădie), apoi în

Bucureşti şi Iaşi.

În capitală a început a prinde teren şi a se organiza sub

numele de „Reunions evangeliques francaises". Revista prin care

au încercat să se introducă în cercuri cât mai largi era intitulată

„La Reunion de Croyants pour le Culte" şi era editată în

Bucureşti, iar secta a început a prinde teren mai cu seamă după

ce a căzut victimă Grigorie Constantinescu, fiu de ofiţer trimis

în Elveţia spre a se perfecţiona într-o meserie, dar a revenit

după patru ani ca predicator evanghelist. Mobilizat în războiul

din 1916-1918, ajunge prin Iaşi unde începe să activeze,

reuşind să facă o casă de rugăciuni. Capitala Moldovei devine

centrul organizaţiei sectei, datorită lui Grigorie Constantinescu,

devenit predicator şef. De aici rătăcirile sectei se coboară prin

judeţele învecinate, „creştinii după Evanghelie" organizându-se

apoi într-o uniune a cărei conducere centrală se mută din nou la

Bucureşti, împreună cu Grigorie Constantinescu.

Învăţăturile lor sunt expuse în broşurile „Memoriu sau

scurtă expunere a punctelor de doctrină ale Comunităţilor creştine"

şi „Memoriu sau scurtă expunere a doctrinei Creştinilor

după Evanghelie".

Rătăcirile proprii evangheliştilor sunt următoarele:

a) Botezul este unul, dar are trei feţe:

- botezul apei, care nu mântuieşte;

- botezul Sfântului Duh, care poate fi primit înainte,

deodată sau după cel al apei;

- botezul în moartea Domnului, care este starea cea mai

înaltă de sfinţenie la care poate ajunge un credincios;

b) Sunt patru judecăţi:

- a celor credincioşi, făcută în cer cu mult înainte de

judecata cea mare a păcătoşilor;

56

- a celor în viaţă, la venirea a doua a Domnului, când va

începe mileniul şi când se vor despărţi oile de capre;

- a păcătoşilor, la sfârşitul mileniului;

- a îngerilor răi;

c) Deşi înlătură Sfânta Tradiţie, admit totuşi că există trei

ceruri: cerul dintâi sau atmosfera, cu norii şi zarea albastră;

cerul al doilea, sau al stelelor, din jurul globului pământesc;

cerul al treilea este raiul lui Dumnezeu, în care sălăşluiesc

îngerii şi sufletele drepţilor şi care este locul de odihnă şi de

aşteptare. La judecata din urmă, cerul dintâi şi al doilea vor

arde şi tot pământul va fi mistuit de foc, numai cerul al treilea

va rămâne;

d) La venirea a doua se va face convertirea iudeilor cu

atâta putere, încât va fi „o adevărată înviere din morţi";

e) Mileniul.

Evangheliştii n-au ca celelalte secte o organizaţie centrală,

fiind prea puţini. Celelalte rătăciri sunt comune cu ale

baptiştilor şi ale altor secte.

7. Secerătorii

Secerătorii sau „Creştinii ultimelor zile", se numesc astfel

deoarece se socotesc a fi chemaţi să facă secerişul creştinismului,

să secere ce au semănat alţii, potrivit cuvintelor

Domnului, că: Altul este cel ce seamănă şi altul cel ce seceră

(Ioan 4, 37). Originea sectei este întunecoasă. La noi în ţară a fost adusă de Alexandru Torok, ungur din Budapesta, de

meserie rotar. Pripăşit prin Timişoara, el începe propaganda

printre baptişti şi adventişti, cu scopul de a unifica toate sectele

în una singură care să se numească „Secerătorul", dar neobţinând

rezultate, prin anul 1924 se întoarce din nou la Budapesta.

Din fericire, secta este prea puţin răspândită şi cunoscută

la noi, de aceea nu cunoaştem şi nici nu ne interesează alte

rătăciri ale ei.

8. Inochentiştii

Aceştia îşi au originea de la călugărul Inochentie (Ioan

Levizor), moldovean din judeţul Soroca, născut în anul 1873.

Ca sectă datează de prin anul 1910. El şi-a făcut noviciatul la

Mănăstirea Dobruşa, judeţul Orhei, de unde apoi, după 4 ani de

57

ascultare ca frate, a trecut împreună cu alţi tovarăşi pe la alte

mănăstiri de prin Rusia (Kiev şi Petrograd). După câtva timp se

întoarce din nou în Basarabia şi se aşază la Mănăstirea Chiteam

(Noul Neamţ), iar de aici în scurtă vreme trece la mănăstirea

din Balta (în apropiere de Nistru), la invitaţia stareţului acestei

mănăstiri.

În anul 1909 şi 1910 Inochentie a primit hirotonia în

diacon şi respectiv în preot la Balta. Moldovenii făceau aici

mari pelerinaje la mormântul fostului stareţ Teodosie Leviţchi,

socotit ca sfânt, făcător de minuni. (Acesta, născut în 1791 şi

mort în 1845, fiind sub impresiile revoluţiei franceze din 1789,

predicase impresionant şi convingător apropierea sfârşitului

lumii şi a înfricoşatei judecăţi). Pelerinilor moldoveni,

Inochentie le predica şi le făcea slujba în limba română, cu o

ţinută plină de evlavie şi de convingere, încât tot mai mulţi

pelerini veneau la Balta. Slujbele în limba română ale lui Inochentie au făcut însă pe arhiepiscopul Serafim al Chişinăului

să pună la cale transferarea lui de la Balta într-un loc unde să

nu mai aibă prilej de a predica şi sluji româneşte, şi anume la

una din Mănăstirile Valaam sau Solovăţ de la Marea Albă.

Inochentismul a pătruns la noi în judeţele Fălciu, Tutova,

Covurlui şi chiar în Bucureşti, unde s-au încercat tratative cu

Tudor Popescu şi D. Cornilescu 17, şefii tudoriştilor. Inochentiştii

nu au un principiu de credinţă şi nici vreo doctrină

specifică, sistematică, ci sunt cu totul inculţi şi deci incapabili

de a-şi formula vreo mărturisire de credinţă, practicând mai

mult un misticism religios.

Începuturile activităţii lui Inochentie erau alimentate de

rătăciri. în predicile lui de la Balta, susţinea că este trimis de

fostul stareţ de mare faimă, Teodosie, ca să pregătească pe

Dumitru Cornilescu era fiu de învăţător din judeţul Mehedinţi.

După terminarea Seminarului Central şi a Facultăţii de Teologie din

Bucureşti, în 1916, se călugăreşte şi este hirotonit ierodiacon în eparhia

Huşilor. De aici trece la Stănceşti, judeţul Botoşani, la principesa Raluca

Calimachi, pe care o cunoscuse la Bucureşti. Aceasta - educată în Anglia -

pusese la dispoziţie fonduri din averea ei pentru a susţine o propagandă

protestantă încă de prin 1914-1915. La Stănceşti, Cornilescu, având totul la

dispoziţie, traduce Sfânta Scriptură şi se perfecţionează în propaganda

religioasă cu nuanţe protestante. După terminarea războiului din 1914-1918,

trece la Bucureşti, alături de Tudor Popescu.

58

oameni pentru ziua sfârşitului, când ei vor fi judecaţi de

Teodosie. După Inochentie, sfârşitul lumii avea să fie în anul

1913, de aceea îndemna pe oameni să nu se căsătorească, iar pe

cei căsătoriţi îi îndemna să nu aibă copii şi să-şi lase averile.

Cei bolnavi - zicea el - să se ungă cu untdelemn din candela de

la mormântul lui Teodosie şi să se roage.

Împărtăşea pe oameni în urma predicii sale fără a fi spovediţi.

Este posibil ca Inochentie să fi practicat şi alte rătăciri.

Totuşi intenţia lui nu a fost de a crea o mişcare religioasă

despărţită de Biserică sau o sectă. Biografii minuţioşi ai lui Inochentie

susţin că Inochentie nu a fost de loc creatorul mişcării

de la Balta18. Abaterile lui Inochentie menţionate mai sus n-au rămas la dimensiunile lor iniţiale, căci poporul habotnic le-a exagerat şi le-a înmulţit din ce în ce mai tare, până când separarea

de Biserică a devenit în chip evident un fapt împlinit.

Rătăcirile la care au ajuns aderenţii admiratori fanatici ai

lui Inochentie sunt următoarele:

a) Inochentie este un sfânt sau un prooroc (după unii

Sfântul Ilie, după alţii un sfânt mare în care s-a întrupat Sfântul

Duh, iar după alţii este Hristosul creştin, mai mare decât

Hristosul evreu). El a avut puteri miraculoase. Pe cei care nu cred în el, îi aşteaptă iadul;

b) Există un Duh Sfânt masculin care este Inochentie şi

unul feminin, care este sora lui Inochentie;

c) Omul trebuie să păcătuiască pentru ca să aibă apoi de

ce să se pocăiască şi ca Dumnezeu să aibă de ce să-l ierte;

d) Sfinţii Arhangheli Mihail, Gavriil, Rafail şi alţii se

întrupează în fraţii predicatori;

e) Viaţa lor este în comun şi se numesc „fraţi";

f) Cultul lor nu este unitar, căci deşi unii - cei mai mulţi - respectă cultul ortodox chiar participând la el, în schimb alţii

sunt, fie prea rigorişti, îmbrăcaţi mai mult călugăreşte şi

printr-un ascetism exagerat îşi schimonosesc trupul, smulgându-şi

unghiile şi părul, fie prea libertini, adunându-se în peşteri

subterane unde practică adevărate orgii. în genere, ei preţuiesc

pomenile şi slujbele pentru morţi;

Conform lucrării lui N. Popovschi, Mişcarea de la Balta sau

inochentismul, Chişinău, 1926, p. 9.

59

g) Sunt împotriva calendarului îndreptat, făcând corp

comun cu stiliştii.

9. Tudoriştii

Întemeietorul sectei a fost Tudor Popescu, fost preot ortodox în Bucureşti, la biserica Sfântul Ştefan, zisă „Cuibul cu barză". Originar din judeţul Prahova, era un preot zelos şi

conştiincios. însă prin anul 1919 a început să alunece, fiind

împotriva cultului sfinţilor. Rătăcirile lui se înmulţesc şi se

accentuează, mai ales după ce se împrieteneşte şi colaborează

cu ierodiaconul D. Cornilescu, molipsit de protestantism.

Având darul vorbirii, prin predicile lui patetice atrage tot mai

mulţi credincioşi la biserica lui.

Sfântul Sinod, sesizat de rătăcirile de la „Cuibul cu

barză", l-a caterisit pe preotul T. Popescu (sentinţa 152 din 2

aprilie 1924). D. Cornilescu rupsese deja orice legătură cu

Biserica şi plecase în străinătate, unde se pare că s-ar fi căsătorit,

dând dovadă de câtă vocaţie avusese pentru monahism.

Doctrina lor era un amestec de învăţături protestante, fără

a avea ceva nou şi original. Cultul consta, ca şi la toate sectele,

din predici, cântări, citiri biblice şi rugăciuni, ajungând cu

timpul să aibă şi casă de rugăciune.

A fost singura sectă înfiinţată la noi în ţară din sânul

Bisericii Ortodoxe Române. în decursul anilor, secta respectivă

a dispărut 20.

10. Teosofii

Numele lor provine de la învăţătura pe care o numesc

teosofie, adică înţelepciune divină. Locul de baştină al teosofiei

este probabil India, timpul apariţiei ei fiind îndepărtat.

În Europa, teosofia s-a ivit prin anul 1875, datorită

rusoaicei Helena Petrovna Blavatsky, o femeie de moravuri

Casă bună cu inochentiştii fac şi cei din „Turma lui Ilie", care au

aceleaşi abateri sectare.

Între grupările mai noi care parazitează Biserica Ortodoxă, mai

amintim: Turma lui Ilie; mişcarea vladimiristă; „lucrarea lui taica Visarion

Iugulescu"; pseudo-isihaştii lui Ghelasie; „sfânta treime de la Cocoşu"; o

parte din „Oastea Domnului", care nu ascultă de preoţi; „Noul Ierusalim"

de la Pucioasa (n. ed.).

60

uşoare, conştientă de starea păcătoşeniei sale. în urma unei

călătorii în America de Nord, H.P. Blavatsky ajunge la New

York, unde intră în legătură cu spiritiştii. Făcând cunoştinţă cu

colonelul J. Olcott, înfiinţează la New York, împreună cu

acesta, o societate teosofică. Din New York, H. P. Blavatsky

pleacă în India, unde a convertit un baron - de Palme -, care la

moartea sa lasă societăţii teosofice o avere considerabilă.

Teosofia a pătruns şi la noi, centre teosofice mai

însemnate fiind la Bucureşti (cu Zoe Palade, Maria Sachelarie,

Mircea Neniţescu etc), Craiova, Timişoara ş.a. Teosofii sunt

împărţiţi în câteva secte greu de deosebit una de alta. în general

se apropie de spiritişti, cu care uneori pot fi uşor confundaţi.

Fiind un sistem filosofic religios, teosofia poate pătrunde numai

în clasa cultă.

Temeiurile învăţăturii teosofice sunt expuse în cartea lui

H. P. Blavatsky: „Secret doctrine" (Doctrina secretă).

Iată câteva puncte din doctrina teosofică:

a) Legea generală a naturii este legea karmei, pe baza

căreia fiecare faptă are urmări, care sunt apoi cauze ale altor

fapte sau activităţi, iar acestea la rândul lor devin iarăşi

cauze ale altor fapte şi aşa mai departe, până ce urmează

liniştea deplină, în care încetează orice activitate;

b) Sufletul după moarte se reîntrupează (reîncarnează) de

mai multe ori spre a se curăţi, până când ajunge desăvârşit şi

egal cu Dumnezeu. Starea aceasta de perfecţiune este nirvana,

sau suprema fericire şi constă în împreunarea sufletelor într-un

tot unitar, în Dumnezeire. Reîncarnarea este necesară tuturor,

în scopul purificării şi perfecţionării;

c) Moartea nu este altceva decât trecerea sufletului dintr-un

corp în altul, sau dintr-o viaţă în alta. Pe patul de moarte, omul

chiar îşi poate alege părinţii din viaţa în care urmează să se

reîncarneze. Când omul moare, sufletul părăseşte corpul fizic şi

îmbracă un corp astral; apoi trece într-un corp mintal, luând o

formă infinită şi devenind astfel o fiinţă eterică, fără sex;

d) Tot ce există, există în mod necesar, căci evoluează

spre bine;

e) Nu există iad sau munci. Mântuirea vine în mod

necesar, prin evoluţia sufletului în şirul de vieţi prin care trece,

61

până ce ajunge în nirvana. Suferinţele prin care evoluează omul în diferitele lui vieţi către nirvana, acesta este iadul;

f) în nirvana toţi vom fi una;

g) Dumnezeu nu este transcendent, ci imanent, în natură;

h) Nu există îngeri răi sau diavoli. Mânia, invidia, răutatea,

deşertăciunea, răzbunarea etc, iată dracii din noi; alţii nu

mai există;

i) Iisus Hristos n-a fost Fiul lui Dumnezeu şi Răscumpărător

al lumii, pentru că oamenii se răscumpără singuri,

purificându-se prin reîncarnări. El a fost numai o pildă de

perfecţiune;

j) Fiecare epocă îşi are Mântuitorul ei propriu, potrivit cu

gradul de civilizaţie şi de dezvoltare spirituală a ei. Astfel a fost

Buda în epoca lui, apoi în altă epocă Iisus Hristos, iar acum, în

epoca modernă, când doctrinele lui Buda şi Hristos au rămas

neîndestulătoare şi se cere un nou mântuitor cu o doctrină mai

potrivită nivelului intelectual înalt al epocii, acesta este

Krishnamurti;

k) Se înlătură dogmele şi autorităţile bisericeşti;

l) Orice religie, într-o oarecare măsură relativ mică, este

expresia voinţei lui Dumnezeu şi descoperă o oarecare parte de

adevăr. Iar teosofia este adevărul curat şi întreg;

m) Lumea aceasta va trece printr-o prefacere cosmică,

transformându-se într-un continent nou, regenerat;

n) Mai există o lume astrală, în care vom ajunge şi noi,

ce cuprinde locuitori, animale şi alte fiinţe; sufletele oamenilor

se duc acolo ca spirite;

o) Nu numai oamenii, ci toate vieţuitoarele au suflet

nemuritor, şi de aceea nu se cuvine a fi ucise; consumarea de

carne de animale este interzisă;

p) Scopul ultim al vieţii este „frăţia universală", care nu

este un vis, o concepţie poetică, ci o condiţie esenţială, şi de

aceea trebuie să existe;

r) Scopul pe care îl urmăreşte teosofia este de a forma

un sâmbure de înfrăţire universală, fără deosebire de rasă,

limbă, credinţă etc. în societatea teosofică poate intra

oricine, de orice credinţă;

s) Limbajul tehnic şi ideile fundamentale ale teosofilor

provin, după ei, din vechile secrete ale Cabalei, care li s-ar fi

62

transmis prin viu grai până azi, întreagă şi neschimbată, chiar

cu magia şi astrologia ei.

În toată doctrina teosofică, influenţa budismului este

vizibilă şi covârşitoare, teosofia fiind mult mai apropiată de

budism decât de creştinism. Cu creştinismul n-are aproape

nimic comun. De aceea ea nu este o sectă creştină, ci o sectă

religioasă şi filosofico-mistică, ivită şi printre creştini, având la

bază un amestec întunecos de idei luate din riturile popoarelor

orientale.

11. Spiritiştii 21

Denumirea le provine din faptul că prin anumite

experienţe fac comunicări cu spiritele (sufletele) morţilor. Ca şi

teosofii, sunt o sectă religioasă filosofico-mistică, având o

doctrină foarte îndepărtată de cea creştină, deşi ei pretind a fi

creştină.

Testamentul Vechi face amintire de practici spiritiste, ca

de pildă de cazul lui Saul cu vrăjitoarea din Endor (I Regi 28,

7-20; IV Regi 21, 6, ş.a.). Ele însă erau interzise cu asprime,

ca fiind contrare religiei date de Dumnezeu (Deut. 18, 9-12).

Spiritismul s-a practicat chiar şi în primele veacuri creştine,

începând de la Simon Magul (Fapte 8, 9) şi de la vrăjitorul

Elima (Fapte 13, 8); desigur a fost practicat între păgâni şi în

continuare, până târziu, am putea spune până în zilele noastre.

Deşi spiritismul nu este în spiritul doctrinei ortodoxe, totuşi

mulţi creştini s-au molipsit de el, practicându-l alături de

creştinism. Spiritismul vechi s-a întemeiat pe practici şi

experimente, fără a avea o doctrină cristalizată. Abia spiritismul

modern încearcă să aibă o atare doctrină, deşi nu chiar unitară.

Spiritismul modern îşi are începuturile în America de

Nord. Prin 1846, în locuinţa unui cetăţean numit Weckman, din

orăşelul Hydesville, statul New York, au început să se audă

pocnituri misterioase în mobilă, uşi, pereţi etc. Neputând afla

cauza lor, Weckman se mută în altă locuinţă, iar în locul lui, în

1847, se mută familia Fox. Pocniturile continuară, până ce noii

locatari intrară, prin intermediul loviturilor, în comunicare cu

Despre spiritism a se vedea mai pe larg la I. Petreuţă, Spiritismul

Timişoara, Tip.”Luceafărul", 1945.

63

acel spirit, care le transmitea mai apoi tot felul de mesaje. Apoi

fetele familiei Fox se mutară la New York, într-o locuinţă mai

încăpătoare, unde continuară comunicarea cu spiritele, servind

ca intermediare (medii) între spirite şi oamenii care aşteptau

răspunsul de la spirite. La această clară înşelare demonică au

fost atrase după aceea o mulţime de oameni, mai întâi din

America şi apoi din Europa.

În România au căzut în rătăcirea spiritistă, printre alţii, B.

P, Haşdeu şi Dr. Istrati.

Doctrinarul spiritismului este juristul şi medicul Hippolyte

de Nisard Rivail, cunoscut sub pseudonimul de Allan Kardec.

Cartea lui „Le livre des esprits" (Cartea spiritelor) este socotită

ca biblia spiritiştilor. Spiritiştii n-au o doctrină unitară, deşi

fiecare doctrinar pretinde a o avea prin comunicări de la

spiritele cele mai luminate.

Ei însă au câteva puncte comune, cum ar fi:

a) Dumnezeu este mărginit; El Şi-a primit existenţa din

haos, deci nu este din eternitate. El este spirit, sau mai corect,

o asociaţie infinită de spirite divine, devenite, printr-o lungă

evoluţie, perfecte şi luând toate la un loc forma de sferă, cea

mai desăvârşită formă din univers;

b) Mai sunt şi alţi dumnezei, inferiori şi subordonaţi

Dumnezeului suprem, dar mai mari ca îngerii. Fiecare soare,

sistem planetar şi planetă îşi are dumnezeul său, supus Dumnezeului

suprem. Dumnezeu nu este atotştiutor, decât numai

indirect, prin informaţiile pe care le primeşte de la ceilalţi

dumnezei, pe calea undelor şi pe care aceştia le-au primit de la

spiritele mai desăvârşite. Dumnezeii solari poartă numirea de fii

ai lui Dumnezeu (nu însă şi cei planetari);

c) Există mai multe Sfinte Treimi. Aşa de pildă, pe una o

alcătuiesc Dumnezeul central, cel solar şi cel planetar. Aceasta

este treimea centrală, superioară. Mai este apoi una, solară,

inferioară aceleia, iar alta, planetară, inferioară celei solare. De

altfel toate forţele din lume lucrează treimic, căci forţa

treimică: pozitivă, negativă şi neutră, este întâlnită peste tot;

d) Dumnezeu este numai un arhitect, iar nu creator al

lumii, căci lumea nu este creată din „nimic", ci este făcută din

ceva ce a existat mai înainte şi care în ultima analiză este

64

aceeaşi cu Dumnezeu. Din acest „ceva" Dumnezeu a format o

materie vie - primul eter sau fluid -, din care au fost făcute

apoi toate câte există în lume;

e) Din acest eter au fost formate spiritele. Aceste spirite

evoluează prin reîncarnări şi apoi prin evoluţie spirituală,

cum evoluează îngerii, până când vor ajunge dumnezei. Pe

toate corpurile cereşti există spirite: pe unele mai mult, iar

pe altele, spirite mai puţin evoluate. Spiritele superioare se

pot reîntrupa între oameni, pentru a grăbi evoluţia acestora;

f) Există patru universuri. Ele se învârt în jurul sferei

divine centrale, formând în jurul acesteia o cruce. Ele sunt

despărţite unul de altul printr-o materie fluidică şi sunt create de

Dumnezeu, din substanţa preexistentă, sau din El însuşi.

Dumnezeu creează şi astăzi, nu însă direct, ci prin mijlocirea

spiritelor superioare. Iar când creează, suferă şi El, pentru că

nu există creaţie fără durere;

g) Există şi providenţă divină, dar tot indirectă;

h) Iisus Hristos este un spirit superior şi este dumnezeul

solar al nostru. La această treaptă a ajuns şi El prin evoluţie.

Hristos nu a adus mântuirea, pentru că fiecare om trebuie să-şi

ispăşească singur păcatele sale, după dreptate, sau după legea

talionului. Dacă El ne-a învăţat să iertăm, a făcut-o în favoarea

victimei, pentru ca aceasta să nu mai caute într-o altă viaţă

răzbunarea cuvenită;

i) Biserica nu este infailibilă. Ea a greşit de multe ori şi

nu poate să mântuiască pe nimeni prin taine sau altceva,

mântuirea făcându-se prin reîntrupări şi evoluţie;

j) Duhul omului, creat de Dumnezeu, a trecut prin pietre,

plante şi animale, până a devenit duh uman, care apoi a trecut

prin mai multe forme, până a ajuns la forma de om;

Perispiritul este compus din două corpuri: unul astral şi

altul mintal. Corpul fizic este de asemenea format din două

părţi: una cărnoasă şi alta eterică, o copie a celei cărnoase,

numită de aceea şi dublul eteric, invizibil ochiului fizic, dar

vizibil vederii astrale, pe care o au unele persoane;

k) Moartea este mutarea spiritului din trup împreună cu

perispiritul;

l) Odată despărţit de trup, spiritul este dus până acolo

unde sunt şi alte spirite la fel cu el din punct de vedere moral şi

65

intelectual. Ele pot comunica cu cei de pe pământ şi pot să-i influenţeze.

Unele sunt bune (îngerii păzitori), altele rele (dracii);

m) După o anumită vreme, spiritul se reîncarnează, spre a

se purifica şi evolua. Reîncarnarea, precum şi locul, familia,

starea, sexul şi alte condiţii ale reîncarnării, sunt hotărâte de

spiritele superioare; tot de acestea sunt hotărâte şi durata vieţii

şi întâmplările din ea, toate în conformitate cu faptele lui din

viaţa dinainte, în scopul ispăşirii şi al evoluării;

n) Nu au temple sau case pentru cult.

După toate aceste învăţături şi practici, sunt mulţi spiritişti

care susţin totuşi că spiritismul 22

reprezintă cea mai autentică

doctrină a lui Hristos. în fond însă spiritismul nu este altceva,

decât un amestec ciudat de budism, deism, politeism, panteism,

animism şi creştinism 23.

Concluzii

Din această scurtă privire istorică de mai sus asupra

sectelor, rezultă următoarele concluzii:

1. Toate sectele sunt de dată recentă, căci istoria nu le

cunoaşte, după cum - poate tocmai de aceea - nici ele nu

cunosc şi nu recunosc istoria. Deci n-au dovada unei

continuităţi apostolice - de la Apostolii Domnului - şi n-au în

ele garanţia adevărului.

2. Aproape toate sectele au fost născocite de oameni

neînvăţaţi, sau cel puţin fără o pregătire îndestulătoare,

necesară înţelegerii şi aprofundării Scripturii. Pregătirea lor nu

le-ar fi putut garanta competenţa tâlcuirii nici măcar a unui

articol de ziar sau a unui text profan oarecare, oricât de

iluminaţi sau preţioşi s-ar pretinde a fi. Ei vorbesc în numele

religiei cam cu aceeaşi competenţă cu care ar vorbi lăcătuşii în

numele agriculturii, semidocţii şi analfabeţii în numele ştiinţei şi

al progresului, sau agricultorii în numele astronomiei. De necontestat este faptul că doctrinele lor n-au reprezentat un pas

înainte în tâlcuirea şi aprofundarea Bibliei, ci dimpotrivă, au dat

O variantă modernă a spiritismului, care a luat amploare în ultimii

ani în SUA, este „channeling"-ul (n. ed.).

Acest scurt istoric al sectelor din România s-a întocmit folosindu-se

Sectologia Părintelui dr. Petru Deheleanu de la Arad, socotind-o a fi cea mai

completă; Pidalionul de la Neamţ, ed. 1844, şi alte surse.

67

dovadă numai de nepricepere şi de misticism fanatic şi

bolnăvicios.

3. Cele mai multe secte din ţara noastră sunt de

provenienţă străină, unele din ele fiind sădite cu scop vădit

împotriva neamului nostru românesc.

4. Unele s-au născut din liberalismul protestant, ca reacţie

împotriva îngrădirilor dogmatice ale Bisericii Catolice, iar altele

provin dintr-un habotnicism care n-a fost mulţumit cu gradul de

pietate şi disciplină al Bisericii Ortodoxe 24.

5. Fiecare sectă a căutat să aducă ceva nou, propriu

numai ei, prin care să se caracterizeze şi să se deosebească de

toate celelalte secte.

6. Fiecare sectă aparte, precum şi toate la un loc, sunt

numai forme diferite de manifestare ale neînlăturatului sectarism,

care de veacuri a bântuit şi a hărţuit Biserica lui Hristos şi

apoi cu ruşine s-a stins prin puterea şi înţelepciunea lui Hristos,

care este Capul şi Mirele Bisericii.

Capitolul 4

Stiliştii 25

În anul 1923 s-au adunat la Constantinopol, într-un sinod,

reprezentanţi ai tuturor Bisericilor Ortodoxe. Acolo, cercetând

cu frica lui Dumnezeu şi cu amănunţime chestiunea calendarului

iulian şi văzând că prin îndreptarea lui nu se aduce nici o

ştirbire dogmelor, canoanelor Bisericii şi rânduielilor Sfinţilor

Părinţi, şi că prin rămânerea în urmă a calendarului de la 21 la

8 martie, se calcă rânduiala stabilită de Sfântul şi Marele Sinod

Ecumenic de la Niceea, au hotărât cu toţii să îndrepte

calendarul iulian şi să aducă echinocţiul de la 8 martie la 21

martie, cum este acum.

Alţi sectari la noi în ţară mai sunt: lipovenii, stundiştii molocanii

ş.a.,dar fiindcă sunt prea puţini la noi şi nu constitue o primejdie pentru credinţa noastră

nu ne-am ocupat de ei cu multă atenţie.

Acest scurt istoric s-a întocmit de redacţia editurii, pe baza lucrării Arhim. Cleopa Ilie, cuvânt de lămurire în legătură cu rătăcirile stiliştilor.

Hotărârea a fost primită de toate Bisericile Ortodoxe care

au luat parte la sinod, prin mitropoliţii, episcopii şi delegaţii

lor, urmând ca fiecare Biserică să facă îndreptarea calendarului

când va găsi vremea potrivită.

Astfel, în anul 1924, la 10 martie, au îndreptat calendarul

Patriarhia ecumenică de Constantinopol şi Biserica Greciei.

Apoi, pe rând, Patriarhia Alexandriei, Patriarhia Antiohiei şi în

anul 1924, în octombrie, a îndreptat calendarul şi Biserica

noastră Ortodoxă Română, socotind ziua de 1 octombrie drept

14 octombrie, sărind peste cele 13 zile cu care rămăsese în

urmă calendarul iulian, de la Sfântul Sinod de la Niceea.

Iar Sfintele Paşti le serbăm odată cu creştinii ce ţin stilul

vechi din celelalte ţări, pentru unitatea şi pacea Bisericilor

noastre surori în dreapta credinţă, care încă nu au îndreptat

calendarul, precum Biserica Rusă, Biserica Ierusalimului,

Biserica Serbiei ş.a. Ele încă n-au trecut în mod practic la

îndreptarea calendarului vechi, dar la vreme potrivită îl vor

îndrepta, după cum a fost înţelegerea tuturor Bisericilor

Ortodoxe la Constantinopol din anul 1923 şi la Consfătuirea

panortodoxă din 1948 ţinută la Moscova, care au ajuns la

înţelegere în această privinţă şi care au hotărât obligatoriu ca

clerul şi credincioşii din fiecare ţară ortodoxă să ţină stilul

bisericesc local pe teritoriul unde se găsesc. Adică în ţara în care se ţine calendarul îndreptat, acela să rămână mai departe,

iar în ţara unde încă se mai ţine stilul vechi, acela să rămână în

folosinţă până la vremea potrivită, când va fi întocmit şi

recunoscut calendarul cel mai desăvârşit pentru toată Ortodoxia.

Şi acestea toate s-au hotărât de mai-marii păstori ai

Bisericii Răsăritului numai pentru a se ţine unitatea şi pacea

dintre Bisericile dreptmăritoare peste care Duhul Sfânt i-a pus

pe ei păstori.

Pentru a fi mai întemeiate cele arătate mai sus în privinţa hotărârii Consfătuirii Panortodoxe de la Moscova relativ la ţinerea calendarului în ţară la noi, dăm mai jos cuprinsul

raportului nr. 60 din 8 august 1954, al Bisericii Ruse din

Bucureşti, către Cabinetul înalt Prea Sfinţitului Patriarh al României, Bucureşti:

La adresa nr. 439 din 7 august 1954, am onoarea a vă comunica, că Biserica Ortodoxă Rusă din Bucureşti prăznuieşte toate sărbătorile creştineşti de peste an după calendarul

îndreptat, adică pe stil nou, după cum se prăznuiesc aceste

sărbători în întreaga Biserică Ortodoxă Română.

Superiorul Bisericii Ruse - Bucureşti

Pr. C. TOMESCU

Se vede dar clar că nu numai Biserica Ortodoxă Română

ţine stilul îndreptat, ci chiar şi bisericile ruseşti care se află

pe teritoriul ţării noastre ţin sărbătorile după calendarul

îndreptat, potrivit înţelegerii de la Moscova din anul 1948.

Şi acum trebuie să înţelegem că această hotărâre care s-a luat la Consfătuirea panortodoxă de la Moscova este un mijloc

de pace şi de unire între Bisericile Ortodoxe din toată lumea în

ce priveşte îndreptarea calendarului şi este făcută cu chibzuinţă

sinodicească şi tradiţie canonică, deoarece noi ştim din sfintele

canoane şi din învăţăturile Sfinţilor Părinţi că Biserica noastră

dreptmăritoare în toate vremurile de-a lungul istoriei a folosit

două mijloace de a mântui sufletele: scumpătatea şi iconomia

sau pogorământul. Scumpătatea este cel mai bun dreptar al

sfintelor canoane din Biserica Ortodoxă, iar iconomia -

pogorământul - este al doilea mijloc şi care uneori pogoară mai

mult sau mai puţin din îndreptarul scumpătăţii cu scopul sfânt

de a folosi Biserica pe alte căi.

De 60 de ani stiliştii lucrează orice taină şi orice sfinţire

în bisericile lor fără arhiereu şi fără ierarhie, şi prin urmare,

dacă ei n-au ierarhi, nici preoţii lor nu se pot numi preoţi, nici

Biserica lor Biserică şi nici creştinii cei botezaţi de ei nu se pot

zice cândva creştini. Pentru că unde nu este ierarhie şi arhiereu,

nici sfinţenie nu este, nici mântuire. Fiindcă izvorul tuturor

sfinţirilor şi darurilor vine numai prin arhiereu. Aşadar, dacă ei

se numesc pe sineşi Biserică dreptmăritoare şi tradiţională, să

ne spună în care Biserică dreptmăritoare s-au mai lucrat

vreodată Sfintele Taine fără arhiereu?

Iar dacă ei zic că au arhiereu, să ne spună care este

episcopul lor, cine l-a hirotonit şi unde îşi are reşedinţa? Căci

canonul 13 al Sinodului I—II (861) zice: „Semănăturile de

zâzanii eretice, aruncându-le diavolul cel rău în Biserica lui

Hristos, şi acestea fiind tăiate din rădăcină cu sabia Duhului, au venit pe altă cale de uneltire, apucându-se a despărţi trupul lui

Hristos prin tulburarea schismaticilor. Sfântul Sinod zăgăzuind şi această vrăjmăşie a lui, a hotărât de acum înainte ca, preot

ori diacon, de ar îndrăzni a se depărta de împărtăşirea

episcopului şi nu-i va pomeni numele la sfinţitele rugăciuni ale

liturghiilor, precum s-a predanisit Bisericii, să se considere

aceasta ca osândire asupra episcopului său, ca pentru oarecare

vinovăţii, înainte de a fi cercetat şi judecat de sinod; unul ca

acesta, să se supună caterisirii şi să se lipsească de toată cinstea

ieraticească. Căci cel ce este rânduit în ceata preoţiei şi răpeşte

judecata mitropoliţilor şi osândeşte însuşi mai înainte de

judecată, după a sa socoteală, pe părintele şi pe episcopul său,

acela nu este vrednic nici de demnitatea preotului şi nici de

numele de preot, iar cei ce vor urma acestuia, de vor fi dintre

cei ierosiţi, să cadă din demnitatea lor; iar de vor fi monahi ori

mireni, desăvârşit să se afurisească din Biserică, până când,

desfăcând legătura cu schismaticii, se vor întoarce la episcopul

lor".

Încă să citească ei şi canoanele: 18 al Sin. IV ec. şi 6 al Sin. II ec. şi să înţeleagă că singuri, rupându-se de ascultarea

episcopilor şi hulind Biserica şi pe conducătorii ei, au căzut sub

anatema care o arată sfintele canoane 17 ale Sin. VII ec, 3, 4,

al Sin. IV ec, 31 Apost., 31 şi 34 al Sin. VI, 1 al Sin. I-II, 5

şi 6 Gangra şi 5 Antiohia, asupra celor ce nu ascultă de

episcopii lor.

Decât a judeca ei pe episcopii şi mitropoliţii din Biserica

noastră Ortodoxă, mai bine ar întoarce ochiul asupra lor, ca

să-şi cunoască grelele vinovăţii canonice pe care le au, că au

rupt legătura duhovnicească cu Biserica Ortodoxă şi se conduc

după mintea lor cea întunecată de mândrie, de ură şi de

nesupunere.

Stiliştii au şi grave abateri canonice. Iată care sunt cele

mai grave:

a) Nu ascultă de hotărârea Patriarhiei Ecumenice din

Constantinopol, din anul 1923, care a hotărât îndreptarea

calendarului celui vechi: Canonul 3 al Sin. II ec; 28 al Sin. IV

ec; 36 Trulan;

b) Consideră calendarul sfânt şi fac din aceasta o dogmă;

c) Nu ascultă nici de Patriarhia Ierusalimului: Canonul 34

Apostolic; 2 al Sin. II ec; 12 al Sin. IV ec; 36 Trulan; 19

Antiohia;

d) Nu ascultă de Sinodul Bisericii Ortodoxe Române şi de

hotărârea întâi-stătătorilor tuturor Bisericilor Ortodoxe, care

s-au adunat la Moscova în anul 1948;

e) Preoţii lor, precum şi creştinii conduşi de ei, se

depărtează de la slujirea şi împărtăşirea cu preoţii şi ierarhii

noştri, din ură, mândrie, răzvrătire şi neascultare;

f) Botează şi cunună a doua oară, săvârşind o mare erezie

şi greşeală dogmatică; Canonul 47 Apostolic; 48, 72 Cartagina;

1, 47, 91 al Sfântului Vasile cel Mare; stiliştii nu au Sfântul şi

Marele Mir, pentru că nici episcop nu au care să li-l sfinţească,

şi din această cauză ung copiii cu untdelemn de prin candele,

când îi botează, şi prin aceasta falsifică botezul şi duc în eroare pe creştinii care dau copiii pe mâna lor ca să-i boteze;

g) Au rupt legătura duhovnicească cu ierarhia canonică a

Bisericii Ortodoxe Române: Canonul 31 al Sfinţilor Apostoli;

13, 14 şi 15 ale Sin. I-II din Constantinopol; 6 al Sin. II ec; 3

al Sin. III ec; 18 al Sin. IV ec; 31 şi 34 Trulan; 5 Antiohia;

10, 11 Cartagina;

h) Hulesc şi defaimă patriarhii, episcopii şi preoţii

Bisericii care ţin stilul nou, numindu-i „catolici", „lipsiţi de

har", „eretici", căzând astfel sub osânda canoanelor: 31, 39

Apostolic; 18 al Sin. I ec; 8 al Sin. IV ec; 34 Trulan; 58

Laodiceea; 7 Cartagina etc;

i) Au făcut mănăstiri fără aprobarea Sfântului Sinod;

j) Preoţii stilişti se duc prin sate străine şi fac slujbe pe

ascuns, fără să ţină seama de aprobarea episcopului locului şi a

parohului din acele parohii, căzând prin aceasta sub osânda

canoanelor 34 Apostolic; 4, 6, 7 al Sin. I ec; 2, 3 al Sin. II

ec; 8 al Sin. III ec; 28 al Sin. IV ec; 36, 39 Trulan; 9

Antiohia.

Acestea sunt câteva din greşelile şi abaterile canonice ale

celor ce ţin stilul vechi în ţara noastră.

Stiliştii sunt consideraţi schismatici, adică dezbinaţi de

Biserica Ortodoxă, căci au călcat legile bisericeşti administrative,

organizându-şi mănăstiri şi biserici deosebite, fără

aprobarea Sfântului Sinod. Iar dacă îndrăznesc să boteze a doua oară, atunci se fac eretici, potrivit cu canonul 47 Apostolic şi

alte canoane.

Aceşti stilişti care sunt nesupuşi Bisericii până în ziua de

azi, rămân o fracţiune schismatică. Dar să se ştie că, în

decursul istoriei, calendarul a mai fost schimbat de cinci ori

până acum, şi când va fi nevoie, iar o să se schimbe.

Capitolul 5

Credinţe păgâne 26

Imediat după schimbările din 1989 şi-au făcut apariţia în

ţara noastră diferite secte şi mişcări paracreştine 27, care au

înflorit în «lumea liberă».

New Age (Noua Eră)

Una din mişcările cele mai ameninţătoare pentru

creştinism, foarte puţin cunoscută la noi, este New Age. În mare măsură mişcarea este influenţată de ideile Societăţii

Teosofice, întemeiată în 1875 la New York de rusoaica Helena

Petrovna Blavatsky. New Age încorporează deja mii de

organizaţii din lume, având ca prim plan construirea unei „noi

ordini a lumii" ce urmăreşte în final controlul asupra lumii.

Mişcarea a declarat intenţiile de făurire a „noii ordini a

lumii" în 1975, activând în ascuns până atunci. Amintim câteva

din principiile „Noii Ere": stabilirea unui sistem economic

mondial unic; o taxă universală; o autoritate mondială care să

controleze proviziile de hrană ale lumii; datoria de a subordona

viaţa personală unui directorat universal; arianismul, adică

supremaţia rasei Vestului; avortul; însămânţarea artificială;

limitarea şi controlarea numărului de copii; purificarea - acţiune

de exterminare a celor ce nu vor accepta ideile mişcării etc.

Acest scurt istoric al noilor mişcări paracreştine din România s-a

întocmit de redacţia editurii,

folosindu-se cartea Biserica şi

sectele,

ed.

Ortoxos

Kypseli, Bucureşti,

1992; Ierom.

Serafim Rose, Ortodoxia şi

religia viitorului, Chişinău, 1995 ş.a.

para-creştin; para = „pe lângă", „contra" (fr. para-, gr. para).

72

New Age câştigă, mai ales în Apus, tot mai mulţi

simpatizanţi şi adepţi prin afişarea de activităţi pacifiste,

ecologiste, urmărirea unei alimentaţii sănătoase şi condiţii fizice

perfecte, prin practici oculte, în mare parte de provenienţă

orientală, ca: meditaţia transcendentală, yoga, terapii de

relaxare, hipnoză, vindecare psihică, vedenii ş.a. Drogurile sunt considerate ca «unelte de transformare». Urmăreşte o „nouă ordine" a lumii, care va sta sub semnul zodiei Vărsătorului, ordine ce vizează o totală răsturnare a valorilor

lumii actuale, prin tendinţe de relativizare a adevărului, a

identităţilor, de împăcare a contrariilor, de sincretism etc. În această lume înţelesurile noţiunilor de bine şi de rău vor fi

descompuse şi pierdute, iar Lucifer stăpân.

Mişcarea vrea să înlocuiască Dumnezeul Bibliei prin

zeităţi păgâne reînviate, promovează credinţa în O.Z.N.-uri şi

în fiinţe extraterestre. Actul religios central al Mişcării New

Age este «iniţierea», actul de consacrare lui Lucifer care este

„Conducătorul Omenirii".

Foloseşte ca simboluri zvastica, numărul 666, curcubeul ş.a. Între mijloacele de răspândire şi acomodare cu ideile sale

amintim: muzica (mari concerte în aer liber cu «staruri» ale

muzicii moderne), casete audio, video, literatură şi filme, în

special de ficţiune (E.T., Războiul Stelelor ş.a.), jocuri pe

calculator şi jocuri de societate etc.

Ideile Mişcării New Age fac casă bună cu erezii şi rătăciri

ca: Martorii lui Iehova, Mormonii, Moon, Bahai, Yoga ş.a.; cu

organizaţii internaţionale ca: O.N.U., U.N.E.S.C.O., Consiliul

Internaţional al Bisericilor, Comisia Trilaterală, Francmasoneria,

Green Peace, Mişcarea Feministă etc.

New Age este un curent care tinde să integreze toate

mişcările spiritualiste şi religiile existente astăzi în lume, de la

satanism la yoga şi de la reînvierea miturilor păgâne la credinţa

în O.Z.N.-uri. Concepţii contradictorii îşi găsesc locul în

această paradigmă deoarece ideea centrală este că toate

formează un întreg în interiorul căruia fiecare religie sau sectă

îşi are locul ei. Această idee este falsă, întrucât Adevărul

absolut nu poate fi compus şi contradictoriu, el este Unic şi

Personal în Iisus Hristos.

Mişcarea îşi croieşte porţi de intrare şi în România, în

special în cercuri din marile centre universitare.

Biserica unificării

Numele complet al acestei secte este „Asociaţia Sfântului

Duh pentru Unificarea Creştinătăţii Mondiale". A fost înfiinţată

de coreeanul Sun Myung Moon. Secta a luat proporţii începând

cu 1971, an în care Moon se stabileşte în America. Acesta

pretinde că a avut o viziune şi că a fost însărcinat de Dumnezeu

să continue lucrarea Mântuitorului Hristos pe care Acesta n-a

mai putut-o îndeplini pentru că a fost răstignit. Moon se

socoteşte pe sine ca al doilea Mesia sau al treilea Adam, care va

duce la îndeplinire planul lui Dumnezeu de unificare a omenirii.

Prin naşterea lui şi mai ales prin constituirea „familiei

adevăraţilor părinţi", pe care acesta a format-o prin căsătoria cu

o tânără de 18 ani, el afirmă că s-a intrat în Noua Eră, în Epoca

de Aur, a regenerării neamului omenesc.

„Domnul" şi „mesia" acestei epoci este Moon. Secta

promovează cultul lui Moon, numindu-l «părinte», aşa cum îl

numesc şi pe Dumnezeu. Mai spun că Biblia nu este completă,

ea trebuie întregită cu cartea lui Moon, „Principiile Divine".

Secta număra aproximativ două milioane de adepţi, cu

toţii puşi în slujba necondiţionată a «părintelui» lor şi a «familiei

adevărate».

De menţionat că Moon, ajungând a fi deţinătorul unor

averi fabuloase, proprietarul unor mari întreprinderi, desfăşoară

o activitate mascată, prin intermediul unor organisme

internaţionale create de el, care aparent nu au nimic de-a face

nici cu Biserica, nici cu credinţa, ca de exemplu: Congresul

internaţional pentru Unitatea Oamenilor de Ştiinţă (ICUS),

Academia Profesorilor pentru Pacea Mondială (PWPA),

Congresul Mondial al Mijloacelor de informare în masă

(WMC), Fundaţia Internaţională pentru Ajutor şi Prietenie

(IRFF). Numărul acestor organizaţii depăşeşte în toată lumea

cifra de 100. Sunt atât de ascunşi, încât reuşesc să aducă la

congresele acestor organizaţii chiar teologi ortodocşi, după

mărturia unui specialist grec. Nu-i de mirare deci că în ultimul

timp «teologi» ai Bisericii Unificării au conferenţiat în două

rânduri, după 1990, la Facultatea de Teologie Ortodoxă din

74

Bucureşti. Această sectă ne poate da măsura rătăcirilor, a

blasfemiilor care se aduc lui Dumnezeu de oameni ce pretind a

fi creştini şi încearcă să «încreştineze» şi pe alţii.

Mormonii

Mormonii, organizaţi în aşa-zisă „Biserica lui Iisus Hristos a Sfinţilor ultimelor zile", au apărut în America în anul

1830. Întemeietorul sectei este Joseph Smith Jr. Acesta ar fi

fost beneficiarul unor «descoperiri», după cum urmează: în anul

1820 i se arată că toate confesiunile creştine, toate sectele pe

care el le cunoscuse - Presbiteriană, Metodistă, Baptistă - sunt

greşite şi nu trebuie să urmeze nici una. în 1823 i se arată un

personaj ca un înger, numit Moroni, care declară în „vedenia"

respectivă că este fiul lui Mormon (de la care se va trage

ulterior numele sectei), susţinând că Mormon ar fi fost un

profet apărut pe continentul american în secolul IV d. Hr.

Acesta avea să-i dea o însărcinare din partea lui „Dumnezeu".

Apoi i-ar fi vorbit de o carte, scrisă pe plăci de aur, cuprinzând

istoria foştilor locuitori ai continentului american, dar şi

„Evanghelia veşnică" în întregime, după cum ar fi fost predată

de Mântuitorul vechilor locuitori.

Lui Smith i se îngăduie să intre în posesia cărţii abia peste

patru ani, deci în 1827, când începe traducerea ei, fără să fi

cunoscut limba în care aceasta era scrisă - zicând că era un

amestec de egipteană, chaldeeană, asiriană şi arabă -, şi fără ca

vreo altă persoană în afară de Joseph Smith să o fi văzut

vreodată. După ce Smith a tradus cartea, îngerul care îi apăruse

în vedenie a venit şi a luat acele plăci de la el, aşa că acum nu

mai există nici o mărturie autentică a provenienţei textului la

care ei fac referinţă permanent (Cartea lui Mormon).

Apoi pretind că în 1829 ar fi venit trei din apostoli şi l-ar

fi hirotonit pe J. Smith, care la rândul lui îl hirotoneşte pe

Oliver Cowdery, astfel cei doi devenind primii membri ai

viitoarei secte. în 1844, Joseph Smith este ucis, succesorul lui

fiind Brigham Young. Acesta se instalează împreună cu adepţii săi în statul Utah, în Vestul Americii, într-un ţinut sălbatic, care

a devenit actualmente centrul internaţional al mormonilor cu

capitala la Salt Lake City.

La moartea lui B. Young, numărul mormonilor ajunsese la 150000 28, la sfârşitul secolului trecut (1898) erau 254000 29,

iar astăzi sunt peste patru milioane de mormoni în toată lumea.

Mormonii se folosesc de 4 cărţi: Biblia, al cărui text după

părerea lor a fost atât de poluat şi pervertit de-a lungul

secolelor, încât cu greutate mai poţi afla un verset în forma lui

originară; de aceea ei se sprijină mai mult pe celelalte cărţi

«sacre»: Cartea lui Mormon, pe care o socotesc a fi „Cuvântul

lui Dumnezeu", învăţătură şi testamente, care conţine 138 de

revelaţii, toate fundamentând învăţături specifice ale mormonilor

şi Mărgăritar de mare preţ. Şeful sectei este considerat şi

profet şi preşedinte.

Doctrina mormonilor este un amestec de elemente

creştine, budiste, iudaice, gnostice, teosofice etc, încât cu greu

ar putea cineva să-i mai socotească creştini, deşi folosesc

principalele puncte de doctrină ale creştinilor, toate însă

răstălmăcite. Mormonii sunt de fapt politeişti şi sincretişti. Ei

cred în mai mulţi dumnezei. După credinţa lor, Dumnezeu

însuşi a fost la început om, un om ca toţi ceilalţi, care a devenit

Dumnezeu aşa cum vor deveni şi alţi oameni. Mântuirea este

condiţionată de credinţa în Iisus ca Hristos, în Joseph ca profet,

în Brigham ca succesor al acestuia. în cele din urmă cel care dă

«paşaport» pentru împărăţia lui Dumnezeu este Joseph Smith:

„Nici un bărbat şi nici o femeie nu va intra în împărăţia

cerească a lui Dumnezeu fără consimţământul lui Joseph

Smith".

Mormonii sunt o sectă apocaliptică. Adepţii lor se cred

sfinţi pământeni şi se cred chemaţi să salveze întreaga umanitate.

Cercetează registrele din primării, oficii de stare civilă,

parohii, declarând că vor să-i „boteze" şi pe cei morţi, pentru a

beneficia şi cei morţi de apartenenţa la secta lor, şi astfel de

viaţa veşnică.

Sunt selectaţi de preferinţă în rândul tinerilor, în special

studenţi. Duc o viaţă austeră, nu beau, nu fumează, dar acceptă

poligamia. Dau 10 la sută din tot ceea ce câştigă comunităţii,

pentru o aşa-zisă „pensie a eternităţii". Toate fondurile se

Vezi Concise Guide to Today's Religions, England, 1990, p. 86.

Vezi Marea Enciclopedie Grecească, vol. 17, p. 383.

76

adună în SUA, de unde sunt distribuite unde cred ei necesar.

Au un deosebit zel misionar, activând în ultimii ani cu preferinţă în Europa de Est. Sunt prezenţi şi în România,

având centrul în Bucureşti. Misionarii, care sunt băieţi şi fete

între 19-26 de ani, pot fi recunoscuţi prin ecusonul pe care îl

poartă la piept.

Baha'i

După 1989 şi-a intensificat prozelitismul la noi „noua

religie", Baha'i. Întemeietorul şi marele profet al acesteia este

Baha'u'llah, născut în Teheran, capitala Iranului. Acesta fusese

profeţit de Bab, care ar fi fost un fel de premergător al lui

Baha'u'llah. Noua religie este caracterizată de un puternic

sincretism religios. Hristos, Fiul lui Dumnezeu, este socotit a fi

doar un profet între ceilalţi. Marii profeţi şi întemeietori de

religii sunt socotiţi de bahai ca mesageri ai aceluiaşi Dumnezeu,

pentru diferite epoci istorice: „Din epocă în epocă, câte un

mare Revelator al lui Dumnezeu - un Krishna, un Zoroastru,

un Moise, un Iisus, un Mahomed - apare în Orient, ca un soare

spiritual, pentru a lumina inimile întunecate ale oamenilor şi a

le trezi sufletele adormite".

Bahaii afirmă că adevărurile etice şi relaţiile sociale

păstrate de la vechile religii sunt perimate azi, de aceea este

nevoie de a asculta şi a face parte din noua religie.”Marele

educator" s-a stins din viaţă în 1892, după o lungă perioadă de

întemniţare, în urma unui atac de febră, încredinţându-l prin

testament pe fiul său, Abdu'l-Baha, ca reprezentant şi interpret al tuturor învăţăturilor şi scrierilor sale.

„Noua religie", Bahai, are astăzi un virulent caracter

prozelitist în întreaga lume.

Yoga

Yoga nu este o simplă gimnastică nevinovată, cum vrea să

se înţeleagă la prima vedere, ci o practică păgână, vrăjitorească,

prin care se invocă în mod conştient sau inconştient forţe

malefice (draci), prin acele mantre din limba sanscrită pe care

mintea nu le înţelege (Mantra = vers vedic cu valoare magică,

adică vrăjitoresc) şi prin poziţiile (asane) corporale adoptate.

77

Yoghinii cred în zei şi se închină lor (nu cred în

Dumnezeul creştinilor). Pentru ei omul este o manifestare a

unei zeităţi, nu o creaţie a lui Dumnezeu ca persoană. La ei

noţiunile de bine şi de rău sunt relative şi iluzorii.

Mai zic că destinul (karma) fiecăruia trebuie „ispăşit"

într-un număr (ciclu) oarecare de vieţi. Apoi printr-o

depersonalizare completă şi prin „meditaţie şi asceză" omul

trebuie să-şi realizeze singur transcendenţa, ei afirmând că totul

stă în puterea omului şi că resursele necesare se găsesc în sine.

Tot sistemul yoga se bazează pe demonica idee a

identităţii dintre om şi Dumnezeu (în sensul că sufletul şi

Dumnezeu sunt de aceeaşi natură). La această falsă identitate

trebuie să ajungă yoghinul - bolnav de mândrie -, în stările lui

de aşa-zisă meditaţie spirituală.

„Yoga creştină"

Yoga hindusă este cunoscută în Vest de mai multe

decenii, ea dând naştere, mai ales în America, la nenumărate

secte şi mai ales la nenumărate forme de terapii, care nu-şi

afirmă nici un conţinut religios.

Esenţială în Yoga nu este atât disciplina în sine, cât

meditaţia la care trebuie să se ajungă. Trebuie însă să se ştie că

şi cel care nu urmăreşte decât aspectul fizic al practicii Yoga,

se predispune deja către anumite atitudini spirituale şi

experienţe demonice, de care nici măcar nu este conştient.

Prin anii 50, un călugăr francez benedictin şi-a notat

experienţele încercate, pe când se străduia să facă din Yoga o

practică creştină 30. (De la Conciliul II Vatican au pătruns multe

practici religioase orientale în mănăstirile catolice).

Bineînţeles că această idee de «yoga creştină» este o idee

păgână, căci scopul ascuns al acestei practici este de a folosi

tehnica yoga sub numele de «meditaţie creştină», pentru a obţine

efecte de relaxare, mulţumire şi pasivitate mintală, care să

favorizeze receptarea fără impedimente a ideilor şi

experienţelor cu finalitate demonică.

Spre exemplu, potrivit practicantului aşa-zisei «yogacreştine»,

exerciţiile produc un efect de un calm excepţional şi o

J. M. Dechanet, Christian Yoga, Harper Row, New York, 1972,

prima trad. engleză a apărut în 1960.

stare euforică de sănătate, care îi îngăduie să facă mai mult

bine, în planul fizic şi spiritual.

Înşelăciunea este aşa de mare, încât călugărul catolic ce

practica yoga scria că: „Persoana relaxată este gata să vibreze

la atingerea Duhului Sfânt şi să primească cu bucurie ceea ce

Dumnezeu binevoieşte să o lase să simtă", crezând că această

«cuprindere» este cea mai înaltă formă a contemplării creştine.

Şi astfel credea că „în fiecare zi exerciţiile şi întreaga disciplină

Yoga facilitează curgerea în mine a harului lui Hristos",

totodată zicând că „foamea de Dumnezeu creşte în permanenţă,

la fel şi setea de dreptate şi dorinţa arzătoare de a fi creştin în

adevăratul sens al cuvântului".

Oricine înţelege natura înşelăciunii diavoleşti sau a falsei

experienţe duhovniceşti. Potrivit Sfântului Ignatie Briancianinov,

există două forme principale de înşelăciune diavolească. Prima şi cea mai spectaculoasă dintre ele apare atunci când cineva se

luptă să dobândească un înalt nivel spiritual şi să se

învrednicească chiar de viziuni, fără să se fi curăţit de patimi,

bazându-se exclusiv pe înţelepciunea sa. Unei asemenea persoane diavolul îi dăruieşte «viziuni» pe măsură.

Există însă şi o formă de înşelăciune diavolească mai

obişnuită şi mai puţin spectaculoasă, care nu oferă victimelor ei

viziuni extraordinare, ci doar exaltate „sentimente religioase".

Aceasta se întâmplă, după cum scrie episcopul Ignatie, „atunci

când inima doreşte şi se străduieşte să obţină bucuria

cugetărilor sfinte şi dumnezeieşti, nefiind încă pregătită pentru

ele". Cel care nu are o inimă înfrântă, cel care se bazează pe

faptele sale şi pe vrednicia sa, cel care nu se ţine strâns de

învăţătura Bisericii Ortodoxe, ci urmează unei alte «tradiţii», pe

baza căreia îşi formează propria concepţie de viaţă, acela este

stăpânit de înşelăciune diavolească.

În descrierea acestei mostre de „Yoga creştină" se

identifică tocmai trăsăturile persoanei, care, din punct de vedere

spiritual, rătăceşte, fie în direcţia religiilor păgâne, fie în cea a

experienţelor «creştine» sectare. în amândouă aceste direcţii

avem de-a face cu aceeaşi „deschidere" şi cu aceeaşi dorinţă de

a fi „cuprins" sau „apucat" de un „duh"; aceeaşi căutare, nu de

Dumnezeu, ci de „consolări spirituale", aceeaşi auto-intoxicare

79

care este luată drept „stare de graţie"; aceeaşi uşurinţă de

necrezut cu care oricine devine deodată „contemplativ" şi

,,mistic"; aceleaşi „revelaţii mistice" şi stări pseudo-spirituale.

Orice persoană, cât de puţin avizată asupra trăirii

duhovniceşti ortodoxe, vede că acest biet „yoghin creştin" este

victima unor demoni mai mărunţi, care îi pândesc pe căutătorii

de „experienţe spirituale". El a căzut pradă propriilor sale

„închipuiri religioase" produse de o minte bolnavă şi de o inimă

total nepregătită pentru purtarea unui război nevăzut contra

înşelăciunilor diavoleşti.

Nici o ramură din yoga nu are nimic comun cu practicile

creştine, deşi se vehiculează o legătură între rugăciunea lui Iisus

şi aşa-numita „yoga creştină", ci dimpotrivă, sunt împotriva

creştinismului, împotriva poruncilor lui Dumnezeu; cum este şi

cazul practicii Tantra-Yoga (desfrâu în comun), care este

practicată din nefericire şi în ţara noastră de un număr de tineri,

sub conducerea „spirituală" - ca să nu zicem demonică - a lui

Gregorian Bivolaru şi care practic a distrus mii de tineri naivi şi

creduli.

„Sunt unii oameni care numesc comuniune mistică

plăcerea trupească săvârşită în comun... Părtaşii la desfrânare,

fraţii destrăbălării, falsifică cuvintele lui Dumnezeu!

...Aceşti oameni, de trei ori ticăloşi, îmbracă în cuvinte

sfinte comuniunea trupească şi afrodisiacă şi cred că ea îi

urcă în Împărăţia lui Dumnezeu..." 31.

„Zen-ul creştin"

Mulţi creştini occidentali, având acelaşi sentiment de

adâncă nemulţumire faţă de „creştinismul" occidental, în general,

şi dorinţa de a-l îmbogăţi cu dimensiunea unei contemplaţii

pierdute, au apelat la practica zen.

Tehnica zen-ului japonez este foarte asemănătoare cu

yoga indiană, din care de fapt şi derivă, deşi este cu mult mai

simplă. Este vorba tot de o postură corporală (dar lipseşte

varietatea posturilor fizice din yoga), de o tehnică a respiraţiei,

de repetarea unei formule „sacre" după dorinţă, precum şi alte

mici detalii caracteristice zen-ului.

Clement Alexandrinul, Stromate, Stromata a III-a, cap. IV.

Scopul este însă identic cu cel din yoga: Părăsirea

gândirii raţionale şi atingerea unei stări de linişte şi de

meditaţie calmă.

Ei consideră că chiar şi cei începători în meditaţia zen au

posibilitatea să atingă «senzaţii de comuniune» şi să aibă sentimentul

unei prezenţe supranaturale, împreună cu savoarea unei

„tăceri mistice"; la fel, susţin că prin zen, starea de contemplaţie,

care le era rezervată doar câtorva „mistici" iniţiaţi, este

lărgită, astfel încât „cu toţii au viziuni şi ajung la «satori»

(iluminare)".

Autorul cărţii „Christian Zen" (Zen creştin) 32, un preot

catolic irlandez, vorbeşte de o înnoire a creştinismului,

afirmând că aceste experienţe pot fi dobândite de oricine, fie el

creştin sau necreştin. Şi cu adevărat, la o Convenţie pe temele

meditaţiei Zen, care a avut loc lângă Kyoto, autorul spune că:

„Lucrul surprinzător a fost absenţa desăvârşită a unei credinţe

comune, care să-i unească pe cei prezenţi. Pe nimeni nu interesa

câtuşi de puţin ce credea sau ce nu credea celălalt şi nimeni

nu a pomenit nici măcar o singură dată numele lui Dumnezeu".

Experienţele de „iluminare" avute de cei ce practică zenul

sunt esenţial aceleaşi cu experienţele „cosmice" întâlnite în

şamanism şi în multe alte religii păgâne. Autorul cărţii citate

chiar a fost surprins să constate că experienţele Zen sunt foarte

asemănătoare cu cele penticostale, ceea ce l-a determinat să

primească „Botezul Duhului" la una din „întâlnirile harismatice".

Apoi recomandă penticostalilor, pentru a-şi „elibera potenţialul

uman de iluminare psihică", să practice meditaţia zazen.

Motivele pentru care Ortodoxia respinge aceste practici

sunt aceleaşi ca şi în cazul yogăi aşa-zis creştine. Deosebirea între „Zen-ul creştin" şi „Yoga creştină" este că primul este

mai popular şi nu atât de ezoteric ca cea de-a doua. Persoanele capabile să afirme că experienţele agnostic-păgâne, de tip zen,

pot constitui „baza unei reînnoiri mistice creştine", sunt cu totul

străine de adevărata şi marea tradiţie patristică ortodoxă, care

presupune o credinţă arzătoare, convingeri adevărate şi luptă

intensă ascetică.

William Johnston, Christian Zen, Harper Row, New York, 1971.

Toate acestea se întâmplă pentru că trăim vremuri când

proorocul mincinos se află şi în persoana câte unui ins, poate

bine intenţionat, dar ignorant, care, cu convingerea că luptă

pentru fericirea aproapelui, nu face altceva decât să-l împingă la

dezastru psihic şi spiritual.

Meditaţia transcendentală

Tehnica de meditaţie orientală cunoscută sub numele de

„Meditaţie Transcendentală" 33

(pe scurt MT) a fost adusă în

America de un yoghin indian, pe nume Maharishi Mahesh

Yogi, începând să capete un puternic avânt mai ales după 1961.

Amintim că şi grupul de muzică „Beatles" a practicat MT,

sporindu-i astfel mult publicitatea.

În 1975 mişcarea a atins apogeul în America, cu aproape

10000 de cursanţi în fiecare lună şi cu peste 600000 de

simpatizanţi. în toţi aceşti ani ea s-a folosit intens în cadrul

armatei, în învăţământul de stat, în închisori, spitale, anumite

grupuri religioase, şi chiar în interiorul unor parohii ale

Arhiepiscopiei greceşti din America, fiind considerată o formă

neutră de „terapie mintală", compatibilă cu orice practică sau

credinţă religioasă.

Cursurile MT sunt numite „cursuri despre cum să fii

fericit fără să încerci cu adevărat". Maharishi însuşi le

numeşte tehnici care sunt foarte uşoare, fiind aspru criticat

de alţi yoghini hinduşi pe motivul că vulgarizează vechea

tradiţie indiană Yoga şi că pune la îndemâna maselor, pentru

bani, practici ezoterice milenare. în scopurile, premisele şi

rezultatele sale, MT nu diferă semnificativ de „Yoga creştină"

sau de „Zen-ul creştin", ci diferă doar printr-o simplificare

extremă a tehnicilor şi a întregii sale filosofii, prin

uşurinţa cu care se ajunge la rezultatele dorite.

Propovăduitorii acestei practici zic că „MT nu necesită

nici un fel de convingeri, capacitate de înţelegere sau coduri

morale şi nici măcar să fii de acord cu filosofia sau ideile sale",

şi că „ea este pur şi simplu o tehnică, care se bazează pe

tendinţa naturală a minţii de a căuta fericirea şi plăcerea... În J. Robbins Şi D. Fisher,

Calm fără pastile

Meditaţia transcendentală de la A la Z, Peter H. Wyden, Inc.; New York, 1972.

83

timpul meditaţiei transcendentale mintea cursantului trebuie să

urmărească exact lucrul care i se pare mai firesc şi mai plăcut

în acel moment". Totodată ei pun accent pe faptul că este

esenţial ca la început persoana să nu-şi folosească deloc

capacitatea de gândire intelectuală.

Tehnica concepută de Maharishi este aceeaşi în toate centrele

MT din lume: După două cursuri introductive, persoana

plăteşte taxa şi apoi merge la „iniţiere". în „camera de iniţiere",

după ceremonie (care este în limba hindusă), i se cere să

se închine de mai multe ori portretului guru-lui lui Maharishi.

Traducerea ceremoniei nu este niciodată dezvăluită celor

ce se iniţiază; ea este cunoscută doar de învăţători şi de cei care

sunt ei înşişi iniţiatori.

Această ceremonie nu este nimic altceva decât

tradiţionalul ritual hindus de închinare la zei (puja), în care se

includ guru-ul zeificat al lui Maharishi şi întregul şir de

„maeştri" prin care el însuşi şi-a primit iniţierea.

Şi iată cum este introdus agnosticul modern, de cele mai multe ori pe nesimţite, în sfera practicilor hinduiste; el este

condus spre a executa un gest la care strămoşii săi creştini nu ar

fi consimţit niciodată, preferând să fie mai curând ucişi în cele

mai sângeroase torturi. Acest gest se numeşte închinare la idoli,

în plan spiritual, explicaţia succesului spectaculos al meditaţiei

transcendentale constă în „simpla" comitere a acestui păcat

capital şi nu neapărat în respectarea tehnicii psihice în sine.

Odată iniţiat, practicantul MT meditează zilnic un anumit

timp, lăsându-şi mintea să se desfăşoare liber şi repetând

„mantra" cât mai des consideră el necesar; experienţele care

apar fiind supuse frecvent controlului maestrului.

Hinduşii având pretenţia că MT nu înlocuieşte alte religii,

ci „le întăreşte" pe cele care există deja, indiferent de credinţa

practicanţilor, mulţi pseudo-creştini s-au lăsat înşelaţi de această

practică demonică, gândind că MT le adânceşte propria religie

şi o îmbunătăţeşte cu noi înţelesuri.

MT este o fază a interesului pentru ocultism din societatea

umană în a doua parte a secolului XX. Iar rezultatele

acestui interes sunt şi ele grăitoare. Deşi în reclamele şi

publicaţiile lor se arată mereu instructori şi practicanţi zâmbind

cu gura până la urechi şi plesnind de sănătate, s-au dat

publicităţii nenumărate cazuri de instructori şi discipoli MT,

care au fost loviţi de maladiile obişnuite ale celor care se ocupă

cu practici oculte: boli mintale şi nervoase, sinucideri, tentative

de crimă, posedări de natură demonică.

În 1978, Curtea Federală a Statelor Unite a luat până la

urmă hotărârea că MT este într-adevăr de natură religioasă şi

deci predarea ei în şcoli este interzisă 34. Această decizie va

limita fără îndoială şi mai mult influenţa MT în care mulţi vor

continua poate să vadă o formă de meditaţie compatibilă cu

creştinismul; atitudine care, din păcate, există şi constituie şi ea

un trist semn al vremilor.

„Noua spiritualitate" faţă în faţă cu Creştinismul

Prezenţa cultelor orientale s-ar putea exemplifica la

nesfârşit; în fiecare an apar culte noi sau variante noi ale altora

vechi. însă ce se remarcă în plus este că, pe lângă cultele

specific religioase, se manifestă prezenţa din ce în ce mai

intensă, în ultimele decenii mai ales, a aşa-numitelor culte de

conştiinţă (culte care se pretind nereligioase).

Aceste grupuri de „terapie mintală" includ organizaţii,

precum „Erhard Seminars Training", „Rolfing", „Silva Mind

Control" (Controlul mintal Silva), „Lifespring" (Izvorul Vieţii)

şi încă multe alte forme de „seminarii" (întâlniri) şi „biofeedback"

(biorăspuns), care oferă o „descătuşare a tensiunilor"

şi o „captare a potenţialelor ascunse" ale omului, exprimate

într-un jargon „ştiinţific" de secol XX, mai mult sau mai puţin

plauzibil. De asemenea, se menţionează şi alte mişcări de

„conştiinţă", care sunt mai puţin la modă astăzi, de la „Ştiinţa

creştină" şi „Ştiinţa mintală" până la „Scientologie" 35.

Vezi MT în court „MT în faţa instanţei".

Tot aici mai amintim şi alte terapii şi mişcări paranormale, de care

bunii creştini trebuie să se ferească: radiestezia, bioenergia, medicina holistă

cu toate ramurile ei (homeopatia, acupunctura, reflexologia - care folosesc

„energii vindecătoare" pentru a „reface armonia forţelor vitale în fiecare

celulă umană",

pentru a „echilibra energetic organismul", a intra în

„armonie cu energiile cosmice"

şi a „regenera armonia în organismul

suferind" -, antroposofia, remediile florale, diagnosticul bolilor cu ajutorul

pendulului, a chiromanţiei, a energiilor spirituale, cristaloterapia, cromoterapia ş.a.), şi toate terapiile care au ca scop folosirea „energiilor şi

puterilor cosmice" pentru realizarea „armoniei" dintre Dumnezeu şi om, sau

„refacerea echilibrului energetic"

al omului, hipnoza, terapia regresivă,

Toate aceste mişcări sunt incompatibile cu Creştinismul.

Creştinii ortodocşi nu trebuie să aibă absolut nimic

de-a face cu ele.

Şi iată de ce suntem atât de categorici:

1. Aceste mişcări nu au nici o fundamentare în tradiţia şi

practica creştină, ci sunt pur şi simplu fructul religiilor păgâne

orientale sau al practicilor spiritiste moderne, mai mult sau mai

puţin diluate, şi prezentate adesea ca fiind „lipsite de conţinut

religios".

Nu numai că învăţătura lor este greşită şi în totală

discordanţă cu doctrina creştină despre viaţa duhovnicească,

dar, prin experienţele lor religios-păgâne şi prin experimentele

lor psihiste, ele pun în pericol sănătatea mintală a celor care le

devin victime, ducând la dezastru psihic şi la pierderea

sufletului pentru totdeauna, ştiind că fără Hristos şi fără

Biserică nu este mântuire.

2. Mai precis, experienţele de „tăcere spirituală" pe care

le oferă diferitele tipuri de meditaţie, fie cele aşa-zis lipsite de

conţinut religios (precum meditaţia transcendentală, unele

forme de Yoga şi Zen şi cultele seculariste), fie cele cu conţinut

religios păgân (precum Hare Krishna, „Divine Light Mission",

„Organizaţia celor 3H" etc), conduc în întregime într-o zonă

spirituală „cosmică" unde partea cea mai profundă a personalităţii

umane intră în contact cu fiinţe spirituale reale.

Aceste fiinţe, pentru omul aflat în starea de după căderea

din rai, nu sunt altceva decât demonii sau spiritele căzute, care

se află în cea mai mare apropiere faţă de om 36.

3. Partea cea mai periculoasă a acestor „iniţieri" constă în

aceea că ele scapă controlului conştient al voinţei omului;

astfel, odată „iniţiat" în aceste „culte de conştiinţă", este adesea

cu neputinţă să te mai opui participării la experienţe psihice

nedorite.

Rezultă că „noua conştiinţă religioasă" este un duşman al Creştinismului cu mult mai puternic şi mai periculos decât au

dianetica, urinoterapia, ufologia, parapsihologia, toate terapiile de provenienţă

păgân-orientală, folosirea zodiacului, a astrologiei, a ocultismului

credinţa în reîncarnare, destin ş.a.

Vezi Sfântul Ignatie Briancianinov: Despre înşelare şi Experienţe

Ascetice.

85

fost vechile erezii din trecut. Deoarece atunci când se pune

accentul pe experienţă în detrimentul doctrinei, atunci însăşi

învăţătura după care putem distinge şi identifica binele de rău,

cade sau devine inoperantă, iar duhurile necurate au cale liberă

de atac, datorită pasivităţii şi „deschiderii" pe care le exaltă

toate aceste noi culte; ele nu fac altceva decât să transforme

persoana umană în unealtă pasivă a manifestărilor demonice.

Faptul acesta este demonstrat de numeroasele studii care s-au făcut asupra acestor „culte de conştiinţă". Ele dau în vileag evoluţia progresivă a acestor experienţe, care la

început sunt „bune" sau „neutre", pentru a deveni în final

ciudate, terifiante şi în ultimă instanţă indubitabil demonice.

Chiar latura strict fizică a unor discipline psihice, precum

Yoga, este periculoasă pentru că aceasta derivă din ea şi

predispune la atitudini şi experimente psihice şi demonice care

sunt de fapt scopul iniţial şi permanent al practicii Yoga.

Puterea de seducţie a „noii conştiinţe religioase" este atât

de mare încât ea se poate înstăpâni chiar şi asupra acelora care

afirmă cu tărie că sunt creştini. Nu este vorba aici doar despre

cei care se complac în sincretismele sau combinaţiile artificiale

dintre creştinism şi cultele orientale la care ne-am referit mai

sus, ci, mai grav, este vorba şi despre cei care se consideră pe

ei înşişi nişte creştini înflăcăraţi. Profunda ignorare a autenticei

trăiri creştine din zilele noastre creează condiţiile proliferării

unei false spiritualităţi creştine, a cărei natură este strâns

înrudită cu „noua conştiinţă religioasă".

Părinţii contemporani ai Bisericii Ortodoxe au stabilit că:

Cei ce practică yoga, zen, bioenergie, radiestezie sau altceva

asemănător acestora (care acceptă reîncarnarea, destinul sau

predestinaţia), să se supună canoanelor pentru vrăjitori, până

la îndreptare.

* * *

Pe lângă aceste erezii, secte şi mişcări paracreştine şi

parareligioase prezentate mai sus - noi rezumându-ne doar la

prezentarea sumară a celor mai mari şi mai cunoscute -, mai

sunt şi altele, destul de numeroase, care au apărut şi în ţara noastră, în special după anul 1989, toate având scopul de a amăgi pe credincioşii Bisericii: Căci mulţi vor veni în numele

Meu, zicând: Eu sunt Hristos, şi pe mulţi îi vor amăgi... Căci

se vor ridica hristoşi mincinoşi şi prooroci mincinoşi şi vor da

semne mari şi chiar minuni, ca să amăgească, de va fi cu

putinţă, şi pe cei aleşi (Matei 24, 5, 24).

Capitolul 6

Ecumenismul 37

Mişcarea ecumenică, care din 1948 a primit denumirea de

Consiliul Ecumenic al Bisericilor CEB (sau Consiliul Mondial

al Bisericilor CMB), este de origine engleză şi americană 38, şi

îşi are rădăcinile în lumea anglicană şi protestantă din a doua

jumătate a secolului al XIX-lea. Ea a fost precedată de un număr

de organizaţii anglicane şi protestante, care militau pentru

apropierea şi colaborarea Bisericilor, îndeosebi pentru înlăturarea

războaielor dintre popoare.

Au fost mai multe adunări generale ale CEB, unde s-au

pus în discuţie multe subiecte. S-a arătat şi că CEB nu este şi nu

va trebui niciodată să devină o supra-Biserică, adică nu este

Una Sfântă, despre care vorbesc mărturisirile de credinţă, ci

are doar menirea să «ajute» „Bisericile" spre a-şi găsi

unitatea în Hristos. Totodată s-a specificat că hotărârile luate,

fie de adunarea generală, fie de alte organisme ale consiliului,

nu aduc nici o atingere libertăţii Bisericilor membre,

care erau libere să le accepte sau să le respingă.

Acest capitol s-a întocmit folosindu-se următoarele surse: John

Meyendorff, Biserica Ortodoxă ieri şi azi, Bucureşti, 1996, p. 187; I.B.U.

vol. II, Bucureşti, 1993.

Biserica Catolică nu este membru al CEB, întrucât cercurile

Vaticanului, în frunte cu papa, înţeleg unirea catolicilor cu alţi creştini

numai ca o subordonare a acestora autorităţii supreme a pontifului roman;

aceasta o arată lămurit Decretum de Oecumenismo (Decretul despre

Ecumenism) şi Decretum de Eclesiis Orientalibus Catholicis (Decretul

despre Bisericile orientale catolice) - este vorba de Bisericile unite cu Roma

-, ambele promulgate la 21 octombrie 1964, în care uniatismul este dat ca

model pentru situaţia pe care ar avea-o Bisericile Ortodoxe în eventuala lor

«unire ecumenică» cu Biserica Catolică.

Însă cu toate acestea, delegaţii Bisericii Ortodoxe au avut

mult de luptat împotriva pretenţiilor protestanţilor de a transforma

CEB într-o suprastructură eclezial-universală sau într-un

sinod al tuturor Bisericilor şi denominaţiunilor creştine.

Doctrina oficială a organizaţiei afirmă că „CEB reprezintă

o asociaţie frăţească de Biserici, care mărturisesc pe Domnul

Iisus Hristos ca Dumnezeu şi Mântuitor, după Scriptură, şi se

străduiesc să răspundă împreună la chemarea lor comună pentru

slava singurului Dumnezeu - Tatăl, Fiul şi Sfântul Duh".

După zeci de ani de consfătuiri, discuţii, întruniri şi

congrese, se constată că ele sunt departe de a fi realizat unitatea

de credinţă în Iisus Hristos, pentru ca toţi creştinii din lume să

mărturisească cu o inimă şi într-un glas: „Cred întru Una,

Sfântă, Sobornicească şi Apostolească Biserică".

În afară de Consiliul Ecumenic, mai sunt şi alte

organizaţii mondiale care sub masca ecumenismului încearcă să

reunească toate confesiunile creştine şi necreştine într-o

supraconfesiune lipsită de har - şi deci lipsită de mântuire - şi

având ca aspiraţie numai scopuri sociale.

„Din punct de vedere ortodox, ecumenismul creştin nu

poate să fie deci o căutare a unităţii cu orice preţ pe baza unui

minim numitor comun; ceea ce-i va uni pe creştini este

plenitudinea adevărului, căci Hristos este plenitudinea şi

niciodată El nu-şi va abandona Biserica*. Prezenţa ortodocşilor

în sânul mişcării ecumenice este expresia unui imperativ de

iubire frăţească faţă de toţi cei ce se reclamă ai lui Hristos, dar

această iubire, venită de la Dumnezeu, nu poate să fie o

iubire fără adevăr" 39.

„Se cere de asemenea membrilor Bisericii Ortodoxe, să

fie cu mare grijă ca nu cumva să renunţe la ceva din tradiţia

* Cât despre cei ce au schimbat sau schimbă cele primite de la Sfinţii

Părinţi - într-o măsură cât de mică -, iată ce scrie Sf. Ignatie Teoforul în

Epistola către Policarp, episcopul Smirnei: „Tot cel ce vorbeşte împotriva

celor statornicite, chiar dacă este vrednic de credinţă, chiar de posteşte,

chiar de trăieşte feciorelnic, chiar de face minuni, chiar dacă are darul

proorociei, să ţi se arate ţie ca un lup îmbrăcat în piele de oaie, lucrând

stricăciunea oilor".

John Meyendorff, Biserica Ortodoxă ieri şi azi, Bucureşti, 1996, p.

1 8 7.

noastră milenară, din învăţăturile Sfinţilor Părinţi şi mai

ales din dogmele Bisericii Ortodoxe, stabilite şi apărate de

atâţia sfinţi şi cu atâta jertfă.

Că dacă Sfinţii Părinţi întruniţi la cele şapte Sinoade

ecumenice şi la cele unsprezece sinoade locale în primele

veacuri creştine nu ar fi fost cu mare atenţie la apărarea

dogmelor şi învăţăturilor credinţei ortodoxe, noi astăzi poate nu

mai eram creştini ortodocşi. Deci trebuie să fim cu luare aminte

ca jertfa Sfinţilor noştri Părinţi să nu fie zadarnică. Altfel ne pierdem şi noi mântuirea şi dezbinăm şi pe credincioşii Bisericii

Ortodoxe, atât de statornici, evlavioşi şi devotaţi" 40.

*

Reţinerile ortodoxe faţă de Consiliul Ecumenic sunt

întemeiate pe temerea, conştientă sau inconştientă, de a vedea

Biserica Ortodoxă legată de o instituţie pe care, de fapt, nu o

reprezintă, deşi statutele Consiliului şi declaraţiile reiterate de

conducătorii săi afirmă că Bisericile membre îşi păstrează

întreaga libertate, doctrinară şi administrativă.

Participarea ortodocşilor trebuie văzută bineînţeles în

lumina adevărului afirmat cu tărie de Sfinţii Părinţi ai Bisericii,

căci ar fi un pericol foarte mare să acceptăm relativismul,

superficialul şi secularismul ca principii ale angajării noastre

ecumenice.”În afara Bisericii nu există mântuire. Casa lui Dumnezeu este una singură şi este cu neputinţă să se

mântuiască cineva în altă parte decât în Biserică" zice Sf.

Ciprian al Cartaginei; de asemenea, Fericitul Augustin spune:

„Mântuirea ni se dă prin Biserică, iar cei ce sunt în afara

Bisericii nu vor primi viaţa veşnică".”În afara Bisericii se

poate să ai trepte ierarhice, taine, «Aliluia» şi «Amin»,

Evanghelie, credinţă şi să propovăduieşti pe Dumnezeu în trei

ipostasuri, dar mântuire poţi să ai exclusiv în Biserica

Universală şi Dreptmăritoare". La fel, Sfântul Irineu de Lyon

spune: „Unde este Biserica, acolo este şi Duhul Sfânt, iar unde

este Duhul Sfânt, acolo este Biserica şi tot harul, iar Duhul

Sfânt este Adevărul; cei care se depărtează de la Biserică (...)

Ne vorbeşte Părintele Cleopa, vol. 6, Episcopia Romanului, 1998, p. 138

89

se pedepsesc pe ei înşişi, şi tocmai despre ei spune Sfântul

Apostol Pavel că după prima şi a doua mustrare îndepărtează-te

de ei".

Este incontestabil că poziţia ecleziologică a Bisericii

Ortodoxe acordă participării sale o semnificaţie esenţialmente

diferită faţă de cea pe care o întâlnim la comunităţile născute

din Reformă: ortodocşii şi protestanţii nu văd în Consiliul

Ecumenic aceeaşi realitate.

Protestanţii, pentru care Biserica rămâne esenţialmente „o

comunitate a păcătoşilor iertaţi", consideră în general că

dezbinările creştinilor în istorie sunt dezbinări ale Bisericii

însăşi. Ei zic că unitatea Bisericii despre care vorbeşte Crezul

nu este deplin realizată de nici una dintre confesiunile creştine,

ci fiecare dintre acestea trebuie să o caute. Tocmai aceasta ar fi

funcţia Consiliului Ecumenic: mulţumită lui, Biserica, apropiindu-se

de unitate, va deveni mai pe deplin Biserică; ea s-ar

„căi" pentru păcatul împotriva unităţii de care s-a făcut

vinovată şi ar ajunge astfel la o mai mare fidelitate faţă de

Dumnezeu. în expunerile lor ecumenice, numeroşi responsabili

protestanţi insistă neobosit asupra necesităţii ca toate Bisericile

să renunţe la orice exclusivism dogmatic, la orice „nu putem"

doctrinar, zicând totodată că: “într-un anume sens, putem

considera Biserica precum o facem în cazul credinciosului

individual, despre care se poate spune că este drept şi păcătos în

acelaşi timp...".

Bineînţeles că ortodocşii nu pot accepta această teologie a

Bisericii în acelaşi timp „drepte şi păcătoase": taina Bisericii

constă, într-adevăr, tocmai în faptul că împreună, oamenii

păcătoşi alcătuiesc Biserica infailibilă, Trup al lui Hristos,

templu al Duhului, stâlp şi temei al adevărului. Nu se poate face deci nici o analogie între individ, membru păcătos, şi

Biserică - Trup al lui Hristos.

Atitudinea protestantă apare ortodocşilor ca o negare a

deplinei şi realei prezenţe a lui Hristos în Biserică, ca un refuz

al făgăduinţei pe care El a făcut-o ucenicilor Săi: Iar când va

veni Acela, Duhul Adevărului, vă va călăuzi la tot adevărul

(Ioan 16, 13). Acest adevăr deplin este deci prezent într-o

Biserică vizibilă, care este unică, sfântă, universală şi apostolică,

de care celelalte confesiuni creştine sunt despărţite.

Unitatea creştină este o unitate cu Hristos în Duhul Sfânt şi nu o

unitate a oamenilor care s-ar fi pierdut în istorie. Această

unitate este în Biserica unică ce nu va putea fi divizată de

neînţelegerile omeneşti.

Oamenii nu pot împărţi Biserica lui Dumnezeu şi apoi să

o reunifice. Ei pot s-o părăsească, apoi să revină în sânul ei. De aceea Biserica Ortodoxă cheamă pe ceilalţi creştini tocmai la

o astfel de reîntoarcere: reîntoarcerea la credinţa Sfinţilor

Apostoli şi a Sfinţilor Părinţi, pe care ea a păstrat-o pe

deplin. Din această perspectivă, Consiliul ecumenic este înainte

de toate un loc al întâlnirii, al mărturisirii, al dialogului şi

eventual al colaborării practice. Participarea ortodocşilor nu

semnifică deci că Biserica Ortodoxă, ca realitate dumnezeiască

în istorie, poate adăuga ceva esenţial la ceea ce are deja, ci

semnifică faptul că ortodocşii, ca indivizi - imperfecţi şi

păcătoşi - pot să arate celorlalţi creştini adevărata cale către

unitate. Tot ortodocşii (deşi sunt într-o minoritate absolută în

CEB) au reuşit să facă să se aprobe declaraţia că „adeziunea

unei Biserici la Consiliul Ecumenic nu implică faptul că, din

acel moment, ea consideră propria concepţie asupra Bisericii ca

fiind relativă... Faptul de a lua parte la Consiliu nu implică

faptul că fiecare Biserică trebuie să le considere pe celelalte ca

Biserici în adevăratul şi deplinul sens al cuvântului...".

Aceste condiţii, exprimate cu absolută claritate, permit Bisericii Ortodoxe să participe la mişcarea ecumenică fără să

renunţe la conştiinţa că este singura adevărată Biserică şi fără

să-şi modifice atitudinea fundamentală faţă de alte comunităţi

creştine. Totuşi protestanţii, majoritari în „Mişcare", dezvoltă o

teologie ecumenică proprie, fapt ce a determinat pe ortodocşi,

în 1950 spre exemplu, să se abţină de la declaraţia comună şi să

declare separat: „Credem că doar întoarcerea la credinţa vechii

Biserici, unită şi indivizibilă, a celor şapte Sinoade ecumenice,

adică la moştenirea comună, neîntinată şi neschimbată, poate să

ducă la reunificarea dorită de toţi creştinii dezbinaţi. Căci doar comuniunea şi unitatea creştinilor în credinţa comună poate avea ca rezultat comuniunea lor în Sfintele Taine şi unitatea lor

indisolubilă în iubire, ca mădulare ale unuia şi aceluiaşi trup al Bisericii lui Hristos... Suntem nevoiţi să ne declarăm

profunda convingere că doar Biserica Ortodoxă a păstrat

plenară şi intactă credinţa împărtăşită odinioară sfinţilor.

Nu datorită vreunui merit omenesc, ci pentru că Dumnezeu a

dorit să-Şi păstreze «comoara aceasta în vase de lut, ca să se

învedereze că puterea covârşitoare este a lui Dumnezeu»

(II Cor. 4, 7)".

Făcându-se om în istoria vizibilă, Fiul lui Dumnezeu a

întemeiat pe pământ o comunitate vizibilă, posedând în mod

tainic plenitudinea harului mântuirii. Această plenitudine este

prezentă în fiecare comunitate ce mărturiseşte adevărata credinţă.

Concepţia protestantă după care unitatea şi plenitudinea

Bisericii aparţine fie unui „dincolo invizibil", fie unui viitor

eshatologic, apare ortodocşilor ca o negare a realităţii mântuirii,

ca un refuz a ceea ce însuşi Dumnezeu ne-a dăruit.

Reprezentanţii ortodocşi au avut libertatea de a-şi exprima

opiniile în adunările Consiliului Ecumenic, dar consiliul fiind

dominat de majoritatea protestantă, ortodocşii nu pot purta o

discuţie eficace cu aceştia 41, astfel că organizaţia alunecă într-o

direcţie incompatibilă cu principiile ortodocşilor şi probabil că

în cele din urmă va face imposibilă prezenţa acestora.

Amintim spre exemplu şi „legalizarea" la a patra adunare a CMB

(1983), cu toată opoziţia ortodocşilor, a preoţiei feminine.

Protestele şi vocile ortodocşilor au devenit în timp din ce în ce mai puţin auzite. Iată ce spun doi ierarhi în legătură cu a VII-a adunare generală,

care a avut loc în 1991: „Se constată, aşa cum am sesizat de mult, tendinţe

de adâncire a protestantismului şi nicidecum o dorinţă sfântă spre unitate în

Hristos şi unire sinceră" (Î.P.S. Mitropolit Bartolomeu al Calcedonului, actualul Patriarh Ecumenic); „În curând în CMB nimeni nu se va mai interesa de teologie... Duhul Sfânt pentru «ecumenism» este o temă,

nicidecum o persoană a Sfintei Treimi, de aceeaşi fiinţă cu Tatăl şi cu Fiul"

(Î.P.S. Mitropolit Ioannis Zizioulas al Pergamului).

Iar după a opta adunare generală a CMB (1998), iată ce remarca un reprezentant al Bisericii Ortodoxe Ruse, Pr. Ilarion Alfeev: „Ortodocşii nu

pot influenţa activităţile CMB, pentru că ei reprezintă o minoritate. Ce să mai spun despre cinstirea Maicii Domnului sau a icoanelor? Acestea nu pot fi discutate pentru că «divizează» (adică sunt contra unităţii „Bisericilor" n.n.). Dar despre limbajul inclusiv sau despre hirotonia femeilor? Acestea nu divizează? Ca să nu mai vorbim şi de recentele practici şamanice

promovate la o şedinţă a Adunării de la Harare (1998) la care secretarul

general al CMB, dr. Conrad Reiser, a încheiat ceremonia de deschidere a decadei ecumenice de solidaritate cu femeile cu un act de vindecare în

tradiţia şamanică din Coreea.

Iată în ce lumină trebuie văzute hotărârile recente ale Bisericilor

Ortodoxe ale Georgiei, Bulgariei şi Serbiei, de a se retrage complet din mişcarea ecumenică. Aceste Biserici locale au înţeles că participarea lor la

CMB devine inoportună şi antiortodoxă.

Aşadar participarea acum la CEB a Bisericii Ortodoxe, se loveşte de

însăşi concepţia care există în interiorul CEB-ului. Sfinţii Părinţi au avut,

într-adevăr, discuţii cu cei necredincioşi, dar numai de pe poziţia de a le

arăta unde şi ce greşesc. Rugăciunile lor „împreună" cu ereticii erau, spre

exemplu, de felul rugăciunii Sfântului Ilie, avându-i alături pe proorocii lui

Baal, şi coborârea focului din cer a fost dovada că „rugăciunea" lor nu a

fost primită de Dumnezeu, sau ca rugăciunea Sfântului Vasile cel Mare,

care, pentru a dovedi că credinţa ortodoxă este cea adevărată, a deschis prin

rugăciune uşile bisericii în faţa ereticilor.

De asemenea un mare neajuns al rugăciunilor în comun şi a slujbelor

ecumenice este sminteala credincioşilor de rând, care pierd conştiinţa

apartenenţei la singura Biserică adevărată şi duce apoi şi la relativizarea

adevărurilor dogmatice (de credinţă).

Cititorul va fi putut înţelege ceea ce are poziţia ortodoxă

original şi particular în raport cu creştinii Occidentului. Faţă de Biserica romană, ca şi faţă de protestanţi, Ortodoxia se

propune ca adevărata Biserică de care creştinii Occidentului

s-au separat. Există deci aici un exclusivism la fel de definitiv

ca şi cel al Romei, dar în numele unei înţelegeri diferite a

Bisericii.

Dezvoltarea papalităţii, ce a culminat în dogma infailibilităţii

papale, a conferit romano-catolicismului o structură

monolitică şi un criteriu permanent al adevărului care, de fapt,

este în acord cu o mare supleţe doctrinară şi liturgică; Roma

cere tuturor creştinilor acceptarea criteriului însuşi, mai mult

decât pe cea a unui sistem doctrinar.

În ceea ce priveşte Biserica Ortodoxă, care nu posedă un

criteriu infailibil şi permanent al adevărului, nici o structură

monolitică, ea vede unitatea în comuniunea de credinţă căreia

însăşi Biserica - sau mai curând Duhul, mereu prezent în

Biserică - îi este criteriul unic. Duhul adevărului sălăşluieşte în

comunitatea credincioşilor legaţi prin iubire şi, dacă El se

exprimă natural prin gura celor ce posedă o harismă a

învăţăturii - episcopii -, El aparţine Bisericii în calitatea sa de

Trup. Acest Trup este pe deplin prezent oriunde este slujită

Euharistia, în fiecare Biserică locală, şi nici o putere, doar

aceea a Duhului, nu s-ar putea impune de la sine poporului lui

Dumnezeu unit în Iisus Hristos.

Creştinul este fundamental liber, liber printr-o adevărată

libertate, care-i permite să accepte Adevărul pe care Dumnezeu i L-a revelat; el este deci de asemenea responsabil de acest

adevăr; el l-a descoperit şi l-a păstrat în Biserică, în comuniunea

cu Duhul, în supunerea raţională faţă de autoritatea

doctrinară a Bisericii, în legătura de iubire cu fraţii săi. Această

libertate a ortodoxului în raporturile sale cu Dumnezeu face

posibil pentru el dialogul cu orice creştin, protestant sau catolic,

şi-l face să-i atragă pe fraţii săi dezbinaţi nu către un „criteriu"

oarecare - Roma sau sola Scriptura -, ci către un adevăr viu,

către experienţa comuniunii liturgice, către Biserică ca templu

al Duhului. însă, pe de altă parte, responsabilitatea cu care se

simte personal învestit îl face extrem de sensibil la chestiunile

doctrinare. Nu doar că nu va accepta punerea în discuţie a

dogmelor Bisericii, dar va considera că orice schimbare,

oricare ar fi aceasta, în ritul şi administraţia Bisericii, îl

priveşte personal.

Iar ca o concluzie la acest capitol, redăm aici şi opinia

Părintelui Profesor Dumitru Stăniloae, înregistrată pe bandă

magnetică în anul 1992: „...Participarea Bisericii noastre la

acest Consiliu Ecumenic trebuie să urmărească un singur scop:

să apropie creştinismul mondial de creştinismul originar, care

s-a păstrat în Biserica Ortodoxă de-a lungul a două mii de ani".

95

Capitolul 7

DESPRE CREDINŢĂ 1

Să ştiţi că nu toată credinţa în Dumnezeu este bună. Auzi ce spune marele Apostol Pavel: Fiule Tit, mustră-i cu asprime

(pe creştini), ca să fie sănătoşi în credinţă (Tit 1, 13). Poate să creadă cineva în Dumnezeu şi credinţa lui să nu-i aducă nici un

folos, dacă nu crede cum mărturiseşte Biserica, adică credinţa

adevărată ortodoxă. Şi dracii cred în Dumnezeu. Nu spune

Apostolul Iacov (cap. 2, 19) că şi demonii cred şi se

cutremură? Dar ce le foloseşte diavolilor credinţa, dacă ei nu

fac voia lui Dumnezeu?

Primul fel de credinţă este credinţa dreaptă, adică

ortodoxă 2, singura care este lucrătoare şi mântuitoare.

Apoi este credinţa schismatică. Credinţă schismatică au

catolicii. Biserica Catolică înseamnă biserica universală, dar nu

mai este dreaptă, adică ortodoxă, căci au schimbat unele dogme

stabilite de Sfinţii Apostoli şi Sfinţii Părinţi la cele şapte

Sinoade ecumenice. Din această cauză ei s-au rupt de credinţa

şi crezul ortodox şi cred în papă.

Schismatici sunt şi cei cu stilul vechi de la noi. Ei au credinţă ortodoxă, exact ca noi, dar fiindcă nu ascultă de

Biserică, se numesc dezbinaţi. Până nu se întorc înapoi, să

asculte de Sfântul Sinod, sunt afurisiţi de Biserică.

Apoi este credinţa eretică. Şi sectarii cred, dar asta este

credinţă eretică. Dacă cineva strâmbă credinţa ortodoxă, ea nu

Predică extrasă din cartea Ne vorbeşte Părintele Cleopa

Episcopia Romanului, 1996, p. 7-11.

vol.3

Ortodoxă (gr.) ortos = dreaptă, (gr.) dom = credinţă, slăvire.

mai este dreaptă şi nu-i plăcută lui Dumnezeu. Că marele

Apostol Pavel spune aşa: Pace peste cei ce vor umbla cu

dreptarul acesta (Gal. 6, 16), adică cu dreapta credinţă, şi peste

toţi aleşii lui Dumnezeu. Şi iar zice: Fiule Timotei, luptă-te

lupta cea bună a credinţei... (I Tim. 6, 12); suferă ca un bun

ostaş al lui Iisus Hristos..., că cine nu se luptă după lege, nu se

încununează (II Tim. 2, 3, 5).

Deci este o luptă şi o credinţă lucrătoare, când se face

după legea lui Dumnezeu. Aceasta este credinţa dreaptă. Iar

dacă nu-i credinţa dreaptă, aceea este credinţă eretică sau

schismatică sau strâmbă, adică cu abatere de la dreapta credinţă

ortodoxă.

Protestanţii zic sola fide, adică mântuirea numai prin

credinţă. Omul se mântuieşte numai prin credinţă, fără fapte,

zic ei. Oare nu auzi ce spune Apostolul Iacob? Credinţa fără fapte este moartă (cap. 2, 20), precum şi faptele fără credinţă.

Deci credinţa care nu este unită cu faptele bune nu este mântuitoare; că şi diavolii cred, dar nu fac voia lui Dumnezeu.

Aţi auzit ce spune marele Apostol Pavel? Acea credinţă

este mântuitoare, care se lucrează prin dragoste. Credinţă

cunoscătoare au şi dracii, iar credinţa lucrătoare o au numai

creştinii cei buni. Credinţa care este împodobită şi îmbrăcată

cu faptele bune este credinţă lucrătoare, care aduce mântuire

sufletului. Numai credinţa care se lucrează prin dragoste,

numită credinţă ortodoxă lucrătoare, îl poate mântui pe om.

Deci să nu vă înşelaţi cu ideile sectarilor, care vin din

sânul Bisericii Protestante, care zic că numai credinţa, adică

sola fide, ajunge pentru mântuire şi cred că pot să-şi facă de

cap, că n-au nevoie de sfat. Sau sola gratia, care înseamnă

mântuirea numai prin har. Nu este adevărat!

A zis apostolul: în har sunteţi mântuiţi (Efes. 2, 8). Da.

Dar acelaşi apostol care a zis aceasta, a spus şi: Toţi vom sta

înaintea divanului lui Iisus Hristos, ca să luăm fiecare după

cum a lucrat, după faptele lui (II Cor. 5, 10; Apoc. 20, 12). Ai

auzit că cere fapte?

Şi Mântuitorul spune în Evanghelie: Când va şedea Fiul

Omului pe scaunul slavei Sale... şi va răsplăti fiecăruia după

96

faptele lui (Matei 16, 27; 19, 28); şi în Psalmul 61 zice: Că Tu

vei răsplăti fiecăruia după faptele lui (v. 11). Auzi ce le spune

lor Hristos? Toată fapta bună sau rea o va trage Dumnezeu la

judecată. Şi în multe părţi ale Scripturii veţi găsi aceasta. Deci

numai credinţa dreaptă este mântuitoare, dacă este unită cu

faptele.

Auzi ce spune Sfântul Apostol Iacov: Dacă un frate sau o

soră sunt goi şi lipsiţi de hrana cea de toate zilele, şi cineva

dintre voi le-ar zice: Mergeţi în pace! Încălziţi-vă şi vă săturaţi,

dar nu le daţi cele trebuincioase trupului, care ar fi folosul?

(Iacov 2, 15-16). Ferească Dumnezeu! Dumnezeu putea să-l

miluiască fără să-l trimită la tine. Dar l-a trimis la tine să vadă

dragostea ta, să vadă credinţa ta, că tu vrei să-l ajuţi, să-l hrăneşti, să-l primeşti ca pe un străin în casa ta şi să-l adăpi.

Deci credinţa ortodoxă unită cu fapta bună este credinţă

mântuitoare. Iar acea credinţă în care nu-ţi pasă de durerea

aproapelui tău, este credinţă stearpă, nelucrătoare şi nu aduce

mântuire, căci credinţa fără fapte este moartă (Iacov 2, 17, 20).

Credinţa mozaică este credinţa evreilor primită prin

proorocul Moise. Ei nu cred în Iisus Hristos, Mântuitorul

lumii, refuzând Legea cea Nouă adusă de El şi de aceea

prigonesc pe creştini.

Altă credinţă este credinţa păgână, a celor ce nu cred în

adevăratul Dumnezeu. Cele mai mari religii păgâne sunt: mahomedanismul,

budismul, brahmanismul, parsismul, hinduismul,

şintoismul etc. Ei se închină la alţi dumnezei, care sunt idoli

sau diavoli. Ce zice Psalmistul David? Că toţi dumnezeii

neamurilor sunt idoli (Ps. 95, 5); şi iarăşi: Idolii păgânilor sunt

argint şi aur, lucruri făcute de mâini omeneşti; gură au şi nu

vor grăi... (Ps. 134, 15-17) şi celelalte. Deci cine crede în alţi

dumnezei şi nu se închină Dumnezeului Celui în Treime,

Tatălui şi Fiului şi Sfântului Duh, Dumnezeu Care a făcut cerul

şi pământul, acela are credinţă păgână.

Credinţa creştină poate fi uneori superstiţioasă, alteori

fanatică. Oamenii care cred în vrăjitorii, în descântece, în vise,

în vedenii şi alte năluciri, aceştia sunt oameni superstiţioşi şi au

credinţă bolnavă sau stricată.

97

În Cartea înţelepciunii lui Isus, fiul lui Sirah, la capitolul

34 se spune: Precum este cel ce aleargă după vânt şi vrea să

prindă umbra sa, aşa este omul care crede în vise. Că pe mulţi

visele i-au înşelat şi au căzut cei care au nădăjduit în vise. Cel

ce crede în vise este asemenea celui ce merge la vrăjitori.

Credinţa fanatică este credinţa care urăşte pe alţii în

numele lui Dumnezeu şi nu are la bază dreapta socoteală. Are

un elan în toate: în post, în nevoinţă, în milostenie, în lepădarea

de sine, în metanii, dar n-are dreaptă socoteală în ceea ce face.

Fanatismul este asemenea cu un om care încarcă o maşină

cu fel de fel de bunătăţi şi pe urmă îi dă drumul la o vale mare,

Fără frână. Se duce şi unde ajunge, se răstoarnă. Gata! Aşa-i

credinţa fanatică. Deci este o credinţă care nu are echilibru, o

credinţă fără dreaptă socoteală. O ia într-o parte şi mai încolo

se răstoarnă.

Nu aşa! Toată fapta bună trebuie s-o conducă dreapta

credinţă în Iisus Hristos şi dreapta socoteală sau cumpăna

dreaptă. Dumnezeiasca Scriptură zice: „Nu te abate nici la

dreapta, nici la stânga. Calea de mijloc este cale împărătească".

CREDINŢA ORTODOXĂ 3

Auzim întotdeauna în Simbolul Credinţei, că noi, ortodocşii,

credem întru una sfântă, sobornicească şi apostolească

Biserică. Una, nu o sută. Băgaţi de seamă! Vai şi amar de cei

care s-au despărţit de Biserica lui Hristos. Nu există o mie de

Biserici! Una este: Biserica Sobornicească Ortodoxă în întreaga

lume! Cei ce s-au despărţit de Biserică nu au mântuire. Biserica

este stâlp şi întărire a adevărului. Biserica este Trupul lui Hristos,

al cărui cap este în ceruri.

Cei ce s-au rupt de Biserică şi au trecut la vreo sectă

oarecare, n-au mântuire în vecii vecilor, măcar de-ar face orice

Predică extrasă din cartea Ne vorbeşte Părintele Cleopa vol. 6,

Episcopia Romanului, 1998, p. 7-10.

98

faptă bună! Pentru că acelaşi apostol a spus: Credinţa este

moartă fără fapte şi faptele fără dreapta credinţă sunt moarte!

Sfântul Efrem Sirul zice: „Când mintea a părăsit scopul

blagocestiei - adică al dreptei credinţe -, toate faptele bune nu

mai folosesc". Şi fachirii cei din India şi bonzii şi yoghinii

postesc şi se roagă, dar pentru cine? Pentru satana, nu pentru

Hristos. Nu primeşte Dumnezeu nici o faptă bună, dacă nu

se face după dreptarul Ortodoxiei.

Auzi ce spune marele Apostol Pavel? Pace peste cei ce

vor umbla cu dreptarul acesta şi peste tot alesul lui Dumnezeu,

adică cei ce umblă în dreapta credinţă. Nu este mântuire afară

de Biserică! Biserica-i Trupul lui Hristos. Ia să vă dau o pildă:

Iată că acest copac, să zicem că este încărcat cu roade până în

vârf, sau cu flori; şi deodată o ramură a lui se rupe şi cade pe

pământ, încărcată de flori sau de roade. Să-mi spuneţi mie,

mlădiţa aceea mai poate rodi? Mai poate înflori mai departe?

Nu! Dar de ce-i bună? Se usucă şi în foc se aruncă.

Hristos a spus că El este Trupul Bisericii. Eu sunt viţa,

voi sunteţi mlădiţele (Ioan 15, 5). Toată mlădiţa care rămâne în

viţă, aduce roadă multă. Şi aceea care se rupe şi cade din viţă,

se taie - zice - şi în foc se aruncă. Aşa este cu oricine s-a rupt

de Biserică. în general, orice sectă ar fi, care s-a rupt de

Biserică, este sortită focului celui veşnic. Nu mai are seva

Duhului Sfânt!

Hristos este trunchiul, este corpul copacului. El a dat

Duhul Sfânt în Biserica Sa prin punerea mâinilor. Toţi apostolii

au fost episcopi, şi ei, prin punerea mâinilor, au sfinţit alţi episcopi,

cum au fost Tit, Timotei, Filimon şi ceilalţi. Prin punerea

mâinilor, arhiereul trimite mai departe, prin succesiunea

apostolică, Duhul Sfânt peste toţi preoţii şi diaconii, iar preotul,

după ce a primit Duhul Sfânt la hirotonie, prin celelalte Taine

cuvenite lui, sfinţeşte pe toţi credincioşii. Pe altă cale nu vine

Duhul Sfânt în sufletul omului, decât numai şi numai pe calea

pe care a arătat-o Hristos.

Hristos le spune Apostolilor: „Nu voi M-aţi ales pe Mine,

ci Eu v-am ales pe voi". Oare când alege Dumnezeu, poate să

greşească? Cine ştie inimile şi rărunchii fiecăruia mai bine ca

99

Dumnezeu? Când a ales El 12 apostoli şi alţi 70, apoi aleşi

sunt! Şi nu numai că i-a ales, dar le-a dat mari puteri şi

privilegii, că nu la tot omul şi la tot sectarul a dat Hristos

putere să lege şi să dezlege păcatele lumii sau să boteze sau să

facă minuni sau să scoată dracii sau să facă alte semne! Nu!

Acestor 12 Apostoli pe care i-a ales, le-a spus: Staţi în

Ierusalim, până vă veţi îmbrăca cu putere de sus! Până a venit Duhul Sfânt în chip de limbi ca de foc şi i-a îmbrăcat cu putere.

Ce spun nebunii de penticostali că au botezul cu Duhul

Sfânt? Anatema acestei păreri blestemate! Numai Apostolii au

Botezul cu Duhul Sfânt şi cu foc, că lor li s-a dat putere să

predice, să înveţe şi să propovăduiască. Şi le-a spus: întru

numele Meu draci veţi scoate şi în limbi noi veţi grăi. Şi mai departe, lor le-a dat putere să facă minuni, lor le-a dat putere să

predice şi tot lor, la Apostoli, le-a dat putere să lege şi să

dezlege păcatele lumii. Ce zice Sfântul Evanghelist Ioan? A suflat asupra lor şi le-a zis: Luaţi Duh Sfânt! Cărora veţi ierta

păcatele, se vor ierta lor şi cărora le veţi ţine, vor fi ţinute!

Deci numai prin Biserică se poate face iertarea

păcatelor; numai Biserica are putere, prin preoţii şi arhiereii

săi, să lege şi să dezlege păcatele lumii. Nu vă înşelaţi de

nebunii aceia care vă învaţă că pot ei ierta păcatele afară de

preot şi de episcop! Niciodată să nu credeţi minciunile lor!

Hristos a dat putere Apostolilor Săi, şi Apostolii, prin

punerea mâinilor, au dat putere la episcopi şi la preoţi. Deci

fără preot nu este mântuire, fără preot nu este iertare şi

dezlegare! Fără harul preoţiei şi al arhieriei nu este Biserică, că

zice Sfântul Ciprian: „Fără arhierei, Biserica nu este

Biserică, şi fără preot, creştinul nu se poate numi creştin".

Deci ţineţi-vă de Biserica lui Hristos, care de două mii de

ani stăpâneşte miliarde de suflete! Nu ieşiţi din corabia

mântuirii! Nu vă băgaţi în luntre sparte şi vă aruncaţi în valurile

iadului şi să vă pară că vă mântuiţi afară de Biserică! Cine este

afară de Hristos, acela este afară de Biserică! Cine este afară de

Biserică, acela este afară de Hristos! Pentru că Biserica este Trupul lui Hristos, rămâneţi în Hristos, rămâneţi în «viţă», în trunchiul şi trupul lui Hristos, care este Biserica

şi nu vă înşelaţi că mai este mântuire afară de Biserică!

Dumnezeu să vă ajute! Amin.

CREDINŢA NEAMULUI ROMÂNESC 4

Să ştiţi că rădăcina şi viaţa poporului nostru, înaintea lui

Dumnezeu, este credinţa cea dreaptă în Hristos, adică

Ortodoxia. Noi ne-am încreştinat de aproape două mii de ani,

din timpul Sfântului Apostol Andrei.

Coloniştii romani, cărora le-au predicat Sfinţii Apostoli

Petru şi Pavel la Roma şi cei din Grecia, când au venit aici cu

legiunile romane, au adus credinţa ortodoxă. Eram daci pe atunci; strămoşii noştri sunt dacii şi romanii, din care ne tragem

noi, românii. De atunci, de când am primit sfânta şi dreapta

credinţă în Dumnezeu, poporul nostru a avut viaţă. Până atunci

a fost mort; numai cu trupul era viu, iar cu sufletul era mort.

Viaţa poporului român este dreapta credinţă în Iisus Hristos.

Băgaţi de seamă! Ca popor creştin de două mii de ani de

când suntem noi, am avut toată administraţia noastră şi toată

tradiţia noastră sfântă. Să ţinem cu tărie la credinţa ortodoxă.

Aţi văzut dumneavoastră, de la primii voievozi creştini ai

românilor, de când sunt cele trei Ţări Române, Moldova,

Muntenia şi Transilvania, toţi au fost creştini ortodocşi.

Aţi văzut pe Mihai Viteazul? Mama lui a fost călugăriţă.

Lângă mormântul lui Mircea cel Bătrân, care a întemeiat

Mănăstirea Cozia, veţi găsi o lespede de piatră pe care scrie:

„Aici odihneşte Monahia Teofana, mama lui Mihai Viteazul".

Ai auzit? El domn peste trei principate şi mama lui călugăriţă!

Apoi şi Ştefan cel Mare. Dacă mergeţi la Mănăstirea

Probota, făcută de Petru Rareş, unde este şi îngropat, veţi

vedea lângă dânsul scris: „Aici odihneşte roaba lui Dumnezeu,

Predică extrasă din cartea Ne vorbeşte Părintele Cleopa vol. 3,

Episcopia Romanului, 1996, p. 36-41.

Monahia Maria Oltea, mama lui Ştefan cel Mare". Ei domni şi mamele lor călugăriţe!

Vedeţi voi câtă legătură era atunci între credinţă şi

conducere? Cel ce conducea ţara avea mamă călugăriţă şi frate

călugăr. Aşa trebuie să murim! Au cunoscut că totul este

deşertăciune. Dar erau adevăraţi domni.”Oricât ar fi, viaţa asta

este umbră şi vis! Este o scurtă trecere! Dar eu când mor, mă duc la o viaţă care nu are sfârşit. Cine are să se roage pentru

mine?" Aşa cugetau înaintaşii...

Ai văzut că toţi îşi făceau câte o mănăstire şi mormânt în

mănăstire? Fericiţi şi de trei ori fericiţi au fost domnii noştri

ortodocşi: Ştefan cel Mare şi Sfânt, la Putna; Ieremia Movilă şi

Gheorghe Movilă, la Suceviţa; Petru Rareş, la Probota;

Lăpuşneanu, la Slatina; Alexandru cel Bun, la Bistriţa; Mircea

cel Bătrân, la Cozia. Ai auzit unde era inima lor? Unde este inima ta, acolo va fi şi comoara ta (Matei 6, 21; Luca 12, 34).

Pentru aceea au făcut ei mănăstiri, ca să fie pomeniţi veşnic la

Sfânta Liturghie.

Ştefan cel Mare n-a fost baptist! Mircea cel Bătrân n-a fost evanghelist sau adventist! Alexandru cel Bun n-a fost

martorul lui Iehova; nebunii ăştia care au ieşit acum. Nici o sectă nu exista în ţara noastră pe atunci. Aceştia au venit din

străinătate, plătiţi de masoni, să ne strice dreapta credinţă şi

originea şi rădăcina noastră de popor ortodox.

Ce spune Sfântul Efrem Sirul? „Cu omul eretic să nu

vorbeşti, în casă să nu-l primeşti, la masă cu el să nu stai, bună

ziua să nu-i dai". Aceştia sunt înaintemergătorii lui Antihrist.

Că Mântuitorul a spus efesenilor prin Apostolul Pavel: Biserica

este Trupul lui Hristos, iar cap al Bisericii este Hristos (Efes.

I, 22-23). Fiecare sectar care s-a despărţit de Biserică, s-a

despărţit de Hristos. Este om al satanei.

Evanghelia spune: în vremea de apoi vor ieşi hristoşi

mincinoşi şi prooroci mincinoşi şi pe mulţi vor înşela (Matei 24,

11). Păziţi-vă de sectari, care dau broşuri prin trenuri, prin gări

şi prin cutiile de poştă şi unde văd oameni dau gratuit otrava

lor. Când vei vedea o carte că nu are aprobarea Sfântului Sinod

şi nu are cruce pe ea, dă-o pe foc, chiar Biblie dacă este! Dacă-i sectară şi scrie să nu vă închinaţi la icoane, dă-o pe foc! Nici un păcat nu ai! Aceasta este otrava semănată de înaintemergătorii

lui Antihrist. Toate sunt otravă!

Să ţineţi credinţa pe care aţi supt-o de la piepturile

maicilor voastre! Să ţineţi credinţa pe care o avem de două mii

de ani! Nu vă luaţi după slugile satanei, care vin din Apus cu

milioane de dolari. Ei cumpără pe cei proşti şi nelămuriţi în

credinţă, să rupă unitatea şi sufletul poporului român şi vor să

facă cele mai mari erezii şi nebunii în ţara asta.

Păziţi-vă de nebunii aceştia! Au case de rugăciuni, dar

acolo-i casa satanei. Unde nu sunt preoţi şi arhierei, nu este

Hristos. Că Mântuitorul a spus aşa la Apostoli: Luaţi Duh

Sfânt! Cărora veţi ierta păcatele, le vor fi iertate şi cărora le

veţi ţine, ţinute vor fi (Ioan 20, 22-23). Nu la sectari le-a spus

aceasta, ci la Apostoli, la episcopi şi la preoţi. Căci Apostolii,

prin punerea mâinilor şi prin succesiunea apostolică, au dat

darul Duhului Sfânt la toţi preoţii, prin hirotonii.

Deci băgaţi de seamă, că sectarii nu au ierarhie canonică;

n-au pe Duhul Sfânt în ei; n-au cele şapte Sfinte Taine, nu

cinstesc pe Maica Domnului şi Sfânta Cruce şi nu au mântuire.

De aceea feriţi-vă de sectari. Auzi ce spune Apostolul Pavel

preoţilor şi arhiereilor? Luaţi aminte de voi şi de turma voastră,

întru care v-a pus pe voi Duhul Sfânt păstori (Fapte 20, 28).

Celor doisprezece Apostoli, pe care i-a ales Hristos, când

S-a înălţat la cer, le-a spus: Staţi în Ierusalim până vă veţi

îmbrăca cu putere de sus! (Luca 24, 49). Şi la Duminica Mare,

după zece zile, a venit peste ei Duhul Sfânt de sus, în chip de

limbi ca de foc. Pe urmă, vorbeau toate limbile de sub cer. Şi

după ce i-a îmbrăcat cu putere de sus, i-a trimis, zicând:

Mergând, propovăduiţi Evanghelia la toată lumea, botezându-i

pe ei în numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh. Cel ce va crede şi se va boteza, se va mântui, iar cine nu va crede, se

va osândi (Matei 28, 19; Marcu 16, 15-16).

Deci Biserica lui Hristos are ierarhie canonică, Duhul

Sfânt este în Biserică şi cap al Bisericii este Hristos. Toţi sectarii care s-au rupt de Hristos şi nu merg la Biserică, sunt fiii

lui antihrist şi înaintemergători ai satanei. Să nu vă luaţi după

ei ! Să nu spuneţi că nu v-am arătat adevărul!

Să ţinem credinţa noastră pe care au ţinut-o toţi voievozii

noştri şi toţi protopărinţii noştri şi toţi românii cei adevăraţi.

Dacă vrei să fii fiu adevărat al lui Hristos şi al Ţării Româneşti,

să ţii credinţa cea dreaptă, ortodoxă, pe care o ţinem de două

mii de ani. Dacă nu, nu eşti fiu al lui Hristos şi al Bisericii, ci

eşti străin de neamul românesc. Nu poţi fi cetăţean creştin şi

român, dacă nu ai dreapta credinţă în Hristos. Eşti străin. Nu

eşti fiu al ţării. Că fiu adevărat al României este cel care-i

ortodox, pentru că Biserica Ortodoxă predomină în ţara noastră

de două mii de ani.

Iar pe cei care sunt sectari să nu-i primim în casele

noastre. Ei, care s-au rupt din Biserica Ortodoxă şi s-au făcut

sectari, nu sunt fii adevăraţi ai ţării noastre, nici ai Bisericii,

ci sunt înaintemergători ai satanei. Aşa să ştiţi! Sunt prooroci mincinoşi, care vor să vă rupă de credinţa cea dreaptă şi să

ducă la pierzare poporul nostru blând. Ţineţi dreapta credinţă

şi nu ascultaţi de ei!

Ţara noastră românească a fost ortodoxă dintotdeauna şi

trebuie să ţină linia Ortodoxiei. Ortodocşi ne-am născut de la

origine, de la colonizarea Daciei, ortodocşi am trăit timp de

două mii de ani şi ortodocşi trebuie să stăm până la moarte!

Asta este adevărata credinţă ortodoxă a României. Nu primiţi

nimic din afară, că toţi vor să ne strice unitatea neamului, a

credinţei şi a Bisericii. Toţi aceştia sunt vrăjmaşii Crucii lui

Hristos.

Dumnezeu să vă binecuvinteze pe toţi, prin harul Duhului

Sfânt, ca să moşteniţi viaţa cea veşnică întru lumina şi slava

Preasfintei Treimi. Amin.

Partea a doua

CĂLĂUZĂ ÎN CREDINŢA ORTODOXĂ

Capitolul 1

DESPRE BISERICĂ

După ce în cele de până aici am arătat istoria unor secte,

mai vechi şi mai noi, precum şi istoria unor învăţături păgâne

care bântuie în ţara noastră, în cele ce urmează voi face o expunere

a doctrinei noastre ortodoxe relativ la întrebările sectarilor.

Pricina care m-a făcut să pun această lucrare sub forma

unui dialog cu sectarii a fost următoarea: nu de mult, într-una

din zile, m-am pomenit în chilia mea cu un predicator adventist

din Bacău, care, la stăruinţa unui dascăl cunoscut al meu, a venit

până aici, însoţit de dascăl şi de un alt om - anume Ion Lazăr -,

care de curând trecuse la adventişti. Pe acesta bunul dascăl s-a

luptat să-l aducă până aici împreună cu predicatorul său

adventist, zicându-i că dacă predicatorul va dovedi în faţa unui

preot că adevărul este de partea lui, apoi omul să rămână la ei;

iar de nu, apoi să revină la Biserica şi credinţa lui ortodoxă.

Înţelegând de la tânărul dascăl pricina venirii lor, am

început discuţia în cele ale credinţei cu predicatorul adventist,

de faţă fiind şi omul care venise să se lămurească. Aşa că după o discuţie cu întrebări şi răspunsuri, predicatorul şi-a luat

geanta şi pălăria, pregătindu-se de plecare, iar creştinul, care

ascultase cu luare aminte cele discutate de noi, i-a zis:

„Cumetre, eu nu mai merg cu dumneata, ci rămân aici, că

Dumnezeu m-a adus aici, ca să nu mă rătăcesc!" La care predicatorul i-a răspuns, ieşind pe uşă: „Eu nu am cu cine vorbi aici, că nu sunt înţeles!"

Astfel, omul a rămas aici cu dascălul şi a mers la Sfânta Biserică, apoi, după o sfătuire mai cu temei, i-am dat şi o

108

broşură în care se combăteau rătăcirile adventiste şi aşa, împreună

cu dascălul, a plecat, urmând Biserica pe care o părăsise.

Aşadar, aducându-mi aminte de multele întrebări puse de

predicatorul adventist, m-am gândit ca în cele ce urmează, să

răspund - măcar mai pe scurt -, atât lui, cât şi la alţi sectari,

sub forma unui dialog între preot şi sectar, în acest fel:

Preotul: Pentru care pricină ai venit aici dumneata?

Sectarul: Am venit aici ca să-ţi arăt adevărul!

Preotul: Da, adevărul este bine de a se căuta întru toate.

Dar cam despre ce vrei să întrebi mai întâi?

Sectarul: Să-mi spui dumneata, mai întâi, ce este Biserica?

Preotul: Ascultă, omule. Biserica este aşezământul sfânt,

întemeiat de Cuvântul cel întrupat al lui Dumnezeu, spre

sfinţirea şi mântuirea oamenilor 1.

Sectarul: Eu vreau să ştiu cum înţelegeţi voi, ortodocşii,

cuvântul Biserică din Sfânta Scriptură.

Preotul: Ia aminte, omule, cele ce-ţi spun: Cuvântul

Biserică în dumnezeiasca Scriptură are mai multe înţelesuri şi

mai multe numiri. Iar Sfânta Scriptură se foloseşte când de un

înţeles, când de altul, când de o numire, când de alta.

Sectarul: Care sunt acele înţelesuri şi numiri diferite

ale Bisericii în Sfânta Scriptură?

Preotul: Mai întâi, prin cuvântul Biserică, Sfânta Scriptură

a Noului Testament înţelege ierarhia superioară şi conducătoare

a Bisericii, pe care a întemeiat-o Mântuitorul nostru Iisus Hristos.

Sectarul: Care este acea ierarhie superioară şi conducătoare

pusă de Mântuitorul în Biserică?

Preotul: Această ierarhie o formează Sfinţii Apostoli şi

urmaşii lor: episcopii, preoţii, diaconii (Matei 18, 18; Fapte 6,

3-6; 20, 28; Ioan 20, 22-23; Efes. 4, 11-12; I Tim. 3, 1-12;

4, 14; Apoc. 21, 14; Evrei 13, 17). Ierarhia bisericească are

obârşia în însuşi Domnul nostru Iisus Hristos (Matei 10, 1;

Luca 10, 1) şi în pogorârea Sfântului Duh peste apostoli la

Cincizecime. Nici unul dintre ei nu şi-a luat singur cinstea, ci

cei chemaţi de Dumnezeu, ca şi Aaron, zice Sfântul Apostol

Pavel (Evrei 5, 4). Şi El (Iisus Hristos) a dat pe unii apostoli,

pe alţii prooroci, pe alţii evanghelişti, pe alţii păstori şi

Cf. învăţătura de credinţă Ortodoxă, întreb. 259, p. 154.

109

învăţători, spre desăvârşirea sfinţilor, la lucrul slujirii, la

zidirea trupului lui Hristos (Efes. 4, 11-12). Comunitatea Bisericii este organizată ierarhic. Biserica face deosebire între

păstori şi turmă, cler şi popor, împreună slujitori sau lucrători

cu Dumnezeu (I Cor. 3,9).

Sectarul: Când a pus Mântuitorul această ierarhie în

Biserică?

Preotul: Atunci când a zis către Apostolii Săi: Cine vă

ascultă pe voi, pe Mine Mă ascultă, şi cine se leapădă de voi,

de Mine se leapădă (Luca 10, 16); şi iarăşi, când a zis:

Precum M-a trimis pe Mine Tatăl, vă trimit şi Eu pe voi (Ioan

20, 21; 17, 18 ş.a.).

Sectarul: Ce puteri deosebite a dat Mântuitorul acestei

ierarhii superioare şi conducătoare a Bisericii?

Preotul: Mântuitorul a înzestrat cu multe puteri şi daruri

această ierarhie superioară a Bisericii Sale (I Cor. 12, 28).

Sectarul: Care sunt acele puteri şi daruri de care spui?

Preotul: Mântuitorul mai întâi a dat ucenicilor Săi puterea

de a lega şi a dezlega păcatele oamenilor, în cer şi pe pământ

(Matei 18, 18; Ioan 20, 22-23); le-a dat puterea disciplinară în

Biserică de a pedepsi pe cei vinovaţi de călcarea poruncilor lui

Hristos (I Cor. 5, 4-5; I Tim. 1, 20; Matei 16, 18-19); i-a îmbrăcat cu putere de sus la Pogorârea Sfântului Duh (Luca 24,

49; Fapte 2, 2-4); i-a binecuvântat pe ei cu prilejul înălţării

Sale la cer (Luca 24, 51); i-a trimis să propovăduiască

Evanghelia la toată zidirea şi să boteze în numele Sfintei Treimi

- al Tatălui, al Fiului şi al Sfântului Duh (Matei 28, 18-20).

Sectarul: Care e cea mai mare autoritate în Biserică?

Preotul: Cea mai mare autoritate în Biserică sunt

episcopii ca urmaşi direcţi ai Sfinţilor Apostoli, despre care

Sfântul Apostol Pavel zice în Scrisoarea I către Corinteni (12,

28): Şi pe unii i-a pus Dumnezeu în Biserică, întâi pe apostoli,

al doilea pe prooroci, al treilea pe învăţători... Fericitul Teodorit al Cirului, lămurind textul din I Timotei 3, 13, spune

că «pe cei ce se numesc acum episcopi, îi numeau atunci

Apostoli; cu trecerea timpului numele de Apostol s-a rezervat

însă Apostolilor cu adevărat, iar cel de episcop s-a dat celor

numiţi odinioară Apostoli». Sfântul Ciprian susţine că fără episcop nu este Biserică 2. Episcopul este centrul puterii

duhovniceşti şi capul văzut al Bisericii dintr-o anumită regiune.

Sinodul episcopilor este autoritatea cea mai mare a Bisericii

dintr-o parte a creştinătăţii, iar sinodul ecumenic este autoritatea

cea mai înaltă a Bisericii Ortodoxe.

Sectarul: Dar cum se mai înţelege cuvântul Biserică în

Sfânta Scriptură?

Preotul: Prin cuvântul Biserică în Sfânta Scriptură se mai

înţelege şi totalitatea credincioşilor care sunt botezaţi în numele

Preasfintei Treimi (al Tatălui, al Fiului şi al Sfântului Duh),

care se mântuiesc prin păzirea şi lucrarea tuturor poruncilor lui

Hristos şi care urmează întru toate aşezământul pus de

Mântuitorul şi de sfinţii Săi apostoli în Biserică (Matei 16, 18;

Efes. 2, 19-22; 4, 11-15; Col. 1, 18-20).

Sectarul: Care sunt mărturiile din Sfânta Scriptură care

adeveresc numirea Bisericii sub acest înţeles?

Preotul: Biserica ca totalitatea credincioşilor (păstor şi

turmă la un loc) are prea multe mărturii scripturistice, între

care este şi aceasta: Ci precum într-un singur trup avem multe

mădulare şi mădularele nu au toate aceeaşi lucrare, aşa şi noi,

cei mulţi, un trup suntem în Hristos şi fiecare suntem mădulare

unii altora (Rom. 12, 4-5). Acest „trup" este Biserica, iar

Hristos este Capul Trupului, adică al Bisericii (Col. 1, 18;

1, 24; Efes. 1, 22-23; 4, 25; 5, 23; I Cor. 12, 27 ş.a.).

Sectarul: Cum se mai înţelege cuvântul Biserică în Sfânta

Scriptură?

Preotul: Prin cuvântul biserică, în Sfânta Scriptură se mai

înţelege şi biserica (materială) ca lăcaş de închinare.

Sectarul: Ce înţelegeţi prin biserică - lăcaş de închinare?

Preotul: Prin biserică - lăcaş de închinare se înţelege

locul sfânt menit cultului divin public, precum era templul din

Vechiul Testament. Numele de «biserică» în acest înţeles îl

întâlnim în multe locuri ale Sfintei Scripturi. Mântuitorul a cinstit încă de copil acest loc sfânt, adică biserica - lăcaş de

închinare, căci de la vârsta de 12 ani a venit cu părinţii Lui să

se închine în templu (Luca 2, 46-48).

Sfântul Ciprian, Scrisoarea 66, C.V., p. 583

Această biserică - lăcaş de închinare Mântuitorul a numit-o

«casă a Mea» (Matei 21, 13) şi în fiecare zi învăţa poporul într-însa (Ioan 18, 20). Numele de biserică în înţelesul de locaş de închinare publică îl găsim iarăşi în Faptele Sfinţilor Apostoli, unde se spune că Pavel şi Varnava, ajungând în Antiohia,...au stat acolo un an întreg, adunându-se în biserică şi învăţând mult popor (Fapte 11, 26). De asemenea, Apostolul Pavel zice, referindu-se tot la acest înţeles: Căci mai întâi aud că,atunci când vă adunaţi în biserică, între voi sunt dezbinări, şi în parte cred (I Cor. 11, 18). Că în toate Bisericile sfinţilor

(creştinilor), femeile voastre să tacă în biserică... căci este ruşinos ca femeile să vorbească în biserică (I Cor. 14, 34-35).

În toate textele de mai sus, înţelesul cuvântului biserică este clar

şi el arată lăcaşul de adunare pentru cultul public.

Sectarul: Şi care alte nume se mai dau Bisericii în Sfânta

Scriptură?

Preotul: Biserica se mai numeşte şi ogorul lui Dumnezeu

(I Cor. 3, 9), casa Domnului (Efes. 2, 19-22), Mireasa lui

Hristos (II Cor. 11,2; Apoc. 21, 2, 9; 22, 17 ş.a.), adunarea

cuvioşilor (Ps. 149, 1) sau a oamenilor drepţi (Ps. 110, 1),

adunarea celor întâi născuţi (Evrei 12, 23), turma lui Hristos

(Ioan 10, 16), sfeşnic de aur (Apoc. 1, 20; 2, 1), cetatea lui

Dumnezeu (Ps. 86, 2; Apoc. 3, 12), cetatea Dumnezeului celui

viu (Apoc. 21, 2; 22, 19), stâlp şi temelie a adevărului (I Tim.

3, 15), sfatul sfinţilor (Ps. 88, 6), trupul lui Hristos (Efes. 1,

22-23; Col. 1, 24), zidire dumnezeiască (I Cor. 3, 9), Biserică

slăvită (Efes. 5, 27), Mireasa Mielului (Apoc. 19, 7; 21, 9);

patria lui Dumnezeu pe pământ (Efes. 3, 15); casa Dumnezeului

lui Iacov (Isaia 2, 3), casa lui Hristos (Evrei 3,6), Ierusalimul

cel Nou (Apoc. 3, 12; 21, 2), casa lui Dumnezeu (I Tim. 3, 15;

Evrei 10, 21) ş.a.

Biserica se înfăţişează ca un cer nou şi pământ nou, cum

a văzut Isaia (65, 17), Petru (II Petru 3, 13) şi Ioan în

Apocalipsă (21, 1). Biserica este deci o lume nouă.

Sectarul: Dar câte Biserici aveţi voi, ortodocşii?

Preotul: Biserica lui Hristos este una, deoarece Mântuitorul

a întemeiat o singură Biserică (Matei 16, 18), nu mai

multe, pentru că Biserica are un singur Cap, pe Iisus Hristos,

ca fiind înfăţişată ca o singură Mireasă a lui Hristos (Efes. 5,

112

27), ca o casă a lui Dumnezeu şi a lui Hristos (Evrei 3, 6; 10,

21), ca un trup unic al lui Hristos (Rom. 12, 5), ca o singură

turmă (Ioan 10, 16; 21, 15). Biserica se numeşte sfântă pentru

că sfânt este Capul ei, Mântuitorul nostru Iisus Hristos (Efes. 5,

25, 27), şi în ea locuieşte Duhul Sfânt.

Sectarul: Dar cum poate fi Biserica voastră sfântă, dacă

la voi se adună prin biserici tot felul de păcătoşi şi nelegiuiţi?

Preotul: Înţelege, omule, că păcătoşii nu ating sfinţenia

Bisericii. Misiunea Bisericii tocmai aceasta este, de a face

îndreptarea păcătoşilor. Toţi oamenii sunt păcătoşi, aşa că nici

unul nu poate spune că e lipsit de păcate (Fac. 8, 20; Pilde 20,

9; Iov 14, 4; Iacov 3, 2; I Ioan 1, 8). Ştiu că voi, sectarii, aveţi

pretenţia că în comunitatea voastră se adună numai oamenii

sfinţi. Dar să ştii că nu aveţi dreptate. Vezi pe marele Apostol

Pavel, care era vas al alegerii (Fapte 9, 15-16), şi care zice

despre sine că este cel dintâi păcătos între păcătoşi (I Tim. 1, 15).

Mântuitorul a asemănat Biserica Sa, în diferite pilde, cu

ţarina care cuprinde grâu şi neghină (Matei 13, 24-30, 36), cu

năvodul care prinde şi peşti buni şi peşti răi (Matei 13, 47-50),

iar marele Apostol Pavel spune că Biserica este casă în care se

găsesc vase de cinste şi vase de necinste (II Tim. 2, 20).

Mântuitorul nu a venit să cheme pe cei drepţi, ci pe cei păcătoşi

la pocăinţă, căci nu cei sănătoşi au nevoie de doctor, ci cei

bolnavi (Matei 9, 12).

Sectarul: Dar de ce ziceţi voi, ortodocşilor, că Biserica

voastră este sobornicească şi apostolească?

Preotul: Prin cuvintele «Biserică sobornicească», noi

arătăm că Biserica noastră are menirea de a se răspândi în toată

lumea, cuprinzând pe credincioşii din toate locurile, din toate

timpurile şi de la toate popoarele, ca o încununare a poruncii

Mântuitorului, Care a zis: Mergând, învăţaţi toate neamurile...

(Matei 28, 19). Sfântul Apostol Pavel spune galatenilor şi

colosenilor că în Biserica lui Hristos nu se face deosebire de

neam între credincioşi: Nu mai este elin şi iudeu, tăiere

împrejur şi netăiere împrejur, barbar, scit, rob ori slobod, ci

toate şi întru toţi Hristos (Col. 3, 11; Gal. 3, 28). Biserică sobornicească înseamnă unirea tuturor cu totul. Fiecare membru şi toţi la un loc stau în unire cu Biserica întreagă şi aceasta cu

fiecare membru.

I se mai spune sobornicească pentru că învăţătura ei este

conformă cu întregul adevăr primit de la Hristos, spre deosebire

de sectă sau de erezie, care are numai o parte de adevăr. Ea este sobornicească sau universală (catolică) pentru că deţine

adevărul unic şi universal. Ortodoxia nu este numai dreaptă

credinţă, ci şi deplină credinţă, adică adevărul întreg. De aceea

i se spune sobornicească. Cu acest înţeles găsim cuvântul prima

dată la Sfântul Ignatie purtătorul de Dumnezeu, care zice că:

,,Unde este Hristos, acolo este şi Biserica sobornicească" 3.

Iar «apostolică» se numeşte Biserica Ortodoxă pentru că

ea a fost întemeiată de Mântuitorul prin Sfinţii Apostoli (Efes.

2, 20) şi a fost răspândită în lume şi organizată de la început tot

prin Sfinţii Apostoli. Apoi, pentru că păstrează neschimbată

învăţătura dată de Iisus Hristos şi de Duhul Sfânt prin Sfinţii

Apostoli. Şi, în sfârşit, pentru că păstrează darurile Sfântului

Duh de la Sfinţii Apostoli prin succesiune, adică păstrează

legătura harului neîntreruptă, de la apostoli şi până astăzi,

succesiune numită apostolică.

Apostolicitatea Bisericii este mărturisită atât de Sfânta

Scriptură, cât şi de Sfânta Tradiţie; ei i se mai zice apostolică şi

pentru că ea este zidită pe temelia apostolilor şi a proorocilor,

piatra din capul unghiului fiind însuşi Iisus Hristos, întru Care

toată zidirea bine alcătuită creşte, întru lăcaş sfânt, în Domnul

(Efes. 2, 20-22; I Petru 2, 4; Apoc. 21, 14). Ea trăieşte viaţa în Hristos, aşa cum a învăţat de la Sfinţii Apostoli, care sunt cei

mai autorizaţi interpreţi ai cuvintelor Mântuitorului.

Acelaşi apostol îndeamnă pe credincioşii săi să se

depărteze de învăţătura şi de învăţătorii care nu se sprijină pe

Sfinţii Apostoli. El scrie tesalonicenilor: Drept aceea, fraţilor,

staţi neclintiţi şi ţineţi predaniile pe care le-aţi învăţat, fie prin

cuvânt, fie prin epistola noastră (II Tes. 2, 15). Tot Sfântul Apostol Pavel spune lui Tit: De omul eretic, după întâia şi a

doua mustrare, depărtează-te (Tit 3, 10).

Sectarul: Ce înţelegeţi voi, ortodocşii, prin Biserica

biruitoare şi luptătoare şi de ce ziceţi voi că sunt două Biserici,

una în cer şi alta pe pământ?

Vezi pe larg în Învăţătura de credinţă Ortodoxă, întreb. 279, p. 167.

114

Preotul: Nu ai dreptate, omule, în cele ce zici şi nu

înţelegi cele ce întrebi. Noi nu zicem că sunt două Biserici, ci

una, după cum ţi-am arătat mai sus. Dar noi mărturisim că

Biserica cea una a lui Hristos se împarte în două părţi: una

văzută şi pământească, a celor vii, şi alta nevăzută sau a celor

adormiţi. Amândouă acestea alcătuiesc o singură Biserică,

având acelaşi Cap, pe Hristos (Rom. 14, 7-9; Efes. 1, 10;

Matei 22, 32; 28, 18; Luca 15, 10; Filip. 2, 10; Efes. 2, 19;

Col. 2, 10; Evrei 12, 23).

Aşadar, înţelege că Biserica celor vii sau pământească,

văzută, se mai numeşte şi Biserica luptătoare, fiindcă membrii

ei sunt încă în luptă cu puterile vrăjmaşe ale răului (Efes. 6,

11-13; Gal. 5, 17; I Petru 2, 11 ş.a.). Iar prin Biserica biruitoare, noi înţelegem Biserica pe care o formează toţi

îngerii şi sfinţii din ceruri, care au biruit puterile celui rău şi au

trecut în lumea cea nevăzută şi cerească (Evrei 12, 23; Efes. 5,

27; Apoc. 21, 10 ş.a.).

Biserica este una singură, dar ea cuprinde pe cei vii de pe

pământ, cât şi pe cei care au adormit în dreapta credinţă, care şi

ei sunt vii cu sufletul şi slăvesc pe Dumnezeu alături de îngeri,

şi se roagă pentru mântuirea lumii întregi.

* * *

Credinciosul: Dar când a întemeiat Mântuitorul Biserica Sa?

Preotul: Mântuitorul nostru Iisus Hristos a întemeiat

Biserica Sa prin însăşi jertfa Sa pe Cruce (Fapte 20, 28) şi

învierea din morţi. A făcut-o văzută în a cincizecea zi după

învierea Sa, la Cincizecime, sau Rusalii, când a trimis pe Duhul

Sfânt în chip de limbi ca de foc asupra sfinţilor Săi ucenici şi

apostoli, care prin cuvântul propovăduirii lor au organizat şi au

întărit prima obşte de credincioşi (Fapte 1, 8; 2, 41-44). Dar Biserica în înţeles larg a existat şi în Vechiul Testament 4.

Credinciosul: Dar cum înfăţişează descoperirea dumnezeiască

legătura dintre Hristos şi Biserica Sa?

Preotul: Descoperirea dumnezeiască ne arată că Mântuitorul

este capul Bisericii, iar Biserica este trupul Lui. Aşa ne învaţă Sfântul Apostol Pavel, zicând:...şi, mai presus de toate,

L-a dat pe El cap Bisericii, care este trupul Lui, plinirea Celui

ce plineşte toate întru toţi (Efes. 1, 22-23). El este capul

trupului, al Bisericii; El este începutul, întâiul născut din morţi,

ca să fie El cel dintâi întru toate. Căci în El a binevoit

(Dumnezeu) să sălăşluiască toată plinirea. Şi printr-însul toate

cu Sine să le împace, fie cele de pe pământ, fie cele din ceruri,

făcând pace prin El, prin sângele Crucii Sale (Col. 1, 18-20).

Acelaşi apostol al neamurilor, adresându-se romanilor şi

corintenilor, îi numeşte pe ei mădulare ale Trupului lui Iisus

Hristos, adică ale Bisericii (Rom. 12, 5; I Cor. 12, 27).

Sfânta Tradiţie susţine de la început că Hristos este capul

Bisericii, iar aceasta este trupul Lui 5.

Credinciosul: Ce înseamnă cuvintele «trupul lui Hristos»

sau «trupul Domnului»?

Preotul: Trupul lui Hristos sau „Trupul Domnului",

căruia Sfinţii Părinţi îi spun şi „Trupul tainic al Domnului" este

semnul văzut al mântuirii noastre, adică al întrupării Fiului lui

Dumnezeu. Biserica a luat naştere prin întruparea lui Hristos.

Biserica este dumnezeiască şi omenească, asemenea lui Iisus

Hristos, Care a fost Dumnezeu şi om. De aceea ea este o

prelungire tainică a întrupării Domnului, ea conţine viaţa

Mântuitorului. Hristos S-a răstignit pentru noi cu trupul, pentru

ca prin învierea în veac „să ridice steagul" (Isaia 5, 26), pentru

sfinţii şi credincioşii Săi, fie la iudei, fie la păgâni, într-un

singur trup al Bisericii Sale 6.

Sfântul Apostol Pavel ne arată în Epistola către Galateni,

cap. 4, că noi suntem membre ale trupului lui Hristos, care este

Biserica. Mântuitorul însuşi ne-a anunţat că noi trebuie să ne

hrănim cu Trupul Său, atunci când a întemeiat Taina Euharistiei,

iar apoi ne-a arătat că El este Viţa din care noi facem

parte ca mlădiţe (Ioan 15, 1-6). Deci noi creştinii suntem parte

din trupul Domnului, care este Biserica.

Credinciosul: Dar cum prelungeşte Biserica întruparea

Mântuitorului?

Cf. învăţătura de credinţă Ortodoxă, întreb. 261, p. 154.

Preotul: Biserica prelungeşte întruparea Mântuitorului prin

neîntrerupta prezenţă a Fiului lui Dumnezeu cel întrupat în sânul

ei şi prin lucrarea Sfântului Duh în mădularele ei (Ioan 14, 16).

În calitatea Lui de cap nevăzut al Bisericii, Domnul nostru

Iisus Hristos conduce Biserica şi este în Biserică permanent,

prin continua Sa întrupare pe altarele în care se săvârşeşte

Sfânta Liturghie. Căci Hristos este nu numai cap al Bisericii, ci

şi trup al ei, dându-Se pe Sine spre cuminecare credincioşilor.

Iar Duhul Sfânt, ca „Domnul de viaţă Făcătorul", o însufleţeşte.

Asemenea Mântuitorului cel în două firi, Biserica are două înfăţişări: una văzută, fiindcă oamenii fac parte din ea cu

trupuri, şi alta nevăzută, care este lucrarea Sfântului Duh al lui

Hristos sau dumnezeiescul har, izvorul vieţii, lucrării şi unităţii

ei. El este cel care face posibilă transformarea pâinii şi a

vinului euharistic în Trupul şi Sângele Domnului.

Sfântul Apostol Pavel scrie efesenilor:...Silindu-vă să

păziţi unitatea Duhului, întru legătura păcii. Este un trup şi un

Duh, precum şi chemaţi aţi fost la o singură nădejde a chemării

voastre (Efes. 4, 3-4).

Fericitul Augustin spune: „Ceea ce este sufletul pentru

trupul omului, aceasta este Duhul Sfânt pentru trupul lui

Hristos, care este Biserica. Sfântul Duh lucrează în toată

Biserica, aşa cum lucrează sufletul în toate mădularele unui

singur trup" 7.

Credinciosul: Dar cum ne facem membri ai trupului

tainic al Domnului, adică ai Bisericii?

Preotul: Noi ne facem membri ai Bisericii prin harul

Sfintelor Taine, îndeosebi prin Sfântul Botez şi prin Sfânta

Împărtăşanie.

Prin Sfântul Botez noi ajungem mădulare ale Bisericii,

murind şi înviind în chip tainic cu Hristos. Prin Sfânta

Împărtăşanie ne facem purtători de Hristos, înzestraţi cu puteri

duhovniceşti pe drumul desăvârşirii. Mântuitorul zice: Cel ce

mănâncă Trupul Meu şi bea Sângele Meu, rămâne întru Mine şi

Eu întru el (Ioan 6, 56).

Tâlcuind aceste cuvinte, Sfântul Chiril al Alexandriei

spune: „Primind în noi Trupul, trupeşte şi duhovniceşte, pe

Fer. Augustin, Cuvântarea 267, 4, 4, Migne, P.L., XXXVIII, col. 1231.

117

Fiul cel după fire şi adevărat, unit după fiinţă cu Tatăl... am primit mărirea de a ne face părtaşi şi de a ne împărtăşi cu firea

cea mai presus de toate...".”Dacă vrei să înţelegi Trupul lui

Hristos, ascultă pe apostolul, care zice credincioşilor:...iar voi

sunteţi trupul lui Hristos şi mădulare (fiecare) în parte (I Cor.

6, 15; 12, 27). Dacă deci voi sunteţi Trupul şi mădularele lui

Hristos, taina voastră este aşezată pe masa Domnului: primiţi

taina voastră! Răspundeţi „Amin" la ceea ce sunteţi şi răspunzând subscrieţi. Căci auzi: „Trupul lui Hristos" şi răspunzi

„Amin". Fii mădular al Trupului lui Hristos pentru ca Aminul» să fie adevărat" 9.”Credincioşii cunosc Trupul lui

Hristos, dacă nu neglijează să fie trupul lui Hristos. Să fie trupul lui Hristos, dacă vor să trăiască din Duhul lui Hristos.

Din Duhul lui Hristos nu trăieşte decât trupul lui Hristos... O, taină a evlaviei! O, semn al unităţii! O, lanţ al dragostei! Cine

vrea să trăiască, are unde şi ce să trăiască. Să se apropie, să creadă; să fie întrupat Lui, ca să fie viu" 10.

Credinciosul: Dar de ce trebuie să credem în Biserică?

Preotul: Credem în Biserică pentru că ne uneşte cu

Dumnezeu, pentru că în ea se află neîncetat Hristos şi Sfântul

Duh şi pentru că ea nu greşeşte, fiind infailibilă.

Credem în ea şi pentru frumuseţea şi înălţimea scopurilor

pe care ea le urmăreşte: acela de a ne pregăti pentru mântuire şi

acela de a ne mijloci această mântuire. Viaţa Bisericii este, în

întregime, o luptă pentru mântuire, cum ne mărturisesc Sfânta

Scriptură şi Sfânta Tradiţie: Luaţi Duh Sfânt; cărora le veţi

ierta păcatele, le vor fi iertate; şi cărora le veţi ţine, vor fi

ţinute, ne spune Sfânta Evanghelie (Ioan 20, 22-23).

Sfântul Ciprian susţine că în afară de Biserică nu este

mântuire 11

şi cel ce nu are Biserica drept mamă, nu poate avea

pe Dumnezeu de Tată 12.

Sfântul Chiril al Alexandriei, Comentar la Ioan,

11,

12,

Migne, P.G., LXXIV, col. 565.

Fericitul Augustin, Cuvântarea 272, Migne, P.L., XXXVIII,

M.I

1246.

Fericitul Augustin,

Comentar la Evanghelia după Ioan,

26,

I. Migne, P.L., XLV, col. 1612, 1613. l.Y.

Sfântul Ciprian, Scrisoarea 73, 21, C, V, 3, 2, p. 605.

Credinciosul: Oare despărţirea Bisericii apusene de cea

răsăriteană nu a dus la ruperea unităţii Bisericii?

Preotul: Despărţirea n-a atins unitatea Bisericii; pentru că

această unitate nu se poate destrăma niciodată, oricare ar fi

numărul şi calitatea ereticilor care se smulg de la sânul

Bisericii. Ereziile şi schismele, oricât de multe şi de mari ar fi

ele, nu pot împărţi Biserica cea una, pentru că ea stă strâns

unită cu Capul ei, care este Iisus Hristos. Unitatea Bisericii este

mai presus de fire şi ea nu poate fi zdruncinată de nimeni 13, căci

Mântuitorul a zis lui Petru:...pe această piatră voi zidi Biserica

Mea şi porţile iadului nu o vor birui (Matei 16, 18). Porţile iadului, după mărturia Sfântului Atanasie cel Mare, sunt gurile

ereticilor, care niciodată nu vor putea să biruiască Biserica lui

Hristos cea dreptmăritoare.

Credinciosul: Dar de ce se numeşte Biserica sfântă?

Preotul: Biserica este numită sfântă pentru că sfânt este

Capul ei, Mântuitorul nostru Iisus Hristos, pentru că sfinte sunt

mijloacele mântuirii, Duhul Sfânt, Care sălăşluieşte în Biserică

până la sfârşitul veacului, învăţătura propovăduită şi Trupul

Domnului, care este sfinţenia însăşi şi care se dăruieşte

continuu pe altarele ei. Sfântul Apostol Pavel zice:...Hristos a

iubit Biserica şi S-a dat pe Sine pentru ea, ca s-o sfinţească,

curăţind-o cu baia apei prin cuvânt, şi ca s-o înfăţişeze Sieşi

Biserică slăvită, neavând pată sau zbârcitură, ori altceva de

acest fel, ci ca să fie sfântă şi fără de prihană (Efes. 5, 25-27).

Sfântul Irineu scrie: „Unde este Biserica, acolo este şi

Duhul Sfânt şi unde este Duhul Sfânt, acolo este şi Biserica şi

tot harul" 14. Biserica este fără pată şi fără zbârcitură.

Bisericile, zice Origen, sunt ca luminătorii în lume (Filip. 2,

15). Cel mai rău membru al Bisericii nu poate fi comparat cu

nimeni din adunările omeneşti 16.

Cf. învăţătura de credinţă Ortodoxă, întreb. 276, p. 165

Sfântul Irineu, Contra ereziilor, 3, 24, 1, Migne, P.G., VII, col 966

Rufin, Comentar la Simbolul Apostolic, 39, Migne, P.L., XXI col 375

Origen, Contra lui Cels, 3, 29, Migne, P.G., XI, col 957

Capitolul 2

DESPRE ORTODOXIE

Credinciosul: Ce se înţelege prin „ortodoxie"?

Preotul: Cuvântul „ortodoxie", frate, este de origine

greacă, format din orthos şi doxa, adică dreapta credinţă,

închinare adevărată, sobornicească, învăţătură care se plasează

în continuitatea directă şi neîntreruptă a Tradiţiei apostolice,

prin intermediul teologiei patristice şi neopatristice şi care

formează credinţa comună a Bisericii neîmpărţite din primul

mileniu. Ortodoxia se identifică cu însăşi tradiţia apostolică, aşa

cum a fost confirmată, interpretată şi dezvoltată prin consensul

Bisericii Universale. De fapt, didascalia - adică regula de

credinţă apostolică - a fost criteriul de bază al Ortodoxiei.

De aceea, orice ruptură în continuitatea Tradiţiei apostolice

a fost considerată ca o corupţie sau abandonare a Ortodoxiei,

care poate să ia forma fie a unei erezii, fie a unei „confesiuni"

separate 1.

Credinciosul: Dar unde se găseşte expusă exact învăţătura

credinţei ortodoxe?

Preotul: Scurt, dar cuprinzător, expunerea exactă a credinţei

ortodoxe se găseşte în Dogmatica Sfântului Ioan Damaschin.

Credinciosul: Dar prin care mijloace s-a menţinut până în zilele noastre învăţătura de credinţă ortodoxă exactă şi

neschimbată?

Preotul: Aici, frate, ar fi multe de vorbit, dar aşa, cât

mai pe scurt, îţi voi spune: Sfânta credinţă cea dreptmăritoare a

Dicţionar de teologie Ortodoxă, de Preot Dr. Ioan Bria, Bucureşti,

1981, p. 272-277.

120

Bisericii lui Hristos (Ortodoxia) s-a menţinut neschimbată, de-a

lungul veacurilor, prin învăţătura Sfintei Scripturi şi prin Sfânta

Tradiţie apostolică, prin hotărârile celor cinci Sinoade

Apostolice 2 ; prin învăţăturile canoanelor celor şapte Sinoade

ecumenice şi ale celor locale, deoarece, după învăţătura dumnezeiescului

părinte Ioan Gură de Aur, „Cârma Bisericii lui

Hristos sunt dumnezeieştile canoane" 3 ; apoi prin Pravilele

Bisericeşti, aşa cum a fost Pravila Mare Bisericească,

Îndreptarea Legii, 1652, Pravila de la Govora, 1640, Pravila lui

Vasile Lupu ş.a.

Credinciosul: Dar ce înseamnă Sinod ecumenic şi local şi

prin ce se deosebesc ele?

Preotul: Sinod ecumenic se cheamă acela la care iau parte

patriarhii, mitropoliţii, episcopii şi alţi conducători spirituali ai

Bisericii din toată lumea creştină. Acest sinod este judecător

prea înalt al pricinilor bisericeşti, ca cel ce urmează Bisericii

soborniceşti, adică a toată lumea 4 ; şi iarăşi: Sinod ecumenic

este acela la care se vor uni, într-o singură mărturisire a

credinţei, toţi patriarhii şi episcopii lumii creştine 5.

Credinciosul: Dar sinodul local ce este şi prin ce se

deosebeşte de cel ecumenic?

Preotul: Sinodul local este acela la care iau parte

episcopii dintr-o ţară sau numai dintr-o parte a lumii creştine.

El se deosebeşte de cel ecumenic prin faptul că acesta se poate

întruni numai la porunca celor ce conduc ţările, pe când cel

local se întruneşte din porunca celui dintâi episcop 6.

Credinciosul: Au mai fost şi alte mijloace prin care

Ortodoxia şi-a menţinut unitatea şi integritatea?

Preotul: Multe şi felurite au fost mijloacele spirituale şi

administrative prin care Sfânta Ortodoxie şi-a păstrat până în

zilele noastre unitatea, precum:

Vezi Sfântul Ioan Damaschin, Dogmatica, trad. de Preot Dr. D.

Fecioru şi Prof. Dr. Olimp Căciulă, Bucureşti, 1938, p. 26-27.

Vezi Pidalionul de Neamţ, ed. 1844, fila 7.

Vezi Dumnezeieştile Dogme ale Bisericii Ortodoxe, M-rea Neamţ,

1816, p. 30; cf. şi învăţătura de credinţă creştină ortodoxă, ed. 1952, p. 167.

Vezi Pidalionul de Neamţ, ed. 1844, fila 75.

Vezi Dumnezeieştile Dogme, p. 29.

121

-Constituirea cultului bizantin din secolele VI-VIII, în

care locul principal l-au ocupat Liturghiile bizantine. Acest rit a

jucat un rol capital în menţinerea unităţii cultice şi spirituale a

Ortodoxiei;

-Apoi, sinteza dogmatică făcută de Sfântul Ioan

Damaschin (secolul VIII) şi mai ales aportul său teologic în

criza iconoclasmului provocată de islamism;

-Contribuţia teologică a Patriarhului Fotie (820-895) şi

mai ales enciclica sa din 867, în care acuză de erezie pe papa

Nicolae I (858-867);

-Sinodul local din 879-880, care restaurează pe Fotie şi

deci reconcilierea cu Biserica Romană (papa Ioan al VIII-lea, 872-889);

- Activitatea misionară în Europa centrală a fraţilor macedoneni

Chiril(869) şi Metodie(884), «apostolii slavilor»,

trimişi de împăratul bizantin Mihail al III-lea, la cererea

prinţului Rostislav;

-Rezistenţa ortodocşilor împotriva Sinoadelor unioniste

(Lion 1274; Ferrara - Florenţa 1438 - 1439), care aveau un

caracter antiortodox;

-Sinodul de la Constantinopol din 1459 sub Ghenadie

Scolasticul - cel dintâi patriarh după căderea Constantinopolului

(1453) care a respins unirea de la Florenţa, cu toate că

Împăratul Ioan al VIII-lea o recunoscuse;

-Adăugăm înnoirea isihastă din secolul XIV, care a

condus la formarea adevăratei teologii bizantine. Isihasmul a

fost ilustrat de mari teologi şi mistici, ca: Sfântul Maxim

Mărturisitorul (sec. VII), Sfântul Simion Noul Teolog (sec.

XI), Sfântul Grigorie Sinaitul (sec. XIV), Sfântul Grigorie

Palama, Arhiepiscopul Tesalonicului. Doctrina Sfântului

Grigorie Palama despre distincţia între esenţa lui Dumnezeu ca

atare, inaccesibilă spiritului creat, şi energiile divine necreate,

prin care omul se împărtăşeşte direct din viaţa dumnezeirii -

doctrină aprobată de sinoadele de la Constantinopol din 1341,

1347 şi 1351 -, constituie o nouă precizare patristică a

Ortodoxiei;

- Sub influenţa Ortodoxiei neopatristice din secolul XIV,

care are un caracter defensiv în faţa teologiei scolastice latine,

se încearcă o oarecare disociere a Bisericii de imperiu, deoarece termenii «simfonici» stabiliţi de împăratul Justinian (527-565)

deveniseră prea rigizi;

-Sinodul de la Constantinopol, din 1484, fixează Taina

Mirungerii ca modalitate de primire a catolicilor la Ortodoxie;

-Doctrina despre Sfintele Taine capătă o formă definitivă,

mai ales datorită lui Simion al Tesalonicului (sec. XV);

-Comentariul critic asupra protestantismului, făcut de

Patriarhul Ieremia al II-lea la răspunsul dat teologilor luterani

de la Tubingen (care trimiseseră patriarhului în 1573-1574

«Confesiunea de la Augsburg»);

- O prezentare a Ortodoxiei, făcută de Patriarhul de mai

târziu al Alexandriei, Mitrofan Kritopoulos (1630-1639), într-o

„Mărturisire de credinţă" (1625), adresată teologilor protestanţi

din Helmstad;

-În 1629, Patriarhul Chiril Lucaris publică la Geneva o

«Mărturisire de credinţă», în care îşi însuşeşte principalele

doctrine ale calvinismului. O serie de sinoade locale condamnă

această Mărturisire: Constantinopol (1638), Kiev (1640), Iaşi

(1642), Ierusalim (1672) şi iarăşi Constantinopol (1691);

- Mărturisirea Ortodoxă a lui Petru Movilă, Mitropolitul

Kievului (1633-1646), discutată şi interpretată de Sinodul de la

Iaşi din 1642, este tradusă în greceşte de teologul Meletie

Sirigul şi aprobată de Sinodul de la Constantinopol din 1643;

- Altă «Mărturisire de credinţă» care a ţinut Ortodoxia pe

drumul ei cel drept a fost şi cea a Patriarhului Dositei şi actele

Sinodului de la Ierusalim din 1672. Acest sfânt sinod a respins

calvinismul lui Chiril Lucaris;

- Tot patriarhul Dositei publică în România o colecţie de

texte teologice bizantine;

-Apoi sinoadele locale din secolul XVII (Iaşi 1642,

Moscova 1666-1667 şi Ierusalim 1672) au adus o contribuţie

importantă la redescoperirea materiei sacramentale a Bisericii şi

la punerea în valoare a caracterului dinamic al Tradiţiei, ceea ce n-a fost întotdeauna şi pretutindeni înţeles în mod corect;

-Sinodul de la Moscova condamnă pe «vechii credincioşi»,

care reduceau Ortodoxia la o religie ritualistă;

-Formarea Bisericilor uniate (sau greco-catolice) se

realizează prin presiunea autorităţilor politice din Polonia şi

Austria, în regiuni ortodoxe: Brest (1596), Ujhorod (1649), Mucacevo (1664), Transilvania (1701). Rezistenţa ortodocşilor

a arătat nu numai că Orientul nu poate fi o simplă dieceză

romană, dar şi că exista o contradicţie de fond între sistemul

Bisericilor locale în răsărit şi sistemul papal în apus;

-Un sinod al patriarhilor orientali din 1755 declară

invalidat botezul latinilor şi al armenilor, fapt pentru care

aceştia vor fi primiţi la Ortodoxie prin rebotezare;

- «Filocalia», marea colecţie de texte de spiritualitate,

apare în 1782 la Veneţia, editată de către Nicodim Aghioritul

(1749-1808, canonizat în 1955), împreună cu Macarie din Corint;

-Stareţul Paisie Velicikovski (1722-1794) traduce în

slavonă Filocalia, care apare la Moscova în 1793 şi care a

salvat Ortodoxia rusă de latinizare;

-În 1848 patriarhii răsăritului publică o enciclică în care

condamnă «papismul» ca erezie;

-În acelaşi sens, Patriarhul Antim, în răspunsul dat în

1894 la enciclica Papei Leon al XIII-lea «Praeclara Gratulationis»,

condamnă dogma catolică despre «Imaculata concepţie» şi cea despre infailibilitatea papală 7 ;

Au mai ajutat la menţinerea nealterată şi neschimbată a

Ortodoxiei, de-a lungul vremilor, şi următoarele:

a) şcolile teologice de grad universitar;

b) seminariile teologice;

c) sinoadele locale şi naţionale;

d) adunările eparhiale;

e) conferinţele protopopilor şi ale consiliilor parohiale;

f) predicile rostite de preoţi spre luminarea poporului la

oraşe şi la sate;

g) unele asociaţii bisericeşti cu caracter misionar;

h) viaţa canonică şi tipiconală a monahilor din toate

sfintele mănăstiri, precum şi

i) educaţia pe care părinţii creştini ortodocşi au dat-o

copiilor lor pentru a ţine cu toată sfinţenia dreapta credinţă în

care s-au născut.

Acestea sunt, pe scurt, mijloacele spirituale prin care

Ortodoxia s-a ţinut pe drumul cel drept până în zilele noastre.

Vezi mai pe larg în Dicţionar de teologie ortodoxă, p. 273-277 ş.a.

Capitolul 3

DESPRE SFÂNTA SCRIPTURĂ

Sectarul: Ce înţelegeţi voi şi ce înţelegere aveţi despre

Sfânta Scriptură?

Preotul: Noi prin Sfânta Scriptură înţelegem colecţia

cărţilor sfinte ale Vechiului şi Noului Testament, care au fost

scrise sub insuflarea Duhului Sfânt, într-un răstimp de aproape

1800 de ani, adică de la Moise (circa 1700 de ani înainte de

Hristos) până la autorul Apocalipsei (circa 100 de ani după

Hristos) 1. însă să se ştie că Sfânta Scriptură este primul izvor al

descoperirii dumnezeieşti.

Sectarul: Dar de ce voi, arhiereii şi preoţii, nu daţi voie

creştinilor - care sunt membri ai Bisericii ca şi voi - să citească

sau să predice în public cuvântul lui Dumnezeu din Scripturi?

Preotul: Orice creştin are voie să citească Sfânta

Scriptură, dar nu oricine are dreptul de a învăţa şi de a tălmăci

cuvântul Scripturii. Dreptul acesta îl are numai Biserica, care

este stâlp şi temelie a adevărului (I Tim. 3, 15).

