carti crestine: VIETILE SFINTILOR APOSTOLI

Sfinţii Apostoli

VIEŢILE Sfinţilor Apostoli

Petru, Pavel, Andrei,

Iacov, Ioan, Filip, Vartolomeu, Toma, Matei, Iacov, Iuda, Simon, Matia, Marcu, Luca, Iacov

Traducere de Diana Potlog

Tipărită cu binecuvântarea Prea Sfinţitului Părinte Galaction, Episcopul Alexandriei şi Teleormanului

Bucureşti

Editura Sophia,

288 p.; 20 cm.

ISBN: 973-8207-37-1

I. Potlog, Diana (trad.)

235.3:929

Ca nişte singuri văzători şi mărturisitori ai întrupării Cuvântului sunteţi fericiţi, Ucenici preafericiţi; căci ca nişte fulgere strălucind, lumii v-aţi arătat, şi ca nişte munţi înţelegători, dulceaţă picuraţi. Ca nişte izvoare pururea curgătoare ale raiului despărţindu-vă, adunările neamurilor cu dumnezeieşti ape le adăpaţi.

(Stihire la Doamne strigat-am, 30 iunie)

Viaţa şi pătimirile Sfântului Apostol Petru A cărui pomenire Sfânta Biserică o prăznuieşte pe 29 iunie

„Adâncul vânării de peşte lăsând, din cer ai luat de la Tatăl, dumnezeiască descoperirea întrupării Cuvântului, şi cu toată îndrăzneala ai strigat către Făcătorul tău: Fiu al lui Dumnezeu de o fiinţă Te cunosc pe Tine. Pentru această vrednicie cu adevărat, te-ai arătat piatră credinţei şi purtător de cheile darului, Petre apostole. Roagă-te lui Hristos Dumnezeu, iertare de greşeli să dăruiască celor ce prăznuiesc cu dragoste sfântă pomenirea ta. “

(Sedealnă la Utrenie, 29 iunie)

Fratele întâiului chemat Apostol Andrei, Sfântul Apostol Petru, care înainte de a fi chemat de Domnul Iisus Hristos se numea Simon, fiul lui Iona, un evreu din neamul lui Simeon, era originar din Betsaida, cetate neînsemnată şi puţin cunoscută din Galileea Palestinei. El a luat de soţie pe fiica lui Aristobul, fratele Sfântului Apostol Varnava, şi a avut copii cu ea: un fiu şi o fiică. Simon era un om simplu şi neştiutor de carte. Plin de teamă faţă de Dumnezeu, el respecta toate poruncile Domnului, fiind neprihănit în faptele sale înaintea Lui. De meserie, Simon era pescar. Fiind un om sărac, el avea grijă de familie din lucrul mâinilor sale, hrănindu-şi soţia, copiii, soacra şi pe bătrânul său tată, Iona.

Andrei, fratele lui Simon, nepreţuind deşertăciunea acestei zbuciumate lumi, a ales să nu-şi ia nevastă. El a mers la Iordan, unde Sfântul Ioan Botezătorul propovăduia pocăinţa, şi a devenit ucenicul acestuia. Auzind mărturia învăţătorului său despre Hristos Mesia şi mai ales cuvintele pe care acesta le-a rostit la vederea Domnului, „Iată Mielul lui Dumnezeu!“, Andrei l-a părăsit pe Ioan şi, mergând după Domnul, împreună cu un alt ucenic de-al Botezătorului, L-a întrebat: „Rabbi (care se tâlcuieşte: Învăţătorule), unde locuieşti?“ Atunci Mântuitorul le-a răspuns: „Veniţi şi veţi vedea!“ Şi ei au mers şi au văzut unde locuia, şi au rămas la El în ziua aceea (Ioan 1, 38-39).

A doua zi dimineaţa, Andrei a venit la fratele său, Petru, şi i-a spus: „Am găsit pe Mesia (care se tâlcuieşte: Hristos)“. Şi l-a adus la Iisus. Şi când Iisus a privit la el, i-a zis: „Tu eşti Simon, fiul lui Iona; tu te vei numi Chefa (ce se tâlcuieşte: Petru)“ (Ioan 1, 41-42). Şi pe loc Petru s-a înflăcărat de iubire faţă de Domnul, crezând în El ca în adevăratul Hristos trimis de Dumnezeu pentru mântuirea lumii. Dar el nu şi-a părăsit familia,

nici îndeletnicirea nu şi-a lăsat-o, ci casa şi-o îndestula cu toate cele de trebuinţă. în grija pentru tatăl lor cel vârstnic, îl ajuta uneori şi fratele său, Andrei. Şi aşa au vieţuit până ce Domnul i-a chemat pentru misiunea lor apostolească.

într-o zi, după ce Ioan Botezătorul a fost închis în temniţa lui Irod, Domnul Iisus Hristos, mergând pe malul Mării Galileii (care mai este cunoscută şi sub numele de Marea Tiberiadei sau Lacul Ghenizaret) şi văzându-i pe Petru şi pe Andrei aruncându-şi mrejele în apă, le-a spus: „Urmaţi-Mă şi vă voi face pescari de oameni!“ Şi El a prevestit felul de pescari ce urmau să devină ei printr-un pescuit minunat. Urcând în barca lui Simon, Hristos i-a poruncit să arunce mrejele sale, la care Petru a răspuns: „Stăpâne, am trudit toată noaptea şi nu am prins nimic; dar dacă spui Tu, voi arunca mrejele“. Şi făcând aceasta, ei au prins în plasele lor o mulţime de peşti. Atât de pline erau mrejele lor, încât începeau să se rupă. Aceasta a fost o prevestire a înduhovnicirii apostolilor; căci ei urmau să aducă multe neamuri către mântuire cu ajutorul năvodului care este Cuvântul lui Dumnezeu. Văzând minunea, Simon-Petru a căzut în genunchi în faţa lui Iisus şi a spus: „Depărtează-te de mine, Doamne, că sunt om păcătos!“ De marea mulţime a peştilor prinşi, pe el şi pe cei ce se aflau cu el i-a cuprins spaima. Dar ca răspuns la rugămintea lui Petru, Mântuitorul l-a chemat să-L urmeze, zicându-i: „Vino după Mine! De azi încolo vei fi pescuitor de oameni, pe care îi vei aduce la viaţă, după cum înainte pe peşti i-ai adus la moarte“. Şi, de atunci, Sfântul Apostol Petru L-a urmat pe Hristos, ca şi fratele său Andrei şi toţi ucenicii ce au fost chemaţi mai apoi.

Domnul îl iubea pe Apostolul Petru pentru simplitatea inimii lui. El a vizitat umila casă a lui Simon, unde, prin atingerea Sa, El a tămăduit-o pe soacra lui Petru,

care zăcea de friguri. Dimineaţa, Domnul S-a trezit şi S-a retras într-un loc ferit ca să Se roage. Dar Petru şi toţi cei ce erau cu el, neputând îndura despărţirea de Domnul nici măcar pentru un ceas, au mers după El, căutându-L neobosit pe învăţătorul iubit. Şi găsindu-L, I-au spus: „Toţi Te caută pe Tine!“ (Marcu 1, 30-37).

Sfântul Apostol Petru nu s-a despărţit de Domnul, ci a rămas lângă El, desfătându-se de vederea chipului Său şi de cuvintele Sale, care erau mai dulci ca mierea. El a fost martor însuşi văzător la multele şi marile minuni săvârşite de Domnul, care arătau în mod vădit că Hristos era Fiul lui Dumnezeu, în Care el credea fără nici o umbră de îndoială. Şi după cum credea în adevăr cu inima sa, aşa a mărturisit mântuirea cu buzele sale. Când Domnul a venit în părţile Cezareii lui Filip, El i-a întrebat pe ucenicii Săi: „Cine zic oamenii că sunt Eu, fiul Omului?“ Iar ei au răspuns: „Unii, Ioan Botezătorul, alţii, Ilie, alţii, Ieremia sau unul dintre proroci“. Atunci El le-a zis: „Dar voi cine ziceţi că sunt?“ Şi Simon-Petru a răspuns: „Tu eşti Hristosul, Fiul lui Dumnezeu Celui viu“. Iar Domnul a socotit această mărturisire cu adevărat vrednică de binecuvântare şi făgăduinţă, căci i-a spus lui Petru: „Fericit eşti Simeoane, fiul lui Iona, căci nu trup şi sânge ţi-au descoperit ţie aceasta, ci Tatăl Meu Cel din ceruri. Şi Eu îţi zic ţie că tu eşti Petru şi pe această piatră (adică pe cele mărturisite de Petru) voi zidi Biserica Mea şi porţile iadului nu o vor birui. Şi îţi voi da ţie cheile împărăţiei cerurilor şi orice vei lega pe pământ va fi legat şi în ceruri, şi orice vei dezlega pe pământ va fi dezlegat şi în ceruri“ (Matei 16, 13-19).

înflăcărat de iubirea arzătoare pentru Domnul, Sfântul Apostol Petru nu voia să I se întâmple nimic rău Acestuia. De aceea, când Domnul Şi-a prezis pătimirile, el s-a împotrivit, spunându-I lui Iisus, în neştiinţa sa: „Fie-Ţi milă de Tine, să nu Ţi se întâmple Ţie aceasta“.

Aceste cuvinte nu au plăcut Domnului Iisus, Care a venit pe pământ pentru a răscumpăra neamul omenesc prin propria Sa suferinţă; dar ele erau insuflate de iubirea arzătoare pentru Domnul. în ele se poate citi curăţia sufletească a apostolului. Auzind mustrarea Domnului: „Mergi înapoia Mea, satano! Sminteală îmi eşti!“, ucenicul nu a fost cuprins de mânie sau supărare şi nu L-a părăsit pe Mântuitorul Hristos, ci primind dojana cu dragoste, L-a urmat pe Domnul cu o sârguinţă şi mai mare (Matei 16, 22-23).

într-o zi, nişte ucenici, neputând pricepe înţelesul cuvintelor Domnului, I-au spus: „Greu este cuvântul acesta! Cine poate să-l asculte?“ Şi apoi L-au părăsit pe Mântuitor şi n-au mai mers cu El. Şi a zis Iisus celor 12: „Nu vreţi şi voi să vă duceţi?“ Şi Simon-Petru I-a răspuns, zicând: „Doamne, la cine ne vom duce? Tu ai cuvintele vieţii celei veşnice. Şi noi am crezut şi am cunoscut că Tu eşti Hristosul, Fiul Dumnezeului Celui Viu“ (Ioan 6, 53-69).