Deci oricine învaţă în Biserică trebuie să înveţe aşa cum a

învăţat Biserica dintotdeauna. Pentru aceasta trebuie oameni

bine pregătiţi, cunoscători ai dreptei credinţe. De ce dreptul de a învăţa îl au numai episcopii, preoţii şi diaconii, este uşor de înţeles, când ne gândim că Mântuitorul a dat puterea de a învăţa

sfinţilor şi păstorilor (Matei 28, 20). Nu mulţimilor, ci numai

apostolilor. Apostolii erau trimişi de Hristos să înveţe. Iar

Hronograful lui Gheorghe Kedrinos,

trad.

rom.

de Mitropolitul

Veniamin Costachi, Mănăstirea Neamţ, 1837, p. 44-45.

Sfântul Apostol Pavel spunea: Şi cum vor propovădui, de nu

vor fi trimişi? (Rom. 10, 15).

Deci dreptul la propovăduire îl are numai cel trimis. Or, episcopii sunt urmaşii legitimi ai apostolilor. Sfântul Pavel îi încredinţează Episcopului Timotei din Efes sarcina de a învăţa

în Biserică, şi nu tuturor credincioşilor din Efes. Acelaşi

apostol spune corintenilor: Oare toţi sunt apostoli?...Oare toţi

învăţători? (I Cor. 12, 29). Tot Apostolul Pavel spune despre episcop, preot şi diacon, că trebuie să fie destoinic a învăţa pe alţii (I Tim. 3, 2; Tit 1, 9). Nu spune însă acelaşi lucru despre

toţi credincioşii. El face distincţie între păstor şi turmă, între cei

care învaţă şi cei care ascultă. Episcopul, preotul şi diaconul,

nu pot învăţa ce vor, ci ceea ce a învăţat Biserica întotdeauna.

Ei învaţă în numele Bisericii. Fiindcă nu oricine are destulă

pricepere şi înţelegere ca să tâlcuiască Scriptura. Acest lucru îl

arată luminat marele Apostol Petru în epistola sa, când vorbeşte

de epistolele marelui Apostol Pavel şi zice că: în ele sunt unele

lucruri cu anevoie de înţeles, pe care cei neştiutori şi neîntăriţi

le răstălmăcesc, ca şi pe celelalte Scripturi, spre a lor

pierzare (II Petru 3, 16).

Sectarul: Nu este adevărat că creştinii - ca membri ai

Bisericii - nu au voie să predice şi să tâlcuiască Scripturile.

Orice creştin ştie să tâlcuiască Sfânta Scriptură, fiind luminat de

Duhul Sfânt; şi acest lucru se poate înţelege limpede din cele

scrise: Iar voi, ungere aveţi de la Cel Sfânt şi ştiţi toate....Cât

despre voi, ungerea pe care aţi luat-o de la El rămâne întru voi şi n-aveţi trebuinţă ca să vă înveţe cineva... (I Ioan 2, 20, 27).

Preotul: Ascultă, omule, Sfânta Scriptură este ca o fântână cu adâncime fără fund, fiindcă în ea este cuprinsă înţelepciunea lui Dumnezeu care nu are margini. Dacă cineva însetat ar veni la o fântână şi ar vrea să bea toată apa, s-ar îneca în ea; dar dacă va scoate din ea cu ciutura şi apoi de acolo va

bea cu paharul, se va răcori fără de primejdie. Cine este omul

acela nebun care ar voi să se bage într-o apă adâncă, fără să ştie

să înoate? Sfânta Scriptură are «oase», după cum spun Sfinţii

Părinţi ai Bisericii, şi nimeni, având dinţii înţelegerii sale de

lapte, să nu îndrăznească a sparge cu ei oasele cele tari ale

Scripturilor dumnezeieşti, căci se vatămă pe sine şi se pierde.

Dumneata nu ai citit în Sfânta Scriptură cele despre

famenul etiopian? Acesta citea pe Proorocul Isaia şi când l-a întrebat Apostolul Filip dacă înţelege cele ce citeşte, el a zis:

...Cum aş putea să înţeleg, dacă nu mă va călăuzi cineva?

(Fapte 8, 31). Ia seama, căci şi cuvântul «ungere», despre care

ai amintit dumneata, înseamnă vărsarea Sfântului Duh în Sfânta

Taină a Mirungerii, îndată după primirea Botezului (Fapte

4, 27; II Cor. 1, 21; Ioan 16, 13; Rom. 8, 9 etc), iar

cuvintele «ştiţi toate» înseamnă tot ceea ce ţine de adevărul

creştin şi de mântuire, precum şi tot ceea ce este în legătură cu

antihrist şi cu răspânditorii lui, despre care este vorba în

versetele următoare: I Ioan 2, 22; 4, 2-3. Aşadar, nu trebuie a

o lua fiecare după capul său în tâlcuirea Scripturilor, căci vă

rătăciţi, mergând din rătăcire în rătăcire.

Sectarul: Orice creştin are dreptul şi chiar datoria să

tâlcuiască singur Sfânta Scriptură, căci aşa ne-a poruncit nouă

Mântuitorul, zicând: Cercetaţi Scripturile, că socotiţi că în ele

aveţi viaţă veşnică. Şi acelea sunt care mărturisesc despre Mine

(Ioan 5, 39).

Preotul: Ia seama, omule, că mulţi începători de erezii

din vechime - Arie, Nestor, Eutihie, Apolinarie, Origen ş.a.

- au îndrăznit a se afunda în marea Scripturii cea fără de

fund şi s-au înecat duhovniceşte, pierzându-se pe sine şi pe

toţi cei care i-au urmat. Nu toţi au vârsta duhovnicească la

fel şi, de aceea, nu toţi pot înţelege Sfânta Scriptură la fel.

Sfânta Scriptură cuprinde trei înţelesuri:

1) înţelesul trupesc, după literă (gramatical), obştesc sau

istoric;

2) înţelesul sufletesc, alegoric, metaforic;

3) înţelesul spiritual (duhovnicesc), anagogic sau mistic.

Aşadar, după cum spun Sfinţii Părinţi cei vechi ai

Bisericii, cei simpli la cunoştinţă să se mulţumească cu înţelesul

cel obştesc şi istoric (după litera Scripturii), cei mai înaintaţi să

pătrundă cu înţelegerea şi în sufletul Scripturii, iar cei

desăvârşiţi cu fapta şi înţelegerea pot cuprinde înţelesurile cele

mai adânci ale Sfintei Scripturi. Pentru aceasta şi marele Pavel,

arătând că înţelepciunea cea desăvârşită a Scripturilor se cuvine

celor desăvârşiţi, zicea:...şi înţelepciunea o propovăduim la cei

desăvârşiţi, dar nu înţelepciunea acestui veac, nici a

stăpânitorilor acestui veac, care sunt pieritori. Ci propovăduim

înţelepciunea de taină a lui Dumnezeu, ascunsă, pe care

Dumnezeu a rânduit-o mai înainte de veci, spre slava

noastră (I Cor. 2, 6-7).

Sectarul: Nu este nevoie ca cineva să aibă multă ştiinţă

spre a putea pricepe învăţăturile Sfintei Scripturi, căci şi celor

neînvăţaţi li se descoperă înţelepciunea acestor învăţături, după

cum arată Mântuitorul prin cuvintele: Te slăvesc pe Tine,

Părinte,... căci ai ascuns acestea de cei înţelepţi şi pricepuţi şi

le-ai descoperit pruncilor (Matei 11, 25).

Preotul: Da, le-a descoperit Dumnezeu înţelepciunea Sa

acelora pe care i-a cunoscut că sunt prunci cu răutatea, dar nu

cu mintea şi cu înţelegerea - adică celor desăvârşiţi în toată

fapta bună şi care ajunseseră la nerăutatea pruncilor. La acest

lucru îndeamnă şi marele Pavel pe creştinii din Corint, zicând:

Fraţilor, nu fiţi copii la minte. Fiţi copii când e vorba de

răutate. La minte însă, fiţi desăvârşiţi (I Cor. 14, 20).

Sectarul: Dumnezeu a osândit înţelepciunea şi ştiinţa

oamenilor, după cuvântul scris: Înţelepciunea celor înţelepţi se

va pierde şi isteţimea celor isteţi va pieri (Isaia 29, 14). Şi apostolul zice:...Unde este înţeleptul? Unde este cărturarul?

Unde este cercetătorul acestui veac? Au n-a dovedit Dumnezeu

nebună înţelepciunea lumii acesteia? (I Cor. 1, 19-20). Deci nu este posibil ca Dumnezeu să fi rezervat tâlcuirea Sfintei

Scripturi numai unor oameni cu ştiinţă de carte, aşa cum

susţineţi voi, preoţii ortodocşi.

Preotul: Aici, la cele ce arăţi dumneata spre a dovedi că Dumnezeu a osândit înţelepciunea şi ştiinţa omenească, trebuie să ştii că nu toată ştiinţa şi înţelepciunea a osândit-o Dumnezeu,

ci numai înţelepciunea cea deşartă a veacului acestuia şi

nicidecum înţelepciunea cea duhovnicească. Dacă ar fi după afirmaţia dumitale şi a tuturor sectarilor care cugetă cele

asemenea cu dumneata, atunci ar însemna să fie osândită şi

înţelepciunea lui Solomon, a lui Isus, fiul lui Sirah, a

Mântuitorului, a Sfinţilor Prooroci şi Apostoli, cărora li s-a

poruncit să fie înţelepţi ca şerpii şi nevinovaţi ca porumbeii

(Matei 10, 16). Dar nu este deloc aşa. Ci voi, sectarii, după

cuvântul Domnului, mult vă rătăciţi, neştiind Scripturile, nici

puterea lui Dumnezeu (Matei 22, 29).

128

* * *

Credinciosul: De ce Sfânta Scriptură se mai numeşte şi biblie?

Preotul: Cuvântul „Biblie" este de origine grecească şi

înseamnă „cărţi" sau „carte".”Cărţile" sau „cartea" Sfintei

Scripturi şi-au păstrat de-a lungul veacurilor numele grecesc de

Biblie, atât pentru că Sfânta Scriptură a fost scrisă o bună parte

în limba greacă, cât şi pentru că, la început, în primele veacuri

ale creştinismului, învăţătura cuprinsă în ea a fost propovăduită

mai ales în graiul grecesc, aşa cum arată documentele timpului,

îndeosebi Sfânta Tradiţie. Acest cuvânt, Biblie, care e cel mai

întrebuinţat atât de creştini, cât şi de necreştini, înfăţişează deci

Sfânta Scriptură ca pe o carte în sine, singura care de-a lungul

istoriei şi-a păstrat acest nume fără alt adaos şi pe care noi

credincioşii o socotim cartea cea mai presus de toate celelalte

cărţi sau cartea cărţilor, cartea pe care, dacă n-o putem numi

cea mai mare ca întindere, o putem numi cea mai preţioasă,

pentru cuprinsul şi roadele ei în sufletele noastre 2.

Credinciosul: Prin ce se deosebeşte Sfânta Scriptură de

celelalte cărţi?

Preotul: Iată prin ce: 1. Mai întâi Sfânta Scriptură, pe

care o poate citi oricine, cuprinde în sine învăţături folositoare

şi mântuitoare de suflete. Sfânta Scriptură niciodată nu poate

minţi, deoarece Duhul Sfânt n-a înşelat pe slujitorii Săi,

proorocii 3. Oamenii nu puteau cunoaşte prin firea şi prin mintea

lor lucruri aşa de mari şi de dumnezeieşti, ci numai printr-un

dar coborât de sus asupra oamenilor sfinţi.

2. Sfânta Scriptură are o unitate desăvârşită. Acelaşi suflu

dumnezeiesc se simte la citirea tuturor cărţilor ei, deşi acestea

sunt aşa de deosebite între ele prin lucrurile despre care

vorbesc. Fiind dată prin Sfântul Duh, Sfânta Scriptură cuprinde

adevărul. Nimic nedrept sau prefăcut nu se află într-însa 4.

Cf. învăţătura de credinţă Ortodoxă, întreb. 30, p. 181.

Sfântul Ipolit, Comentar la Daniil, 4, 6, CB 1, 1, col. 198; Fericitul

Augustin, Scrisoarea 28, 3, 3, Migne, P.L., XXXIII, col. 112.

Sfântul Clement Romanul, Scrisoarea I către Corinteni,

45, 2, 3,

Migne, P.G., I, col. 300.

129

Sfânta Scriptură nu se contrazice 5, cum se contrazic

învăţătorii şi scrierile păgâne 6. Dacă scrierile proorocilor sunt

de acord cu Evangheliile, este pentru că toţi au vorbit insuflaţi

de un singur Duh, al lui Dumnezeu 7.

3. Sfânta Scriptură are o putere covârşitoare, prin care a

prefăcut şi preface nenumărate suflete păcătoase în sfinţi.

Sfântul Apostol Pavel zice despre deosebita putere a Sfintei

Scripturi: Căci cuvântul lui Dumnezeu este viu şi lucrător şi

mai ascuţit decât orice sabie cu două tăişuri, şi străbate până

la despărţirea sufletului şi a duhului şi a mădularelor şi a

măduvei, şi este judecător cugetelor şi gândurilor inimii (Evrei

4, 12).

Fericitul Ieronim, mare traducător şi tâlcuitor al Sfintei

Scripturi, se pronunţă astfel: „Te rog, spune-mi ce e mai sfânt

ca acest cuvânt (al lui Dumnezeu)? Ce e mai plăcut ca această

plăcere? Ce mâncări, ce feluri de miere sunt mai dulci decât

cunoaşterea înţelepciunii lui Dumnezeu, decât pătrunderea în

locurile Sale ascunse, decât privirea la ideea Ziditorului şi la

cuvintele Stăpânului tău... decât ca aceste cuvinte ale Stăpânului,

pline de înţelepciune duhovnicească, să înveţe pe oameni!

Aibă ceilalţi averile lor, beie din cupe împodobite cu pietre

preţioase, strălucească în stofe de mătase..., fie neputincioşi în

a-şi răpune bogăţiile prin felurite plăceri! Desfătarea noastră să

stea în a medita la Legea Domnului ziua şi noaptea, a bate la

uşa care ni-i deschisă, a primi pâinile Sfintei Treimi şi a merge

pe valurile vieţii, având pe Domnul călăuză" 8.

Credinciosul: Oare Sfânta Scriptură ne poate călăuzi ea

singură pe calea mântuirii?

Preotul: Sfânta Scriptură nu ne poate călăuzi ea singură

pe calea mântuirii, atât pentru că ea n-a fost dată omenirii de la

început, cât şi pentru că, atunci când a fost dată, ea n-a fost

singura autoritate în această privinţă, ci a avut înaintea ei şi

Sfântul Iustin Martirul şi Filosoful, Dialogul cu iudeul Trifon,

65,

2„ Migne, P.G., VI, col. 625; Sfântul Epifanie, Contra ereziilor Panarion,

(), 7, Migne, P.G., XLII, col. 349.

îndemn către Greci, cap. 8, Migne, P.G., VI, col. 256.

Sfântul Teofil al Antiohiei, Către Autolic, 3, 12, Migne, P.G., VI,

COl. 1137.

Fericitul Ieronim, Scrisoarea 30, 13 CV, 54, I, pag. 248.

apoi odată cu ea Sfânta Tradiţie, în vatra mereu caldă a obştii

religioase, sau a Bisericii. Cu mult înainte de a începe Moise să

scrie primele cărţi ale Vechiului Testament, a existat o evlavie a

obştii religioase, chiar mai veche decât aceea a patriarhilor.

Cărţile Noului Testament încep să apară după mai bine de zece

ani de la întemeierea Bisericii. Ele apar în sânul acesteia.

Biserica alege cărţile insuflate încă din veacul I după Hristos.

Biserica este autoritatea superioară şi hotărâtoare în această

privinţă, precum şi în tâlcuirea textului biblic. Ea este stâlpul şi

temelia adevărului (I Tim. 3, 15), ea ţine „canonul neclintit al adevărului" 9.

În ea lucrează Duhul Sfânt pentru păstrarea neîntinată a

adevărului mântuitor.”Unde este Biserica, zice Sfântul Irineu,

acolo este şi Duhul lui Dumnezeu şi unde este Duhul lui Dumnezeu,

acolo este Biserica şi tot harul, iar Duhul este adevărul" 10.

Iată de ce Sfânta Scriptură nu poate, ea singură, să ne

călăuzească pe calea mântuirii, ci numai în Biserică, împreună

cu Sfânta Tradiţie.

Credinciosul: Ce înţelegem prin „canonul" cărţilor Sfintei

Scripturi?

Preotul: Prin „canonul" cărţilor Sfintei Scripturi, înţelegem

totalitatea cărţilor sfinte insuflate de Dumnezeu, mai precis

lista acestor cărţi. Cuvântul „canon" n-a avut acest înţeles de la

început. El e împrumutat din limba ebraică, prin mijlocirea

celei greceşti, şi însemna, printre altele, „dreptar" sau

„regulă". Cu aceste două înţelesuri îl găsim întrebuinţat şi în

Noul Testament. Sfântul Apostol Pavel, după ce dă anumite

sfaturi duhovniceşti galatenilor, adaugă: Şi câţi vor umbla după

dreptarul acesta, pace şi milă asupra lor şi asupra Israelului lui

Dumnezeu (Gal. 6, 16). Se numesc, apoi, „canoane", cu înţeles

de „rânduială", hotărârile privitoare la disciplina bisericească şi

anumite cărţi care intră în rânduiala slujbelor bisericeşti. Cărţile Sfintei Scripturi cuprinzând „canonul", adică regula de credinţă

şi de viaţă, au fost numite „canoane" cu acest înţeles, dar şi cu

înţelesul de totalitate sau de listă a scrierilor care conţin aceste

Sfântul Irineu, Contra tuturor ereziilor, 1, 9, 4, Migne, p. G

col. 545 B.

Sfântul Irineu, op. cit., 3, 24, 1, Migne, P.G., VII, col. 966.

131

rânduieli. Cuvântul „canon" are acest înţeles atât la vechii

iudei, cât şi la primii creştini.

Există un canon al cărţilor Vechiului Testament şi un

canon al cărţilor Noului Testament 11.

Credinciosul: Ce cuprinde canonul cărţilor Vechiului Testament?

Preotul: Cărţile care intră în canonul Vechiului Testament

sunt 39 şi anume:

1. Facerea; 2. Ieşirea; 3. Leviticul; 4. Numerii; 5. Deuteronomul

(a doua lege); 6. Cartea lui Iosua (Isus Navi); 7. Cartea Judecătorilor; 8.

Cartea Rut; 9. Cartea întâi a Regilor (sau întâia a lui Samuil); 10. Cartea a doua a Regilor (sau a doua a lui Samuil); 11. Cartea a treia a Regilor (sau întâia a Regilor); 12. Cartea a patra a Regilor (sau a doua a Regilor); 13. Cartea întâia Paralipomena (a Cronicilor); 14. Cartea a doua Paralipomena (a Cronicilor); 15. Cartea întâi a lui Ezdra; 16.

Cartea lui Neemia (a doua Ezdra); 17. Cartea Esterei; 18. Cartea lui Iov; 19. Psalmii; 20. Pildele lui Solomon; 21. Ecclesiastul; 22. Cântarea Cântărilor; 23. Isaia; 24. Ieremia; 25. Plângerile lui Ieremia; 26.

Iezechiel; 27. Daniel; 28. Osea; 29. Amos; 30. Miheia; 31. Ioil; 32.

Avdie; 33. Iona; 34. Naum; 35. Avacum; 36. Sofonie; 37. Agheu; 38.

Zaharia; 39. Maleahi.

Iar cărţile canonice ale Noului Testament sunt în număr

de 27 şi anume:

1. Sfânta Evanghelie după Matei;

2. Sfânta Evanghelie după Marcu;

3. Sfânta Evanghelie după Luca;

4. Sfânta Evanghelie după Ioan;

5. Faptele Sfinţilor Apostoli;

6. Epistola Sfântului Apostol Pavel către Romani;

7. Epistola I a Sfântului Apostol Pavel către Corinteni;

8. Epistola a II-a a Sfântului Apostol Pavel către Corinteni;

9. Epistola Sfântului Apostol Pavel către Galateni;

10. Epistola Sfântului Apostol Pavel către Efeseni;

11. Epistola Sfântului Apostol Pavel către Filipeni;

12. Epistola Sfântului Apostol Pavel către Coloseni;

13. Epistola I a Sfântului Apostol Pavel către Tesaloniceni;

14. Epistola a II-a a Sfântului Apostol Pavel către Tesaloniceni;

15. Epistola I a Sfântului Apostol Pavel către Timotei;

16. Epistola a II-a a Sfântului Apostol Pavel către Timotei;

17. Epistola Sfântului Apostol Pavel către Tit;

18. Epistola Sfântului Apostol Pavel către Filimon;

19. Epistola Sfântului Apostol Pavel către Evrei;

20. Epistola Sobornicească a Sfântului Apostol Iacov;

21. Epistola I Sobornicească a Sfântului Apostol Petru;

22. Epistola a II-a Sobornicească a Sfântului Apostol Petru;

23. Epistola I Sobornicească a Sfântului Apostol Ioan;

24. Epistola a II-a Sobornicească a Sfântului Apostol Ioan;

25. Epistola a III-a Sobornicească a Sfântului Apostol Ioan;

26. Epistola Sobornicească a Sfântului Apostol Iuda;

27. Apocalipsa Sfântului Ioan Teologul.

Credinciosul: în afară de cărţile canonice ale Sfintei

Scripturi, mai sunt şi alte cărţi?

Preotul: în afară de cele 39 de cărţi canonice ale

Vechiului Testament, mai sunt şi alte cărţi necanonice, pe care

Biserica, socotindu-le folositoare şi ziditoare de suflet, le-a

recomandat spre citire catehumenilor, adică celor care se

pregăteau să primească credinţa creştină. De aceea ele au fost

păstrate în Sfânta Scriptură după cărţile canonice. Ele sunt pline

de înţelepciune duhovnicească şi de aceea Biserica le foloseşte

pe unele din ele chiar la sfintele slujbe.

Aceste cărţi sunt:

1. Cartea lui Tobit; 2. Cartea Iuditei; 3. Cartea lui Baruh; 4.

Epistola lui Ieremia; 5. Cântarea celor trei tineri; 6. Cartea a treia a

lui Ezdra; 7. Cartea înţelepciunii lui Solomon; 8. Cartea înţelepciunii

lui Isus, fiul lui Sirah (Ecclesiastul); 9. Istoria Susanei; 10. Istoria

omorârii balaurului şi a sfărâmării lui Bel; 11. Cartea întâi a

Macabeilor; 12. Cartea a doua a Macabeilor; 13. Cartea a treia a

Macabeilor; 14. Rugăciunea Regelui Manase.

Dintre toate acestea, sunt suplimente sau adaosuri la

cărţile canonice:

Cântarea celor trei tineri (din cartea lui Daniel); Rugăciunea

Regelui Manase (la sfârşitul cărţii a doua Paralipomena sau Cronici);

Psalmul 151 (necanonic, la Cartea Psalmii); Istoria Susanei şi Istoria

idolului Bel şi a balaurului (suplimente sau adaosuri necanonice la

cartea Daniel). Iar la cartea Esterei: Visul lui Mardoheu; Decretul lui

Artaxerxes şi Rugăciunea lui Mardoheu şi a Esterei. Acestea sunt

toate cărţile necanonice din Sfânta Scriptură.

Capitolul 4

1

Sectarul: Ce este Sfânta Tradiţie, pe care voi,ortodocşii,o socotiţi al doilea izvor al descoperirii dumnezeieşti şi o puneţi în egalitate cu dumnezeiasca scriptură?

Preotul:Sfânta Tradiţie sau Sfânta Predanie este învăţătura

dată de Dumnezeu prin viu grai Bisericii, din care o parte s-a

fixat în scris, mai târziu. Ca şi Sfânta Scriptură, Sfânta Tradiţie

cuprinde descoperirea dumnezeiască trebuitoare mântuirii noastre.

Ea este viaţa Bisericii în Duhul Sfânt şi curentul viu al vieţii

Bisericii, fiind al doilea izvor al descoperirii dumnezeieşti şi, ca

atare, având aceeaşi autoritate ca şi Sfânta Scriptură.

De la Adam şi până la Avraam au trecut 3387 de ani 2, şi

cu 430 de ani cât au stat israeliţii robi în Egipt (Gal. cap. 3),

fac 3817 ani. În aceşti ani, nici Sfânta Scriptură nu a fost şi nici

sâmbăta nu s-a ţinut ca sărbătoare de vreun popor. Timp de

atâtea mii de ani, oamenii cei credincioşi şi aleşi ai lui

Dumnezeu s-au povăţuit pe calea mântuirii numai prin Sfânta

Tradiţie, adică după învăţătura despre Dumnezeu însuşită prin

viu grai; şi numai vreme de 1700 de ani - cât a fost de la Moise

până la venirea Domnului - s-au călăuzit şi de Sfânta Scriptură

a Vechiului Testament.

După cum mai înainte de a se scrie cărţile Vechiului

Testament lumea s-a povăţuit la cunoaşterea lui Dumnezeu şi la

Sectarii nu recunosc Sfânta Tradiţie.

Hronograful de la Neamţ, ed. 1837, p. 44-45.

134

calea mântuirii numai prin Sfânta Tradiţie (predania prin viu

grai), tot astfel, mai înainte de a se scrie cărţile Noului

Testament, Sfânta Tradiţie a fost dreptarul după care primii

creştini s-au povăţuit la calea mântuirii. Primul care a semănat

învăţăturile Noului Testament prin viu grai în urechile

oamenilor a fost însuşi Mântuitorul nostru Iisus Hristos, Care,

trei ani şi jumătate cât a vestit Evanghelia Sa, nu a scris nimic,

ci neîncetat în această vreme a învăţat poporul. Iar după ce Şi-a

împlinit ascultarea către Părintele Său, pe apostolii Săi nu i-a

trimis să scrie, ci să propovăduiască la toată lumea Evanghelia,

spunându-le: Drept aceea, mergând, învăţaţi toate neamurile,

botezându-le în numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh,

învăţându-le să păzească toate câte v-am poruncit vouă. Şi iată,

Eu cu voi sunt în toate zilele, până la sfârşitul veacului. Amin.

(Matei 28, 19-20).

Din ziua întemeierii ei, anul 33 d.Hr., şi până în anul 44

d.Hr., când Sfântul Matei a scris prima Evanghelie, Biserica s-a

condus fără Scriptura Noului Testament, s-a condus prin Sfânta

Tradiţie, din care o parte va fi consemnată mai târziu în scris.

De asemenea, au fost multe scrieri despre care s-a pretins că

sunt inspirate şi scrise de Sfinţii Apostoli, dar Biserica a fost

aceea care le-a admis, le-a recunoscut sau nu ca fiind inspirate,

deoarece ea trăia adevărul Evangheliei mai înainte ca el să fi

fost scris, îl trăia prin Tradiţie.

Aşadar, iată ce este Sfânta Tradiţie: izvorul şi rădăcina

ambelor Testamente - al celui Vechi şi al celui Nou - şi de

aceea noi o numim al doilea izvor al descoperirii dumnezeieşti

şi o socotim ca având aceeaşi autoritate şi însemnătate ca şi

Sfânta Scriptură.

Sectarul: Sfânta Scriptură este cuvânt dumnezeiesc şi nu

este iertat a o înlocui sau a o schimba cu Tradiţia, care este

cuvânt omenesc, pentru că scrie în Evanghelie: De ce şi voi

călcaţi porunca lui Dumnezeu pentru datina voastră? Iar apoi:

...aţi desfiinţat cuvântul lui Dumnezeu pentru datina voastră.

Făţarnicilor, bine a proorocit despre voi Isaia, când a zis:

«Poporul acesta... zadarnic Mă cinstesc ei, învăţând învăţături

ce sunt porunci ale oamenilor» (Matei 15, 3, 6-9; Marcu 7,

13). De aceea nu este voie să înlocuim şi să schimbăm sau să

135

adăugăm noi la Legea lui Dumnezeu, cuprinsă în Sfânta

Scriptură, prin cuvântul omenesc al Tradiţiei.

Preotul: Nu este deloc adevărat ceea ce spui dumneata,

căci Legea lui Dumnezeu nu este cuprinsă toată numai în Sfânta

Scriptură. Auzi ce spune dumnezeiescul Evanghelist Ioan, că

sunt şi alte multe lucruri pe care le-a făcut Iisus şi care, dacă

s-ar fi scris cu de-amănuntul, cred că lumea aceasta n-ar

cuprinde cărţile ce s-ar fi scris. Amin (Ioan 21, 25). Iarăşi,

acelaşi Evanghelist Ioan scrie în una din epistolele sale: Multe

având a vă scrie, n-am voit să le scriu pe hârtie şi cu cerneală,

ci nădăjduiesc să vin la voi şi să vorbesc gură către gură, ca

bucuria noastră să fie deplină (II Ioan 1, 12). Aşadar vezi că

dumnezeiescul evanghelist mai mult se bucura cu ucenicii săi

când avea posibilitate să le vorbească prin viu grai (predanie),

decât atunci când le trimitea ceva în scris, iar voi, sectarii,

ţineţi orbeşte şi nebuneşte numai la cele scrise şi nu băgaţi de

seamă că atât Mântuitorul cât şi mulţi dintre apostoli n-au lăsat

nimic în scris, ci au propovăduit prin viu grai. Cred că despre

voi a proorocit marele Prooroc Isaia că uitându-vă, vă veţi uita,

dar nu veţi vedea (Isaia 6, 9).

Sectarul: Creştinii nu trebuie să se lase ademeniţi de alte

învăţături omeneşti înşelătoare, deosebite de cele dumnezeieşti

ale Sfintei Scripturi, căci aşa ne îndeamnă apostolul: Luaţi

aminte să nu vă fure minţile cineva cu filosofia şi cu deşartă

înşelăciune din predania omenească, după înţelesurile cele

slabe ale lumii şi nu după Hristos (Col. 2, 8). Aşadar datoria

noastră este să ne ferim de înşelăciunea predaniei (tradiţiei)

omeneşti.

Preotul: Dumneata, după cât văd, eşti prea sucit la minte

şi la înţelegere şi nu poţi face nici măcar această deosebire, de a

înţelege care sunt învăţăturile cele cu predanie omenească şi

care sunt cele cu predanie apostolică şi evanghelică. Ai adus

aici un citat al Sfintei Scripturi care se referă la predania

învăţăturilor omeneşti şi la filosofia cea deşartă a veacului de

acum, şi care nu are nici o legătură cu Sfânta Tradiţie cea

evanghelică şi apostolică a Bisericii lui Hristos. Apoi în dosul

acestui citat, rău înţeles de dumneata şi de cei cu aceeaşi

înţelegere asemenea dumitale, îţi ascunzi viclenia şi otrava eresului care te stăpâneşte şi te învaţă a te împotrivi Predaniei

celei apostolice a Bisericii celei dreptmăritoare. Sfânta Tradiţie

nu este predanie omenească, nici filosofie şi nici deşartă

înşelăciune, ci este Cuvântul lui Dumnezeu care s-a predat nouă

prin viu grai. Marele Apostol Pavel ne învaţă şi ne îndeamnă să

ţinem cu tărie predaniile, zicând: Deci, dar, fraţilor, staţi

neclintiţi şi ţineţi predaniile pe care le-aţi învăţat, fie prin

cuvânt, fie prin epistola noastră (II Tes. 2, 15). Iar voi,

sectarii, îndemnaţi pe creştinii cei neîntăriţi să hulească şi să

lase predaniile apostoleşti şi bisericeşti, neînţelegând că însăşi

Sfânta Scriptură este un rod al Duhului Sfânt, care a crescut din

rădăcina şi din pomul Sfintei Tradiţii.

Sectarul: Sfânta Scriptură ne este de ajuns pentru credinţă

şi pentru mântuirea noastră şi deci nu avem nevoie şi de Tradiţie.

Aşa rezultă din cuvintele Apostolului Pavel către Timotei:

De mic copil cunoşti Sfintele Scripturi, care pot să te înţelepţească

spre mântuire, prin credinţa cea întru Hristos Iisus.

Toată Scriptura este insuflată de Dumnezeu şi de folos spre

învăţătură, spre mustrare, spre îndreptare, spre înţelepţirea cea

întru dreptate... (II Tim. 3, 15-16). Cuvintele sunt limpezi;

oricare adaos la Sfânta Scriptură este de prisos.

Preotul: Aici este vorba numai de Scriptura Vechiului

Testament, căci cea a Noului Testament nu era încă scrisă.

Pavel îi scrie lui Timotei că Vechiul Testament îi poate servi ca

cel mai bun învăţător pentru întărirea credinţei în Hristos şi

pentru educarea în creştinism. După tâlcuirea voastră, a

sectarilor, ar urma ca nici cărţile Noului Testament - care în

marea lor majoritate aveau să fie scrise în perioada ce a urmat

acestei scrisori adresate de Apostolul Pavel lui Timotei - să nu

fie primite, ci să ne ţinem numai de cele ale Vechiului

Testament, despre care aminteşte aici Marele Pavel lui Timotei.

Sectarul: Nu putem admite Tradiţia, pentru că în ea au

intrat cu vremea multe elemente false şi astfel, mai ales astăzi,

nu mai putem deosebi Tradiţia cea adevărată şi apostolică de

cea falsă.

Preotul: Ascultă, omule! Nu crede în această privinţă

minţii tale, nici celor întunecaţi la înţelegere asemenea ţie.

Crede cele ce auzi de la noi, că Biserica lui Hristos a statornicit

adevărurile de credinţă - dezvoltate de-a lungul Tradiţiei - prin

canoanele Apostolice, prin canoanele Sfintelor Sinoade ecumenice,

ale celor locale, ale cărţilor simbolice, prin mărturisirile

de credinţă 3, întocmite de sfinţi arhierei făcători de minuni,

statornicind dreptarul sfintei credinţe ortodoxe, care era atacată

de multe cete eretice existente în acele vremuri.

Cât priveşte neschimbarea şi nealterarea Sfintei Tradiţii,

aceasta se poate controla în baza următoarelor condiţii:

1. Să nu cuprindă în sine contraziceri; să nu se contrazică

cu Tradiţia apostolică sigură; să nu se contrazică cu Sfânta

Scriptură. Numai fără astfel de contraziceri este posibil ca o

învăţătură oarecare din Tradiţie să provină de la Mântuitorul

sau de la Sfinţii Apostoli, care au fost sub înrâurirea directă a

Sfântului Duh.

2. Să fi fost ţinută de Bisericile apostolice şi să aibă

continuitate neîntreruptă şi controlată până astăzi.

3. Să fi fost recunoscută şi urmată totdeauna de întreaga

Biserică ecumenică.

4. Să fie în perfect acord cu toţi, sau dacă nu, cel puţin cu

cea mai mare parte a părinţilor şi învăţătorilor bisericeşti.

Când o tradiţie nu împlineşte aceste condiţii, ea nu poate

fi adevărată şi sfântă, deci nu poate fi admisă sau urmată.

Sectarul: Cu toate aceste verificări pe care ziceţi că le-a

făcut şi le face Biserica Ortodoxă referitor la adeverirea

Tradiţiei, noi mai siguri suntem pe învăţăturile cuprinse în

Sfânta Scriptură. Căci primii creştini primeau numai cele scrise în Sfânta Scriptură, după cum este scris: Aceştia (iudeo-creştinii

din Bereea) erau mai buni la suflet decât cei din Tesalonic; ei

au primit cuvântul cu toată osârdia, în toate zilele, cercetând

Scripturile, dacă ele sunt aşa (Fapte 17, 11). De aici urmează că noi trebuie să ţinem numai învăţăturile pe care le găsim

scrise în Sfânta Scriptură.

Preotul: Dumneata şi cei asemenea dumitale înţelegeţi

sucit şi cu rătăcire şi vă lăudaţi că ţineţi numai învăţăturile

scrise în Sfânta Scriptură. Iar marele Apostol Pavel vă

Printre care şi „Mărturisirea Ortodoxă", închegată şi formulată

definitiv la sinodul de la Iaşi (1642).

138

ruşinează pe voi, căci el laudă pe creştinii din Corint nu pentru că ţineau învăţăturile cele scrise, ci pentru că îşi aduceau aminte

de el şi ţineau cu tărie la învăţăturile cele nescrise pe care le

primiseră prin Predanie (Tradiţie) de la el, scriindu-le: Fraţilor,

vă laud că în toate vă aduceţi aminte de mine şi ţineţi

predaniile cum vi le-am dat (I Cor. 11,2). Oare cum este bine:

să facem ca voi şi să ţinem numai învăţăturile scrise, sau să

urmăm pe marele Apostol Pavel, care laudă pe cei ce ţin

predaniile nescrise? Ba mai mult, noi vă dovedim că Sfinţii

Apostoli şi Evanghelişti au crezut şi au predicat multe din

Sfânta Tradiţie pe care o moşteniseră din vechime şi care

lucruri nu se găsesc scrise în Sfânta Scriptură. Voi vă lăudaţi că ţineţi numai cele scrise, însă Apostolii propovăduiesc şi din cele

nescrise în Sfânta Scriptură.

Sectarul: Unde se vede că Apostolii ar fi predicat afară

de cele ce sunt scrise în Sfânta Scriptură?

Preotul: Iată câteva dovezi: Sfântul Apostol Iuda, în

epistola sa cea sobornicească, printre altele zice: Dar Mihail

Arhanghelul, când se împotrivea diavolului, certându-se cu el

pentru trupul lui Moise, n-a îndrăznit să aducă judecată de

hulă, ci a zis: «Să te certe pe tine Domnul!» (1, 9). Ia caută

dumneata în toată Sfânta Scriptură şi vezi dacă vei afla scrise

aceste cuvinte. Dar şi mai jos, în aceeaşi sfântă epistolă, acelaşi

apostol aminteşte de proorocia lui Enoh, zicând: Dar şi Enoh,

al şaptelea de la Adam, a proorocit despre aceştia, zicând:

Iată, a venit Domnul cu zecile de mii de sfinţi ai Lui, ca să facă

judecată împotriva tuturor şi să mustre pe toţi nelegiuiţii de

toate faptele nelegiuirii lor, în care au făcut fărădelege, şi de

toate cuvintele de ocară pe care ei, păcătoşi, netemători de

Dumnezeu, le-au rostit împotriva Lui (Iuda 1, 14-15).

Dar nu numai Iuda Apostolul vorbeşte din Tradiţie, ci şi

marele Pavel, în epistola a doua către Timotei, iată ce zice:

După cum Iannes şi Iambres s-au împotrivit lui Moise,

aşa şi

aceştia stau împotriva adevărului, oameni stricaţi la minte şi

netrebnici pentru credinţă (II Tim.

3,

8).

Şi iarăşi, marele Apostol Pavel, adresându-se preoţilor din Efes, le zice:...să vă

aduceţi aminte de cuvintele Domnului Iisus,

căci El a zis: Mai

fericit este a da, decât a lua (Fapte 20, 35).

139

Acum te întreb pe dumneata, care crezi numai cele scrise,

de unde au luat aceşti doi apostoli - Iuda şi Pavel - cuvintele de

mai sus, căci nicăieri în Sfânta Scriptură nu le vei afla scrise?

Vezi cum Apostolii au vorbit şi au folosit Sfânta Tradiţie şi cum

greşiţi voi, hulind învăţătura cea nescrisă a Sfintei Tradiţii?

Sectarul: Totuşi, nu este cu putinţă ca Sfânta Tradiţie să

se fi putut păstra până astăzi în întregime şi în toată curăţenia ei

de la început şi de aceea noi avem garanţie mai mult în

învăţăturile scrise din Sfânta Scriptură.

Preotul: Omule, nu fii surd la înţelegerea celor bune. Ai văzut în cele de mai sus că marele Apostol Pavel laudă pe

creştinii din Corint pentru că au ţinut cu tărie predaniile cele

nescrise, aşa cum le primiseră din gura lui. Ai auzit că Apostolii înşişi au folosit în propovăduirea lor cuvinte direct din

Sfânta Tradiţie, cum sunt cele cu proorocia lui Enoh şi celelalte.

Ţi-am arătat încă şi prin ce mijloace s-a păstrat de-a lungul

veacurilor Sfânta Tradiţie şi care sunt semnele care garantează

nealterarea şi curăţenia ei, şi totuşi dumneata la toate ai rămas

neînţelegător şi nesimţitor, spunându-mi că nu ai garanţie decât

în cele scrise. Acest lucru mă face să-ţi spun: Deschide, omule,

urechile tale cele de gând şi auzi pe acelaşi mare Apostol Pavel,

care îndeamnă şi sfătuieşte pe creştinii din Tesalonic să fie

foarte atenţi şi vigilenţi în păstrarea Sfintei Tradiţii, zicându-le:

Fraţilor, staţi neclintiţi şi ţineţi predaniile pe care le-aţi învăţat,

fie prin cuvânt, fie prin epistola noastră (II Tes. 2, 15). Iar în

alt loc: Chiar dacă noi sau un înger din cer v-ar vesti altă

Evanghelie decât aceea pe care v-am vestit-o, să fie anatema

(Gal. 1, 8). Înţelege deci că anatema este tăiere de la trupul

tainic al Bisericii lui Hristos şi pogorâre de viu în iad cu dracii,

şi sub această înfricoşată osândă eşti tu şi toţi ereticii sectari,

care asemenea ţie nu voiesc a crede învăţăturile cele

propovăduite şi vestite de apostoli prin viu grai.

Sectarul: Cum a putut a se păstra vreme de mii de ani aceeaşi normă a Sfintei Tradiţii în Biserică, de vreme ce preoţii şi scriitorii voştri bisericeşti schimbă de la zi la zi adevărul

Sfintei Scripturi şi predaniile apostolice, care la început au

existat curate şi nealterate? După cum, dacă iei în mână o Biblie

chiar de acum 50 de ani şi o pui alături cu cele de azi, nu mai seamănă nicidecum, tot aşa au făcut arhiereii şi preoţii voştri şi

cu alte cărţi sfinte şi cu Sfânta Tradiţie, pe care voi, ortodocşii,

vă lăudaţi că o ţineţi aşa cum aţi moştenit-o de la apostoli.

Preotul: Nu este deloc adevărat ceea ce susţii dumneata.

Biserica lui Hristos este ocrotită de Duhul Sfânt şi nu poate

greşi (Matei 10, 17-20; Ioan 14, 16-26; 15, 26; 16, 12-14;

I Tim. 3, 15 ş.a.), fiind condusă în chip nevăzut de însuşi

întemeietorul ei, Iisus Hristos, până la sfârşitul veacurilor

(Matei 28, 20 ş.a). Dacă unii scriitori bisericeşti, fie arhierei,

preoţi sau laici, au tradus Biblia din alte limbi sau au îndreptat

vreun cuvânt învechit în felul lui de a se exprima, în limba de

azi a poporului nostru, apoi aceasta a fost o îndreptare şi

corectare de exprimare, iar nu o schimbare de fond a textului

biblic. Dacă ar învia astăzi un român de pe vremea lui Mircea

cel Bătrân sau a Marelui Ştefan şi ai vrea să vorbeşti cu el,

aproape că ţi-ar părea că este din altă naţie, căci nu se mai

vorbeşte azi întocmai limba poporului nostru cu cea care se

vorbea atunci. Tot astfel şi cărţile de pe atunci, trecând vremea,

s-au corectat de scriitori după vorbirea de azi, dar nu s-a

schimbat înţelesul lor scripturistic şi tainic.

Ţi-am spus mai înainte că temeiurile pe care se reazemă

Sfânta Tradiţie şi prin care se asigură păstrarea curăţeniei ei

originale şi transmiterea ei peste veacuri au fost: simbolurile

vechi de credinţă, canoanele apostolice, definiţiile dogmatice

ale celor şapte Sinoade ecumenice ş.a.

Aici mai adaug că în păstrarea neschimbată a Sfintei

Tradiţii avem şi alte mărturii de mare importanţă, precum sunt:

1. Literatura patristică. Scrierile Sfinţilor Părinţi şi ale

apologeţilor din vechime sunt pline de astfel de mărturii, care

dovedesc că Sfânta Tradiţie s-a bucurat totdeauna, în Biserica

creştină, de aceeaşi înaltă preţuire:

- Sfântul Ignatie Teoforul, Părinte Apostolic, ucenic al

apostolilor (107 d.Hr.), după cum ne mărturiseşte istoricul

Eusebiu din Cezareea 4, îndemna pe credincioşii de pe vremea sa

să se ferească de învăţăturile ereticilor şi să păzească numai

Tradiţia apostolică;

141

- Sfântul Policarp, episcop al Smirnei, tot un Părinte

Apostolic (156 d.Hr.), după mărturia aceluiaşi istoric 5, a predat

credincioşilor săi aceleaşi cuvinte (învăţături) pe care le-a auzit

el direct de la apostoli;

- Hegesip, ne mărturiseşte tot Eusebiu de Cezareea 6, s-a

sârguit să adune la un loc toate tradiţiile apostolice, şi a adunat

mai multe din ele în cinci cărţi, care însă cu timpul s-au

pierdut;

- Sfântul Irineu (202 d.Hr.) mărturiseşte pentru tradiţie

în scrierile sale: „Toţi care voiesc să cunoască adevărul, trebuie

să se îndrepte către Tradiţia apostolică, în toată lumea cunoscută"

7 ;

- Origen (254 d.Hr.) scria: „Să fie păstrată Tradiţia

bisericească predată prin ordinea succesiunii de la apostoli, care

există în biserici până în ziua de astăzi".

- Sfântul Vasile cel Mare (379) mărturisea: „Dintre

dogmele şi propovăduirile păstrate în Biserică, unele le avem

din doctrina cea scrisă, iar altele le-am primit din Tradiţia

apostolilor, prin succesiune, în taină, nescrise; şi acelea şi

acestea au aceeaşi putere către evlavie" 8.

- Sfântul Epifanie (403 d.Hr.) zicea: „Trebuie păstrată

Tradiţia, pentru că nu este cu putinţă a afla toate în Sfânta

Scriptură; Sfinţii Apostoli au depus unele în scrisori, altele în

Tradiţie...".

- Sfântul Ioan Gură de Aur ( 407) scrie: „De aici (din II Fes. 2, 15) se vede că Apostolii n-au predat toate prin scrisoare,

ci multe fără scrisori, dar şi acestea nescrise sunt demne de

crezare. Dacă este Tradiţie, atunci nu căuta nimic mai mult" 9.

- Sfântul Grigorie de Nyssa (394) scria: „Avem

Tradiţia ajunsă la noi de la părinţi, ca o moştenire prin

succesiune de la apostoli, transmisă prin sfinţii ce au urmat" 10.

Idem, cartea V, c. 20, n. 4.

Idem, cartea IV, c. 8, n. 1.

Sfântul Irineu de Lyon, Adversus Haereses III, cap. XX, 4, n. 1-2

Sfântul Vasile cel Mare, Despre Sfântul Duh, c. 27.

Sfântul Ioan Gură de Aur, Omilia IV, nr. 2 la epistola a doua cătreTesaloniceni.

Eusebiu din Cezareea, Istoria bisericească, cartea III, c. 36, n. 2.

Sfântul Grigorie de Nyssa, Contra lui Evnomie, cartea a IV-a.

- Clement Alexandrinul (215 d.Hr.) zice: „Aceia care

explică Scriptura contra Tradiţiei bisericeşti, au stricat norma

adevărului".

- Tot aşa de hotărât în această privinţă scria şi Sfântul

Ciprian (258): „Dacă ne vom îndrepta noi la izvorul Tradiţiei

dumnezeieşti, atunci se va curma rătăcirea omenească" 12.

2. Practica veche a Bisericii este, de asemenea, o importantă

mărturie despre valoarea Sfintei Tradiţii şi despre preţuirea

pe care a avut-o ea de la început până astăzi.

3. în Biserică, încă de la început s-au ivit eretici, care,

pentru a-şi susţine părerile (rătăcirile), susţineau că practicile

lor fac parte din Tradiţia apostolică, socotind-o şi ei ca având

aceeaşi autoritate ca şi Sfânta Scriptură. Cei care i-au combătut,

nu au negat valoarea Tradiţiei, ci au dovedit numai că practicile

şi tradiţiile ereticilor erau false şi nu puteau avea autoritatea

Tradiţiei adevărate apostolice.

Să nu se uite că mărturiile de mai sus oglindesc în ele

credinţa din vremea apostolilor şi imediat următoare până în

secolul al IV-lea. Practica veche a Bisericii este, de asemenea,

o importantă mărturie despre valoarea Sfintei Tradiţii şi despre

preţuirea pe care a avut-o de la început până azi.

Aşadar trebuie ţinută cu mare sfinţenie Sfânta Tradiţie,

deoarece în Sfânta Scriptură nu este cu putinţă a afla toate cele

spre mântuire. Sfânta Scriptură ne învaţă multe să facem, dar

nu ne arată cum. De exemplu, ne cere să ne botezăm, dar nu ne

arată şi cum; să ne mărturisim, dar nu şi cum; să ne

împărtăşim, dar nu şi cum; să ne cununăm, dar nu şi cum; să

ne rugăm, dar nu şi cum, şi unde, şi când; să facem semnul

Sfintei Cruci pe faţa noastră, după cea scrisă: S-a însemnat

peste noi lumina feţei Tale, Doamne (Ps. 4, 6), dar nu ne arată

şi cum.

Dar cine ne-a învăţat pe noi, prin scriere, să ne închinăm

spre răsărit? Care Scriptură ne arată graiurile chemării Sfântului

Duh de la sfinţirea Preacuratelor Daruri, adică la sfinţirea pâinii

şi a paharului euharistic? Care învăţătură din Sfânta Scriptură

143

ne arată să facem binecuvântarea apei botezului şi sfinţirea

Hrismei (Sfântul şi Marele Mir)? Care Scriptură ne învaţă

despre întreita afundare a celui ce se botează şi lepădările de

satana de la Botez?

Rugăciunea de doxologie către Sfânta Treime (adică

Slavă Tatălui şi Fiului şi Sfântului Duh) din care Scriptură

ne-a rămas nouă? Şi apoi acelaşi mare Sfânt Vasile, după ce ne

arată acestea, zice că: „Dacă ne-am apuca noi a lăsa cele

nescrise, din obiceiuri, ca pe unele ce nu ar avea putere mare,

am greşi la înseşi cele mai de frunte, păgubind Evanghelia.

Aşadar obiceiul ce-l ţine Biserica nescris, ca unul ce este de

origine apostolică şi folosit de Sfinţii Părinţi ca Predanie rămasă

de la ei în Biserica lui Hristos, are putere de lege" 13.

Aşadar trebuie reţinut că importanţa şi folosul Sfintei

Tradiţii provine din raportul strâns ce există între ea şi Sfânta

Scriptură, căci într-adevăr, ele stau într-un raport de strânsă

legătură şi de întregire reciprocă, bazat pe faptul că amândouă

cuprind în ele Sfânta Descoperire şi sunt pentru noi izvoarele

acesteia. Prin urmare: a) este cu neputinţă să se contrazică între

ele şi b) este cu neputinţă să nu existe între ele raporturi de

reciprocitate.

Sfânta Scriptură are numai în Sfânta Tradiţie mărturia cea

mai sigură pentru canonul cărţilor ei şi pentru caracterul ei

dogmatic (inspiraţia ei divină), iar Sfânta Tradiţie numai prin

Sfânta Scriptură îşi poate dovedi curăţenia adevărurilor ei.

* * *

Credinciosul: Dar cum a luat naştere Sfânta Tradiţie?

Preotul: Despre aceasta ţi-am spus la început, dar la

acelea mai adaug a-ţi spune: Să ştii că la începutul Bisericii,

învăţătura a venit de la Dumnezeu prin Domnul nostru Iisus

Hristos, Fiul lui Dumnezeu şi Dumnezeu adevărat. Iisus Hristos

era astfel învăţătura şi predica vie. Prin predica lor, Apostolii

s-au făcut şi ei vestitori ai adevărului. Ei puneau la temelia

Clement Alexandrinul, Strommata, lib. 1, cap. 7.

Sfântul Ciprian, Epistola 74.

1844, f. 431-435.

Sfântul Vasile cel Mare, canoanele 87 şi 91, Pidalionul de Neamţ,

144

credinţei lor, şi a acelora pe care-i converteau, aceeaşi

Evanghelie ieşită din plinătatea cunoaşterii vieţii dumnezeieşti

de către Hristos, cu Care Apostolii petrecuseră împreună şi în

care trăiau acum.

Sfântul Apostol Pavel arată că predica apostolică este

însuşi cuvântul lui Iisus Hristos, rostit prin gura Sfinţilor

Apostoli şi zice:...dar cum vor chema numele (Aceluia) în Care

încă n-au crezut? Şi cum vor crede în Acela, de Care n-au

auzit? Şi cum vor auzi fără propovăduitor? Şi cum vor propovădui de nu vor fi trimişi? Deci, credinţa este din auzire,

iar auzul, prin cuvântul lui Dumnezeu (Rom. 10, 14-17).

Credinciosul: Dar cum se numeşte Tradiţia încredinţată

de-a dreptul Sfinţilor Apostoli?

Preotul: Tradiţia încredinţată de-a dreptul Sfinţilor Apostoli

poartă numele de Tradiţie Apostolică. Din această Tradiţie, sau

cu ajutorul ei, s-a dezvoltat Tradiţia bisericească.

Credinciosul: Dar cum s-a dezvoltat Tradiţia bisericească?

Preotul: Cum ţi-am spus mai sus. Sfinţii Apostoli n-au primit Scriptura, ci Tradiţia (prin viu grai de la însuşi

Mântuitorul nostru Iisus Hristos). Iar Biserica la rândul ei a

primit-o de la Sfinţii Apostoli, care au dat-o primilor episcopi,

iar aceştia, celor de după ei, până azi 14. Tradiţia, zice Sfântul

Irineu, a ajuns până la noi prin supravegherea Bisericii, fără a

se născoci scrieri, căci ea este o practică foarte deplină,

neprimind nici adaos, nici micşorare.

Fericitul Augustin spune că adevărurile Tradiţiei care se

păstrează pe întreg pământul, au fost încredinţate fie de Sfinţii

Apostoli, fie de Sinoadele ecumenice 15. Ceea ce ţine Biserica

Universală şi n-a fost stabilit prin Sinoade, ci a fost totdeauna

păstrat, a fost dat prin autoritatea apostolică 16. Este deci o

Tradiţie Apostolică şi este o Tradiţie bisericească, în strânsă

legătură una cu alta. Semnul adevăratei Tradiţii este neîntreruperea.

„Marii (teologi) ai lumii, zice Fericitul Augustin, au

ţinut ce au găsit în Biserică. Ce au învăţat de la înaintaşii lor,

145

au învăţat şi ei pe alţii. Ce au primit de la părinţi, aceea au dat

fiilor" 17. De aceea trebuie crezut numai acel adevăr de credinţă

care nu se depărtează întru nimic de Tradiţia Apostolică şi

Bisericească 18.

Credinciosul: Ce legătură este între Biserică şi Sfânta

Tradiţie?

Preotul: Biserica păstrează Tradiţia. Iar Tradiţia uneşte şi

întăreşte Biserica. După moartea ultimului Apostol, viaţa în

Duhul nu s-a împuţinat, căci Mântuitorul făgăduise Apostolilor

şi urmaşilor acestora că va fi cu ei până la sfârşitul veacurilor şi

Duhul Sfânt îi va ajuta să înţeleagă tot adevărul şi să-l apere

neştirbit (Ioan 16, 13). De aceea şi Sfânta Tradiţie s-a numit şi

ţinerea de minte vie a Bisericii. Tradiţia fiind viaţa Bisericii,

Biserica este spaţiul Tradiţiei.

Credinciosul: Dar unde se află cuprinsă Sfânta Tradiţie?

Preotul: Sfânta Tradiţie se află cuprinsă în:

1. Definiţiile dogmatice şi canoanele celor şapte Sinoade

ecumenice şi ale celor nouă sinoade locale, în frunte cu

Simbolul Credinţei alcătuit la Sinoadele de la Niceea (325) şi

Constantinopol (381);

2. Cele 85 de canoane apostolice;

3. Scrierile Sfinţilor Părinţi;

4. Mărturisirile de credinţă ale martirilor;

5. Definiţiile dogmatice împotriva ereziilor;

6. Cărţile de slujbă ale Bisericii;

7. Mărturiile istorice şi arheologice referitoare la credinţa

creştină apostolică 19.

Credinciosul: Care este datoria noastră faţă de Sfânta

Tradiţie?

Preotul: Datoria noastră principală faţă de Sfânta Tradiţie

este de a păstra cu sfinţenie şi neatins cuprinsul ei la fel cu

acela al Sfintei Scripturi, aşa cum au făcut Părinţii din cele mai

vechi timpuri 20.

Sfântul Irineu, Contra ereziilor, 2, 9, 1, Migne, P.G., VII, col. 734.

Fer. Augustin, Scrisoarea 54, 1, 1, Migne, P.L., XXXIII, col. 200.

Idem, Despre Botez, 4, 24, 31, Migne, P.L., XLIII, col. 174.

Idem, împotriva lui Iulian, 2, 10, 34, Migne, P.L., XLIV, col. 697.

Origen, Despre principii, 1, Pref. 2, Migne, P.G., XI, col. 116.

învăţătura de credinţă Ortodoxă, întreb. 57, p. 37.

Vezi învăţătura de credinţă Ortodoxă, întreb. 62, p. 38.

Credinciosul: Care sunt semnele adevăratei Tradiţii?

Preotul: Semnele adevăratei Tradiţii le arată Vincenţiu de

Lerin, zicând aşa: „În Biserica Universală trebuie mare grijă,

ca acel lucru să-l ţinem, care a fost crezut pretutindeni, totdeauna,

de toţi... Lucrul acesta va fi aşa, dacă urmăm universalitatea,

vechimea şi consensul. Vom urma universalitatea în

chipul acesta, anume, dacă mărturisim că singură această

credinţă este adevărată, pe care întreaga Biserică o mărturiseşte

pe pământ. Vom urma vechimea dacă nu ne depărtăm deloc de

acele înţelesuri, pe care se ştie că le-au practicat sfinţii înaintaşi

şi Părinţii noştri. Vom urma şi consensul, dacă, chiar în

vechime, ţinem definiţiile şi părerile tuturor sau aproape ale

tuturor preoţilor şi învăţătorilor deopotrivă" 21.

Tradiţia trebuie să vină de la Apostoli. Aşa înţelegem

vechimea ei. Ea trebuie să fi fost totdeauna şi pretutindeni în

Biserică, fără schimbare.

Capitolul 5

DESPRE CULTUL SFINŢILOR

ŞI AL ÎNGERILOR 1

Sectarul: Pentru care pricină voi, ortodocşii, vă închinaţi

la îngeri şi la sfinţi şi îi puneţi pe ei mijlocitori către Dumnezeu

pentru mântuirea voastră? Căci nu există decât un singur

Mijlocitor între Dumnezeu şi oameni, Iisus Hristos. Apostolul

ne învaţă clar în această privinţă: Unul este Dumnezeu, Unul

este şi Mijlocitorul între Dumnezeu şi oameni: omul Hristos

Iisus (I Tim. 2, 5). Deci nici îngerii, nici sfinţii, nimeni în afară

de Hristos nu poate mijloci de la Dumnezeu mântuirea noastră.

Preotul: Ascultă, omule, noi nu ne închinăm la sfinţi şi

la îngeri ca şi lui Dumnezeu. Închinarea pe care o aducem

noi sfinţilor şi îngerilor este numai o cinstire (venerare), iar

lui Dumnezeu ne închinăm şi îi slujim cu desăvârşită

închinare, care se mai numeşte şi „latrie" sau „adorare". Noi

venerăm pe sfinţii lui Dumnezeu pentru că ei sunt prieteni şi

casnici ai lui Dumnezeu, după cum este scris:

Voi sunteţi

prietenii Mei, dacă faceţi ceea ce vă poruncesc (Ioan 15, 14).

Iar despre

Avraam citim de asemenea:

Şi a crezut Avraam lui Dumnezeu şi i s-a socotit lui ca dreptate şi a fost numit prieten al lui Dumnezeu (Iacov

2,

23).

Şi marele Apostol Pavel scrie efesenilor:

Deci, dar, nu mai sunteţi străini şi locuitori vremelnici, ci sunteţi împreună cetăţeni cu

sfinţii şi casnici ai lui Dumnezeu (Efes. 2, 19). Aşadar, ca pe

Vincenţiu de Lerin, Commonitorium, 2, Migne, P.L 1 col

639.

învăţătură de credinţă Ortodoxă, întreb. 63, p. 40.

Sectarii nu admit cultul sfinţilor şi al îngerilor.

148

nişte prieteni ai lui Dumnezeu şi casnici ai Lui îi cinstim

(venerăm) pe sfinţi. Încă mai ştim că sfinţii sunt proslăviţi de

Dumnezeu în ceruri (Luca 20, 36); sfinţii vor judeca lumea

(I Cor. 6, 2; Matei 19, 28; Evrei 12, 22-23); sfinţii, încă pe

pământ fiind, aveau darul proorociei (III Regi 14, 1-17), vezi şi

proorocia lui Elisei asupra lui Ghiezi (IV Regi 5, 25-27).

Sfinţii, încă în viaţa aceasta fiind, se rugau lui Dumnezeu

pentru oameni. Astfel, Avraam s-a rugat pentru Abimelec (Fac.

20, 7), Moise s-a rugat lui Dumnezeu pentru popor ş.a.

Sectarul: Dar cum pot sfinţii şi îngerii să fie mijlocitori la

Dumnezeu pentru mântuirea oamenilor, de vreme ce noi trebuie

să aşteptăm mântuirea numai de la Hristos, Mântuitorul şi

Mijlocitorul mântuirii noastre, după cum este scris: Şi întru

nimeni altul nu este mântuirea, căci nu este sub cer nici un alt

nume, dat între oameni, în care trebuie să ne mântuim noi

(Fapte 4, 12)? Aşadar nu este nevoie să ne adresăm sfinţilor,

când vrem să dobândim mântuirea.

Preotul: Dimpotrivă, acest lucru este prea de nevoie, căci

sfinţii lui Dumnezeu au posibilitatea, în cer, de a mijloci la

Dumnezeu pentru oameni şi de a contribui la mântuirea

acestora. Aceasta se arată luminat din cuvântul Apocalipsei,

care zice: Şi când (Mielul) a luat cartea, cele patru fiinţe şi cei

douăzeci şi patru de bătrâni au căzut înaintea Mielului, având

fiecare alăută şi cupe de aur pline cu tămâie, care sunt

rugăciunile sfinţilor (Apoc. 5, 8). Aşadar rugăciunile sfinţilor

sunt duse la Dumnezeu, iar sfinţii nu se roagă numai pentru ei,

ci şi pentru oameni, după cum am arătat mai sus că s-a rugat

Avraam pentru Abimelec, Moise pentru popor şi după cum se

ruga marele Apostol Pavel pentru creştinii din Filipi, către care

scrie: Mulţumesc Dumnezeului meu, ori de câte ori îmi

amintesc de voi, căci totdeauna, în toate rugăciunile mele, mă

rog pentru voi toţi, cu bucurie (Filip. 1, 3-4). Şi iarăşi:

Mulţumim lui Dumnezeu totdeauna pentru voi toţi şi vă

pomenim în rugăciunile noastre, aducându-ne aminte neîncetat,

înaintea lui Dumnezeu, Tatăl nostru, de lucrul credinţei

voastre... (I Tes. 1, 2-3). Şi iarăşi: Pentru aceasta, ne şi

rugăm pururea pentru voi, ca Dumnezeul nostru să vă facă

vrednici de chemarea Sa... (II Tes. 1, 11). Şi iarăşi: Nu încetez

a mulţumi pentru voi, pomenindu-vă în rugăciunile mele, ca

149

Dumnezeu... să vă dea vouă duhul înţelepciunii... (Efes. 1,

16-17). Şi iarăşi: Aceasta şi cerem în rugăciunea noastră:

desăvârşirea voastră (II Cor. 13, 9). Iar lui Timotei îi scrie:

Mulţumesc lui Dumnezeu, Căruia îi slujesc din strămoşi, cu

cuget curat, că te pomenesc neîncetat, zi şi noapte, în

rugăciunile mele (II Tim. 1,3).

De asemenea, în Vechiul Testament este scris:...iar robul

Meu, Iov, să se roage pentru voi; din dragoste pentru el, voi fi

îngăduitor, ca să nu Mă port cu voi după nebunia voastră,

întrucât n-aţi vorbit despre Mine aşa de drept cum a vorbit

robul Meu, Iov (Iov 42, 8).

Deci iată, din cele de până aici se vede clar că sfinţii au

posibilitatea să mijlocească la Dumnezeu cele spre mântuirea

noastră, precum şi faptul că ei şi în viaţă, cât şi după moarte, se

roagă în cer pentru cei de pe pământ, mijlocind pentru ei cele

spre folos, după cele scrise în Sfânta Scriptură: Acesta este

iubitorul de fraţi, proorocul lui Dumnezeu, Ieremia, care mult se

roagă pentru popor şi pentru sfânta cetate (II Mac. 15, 14). Şi Daniel prin vedenie se ruga lui Dumnezeu (Dan. 10, 11-21).

De asemenea, Dumnezeu trimite pe îngerii Săi în ajutorul

celor ce se roagă Lui (Fac. 24, 7). Dumnezeu trimite pe îngerul

Său la Daniel şi îl scapă din gura leilor (Dan. 6, 23). Şi marele Apostol Pavel arată că îngerii sunt slujitorii lui Dumnezeu, pe

care El îi trimite spre ajutorul celor ce vor să moştenească

mântuirea (Evrei 1, 14). Cine primeşte pe sfinţi, primeşte pe

Hristos (Matei 10, 40-41).

Aşadar, din mărturiile scripturistice de mai sus ţi-am

arătat că sfinţii şi îngerii pot să mijlocească la Dumnezeu pentru

noi, oamenii, prin rugăciunile lor, ca nişte prieteni ai lui

Dumnezeu (Ioan 15, 14), ca nişte iubiţi ai lui Dumnezeu (Dan.

10, 19) şi ca nişte casnici ai lui Dumnezeu (Efes. 2, 19).

Sectarul: Voi, ortodocşii, prin închinarea şi slujirea la

îngeri şi la sfinţi, umbriţi slava şi cinstea ce I se cuvine numai

lui Dumnezeu. Apostolul Pavel mustră şi opreşte cu asprime pe

coloseni, care făceau aşa, căci, lăsând închinarea la Dumnezeu,

se închinau şi slujeau îngerilor, scriindu-le: Nimeni să nu vă

smulgă biruinţa printr-o prefăcută smerenie şi printr-o făţarnică

închinare la îngeri..., în loc să se ţină strâns de capul (Hristos)

de la care trupul tot - prin încheieturi şi legături, îndestulându-se

150

şi întocmindu-se -, sporeşte în creşterea lui Dumnezeu (Col. 2,

18-19).

Preotul: Nici o umbrire sau micşorare nu se aduce slavei

lui Dumnezeu prin venerarea şi cinstirea slugilor Lui. Mai

întâi, că una este închinarea (adorarea) pe care o aducem noi lui

Dumnezeu, cum mai sus am arătat, şi alta este cinstirea

(venerarea) pe care o aducem noi îngerilor şi sfinţilor lui

Dumnezeu, ca unor slugi şi prieteni iubiţi ai lui Dumnezeu.

Apoi, însuşi Duhul Sfânt ne îndeamnă să lăudăm pe Dumnezeu

prin sfinţii Lui, zicând: Lăudaţi pe Domnul întru sfinţii Lui

(Ps. 150, 1).

Noi, când cerem ajutorul şi mijlocirea sfinţilor şi a îngerilor

în rugăciunile noastre, tot pe Dumnezeu îl slăvim, deoarece şi

sfinţii la rândul lor duc cererile şi rugăciunile noastre, împreună

cu rugăciunile lor, la Dumnezeu (Fapte 9, 32-42; 20, 9-12, 36;

28, 3-9; Apoc. 5, 8). Însuşi Dumnezeu a proslăvit pe sfinţii

Săi (Rom. 2, 10) şi i-a îmbrăcat pe ei cu slava Sa: Şi slava pe

care Tu Mi-ai dat-o, le-am dat-o lor, ca să fie una, precum Noi

suntem una (Ioan 17, 22) şi le-a zis lor: Cel ce vă ascultă pe

voi, pe Mine Mă ascultă, şi cel ce se leapădă de voi, se leapădă

de Mine (Luca 10, 16). Sau: Cine vă primeşte pe voi, pe Mine

Mă primeşte, şi cine Mă primeşte pe Mine, primeşte pe Cel ce

M-a trimis pe Mine. Cine primeşte prooroc în nume de prooroc,

plată de prooroc va lua, şi cine primeşte pe un drept în nume

de drept, răsplata dreptului va lua (Matei 10, 40-41).

Aceste mărturii dovedesc până unde ajunge hula şi rătăcirea

tuturor celor care, lepădându-se de cinstirea sfinţilor şi a

îngerilor - care sunt slugi iubite ale lui Dumnezeu -, nu-şi dau

seama că, de fapt, ei se leapădă de însuşi Dumnezeu, Ziditorul

tuturor. Vai de hula şi de nebunia voastră.

Sectarul: Sfinţii, chiar dacă pot, nu vor să mijlocească la

Dumnezeu pentru mântuirea noastră. Căci iată, Avraam n-a

vrut să mijlocească la Dumnezeu pentru bogatul nemilostiv,

deşi acesta îl rugase stăruitor (Luca 16, 24-31).

Preotul: N-a vrut, căci nu era cazul, deoarece păcatul

bogatului nemilostiv era împotriva Duhului Sfânt, care nu are

iertare nici în veacul de acum, nici în cel viitor, pentru că,

păcătuind mereu cu încredere prea mare în mila lui Dumnezeu

şi nepocăindu-se, a murit în această stare (Matei 12, 31-32).

151

Sectarul: Sfânta Scriptură ne arată că sfinţii şi îngerii

resping închinarea faţă de ei, spre a nu fi ştirbită şi umbrită

închinarea faţă de Dumnezeu, Căruia Singur I se cuvine cinste

deosebită şi închinare. în Sfânta Scriptură ni se spune despre

Apostolul Petru: Şi când a fost să intre Petru, Corneliu,

întâmpinându-l, i s-a închinat, căzând la picioarele lui. Iar

Petru l-a ridicat, zicându-i: Scoală-te. Şi eu sunt om (Fapte 10,

25-26). Iar despre Pavel şi Varnava: Iar preotul lui Zeus, care

era înaintea cetăţii, aducând la porţi tauri şi cununi, voia să le

aducă jertfă împreună cu mulţimile. Şi auzind Apostolii Pavel şi

Varnava, şi-au rupt veşmintele, au sărit în mulţime, strigând şi

zicând: Bărbaţilor, de ce faceţi acestea? Doar şi noi suntem

oameni, asemenea pătimitori ca voi... (Fapte 14, 13-15).

Asemenea se întâmplă şi cu îngerii, cum este de pildă

îngerul care i-a făcut Apostolului Ioan descoperirile din

Apocalipsă: Şi am căzut înaintea picioarelor lui, ca să mă

închin lui. Şi el mi-a zis: Vezi să nu faci aceasta! Sunt

împreună-slujitor cu tine şi cu fraţii tăi, care au mărturia lui

Iisus. Lui Dumnezeu închină-te, căci mărturia lui Iisus este

duhul proorociei (Apoc. 19, 10). Iar altă dată: Şi eu, Ioan, sunt

cel ce am văzut şi am auzit acestea, iar când am auzit şi am

văzut, am căzut să mă închin înaintea picioarelor îngerului care

mi-a arătat acestea. Şi el mi-a zis: Vezi să nu faci aceasta! Căci

sunt împreună-slujitor cu tine şi cu fraţii tăi, proorocii, şi cu cei

ce păstrează cuvintele cărţii acesteia. Lui Dumnezeu închină-te!

(Apoc. 22, 8-9). Deci atât sfinţii, cât şi îngerii, refuză orice

închinăciune ce li se aduce, ştiind că ea se cuvine numai lui

Dumnezeu.

Preotul: în Faptele Apostolilor cap. 10, vers. 25-26,

Apostolul Petru respinge închinarea ce i-a adus-o Corneliu, sub

cuvânt că el este om, deoarece Corneliu îl socotise că este mai

mult decât om, adică zeu. Sutaşul roman era familiarizat cu

noţiunea de zei, ca unul ce fusese păgân. Deci, socotind pe

Petru ca pe un trimis al lui Dumnezeu, el era foarte înclinat a-l

socoti ca zeu - iar dacă nu ca zeu, cel puţin ca pe un om

superior celorlalţi oameni sau semizeu -, căruia el credea că i

se cuvenea nu venerare, ci adorare, ca zeilor, ceea ce Petru a

refuzat să i se aducă.

În citatul din Faptele Apostolilor (14, 13-15), Pavel şi

Varnava resping închinarea ce li s-a adus pentru acelaşi motiv

ca şi mai sus, căci erau socotiţi ca zei şi li s-ar fi adus adorare,

nu venerare. Contextul ne spune clar că locuitorii pământului

din Listra, uimiţi de minunea vindecării ologului din naştere de

către Pavel, în văzul tuturor au strigat: Zeii, asemănându-se

oamenilor, s-au coborât la noi. Şi ziceau de Varnava că este

Zeus, iar de Pavel că este Hermes, de vreme ce era «purtătorul

cuvântului» (Fapte 14, 11-12). Astfel, este lesne de înţeles

refuzul apostolilor de a fi adoraţi ca nişte zei, de vreme ce ei

tocmai împotriva zeilor predicau întoarcerea la Unicul

Dumnezeu (Fapte 14, 15-17). Şi acestea zicând, abia au potolit

mulţimile, ca să nu le aducă jertfă (Fapte 14, 18), se spune în continuare.

În al treilea citat (Apoc. 19, 10), îngerul descoperitor al

vedeniilor apocaliptice respinge închinarea ce i-a adus-o

Apostolul şi Evanghelistul Ioan. Respingerea este motivată:

Sunt împreună-slujitor cu tine..., adică sunt egal cu tine, ca

slujitor al lui Dumnezeu, cum eşti şi tu, deci suntem în

raporturi de egalitate şi nu se cuvine să primesc de la tine

închinare, mai cu seamă că şi tu eşti aici, nu în trup, ci în «duh»

(Apoc. 1, 10), adică în stare îngerească; şi în plus, şi tu ca

mine eşti în «duhul proorociei», care constă în a mărturisi pe Iisus. Al doilea motiv al refuzului este exprimat în cuvintele:

«Lui Dumnezeu te închină». Dumnezeu era de faţă şi îngerul

descoperitor I-ar fi adus o jignire dacă ar fi primit pentru sine,

chiar în faţa lui Dumnezeu, închinare de la Ioan.

Chiar şi între oameni este jignitor a respecta prea mult pe

un înalt slujitor al unui conducător de ţară, când acel

conducător este de faţă. Totdeauna, toată atenţia şi toată cinstea

se îndreaptă către cel ce este mai-marele tuturor, atunci când el

este prezent. Dar aceasta nu înseamnă că cei din jurul lui nu ar

fi şi ei oameni de mare cinste.

În citatul din urmă (Apoc. 22, 8-9), de asemenea, îngerul

exprimă chiar mai limpede decât în citatul dintâi, egalitatea sa

cu Apostolul Ioan şi necuviinţa ce ar face-o primindu-i închinarea.

Astfel, în toate citatele de mai sus invocate de voi, sectarii, în motivarea Învăţăturilor voastre greşite, refuzul

sfinţilor şi al îngerilor de a li se aduce închinare îşi are explicaţie proprie şi particulară: Apostolii Petru, Pavel şi

Varnava au refuzat a li se aduce adorarea ca unor zei, iar nu

cinstirea sau venerarea pe care sfinţii o primesc; iar îngerul

descoperitor a respins închinarea lui Ioan, pentru egalitatea pe

care o avea cu el, ca împreună-slujitor al lui Dumnezeu.

Însă în ce priveşte cinstirea şi venerarea pe care oamenii o

aduc sfinţilor şi îngerilor lui Dumnezeu, acestea sunt primite de

ei,după cum se poate vedea în diferite locuri ale dumnezeieştii

Scripturi. Un prim exemplu se poate vedea atunci când a treia

căpetenie trimisă de împăratul Ohozia, cu cei cincizeci de

oameni ai lui, venind şi căzând în genunchi înaintea lui Ilie, l-a

rugat, zicând: «Omul lui Dumnezeu, să nu fie trecut cu vederea

de ochii tăi sufletul meu şi sufletul acestor cincizeci de robi ai tăi" (IV Regi 1, 13). Şi iarăşi:...fiii proorocilor cei din

Ierihon... au ieşit înaintea lui (Elisei) şi i s-au plecat până la

pământ (IV Regi 2, 15). Şi iarăşi: Atunci împăratul

Nabucodonosor a căzut cu faţa la pământ şi s-a închinat

înaintea lui Daniel... (Dan. 2, 46). Şi iarăşi, vedem că Valaam

s-a închinat şi a căzut cu faţa la pământ... înaintea îngerului

Domnului (Num. 22, 31).

Iarăşi vedem că îngerul Domnului a primit închinare de la

Isus al lui Navi, care a căzut cu faţa la pământ şi i s-a închinat

(Iosua 5, 14-15). Îngerii au primit închinare de la Lot (Fac. 19, 1). Îngerul Domnului a primit închinare de la Manoe şi femeia

lui, care i s-a închinat lui până la pământ, iar îngerul Domnului

s-a înălţat cu para focului de pe jertfelnic (Jud. 13, 18-21).

Îngerul Domnului a primit închinare de la David şi de la

bătrânii poporului (I Paral. 21, 16-18). Îngerul Domnului a

primit închinare de la Daniel Proorocul (Dan. 8, 18; 10, 9-15).

Iată că în cele de până aici ţi-am răspuns la cele ce ai

afirmat dumneata, că îngerii şi sfinţii lui Dumnezeu nu voiesc a

primi închinare de la oameni. Citeşte cu atenţie locurile indicate

din Sfânta Scriptură şi vei înţelege destul de clar că nu ai

dreptate în cele ce susţii, şi că atât sfinţii lui Dumnezeu, cât şi

îngerii Lui, primesc cinstire şi venerare de la oameni, fără ca

această venerare a lor să aducă vreo mâhnire lui Dumnezeu.

Căci cum S-ar putea supăra Dumnezeu când vede pe prietenii

Lui cei iubiţi şi pe casnicii Săi că se slăvesc în numele Lui,

când El însuşi i-a proslăvit pe ei (Rom. 2, 10) şi i-a înzestrat cu

puteri minunate şi cu daruri deosebite?

Sectarul: Care sunt aceste daruri şi puteri deosebite cu

care Dumnezeu a înzestrat pe sfinţii Săi?

Preotul: Mai întâi de toate sunt puterile date lor de a face

minuni, după cum scrie: Minunat este Dumnezeu întru sfinţii

Lui, Dumnezeul lui Israel (Ps. 67, 36) şi iarăşi: Sfinţii care sunt

pe pământul Lui, minunată a făcut Domnul toată voia întru ei

(Ps. 15, 3).

Oare nu prin mâna proorocului Său, Moise, a bătut

Dumnezeu Egiptul (Ieş. 7, 10-12), a prefăcut apa în sânge (7,

20-21), a adus broaşte (8, 6), tăuni (8, 24), ciuma vitelor (9,

3), băşici usturătoare, grindină şi foc (9, 8, 18, 33), lăcuste

(10, 4-6), întuneric (10, 21), moartea primilor născuţi (12, 29-30), i-a trecut pe evrei prin Marea Roşie (14, 15-16), l-a pierdut pe faraon şi pe ostaşii lui (14, 27)?

Şi nu tot prin mâna lui Moise a învins pe Amalec (Ieş.

17), a îndulcit apele Merei (Ieş. 15), a scos apă din piatră la

Horeb (Ieş. 17, 6), a făcut să înghită pământul pe Core şi Datan

(Num. 16, 28, 33), a vindecat prin şarpele de aramă (Num.

21), a izvorât apă din piatră la Cadeş (Num. 20)?

Apoi, prin Iosua Navi: oprirea apelor Iordanului (Iosua 3,

11-17), căderea zidurilor Ierihonului (Iosua 6, 6-20); prin

Ghedeon: nimicirea madianiţilor (Jud. 7, 16-23); prin Samson:

leul sfâşiat (Jud. 14), filistenii ucişi, porţile Gazei luate şi

dărâmarea templului lui Dagon (Jud. 16, 28-31); prin Samuel:

tunet şi ploaie peste seceriş (I Regi 12, 16-18); prin Ilie

Proorocul: seceta cea mare (III Regi 17, 1), înmulţirea făinii şi

a untdelemnului văduvei (III Regi 17, 14), învierea fiului

văduvei din Sarepta Sidonului (III Regi 17, 17-23), coborârea

focului din cer peste jertfe (III Regi 18, 36-38), deschiderea

cerului şi ploaie mare (III Regi 18, 41-42).

Se mai arată prin Ilie: Ohozia, pedepsit cu moartea (IV

Regi 1, 16), despărţirea apelor Iordanului cu cojocul (IV Regi

2, 8); prin Elisei: despărţirea apelor Iordanului (IV Regi 2, 14),

curăţirea apelor Ierihonului (IV Regi 2, 19-23), copiii din Betel

sfâşiaţi de urşi (IV Regi 2, 23-24), învierea fiului sunamitencei

(IV Regi 4, 32-35), vindecarea lui Neeman (IV Regi 5, 10-14),

Ghiezi lovit cu lepră (IV Regi 5, 27), omul înviat prin oasele

155

lui Elisei (IV Regi 13, 21); iar prin Isaia, vindecarea lui

Iezechia (IV Regi 20, 1-7).

Cei doisprezece sfinţi apostoli au săvârşit diferite

vindecări (Matei 10, 1; Marcu 3, 14-15; 6, 7, 13; Luca 9, 1-2,

6), cei şaptezeci de ucenici au făcut diferite minuni (Luca 10, 9,

17) Apoi, alte nenumărate minuni ale apostolilor (Marcu 16,

20;Fapte 2, 43; 5, 12, 16), vindecarea ologului (Fapte 3, 2-8),

moartea lui Anania şi a Safirei (Fapte 5, 1-10), vindecări de

bolnavi (Fapte 5, 15-16), vindecarea slăbănogului Enea (Fapte

9,34), învierea Tavitei (Fapte 9, 36-41), minuni mari (Fapte 8,

7,13), redarea vederii lui Saul (Fapte 9, 17-18; 22, 11-13),

orbirea lui Elimas (Fapte 13, 11), învierea lui Eutih (Fapte 20,

9-12), vindecarea tatălui lui Publius (Fapte 28, 8) şi alte

nenumărate minuni şi puteri pe care nu este nici vreme, nici loc

a le pomeni.

Iată dar, omule, cu ce puteri şi cu ce daruri a împodobit

Dumnezeu pe sfinţii Săi, atât în Vechiul, cât şi în Noul

Testament. Pentru aceasta, voi încheia cuvântul despre minunile

sfinţilor lui Dumnezeu cu ce zice Duhul Sfânt: Minunat este

Dumnezeu întru sfinţii Lui, Dumnezeul lui Israel (Ps. 67, 36).

Iar dacă venerăm şi pe îngerii lui Dumnezeu întocmai ca

pe sfinţi, apoi trebuie arătat că multe şi preaslăvite minuni a

făcut Dumnezeu în lume prin mijlocirea sfinţilor Săi îngeri, ca

de pildă: îngerul Domnului a condus pe israeliţi din Egipt (Ieş.

14, 19; 23, 20; 32, 34; 33, 2; Num. 20, 16); nimicirea

Sodomei şi a Gomorei, de asemenea, s-a făcut prin îngeri (Fac.

19,13); molima în Ierusalim (II Regi 24, 15-17; I Paral. 21,

14-16); nimicirea oştirii asiriene (IV Regi 19, 35; II Paral. 32,

21;Isaia 37, 36); Irod lovit de moarte (Fapte 12, 23); vestirea

zămislirii lui Iisus Hristos (Matei 1, 20-21; Luca 1, 31);

vestirea naşterii lui Hristos (Luca 2, 10); Învierea Domnului

(Matei 28, 5-7); Înălţarea, şi tot prin ei se va face vestirea celei

de a doua veniri a Domnului (Fapte 1, 11); zămislirea Sfântului

Ioan Botezătorul (Luca 1,13-36); îngerii slujeau lui Iisus

Hristos (Matei 4, 11; Marcu 1, 13); ei au vestit păstorilor

Naşterea Domnului (Luca 2, 9); ei au vestit sfintelor mironosiţe

Învierea Domnului (Matei 28, 1-7); ei vor despărţi pe cei drepţi

de cei nedrepţi în ziua Judecăţii celei de apoi (Matei 13, 39-42;

24, 31) şi încă nenumărate minuni şi puteri ale lui Dumnezeu

s-au făcut, se fac şi se vor face prin sfinţii Lui îngeri, până la

sfârşitul veacurilor.

Aceste binefaceri ale lui Dumnezeu făcute de El prin

sfinţii Săi îngeri ne obligă să-i cinstim, ca pe cei ce slujesc cu

milă şi cu blândeţe la mântuirea noastră (II Petru 2, 11; Iuda 1,

9; Ps. 67, 17; 90, 11; 102, 21 ş.a.).

* * *

Credinciosul: Avem temeiuri să credem că sfinţii

mijlocesc pentru noi în rugăciunile lor?

Preotul: Ţi-am arătat pe larg în cele de mai sus despre

acest lucru, cu trimiteri din Sfânta Scriptură. Dar pentru a fi

mai întemeiat despre acest adevăr, îţi mai spun şi cele ce

urmează: Noi vedem din Sfânta Scriptură că sfinţii lui

Dumnezeu, încă în viaţă fiind, se rugau şi mijloceau către

Dumnezeu pentru oameni. Aşa auzim pe marele Apostol Pavel

zicând: Mulţumesc Dumnezeului meu, ori de câte ori îmi

amintesc de voi, căci totdeauna, în toate rugăciunile mele, mă

rog pentru voi toţi, cu bucurie (Filip. 1, 3-4; I Tes. 1, 2-3;

II Tes. 1,11; Efes. 1, 16-18; 3, 14-21; II Cor. 13, 9; II Tim.

1,3 ş.a.).

Credinciosul: Dar pentru care pricină Dumnezeu

primeşte pe sfinţi şi pe îngeri să se roage şi să mijlocească

pentru mântuirea oamenilor, de vreme ce numai Mântuitorul

nostru Iisus Hristos este singurul Mijlocitor între Dumnezeu şi

oameni (I Tim. 2, 5)?

Preotul: Dumnezeu primeşte cererile şi mijlocirile care se

fac către El, prin rugăciunile sfinţilor şi ale îngerilor, fiindcă El

voieşte a-i slăvi pe ei, precum şi ei îl slăvesc în cer şi pe

pământ. Acest lucru îl adevereşte Sfânta Scriptură când zice: Eu

slăvesc pe cei ce Mă slăvesc pe Mine (I Regi 2, 30). Şi fiindcă sfinţii au pătimit împreună cu El în această viaţă, se vor slăvi

împreună cu El, după cum este scris, ca să-Şi arate bogăţia

slavei Sale spre vase ale milei, pe care mai dinainte le-a

pregătit spre slavă (Rom. 9, 23). Deci sfinţii care au slăvit pe

Dumnezeu în trupul şi sufletul lor (I Cor. 6, 20; Filip. 1, 20)

prin faptele lor cele bune (Matei 5, 16) şi au suferit chinuri

pentru slava lui Dumnezeu (Ioan 21, 19), aceştia se slăvesc de Dumnezeu şi au primit de la Dumnezeu nu numai slavă, ci şi

darul de a face minuni mari, chiar şi mai mari decât a făcut

Mântuitorul nostru Iisus Hristos când era cu noi pe pământ.

Acest adevăr Însuşi Mântuitorul cu proorocie mai înainte

ni l-a spus nouă, zicând: Cel ce crede în Mine, va face şi el

lucrurile pe care le fac Eu şi mai mari decât acestea va face...

(Ioan 14, 12). Noi ne închinăm sfinţilor lui Dumnezeu, nu ca

unora care ar fi prin fire dumnezei şi binefăcători, ci ca unor

robi şi slujitori ai lui Dumnezeu, care au dobândit de la El

deplină încredere, încât orice vor cere primesc de la El, ca unii

ce I-au păzit poruncile (I Ioan 3, 21-22).

Noi venerăm (cinstim) pe sfinţii lui Dumnezeu fiindcă

Însuşi Împăratul Dumnezeu Se simte cinstit văzând că sluga Lui

iubită este cinstită nu numai ca o slugă, ci şi ca prieten al lui

Dumnezeu (Ps. 138, 17; Ioan 15, 14).

„Noi credem că Domnul nostru Iisus Hristos este unicul

nostru Mijlocitor şi că El S-a dat pe Sine preţ de răscumpărare

pentru toţi şi cu Sângele Său a făcut împăcarea omului cu

Dumnezeu, şi că El este îngrijitorul, Mângâietorul şi curăţitorul

păcatelor noastre. Mărturisim, de asemenea, că sfinţii intervin

pentru noi în rugăciuni şi cereri şi, înaintea tuturor, Preacurata

Maică a lui Dumnezeu-Cuvântul.

Tot astfel zicem şi despre sfinţii îngeri şi păzitorii noştri,

despre apostoli, prooroci, martiri, drepţi şi despre toţi aceia pe

care i-a preamărit El, ca pe nişte slugi credincioase ale Sale, cu

care împreună îi numărăm şi pe arhierei şi pe preoţi, ca unii ce

împreună stau la dumnezeiescul altar, precum şi pe bărbaţii

drepţi, distinşi prin virtute.

A ne ruga unii pentru alţii şi că mult poate rugăciunea

dreptului (Iacov 5, 16) şi că Dumnezeu ascultă mai mult pe cei

sfinţi, decât pe cei ce rămân în păcate - aceasta din sfintele

cărţi ne învăţăm (Ioan 9, 31).

Mărturisim că sfinţii sunt ajutători şi mijlocitori pentru

noi înaintea lui Dumnezeu, nu numai aici în timpul petrecerii

lor cu noi, ci încă mult mai mult după moarte, când ei, după

îndepărtarea «oglinzii» - de care pomeneşte Sfântul Apostol

Pavel -, privesc curat Sfânta Treime şi nemărginita Lui lumină.

Căci precum noi nu ne îndoim că sfinţii profeţi, fiind încă în

trup muritor, au văzut lucrurile cele cereşti, prin care se prevesteau cele viitoare, tot asemenea nu ne îndoim, dar şi

neclătinat credem şi mărturisim că îngerii şi sfinţii - care au

devenit ca nişte îngeri -, cu ajutorul nemărginitei lumini

dumnezeieşti văd nevoile noastre" 2.

Credinciosul: Dar unde spune în Sfânta Scriptură că

Dumnezeu îi ascultă pe sfinţi când ei se roagă pentru noi?

Preotul: Am arătat că sfinţii sunt slăviţi de Dumnezeu

cu cinste (Rom. 2, 10), că vor judeca lumea (I Cor. 6, 3), că

sunt iubiţi de Dumnezeu (Dan. 10, 19). Iar cum că sfinţii

sunt ascultaţi de Dumnezeu când se roagă pentru noi, caută

în dumnezeiasca Scriptură la citatele pe care ţi le însemnez

aici: Fac. 20, 7; Iov 42, 8; I Regi 7, 9; Ier. 15, 15; Iacov 5,

10, 15; Apoc. 8, 3-5; II Tim. 1, 3; Dan. 10, 11-21. De asemenea caută despre mijlocirea îngerilor pentru noi la:

Fac. 24, 7; Dan. 3, 19-25; Evrei 1, 14; Num. 20, 16; Fac.

19, 12-13; II Regi 24, 16-17; I Paral. 21, 14-16; ieş. 14,

19; 23, 20; 32, 34; 33, 2 ş.a.

Dar vei găsi şi încă alte multe mărturii în această

privinţă în Sfânta Scriptură, care confirmă cele de mai sus.

Să nu rămâi la îndoială în această privinţă, ca să nu te

osândeşti şi tu ca cei ce stau împotriva adevărului învederat şi dovedit.

Capitolul 6

DESPRE PREACINSTIREA

SFINTEI FECIOARE MARIA 1

Sectarul: Dar pe Maria, Maica lui Iisus Hristos, de ce

voi, ortodocşii, o cinstiţi atât de mult şi vă închinaţi la ea ca la

Dumnezeu?

Preotul: Noi pe Preasfânta Fecioară Maria şi Născătoarea

de Dumnezeu o cinstim mai mult decât pe toţi sfinţii şi îngerii,

dar totuşi nu-i aducem slujire ca lui Dumnezeu. Cinstirea ce i se dă ei se numeşte preacinstire (supravenerare), şi ei i se

cuvine această preacinstire pentru că ea este Maica lui

Dumnezeu, nu numai o «prietenă» a Lui, asemenea celorlalţi

sfinţi. De aceea se spune în cântarea bisericească (axionul):

«Ceea ce eşti mai cinstită decât heruvimii şi mai slăvită fără de

asemănare decât serafimii». Ea este mai presus decât sfinţii şi

îngerii, deoarece şi îngerii şi oamenii i se închină. Astfel, i s-a

închinat ei arhanghelul Gavriil, la Buna Vestire (Luca 1,

28-29), şi în acelaşi chip i s-a închinat ei şi Sfânta Elisabeta,

maica Sfântului Ioan Botezătorul (Luca 1, 40-43). Însăşi Sfânta Fecioară, prin Duhul Sfânt, prooroceşte că pe ea o vor ferici

toate neamurile: Că, iată, de acum mă vor ferici toate

neamurile, că mi-a făcut mie mărire Cel Puternic... (Luca 1,

48-49), adică cinstirea ei este voită de Dumnezeu.

Sectarul: Nu trebuie să dăm prea multă cinstire Fecioarei

Maria, pentru că nici însuşi Fiul ei, Iisus Hristos, n-a cinstit-o.

Aceasta se vede din cuvintele Mântuitorului, redate de Sfântul

Sectarii nu admit preacinstirea Maicii Domnului.

160

Evanghelist Matei în textul următor: Cineva I-a zis: Iată, mama

Ta şi fraţii Tăi stau afară, căutând să-Ţi vorbească. Iar El i-a zis: Cine este mama Mea şi cine sunt fraţii Mei? Şi, întinzând mâna către ucenicii Săi, a zis: Iată mama Mea şi fraţii Mei. Că oricine va face voia Tatălui Meu Celui din ceruri, acela îmi

este frate şi soră şi mamă (Matei 12, 47-50). Deci faptul că Fecioara Maria I-a fost mamă nu are nici o importanţă. în faţa Lui, legăturile Sale de sânge sau de rudenie trupească n-au nici

un preţ şi nici o precădere faţă de legăturile Sale spirituale cu

cei ce fac voia Tatălui, oricine ar fi aceştia.

Preotul: Aici este vorba de altceva şi anume că, în afară

de înrudirea trupească, mai există şi o altă înrudire cu Hristos,

mult mai mare şi mai importantă, înrudirea sufletească, ce

constă în a face voia lui Dumnezeu. Această înrudire însă nu

desfiinţează şi nu micşorează pe cea trupească. Deosebirea stă

numai în aceea că înrudirea sufletească şi-o poate câştiga

oricine, împlinind voia Tatălui. Înrudire înseamnă nu numai o

legătură de sânge, trupească, ci şi o legătură de dragoste şi de

unitate sufletească. Cel ce face voia lui Dumnezeu, acela devine

sufleteşte înrudit cu Dumnezeu, deoarece îi este cu totul ataşat

lui Dumnezeu.

Astfel, prin cuvintele de mai sus, Mântuitorul nici n-a

înlăturat înrudirea Sa cea trupească cu Maica Sa, nici n-a

micşorat cinstirea ce i se cuvenea unei mame de la fiul ei, ci

numai a căutat să accentueze că cealaltă înrudire cu El, cea

sufletească, deşi este de mai mare preţ, o poate realiza totuşi

orice credincios*. Aşadar, a fost un cuvânt de îndemn şi de

încurajare la adresa mulţimii, iar nu unul de dispreţ la adresa

Maicii Sale. Mântuitorul nostru Iisus Hristos, cât a fost cu

Maica Sa pe pământ, pururea o asculta şi o iubea şi era supus

faţă de ea (Luca 2, 51) şi oricând îi cerea ceva, nu se arăta

neascultător faţă de ea. Astfel, vedem că la nunta din Cana

Galileii, la cererea Mamei Sale, El a făcut prima minune,

prefăcând apa în vin (Ioan 2, 3-10).

Apoi a avut mare grijă de Maica Sa, chiar şi când era

răstignit pe Cruce; purtându-i de grijă, a dat-o spre îngrijire

* Maica Domnului a fost şi singura care a împlinit desăvârşit voia lui

Dumnezeu (n.ed.).

celui mai iubit dintre toţi ucenicii Săi, Sfântului Ioan Evanghelistul,

după cum este scris: Deci Iisus, văzând pe Maica Sa

şi pe ucenicul pe care îl iubea stând alături, a zis mamei Sale:

,,Femeie, iată fiul tău!» Apoi a zis ucenicului: «Iată mama ta!»

Şi din ceasul acela ucenicul a luat-o la sine (Ioan 19, 26-27).

Vezi că Mântuitorul, nici în vremea cea grea a suferinţelor Sale

de pe Cruce, nu a neglijat purtarea de grijă faţă de Maica Sa,

care L-a născut şi L-a crescut? Şi cum oare ar fi putut să

dispreţuiască pe Mama Sa, când însuşi Dumnezeu a dat poruncă să cinstim pe tată şi pe mamă, după cum s-a scris: Cinsteşte pe

tatăl tău şi pe mama ta (Deut. 5, 16)?

Sectarul: Dar de ce voi o numiţi pe Maria pururea

fecioară, de vreme ce însuşi Fiul său a numit-o femeie, ceea ce

înseamnă că a fost căsătorită, iar nu fecioară, căci aşa se

adevereşte din cuvântul Scripturii: Deci Iisus, văzând pe mama

Sa şi pe ucenicul pe care îl iubea stând alături, a zis mamei

Sale: Femeie, iată fiul tău! (Ioan 19, 26). Tot aşa o numeşte,

dispreţuitor, şi la nunta din Cana Galileii: A zis ei Iisus: Ce ne

priveşte pe mine şi pe tine, femeie? (Ioan 2, 4). în acest caz,

nici nu o putem socoti mai de cinste şi nu îi putem aduce un

cult deosebit.

Preotul: în primul citat, nicidecum nu este vorba de

dispreţ, ci, dimpotrivă, se vede cum Mântuitorul s-a îngrijit de

soarta ei, încredinţând-o spre purtare de grijă Apostolului Ioan,

ştiind că El se va înălţa la cer, pentru ca să o îngrijească la

bătrâneţile ei. Acest lucru nu este o necinstire, ci, cu adevărat,

o mare cinstire şi respect faţă de Mama Sa, căreia nici în

chinurile de pe Cruce nu uită să-i poarte de grijă, datorită

dragostei celei mari pe care o avea faţă de ea, ca mamă.

Iar dacă o numeşte «femeie», nicidecum nu o face în

înţeles de femeie căsătorită sau în semn de dispreţ, ci numai în

înţeles de gen. Căci tot aşa s-au adresat şi cei doi îngeri Mariei

Magdalena la mormânt: Femeie, de ce plângi? (Ioan 20, 12-13). Iar cei doi bărbaţi, care s-au arătat la înălţarea la cer a

Domnului, au zis către apostoli: Bărbaţi galileieni, de ce staţi

privind la cer? (Fapte 1, 11). Nici îngerii, nici cei doi bărbaţi

n-au adresat dispreţuitor cuvintele «femeie» sau «bărbaţi», ci

dimpotrivă, în chip mângâietor.

Sectarul: Dar unde spune în Sfânta Scriptură că Maria,

mama lui Iisus, a fost fecioară şi pururea fecioară, aşa cum o

numiţi voi, ortodocşii, pe ea?

Preotul: Că a născut fiind fecioară, Sfânta Scriptură ne

arată în acest fel: Când arhanghelul Gavriil a venit în Nazaret şi

i-a binevestit ei că va naşte pe Fiul lui Dumnezeu (Luca 1, 35),

intrând la ea, a numit-o: plină de har şi binecuvântată între

femei (Luca 1, 28). Iar ea, văzându-l, s-a tulburat de cuvântul

lui şi cugeta în sine: Ce fel de închinăciune poate să fie

aceasta? Şi îngerul i-a zis: Nu te teme, Marie, căci ai aflat har

la Dumnezeu. Şi iată, vei lua în pântece şi vei naşte Fiu, şi vei

chema numele lui Iisus. Acesta va fi mare şi Fiul Celui

Preaînalt se va chema şi Domnul Dumnezeu îi va da Lui tronul

lui David, părintele Său. Şi va împărăţi peste casa lui Iacov în

veci şi Împărăţia Lui nu va avea sfârşit. Şi a zis Maria către

înger: Cum va fi aceasta, de vreme ce eu nu ştiu de bărbat? Şi răspunzând, îngerul i-a zis: Duhul Sfânt se va pogorî peste tine

şi puterea Celui Preaînalt te va umbri; pentru aceea şi Sfântul

Care se va naşte din tine, Fiul lui Dumnezeu se va chema (Luca

1, 29-35).

Ai auzit, omule rătăcit, cum arhanghelul s-a închinat

Fecioarei Maria numind-o pe ea plină de har şi binecuvântată

între femei şi că ea a aflat mare har de la Dumnezeu, că n-a cunoscut bărbat, că a fost umbrită de puterea Celui Preaînalt şi

că a zămislit şi a născut din Duhul Sfânt pe Fiul lui Dumnezeu?

Apoi ai mai auzit că, deşi era fecioară neştiind de bărbat, îngerul

Domnului nu i-a zis «binecuvântată eşti tu între fecioare», ci

între femei, prin aceasta nearătând dispreţ faţă de Preasfânta

Născătoare de Dumnezeu, cea «plină de har», ci descoperind o

veche taină: „zdrobirea capului şarpelui prin femeie" (Fac. 3,

15) şi că ea va fi acea tainică şi duhovnicească Evă care va

naşte pe Noul Adam, Hristos, Care va aduce viaţa în lume?

Dumnezeieştii Părinţi ai Bisericii zic că Hristos S-a numit

sămânţă a femeii (Fac. 3, 15), ca Cel ce nu S-a născut din

sămânţă de bărbat, ci de la Duhul Sfânt şi din Preacuratele

sângiuri ale Preasfintei Fecioare Şi-a luat trup.

Aşadar, câtă nebunie şi rătăcire este în capul sectarilor

care hulesc pe Preasfânta şi Preacurata Fecioară Maria, cea

neispitită de bărbat, punând-o pe ea în rândul femeilor celor

163

măritate, pe cea plină de dar, pe cea care a aflat har de la

Dumnezeu şi este binecuvântată între femei (Luca 1, 28)!

Vor vedea aceşti hulitori şi stricaţi la minte şi la înţelegere

sectari în ziua cea mare a Judecăţii de apoi, când această

Împărăteasă şi Fecioară Maria va sta de-a dreapta tronului

Fiului său cu mare şi negrăită slavă, după cum Psalmistul a

arătat, zicând: Şezut-a împărăteasa de-a dreapta Ta, îmbrăcată în haină aurită şi prea înfrumuseţată... Pomeni-vor numele tău în tot neamul... (Ps. 44, 11, 20-21).

Şi ce zici tu, ereticule, oare pentru că arhanghelul Gavriil a

numit-o pe ea femeie, zicând: binecuvântată eşti tu între femei,

apoi pentru aceasta zici că Fecioara Maria era femeie

căsătorită, aşa cum o numiţi voi cu hulă şi nebunie ereticească?

Oare n-a zis ea la închinarea îngerului că «nu ştiu de bărbat»

(adică este fecioară)?

Sau când Dumnezeu a zidit-o pe Eva din coasta lui Adam

(Fac. 2, 21-22) şi a adus-o la el, iar el a numit-o pe ea «femeie»

oare şi atunci Eva era femeie căsătorită, fiindcă o numise

Adam «femeie»? Oare nu era atunci Eva fecioară zidită din

trupul cel feciorelnic al lui Adam, fără de împreunare de

femeie? Aşadar, dacă Eva a fost zidită de Dumnezeu fecioară,

iar însuşi Dumnezeu şi Adam pe această fecioară, Eva, o

numesc «femeie» (Fac. 2, 22-23), apoi nu o numeşte pe ea

«femeie», în înţeles că era femeie căsătorită, cum rău şi

nebuneşte înţelegeţi voi, sectarii, cuvântul «femeie».

Ci atât Dumnezeu, cât şi Adam au zis Evei «femeie» -

atunci când ea era fecioară -, ca să arate prin acest cuvânt că ea

era parte femeiască, nu bărbătească, şi prin cuvântul femeie a

arătat genul ei feminin. Deci nicidecum nu se înţelege că

Dumnezeu şi Adam, pe cea luată din coasta lui Adam - şi care

atunci era fecioară - au numit-o femeie în înţeles de femeie măritată (căsătorită), aşa cum voi rătăcit şi rău înţelegeţi

cuvântul femeie în Sfânta Scriptură. Căci precum Eva era

fecioară, atunci când i s-a zis «femeie», tot astfel Eva cea

tainică şi duhovnicească, Preacurata Fecioară Maria, care a

născut pe Noul Adam, Hristos, fecioară este în vecii vecilor, cu

toate că Sfânta Scriptură o numeşte pe ea «femeie», arătând prin

aceasta genul ei feminin.

Atunci Adam, prin lucrarea lui Dumnezeu, a născut întru

feciorie din trupul său femeie fără de femeie (adică fără a se

împreuna cu femeie), iar la plinirea vremii, firea femeiască,

prin lucrarea Sfântului Duh, a născut bărbat fără de bărbat, în

feciorie născând Fecioara rămânând fecioară, precum şi la

început a născut Adam întru feciorie femeie fără de femeie,

rămânând întru feciorie. Căci aşa a binevoit Dumnezeu, ca

întru Fecioara Maria să dea împrumut firii lui Adam celui vechi

prin Noul Adam Cel născut din Fecioară, Care a venit în lume

şi S-a îmbrăcat în firea noastră din negrăita Sa milă şi bunătate,

pentru ca să izbăvească pe vechiul Adam, cu tot neamul lui, din

osândă şi din moarte. Căci precum întru Adam toţi mor, aşa

întru Hristos toţi vor învia (I Cor. 15, 22; Rom. 5, 8; Ioan 3,

16; 5, 24).

Deci ia aminte, omule rătăcit - tu şi cei asemenea ţie -,

că Sfânta Scriptură nu numeşte pe Maica Domnului «femeie»

(Luca 1, 43) în sensul de femeie căsătorită, cum rău şi sucit

înţelegeţi voi, ci, prin cuvântul «femeie», Sfânta Scriptură arată

numai genul feminin al Sfintei Fecioare Maria şi totodată arată

în chip umbros şi tainic că ea este femeia aceea prin care se va

zdrobi capul şarpelui (Fac. 3, 15) şi prin care va veni mântuirea

neamului omenesc.

La cele de mai sus trebuie adăugate şi următoarele:

1. Fiind Maică a Mântuitorului, Fecioara Maria a fost şi

este mijlocitoare a mântuirii.

2. Zămislind de la Duhul Sfânt pe Mântuitorul în pântecele

ei, a fost cu totul curăţită de păcate, ca nici un alt om,

oricât de sfânt ar fi fost.

3. Fiindu-i prezisă de Dumnezeu cinstirea ei - ca nici o

altă cinstire a vreunui om -, Sfânta Fecioară Maria trebuie

socotită ca cea dintâi dintre sfinţi, aşa cum Ioan Botezătorul este

cel mai mare între prooroci (Luca 7, 28), deoarece venirea lui a

fost profeţită de alţi profeţi (Mal. 3,1; Isaia 40, 3).

Pentru toate acestea, Sfintei Fecioare Maria i se cuvine o

cinstire mai mare decât altor sfinţi, o preacinstire, ea fiind

împărăteasa şi cununa tuturor sfinţilor. Iar cum că şi după naştere a rămas fecioară, citeşte şi vezi cele proorocite despre

ea de Proorocul Iezechiel (44, 1-3).

Sectarul: Nu trebuie să dăm prea multă cinstire Fecioarei

Maria, şi nici nu poate fi preavenerată ca fecioară, pentru că a mai avut şi alţi copii, care sunt numiţi de Sfânta Scriptură «fraţi şi surori» ai lui Iisus, iar Iisus este numit «întâiul născut» (Matei

1, 25), de unde urmează că Maria a mai avut ulterior şi alţi fii.

Şi într-adevăr Biblia ne vorbeşte de nişte «fraţi» ai Domnului şi,

de asemenea, despre «surorile» Lui, când redă cuvintele

iudeilor, nedumeriţi de persoana minunată a Domnului: Au nu

este Acesta fiul teslarului? Au nu se numeşte mama Lui Maria şi

fraţii Lui: Iacov şi Iosi şi Simon şi Iuda? Şi surorile Lui au nu

sunt toate la noi? (Matei 13, 55-56; Marcu 6, 3). Atunci de ce să falsificăm adevărul numind-o pe Maica Domnului «Pururea

Fecioară» şi venerând-o ca atare?

Preotul: în citatul prim, expresia «întâiul născut» nu

înseamnă numaidecât că trebuie să presupunem şi existenţa

altora născuţi ulterior (al doilea, al treilea etc). Acesta este un fel de a vorbi al Vechiului Testament, unde «întâiul născut» se

numeşte cel ce deschide întâi pântecele, indiferent dacă va mai

avea şi alţi fraţi sau nu (Ieş. 13, 2) şi unde adeseori numeralul

cardinal (1, 2, 3 etc.) este înlocuit ori întrebuinţat amestecat cu

cel ordinal (întâiul, al doilea, al treilea). Ebraismul acesta a

intrat şi în felul de vorbire al Noului Testament. în cazul de faţă

«întâiul născut» înseamnă «unul născut», în sens de «unicul

născut».

Alt înţeles este exclus, deoarece, dacă într-adevăr Iisus ar

mai fi avut şi alţi fraţi naturali (fii ai Mariei) n-ar fi lăsat-o pe

Maica Sa în grija unui apostol, ci în grija vreunui frate al Său.

În citatul al doilea, se spune de „fraţi" şi de „surori" ai

Domnului.”Fraţii" sunt chiar amintiţi cu numele şi sunt în

număr de patru, iar „surorile" (la plural) trebuie să fi fost cel

puţin două. în Sfânta Scriptură sunt amintiţi de mai multe ori

(vezi Matei 12, 47-50, Marcu 3, 31; Luca 8, 19; Ioan 2, 12; 7,

3; Fapte 1, 14; I Cor. 9, 5; Gal. 1, 19). Ei însă în nici un caz

nu au putut fi fraţi naturali ai lui Iisus Hristos şi fii ai Mariei,

mama lui Iisus, pentru că:

1. După o veche şi unanimă tradiţie, Maria, mama lui

Iisus, a rămas după naştere fecioară, aşa cum a fost prefigurată

în vedenia Proorocului Iezechiel (44, 1-3).

2. Mama acestor aşa-zişi fraţi ai Domnului este o altă

persoană decât Fecioara Maria, căci este numită în Sfânta

Scriptură Maria sau cealaltă Marie (adică deosebită de Maria,

Maica Domnului, şi de Maria Magdalena) sau sora mamei Lui,

Maria lui Cleopa, fiind amintită chiar alături de Maica

Domnului şi în apropierea ei.

Iată textele biblice lămuritoare: Şi erau acolo multe femei,

privind de departe... între care era Maria Magdalena şi Maria,

mama lui Iacov şi a lui Iosi, şi mama fiilor lui Zevedeu (Matei

27, 55-56). Iacov şi Iosi sunt doi din cei patru „fraţi" ai

Domnului (Matei 13, 55). Mama lor aşadar este o altă persoană

decât Maria, mama lui Iisus. Evanghelistul continuă apoi: După

ce a trecut sâmbăta..., au venit Maria Magdalena şi cealaltă

Marie, ca să vadă mormântul (Matei 28, 1). Aici iarăşi este

vorba de «cealaltă Marie», care nu poate fi alta decât mama

„fraţilor" Domnului şi despre care a fost vorba şi în textul

precedent. În chip asemănător scriu şi ceilalţi evanghelişti: Şi

erau şi femei care priveau de departe; între ele: Maria

Magdalena, Maria, mama lui Iacov cel Mic şi a lui Iosi, şi

Salomeea (Marcu 15, 40). Iar Maria Magdalena şi Maria,

mama lui Iosi, priveau unde L-au pus (Marcu 15, 47).

Acelaşi evanghelist scrie apoi: Şi după ce a trecut ziua

sâmbetei, Maria Magdalena, Maria, mama lui Iacov, şi

Salomeea au cumpărat miresme, ca să vină să-L ungă (Marcu

16, 1). Apoi, în alt text: Iar ele erau: Maria Magdalena şi

Ioana şi Maria lui Iacov şi celelalte împreună cu ele, care ziceau către apostoli acestea (Luca 24, 10). Şi, în sfârşit, altul:

Şi stăteau lângă crucea lui Iisus, mama Lui şi sora mamei Lui,

Maria lui Cleopa, şi Maria Magdalena (Ioan 19, 25).

În toate textele de mai sus este vorba de aceleaşi femei

care au luat parte la evenimentele Patimilor şi ale Învierii

Domnului. Toate sunt pomenite cu numele, numai Maria,

mama lui Iacov şi a lui Iosi (doi din „fraţii" Domnului - Matei

13, 55) este numită în ambele locuri Maria, mama lui Iacov,

apoi alteori mama lui Iosi, sau cealaltă Marie, iar în alte

locuri, sora mamei Lui, Maria lui Cleopa. Dar după adevăr

este vorba de aceeaşi persoană, căci totdeauna este numită

«Maria». Deci „fraţii Domnului", având altă mamă decât pe

Maria, mama lui Iisus, nu pot fi fii ai Fecioarei Maria şi fraţi

naturali ai lui Iisus.

3.”Fraţii Domnului" nici ei înşişi nu se numesc «fraţi», ci

«robi» şi «slujitori ai lui Iisus», anume după toată probabilitatea

căci certitudine deplină nu există - doi dintre ei, Iacov şi

Iuda, sunt autorii celor două epistole soborniceşti, numite «a lui

Iacov» şi respectiv «a lui Iuda». Or, acolo ei se numesc fiecare

«rob» (Iacov 1, 1) şi «slujitor» (Iuda 1, 1) ai Domnului Iisus, iar

nu «fraţi».

4. Dacă ar fi fost fraţi naturali ai Săi, Hristos i-ar fi făcut

apostoli; ori ei n-au fost dintre cei doisprezece apostoli. Deşi mulţi presupun că aceştia doi dintre „fraţii Domnului", anume Iacov şi Iuda, ar fi identici cu cei doi apostoli dintre cei

doisprezece care poartă acest nume (Apostolul Iacov, connumit

la fel cu „fratele Domnului" cel Mic, în toate listele apostolilor,

iar Iuda „fratele Domnului" ar fi fost Apostolul Iuda Tadeul),

totuşi, aceasta este o simplă presupunere, neîndestulător de

întemeiată, mai ales că ei înşişi nu se numesc «apostoli», după

cum nu se numesc nici «fraţi ai Domnului»; iar despre apostoli

vorbesc la persoana a treia (Iuda 1, 17). Despre Iacov, „fratele

Domnului", se ştie numai că a fost dintre cei şaptezeci de

apostoli şi cel dintâi episcop al Ierusalimului şi că se bucura de

cea mai mare autoritate, atât în faţa credincioşilor, cât şi în faţa

apostolilor (Fapte 12, 17; 15, 13), în timp ce Apostolul Iacov al

lui Zevedeu fusese ucis (Fapte 12, 2); iar despre celălalt Iacov

nu mai putem şti nimic.

5. Hristos ar fi încredinţat în grija lor pe Fecioara Maria,

iar nu în grija Apostolului Ioan, care, oricum, era mai străin

acesteia decât un fiu al ei.

6.”Fraţii Domnului" nu pot fi nici măcar fraţi vitregi ai

lui Iisus sau fii ai lui Iosif dintr-o căsătorie anterioară a

acestuia, deoarece:

a) Nicăieri nu se spune şi nicăieri nu se poate presupune

că Iosif ar mai fi fost căsătorit şi înainte şi că ar fi devenit

văduv prin divorţ. Ştim din Tradiţie doar atât, că era «drept».

b) Mama „fraţilor Domnului", după cum s-a văzut mai

sus, trăia şi era în apropierea intimă a Maicii Domnului, ceea

ce ar fi fost exclus - pentru motive lesne de înţeles - dacă ea ar

fi fost cândva soţia lui Iosif, acum divorţată.

168

7. Ţinând seama de faptul că peste tot în Orient, dar în

special la iudei, cuvântul «frate» se întrebuinţa şi în înţeles mai

larg, de «văr» sau de alte rudenii mai apropiate sau mai

îndepărtate, ca de exemplu la Facere (13, 8), unde Avraam îl

numeşte pe Lot «frate», deşi îi era numai nepot de frate (Fac.

11, 27), trebuie să admitem că şi „fraţii Domnului" au fost -

probabil - veri ai lui Iisus, dar nu veri primari, pentru că deşi

mama lor este numită «soră» a Maicii Domnului (Ioan 19, 25),

ea nu putea să fi fost soră bună a acesteia, deoarece purta

acelaşi nume cu Maria, şi foarte rar se obişnuia în vechime ca

două surori sau doi fraţi să poarte acelaşi nume. Ci cuvântul

«soră» trebuie să aibă aici, de asemenea, înţelesul de vară,

probabil vară primară 2. în acest caz, fiii ei, numiţi „fraţii

Domnului", ar putea fi cel mult veri secundari ai lui Iisus

Hristos.

Sectarul: Din cele arătate până aici, s-ar putea crede că

Fecioara Maria, Maica lui Iisus Hristos, a rămas pururea

fecioară şi nu a mai avut alţi copii în afară de Iisus, dacă nu

ar fi scris în Sfânta Scriptură că Iosif n-a cunoscut-o pe ea,

numai până ce a născut pe Cel întâi Născut, pe Iisus Hristos,

lăsând astfel a se înţelege că apoi ea ar fi putut avea şi alţi

copii.

Preotul: Sfânta Scriptură zice într-adevăr: Şi n-a cunoscut-o

pe ea până ce a născut pe Fiul său Cel Unul Născut,

Căruia I-a pus numele Iisus 3

(Matei 1, 25); dar luaţi aminte şi

înţelegeţi că, în Sfânta Scriptură, expresia până când înseamnă

veşnicie. Căci zice Domnul: Iată, Eu sunt cu voi în toate zilele,

până la sfârşitul veacului

(Matei 28,

20).

Oare aceasta înseamnă

că se va despărţi de noi după sfârşitul veacului acestuia?

Oare nu zice dumnezeiescul Apostol Pavel:

Şi astfel (după

obştească înviere) pururea vom fi cu Domnul (I Tes. 4, 17)?

Iar în alt loc al Sfintei Scripturi este scris: Zis-a Domnul

Domnului meu: şezi de-a dreapta Mea până ce voi pune pe

vrăjmaşii Tăi aşternut picioarelor Tale (Ps.

109,

1).

Oare

Este exclus ca cuvântul «soră» să aibă aici înţelesul de cumnată,

deoarece Fecioara Maria era singură la părinţi. Ar putea însemna, totuşi,

cumnată după Iosif, care nu este exclus să fi avut vreo soră măritată.

Sfânta Scriptură, ediţia 1914.

aceasta înseamnă că după aceea Mântuitorul nostru Iisus Hristos

nu va şedea de-a dreapta Tatălui spre a împărăţi cu El peste

toate veacurile, ştiind bine că împărăţia Lui nu va avea sfârşit

(Luca 1, 35)?

Iar dacă în alt loc al Sfintei Scripturi se zice că Noe a dat

drumul corbului din corabie spre a vedea dacă a scăzut apa, şi

zburând corbul nu s-a mai întors până când s-a uscat apa pe

pământ (Fac. 8, 7), aceasta înseamnă că s-a mai întors la

corabie vreodată?

Iarăşi se arată în dumnezeiasca Scriptură că Micol, fata

lui Saul (soţia lui David), nu a născut fiu până în ziua în care a

murit (II Regi 6, 23). Oare înseamnă că a mai născut fii după ce

a murit, pentru că se zice «până când»?

Aşadar deschide ochii minţii asupra acestor mărturii,

alese din multe altele ale Sfintei Scripturi, şi înţelege că

cuvântul până când în Sfânta Scriptură înseamnă veşnicie şi,

după cum Mântuitorul Hristos veşnic va fi cu apostolii Săi şi cu

toţi cei ce împlinesc poruncile Lui, după cum El veşnic va sta

de-a dreapta Tatălui împărăţind în împărăţia Sa cea fără de

sfârşit, după cum corbul în veci nu s-a mai întors pe corabia lui

Noe şi după cum în veci Micol, fiica lui Saul, nu a mai născut

fii după ziua în care a murit, tot astfel Iosif cel drept şi temător

de Dumnezeu, veşnic (în veac) nu a cunoscut-o pe aceea care a

fost fecioară înainte de naştere, a fost fecioară în naştere şi a

rămas pururea fecioară, Preasfânta şi Preacurata Fecioara Maria,

Născătoarea de Dumnezeu şi Maica Luminii, Împărăteasa îngerilor şi a oamenilor.

La acestea să mai adăugăm şi observaţia că expresia «până

când» nu limitează nicidecum durata stării de feciorie a Mariei,

ci, dimpotrivă, este folosită tocmai să accentueze faptul că Iisus

Hristos S-a născut din fecioară fără de bărbat. De aceea unele

ediţii ale Noului Testament folosesc şi traducerea: fără să fi

cunoscut-o pe ea Iosif, Maria a născut pe Fiul său Cel Unul

Născut..., ceea ce înseamnă acelaşi lucru, aşa cum am arătat

mai sus.

Sectarul: în Sfânta Scriptură ni se spune, în mai multe

locuri, că noi creştinii nu avem decât un singur Mijlocitor al

mântuirii, pe Iisus Hristos. Or voi, ortodocşii, vă adresaţi

Maicii Domnului, zicând: «N-avem alt ajutor afară de tine»; şi ziceţi: «Preasfântă Născătoare de Dumnezeu, mântuieşte-ne pe

noi», ceea ce este o mare greşeală, că puneţi pe Maica Domnului

ca şi pe Mântuitorul, mijlocitoare a mântuirii voastre.

Preotul: în această privinţă ţi-am dat lămuriri pe larg,

când am vorbit despre cultul sfinţilor. Iar în ce priveşte

adresarea noastră către Maica Domnului în acest chip: «Nu

avem alt ajutor în afară de tine», prin aceasta noi nu tăgăduim

unicitatea lui Hristos ca Mijlocitor al mântuirii noastre

obiective, dar nu neglijăm nici folosul oricărui alt ajutor în

legătură cu mântuirea noastră subiectivă (a se vedea capitolul 15

al acestei cărţi).

Înţelesul acestei adresări este următorul: „Tu ne poţi da

cel mai mare ajutor la mântuirea noastră subiectivă; un alt

ajutor mai mare nu găsim la nici un alt sfânt". Sau: „Nu avem

pe altcineva care să ne poată ajuta atât de mult cât ne poţi ajuta

tu, ca Maică a Mântuitorului nostru". Iar cuvintele de

rugăciune adresate ei: «Preasfântă Născătoare de Dumnezeu,

mântuieşte-ne pe noi» înseamnă: «Înduplecă pe Fiul Tău să ne

mântuiască», sau «Izbăveşte-ne pe noi». în limba greacă, limba

în care au fost scrise toate cărţile Noului Testament, ca şi

cărţile de cult ortodox, verbul «a mântui» înseamnă şi a izbăvi

de rău, de necaz, de ispită, de strâmtorare.

Deci, «Preasfântă Născătoare de Dumnezeu, mântuieşte-ne

pe noi» înseamnă: «ajută-ne cu rugăciunile tale să ne izbăvim

de rele, de necaz, de lucrările diavolului, de patimi». Aşadar,

prin «mântuieşte-ne pe noi» nu înţelegem «iartă-ne păcatele», ci

«roagă-te Fiului tău pentru mântuirea noastră». Cu neputinţă este ca preacinstirea Maicii Domnului să supere pe Fiul ei,

Căruia prin aceasta nu-I scădem nimic din adorarea ce I se

cuvine, ci, dimpotrivă, toată preacinstirea Maicii Domnului

trece de partea Fiului său, Care a ales-o şi a sfinţit-o pe ea spre

a-I fi Lui Maică.

Deci ia aminte, omule încurcat la înţelegere şi rătăcit de

la adevăr, cele ce am a-ţi spune. în cele de până aici ţi-am

arătat, cu mărturii din Sfânta Scriptură, cinstea, slava şi

darurile date de Dumnezeu Preasfintei Sale Maici şi ai auzit că

Dumnezeu, încă îndată după căderea lui Adam şi a Evei, a

prevestit că Maica Domnului va fi acea «femeie-fecioară» care

va zdrobi capul şarpelui (Fac. 3, 15). Apoi, despre ea s-a

171

proorocit că va fi acea fecioară care va naşte pe Emanuel-

Dumnezeu (Isaia 7, 14); ea va fi mijlocitoare a intrării în lume

a Mântuitorului nostru Iisus Hristos (Ier. 31, 21-23); ei i s-a închinat arhanghelul Gavriil şi a numit-o pe ea «plină de har» şi

binecuvântată între femei» (Luca 1, 28); ei i s-a închinat

Elisabeta, maica Sfântului Ioan Botezătorul, numind-o «cea

binecuvântată între femei» şi «Maica Domnului meu» (Luca 1,

40-43); fericit este pântecele şi sânul ei, că a purtat şi a alăptat

pe Mântuitorul lumii, Hristos (Luca 11, 27-28); Mântuitorul,

ca Fiu al ei, o asculta şi-i era supus (Luca 2, 51); prima minune

a făcut-o Mântuitorul la nunta din Cana Galileii, la rugămintea

ei (Ioan 2, 3-10); Mântuitorul S-a îngrijit de soarta ei, chiar şi

atunci când El suferea înfricoşatele chinuri pe Cruce,

încredinţând-o spre purtare de grijă celui mai iubit dintre toţi

apostolii Săi (Ioan 19, 26-27); ea însăşi, prin Duhul Sfânt, a

proorocit că toate neamurile o vor ferici şi-i vor aduce cult

pentru mărirea cu care a învrednicit-o Dumnezeu pentru

smerenia ei (Luca 1, 48-49); însuşi numele ei înseamnă

«Doamnă, Stăpână» în limba ebraică.

Această Doamnă şi Împărăteasă-Fecioară va sta de-a

dreapta tronului Fiului său în ziua Judecăţii de apoi (Ps. 44,

11); ea a zămislit şi a născut din Duhul Sfânt pe Fiul lui

Dumnezeu (Luca 1, 35), fiind umbrită de puterea Celui

Preaînalt (Luca 1, 35) şi rămânând fecioară şi după naştere

(Iez. 44, 1-3); ea este «mai cinstită decât heruvimii şi mai

slăvită fără de asemănare decât serafimii» (Axionul). Ea n-a mai avut şi alţi fii în afară de Iisus Hristos, Mântuitorul lumii (Ioan

20, 12-13; Fapte 1, 11), iar mama aşa-zişilor «fraţi şi surori ai

Domnului» nu este Maica Domnului, ci Maria lui Cleopa

(Matei 27, 55-56; Marcu 15, 40, 47; 16, 1; Ioan 19, 25 ş.a.);

„Fraţii Domnului" sunt numai rudenii cu El, iar nu fraţi naturali

ai Lui, căci în vechime la iudei, rudeniile de aproape se ziceau

fraţi (Fac. 13, 8). Mama „fraţilor Domnului", Maria lui

Cleopa, se numeşte soră cu Maica Domnului, tot în acest sens

de rudenie apropiată (Ioan 19, 25 ş.a.).

Aşadar, după ce ai văzut mărturiile Sfintei Scripturi

despre aceste adevăruri privitoare la Maica Domnului, dacă ai

avea mintea ta curăţită de întunericul ereziei şi de păcate, ai putea înţelege prealuminat, pentru care pricină noi, creştinii ortodocşi din Biserica lui Hristos cea dreptmăritoare, aducem

preacinstire Preasfintei Fecioare Maria. Rugându-ne ei, o punem pe ea mijlocitoare către Fiul său şi Dumnezeul nostru,

spre a ne ajuta prin mijlocirea preaputernicelor sale rugăciuni,

pe care le face pururea către Dumnezeu pentru tot neamul

omenesc şi mai ales pentru toţi cei binecredincioşi.

Dar fiindcă ochii minţii voastre, a sectarilor, de mult i-a

închis satana ca să nu vadă lumina adevărului şi v-aţi făcut

asemenea păsărilor şi corbilor de noapte, care la întuneric văd,

iar la lumină orbesc, aşa şi voi, având întunecate minţile

voastre de duhurile înşelăciunii, întunericul îl socotiţi lumină,

iar lumina întuneric. Iar că adevărul acesta este, ascultă ce-ţi

zic: De ce nu cinstiţi voi, sectarilor, pe Maica Domnului, când

însăşi dumnezeiasca Scriptură vă arată că şi Arhanghelul

Gavriil a cinstit-o pe ea cu închinăciune (Luca 1, 29)?

De ce n-o cinstiţi voi, sectarilor, pe Maica Domnului, care este Biserica Împăratului slavei, cea mai desfătată decât

cerurile, căci ea pe Dumnezeu, a Cărui slavă nu o cuprinde nici

cerul, nici pământul, L-a purtat în pântece? (II Paral. 2, 6).

Pentru care pricină voi, sectarilor, nu cinstiţi pe Maica

Domnului care, după mărturia Sfintei Scripturi şi a

arhanghelului binevestitor, este «plină de har» (Luca 1, 28)?

Pentru care pricină voi, rătăciţilor cu mintea, socotiţi

pe Maica Domnului ca pe o femeie de rând, pe aceea care a

aflat «har de la Dumnezeu» şi care este «binecuvântată între

femei» (Luca 1, 28-30)? Pentru care pricină voi, sectarilor,

sunteţi atât de împietriţi şi orbi la înţelegere şi nu cinstiţi pe

Maica Domnului, pe care, prin Sfântul Duh, a mărturisit-o

Elisabeta că este Maica Domnului şi binecuvântată între

femei (Luca 1, 40-43)? Dacă voi ziceţi că credeţi cele scrise

în Sfânta Scriptură, apoi de ce nu preacinstiţi pe Maica

Domnului, când Scriptura vă arată că pe ea „o vor ferici

toate neamurile", pentru mărirea pe care a făcut-o Dumnezeu

ei (Luca 1, 48-49)?

Pentru care pricină voi, sectarilor, şi cei asemenea vouă

eretici, aţi ajuns la atâta întuneric de neînţelegere, că în loc de a

cinsti şi a venera pe Maica Dumnezeului Celui viu, voi o huliţi,

şi în nebunia voastră o socotiţi ca pe o femeie de rând? Sfântul

Duh o arată pe ea în psalmi ca pe o împărăteasă a îngerilor şi a

173

toată făptura, stând de-a dreapta scaunului Fiului ei în haină

aurită şi prea înfrumuseţată (Ps. 44, 10), iar voi, sectarilor, o

numiţi că este o femeie oarecare de rând, ca toate femeile.

Duhul Sfânt arată în Sfânta Scriptură că Maica Domnului va fi pomenită din neam în neam şi popoarele o vor lăuda pe ea în veacul veacului (Ps. 44, 20-21), iar voi, blestemaţilor sectari

şi prooroci mincinoşi, pe care v-a orbit satana, nu voiţi să o

lăudaţi şi să o preacinstiţi pe Maica Domnului. Duhul Sfânt

arată că toată slava fiicei Împăratului (a Maicii Domnului) este

înlăuntru, îmbrăcată cu ţesături de aur şi prea înfrumuseţată

(Ps. 44, 15). Prin slava dinlăuntru arată că ea este cămara

Duhului Sfânt, Preacurată, iar voi, sectarilor nebuni, o huliţi pe

Maica Domnului şi o necinstiţi.

Maica Domnului este acea fecioară care a născut pe

Emanuel-Dumnezeu (Isaia 7, 13) şi voi, întunecaţilor, ziceţi că

este o femeie oarecare ca toate femeile. Duhul Sfânt prin gura

Proorocului Iezechiel o arată pe Maica Domnului ca „uşă

încuiată", prin care nimeni nu va trece decât Dumnezeul lui

Israel, şi după trecere, încuiată va rămâne (Iez. 44, 1-3), adică

Fecioară va fi înainte de naştere, Fecioară în naştere şi după

naştere pururea va rămâne fecioară, iar voi, întunecaţilor la

minte şi la înţelegere, orbiţi de satana, ziceţi că Maica

Domnului a mai avut şi alţi fii în afară de Fiul lui Dumnezeu,

pe Care L-a născut.

Mai bine ar fi ca voi, toţi ereticii şi sectarii, să vă legaţi

câte o piatră de moară de grumaji şi să vă aruncaţi în mare

(Matei 18, 6-7; Marcu 9, 42; Luca 17, 1-2), decât să se

smintească sufletele bunilor creştini cu minciunile şi hulele

voastre cele drăceşti şi blestemate. Cum ar fi putut oare Iosif

cel drept şi temător de Dumnezeu (Matei 1, 19) să îndrăznească

a se atinge de Preasfânta Fecioară după naşterea lui Hristos,

mai ales după ce el a primit descoperirea de la Însuşi

Dumnezeu, prin îngerul Său, că Cel ce S-a zămislit în pântecele

Fecioarei este de la Duhul Sfânt (Matei 1, 19-21) şi că Cel

zămislit din Duhul Sfânt va fi Mântuitorul lumii, Hristos (Matei

1. 21)?

Oare dreptul şi temătorul de Dumnezeu Iosif - căruia i se

descoperise de la Dumnezeu că Fecioara Maria, logodnica sa, a

zămislit de la Duhul Sfânt şi a înţeles că prin ea Dumnezeu va lucra la mântuirea neamului omenesc, la zdrobirea capului

şarpelui (Fac. 3, 15) şi că ea este Fecioara cea proorocită de

Duhul Sfânt prin Sfântul Prooroc Isaia, care va naşte pe

Emanuel, Dumnezeul şi Mântuitorul lumii (Isaia 7, 14) - mai

putea el cugeta ceva din cele omeneşti asupra ei? Tocmai de aceea Iosif cel drept şi temător de Dumnezeu (Matei 1, 19) s-a arătat atât de osârduitor şi ascultător şi a slujit cu atâta osteneală

atât Pruncului Dumnezeu, de la naştere la fuga în Egipt şi la întoarcerea de acolo (Luca 2, 1, 4-6; Matei 2, 13-23), precum

şi în ceilalţi ani ai vieţii sale, cât şi Maicii Domnului, pentru că

îşi dădea desăvârşit seama de chemarea ce o avea el de a sluji

Preasfintei Fecioare, prin care Dumnezeu a venit în lume cu

trup, să mântuiască neamul omenesc.

Deci, mute să fie gurile tuturor ereticilor şi ale sectarilor

care aduc hule asupra Împărătesei Îngerilor şi a Maicii lui

Dumnezeu şi asupra dreptului şi temătorului de Dumnezeu

Iosif, în cele ce rău şi nebuneşte socotesc că a mai avut şi alţi

fii Preasfânta şi Preacurata Fecioară Maria, Născătoarea de

Dumnezeu, cea «plină de har» (Luca 1, 28-29).

* * *

Credinciosul:

Dar ce înseamnă în Simbolul Credinţei Ortodoxe cuvintele:

„S-a întrupat de la Duhul Sfânt şi din

Maria Fecioara şi S-a făcut om", şi anume de ce spune în chip

deosebit „S-a întrupat" şi în chip deosebit „S-a făcut om"?

Preotul:

„S-a întrupat" înseamnă cu deosebire „S-a zămislit", ca început al întrupării, iar „S-a făcut om" înseamnă

cu deosebire arătarea Fiului lui Dumnezeu ca om între oameni

prin naşterea din Sfânta Fecioară Maria. Dar prin cuvântul „S-a întrupat", Sfinţii Părinţi, care au alcătuit Simbolul, au ţinut mai

Vezi că şi îngerul lui Dumnezeu, la fuga în Egipt, îi spune Sfântului

şi dreptului Iosif: Scoală-te, ia Pruncul şi pe mama Lui (Matei 2, 13). Acum nu mai spune ca mai înainte: Pe femeia ta (Matei 1, 20 - ed. 1914), ci pe

mama Lui. După ce naşterea s-a săvârşit, după ce bănuiala a dispărut, iar

bărbatul s-a încredinţat, îngerul îi vorbeşte deschis; nu-L mai numeşte pe

Prunc copilul lui, nici pe Fecioară femeia lui, ci: ia Pruncul şi pe mama Lui

şi fugi în Egipt. (Sfântul Ioan Gură de Aur, Omilii la Matei, P.S.B,

Bucureşti, 1994, p. 104) (n. ed.).

175

ales să spună cu hotărâre că Fiul lui Dumnezeu Şi-a alcătuit

trup adevărat, nu numai unul părut, cum spuneau unii eretici, şi

de aceea n-a venit cu el din cer, ci l-a luat din Sfânta Fecioară

Maria. Iar prin cuvântul „S-a făcut om", au ţinut să sublinieze

că Fiul n-a luat numai un trup fără suflet sau fără minte, cum

spuneau alţi eretici, ci S-a făcut om deplin, cu trup şi suflet

cuvântător.

Credinciosul: Dar ce înseamnă: „de la Duhul Sfânt şi din

Maria Fecioara?" Care este partea Duhului Sfânt şi care a

Fecioarei Maria în întruparea Cuvântului?

Preotul: Fiul lui Dumnezeu S-a zămislit ca om din Fecioară. Deci S-a zămislit fără de sămânţă bărbătească. Dar această zămislire minunată nu s-ar fi putut face fără lucrarea

Duhului Sfânt. Duhul Sfânt a făcut ca Fecioara să zămislească

fără sămânţă bărbătească pe Fiul lui Dumnezeu ca om. Acest adevăr îl arată nouă dumnezeiasca Scriptură când zice: Iată

îngerul Domnului i s-a arătat în vis, grăind: «Iosife, fiul lui David, nu te teme a lua pe Maria, logodnica ta, că ce s-a zămislit într-însa este de la Duhul Sfânt» (Matei 1, 20). De aceea spune Simbolul: «şi S-a întrupat de la Duhul Sfânt şi din

Maria Fecioara».

Desigur, alta este partea Duhului Sfânt şi alta a Fecioarei

Maria în întruparea Fiului lui Dumnezeu. Sfântul Duh nu-I dă

acestuia firea omenească de la sine, ba nici măcar o parte din ea. Într-un asemenea caz, Fecioara Maria ar fi fost numai un vas ales prin care ar fi venit Fiul lui Dumnezeu cu un trup adus întreg, sau în parte, din Cer, care deci n-ar mai fi fost un trup

adevărat omenesc, luat din trup omenesc.

Dar Duhul Sfânt dă Fecioarei puterea să-L zămislească

fără de sămânţă bărbătească şi deci fără de păcat Şi a zis Maria

către înger: «Cum va fi mie aceasta, de vreme ce eu nu ştiu de

bărbat?» Şi răspunzând, îngerul a zis: «Duhul Sfânt Se va

pogorî peste tine şi puterea Celui Preaînalt te va umbri» (Luca

1, 34-35) 6.

Credinciosul: Dar Duhul Sfânt a fost singur în Fecioara

Maria, când aceasta a zămislit pe Fiul lui Dumnezeu ca om?

învăţătura de credinţă Ortodoxă, întreb. 175, p. 108.

Idem, 176, p. 108-109.

Preotul: N-a fost singur. în acest caz ea ar fi zămislit un

om despărţit de Dumnezeu. Ci însuşi Fiul lui Dumnezeu era din

acest moment în ea, Duhul Sfânt fiind nedespărţit de El. Fiul lui Dumnezeu a fost nedespărţit de firea Sa omenească din

prima clipă a existenţei ei, din clipa zămislirii. De aceea spune

Simbolul despre El însuşi că „S-a întrupat", adică Şi-a alcătuit

din Fecioara Maria firea omenească. Dar Duhul Sfânt i-a dat

putere Mariei să-L primească pe Fiul lui Dumnezeu în ea, ca pe

Cel ce începe să-Şi alcătuiască trupul din ea. Căci Dumnezeu lucrează asupra oamenilor totdeauna prin Duhul Sfânt.

Sfântul Ioan Damaschin spune: „Duhul Sfânt S-a pogorât

peste ea... dându-i puterea de a primi Dumnezeirea Cuvântului

şi puterea de a naşte. Atunci a umbrit-o înţelepciunea ipostatică

şi Puterea Prea înaltului Dumnezeu, adică Fiul lui Dumnezeu,

Cel de o fiinţă cu Tatăl, ca o sămânţă dumnezeiască şi Şi-a alcătuit Luişi din sângiurile ei trup însufleţit" 7.

Credinciosul: Dar cine a fost Fecioara Maria?

Preotul: Fecioara Maria a fost o fecioară din seminţia lui

David, din care trebuia, după făgăduinţa dumnezeiască, să Se

nască Mântuitorul. Ea trăise în curăţie desăvârşită şi era

logodită cu Iosif, un bărbat bătrân din aceeaşi seminţie, dar ea

avea de gând să trăiască în feciorie, căci se făgăduise lui

Dumnezeu să ducă o viaţă de fecioară. De aceea, când îngerul

îi aduce vestea că va naşte pe Fiul lui Dumnezeu, ea întreabă:

Cum va fi mie aceasta, de vreme ce nu ştiu de bărbat? (Luca 1,

34). Deşi îngerul nu-i spusese cum va naşte, ca să poată

înţelege că aceasta se va întâmpla în viitor, ea totuşi se miră,

pentru că era hotărâtă să nu ştie de bărbat.

Ea zămisleşte pe Fiul lui Dumnezeu ca fecioară. Sfânta Scriptură ne spune că după ce S-a aflat având în pântece, Iosif

se gândea s-o părăsească, dar îngerul Domnului i s-a arătat în

vis, spunându-i să nu-i fie teamă să ia pe logodnica lui, că ceea

ce s-a zămislit într-însa este de la Duhul Sfânt (Matei 1, 20).

Aşadar Sfânta Maria a fost Fecioară înainte de naştere,

Fecioară în naştere şi după naştere a rămas pururea Fecioară 8.

177

Credinciosul: Dar de ce a fost nevoie de logodnic

Fecioarei Maria, dacă ea a trăit pururea în feciorie până la

moarte şi n-a mai avut copii?

Preotul: Ca să înţelegi acest lucru, ascultă, frate, pe

dumnezeiescul Părinte Ioan Damaschin, care în această privinţă

zice aşa: „Duşmanul mântuirii noastre, diavolul, pândea fecioarele

din cauza profeţiei lui Isaia care spune: Iată fecioara va

avea în pântece şi va naşte fiu şi vor numi numele lui Emanuel,

care se tălmăceşte: «cu noi este Dumnezeu» (Isaia 7, 14).

Iar Cel care prinde pe cei înţelepţi în viclenia lor (Iov 5,

13; I Cor. 3, 19), ca să amăgească pe cel care se îngâmfă

totdeauna cu înţelepciunea, face ca să fie logodită tânăra cu

Iosif, este dată de preoţi „cartea cea pecetluită celui care ştie

carte" (Isaia 29, 11). (Aşadar) logodna a fost păzitoare a

fecioarei şi înşelăciune a celui care pândea fecioarele" 9.

Credinciosul: Dar naşterea Fecioarei Maria a fost după

legile firii, adică a născut cu dureri, ca orice femeie?

Preotul: Naşterea Pururea Fecioarei Maria a fost după

legile firii, dar mai presus de firea naşterii, căci ea nici dureri

nu a avut la naştere, nici cheile fecioriei ei nu s-au stricat prin

naştere. Căci după cum Adam a născut femeie fără de femeie,

aşa şi acum Fecioara Maria naşte pe Noul Adam Hristos, fără

de împreunare de bărbat. Căci Hristos Fiul lui Dumnezeu Se

naşte fără de Tată din femeie şi fără de mamă din Tată. Potrivit legii naşterii, pentru că s-a născut din femeie; mai presus de

natura naşterii, pentru că S-a născut fără Tată. Potrivit legii naşterii, pentru că S-a născut la timpul sorocit naşterii - adică

atunci când a împlinit nouă luni şi trece în a zecea mai presus

de legea naşterii, căci S-a născut fără să pricinuiască durere,

într-adevăr, aceleia căreia nu i-a precedat plăcerea, nu i-a urmat

nici durerea, potrivit proorocului care zice: Înainte de a simţi

dureri, a născut (Isaia 66, 7). Şi iarăşi: Înainte de a veni

vremea durerilor, ea a fugit şi a născut fiu (Isaia 66, 7) 10.

Credinciosul: Dar pentru ce noi numim pe Fecioara

Maria Născătoare de Dumnezeu?

Dogmatica, cartea III, cap. 2, trad. cit., p. 147.

învăţătură de credinţă Ortodoxă, întreb. 178-179, p. 109-110.

Dogmatica, cartea a IV-a, cap. 14, trad. cit., p. 274.

Ibidem.

Preotul: Şi în cele de mai înainte ţi-am arătat, şi în cele

ce urmează îţi spun aşa: Noi numim pe Preacurata Fecioară

Maria «Născătoare de Dumnezeu», pentru că Cel ce S-a născut

din ea, după firea omenească, este Însuşi Fiul lui Dumnezeu şi

Dumnezeu. Iisus Hristos este o singură persoană în două firi:

este persoana lui Dumnezeu Cuvântul, Care ca Dumnezeu, sau

ca persoană a firii dumnezeieşti, este născut dinainte de veci din

Tată, iar ca om, sau ca persoană a firii omeneşti, este născut în

timp din Fecioara Maria. Una şi aceeaşi persoană S-a născut şi

din Tatăl şi din Maria: din Tatăl după firea dumnezeiască, şi

din Maria după firea omenească. Deci, tot Fiul lui Dumnezeu

S-a făcut şi Fiul Mariei. Nu se poate spune că din Fecioara s-a

născut numai firea omenească a lui Hristos, căci nu se naşte o

fire, ci se naşte o persoană prin acea fire. Iar persoana firii

omeneşti a lui Iisus Hristos era însuşi Fiul lui Dumnezeu.

Dacă n-am recunoaşte că Fecioara Maria este Născătoare

de Dumnezeu, n-am socoti persoana născută din ea şi

Dumnezeu, ci numai om. Iar dacă Iisus ar fi fost numai om, nu

ne-ar fi putut mântui. Întreaga noastră mântuire îşi are deci

temelia în faptul că Sfânta Fecioară Maria a fost cu

adevărat Născătoare de Dumnezeu 11.

Credinciosul: Dar în ce chip îi zicem noi Fecioarei Maria

„Maică a lui Dumnezeu"?

Preotul: Dar cum să nu fie Maică a lui Dumnezeu aceea

care a născut pe Dumnezeu întrupat?

Credinciosul: Unde numeşte Sfânta Scriptură pe Fecioara

Maria, Maică a lui Dumnezeu?

Preotul: Vezi în Sfânta Evanghelie la Luca, cap. 1, 43; şi

oriunde vei auzi de mama lui Iisus, înţelege că despre Maica lui

Dumnezeu este cuvântul, deoarece Iisus Hristos este Fiul lui

Dumnezeu şi adevărat Dumnezeu, Care a avut drept Maică pe

pământ pe Preacurata Fecioară Maria.

Credinciosul: Aş vrea să ştiu mai precis care sunt

mărturiile Sfintei Scripturi care ne dovedesc nouă că trebuie a

cinsti şi a ne închina Preasfintei şi Preacuratei Fecioare Maria?

învăţătură de credinţă Ortodoxă, întreb. 187, p. 114.

179

Preotul: Ascultă, frate, unele din mărturiile Sfintei

Scripturi care ne arată nouă că suntem datori de a supravenera şi a ne închina Preasfintei Fecioare Maria:

1. Mai întâi noi o supravenerăm şi ne închinăm

Preasfintei Fecioare Maria, pentru că Însuşi Dumnezeu a

învrednicit-o pe ea de cinstea cea mai mare, de a fi Maică

Fiului Său şi a naşte pe Mesia; şi a vestit lucrul acesta prin

proorocii Săi (vezi Fac. 3, 15; Isaia 7, 14; Ier. 23, 5-6; 31, 4;

Iez. 44, 1-3 ş.a.).

2. Noi cinstim şi ne închinăm Preasfintei Fecioare Maria,

deoarece însuşi Arhanghelul Gavriil, când a fost trimis de la

Dumnezeu să-i binevestească că va naşte pe Mesia, Mântuitorul

lumii, i s-a închinat ei şi a numit-o pe ea plină de har şi

binecuvântată între femei (Luca 1, 26-29).

3. Noi cinstim pe Maica Domnului, pentru că şi Sfânta

Elisabeta, maica Sfântului Ioan Botezătorul, a cinstit-o pe ea şi

a numit-o: Maică a Domnului şi binecuvântată între femei

(Luca 1, 40-43).

4. Noi cinstim şi preavenerăm pe Maica Domnului,

pentru că şi Fiul ei, Hristos Dumnezeul nostru, a cinstit-o pe ea

din copilărie şi i S-a supus ei (Luca 2, 51).

5. Noi cinstim şi preavenerăm pe Maica Domnului şi

pururea Fecioara Maria, pentru că şi Mântuitorul nostru Iisus

Hristos, chiar atunci când era în chinuri, răstignit pe Cruce, a

avut mare grijă de ea şi a dat-o pe ea în seama celui mai iubit

ucenic al Său, spre a-i purta de grijă la cele de trebuinţă (Ioan

19, 26-27).

6. Noi cinstim pe Maica Domnului, pentru că şi oamenii

din mulţime au cinstit-o şi au fericit-o pe ea, iar Fiul ei a întărit

această cinstire, zicând aşa este (Luca 11, 27-28).

7. Noi cinstim şi preavenerăm pe Maica Domnului,

pentru că ea însăşi prin Duhul Sfânt a mărturisit că i-a făcut ei

mărire Cel puternic şi că de acum o vor ferici (pe ea) toate

neamurile (Luca 1, 48-49).

8. Noi cinstim pe Maica Domnului, căci a fost cinstită şi

ascultată de Fiul ei, ca mamă a Lui; căci Iisus Mântuitorul,

plinind porunca care zice: Cinsteşte pe tatăl tău şi pe mama ta

(Deut. 5, 16), a cinstit pe mama Sa şi a purtat grijă de ea în

180

toată vremea vieţii Sale, până şi la moartea Sa de pe Cruce

(Ioan 19, 26-27).

9. Noi cinstim pe Maica Domnului şi o preavenerăm,

pentru că ea va sta în ziua Judecăţii de apoi de-a dreapta Sfintei

Treimi, după mărturia Sfântului Duh care zice: De faţă a stătut

împărăteasa, de-a dreapta Ta, în haină aurită şi prea

înfrumuseţată (Ps. 44, 11-14).

10. Noi cinstim pe Maica Domnului, pentru că ea a fost

preacinstită de Dumnezeu mai mult decât toată făptura,

deoarece a născut pe Ziditorul tuturor făpturilor văzute şi

nevăzute, Care ne-a răscumpărat pe noi din moarte (Rom. 5,

17-19; 3, 23-24).

11. Noi cinstim pe Maica Domnului, căci ea, zămislind

de la Duhul Sfânt şi fiind umbrită de puterea Celui Preaînalt, a

fost curăţită cu totul de păcate, mai mult decât oricare alt sfânt

ce stă înaintea lui Dumnezeu, deoarece nu a avut numai un dar

de la Dumnezeu, ci a fost plină de har (Luca 1, 29-35).

12. Noi cinstim pe Maica Domnului mai mult decât pe

oricare alt sfânt, deoarece înţelegem că ea a născut şi a alăptat

pe Sfântul Sfinţilor, pe Iisus Hristos, Dumnezeul nostru şi

Mântuitorul nostru (Dan. 9, 24; I Regi 2, 2).

13. Noi cinstim pe Preacurata Fecioară Maria, căci şi

Biserica lui Hristos o cinsteşte şi-i cântă ei „Ceea ce eşti mai

cinstită decât heruvimii şi mai mărită fără de asemănare decât

serafimii..." (Axion).

Iată, frate, puţine din cele prea multe mărturii ce se

găsesc în Sfânta şi dumnezeiasca Scriptură despre preavenerarea

(preacinstirea) Fecioarei Maria. Cred că acum te-ai

lămurit şi în această privinţă.

183

CAPITOLUL 7

DESPRE CINSTIREA SFINTELOR MOAŞTE

Sfintele moaşte sunt rămăşiţele pământeşti făcătoare de

minuni ale unora dintre sfinţi. Noi le cinstim ca pe nişte obiecte

în care Dumnezeu îşi arată puterea minunată a harului Său. Cât

au fost pe pământ, sfinţii au avut în ei harul Duhului Sfânt într-o

măsură foarte mare, făcând - prin el - adeseori minuni, harul

acesta avându-l într-o măsură mai mare în sufletele lor şi în

viaţa cerească la care s-au dus. Dar precum sfântul poate sta în

legătură cu oamenii care se roagă lui, ajutându-i în chip

minunat, cu atât mai mult păstrează el însuşi o anumită legătură

cu trupul său, care a fost şi el lăcaşul Duhului Sfânt, precum

spune Apostolul:...nu ştiţi că trupul vostru este templu al

Duhului Sfânt care este în voi...? (I Cor. 6, 19).

Sfânta Scriptură ne spune despre minuni făcute prin trupurile

sfinţilor în vremea vieţuirii lor pământeşti, mărturisind

despre puterea ce era în ele. O femeie s-a vindecat de curgerea

sângelui ei numai prin atingere de haina Mântuitorului (Matei

9, 21; Marcu 5, 28; Luca 8, 43-44; Matei 14, 36), şi mulţi

oameni se vindecau numai atingându-se de ştergarele şi de

trupul Apostolului Pavel (Fapte 19, 11-12), iar alţii, numai prin

trecerea umbrei trupului Apostolului Petru peste ei (Fapte 5, 15).

Sectarul: Dar trupurile sfinţilor şi al Mântuitorului au

făcut minuni cât erau în viaţă, fiindcă erau în ele sufletele care

aveau credinţă; dar după moarte ce putere are un trup mort ca

să facă minuni?

Preotul: Ţi-am arătat că trupurile oamenilor credincioşi

sunt lăcaşuri ale Duhului Sfânt care locuieşte în ele, apoi că

acelaşi Duh Sfânt prin trupurile sfinţilor face minuni, atât cât

sfinţii sunt în viaţă, cât şi după moarte. O dovadă că trupurile

sfinţilor şi după moarte au putere de la Dumnezeu de a face

minuni ne-o dă Sfânta Scriptură, arătându-ne că oasele

Proorocului Elisei învie un mort (IV Regi 13, 21).

Sectarul: Închinarea la moaşte înseamnă idolatrie, iar

aceasta este oprită răspicat de porunca I şi a II-a din Decalog.

Aceste porunci sunt categorice: Eu sunt Domnul Dumnezeul

tău... Să nu ai alţi dumnezei afară de Mine! Să nu-ţi faci chip

cioplit şi nici un fel de asemănare a nici unui lucru din câte

sunt în cer, sus, şi din câte sunt pe pământ, jos... Să nu te

închini lor, nici să le slujeşti... (Ieş. 20, 2-5; Deut. 5, 6-9).

Trupurile venerate sunt tocmai «asemănări» din cele oprite în

aceste porunci.

Preotul: Nici sfintele moaşte nu sunt idoli sau zei ori

asemănări ale lui Dumnezeu, şi nici închinarea la ele nu este

idolatrie. Căci dacă Însuşi Dumnezeu le proslăveşte prin

puterea minunată ce le-o dă, şi noi trebuie să le cinstim,

deoarece prin aceasta cinstim pe Dumnezeu, Care le-a dat

putere, şi suntem datori să cinstim puterea dumnezeiască din

ele, iar nu pe ele însele ca atare. Noi nu le ridicăm sfintelor

moaşte biserici, cum făceau păgânii zeilor şi idolilor lor, ci pe

locul descoperirii lor ridicăm biserici lui Dumnezeu şi

proslăvim pe Dumnezeu prin ele. Prima şi a doua poruncă

înlătură cinstirea idolilor, dar nu şi pe a sfintelor moaşte, căci

prin sfintele moaşte noi nu înlocuim pe Dumnezeu, aşa cum îl

înlocuiesc păgânii idolatri, prin idolii lor.

Sectarul: Cei ce se ating de cadavre devin necuraţi timp

de şapte zile. Deci atingerea de moaşte, sărutarea lor, nu aduce

sfinţire, întărire etc, ci necurăţie, prin care - chiar şi indirect -

cineva poate să necurăţească însăşi biserica. Aşa ni se spune şi

în Sfânta Scriptură: Cel ce se va atinge de trupul mort al unui

om, să fie necurat şapte zile. Acesta să se cureţe cu această apă

în ziua a treia şi în ziua a şaptea şi va fi curat; iar de nu se va curăţi... nu va fi curat. Tot cel ce se va atinge de trupul mort al

unui om şi nu se va curăţi, acela va întina lăcaşul Domnului...

(Num. 19, 11-13; Lev. 21, 10-11; Num. 9, 6-11).

Preotul: Numai cadavrele din Vechiul Testament spurcau

pe cei ce se atingeau de ele, pentru că erau sub păcat şi sub

blestem. Totuşi, nici chiar acelea nu erau toate spurcate: căci

trupul mort al lui Iosif n-a spurcat pe Moise când acela l-a luat

cu sine din Egipt (Ieş. 13, 19); cadavrul lui Elisei Proorocul n-a

spurcat pe cel care a fost aşezat în mormânt peste el, ci l-a

înviat (IV Regi 13, 20-21 ş.a.). în Noul Testament, trupurile

(cadavrele) creştinilor nu mai sunt spurcate, pentru că ele sunt

biserici sau lăcaşuri ale Sfântului Duh (I Cor. 6, 19-20; 3, 16-17) şi astfel ele sunt curăţite de blestemul care era asupra lor.

Prin urmare, ele nu mai spurcă pe cei ce se ating de ele.

Dar să ştii că toate cazurile de neatingere a anumitor

lucruri socotite ca spurcate, au alcătuit o învăţătură aparţinând

numai Vechiului Testament, care în Testamentul Nou nu mai

are valoare. Apostolul scrie: Dacă deci aţi murit împreună cu

Hristos pentru înţelesurile cele slabe ale lumii, pentru ce

atunci, ca şi cum aţi vieţui în lume, răbdaţi porunci ca acestea:

Nu lua, nu gusta, nu te atinge! - toate lucruri menite să piară

prin întrebuinţare - potrivit unor rânduieli şi învăţături

omeneşti? (Col. 2, 20-22). în Vechiul Testament erau şi alte

lucruri «necurate» care necurăţeau pe om prin atingerea de ele.

Aşa erau, de pildă, hainele şi patul celor care aveau curgere de

sânge (Lev. cap. 15) sau animalele socotite în Vechiul Testament

ca necurate (Lev. 11, 24-25 ş.a.). Sectarii voştri înşişi

se ating adesea de ele, dar niciodată nu se socotesc spurcaţi şi

nu se curăţesc după prescrierile Vechiului Testament.

Sectarul: Menirea trupurilor moarte este de a fi îngropate

şi de a se preface, prin putrezire, în pământul din care au fost

luate, iar nu de a fi sustrase acestei legi a naturii. Căci scris

este: în sudoarea feţei tale îţi vei mânca pâinea ta, până te vei

întoarce în pământul din care eşti luat; căci pământ eşti şi în

pământ te vei întoarce (Fac. 3, 19). Şi ca pulberea să se

întoarcă în pământ cum a fost, iar sufletul să se întoarcă la

Dumnezeu, Care l-a dat (Eccl. 12, 7). Atunci de ce tocmai

trupurile sfinţilor să le sustragem de la această menire a lor şi

de la legile naturii care le privesc şi pe ele ca şi pe orice altă

materie?

Preotul: Într-adevăr, legea stricăciunii trupurilor moarte

este o lege generală, dar, ca orice lege, ea este în primul rând

pentru cei păcătoşi (I Tim. 1, 9). Neputrezirea trupurilor sfinţilor

este o dovadă că şi legea aceasta - prin excepţiile ce le

face - priveşte mai mult pe cei păcătoşi. De altfel, însăşi Biblia

ne mărturiseşte că excepţii de la această lege au mai fost şi că

Dumnezeu, în anumite cazuri, ridică puterea ei. Aşa, de pildă, prin voia şi puterea lui Dumnezeu, trupurile lui Enoh şi al lui

Ilie n-au fost îngropate în pământ spre a putrezi, ci au fost luate

la cer, căci zice Cartea Sfântă: Şi a plăcut Enoh lui Dumnezeu

şi apoi nu s-a mai aflat, pentru că l-a mutat Dumnezeu (Fac. 5,

24) şi iarăşi: Nici unul nu s-a făcut ca Enoh pe pământ, pentru

că şi el a fost răpit de pe pământ (Sir. 49, 16).

Şi Apostolul Pavel grăieşte, de asemenea: Prin credinţă,

Enoh a fost luat de pe pământ ca să nu vadă moartea, şi nu s-a

mai aflat, pentru că Dumnezeu îl strămutase, căci mai înainte

de a-l strămuta, el a avut mărturie că a bineplăcut lui

Dumnezeu (Evrei 11, 5). Tot aşa şi despre Ilie ni se spune: Pe

când mergeau ei (Ilie şi Elisei) aşa pe drum şi grăiau, deodată

s-a ivit un car şi cai de foc şi, despărţindu-i pe unul de altul, a

ridicat pe Ilie în vârtej de vânt la cer (IV Regi 2, 11; Sir. 48, 12).

Despre Melchisedec, apoi, nu avem nici un indiciu în

Biblie că ar fi fost îngropat vreodată, căci era fără tată, fără

mamă, fără spiţă de neam, neavând nici început al zilelor, nici

sfârşit al vieţii (Evrei 7, 3; Fac. 14, 18). Dar peste toate, însuşi

trupul Mântuitorului, care a fost întru totul asemenea trupurilor

noastre, în afară de păcat (Evrei 2, 17; 4, 15 ş.a.), n-a suferit

putrezire în pământ şi totuşi s-a înălţat la cer. Prin urmare,

Dumnezeu a făcut şi face, cu trupurile sfinţilor, excepţie de la

legea generală - pe care tot El a dat-o - a îngropării şi a

putrezirii în pământ. Istoria creştinismului încă e bogată în

mărturii asemănătoare celor din Biblie în această privinţă.

Sectarul: Trupurile moarte, dacă nu putrezesc mai întâi

în pământ, nu vor putea învia. De aceea, împiedicând procesul

descompunerii lor, se înlătură posibilitatea învierii lor, căci zice

Sfântul Apostol Pavel: Dar va zice cineva: Cum înviază morţii?

Şi cu ce trup au să vină? Nebun ce eşti! Tu ce semeni nu dă

viaţă, dacă nu va fi murit. Şi ceea ce semeni, nu este trupul ce

va să fie, ci grăunte gol, poate de grâu, sau de altceva din

celelalte; iar Dumnezeu îi dă un trup, precum a voit, şi fiecărei

seminţe, un trup al său... Aşa este şi învierea morţilor: Se seamănă (trupul) întru stricăciune, înviază întru nestricăciune;

se seamănă întru necinste, înviază întru slavă; se seamănă întru

slăbiciune, înviază întru putere; se seamănă trup firesc, înviază

trup duhovnicesc... (I Cor. 15, 35-44; Ioan 12, 24). Deci este

absolut necesar ca trupurile să putrezească în pământ spre a

putea învia. Atunci, dar, de ce să oprim de la putrezire, şi deci

de la înviere, tocmai trupurile sfinţilor?

Preotul: în citatul acesta este vorba de schimbarea pe

care trebuie să o sufere toate trupurile pentru a putea trece, din

timp, în eternitate, adică pentru a putea fi adaptate eternităţii.

Schimbarea aceasta se face de obicei prin moarte. Totuşi, sunt

şi excepţii de la această regulă (Enoh şi Ilie), după cum ţi-am

spus mai sus, şi aceştia sunt schimbaţi la trup, fără să fi trecut

prin moarte, precum apostolul zice: Iată, taină vă spun vouă:

Nu toţi vom muri, dar toţi ne vom schimba, deodată, într-o

clipeală de ochi, la trâmbiţa cea de apoi (I Cor. 15, 51-52; I

Tes. 4, 15-17). Astfel se vede că Dumnezeu poate găsi şi alte

căi şi mijloace pentru schimbarea trupurilor noastre, fără ca să

le treacă numaidecât prin moarte şi putrezire.

Sectarul: Toate trupurile moarte trebuie înmormântate,

căci şi în Testamentul Vechi, toţi drepţii au fost înmormântaţi,

iar uneori trupurile lor au fost chiar ascunse, tocmai pentru a nu

fi venerate. Aşa de pildă, despre trupul lui Moise aflăm

următoarele: Şi a murit Moise, robul lui Dumnezeu, acolo, în

pământul Moabului, după cuvântul Domnului; şi a fost îngropat

în vale, în pământul Moabului, în faţa Bet-Peorului, dar nimeni

nu ştie mormântul lui nici până în ziua de astăzi (Deut. 34, 5-

6). Pe atunci iudeii erau înclinaţi spre idolatrie şi uşor ar fi

putut cădea în această idolatrie a venerării trupului lui Moise,

ştiut fiind cât de apreciat a fost Moise înaintea poporului. Deci,

dacă i-au ascuns trupul, este tocmai ca nu cumva, avându-l

înaintea ochilor, să-l venereze.

Preotul: Şi după Testamentul Nou, trupurile sfinţilor sunt

îngropate, ca şi ale tuturor creştinilor, şi numai acelea din ele care fac minuni sunt dezgropate şi li se dă o cinste deosebită,

dar nu adorare, ca lui Dumnezeu. Prin această cinstire ele nu

sunt idolatrizate, căci a venera nu este acelaşi lucru cu a

idolatriza. în Testamentul Vechi au fost ascunse moaştele lui

Moise şi poate şi ale altor drepţi, pentru că iudeii, într-adevăr,

187

fiind înclinaţi spre idolatrie, avându-le, le-ar fi zeificat ca pe

viţelul de aur (Ieş. 32, 1-35, Deut. 9, 16), sau ca pe şarpele de

aramă (IV Regi 18, 4). Pentru evitarea acestor rătăciri, era bine să rămână ascunse trupurile unor bărbaţi sfinţi şi drepţi, ca

Moise, despre care, de altfel, ştim că însuşi Arhanghelul Mihail

căuta să nu-l lase în stăpânirea diavolului (Iuda 1, 9). Pe atunci

trupul mort era socotit ca necurat, căci încă nu sosise Hristos cu

harul Său sfinţitor şi deci trupul omenesc era încă nerăscumpărat

de sub stăpânirea diavolului. Totuşi, iudeii cinsteau şi trupurile

morţilor, fiindcă le îngrijeau mormintele (Matei 23, 29).