Cuprins de o asemenea credinţă şi de râvnă faţă de Domnul, Sfântul Apostol Petru a cutezat să-I ceară îngăduinţa de a veni la El, mergând pe apă. Domnul nu l-a oprit. Atunci Sfântul Apostol Petru, părăsind corabia, „a mers pe apă şi a venit către Iisus“. însă el nu primise încă Sfântul Duh şi de aceea nu avea destulă statornicie în credinţa sa: „Văzând vântul, s-a temut şi, începând să se scufunde, a strigat zicând: Doamne, scapă-mă! Iar Iisus, întinzând îndată mâna, l-a apucat şi a zis: Puţin credinciosule, pentru ce te-ai îndoit?“ (Matei 14, 22-33).

Domnul, Care l-a scăpat pe sfântul apostol de la înec, l-a izbăvit şi de lipsa de credinţă când i-a spus: „M-am rugat pentru tine ca să nu-ţi piară credinţa“ (Luca 22, 32).

Sfântul Apostol Petru a fost socotit vrednic de a vedea pe Muntele Tabor, împreună cu alţi doi ucenici, Iacov şi Ioan, strălucirea Schimbării la faţă a Domnului, care le-a fost descoperită mai târziu, şi cu urechile sale a auzit glasul lui Dumnezeu Tatăl, Care a coborât asupra Domnului Iisus din înălţimi. Sfântul apostol aminteşte acestea în epistola sa: „Pentru că noi v-am adus la cunoştinţă puterea Domnului nostru Iisus Hristos şi venirea Lui, nu luându-ne după basme meşteşugite, ci fiindcă am văzut slava Lui cu ochii noştri. Căci El a primit de la Dumnezeu Tatăl cinste şi slavă atunci când, din înălţimea slavei, un glas ca acesta a venit către El: Acesta este Fiul Meu Cel iubit, întru Care am binevoit. Şi acest glas noi l-am auzit pogorându-se din cer, pe când eram cu Domnul în muntele cel sfânt“ (II Petru 1, 16-18).

Când a venit vremea pătimirilor de voie ale Domnului şi a morţii Sale pe cruce, Sfântul Apostol Petru şi-a arătat râvna pentru Domnul nu numai prin cuvinte, spunând: „Doamne, cu Tine sunt gata să merg şi în temniţă, şi la moarte!“ (Luca 22, 33), ci şi prin fapte, scoţându-şi sabia şi tăind urechea lui Malhus, sluga arhiereului (Ioan 18, 10). Şi cu toate că Dumnezeu, în purtarea Lui de grijă, l-a lăsat pe Petru să cadă de trei ori în păcatul lepădării de Domnul, Mântuitorul nostru l-a ridicat totuşi şi l-a îndreptat, prin căinţă sinceră şi plâns amar (Matei 26, 69-75). Sfântul Petru a fost primul dintre ucenici, care a fost socotit vrednic de a vedea pe Domnul Iisus Hristos înviat, precum istoriseşte Sfântul Evanghelist Luca: „...a înviat cu adevărat Domnul şi S-a arătat lui Simon“ (Luca 24, 34). Şi Apostolul Pavel scrie acelaşi lucru: „...a înviat a treia zi după Scripturi; şi S-a arătat lui Chefa, apoi celor doisprezece“ (I Corinteni 15, 4-5). Văzând pe Domnul, Sfântul Petru a fost cuprins de o fericire negrăită şi a primit de la El iertarea milostivă a păcatului său. întreita sa lepădare de Domnul

a fost plânsă pe de-a-ntregul prin întreita sa mărturisire a iubirii ce o purta Mântuitorului, în răspunsul său la întreita întrebare a Domnului: „Simone, fiul lui Iona, Mă iubeşti tu?“ Şi Petru a răspuns: „Doamne, Tu ştii toate. Tu ştii că Te iubesc“ (Ioan 21, 15-17). Şi Hristos l-a ridicat pe Petru la rangul de apostol, făcându-l păstor al turmei Sale şi încredinţându-i în chip simbolic cheile împărăţiei cereşti.

După înălţarea Domnului nostru Iisus Hristos, Petru, ca întâiul între apostoli, a fost primul învăţător şi propovăduitor al Cuvântului Domnului, câştigând pentru Biserică, într-un singur ceas, „ca la trei mii de suflete“ (Fapte 2, 14-41). Mai mult decât atât, el şi-a arătat marea sa putere de a săvârşi minuni. Intrând în templu pentru a se ruga, însoţit de Sfântul Ioan, Sfântul Petru a văzut un bărbat olog din naştere, care stătea la intrarea în templu, cunoscută sub numele de Poarta Frumoasă. Ologul, văzând pe Petru şi pe Ioan, a cerut pomană de la ei. Dar Petru şi Ioan, privindu-l, i-au spus: „Uită-te la noi!“ El i-a privit cu luare aminte, nădăjduind să capete ceva de la ei. Dar Petru a spus: „Argint şi aur nu am, dar ce am aceea îţi dau. în numele lui Iisus Hristos Nazarineanul, scoală-te şi umblă!“ Şi, apucându-l de mâna dreaptă, l-a ridicat; şi îndată gleznele şi tălpile picioarelor lui s-au întărit. Şi sărind, a stat în picioare şi umbla, şi a intrat cu ei în templu, umblând şi sărind şi lăudând pe Dumnezeu (Fapte 3, 1-8). Prin această minune şi prin propovăduirile Sfântului Apostol Petru, numărul bărbaţilor ce credeau în Hristos s-a făcut ca la cinci mii (Fapte 4, 4).

Anania şi soţia lui, Safira, ce locuiau în Ierusalim, au căzut la picioarele Sfântului Petru şi au murit la un simplu cuvânt al acestuia, deoarece ei au minţit Sfântul Duh (Fapte 5, 1-10). în Lida, un bărbat paralitic pe nume Enea, care zăcuse la pat vreme de opt ani, a fost tămăduit

de Sfântul Petru cu cuvintele: „Enea, te vindecă Iisus Hristos!“ (Fapte 9, 32-34). în Iope, el a sculat din morţi o uceniţă numită Tavita (Fapte 9, 36-42). Şi nu numai mâinile şi cuvintele sale făceau minuni, ci chiar şi umbra sa vindeca, „încât scoteau pe cei bolnavi în uliţe şi-i puneau pe pături şi pe tărgi, ca venind Petru, măcar umbra lui să umbrească pe vreunul dintre ei“ (Fapte 5, 15).

După vedenia cu pânza cea coborâtă din ceruri, plină cu toate dobitoacele cu patru picioare, târâtoarele pământului şi păsările cerului, un glas i-a poruncit lui Petru să le junghie şi să le mănânce şi să nu socotească necurate cele ce Dumnezeu a sfinţit. Această vedenie a fost un semn al venirii neamurilor la credinţa în Hristos (Fapte 10). Preamăritul Apostol Petru a fost cel dintâi care a deschis neamurilor porţile credinţei în Hristos, botezând pe Corneliu, sutaşul roman din Cezareea.

Sfântul Apostol Petru l-a dojenit pe Simon, un vrăjitor samarinean care a primit botezul cu făţărnicie, dorind să cumpere cu bani darul Sfântului Duh. „Banii tăi să fie cu tine spre pierzare!“, a spus el vrăjitorului. „Căci ai socotit că darul lui Dumnezeu se agoniseşte cu bani. Tu n-ai parte, nici moştenire la chemarea aceasta, pentru că inima ta nu este dreaptă înaintea lui Dumnezeu. Pocăieşte-te deci de această răutate a ta şi te roagă lui Dumnezeu, doară ţi se va ierta cugetul inimii tale. Căci întru amărăciunea fierii şi întru legătura nedreptăţii te văd că eşti“ (Fapte 8, 20-23).

Şi, în vremea aceea, regele Irod a pus mâna pe unii din Biserică, pentru ca să-i piardă. Şi a omorât cu sabia pe Iacov, fratele lui Ioan. Şi văzând că este pe placul iudeilor, l-a luat şi pe Petru. Prinzându-l Irod, l-a băgat în temniţă, dându-l la patru străji a câte patru ostaşi ca să-l păzească, voind să-l scoată la popor după Paşti. Petru era deci ţinut în temniţă, legat cu două lanţuri. Dar

noaptea, îngerul Domnului l-a slobozit din lanţuri şi din temniţă (Fapte 12, 1-10).

Aici trebuie amintite faptele Sfântului Apostol Petru, descrise amănunţit în Sfânta Scriptură şi în Cartea Faptelor Sfinţilor Apostoli, care sunt citite deseori în Biserică, pentru a fi auzite de credincioşi. Nu este nevoie, având în vedere spaţiul mărginit, să scoatem din cărţile Sfintei Scripturi tot ceea ce stă scris în ele privitor la Sfântul Apostol Petru. Aceste cărţi ar trebui să fie bine cunoscute de creştinii ortodocşi. Despre celelalte lucrări şi străduinţe evanghelice ale Sfântului Apostol Petru, mai puţin ştiute, Sfântul Simeon Metafrastul spune următoarele:

Din Ierusalim, Sfântul Petru a mers în Cezareea Palestinei, unde a hirotonit un episcop dintre preoţii ce-l urmau. Vindecând pe mulţi în Sidon şi hirotonind acolo un episcop, el a mers în Beirut şi a hirotonit şi acolo un episcop. Mai apoi, el a mers în Biblos şi de acolo la Tripoli, în Fenicia, unde a rămas un timp cu un bărbat învăţat, numit Marcon, pe care l-a hirotonit episcop pentru credincioşii din acel loc. Din Tripoli, el a mers mai departe, în Ortosia, apoi în Andrada şi în insula Aratos, apoi în Balanea, Paltos, Gavala şi Laodiceea. în acestea din urmă, el a tămăduit mulţi schilozi, a alungat diavoli din cei îndrăciţi şi a adunat credincioşii în Biserică, hirotonind pentru ei episcop. Din Laodiceea, Sfântul Petru a mers în Antiohia, cea mai de seamă cetate din Siria, unde se ascundea de soldaţii trimişi de împăratul Claudiu ca să-l prindă. Aflând de venirea Sfântului Apostol Petru, Simon Magul s-a retras în cetăţile Iudeii. În Antiohia, Sfântul Apostol Petru a tămăduit mulţi bolnavi şi, propovăduind pe Unul Dumnezeu în trei Ipostasuri, el a hirotonit episcopi: Marcian pentru Siracuza, în Sicilia, şi Pancratie pentru Taormina. Sfântul Petru a lăsat apoi Antiohia pentru Tirana şi Capadocia şi de

acolo a mers în Anciza din Galatia, unde a înviat un bărbat mort şi a ridicat o Biserică. învăţând şi botezând pe mulţi, el a numit pentru ei un episcop. Părăsind Anciza, el a pornit spre Sinope în Pont. Aici, fratele său, Apostolul Andrei, s-a grăbit să-l întâlnească; şi împreună ei au învăţat oamenii din Sinope. După aceea, Petru a trecut spre Amastrida în mijlocul provinciei Pont. Mai târziu, stând în Gangra, în Paflagonia, Claudiopolis în Pont şi Bitinia şi Nicomidia, Sfântul Apostol a rămas un timp în Niceea. Având de gând să se întoarcă la Ierusalim la vremea sărbătorii Paştelui, s-a întors prin Pessin, Capadocia şi Siria. Cercetând iarăşi Antiohia, el a ajuns în cele din urmă la Ierusalim. Pe când se afla aici, Sfântul Apostol Pavel a venit la el, după ce trecuseră trei ani de la convertirea sa la Hristos, după cum el însuşi spune în Epistola sa către Galateni. „Apoi, după trei ani, m-am suit la Ierusalim, ca să-l cunosc pe Chefa şi am rămas la el cincisprezece zile“ (Galateni 1, 18).