Încă să ştii şi aceasta, că Biserica a cinstit din primele

veacuri osemintele mucenicilor, adunându-le cu mare evlavie şi

grijă şi zidind altarele bisericilor peste ele, iar mai târziu,

îngrijindu-se ca în altarul fiecărei biserici, ca şi în sfântul

antimis de pe altar, să se pună o părticică din sfintele moaşte,

ceea ce se face până azi.

Epistola Bisericii din Smirna despre martiriul Sfântului Policarp, episcopul acelei cetăţi(156), spune: „Noi am strâns oasele lui ca pe un odor mai scump decât aurul şi decât pietrele scumpe şi le-am aşezat unde se cuvine; aici ne vom aduna cu

bucurie şi Domnul ne va da nouă să sărbătorim ziua naşterii sale muceniceşti, spre cinstirea biruinţei şi spre întărirea altor

luptători" 1. Se înţelege că cinstirea sfintelor moaşte se îndreaptă

tot spre Dumnezeu, a Cărui putere sălăşluieşte în ele.”Cinstim

moaştele mucenicilor ca să adorăm dumnezeieşte pe Acela ai

Cărui ucenici sunt, şi cinstim pe slujitori în aşa fel, ca cinstea

lor să treacă asupra Stăpânului, Care a zis: Cine vă primeşte pe

voi, pe Mine Mă primeşte" (Matei 10, 40) 2.

Credinciosul: Aş vrea să-mi dovediţi mai clar cu mărturii

din Sfânta Scriptură despre cinstirea Sfintelor moaşte.

Preotul: Eu cred că ai înţeles destul de clar din cele ce ţi-am vorbit până aici. Dar pentru a completa pe cele dinainte,

îţi mai spun şi acestea: Noi cinstim sfintele moaşte (trupurile

Eusebiu de Cezareea, Istoria bisericească, IV, 15.

Fericitul Ieronim, Epistola către Prezbiterul Rupenu,

37,

I.

sfinţilor) care nu au putrezit şi au rămas, prin darul lui

Dumnezeu, ca nişte daruri duhovniceşti Bisericii lui Hristos,

pentru aceste motive:

1. Că prin ele lucrează Dumnezeu diferite minuni şi

semne (Marcu 16, 17-18; IV Regi 13, 21);

2. Că trupurile sfinţilor sunt biserici şi lăcaşuri ale

Duhului Sfânt (I Cor. 6, 19; 3, 16-17; II Cor. 3, 17);

3. Noi cinstim trupurile sfinţilor, deoarece chiar hainele

de pe trupurile celor sfinţi şi basmalele cu care se ştergeau

ei de sudori, făceau minuni (Luca 8, 43-44; Matei 14, 36;

9, 21; Fapte 19, 11-12);

4. Noi cinstim trupurile sfinţilor, căci ei şi numai cu

umbra lor vindecau pe cei bolnavi (Fapte 5, 15);

5. Noi cinstim osemintele şi sfintele moaşte ale sfinţilor,

fiindcă oasele lor chiar şi după moarte pot să facă minuni (IV

Regi 13, 21);

6. Noi cinstim sfintele moaşte ale sfinţilor, fiindcă şi

Dumnezeu cinsteşte moartea sfinţilor Săi (Ps. 115, 6);

7. Noi cinstim sfintele moaşte ale sfinţilor ca pe nişte

trupuri sfinte ale fiilor lui Dumnezeu (Ioan 1, 12);

8. Noi cinstim sfintele moaşte ale sfinţilor ca trupurile

unor fii ai lui Dumnezeu şi moştenitori ai lui Dumnezeu prin

Iisus Hristos (Gal. 4, 7; Rom. 8, 17);

9. Noi cinstim trupurile şi sfintele moaşte ale sfinţilor ca

pe nişte trupuri ale prietenilor lui Iisus Hristos (Ioan 15, 14);

10. Noi cinstim trupurile sfinţilor ca trupurile unor

dumnezei după harul lui Dumnezeu, deoarece sfinţii sunt şi ei

dumnezei puşi de Dumnezeu pe acest pământ (Ieş. 7, 1);

11. Noi cinstim moaştele sfinţilor deoarece Dumnezeu a

locuit întru ele (II Cor. 6, 16; Lev. 26, 12-13);

12. Noi cinstim moaştele sfinţilor, pentru că sufletele lor

sunt în mâna lui Dumnezeu şi nu se va atinge de ele moartea

(Înţel. 3, 1);

13. Noi cinstim moaştele sfinţilor, pentru că ei s-au

ostenit în veacul de acum şi vor trăi până la sfârşit (Ps. 47, 13;

83, 5).

Iată, frate, puţine din cele prea multe mărturii din Sfânta

Scriptură care ne arată că suntem datori a cinsti sfintele moaşte

şi osemintele sfinţilor lui Dumnezeu.

Capitolul 8

DESPRE CULTUL SFINTELOR ICOANE

Sfânta Scriptură opreşte închinarea la chipuri cioplite şi la alte asemănări văzute (Ieş. 20, 4; Lev. 26, 1; Deut. 5, 8; Fapte

17, 29). Dar prin aceasta opreşte numai închinarea întemeiată

pe socotinţa că însăşi aceste chipuri trebuie cinstite ca

dumnezei, adică opreşte închinarea la idoli. Nu opreşte însă

cinstirea unor semne şi înfăţişări ale lui Dumnezeu şi ale

sfinţilor, când această cinstire nu rămâne la materia din care

sunt făcute, ci duce gândul nostru la Dumnezeu sau la sfântul

închipuit prin ele. Am văzut la capitolul despre cinstirea

sfintelor moaşte cinstirea ce se dădea unor brâie şi ştergare de

pe trupul Apostolului Pavel.

În Vechiul Testament ni se spune despre doi heruvimi

sculptaţi, aşezaţi deasupra chivotului Legii, sau de heruvimii

brodaţi în catapeteasma din lăcaşul sfânt (Ieş. 25, 18-22; 26, 31 etc). Înaintea lor se tămâia şi se făceau închinăciuni (Iosua 7,

6; ieş. 30, 1, 7, 8). Precum ne ajutăm de cuvânt ca să ne

ridicăm la cele mai presus de cuvânt, tot aşa ne folosim şi de

icoană, ca să ne ridicăm mai presus de icoană. Şi precum Dumnezeu vrea ca auzul nostru să se sfinţească prin cuvinte curate, aşa vrea ca şi vederea noastră să se sfinţească prin

icoane cuvioase, ca prin amândouă aceste simţiri superioare, să

pătrundă în suflet gânduri curate.

Sectarul: Nu trebuie să ne închinăm icoanelor, pentru că

Dumnezeu este cu totul diferit de icoane, oricât de preţios ar fi

materialul din care sunt făcute şi oricât de artistic ar fi

executate. Apostolul Domnului grăieşte lămurit: Dacă suntem

neamul lui Dumnezeu, nu trebuie să socotim că dumnezeirea

este asemenea aurului sau argintului sau pietrei cioplite de

meşteşugul şi de iscusinţa omului (Fapte 17, 29).

Preotul: Aici nu cultul sfintelor icoane se înlătură, ci

înţelegerea greşită a păgânilor de a confunda pe Dumnezeu cu

materia cioplită artistic a chipurilor de idoli, reprezentând pe

zeii păgânilor atenieni. Apostolul Pavel tocmai vrea să le arate

învăţaţilor atenieni în cuvântarea sa din Areopag, că dacă noi,

oamenii, - după cum şi ei înşişi credeau - «suntem neam al lui

Dumnezeu», adică avem suflet imaterial, care este chipul lui

Dumnezeu în noi, de aici putem deduce că Dumnezeu este şi El

imaterial ca şi sufletul nostru pe care îl avem de la El şi după

care suntem înrudiţi cu El; şi deci Dumnezeu nu poate fi socotit

identic sau confundat cu materia statuilor de zei din templele

păgâne ale Atenei. Pe baza acestei deducţii a minţii trebuie să

spunem că Dumnezeu este eterogen (de altă natură) faţă de

materia statuilor, şi de aceea este absurd a-L confunda cu o

statuie oarecare, oricât de preţios este materialul din care este

turnată şi oricât de genială este creaţia artistului care a executat-o.

În Ortodoxie susţinem întocmai acest adevăr. Avem

icoane sfinţite din aur şi argint etc, executate cu măiestrie şi cu

talent, dar nu susţinem defel că Dumnezeu este identic şi

omogen (de aceeaşi natură) cu aurul şi argintul icoanei care-I

reprezintă chipul. Noi învăţăm că există un singur Dumnezeu,

iar sfintele icoane au cu totul altă semnificaţie decât aceea de a

fi confundate cu Dumnezeu sau cu sfântul al cărui chip îl

reprezintă. Ca urmare, învăţătura noastră cu privire la sfintele

icoane este identică cu cea din citatul de mai sus şi nicidecum în

contrazicere cu el, anume că dacă şi cel din urmă om este mult

superior şi eterogen tuturor statuilor şi icoanelor care-i

reprezintă chipul, cu atât mai puţin Dumnezeu ar putea fi

omogen cu icoanele chipului Său. Dar prin aceasta nu se

ştirbeşte cu nimic cinstirea sfintelor icoane.

Sectarul: Icoanele, ca şi idolii, sunt simple obiecte materiale,

neputincioase, iar Dumnezeu a osândit pe cei ce nădăjduiesc

vreun ajutor de la ele, căci zice psalmistul: Idolii neamurilor

sunt argint şi aur, lucruri făcute de mâini omeneşti. Gură au

şi nu vor grăi; ochi au şi nu vor vedea; urechi au şi nu vor auzi.

191

că nu este duh în gura lor. Asemenea lor să fie toţi cei ce-i fac pe dânşii şi toţi cei ce se încred în ei (Ps. 134, 15-18; 113, 12-16).

Preotul: Citatul acesta al Sfintei Scripturi se referă numai

la idoli şi în nici un caz la sfintele icoane. Iar dacă sfintele icoane

sunt idoli, atunci şi cei doi heruvimi din Vechiul Testament,

precum şi chipurile de heruvimi, cusute pe catapeteasma de

acolo, sunt idoli. Adevărul însă este că nici unele, nici altele nu

sunt idoli. Dacă chipurile de heruvimi au fost poruncite să se

facă chiar de Dumnezeu, nu este cu putinţă ca sfintele icoane să

fie oprite de El. Şi dacă cei ce le-au cinstit şi li s-au închinat în

Testamentul Vechi, la porunca directă a lui Dumnezeu - în

timp ce idolatria era foarte aspru interzisă -, n-au putut cădea

nicidecum sub osândă, atunci nu pot fi osândiţi nici cei ce

cinstesc sfintele icoane. Idolii, într-adevăr, sunt neputincioşi,

dar sfintele icoane adeseori au dat dovada că au în ele putere

dumnezeiască de a face minuni, punând în uimire uneori o lume

întreagă. Acest fapt este foarte grăitor în sine însuşi privitor la

atitudinea pe care trebuie să o avem faţă de sfintele icoane.

Sectarul: Cinstirea lui Dumnezeu în icoane şi mai ales

cinstirea icoanelor cu chipul lui Dumnezeu pe ele, este ceva

păgânesc, pentru că numai păgânii şi-au făcut asemănări ale lui

Dumnezeu în diferite feluri şi li s-au închinat, după cum ne

mărturiseşte Apostolul Pavel: (Păgânii) au schimbat slava lui

Dumnezeu Celui nestricăcios cu asemănarea chipului omului

celui stricăcios şi al păsărilor şi al celor cu patru picioare şi al

târâtoarelor (Rom. 1, 23). Or, este absurd să ne întoarcem la

idoli sau la un astfel de păgânism.

Preotul: Aici este vorba de idoli şi de rătăcirile păgânilor

relativ la credinţa în Dumnezeu, iar nu de sfintele icoane ale

creştinilor, care sunt cu totul altceva. în sfintele icoane, creştinii

niciodată nu L-au închipuit pe Dumnezeu în asemănarea

omului stricăcios, sau ca animal cu patru picioare, sau ca

târâtor, ci, dimpotrivă, L-au zugrăvit aşa cum S-a descoperit El

oamenilor. Prin aceasta, creştinii şi-au făcut o idee mai clară,

mai intuitivă şi mai precisă despre adevăratul Dumnezeu.

Tocmai din acest motiv, sfintele icoane au fost întotdeauna un

mijloc foarte potrivit pentru adâncirea evlaviei, mai ales la

neştiutorii de carte, dar şi la oricare om. Prin aceasta şi artiştii pictori şi-au pus talentul în slujba şi spre mărirea lui

Dumnezeu, Care i-a înzestrat pe ei.

Sectarul: Dumnezeu nu poate fi văzut de oameni; de

aceea nimeni nu ştie cum este El şi nu-I poate zugrăvi faţa în

icoane şi a face o asemănare a chipului Său adevărat, căci

Domnul a zis:...nu poate vedea omul faţa Mea şi să trăiască

(Ieş. 33, 20), iar Evanghelistul Ioan, la fel, a zis: Pe Dumnezeu

nimeni nu L-a văzut vreodată (Ioan 1, 18; I Ioan 4, 12).

Apostolul Pavel a zis, de asemenea: Cel ce singur are nemurire

(Dumnezeu) şi locuieşte întru lumină neapropiată; pe Care nu

L-a văzut nimeni dintre oameni, nici nu poate să-L vadă; a

Căruia este cinstea şi puterea veşnică. Amin! (I Tim. 6, 16).

Preotul: Este adevărat că pe Dumnezeu nimeni nu-L poate

vedea în fiinţa Sa, aşa cum este, deoarece El este Duh (Ioan 4,

24), nevăzut ochiului material al omului şi este nemărginit, încât

nu numai ochiul, dar nici mintea sau priceperea omului nu-L

poate cuprinde, pentru că ar rămâne copleşită de maiestatea

infinită a fiinţei Lui. De aceea, nu este de mirare dacă este cu

neputinţă să-L poată vedea cineva aşa cum este. Arhiereii Vechiului

Testament, când intrau o dată pe an în Sfânta Sfintelor,

unde Se arăta în lăcaşul Său văzut (în templu), tămâiau mult,

potrivit unei rânduieli dumnezeieşti, ca să nu vadă cumva pe

Dumnezeu şi să moară (Ieş. 30, 10; Lev. 16, 2, 12-13).

Dar trebuie ştiut că icoana are ca model pe însuşi Iisus

Hristos, Care la ai Săi a venit (Ioan 1, 11) şi în mijlocul lor şi

cu ei a trăit. Cei trei apostoli au căzut la pământ când Iisus Hristos, pe Muntele Tabor, Şi-a arătat strălucirea dumnezeirii

în trupul Său (Matei 17, 6); străjerii de la Mormântul Domnului

au căzut la pământ şi...s-au făcut ca nişte morţi, când au văzut

trupul îndumnezeit al lui Iisus Hristos înviat din mormânt

(Matei 28, 4); Apostolul Pavel a căzut orbit la pământ, când i

S-a arătat Hristos-Dumnezeu pe drumul spre Damasc (Fapte 9,

3-8 ş.a.). Astfel, vederea lui Dumnezeu a rămas, pentru

oamenii muritori şi mărginiţi, ceva cu neputinţă.

Totuşi Biblia - şi chiar istoria - ne mărturisesc că au

existat adeseori teofanii, hristofanii sau pnevmatofanii (cazuri

când Dumnezeu-Tatăl, Hristos ori Duhul Sfânt S-au arătat). Nu cumva este o contrazicere între aceste arătări şi cele spuse mai

sus, că Dumnezeu nu poate fi văzut de oameni? Nu! Căci dacă

193

oamenilor le este cu neputinţă a vedea vreodată fiinţa lui

Dumnezeu, în schimb, Dumnezeu Se poate face văzut ochiului şi minţii omeneşti în diferite chipuri sau sub diferite forme, fără

ca omul să moară. Astfel:

1. Pe Dumnezeu-Tatăl L-a văzut Avraam în chipul a trei

călători la stejarul Mamvri (Fac. 18, 1-3); L-a văzut Iacov,

care a zis apoi: Am văzut pe Dumnezeu în faţă şi mântuit a fost

sufletul meu (Fac. 32, 30); L-a văzut Moise tot în chip de om,

grăind cu el «faţă către faţă», cum ar grăi cineva cu prietenul

său (Ieş. 33, 11); tot Moise L-a văzut în Muntele Horeb, în

rugul ce ardea şi nu se mistuia (Ieş. 3, 2-4); L-a mai văzut apoi

Isaia Proorocul, după cum însuşi mărturiseşte:...am văzut pe

Domnul... Vai mie, că sunt pierdut! Sunt om cu buze spurcate şi locuiesc în mijlocul unui popor cu buze necurate. Şi pe Domnul Savaot L-am văzut cu ochii mei! (Isaia 6, 1, 5); L-a văzut

Sfântul Prooroc Daniel în chip de om bătrân şi într-un cadru

foarte minunat (Dan. 7, 9-10); iarăşi, Amos Proorocul ne mărturiseşte zicând: Văzut-am pe Domnul stând lângă altar (9, 1). Şi tot aşa Miheia zice: Am văzut pe Domnul stând pe tronul

Său, şi toată oştirea cerească stătea lângă El, la dreapta şi la

stânga Lui (III Regi 22, 19).

Însuşi Dumnezeu a anunţat că Se va arăta unora în chip

văzut, după cum spune Sfânta Scriptură: Apoi a zis (lui Aaron

şi surorii lui, Mariam): Ascultaţi cuvintele Mele: De este între

voi vreun prooroc al Domnului, Mă arăt lui în vedenie şi în

somn vorbesc cu el. Nu tot aşa am grăit şi cu robul Meu

Moise... Cu el grăiesc gură către gură, la arătare şi aievea, iar

nu în ghicituri, şi el vede faţa Domnului... (Num. 12, 6-8).

2. Pe Dumnezeu-Fiul L-au văzut în chip de om

preamărit: Daniel Proorocul (Dan. 7, 13-15); diaconul Ştefan

(Fapte 7, 55-56); Apostolul Pavel, pe drumul Damascului

(Fapte 9, 3-5), precum şi dumnezeiescul Evanghelist Ioan

(Apoc. 1, 8, 12-13, 20 ş.a.).

3. Pe Dumnezeu-Duhul Sfânt L-au văzut mulţimile atât la

Botezul Domnului, în chip de porumbel (Matei 3, 16; Luca 3,

21-22), cât şi Apostolii la primele Rusalii creştine, în chip de

limbi ca de foc (Fapte 2, 1-4).

După toate acestea este uşor de înţeles că nu este cu

neputinţă de a zugrăvi în icoane chipul lui Dumnezeu sau al

194

vreunei Persoane a Sfintei Treimi, aşa cum fiecare dintre aceste

Persoane a binevoit a se descoperi oamenilor.

Sectarul: Închinătorii la icoane sunt sub puterea

diavolului şi vor primi de la Dumnezeu pedeapsa cea mai mare,

căci scris este: Şi i s-a dat ei să insufle duh chipului fiarei, ca

chipul fiarei să şi grăiască şi să omoare pe toţi câţi nu se vor

închina chipului fiarei (Apoc. 13, 15). Apoi mai departe: Şi

fiara a fost răpusă şi, cu ea, proorocul mincinos, cel ce făcea

înaintea ei semnele cu care amăgea pe cei ce au purtat semnul

fiarei şi pe cei ce s-au închinat chipului ei. Amândoi (fiara şi

proorocul cel mincinos, care este fiara a doua) au fost aruncaţi

de vii în iezerul de foc, unde arde pucioasă. Iar ceilalţi

(închinători la chipul fiarei) au fost ucişi cu sabia care iese din

gura Celui ce şade pe cal, şi toate păsările s-au săturat din

trupurile lor (Apoc. 19, 20-21). Astfel de pedepse vor primi

toţi cei ce se lasă amăgiţi închinându-se la icoane.

Preotul: Nu sunt deloc adevărate cele ce ai urzit în

deşertăciunea minţii tale, căci nu închinătorii la sfintele icoane

vor fi pedepsiţi de Dumnezeu, ci închinătorii diavolului, care

sunt sub puterea lui şi i s-au închinat şi i-au slujit. Aceştia

împreună cu cel căruia i s-au supus vor lua o dreaptă pedeapsă

de la Dumnezeu. Căci în citatele de mai sus, „chipul fiarei" nu

înseamnă chipul lui Dumnezeu, al Fiului sau al sfinţilor Săi

zugrăviţi în icoane sfinte, ci înseamnă chipul diavolului sau al

lui antihrist, iar acesta este o persoană puternică (mai probabil o

colectivitate de astfel de persoane în colaborare), care, înainte

de venirea a doua a Domnului, va acţiona cu furie împotriva lui

Iisus Hristos şi a Bisericii Sale, fiind în slujba şi puterea

diavolului; în acesta va predomina un caracter bestial de fiară,

în locul simţămintelor omeneşti. Fiara dintâi este antihrist (om

diavolesc sau diavol întrupat), apărut în lume sub aspect politic

de stăpânitor (Apoc. 13, 1-10). Iar fiara a doua este antihrist

sub o apariţie religioasă, de profet mincinos (Apoc. 13, 11-18).

Diavolul, prin antihristul, sub o formă sau alta, caută să

întoarcă pe oameni de la închinarea la chipul lui Dumnezeu,

către închinarea chipului său. Acesta este înţelesul citatului de

mai sus, şi este de la sine înţeles că închinarea din urmă, şi nu

cea dintâi, este oprită cu ameninţarea celor mai cumplite

pedepse.

195

Sectarul: Dacă icoanele sunt plăcute lui Dumnezeu şi sunt

învrednicite de puterea harului dumnezeiesc, de ce nu pedepseşte

Dumnezeu pe cei ce le hulesc, le profanează şi le distrug?

Preotul: Dumnezeu nu pedepseşte îndată pe păcătoşi şi pe

hulitori. El îi rabdă îndelung, pentru că nu vrea moartea

păcătoşilor, ci întoarcerea şi îndreptarea lor. De aceea le dă

timp de pocăinţă. Nici chiar pe cei ce hulesc sau distrug Biblia

nu-i pedepseşte îndată, după cum nici pe cei ce au răstignit pe

Fiul Său nu i-a pedepsit îndată.

Însă îi aşteaptă pe toţi, în viaţa de dincolo, şi numai la

Judecata cea de apoi va răsplăti fiecăruia după faptele lui (Iov

34, 11; Rom. 14, 10; II Cor. 5, 10; Ps. 61, 11; Pilde 24, 12).

* * *

Credinciosul: Dar prin închinarea la icoane, noi ajungem

a ne închina oamenilor. Căci a ne închina la chipurile sfinţilor,

care au fost oameni ca şi noi, înseamnă că slujim făpturilor şi

ne închinăm lor, nu lui Dumnezeu.

Preotul: Nu-i deloc aşa cum gândeşti frăţia ta. Eu ţi-am arătat mai sus că noi nu ne închinăm la icoane ca lui

Dumnezeu, nici nu le cinstim pe ele ca pe nişte dumnezei, cum

făceau închinătorii de idoli.

Noi ne ajutăm prin privirea la sfântul făcut pe icoană,

spre a ne ridica mintea noastră la sfântul respectiv de dincolo de

icoană şi îl rugăm să se roage pentru noi. Adu-ţi aminte că şi

noi suntem făcuţi după chipul lui Dumnezeu (Fac. 1, 26-27),

iar sfinţii lui Dumnezeu, care s-au desăvârşit în faptele bune, au

ajuns într-o măsură să fie şi după asemănarea lui Dumnezeu;

căci toţi am fost făcuţi după chip, dar după asemănare rămâne

la voinţa noastră şi la harul lui Dumnezeu. Cine se sileşte să

ajungă desăvârşit în fapta cea bună, se face şi el dumnezeu după

har. Iar cum că şi oamenii se numesc, în acest fel, dumnezei,

ne arată Sfânta Scriptură, când zice: Eu am zis: «Dumnezei

sunteţi şi toţi fii ai Celui Preaînalt» (Ps. 81, 6).

Deci de aceea cinstim (venerăm) icoanele sfinţilor lui

Dumnezeu, ca ale unor dumnezei după har. Îi cinstim prin ele pe cei ce au pe Dumnezeu în ei.

Credinciosul: Dar nu se supără Dumnezeu când noi

cinstim icoanele sfinţilor şi ne închinăm lor?

Preotul: Nicidecum, căci Dumnezeu slăveşte pe cei ce îl

slăvesc pe El în cer şi pe pământ, că auzi ce zice: Viu sunt Eu,

zice Domnul... numai pe cei ce Mă vor slăvi pe Mine îi voi slăvi

(I Regi 2, 30; Isaia 60, 21; Pilde 3, 35; Col. 3, 4; II Tes. 2,

14; II Tim. 2, 10; I Petru 1, 7; 5, 10 ş.a.). Aşadar înţelege că

Dumnezeu se preaslăveşte în lume prin faptele cele bune ale

sfinţilor (vezi Matei 5, 16; I Petru 2, 12) şi El preaslăveşte atât

pe pământ, cât şi în cer, pe cei ce-L preaslăvesc pe El (Ps. 149,

5; Ioan 17, 24; II Tes. 1, 10; I Ioan 3, 2 ş.a.).

Deci înţelege că noi, cinstind icoanele Mântuitorului, ale

Maicii Domnului sau ale sfinţilor, facem acest lucru spre slava

lui Dumnezeu, după cum ne învaţă marele Apostol Pavel,

zicând: De aceea ori de mâncaţi, ori de beţi, ori altceva de

faceţi, toate spre slava lui Dumnezeu să le faceţi (I Cor. 10, 31;

Filip. 2, 15; I Petru 2, 12 ş.a.).

Credinciosul: Dar icoanele sunt lucruri făcute de oameni,

şi unde se arată în Sfânta Scriptură că Dumnezeu a dat poruncă

a se face lucruri de mâini omeneşti spre slava Lui?

Preotul: Dacă vrei să ştii despre acest lucru cât mai pe

larg, citeşte cu atenţie în Sfânta şi dumnezeiasca Scriptură în

aceste locuri: Ieş. 25, 1-40; 26, 1-37; 27, 1-21; 28, 1-39; Evrei

8, 5 ş.a. Dacă vei citi cu luare aminte la locurile pe care ţi le-am

însemnat, vei înţelege destul de clar şi luminat că Dumnezeu a

poruncit să se facă multe lucruri care să fie cinstite de oameni

spre slava Lui 1. în toate a făgăduit Dumnezeu să fie prezent.

Credinciosul: Dar unde se arată în Sfânta Scriptură că

Dumnezeu a dat poruncă a se cinsti aceste lucruri făcute de

mâini omeneşti şi a se pune în faţa lor candele, sfeşnice cu

lumânări aprinse şi a se tămâia înaintea lor, aşa cum fac preoţii

noştri prin biserici şi creştinii prin casele lor?

Preotul: Eu despre aceasta ţi-am arătat mai sus, dar ca să

fii mai încredinţat, ascultă, frate:

Dumnezeu a poruncit lui Moise să facă cortul mărturiei,

şi a făgăduit că în acel cort sfânt Se va arăta între ei, zicând: Şi

Tot despre aceasta vezi şi la Sfântul Ioan Damaschin, Dogmatica,

cap. 16, p. 281-284.

197

vei face Mie lăcaş sfânt, şi Mă voi arăta între voi (Ieş. 25,

1-8). în acest cort sfânt a poruncit Dumnezeu, pe lângă alte

multe lucruri, să fie puşi doi heruvimi, zicând: Apoi să faci doi

heruvimi de aur turnaţi... să pui un heruvim la un capăt şi un

heruvim la celălalt capăt al capacului... (Ieş. 25, 18-19); iar

...chivotul legii să-l faci din lemn de salcâm: de doi coţi şi

jumătate de lung şi de un cot şi jumătate de lat şi de un cot şi

jumătate de înalt (Ieş. 25, 10). Apoi, în faţa acestui chivot al

legii cu cei doi heruvimi, a dat poruncă să se facă sfeşnic de aur

curat, zicând: Să faci sfeşnic din aur curat. Sfeşnicul să-l faci

bătut din ciocan: fusul, braţele, cupele, nodurile şi florile lui să

fie dintr-o bucată (Ieş. 25, 31). Dar nu numai sfeşnic a poruncit

să fie înaintea chivotului celui cu heruvimi, ci şi candele,

zicând: Să-i faci şapte candele şi să pui în el candelele acestea,

ca să lumineze latura din faţa lui (Ieş. 25, 37); şi iarăşi zice: Şi

sfeşnicul să-l duci înăuntru şi să aprinzi într-însul candelele lui.

Să aşezi jertfelnicul cel de aur pentru tămâiere înaintea

chivotului legii (Ieş. 40, 4-5). Sfeşnicul l-a aşezat în cortul

adunării, în faţa mesei, în partea de miază-zi a cortului (Ieş.

40, 24) şi a aprins candelele lui înaintea Domnului, precum

poruncise Domnul lui Moise (Ieş. 40, 25) şi a aşezat jertfelnicul

cel de aur în cortul adunării, înaintea perdelei, şi a aprins pe el

tămâie mirositoare, cum poruncise Domnul lui Moise (Ieş. 40,

26-27) ş.a. Vezi, frate, că cu porunca lui Dumnezeu a făcut

Moise şi cortul mărturiei, şi chivotul legii, şi heruvimii, şi

sfeşnicul, şi candelele înaintea chivotului legii, şi tămâierea cea

cu miresmele tămâierii.

Oare nu erau toate acestea lucruri făcute de mâini

omeneşti pe care le-a poruncit Însuşi Dumnezeu? Oare nu s-au

făcut toate cu porunca lui Dumnezeu şi spre slava Sa? Iar această poruncă n-a fost dată împreună cu făgăduinţa că El va

locui şi se va descoperi în ele?

Credinciosul: Dar unde se scrie în Sfânta Scriptură că

aceste lucruri făcute de mâini omeneşti în cortul mărturiei au

fost sfinţite la porunca lui Dumnezeu şi că oamenii se închinau

înaintea lor şi aprindeau candele şi lumânări, cum fac preoţii în

biserici şi creştinii, prin casele lor, înaintea icoanelor?

Preotul: Auzi ce zice Dumnezeu lui Moise: Şi să faci din

acestea mir pentru ungerea sfântă, mir alcătuit după meşteşugul

199

făcătorilor de aromate; acesta va fi mirul pentru sfânta ungere.

Să ungi cu el cortul adunării, chivotul legii şi toate lucrurile din

cort, masa şi toate cele de pe ea, sfeşnicul şi toate lucrurile lui,

jertfelnicul tămâierii, jertfelnicul arderii de tot şi toate lucrurile

lui şi baia şi postamentul ei. Şi să le sfinţeşti pe acestea şi va fi

sfinţenie mare; tot ce se va atinge de ele se va sfinţi (Ieş. 30,

25-29).

Credinciosul: Dar unde scrie că oamenii se închinau la

aceste lucruri sfinţite, cum fac preoţii şi creştinii noştri în faţa

icoanelor?

Preotul: Dacă ai fi citit cu atenţie Sfânta Scriptură, nu

mai era nevoie să mă întrebi şi de acest lucru. Dar şi la această

întrebare îţi voi răspunde cât mai pe scurt. Auzi ce zice Sfânta

Scriptură în această privinţă: Atunci David s-a sculat de la

pământ, s-a spălat, s-a uns şi şi-a schimbat hainele şi s-a dus în

casa Domnului (biserica) şi s-a închinat şi s-a rugat Lui (II

Regi, 12, 20). Vezi şi pe Isus al lui Navi, care şi-a sfâşiat

veşmintele sale, a căzut cu faţa la pământ înaintea chivotului

Domnului şi a stat aşa până seara, şi el şi bătrânii lui Israel, şi

şi-au presărat cenuşă pe capetele lor (Iosua 7, 6; Num. 20, 6;

Apoc. 19, 4). Tot cu porunca lui Dumnezeu s-a făcut şi şarpele

de aramă (vezi Num. 28, 8, 9).

Credinciosul: Dar unde scrie de aprinderea lumânărilor

înaintea acestor lucruri sfinte, la porunca lui Dumnezeu?

Preotul: Auzi ce spune Sfânta Scriptură în privinţa

aprinderii lumânărilor înaintea lucrurilor sfinţite, la porunca lui

Dumnezeu: Şi a grăit Domnul cu Moise şi a zis: Porunceşte

fiilor lui Israel să-ţi aducă untdelemn de măsline, curat şi

limpede, pentru candele, ca să ardă sfeşnicul necontenit,

înaintea perdelei din cortul adunării, şi-l va aprinde Aaron şi

fiii lui înaintea Domnului, ca să ardă totdeauna, de seara până

dimineaţa. Acesta este aşezământ veşnic în neamul vostru.

Candelele să le pună în sfeşnicul cel de aur curat de dinaintea

Domnului, ca să ardă sfeşnicul de seara până dimineaţa (Lev.

24, 1-4).

Şi în alt loc scrie aşa: Pe el (pe jertfelnic) Aaron va arde tămâie mirositoare în fiecare dimineaţă, când pregăteşte candelele. Când va aprinde Aaron seara candelele, iar va arde miresme. Această tămâiere neîntreruptă se va face pururea

înaintea Domnului, din neam în neam (Ieş. 30, 7-8, ş.a.).

Credinciosul: Dar unde se scrie în Sfânta Scriptură că au

voie creştinii să ţină aceste icoane sfinţite prin casele lor? Că dacă sunt sfinţite, apoi să le ducă la biserică, iar nu să le ţină în

casele lor, unde se fac atâtea fărădelegi.

Preotul: Sfânta Scriptură ne arată că chiar chivotul Domnului stătea într-un cort (vezi II Regi 7, 2), şi era ţinut uneori prin casele oamenilor: Şi a rămas chivotul Domnului în casa lui Obed-Edom Gateanul trei luni şi a binecuvântat Domnul pe Obed-Edom şi toată casa lui (II Regi 6, 11; vezi şi la 7, 6 ş.a.).

Credinciosul: Dar unde se arată în Sfânta Scriptură că

aceste lucruri sfinţite (icoanele) pot să facă minuni?

Preotul: Ai văzut mai sus că Dumnezeu a binecuvântat

casa şi toate lucrurile lui Obed-Edom, pentru că a ţinut chivotul

Domnului în casa Sa, şi iarăşi Dumnezeu a dat putere acestor

lucruri făcute de mâini omeneşti - şi sfinţite la porunca Lui - să

facă minuni şi să pedepsească pe cei răi, care nu le-au dat lor

cinstea cea cuvenită (vezi despre aceasta pe larg la cartea I-a

Regi, cap. 5, 1-8 ş. a.).

Credinciosul: Am înţeles, din cele de până aici, că

Dumnezeu a poruncit a se face diferite lucruri de mâini

omeneşti, care s-au sfinţit tot la porunca lui Dumnezeu, şi că

sfintele icoane sunt lucruri prin care Se slăveşte Dumnezeu în

Biserica Sa şi prin casele creştinilor.

Încă am mai înţeles că Dumnezeu a dat poruncă de a se

aprinde candele şi lumânări în sfeşnice şi a se tămâia sfintele

icoane şi a se închina înaintea lor cei credincioşi, după cum aţi

arătat că şi în Legea Veche se făcea acest lucru, înaintea

lucrurilor făcute de mâini omeneşti şi sfinţite spre slava Sa.

Iarăşi am înţeles că Dumnezeu, prin lucrurile cele făcute

cu porunca Lui, spre slava Sa, face minuni, binecuvântând pe

cei credincioşi care ţin aceste lucruri sfinţite în casele lor şi

pedepsind pe cei răi care nu le cinstesc pe ele, aşa cum a

pedepsit pe filistenii care au luat chivotul Legii Domnului în

robie şi l-au pus în casa lui Dagon şi nu i-au dat cinstea

cuvenită (I Regi 5, 1-8 ş.a).

201

Capitolul9

DESPRE VENERAREA SFINTEI CRUCI

Sfânta Cruce este altarul pe care s-a adus jertfa cea adevărată pentru oamenii din toate timpurile. Iisus Hristos a fost şi jertfă adevărată şi preotul care a adus-o, câştigând prin ea mântuirea noastră, după cum ne adevereşte Sfânta Scriptură, zicând: Iar Hristos, venind Arhiereu al bunătăţilor

celor viitoare..., nu cu sânge de ţapi şi de viţei, ci cu însuşi

Sângele Său,

şi a dobândit o veşnică răscumpărare.

Căci dacă sângele ţapilor şi al taurilor şi cenuşa junincii, Stropind pe cei spurcaţi, îi sfinţeşte spre curăţirea trupului, cu cât mai mult Sângele lui Hristos, care, prin Duhul cel veşnic, S-a adus lui Dumnezeu pe Sine, jertfă fără de prihană,

va curăţi cugetul vostru de faptele cele moarte, ca să slujiţi Dumnezeului Celui viu (Evrei 9,

11-14).

Sfântul Chiril al Ierusalimului zice: „Mântuitorul a suferit

toate aceste patimi ca să împace prin Sângele Crucii pe cele din

cer şi pe cele de pe pământ (cf. Col. 1, 20). Din pricina păcatelor eram duşmani ai lui Dumnezeu, şi Dumnezeu

hotărâse ca păcătosul să moară. Trebuia să se întâmple una din

două: sau Dumnezeu, ca Unul ce-Şi îndeplineşte spusele, să-i

omoare pe toţi, sau să anuleze hotărârea, ca Unul ce este iubitor

de oameni. Totuşi, priveşte la înţelepciunea lui Dumnezeu! A menţinut cu adevărat şi hotărârea şi Şi-a arătat cu putere şi

iubirea de oameni! în trupul răstignit pe lemnul Crucii, Hristos

a luat păcatele, pentru ca prin moartea Lui noi să murim pentru

păcate şi să trăim pentru dreptate (I Petru 2, 24). Nu era om de rând Cel ce a murit pentru noi. Nu era oaie necuvântătoare. Nu era înger, ci Dumnezeu întrupat! Nu era atât de mare

nelegiuirea păcătoşilor, pe cât de mare era dreptatea Celui Care

a murit pentru noi!" 1.

Să se mai ştie şi aceasta, că în Sfânta Scriptură cuvântul

Cruce are două înţelesuri:

a) un înţeles spiritual (întrebuinţat mai rar); înţelesul

spiritual al cuvântului cruce este redat în cuvintele Mântuitorului:

Oricine voieşte să vină după Mine, să se lepede de

sine, să-şi ia crucea şi să-Mi urmeze Mie (Marcu 8, 34). Şi cel

ce nu-şi ia crucea şi nu-Mi urmează Mie, nu este vrednic de

Mine (Matei 10, 38).

b) un înţeles material, propriu sau obişnuit, însemnând

lemnul Crucii sau crucea de lemn, compusă din două lemne

puse de-a curmezişul, cum au fost cele pe care a fost răstignit

Mântuitorul.

Înţelesul material este folosit mai des în Sfânta Scriptură.

El este evident în texte precum sunt următoarele: Şi, ducându-Şi

crucea, a ieşit la locul ce se cheamă al Căpăţânii, care

evreieşte se zice Golgota (Ioan 19, 17). Şi ieşind, au găsit pe un

om din Cirene, cu numele Simon; pe acesta l-au silit să ducă

crucea Lui (Matei 27, 32; Marcu 15, 21). Şi stăteau lângă

crucea lui Iisus mama Lui şi sora mamei Lui, Maria lui Cleopa,

şi Maria Magdalena (Ioan 19, 25). Mântuieşte-Te pe Tine

însuţi, coborându-Te de pe Cruce (Marcu 15, 30; Ioan 19, 31).

În înţelesul obişnuit, în vorbirea de toate zilele (nu şi în

Sfânta Scriptură), cruce mai înseamnă şi semnul crucii făcut cu

mâna dusă la frunte, la piept şi la cei doi umeri (vezi capitolul

următor).

Crucea, ca mijloc de mântuire a oamenilor, a fost

prefigurată şi în Vechiul Testament, prin «şarpele de aramă»

(Num. 21, 9) şi arătată de Mântuitorul în Noul Testament (Ioan

3, 14-15).

Sectarul: Crucea este o spânzurătoare şi este cu totul

nefiresc să cinstim un obiect care a servit drept spânzurătoare

unei persoane iubite de noi. Cum este posibil să cinstim noi

p. 349.

Sfântul Chiril al Ierusalimului, Cateheze, vol. II, Cateheza a XIII-a,

202

obiectul care a servit ca instrument de chinuire pentru

Mântuitorul nostru?

Preotul: Noi trebuie să cinstim Sfânta Cruce cât se poate

mai mult, deoarece Iisus Hristos a iubit Crucea şi a îmbrăţişat-o

cu iubire şi a ars pe ea păcatul nostru, ca pe un altar. Crucea

arată ruşinea noastră, iar nu a Domnului; din partea Domnului

arată iubire. Deci gândul la ea ne face, pe de o parte, să ne

ruşinăm şi să ne căim de păcatele noastre şi să luptăm împotriva

lor, îmbrăţişând şi noi Crucea cum a îmbrăţişat-o Domnul; iar

pe de altă parte, să ne înduioşăm de dragostea Lui cu care ne-a

mântuit prin ea de păcatele noastre şi să o slăvim. Aşadar,

desigur că obiectele care ne aduc întristare şi durere pentru

pierderea unei persoane scumpe, noi nu le cinstim, dar Crucea

Domnului nu ne-a adus întristare, ci bucurie şi mântuire. Căci

ea n-a fost, cum socotiţi voi, sectarilor, o simplă spânzurătoare,

ci a fost altar de jertfă pe care s-a adus cea mai mare şi mai

preţioasă jertfă cu putinţă, pentru mântuirea noastră.

Sectarul: Trebuie să cinstim pe Hristos, iar nu Crucea

Lui, pe care El a murit.

Preotul: Dar şi în Vechiul Testament a fost cinstit nu

numai David, ci şi sabia cu care a ucis pe Goliat, căci şi ea a

fost ţinută cu mare cinste în cortul sfânt lângă efod, după cum

spune: Şi a zis David către Abimelec: «N-ai cumva la îndemână

vreo suliţă sau vreo sabie? Căci eu nu mi-am luat nici sabia,

nici altă armă...». Preotul însă a răspuns: «Iată sabia lui Goliat

filisteanul, pe care l-ai ucis în Valea Stejarului; ea este învelită

într-o haină, după efod...» (I Regi 21, 8-9). Deci cu atât mai

mult trebuie să cinstim noi Sfânta Cruce, aşezând-o în biserici,

fiindcă altă armă ca ea, împotriva celui rău, nu există, ea fiind

o sabie neasemănat mai puternică decât sabia lui David, căci

prin ea a fost biruită puterea satanei. De aceea şi Marele

Apostol o numeşte puterea lui Dumnezeu, zicând: Cuvântul

crucii, pentru cei ce pier, este nebunie; iar pentru noi, cei ce ne

mântuim, este puterea lui Dumnezeu (I Cor. 1, 18).

Sectarul: Dacă este vorba să cinstim Crucea, atunci

trebuie să cinstim nu numai Crucea, ci şi piroanele, cununa de

spini, pe Pilat şi pe Iuda, pe arhiereii Ana şi Caiafa, pe ostaşii

batjocoritori, pentru că tot atât au contribuit şi aceştia, cât şi

Crucea, la mântuirea noastră.

203

Preotul: Nu trebuie să cinstim pe Pilat, pe Iuda, pe

arhierei, pe ostaşii batjocoritori şi ucigaşi ai Domnului, pentru

că trebuie să ţinem seama de intenţia pe care au avut-o ei când

au contribuit la patimile şi la moartea Domnului. Scopul lor era

de a-L batjocori, de a-L ruşina şi de a-L chinui, omorându-L ca

să nu mai fie. Cât priveşte cununa de spini, piroanele etc, noi

le cinstim şi pe acestea, dar nu ca pe Cruce, pentru că nicăieri

în Sfânta Scriptură nu ni se spune că am fi fost împăcaţi cu

Dumnezeu prin ele, şi nici n-au fost prefigurate în Vechiul

Testament precum a fost Crucea. Iată deci pentru ce cinstim

Sfânta Cruce mai mult decât pe acestea.

Sectarul: Dacă este vorba să cinstim Crucea lui Hristos,

atunci trebuie să cinstim numai Crucea cea adevărată, pe care a

fost răstignit Domnul Iisus, iar nu şi toate crucile făcute de

oameni, pentru că acestea, fiind lucrate de oameni păcătoşi, nu

pot fi sfinte şi vrednice de a fi venerate.

Preotul: Dar atunci şi cu Biblia ar trebui să facem tot aşa.

Astăzi avem foarte multe Biblii şi, prin asemănare cu cele ce

spui dumneata, ar trebui să o respectăm numai pe cea originală,

iar nu şi pe toate celelalte tipărite de culegători şi de tipografi

păcătoşi sau necreştini. Aceasta ar fi însă ceva de neînţeles

pentru un om cu mintea întreagă, cum de neînţeles este şi

obiecţiunea de mai sus a dumitale.

Sectarul: Crucea nu trebuie păstrată în afară, pe piept, în

biserici şi în case etc, ci înlăuntrul nostru, în suflet.

Preotul: Cine o are în suflet, când o vede în afară se

bucură. Cea din afară întăreşte pe cea dinlăuntru, căci totdeauna

obiectele din afară trezesc şi întăresc sentimentele cele

dinlăuntru. De altfel, şi crucea dinlăuntrul nostru, ca simţământ

de evlavie, a fost produsă tot prin cea din afară. Dacă nu este în

afară, nu poate fi nici înlăuntrul nostru. Cine este următor al

Crucii lui Hristos, iubeşte şi crucea cea dinlăuntru şi cinsteşte

cu evlavie şi semnul ei din afară.

* * *

Credinciosul: Dar care a fost scopul Domnului de a

binevoit să moară pe Cruce?

Preotul: La această întrebare ne răspunde dumnezeiescul

Părinte Maxim Mărturisitorul, zicând: „Acesta a fost aşadar

scopul Domnului, ca pe de o parte să asculte de Tatăl până la

moarte, ca un om, pentru noi păzind porunca iubirii, iar pe de

altă parte să biruiască pe diavolul, pătimind de la el prin

cărturarii şi fariseii puşi la lucru de el. Astfel, prin faptul că S-a

lăsat de bună voie învins, a învins pe cel ce nădăjduia să-L

învingă şi a scăpat lumea de stăpânirea lui" 2.

Credinciosul: Mai este vreun loc în Sfânta Scriptură

care arată despre puterea Crucii şi că de ea s-a slujit

Mântuitorul spre mântuirea noastră?

Preotul: Da, este. Auzi pe marele Apostol Pavel care

se laudă cu Crucea Domnului şi o socoteşte pe ea putere a lui

Dumnezeu, zicând: Cuvântul Crucii, pentru cei ce pier, este

nebunie; iar pentru noi, cei ce ne mântuim, este puterea lui

Dumnezeu (I Cor. 1, 18). Şi iarăşi zice: Iar mie, să nu-mi fie

a mă lăuda, decât numai în Crucea Domnului nostru Iisus

Hristos, prin care lumea este răstignită pentru mine, şi eu

pentru lume (Gal. 6, 14).

Iar cum că prin Cruce s-a omorât vrajba şi cum că prin

Cruce a împăcat Mântuitorul pe oameni cu Dumnezeu, ascultă

când zice: Căci El este pacea noastră, El care a făcut din cele

două - una, surpând peretele din mijloc al despărţiturii..., ca,

întru Sine, pe cei doi să-i zidească într-un singur om nou şi să

întemeieze pacea, şi să-i împace cu Dumnezeu pe amândoi,

uniţi într-un trup, prin cruce, omorând prin ea vrăjmăşia (Efes.

2, 14-16). Şi iarăşi zice: Căci în El a binevoit (Dumnezeu) să

sălăşluiască toată plinirea. Şi printr-însul toate cu Sine să le

împace..., făcând pace prin El, prin sângele crucii Sale (Col.

1, 19-21). Şi iarăşi zice: Ştergând zapisul ce era asupra

noastră, care ne era potrivnic cu rânduielile lui, şi l-a luat din

mijloc, pironindu-l pe cruce. Dezbrăcând (de putere) începătoriile

şi stăpâniile, le-a dat de ocară în văzul tuturor, biruind

asupra lor prin cruce (Col. 2, 14-15).

Prin cruce S-a înălţat Iisus Hristos la mărire (Filip. 2,

8-9; Luca 24, 26; Ioan 17, 1). Dacă crucea ar fi fost lucru de

ruşine pentru El, nu S-ar fi înălţat pe ea.

Cuvinte ascetice, Filocalia, vol. II, cap. XIX, p. 9.

Capitolul 10

DESPRE SEMNUL SFINTEI CRUCI

Orice creştin care este adevărat fiu al Bisericii celei

dreptmăritoare a lui Hristos şi care trăieşte în viaţă cu evlavie şi

frică de Dumnezeu, când începe o sfântă rugăciune sau o

termină, la începutul citirii unei cărţi sfinte, la începutul şi

sfârşitul unui lucru, la plecarea în călătorie şi la întoarcerea din

ea, când este tulburat de vreo frică, de vreo veste rea sau de

oarecare gânduri rele, când se scoală şi se culcă, când stă la masă şi când se ridică de la masă, se însemnează pe sine cu semnul Sfintei Cruci, pe care îl face cu mâna pe faţa sa,

aducându-şi aminte de puterea cea nemăsurată a Celui ce a

sfinţit Crucea cu Preacurat şi Preascump Sângele Său şi ne-a lăsat-o nouă ca pe o armă nebiruită împotriva diavolului şi ca pe

un semn dumnezeiesc, după cum scrie în Scriptură: Dat-ai

celor ce se tem de Tine semn ca să fugă de la faţa arcului (Ps.

59, 4) şi iarăşi:...însemnatu-s-a peste noi lumina feţei Tale,

Doamne (Ps. 4, 6).

Noi ştim că la rugăciune trebuie să ia parte şi trupul nostru, cu toate mădularele sale. Între acestea, mâinile au un rol

important în exprimarea rugăciunii. Iată câteva mărturii din

Sfânta Scriptură:

1. Iacov a binecuvântat cu mâinile sale (aşezate în chipul

crucii) pe fiii lui Iosif, după cum este scris:...luând Iosif pe cei

doi fii ai săi, pe Efraim cu dreapta sa în faţa stângii lui Israel,

iar pe Manase cu stânga sa în faţa dreptei lui Israel, i-a apropiat de el. Israel însă şi-a întins mâna sa cea dreaptă şi a pus-o pe capul lui Efraim, deşi acesta era mai mic, iar stânga

şi-a pus-o pe capul lui Manase. Înadins şi-a încrucişat mâinile,

deşi Manase era întâiul născut. Şi i-a binecuvântat... (Fac. 48,

13-15).

2. Hristos a binecuvântat cu mâinile pe copii şi pe apostoli.

Despre binecuvântarea copiilor ne vorbeşte Sfânta Scriptură

astfel: Şi, luându-i în braţe, i-a binecuvântat, punându-Şi

mâinile peste ei (Marcu 10, 16). Iar despre binecuvântarea

apostolilor ne spune:...i-a dus afară până spre Betania, şi,

ridicându-Şi mâinile, i-a binecuvântat (Luca 24, 50).

3. Apostolii au aşezat diaconi, preoţi şi episcopi prin

rugăciune şi punerea mâinilor (Fapte 6, 6; 14, 23; I Tim. 4,

14), fapt pentru care taina preoţiei era numită «punerea mâinilor

preoţiei». Tot prin rugăciuni şi punerea mâinilor împărtăşeau

Apostolii Sfânta Taină a Sfântului Mir (a împărtăşirii Sfântului

Duh celor botezaţi) (Fapte 19, 5-6; 8, 14-17 ş.a.). Împărtăşirea

Sfântului Duh în această Taină se numea, de asemenea,

«punerea mâinilor», spre deosebire de cea de mai sus care se

chema «punerea mâinilor preoţiei».

Prin urmare, la rostirea rugăciunii, trupul ia şi el parte

îndeosebi prin acest mădular al său care este mâna. Trebuinţa

de a lua parte şi trupul sau cel puţin un organ al trupului, la

rostirea rugăciunii, rezultă din îndemnul apostolului: Slăviţi,

dar, pe Dumnezeu în trupul vostru şi în duhul vostru, care sunt

ale lui Dumnezeu (I Cor. 6, 20). Şi în alt loc: Vreau deci ca

bărbaţii să se roage în tot locul, ridicând mâini sfinte, fără de

mânie şi fără şovăire (I Tim. 2, 8).

În Testamentul Vechi, de asemenea se practica rugăciunea

prin participarea trupului, ca, de pildă, prin îngenunchere, plecarea

capului, lovirea pieptului cu mâna, ridicarea mâinilor ş.a.

Psalmistul zice: Aşa Te voi binecuvânta în viaţa mea, şi în

numele Tău voi ridica mâinile mele (Ps. 62, 5). Semnul Crucii în Vechiul Testament a fost prefigurat în binecuvântarea lui

Iacov (Fac. 48, 14), în minunea despărţirii apelor Mării Roşii şi a înecării lui faraon, în ţinerea mâinilor lui Moise în chipul

Crucii în timpul luptei cu Amalec (Ieş. 17, 11-12).

În Noul Testament, semnul Crucii se face astfel: se împreună

primele trei degete de la mâna dreaptă - simbolizând

207

Sfânta Treime - (degetul mare, arătătorul şi cel mijlociu), iar

celelalte două degete se ţin strânse în palmă - simbolizând cele

două firi ale Mântuitorului, firea dumnezeiască şi omenească.

Apoi se duc la frunte, la piept, la umărul drept şi la urmă la umărul stâng, rostind cuvintele: în numele Tatălui (la frunte) şi

al Fiului (la piept) şi al Sfântului Duh (de la un umăr la altul),

după care zicem «Amin!»

«În numele Tatălui» înseamnă cinstirea lui Dumnezeu-Tatăl, Stăpânul tuturor. Coborârea mâinii la piept rostind

cuvintele «şi al Fiului» înseamnă coborârea Fiului lui Dumnezeu

pe pământ pentru mântuirea noastră. Iar ducerea mâinii de la

umărul drept la cel stâng, rostind cuvintele «şi al Sfântului

Duh», înseamnă împăcarea noastră cu Dumnezeu şi împreunarea

cu El, prin harul Sfântului Duh adus nouă de Dumnezeu-Fiul.

Sectarul: Nu avem trebuinţă de semnul Crucii făcut cu

mâna, pentru că Dumnezeu nu cere slujirea mâinilor omeneşti,

căci cei ce se închină lui Dumnezeu trebuie să I se închine în

duh şi în adevăr şi nu în trup, după cuvântul apostolului:

Dumnezeu... fiind Domnul cerului şi al pământului, nu

locuieşte în temple făcute de mâini, nici nu este slujit de mâini

omeneşti, ca şi cum ar avea nevoie de ceva, El dând tuturor

viaţă şi suflare şi toate... (Fapte 17, 24-25). Iar Mântuitorul a vorbit femeii samarinence: Dar vine ceasul şi acum este, când

adevăraţii închinători se vor închina Tatălui în duh şi în

adevăr, că şi Tatăl astfel de închinători îşi doreşte. Duh este

Dumnezeu şi cei ce I se închină, trebuie să I se închine în duh

şi în adevăr (Ioan 4, 23-24). Deci, închinarea trebuie să fie în

duh şi nu în trup, cu duhul, iar nu cu mâna, în semnul Crucii.

Preotul: în citatul prim nu este vorba de semnul Sfintei

Cruci făcut cu mâna. Aici se spune numai că pe Dumnezeu nu

trebuie să-L slujim cu ostenelile mâinilor noastre, cum am sluji

pe oarecare om mai mare al nostru. Dumnezeu nu are nevoie de

asemenea slujitori, omul fiind atât de mic faţă de El, încât în

privinţa aceasta, ca şi de altfel în orice privinţă, nu-L poate

ajuta cu nimic.

În citatul al doilea, de asemenea, este vorba de cu totul

altceva, şi anume, că în curând se va începe o epocă nouă, în

care închinarea lui Dumnezeu (cultul dumnezeiesc) va fi mai

208

aproape de desăvârşire, mai adevărată (lăuntrică şi spirituală), iar nu ca până atunci, aproape numai formală (exterioară şi materială), legată de un anumit fel de lăcaş (templul), de o anumită localitate (Ierusalim, respectiv Garizim), de o anumită naţiune (iudei, respectiv, samarineni). Căci Dumnezeu este Duh

şi ca atare nu poate fi cuprins între zidurile unui templu

oarecare, fie în Ierusalim, pe Muntele Sion, fie în Samaria, pe

Muntele Garizim, şi monopolizat acolo. El este pretutindeni şi

de aceea închinarea nu trebuie să fie legată de ceva material sau

mărginit, ci trebuie să se facă «în duh», adică să fie internă

(spirituală), cum nici la samarineni, nici la iudei nu fusese până

atunci. Această închinare «în duh» este o închinare «în adevăr»

sau adevărată - şi aceasta va trebui să fie căutată şi practicată.

Dar prin aceasta nu înseamnă că se înlătură cultul exterior, ci

numai că se pune mai multă bază pe cel interior, atât de

nesocotit mai înainte; căci şi cultul extern este necesar, dat fiind

natura dublă a făpturii noastre, trupească şi sufletească (Matei

6, 5-6; Rom. 12, 1; I Cor. 6, 15).

Dacă voi, sectarii, cereţi de la noi numai închinare în

duh, pentru ce voi, când vă rugaţi, plecaţi genunchii, vă plecaţi

capetele, vă bateţi piepturile, vă ridicaţi mâinile, vă împreunaţi

mâinile amândouă şi alte multe manifestări de acestea aveţi în

vremea rugăciunii? Pentru că şi acestea sunt asemănătoare cu

facerea semnului Crucii cu mâna, fiind participări ale trupului

vostru la rugăciune. Oare credeţi voi că vă puteţi ruga vreodată

fără ca trupul vostru să ia parte la osteneala rugăciunii? Dacă aţi fi nişte duhuri fără de trup, v-am crede, dar nefiind,

niciodată nu vom crede aceste afirmaţii neîntemeiate pe adevăr.

Ca şi îngenuncherea, ca şi plecarea capului, ca şi metania sau

ca şi ridicarea mâinilor în sus la rugăciune, tot aşa şi semnul

Sfintei Cruci făcut cu mâna, este un semn care arată o ţinută

religioasă sau o stare sufletească de evlavie în faţa lui

Dumnezeu, Căruia trebuie să-I slujim şi cu sufletul şi cu trupul

nostru (I Cor. 6, 20; Filip. 1, 20).

Potrivnicii Crucii şi ai semnului ei sunt vrăjmaşii Crucii

lui Hristos (Filip. 3, 18-19). Semnul Sfintei Cruci va vesti

venirea a doua a Mântuitorului nostru Iisus Hristos, după

mărturia Sfintei Scripturi, care zice: Atunci se va arăta pe cer

semnul Fiului Omului şi vor plânge toate neamurile pământului

209

şi vor vedea pe Fiul Omului venind pe norii cerului, cu putere

şi cu slavă multă (Matei 24, 30-31). Acel semn este Crucea,

deoarece ea este semnul puterii şi al biruinţei lui Hristos

(I Cor. 1, 18; Col. 2, 15). Cu adevărat atunci se vor ruşina cu

ruşine veşnică şi căinţă toţi vrăjmaşii şi hulitorii Sfintei Cruci;

dar atunci căinţa lor nu le va mai folosi.

Satana urăşte foarte mult semnul Sfintei Cruci, căci este

arma cea nebiruită cu care Hristos a biruit şi a prădat iadul, şi

de aceea îndeamnă pe toţi cei rătăciţi de la adevăr şi care îi

slujesc lui, să hulească şi să vrăjmăşească Crucea lui Hristos,

căci, după cum câinele fuge de băţul cu care a fost lovit, tot aşa

şi diavolul fuge de Crucea care îi aminteşte că prin ea a fost

biruit 1.

* * *

Credinciosul:

Dar prin care semn a mai fost prefigurată Crucea Domnului nostru Iisus Hristos în Sfânta Scriptură?

Preotul:

Crucea a fost închipuită cu taină în Legea

Veche prin semnul „T" (Tau), care-i apăra pe cei ce îl aveau

pe frunte (Iez. 9, 4-6). Pentru noi, creştinii, crucea este pecetea lui Dumnezeu care păstrează nevătămaţi pe cei ce o au însemnată pe frunţile lor (Apoc.

7, 2-3).

Vezi şi la

Apocalipsă 9, 4.

p. 256.

Sfântul Chiril al Ierusalimului, Cateheze, vol. II, Cateheza a XIII-a,

211

Capitolul 11

DESPRE RUGĂCIUNILE

PENTRU CEI RĂPOSAŢI

Îndată după sfârşitul fiecărui om, sufletul lui merge la

judecată. Această judecată care se face cu fiecare suflet în parte

se numeşte judecata particulară şi se deosebeşte de judecata cea

de obşte sau universală, care se va face cu toţi oamenii odată la

sfârşitul lumii şi după învierea trupurilor. Prin această judecată

particulară se cercetează starea în care iese omul din viaţa

pământească, şi dacă această stare este bună, sufletul este dus

de îngeri la fericire, iar dacă este rea, este luat de duhurile

necurate la chinuri.

Fericirea la care sunt duşi cei găsiţi vrednici se numeşte

sânul lui Avraam (Luca 16, 22) sau rai (Luca 23, 43), iar

chinurile la care sunt supuşi necredincioşii şi păcătoşii se numeşte iad (Luca 16, 23). Că această judecată şi trimitere a

sufletelor la rai sau la iad are loc îndată după moarte, vedem

din cuvintele Mântuitorului către tâlharul de pe cruce:...astăzi

vei fi cu Mine în rai (Luca 23, 43) sau din cuvintele Apostolului Pavel: este rânduit oamenilor, o dată să moară, iar după aceea

să fie judecata (Evrei 9, 27). Acelaşi lucru îl arată marele Apostol Pavel şi atunci când zice:...doresc să mă despart de

trup şi să fiu împreună cu Hristos, şi aceasta e cu mult mai bine

(Filip. 1, 23) şi iarăşi: Căci pentru mine viaţă este Hristos şi

moartea, un câştig (Filip. 1, 21).

Dintre vechii scriitori bisericeşti care vorbesc despre

judecata particulară deosebit de cea de obşte, amintim pe

Tertulian, care zice: „Sufletul (păcătosului după moarte) mai

întâi trebuie să încerce judecata lui Dumnezeu, ca unul ce a fost

pricinuitorul tuturor celor ce le-a făcut, dar el trebuie să aştepte

şi trupul său, ca să primească răsplata şi pentru ceea ce a făcut

cu ajutorul trupului, care s-a supus poruncilor lui" 1. Încă trebuie de ştiut şi acest lucru: dacă cineva la judecata particulară ar fi fost găsit vrednic de chinuri şi de pedeapsă şi

dacă unul ca acesta este creştin şi fiu al Bisericii lui Hristos,

mai are o portiţă de scăpare - prin mijlocirea celor vii - din

chinurile la care a fost pedepsit de Dumnezeu.

Sectarul: Este exclusă posibilitatea intervenţiei celor vii

pentru cei morţi, ştiut fiind că Dumnezeu va judeca pe fiecare

după faptele lui şi după dreptate, dând fiecăruia răsplata

cuvenită propriilor sale fapte. O judecată făcută pe baza

intervenţiei altora n-ar mai fi dreaptă. Sfântul Apostol Pavel

vorbeşte lămurit: Pentru că noi toţi trebuie să ne înfăţişăm

înaintea scaunului de judecată al lui Hristos, ca să ia fiecare

după cele ce a făcut prin trup, ori bine, ori rău (II Cor. 5, 10).

Cuvinte asemănătoare cu acestea găsim destule în Sfânta

Scriptură şi anume în toate textele privitoare la Judecata de apoi.

Preotul: Nu sunt deloc adevărate cele ce cugeţi dumneata şi cei asemenea dumitale. Că Dumnezeu va răsplăti fiecăruia

după faptele sale, este adevărat (Ps. 61, 11), dar că posibilitatea

de a ne ruga pentru cei morţi este exclusă, acest cuvânt este cu

totul străin de adevăr. Noi vedem că în Sfânta Scriptură se pune

mare preţ pe rugăciunea unora pentru alţii. Dacă ar fi aşa cum

gândeşti dumneata, că n-ar avea nici un folos rugăciunea unora

pentru alţii, atunci nici marele Apostol Pavel n-ar fi trebuit să

îndemne cu rugăminte pe ucenicul său, Timotei, spre un lucru

ca acesta, scriindu-i: Vă îndemn deci, înainte de toate, să faceţi

cereri, rugăciuni, mijlociri, mulţumiri, pentru toţi oamenii

(I Tim. 2, 1). Iar Sfântul Apostol Iacov spune: Mărturisiţi-vă deci unul altuia păcatele şi vă rugaţi unul pentru altul, ca să vă vindecaţi, că mult poate rugăciunea stăruitoare a dreptului

(Iacov 5, 16). Sfântul Apostol Pavel cere să se facă rugăciune şi

pentru el (Efes. 6, 19).

Dar dacă rugăciunile noastre folosesc celor vii, care

pricină ar fi să nu le folosească şi celor morţi, odată ce ei

Silvestru de Canev, Dogmatica, vol. V, p. 94.

trăiesc cu sufletele lor şi de vreme ce Acelaşi Dumnezeu le

ascultă şi pe unele şi pe altele? La mărturiile de mai sus se pot

adăuga şi altele directe, din Vechiul Testament. Astfel, în Cartea a doua a Macabeilor (12, 42-45) se arată că s-a adus

jertfă pentru ostaşii cei morţi şi apoi se zice: Drept aceea, sfânt

şi cucernic gând a fost, că a adus jertfă de curăţie pentru cei

morţi, ca să se slobozească de păcat (II Mac. 12, 46). Iar Sfântul Prooroc Baruh spune: Doamne, Atotţiitorule, Dumnezeul

lui Israel, auzi rugăciunea celor ce au murit ai lui Israel...

Nu-Ţi aduce aminte de nedreptăţile părinţilor noştri... (3, 4-5).

În chipul cel mai limpede vorbeşte despre aceste rugăciuni

Sfânta Tradiţie, începând din primele secole ale Bisericii, după

cum arată şi conţinutul Sfintelor Liturghii. Sfântul Ioan Gură de Aur arată că Apostolii chiar au rânduit să se facă la Liturghie

pomenire pentru cei morţi, zicând: „Nu degeaba au rânduit

Apostolii să se facă înaintea Tainei celei înfricoşătoare pomenirea

celor plecaţi. Ştiau că mult le foloseşte, multă binefacere

aduce celor morţi. Când stă poporul şi plinătatea preoţească cu

mâinile ridicate şi în faţă stă Jertfa cea înfricoşătoare, cum nu

vor îndupleca pe Dumnezeu pentru cei adormiţi? Dar aceasta,

numai pentru cei plecaţi în credinţă" 2.

Sfântul Ioan Gură de Aur spune că rugăciunile ajută

numai celor adormiţi în credinţă. La Proscomidie (la Sfânta

Liturghie) se pomenesc toţi cei adormiţi „întru nădejdea învierii

şi a vieţii de veci". Se poate spune deci că rugăciunile folosesc

numai sufletelor acelora care au plecat de aici nu de tot moarte,

ca mădulare ale Bisericii, ci având în ele o anumită credinţă ca

rădăcină a virtuţilor şi oarecare silinţe de a o dezvolta în virtuţi;

celor ce au săvârşit, aşadar, unele fapte bune ca început al

virtuţilor şi al slăbirii patimilor, dar nu au făcut binele aşa de

statornic, sau aşa de mult timp, încât să fi ajuns la deprinderi

bune sau virtuţi care să cumpănească asupra patimilor.

Cu alte cuvinte, rugăciunile folosesc celor ale căror puteri nu s-au ruinat slujind numai patimilor, ci au avut şi o oarecare

obişnuinţă a binelui, cu care s-au dus de aici. Ele folosesc chiar

şi celor ce n-au dus o viaţă de credinţă şi n-au avut fapte bune,

Sfântul Ioan Gură de Aur, Omilii la Epistolele Sfântului Apostol

Pavel, Omilia a IV-a, la Filipeni.

213

dar la sfârşitul vieţii au găsit puterea să se căiască, însă nu aşa

de cutremurător ca să li se prefacă fiinţa dintr-o dată şi în

întregime, ca a tâlharului de pe cruce, în care caz s-ar fi dus în

rai.

Sectarul: Dumnezeu chiar osândeşte pe cei ce se bizuiesc

pe intervenţiile altor oameni în favoarea mântuirii lor. Căci acestea zice Domnul: Blestemat fie omul care se încrede în om

şi îşi face sprijin din trup omenesc şi a cărui inimă se

depărtează de Domnul (Ier. 17, 5).

Preotul: în acest citat sunt blestemaţi şi osândiţi numai

acei oameni care îşi pun nădejdea mântuirii lor exclusiv în

ajutorul de la oameni şi nu în cel de la Dumnezeu - faţă de care

sunt îndepărtaţi cu inima lor -, fapt pentru care îşi merită toată

osânda de la Dumnezeu, iar nu cei ce aşteaptă şi de la oameni

mijlociri pentru ei către Dumnezeu. Căci atunci ar trebui să

socotim sub această osândă şi pe marele Apostol Pavel, care de

multe ori cere de la credincioşii săi rugăciuni către Dumnezeu

pentru el, precum şi el însuşi face pentru alţii şi nădăjduieşte în

folosul acestor rugăciuni, aşa cum am arătat la învăţătura

noastră despre cultul sfinţilor. Deci este cu neputinţă ca în baza

textului invocat de voi, sectarii, să puteţi nega posibilitatea şi

necesitatea de a ne ruga pentru morţi, mai ales că în acest citat

adus de dumneata este vorba de altceva.

Sectarul: Rugăciunile pentru morţi sunt nefolositoare şi

de prisos, neavând nici un rezultat, căci cuvântul biblic este

limpede: Şi iarăşi a zis Domnul: «Să nu intri în casa celor ce

jelesc şi să nu te duci să plângi şi să jeleşti cu ei.-. Şi vor muri cei mari şi cei mici în pământul acesta, şi nu vor fi

îngropaţi, şi după ei nimeni nu va plânge, nimeni nu-şi va face

tăieturi, nici se va tunde pentru ei. Nu se va frânge pentru ei

pâine de jale ca mângâiere pentru cel mort; şi nu li se va da

cupa mângâierii ca să bea după tatăl lor şi după mama lor»

(Ier. 16, 5-7).

Preotul: Aici este vorba numai de cei păcătoşi care sunt

vinovaţi de păcate grele, ceea ce înseamnă că pentru morţii cei

mai puţin păcătoşi se poate frânge pâinea întru pomenirea lor

(vezi lămurirea în context, cu deosebire v. 10-13). Altfel, din citatul de mai sus ar urma ca morţii să nu fie nici îngropaţi, dar

nici vouă nu vă convine o asemenea rânduială ieşită din comun.

214

Sectarul: Cum poate cineva să scoată pe altul din iad,

prin pomeniri, de vreme ce este scris: Că nu este întru moarte

cel ce Te pomeneşte pe Tine. Şi în iad cine Te va lăuda pe

Tine? (Ps. 6, 5).

Preotul: Da, se poate mântui cineva şi din iad, dar nu

prin suferinţele purgatoriului - cum spun romano-catolicii

ci prin Jertfa Răscumpărării, care s-a făcut pentru vii şi pentru morţi. Căci Dumnezeu are puterea să scoată sufletele din iad,

după cum scrie: Eu omor şi înviez, Eu rănesc şi Eu

tămăduiesc (Deut. 32, 39, Cântarea a II-a a lui Moise, v. 57).

Şi iarăşi: Domnul omoară şi învie; El coboară la iad şi iarăşi

scoate (I Regi 2, 6; Ps. 48, 16; Rom. 14, 9; I Cor. 15, 19; I

Tim. 2, 6; Evrei 11, 19; I Ioan 2, 2; Apoc. 1, 18).

Puterea şi iertarea lui Dumnezeu, Care împlineşte «orice»

vom cere de la El (Marcu 11, 24; Ioan 14, 13), sunt fără

margini, iar bunătatea Lui este atât de mare, că numai El poate

schimba osânda veşnică a omului. Aşadar Biserica se roagă

numai lui Dumnezeu, ca El să scoată din iad pe cei osândiţi, şi

nădăjduieşte tare la mila Lui şi la atotputernicia Lui.

Noi ştim că Dumnezeu ne cere să iubim pe semenii

noştri şi priveşte cu plăcere la această iubire a noastră. Nu este faptă mai mare ca iubirea, şi din iubire noi ne rugăm pentru alţii.

Rugăciunea Bisericii găseşte cu atât mai mare ascultare la

Dumnezeu, cu cât în rugăciunea ei se împletesc glasurile

sfinţilor din cer cu ale credincioşilor de pe pământ şi cu însuşi

glasul Maicii Domnului. Biserica este într-o nesfârşită

rugăciune pentru mădularele sale: pentru noi toţi se roagă

îngerii şi apostolii, mucenicii şi patriarhii şi, mai presus de

toate, Maica Domnului nostru Iisus Hristos - şi această sfântă

unire este viaţa Bisericii.

Însuşi Mântuitorul ne adevereşte că nu va trece cu

vederea rugăciunile noastre, mai ales când pe acestea le facem

din iubire către aproapele nostru. El însuşi zice: Toate câte

cereţi rugându-vă, să credeţi că le-aţi primit şi le veţi avea

(Marcu 11, 24); aşadar rugăciunea pentru morţi este nu numai

un semn şi o întărire a iubirii, ci şi o probă a credinţei noastre,

căci tot Mântuitorul a zis: De poţi crede, toate sunt cu putinţă

celui ce crede (Marcu 9, 23).

215

Sectarul: Sfânta Scriptură spune răspicat că între iad şi rai există o prăpastie de netrecut, după cuvântul Domnului din parabola bogatului nemilostiv şi a săracului Lazăr: Şi peste

toate acestea, între noi şi voi s-a întărit prăpastie mare, ca cei

care voiesc să treacă de aici la voi să nu poată, nici cei de

acolo să treacă la noi (Luca 16, 26). Dacă adevărul este acesta,

apoi cum ziceţi voi, ortodocşii, că puteţi scoate pe cineva din

iad şi cum puteţi voi să treceţi această netrecută prăpastie şi să

mutaţi pe unii de acolo în cealaltă parte, de la rău la bine? Oare acest lucru este posibil?

Preotul: Şi noi învăţăm că între rai şi iad este o prăpastie

de netrecut, aşa cum ne-a spus Mântuitorul. Dar această prăpastie nu are puterea de a opri rugăciunile noastre pe care le facem către Dumnezeu pentru cei morţi şi nu face ca rugăciunile noastre către Dumnezeu - făcute din iubire pentru

fraţii noştri - să fie nefolositoare. Noi nu presupunem - ca

romano-catolicii - că există purgatoriul; noi zicem că numai

pentru cei ce au păcate de moarte (nemărturisite), trecerea din

iad la rai este imposibilă. Pentru cei ce au păcate mai uşoare,

această cale nu este definitiv închisă, deoarece abia la Judecata

de apoi se va hotărî definitiv cine este pentru rai şi cine este

pentru iad, fiind de la sine înţeles că, după această judecată,

unul osândit pentru iad nu va mai putea trece în rai. Ştim că pentru cei vinovaţi de păcate de moarte, rugăciunile noastre

sunt oprite, ca fiind nefolositoare: Este şi păcat de moarte; nu

zic să se roage pentru acela (I Ioan 5, 16), dar nu tot aşa este

situaţia pentru celelalte suflete, pentru care noi ne rugăm şi

avem datoria de a ne ruga.

Deci pomenirile celor morţi se legitimează tot prin

legătura iubirii, ca orice rugăciune. Noi suntem împreună cetăţeni cu sfinţii şi casnici ai lui Dumnezeu, zidiţi fiind pe temelia apostolilor şi a proorocilor, piatra cea din capul unghiului fiind însuşi Iisus Hristos (Efes. 2, 20). în virtutea acestei «cetăţenii», noi îl rugăm ca să ierte pe fraţii noştri care

au trecut în lumea cealaltă.

Noi nu ne rugăm pentru cei care au făcut păcate împotriva Duhului Sfânt, cum sunt ereticii, cei nebotezaţi, necredincioşii şi cei ce s-au opus adevărului cu ştiinţă şi voinţă, cei ce s-au ucis în duel, sinucigaşii etc, căci acestora nu li se iartă păcatele nici în lumea aceasta, nici în cealaltă (Matei 12, 31-32). Dar pentru cei cu păcate care se pot ierta în lumea cealaltă noi ne

rugăm, fiindcă trebuie să ne iubim veşnic (I Cor. 13, 3).

Apostolul spune: Ce a murit, a murit păcatului o dată

pentru totdeauna... (Rom. 6, 10), iar Simeon Tesaloniceanul comentează astfel: „Celor adormiţi le sunt mai de folos

liturghiile, iar celelalte mai puţin îi ajută (pentru că omul

murind a încetat de la păcat), iar prin jertfă se împărtăşesc cu

Hristos, se umplu de dumnezeiască veselie, de dar şi se

izbăvesc cu dumnezeiască milă de toată durerea. Deci, mai înainte de toate, să se facă Liturghie pentru dânsul, şi după

aceea, de va avea avuţie, să se dea milostenie săracilor, să se

ajute la zidirea sfintelor biserici şi altele care sunt spre

mântuirea lui".

Şi mai spune: „... Miridele 3

care se scot la Liturghie şi pomenirile

care se fac pentru cei răposaţi, îi unesc cu Dumnezeu

şi-i împărtăşesc cu El nevăzut. Drept aceea, folosindu-se foarte

mult, se mângâie atât fraţii cei ce cu pocăinţă s-au mutat întru

Hristos, cât şi sfintele suflete ale sfinţilor se bucură pentru

aceste pomeniri care se fac pentru dânşii, unindu-se cu Hristos

prin Sfânta Liturghie mai curat şi mai luminat; şi împărtăşindu-se

mai mult cu darurile Lui, se roagă pentru noi. Deci, pentru această pricină, Dumnezeu a lucrat sfânta jertfă şi a dat-o

spre mântuirea şi luminarea oamenilor, ca toţi să fim cu Dânsul

una, cum S-a făgăduit. De aceea sfinţii se roagă pentru cei care

îi pomenesc prin săvârşirea de jertfe întru cinstirea lor şi se fac

mijlocitori pentru dânşii, rugându-se ca şi aceştia să se

împărtăşească cu Hristos ca şi ei. Din acest motiv trebuie să

facem pomenirea celor răposaţi, pentru că dragostea uneşte pe

cei vii cu cei morţi şi să pomenim pe sfinţi, ca, bucurându-i, să

se facă şi ei rugători veseli pentru noi către Dumnezeu".

Cât despre purgatoriul închipuit de romano-catolici, noi

nu avem dovezi temeinice nici din Sfânta Scriptură, nici din

Sfânta Tradiţie. Sfânta Scriptură numai două locuri ne arată

luminat, raiul şi iadul. în Sfânta Tradiţie, Sfinţii Părinţi nu

admit purgatoriul. De pildă:

Miridele sunt părticele care se pun pe sfântul disc alături de Sfântul

Agneţ întru pomenirea celor vii şi a celor morţi. Prin ele credinciosul

participă la harul sfinţitor al jertfei Mântuitorului.

- Marele Atanasie (373) zice: „Este o nebunie a crede în al treilea loc în cealaltă viaţă" (Cartea I).

- Fericitul Augustin (430) scrie: „Nu este vreun loc mijlociu, ca cineva care nu este cu Hristos, să poată fi

altundeva decât cu diavolul". (Despre merit şi păcat).

- Apoi ştim că Sinodul al V-lea Ecumenic din Constantinopol (553) a osândit pe Origen, Didim cel Orb şi Evagrie Ponticul, care învăţau că pedepsele viitoare vor avea sfârşit.

Dacă pe atunci Biserica ar fi avut vreo cunoştinţă despre existenţa purgatoriului, ar fi făcut vreo amintire de el, ca fiind o

excepţie de la veşnicia muncilor.

Nemărginita bunătate a lui Dumnezeu, împreună cu Jertfa

Euharistică, cu rugăciunile Bisericii şi cu milostenia la cei

săraci, sunt de ajuns pentru mântuirea celor ce nu şi-au făcut în

viaţa aceasta canonul pocăinţei şi au murit în dreapta credinţă.

* * *

Credinciosul: Dar cum se face că rugăciunile Bisericii pot ajuta unora să se mântuiască de chinuri înainte de

Judecata cea din urmă?

Preotul: Da, rugăciunile Bisericii pot ajuta unora să se

mântuiască după moarte. Deoarece chinuirile ce le suferă păcătoşii după moarte înainte de învierea cu trupurile nu sunt definitive ca după Judecata cea din urmă, ci sunt provizorii, ca să se lase omenirii din Biserică prilejul să se întărească în dragoste prin rugăciunile pentru cei morţi, care nu se mai pot

ajuta ei singuri, ci sunt ajutaţi prin dragostea altora. Chinurile înainte de Judecata cea din urmă nu sunt nici definitive, nici aşa

de mari ca cele de după Judecata cea de apoi, când vor fi

răbdate şi în trup 4.

Credinciosul: Unii spun că şi sfinţii şi îngerii se roagă

pentru cei morţi în dreapta credinţă. Dar de unde au înţeles

ei acest lucru?

Preotul: Marele Apostol Pavel ne arată că însuşi

Mântuitorul «Se roagă pentru noi» (Rom. 8, 34) după cum şi

Însuşi Duhul Se roagă pentru noi (Rom. 8, 26-27). Iar cum

învăţătura de credinţă Ortodoxă, întreb. 346 p. 167.

că şi sfinţii se roagă pentru noi, vezi la Apocalipsă unde

spune: Şi când a luat cartea, cele patru fiinţe şi cei douăzeci şi patru de bătrâni au căzut înaintea Mielului, având fiecare

alăută şi cupe de aur pline cu tămâie, care sunt rugăciunile

sfinţilor (Apoc. 5, 8). Şi iarăşi, sfinţii se roagă pentru noi şi

sunt ascultaţi de Dumnezeu (Fac. 20, 7; Iov 42, 8; I Regi 7,

9; Ier. 15, 15; Iacov 5, 16; II Petru 1, 13-15; Apoc. 8, 3-4

ş.a.). Dar nu numai că se roagă sfinţii şi îngerii pentru noi, ci şi bucurie se face înaintea îngerilor lui Dumnezeu pentru un

păcătos care se pocăieşte (Luca 15, 10).

Capitolul 12

DESPRE SIMBOLURI ŞI RITURI

Simbolul este un semn care închipuie ceva sau un obiect

care închipuie altceva decât este el de fapt. în cele ce urmează

ne vom referi numai la semne simbolice, nu şi la obiecte

simbolice.

Rit sau ritual (ceremonie) înseamnă o lucrare simbolică

sfântă sau o înşiruire treptată de semne simbolice sfinte, prin

care se exprimă fie un adevăr de credinţă, fie un sentiment

religios sau o atitudine de evlavie, fie o întâmplare sfântă, o

rugăciune ş.a.

Simbolurile sfinte şi riturile sunt expresii sau exteriorizări

şi întăriri ale cultului divin, cultul divin intern devenind prin ele

extern. Simbolurile şi riturile sunt absolut necesare, întregind modul de închinare către Dumnezeu, prin faptul că pun la

contribuţie nu numai sufletul, ci şi trupul nostru, dându-i şi acestuia o parte activă din cultul divin; fără ele, cultul nu este

întreg. Şi după cum numai ele singure, fără participarea activă

a sufletului, nu au prea mare valoare, tot astfel nici cultul

spiritual, dacă înlătură cu totul partea aceasta a riturilor şi a

simbolurilor, nu este întreg şi nici nu poate fi întreg, după cum

un suflet fără trup sau un trup fără suflet nu poate fi o fiinţă

omenească întreagă.

Pentru a aprecia valoarea riturilor, trebuie să ştim şi să

ţinem seama de faptul că trupul însoţeşte întru totul sufletul,

participând la orice stare şi lucrare a acestuia. Astfel, la bucurie omul râde, la necaz plânge, la frică tremură şi se îngălbeneşte;

după expresia feţei sale se poate cunoaşte sufletul cuiva sau

diferite stări ale sale. Acest adevăr îl arată şi Sfânta Scriptură

când zice: Inima veselindu-se, înseninează faţa..., iar duhul

posomorât usucă oasele (Pilde 15, 13; 17, 22); şi iarăşi:

Înţelepciunea unui om îi luminează faţa, iar cruzimea feţei lui îl

face urâcios (Eccl. 8, 1). Iar despre ucigaşul Cain ne spune:

Atunci a zis Domnul Dumnezeu către Cain: «Pentru ce te-ai

întristat şi pentru ce s-a posomorât faţa ta? Când faci bine,

oare nu-ţi este faţa senină? Iar de nu faci bine, păcatul bate la

uşă...»....Şi a pus Domnul Dumnezeu semn lui Cain (o privire

de ucigaş) ca tot cel care îl va întâlni să nu-l omoare (Fac. 4,

6-7, 15).

Aşa cum la crimă a luat parte şi trupul, tot aşa a fost

părtaş şi la starea sufletului după înfăptuirea crimei. Iar semnul

care i l-a pus Dumnezeu lui Cain nu poate fi altul decât privirea

de ucigaş, astfel încât după expresia feţei şi a privirii lui să

poată fi recunoscut ca ucigaş. Mântuitorul încă a grăit: Din

prisosul inimii grăieşte gura (Matei 12, 34).

Aşa fiind, atât semnul Sfintei Cruci cât şi alte semne

simbolice şi rituri sunt necesare, la închinarea către Dumnezeu

trebuind să ia parte şi trupul, ca unul ce este şi el de la

Dumnezeu. Cuvântul inspirat grăieşte: Căci aţi fost cumpăraţi

cu preţ! Slăviţi, dar, pe Dumnezeu în trupul vostru şi în duhul

vostru, care sunt ale lui Dumnezeu (I Cor. 6, 20). Şi în alt loc:

Vă îndemn, deci, fraţilor..., să înfăţişaţi trupurile voastre ca pe

o jertfă vie, sfântă, bine plăcută lui Dumnezeu, ca închinarea

voastră cea duhovnicească (Rom. 12, 1). Astfel, pe Dumnezeu

trebuie să-L preamărim şi cu trupul, aducându-I închinare din

partea întregii noastre fiinţe.

Sectarul: Dumnezeu este Duh şi de aceea cultul nostru

trebuie să fie în duh şi adevăr, iar nu în semne şi în mişcări

simbolice ale trupului sau în ritualele externe. Aşa ne-a învăţat

Mântuitorul: Dar vine ceasul, şi acum este, când adevăraţii

închinători se vor închina Tatălui în duh şi în adevăr, că şi

Tatăl astfel de închinători îşi doreşte. Duh este Dumnezeu şi cei

ce I se închină, trebuie să I se închine în duh şi în adevăr (Ioan

4, 23-24).

Preotul: La acest citat ţi-am dat lămuriri la capitolul 10 -

,,Despre semnul Sfintei Cruci" - deci nu mai este nevoie să-ţi

vorbesc acum.

Sectarul: Trupul nu are nici un preţ şi, ca atare, nici

simbolurile şi riturile trupeşti nu pot fi de vreun folos, căci zice

Mântuitorul: Duhul este cel ce dă viaţă; trupul nu foloseşte la

nimic. Cuvintele pe care vi le-am spus sunt duh şi sunt viaţă

(Ioan 6, 63). Iar apostolul de asemenea vorbeşte: Căci

deprinderea trupească la puţin foloseşte, dar dreapta credinţă

spre toate este de folos, având făgăduinţa vieţii de acum şi a

celei ce va să vină (I Tim. 4, 8).

Preotul: în citatul întâi (Ioan 6, 63) nu se aminteşte nimic

despre nefolosirea riturilor şi a simbolurilor şi nu se neagă

preţul trupului în ceea ce priveşte participarea lui la rugăciune,

ci se spune numai că cele zise despre mâncarea Trupului şi a

Sângelui Mântuitorului în Sfânta Împărtăşanie (vezi contextul 6,

32-64) trebuie înţelese duhovniceşte, iar nu trupeşte, adică nu

în sensul că omul, pentru ca să aibă viaţă veşnică, trebuie să

mănânce din carnea lui Iisus. Nu! Ci în Sfânta Cuminecătură

aducătoare de mântuire, omul mănâncă şi bea Însuşi Trupul şi

Sângele Domnului, sub chipul pâinii şi al vinului. Unii din

ascultători crezuseră că Iisus le porunceşte să-I sfâşie Trupul şi

să-L mănânce şi să-I bea Sângele în înţeles propriu, ceea ce mai

ales la iudei era un păcat foarte grav. Mântuitorul însă caută

să-i lămurească mai bine despre ce este vorba.

În citatul al doilea (I Tim. 4, 8), de asemenea este vorba

de cu totul altceva. Aici se combate rătăcirea unor vechi eretici

(gnostici), care propovăduiau şi practicau abţinerea totală de la

căsătorie sau de la datoria căsătoriei, apoi abţinerea de la

mâncarea de carne ş.a. (vezi 4, 1-7). Apostolul combate

rătăcirea aceasta, spunând că abţinerea totală, din scârbă, de la

toate acestea este un păcat - deoarece Dumnezeu pe toate le-a

făcut curate -, arătând că o abţinere cu măsură de la acestea

este bună, însă să fie scurtă ca durată, spre a nu duce la patimi

şi la păcate mai grele (I Cor. 7, 5-9). Nu spune că abţinerea

parţială a trupului nu foloseşte la nimic, ci dimpotrivă, că

foloseşte puţin. Aşadar aici nu este vorba nicidecum despre

înlăturarea riturilor şi a simbolurilor.

222

Sectarul: Nu trebuie să ne bizuim pe trup, ci pe duh, căci

bizuirea pe trup este fără de valoare în faţa lui Dumnezeu, după

cum este scris: Pentru că noi suntem tăierea împrejur, noi cei

ce slujim în Duhul lui Dumnezeu şi ne lăudăm întru Hristos

Iisus şi nu ne bizuim pe trup (Filip. 3, 3). Deci nici noi nu trebuie să ne bizuim pe rituri şi pe simboluri trupeşti.

Preotul: Aici nu este vorba despre rituri şi despre

simboluri creştine, ci de prea marea încredere a iudeilor în cele

trupeşti - ca de pildă tăierea împrejur -, cu care ei se lăudau şi credeau că aceasta le este de ajuns pentru mântuire. Apostolul combate această greşită înţelegere a lor, arătând că creştinii nu se bizuiesc pe ceva trupesc şi nefolositor, ci în slujirea lui

Dumnezeu cu duhul, adică cu credinţă, rugăciune, evlavie,

fapte bune etc, dintre care însă nu sunt excluse riturile şi

simbolurile. Textul, aşadar, nu este împotriva participării

trupului la rugăciune prin diferite poziţii şi semne simbolice, ci

înţelesul lui este cu totul altul.

Şi la urmă vă întreb: Dacă voi, sectarii, sunteţi împotriva

riturilor şi a simbolurilor, pentru ce totuşi practicaţi unele rituri

(la adunările publice, la rugăciunile particulare, la botezuri şi la

toate slujbele)? Şi de ce nu încetaţi de a le huli pe ale noastre,

care sunt de Tradiţie apostolică, iar nu ca ale voastre, făcături

de minţi omeneşti?

11; Luca 3, 16; vânt: Ioan 3, 8; vântul care suflă unde vrea:

Ioan 3, 8; vânt puternic: III Regi 19, 12; Fapte 2, 2; porumbel:

Matei 3, 16; Marcu 1, 10; Luca 3, 22; Ioan 1, 32; pecete:

Efes. 1, 13; 4,30; II Cor. 1, 22; şi altele multe.

Credinciosul: Dar mai sunt şi alte simboluri în afară de

cele care închipuiesc pe Duhul Sfânt?

Preotul: Sunt foarte multe. Unele închipuind pe cei

credincioşi, ca: miei: Isaia 40, 11; Ioan 21, 15; Matei 10,

16; vulturi: Ps. 102, 5; Isaia 40, 31; pomi roditori: Ps. 1, 3;

Ier. 17, 8; cerbi: Ps. 17, 33; Avac. 3, 19; smochini buni:

Ier. 24, 2-7; oi: Ps. 77, 52; 91, 7; Zah. 13, 4; Matei 25, 33;

26, 31; Ioan 10, 11, 16; 21, 16, 17 ş.a.

Despre rituri vezi la Isaia 1, 10, 11, 13, 14, 15; Ieş.

capitolele 37, 38, 39, 40; Lev. 8, 6, 7; 11, 12, 13, 14, 15,

16, 17, 18, 36; cap. 9, 1-24; cap. 23, 17, 18, 19 ş.a.

* * *

Credinciosul: Mai aveţi ceva de spus în privinţa

simbolurilor şi a riturilor?

Preotul: Este plină dumnezeiasca şi Sfânta Scriptură de

simboluri, prin care se înţeleg cele adevărate prin cele

închipuite. Iată de exemplu simbolurile Duhului Sfânt: El se

numeşte apă: Isaia 12, 3; Ioan 3, 5; apă vie: Isaia 58, 11; Ier.

2, 13; 17, 13; Ioan 4, 10; 7, 37-39; Apoc. 7, 17; 21, 6; 22, 1,

17 ş.a.; apă roditoare: Isaia 27, 3; 41, 18; 44, 3-4; apă care

potoleşte setea: Isaia 35, 7; 45, 8; 41, 17, 18; 55, 1; apă

curăţitoare; Num. 31, 23; Iez 16, 9; 36, 25; Efes. 5, 26; Evrei

10, 22; apă tainică şi din destul: Isaia 58, 11; Ioan 4, 14; apă

dată în dar: Isaia 55, 1; 3 Regi 19, 12; Ier. 23, 29; Matei 3,

225

Capitolul 13

DESPRE POST

Postul - după mărturisirea marelui Vasile - este cea mai veche poruncă dată omului de Dumnezeu. Căci zice acest mare

părinte al Bisericii lui Hristos: „Cucereşte-te şi sfieşte-te,

omule, de bătrâneţea şi vechimea postului, pentru că de o

vechime cu lumea este porunca postului. Căci în rai s-a dat această poruncă, atunci când a zis Dumnezeu lui Adam: Din

toţi pomii din rai poţi să mănânci, iar din pomul cunoştinţei binelui şi răului să nu mănânci, căci, în ziua în care vei mânca

din el, vei muri negreşit (Fac. 2, 16-17)".

Prin cuvântul «post» noi înţelegem o înfrânare de la toate

mâncărurile - iar în caz de boală, numai de la unele -, precum

şi de la toate băuturile, de la toate lucrurile lumeşti, de la toate

dorinţele rele, pentru ca să poată face creştinul rugăciunea lui

mai cu uşurinţă şi să împace pe Dumnezeu, încă şi pentru ca să

omoare poftele trupeşti şi să câştige harul lui Dumnezeu 1.

Postul este o faptă de virtute, cu lucrare de înfrînare a poftelor

trupului şi de întărire a voinţei, o formă de pocăinţă, deci un

mijloc de mântuire.

Dar în acelaşi timp este şi un act de cult, adică o faptă de cinstire a lui Dumnezeu, pentru că este o jertfă - o renunţare de bună voie de la ceva care ne este îngăduit - izvorâtă din iubirea şi din respectul pe care le avem faţă de Dumnezeu. Postul este şi un mijloc de desăvârşire, de omorâre a voii trupului, un semn văzut al râvnei şi al sârguinţei noastre spre asemănarea cu

Dumnezeu şi cu îngerii Săi, care nu au nevoie de hrană.

„Postul este lucrul lui Dumnezeu, căci Lui nu-I trebuie hrană" 2.

Rostul postului este folosul trupului şi al sufletului, pentru

că întăreşte trupul şi curăţeşte sufletul, păstrează sănătatea

trupului şi dă aripi sufletului. De aceea şi Legea Veche îl

recomandă şi îl impune de atâtea ori (Ieş. 34, 28; Deut. 9, 18;

Jud. 20, 26; I Regi 7, 6; Isaia 58; Ioil 2, 15). Şi Isus, fiul lui

Sirah, zice: Nu fi nesăţios în nici o desfătare, şi nu te apleca la

mâncăruri multe. Că în mâncărurile cele multe va fi durere şi

nesaţiul va veni până la îngreţoşare. Pentru nesaţ mulţi au

pierit; iar cel înfrânat îşi va spori viaţa (37, 32-34).

Mântuitorul Însuşi a postit patruzeci de zile şi patruzeci de

nopţi în pustie, înainte de a începe propovăduirea Evangheliei

(Matei 4, 2; Luca 4, 2), şi tot Mântuitorul ne învaţă cum să

postim (Matei 6, 16-18). El ne spune că diavolul nu poate fi

izgonit decât cu post şi rugăciune (Matei 17, 21; Marcu 9, 29).

Posteau, de asemenea, Sfinţii Apostoli şi ucenicii lor (Fapte 13, 2-

3; II Cor. 6, 5); ei au rânduit postul pentru creştini 3. Moise a postit patruzeci de zile şi patruzeci de nopţi (Ieş. 34, 28; Deut.

9, 9-18); Ilie Proorocul la fel a postit patruzeci de zile (III Regi

19, 8); Daniel de asemenea a postit (Dan. 9, 3; 10, 3).

Din Sfânta Scriptură aflăm cum trebuie să fie postul

pentru a fi bineprimit de Dumnezeu (Isaia 58, 6-8; Matei 6,

16-18), aflăm că postul este de folos în vremea judecăţilor lui

Dumnezeu (Ioil 1, 14; 2, 11-12; Iona 3, 4-7), în vreme de

nenorociri şi primejdii (II Regi 1, 12; Est. 4, 3) şi este bun în

vederea izbăvirii de primejdii viitoare (I Ezdra 8, 21-23; Est.

4, 3-16; Ioil 2, 12; Iona 3, 4-5). Postul este bun în vremea

suferinţelor Bisericii (Matei 9, 15; Luca 5, 33-35), în vremea

suferinţelor pricinuite de alţii (Ps. 34, 12-13), în vederea

consacrării sfinţiţilor slujitori (Fapte 13, 3; 14, 23). Postul trebuie însoţit de rugăciune (II Regi 12, 16; I Ezdra 8, 23;

Neem. 1, 4; Ioil 2, 15-17; Dan. 9, 3; Luca 2, 37; I Cor. 7, 5),

de mărturisirea păcatelor (I Regi 7, 6; Neem. 9, 1-2; Dan. 9,

3-6) şi de smerenie (Deut. 9, 18). Postul este bun pentru

întoarcerea la Dumnezeu (II Paral. 20, 3; Isaia 58, 6; Ioil 2,

Mărturisirea Ortodoxă, Partea a III-a, Răsp. la întreb, a 7-a.

Sfântul Simeon Tesaloniceanul, Răspuns la întrebarea 54, p. 327.

Aşezămintele Sfinţilor Apostoli, Cartea a V-a, cap. XIII.

226

12), ca şi în vreme de întristare (Jud. 20, 26; II Regi 1, 12; Ps.

34, 12-13; 68, 12; Dan. 10, 2-3).

Sfinţii Părinţi ai Bisericii lui Hristos laudă şi recomandă postul cu multă stăruinţă. Iată ce spune Sfântul Ioan Gură de Aur: „Postul potoleşte zburdălnicia trupului, înfrânează poftele

cele nesăţioase, curăţeşte şi înaripează sufletul, îl înalţă şi-l

uşurează" 4.

Postul se împarte în mai multe feluri şi anume:

a) Ajunare desăvârşită - adică atunci când nu mâncăm şi

nu bem nimic, cel puţin o zi întreagă.

b) Postul aspru sau uscat - sau ajunarea propriu-zisă,

când mâncăm numai spre seară mâncăruri uscate: pâine şi apă,

fructe uscate, seminţe etc.

c) Postul obişnuit sau comun - când mâncăm la orele

obişnuite, dar numai mâncăruri de post, adică ne înfrânăm doar

de la mâncărurile „de dulce" (carne, peşte, brânză, lapte, ouă,

vin, grăsime ş.a.).

d) Postul uşor (dezlegarea) - când dezlegăm la untdelemn

şi vin, iar uneori dezlegăm şi la peşte, icre, aşa cum este

prevăzut în Tipicul Mare al Bisericii, la anumite sărbători care

cad în cursul posturilor de peste an.

Posturile de o zi în cursul anului sunt: Miercurea şi

Vinerea, ziua înălţării Sfintei Cruci (14 septembrie), ziua tăierii

Capului Sfântului Ioan Botezătorul (29 august), precum şi

ajunul Botezului Domnului (5 ianuarie), post aşezat din vremea

când catehumenii se pregăteau prin post şi rugăciuni pentru primirea botezului.

Iar posturile de mai multe zile ale Bisericii lui Hristos

celei dreptmăritoare sunt: Postul Mare, Postul Naşterii

Domnului, Postul Sfintei Marii (Maicii Domnului) şi Postul

Sfinţilor Apostoli; rânduiala după care se ţin aceste sfinte patru

posturi este scrisă în Tipicul cel Mare al Bisericii.

Sectarul: Omul poate să mănânce orice mâncare, fiindcă

mâncarea nu spurcă pe om. De aceea nu trebuie să facem

deosebire între mâncărurile de post şi cele de frupt (de dulce),

fiindcă toate sunt la fel de curate, după cum a spus Mântuitorul:

Nu ceea ce intră în gură spurcă pe om, ci ceea ce iese din

Omilia a X-a la Cartea Facerii, cap. I.

227

gură, aceea spurcă pe om... Şi Petru, răspunzând, I-a zis:

Lămureşte-ne nouă pilda aceasta. El a zis: Acum şi voi sunteţi

nepricepuţi? Nu înţelegeţi că tot ce intră în gură se duce în

pântece şi se aruncă afară? Iar cele ce ies din gură, pornesc

din inimă şi acelea spurcă pe om... (Matei 15, 11, 15-18).

Deci nu are rost să facem deosebire între mâncăruri, ca şi când

prin unele (cele de post) ne-am mântui, iar prin altele (cele de

dulce) ne-am spurca şi ne-am osândi.

Preotul: Este adevărat că nu prin mâncăruri se spurcă

omul, pentru că ele toate sunt curate. Dar aceasta nu înseamnă

că nu trebuie să mai existe post. în cele de mai sus ţi-am arătat

dumitale - din Sfânta şi dumnezeiasca Scriptură - că postul este

cea mai veche poruncă dată omului de Dumnezeu, apoi ţi-am

dat numeroase citate biblice ca mărturii despre legea postului şi

folosul lui.

Scopul postului nu este numai de a face deosebiri între

unele mâncăruri, ci de a disciplina trupul şi puterile sufleteşti,

spre uşurare şi curăţire de păcate. Dacă Sfinţii Prooroci, Sfinţii

Apostoli şi toţi sfinţii lui Dumnezeu ar fi cugetat asemenea

nebunii cum cugetaţi voi, sectarii cei blestemaţi, despre post,

apoi ei nu ar mai fi postit atât de mult în viaţa lor şi nici nu ar fi

lăsat oamenilor învăţătură să postească. Ştiu că vouă, tuturor rătăciţilor sectari, vă convine să tâlcuiţi rău şi sucit învăţăturile Sfintei Scripturi, pentru a face pântecele vostru dumnezeu şi a-i sluji lui cu tot felul de mâncăruri, fără opreală şi osebire.

Stricaţi legea lui Dumnezeu pentru pântecele vostru şi învăţaţi

pe oameni să nu postească pentru ca să vă faceţi vrednici de

mai mari chinuri în gheena focului, dezlegând posturile cele

puse de Sfinţii Prooroci şi Apostoli în Biserica lui Hristos.

Citatul invocat aici de dumneata nu are nimic cu

dezlegarea posturilor, ci se referă numai la obiceiul fariseilor şi

al cărturarilor de a nu mânca cu mâinile nespălate. Mântuitorul

tâlcuieşte sfinţilor Săi ucenici şi apostoli cele ce nu înţelegeau,

spunându-le că a mânca cineva cu mâinile nespălate (situaţie în

care se aflau ei atunci) nu este un lucru necurat, căci necurăţia

omului nu vine din afară, ci dinlăuntru, adică din inima lui, aşa

cum adesea din inima fariseilor şi a cărturarilor făţarnici ieşeau

cuvinte pline de hulă, de ură, de zavistie şi pizmă la adresa

Mântuitorului, şi acelea erau care îi spurcau pe ei.

228

Pentru aceasta Dumnezeul şi Mântuitorul nostru, văzând

în inima lor această necurăţie duhovnicească, îi mustra

numindu-i «orbi», «morminte văruite», «făţarnici» ş.a. Aceşti farisei orbi şi cărturarii aveau nevoie de a-şi spăla inima lor de ură, de zavistie, de pizmă, de făţărnicie, pentru a se putea curăţi înaintea lui Dumnezeu. Iar ei cu făţărnicie se arată

râvnitori în obiceiurile lor de a-şi spăla negreşit mâinile când

stau la masă, ca şi cum acesta ar fi fost lucrul cel mai de seamă

şi plăcut lui Dumnezeu. Aşadar, acesta este înţelesul adevărat al textului invocat de dumneata, iar nu cel cugetat de voi, rătăciţilor sectari, care răstălmăciţi scripturile spre a voastră

pierzare (II Petru 3, 16-17).

Aşadar Mântuitorul prin cuvintele citatului de mai sus,

invocat de dumneata, n-a zis către ucenicii Săi «să nu mai

postiţi» şi nici nu putea să spună aceasta, câtă vreme El, fiind

fără de păcat (Matei 27, 24; Ioan 8, 46; II Cor. 5, 21; Evrei 4,

15 ş.a.), a postit pentru noi şi pentru mântuirea noastră timp de

patruzeci de zile şi patruzeci de nopţi (Matei 4, 2; Luca 4, 2).

Sectarul: Este o erezie condamnată de Sfânta Scriptură a

opri pe cineva de la anumite mâncăruri, atâta vreme cât ele sunt

bune şi curate şi mai ales că au de la Dumnezeu menirea de a fi

consumate. Căci scrie apostolul: Aceştia (învăţătorii mincinoşi

ce se vor ivi) opresc de la căsătorie şi de la unele bucate, pe

care Dumnezeu le-a făcut, spre gustare cu mulţumire, pentru

cei credincioşi şi pentru cei ce au cunoscut adevărul, pentru că

orice făptură a lui Dumnezeu este bună şi nimic nu este de

lepădat, dacă se ia cu mulţumire; căci se sfinţeşte prin cuvântul

lui Dumnezeu şi prin rugăciune... Căci deprinderea trupească

la puţin foloseşte, dar dreapta credinţă spre toate este de folos,

având făgăduinţa vieţii de acum şi a celei ce va să vină (I Tim.

4, 3-5, 8).

Preotul: Şi în acest citat voi, sectarilor, trageţi cenuşa pe

turta voastră. Vă convine să mâncaţi mereu de toate, fără de

osebire, să dezlegaţi frâul postului şi să faceţi largă calea

pântecelui vostru şi a celor înşelaţi de voi. Dar pe noi ne învaţă

Mântuitorul nostru Dumnezeu că dracii nu ies din oameni decât

numai prin rugăciune şi prin post (Matei 17, 21). Ne învaţă şi sfinţii Săi ucenici şi apostoli, că ei slujeau Domnului postind,

după cum este scris: Şi pe când slujeau Domnului şi posteau...

şi iarăşi: Atunci, postind şi rugându-se, şi-au pus mâinile peste

ei şi i-au lăsat să plece (Fapte 13, 2, 3); şi iarăşi spune marele

Apostol Pavel, arătând că nici în suferinţele sale nu lasă postul:

...în bătăi, în temniţă, în tulburări, în osteneli, în privegheri, în

posturi (II Cor. 6, 5).

Deci de cine trebuie să asculte creştinii? De Hristos, Dumnezeul nostru şi de sfinţii şi dumnezeieştii Lui apostoli, sau

de voi, blestemaţilor prooroci mincinoşi, care stricaţi şi

răstălmăciţi înţelesul Scripturii spre a voastră pierzare (II Petru

3, 16-17)? Vai de voi, orbilor şi nebunilor sectari, care

închideţi ochii minţii voastre la lumina adevărurilor celor ce

luminează în Scripturi! Iar voi, ca şi corbii cei de noapte, ca

huhurezii şi bufniţele cele de prin păduri, numai la întuneric

vedeţi, iar la lumină sunteţi orbi. Vai şi de acei creştini care vă

ascultă pe voi, căci împreună cu voi, orbilor, vor cădea în

groapă! (Matei 16, 3; 23, 16-19; Luca 6, 41; Matei 7, 3).

Citatul adus de tine aici, prin care ţi se pare ţie că răstorni

cele nerăsturnate, nu se referă nicidecum la anularea postului.

Ci prin el se mustră rătăcirea vechilor eretici din acea vreme

(gnosticii), care, asemenea vouă fiind orbi şi rătăciţi, opreau cu

desăvârşire căsătoria şi mâncarea de carne. Iar acest lucru nu-l

făceau pentru o vreme, cum facem noi în vremea postului, ci

pentru totdeauna opreau căsătoria, spre a nu se înmulţi

«materia», iar carnea o socoteau ca pe ceva necurat. Aşadar,

înţelegeţi voi, sectarilor, şi treziţi-vă din somnul rătăcirii

voastre, pentru că în citatul adus de voi aici, nicidecum marele

Apostol Pavel nu se împotriveşte postului, ci aduce lămuriri

acelor rătăciţi eretici «gnostici», care tulburau pacea Bisericii lui

Hristos, aşa cum faceţi şi voi astăzi. Oare cum ar fi putut

marele Apostol Pavel să vorbească împotriva postului, dacă el

în toată vremea vieţii sale a postit şi s-a nevoit (Fapte 9, 9; 13,

3; II Cor. 6, 5, ş.a.)?

Sectarul: Postul este ceva indiferent, neutru; nu este nici

bun, nici rău, şi, ca atare, prin el nu ne putem face noi mai

plăcuţi lui Dumnezeu. Apostolul grăieşte lămurit: Dar nu

mâncarea ne va pune înaintea lui Dumnezeu. Că nici dacă vom mânca, nu ne prisoseşte, nici dacă nu vom mânca, nu ne

lipseşte (I Cor. 8, 8). Căci Împărăţia lui Dumnezeu nu este mâncare şi băutură, ci dreptate şi pace şi bucurie în Duhul Sfânt (Rom. 14, 17). Iată de ce nu este nici un păcat a nu ţine

post. Cine îl ţine nu face rău şi cine nu-l ţine, iarăşi nu face

rău; nici a-l ţine nu este vreo virtute, nici a nu-l ţine nu este

vreun păcat.

Preotul: Aşa ţi se pare dumitale, dar deloc nu este aşa.

Iarăşi ai adus un citat din Sfânta Scriptură prin care voieşti a te

justifica în faţa postului. Zici că postul pe nimeni nu face mai

plăcut lui Dumnezeu. Cine te-a învăţat astfel de erezii? Cine a făcut pe niniviteni să nu piară şi să întoarcă hotărârea cea dreaptă a lui Dumnezeu spre milă, dacă nu postul? Aşadar

postul şi pocăinţa au făcut pe Dumnezeu să Se milostivească şi

să nu piardă pe cei peste 120000 de oameni care au postit

împreună cu vitele lor şi cu împăratul lor şi boierii lui (Iona 3,

5; 4, 11). Au nu cu postul şi cu rugăciunea a bineplăcut David,

împăratul şi proorocul lui Dumnezeu, după căderea lui în

desfrânare şi ucidere? Auzi ce zice: Iar eu, când mă supărau

ei, m-am îmbrăcat cu sac şi am smerit cu post sufletul meu (Ps.

34, 12-13) şi iarăşi: Că cenuşă am mâncat în loc de pâine (Ps.

101, 10). Şi în alt loc: Genunchii mei au slăbit de post şi trupul meu s-a istovit de lipsa untdelemnului (Ps. 108, 23). Au nu cu postul au plăcut cei trei tineri lui Dumnezeu şi nu i-a ars cuptorul Babilonului (Dan. 1, 8; 3, 25-26)? Au nu cu postul a închis Daniel gurile leilor în groapă (Dan. 6, 23-24)? Dar nu ajunge vremea şi nici nu este aici locul a-ţi arăta câţi dintre

oameni s-au făcut plăcuţi lui Dumnezeu cu postul; şi mai zici că

pe nimeni postul nu-l face mai plăcut lui Dumnezeu.

Apoi să ştii că amândouă aceste citate pe care le-ai adus

aici ca mărturie împotriva postului nu se referă deloc la oprirea

de a posti, ci la oprirea de mâncare de carne jertfită idolilor

(vezi contextul ambelor citate: I Cor. 8, 10; 10, 25-27). Vezi acolo că cei ce s-au scandalizat de mâncarea celor jertfite la idoli erau iudeo-creştinii, care încă ţineau cu mare stricteţe la Legile Vechiului Testament cu privire la mâncăruri (Lev. 11;

Deut. 14). Aceştia nu mâncau carne jertfită idolilor şi voiau să

oprească şi pe creştinii proveniţi dintre păgâni de la acest lucru;

cu acest prilej marele Apostol Pavel a scris cele de mai sus, pe

care dumneata, ca şi toţi sectarii, le tâlcuieşti sucit şi rău.

Sectarul:

Nici postirea nu este folositoare şi nici nepostirea nu este vreun păcat; pentru aceasta cei ce postesc nu trebuie să osândească pe cei ce nu postesc, după cuvântul

apostolului: Cel ce mănâncă să nu dispreţuiască pe cel ce nu

mănâncă; iar cel ce nu mănâncă să nu osândească pe cel ce

mănâncă, fiindcă Dumnezeu l-a primit. Cine eşti tu, ca să

judeci pe sluga altuia?... Şi cel ce mănâncă, pentru Domnul

mănâncă, căci mulţumeşte lui Dumnezeu; şi cel ce nu mănâncă,

pentru Domnul nu mănâncă, şi mulţumeşte lui Dumnezeu (Rom.

14, 3-6). Nimeni deci să nu vă judece pentru mâncare sau

băutură, sau cu privire la vreo sărbătoare sau lună nouă sau la

sâmbete, care sunt umbră celor viitoare, iar trupul (este) al lui

Hristos (Col. 2, 16-17). Astfel, nici ortodocşii, care se ţin a fi

drepţi, nu sunt îndreptăţiţi a aduce vreo învinuire celor cărora

legea lor - bazată pe cuvântul apostolului - nu-i obligă să

postească, şi nici a-i condamna.

Preotul: Şi în citatele acestea, ca şi în celelalte de mai sus, dumneata nu ai nici un fel de dreptate şi înţelegere; întâiul

citat, ca şi cele pe care le-ai invocat mai înainte, nu opreşte şi

nu anulează postul. El vorbeşte numai despre deosebirea dintre

mâncărurile oprite şi neoprite, sau curate şi necurate, potrivit

rânduielilor - acum desfiinţate - ale Vechiului Testament. Iar în citatul al doilea se combate părerea iudeo-creştinilor care

învinuiau pe acei dintre păgâno-creştini care mâncau din carnea

cea jertfită idolilor; iar marele Apostol Pavel le arată că de

acum înainte să nu se mai facă deosebire între mâncăruri,

deoarece pentru mântuire acest lucru nu mai are nici o

însemnătate, ştiut fiind că în Noul Testament nu mai există

nimic necurat. Deci chestiunea în cauză era de a aplana şi a

linişti tulburările, neînţelegerile şi conflictele care se iviseră

între iudeo-creştini şi păgâno-creştini, în special în privinţa

mâncării şi în general în problema obligativităţii şi a

neobligativităţii Legii Mozaice în creştinism. Contextul şi textele paralele lămuresc îndeajuns despre ce este vorba în cele

invocate de dumneata.

Dacă voi, sectanţii, aţi citi Sfânta Scriptură cu atenţie

totdeauna, din analiza contextelor - făcută cu chibzuinţă

duhovnicească - aţi înţelege clar şi textele care sunt în legătură

cu ele şi nu v-aţi rătăci. Dar voi citiţi numai textul singur şi vă

mulţumiţi cu părerea şi înţelegerea voastră despre el, şi de aici

vă vine vouă tot eresul şi rătăcirea pe care apoi o semănaţi în

232

urechile altora, şi vai de cei ce vă ascultă, căci împreună cu voi

vor merge în gheena.

Sectarul: Postul adevărat este numai cel zis «negru», care

constă în reţinerea totală - pe un timp determinat - de la orice

mâncare şi băutură. Iar acest post se ţine după libera alegere,

după împrejurări şi după posibilitatea fiecăruia, dar nicidecum

în zile rânduite de alţii sau în anumite răstimpuri ale anului, aşa

cum faceţi voi, ortodocşii.

Preotul: Nici Biserica noastră nu osândeşte postul «negru»;

dimpotrivă, îl recomandă ca având bune temeiuri biblice. Dar, fiindcă acest fel de post este foarte greu şi nu fiecare om îl

poate practica - din diferite motive întemeiate -, Biserica a

rânduit ca numai celălalt fel de post, care de asemenea are

temeiuri biblice, să fie obligatoriu pentru fiecare creştin.

Sectarul: Ce mărturii şi temeiuri biblice are postul

vostru, al ortodocşilor? Deoarece voi aţi pus o mulţime de posturi în diferite vremi ale anului şi prin aceasta aţi împovărat cu grele sarcini poporul creştin care, dacă ar ţine atâtea posturi câte sunt rânduite de conducătorii Bisericii, apoi ar trebui

aproape tot timpul anului să postească. Dar acest lucru l-aţi pus

numai pe popor, căci voi - preoţii şi arhiereii voştri - sunteţi

fariseii şi cărturarii de altădată, că puneţi poveri grele şi nici cu

degetul vostru nu le ridicaţi, fiindcă voi nu faceţi din cele ce

ziceţi; ştim noi că popii şi cei mai mari ca ei nu postesc, dar pe

umerii poporului pun sarcini cu anevoie de purtat (Matei 23, 3).

Preotul: Nu sunt deloc fără temeiuri scripturistice şi

tradiţionale posturile rânduite nouă de Biserică. Dimpotrivă, noi avem temeiuri foarte bune şi numeroase în Sfânta Scriptură şi în

Sfânta Tradiţie despre sfintele noastre posturi. Dumneata citeşte

şi vezi în Sfânta Scriptură că şi în Vechiul Testament exista o

anumită rânduială în ceea ce priveşte vremea posturilor, căci

erau anumite răstimpuri de peste an în care se făceau diferite

posturi. Astfel:

1. Se postea de două ori pe săptămână (joia şi lunea) în

amintirea suirii şi coborârii lui Moise de pe Muntele Sinai cu

Tablele Legii. Fariseul din pilda Mântuitorului se lăuda de

asemenea că posteşte de două ori pe săptămână (Luca 18, 12),

vrând să spună prin aceasta că el ţine cu stricteţe rânduiala

privitoare la ţinerea postului şi că, prin aceasta, e plăcut lui

233

Dumnezeu. Postul lui era însă numai trupesc, deoarece sufletul

lui era plin de mândrie, fapt pentru care postul lui trupesc nu-i

era de nici un folos;

2. Se postea în ziua împăcării (în ziua a zecea a lunii a

şaptea - Tişri) după cum însuşi Dumnezeu a rânduit: Aceasta

să fie pentru voi lege veşnică: în luna a şaptea, în ziua a zecea

a lunii, să postiţi şi nici o muncă să nu faceţi..., căci în ziua

aceasta vi se face curăţire, ca să fiţi curaţi de toate păcatele

voastre, înaintea Domnului, şi curaţi veţi fi (Lev. 16, 29-30).

Acest post este amintit şi în Noul Testament (Fapte 27, 9);

3. Mai existau apoi şi alte zile sau răstimpuri fixe la care

era rânduit post după cuvântul Domnului prin proorocul: Aşa

zice Domnul Savaot: Postul din luna a patra, a cincea, a şaptea şi a zecea vor fi pentru casa lui Iuda spre veselie şi bucurie şi

zile bune de sărbătoare... (Zah. 8, 19).

Aşadar ca şi în Vechiul Testament, şi în cel Nou, Sfânta

Biserică a rânduit anumite răstimpuri şi zile în care postul să fie obligatoriu pentru toţi creştinii, ca astfel şi în privinţa aceasta să

fie o bună rânduială după cuvântul apostolului: Toate să se facă

cu cuviinţă şi după rânduială (I Cor. 14, 40), căci Dumnezeu

nu este al neorânduielii, ci al păcii (I Cor. 14, 33).

Iar cât priveşte cele ce ai zis dumneata, că preoţii şi arhiereii noştri nu postesc, acesta nu este lucrul nostru de a-i judeca, că scris este: Nu judecaţi, ca să nu fiţi judecaţi (Matei

7, 1; Luca 12, 14; I Cor. 4, 5). Noi avem poruncă de la Hristos

să facem cele ce spun conducătorii Bisericii, dacă vrem să ne

mântuim (Matei 23, 2).

* * *

Credinciosul: Dar cum trebuie ţinut postul cel adevărat

după învăţătura Bisericii Ortodoxe?

Preotul: Postul cel adevărat, frate, nu trebuie să-l postim

numai cu trupul, ci şi cu sufletul. Adică nu numai să mâncăm

de post, ci şi înfrânându-ne totodată şi de la patimi, păcate şi

ispite. Odată cu înfrânarea de la mâncărurile de dulce, să ne silim a ne curăţi nu numai trupul, ci şi sufletul, petrecând în

rugăciuni şi pocăinţă. Postul întreg, adevărat şi desăvârşit este deci nu numai trupesc, ci şi sufletesc. Postul de bucate

împreunat cu celelalte fapte bune este adevărat post. Aşa ne învaţă Biserica în Cântările Postului Mare, zicând: „Să postim

post bineplăcut Domnului; postul cel adevărat este înstrăinarea

de răutăţi, înfrânarea limbii, lepădarea mâniei, depărtarea de

pofte, de clevetire, de minciună şi de jurământ mincinos.

Lipsirea acestora este postul cel adevărat şi bineprimit" 5.

Iar Sfântul Ioan Gură de Aur zice: „Postiţi? Arătaţi-mi-o

prin fapte. Cum? De vedeţi pe sărac, aveţi milă de el; un

duşman, împăcaţi-vă cu el; un prieten înconjurat de un nume

bun, nu-l invidiaţi; o femeie frumoasă, întoarceţi capul. Nu numai gura şi stomacul să postească, ci şi ochii şi urechile şi

picioarele şi mâinile voastre şi toate mădularele trupului vostru.

Mâinile voastre să postească, rămânând curate de hrăpire şi de lăcomie; picioarele, nealergând la privelişti urâte şi în calea păcătoşilor. Ochii, neprivind cu ispitire frumuseţile străine...

Gura trebuie să postească de sudalme şi de alte vorbiri

ruşinoase" 6.

Triod ed. 1946, p. 139-140.

Sfântul Ioan Gură de Aur, Adpopulum antiocheum, Cuv. 3, Migne,

P.G. XLIX, col. 53.

Capitolul 14

DESPRE JURĂMÂNT

Jurământul nu este oprit atunci când se face după voia lui

Dumnezeu, adică atunci când nu se face pentru un lucru de

nimic, şi când cel ce jură este hotărât să spună adevărul. Însuşi Dumnezeu S-a jurat pe Sine, după cum spune Sfânta Scriptură:

Dumnezeu când a dat făgăduinţă lui Avraam... S-a jurat pe

Sine însuşi (Evrei 6, 13). Mântuitorul S-a jurat, de asemenea,

la judecată, că este Fiul lui Dumnezeu (Matei 26, 63-64).

Asemenea şi Sfinţii Apostoli s-au jurat, întărind prin aceasta

adevărurile propovăduite (Rom. 1, 9; II Cor. 1, 23; Gal. 1, 20

ş.a.). Când Mântuitorul spune: Să nu vă juraţi nicidecum... Ci cuvântul vostru să fie: Ceea ce este da, da; şi ceea ce este nu,

nu; iar ce este mai mult decât acestea, de la cel rău este (Matei

5, 34-37), El nu opreşte desăvârşit jurământul, ci numai

jurământul cel nedrept şi cel făcut cu uşurinţă pentru lucruri de

nimic, neînsemnate şi neadevărate.

Jurământul drept şi făcut pentru lucruri înalte, fiind o

faptă de slujire lui Dumnezeu - căci prin el se recunoaşte că

Dumnezeu este Atotştiutor şi Atotprezent -, de bună seamă că

trebuie ţinut cu sfinţenie. Călcarea lui este păcat şi este

jurământ mincinos (Zah. 5, 4). De aceea creştinul trebuie să se

ferească de a jura cu uşurinţă sau mincinos (Despre jurământ în

Legea Veche, vezi la Ieşire 22, 9-11).

Sectarul: Jurământul nu poate fi admis, fiindcă prin el se

calcă porunca a treia a Decalogului: Să nu iei numele Domnului

Dumnezeului tău în deşert, că nu va lăsa Domnul nepedepsit pe

cel ce ia în deşert numele Lui (Ieş. 20, 7).

Preotul: Jurământul nu poate fi o luare în deşert a

numelui lui Dumnezeu, ci dimpotrivă el este o cinstire a lui

Dumnezeu, deoarece prin el I se recunoaşte lui Dumnezeu

autoritatea supremă, dreptatea Lui şi puterea Lui pedepsitoare.

Numai atunci poate fi jurământul o luare în deşert a numelui lui

Dumnezeu şi deci o călcare a poruncii a treia, când el este făcut

strâmb sau când e întrebuinţat abuziv şi pentru lucruri de nimic.

Aceste jurăminte strâmbe şi făcute în grabă pentru lucruri

neînsemnate sunt cu adevărat hule la adresa numelui (fiinţei) lui

Dumnezeu, şi deci sunt în directă opoziţie cu porunca a treia.

Dar jurământul drept este ca o rugăciune, ca o invocare

cuviincioasă şi evlavioasă a lui Dumnezeu pentru stabilirea

adevărului şi pentru înlăturarea minciunii. Jurământul este un

factor necesar triumfului adevărului în lume, prin mijlocirea

atotştiinţei şi atotputerniciei lui Dumnezeu. Aşa cum este cu neputinţă ca rugăciunea evlavioasă să fie oprită, tot aşa cu

neputinţă este să fie oprită invocarea evlavioasă şi cucernică a

numelui lui Dumnezeu în jurământul drept.

Sectarul: Dacă jurământul este bun, ca act prin care se

recunoaşte puterea lui Dumnezeu şi prin care se cere de la El

pedepsirea minciunii, atunci acelaşi lucru s-ar putea spune şi

despre înjurături, căci şi în ele se cere intervenţia pedepsei

dumnezeieşti şi, prin aceasta, se recunoaşte puterea şi dreptul

lui Dumnezeu de a pedepsi răul. Or, aşa ceva ar fi un mare păcat.

Preotul: Mă minunez de dumneata cât de încâlcit eşti la

pricepere şi cât de departe stai de înţelegerea adevărului. Aşa faceţi voi sectarii cu toate în înţelegerea Sfintelor Scripturi şi de

aceea pururea rămâneţi în rătăcirile voastre. Jurământul drept,

luând ca martor numele lui Dumnezeu, nu este tot una cu a-L

înjura pe El. Cine oare se va împăca cu un asemenea înţeles

nebun? Înjurăturile nu se fac spre slava şi cinstirea lui

Dumnezeu, nici din evlavie şi preţuire a dreptăţii şi atotştiinţei

Lui, sau spre a se stabili prin ele vreun adevăr, ci ele se fac

spre a se huli şi a necinsti numele lui Dumnezeu sau al sfinţilor

Lui sau al vreunui lucru sfânt. Ele nu caută altceva decât

pedepsirea aproapelui nostru, care de multe ori este şi fără

vină. Jurământul drept se face din frică de Dumnezeu şi din

mare consideraţie faţă de dreptatea şi atotştiinţa Lui, iar

înjurăturile se fac din mândrie, din răutate şi din ura noastră

faţă de aproapele.

Aşa fiind, înjurătura nu este un act de adorare şi cinstire a lui Dumnezeu, ci un act doveditor al răutăţii sufletului nostru, al urii şi al dorinţei noastre de răzbunare asupra acelora pe care îi urâm. Totodată, înjurătura este o luare în deşert a numelui lui Dumnezeu, prin care noi îl chemăm ca pedepsitor al lucrurilor părute nouă nedrepte şi prin aceasta - în nebunia noastră – noi am voi să facem pe Dumnezeu părtaş al răutăţii noastre de a pedepsi pe acela pe care noi îl urâm, lucru care este cu totul

spre jignirea dreptăţii lui Dumnezeu. Aşadar, analizând aceste

lucruri, putem înţelege destul de clar că înjurăturile sunt numai

de la diavolul şi deci nu le putem pune în cântar cu jurământul

drept, care se face spre slava dreptăţii lui Dumnezeu.

Sectarul: Dar voi, ortodocşii, mai aveţi obiceiul să faceţi

şi nişte jurăminte, aşa zise «solemne». Ce rost mai au şi acestea? Ce temei scripturistic au ele? Şi de ce faceţi aceste jurăminte, mai ales prin biserici? De ce la aceste jurăminte

întrebuinţaţi Evanghelia, Crucea, lumânările ş.a.?

Preotul: Jurământul solemn are multe temeiuri scripturistice,

între care sunt şi acestea: Fac. 14, 22-23; Ieş. 6, 8; III

Regi 8, 31-32; Apoc. 10, 5-6 ş.a. Noi îl facem în biserică,

pentru că aşa se făcea şi în Legea Veche (vezi Num. 5, 11-22

ş.a.). Îl facem la nevoie şi în afară de biserică, dar mai ales în

faţa Sfintei Evanghelii, a Sfintei Cruci, cu lumânări aprinse şi

în faţa preotului, fiindcă fără biserică, fără Evanghelie şi mai

ales fără Sfânta Cruce, este ca şi fără Dumnezeu. Şi deci fără acestea el rămâne ca o simplă formă pompoasă şi o paradă

omenească, care impresionează numai la suprafaţă, iar nu în

fond şi hotărâtor. Despre puterea şi adeverirea jurământului

drept, atât în Legea Veche, cât şi în cea Nouă, sunt edificatoare

şi alte numeroase texte (Fac. 22, 16-17; 24, 2-9; Ieş. 22, 9-10;

Num. 14, 23; I Regi 24, 22-23; Isaia 45, 23; 65, 15-16; Ier. 7,

8-9; Amos 6, 8; Matei 26, 63-64; II Cor. 1, 23; Gal. 1, 20;

Filip. 1, 8; II Tim. 2, 14; 4, 1-2; Evrei 6, 13-17).

238

* * *

Credinciosul: Dar votul sau făgăduinţa ce este?

Preotul: Făgăduinţa sau votul este aproape de jurământ şi

este îndatorirea cu care creştinul se leagă de bună voie în faţa

lui Dumnezeu să facă o faptă de o deosebită vrednicie morală,

ca o recunoştinţă pentru binefacerile primite. Făgăduinţa nu poate cuprinde fapte la care omul este deja îndatorat prin

porunci şi nici fapte lipsite de preţ moral. Făgăduinţa se poate

face de orice credincios şi este un mijloc pentru întărirea voinţei

în virtuţi, pentru arătarea evlaviei adevărate şi duce la

desăvârşirea morală, precum citim în Sfânta Scriptură: Cel ce

va face făgăduinţă, se va preţui sufletul său Domnului (Lev. 27,

2).

Credinciosul: Dar unde se văd în Sfânta Scriptură

dovezi despre făgăduinţă?

Preotul: în Sfânta Scriptură găsim multe pilde de

făgăduinţe făcute de bărbaţi evlavioşi. Astfel, Iacov, deşteptându-se din visul său, făgăduieşte că piatra care i-a slujit drept căpătâi, o va face altar de închinare lui Dumnezeu

(Fac. 28, 20-22). Iar Sfântul Apostol Pavel şi-a tuns părul capului său, pentru împlinirea unei făgăduinţe (Fapte 21, 23-27; 18, 18).

Făgăduinţa făcută trebuie împlinită, căci altfel înseamnă

lipsă de credinţă şi de ascultare pe care le datorăm lui

Dumnezeu. Acest lucru îl adevereşte Sfânta Scriptură când

zice: Iar de te vei lega cu făgăduinţă Domnului Dumnezeului

tău, să nu întârzii a o împlini, căci Domnul Dumnezeul tău o

va cere de la tine şi păcat vei avea asupra ta (Deut. 23, 21).

Şi iar se scrie: Mai bine este a nu făgădui, decât a făgădui şi

a nu împlini (Eccl. 5, 4) 1.

Capitolul 15

DESPRE CONDIŢIILE MÂNTUIRII SUBIECTIVE

Protestanţii şi împreună cu ei neoprotestanţii, sectarii de

la noi, care aproape toţi au luat fiinţă în sânul protestantismului,

învaţă că mântuirea subiectivă este condiţionată numai de harul

divin (sola gratia), anume de harul «justificării», după Calvin,

sau de harul credinţei, adică al «încrederii» (după Luther), prin

care omului, ori i se atribuie ori i se impută meritele

Mântuitorului nostru Iisus Hristos. Deci, în general, ei spun că

mântuirea vine numai prin credinţă (solafide), care, şi ea, este

tot din harul lui Dumnezeu şi astfel, la urma urmelor, omul nu

are propriu-zis nici un merit personal la opera mântuirii sale.

Biserica noastră dreptmăritoare de Răsărit însă învaţă că

mântuirea subiectivă - individuală - nu este numai un dar şi

nici un simplu act, ci este un proces şi o lucrare care se

dezvoltă treptat şi se înfăptuieşte prin împreună-lucrarea a doi

factori: Dumnezeu şi omul însuşi. Din partea lui Dumnezeu

este necesar harul divin, iar din partea omului sunt necesare

credinţa şi faptele bune. Deci condiţiile mântuirii noastre subiective sunt: harul divin de la Dumnezeu şi credinţa şi

faptele bune ale omului.

Cf. învăţătura de credinţă Ortodoxă, întreb. 125, p. 440-441.

Mântuirea obiectivă s-a realizat numai prin Iisus Hristos, iar

mântuirea subiectivă, numită în limbajul Noului Testament şi «îndreptare»,

«sfinţire», sau «mântuire» în sens mai restrâns, se înfăptuieşte ca o urmare a

celei obiective, prin acţiunea noastră de a ne impropria sau de a ne însuşi

mântuirea obiectivă, prin eforturile noastre personale.

240

Din partea lui Dumnezeu, harul divin este absolut

necesar, fiindcă toţi au păcătuit şi sunt lipsiţi de slava lui

Dumnezeu; îndreptându-se în dar cu harul Lui, prin răscumpărarea

cea în Hristos Iisus (Rom. 3, 23-24; 5, 15-17). Căci Dumnezeu este Cel ce lucrează în voi şi ca să voiţi şi ca să

săvârşiţi, după a Lui bunăvoinţă (Filip. 2, 13). Căci în har

sunteţi mântuiţi, prin credinţă, şi aceasta nu e de la voi: este

darul lui Dumnezeu; nu din fapte, ca să nu se laude nimeni.

Pentru că a Lui făptură suntem, zidiţi în Hristos Iisus spre fapte

bune, pe care Dumnezeu le-a gătit mai înainte, ca să umblăm

întru ele (Efes. 2, 8-10).

Din toate aceste cuvinte rezultă că harul divin este de

neapărată trebuinţă pentru mântuirea subiectivă. Acest adevăr

rezultă şi din cuvintele Mântuitorului: Eu sunt viţa, voi sunteţi

mlădiţele. Cel ce rămâne în Mine şi Eu în el, acela aduce roadă

multă, căci fără Mine nu puteţi face nimic. Dacă cineva nu

rămâne în Mine, se aruncă afară ca mlădiţa şi se usucă; şi le

adună şi le aruncă în foc şi ard. Dacă rămâneţi întru Mine şi

cuvintele Mele rămân în voi, cereţi ceea ce voiţi şi se va da

vouă (Ioan 15, 5-7; 1, 12).

Aşadar, harul de la Dumnezeu este pentru noi ceea ce pentru mlădiţă este sucul pe care-l are din viţă. Din partea omului se cere credinţă mântuitoare, adică credinţa care este

lucrătoare prin dragoste (Gal. 5, 6); fără această contribuţie a

omului, mântuirea nu-i vine nimănui de-a gata. Credinţa cunoscătoare în Dumnezeu, fără de fapte bune, o au şi diavolii,

căci şi ei cred şi se cutremură (Iacov 2, 19).

Faptele bune sunt amintite şi ele în Sfânta Scriptură ca

unele ce sunt necesare pentru mântuire. Biblia este foarte

bogată în texte care confirmă cu stăruinţă că mântuirea este

condiţionată şi de faptele noastre cele bune (Matei 16, 27; 25,

34-45; Ioan 5, 29; Rom. 2, 6-13; II Cor. 5, 10; Iacov 2,

14-26; I Tim. 6, 18-19; Apoc. 20, 12-13 ş.a.).

Sectarul: Harul divin lucrează singur mântuirea omului şi

fără putinţa unei împotriviri, adică în mod irezistibil. Deci nu poate fi vorba nici de libertate, nici de vreun merit al omului în

ceea ce priveşte mântuirea lui. Aşa rezultă din parabola

Mântuitorului: Şi a zis stăpânul către slugă: Ieşi la drumuri şi

la garduri şi sileşte să intre, ca să mi se umple casa (Luca 14,

241

23). Iar altă dată a zis Mântuitorul: Nimeni nu poate să vină la

Mine, dacă nu-l va trage Tatăl, Care M-a trimis, şi Eu îl voi

învia în ziua cea de apoi (Ioan 6, 44). în acelaşi înţeles zice şi

Sfântul Apostol Pavel: Căci Dumnezeu este Cel ce lucrează în

voi şi ca să voiţi şi ca să săvârşiţi, după a Lui bunăvoinţă

(Filip. 2, 13). Din toate acestea rezultă că nu există libertatea

voinţei şi că mântuirea o dă numai Dumnezeu, după cum zice

înţeleptul Solomon, regele: Asemenea unui curs de apă este

inima regelui în mâna Domnului, pe care îl îndreaptă încotro

vrea (Pilde 21, 1; Iez. 36, 26).

Preotul: Voi, sectarilor, aţi tăiat o fărâmă (câteva texte)

din corpul Sfintei Scripturi şi vi se pare că aţi luat totul. Dar nu este deloc aşa, căci ne-a rămas şi nouă destul din tezaurul cel

preasfânt şi fără de margine, de unde luând cele potrivite în

cazul de faţă, vom răspunde astfel:

Dumnezeiasca şi Sfânta Scriptură ne învaţă luminat că

omul a fost făcut de Dumnezeu şi încununat de El cu voie

liberă, după cum ne învaţă Sfântul Duh când zice: Doamne,

căci cu arma buneivoiri ne-ai încununat pe noi (Ps. 5, 12); iar

în alt loc zice: (Dumnezeu) din început a făcut pe om şi l-a lăsat în mâna sfatului său (Sir. 15, 14); şi iarăşi: Pus-a înaintea

ta foc şi apă, şi ori la care vei vrea, vei întinde mâna ta (Sir.

15, 16); şi iarăşi: Înaintea oamenilor este viaţa şi moartea şi

oricare le va plăcea li se va da (Sir. 15, 17). Iar în alt loc

Sfânta Scriptură ne spune: Iată, eu vă pun astăzi înainte

binecuvântare şi blestem: Binecuvântare veţi avea dacă veţi

asculta poruncile Domnului Dumnezeului vostru... (Deut. 11,

26-27). Şi în alt loc zice: Iată eu astăzi ţi-am pus înainte viaţa

şi moartea, binele şi răul... Ca martori înaintea voastră iau

astăzi cerul şi pământul: viaţă şi moarte ţi-am pus eu astăzi

înainte, şi binecuvântare şi blestem. Alege viaţa ca să trăieşti tu

şi urmaşii tăi (Deut. 30, 15, 19).

Libertatea voinţei omului şi dependenţa mântuirii de

lucrarea liberă şi voluntară a lui se văd luminat şi din cuvintele

Mântuitorului: Ierusalime, Ierusalime, care omori pe prooroci

şi cu pietre ucizi pe cei trimişi la tine; de câte ori am voit să

adun pe fiii tăi, după cum adună pasărea puii săi sub aripi, dar

nu aţi voit (Matei 23, 37; vezi şi 11, 20). Iar tânărului bogat i-a zis:...de vrei să intri în viaţă, păzeşte poruncile (Matei 19, 17;

vezi şi Evrei 4, 11; Rom. 2, 4).

Şi prin marele Prooroc Isaia vorbeşte Dumnezeu: De veţi

vrea şi Mă veţi asculta, bunătăţile pământului veţi mânca. Iar de nu veţi vrea şi nu Mă veţi asculta, atunci sabia vă va

mânca... (Isaia 1, 19-20); şi iarăşi către tânărul bogat a zis

Mântuitorul: Dacă voieşti să fii desăvârşit, du-te, vinde averea

ta, dă-o săracilor şi vei avea comoară în cer... auzind cuvântul

acesta, tânărul a plecat întristat, căci avea multe avuţii (Matei

19, 21-22). Iată deci că el a fost liber să refuze comoara din

cer. Şi în alt loc zice Mântuitorul: Dacă vrea cineva să vină

după Mine, să se lepede de sine, să-şi ia crucea şi să-Mi

urmeze Mie (Matei 16, 24; Marcu 8, 34; Luca 9, 23 ş.a.).

Aşadar, în toate aceste citate se arată categoric şi limpede

că Dumnezeu l-a făcut pe om cu voie liberă şi de sine

stăpânitoare şi nu sileşte voia nimănui de a veni la mântuire.

Căci dacă voia omului ar fi forţată spre mântuire, orice pedeapsă sau răsplată în viaţa viitoare ar fi fără rost, iar

Dumnezeu ar înceta de a mai fi Judecător drept, cum adeseori îl

numeşte dumnezeiasca Scriptură. Aşa încât voi, sectarilor,

rătăciţi mult, neînţelegând Scripturile, nici puterea lui

Dumnezeu (Matei 22, 29). Dacă mântuirea noastră s-ar face

fără voia noastră proprie, atunci cum trebuie înţeles ceea ce

zice marele Apostol Pavel:...noi toţi trebuie să ne înfăţişăm

înaintea scaunului de judecată al lui Hristos, ca să ia fiecare

după cele ce a făcut prin trup, ori bine, ori rău (II Cor. 5, 10;

vezi şi I Cor. 3,8).

Sectarul: Dumnezeu a hotărât din eternitate soarta

fiecăruia. Astfel, pe unii îi mântuieşte, iar pe alţii îi osândeşte,

potrivit hotărârii sau predestinaţiei Sale absolute, din veci. Deci

condiţia mântuirii noastre subiective este numai prehotărârea

necondiţionată şi din veci a lui Dumnezeu în acest sens, potrivit

căreia harul lucrează automat şi irezistibil la mântuirea noastră.

Cuvintele Sfântului Apostol Pavel sunt hotărâtoare în acest sens: Şi nefiind ei încă născuţi (Isav şi Iacov) şi nefăcând ei

ceva bun sau rău, ca să rămână voia lui Dumnezeu cea după

alegere, nu din fapte, ci de la Cel care cheamă, i s-a zis ei

(Rebecăi) că «cel mai mare va sluji celui mai mic», precum este

scris: «Pe Iacov l-am iubit, iar pe Isav l-am urât». Ce vom zice dar? Nu cumva la Dumnezeu este nedreptate? Nicidecum! Căci

grăieşte către Moise: «Voi milui pe cine vreau să-l miluiesc şi

Mă voi îndura de cine vreau să Mă îndur». Deci, dar, nu este nici de la cel care voieşte, nici de la cel ce aleargă, ci de la

Dumnezeu care miluieşte. Căci Scriptura zice lui Faraon:

«Pentru aceasta chiar te-am ridicat, ca să arăt în tine puterea

Mea şi ca numele Meu să se vestească în tot pământul». Deci, dar, Dumnezeu pe cine voieşte îl miluieşte, iar pe cine voieşte îl împietreşte. Îmi vei zice deci: De ce mai dojeneşte? Căci voinţei

Lui cine i-a stat împotrivă? Dar, omule, tu cine eşti care

răspunzi împotriva lui Dumnezeu? Oare făptura va zice Celui ce

a făcut-o: De ce m-ai făcut aşa? Sau nu are olarul putere peste

lutul lui, ca din aceeaşi frământătură să facă un vas de cinste,

iar altul de necinste? (Rom. 9, 11-21). Acelaşi apostol mai zice

apoi: Binecuvântat fie Dumnezeu... Cel ce, întru Hristos, ne-a binecuvântat pe noi... Precum întru El ne-a şi ales, înainte de

întemeierea lumii, ca să fim sfinţi şi fără de prihană înaintea

Lui... (Efes. 1, 3-4).

De aici, de asemenea, rezultă că mântuirea se face potrivit

alegerii sau hotărârii din veci a lui Dumnezeu. Căci mai zice apostolul: Iar noi... datori suntem totdeauna să mulţumim lui Dumnezeu pentru voi, că v-a ales Dumnezeu dintru început, spre mântuire... la care v-a chemat prin Evanghelia noastră,

spre dobândirea slavei Domnului nostru Iisus Hristos (II Tes.

2, 13-14). Şi în alte locuri tot aşa: Ci propovăduim înţelepciunea de taină a lui Dumnezeu, ascunsă, pe care Dumnezeu a rânduit-o mai înainte de veci, spre slava noastră (I Cor. 2, 7).

Căci cine te deosebeşte pe tine? Şi ce ai, pe care să nu-l fi

primit? Iar dacă l-ai primit, de ce te făleşti, ca şi cum nu l-ai

fi primit? (I Cor. 4, 1). Căci Dumnezeu este Cel ce lucrează în

voi şi ca să voiţi şi ca să săvârşiţi, după a Lui bunăvoinţă

(Filip. 2, 13). Deci chestiunea este clară: nimeni nu se mântuieşte

decât pe temeiul alegerii din veci sau al predestinaţiei

dumnezeieşti. Omul, în viaţa aceasta, îşi urmează soarta pe care

i-a hotărât-o Dumnezeu, fără putinţa de a o schimba sau a o

înlocui.

Preotul: Sfânta Scriptură are locuri tari sau, cum zice

Sfântul Grigorie de Nyssa, are «oase tari» (Comentariu la Viaţa

lui Moise). Iar voi, sectarii, voiţi să spargeţi oasele Scripturii cu dinţii de lapte ai înţelepciunii voastre; dar acest lucru niciodată

nu se va putea. Voi, împreună cu toţi protestanţii voştri, v-aţi

băgat în adâncul Scripturii fără a putea înota în oceanul fără de

fund al înţelepciunii lui Dumnezeu. Aşa au păţit Origen, Arie,

Macedonie, Nestorie, Sabelie, Dioscor, Eutihie şi toţi

începătorii de eresuri din vechime, care s-au înecat în marea

cea fără de fund a Sfintei Scripturi. Nu adâncimea Scripturii a

fost pricina înecării lor, a căderii lor, ci ei înşişi şi-au fost

pricină de a nu fi putut înota cu slaba lor pricepere în

adâncimea tainelor ei.

Sfânta Scriptură fiind ca un izvor sau ca o fântână fără de

fund a înţelepciunii lui Dumnezeu, din ea ni se cuvine a ne

adăpa şi a lua cu măsură, numai după puterea noastră de

înţelegere şi după vârsta noastră duhovnicească. Şi aşa, după cum din fântână scoatem mai întâi cu ciutura, apoi din ciutură,

punem în cană şi apoi în pahar, pentru a ne potoli setea noastră

cea trupească, la fel se cade a face şi cu setea noastră cea

duhovnicească, atunci când ea ne sileşte a bea din oceanul cel

fără de fund al înţelepciunii lui Dumnezeu, din Sfânta

Scriptură. Căci de vom scotoci în înţelesurile ei cele

duhovniceşti mai presus de curăţia minţii şi a inimii noastre, ne

vom prăpăstui din cauza mândriei şi a iscodirii noastre de a

cerca cele mai presus de noi şi de puterea noastră de înţelegere

în cele duhovniceşti. Dacă noi, de pildă, am vedea un copil de

clasa întâi chinuindu-se să ştie şi să predice la alţii ceea ce încă

nu ştiu cei din facultate, ce lucru nepotrivit şi de râs ar fi! La fel şi cu mult mai rău este cel ce vrea să tâlcuiască şi să

desluşească cele grele ale Sfintei Scripturi cu o minte grosolană

şi neluminată de Duhul Sfânt.

Dumnezeieştii Prooroci şi Apostoli, precum şi Sfinţii

Părinţi ai Bisericii lui Hristos, au ajuns cu curăţia vieţii la

nevinovăţia pruncilor şi cu înţelepciunea la starea de bărbaţi

desăvârşiţi (I Cor. 13, 11-12; Efes. 4, 13), şi totuşi nu au îndrăznit a cerca cele necercate ale înţelepciunii lui Dumnezeu

din Sfânta Scriptură; ci faţă de înţelesurile cele prea înalte ale ei,

au rămas în uimire cu mintea, zicând: Cât s-au mărit lucrurile

Tale, Doamne, adânci cu totul sunt gândurile Tale (Ps. 91, 5);

şi iarăşi: Mare este Domnul nostru şi mare este tăria Lui şi

priceperea Lui nu are hotar (Ps. 146, 5); şi în alt loc: Nu ştii tu, sau n-ai aflat tu că Domnul este Dumnezeu veşnic, Care a

făcut marginile pământului, Care nu oboseşte şi nici nu îşi

sleieşte puterea? Că înţelepciunea Lui este nemărginit de

adâncă (Isaia 40, 28). Îl auzim şi pe vasul alegerii, pe marele

Pavel, cu multă mirare zicând: O, adâncul bogăţiei şi al

înţelepciunii şi al ştiinţei lui Dumnezeu! Cât sunt de necercetate

judecăţile Lui şi cât de nepătrunse căile Lui! Căci cine a

cunoscut gândul Domnului sau cine a fost sfetnicul Lui? (Rom.

11, 33-34).

Deci înţelege, omule, că acest adânc fără de fund al

înţelepciunii lui Dumnezeu nu poate fi atins de nici o minte

raţională a zidirilor Lui din cer şi de pe pământ. Cu atât mai

mult - nici cu participare - la cei ce nu şi-au curăţit mintea şi

inima lor de patimi şi vor să pătrundă în adâncul înţelegerilor

din Scripturi, fără de lumina harului lui Dumnezeu. Voi, sectarilor, aţi desfiinţat posturile şi pravilele cele de rugăciune

rânduite de Sfinţii Apostoli şi voiţi - cu duh de suprafaţă,

lumesc şi trupesc - a tâlcui cele duhovniceşti. Dacă voi aţi mai lua aminte la învăţăturile Sfinţilor Părinţi, poate că v-aţi înţelepţi, căci unul dintre ei zice: „Nu stă cunoştinţa lui Dumnezeu şi a celor duhovniceşti în pântecele plin" (Sfântul

Isaac Sirul); iar un altul: „Pe mintea cea subţire o goneşte afară

umflarea pântecelui" (Sfântul Grigorie Teologul). Sau: „Din

sămânţa sudorii postului creşte spicul întregii înţelepciuni"

(Sfântul Ioan Scărarul). Înţelegeţi dar, voi, sectarilor, că cine iscodeşte Sfintele Scripturi mai presus de măsura de curăţie a

minţii şi a inimii lui şi mai presus de vârsta lui duhovnicească,

unul ca acesta ajunge la hulă, nebunie şi eres (Sfântul Efrem

Sirul). Şi marele Grigorie Teologul zice în această privinţă:

„Privirea la cele înalte fără de frâu, poate şi în prăpăstii să ne

dea nouă brânci".

Aşadar voi, sectarilor protestanţi, care aţi distrus posturile

şi slujbele cele sfinte ale Bisericii Soborniceşti şi Apostoleşti şi

aţi început a tâlcui Sfânta Scriptură după părerea cea rătăcită a

voastră şi nu după lumina harului lui Dumnezeu şi după

învăţătura Sfinţilor Părinţi, aţi ajuns prin această iscodire

trufaşă să cădeţi în prăpastia ereziilor şi, din cauza trufiei

voastre, niciodată nu voiţi a veni întru recunoaşterea rătăcirii în

care aţi căzut. Dumneata ai adus citatele de mai sus, care vi se par vouă, sectanţilor, că sunt ca o temelie a predestinaţiei pe care o

susţineţi spre a voastră pierzare, dar adevărul este cu totul altul

în legătură cu cele susţinute de voi. Citatul întâi (Rom. 9, 11-21), prin care vi se pare vouă că se recunoaşte şi se arată mai

înainte alegerea şi predestinaţia dintre Iacov şi Isav, se referă la

chemarea oamenilor, la harul şi îndreptarea cea în Iisus Hristos.

Apostolul Pavel vrea să dovedească prin acest exemplu că

chemarea şi îndreptarea oamenilor nu depinde numai de «faptele

legii», ci şi de bunătatea lui Dumnezeu care cheamă, prin harul

Său, pe toţi oamenii la mântuire, fie iudei, fie păgâni (vezi v.

22-24), şi fără harul lui Dumnezeu, oamenii nu pot face nimic

în ceea ce priveşte mântuirea lor. Dacă totuşi se spune aici că

Dumnezeu dă oamenilor harul Său numai din nemărginita Lui

bunătate şi că hotărăşte cu totul liber soarta oamenilor chiar

înainte de naşterea lor, prin aceasta se pune accent pe

importanţa condiţiei obiective a mântuirii sau sfinţirii noastre,

fără să se mai repete şi condiţia subiectivă: libertatea omului de

a conlucra cu harul divin prin credinţă şi fapte bune, şi nu se

mai repetă nici ideea că la baza hotărârii soartei fiecăruia stă

preştiinţa lui Dumnezeu; dar ea este subînţeleasă, deoarece

apostolul zice că pe unii Dumnezeu îi pedepseşte şi-i

împietreşte, după ce aceştia s-au făcut «vase ale mâniei» (adică

vrednici de a fi împietriţi după dreptatea lui Dumnezeu) şi după

ce Dumnezeu i-a răbdat îndelung (vezi v. 22).

Dumnezeu ştie totul dinainte, de aceea n-a trebuit ca să

treacă mai întâi timpul pentru a şti că dintre cei doi fii ai lui

Isaac, unul va fi purtător al făgăduinţei Sale mesianice. Şi atunci nu este nici o mirare că zice: Pe Iacov l-am iubit şi pe

Isav l-am urât. Iar dacă se zice apoi că Dumnezeu miluieşte pe

cine vrea şi iarăşi că osândeşte pe cine vrea, noi trebuie să ne

întrebăm: oare pe cine vrea Dumnezeu să miluiască şi pe care

oameni vrea să-i osândească? Oare iubeşte El numai pe aceia

care au fost în mod arbitrar predestinaţi la mântuire şi care în

viaţă pot să fie răi? Şi osândeşte numai pe cei reprobaţi de El

arbitrar, care totuşi în viaţă pot fi buni? Sau vrea Dumnezeu ca

din unii buni să facă răi, iar din alţii răi să facă buni, fără nici o

dreaptă judecată? Dar în acest caz, unde sunt dreptatea, nepărtinirea,

înţelepciunea şi alte însuşiri atribuite lui Dumnezeu?

247

Nici măcar între oameni nu e cu putinţă aşa ceva, iar când

totuşi se practică între ei arbitrariul, acesta este o pacoste şi o

nenorocire.

În celelalte texte, de asemenea, nu se vorbeşte despre

predestinaţie la mântuirea cea veşnică, ci despre alegerea sau

chemarea la harul pe care l-a adus Hristos, nu pe baza vredniciei noastre, ci numai din bunătatea lui Dumnezeu.

Această chemare nu este mărginită, adică dată numai unora (aşa

cum zic predestinaţianiştii că este predestinaţia), ci se referă la

toţi oamenii (se vorbeşte numai la plural), deşi nu toţi sunt aleşi

sau chemaţi în înţeles de predestinare. în acest înţeles, zice

Sfântul Apostol Pavel: Că acesta este lucru bun şi primit

înaintea lui Dumnezeu, Mântuitorul nostru, Care voieşte ca toţi

oamenii să se mântuiască şi la cunoştinţa adevărului să vină.

Căci unul este Dumnezeu, unul este şi Mijlocitorul între

Dumnezeu şi oameni: omul Hristos Iisus, Care S-a dat pe Sine

preţ de răscumpărare pentru toţi, mărturia adusă la timpul său

(I Tim. 2, 3-6). Dacă s-ar înţelege şi aici predestinaţia absolută la mărirea cerească, această predestinaţie ar trebui să o înţelegem - după litera şi spiritul textului - ca nelimitată, şi atunci

ar însemna că mântuirea vine automat asupra tuturor oamenilor.

Or, este ştiut că nu toţi se mântuiesc şi înşişi predestinaţianiştii

susţin că numărul celor predestinaţi la mântuire este limitat.

Adevărul este însă că Hristos a adus mântuirea (obiectivă)

tuturor, dar mântuirea subiectivă nu se dă tuturor, ci numai

celor ce şi-o câştigă. La mântuirea obiectivă au fost predestinaţi

toţi oamenii, dar la cea subiectivă numai cei pe care i-a

prevăzut Dumnezeu că o vor merita.

Am văzut că harul divin nu lucrează în noi cu de-a sila

(irezistibil), şi că noi avem o contribuţie în lucrarea mântuirii

noastre. Prin urmare, despre o predestinaţie absolută şi

necondiţionată nu poate fi vorba. Iată, dar, care este adevărul în ceea ce priveşte predestinaţia, soarta sau „datul" omului.

A. Sfânta Scriptură vorbeşte adeseori direct despre o

oarecare predestinaţie, numind-o uneori: «sfat» (Fapte 2, 23);

«preştiinţă» şi «prehotărâre» (Rom. 8, 29); «taina voii lui Dumnezeu» (Efes. 1, 9); «sfatul voii lui Dumnezeu» (Efes. 1,

11); «taina cea din veac ascunsă» (Col. 1, 26; Efes. 3, 9);

«cartea vieţii» (Luca 10, 20; Apoc. 20, 15 ş.a.).

Dar această predestinaţie este condiţionată de viaţa şi

faptele omului şi este bazată pe preştiinţa lui Dumnezeu. Căci Sfânta Scriptură vorbeşte despre anumite vrednicii ale celor

predestinaţi, sau, în orice caz, direct sau indirect, despre alte

motive decât o simplă hotărâre arbitrară, pentru care unii se

mântuiesc, iar alţii se osândesc. Doar Sfânta Scriptură spune textual:...ştim că Dumnezeu toate le lucrează spre binele celor

ce iubesc pe Dumnezeu, al celor care sunt chemaţi după voia

Lui; căci pe cei pe care i-a cunoscut mai înainte, mai înainte

i-a şi hotărât să fie asemenea chipului Fiului Său... Iar pe care i-a hotărât mai înainte, pe aceştia i-a şi chemat; şi pe care i-a

chemat, pe aceştia i-a şi îndreptat; iar pe care i-a îndreptat, pe

aceştia i-a şi mărit (Rom. 8, 28-30).

Ştim apoi că la Judecata de apoi vor exista anumite criterii

după care vor fi judecaţi toţi şi că nu vor fi judecaţi arbitrar

(Matei 25, 34-46), hotărârea fiind luată în funcţie de vrednicia

sau nevrednicia cu care fiecare om s-a conformat acestor

criterii, pentru ca judecata să fie cât mai dreaptă. Apostolul zice: Pentru că noi toţi trebuie să ne înfăţişăm înaintea

scaunului de judecată al lui Hristos, ca să ia fiecare după cele

ce a făcut prin trup, ori bine, ori rău (II Cor. 5, 10; I Cor. 3,

8). Aceasta însă zic: Cel ce seamănă cu zgârcenie, cu zgârcenie

va şi secera, iar cel ce seamănă cu dărnicie, cu dărnicie va şi

secera (II Cor. 9, 6; vezi şi Matei 16, 27; 7, 21; 20, 16; Ioan

3, 36; 6, 47; 6, 54; Rom. 2, 6-11; 8, 17; I Cor. 9, 27; II Tim.

2, 20; I Petru 1, 10 ş.a.).

Sfânta Scriptură confirmă şi indirect această învăţătură.

Astfel, ea repetă adeseori că Dumnezeu nu vrea moartea, ci

mântuirea păcătosului (Iez. 18, 23; 33, 11; II Petru 3, 9; I Tim.

2, 4; Rom. 3, 29-30; I Cor. 8, 6; Efes. 4, 6), că toţi oamenii

sunt chemaţi la mântuire (Matei 28, 19; Rom. 10, 18; II Cor.

5, 15; I Tim. 2, 6; I Petru 3, 9 ş.a.) şi că Dumnezeu a înmulţit

harul Său spre a copleşi păcatul şi spre a da tuturor oamenilor

posibilitatea de a se mântui (Rom. 5, 15; Ioan 3, 16). Toate acestea ar fi cu neputinţă, dacă numărul aleşilor ar fi limitat.

B. Istoria, prin Părinţii bisericeşti şi prin alţi oameni de

mare autoritate, precum şi Sfânta Tradiţie, prin toate învăţăturile

ei, atestă că aceasta a fost întotdeauna în Biserică tâlcuirea

învăţăturii despre predestinaţia dumnezeiască.

249

- Sfântul Irineu (

202) zice: „Dumnezeu, Care pe toate le ştie înainte, a pregătit...

locuinţa corespunzătoare;

căci acelora care caută lumina cea netrecătoare şi năzuiesc spre ea,

le dă cu îndurare această lumină" 2.

-Sfântul Ioan Gură de Aur (

407) spune: „Dumnezeu

ne-a predestinat pe noi nu numai din iubire, ci şi pentru faptele

noastre cele bune; căci dacă mântuirea ar depinde numai de

iubire, atunci ar trebui ca toţi să se mântuiască, pentru că

Dumnezeu pe toţi îi iubeşte, iar dacă mântuirea ar depinde

numai de faptele noastre cele bune, atunci venirea lui Hristos şi

tot ce a făcut El pentru mântuirea noastră ar fi de prisos" 3.

-De asemenea, Sfântul Ilariu (

366) scrie: „Aceia pe

care Dumnezeu i-a prevăzut, pe aceia i-a şi predestinat" 4.

„Alegerea nu este deci rezultatul unei judecăţi indiferente, ci

este o separare, stabilită după aprecierea meritelor" 5.

- Fericitul Ieronim ( 420) zice: „Despre care Dumnezeu

a ştiut că vor fi în viaţa lor asemenea Fiului Său, pe aceia i-a şi predestinat a fi asemenea Lui întru mărire" 6.

-Sfântul Ambrozie (397) arată:

„Dumnezeu n-a predestinat decât numai după ce

a cunoscut;

cărora le-a

prevăzut vrednicia, acelora le-a predestinat şi răsplata" 7.

Însăşi raţiunea sănătoasă, cum s-a văzut în răspunsurile la

obiecţiunile anterior făcute, exclude posibilitatea unei predestinări

absolute şi necondiţionate.

* * *

Credinciosul: Dacă harul ne este totdeauna de neapărată

trebuinţă pentru mântuire şi dacă mântuirea este un dar al lui

Dumnezeu dat prin har, mai avem şi noi vreo parte la lucrarea

mântuirii noastre?

Preotul: Da, avem şi noi o parte. Deşi harul este de

neapărată trebuinţă pentru mântuirea noastră, totuşi el nu ne

Adv. haer. lib. IV, c. 39 n. 4 în Mg. P. G., 7, 1111.

În Ephes. horn. 1 n. 2, în Mg. P. G, 62. 11 s.

În Ps. 67 n. 10 în Mg. P. L., 9. 449.

În Ps. 64 n. 5 în Mg. P. L., 9. 415.

În Rom. 8, 29 în Mg. P. L., 29, 736.

De fide lib. V. C. 3 Mg. P. L., 16. 533 s.

250

poate mântui singur. Noi nu suntem nişte buşteni sau nişte

pietre, cu care face Dumnezeu ce voieşte. Dacă harul ar lucra

singur, ar însemna că ne duce singur (fără voie) la mântuire. În acest caz, dacă unii nu se mântuiesc, aceasta n-ar fi din pricina

lor, ci a harului care nu-i sileşte. Aceasta este însă o învăţătură

a calvinilor, numită predestinaţie (mai înainte rânduire). După această învăţătură, Dumnezeu a hotărât din veci să mântuiască

pe unii oameni şi să-i piardă pe alţii, după cum îi place Lui, nu

după cum vor lucra ei în chip liber cu harul. Celor pe care a hotărât să-i mântuiască le dă harul, care îi sileşte să lucreze

după voia Lui, celorlalţi nu li-l dă 8.

Credinciosul: Dar învăţătura Bisericii noastre care este?

Preotul: Ţi-am arătat pe larg mai înainte, la care mai

adaug: Să ştii că: Dumnezeu voieşte ca toţi oamenii să se

mântuiască şi la cunoştinţa adevărului să vină (I Tim. 2, 4).

Dar harul nu sileşte pe nimeni. Oamenii au libertatea să-l

primească şi să conlucreze cu el, sau să-l respingă. Cei dintâi se mântuiesc, iar cei din urmă nu 9. Iată, stau la uşă şi bat; de va

auzi cineva glasul Meu şi va deschide uşa, voi intra la el şi voi

cina cu el şi el cu Mine, citim în Apocalipsă (3, 20). Astfel, deşi oamenii nu se pot mântui singuri, ci prin har, totuşi atârnă

şi de libertatea lor ca să lase să pătrundă harul în ei, sau nu, şi

să se mântuiască, sau nu. De aceea mulţi sunt chemaţi, dar

puţini aleşi (Matei 20, 16). Deci Dumnezeu voieşte mântuirea

tuturor oamenilor. El lucrează însă după dreptate, nu după

bunul plac. El îi mântuieşte sau osândeşte pe oameni după

faptele lor.

Ţine minte, fiule, cu tărie cele ce ai auzit, spre a rămâne

adevărat ortodox şi a fi lămurit în ceea ce ai întrebat.

învăţătura de credinţă Ortodoxă, întreb. 243, p. 144.

Ibidem, întreb. 244, p. 145.

Capitolul 16

DESPRE CELE ŞAPTE SFINTE TAINE

Înţelepciunea şi-a zidit sieşi

casă şi a întărit-o pe şapte stâlpi

(Pilde 9, 1)

instituită de Dumnezeu

Taina este o lucrare sfântă,

întrupat, prin care, într-o formă văzută, se împărtăşeşte

primitorului harul divin nevăzut 2.

Cele şapte Sfinte Taine ale Bisericii lui Hristos celei

dreptmăritoare sunt următoarele:

1. Botezul. 2. Mirungerea. 3. Împărtăşania (Cuminecătura).

4. Spovedania (Pocăinţa). 5. Preoţia (Hirotonia). 6. Nunta

(Căsătoria). 7. Maslul.

Înainte de a vorbi despre însemnătatea celor şapte Taine,

vom însemna pe scurt câte ceva despre simbolul numărului

şapte în Vechiul şi Noul Testament, căci numărul şapte

pecetluieşte o mulţime de acte din Sfânta Scriptură.