Atunci, cei doi preamăriţi apostoli s-au întâlnit şi cu alţi sfinţi apostoli preacunoscuţi şi împreună au scris cele 85 de canoane apostoleşti. După aceasta, Sfântul Pavel s-a întors la munca la care a fost chemat, iar Sfântul Apostol Petru a fost iarăşi în Antiohia, unde l-a hirotonit episcop pe Evodie, unul dintre cei Şaptezeci. Apoi s-a îndreptat spre Sinada, o cetate din Frigia, şi de aici iarăşi la Nicomidia, unde a hirotonit ca episcop pe Prohor care, chiar şi după primirea cinului de episcop, a urmat pe Sfântul Ioan Teologul. Sosind din Nicomidia în Ilium, o cetate lângă Hellespont, sfântul apostol a hirotonit episcop al acelui loc pe Corneliu sutaşul, înainte de a se întoarce la Ierusalim. Aici Domnul Iisus Hristos s-a arătat Sfântului Petru într-o vedenie, zicând: „Scoală-te, Petre, şi mergi către Apus; a venit vremea ca acesta să fie luminat prin propovăduirea ta. Voi rămâne cu tine pentru totdeauna“.

La acea vreme, Simon Magul fusese deja prins de soldaţii trimişi să-l ia şi a fost adus la Roma ca să fie pedepsit pentru faptele sale. însă întunecând minţile multora cu măiestria sa vrăjitorească, el i-a amăgit în aşa măsură, încât nu numai că a scăpat de pedeapsă, ci a şi început să fie cinstit de unii ca un dumnezeu. Acest înaintemergător al lui Antihrist a uimit cu vrăjile sale chiar şi pe împăratul Claudiu, în aşa măsură încât acesta a poruncit o statuie a magicianului, ca să fie turnată şi aşezată între două poduri, pe râul Tibru, având pe ea următoarea inscripţie: „Lui Simon, sfântul Dumnezeu“. Iustin Filosoful şi Irineu din Lion scriu amănunţit despre aceasta. Dar să ne întoarcem la povestirea noastră.

Petru, făcând cunoscută fraţilor săi vedenia pe care a avut-o, şi-a luat rămas bun de la ei. Şi, după ce a cercetat Biserica ridicată mai înainte, a călătorit iarăşi spre Antiohia, unde l-a întâlnit pe Sfântul Apostol Pavel. Aici, el a hirotonit episcopi: Urban pentru Tars, Epafrodit pentru Laucas în Adriatica, Apeliu, fratele lui Policarp, pentru Smirna, şi Figellius pentru Efes (despre ultimul se spune că, abătându-se de la calea dreaptă, s-a alăturat lui Simon Magul). Din Antiohia, Sfântul Petru a mers în Macedonia, hirotonind şi acolo episcopi: Olimp pentru Filipi, Iason pentru Tesalonic, şi pentru Corint silas, pe care l-a găsit stând pe lângă Sfântul Apostol Pavel. Hirotonind pe Ierodion episcop în Patras, el s-a îmbarcat către Sicilia şi, ajungând în Taormina, a petrecut un scurt timp cu Pancratie, un bărbat cu o putere neobişnuită a cuvântului. Apoi, catehizând şi botezând pe un anume Maxim, l-a hirotonit acolo episcop şi a pornit spre Roma.

în pieţe şi în case, Sfântul Apostol Petru a propovăduit zi de zi, la Roma, pe Unul Dumnezeu, Tatăl Atotputernic, Unul Domn Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu, Dumnezeu adevărat din Dumnezeu adevărat şi Unul

Duh Sfânt, Domnul şi Făcătorul vieţii. Şi a adus pe mulţi la credinţa creştină, slobozindu-i din amăgirea idolească prin sfântul botez. Văzând acestea, Simon Magul nu putea rămâne nepăsător şi nici să-şi ascundă răutatea în faţa Sfântului Petru: el se gândea cum să ruşineze predicile ţinute de apostol, care desfiinţau faima lui. Vrăjitorul a început să ponegrească făţiş învăţăturile apostolului prin cuvintele şi faptele sale amăgitoare. El şi-a vădit cu neruşinare împotrivirea faţă de Sfântul Petru, chiar în mijlocul cetăţii. Vrăjitorul amăgea oamenii pricinuindu-le năluciri ciudate; el chema năluci ce păreau să-l urmeze şi pe care oamenii le luau drept suflete ale morţilor; părea să aducă în faţa oamenilor persoane ridicate din morţi şi care îl cinsteau ca pe un dumnezeu; tămăduia ologii, înapoindu-le putinţa de a merge şi a sări. Dar nimic din toate acestea nu erau adevărate, ci doar năluciri, la fel cum s-a scris şi despre Proteu cel din basme, despre care se spune că putea lua diferite înfăţişări, apărând uneori cu două feţe, mai apoi preschimbându-se în capră, şarpe, pasăre sau luând chip de foc. Într-un cuvânt, putea lua orice formă pentru a-i amăgi pe cei neştiutori. Marele apostol al lui Dumnezeu nu a făcut decât să arunce o privire asupra lucrărilor lui Simon şi pe loc nălucirile acestuia din urmă au pierit.

Aflând Sfântul Petru că Simon îşi spunea Hristosul şi-i făcea pe oameni să vadă mari minuni, înflăcărat de râvna pentru adevăratul Dumnezeu, el a mers la casa lui Simon, la porţile căreia a găsit o mulţime mare care-l împiedica să intre în casă. Atunci Petru a spus: „De ce nu mă lăsaţi să intru la vrăjitor?“ Iar câţiva din mulţime au răspuns: „El nu este vrăjitor, ci dumnezeu atotputernic, şi a lăsat la porţi paznicii săi care pot citi gândurile oamenilor“. Apoi au arătat spre un câine negru ce stătea tolănit la poartă şi au spus: „Acest câine îi sfâşie pe toţi cei ce gândesc rău despre Simon“. „Eu vorbesc adevărul

despre el“, a răspuns Sfântul Petru. „Simon e de la diavol“. Apoi, apropiindu-se de câine, apostolul a spus: „Du-te şi spune-i lui Simon că Petru, apostolul lui Hristos, vrea să intre la el“. Câinele s-a dus şi, cu glas omenesc, a adus la cunoştinţa lui Simon ceea ce Apostolul Petru i-a poruncit să spună. Toţi cei ce au auzit cum a vorbit câinele au fost cuprinşi de evlavie. Iar Simon a trimis câinele înapoi cu înştiinţarea: „Să intre“.

Când sfântul apostol a intrat în casă, Simon a început vrăjitoriile sale în faţa oamenilor, chiar sub ochii lui Petru. Dar sfântul apostol, cu ajutorul puterii lui Hristos, a săvârşit minuni şi mai mari. Ce fel de minuni? Dintre acestea, următoarea mare minune este amintită de vechiul istoric bisericesc Hegesip, care a trăit la puţin timp după era apostolică. Era în Roma o anume doamnă de viţă nobilă, rudă împărătească, al cărui tânăr fiu murise. La moartea lui, mama sa a plâns şi l-a bocit fără încetare, iar cei cărora li s-a făcut milă de ea şi-au amintit de bărbaţii care veniseră la Roma petru şi Simon Magul şi care puteau să învieze pe cei morţi. S-a întâmplat aşa încât unul dintre aceştia l-a chemat pe Petru, aflat în casa lui Simon, la căpătâiul băiatului, iar altul l-a chemat pe Simon. La înmormântarea tânărului veniseră mulţi oameni de vază din Roma, precum şi o mulţime de oameni din popor. Atunci Sfântul Petru a zis lui Simon Magul, care era cinstit de oameni pentru puterile sale: „Oricare dintre noi va învia acest copil mort, învăţătura aceluia va trebui să fie recunoscută ca fiind cea adevărată“. Oamenii au încuviinţat cele spuse de apostol. Şi Simon, încrezându-se în măiestria sa vrăjitorească, s-a adresat mulţimii spunând: „Dacă voi învia pe tânărul mort, îl veţi omorî pe Petru?“ „îl vom arde de viu chiar în faţa ochilor tăi!“, a strigat mulţimea. Atunci, apropiindu-se de năsălia celui mort, Simon şi-a început vrăjile şi, cu ajutorul diavolilor, a făcut

să pară că băiatul mort şi-a mişcat capul. Pe loc, gloata a început să strige că băiatul era viu, că a înviat din morţi. Apoi s-a întors către Sfântul Apostol Petru pentru a-l arde. Dar apostolul, cu un semn al mâinii, a cerut să se facă linişte. Şi când s-a făcut tăcere, a spus: „Dacă acest tânăr e cu adevărat viu, atunci să se ridice, să vorbească şi să meargă. Iar până ce nu veţi vedea toate acestea, să nu vă îndoiţi că Simon vă înşală cu vrăjitoriile sale“. Mult timp s-a străduit Simon lângă năsălie, încercând să cheme puterile drăceşti, însă fără nici o izbândă. Apoi, ruşinat, a încercat să fugă, însă mulţimea l-a înconjurat. Sfântul Petru însă, acest adevărat făcător de minuni, care a sculat-o pe Tabita din morţi, s-a retras puţin şi, ridicându-şi ochii şi mâinile la cer, a început să se roage spunând: „O, Doamne Iisuse Hristoase, Care ai poruncit nouă să înviem pe cei morţi în numele Tău, Te rog să înapoiezi viaţa acestui tânăr, pentru ca toţi cei aici de faţă să ştie că Tu eşti Dumnezeul Cel adevărat şi că nu este altul în afară de Tine, Cel Care trăieşte şi împărăţeşte împreună cu Tatăl şi cu Duhul Sfânt, în veci. Amin“. După ce s-a rugat astfel, a chemat băiatul mort, zicându-i: „Ridică-te, tinere! Domnul meu Iisus Hristos te-a vindecat şi te-a ridicat din morţi!“ Abia atunci băiatul a deschis ochii, s-a ridicat de pe năsălie şi a început să meargă şi să vorbească.