Aşa, de pildă, în ziua a şaptea s-a odihnit Dumnezeu de

toate lucrurile Sale pe care le făcuse (Fac. 2, 1-2); şapte

perechi de animale şi păsări curate a poruncit Dumnezeu lui

Cultele neoprotestante nu recunosc nici numărul celor şapte Sfinte

Taine, nici însuşirea lor sfinţitoare.

Vezi Teologia dogmatică şi simbolică, Bucureşti, 1958, vol. II, p. 827

252

Noe să bage în corabie înainte de a începe potopul (Fac. 7,

2-3). Iarăşi i-a spus că după şapte zile va veni potopul (Fac. 6 şi 7). în luna a şaptea şi în ziua a 27-a s-a oprit corabia pe

Munţii Ararat (Fac. 8, 4). După şapte zile a dat drumul Noe a doua oară porumbelului din corabie, iar acesta s-a întors având

în cioc o ramură de măslin verde (Fac. 8, 10), iar în luna a

doua, în 27 ale acestei luni, pământul era uscat (Fac. 8, 14).

Avraam a dat lui Abimelec împăratul şapte mieluşele, ca

mărturie între ei amândoi (Fac. 21, 28-30). Iacov patriarhul s-a închinat de şapte ori cu faţa la pământ în faţa fratelui său Isav

(Fac. 33, 1-3).

Faraon a visat şapte vaci grase şi şapte slabe, şapte spice

pline şi şapte seci (Fac. 41). Lui Moise i-a spus Dumnezeu că

între alte lucruri ce va face pentru sfântul lăcaş să facă şi un

sfeşnic de aur curat şi deasupra lui să pună şapte candele ca să

lumineze (Ieş. 25, 31-37). Tot lui Moise i-a poruncit

Dumnezeu să spună israeliţilor să numere şapte săptămâni de

zile (Lev. 23, 15), iar a cincizecea zi să le fie sărbătoare sfântă, înainte de a mânca Paştele, şapte zile să mănânce pâine

nedospită (Ieş. 12, 19). Pe lângă alte daruri ce aveau poruncă să

le aducă, în acea zi trebuiau să aducă şapte miei (Lev. 23, 15-18). Apoi să numere şapte săptămâni de ani, iar al cincizecilea

să fie an de slobozire (Lev. 25, 8-10; Isaia 61, 1-4; Luca 4,

16-21). Pe Mariam, sora lui Moise, fiindcă a cârtit, şapte zile a

lovit-o Dumnezeu cu lepră (Num. 12).

Lui Iosua Navi i-a poruncit Dumnezeu să pună şapte

preoţi cu şapte trâmbiţe să înconjoare Ierihonul de şapte ori, iar

a şaptea oară să sune în trâmbiţă de şapte ori şi vor cădea

zidurile Ierihonului (Iosua 6). În şapte zile s-a plinit sfinţirea lui

Aaron şi a fiilor săi de către Dumnezeu, prin Moise (Lev. 8,

33-35). De şapte ori în zi, David Proorocul lăuda pe Dumnezeu

(Ps. 118, 164). Ieremia a proorocit că evreii vor fi robi

şaptezeci de ani în Babilon (Ier. 25, 11-12; 29, 10). Şapte candele cu şapte braţe a văzut Sfântul Prooroc Zaharia (Zah. 4,

1-2). Şapte funii, ca pe o aţă putredă a rupt Samson, cel ce

avea şapte şuviţe de păr care-i dădeau putere (Jud. 13-16).

Şapte sunt darurile Duhului Sfânt:

1. Înţelepciunea; 2. Înţelegerea; 3. Sfătuirea; 4. Tăria; 5.

Cunoştinţa; 6. Buna credinţă; 7. Frica (Isaia 11, 2-3).

253

Şapte sunt stâlpii peste care înţelepciunea lui Hristos a

zidit casa Sa (Biserica) (Pilde 9, 1). Şaptezeci au fost bărbaţii

care au tradus Biblia pe vremea faraonului Ptolemeu Filadelful

(283 î.d.Hr.). De şapte ori s-a scăldat Neeman Sirianul în Iordan şi s-a curăţit de lepră (IV Regi 5, 14).

Apoi, în Noul Testament, Mântuitorul porunceşte să

iertăm de şaptezeci de ori câte şapte (Luca 17, 3-4; Matei 18,

22). Orânduiala Bisericii lui Hristos tot pe numărul şapte este întemeiată:

1. apostolii; 2. proorocii; 3. învăţătorii; 4. făcătorii de minuni; 5. cei ce au darul tămăduirilor; 6. cei ce au darul vorbirii în limbi; 7. cei ce au darul de a tălmăci sau a explica

Sfintele Scripturi norodului (I Cor. 12, 28-30).

Şapte sunt duhurile care stau înaintea lui Dumnezeu şi a scaunului Său de domnie (Apoc. 1, 4). Şapte sunt sfeşnicele

cele de aur dinaintea Mântuitorului şi şapte sunt stelele din

dreapta Sa (Apoc. 2, 1). Şapte sunt Bisericile cărora i s-a spus Sfântului Ioan Evanghelistul să le scrie (Apoc. 1, 11). Şapte sunt urgiile apocaliptice (Apoc. 15, 6-8; 16). Şapte peceţi avea

cartea pe care a văzut-o dumnezeiescul Ioan Evanghelistul în

mâna lui Dumnezeu (Apoc. 5, 1-4). Şapte sunt duhurile lui Dumnezeu pe care le trimite în tot pământul (Apoc. 5, 6) în

Biserici (Apoc. 1,4).

Şapte sunt păcatele de moarte: 1. mândria; 2. iubirea de argint (zgârcenia); 3. desfrânarea; 4. pizma sau invidia; 5.

lăcomia; 6. mânia; 7. lenea (neîngrijirea sufletului).

Mielul (Hristos) care S-a junghiat este vrednic ca să ia: 1.

puterea; 2. bogăţia; 3. înţelepciunea; 4. tăria; 5. cinstea; 6.

slava; 7. binecuvântarea (Apoc. 5, 12).

Acestea puţine fiind enumerate din cele multe ce

evidenţiază însemnătatea simbolică a numărului şapte în Sfânta

Scriptură, în cele ce urmează ne vom ocupa de cele şapte Sfinte

Taine ale Bisericii lui Hristos.

Să începem a zice: Ce înseamnă cuvântul taină? Cuvântul taină are înţelesul de a strânge şi a închide gura celor ce se

învaţă, ca nimenea din cei neînvăţaţi să nu o descopere pe

dânsa, după porunca dată de Mântuitorul care zice: Nu daţi cele

sfinte câinilor, nici nu aruncaţi mărgăritarele voastre înaintea

254

porcilor, ca nu cumva... întorcându-se, să vă sfâşie pe voi

(Matei 7, 6). Şi în alt chip, Taină se zice de la «mă învăţ şi

învăţ cele sfinte». Pentru aceasta şi Mântuitorul, întrebându-L

ucenicii Săi pentru ce grăieşte în pilde, a zis:...vouă vi s-a dat

să cunoaşteţi tainele împărăţiei Cerurilor (Matei 13, 11; Luca

13, 10). Iarăşi, cuvântul taină se referă la multe alte evenimente

şi realităţi înfăţişate în Sfânta Scriptură.

Aşa de pildă, taină se numeşte şi rânduiala întrupării lui

Dumnezeu-Cuvântul (Col. 1, 26). Tot astfel, Sfântul Dionisie

Areopagitul, în trimiterea sa către Gaius, scrie: „Şi prin aceasta,

taina (întrupării) lui Hristos a rămas ascunsă, nefăcându-se înţeleasă nici unei raţiuni şi nici unei minţi, ci chiar spusă rămâne negrăită şi chiar înţeleasă, rămâne necunoscută" 3. Încă se zice taină şi învăţătura Sfintei Evanghelii, după cum zice

Marele Pavel:...prin descoperire mi s-a dat în cunoştinţă

această taină (Efes. 3,3).

Se mai zice taină cea a dreptei credinţe, după cea scrisă:

... cu adevărat, mare este taina dreptei credinţe (I Tim. 3, 16).

Încă numim taină şi învierea Mântuitorului nostru Iisus Hristos

şi învierea cea din morţi a toată firea omenească şi a doua

venire a Domnului şi alte numeroase înţelesuri are cuvântul

taină în Sfânta Scriptură. Taină se mai numeşte un lucru

oarecare sfinţit ce cade sub simţire, având în sine acoperită

puterea dumnezeiască 4. Acestea sunt câteva mărturii despre ce

este taina şi în câte feluri se poate înţelege ea.

Dar când se vorbeşte de Sfintele Taine ale Bisericii,

înţelegem pe cele şapte Sfinte Taine, care sunt lucrări sfinte,

întemeiate de Domnul nostru Iisus Hristos, lucrări prin care, în

mod nevăzut, se comunică celor ce se împărtăşesc din ele harul

mântuitor nevăzut.

Sfântul Dionisie Areopagitul, Epistola A III-a către Gaius Terapeutul.

Gavriil, Mitropolitul Filadelfiei din Monemvasia, Tâlcuirea celor şapte Taine, trad. Veniamin Costachi, Mitropolitul Moldovei, Iaşi,

1807,

cap. 2, 3, 4, p. 1, 4.

Capitolul 17

DESPRE TAINA SFÂNTULUI BOTEZ Adevărat,

Adevărat zic ţie, de nu se va naşte cineva din apă şi din Duh, nu va putea să intre

întru împărăţia lui Dumnezeu

(Ioan 3, 5)

Botezul este Taina în care, prin întreita cufundare în apă, în numele Sfintei Treimi, cel ce se botează se curăţeşte de păcatul strămoşesc şi de toate păcatele făcute până la botez, se naşte la o viaţă spirituală nouă şi devine membru al trupului tainic al Domnului, al Bisericii lui Hristos.

Botezul din apă şi din Duh îşi are originea în profeţiile

Vechiului Testament, deoarece Domnul nostru Iisus Hristos a

venit să împlinească tot ce s-a proorocit în Lege şi în prooroci

(Matei 5, 17). Începându-şi lucrarea Sa mesianică, Domnul

nostru Iisus Hristos a făcut o mulţime de semne şi minuni

dumnezeieşti, tămăduind bolile şi scoţând demonii din cei ce îl

rugau. Vestea minunilor s-a dus departe, punând pe gânduri pe

mulţi, căci aşa ceva nu se mai pomenise (Matei 9, 32-38; Ioan

9, 32-33), şi în acest context de împrejurări, Sfânta Scriptură

ne spune că între farisei era un om cu numele Nicodim, un

fruntaş al iudeilor. Acesta a venit noaptea la Iisus şi I-a zis:

învăţătorule, ştim că de la Dumnezeu ai venit învăţător; că

256257

nimeni nu poate face aceste minuni, pe care le faci Tu, dacă nu

este Dumnezeu cu el. Răspuns-a Iisus şi i-a zis: Adevărat,

adevărat zic ţie: De nu se va naşte cineva de sus, nu va putea

să vadă împărăţia lui Dumnezeu. Iar Nicodim a zis către el:

Cum poate omul să se nască, fiind bătrân? Oare poate să intre

a doua oară în pântecele maicii sale şi să se nască? Iisus a răspuns: Adevărat, adevărat zic ţie: De nu se va naşte cineva din apă şi din Duh, nu va putea să intre în Împărăţia lui Dumnezeu. Ce este născut din trup, trup este... (Ioan 3, 1-6).

Deci naşterea din nou înseamnă nu a intra din nou în

pântecele maicii, ci a avea botezul din apă şi din Duhul Sfânt,

pe care l-au primit şi îl dau apostolii Domnului, cărora le-a zis

Domnul după învierea Sa: Mergeţi în toată lumea şi

propovăduiţi Evanghelia la toată făptura. Cel ce va crede şi se

va boteza, se va mântui; iar cel ce nu va crede, se va osândi

(Marcu 16, 15-16); şi în altă parte spune:... Mergând, învăţaţi toate neamurile, botezându-le în numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh, învăţându-le să păzească toate câte v-am

poruncit vouă; şi iată, Eu cu voi sunt în toate zilele, până la

sfârşitul veacului. Amin. (Matei 28, 19-20).

Iată dar că botezul cu apă şi cu Duhul Sfânt este

obligatoriu pentru «orice făptură» şi nu numai pentru unii, cum

spun sectarii cei rătăciţi.

Sectarul: în Sfânta Scriptură numai două Taine sunt

pomenite: Botezul şi Cina Domnului; celelalte pe care le-ai

înşirat dumneata până acum sunt nişte născociri omeneşti şi

de aceea noi nu le putem admite. Iar cât priveşte botezul, nu

este o taină, ci un simbol, o lucrare simbolică în care se

închipuieşte curăţirea de păcate şi prin care numai se întăreşte

credinţa, fiind doar o dovadă pe care o dă cineva în

afară, pentru faptul că a făcut pocăinţă, sau este o moştenire,

o pecete a pocăinţei. Dar curăţirea păcatelor nu o face botezul,

ci credinţa, care prin botez este pecetluită şi confirmată.

Credinţa şi nu botezul este agentul care transformă pe om

în făptură nouă, mântuindu-l, după cum rezultă din cuvintele

îngerului către Corneliu, că prin credinţa în cele ce îi va spune

Apostolul Petru, se va mântui cu toată casa sa (Fapte 11, 14),

sau din cuvântul Apostolului Pavel către temnicerul din Filipi:

Crede în Domnul Iisus şi te vei mântui tu şi casa ta (Fapte 16,

31). Deci credinţa este cea care a adus mântuire, iar botezul i-a urmat numai ca un simbol al convertirii şi al credinţei sau ca o

pecete a terminării pocăinţei.

Preotul: Botezul creştin este o Taină sfântă, iar nu un simbol, deoarece Mântuitorul a numit Botezul «naştere de sus», în urma căruia omul se curăţeşte de păcate şi se sfinţeşte (Ioan

3, 3-7). Sfântul Apostol Pavel îl numeşte «înnoire» a vieţii

(Rom. 6, 3-5), făcută prin lucrarea Sfântului Duh (Tit 3, 5).

Apostolul Petru spune şi mai lămurit că botezul este împărtăşit

spre iertarea păcatelor (Fapte 2, 38) şi că nu este numai un

simbol sau o spălare a trupului care să închipuiască spălarea sau

curăţirea sufletului - cum vi se pare vouă, sectarilor - ci este o

naştere adevărată. Botezul, zice el, vă mântuieşte astăzi şi pe

voi, nu ca ştergere a necurăţiei trupului, ci ca deschiderea

cugetului bun către Dumnezeu... (I Petru 3, 21).

Chiar şi dacă nu ni s-ar spune, ar fi totuşi de la sine

înţeles că toate aceste urmări ale botezului se fac prin lucrarea

Sfântului Duh, şi astfel Botezul nu este un simbol, ci o Taină,

adică o lucrare pe care o face Dumnezeu asupra noastră prin

apa sfinţită.

Despre Botez ni se mai spune că poate fi săvârşit numai

de apostoli sau de cei ce au darul preoţiei, pentru că numai

apostolilor le-a poruncit Mântuitorul să boteze (Matei 28, 19) şi

numai despre ei şi despre persoane care au avut darul preoţiei

ni se spune în Sfânta Scriptură că au botezat (I Cor. 1, 16;

Fapte 8, 36-38; 16, 12-15; 16, 32-33 ş.a.). Iar despre cele şapte Sfinte Taine ale Bisericii ţi-am răspuns mai pe larg în

discuţia anterioară.

Sectarul: Botezul trebuie să fie aplicat numai adulţilor,

pentru că, pe de o parte, cei ce-l primesc trebuie să aibă mai

întâi credinţă şi pocăinţă şi abia apoi să se boteze, iar, pe de altă parte, cei ce îl aplică trebuie mai întâi să propovăduiască

credinţa şi pocăinţa şi abia apoi să boteze. Căci iată ce spune

Sfânta Scriptură propovăduitorilor:... Mergând, învăţaţi toate

neamurile, botezându-le în numele Tatălui şi al Fiului şi al

Sfântului Duh, învăţându-le să păzească toate câte v-am

poruncit vouă... (Matei 28, 19-20). Deci întâi trebuie să

propovăduiască şi abia apoi să boteze. Iar despre cel ce voieşte să primească Botezul, zice: Cel ce va crede şi se va

258

boteza, se va mântui; iar cel ce nu va crede, se va osândi

(Marcu 16, 16). Altă dată li se adresează direct şi le zice:

Pocăiţi-vă şi să se boteze fiecare dintre voi în numele lui

Iisus Hristos, spre iertarea păcatelor voastre, şi veţi primi

darul Duhului Sfânt (Fapte 2, 38). Deci cel ce vrea să

primească botezul, trebuie mai întâi să aibă credinţă şi să

facă pocăinţă.

Preotul: Nu este deloc aşa cum rău cugeţi dumneata. Am spus de la început că Botezul creştin îşi are originea în Vechiul

Testament. Astfel, Dumnezeu i S-a arătat lui Avraam când

acesta era în vârstă de 99 de ani şi, între altele, i-a spus că pe toată partea bărbătească să o taie împrejur, iar pe copiii de parte

bărbătească ce se vor naşte de aici încolo, să-i taie împrejur în a

opta zi de la naştere. Iar cel ce nu se va tăia împrejur să fie

nimicit (Fac. 17, 10-14). Deci Dumnezeu nu i-a zis lui Avraam

pentru copii şi tineri, să se taie împrejur când vor fi maturi, sau

ca el, de 99 de ani, ci toată partea bărbătească, de orice vârstă

ar fi, să o taie împrejur, iar pe nou-născuţi, a opta zi după

naşterea lor. Voi, sectarilor, ziceţi că botezul pruncilor nu are

valoare, căci ei nu ştiu când au fost botezaţi. Dar ce ştia Isaac,

pruncul lui Avraam, la opt zile? Desigur, nimic. Dar ştiau tatăl şi mama sa şi de aceea Isaac, când s-a făcut mare, n-a spus că

el nu ştie când l-au tăiat împrejur şi că trebuie să-l taie din nou

împrejur, ci i-a crezut pe părinţii lui. Aşa trebuie să fie şi

Botezul - cum de fapt practică Sfânta Biserică Ortodoxă -, ştiut

fiind că tăierea-împrejur închipuia Botezul din Legea Nouă (Col. 2, 11-13). Însuşi Mântuitorul nostru Iisus Hristos S-a

botezat cu botezul Legii Vechi, la opt zile după naşterea Sa

(Luca 2, 21).

Altă preînchipuire din Vechiul Testament prin care se

arată că la plinirea vremii trebuie să se boteze şi copiii, este

scoaterea israeliţilor din Egipt şi trecerea lor prin Marea Roşie,

de la bătrân până la cel mai mic prunc. Că aceasta închipuie

botezul tuturor, adevereşte şi marele Apostol Pavel, zicând:

Căci nu voiesc, fraţilor, ca voi să nu ştiţi că părinţii noştri

(israeliţii) au fost toţi sub nor şi că toţi au trecut prin mare. Şi toţi, întru Moise, au fost botezaţi în nor şi în mare (I Cor. 10,

1-2). Va să zică «toţi», deci şi copiii, căci Moise spunea lui Faraon: Vom merge cu cei tineri şi cu cei bătrâni ai noştri, cu

259

fiii noştri, cu fiicele noastre... (Ieş. 10, 9). Aşa încât norul şi

marea (apa) însemnau «apa şi Duhul Sfânt», în care trebuie să

fie botezat oricine (Ioan 3,5).

Trecând la Noul Testament, auzim pe Domnul nostru

Iisus Hristos spunând apostolilor, înainte de răstignirea Sa, că

Tatăl le va trimite pe Mângâietorul, adică pe Duhul Sfânt, în

numele Fiului şi îi va învăţa toate lucrurile (Ioan 14, 16-17,

26). Şi venind Duhul Sfânt în ziua Cincizecimii (adică

Duminica), la ora nouă dimineaţa, peste apostoli, ei au propovăduit

poporului ceea ce-i învăţa Duhul Sfânt, spunându-le să se pocăiască şi fiecare din ei să fie botezat în numele Domnului

nostru Iisus Hristos, căci vouă este dată făgăduinţa şi copiilor

voştri... Şi au fost botezate ca la trei mii de suflete (Fapte 2,

39, 41).

Auziţi voi, sectarilor, şi să vă intre în urechi adevărul

acesta: vouă este dată făgăduinţa (Botezului) şi copiilor voştri.

Deci şi a copiilor, nu cum rătăcit învăţaţi voi pe oameni. Şi

când spune că s-au botezat, nu spune că au botezat trei mii de

bărbaţi şi de femei, ci «trei mii de suflete», ceea ce înseamnă că

au fost şi copii de ai celor botezaţi. Desigur, Apostolii predicau

celor mari, însă, fiind ei inspiraţi de Duhul Sfânt, spuneau că şi

a copiilor este «făgăduinţa», şi ascultătorii credeau, ca şi

Avraam lui Dumnezeu.

Iată câteva cazuri de familii botezate cu copiii lor: Lidia a

fost botezată şi ea şi casa ei (Fapte 16, 14-15); temnicerul,

luându-i la sine (pe Pavel şi pe Sila), în acel ceas al nopţii, a

spălat rănile lor şi s-a botezat el şi toţi ai lui îndată (Fapte 16,

33); Crispus, mai-marele sinagogii, a crezut în Domnul,

împreună cu toată casa sa (Fapte 18, 8). Iarăşi zice Sfântul

Apostol Pavel: Am botezat şi casa lui Ştefana (I Cor. 1, 16).

Când zice «toată casa», se înţelege de la sine că este vorba de

toată familia, până la cel mai mic, după cum zice Isus Navi: Eu

însă şi casa mea vom sluji Domnului... (Iosua 24, 15).

Domnul Hristos a arătat, de asemenea, că trebuie botezaţi

copiii de mici, deoarece atunci când I-au adus nişte copilaşi ca

să Se roage pentru ei, iar Apostolii opreau pe cei ce i-au adus,

Domnul i-a certat, zicându-le: Lăsaţi copiii şi nu-i opriţi să vină

la Mine, că a unora ca aceştia este împărăţia cerului. Şi punându-Şi

mâinile peste ei, S-a dus de acolo (Matei 19, 13-15).

260

Deci dacă Dumnezeu cheamă şi pe copii de mici la mântuire,

pentru ce voi, sectarilor rătăciţi, vă lepădaţi de ei şi îi opriţi de

a veni la Dumnezeu prin Sfântul Botez? Vai de cei cărora le

mor copiii nefiind botezaţi prin apă şi prin Duhul Sfânt, căci cei

ce nu au fost botezaţi se vor osândi (Marcu 16, 15-16).

Sectarul: Da, dar copiii numai cu Botezul, fără credinţă,

nu se pot mântui! Scriptura spune nu numai despre Botez, ci şi

despre credinţă că este trebuitoare spre mântuirea cuiva. Auzi

ce zice: Cel ce va crede şi se va boteza, se va mântui; iar cel ce

nu va crede, se va osândi (Marcu 16, 15-16). Deci este clar:

copiii, neavând credinţă, nu au nici dreptul de a fi botezaţi.

Preotul: Nu este deloc adevărat ceea ce spuneţi voi,

sectarilor rătăciţi de la adevăr şi orbi la înţelegere. Într-adevăr,

copiii nu pot crede la vârsta când sunt botezaţi, dar nici nu pot

tăgădui şi nici nu pot refuza pe Hristos. Nu se mântuieşte numai

acela care crede, ci el trebuie să se şi boteze. Aşa cum în Vechiul Testament tăierea împrejur se făcea în baza credinţei

părinţilor, tot aşa Botezul se face pe temeiul credinţei părinţilor

sufleteşti, care sunt naşii (Marcu 9, 36-37). Copiii nu au credinţă, dar au naşii lor. Naşii sunt persoane în vârstă care

însoţesc pe prunc la botez şi fac cuvenita mărturisire de credinţă

în locul lor. Naşii sunt părinţii sufleteşti ai pruncilor care se

botează şi care se nasc prin Botez la o viaţă nouă în Duhul.

Aşa cum părinţii trupeşti ai pruncului l-au născut pe el

spre viaţa trupească, după cum scrie: Ce este născut din trup,

trup este (Ioan 3, 6), tot aşa naşii sunt părinţii sufleteşti ai

pruncilor care se botează, garanţi şi chezaşi în faţa lui

Dumnezeu şi a Bisericii Sale, garantând că pruncul (finul) va fi

crescut în credinţa creştină şi va fi un bun credincios 1.

Sectarul: Dar unde scrie în Sfânta Scriptură că naşii pot

fi chezaşi pentru mântuirea altora şi că prin credinţa lor se pot

mântui copiii?

Preotul: Mântuitorul spune:...din gura a doi sau trei

martori să se statornicească tot adevărul (Matei 18, 16; I Tim.

5, 19). Deci pe baza credinţei părinţilor, a naşilor şi a celorlalţi

martori care sunt la botezul pruncului, preotul botează pruncul.

Sfântul Simeon Tesaloniceanul, Despre Sfintele Taine, cap. LXII, p. 7.

261

Iar fiindcă ai întrebat unde se găsesc în Sfânta Scriptură mărturii

prin care să se arate cum credinţa unora a mântuit pe alţii, din

cele multe, îţi voi spune unele:

Prin credinţa sutaşului roman s-a vindecat sluga sa (Matei

8, 13). Robul nu credea, dar prin credinţa stăpânului său a

dobândit de la Mântuitorul sănătatea sa.

Patru oameni aduc la Mântuitorul un slăbănog: Şi Iisus,

văzând credinţa lor, a zis slăbănogului: Îndrăzneşte, fiule!

Iertate sunt păcatele tale! Apoi a zis: Scoală-te, ia-ţi patul şi

mergi la casa ta (Matei 9, 2, 6-7; Marcu 2, 3-12). Deci credinţa era a celor patru, nu a slăbănogului.

Pe temeiul credinţei lui Iair, Domnul a înviat copila de

doisprezece ani (Matei 9, 18-25). Pe temeiul credinţei altora,

Domnul a vindecat pe un mut şi îndrăcit (Matei 9, 32-34; 12,

22). Pentru credinţa canaanencei, Mântuitorul a vindecat pe

fiica sa, scoţând demonul din ea (Matei 15, 22-28). Tot astfel, pe baza credinţei unui tată, Domnul i-a tămăduit copilul lunatic

(Matei 17, 14-18). Aşadar, acestea şi încă alte multe mărturii

ale Sfintei Scripturi ne dovedesc că, pe temeiul credinţei părinţilor,

a naşilor şi a martorilor care sunt la botez, Dumnezeu le

dă copiilor sfinţire şi mântuire, după cum adevereşte acest lucru

şi marele Apostol Pavel, zicând: Căci bărbatul necredincios se

sfinţeşte prin femeia credincioasă, şi femeia necredincioasă se

sfinţeşte prin bărbatul credincios (I Cor. 7, 14).

Sectarul: Nici Hristos n-a primit botezul decât ca adult,

la vârsta de 30 de ani, şi nici Ioan Botezătorul nu a botezat

decât adulţi. Deci nici noi nu trebuie să aplicăm botezul decât

adulţilor.

Preotul: La aceste afirmaţii ţi-am răspuns la întrebarea de

mai înainte, când ai susţinut de asemenea că Botezul trebuie

aplicat numai adulţilor. Iar la cele ce întrebi acum, deosebit de

cele de mai sus, şi completând răspunsul de mai înainte, îţi

răspund următoarele: Mântuitorul a primit botezul la 30 de ani,

pentru că abia atunci şi-a început activitatea publică, la o vârstă

când cineva era socotit capabil - potrivit socotinţei acelei vremi

- să păşească în public şi să înveţe pe alţii. Dar botezul primit

de El n-a fost acelaşi cu al nostru, deoarece n-a avut acelaşi

efect, acela fiind numai un botez cu apă, un botez al «pocăinţei»,

262

al lui Ioan, iar nu «cu apă şi Duh», ca botezul creştin,

instituit de Hristos mai târziu. Prin acel Botez, Mântuitorul, în

loc să Se curăţească de păcate, dimpotrivă, S-a încărcat cu

păcate, luând asupra Sa păcatele omenirii întregi. El nu S-a

botezat spre a fi curăţit de păcate - cum facem noi în botezul

nostru -, pentru că El nu avea păcate, şi deci nici trebuinţă nu

avea ca mai întâi să se pocăiască. Altul era rostul acelui botez şi

altul este al botezului nostru 2.

Ştim că botezul «cu apă şi cu Duh», care a venit mai târziu, se

împărtăşeşte spre iertarea păcatelor. Iisus Hristos însă nu S-a botezat cu

acest botez, pentru că pe atunci nu se pogorâse încă nici Duhul Sfânt, iar pe

de altă parte, Hristos era fără de păcate şi deci n-ar fi avut trebuinţă de acest

botez. Totuşi se pune întrebarea: de ce s-a botezat Iisus cu acest botez al lui

Ioan? Ce rost avea botezarea Lui de către Ioan? Răspundem cu Sfântul Ioan

Gură de Aur, următoarele: „La Botezul său în apele Iordanului, Ioan

Botezătorul cerea tuturor pocăinţă. Însuşi botezul său era numit «al

pocăinţei». Cu toate acestea, lui Iisus nu I-a cerut pocăinţă. Dimpotrivă, în

faţa Lui s-a simţit umilit, zicând că el însuşi ar avea nevoie de botez de la

Iisus şi nu invers (Matei 3, 14). Nici nu-I putea cere, deoarece Iisus nu avea

păcate, era zămislit de la Duhul Sfânt, iar nu din trup omenesc, nu din poftă

trupească, nici din poftă bărbătească (Ioan 1, 13; Matei 1, 20; Luca 1,

34-35), şi deci nu moştenise păcatul strămoşesc. Dar El nu avea nici păcate

personale (Ioan 8, 46; I Petru 2, 22, ş.a.). Astfel Hristos nu avea pentru ce

să fi făcut pocăinţă. El nu avea trebuinţă nici de o mai mare revărsare a

Duhului Sfânt asupra Sa, pe care, de altfel, botezul lui Ioan nu I-o putea

oferi. Dar atunci de ce S-a botezat? Iată de ce: mai întâi, pentru ca Ioan să-L

facă cunoscut oamenilor, arătându-L lor: Iată Mielul lui Dumnezeu... Acesta este despre Care eu am spus... (Ioan 1, 29-30). Ioan îl mărturiseşte

oamenilor, iar acum îl şi arată, pentru ca mărturisirea lui Ioan despre Cel ce

vine după mine (Luca 3, 16; Ioan 1, 27) să nu rămână îndoielnică.

Tot acum, Dumnezeu-Tatăl şi Sfântul Duh - în chip de porumbel - îl

mărturisesc pe Iisus (Matei 3, 16-17). De acum mulţimile nu aveau să mai

pună la îndoială cele mărturisite mai înainte de Ioan. Acum Iisus li S-a făcut cunoscut, căci înainte nici chiar Ioan nu-L cunoscuse (Ioan 1, 31), pentru că,

deşi îi era rudenie (Luca 1, 36), Ioan îşi petrecuse viaţa în pustie, Dumnezeu

întocmind astfel lucrurile, pentru ca lumea să nu-l poată învinui pe Ioan că

L-ar propovădui pe Iisus pentru legăturile de rudenie şi de prietenie ce le are

cu El.

În al doilea rând, Iisus a primit botezul de la Ioan pentru ca să

împlinească «toată dreptatea» (Matei 3, 14-15). «Dreptate» înseamnă

împlinirea poruncilor lui Dumnezeu, iar «drept» era cel ce împlinea aceste

porunci (Luca 1, 6 ş.a.). Deci S-a botezat Domnul de la Ioan pentru ca nici această orânduire a lui Dumnezeu - de a se boteza - să nu rămână

neîmplinită de El, Singurul care împlineşte toată dreptatea".

263

Iar dacă este vorba de vârstă, pentru ce voi sectarii înşivă

nu respectaţi vârsta de 30 de ani? Mântuitorul n-a stabilit nici o

vârstă sau limită de vârstă. El însă, când a vorbit despre

Botezul pe care îl va aşeza, a arătat marea importanţă pe care o

va avea lucrarea acelui botez şi de aceea n-a mai fost nevoie să

spună că va trebui aplicat tuturor, deci şi copiilor. Iar dacă n-a

spus-o direct, a spus-o indirect, cu toată claritatea, prin

cuvântul «cineva» cuprinzându-i pe toţi.

Cât despre Sfântul Ioan Botezătorul, este adevărat că el

predica pocăinţa şi că îi boteza numai pe cei ce făcuseră

pocăinţă şi că aceştia nu puteau fi decât adulţi. Dar botezul lui

nu era identic cu al nostru, ci era numai un botez pregătitor, un

rit simbolic sau ceremonial - cum am arătat şi mai sus -,

nefiind de neapărată trebuinţă tuturor. De aceea era de prisos a

se aplica şi copiilor.

În privinţa nebotezării copiilor, aş fi şi eu de părere să

se boteze când vor ei, dacă ar trăi orice parte bărbătească sau

femeiască cât ar vrea, până la adânci bătrâneţi. Dar ce zici

dumneata, suntem noi siguri că trăim 30, 50 sau 100 de ani?

Nu auzi ce spune Sfânta Scriptură? Voi, care nu ştiţi ce se va

întâmpla mâine... (Iacov 4, 14); şi iarăşi: Nebune! în această

noapte vor cere de la tine sufletul tău (Luca 12, 20); şi

iarăşi:...fiţi gata, că în ceasul în care nu gândiţi Fiul

Omului va veni (Matei 24, 44).

Sectarul: Copiii se pot mântui şi fără botez fiindcă sunt

sfinţi şi, ca atare, n-au trebuinţă să-şi cureţe păcatele - pe care

nu le au. Aşa învaţă Sfânta Scriptură, prin cuvintele

Mântuitorului: Lăsaţi copiii şi nu-i opriţi să vină la Mine, că a

unora ca aceştia este Împărăţia cerurilor (Matei 19, 14). Deci

copiii pot intra şi fără botez întru Împărăţia cerurilor. în acelaşi

înţeles a mai grăit Mântuitorul şi altă dată:...De nu vă veţi

întoarce şi nu veţi fi precum pruncii, nu veţi intra în împărăţia

cerurilor (Matei 18, 3; Marcu 10, 15; Luca 18, 15-17).

Iată deci rolul botezului Domnului şi motivele pentru care S-a botezat

El de la Ioan. Botezul creştin de mai târziu, «cu apă şi cu Duh», se face din

alte motive şi are cu totul alt rost.

264

Apostolul Pavel spune chiar direct că copiii sunt sfinţi: Căci

bărbatul necredincios se sfinţeşte prin femeia credincioasă şi

femeia necredincioasă se sfinţeşte prin bărbatul credincios.

Altfel, copiii voştri ar fi necuraţi, dar acum ei sunt sfinţi (I Cor.

7, 14). Deci, dacă părinţii sunt sfinţi (creştini botezaţi), atunci

şi copiii lor sunt sfinţi.

Preotul: Mai întâi de toate, trebuie ştiut că copiii nu sunt

sfinţi, pentru că ce este născut din trup, trup este (Ioan 3, 6);

deci copiii născuţi numai din trup, nu şi din «apă şi Duh», sunt

numai trup, cu păcatul lui Adam în ei. Botezul la copii aduce

spălarea păcatului strămoşesc intrat în lume prin călcarea

poruncii de către Adam şi Eva în rai (Fac. 3). Precum printr-un om (Adam) a intrat păcatul în lume şi prin păcat, moartea, aşa

şi moartea a trecut la toţi oamenii, pentru că toţi au păcătuit în

el (Rom. 5, 12). Iar acum: Câţi în Hristos v-aţi botezat, în

Hristos v-aţi îmbrăcat (Gal. 3, 27) şi iarăşi: Au nu ştiţi că toţi

câţi în Hristos Iisus ne-am botezat, întru moartea Lui ne-am

botezat? (Rom. 6, 3).

Aşadar, afundarea de trei ori în apă, în numele Tatălui şi

al Fiului şi al Sfântului Duh (Matei 28, 19), înseamnă botezul

în moartea lui Hristos, adică cel nou botezat a murit faţă de

păcatul strămoşesc şi faţă de Legea lui Moise (Rom. 6, 4-23; 7,

1-6). Şi prin Cruce noul botezat este răstignit faţă de lume şi

lumea faţă de el.

Încă să ştii şi aceasta, că nimeni nu are voie să boteze a

doua oară pe cei botezaţi în numele Sfintei Treimi şi după

rânduiala Bisericii dreptmăritoare a lui Hristos, căci zice marele

Apostol Pavel: un Domn, o credinţă, un botez (Efes. 4, 5).

Numai dacă au fost botezaţi de eretici (sectari), îi botezăm din

nou.

* * *

Credinciosul: Dar mai sunt mărturii în Sfânta Scriptură

din care să se arate că copiii sunt păcătoşi şi au nevoie de a se curăţi prin Botez?

Preotul: Ţi-am arătat mai sus mărturii din Sfânta Scriptură

despre acest lucru. Dar dacă vrei să te lămureşti mai mult în această privinţă, caută în Sfânta Scriptură la aceste locuri: Fac.

3, 6-12; 8, 21; Rom. 3, 10, 12, 23; 5, 12, 19; I Tim. 2, 14;

Iov 15, 14; 25, 4; Isaia 48, 8; 64, 6; Ioan 3, 6; III Regi 8, 46;

II Paral. 6, 36; Ps. 13, 1, 3-4; 50, 6; 52, 1, 3; 57, 3; 105, 6;

Pilde 20, 9; Eccl. 7, 21; Iacov 3, 2; I Ioan 1, 8; 5, 19. Sfânta

Scriptură a arătat că tot omul este păcătos (Rom. 3, 9, 10, 11,

12), că cel ce se crede fără de păcat este mincinos (I Ioan 1,

10); ba şi mai mult, că cei păcătoşi, dacă nu se pocăiesc, devin

fii ai diavolului (Matei 13, 38; Ioan 8, 44; I Ioan 3, 8) şi întru

totul stricaţi (Fac. 6, 5; Isaia 1, 4, 5, 6; 57, 3; Ier. 6, 28 ş.a.).

267

Capitolul 18

DESPRE TAINA SFÂNTULUI MIR

Dar voi, ungere aveţi

de la Cel Sfânt şi ştiţi toate

(I Ioan 2, 20)

Taina Sfântului Mir este lucrarea sfântă instituită de

Iisus Hristos, prin care, ungându-se cu mir sfinţit membrele

celui botezat şi rostindu-se cuvintele rânduite: «Pecetea

darului Sfântului Duh,

Amin»,

se împărtăşeşte primitorului

harul perfecţionării

vieţii duhovniceşti

începute prin Botez.

Această Sfântă Taină a «peceţii Duhului Sfânt», Sau «ungerea cu Sfântul Mir», se administrează îndată după Sfântul Botez, de către episcop, preot sau diacon, noului

botezat.

Această «ungere» cu untdelemn sfinţit a noului botezat a fost profeţită prin Iacov patriarhul. Pe când acesta dormea cu capul pe o piatră, noaptea i S-a arătat Dumnezeu

în vis deasupra unei scări ce ajungea până la cer, pe care se

suiau şi se pogorau îngerii lui Dumnezeu. Şi deşteptându-se

Iacov din somn, a zis: Cât de înfricoşător este locul acesta!

Aceasta nu este alta fără numai casa lui Dumnezeu, aceasta este poarta cerului!

...a luat piatra

ce şi-o pusese căpătâi,

a pus-o stâlp şi a turnat pe vârful ei untdelemn (Fac. 28,

11-18).

Ungerea pietrei cu untdelemn închipuie ungerea

creştinului cu untdelemn sfinţit sau pecetea Sfântului Duh,

căci zice Sfânta Scriptură: Şi voi înşivă (creştinii), ca pietre

vii, zidiţi-vă drept casă duhovnicească (I Petru 2, 5; Evrei 3, 10). «Pietre vii» sunt numiţi creştinii, şi ungerea pietrei cu

untdelemn de către Iacov a însemnat - prin Duhul Sfânt -

ungerea pietrelor celor vii (a creştinilor) cu untdelemn sfinţit.

În Legea Veche a lui Moise, numai pe împăraţi aveau

poruncă preoţii cei mari - arhiereii - să-i ungă cu untdelemn

sfinţit (I Regi 10, 1; 16, 1-13), iar aceasta era o profeţie despre

ungerea creştinilor cu untdelemn sfinţit. în Legea Darului, a

Noului Testament, această Sfântă Taină a Mirului, a «ungerii»,

era administrată numai de către apostoli, prin punerea

mâinilor 1, şi numai celor ce primiseră botezul creştin. Aceasta o

adevereşte Sfânta Scriptură când zice: Iar apostolii din

Ierusalim... au trimis la ei pe Petru şi pe Ioan, care, coborând,

s-au rugat pentru ei, ca să primească Duhul Sfânt. Căci nu Se pogorâse încă peste nici unul dintre ei, ci erau numai botezaţi

în numele Domnului Iisus. Atunci îşi puneau mâinile peste ei, şi

ei luau Duhul Sfânt (Fapte 8, 14-17). Din acest text se vede că

este vorba de împărtăşirea Duhului Sfânt celor ce primiseră

botezul şi că această împărtăşire o făceau numai Apostolii, prin

punerea mâinilor (vezi şi Fapte 19, 1-6). Şi marele Apostol

Pavel adevereşte că această Sfântă Taină se dădea şi pe atunci,

îndată după botez, când zice: Să nu întristaţi pe Duhul cel Sfânt

al lui Dumnezeu, întru Care aţi fost pecetluiţi pentru ziua răscumpărării (Efes. 4, 30); «ziua răscumpărării» nu este ziua

învierii Domnului, cum s-ar crede, în care s-a adus răscumpărarea

obiectivă a lumii, ci ziua în care au fost ei răscumpăraţi

subiectiv, primind Botezul creştin. Deci «pecetluirea» cu Sfântul

Duh s-a făcut deodată cu Botezul.

Iată, dar, de ce se dă această mirungere sau «pecetea

Duhului Sfânt», după botez: întâi, pentru că aşa s-a moştenit de

la Sfinţii Apostoli, prin Tradiţie; al doilea, pentru că aşa ne arată

şi Sfânta Evanghelie când zice: întru care şi voi (creştinii),

auzind cuvântul adevărului, Evanghelia mântuirii voastre, crezând

în El (Iisus), aţi fost pecetluiţi cu Sfântul Duh al făgăduinţei,

Care este arvuna moştenirii noastre, spre răscumpărarea

celor dobândiţi de El şi spre lauda slavei Sale (Efes. 1, 13-14).

Din cauza formei prin care era împărtăşită, această Taină se mai

chema şi «punerea mâinilor» (Fapte 8, 15-18), spre deosebire de hirotonie,

ce se chema «punerea mâinilor preoţiei» (I Tim. 4, 14; 5, 22; II Tim. 1, 6).

268

Vedeţi dar că întâi se arată credinţa în Evanghelie şi în Iisus

Hristos şi apoi se pune pecetea Duhului Sfânt.

Sectarul: Sfânta Scriptură nu pomeneşte nimic despre o

taină a Mirului împărtăşită prin ungere cu mir. Ea pomeneşte,

cel mult, despre punerea mâinilor, dar ortodocşii nu au nimic

din «punerea mâinilor», în această aşa-zisă Taină. Ea este o

inovaţie care nu poate fi socotită nici ca provenind de la

Hristos, nici ca fiind o Taină Sfântă.

Preotul: Nu este nici o inovaţie, deoarece lucrarea de transmitere a Sfântului Duh în om prin această Taină se numeşte în Sfânta Scriptură «ungere» (II Cor. 1, 21-22; I Ioan

2, 20-27). în aceste locuri, deşi se vorbeşte în special despre

întărirea lăuntrică prin Duhul Sfânt, totuşi cuvântul «ungere»

presupune şi ungere externă, prin care se împărtăşeşte harul. Că punerea mâinilor peste cei botezaţi şi ungerea cu Mir este una şi

aceeaşi Taină, se adevereşte prin aceea că Sfinţii Părinţi şi

scriitorii bisericeşti din vechime arată, ca temeiuri scripturistice

ale Tainei Mirului, locurile din Faptele Apostolilor care vorbesc

de punerea mâinilor. Prin urmare, atât punerea mâinilor, cât şi

ungerea cu Mir, sunt apostolice. Apostolii au săvârşit aceasta

sub ambele forme, mai ales atunci când, răspândindu-se creştinismul,

ei n-au mai putut merge personal la toate comunităţile

şi au administrat această Taină prin ungerea cu Sfântul Mir. În nici un caz nu se poate presupune că practicarea ungerii cu

Sfântul Mir s-ar fi introdus într-un timp postapostolic, deoarece

Biserica n-a introdus şi n-a permis nici o schimbare în cele

orânduite de apostoli. Şi chiar dacă s-ar fi încercat vreo schimbare,

s-ar fi născut opoziţii despre care ar fi cu neputinţă să

n-avem vreo mărturie, dacă ele ar fi existat 2.

Esenţialul în această Taină este revărsarea Sfântului Duh,

ungerea, în acest caz, reprezentând ceva secundar şi fiind identică

sau sinonimă cu «punerea mâinilor». «Ungerea» şi «punerea

mâinilor» sunt cuvinte reprezentând două acţiuni care în cazul

de faţă sunt deosebite numai ca formă, dar în fond sunt identice,

având acelaşi efect.

Sectarul: Dacă prin Taina Mirungerii se împărtăşeşte

Sfântul Duh şi dacă ea se aplică numai celor botezaţi, în ce

Vezi Teologia dogmatică şi simbolică, Manual pentru Institutele Teologice, Bucureşti, 1958, vol. II, p. 859.

269

măsură mai este ea necesară, de vreme ce cei botezaţi au primit la Sfântul Botez pe Sfântul Duh? în acest sens ne lămuresc cuvintele Scripturii: Ce este născut din Duh, duh este (Ioan 3, 6).

Despre cei botezaţi zice şi Sfântul Apostol Pavel, că sunt sfinţi:

...dar v-aţi spălat, dar v-aţi sfinţit, dar v-aţi îndreptat în

numele Domnului Iisus Hristos şi în Duhul Dumnezeului nostru

(I Cor. 6, 11). Deci nu mai este nevoie de o altă Taină prin care

să se împărtăşească Duhul Sfânt, mai ales imediat după Botez.

Preotul: Foarte mă mir de viclenia voastră, a sectarilor,

cum ştiţi a întoarce lucrurile pe dos, numai ca să vă susţineţi

rătăcirea voastră. Când am vorbit despre Sfântul Botez, dumneata

ai zis că Botezul nu este o Taină, ci un simbol, că este o

lucrare simbolică, care închipuieşte curăţirea de păcate, iar

acum îmi înşiri citate din Sfânta Scriptură, prin care te sileşti

să-mi arăţi că Botezul are caracter de Taină şi că prin el se dă

Darul Duhului Sfânt spre curăţirea păcatelor şi spre sfinţire. Şi nu sunt acestea neadevărate, dar de mirare este cum ştiţi voi a

suci tâlcuirea înţelesurilor Sfintei Scripturi după placul vostru,

numai ca să vă susţineţi rătăcirea voastră împotriva adevărului.

La cele ce ai obiectat acum, că Botezul este o Taină prin

care se primeşte Duhul Sfânt şi că nu mai este nevoie de o altă

Taină - mai ales imediat după Botez - prin care să se

împărtăşească Duhul Sfânt, trebuie să ştii că, într-adevăr,

Botezul şi Mirungerea sunt două Taine ale Bisericii lui Hristos

deosebite una de alta, dar şi darurile Sfântului Duh sunt

deosebite şi felurite (Rom. 12, 6; I Cor. 12, 4-6). Aşa încât, în Taina Sfântului Botez se dă darul Sfântului Duh spre iertarea

păcatului strămoşesc şi a celorlalte păcate, pe când în Taina

Mirungerii se dă darul Sfântului Duh de a stărui în curăţia

primită la Botez. Încă prin această Sfântă Taină se dă şi darul cunoştinţei, care este unul din cele şapte daruri ale Sfântului

Duh (Isaia 11,2) 3. Iar Sfânta Scriptură, arătând acest adevăr,

zice: Iar voi, ungere aveţi de la Cel Sfânt şi ştiţi toate (I Ioan 2,

20), şi iarăşi: Cât despre voi, ungerea pe care aţi luat-o de la

El rămâne întru voi şi n-aveţi trebuinţă ca să vă înveţe cineva,

ci precum ungerea Lui vă învaţă despre toate, şi adevărat este

şi nu este minciună, rămâneţi întru El, aşa cum v-a învăţat

Vezi Gavriil al Filadelfiei, op. cit., c. 7, p. 13.

271

(I Ioan 2, 27). Din aceste cuvinte dumnezeieşti de mai sus

putem destul de clar a înţelege că ungerea cu Sfântul Mir are o

mare importanţă pentru mântuirea noastră.

Mai întâi de toate, prin pecetluire ni se dă Duhul Sfânt,

Care ne fusese făgăduit şi Care este arvuna moştenirii noastre,

spre răscumpărarea celor dobândiţi de El şi spre lauda slavei

Sale (Efes. 1, 14; 4, 30). în al doilea rând, ni se dă darul

cunoştinţei prin care ştim toate lucrurile (I Ioan 2, 20, 27). Deci «ungerea» ne învaţă toate lucrurile ce trebuie a fi cunoscute

pentru a ne putea mântui, adică:

1. să credem statornic în Iisus Hristos;

2. să credem în cuvintele Evangheliei Lui;

3. să fim ascultători faţă de apostolii Lui (Evrei 13, 17;

Luca 10, 16; Ioan 13, 20; 20, 19-21);

4. să răbdăm până la moarte, când vom fi prigoniţi pentru adevărul lui Hristos şi pentru Evanghelia Lui;

5. să dăm dovadă de aceste virtuţi creştineşti, pentru ca să

rămână cu noi «ungerea», «pecetea Duhului Sfânt», arvuna luată

pentru ziua răscumpărării, căci altfel ni se va lua «arvuna»

înapoi şi nu mai avem răscumpărare. Vin curând; ţine ce ai, ca

nimeni să nu ia cununa ta (Apoc. 3, 11).

Prin urmare, iată pe scurt în ce constă puterea Tainei

Sfântului Mir.

Formula prin care se împărtăşeşte Taina Sfântului Mir

este: Pecetea darului Sfântului Duh*. Această formulă este alcătuită pe baza textelor biblice care sunt în legătură cu Sfânta

Taină a Mirungerii, ţinându-se seama de fondul şi de esenţa sa,

de partea internă a acestei Sfinte Taine. în Sfânta Scriptură sunt

texte în care Taina aceasta este numită «pecetluire» (II Cor. 1,

21-22; Efes. 4, 30) şi în care se spune că prin ea se

împărtăşeşte darul Sfântului Duh, după cum este scris: Petru a

zis către ei: Pocăiţi-vă şi să se boteze fiecare dintre voi în

numele lui Iisus Hristos, spre iertarea păcatelor voastre, şi veţi

primi darul Duhului Sfânt (Fapte 2, 38).

La romano-catolici, această Taină şi până azi o administrează numai

episcopii - fiecare în eparhia sa - şi nu odată cu botezul, ci în mod greşit

abia mai târziu, în vizitele lor canonice, când o împărtăşesc la mai mulţi

odată şi anume tuturor celor ce au depăşit o anumită vârstă şi încă n-au

primit-o. De obicei este administrată celor ce au depăşit vârsta de 7-14 ani

* * *

Credinciosul: Dar din ce materie văzută se compune

Sfântul şi marele Mir?

Preotul: Sfântul şi marele Mir se compune din untdelemn

amestecat cu mirodenii, pregătit (fiert) după o rânduială

anumită în fiecare an, în primele trei zile din săptămâna

Patimilor şi sfinţit de către Patriarhul ţării, joi în aceeaşi

săptămână, la Sfânta Liturghie. Apoi se împarte episcopilor şi

tuturor bisericilor. Prin mulţimea mirodeniilor din care e făcut,

el închipuie mulţimea şi felurimea darurilor şi puterilor

Sfântului Duh. Sfântul Mir este folosit nu numai la a doua

Taină, după Botez, ci şi la sfinţirea antimiselor şi a bisericilor 5.

Credinciosul: Dar cum se face practic ungerea cu Sfântul şi marele Mir?

Preotul: După săvârşirea Botezului, preotul citeşte îndată

o rugăciune în care roagă pe Dumnezeu să învrednicească pe

noul botezat de darul ungerii cu Sfântul Mir şi de împărtăşirea

cu Sfintele Daruri. Apoi îl unge cu Sfântul Mir, făcându-i

semnul crucii: la frunte, pentru sfinţirea minţii şi a gândurilor;

la ochi, nări, gură şi urechi, pentru sfinţirea simţurilor; la piept

şi pe spate, pentru sfinţirea inimii şi a dorinţelor; la mâini şi pe

picioare, pentru sfinţirea faptelor şi a căilor creştinului. De fiecare dată zice cuvintele: „Pecetea darului Sfântului Duh,

Amin". Aceste cuvinte sunt luate din a doua epistolă a Sfântului

Apostol Pavel către Corinteni, unde spune: Iar Cel ce ne

întăreşte pe noi împreună cu voi, în Hristos, şi ne-a uns pe noi,

este Dumnezeu, Care ne-a şi pecetluit pe noi şi a dat arvuna

Duhului în inimile noastre (II Cor. 1, 21-22).

Ungerea aceasta este deci semnul darului Sfântului Duh,

Care S-a pogorât în chip văzut asupra Mântuitorului şi asupra

Sfinţilor Apostoli şi Care acum ni se dă şi nouă, după botez, în

chip nevăzut. Prin ungere, noul botezat este un creştin adevărat,

deplin, un nou hristos, adică uns al Domnului, căci cuvântul

grecesc «hristos», înseamnă «uns» 6.

învăţătura de credinţă Ortodoxă, întreb. 178, p. 331-332.

Ibidem, întreb. 179, p. 332.

273

Capitolul 19

DESPRE TAINA SFINTEI ÎMPĂRTĂŞANII

...dacă nu veţi mânca Trupul Fiului

Omului şi nu veţi bea Sângele Lui,

nu veţi avea viaţă în voi

(Ioan 6, 53)

Sfânta împărtăşanie

(Euharistia Sau Cuminecătura)

este Taina în care, sub chipul pâinii şi al vinului, se împărtăşeşte creştinului însuşi Trupul şi Sângele lui Iisus Hristos, spre iertarea păcatelor şi spre viaţa de veci, înfăţişându-se totodată,

real şi nesângeros, jertfa de pe

Cruce a Mântuitorului.

Această Sfântă Taină a orânduit-o Însuşi Domnul nostru

Iisus Hristos, Care, nu numai că a vorbit despre ea, ci a şi

înfăptuit-o Însuşi, în ajunul răstignirii Sale. După ce a mâncat

cu Apostolii Săi, luând o pâine şi rugându-Se Tatălui ceresc, a

binecuvântat-o şi, frângând-o, a zis: Luaţi, mâncaţi, acesta este

Trupul Meu. Apoi a luat un pahar şi, după ce a mulţumit, le-a

dat ucenicilor, zicând: Beţi dintru acesta toţi, că acesta este

Sângele Meu, al Legii celei noi, care pentru mulţi se varsă spre

iertarea păcatelor (Matei 26, 26-28; Marcu 14, 22-24);

aceasta să faceţi spre pomenirea Mea (Luca 22, 19-20).

Iată cum a poruncit Mântuitorul, ca cei ce vor să aibă

viaţă veşnică, să-I mănânce Trupul şi să-I bea Sângele Său sub

forma pâinii şi a vinului, sfinţite prin slujba sfântă către Tatăl,

prin rugăciuni şi cântări de laudă (Matei 26, 26-30; Marcu 14,

22-26).

Şi această minune a minunilor - ca pâinea şi vinul să fie

prefăcute în Trupul şi Sângele Domnului, spre a le mânca şi a

le bea creştinii - s-a dat putere spre a o săvârşi numai apostolilor

Săi - episcopilor şi preoţilor hirotoniţi prin punerea

mâinilor preoţiei (Filip. 1, 1; I Tim. 4, 14; 5, 17-22; Tit 1,

3-9). Creştinii, oricât de buni ar fi ei înaintea lui Dumnezeu şi

oricâte minuni ar face, nu pot săvârşi taina frângerii pâinii, ci

numai episcopii şi preoţii. Acest lucru este dovedit destul de

clar şi luminat de Scriptura Vechiului şi Noului Testament.

Astfel, în Legea Veche, Dumnezeu a orânduit preot pe

Aaron şi pe fiii fiilor lui din neam în neam, până avea să vină

Mesia-Hristos, iar cei ce au îndrăznit să slujească fără să fie

din neamul lui Aaron preotul, au fost pedepsiţi groaznic (Num.

3, 10; 16, 1-50; I Regi 13, 1-14; II Paral. 26, 16-21; I Cor.

10, 1-12; Iuda 1, 11; Iacov 4, 3; Rom. 15, 4).

În Noul Testament, Domnul nostru Iisus Hristos, schimbând

preoţia şi Legea Veche (Evrei 7, 12), a orânduit preoţia

nouă cu putere de a lucra cele sfinte şi de a ierta păcatele - ca şi

El însuşi - celor ce se pocăiesc (Ioan 20, 19-23; Apoc. 1, 6; 5,

10; II Cor. 5, 18-20; I Cor. 4, 1; Ps. 131, 9-16).

Astfel, această minunată mâncare - Trupul şi Sângele

Domnului - nu se găseşte nicăieri decât numai la preoţii creştini

ortodocşi. Cine vrea să se mântuiască, merge la Casa Domnului

şi i se dă, chiar şi celor ce n-au bani, nefiind nevoie de plată

(Isaia 55, 1-13; Mal. 1, 11; Apoc. 21, 6; Rom. 5, 14-16).

Aşadar, trebuie să ştii că ceri Trupul şi Sângele Domnului

nostru Iisus Hristos. Şi fie că ai mânca chiar carne şi sânge din

trupul Lui de pe Cruce, fie că mănânci pâinea şi vinul slujite de

preoţi, acelaşi lucru este.

Sfântul Apostol Pavel spune: Paharul binecuvântării, pe

care-l binecuvântăm, nu este, oare, împărtăşirea cu Sângele lui

Hristos? Ba da. Iar pâinea pe care o frângem, nu este, oare,

împărtăşirea cu Trupul lui Hristos? Ba da. (I Cor. 10, 16). Va să zică nu este o închipuire! Cine nu are această credinţă este

rătăcit şi nu are mântuire (cf. Rom. 14, 23). Despre acest sânge

274

euharistic ni se spune: Sângele lui Iisus Hristos, Fiul lui

Dumnezeu, ne curăţeşte pe noi de orice păcat (I Ioan 1,7).

Trupul şi Sângele Domnului se poate mânca şi mai des,

atunci când ne ferim de păcate şi când avem viaţă neprihănită şi

ştiinţa gândului nostru curată şi neosândită, pe când Botezul nu

se mai poate repeta, după cum este scris (Efes. 4, 5). A ne împărtăşi cu Trupul şi Sângele Domnului este chiar poruncă de

la Dumnezeu, ca toţi - de la prunci până la cei mai bătrâni - să

se împărtăşească cel puţin de patru ori pe an. Acest lucru ni se

arată prin închipuire cu mielul pascal din Vechiul Testament

(Ieş. 12, 1-28; Num. 9, 1-14). însă Sfinţii Apostoli - ni se

istoriseşte - îi împărtăşeau pe creştini în fiecare Duminică,

deoarece aceia care credeau în Iisus stăruiau în învăţătura

apostolilor şi în comuniune, fiind nelipsiţi de la biserică în toate

zilele. Pentru aceasta Apostolii frângând pâinea, luau împreună

hrana cu bucurie şi întru curăţia inimii (Fapte 2, 42-46; 20,

7-11).

Mai târziu, Biserica a statornicit ca creştinii să se

împărtăşească de patru ori pe an, în cele patru posturi. Desigur,

unii din cei evlavioşi s-au împărtăşit şi de mai multe ori, după

cum şi astăzi sunt mulţi care se împărtăşesc mai adeseori într-un

an şi este cu atât mai bine, numai să aibă pregătirea cuvenită,

căci de câte ori veţi mânca această pâine şi veţi bea acest

pahar (Trupul şi Sângele Domnului), moartea Domnului

vestiţi, până când va veni (I Cor. 11, 26).

Această Sfântă Taină preoţii o dau noului botezat chiar la

Botez, după ce a fost uns cu Sfântul Mir, care este pecetea

Duhului Sfânt. Astfel i se dă copilului Trupul şi Sângele

Domnului până la vârsta de 7 ani, urmând ca de la această

vârstă înainte să se spovedească la preotul duhovnic (să-şi

mărturisească păcatele sale) (cf. I Ioan 1, 9) şi să se vadă dacă

este vrednic de Trupul şi Sângele Domnului. Pentru cei ce vor

să se împărtăşească fiind maturi, Sfântul Apostol Pavel

recomandă ca fiecare să se cerceteze pe sine şi numai apoi -

după spovedanie şi cu dezlegarea duhovnicului - să se

împărtăşească cu Trupul şi cu Sângele Domnului. Astfel,

oricine va mânca pâinea aceasta sau va bea paharul Domnului

cu nevrednicie, va fi vinovat faţă de Trupul şi de Sângele

Domnului (I Cor. 11, 27-29; Evrei 6, 4-6).

275

Sectarul: Pâinea şi vinul de la «Cina Domnului» sunt pâine naturală şi vin natural. Ele numai închipuie sau

simbolizează Trupul şi Sângele Domnului, fără să fie de fapt.

Aşa a fost chiar şi la Cina cea de Taină, ceea ce se vede în

cuvintele de atunci ale Mântuitorului: Adevărat grăiesc vouă,

că de acum nu voi mai bea din rodul viţei până în ziua aceea

când îl voi bea nou, în Împărăţia lui Dumnezeu (Marcu 14, 25;

Matei 26, 29). Deci este vorba de «rodul viţei», ceea ce

înseamnă că vinul a rămas vin natural şi nu s-a prefăcut în

Sânge. De aici rezultă că el numai simbolizează Sângele

Domnului, iar nu şi este cu adevărat.

Preotul: Omule rătăcit de la adevăr şi sucit la înţelegere,

cuvintele de mai sus (Marcu 14, 25; Matei 26, 29) au fost spuse

de Mântuitorul cu privire la primul pahar care, într-adevăr,

conţinea vinul natural. însă Sfânta Împărtăşanie a fost aşezată

de Mântuitorul Iisus Hristos după cină, la al doilea pahar, căci

atunci a zis Mântuitorul: Acest pahar este Legea cea nouă,

întru Sângele Meu... (Luca 22, 17-20). Deci ceea ce la Marcu

este incomplet, se completează şi se lămureşte la Luca. Matei însă nu vorbeşte decât de un singur pahar, anume de cel

Euharistic (al Cuminecăturii). La Luca însă observăm că este vorba de două pahare, şi că Sfânta Împărtăşanie a fost aşezată

la al doilea pahar. Astfel, cuvintele care se referă la primul pahar nu sunt în legătură cu Sfânta Împărtăşanie, cum este cazul

şi cu citatul de la Marcu (14, 25).

Sectarul: Cuminecătura sau Cina Domnului este o simplă cină comemorativă, un ospăţ, un banchet sau o masă prietenească la care se consumă pâine şi vin, în amintirea Cinei de Taină, a patimii şi a morţii Domnului. Aşa a rânduit Mântuitorul, Zicând apostolilor Săi:

Aceasta să faceţi spre pomenirea Mea (Luca 22, 19; I Cor. 11, 24-25). Iar Sfântul

Apostol Pavel zice:

...de câte ori veţi mânca această pâine şi veţi bea acest pahar, moartea Domnului vestiţi, până când va veni (I Cor. 11, 26).

Scopul este, aşadar, adâncirea credinţei şi a evlaviei creştine, prin simbolul ce-l reprezintă, iar

nu mâncarea cu adevărat a Trupului şi Sângelui Mântuitorului,

nici permanentizarea jertfei de pe Golgota.

Preotul: «Cina Domnului» nu este o simplă comemorare a

morţii Domnului, cum vi se pare vouă, sectarilor. Căci pâinea

276

şi vinul de la această «cină» sfântă nu au fost numai simboluri

ale Trupului şi Sângelui Domnului, ci cu adevărat Trupul şi

Sângele Său. Mântuitorul ne-a învăţat acest adevăr, căci El nu a

zis: „Luaţi, mâncaţi, căci pâinea aceasta este un simbol al

Trupului Meu" sau „vinul acesta este un simbol al Sângelui

Meu". Nu. Ci a zis: Acesta (pâinea) este Trupul Meu şi acesta

(vinul) este Sângele Meu (Matei 26, 26-28; Marcu 14, 22-24;

Luca 22, 19-20).

Aşadar, după cum pâinea şi vinul Euharistic nu sunt numai

nişte simboluri, ci adevărat Trupul şi Sângele Mântuitorului, tot

astfel şi «Cina Domnului» - cum o numiţi voi, sectanţii - nu

este doar o simplă cină prietenească unde se mănâncă pâine şi

se bea vin. Ci această Cină a Mântuitorului are caracterul de

Taină, deoarece prin ea se împărtăşeşte darul Sfântului Duh,

care iartă păcatele şi sfinţeşte. Totodată, ea are şi un caracter de

jertfă, pentru că ea întruneşte toate condiţiile unei jertfe: este

Trupul şi Sângele Domnului care se frânge şi se varsă pentru

noi, spre iertarea păcatelor. Deci are şi însuşirea de jertfă

ispăşitoare. Aceste caracteristici fiind de cea mai mare însemnătate

pentru noi, nu trebuie să fie trecute cu vederea sau socotite

numai nişte simple simboluri.

Sectarul: Euharistia nu poate să fie o jertfă nesângeroasă

a Mântuitorului, de vreme ce Mântuitorul S-a adus pe Sine

jertfă o singură dată, pe Golgota, şi ea nu se mai poate repeta

niciodată (Evrei 9, 28; 10, 14). Ori, dacă Euharistia ar fi acea

jertfă, ar însemna că ea se repetă de atâtea ori de câte ori este

săvârşită Sfânta Împărtăşanie, ceea ce ar fi în contradicţie cu

Sfânta Scriptură.

Preotul: Într-adevăr, Hristos S-a jertfit o singură dată şi

jertfa Lui nu se mai repetă, pentru că, de s-ar mai repeta, ar

însemna că ea n-a avut efectul aşteptat şi ar fi fost asemenea

jertfelor din Vechiul Testament. însă de vreme ce ea a avut acel

efect, orice repetare a ei este fără rost. Până aici suntem de

perfect acord cu voi.

Dar din aceasta nu rezultă că Sfânta Euharistie nu poate

să fie jertfa cea unică a Domnului, de pe Golgota, adusă în chip

nesângeros. Ea nu repetă jertfa de pe Golgota, ci numai o

continuă, o actualizează şi o permanentizează, făcând ca roadele

ei să fie întotdeauna prezente şi vii în sufletul şi trupul nostru,

277

până la a doua venire a Domnului. Mântuitorul însuşi ne-a

îndemnat ca jertfa Trupului şi Sângelui Său - şi în acelaşi timp

aducerea ei - să nu înceteze până la venirea Sa cea de apoi

(Luca 22, 19; I Cor. 11, 25-26). Pe de o parte se spune că jertfa Sa se aduce o singură dată, iar pe de alta, că acea jertfă

va trebui să o aducem până la venirea a doua. Această contrazicere

aparentă cade numai dacă ţinem seama de învăţătura

noastră, în timp ce prin învăţătura sectară, ea nu poate fi

înlăturată. Aşadar înţelege, omule nelămurit, care susţii ceea ce

nu înţelegi, şi ţine minte că Sfânta Euharistie nu repetă jertfa de

pe Golgota, ci numai o continuă, o accentuează şi o permanentizează.

Sectarul: Preoţii sunt oameni păcătoşi şi imorali, fiind

deci cu neputinţă ca un preot păcătos să poată săvârşi o minune

ca aceasta, neînchipuit de mare, de a preface pâinea şi vinul în

Trupul şi Sângele Domnului.

Preotul: Preoţii, într-adevăr, pot fi păcătoşi şi imorali,

pentru că şi ei sunt oameni; totuşi, nu toţi sunt atât de păcătoşi

precum îi învinuiesc sectarii voştri. Un lucru însă trebuie de

ştiut: nu preoţii sunt cei care prefac pâinea şi vinul în Trupul şi

Sângele Domnului, ci Duhul Sfânt. Preoţii numai se roagă lui

Dumnezeu ca să trimită Duhul Sfânt şi să prefacă aceste Sfinte

Daruri în Trupul şi Sângele Mântuitorului. Oricât de păcătoşi ar

fi preoţii, au de la hirotonie harul special al Sfântului Duh

pentru săvârşirea slujbei şi a celor sfinte. Harul acesta nu-l au

nici îngerii din cer şi nimeni dintre oameni, afară de preoţi. Iată

de ce le este cu putinţă această minune mai presus de minte şi

de cuvânt.

Voi, sectarilor, care sunteţi întunecaţi la minte de

diavolul, după cum nu puteţi înţelege şi alte taine din Sfânta

Scriptură, aşa şi puterea acestei Taine rău o răstălmăciţi, spre a

voastră pierzare.

* * *

Credinciosul: Dar ce pregătire trebuie să facă cei ce vor

a se împărtăşi cu Sfintele Taine?

Preotul: Pregătirea pentru Sfânta împărtăşanie este de

două feluri: trupească şi sufletească. Ea constă din:

278

a) Spovedanie (mărturisirea păcatelor), fără de care

nimeni nu se poate împărtăşi. Numai copiii până la vârsta de 7

ani sunt scutiţi de spovedanie;

b) Împăcare cu toţi. Să nu fi certat cu nimeni şi să nu ai

nimic împotriva cuiva;

c) Înfrînarea de la orice poftă (împreunarea trupească)

cel puţin cu câteva zile înainte 1

şi abţinerea de la mâncare şi

băutură în ziua împărtăşirii; numai celor bolnavi pe moarte li se

poate da Sfânta împărtăşanie pe mâncate 2 ;

d) Citirea pravilei pentru Sfânta Împărtăşanie, adică a

rugăciunilor pregătitoare pentru împărtăşirea cu vrednicie, pe

care uneori le citeşte preotul în numele credincioşilor, în

biserică, înainte de împărtăşire 3

(Vezi-le în Ceaslov sau în

Cartea de Rugăciuni).

Credinciosul: Dar împărtăşirea bolnavilor cum se face?

Preotul: Bolnavii pot fi împărtăşiţi de preot şi în afara

bisericii, pe la casele lor, sau la spital, cu părticele din Sfântul

Trup, sfinţit anume pentru acest scop în Joia cea mare (a

Patimilor) şi păstrat în Sfântul Altar, în chivotul de pe Sfânta

Masă. în aceste cazuri, împărtăşirea se face după o rânduială

deosebită, înscrisă în Molitfelnic (Rânduială ce se face când se

va întâmpla a se da foarte grabnic celui bolnav împărtăşirea).

Nu se poate da însă Sfânta Împărtăşanie bolnavilor căzuţi în

stare de inconştienţă, nesimţire sau celor ieşiţi din minţi,

nebuni 4.

Sfântul Apostol Pavel, în Epistola I către Corinteni, 7, 5; Sfântul Timotei, Episcopul Alexandriei, Can. 5 (la Nic. Milaş, op. cit., trad. p. 152);

Sfântul Simeon al Tesalonicului, Răsp. la întreb. 16, trad. rom. p. 315;

Tipicul cel Mare (al Sfântului Sava), cap. 34, p. 42.

Sfântul Nichifor Mărturisitorul, Can. 9 (la Nic. Milaş, op. cit.,

trad. p. 231).

Despre pravila de cuviincioasă pregătire sufletească şi trupească

pentru împărtăşire, vezi mai pe larg în Povăţuirile din Liturghier, ed. 1987,

p. 373-374.

Cf. învăţătură de credinţă Ortodoxă, întreb. 198, p. 340-341.

Capitolul 20

DESPRE TAINA POCĂINŢEI

(SPOVEDANIA)

Sfârşitul Legii este Hristos

(Rom. 10, 4)

Pocăiţi-vă şi credeţi în Evanghelie

(Marcu 1, 15)

Pocăinţa este Taina prin care Dumnezeu iartă, prin

duhovnic, păcatele creştinilor care se căiesc sincer şi se

mărturisesc înaintea preotului.

Pocăinţa este, după Sfântul Ioan Damaschin, întoarcerea

dintru cea afară de fire la cea după fire, şi de la diavolul către

Dumnezeu, prin nevoinţă şi osteneală. Altfel spus, ea este

întoarcerea de bună voie de la greşeală către binele cel

împotrivă. Pocăinţa are patru părţi: 1. căinţa sau zdrobirea

inimii; 2. mărturisirea păcatelor prin viu grai; 3. Facerea canonului; şi 4. dezlegarea păcatelor. Nici un duhovnic nu are

voie să facă dezlegare aceluia care nu primeşte să facă un

anumit canon ce i se rânduieşte 1.

Pocăinţa, ca Taină, a fost anunţată şi instituită de

Mântuitorul, Care a vestit-o atunci când a spus lui Petru şi, prin

el, şi celorlalţi apostoli: Şi îţi voi da cheile împărăţiei cerurilor,

şi orice vei lega pe pământ, va fi legat şi în ceruri; şi orice vei

dezlega pe pământ, va fi dezlegat şi în ceruri (Matei 16, 19).

Sfântul Nicodim Aghioritul, învăţătură către duhovnic.

De asemenea, a mai anunţat Pocăinţa când le-a spus tuturor

apostolilor Săi: Adevărat grăiesc vouă: Oricâte veţi lega pe

pământ, vor fi legate şi în cer; şi oricâte veţi dezlega pe

pământ, vor fi dezlegate şi în cer (Matei 18, 18) şi a instituit-o

după învierea Sa, ca pe una din roadele învierii Sale, când,

arătându-Se apostolilor Săi, le-a zis: Luaţi Duh Sfânt; cărora

veţi ierta păcatele, le vor fi iertate şi cărora le veţi ţine, vor fi

ţinute (Ioan 20, 22-25).

În legea lui Moise nu exista pocăinţă, ci răzbunare

împotriva păcătosului, moartea răsplătindu-se cu moarte,

ucigaşul fiind scos chiar de la altar spre a fi omorât:...suflet

pentru suflet, ochi pentru ochi, dinte pentru dinte, mână pentru

mână, picior pentru picior, arsură pentru arsură, rană pentru

rană, vânătaie pentru vânătaie (Ieş. 21, 12-25). Cine purta vreo povară pe el sâmbăta sau făcea vreo lucrare, chiar de s-ar

fi căit şi ar fi făgăduit că nu mai face, nu era iertat, şi trebuia

neapărat să moară. Cine ar fi făcut foc în casă sâmbăta, nu era

iertat, ci trebuia omorât (Ieş. 31, 12-15; Num. 15, 32-36). De făcea cineva desfrânare, negreşit trebuia omorât (Lev. 20,

10-21) şi altele de acest fel.

Astfel era legea dată evreilor. Dar în Legea cea Nouă a

lui Hristos, Evanghelia sau Legea credinţei (Rom. 3, 27-28),

oare este tot aşa? Nu. Hotărât, nu. Căci Dumnezeu a trimis pe

Sfântul Ioan Botezătorul să strige: Pocăiţi-vă, că s-a apropiat

Împărăţia Cerurilor... Faceţi deci roadă vrednică de pocăinţă

(Matei 3, 1-8). Cel ce are două haine să dea celui ce nu are şi

cel ce are bucate să facă asemenea. Vameşilor (un fel de

perceptori) le spunea: Nu faceţi nimic mai mult peste ce vă este

rânduit. Ostaşilor, care întrebau şi ei ce să facă spre a fi iertaţi,

le spunea:...să nu asupriţi pe nimeni, nici să învinuiţi pe

nedrept, şi să fiţi mulţumiţi cu solda voastră (Luca 3, 11-14).

Venind Însuşi Hristos, zicea: Pocăiţi-vă şi credeţi în

Evanghelie (Marcu 1, 15); Legea şi proorocii au fost până la

Ioan; de atunci Împărăţia lui Dumnezeu se binevesteşte şi

fiecare se sileşte spre ea (Luca 16, 16). Pentru că Legea prin

Moise s-a dat, iar harul şi adevărul au venit prin Iisus Hristos

(Ioan 1, 17). Iar marele Apostol Pavel ne spune: Sfârşitul Legii

este Hristos (Rom. 10, 4; 6, 14; 7, 1-6) şi cine crede în Iisus este prin El iertat de toate lucrurile de care n-a putut fi iertat

prin Legea lui Moise (Fapte 13, 38-39).

Pocăinţa a fost prezisă de prooroci, după cum este scris:

Spune-le: Precum este adevărat că Eu sunt viu, tot aşa este de adevărat că Eu nu voiesc moartea (osânda) păcătosului, ci ca păcătosul să se întoarcă de la calea sa şi să fie viu. Întoarceţi-vă,

întoarceţi-vă de la căile voastre cele rele! Pentru ce să muriţi

voi, casa lui Israel (a creştinătăţii)? (Iez. 33, 11; Isaia 1, 16-18;

43, 25-26; 44, 21-23). Şi prin Osea zice Duhul Sfânt:

Întoarce-te, Israele (creştine), la Domnul Dumnezeul tău, că tu

te-ai poticnit din pricina fărădelegii tale! Găsiţi rugi de pocăinţă, întoarceţi-vă către Domnul şi-I ziceţi Lui: «Iartă-ne

orice fărădelege, ca să ne bucurăm de milostivirea Ta şi să

aducem, în loc de tauri, lauda buzelor noastre...» (Osea 14,

2-3). în psalmi, de asemenea, se vorbeşte mult despre iertarea

prin pocăinţă.

Pocăinţa constă în întoarcerea la Hristos şi la învăţătura

Evangheliei Sale; în întoarcerea de la calea cea rea la cea bună,

adică pe calea Bisericii. Pocăinţa constă în a fugi de calea cea

rea a desfătărilor şi a umbla pe calea cea strâmtă şi aspră (Matei

7, 13-14). Pocăinţa constă în a-ţi părea rău de relele pe care le-ai

făcut şi să te hotărăşti să nu le mai faci (II Petru 2, 20-22).

Pocăinţa constă în a-ţi mărturisi păcatele la preot (I Ioan 1,

9; Luca 17, 11-14; Ioan 20, 19-23; Matei 16, 18-19; 18, 18;

Fapte 19, 18).

Pildă de iertare a păcatelor prin preot a arătat Domnul în

iertarea slăbănogului (Matei 9, 1-8), a femeii păcătoase (Maria

Magdalena) (Luca 7, 36-50), la întoarcerea fiului risipitor

(Luca 15, 11-32), în neosândirea femeii care a fost prinsă în

desfrânare (Ioan 8, 1-11).

În scurt, după cum însuşi Domnul nostru Iisus Hristos

arată, Fiul Omului a venit să caute şi să mântuiască pe cel

pierdut, să caute oaia pierdută, să mântuiască pe cei păcătoşi ce

se pocăiesc, (Matei 18, 11-14), căci nu cei sănătoşi au nevoie

de doctor, ci cei bolnavi (Matei 9, 12, Luca 19, 1-10). Idealul credinţei creştine este ca nimeni să nu mai păcătuiască, însă

spune Sfântul Evanghelist Ioan: Copiii mei, acestea vi le scriu,

ca să nu păcătuiţi, şi dacă va păcătui cineva, avem Mijlocitor

către Tatăl, pe Iisus Hristos cel drept. El este jertfa de ispăşire pentru păcatele noastre, dar nu numai pentru ale noastre, ci şi

pentru ale lumii întregi. Adică jertfa ce se face în Sfântul Altar,

la biserică (I Ioan 2, 1-2).

Sectarul: Mărturisirea păcatelor cu pocăinţă nu trebuie

făcută preotului, ci celorlalţi credincioşi; ea nu trebuie să fie

secretă, ci dimpotrivă, publică. Aşa reiese din cuvintele

Scripturii: Mărturisiţi-vă deci unul altuia păcatele şi vă rugaţi

unul pentru altul... (Iacov 5, 16).

Preotul: Numai cei ce au darul preoţiei pot săvârşi această Taină, pentru că numai apostolilor - şi, prin ei,

urmaşilor lor care au darul preoţiei - le-a încredinţat

Mântuitorul puterea şi dreptul de a ierta şi de a ţine păcatele, de

a lega şi a dezlega (Matei 16, 19; 18, 18 ş.a.). Iar în ceea ce se spune «unul altuia» (Iacov 5, 16), «unul» înseamnă credinciosul

care se pocăieşte şi cere dezlegarea păcatelor şi «altuia»

înseamnă preotul, care primeşte pocăinţa credinciosului. Când marele Apostol Pavel a predicat Evanghelia lui Hristos în Efes, mulţi dintre cei ce crezuseră veneau să se mărturisească şi să-şi spună faptele lor (Fapte 19, 18). Dar la cine veneau, decât

numai la marele Apostol Pavel, spre a primi de la el iertarea

păcatelor. Fiindcă numai apostolii lui Hristos au primit o putere

ca aceasta, de a lega sau a dezlega păcatele oamenilor.

Iarăşi vedem că Sfântul Apostol Pavel a excomunicat şi

iarăşi a primit în Biserică - după ce s-a pocăit - pe cel ce

făptuise un mare păcat în Corint (vezi I Cor. 5 şi II Cor. 2,

5-11). Acelaşi Apostol Pavel a dat satanei pe Imeneu şi pe

Alexandru, scoţându-i pe ei din Împărăţia lui Dumnezeu, care

este Biserica, şi dându-i pe ei diavolului, ca să se înveţe să nu

hulească (I Tim. 1, 20). Aşadar, puterea de a lega şi a dezlega

păcatele oamenilor, precum şi puterea disciplinară în Biserica

Sa, Hristos a dat-o sfinţilor Săi ucenici şi apostoli, iar nu la toţi

oamenii de rând, aşa cum rău şi sucit înţelegeţi voi, sectarii. La dreapta judecată a lui Hristos veţi vedea cine a primit puterea

pe pământ, dată de El, spre a dezlega şi a ierta păcatele

oamenilor, dar atunci va fi prea târziu.

Sectarul: Mărturisirea trebuie făcută direct lui Dumnezeu,

şi nu preoţilor. Căci noi trebuie să zicem cu psalmistul, adresându-ne de-a dreptul lui Dumnezeu: Miluieşte-mă, Dumnezeule, după mare mila Ta şi, după mulţimea îndurărilor Tale, şterge fărădelegea mea. Mai vârtos mă spală de fărădelegea mea şi de

păcatul meu mă curăţeşte. Că fărădelegea mea eu o cunosc şi

păcatul meu înaintea mea este pururea (Ps. 50, 1-4). Acelaşi psalmist zice, adresându-se, de asemenea, direct lui Dumnezeu:

Păcatul meu l-am cunoscut şi fărădelegea mea n-am ascuns-o,

împotriva mea. Zis-am: «Mărturisi-voi fărădelegea mea

Domnului»; şi Tu ai iertat nelegiuirea păcatului meu (Ps. 31, 5).

Iată deci că mărturisirea păcatelor trebuie făcută direct lui

Dumnezeu, iar nu preotului.

Preotul: Văd că dumneata eşti surd cu totul la cele ce ai

auzit până acum. Dumneata nu crezi nici în Hristos după

dreapta credinţă şi nici în puterea dată de El apostolilor şi

urmaşilor lor în Biserica Sa. Ţi-am arătat în cele de mai sus că

nu toţi oamenii au putere de a lega şi a dezlega păcatele

oamenilor şi, prin urmare, nu la oricine ne putem mărturisi

păcatele noastre spre a primi dezlegare şi iertare.

La toate acestea te-ai făcut mut şi surd şi nu mi-ai răspuns

cele ce se cuvenea. Iar acum vii cu alte citate din psalmi, pe

care le aduci unde nu este cazul. Într-adevăr, aşa era în Vechiul

Testament, unde mărturisirea se făcea direct lui Dumnezeu,

căci în altă formă nu se putea face. Dar mărturisirea aceasta era

numai o pocăinţă, iar nu o Taină a pocăinţei, de vreme ce în

Legea Veche nici preoţia nu era o Taină prin care preoţii să fi

primit de la Dumnezeu puterea de «a lega» sau «a dezlega», de

«a ierta» sau de «a ţine» păcatele oamenilor. Aceste două Taine s-au instituit de-abia în Noul Testament, anume după Învierea

Domnului şi după ce El a trimis în lume pe Duhul Sfânt cu

darurile Sale sfinţitoare.

Cu toate acestea, chiar şi în Vechiul Testament se

întâlnesc cazuri când mărturisirea păcatelor nu se făcea direct

lui Dumnezeu. Aşa, de pildă, însuşi Psalmistul David s-a

mărturisit lui Natan Proorocul (II Regi 12, 12), iar Aaron s-a

mărturisit cu căinţă lui Moise, şi nu direct lui Dumnezeu (Num.

3, 11-22). Iată deci că şi în pocăinţa Vechiului Testament exista

posibilitatea mărturisirii indirecte.

Sectarul: Iertarea păcatelor vine direct de la Dumnezeu,

nu prin mijlocirea preoţilor, căci aşa ne-a învăţat Mântuitorul să cerem: Şi ne iartă nouă greşelile noastre... (Matei 6, 12). De la Dumnezeu direct au primit iertare: slăbănogul din Capernaum

284

(Marcu 2, 5; Luca 5, 20), femeia păcătoasă în casa lui Simon

(Luca 7, 48), vameşul în templu (Luca 18, 13), tâlharul pe

cruce (Luca 23, 43) ş.a. Nici unul dintre aceştia nu a avut

nevoie de mijlocirea preoţilor spre a primi iertarea. Tot aşa,

nici noi nu avem nevoie de preoţi şi de mijlocirea lor pentru

noi.

Preotul: Ca şi mai înainte, tot aşa şi acum ai adus nişte

citate din Sfânta Scriptură prin care ţi se pare că poţi să susţii

rătăcirea în care petreci împreună cu toţi cei asemenea ţie. Dar nu este deloc aşa cum gândeşti dumneata. Textele de mai sus nu

au nimic de-a face cu Taina Pocăinţei şi cu mărturisirea

păcatelor la preot, căci ele se referă la întâmplări petrecute pe

vremea când încă Mântuitorul nu instituise nici Pocăinţa ca

Taină şi nici preoţia cu putere de a lega şi a dezlega păcatele.

Pe atunci Mântuitorul încă era de faţă şi deci, ca un Dumnezeu

adevărat, El însuşi făcea dezlegările de păcate. Noi ştim că

această putere a dat-o apostolilor Săi abia după învierea Sa cea

din morţi, când li S-a arătat şi le-a zis: Pace vouă! Precum M-a trimis pe Mine Tatăl, şi Eu vă trimit pe voi. Şi zicând acestea, a

suflat asupra lor şi le-a zis: Luaţi Duh Sfânt! Cărora veţi ierta

păcatele, le vor fi iertate şi cărora le veţi ţine, vor fi ţinute

(Ioan 20, 21-23). Vezi că tot aşa şi darul sfinţitor al Sfântului

Duh, cât şi puterea de a ierta, abia după înviere a fost dat

apostolilor.

Deci textele aduse de dumneata aici sunt explicate de la

sine. Iar în ce priveşte rugăciunea - sau mai bine-zis cuvintele

din rugăciunea «Tatăl nostru» -, prin care ne adresăm direct lui

Dumnezeu pentru iertarea păcatelor, ele nu înlătură mijlocirea

preoţilor în dezlegarea păcatelor prin Taina Pocăinţei, pentru că

nici nu au legătură cu această Taină. Noi putem cere de la

Dumnezeu iertarea păcatelor şi în afară de Taina Pocăinţei.

Aceasta o putem cere direct, în orice pocăinţă şi în orice

rugăciune, mai ales atunci când făgăduim să facem fapte bune,

după cum este cazul aici, când zicem în continuare:...precum

şi noi iertăm greşiţilor noştri.

Iertarea unor păcate se poate obţine şi altfel decât prin

Taina Pocăinţei şi prin rugăciunea preoţilor. De pildă, prin rugăciune, căinţă, fapte bune etc. însă Taina Pocăinţei este un mijloc mult mai sigur şi mai la îndemână. Iertarea prin ea este

285

totală, în măsura în care şi ea este completă, de la temelia ei

nelipsind nici faptele care atrag de la Dumnezeu mila şi

iertarea: rugăciunea, postul, evlavia, dragostea ş.a. în plus, în ea obţinem şi dezlegarea prin puterea pe care Însuşi Mântuitorul

a dat-o apostolilor Săi şi, prin aceştia, urmaşilor lor. Astfel, textele de mai sus nu contrazic învăţătura şi practica noastră

privitoare la Taina Pocăinţei, în care preoţii duhovnici dau

dezlegarea.

Sectarul: Nu trebuie să ne mărturisim preoţilor, deoarece

ei nu pot ierta păcatele, căci scris este: Cine poate să ierte

păcatele decât unul Dumnezeu? (Luca 5, 21).

Preotul: Într-adevăr, numai Dumnezeu poate ierta păcatele.

Dar în însăşi Taina Pocăinţei, nu preotul este cel ce iartă

păcatele, ci tot Dumnezeu, prin mijlocirea preotului. Dumnezeu

este izvorul şi Stăpânul Darului, al puterii de a ierta păcatele,

preotul fiind numai un administrator al acestui dar. Deci şi noi,

la mărturisire, nu de la preot primim dezlegarea, ci de la

Dumnezeu, prin harul Său pe care îl administrează preotul.

Preotul este acela care numai transmite sau mijloceşte darul.

Sectarul: Preoţii sunt oameni păcătoşi şi este cu neputinţă

ca un păcătos să ierte păcatele altora sau ca un preot să poată

ierta păcatele cuiva în dezlegarea ce o dă când săvârşeşte Taina

Pocăinţei.

Preotul: Adevărat este că preoţii sunt oameni păcătoşi ca

toţi oamenii, după cum la fel de adevărat este că nu numai

oamenii păcătoşi, dar nici chiar cei drepţi nu pot ierta păcatele

cuiva. Dar - după cum ai văzut - în Taina Pocăinţei nu preotul

iartă prin puterea sa păcatele penitentului, ci harul lui

Dumnezeu prin mijlocirea preotului. Harul nu este al său, ci al

lui Dumnezeu (II Cor. 4, 7) şi, chiar păcătos fiind, preotul

poate avea acest dar. Căci şi Apostolul Petru a fost păcătos,

fiindcă s-a lepădat de Domnul şi Învăţătorul său, şi totuşi a

primit acest dar. De asemenea, l-a primit şi Apostolul Ioan,

deşi el însuşi mărturiseşte că nu există om fără de păcat (I Ioan

1,8; Apoc. 15, 4). Iar Apostolul Pavel se socoteşte cel dintâi

dintre păcătoşi (I Tim. 1, 15).

În aceeaşi situaţie poate fi şi preotul. Dincolo de păcatele

sale, de care va răspunde însuşi, are în el darul pe care l-a

286

primit prin Taina Preoţiei, de a lega şi a dezlega păcatele

(Matei 18, 18; Ioan 20, 21-23).

* * *

Credinciosul: Dar cum trebuie făcută mărturisirea păcatelor,

adică spovedania?

Preotul: Mărturisirea păcatelor înaintea duhovnicului

trebuie a se face astfel:

a) Să fie completă, adică să cuprindă toate păcatele făcute

de la ultima spovedanie, şi să nu ascundă nimic din cele

făptuite;

b) Să fie sinceră şi făcută de bunăvoie;

c) Să fie secretă (făcută în taină);

d) Trebuie făcută cu umilinţă şi cu zdrobire de inimă,

adică cu părere de rău pentru păcatele săvârşite şi cu dorinţă

sinceră de a nu le mai săvârşi. Simpla mărturisire sau înşirare a

păcatelor fără pocăinţă adevărată şi fără hotărârea de îndreptare

nu aduce iertarea păcatelor, căci zice Domnul: De nu vă veţi

pocăi, toţi veţi pieri la fel (Luca 13, 5). Totul este ca, de la o

mărturisire până la alta, creştinul să se ostenească a-şi îndrepta

cât mai mult viaţa, desăvârşindu-se în virtute 2.

Credinciosul: Dar când şi de câte ori trebuie să ne

spovedim?

Preotul: Spovedania nu este legată de termene sau de

soroace anumite din cursul anului. Putem alerga la duhovnic ori

de câte ori şi oricând simţim nevoia de a ne uşura sufletul de

povara păcatelor, sau de a primi mângâierea Harului şi

nădejdea iertării. Cu cât ne spovedim mai des, cu atât este mai

bine.

De obicei însă spovedania este legată de posturi. De aceea, porunca a patra a Bisericii ne învaţă să ne mărturisim

păcatele de patru ori pe an, adică în cele patru posturi: al

Paştelui, al Crăciunului, al Sfintei Marii şi al Sfinţilor Apostoli.

Cei mai evlavioşi pot a se spovedi în fiecare lună, iar ceilalţi,

cel puţin o dată pe an, şi anume în Postul Păresimilor 3.

învăţătura de credinţă Ortodoxă, întreb. 187, p. 335.

Ibidem, întreb. 188, p. 335-336.

Capitolul 21

DESPRE TAINA PREOŢIEI

(HIROTONIA)

Adevărat grăiesc vouă: Oricâte

veţi lega pe pământ, vor fi legate şi în

cer, şi oricâte veţi dezlega pe pământ,

vor fi dezlegate şi în cer

(Matei 18, 18; Ioan 20, 22-23)

Din această pricină, îţi amintesc

să aprinzi şi mai mult din nou harul

lui Dumnezeu, care este în tine, prin

punerea mâinilor mele

(II Tim. 1, 6)

Preoţia (hirotonia) este Taina în care, prin punerea

mâinilor arhiereilor şi prin rugăciune, se împărtăşeşte persoanei

anume pregătite harul care dă puterea de a învăţa cuvântul

lui Dumnezeu, a săvârşi Sfintele Taine şi a conduce pe

credincioşi la mântuire (Matei 18, 18; 28, 19; Ioan 20, 21-23).

În vechime, numărul treptelor preoţeşti era de şapte: 1.

portarii şi următorii lor; 2. jurătorii; 3. citeţii; 4. ipodiaconii;

5. diaconii; 6. preoţii; 7. episcopii 1. Despre aceste trepte şi

rânduieli bisericeşti din vechime aminteşte şi can. X din Antiohia, precum şi can. IV al Sin. al VI-lea Ecumenic ş.a.

Sfântul Ignatie Teoforul,

Trimiterea către Antiohvm

Şi Tâlcuirea celor şapte Taine de Gavriil, Mitropolitul Filadelfiei din Monemvasia, trad.

Veniamin Costachi, Mitropolitul Moldovei, Iaşi, 1807, cap. 3, p. 38.

288

În Sfânta şi dumnezeiasca Scriptură se recunosc trei trepte ale preoţiei: episcopii, preoţii şi diaconii (Tit 1, 5-9; I Tim. 5,

19-22; Fapte 20, 17, 28; 6, 1-6; 8, 26-40 ş.a.). Aceste trei trepte ale preoţiei primesc sfinţirea prin «hirotonie» sau

«punerea mâinilor preoţiei» (I Tim. 4, 14; Fapte 6, 6 ş.a.). Iar celelalte trepte inferioare nu sunt grade ierarhice în Biserică, ci

doar distincţii, grade administrative sau numai onorifice. Ele nu sunt de drept dumnezeiesc, ci de drept omenesc şi sunt acordate

de episcopi, tot prin rugăciuni şi punerea mâinilor, dar nu prin

Taina «hirotoniei», ci prin ierurgia «hirotesiei». Astfel de grade onorifice sau administrative există în fiecare treaptă a preoţiei,

ca de exemplu: la treapta de episcop există: arhiepiscop,

mitropolit, mitropolit-primat sau patriarh; la treapta de preot:

sachelar, protoiereu, iconom, iconom-stavrofor (purtător de

cruce); la treapta diaconiei: arhidiacon sau protodiacon.

Noi învăţăm iarăşi că în Biserică sunt două feluri de

membri, deosebiţi între ei: preoţii (sau păstorii) şi credincioşii

(sau turma). în Biserică, nu oricine dintre credincioşi poate fi

preot, ci numai cei care sunt chemaţi de Dumnezeu şi cărora li

s-a împărtăşit darul preoţiei prin Sfânta Taină numită «punerea

mâinilor preoţiei» sau «hirotonia». Iar această Taină se

administrează numai celor chemaţi, care au calităţile cerute de

Sfânta Scriptură (I Tim. 3, 1-8).

Învăţătura sectarilor despre preoţie este cu totul alta şi

străină de adevăr, ei luând din Sfânta Scriptură unele texte care

se referă la preoţia generală, ca de exemplu: Şi voi înşivă, ca

pietre vii, zidiţi-vă drept casă duhovnicească, preoţie sfântă...

(I Petru 2, 5). Şi i-ai făcut Dumnezeului nostru împărăţie şi preoţi, şi vor împărăţi pe pământ (Apoc. 5, 10). Şi iarăşi:...ci

vor fi preoţi ai lui Dumnezeu... (Apoc. 20, 6); sau: Iar voi

sunteţi seminţie aleasă, preoţie împărătească, neam sfânt...,

(I Petru 2, 9); sau: De veţi asculta glasul Meu şi de veţi păzi

legământul Meu, dintre toate neamurile îmi veţi fi popor ales,

că al Meu este tot pământul. Îmi veţi fi Mie preoţie

împărătească şi neam sfânt... (Ieş. 19, 5-6). Şi iarăşi:...voi

veţi fi numiţi preoţi ai Domnului, slujitori ai Dumnezeului

nostru (Isaia 61, 6) ş.a.

Aşadar sectarii, analizând şi comparând aceste texte biblice care se referă la preoţia generală şi

tâlcuindu-le sucit şi

289

rău - ca şi pe altele ale Sfintei Scripturi -, caută prin ele să

atace adevărata preoţie canonică şi ierarhia cea rânduită de

Dumnezeu în Biserica lui Hristos.

Pentru a putea răspunde cât mai complet rătăcirilor sectare este nevoie ca mai întâi să cercetăm istoria din vechime

şi apoi să coborâm la Noul Testament şi la Legea Darului.

Astfel se vede că deşi Dumnezeu, prin Moise, a zis către poporul israelit că el îi va fi preoţie împărătească şi că ei vor forma Biserica lui Dumnezeu, dacă vor păzi aşezământul încheiat cu El, totuşi, încă în Vechiul Testament, chiar

Dumnezeu Însuşi a instituit preoţia (Ieş. 40, 12-15). Se înţelege clar că preoţia generală, de care s-a amintit în textele de mai

sus - prin care tot poporul este numit preoţie împărătească şi

neam sfânt (Ieş. 19, 5-6; 28, 41-43) -, nu era tot una cu această

preoţie instituită de Dumnezeu ca o preoţie conducătoare,

aleasă de El numai din neamul lui Aaron. Preoţia conducătoare a poporului a ţinut de genealogia lui Aaron până la venirea lui Hristos.

Această preoţie avea chemarea de la Dumnezeu (Ieş. 28,

1-3); această preoţie se făcea printr-o anumită slujbă de sfinţire

şi o ceremonie religioasă, după cum mărturiseşte Sfânta

Scriptură în această privinţă:...să aduci pe Aaron şi pe fiii lui

la uşa cortului adunării... şi să-l ungi şi să-l sfinţeşti, ca să-Mi

fie preot. Să aduci şi pe fiii lui... şi să-i ungi, cum ai uns pe

tatăl lor, ca să-Mi fie preoţi, şi această ungere îi va sfinţi preoţi

pentru totdeauna în neamul lor (Ieş. 40, 12-15; Lev. 8 ş.a.).

Deci, prin ungere şi sfinţire, Aaron a fost consacrat mare preot,

iar fiii lui ca preoţi. De asemenea, ca ajutoare ale preoţilor la

serviciul divin - după porunca lui Dumnezeu - s-au consfinţit

leviţii (Num. 3, 6).

Îndeplinirea unor anumite ierurgii cădea numai în seama

acestei ierarhii instituite de Dumnezeu. Astfel, regele Osea, îndrăznind să săvârşească acte pe care nu le puteau face decât preoţii, a fost lovit de Dumnezeu cu lepră (II Paral. 26, 16-23).

Pe Core, pe Datan şi pe Aviron, care s-au ridicat împotriva acestei ierarhii bisericeşti puse de Dumnezeu, i-a înghiţit pământul de vii (Num. 16). Pe împăratul Saul l-a lepădat Dumnezeu de la împărăţie ca pe un nebun şi a murit străpuns de

290

sabia lui, pentru că a adus jertfă lui Dumnezeu în locul preotului (I Regi 13, 1-14; 31, 1-6).

Aşadar, se vede lămurit că alt lucru se înţelege prin preoţia generală, prin care Sfânta Scriptură înţelege tot poporul, numindu-l preoţie împărătească şi neam sfânt (Ieş. 19,

5-6) şi cu totul altceva a fost preoţia cea instituită de Dumnezeu, din neamul lui Aaron, pe care, cu porunca lui Dumnezeu, Moise a împărţit-o în trei trepte: arhierească,

preoţească şi levitică (Ieş. 28, 1-3). Dar tot Dumnezeu însuşi a fost Acela Care, în vremurile profetice, cu şapte sute de ani

înainte de Hristos, a arătat că va veni vremea când El îşi va

alege preoţii, nu numai din seminţia lui Levi şi din urmaşii lui

Aaron, ci, în general, dintre credincioşi:...Eu vin să strâng la

un loc popoarele şi toate limbile. Ele vor veni şi vor vedea

slava Mea, şi le voi da un semn (Sfânta Cruce). Şi pe cei scăpaţi cu viaţă îi voi trimite către popoare... şi la aceste neamuri ei (Sfinţii Apostoli) vor vesti slava Mea. Şi din toate neamurile vor aduce pe fraţii voştri prinos Domnului... în muntele cel sfânt al Meu, la Ierusalim... Şi din ei voi lua preoţi

şi leviţi, zice Domnul (Isaia 66, 18-21) 2.

Din cele de până aici se poate vedea că în Legea Veche alta a fost preoţia generală, prin care tot poporul se cheamă „preoţie împărătească şi neam sfânt" (Ieş. 19, 5-6) şi cu totul alta a fost preoţia cea conducătoare în Biserică sau ierarhia bisericească, instituită de Însuşi Dumnezeu prin Moise şi Aaron. în scurt, s-au amintit pedepsele groaznice cu care au

fost pedepsiţi de la Dumnezeu cei ce au îndrăznit a se atinge de

lucrurile acestei preoţii, nefiind aleşi de Dumnezeu şi neavând

Sectarii, obiectând contra preoţiei, caută să slăbească însemnătatea acestei profeţii despre preoţie, raportând-o la timpul de după înfricoşata judecată şi sfârşitul lumii de acum. Pentru a justifica această părere a lor,

sectarii se referă la versetul 22 din acelaşi capitol al Proorocului Isaia, în

care se spune că:

Precum cerul cel nou şi pământul cel nou pe care le voi face, zice Domnul, vor rămânea înaintea Mea, aşa va dăinui totdeauna seminţia voastră şi numele vostru.

Dar această părere este respinsă de versetul 23 al aceluiaşi capitol, unde zice: din lună nouă în lună nouă şi din zi de odihnă în zi de odihnă vor veni toţi şi se vor închina înaintea Mea...

Evident că această închinare va avea loc înainte de judecata viitoare, fiindcă

după aceasta nu va mai fi nici zi şi nici noapte, nici săptămână şi nici lună

(Apoc. 21, 23-25; 22, 5).

291

chemare de la Dumnezeu ca şi Aaron (Evrei 5, 4; Luca 6, 12-18), iar la sfârşit s-a arătat proorocia marelui Prooroc Isaia, referitoare la preoţia Legii Darului, pe care o va alege Dumnezeu din toate popoarele pământului.

În cele ce urmează, să vedem cum a fost instituirea şi aşezarea de către Mântuitorul a preoţiei Noului Testament şi cu ce puteri a înzestrat El această preoţie nouă şi desăvârşită, care

este după rânduiala lui Melchisedec, fiindcă slujeşte lui

Dumnezeu cu pâine şi cu vin (Evrei 7, 1-3).

Hristos fiind sfârşitul Legii (Rom. 10, 4), venind în lume,

a aşezat mai întâi noua preoţie, pentru că, odată fiind schimbată

preoţia, numaidecât trebuia să aibă loc şi schimbarea Legii

(Evrei 7, 12). Deci întâi preoţia s-a rânduit şi apoi Legea. Dar iată cum a instituit şi aşezat Hristos ierarhia preoţiei Legii Darului (Noului Testament). El Şi-a ales din mulţimea

ucenicilor mai întâi doisprezece ucenici pe care i-a chemat Apostoli (Luca 6, 13-16; Matei 10; Marcu 3, 13-19) şi apoi

alţi şaptezeci de ucenici (Luca 10, 1-24). Iar mai pe urmă Apostolii au aşezat în Biserică şi şapte diaconi (Fapte 6, 3-6).

Pe cei doisprezece apostoli, Mântuitorul i-a învăţat cum

să boteze şi ei botezau poporul chiar în timpul când Domnul

propovăduia Evanghelia, căci se spune: Deşi Iisus nu boteza El

însuşi, ci ucenicii Lui (Ioan 4, 1-2). Pe aceşti doisprezece

apostoli i-a învăţat cum să ungă pe bolnavi cu untdelemn şi să

scoată din oameni pe demoni (Marcu 6, 7-13; Iacov 5, 14-15).

Pe cei doisprezece apostoli i-a învăţat cum să se roage şi să facă

frângerea pâinii - Liturghia de astăzi (Matei 26, 26-28; Marcu

14, 22-23; Luca 22, 19-20). La aceşti doisprezece apostoli pe

care şi-I alesese (Fapte 1, 2), li S-a arătat adeseori după

învierea Sa, timp de 40 de zile, şi i-a învăţat cele pentru

Împărăţia lui Dumnezeu, adică felul cum să facă slujbele (Fapte

1, 3). Peste aceşti doisprezece apostoli, în ziua întâi a

săptămânii (Duminica) la cincizeci de zile după Înviere

(Cincizecime), S-a pogorât Duhul Sfânt în chip de limbi ca de

foc, îmbrăcându-i cu putere de sus, spre a propovădui

Evanghelia (Fapte 2, 1; Luca 24, 48-49; Fapte 1, 5).

Pe aceşti doisprezece apostoli i-a trimis, după Înviere, să facă ucenici din toate neamurile, să-i boteze în numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh şi să-i înveţe să păzească cele ce lor le-a poruncit (Matei 28, 19-20). După pogorârea Duhului

Sfânt, înmulţindu-se numărul creştinilor, Sfinţii Apostoli, din

îndemnul Duhului Sfânt, au rânduit, prin rugăciune către Dumnezeu

şi prin punerea mâinilor pe capul celor aleşi (hirotonia)

treptele ierarhiei bisericeşti - diaconi, preoţi şi arhierei (Fapte

6, 1-6; 8, 14-17; 13, 1-3; 14, 3; 20, 17-28; I Petru 5, 1-4;

Apoc. 1, 6; 5, 10; II Tim. 1, 6; I Tim. 4, 14).

Episcopilor (Filip. 1, 1) li s-a poruncit să hirotonească

dintre creştini pe unii diaconi şi preoţi, iar pe alţii la treapta

episcopiei (Tit 1, 5; I Tim. 5, 21-22; 3, 1-13; Tit 1, 6-7). Pe aceşti episcopi şi preoţi îi numeşte Dumnezeu şi «slujitori» şi

«iconomi (ispravnici) ai Tainelor lui Dumnezeu» (I Cor. 4, 1;

Tit 1, 7), robi puşi peste alţi robi (Matei 24, 45). Aceşti episcopi şi preoţi sunt lucrătorii cărora le-a încredinţat Domnul

via - lumea creştină - să o lucreze în locul celor din Legea

Veche (Matei 21, 33-43). Episcopii şi preoţii sunt slugile ce

pregătesc masa şi amestecă vinul şi cheamă lumea la mântuire

(Pilde 9, 2-6; Matei 22, 1-14). Aceştia se mai numesc şi

părinţi şi învăţători întru Hristos (I Cor. 4, 15).

De aceştia au creştinii poruncă să asculte şi să facă cele ce

îi învaţă, căci aceştia vor da socoteală pentru sufletele lor

(Evrei 13, 17; I Tes. 5, 12-13). Pe aceşti episcopi şi preoţi îi

numeşte Domnul Hristos «sarea pământului» (Matei 5, 13). Pe aceştia îi aseamănă cu o femeie îmbrăcată cu soare (Hristos) cu

douăsprezece stele împodobită pe cap (adică cu învăţăturile

celor doisprezece apostoli) (Efes. 2, 20; Apoc. 12, 1) şi cu luna

sub picioare (adică lumea creştină care este sub ascultarea

episcopilor şi a preoţilor).

Acestora le-a dat Hristos-Dumnezeu puterea de a ierta

păcatele celor ce vor mântuirea sufletelor (Ioan 20, 19-23;

Fapte 19, 18). Aceştia au cheile Împărăţiei cerurilor şi puterea

să încuie şi să descuie, să lege şi să dezlege (Matei 16, 18-19).

Acestora le este dat să cunoască tainele împărăţiei cerurilor

(Matei 13, 10-11). Despre aceşti episcopi şi preoţi s-a proorocit

că vor fi preoţi ai lui Dumnezeu, îmbrăcaţi cu mântuire (Ps.

131, 16; Isaia 66, 21; Ier. 23, 3-5). Cu aceştia S-a făgăduit

Domnul nostru Iisus Hristos să fie în toate zilele, până la

sfârşitul veacului. Amin! (Matei 28, 20).

Sectarul: Preoţia nu este o taină care să poată fi împărtăşită numai unora, ci este universală. Toţi credincioşii au darul

preoţiei şi deci oricare credincios poate îndeplini slujba preoţească,

după cuvântul Scripturii: Şi voi înşivă, ca pietre vii,

zidiţi-vă drept casă duhovnicească, preoţie sfântă, ca să aduceţi

jertfe duhovniceşti, bineplăcute lui Dumnezeu, prin Iisus

Hristos... (I Petru 2, 5). Iar voi sunteţi seminţie aleasă, preoţie

împărătească, neam sfânt, popor agonisit de Dumnezeu, ca să

vestiţi în lume bunătăţile Celui ce v-a chemat din întuneric, la

lumina Sa cea minunată (I Petru 2, 9). Apoi în alte locuri

spune: Şi ne-a făcut (Iisus Hristos) pe noi împărăţie, preoţi ai

lui Dumnezeu şi Tatăl Său... (Apoc. 1, 6). Şi I-ai făcut Dumnezeului nostru împărăţie şi preoţi, şi vor împărăţi pe pământ (Apoc. 5, 10).

Din aceste locuri ale Sfintei Scripturi rezultă limpede că

preoţia nu poate fi rezervată numai unora, ci o au toţi credincioşii.

Preotul: Omule rătăcit, surd şi orb la înţelegerea celor bune, în cele de mai sus ţi-am arătat pe larg că, cuvintele ce le aduci aici nu se referă la preoţia cea instituită de Dumnezeu, ci

la preoţia cea universală (generală). De asemenea, ţi-am arătat

că alta este preoţia cea obştească şi universală şi alta este

preoţia cea instituită direct de Dumnezeu, ca ierarhie şi preoţie

conducătoare. Apoi cu numeroase mărturii din Sfânta Scriptură,

atât cea Veche, cât şi cea Nouă, am arătat darurile, puterile şi

atribuţiile acestei preoţii ca ierarhie superioară şi conducătoare

a Bisericii lui Hristos. Mă minunez foarte, cum, după atâta nor

de mărturii scripturistice, încă ai rămas surd şi neînţelegător şi

mai vii cu acele citate biblice care n-au nici o legătură cu

preoţia cea instituită şi aşezată de Hristos în Biserica Sa, ci se

referă la preoţia obştească sau universală, iar nicidecum la

preoţia instituită de Mântuitorul, ca preoţie canonică şi

conducătoare în Biserică.

Voi, sectarilor, v-aţi făcut asemenea idolilor din Vechiul

şi Noul Testament, care, după mărturia Sfintei Scripturi, ochi

au şi nu vor vedea; urechi au şi nu vor auzi (Ps. 134, 16-17;

Isaia 40, 18-20; 44, 9-20; Ier. 10, 2-6 ş.a.). Voi, întunecaţilor

sectari, care sunteţi neghinele ţarinii lui Hristos (lumii creştine),

v-aţi făcut asemenea lui Iannes şi Iambres şi staţi împotriva

294

adevărului, fiind oameni stricaţi la minte şi netrebnici pentru

credinţă (II Tim. 3, 8). Asemenea v-aţi făcut lui Datan, lui

Core şi lui Aviron, care s-au împotrivit lui Moise şi lui Aaron

preotul, zicându-le: Destul! Toată obştea şi toţi cei ce o

alcătuiesc sunt sfinţi şi Domnul este între ei. Pentru ce vă socotiţi voi mai presus de adunarea Domnului? (Num. 16, 1-4).

Dar şi-a deschis pământul gura sa şi i-a înghiţit pe ei şi casele

lor, pe toţi oamenii lui Core şi toată averea lor (Num. 16, 32).

Încă şi foc a ieşit de la Domnul şi a mistuit pe cei două sute cincizeci de bărbaţi care au tămâiat (v. 35). După aceea a grăit

Domnul cu Moise şi a zis: Spune lui Eleazar, fiul preotului

Aaron, să adune cădelniţele cele de aramă ale celor arşi şi

focul străin să-l arunce afară... (v. 37). Dar pentru ce aceste

pedepse groaznice? Pentru că şi aceia, ca şi voi sectarii de azi,

ziceau:...toată obştea şi toţi cei ce o alcătuiesc sunt sfinţi (v.

3), şi prin urmare, socoteau că nu mai au nevoie de preoţia lui

Aaron, cea pusă de Dumnezeul lor.

Apoi, dacă voi, sectarii, ziceţi că preoţia nu este o taină,

atunci pentru ce se spune în Sfânta Scriptură că ea constă în

împărtăşirea de la Duhul Sfânt a unui dar deosebit? Iată ce scrie

Sfântul Apostol Pavel lui Timotei, pe care îl aşezase ca

înlocuitor al său (episcop) în părţile Efesului: Nu fii nepăsător

faţă de harul care este întru tine, care ţi s-a dat prin proorocie,

cu punerea mâinilor mai-marilor preoţilor (I Tim. 4, 14). Şi altă dată:...îţi amintesc să aprinzi şi mai mult din nou harul

lui Dumnezeu, care este în tine, prin punerea mâinilor mele

(II Tim. 1, 6). De aici se vede că preoţia este un dar deosebit,

împărtăşit prin lucrarea de sfinţire în această formă văzută; deci

preoţia este Taină.

Iar dacă preoţia nu este taină, pentru ce sectarii zic

asemenea nouă că cel ce a primit la ei preoţia („ordinaţiunea")

nu o poate pierde? Şi iarăşi, dacă preoţia nu este taină - adică

nu este un dar deosebit al Sfântului Duh -, atunci ce nu poate

pierde cel ce are la ei preoţia? Căci dacă preoţia nu ar fi nimic,

cel ce o are nu ar avea ce pierde... Câtă viclenie se vede şi aici:

când este vorba de preoţia noastră ortodoxă, aşezată de

Mântuitorul şi de Sfinţii Apostoli, ea nu este nimic, iar

„ordinaţiunea" (preoţia sectarilor) nu mai poate fi pierdută de

cel ce o are, căci o deţine ca pe un dar veşnic.

Iarăşi vedem că sectarii, în baza citatului de la I Petru 2,

5, se socotesc a fi „preoţi sfinţi" şi a aduce lui Dumnezeu prin

Iisus Hristos „jertfe duhovniceşti". Pe temeiul acesta, ei caută să demonstreze că şi fără persoane ierarhice, credincioşii - ca

pietre vii - pot să zidească templu duhovnicesc sau biserică prin

„jertfe duhovniceşti". Dar cuvintele din acest citat nicidecum

nu confirmă ideea lor.

Jertfele duhovniceşti pe care le poate aduce fiecare creştin

ortodox sunt deosebite, după cum se vede din Sfânta Scriptură,

constând în dispoziţia sufletului către pocăinţă, în părerea de

rău pentru păcate: Jertfa lui Dumnezeu: duhul umilit; inima

înfrântă şi smerită Dumnezeu nu o va urgisi (Ps. 50, 18); în

laudă şi rugăciune (Ps. 49, 15); în milă: Milă voiesc, iar nu

jertfă (Matei 9, 13); de asemenea, facerea de bine şi

întrajutorarea nu le daţi uitării; căci astfel de jertfe sunt bine

plăcute lui Dumnezeu (Evrei 13, 16). Ele mai constau în

aducerea de bună voie a trupurilor noastre ca jertfă: Vă îndemn,

deci, fraţilor,...să înfăţişaţi trupurile voastre ca pe o jertfă vie,

sfântă, bine plăcută lui Dumnezeu, ca închinarea voastră cea

duhovnicească... (Rom. 12, 1); jertfele cer ca creştinii să nu-şi

facă mădularele lor arme ale nedreptăţii şi ale păcatului, ci să se

înfăţişeze pe ei înaintea lui Dumnezeu ca vii, sculaţi din morţi,

şi mădularele lor să fie arme ale dreptăţii înaintea lui Dumnezeu

(Rom. 6, 13).

În sfârşit, jertfa supremă creştină sau adevărata ardere

de tot este mucenicia pentru credinţa cea întru Hristos, despre

care apostolul a scris lui Timotei: că eu de-acum mă jertfesc

(II Tim. 4, 6). Astfel de jertfe duhovniceşti sfinte se pot aduce

lui Dumnezeu în Biserica lui Hristos, căci zice apostolul: Şi de

se va lupta cineva... nu ia cununa, dacă nu s-a luptat după

legile jocului (II Tim. 2, 5).

Dar aceste jertfe duhovniceşti nu pot înlocui darurile harului

divin, primite de credincioşi în Tainele săvârşite de păstori

- cum este de pildă Taina Botezului sau a Împărtăşaniei -, fără

de care, după cuvântul lui Dumnezeu, nimeni nu poate moşteni

viaţa de veci.

Sectarul: Cei ce săvârşesc slujba preoţească (predicatorii)

nu trebuie să fie oameni învăţaţi, pentru că nici Apostolii n-au

fost învăţaţi la şcoli înalte. Mântuitorul a spus chiar că Dumnezeu

296

ascunde celor învăţaţi şi ştiutori tainele Împărăţiei cerurilor şi le

descoperă numai celor neştiutori (Matei 11, 25). Sfântul Apostol

Pavel citează cuvintele lui Dumnezeu, zicând: Pierde-voi

înţelepciunea înţelepţilor şi ştiinţa celor învăţaţi voi nimici-o

(Isaia 29, 14), şi apoi adaugă: Au n-a dovedit Dumnezeu nebună

înţelepciunea lumii acesteia? (I Cor. 1, 19-20). Unui predicator, Dumnezeu îi descoperă ceea ce trebuie să ştie şi nu are deci

trebuinţă de ştiinţă (învăţătură) omenească şi de şcoli înalte

(Matei 10, 19-20; Ioan 14, 26; 16, 13; I Ioan 2, 20-27).

Preotul: Într-adevăr, Apostolii n-au fost oameni învăţaţi în şcoli, ba chiar dintre cei mai simpli şi neştiutori pescari

galileeni. Dar Dumnezeu le-a descoperit lor - fie direct, prin

gura Mântuitorului, fie prin inspiraţie de la Duhul Sfânt -

învăţătura sfântă şi adevărurile de credinţă (I Cor. 2, 10; 11,

23; II Cor. 12, 1; Gal. 1, 12 ş.a.), dându-le şi priceperea

necesară. Deci ei nu aveau nevoie de şcoală şi de învăţătura

omenească de la oameni. Nu tot aşa stau lucrurile cu ceilalţi

oameni, adică cu credincioşii de rând, căci iată ce a zis

Mântuitorul către apostoli:...vouă vi s-a dat să cunoaşteţi

tainele împărăţiei cerurilor, pe când acelora nu li s-a dat

(Matei 13, 11).

Ar fi de neînţeles ca prin textele de mai sus, aduse de

dumneata, să fie osândită adevărata ştiinţă şi înţelepciune, când

ştim, de pildă, că apostolul neamurilor a fost un om cu şcoală

înaltă, după cum el însuşi ne mărturiseşte (Fapte 22, 3, 25-29)

şi cum rezultă din scrierile sale, care vădesc un autor cultivat,

cu un stil superior, cu cunoştinţe temeinice, având o logică şi o

dialectică de fier. Cu toate acestea, a fost chemat la apostolat

chiar de Mântuitorul, şi cine nu ştie cât de mare folos ne este

nouă, celor de azi, ştiinţa şi înţelepciunea lui?

Deci cum ar fi putut să osândească chiar el însuşi ştiinţa

cea adevărată pe care o avea şi el? Sutaşul Cornelie (Fapte 10,

1), Iosif din Arimateea (Luca 23, 50), Nicodim (Ioan 3, 1) ş.a.

sunt cazuri care arată luminat că ştiinţa cea adevărată (corectă)

nu este osândită şi nici măcar dispreţuită, aşa cum vi se pare

vouă, sectarilor. însă există „ştiinţă" şi „înţelepciune" care

depărtează pe om de Dumnezeu şi acestea sunt false şi osândite,

iar nu adevărata ştiinţă şi învăţătură, mai ales teologică, care ne

învaţă cunoştinţa amănunţită a Sfintei Scripturi şi a lui Dumnezeu.

297

Oare nu însuşi Mântuitorul ne-a poruncit să ne îndeletnicim cu

această învăţătură când a zis: Cercetaţi Scripturile, că socotiţi

că în ele aveţi viaţă veşnică. Şi acelea sunt care mărturisesc

despre Mine (Ioan 5, 39)? Dacă este un păcat a învăţa, apoi ar

însemna că este păcat şi a cerceta Sfintele Scripturi, prin care

învăţăm noi cele spre mântuire (Luca 16, 29-31).

Sectarul: Preoţii trebuie să fie fără prihană, nebeţivi,

blânzi, nelacomi ş.a. (I Tim. 3, 3-6; Tit 1, 7-9). Or, mulţi dintre preoţii voştri sunt tocmai dimpotrivă, asemenea cu

păcătoşii de rând: beţivi, lacomi, zgârciţi etc. Pentru acestea ei

nu merită nici o ascultare şi nici o cinste.

Preotul: Într-adevăr, mulţi preoţi nu sunt aşa cum ar

trebui să fie şi nici noi nu zicem că sunt sfinţi. Totuşi, nu toţi sunt aşa de vinovaţi şi de păcătoşi cum sunt acuzaţi de voi, sectarii. Dar voi puteţi afirma că predicatorii voştri sunt sfinţi şi

fără de prihană? Numai Dumnezeu ştie şi cunoaşte desăvârşit

aşezarea fiecărui suflet. De ce vă faceţi voi judecători înainte de

vreme? (Matei 7, 1-2; Luca 6, 37; Rom. 14, 10-13; Iacov 3,

1; 5, 9).

În al doilea rând, lucrarea liturgică a preoţilor nu este în

legătură cu viaţa lor morală, ci cu darul Sfântului Duh pe care

l-au primit ei în Taina Preoţiei (a hirotoniei) (I Tim. 4, 14; II Tim. 1, 6 ş.a.). Fariseii erau şi ei păcătoşi, ba chiar dintre cei

mai mari, numai că încercau să se ascundă de faţa oamenilor,

aşa cum faceţi şi voi, sectarii, care în faţa oamenilor vreţi să vă

arătaţi sfinţi, dar pe ascuns sunteţi mai păcătoşi decât toţi

oamenii. Mântuitorul, ca un adevărat Dumnezeu, văzând cele

ascunse ale fariseilor, după dreptate i-a mustrat, dar n-a dat

acest drept şi oamenilor de rând, cărora le-a zis:...toate câte vă

vor zice vouă (fariseii), faceţi-le şi păziţi-le, dar după faptele

lor nu faceţi, că ei zic, dar nu fac (Matei 23, 3). Faceţi ce zic

ei, dar nu faceţi ce fac ei. Acest răspuns să vă fie şi vouă,

sectarilor, care învinuiţi pe preoţii noştri de imoralitate şi nu

vreţi să vă vedeţi bârna din ochii voştri (Matei 7, 3-4).

Sectarul: în dar aţi luat, în dar să daţi (Matei 10, 8). Aşa le-a spus Mântuitorul apostolilor Săi, când i-a trimis să predice

Evanghelia şi să vindece pe cei bolnavi prin puterile şi darurile

minunate cu care i-a înzestrat. Preoţii însă nu fac nimic în dar,

ci iau plată pentru orice slujbă a lor. Deci ei calcă porunca

Mântuitorului şi de aceea nu pot fi recunoscuţi ca trimişi ai Lui.

Preotul: Preoţii nu iau plata aceasta pentru darul pe care îl au sau pe care îl împărtăşesc, ci pentru munca lor, căci vrednic este lucrătorul de plata sa (Luca 10, 4-7; Matei 10, 9-14). Şi marele Apostol Pavel zice în această privinţă: Cine

slujeşte vreodată în oaste cu solda lui? Cine sădeşte vie şi nu

mănâncă din roada ei? Sau cine paşte o turmă şi nu mănâncă

din laptele turmei? Nu în felul oamenilor spun eu acestea. Nu spune oare şi legea acestea? Căci în Legea lui Moise este scris:

«Să nu legi gura boului care treieră». Oare de boi se îngrijeşte

Dumnezeu? Sau într-adevăr pentru noi zice? Căci pentru noi s-a

scris: «Cel ce ară trebuie să are cu nădejde, şi cel ce treieră,

cu nădejdea că va avea parte de roade...». Au nu ştiţi că cei ce

săvârşesc cele sfinte mănâncă de la templu şi cei ce slujesc

altarului au parte de la altar? Tot aşa a poruncit şi Domnul

celor ce propovăduiesc Evanghelia, ca să trăiască din

Evanghelie (I Cor. 9, 7-14). Iată deci că întreţinerea preoţilor

este un drept al acestora, care este în conformitate cu Vechiul

Testament şi cu porunca Mântuitorului.

Sectarul: Preoţii nu trebuie să poarte îmbrăcăminte

specială, cum purtau din mândrie fariseii şi cărturarii, fapt

pentru care Mântuitorul i-a osândit (Matei 23, 5). De asemenea,

nu li se cere nicăieri în Biblie să poarte barbă şi să-şi lase părul

lung, aşa cum îşi mai lasă şi azi unii dintre preoţi. Sfântul

Apostol Pavel spune: Nu vă învaţă oare însăşi firea, că necinste

este pentru un bărbat să-şi lase părul lung? (I Cor. 11, 14).

Astfel preoţii, chiar şi prin portul lor, se poartă împotriva

cuvintelor Domnului şi a firii înseşi.

Preotul: Mântuitorul n-a osândit îmbrăcămintea şi portul

fariseilor şi cărturarilor, căci acestea fuseseră rânduite în

Vechiul Testament (Num. 15, 38; Deut. 22,,12), ci a osândit

trufia acestora, deoarece nu purtau cele prescrise dintr-un

sentiment de evlavie, ci numai din mândrie. De altfel, pe atunci

încă nu existau preoţi ai Noului Testament şi deci cuvintele de

mustrare adresate de către Mântuitorul fariseilor şi cărturarilor

nu pot fi nicidecum considerate ca adresate preoţilor Noului

Testament.

În ce priveşte citatul din Sfântul Apostol Pavel, el are, de

asemenea, alt înţeles, nereferindu-se la preoţi. Din el, dar mai ales din context (I Cor. 11, 1-16) se arată următoarele: capul

descoperit - după credinţa de atunci - simbolizează independenţa,

iar capul acoperit arată supunerea sub stăpânirea cuiva.

Bărbatul nu are un stăpân peste el, şi de aceea el trebuie să-şi ţină capul descoperit. Femeia, având ca stăpân pe bărbat, nu

poate sta cu capul descoperit. în caz că ar sta astfel, ar dovedi

nesupunere, cum făceau numai cele văduve şi cele stricate. Prin

aceasta ele şi-ar necinsti capul - adică pe bărbatul lor - sau s-ar

necinsti pe ele însele, arătându-se ca având o purtare uşuratică,

de desfrânate. Părul lor e o podoabă, dar fiindcă ele au aici de

stăpân pe bărbat, nu au voie să-l lase descoperit. Iar faptul că

preoţii poartă haine lungi şi îmbrăcăminte specială, acest lucru este cu totul altceva; îmbrăcămintea lor este un semn distinctiv şi simbolic, amintind haina lungă a Mântuitorului, numită

«hiton» (Ioan 19, 23; Ieş. 28, 4). Iar dacă preoţii poartă uneori

culioane (episcopii au mitre), o fac după exemplul preoţilor din

Testamentul Vechi (vezi Ieş. 28, 4-40; Lev. 8, 9-13).

Ei poartă barbă şi păr lung după modelul nazireilor din

Vechiul Testament (Num. 6; Jud. 13, 5). Hristos însuşi a fost şi

nazireu, nu numai nazarinean (Matei 2, 23), iar Sfântul Apostol

Pavel a avut şi el asupra sa această făgăduinţă de nazireu (Fapte

18, 18; 21, 20-24). Câtă vreme ţineau această juruinţă, nazireii

nu-şi tundeau părul şi barba. Preoţii Noului Testament au şi ei

juruinţă asupră-le, pe care - ca şi nazireii Vechiului Testament

- o exprimă şi prin această formă exterioară a părului lung al

capului şi prin barbă. Vezi şi la Levitic că Dumnezeu

porunceşte preotului să nu-şi radă (tundă) capul şi să nu-şi

reteze barba (Lev. 21, 5).

Iată, aşadar, pentru ce preoţii poartă îmbrăcăminte specială,

barbă şi părul lung. Aşa au purtat proorocii, patriarhii,

apostolii şi însuşi Domnul nostru Iisus Hristos şi aşa trebuie să

purtăm şi noi, preoţii Legii Darului.

* * *

Credinciosul: Dar cine are dreptul de a săvârşi hirotoniile

şi hirotesiile?

300

Preotul: Am arătat mai sus, dar fiindcă nu ai înţeles clar,

le repet. Atât hirotesiile premergătoare diaconiei, cât şi

hirotoniile, se săvârşesc numai de Episcop (Arhiereu).

Credinciosul: Dar unde se săvârşesc hirotoniile şi

hirotesiile?

Preotul: Atât hirotoniile cât şi hirotesiile, după sfintele

canoane, se săvârşesc în biserică 3. Anume, hirotoniile înlăuntrul

altarului, înaintea Sfintei Mese, iar hirotesiile se fac în faţa

altarului, pe locul dinaintea uşilor împărăteşti 4.

Credinciosul: Dar în ce vreme a slujbei se săvârşesc

hirotoniile şi hirotesiile?

Preotul: Hirotonia preotului şi a arhiereului se săvârşeşte

numai la Liturghia deplină, adică la Liturghia Sfântului Ioan

Gură de Aur sau la cea a Sfântului Vasile cel Mare; hirotonia

diaconului se poate face şi la Liturghia Darurilor mai înainte

sfinţite 5. Nu se pot hirotoni mai multe persoane pentru aceeaşi

treaptă la o Liturghie; iar hirotesii se pot face mai multe la una

şi aceeaşi Liturghie (mai mulţi citeţi sau ipodiaconi) 6. Hirotonia diaconului se face după sfinţirea Darurilor, şi anume după ce

arhiereul zice ecfonisul: „Şi să fie milele Marelui

Dumnezeu...". Hirotonia preotului se face înainte de sfinţirea

Darurilor (după Heruvic), iar a arhiereului se face mai înainte,

şi anume după cântarea „Sfinte Dumnezeule" 7.

Canonul 37 al Sfântului Teofil al Alexandriei.

Cf. învăţătura de credinţă Ortodoxă, întreb. 200-201, p. 341-342.

Sfântul Simion al Tesalonicului, Răsp. la întreb. 25, trad. Rom. p

318 şi Arhieraticonul (ed. 1926, p. 12).

Idem, Răsp. la întreb. 39, trad. rom., p. 322.

Cf. învăţătura de credinţă Ortodoxă, întreb. 202, p. 342.

Capitolul 22

DESPRE TAINA NUNŢII

(CUNUNIA)

Ce a împreunat Dumnezeu,

omul să nu despartă

(Matei 19, 6)

Nunta este Taina prin care un bărbat şi o femeie,

învoindu-se în mod liber să trăiască împreună toată viaţa,

pentru a se ajuta reciproc pe calea mântuirii, pentru a

naşte şi a creşte prunci, primesc prin preot harul care le

sfinţeşte legătura şi ajută la împlinirea scopului lor.

Taina Nunţii sau a Cununiei a orânduit-o Dumnezeu chiar

de la întemeierea lumii, după ce a făcut pe primul om, când a

zis: Nu este bine să fie omul singur; să-i facem ajutor potrivit

pentru el (Fac. 2, 18). Şi îndată Dumnezeu i-a făcut omului

femeie din oasele şi carnea lui (Fac. 2, 21-24), după chipul şi

asemănarea Sa; a făcut bărbat şi femeie. Şi Dumnezeu i-a

binecuvântat, zicându-le: Creşteţi şi vă înmulţiţi (Fac. 1, 27-28).

Binecuvântarea dată de Dumnezeu primilor oameni înainte de a

se însoţi unul cu altul, o numim în Ortodoxie «cununie»,

înfăptuindu-se atunci când un bărbat şi o femeie se duc la

biserică cerând preotului să-i binecuvinteze în numele Domnului.

Astfel exprimat, putem spune că primii oameni au fost cununaţi

direct de Dumnezeu, înainte de a se însoţi - Dumnezeu având

în vedere lucrul acesta -, pentru ca însoţirea lor să nu fie o

desfrânare.

Păcătuind primii oameni faţă de Dumnezeu prin călcarea

poruncii şi mâncând din pomul oprit (Fac. 2, 15-17), Dumnezeu

i-a scos afară din grădina raiului celui pământesc (Fac. 3,

1-24). După potop, când Noe cu fiii săi şi cu soţiile lor au ieşit

din corabie, iarăşi i-a binecuvântat Dumnezeu, zicându-le:

Creşteţi şi vă înmulţiţi şi umpleţi pământul (Fac. 9, 1). După

aceasta, Dumnezeu a mai binecuvântat pe Avraam (Fac. 22,

17), apoi pe Isaac (Fac. 26, 1-4), iar prin Isaac, Dumnezeu a

binecuvântat pe Iacov (Fac. 27, 1-29). Apoi Dumnezeu a dat

prin Moise o binecuvântare lumească şi israeliţilor, dacă vor

păzi toate poruncile şi toate legile date lor; iar dacă nu le-ar fi

ţinut toate erau blestemaţi (Deut. 28, 1-15).

În Legea lui Moise, omul avea dreptul să-şi ia soţie şi,

dacă aceasta nu-i mai plăcea, îi dădea la mână o scrisoare

(«carte de despărţire»), şi aşa o lăsa şi-şi putea lua alta, pe care

- dacă nu-i mai plăcea - de asemenea putea s-o îndepărteze

(Deut. 24, 1-4; Matei 5 31; 19, 7).

Venind în lume înţelepciunea lui Dumnezeu, Cuvântul

întrupat (Ioan 1, 1-14), Şi-a zidit casa Sa întărind-o pe cei şapte

stâlpi (Pilde 9, 1). Într-adevăr, Domnul nostru Iisus Hristos,

prin şapte Taine a venit să împlinească tot ce a fost proorocit în

Lege şi în prooroci (Matei 5, 17; 11, 13), căsătoria fiind şi ea

aşezată ca un stâlp al credinţei, ca o Taină a învăţăturii

Dumnezeului şi Mântuitorului nostru. Astfel, schimbând Legea

lui Moise (Evrei 7, 12) cu Legea credinţei (Rom. 3, 27), adică

Legea cea Nouă (Matei 26, 26-28; Marcu 1, 15; Gal. 6, 2), El

a schimbat şi beteşugul rânduielii căsătoriei Legii Vechi (Evrei

8, 7-13), care nici nu avea binecuvântarea cerului 1, şi avea şi

neajunsul că omul îşi putea lăsa soţia din orice pricină. Deci, în

Vechiul Testament, Dumnezeu mustră acest rău obicei al

iudeilor, spunându-le: Păstraţi-vă deci viaţa voastră; iar tu nu

fi viclean cu femeia tinereţilor tale. Căci eu urăsc alungarea

femeii... (Mal. 2, 15-16).

Venind Domnul Hristos spre a îndrepta toate strâmbătăţile,

spunea celor ce îl ascultau: S-a zis iarăşi (celor din

vechime): «Cine va lăsa pe femeia sa, să-i dea carte de

despărţire». Eu însă vă spun vouă: Că oricine va lăsa pe femeia

Este vorba de faptul că cei din Legea Veche nu erau sub har (n. ed.).

sa, în afară de pricină de desfrânare, o face să săvârşească

adulter, şi cine va lua pe cea lăsată, săvârşeşte adulter (Matei

5, 31-32). Altădată, fariseii au venit la Iisus ca să-L ispitească şi I-au zis: Se cuvine, oare, omului să-şi lase femeia sa pentru orice pricină? Răspunzând, El a zis: N-aţi citit că Cel ce i-a

făcut de la început, i-a făcut bărbat şi femeie? Şi a zis: Pentru

aceea va lăsa omul pe tatăl său şi pe mama sa şi se va însoţi cu

femeia sa şi vor fi amândoi un trup. Aşa încât nu mai sunt doi,

ci un trup. Deci, ce a împreunat Dumnezeu, omul să nu

despartă. Ei I-au zis Lui: Pentru ce, dar, Moise a poruncit să-i dea carte de despărţire şi să o lase? El le-a zis: Pentru

învârtoşarea inimii voastre... dar din început nu a fost aşa. Iar

Eu zic vouă că oricine va lăsa pe femeia sa, în afară de pricină

de desfrânare, şi se va însura cu alta, săvârşeşte adulter; şi

cine s-a însurat cu cea lăsată, săvârşeşte adulter (Matei 19,

3-9). Astfel, prin Hristos căsătoria este ridicată pe o treaptă

superioară: El face din ea Taină.

Sectarul: Nicăieri în Sfânta Scriptură nu ni se spune că

nunta sau căsătoria este o Taină, în înţeles ortodox. Voi, ortodocşii, din toate întâmplările cuprinse în Evanghelie faceţi

câte o Taină.

Preotul: Chiar dacă Mântuitorul nu ne spune direct acest

lucru - că nunta este o Taină -, este de ajuns că ea ne este

înfăţişată ca atare; căci nici despre celelalte Taine nu ni se

spune deschis că sunt Taine. Dar aici nu era nevoie să ni se

spună acest lucru, de vreme ce ele sunt înfăţişate ca lucrări

văzute prin care se împărtăşeşte harul cel nevăzut al lui

Dumnezeu. Despre căsătorie ni se arată totuşi lămurit că în ea

este ceva tainic, ascuns vederii şi priceperii noastre, şi anume:

unirea, prin puterea lui Dumnezeu, a celor doi soţi, în aşa fel

încât nu mai sunt doi, ci unul singur; prin aceasta ni s-a spus

îndeajuns. Dar Sfânta Scriptură ne spune chiar şi direct că

unitatea rezultată din împreunarea celor doi soţi în căsătorie

este Taină şi încă «Taină mare» (Efes. 5, 32), asemănându-se

unirii dintre Hristos şi Biserică.

Sectarul: Sfântul Apostol Pavel nu vorbeşte la Efeseni

despre căsătorie ca Taină, ci numai despre Taina unirii între

Hristos şi Biserică. El zice: Taina aceasta mare este; iar eu zic,

în Hristos şi în Biserică (5, 32). Astfel, apostolul însuşi îl

304

previne pe cititor să nu înţeleagă ceva greşit, că anume ar vorbi

despre căsătorie în sens de Taină. Deci a scoate de aici înţelesul

în sens ortodox, înseamnă a forţa tâlcuirea textului, care, de

altfel, este clar.

Preotul: Pentru a vedea mai limpede despre ce este

vorba, când zice apostolul «taina aceasta», trebuie să recurgem

la context. Or, din context rezultă clar că este vorba de

căsătorie, căci începând de la versetul 22, apostolul vorbeşte

despre raporturile sociale dintre soţi. Iar pentru a le explica în

chip mai convingător şi mai potrivit însemnătăţii lor, le

aseamănă cu cele dintre Hristos şi Biserică. Se ştie că Hristos

Însuşi S-a numit pe Sine «Mire» (Matei 9, 15; 25, 1-10), iar

Biserica Sa este prezentată ca o mireasă de către apostol, chiar

aici, în context (vezi şi Apoc. 22, 17), comparaţia fiind cât se

poate de potrivită.

Domnul nostru Iisus Hristos a arătat că aprobă şi binecuvintează căsătoria, prin prezenţa Sa la nunta de la Cana Galileii,

împreună cu Maica Sa şi ucenicii Săi, făcând cu acest prilej şi prima minune, prin prefacerea apei în vin (Ioan 2, 1-11). Apoi,

prin Sfântul Apostol Pavel zice: Cinstită să fie nunta întru

toate, (adică să aibă binecuvântarea lui Dumnezeu prin preot,

ca şi la începutul lumii) (Fac. 1, 27-28) şi fără de jocuri şi beţii

(I Cor. 10, 7; I Petru 4, 3-6), şi patul neîntinat (cu alte

persoane). Iar pe desfrânaţi îi va judeca Dumnezeu (Evrei 13,

4; Apoc. 21, 8).

În cazul când moare unul din soţi, celălalt este liber să se

căsătorească, nefiind nici un păcat (Rom. 7, 2-8), dar cine trăieşte

necununat (nebinecuvântat de preot), trăieşte în preacurvie

(I Cor. 6, 16-20). Bărbaţii trebuie să-şi iubească soţiile lor

legitime, ca Hristos Biserica, iar soţiile să se teamă de soţii lor

şi să le fie supuse ca lui Hristos (Efes. 5, 22-33; I Petru 3, 1-7).

Sectarul: Nicăieri nu se vorbeşte de un anumit ceremonial

al căsătoriei, săvârşit numai de preoţi, de aceea căsătoria

poate fi săvârşită şi fără preoţi; iar ritualul ei nu trebuie să fie

altceva decât o solemnitate religioasă în care viitorii soţi îşi dau

consimţământul în mod solemn de a convieţui în vederea

întemeierii unei familii sau a naşterii de fii.

Preotul: Deşi nu se vorbeşte nicăieri de un ceremonial

special pentru săvârşirea acestei Taine, totuşi, deoarece este o

305

Taină, ea trebuie să aibă un ritual al ei, aşa cum de altfel are

fiecare Taină. Ritualul - în centrul căruia stă formula «Se

cunună robul lui Dumnezeu...» - constituie partea externă,

văzută, a Tainei Cununiei, parte necesară în săvârşirea oricărei

Taine. în ceremonialul Tainei Cununiei au fost rânduite de

Biserică diferite acte simbolice (încununarea, legarea, schimbarea

inelelor, gustarea din vin ş.a.), care îşi au rostul şi

importanţa lor, simbolizând binecuvântarea lui Dumnezeu şi

puterea dată lor de a întemeia o familie.

Astfel, încununarea simbolizează cununa virtuţilor pe

care mirii trebuie să o aibă în viaţă; legarea - unirea celor doi

miri într-un singur trup; schimbarea inelelor - credinţa şi

dragostea reciprocă între soţi, care trebuie să fie fără sfârşit, ca

şi inelul; gustarea din vin - convieţuirea mirilor în armonie

între ei, şi la bine şi la rău.

Datorită „încununării" mirilor, Taina se mai numeşte şi

„Cununie". Dar şi voi, sectarii, aveţi un ceremonial la căsătorie

şi chiar anumite acte simbolice; atunci cu ce drept mai puteţi

obiecta altora un lucru care nici vouă nu vă este străin?

* * *

Credinciosul: Dar unde se cuvine să se facă slujba

Cununiei?

Preotul: Slujba Cununiei se cuvine să se facă în biserică,

deoarece Cununia este una din cele şapte Taine şi aici e locul

sfânt în care se săvârşesc şi celelalte Sfinte Taine şi pentru că

aici se adună şi Biserica în înţelesul ei de comunitate, adică

obştea credincioşilor din care facem parte şi care, în felul

acesta, ia parte şi se bucură împreună cu noi la unul din cele

mai de seamă prilejuri de bucurie din viaţa noastră, după cum

ia parte şi la necazurile şi durerile noastre. De aceea, săvârşirea

cununiei în casă este îngăduită numai rareori şi numai din

motive bine întemeiate, cu dezlegarea arhiereului, care

hotărăşte de la caz la caz.

Credinciosul: Dar când se săvârşeşte Cununia?

Preotul: Fiind prilej de bucurie şi de veselie, Cununia se

săvârşeşte în zilele de sărbătoare, îndată după Sfânta Liturghie,

când toţi credincioşii se află în sfânta biserică.

306

Credinciosul: Dar când nu este voie a se face nunţi?

Preotul: Potrivit poruncii a noua a Bisericii, nu se pot

face nunţi în următoarele zile şi răstimpuri din cursul anului:

a) în cele patru posturi de peste an, ca şi în toate zilele de

post din cursul anului: miercurea şi vinerea, Ziua Crucii (14

septembrie), Tăierea Capului Sfântului Ioan Botezătorul (29

august). Aceasta pentru că petrecerile şi ospeţele ce însoţesc de

obicei nunta nu se potrivesc cu pocăinţa şi înfrânarea pe care

ne-o impune postul 2. în Păresimi este îngăduită la nevoie

logodna şi aceasta numai în ziua Bunei Vestiri (dacă nu cade în

săptămâna Patimilor) şi în Duminica Floriilor;

b) în săptămâna brânzei;

c) în săptămâna luminată (dintre Duminica Paştilor şi

Duminica Tomii), în Duminica Rusaliilor, în răstimpul dintre

Crăciun şi Bobotează, precum şi în ajunul tuturor praznicelor

împărăteşti 3.

Capitolul 23

DESPRE TAINA SFÂNTULUI MASLU

Este cineva bolnav între voi?

Să cheme preoţii Bisericii şi să se roage pentru el, ungându-l cu

untdelemn, în numele Domnului. Şi

rugăciunea credinţei va mântui pe cel

bolnav şi Domnul îl va ridica, şi de va

fi făcut păcate, se vor ierta lui

(Iacov 5, 14-15)

Vezi şi Tâlcuirea la Canonul 69 al Sf. Apostoli; Canonul 52 al

Sinodului din Laodiceea şi Sfântul Simion al Tesalonicului, Răsp la întreb

25, trad. rom., p. 318.

Cf. învăţătura de credinţă Ortodoxă, întreb. 206, p. 343.

Maslul este Taina prin care creştinul bolnav, uns cu untdelemn sfinţit, dobândeşte, cu rugăciunile preoţilor,

harul vindecării de boli trupeşti şi iertare de păcate.

Fiecare Taină se cuvine a avea trei lucruri: 1. materia din afară; 2. a aduce înlăuntru har; 3. să fie legiuită de Domnul. Şi pe toate trei le întruneşte şi Taina aceasta: Materia dinafară este

untdelemnul curat; aduce înlăuntru har, căci iartă păcatele; este

legiuită de Domnul (Marcu 6, 12-13; Luca 9, 6) 1. Această Sfântă Taină dovedeşte, o dată mai mult, cât adevăr este în

sfânta noastră credinţă, câtă întemeiere este în privinţa celor ce

se săvârşesc de către preoţi. Rugăciunea preoţilor şi ungerea cu

untdelemn a celor bolnavi, noi o numim «Maslu»; pe lângă

aceasta, ea mai are şi alte numiri, care însă se folosesc mai rar.

3 şi 4, p. 59.

Vezi Mitropolitul Gavriil al Filadelfiei din Monemvasia, op. cit., c.

Potrivit învăţăturii Domnului nostru Iisus Hristos, Biserica a

practicat această slujbă îndeosebi pentru cei bolnavi care nu şi-au găsit leacuri la doctori. Deşi doctorii sunt şi ei buni pentru

bolile trupeşti, căci şi pe ei i-a făcut Domnul (Sir. 38, 12), sunt

totuşi boli cărora nici până azi nu li s-a găsit leacul (lepra, cancerul,

oftica, epilepsia, orbirea, muţenia şi surzenia totală ş.a.).

Însă ce este cu neputinţă la oameni, este cu putinţă la

Dumnezeu (Matei 19, 26; Luca 1, 37). Astfel, vedem că Domnul

nostru Iisus Hristos, propovăduind Evanghelia prin sate şi prin

cetăţi, tămăduia toată boala şi toată neputinţa în popor (Matei

4, 23-25; 8, 1-4; 9, 27-35). Tămăduirea o dădea însă numai

pe temeiul credinţei că El îi poate vindeca (Marcu 9, 23).

Prin puterea Duhului Sfânt şi pe temeiul credinţei, Domnul

nostru Iisus Hristos a dat acest dar şi Apostolilor Săi, dându-le

putere să scoată afară duhurile necurate din oameni şi să tămăduiască

orice boală şi orice neputinţă, spunându-le:... Mergând,

propovăduiţi, zicând: S-a apropiat Împărăţia cerurilor. Tămăduiţi pe cei neputincioşi, înviaţi pe cei morţi, curăţiţi pe cei

leproşi, pe demoni scoateţi-i (Matei 10, 1, 7-8). Ucenicii au

plecat şi au propovăduit pocăinţa, scoţând demonii şi vindecând

pe mulţi bolnavi prin ungere cu untdelemn (Marcu 6, 12-13;

Luca 9, 6). Iată deci că Apostolii tămăduiau pe bolnavi prin

ungerea cu untdelemn - după cum îi învăţase Domnul (Marcu

6, 12-13) -, iar pe temeiul acesta ne-a lăsat scris şi Sfântul

Apostol Iacov: Este cineva bolnav între voi? Să cheme preoţii

Bisericii şi să se roage pentru el, ungându-l cu untdelemn în

numele Domnului. Şi rugăciunea credinţei va mântui pe cel

bolnav şi Domnul îl va ridica, şi de va fi făcut păcate, se vor

ierta lui (Iacov 5, 14- 15).

Astfel, pe temeiul cuvântului «preoţii», Sfânta Biserică

învaţă că la bolnavul căruia i se face Sfântul Maslu, este

necesar să fie chemaţi cel puţin doi sau trei preoţi. Pot fi şi mai

mulţi (cel mai indicat este şapte), dar în cazul când acest lucru

nu este posibil, să fie cel puţin doi. Numai la cazuri de mare

urgenţă şi nefiind posibilă reunirea a minimum doi preoţi, se

admite şi unul.

Sectarul: Sfânta Scriptură nu spune nicăieri că această

aşa-zisă Taină ar fi fost instituită de Mântuitorul. De aceea nu

poate fi admisă şi nici socotită ca Taină.

309

Preotul: Dar ce dovezi scripturistice îţi mai trebuie,

omule rătăcit şi tuturor celor asemenea ţie? Nu ţi-am arătat în cele de mai sus că această Taină a fost practicată de Sfinţii

Apostoli din însăşi porunca Domnului (Marcu 6, 12-13)? Oare

ai fost cu totul surd la cele ce ai auzit mai înainte? N-ai auzit pe

Sfântul Apostol Iacov cât de clar vorbeşte despre această Taină şi cum învaţă să o practicăm şi noi (Iacov 5, 14-15)? Cum puteţi voi, sectarilor rătăciţi de la adevăr, să vă închipuiţi şi să credeţi

că această ungere cu untdelemn a celor bolnavi ar fi vreo

inovaţie făcută de Sfinţii Apostoli fără voia Învăţătorului lor?

Mare orbire la înţelegerea Sfintelor Scripturi şi mare întunecare

a minţii se vede la voi. Apostolii nu se numesc întemeietori ai

Tainelor, ci «iconomi», adică administratori (I Cor. 4, 1). Căci

orice Taină este întemeiată de Hristos, nu de Apostoli.

Sectarul: Maslul n-a fost o Taină, ci o simplă ungere

simbolică, sau chiar numai o punere a mâinilor de către apostoli

peste cei bolnavi. Vindecările puteau fi făcute şi fără de

untdelemn, elementul principal fiind rugăciunea. Untdelemnul

putea să fie folosit sau nu, deoarece vindecări s-au făcut şi fără

untdelemn (Marcu 16, 18; Fapte 14, 10; 28, 8 ş.a.).

Preotul: Sfântul Maslu este o Taină aşezată de Mântuitorul

prin Sfinţii Apostoli, iar nu o lucrare simbolică, aşa cum

vi se pare vouă, sectarilor. Iar din faptul că Mântuitorul sau

Sfinţii Apostoli făceau vindecări şi fără a se folosi de

untdelemn, nu rezultă nicidecum că Sfântul Maslu nu ar fi o

Taină sau că untdelemnul poate lipsi de la săvârşirea acestei

Taine. Sfinţii Apostoli au avut harisme deosebite, dăruite de

Duhul Sfânt, printre care şi pe cea a vindecării prin cuvânt, dar

prin aceasta nu se desfiinţează Taina săvârşită îndeobşte de

Biserică. Niciodată noi nu vom crede minţii voastre, ci

învăţăturii Sfinţilor Apostoli, care ne arată clar şi luminat să

săvârşim Taina, ungând cu untdelemn pe cei bolnavi spre

vindecare (Marcu 6, 12-13; Iacov 5, 14-15).

Sectarul: Dacă Maslul este o Taină, prin care se

împărtăşeşte harul vindecător al Sfântului Duh, de ce nu se

vindecă toţi bolnavii care se împărtăşesc de ea?

Preotul: De ce mă ispiteşti, omule viclean şi făţarnic, ca

şi cum nu ai şti sau nu ai înţelege acest lucru? Oare nu ştii că

nici Însuşi Mântuitorul nu a putut face minuni «în patria Sa», la

310

localnici, pricina fiind numai necredinţa lor (Marcu 6, 1, 5-6)?

Iar când vindeca pe bolnavi, mărturisea în faţa tuturor credinţa

celor ce se învredniceau de binefacerile şi tămăduirile Sale

(Matei 9, 22-29; 8, 10; 15, 28 ş.a.).

În afară de aceasta, rugăciunile de la maslu cer şi iertarea

de păcate. Iar dacă cineva bolnav moare totuşi după slujba

maslului, socotim că Dumnezeu i-a iertat păcatele de care era

bolnav sufletul său, dacă nu a vrut să-l lase să se mai bucure de

sănătate, în viaţă.

Sectarul: Dar de ce la romano-catolici Taina Sfântului

Maslu nu poate fi săvârşită decât de episcopi şi numai pentru

cei bolnavi pe patul de moarte, fapt pentru care ei o numesc

«ungerea din urmă» (extrema unctio)!

Preotul: în Sfânta Scriptură, şi anume unde se vorbeşte

despre practicarea acestei Taine (Iacov 5, 14-15), nu ni se

spune să fie chemaţi episcopii la săvârşirea ei, ci «preoţii». Este adevărat că în vremea aceea cuvântul preot putea să desemneze

şi pe episcopi, aşa cum alteori cuvântul episcop desemna pe

preot, şi de asemenea este adevărat că Taina Sfântului Maslu a

fost practicată de Sfinţii Apostoli (Marcu 6; 7, 12-13), dar nu

ni se spune că săvârşirea ei ar fi rezervată numai episcopilor şi

nici numai celor ce sunt pe moarte, ci «dacă este cineva

bolnav»; ba chiar apostolul spune limpede că Dumnezeu «va

ridica» pe cel bolnav. Or, dacă Taina aceasta ar fi o «ungere din

urmă», ar fi trebuit ca apostolul să spună că Dumnezeu ia la

Sine pe cel muribund.

Aşadar, învăţătura romano-catolică despre Sfântul Maslu

nu este conformă cu Sfânta Scriptură.

Iar pentru iertarea păcatelor înaintea morţii, ortodocşii cred că este necesară împărtăşirea muribundului sau a bolnavului şi pe aceasta o practică, iar nu ungerea cu untdelemnul sfinţit, ca la catolici.

* * *

Credinciosul: Unde se face Sfântul Maslu?

Preotul: în biserică sau în casa bolnavului pentru care se

face Sfântul Maslu.

Credinciosul: în ce zile se face Sfântul Maslu?

Preotul: Nu sunt zile sau timpuri anumite pentru

săvârşirea Sfântului Maslu. Se poate face oricând este nevoie.

În popor se obişnuieşte a se face în zile de post. în săptămâna Sfintelor Patimi se obişnuieşte Miercuri, Joi şi Vineri, dar mai

ales în Sfânta şi Marea Miercuri, înaintea Ceasurilor, în

amintirea ungerii Mântuitorului cu mir de către femeia cea

păcătoasă (Luca 7, 37-38).

Atunci se face în biserici maslu de obşte, adică pentru mai

mulţi bolnavi, cu sobor de mai mulţi preoţi. Bolnavul pentru care se face Sfântul Maslu trebuie mai întâi să fie spovedit,

pentru ca să i se dea prin maslu curăţire sufletească, adică

iertarea păcatelor şi tămăduirea trupului de boală 2.

Credinciosul: Dar se poate face Sfântul Maslu şi pentru

cei sănătoşi?

Preotul: Întrucât prin Taina Sfântului Maslu se

dobândeşte nu numai tămăduire de bolile trupului, ci şi iertarea

păcatelor, se poate face Sfântul Maslu nu numai pentru cei

bolnavi, ci şi pentru cei sănătoşi şi nu numai o singură dată, ci

şi de mai multe ori. Sfântul Simeon al Tesalonicului 3 îndeamnă pe fiecare creştin să se nevoiască a-şi face Sfântul Maslu 4.

•

Vezi Molitfelnicul(povăţuirea de la începutul Sfântului Maslu), ed. 1984, p. 114

3'

Vezi Sfântul Simion al Tesalonicului, Despre Sfântul Maslu, Cap. 291-292, p. 188-189

Învăţătura de credinţă Ortodoxă, întreb. 218, 220, 221.

313

Capitolul 24

DESPRE PUTEREA DISCIPLINARĂ

Atât noi cât şi sectarii susţinem deopotrivă că dreptul şi puterea disciplinară asupra credincioşilor, pentru diferite abateri,

le are Biserica. Sectarii însă prin cuvântul «Biserică», înţeleg

comunitatea credincioşilor, pe când noi, ortodocşii, înţelegem

că puterea disciplinară o are numai ierarhia superioară a Bisericii,

deoarece ştim precis că Hristos, Mântuitorul nostru, numai

Apostolilor le-a dat puterea de «a lega şi a dezlega» sau, în general, «toată puterea» (Matei 16, 18-19; 18, 18; 28, 18-19).

De asemenea, cunoaştem că după învierea Sa...a suflat asupra lor (a ucenicilor Săi) şi le-a zis: Luaţi Duh Sfânt; cărora le veţi ierta păcatele, vor fi iertate şi cărora le veţi ţine, vor fi ţinute

(Ioan 20, 22-23).

Sectarul: Cu toate acestea, când Mântuitorul, vorbind

despre pedepsele disciplinare, zice:...spune-l Bisericii (Matei

18, 15-17), înţelege: «spune-l comunităţii», şi nicidecum

«spune-l conducătorilor» (adică episcopilor), căci despre ei nu

este vorba nicidecum. Cuvântul Biserică înseamnă totdeauna

comunitatea credincioşilor. Despre pedepse, de asemenea, a

vorbit limpede. Prima este mustrarea între patru ochi; a doua

este mustrarea în faţa a doi sau trei martori; a treia este

mustrarea în faţa întregii comunităţi; iar a patra este scoaterea

din sânul comunităţii.

Preotul: Cuvântul Biserică nu poate însemna numai adunarea credincioşilor, deoarece numai Apostolilor li s-a dat puterea să facă uz de puterea disciplinară în Biserică. «Biserica» despre care este vorba la Matei (18, 17), are acelaşi înţeles ca şi în cazul nelegiuitului din Corint, unde nu comunitatea ia hotărârea excomunicării lui, ci Apostolul Pavel, după cum arată textul: Ci eu, deşi departe cu trupul, însă de faţă cu duhul, am şi judecat, ca şi cum aş fi de faţă, pe cel ce a făcut una ca aceasta: în numele Domnului nostru Iisus Hristos, adunându-vă

voi şi cu duhul meu, cu puterea Domnului nostru Iisus Hristos,

să daţi pe unul ca acesta satanei, spre pieirea trupului, ca

sufletul să se mântuiască în ziua Domnului Iisus (I Cor. 5, 3-5), Iar mai departe: Scoateţi afară dintre voi pe cel rău (I Cor.

5, 13). Aşadar Pavel este cel ce a judecat, iar rolul adunării a

fost numai de a executa hotărârea apostolului, adică de a

smulge pe cel viclean din mijlocul lor. De asemenea, tot aşa s-a

procedat când au iertat pe acel nelegiuit şi l-au reprimit în

comunitatea credincioşilor (vezi II Cor. 2, 5-10). Iar ceva mai jos, Apostolul Pavel scrie aceloraşi: Gata suntem să pedepsim

orice neascultare, atunci când supunerea voastră va fi

deplină (II Cor. 10, 6).

Deci cine are dreptul de a pedepsi? Cel ce are dreptul de a

se pronunţa în materie disciplinară este episcopul locului. Mai este oare cu putinţă ca în urma analizării acestor exemple să se

mai facă obiecţia că nu apostolul, ci comunitatea deţine acest drept? Şi tesalonicenilor le scrie în acelaşi înţeles: «Dacă

vreunul nu ascultă de cuvântul nostru din epistola aceasta, pe

acela să-l însemnaţi şi să nu mai aveţi cu el nici un fel de

amestec, ca să se ruşineze» (II Tes. 3, 14). Tot Apostolul Pavel a făcut uz de această putere în cazul excomunicării lui Imeneu

şi Alexandru, despre care îi scrie lui Timotei:...i-am dat

satanei, ca să se înveţe să nu hulească (I Tim. 1, 19-20).

Aşadar, ţine minte, omule, că Apostolii au avut putere

disciplinară în Biserică, iar nu comunitatea, şi că de la apostoli

această putere a trecut asupra urmaşilor lor, episcopii şi preoţii;

apostolii au instituit pe alţi apostoli, aşa cum au fost Timotei în

Efes şi Tit în Creta. Iar lui Timotei, marele Pavel îi scrie: Pâră

împotriva preotului să nu primeşti, decât din gura a doi sau trei

martori. Pe cei ce păcătuiesc mustră-i de faţă cu toţi, ca şi

ceilalţi să aibă teamă (I Tim. 5, 19-20). Aşadar Timotei avea

dreptul şi puterea de a aplica pedepse disciplinare chiar şi

preoţilor.

314

* * *

Credinciosul: Dar după Sfinţii Apostoli, cine are puterea

disciplinară în Biserică?

Preotul: După Sfinţii Apostoli, puterea disciplinară în

Biserică a rămas la urmaşii lor, episcopii şi preoţii, care au

întemeiat legiuirile bisericeşti.

Credinciosul: Dar ce sunt legiuirile bisericeşti?

Preotul: Legiuirile bisericeşti sunt legile date de conducătorii Bisericii, în virtutea puterii primite de la Întemeietorul ei de

a călăuzi pe credincioşi în numele Său şi a-i îndatora la

ascultare spre buna lor vieţuire (Matei 10, 40; Luca 10, 16;

Ioan 13, 20).

Legile bisericeşti sunt alcătuite pe temeiul legii descoperite de Dumnezeu şi nu cer nici mai mult decât ea, nici

ceva deosebit de ea. Rostul lor este de a tâlcui învăţăturile

Mântuitorului, a îndemna la ascultare şi la păzirea poruncilor

dumnezeieşti. De aceea, de bună seamă, fiecare creştin este

îndatorat să asculte de ele.

Credinciosul: Unde sunt cuprinse legile bisericeşti?

Preotul: Cele mai însemnate sunt canoanele şi cele nouă

porunci bisericeşti.

Credinciosul: Dar canoanele ce sunt?

Preotul: Canoanele sunt legi date de sinoadele ecumenice ale Bisericii şi de sinoadele locale ale ei, dar întărite de cele

ecumenice. Pe temeiul învăţăturii Mântuitorului şi a sfinţilor Săi apostoli, canoanele statornicesc felul de organizare şi conducere

a Bisericii, precum şi drepturile şi îndatoririle membrilor ei:

clerici, monahi şi credincioşi.

Credinciosul: Dar cum se numesc poruncile privitoare la

îndatoririle credincioşilor faţă de Biserică şi câte sunt?

Preotul: Se numesc porunci bisericeşti şi sunt nouă la

număr, şi anume:

- Să ascultăm cu evlavie Sfânta Liturghie în fiecare

Duminică şi sărbătoare;

- Să ţinem toate posturile de peste an;

- Să cinstim pe slujitorii bisericeşti;

- Să ne spovedim şi să ne împărtăşim în fiecare dintre cele patru posturi de peste an, sau dacă nu putem, cel puţin o dată pe an, în postul Sfintelor Paşti;

- Să ne rugăm pentru ocârmuitorii noştri;

- Să ţinem posturile pe care le-ar orândui episcopul sau

mitropolitul locului, în vreme de primejdii, de boli sau de

necazuri;

- Să nu citim cărţile ereticilor;

- Să nu înstrăinăm, nici să folosim spre scopuri străine

lucrurile bisericeşti sau averea bisericii;

- Să nu facem nunţi şi ospeţe sau alte petreceri în

timpul posturilor.

Dacă vrei să ştii mai pe larg despre poruncile

bisericeşti, ca şi despre canoane, citeşte cu atenţie în

Pidalionul de Neamţ, ediţia 1844 şi în Învăţătura de credinţă

Ortodoxă, întreb. 29, 30, 31 şi mai departe.

317

Capitolul 25

DESPRE SFINŢIREA OBIECTELOR şi A NATURII

Din cauza căderii lui Adam, toată făptura a supus-o

Dumnezeu «deşertăciunii» şi «stricăciunii» (Rom. 8, 20-21).

Şi odată cu omul, a căzut şi natura sub blestem, trecând,

împreună cu acesta, sub stăpânirea diavolului, care este

numit de atunci încoace «stăpânitorul lumii acesteia» (Ioan

12, 31; 14, 30; 16, 11; Efes. 2, 2; 6, 12). Nu numai omul, ci şi natura tinde să se elibereze de sub puterea tiranică a

diavolului, căci «împreună suspină şi împreună are dureri».

Dar eliberarea ei deplină se va face abia la venirea a doua a

Mântuitorului, căci până atunci şi ea rămâne încă în

deşertăciune, ca urmare a căderii omului (Rom. 8, 18-22).

Dar, precum omul - după venirea Mântuitorului - are putinţa de a fi scos de sub stăpânirea diavolului prin botez, şi lucrurile din natură, prin sfinţire, se eliberează şi pot fi

folosite astfel în slujba lui Dumnezeu.