Cele povestite de Hegesip sunt întărite de Marcel Romanul, care mai întâi a fost ucenic al lui Simon Magul, dar apoi a fost luminat de Apostolul Petru cu sfânta credinţă şi cu sfântul botez. în scrisoarea sa către sfinţii mucenici Nerion şi Archilie, Marcel vorbeşte despre tânărul înviat din morţi de către sfântul apostol: „Tânărul, căzând la picioarele Sfântului Petru, a strigat: L-am văzut pe Domnul Iisus Care a poruncit arhanghelilor Lui să mă înapoieze îndureratei mele mame la ruga ta fierbinte!“ Atunci mulţimea a strigat într-un glas: „Nu este

alt Dumnezeu decât Acela pe Care Petru L-a mărturisit!“ Apoi Simon Magul a fugit, luând înfăţişare de câine cu ajutorul puterii diavoleşti. Dar oamenii l-au prins şi unii voiau să-l omoare cu pietre, iar alţii voiau să-l ardă. însă Sfântul Apostol Petru s-a împotrivit, zicând: „Domnul şi Stăpânul nostru ne-a poruncit să nu răsplătim răul cu rău. Lăsaţi-l să meargă unde doreşte. Neputinţa vrăjitoriilor sale este destulă ruşine, ocară şi pedeapsă pentru el!“ „Odată slobozit, Simon Magul a venit la mine povesteşte Marcel crezând că eu nu ştiam nimic despre minunata înfruntare. El a legat de uşa casei mele un câine foarte mare şi mi-a spus: Veghează şi vezi dacă Petru va veni la tine, după cum avea de gând. Şi, un ceas mai târziu, Sfântul Petru a venit la uşă şi a dezlegat câinele, zicându-i: Du-te şi spune-i lui Simon Magul: încetează de a-i mai amăgi cu puterea diavolească pe oamenii pentru care Hristos a vărsat sângele Său. Câinele s-a dus şi, ca un om, a adus la cunoştinţa lui Simon cuvintele apostolului. Auzind acestea, m-am grăbit să-l întâmpin pe Sfântul Petru mai spune Marcelus şi l-am primit cu cinstire în casa mea, dar i-am scos din casa mea pe Simon Magul şi pe câine. Câinele, fără a pricinui vreun rău altora, s-a repezit la Simon şi, apucându-l cu dinţii, l-a trântit la pământ. Văzând pe geam acestea, Sfântul Petru l-a oprit pe câine, în numele lui Hristos, să se atingă de trupul lui Simon. Şi câinele, fără a atinge trupul vrăjitorului, i-a sfâşiat şi împrăştiat hainele, aşa încât acesta a rămas cu desăvârşire gol. Văzând acestea, oamenii au început să strige către Simon, înghiontindu-l şi râzând de el. Şi l-au scos din cetate împreună cu câinele. De ruşine şi umilinţă, Simon nu s-a arătat la Roma un an încheiat, până ce urmaşul lui Claudiu la tron, Nero, un împărat fără dumnezeu, a auzit, din gura unor oameni răi, vorbe de laudă despre păcătosul vrăjitor. Atunci Nero l-a chemat

pe Simon, pe care l-a îndrăgit şi care degrabă prieten i-a devenit.

Se vorbeşte că Simon a poruncit să-i fie tăiat capul, făgăduind să învieze a treia zi. însă în locul lui el a pus pe butuc o oaie pe care a făcut-o să pară om şi care a fost descăpăţânată în locul său. Dar Sfântul Petru, împrăştiind nălucirea drăcească, a dejucat şiretlicurile lui Simon şi toţi au văzut că nu capul lui Simon fusese tăiat, ci al oii.

Toate izvoarele din vechime povestesc după cum urmează ultima biruinţă a Sfântului Petru asupra vrăjitorului, în care acesta din urmă a şi pierit. Neputându-l învinge nicidecum pe Sfântul Apostol Petru şi nemaiputând îndura ruşinea şi umilirea, vrăjitorul a făgăduit că se va ridica la cer. Adunând toţi diavolii care-l slujeau şi purtând o cunună de lauri, Simon a mers în mijlocul Romei, unde era o clădire înaltă. Urcând pe aceasta, el le-a vorbit oamenilor cu îngâmfare, de acolo, de sus: „Romani, din pricină că aţi rămas neştiutori şi m-aţi părăsit ca să-l urmaţi pe Petru, şi eu vă părăsesc. Nu voi mai ocroti această cetate! Voi porunci îngerilor mei să mă ridice pe braţele lor, în vederea voastră, şi mă voi alătura tatălui meu, în ceruri, de unde voi trimite asupra voastră pedepse cumplite, pentru că nu aţi ţinut seama de cuvintele mele şi nu aţi crezut în faptele mele!“

Spunând acestea, vrăjitorul şi-a strâns mâinile la piept şi s-a aruncat în văzduh. Purtat de diavoli, mai întâi a zburat în sus, ridicându-se în înălţimi. Şi oamenii, minunându-se, îşi spuneau: „Este lucru dumnezeiesc să zbori cu trupul prin văzduh!“ Dar Apostolul Petru a început să se roage la Dumnezeu cu glas tare, pentru ca toţi să audă: „O, Doamne Iisuse Hristoase, Dumnezeul meu! Neputincioasă fă înşelăciunea acestui vrăjitor, pentru ca cei ce cred în Tine să nu fie duşi în ispită“. Apoi a strigat: „în numele lui Dumnezeu vă poruncesc vouă, diavolilor: nu-l mai purtaţi, ci lăsaţi-l acolo, în

văzduh, unde este acum“. Şi diavolii, ascultând porunca apostolului, l-au lăsat pe Simon în văzduh. Şi păcătosul vrăjitor s-a prăbuşit la pământ, la fel ca diavolul când a fost aruncat din înaltul cerului. Şi căzând, el şi-a zdrobit oasele. Atunci oamenii au strigat: „Mărit este Dumnezeu Cel propovăduit de Petru! Cu adevărat nu este alt Dumnezeu în afară de El!“

Vrăjitorul căzut, cu toate că avea trupul sfărâmat, din voia lui Dumnezeu a rămas viu destul cât să vadă neputinţa păcătoşilor diavoli, precum şi neputinţa sa, ca să fie cuprins de ruşine şi să înţeleagă puterea Atotputernicului Dumnezeu. El a zăcut la pământ cu mădularele zdrobite, cuprins de o suferinţă neîncetată şi a doua zi şi-a vărsat sufletul necurat în durere, dându-l în mâinile diavolilor, pentru a fi târât în jos, în iad, la tatăl lor, satana. După căderea lui Simon, Sfântul Petru a urcat pe o colină înaltă şi, cerând linişte, a început a-i învăţa pe oameni despre adevăratul Dumnezeu. Şi, prin lunga sa cuvântare, a adus pe mulţi la credinţa creştină.

Auzind de sfârşitul ruşinos al prietenului său, împăratul Nero s-a înfuriat foarte pe Apostolul Petru şi a voit să-l omoare. Dar precum istoriseşte Sfântul Simeon Metafrastul, înrăitul împărat nu şi-a putut vedea degrabă împlinită reaua lui dorinţă, ci a trebuit să adaste ani buni. După moartea lui Simon Magul, Petru nu a mai zăbovit multă vreme la Roma. Creştinând şi botezând pe mulţi, şi temelie trainică punând Bisericii hirotonind pe Linus ca episcop, el a plecat din Roma spre Tarracona, în Spania, unde a hirotonit episcop pe Epafrodit (altul decât cel mai înainte amintit). Apoi a mers în Sermium, o cetate din Spania, şi a hirotonit acolo ca episcop pe Epenet, după care a călătorit spre Cartagina, în Africa, unde l-a uns episcop pe Crescent. Întorcându-se în Egipt, l-a hirotonit pe Ruf pentru Teba. Având apoi o vedenie, el a mers la Ierusalim pentru a fi de faţă la

adormirea preacuratei Fecioare Maria, ce s-a întâmplat cam la douăzeci de ani de la înălţarea Domnului.

Adormirea Maicii Domnului

După aceasta s-a întors iarăşi în Egipt, a călătorit prin Africa, apoi el s-a dus la Roma şi Milano, ajungând în cele din urmă în Foticeea, unde a hirotonit preoţi şi episcopi. Apoi s-a îndreptat spre Britania, unde a rămas o vreme, aducând pe mulţi la credinţa creştină. în Britania, Sfântul Apostol Petru a avut o vedenie în care i-a apărut un înger care i-a zis: „O, Petre, Apostol al lui Hristos! A venit timpul să părăseşti această viaţă. Trebuie să te întorci la Roma, unde, după ce vei fi răstignit, vei primi binemeritata răsplată de la Domnul Hristos“. Mulţumind

Domnului, Sfântul Petru a mai rămas în Britania câteva zile după această vedenie, întărind în credinţă Bisericile şi hirotonind episcopi, preoţi şi diaconi.

în cel de-al doisprezecelea an al domniei lui Nero, Sfântul Petru a sosit la Roma pentru a treia oară. A hirotonit episcop pe Clement (pomenit pe 24 noiembrie). Acest Clement era născut la Roma şi era rudă împărătească. în tinereţea lui, mama sa şi doi fraţi au fost prinşi de o furtună pe mare şi corabia lor a fost luată de valuri. Tatăl său s-a dus să-i caute, însă a dispărut şi el. La douăzeci şi patru de ani, Clement a pornit în căutarea familiei pierdute. Când a pus piciorul pe ţărm, la Alexandria, a întâlnit acolo pe Apostolul Varnava şi apoi a ajuns prieten al Apostolului Petru. Atunci i-a descoperit pe cei doi fraţi ai săi pierduţi, Faustin şi Faustinian, care erau discipoli ai lui Petru. Cu ajutorul purtării de grijă a lui Dumnezeu, apostolul a găsit mai apoi pe bătrâna mamă a lui Clement, care îşi ducea viaţa ca cerşetoare, precum şi pe tatăl acestuia. Astfel reuniţi, ei s-au întors la Roma. După cum spuneam, Clement a fost sfinţit episcop pentru a ajuta în treburile cetăţii, cu toate că el nu şi-a dorit această povară. Ţinând însă seama de mustrarea apostolului, Clement, ca un fiu ascultător, şi-a plecat grumazul sub povara lui Hristos şi, împreună cu învăţătorul său şi cu alţi oameni sfinţiţi, a purtat crucea Cuvântului lui Dumnezeu. Şi mulţi bărbaţi de viţă nobilă, mulţi oameni de seamă şi multe femei ale Romei au fost luminaţi de credinţă şi de sfântul botez.