Când Mântuitorul a săvârşit în pustie minunea înmulţirii

pâinilor, sfântul evanghelist ne spune că mai întâi El S-a

rugat şi a binecuvântat pâinile, pe care apoi le-a înmulţit

(Matei 14, 19; 15, 36). A făcut rugăciune şi a binecuvântat

pâinile pentru a le scoate de sub blestem şi a le pune în slujba

măririi lui Dumnezeu, prin minunea ce avea să facă. La fel a

procedat şi la aşezarea Sfintei Împărtăşanii, când, luând

pâinea, a binecuvântat-o şi, luând paharul şi mulţumind, le-a

dat ucenicilor (Matei 26, 26-27), căci şi în această

împrejurare, pâinea şi vinul trebuiau scoase de sub blestem

spre a putea fi puse în slujba lui Dumnezeu. Tot aşa şi după

Înviere, cinând cu doi ucenici la Emaus, Iisus a luat pâinea şi

a binecuvântat-o (Luca 24, 30). Iată deci mai multe

împrejurări în care Mântuitorul ne-a dat pildă ca, prin

rugăciune şi binecuvântare, să sfinţim obiectele de care ne

folosim.

Sectarul: Obiectele nu trebuie sfinţite, pentru că nimic nu

este necurat (Fapte 10, 15; Rom. 14, 14, 20; I Tim. 4, 4-5; Tit

1,15 ş.a.). Iar dacă Dumnezeu le-a curăţit, pentru ce le mai

trebuie sfinţire?

Preotul: Într-adevăr, apostolul arată că...orice făptură a

lui Dumnezeu este bună şi nimic nu este de lepădat, dacă se ia

cu mulţumire. Căci se sfinţeşte prin cuvântul lui Dumnezeu şi

prin rugăciune (I Tim. 4, 4-5). Dar prin aceasta este de la sine

înţeles că sfinţirea nu o pot face decât persoanele liturgice,

cărora li s-a încredinţat misiunea de a fi «iconomi ai Tainelor

lui Dumnezeu» (I Cor. 4, 1) şi de a face lucrul slujbei (Efes. 4,

12) «spre cele către Dumnezeu» (Evrei 5, 1).

Cel mai obişnuit element spre sfinţire este apa, care

devine apoi ea însăşi element curăţitor sau sfinţitor, prin

stropirea cu ea a altor obiecte (Ieş. 30, 18-20; Lev. 8, 6; 14, 8;

Num. 8, 7; 19, 9-12).

În Vechiul Testament sunt numeroase mărturii ce arată

rolul apei în zidirea, curăţirea şi mântuirea lumii. Astfel, încă

de la începutul lumii, Duhul lui Dumnezeu Se purta pe

deasupra apelor (Fac. 1, 2). în vremea lui Noe, Dumnezeu a

înecat păcatul cu apă (Fac. 6, 17-22; 7, 1-24; 8, 1-18). Prin apă, potrivit Legii, se curăţea tot cel necurat, spălându-se pe

sine, cât şi hainele sale, cu apă (Lev. 15, 10); Ilie a turnat de

trei ori apă peste jertfă (III Regi 18, 32-38) etc. Tot în Legea Veche s-a prezis că şi în creştinism va fi o apă curăţitoare, care va curăţi nu numai trupul, ci şi sufletul omului (Iez. 36,

25-26). în Noul Testament, apa sfinţită este întrebuinţată ca

element curăţitor şi sfinţitor (Ioan 5, 4; 3, 2-7).

Alt element de sfinţire arătat în Sfânta Scriptură este şi

untdelemnul, cum am arătat în cele spuse mai înainte.

În afară de aceasta, Biserica sfinţeşte pământul, arăturile,

roadele, casele etc., cu diferite slujbe (ierurgii), aducând darul

Sfântului Duh peste toate aceste elemente, care intră în vieţuirea

zilnică a credincioşilor.

* * *

Credinciosul: Dar unde se vede în Sfânta Scriptură că

elementele, apa şi untdelemnul, precum şi alte obiecte, trebuie sfinţite?

Preotul: Ţi-am arătat destul de clar în cele de mai sus,

dar văd că ai rămas tot nelămurit. De aceea ascultă: Să ştii că

încă din Legea Veche se sfinţeau şi se curăţeau atât oamenii, cât

şi elementele, prin diferite rituri şi rugăciuni, ca de pildă

curăţirea femeii lăuze la 40 de zile după naştere (vezi Lev. 12;

Luca 2, 22-24). Iar rugăciuni pentru binecuvântarea şi sfinţirea untdelemnului şi a apei (aghiasma), binecuvântarea pruncilor, a

pâinii, a vinului şi a paştilor ş.a., le găsim la Sfinţii Părinţi şi

scriitorii bisericeşti din primele veacuri creştine, ca: Sfântul

Iustin Martirul şi Filosoful 1 în sec. II, Tertulian 2 în sec. III,

Sfântul Vasile cel Mare 3 în sec. IV ş.a. Rugăciuni pentru binecuvântarea şi sfinţirea apei (aghiasma), a untdelemnului şi a

fructelor, sfeştanii pentru ploaie ş.a., găsim amintite chiar în

cele mai vechi rânduieli şi aşezăminte bisericeşti, ca Aşezămintele Sfinţilor Apostoli din veacurile III-IV 4, precum şi

în cele mai vechi cărţi de slujbă, ca Evhologhiul (Molitfelnicul)

Episcopului Serapion de Thmuis din Egipt, din veacul al IV-lea.

Pe toate le găsim în aceeaşi carte de slujbă unde aflăm şi

rânduiala Sfintelor Taine, adică în Evhologhiu sau Molitfelnic

(cartea cu rugăciuni sau cu molitfe) 5.

Apologia, cap. 61, 65, trad. cit. p. 70.

De baptismo, cap. 7; De corona militis, cap. 3, 4 ş.a

Despre Sfântul Duh, cap. 67.

Cart. VII, cap. 27, 42, 43; Cart. VIII, cap. 29, 40, 41, 42 ş.a.

(trad. rom. cit., p. 196, 211, 254, 261 ş.u.).

învăţătura de credinţă Ortodoxă, întreb. 229, p. 353, 354, 355 ş.a.

Capitolul 26

CĂDIREA CU FUM DE TĂMÂIE.

ANAFORA. PRAPORII. LUMÂNĂRILE.

Sectarul: Dar de ce voi, preoţii şi creştinii voştri zişi

ortodocşi, folosiţi la slujbele şi rugăciunile voastre tămâie şi

anaforă, prapori şi lumânări? Care vă sunt mărturiile biblice în

susţinerea acestor obiceiuri?

Preotul: Practicarea tămâierii cu cădelniţa la sfintele

slujbe îşi are temeiuri biblice întemeiate. Întrebuinţarea ei în

cultul Vechiului Testament nu o negaţi nici voi, sectarilor. În Noul Testament se vede că între darurile magilor era şi

tămâie (Matei 2, 11). Apostolul Pavel vorbeşte şi el despre

miros de bună mireasmă, jertfă primită, bineplăcută lui

Dumnezeu (Filip. 4, 18).

Deci fumul tămâiei binemirositoare, înălţându-se în sus,

simbolizează înălţarea unei rugăciuni către Dumnezeu, sau a

unei jertfe bineplăcute. în acest înţeles ne spune Sfântul Ioan în Apocalipsă:...şi a venit alt înger şi a stat la altar, având

cădelniţă de aur; şi i s-a dat lui tămâie multă, ca s-o aducă

împreună cu rugăciunile tuturor sfinţilor, pe jertfelnicul cel

de aur dinaintea tronului. Şi fumul tămâiei s-a suit, din mâna

îngerului, înaintea lui Dumnezeu, împreună cu rugăciunile

sfinţilor (Apoc. 8, 3-4).

Tot Sfântul Ioan ne spune, că în descoperirea sa a văzut

patru fiinţe şi douăzeci şi patru de bătrâni, având fiecare

năstrape de aur pline cu tămâie, care sunt rugăciunile

sfinţilor (Apoc. 5,8).

320

Deci iată temeiul şi semnificaţia cădelniţei şi a cădirii

cu fum de tămâie.

Anafora îşi are originea în pâinile sfinţite ale punerii

înainte din Vechiul Testament (Ieş. 25, 30; 29, 32-33; 40,

21; I Regi 21, 4-6; Matei 12, 3-4).

Praporii sunt icoane portabile, care la diferite procesiuni

sunt purtate ca semne de biruinţă, semnificaţia lor fiind

asemenea steagurilor naţionale şi a emblemelor ţării: unitatea

şi biruinţa; de obicei în fruntea lor este Sfânta Cruce.

Lumânările întrebuinţate în biserici sunt obiecte

simbolice, atât prin componenţa lor (ceara de albine), cât şi

prin rolul lor de a produce lumină. Ele s-au întrebuinţat mai ales în vechime prin catacombele întunecoase, rămânând apoi - după modelul cultului din Vechiul Testament - obiecte

liturgice de mare preţ. Lumina lor simbolizează lumina

conştiinţei, lumina adevărului, lumina harului sau pe

Dumnezeu însuşi, Care este lumină (Luca 2, 32; Ioan 1, 5;

8, 12; 12, 35-46; Apoc. 22, 5 ş.a.).

Deci, omule rătăcit, caută mărturii biblice la trimiterile

pe care ţi le-am arătat, şi văzând că toate acestea au temeiuri

biblice bine întemeiate, nu mai rămâne la părerea ta eretică,

care te duce la pierzare.

Capitolul 27

DESPRE

MÂNCĂRURI CURATE ŞI NECURATE

În Sfânta Scriptură a Vechiului Testament se vede că

Dumnezeu a poruncit poporului Său Israel să se abţină de la

mâncarea de carne ale unor animale (dobitoace), păsări şi altor

vietăţi ce trăiesc în mare şi pe uscat. în acest sens, Dumnezeu a vorbit cu Moise şi cu Aaron, zicându-le: Grăiţi fiilor lui Israel şi le ziceţi: iată animalele pe care le puteţi mânca, din toate dobitoacele de pe pământ: orice animal cu copita despicată,

care are copita despărţită în două şi îşi rumegă mâncarea, îl

puteţi mânca. Dar şi din cele ce îşi rumegă mâncarea, sau îşi au copita despicată sau împărţită în două, nu veţi mânca pe

acestea: cămila, pentru că aceasta îşi rumegă mâncarea, dar

copita n-o are despicată; aceasta este necurată pentru voi.

Iepurele de casă îşi rumegă mâncarea, dar laba n-o are despicată; acesta este necurat pentru voi. Iepurele de câmp îşi rumegă mâncarea, dar laba n-o are despicată; acesta este

necurat pentru voi. Porcul are copita despicată şi despărţită în

două, dar nu rumegă; acesta este necurat pentru voi. Din carnea acestora să nu mâncaţi şi de stârvurile lor să nu vă

atingeţi, că acestea sunt necurate pentru voi. Din toate vieţuitoarele, care sunt în apă, veţi mânca pe acestea; toate

câte sunt în ape, în mări, în râuri şi în bălţi, şi au aripi şi solzi,

pe acelea să le mâncaţi. Iar toate câte sunt în ape, în mări, în

râuri şi în bălţi, toate cele ce mişună în ape, dar n-au aripi şi

solzi, spurcăciune sunt pentru voi. De acestea să vă îngreţoşaţi,

322

carnea lor să nu o mâncaţi şi de stârvurile lor să vă îngreţoşaţi.

Toate vietăţile din ape, care n-au aripi şi solzi, sunt spurcate

pentru voi. Din păsări să nu mâncaţi şi să vă îngreţoşaţi de

acestea, că sunt spurcate: vulturul, zgripţorul şi vulturul de

mare; corbul şi şoimul cu soiurile lor; toată cioara cu soiurile

ei; struţul, cucuveaua, rândunica şi uliul cu soiurile lui;

huhurezul, pescarul şi ibisul; lebăda, pelicanul şi cocorul;

cocostârcul, bâtlanul cu soiurile lui; pupăza şi liliacul. Toate insectele înaripate, care umblă pe patru picioare, sunt spurcate

pentru voi... Din toate fiarele cu patru picioare, cele care calcă

pe labe sunt necurate pentru voi...: cârtiţa, şoarecele şi

şopârla, cu soiurile lor; ariciul, crocodilul, salamandra, melcul

şi cameleonul... Tot cel ce se atinge de stârvurile lor necurat va

fi până seara (Lev. 11, 2-31; Deut. 14, 3-21). Deci aceasta a fost porunca lui Dumnezeu dată prin Moise şi Aaron poporului

Israel în privinţa mâncărurilor curate şi necurate.

Dar oare şi în Legea Nouă avem aceleaşi porunci cu

privire la mâncărurile curate şi necurate? Nicidecum, deoarece

este de prisos să mai împlinim faptele poruncite de Vechiul

Testament, de vreme ce împlinirea lor n-a putut aduce

mântuirea nici măcar celor de sub regimul lui, pe când el era

încă în vigoare, căci, chiar şi atunci, îndreptarea sau starea de

dreptate înaintea lui Dumnezeu se putea dobândi numai prin

credinţă. Dovada cea mai vie o avem din pilda lui Avraam, care

n-a primit îndreptarea prin împlinirea faptelor poruncite de

Lege (tăierea împrejur, sâmbăta, jertfele, mâncărurile curate

ş.a.), ci numai prin credinţă (Rom. 4, 9). Fiindcă cei ce au

umblat după «dreptatea din Lege» sau după dreptatea lor (Rom.

10, 3-5) n-au putut dobândi dreptatea cea adevărată, deoarece

aceasta numai Mântuitorul nostru Iisus Hristos ne-a adus-o şi ea

vine prin credinţă, fără faptele Legii (Rom. 10); Căci dacă

dreptatea vine prin Lege, atunci Hristos a murit în zadar (Gal.

2, 16-21). Legea Veche...ne-a fost călăuză spre Hristos,

pentru ca să ne îndreptăm din credinţă. Iar dacă a venit credinţa, nu mai suntem sub călăuză (Gal. 3, 24-25).

Sectarul: Suntem datori a face deosebire între mâncăruri

curate sau permise şi mâncăruri necurate, spurcate sau oprite

consumaţiei, deoarece în Sfânta Scriptură avem, în acest sens,

DESPRE MÂNCĂRURI CURATE ŞI NECURATE 323

porunci dumnezeieşti răspicate, cu care nu ne putem târgui,

după cum se poate vedea chiar din citatul pe care l-ai folosit

(Lev. 11; Deut. 14).

Preotul: Nu este deloc adevărat ceea ce susţii dumneata.

Acelaşi Dumnezeu care a dat în Legea Veche poporului Israel

lege în privinţa mâncărurilor curate şi necurate, prin Legea

Darului (a Noului Testament) ne-a izbăvit şi ne-a scos pe noi de

sub «jugul greu» al Legii Vechi (Fapte 15). Însuşi Domnul Dumnezeu şi Mântuitorul nostru Iisus Hristos ne-a arătat că

spurcarea omului nu vine din afară, ci dinlăuntrul lui, din

inimă, căci zice: Nu ceea ce intră în gură spurcă pe om, ci ceea

ce iese din gură, aceea spurcă pe om... Nu înţelegeţi că tot ce

intră în gură se duce în pântece şi se aruncă afară? Iar cele ce

ies din gură pornesc din inimă şi acelea spurcă pe om. Căci din

inimă ies gânduri rele, ucideri, adultere, desfrânări, furtişaguri,

mărturii mincinoase, hule. Acestea sunt care spurcă pe

om... (Matei 15, 11, 17-20).

Dar şi Sfinţii dumnezeieşti Apostoli, urmând învăţăturii

Mântuitorului în această privinţă, când s-au adunat în Ierusalim

la primul Sinod, spre a stabili dacă legea lui Moise este şi

pentru neamuri, au hotărât că Legea Vechiului Testament este o

sarcină nefolositoare, «un jug prea greu» (Fapte 15, 10) şi de

aceea nu mai trebuie pusă asupra creştinilor. Pentru aceasta,

dintre toate poruncile, aşezămintele, legile, legămintele şi semnele

veşnice ale Vechiului Testament, au stabilit ca obligatorii

numai patru, şi anume:

a) ferirea de desfrânare;

b) de cele jertfite idolilor;

c) de mâncarea cărnurilor dobitoacelor sugrumate şi

d) de sânge (Fapte 15, 20-29).

Dar chiar şi în privinţa acestora, marele Apostol Pavel a

mai făcut unele pogorăminte (îngăduinţe) (I Cor. 8, 4-13; Rom.

14, 14-23; I Cor. 10, 25-32). Aşadar, numai din punct de

vedere subiectiv se mai poate face deosebire între mâncăruri;

dar această deosebire, tocmai pentru că este subiectivă, este

greşită. Căci obiectiv (în sine), toate mâncărurile sunt curate

(Rom. 14, 14 ş.a.).

324

Sfântul Apostol Petru, în vedenia pe care a avut-o (Fapte

10, 10-16), a mâncat din animalele pe care - după legile

Vechiului Testament - el însuşi le numise «spurcate». Hotărâtoare sunt în acest sens următoarele:

1. Stăruinţa cu care Petru a fost îndemnat «de trei ori»

(Fapte 10, 16; 11, 10);

2. Asigurarea ce i s-a dat că Dumnezeu a curăţit

mâncărurile ce erau socotite în Vechiul Testament ca «necurate»

(Fapte 10, 15; 11, 9);

3. A mers îndată să încreştineze pe păgânul Cornelie, pe

baza tâlcuirii în acest sens a vedeniei (Fapte 10, 28);

4. A fost învinuit de iudeo-creştinii rigorişti (iudaizanţi),

care i-au zis: Ai intrat la oameni netăiaţi împrejur şi ai mâncat

cu ei (Fapte 11, 3), dar n-a tăgăduit, ci numai s-a apărat,

justificându-şi comportarea prin vedenia ce a avut-o (Fapte 11,

3-18);

5. La Sinodul Apostolic, ţinut mai apoi în Ierusalim (anul

50), pentru a se lua o hotărâre în legătură cu obligativitatea

Legii, Sfântul Apostol Petru ia cuvântul şi susţine, încredinţat

fiind în urma vedeniei ce i s-a arătat, că poruncile din Vechiul

Testament, între care se aflau şi cele privitoare la mâncăruri, nu

mai trebuie ţinute în Testamentul cel Nou (Fapte 15, 7-11).

Sectarul: Dacă, după creştinism, toate animalele sunt

curate, atunci voi ortodocşii de ce nu mâncaţi şi şerpi, şopârle,

broaşte, şoareci, câini, pisici şi alte jivine care mişună în lume?

Preotul: Cu adevărat, toate jivinele sunt curate în sine.

Dacă noi însă nu consumăm carnea anumitor jivine, nu

înseamnă că ele sunt în sine spurcate, ci numai că nu ne prieşte

carnea lor sau nu se potriveşte cu gustul nostru, care adeseori

este numai o obişnuinţă sau un moft, iar nu o lege pe care o

urmează toţi oamenii de pretutindeni. Ştiut este că pe alocuri

oamenii s-au deprins a mânca şi animale care în alte locuri sunt

socotite greţoase. Astfel, unii mănâncă pisici, alţii câini, alţii

broaşte sau altele de acest fel. Deci dacă un anumit fel de carne

i se pare unuia greţos, apoi nu înseamnă neapărat că ea este

spurcată, deoarece, în acelaşi timp, un altul o mănâncă. Iar dacă vreo insectă sau carnea vreunei vietăţi, mai mică sau mai mare, produce crampe, tulburări stomacale sau intoxicaţii,

iarăşi nu înseamnă neapărat că ea ar fi spurcată.

Dumnezeu pe toate le-a făcut bune şi le-a curăţit, tuturor

dându-le un anumit rost şi o anumită folosinţă. Vipera este un

animal otrăvitor, dar dacă oamenii nu-i pot folosi carnea ca

aliment, nu înseamnă că ea este spurcată, deoarece chiar otrava

ei aduce un mare folos, ştiut fiind că azi este utilizată în

tratamentul contra a numeroase boli.

Aşadar, noi ştim că toate câte a făcut Dumnezeu dintru

început erau bune foarte (Fac. 1, 31). Iar dacă noi nu consumăm carnea unor animale ca hrană, deoarece nu ne place

sau nu este de folos sănătăţii noastre, nu trebuie să le socotim

necurate; pe cele ce Dumnezeu le-a curăţit, noi nu le numim

spurcate (Fapte 10, 15).

327

Capitolul 28

DESPRE SERBAREA DUMINICII ÎN LOCUL SÂMBETEI

De la Adam până ce Avraam a primit făgăduinţa de la

Dumnezeu au fost, după unii hronografi, 3387 de ani, la care,

adăugând cei 430 de ani, cât au stat evreii în robie (Gal. 3, 17),

au fost 3817 ani.

În această perioadă de timp, de la Adam până la Moise,

nici Scriptura nu era scrisă şi nici sâmbăta nu se ţinea ca

sărbătoare de vreun popor. Timp de atâtea mii de ani, patriarhii

cei de mai înainte de Lege şi toţi cei credincioşi s-au povăţuit pe

calea mântuirii numai prin Sfânta Tradiţie. Abia după acest îndelungat răstimp a fost instituită de Dumnezeu prăznuirea sâmbetei - în timpul trecerii poporului Israel prin pustia Arabiei -, în amintirea facerii lumii în şase zile, după care, în ziua a

şaptea, Dumnezeu S-a odihnit, precum şi în amintirea ieşirii din

robia Egiptului a poporului Său, Israel. Căci Sfânta Scriptură

spune: Şi a binecuvântat Dumnezeu ziua a şaptea şi a sfinţit-o,

pentru că într-însa S-a odihnit de toate lucrurile Sale pe care

le-a făcut şi le-a pus în rânduială (Fac. 2, 3). Şi iarăşi este scris, referitor la ieşirea israeliţilor din robie: Adu-ţi aminte că

ai fost rob în pământul Egiptului şi Domnul Dumnezeul tău te-a

Hronograful lui Gheorghe Kedrinos, trad. rom.

de Mitropolitul Veniamin Costachi, Mănăstirea Neamţ,

1837, p. 44-45; vezi şi prefaţa

Arhim. Neonil, stareţul Mănăstirilor Neamţ şi Secu, la Mineiul pe februarie

Mănăstirea Neamţ, 1831.

scos de acolo cu mână tare şi cu braţ înalt şi de aceea ţi-a poruncit Domnul Dumnezeul tău să păzeşti ziua odihnei şi să o

ţii cu sfinţenie (Deut. 5, 15).

Dar trebuie ştiut faptul că sâmbăta nu a fost dată de

Dumnezeu ca sărbătoare obligatorie pentru toate popoarele

lumii, ci prăznuirea ei a rânduit-o Dumnezeu ca sărbătoare şi ca

legământ numai poporului Său, Israel, până la venirea lui

Hristos. Acest lucru îl arată Sfânta Scriptură destul de clar,

când zice: Să păzească deci fiii lui Israel ziua odihnei, prăznuind

ziua odihnei din neam în neam, ca un legământ veşnic.

Acesta este semn veşnic între Mine şi fiii lui Israel, pentru că în

şase zile a făcut Domnul cerul şi pământul, iar în ziua a şaptea

a încetat şi S-a odihnit (ieş. 31, 16-17).

În alt loc, Sfânta Scriptură ne arată, de asemenea, că atât

sâmbăta, cât şi celelalte porunci ale Legii nu au fost date decât

poporului Israel, zicând: (Dumnezeu) Cel ce vesteşte cuvântul

Său lui Iacov (adică urmaşilor lui Iacov, care au intrat şi au

trăit în Egipt), îndreptările şi judecăţile Sale lui Israel (adică

poporului scos de El cu mână tare din robie), n-a făcut aşa nici

unui alt neam (adică necredincios şi care nu se trăgea din sămânţa

lui Iacov) şi judecăţile Sale nu le-a arătat lor (poruncile

şi sâmbăta) (Ps. 147, 8-9). Când păgânii au venit la Neemia,

dorind să ia parte la zidirea templului, el le-a zis: Dumnezeul

Cerurilor, Acela ne va ajuta nouă, şi noi, slugile Lui, vom zidi;

iar voi n-aveţi parte, nici drept, nici pomenire în Ierusalim

(Neem. 2, 20).

Dacă păgânii ar fi avut sâmbăta, mai avea Neemia dreptul

să le vorbească aşa? Păgânii i-ar fi putut răspunde că şi ei au

sâmbăta ca semn al aşezământului, la fel ca israeliţii. Aici însă

Neemia vorbeşte hotărât şi limpede, spunându-le că nu au

parte, nici drept. De asemenea, reiese lămurit că păgânilor nu li

s-a dat nici Legea şi nici sâmbăta şi din Epistola Sfântului

Apostol Pavel către Romani, unde se spune: Căci păgânii care

nu au lege, din fire fac ale Legii (Rom. 2, 14). Iar mai departe

acelaşi apostol mărturiseşte că israeliţilor le aparţine înfierea şi

slava şi aşezământul (deci şi semnul legăturii - sâmbăta) şi

Legea (sâmbăta face parte din ea) şi închinarea (legea

ceremonială) şi făgăduinţele (Rom. 9, 4; Deut. 7, 6-13).

328

Aşadar, pe temeiul mărturiilor de mai sus reiese clar că

sâmbăta era semn de legătură între Dumnezeu şi Israel şi că a

fost dată în trecut numai pentru israeliţi (Ieş. 31, 16-17), iar

nicidecum pentru întreaga omenire.

Dar până când a fost legiuită sâmbăta? Apostolul Pavel, în

Epistola sa către Galateni, ne arată, zicând: Legea a fost

adăugată pentru călcările de lege, până când era să vină

Urmaşul (prin urmare până la venirea seminţei - vezi Facerea

3, 15), Căruia I s-a dat făgăduinţa (Gal. 3, 19). De asemenea,

ştim că sfârşitul Legii este Hristos (Rom. 10, 4). Deci iată timpul pe cât a fost dată Legea: până la venirea seminţei, Care

este Hristos. Legea a fost - după cum ştim - numai povăţuitor

către Hristos, ca să ne justificăm prin credinţă. După venirea credinţei, nu mai suntem sub povăţuitor (Lege) (Gal. 3, 24-25).

Vechiul Testament fiind înlocuit, s-a împlinit proorocia

lui Ieremia în care se zice: Iată, vin zile, zice Domnul, când voi

încheia cu casa lui Israel şi cu casa lui Iuda legământ nou. Însă nu ca legământul pe care l-am încheiat cu părinţii lor în ziua

când i-am luat de mână, ca să-i scot din pământul Egiptului...

Voi pune Legea Mea înlăuntrul lor şi pe inimile lor voi scrie şi

le voi fi Dumnezeu, iar ei îmi vor fi popor (Ier. 31, 31-33;

Evrei 8, 8-10). Aici se vorbeşte despre încheierea unei noi

legături şi se arată şi timpul când aşezământul va fi înlocuit cu

cel nou. Se naşte întrebarea: care legământ va fi înlocuit?

Proorocul Ieremia arată:...acela pe care l-am încheiat cu

părinţii lor în ziua când i-am luat de mână, ca să-i scot din

pământul Egiptului...

În ce constă acest legământ ne arată Proorocul Moise:

Domnul Dumnezeul vostru a încheiat cu voi legământ în Horeb.

Legământul acesta nu l-a încheiat Domnul cu părinţii noştri, ci

cu noi, cei ce suntem astăzi cu toţii vii aici... eu am stat în vremea aceea între Domnul şi între voi... şi a zis: «Eu sunt

Domnul Dumnezeul tău, Care te-am scos din pământul

Egiptului, din casa robiei...» (Deut. 5, 2-6). Cuvintele acestea

le-a grăit Domnul către toată adunarea voastră, pe munte, din

mijlocul focului, al norului, al întunericului şi al furtunii, cu

glas de tunet şi altceva n-a mai grăit şi le-a scris pe două

lespezi de piatră şi mi le-a dat mie (Deut. 5, 22).

329

Acest Aşezământ, această legătură trebuie să-i lase loc Noului Aşezământ. Deci înlocuindu-se şi dându-se la o parte

legătura cea veche, de la sine cade şi sâmbăta - semnul acelei

legături.

Sectarul: Hristos n-a desfiinţat Legea Vechiului Testament,

căci însuşi a mărturisit: Să nu socotiţi că am venit să stric Legea sau proorocii. N-am venit să stric, ci să împlinesc.

Căci adevărat zic vouă: Înainte de a trece cerul şi pământul, o

iotă sau o cirtă din Lege nu va trece, până ce se vor face toate

(Matei 5, 17-18). Iată deci că porunca sfinţirii sâmbetei rămâne în vigoare pentru totdeauna.

Preotul: Omule rătăcit la înţelegere, află că era bine ca să-ţi aduci aminte de cuvântul Sfintei Scripturi care zice: Cele

mai presus de tine nu le căuta şi cele mai tari decât tine nu le

iscodi nebuneşte... (Sir. 3, 20). Nu te apuca să ispiteşti cele ce

trec dincolo de îndeletnicirile tale, căci în Scriptură s-au arătat

mai multe decât poate pricepe o minte omenească. Că pe mulţi

i-a înşelat părerea lor şi socoteala rea a făcut să alunece

cugetele lor (Sir. 3, 23).

Deci trebuie să-ţi înlături trufia şi să nu te mai ţii ştiutor

în cele ce nu ştii. Aşadar înţelege că Mântuitorul n-a desfiinţat

şi n-a stricat Legea şi proorocii sau, în general, Vechiul Testament,

ci numai l-a înlocuit cu cel Nou, care este desăvârşirea

celui Vechi. Testamentul cel Vechi - după cum s-a arătat şi mai sus - a avut numai un rol de învăţător, spre a pregăti omenirea

pentru primirea lui Mesia: Astfel că Legea ne-a fost călăuză spre

Hristos, pentru ca să ne îndreptăm din credinţă. Iar dacă a venit credinţa, nu mai suntem sub călăuză (Gal. 3, 24-25).

Mântuirea noastră nu mai atârnă de împlinirea faptelor poruncite de Vechiul Testament sau de ţinerea sâmbetei, ci de

credinţa în Iisus Hristos, Mântuitorul nostru. Prin Iisus Hristos,

legea (Testamentul Vechi) s-a împlinit şi a încetat. Căci sfârşitul Legii este Hristos, spre dreptate tot celui ce crede

(Rom. 10, 4).

Legea Veche a ţinut numai până la Ioan Botezătorul,

ultimul pregătitor al venirii lui Hristos (Matei 11, 13). Cei de sub regimul ei au fost născuţi spre robie, întocmai ca fiul lui

Avraam, din roaba sa, Agar; pe când cei din Testamentul Nou

sunt ca fiul lui Avraam, din soţia sa liberă, Sarra, fiind născuţi

spre libertate şi moştenire. Căci Agar şi Sarra sunt închipuiri

ale celor două Testamente (Gal. 4, 22-31). Prin urmare, cuvintele Mântuitorului: Să nu socotiţi că am venit să stric Legea sau proorocii au acest înţeles: „Eu n-am venit împotriva Legii şi a proorocilor" sau: „venirea Mea nu îi este Legii ceva străin, ci, dimpotrivă, ea este în deplin acord atât cu Legea lui

Moise, cât şi cu învăţătura din celelalte cărţi ale proorocilor

(Vechiului Testament). în acest chip, Legea se împlineşte desăvârşit

prin Mine - adică prin venirea Mea -, deoarece această

venire a Mea este însăşi ţinta ei" (Rom. 10, 4).

Iar cuvintele prin care Mântuitorul spune că nu va trece o

iotă sau o cirtă din Lege până ce nu se vor face toate (Matei 5,

18), se referă la împlinirea lucrurilor proorocite despre El, care

s-au împlinit întocmai - până la încheierea Noului Legământ

făcut prin Sângele Său şi instituit în seara Cinei celei de Taină,

când legământul Vechiului Testament a luat sfârşit. Atunci, după ce a mâncat cu ucenicii Săi, Mântuitorul a luat paharul şi le-a dat lor, zicând: Acest pahar este Legea cea Nouă, întru

Sângele Meu, care se varsă pentru voi (Luca 22, 20).

Sectarul: Dumnezeu a binecuvântat şi a sfinţit ziua a

şaptea încă de la începutul lumii, când a isprăvit creaţia, după

cum este scris: Şi a sfârşit Dumnezeu în ziua a şasea lucrarea

Sa, pe care a făcut-o; iar în ziua a şaptea S-a odihnit de toate

lucrurile Sale, pe care le-a făcut. Şi a binecuvântat Dumnezeu

ziua a şaptea şi a sfinţit-o, pentru că într-însa S-a odihnit de

toate lucrurile Sale, pe care le-a făcut şi le-a pus în rânduială

(Fac. 2, 2-3). Deci, după cele şase zile ale creaţiei, ziua a

şaptea a fost cel dintâi sabat sfinţit de însuşi Dumnezeu, şi

datorită acestui fapt ea a rămas sfântă pentru toţi oamenii şi

pentru toate timpurile.

Preotul: Nu este deloc aşa cum crezi dumneata şi toţi rătăciţii

sectari care cugetă asemenea ţie. în aceste două versete nu

se vorbeşte decât despre Dumnezeu şi despre lucrarea Sa, arătându-se

că Dumnezeu Şi-a sfârşit lucrarea, S-a odihnit, a binecuvântat

şi a sfinţit ziua a şaptea. însă despre om nu se spune

nimic, şi nici n-ar fi avut omul pentru ce să se odihnească,

deoarece nu lucrase nimic, având el abia o zi de la creaţia sa

331

(Fac. 1, 26-31). Fiind aşezat de Dumnezeu...în grădina cea din Eden, ca s-o lucreze şi s-o păzească (Fac. 2, 15), primul

om n-a primit nici o poruncă privind serbarea zilei a şaptea.

Singura poruncă pe care i-a dat-o Dumnezeu a fost aceea de a

nu mânca din pomul cunoştinţei binelui şi răului (Fac. 2, 16-17),

pentru el toate zilele fiind deopotrivă. Ba, mai mult, nici chiar

atunci când Adam şi Eva au călcat porunca şi au cunoscut

binele şi răul, şi au fost izgoniţi din rai, nu au primit poruncă să

serbeze vreo zi. Dimpotrivă, toată viaţa omului devine de acum

o continuă muncă, fiind obligat ca în toate zilele să muncească

pământul blestemat întru toate lucrurile sale, pentru a-şi

dobândi hrana. Cu osteneală să te hrăneşti din el (din

pământ) în toate zilele vieţii tale (Fac. 3, 17).

Se arată, într-adevăr, că Dumnezeu S-a odihnit în a şaptea

zi de lucrarea Sa, dar cum se numea acea zi, nu ni se spune. Ca atare, se ridică următoarele întrebări:

- Este ziua a şaptea una şi aceeaşi cu sabatul?

- Se numărau pe atunci zilele săptămânii în aşa fel ca

ziua a şaptea să corespundă cu sâmbăta de azi?

- Unde se spune că se numărau zilele şi cum se numeau

ele în acel timp?

- Sau cel puţin cuvântul «sabat», atât de scump vouă,

adventiştilor, aţi putea voi să ne arătaţi unde este scris?

La toate aceste întrebări, voi, sabatiştilor, neputând răspunde

nimic, vrând sau ne vrând, trebuie să recunoaşteţi că

sâmbăta, ca zi de odihnă, nu-şi are originea în rai şi nici n-a

fost dată primilor oameni ca zi de repaus, ci începutul ei este

abia cu circa 2500 de ani mai târziu. Date lămuritoare asupra

felului de prăznuire şi asupra zilei anume care era prăznuită, nu

avem nicăieri în Biblie 2.

Se mai poate interpreta şi în felul următor: Dumnezeu,

într-adevăr, S-a odihnit în ziua a şaptea şi a sfinţit această zi.

Dar ce înseamnă ziua a şaptea? Căci nu ni se mai spune că în

această zi s-a făcut seară şi s-a făcut dimineaţă, cum ni se

spune despre celelalte zile ale creaţiei. Ziua a şaptea înseamnă

Vezi Pr. Ec. I. Popescu-Mălăeşti, Reflecţii şi comentarii - ziua a

şaptea, Bucureşti, 1912, p. 11.

332

deci toată epoca de după creaţie. Altfel, ar urma ca în a opta zi - adică întâi a săptămânii viitoare - Dumnezeu să fi început din

nou a crea sau a lucra ceva, pentru ca apoi după şase zile iarăşi

să Se odihnească... şi să serbeze şi El, în fiecare săptămână,

ziua a şaptea. Dacă am urma după voi, sectarilor sabatişti,

serbarea sâmbetei ar trebui să o ţinem după exemplul lui Dumnezeu,

iar nu pe baza vreunei porunci de la început. Porunca

însă a venit mult mai târziu, iar a susţine că şi Dumnezeu

serbează sâmbăta şi că după exemplul Lui - cel puţin până la

venirea acestei porunci - trebuie să o fi serbat şi oamenii,

înseamnă a cădea în cea mai mare rătăcire.

Deci ziua a şaptea nu este decât ziua în care Dumnezeu a

încetat creaţia universului. Nicăieri nu ni se spune în Biblie că

la început şi omul s-a odihnit în ziua a şaptea.

Sectarul: Nu este adevărat că porunca sfinţirii zilei a

şaptea ar fi fost dată decât abia în vremea lui Moise, în pustie.

Ea a existat încă de la început, după cum rezultă din cuvintele

poruncii date în pustie: Adu-ţi aminte de ziua odihnei, ca să o

sfinţeşti (Ieş. 20, 8). Iată deci că Dumnezeu atrage doar atenţia

(„Adu-ţi aminte") asupra unei porunci deja existente şi nu o

statorniceşte acum pentru prima oară. Iar de vreme ce ea este

de la început, înseamnă că este obligatorie pentru lumea de

totdeauna şi nu este precum ziceţi voi, că abia sub Moise s-a dat

porunca serbării sâmbetei.

Preotul: «Adu-ţi aminte» se referă la ceea ce a existat mai dinainte (adică «adu-ţi aminte» de ce ţi-am poruncit Eu altă

dată), căci, într-adevăr, porunca de a serba sâmbăta nu s-a dat,

pentru prima oară, odată cu celelalte porunci, pe Muntele Sinai.

Dar nu este nici aşa cum socotiţi voi, rătăciţilor sectari, că ea a

fost dată de la început lui Adam (în rai). Această poruncă s-a dat cu puţin mai înainte - şi pentru prima oară - în pustia Sim,

când Dumnezeu le-a poruncit evreilor prin Moise să nu adune

mană în ziua sâmbetei (ziua a şaptea) (Ieş. 16, 25). Deci atunci când a fost dată Legea pe Sinai, evreii aveau cunoştinţă despre sabat - căci îl serbaseră, ba chiar îl şi călcaseră, pentru care

pricină au fost dojeniţi de Dumnezeu (Ieş. 16, 27-29). De aceea porunca a patra începe cu cuvintele: «Adu-ţi aminte...», spre a aminti evreilor că această poruncă le-o dăduse cu puţin mai

333

înainte. Deci în zadar încercaţi voi, sectarilor, să stabiliţi originea sabatului în rai şi serbarea lui până la Moise.

Sectarul: Serbarea sâmbetei nu poate fi înlocuită,

deoarece ea este un semn şi un legământ veşnic între Dumnezeu

şi oameni, făcut pe temeiul cuvintelor lui Dumnezeu însuşi. Să păzească deci fiii lui Israel ziua odihnei, prăznuind ziua odihnei din neam în neam, ca un legământ veşnic. Acesta este semn

veşnic între Mine şi fiii lui Israel... (Ieş. 31, 16-17). Deci

înlocuirea sâmbetei prin Duminică sau prin oricare zi, înseamnă

înlocuirea unui aşezământ veşnic prin unul omenesc. Dacă

Dumnezeu a voit ca serbarea zilei a şaptea să fie veşnică, de ce

caută unii să o înlocuiască, să-i curme veşnicia şi să se facă mai

înţelepţi şi mai mari ca Dumnezeu?

Preotul: Cu adevărat, sabatul este un legământ veşnic,

instituit de Dumnezeu, dar nu pentru toate popoarele lumii, ci

numai pentru poporul Israel. Acest fapt se poate înţelege destul

de clar din mărturiile Sfintei Scripturi. Mai întâi vedem că

Domnul a vorbit lui Moise şi i-a zis:...să păzească deci fiii lui

Israel ziua odihnei, prăznuind ziua odihnei din neam în neam,

ca un legământ veşnic (ieş. 31, 16).

În al doilea rând, acest legământ era o aducere aminte de

robia egipteană, din care Dumnezeu îi scosese pe israeliţi,

poruncindu-le spre amintire să ţină sabatul ca zi de odihnă:

Adu-ţi aminte că ai fost rob în pământul Egiptului şi Domnul

Dumnezeul tău te-a scos de acolo, cu mână tare şi cu braţ înalt;

şi de aceea ţi-a poruncit Domnul Dumnezeul tău să păzeşti ziua

odihnei (Deut. 5, 15).

În al treilea rând, vedem că sabatul este «semn» vizibil

între Dumnezeu şi fiii lui Israel. Şi a vorbit Domnul cu Moise şi

a zis: «Spune fiilor lui Israel aşa: Băgaţi de seamă să păziţi

zilele Mele de odihnă, căci acestea sunt semn între Mine şi voi

din neam în neam, ca să ştiţi că Eu sunt Domnul, Cel ce vă

sfinţeşte...» (Ieş. 31, 12-13). Tot în felul acesta se exprimă şi

Proorocul Iezechiel: Aşa zice Domnul Dumnezeu:...le-am dat şi

zilele Mele de odihnă, ca să fie semn între Mine şi ei, ca să cunoască

ei că Eu sunt Domnul, Sfinţitorul lor (Iez. 20, 5, 12).

În al patrulea rând, reiese că sabatul şi întreaga Lege sunt

date numai evreilor, iar nu şi celorlalte neamuri, din mărturia

334

conducătorilor poporului ales întors din exil; căci atunci când

cei străini de neamul lor au venit şi le-au cerut permisiunea să

ajute şi ei la zidirea templului Domnului, zicând: Să zidim şi

noi împreună cu voi, pentru că şi noi, ca şi voi, căutăm pe

Dumnezeul vostru şi-I aducem jertfe încă din vremea lui

Asarhadon, regele Asiriei... (I Ezdra 4, 2). La aceste cuvinte,

trimişii neamurilor au primit un răspuns clar şi categoric prin

gura lui Neemia: Dumnezeul cel ceresc ne va ajuta. Noi, slujitorii Lui, vom zidi; iar voi nu aveţi parte, nici drept, nici

pomenire (aducere aminte) în Ierusalim (Neem. 2, 19).

De subliniat cuvintele: «pomenire» - aducere aminte -, care sunt repetate ori de câte ori Dumnezeu sau Moise atrag atenţia asupra serbării sabatului sau asupra legământului făcut prin Moise, între Dumnezeu şi poporul scos din robia Egiptului

şi pe care voi, sectarilor, îl folosiţi atât de mult: Adu-ţi aminte

de ziua odihnei... (Ieş. 20, 8); Adu-ţi aminte că ai fost rob în

pământul Egiptului... să păzeşti ziua odihnei (Deut. 5, 15).

Deci această «aducere aminte» se referă la legământul sabatului

pe care l-a făcut Dumnezeu cu poporul evreu, atunci când l-a

scos din robia egipteană. Celelalte neamuri nu au acest

legământ, pentru că ele nu au fost scoase din robia egipteană şi

prin urmare nu au de ce să-şi aducă aminte de acea suferinţă.

După ducerea evreilor în robia babilonică, neamurile care

au fost aduse în Palestina şi le-au luat locul s-au amestecat cu

evreii rămaşi şi au crezut în Dumnezeul lor (I Ezdra 4, 2).

Această credinţă însă nu a putut să-i facă părtaşi la istoria

poporului ales şi la legământul lui Dumnezeu: sabatul.

Pentru aceea ei sunt respinşi de la zidirea templului,

spunându-li-se că nu au «pomenire» (aducere aminte). Cu alte cuvinte, sabatul este o sărbătoare exclusiv evreiască şi nu se

transmite altor popoare, chiar dacă acelea cred în Dumnezeul

lui Israel. Acesta este un adevăr care nu poate fi răstălmăcit şi

de care ar trebui să ţină seama toţi cei ce serbează sâmbăta,

adevăr care se poate vedea clar atât în Vechiul, cât şi în Noul

Testament, însă numai dacă voi, rătăciţilor sectari, aţi voi să vă

deschideţi ochii minţii voastre la vederea celor drepte.

Iar dacă acest aşezământ al sabatului este numit «veşnic»,

trebuie să înţelegem că cuvântul veşnic are aici înţelesul de ceva

335

durabil, care nu poate fi schimbat sau înlocuit de oameni. Iar pentru aceasta, nu se poate susţine că aici Dumnezeu nu are

putere să-l schimbe sau să-l înlocuiască, deoarece vedem că

Mântuitorul a schimbat acest aşezământ «veşnic» al sabatului.

Deci cuvântul «veşnic» înseamnă aici epoca Testamentului celui

Vechi, după sfârşitul căreia începe un veac nou şi un Legământ

Nou, care fusese făgăduit chiar de Dumnezeu încă din Vechiul

Testament (Ier. 31, 31-33). Cuvântul «veşnic» este folosit în

Vechiul Testament şi cu alte prilejuri, cum ar fi, de pildă, la

porunca prăznuirii mielului pascal, pentru care Dumnezeu porunceşte evreilor:...ca aşezare veşnică să oprăznuiţi; sau la sărbătoarea azimilor, pe care, de asemenea, le porunceşte să o

păzească, fiind «aşezământ veşnic» (Ieş. 12, 3, 14, 17, 24). Cu toate acestea, nici voi, sâmbătarilor, nu mai serbaţi mielul pascal după porunca «veşnică» de atunci, spre a-l mânca

împreună cu azimă şi cu ierburi amare, stând în picioare, cu

toiege în mâini, gata de plecare (Ieş. 12, 1-24; Num. 9, 11

ş.a.). Iarăşi «lege veşnică» este şi arderea neîntreruptă a

candelei în faţa perdelei de dinaintea chivotului Legii în templul

din Ierusalim (ieş. 27, 20-21), lege pe care de asemenea nici

voi sâmbătarii nu o mai ţineţi, mai ales că voi nu aveţi nici

templu, nici perdea, nici chivot şi nici un alt obiect de cult. Încă şi modul de junghiere al animalelor de jertfă era numit

«aşezământ veşnic» (Lev. 17, 7), şi totuşi azi nici voi, sâmbătarii, nu îl mai respectaţi. Deci dacă aţi încerca să ţineţi

practica acestor legi veşnice, ar trebui să vă întoarceţi cu totul

la cele ale Vechiului Testament.

Sectarul: Noi avem atâtea mărturii biblice prin care

putem să dovedim că serbarea sâmbetei este obligatorie pentru

toţi creştinii din toate neamurile. Astfel citim despre Mântuitorul,

că:...a venit în Nazaret, unde fusese crescut şi, după

obiceiul Său, a intrat în ziua sâmbetei în sinagogă şi S-a sculat

să citească (Luca 4, 16; Marcu 1, 21; Luca 4, 31 ş.a.). De asemenea este scris despre apostolul neamurilor că...după

obiceiul său, Pavel a intrat la ei (în sinagoga iudeilor din

Tesalonic) şi în trei sâmbete le-a grăit din Scripturi (Fapte 17,

2). Apoi: Şi urmându-I femeile, care veniseră cu El din

Galileea, au privit mormântul... şi, întorcându-se, au pregătit

336

miresme şi miruri; iar sâmbătă s-au odihnit, după Lege (Luca

23, 55-56).

Deci şi ele au respectat porunca Legii, ţinând sâmbăta.

Încă şi Mântuitorul, vorbind despre sfârşitul lumii, a arătat că

sâmbăta va rămâne până la sfârşit şi de aceea a zis: Rugaţi-vă ca

să nu fie fuga voastră iarna, nici sâmbăta (Matei 24, 20). Şi iarăşi

auzim pe marele Apostol Pavel care vorbeşte despre odihna

din ziua sâmbetei, spunând că Dumnezeu a dat poporului Său

«odihnă» (Evrei 4, 4-11). Poporul Său sunt creştinii din toate

neamurile şi din toate vremurile şi deci toţi deopotrivă sunt

obligaţi să ţină odihna sâmbetei. Aşadar, după cum rezultă din

citatele de mai sus, se poate înţelege clar că Mântuitorul, Sfinţii

Apostoli şi Sfintele Mironosiţe au cinstit şi au serbat sâmbăta

după porunca Legii Vechi, şi de aceea noi - ca următori ai lui

Hristos - se cuvine să facem la fel.

Preotul: în zadar ai înşirat atâtea citate biblice care ţi se

par că susţin rătăcirea dumitale şi a tuturor sâmbătarilor, căci

noi ştim limpede că nu mai avem nici o obligaţie să serbăm

sâmbăta. Noul Testament a înlocuit pe cel Vechi şi a instituit o

altă zi de odihnă şi de serbare, şi anume ziua dintâi a săptămânii

sau Duminica. Instituirea acestei zile ca zi de sărbătoare

şi de odihnă este independentă de cea a sâmbetei vechi.

Sâmbăta Legii Vechi - după cum am arătat mai sus - a fost instituită de Dumnezeu ca zi de sărbătoare şi de odihnă, în amintirea ieşirii din robia Egiptului a unui singur popor: a

poporului Său, Israel. Iar Duminica creştină o serbăm în amintirea

Învierii Domnului - prin care s-a făcut crearea din nou şi

înnoirea întregii lumi - şi, totodată, ieşirea noastră din robia cea mult mai grea decât cea egipteană, adică ieşirea din robia

păcatului, a satanei şi a morţii, precum şi dobândirea Canaanului

ceresc.

Învăţătura despre desfiinţarea sâmbetei în Noul Testament se bazează pe:

1. Temeiuri indirecte (de principiu sau generale) Noul

Testament a «învechit» pe cel dinaintea lui, numit «Vechi», şi a

înnoit toate vechile aşezăminte, între care, desigur, şi sâmbăta.

Aşezământul vechi nu era desăvârşit; el era mai mult ca o

umbră, o icoană (Evrei 10, 1; Col. 2, 16-17). Iată pentru ce a

337

trebuit să se întemeieze...un Testament mai bun;...un

testament Nou (Evrei 8, 5-8). Şi zicând: «Nou», Domnul a

învechit pe cel dintâi (Evrei 8, 13), care a fost pus numai până

la «vremea îndreptării», adică până când avea să fie îndreptat şi

desăvârşit de altul Nou (Evrei 9, 10; 10, 9). Căci dacă Testamentul cel dintâi ar fi fost fără de prihană, nu s-ar mai fi

Căutat loc pentru al doilea (Evrei 8, 7; Gal. 2, 21 ş.a.). Iar prin al doilea, toate cele ale Vechiului Aşezământ au trecut, iată

toate s-au făcut noi (II Cor. 5, 17). Odată cu celelalte

aşezăminte ale Legii Vechi a fost scoasă din vigoare şi înlocuită

şi sărbătoarea sabatului (Rom. 7, 1-6; Gal. 2, 18-19).

Acestea avându-le în vedere,, marele Apostol Pavel a scris

împotriva celor ce voiau să se mai ţină de cele ale Legii Vechi

şi-i învinuiau pe cei ce nu le mai ţineau, adresându-se acestora

din urmă astfel: Nimeni deci să nu vă judece pentru mâncare

sau băutură, sau cu privire la vreo sărbătoare, sau lună nouă,

sau la sâmbete, care sunt umbră celor viitoare, iar trupul (este)

al lui Hristos (Col. 2, 16-17). Cei ce voiesc să dobândească

mântuirea, trebuie să fie urmaşi ai lui Avraam. Aceştia însă nu

sunt descendenţii trupeşti ai patriarhului, ci cei care au credinţa

lui în împlinirea făgăduinţelor mesianice; iar aceştia sunt creştinii

deveniţi fii ai lui Dumnezeu şi eliberaţi de sub poruncile

nefolositoare ale Legii (Gal. cap. 3-5), pe care Hristos, prin

poruncile Evangheliei, le-a şters ca pe un zapis ce ne era

potrivnic (Col. 2, 14);...căci dacă dreptatea vine prin Lege,

atunci Hristos a murit în zadar (Gal. 2, 16-21). Nu din faptele Legii vine mântuirea, ci prin credinţa cea în Hristos Iisus, căci

dreptul din credinţă va fi viu (Avac. 2, 4; Rom. 1, 17). Deci

Vechiul Testament trebuie să se bucure în creştinism de cinstea

ce i se cuvine, dar în nici un caz el nu trebuie preţuit mai mult

decât cel Nou sau în paguba celui Nou;

2. Temeiuri directe, din practica Mântuitorului şi a Sfinţilor

Apostoli. Mântuitorul nostru Iisus Hristos - Care n-a venit

să strice Legea sau proorocii (Matei 5, 17) - a ţinut toate

poruncile Legii în afară de una singură: aceea a sâmbetei. Căci

dacă El mergea, ca fiecare iudeu, sâmbăta la sinagogă, mergea

cu scopul de a propovădui poporului adunat aici, sau pentru a

vindeca pe bolnavi, dar nicidecum pentru a ne da nouă,

338

creştinilor, pildă că trebuie să serbăm sâmbăta, aşa cum vi se

pare vouă, sectarilor rătăciţi de la adevăr. Iudeii mai aveau

obiceiul de a se aduna şi vineri seara pentru rugăciune în

sinagogă, după cum se adună şi azi. Dacă Mântuitorul nostru

Iisus Hristos S-ar fi dus şi în această zi în sinagogă, ar urma

pentru noi că trebuie să serbăm şi vinerea?

Dumneata ai mai spus printre altele că Hristos şi Apostolii

au respectat sâmbăta. Dar în ce fel? Se ştie atât numai, că El a

făcut o mulţime din minunile Sale sâmbăta, fapt pentru care era

ameninţat cu moartea (Ioan 5, 16). Sâmbăta au fost vindecaţi:

omul cu mâna uscată (Matei 12, 9-14; Marcu 3, 1-6; Luca 6,

6-11), femeia cu duhul neputinţei (gârbovă) (Luca 13, 10-17),

bolnavul de hidropică (Luca 14, 1-6), omul cu duhul necurat

(Marcu 1, 23-25; Luca 4, 31-37), slăbănogul bolnav de 38 de

ani (Ioan 5, 1-18) şi orbul din naştere (Ioan 9, 1-18). Trei din

aceste vindecări - a omului cu mâna uscată, a femeii gârbove şi

a omului cu duh necurat -, au fost făcute nu numai sâmbăta, ci

şi în sinagogă.

Iar dacă voi folosiţi cuvintele Mântuitorului, Care zice:

Rugaţi-vă ca să nu fie fuga voastră iarna, nici sâmbăta (Matei

24, 20), apoi să ştiţi că nici aici nu se vorbeşte de sfinţirea sau

respectarea sâmbetei, cum vi se pare vouă. Sfântul Efrem Sirul,

un mare dascăl al adevărului, tâlcuieşte «iarna» prin răceala

credinţei - să nu ne apuce iarna (răceala credinţei), adică să nu

fim nepregătiţi -, iar «sâmbăta» - să nu fim căzuţi în eres prin

întoarcerea la cele vechi. în deşert susţineţi voi că Mântuitorul

a oprit prin aceasta călcarea sâmbetei, căci cum putea să facă

aceasta, de vreme ce El însuşi o călcase, zicând: Sâmbăta a fost

făcută pentru om, iar nu omul pentru sâmbătă. Astfel că Fiul

Omului este Domn şi al sâmbetei (Marcu 2, 27-28). De asemenea, vedem că nici Apostolii nu respectau ziua sabatului,

căci au smuls şi au mâncat spice de grâu chiar în această zi

(Matei 12, 1-3).

Sfânta Evanghelie ne spune clar că iudeii căutau să-L

omoare pe Iisus...pentru că dezlega sâmbăta (Ioan 5, 18), pe

care Hristos, ca Domn al Sabatului, a desfiinţat-o. Desfiinţând

vrăjmăşia în trupul Său, Legea poruncilor şi învăţăturile ei...

(Efes. 2, 15), Mântuitorul a făcut un Nou Legământ, întru

339

Sângele Său (Luca 22, 20), şi ne-a dat exemplu cu fapta să nu

mai ţinem ziua sabatului (sâmbetei). Iar dacă însuşi Hristos ne-a

învăţat pe noi cu cuvântul şi cu fapta acest lucru, putem oare să

nu-L ascultăm pe El, noi, cei ce ne-am botezat şi ne-am

îmbrăcat în El (Gal. 3, 27)?

Ai amintit şi faptul că sfintele mironosiţe au respectat ziua

sâmbetei, în care...s-au odihnit după Lege (Luca 23, 56).

Într-adevăr, mironosiţele, ca nişte femei credincioase ce erau,

respectau Legea şi toate prevederile ei. însă în acel timp era

încă în vigoare Legea Veche, căci faptul s-a petrecut cu o zi

înainte de Înviere, când ziua Duminicii încă nu fusese sfinţită

prin Învierea Domnului şi deci nu luase încă locul sâmbetei.

Ucenicii se găseau încă sub regimul Vechiului Testament, căci

Legea cea Nouă s-a început abia din ziua Învierii, adică de a

doua zi. După Înviere au început ei să serbeze Duminica, în

amintirea Celui ce a dezlegat sâmbăta şi i-a făcut să nu mai fie

sub Lege, ci sub har. Astfel, respectarea Legii cu privire la porunca

păzirii sâmbetei din partea mironosiţelor este explicabilă.

Dacă cercetăm cu atenţie Noul Testament, vedem că toate

poruncile Decalogului sunt reproduse în cuprinsul lui, de către

Mântuitorul sau de către Sfinţii Apostoli, în afară de porunca a

patra, aceea a sabatului. Astfel:

Porunca întâi o găsim la Matei 12, 31-32 şi la Marcu 3, 29.

Porunca a doua, în I Cor. 10, 14 şi I Ioan 5, 21.

Porunca a treia, la Iacov 4, 12; 5, 12.

Porunca a cincea, la Matei 15, 4; 19, 19; Marcu 7, 10;

Efes. 6, 1-3.

Porunca a şasea, la Matei 19, 18 şi la Marcu 10, 19.

Porunca a şaptea, la Matei 19, 18; la Marcu 10, 19 şi în

Rom. 13, 9.

Porunca a opta, la Matei 19, 18; la Marcu 10, 19 şi în

Rom. 13, 9.

Porunca a noua, la Matei 19, 18; la Marcu 10, 19 şi în

Rom. 13, 9.

Porunca a zecea, în Rom. 13, 9.

Dar în nici o parte a Evangheliei sau a epistolelor apostolice

nu găsim vorbindu-se sau făcându-se măcar o aluzie la

porunca a patra sau la ziua sabatului, ceea ce dovedeşte că ea

nu există pentru Mântuitorul şi apostoli; iar despre ceea ce nu

mai există, e firesc ca nici să nu se mai vorbească. Mântuitorul

nostru Iisus Hristos a rezumat toate poruncile în două: iubirea

de Dumnezeu şi de aproapele, zicând: În aceste două porunci

se cuprind toată Legea şi proorocii (Matei 22, 40). Şi marele Apostol Pavel a zis că: dragostea este împlinirea Legii (Rom.

13, 9-10).

Sectarul: Apostolii şi primii creştini - după mărturia

istoriei - au serbat sâmbăta, şi numai de la Constantin cel

Mare, din anul 321, s-a introdus de către acest împărat inovaţia

de a se serba Duminica în mod obligatoriu.

Preotul: Nu este deloc adevărat că Apostolii şi primii

creştini au serbat sâmbăta. Marele Apostol Pavel, dacă mergea

sâmbăta la sinagogă, nu mergea acolo ca să prăznuiască

sâmbăta, ci pentru că acolo se adunau iudeii (Ioan 18, 20) şi

avea prilejul să le vorbească din Scripturi (Fapte 17, 2). Dar Apostolul Pavel vorbea nu numai prin sinagogi, ci şi în pieţe şi

prin case (Fapte 17, 17; 18, 6-7), ba chiar şi în afară de porţile

cetăţii, în câmp (Fapte 16, 13); apoi, el vorbea nu numai

sâmbăta, ci şi în fiecare zi şi noapte (Fapte 17, 17; 20, 31).

Dacă voi sectarii cinstiţi sâmbăta pentru că în ea mergea

la sinagogă Pavel şi vorbea, apoi de ce nu cinstiţi şi celelalte

zile ale săptămânii, căci după cum se vede Marele Pavel predica

în toate zilele, oriunde s-ar fi aflat? Marele Apostol Pavel nu

mergea la sinagogă pentru că cinstea acest loc de adunare a

evreilor, căci atunci ar însemna că el a cinstit şi casele şi areopagul

şi locurile din afara cetăţilor pe unde mergea şi predica.

Şi ce odihnă avea Marele Pavel în ziua sabatului, de vreme ce

el se ostenea lucrând pe ogorul inimilor, în slujba cuvântului lui

Dumnezeu (Fapte 6, 2)? Dacă marele Apostol Pavel ar fi serbat

sabatul, după cum vi se pare vouă, sectarilor, atunci cum ar fi

învăţat cele dimpotrivă, zicând: Nimeni deci să nu vă judece

pentru mâncare sau băutură, sau cu privire la vreo sărbătoare,

sau lună nouă, sau la sâmbete, care sunt umbră celor viitoare,

iar trupul (este) al lui Hristos (Col. 2, 16-17).

Dar nu numai Apostolii au nesocotit serbarea sâmbetei, ci

şi urmaşii lor, Varnava, Ignatie Teoforul, Policarp al Smirnei,

Clement al Romei, Iustin Martirul, Tertulian şi mulţi alţii din

341

secolele I, II şi III; toţi aceştia mărturisesc că, creştinii din

vremea lor serbau pe atunci Duminica, întocmai cum ştim din

Biblie că făceau şi Apostolii.

Istoria mărturiseşte despre Constantin cel Mare numai

faptul că, în timpul domniei lui, creştinismul a devenit religie

liberă în stat, favorizându-se astfel generalizarea ulterioară, în

Imperiul Roman, a practicilor religioase creştine, între care era şi serbarea Duminicii, astfel încât statul roman nu a făcut

altceva decât a recunoscut şi a consfinţit o stare de fapt.

Sectarul: Dar care sunt pentru voi, ortodocşii, temeiurile

scripturistice pentru serbarea Duminicii în locul sâmbetei?

Preotul: Deşi ţi-am dat destule argumente în această

privinţă, totuşi îţi voi mai face o recapitulare şi o completare în

scurt a celor vorbite anterior.

Pentru noi, creştinii dreptmăritori, sărbătoarea cea mai

mare este ziua Învierii lui Hristos, zi de bucurie, căci Însuşi

Domnul a întâmpinat în acea zi pe femeile mironosiţe, zicându-le:

Bucuraţi-vă! (Matei 28, 9). Ziua Învierii este ziua în care

Mântuitorul nostru Iisus Hristos ne-a eliberat pe noi din robia

păcatului (I Petru 2, 24), aşa cum oarecând Dumnezeu a

eliberat pe poporul Său ales din robia Egiptului. Ziua Învierii este ziua sfinţită prin Însuşi scump Sângele Său, este ziua

încredinţării că am înviat din moartea păcatului şi că vom învia

şi din moartea trupească spre viaţa veşnică, dacă vom adormi în

credinţă neîndoită în Hristos, căci zice Sfântul Apostol Pavel:

Iar dacă Hristos n-a înviat, zadarnică este credinţa voastră,

sunteţi încă în păcatele voastre; şi atunci şi cei ce au adormit în

Hristos au pierit (I Cor. 15, 17-18). Şi în alt loc: Şi dacă

Hristos n-a înviat, zadarnică este atunci propovăduirea noastră,

zadarnică şi credinţa voastră (I Cor. 15, 14).

Deci după mărturia marelui Apostol Pavel, creştinul nu

valorează nimic fără încredinţarea deplină că Hristos a înviat a

treia zi din morţi, aşa cum El Însuşi spunea mai înainte. Şi dacă Învierea lui Hristos este atât de însemnată pentru orice creştin,

nu se cuvine oare să fie mereu în mintea sa şi să o cinstească,

serbând-o îmbrăcat în hainele albe ale curăţiei, strălucitoare ca

zăpada, ca şi ale îngerilor care au prăvălit piatra de pe mormânt

(Matei 28, 3; Marcu 16, 5; Luca 24, 4; Ioan 20, 11-12)?

342

Numai un ateu sau un necreştin poate să-şi permită cuvântul nu;

pentru noi, toţi creştinii, este un da puternic repetat de cincizeci şi două de ori, după numărul săptămânilor unui an.

Oare suntem noi mai împietriţi întru nerecunoştinţă decât evreii, care îşi serbau săptămânal amintirea eliberării lor din robia Egiptului? Sau robia păcatului şi a morţii din care ne-a

scos Hristos este de mai mică valoare decât robia Egiptului?

Nicidecum! Cei care au plecat din Egipt n-au putut să ajungă la

odihna făgăduită din pricina neascultării şi răzvrătirii lor, iar

urmaşilor lor, Iosua le-a dat odihnă vremelnică în Canaan. Însă Hristos ne-a dat odihnă cerească, veşnică, în care vor intra toţi

cei ce nu se vor răzvrăti, toţi cei ce vor învia sub Har - nu sub

Lege -, serbând amintirea ieşirii lor din Egiptul păcatului, aşa

cum au serbat-o Sfinţii Apostoli şi urmaşii lor până azi.

Duminica - ziua izbăvirii noastre - se mai numeşte în

Sfânta Scriptură şi una a sâmbetei sau ziua întâi a săptămânii

(Matei 28, 1; Marcu 16, 1; Luca 24, 1; Ioan 20, 1), a treia zi

(Matei 16, 21; 17, 23; Marcu 8, 31; 9, 31; 10, 34; Luca 9, 22;

24, 7) sau după opt zile (Ioan 20, 26) sau ziua Domnului (Apoc.

1, 10). Cele trei zile despre care vorbeşte Sfânta Scriptură sunt

zilele în care Mântuitorul a stat în mormânt, numărul lor fiind

preînchipuit de cele trei zile cât a stat proorocul Iona în

pântecele chitului (Iona 2, 1; Matei 12, 40); numărul lor

corespunde, de asemenea, numărului zilelor în care Mântuitorul

a spus că va ridica templul dărâmat (Ioan 2, 19-22). Şi ceea ce spusese mai înainte ucenicilor Săi, că va învia a treia zi din

morţi (Matei 17, 23; Marcu 9, 31), Mântuitorul a adeverit prin

Învierea Sa (Marcu 16, 9; Matei 28, 1-10).

În ziua întâi a săptămânii s-a săvârşit la Emaus prima

Liturghie după Învierea Domnului, prin «frângerea pâinii» de

către Mântuitorul (Luca 24, 30).

În seara zilei celei dintâi a săptămânii (Duminica),

Mântuitorul S-a arătat ucenicilor Săi, care erau adunaţi, cu uşile

încuiate, de frica iudeilor, zicându-le: Pace vouă (Ioan 20,

19-24). Apoi a suflat asupra lor, dându-le puterea de a lega şi a

dezlega păcatele oamenilor.

Tot în ziua Duminicii, după opt zile, S-a arătat Mântuitorul

iarăşi ucenicilor Săi şi lui Toma, pe care l-a încredinţat

343

despre Învierea Sa (Ioan 20, 26). Şi tot Duminica S-a arătat

Mântuitorul în Galileea (Marcu 16, 14).

Duminica S-a pogorât Sfântul Duh peste Sfinţii Apostoli

(Fapte 2, 1-2). În ziua Duminicii, Sfinţii Apostoli săvârşeau

«frângerea pâinii», adică Sfânta Liturghie (Fapte 20, 7-12). În ziua Duminicii se făcea, de către apostoli, strângerea de

ajutoare pentru sfinţi (I Cor. 16, 1-2), astfel că Duminica,

sfinţită prin Învierea Domnului ca zi de slăvire a Sa, devenea şi

o sărbătoare a dragostei prin iubirea de fraţi şi ajutorarea lor.

Despre ziua Duminicii a zis psalmistul: Aceasta este ziua

pe care a făcut-o Domnul, să ne bucurăm şi să ne veselim întru

ea (Ps. 117, 24), iar Apocalipsa i s-a descoperit Evanghelistului

Ioan tot în ziua Duminicii (Apoc. 1, 10).

Frângerea pâinii era făcută în cadrul cultului public în

biserică (I Cor. 11, 20-22), ceea ce înseamnă că Apostolii nu

mai săvârşeau cultul sâmbăta, ci Duminica. La aşezarea Sfintei

Împărtăşanii, Mântuitorul a zis: Aceasta să faceţi spre pomenirea

Mea (Luca 22, 19; I Cor. 11, 24, 26). Fiind deci vorba de

o comemorare care se făcea de către apostoli Duminica, se

adevereşte o dată mai mult că Duminica, şi nu sâmbăta, este

ziua comemorării Domnului.

Iată deci, omule rătăcit, câte temeiuri biblice are serbarea

Duminicii. Înţelegeţi deci că în ziua cea mare a dreptei Judecăţi

a lui Hristos voi veţi da seamă şi cu mari şi groaznice pedepse

veţi fi pedepsiţi, deoarece cu minciunile şi vicleniile voastre

voiţi să întunecaţi razele acestui soare duhovnicesc, care este

Duminica - ziua cea plină de lumină a învierii lui Hristos.

* * *

Credinciosul: Mai sunt şi alte mărturii din vechime că

încă din primele veacuri creştinii au serbat ziua Duminicii?

Preotul: Cred că ţi-am arătat destule mărturii din Sfânta

Scriptură despre serbarea Duminicii de către creştinii de la

început şi totodată ţi-am arătat şi pentru care pricină ei ţineau

Duminica zi de odihnă în locul sâmbetei. Aşa că n-ar mai fi nevoie de a vă mai aduce şi alte mărturii. Dar spre a dovedi şi mai mult acest adevăr, pentru serbarea Duminicii în locul sâmbetei, chiar de la începutul creştinismului, ascultă şi ia

aminte:

Să ştii că pe lângă mărturiile din Sfânta Scriptură care mai

sus le-ai auzit despre serbarea Duminicii, mai sunt foarte multe

mărturii vrednice de crezare de la Sfinţii bărbaţi Apostolici,

adică de la ucenicii Sfinţilor Apostoli, care au fost ei înşişi

următori şi împreună vorbitori cu Sfinţii Apostoli. Unul din aceştia a fost şi Sfântul Ignatie Teoforul, Episcop al Antiohiei

(107). Acesta, în scrisoarea trimisă creştinilor din Magnesia,

la cap. 9, zice aşa: „Aşadar aceia care au vieţuit după rânduiala

cea veche (adică evreii) au venit la nădejdea cea nouă şi nu mai

ţin sâmbăta, ci îşi întocmesc viaţa potrivit zilei Domnului" 3.

Apoi Sfântul Iustin Martirul ( 155) scria pe la mijlocul

veacului al doilea după Hristos: „Duminica ne adunăm cu toţii

la un loc, pentru că aceasta este ziua în care Dumnezeu la

zidirea lumii a despărţit lumina de întuneric şi în care

Mântuitorul nostru Iisus Hristos a înviat din morţi...” 4.

Asemenea mărturii mai găsim şi în Aşezămintele Sfinţilor

Apostoli (cartea II, cap. 59), în canoane 5, precum şi la o

mulţime de Sfinţi Părinţi şi scriitori bisericeşti din veacurile

II-IV, ca de pildă: Tertulian, Sfântul Irineu, Sfântul Ambrozie,

Sfântul Ioan Gură de Aur ş.a. De aceea, după recunoaşterea creştinismului de către împăratul Constantin cel Mare (313),

Duminica a fost recunoscută şi consfinţită de către stat (321) ca

zi de odihnă chiar şi pentru necreştini, rămânând astfel până azi

la toate popoarele creştine ca zi săptămânală de repaus şi de

odihnă 6.

Scrisorile Părinţilor Apostolici, traduse de Pr. I. Mihălcescu, G.

Niţu şi M. Pâslaru, vol. 1, pag. 159.

Apologia 1, cap. 67, trad. cit., p. 71.

Vezi canonul 29 Laodiceea de la anul 364. Iar Sfântul Nichifor

Mărturisitorul în canonul al doilea al său din cele 17 ce se cuprind în tomul

2 al Adunării Sinoadelor, foaia 981, zice că nu se cade creştinilor nici să

călătorească Duminica.

Cf. învăţătura de credinţă Ortodoxă, întreb. 287, p. 379-380.

Capitolul 29

DESPRE DATA CELEI DE A DOUA VENIRI A DOMNULUI

Despre data exactă a celei de a doua veniri a Domnului şi Mântuitorului nostru Iisus Hristos, Biserica Sa cea dreptmăritoare are numeroase mărturii biblice prin care dovedeşte că această dată nu a încredinţat-o Dumnezeu nici îngerilor, nici oamenilor şi nici chiar Fiului Său, ca om. Iată care sunt cuvintele dumnezeieştii Scripturi: Iar de ziua şi de ceasul acela nimeni nu ştie, nici îngerii din ceruri, nici Fiul, ci numai Tatăl.

Şi precum a fost în zilele lui Noe, aşa va fi şi venirea Fiului Omului. Căci precum în zilele acelea dinainte de potop oamenii mâncau şi beau, se însurau şi se măritau... şi n-au ştiut până ce a venit potopul şi i-a luat pe toţi, la fel va fi şi venirea Fiului Omului... Privegheaţi, deci, că nu ştiţi în care zi vine Domnul vostru. Aceea cunoaşteţi, că, de-ar şti stăpânul casei la ce strajă din noapte vine furul, ar priveghea şi n-ar lăsa să i se spârgă casa. De aceea şi voi fiţi gata, că în ceasul în care nu gândiţi, Fiul Omului va veni (Matei 24, 36-44, vezi şi v. 45-51).

Dacă nici îngerii din cer şi nici Fiul, ca om, nu ştiu cu precizie această dată, cum ar putea ea oare să fie cunoscută de către oameni? De aici înţelegem numai că trebuie să fim pururea cu mare grijă de mântuirea noastră, spre a fi pregătiţi

pentru venirea Domnului, de vreme ce nu ştim nici ziua, nici

ceasul când va veni Domnul şi nici ceasul sfârşitului nostru. Că venirea Sa va fi pe neaşteptate şi prin surprindere, după cum ne-a prevenit Domnul, atunci când a spus: Drept aceea,

346

privegheaţi, că nu ştiţi ziua, nici ceasul când vine Fiul Omului

(Matei 25, 13).

Sectarul: Adevărat este că la început Apostolii n-au ştiut data exactă a venirii a doua a Domnului (Matei 24, 36 ş.a.), dar

după ce ei au fost întăriţi cu putere de sus, prin venirea

Sfântului Duh, au devenit cunoscători a toate; căci Duhul Sfânt

le-a descoperit toate tainele, după cum le spusese mai înainte Mântuitorul: Încă multe am a vă spune, dar acum nu puteţi să le purtaţi. Iar când va veni Acela, Duhul Adevărului, vă va

călăuzi la tot adevărul; căci nu va vorbi de la Sine, ci câte va auzi va vorbi şi cele viitoare vă va vesti (Ioan 16, 12-13; 14, 26; 15, 26). Sfântul Duh a fost trimis apostolilor la Cincizecime

şi de atunci încoace, atât Apostolii cât şi bunii creştini, prin

priceperea şi înţelepciunea pe care le-o insuflă Sfântul Duh, pot

cunoaşte «tot adevărul», adică întreg planul divin al istoriei lumii şi al sfârşitului ei, «planul divin al vârstelor», şi pot

calcula din Sfânta Scriptură «cele viitoare», adică data venirii a

doua. Numai cei ce nu au pe Duhul Sfânt şi n-au primit

priceperea dată de către El, nu pot cunoaşte acea dată.

Preotul: Vai de voi, sectarilor adventişti, şi de toţi acei sectari care cred asemenea vouă; vai de voi, oamenilor stricaţi la minte şi la înţelegerea Sfintelor Scripturi! Vai de calculele voastre, care v-au înşelat pe voi şi pe toţi cei înşelaţi de voi! De atâtea ori aţi calculat voi, după rătăcirea minţii voastre, data

celei de a doua veniri a Domnului, de atâtea ori aţi rămas de

toată batjocura şi ruşinea omenirii şi încă mai cutezaţi să

susţineţi nebunia că ştiţi data exactă a venirii Domnului?

Oare n-a calculat din Biblie William Miller al vostru că

între 1 martie 1843 şi 1 martie 1844 va fi a doua venire a

Domnului? Oare n-a rămas el cu toţi cei înşelaţi de el, de toată

ruşinea şi de râs în faţa întregii lumi? Oare nu anunţase această

dată William Miller încă din anul 1833, în broşura sa

„Învederare din Sfânta Scriptură despre venirea a doua a

Domnului în anul 1843'"? Oare nu calculase şi alt prooroc

mincinos al vostru, Joshua Himes, în revistele «Strigătul din

miezul nopţii» (1842) şi «Trâmbiţa de alarmă» (1842), că

Domnul vine în 1843? Şi oare nu şi acest fals prooroc a rămas

347

ca şi William Miller de toată ruşinea şi scârba în faţa lumii,

împreună cu mincinoasele lui proorocii?

Dar ce a păţit Snow al vostru - ucenicul cel mai apropiat

al lui Miller -, care calculase că trebuie să adauge la

-proorocia» lui Miller încă şapte luni şi zece zile, fixând data

venirii a doua a Domnului la 10 octombrie 1844? Oare n-a

rămas şi el ca şi dascălul său Miller de toată ruşinea? Oare nu

anunţaseră aceşti mincinoşi «prooroci» adventişti prin revistele

lor, prin ziare şi prin discursuri publice, data exactă a venirii

Domnului? Oare nu şi-au cheltuit averile toţi oamenii înşelaţi de ei, împărţind tot ce aveau şi cumpărându-şi haine albe, ba chiar şi lumânări, ca să întâmpine pe Domnul? Oare nu erau pe atunci pline vitrinele magazinelor din America de haine albe

spre vânzare pentru cei ce vor călători la cer la 10 octombrie

1844? Şi oare n-a trecut şi acea zi ca toate celelalte zile şi toţi

proorocii cei mincinoşi ai voştri cu calculele lor din Scriptură

- care credeau că le-au fost inspirate de Duhul Sfânt - n-au

rămas de toată ruşinea şi ocara, scăpând numai cu fuga, pentru

a nu fi omorâţi de oamenii cei înşelaţi de ei, care îşi risipiseră

toate avuţiile în baza „proorociei" lor?

Mă minunez foarte de nebunia voastră, sectarilor stricaţi

la minte, că după atâtea exemple de înşelare şi rătăcire, încă

mai îndrăzniţi să susţineţi că puteţi calcula din Sfintele Scripturi

data corectă a venirii a doua a Domnului.

Înţelepţiţi-vă odată, după aceste jalnice evenimente, şi

înţelegeţi că făgăduinţa Mântuitorului nostru Iisus Hristos

despre descoperirea «celor viitoare» prin Duhul Sfânt nu s-a

referit la data venirii Sale de a doua, după cum vi se pare vouă,

ci la proorociile ce se vor face în Biserică cu privire la diferite

întâmplări şi evenimente viitoare. Astfel de descoperiri,

într-adevăr, s-au făcut prin Sfântul Duh, căci vedem, de

exemplu, că Apocalipsa este plină de ele şi de multe altele de

asemenea, expuse în diferite cărţi sfinte ale Bibliei (vezi II Tim.

3, 1-8; II Petru 2, 1-3; Fapte 11, 27-28; 20, 29-30; Iuda 1,

17-18 ş.a.). Ele aveau să cuprindă îndeosebi învăţături eshatologice

(privind ivirea lui antihrist, a proorocilor mincinoşi,

dezlănţuirea prigoanelor din viitor asupra creştinilor), precum şi

înţelepciunea necesară apostolilor spre a se putea apăra atunci

348

când vor fi traşi la răspundere în faţa judecătorilor pentru

învăţătura ce o propovăduiesc (Matei 10, 19-20). Acestea sunt «cele viitoare» despre care Mântuitorul vorbeşte în textul pe

care l-ai adus aici, omule rătăcit şi încurcat în vicleniile tale.

Contextul şi textele paralele ne dau lămuriri şi indicaţii

limpezi în acest sens, astfel că oricât te vei sili tu şi cei asemenea

ţie să ştiţi data exactă a venirii a doua a Domnului, pururea

veţi rămâne mincinoşi, ca şi înaintaşii voştri amintiţi mai sus.

Sectarul: Creştinii au de la Sfântul Duh lumina cunoştinţei,

prin care ei pot cunoaşte şi data venirii a doua. Numai păgânii şi creştinii cei neadevăraţi sunt în această privinţă

întunecaţi şi în neştiinţă, căci Apostolul Pavel scrie: Voi însă,

fraţilor, nu sunteţi în întuneric, ca să vă apuce ziua aceea ca un

fur. Căci voi toţi sunteţi fii ai luminii şi fii ai zilei; nu suntem ai

nopţii, nici ai întunericului (I Tes. 5, 4-5). Din cuvintele

acestea rezultă că toţi creştinii pot şi chiar trebuie să cunoască

data exactă a venirii a doua, spre a fi pregătiţi să o întâmpine.

Preotul: Omule rătăcit de la adevăr, de ce tai adevărul

înţelesului Sfintei Scripturi folosindu-te numai de unele texte

care ţi se pare că îţi susţin rătăcirea? Pentru ce ai luat versetele

4 şi 5 din capitolul 5 al Epistolei către Tesaloniceni, înlăturând

versetele 1 şi 2 de mai sus, care îl tâlcuiesc pe cel de al 4-lea şi

al 5-lea şi pe cele de mai jos? Auzi ce zice marele Apostol

Pavel acolo: Iar despre ani şi despre vremuri, fraţilor, nu aveţi

nevoie să vă scriem, căci voi înşivă ştiţi bine că ziua Domnului

vine aşa, ca un fur noaptea (I Tes. 5, 1-2). Deci cunoaşte,

omule rătăcit, că acesta este adevărul pe care îl păstrează

Biserica lui Hristos, iar nu al vostru. Căci Biserica cea

dreptmăritoare învaţă, deopotrivă cu marele Pavel, că ziua

Domnului ca un fur noaptea va veni, şi nimeni nu ştie ziua, nici

ceasul când vine Fiul Omului (Matei 25, 13).

Numai apropierea datei venirii a doua poate fi cunoscută,

după semnele ce vor trebui să se arate mai înainte şi care sunt

următoarele:

1. Propovăduirea Evangheliei la toate popoarele lumii

(Matei 24, 14);

2. Convertirea poporului evreu la creştinism, în urma

propovăduirii Evangheliei la toată lumea (Rom. 11, 25);

349

3. Apariţia lui antihrist (I Ioan 2, 18), «omul nelegiuirii»

(II Tes. 2, 3-11) sau «fiara» (Apoc. 13, 1-18), lucrând

împreună cu agenţii săi - proorocii şi hristoşii mincinoşi - tot

felul de semne, prin puterea satanei, pentru a amăgi pe oameni

(Apoc. 20, 1-10);

4. El se va substitui lui Dumnezeu şi ca o fiară crudă va

prigoni cu toată furia pe cei aleşi ai Domnului (Matei 24, 9);

5. Înmulţirea fărădelegilor şi răcirea iubirii dintre oameni,

care se vor urî şi se vor trăda unii pe alţii (Matei 24, 10-12, 24);

6. Înmulţirea războaielor şi a veştilor de războaie între

neamurile, popoarele şi statele lumii (Matei 24, 6-7);

7. Producerea unor calamităţi, ca: cutremure, inundaţii,

ciumă, molime ş.a. (Matei 24, 7);

8. Producerea unor semne cosmice: întunecarea soarelui

şi a lunii, căderi de stele, zguduiri în elementele naturii ş.a.

(Matei 24, 29);

9. Arătarea pe cer a semnului Fiului Omului, adică a

Sfintei Cruci, căci ea este semnul de biruinţă al Domnului

nostru Iisus Hristos şi nici un alt semn nu-L vesteşte atât de

caracteristic precum Crucea (Matei 24, 30). Când cei păcătoşi o vor vedea pe cer, îşi vor aduce aminte de Cel pe Care L-au tăgăduit şi se vor bate în piept, căindu-se şi jelindu-se de

soarta ce-i aşteaptă.

Despre tâlcul acestor semne a grăit Domnul: Învăţaţi de

la smochin pilda: Când mlădiţa lui se face fragedă şi odrăsleşte

frunze, cunoaşteţi că vara este aproape. Asemenea şi voi, când

veţi vedea toate acestea, să ştiţi că este aproape, la uşi (Matei

24, 32-33). Aşadar, despre semnele premergătoare celei de a

doua veniri a Domnului avem tâlcuire şi adeverire chiar de la

Mântuitorul Hristos, iar despre data exactă a venirii Lui,

nimeni nu ştie, nici chiar îngerii Lui şi nici Fiul (ca om), ci

numai Tatăl (Matei 24, 36).

* * *

Credinciosul: Dar cum va veni Domnul, dacă nimeni nu

ştie acest lucru?

350

Preotul: Ţi-am spus că va veni fără de veste şi că

nimenea nu ştie ziua şi ceasul când vine Fiul Omului (Matei 25,

13). Ţi-am arătat cu mărturii din Sfânta Scriptură semnele

prevestitoare ale venirii Lui. Iar acum trebuie să ştii că Domnul

va veni cu mare slavă la a doua venire a Sa, după cum Însuşi a

arătat, zicând: Şi vor vedea pe Fiul Omului venind pe norii

cerului, cu putere şi cu slavă multă (Matei 24, 30). Şi iarăşi

arătând despre venirea a doua a Sa, că va fi cu mare şi negrăită

slavă, zice: Iar când va veni Fiul Omului întru slava Sa, şi toţi

sfinţii îngeri cu El, atunci va şedea pe tronul slavei Sale (Matei

25, 31). Până şi stihiile lumii se vor înfricoşa de slava Lui,

după cum mărturiseşte Sfânta şi dumnezeiasca Scriptură, zicând: Şi am văzut, iar, un tron mare alb şi pe Cel ce şedea pe el, iar dinaintea feţei Lui pământul şi cerul au fugit şi loc nu s-a mai găsit pentru ele (Apoc. 20, 11).

Deci înţelege, frate, că venirea Domnului va fi cu mare şi

negrăită slavă, dar fără de veste. De aceea, datoria noastră este

întotdeauna să priveghem, petrecând în fapte bune, fiindcă nu

ştim ziua, nici ceasul când Fiul Omului va veni (Matei 25, 13).

DESPRE ÎMPĂRĂŢIA DE O MIE DE ANI

(MILENIUL)

Russeliştii şi adventiştii mai susţin printre rătăcirile lor şi

că între venirea a doua şi sfârşitul lumii, Hristos va întemeia pe

pământ o împărăţie în care El va domni, împreună cu cei aleşi

ai Săi, vreme de o mie de ani. Rătăcirea aceasta este veche,

deoarece încă din primele veacuri ale creştinismului, ea a fost

susţinută de câţiva eretici, aşa-zişii «hiliaşti» (în greceşte hilia

- o mie). Împotriva lor s-a ridicat, încă de atunci, toată

Biserica Veche şi i-a combătut prin cei mai aleşi slujitori ai săi.

Cei ce o susţin azi se numesc, în general, «milenarişti» sau

«milenişti».

Sfinţii şi dumnezeieştii Părinţi ai Bisericii lui Hristos au arătat că această împărăţie de «o mie de ani» - despre care se

aminteşte în Apocalipsă - este un număr simbolic.

Sfânta Scriptură ne arată luminat că «Împărăţia cerurilor»

se mai numeşte şi «Împărăţia lui Dumnezeu» sau «Împărăţia lui

Hristos», ea fiind vestită de către dumnezeiescul Ioan Botezătorul,

precum şi de Însuşi Mântuitorul. Amândoi au vestit

«apropierea» ei (Matei 3, 2; 4, 17; Luca 8, 1; Efes. 5, 5 ş.a.).

Dar ea s-a înfiinţat de fapt prin actul de supraîmpărătească biruinţă a Domnului nostru Iisus Hristos, care a fost Învierea Sa. Astfel El a câştigat o împărăţie a Sa. Este împărăţia Sa de

har, numită şi „Împărăţia lui Dumnezeu", sau „a cerurilor".

Este numită „a lui Dumnezeu", pentru că, spre deosebire de alte împărăţii lumeşti, este realizată numai cu ajutorul lui

352

Dumnezeu şi nicidecum cu puterile proprii ale cuiva (Matei 12 28; 21, 31, 43). Se numeşte „a cerurilor" pentru că, în contrast cu împărăţiile pământului, chiverniseşte numai bunuri suprapământeşti (oameni renăscuţi «de sus» şi bunuri cereşti,

ca: dreptate, pace, bucurie sfântă ş. a.). Este astfel o împărăţie

cerească pe pământ. Legăturile ei sunt cu cerul, iar nu cu lumea pământului. Iată de ce a răspuns Mântuitorul la întrebarea dacă este împărat: Împărăţia Mea nu este din lumea aceasta (Ioan

18, 36; 27, 11).

Această Împărăţie a lui Hristos stăpâneşte viaţa lăuntrică a omului, manifestându-se în afară prin dreptate şi pace şi bucurie în Duhul Sfânt (Rom. 14, 17). Această Împărăţie însuşi Hristos a întemeiat-o (Efes. 5, 5; Col. 1, 13; II Tim. 4, 1;

Apoc. 12, 10 ş.a.), şi Însuşi Mântuitorul a arătat în pildele Sale

cum va creşte ea, pe cine va cuprinde şi ce putere va avea. Ea cuprinde pe toţi oamenii credincioşi şi aleşi din toate neamurile

şi popoarele lumii (Ps. 116, 1-2; Dan. 7, 13-14; Matei 28, 18;

Fapte 10, 36; Rom. 10, 12; I Cor. 15, 27; Efes. 1, 20-23;

Filip. 2, 9-11 ş.a.) şi este o împărăţie a dreptăţii (Ps. 44; Evrei

1, 8-9; Isaia 16, 5; 32, 1; Ier. 23, 5). Această împărăţie este o împărăţie a sufletelor şi în suflete (Luca 17, 21), şi numai aceia intră în ea, care o au deja în ei (Luca 18, 17).

Această Împărăţie a lui Hristos, organizată în afară, alcătuieşte Biserica sau «Trupul lui Hristos», capul ei fiind Însuşi Hristos (Efes. 1, 22; 5, 23; Col. 1, 24; I Cor. 11, 3; 12, 27; Rom. 12, 5 ş.a.); înfierea şi intrarea în această împărăţie este numai prin «baia naşterii celei de a doua» (Tit 3, 5) sau

prin naştere «de sus» (Ioan 3, 3; Rom. 6, 3-5; Efes. 5, 26; Col.

2, 12-13; I Cor. 6, 11 ş.a.). Nimeni nu poate intra în această împărăţie a lui Hristos decât numai prin botez, adică prin

«naşterea cea de sus» sau «naşterea din apă şi din Duh», după cuvântul Mântuitorului:...de nu se va naşte cineva din apă şi din Duh, nu va putea să intre în Împărăţia lui Dumnezeu (Ioan

3, 5).

Această naştere este «de sus» sau «de la Dumnezeu», prin puterea Duhului Sfânt (Ioan 3, 3; 1, 1 ş. a.), şi este o adevărată

înviere din morţi, fapt pentru care botezul este numit adeseori

«înviere» (Col. 2, 12-13; Rom. 6, 3-5; II Tim. 2, 11; Gal. 3, 27

353

ş.a.). Deci botezul creştin este o înnoire a vieţii, «o naştere din nou», «o înviere din morţi». Când marele Apostol Pavel scrie:

Deşteaptă-te, cel ce dormi, şi te scoală din morţi şi te va lumina

Hristos (Efes. 5, 14), el are în vedere tocmai această înnoire şi

înviere prin botezul creştin, căci în Împărăţia lui Hristos nu

intră decât cel ce «învie» din morţi prin botezul creştin.

Ar fi însă o mare greşeală să se confunde învierea prin

botez cu învierea cea de apoi (a trupurilor), pentru că, deşi

amândouă sunt învieri, ele nu sunt unul şi acelaşi lucru.

Confundarea lor constituie o abatere, care poate să aibă ca

urmare greşeli dogmatice foarte grave, aşa cum o dovedeşte

cazul unor sectari, care, din cauza acestei confuzii, au ajuns la

mari rătăciri, după cum se va vedea mai jos:

În termeni profetici şi simbolici, Sfânta Scriptură ne

vorbeşte şi despre «o împărăţie de o mie de ani»; această

împărăţie de o mie de ani este identică cu cea despre care am

vorbit mai sus. Iată ce ne spune Sfântul Ioan în descoperirea sa:

Şi am văzut un înger, pogorându-se din cer, având cheia

adâncului şi un lanţ mare în mâna lui. Şi a prins pe balaur, şarpele cel vechi care este diavolul şi satana, şi l-a legat pe o mie de ani. Şi l-a aruncat în adânc şi l-a închis şi a pecetluit

deasupra lui, ca să nu mai amăgească neamurile, până se vor

plini o mie de ani. După aceea, trebuie să fie dezlegat câtăva

vreme... Şi am văzut sufletele celor tăiaţi pentru mărturia lui

Iisus..., care nu s-au închinat fiarei, nici chipului ei, şi nu au

primit semnul ei pe fruntea şi pe mâna lor. Şi ei au înviat şi au

împărăţit cu Hristos o mie de ani. Iar ceilalţi morţi nu înviază

până nu se va sfârşi mia cea de ani. Aceasta este învierea cea

dintâi. Fericit şi sfânt este cel ce are parte de învierea cea

dintâi. Peste aceştia moartea cea de a doua nu are putere, ci

vor fi preoţi ai lui Dumnezeu şi ai lui Hristos şi vor împărăţi cu El o mie de ani... moartea şi iadul au fost aruncate în râul de

foc. Aceasta este moartea cea de a doua: iezerul cel de foc

(Apoc. 20, 1-14).

Din acest context constatăm mai întâi următoarele:

1. Împărăţia lui Hristos de o mie de ani este răstimpul în

care Hristos a limitat („a legat") puterea diavolului asupra

oamenilor (versetele 1-2).

354

2. La sfârşitul acestui răstimp, diavolul va fi lăsat din nou, pentru câtva timp, să acţioneze asupra oamenilor

(versetul 3).

3. Membrii acestei împărăţii de o mie de ani sunt numai

acei ce nu s-au închinat fiarei şi semnului ei şi au înviat la

«învierea cea dintâi» (versetele 4-5).

4. Cei ce nu s-au învrednicit de această înviere vor învia

abia la sfârşitul celor o mie de ani, adică la «învierea a doua»,

căci această înviere, în raport cu «cea dintâi», este a doua

(versetul 5).

5. Peste aceştia (membri ai Împărăţiei de o mie de ani)

„moartea cea de a doua" nu are putere (versetul 6).

6. La sfârşitul celor o mie de ani şi după un răstimp de acţiune nefastă asupra sfinţilor, diavolul, împreună cu cei ai lui,

va fi aruncat în focul iadului care este «moartea cea de a doua»

(versetele 7-14).

Din toate acestea rezultă evident că «împărăţia de o mie

de ani» nu este altceva decât Împărăţia lui Hristos, numită

«Împărăţia lui Dumnezeu» sau «Împărăţia cerurilor», despre

care a fost vorba mai sus, deoarece:

1. În răstimpul acestei împărăţii, diavolul a fost învins şi

legat, luându-i-se puterea asupra oamenilor. Hristos „a intrat în

casa lui şi l-a legat", limitându-i puterea asupra omenirii

răscumpărate (Matei 12, 29 şi contextul).

2. Intrarea în această Împărăţie este condiţionată de o

înviere, numită «cea dintâi», care nu poate fi altceva decât

Botezul creştin, numit adeseori chiar «înviere», «naştere de sus»

sau «naştere din nou»; această înviere prin botez este „întâia",

în raport cu cea de a doua, sau generală, a trupurilor, care este

numită «învierea cea de apoi» (Ioan 11, 24 ş.a.).

3. La sfârşitul acestei împărăţii, diavolul va fi din nou

slobozit, ca să amăgească popoarele şi să lucreze cu putere şi cu

furie împotriva sfinţilor, sub forma de antihrist, fiară sau prooroc mincinos.

4. Durata acestei acţiuni va fi de scurtă vreme (Apoc. 13,

5; 20, 3; Matei 24, 22) şi ea va constitui unul din semnele care

vor prevesti apropierea venirii a doua şi a sfârşitului lumii (a se

vedea la capitolul 29).

355

Prin urmare, să se ştie lămurit că «învierea cea dintâi»

este învierea cea prin botez, iar cea de «a doua» este învierea

cea de apoi. De asemenea, moartea «cea dintâi» este cea

naturală sau despărţirea sufletului de trup, iar cea de a doua este

chinul cel veşnic sau osânda iadului, denumit astfel în opoziţie

cu fericirea cea de veci, numită «viaţă» (Matei 18, 8; 19, 17;

Marcu 9, 43; Ioan 5, 24 ş.a.). Se arată că această moarte de a

doua nu are putere asupra celor învredniciţi de învierea cea

dintâi; de aici rezultă că moartea cea dintâi - de care nici sfinţii

nu scapă - este moartea naturală, trupească.

Moarte se mai numeşte în Sfânta Scriptură şi starea păcătoasă

a cuiva, şi în acest sens a spus Mântuitorul că numai cei

«morţi» au mai mare grijă de a-şi îngropa morţii lor, decât a-L urma pe El (Matei 8, 22) şi că, prin credinţa în El, cineva devine din „mort", viu, chiar dacă în mod firesc va muri (Ioan

11, 25). Acest înţeles l-a avut în vedere apostolul scriind despre «cei morţi păcatului» (Rom. 6, 11; 8, 10), şi tot în acest sens

grăieşte îngerul descoperitor căpeteniei Bisericii din Sardes:

„trăieşti, dar eşti mort (Apoc. 3, 1, vezi şi Ioan 5, 25; Efes.

2, 1-5; 5, 14; Col. 2, 13 ş.a.). Ea însă nu constituie «moartea cea dintâi», aşa cum constituie învierea prin Botez «învierea cea dintâi», deoarece această moarte, datorată păcatului, este o stare

de moarte sau o stare ce duce la moarte, iar nu acţiunea de a

muri. Or, în expresiile de mai sus, prin «înviere» şi «moarte» se

înţelege nu o stare, ci o acţiune, anume de a învia şi, respectiv,

de a muri.

Durata acestei împărăţii a lui Hristos este determinată în

general ca fiind de „o mie de ani". Având în vedere că în Apocalipsă cifra aceasta - ca şi multe alte expresii cu alt înţeles decât cel aparent - îşi are un alt tâlc decât cel propriu, aritmetic, nu trebuie să o înţelegem ca indicând o cifră hotărâtă, după însemnătatea ei aritmetică, ci ca indicând o perioadă de timp relativ lungă, dar nehotărâtă. Dacă în loc de „o mie"

înţelegem „mii", atunci înţelegem corect. Unii exegeţi (Dr. V.

Gheorghiu) au tradus chiar şi literal în acest sens (mii), pe

motivul că în textul grecesc nu ar fi indicat precis una mie, ci

numai mii (ta hilia) 1.

Este şi motivul pentru care, în ediţia din 1979 a Noului Testament,

cuvântul ta hilia este tradus prin «mii de ani», ceea ce este cât se poate de corect (vezi şi explicaţiile preotului Ioan Mircea în revista «Biserica Ortodoxă Română», nr. 5-6/1979).

356

Dar oricum ar fi tradus literal, înţelesul spiritual al

expresiei rămâne acelaşi: mii de ani. Durata aceasta nu este altceva decât răstimpul dintre venirea întâia şi venirea a doua a

Domnului, sau, mai precis, răstimpul de la întemeierea «Împărăţiei

lui Dumnezeu» şi până la venirea a doua. Aşadar este vorba de împărăţia lui Dumnezeu în durata ei în lume.

Sectarul: «Împărăţia de o mie de ani» nu poate fi confundată cu nici o altă împărăţie, pentru patru motive: 1) se va întemeia abia la venirea a doua; 2) va fi precedată de învierea

drepţilor, care vor împărăţi cu Hristos; 3) va dura o mie de ani;

4) după care se va face apoi învierea celor păcătoşi, judecarea

acestora şi sfârşitul lumii.

Aşa rezultă din capitolul 20 al Apocalipsei, citat mai sus.

Din acest capitol se vede limpede că vor fi două învieri de apoi:

învierea «cea dintâi», a drepţilor, la începutul mileniului, şi o

alta, a păcătoşilor, care, în raport cu cea dintâi, este «a doua»,

la sfârşitul mileniului (versetele 4-5).

În răstimpul mileniului, puterea de acţiune a diavolului va

fi limitată până către sfârşit, când, după o scurtă activitate

nefastă, va fi aruncat în iad împreună cu toţi cei amăgiţi de el

(versetele 7-14), înviaţi acum şi ei (versetul 5) şi judecaţi şi

condamnaţi la osândă (versetele 12-15), după ce mai întâi se va

petrece sfârşitul lumii (versetul 11). Învăţătura despre mileniu,

precedat de «învierea întâi», a celor sfinţi, şi urmat de «învierea

a doua», a păcătoşilor, este confirmată şi de alte texte biblice.

Aşa, de pildă, Sfântul Apostol Pavel scrie creştinilor din

Tesalonic: Dacă credem că Iisus a murit şi a înviat, tot aşa

(credem că) Dumnezeu, pe cei adormiţi întru Iisus, îi va aduce

împreună cu El... pentru că Însuşi Domnul, întru poruncă, la

glasul arhanghelului şi întru trâmbiţa lui Dumnezeu, Se va

pogorî din cer şi cei morţi întru Hristos vor învia întâi (I Tes.

4, 14-16).

Deci la venirea a doua, Hristos îi va învia pe cei morţi

întru El, căci despre ei zice apostolul «că vor învia întâi» şi

aceasta este «învierea cea dintâi». Învierea celor păcătoşi, adică

357

«a doua», va urma mai târziu, fără a ni se spune când, dar după

Apocalipsă, capitolul 20, ea va fi după o mie de ani. Iată ce zice Sfântul Apostol Pavel: fiecare va învia în rândul cetei sale:

Hristos începătură, apoi cei ai lui Hristos, la venirea Lui

(I Cor. 15, 23), adică drepţii în ceata drepţilor, la începutul

mileniului, iar păcătoşii în ceata lor, la sfârşitul mileniului.

Preotul: Voi, sectarilor întunecaţi la minte de satana,

v-aţi înecat în marea Scripturilor, căci aţi avut îndrăzneală, cu

slaba şi putreda voastră înţelegere, să încercaţi a învăţa cele

neînvăţate şi a cerca cele necercate. Şi cum se putea oare să

ajungă viermii acolo unde nu s-au suit vulturii? Aşa au păţit toţi

cei mai înainte de voi, începători ai eresurilor vechi şi tot aşa

trebuia să păţiţi şi voi, care aţi luat înţelesul literal al Scripturii şi, neavând pricepere duhovnicească de a pătrunde la înţelesurile cele mai adânci şi duhovniceşti ale Sfintei Scripturi, aţi căzut în prăpastia ereziilor cea fără de fund din cauza păcatelor şi a trufiei voastre de a nu asculta de Sfinţii şi Dascălii

cei mari ai Bisericii lui Hristos.

La voi s-a împlinit cuvântul marelui Teolog Grigorie, care

zice: „Şi privirea fără de frâu la cele înalte poate şi în prăpăstii

să ne dea nouă brânci". Cum oare să vadă bufniţa de noapte

strălucirea soarelui, dacă este deprinsă a vedea numai la

întuneric? Şi cum veţi vedea voi, sectarilor întunecaţi la privirea

şi priceperea minţii, strălucirea adevărului cea din dumnezeieştile

Scripturi?

Te-ai grăbit să aduci în cele de mai sus citate din Sfânta

Scriptură, prin care ţi se pare că poţi să adevereşti pe cele

susţinute de sectarii voştri, dar nu este deloc aşa în cele ce ai

comentat dumneata acum. Deja ţi-am răspuns pe larg - prin

cele arătate mai înainte - şi este de prisos acum să mai vorbesc

pentru a doua oară la urechea celui surd.

Ţi-am spus la început că Biserica lui Hristos cea

dreptmăritoare, prin cuvintele Sfintei Scripturi «o mie de ani»,

înţelege - tainic şi simbolic - mii de ani. Dar oare numai la

acest cuvânt Sfânta Scriptură vorbeşte tainic şi acoperit unele

lucruri greu de înţeles? Oare nu are Sfânta Scriptură prea multe

cuvinte simbolice, tainice şi alegorice, care nu se pot tâlcui

358

după slovă, ci au cu totul alt înţeles, mai înalt şi mai

duhovnicesc?

Dacă voi, sectarilor, sunteţi atotştiutori, apoi să ne tâlcuiţi

după slovă ce este cartea «cea pecetluită cu şapte peceţi» din

aceeaşi carte a Apocalipsei (5, 1). Ce este «calul roşu ca focul»

(Apoc. 6, 4)? Dar acel «cal negru» (versetul 5)? Dar acel cal

«galben-vânăt» pe care călărea moartea (Apoc. 6, 8)? Apoi, ce

sunt cei şapte îngeri cărora li s-au dat şapte trâmbiţe (Apoc. 8,

2), sau cele şapte cupe ale mâniei lui Dumnezeu (Apoc. 15, 1,

7; 16, 1-19 ş.a.)?

Voi, sectarilor, faceţi caz de două învieri la sfârşitul lumii

şi astfel, după voi, venirea Domnului se înţelege ca şi cum El ar

trebui să vină de trei ori; dar acest lucru este de hulă şi de

minciună. Am arătat în cele de mai sus că învierea «cea dintâi»

este cea prin botezul creştin, iar «cea de a doua» este «cea de

apoi» şi nicidecum nu este aşa cum cugetaţi voi despre cele

două învieri.

Sfântul Apostol Ioan Evanghelistul reproduce cuvintele

Mântuitorului referitoare la cele două învieri: Adevărat,

adevărat zic vouă: Cel ce ascultă cuvântul Meu şi crede în Cel

ce M-a trimis, are viaţă veşnică şi la judecată nu va veni, ci s-a

mutat din moarte la viaţă. Adevărat, adevărat zic vouă, că vine

ceasul şi acum este, când morţii vor auzi glasul Fiului lui

Dumnezeu şi cei ce vor auzi, vor învia (Ioan 5, 24-25). Fiind vorba de învierea celor ce ascultă glasul Fiului lui Dumnezeu -

şi de vreme ce această înviere «acum este» -, în nici un caz nu

este vorba aici de învierea «de apoi», ci de «învierea de acum» a

celor înviaţi din moartea păcatului la viaţa cea în Hristos, de

învierea la o viaţă nouă prin credinţa creştină sau - aşa cum

completează acelaşi apostol şi evanghelist în altă parte - prin

botezul creştin (Ioan 3, 3-5); aceasta este «învierea cea dintâi»

despre care se vorbeşte în Apocalipsă.

Apoi, Mântuitorul continuă să vorbească şi despre o altă

înviere care nu este «acum», ci care va fi la sfârşitul lumii, care

nu este sufletească, ci trupească, şi anume a celor ce sunt morţi

în morminte, şi nu numai morţi prin păcate sau sufleteşte. Nu vă miraţi de aceasta; că vine ceasul în care toţi cei din

morminte vor auzi glasul Lui, şi vor ieşi cei ce au făcut cele

359

bune, spre învierea vieţii, iar cei ce au făcut cele rele, spre

învierea judecăţii (Ioan 5, 28-29). Adică nu vă miraţi de puterea ce o are Hristos de a învia sufleteşte (învierea cea

dintâi), pentru că El va învia şi pe toţi morţii din morminte.

Textul acesta exclude clar posibilitatea existenţei unei

perioade de o mie de ani între învierea drepţilor şi cea a

păcătoşilor, arătând lămurit că învierea cea de apoi este una

singură şi a tuturor, deodată; aceasta este «învierea a doua». Iar în ce priveşte pe «cea dintâi» s-a văzut că ea nu este «cea de

apoi», ci «cea de acum». Iată deci cum înţelesurile se lămuresc

de la sine, prin analiza şi compararea acestor texte biblice

paralele ale aceluiaşi autor, excluzându-se astfel orice posibilitate

de a intercala «mileniul» sectar între cele două «învieri».

Numai „mileniul" după concepţia ortodoxă poate fi înţeles ca

existent între învierea cea dintâi, prin botez, şi învierea cea de a

doua, «cea de apoi».

La fel stau lucrurile şi cu textul de la I Tesaloniceni 4,

14-16, deoarece nici acolo nu este vorba despre două învieri de

apoi, ci despre una singură. Este adevărat că aici nu se vorbeşte

decât despre învierea celor drepţi («morţi în Hristos»), despre

cea a păcătoşilor neamintindu-se nimic, dar aceasta nu pentru că

ei ar învia mai târziu, peste o mie de ani, ci pentru că pe

Apostolul Pavel şi pe cititorii săi nu-i interesa decât soarta

«celor morţi în Hristos». De ceilalţi apostolul nu se preocupă

deloc, scopul său în această epistolă fiind numai acela de a-i

mângâia pe cititorii săi (versetul 18), neliniştiţi şi nelămuriţi în

această privinţă, iar nu «de a-i întrista» (versetul 13).

În Epistola I către Corinteni (15, 23) se vorbeşte,

într-adevăr, de «cete». Dar nu de două cete, aşa cum înţeleg

mileniştii, anume de ceata drepţilor şi de a păcătoşilor, ale

căror învieri ar fi despărţite de un răstimp de o mie de ani, ci

de mai multe cete, potrivit gradelor de sfinţenie sau păcătoşenie

a celor ce vor învia, după cum rezultă din versetele 39-41.

Sfânta Scriptură este clară şi categorică, mărturisind în

multe locuri că venirea a doua a Domnului va fi o singură dată,

că învierea de apoi va fi una singură şi a tuturor deodată, şi că

Judecata de apoi va fi de asemenea una singură şi deodată, atât

pentru drepţi, cât şi pentru păcătoşi, fără ca între învierea şi

360

judecarea unora sau a altora să mai fie vreun răstimp de «o mie de ani». Mântuitorul a zis:...vine ceasul în care toţi cei din

morminte vor auzi glasul Lui, şi vor ieşi cei ce au făcut cele

bune, spre învierea vieţii, iar cei ce au făcut cele rele, spre

învierea judecăţii (Ioan 5, 28-29).

Deci un singur şi acelaşi glas va fi rostit pentru învierea

celor păcătoşi şi a celor drepţi. Iar în altă parte, de asemenea

zice: Iar când va veni Fiul Omului întru slava Sa, şi toţi sfinţii

îngeri cu El, atunci va şedea pe tronul slavei Sale. Şi se vor aduna înaintea Lui toate neamurile şi-i va despărţi pe unii de

alţii, precum desparte păstorul oile de capre. Şi va pune oile de-a dreapta Sa, iar caprele de-a stânga. Atunci va zice Împăratul celor de-a dreapta Lui: Veniţi, binecuvântaţii Tatălui

Meu... Atunci va zice şi celor de-a stânga: Duceţi-vă de la Mine, blestemaţilor, în focul cel veşnic... (Matei 25, 31-46).

Mântuitorul vorbeşte precis şi limpede despre venirea a doua şi despre Judecata de apoi, arătând că atât una cât şi cealaltă vor fi deodată, şi pentru drepţi şi pentru păcătoşi. În atâtea pilde frumoase El ne-a arătat acest adevăr: un singur

seceriş va fi şi pentru grâu şi pentru neghină (Matei 13, 30,

42-43); o singură dată va veni Mirele pentru toate fecioarele

(Matei 25, 1-13); o singură dată va veni Stăpânul ca să ceară

socoteală tuturor lucrătorilor din via Sa (Matei 21, 33-41); în

acelaşi timp va cere tuturor socoteală despre talanţii pe care i-a

încredinţat (Matei 25, 14-30; 18, 23-35) ş.a. Deci va fi o singură venire de apoi, o singură înviere şi înfăţişare a tuturor

în faţa Împăratului Judecător şi o singură judecată pentru toţi

deodată.

Sectarul: Trebuie ştiut că data începerii mileniului poate

fi precizată. Ea nu este chiar identică cu data venirii a doua (din

1874), ci abia în anul 1914, căci acest an reprezintă sfârşitul

«timpului păgânilor». Data începerii mileniului în 1914 se

calculează astfel: În anul 606 î.d.Hr. a început primul

guvernământ păgânesc, prin ducerea poporului ales în robia babilonică pentru 70 de ani (până în anul 536 î.d.Hr.) de către

Nabucodonosor. Pe baza celor spuse în Levitic 26, 18, timpul

păgânilor este înşeptit, adică de şapte ori un an de ani (ale cărui

360 de zile trebuie socotite ani), deci 7 x 360 = 2520 de ani.

361

Astfel, de la începutul timpului păgânilor şi până la Hristos au

trecut 606 ani, iar de la Hristos mai trebuie să treacă încă 1914,

ca să se împlinească cei 2520 de ani. Deci odată cu mileniul

începe epoca de pace veşnică, iar la sfârşitul ei va fi sfârşitul

lumii, adică prăbuşirea tuturor regatelor. Conducerea lumii va

fi încredinţată lui Avraam, Moise, Iosif, Noe şi tuturor

drepţilor pomeniţi în Epistola către Evrei la capitolul 11.

Lumea se împarte în trei epoci. Întâia epocă, de la Adam

până la potop, în care a domnit Dumnezeu cu îngerii Săi. A doua epocă, de la potop până la 1914, în care a domnit satana

asupra lumii; această epocă, la rândul ei, se subîmparte în trei:

1. de la potop până la moartea lui Iacov; 2. de la moartea lui

Iacov până la moartea lui Iisus, sau răstimpul domniei evreilor;

3. de la învierea lui Iisus până în 1914, răstimpul creştin. A treia epocă, de la 1914, începând cu epoca împărăţiei de o mie

de ani şi durând în veci.

De la crearea lui Adam până la „timpul odihnei" sunt

6000 de ani, căci fiecare din cele şase zile ale creaţiei

reprezintă pentru istoria omenirii câte o mie de ani, deoarece,

după II Petru 3, 8 şi Psalmul 89, 4, o zi este ca o mie de ani,

iar ziua a şaptea, a odihnei, reprezintă încă o mie de ani, cei ai

mileniului. Deci în cursul celor 6000 de ani omenirea trebuia să

lucreze, deoarece după ei urmează mia a şaptea, închipuită prin

ziua a şaptea, a odihnei, care este «mileniul», şi care a şi

început deja, deoarece de la Adam şi până acum au trecut mai

mult de 6000 de ani.

Preotul: O, nebunia voastră, blestemaţilor sectari

adventişti, russelişti şi toţi cei ce propovăduiţi mileniul în

înţelesul vostru rătăcit şi răstălmăcit spre a voastră pierzare (II

Petru 3, 16); voi, nebunilor sectari şi „studenţi" ai Bibliei, de

atâtea ori aţi calculat cu „precizie" data venirii a doua a

Domnului şi cele despre închipuitul vostru mileniu, şi de atâtea

ori aţi rămas de toată ruşinea şi batjocura cu calculele voastre

cele nebune şi eretice.

Mai întâi de toate să ştiţi cu toată încredinţarea că nu

există nici un mileniu în înţelesul vostru sectar. Şi dacă data

venirii a doua nu poate fi stabilită, deoarece nici îngerii şi nici

Fiul (ca om) nu o ştia (Matei 24, 36-44), atunci desigur că nu

362

363

poate fi stabilită nici data începutului «mileniului» vostru. Apoi de ce susţineţi că între a doua venire a Domnului şi mileniu

trebuie să intercalăm 40 de ani? De ce tocmai 40? Numai ca să iasă anumite socoteli ticluite mai dinainte? Cum puteţi să susţineţi că venirea a doua s-a făcut pe neaşteptate, când scris este că va fi «ca fulgerul» deasupra lumii întregi «cu sunet mare» şi întru răsunătorul glas de trâmbiţă al arhanghelului,

tocmai ca să constituie un eveniment măreţ şi universal, săvârşit

în văzul şi auzul tuturor (I Tes. 4, 16; Matei 24, 27-31; 23,

31)? Îl vor vedea pe Iisus cei drepţi ai Săi, care Îl vor întâmpina în văzduh şi Îl vor vedea şi cei păcătoşi, care vor plânge şi se

vor jeli (Matei 24, 30; Marcu 13, 26; Zah. 12, 11-12). Cum şi când ar fi fost învierea morţilor, care ştim că trebuie să aibă loc

la venirea Domnului?

Voi, sectarilor milenişti, susţineţi că la începutul

mileniului nu învie decât drepţii; dar cum şi când au înviat, de

nu ştie nimeni? Nici cele «trei epoci» ale voastre nu au vreun

temei biblic: de ce trei şi nu şapte, zece ş.a. M.d.? Noi ştim că în ceea ce priveşte mântuirea, istoria lumii nu se poate împărţi

decât în două epoci mari: una a Vechiului Testament şi alta a

Noului Testament. O altă epocă nu va fi decât după venirea a

doua, iar aceasta va dura veşnic.

O epocă înseamnă o perioadă de timp determinată de un eveniment cu totul important care să schimbe faţa lumii şi să îndrepte istoria pe alt drum. în istoria lumii de până acum, au mai fost şi evenimente mai mici care au subîmpărţit cele două epoci mari amintite, dar acestea n-au fost două sau trei, ci mai

multe, putându-se în acest înţeles vorbi de epoca patriarhilor, a

proorocilor, a apostolilor, a persecuţiilor ş.a. Nu se poate trece peste anul 1 spre a ajunge la 1914, socotind anul 1914 ca un an epocal, iar anul 1 al Naşterii Domnului numai ca început al unei

subdiviziuni de epocă şi nu al unei epoci de mare importanţă;

pentru că nu anul 1914, ci anul 1 - respectiv anii de la 1 la 33

după Hristos - au determinat întorsătura fără seamăn şi

revoluţia cea mai uriaşă în istoria mântuirii noastre. Iar epoca a treia va fi, de asemenea, inaugurată prin evenimente reale, de o

importanţă capitală pentru toată omenirea şi vizibile tuturor, iar

nu imaginare şi impuse de anumite socoteli făcute tendenţios şi

fără a fi verificate prin ceva concret.

În ceea ce priveşte cifrele din Vechiul Testament, ele nu

au tâlcuiri cabalistice, ca şi când ar fi vrăjitorie, ci ele sunt sau

reale, sau simbolice, după cum este caracterul cărţii din care

sunt luate. De unde putem şti că cele şase zile ale creaţiei au

fost de şase mii de ani şi că ele reprezintă, pentru durata

omenirii, câte o mie de ani? De unde ştim că nu au fost de câte 24 de ore, ca orice zi obişnuită, sau chiar de câte o clipă, sau, în sfârşit, de câte o sută de mii de ani?

Orice am face şi orice am dori noi, ele nu pot fi

combinate şi răscombinate, ca să ajungem la o cifră dorită.

Dacă unele cifre biblice sunt reale sau concrete, altele, în

schimb, recunoaştem şi noi, sunt simbolice. Cele reale vor fi înţelese numai după valoarea lor aritmetică; celelalte vor fi însă

înţelese simbolic, ele indicând o durată mai mică, mai mare sau

foarte mare, dar o durată nedeterminată precis.

Altfel, dacă cele şase zile reprezintă câte şase mii de ani, iar cele 1260 de zile ale lui antihrist reprezintă 1260 de ani,

atunci şi cei 1000 de ani ai «mileniului» trebuie să reprezinte atâţia ani câte zile cuprind ei, sau chiar de şase ori atâţia...

Nicăieri nu ni se spune că o zi din Biblie este egală cu o

mie de ani, ci numai că înaintea lui Dumnezeu nu există timp şi

că timpul pentru El nu contează ca durată; o singură zi,

înaintea Domnului, este ca o mie de ani şi o mie de ani ca o zi

(II Petru 3, 8) sau chiar ca straja nopţii, de trei ore (Ps. 89, 4).

De aici însă nu urmează că cifrele care reprezintă în Sfânta

Scriptură un număr de zile să le socotim în ani; căci tot aşa

le-am putea socoti atunci şi pe cele ce reprezintă mii de ani în

zile sau chiar în străji. Şi atunci am putea zice cu acelaşi drept

că şi cei o mie de ani ai mileniului înseamnă o zi. Şi atunci cum rămâne cu socotelile mileniştilor?...

Toate calculele voastre cele nebuneşti au fost dezminţite

de însuşi adevărul lucrurilor. După anul 1874, după 1914 şi

1925, voi, sectarilor russelişti, văzând ruşinea ce v-au adus-o

calculele voastre cele mai vechi, aţi mai fixat încă un soroc pe

bază de „calcul": anul 1949; şi încă o dată aţi dovedit

nebunească voastră socoteală privind mileniul, căci şi acel an a

364

trecut ca toţi anii, şi iarăşi mincinoasa voastră proorocie a

rămas de râs ca şi cele de mai înainte, pentru că ştie Dumnezeu

să ruşineze pe toţi cei ce proorocesc minciuni spre a înşela

suflete nevinovate.

* * *

Credinciosul: Dar de ce se spun în Simbolul Credinţei

cuvintele „A Căruia împărăţie nu va avea sfârşit"? Deoarece mileniştii (cei cu mia de ani) zic că Domnul va veni mai înainte de Judecata de apoi să împărăţească cu ei o mie de ani şi apoi

să învie şi cei păcătoşi spre judecată. Oare nu va împărăţi Domnul în nesfârşiţii veci după Judecata cea din urmă?

Preotul: Aşa mărturiseşte Biserica noastră dreptmăritoare,

că „Împărăţia Domnului nu va avea sfârşit" (Simbolul credinţei).

Cuvintele „A Căruia Împărăţie nu va avea sfârşit" din Simbolul

credinţei ne spun că stăpânirea lui Iisus Hristos ca om şi slava

Lui nu vor înceta niciodată, ci vor dura veşnic. Căci pe de o parte, Iisus Hristos nu este numai un om a cărui slavă să fie luată vreodată de Dumnezeu, iar pe de alta, Fiul lui Dumnezeu

nu va lepăda niciodată firea Sa omenească, nu va înceta în veci

să fie şi om, deci om plin de slavă dumnezeiască. Deci nici cinstea dumnezeiască a omenităţii noastre nu va înceta vreodată,

ca să apară alt neam de fiinţe mai înalt. Împărăţia fără de sfârşit

a lui Iisus Hristos a fost prevestită de îngerul Gavriil (Luca

1, 33). Este drept că Apostolul Pavel spune că la sfârşit, Iisus

va supune toate Tatălui şi apoi pe Sine (I Cor. 15, 25-26). Dar

aceasta înseamnă aducerea lumii întregi la supunere faţă de

Tatăl şi încetarea lucrării Sale mântuitoare ca o lucrare

deosebită a Sa, primită la întrupare 2.

Aşadar, cei cu mia de ani să înţeleagă căci cu tainele cele

neştiute de îngeri şi de Însuşi Fiul lui Dumnezeu, ca om, nu se

pot face calcule omeneşti şi de aritmetică.

Cf. învăţătura de credinţă Ortodoxă, întreb. 221, p. 133.

Capitolul 31

DESPRE VEŞNICIA CHINURILOR IADULUI

Noi ştim cu bună întemeiere, din mărturiile Sfintei

Scripturi, că muncile iadului, pentru cei păcătoşi, vor fi

veşnice. Iată ce zice Sfânta Evanghelie în această privinţă:

Atunci (la Judecata de apoi) va zice (Împăratul) şi celor de-a

stânga: Duceţi-vă de la Mine, blestemaţilor, în focul cel veşnic,

care este gătit diavolului şi îngerilor lui (Matei 25, 41). Apoi,

în continuare, arătând rezultatul Judecăţii de apoi, zice: Şi vor

merge aceştia (păcătoşii) la osândă veşnică, iar drepţii la viaţă

veşnică (Matei 25, 46).

Iarăşi, Mântuitorul, voind să arate veşnicia chinurilor

iadului, le-a numit...gheena, focul cel nestins, unde viermele

lor nu moare şi focul nu se stinge (Marcu 9, 43-48). În alt loc Mântuitorul, referindu-se tot la veşnicia chinurilor iadului, a

zis: iar dacă mâna ta sau piciorul tău te sminteşte, taie-l şi

aruncă-l de la tine, căci este bine pentru tine să intri în viaţă

ciung sau şchiop, decât, având amândouă mâinile sau

amândouă picioarele, să fii aruncat în focul cel veşnic (Matei

18, 8). De asemenea marele Prooroc al lui Dumnezeu, Isaia,

adeverind realitatea veşniciei chinurilor iadului, spune

următoarele: Şi vor ieşi, şi vor vedea trupurile oamenilor, care

au călcat poruncile Mele, că viermele lor nu va muri şi focul

lor nu se va stinge. Şi ei vor fi o sperietoare pentru toţi (Isaia

66, 24). Iar marele Daniel Proorocul zice, arătând acelaşi

lucru: Şi mulţi dintre cei care dorm în ţărâna pământului se vor

366

scula, unii la viaţă veşnică, iar alţii spre ocară şi osândă

veşnică (Dan. 12, 2). Cuvântul «mulţi» înseamnă aici - potrivit

felului de vorbire de pe atunci - «toţi», fiind vorba de «mulţi» în

înţeles de mulţime a morţilor care vor învia.

Sectarul: Nu se poate ca chinurile iadului să fie veşnice,

de vreme ce citim în Sfânta Scriptură: Vrăjmaşul cel din urmă,

care va fi nimicit, este moartea (I Cor. 15, 26). De aici rezultă că moartea - adică iadul - nu va fi. Deci ceea ce se numeşte iad

sau moartea cea veşnică, nu va fi altceva decât o distrugere sau

o nimicire a celor păcătoşi, spre a nu fi în veci (Apoc. 20, 9).

Iadul propriu-zis nu este altceva decât ebraicul «şeol» (groapă

de mormânt) sau grecescul «hades» (infern, adică loc subteran,

locuinţa celor morţi). Iar expresia «foc» sau «chin» veşnic, nu înseamnă ceva fără sfârşit, ci numai o moarte, o aruncare în pământ. Căci omul nu are suflet nemuritor şi de aceea moartea

înseamnă numai întoarcerea în pământ.

Preotul: Mare nebunie şi mare rătăcire zace în capul

vostru, sectarilor, care ziceţi că omul nu are suflet şi că nu

există iad şi muncă veşnică pentru cei păcătoşi. Dacă ar fi după

nebuna voastră înţelegere, atunci nici Judecata de apoi nu ar

trebui să mai fie, nemaiavând nici un rost. Noi însă ştim, atât

din dumnezeiasca Scriptură, cât şi de la Sfinţii Părinţi şi dascăli

ai Bisericii lui Iisus Hristos, că Judecata de apoi urmează a se

face mai ales pentru patru lucruri:

1. să arate dreptatea lui Dumnezeu;

2. să arate nedreptăţile oamenilor;

3. să fie răsplătite faptele cele bune ale celor drepţi;

4. să fie pedepsite cu chinuri veşnice păcatele celor răi

(Rom. 2, 5; II Petru 3, 7; Iov 34, 11; Ps. 61, 11; 95, 13; Pilde

24, 12; Eccl. 11, 9; 12, 14; Ier. 17, 10; Matei 16, 27; 13, 41-42; 25, 41-46; Isaia 13, 11 ş.a.).

Dacă, după înţelegerea voastră, omul nu este decât

«pământ», fără suflet nemuritor, cum se face, totuşi, că unii vor

învia? Şi cum se face că Mântuitorul ne învaţă să preţuim

sufletul mai mult decât trupul şi, de asemenea, să nu căutăm

spre cele ale trupului, ci spre cele ale sufletului, ca unele care

sunt, ca şi sufletul, netrecătoare? (Vezi mai pe larg la capitolul

5, „Despre cultul sfinţilor şi al îngerilor").

367

Oare să vă ascult pe voi, spre a crede că omul nu are

suflet nemuritor, sau pe Hristos, Dumnezeul şi Mântuitorul

nostru, Care ne învaţă că sufletul nostru este mai scump decât

toată lumea (Matei 16, 26; Marcu 8, 36) şi că este nemuritor

(Matei 22, 31; 17, 3; Marcu 9, 4 ş.a.)? Oare pe voi să vă ascultăm, care ziceţi că nu este iad şi muncă veşnică, sau pe

Mântuitorul Hristos, Care ne învaţă că iadul este un loc de chin

veşnic (Matei 18, 8; 23, 33; Marcu 9, 43; Luca 16, 23-28;

Apoc. 14, 10-11; 20, 10)? Oare pe voi, blestemaţilor sectari,

să vă ascultăm, care ziceţi că nu este muncă veşnică, sau pe

Dumnezeiasca Scriptură, care ne arată că în iad suferă trupul şi

sufletul chinuri veşnice (Dan. 12, 2; Matei 18, 9; Marcu 9,

43-48; Rom. 2, 9)? Oare pe voi, stricaţilor la minte şi la

înţelegere să vă ascultăm, care ziceţi că nu este pedeapsă

veşnică, sau pe Sfânta şi dumnezeiasca Scriptură, care ne arată

mai luminat ca soarele că este osândă veşnică (Matei 25, 46;

Marcu 3, 29; II Tes. 1, 9; Apoc. 14, 11; 20, 10; Isaia 66, 24;

14; Evrei 10, 26-27; Matei 5, 22 ş.a.)?

Sectarul: Dumnezeu este atotbun, iubirea Lui este

nemărginită faţă de oameni şi de aceea este cu neputinţă să

pedepsească pe oameni cu chinuri veşnice. El le este tuturor

tată, şi ce fel de Tată ar fi, dacă şi-ar pedepsi fiii neascultători

cu pedepse veşnice? Oare un tată nu este întotdeauna iertător

faţă de fiii lui? Cu atât mai mult Dumnezeu, Tatăl nostru, este

iertător faţă de noi!

Preotul: Într-adevăr, Dumnezeu este iertător şi îndelung răbdător faţă de cei ce greşesc în această lume. Dar iertarea şi îndelunga Lui răbdare este asupra noastră numai în viaţa

aceasta, fiindcă numai acum este timpul nostru de îndreptare,

iar dobândirea iertării din partea Lui depinde de pocăinţa

noastră. Însă în viaţa de dincolo, noi nu mai putem face

pocăinţă (Ioan 9, 4), deoarece acolo Dumnezeu nu ne mai

judecă după atotbunătatea şi iubirea Sa, ci după dreptatea Sa,

răsplătind fiecăruia după faptele sale (Sir. 16, 16; Matei 25, 35;

10, 41 ş.a.). Dacă Dumnezeu ar fi iertat toate păcatele

oamenilor fără dreptate, atunci ce rost ar mai fi avut ca El să ne

înfricoşeze necontenit cu grozăvia chinurilor celor veşnice, dacă

ele nu ar exista? Cum ar fi cu putinţă, oare, ca Dumnezeu să ne

mintă pe noi, în loc să ne spună adevărul?

368

Sectarul: Nu se poate ca, pentru nişte păcate săvârşite în

viaţa trecătoare de aici, să primească cineva pedeapsa

netrecătoare. Această pedeapsă trebuie să fie, şi sub raportul

durabilităţii, în proporţie cu păcatul; dar un păcat trecător nu

poate fi pedepsit cu o pedeapsă eternă, căci aceasta ar constitui

o judecată nedreaptă din partea lui Dumnezeu, Care se numeşte

drept şi atotbun.

Preotul: Omule rătăcit la înţelegerea celor drepte, dacă ar

fi după socoteala ta cea eretică, atunci nici fericirea drepţilor nu

ar trebui să fie veşnică, fiindcă aceeaşi proporţie există între

acea fericire şi faptele de vrednicie pe care ea le răsplăteşte.

Sau poate ai vrea ca răsplata pentru faptele bune şi fericirea

drepţilor, pentru aceste fapte făcute vremelnic pe pământul

acesta, să fie veşnică, iar munca şi osânda celor răi, pentru

păcatele făcute vremelnic, să fie vremelnică?

Atunci vouă vi se năluceşte şi această părere care vă

convine spre a da frâu liber celor ce păcătuiesc. Dar nu-i deloc

aşa cum nebuneşte socotiţi voi, sectarilor. Dumnezeu, Care dă fericire veşnică pentru faptele cele bune făcute de cei drepţi

vremelnic, pe acest pământ - fiind Dumnezeu drept -,

pedepseşte tot veşnic pe cei păcătoşi ce au păcătuit vremelnic.

Pentru ce? Pentru că urmările păcatului neispăşit în viaţa de

aici, prin pocăinţă corespunzătoare, rămân veşnic neşterse

înaintea lui Dumnezeu, căci nici faţa lui Dumnezeu - pe care o

defăimăm noi făcând păcate cu voia liberă - nu are sfârşit întru

slavă, putere, dreptate şi întru toată desăvârşirea însuşirilor

Sale. De aceea chinul pentru păcate nu are sfârşit.

Nu ai văzut sau nu ai auzit atâtea cazuri întâmplate chiar în viaţa de aici, când cineva, pentru păcatele făcute într-o clipă

sau într-un minut, primeşte osândă pe ani îndelungaţi sau chiar

pe viaţă, până la moarte? Căci nu durata de timp în care s-a

săvârşit greşeala este hotărâtoare în stabilirea pedepsei, ci

gravitatea şi intenţia ei. Unul, cu o armă automată, seceră sute

de oameni într-un minut; dar dacă a făcut atâtea ucideri

nedrepte în acest timp, pentru fapta sa nu va fi pedepsit numai

un minut.

Trebuie ştiut că cel ce moare în păcate grele, moare cu

ură faţă de Dumnezeu, şi în viaţa de dincolo nu se mai poate

îndrepta (Ioan 9, 4); acolo păcatul lui rămâne veşnic şi de aceea

şi munca lui trebuie să fie veşnică.

369

* * *

Credinciosul: Mai sunt şi alte mărturii în Sfânta Scriptură

despre veşnicia chinurilor iadului?

Preotul: Sunt prea multe. Iar dacă vrei să le cunoşti,

citeşte în Sfânta şi dumnezeiasca Scriptură la aceste locuri: Isaia

33, 14; 66, 24; Dan. 12, 2; Matei 13, 40; 18, 8; 23, 33; 25,

41- 25, 46; Marcu 3, 29; 9, 43-48; Luca 3, 17; II Tes. 1, 8;

Apoc. 14, 10-11; 20, 10; Evrei 10, 27 ş.a.).

371

Capitolul 32

STATUL ÎN CONCEPŢIA BIBLICĂ

(sau DATORIILE CELOR CREDINCIOŞI

FAŢĂ DE STAT)

Unii dintre sectari, cum sunt „studenţii în Biblie" sau

russeliştii (următorii lui Carol Russel) - dintre care la noi

circulă mai mult gruparea zisă „martorii lui Iehova" -, apoi

adventiştii, inochentiştii ş.a., susţin că, după învăţătura biblică,

statul şi autorităţile de stat nu trebuie recunoscute, deoarece ele

sunt unelte ale lui antihrist, întocmai cum sunt şi organizaţiile

bisericeşti. Ca atare, ele trebuie să dispară, iar nu să fie

recunoscute şi respectate.

Autorităţile de stat - zic ei - procedează la fel ca şi

«instrumentul clerical» în Biserici: susţin deosebirile de clasă şi

vrăjmăşia între oameni şi popoare, producând războaie

sângeroase, conflicte economice etc, şi susţinându-se prin legi

împotriva legilor lui Dumnezeu. Învăţătura aceasta ei o propagă

mai mult prin grai - şoptind-o cu precauţie - fără a-i preciza în

scris temeiurile biblice, fie de teama de a nu fi urmăriţi, fie în

scopul de a nu produce ezitări în ceea ce priveşte recunoaşterea

lor din partea statului ca asociaţii libere religioase. Se supun numai de silă sau de frică, unii dintre ei uneori nevrând să

depună jurământul la înrolarea în armată şi să ia arma în mână,

alţii refuzând serviciul militar, cel puţin sâmbăta (ca şi

activitatea, în această zi, în instituţiile şi serviciile de stat), iar

alţii, neîmpotrivindu-se cu fapta la nimic, îndeplinesc totul

împotriva convingerii lor, încredinţaţi fiind că nu sunt

vinovaţi» de faptele pe care le săvârşesc sub presiune.

Faţă de aceste învăţături şi practici străine literei şi

spiritului Evangheliei, noi învăţăm cu totul dimpotrivă. Astfel,

în cele ce urmează, se va arăta învăţătura noastră în această

privinţă, sintetizată în câteva puncte, împreună cu mărturiile

corespunzătoare din Sfânta Scriptură:

1. Organizaţiile de stat şi instituţiile trebuie să fie recunoscute,

deoarece autorităţile garantează şi realizează ordinea,

care este de la Dumnezeu. Tot ceea ce este ordine este de la

Dumnezeu, căci numai dezordinea şi anarhia sunt de la

diavolul. Dacă autorităţile de stat garantează ordinea, ele nu pot

fi decât de la Dumnezeu, indiferent dacă puterea acestor

autorităţi este deţinută de persoane nedemne.

Iată ce scrie Sfântul Apostol Pavel, în timpul când în

fruntea imperiului roman stăpânea Nero, unul din cei mai

turbaţi prigonitori ai creştinismului: Tot sufletul să se supună

înaltelor stăpâniri, căci nu este stăpânire decât de la

Dumnezeu; iar cele ce sunt, de Dumnezeu sunt rânduite. Pentru

aceea, cel ce se împotriveşte stăpânirii, se împotriveşte

rânduielii lui Dumnezeu. Iar cei ce se împotrivesc, îşi vor lua

osândă. Căci dregătorii nu sunt frică pentru fapta bună, ci

pentru cea rea. Voieşti, deci, să nu-ţi fie frică de stăpânire? Fă

binele şi vei avea laudă de la ea. Căci ea este slujitoare a lui

Dumnezeu spre binele tău. Iar dacă faci rău, teme-te; căci nu

în zadar poartă sabia; pentru că ea este slujitoare a lui

Dumnezeu şi răzbunătoare a mâniei Lui asupra celui ce

săvârşeşte răul. De aceea este nevoie să vă supuneţi, nu numai

de mânie (frica pedepsei), ci şi pentru conştiinţă (Rom. 13, 1-5).

Prin aceste cuvinte clare şi fireşti pentru oricine, apostolul

arată că, de vreme ce ordinea este de la Dumnezeu, atunci şi

cei ce o reprezintă şi o execută reprezintă ceva dumnezeiesc; se

referă nu la persoanele în concret, ci la autoritatea sau instituţia

în abstract. Din păcate autoritatea poate fi deţinută uneori - cum

era cazul pe vremea apostolilor - de persoane abuzive. Dar

aceasta este altceva; Dumnezeu nu-i împiedică aici pe abuzivi şi

nu le ridică libertatea. De abuzurile lor vor răspunde direct şi

personal la Judecata ce-i aşteaptă. Iar dacă unii oameni pot fi

372

răi, nu înseamnă că şi ordinea pe care ei o reprezintă prin

calitatea lor este rea. Iată pentru ce spune Sfântul Apostol Petru

următoarele:

Supuneţi-vă, pentru Domnul,

oricărei orânduiri

omeneşti, fie împăratului, ca înalt stăpânitor, fie dregătorilor,

ca unora ce sunt trimişi de el, spre pedepsirea făcătorilor de

rele şi spre lauda făcătorilor de bine; căci aşa este voia lui

Dumnezeu, ca voi, prin faptele voastre cele bune, să închideţi

gura oamenilor fără minte şi fără

cunoştinţă...

(I Petru 2,

13-18).

Apostolul Petru trăia în aceeaşi vreme cu Apostolul Pavel,

situaţia fiind aceeaşi. Şi totuşi cuvintele lui sunt după înţeles

identice cu ale Sfântului Pavel:

instituţiile de stat trebuie

respectate ca unele ce reprezintă ordinea. Supunerea faţă de ele

este din «voia lui Dumnezeu».

Tot Sfântul Apostol Pavel,

arătându-i lui Tit cum să înveţe pe credincioşi în ceea ce

priveşte atitudinea lor faţă de autorităţi, spune: Adu-le aminte să

se supună stăpânirilor şi dregătorilor, să asculte, să fie gata la

orice lucru bun... (Tit 3, 1-2). Iar lui Timotei îi scria încă mai mult:

Vă îndemn, deci, înainte de toate, să faceţi cereri, rugăciuni, mijlociri, mulţumiri, pentru toţi oamenii, pentru împăraţi şi pentru toţi care sunt în înalte dregătorii,

ca să petrecem viaţă paşnică şi liniştită..., că acesta este lucru bun şi

primit înaintea lui Dumnezeu (I Tim. 2, 1-3).

Când Apostolul Petru a scos sabia pentru a lovi pe unul

din cei ce veniseră cu oaste romană ca să-L prindă pe

Mântuitorul, a auzit de la El cuvintele: Întoarce sabia ta la

locul ei, că toţi cei ce scot sabia, de sabie vor pieri (Matei 26,

52; Apoc. 13, 10). Se găseau în faţa ostaşilor romani (Ioan 18,

3; Matei 26, 47) şi deci nu era cazul să facă uz de forţă

împotriva lor. Împotrivirea cu arma în mână ar fi fost socotită

ca nesupunere faţă de stăpânire şi ca vrăjmăşie împotriva

imperiului şi ar fi avut ca urmare uciderea împotrivitorului,

conform prescripţiilor dreptului roman. Mântuitorul cere aşadar

o atitudine de supunere. Din cele arătate până aici se impun

două aspecte, două adevăruri:

a) Datoria noastră de a ne supune autorităţilor de stat;

b) Dreptul lor de a fi respectate şi ascultate în această

calitate, ca unele ce nu în zadar poartă sabia (Rom. 13, 4),

373

având dreptul şi puterea legiuită de a impune supuşilor ascultare

şi de a pedepsi neascultarea, nesupunerea şi încălcarea legilor

statului.

2. Împreună cu statul şi rolul său, în Sfânta Scriptură sunt

recunoscute şi diferite aşezăminte prin care se susţine un stat,

cum ar fi: serviciul militar şi impozitul.

a) În ce priveşte serviciul militar, nu se cere nicăieri în

Scriptură desfiinţarea lui. Când au venit ostaşii la Sfântul Ioan

Botezătorul, întrebându-l ce să facă, le-a răspuns: Să nu

asupriţi pe nimeni, nici să învinuiţi pe nedrept, şi să fiţi

mulţumiţi cu solda voastră (Luca 3, 14). Nu le-a cerut să-şi lase

slujba de ostaşi (mercenari) ca să se ocupe cu alta, ci numai să

fie corecţi, de unde rezultă că serviciul militar corect îndeplinit

este admis. Apoi, când un sutaş din Capernaum I-a cerut

Mântuitorului să vindece pe sluga sa, Mântuitorul nu i-a

condiţionat împlinirea cererii de lăsarea slujbei sale ostăşeşti, ci

de credinţa lui (Matei 8, 5-13; Luca 7, 1-10).

De asemenea este semnificativ şi faptul că cel dintâi păgân

încreştinat a fost tot un ostaş, sutaşul Cornelie, ofiţer în cohorta

Italica, în Cezareea Palestinei (Fapte 10), tocmai prin exemplul

încreştinării lui arătând Dumnezeu că şi păgânii sunt chemaţi la

creştinism. Sfânta Scriptură nu are nici un cuvânt împotriva

slujbei ostăşeşti, căci ori de câte ori este vorba de vreun ostaş,

nu i se face nici un reproş pentru slujba lui, ci numai i se laudă

credinţa - dacă o are - sau cel puţin este sfătuit să fie corect în

slujba lui de ostaş, fără a i se adresa vreun cuvânt de reproş

pentru această calitate a lui (I Cor. 9, 7; Matei 27, 54 ş.a.).

b) În ceea ce priveşte plata impozitului către stat,

Mântuitorul s-a pronunţat clar şi categoric: Daţi cezarului, cele

ce sunt ale cezarului...; deci un răspuns afirmativ şi răspicat

adresat celor ce, cu gândul de a-L ispiti, I-au pus întrebarea

privind legitimitatea plăţii impozitului către stăpânirea politică

păgână (romană) de atunci (Matei 22, 15-22). Altădată, când I s-a cerut impozitul către templu, i-a zis lui Petru: Ce ţi se pare,

Simone? Împăraţii pământului de la cine iau dări sau bir? De la fiii lor sau de la străini? El I-a zis: De la străini. Iisus i-a

zis: Aşadar, fiii sunt scutiţi (Matei 17, 24-27). Deci numai fiii

împăratului sunt scutiţi de impozite, nu şi ceilalţi supuşi ai lui.

374

Iată pentru ce Apostolul Pavel îndemna pe credincioşii din

Roma să-şi achite impozitele către stat fără nici o ezitare: Daţi

deci tuturor cele ce sunteţi datori: celui cu darea, darea; celui

cu vama, vamă; celui cu frica, frică; celui cu cinstea, cinste

(Rom. 13, 7).

3. În Sfânta Scriptură este admis şi naţionalismul ca

sentiment de adeziune faţă de naţiunea din care facem parte, şi

patriotismul ca sentiment de simpatie şi adeziune faţă de patria

în care locuim. Însuşi Mântuitorul a dat precădere celor de un

neam cu El după trup (oile cele pierdute ale casei lui Israel)

faţă de păgâni (Matei 15, 24-25) şi tot El a poruncit apostolilor

Săi să propovăduiască la toate neamurile, începând de la

Ierusalim (Luca 24, 47; Fapte 1, 8). Apoi a vorbit despre

conducătorii de state, fără a arăta că nu ar fi nevoie de ei

(Matei 22, 21).

Apostolul Pavel, de asemenea, respectă dreptul oricărui

popor la «mărire» şi «cinste» înaintea lui Dumnezeu, dacă

lucrează binele (Rom. 2, 10), iar când a fost maltratat pe

nedrept, el a făcut apel la dreptul lui de cetăţean roman şi la

judecata împăratului (Fapte 22, 25), deşi împăratul era păgân şi

deşi el însuşi mustrase pe cei ce se judecaseră înaintea păgânilor

(I Cor. 6). De aici rezultă nu numai importanţa statului ca

garant al dreptului omului, ci şi dreptul acestuia de a face uz de

calitatea sa de cetăţean al statului, ca un supus loial. Din această

situaţie se naşte un sentiment de demnitate, fie naţională, fie

patriotică.

Când, la primele Rusalii, alături de creştini erau de faţă în

Ierusalim şi iudeii din diaspora (împrăştiaţi printre neamuri) -

de peste 15 limbi diferite -, Apostolii, fiind insuflaţi de Duhul

Sfânt, nu i-au învăţat să se împotrivească rânduielii din statele

lor, ci le-au vorbit în limba fiecăruia din ei (Fapte 2, 1-11),

respectând prin aceasta dreptul fiecărui popor la specificul său -

cum este bunăoară limba - şi confirmând că Dumnezeu a lăsat

ca toate neamurile să meargă în căile lor (Fapte 14, 16). Deci

recunoaşterea statelor naţionale nu este nicidecum un păcat,

Împărăţia cerurilor nefiind împotriva conducerii pământeşti a

popoarelor. Hotarele ei atotstăpânitoare cuprind toate celelalte

împărăţii şi popoare, fără să le desfiinţeze.

375

De la amestecarea limbilor, la Turnul Babel, existenţa

naţiunilor grupate în state naţionale este ceva firesc. Diversitatea

limbilor a creat tradiţii diferite pe teritorii sau patrii

diferite, în care s-au grupat mai ales cei de aceeaşi limbă. Însă

adesea între diferitele popoare păcatul a pus vrăjmăşie, ridicând

între ele ziduri de ură şi venin, de aici născându-se apoi

şovinismul şi naţionalismul exagerat, denaturat şi abuziv,

naţionalismul exclusivist.

În creştinism, însă, s-au auzit cuvinte ca acestea: Nu mai

este iudeu, nici elin; nu mai este nici rob, nici liber; nu mai

este parte bărbătească şi parte femeiască, pentru că voi toţi una

sunteţi în Hristos Iisus (Gal. 3, 28). Aici nu mai este elin şi

iudeu, tăiere împrejur şi netăiere împrejur, barbar, scit, rob şi

liber, ci toate şi întru toţi Hristos (Col. 3, 11).

Dar prin aceasta nu se înţelege că s-ar desfiinţa popoarele,

ci numai că ele sunt datoare a se înfrăţi şi a trăi în dragoste şi

colaborare frăţească, spre binele lor şi spre slava lui

Dumnezeu, Care iubeşte toate neamurile deopotrivă.

4. Dacă în Sfânta Scriptură serviciul militar este admis,

atunci este de la sine înţeles că este admis şi războiul de

apărare. Tocmai acest rol îl are armata: de a asigura existenţa

statului, ca fiind instrumentul de apărare al unui stat în

eventualitatea răzvrătirilor dinăuntru sau a năvălirilor unor

armate din afară.

Aşadar armata are în general datoria de a păzi statul,

patria sau pe cetăţeni în totalitatea lor, faţă de cei ce îi

periclitează din afară sau dinăuntru, într-o formă sau alta,

precum şi de a apăra integritatea teritorială sau suveranitatea

morală a statului şi drepturile pe care acesta le garantează

cetăţenilor săi. Statul - după învăţătura Sfintei Scripturi - nu

are voie să atace cu armata sa un popor, ci numai să se apere,

ca orice individ când este atacat.

Dacă, după învăţătura Sfintei Scripturi, se admite existenţa

statelor, a armatei, precum şi războiul de apărare şi dacă,

potrivit cuvântului Sfintei Scripturi, se cere ascultare, supunere

şi respect faţă de stat, fără îndoială că şi cetăţenii din acel stat

au datoria sfântă de a se jertfi pentru apărarea statului şi a patriei în care trăiesc. Numai într-un caz poate fi dezlegat

376

cetăţeanul de obligaţia de a se supune orânduielii statului: când

acesta va porunci ceva direct împotriva lui Dumnezeu şi a Legii

Sale. În acest caz, Legea lui Dumnezeu trebuie să aibă precădere,

după mărturia Sfintei Scripturi, care arată că trebuie să

ascultăm de Dumnezeu mai mult decât de oameni (Fapte 4, 19).

5. Însăşi buna chibzuinţă a oricărei minţi sănătoase cere

supunere faţă de stat. Căci dacă statul garantează viaţa,

libertatea şi avutul cetăţenilor săi - adică bunurile sau drepturile

lor sfinte şi superioare -, atunci şi aceştia trebuie negreşit să

aibă datorii faţă de stat: să-şi plătească impozitele, să contribuie

la apărarea statului, să efectueze serviciul militar, să fie supuşi

autorităţilor, să le dea cinstea cuvenită şi să contribuie cu toată

convingerea la ordinea impusă de cei ce au menirea de a

executa legile puse de stat.

Dacă am încerca să cugetăm ce ar fi dacă nu ar exista

autoritatea de stat şi legile sale, am descoperi o lume în care ar

domni bunul plac şi anarhia, în care nimeni nu ar mai putea fi

sigur de viaţa sa, de libertatea sau de avutul său, deoarece nu şi

le-ar putea asigura singur. Însă prin stat toate acestea îi sunt

garantate, căci statul reprezintă ordinea şi siguranţa.

Iată pentru ce existenţa lui nu poate fi împotriva voii lui

Dumnezeu, ci numai în conformitate cu ea. Anarhia, dezordinea şi bunul plac sunt diavoleşti şi de la diavolul,

deoarece sunt tot atâtea pricini care duc la rău şi la dezbinare în

lume.

Sfântul Atanasie cel Mare spune că învăţătura creştină

opreşte uciderile, „dar în războaie a ucide pe vrăjmaşi este şi

îngăduit şi vrednic de laudă"(Canonul 1). De asemenea Sfântul

Vasile cel Mare zice: „Uciderile din războaie nu le-au socotit

părinţii noştri întru ucideri: mie mi se pare că le dau iertare

celor ce luptă în apărare, pentru cuminţenie şi pentru buna

cinstire de Dumnezeu (Canonul 13) 1.

* * *

Credinciosul: Dar aşa, mai pe scurt, care sunt datoriile

cetăţenilor faţă de stat?

Preotul: Mai pe scurt, datoriile creştinului şi a fiecărui

cetăţean faţă de stat sunt acestea:

1. Dragostea către patria şi poporul din care face parte;

2. Supunerea şi ascultarea de ocârmuitori şi legile statului

(Rom. 13, 1-2).

3. Munca conştiincioasă pentru sporirea şi binele obştesc,

şi plata tuturor impozitelor faţă de stat (Rom. 13, 7; Matei 17,

25-27).

4. Rugăciuni pentru sănătatea şi luminarea ocârmuitorilor

statului (I Tim. 2, 1-2).

5. Rugăciuni pentru înflorirea ţării şi ocrotirea ei de

duşmani,

6. Apărarea ţării chiar şi cu preţul vieţii în timp de

război.

Vezi Învăţătura de credinţă Ortodoxă, întreb. 229, p. 491-492 ş.a.

379

Capitolul 33

DESPRE VORBIREA ÎN LIMBI

(GLOSOLALIA) 1

Fiindcă s-au ivit unii sectari (penticostalii, cunoscuţi şi

sub numele de «tremurători» sau «spiriţi»), care în legătură cu

«vorbirea în limbi» răspândesc învăţături şi practici greşite,

izvorâte din nepriceperea lor în Sfânta Scriptură, se cuvine a

lămuri în cele ce urmează chestiunea aceasta cu toată atenţia.

I. Glosolalia - ca dar al Sfântului Duh - este vorbirea

într-o limbă străină a unui alt popor, fără a o fi învăţat şi

cunoscut mai dinainte. Aşa reiese din textul biblic care ne

descrie întâmplarea de la primele Rusalii creştine, când a

început a se arăta acest dar. Textul este complet şi limpede,

istorisind o întâmplare adevărată şi, ca atare, însuşi textul nu

poate fi tâlcuit în sens spiritual sau mistic, ci numai literal.

Dar ce este şi în ce constă vorbirea în limbi prin darul

Sfântului Duh (Fapte 2), să lăsăm să ne lămurească însuşi

textul, în care se spune: Şi când a sosit ziua Cincizecimii, erau

toţi apostolii împreună la un loc. Şi din cer, fără de veste, s-a

făcut un vuiet, ca de suflare de vânt ce vine repede, şi a umplut

toată casa unde şedeau ei. Şi li s-au arătat, împărţite, limbi ca

de foc şi au şezut pe fiecare dintre ei. Şi s-au umplut toţi de

Duhul Sfânt şi au început să vorbească în alte limbi, precum le

Menţionăm că învăţătura ce urmează nu este o dogmă formulată de

vreun Sinod Ecumenic sau de Sfinţii Părinţi şi primită apoi de Biserica

întreagă de totdeauna, ci este o teologumenă, adică o învăţătură neoficială

alcătuită pe temeiul cercetărilor atente asupra textelor biblice (n. ed )

dădea lor Duhul a grăi. Şi erau în Ierusalim locuitori iudei,

bărbaţi cucernici din toate neamurile care sunt sub cer. Şi,

iscându-se vuietul acela, s-a adunat mulţimea şi s-a tulburat,

căci fiecare îi auzea pe ei vorbind în limba sa. Şi erau uimiţi toţi şi se minunau, zicând: Iată, nu sunt aceştia care vorbesc toţi galileeni? Şi cum auzim noi, fiecare, limba noastră în care

ne-am născut? Parţi şi mezi şi elamiţi şi cei ce locuiesc în Mesopotamia, în Iudeea şi în Capadocia, în Pont şi în Asia, în

Frigia şi în Pamfilia, în Egipt şi în părţile Libiei cea de lângă Cirene şi romani în treacăt, iudei şi prozeliţi, cretani şi arabi, îi auzim pe ei vorbind în limbile noastre despre faptele

minunate ale lui Dumnezeu! Şi toţi erau uimiţi şi nu se

dumireau, zicând unul către altul: Ce va să fie aceasta? Iar alţii, batjocorindu-i, ziceau că sunt plini de must (Fapte 2, 1-13).

Din analiza celor 13 versete care alcătuiesc cheia

dezlegării problemei, constatăm următoarele:

a) Vorbirea în limbi prin darul Sfântului Duh şi ca

minune nemaiauzită (glosolalia) acum s-a manifestat întâia dată.

De aceea şi este descrisă pe larg, pentru ca cititorii să poată şti

ce este şi în ce constă;

b) Apostolii, prin darul harismatic al Sfântului Duh, au

început a predica în alte limbi, şi anume în peste 15 limbi

diferite, iudeilor de alte limbi, aflaţi la acea dată în Ierusalim,

cu ocazia sărbătorii;

c) Aceşti iudei de alte limbi (străine) se minunau auzind

predicându-li-se în limba lor maternă de către nişte oameni

simpli, galileeni, care nu aveau de unde să cunoască altă limbă,

decât pe cea galileiană (aramaica vorbită în Galileia);

d) Ascultătorii de alte limbi înţelegeau tot ceea ce li se

predica - fiindcă li se vorbea de-a dreptul în limba lor -,

neavând trebuinţă de vreo tălmăcire, şi tocmai în aceasta consta

minunea de care nu se puteau dumiri, fiind uimiţi; căci

înţelegeau perfect ce li se predica, auzind şi ştiind bine ce li se

vorbeşte despre faptele minunate ale lui Dumnezeu;

e) Totuşi, printre ascultători erau şi unii care nu

înţelegeau nimic din cele ce se predicau acolo şi de aceea îi

luau în râs pe apostoli, învinuindu-i că sunt beţi. Aceşti ascultători nu pot fi alţii decât localnicii din Ierusalim şi poate

din alte părţi ale Palestinei, care nu cunoşteau alte limbi decât

380

pe cea evreiască (aramaică). Pentru aceştia, vorbirea apostolilor

era cu totul neînţeleasă - socotind-o simplă bolborosire -, iar

dacă noi ţinem cont şi de faptul că Apostolii predicau «în limbi»

cu toată însufleţirea, nu ne mai miră că iudeilor localnici le

făceau impresia unor oameni beţi, care bolborosesc cu exaltare

cuvinte neînţelese.

Astfel, localnicii nu înţelegeau nimic din cele predicate,

decât doar dacă le-ar fi tălmăcit cineva, iar tălmaci nu se

găseau. După cum există darul glosolaliei, tot aşa există şi un

alt dar: al tălmăcirii. Acesta era dat - după cum se va vedea

mai jos - atunci când ascultătorii erau numai localnici

necunoscători de alte limbi, cum erau de pildă în Corint (I Cor.

14). În Ierusalim însă, de data aceasta, nu i se simţea lipsa. El era necesar numai acolo unde ascultătorii auzeau numai

bolborosire fără rost. Darul tălmăcirii era şi el minunat şi

uimitor, întocmai cum era şi cel al vorbirii în limbi, cu care era

în strânsă legătură. Neavându-l, ascultătorii localnici judecau

lucrurile numai după aparenţă, din cauza nepriceperii lor.

Dar se poate întreba cineva: cum se face că în Ierusalim

erau atunci de faţă două feluri de iudei: localnici (de limbă

evreiască) şi străini (de peste 15 limbi diferite)?

Se ştie că mulţi dintre evrei trăiau în «diaspora» (în

împrăştiere), risipiţi prin alte ţări şi printre alte popoare, atraşi

acolo de felurite interese negustoreşti. Aceştia - după câteva

generaţii - nu mai aveau ca limbă maternă ebraica, ci pe cea a

poporului sau a ţării în care se stabiliseră, limba evreiască

devenindu-le cu vremea total necunoscută. Aşa erau, de pildă,

iudeii aşezaţi în Alexandria Egiptului, unde se vorbea limba

greacă. Aşezarea lor de aici fiind puternică, îşi zidiseră şi un

templu şi puseseră să li se traducă în limba greacă Legea

(Vechiul Testament), pentru a o putea citi, înţelege şi folosi în

rânduielile cultului de la templul lor, deoarece în limba ebraică

nu o mai înţelegeau. Aceasta este «Septuaginta» sau «traducerea

celor 70». Din cauza limbii greceşti (elene) pe care o vorbeau,

aceşti iudei purtau numele de «elenişti». (Am dat doar un

exemplu, dar astfel de iudei - deşi în număr mai mic, formând

aşezări mai puţin puternice - erau stabiliţi prin toate ţările).

Toţi iudeii însă, indiferent unde s-ar fi aflat aşezaţi, erau

obligaţi prin Lege ca în fiecare an să meargă de trei ori la

templul din Ierusalim, şi anume, cu prilejul celor trei mari

sărbători: a Paştilor, a Cincizecimii şi a Corturilor (colibelor)

(Deut. 16), pentru a ţine legătura cu Legea şi cu cultul de la

templu, pentru a-şi împlini jertfele şi curăţirile cerute, precum

şi pentru a-şi plăti impozitul către templu. Impozitul către templu se plătea numai în bani evreieşti numiţi «sicli» şi era de

o jumătate de siclu de fiecare evreu major (Matei 17, 24-27).

Cei din diaspora veniţi aici, nu aveau sicli, ci numai bani din

ţările lor, dar la templu se găseau zarafi sau schimbători de

bani, care se îndeletniceau cu schimburile de bani.

De asemenea, aici se găseau şi vânzători de animale

pentru jertfă, pentru cei care, venind de departe, nu-şi puteau

aduce cu ei animalele de jertfă cu care erau datori după Lege.

Se ştie că Mântuitorul i-a scos afară cu biciul din acest lăcaş şi

pe unii şi pe alţii la o sărbătoare a Paştelui (Matei 21, 12-13;

Ioan 2, 14-16). Numai în caz de mari impedimente putea

cineva lipsi de la una sau cel mult la două din aceste sărbători

de la templul din Ierusalim (Ieş. 23, 17; 34, 23; Deut. 16, 16).

Aşa se explică pentru ce la această Cincizecime se găseau

în Ierusalim două feluri de iudei: 1. localnicii din Ierusalim sau Palestina, care vorbeau numai limba lor evreiască, şi 2. iudeii

«străini» sau «risipiţi», din «împrăştiere», care nu mai vorbeau

limba evreiască, ci numai pe aceea a ţării în care se aşezaseră.

Deşi în versetul 5 din Fapte (capitolul 2) se spune că aceşti

iudei de limbi străine „locuiau" în Ierusalim, totuşi, din faptul

că erau de multe limbi, anume de toate limbile de pe pământ,

înţelegem că „locuiau" numai vremelnic aici, cu ocazia

sărbătorii, sau că, probabil, unii dintre ei erau acum stabiliţi

aici definitiv, reîntorşi de prin alte ţări în ţara lor.

Deci textul este cu totul limpede; el istoriseşte o

întâmplare, şi, ca atare, nu poate avea decât o interpretare

literală. Din el se poate deduce cu uşurinţă şi scopul darului

duhovnicesc al vorbirii în limbi, anume de a li se da apostolilor

posibilitatea să propovăduiască credinţa creştină la toţi oamenii

a căror limbă ei nu o cunoşteau, şi de a face ca toate popoarele

să rămână uimite de darurile minunate care se manifestă în

creştinism, spre a se lăsa mai uşor convinse de noua credinţă şi

a se converti (Fapte 2, 6-7, 11). Contextul este şi el perfect de acord cu cele zise mai sus despre glosolalie, iar textele paralele concordă de asemenea cu textul şi contextul, fără a le

contrazice decât doar în aparenţă şi numai pentru cei ce nu vor

să pornească de la acest capitol-cheie din Faptele Apostolilor,

atunci când vor să definească glosolalia. în cele ce urmează vor

fi luate toate pe rând.

II. Lămuririle date în context de Apostolul Petru asupra

acestei vorbiri în limbi, care pe unii îi uimea, iar pe alţii îi

făcea să-i ia în râs pe apostoli, sunt în deplin acord cu cele

constatate mai sus din textul citat. Într-adevăr, în atmosfera

contradictorie creată printre ascultători de manifestarea darului

glosolaliei, care atunci s-a arătat pentru prima oară, Apostolul

Petru se vede silit să dea unele explicaţii. Lăsăm să vorbească

în continuare însuşi textul biblic, care alcătuieşte contextul

textului de bază (primele 13 versete) de mai sus: Şi stând Petru

cu cei unsprezece, a ridicat glasul şi le-a vorbit: Bărbaţi iudei

şi toţi care locuiţi în Ierusalim, aceasta să vă fie cunoscută şi

luaţi în urechi cuvintele mele; că aceştia nu sunt beţi, cum vi se

pare vouă, căci este al treilea ceas din zi 2. Şi zice mai departe

apostolul: Aceasta este ce s-a spus prin proorocul Ioil: Iar în

zilele din urmă, zice Domnul, voi turna din Duhul Meu peste tot

trupul şi fiii voştri şi fiicele voastre vor prooroci şi cei mai

tineri ai voştri vor vedea vedenii şi bătrânii voştri vise vor visa.

Încă şi peste slugile Mele şi peste slujnicele Mele voi turna în

acele zile din Duhul Meu şi vor prooroci. Şi minuni voi face sus

în cer şi jos pe pământ semne: sânge, foc şi fumegare de fum.

Soarele se va schimba în întuneric şi luna în sânge, înainte de a

veni ziua Domnului, cea mare şi strălucită (Fapte 2, 14-20).

Constatăm, mai întâi de toate, că apostolul se adresează

numai iudeilor localnici şi de aceea lor nu le vorbeşte în vreo

limbă străină, ci în limba evreiască. Iar după felul cum

apostolul se justifică în faţa lor, înţelegem că numai aceşti iudei

îi luaseră în râs pe apostoli zicând că sunt beţi, pe când pentru

străini - de alte limbi - am văzut că ceea ce auzeau era perfect

înţeles şi minunat. Deci este în perfect acord cu cele constatate

Pe atunci la iudei ziua Începea cu ceasul I şi se sfârşea cu ceasul al XII-lea,după care Începea noaptea cu ceasul I şi se sfârşea dimineaţa cu ceasul al XII-lea. Ceasul I începea la şase dimineaţa,iar ceasul al Xii-lea,la ora cinci seara (până la şase). Ceasul al treilea,aşadar,era ora 9 dimineaţa,

după felul nostru de a număra ceasurile.

deja în text, Petru le spune că vorbirea în limbi nu provine

dintr-o stare de beţie, ci dintr-un dar al Sfântului Duh,

constituind o minune dumnezeiască prezisă din vechime de

Dumnezeu prin proorocul Ioil, care a proorocit că în zilele din

urmă - adică în ultima epocă a lumii, care este epoca creştină a

Noului Testament - Dumnezeu va face semne minunate (vezi

Ioil 3, 1-3).

O parte din aceste semne au început deja să se arate acum. Aşa, de pildă, proorocirea, prin puterea darului Sfântului

Duh revărsat peste apostoli; ceea ce iudeii localnici au socotit

ca bolborosire de oameni beţi, nu este altceva decât o

proorocire, sau un dar special al Sfântului Duh de a prooroci,

întocmai cum a zis Proorocul Ioil. Aceste adevăruri sunt în

legătură uneori cu tainele viitorului (Fapte 11, 27-28), însă nu

totdeauna. Cei ce prezic sau descoperă anumite taine din viitor

printr-o inspiraţie specială a Duhului Sfânt sunt profeţi sau

prooroci. Aşa au fost cei patru profeţi «mari» şi cei doisprezece

«mici» din Testamentul Vechi, plus Moise, Ilie, Elisei ş.a. Dar şi ei, nu numai pentru aceasta au fost numiţi prooroci, căci unii

nu prezic nimic din cele viitoare şi totuşi sunt prooroci. Numele sau atributul de «prooroci» îl au - cel puţin în creştinism - toţi

cei ce au darul dumnezeiesc de a lămuri cu însufleţire

adevărurile de credinţă ale creştinismului (I Cor. 12, 10; 14, 1-

5, 24, 29, 32 ş.a.).