Nero avea două femei, foarte cunoscute pentru frumuseţea lor, pe care le iubea mai mult decât pe toate celelalte ţiitoare ale sale. Primind sfânta credinţă, ele au hotărât să ducă o viaţă în curăţie, nedorind să se mai supună poftelor desfrânate ale împăratului. Ca urmare, acesta, unul dintre cei mai fără de ruşine şi fără de saţiu

bărbaţi, s-a înfuriat pe toată Biserica şi mai ales pe Apostolul Petru, care era răspunzător pentru aducerea la creştinism a celor două femei. Amintindu-şi, în această împrejurare, şi de moartea prietenului său, Simon Magul, de care îl învinuia tot pe sfântul apostol, împăratul a pus să fie căutat Sfântul Petru, având de gând să-l omoare. Hegesip, istoricul bisericesc de care am vorbit mai înainte, spune că, pe când ei îl căutau pe Sfântul Petru ca să-l omoare, credincioşii cereau apostolului ca, spre binele lor, al tuturor, să se ascundă şi să plece din Roma. Apostolul nu a încuviinţat aceasta, preferând să pătimească şi să moară pentru Hristos, dar credincioşii îl rugau, cu lacrimi în ochi, să-şi păzească viaţa, care era atât de necesară Sfintei Biserici aruncate în vâltoarea stihiilor dezlănţuite de cei fără de Dumnezeu. Lăsându-se înduplecat de rugile înlăcrimate ale turmei sale, Sfântul Petru a făgăduit să se ascundă în afara cetăţii. În noaptea care a urmat, după ce s-a rugat cu fiii săi duhovniceşti, el şi-a luat rămas bun de la toţi şi a plecat singur. Pe când ieşea în afara porţilor cetăţii, a văzut pe Domnul Iisus Hristos venind către el. închinându-se adânc în faţa Sa, Sfântul Apostol Petru a spus: „Unde mergi Tu, Doamne?“ „Merg la Roma să fiu răstignit din nou!“, a răspuns Domnul şi a dispărut.

Cuprins de mirare, apostolul a înţeles că Hristos, Care îndură prin slugile Sale ca şi cum acestea ar fi mădularele Sale, dorea să pătimească prin trupul său. Mântuitorul a prorocit răstignirea lui Petru, când a spus: „Adevărat, adevărat zic ţie: Când erai mai tânăr, te încingeai singur şi umblai unde voiai; dar când vei îmbătrâni, vei întinde mâinile tale şi altul te va încinge şi te va duce unde nu voieşti. Iar aceasta a zis-o, însemnând cu ce fel de moarte va preaslăvi pe Dumnezeu“ (Ioan 21, 18-19). Apostolul Petru însuşi a vorbit despre aceasta în a doua sa epistolă către toţi creştinii: „Socotesc dar că este

drept, câtă vreme sunt în acest corp, să vă ţin treji, prin aducerea aminte; fiindcă ştiu că degrabă voi lepăda corpul acesta, precum mi-a arătat Domnul nostru Iisus Hristos“ (II Petru 1, 13-14). Atunci el s-a întors la credincioşi şi a fost prins de soldaţi şi dus la moarte. Sfântul Simeon Metafrastul spune că Sfântul Petru nu a fost luat singur, ci împreună cu o mulţime de credincioşi, printre care şi Clement, Irodion şi Olimp. Tiranul a poruncit să li se taie capetele, însă pe Sfântul Petru a poruncit să-l răstignească. Legând pe cei condamnaţi, soldaţii i-au adus la locul de ucidere. De Clement, care era de aceeaşi viţă cu împăratul, li s-a făcut milă şi l-au lăsat să plece. Irodion şi Olimp, care veniseră la Roma împreună cu Sfântul Petru, au fost decapitaţi laolaltă cu o mulţime de credincioşi. Apostolul a cerut să fie răstignit cu capul în jos, spunând: „Nu sunt demn de a fi răstignit precum Hristos, în picioare; căci El a fost răstignit astfel pentru a privi spre pământ, de unde avea să coboare în iad pentru a elibera sufletele de acolo. Răstigniţi-mă cu capul în jos, ca să pot privi la ceruri unde mă voi duce“. Aşa a plecat din lumea aceasta marele apostol al Domnului, Sfântul Petru, preaslăvindu-L prin moartea sa pe cruce pe Dumnezeu. Pătimind mult din pricina cuielor din mâini şi picioare, el a încredinţat Domnului sufletul său curat în ziua de douăzeci şi nouă iunie, anul 67 după Hristos. Ucenicul său, Sfântul Clement, cerând trupul apostolului, l-a coborât de pe cruce, l-a spălat şi, adunând credincioşii şi preoţii rămaşi, l-a înmormântat cu cinstire. Şi tot ţinându-se seama de cele de cuviinţă au fost înmormântate şi trupurile lui Irodion şi Olimp, precum şi cele ale tuturor celor care au pătimit împreună cu aceştia, preaslăvind numele lui Hristos Domnul Care, împreună cu Tatăl şi cu Sfântul Duh, slăvit este în veci. Amin.

Troparul. Glasul al IV-lea

Cei ce sunteţi între apostoli mai întâi pe scaun şezători, şi lumii învăţători, Stăpânului tuturor rugaţi-vă pace lumii să dăruiască, şi sufletelor noastre mare milă.

Condac. Glasul al II-lea

Pe propovăduitorii cei tari şi de Dumnezeu vestitori, căpetenia ucenicilor Tăi, Doamne, i-ai primit întru desfătarea bunătăţilor şi odihnei Tale. Că chinurile acelora şi moartea ai primit mai vârtos decât toată roada, însuţi Cel ce ştii cele din inimă.

Viaţa şi pătimirile Sfântului Apostol Pavel A cărui pomenire Sfânta Biserică o sărbătoreşte pe 29 iunie

„Pavele, gura Domnului şi temeiul învăţăturilor, oarecând prigonitor al lui Iisus Mântuitorul, iar acum şi pe scaunul apostolilor întâi-şezător ai fost, fericite. Pentru aceasta cele negrăite ai văzut, înţelepte, până la al treilea cer ridicându-te, şi ai strigat: Veniţi cu mine şi de bunătăţi să nu ne lipsim. “

(Stihiră la Litie, 29 iunie)

Sfântul Apostol Pavel, care înainte de a deveni apostol se numea Saul, era un evreu din neamul lui Veniamin. El s-a născut în Tars, în Cilicia, din părinţi de vază, care au trăit întâi la Roma, iar apoi s-au mutat în Cilicia, la Tars, rămânând şi cetăţeni romani, aşa încât şi Pavel era cetăţean roman. El era, se pare, rudă cu primul sfânt mucenic Ştefan şi (pesemne cu acesta) Pavel a fost trimis să înveţe legea lui Moise la Ierusalim. Aici, el a fost ucenicul renumitului Rabbi Gamaliel. Prietenul şi tovarăşul său de învăţătură era Varnava, cel ce mai apoi a ajuns apostol al lui Hristos. Când Varnava a devenit creştin, el se ruga stârnitor şi cu lacrimi ca Dumnezeu să lumineze cugetul şi să aducă la calea dreaptă inima lui Saul. Pe atunci, Saul învăţa legea strămoşilor săi şi era chiar un mare propovăduitor al acesteia, alăturându-se fariseilor (păstrători fanatici ai moştenirii lor, de o evlavie făţarnică, exagerat arătată).

în acest timp, în Ierusalim şi în cetăţile şi ţinuturile dimprejur, sfinţii apostoli răspândeau vestea bună a lui Hristos. Făcând aceasta, ei erau adesea siliţi să aibă fără de sfârşit schimburi de vorbe cu fariseii şi saducheii (cei din urmă respingeau Tradiţia şi nu credeau în nemurirea sufletului), precum şi cu toţi cărturarii şi oamenii legii, care îi urau şi îi prigoneau pe cei care-L mărturiseau pe Hristos. Nici Saul nu-i suferea pe apostoli şi nici nu voia să audă de cei ce propovăduiau despre Hristos; el râdea de Varnava (care era deja apostol al lui Hristos) şi rostea ocări despre Hristos. Când primul sfânt mucenic Ştefan a fost ucis cu pietre de iudei, Saul nu numai că nu a arătat pic de milă faţă de cel de un sânge cu el, care fusese omorât nevinovat fiind, ci chiar a încuviinţat omorul şi a păzit hainele iudeilor care aruncau cu pietre în Ştefan. Apoi, cerând voie arhiereilor şi bătrânilor iudeilor, el a lovit Biserica (comunitatea credincioşilor întru Hristos) cu furie mare, intrând în case şi prinzând

bărbaţi şi femei, pe care-i trimitea în temniţă. Nemulţumit fiind doar cu prigonirea credincioşilor din Ierusalim şi împrăştiind vorba că cei ce cheamă numele lui Hristos vor fi prinşi şi omorâţi, el a pornit spre Damasc cu scrisori de la arhierei către sinagogi, ca să poată căuta şi acolo bărbaţi şi femei care credeau în Hristos, să-i prindă şi să-i aducă la Ierusalim. Aceasta se întâmpla în vremea împăratului Tiberiu.

în timpul nopţii, pe când Saul se îndrepta spre Damasc, o lumină mare şi orbitoare a coborât din ceruri asupra sa; căzând la pământ, a auzit un glas care i-a spus: „Saule, Saule, de ce Mă prigoneşti?“ Plin de uimire, Saul a întrebat: „Cine eşti, Doamne?“ Atunci Domnul a spus: „Eu sunt Iisus, pe Care tu îl prigoneşti. Greu îţi este să izbeşti cu piciorul în ţepuşă“. Cu spaimă şi cutremur, Saul a întrebat: „Doamne, ce voieşti să fac?“ Iar Domnul i-a zis: „Ridică-te, intră în cetate şi ţi se va spune ce trebuie să faci“ (Fapte 9, 4-6). Soldaţii care erau cu Saul au rămas înmărmuriţi şi, orbiţi de lumina minunată, stăteau nevăzând nimic: auzeau vocea care vorbea cu Saul, dar nu vedeau pe nimeni.

Urmând porunca Domnului, Saul s-a ridicat de la pământ şi, cu toate că avea ochii deschişi, nu putea vedea nimic: ochii trupeşti îi erau orbi, însă el a început să vadă cu ochii sufletului. însoţitorii şi ajutoarele lui Saul l-au luat de mână şi l-au dus în Damasc. Acolo a rămas trei zile, fără să vadă, vreme în care, plin de căinţă, nu a mâncat nimic, rugându-se fără încetare ca Domnul să-i descopere voia Sa.

în Damasc locuia Sfântul Apostol Anania. Apărându-i într-o vedenie, Domnul i-a poruncit acestuia să-l găsească pe Saul, care locuia în casa unui bărbat pe nume Iuda, şi să lumineze ochii săi trupeşti, atingându-l, şi pe cei sufleteşti, botezându-l. Anania a răspuns: „Doamne, despre bărbatul acesta am auzit de la mulţi câte rele a făcut

sfinţilor Tăi în Ierusalim. Şi aici are putere de la arhierei să lege pe toţi care cheamă numele Tău!“ însă Domnul a zis către el: „Mergi, fiindcă acesta îmi este vas ales ca să poarte numele Meu înaintea neamurilor şi a regilor şi a fiilor lui Israel; căci Eu îi voi arăta câte trebuie să pătimească el pentru numele Meu“ (Fapte 9, 13-16).

Sfântul Anania, pornind aşa cum a poruncit Domnul, a găsit pe Saul şi şi-a pus mâinile pe el. Şi pe loc s-a luat ca un văl de pe ochii săi şi într-o clipită el şi-a recăpătat vederea; şi ridicându-se a primit botezul şi s-a umplut de Duhul Sfânt, Care l-a sfinţit, pregătindu-l pentru misiunea sa apostolească. Şi el a început să propovăduiască despre Domnul Iisus Hristos, spunând prin sinagogi că Acesta este Fiul lui Dumnezeu. Toţi cei care-l ascultau rămâneau uimiţi de preschimbarea celui care prigonise Biserica lui Hristos şi ziceau: „Nu este acesta cel ce a nimicit pe cei ce chemau acest nume în Ierusalim şi a venit aici pentru aceea ca să-i ducă pe ei legaţi la arhierei?“ (Fapte 9, 21).

Dar Saul, plin de râvnă sfântă, se întărea în credinţă şi tulbura pe iudeii ce locuiau în Damasc, arătând că Iisus este Hristosul. Iudeii s-au ridicat atunci cu mânie împotriva lui, sfătuindu-se să-l omoare şi au pus strajă la porţile cetăţii ca să nu-l scape. însă ucenicii lui Hristos, care erau în Damasc cu Anania, aflând de iudeii care voiau să-l ucidă pe Saul, l-au luat pe acesta şi, în timpul nopţii, l-au coborât într-un coş prin fereastra unei case construite în zidul cetăţii. Părăsind Damascul, el nu a pornit chiar atunci spre Ierusalim, ci a mers mai întâi în Arabia, după cum scrie în Epistola sa către Galateni: „...nu am primit sfat de la trup şi de la sânge, nici nu m-am suit la Ierusalim, la Apostolii cei dinainte de mine, ci m-am dus în Arabia şi m-am întors iarăşi la Damasc. Apoi, după trei ani, m-am suit la Ierusalim, ca să-l cunosc pe Chefa“... (Galateni 1, 16-18).

Ajungând la Ierusalim, Saul a voit să se alăture ucenicilor lui Hristos, însă ei se temeau de el, necrezând că este ucenic al Domnului. Dar Sfântul Apostol Varnava a crezut, el fiind acela ale cărui rugi arzătoare Stăpânul milostiv nu le lăsase fără de răspuns. Saul, convertit, a căzut la picioarele prietenului său, strigând: „O, Varnava, învăţător al adevărului, acum cunosc adevărul celor spuse de tine despre Hristos!“ Varnava a plâns de bucurie, şi-a îmbrăţişat prietenul şi, apucându-l de mână, l-a dus la apostoli. Atunci Saul le-a spus cum văzuse pe Domnul pe drumul spre Damasc şi cum a propovăduit în Damasc în numele lui Iisus. Atunci sfinţii apostoli s-au umplut de bucurie şi au preamărit pe Domnul Hristos. Şi chiar şi în Ierusalim, Sfântul Saul se sfădea cu iudeii şi elinii în numele Domnului Iisus Hristos şi le arăta că Iisus este Mesia Cel prorocit de profeţi.

Într-o zi, pe când se ruga în templu, Saul a avut o vedenie în care L-a văzut pe Domnul care i-a vorbit: „Grăbeşte-te şi ieşi în grabă din Ierusalim, pentru că nu vor primi mărturia ta despre Mine“. Atunci Saul a zis: „Doamne, ei ştiu că duceam la închisoare şi băteam prin sinagogi pe cei care credeau în Tine. Şi când se vărsa sângele lui Ştefan, mucenicul Tău, eram şi eu de faţă şi încuviinţam uciderea lui şi păzeam hainele celor care îl ucideau“. însă Domnul i-a spus: „Mergi, că Eu te voi trimite departe, la neamuri“. (Fapte 22, 18-21).

După această vedenie, sfântul, cu toate că mai voia să rămână pentru câteva zile în Ierusalim, căci mulţumire avea la vorbele apostolilor, nu a putut face aceasta. Iudeii cu care se sfădise despre Hristos îi purtau mânie mare şi doreau să-l ucidă. Aflând, creştinii din Ierusalim l-au însoţit în Cezareea şi de acolo s-a îmbarcat pe o corabie spre Tars, ţinutul său natal, unde a rămas o vreme, propovăduind celor de acolo Cuvântul lui Dumnezeu.

îndrumat de Sfântul Duh, a venit Varnava şi l-a luat pe Saul cu el în Antiohia Siriei, cunoscând că acesta era menit să devină Apostolul Neamurilor. Propovăduind în sinagoga de acolo timp de un an, ei au chemat la credinţa în Hristos pe mulţi şi i-au numit creştini. Când anul s-a încheiat, amândoi sfinţii, Varnava şi Saul, s-au întors la Ierusalim şi au istorisit apostolilor izbânda harului Domnului în Antiohia şi au adus multă bucurie Bisericii lui Hristos din Ierusalim. Ei au adus şi daruri bogate de la creştinii din Antiohia, întru ajutorarea fraţilor săraci şi necăjiţi ce locuiau în Iudeea, căci pe vremea aceea, a împăratului Claudiu, fusese în acele ţinuturi o foamete mare, care a fost prorocită şi de Sfântul Agav (unul din cei şaptezeci de apostoli), căruia i-a fost descoperită de Sfântul Duh.

Plecând din Ierusalim, Varnava şi Saul s-au întors în Antiohia. După ce au petrecut aici o vreme în post şi rugăciune, săvârşind sfânta liturghie şi propovăduind Cuvântul Domnului, Sfântul Duh a binevoit să-i trimită să propovăduiască păgânilor. Sfântul Duh a zis mai-marilor Bisericii din Antiohia: „Osebiţi-mi pe Varnava şi pe Saul, pentru lucrul la care i-am chemat“ (Fapte 13, 2). Atunci, bătrânii cetăţii, petrecându-şi timpul în post şi rugăciune, şi-au pus mâinile peste ei şi i-au lăsat să plece.

Urmând cele de Sfântul Duh insuflate, Varnava şi Saul au mers în Seleucia şi de acolo au plecat cu corabia în Cipru (ţinutul de baştină al Apostolului Varnava). Ajungând în Salamina, ei au vestit Cuvântul lui Dumnezeu prin sinagogile iudeilor şi apoi au străbătut întreaga insulă, până la Pafos. Aici ei au aflat un oarecare Elimas, un iudeu căruia i se mai spunea şi Bariisus şi care era un vrăjitor şi un proroc mincinos. Elimas sta în preajma guvernatorului acestor părţi, proconsulul Sergius Paulus, bărbat înţelept, şi se pare că avea o oarecare înrâurire asupra lui. Proconsulul, chemând pe Varnava

şi pe Saul, a dorit să audă Cuvântul lui Dumnezeu de la ei şi să-i audă propovăduind. însă Elimas, care le ţinea duşmănie, se străduia să îndepărteze pe proconsul de la credinţa creştină. Atunci Saul (numit şi Pavel) şi-a aruncat privirea asupra vrăjitorului şi a zis: „O, tu, cel plin de toată viclenia şi de toată înşelăciunea, fiu al diavolului, duşman a toată dreptatea, nu vei înceta de a strâmba căile cele drepte ale Domnului? Şi acum, iată mâna Domnului este asupra ta şi vei fi orb, nevăzând soarele până la o vreme. Şi îndată a căzut peste el pâclă şi întuneric şi, dibuind împrejur, căuta cine să-l ducă de mână“(Fapte 13, 10-11). Atunci proconsulul, văzând ce s-a făcut, a crezut pe deplin, mirându-se de învăţătura Domnului. Şi împreună cu el au ajuns să creadă şi mulţi alţi oameni şi numărul credincioşilor a crescut.

Luând o corabie din Pafos, Pavel şi cei ce erau cu el au sosit în Perga, ce se află în Pamfilia. Şi din Perga el a mers către Antiohia Pisidiei. Aici a vestit pe Hristos şi, aducând pe mulţi la credinţă, iudeii pizmuitori au întărâtat pe oamenii de frunte ai cetăţii, care se închinau la idoli, şi cu ajutorul lor au scos pe sfinţii apostoli din cetate şi din hotarele lor.

Apostolii, scuturând asupra lor praful de pe picioare, s-au îndreptat către Iconiu. Un timp, au propovăduit aici cu râvnă şi au adus la credinţa în Hristos o mulţime de iudei şi păgâni nu numai prin cele cuvântate de ei, ci şi prin semnele şi minunile înfăptuite cu mâinile lor. Aici au convertit ei pe sfânta fecioară Tecla (pomenită pe 24 septembrie) şi au logodit-o cu Hristos. însă iudeii necredincioşi au răsculat păgânii şi pe mai-marii acestora să se împotrivească apostolilor şi să arunce cu pietre în ei. Aflând acestea, apostolii au fugit în cetăţile Licaoniei, la Listra şi la Derbe, şi în ţinuturile dimprejur.