Astfel, vorbirea în limbi din Duminica Pogorârii Duhului

Sfânt este o descoperire, predicată cu însufleţire, adică o

proorocire. Ea era o vorbire cu înţeles, deoarece străinii

prezenţi erau «uimiţi» şi ştiau că li se vorbeşte despre faptele

minunate ale lui Dumnezeu (Fapte 2, 11). Aşadar, după lămuririle date de Sfântul Apostol Petru, vorbirea în limbi de la

Pogorârea Sfântului Duh era o proorocire, adică o predicare în

grai şi cu înţeles, prin insuflare îmbelşugată («turnare») de la

Sfântul Duh; era o predicare lămuritoare. Prin ea se împlinesc

cuvintele profetice ale lui Ioil, care a prezis-o.

Proorocul a mai prezis şi alte semne, dar unele din ele se vor împlini abia în apropiere de sfârşitul lumii, după cum ne-a învăţat însuşi Mântuitorul (vezi Matei 24, 6-7, 29 ş.a.), arătate

în capitolul 29 al acestei lucrări.

384

Deci este o mare greşeală a zice că vorbirea în limbi prin

darul Sfântului Duh constă într-o bolborosire neînţeleasă;

bolborosirea de sunete nearticulate, nu numai că e neînţeleasă,

dar e şi fără sens. Glosolalia însă a fost o proorocire, o vorbire

cu înţeles şi cu rost. Este cu totul exclus ca vorbirea în limbi

prin darul Sfântului Duh să însemne o bolborosire de vorbe

într-o limbă inexistentă şi de nimeni pricepută, cum susţin

sectarii penticostali, pentru că atunci nu s-ar mai vorbi de limbi

şi nici de limbi noi (Marcu 16, 17); iar mai presus de toate ar fi

de neînlăturat contrazicerea cu textul atât de limpede de la

Faptele Apostolilor capitolul 2.

Să se ştie că glosolalia (vorbirea în limbi) numai atunci

este proorocire, când ascultătorii sunt străini şi înţeleg ce li se

vorbeşte. Când însă ei sunt localnici, necunoscători de limbi

străine, glosolalia pentru ei nu mai e proorocire, ci ceva de

neînţeles. în adunarea unde se găsesc numai localnici, fie ea la

Corint, fie la Ierusalim sau oriunde, vorbirea în limbi nu are

nici un rost. Numai atunci are rost când de faţă sunt şi străini,

cum erau de pildă în Ierusalim, la cele trei sărbători mari:

Paştile, Cincizecimea şi Corturile din fiecare an, şi cum a fost

cazul atunci, la Pogorârea Duhului Sfânt.

Sectarul: Noi nu avem nevoie să ne înţeleagă oamenii,

când vorbim în limbi. Pentru că cine vorbeşte în limbă

insuflată, nu vorbeşte oamenilor, ci lui Dumnezeu, căci nimeni

nu-l înţelege fiindcă el, în duh, grăieşte taine (I Cor. 14, 2).

Preotul: Dar cum se face atunci că la Cincizecime, când

S-a pogorât Duhul Sfânt şi apostolii au început a vorbi în limbi,

fiecare din cei adunaţi acolo la praznicul Cincizecimii, din

diferite ţări, îi auzeau şi îi înţelegeau pe ei vorbind în limba sa

(Fapte 2, 6)?

Sectarul: Nu înţelegeau toţi cele ce vorbeau apostolii prin

insuflarea Duhului Sfânt, fiindcă unii îi luau pe ei în râs,

socotindu-i că sunt beţi (Fapte 2, 13).

Preotul: Am arătat în cele de mai sus, pe larg, că numai

cei localnici din Ierusalim şi din Palestina, care nu ştiau altă

limbă decât cea aramaică, ce se vorbea pe atunci în Galileia,

numai aceia, neînţelegând limbile noi (Marcu 16, 17) în care

vorbeau Apostolii, li se părea vorbirea lor ca o bolborosire şi că

sunt beţi. Iar cei străini, care veniseră la praznicul Cincizecimii

385

din mai mult de 15 ţări, îi auzeau vorbind în limbile lor despre faptele minunate ale lui Dumnezeu! (Fapte 2, 11). Iar dacă voi, sectarilor, vorbiţi în limbi şi nimeni nu vă înţelege, cum zidiţi

voi Biserica şi cum o folosiţi? Căci scopul glosolaliei, al vorbirii în limbi străine, tocmai acesta a fost, ca, prin vorbirea în limbi străine, Sfinţii Apostoli să poată răspândi creştinismul la toate popoarele lumii şi să vestească Evanghelia în tot pământul, după cum era scris că: în tot pământul a ieşit vestirea

lor şi la marginile lumii cuvintele lor (Ps. 18, 4). Aşadar

glosolalia a fost un semn al puterii lui Dumnezeu manifestat

între necredincioşi şi mijloc hotărâtor de convertire a lor (I Cor.

14,22-25).

Sectarul: Voi, ortodocşii, aveţi mare necaz pe noi, că

ne-am învrednicit de acest mare dar de la Dumnezeu, de a

vorbi în limbi. Şi fiindcă voi nu-l aveţi, căutaţi pe toate căile să

ne împiedicaţi pe noi de la această mare lucrare a harului

Sfântului Duh, prin care noi folosim atâtea suflete şi le

întoarcem la calea mântuirii.

Preotul: Am spus şi iarăşi spun: Ce căutaţi voi, sectarilor

penticostali (tremurători), să vorbiţi „în limbi" oamenilor

credincioşi, care au cunoscut şi au crezut în Hristos de două mii

de ani? Ce rost are să-mi vorbeşti mie într-o limbă străină

despre Hristos, când eu am crezut, am învăţat şi mi-am însuşit

credinţa în Hristos din pruncie?

Du-te, penticostalule rătăcit şi închipuit, dacă ai darul

„vorbirii în limbi", şi vorbeşte popoarelor celor păgâne, aşa

cum au făcut Sfinţii Apostoli, care, având pe lângă celelalte

daruri şi pe acesta, au fost trimişi de Mântuitorul să predice

Evanghelia la toate neamurile (Matei 28, 19). Ce cauţi tu, ereticule penticostal, să vorbeşti „în limbi" celor credincioşi, că

vorbirea în limbi este semn nu pentru cei credincioşi, ci pentru

cei necredincioşi; iar proorocia nu pentru cei necredincioşi, ci

pentru cei ce cred (I Cor. 14, 22)?

Noi ştim bine viclenia voastră, că nu aveţi nici un dar al

vorbirii în limbi şi că vă înşelaţi unul pe altul, făţărnicindu-vă

ca şi cum aţi avea un dar ca acesta. Dar chiar de ar avea cineva

un dar ca acesta, trebuie să înţeleagă că vorbirea în limbi nu

este cel mai mare dar.

386

Marele Apostol Pavel ne arată că sunt alte daruri ale

Sfântului Duh mai mari decât vorbirea în limbi, căci auzi ce

zice: Voiesc ca voi toţi să grăiţi în limbi; dar mai cu seamă să

proorociţi. Cel ce prooroceşte e mai mare decât cel ce grăieşte

în limbi, afară numai dacă tălmăceşte, ca Biserica să ia

întărire (I Cor. 14, 5).

Vezi că sunt daruri mai mari decât vorbirea în limbi,

precum darul proorocirii şi al tălmăcirii, prin care Biserica

primeşte mai mult folos decât prin vorbirea în limbi? Acest

lucru arătându-l, Apostolul Pavel spune: Deci, dacă s-ar aduna

Biserica toată laolaltă şi toţi ar vorbi în limbi şi ar intra

neştiutori sau necredincioşi, nu vor zice oare că sunteţi nebuni?

(I Cor. 14, 23).

Aşadar să ştiţi voi, rătăciţilor sectari, că prin vorbirea

voastră neînţeleasă şi bolborosită sunteţi nişte oameni care

vorbesc în vânt: Dacă prin limbă nu veţi da cuvânt lesne de

înţeles, cum se va cunoaşte ce aţi grăit? Veţi fi nişte oameni

care vorbesc în vânt (I Cor. 14, 9). Deci, darurile proorociei şi al tălmăcirii sunt mult superioare darului vorbirii în limbi,

deoarece prin aceste daruri mai mult se zideşte şi se foloseşte

Biserica lui Hristos decât prin vorbirea în limbi (I Cor. 14, 2-4).

Iar mai presus de toate darurile este dragostea, căci auzi ce zice

marele Apostol Pavel: De aş grăi în limbile oamenilor şi ale

îngerilor, iar dragoste nu am, făcutu-m-am aramă sunătoare şi

chimval răsunător (I Cor. 13, 1).

Sectarul: Noi, când vine darul Sfântului Duh peste noi şi

vorbim în limbi, ne aflăm în stare de extaz (răpire) şi atunci

numai cu limba mai putem şopti anumite sunete nearticulate şi

neînţelese de oameni sau avem unele manifestări de înălţare

sufletească, cum ar fi exclamările de bucurie sau strigătele de

întristare pentru păcatele noastre, precum şi alte mişcări ale

corpului nostru, care se fac atunci în noi prin lucrarea Duhului

Sfânt. O asemenea manifestare sufletească a avut şi Saul

împăratul, atunci când urmărea pe David şi, venind în Rama, a

fost cuprins de un duh proorocesc şi profeţea zbuciumându-se

ca un profet, aruncându-şi hainele de pe el şi stând gol toată

ziua şi toată noaptea la pământ (I Regi 19, 22-24). Deci voi,

ortodocşii, neînţelegând aceste taine profetice care se lucrează

cu noi, ne socotiţi pe noi eretici şi înşelaţi. Dar ce ne pasă nouă

387

de socoteala voastră sau a altora, când noi prin aceste mişcări şi

cuvinte arătăm lucrarea Duhului Sfânt în noi?

Preotul: Nu Duhul lui Dumnezeu vă poartă pe voi atunci

când vi se pare vouă că vorbiţi în limbi străine, ci duhul satanei

şi al întunericului, care, găsind la voi minte slabă şi nelămurită,

voieşte prin voi să falsifice adevărata lucrare a Duhului Sfânt,

care a fost la primele Rusalii creştine. Căci bolborosirea

voastră, a penticostalilor, care se face din sunete nearticulate,

nu poate fi numită niciodată limbă sau limbi, sau altă limbă,

cum au fost numite limba sau limbile vorbite prin darul

Sfântului Duh. E de neînţeles pentru o minte sănătoasă, clară şi

chibzuită, cum ar fi posibil ca prin sunete nearticulate - adică

prin ceva neserios - să-Şi descopere Dumnezeu tainele Sale cele

măreţe, cum ştim că le descoperă în glosolalie (I Cor. 14, 2-4).

Apoi, dacă bolborosirea voastră, a sectarilor, care ziceţi

că o aveţi sub inspiraţia Sfântului Duh, ar fi cu adevărat de la

Duhul Sfânt, ea ar fi înţeleasă de unii străini fără de tălmăcire,

iar de alţi localnici nu. Căci dacă glosolalia de la Cincizecime

ar fi fost bolborosire, atunci tot atât de neînţeleasă ar fi fost şi

pentru unii şi pentru alţii. Ori noi vedem din cele întâmplate la

Pogorârea Duhului Sfânt că n-a fost aşa.

Şi voi, sectarilor penticostali, mai ziceţi că mişcarea

limbii în vremea bolborosirii şi anumite mişcări şi gesticulaţii

ale trupului vostru, mai ales atunci când sunteţi în extaz

(răpire), sunt semne simţite ale lucrării Duhului Sfânt.

Dar eu mai repede cred că sunt semne ale prezenţei

duhului celui viclean şi înşelător care vă stăpâneşte în vremea

aceea. Căci manifestări asemenea cu ale voastre aveau şi

păgânii greci, din vechime, când se rugau zeului lor, Dionisos.

Aceştia, când ajungeau în faţa acestui idol diavolesc, cădeau în

„extaz" (în transă), tremurau făcând mişcări ritmice ale trupului,

cădeau la pământ, se tăvăleau pe jos şi unii spumegau la fel

ca îndrăciţii din vremurile noastre; apoi se sculau şi cântau

cântece ditirambice, scoţând exclamaţii de bucurie drăcească.

La fel ca ei făceau şi montaniştii (pepuzienii), ereticii secolelor

I-II ai erei creştine, irvingienii, elehesaiţii, iar mai târziu metodiştii,

quakerii ş.a., care aveau mişcări extravagante şi halucinaţii,

pe care le socoteau ca şi voi, penticostalii de azi, că le au de la Dumnezeu, dar pe care de fapt le aveau de la «teologii întunericului» şi «filosofii iadului» şi de la dracii numiţi arhiconi,

care, ştiind Scripturile, duc în rătăcire pe cei neiscusiţi şi

înşelaţi de ei, chiar cu cuvinte luate din Sfânta Scriptură.

Toate acestea le pătimesc toţi sectarii care au rupt legătura

cu mama lor duhovnicească, Biserica, care i-a născut „din apă

şi din Duh" şi care este şi rămâne în veac stâlp şi temelie a

adevărului (I Tim. 3, 15; Zah. 8, 3 ş.a.).

Sectarul: Noi, prin darul vorbirii în limbi, ţinem trează

lucrarea Duhului Sfânt între oameni şi Biserica lui Hristos, ca şi

la începutul creştinismului, căci şi acum, ca şi atunci, prin acest

semn simţit al darului Sfântului Duh aducem mirare şi uimire

asupra celor necredincioşi. De asemenea, prin această lucrare

văzută a darului vorbirii în limbi străine, facem cunoscut celor

credincioşi că încă există şi azi lucrarea Sfântului Duh în

Biserică, ca şi la primele Rusalii ale creştinilor.

Preotul: Nu este deloc aşa cum credeţi voi, sectarilor,

căci acest dar al vorbirii în limbi nu s-a dat de Dumnezeu

pentru toate veacurile, până la sfârşitul lumii. El a fost un semn şi o lucrare văzută a Sfântului Duh, dat Bisericii numai pentru o

vreme, cu scopul de a se converti mai uşor neamurile păgâne la

creştinism. Desigur şi el a fost un mare dar al lui Dumnezeu şi

un semn văzut al lucrării Duhului Sfânt, însă numai pentru

vremea de la începutul Bisericii şi numai pentru cei

necredincioşi (I Cor. 14, 22-28), pentru convertirea popoarelor

păgâne şi pentru cei străini, căci iudeii localnici, care nu înţelegeau cele ce vorbeau dumnezeieştii apostoli la pogorârea

acestui mare dar, nici aşa nu au crezut, ci le spuneau că sunt

plini de must (Fapte 2, 13). Această necredinţă a lor în faţa

acestui mare dar a proorocit-o marele prooroc Isaia, zicând: se

va grăi acestui popor într-o limbă străină..., şi nici aşa nu vor

asculta de Mine, zice Domnul (Isaia 28, 11-12).

Şi într-adevăr, la Rusalii le-a vorbit prin buzele străinilor,

căci, după cum se vede, cei străini de limba lor i-au auzit pe

apostoli vorbind «în limbile lor» despre faptele minunate ale lui

Dumnezeu (Fapte 2, 11) şi au crezut. Dar despre acest dar al

vorbirii în limbi, Apostolul Pavel a proorocit că el va înceta

(I Cor. 13, 8) din Biserică, deoarece el a fost un dar şi un semn

numai pentru vremea cea de la început a creştinismului şi

pentru cei necredincioşi (I Cor. 14, 22-28).

Acest adevăr al încetării darului vorbirii în limbi din

Biserică îl arată şi Sfântul Ioan Gură de Aur, marele dascăl şi

luminător al Bisericii lui Hristos, care zice în această privinţă:

„Dar poate că cineva ar spune: pentru care pricină nu se fac

acum semne? în această privinţă ascultaţi-mă cu dinadinsul,

căci de la mulţi aud acestea şi adeseori şi pururea se întreabă:

pentru ce atunci toţi cei botezaţi vorbeau în limbi, dar acum nu?

Să cunoaştem mai întâi ce înseamnă a vorbi în limbi şi

atunci vom spune şi pricina. Ce înseamnă, aşadar, a vorbi în

limbi? Cel botezat grăia în limba indienilor, a egiptenilor, a

perşilor, a sciţilor, a tracilor şi omul primea darul vorbirii în

multe limbi; chiar aceştia de acum, dacă ar fi fost botezaţi

atunci, îndată i-ai fi auzit grăind în diferite limbi. Pavel, după

cum se spune în Sfânta Scriptură, a găsit pe unii botezaţi cu

botezul lui Ioan şi le-a spus: Primit-aţi voi Duhul Sfânt când aţi

crezut? Iar ei au zis către el: Dar nici n-am auzit dacă este Duh

Sfânt (Fapte 19, 2). Şi îndată a poruncit ca să fie botezaţi. Şi

punându-şi Pavel mâinile peste ei, Duhul Sfânt a venit asupra

lor şi vorbeau toţi în limbi şi prooroceau (Fapte 19, 6).

Dar pentru care pricină a fost dat şi, mai târziu, a fost

luat dintre oameni acest dar? Nu pentru motivul că Dumnezeu

nu ne cinsteşte, ci pentru că ne cinsteşte foarte mult. Cum?

Să vă spun: Oamenii erau atunci mai fără de minte, deoarece

erau de curând izbăviţi de idoli şi mintea lor era încă neascuţită

şi mai nesimţitoare, erau atraşi şi încântaţi de toate cele

trupeşti, nu aveau încă nici o idee de darurile netrupeşti şi nici

nu ştiau ce este harul spiritual, care se contemplă numai prin

credinţă. Pentru aceea se făceau atunci semne.

Unele dintre harismele cele duhovniceşti sunt nevăzute şi

se înţeleg numai prin credinţă, iar altele se fac prin semne

văzute, pentru încredinţarea celor necredincioşi. Spre exemplu:

iertarea păcatelor este un lucru duhovnicesc, este o harismă

nevăzută, căci nu vedem cu ochii trupului cum ni se curăţă

păcatele. Pentru ce? Pentru că sufletul este cel curăţit; iar

sufletul nu se vede cu ochii trupului. Aşadar curăţirea păcatelor

este un dar duhovnicesc care nu poate fi dat vederii trupeşti. A vorbi însă în diferite limbi, este şi aceasta una din lucrările

harului Duhului Sfânt, dar dă un semn văzut şi uşor de priceput

de cei necredincioşi. într-adevăr, vorbirea care se aude în afară

390

este o învederare şi o dovadă a lucrării lăuntrice petrecute în

suflet, adică a celei nevăzute. Pentru aceasta şi Pavel zice: şi

fiecăruia se dă arătarea Duhului spre folos (I Cor. 12, 7).

Eu acum deci nu am nevoie de semne. Pentru ce? Pentru că am fost învăţat să cred în Stăpânul şi fără să mi se dea semn.

Cel care nu crede are nevoie de zălog, dar eu care cred, n-am

nevoie de zălog şi nici de semn. Ştiu că am fost curăţit de

păcate, chiar dacă nu vorbesc în limbi. Cei de atunci însă nu

credeau dacă nu primeau semn. Pentru aceasta li se dădeau

semne, ca o garanţie a credinţei în care credeau. Prin urmare,

nu li se dădeau semne ca la nişte credincioşi, ci ca la nişte

necredincioşi, ca să ajungă credincioşi. în acest sens zice şi

Pavel că vorbirea în limbi este semn, nu pentru cei credincioşi,

ci pentru cei necredincioşi (I Cor. 14, 22).

Vedeţi, dar, că dacă s-au îndepărtat de la noi semnele, nu

se datorează faptului că Dumnezeu ne necinsteşte, ci că ne

cinsteşte! A făcut astfel, voind să arate credinţa noastră. Că noi

credem în El fără garanţii şi fără semne. Cei de la început, dacă

n-ar fi avut mai întâi garanţie şi semn, n-ar fi crezut în El, cu

privire la cele nevăzute. Eu însă şi fără semn îi arăt toată

credinţa. Aceasta este pricina pentru care nu se fac acum

semne" 3.

Aşadar, în cele de mai sus ţi-am arătat, omule rătăcit, cu

mărturia Sfintei Scripturi, proorocia marelui Apostol Pavel

despre încetarea darului vorbirii în limbi din Biserică, după

cum scrie că darul limbilor va înceta (I Cor. 13, 8). De

asemenea am arătat pe larg şi tâlcuirea marelui şi slăvitului

Ierarh Ioan Gură de Aur la aceste cuvinte ale Apostolului

Pavel, prin care se arată clar şi luminat pricina pentru care

semnul vorbirii în limbi a încetat. Dacă vei citi cu atenţie cele

tâlcuite de dumnezeiescul părinte Ioan Gură de Aur, vei afla că

darul acesta al vorbirii în limbi s-a luat de la noi, nu pentru că

Dumnezeu ne urăşte pe noi, ortodocşii, ci pentru că ne iubeşte

foarte mult, ca pe cei care credem acum şi fără semne.

Sfântul Ioan Gură de Aur, Cuvântul I la Rusalii, în vol. Cuvântări din Praznicele împărăteşti, trad. de Pr. Dumitru Fecioru, Bucureşti, 1942, p. 258-260.

391

Sectarul: Trebuie să ştiţi voi, ortodocşilor, că noi,

penticostalii, pe lângă darul vorbirii în limbi, mai avem şi alt

dar, «botezul cu Duhul Sfânt şi cu foc» (Luca 3, 16), care este

cu totul deosebit de cel cu apă. Acest botez revarsă asupra

noastră diferite daruri minunate ale Sfântului Duh, dar mai ales

darul vorbirii în limbi şi al tălmăcirii, întocmai cum s-a revărsat

la Cincizecime peste apostoli (Fapte 2, 1-13).

Preotul: Nu este alt dar acest botez al vostru, care

pretindeţi că este cu «Duh şi foc», ci aceasta este o altă rătăcire,

mai grea ca cea dintâi. La voi s-a împlinit Scriptura care zice:

Adânc pe adânc cheamă (Ps. 41, 9), căci dintr-un păcat greu

care pogoară la iad (pretenţia că aveţi darul vorbirii în limbi),

aţi sărit în altă prăpastie şi mai adâncă decât cea dintâi,

pretinzând că aveţi două botezuri: cel cu apă şi Duh Sfânt şi cel

cu Duh Sfânt şi foc. Dar care prooroc, care apostol, care

Scriptură v-au învăţat pe voi asemenea rătăciri şi hule, fără

numai rătăcirea voastră de a înţelege Scripturile pe dos?

În omiliile sale, Sfântul Macarie cel Mare Egipteanul

arată că dracii după felul lor se împart în trei cete: unii se zic

„vrăjitori" şi aceştia înşeală pe cei ce descântă sau vrăjesc şi fac

farmece; alţii se zic „pitoniceşti" şi aceştia se făţărnicesc a

ghici viitorul; iar alţii, cei mai răi, se cheamă „arhiconi", şi pe

aceştia unii din Sfinţii Părinţi ai Bisericii îi numesc „teologii

întunericului şi filosofii iadului" 4. Aceşti draci cunosc foarte

bine Scripturile, silindu-se cu toată puterea a-i învăţa pe începătorii

de eresuri şi pe cei supuşi lor să înţeleagă strâmb, sucit

şi răzvrătit Sfintele Scripturi, spre a-i duce pe toţi la rătăcire şi

pierzare. Aşadar să ştiţi bine şi cu întemeiere că toţi aceşti draci

„arhiconi - teologi ai iadului" au înşelat pe conducătorii

penticostalilor, ca şi pe toţi începătorii de eresuri din vechime,

şi prin ei şi pe voi v-au tras la rătăcire şi pierzare.

Cine v-a învăţat pe voi că sunt două botezuri creştine?

Oare nu spune Sfânta şi Dumnezeiasca Scriptură că este un

singur botez (Efes. 4, 5; I Cor. 12, 13)? Iar «botezul cu Duh

Sfânt şi cu foc» de la Cincizecime, ce este altceva decât botezul

creştin pe care îl vestise atât Ioan Botezătorul (Matei 3, 11;

Marcu 1, 8; Luca 3, 16; Ioan 1, 33), cât şi Mântuitorul (Fapte

Vezi Sfântul Teofan Zăvorâtul, Sbornic, vol. II.

392

1, 5)? Şi despre care Mântuitorul a spus că va fi «cu apă şi cu

Duh» (Ioan 3, 5); nu numai cu apă, ca al lui Ioan, dar nici

numai cu Duh. Însăşi practica apostolică ne-o dovedeşte, că de

câte ori se împărtăşeşte botezul creştin, se împărtăşeşte cu apă

şi cu Duh deodată, apa şi Duhul constituind două elemente de

neapărată trebuinţă ale unuia şi aceluiaşi Botez, care este Botezul

creştin (a se vedea mai pe larg în capitolul 17 despre Botez).

Chiar dacă, uneori, în legătură cu practica acestei Taine

se vorbeşte fie numai de apă (Fapte 18, 36-39), fie numai de

Duh (Fapte 1,5; Matei 3, 11), Botezul creştin este unul singur

şi nedespărţit: «cu apă şi Duh» (Ioan 3, 5).

Apostolii l-au primit la Cincizecime numai prin vărsarea

Sfântului Duh, fără apă, dar acest fel de împărtăşire a fost

numai o excepţie, ca început al Botezului creştin, cum am văzut

când am vorbit despre Botez. Încolo însă, chiar ei înşişi când

l-au împărtăşit cuiva, l-au împărtăşit deodată cu apă şi Duh şi

numai în acest sens vorbesc ei despre Botez. Aşa a botezat

Diaconul Filip pe famenul etiopian (Fapte 8, 26-38), Apostolul

Pavel pe ucenicii din Efes (Fapte 19, 1-6), Apostolul Petru pe

păgânii din casa sutaşului Corneliu (Fapte 10, 47-48), adică

exact aşa cum îi spusese Mântuitorul lui Nicodim (Ioan 3, 5).

Apostolul Pavel zice textual: Este un Domn, o credinţă, un

botez (Efes. 4, 5). Dacă în creştinism ar exista două botezuri,

apostolul n-ar fi putut spune că este unul, ci că sunt două şi că

unul fără celălalt nu este îndestulător, sau nu este complet.

Sectarul: Vorbirea în limbi prin darul Sfântului Duh

constă în pronunţarea unor sunete, care nu pot fi înţelese decât

numai prin tălmăcirea făcută printr-un alt dar al Sfântului Duh.

Preotul: Am arătat în cele de mai sus că vorbirea în limbi

prin darul Sfântului Duh nu este o simplă bolborosire, ci este

vorbirea într-o altă limbă, străină, pe care străinii o înţeleg

perfect, cum a fost cazul în Ierusalim, la Cincizecime (Fapte 2,

8-12) şi numai localnicii necunoscători ai altor limbi n-o

înţelegeau fără tălmăcire, cum a fost cazul tot atunci la

Ierusalim (Fapte 2, 13) şi mai ales mai apoi în Corint (I Cor.

14, 2 ş.a.). Iată deci că limbile vorbite prin darul deosebit al

Sfântului Duh pot fi înţelese de ascultători şi că nu totdeauna

este nevoie de darul tălmăcirii, ele nefiind nedesluşite şi încâlcite, ci limbi cu înţeles şi existente ale unui popor străin. În virtutea celor constatate mai sus, trebuie spuse următoarele:

a) Glosolalia este «vorbire», în vreme ce pronunţarea unui

amestec ciudat de sunete - practicată de penticostalii rătăciţi -

nu poate fi numită vorbire, ci bolborosire;

b) În Sfânta Scriptură este vorba de limbă sau limbi, pe

când sunetele încâlcite şi gângave ale penticostalilor nu pot fi

numite limbi, câtă vreme sunt neînţelese şi fără nici o noimă;

c) Prin darul vorbirii în limbi, Dumnezeu îşi descoperă

tainele Sale cele minunate (Fapte 2, 11; I Cor. 14, 2), însă prin

bolborosirea voastră, a penticostalilor, este de neconceput ca

Dumnezeu să facă descoperiri. Dumnezeu ne-a dat la îndemână,

fiecăruia, limba noastră maternă, care e mijlocul cel mai bun şi

mai potrivit pentru a ne face să înţelegem ceea ce ne descoperă,

însă prin mijlocirea bolboroselilor voastre cele încâlcite, El mai

mult ne-ar încurca, decât ne-ar lumina;

d) Când cei de faţă nu sunt străini, ci numai localnici, cel

înzestrat cu acest dar este singurul care are un oarecare câştig,

folosindu-i cel mult ca mijloc de închinare şi rugăciune (I Cor.

14, 2). Dar şi această rugăciune nu este de prea mare valoare,

deoarece e făcută numai cu duhul, fără să fie şi cu mintea

(I Cor. 14, 14), adică fără să fie înţeleasă. Ori noi trebuie să-i

aducem lui Dumnezeu închinare înţeleaptă (Rom. 12, 1),

folosind nu numai duhul nostru, ci şi mintea (I Cor. 14, 15),

spre a ne fi şi nouă înşine şi altora de folos (I Cor. 14, 16-17).

Sectarul: Limbile vorbite prin darul Sfântului Duh nu

sunt omeneşti, deoarece nici nu sunt adresate oamenilor, ci lui

Dumnezeu. Apostolul Pavel vorbeşte lămurit: Pentru că cel ce

vorbeşte într-o limbă străină nu vorbeşte oamenilor, ci lui

Dumnezeu; şi nimeni nu-l înţelege, fiindcă el, în duh, grăieşte

taine (I Cor. 14, 2). Iată de ce este ceva firesc ca ascultătorii să

nu le înţeleagă fără tălmăcire. Deci felul în care se practică

glosolalia în adunările de rugăciune ale penticostalilor, corespunde

cu totul celor spuse în Biblie.

Preotul: Aşa ţi se pare dumitale, dar în realitate deloc nu

este aşa. Într-adevăr, în textul acesta pe care l-ai citat ni se

spune că cel insuflat de darul duhovnicesc al glosolaliei nu

vorbeşte oamenilor, ci lui Dumnezeu. Dar în Faptele Apostolilor

(2, 1-12), unde este descoperită manifestarea pentru întâia

394

395

dată a acestui dar, precum şi în ce a constat acea vorbire

minunată, aflăm în chip cât se poate de limpede că Apostolii,

vorbind în limbi, n-au vorbit lui Dumnezeu, ci oamenilor. Ei

s-au adresat direct ascultătorilor în mai mult de 15 limbi

diferite, iar aceştia au înţeles totul fără tălmăcire; numai localnicii

(unii) nu înţelegeau nimic. Deci, după I Corinteni 14, 2,

cel insuflat nu vorbeşte oamenilor, ci lui Dumnezeu. Iar după

Fapte 2, 1-12, el nu vorbeşte lui Dumnezeu, ci oamenilor.

Să ne găsim oare în faţa unei contraziceri a Sfintei

Scripturi, care într-un loc spune într-un fel, iar în altul, cu totul

altfel? Aceasta este cu neputinţă, de vreme ce toată Sfânta

Scriptură a fost insuflată de Duhul Sfânt, Care este Unul singur

şi Care nu Se contrazice. Dar atunci care este adevărul? Cui

vorbesc în limbi cei insuflaţi? Lui Dumnezeu sau oamenilor?

Iar ascultătorii pot înţelege totul, fără tălmăcire, sau nu pot

înţelege nimic? Iată întrebările care cer răspuns.

S-ar părea că răspunsul este greu de dat, totuşi este foarte

uşor; contradicţiile nu există, pentru că şi într-un text şi în altul

se spune adevărul. Oare este cu putinţă aşa ceva? Da! Şi încă

iată cât de uşor de înţeles: Cei insuflaţi vorbesc şi oamenilor şi

lui Dumnezeu, uneori putând fi înţeleşi, iar alteori nu, în

funcţie de felul ascultătorilor pe care îi au, străini sau localnici.

În Ierusalim (Fapte 2, 1-12), Apostolii au vorbit

oamenilor şi au fost înţeleşi, pentru că ascultătorii erau străini,

oameni de alte limbi. În Corint însă cei insuflaţi nu vorbeau

oamenilor, ci lui Dumnezeu, pentru că ei nu aveau în faţă ca

ascultători decât localnici - neştiutori de alte limbi -, şi de

aceea nimeni nu îi înţelegea. În astfel de cazuri se poate spune,

pe drept cuvânt, că cel ce vorbeşte în limbi - ca la I Corinteni

14, 2 - nu vorbeşte oamenilor, ci lui Dumnezeu, de vreme ce

pentru ascultători cele vorbite de ei sunt taine (lucruri ascunse,

neştiute), pe care nu le pot înţelege fără tălmăcire, aşa cum n-au

putut unii (localnici) de la Ierusalim şi toţi cei din Corint.

Aşadar textul I Corinteni 14, 2 este limpede, şi prin Faptele

Apostolilor 2, 1-12 el se lămureşte deplin. Însă el nu poate fi

luat ca punct de plecare singur, prin sine însuşi, fără a se contrazice

cu cel din Fapte 2, 1-12. Aici este greşeala penticostalilor:

nu pun textele de acord şi de aceea ajung la contraziceri

grave, atât în teorie, cât şi în practică.

Sectarul: Pe faţa pământului sunt nenumărate limbi care

se vorbesc şi nimeni dintre oameni nu poate să le cunoască pe

toate. Deci dacă limbile vorbite prin darul Sfântului Duh sunt

omeneşti, existente, este cu neputinţă ca în adunările noastre

ascultătorii să le înţeleagă fără tălmăcire, câtă vreme poate nici

nu le-au auzit vreodată.

Preotul: Într-adevăr, nimeni nu poate cunoaşte toate

limbile din lume şi este foarte posibil ca, între localnici, limbile

grăite prin darul Sfântului Duh să fie neînţelese. Totuşi, măcar

odată şi undeva ar trebui să se întâmple şi la penticostalii voştri

ceea ce s-a întâmplat la Ierusalim la primele Rusalii, adică

vreunul sau altul dintre ascultătorii cunoscători ai câtorva limbi

străine să înţeleagă fără tălmăcire şi să desluşească din

bolboroselile penticostale o limbă oarecare. Dar aşa ceva încă

nu s-a întâmplat la penticostali, nici la cei de la noi şi nici la cei

din America, de unde le-a venit sămânţa - şi desigur nici nu se

va întâmpla vreodată. Dacă s-ar fi întâmplat, faptul n-ar fi

rămas ascuns, ci l-ar fi trâmbiţat cu glas mare în adunările şi

propaganda lor. Felul lor de a explica glosolalia face ca scopul

ei să fie fără de nici un înţeles, în vreme ce, încă dintru

început, după cum s-a arătat mai sus, Dumnezeu i-a dat un scop

bine determinat.

Sectarul: Fiecare creştin adevărat trebuie să aibă pe

Sfântul Duh în el, adică să fie un «vas ales» al Sfântului Duh.

Penticostalii pot dovedi prezenţa Sfântului Duh în ei prin

practicarea vorbirii în limbi insuflate, dar ortodocşii nu o pot

dovedi prin nimic. Deci ei nu sunt creştini adevăraţi, căci lipsa

lucrării Sfântului Duh în ei este o dovadă sigură că nu sunt pe

calea cea adevărată.

Preotul: Cu adevărat, fiecare creştin ar trebui să dovedească

prezenţa şi lucrarea Sfântului Duh în el. Dar prezenţa Sfântului Duh nu se dovedeşte numai prin vorbirea în limbi. El are şi alte daruri, lucrări sau roade. Marele Apostol Pavel zice:

Roada Duhului este dragostea, bucuria, pacea, îndelungărăbdarea, bunătatea, facerea de bine, credinţa, blândeţea, înfrânarea, curăţia (Gal. 5, 22-23) - deci iată că printre

roadele Duhului nu este pomenită vorbirea în limbi, deoarece ea

este un dar, pentru un anumit timp al Bisericii, nu un rod al

Sfântului Duh, cum sunt: dragostea, bucuria, pacea, îndelunga

396

răbdare ş.a., pe care trebuie să le aibă creştinul din toate

timpurile.

Cine se dovedeşte a avea aceste roade ale Sfântului Duh,

acela are şi pe Sfântul Duh. Oare ortodocşii nu le au deloc, sau

le au mai puţin decât penticostalii voştri? A spune aşa ceva

înseamnă a-i osândi pe alţii din mândrie şi a judeca prea

părtinitor. Cât priveşte darul vorbirii în limbi, el nu este un dar

obişnuit, ci unul deosebit şi nu este dat fiecăruia (I Cor. 12,

10). De ce atunci penticostalii îl râvnesc toţi şi ni-l pretind şi nouă, şi-l socotesc ca o condiţie a mântuirii şi a prezenţei

Duhului Sfânt? Apostolul zice: Oare toţi vorbesc în limbi?

(I Cor. 12, 30). Deci şi cei ce nu vorbesc în limbi pot să fie

buni creştini. În comunitatea creştinilor adevăraţi - cum şi

penticostalii se pretind a fi - nu toţi au aceleaşi daruri. Atunci

cum pot ei pretinde că toţi au darul vorbirii în limbi? Apostolii

nu ni l-au cerut, ba chiar au arătat că între localnici este

nefolositor. Nici ei înşişi nu l-au folosit decât doar în cazuri

excepţionale, când a avut un anume rost, cum a fost la

Cincizecime. Altfel ni l-ar fi cerut tuturor.

Dar atunci cum de pretindeţi voi, penticostalilor rătăciţi, că totuşi îl pot avea toţi şi îl pot folosi în fiecare adunare de rugăciune? Oare voi sunteţi mai mari decât Apostolii? Aşadar să ştiţi voi bine, rătăciţilor penticostali, că orice întrebare veţi mai pune, răspunsul va fi spre demascarea şi ruşinea voastră.

Din cele constatate până aici şi mai cu seamă din ceea ce

putem constata asistând la adunările penticostale, se poate spune

cu toată întemeierea şi hotărârea că „limbile" bolborosite de ei

nu pot fi insuflate de Duhul Sfânt pentru următoarele motive (în

afară de cele constatate mai sus):

1. Dacă ele ar fi într-adevăr insuflate de Duhul Sfânt,

atunci ele ar trebui să aibă rosturile şi scopurile dumnezeieştii

chibzuinţe, pe care le-au avut şi cele biblice; pe când limbile

penticostalilor sunt foarte departe sau chiar împotriva celor

spuse în Biblie.

2. Dacă penticostalii, prin „vorbirea în limbi", ar avea

scopul pe care l-au avut Apostolii la Pogorârea Duhului Sfânt,

de a uni pe străinii de alte limbi şi de a-i face prin aceasta să cunoască şi să primească şi ei învăţătura creştină, atunci am

397

înţelege că se cuvine să preţuiască şi să folosească acest dar în

măsură cât mai mare. Însă, deoarece ei încearcă să facă ceea ce

făceau creştinii din Corint, ceva fără rost, nu înţelegem de ce se

folosesc ei între ei peste măsură de acest fel de a vorbi şi de a

se ruga. Sfânta Scriptură arată că pe corinteni apostolul i-a oprit să întreacă măsura, şi trebuie să credem că ei l-au ascultat, căci

mai târziu istoria nu ne mai aminteşte că prin Corint sau pe

altundeva creştinii ar fi folosit în predică şi la rugăciunile din

adunările lor vorbirea în limbi. Penticostalii însă, după

nouăsprezece veacuri de creştinism, se întrec care mai de care

să vorbească în limbi, şi nu pentru străini necredincioşi, ci chiar

pentru credincioşii lor.

3. În Ierusalim, la Cincizecime, a fost deplină rânduială.

Nu ni se spune şi nu rezultă din nimic că ar fi fost cea mai mică

neorânduială, căci altfel nu s-ar fi înţeles nimic din ceea ce se

predica acolo.

În Corint însă, prin vorbirea în limbi era neorânduială şi

de aceea Apostolul Pavel cere să se înlăture hărmălaia care

făcea ca rugăciunea să se facă în chip necuviincios, pentru că:

Dumnezeu nu este al neorânduielii... (I Cor. 14, 27-33).

La penticostali este ceva mult mai mult decât cum trebuie

să fi fost în Corint până la momentul când a intervenit

apostolul. Ei vorbesc „în limbi" mai mulţi deodată şi nu numai

că nimeni nu îi înţelege, dar în hărmălaia „cuvântărilor", unii

mai bat şi din palme, alţii sar în sus, ridică mâinile, cad în

genunchi, tremură, plâng ş.a., fiind o atmosferă generală care

seamănă a bâlci mai mult decât a rugăciune, şi care numai

seriozitate şi ordine nu poate dovedi. Cine i-a văzut vreodată pe

aceşti copleşiţi de „dar" s-a putut convinge de aceasta; ori,

neseriozitatea şi dezordinea nu vin de la Sfântul Duh.

4. În adunările penticostale, predicatorii adeseori găsesc

prilejul - fie înainte, fie după ce au vorbit „în limbi" - de a

adresa cuvinte glumeţe, de batjocură şi de râs, la adresa

noastră, cum adeseori s-a întâmplat, după care cad iarăşi

copleşiţi de „dar" şi vorbesc „în limbi". Oare este cu putinţă ca

într-o astfel de atmosferă să fie de faţă Duhul Sfânt, Care în

astfel de oameni să-şi risipească darurile Sale? Oare Duhul Sfânt este şi la îndemâna batjocoritorilor, care se fac judecători

398

trufaşi ai altora, în locul singurului Judecător, Dumnezeu? Cine

ar crede aşa ceva, ar înjosi sfinţenia Duhului Sfânt.

5. Oare prin astfel de mijloace caută Dumnezeu să-Şi

răspândească darurile şi adevărurile Sale şi să-Şi descopere

tainele Sale? O bolborosire neînţeleasă nu poate să uimească, ci

cel mult să amăgească, şi nu poate convinge pe păgâni de

superioritatea creştinismului şi de adevărurile Evangheliei, dacă nu este înţeleasă. Avem doar mintea trează şi graiul limpede, cu

înţeles, şi Dumnezeu le-a dat tocmai pentru a ne da silinţa să

descoperim prin ele adevărul şi pentru a-I aduce laude. Dar

când El vrea să ne descopere ceva ce n-am putea afla altfel, sau

atunci când ne cere să ne rugăm cât mai cu căldură, oare alege

El căi întunecate şi neînţelese de noi? Oare în loc de a ne

deschide mintea şi de a ne dezlega cât mai mult limba, El să le

întunece şi să le lege pe amândouă? Ce minte sănătoasă ar putea

crede că aceasta ar fi plăcerea cea mai mare şi semnul celei mai

mari iubiri faţă de noi?

6. Am spus că limbile penticostalilor nu pot fi insuflate de

la Duhul Sfânt. Dar atunci ne punem întrebarea, de la cine

sunt? Căci ceva trebuie totuşi să fie. Ce îi face pe penticostali

să bolborosească, făcând fel de fel de mişcări nefireşti şi

nepotrivite? Toate acestea pot fi sau simulări (prefăcătorii), sau

urmări ale postului negru cu care penticostalii se îndeletnicesc

uneori câte două sau mai multe zile de-a rândul înainte de a

vorbi „în limbi", sau, în sfârşit, sunt semnele prezenţei unui

duh care numai de la Dumnezeu nu poate fi.

În Sfânta Scriptură citim că există un dar special al

Sfântului Duh prin care cineva poate deosebi duhurile (I Cor.

12, 10), deoarece, nu numai Duhul lui Dumnezeu insuflă pe

oameni, ci şi duhul satanei (I Cor. 12, 3) şi chiar duhul omului.

Noi suntem datori a fi cu mare grijă în a cunoaşte ce fel de duh

este cel care a insuflat pe cineva. Sfântul Apostol Ioan ne

sfătuieşte, zicând: Iubiţilor, nu daţi crezare oricărui duh, ci

cercaţi duhurile dacă sunt (sau nu) de la Dumnezeu, fiindcă

mulţi prooroci mincinoşi au ieşit în lume (I Ioan 4, 1), iar în

continuare (v. 2) ne spune că acela este duh diavolesc care nu

mărturiseşte pe Iisus Hristos, adică acela care tăgăduieşte pe

Iisus Hristos.

399

Dar să nu uităm că duh diavolesc poate fi uneori şi cel ce

mărturiseşte pe Hristos, deoarece însuşi satana se preface în

înger al luminii. Nu este deci lucru mare dacă şi slujitorii lui

iau chip de slujitori ai dreptăţii, al căror sfârşit va fi după

faptele lor (II Cor. 11, 14-15).

Cuvintele apostolului şi felul în care penticostalii practică

fără de înţeles vorbirea în limbi ne îndreptăţesc să credem că

numai duhul lui antihrist este în sânul adunării penticostalilor,

cu scopul de a sparge unitatea Bisericii lui Hristos şi de a face din ea mai multe turme şi mai mulţi păstori, care să se

duşmănească întreolaltă spre pierzarea tuturor şi pentru

distrugerea păcii între oameni. Căci oricât de luminat ar părea acest înger căzut sau diavol, lucrările lui în adunările penticostalilor se văd de departe că nu sunt nici măcar

omeneşti, cu atât mai puţin dumnezeieşti.

În orice caz, Sfântul Duh nu se manifestă în lucrări

copilăreşti, neserioase, neînţelese (confuze), fără minte şi fără

rost, cum sunt acelea din adunările penticostale.

* * *

Credinciosul: Aş vrea să-mi faceţi un mic rezumat despre

glosolalie (vorbirea în limbi).

Preotul: Ascultă, frate, şi ţine minte cele ce auzi:

Adevărata vorbire în limbi, cea prin Darul Sfântului Duh,

atunci se poate cunoaşte când va întruni condiţiile acestea,

adică:

1. Când cel ce vorbeşte într-o limbă insuflată va fi înţeles

de toţi cei străini care sunt de faţă, cum a fost cazul de la Fapte

2, 1-13.

2. Când cineva vorbeşte într-o limbă insuflată între

localnici care nu cunosc limbi străine, cum a fost cazul la

I Corinteni, cap. 14, atunci este nevoie de alt dar, al tălmăcirii,

despre care spune marele Apostol Pavel la I Cor. 14, 13, căci

fără acest dar al tălmăcirii, vorbirea în limbi este o vorbire în

vânt şi o nebunie (I Cor. 14, 23).

3. Darul vorbirii în limbi nu a fost dat Bisericii pentru

totdeauna, ci numai la început creştinismului, pentru a trezi pe

400

păgâni şi pe iudei şi spre a crede în Hristos. De aceea marele Apostol Pavel a arătat că darul limbilor va înceta din Biserică (Vezi I Corinteni 13, 8).

4. După ce noi am crezut în Iisus Hristos ca Dumnezeu

adevărat, nu mai avem nevoie de vorbirea în limbi. Deoarece limbile sunt semne (harisme) nu pentru cei credincioşi, ci

pentru cei necredincioşi (Vezi I Cor. 14, 22).

5. Chiar la începutul creştinismului, darul vorbirii în

limbi a fost unul din cele mai mici daruri în Biserică, deoarece

darul profeţiei, al tălmăcirii, al dragostei şi altele sunt mult

superioare darului vorbirii în limbi, că prin acestea mult mai

mult se zideşte şi se foloseşte Biserica lui Hristos (Vezi I Cor.

14, 2-4; I Cor. 13, 1).

6. Este cu totul exclus ca vorbirea în limbi prin darul

Sfântului Duh să însemne o bolborosire de vorbe într-o limbă

inexistentă şi nepricepută de nimeni, căci atunci nu s-ar mai

vorbi de „limbi" şi „de limbi noi" (Marcu 16, 17). Iar mai presus de toate, ar fi de neînlăturat contrazicerea cu textul atât

de limpede al capitolului 2 din Faptele Sfinţilor Apostoli.

7. Bolborosirile şi sunetele nearticulate şi cuvintele

încâlcite pe care le auzim la „vorbitorii în limbi" din ziua de

azi, foarte mult se aseamănă cu manifestările ce făceau păgânii

în faţa zeului lor Dionisos, şi cu a ereticilor montanişti,

irvingieni şi quakerii de mai târziu, pe care Biserica

dreptmăritoare a lui Hristos i-a dat anatemei pentru totdeauna 5.

Aşadar, frate, sunt cu totul străine de Duhul lui

Dumnezeu vorbirile în limbi ale celor ce li se pare că au dar

harismatic şi îndrăznesc a falsifica adevărata glosolalie, care a

fost la începutul creştinismului.

Vezi Canoanele 1 şi 2 al Sinodului VI ecumenic, Pidalion, foaia

145-150; Canonul 1 al Sinodului VII ecumenic şi canonul 1 al Marelui

Vasile, Pidalion, foile 215, 217, 405.

Capitolul 34

DESPRE VORBIREA CU CEI MORŢI

(NECROMANŢIA sau SPIRITISMUL)

Atât în dumnezeiasca Scriptură a Vechiului şi Noului

Testament, cât şi în învăţăturile Sfinţilor Părinţi, noi avem o

mulţime de mărturii temeinice prin care se dovedeşte că

Dumnezeu pedepseşte cu mare urgie pe cei ce se ocupă cu

«necromanţia» (vorbirea cu morţii). Mântuitorul ne învaţă că

sunt fericiţi cei ce n-au văzut şi au crezut (Ioan 20, 29; Luca 1,

45). Iar marele Apostol Pavel arată că nouă, celor ce am crezut

în Hristos, în veacul de acum ni se cade a umbla în puterea

credinţei şi nu în a vederii, căci zice: umblăm prin credinţă, nu

prin vedere (II Cor. 5, 7).

Dar demonii cei iscoditori îi învaţă pe oamenii cei

asemenea lor să nu fie mulţumiţi cu învăţătura Mântuitorului şi

a apostolilor Săi, de a umbla în puterea şi adeverirea credinţei

celei în Hristos, ci să voiască cu orice preţ să vadă cu ochii lor,

în chip simţit, cele ce trebuie a fi lăsate pe seama credinţei,

deoarece credinţa este încredinţarea celor nădăjduite, dovedirea

lucrurilor celor nevăzute (Evrei 11, 1).

Omul care recurge la practicarea necromanţiei este un

mare vrăjmaş al lui Dumnezeu, care nu ascultă de poruncile

Lui, nu se mulţumeşte cu cele descoperite pe calea credinţei şi

cu cele descoperite nouă de Dumnezeu prin Sfintele Scripturi,

ci caută să iscodească, asemenea demonilor, care îl îndeamnă la

lucruri neîngăduite de Dumnezeu. Astfel, crezând acelor

402

403

năluciri drăceşti, el ajunge să se depărteze de Dumnezeu şi de

învăţătura Bisericii lui Hristos.

Unii dintre cei ce practică aceste urgii - de a chema

spiritele morţilor sau mai bine-zis ale dracilor - aduc ca

mărturie exemplul lui Saul, care ar fi practicat acest lucru prin

chemarea sufletului lui Samuel, la vrăjitoarea din Endor (I Regi

28). Dar să ia seama unii ca aceştia, care urmează în răutate pe

Saul, că de pedeapsa lui Saul se fac vinovaţi înaintea lui

Dumnezeu. Căci tocmai pentru această fărădelege a pierdut

Saul şi împărăţia şi viaţa şi a fost osândit de Dumnezeu, căzând

în uciderea sabiei sale (I Regi 31; I Paral. 10).

Pedeapsa lui Saul pentru nelegiuirea vorbirii cu morţii o

arată Sfânta Scriptură, zicând: Aşa a murit Saul pentru

nelegiuirea sa pe care o făcuse el înaintea Domnului, pentru că

n-a păzit cuvântul Domnului şi pentru că a întrebat şi a cercetat

o vrăjitoare şi nu a cercetat pe Domnul. De aceea a şi fost el

omorât şi domnia a fost dată lui David, fiul lui Iesei (I Paral.

10, 13-14). Aşadar, cine vrea să-i urmeze lui Saul în nelegiuirea

chemării spiritelor morţilor, să aştepte de la Dumnezeu

urgie şi pedeapsă, asemenea cu a lui Saul.

Dumnezeu a poruncit în Vechiul Testament: Să nu

alergaţi la cei ce cheamă morţii, pe la vrăjitori să nu umblaţi şi

să nu vă întinaţi cu ei (Lev. 19, 31). Şi iarăşi: Bărbatul sau

femeia, de vor chema morţi sau de vor vrăji, să moară

neapărat: cu pietre să fie ucişi, că sângele lor este asupra lor

(Lev. 20, 27). Chemarea spiritelor morţilor este urâciune înaintea

lui Dumnezeu şi El nu o permite în poporul Său (Deut. 18,

9-14; IV Regi 21, 6), socotind-o ca pe una dintre cele mai mari

răzvrătiri ale omului împotriva voii Sale (I Regi 15, 22-23).

Noi nu avem nevoie să comunicăm cu morţii, deoarece

Dumnezeu ne-a descoperit tot ce a ştiut El că ne este de folos şi

de nevoie mântuirii noastre. De pildă, vorbirea cu morţii ne

poate da dovadă că sufletele morţilor trăiesc. Dar acest lucru nu

este o noutate, de vreme ce îl ştim din dumnezeiasca descoperire

- şi este o chestiune de credinţă, nefiind nevoie de

verificare prin vedere. Descoperirea dumnezeiască ne oferă

toată garanţia adevărului, iar a o verifica prin experienţe

simţuale înseamnă a pune la îndoială adevărurile descoperirii lui

Dumnezeu.

Apoi, niciodată nu poate exista o deplină siguranţă că în

şedinţele spiritiste ar fi de faţă spiritul presupus - adică cel care

a fost chemat -, deoarece şi spiritele rele ale dracilor se pot

închipui în spirite bune, după cum ne învaţă marele Apostol

Pavel, zicând: Nu este de mirare, deoarece însuşi satana se

preface în înger al luminii (II Cor. 11, 14). Şi Sfântul Ioan

Evanghelistul ne atrage atenţia să fim cu mare grijă şi să nu

credem uşor oricărui duh, zicând: Iubiţilor, nu daţi crezare

oricărui duh, ci cercaţi duhurile dacă sunt de la Dumnezeu

(I Ioan 4, 1-3).

Încă şi Sfinţii Părinţi arată că, chiar în cazul lui Saul cu

vrăjitoarea din Endor, nu a fost spiritul lui Samuel cel ce se

arătase, ci un spirit diavolesc, care s-a dat drept spiritul lui

Samuel. Aşa de pildă, Sfântul Grigorie de Nyssa zice: „Spiritul

era atât de urât, încât vrăjitoarea s-a îngrozit de el" (Cuvânt

pentru pitonisă). Negreşit, ar fi fost cu neputinţă să fi fost cel al

lui Samuel, căci - spune acelaşi sfânt părinte - la chemarea

vrăjitoarei din Endor a venit «cel părut Samuel», iar nu cu

adevărat proorocul Samuel, aşa cum arată (cu acoperire)

Scriptura (I Regi 28, 12), deoarece acest fel de vorbire

(acoperit) este folosit şi cu alte prilejuri în Sfânta Scriptură.

Spre exemplu, diavolul le-a spus protopărinţilor că dacă vor

mânca din pomul oprit, li se vor deschide ochii şi vor fi ca

«nişte dumnezei». Dar, după ce au mâncat, au văzut prăpastia în

care au căzut şi s-au ascuns. Atunci Dumnezeu, după greşeala

lor, a zis: Iată, Adam s-a făcut ca Unul din Noi (Fac. 3, 22).

Iar dumnezeiescul părinte Maxim, comentând aceste

cuvinte, spune: „Dumnezeu întrebuinţează în chip ironic şi

osânditor pluralul: s-a făcut ca Unul din Noi, care corespunde

cu ideea despre Dumnezeu zidită în Adam de amăgirea

şarpelui, ca să mustre pe omul care a ascultat de diavolul. Şi ca să nu-şi închipuie cineva că felul de vorbire ironică e străin

obiceiului Scripturii, să asculte cum vorbeşte Scriptura în

numele lui Dumnezeu către Israel: Dacă veţi umbla împotriva

Mea cu viclenie, şi eu voi umbla împotriva voastră cu viclenie

404

(Lev. 26, 27-28). Întru nimic nu se deosebeşte însă viclenia de

ironie" 1.

Deci Dumnezeu îi grăieşte lui Adam potrivit cu ideile

despre dumnezeire pe care le învăţase acela de la diavol.

Scriptura oferă multe exemple, când cel ce iubeşte

minciuna este predat ei spre pierzare, ca să cunoască prin

pătimire pe cele spre care s-a plecat de bună voie şi să afle din

experienţă că din neascultarea şi răutatea sa a îmbrăţişat

moartea în loc de viaţă, minciuna în locul adevărului, răul în

locul binelui. De pildă Adam, în loc să se facă dumnezeu, cum

îşi închipuise el, a căzut din darul lui Dumnezeu (Fac. 3).

Tot astfel Saul, în loc să vorbească cu Samuel, cum îşi

închipuia el, a vorbit cu «cel părut Samuel», adică cu diavolul,

care l-a înşelat luând chipul lui Samuel. Acest părut Samuel i-a

spus lui Saul: Mâine tu şi fiii tăi veţi fi cu mine (I Regi 28, 19).

Cum i-ar fi spus aceste cuvinte lui Saul, dreptul şi Sfântul

Prooroc Samuel, care a auzit cuvintele lui Dumnezeu împotriva

lui Saul: Domnul a zis către Samuel: «Până când te vei

tângui tu pentru Saul, pe care l-am lepădat, ca să nu mai fie

rege peste Israel?» (I Regi 16, 1), şi când însuşi Samuel îi

spusese lui Saul: Nu mă voi întoarce cu tine, pentru că ai

lepădat cuvântul Domnului şi Domnul te-a lepădat pe tine, ca să nu mai fii rege peste Israel (I Regi 15, 26)? Cuvintele aspre cu care Scriptura mustră fărădelegea lui Saul: Aşa a murit Saul

pentru nelegiuirea sa... pentru că a întrebat şi a cercetat o

vrăjitoare şi nu a cercetat pe Domnul (I Paral. 10, 13-14)

îndreptăţesc întru totul tâlcuirea acestui sfânt şi dumnezeiesc

părinte al Bisericii lui Hristos.

Tocmai datorită primejdiei înşelării prin vedenii şi vise,

unii din Sfinţii Părinţi nu primeau nici un fel de arătare, decât

după o mare verificare. Iar Sfântul Ioan Scărarul spune că «cel

ce tuturor vedeniilor şi viselor nu crede, este filosof

duhovnicesc», în timp ce «dracii slavei deşarte şi ai mândriei,

pe cei slabi de minte în vedenii şi visuri îi fac prooroci» (Scara,

Cuv. III).

Filocalia, vol. III, pag. 153.

405

Sectarul: Sfânta Scriptură aminteşte câteva apariţii ale

unor oameni morţi sau ale unor îngeri. Ea confirmă astfel

putinţa noastră de a comunica direct cu morţii, de unde rezultă

că necromanţia nu este străină creştinismului şi, mai ales, nu

este ceva anticreştin.

Preotul: Într-adevăr, în Sfânta Scriptură ni se spune că la

Schimbarea la Faţă a Mântuitorului s-au arătat Moise şi Ilie

(Matei 17, 3), iar după Învierea Mântuitorului s-au arătat mai

mulţi morţi din morminte (Matei 27, 52-53). Ea confirmă, de asemenea, apariţia unor îngeri, ca, de pildă, la vestirea naşterii

Sfântului Ioan Botezătorul (Luca 1, 11-20) şi a Naşterii

Mântuitorului (Luca 2, 9-15), la suferinţele din Grădina

Ghetsimani (Luca 22, 43), la Învierea Domnului (Matei 28, 2-7; Luca 24, 4 ş.a.), precum şi spre folosul şi slujba altor drepţi şi sfinţi ai Vechiului şi ai Noului Testament (vezi şi la Fac. 19;

Tob. 5 şi 12; Fapte 1, 10; 5, 19-20; 12, 7-9 ş.a.); ei au comunicat cu oamenii faţă către faţă, iar alteori în vis (Matei 1,

20; 2, 13 ş.a.). Dar aceste apariţii nu s-au făcut la voia şi la

chemarea oamenilor, ci la porunca lui Dumnezeu. Ele confirmă

nemurirea sufletelor şi posibilitatea de a li se arăta oamenilor în

mod excepţional - printr-o îngăduinţă sau printr-o misiune

primită de la Dumnezeu -, însă nu confirmă dreptul omului de

a căuta comunicarea cu morţii.

Sectarul: În Vechiul Testament s-a practicat necromanţia,

ca dovadă fiind cazul lui Saul cu necromanta din Endor ş.a. În Biserica creştină, de asemenea, se practică în ceea ce se

numeşte invocarea sfinţilor şi a îngerilor, care în fond nu este

altceva decât o invocare a spiritelor bune sau o vorbire cu

morţii în scopul chemării lor în ajutorul celor vii într-un fel

oarecare. Deci iată că spiritismul reprezintă o doctrină biblică,

recunoscută chiar în practica Bisericii.

Preotul: Adevărul despre Saul şi necromanta din Endor a

fost lămurit prin cele spuse mai sus. Iar în ce priveşte invocarea

sfinţilor şi a îngerilor, nu este deloc aşa cum credeţi voi,

sectarilor spiritişti, căci aceasta nu este nicidecum acelaşi lucru

cu necromanţia, aşa cum rătăcit înţelegeţi voi. Noi, invocându-i

pe sfinţii şi îngerii lui Dumnezeu, nu avem nici intenţia, nici

pretenţia şi nici curiozitatea de a vorbi cu ei în chip simţit, de

406

a-i vedea aievea sau de a le auzi vocea lor şi de a le cere

prezenţa lor la arătare spre a ne descoperi anumite taine care

sunt menite de la Dumnezeu să rămână ascunse omului. Noi

vorbim cu sfinţii şi cu îngerii în sfânta rugăciune numai prin

privirea cea nevăzută a minţii şi prin credinţă, fără să avem

pretenţia de a-i vedea sau de a-i auzi în chip simţit pe sfinţii sau

îngerii cărora ne rugăm. Deci lucrarea noastră în invocarea

sfinţilor sau a îngerilor este nevăzută şi numai prin credinţă,

căci, după învăţătura marelui Apostol Pavel, umblăm prin

credinţă, nu prin vedere (II Cor. 5,7).

Voi, sectarilor spiritişti, prin necromanţie aveţi scopul şi

intenţia de a chema spiritele morţilor - sau mai bine-zis ale

dracilor, care se arată vouă în chipul celor morţi -, spre a vi se

descoperi prin ei anumite taine în legătură cu viitorul celor vii

sau morţi şi alte curiozităţi nepermise în legea lui Dumnezeu.

Auzi ce spune Sfânta Scriptură: Nu se cuvine oare poporului să

alerge la Dumnezeul său? Să întrebe oare pe morţi pentru

soarta celor vii? Întrebaţi legea şi descoperirea (Isaia 8, 19-20).

Aşadar, spiritismul este o vrăjitorie care are ca scop şi

intenţia de a ghici şi a vrăji prin chemarea morţilor, neavând

nici o legătură cu descoperirea cea dumnezeiască. Când bogatul

nemilostiv ruga pe Avraam să trimită pe Lazăr în casa tatălui

său ca să comunice starea în care se afla el şi să-i plece astfel

spre pocăinţă pe fraţii săi, Avraam i-a răspuns că celor vii le

este de ajuns descoperirea Legii, «Moise şi Proorocii», şi deci

nu au trebuinţă de mai mult (Luca 16, 30-31). Şi cu adevărat,

prin descoperirea dumnezeiască ce ni s-a făcut de la Dumnezeu

prin Sfânta Scriptură şi Sfânta Tradiţie, noi avem tot ce ne

trebuie de ştiut spre mântuire şi nu avem nevoie de a întreba pe

morţi - mai bine-zis pe draci - cele spre folosul mântuirii

noastre.

Când Dumnezeu nu trimite prooroci şi nu ne descoperă

direct, înseamnă că El nu voieşte a ne face alte descoperiri,

ştiind că nu ne este de folos. Iar când un «descoperitor» nu este

de la Dumnezeu, negreşit că este de la diavol, întocmai ca

proorocii mincinoşi amintiţi în Sfânta Scriptură, care nu sunt

trimişi de la Dumnezeu (Ier. 14, 14-15; 23, 16, 21, 32; 27, 15;

28, 15; 29, 8-9; Iez. 13, 6-7; 14, 9 ş.a.); aceştia vestesc

407

vedenii mincinoase, proorocii deşarte şi închipuiri ale inimii lor

(Ier. 14, 14). Şi, chiar de ar spune şi adevărul, unii ca aceştia

nu trebuie crezuţi, căci nu-l spun cu scopul de a ne folosi, ci cu

viclenie, voind a ne duce la înşelare. Vezi, de pildă, pe roaba cea cu duh pitonicesc din Filipi; cu toate că cele spuse de ea, erau adevărate, marele Apostol Pavel a adus-o la tăcere,

scoţând duhul cel pitonicesc din ea (Fapte 16, 16-18).

După cum s-a arătat mai sus, noi, prin invocarea sfinţilor

şi a îngerilor, în rugăciunile noastre către ei, nu avem intenţia şi

nici curiozitatea de a-i vedea sau de a-i auzi în chip simţit, aşa

cum fac vrăjitorii spiritişti la chemarea spiritelor drăceşti, care

li se arată şi vorbesc cu ei şi pe care unii i-au şi fotografiat.

Noi, la invocarea sfinţilor sau a îngerilor, cerem prin ei de la

Dumnezeu cele ce va voi El să ne dea spre folosul nostru, pe

când vrăjitorii spiritişti cer de la demonii care li se arată în

chipul spiritelor morţilor, cele ce voiesc ei, din curiozitate

nebună.

Noi nu trebuie niciodată să ne rugăm sfinţilor sau

îngerilor, sau chiar lui Dumnezeu Însuşi, cu scopul de a-L

vedea sau de a vedea pe vreun sfânt sau înger în vremea

rugăciunii noastre şi de a vorbi cu el în chip simţit şi auzit, căci

acest gând este o nebunie şi o mândrie diavolească, care duce

adeseori - după dumnezeieştii părinţi - la ieşirea din minţi. Iar

dacă, prin îngăduinţa şi porunca lui Dumnezeu, vreunul din

sfinţi sau îngeri ar voi să ni se arate în chip simţit, noi, pentru

aceasta, nu avem păcat, deoarece nu am dorit noi acest lucru şi

nici nu l-am cerut. Dar, chiar şi în aceste cazuri, este nevoie să

fim cu mare atenţie şi să ne îmbrăcăm cu toată smerenia,

cunoştinţa de sine şi frica de Dumnezeu, ca nu cumva cel ce se

arată să fie nălucire de la draci, căci ştim că şi satana se

preface în înger al luminii... şi slujitorii lui iau chip de slujitori

ai dreptăţii (II Cor. 11, 14-15).

Ba chiar de ar fi vedenie de la Dumnezeu şi adevărată,

este mult mai bine să nu o primim, căci Dumnezeu, Care dă har

celor smeriţi, nu Se supără pe noi când facem lucrurile

smereniei şi ştie El că noi, prin aceasta, ne păzim a nu lua lupul

drept păstor. Iar a dori noi să chemăm pe sfinţi şi pe îngeri spre a vorbi cu ei, a-i vedea şi a-i fotografia - cum încearcă vrăjitorii spiritişti -, acest lucru este cea mai mare nebunie ;

înşelătorie drăcească, care depărtează pe om de la Dumnezeu,

Noi nu avem nevoie să vedem pe sfinţi şi pe îngeri în vremea

sfintelor rugăciuni, ci numai prin credinţă şi privirea cea

nevăzută a minţii, fără de nici o imaginaţie, să ne rugăm. Căci

legea cea mai scurtă a rugăciunii este „a nu ne închipui nimic" 2,

iar Nil Ascetul spune: „Fericită este mintea aceea care a ajuns a

se închina fără de formă lui Dumnezeu" 3.

Sectarul: Noi ştim că şi reîncarnarea este admisă, după

învăţătura Sfintei Scripturi, care aminteşte cazul reîncarnării lui

Ilie în persoana lui Ioan Botezătorul, căci a grăit îngerul despre

Ioan: Şi va merge înaintea Lui (Domnului) cu duhul şi cu

puterea lui Ilie (Luca 1, 17). Iar Mântuitorul a zis, de asemenea,

despre Ioan: El este Ilie, cel ce va să vină (Matei 11, 14),

adică acela despre care vi s-a descoperit în profeţi că trebuie să

se reîncarneze (Mal. 3, 23-24). Altădată, ucenicii L-au întrebat

pe Domnul: Pentru ce dar zic cărturarii că trebuie să vină mai

întâi Ilie? Iar El, răspunzând, a zis: Ilie într-adevăr va veni şi

va aşeza la loc toate. Eu însă vă spun vouă că Ilie a şi venit,

dar ei nu l-au cunoscut, ci au făcut cu el câte au voit.... Şi Scriptura zice mai departe: Atunci au înţeles ucenicii că Iisus

le-a vorbit despre Ioan Botezătorul (Matei 17, 10-13). Deci

Ioan Botezătorul este Ilie reîncarnat sau născut din nou pe

pământ. De altfel, Iisus Hristos a învăţat chiar că există «naşteri

din nou» - adică reîncarnări (Ioan 3, 3-7 ş.a.).

Preotul: Proorocul Maleahi a vestit într-adevăr reapariţia

lui Ilie, dar această reapariţie nu s-a întâmplat înainte de

naşterea lui Mesia, ci va fi înainte de a veni ziua Domnului cea

mare şi înfricoşătoare (Mal. 3, 23), iar aceasta înseamnă

înaintea Judecăţii de Apoi, adică în pragul sfârşitului lumii.

Din cuvintele îngerului, care arată că Ioan va merge

înaintea Lui cu duhul şi puterea lui Ilie (Luca 1, 17), nu reiese

că acesta este însuşi Ilie reîncarnat, ci numai că va fi la fel cu

Ilie în ceea ce priveşte misiunea de a predica pocăinţa, apoi în

Sfântul Teofan Zăvorâtul, în Sbornicul, vol. II.

Nil Ascetul, Capete despre rugăciune, capul 117, în Filocalia, vol. 1.

409

ceea ce priveşte râvna, activitatea, traiul, îmbrăcămintea etc.

(vezi IV Regi 1, 8 ş.a.).

Cuvintele Mântuitorului (Matei 11, 14; 17, 10-13) s-ar părea că într-adevăr confirmau reîncarnarea lui Ilie în persoana

lui Ioan şi că această reîncarnare trebuia aşteptată acum, iar nu

la sfârşitul lumii. Totuşi, pe baza învăţăturii Mântuitorului,

Ioan Botezătorul nu poate fi identificat cu Ilie reîntrupat, ci

numai asemănător cu el. Dovadă luminată şi strălucită despre

aceasta este faptul că, la întrebarea iudeilor din Ierusalim

adresată lui Ioan prin mijlocirea preoţilor şi a leviţilor, dacă el

este sau nu Ilie, acesta le-a răspuns categoric: Nu sunt (Ioan

1, 21). Este exclus ca Ioan să fi contrazis pe Mântuitorul,

renegându-şi identitatea cu Ilie, dacă de fapt ar fi avut-o. Şi

apoi, dacă Ioan Botezătorul ar fi fost Ilie, cum ar mai fi putut

Ilie să apară împreună cu Moise la Schimbarea la Faţă a

Domnului pe Tabor (Matei 17, 3)?

«Naşterea din nou» despre care vorbeşte Mântuitorul (Ioan

3, 3-7) nu este reîncarnare, ci naştere duhovnicească «de sus»

prin «apă şi Duh», adică prin Botezul creştin. Textul însuşi

exclude clar înţelesul unei naşteri din nou în trup, accentuând

că nu este vorba - cum greşit înţelesese şi Nicodim - de o a

doua naştere, naturală, trupească.

Dar nici mintea chibzuită nu admite posibilitatea identificării

lui Ioan cu Ilie reîncarnat, şi nici măcar după doctrina

voastră spiritistă, conform căreia „reîncarnarea se face în

scopul purificării şi perfecţionării", căci Ilie n-a avut nevoie de

purificare şi perfecţionare. Şi după învăţătura creştină există

reîntrupare (reîncarnare), dar una singură, la sfârşitul lumii,

când va fi învierea tuturor şi când trupul material va fi

înduhovnicit spre a fi adaptat (potrivit) veşniciei.

Sectarul: Ideea de reîncarnare este exprimată în Biblie şi

cu ocazia vindecării orbului din naştere, de la lacul Siloam,

când Apostolii au întrebat: Ce greşeli ispăşeşte acest om, prin

pedeapsa lipsirii de vedere? Greşeli proprii sau greşeli ale

părinţilor? (Ioan 9, 2). De aici rezultă că orbul putea eventual

să ispăşească păcatele sale dintr-o viaţă anterioară şi aceasta ar

însemna că ideea purificării prin reîncarnări nu era străină nici

Mântuitorului şi nici apostolilor.

Preotul: Una este reîncarnarea şi cu totul altceva este

ispăşirea unor păcate proprii sau ale părinţilor. De altfel, în

cazul de mai sus, nu este vorba de vreo ispăşire - cum greşit au

bănuit apostolii -, căci Mântuitorul a înlăturat această părere

greşită, arătând că acel orb nu ispăşeşte nimic, ci că este orb

numai pentru ca să se arate în el lucrările lui Dumnezeu (Ioan

9, 3), adică spre a-şi manifesta prin el puterea Sa vindecătoare.

În învăţătura Mântuitorului nu există nicăieri pedeapsa unei

dreptăţi răzbunătoare încă în viaţa aceasta, ci El învaţă că aici

există numai îndreptare şi iertare. Ispăşirea se face uneori şi în

viaţa de aici, dar adevărata ispăşire se face abia după Judecata

de apoi, când însă se va face nu pentru «purificare», ci ca

răsplată. Răscumpărarea a făcut-o numai Mântuitorul pentru toţi

oamenii şi nimeni nu şi-o poate face singur, în nici un chip.

Toate celelalte învăţături spiritiste sunt tot atât de

anticreştine ca şi cele înfăţişate mai sus, fiind demascate de

învăţătura Sfintei noastre Biserici Ortodoxe, care ne învaţă că:

- Sufletele sunt create direct şi nu indirect de Dumnezeu.

- Despre o preexistenţă (existenţă mai înainte de întrupare) nu poate fi vorba (aceasta a fost una din ereziile lui Origen).

- Trupurile sunt create de Dumnezeu şi nu de îngeri.

- Despre «perispirit» (învelişul sufletului), Sfânta Scriptură

nu face nici o aluzie şi nici Sfânta Tradiţie.

- Ispăşirea se face în iad, a cărui existenţă este în chip

stăruitor confirmată de cuvântul descoperirii.

- Demonii nu se pot mântui.

- Nu există decât o singură înviere şi reîntrupare (reîncorporare),

cea de la sfârşitul lumii.

Nimeni dintre oameni nu poate obliga nicicând un suflet

să vină din rai sau din iad la chemarea sa, precum cred rătăciţii

spiritişti. Cum s-ar putea face una ca aceasta, când noi ştim

prea bine că sufletele drepţilor sunt în mâna lui Dumnezeu

(Înţel. 3, 1). Şi iarăşi ştim că între noi cei vii şi cei morţi

prăpastie mare s-a întărit, ca nimeni de acolo să nu poată trece

la noi (Luca 16, 26). Oare poate cineva din oameni să ia un

suflet din mâna lui Dumnezeu fără de voia Lui şi să-l cheme

spre a veni unde voieşte el? Oare poate cineva să treacă peste

411

prăpastia aceea netrecută - arătată nouă în Sfânta Evanghelie -

şi să aducă, prin chemarea lui, vreun suflet de acolo pe pământ,

şi încă folosindu-se de un mijloc care este «urâciune» înaintea

lui Dumnezeu (Deut. 18, 9-13)?

Sectarul:Într-adevăr, sufletele drepţilor sunt în mâna lui

Dumnezeu, dar noi în şedinţele noastre nu chemăm sufletele

celor drepţi, ci pe ale celor păcătoşi, care nu sunt în mâna lui

Dumnezeu, ci în iad şi în împărăţia morţii.

Preotul: O, nebunie a ta, omule rătăcit de la adevăr! Dar

oare sufletele celor răi şi păcătoşi sunt lăsate în afară de

supravegherea puterii lui Dumnezeu? Oare nu şi acelea se află

sub cheia puterii lui Dumnezeu? Auzi ce zice Domnul în

descoperirea Sfântului Evanghelist Ioan în această privinţă: Nu

te teme! Eu sunt Cel dintâi şi Cel de pe urmă, şi Cel ce sunt

viu. Am fost mort şi iată sunt viu în vecii vecilor, şi am cheile

morţii şi ale iadului (Apoc. 1, 17-18).

Înţelege dar, omule rătăcit din calea cea dreaptă, că

precum sufletele drepţilor sunt în mâna lui Dumnezeu, aşa şi

ale celor păcătoşi din iad şi din împărăţia morţii, sunt sub cheia

puterii celei negrăite şi nemărginite a lui Dumnezeu şi nu sunt

lăsate la cheremul unor vrăjitori spiritişti, spre a le chema când

voiesc şi a le sluji lor, la lucrurile cele neîngăduite de Dumnezeu.

Iar de vei zice, spiritistule, că într-adevăr la medium-urile

voastre apar spiritele pe care le chemaţi, apoi să ştiţi că acelea

nu sunt spiritele rudeniilor sau ale prietenilor voştri, pe care îi

doriţi, ci sunt duhurile necurate şi spurcate ale întunericului,

care până la Judecata de apoi sunt lăsate libere de a ispiti pe

oameni, şi a căror locuinţă - după mărturia Sfintei Scripturi -

este în văzduh (Efes. 6, 12) şi împotriva cărora se luptă fiecare

creştin cu armele lui Dumnezeu (Efes. 6, 11, 13-17).

* * *

Credinciosul: Dar care este mai pe scurt doctrina

spiritismului?

Preotul: Doctrina spiritismului este foarte variată, după

nuanţele societăţilor şi a şefilor spiritişti. În general ei învaţă:

a. Tăgăduiesc Dogma Sfintei Treimi, înlocuind cu un

Dumnezeu suprem şi alţi dumnezei solari ca fii, alţi planetari ca

Sfântul Duh, toţi organizaţi în ierarhii; b. Dumnezeu nu este

creatorul lumii, ci numai organizatorul ei, arhitect demiurg; c.

Iisus este spirit superior şi Dumnezeul nostru solar, care

îndrumă pe om, dar nu-l mântuieşte; d. Adevărata revelaţie se

face prin spiritele care se arată oamenilor prin medii; e. Omul

este alcătuit din trup, perispirit şi spirit. Sufletul omului, prin

perispirit, se poate lăsa văzut şi poate comunica cu cei vii, când

ei sunt vrednici şi cred; f. Mântuirea se capătă prin evoluţia

spre bine şi reîncarnare sau metempsihoză (vezi dogmele) şi

iarăşi: Spiritiştii înţeleg pe Dumnezeu că este mărginit, având

sub sine alţi dumnezei mai mici, care stăpânesc anumite planete

şi regiuni ale cerului, ajutaţi de îngeri. Universul este populat

de spirite planetare, animale şi raţionale. Omul constă din trup,

perispirit şi spirit. Trupul se nimiceşte, dar perispiritul şi

spiritul sunt veşnice; oamenii buni devin spirite bune, iar cei răi

se reîncarnează până ce se fac buni ş.a. M.d. 4

Vezi pe larg despre toate acestea în Pravila Bisericească a Arhim.

Dr. Nicodim Sachelarie, n. 1880-1882 şi urm., p. 493-494

Capitolul 35

DESPRE CALENDAR

Credinciosul: Prea Cuvioase Părinte, îmi puteţi spune

ceva despre calendarul cel vechi şi cel nou?

Preotul: Ce vrei să ştii despre calendar?

Credinciosul: Aş vrea să ştiu dacă a fost nevoie de

îndreptarea calendarului celui vechi (iulian), căci cei ce ţin pe

stilul vechi zic că nu trebuia schimbat.

Preotul: Calendarul vechi nu s-a schimbat, ci s-a

îndreptat, căci avea mare nevoie de îndreptare. Acest calendar a

fost întocmit de filosoful păgân Sosigene din Alexandria, în

anul 44 înainte de venirea Domnului, din porunca împăratului

Romei, Iulius Cezar, şi a fost aşezat la acea vreme, potrivit cu

isimeria (echinocţiul), care era la data de 24 martie şi 24

septembrie. Dar după întocmirea acestui calendar, astronomii

cei vechi au observat că acest calendar rămânea în urmă, faţă

de calendarul ceresc, la 300 de ani, cu o zi şi o noapte; iar unii

mai noi au dovedit că la 134 de ani calendarul iulian rămânea în

urmă cu o zi şi o noapte.

Credinciosul: Părinte, dar a rămas scris în vreo carte

această rămânere în urmă a calendarului celui vechi (iulian)?

Preotul: Această rămânere în urmă a calendarului vechi o

poţi găsi în Pidalionul de Neamţ, ediţia 1844, pe faţa filei a 9-a,

începând cu rândul al 9-lea, unde se vede scris aşa: „După

astronomii cei vechi, Ptolomeu şi alţii, o noapte şi o zi se

pogoară isimeria în 300 de ani şi ceva mai mult. Iar după cei

mai noi, o noapte şi o zi se pogoară la 134 de ani, precum se

vede scris în cartea ce se cheamă «Tomos agapis», foaia 540".

414

Aşadar din această cauză, isimeria (echinocţiul), care în

calendarul iulian era aşezată la 24 martie şi 24 septembrie, după

134 de ani a coborât cu o zi la 23 martie, apoi, după alţi 134 de

ani, la 22 martie, şi în urmă, la anul 325, pe vremea Sfântului

şi Marelui Sinod Ecumenic de la Niceea, isimeria ajunsese la

21 martie. Lucrul acesta îl poţi vedea scris în Pidalion, tot pe

faţa filei a 9-a, chiar în rândul de sus, unde scrie aşa: „Deci

primăvărateca isimerie pentru nepotrivirea a însăşi mişcării

soarelui de la apusuri către răsărituri, nu se face totdeauna întruna

şi aceeaşi zi. Că în vremea Sfinţilor Apostoli era la 22

martie, după mărturia aceloraşi apostoli (Cartea a 5-a, cap. 17),

ori, după alţii, la 23. Iar în timpul întâiului sinod a toată lumea

(de la Niceea) era la 21 martie, după Sevastos şi alţii".

Deci se vede, iubite frate, că creştinii chiar din vremea

Sfinţilor Apostoli nu se mai ţineau de isimeria calendarului

iulian (cel vechi), care, după cum ai văzut, rămânea în urmă.

Aşa că Sfinţii Părinţi de la Niceea fac prima îndreptare a

calendarului iulian, după cum şi Sfinţii Apostoli mai înainte de

ei au făcut-o, şi isimeria cea de la 24, 23 şi 22 martie, găsind-o

în urmă cu trei zile până la venirea lor, o fixează la 21 martie,

unde era atunci.

Credinciosul: Cum a fost cu rămânerea în urmă a

calendarului vechi, după sinodul întâi?

Preotul: După cum ai văzut că în Pidalion, la locul

arătat, isimeria calendarului iulian de la anul 44 î.d.Hr. şi până

la anul 325 în vremea Sfântului şi Marelui Sinod Ecumenic de

la Niceea, a coborât cu trei zile în urmă, la fel s-a întâmplat şi

după Sinodul I Ecumenic, isimeria rămânând mereu în urmă.

Acest lucru îl arată marele învăţat Nichifor Grigoras (1324),

care zice că: „Îndreptările calendarului iulian au rămas neglijate

şi trebuie negreşit a se îndrepta" 1. Să ştii că la anul 1325, când

se împlineau 1000 de ani de la Sfântul şi Marele Sinod

Ecumenic de la Niceea, marele învăţat şi istoric bizantin,

socotind că este timpul potrivit pentru îndreptarea propusă de

el, a adus proiectul său la patriarhul Isaia (1323-1324).

415

Alt mare om de ştiinţă, Matei Vlastare, recunoscând şi el

justeţea propunerii lui Grigoras, a întocmit el însuşi o Syntagmă

în acest scop, în 1335, prin care împărtăşea aceeaşi temă. El constată, ca şi înaintaşul lui, Grigoras, că tabelele pascale nu

mai corespund, deoarece s-au depărtat de ziua lunii pline astronomice.

Apoi alt mare învăţat, călugărul Isaac Arghyros, a reluat

studiile problemei pascale (1371-1372). El a arătat că

echinocţiul este socotit cu şapte zile mai târziu şi a stabilit că

acest lucru este o abatere de la hotărârea Sfântului Sinod de la

Niceea, dacă la serbarea Paştilor nu se ţine cont de luna plină

care cade între 15 şi 20 martie, adică după echinocţiul adevărat,

şi se aşteaptă luna plină următoare. El a cerut îndreptarea

calendarului, pentru ca tabelele pascale să corespundă cu datele

astronomice 2. Iarăşi de îndreptarea calendarului şi de data

Paştilor s-a ocupat mult Gheorghe Ghemist Plethon ( 1450).

Aceştia de până aici au fost învăţaţi greci, din Bizanţ, care

au avut preocupări pascalologice şi de îndreptare a calendarului.

În Apus, foarte mulţi învăţaţi filosofi şi astronomi,

văzând rămânerea în urmă a calendarului iulian, s-au ocupat

de îndreptarea lui, dar fiindcă nu este locul şi nici vremea de

a vorbi pe larg, voi aminti doar pe câţiva dintre ei, ca: Ioan

de Sacro Busto, Albertus Magnus ( 1280), Roger Bacon

( 1292), regele Alfons al X-lea al Castiliei, care în 1240 a

convocat un colegiu de astronomi ca să calculeze datele

exacte ale calendarului. În anul 1262 ei au întocmit Tabelele

planetare alfonsiene. Apoi renumitul sorbonist, Pierre d'Ailly

( 1420), cardinalul german Nicolaus de Cusa (Cusanus, 1464),

Paul de Middelburg (1534), profesor de matematică şi

astronomie la Padova, învăţatul Andreas Stibonius, teolog şi

matematician, Georg Stannstetter, medic şi filosof la Viena,

dominicanul italian Ignazio Danti (Perusinus 1586) şi mulţi

alţii au cerut îndreptarea calendarului şi a Pascaliei şi au

arătat nepotrivirile calendarului iulian 3.

Vezi Problema stabilirii datei Paştilor, de Teodor M. Popescu, în

„Ortodoxia, nr. 3, 1964, p. 381.

Petavius, Uranologion, 1628, p. 204.

Vezi la Teodor M. Popescu, op. cit., p. 382-387.

416

În Pidalionul de Neamţ se arată că pe la anul 1760

isimeria coborâse de la 21 martie la 10 martie: „Pentru că şi noi

vedem că isimeria a rămas cu adevărat cu 11 zile înapoi" 4.

Învăţatul apusean Roger Bacon, amintit mai sus, face un apel direct la papa Clement al VI-lea (1265-1268), în care cere

îndreptarea calendarului vechi, iulian, arătând că echinocţiul a

ajuns la 12 martie şi că Paştele se serbează adeseori greşit. În

baza cercetărilor acestor mari învăţaţi şi ale altor mulţi care au

fost după ei, papa Grigore al XIII-lea (1572-1585) a anunţat la

24 februarie 1582, prin bula «inter gravissimas», reforma

calendarului iulian, prin suprimarea a 10 zile (5-14 octombrie)

şi readucerea echinocţiului de primăvară la data de 21 martie,

cum era pe vremea Sfinţilor Părinţi de la Niceea.

Credinciosul: Dar eu am auzit pe cei cu stilul vechi

spunând despre calendarul nostru îndreptat că este catolic, ca

cel gregorian, îndreptat de papa Grigore al XIII-lea la anul

1582. Oare aşa să fie?

Preotul: Nu este aşa, iubite frate. Ca să mai ştii un lucru,

află că între calendarul gregorian îndreptat şi cel astronomic,

diferenţa anuală este de 26,02 secunde, ceea ce-l face să rămână

în urmă cu o zi şi o noapte la 3500 ani. Iar în calendarul

ortodox îndreptat diferenţa dintre anul solar şi cel civil este

redusă prin modul de bisectare până la un minim de 2,02

secunde, ceea ce face ca diferenţa să ajungă de o zi şi o noapte

de-abia după 42772 de ani 5.

Să ştii, de asemenea, că rămânerea în urmă a calendarului

iulian era cunoscută în Biserica noastră cu sute de ani înainte.

Acest lucru se arată din mărturia arhimandritului Nichifor,

îngrijitorul Episcopiei Buzăului, care, la sfârşitul Ceaslovului

tipărit de Sfântul Sinod în anul 1816, arată că din greşelile

calendarului şi pascaliei vechi suntem cu 13 zile în urmă. El

arată că autorul acestei Pascalii este Dr. Panaite Donici.

Încă să mai ştii că şi tâlcuitorii canoanelor din Pidalion

cunoşteau foarte bine rămânerea în urmă a calendarului iulian.

Vezi canonul 7 Apostolic, f. 8.

Amănunte la: V. Gheorghiu, Sfintele Paşti şi reforma calendaristică

ortodoxă română, p. 74; C. Chiricescu, Pascalia, p. 50.

417

Iată ce scrie la subînsemnarea canonului 61 din Cartagina, fila

339: „Este de nedumerit lucru pentru ce canonul acesta zice aici

că la fiecare sinod de peste an să se arate când are să fie

Pascha, de vreme ce întâiul sinod a făcut îndreptarea cea pentru

Paschă... Spre dezlegarea nedumeririi zicem că poate părinţii

africani au adus numai canoanele şi hotarul credinţei sinodului I,

dar nu şi practicalele lui, întru care, după Balsamon, se

cuprindea îndreptarea cea pentru Paschă, precum se vede în

practicalele întâiului sinod cele scrise de Ghelasie. Dar poate şi

pentru că încă nu era atât de bine cunoscută îndreptarea aceasta

şi prin urmare nici cu amănuntul ştiută şi lesne aflată ca acum".

Deci ţi-am adus atâtea mărturii şi de la învăţaţii din Bizanţ

şi de la cei din Apus, căci cu adevărat calendarul era rămas în

urmă şi a trebuit negreşit să fie îndreptat.

Credinciosul: Prea Cuvioase Părinte, dar cum a fost

îndreptarea calendarului în Biserica noastră Ortodoxă? Căci cei cu stilul vechi zic că patriarhul Miron Cristea şi cei ai lui şi-au uitat de rânduiala veche şi au stricat calendarul nostru cel sfânt

şi credinţa ortodoxă.

Preotul: Nu-i deloc aşa cum zic oamenii cei simpli, care

nu cunosc nici dogmele Bisericii Ortodoxe, nici ce este

calendarul.

Credinciosul: Dar cum şi de cine s-a făcut îndreptarea

calendarului?

Preotul: Nu patriarhul Miron Cristea a îndreptat

calendarul, ci Biserica noastră dreptmăritoare de Răsărit, în

frunte cu patriarhul ecumenic de la Constantinopol şi cu toţi

patriarhii Bisericilor Ortodoxe care au fost acolo de faţă, sau au

trimis delegaţi şi împuterniciţi pentru a semna în locul lor.

Aceştia au făcut îndreptarea calendarului vechi, care, după cum

ai văzut, rămăsese în urmă ca şi Pascalia.

Credinciosul: Dar cum şi când s-a făcut această îndreptare?

Preotul: Iată cum. În anul 1923 s-au adunat la Constantinopol,

într-un sinod, reprezentanţi ai tuturor Bisericilor

Ortodoxe. Acolo, cercetând cu frica lui Dumnezeu şi cu

amănunţime chestiunea calendarului iulian şi văzând că prin

îndreptarea lui nu se aduce nici o ştirbire dogmelor, canoanelor

Bisericii şi rânduielilor Sfinţilor Părinţi şi că prin rămânerea în

418

urmă a calendarului de la 21 la 8 martie, se calcă rânduiala

stabilită de Sfântul şi Marele Sinod Ecumenic de la Niceea, au

hotărât cu toţii să îndrepte calendarul iulian şi să aducă

echinocţiul de la 8 la 21 martie, aşa cum îl aşezaseră cei 318

Sfinţi şi dumnezeieşti Părinţi de la Niceea, pe vremea Sfântului

şi Marelui Împărat Constantin. Hotărârea a fost primită de către

toate Bisericile Ortodoxe care au luat parte la sinod, prin

mitropoliţi, episcopi şi delegaţii lor, urmând ca fiecare Biserică

să facă îndreptarea calendarului când va găsi vreme potrivită.

Astfel, în anul 1924, la 10 martie, a îndreptat calendarul

Patriarhia Ecumenică de Constantinopol şi Biserica Greciei.

Apoi, pe rând, Patriarhia Alexandriei, Patriarhia Antiohiei şi în

anul 1924, în octombrie, a îndreptat calendarul şi Biserica

noastră Ortodoxă Română, socotind ziua de 1 octombrie drept

14 octombrie, sărind peste cele 13 zile cu care rămăsese în

urmă calendarul iulian.

Credinciosul: Dar de ce serbăm Sfintele Paşti după stilul

vechi?

Preotul: Noi serbăm Sfintele Paşti odată cu creştinii ce

ţin stilul vechi, nu pentru că aşa ar trebui să facem - pentru că

aşa cum ţi-am arătat, şi pascalia veche, ca şi calendarul vechi,

sunt rămase în urmă şi nu mai corespund rânduielilor celor puse

de Sfinţii Părinţi de la Niceea -, ci facem acest lucru pentru

unitatea şi pacea Bisericilor noastre surori, care încă nu au

îndreptat calendarul, precum Biserica Rusă, Biserica Serbiei

ş.a. Căci aşa s-a făcut înţelegerea la Moscova, în anul 1948, la

Sinodul panortodox, unde au fost de faţă aproape toate

Bisericile Ortodoxe, prin reprezentanţii lor. În privinţa serbării

Paştilor şi a îndreptării calendarului, ultima rezoluţie are

următorul conţinut:

„I. În dorinţa de a păstra unitatea întregii Biserici,

consfătuirea întâistătătorilor şi reprezentanţilor Bisericilor

Ortodoxe Autocefale de la Moscova a ajuns la concluzia că

importanţa calendarului pentru Biserica Ortodoxă se defineşte

mai ales prin faptul că el se raportează la sărbătoarea Sfintelor

Paşti, fiindcă această prăznuire trebuie să se bazeze pe legile

biblice în acord cu hotărârile Sinoadelor şi să fie săvârşită

pretutindeni la aceeaşi dată, în zi de Duminică, dar nu odată cu

419

Paştele iudaic. Pascalia alexandrină satisface întru totul această

cerinţă a Bisericii.

II. Pentru a înlătura deosebirile cu privire la sărbătoarea

Sfintelor Paşti, cauzate de diferite sisteme de calendare ce

există în Bisericile autocefale, consfătuirea consideră obligatoriu

pentru toată lumea ortodoxă a sărbători praznicul Sfintelor

Paşti numai după stilul vechi, potrivit pascaliei alexandrine.

III. Până în momentul în care va fi întocmit şi recunoscut

calendarul desăvârşit, consfătuirea consideră că pentru sărbătorile

stabile fiecare Biserică autocefală să se poată folosi de

calendarul întrebuinţat actualmente în acea Biserică.

IV. Consfătuirea consideră obligatoriu pentru cler şi

credincioşi de a urma stilul Bisericii locale pe teritoriul căreia

se găsesc, ca unul din obiceiurile acestei Biserici, a cărui

păstrare în numele unităţii şi al iubirii ne este poruncită de către

sfintele canoane".

Iată deci cum reprezentanţii a toată Biserica Ortodoxă

s-au înţeles la sinodul de la Moscova, din anul 1948, şi au

iscălit ca, pentru unitatea şi pacea Bisericii, să sărbătorim

Paştele după stilul vechi, iar toate celelalte sărbători după stilul

nou îndreptat, până ce se va face un calendar desăvârşit. Dar ai auzit că este obligatoriu ca toţi preoţii şi credincioşii din fiecare ţară să ţină toate sărbătorile după stilul Bisericii din acea ţară în

care se găsesc. Şi deci cei cu stilul vechi din ţară de la noi nu

ascultă această hotărâre a conducătorilor Bisericilor Ortodoxe.

Credinciosul: Dar poate această hotărâre nu priveşte şi pe

cei cu stilul vechi.

Preotul: Ba da. Chiar Biserica Rusă din ţara noastră, care ţinea stilul vechi până la acest sinod, a primit poruncă de la

patriarhul Moscovei să ţină toate sărbătorile de peste an, afară

de Sfintele Paşti, după stilul nou îndreptat.

Credinciosul: Unde se vede scris acest lucru?

Preotul: În declaraţia preotului de la Biserica Ortodoxă

Rusă din Bucureşti, care, răspunzând la adresa Sfintei Patriarhii

Române, scrie: „La adresa nr. 439, din 7 august 1954, am

onoarea a vă comunica că Biserica Ortodoxă Rusă din Bucureşti

prăznuieşte toate sărbătorile creştineşti de peste an după calendarul

îndreptat, adică pe stilul nou, după cum se prăznuiesc

aceste sărbători în întreaga Biserică Ortodoxă Română", şi semnează:

Superiorul Bisericii Ruse - Bucureşti, Preot C. Tomescu.

Deci iată că cei cu stilul vechi din ţara noastră nu numai că nu ascultă de Sfântul Sinod al ţării noastre, dar nu vor să asculte nici de marele Sinod care s-a făcut la Moscova şi de

hotărârea conducătorilor tuturor Bisericilor Ortodoxe care aveau

acolo pe Prea Fericitul Patriarh Alexei I, a toată Rusia.

Credinciosul: Bine, dar cei cu stilul vechi zic că ţin cu

Ierusalimul şi cu Sfântul Munte Athos.

Preotul: Dacă ţin cu Ierusalimul şi cu Sfântul Munte

Athos, de ce nu-i primeşte Ierusalimul nici la slujbă şi nici la

împărtăşire? Când am fost la Ierusalim şi când grupul nostru, de peste patruzeci de pelerini, a intrat la Prea Fericitul Patriarh Benedict al Ierusalimului, prima întrebare pe care ne-a pus-o a fost: „Nu este vreun stilist printre voi...?", căci nici în audienţă nu voieşte să-i primească. Apoi, dacă zic că ţin ca la Ierusalim,

de ce nu fac ceea ce fac cei din Ierusalim, unde se ţine stilul

vechi? Căci atât Prea Fericitul Patriarh, cât şi înalt Prea

Sfinţitul Mitropolit, episcopii, preoţii şi diaconii de la Sfântul

Mormânt slujesc şi se împărtăşesc cu toţi creştinii care vin din

toate ţările unde se ţine stilul nou (calendarul îndreptat).

Dacă zic că ţin cu cei de la Sfântul Munte, de ce nu fac şi

ei ca cei de la Sfântul Munte, adică să fie supuşi Bisericii,

Sfântului Sinod şi ţării din care fac parte şi să slujească

împreună cu preoţii şi episcopii cei ce ţin stilul nou, aşa cum

fac stareţii, preoţii şi monahii din Sfântul Munte Athos?

Când am fost la Sfântul Munte Athos în anul 1977,

împreună cu câţiva preoţi monahi din această Sfântă Mănăstire

Sihăstria, am slujit acolo şi ne-am împărtăşit cu Sfintele şi

Preacuratele Taine din acelaşi Sfânt Potir, cu episcopi, stareţi şi

preoţi din Sfântul Munte Athos şi nimeni, nici măcar un cuvânt

nu ne-a amintit de stilul vechi sau nou, măcar că acolo încă se

ţine stilul vechi. Dar de ce acest lucru? Pentru că atât episcopii, cât şi stareţii şi preoţii monahi, cu care am slujit împreună, sunt oameni luminaţi la minte de Duhul Sfânt şi cunoscători ai dogmelor şi canoanelor Bisericii Ortodoxe, care ştiu că problema calendarului nu este o dogmă de credinţă şi nu voiesc ca din pricina calendarului să strice unitatea, dragostea şi pacea Bisericii Ortodoxe, cum fac cei cu stilul vechi de la noi din ţară,

care nu se supun nici Bisericii, nici canoanelor Sfintei Biserici

şi nu primesc împărtăşirea cu Biserica noastră Ortodoxă.

Dacă cei cu stilul vechi zic că ţin cu Ierusalimul, de ce în

anul 1982, la hramul Sfântului şi Marelui Mucenic Ioan cel

Nou de la Suceava (24 iunie), nu au voit să vină să slujească cu

Prea Fericitul Patriarh Diodor al Ierusalimului? Oare sunt ei

mai învăţaţi în sfintele canoane şi dogmele dreptei credinţe

decât Prea Fericitul Patriarh al Ierusalimului, care a venit

înconjurat de atâţia mitropoliţi şi episcopi şi a slujit în atâtea

biserici ortodoxe din ţara noastră şi s-a împărtăşit cu Sfintele şi

Preacuratele Taine din acelaşi Sfânt Potir cu Prea Fericitul

Patriarh Iustin al Bisericii Ortodoxe Române şi cu alţi mitropoliţi

şi episcopi din ţara noastră?

Dacă zic că ţin cu Ierusalimul, de ce Biserica Ortodoxă

din Ierusalim nu-i recunoaşte, aşa cum nu-i recunoaşte nici

Patriarhia Ecumenică din Constantinopol? Ca să înţeleagă acest

adevăr, îi rugăm pe cei cu stilul vechi să asculte cuvintele Prea

Fericitului Patriarh Diodor al Ierusalimului, pe care le-a zis în

această privinţă la hramul Sfântului Mare Mucenic Ioan cel Nou

de la Suceava, din 24 iunie 1982: „Noi nu recunoaştem în

România altă Biserică, în afară de Biserica Ortodoxă Română,

condusă de Prea Fericitul Patriarh Iustin şi de Sfântul Sinod al

Bisericii Ortodoxe Române, cu ierarhii săi. Biserica Ortodoxă

Română este sora Bisericii noastre. Ea are comuniune cu

Biserica Ierusalimului şi succesiune apostolică asemenea cu

toate Bisericile Ortodoxe din lume". Apoi, referindu-se la

calendarul iulian cel neîndreptat, sau cum i se mai spune „cel

vechi", a zis: „Noi, la Ierusalim, ţinem calendarul iulian cel

neîndreptat, sau cum i se mai zice, «cel vechi», dar acest lucru

nu este o pricină de despărţire între noi şi Biserica Ortodoxă

Română şi alte Biserici Ortodoxe şi nici nu facem din calendar

o dogmă de credinţă".

De asemenea, în anul 1992, un grup de călugări din

Sfântul Munte Athos, care a făcut un pelerinaj în ţara noastră

cu o bucată din lemnul Sfintei Cruci, nu a fost la nici o biserică

stilistă, ci numai la biserici şi mănăstiri care ţin calendarul pe nou.

La fel cei doi mitropoliţi de la Ierusalim, care, de hramul

Sfintei Paraschiva din anul 1992, au adus un deget din moaştele

Sfântului Ioan Iacob, nu s-au dus la Mănăstirea Slătioara, care

ţine stilul vechi, sau la altă biserică stilistă să ducă aceste sfinte

moaşte, ci la Catedrala Mitropolitană din Iaşi, unde au slujit

împreună cu ierarhii şi preoţii noştri, deşi la Ierusalim ei ţin calendarul pe vechi*.

Credinciosul: Dar cum stăm cu postul Sfinţilor Apostoli, căci cei cu stilul vechi zic că noi l-am desfiinţat?

Preotul: Nu-i deloc aşa cum zic aceşti creştini şi conducătorii

lor, care îi amăgesc cu minciunile lor. Postul Sfinţilor

Apostoli nu este desfiinţat, ci ţinut sub iconomia Bisericii

Ortodoxe Române, căci dacă ar fi fost desfiinţat, nici într-un an

nu am mai avea postul Sfinţilor Apostoli.

Credinciosul: Dar de ce uneori postul Sfinţilor Apostoli

este mai mic de opt zile, căci după rânduiala canoanelor nu

poate fi mai mic de opt zile?

Preotul: Pentru că postul Sfinţilor Apostoli stă în strânsă

legătură cu Sfintele Paşti. Pascalia noastră ortodoxă are 34 de

date pascale, care se schimbă din data de 22 martie până la 25

aprilie; aşa că atunci când Sfintele Paşti cad cel mai timpuriu, la

22 martie, prima zi de după echinocţiul de primăvară, atunci

postul Sfinţilor Apostoli se întinde până la -şase săptămâni. Iar

când Sfintele Paşti cad cel mai târziu la 25 aprilie, postul

Sfinţilor Apostoli rămâne de opt zile. Dar fiindcă am făcut

ascultare de hotărârea Sinodului panortodox de la Moscova, din

anul 1948, şi am primit să facem Sfintele Paşti după pascalia

alexandrină, care este rămasă în urmă cu 13 zile, ca şi calendarul

iulian, atunci când Paştele cade târziu din cauza pascaliei

vechi, la noi postul Sfinţilor Apostoli este mai mic de opt zile.

Credinciosul: Dar cum se procedează atunci când postul

Sfinţilor Apostoli este mai mic de opt zile?

Preotul: Atunci rămânem la hotărârea Sfântului Sinod şi

câte zile rânduieşte Sfântul Sinod, atâtea zile postim.

Credinciosul: Dar poate Sfântul Sinod să rânduiască să

postim chiar şi în săptămâna de harţi de după Sfânta Treime?

* n. ed.

Preotul: Poate, desigur. Sfântul Sinod are putere să poruncească, atunci când crede de cuviinţă şi de nevoie, să se ţină post 6. În tâlcuirea la porunca a doua bisericească se arată

că: „Timpul pentru îndeplinirea postului îl hotărăşte Biserica" 7.

Credinciosul: Părinte, dar care sunt greşelile şi abaterile

canonice ale celor pe stil vechi din ţara noastră?

Preotul: Cei cu stilul vechi din ţara noastră au şi abateri

canonice, căci:

1. Nu ascultă de hotărârea Patriarhiei Ecumenice din

Constantinopol, din anul 1923, care a hotărât îndreptarea

calendarului celui vechi;

2. Nu ascultă nici de Sfânta Patriarhie a Ierusalimului, de

a sluji şi a se împărtăşi cu Biserica noastră Ortodoxă, aşa cum a

făcut Prea Fericitul Patriarh al Ierusalimului şi mitropoliţii săi

când au venit şi s-au împărtăşit cu ierarhii Bisericii noastre la

Suceava, în anul 1982 şi în alte dăţi;

3. Cei cu stilul vechi nu ascultă de Sfântul Sinod al

Bisericii Ortodoxe Române şi de hotărârea întâi-stătătorilor

tuturor Bisericilor Ortodoxe, care s-au adunat la Moscova în

anul 1948 şi au hotărât ca toţi preoţii şi credincioşii care mai

sunt pe stil vechi să asculte de Sfântul Sinod şi să ţină toate

sărbătorile de peste an, afară de Sfintele Paşti, după stilul nou

(calendarul îndreptat) 8 ;

4. Cei cu stilul vechi, cu de la sine putere, fără aprobarea

Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Române, şi-au făcut

singuri episcopie şi, prin aceasta, ei cad sub osânda

următoarelor canoane: 31, 33, 34 apostolice; 18 al Sin. IV ec;

64, 65, 95 şi 109 al Sin. din Cartagina; 6 al Sin. din Laodiceea;

15 al Sin. I-II din Constantinopol; 6 al Sin. din Gangra; 34 al

Sin. VI ec; 8 al Sin. IV ec. şi 5 al Sin. din Antiohia;

5. Episcopii lor nu au fost aleşi şi nici hirotoniţi cu

aprobarea Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Române şi, prin

aceasta, cad sub osânda canoanelor: 1 şi 35 Ap.; 1, 13, 19 şi 22

Vezi Mărturisirea Ortodoxă, partea I, răspuns la întrebarea 92.

Vezi învăţătura de credinţă Ortodoxă, întreb

34-35

p. 409

Vezi aliniatul al IV-lea al Hotărârii de la Moscova din 1948, în 20 de zile în U.R.S.S.

ale Sin. din Antiohia; 4 şi 6 ale Sin. IV ec.; 3 al Sin. VII ec., 12 al Sin. din Laodiceea; 6 al Sin. din Sardica; 1 al Sin. I-II din Constantinopol;

6. Episcopii şi preoţii lor, precum şi creştinii conduşi de ei, se depărtează de la slujirea şi împărtăşirea cu preoţii şi ierarhii noştri, din ură, răzvrătire şi neascultare, căzând prin

aceasta sub osânda canoanelor: 12, 13, 14 şi 15 ale Sin. I-II

din Constantinopol; 31 al Sfinţilor Apostoli; 18 al Sin. IV ec;

31 şi 34 ale Sin. VI ec; 5 al Sin. din Antiohia şi altele;

7. Episcopii şi preoţii care ţin stilul vechi din ţara noastră

săvârşesc o erezie când botează a doua oară pe creştinii ce au

fost o dată botezaţi în numele Preasfintei Treimi şi, prin

aceasta, ei cad sub osânda următoarelor canoane: 47, 68

Apostolice; 7 al Sin. II ec; 95 al Sin. VI ec; 57, 66, 77 ale

Sin. din Cartagina; 1 al Sfântului Vasile cel Mare şi altele. Ei,

făcând al doilea botez celor botezaţi în numele Sfintei Treimi,

răstignesc a doua oară pe Hristos 9 ;

8. Episcopii şi preoţii stilişti din ţara noastră au rupt

legătura duhovnicească cu ierarhia canonică a Bisericii

Ortodoxe Române şi, prin aceasta, ei cad sub osânda următoarelor canoane: 31 al Sfinţilor Apostoli; 17 al Sin. VII ec;

4, 18 al Sin. VI ec; 1 al Sin. I-II din Constantinopol; 5, 6 ale

Sin. din Gangra; 5 al Sin. din Antiohia şi 14 al Sin. Din Cartagina;

9. Episcopii, preoţii şi creştinii stilişti din ţara noastră hulesc şi defaimă pe patriarhul, episcopii şi preoţii Bisericii

Ortodoxe Române, îi numesc «catolici», «lipsiţi de dar»,

«eretici» etc,; pentru aceasta ei cad sub osânda canoanelor: 12,

15, 105 şi 108 ale Sin. din Cartagina; 28, 74 şi 75 ale Sfinţilor

Apostoli; 6 al Sin. II ec; 9 al Sin. IV ec; 4 al Sin. Din Antiohia ş.a;

10. Episcopii şi preoţii stilişti nu pomenesc la slujbele lor

pe episcopul locului, nici pe mitropolit, nici pe patriarh şi prin

aceasta ei se osândesc de următoarele canoane: 55 apostolic; 6

al Sin. II ec; 13, 14 al Sin. I-II din Constantinopol ş.a.;

Sfântul Ioan Damaschin, Dogmatica cap. IX, Despre credinţă şi Botez.

11. Episcopii şi preoţii stilişti şi-au făcut mănăstiri fără

aprobarea Sfântului Sinod şi, prin aceasta, ei cad sub osânda

canoanelor: 31 Apostolic; 15, 16 ale Sin. I ec; 4, 24 ale Sin. IV

ec, 21 al Sin. VII ec; 2, 3, 4 şi 5 ale Sin. I-II din

Constantinopol; 88 al Sin. din Cartagina ş.a.;

12. Preoţii stilişti se duc din sat în sat, în eparhii şi

parohii străine şi fac slujbe pe ascuns, fără să ţină seama de

aprobarea episcopului locului şi a parohului din acele parohii şi,

prin aceasta, ei cad sub osânda următoarelor canoane: 3, 21 ale

Sinodului din Antiohia; 15 al Sin. I ec; 14, 15 Apostolice; 2, 3 ale Sin. II ec; 6, 13 şi 23 ale Sin. IV ec; 36 al Sin. IV ec; 16 al

Sin. din Sardica; 57 al Sin. din Cartagina ş.a.

Iată deci, aşa cât mai pe scurt, care sunt greşelile şi

abaterile canonice ale celor ce ţin stilul vechi în ţara noastră,

Mai sunt încă şi alte neorânduieli canonice ale lor, dar pe care

nu am vreme a le însuma aici.

Credinciosul: Cei cu stilul vechi zic că Patriarhia

Ierusalimului este cea dintâi şi că ei ţin cu Ierusalimul.

Preotul: Dacă ei socotesc aşa, de ce nu ascultă de

patriarhul Ierusalimului, care, cum ai văzut mai sus în

cuvântarea sa la hramul Sfântului Ioan cel Nou de la Suceava,

din anul 1982, a arătat că problema calendarului nu este o

dogmă de credinţă şi o pricină de despărţire între Bisericile

Ortodoxe? Iar dacă vor să ştie poziţia ierarhică şi canonică a

Patriarhiei Ierusalimului, să înţeleagă că, în rânduiala Bisericii

Universale Ortodoxe, prima este Patriarhia Ecumenică de

Constantinopol, a doua este Patriarhia Alexandriei, a treia este

a Antiohiei şi a patra este a Ierusalimului 10. Aşa că Patriarhia

Ierusalimului, împreună cu celelalte patriarhii, ascultă de cea a

Constantinopolului şi, la vremea potrivită, va îndrepta şi ea

calendarul cel vechi, aşa cum a fost înţelegerea tuturor patriarhilor

în anul 1923.

Iar pentru neascultarea de Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române, stiliştii nu sunt recunoscuţi nici de Patriarhia

Vezi despre aceasta în Pidalionul de Neamţ, ediţia canoanele: 3 al Sinodului II Ecumenic; 34 Apostolic; 28 al Sinodului IV

Ecumenic şi 36 al Sinodului VI Ecumenic.

426,

Ecumenică 11, nici de alte Biserici Ortodoxe, chiar dacă acestea

ţin în ţara lor calendarul pe stil vechi.

* * *

Credinciosul: Dar stiliştii, adică creştinii cu stilul vechi,

sunt eretici?

Preotul: Nu sunt eretici, căci până acum nu au greşeli

dogmatice, morale sau în cult 12. Ei au călcat numai legile

bisericeşti administrative şi au ajuns la neînţelegere cu ierarhia

Bisericească, organizându-şi biserici şi mănăstiri deosebite şi de

aceea sunt schismatici (despărţiţi de la Biserica dreptmăritoare)

Dar dacă vor îndrăzni să facă al doilea botez creştinilor care au

fost botezaţi o dată în numele Sfintei Treimi, atunci de la sine

se fac eretici, potrivit canonului 47 Apostolic şi altor canoane.

Numai creştinii care şi-au format o doctrină rătăcită de la unele

adevăruri dogmatice de credinţă ortodoxă, de morală şi de cult

se numesc eretici 13.

Credinciosul: Dar dacă creştinii stilişti vor rămâne aşa şi

nu vor voi să se mai supună Bisericii, ce are să fie cu ei?

Preotul: Vor rămâne o ramură schismatică în Biserica

Ortodoxă.

Patriarhul Ecumenic Bartolomeu, în timpul vizitelor pe care le-a

făcut în ţara noastră, ultima în toamna anului 1997, nu a fost la nici o

biserică stilistă (n. ed.).

Dacă vor boteza a doua oară pe cei botezaţi în numele Preasfintei

Treimi pot deveni eretici.

Arhim. Nicodim Sachelarie, Pravila Bisericească, n. 715, p.

179;

n. 244, p. 61 ş.a.

Capitolul 36

DESPRE “OASTEA DOMNULUI

Credinciosul:

Prea Cuvioase Părinte, ce-mi puteţi spune despre „Oastea Domnului"?

Preotul:

Grăitorul de Dumnezeu, gura lui Hristos şi

marele vas al alegerii, dumnezeiescul Apostol Pavel, în multe

locuri din epistolele sale ne arată că toţi creştinii care s-au

botezat în numele Sfintei Treimi sunt ostaşi ai lui Hristos.

Având în vedere acest lucru, el sfătuieşte pe ucenicul său, Timotei, să se lupte ca un adevărat ostaş al lui Iisus Hristos şi îi zice: Suferă împreună cu mine,

ca un bun ostaş al lui Hristos

Iisus (II Tim. 2, 3). Apoi, arătându-i că adevăratului ostaş al lui

Iisus Hristos nu i se cade a se amesteca cu lucrurile şi

deşertăciunile lumii, îi zice: Nici un ostaş nu se încurcă cu

treburile vieţii,

ca să fie pe plac celui care strânge oaste

(II Tim. 2, 4).

Ba şi mai mult, marele Apostol Pavel arată şi care sunt armele cele duhovniceşti ale ostaşilor lui Iisus Hristos şi-i îndeamnă pe efeseni să le ia asupra lor: Pentru aceea, luaţi toate armele lui Dumnezeu, ca să puteţi sta împotrivă în ziua cea rea, şi, toate biruindu-le, Să rămâneţi în picioare...

îmbrăcaţi-vă cu platoşa dreptăţii, şi încălţaţi picioarele voastre,

gata fiind pentru Evanghelia păcii.

În toate luaţi pavăza credinţei,

cu care veţi putea să stingeţi toate săgeţile cele

arzătoare ale vicleanului.

Luaţi şi coiful mântuirii şi sabia

Duhului, care este cuvântul lui Dumnezeu (Efes. 6,

13-17).

428

429

Şi iar îi spune lui Timotei: Luptă-te lupta cea bună a

credinţei, cucereşte viaţa veşnică la care ai fost chemat...

(I Tim. 6, 12). Apoi, arătându-i că şi el singur, ca un bun ostaş

al lui Iisus Hristos, s-a luptat în viaţă, îi zice: Lupta cea bună

m-am luptat, călătoria am săvârşit, credinţa am păzit. De acum

mi s-a gătit cununa dreptăţii, pe care Domnul îmi va da-o în

ziua aceea (a Judecăţii de apoi), El, Dreptul Judecător, şi nu

numai mie, ci şi tuturor celor ce au iubit arătarea Lui (II Tim,

4, 7-8). Deci înţelege, frate, din mărturiile acestea ale Sfintei

Scripturi, că toţi creştinii sunt ostaşi ai lui Iisus Hristos 1

şi dacă

vor duce lupta cea bună şi după lege, vor lua cununa vieţii

veşnice.

Credinciosul: Aţi arătat din Sfânta Scriptură că toţi

creştinii sunt ostaşi ai lui Iisus Hristos. Dar eu vă întreb: Când

au devenit ei ostaşi ai lui Iisus Hristos?

Preotul: De la Sfântul şi dumnezeiescul Botez, căci atunci

fiecare creştin botezat s-a îmbrăcat cu Hristos şi a devenit ostaş

şi fiu al lui Dumnezeu după har (I Cor. 6, 11; Tit 3, 5; Gal. 3,

27). Aşadar înţelege, frate, că Biserica este mama noastră

duhovnicească, ea ne-a născut pe noi la dumnezeiescul botez

din apă şi din Duh (Ioan 3, 5) şi de atunci suntem fii după har

ai lui Iisus Hristos şi ostaşi ai Lui. Iar cum că de la Sfântul

Botez am devenit ostaşi ai lui Iisus Hristos, arată şi rugăciunea

cea de la Sfântul Botez, care, printre altele, zice: „Şi-l fă pe

acesta (copilul care se botează) ostaş ales al lui Iisus" 2.

Iar pentru a te încredinţa şi mai puternic în această

privinţă, ascultă pe Sfântul Ioan Gură de Aur, care, vorbind

către creştinii care se botezaseră la Sfintele Paşti, zice: „Te-ai

făcut ostaş al lui Iisus Hristos, ai luat mare putere, sabie

ascuţită; cu ea împunge şarpele". Apoi, arătând că Dumnezeu

îngăduie ca şi după Sfântul Botez să se înfrunte creştinul cu

ispita, spre a se încununa din luptă, zice: „Într-adevăr, Domnul

putea să îndepărteze pe duşman (care ne luptă după botez), dar

ca să cunoşti tu bogăţia darului şi măreţia puterii ce ai primit la

Vezi Kiriacodromion, Cuvânt după Evanghelia Mironosiţelor.

Bucureşti, 1857, p. 58.

Vezi în Molitfelnic la rânduiala Sfântului Botez.

botez, îl lasă pe el să se lupte cu tine, oferindu-ţi ţie multe

prilejuri de a te încununa din lupte" 3.

Credinciosul: Dar „Oastea Domnului" de azi, cum a

apărut?

Preotul: „Oastea Domnului" a fost o asociaţie creştină

ortodoxă, la început aprobată de Sfântul Sinod al Bisericii

Ortodoxe Române. Cât timp această asociaţie a avut conducători

buni, ea a adus folos Bisericii, căci foarte mulţi creştini părăseau

imoralităţile, beţiile, fumatul, înjurăturile, desfrânările,

hoţiile şi alte feluri de răutăţi care periclitau moralitatea publică.

După ce însă a rămas fără povăţuitori buni şi învăţaţi, cei

ce au rămas adevăraţi ostaşi ai lui Iisus Hristos şi buni creştini

s-au împuţinat. Mulţi dintre ei, fiind lipsiţi de povăţuitori luminaţi şi necunoscând nici Sfintele Scripturi, dogmele, Sfânta Tradiţie a Bisericii Ortodoxe, nici învăţăturile Sfinţilor Părinţi,

s-au rătăcit de la adevăr.

Marele Apostol Pavel arată că ostaşii lui Iisus Hristos,

dacă vor să se încununeze, trebuie să se lupte după lege (II Tim.

2, 5). Iar dacă sunt ostaşi numai cu numele şi au părăsit

practica tradiţională a Bisericii lui Hristos, apoi aceştia nu mai

sunt «ostaşi» ai lui Iisus Hristos, ci dezertori şi oameni nelămuriţi

în credinţă, care, în loc de folos, aduc pagubă Bisericii.

Aici la noi vin preoţi de pe la multe parohii din diferite

părţi ale ţării noastre şi se plâng de greutăţile pe care le fac unii

din cei ce-şi zic „ostaşi ai Domnului", deoarece - spun preoţii -

unii din „ostaşii Domnului" au trecut la sectari; alţii se adună

singuri fără voia şi ştirea preoţilor din parohia respectivă; alţii

defaimă cântările Bisericii şi zic că sunt greceşti şi vechi şi de

aceea nu mai sunt bune azi, şi că numai cântările de la „Oastea

Domnului" sunt bune. Alţii din aşa-zişii „ostaşi ai Domnului"

intră în biserică, dar nu fac semnul Sfintei Cruci, nu vor să ia

sfânta anaforă, nu vor să se închine şi să sărute sfintele icoane

şi alte multe abateri pe care nu le mai spun aici.

Din aceste plângeri ale multor preoţi, vedem că mulţi din

cei ce se socotesc că fac parte din „Oastea Domnului" se opun

Bisericii Ortodoxe şi credinţei strămoşeşti a poporului nostru

Sfântul Ioan Gură de Aur, Cuvânt la înviere, Colecţia „Izvoarele

Ortodoxiei", nr. 5, Bucureşti, 1942, p. 210.

românesc, pe care noi am păstrat-o de la întemeierea Bisericii şi

a neamului nostru. Noi nu trebuie să închidem ochii faţă de

aceste abateri ale acelora cărora le place să se cheme „ostaşi ai

Domnului". Noi, cu credinţa noastră ortodoxă, pe care au

păstrat-o din veac strămoşii noştri în frunte cu voievozii lor, am

biruit toate necazurile şi furtunile vremurilor grele prin care a

trecut neamul nostru şi de aceea trebuie să ţinem cu sfinţenie la

dreapta noastră credinţă cea de totdeauna.

De aceea rugăm stăruitor pe fraţii noştri preoţi, care au în

parohiile lor „ostaşi ai Domnului", să se ocupe cât mai

îndeaproape de ei şi să-i înveţe, când vin la biserică, rânduiala,

dogmele, Liturghia şi toată Sfânta Tradiţie apostolică şi

învăţăturile Sfinţilor Părinţi. Numai aşa vor putea să-i facă pe ei

adevăraţi ostaşi ai Domnului şi să-i aibă ca pe nişte adevăraţi

creştini şi ajutători în misiunea lor preoţească.

Mare plată vor avea acei preoţi care se vor osteni să

aducă pe drumul cel bun al Ortodoxiei noastre pe aceia dintre

„ostaşii Domnului" care se abat de la rânduiala unor buni fii ai

Bisericii.

Credinciosul: Am auzit că unii din cei ce-şi zic „ostaşi ai

Domnului" fac adunări şi predică prin casele oamenilor fără să

ştie preoţii şi fără să rămână în legătură cu ei. Este canonic?

Preotul: Nu este bine, fratele meu. Căci sfintele şi

dumnezeieştile canoane nu dau voie mireanului şi nici chiar

preotului să predice în public, fără de porunca episcopului

locului. în Dreptul Canonic al Bisericii de Răsărit se scrie aşa:

„Cu împuternicirea episcopului, şi preoţii pot să predice în

biserică, dar episcopul le poate lua acest drept, când nu va fi

convins sau va avea o îndoială asupra curăţiei credinţei lor". Şi

iarăşi zice: „Fără de împuternicirea episcopului, nimeni nu

poate predica în biserică" 4.

Credinciosul: Au fost cazuri în istoria Bisericii când

episcopii au oprit pe preoţi să predice în biserică?

Preotul: Au fost. în acelaşi Drept Canonic arătat mai sus, citim: „În urma ereziei lui Arie, în Biserica Alexandriei li s-a interzis preoţilor de a mai predica" 5. Mai vezi despre acest

4 Nicodim Milaş, Dreptul Canonic al Bisericii, p. 324-334 şi 360

lucru şi la Socrate (Hist. eccl. V, 22), şi la istoricul Sozomen

(Hist. eccl. VII, 19). La fel spune şi comentariul lui Nicodim

Milaş la Can. 64 Trulan; Pravila I, 549-550.

Credinciosul: Dar de ce episcopii îi opreau uneori chiar şi pe preoţi să predice în biserică?

Preotul: Din cauză că mulţi dintre preoţi erau îmbolnăviţi

de blestematele învăţături ale lui Arie. De aceea i-au oprit

episcopii, ca să nu strecoare în popor erezia care a tulburat

Biserica dreptmăritoare a lui Hristos.

Credinciosul: Dar creştinii mireni au voie să predice în

public?

Preotul: N-au voie nicidecum, fără de aprobarea episcopului

locului şi a preotului.

Credinciosul: Nici misionarii mireni nu pot predica în

public şi prin biserici fără voia episcopului?

Preotul: Nu au voie, deoarece, după cum ai auzit mai

sus, atât preoţii cât şi misionarii laici nu au voie să predice, să

înveţe în adunări pe creştini, fără aprobarea verbală sau scrisă a

episcopului locului. Iată ce spune Dreptul Bisericesc în această

privinţă: „Misionarii sunt totdeauna dependenţi de episcopul

locului şi sunt obligaţi ca, la anumite intervale, să prezinte

anumite rapoarte asupra activităţii lor" 6. Numai aşa se menţine

unitatea credinţei şi a Bisericii.

Credinciosul: Dar sfintele canoane ale Bisericii Ortodoxe

ce zic în această privinţă?

Preotul: Iată ce zic: „Nu se cuvine creştinului mirean să

ţină cuvântare sau să înveţe în public, însuşindu-şi prin aceasta

dregătorie de învăţător, ci a urma rânduielii celei predate de

Domnul şi a deschide urechea la cei ce au luat darul învăţătorescului

cuvânt şi să înveţe de la dânşii cele dumnezeieşti. Căci

în Biserica cea Una, osebite mădulare a făcut Dumnezeu, după

glasul apostolului (I Cor. 12, 27), pe care Grigorie Teologul,

tâlcuindu-l, zice aşa: «Pe această rânduială să o cinstim,

fraţilor, şi pe aceasta să o păzim. Un oarecare să fie ureche,

altul, limbă, altul, mână, iar altul altceva. Acela să înveţe, iar

acesta să se înveţe». Şi iarăşi zice: «Şi cel ce se învaţă să fie întru supunere, iar cel ce învaţă, întru blândeţe, şi cel ce

6 Nicodim Milaş, op. cit., cap. 132, p. 361.

432

slujeşte, întru osârdie. Să nu fim toţi limbă, lucrul cel mai cu

înclinare; căci au doară toţi sunt apostoli? Au doară toţi sunt

prooroci? Au doară toţi sunt învăţători? (I Cor. 12, 29-30)»,

Iar apoi adaugă: «Ce te faci pe tine păstor, oaie fiind? Ce te faci cap, picior fiind? Ce te apuci a comanda oşti, fiind rânduit între

soldaţi?» şi în alt loc: «înţelepciunea porunceşte: nu fi grabnic

în cuvinte, nu te întinde împreună cu bogatul, sărac fiind; nici

nu căuta să fii mai înţelept decât cei înţelepţi»". Apoi, la sfârşitul

acestui canon, spune: „Iar de se va prinde cineva strămutând

acest canon, acesta patruzeci de zile să se afurisească" 7.

Credinciosul: Deci nicidecum nu poate predica mireanul

în biserică şi în adunări?

Preotul: Numai dacă va avea autorizaţie scrisă sau învoire verbală (blagoslovenie) de la episcopul locului sau de la preotul parohiei unde vrea să predice. Atunci, atât clericul, cât

şi mireanul, poate să predice în biserică şi la adunări publice;

dar şi atunci va fi sub directa supraveghere a episcopului şi a

preotului din acea parohie şi eparhie 8.

Credinciosul: După câte am înţeles, totuşi, cineva din

rândul creştinilor mireni, dacă are darul cuvântului, poate să

predice cu aprobarea episcopului şi a preotului în biserici şi în

adunările creştinilor. Dar vă rog să-mi spuneţi unde se scrie că

mireanul are voie să predice în biserică sau în unele adunări

creştineşti, cu voia episcopului locului sau a preotului din acea

parohie?

Preotul: Iată unde: în Pidalionul de la Neamţ, citat mai

sus, la fila 188, pe verso, scrie aşa: „De va fi însă vreun

mirean iscusit în cuvânt şi cu chip cucernic, nu se opreşte de a

răspunde şi a învăţa îndeosebi pe cei ce îl întreabă, precum zice

Zonara şi capul 32 al cărţii a opta din apostoleştile Aşezăminte.

Că vor fi, zice, toţi învăţaţi de Dumnezeu. în ce chip grăia şi Apollo şi învăţa cele pentru Domnul, cu toate că numai botezul

lui Ioan ştia (Fapte 18, 25) şi Acvila şi Priscila, cei ce au

învăţat pe Apollo, mai cu scumpătate, calea lui Dumnezeu".

Credinciosul: Din cele de până aici am înţeles că fiecare

creştin este ostaş ales al lui Iisus Hristos, de la Sfântul Botez, şi

Can. 64 al Sin. VI Ecum., Pidalionul de Neamţ, ed. 1844, f. 187, v.

Vezi Dreptul Canonic, cap. 133, p. 363.

433

că oricând poate să se mântuiască, chiar de nu s-ar înscrie în

„Oastea Domnului", numai să facă cele făgăduite la Sfântul

Botez prin martorul său (naşul de botez). Am mai înţeles că nici

un creştin mirean şi chiar nici un preot nu poate să predice în

biserică sau în vreo adunare fără învoirea scrisă sau verbală a

episcopului locului sau a preotului respectiv. Dar care ar fi după Sfânta Scriptură motivul de a nu predica cineva din

creştini sau chiar din preoţi fără voia episcopului locului?

Preotul: Ţi-am arătat mai sus destul de clar că în Biserica

lui Hristos nu toţi sunt apostoli, nu toţi, dascăli, nu toţi,

tâlcuitori (I Cor. 12, 29-30); de aceea nu toţi pot să fie

predicatori. Iar pricina pentru care cineva are voie să predice numai cu învoirea episcopului locului, este, după Sfânta Scriptură, că el trebuie să meargă pe calea ascultării de cei ce sunt puşi de Dumnezeu în Biserică episcopi (Fapte 20, 28) şi numai de aceştia să fie trimis la predicarea cuvântului lui Dumnezeu. Auzi ce zice Sfânta Scriptură: Cum vor propovădui,

de nu vor fi trimişi? (Rom. 10, 15). Deci cel ce predică fără să

fi fost trimis de episcopul sau preotul său, acela este pe calea

neascultării şi ştim cu toţii că neascultarea lucrează moarte

(Fac. 3, 6-16; Rom. 5, 12).

Credinciosul: Dar care a fost intenţia celor ce au înfiinţat

la început asociaţia „Oastea Domnului" şi ce au urmărit prin

organizarea ei?

Preotul: Intenţia celor ce au înfiinţat la început asociaţia

„Oastea Domnului" a fost bună şi cu scopul bun de a aduce pe

creştini la cele ce au făgăduit la Sfântul Botez, când au zis:

„Mă lepăd de satana şi de toate lucrurile lui!" Şi cum am spus

mai sus, această asociaţie creştină, cât timp a avut la cârmă

conducători buni, duhovniceşti şi bine orientaţi în Ortodoxie, a

fost de mare folos Bisericii noastre şi moralei publice a

poporului român. Dar acum destul de mulţi din ei au deviat de

la adevărul dreptei credinţe şi s-au rătăcit, ducându-se la secte.

Credinciosul: în acest caz ce este de făcut?

Preotul: Cred că toată sarcina de îndreptare a celor ce au

luat calea greşită şi s-au depărtat de adevărata şi Sfânta Tradiţie

a Bisericii Ortodoxe stă numai şi numai pe seama fraţilor noştri

preoţi de la oraşe şi sate, unde sunt creştini „ostaşi". Ei trebuie

434

să-i adune prin biserici, să-i lămurească, să le citească din învăţăturile de credinţă ortodoxă, din catehisme, din colecţiile de canoane şi din învăţăturile Sfinţilor şi dumnezeieştilor Părinţi, spre a-i lămuri în credinţa ortodoxă, ca să devină cu adevărat ostaşi ai Domnului, aşa cum au făgăduit la Sfântul şi dumnezeiescul Botez. Preoţii care se vor osteni cu lămurirea şi

îndreptarea celor ce au luat calea greşită, aducându-i pe ei la

făgaşul dogmelor şi al rânduielilor canonice ale Bisericii noastre

Ortodoxe, vor avea mare plată de la bunul Dumnezeu, ca

adevăraţi păstori de suflete şi adevăraţi povăţuitori sufleteşti ai

poporului nostru românesc. Iar cei ce nu se vor îngriji de

îndreptarea lor şi a altor fii sufleteşti, vor da seama în ziua

Judecăţii de apoi.

Capitolul 37

DESPRE ÎMPĂRTĂŞIREA RARĂ ŞI DEASĂ

Credinciosul: Dar unde se vede scris că de la Botez

ne-am făcut ostaşi ai lui Iisus Hristos?

Preotul: Du-te la un preot, să-ţi arate această rugăciune

de la Sfântul Botez, în care scrie aşa: Cela ce s-a îmbrăcat întru

Tine, Hristoase, Dumnezeul nostru, Ţie dimpreună cu noi şi-a

plecat capul său, pe care păzeşte-l să rămână ostaş ales şi

nebiruit împotriva celor ce aduc în zadar vrajbă asupra lui şi

asupra noastră, şi cu cununa cea nestricăcioasă până în sfârşit

biruitor îl arată" 9.

Credinciosul: Am înţeles că fiecare creştin este ostaş al

lui Iisus Hristos din dumnezeiescul Botez.

Vezi Molitfelnic, pag. 21, la Rânduiala Sfântului Botez.

Credinciosul: Părinte, dar cum stau lucrurile cu cei ce zic

că noi, creştinii, trebuie neapărat să ne împărtăşim mai des cu

Sfintele Taine?

Preotul: Este bine ca un creştin să se împărtăşească mai

des, dar cu pregătirea cuvenită unei asemenea Sfinte şi

înfricoşate Taine. Ca să ne dăm seama de primejdia ce aşteaptă

pe cei ce vor a se împărtăşi fără pregătirea cuvenită, să

ascultăm cuvintele Sfântului şi marelui Apostol Pavel, care, în

această privinţă, spune aşa: Să se cerceteze însă omul pe sine şi

aşa să mănânce din Pâine şi să bea din pahar; căci cel ce

mănâncă şi bea cu nevrednicie, osândă îşi mănâncă şi bea,

nesocotind Trupul Domnului (I Cor. 11, 28-29).

Iar cât priveşte deasa sau rara împărtăşire cu Sfintele

Taine, să ascultăm pe marele dascăl al lumii, dumnezeiescul

părinte Ioan Gură de Aur, care în această privinţă ne vorbeşte

aşa: „Mulţi cu Tainele acestea o dată într-un an se împărtăşesc,

alţii de două ori, iar alţii de mai multe ori. Deci către toţi ne

este nouă cuvântul, nu numai către cei de aici, ci şi către cei ce

şed în pustie (pustnicii). Că aceia o dată în an se împărtăşesc,

iar de multe ori după doi ani". Apoi zic: „Nici cei ce o dată,

nici cei ce de multe ori, nici cei ce de puţine ori, ci cei ce au

ştiinţa gândului curată, cei ce au inima curată, cei ce au viaţă

neprihănită. Cei ce sunt întru acest fel, totdeauna să se apropie;

436

iar cei ce nu sunt întru acest fel, nici măcar o dată. Pentru ce?

Pentru că îşi iau judecată, osândă, muncă şi pedeapsă" 1.

Iar în alt loc zice: „Nu sărbătoarea Naşterii sau a Botezului

Domnului, nici cele patruzeci de zile (Postul Mare) fac

vrednici pe creştini a se apropia de împărtăşirea cu Preacuratele

Taine, ci lămurirea şi curăţia sufletului. Cu aceasta, totdeauna

apropie-te; fără aceasta, niciodată" 2.

Apoi, arătând acest Sfânt Părinte cât de mare este

primejdia preotului ce dă Sfintele Taine celor nevrednici - când

va şti nevrednicia lor -, zice aşa: „Nu da sabie în loc de hrană,

că nu mică muncă zace asupra voastră dacă, ştiind pe cineva

nevrednic, îi veţi îngădui să se împărtăşească de masa aceasta".

Apoi zice: „Sângele lui Hristos din mâna voastră se va cere".

Apoi, arătând cât de mult ţinea el la darea cu grijă a

Preacuratelor Taine ale lui Hristos, zice: „Măcar voievod de ar

fi, măcar eparh, măcar cel încununat cu coroană, dacă se

apropie cu nevrednicie, opreşte-l,...căci mai rău decât cel

îndrăcit este cel ce se apropie cu nevrednicie" 3.

„Teme-te de Dumnezeu, nu de om! Iar de te vei teme de

om, omul va râde de tine. Iar dacă te vei teme de Dumnezeu, şi

oamenilor vei fi întru cinste. Iar dacă tu nu îndrăzneşti să-l

opreşti, adu-l la mine. Nu voi îngădui să se facă aceasta. Mai degrabă de suflet mă voi despărţi, decât a da Sângele Stăpânesc

celor nevrednici. Tot sângele meu îl voi vărsa, mai înainte

decât voi da Sânge atât de înfricoşat, cui nu i se cuvine. Iar

dacă mult cercetând cineva, n-a ştiut pe cel rău, nu este lui nici

o vină" 4. Şi iarăşi, în alt cuvânt al său, zice: „Când aveţi a vă

apropia de masa aceasta înfricoşătoare şi dumnezeiască şi de

Sfintele Taine, să faceţi aceasta cu frică şi cu cutremur, cu

conştiinţa curată, cu post şi cu rugăciune" 5.

Apoi, arătând cine este vrednic a se apropia de Sfintele şi

Preacuratele Taine ale lui Hristos, zice aşa: „Când auzi

împărţirea de grâu, cuv. 53, Bacău, 1995, p. 486-487

Idem, cuv. 54, p. 494.

Idem, cuv. 54, p. 497.

Idem, cuv. 54, p. 498.

Cuvânt la Naşterea Domnului, Colecţia „Izvoarele Ortodoxiei"

Nr. 5, p. 22.

437

zicându-se «Sfintele Sfinţilor», să ştii că aceasta înseamnă că

dacă nu este cineva sfânt, să nu se apropie. Nu numai curat de păcate, zice, ci sfânt, că pe cel sfânt nu numai izbăvirea de

păcate îl face astfel, ci venirea de faţă a Duhului Sfânt şi

bogăţia faptelor bune" 6.

Credinciosul: Dar cum trebuie să se pregătească cineva

pentru a primi Sfintele şi dumnezeieştile Taine ale Trupului şi

Sângelui Domnului?

Preotul: Oricine voieşte a se apropia de împărtăşirea

Sfintelor şi Dumnezeieştilor Taine este dator mai înainte să fie

spovedit cu de-amănuntul de păcatele sale şi, dacă îi va da voie

duhovnicul său, să se împărtăşească. Apoi să se împace cu toţi,

să-şi citească toată pravila (rugăciunile după rânduiala pusă în

Ceaslov) şi să petreacă cu grijă sfântă, cu post şi înfrânare, atât

înainte de Sfânta Împărtăşanie, cît şi după ce o va primi. Acest lucru îl arată iarăşi Sfântul Ioan Gură de Aur: „Iar tu, mai

înainte de a te împărtăşi, posteşte, ca să te arăţi vrednic de

Împărtăşire; iar după ce te-ai împărtăşit, să sporeşti înfrânarea,

pentru ca nu pe toate să le prăpădeşti, măcar că nu este acelaşi

lucru să fii treaz înainte de a te împărtăşi şi după ce te-ai

împărtăşit; căci trebuie să păzeşti înfrânarea întru amândouă,

dar mai vârtos după ce ai primit pe Mirele. Mai înainte (trebuie

a păzi trezvia şi înfrânarea), ca să te faci vrednic a-L primi, iar

mai pe urmă, ca să te arăţi vrednic de cele ce ai primit" 7.

Aşadar, frate, înţelege că pregătirea cu evlavie şi

sârguinţă ne este cerută şi înainte de a ne împărtăşi cu Sfintele

şi Preacuratele Taine, şi după ce le-am primit, deoarece mai

ales întru această vreme caută diavolul să ne ispitească şi să ne

jefuiască de bogăţia cea duhovnicească pe care am primit-o prin

împărtăşirea cu Trupul şi Sângele Domnului.

Credinciosul: Dar cum poate cineva să se pregătească

pentru împărtăşirea cu o Taină ca aceasta, adică să primească

prin împărtăşire Trupul şi Sângele Domnului, şi cine poate face

vreodată acest lucru?

Preotul: Da, cu adevărat, nimeni din oameni nu poate să

pretindă că s-a pregătit vreodată cât trebuie pentru primirea

împărţirea de grâu, cuv. 53, p. 488.

Idem, cuv. 53, pag. 489.

Înfricoşatelor Taine ale Trupului şi Sângelui Domnului, dar nici

nu trebuie să cadă în deznădejde şi neglijenţă, din pricina

acestei nevrednicii. Noi suntem datori să ne pregătim după

puterea noastră, iar pe cele ce nu putem a le împlini, să le

lăsăm pe seama milei şi îndurării lui Dumnezeu, Care n-a venit

să cheme pe cei drepţi, ci pe cei păcătoşi la pocăinţă (Matei 9,

13; Marcu 2, 17; Luca 5, 32) şi Care ştie totdeauna şi neştiinţa

şi neputinţa noastră. Acest lucru îl ştim tot de la dumnezeiescul

părinte Ioan Gură de Aur: „Nu trebuie nici să le lăsăm pe toate

în seama lui Dumnezeu şi să dormim, nici silindu-ne să socotim

că prin ostenelile noastre pe toate le isprăvim, căci Dumnezeu

nu voieşte ca noi să dormim, socotind că pe toate le lucrează

El, nici nu voieşte să ne mândrim că noi le facem pe toate" 8.

Credinciosul: Oare şi preoţii trebuie să aibă mare

pregătire când slujesc Sfânta Liturghie, ca şi creştinii care se

pregătesc pentru Sfânta Împărtăşanie?

Preotul: Cu adevărat, mare pregătire trebuie să aibă

creştinii care vin la Sfânta Împărtăşanie, dar mult mai mare

pregătire trebuie să aibă preotul, care nu numai că se

împărtăşeşte cu Sfintele Taine, ci şi jertfeşte pe Hristos la

Sfânta Liturghie. Acest adevăr înţelegându-l, dumnezeiescul

părinte Ioan Gură de Aur zice: „Mai curată decât razele

soarelui trebuie să fie mâna aceea care taie acest Trup, gura

care se umple de foc duhovnicesc, limba care se roşeşte cu

Sânge prea înfricoşător". Apoi zice: „Ia seama cu ce cinste

te-ai cinstit, de ce masă te îndulceşti: de Cel de care îngerii se

cutremură văzându-L şi nici nu îndrăznesc să privească fără

frică la raza ce iese de acolo. Cu aceasta noi ne hrănim, cu

aceasta ne frământăm şi ne-am făcut noi ai lui Hristos, un trup

şi o carne. Cine va grăi puterile Domnului, şi cine va face

auzite toate laudele Lui? (Ps. 105, 2). Care păstor îşi hrăneşte

oile cu propriile sale mădulare?" 9

Credinciosul: Dar dacă cineva este bolnav, bătrân şi

neputincios şi este sărac, neavând ce da milostenie, cum poate

unul ca acesta să se pregătească pentru împărtăşirea cu Sfintele

şi Preacuratele Taine ale lui Hristos?

Idem, cuv. 54, pag. 491.

Idem, cuv. 54, pag. 492.

Preotul: Ascultă, frate: Preabunul, Preaînduratul, Preamilostivul

şi Atotştiutorul Dumnezeu nu cere de la om cele ce

sunt peste puterea lui. Aşadar, de la cel bolnav şi neputincios El

nu cere post, privegheri, metanii şi altele de acest fel pentru a

se putea împărtăşi cu Sfintele Taine; nici de la cel sărac nu

pretinde milostenie, ci numai trei lucruri:

1. spovedanie curată şi împăcare cu toţi;

2. smerenie a inimii, cu umilinţă;

3. rugăciune de mulţumire, adică să se roage în toată

vremea lui Dumnezeu şi să-I mulţumească pentru boala,

suferinţa, neputinţa şi sărăcia ce i s-au dat, căci atât sărăcia, cât

şi boala şi suferinţa smeresc inima omului. Inima înfrântă şi

smerită Dumnezeu nu o va urgisi (Ps. 50, 18) 10.

Credinciosul: Dar dacă cel bolnav nu poate citi rugăciuni

multe, cum poate el să se pregătească pentru Sfânta Împărtăşanie?

Preotul: În rugăciuni, precum a zis Domnul, nu este

nevoie de cuvinte multe (Matei 6, 7); suferindul să spună cu

smerenie «Tatăl nostru», «Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui

Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine, păcătosul», iar către Maica

Domnului: «Preasfântă Născătoare de Dumnezeu, miluieşte-mă»,

precum şi alte rugăciuni scurte ca: «Miluieşte-mă, Dumnezeule,

după mare mila Ta» (Psalm 50). Iar dacă nu poate citi când are

a se împărtăşi cu Sfintele şi Preacuratele Taine, să roage pe

cineva să-i citească rugăciunile de împărtăşire, iar el să le

asculte cu evlavie.

Iată, frate, că la cele ce m-ai întrebat, ţi-am răspuns, cu

ajutorul Domnului, cât mai pe scurt. Să dea Domnul să le ţii

minte, spre folosul frăţiei tale şi al altora, cărora vei voi să le

spui. Şi mai presus de toate, să ne rugăm Preabunului

Dumnezeu să ne ajute cu mila şi cu darul Său, ca să izbutim a

face cele ce am vorbit împreună, spre folosul sufletelor noastre.

Vezi despre aceasta şi la Sfântul Isaac Sirul, Filocalia, vol. X,

Cuvântul 21:Ce anume ajută pe om să se apropie de Dumnezeu în inima lui,

pag. 112-116, precum şi la Sf. Efrem Sirul, Cuvinte şi învăţături, tom. II,

Cuvânt pentru faptele bune trupeşti, pag. 495 şi altele.

441

Capitolul 38

DESPRE MISIONARISMUL LAIC ÎN BISERICA ORTODOXĂ

Credinciosul: Ce înseamnă misionarism laic, Cuvioase

Părinte?

Preotul: Misionarismul laic, frate, se săvârşeşte atunci

când cineva din creştinii mireni predică cuvântul lui Dumnezeu,

fără ca el să aibă hirotonie sau hirotesie.

Credinciosul: De la început a existat acest misionarism

laic în Biserica lui Hristos?

Preotul: Da, a existat. Misionarismul laic este vechi ca

însăşi Biserica 1.

Credinciosul: Dar ce înseamnă cuvântul misionar?

Preotul: Cuvântul «misionar» vine de la «misiune». El

derivă din latinescul missio-onis; verbul mitto-ere, missi,

missum însemnând a trimite, a însărcina pe cineva, a da o

putere cuiva într-o delegaţie, funcţie sau serviciu 2. Ideologic şi autoritativ, misiunea derivă din însăşi porunca Mântuitorului:

Precum M-a trimis pe Mine Tatăl, vă trimit şi Eu pe voi (Ioan

20, 21; Matei 10, 16; Luca 10, 3). Aşadar, nici un misionar

mirean nu are dreptul să predice în public dacă nu este trimis de

ierarhia bisericească. Acest lucru l-a arătat şi marele Apostol

Pavel: Cum vor propovădui, de nu vor fi trimişi? (Rom. 10, 15).

1 Vezi Prof. Liviu Stan, Mirenii în Biserică. Studiu canonic,istoric,

Sibiu,1939, p. 3-7.

2 Cf. Ispir Gh. Vasile, Curs de îndrumări misionare, Bucureşti, 1930, p. 18

Trebuie deci să înţelegem că singură ierarhia bisericească

are puterea şi dreptul plenar de a trimite misionari, fie ei clerici

sau laici 3.

Credinciosul: Dar în Biserica Romano-Catolică cum stau

lucrurile cu misionarismul laic?

Preotul: În Biserica Romano-Catolică, misionarismul laic

a fost multă vreme cu totul interzis. Dar în ultimul timp, papa -

sub presiunea vremurilor şi a evenimentelor - a revenit la o

concepţie mai creştină în această privinţă. Dovada concretă şi

expresia vie a acestei noi orientări este aşa numita «Acţiune

Catolică» sau «Acţiunea pentru apostolatul laic», care a luat

fiinţă prin enciclica «Ubi arcano Dei Consilio», din 23

decembrie 1922 a Papei Pius al XI-lea şi s-a generalizat în

întreaga Biserică Romano-Catolică, fiind pusă sub patronajul lui

Francisc de Assisi prin enciclica «Rite expiatis» din 2 februarie

1926. Odată cu această mişcare, s-a deschis drum destul de larg

misionarismului laic, prin chemarea mirenilor să participe la

misionarismul ierarhic, recunoscându-se, măcar parţial, importanţa

elementului mirean în Biserică şi ridicându-l la starea de

factor activ şi colaborator al ierarhiei bisericeşti 4.

Credinciosul: Dar în protestantism cum stau lucrurile cu

misionarismul laic?

Preotul: Protestantismul a căzut cu totul în extrema

opusă, a unei libertăţi fără margini a misionarismului laic. În concepţia protestantă, Biserica, în sens de societate văzută, este

o alcătuire ca oricare altă societate omenească, pentru organizarea

căreia nu sunt dispoziţii de ordin divin. Consecinţa logică

şi firească a acestui punct de vedere a dus la negarea originii

divine a ierarhiei... Deosebirea dintre cler şi laici n-are loc în

protestantism 5.

Aşa fiind, constatăm că în protestantism se acordă prea

mare importanţă elementului laic. în consecinţă, rolul misionarismului

laic este aici exagerat până la negarea existenţei unei

ierarhii de drept divin şi, cu aceasta, a unui misionarism special al clerului 6.

Pr. prof.

Dr. Corneliu Sârbu, Misionarismul laic în lupta antisectară, Revista Teologică, Sibiu, 1945, nr. 1, p. 16.

Idem, op. cit., p. 12-13.

Prof. Liviu Stan, op. cit., 18-20.

Dr. Corneliu Sârbu, op. cit., p. 13.

Credinciosul: Dar în Biserica Ortodoxă în ce fel este văzut

misionarismul laic?

Preotul: În Biserica Ortodoxă poziţia şi funcţia misionarismului

mirean în viaţa şi dezvoltarea Bisericii se fundamentează

şi se lămureşte deplin în baza celor două teze doctrinare

preoţia generală şi Biserica - Trupul tainic al Domnului (I Cor,

12, 13, 27; Gal. 3, 28). Preoţia generală a creştinilor laici se

întemeiază pe Sfânta Taină a Mirungerii (I Petru 2, 5; I Ioan 2,

20, 27). Căci spune Sfântul Apostol Petru către «cei împrăştiaţi printre străini», numindu-i «preoţie sfântă»: Iar voi sunteţi seminţie aleasă, preoţie împărătească, neam sfânt, popor

agonisit de Dumnezeu, ca să vestiţi în lume bunătăţile Celui ce

v-a chemat din întuneric, la lumina Sa cea minunată. Toţi creştinii au deci misiunea de a propovădui chemarea lui Hristos,

toţi formează «poporul lui Dumnezeu» (I Petru 2, 5-10). Dar organizarea acestei misiuni este de datoria ierarhiei bisericeşti,

Prin ierarhie se recunosc şi se reglementează drepturile

mirenilor la misionarism, căci ierarhia deţine întreaga putere în

Biserică 7.

Aşadar misionarismul laic, organizat şi activ sub egida

ierarhiei, nu este o inovaţie dincolo de cadrul Ortodoxiei, ci o

întoarcere la «instituţiunile creştinismului primar» 8, care

reprezintă întruchiparea clasică a celui mai adânc şi mai

autentic creştinism. Potrivit Sfintei Scripturi, şi creştinii mireni

- nu în aceeaşi măsură ca misionarii ierarhici, ci pe măsura

preoţiei lor generale - pot fi sarea pământului (Matei 5, 13).

Sfânta Scriptură zice: După darul pe care l-a primit

fiecare, slujiţi unii altora, ca nişte buni iconomi ai harului celui

de multe feluri al lui Dumnezeu (I Petru 4, 10). Mântuitorul a zis: Oricine va mărturisi pentru Mine înaintea oamenilor,

mărturisi-voi şi Eu pentru el înaintea Tatălui Meu, Care este în

ceruri; iar de cel ce se va lepăda de Mine înaintea oamenilor şi

Eu Mă voi lepăda de el înaintea Tatălui Meu, Care este în

ceruri (Matei 10, 32-33; Marcu 8, 38; Luca 9, 26). Marele

Apostol Pavel zice: Nimeni să nu caute ale sale, ci fiecare pe

Idem, op. cit., p. 36.

Mitrop. Nicolae al Ardealului,

Ortodoxia în mijlocul frământărilor de azi, p. 7.

ale aproapelui (I Cor. 10, 24). Şi dumnezeiescul Ioan

Evanghelistul a scris: Şi noi datori suntem să ne punem sufletele

pentru fraţi (I Ioan 3, 16). Şi iarăşi îl auzim pe marele Apostol

Pavel zicând: Cuvântul lui Hristos să locuiască întru voi cu

bogăţie. Învăţaţi-vă şi povăţuiţi-vă între voi, cu toată

înţelepciunea... (Col. 3, 16).

Creştinul mirean este dator să lucreze la îndreptarea celor greşiţi, după cum s-a scris: Fraţilor, chiar de va cădea un om în vreo greşeală, voi, cei duhovniceşti, îndreptaţi-l pe unul ca

acesta cu duhul blândeţii, luând seama la tine însuţi ca să nu

cazi şi tu în ispită (Gal. 6, 1; Evrei 12, 12-14). Şi iarăşi zice:

Vouă vi s-a dăruit, pentru Hristos, nu numai să credeţi în El, ci

să şi pătimiţi pentru El, ducând aceeaşi luptă, pe care aţi

văzut-o la mine şi o auziţi acum despre mine (Filip. 1, 29-30).

Credinciosul: Dar Sfinţii Părinţi ce zic în privinţa

misionarilor laici?

Preotul: Şi Sfinţii Părinţi, având în vedere învăţătura

Sfintei Scripturi, care îndeamnă pe toţi creştinii la mântuirea

fraţilor lor, învaţă şi arată despre misionarismul laic că este

obligatoriu. Iată ce zice Sfântul Ioan Gură de Aur în această

privinţă: „Spun aceasta nu numai celor arţăgoşi, ci şi vouă, care

sunteţi sănătoşi, pentru ca voi pe toţi aceia pe care îi cunoaşteţi,

să-i abateţi cu sârguinţă şi bunăvoinţă de la greşelile lor şi să-i

aduceţi înapoi la mama comună (Biserica cea dreptmăritoare),

căci nimic nu-i mai nobil decât armonia şi pacea" (Omilia III,

Contra iudeilor).

Credinciosul: Între misionarii laici pot să fie şi femei sau

numai bărbaţi?

Preotul: Dacă cercetăm istoria veche a Bisericii, aflăm că

şi femeile, deşi nu predică în biserică, având în vedere

învăţătura marelui Apostol Pavel, care le spune «să tacă în

biserică» (I Cor. 14, 34), în afară de biserică făceau cu adevărat

misionarism. Ca să ne dăm seama de acest lucru, să-l auzim pe

apologetul Aristide din Atena care, arătând misionarismul

femeilor creştine din acea vreme, zice aşa: „Femeile creştine

sunt curate ca fecioarele. Ele predică din dragoste (cuvântul lui

Dumnezeu) sclavilor, sclavelor şi copiilor acestora. Ele se

străduiesc să încredinţeze pe sclavi şi, dacă aceştia sunt câştigaţi

pentru credinţa în Iisus Hristos, atunci ei sunt numiţi de-a

444

dreptul - fără nici o deosebire - fraţi ai stăpânilor lor"

(Apologia a XV-a). Iar bărbaţilor care sunt bine pregătiţi li se

încuviinţa a predica chiar în biserică 9.

Credinciosul: Aţi spus că numai bărbaţilor bine pregătiţi li se poate da încuviinţarea de a predica chiar şi în biserică. Eu aş vrea să ştiu ce anume pregătire trebuie să aibă un misionar

creştin ca să poată predica în biserică?

Preotul: În primul rând trebuie să fie acreditat de Biserică

pentru a răspândi cunoştinţele sale şi celorlalţi. El trebuie să aibă, pe lângă însuşirea învăţăturii de credinţă, şi unele însuşiri care dau chipul ideal al adevăratului misionar laic, adică:

a) credinţa riguroasă ortodoxă, luminată, fermă, trează şi

activă;

b) adevărata sensibilitate pentru comuniunea frăţească întru mântuire;

c) zel şi stăruinţă statornică şi neînfrântă;

d) optimism sănătos şi senin.

Numai creştinul împodobit cu un buchet de astfel de

însuşiri poate fi un adevărat misionar ortodox. Zel misionar poate avea numai acela care înţelege şi preţuieşte valoarea

bunurilor cereşti şi îşi dă seama, totodată, cât de mult trebuie

compătimit cel care nu are aceste bunuri. Cine nu însetează

după viaţa în Dumnezeu, acela nu poate fi aprins de zelul de a

mijloci şi altora această viaţă 10.

Credinciosul: În trecutul vechi al Bisericii au existat oare

şi misionari laici mai însemnaţi sau oameni învăţaţi care nu au

fost hirotoniţi preoţi sau episcopi?

Preotul: Da, au fost mari misionari şi apologeţi, oameni învăţaţi care au apărat cauza creştinismului în faţa împăraţilor păgâni şi înaintea filosofilor celor străini de duhul Evangheliei lui Hristos. Aşa au fost acei apologeţi ai secolelor II şi III,

începând cu Codrat, pe care Eusebiu, istoricul bisericesc, îl

numeşte părintele apologeticii, între anii 125-126, pe vremea

împăratului Adrian (117-138) şi continuând cu Aristide din

Atena, amintit mai sus, între anii 125-128; Ariston din Pela,

Liviu Stan, op. cit., p. 67-80;

Popescu M. Teodor, Primii didascăli, în «Studii Teologice», anul III, nr. 2, Bucureşti, 1932, p. 143.

Dr. Corneliu Sârbu, op. cit, p. 108-109 ş.a.

445

cel mai vechi apărător în scris al creştinismului contra iudeilor - a fost iudeo-creştin de la jumătatea veacului II; Sfântul Iustin

Martirul şi Filosoful, născut la Sihem, Samaria, pe la anul 100-101; Taţian, născut în Asiria către anul 120; filosoful Herma,

care a trăit pe la sfârşitul veacului II; Atenagora, filosof creştin

din Atena; Minucius Felix, în secolul II; Tertulian, născut în

Cartagina pe la anii 150-160. Toţi aceştia, mari apologeţi

creştini şi misionari de mare seamă ai Bisericii lui Hristos, au

fost mireni 11.

Credinciosul: Care sunt normele misionarismului laic în

funcţiunea sa din Biserică?

Preotul: Prima normă canonică a misionarismului laic

este apărarea dogmelor credinţei ortodoxe, deoarece dogmele

sunt izvorul din care se nasc canoanele sau normele ce

rânduiesc şi reglementează viaţa Bisericii, ca organism social 12.

A doua normă de care trebuie să ţină seama misionarismul laic

este aceea că el trebuie întotdeauna să fie subordonat ierarhiei,

iar conducerea lui să-i aparţină ierarhiei. Misionarismul laic

numai atunci este puternic şi bine orientat, dacă acţionează din

însărcinarea, trimiterea şi sub supravegherea ierarhiei.

Credinciosul: Dar de ce la noi Biserica Ortodoxă nu se

prea implică în misionarism, ca să facă cunoscută învăţătura

ortodoxă în alte ţări, cum fac catolicii şi celelalte confesiuni?

Preotul: Biserica Ortodoxă Română face misiune internă

cu credincioşii ei, atât prin cei peste zece mii de preoţi slujitori,

cât şi prin cele peste trei sute de mănăstiri şi schituri existente

astăzi în ţara noastră. În fiecare zi, şi mai ales în sărbători,

bisericile şi mănăstirile noastre sunt asaltate de credincioşii de

la sate şi oraşe. O bună parte dintre ei participă la sfintele

slujbe, alţii se spovedesc, iar alţii cer sfaturi duhovniceşti

pentru mântuirea lor şi a celor apropiaţi.

Iată deci că şi Biserica Ortodoxă Română face misiune în ţara noastră.

A se vedea descrierea lor pe larg la Preot Prof. Dr. Corneliu

Sârbu, op. cit., p. 55-87.

Cf. Valerian Şesan, Curs de Drept Bisericesc Universal, ediţie îngrijită de Dr. Milan Şesan, Cernăuţi, 1942, p. 116.

446

În ce priveşte misiunea externă, întrucât România este înconjurată

aproape în întregime de ţări ortodoxe şi nu are

spaţiu de misiune în jurul ei, ea propovăduieşte Ortodoxia de la

om la om, îndeosebi prin credincioşii români de peste hotare.

Credinciosul: Vă mulţumesc din suflet, preacuvioase

părinte Cleopa, pentru aceste lămuriri pe care mi le-aţi dat. Îmi dau seama că întrebările mele au putut să fie uneori supărătoare

şi plictisitoare. Dar m-am gândit că este mai bine să întreb şi să dau pe faţă îndoielile mele şi ale altora cu care m-am întâlnit şi am stat de vorbă. Aceste convorbiri mi-au fost şi îmi vor fi de

mare folos în viaţa mea duhovnicească. Grija pentru mântuirea

sufletului m-a făcut să întreb, aducându-mi aminte de cuvintele

Sfintei Scripturi: Sfatul bun te va păzi şi cugetul drept te va

apăra (Pilde 2, 11); şi iarăşi: Frate pe frate sfătuindu-se, sunt

ca o cetate întemeiată şi ca o împărăţie nebiruită (Pilde 18, 19),

Preotul: Lui Dumnezeu trebuie să-I mulţumim pentru

toate, fratele meu, căci fără El nu putem face nimic. Amin.

Partea a treia

ÎNDRUMĂTOR BIBLIC

Capitolul 39

DESPRE BISERICĂ

TEXTE DESPRE BISERICĂ ÎN VECHIUL TESTAMENT

Acolo S-a arătat Domnul lui Avram şi i-a zis: «Ţara

aceasta o voi da urmaşilor tăi». Şi a zidit Avram acolo un

jertfelnic Domnului, Celui ce Se arătase (Fac. 12, 7). Vezi şi la Ieş. 15, 13; 33, 7; Ps. 79, 14, 15; 121, 9; 131, 3, 5, 6,

7, 13, 14.

TEXTE DESPRE BISERICĂ

ÎN NOUL TESTAMENT

Şi Eu îţi zic ţie că tu eşti Petru şi pe această piatră voi

zidi Biserica Mea şi porţile iadului nu o vor birui (Matei 16,

18). Vezi în continuare şi textele: Matei 7, 25; Fapte 11, 26;

12, 1, 5; 13, 1; 14, 23, 27; 15, 3, 4, 22; 20, 17, 28; I Cor. 4,

17; 6, 4; 10, 32; 11, 18, 22; 14, 4, 5; I Tes. 2, 14; I Tim. 3, 5;

5, 16; I Cor. 14, 12, 19, 28; 14, 33; 15, 9; II Cor. 6, 16; 8,

23, 24; 11, 28; Efes. 1, 22; 3, 10, 21; 5, 23, 24, 25, 27; Col.

1, 18, 24; Evrei 11, 12; Apoc. 1, 11, 20; 2, 7; 22, 16 ş.a.

Sectarul: Cum înţelegeţi voi, ortodocşii, cuvântul

„Biserică" în Sfânta Scriptură?

Preotul: Cuvântul Biserică în Sfânta Scriptură noi,

creştinii ortodocşi din Biserica dreptmăritoare a lui Hristos, îl

înţelegem în trei feluri şi anume:

1. Biserica - ierarhie superioară;

2. Biserica - totalitatea credincioşilor;

3. Biserica - lăcaş de închinare sau de cult public.

Să se ştie că Sfânta Scriptură foloseşte când într-un

înţeles, când în altul cuvântul Biserică din cele trei feluri de mai

sus.

Sectarul: Care vă sunt textele biblice în legătură cu

Biserica ca ierarhie superioară?

Preotul: Textele de temelie scripturistică pe care este

întemeiată ierarhia superioară a Bisericii sunt acestea: Matei 18,

18; Ioan 20, 22-23; Matei 16, 19; Fapte 15, 23-29; I Cor. 14,

37; II Cor. 10, 8; 13, 10; Efes. 4, 11, 15; Matei 18, 15-17;

Deut. 19, 15; I Tim. 1, 20; I Cor. 5; II Cor. 5, 11; Matei 28,

18-20; Matei 16, 18; Fapte 11, 26; 12, 1; 14, 23; 15, 4; 20,

17, 28; I Cor. 4, 17; II Cor. 8, 23; I Tim. 3, 5; Apoc. 1, 20;

22, 16; Rom. 15, 16; II Cor. 11, 28; Apoc. 2, 7; Ieş. 28, 1-39;

Evrei 5, 4; Amos 7, 15; Ier. 1, 5; 6, 27; 15, 20; Iez. 3, 18;

Rom. 1, 5; II Cor. 3, 5; Col. 1, 25; Efes. 3, 7 ş.a.

Sectarul: în ce constă scopul ierarhiei în Biserica lui

Hristos?

Preotul: Scopul ierarhiei în Biserica lui Hristos constă în

următoarele sarcini:

1. Păstrarea în totalitate a învăţăturilor evangheliei. Vezi

I Tim. 1,3; Tit 1, 13 ş.a.