Vestind Evanghelia în Listra, ei au vindecat un om olog din pântecele mamei sale, care nu a putut merge

niciodată. în numele lui Hristos, ei l-au ridicat pe picioare şi pe loc el a stat drept şi umbla. Văzând această minune, oamenii au ridicat glasurile lor, spunând în limba licaonă: „Zeii, asemănându-se oamenilor, s-au coborât la noi!“ (Fapte 14, 11). Şi l-au numit pe Varnava Zeus şi pe Pavel Hermes. Apoi au mânat tauri şi au adus cununi, pregătindu-se să aducă jertfă apostolilor. Auzind însă aceasta, Varnava şi Pavel şi-au rupt veşmintele şi au sărit în mulţime strigând: „Bărbaţilor, de ce faceţi aceasta? Doar şi noi suntem oameni, asemenea pătimitori ca şi voi, binevestind să vă întoarceţi de la aceste deşertăciuni către Dumnezeul Cel viu, Care a făcut cerul şi pământul, marea şi toate cele ce sunt în ele!“ (Fapte 14, 15). Şi au lămurit lor Cuvântul Dumnezeului Celui unic. Şi făcând acestea, ei au izbutit să potolească mulţimile să nu le aducă jertfă.

Pe când stăteau în Listra şi cuvântau, au venit acolo nişte iudei din Antiohia şi Iconiu, care au lămurit mulţimea să se lepede de apostoli, cu minciună spunând că aceştia neadevăr grăiau. Şi aşa, cei ce nu aveau tărie în credinţa lor l-au bătut cu pietre pe Sfântul Pavel, căci el era vestitorul cel mai de seamă, şi l-au scos în afara cetăţii gândind că a murit. Dar înconjurându-l ucenicii lui, sfântul s-a sculat, s-a întors în cetate şi a plecat a doua zi către Derbe cu Varnava. Binevestind în acea cetate şi făcând ucenici mulţi, ei s-au înapoiat la Listra, Iconiu şi Antiohia, întărind sufletele ucenicilor lor şi îndemnându-i să stăruie în credinţă. Şi hirotonind preoţi pentru ei în fiecare Biserică, s-au rugat şi au postit, şi i-au încredinţat Domnului în Care credeau.

După aceasta, trecând prin Pisidia, au ajuns în Pamfilia şi, vestind Cuvântul Domnului în Perga, au coborât la Atalia, de unde au mers cu corabia până în Antiohia Siriei, de unde fuseseră trimişi de Sfântul Duh să binevestească păgânilor. Ajungând în Antiohia, au adunat credincioşii

şi le-au vestit cele înfăptuite de Dumnezeu prin ei şi cât de mulţi păgâni s-au alăturat turmei lui Hristos.

După o vreme, s-a făcut împotrivire în Antiohia, între evrei şi păgâni, cu privire la tăierea împrejur: unii făceau vorbire că, fără aceasta, mântuirea nu se poate afla, iar ceilalţi socoteau că prea anevoios lucru este tăierea împrejur şi nu voiau să se supună ei. De aceea, a trebuit să meargă apostolii Varnava şi Pavel la apostolii şi preoţii de la Ierusalim, să facă întrebare despre tăierea împrejur şi să le aducă vestire că Dumnezeu a deschis şi păgânilor uşa credinţei creştine. Cu aceste veşti ei au bucurat foarte pe fraţii din Ierusalim.

în Ierusalim, sfinţii apostoli şi preoţii s-au adunat şi au hotărât că nu este nevoie de tăierea împrejur pentru credinţa în Hristos. Ei au poruncit credincioşilor să se ferească de întinările idolilor, de desfrâu, de animale sugrumate şi de sânge, aşa încât să nu tulbure pe cei ce dintre neamuri se întorc la Dumnezeu. Luând această hotărâre, apostolii şi preoţii, împreună cu întreaga Biserică, au binevoit să trimită în Antiohia, împreună cu Varnava şi cu Pavel, pe Iuda şi pe Sila, aleşi din mijlocul lor (Fapte 15, 20-22).

Ajungând în Antiohia, apostolii au zăbovit acolo un timp îndelungat înainte de a se întoarce la neamuri. Pavel a vorbit către Varnava: „Să ne întoarcem şi să cercetăm pe fraţii noştri din fiecare cetate în care am vestit Cuvântul Domnului şi să vedem cum se află“. Varnava voia să ia cu ei şi pe nepotul său Ioan, cel numit Marcu. însă Pavel cerea să nu-l ia cu ei, fiindcă se despărţise de ei în Pamfilia şi nu a mers cu ei să-i ajute la lucrul la care fuseseră trimişi. Din această pricină s-a iscat neînţelegere mare între ei, aşa încât s-au despărţit. Atunci Varnava a luat pe Marcu şi a plecat cu corabia la Cipru. Iar Pavel a ales pe Sila şi a plecat, fiind încredinţat de către fraţi harului Domnului. El a călătorit prin Siria şi Cilicia, întărind

Bisericile (Fapte 15, 36-41). Când au ajuns în Derbe şi în Listra, pentru a opri cârtelile creştinilor iudei, a tăiat împrejur în Listra pe Timotei, ucenicul său, şi l-a luat cu el. Mai apoi s-a dus în Frigia şi Galatia, după care a trecut în Misia, voind să ajungă în Bitinia. Dar Sfântul Duh nu a binevoit acest lucru. Căci pe când Pavel şi însoţitorii săi se aflau în Troa, i-a apărut în vis un om ce părea macedonean, care sta în faţa lui şi îl ruga zicând: „Treci în Macedonia şi ne ajută“ (Fapte 16, 9). Din această vedenie, Pavel a înţeles că Domnul îl chema să binevestească în Macedonia. A urcat din Troa pe o corabie care a oprit mai întâi pe insula Samotracia, iar a doua zi a ajuns la Neapoli, de unde a pornit spre Filipi, cea mai apropiată cetate a Macedoniei, care era colonie romană. în Filipi, el a învăţat şi a botezat mai întâi o femeie pe nume Lidia, ce vindea porfiră. Ea l-a rugat să rămână în casa ei împreună cu ucenicii.

Odată, pe când Pavel şi ucenicii săi mergeau la rugăciune, ei au întâlnit o slujnică ce avea în ea un duh necurat şi care aducea mult câştig stăpânilor ei, ghicind. Mergând după Pavel şi însoţitorii săi, ea striga, zicând: „Aceşti oameni sunt robi ai Dumnezeului Celui Preaînalt, care vă vestesc vouă calea mântuirii“ (Fapte 16, 17). Şi a făcut aceasta mai multe zile la rând. Pavel s-a mâniat şi, întorcându-se la ea, a alungat duhul necurat în numele lui Iisus Hristos. Văzând stăpânii ei că s-a dus nădejdea câştigului lor, au pus mâna pe Pavel şi pe Sila, i-au adus înaintea dregătorului cetăţii şi au zis: „Aceşti oameni, care sunt iudei, tulbură cetatea noastră şi vestesc obiceiuri care nouă nu ne este îngăduit să le primim, nici să le facem, fiindcă suntem romani“ (Fapte 16, 20-21). Dregătorii, rupând hainele de pe apostoli, au poruncit să fie bătuţi şi, dându-le multe lovituri, i-au aruncat în temniţă. Acolo, pe la miezul nopţii, pe când Pavel şi Sila se rugau, temniţa s-a cutremurat şi s-au

deschis toate uşile şi legăturile tuturor s-au dezlegat. Văzând aceasta, temnicerul a crezut în Hristos şi a luat pe apostoli în casa sa, unde le-a spălat rănile. El însuşi, precum şi toţi cei din casa lui s-au botezat îndată. Şi a pregătit un ospăţ pentru sfinţi. Apoi apostolii s-au întors în temniţă. A doua zi, judecătorii au luat aminte că au pedepsit oameni nevinovaţi şi au trimis slugile lor la temniţă cu porunca să fie eliberaţi apostolii şi să fie lăsaţi să plece unde vor voi. Dar Pavel le-a zis: „După ce, fără judecată, ne-au bătut în faţa lumii, pe noi, care suntem cetăţeni romani, şi ne-au băgat în temniţă, acum ne scot afară pe ascuns? Nu aşa! Ci să vină ei înşişi să ne scoată afară“ (Fapte 16, 37). Şi, întorcându-se cei ce fuseseră trimişi, au spus judecătorilor cuvintele lui Pavel. Şi s-au înspăimântat ei foarte auzind că cei de ei bătuţi erau cetăţeni romani. Şi grăbindu-se la aceştia, i-au rugat să iasă din închisoare şi să plece din cetate. Şi plecând cei doi de unde erau închişi, au mers mai întâi la casa Lidiei, unde locuiseră mai înainte, şi au mângâiat pe fraţii adunaţi acolo. Luându-şi rămas bun de la ei, au trecut prin Amfipoli şi Apolonia, ajungând în Tesalonic.

Aducând pe mulţi la Hristos prin binevestire în Tesalonic, iudeii pizmuitori, adunând mulţi bărbaţi răi, s-au năpustit asupra casei lui Iason, unde stăteau apostolii. Dar negăsindu-i acolo pe apostoli, au prins pe Iason şi pe mai mulţi fraţi şi i-au târât în faţa conducătorilor cetăţii, spunând că aceştia lucrează împotriva Cezarului, recunoscând un alt împărat: pe Iisus. Şi Iason de-abia a îndepărtat de la el această primejdie.

însă sfinţii apostoli, izbutind să se ascundă de aceşti oameni pizmuitori, au plecat din Tesalonic pe timpul nopţii şi s-au dus în Bereea. Dar şi aici l-a ajuns pe Sfântul Pavel pizma răutăcioasă a iudeilor. Când iudeii din Tesalonic au aflat că Sfântul Pavel vestea în Bereea Cuvântul lui Dumnezeu, au început a întărâta şi a tulbura

mulţimile din acea cetate împotriva lui Pavel. Sfântul apostol a fost nevoit să plece, nu pentru că se temea că va fi ucis, ci la rugăminţile fraţilor care-i cereau să-şi preţuiască viaţa pentru mântuirea multora. Şi fraţii l-au condus până la malul mării. Apostolul a lăsat în Bereea pe Sila şi Timotei, pentru a întări în credinţă pe noii convertiţi, căci ştia că iudeii voiau numai capul lui. Apoi a luat o corabie spre Atena.

Duhul lui Pavel se îndârjea văzând mulţimea de idoli cu care era plină Atena şi a plâns osânda atâtor suflete la cazne veşnice. El a început a vorbi cu iudeii prin sinagogi şi cuvânta zilnic în pieţele publice cu elinii şi filosofii lor. Cei care l-au ascultat l-au dus la Areopag (aşa se numea locul unde se adunau elinii pentru a judeca lucrurile).