2. Împărţirea şi acordarea slujbelor bisericeşti. Vezi:

I Cor. 7, 17; II Cor. 8, 12; II Tim. 2, 2; Tit 1, 5 ş.a.

3. Aşezarea adunărilor religioase. Vezi: I Cor. 11, 17-34;

cap. 14.

4. Darea de milostenie. Vezi: Fapte 6, 1-3; I Cor. 16,

1-2; II Cor. 8, 10-12; Gal. 2, 10; I Tim. 5, 16 ş.a.

5. Pedepsirea, catehizarea şi îndreptarea păcătoşilor. Vezi

Matei 18, 15-17; Luca 17, 3; II Tes. 3, 12; I Tim. 5, 20;

II Tim. 4, 2.

6. Excomunicarea păcătoşilor nesupuşi Bisericii. Vezi:

I Cor. 5, 3, 5, 11; II Tes. 3, 6; I Tim. 1, 20; Tit 3, 10 ş.a.

7. Zidirea sufletească a credincioşilor (I Cor. 14, 25-31;

II Cor. 10, 8; 13, 10 ş.a.).

8. Organizarea ritualului şi asigurarea bunei rânduieli a

serviciului dumnezeiesc. Vezi: I Cor. 11, 20, 22, 23-34; 14,

23, 33, 40.

9. Oprirea femeilor de a învăţa în biserică. Vezi: I Cor.

14, 34, 35; ITim. 2, 11, 12 ş.a.

10. Catehizarea credincioşilor în privinţa datoriei lor de a

se supune legiuirilor puse de ierarhia Bisericii. Vezi: Matei 18,

17; Fapte 16, 4; II Tes. 3, 6, 14; Evrei 13, 17; I Petru 5, 5 ş.a.

Sectarul: Ce înţelegeţi voi, ortodocşii, prin „Biserica - totalitatea credincioşilor" şi care vă sunt textele biblice

referitoare la aceasta?

Preotul: Prin expresia „Biserică - totalitatea credincioşilor"

noi înţelegem totalitatea credincioşilor care au dreapta

credinţă din toate popoarele pământului. în acest înţeles

Biserica se numeşte şi „Trupul lui Hristos", ale cărui mădulare sunt toţi cei ai Lui, capul fiind însuşi Hristos. Textele de temelie în acest înţeles despre Biserică sunt: I Cor. 12, 27;

Rom. 12, 4-5; Col. 1, 18-20, 24; Efes. 1, 22-23; 5, 23; 4, 25;

Evrei 12, 22-23; Matei 16, 18; Apoc. 1, 4, 11, 20; 2, 1;

Rom. 12, 5-6; I Cor. 6, 15 ş.a.

Sectarul: Dar ce înţelegeţi voi, ortodocşii, prin expresia

„Biserică - lăcaş de închinare", şi care vă sunt mărturiile

biblice în această privinţă?

Preotul: Noi, prin expresia „Biserică - lăcaş de

închinare", înţelegem clădirea cu numele de biserică, în care se

adună creştinii ortodocşi la cultul divin public. Biserica luată în

acest înţeles înlocuieşte templul Vechiului Testament. Textele

biblice despre „Biserică" ca lăcaş de închinare sunt următoarele:

Fac. 23, 16-18; III Regi 27, 29; I Paral. 22, 1; II Paral.

2, 5; 3, 1; 6, 1-2, 18-23, 40; 7, 2, 12, 15-16; Ps. 83, 1, 5-11;

64, 5; 121, 1; 134, 2; Eccl. 4, 17; Isaia 2, 2-3; 38, 20; 5, 6-7;

Ier. 7, 10; Baruh 2, 16; Matei 21, 13; Luca 2, 49; Ioan 2,

16-17; Fapte 11, 26; 22, 17; Col. 4, 16; I Cor. 11, 22; 14, 33.

Însuşi Dumnezeu a poruncit a I se face lăcaşuri de

închinare (Ieş. 25, 8; I Paral. 21, 18; 22, 1).

Sectarul: Înaintea altor întrebări ce am să vă pun, voiesc

să ştiu ce mai aveţi de spus dumneata în privinţa Bisericii

voastre Ortodoxe sau, cum îi mai ziceţi voi, dreptmăritoare.

Preotul: În cele de până aici ţi-am adus mărturii scripturistice

despre Biserica-Ierarhie superioară, despre Bisericatotalitatea

credincioşilor şi despre Biserica-lăcaş de închinare

publică. În cele ce urmează îţi voi arăta tot cu mărturii temeinice din Biblie şi altele despre Biserica noastră dreptmăritoare,

şi anume:

1. Biserica lui Hristos este una, fiindcă Unul este

Întemeietorul şi Capul ei, Iisus Hristos, Care a numit-o

„Biserica Mea" (Matei 16, 18). El i-a pus temelie pentru toate

veacurile şi nimeni altul nu mai poate pune altă temelie (I Cor.

3, 11). Pe El Dumnezeu L-a dat cap Bisericii, ca una ce este

trupul Lui (Efes. 1, 22-23; 5, 23; Col. 1, 18, ş.a.), fiind o turmă şi un păstor (Ioan 10, 16; Rom. 12, 5; Efes. 4, 25). Aşa a fost bunăvoinţa întemeietorului ei, ca toţi să fie una (Ioan 17,

11, 21-23; 11, 51-52; Efes. 4, 5; Gal. 3, 27-28; I Cor. 10, 17

ş.a.).

2. Biserica este sfântă pentru că întemeietorul ei este sfânt

şi izvorul sfinţeniei noastre (Tit 2, 14; Evrei 7, 26; 9, 14-15;

10, 10-14; Efes. 5, 25, 27; Ioan 17, 17 ş.a.).

3. Biserica este sobornicească (universală, ecumenică sau

a toată lumea), pentru că ea are menirea de a se întinde peste

toată lumea şi de a cuprinde în sânul ei toate neamurile: Matei

8, 11; 18, 19; Luca 24, 47; Fapte 1, 8; Ioan 10, 16; Efes. 2,

14; Rom. 10, 11-13, 18; Col. 3, 11; Gal. 3, 11-28; Isaia 60,

3-4; 66, 18-24 ş.a. Această Biserică Sobornicească se conduce

de soboare (Sinoade ecumenice la care au participat episcopii

următori Sfinţilor Apostoli). Vezi: Fapte 20, 28; Tim. 3, 1-26;

Filip. 1, 1; Tit 1, 7-9 ş.a. Cu această Biserică dreptmăritoare

condusă de episcopi următori ai Sfinţilor Apostoli, Mântuitorul

a făgăduit că va rămâne până la sfârşitul veacurilor (Mat. 28,

18-20).

4. Biserica este apostolică întrucât:

a. Este zidită pe temelia apostolilor, piatra cea din capul

unghiului fiind Însuşi Hristos (Apoc. 21, 14; Efes. 2, 20-22);

b. Ea s-a răspândit în lume de către apostoli (Matei 28,

19-20);

c. Se conduce după normele rânduite de Sfinţii Apostoli

(II Petru 3, 2; Iuda 1, 17 ş.a.).

d. Preoţia ei are continuitate apostolică neîntreruptă de la

Sfinţii Apostoli şi până azi (a se vedea pe larg în capitolul 21

„Despre Taina Preoţiei").

e. Biserica are două părţi: una văzută sau pământească

(a celor vii) şi alta nevăzută sau cerească (a celor morţi).

453

Amândouă laolaltă alcătuiesc o singură Biserică având acelaşi

cap, pe Iisus Hristos (Rom. 14, 7-9; Efes 1, 10; Matei 22, 32;

28, 18; Filip. 2, 10; Efes. 2, 19; Col. 2, 10; Luca 15, 10; Ps.

35, 8; Evrei 12, 22-23 ş.a.). În baza acestor texte ale Sfintei

Scripturi se dovedeşte că noi alcătuim o singură lume cu îngerii şi cu duhurile drepţilor.

f. Biserica celor vii sau pământească, văzută, se mai

numeşte şi Biserica luptătoare, fiindcă membrii acestei Biserici

sunt în luptă cu puterile vrăjmaşe ale răului (vezi II Cor. 10, 3;

Efes. 6, 11-13; Gal. 5, 17; I Tim. 1, 18; I Petru 2, 11 ş.a.).

Cealaltă parte a Bisericii, cerească sau a sfinţilor, se mai

numeşte Biserica triumfătoare (biruitoare), fiindcă membrii ei

au încetat lupta cu puterile răului, biruindu-le (vezi II Tim. 4,

7-8; I Tim. 6, 16; Efes. 5, 27; Evrei 12, 23; Apoc. 21, 10).

g. Biserica luptătoare se compune din păstoriţi şi păstorii

lor, adică turmă şi păstori (vezi Luca 12, 42-46; Fapte 20, 28;

I Petru 5, 1-2). A se vedea pe larg la capitolul 21, „Despre

Taina Preoţiei (hirotonia)".

h. Din Biserica luptătoare nu pot face parte: sectanţii,

ereticii, schismaticii şi apostaţii. Credinţa lor nu este dreaptă,

căci s-au despărţit de bunăvoie de Biserica lui Hristos şi nu se

mai luptă după lege (vezi I Tim. 1, 18; 6, 12; II Tim. 4, 7; 2, 5

ş.a.).

Sectarul: Pentru care pricină voi, ortodocşii, primiţi în

Biserica voastră toţi păcătoşii şi nelegiuiţii, căci Biserica lui

Hristos este sfântă (Efes. 5, 26-27) şi din ea nu pot face parte

decât cei sfinţi?

Preotul: Biserica noastră dreptmăritoare urmează capului

şi Întemeietorului ei (Matei 16, 18; Efes. 1, 22; Isaia 28, 16),

Care a venit în lume să cheme la Sine pe cei păcătoşi (Matei 9,

13; Marcu 2, 17; Luca 5, 32 ş.a.). Mărturiile Sfintei Scripturi

în care se poate vedea că din Biserica lui Dumnezeu fac parte şi

cei buni şi cei răi sunt cele ce urmează:

1. Biserica este casa lui Dumnezeu: I Tim. 3, 15; Evrei

10,21;

2. În casa Lui se găsesc vase de cinste şi de necinste.

Vezi: II Tim. 2, 20;

3. Biserica este ţarină a lui Dumnezeu (I Cor. 3, 9), în

care cresc şi grâul şi neghina până la seceriş, care este sfârşitul veacurilor (Matei 13, 24-30) şi de abia atunci va fi aleasă

neghina din grâu (Matei 13, 30);

4. Biserica este Împărăţia lui Dumnezeu pe pământ (Efes,

3, 15-16) şi această Împărăţie a lui Dumnezeu pe pământ este

asemenea năvodului care prinde şi peşti buni şi peşti răi şi care

de abia la sfârşitul veacurilor vor fi aleşi (Matei 13, 47-50);

5. Biserica este cetatea Domnului şi Sionul Sfântului lui

Israel (Isaia 60, 14; Ps. 45, 4; 47, 1). Aici trăiesc şi buni şi răi

până la Judecata cea de apoi (Matei 13, 40);

6. Biserica este turma lui Hristos (Ioan 10, 16; Ps. 78,

14; 94, 7; 99, 3; Isaia 40, 11; Iez. 34, 22-23; Fapte 20, 28; I

Petru 5, 2). În această turmă a lui Hristos sunt şi capre, care de

abia la Judecata de apoi se vor alege (Matei 25, 31-32);

7. Biserica este staulul lui Hristos (Ioan 10, 1), iar

Hristos, Păstorul cel Bun (Ioan 10, 11), Care aduce în staulul

Său oaia cea rătăcită (Matei 18, 13); căci Fiul Omului a venit să

mântuiască pe cel pierdut (Matei 18, 11 ş.a.).

Aşadar Biserica noastră dreptmăritoare urmează capului

ei, primind pe cei păcătoşi în sânul ei cu scopul de a-i îndrepta.

Ştim foarte bine că Mântuitorul n-a venit să cheme pe cei

drepţi, ci pe cei păcătoşi la pocăinţă (Luca 5, 30-32; 7, 34

ş.a.).

Sectarul: Dar de ce voi, ortodocşii, ziceţi că bisericile

sunt lăcaşuri ale lui Dumnezeu? Oare nu auziţi voi că Cel

Preaînalt nu locuieşte în clădiri făcute de mâini omeneşti (Fapte

7, 48-49; Isaia 66, 1; Fapte 17, 24; Ioan 4, 21-24 ş.a.)?

Preotul: Noi creştinii din Biserica dreptmăritoare a lui

Hristos zicem că Biserica este lăcaşul lui Dumnezeu pentru că

aşa ne învaţă dumnezeiasca Scriptură ce arată că: Biserica este

casa Dumnezeului lui Iacov (Isaia 2, 2-3); Casa lui Dumnezeu

(I Tim. 3, 15; Evrei 10, 21); Casa lui Hristos (Evrei 3, 6);

Biserica lui Dumnezeu (Fapte 20, 28; I Cor. 3, 16-17; II Cor.

6, 16; Apoc. 3, 12 ş.a.); lăcaş sfânt al Domnului (Efes. 2, 21);

cortul lui Dumnezeu (I Cor. 3, 16-17; II Cor. 6, 16); cetate sfântă (Apoc. 21, 2; 22, 19); clădire dumnezeiască (I Cor. 3, 9).

Însuşi Dumnezeu a poruncit a se face lăcaşuri sfinte,

zicând lui Moise: Din acestea să-Mi faci lăcaş sfânt şi voi locui

în mijlocul lor (Ieş. 25, 8). David de asemenea a primit poruncă să facă jertfelnic şi casă sfântă Domnului în aria lui Ornan iebuseul (I Paral. 21, 18), iar după ce a făcut-o, a zis: Iată templul Domnului Dumnezeu... (I Paral. 22, 1). După terminarea acestei case a Domnului, David a adunat materiale şi a făcut pregătiri în vederea ridicării măreţei case a Domnului ce a fost construită de fiul său, Solomon, şi a destinat-o cultului

public (adică rugăciunii obşteşti) (vezi I Paral. 22, 5, 10-11,

19; cap. 28 şi 29; II Paral. 2, 4; III Regi 5, 5). Aşadar această

casă-clădire destinată cultului religios obştesc se numeşte „casa

lui Dumnezeu" (I Tim. 3, 15; Evrei 1, 21; I Pavel 17, 14;

II Paral. 29, 3, 5; Matei 23, 21; Ps. 134, 1-2). De aceea

Biserica se numeşte lăcaşul lui Dumnezeu (Lev. 26, 11;

II Paral. 29, 6 ş.a.).

Capitolul 40

DESPRE SFÂNTA SCRIPTURĂ

Sfânta Scriptură este primul izvor al descoperirii

dumnezeieşti.

Sectarul: Pentru care pricină voi, ortodocşii, nu daţi voie

creştinilor să tâlcuiască Sfânta Scriptură, căci orice creştin are

dreptul să tâlcuiască Sfânta Scriptură, fiind luminat de Sfântul

Duh (I Ioan 2, 20, 27)?

Preotul: Motivele pentru care conducătorii duhovniceşti

ai Bisericii lui Hristos celei dreptmăritoare nu dau voie oricărui

creştin de a învăţa în public sau de a tâlcui după capul lui Sfânta

Scriptură sunt următoarele:

1. Nu toţi au darul de a tălmăci Scripturile (I Cor.

12, 30).

2. În Sfintele Scripturi sunt lucruri care cu anevoie pot fi

înţelese, pe care cei neştiutori şi neînvăţaţi le răstălmăcesc, ca

şi pe celelalte Scripturi, spre a lor pierzare (II Petru 3, 16).

3. Nimeni nu poate înţelege Sfintele Scripturi fără o

călăuză mai luminată decât el, după cum este scris: Cum aş putea să înţeleg, dacă nu mă va călăuzi cineva? (Fapte 8,

26-31).

4. Nu oricine are chemarea de a explica Sfânta Scriptură,

ci numai unii pe care i-a pus Dumnezeu în Biserică cu acest dar

de a fi învăţători (I Cor. 12, 28-30).

5. Cunoaşterea tainelor Împărăţiei lui Dumnezeu este un

dar special pe care numai Apostolii l-au avut, iar alţii nu (Matei

13, 11), căci nu pot fi toţi apostoli (Efes. 4, 11; I Cor. 12, 29

ş.a.).

6. Nimeni nu poate propovădui de nu se va trimite (Rom.

10, 15). Numai Apostolii au fost trimişi de Mântuitorul să

predice Sfânta Evanghelie la toate popoarele (Matei 28, 19), iar

acum sarcina aceasta o au episcopii şi preoţii, urmaşii celor 12

şi a celor 70 de apostoli, care sunt chemaţi de Dumnezeu la

lucrul Său (Evrei 5, 4; Amos 7, 15; Fapte 9, 15; Rom. 1, 1, 8;

Gal. 1, 15; Ier. 1, 5; 6, 27; 15, 20; II Cor. 3, 5-6; Col. 1, 25,

29; Efes. 3, 2, 7-8 ş.a.). Numai aceştia au primit de la

Dumnezeu puterea de a vorbi fără frică cuvântul Domnului (Ier.

1, 18-19; 17, 18; Iez. 3, 8-9; Fapte 18, 9-10 ş.a.).

7. Sfânta Scriptură are locuri „tari" sau, cum le mai

numeşte Sfântul Grigorie de Nyssa, „oase" (Comentariu la

viaţa lui Moise) şi nimeni nu poate sparge oasele Scripturii

având dinţii înţelegerii sale de lapte. Acest lucru îl arată Sfânta

Scriptură, zicând: Cele mai presus de tine nu le căuta şi cele

mai tari decât tine nu le iscodi. Cele ce s-au poruncit ţie,

acelea cu cuviinţă le cugetă, că nu-ţi sunt de nevoie cele

ascunse. În multele tale îndeletniciri nu te ţine de lucrurile

deşarte... (Sir. 3, 20-23).

Sectarul: Noi, creştinii, avem dreptul şi datoria de a

tâlcui singuri Sfânta Scriptură, căci avem ungere şi ştim toate (I

Ioan 2, 20, 27) şi poruncă avem de la Domnul de a cerceta

Scripturile (Ioan 5, 39).

Preotul: „Ungerea" despre care este vorba în epistola

apostolului înseamnă vărsarea Sfântului Duh în Sfânta Taină a

Mirului, îndată după Sfântul Botez (Fapte 4, 27; II Cor. 1, 21;

Ioan 16, 13; Rom. 8, 9 ş.a.). Cuvintele „ştiţi toate" înseamnă - după cum arată versetele următoare - că ştiţi tot ce ţine de

adevărul creştin şi de mântuire, precum şi tot ce este în

legătură cu antihrist (vezi I Ioan 2, 22, 27 şi 4, 2-3), dar

nicidecum că ştiţi să tâlcuiţi orice din Sfânta Scriptură.

Sectarul: Ce părere aveţi voi despre înţelepciunea şi

ştiinţa omenească pe care Dumnezeu o socoteşte „nebună"?

Preotul: Numai înţelepciunea cea lumească şi mincinoasă

se poate socoti nebunie (I Cor. 1, 19-20). Căci înţelepciunea

cea adevărată, creştină, este de la Dumnezeu (Matei 10, 16),

fiind ştiinţa sfinţilor (Prov. 9, 10). Această înţelepciune

lucrează cu înţelegere (Prov. 5, 13, 16; 14, 15; 15, 21); cine

are această înţelepciune îşi înfrânează limba (Prov. 11, 11),

ascultă mustrarea (Prov. 13, 1, 18), nu are mândrie (Prov. 5,

12), rabdă şi tace în împrejurări grele (Amos 5, 13), lucrează cu înţelepciune faţă de cei ce sunt în afara Bisericii (Col. 4, 5).

Sectarul: Orice creştin este obligat de a ţine în întregime

toate poruncile Vechiului Testament, căci Mântuitorul n-a venit

să strice Legea şi Proorocii, ci ca să le împlinească (Matei 5,

17). Deci Legea a rămas în continuare să fie respectată.

Preotul: Noi, creştinii, nu avem obligaţia de a ţine întru

toate învăţăturile şi poruncile Vechiului Testament pentru

următoarele motive:

1. Vechiul Testament a fost înlocuit cu cel nou, deoarece

Hristos este sfârşitul Legii spre îndreptarea celui ce crede

(Rom. 10, 4).

2. Legea Veche a fost numai până la Ioan Botezătorul

(Matei 11, 13).

3. Legea Veche a ţinut loc numai de pedagog, până ce a

venit credinţa cea în Hristos (Gal. 3, 24-25).

4. Aşezarea Noului Aşezământ a fost anunţată chiar din

Vechiul Testament (Vezi la Ier. 31, 33).

5. Noul Testament a învechit pe cel dintâi (Vechi) (Vezi

Evrei 8, 13).

6. Noul Testament a schimbat pe cel Vechi (Evrei 7, 12).

7. Noul Testament a fost inaugurat prin sângele lui

Hristos (Matei 27, 24-29).

8. Noul Testament a desfiinţat jertfele Vechiului

Testament prin jertfa unică a lui Hristos (Evrei 7, 27; 9, 25,

28; 10, 10, 12 ş.a.).

9. Noul Testament a desfiinţat jertfele Vechiului Testament, rânduiala mâncărurilor curate şi necurate, sâmbetele şi sărbătorile Vechiului Testament, precum şi lunile noi (Col. 2,

16, 17).

10. Noul Testament a desfiinţat dreptatea cea din Legea

Veche, deoarece prin aceasta nimeni nu a putut dobândi

dreptatea cea adevărată (Rom. 10, 4, 5, 8).

11. Desfiinţând îndreptarea cea prin faptele Legii Vechi, Noul Testament a adus adevărata îndreptare prin credinţa cea în Hristos Iisus (Rom. cap. 10).

12. Noul Testament ne-a eliberat de sub poruncile cele

nefolositoare ale Legii Vechi (Gal. 3,5).

13. Noul Testament prin poruncile Evangheliei lui Hristos

a şters zapisul ce ne era potrivnic (Col. 2, 14; Efes. 2, 14-15),

pironindu-l pe Cruce.

14. Noul Testament prin Evanghelia sa descoperă

dreptatea de la Dumnezeu, care vine din credinţă spre credinţă

(Avac. 2, 4; Rom. 1, 17).

15. Noul Testament a desfiinţat tăierea împrejur a Legii

Vechi, înlocuind-o cu Botezul creştin (Col. 2, 13).

Deci înţelege, omule, rătăcirea în care eşti, şi nu mai

susţine că noi, creştinii, avem obligaţia de a ţine în întregime

toate poruncile şi învăţăturile Vechiului Testament.

Sectarul: Dar cum, Vechiul Testament este de acum de

lepădat şi nu mai este bun la nimic?

Preotul: Departe de a ne gândi la acest lucru. Dimpotrivă,

şi Vechiul Testament trebuie preţuit pentru următoarele

motive:

1. Este recunoscut ca inspirat de la Duhul Sfânt (II Petru

1, 21); toată Scriptura este insuflată de Dumnezeu (II Tim. 3, 16).

2. Prin Testamentul Nou noi nu desfiinţăm Legea

Testamentului Vechi, ci o întărim (Rom. 3, 31).

3. Scriptura Vechiului Testament poate să înţelepţească pe

om spre mântuire prin credinţa cea în Hristos Iisus (II Tim.

3, 15).

4. Legea Vechiului Testament ne-a fost nouă învăţător

spre Hristos, ca să ne îndreptăm prin credinţă (Gal. 3, 24-25).

5. Legile morale ale Vechiului Testament (Decalogul)

sunt potrivite tuturor popoarelor, din toate epocile şi corespund

universalismului şi eternităţii creştinismului, care le-a primit şi

le-a perfecţionat.

Aşadar Testamentul Vechi trebuie a se bucura în creştinism de cinstea ce i se cuvine - pentru motivele arătate mai sus -, dar nu este obligatoriu a se ţine în întregime în creştinism, nici de a se preţui mai mult decât se cuvine în dauna sau

defăimarea Noului Testament, care l-a desăvârşit pe cel Vechi.

Capitolul 41

DESPRE SFÂNTA TRADIŢIE

Sfânta Tradiţie este al doilea izvor al descoperirii

dumnezeieşti şi de aceea are aceeaşi autoritate ca şi Sfânta

Scriptură. Mântuitorul nostru Iisus Hristos n-a trimis pe sfinţii

Săi apostoli să scrie, ci să propovăduiască Evanghelia la toate

popoarele (Matei 28, 19-20; 10, 7; Marcu 16, 15; Luca 9, 2;

10, 9; Rom. 10, 17-18 ş.a.).

Sectarul: Care sunt mărturiile scripturistice ale ortodocşilor

în legătură cu Sfânta Tradiţie, pe care o susţin aşa de mult?

Preotul: Noi susţinem după adevăr cu toată tăria Sfânta

Tradiţie pentru următoarele motive:

1. De la Adam până la ieşirea israeliţilor din robia

egipteană, patriarhii şi oamenii drepţi ai lui Dumnezeu nu s-au

condus pe calea mântuirii după Sfânta Scriptură, ci numai prin

predanie (Tradiţia Sfântă).

2. Mântuitorul nostru Iisus Hristos nu a scris nici una din

cele 27 cărţi canonice ale Noului Testament, ci numai a

predicat trei ani şi jumătate fără să fi scris ceva.

3. Nici Apostolii - cei mai apropiaţi ucenici ai Săi - n-au

fost trimişi să scrie, ci ca să răspândească cuvântul Evangheliei

la toate popoarele prin viu grai (propovăduire) (Matei 28,

19-20; Marcu 16, 15 ş.a.).

4. Prin grai viu Mântuitorul a dat învăţăturile Sale apostolilor Săi şi tot prin grai viu le-a dat poruncă să înveţe pe

460

alţii, zicând: Şi mergând, propovăduiţi, zicând: S-a apropiat

Împărăţia cerurilor (Matei 10, 7; Luca 9, 2; 10, 9 ş.a.).

5. Credinţa vine prin predică auzită, iar predica este

cuvântul lui Hristos (Rom. 10, 17).

6. Sfânta Scriptură nu cuprinde decât o mică parte din

învăţăturile sfinte şi nu toate câte a învăţat Domnul (Ioan 20, 30),

7. Dacă s-ar fi scris toate lucrurile pe care le-a făcut

Mântuitorul, nici în lumea aceasta toată n-ar fi încăput cărţile ce

s-ar fi scris (Ioan 21, 25).

8. Nici Evanghelistul Ioan nu a voit să scrie cu cerneală şi cu condei multe lucruri, ci a voit să vorbească cu ucenicii săi

gură către gură (II Ioan 1, 12; III Ioan 1, 13-14). Marele Apostol Petru doar puţin şi pe scurt şi-a scris învăţătura sa

(I Petru 5, 12). De asemenea, unele din învăţăturile adresate

păstoriţilor săi, Marele Apostol Pavel le-a scris numai pe scurt

(Efes. 3, 3).

9. Trei ani a predicat Marele Apostol Pavel în părţile

Efesului fără a scrie ceva (Fapte 20, 31). Altădată acelaşi mare Apostol Pavel scrie asemenea Sfântului Ioan Evanghelistul:

Celelalte (pricini) însă le voi rândui când voi veni (I Cor. 11, 34).

10. Învăţăturile Sfintei Tradiţii au aceeaşi valoare ca şi

cele scrise în Sfânta Scriptură, ca unele ce provin din acelaşi

izvor şi de la acelaşi învăţător: Iisus Hristos (II Tes. 2, 15).

11. Marele Apostol Pavel învaţă pe ucenicul său Timotei

să păzească ceea ce i s-a încredinţat prin viu grai şi cele ce a

învăţat de la el (I Tim. 6, 20; II Tim. 3, 14).

12. Iarăşi, Marele Apostol Pavel sfătuieşte pe ucenicul

său Timotei astfel: Şi cele ce ai auzit de la mine, cu mulţi

martori de faţă, acestea le încredinţează (prin viu grai) la

oameni credincioşi, care vor fi destoinici să înveţe şi pe alţii

(vezi II Tim. 2, 2). Auzi? Să înveţe şi pe alţii, nu să le scrie şi

la alţii.

13. Însăşi Sfânta Scriptură este scrisă pe temeiul Sfintei

Tradiţii, deoarece, după cum mai înainte de a se scrie primele

cărţi ale Vechiului Testament de către Moise, lumea s-a

povăţuit la cunoaşterea lui Dumnezeu şi la calea mântuirii

numai prin Sfânta Tradiţie, tot astfel, mai înainte de a se scrie

cărţile Noului Testament, Sfânta Tradiţie a fost dreptarul după

care s-a călăuzit pe calea mântuirii. Au trecut între 10 şi 70 de

461

ani de la Învierea şi Înălţarea Domnului şi până la scrierea

cărţilor biblice ale Noului Testament, şi în tot acest timp

Apostolii predicau, lumea se încreştina, iar credinţa era tare,

inima şi sufletele celor ce crezuseră fiind una (Fapte 4, 32).

14. De multe ori, autorii sfinţi ai Sfintei Scripturi citează

mărturii care vin direct din Sfânta Tradiţie (vezi Fapte 20, 35;

II Tim. 3, 8; Iuda 5, 9, 14-15 ş.a.).

15. Pe lângă aceste mărturii biblice care arată valoarea

Sfintei Tradiţii, mai avem multe mărturii importante cuprinse în:

a. literatura patristică;

b. practica veche a Bisericii;

c. chiar vechii eretici, iviţi încă de la începuturile Bisericii,

pentru a-şi susţine părerile, argumentau din Tradiţia apostolică,

socotind-o şi ei la fel de autoritară ca Sfânta Scriptură.

16. Importanţa şi folosul Sfintei Tradiţii provin din

raportul strâns ce există între aceasta şi Sfânta Scriptură.

17. Amândouă cuprind în ele Sfânta descoperire şi sunt

pentru noi izvoare ale acesteia.

18. Este cu neputinţă de a se contrazice între ele Sfânta

Scriptură şi Sfânta Tradiţie.

19. Este cu neputinţă să nu existe între ele raporturi de

reciprocitate.

20. Sfânta Scriptură numai în Sfânta Tradiţie are mărturie

sigură pentru canonul cărţilor ei.

Sectarul: Dar ce nevoie avem noi de Sfânta Tradiţie, dacă

în Sfânta Scriptură s-au scris toate cu de-amănuntul de la început,

fiind încredinţarea desăvârşită despre temeinicia învăţăturilor

creştine (Luca 1, 3-4), şi dacă acelaşi evanghelist a scris:

...toate cele ce a început Iisus a face şi a învăţa (Fapte 1, 1)?

Preotul: Nu este deloc adevărat ceea ce înţelegeţi voi,

sectarii, prin aceste texte ale Sfintei Scripturi, şi iată pentru ce:

a. Sfântul Apostol şi Evanghelist Luca se referă aici

numai la Evanghelia pe care a scris-o el şi nu la toată Sfânta

Scriptură. Iar din tâlcuirea voastră, sectarilor, ar rezulta că

Evanghelia scrisă de Sfântul Apostol şi Evanghelist Luca ne

este şi singură de ajuns, căci ar cuprinde toată învăţătura

creştină, iar celelalte Evanghelii şi cărţi biblice ar fi de prisos.

Aşa ceva însă nici voi nu admiteţi şi atunci, iată, vă contraziceţi

singuri;

b. Apostolul Luca zice: cele ce a început Iisus a face şi a

învăţa, iar nu „toate ce s-au scris";

c. Mântuitorul nostru Iisus Hristos a făcut de faţă cu

ucenicii Săi şi alte multe minuni, care nu s-au scris în cartea

aceasta (Sfânta Evanghelie) (Ioan 20, 30);

d. dacă s-ar fi scris cu de-amănuntul toate lucrurile pe

care le-a făcut Mântuitorul, nici în lumea aceasta toată n-ar fi

putut să încapă cărţile ce s-ar fi scris (Ioan 21, 25).

Sectarul: Dacă cineva citeşte şi cunoaşte Sfânta Scriptură este de ajuns spre mântuirea lui şi nu mai are nici o nevoie de Sfânta Tradiţie, care este o învăţătură şi o poruncă omenească

(II Tim. 3, 15; Matei 15, 3, 6, 9; Marcu 7, 13).

Preotul: Rea înţelegere ai dumneata şi în această privinţă

şi iată pentru ce: Sfânta Scriptură prin citatul adus de dumneata

aici (Matei 15, 3, 6, 9) nu înlătură Sfânta Tradiţie, ci numai

datinile şi învăţăturile omeneşti, în special cele ce se referă la

„corban"-ul iudeilor. Vezi contextul: Matei 15, 1-20 sau

Marcu 7, 11. Iar citatul II Tim. 3, 15-16 se referă la

Testamentul Vechi, căci cel Nou nu era încă scris la acea dată.

Dacă ar fi după sucita dumitale înţelegere ar trebui ca nici

Testamentul Nou - care abia de atunci urma să se scrie - să nu

mai fie primit de acum înainte, fiindcă este de ajuns cel Vechi.

Sectarul: Tradiţia pe care o susţineţi voi, ortodocşii, a

fost schimbată în decursul vremii.

Preotul: Nu-i de crezare nicidecum cuvântul tău, omule

rătăcit de la adevăr, deoarece noi ştim din istoria sfântă că

primii creştini erau aprigi în zelul lor de a păstra cu sfinţenie

curăţenia învăţăturilor din Sfânta Tradiţie. Iată mărturia marelui

Apostol Pavel în această privinţă: Fraţilor, vă laud că în toate

vă aduceţi aminte de mine şi ţineţi predaniile cum vi le-am dat

(ICor. 11,2).

Capitolul 42

DESPRE CULTUL SFINŢILOR ŞI AL ÎNGERILOR

Sectarul: Pentru ce voi, ortodocşii, vă închinaţi la îngeri

şi la sfinţi şi îi puneţi pe ei mijlocitori mântuirii voastre? Voi nu auziţi pe apostolul care zice: Unul este Dumnezeu, Unul este şi

Mijlocitorul între Dumnezeu şi oameni: omul Hristos Iisus

(I Tim. 2, 5)?

Preotul: Ţi-am arătat pe larg în cele de mai înainte despre

acest lucru cu trimiteri din Sfânta Scriptură. Dar pentru a te lămuri mai bine despre acest adevăr, îţi mai spun şi cele ce

urmează: Noi cinstim pe îngeri şi pe sfinţii lui Dumnezeu şi îi

punem mijlocitori - prin rugăciunile lor către Dumnezeu - spre

mântuirea noastră subiectivă (nu obiectivă), pentru următoarele

pricini:

1. Cel ce primeşte pe sfinţi, primeşte pe Hristos şi pe

Cel ce L-a trimis pe El (Matei 10, 40-41).

2. Sfinţii sunt „prieteni" ai lui Dumnezeu (Ioan 15, 14).

3. Sfinţii sunt „casnici" ai lui Dumnezeu (Efes. 2, 19).

4. Sfinţii sunt slăviţi de Dumnezeu după moarte cu slavă

în ceruri (Ierusalimul ceresc) (Luca 20, 36).

5. Sfinţii vor judeca lumea (I Cor. 6, 2; Matei 19, 28).

6. Sfinţii încă din viaţa de aici sunt înzestraţi de

Dumnezeu cu diferite daruri şi sunt puternici înaintea lui

Dumnezeu (Fac. 20, 7; Iov 42, 8; Iacov 5, 16).

7. Sfinţii au putere de la Dumnezeu de a pedepsi pe cei

răi (Fapte 5, 1-12).

8. Sfinţii au putere de la Dumnezeu de a vindeca

bolnavii (Fapte 9, 32-42).

9. Sfinţii au putere de la Dumnezeu de a învia morţii

(Fapte 20, 9-12).

10. Dumnezeu spune toate sfinţilor Săi (Ioan 15, 15).

11. Sfinţii după moarte sunt membri ai Împărăţiei lui Dumnezeu (Matei 22, 32; Marcu 12, 26-27; Luca 20, 37-38, Efes. 1, 23; 4, 4; 5, 30).

12. Sfinţii se îngrijesc şi se roagă pentru oameni (Ieş. 32,

31-32; Apoc. 5, 8; 8, 3-4; Zah. 1, 12, 17; Filip. 1, 4).

13. Sfinţii şi îngerii ajută credincioşilor (Tob. 5,4).

14. Sfinţii fac minuni mari (Ieş. 7, 10-12; Evrei II,

29-35; Luca 9, 1-6).

15. Sfinţii şi îngerii Domnului duc rugăciunile şi faptele

noastre cele bune înaintea lui Dumnezeu (Tob. 12, 12-13;

Apoc. 4, 10-11; 5, 8, 14).

16. Sfinţii compătimesc cu credincioşii în vreme de necazuri şi încercări (I Cor. 12, 25-26).

17. Sfinţii se roagă pentru noi (Filip. 1, 3-4; I Tes. 1,

2-3; II Tes. 1, 11; Efes. 1, 16-18; 3, 14-21; II Cor. 13, 9; II

Tim. 1, 3) ş.a.

18. Sfinţii în cer duc viaţă conştientă, că Dumnezeu este Dumnezeul celor vii şi al celor morţi (Marcu 12, 27).

19. Sfinţii în cer au posibilitatea de a mijloci la Dumnezeu pentru oameni şi de a contribui la mântuirea noastră (Apoc. 5,

8; Iacov 5, 16).

20. Avem datoria să-i rugăm pe sfinţi să ne ajute, căci şi bogatul nemilostiv l-a rugat pe Avraam, deşi n-a putut să fie miluit în viaţa de dincolo (Luca 16, 19-30).

21. Avem datoria de a-i cinsti (Fapte 16, 29).

22. Avem datoria de a-i ferici pe sfinţi (Iacov 5, 11).

23. Avem datoria de a-i iubi şi de a-i respecta (Fac. 20, 7).

24. Avem datoria să-i chemăm în rugăciune (Fac. 20, 7;

Iov 42, 10; Efes. 6, 18).

25. Avem datoria să venerăm pe sfinţi (II Regi 14, 4;

III Regi 1, 23; IV Regi 2, 15).

26. Avem datoria să le urmăm credinţa (Evrei 13, 3, 7;

12, 1-2; Rom. 4, 12; Filip. 3, 17 ş.a.).

27. La fel trebuie să cinstim şi pe sfinţii îngeri şi să ne rugăm către ei, căci ei sunt slugile lui Dumnezeu trimise spre a

ne mijloci nouă mântuirea sufletului (Ps. 90, 11; 102, 21; 103,

5; Luca 16, 22; Evrei 1, 7, 14).

28. Sfinţii îngeri trebuie cinstiţi deoarece ei vin în ajutorul nostru (Iosua 5, 13-15; Jud. 13, 10).

29. Îngerii lui Dumnezeu sunt puternici (Ps. 102, 20;

II Petru 2, 11; Iuda 5, 9).

30. Sfinţii îngeri cercetează şi ajută celor aflaţi în necazuri

(Fac. 16, 7 ş.a.).

Sectarul: Voi, ortodocşii, vă înşelaţi aşteptând mântuirea

de la sfinţi, deoarece numai Iisus Hristos este Mijlocitorul

mântuirii noastre de păcate, după cum este scris: Dacă va

păcătui cineva, avem Mijlocitor către Tatăl, pe Iisus Hristos cel

drept (I Ioan 2, 1).

Preotul: Cu adevărat numai Unul este Mijlocitorul mântuirii

noastre obiective: Iisus Hristos. Dar noi la mântuirea

noastră subiectivă chemăm în ajutor pe sfinţii şi pe îngerii lui

Dumnezeu pentru motivele mai sus arătate, de a mijloci şi a se

ruga lui Dumnezeu pentru noi, deoarece ei au această sfântă

misiune de a duce rugăciunile noastre la Dumnezeu (Apoc. 4,

10-11; 5, 8, 14; Iacov 5, 16 ş.a.).

Sectarul: Noi vedem din Sfânta Scriptură că sfinţii şi

îngerii resping închinarea de la oameni spre a nu ştirbi cinstea

cuvenită lui Dumnezeu, Căruia singur I se cuvine închinare.

Astfel se vede la Fapte 10, 25-26, că Apostolul Petru opreşte

pe sutaşul Cornelie de a i se închina; la fel procedează şi Pavel

cu Varnava faţă de locuitorii din Listra (Fapte 14, 13-15). De asemenea nici îngerul de la Apocalipsă nu îngăduie lui Ioan de

a i se închina (Apoc. 19, 10; 22, 8-9).

Preotul: Nu întotdeauna sfinţii opresc pe oameni de a li

se închina, ci numai atunci când cineva i-ar socoti pe ei ca zei -

cum a fost cazul cu Petru (Fapte 10, 25-26) sau cel cu Pavel şi

Varnava (Fapte 14, 13-15). Însă în alte cazuri când noi îi

cinstim pe sfinţi şi pe îngeri, ei ne ascultă şi ne ajută. Îngerul de la Apocalipsă nu a primit închinare de la Sfântul Ioan

Evanghelistul, deoarece în misiunea în care se găsea erau egali,

adică împreună-slujitori lui Dumnezeu (Apoc. 19, 10); căci şi

Evanghelistul Ioan era atunci „în duh" (1, 10), adică în stare

îngerească, având şi el, ca şi îngerul, „duhul proorociei", care

constă în a mărturisi pe Iisus. Dar noi vedem că atât îngerii, cât

şi sfinţii, primesc închinarea din partea oamenilor, ca de exemplu:

1. Arhanghelul Mihail primeşte închinăciune de la Isus a

lui Navi (Iosua 5, 14-15).

2. Îngerul Domnului a primit închinare de la Manoe şi de

la femeia lui (Jud. 13, 18-21).

3. Sfântul Prooroc Ilie a primit închinare de la Obadia

(III Regi 18, 7).

4. Sfântul Prooroc Elisei a primit închinarea de la feciorii

proorocilor din Ierihon (II Regi 2, 15).

Mântuitorul ne-a îndemnat de a cinsti pe sfinţi, zicând:

Cine primeşte prooroc în nume de prooroc, plată de prooroc va

lua (Matei 10, 41-42).

A se vedea mai pe larg tratate toate aceste lucruri în

capitolul 5 al lucrării.

Capitolul 43

DESPRE PREACINSTIREA FECIOAREI MARIA

Sectarul: Voi, ortodocşii, faceţi încă o mare greşeală

când daţi prea multă cinste Fecioarei Maria. Aş vrea să ştiu care sunt temeiurile voastre din Sfânta Scriptură în această

privinţă.

Preotul: Noi, creştinii ortodocşi din Biserica dreptmăritoare

a lui Hristos, cinstim mai presus decât toţi sfinţii şi îngerii

pe Preasfânta Născătoare de Dumnezeu şi Pururea Fecioara

Maria pentru următoarele motive prea bine întemeiate pe

mărturiile Sfintei Scripturi şi anume:

1. Dumnezeu a vestit încă de la începutul lumii că prin ea

se va zdrobi capul şarpelui (diavolului) (Fac. 3, 15).

2. Dumnezeiescul Prooroc David a văzut-o pe ea prin

Duhul Sfânt ca împărăteasă stând de-a dreapta lui Dumnezeu,

îmbrăcată în haină aurită şi prea înfrumuseţată (Ps. 44, 10-11).

3. Acelaşi Sfânt Prooroc şi strămoş al ei a arătat prin

Duhul Sfânt că numele ei se va păstra din neam în neam şi

popoarele o vor lăuda pe ea în veacul veacului (Ps. 44, 21).

4. Marele Prooroc al lui Dumnezeu Isaia a proorocit că ea va naşte pe Emanuel-Dumnezeu întru feciorie (Isaia 7, 14).

5. Despre fecioria ei a proorocit şi marele Prooroc al lui

Dumnezeu, Iezechiel, arătând că şi după naştere va rămâne

fecioară (Iez. 44, 1-3).

6. Ei i s-a închinat Arhanghelul Gavriil la Bunavestire şi

a numit-o pe ea plină de har şi binecuvântată între femei (Luca

1,28).

7. Ei i s-a închinat Sfânta Elisabeta, maica Sfântului Ioan

Botezătorul, şi a numit-o pe ea binecuvântată între femei şi

Maica Domnului (Luca 1, 40-43).

8. Mulţimea norodului a fericit pântecele ei care a purtat

pe Mântuitorul lumii (Luca 11, 27-28).

9. Mântuitorul nostru Iisus Hristos o asculta pe ea, când

avea vreo cerere către El (Ioan 2, 3-10).

10. Mântuitorul nostru Iisus Hristos s-a îngrijit de soarta

sa chiar când era răstignit pe Cruce, încredinţând-o pe ea spre

îngrijire celui mai iubit ucenic al Său (Ioan 19, 26-27).

11. Însăşi ea prin Duhul Sfânt a proorocit că de acum o

vor ferici toate neamurile, pentru că i-a făcut ei mărire Cel

Puternic (Luca 1, 48-49).

12. Numele ei, «Maria», se tâlcuieşte - după înţelesul său

în limba ebraică - «Doamnă», «Stăpână» sau «cea aleasă».

13. La zămislirea ei Duhul Sfânt a venit peste dânsa şi

puterea Celui Preaînalt a umbrit-o pe ea (Luca 1, 34-35).

14. Ea a născut pe Fiul lui Dumnezeu (Luca 1, 34-35).

15. Mântuitorul nostru Iisus Hristos s-a supus ei ca unei

mame prea scumpe (Luca 2, 51).

16. Biserica lui Hristos cea dreptmăritoare, care se

compune din atâtea sute de milioane de credincioşi, o

mărturiseşte pe ea a fi mai cinstită decât heruvimii şi mai slăvită

fără de asemănare decât serafimii (Vezi Axionul Maicii

Domnului), încă din primele veacuri creştine.

Să se vadă mai pe larg despre Maica Domnului la

capitolul 6 al acestei lucrări, unde se explică pe larg şi despre

„fraţii" Domnului, cine au fost şi ai cui fii erau.

469

Capitolul 44

DESPRE CINSTIREA SFINTELOR MOAŞTE

Sectarul: Pentru care pricină voi, ortodocşii, vă închinaţi la moaştele sfinţilor, sau mai bine-zis la oasele morţilor, căci Sfânta Scriptură opreşte nu numai de a se închina cineva la trupurile morţilor, dar nici măcar a se atinge de ele, hotărând că cel ce le va atinge, şapte zile va fi necurat (Num. 19, 11-13;

Lev. 21, 10-11)?

Preotul: Noi, creştinii ortodocşi, cinstim şi ne închinăm

sfintelor moaşte ale sfinţilor pe temeiul următoarelor mărturii

ale Sfintei Scripturi:

1. Şi în Vechiul Testament trupurilor celor drepţi şi sfinţi

li se dădea deosebită cinste (Vezi: Fac. 50, 1-14; ieş. 13, 19;

IV Regi 23, 18; Sir. 49, 11 ş.a.).

2. Trupurile sfinţilor sunt biserici şi lăcaşuri ale Duhului

Sfânt (I Cor. 3, 16-17).

3. Dumnezeu se proslăveşte şi în trupul şi în sufletul celor

sfinţi, care sunt ale lui Dumnezeu (I Cor. 6, 19-20).

4. Trupurile celor sfinţi sunt vase de cinste ale lui Dumnezeu,

sfinţite, potrivite pentru tot lucrul bun (II Tim. 2, 21).

5. Trupurile unor sfinţi, după moarte, sunt înzestrate de

Dumnezeu cu puteri minunate, precum: fac minuni, vindecă

boli, nu putrezesc, răspândesc bună mireasmă ş.a. (Matei 27,

52-53).

6. Trupurile sfinţilor, uneori, încă fiind ei în viaţă, făceau

minuni (Fapte 19, 11-12; 5, 15).

7. Trupul Sfântului Prooroc Elisei, la un an de zile după moartea sa, a înviat un mort (IV Regi 13, 20-21; Sir. 48, 14-15).

8. În Testamentul Nou, trupurile creştinilor morţi nu mai

sunt spurcate, căci ele sunt biserici şi lăcaşuri ale Duhului Sfânt

(I Cor. 6, 19-20; 3, 16-17 ş.a.).

9. În multe biserici creştine şi azi se găsesc sfinte moaşte

ale sfinţilor, care se păstrează neputrezite de sute sau chiar mii

de ani şi prin care Dumnezeu lucrează nenumărate minuni cu

cei credincioşi.

10. Practica Bisericii - de la început şi până azi - a

păstrat această tradiţie sfântă de a ne închina la sfintele moaşte

ale sfinţilor. (Vezi în legătură cu această practică a Bisericii mai

pe larg la capitolul 7 al lucrării).

11. Şi îngerii cinstesc trupurile oamenilor sfinţi (Iuda 5, 9).

12. Chiar şi hainele oamenilor sfinţi - care au acoperit

trupurile lor - au făcut minuni, cum au fost, de pildă, cojocul

lui Ilie Proorocul (IV Regi 2, 14) sau mahramele Apostolului Pavel (Fapte 19, 11-13).

Capitolul 45

DESPRE CULTUL SFINTELOR ICOANE

Sectarul: Pentru care pricină voi, creştinii ortodocşi, vă

închinaţi la icoane? Oare nu vă daţi seama că închinarea la

icoane este idolatrie, deoarece ele sunt făcute de mâini omeneşti

şi Dumnezeu opreşte cu mare stricteţe a se închina cineva la

lucruri făcute de mâini omeneşti (Ieş. 20, 4-5; Deut. 5, 6-9; 4,

15-19 ş.a.)? Care vă sunt vouă mărturiile din Sfânta Scriptură

relativ la închinarea icoanelor?

Preotul: Nicidecum nu este aşa cum cugetaţi voi,

rătăciţilor sectari, că închinarea la sfintele icoane ar fi idolatrie,

şi că este oprită de Dumnezeu prin porunca I şi a II-a din Lege.

Învăţătura Bisericii dreptmăritoare a lui Hristos a avut de la

începutul ei şi până azi cultul sfintelor icoane, bazându-se pe

următoarele temeiuri ale Sfintei Scripturi şi ale Sfintei Tradiţii:

1. Adam a fost făcut după chipul şi asemănarea lui

Dumnezeu (Fac. 1, 26-27).

2. Iisus Hristos, ca om, este chipul lui Dumnezeu

(II Cor. 4, 4; Col. 1, 15).

3. Iisus Hristos este „chipul fiinţei lui Dumnezeu"

(Evrei 1,3).

4. În Iisus Hristos, Dumnezeu S-a arătat în Trup (I Tim.

3, 16) şi cu chip de om (Filip. 2, 7-8).

5. Sfântul Duh S-a arătat la Iordan în chip de porumbel

(Matei 3, 16-23).

6. Sfântul Duh la Sfânta Cincizecime S-a arătat în chip de limbi ca de foc (Fapte 2, 3). Şi toate acestea sunt chipuri

fără să fie idolatrie.

7. În Testamentul Vechi icoanele au fost făcute chiar cu

porunca lui Dumnezeu (vezi Ieş. 25, 18-22; 26, 31 ş.a.).

8. Dumnezeu Însuşi - Care a poruncit categoric prin porunca I a Decalogului a nu ne închina la idoli - a poruncit a

se face chipurile de heruvimi, ceea ce înseamnă că aceşti

heruvimi lucraţi de mână de om sunt icoane şi nu idoli.

9. Aceste icoane ale Vechiului Testament se chemau

„heruvimii slavei" (Evrei 9, 5).

10. Perdelele, covoarele şi alte obiecte din biserica veche

au fost făcute cu chipuri de heruvimi, la porunca lui Dumnezeu

(Ieş. 36, 8 şi 37, 7-9; II Paral. 3, 10-14; III Regi 6, 23-28).

11. Înaintea icoanelor din Vechiul Testament se aduceau

jertfe (III Regi 3, 15).

12. Înaintea acestor icoane ale heruvimilor se cântau lui

Dumnezeu cântări de laudă şi de preamărire (Ps. 137, 1).

13. Înaintea icoanelor din Vechiul Testament se aprindeau

candele, preoţii le tămâiau cu mare cinste, după porunca lui

Dumnezeu şi iudeii le venerau şi se închinau la ele (vezi Ieş.

30, 1, 6-8; 27, 20-21, Iosua 7, 6).

14. Cinstirea acestor chipuri de heruvimi - ce erau în

templu - niciodată nu a fost dezaprobată de Hristos sau de

Sfinţii Apostoli.

15. Atât Mântuitorul cât şi Sfinţii Apostoli au cinstit şi

s-au închinat în templu înaintea acestor chipuri făcute de mâini

omeneşti (Marcu 11,7; Fapte 24, 11 ş.a.).

16. În Testamentul Nou închinarea la idoli este oprită cu

anatema, iar închinarea la sfintele icoane nicidecum, nefiind

totuna icoana cu idolul; idolii se socoteau a fi zei sau dumnezei,

471

pe când icoana, este numai o închipuire, a cărei cinste trece la

chipul cel dintâi, adică la cel zugrăvit pe ea: fie a lui

Dumnezeu, fie al Maicii Domnului sau al vreunui sfânt.

17. Istoria Sfintei Tradiţii şi practica de totdeauna a

Bisericii, arată că de la începutul Bisericii şi până azi, sfintele

icoane au fost cinstite şi venerate.

Vezi pe larg despre sfintele icoane şi închinarea la ele în

capitolul 8 al acestei lucrări.

Capitolul 46

DESPRE VENERAREA SFINTEI CRUCI

Sectarul: Care vă sunt vouă, ortodocşilor, temeiurile

scripturistice de a vă închina la cruce, de vreme ce Crucea este

un lucru blestemat, după cum este scris: Blestemat este tot cel

spânzurat pe lemn (Deut. 21, 23; Gal. 3, 13 ş.a.)?

Preotul: Mai înainte se cuvine nouă a zice: Cuvântul

crucii pentru cei ce pier, este nebunie; iar pentru noi, cei ce ne

mântuim, este puterea lui Dumnezeu (I Cor. 1, 18).

Voi, sectarii, care nu vă închinaţi Sfintei Cruci şi nu o

cinstiţi pe ea, sunteţi duşmani ai Crucii lui Hristos (Filip. 3,

18-19). Iar fiindcă întrebi despre mărturiile scripturistice relativ

la închinarea şi cinstirea Sfintei Cruci, ascultă după cum

urmează:

1. Crucea a fost prefigurată încă înainte de Legea Veche,

când patriarhul Iacov a binecuvântat pe fiii lui Iosif cu mâinile

sale aşezate în chipul Crucii (Fac. 48, 13-15).

2. Iarăşi Crucea a fost prefigurată prin şarpele de aramă

spânzurat pe lemn, care izbăvea de primejdia morţii pe cei ce priveau la el (Num. 21, 8-9), după cum adevereşte acest lucru

Sfânta Evanghelie (Ioan 3, 14-15).

3. Crucea ca mijloc de mântuire a fost prefigurată şi de mâinile întinse ale lui Moise, ce au alcătuit împreună cu trupul său semnul crucii, prin care israeliţii au biruit în lupta cu

Amalec (Ieş. 17, 11-13).

4. Crucea este altarul cel preasfânt pe care S-a jertfit

Hristos (Evrei 9, 28).

5. Crucea este steagul lui Hristos - cel prezis de Sfântul

Prooroc Isaia -, care s-a ridicat peste neamuri (Isaia 62, 10).

6. Crucea s-a sfinţit ca jertfelnic cu preascump sângele

lui Hristos, Care S-a jertfit pe ea; acest altar al Sfintei Cruci

este preasfânt şi tot ce se atinge de el se sfinţeşte (Ieş. 29, 37).

7. Crucea este mijlocitoarea măririi lui Hristos, căci

numai în urma morţii Sale pe Cruce a fost preaînălţat (Filip. 2,

8-9). Prin moartea de Cruce Hristos a intrat întru slava Sa

(Luca 24, 26), căci numai prin Cruce Hristos S-a preaslăvit

(Ioan 17, 1).

8. Crucea este armă prin care noi am câştigat mântuirea

(Ioan 12, 32-33; I Petru 2, 24 ş.a.).

9. Prin Cruce s-a înlăturat vrăjmăşia dintre oameni

(Efes. 2, 16; Col. 1, 19-20 ş.a.).

10. Crucea este pecetea lui Dumnezeu prefigurată prin

însemnarea literei „T" (tau) pe frunţile celor aleşi ai lui

Dumnezeu spre a scăpa de pierzare (Iez. 9, 4-6; Apoc. 7, 2-3).

11. Crucea este emblema biruinţei şi semnul lui Hristos.

Acest semn se va arăta pe norii cerului înaintea venirii a doua a

Domnului care va fi cu putere şi cu slavă multă (Matei 24, 30).

12. Apostolul Pavel zice: Iar mie, să nu-mi fie a mă

lăuda, decât numai în Crucea Domnului nostru Iisus Hristos,

prin care lumea este răstignită pentru mine, şi eu pentru lume

(Gal. 6, 14).

Aşadar, să se ştie că cuvântul Cruce are înţeles îndoit:

a. - Crucea spirituală (suferinţa);

b. - Crucea materială, pe care S-a jertfit Mântuitorul

nostru şi a sfinţit-o cu Preascump Sângele Său.

Pe amândouă aceste Cruci le-a purtat Mântuitorul nostru

Iisus Hristos: crucea suferinţelor în suflet, răbdând până la

moarte, iar crucea cea materială, pe umerii Săi până la Golgota.

Tot aşa se cuvine fiecărui credincios a urma lui Hristos şi

a duce crucea suferinţelor în suflet până la moarte, iar Crucea

lui Hristos cea materială a o cinsti şi a i se închina ca unui semn

al Fiului Omului şi ca unui altar sfinţit cu Sângele lui Hristos.

Îndoit este omul, îndoită cruce i se cade a purta,

asemenea Mântuitorului nostru Iisus Hristos. Cine însă cinsteşte

numai crucea spirituală, iar pe cea materială o defaimă, nu este

un următor al Crucii lui Hristos, ci un vrăjmaş al Crucii lui

Hristos (Filip. 3, 18) şi un eretic.

Despre închinarea la Sfânta Cruce şi despre semnul

Sfintei Cruci vezi pe larg la capitolul 9 şi 10 din această carte.

Capitolul 47

DESPRE RUGĂCIUNILE PENTRU CEI RĂPOSAŢI

Sectarul: Care vă sunt vouă, ortodocşilor, mărturiile de

bază din Sfânta Scriptură în legătură cu pomenirea morţilor, şi

de ce faceţi atâtea slujbe şi jertfe pentru sufletele morţilor?

Preotul: Rugăciunea pentru cei morţi în Biserica lui

Hristos cea dreptmăritoare are mai multe temeiuri biblice,

precum urmează:

1. Păcatele oamenilor - afară de cele de moarte şi cele

împotriva Duhului Sfânt - se pot ierta de Dumnezeu şi în

veacul viitor (Matei 12, 31-32; Isaia 1, 18; 22, 14; Marcu 3,

29; Luca 7, 47; II Mac. 12, 43).

2. Trupul se întoarce în pământ, precum a fost, iar

sufletul se întoarce la Dumnezeu, care l-a dat (Eccl. 12, 7; Iov

34, 14-15; Ps. 103, 30 ş.a.).

3. Dumnezeu, la Care se întoarce sufletul nostru după

moarte, este preamilostiv şi preaputernic. El poate să arunce

sufletul în gheena (Matei 10, 28), dar poate şi să scoată

sufletele din gheena (I Regi 2, 6; Tob. 13, 2; înţel. 16, 13 ş.a.).

4. Morţii doar cu trupul sunt morţi, însă sufletele lor

trăiesc mai departe după moarte şi sunt deplin conştiente (vezi

Luca 16, 22-31; Apoc. 4, 10-11; 5, 8-14 ş.a.).

5. Cei morţi în Hristos fac parte împreună cu cei vii din

aceeaşi Biserică a lui Hristos (Rom. 14, 7-9; Efes. 1, 9-10).

6. Avem porunca de a ne ruga pentru toţi oamenii, deci

şi pentru cei morţi (I Tim. 2, 1; Efes. 6, 18-19).

7. Iubirea, care reprezintă virtutea de legătură între

membrii Bisericii lui Hristos, nu trebuie să înceteze niciodată

(Matei 25, 35, 36, 42, 43, 46; Luca 16, 27, 28, 30; I Cor. 13,

13; I Petru 4, 8).

8. Deja în Legea Veche se făcea rugăciune şi se aduceau

jertfe pentru sufletele morţilor (II Mac. 12, 42-46; Baruh 3, 4-5).

9. Învăţătura despre datoria celor vii de a se ruga pentru

cei morţi spre a fi iertaţi şi mântuiţi a existat în Biserica lui

Hristos de la început, după cum dovedesc Liturghiile vechi, a

Sfântului Iacov, a Sfântului Vasile cel Mare şi a Sfântului Ioan

Hrisostom, care au în cuprinsul lor rugăciuni pentru morţi.

Apoi literatura patristică aduce de asemenea numeroase

mărturii în acest sens. Astfel, Tertulian ( 240 d.Hr.) scrie:

„Noi facem rugăciuni pentru cei morţi în fiecare an în ziua

morţii lor". Sfântul Chiril al Ierusalimului ( 386 d.Hr.) spune:

„Noi ne rugăm pentru Sfinţii Părinţi Episcopi adormiţi, şi în

general pentru toţi cei mutaţi mai înainte de noi, crezând că le

este foarte de folos sufletelor pentru care se face rugăciunea

atunci când stă înainte jertfa cea sfântă şi înfricoşată" (Cateh. 5,

Mistag. n. 9). Sf. Ioan Hrisostom (407 d.Hr.) spune: „Nu în

zadar s-a rânduit prin apostoli ca să se facă înaintea

înfricoşatelor Taine pomenirea celor morţi. Ei au ştiut că din ea

rezultă mare folos, mare binefacere pentru morţi" (Omilia a IV-a

la Ep. către Filip. n. 4).

10. Sfânta Scriptură dă şi următorul îndemn: Dărnicia ta

să atingă pe toţi cei în viaţă şi chiar morţilor fă-le parte de

dărnicia ta (Sir. 7, 35).

Despre pomenirea morţilor, cât şi despre simboluri şi

rituri, vezi mai pe larg la capitolele 11 şi 12 ale acestei cărţi.

Capitolul 48

DESPRE POST

Sectarul: Pentru care pricină voi, ortodocşii, ţineţi cu

atâta tărie la post? Care sunt mărturiile din Sfânta Scriptură pe

care voi vă bazaţi în legătură cu ţinerea posturilor?

Preotul: Prea multe mărturii biblice avem noi, ortodocşii,

în legătură cu ţinerea postului şi cu folosul cel mare pe care îl

aduce el neamului omenesc. Din prea multele mărturii

scripturistice despre post, iată câteva:

1. Postul este cea mai veche poruncă dată de Dumnezeu

omului, căci, încă în rai fiind strămoşii noştri Adam şi Eva, li

s-a poruncit să postească (Fac. 2, 16-17; 3, 6, 11, 17).

2. Moise Proorocul a postit de două ori câte patruzeci de

zile (Ieş. 34, 28; Deut. 9, 9, 18).

3. Ilie Proorocul a postit patruzeci de zile (III Regi 19,

8). Sfântul Prooroc Daniel a postit trei săptămâni (Dan. 9, 3;

10, 3).

4. Sfântul Prooroc David a postit şi s-a rugat în toată

viaţa sa, după ce a greşit lui Dumnezeu (II Regi 1, 11-12; 12,

16; Ps. 68, 12; 108, 23).

5. Ezdra şi Neemia au postit (I Ezdra 10, 6; Neem. 1,

4). Estera de asemenea a postit (Est. 4, 16).

6. Sfântul Ioan Botezătorul şi ucenicii săi pururea

posteau (Matei 9, 14; Marcu 2, 18; Luca 5, 33).

7. Ana proorociţa petrecea în post şi rugăciune (Luca

2, 37).

8. Sfântul Prooroc Ioil învaţă şi îndeamnă la post pe toţi

cei din popor (Ioil 1, 14; 2, 11-12, 15).

9. Postul l-a practicat şi Mântuitorul nostru Iisus Hristos,

postind patruzeci de zile şi patruzeci de nopţi (Matei 4, 2).

10. Apostolii şi ucenicii Mântuitorului, urmând învăţăturii

Lui, au postit şi s-au rugat (II Cor. 6, 5; 11, 27 ş.a.).

11. Corneliu sutaşul, încă păgân fiind, postea (Fapte

10, 30).

12. Credincioşii din Biserica Antiohiei posteau (Fapte

13, 2).

13. Apostolii Pavel şi Varnava posteau (Fapte 14, 23).

14. Postul este de mare folos în vremea judecăţilor lui

Dumnezeu (Ioil 1, 14; 2, 11-12; Iosua 3, 4-7).

15. Postul este de mare folos în vreme de nenorociri (II Regi 1, 12; Est. 4, 3).

16. Postul este de mare folos pentru izbăvirea de

primejdiile viitoare (Ezdra 8, 21-23; Est. 4, 3-16; Ioil 2, 12,

15; Iona 3, 4-6);.

17. Postul este de mare folos în vremea suferinţelor

Bisericii (Matei 9, 14-15; Marcu 2, 18-20; Luca 5, 33-35).

18. Postul este bun şi folositor în vremea suferinţelor pricinuite de alţii şi în vreme de necazuri în familie (Ps. 34,

12-13).

19. Postul este bun la consacrarea slujitorilor sfinţiţi ai

Bisericii (Fapte 13, 3; 14, 23).

20. Postul este de mare folos la întoarcerea către

Dumnezeu (II Paral. 20, 3; Isaia 58, 6; Ioil 2, 12).

21. Postul este de mare folos la vreme de întristare, de

rugăciune şi la mărturisirea păcatelor (II Regi 12, 16; Ezdra 8,

28; Neem. 1, 4; Ioil 2, 15-17; Luca 2, 37; I Regi 7, 6; Neem.

9, 1-2; Dan. 9, 3-6; Deut. 9, 9-10, 18).

22. Postul este bine să fie unit cu milostenia, cu rugăciunea

şi cu primirea de străini (Isaia 58, 6-8, 11; Matei 6, 18).

23. Postul întregului popor este de mare folos (Jud. 20,

26; I Regi 7, 6; I Regi 31, 13; I Par. 10, 12; II Par. 20, 3;

Ezdra 8, 21; Neem. 9, 1; Est. 4, 3; Ier. 36, 9; Iona 3, 5-8 ş.a.).

24. Mântuitorul a poruncit ucenicilor Săi să practice

postul, ca cel mai bun mijloc de luptă împotriva diavolului, care

nu poate fi biruit decât prin rugăciune şi post (Matei 17, 19-21;

Marcu 9, 29).

25. Mântuitorul nu numai că a poruncit să postim, dar

ne-a învăţat şi cum să postim (vezi Matei 16, 16-18).

26. Sfinţii Apostoli ne-au învăţat să postim, să ne rugăm

şi să păzim curăţia (I Cor. 7, 5).

27. Postul adevărat trebuie să fie şi trupesc şi sufletesc,

pentru că el constă în înfrânarea poftelor trupeşti şi în întărirea

sufletului pentru lupta şi biruinţa împotriva diavolului (I Cor. 9,

25-27; Rom. 6, 12-13; I Petru 2, 11; Matei 17, 21; Ps. 34, 12

ş.a.).

28. Postul trupesc în înţelesul obişnuit poate fi de două

feluri, şi anume:

a. - înfrânarea totală de la orice fel de mâncăruri şi

băuturi, numit şi „post negru", şi

b. - o înfrânare parţială, adică numai de la anumite

mâncăruri şi băuturi.

29. Şi în Testamentul Vechi, în cursul anului existau mai

multe rânduieli de posturi: joia şi lunea, în amintirea suirii şi a

coborârii lui Moise de pe Sinai (Luca 18, 12); postul din ziua

împăcării (în ziua a zecea a lunii a şaptea - Tişri) (Lev. 16,

29-30; Fapte 27, 9); apoi postul din luna a IV-a, a V-a, a VII-a

şi a X-a (Zah. 8, 19).

30. În Testamentul Nou Biserica a rânduit posturile de

peste an, după cum este scris: Toate să se facă cu cuviinţă şi

după rânduială (I Cor. 14, 40), căci Dumnezeu nu este

Dumnezeu al neorânduielii (I Cor. 14, 33);

31. Zilele de post rânduite de Biserică în Testamentul

Nou sunt: zilele de miercuri de peste an (în amintirea vânzării

Mântuitorului de către Iuda) şi zilele de vineri de peste an (în

amintirea răstignirii Mântuitorului), cu câteva excepţii 1 ; apoi

Postul Mare, Postul Naşterii Domnului, Postul Adormirii

Maicii Domnului, Postul Sfinţilor Apostoli; 29 august (Tăierea

Capului Sfântului Ioan Botezătorul), 14 septembrie (Înălţarea

Sfintei Cruci) şi 5 ianuarie (ajunul Bobotezei).

Învăţătura despre post este expusă mai pe larg în capitolul

13 al acestei cărţi.

Excepţie fac miercurile şi vinerile din săptămâna (brânzei) dinaintea

Postului Paştilor, din săptămâna luminată, din săptămâna Rusaliilor şi din

perioada dintre Naşterea lui Hristos şi Botezul Său.

Capitolul 49

DESPRE JURĂMÂNT

Sectarul: Pentru care pricină voi, ortodocşii, care vă

numiţi dreptcredincioşi, depuneţi jurăminte şi vă juraţi în multe

feluri şi chipuri şi nu vă temeţi de Dumnezeu, Care osândeşte

pe cei ce se jură? Pentru că El a poruncit, zicând: Să nu iei

numele Domnului Dumnezeului tău în deşert, că nu va lăsa

Domnul nepedepsit pe cel ce ia în deşert numele Lui (Ieş. 20,

7). Apoi în Noul Testament Mântuitorul a oprit desăvârşit

jurământul, zicând: Să nu vă juraţi nicidecum..., ci cuvântul

vostru să fie: Ceea ce este da, da; şi ceea ce este nu, nu. Iar ce este mai mult decât aceasta, de la cel rău este (Matei 5, 33-37;

23, 16-22; Iacov 5, 12 ş.a.). Care vă sunt vouă, ortodocşilor,

mărturiile biblice referitoare la jurământ?

Preotul: Jurământul drept nu poate fi o luare în deşert a

numelui lui Dumnezeu, ci, dimpotrivă, este o cinstire a lui

Dumnezeu, deoarece prin el se recunoaşte autoritatea supremă a

Lui, dreptatea Lui şi puterea Lui pedepsitoare pentru cei ce jură

strâmb. în favoarea folosirii jurământului drept avem mai multe

mărturii biblice, între care sunt şi acestea:

1. Jurământul pe numele lui Dumnezeu a fost practicat

încă în Vechiul Testament, fiind aşezat de însuşi Dumnezeu

(vezi Ieş. 22, 9-10; Deut. 6, 13; Ier. 12, 16).

2. Însuşi Dumnezeu S-a jurat pe Sine, adică pe numele

Său (vezi Fac. 22, 16-17; Amos 6, 8; Ps. 88, 4-5; Num. 14,

23; Evrei 6, 13-18).

3. Arhiereul Iisus Hristos S-a făcut cu jurământul Celui ce

I-a grăit: Juratu-S-a Domnul şi nu se va căi: Tu eşti Preot în

veac, după rânduiala lui Melchisedec (Evrei 7, 20-21; Ps.

109, 4).

4. Chiar şi drepţii din Vechiul Testament au practicat

jurământul şi i-au recunoscut sfinţenia (vezi Fac. 21, 22-24;

24, 2-9; III Regi 8, 31-32; Ier. 4, 2; 5, 2; IV Regi 23, 3).

5. Dumnezeu a prezis practicarea şi în viitor a jurământului

(vezi Isaia 45, 23; 65, 15-16).

6. Mântuitorul nostru Iisus Hristos nu a voit a răspunde

arhiereului Caiafa, decât când acesta l-a provocat prin jurământ

(Matei 26, 63-64).

7. Apostolul Pavel a întrebuinţat jurământul de mai multe ori în viaţă (vezi II Cor. 1, 23; Gal. 1, 20; Filip. 1, 8; I Tes. 5,

27; II Tim. 4, 1-2; Rom. 1, 9; Evrei 6, 16-17 ş.a.).

8. Îngerul de la Apocalipsă a întrebuinţat jurământul

(Apoc. 10, 5-6),

9. În Vechiul Testament numai jurământul strâmb a fost oprit prin porunca a treia, care zice: Să nu iei numele Domnului Dumnezeului tău în deşert, că nu va lăsa Domnul nepedepsit pe cel ce ia în deşert numele Lui (Ieş. 20, 7; Deut. 5, 11 ş.a.).

A lua în deşert înseamnă a folosi cu nechibzuinţă şi cu neseriozitate numele Domnului. Această lămurire a înţelesului poruncii a treia o face Dumnezeu prin cuvintele: Să nu vă juraţi

strâmb pe numele Meu şi să nu pângăriţi numele cel sfânt al

Dumnezeului vostru, că Eu sunt Domnul Dumnezeul vostru

(Lev. 19, 12). De aici se vede că pângărirea numelui lui

Dumnezeu se face prin jurământ strâmb (vezi şi la Ier. 7, 8-9).

Şi în alt loc zice Dumnezeu:...să nu cugetaţi fărădelege unul

împotriva altuia şi jurământul strâmb să nu-l iubiţi, căci toate

acestea le urăsc (Zah. 8, 17).

Deci din nou se vede că numai jurământul strâmb este

oprit de Dumnezeu şi nicidecum şi cel drept.

Despre jurământ vezi mai pe larg la capitolul 14 al acestei

lucrări.

Capitolul 50

DESPRE CONDIŢIILE MÂNTUIRII SUBIECTIVE

Sectarul: Pentru care pricini voi, ortodocşii, susţineţi că pentru mântuirea subiectivă a omului trebuie neapărat, pe lângă

harul divin, credinţa şi faptele bune ale omului, deoarece noi

ştim că mântuirea subiectivă este condiţionată numai de harul

divin (sola gratia) şi anume de harul justificării (după Calvin)

sau de harul credinţei (după Luther), prin care omului, ori i se

atribuie ori i se impută meritele Mântuitorului Hristos? Deci în general mântuirea vine numai prin credinţă (sola fide), fără

faptele legii (Rom. 3, 28). Care vă sunt vouă mărturiile biblice

în legătură cu mântuirea subiectivă, după înţelesul vostru?

Preotul: Noi, creştinii din Biserica dreptmăritoare a lui

Hristos, mărturisim şi susţinem cu toată tăria şi după dreptate

că condiţiile mântuirii noastre subiective sunt harul divin de la

Dumnezeu, şi credinţa şi faptele bune din partea omului.

Mărturiile biblice în susţinerea acestui adevăr sunt cele ce

urmează:

1. Căci în Hristos Iisus nici tăierea-împrejur nu poate

ceva, nici netăierea-împrejur, ci credinţa care este lucrătoare

prin iubire (Gal. 5, 6). Aşadar credinţă cunoscătoare au şi

dracii, căci şi ei cred şi se cutremură (Iacov 2, 19; Matei 8, 29;

Marcu 1, 24 ş.a.). Iar cei ce vor să se mântuiască au nevoie

neapărat de credinţa cea lucrătoare, adică cea unită cu faptele

cele bune (Iacov 2, 21-25), deoarece credinţa fără fapte este

moartă (Iacov 2, 17, 20, 26); fără fapte bune credinţa nu

mântuieşte pe nimeni (Iacov 2, 14).

2. Mântuitorul a spus că: Orice pom care nu face roadă

bună, se taie şi se aruncă în foc (Matei 7, 19-23). Deci este nevoie ca şi omul să aducă roadele faptelor sale bune lui

Dumnezeu, spre a nu fi aruncat în foc.

3. De asemenea Mântuitorul a zis: Cel ce va răbda până în sfârşit, acela se va mântui (Matei 10, 22; 24, 13); deci se

cere din partea omului răbdare până în sfârşit la toată osteneala

faptei bune şi să nu aştepte pe gratis mântuirea sa.

4. Şi marele Apostol Pavel ne învaţă să lucrăm şi noi la

mântuirea noastră, zicând: Drept aceea, iubiţii mei..., cu frică

şi cu cutremur lucraţi mântuirea voastră (Filip. 2, 12), arătând

astfel că omul însuşi este dator a se osteni pentru dobândirea

mântuirii pe care i-o dă Dumnezeu.

5. Mântuirea subiectivă este condiţionată de vrednicia şi

osteneala omului, iar nu de vreun decret arbitrar şi necondiţionat

al lui Dumnezeu. Acest lucru reiese din cuvintele

Mântuitorului, Care zice: Prin răbdarea voastră veţi dobândi

sufletele voastre (Luca 21, 19).

Deci nu de „ursită", ci de voinţa liberă a omului depinde

mântuirea subiectivă a sa, ca şi de lucrarea faptelor celor bune,

după cum este scris: Păziţi-vă pe voi înşivă, ca să nu pierdeţi

ceea ce aţi lucrat (II Ioan 1,8).

Aşadar Dumnezeu nu mântuieşte pe om fără de om, ci

cere de la el credinţa cea lucrătoare, adică credinţa unită cu

lucrarea faptelor celor bune.

Despre condiţiile mântuirii subiective vezi mai pe larg la

capitolul 15 al lucrării.

Capitolul 51

DESPRE CELE ŞAPTE SFINTE TAINE

(mijloacele sfinţitoare)

DESPRE TAINA BOTEZULUI

Sectarul: Pentru care pricină voi, ortodocşii, aţi înfiinţat

şi practicaţi şapte Taine în Biserica voastră, de vreme ce în

Sfânta Scriptură nu există decât două: Botezul şi Cina

Domnului? Care vă sunt vouă mărturiile scripturistice în

susţinerea celor şapte Taine?

Preotul: Toate cele şapte Sfinte Taine ale Bisericii dreptmăritoare îşi au temeiuri puternice în Sfânta Scriptură. Îţi voi arăta pe rând despre fiecare Taină în parte, începând cu cea

dintâi Taină, cea a Botezului:

1. Botezul este cu adevărat Taină, iar nu simbol, aşa cum

credeţi voi, sectarilor neoprotestanţi. Botezul este Taină - şi încă

cea dintâi şi cea mai mare dintre cele şapte Sfinte Taine -

deoarece el este naştere duhovnicească, prin care cel nou

botezat primeşte înfierea cea după har şi se face fiu al lui

Dumnezeu. Nimeni nu se poate mântui fără această Sfântă

Taină, adică fără a se naşte din apă şi din Duh (vezi Ioan 3,

3-7). Acest Botez prin apă şi Duh, marele Apostol Pavel îl

numeşte „înnoire a vieţii" (Rom. 6, 3-5), făcută prin lucrarea

Sfântului Duh (Tit 3, 5).

2. Botezul este Taină căci el se face „spre iertarea

păcatelor" (Fapte 2, 38).

3. Botezul este Taină deoarece aduce mântuire sufletului

(I Petru 3, 21).

4. Botezul prin apă şi Duh Sfânt este „naştere din nou" şi „naştere de sus" (Ioan 3, 3-7). Prin Botez noi primim darul

înfierii, spălare şi curăţire desăvârşită de păcatele noastre

(I Cor. 6, 11; Fapte 22, 16) şi dobândim darul Sfântului Duh

(Fapte 2, 38).

5. Prin Taina Botezului, adică prin Botezul din apă şi

Duhul Sfânt, noi putem să intrăm întru Împărăţia cerurilor, căci

cine nu are acest botez nu poate intra întru Împărăţia cerurilor

(Împărăţia lui Dumnezeu) (Ioan 3, 5-7).

6. Botezul este Taină, căci el este baia naşterii celei de-a

doua şi înnoirea Duhului Sfânt (Tit 3, 5; Gal. 3, 27).

7. Botezul este Taină, deoarece prin el dobândim

calitatea de fii ai lui Dumnezeu şi de membri ai Trupului lui

Hristos, adică ai Bisericii (I Cor. 12, 13; Gal. 3, 26-28 ş.a.).

8. Botezul a fost stabilit şi poruncit de Domnul nostru

Iisus Hristos (Matei 28, 19; Marcu 16, 15-16; Luca 24, 47).

9. Botezul trebuie a se face în numele Tatălui şi al Fiului

şi al Sfântului Duh (Matei 28, 19).

10. Botezul este semnul lăsării şi al curăţirii păcatelor

(Fapte 2, 38; 22, 16).

11. Botezul este semnul văzut al renaşterii (Ioan 3, 3-5;

Rom. 6, 3; Efes. 5, 26; Col. 2, 12, 13; Tit 3, 5; I Cor. 6, 11

ş.a.).

Despre Botezul copiilor

12. Botezul trebuie aplicat şi copiilor, căci el a înlocuit

tăierea împrejur din Legea Veche, care se făcea copiilor de

parte bărbătească chiar la opt zile după naştere; cel ce rămânea

netăiat împrejur era stârpit din popor (Fac. 17, 9-14; Lev. 12,

3; vezi şi la Col. 2, 11-13, unde se arată că Botezul a înlocuit

tăierea împrejur).

13. Potopul de pe vremea lui Noe a preînchipuit Botezul

(Fac. 7, 1; I Petru 3, 20-21).

14. Botezul creştin a fost preînchipuit şi de trecerea prin

Marea Roşie a întregului popor israelit de la bătrâni până la cel

mai mic prunc (I Cor. 10, 1-2; Ieş. cap. 14).

15. Botezul poate fi dat şi pruncilor pe temeiul credinţei

altora (a naşilor şi a părinţilor). Mântuitorul vindecă pe sluga

din Capernaum pentru credinţa stăpânului său (Matei 8, 5-13);

pe fiica femeii canaanence, prin credinţa mamei sale (Matei 15,

21-28); pe fiul lunatic pentru credinţa tatălui său (Matei 17,

14-18). A înviat pe fiul văduvei din Nain pentru credinţa

mamei sale (Luca 7, 11-15); a înviat pe fiica lui Iair pentru

credinţa tatălui său (Luca 8, 41-55). De asemenea, Mântuitorul

a zis: Oricine va primi, în numele Meu, pe unul din aceşti

copii, pe Mine Mă primeşte; şi oricine Mă primeşte, nu pe Mine

Mă primeşte, ci pe Cel ce M-a trimis pe Mine (Marcu 9, 37).

Exemplele de mai sus dovedesc clar că este cu putinţă să-i fie

cuiva de folos credinţa altora, pe care, în cazul Botezului, naşii

şi părinţii copilului o dau ca garanţie şi chezăşie în faţa lui

Dumnezeu şi a Bisericii Sale pentru prunc.

16. Biblia ne dă chiar câteva cazuri concrete de botez

aplicate copiilor (I Cor. 1, 16; Fapte 16, 14-15, 32-33; 18, 8).

Cine să fie înţeleşi prin cuvintele „casa ei", „toţi ai lui", „casa

lui", „casa lui Ştefana", dacă nu toţi membrii familiei, până la

cel mai mic copil din ea? Sfânta Scriptură ne spune că după

prima predică a Apostolului Petru s-au botezat îndată trei mii de suflete (Fapte 2, 41). în aceste trei mii de suflete trebuie să înţelegem şi pe copii.

17. Botezul trebuie dat şi copiilor, căci marele Apostol

Petru, vorbind despre Botez, zice: Căci vouă este dată

făgăduinţa (Botezului) şi copiilor voştri şi tuturor celor de

departe pe oricâţi îi va chema Domnul Dumnezeul nostru (Fapte

2, 38-39; Deut. 29, 15; Ier. 31, 34; Fapte 3, 25).

Sectarul: Hristos n-a primit botezul decât la 30 de ani, iar Ioan Botezătorul n-a botezat decât adulţi. Deci nici noi nu trebuie să aplicăm Botezul decât adulţilor.

Preotul: Mântuitorul a primit botezul la 30 de ani pentru

că de abia atunci a început activitatea Sa publică, la vârsta când

cineva era socotit capabil să păşească în public şi să înveţe pe

alţii. Dar botezul pe care l-a primit El nu a fost acelaşi cu al

nostru, şi nici nu a avut aceleaşi efecte:

1. Botezul lui Ioan a fost numai cu apă (Ioan 1, 25-26),

nu şi cu Duh Sfânt.

2. Botezul lui Ioan era un botez al pocăinţei (Marcu 1,4;

Luca 3,3).

3. Însuşi Ioan Botezătorul arată că botezul său cu apă are mare deosebire de botezul creştin - cu apă şi cu Duh -, atunci când zice: Eu unul vă botez cu apă spre pocăinţă, dar Cel ce vine după mine... vă va boteza cu Duh Sfânt şi cu foc (Matei

3, 11).

4. Iarăşi marele Prooroc Ioan Botezătorul, arătând marea

deosebire care există între botezul său şi botezul cu apă şi Duh

Sfânt, zice: Şi eu nu-L cunoşteam pe El, dar Cel ce m-a trimis

să botez cu apă, Acela mi-a zis: Peste Care vei vedea Duhul

(Sfânt) coborându-Se şi rămânând peste El, Acela este Cel ce

botează cu Duh Sfânt (Ioan 1, 33; Marcu 1,8; Luca 3, 16).

5. Însuşi Mântuitorul a arătat că între botezul ce îl va

aşeza El şi botezul lui Ioan există o mare deosebire, căci după

ce a înviat, S-a arătat apostolilor şi le-a zis: Ioan a botezat cu

apă, iar voi veţi fi botezaţi cu Duhul Sfânt, nu mult după aceste

zile (Fapte 1, 5). Acest Botez „cu Duhul Sfânt" pe care

Mântuitorul l-a făgăduit că îl va aşeza este Botezul creştin,

botezul nostru de azi, care a început la Pogorârea Sfântului

Duh; pe acesta l-am primit noi şi îl avem şi azi, iar nu pe cel al

lui Ioan.

6. Sfinţii Apostoli, de asemenea au arătat că între botezul

lui Ioan şi cel aşezat de Mântuitorul este mare deosebire

(Gal. 3, 27; Rom. 6, 3; Fapte 2, 38; 8, 12-16; 10, 48; 19, 1-6).

7. Botezul aşezat de Mântuitorul, „din apă şi din Duh",

(Ioan 3, 5) trebuie a se face în numele Sfintei Treimi, aşa cum a

poruncit Mântuitorul nostru Iisus Hristos (Matei 28, 19).

8. Fără Botez din apă şi din Duh nimeni nu poate a se

mântui (Ioan 3, 5), deci nici copiii.

9. Apostolul ne învaţă că: Dumnezeu... voieşte ca toţi oamenii să se mântuiască şi la cunoştinţa adevărului să vină

(I Tim. 2, 4); „toţi", deci şi copiii.

10. Dacă Hristos ar fi exclus copiii de la Botez, nu ar fi

zis: Lăsaţi copiii şi nu-i opriţi să vină la Mine, că a unora ca

aceştia este Împărăţia cerurilor (Matei 19, 14). A-i opri să vină

la Hristos înseamnă a-i lăsa nebotezaţi, ceea ce ar însemna a

cădea sub osânda pe care a rostit-o Mântuitorul: Vai vouă,

cărturarilor şi fariseilor făţarnici! Că închideţi Împărăţia

cerurilor înaintea oamenilor; că voi nu intraţi, şi nici pe cei ce

vor să intre nu-i lăsaţi (Matei 23, 13). Căci dacă nu vom lăsa

copiii la Botezul din apă şi din Duh, noi le închidem Împărăţia

cerurilor, deoarece fără acest botez nimeni nu poate să intre în

Împărăţia lui Dumnezeu (Ioan 3,5).

11. Dacă Hristos ar fi aprobat ca numai adulţii să se

boteze - aşa cum susţineţi voi, sectarii -, atunci El ar fi zis

„De nu se va naşte un om adult din apă şi din Duh, nu poate

moşteni Împărăţia cerurilor". Dar El n-a zis aşa, ci a zis: De nu

se va naşte cineva din apă şi din Duh...; acest „cineva"

înseamnă oricine, fie el adult sau copil.

12. Ştim din dumnezeiasca Scriptură că tăierea împrejur a

fost chip al Botezului (Col. 2, 11-12; Rom. 2, 29; Filip. 3, 3).

Şi dacă Dumnezeu ar fi oprit pe copii de la această tăiere

împrejur, am avea şi noi o îndreptare de a opri copiii de la

botez. Dar Dumnezeu a zis lui Avraam: Toţi cei de parte

bărbătească ai voştri să se taie împrejur..., tot pruncul de parte

bărbătească... să se taie împrejur în ziua a opta (Fac. 17,

10-12). Deci şi bărbaţii adulţi, dar şi pruncii.

Sectarul: Dar de ce botezaţi voi pruncii, care n-au nici credinţă şi nici nu sunt conştienţi de primirea acestei Taine, de vreme ce pruncul pe care îl botează preotul nu ştie că el primeşte atunci Botezul?

Preotul: Cât priveşte cele despre credinţa pruncului, s-a arătat în cele de mai sus destul de clar. Iar referitor la cunoştinţa pruncului despre Botez, desigur, el nu ştie şi nici

nu-şi dă seama de Taina care se săvârşeşte asupra lui, dar ştiu

şi înţeleg acest lucru atât părinţii lui, cât şi naşii. Noi ştim că Botezul este „naştere de sus" (Ioan 3, 3) şi „naştere din apă şi

din Duh" (Ioan 3, 5) ş.a.

Iar dacă voi, sectarilor, ziceţi că copiii n-au ştiut când au

fost botezaţi şi de aceea Taina săvârşită asupra lor nu este

valabilă, apoi vă întrebăm şi noi: Ştiţi voi când v-a născut

mama voastră? Veţi zice că nu. Dacă nu ştiţi, de ce îi ziceţi

mamă, de vreme ce nu ştiţi când v-a născut? Care vă este temeiul pentru care o numiţi mamă? Veţi zice că ni s-a spus că

ne este mama noastră şi noi credem, ceea ce, desigur, nu este o

greşeală. Dar astfel este cazul şi cu botezul pruncilor, pe care

Biserica lui Hristos îl practică de la începuturile ei. Deci şi cel născut „din apă şi din Duh" la Botez, deşi nu ştie când s-a botezat în pruncia sa, dar înţelegând la vremea cuvenită de la

episcop, preot sau de la părinţii lui, că el a primit în pruncie o

naştere duhovnicească, crede şi el prin mărturia preoţilor, a

naşilor şi a părinţilor lui şi astfel, pe baza a doi sau a trei

martori se statorniceşte tot adevărul (Matei 18, 16; Ioan 8, 17;

II Cor. 13, 1; Evrei 10, 28).

Şi dacă botezul Legii Darului a înlocuit botezul Legii

Vechi (tăierea împrejur, pe care o primeau pruncii la opt zile

după naştere, Fac. 17, 12-14), apoi ne putem întreba: oare

pruncii aceia care se tăiau împrejur, ştiau ei pentru ce li se face

această tăiere împrejur a trupului lor? Oare ştia pruncul Isaac -

fiul lui Avraam - când a fost tăiat împrejur de tatăl său la opt

zile? Nu ştia desigur nimic. Dar ştiau tatăl şi mama lui şi când

Isaac s-a făcut mare i-au spus acest lucru. Iar Isaac n-a pus

pricină cum puneţi voi azi pentru Botez, că de vreme ce nu ştia

când l-a tăiat împrejur, de aceea trebuie să fie din nou tăiat, ca

să ştie, aşa cum ziceţi voi astăzi, că nu ştiţi când v-a botezat şi

de aceea vă botezaţi din nou; căci Isaac a crezut pe părinţii lui

şi era încredinţat că a fost tăiat împrejur. Tot astfel este şi la

botezul oricărui prunc: el nu ştie când s-a botezat, dar ştiu acest

lucru părinţii lui, preotul şi naşii lui, şi el prin aceste mărturii

este încredinţat că a fost botezat.

13. Voi aduceţi mărturie că Ioan Botezătorul boteza

numai adulţi şi oameni vârstnici. Dar Botezul lui Ioan nu

aducea mântuire şi nici nu făcea pe om vrednic de a intra întru

Împărăţia cerurilor, fiind numai o preînchipuire a Botezului

celui desăvârşit (vezi I Petru 3, 21), în vreme ce botezul aşezat

de Mântuitorul nostru Iisus Hristos este cu adevărat „naştere de

sus", „naştere din apă şi din Duh" şi „naştere de a doua oară"

(Ioan 3, 3, 5; Tit 3, 3-5) şi fără această naştere duhovnicească

nimeni nu se poate mântui (Ioan 3,5).

Sectarul: Dar de ce voi, ortodocşii, botezaţi copiii mici,

căci ei sunt sfinţi şi, neavând păcate, nu au deci nevoie de a fi

botezaţi? Ei pot intra întru Împărăţia cerurilor şi fără de

Botez. Acest lucru îl adevereşte Însuşi Mântuitorul când zice:

Lăsaţi copiii şi nu-i opriţi să vină la Mine, că a unora ca

aceştia este Împărăţia cerurilor (Matei 19, 14), iar în alt loc

zice: De nu vă veţi întoarce şi nu veţi fi precum pruncii, nu

veţi intra în Împărăţia cerurilor (Matei 18, 3; Marcu 10, 15;

Luca 18, 15-17).

Preotul: Adevărul nu este deloc acesta pe care îl cugetaţi

voi, sectarii. Noi, creştinii ortodocşi, botezăm copiii pentru

motivele arătate mai sus şi pentru cele ce urmează:

1. Pentru spălarea păcatului strămoşesc intrat în lume prin

călcarea poruncii lui Dumnezeu de către Adam şi Eva în rai

(Fac. 3, 6, 7, 14, 20; Rom. 5, 12). Sfânta Scriptură ne spune

clar şi luminat că precum printr-un om (Adam) a intrat păcatul

în lume şi prin păcat (a intrat) moartea, aşa şi moartea a trecut

la toţi oamenii (Rom. 5, 12). Iar acum: Câţi în Hristos v-aţi botezat, în Hristos v-aţi îmbrăcat (Gal. 3, 27).

2. Copiii au numai naşterea cea trupească (din mama lor),

nu şi pe cea duhovnicească, care se face „din apă şi din Duh"

(Ioan 3, 3-5). Ei sunt trup, căci ce este născut din trup, trup

este (Ioan 3, 6), iar carnea şi sângele nu pot să moştenească Împărăţia lui Dumnezeu (I Cor. 15, 50).

3. Copiii - datorită păcatului strămoşesc - nu sunt curaţi,

după mărturia Sfintei Scripturi, care spune în această privinţă:

Cine ar putea să scoată ceva curat din ceea ce este necurat?

Nimeni (Iov 14, 4). Cei spurcaţi sunt toţi urmaşii lui Adam,

care, de când se nasc în lume, se nasc cu întinăciunea păcatului

strămoşesc în ei.

4. Copiii sunt zămisliţi întru fărădelegi şi născuţi în păcate

(Ps. 50, 6; Fac. 8, 21; Iov 15, 14; 25, 4; Ps. 57, 3; Isaia 48, 8;

Ioan 3, 6; III Regi 8, 46; Gal. 3, 22).

5. Până la venirea Domnului şi până la răscumpărarea cea

făcută de El, noi toţi eram „fii ai mâniei" (Efes. 2, 3), din

cauza călcării poruncii lui Dumnezeu de către Adam. Iar cei ce

nu se curăţesc de acest păcat al neascultării rămân făpturi vechi,

cu vechea fire de „fii ai mâniei" lui Dumnezeu, rămân

„spurcaţi" (III Regi 8, 46; II Paral. 6, 36; Ps. 13, 1; 52, 1-4;

105, 6; Prov. 20, 4; Eccl. 7, 20-21; Isaia 64, 6).

6. Botezăm copiii spre a-i curăţi de păcate, spre a putea

intra în Împărăţia lui Dumnezeu prin naşterea cea „din apă şi

din Duh" (Ioan 3, 3), deoarece Sfânta Scriptură zice că nimic

necurat nu va intra întru Împărăţia lui Dumnezeu (Matei 7,

19-21; Apoc. 21, 27).

7. Fără de „baia naşterii celei de a doua" şi fără „înnoirea

Duhului Sfânt" nimeni nu se poate mântui (Tit 3,5; Gal. 3, 27).

8. Botezul „din apă şi din Duh" este necesar şi copiilor,

fiind semnul văzut al renaşterii lor şi semnul lăsării şi a curăţirii

păcatelor lor (Ioan 3, 5; Efes. 5, 26; Col. 2, 12; Tit. 3, 5;

I Cor. 6, 11; Fapte 2, 38-39; 22, 16; Rom. 3, 10; Iacov 3, 2;

I Ioan 1, 8; 5, 19 ş.a.).

9. Apostolul Petru ne învaţă a se boteza fiecare dintre

voi în numele lui Iisus Hristos, spre iertarea păcatelor voastre

(Fapte 2, 38). Deci nu se adresează numai adulţilor, ci către

„fiecare", indiferent de vârsta sa.

10. Apostolul Petru ne învaţă că „făgăduinţa" Botezului

este dată nouă şi copiilor noştri (Fapte 2, 39).

Despre Botezul copiilor avem dovezi prea bune şi prea

sigure de la Sfinţii Părinţi ai Bisericii celei din vechime. Astfel,

Sfântul Irineu ( 202 d.Hr.) zice: „Iisus a venit să mântuiască

prin Sine pe toţi, adică pe cei ce se renasc printr-Însul pentru

Dumnezeu: pe prunci, pe copii, pe tineri şi pe bătrâni" (Contra

erez. II. c. 22 n. 4). Origen ( 254 d.Hr.): „Biserica a primit

de la apostoli tradiţia de a împărtăşi Botezul pruncilor" (Cartea

V, la Rom. 9). Fericitul Augustin ( 430 d.Hr.): „Botezul

pruncilor l-a avut Biserica totdeauna, l-a păstrat totdeauna; ea

l-a primit din credinţa înaintaşilor, ea îl păzeşte constant, până

la sfârşit" (Cuv. 176 de verbis apostol, n. 2). Sfântul Sobor din

Cartagina (418): „Cel ce neagă necesitatea Botezului pruncilor

celor nou născuţi, sau zice că deşi se botează ei spre iertarea

păcatelor, totuşi nu primesc din păcatul cel strămoşesc al lui

Adam nimic ce ar trebui să se spele prin baia renaşterii (prin

Botez), acela să fie anatema" (Can. 124).

Iată şi un alt argument de ordin logic sau raţional. El

constă în concluzia următoarelor raţionamente: Omul se poate

mântui numai prin botez şi credinţă (după noi), sau prin

credinţă şi botez (după sectari). În fond se cer aceleaşi condiţii:

botezul şi credinţa, respectiv credinţa şi botezul*. Când un

copil, fie ortodox, fie sectar, moare, lui îi lipseşte una din cele

două condiţii. Copilul ortodox moare cu botez, dar fără

credinţă, iar cel sectar moare cu credinţă (?), dar fără botez -

deşi nici la un copil sectar, întocmai ca la cel ortodox, nu poate

fi vorba de credinţă. Dar se pune întrebarea: care din cele două

* Deşi în esenţă, concepţia sectarilor despre botez diferă mult de a

noastră totuşi să luăm lucrurile în general şi fără să intrăm în esenţa lor. Le judecăm numai logic şi nu dogmatic, bazaţi pe faptul, ca punct de plecare,

că şi la sectari botezul este de neapărată trebuinţă.

490

condiţii poate lipsi mai uşor: Botezul sau credinţa? Din cele

arătate mai înainte rezultă evident că credinţa. Dar la copilul ortodox, credinţa este substituită de credinţa conştientă şi matură a altora care i-o garantează pe a lui, pe când la copilul

sectar nebotezat, nici de credinţa propriu-zisă nu poate fi vorba

în nici un chip (pentru că copilul nu are credinţa conştientă care

să poată avea o valoare în sine), iar în al doilea rând nici nu i-o

garantează nimeni. Astfel la noi, copilul mort are botezul, iar

pe de altă parte are şi credinţa (dacă nu proprie, cel puţin

substituită), pe când la sectari, copilul moare şi fără de botez şi

fără de credinţă. Iată de ce practica noastră de la botezul

copiilor este superioară şi nu putem renunţa la dânsa 2.

Sectarul: Botezul nostru se face cu o singură afundare

pentru că nicăieri în Sfânta Scriptură nu se arată că se face prin

trei afundări, ca la voi, ortodocşii. De aceea noi pe cei botezaţi de voi îi botezăm din nou, după rânduiala noastră.

Preotul: în Sfânta Scriptură nu ni se spune nicăieri că Botezul trebuie a se face cu o singură afundare sau cu trei. Deci

voi nu aveţi nici un temei biblic de a face botezul cu o singură

afundare. Nouă însă ne vine în ajutor Sfânta Tradiţie şi istoria

veche a Bisericii, care ne adevereşte că practica botezului în

Biserica lui Hristos cea dreptmăritoare s-a făcut dintotdeauna cu

trei afundări şi nu cu una. însă voi, sectarii, aţi făcut această

inovaţie şi practică falsă a botezului, după capul vostru cel

rătăcit. Iar dacă botezaţi din nou pe cel ce a fost botezat o dată

în numele Preasfintei Treimi după rânduiala Bisericii Ortodoxe,

apoi faceţi altă erezie şi rătăcire spre pieirea voastră, deoarece:

1. Botezul creştin nu se repetă pentru că botezul este

naştere spirituală (duhovnicească). Ori naşterea, atât trupească,

cât şi cea duhovnicească a cuiva, nu poate avea loc decât o

singură dată.

2. Nu se poate boteza a doua oară cel care a fost botezat o

dată cu botezul creştin, deoarece botezul este îngropare şi

înviere cu Iisus Hristos (Rom. 6, 3-5). Prin afundarea în apa

botezului noi murim faţă de păcat, iar prin ieşirea din apă

înviem la o viaţă nouă şi sfântă. Deci cine repetă botezul cel

Să se vadă mai pe larg această problemă la Preot Dr. P. Deheleanu,

Manual de sectologie, Arad, 1948, p. 316.

491

făcut în numele Preasfintei Treimi după rânduiala Bisericii

Ortodoxe, acela răstigneşte şi îngroapă din nou pe Domnul

nostru Iisus Hristos (I Petru 3, 21; I Cor. 6, 11; Gal. 3, 27

ş.a.).

3. Nu se mai poate boteza a doua oară cel botezat cu

rânduiala botezului creştin - după cum a învăţat Mântuitorul

Hristos în numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh (Matei

28, 19) -, deoarece Cel botezat a murit faţă de păcatul

strămoşesc şi faţă de Legea lui Moise (Rom. 6, 14; 7, 1-6), iar

prin Cruce este răstignit faţă de lume şi lumea faţă de el (Gal.

6, 14). Deci cine se botează a doua oară îşi bate joc de Crucea,

moartea şi Învierea Domnului.

4. Nu se poate repeta botezul asupra celui ce a fost o dată

botezat în numele Preasfintei Treimi după rânduiala Bisericii

celei dreptmăritoare. Acest adevăr îl arată marele Apostol

Pavel, când zice: Un Domn, o credinţă, un botez (Efes. 4, 5;

Cânt. 6, 9; I Cor. 1, 13).

5. Nu se poate repeta botezul asupra unui creştin care a

fost botezat în dreapta credinţă a lui Hristos, căci noi, creştinii ortodocşi,

mărturisim în simbolul credinţei un singur Botez (art. 11).

Despre Botez 3

să se vadă mai pe larg la capitolul 17 al

acestei lucrări.

Capitolul 52

DESPRE TAINA SFÂNTULUI MIR

Sectarul: Pentru care pricină voi, ortodocşii, practicaţi

Taina Mirului, căci Sfânta Scriptură nu pomeneşte nimic despre

o astfel de Taină, împărtăşită prin ungere cu mir? Care vă sunt vouă mărturiile biblice referitoare la practicarea acestei Taine?

Botezurile, după felul lor, sunt opt la număr. Vezi pe larg la Sfântul

Ioan Damaschin, Dogmatica, Cap. 9, p. 247-252, trad. de Pr. D. Fecioru şi Olimp Căciulă, Bucureşti.

492

Preotul: Această Taină a Mirului se făcea la început prin „punerea mâinilor" pentru primirea harului Duhului Sfânt de către cei nou botezaţi (vezi Fapte 8, 14-19; 19, 1-6; Efes. 4,

30 ş.a.). Iar fiindcă în Biserica Ortodoxă mai există o taină care

se împărtăşeşte tot prin punerea mâinilor, anume preoţia, pentru

a nu se face confuzie între aceste două Taine, Biserica a numit-o

pe cea din urmă „punerea mâinilor preoţiei" (I Tim. 4, 14).

Mărturiile biblice ce atestă înfiinţarea de către

Mântuitorul a acestei Sfinte Taine şi practicarea ei în felul în

care o practică Biserica Ortodoxă, sunt acestea:

1. Mântuitorul nostru Iisus Hristos a înfiinţat această Sfântă Taină atunci când a zis: Cel ce crede în Mine, precum a

zis Scriptura, râuri de apă vie vor curge din pântecele lui. Iar

aceasta a zis-o despre Duhul pe Care aveau să-L primească

acei ce cred în El (Ioan 7, 38-39).

Aici este vorba în chip destul de limpede despre împărtăşirea Duhului Sfânt celor ce vor crede, adică celor botezaţi, de aceea în Biserica Ortodoxă a lui Hristos, această Sfântă Taină se administrează îndată după Botez. Caracterul ei de Taină reiese din aceea că prin această Sfântă Ungere se

împărtăşeşte Duhul Sfânt celui nou botezat (vezi Fapte 8, 14-19

şi 19, 1-6).

2. Această Taină a Sfântului Mir se mai numeşte

„ungere", „vărsare" sau „pecetluire", deoarece în multe locuri ale Sfintei Scripturi ea este denumită în aceste feluri (vezi II Cor. 1, 21-22; Ioan 7, 38-39; I Ioan 2, 20, 27 ş.a.).

3. Pe temeiul celor spuse mai sus înţelegem de ce forma

împărtăşirii acestei Taine, care la început s-a arătat că se făcea

prin punerea mâinilor, s-a înlocuit cu ungerea cu Sfântul Mir.

Ritualul aplicării ei îl pot împlini numai episcopii şi preoţii de la

parohii, ca delegaţi ai episcopilor, care ţin în Biserică locul

Sfinţilor Apostoli. La romano-catolici această Sfântă Taină se

face numai de episcopi, fiecare în cadrul eparhiei sale.

4. Formula prin care se împărtăşeşte această Sfântă Taină

a Mirului este: „Pecetea harului Duhului Sfânt", după mărturia

Sfintei Scripturi, care o numeşte „pecetluire" (II Cor. 1, 21-22;

Efes. 4, 30 ş.a.).

Despre Taina Mirungerii, vezi mai pe larg la capitolul 18

al acestei lucrări.

493

Capitolul 53

DESPRE TAINA SFINTEI ÎMPĂRTĂŞANII

Sectarul: Pentru care pricină voi, ortodocşii, credeţi şi

susţineţi cu tărie că vinul şi pâinea de la Cina Domnului se

prefac chiar în Trupul şi Sângele Domnului, căci ele sunt numai

pâine şi vin natural, şi nimic mai mult? Ele sunt doar nişte

simboluri şi închipuiri, nefiind nicidecum Trupul şi Sângele

Domnului, aşa cum credeţi voi. Care vă sunt vouă mărturiile

biblice pe care vă întemeiaţi credinţa voastră în cele ce susţineţi?

Preotul: Noi, creştinii ortodocşi din Biserica dreptmăritoare

a lui Hristos, credem că, într-adevăr, pâinea şi vinul de la

Sfânta Împărtăşanie sunt cu adevărat însuşi Trupul şi Sângele

Domnului, şi nu închipuire sau ceva simbolic, aşa cum credeţi

voi, rătăciţilor sectari. Iar temeiurile biblice pe care noi am întemeiat credinţa noastră referitoare la Sfintele şi Preacuratele

Taine, sunt cele ce urmează:

1. Hristos, Mântuitorul nostru, este pâinea cea adevărată,

Care S-a pogorât din Cer şi dă viaţă lumii (Ioan 6, 26-33).

2. Pâinea pe care El o dă este Trupul Său, pe care L-a dat

pentru viaţa lumii (Ioan 6, 48-58).

3. Cine mănâncă din pâinea aceasta, viu va fi în veci

(Ioan 6, 51).

4. Însuşi Mântuitorul ne-a spus: Dacă nu veţi mânca

Trupul Fiului Omului şi nu veţi bea Sângele Lui, nu veţi avea

viaţă în voi (Ioan 6, 53).

5. Şi iarăşi zice: Cel ce mănâncă Trupul Meu şi bea

Sângele Meu are viaţă veşnică, şi Eu îl voi învia în ziua cea de

apoi (Ioan 6, 54).

6. Mântuitorul ne adevereşte nouă tuturor că pâinea şi

vinul de la Sfânta Împărtăşanie sunt cu adevărat Trupul şi

494

Sângele Său, iar nu închipuire, cum ziceţi voi, sectarii. El zice: Trupul Meu este adevărata mâncare şi Sângele Meu, adevărata

băutură. Cel ce mănâncă Trupul Meu şi bea Sângele Meu

rămâne întru mine şi Eu întru el (Ioan 6, 55-56).

7. Mântuitorul nostru Iisus Hristos, când a instituit

(aşezat) această Sfântă Taină a Sfintei Împărtăşanii - înainte de

înfricoşătoarele şi mântuitoarele Sale patimi -, nu a zis ca voi

sectarii: „Luaţi, mâncaţi, că această pâine este simbolul sau

închipuirea Trupului Meu", sau „Beţi din acest pahar, care este

numai o închipuire a Sângelui Meu", ci a zis clar şi

prealuminat: Luaţi, mâncaţi, acesta este Trupul Meu....beţi

dintru acesta toţi, că acesta este Sângele Meu, al Legii celei

Noi, care pentru mulţi se varsă spre iertarea păcatelor (Matei

26, 26-28).

8. Noi, ortodocşii, nu putem tâlcui ca voi, sectarii, că pâinea şi vinul de la „Cina Domnului" sunt numai simboluri şi închipuiri, deoarece este vorba cu adevărat de Sânge care se varsă spre iertarea păcatelor, adică de Sângele jertfei, după cum era în Vechiul Testament, când nu cu vin era atunci

preînchipuită curăţirea de păcate a poporului, ci cu sânge (vezi

Ieş. 24, 8; 30, 10; Lev. 16, 15-16, 18; II Paral. 29, 21, 24

ş.a.).

9. Ştim că sângele jertfelor de răscumpărare era de

trebuinţă (Lev. 17, 11; Evrei 9, 7, 22), dar sângele acestor

jertfe nu a fost de ajuns pentru curăţirea şi iertarea păcatelor

(Evrei 9, 12; 10, 4).

10. Ştim de asemenea că numai Sângele lui Hristos poate

să fie jertfă curăţitoare desăvârşită pentru păcatele lumii (Evrei

2, 17; 7, 26; 10, 10-12).

11. Apostolul Pavel ne învaţă prealuminat că pâinea şi vinul de la „Cina Domnului" nu este numai un simbol şi o închipuire, aşa cum susţineţi voi, sectarii, ci este cu adevărat

Trupul şi Sângele Domnului, căci iată ce zice: Paharul

binecuvântării, pe care-l binecuvântăm, nu este oare împărtăşirea

cu Sângele lui Hristos? Pâinea pe care o frângem nu este oare împărtăşirea cu Trupul lui Hristos? (I Cor. 10, 16-17).

Oare de ar fi fost pe vremea marelui Apostol Pavel nişte rătăciţi

ca voi şi ar fi zis că nu sunt pâinea şi vinul de la „Cina

Domnului", Trupul şi Sângele Domnului, ci sunt numai nişte

495

închipuiri şi nişte simboluri, în acest caz, cine ar fi trebuit

ascultat: Apostolul Pavel sau acei rătăciţi? Vezi câtă nebunie zace în mintea voastră şi cum rătăciţi voi sufletele oamenilor de la adevăr? Marele Apostol Pavel zice că pâinea şi vinul de la

Împărtăşanie sunt cu adevărat Trupul şi Sângele Domnului, iar

voi ziceţi că sunt numai nişte închipuiri ale Trupului şi Sângelui

Domnului.

12. Iarăşi marele Apostol Pavel, arătând că pâinea şi vinul

din Sfânta Împărtăşanie sunt cu adevărat Trupul şi Sângele

Domnului, zice:...oricine va mânca pâinea aceasta sau va bea

paharul Domnului cu nevrednicie, va fi vinovat faţă de Trupul

şi de Sângele Domnului (I Cor. 11, 27). Deci dacă elementele Sfintei Împărtăşanii ar fi fost numai închipuire, pentru ce ar mai fi zis că cel ce le mănâncă cu nevrednicie se face vinovat de Trupul şi Sângele Domnului?

13. Şi iarăşi marele Apostol Pavel arătând scumpătatea şi

sfinţenia pâinii şi a vinului de la Sfânta Împărtăşanie, ne învaţă

zicând: Să se cerceteze însă omul pe sine şi aşa să mănânce din

pâine şi să bea din pahar. Căci cel ce mănâncă şi bea cu

nevrednicie, osândă îşi mănâncă şi bea (I Cor. 11, 28-29).

Iată că pentru împărtăşirea cu Sfintele Taine - pâinea şi

vinul care sunt cu adevărat Trupul Domnului şi Sângele Lui

(I Cor. 10, 16-17) -, trebuie ca omul să se cerceteze pe sine,

trebuie o pregătire sufletească de pocăinţă, spovedanie, o mare

evlavie şi frică de Dumnezeu. Ori dacă Sfintele Taine ar fi

pâine naturală şi vin natural, ce pregătire ar mai trebui?

Sectarul: Sfânta Scriptură ne arată că trebuie a ne

împărtăşi toţi dintr-o pâine, fiindcă un trup suntem şi noi cei

mulţi (I Cor. 10, 17). Atunci pentru care pricină voi,

ortodocşii, aduceţi la Liturghie cinci pâini (prescuri)?

Preotul: Este adevărat că noi, ortodocşii, atât la Sfânta

Liturghie, cât şi la Litie, aducem cinci pâini în chip simbolic,

amintindu-ne de cele cinci pâini pe care le-a binecuvântat şi le-a

înmulţit Mântuitorul (Ioan 6, 9-13). Dar numai din una scoatem

dumnezeiescul Agneţ (Trupul Domnului) din care se

împărtăşesc atât preoţii, cât şi credincioşii. Celelalte se aduc

pentru cinstirea Preasfintei Fecioare Maria şi a sfinţilor,

precum şi pentru a se scoate părticele la vii şi la morţi.

496

497

Sectarul: Dar pentru care pricină voi, ortodocşii, la

Sfânta Împărtăşanie mai adăugaţi şi apă caldă pe lângă pâinea şi

vinul euharistic, căci la cina Domnului nu s-a întrebuinţat decât

pâine şi vin (Matei 26, 27-28)?

Preotul: Noi, creştinii ortodocşi, folosim la Sfânta Împărtăşanie,

pe lângă pâine şi vin, şi puţină apă caldă, care de obicei

trebuie să fie cât mai fierbinte, pentru următoarele motive:

1. Sfânta Împărtăşanie are şi caracterul comemorativ de a

vesti prin ea moartea Domnului (I Cor. 11, 25-26; Luca 22,

19) şi noi ştim că la împungerea Domnului cu suliţa în coastă -

după ce a murit pe Cruce - a ieşit nu numai sânge, ci „sânge şi

apă" (Ioan 19, 34; can. 32 al Sin. VI Ecumenic; C. Dron,

Canoanele, p. 278).

2. Puţina apă fierbinte care se toarnă în Sfântul Potir la

Sfânta Liturghie peste dumnezeiescul Trup şi Sânge al

Domnului închipuieşte turnarea sau „vărsarea" Sfântului Duh

(Ioan 7, 37-39).

3. Apa fierbinte care se toarnă peste Sfintele Taine în

Sfântul Potir, rostindu-se cuvintele „căldura credinţei plină de

Duhul Sfânt", arată împărtăşirea Duhului Sfânt şi fierbinţeala

credinţei noastre (Apoc. 3, 15).

4. Apa fierbinte care se toarnă în Sfântul Potir dă

temperatura trupului viu al lui Hristos.

Despre Taina Sfintei Împărtăşanii vezi mai pe larg la

capitolul 19 al acestei lucrări.

Capitolul 54

DESPRE TAINA POCĂINŢEI

(SPOVEDANIA)

Sectarul: Pentru care pricină voi, ortodocşii, susţineţi că pocăinţa este o Taină şi că această Taină se poate administra

numai prin mijlocirea preoţilor, şi că preotul are putere de a

ierta păcatele oamenilor? Doar este scris: Cine poate să ierte

păcatele decât Unul Dumnezeu? (Luca 5, 21). Şi pentru ce

învăţaţi voi, preoţii, pe creştini, să se spovedească la voi spre a

li se ierta păcatele, de vreme ce noi ştim că iertarea păcatelor

trebuie cerută direct de la Dumnezeu şi nu de la oameni şi

numai către El suntem datori a ne ruga să ne ierte păcatele, căci

scris este: Şi ne iartă nouă greşalele noastre (Matei 6, 12)?

Deci care vă sunt vouă mărturiile din Scriptură referitoare la

cele ce susţineţi despre Taina Pocăinţei?

Preotul: Pocăinţa este cu adevărat Taină pentru următoarele

motive:

1. A fost vestită de Însuşi Mântuitorul nostru, când El a

zis lui Petru: Şi îţi voi da ţie cheile Împărăţiei cerurilor şi orice

vei lega pe pământ, va fi legat şi în ceruri, şi orice vei dezlega

pe pământ, va fi dezlegat şi în ceruri (Matei 16, 19; 18, 18 ş.a.).

2. A fost instituită de Mântuitorul după Învierea Sa - ca

una din roadele Învierii Sale - atunci când, arătându-Se

apostolilor Săi, le-a zis: Luaţi Duh Sfânt, cărora veţi ierta

păcatele, vor fi iertate şi cărora le veţi ţine, ţinute vor fi (Ioan

20, 22-23).

3. Dezlegarea şi iertarea păcatelor, care se face prin ea,

are lucrarea Preasfântului Duh (Ioan 20, 22; Matei 18, 18).

4. Taina Pocăinţei se poate administra numai prin

mijlocirea episcopilor şi a preoţilor, pentru că numai acestor

urmaşi şi ajutători ai apostolilor li s-a dat puterea de a lega şi a

dezlega păcatele oamenilor (vezi Matei 16, 19; 18, 18; Ioan 20,

22-23 ş.a.).

5. De asemenea, Taina Pocăinţei se administrează numai prin mijlocirea episcopilor şi a preoţilor, deoarece numai lor li s-a dat putere de a pedepsi şi a canonisi pe cei vinovaţi de păcate. Apostolul Pavel numai în virtutea acestui drept a

excomunicat pe nelegiuitul din Corint, iar după ce acela s-a

pocăit şi s-a îndreptat, l-a primit din nou în sânul Bisericii

(I Cor. 5, 2; II Cor. 2, 5-11 ş.a.).

6. Acelaşi Apostol Pavel, întrebuinţând puterea dată lui de

la Dumnezeu de a judeca şi de a pedepsi pe cei vinovaţi, a dat

satanei pe Imeneu şi pe Alexandru, ceea ce înseamnă că „i-a

legat", „le-a ţinut" păcatele, scoţându-i din Împărăţia lui

Dumnezeu, care este Biserica lui Hristos, şi i-a dat împărăţiei

diavolului (I Tim. 1, 20).

7. Marele Apostol Pavel, arătând că el are împuternicirea

şi misiunea de a împăca pe oamenii păcătoşi cu Dumnezeu,

zice: Vă rugăm, în numele lui Hristos, împăcaţi-vă cu

Dumnezeu (II Cor. 5, 20), ceea ce dovedeşte că pentru a se

împăca omul păcătos cu Dumnezeu, are nevoie de un mijlocitor

(episcop, preot) aşa cum au fost Pavel şi ceilalţi apostoli,

mijlocitori ai împăcării dintre Dumnezeu şi oameni. Şi cu toate

că acelaşi Apostol Pavel spune: Dumnezeu... ne-a împăcat cu

Sine prin Hristos (II Cor. 5, 18), ne arată însă apoi că această slujbă de a împăca pe oameni cu Dumnezeu a fost încredinţată şi apostolilor, zicând:...şi Care ne-a dat nouă (apostolilor)

slujirea împăcării; şi iarăşi:...în numele lui Hristos, aşadar, ne

înfăţişăm ca mijlocitori, ca şi cum Însuşi Dumnezeu v-ar

îndemna prin noi (II Cor. 5, 18-20).

Aşadar, pentru a se împăca cel păcătos cu Dumnezeu,

este nevoie de mijlocirea episcopilor şi a preoţilor, care au luat

această „slujbă a împăcării" de la Dumnezeu, şi nu a primi

direct iertarea păcatelor sale, aşa cum susţineţi voi, sectarilor rătăciţi de la adevăr.

Sectarul: Mărturisirea trebuie să se facă în public, nu în

faţa preotului, ea nu trebuie să fie secretă, ci dimpotrivă, în faţa

altora, după cum scrie: Mărturisiţi-vă deci unul altuia păcatele

şi vă rugaţi unul pentru altul (Iacov 5, 16).

Preotul: „Unul" este credinciosul care se spovedeşte, iar

„altul" este preotul. Vezi că n-a zis la plural: „unii altora", ci

„unul altuia", tocmai spre a arăta că spovedania este secretă

între cei doi: preotul şi credinciosul.

Tot astfel, Natan Proorocul în taină a intrat la David

Proorocul din porunca lui Dumnezeu şi l-a mustrat pentru

greşeala ce făcuse, iar David nu în public, ci numai în taină s-a

mărturisit în faţa lui Natan Proorocul, zicând: Păcătuit-am

înaintea Domnului (II Regi 12, 1-13). Numai canonul cel pentru greşeala lui David a fost rânduit de Dumnezeu a se face în public, după cum este scris: Tu ai făcut întru ascuns (păcatul), iar eu voi face cuvântul acesta (al pedepsei) înaintea a tot Israelul şi la lumina zilei (II Regi 12, 12).

Vezi dar că păcatul lui David s-a făcut în ascuns,

spovedania nu la oricine, ci la un prooroc şi numai în taină, iar

canonul dat de Dumnezeu pentru păcatul său s-a făcut la

499

arătare. Aşa că greşeala, spovedania şi pocăinţa lui David au

fost cu adevărat o închipuire clară şi luminată a practicii pe care

o folosim noi, preoţii creştini, în Taina Pocăinţei, căci omul

păcătuieşte mai totdeauna în ascuns, se spovedeşte în taină

înaintea preotului - asemenea lui David către Natan -, iar

canonul poate să-l facă şi la arătare.

Despre Taina Pocăinţei, a se vedea mai pe larg la

capitolul 20 al acestei lucrări.

Capitolul 55

DESPRE TAINA PREOŢIEI

(HIROTONIA)

Sectarul: Pentru care pricină voi, ortodocşii, susţineţi că

preoţia este o Taină şi că ea se poate împărtăşi numai unora?

Noi ştim că preoţia este universală şi că toţi credincioşii au

darul preoţiei, fiecare dintre ei putând face slujba de preot,

după mărturia Sfintei Scripturi, care zice: Şi voi înşivă, ca

pietre vii, zidiţi-vă drept casă duhovnicească, preoţie sfântă, ca

să aduceţi jertfe duhovniceşti, bine-plăcute lui Dumnezeu, prin

Iisus Hristos... Iar voi sunteţi seminţie aleasă, preoţie

împărătească, neam sfânt, popor agonisit de Dumnezeu, ca să

vestiţi în lume bunătăţile Celui ce v-a chemat din întuneric, la

lumina Sa cea minunată (I Petru 2, 5, 9); iar mai departe: Şi

ne-a făcut pe noi (Iisus Hristos) împărăţie, preoţi ai lui

Dumnezeu şi Tatăl Său (Apoc. 1, 6); şi iarăşi: Şi l-ai făcut Dumnezeului nostru împărăţie şi preoţi, şi vor împărăţi pe pământ (Apoc. 5, 10). Aşadar din aceste locuri ale Sfintei

Scripturi rezultă clar că preoţia nu poate fi rezervată numai

unora, ci că toţi credincioşii o au.

Preotul: în zadar ai adus dumneata aceste citate din

Sfânta Scriptură în susţinerea rătăcirii voastre sectare, deoarece

din ele nu rezultă nicidecum universalitatea preoţiei, aşa

precum vi se pare vouă. Toate cuvintele din citatele de mai sus au înţeles spiritual, şi nicidecum literal. Vezi că apostolul zice:

„pietre vii", „casă duhovnicească", „preoţie sfântă", „jertfe

duhovniceşti". Deci dacă cuvintele „pietre", „casă" şi „jertfe"

trebuie înţelese duhovniceşte, pentru că aşa cer atributele

lămuritoare care le însoţesc („vii", „duhovnicească",

„duhovniceşti"), atunci desigur că şi cuvântul „preoţie" - care

este în strânsă legătură cu „pietrele", „casa" şi „jertfele" de

care este vorba în acest loc - trebuie înţeles şi el duhovniceşte,

iar nicidecum în înţelesul său obişnuit (Ps. 50, 18-19 ş.a.). Iar faptul că preoţia este Taină se poate vedea prealuminat din

următoarele mărturii ale Sfintei Scripturi:

1. Preoţia este un dar împărtăşit prin Sfânta Taină a

„punerii mâinilor preoţiei" (I Tim. 4, 14).

2. Preoţia este Taină care se poate da numai celor chemaţi

de Dumnezeu prin punerea mâinilor episcopilor, care sunt

urmaşi ai apostolilor (II Tim. 1,6).

3. Preoţia este o Taină pe care nu o poate avea orice

credincios, ci numai cei aleşi (Fapte 6, 5) şi numai aceia pe

care vor pune mâinile episcopii Bisericii, care sunt locţiitori ai

Sfinţilor Apostoli (Fapte 6, 6).

4. Preoţia este Taină care se dă prin hirotonie (punerea

mâinilor) de către episcopi, urmaşii Sfinţilor Apostoli (Fapte

14. 23).

5. Preoţia este o Taină care se dă prin lucrarea Sfântului

Duh, spre a păstori preoţii Biserica lui Dumnezeu (Fapte 20, 28).

6. Preoţia este Taină care nu se poate da de alţi preoţi, ci

numai de episcopi - care sunt urmaşi ai Sfinţilor Apostoli -,

deoarece vedem că marele Apostol Pavel a sfinţit (hirotonit) şi a

aşezat pe episcopi ca urmaşi ai săi (I Tim. 4, 14; II Tim. 1,6;

Fapte 14, 23 ş.a.).

7. Preoţia este Taină care se dă numai prin episcopii

urmaşi ai apostolilor, aşa precum Tit şi Timotei - episcopii

hirotoniţi de marele Pavel Apostolul - au sfinţit şi au aşezat preoţi şi diaconi (I Tim. 5, 22; 3, 1-10; Tit 1, 5-9).

8. Preoţia este Taină care se dă numai prin episcopi -

următorii apostolilor -, căci nicăieri nu se spune că un preot ar

fi hirotonit pe alt preot, ci numai că preoţii şi diaconii s-au

hirotonit de apostoli şi de urmaşii lor, episcopii (I Tim. 5, 22;

Tit 1, 5-9).

501

9. Preoţia este o Taină care nu se poate încredinţa

oricăruia dintre creştini, ci numai acelora care îndeplinesc

anumite condiţii (I Tim. 5, 22).

10. Preoţia este o Taină pe care nu o pot avea toţi, ci

numai cei ce au chemare, ca şi Aaron (Evrei 5, 4; Luca 6,

12-18).

Sectarul: în Sfânta Scriptură se arată că toţi cei din

poporul lui Israel se ziceau preoţi şi slujitori ai Domnului, după

cum scrie: Şi voi, voi veţi fi numiţi preoţi ai Domnului, slujitori

ai Dumnezeului nostru (Isaia 61, 6). Şi iarăşi: Şi voi veţi fi mie

preoţie împărătească şi neam sfânt (Ieş. 19, 6). Deci iată că

orice om din adunarea creştinească poate să fie preot şi slujitor

al Domnului.

Preotul: Nu este nimic adevărat în cele ce rătăcit cugeţi dumneata şi cei asemenea ţie rătăciţi, socotind că orice om din

popor poate să fie preot şi slujitor al lui Dumnezeu. Dacă ar fi cum rău credeţi şi înţelegeţi voi, sectarilor, atunci ar fi urmat ca

toţi oamenii din poporul evreu - cărora li s-au zis aceste cuvinte - să fi fost preoţi şi slujitori ai Domnului. însă noi vedem că nu

toţi erau preoţi, ci numai cei din seminţia lui Aaron şi a lui

Levi, şi numai aceia aveau dreptul să fie preoţi şi slujitori ai

Domnului la Altar şi în biserica lui Dumnezeu (Ieş. 28, 1-3;

Num. 3, 5-13; Evrei 7, 14).

Aşa încât voi, sectarilor, aţi înţeles cuvintele Scripturii ca

şi Datan şi Aviron, care pe baza „că toţi sunt o împărăţie de

preoţi" şi de aceea nu mai au nevoie de Aaron preotul şi de fiii

lui, din înţelegerea lor cea rea au început a face şi ei slujba de

preoţi. Şi pentru această pricină în faţa întregului popor au fost

bătuţi de Dumnezeu: pe unii i-a înghiţit pământul de vii şi pe

alţii i-a ars focul lui Dumnezeu (Num. cap. 16). Pe Saul

Împăratul, fiindcă a îndrăznit să aducă jertfă lui Dumnezeu în

locul preotului, l-a lepădat Dumnezeu de la împărăţie ca pe un

nebun şi a murit străpuns de sabia lui (I Regi 13, 1-14; 31, 1-6).

Iar pe Ozia Împăratul, care a îndrăznit să tămâieze înaintea

Domnului la altar, l-a bătut Dumnezeu cu lepră, de care a bolit

până la moarte (II Paral. 26, 16-23).

Aşadar înţelege, omule rătăcit de la adevăr, că citatele din

Sfânta Scriptură care vorbesc despre preoţie în înţeles sobornicesc

şi mai larg, nu se referă nicidecum la preoţie ca Taină, ci la preoţia generală, care nu are aceleaşi puteri, îndatoriri şi

daruri ca preoţia cea întemeiată de Domnul Hristos în Biserica

Sa; căci pe această preoţie pe care a întemeiat-o Domnul în

Legea Darului, a înzestrat-o cu mari daruri, puteri deosebite şi

dregătorii duhovniceşti.

Sectarul: Cu ce daruri şi puteri deosebite a înzestrat

Hristos preoţia voastră, faţă de preoţia pe care o poate avea

orice creştin, şi cu ce dregătorii duhovniceşti a îmbrăcat-o pe ea?

Preotul: Noi ştim că cei dintâi preoţi ai Testamentului

Nou au fost Sfinţii Apostoli, care au transmis mai departe

preoţia prin urmaşii lor, episcopi şi preoţi, pe care i-au hirotonit

în Biserica lui Hristos.

Acestor apostoli Mântuitorul le-a dat puterea Sa (Matei

28, 18-19) şi de asemenea le-a dat slava Sa (Ioan 17, 22). Slava

Sa stă în cele trei dregătorii prin care S-a preaslăvit El, şi

anume:

1. Ca Împărat, conducător sau păstor (Matei 2, 2-6; 27,

14; Ioan 10, 11-18).

2. Ca Arhiereu (Evrei 5, 6; 7, 17, 28; Ps. 109, 4) şi

3. Ca Învăţător şi Prooroc (Ioan 3, 2; Matei 21, 11, 46;

22, 16; Luca 24, 19; Ioan 7, 40 ş.a.).

Deci Apostolii şi urmaşii lor, episcopii şi preoţii cei

aşezaţi de ei, au aceste dregătorii duhovniceşti, care constituie

slujba preoţească sub raportul drepturilor şi îndatoririlor lor.

Sectarul: Dar care vă sunt vouă, ortodocşilor, mărturiile

biblice prin care se pot arăta aceste dregătorii duhovniceşti, pe

care ziceţi că le au episcopii şi preoţii voştri?

Preotul: Mărturiile Sfintei Scripturi care arată prealuminat

dregătoriile duhovniceşti şi puterile cu care Mântuitorul

nostru Iisus Hristos a înzestrat pe apostoli şi pe următorii lor,

episcopii şi preoţii Legii Darului, sunt acestea:

1. Apostolii - începătorii preoţiei Legii Darului - au fost

aleşi de Mântuitorul nostru Iisus Hristos din mulţimea celorlalţi

ucenici (vezi Luca 6, 12-16; Marcu 3, 13-19; Matei 10, 1-5

ş.a.).

2. Pe aceşti ucenici pe care i-a ales Mântuitorul i-a învăţat cum să boteze şi ei botezau poporul chiar în timpul când Domnul Hristos propovăduia Evanghelia, că zice: Deşi Iisus nu

boteza El, ci ucenicii Lui (Ioan 4, 1-2).

503

3. Pe aceşti 12 apostoli începători ai preoţiei Legii

Darului, Mântuitorul i-a învăţat cum să se roage şi să facă

frângerea pâinii (Liturghia de azi) (Matei 26, 26-28; Marcu 14,

22-28; Luca 22, 19-20).

4. Acestor 12 apostoli pe care i-a ales, Mântuitorul li s-a arătat adeseori după Învierea Sa, timp de 40 de zile, şi i-a

învăţat cele pentru Împărăţia lui Dumnezeu (adică cum să facă

slujbele) (Fapte 1, 2-3).

5. Peste aceşti 12 apostoli în ziua întâi a săptămânii

(Duminica), la 50 de zile după Înviere (la Cincizecime), S-a

pogorât Duhul Sfânt în chip de limbi ca de foc (Fapte 2, 1-2).

6. Pe aceşti Sfinţi Apostoli - începătorii preoţiei Legii

Darului - i-a îmbrăcat cu putere de sus spre a propovădui

Evanghelia (Fapte 1, 5; 2, 1-3; Luca 24, 48-49).

7. Acestor sfinţi ucenici şi apostoli ai Săi, Duhul Sfânt le-a dat putere şi înţelegere să vorbească în alte limbi (Fapte 2, 4).

8. Pe aceşti apostoli începători ai preoţiei din Legea Nouă, Mântuitorul i-a trimis după Învierea Sa să facă ucenici

din toate neamurile, prin propovăduire, şi să-i boteze în numele

Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh şi să-i înveţe să păzească

cele ce le-a poruncit lor (Matei 28, 19-20).

9. Acestor apostoli, după Pogorârea Duhului Sfânt, li s-a dat putere de a hirotoni pe cei aleşi: pe unii arhierei (sau mai

mari preoţi, cum se mai numesc), apoi prezviteri (sau bătrâni)

şi diaconi (vezi Fapte 6, 1-6; 8, 14-17; 13, 1-3; 14, 3; 20, 17-28;

I Petru 5, 1-4; Apoc. 1, 6; 5, 10; II Tim. 1, 6; I Tim. 4, 14).

10. Aceşti 12 apostoli au poruncit episcopilor celor

hirotoniţi de ei (Filip. 1, 1) să hirotonească dintre creştini pe

unii diaconi şi preoţi, iar pe alţii să-i ridice la treapta episcopiei

(vezi Tit 1, 5-7; I Tim. 5, 21-22; 3, 1-13 ş.a.).

11. Pe aceşti episcopi şi preoţi hirotoniţi de Sfinţii Apostoli,

îi numeşte Dumnezeu „slujitori" şi „iconomi" (ispravnici)

ai Tainelor lui Dumnezeu (I Cor. 4, 1; Tit 1, 7), robi puşi peste

alţi robi (Matei 24, 45).

12. Episcopii şi preoţii sunt lucrătorii cărora le-a încredinţat

Domnul via - lumea creştină - să o lucreze în locul celor

din Legea Veche (Matei 21, 33-43).

13. Aceşti episcopi şi preoţi - urmaşii Sfinţilor Apostoli -

se mai numesc şi părinţi şi învăţători întru Hristos (I Cor. 4, 15).

504

14. Aceşti episcopi şi preoţi sunt slugile ce pregătesc

masa şi amestecă vinul şi cheamă lumea la mântuire (Prov. 9,

2-6; Matei 22, 1-14).

15. De aceşti episcopi şi preoţi au poruncă creştinii să

asculte şi să facă cele ce îi învaţă, căci aceştia vor da socoteală

pentru sufletele lor (Evrei 13, 17; I Tes. 5, 12-13).

16. Pe aceşti episcopi şi preoţi îi numeşte Domnul Hristos

sarea pământului (Matei 5, 13).

17. Apostolilor şi urmaşilor lor, episcopilor şi preoţilor,

le-a dat Domnul Hristos puterea de a ierta păcatele celor ce vor

mântuirea sufletelor (Ioan 20, 9-23; Fapte 19, 18).

18. Aceştia au cheile Împărăţiei cerurilor şi putere să

încuie şi să descuie, să lege şi să dezlege (Matei 16, 18-19;

18, 18).

19. Acestora le-a dat să cunoască tainele Împărăţiei

cerurilor (Matei 13, 10-11).

20. Despre aceşti preoţi şi episcopi s-a proorocit că vor fi

preoţi ai lui Dumnezeu îmbrăcaţi cu mântuire (Ps. 131, 16;

Isaia 66, 21; Ier. 23, 3-5; 33, 15-18 ş.a.).

21. Cu aceştia S-a făgăduit Domnul că va fi în toate

zilele, până la sfârşitul veacului (Matei 28, 20).

22. În vremea lui Moise, Dumnezeu a ales pe Aaron şi pe

fiii săi spre a-I fi preoţi, până avea să vină Mesia - Hristos cel

făgăduit în Legea Veche. Şi numai Aaron cu urmaşii lui aveau

dreptul de a preoţi, a tămâia şi a aduce jertfe şi rugăciuni pentru

popor (Ieş. 28, 1; Num. 3, 10, 38; 18, 7). Numai arhiereul sau

marele preot avea voie să intre o dată în an în locul cel

preasfânt din biserică (Ieş. 30, 10). De asemenea, doar

arhiereul putea unge cu untdelemn pe cel ce era făcut împărat

(I Regi 9, 16; 10, 1; 16, 1-18). Tot astfel, toate slujbele sfinte

numai preoţilor le era dat a le face, iar dintre mireni, care ar fi

îndrăznit a se apropia de vreo slujbă preoţească, era omorât

(Num, 18, 7).

În Noul Testament ni se spune că toate acele răzvrătiri ale

mirenilor împotriva preoţiei şi pedepsele cele înfricoşate date

de Dumnezeu lui Core, Datan şi Aviron - care au îndrăznit a

lucra cele ale preoţiei nefiind preoţi -, sunt pilde pentru noi

creştinii, ca să nu facem aşa ceva, ca să nu fim osândiţi în focul

cel veşnic (vezi I Cor. 10, 1-12; Epistola Sobornicească a lui

505

Iuda; II Petru cap. 2; Evrei 2, 1-3; 3,. 6-18; 12, 25; Col. 1,

21-23 ş.a.).

Deci înţelege, omule, şi ia aminte că preoţia este o Taină

Sfântă şi o dregătorie duhovnicească cu mare răspundere în faţa

lui Dumnezeu şi nu toţi oamenii sunt preoţi, ci numai cei

chemaţi şi aleşi de Dumnezeu spre slujba Sa pot să fie preoţi, şi

nicidecum nu poate fi oricare om, precum vi se pare vouă (Luca

6, 12-16; Marcu 3, 13-19; Matei 10, 1-5; Evrei 13, 17; 5, 4).

Deci în cele de până aici ai putut vedea pe baza

trimiterilor din Sfânta Scriptură, care sunt dregătoriile, darurile

şi puterile cu care a înzestrat Hristos Mântuitorul nostru preoţia

Legii Darului, ca să cunoşti câtă deosebire este între preoţia ca

Taină rânduită de Domnul şi preoţia generală (universală), pe

care o înţelegeţi voi greşit şi rătăcit, confundând-o cu adevărata

preoţie (sacramentală), cea întemeiată de Domnul în Biserica

Noului Testament (Aşezământ).

Sectarul: Dacă voi, ortodocşii, susţineţi că numai pe

episcopii şi preoţii voştri i-a înzestrat Hristos Domnul cu atâtea

daruri, puteri şi dregătorii duhovniceşti, atunci pentru ce Sfânta

Scriptură cea Veche şi cea Nouă arată că creştinii sunt „casă

duhovnicească", „preoţie împărătească", „neam sfânt", „preoţi

ai Domnului" şi „slujitori", care pot să aducă lui Dumnezeu

„jertfe duhovniceşti" (Isaia 61, 6; 43, 21; ieş. 19, 6; I Petru 1,

2-3 ş.a.)?

Preotul: În cele de mai sus s-a arătat lămurit că în aceste

locuri Sfânta Scriptură vorbeşte în înţeles mai larg, duhovnicesc

şi simbolic, despre o preoţie generală a poporului iudaic şi a

celui creştin, dar nicidecum că toţi evreii din Legea Veche au fost preoţi ai Legii Vechi, sau că toţi creştinii din poporul creştinesc pot fi preoţi în înţelesul obişnuit al cuvântului. Iar dacă Sfânta Scriptură le spune creştinilor că sunt „casă

duhovnicească", le arată că trebuie să fie oameni sfinţi,

alcătuind toţi împreună şi fiecare în parte un templu sfânt

(I Cor. 3, 16); dacă le spune „preoţie împărătească", le zice

pentru că aparţin marelui Împărat Dumnezeu (Ieş. 19, 6); dacă

îi numeşte „neam sfânt", le zice astfel pentru că sunt un neam

ales, deosebit, pus deoparte spre slujba lui Dumnezeu; dacă le

spune „preoţie sfântă" o face tot în sens duhovnicesc, că adică

pot să aducă şi ei un anume fel de „jertfe duhovniceşti".

Sectarul: Dar care „jertfe duhovniceşti" pot să aducă

creştinii ca preoţie sfântă şi ca preoţie împărătească?

Preotul: „Jertfele duhovniceşti" despre care e vorba aici

şi pe care pot să le aducă creştinii lui Dumnezeu sunt acestea:

1. Jertfa buzelor", adică rugăciunea (Col. 4, 2; II Tes.

1,3).

2. Jertfa de laudă (Ps. 115, 8).

3. Făgăduinţa (Fapte 13, 32-33; Rom. 1, 1-2; Ps. 115,

5, 9).

4. Umilirea duhului (Ps. 50, 18-19).

5. A se ruga unul pentru altul, ca de exemplu: soţul

pentru soţie, soţia pentru soţ, părinţii pentru copii, copiii pentru

părinţi, rudele pentru rude ş.a. (II Regi 7, 18, 25-29; I Paral.

17, 23-27; Fac. 20, 17; Iov 42, 8-10 ş.a.).

6. A se ruga pentru stăpâniri şi pentru patrie (Ezd. 10, 6;

I Tim. 2, 2; Num. 27, 15-17; Deut. 9, 26; 26, 15).

7. A se ruga pentru toţi oamenii şi pentru toată lumea

(I Tim. 2, 2; Ieş. 9, 29; 10, 17-18; Num. 12, 13; I Regi 1, 17

ş.a.).

8. A se ruga neîncetat (Ps. 16, 6; 33, 1; I Tes. 1, 2-3; 5,

17; Filip. 1, 2-4; Efes. 1, 16 ş.a.).

Aşadar acest fel de jertfe se cere şi trebuie a se aduce de

creştini ca „neam sfânt" şi „preoţie împărătească". Acestea sunt „jertfele duhovniceşti" pe care le pot aduce creştinii lui

Dumnezeu. Dar a aduce jertfe asemenea preoţilor şi a sluji ca

preoţi lui Dumnezeu în biserică sau în sfântul altar, acestea nu

le pot face decât numai aceia care sunt aleşi şi au chemare ca şi

Aaron (Evrei 5, 4; Luca 6, 12-18 ş.a.).

Capitolul 56

DESPRE TAINA NUNŢII

(CĂSĂTORIA)

Căsătoria este cel mai vechi aşezământ dumnezeiesc pus

între oameni de Dumnezeu, prin care s-a întemeiat familia şi

astfel existenţa tuturor popoarelor lumii (Fac. 2, 18-22).

Căsătoria în Biserica lui Hristos cea dreptmăritoare este

socotită ca Taină pentru următoarele pricini:

1. A fost aşezată de Dumnezeu la începutul lumii şi a fost

binecuvântată de El (Fac. 1, 28; I Cor. 7, 2 ş.a.).

2. Prin unirea soţului cu soţia sa, ei devin un singur trup

(Fac. 2, 18-24). Binecuvântarea dată de Dumnezeu primilor

oameni înainte de a se însoţi unul cu altul, noi o numim

„cununie", împlinindu-se prin mergerea bărbatului şi a femeii

la biserică spre a fi binecuvântaţi de preot în numele Domnului.

Astfel putem spune că primii oameni au fost cununaţi prin

binecuvântare direct de Dumnezeu înainte de a se însoţi, pentru

ca însoţirea lor să nu fie desfrânare.

3. Şi după potopul lui Noe, când Noe cu fiii şi nurorile

lui au ieşit din corabie, iarăşi i-a binecuvântat Dumnezeu,

zicându-le: Creşteţi şi vă înmulţiţi şi umpleţi pământul şi-l

stăpâniţi (Fac. 9, 1).

4. Acest aşezământ dumnezeiesc rânduit de Dumnezeu la

începutul lumii asupra bărbatului şi a femeii a fost întărit şi de

Mântuitorul nostru Iisus Hristos la nunta din Cana Galileii,

când, fiind chemat la nuntă, la rugămintea Preasfintei Sale

Maici El a făcut prima Sa minune, prefăcând apa în vin (Ioan 2,

1-11).

5. Unirea care se face între soţi este desăvârşită şi

nedespărţită, mai presus de înţelegerea şi mintea noastră, aşa

încât prin împreunare nu mai sunt doi, ci un singur trup (Matei

19, 5-6; Marcu 10, 6-8; I Cor. 6, 16; Efes. 5, 31 ş.a.).

6. Căsătoria nu poate fi săvârşită decât de preoţi. Ea trebuie să aibă binecuvântarea Bisericii, precum şi prima

căsătorie a fost binecuvântată de Dumnezeu (Fac. 1, 28). Căci

orice lucru se sfinţeşte prin cuvântul lui Dumnezeu şi prin

rugăciune (I Tim. 4, 5). Iar cei ce au chemarea de a sfinţi sunt

preoţii (Evrei 5, 1).

7. Căsătoria este Taina care nu se poate desface, afară de

cazuri speciale, aşa cum a spus şi Mântuitorul: Ceea ce

Dumnezeu a împreunat, omul să nu despartă (Matei 19, 6;

Marcu 10, 9; I Cor. 7, 10-11). Dacă această Taină ar fi un

simplu consimţământ sau numai o asociere - cum ziceţi voi,

sectarilor -, apoi nu ar fi pus Dumnezeu atâta stricteţe la

desfacerea ei, încât numai moartea şi desfrânarea să o poată

desface (Matei 19, 9; Marcu 10, 11; Luca 16, 18; Rom. 7, 2-3).

Despre Taina Cununiei se poate vedea mai pe larg la

capitolul 22 al acestei lucrări.

Capitolul 57

DESPRE TAINA SFÂNTULUI MASLU

Sectarul: Pentru care pricină voi, ortodocşii, ziceţi că

Maslul (ungerea cu untdelemn) este Taină, şi care vă sunt

mărturiile biblice în susţinerea acestei învăţături? În Sfânta Scriptură nicăieri nu se spune că aşa-zisa Taină a Maslului ar fi

instituită de Mântuitorul.

Preotul: Sfântul Maslu este o Taină a Bisericii celei

dreptmăritoare a lui Hristos, deoarece şi ea are caracter sfinţitor

şi de iertare a păcatelor, ca şi celelalte şase Sfinte Taine. Noi vedem chiar în Vechiul Testament că untdelemnul era folosit ca

mijloc de sfinţire (vezi Ieş. 29, 40; 40, 9-11; Num. 28, 12-13;

Lev. 2, 4; IV Regi 9, 1-6; III Regi 19, 15 ş.a.), şi această

sfinţire cu untdelemn se făcea numai de preoţi sau de prooroci

(Ieş 29, 7-9; 30, 30; III Regi 19, 16 ş.a.). Iar de vrei să ştii şi

509

mărturiile biblice pentru Taina Sfântului Maslu din Legea Noului

Aşezământ, ascultă:

1. Sfântul Maslu este Taină instituită de Însuşi Mântuitorul

şi practicată de Sfinţii Apostoli (vezi Marcu 6, 12-13).

2. Sfântul Maslu este Taină lăsată nouă după învăţătura

Sfinţilor Apostoli (vezi Iacov 5, 14-15), Apostolul Iacov

arătând că ea se poate face numai de preoţi.

3. Sfântul Maslu este Taină, deoarece prin împărtăşirea ei

se dă omului sănătate şi iertare de păcate (Iacov 5, 14-15).

4. Sfântul Maslu este Taina care, după rânduiala Bisericii

Dreptmăritoare, trebuie să se facă de mai mulţi preoţi: şapte,

cinci, trei, şi numai în caz de mare nevoie se poate face şi cu

doi (Marcu 6, 7; 16, 18).

5. Sfântul Maslu este Taină, deoarece învăţătura şi practicarea

ei are origine apostolică, fiindcă Apostolii au învăţat

despre ea şi au practicat-o în zilele vieţii lor (Iacov 5, 14-15;

Marcu 6, 12-13; Luca 9, 6; Marcu 16, 18 ş.a.). Dar nicăieri în

Sfânta Scriptură Apostolii nu se numesc întemeietori ai Tainelor

lui Dumnezeu, ci numai iconomi (I Cor. 4, 1), de unde rezultă

că ea este întemeiată tot de Hristos, ca şi celelalte Sfinte Taine.

6. Sfântul Maslu este Taină a Bisericii dreptmăritoare a

lui Hristos, căci în ea se arată mila şi îndurarea lui Dumnezeu - prin mijlocirea preoţilor - de a da sănătate trupului omenesc

şi iertare sufletelor de păcate (Iacov 5, 14-15; Marcu 6, 12-13

ş.a.).

Despre Taina Sfântului Maslu vezi mai pe larg la capitolul

23 al acestei lucrări.

510

Capitolul 58

DESPRE PUTEREA DISCIPLINARĂ

Sectarul: Pentru care pricină voi, preoţii, împreună cu

episcopii voştri, v-aţi însuşit dreptul şi puterea disciplinară asupra

credincioşilor? Căci Mântuitorul, când a vorbit de pedepsele

disciplinare, a zis: Spune-l Bisericii (Matei 18, 15-17), ceea ce

înseamnă „spune-l comunităţii" şi nicidecum „spune-l episcopilor

sau preoţilor". Cuvântul Biserică înseamnă întotdeauna

comunitatea credincioşilor şi prin urmare nu este vorba aici de

conducători. De aceea vreau să ştiu: care sunt mărturiile

scripturistice în susţinerea poziţiei voastre?

Preotul: Nu este nimic adevărat în cele ce cugeţi

dumneata şi cei asemenea dumitale în rătăcire. Mântuitorul nu a dat puterea disciplinară în Biserica Sa poporului, ci conducătorilor

poporului, adică sfinţilor Săi ucenici şi apostoli, precum

şi urmaşilor lor, episcopilor şi preoţilor. Acestora le-a dat

Mântuitorul puterea de a pedepsi pe cei vinovaţi, de a lega şi de

a dezlega, sau în genere „toată puterea" (Matei 28, 18). Iar de

voieşti mărturii biblice în această privinţă, apoi ascultă cele ce

urmează:

1. Marelui Apostol Petru, Mântuitorul i-a dat cheile

Împărăţiei cerurilor, ca orice va lega pe pământ să fie legat şi în

ceruri şi orice va dezlega pe pământ să fie dezlegat şi în ceruri

(Matei 16, 18-19).

2. Aceeaşi putere, ceva mai târziu, a dat-o Mântuitorul şi

celorlalţi Sfinţi Apostoli, zicând: Adevăr grăiesc vouă: Oricâte

veţi lega pe pământ, vor fi legate şi în cer, şi oricâte veţi

dezlega pe pământ, vor fi dezlegate şi în cer (Matei 18, 18).

3. Mântuitorul, după preaslăvită Învierea Sa, le-a dat

Duh Sfânt sfinţilor Săi ucenici şi apostoli, spre a ierta şi a ţine

păcatele oamenilor. Căci, arătându-li-Se lor după Învierea Sa, a

511

suflat asupra lor şi le-a zis: Luaţi Duh Sfânt; cărora veţi ierta

păcatele, le vor fi iertate şi cărora le veţi ţine, vor fi ţinute

(Ioan 20, 22-23).

4. Numai sfinţilor Săi ucenici şi apostoli le-a dat

Mântuitorul puterea şi misiunea de a învăţa şi a boteza toate

neamurile (Matei 28, 18-19).

5. Cuvântul „Biserică" (în contextul de la Matei 18,

15-17) nu poate să însemne adunarea credincioşilor, deoarece

se vede că adunarea credincioşilor în chestiuni disciplinare este

reprezentată prin prezenţa a doi sau trei martori, prin acei „doi

sau trei" înţelegându-se toţi credincioşii din comunitate. Iar

puterea de a lega şi a dezlega, adică de a ţine păcatele sau de a

le ierta, cât şi de a îndepărta pe cineva din Biserică, nu a dat-o

Domnul celor doi sau trei, ci numai Sfinţilor Apostoli, când le-a

spus: Adevărat grăiesc vouă: Oricâte veţi lega pe pământ...

(Matei 18, 18).

Deci iată că această putere supremă disciplinară nu a dat-o

Mântuitorul comunităţii credincioşilor, ci conducătorilor

comunităţii, sfinţilor Săi ucenici şi apostoli.

6. Numai Sfinţii Apostoli au făcut uz de acest drept sau de

această putere disciplinară, rezultând şi de aici clar şi luminat

că numai ei l-au avut şi că ei sunt - împreună cu urmaşii lor -

„Biserica", despre care se vorbeşte la Matei 18, 17. De pildă,

în cazul nelegiuitului din Corint, nu comunitatea a luat

hotărârea excomunicării lui, ci marele Apostol Pavel, după cum

se arată în text: Ci eu, deşi departe cu trupul, însă de faţă cu

duhul, am şi judecat, ca şi cum aş fi de faţă, pe cel ce a făcut

una ca aceasta... (I Cor. 5, 3-5). Şi mai departe tot el dă

poruncă: Scoateţi afară dintre voi pe cel rău (I Cor. 5, 13).

Iată deci că marele Apostol Pavel este cel care a „judecat"

şi tot el a poruncit: „Scoateţi afară...", iar rolul comunităţii

a fost numai acela de a executa hotărârea apostolului, adică

să facă cele ce el rânduise în legătură cu nelegiuitul.

7. După un oarecare timp de la pedepsirea celui nelegiuit,

tot marele Pavel Apostolul decide ca el să fie primit din nou în

sânul Bisericii, şi în acest caz el scrie:...destul este pentru un

astfel de om pedeapsa aceasta dată de către cei mai mulţi...

(II Cor. 2, 5-10).

512

Aşadar judecata asupra nelegiuitului a făcut-o marele

Apostol Pavel, iar executarea pedepsei acestuia - din porunca

apostolului - au făcut-o credincioşii.

8. Apostolul dă aici o decizie condiţionată de consimţământul

comunităţii, dar prin aceasta el încearcă ascultarea lor,

deoarece chiar mărturiseşte, zicând: Căci pentru aceasta v-am

şi scris, ca să cunosc încercarea voastră, dacă sunteţi

ascultători în toate (II Cor. 2, 9), adică cu alte cuvinte:

„Motivul pentru care v-am scris relativ la nelegiuitul acela, a

fost de a mă convinge dacă sunteţi ascultători şi dacă executaţi

sau nu cele ce v-am poruncit".

9. Ceva mai jos, Apostolul Pavel scrie aceloraşi: Şi gata

suntem să pedepsim toată neascultarea, atunci când supunerea

voastră va fi deplină (II Cor. 10, 6). Deci cine are dreptul de a

pedepsi? Cine a rostit pedeapsa pentru cel nelegiuit? Mai poate

oare încăpea vreo îndoială - în urma analizei acestui text - că

nu comunitatea, ci apostolul a rostit pedeapsa?

10. Marele Apostol Pavel şi tesalonicenilor le scrie în

acelaşi înţeles: dacă vreunul nu ascultă de cuvântul nostru prin

epistolă, pe acela să-l însemnaţi şi să nu mai aveţi cu el nici un

amestec, ca să-i fie ruşine (II Tes. 3, 14). Şi aici este deci

vorba de o dispoziţie dată de Apostolul Pavel într-o chestiune

de disciplină a comunităţii, iar comunităţii nu-i revine decât

rolul de a asculta.

11. Marele Apostol Pavel iarăşi face uz de puterea dată

lui de Hristos în cazul excomunicării lui Imeneu şi a lui

Alexandru, despre care scrie lui Timotei:...i-am dat satanei,

ca să înveţe să nu hulească (I Tim. 1, 19-20). Deci şi aici îi comunică lui Timotei pedeapsa ce le-a dat-o acestora pentru

abateri disciplinare. Dacă dreptul acesta ar fi fost al

comunităţii, marele Apostol Pavel i-ar fi propus lui Timotei să

convoace adunarea credincioşilor din Efes şi nu ar fi luat el

singur măsuri disciplinare împotriva lor.

12. Puterea disciplinară a trecut de la apostoli la urmaşii

lor, care sunt episcopii. Acest adevăr reiese din cuvintele pe

care Mântuitorul nostru Iisus Hristos le-a spus apostolilor Săi:

Iată, Eu cu voi sunt în toate zilele, până la sfârşitul veacului

(Matei 28, 20). Apostolii n-au trăit până la sfârşitul lumii, ci au murit ca toţi oamenii, dar în viaţă fiind ei, şi-au pus succesori,

ca de pildă: marele Apostol Pavel pune pe Timotei episcop la

Efes şi pe Tit episcop în Creta, apoi îi scrie lui Timotei: Pâră

împotriva preotului să nu primeşti, fără numai din gura a doi

sau trei martori. Pe cei ce păcătuiesc mustră-i de faţă cu toţi,

ca şi ceilalţi să aibă teamă (I Tim. 5, 19-20).

Aşadar se vede clar de aici că lui Timotei îi dă dreptul şi

puterea - ca urmaş al său - de a aplica pedepse disciplinare nu

numai credincioşilor, ci chiar şi preoţilor.

Deci înţelege, omule rătăcit, din cele de până aici, că

puterea disciplinară în Biserica lui Hristos au avut-o Apostolii şi

urmaşii lor, episcopii, puşi de ei la conducerea credincioşilor

din Biserica lui Hristos, iar Sfânta Scriptură face distincţie între

păstori şi turmă, între cei care conduc pe calea mântuirii şi cei

care sunt conduşi (I Petru 5, 2-5).

Capitolul 59

DESPRE SFINŢIREA OBIECTELOR ŞI A NATURII

Sectarul: Vreau să vă pun şi o altă întrebare: De ce voi,

preoţii ortodocşi, faceţi sfinţirea unor obiecte de cult şi chiar a

unor lucruri casnice? Oare voi nu aţi citit scriptura care zice că

nimic nu este necurat (Rom. 14, 14-20; Fapte 10, 15; I Tim. 4,

4-5; Tit 1, 15 ş.a.)? Deci, dacă Dumnezeu le-a curăţit, pentru

care pricină voi le mai faceţi sfinţire? Care vă sunt mărturiile

biblice în această chestiune?

Preotul: Aşa înţelegeţi voi toate cele clare în chip sucit şi

răzvrătit şi de aceea mult vă rătăciţi. Sfânta Scriptură numeşte

pe diavolul „stăpânitorul acestei lumi" (Ioan 12, 31; 14, 30) şi

„domnul veacului acestuia" (II Cor. 4, 4). Apoi trebuie ştiut că

nu numai omul tinde a se elibera de sub puterea diavolului, ci şi

natura împreună suspină şi împreună are dureri, adică suferă

încă în pragul înnoirii ei, deoarece eliberarea ei totală de sub

514

tirania diavolului şi robia stricăciunii se va face de abia la

venirea a doua a Mântuitorului; până atunci ea rămâne încă sub

deşertăciune ca urmare a căderii omului în păcat (vezi Rom. 8,

19-22). De aceea noi, care am fost sfinţiţi şi scoşi de sub robia

diavolului prin Botez, avem datoria de a scoate şi lucrurile din

natură prin sfinţire, spre a le pune în slujba lui Dumnezeu şi a

slugilor Lui.

Iar de vrei şi mărturii biblice în această privinţă, iată-le:

1. Când Mântuitorul nostru Iisus Hristos a făcut în pustie

acea preaslăvită minune a înmulţirii pâinilor, Sfânta Evanghelie

ne spune că Mântuitorul mai întâi S-a rugat şi a binecuvântat

pâinile, pe care apoi le-a înmulţit (Matei 14, 19; 15, 36).

2. La fel a procedat şi la aşezarea Cinei de Taină, când,

luând pâinea, a binecuvântat-o şi luând paharul şi mulţumind,

le-a dat ucenicilor (Matei 26, 26-27), deoarece şi cu acest prilej

pâinea şi vinul, ca şi pâinile din pustie, trebuiau a fi puse în

slujba lui Dumnezeu; dar nu este necesar ca toate lucrurile din

natură să fie sfinţite, ci numai atunci când ele sunt puse anume

în slujba Domnului.

3. La sfinţirea obiectelor are loc un ritual compus din

rugăciuni şi binecuvântări speciale, potrivit Sfântului Apostol

Pavel, care ne spune că...orice făptură a lui Dumnezeu este

bună şi nimic nu este de lepădat, dacă se ia cu mulţumire; căci

se sfinţeşte prin cuvântul lui Dumnezeu şi prin rugăciune

(I Tim. 4, 4-5).

4. Sfinţirea obiectelor o pot face doar preoţii şi episcopii,

cărora li s-a încredinţat misiunea de a fi iconomi ai tainelor lui

Dumnezeu (I Cor. 4, 1) şi de a face lucrul slujbei (Efes. 4, 12),

spre cele către Dumnezeu (Evrei 5,1).

5. Apa sfinţită de preoţi (aghiasma) era întrebuinţată şi în

Vechiul Testament (vezi Lev. 8, 6; 14, 8; Num. 8, 7; 19, 9-12;

Ieş. 30, 18-20). Proorocul Iezechiel a prevestit chiar că şi în

Noul Testament (în creştinism) va fi o apă curăţitoare şi

sfinţitoare, care nu va curăţi numai trupul, ci şi sufletul omului

(Iez. 36, 25-26).

6. În Noul Testament, vedem că apa sfinţită este

întrebuinţată ca element curăţitor (Ioan 5, 4; 3, 3-7).

515

7. Dovadă că apa sfinţită (aghiasma) are o mare putere

sfinţitoare, este şi faptul că ea rămâne zeci de ani nealterată,

după cum au putut constata nenumăraţi creştini.

Deci înţelege din acestea, omule rătăcit de la adevăr, că

toate lucrările ce se văd în Biserica lui Hristos cea

dreptmăritoare îşi au temeiurile lor biblice preaputernice, căci

Biserica lui Hristos nu este de ieri sau de alaltăieri cum sunteţi

voi, sectarii, care aţi apărut ca ciupercile după ploaie şi ca

neghinele ţarinii şi acum vă năluciţi că ştiţi mai mult decât

slujitorii Bisericii lui Hristos.

Capitolul 60

CĂDIREA CU FUM DE TĂMÂIE.

ANAFORA. PRAPORII. LUMÂNĂRILE.

Sectarul: Noi socotim toate acestea: cădirea cu fum de

tămâie, anafora, praporii, lumânările, ca pe nişte simple

inovaţii, care nu au temei în Biblie.

Preotul: Practica tămâierii la sfintele slujbe îşi are

temeiuri biblice bine întemeiate:

1. În Vechiul Testament ni se spune despre doi heruvimi

sculptaţi, aşezaţi deasupra chivotului Legii, sau de heruvimii

brodaţi în covoarele din lăcaşul sfânt (Ieş. 25, 18-22; 26, 32

ş.a.). Înaintea lor se tămâia şi se făceau închinăciuni (Iosua 7,

6; ieş. 30, 1, 7, 8).

2. Arhiereii Vechiului Testament, când intrau o dată pe an

în Sfânta Sfintelor, tămâiau mult, potrivit unei rânduieli

dumnezeieşti, ca să nu vadă cumva pe Dumnezeu şi să moară

(Ieş. 30, 10; Lev. 16, 2, 12-13; I Regi 2, 28).

3. Naşterea Sfântului Prooroc Ioan Botezătorul a fost

vestită Proorocului Zaharia pe când acesta slujea în templu, tămâind (Luca 1,9).

4. Ştim că între darurile aduse de magi la Naşterea

Domnului era şi tămâie (Matei 2, 11).

5. Apostolul Pavel vorbeşte şi el despre miros cu bună

mireasmă, jertfă primită, bineplăcută lui Dumnezeu (Filip. 4, 18).

6. La Apocalipsă vedem că îngerul avea...cădelniţă de

aur şi i s-a dat lui tămâie multă, ca s-o aducă împreună cu

rugăciunile tuturor sfinţilor, pe jertfelnicul cel de aur dinaintea

tronului. Şi fumul tămâiei s-a suit, din mâna îngerului, înaintea

lui Dumnezeu, împreună cu rugăciunile sfinţilor(Apoc. 8, 3-4).

7. Iarăşi Sfântul Ioan Evanghelistul spune că în descoperirea

sa a văzut patru fiinţe şi douăzeci şi patru de bătrâni având

fiecare năstrape de aur pline cu tămâie, care sunt rugăciunile

sfinţilor (Apoc. 5,8).

Deci iată temeiurile biblice ale cădirii cu fum de tămâie în

Biserica lui Hristos.

Anafora îşi are originea atestată biblic în pâinile sfinţite

ale punerii înainte din Vechiul Testament (vezi Ieş. 25, 30; 40,

23; I Regi 21, 4-6; Matei 12, 3-4).

Praporii sunt icoane portative care, la diferite procesiuni,

sunt purtate ca semne de biruinţă. Semnificaţia lor este aceeaşi

cu a steagurilor naţionale şi a emblemelor ţării, vestind unitatea

şi biruinţa. De obicei în fruntea lor trebuie să stea Sfânta Cruce

- semnul Fiului Omului (Matei 24, 30; Dan. 7, 13-14; Zah.

12, 10-12; Marcu 13, 26; Num. 10, 14, 18).

Lumânările întrebuinţate în biserici la sfintele slujbe sunt

obiecte simbolice ce s-au întrebuinţat şi în cultul Testamentului

Vechi, fiind obiecte liturgice de mare preţ (Ieş. 40, 4, 24-25).

Lumina de la lumânări simbolizează lumina conştiinţei noastre,

lumina adevărului, lumina harului sau chiar pe însuşi

Dumnezeu, Care este lumină (Luca 2, 32; Ioan 1, 5; 8, 12; 12,

35-46; Apoc. 22, 5 ş.a.).

Capitolul 61

DESPRE MÂNCĂRURI CURATE ŞI NECURATE

Sectarul: Pentru care pricină voi, ortodocşii, nu faceţi

deosebire între mâncărurile curate şi necurate (spurcate), pe

care le oprea Legea Testamentului Vechi? Sfânta Scriptură în

această privinţă ne dă porunci răspicate şi clare, la care noi nu

ne putem împotrivi, deoarece provin din porunca lui

Dumnezeu, după cum se poate vedea la Levitic, capitolul 11;

Deuteronom, capitolul 14 ş.a. Deci aş vrea să ştiu care vă sunt

vouă, ortodocşilor, mărturiile biblice în baza cărora dezlegaţi

legea lui Dumnezeu cea rânduită pentru abţinerea de la

mâncăruri necurate (spurcate)?

Preotul: Mărturiile şi temeiurile scripturistice relative la

susţinerea învăţăturii Bisericii Ortodoxe în privinţa mâncărurilor

curate şi necurate sunt acestea:

1. Cei din Testamentul Nou sunt scoşi de sub regimul

poruncilor grele şi nefolositoare ale Vechiului Testament (Fapte

10, 9-16).

2. Nu ceea ce intră în gură spurcă pe om (Matei 15, 11,

17-20).

3. Toate sunt curate celor curaţi (Tit 1, 15).

4. Orice făptură a lui Dumnezeu este bună şi nimic nu

este de lepădat, dacă se ia cu mulţumire (rugăciune); căci se

sfinţeşte prin cuvântul lui Dumnezeu şi prin rugăciune (I Tim.

4, 2-5).

5. Dacă mănânc dintr-o mâncare şi mulţumesc (mă rog)

lui Dumnezeu, de ce să fiu hulit pentru ceea ce aduc

mulţumire? (I Cor. 10, 30).

6. Nimeni deci să nu vă judece pentru mâncare sau

băutură... Dacă deci aţi murit împreună cu Hristos pentru

înţelesurile cele slabe ale lumii, pentru ce atunci, ca şi cum aţi

519

vieţui în lume, răbdaţi porunci ca acestea: Nu lua, nu gusta, nu

te atinge - toate lucruri menite să piară prin întrebuinţare -

...Unele ca acestea... n-au nici un preţ... (Col. 2, 16-23).

Iată explicaţii prea clare care s-au scris direct în legătură

cu mâncărurile.

7. Numai din punct de vedere subiectiv se mai poate face

deosebire între mâncăruri, dar această deosebire tocmai pentru

că este subiectivă, este greşită. Căci obiectiv (în sine) toate

mâncărurile sunt curate (Rom. 14, 14).

8. Dar nu mâncarea ne va pune înaintea lui Dumnezeu.

Că nici dacă vom mânca, nu ne prisoseşte; nici dacă nu vom

mânca, nu ne lipseşte (I Cor. 8,8). Deci, este ceva indiferent,

bun sau rău, după gustul omului (adică ceva subiectiv) (Gal. 5,

13; I Cor. 6, 13; 10, 25 ş.a.).

9. Împărăţia lui Dumnezeu nu este mâncare şi băutură

(Rom. 14, 17)....căci bine este să vă întăriţi prin har inima

voastră, nu cu mâncăruri, de la care n-au avut nici un folos cei

ce au umblat cu ele (Evrei 13, 9).

10. Dacă mâncarea sminteşte pe fratele meu, nu voi

mânca în veac carne (jertfită), ca să nu aduc sminteală fratelui

meu (I Cor. 8, 4-13; Rom. 14, 14-23).

11. Sfântul Apostol Petru, în vedenia pe care a avut-o, a

primit poruncă să mănânce din animalele pe care Vechiul

Testament le numeşte spurcate (Fapte 10, 10-16; 11, 5-10).

12. Dumnezeu Însuşi l-a asigurat pe marele Apostol Petru

că a curăţit mâncărurile ce erau socotite în Testamentul Vechi

ca necurate (Fapte 10, 15; 11,9 ş.a.).

13. Apostolul Petru a fost învinuit de iudeo-creştini prin

cuvintele: Ai intrat la oameni netăiaţi împrejur şi ai mâncat cu

ei (Fapte 11, 3).

14. La Sinodul Apostolic ţinut mai apoi în Ierusalim în

legătură cu obligativitatea Legii Vechi, marele Apostol Petru ia

cuvântul şi susţine, bazându-se şi pe vedenia ce i s-a arătat, că

poruncile Testamentului Vechi - deci şi cele cu privire la

mâncăruri - nu mai trebuie ţinute în Noul Testament (Fapte 15,

7-11).

Despre mâncăruri curate şi necurate a se vedea mai pe

larg la capitolul 27 al lucrării.

Capitolul 62

DESPRE SERBAREA DUMINICII ÎN LOCUL SÂMBETEI

Sectarul: Voi, ortodocşii, împreună cu toţi episcopii şi

preoţii voştri, aţi făcut o mare călcare de lege, înlocuind

serbarea sâmbetei cu a duminicii şi aşa aţi stricat Legea lui

Dumnezeu şi porunca pe care El a dat-o spre a se păzi serbarea

sâmbetei până în veac. Noi vedem că Mântuitorul nu a venit să

strice Legea sau proorocii, ci să o plinească (Matei 5, 17). El a zis: Căci adevăr zic vouă: înainte de a trece cerul şi pământul,

o iotă sau o cirtă din Lege nu va trece, până ce se vor face

toate (Matei 5, 18). Iată deci că şi porunca sfinţirii sâmbetei

rămâne în vigoare pentru totdeauna. Deci aş vrea să ştiu în baza

căror temeiuri biblice aţi înlocuit voi serbarea sâmbetei cu a

duminicii?

Preotul: Mărturii şi temeiuri biblice în privinţa desfiinţării

prăznuirii sâmbetei şi a serbării Duminicii în locul ei, noi

creştinii din Biserica Ortodoxă a lui Hristos avem numeroase,

între care sunt şi cele ce urmează:

1. Sfânta Scriptură zice: Şi a binecuvântat Dumnezeu ziua

a şaptea şi a sfinţit-o, pentru că într-însa S-a odihnit de toate lucrurile Sale, pe care le-a făcut şi le-a pus în rânduială (Fac.

2, 3). Dar aici nu se spune nimic despre om şi că Dumnezeu ar

fi poruncit omului, pe care îl zidise numai cu o zi înainte (Fac.

1, 26), ca şi el să se odihnească în ziua a şaptea.

2. Omul creat de Dumnezeu în ziua a şasea (Fac. 1, 31) a

fost aşezat de Creatorul său în grădina Edenului, ca s-o lucreze

şi s-o păzească (Fac. 2, 15). Deci nici după aşezarea primilor

oameni în rai, nu li s-a dat poruncă să serbeze ei ziua a şaptea.

3. Singura poruncă pe care au primit-o Adam şi Eva de la

Dumnezeu după aşezarea în rai a fost aceea de a nu mânca din

pomul cunoştinţei binelui şi al răului (Fac. 2, 17).

4. Chiar după greşeala primilor oameni şi izgonirea lor

din rai pe pământ, nu au primit nici o poruncă de la Dumnezeu

cu privire la serbarea zilei a şaptea, ci li s-a zis: Cu osteneală

să te hrăneşti din el (din pământ) în toate zilele vieţii tale (Fac.

3, 17).

5. Scriptura ne arată că Dumnezeu S-a odihnit de toată

lucrarea Sa a şaptea zi. Dar cum se numea acea zi nu ni se

spune. Oare este ziua a şaptea tot una cu sabatul? Să fi fost şi

atunci numărul zilelor săptămânii în aşa fel ca ziua a şaptea să

fi corespuns cu sâmbăta de azi? Nu ştim. Iată întrebări la care

nici un sabatist nu poate da un răspuns concret.

6. Se spune undeva în Biblie cum se numărau zilele

atunci şi cum se numeau ele? Sau cel puţin găsim în Sfânta

Scriptură menţionat la acea dată numele de sabat, atât de scump

adventiştilor şi celorlalţi sâmbătari? Pot ei să ne arate în Sfânta

Scriptură unde este scris că pe atunci ziua a şaptea se chema

sabat? Noi vedem că pe atunci Sfânta Scriptură le numeşte

„ziua întâi", „ziua a doua", „ziua a treia", „ziua a patra",

„ziua a cincea", „ziua a şasea", „ziua a şaptea" (Fac. 1, 1-31;

2, 3-4). Dar cum se chemau acele zile pe atunci, cine ştie?

7. Aşadar vedem că sâmbăta, ca zi de odihnă, nu îşi are

originea nici în rai, şi nici nu a fost dată ca zi de odihnă

primilor oameni, când au fost izgoniţi din rai pe pământ, ci abia

după circa 2500 de ani începe a se pomeni în Sfânta Scriptură

numele ei, iar după unii din hronografi, încă mult mai târziu 4.

8. Date hotărâtoare asupra felului de prăznuire a vreunei

zile pe acea vreme nu avem şi nici care zi anume era prăznuită,

nicăieri nu avem menţionat în Biblie.

9. Nu este nimic adevărat în ceea ce susţineţi voi,

sectarii sâmbătari, că Avraam ar fi fost binecuvântat de

Dumnezeu pentru că a păzit poruncile Lui, între care şi porunca

Sabatului. Sfânta Scriptură scrie că Avraam a ţinut legile şi

poruncile lui Dumnezeu (Fac. 26, 5-7), dar că a primit porunca

să ţină sabatul nicăieri nu se scrie în Biblie.

10. Se poate vedea din Sfânta Scriptură care au fost

poruncile pe care le-a primit şi le-a respectat Avraam. Şi anume:

Vezi Hronograful lui Gheorghe Kedrinos, trad. în româneşte de Mitropolitul Veniamin Costachi, Mănăstirea Neamţ, 1837, p. 44-45

a) Ieşi din pământul tău, din neamul tău şi din casa

tatălui tău şi vino în pământul pe care ţi-l voi arăta Eu...

(Fac. 12, 1).

b) Iar legământul dintre Mine şi tine şi urmaşii tăi din

neam în neam, pe care trebuie să-l păziţi, este acesta: toţi cei

de parte bărbătească ai voştri să se taie împrejur (Fac. 17, 10).

c) Să nu ţi se pară grele cuvintele cele pentru prunc şi

pentru roabă; toate câte-ţi va zice Sarra, ascultă glasul ei...

(Fac. 21, 12), adică să izgonească pe roaba Agar şi fiul ei.

d) Ia pe fiul tău, pe Isaac, pe singurul tău fiu, pe care-l

iubeşti, şi du-te în pământul Moria şi adu-l acolo ardere de tot

pe un munte pe care ţi-l voi arăta Eu! (Fac. 22, 2).

11. În cartea Facerii nu se găseşte niciodată întrebuinţat

cuvântul „sabat".

12. Dumnezeu n-a dat nici o poruncă lui Adam şi nici

vreunui patriarh, până la chemarea lui Moise, de a serba

sâmbăta.

13. Primul loc în Sfânta Scriptură unde se pomeneşte

despre sabat ca zi de odihnă, este de abia la Ieşire, în momentul

când Moise vorbeşte poporului în pustia Sin, zicând: Iată ce a

zis Domnul: Mâine este odihnă, odihna cea sfântă în cinstea

Domnului; ce trebuie copt coaceţi, ce trebuie fiert, fierbeţi

astăzi, şi ce va rămâne, păstraţi pe a doua zi! (Ieş. 16, 23).

14. Ceea ce scrie în Decalog la porunca a patra: Adu-ţi

aminte (Ieş. 20, 8) nu se referă la vreo poruncă despre sabat

dată de Dumnezeu lui Avraam mai înainte, ci la porunca dată

de Dumnezeu prin Moise, în pustia Sin, când Moise le-a spus

să nu adune mană în ziua sâmbetei (Ieş. 16, 26-31). Deci

această poruncă o primise mai înainte de a primi tablele Legii şi

aici în porunca a patra numai le aduce aminte de ea.

15. De aceea porunca a patra a Decalogului începe cu

cuvintele: Adu-ţi aminte, adică ţine minte porunca pe care ţi-am dat-o puţin mai înainte în pustia Sin.

16. Porunca serbării sabatului a fost dată de Dumnezeu

prin Moise numai pentru poporul lui Israel, ca legământ

necurmat între El şi poporul ales, şi nicidecum nu s-a dat pentru

toate neamurile (ieş. 20, 2; Lev. 11, 45; Num. 15, 41; Ieş. 16,

28; 23, 16-17).

17. Acest legământ al lui Dumnezeu cu poporul Israel era

o aducere aminte de robia egipteană din care Dumnezeu scosese

pe israeliţi, poruncindu-le ca spre amintire să ţină sabatul ca zi

de odihnă (Ieş. 31, 16-17).

Iată ce zice Domnul în această privinţă: Adu-ţi aminte că

ai fost rob în pământul Egiptului şi Domnul Dumnezeul tău te-a scos de acolo cu mână tare şi cu braţ înalt şi de aceea ţi-a

poruncit Domnul Dumnezeul tău să păzeşti ziua odihnei şi să o

ţii cu sfinţenie (Deut. 5, 15). Iată deci clar şi prealuminat arătat

în Sfânta Scriptură motivul pentru care s-a dat poporului Israel

să ţină sâmbăta şi nu la toate popoarele, cum rău înţelegeţi voi,

sâmbătarilor rătăciţi.

18. Sabatul este un semn vizibil între Dumnezeu şi copiii

lui Israel: Şi a mai vorbit Domnul cu Moise şi i-a zis: Spune

fiilor lui Israel aşa: Băgaţi de seamă să păziţi zilele Mele de

odihnă, căci acestea sunt semn între Mine şi voi din neam în

neam, ca să ştiţi că Eu sunt Domnul, Cel ce vă sfinţeşte (Ieş.

31, 12-13, 16-17).

Aşadar ascultă, omule, şi înţelege că sabatul a fost un

semn şi un legământ numai între Dumnezeu şi poporul Său

Israel şi nicidecum între Dumnezeu şi toate popoarele lumii, aşa

cum vi se pare vouă.

19. Tot la fel adevereşte acest lucru şi marele prooroc al

lui Dumnezeu Iezechiel, zicând: Aşa vorbeşte Domnul... Le-am dat zilele Mele de odihnă, ca să fie ca un semn între Mine şi ei,

ca să ştie că Eu sunt Domnul care sfinţesc (Iez. 20, 12).

20. Sabatul, ca şi întreaga Lege Veche, sunt date numai

evreilor, iar nu şi neamurilor celorlalte. Acest lucru îl arată

conducătorii poporului Israel cu ocazia rezidirii Ierusalimului,

când cei străini de neamul lor au venit - după întoarcerea din

robie - la ei, cerându-le voie să zidească şi ei la templul

Domnului, prin cuvintele: Să zidim împreună cu voi, căci şi noi

chemăm, ca şi voi, pe Domnul vostru şi îi aducem jertfe din

vremea lui Asarhadon, care ne-a adus aici (Ezdra 4, 2). La aceste cuvinte, trimişii neamurilor au primit un răspuns clar şi

categoric prin gura lui Neemia: Dumnezeul cerurilor, Acela ne

va ajuta nouă şi noi, slugile Lui, vom zidi, iar vouă nu este

parte, nici drept, nici aducere aminte în Ierusalim (Neem. 2,

19-20; Ezdra 4, 3).

21. Cu toate că cei ce voiau să zidească la Templu erau

străini numai ca neam, nu şi ca religie, fiindcă ei se închinau,

după cum înşişi mărturisesc, aceluiaşi Dumnezeu, şi aduceau şi

jertfe, totuşi nu sunt primiţi. De ce? Pentru că lor nu este

parte, nici drept şi nici aducere aminte în Ierusalim.

22. Cuvintele lui Neemia „aducere aminte" se referă la

porunca a patra din Decalog - adică la sabat -, căci prin aceste

cuvinte „Adu-ţi aminte" se începe această poruncă în două

locuri din Sfânta Scriptură, referitoare la ţinerea sabatului (Ieş.

20, 8; Deut. 5, 15). Aşadar cuvântul „Adu-ţi aminte" se referă

la legământul sabatului pe care l-a făcut Dumnezeu cu poporul

evreu, când l-a scos din Egipt.

Celelalte neamuri nu au acest legământ, pentru că ele n-au

fost scoase din robia egipteană şi prin urmare n-au a-şi aduce

aminte de acea suferinţă (Deut. 5, 15).

23. Deşi după plecarea evreilor în robia babilonică,

neamurile care au venit în Palestina şi le-au ocupat locul,

amestecându-se cu evreii rămaşi, au crezut în Dumnezeul lor,

această credinţă nu i-a putut însă face părtaşi la istoria

poporului ales şi la Legământul lui cu Dumnezeu: sabatul. De

aceea sunt respinşi de la zidirea templului şi a Ierusalimului,

spunându-li-se că lor nu este aducere aminte (Neem. 2, 19-20).

24. Cu alte cuvinte, sabatul este sărbătoare evreiască şi nu

se transmite altor popoare, chiar dacă cred în Dumnezeul lor.

Acesta este un adevăr care se vede clar atât în Vechiul, cât şi în

Noul Testament, că zice marele Apostol Pavel: Trecut-a umbra

Legii, şi darul a venit (Evrei 10, 1).

25. Porunca serbării sabatului, făcând parte din Lege, are

durata egală cu a Legii. Ori Legea a fost dată pentru un timp

limitat,...până când avea să vină Urmaşul, Căruia I S-a dat

făgăduinţa (Gal. 3, 19).

26. Marele Apostol Pavel, arătând că Legea cea Nouă a

înlocuit pe cea Veche, socoteşte blestemaţi pe toţi care se mai

bizuiesc pe faptele Legii, zicând: Căci toţi câţi sunt din faptele

Legii, sub blestem sunt, că scris este: «Blestemat este oricine nu

stăruie întru toate cele scrise în cartea Legii, ca să le facă». Iar

acum că, prin Lege, nu se îndreptează nimeni înaintea lui

Dumnezeu este lucru lămurit, deoarece «dreptul din credinţă va

fi viu». Legea însă nu este din credinţă, dar cel care va face

524

acestea, va fi viu prin ele. Hristos ne-a răscumpărat din

blestemul Legii, făcându-Se pentru noi blestem; pentru că scris

este: «Blestemat este tot cel spânzurat pe lemn» (Gal. 3, 10-13).

Şi iarăşi zice: Căci, eu, prin Lege, am murit faţă de Lege,

ca să trăiesc lui Dumnezeu... Nu lepăd harul lui Dumnezeu;

căci dacă dreptatea vine prin Lege, atunci Hristos a murit în

zadar (Gal. 2, 19-21).

27. Încetarea Legii Vechi la venirea celei Noi a fost

proorocită de prooroci. Marele prooroc al lui Dumnezeu

Ieremia aşa zice în această privinţă: Iată vin zile, zice Domnul,

când voi încheia cu casa lui Israel şi cu casa lui Iuda legământ

nou. Însă nu ca legământul pe care l-am încheiat cu părinţii lor

în ziua când i-am luat de mână, ca să-i scot din pământul

Egiptului. Acel legământ ei l-au călcat, deşi Eu am rămas în

legătură cu ei, zice Domnul. Dar iată legământul pe care-l voi

încheia cu casa lui Israel, după zilele acelea, zice Domnul: Voi

pune legea Mea înăuntrul lor şi pe inimile lor voi scrie şi le voi

fi Dumnezeu, iar ei îmi vor fi popor (Ier. 31, 31-33).

28. Se naşte întrebarea: Care legământ va fi înlocuit?

Proorocul Ieremia ne răspunde: Legământul pe care l-am

încheiat cu părinţii lor, în ziua când i-am luat de mână, ca să-i

scot din pământul Egiptului (Ier. 31, 32).

29. În ce consta acest legământ ne arată Proorocul Moise

la Deuteronom, zicând: Domnul Dumnezeul vostru a încheiat cu

voi legământ în Horeb (5, 2). Nu cu părinţii noştri a încheiat

Domnul legământul acesta, ci cu noi, cei care suntem toţi vii

astăzi aici... (5, 3). Eu am stat atunci între Domnul şi voi... (5,

5) El a zis: Eu sunt Domnul Dumnezeul tău, care te-am scos din

pământul Egiptului, din casa robiei... (5, 6) Acestea sunt

cuvintele pe care le-a rostit Domnul cu glas tare către toată

adunarea voastră, pe munte, din mijlocul focului, al norului, al

întunericului şi al furtunii, fără să adauge ceva. Şi le-a scris pe

două table de piatră şi mi le-a dat mie... (5, 22). Deci dându-se

la o parte şi înlocuindu-se legământul acesta Vechi, de la sine

cade şi sâmbăta - semnul acestui legământ 5.

525

Sectarul: Noi credem că cele zece porunci ale Legii

divine sunt porunci impuse fiecărui om, fiind date prin

cunoştinţă, deoarece pretenţiile lui Dumnezeu impuse oamenilor

au fost aceleaşi în toate timpurile. Noi credem că Legea divină

a fost întipărită în inima primilor oameni (Osea 6, 7), a fost

scrisă şi promulgată pe Sinai şi pusă în chivotul aşezământului

(Deut. 10, 1-5; Evrei 9, 4) şi că, departe de a fi fost vreodată

desfiinţată, Legea a fost împlinită şi preamărită mai presus de

orice chiar de către Iisus Hristos (Matei 5, 17; 12, 12; Isaia 42,

1-21 ş.a.).

Această Lege divină este veşnica voire a lui Dumnezeu,

deci de un caracter veşnic, neschimbabil, ca şi Dumnezeu, fiind

o copie fidelă după tablele adevărate care există în chivotul

Legii din sanctuarul ceresc, chivot care de aceea se numeşte

chivotul aşezământului din templul Său (Apoc. 11, 19). Noi credem că Legea ceremonială a lui Moise din Vechiul

Aşezământ - adică poruncile relative la jertfe, la ceremoniile

levitice, la templu etc, ce preînchipuiau lucrarea lui Hristos -,

fiind un simbol, adică umbra celor viitoare, a încetat din

momentul în care Iisus, trupul, împlinirea, a fost răstignit pe

lemn (Evrei 10, 1-10; 8, 5; 9, 24-26; Col. 2, 14-17). Deci

acestea sunt lucruri pe care nu trebuie să le mai ţină Biserica

Noului Testament 6.

Preotul: Cât de neîntemeiată este această împărţire a

Legii ce o faceţi voi, sectarilor sâmbătari! Voi, văzând

adevărurile scripturistice arătate în cele de mai sus, alergaţi la

această stratagemă de a împărţi Legea în cele 10 porunci, sau

Legea divină şi Legea ceremonială a lui Moise. Şi cât de mult

greşiţi şi vă înşelaţi şi în această privinţă, ciopârţind Sfânta

Scriptură după bunul vostru plac spre a susţine rătăcirile în care

aţi căzut. Dar în cele ce urmează se va da pe faţă şi această

rătăcire a voastră:

30. Noi vedem că cele zece porunci au fost date de

Dumnezeu pe Muntele Sinai în auzul întregului popor, care nu

avea voie însă să se apropie de munte. Dar Dumnezeu a vorbit

poporului nu ca un om sau chiar ca Moise, ci ca un Dumnezeu

Vezi Ic. C. Nazarie, Combaterea principalelor învăţături adventiste,

ed. aii-a, Bucureşti, 1921, p. 162.

Aceasta este o expunere a principiilor comunităţii adventiştilor de ziua a şaptea.

în toată mărirea Sa,lucru ce a spăimântat mult pe popor. Şi tot poporul a auzit tunetele şi fulgerele şi sunetul trâmbiţelor şi a văzut flăcările muntelui care fumega. La priveliştea aceasta tot poporul s-a dat înapoi şi a stat departe,temându-se. Ei au zis lui Moise:Vorbeşte tu cu noi şi vom asculta;dar Dumnezeu să nu mai vorbească cu noi, ca să nu murim (Ieş. 20, 19). La aceste cuvinte rostite de popor,Domnul a zis lui Moise:...Am auzit

cuvintele poporului acestuia, pe care le-au grăit către tine, şi tot ce au grăit este bine... Du-te şi le spune:întoarceţi-vă în corturile voastre! Iar tu rămâi aici cu Mine, şi-ţi voi spune toate poruncile, hotărârile şi legile ce trebuie să-i înveţi ca să le împlinească în pământul acela, pe care li-l dau Eu în stăpânire

(Deut. 5, 28-31).

Iată deci motivul pentru care Dumnezeu nu a dat

poporului toate poruncile,legile şi rânduielile:spaima, tunetele,

fulgerele,sunetul trâmbiţelor, flăcările muntelui şi teama de

moarte. Dar este bine să luaţi aminte voi,sectarilor sâmbătari, şi să Înţelegeţi că toată Legea a fost dată de Dumnezeu mai întâi

verbal-fie direct de la El,fie prin Moise-şi abia mai târziu a

scris pe cele două table de piatră cele zece porunci. Şi să mai ţineţi minte că pentru poporul evreu toate poruncile date de

Dumnezeu prin cuvânt,aveau aceeaşi putere şi obligaţie de a fi îndeplinite ca şi cele ce mai târziu s-au scris pe table. Astfel vedem că cel ce nu se tăia împrejur se pedepsea cu moartea, deşi porunca tăierii împrejur nu se cuprindea în cele zece

porunci ce au fost scrise pe tablele de piatră, deoarece această

poruncă fusese dată lui Avraam mai înainte de acestea(Fac. 17,14).

Chiar şi Mântuitorul nostru Iisus Hristos a respectat această poruncă şi a fost supus ei (Luca 2, 21).

Deci înţelegeţi că Sfânta Tradiţie este temelia atât a Vechiului, Cât şi a Noului Aşezământ, Căci, după cum vedeţi, mai întâi prin viu grai s-au dat Legea şi poruncile şi abia apoi

s-a scris. Şi nicidecum nu se poate a împărţi Legea în două - aşa cum vi se pare vouă -, deoarece toate poruncile, legile şi rânduielile date de Dumnezeu prin Moise nu sunt ale lui Moise,

ci ale lui Dumnezeu. Moise a fost numai un scriitor al Legii şi

un mijlocitor(Ioan 7, 22; Gal. 3, 19),dar Dumnezeu este Cel

care a poruncit prin Moise (Neem. 8, 14).

Legea nu este a lui Moise, ci a lui Dumnezeu (Dan. 6, 6;

Rom. 7, 22) şi este dată de Dumnezeu prin mijlocirea îngerilor

(Fapte 7, 53) şi a lui Moise (Neem. 8, 14). Deci nu există -

după cum credeţi voi - două legi: una divină şi alta

ceremonială, a lui Moise, care nu ar fi de la Dumnezeu, căci

toate poruncile, legile şi rânduielile levitice s-au dat de

Dumnezeu prin Moise şi nu de Moise fără Dumnezeu (III Regi

2, 3; Neem. 8, 1). Moise este robul lui Dumnezeu din casa lui

Dumnezeu (Num. 12, 7), dar nu este sluga mai mare decât

stăpânul său, nici solul mai mare decât cel ce l-a trimis pe el

(Ioan 13, 16).

Despre desfiinţarea sâmbetei şi serbarea Duminicii, vezi

mai pe larg la capitolul 28 al lucrării.

Capitolul 63

DESPRE DATA VENIRII A DOUA A DOMNULUI

•

Sectarul: Pentru ce voi, ortodocşii, învăţaţi pe oameni că

nimeni nu poate şti data exactă a venirii a doua a Domnului, de

vreme ce creştinii au de la Duhul Sfânt lumina cunoştinţei, prin

care pot cunoaşte şi data venirii a doua a Domnului? Însuşi Mântuitorul a făgăduit apostolilor Săi că le va trimite pe Sfântul

Duh, Care îi va învăţa toate şi le va descoperi totul. Iată cuvântul Domnului: Încă multe am a vă spune, dar acum nu

puteţi să le purtaţi. Iar când va veni Acela, Duhul Adevărului,

vă va călăuzi la tot adevărul; căci nu va vorbi de la Sine, ci

câte va auzi va vorbi şi cele viitoare vă va vesti (Ioan 16,

12-13; 14, 26; I Ioan 2, 27 ş.a.). Deci este clar că adevăratul

creştin, prin învăţătura de la Duhul Sfânt, poate să ştie şi cele

viitoare.

Aşadar, care vă sunt vouă, ortodocşilor, temeiurile biblice

în susţinerea învăţăturii voastre despre neştiinţa sfârşitului

lumii?

528

Preotul: Data exactă a venirii a doua a Domnului şi a

sfârşitului lumii, nimeni nu o poate şti mai dinainte cu precizie.

Mărturiile biblice în această chestiune sunt clare:

1. Însuşi Mântuitorul a spus: Iar de ziua şi de ceasul

acela nimeni nu ştie, nici îngerii din ceruri, nici Fiul (ca om),

ci numai Tatăl... (Matei 24, 36-51).

2. Iarăşi Mântuitorul, arătând neştiinţa noastră despre ziua

şi ceasul sfârşitului şi a venirii Sale celei de a doua, zice: Drept

aceea, privegheaţi, că nu ştiţi ziua, nici ceasul când vine Fiul

Omului (Matei 25, 13).

3. Nici chiar alte soroace ale timpului nu s-a dat a le şti

cineva, după cum arată Mântuitorul, zicând către apostolii Săi:

Nu este al vostru a şti anii sau vremile pe care Tatăl le-a pus în

stăpânirea Sa (Fapte 1,7).

4. Şi marele Apostol Pavel, arătând că nu i s-a dat omului

să ştie soroacele, vremurile şi ceasul sfârşitului, zice: Iar

despre ani şi despre vremuri, fraţilor, nu aveţi nevoie să vă

scriem, căci voi înşivă ştiţi bine că ziua Domnului vine aşa, ca

un fur noaptea (I Tes. 5, 1-2).

5. Şi marele Apostol Petru, arătând acelaşi lucru despre

neştiinţa noastră în cele ale sfârşitului şi venirii a doua a

Domnului, zice: Iar ziua Domnului va veni ca un fur (II Petru

3, 10).

6. Aşadar data venirii a doua a Domnului nu poate fi

cunoscută mai dinainte cu precizie, căci precum fulgerul iese de

la răsărit şi se arată până la apus, aşa va fi şi venirea Fiului

Omului (Matei 24, 27).

7. Numai apropierea venirii a doua poate fi cunoscută

după semnele care vor trebui să se arate (vezi Matei cap. 24;

Rom. 11, 25; II Tes. 2, 3-11; I Ioan 2, 18; Apoc. 13, 1-18;

20, 1-10 ş.a.).

Despre venirea a doua a Domnului a se vedea mai pe larg

la capitolul 29 al lucrării.

529

Capitolul 64

DESPRE ÎMPĂRĂŢIA DE O MIE DE ANI

(MILENIUL)

Sectarul: Pentru ce voi, ortodocşii, nu recunoaşteţi

Împărăţia de o mie de ani, care va fi mai înainte de sfârşitul

lumii, când vor învia drepţii spre a împărăţi cu Hristos „o mie

de ani", după care se va face învierea celor păcătoşi şi Judecata

cea din urmă împreună cu sfârşitul lumii? Care vă sunt

temeiurile biblice prin care puteţi dovedi că nu va fi această

împărăţie de „o mie de ani"?

Preotul: Voi, sectarilor milenişti, foarte mult vă rătăciţi

sucind şi strâmbând adevărul Sfintei Scripturi după părerea

voastră cea străină de adevăr. Să ştiţi şi să înţelegeţi că nu

există împărăţie de „o mie de ani", ci numai Împărăţia

cerurilor, Împărăţia lui Dumnezeu sau Împărăţia lui Hristos,

care nu are sfârşit (Luca 1, 33; 8, 1; Matei 12, 28; 21, 31, 43;

Ioan 18, 36; Rom. 14, 17; Efes. 5, 5; Col. 1, 13; II Tim. 4, 1;

Apoc. 12, 10 ş.a.). Temeiurile biblice care combat împărăţia de

„o mie de ani", pe care o susţineţi voi, sunt acestea:

1. Să se ştie clar că Sfânta Scriptură vorbeşte în termeni

profetici şi simbolici - adică numai cu închipuire - despre

împărăţia cea de „o mie de ani", şi nicidecum această proorocie

nu se poate lua după slovă, după cum şi alte multe proorocii

tainice şi acoperite din Apocalipsă nu se pot lua după înţelesul

literal. Iată ce zice marele dascăl al Bisericii lui Hristos, Sfântul

Efrem Sirul, către vechii eretici „hiliaşti" - cei cu „mia de ani"

din vremea sa: „Însă tu ceri de la mine istoria celor o mie de

ani? Şi eu voi cere de la tine candela şi psiful 7 cel alb (Apoc. 2,

Pietricica (gr.).

17) şi băutura cea încropită, şi vărsătura, pe care scriindu-le

celor şapte Biserici, cu închipuire le-a pus (Apoc. 3, 15-16).

Dacă ceri de la mine întâia înviere de cei o mie de ani, voi cere

şi eu de la tine cal, şi înger galben, şi jivină gândită care se

numeşte Absintos şi care are fire amară, ca pelinul (Apoc. 6, 8,

8, 11). Dă-mi mie cele şapte pahare şi ia pe cei o mie de ani

(Apoc. 15, 7).

Dovedeşte că femeia este cetate şi eu ţie pentru cei o mie

de ani îţi voi da dovadă (Apoc. 17, 18). Tâlcuieşte-mi mie, că

femeia care de la sine s-a înălţat se face Ierusalim şi nu mai este

femeie, şi eu îţi voi tâlcui ţie pentru cei o mie de ani. Au doară

cetatea naşte? Au după ce a născut se face Ierusalim? Au doară

fiara este omul fărădelegii? Au doară la fiară şapte capete se împreună ca să împărăţească? (Apoc. 12, 3; Dan. 7, 24). Au

doară din cele şapte al optulea este şi nu este numărul al

optulea, că şapte sunt, că cele trei capete s-au pierdut? (Dan. 7,

20). Au doară numele fiară este nepovestit şi, ca al lui

Dumnezeu, cu totul nenumit?

Să nu fie. Au doară nu ştia numele fiarei cel ce zice

numărul numelui? Mai întâi a cunoscut slovele şi aşa în stihii a

despărţit numele. Mai întâi a numit numele întru sine şi apoi

aşa din stihii împreunând numărul, a zis că şase sute şaizeci şi

şase ţin stihiile împlinirea. Deci aşa şi la cei «o mie de ani», pe

necuprinderea şi nemărginirea vieţii veşnice a însemnat-o.

Că dacă o zi înaintea Domnului este ca o mie de ani

(II Petru 3,8), apoi cine va putea să numere câte zile au cei o

mie de ani şi miile miilor şi milioanele milioanelor celor atâtea

zile? Deci pentru nemărginirea anilor, pe miile de ani în zile şi

ale zilelor întru miile de ani, le-a aşezat întru odihna învierii

sfinţilor (Apoc. 14, 1, 3-18)" 8.

2. Această împărăţie de „o mie de ani" este identică cu

împărăţia lui Hristos pe care a întemeiat-o pe pământ

Mântuitorul prin patima Sa de pe Cruce şi prin Învierea Sa din

morţi, cuprinzând intervalul de timp dintre Învierea Sa şi

sfârşitul lumii. Să auzim iarăşi pe acelaşi mare sfânt al

Bisericii, Sfântul Efrem Sirul, care adevereşte acest lucru,

zicând: „Ştiu că a zis că se va dezlega iarăşi balaurul. Însă cu

ghicitură şi întunecat a zis. Femeia cea îmbrăcată în aur va fi

cetate, şi zid va avea împrejur din pietre scumpe (Apoc. 21,

10-12, 14) şi înţelegem pe femeie că este Biserica. Şi iarăşi o

înţelegem că este de aur pentru vrednicia cea slăvită, din pietre

scumpe, şi pentru nestricăciune.

Într-acest chip şi şarpe s-a arătat că este diavolul, şi lanţul

lui, certarea lui Dumnezeu, şi legătura, adică să nu aibă el

stăpânire asupra omenirii. Drept aceea se dezleagă, când prin

antihrist va veni, ca să arate Dumnezeu că stă asupra neamului

omenesc, sau că l-a depărtat de la omenire şi îi mai dă lui

stăpânire asupra ei.

Dar se pare că te miri tu de cuvântul cel zis puţin mai

înainte, care mi se cuvine a-l spune, că pentru amândouă

venirile l-a zis întru care balaurul uneori se leagă, iar alteori se

dezleagă. L-a legat întru venirea cea dintâi, când a zis Hristos:

Iată, v-am dat putere să călcaţi peste şerpi şi peste scorpii, şi

peste toată puterea vrăjmaşului... (Luca 10, 19). S-a dezlegat

iarăşi la puţină vreme, fiindcă zice marele Apostol Pavel:

...fiindcă n-au primit iubirea adevărului (cei necredincioşi)...,

Dumnezeu le trimite o lucrare de amăgire, ca ei să creadă

minciuni, ca să fie osândiţi toţi cei ce n-au crezut adevărul, ci

le-a plăcut nedreptatea (II Tes. 2, 10-12). Pentru aceea şi

Mântuitorul a zis că s-a dezlegat şarpele, căci până într-atât va

fi lucrător, cât să smintească de este cu putinţă şi pe cei aleşi

(Matei 24, 24). Au doară cu lanţuri se leagă vreodată duhul?

Au întru adâncuri se închide jivina cea gândită şi nepipăită?

Nicidecum! Ci pentru ca, din muncile cele ce sunt la noi, să ne

învăţăm cele nevăzute şi mai presus de înţelegerea noastră" 9.

Această împărăţie a lui Hristos stăpâneşte viaţa dinlăuntru

a oamenilor fiindcă este împărăţie duhovnicească (Ioan 18, 36).

3. Iarăşi trebuie spus că împărăţia cea de „o mie de ani"

nu este altceva decât răstimpul dintre Învierea Domnului din

morţi şi sfârşitul lumii, întru care Hristos a legat pe diavolul şi

i-a limitat puterea asupra oamenilor (vezi Ioan 12, 31; 13, 31;

16, 11, 33; Isaia cap. 53; I Petru 2, 24; Col. 2, 15; Evrei 2, 14;

5, 7; Apoc. 12, 10; I Cor. 15, 25; Matei 4, 11; Luca 4, 13).

Ibidem.

Să auzim iarăşi pe Sfântul Efrem: „Iar învierea întâi şi a

doua a zis pentru că două sunt rânduielile sfinţilor celor doua

aşezăminte, vrând să arate că cei ai aşezământului celui nou

întru întâia vrednicie vor învia şi cei ai aşezământului celui

vechi întru a doua, fiind învierea amândurora părţilor întru

aceeaşi vreme. După cum marele Pavel a zis: Căci trâmbiţa va

suna şi toţi cei morţi vor învia... (I Cor. 15, 52).

Şi cum că două rânduieli a zis: întâia şi a doua înviere,

zice apostolul: Pârga este Hristos, după aceea cei ai lui

Hristos, apoi sfârşitul... (I Cor. 15 23-24). Iar cum că una iarăşi şi întru o vreme se va face învierea tuturor morţilor,

iarăşi Pavel zice: Pentru că Însuşi Domnul, întru poruncă, la

glasul arhanghelului şi întru trâmbiţa lui Dumnezeu, Se va

pogorî din cer, şi cei morţi întru Hristos vor învia întâi. După

aceea, noi cei vii, care vom fi rămas, vom fi răpiţi, împreună

cu ei, în nori... (I Tes. 4, 16-17).

Iată şi acum zice de întâia şi a doua înviere, dar nu după

alcătuirea cea din Apocalipsă, ci a schimbat. Că acolo a zis mai

întâi învierea drepţilor, apoi pe cea a tuturor, iar aici întâi pe a

tuturor, apoi pe a drepţilor. Drept aceea nu pătimeşte nimic,

nici osebeşte această rânduială a lui, întâi şi pe urmă. Şi mai jos zice: Încă şi Evanghelia cearc-o cu de amănuntul şi vei vedea

unirea şi nedespărţirea celor două învieri, pentru că în aceeaşi

vreme şi pentru răsplătirea cea cu lucrul, zice că va fi; căci zice

că va pune oile de-a dreapta, iar caprele de-a stânga (Matei

25, 33).

Deci iată că în aceeaşi dată a zis: «va pune», nu acum şi

după aceea. Însă de vreme ce întâi drepţilor le-a zis Hristos că

vor merge în viaţa veşnică, pentru aceasta şi Ioan a zis că

drepţii întâi vor învia (Apoc. 20, 6), şi pe cei «o mie de ani» i-a aşezat în loc de vreme nescrisă împrejur 10

şi de nenumărat, după cum am zis şi mai sus. Însă capul celor ce s-a zis pentru

înviere este că una este şi cum că toţi într-o clipeală de ochi

degrabă vom învia (I Cor. 15, 51-52). Iar că drepţii, după ce

vor împărăţi cu Hristos «o mie de ani», iarăşi vor veni la

judecată? Să nu fie. Oare vor muri iarăşi, ca o a treia înviere să

se

11 Ibidem, p. 209-210. Apostolul nu a zis că întâia înviere este Hristos, ci ca o «pârgă» nescrisă împrejur - necuprinsă, nesfârşită (n. ed.)

facă pentru dânşii? Atunci cum zice Pavel că după ce vor învia din morţi toţi, atunci noi cei vii, care vom fi rămaşi, nu

vom întrece pe cei adormiţi? (I Tes. 4, 17). Ci după ce vor învia toţi împreună, drepţii şi nedrepţii, adică viii şi morţii,

atunci nu zice că vom ajunge noi cei vii să adormim, ci în nori

ne vom răpi. Deci vezi că după ce vor învia drepţii, nu vor mai

muri, ca să se facă o a treia înviere şi să mai stea la judecată

înaintea lui Hristos".

4. La sfârşitul lumii iar va fi dezlegat satana pentru puţină

vreme să acţioneze asupra oamenilor şi apoi îndată va fi venirea

a doua a Domnului şi judecata cea viitoare, când diavolul şi

antihrist vor fi nimiciţi de puterea Domnului nostru Iisus

Hristos, prin suflarea gurii Sale şi prin strălucirea venirii Sale

(II Tes. 2, 1, 4, 8, 13), când iadul şi moartea împreună cu

diavolul vor fi aruncaţi în iezerul cel de foc, care este moartea a

doua (Apoc. 20, 1-14).

5. Învierea cea dintâi despre care vorbeşte în acest loc

Apocalipsa este şi învierea cea prin botezul creştin (Rom. 6, 3-5; Gal. 3, 27; Ioan 5, 21-22; 11, 25; I Cor. 15, 20-22, 49;

Filip. 3, 21). Botezul creştin, după cum vedem, se cheamă şi

„înviere" (Rom. 6, 3-5). Această înviere prin Botezul creştin în

raport cu învierea cea de a doua sau cu cea generală a trupurilor

este întâia, faţă de învierea „cea de apoi" (Ioan 11, 24) 12.

6. La sfârşitul intervalului de timp cuprins între învierea

Domnului şi sfârşitul lumii, va fi dezlegat diavolul din nou şi se

va da slobozenie de la Dumnezeu ca să amăgească popoarele şi

să lucreze cu furie şi cu putere împotriva sfinţilor lui

Dumnezeu, sub formă de antihrist, fiară sau prooroc mincinos.

Durata acestei acţiuni a diavolului asupra omenirii de la

sfârşitul lumii va fi de scurtă durată (vezi la Apoc. 13, 5; 20, 3;

Matei 24, 22).

7. Deci să ştiţi voi, sectarilor milenişti, că învierea cea

dintâi, despre care faceţi voi atâta caz, nu este decât cea arătată

mai sus de Sfântul Efrem Sirul, adică învierea cea prin Botezul

creştin; iar a doua înviere este învierea cea de apoi (Ioan 11, 24).

(începătură) a snopilor în arie, ca tu să nu zici a doua înviere când vei vedea scris după aceea «cei ai lui Hristos» (I Cor. 15, 23).

Moartea cea dintâi este cea naturală a trupului sau

despărţirea sufletului de trup, iar moartea cea de a doua sunt

chinurile cele veşnice ale iadului (Apoc. 20, 10). Ea se mai

numeşte muncă veşnică în contrast cu fericirea cea veşnică, numită şi „viaţă" (Prov. 8, 35; Ioan 1, 4; 5, 24; 11, 25; Matei

18, 8, 9; 19, 17; Marcu 9, 43, 45).

8. Aşadar înţelegeţi, toţi sectarii milenişti, că durata

împărăţiei lui Hristos nu are sfârşit (Luca 1, 33), iar ceea ce se

zice împărăţie de „o mie de ani" este numai un cuvânt tainic şi

simbolic, ca şi alte multe cuvinte din Apocalipsă. Acest răstimp de „o mie de ani" simbolizează un timp nehotărât - intervalul

de timp ce s-a scurs de la Învierea Domnului şi până aproape de

sfârşitul lumii -, adică până se va dezlega diavolul pentru

puţină vreme şi va lucra prin antihrist împotriva omenirii. Dacă

ar fi după mărturia cea rău înţeleasă a voastră, atunci ar urma

să fie trei învieri şi trei veniri ale Domnului, lucru cu totul

neadevărat, deoarece Duhul Sfânt zice: Că vine, că vine să

judece pământul (Ps. 95, 12). A spus de două ori „că vine",

arătând cele două veniri ale Mântuitorului: prima pentru

mântuirea lumii, iar a doua pentru judecarea ei (Sfântul Vasile

cel Mare, Tâlcuire la Psalmi).

Dar cum va fi învierea mai înainte de sfârşit, când va veni

Hristos la a doua venire? Că dacă va veni să împărăţească cu drepţii, aşa cum susţineţi voi, sectarilor milenişti, apoi iarăşi va

veni judecător; apoi trei veniri vor fi. Şi în care scriptură se

poate găsi scris una ca aceasta? Ci şi cu neputinţă este, căci

dacă ar veni mai înainte de sfârşit - lumea încă fiind

stricăcioasă - întru stricăciune şi pe drepţi i-ar face să fie, şi

iarăşi vor muri; şi El Însuşi cu dânşii se va împărtăşi din

stricăciune. Dar nicidecum nu se poate de două ori să moară cei

drepţi, deoarece zice marele Apostol Pavel că: Este rânduit

oamenilor o dată să moară, iar după aceea să fie judecata

(Evrei 9, 27). După cum se zice şi despre Hristos că, înviat din

morţi, nu mai moare. Moartea nu mai are stăpânire asupra

Lui... (Rom. 6, 9-10; Evrei 9, 28). Deci una este învierea

drepţilor şi a nedrepţilor, într-o clipeală de ochi (I Cor. 15, 51-52; I Tes. 4, 15-17).

Însemnări extrase de la Sfântul Andrei al Cezareei

despre Împărăţia cea de o mie de ani 13

Mia de ani întru care va împărăţi Hristos cu drepţii este

vremea de la întruparea lui Hristos până la venirea lui antihrist.

Să se ştie că numărul „o mie de ani" este simbolic şi cu

închipuire şi nu se ia după înţelesul literal în Sfânta Scriptură.

Aşa de pildă, în Sfânta Scriptură se vede scris: O mie de ani

înaintea ochilor Tăi, Doamne, ca ziua de ieri care a trecut (Ps.

89, 4). Iar de vom înţelege că aici este vorba cu adevărat numai

de „o mie de ani", ca o zi de ieri care a trecut, apoi altă

scriptură ne arată că nu este aşa; deoarece după cum o mie de

ani se poate socoti ca o zi, aşa şi o zi înaintea Domnului este ca

o mie de ani (II Petru 3, 8). Şi dacă aşa vom înţelege după

litera Sfintei Scripturi, atunci câte mii de ani ne trebuie nouă ca

să facem iarăşi o mie de ani? Dar nu este aşa. Ci acest număr desăvârşit de o mie de ani este pus în Sfânta Scriptură cu taină

şi cu închipuire; şi acest număr desăvârşit pe roada cea

desăvârşită a credinţei o arată 14.

Încă despre cuvântul o mie în Sfânta Scriptură se poate

vedea şi acolo unde zice: Cuvântul care a poruncit Dumnezeu

într-o mie de neamuri (Ps. 104, 8). Şi în alt loc zice:...fiecare

lucrător să-i dea la rod o mie de sicli de argint (Cânt. 8, 11), şi

iarăşi acolo: O mie lui Solomon şi două sute celor ce păzesc

roadele ei (Cânt. 8, 12). ”Celor ce păzesc roadele ei" număr

desăvârşit a însemnat, că şi mulţimea întru aducere de roadă

desăvârşită este 15.

Iar dacă se pomeneşte la Apocalipsă de două morţi şi de

două învieri (Apoc. 20, 5, 14), apoi să înţelegem că cea dintâi

moarte este moartea trupească, dată ca pedeapsă trupului pentru

călcarea poruncii, iar a doua moarte este munca de veci. Iar

învierea cea dintâi este învierea cea din faptele cele moarte, iar

cea de a doua este aducere din stricăciunea trupului la

nestricăciune.

Sfântul Andrei al Cezareei, Tâlcuirea Apocalipsului, trad. rom. Pr. Latiu Zizania, Bucureşti, 1704, p. 167 înmss.

94

Ibidem, p. 171.

Ibidem.

Ibidem, p. 169-171.

Iar dacă ereticii au înţeles că învierea cea dintâi va fi

înainte de învierea cea de obşte - ca să împărăţească Hristos cu

cei drepţi pe acest pământ, spre a se desfăta drepţii „o mie de

ani" cu toate dulceţile pământului acestuia, ca o răsplată pentru

cele ce au răbdat pe pământ pentru Hristos - şi apoi să fie

învierea tuturor celor drepţi şi a celor păcătoşi, apoi acest lucru

nu numai că este străin de Biserica lui Hristos, dar este şi o

nebunie de a-l vorbi noi. Deoarece noi auzim pe Mântuitorul

zicând către saduchei „că precum sunt îngerii în cer, aşa şi

drepţii vor fi după înviere" (Matei 22, 30); încă şi pe marele

Apostol Pavel, care ne arată că împărăţia lui Dumnezeu nu este

mâncare şi băutură, ci dreptate şi pace şi bucurie în Duhul

Sfânt (Rom. 14, 17).

Deci să ştie toţi ereticii milenişti că împărăţia cea de „o

mie de ani" nu este altceva decât vremea propovăduirii

Evangheliei lui Hristos, care ţine de la venirea Lui cea dintâi şi

până la slăvită venirea Sa cea de a doua 16.

Despre împărăţia de o mie de ani, vezi mai pe larg în

capitolul 30 al lucrării.

Capitolul 65

DESPRE VEŞNICIA CHINURILOR IADULUI

Sectarul: Voi, ortodocşii, vă înşelaţi socotind despre

chinurile iadului că ar fi veşnice. Acest lucru este cu neputinţă,

deoarece citim în Sfânta Scriptură că: Vrăjmaşul cel din urmă,

care va fi nimicit, este moartea (I Cor. 15, 26). De aici rezultă că moarte nu va fi şi deci ceea ce se numeşte iad sau moartea

cea veşnică, nu va fi altceva decât o distrugere sau o nimicire a

celor păcătoşi, spre a nu mai fi în veci (Apoc. 20, 9).

Iadul propriu-zis nu este altceva decât evreiescul „şeol"

(groapă de mormânt) sau latinescul „hades" (infern, adică loc

sub pământ, locuinţa celor morţi), iar expresiile „foc veşnic"

sau „chin veşnic" nu înseamnă ceva fără de sfârşit, ci numai o

moarte, o aruncare în pământ, căci omul nu este cu suflet

nemuritor, şi de aceea moartea înseamnă numai o întoarcere în

pământ.

Care vă sunt vouă mărturiile şi temeiurile biblice în

susţinerea învăţăturii despre veşnicia chinurilor iadului?

Preotul: Mărturiile şi temeiurile biblice despre veşnicia

chinurilor iadului sunt prea multe. Dintre acestea însemnăm aici

puţine:

1. Sfântul şi marele Prooroc Isaia zice: Şi când vor ieşi,

vor vedea trupurile moarte ale celor care s-au răzvrătit

împotriva Mea, căci viermele lor nu va muri şi focul lor nu se

va stinge. Şi ei vor fi pentru toată făptura privelişte de groază

(Isaia 66, 24).

2. Şi marele prooroc al lui Dumnezeu, Daniil, adeverind

despre veşnicia chinurilor iadului, zice: Mulţi dintre cei care

dorm în ţărâna pământului se vor scula, unii la viaţă veşnică,

iar alţii spre ocară şi osândă veşnică (Dan. 12, 2).

3. Însuşi Mântuitorul nostru Iisus Hristos, arătând

veşnicia chinurilor iadului, zice: Iar dacă mâna ta sau piciorul

tău te sminteşte, taie-l şi-l aruncă de la tine, că este bine pentru

tine să intri în viaţă ciung sau şchiop, decât, având amândouă

mâinile sau amândouă picioarele, să fii aruncat în focul cel

veşnic (Matei 18, 8).

4. Mântuitorul nostru Iisus Hristos numeşte pedeapsa

iadului de-a dreptul şi categoric „foc veşnic" sau „foc nestins"

(Marcu 9, 43).

5. Mântuitorul nostru Iisus Hristos, arătând veşnicia

chinurilor iadului, care va fi hotărâtă la Judecata cea de Apoi

asupra celor păcătoşi, zice: Atunci va zice (Împăratul) şi celor

de-a stânga: Duceţi-vă de la Mine, blestemaţilor, în focul cel

veşnic, care este gătit diavolului şi îngerilor lui (Matei 25, 41),

şi în continuare arată rezultatul Judecăţii de apoi, zicând: Şi vor

merge aceştia la osândă veşnică, iar cei drepţi la viaţă veşnică

(Matei 25, 46).

539

6. Mântuitorul nostru Iisus Hristos, iarăşi arătând veşnicia

chinurilor iadului, zice:...în gheena, în focul cel nestins, unde

viermele lor nu moare şi focul nu se stinge (Marcu 9, 43-48), şi

iarăşi: gheena focului (Matei 5, 22) sau simplu: gheena (Matei

5, 29).

7. La Apocalipsă, dumnezeiescul Evanghelist Ioan

Teologul aude glasul unui înger pedepsitor, care strigă că

oricine se va închina fiarei se va chinui în foc şi în pucioasă şi

fumul chinurilor lor se suie în vecii vecilor şi nu au odihnă nici

ziua, nici noaptea (Apoc. 14, 9-11).

Şi iarăşi, acelaşi înger zice despre soarta diavolului şi a

celor ce i-au urmat lui: Va ieşi să amăgească neamurile... pe Gog şi pe Magog, şi să le adune la război... Dar s-a pogorât

foc din cer şi i-a mistuit. Şi diavolul, care-i amăgise, a fost

aruncat în iezerul de foc şi de pucioasă, unde este şi fiara şi

proorocul mincinos. Şi vor fi chinuiţi acolo, zi şi noapte, în

vecii vecilor (Apoc. 20, 8-10).

8. În iad chinurile sunt veşnice (vezi Daniel 12, 2; Matei

5, 29; 25, 46; Marcu 3, 29; 9, 44; II Tes. 1, 9; Iuda 1, 6;

Apoc. 14, 11; 20, 10 ş.a.).

9. Cei păcătoşi vor fi aruncaţi în muncile cele veşnice

(Isaia 66, 24; Matei 3, 12; 11, 23; 13, 50; Luca 3, 17; 10, 15;

Evrei 10, 27; Iuda 1, 7, 13; Ps. 54, 23).

Deci din cele de până aici, înţelege, omule rătăcit, împreună

cu toţi cei ce cugetă asemenea ţie, că chinurile iadului sunt

veşnice. Nu mai amorţiţi conştiinţele oamenilor necunoscători

ai Sfintelor Scripturi cu părerea voastră nebună şi rătăcită, prin

care susţineţi neadevărul despre veşnicia chinurilor iadului.

Despre veşnicia chinurilor iadului a se vedea mai pe larg

la capitolul 31 al acestei lucrări.

Capitolul 66

STATUL ÎN CONCEPŢIA BIBLICĂ

Sunt unii sectari, ca de pildă „studenţii în Biblie"

(ruseliştii), „martorii lui Iehova", „adventiştii" şi alţii, care

susţin că, după învăţătura biblică, statul şi autorităţile de stat nu

trebuie recunoscute, deoarece ele sunt unelte ale lui antihrist,

întocmai ca şi organizaţiile bisericeşti. Ei consideră că

autorităţile de stat - la fel ca şi „instrumentul clerical" din

Biserică - susţin deosebirile de clasă şi vrăjmăşia între oameni;

provoacă războaie sângeroase între naţiuni, tulburări şi

nenorociri. Această blestemată învăţătură a lor, ei o propagă

mai mult prin viu grai, cu precauţie, şoptind-o la ureche, de

frica autorităţilor de stat. Împotriva acestor calomnii aduse

statului şi Bisericii de către aceşti oameni rătăciţi de la adevăr,

noi însemnăm aici din dumnezeiasca Scriptură temeiurile şi

mărturiile care ne obligă a ne supune statului, a-l respecta, a-i

da cuvenita ascultare, a plăti impozite şi a împlini toate celelalte

datorii. Mărturiile biblice în legătură cu supunerea şi ascultarea

noastră faţă de stat sunt următoarele:

1. Organizaţiile de stat trebuie recunoscute şi ascultate

pentru că ele garantează ordinea, care este de la Dumnezeu

(Rom. 13, 1-5).

2. Trebuie a ne supune şi a asculta de autorităţile de stat,

fiindcă ele sunt rânduite de la Dumnezeu...spre pedepsirea

făcătorilor de rele şi spre lauda făcătorilor de bine... (I Petru 2, 13-18).

3. Marele Apostol Pavel scrie ucenicului său, Tit, să

înveţe pe credincioşi în ceea ce priveşte atitudinea lor de

devotament faţă de autoritatea statului, zicându-i: Adu-le aminte

să se supună stăpânirilor şi dregătorilor, să asculte, să fie gata

la orice lucru bun (Tit 3,1).

4. Acelaşi mare Apostol Pavel scrie şi ucenicului său

Timotei, cerându-i nu numai să se supună, ci şi rugăciune să

540

facă pentru cei din dregător iile statului: Vă îndemn deci, înainte

de toate, să faceţi cereri, rugăciuni, mijlociri, mulţumiri,

pentru toţi oamenii, pentru conducători şi pentru toţi care sunt

în înalte dregătorii, ca să petrecem viaţă paşnică şi liniştită...

(I Tim. 2, 1-3).

5. Împreună cu statul, noi trebuie să recunoaştem şi

anumite aşezăminte prin care se susţine un stat, cum ar fi de

exemplu: serviciul militar, impozitul ş.a. (Luca 3, 14; Matei 8,

5-13; Luca 7, 1-10; Fapte cap. 10).

6. Mântuitorul nostru Iisus Hristos ne-a învăţat să dăm

cezarului cele ce sunt ale cezarului, adică impozitul, supunerea

la serviciul militar, cinstea celor din dregătoriile statului ş.a.

(Matei 22, 15-22; 17, 24-27 ş.a.).

7. Iarăşi marele Apostol Pavel ne sfătuieşte, zicând: Daţi

deci tuturor cele ce sunteţi datori: celui cu dajdia, dajdie; celui

cu vama, vamă; celui cu teama, teamă; celui cu cinstea, cinste

(Rom. 13, 7).

8. Sfânta Scriptură ne adevereşte că sunt admise naţionalismul

şi patriotismul, ca sentimente de adeziune şi devotament

pentru naţiunea din care facem parte şi patria în care trăim.

Mântuitorul Însuşi a dat pildă în această privinţă, dând prioritate

celor de acelaşi neam cu el după trup (vezi Matei 15, 24)

şi poruncindu-le apostolilor Săi să propovăduiască la toate popoarele,

dar să înceapă din Ierusalim (Luca 24, 47; Fapte 1,8).

9. Marele Apostol Pavel respectă dreptul fiecărui popor

la „mărire" şi la „cinste" înaintea lui Dumnezeu, dacă „lucrează

binele" (Rom. 2, 10). Atunci când a fost pe nedrept

pedepsit, Sfântul Pavel a cerut judecata cezarului (împăratului)

(Fapte 22, 25).

10. La primele Rusalii creştine, fiind de faţă oameni din

peste 15 ţări, Apostolii - ce fuseseră insuflaţi de Preasfântul

Duh - nu i-au sfătuit pe ei ca să se împotrivească rânduielilor

din ţările lor, ci le-au vorbit tuturor în limbile lor (Fapte 2,

1-11), respectând astfel dreptul fiecărui popor de a merge în

căile sale (Fapte 14, 16).

11. De vreme ce serviciul militar este admis de Sfânta

Scriptură - conform mărturiilor arătate mai sus -, evident că

este admis şi războiul de apărare, căci armata are în primul

rând rolul de apărare a ţării.

541

Numai într-un singur caz poate fi cetăţeanul dezlegat de

obligaţia de a se supune rânduielilor statului: când acesta ar

porunci ceva direct împotriva Legii lui Dumnezeu. În acest caz

Legea lui Dumnezeu trebuie să aibă întâietate, după mărturia

Sfintei Scripturi, care învaţă că: Trebuie să ascultăm mai mult

de Dumnezeu decât de oameni (Fapte 4, 19).

12. Dar însăşi buna chibzuinţă a oricărei minţi sănătoase

înţelege folosul supunerii faţă de stat, căci acesta garantează

viaţa, libertatea şi bunurile tuturor cetăţenilor săi.

Despre supunerea şi cinstirea datorate rânduielilor statului

să se vadă mai pe larg în capitolul 32 al acestei lucrări.

Capitolul 67

DESPRE VORBIREA ÎN LIMBI

(GLOSOLALIA)

Preotul: Glosolalia este un cuvânt grecesc, care pe

româneşte se tâlcuieşte a vorbi în limbi, sau a vorbi în alte

limbi, dar nu ca poliglot (pe cale naturală), ci ca inspirat (în

stare de extaz).

1. Glosolalia este numită în Sfânta Scriptură „vorbire în

limbi" (Fapte 10, 46; 19, 6).

2. Glosolalia se numeşte şi vorbire într-o singură limbă,

la singular (I Cor. 14, 2, 4), dar şi la plural (vezi I Cor. 14, 5,

6, 18, 22, 23, 39) sau vorbire în altă limbă, aparţinând altor

popoare (I Cor. 14, 21), sau vorbire în duh (I Cor. 2, 15-16),

adică în extaz, sub inspiraţie de la Duhul Sfânt, iar nu prin

cunoştinţă proprie.

3. Glosolalia este vorbire inspirată - datorită unui dar

harismatic - într-o altă limbă, străină, dar existentă, deci

omenească, însă necunoscută de cel ce vorbeşte.

4. Glosolalia se mai numeşte şi:

- vorbire în limbi noi (Marcu 16, 17);

- vorbire în felurite limbi (I Cor. 12, 10-25);

542

- vorbire în limbi omeneşti (I Cor. 13, 1);

- vorbire în limbi neînţelese (I Cor. 14, 2) ş.a.

5. Glosolalia se mai numeşte şi vorbire în diferite limbi

ale altor popoare (Fapte 2, 1-18).

Deci după mărturiile scripturistice de mai sus se poate

vedea în câte feluri se poate înţelege cuvântul glosolalie.

Sectarul: Oare Biserica voastră, în decursul istoriei sale,

a formulat vreo dogmă, vreun canon sau vreo învăţătură

lămuritoare în privinţa glosolaliei?

Preotul: Biserica noastră dreptmăritoare, în decursul

existenţei sale istorice, nu a formulat nici o dogmă, nici un

canon şi nici o învăţătură specială în privinţa glosolaliei, nefiind

nevoie de aşa ceva, deoarece până mai ieri-alaltăieri nici nu a

existat vreo problemă a glosolaliei. Biserica noastră a formulat

dogme, canoane şi învăţături speciale în vederea combaterii vechilor

erezii, cu care s-a luptat în trecutul ei istoric de aproape

două mii de ani, dar secta aceasta a pseudo-glosolalilor, care a

venit aici de peste ocean, nu a fost luată în seamă de Biserică şi

nici nu s-a luat până azi vreo hotărâre sinodală în privinţa ei.

Însă de va fi nevoie, conducătorii duhovniceşti ai Bisericii

Universale Ortodoxe vor lua măsurile cuvenite şi faţă de această

sectă a veacului al XX-lea.

Sectarul: Dar pentru care pricină ziceţi voi, ortodocşii, că

darul harismatic al glosolaliei a fost dat de Dumnezeu numai

pentru vremea de la începutul Bisericii creştine, cu scopul de a

înlesni predicarea Evangheliei la cât mai multe popoare şi că

acest dar, al vorbirii în limbi, va înceta din Biserică? Care vă sunt vouă mărturiile scripturistice în această privinţă?

Preotul: Într-adevăr, acest dar harismatic al „vorbirii în

limbi" a fost dat de Dumnezeu la începutul Bisericii creştine, cu

scopul de a uimi pe cei necredincioşi (Fapte 2, 12), de a se

înlesni predicarea Evangheliei la toată lumea şi de a fi „un

semn" de mare mirare pentru cei necredincioşi (I Cor. 14, 22).

Iar acum, după ce am crezut în Hristos, nu mai este nici o

nevoie de a ni se „vorbi în limbi", nemaiavând nici un rost

acest lucru pentru cei credincioşi.

Sectarul: Dar spune undeva în Sfânta Scriptură că acest

dar harismatic al „vorbirii în limbi" va înceta din Biserică şi nu

va rămâne până în sfârşit?

543

Preotul: Despre încetarea acestui dar al „vorbirii în

limbi" din Biserică ne-a proorocit dumnezeiescul Apostol

Pavel, zicând că: Darul limbilor va înceta (I Cor. 13, 8). Acest

adevăr ni-l arată şi marele dascăl al Bisericii lui Hristos,

dumnezeiescul părinte Ioan Gură de Aur, care zice: „Pentru

care pricină, dar, a fost dat şi apoi a fost luat dintre oameni

harul acesta? Nu pentru motivul că Dumnezeu ne necinsteşte, ci

pentru că ne cinsteşte foarte mult. Cum? Să vă spun: Oamenii

erau atunci mai fără de minte, deoarece erau izbăviţi de curând

de idoli, şi mintea lor era încă neascuţită şi mai nesimţitoare.

Erau atraşi şi încântaţi de toate cele trupeşti şi nu aveau încă

nici o idee despre darurile netrupeşti şi nici nu ştiau ce este

harul Duhului Sfânt, care vine numai prin credinţă. Pentru

aceea se făceau atunci semne. Unele dintre harismele

duhovniceşti sunt nevăzute şi se înţeleg numai prin credinţă, iar

altele se fac prin semne văzute, pentru încredinţarea celor

necredincioşi. Spre exemplu: iertarea păcatelor este un lucru

spiritual, este o harismă nevăzută, căci nu vedem cu ochii

trupului cum ni se curăţă păcatele. Pentru ce? Pentru că sufletul este cel curăţit, iar sufletul nu se vede cu ochii trupului. Aşadar

curăţirea păcatelor este un dar spiritual, care nu poate să fie

făcut evident ochilor trupului. A vorbi însă în diferite limbi este

şi aceasta una din lucrările Duhului Sfânt, care dă un semn

văzut şi uşor de priceput de cei necredincioşi.

Într-adevăr, vorbirea care se aude în afară este o

învederare şi o dovadă a lucrării lăuntrice petrecute în suflet,

adică a celei nevăzute. Pentru aceasta şi Pavel zice: însă

fiecăruia se dă arătarea Duhului spre folos (I Cor. 12, 7). Dar

eu acum nu am nevoie de semne. Pentru ce? Pentru că am fost învăţat să cred în Stăpânul şi fără să mi se dea semn; cel care

nu crede are nevoie de zălog, dar eu, care cred, n-am nevoie de

zălog şi nici de semn. Ştiu că am fost curăţit de păcate, chiar

dacă nu vorbesc în limbi. Cei de atunci însă nu credeau, dacă

nu primeau semn. Pentru aceasta li se dădeau semne, ca o

arvună a credinţei în care credeau. Prin urmare nu se dădeau

semne ca la nişte credincioşi, ci ca la nişte necredincioşi, ca să

ajungă credincioşi. În acest sens zice şi Pavel: Vorbirea în limbi

este semn nu pentru cei credincioşi, ci pentru cei necredincioşi

(I Cor. 14, 22). Vedeţi dar că dacă s-au îndepărtat de la noi

544

semnele, nu se datorează faptului că Dumnezeu ne necinsteşte,

ci că ne cinsteşte? A făcut astfel, voind să arate credinţa

noastră, că noi credem în El fără de garanţii şi fără de semne...

Aceasta este pricina pentru care nu se mai fac acum semne" 17.

Aşadar, iată că prin cele de mai sus ai văzut şi proorocia

marelui Apostol Pavel despre încetarea darului harismatic al

limbilor şi ai auzit de la dumnezeiescul Părinte Ioan Gură de

Aur şi motivul pentru care acest dar a fost luat şi îndepărtat de

Dumnezeu din Biserica creştină.

Sectarul: Dar care credeţi voi, ortodocşii, că a fost

scopul glosolaliei la începutul Bisericii Creştine - adică la

praznicul Cincizecimii iudeilor -, când Sfinţii Apostoli au

primit darul Sfântului Duh în chip de limbi ca de foc?

Preotul: Scopul glosolaliei de la începutul Bisericii

creştine a fost întreit:

În primul rând, prin vorbirea Sfinţilor Apostoli în diferitele

limbi străine ale multor neamuri, s-a înlesnit predicarea

Evangheliei la toate popoarele, fiindcă prin acest dar harismatic

al „vorbirii în limbi" s-a putut comunica celor străini, de alte

limbi, învăţătura creştină în limba lor proprie.

Al doilea scop al glosolaliei a fost acela de a se dovedi

puterea lui Dumnezeu în Legea Nouă, a creştinismului, care s-a arătat prin această vorbire în diferite limbi a unor oameni

neînvăţaţi, care erau toţi de o singură limbă (Fapte 2, 7) şi de a

pune astfel în uimire pe cei necredincioşi (Fapte 2, 7-8).

Al treilea scop al glosolaliei a fost de a se dovedi prin

acest dar harismatic dat de Dumnezeu universalitatea chemării

la mântuire a tuturor popoarelor, căci prin vorbirea Sfinţilor

Apostoli în felurite limbi (I Cor. 12, 10-15) s-a arătat luminat

că deşi Biserica lui Hristos este una singură, totuşi ea nu este a

unui singur popor, ci a tuturor popoarelor, vorbindu-le fiecăruia

după limba lor (Fapte 2, 6).

Sectarul: Tocmai de aceea noi vorbim în limbi, ca să

dovedim şi azi prezenţa Duhului Sfânt în creştinism şi să

folosim darul harismatic al glosolaliei în felul cum aţi arătat mai

sus că l-au folosit şi Apostolii.

Sfântul Ioan Gură de Aur, Cuvântul I la Rusalii, Colecţia Izvoarele

Ortodoxiei, trad. Pr. Dumitru Fecioru, Bucureşti, 1942, pag. 258-260.

545

Preotul: Adevărul nu este acesta, deoarece voi nu vorbiţi

în limbi insuflate, ci bolborosiţi cuvinte neîncheiate şi încâlcite,

pe care nimeni nu le înţelege şi nimeni nu se poate folosi de ele

şi de falsa voastră glosolalie.

Sectarul: Noi avem tălmaci care tălmăceşte cele ce

vorbim şi pe care oamenii nu le înţeleg.

Preotul: Noi nu avem nici o încredere, nici în voi şi nici

în tălmacii voştri, atât timp cât ei nu ascultă de Biserica

sobornicească şi apostolească a lui Hristos. Căci dacă ei ar avea

cu adevărat darul tălmăcirii în duhul Bisericii lui Hristos, ar

cunoaşte sigur rătăcirea lor şi a voastră. Noi avem Sfânta

Scriptură, care ne învaţă să judecăm şi să fim cu toată atenţia

asupra celor ce vorbesc profetic (I Cor. 14, 29) şi să cercetăm

duhurile dacă sunt (sau nu) de la Dumnezeu (I Ioan 4, 1).

Sectarul: Noi de la Dumnezeu suntem, fiindcă cei ce nu

sunt de la Dumnezeu, aceia nu mărturisesc pe Hristos (I Ioan

4, 2).

Preotul: Noi avem mare îndoială să credem că voi sunteţi

de la Dumnezeu şi că Duhul adevărului ar fi cu voi. Auzi ce zice dumnezeiescul Ioan Evanghelistul: Noi suntem din

Dumnezeu; cine cunoaşte pe Dumnezeu, ascultă de noi; cine nu

este din Dumnezeu, nu ascultă de noi. Din aceasta cunoaştem

Duhul adevărului şi duhul rătăcirii (I Ioan 4, 6). Prin „noi" înţelegem aici pe apostoli şi pe toţi cei ce sunt cu ei, adică

Biserica lui Hristos, care este zidită pe temelia apostolilor şi a

proorocilor, piatra cea din capul unghiului fiind Însuşi Iisus

Hristos (Efes. 2, 20).

Deci şi voi şi tălmacii voştri falşi vă înşelaţi unii pe alţii cu minciunile şi cu plăsmuirile voastre. Căci dacă aţi fi de la Dumnezeu şi dacă Duhul adevărului ar fi între voi, apoi aţi asculta de Biserica lui Hristos, care este stâlp şi temelie a adevărului (I tim. 3, 15). Atât voi, cât şi tălmacii voştri, aveţi

nevoie să fiţi examinaţi cu mare atenţie de acele persoane

duhovniceşti care au darul harismatic al desluşirii duhurilor (I

Cor. 12, 10). Cine vrea să vă cunoască pe voi şi pe toţi

proorocii mincinoşi asemenea vouă, îi rugăm să citească în

Sfânta Scriptură la locurile indicate aici: Deut. 13, 1-5; 18,

21-22; Num. 16, 28-29; Ier. 20, 6; 23, 13-16, 25-27, 30-32;

28, 15; 29, 8-9; Fapte 13, 10-11; Apoc. 13, 11-14 ş.a.

Sectarul: Dar pentru ce zici dumneata că la Cincizecime

toţi ascultătorii ce erau de faţă înţelegeau cele ce vorbeau Sfinţii

Apostoli în limbi, deoarece este scris că unii din cei prezenţi

acolo îi batjocoreau pe ei, zicând că sunt plini de must (beţi)

(Fapte 2, 13)?

Preotul: Într-adevăr, localnicii din Ierusalim nu-i înţelegeau

pe Sfinţii Apostoli, fiindcă ei vorbeau în limbi străine, iar

nu în limba celor din Ierusalim şi din Palestina. De aceea numai cei străini, care veniseră la praznicul Cincizecimii din peste 15

ţări, îi înţelegeau pe ei perfect, căci îi auzeau vorbind în limba

lor, în care ei se născuseră (Fapte 2, 8-11).

Sectarul: Dar pentru care motiv nu-i înţelegeau localnicii?

Preotul: Pentru a se împlini asupra lor o altă proorocie.

Sectarul: Care este această proorocie?

Preotul: Aceea care zice: în Lege este scris: Voi grăi

acestui popor în alte limbi şi prin buzele altora, şi nici aşa nu

vor asculta de Mine, zice Domnul (I Cor. 14, 21; Isaia 28, 11).

Sectarul: De ce la I Cor. 14, 1-33 se arată mereu că în

Corint proorocia este superioară „glosolaliei", iar din Faptele

Apostolilor 2, 1-18, rezultă că glosolalia nu este altceva decât

proorocie, aşa cum a zis Dumnezeu prin Proorocul Ioil. Deci se ivesc mai multe nedumeriri: oare unul din aceste două daruri

harismatice este mai mare, sau sunt egale între ele? Oare sunt deosebite între ele şi independente unul de altul? Cum se pot lămuri aceste contradicţii dintre ele?

Preotul: Aici este numai o aparentă contradicţie, fiind în

realitate vorba numai de situaţii diferite. în Ierusalim la Cincizecime,

glosolalia relatată la Fapte 2, 1-18 şi adresată iudeilor

de limbi străine în limbile lor proprii, este identică cu proorocia.

În Corint însă, fiind adresată localnicilor în alte limbi

neînţelese de aceştia, ea nu poate fi identificată cu proorocia, ci

este socotită ca o simplă bolborosire, aşa cum o socoteau şi

localnicii din Ierusalim. Deci în anumite cazuri glosolalia şi

proorocia sunt identice, în altele însă sunt deosebite.

Sectarul: Dar cum de se spune la I Cor. 14, 13, că darul

glosolaliei, pentru a putea fi folosit, trebuie să fie însoţit de

darul tălmăcirii, fără de care glosolalia este un simplu sunet sau

un amestec de sunete aiurea, câtă vreme la Fapte 2, 1-18 glosolalia nu a fost însoţită de tălmăcire, şi nici nu a fost nevoie

să fie, ea nefiind atunci sunet fără de noimă, ci vorbire perfect

înţeleasă de toţi străinii. Deci aş vrea să ştiu: Trebuie neapărat

darul tălmăcirii alături de cel al glosolaliei, ca în Corint, sau nu

este nevoie deloc de el, ca în Ierusalim?

Preotul: La această nedumerire, răspunsul este clar: În Ierusalim, la Cincizecime, darul tălmăcirii nu a fost necesar, în

vreme ce în Corint el a fost neapărat necesar, fiind vorba de

două situaţii diferite, în care darul glosolaliei lucrează diferit; în

Ierusalim ca proorocie făcută în limbile ascultătorilor, iar în

Corint ca vorbire în limbi neînţelese de ascultători, fără de

tălmăcire. Aşadar, şi de această dată, orice urmă de contrazicere

dispare şi orice nedumerire rămâne fără de temei.

Sectarul: Aţi spus că unul din scopurile glosolaliei a fost

acela de a se înlesni predicarea Evangheliei la toate popoarele

lumii - după Fapte 2, 1-13 - şi de a uimi pe cei necredincioşi

prin darurile harismatice ale creştinismului. însă pe de altă parte, scopul glosolaliei ar fi de a face pe cel inspirat să se

bucure de prezenţa în el a Sfântului Duh, adică de a-l face să

ştie că prin darul glosolaliei el este, în răstimpul cât durează

starea de inspiraţie, într-o comuniune sigură cu Dumnezeu (în

rugăciune). Iarăşi acest lucru este cu nedumerire: cum într-un

loc, la Fapte 2, 1-13, glosolalia are scopuri mai largi, generale,

iar la I Cor. 14, 1-33, se arată că glosolalia are şi un scop

singular, numai în privinţa celui ce este inspirat? Aş voi deci să ştiu şi la acestea ce aveţi de zis.

Preotul: Şi aici - ca şi în cele de mai sus - trebuie să

privim chestiunea din punct de vedere diferit, după situaţiile

diferite pe care ea le are în vedere, şi atunci vom înţelege că nu

avem două alternative, ci numai două laturi ale aceleiaşi

chestiuni, fiecare din ele fiind adecvată unei anumite situaţii.

Deşi constatările ce se pot face în urma analizei celor două

locuri biblice relative la scopul glosolaliei par a fi contradictorii

între ele, totuşi sunt exacte şi amândouă corespund situaţiei

reale la care se referă. Acolo unde există străini, glosolalia are

un scop, iar unde sunt numai localnici, ea are alt scop. Pentru

oamenii cei de limbi străine ea are un scop obiectiv, pentru

localnici scopul ei este subiectiv. Aşa rezultă din Fapte 2, 1-13

şi din toate textele biblice în care se relatează promisiunea

548

Mântuitorului de a trimite apostolilor Săi pe Sfântul Duh cu

darurile Sale, spre a le fi de ajutor în mandatul pe care l-a

încredinţat lor. Scopul subiectiv este mai restrâns şi izolat, fiind

o absurditate a-l urmări în adunările de cult public, după cum

însuşi Apostolul Pavel accentuează de mai multe ori la I Cor.

14, 1-33.

Aşadar ţine minte, omule, că orice chestiune judecată

numai după aparenţă sau superficial, fără a pătrunde în fondul

ei, poate duce la rătăcire. Aşa fac toţi sectarii de azi, cercetând

textele Sfintei Scripturi numai la suprafaţă şi de aceea se înşeală

pe ei şi pe toţi cei care ascultă de ei.

Sectarul: Noi, penticostalii de azi, prin practica noastră

de post aspru de către două, trei şi mai multe zile, prin vorbirea

în limbi străine şi prin rugăciunile făcute cu toată inima, arătăm

oamenilor lucrarea Preasfântului Duh, Care este în mijlocul

nostru, şi aşa facem mare misionarism pentru Biserica lui

Hristos. Dar voi, preoţii, stricaţi poporul cel binecredincios cu

păcatele şi obiceiurile voastre cele rele, purtându-vă după moda

lumii şi umblând în lux şi în beţii. Nu mai postiţi posturile

rânduite de Sfinţii Apostoli, sunteţi iubitori de argint şi mergeţi

chiar la petrecerile cele ce sunt cu totul străine creştinilor

adevăraţi, ca să nu mai zic preoţilor, şi de aceea voi singuri

pustiiţi Biserica voastră de credincioşi şi de duhul adevăratei

vieţuiri creştineşti.

Preotul: Voi nu faceţi nici o misiune Bisericii lui Hristos,

ci, prin prefăcătoriile voastre, prin falsele voastre vorbiri în

limbi, înşelaţi pe cei naivi şi care nu cunosc Sfânta Scriptură,

nici vicleniile şi făţărniciile voastre.

Iar dacă cutezaţi să vă îngâmfaţi şi să judecaţi pe preoţii

Bisericii lui Hristos, socotindu-vă pe voi sfinţi, mare rătăcire

este în capul vostru, de vreme ce, lăsând Biserica lui Hristos

cea dreptmăritoare, care v-a născut din apă şi din Duh, v-aţi

luat povăţuitor pe diavolul, care v-a dus la rătăcire şi la pierzare

pe voi şi pe toţi cei care ascultă de voi. Ar fi mare fericire

pentru voi, dacă v-aţi trezi din rătăcirea voastră şi aţi veni iarăşi

în sânul Bisericii care v-a născut.

Sectarul: Pentru care pricină voi, ortodocşii, vă botezaţi

numai cu apă, căci acest Botez nu este îndestulător şi trebuie

întregit prin Botezul cu Duh Sfânt şi cu foc (Luca 3, 16), care

549

este cu totul deosebit de cel cu apă şi prin care se revarsă

diferite daruri minunate ale Sfântului Duh şi îndeosebi darul

vorbirii în limbi şi al tălmăcirii limbilor, precum s-a revărsat la

Cincizecime peste Sfinţii Apostoli (Fapte 2, 1-13)? Care vă

sunt vouă temeiurile biblice în susţinerea practicii voastre de a

vă boteza numai cu apă?

Preotul: Noi ne botezăm nu numai cu apă - cum rău

înţelegeţi voi, rătăciţilor penticostali -, ci cu „apă şi Duh", aşa

cum ne-a învăţat Mântuitorul (Ioan 3, 5). Iar temeiurile şi

mărturiile biblice în susţinerea şi apărarea învăţăturii noastre

celei din Biserica dreptmăritoare a lui Hristos, sunt cele ce

urmează:

1. După Sfânta Scriptură există un singur Botez, şi nu

două (vezi Efes. 4, 5; I Cor. 12, 13).

2. Botezul „cu Duh Sfânt şi cu foc" de la Cincizecime nu

este altceva decât Botezul creştin pe care îl anunţase Sfântul

Ioan Botezătorul mai înainte (Matei 3, 11; Marcu 1,8; Luca 3,

8-16; Ioan 1, 33).

3. Botezul „cu Duh Sfânt şi cu foc" este Botezul anunţat

de Mântuitorul (vezi Fapte 1,5).

4. Botezul „cu Duh Sfânt şi cu foc" nu este altceva decât

cel aşezat de Mântuitorul, Care a zis că va fi „din apă şi din

Duh" (Ioan 3,5).

5. Botezul creştin ortodox nu se face numai „cu apă", ca

al lui Ioan, dar nici numai cu Duh, chiar dacă uneori se

vorbeşte în Sfânta Scriptură în legătură cu practicarea acestei

Taine, fie numai de „apă" (Fapte 8, 36-39), fie numai de

„Duh" (Fapte 1, 5; 2, 38; I Cor. 12, 13), ci se face cu „apă şi

Duh".

6. Botezul cu Duhul Sfânt a fost proorocit de Sfinţii

Prooroci: Isaia 32, 15; 44, 3; Iezechiel 36, 25-27; Zaharia 12,

10; Ioan 7, 38-39 ş.a.

7. Dacă la Cincizecime în loc de apă a venit Duhul Sfânt

în chip de limbi „ca de foc", prin aceasta El a arătat şi altă

însuşire a Sa, că El este Dumnezeu şi „foc mistuitor" (Deut.

4, 24; 9, 3; Evrei 12, 29; ieş. 3, 2; 19, 18; II Regi 22, 9-13;

Ps. 96, 3; Isaia 33, 11-12; 47, 14; Iez. 1, 27; Fapte 7, 30-32

ş.a.).

550

8. Toţi credincioşii s-au botezat în unul şi acelaşi Duh

(I Cor. 12, 13; Gal. 3, 27-28).

9. Botezul cu Duhul Sfânt îndreaptă, renaşte şi înnoieşte

pe om (I Cor. 6, 11; Tit 3, 5).

Sectarul: Noi prin Botezul „cu Duh Sfânt şi cu foc"

primim de la Dumnezeu darul de a vorbi în „limbi".

Preotul: Dar în ce constă la voi darul vorbirii în limbi?

Sectarul: Vorbirea în limbi prin darul Sfântului Duh la

noi constă în pronunţarea unor sunete, care nu pot fi înţelese de

oameni decât numai prin tălmăcirea ce se face printr-un alt dar

special al Sfântului Duh, adică darul tălmăcirii, despre care

aminteşte Sfânta Scriptură (I Cor. 14, 13, 27).

Preotul: Nu este nicidecum aşa cum crezi dumneata, că

vorbirea în limbi prin darul Sfântului Duh ar consta numai în

aceste sunete neînţelese sau bolborosite.

10. ”Vorbirea în limbi" prin darul Sfântului Duh este cu

adevărat vorbirea unei limbi străine, pe care cei străini o înţeleg

perfect, aşa cum a fost cazul în Ierusalim la Cincizecime (Fapte

2, 8-12). Căci acolo numai cei localnici din Palestina de pe

atunci - necunoscători ai altor limbi străine - nu înţelegeau fără

tălmăcire, dar toţi cei străini adunaţi acolo, din peste 15 ţări,

înţelegeau perfect cele ce vorbeau Sfinţii Apostoli, deoarece

Sfânta Scriptură zice despre cei străini adunaţi la praznicul

Cincizecimii: Şi erau uimiţi toţi şi se minunau, zicând: Iată, nu

sunt aceştia care vorbesc toţi galileeni? Şi cum auzim noi

fiecare limba noastră, în care ne-am născut? (Fapte 2, 6-8).

Deci acolo toţi auzeau şi înţelegeau pe Sfinţii Apostoli când

vorbeau, fără ca să le tălmăcească cineva. La voi de ce este

nevoie de tălmăcire?

11. ”Glosolalia" este „vorbire", pe când practica voastră

de cuvinte încâlcite şi neîncheiate nu poate fi numită „vorbire",

ci bolborosire fără de nici un înţeles, ceea ce dovedeşte mai

mult o viclenie şi înşelăciune drăcească, decât o lucrare a

Sfântului Duh.

12. în Sfânta Scriptură este vorba de „limbă" sau

„limbi", câtă vreme sunetele voastre cele încâlcite nu pot fi

numite „limbi", nici „limbă", fiind fără de nici un înţeles.

13. Dacă la bolboroseala voastră de cuvinte neîncheiate,

noi am aduce de faţă oameni din cel puţin 15 ţări, cum au fost

551

la Cincizecime în Ierusalim, ca de exemplu: ruşi, germani,

finlandezi, unguri, francezi, englezi, greci, italieni, suedezi,

norvegieni, polonezi, spanioli, portughezi, sârbi, bulgari, şi

dacă toţi aceştia ar înţelege în limba lor cele ce bolborosiţi voi

fără de tălmaci, aşa cum s-a petrecut şi la Cincizecime, atunci

ar merita să cercetăm cu a cui putere faceţi această minune. Dar dacă nu puteţi face acest lucru, atunci se cunoaşte limpede că

sunteţi înşelaţi de satana şi că lucrarea voastră este falsă şi

mincinoasă.

14. Prin darul vorbirii în limbi Dumnezeu îşi descoperă

tainele Sale cele minunate (Fapte 2, 11; I Cor. 14, 2), iar prin

bolboroseala voastră, a penticostalilor, este de neînţeles ca

Dumnezeu să facă descoperiri, căci ea mai mult încurcă pe

cineva decât îl luminează.

15. în cazul când cei de faţă nu ar fi străini, ci localnici,

cel înzestrat cu darul vorbirii în limbi ar avea oarecare câştig

folosindu-se de el cel mult ca mijloc de închinare (rugăciune)

(I Cor. 14, 2). Dar şi această rugăciune nu ar fi de prea mare

valoare, deoarece este numai cu duhul, fără să fie şi cu mintea

(I Cor. 14, 14), adică fără să fie înţeleasă. însă noi trebuie să

aducem lui Dumnezeu închinare înţelegătoare (Rom. 12, 1),

folosind în rugăciunile noastre şi mintea, nu numai duhul

nostru, spre a ne fi atât nouă, cât şi altora de folos (I Cor. 14,

16-17).

16. Dacă „vorbirea în limbi" prin darul Duhului Sfânt ar

fi o bolborosire, cum este acum la voi, atunci ar trebui ca toţi

ascultătorii să o înţeleagă la fel, sau să nu o înţeleagă deloc. Or

la Ierusalim nu a fost aşa, căci acolo cei străini din peste 15

ţări, toţi înţelegeau cele ce vorbeau Sfinţii Apostoli şi se

minunau (vezi Fapte 2, 6-8). Acolo numai cei localnici, care nu

cunoşteau limbile cele străine în care vorbeau Apostolii, nu

înţelegeau şi îi socoteau pe ei a fi beţi de must (Fapte 2, 13).

Însă la voi, penticostalii, nu se întâmplă ca cei străini de neam

şi de limbă să vă înţeleagă fără tălmăcire.

17. Voi, penticostalii, mai ziceţi că nu vă înţelege nimeni

în timpul când bolborosiţi, fiindcă voi atunci vorbiţi în „limbi

îngereşti" (I Cor. 13, 1). Dar chiar dacă am admite că voi ştiţi

„limbi îngereşti", noi nu putem înţelege de ce aceste limbi se

numesc „limbi noi" (Marcu 16, 17), căci cele îngereşti nu sunt

552

noi, ci vechi, de la început. Deci dacă nimeni nu vă înţelege

când bolborosiţi, apoi cum vă puteţi voi arăta dragostea de a

folosi pe alţii prin această bolborosire, căci fiecare din noi

trebuie să lucrăm spre zidirea aproapelui (Rom. 13, 8-10;

II Cor. 12, 15) şi zidirea aceasta se face numai prin dragoste,

căci „dragostea zideşte" (I Cor. 8, 1). Iar dacă vorbiţi în limbi

îngereşti, fără să aveţi dragostea de a folosi pe alţii prin cele ce

vorbiţi, apoi voi, după mărturia marelui Pavel, sunteţi „aramă

sunătoare" (I Cor. 13, 1) şi nimic mai mult.

18. Sfânta şi dumnezeiasca Scriptură ne arată clar că

darul vorbirii în „limbi" va înceta (I Cor. 13, 8). Şi dacă acest

dar al vorbirii în limbi, după proorocia marelui Pavel, a încetat

din Biserică, pentru care pricină voi, penticostalii, vă năluciţi că

acum, după două mii de ani, mai puteţi vorbi în „limbi"? Şi pentru care pricină ar mai fi nevoie de darul vorbirii în limbi

acum, după ce noi am crezut în Hristos cu mii de ani în urmă,

căci limbile au fost un semn dat de Dumnezeu atunci nu pentru

cei credincioşi, ci numai pentru cei necredincioşi, ca un zălog

de adeverire spre a crede (I Cor. 14, 22)? Acum când noi am

crezut şi ne-am botezat în numele Preasfintei Treimi (Matei 28,

19), ce nevoie mai este de bolboroseala voastră cea încâlcită

spre a crede?

Sectarul: Limbile vorbite prin darul Duhului Sfânt nu

sunt omeneşti, căci nu sunt adresate oamenilor, ci lui

Dumnezeu (I Cor. 14, 2). De aceea ascultătorii nu le înţeleg.

Preotul: 19. Dacă voi, penticostalii, ziceţi că în vremea

bolborosirii voastre vorbiţi lui Dumnezeu şi nu oamenilor, apoi

de ce la Fapte 2, 1-12 - unde se descrie practica acestui dar

pentru întâia oară - nu s-a întâmplat la fel ca la voi (adică de a

vorbi lui Dumnezeu şi nu oamenilor)? Deoarece acolo vedem

cu totul împotrivă, şi anume că Sfinţii Apostoli, vorbind „în

limbi", n-au vorbit lui Dumnezeu, ci oamenilor; ei s-au adresat

direct ascultătorilor de mai mult de 15 limbi diferite, iar aceştia

i-au înţeles întru totul fără de nici o tălmăcire (Fapte 2, 1-12).

20. Dacă după I Cor. 14, 2, cel insuflat nu vorbeşte oamenilor, ci lui Dumnezeu, iar după Fapte 2, 1-12, el nu

vorbeşte lui Dumnezeu, ci oamenilor, atunci oare se contrazice

Sfânta Scriptură? Să nu fie.

553

Lucrurile stau astfel: cei insuflaţi vorbesc şi oamenilor şi

lui Dumnezeu, uneori putând fi înţeleşi, iar alteori nu, în

funcţie de situaţie, adică după felul ascultătorilor, străini sau

localnici (Fapte 2, 1-12). Apostolii au vorbit oamenilor şi au

fost înţeleşi (Fapte 2, 8), pentru că ascultătorii erau străini,

oameni de alte limbi. în Corint însă, cei insuflaţi nu vorbeau

oamenilor, ci lui Dumnezeu, pentru că nu aveau în faţă decât

oameni localnici, necunoscători ai altor limbi. în acest caz, pe

drept cuvânt, se poate spune că la I Corinteni 14, 2, cel ce

vorbeşte în limbi nu vorbeşte oamenilor, ci lui Dumnezeu, şi că

pentru ascultători, cele vorbite de el sunt „taine", pe care nu le

pot înţelege, asemenea localnicilor din Ierusalim, care nu

înţelegeau nimic din cele vorbite de apostoli (Fapte 2, 13).

Aşadar textul de la I Cor. 14, 2 este clar şi limpede,

lămurindu-se deplin prin Fapte 2, 1-12. însă textul de la I Cor.

14, 2 luat aparte nu poate fi considerat singur ca punct de

plecare, fără a se contrazice cu Fapte 2, 1-12. Tocmai aici este

greşeala şi încurcătura voastră, a penticostalilor. Voi nu puneţi

de acord aceste două texte din Sfânta Scriptură şi de aceea

ajungeţi la contraziceri, atât în teorie, cât şi în practică. Astfel prin răstălmăcirea Sfintei Scripturi după capul vostru, vă

înşelaţi mult spre a voastră pierzare (II Petru 3, 16 ş.a.).

Sectarul: Fiecare creştin adevărat trebuie să aibă pe

Sfântul Duh în el, adică să fie un „vas ales" al Sfântului Duh.

Penticostalii îşi pot dovedi prezenţa Sfântului Duh în ei, prin

practicarea vorbirii în limbi insuflate, dar ortodocşii nu şi-o pot

dovedi prin nimic, deci ei nu sunt creştini adevăraţi.

Preotul: 21. Oare prezenţa Sfântului Duh în om se poate

dovedi numai prin vorbirea în limbi? Oare Duhul Sfânt are

numai acest dar al vorbirii în limbi, prin care îşi poate

manifesta prezenţa Sa în oameni? Să întrebăm de acest lucru pe

marele Apostol Pavel şi vom auzi de la el că roadele Duhului

Sfânt sunt acestea: Dragostea, bucuria, pacea, îndelungarăbdare,

bunătatea, facerea de bine, credinţa, blândeţea,

înfrânarea, curăţia (Gal. 5, 20-23). Deci cine dovedeşte că are

aceste roade ale Duhului Sfânt, unul ca acela dovedeşte că are

pe Duhul Sfânt, măcar de nu ar avea darul vorbirii în limbi. Cât

priveşte darul vorbirii în limbi, el este un dar mai mic ca altele

(I Cor. 14, 5). Marele Apostol Pavel, arătând că este mult mai

554

mare cel ce se roagă lui Dumnezeu cu mintea, decât cel ce

vorbeşte în limbi, zice: Dar în Biserică vreau să grăiesc cinci

cuvinte cu mintea mea, ca să învăţ şi pe alţii, decât zeci de mii

de cuvinte într-o limbă străină (I Cor. 14, 19). Aşadar vezi că darul vorbirii în limbi este unul dintre cele mai mici daruri ale

Duhului Sfânt şi că sunt alte daruri ale Sfântului Duh mult mai

mari decât acesta, precum este darul proorociei (I Cor. 14, 5) şi

dragostea, care este mai presus de toate (I Cor. 1, 7; 13, 2, 13).

Şi apoi - cum am arătat şi mai sus - acest dar a fost dat

numai până la o vreme, deoarece despre el s-a spus clar că „va

înceta" (I Cor. 13, 8), pentru că el a fost dat la începutul

Bisericii creştine ca un „semn" (zălog) „pentru cei necredincioşi"

. Deci după ce au crezut, el nu mai este necesar celor

credincioşi.

22. în Ierusalim la Cincizecime a fost deplină rânduială, căci nu ni se spune nicăieri că ar fi fost vreo neorânduială, aşa

cum este în adunările voastre penticostale, unde vă făţărniciţi că

vorbiţi „în limbi". Dar vorbiţi mai mulţi deodată, făcând un

vacarm în care nimeni nu vă înţelege, iar în această hărmălaie

unii din voi bat din palme, alţii sar în sus, alţii ridică mâinile,

alţii cad în genunchi, alţii tremură, alţii strigă, alţii plâng, astfel

încât în toate adunările voastre este o atmosferă de bâlci mai

degrabă decât de rugăciune. Cine a văzut numai o dată vreo

adunare a voastră, a penticostalilor, nu-i mai trebuie o altă

dovadă că lucrarea voastră este cu totul lipsită de prezenţa

Duhului Sfânt, deoarece noi ştim că Dumnezeul nostru nu este

Dumnezeu al neorânduielii, ci al păcii (I Cor. 14, 33). Iar la

voi prea multă neorânduială se vede.

23. Deci să ştiţi că limbile pe care le vorbiţi, părându-vi-se

că aveţi darul „vorbirii în limbi", nu sunt limbi vorbite sub

insuflarea Sfântului Duh, ci sunt semnele prezenţei unui duh

care numai de la Dumnezeu nu poate fi, ştiut fiind că şi duhul

satanei insuflă pe oameni (I Cor. 12, 3). Noi trebuie să avem

grijă mare de a nu da crezare oricărui duh, căci aşa ne învaţă

dumnezeiescul Apostol şi Evanghelist Ioan, zicând: Iubiţilor, nu

daţi crezare oricărui duh, ci ispitiţi duhurile de sunt (sau nu) de

la Dumnezeu, fiindcă mulţi prooroci mincinoşi au ieşit în lume

(I Ioan 4, 1). Ba chiar dacă un duh ar mărturisi în vreun fel pe

Hristos, tot nu trebuie crezut, căci Mântuitorul ne-a spus clar că

555

mulţi vor veni în numele Lui şi pe mulţi vor înşela (Matei 24,

5). Şi iarăşi marele Apostol Pavel ne arată că: însuşi Satana se

preface în înger al luminii. Nu este deci lucru mare dacă şi

slujitorii lui iau chip de slujitori ai dreptăţii, al căror sfârşit va

fi după faptele lor (II Cor. 11, 14-15).

Despre vorbirea în limbi a se vedea mai pe larg în

capitolul 33 al acestei lucrări.

Capitolul 68

DESPRE VORBIREA CU MORŢII

(NECROMANŢIA)

Dumnezeu opreşte cu desăvârşire „vorbirea cu morţii" şi

ne dă în Sfânta Scriptură numeroase mărturii în acest sens:

1. Mântuitorul ne spune: Fericiţi cei ce nu au văzut şi au

crezut (Ioan 20, 29; Luca 1, 45).

2. Trebuie să umblăm prin credinţă, nu prin vedere

(II Cor. 5, 7).

3. Credinţa este încredinţarea celor nădăjduite şi

dovedirea lucrurilor celor nevăzute (Evrei 11, 1).

4. Dumnezeu a pedepsit pe împăratul Saul cu moarte

năprasnică, fiindcă a chemat spiritele morţilor prin vrăjitoarea

din Endor (I Regi cap. 28 şi 31; I Paral. 10, 13-14).

5. Dumnezeu porunceşte israeliţilor, zicând: Să nu

alergaţi la cei ce cheamă morţii, pe la vrăjitori să nu umblaţi şi

să nu vă întinaţi cu ei (Lev. 19, 31).

6. Bărbatul sau femeia, de vor chema morţi sau de vor

vrăji, să moară neapărat, cu pietre să fie ucişi, că sângele lor

este asupra lor (Lev. 20, 27).

7. Chemarea spiritelor morţilor este urâciune înaintea lui

Dumnezeu şi o mare răzvrătire împotriva voii Lui (Deut. 18,

9-14; IV Regi 21, 6; I Regi 15, 22-23).

8. Diavolul şi slugile lui, ca să înşele pe oameni, se prefac

în îngeri ai luminii şi slujitori ai dreptăţii (II Cor. 11, 14).

556

9. Dumnezeiescul Ioan Evanghelistul ne face atenţi să nu

dăm crezare oricărui duh, ci să ispitim duhurile de sunt de la

Dumnezeu (I Ioan 4, 1-3).

10. Chiar în cazul lui Saul cu vrăjitoarea din Endor nu a

venit din morţi Samuel, cum ceruse Saul, ci satana în chipul lui

Samuel (vezi la Sfântul Grigorie de Nyssa, Cuvânt pentru

pitonisă, capitolul 6).

11. Pentru toate aceste pricini Sfinţii Părinţi opresc cu

desăvârşire a crede cineva în vedenii şi visuri sau în năluciri,

prin care satana înşeală pe mulţi. Sintetizând această învăţătură

a Sfinţilor Părinţi, Sfântul Ioan Scărarul zice: „Cela ce tuturor

vedeniilor şi visurilor nu crede, este filosof duhovnicesc"

(Scara, Cuvântul 3), după cum, dimpotrivă, „dracii slavei

deşarte şi ai mândriei, pe cei slabi de minte în vedenii şi în

visuri îi fac prooroci".

Şi iarăşi spune: „Crede numai dacă visurile îţi vestesc ţie

muncă şi judecată, iar dacă te duc la deznădejde cu aceste

arătări, şi acestea sunt tot de la draci" (Scara, Cuvântul 3).

12. în Sfânta Scriptură se arată apariţia unor feţe cereşti

(sfinţi sau îngeri), ca de exemplu:

- la Schimbarea la Faţă a Domnului, proorocii Moise şi

Ilie (Matei 17, 3);

- la moartea Domnului s-au sculat mai mulţi sfinţi

adormiţi din morminte (Matei 27, 52-53);

- la vestirea naşterii Sfântului Ioan Botezătorul (Luca 1,

11-20);

- la naşterea Mântuitorului (Luca 2, 9-15);

- la suferinţele Lui din Grădina Ghetsimani (Luca 22, 43);

- la Învierea Domnului (Matei 28, 2-7; Luca 24, 4 ş.a.;

vezi şi la Fac. cap. 19; Tobit cap. 5 şi 12; Fapte 1, 10; 5,

19-20; 12, 7-9 ş.a.). Ei au comunicat cu oamenii pe faţă, iar

alteori prin vis (Matei 1, 20; 2, 13 ş.a.). Dar toate aceste

apariţii nu s-au făcut la voia şi chemarea oamenilor, ci la

porunca lui Dumnezeu. Ele confirmă nemurirea sufletelor şi

posibilitatea lor de a se arăta oamenilor, printr-o poruncă şi

misiune dată lor de Dumnezeu, dar nicidecum nu confirmă

dreptul omului de a chema morţii.

13. Marele Apostol Pavel a fost categoric împotriva

ghicirilor şi a vrăjilor, căci vedem că atunci când duhul cel pitonicesc sălăşluit în acea slujnică din Filipi spunea adevărul,

zicând:...Aceşti oameni sunt slujitori ai Dumnezeului celui

Preaînalt, care vă vestesc vouă calea mântuirii (Fapte 16, 17),

Pavel - arată Sfânta Scriptură -, mâniindu-se şi întorcându-se,

a zis duhului: în numele lui Iisus Hristos îţi poruncesc să ieşi

din ea. Şi în acel ceas a ieşit (Fapte 16, 18).

De aici se vede că şi dracii spun uneori adevărul spre a

înşela pe oameni, dar nu trebuie crezuţi, ci alungaţi de la noi.

14. Nu este adevărat ceea ce susţin spiritiştii, care cheamă

spiritele morţilor (sau mai bine-zis ale diavolilor), că Ilie

Proorocul s-a reîncarnat în Ioan Botezătorul, căci la întrebarea

ce i-au pus-o Sfântului Ioan Botezătorul leviţii şi preoţii trimişi

la el spre a-l cerceta dacă el este Ilie, au primit din partea

Sfântului Ioan, Botezătorul Domnului, un răspuns categoric: Nu

sunt (Ioan 1, 21).

Despre spiritism şi necromanţie a se vedea mai pe larg în

capitolul 34 al acestei lucrări.

Partea a patra

DIALOG ŞI PREDICI

Capitolul 1

DESPRE ECUMENISM 1

În vara anului 1978 a venit la chilia Părintelui Cleopa o

delegaţie de la Consiliul Ecumenic de la Geneva, dorind să-l

cunoască şi să poarte un dialog cu sfinţia sa. Întrucât acest

dialog prezintă interes pentru credincioşii noştri, am rugat pe

părintele Cleopa să repovestească discuţia avută cu această

ocazie, care a durat peste o oră. Redăm aici cuvintele Părintelui

Cleopa:

Într-o seară, când tocmai luasem cojocul să mă odihnesc

oleacă, m-am trezit că vine la mine directorul de la Consiliul

Ecumenic de la Geneva, cu câţiva însoţitori. Deşi eram de rând

la biserică, a trebuit să stau mai mult de o oră de vorbă cu el.

Multe întrebări a pus domnul acela!

Şi eu, dacă nu sunt un om cărturar, am spus cât mi-a ajutat Dumnezeu şi cât am citit pe când mergeam cu oile pe

munte, că eu am fost cioban aici la oile mănăstirii, până ce m-au

pus stareţ.

Dar mi-a pus întrebări de geniu. Şi dacă n-ai fi cunoscut

deosebirea Bisericii noastre de cea protestantă, se făcea o mare

confuzie. Au venit cu părinţi de la Bucureşti şi de la Sibiu.

Mi-au pus întrebări despre unitatea Bisericilor; că ei vor

să unească Bisericile şi să facă, precum a zis Mântuitorul, o

turmă şi un păstor.

Extras din Ne vorbeşte Părintele Cleopa, vol. 1 şi 6, Episcopia

Romanului.

- Domnule director, i-am zis, biserica dumneavoastră,

protestantismul, este suspendată în aer. N-are temelie!

- Dar de ce, părinte?

- Unde vă este Sfânta Tradiţie? Unde sunt sfintele canoane?

Unde este practica Bisericii de 2000 de ani? Aţi desfiinţat

totul şi acum vreţi să vă apropiaţi de noi? Este imposibil!

Noi avem puncte comune mult mai multe cu catolicii,

decât cu protestanţii, dacă ar fi să se ajungă odată la o unire.

Voi, protestanţii, sunteţi la foarte mare distanţă de noi. Aveţi

numai două Taine, şi acelea nu ca Taine, ci numai ca

simboluri: Botezul şi Cina Domnului. La Cina Domnului faceţi

o masă comemorativă cu pâine şi cu vin în cinstea lui Hristos,

dar nu mai credeţi că se preface pâinea şi vinul în Trupul şi

Sângele Domnului.

Deşi protestanţii sunt mulţi - sunt vreo 400 de milioane -,

iar catolicii sunt şi ei vreo 750 milioane, noi ortodocşii suntem

puţini, însă suntem Biserică întreagă. Nouă nu ne lipseşte

nimic. Noi n-avem ce împrumuta de la protestanţi sau de la

catolici. Nimic, absolut nimic.

Biserica noastră o credem şi o înţelegem întreagă. Are toate dogmele drepte, toată Tradiţia veche apostolică şi

sobornicească a Sfinţilor Părinţi. Şi are toate canoanele, are

toată tradiţia liturgică, canonică, dogmatică şi istorică. Tot ce

ne trebuie avem în Biserica Ortodoxă! Este Biserica cea

adevărată, care a mers pas cu pas după Tradiţia evanghelică,

apostolică şi sobornicească până în ziua de azi. Şi ei ştiu asta.

De aceea vor să se apropie de noi.

- Dar iniţiativa noastră-i bună?

- Este bună în principiu. Că vreţi să fie o turmă şi un

păstor. Dar câţi munţi sunt de trecut între noi şi dumneavoastră

până atunci!

Să ne apropiem de dumneavoastră? Dar unde vă este

Sfânta Tradiţie? Unde vă este cultul sfintelor moaşte? Unde vă

este cultul sfintelor icoane? Unde este cultul sfinţilor şi al

îngerilor? Unde este venerarea Sfintei Cruci? Unde este

supravenerarea Maicii Domnului? Unde sunt cele şapte Sfinte

Taine, mijloace sfinţitoare? Unde este ierarhia bisericească?

Unde vă sunt faptele? Că la voi este «Sola fide» -

mântuirea numai prin credinţă. Se poate una ca asta? Căci credinţa fără fapte-i moartă. Şi «Sola gratia», la calvini,

mântuirea numai prin har. Cum poate fi mântuirea numai prin

har, dacă acelaşi apostol spune că noi toţi trebuie să ne

înfăţişăm înaintea scaunului de judecată al lui Hristos, ca să ia

fiecare după cele ce a făcut prin trup, ori bine, ori rău (II Cor.

5, 10), să ia fiecare răsplată după cum a lucrat? Şi în Sfânta

Evanghelie ţi se cer faptele şi poruncile. Ai citit în Evanghelie:

Iar de vrei să intri în viaţă, păzeşte poruncile (Matei 19, 17).

Nu există credinţă fără fapte, aşa cum o credeţi voi.

Ziceţi că faptele nu-s nimica... nu-i nimica postul. Unde vi-s

posturile? Dumneavoastră puteţi închide ochii şi să treceţi peste

istoria de 2000 de ani a Bisericii, care-i necontestată?

Eu am fost anul trecut în catacombele Romei şi am văzut începutul picturii bizantine. Sunt picturi şi icoane din secolele

I, II şi III în catacombe; că de-acolo a pornit pictura bizantină.

Catedralele din Ravena şi din Veneţia, din Constantinopol şi

din atâtea alte locuri, făcute de Sfântul Constantin cel Mare, de

Justinian şi de toţi împăraţii bizantini, sunt o mărturie peste

veacuri.

Puteţi să ziceţi că nu le-aţi avut şi dumneavoastră 1517

ani, până când v-aţi despărţit de catolici? Păi atunci cum, dacă

v-aţi uitat rădăcina, s-o uităm şi noi? Cine-şi uită rădăcina, se

usucă şi piere, moare. Dumneavoastră trebuie să veniţi înapoi

la rădăcină! Va să zică, vreme de 1517 ani icoanele au fost

bune în Biserică, şi acum puteţi închide ochii şi să ziceţi că

Biserica n-a avut icoane de la început, de când era în faşă?

Uite, catedrale imense numai în mozaicuri şi aur stau

strajă şi arată la toată lumea că Biserica a fost împodobită cu

icoane din primele secole [...]. Şi ce-aţi venit la mine, la un

cioban? Că mă întrebau ce studii am.

- Noi n-am venit să vedem un om învăţat aici. Am venit să vedem un om sfânt.

- Sfânt este Domnul Dumnezeul nostru! N-auzi ce spune

în biserică? Acela-I sfânt. Noi suntem praf şi cenuşă.

- Noi credem că aveţi o inspiraţie de sus să vedeţi în

problema ecumenică, dacă noi cheltuim degeaba sau umblăm

degeaba.

- Iniţiativa este bună în fond. Dar ia gândiţi-vă! Ca să vă apropiaţi de noi, mai cu seamă de o Biserică tradiţională, ca Ortodoxia, câte vă trebuie...!

- Discuţie ca asta cu dumneavoastră, n-am mai avut

niciodată, nicăieri, aşa de adâncă.

- Noi avem izvoare de la Sfinţii Părinţi. Cu noi nu mai găteşti dacă începi. Avem de unde vă spune. Că voi numai în

capul vostru raţional credeţi, că numai atât este teologia, cât o

ştiţi voi aici. Dar izvoarele cele curate, grâul cel fără neghină şi

vinul cel fără apă, la Sfinţii Părinţi le găsiţi. Citeşte. Teologia noastră cea mai puternică a început din secolul I până în secolul

V. Acolo sunt izvoarele cele mai curate, din care se adapă

toate cunoştinţele teologice.

- Dar atunci cum vedeţi dumneavoastră ecumenismul şi

Mişcarea Ecumenică Mondială?

- Este nevoie mai întâi de multă rugăciune. Că fără Dumnezeu nu putem face nimic (Ioan 15, 5). Întâlnirile între

Biserici sunt bune, evanghelice, căci astfel creştinii se cunosc

bine unii pe alţii şi încetează ura confesională. Însă, de aici

până la unire este departe ca de la pământ la cer, căci nici o

Biserică neortodoxă nu va renunţa la credinţa ei, ca să vină la

Ortodoxie.

- Atunci când credeţi că se va împlini cuvântul Sfintei

Evanghelii, ca să fie pe pământ o turmă şi un păstor?

- Când toate popoarele creştine şi necreştine vor veni la

adevărata Credinţă Ortodoxă în Dumnezeu Cel în Treime lăudat

şi preamărit! Aceasta va fi numai la sfârşitul veacurilor, în felul

în care numai singur Dumnezeu ştie.

Capitolul 2

DIALOG CU SECTANŢII

Un moşneag, care până mai ieri nu credea deloc în

Dumnezeu şi femeia lui se chinuia să-l tragă la biserică, fusese

convins de un sectar să se ducă la adunările lor şi să se lepede

de credinţa ortodoxă. Şi vine într-o zi la mine, la stăruinţa

femeii lui, care voia să-şi aducă bărbatul înapoi la dreapta

credinţă, cu predicatorul care îl convinsese să treacă la secta

lor, vrând să mă convingă pe mine că ei au adevărul. După

discuţia pe care am avut-o cu predicatorul, prin darul lui

Hristos, bătrânul s-a întors la dreapta credinţă, pe când

predicatorul a preferat să rămână în rătăcirea lui.

- Bună ziua!

- Bună ziua! Dar de ce aţi venit la noi?

- Am venit să vă arătăm adevărul!

Eu am zis un cuvânt mai puţin politicos: Mi se pare că ai venit să înveţi pe popa carte!

-Da!

- Bine. Să vedem! Dar care adevăr să-mi arăţi mie, dacă

adevărul este la noi? De unde mai scoţi dumneata un alt adevăr,

că unul este adevărul? Adevărul este o singură linie. Ce zice

Hristos? Eu sunt Calea, Adevărul şi Viaţa! (Ioan 14, 6).

- Dumneavoastră staţi aici în mănăstire şi nu ştiţi nimic.

Eu am studii în Anglia, în Elveţia, am cutare, cutare...

- Da? Cine te-a adus aici? Tu ai auzit că aici este o stână?

Şi eu sunt ciobanul; dar şi câinii stau de pază la aripă. La stână

mai sunt şi câini; iar voi sunteţi lupi îmbrăcaţi în piei de oaie.

Aţi intrat în stână, dar nu ieşiţi cu blana sănătoasă de aici... Să vedeţi acum ce păţiţi cu câinii noştri.

- Cum dar?

- Stai, stai! Eşti predicator?

- Da! Eu am doctoratul la Londra, am...

- Da? Bine! Câţi ani au fost de la Adam până la potop?

- Cred că au fost 1500 de ani.

- Prost ai răspuns, doctorandule! De la Adam până la

potop au fost 2243 de ani!

- Unde scrie?

- Nu căuta Biblia! Eu am rădăcina Bibliei. Biblia este un

măr care a crescut în pomul Tradiţiei. Dar eu nu cred numai în

măr; eu cred în rădăcină şi în copac; că rădăcina Bibliei este

Sfânta Tradiţie. Dar câţi ani au fost de la Adam până la

Avraam?

- Parcă au fost 2400.

- Greşit ai răspuns. Au fost 3312 ani până la naşterea lui

Avraam şi 3387 de ani până la primirea făgăduinţei de la

Dumnezeu!

- Unde scrie?

- Ţi-arăt eu în Hronograful lui Gheorghe Chedrinos, în

care scrie istoria lumii de la început. Ia să-mi spui tu mie câţi

ani au fost de la potop până la zidirea turnului Babel, când

Nimrod, fiul lui Hus, a zidit turnul Babel, când li s-au

amestecat limbile? Câţi ani au fost?

- Parcă au fost 300!

- Prost ai răspuns! Au fost 531 de ani! Şi câţi ani au fost

de la potop până la Avraam?

- !!!

- Au fost 1144 de ani; şi cu 430 de ani, cât a stat poporul

evreu în robia Egiptului, fac 3818 de ani. Unde era Biblia

scrisă atunci? Unde era sâmbăta voastră? Cu ce s-a mântuit

lumea timp de 3821 de ani înainte de a se scrie Biblia? Că în

Biblie nu s-a scris totul. Căci Evanghelistul Ioan spune: Sunt şi

alte multe lucruri..., şi care, dacă s-ar fi scris cu deamănuntul,

cred că lumea aceasta n-ar cuprinde cărţile ce s-ar

fi scris (Ioan 21, 25). S-a scris numai un rezumat al Sfintei

567

Tradiţii, care formează Biblia sau Sfânta Scriptură. Dar să-mi

spui mie câţi feciori a avut Adam?

- A avut trei: Cain, Abel şi Set şi alţii fără nume.

- Dar Biblia spune că a născut feciori şi fete. Câţi au fost

de toţi?

-Or fi fost 30, 40.

- Eva a trăit 950 de ani, mai mult decât Adam cu 20 de

ani, şi a născut 50 de perechi de gemeni, băieţi şi fete, adică

100 de copii. Scrie în Hronograful lui Chedrinos. Şi se luau

fratele cu sora. Auzi ce spune: „Cain a luat în căsătorie pe sora

sa Milada; şi a luat Set pe sora sa Teax". Se luau fratele cu sora. Aşa s-au înmulţit la început.

- Dar se puteau lua neamuri în căsătorie?

- Da, căci până la Avraam n-a fost interzisă spiţa de

rudenie. Se luau neamuri! N-a ţinut Avraam pe nepoata sa? N-a

luat Isaac pe nepoata lui Avraam, pe Rebeca? Nu vedeţi? Că nu

era pusă legea de neamuri. Dar să-mi spui tu mie câţi ani avea

Set, când s-a răpit la cer şi a învăţat astronomia şi scrisul de la

îngeri?

- Nu scrie nicăieri.

- Set a fost de 40 ani când s-a răpit la ceruri şi a stat în

cer 40 de zile şi a învăţat astronomia şi scrisul. Set a trăit 912 ani. Primul om care a scris din lume şi care a învăţat astronomia şi mişcarea astrelor a fost Set, fiul lui Adam. Zice şi Sfântul Vasile: „Astronomia este de origine îngerească"; îngerii

l-au învăţat pe Set. Dar să-mi spui mie când s-a născut poporul

uriaş şi cât a ţinut împărăţia uriaşilor, înainte de potop?

(Tăcea predicatorul...)

- Vezi că nu ştii? Biblia spune: Când s-au amestecat fiii

lui Dumnezeu cu fiicele oamenilor s-a născut poporul uriaş;

neam vestit din veac. Atât! Dar nu spune câte sute de ani au stat

împăraţii uriaşilor şi câte urgii au făcut ei pe pământ.

- Cine erau fiii lui Dumnezeu şi fiicele oamenilor? Noi

zicem că fiii lui Dumnezeu erau îngerii, care s-au pogorât din

cer şi au păcătuit cu fetele oamenilor.

- Nebunie... Dacă cugetaţi după capul vostru, vă duceţi în

fundul iadului. Ai văzut ce spune? Cât a trăit Set, 912 ani, nu

s-au amestecat fiii lui Set cu fiicele lui Cain. Că fiii lui Set se numeau fiii lui Dumnezeu, iar fiii lui Cain, se numeau fiii

oamenilor. Iar după moartea lui Set, au uitat fiii lui Set ce le-a

spus tatăl lor; căci spune Scriptura: Şi s-au rănit fiii lui Set de

frumuseţea fiicelor lui Cain şi le-au luat loruşi de soţii (Fac. 6,

2). Deci atunci când s-au amestecat „fiii lui Dumnezeu" cu

fiicele oamenilor, s-a născut poporul uriaş.

- Dar de ce vă închinaţi voi la idoli, că Dumnezeu zice la

Deuteronom: Să nu-ţifaci chip cioplit, nici asemănarea vreunui

lucru din câte sunt în cer, sus, pe pământ, jos, în apă şi sub

pământ. Să nu te închini lor, să nu slujeşti lor (Deut. 5, 8-9)?

- Cine sunt aceştia?

- Icoanele la care vă închinaţi voi!

- Ia să-ţi spun eu! Cine a făcut prima icoană?

- !!!

- Dumnezeu a făcut pe om după chipul şi asemănarea Sa.

Sfântul Ioan Damaschin spune că prima icoană o face

Dumnezeu, adică pe om, după chipul şi asemănarea Sa.

- El a făcut, dar nouă ne-a poruncit să nu facem.

- Ia citeşte dumneata în Biblie, la Ieşire, capitolele 25

până la 30. Vezi acolo că tot ce este în biserică este făcut cu

porunca lui Dumnezeu. Şi icoanele şi catapeteasma şi sicriul

Legii Domnului şi heruvimii slavei şi veşmintele preoţilor şi

mitra arhiereilor şi cădelniţele şi sfeşnicul cu şapte lumini,

toate. Nu i-a zis Dumnezeu lui Moise? „Moise, ia şi fă o ladă

de salcâm şi o poleieşte toată cu aur! Moise, fă doi drugi de

salcâm îmbrăcaţi cu aur, şi lada să aibă verigi, ca să bagi drugii

şi să ridici sicriul Legii. Moise, pune în lada aceea Tablele

Legii, pe care ţi le-am dat Eu pe Muntele Sinai. Pune şarpele

de aramă, pe care l-ai făcut când îi mâncau şerpii în pustie,

pune toiagul lui Aaron, care a înfrunzit când a rezemat de

sicriul legii cele 12 toiege - căci al lui Aaron a înfrunzit în

noaptea aceea şi a făcut migdale -, şi cupa cu mană - o cupă de

aur". Mana era ca pâinea uscată, din care au mâncat evreii în

pustie 40 de ani. Astea nu erau lucruri de mâini omeneşti?

- Dar voi de ce vă închinaţi şi faceţi cruce, căci crucea a

fost lemnul şi spânzurătoarea pe care a murit Domnul Iisus?

- De ce săriţi voi de la un subiect la altul? Aşa faceţi

mereu când discutaţi cu cineva, ca să-l prostiţi. Iată ce spune Sfântul Apostol Pavel: Crucea pentru cei pieritori, nebunie

este; iar nouă, celor ce ne mântuim, Crucea este înţelepciunea

şi puterea lui Dumnezeu (I Cor. 1, 18). Vezi că Sfânta Cruce

nu-i spânzurătoare şi nici măciucă? Dimpotrivă, este

înţelepciunea şi puterea lui Dumnezeu!

Aţi auzit ce-i crucea, voi, sectarilor, care înşelaţi oamenii

şi-i duceţi în iad? „Şi va veni o sectă la sfârşitul lumii - zice

Sfântul Andrei al Cezareei - care nu va face cruce, căci le va

pune antihrist pecetea pe mâna dreaptă şi n-o vor ridica la

frunte", că fruntea este partea raţională a sufletului, adică

mintea.

Am avut mai demult câteva femei baptiste de la Abrud - Alba. După ce le-am povestit minunea de la Sfântul Mormânt,

cu femeia îndrăcită, care atunci când s-a atins de bucata de

lemn din Crucea Mântuitorului, s-a vindecat, toate au făcut

cruce. Dar una a zis: „Părinte, eu nu fac cruce!" „Fă cruce!" îi spun. ”Nu fac! Eu nu pot ridica mâna la frunte!" „Ţi-a pus

dracul pecetea, de aceea n-o mai ridici! Fă cruce, femeie, şi vei

vedea puterea lui Dumnezeu!" „Nu, că nu pot ridica mâna!"

Şi eu îi iau mâna dreaptă, că stătea lângă mine, în partea

dreaptă a mea, şi-i fac cruce de trei ori pe faţă.

„Valeu! Valeu! Vai, tare mă simt uşoară!" „Da! Acum s-a dus dracul de pe mâna ta!" Aşa a fugit de la dânsa diavolul

care o stăpânea. Apoi am mărturisit-o şi s-a întors din nou la

Biserică. Vedeţi puterea Sfintei Cruci?

- Bine, dar locul de-a dreapta şi de-a stânga Preasfintei

Treimi este predestinat, că spune...a şedea de-a dreapta şi dea

stânga Mea nu este al meu a da, ci se va da celor pentru care

s-a pregătit de către Tatăl Meu (Matei 20, 23).

- Nu este adevărat! Mântuitorul zice: A şedea de-a

dreapta Mea sau de-a stânga Mea nu este al Meu a da, ci celor

pentru care s-a pregătit, căci aceste două locuri sunt rânduite

Maicii Domnului şi Sfântului Ioan Botezătorul de către Tatăl.

Cine este Ioan Botezătorul? Cel mai mare om născut din

femeie. Iar Maica Domnului cine este? Ce spune Psalmul 44?

De faţă a stătut Împărăteasa, de-a dreapta Ta, îmbrăcată în

haină aurită şi preaînfrumuseţată.

Dacă a născut pe Fiul lui Dumnezeu din Duhul Sfânt, a

fost „cămara Duhului Sfânt", L-a purtat în pântece şi L-a alăptat. Cine poate fi mai mare decât ea? Ea este Împărăteasa

Duhului Sfânt, Împărăteasa Heruvimilor şi a Serafimilor! Toţi

sectarii şi păgânii, veţi vedea voi în ziua judecăţii cine este

Maica Domnului, când va străluci peste ceata heruvimilor, a

serafimilor şi a tuturor tronurilor. Vai de capul vostru! Veţi

merge împreună cu satana în focul gheenei, toţi care huliţi pe

Maica Domnului!

Vedeţi că Hristos era pe Cruce răstignit şi scuipat şi

biciuit, însă nici atunci n-a uitat pe Maica Sa? O arată Sfântului

Ioan Evanghelistul, zicând: Fiule, iată mama ta! Adică ai grijă de ea! Şi acesta a luat-o la sine. Şi către ea a zis: Femeie, iată

fiul tău! A dat-o în stăpânirea celui mai cinstit apostol şi ea a

mai trăit 15 ani până la mutarea la cer.

- Dar de ce n-a dat-o în grija unuia dintre fraţii Lui?

- Pentru că Mântuitorul n-a mai avut nici un frate. Deşi

Sfânta Scriptură aminteşte de „fraţi" ai Domnului, ei nu sunt

fraţi naturali ai Lui, deoarece, după Sfânta Tradiţie, Maria,

Maica Domnului, a rămas după naştere fecioară, aşa cum a fost

prefigurată în vedenia Proorocului Iezechiel (44, 1-3). Apoi,

dacă ar fi avut fraţi după trup, Mântuitorul ar fi dat-o în grija

vreunui frate, nu în grija Apostolului Ioan. Aşa-zişii „fraţi" ai

Domnului erau doar rude ale lui Iisus; cuvântul fraţi redă

cuvântul grecesc adelfoi (în ebraică: ah), având sensurile de:

fraţi, veri, rude apropiate.

Maica Domnului n-a mai avut copii. Ce zice Scriptura: Şi

n-a cunoscut-o pe ea, până când n-a născut pe Cel întâi născut.

- Da. Dar de aici se înţelege că după aceea a mai avut şi

alţi copii.

- Cuvântul „până când" înseamnă veşnicie. Este scris în

Sfânta Scriptură: Întoarce-te, Doamne, până când... Sau Zis-a

Domnul Domnului meu: şezi de-a dreapta Mea până ce voi

pune pe vrăjmaşii Tăi aşternut picioarelor Tale (Ps. 109, 1).

Oare aceasta înseamnă că după aceea Mântuitorul nostru Iisus

Hristos nu va şedea de-a dreapta Tatălui spre a împărăţi cu El

peste toate veacurile, ştiind bine că împărăţia Lui nu va avea

sfârşit (Luca 1, 35)? Sau Iată, Eu sunt cu voi până la sfârşitul

veacului. Ce? După sfârşitul veacului nu mai este Hristos cu ei?

Şi despre Micol, fata lui Saul, zice: N-a născut copil până n-a

murit. Dar ce, a născut după ce a murit? Cuvântul „până când"

înseamnă veşnicie. Nu că a cunoscut-o cândva alt bărbat după

naştere.

- Dar copiii mici de ce trebuie să se cureţe prin botez, că

ei sunt curaţi, n-au nici un păcat?

- Pentru ca să se spele de păcatul strămoşesc, cu care ne

naştem toţi. N-ai citit tu în Psaltire: Căci întru fărădelegi m-am

zămislit şi în păcate m-a născut maica mea?

- Bine, dar copilul când este mic nu are credinţă şi Biblia

spune: Cine va crede şi se va boteza, acela se va mântui.

- Într-adevăr, copiii nu pot crede la vârsta când sunt

botezaţi. Dar aşa cum în Vechiul Testament tăierea împrejur se

făcea în baza credinţei părinţilor, tot aşa botezul se face pe

temeiul credinţei părinţilor sufleteşti (naşii) ai pruncilor care se

botează (Marcu 9, 36-37). Copiii nu au credinţă, dar au naşii

lor, care sunt garanţi şi chezaşi în faţa lui Dumnezeu şi a

Bisericii Sale pentru copilul ce se botează şi care fac cuvenita

mărturisire de credinţă în locul lor.

Dar voi, sectarilor, ştiţi câte botezuri sunt? Aţi citit

„Dogmatica" Sfântului Ioan Damaschin?

-Nu.

- Arătând evoluţia istorică a Botezului, începând cu

tipurile care l-au prefigurat, Sfântul Ioan Damaschin numără

opt botezuri de la începutul până la sfârşitul lumii:

Primul botez a fost botezul prin potop, pe vremea lui

Noe, pentru curmarea păcatului.

Al doilea botez a fost botezul prin mare şi nor, la

întoarcerea evreilor din robia lui faraon.

Al treilea botez a fost botezul Legii Vechi, tăierea

împrejur.

Al patrulea botez a fost botezul lui Ioan Botezătorul,

numit şi botezul pocăinţei.

Al cincilea botez este botezul prin apă şi prin Duh,

botezul nostru creştin dat nouă de Hristos prin Sfinţii Apostoli.

Al şaselea botez este botezul prin pocăinţă şi lacrimi,

adică Spovedania, instituită de Mântuitorul îndată după Înviere,

572

când a dat apostolilor puterea de a lega şi a dezlega păcatele

oamenilor: Orice veţi dezlega pe pământ, va fi dezlegat şi în

ceruri şi orice veţi lega pe pământ va fi legat şi în ceruri.

Al şaptelea botez este botezul sângelui, adică al

muceniciei, cu care Însuşi Hristos S-a botezat în locul nostru,

vărsându-Şi Sângele Său pentru mântuirea lumii. Cu acest botez

s-au botezat şi mucenicii, din începuturi până astăzi, dându-şi

viaţa pentru dragostea lui Hristos.

Al optulea este botezul de la sfârşitul lumii, adică botezul

cu foc nestins, pentru cei păcătoşi care se vor chinui în muncile

iadului, dacă nu s-au pocăit cât au trăit pe pământ [...].

- Părinte, eu sunt predicator de mai mult timp şi nu pot să

mă lepăd de credinţa mea, chiar dacă mi-aţi răspuns la

întrebările mele.

- Să ştii dumneata că toţi cei care nu se supun Bisericii lui

Hristos celei dreptmăritoare, rămân grupări sectare şi foarte

greu se pot îndrepta, că zic Sfinţii Părinţi: „De la tot păcatul se

întoarce omul uşor, dar de la eres, foarte greu!" Şi aceasta,

pentru că se întunecă partea raţională a sufletului şi degeaba îi

spun eu că aici este alb, că el vede negru. Şi atunci foarte greu

se întoarce. Aceasta este mentalitatea tuturor sectanţilor.

Pe lângă aceasta, nu puţini creştini ortodocşi, mai ales cei

care nu frecventează Biserica şi au o stare materială precară,

sunt atraşi la diverse grupări sectare întrucât li se oferă bani,

îmbrăcăminte şi alte avantaje materiale de peste hotare. Aceştia

şi-au vândut sufletul diavolului şi nu se vor mântui în veci,

decât numai dacă se întorc la Biserica mamă, cea adevărată,

care este Biserica Ortodoxă.

Capitolul 3

ÎMPOTRIVA REÎNCARNĂRII

(METEMPSIHOZEI)

Şi precum este oamenilor o dată să

moară, iar după aceea să fie Judecata

(Evrei 9, 27)

Cea mai mare nebunie, păgânătate şi rătăcire de la adevăr

este aceea de a crede cineva că sufletul omului după moarte

intră în alte trupuri de dobitoace, de fiare, de păsări etc. În

toată învăţătura dumnezeieştilor Scripturi, a Evangheliei lui

Hristos, în învăţăturile Sfinţilor Apostoli şi ale Sfinţilor Părinţi,

nu găsim vreo mărturie despre această rătăcită şi spurcată

învăţătură. Mântuitorul nostru Iisus Hristos, în dumnezeiasca

Sa Evanghelie, ne arată unde merg sufletele oamenilor după

moarte, zicând: Şi a murit săracul şi a fost dus de îngeri în

sânul lui Avraam. A murit şi bogatul şi s-a înmormântat. Apoi,

arătând unde s-a dus, zice: Şi în iad ridicându-şi ochii săi, fiind

în chinuri, el a văzut de departe pe Avraam şi pe Lazăr în sânul

lui (Luca 16, 22-23).

Iată deci unde merg sufletele oamenilor drepţi şi păcătoşi

după moarte: în rai (sânul lui Avraam), cei drepţi, sau în iad,

cei păcătoşi, unde a mers şi bogatul cel nemilostiv. De unde a

ieşit această nebunie diavolească de a se crede că sufletele

oamenilor după moarte se duc în alte trupuri? De unde a ieşit

această nebună rătăcire că omul moare de multe ori şi intră în diferite trupuri? Oare cei ce gândesc această nebunie nu-l aud

pe marele Apostol Pavel, care zice: Şi precum este rânduit

oamenilor ca o dată să moară, iar după aceasta să fie Judecata

(Evr. 9, 27; Iov 30, 23; Sir. 14, 12; 40, 3-4)? Oare nu aud

aceşti rătăciţi de la adevăr ce zice dumnezeiasca Scriptură:...ca

pulberea să se întoarcă în pământ cum a fost, iar sufletul să se

întoarcă la Dumnezeu, Care l-a dat (Eccl. 12, 7)? Vedem dar

destul de luminat că o dată i s-a dat omului să moară, când

trupul se întoarce în pământ şi sufletul se întoarce la

Dumnezeu, la Cel ce l-a dat pe el. Şi nu arată că ar merge prin

alte trupuri, cum bănuiesc cei stricaţi la minte şi la înţelegere.

O dată moare omul cu trupul său şi o dată va fi învierea

morţilor. Auzi ce zice Domnul: Nu vă miraţi de aceasta, că

vine ceasul în care toţi cei din morminte vor auzi glasul Lui. Şi

vor ieşi cei ce au făcut cele bune, spre învierea vieţii, iar cei ce

au făcut cele rele, spre învierea osândirii (Ioan 5, 28-29).

De unde a ieşit această nebunie şi păgânătate să se creadă

că sufletele oamenilor, după moarte, intră în alte trupuri? Oare

nu auzim ce zice marele Apostol Pavel: Căci ştim că, dacă

acest cort, locuinţa noastră pământească, se va strica, avem

zidire de la Dumnezeu, casă nefăcută de mână, veşnică, în

ceruri (II Cor. 5, 1)? Unii din cei rătăciţi cu această nebunie

cred că omul s-ar naşte de mai multe ori cu trupul, şi, auzind că

Sfântul Ioan Botezătorul ar fi Ilie, au întrebat pe Sfântul Ioan

Botezătorul, zicând: Dar cine eşti tu? Eşti Ilie? Zis-a el: Nu

sunt. Apoi iar l-au întrebat: Eşti tu Proorocul? Şi a răspuns:

Nu. Deci au zis lui: Cine eşti tu? Ca să dăm răspuns celor ce

ne-au trimis (adică fariseilor). Ce spui tu despre tine însuţi? El

le-a zis: Eu sunt glasul celui ce strigă în pustie: «îndreptaţi

calea Domnului», precum a zis Isaia Proorocul (Ioan 1, 21-23).

Vezi cum dumnezeiescul şi marele Prooroc Ioan

Botezătorul a astupat gurile lor şi a înfruntat părerile cele

nebune ale fariseilor că Ilie s-ar fi întrupat în persoana Sfântului

Ioan Botezătorul? Da, este adevărat că despre Sfântul Ioan

Botezătorul s-a scris că va merge înaintea Domnului cu duhul şi

cu puterea lui Ilie (Luca 1, 17), dar nu că se va încarna în el

Ilie Proorocul. Aşa trebuie înţelese cele ce a zis Domnul: Şi

dacă voiţi să înţelegeţi, el este Ilie, cel ce va să vină (Matei 11,

14), anume că Sfântul Ioan Botezătorul a venit cu râvna şi credinţa Proorocului Ilie, şi nu era el Ilie reîncarnat. Fiindcă marele Prooroc Ilie va veni înainte de venirea a doua a

Domnului, după cum a zis Domnul: Ilie într-adevăr va veni şi va aşeza la loc toate (Matei 17, 11). Da, va veni marele

Prooroc Ilie mai înainte de venirea a doua a Domnului, dar nu

cu alt trup, ci cu al lui, cu care s-a înălţat la cer cu căruţa şi cu

caii de foc, aşa cum l-a văzut Elisei (IV Regi 2, 11-12).

Aşadar şi Sfântul Ioan Botezătorul a venit cu credinţa şi

cu râvna lui Ilie, dar nu cu alt trup, ci cu trupul său, cu care s-a

născut din Sfânta Elisabeta; şi Ilie va veni înainte de venirea a

doua a Domnului, dar nu cu alt trup, ci cu al său, cu care s-a

înălţat la cer, şi nu cu trup reîncarnat. Noi ştim, din

dumnezeiasca Scriptură, că trupul nostru se întoarce, când

murim, în pământ, precum a fost; şi duhul se întoarce la

Dumnezeu, Care l-a dat pe el (Eccl. 12, 7; II Tim. 4, 1).

Marele Apostol Pavel ne arată că trupul nostru, acesta pe

care îl purtăm, se va face ţărână şi nicidecum nu arată că

sufletul nostru va intra în alte trupuri după moarte (II Cor. 5,

1). Şi dumnezeiescul părinte Efrem Sirul arată că nu este cu

putinţă ca după ce se duce cineva din această viaţă, iarăşi să se

mai întoarcă în alte trupuri 1. Şi iarăşi zice acest dumnezeiesc

părinte, Efrem Sirul: „Mare frică este atunci, mare cutremur,

mare taină... când ne vom duce din veacul acesta la veacul cel

nemărginit, de unde nimeni nu s-a mai întors" 2.

Vai şi amar de cei ce părăsesc sfânta şi dreapta credinţă în

Iisus Hristos, Domnul Dumnezeul şi Mântuitorul nostru, şi se

iau după religiile cele păgâne ale budismului şi ale hinduismului,

care învaţă nebunia şi rătăcirea cea mai stricată şi păgână a

reîncarnării şi a mutării sufletului, după moartea trupului, în

alte trupuri. Budismul este o religie fără Dumnezeu, fără suflet

omenesc responsabil. Budismul lasă deci pe om propriilor sale

puteri şi propriilor sale lupte, neputincioase, cu răul. Religia budistă,

pe drept cuvânt, a fost calificată ca ateistă 3. La fel şi religia

hinduistă nu are o doctrină bine conturată despre Dumnezeu

Sfântul Efrem Sirul,

Cuvinte şi învăţături,

tomul III,

Cuvânt la Iulian Pustnicul, Mănăstirea Neamţ, 1823, pag. 314.

Idem., Cuvânt la cei adormiţi, pag. 353.

Vezi pe larg în Istoria religiilor de Dr. Emilian Vasilescu, Ed.

Institutului Biblic şi de Misiune al B.O.R., Bucureşti, 1982, pag. 237.

Idem., pag. 261.

şi despre lume sau despre raporturile dintre Dumnezeu şi om şi

despre destinul uman 4. Iată ce zice dumnezeiescul Iov:...dacă

(Dumnezeu) ar lua înapoi la sine duhul Său şi suflarea Sa,

toate făpturile ar pieri deodată şi omul s-ar întoarce în ţărână

(Iov 34, 14-15). Apoi dacă adevărul este acesta, că noi cei

zidiţi din pământ, după moarte, în pământ mergem şi nu în alte

trupuri, de unde au luat oamenii cei stricaţi la minte şi înşelaţi

de draci, că sufletul omului după moarte intră în alte trupuri,

până ce se va curăţi ca să intre în nirvana („raiul" păgânilor şi

rătăciţilor de la adevăr, budişti şi hinduşi)?

Care religie este mai veche şi mai adevărată decât a patriarhilor, a lui Adam, a lui Set, a lui Noe, a lui Avraam,

care au fost sfinţi văzători de Dumnezeu, Care a făcut cerul şi

pământul şi pe om şi toate cele văzute şi nevăzute? Şi care din aceşti mari şi sfinţi oameni ai lui Dumnezeu a lăsat vreo

învăţătură că sufletele oamenilor după moarte vor intra în alte

trupuri, spre a se curăţi de păcate? Câtă nebunie este pentru un

creştin să creadă în aceste drăceşti învăţături tocmai astăzi, când

Evanghelia lui Hristos străluceşte mai mult decât soarele în

lume; să lase lumina Evangheliei lui Hristos şi să creadă în

învăţăturile cele drăceşti şi păgâne şi să se ducă în întunericul

dracilor şi a slujirii de idoli.

Oare aceşti oameni stricaţi la minte şi diavoli nu aud pe

Duhul Sfânt, că sufletul omului este duh ce trece şi nu se mai

întoarce (Psalmi 77, 44)? De unde au luat blestemaţii păgâni

această spurcată învăţătură că sufletul omului după moarte se

întoarce şi intră în alte trupuri? Noi ştim din Sfânta şi

dumnezeiasca Evanghelie şi din învăţăturile marelui Apostol

Pavel, că toţi vom sta înaintea divanului lui Iisus Hristos, la

înfricoşata Judecată cea de apoi, ca să dăm seama de cele ce am

lucrat prin trupul pe care îl avem şi nu prin alte trupuri, cum

hulesc păgânii cei înşelaţi de diavoli (Rom. 14, 10; II Cor. 5, 10).

Nu aflăm în toată Sfânta şi dumnezeiasca Scriptură vreun

loc în care să scrie că noi după moarte vom da seamă de cele"ce

am lucrat în mai multe trupuri prin care am trecut cât am trăit

pe acest pământ, ci numai prin acest trup, cu care ne-am născut

şi am trăit în lume. Câtă nebunie şi rătăcire drăcească în capul

vreunui om să creadă că Hristos, Domnul Dumnezeul şi

Mântuitorul nostru, ar fi înviat şi S-ar fi proslăvit după învierea

Sa cu alt trup şi nu cu cel cu care s-a născut din Preacurata şi

Preasfânta Fecioară Maria.

Noi avem atâtea dovezi sfinte despre patima şi învierea lui

Hristos, Care S-a proslăvit în al Său Trup şi nu în altul (Fapte

3, 13;4, 10-11; Rom. 8, 34). Noi ştim că toate popoarele lumii

se vor judeca de Hristos: păgânii, după legea conştiinţei lor

(Rom. 2, 12), iudeii, după legea lui Moise (Rom. 2, 12), iar

creştinii, după Evanghelie (Ioan 12, 48-49; Rom. 2, 16; Iacov

2, 12). Dar nicăieri în Sfânta Scriptură nu scrie că ne va judeca

Buda sau Brahma sau Krishna sau alţi idoli şi slujitori ai

demonilor şi că vom fi întrebaţi de aceşti diavoli pentru cele ce

am greşit în mai multe trupuri prin care am trecut când eram în

această viaţă.

Cei ce cred aceste nebunii ale întunericului, vor merge

împreună cu diavolii în ziua Judecăţii celei de apoi în muncile

cele veşnice, după cum zice Sfântul Apostol Iuda în a sa sfântă

epistolă, numind pe aceşti păgâni: Valuri sălbatice ale mării,

care îşi spumegă ruşinea lor, stele rătăcitoare, cărora întunericul

întunericului li se păstrează în veşnicie. Dar şi Enoh, al

şaptelea de la Adam, a proorocit despre aceştia, zicând: Iată, a

venit Domnul cu zecile de mii de sfinţi ai Lui, ca să facă

judecată împotriva tuturor şi să mustre pe toţi nelegiuiţii de

toate faptele nelegiuirii lor, în care au făcut fărădelege, şi de

toate cuvintele de ocară pe care ei, păcătoşi, netemători de

Dumnezeu, le-au rostit împotriva Lui (Iuda 1, 13-15).

Iar dumnezeiescul şi marele Apostol şi Evanghelist Ioan, arătând iarăşi că toţi cei ce nu cred în Mântuitorul nostru Iisus

Hristos sunt antihrişti, zice: Cine este mincinosul, fără numai

cel ce tăgăduieşte că Iisus este Hristos. Acesta este antihristul

(I Ioan 2, 16-22). Şi dacă atunci când predica, marele

Evanghelist Ioan arată că erau mulţi antihrişti, oare ce să zicem

acum, când atâţia atei tăgăduiesc dumnezeirea lui Hristos? Este

adevărat că acum creştinismul s-a înmulţit pe faţa pământului,

dar şi păgânii şi ateii care tăgăduiesc dumnezeirea şi învăţătura

lui Hristos nu sunt puţini.

Din aceştia fac parte şi cei înşelaţi de religiile cele păgâne şi diavoleşti şi cred în reîncarnarea trupurilor şi care zic că sufletul omului după moarte se mută în alte trupuri de dobitoace,

de fiare, păsări etc. Aceştia cu nimic nu se deosebesc de

păgâni, de atei şi de diavoli, care se silesc să strice scripturile

cele sfinte şi adevărul din ele şi să ducă la rătăcire pe cei pe

care îi pot înşela cu minciunile lor.

Ca niciodată acum s-au înmulţit cei răi, atei, sectari

rătăciţi şi înşelători, şi este mare nevoie, mai mult ca oricând,

de a se predica adevărul Evangheliei lui Hristos cu mare râvnă

în lumea creştină de azi, deoarece foarte mulţi din cei

credincioşi s-au întunecat şi s-au rătăcit de la adevăr.

Atâta vreme n-am avut religia în şcoală şi Biserica n-a avut libertatea de a predica adevărul şi de a mărturisi tot ce

trebuia pentru îndreptarea şi luminarea sufletelor creştineşti...

În vederea acestor lucruri, zic aceste cuvinte: Să ajute

Preabunul şi Preaînduratul Dumnezeu pe toţi preoţii şi

misionarii ortodocşi, să predice cât mai cu râvnă şi stăruinţă în

sfintele biserici şi oriunde este nevoie, în trei feluri: cu mâna,

cu gura, şi cu pilda vieţii lor. Cu mâna să scrie, cu gura să

predice adevărul, iar cu trăirea să dea pildă bună celor ce îi văd

şi îi aud. Nimeni să nu se sfiască a spune adevărul în faţa celor

credincioşi, măcar de n-au ajuns cu fapta la cele ce învaţă pe

alţii. Că zice un cuvios părinte: «Nu voi mustra aspru pe cel ce

învaţă şi nu face. Căci am văzut de multe ori că lipsa lucrului

celui ce învaţă şi nu face, a împlinit-o folosul cuvântului său!».

De asemeni, în scolia de la Cuvântul IX, cap. 16, de la

Scara dumnezeiescului părinte Ioan Scărarul, Prea Cucernicul

Părinte Profesor Dumitru Stăniloae spune următoarele: „Sfântul

Ioan Scărarul nu condamnă aşa simplu pe cei ce laudă ceea ce

nu fac ei, ci recunoaşte că uneori aceştia sunt folosiţi de

cuvintele lor, care nu se acoperă însă cu faptele lor. Căci de

multe ori cuvintele omului nu sunt ale lui, ci ale lui Dumnezeu,

Care-l sileşte să vorbească prin conştiinţa lui. În acest caz, prin

cuvintele ce le rostesc unii, îşi predică, sau li se predică şi lor,

sau din voinţa de a încălzi pe alţii pentru un lucru bun, se

încălzesc şi pe ei înşişi. Sau, căldura cu care primesc alţii

cuvintele rostite de ei, se întinde şi la ei. Scolia Sfântului Nil

zice: «Trebuie să spună cele bune şi cel ce nu le face, ca să

înceapă, ruşinat de vorbe, să săvârşească fapta»".

Să ne aducem aminte şi de pedeapsa celui ce luase un

singur talant pe care l-a îngropat în pământ şi a zis către cel ce

îl dăduse:...Doamne, te-am ştiut că eşti om aspru, care seceri

de unde n-ai semănat şi aduni de unde n-ai împrăştiat. Şi

temându-mă, m-am dus de am ascuns talantul tău în pământ;

iată ai ce este al tău. Şi răspunzând stăpânul său i-a zis: Slugă

vicleană şi leneşă, ştiai că secer unde n-am semănat şi adun de

unde n-am împrăştiat. Se cuvenea deci ca tu să pui banii mei la

zarafi, şi eu, venind, aş fi luat ce este al meu cu dobândă. Apoi

a zis: Luaţi deci de la el talantul şi daţi-l celui ce are zece

talanţi... Iar pe sluga netrebnică aruncaţi-o întru întunericul cel

mai din afară. Acolo va fi plângerea şi scrâşnirea dinţilor

(Matei 25, 24-30).

Şi iarăşi voi zice către cei înşelaţi de demoni şi de

păgâneştile religii care rătăcesc pe cei ce nu cunosc adevărul

Sfintei Scripturi şi spun că sufletul omului după moarte se duce

în alte trupuri. Să audă aceşti rătăciţi ce zice dumnezeiescul

Iov: Lasă-mă să mă odihnesc puţin, mai înainte de ce voi

merge, de unde nu mă voi mai întoarce. În pământul întunecos

şi înneguros, în pământul întunericului celui veşnic... (Iov 10,

20-22), şi în alt loc zice: Căci aceşti puţini ani se vor scurge şi

voi apuca pe un drum de pe care nu mă voi mai întoarce (Iov

16, 22), şi iarăşi zice: Dar eu ştiu că Răscumpărătorul meu este

viu şi că El, în ziua cea de pe urmă, va ridica iar din pulbere

această piele a mea ce se destramă (Iov 19, 25) şi iarăşi: Că

ştiu că moartea mă va surpa, căci casa a tot muritorul este

pământul (Iov 30, 23).

Deci nicăieri nu spune acest sfânt şi mare om al lui

Dumnezeu, Iov, şi nu arată că după moarte, sufletul omului mai

intră în alte trupuri, cum hulesc blestemaţii cei rătăciţi de la

adevăr. Feriţi-vă cu toată puterea de a crede aceste nebunii şi

rătăciri ale reîncarnării şi mutarea sufletelor în alte trupuri; căci

aceste afirmaţii sunt cu totul drăceşti, nebune şi rătăcite de la

adevăr. Amin.

BIBLIOGRAFIE

BIBLIOGRAFIE SELECTIVĂ

Biblia (Sfânta şi dumnezeiasca Scriptură), ed. 1914 şi 1994.

Pr. Conf. Alexe Şt., Biserica una şi Bisericile cele multe, «Ortodoxia»

2/1973.

Arhim. Baronian Z, O importantă menţiune despre cultul sfintelor

icoane, «Studii Teologice», 9-10/1971.

Pr. Prof. Branişte Ene, Problema unificării calendarului, «Ortodoxia»,

2/1955.

Pr. Prof. Branişte Ene, Originea, instituirea şi dezvoltarea cultului creştin, «Studii Teologice», 3-4/1963.

Pr. Prof. Branişte Ene, Teologia icoanelor, «Studii Teologice», 3-4

Preot Dr. Bria Ion, Sfânta Scriptură şi Tradiţia, «Studii Teologice», 5-6/1970.

Preot Dr. Bria Ion, Dicţionar de teologie ortodoxă. Bucureşti, 1981.

Pr. Lect. Bunea Ion, Împărăţia lui Dumnezeu (sensul ei neotestamentar), «Mitropolia Ardealului», 11-12/1971.

Pr. Lect. Bunea Ion, Cultul Maicii Domnului, «Mitropolia Ardealului»,

9-10/1971.

Dron C, Canoanele, ed. II, Bucureşti 1933.

Chiricescu C. şi Nazarie C, Călăuza predicatorului, Bucureşti, 1901-1902.

Pr. Prof. Ciudin n., Temeiurile biblice şi patristice ale ierarhiei

bisericeşti, «Studii Teologice», 3-6/1950.

Arhim. Cleopa Ilie, Cuvânt de lămurire în legătură cu rătăcirile

stiliştilor, «Biserica Ortodoxă română», 3-4/1955.

Arhim. Cleopa Ilie, Ne vorbeşte Părintele Cleopa, vol. I, III, VI, X.

Sfântul Ioan Damaschin, Dogmatica, trad. în rom. de Pr. D. Fecioru şi

Pr. Olimp Căciulă, Bucureşti, 1938.

Pr. Prof. Deheleanu P., Manual de sectologie, Arad, 1948.

«Filocalia», trad. Pr. Prof. Stăniloae D., vol. I-IV, Sibiu, 1945-1946 şi vol. V-X, Bucureşti, 1976-1981.

Sfântul Efrem Sirul, tom. III, Buc. 1926.

Gavriil, Mitropolit al Filadelfiei, Tâlcuirea celor şapte Taine, în rom. de

Veniamin Costachi, Iaşi, 1808.

Gheorghe C. I., Harismele după epistolele Sfântului Apostol Pavel, «Studii Teologice», 1-2/1973.

Gheorghe C. I., Ierarhia bisericească după epistolele Sfântului Apostol Pavel, «Studii Teologice», 7-8/1971.

Ichim D., învăţătura ortodoxă despre sfintele icoane, «Studii Teologice», 5-6/1970.

Ignătescu V., Duhul Sfânt în viaţa Bisericii, faţă de învăţătura neoprotestantă, în «Ortodoxia», 1/1951.

Sfântul Ioan Gură de Aur, Cuvântări la praznice împărăteşti, Bucureşti, 1942.

Sfântul Ioan Gură de Aur, împărţirea de grâu, Bacău, 1995.

Sfântul Ioan Gură de Aur, Puţul, Bacău, 1995.

Sfântul Ioan Gură de Aur, Omilii la Matei, P.S.B., Editura Institutului Biblic Şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 1994.

Istoria Bisericească Universală, (I.B.U.), vol. I-II, Bucureşti, 1975.

învăţătura de credinţă creştină ortodoxă, Bucureşti, 1952.

Kiriacodromion, ed. din 1857, Bucureşti.

Mitropolitul Irineu Mihălcescu - Teologia Luptătoare, 1994.

Ispir Gh. Vasile, Curs de îndrumări misionare, Bucureşti, 1930, p. 18.

Pr. Prof. Marcu Gr., Duminica (sinteză biblio-teologică), «Mitropolia Ardealului», 11-12/1920.

Pr. Prof. Marcu Gr., Tradiţia în Biblie, «Mitropolia Ardealului», 11-12/1966.

Mehedinţi V., Apostolicitatea Sfintei Tradiţii, «Studii Teologice», 9-10/1967.

Meyendorff John - Biserica Ortodoxă ieri şi azi, Bucureşti, 1996.

Pr. Mircea Ioan, Preoţia împărătească sau duhovnicească, «Studii Teologice», 7-8/1971.

Pr. Mircea Ioan, Prefigurările Crucii în Vechiul Testament, «Studii Teologice», 3-4/1969.

Nazarie C., Combaterea principalelor învăţături adventiste, Bucureşti, 1921.

Pr. Prof. Neaga N., Eshatologia creştină, «Mitropolia Ardealului» 3-4/1971.

Pr. Prof. Negoiţă Atanasie, Texte din Vechiul Testament interpretate fals de sectanţi, «Studii Teologice», 3-6/1950.

Pr. Prof. Negoiţă Atanasie, Despre sabat, «Studii Teologice», 9-10/1951.

Mitropolit Nicolae al Ardealului, Ortodoxia în mijlocul frământărilor de azi.

Sfântul Paisie de la Neamţ, Cuvinte şi scrisori duhovniceşti, vol. II.

Pr. Paschia C, Desfiinţarea sâmbetei şi prăznuirea Duminicii, Tipografia Bucovina, Bucureşti.

582

Pr. Prof. Dr. Păcurariu Mircea, Istoria Bisericii Ortodoxe Române, (I.B.R.), vol. II-III, 1992.

Pidalionul, Mănăstirea Neamţ, 1844.

Pârvu C., Temeiurile ortodoxe ale cultului Maicii Domnului, «Studii Teologice», 3-4/1954.

Prof. Popescu M. Teodor, Privire istorică asupra schismelor, Ereziilor şi sectelor, «Studii Teologice», 7-8/1950.

Prof. Popescu M. Teodor, Doctrina Bisericii Ortodoxe despre cultul sfinţilor, «Studii Teologice», 5-6/1951.

Prof. Popescu M. Teodor, Primii didascăli, «Studii Teologice», 5-6/1951.

Pr. Prof. Radu D., Semnificaţia ortodoxă a Botezului Domnului, «Ortodoxia», 4/1973.

Prof. Savin Ioan Gh., Fraţii Domnului, «Studii Teologice», anul III, nr. 2, Bucureşti, 1932.

Pr. prof. Dr. Sârbu Corneliu, Misionarismul laic în lupta antisectară, Revista Teologică, Sibiu, 1945, nr. 1.

Ierom. Serafim Rose – Ortodoxia şi religia viitorului, Chişinău, 1995.

Prof. Stan Liviu, Mirenii în Biserică, Studiu canonic, istoric, Sibiu, 1939, p. 3-7.

Stănescu N., Sensul ortodox al icoanei, «Ortodoxia», 2/1956.

Stănescu N., Hiliasmul şi incoerenţele lui, «Ortodoxia», 2/1957.

Pr. Prof. Stăniloae D., Criteriile prezenţei Sfântului Duh, «Studii Teologice», 3-4/1967.

Pr. Prof. Stăniloae D., Iisus Hristos ca prototip al icoanei Sale, «Mitropolia Moldovei», 3-4/1958.

Pr. Prof. Stăniloae D., Temeiurile teologice ale ierarhiei şi ale sinodalităţii ei, «Studii Teologice», 3-4/1971.

Pr. Prof. Stăniloae D., Sfânta Tradiţie. Definirea noţiunii şi întinderea ei, «Ortodoxia», 1/1964.

Şesan Valerian, Curs de Drept Bisericesc Universal, Cernăuţi, 1942.

Pr. Prof. Todoran Isidor, Apostolicitatea Bisericii, «Mitropolia Ardealului», 3/1962.

Ţăranu Marin, Tâlcuirea celor şapte Taine, Bucureşti, 1958.

Vasilescu D., Glosolalia, «Studii Teologice», 7-8/1964.

Vasilescu D., Originea şi aspectele milenarismului în primele două veacuri creştine, «Studii Teologice», 5-6/1964.

Pr. Prof. Zăgrean I., Sfânta Taină a Hirotoniei, «Mitropolia Ardealului», 9/1971.

CUPRINS

Cuvântul editorului

Recomandare 7

Predoslovie

Cuvânt înainte la ediţia I

Prefaţă la ediţia a II-a.

Cuvânt înainte la ediţia a III-a

Partea întâi

Scurtă privire istorică

Capitolul 1. Vechile erezii............ 19

Capitolul 2. Marea schismă – Uniaţia

Capitolul 3. Noi erezii şi secte

- Baptiştii

- Adventiştii

- Martorii lui Iehova

- Penticostalii

- Nazarenii sau Pocăiţii

- Evangheliştii

- Secerătorii

- Inochentiştii

- Tudoriştii

- Teosofii

- Spiritiştii

- Concluzii

584

Capitolul 4. Stiliştii

Capitolul 5. Credinţe păgâne

- New Age

- Biserica Unificării

- Mormonii

- Baha'i

- Yoga

- „Yoga creştină"

- „Zen-ul creştin"

- Meditaţia transcendentală

- „Noua spiritualitate"

Capitolul 6. Ecumenismul

Capitolul 7. Trei predici de Arhim. Cleopa Ilie

- Despre credinţă

- Credinţa ortodoxă

- Credinţa neamului românesc

Partea a doua

Capitolul 1. Despre Biserică

Capitolul 2. Despre Ortodoxie

Capitolul 3. Despre Sfânta Scriptură

Capitolul 4. Despre Sfânta Tradiţie

Capitolul 5. Despre cultul sfinţilor şi al îngerilor

Capitolul 6. Despre preacinstirea Sfintei Fecioare Maria

Capitolul 7. Despre cinstirea sfintelor moaşte

Capitolul 8. Despre cultul sfintelor icoane

Capitolul 9. Despre venerarea Sfintei Cruci

Capitolul 10. Despre semnul Sfintei Cruci

Capitolul 11. Despre rugăciunile pentru cei răposaţi

Capitolul 12. Despre simboluri şi rituri

Capitolul 13. Despre post

Capitolul 14. Despre jurământ

Capitolul 15. Despre condiţiile mântuirii subiective

Capitolul 16. Despre cele şapte Sfinte Taine

Capitolul 17. Despre Taina Sfântului Botez

Capitolul 18. Despre Taina Sfântului Mir

Capitolul 19. Despre Taina Sfintei Împărtăşanii

Capitolul 20. Despre Taina Pocăinţei (spovedania)

Capitolul 21. Despre Taina Preoţiei (hirotonia)

Capitolul 22. Despre Taina Nunţii (căsătoria)

Capitolul 23. Despre Taina Sfântului Maslu

Capitolul 24. Despre puterea disciplinară

Capitolul 25. Despre sfinţirea elementelor

Capitolul 26. Despre cădirea cu fum de tămâie.

Anafora. Praporii şi lumânările

Capitolul 27. Despre mâncăruri curate şi necurate

Capitolul 28. Despre serbarea Duminicii în locul sâmbetei

Capitolul 29. Despre data celei de a doua veniri a Domnului

Capitolul 30. Despre împărăţia de o mie de ani

(mileniul)

Capitolul 31. Despre veşnicia chinurilor iadului

Capitolul 32. Statul în concepţia biblică sau datoriile celor credincioşi faţă de stat

Capitolul 33. Despre vorbirea în limbi (glosolalia)

Capitolul 34. Despre vorbirea cu morţii

(necromanţia sau spiritismul)

Capitolul 35. Despre calendar

Capitolul 36. «Oastea Domnului»

Capitolul 37. Despre deasa şi rara împărtăşire cu Sfintele Taine

Capitolul 38. Misiunea laicilor în Biserica Ortodoxă

586

Partea a treia

îndrumător biblic

Capitolul 39. Despre Biserică

Capitolul 40. Despre Sfânta Scriptură

Capitolul 41. Despre Sfânta Tradiţie

Capitolul 42. Despre cultul sfinţilor şi al îngerilor

Capitolul 43. Despre preacinstirea Sfintei Fecioare Maria

Capitolul 44. Despre cinstirea sfintelor moaşte

Capitolul 45. Despre cultul sfintelor icoane

Capitolul 46. Despre venerarea Sfintei Cruci

Capitolul 47. Despre rugăciunile pentru cei răposaţi

Capitolul 48. Despre post

Capitolul 49. Despre jurământ

Capitolul 50. Despre condiţiile mântuirii subiective

Capitolul 51. Despre cele şapte Taine

Despre Taina Botezului

Capitolul 52. Despre Taina Sfântului Mir

Capitolul 53. Despre Taina Sfintei Împărtăşanii

Capitolul 54. Despre Taina Pocăinţei (spovedania)

Capitolul 55. Despre Taina Preoţiei (hirotonia)

Capitolul 56. Despre Taina Nunţii (căsătoria)

Capitolul 57. Despre Taina Sfântului Maslu

Capitolul 58. Despre puterea disciplinară

Capitolul 59. Despre sfinţirea obiectelor şi a naturii

Capitolul 60. Despre cădirea cu fum de tămâie.

Anafora. Praporii şi lumânările

Capitolul 61. Despre mâncăruri curate şi necurate

Capitolul 62. Despre serbarea Duminicii în locul sâmbetei

Capitolul 63. Despre data celei de a doua veniri a Domnului

Capitolul 64. Despre împărăţia de o mie de ani

(mileniul)

Capitolul 65. Despre veşnicia chinurilor iadului

Capitolul 66. Statul în concepţia biblică

Capitolul 67. Despre vorbirea în limbi (glosolalia)

Capitolul 68. Vorbirea cu morţii

(necromanţia sau spiritismul)

Partea a patra

Capitolul 1. Despre ecumenism

Capitolul 2. Dialog deschis cu sectanţii

Capitolul 3. împotriva reîncarnării (Metempsihoză)

Bibliografie selectivă

CUPRINS.

Niciodată nu l-am certat pe un credincios care

are îndoieli; niciodată nu

i-am cerut cuiva să creadă

orbeşte. Dacă făceam astfel,

ar fi însemnat să dau

dreptate tocmai acelora

care-i ceruseră să creadă ca

ei, fără să-şi mai pună vreo

întrebare.

Dimpotrivă, am socotit

întotdeauna că discuţiile, cu

idei dintr-o parte şi din alta,

sunt cât se poate de

folositoare, dacă ele sunt

purtate cu cinste omenească

şi numai din dorinţa de a

afla adevărul. Şi nu m-am

înşelat. Am avut bucuria să văd roadele unor asemenea

convorbiri în sufletele celor ce veniseră cu credinţa tulburată de

îndoieli şi plecau cu ea limpede ca izvorul muntelui.

Atunci am început să mă gândesc că vor fi fiind încă mulţi

alţii cu mintea vânturată de întrebări la care nu sunt în stare să

afle răspunsuri, dacă nu sunt ajutaţi după cuviinţă. Şi cine să-i

ajute, dacă nu preoţii lor? Dar oare toţi preoţii au aceeaşi

vârstă matură şi aceeaşi experienţă pastorală? Fireşte, nu toţi.

Astfel m-am hotărât să scriu această carte, după puţina

mea pricepere, din dorul de a le fi fraţilor mei de folos. Mai

întâi am rânduit tot materialul pe capitole, după o anume

pravilă a mărturisirilor noastre de credinţă. Apoi am socredinta, erezie, marturisire, traditie, scriptura, taina, pacat, Dumnezeu, impartasanie, Duh, inviere, sufletcotit că

înţelesurile ar fi mai la îndemâna cititorului, dacă voi aşeza

totul în chipul unui dialog, prin întrebări şi răspunsuri...