Sfântul Pavel, care văzuse în cetate un altar pe care stăteau scrise cuvintele „Dumnezeului necunoscut“, şi-a început cuvântarea vorbind despre acesta. Şi le-a binevestit elinilor pe Dumnezeul adevărat, necunoscut lor până atunci: „Deci pe Cel pe Care voi, necunoscându-L, îl cinstiţi, pe Acesta îl vestesc eu vouă“ (Fapte 17, 23). Şi le-a vorbit de Dumnezeu Făcătorul lumii, despre căinţă, despre judecată şi învierea morţilor. Auzindu-l grăind despre învierea morţilor, mulţi dintre cei ce-l ascultau l-au luat în râs, însă alţii au dorit să audă mai departe. Astfel Pavel a plecat din mijlocul lor, nu însă fără a fi adus folos sufletelor unora, căci mulţi oameni, alipindu-se de el, au crezut în Hristos, printre care Dionisie Areopagitul şi o femeie de seamă, numită Damaris, şi alţii mulţi, care au fost botezaţi.

Plecând din Atena, Pavel s-a dus în Corint şi a rămas la un iudeu pe nume Achila; acolo i s-au alăturat Sila şi Timotei, veniţi din Macedonia, şi împreună au binevestit pe Hristos. Achila şi soţia sa Priscila erau făcători de corturi. Pavel, care ştia această meserie, lucra cu ei. Muncind astfel, el câştiga hrana pentru el şi pentru cei ce-l însoţeau,

după cum însuşi spune în Epistola sa către Tesaloniceni: „Nici n-am mâncat de la cineva pâine în dar, ci cu muncă şi cu trudă am lucrat noaptea şi ziua ca să nu împovărăm pe nimeni dintre voi“ (II Tes. 3, 8). Şi iarăşi: „Voi înşivă ştiţi că mâinile acestea au lucrat pentru trebuinţele mele şi ale celor ce erau cu mine“ (Fapte 20, 34).

în fiecare Sabat, propovăduia iudeilor în sinagogi, arătându-le că Iisus este Mesia. Dar întrucât ei stăteau împotrivă şi huleau, şi-a scuturat hainele şi le-a zis: „Sângele vostru asupra capului vostru! Eu sunt curat. De acum înainte mă voi duce la neamuri“ (Fapte 18, 6). Şi când a hotărât să plece din Corint, Domnul i-a apărut noaptea într-o vedenie şi i-a zis: „Nu te teme, ci vorbeşte şi nu tăcea. Pentru că Eu sunt cu tine şi nimeni nu va pune mâna pe tine ca să-ţi facă rău. Căci am mult popor în cetatea aceasta“ (Fapte 18, 9-10).

Sfântul Pavel a rămas în Corint timp de un an şi şase luni, învăţând pe iudei şi pe elini Cuvântul Domnului. Şi mulţi au crezut şi au fost botezaţi. Şi chiar şi Crispus, mai-marele sinagogii, a ajuns să creadă în Domnul şi a fost botezat cu toţi cei din casa sa. Dar o gloată de iudei necredincioşi s-au ridicat împotriva lui Pavel şi l-au târât în faţa tribunalului lui Galion (fratele filosofului Seneca), proconsulul Ahaiei. însă Galion nu a voit să-l judece pe Pavel, zicând: „Dacă ar fi vreo nedreptate sau vreo faptă vicleană, v-aş fi ascultat precum se cuvine; dar judecător pentru învăţătura şi pentru legea voastră nu vreau să fiu“. Şi le-a spus să plece de la tribunal. După aceasta, Sfântul Pavel a rămas mai multe zile în Corint. Apoi şi-a luat rămas bun de la fraţi şi a plecat cu corabia către Siria, împreună cu cei ce erau cu el. Achila şi Priscila l-au urmat şi cu toţii au sosit în Efes. Aici, vestind Cuvântul Domnului, Sfântul Apostol Pavel a săvârşit multe minuni. Şi nu numai mâinile sale erau făcătoare de minuni, vindecând printr-o atingere multe

boli şi schilodenii, ci şi şorţurile şi ştergarele sale, îmbibate cu sudoarea trupului, aveau aceeaşi putere minunată: căci de îndată ce erau aşternute pe locul bolnav, tămăduiau şi alungau duhurile necurate de la oameni. Văzând aceasta, mulţi dintre iudeii care mergeau prin lume, scoţând diavoli, au început să cheme peste cei îndrăciţi numele Domnului Iisus, spunând: „în numele lui Iisus, pe care-L propovăduieşte Pavel!“ însă duhul rău le-a răspuns: „Pe Iisus îl cunosc şi îl ştiu şi pe Pavel, dar voi cine sunteţi?“ Şi oamenii îndrăciţi se aruncau asupra lor, biruindu-i şi rănindu-i. Căci îndrăcitul atâta putere avea, încât cei care spuneau că scot diavolii abia de reuşeau, goi, să scape din mâinile lui. Despre acestea au aflat toţi iudeii şi elinii din Efes şi, cuprinşi de teamă, preamăreau numele Domnului Iisus. Şi mulţi au crezut în Hristos. Până şi mulţi vrăjitori, primind credinţa sfântă, şi-au aruncat pe foc cărţile lor. Şi când s-a socotit preţul acestora, s-a văzut că era cam de cincizeci de mii de arginţi. Aşa s-a răspândit şi a prins putere Cuvântul lui Dumnezeu.

Atunci Pavel s-a pregătit să plece la Ierusalim şi a zis: „După ce voi fi acolo, trebuie să văd şi Roma“ (Fapte 19, 21). însă la acea vreme a izbucnit în Efes o răzmeriţă a argintarilor ce făceau temple de argint pentru zeiţa Artemisa. După ce răscoala a fost stinsă, Sfântul Pavel, care rămăsese în Efes timp de trei ani, a pornit către Macedonia, de unde a trecut spre Troa şi a stat acolo şapte zile.

în prima zi a săptămânii, când credincioşii s-au adunat pentru a rupe pâinea, Pavel le-a cuvântat îndelung, căci voia să-i părăsească a doua zi, şi a vorbit până la miezul nopţii. Erau adunaţi într-o cameră de sus, unde erau multe lumini aprinse. Printre cei care-l ascultau era şi un tânăr pe nume Eutihie, ce stătea la fereastră şi, adormind pe când Pavel ţinea lungul său cuvânt, a căzut

de la catul al treilea şi l-au aflat mort. Apostolul Pavel, coborând, s-a aplecat asupra lui şi îmbrăţişându-l a zis: „Nu vă tulburaţi, căci sufletul lui este în el“ (Fapte 20, 10). Sfântul Pavel a urcat din nou în camera de sus, iar ei au ridicat pe tânăr viu şi erau foarte bucuroşi. Pavel a vorbit pe îndelete până aproape de zori şi, luându-şi rămas bun de la credincioşi, a plecat de acolo.

Ajungând în Milet, Pavel a scris efesenilor, chemând la sine preoţii Bisericii, căci nu voia să meargă singur acolo, de teamă să nu întârzie, căci se grăbea să ajungă la Ierusalim de ziua Cincizecimii. Când au sosit preoţii Bisericii din Efes, apostolul le-a ţinut o cuvântare plină de învăţăminte, zicând, printre altele: „Drept aceea, luaţi aminte de voi înşivă şi de toată turma, întru care Duhul Sfânt v-a pus pe voi episcopi, ca să păstraţi Biserica lui Dumnezeu, pe care a câştigat-o cu însuşi sângele Său“ (Fapte 20,28). Şi le-a mai spus că, după plecarea sa, lupi fioroşi se vor repezi asupra turmei şi nu o vor cruţa. Le-a mai vorbit şi despre călătoria ce-l aştepta: „Iar acum iată că fiind eu mânat de Duhul, merg la Ierusalim, neştiind cele ce mi se vor întâmpla acolo, decât numai că Duhul Sfânt mărturiseşte prin cetăţi, spunându-mi că mă aşteaptă lanţuri şi necazuri. Dar nimic nu iau în seamă şi nu pun nici un preţ pe sufletul meu, numai să împlinesc calea mea şi slujba mea pe care am luat-o de la Domnul Iisus“ (Fapte 20, 22-24). Şi mai apoi, a spus iarăşi: „Şi acum, iată, eu ştiu că voi toţi, printre care am petrecut propovăduind împărăţia lui Dumnezeu, nu veţi mai vedea faţa mea“ (Fapte 20, 25). Şi mare jale i-a cuprins pe toţi. Căzând în braţele lui Pavel, ei l-au sărutat întristaţi mult de cuvintele spuse de el cum că nu-i vor mai vedea faţa niciodată. L-au petrecut la corabie; şi el, sărutându-i pentru ultima oară, a pornit în călătorie.

Poposind în multe cetăţi şi ţinuturi, atât pe ţărmul mării, cât şi pe multe insule, cercetându-i pe credincioşi

şi îmbărbătându-i, el a ajuns la Ptolemaida. De acolo a mers în Cezareea şi a rămas la casa binevestitorului Filip, unul dintre cei şapte diaconi.

Odată, a sosit aici prorocul Agav, coborând din Iudeea în căutarea lui Pavel. Şi găsindu-l, a luat brâul lui Pavél şi legându-şi mâinile şi picioarele, a zis: „Acestea zice Duhul Sfânt: Pe bărbatul al căruia este acest brâu, aşa îl vor lega iudeii la Ierusalim şi-l vor da în mâinile neamurilor“ (Fapte 21, 11). După aceasta, Sfântul Apostol Pavel a mers fără întârziere la Ierusalim împreună cu ucenicii săi (printre care era şi Trofim, un efesean convertit la creştinism de la păgânism) şi a fost primit cu bucurie de către Sfântul Apostol Iacov, fratele Domnului, şi de către toţi credincioşii de acolo.

La acea vreme, iudeii erau duşmanii lui Pavel, venit în Ierusalim din Asia Mică pentru sărbătoarea Cincizecimii. Văzând pe Pavel în cetate şi pe Trofim efeseanul cu el, ei s-au plâns arhiereilor, cărturarilor şi mai-marilor cetăţii, învinuindu-l pe Pavel că nu păstrează legea lui Moise, întrucât nu poruncise discipolilor săi să se taie împrejur, şi că-L propovăduieşte pe Iisus Cel răstignit. Şi s-au îndârjit aşa de mult, că au voit să-l prindă. La sărbătoare, văzându-l pe Pavel în templul lui Solomon, nişte iudei din Asia au început să-l hulească, au întărâtat mulţimea şi au pus mâna pe el, strigând: „Bărbaţi israeliţi, ajutaţi! Acesta este omul care învaţă pe toţi pretutindeni împotriva poporului şi a Legii şi a locului acestuia; încă şi elini a adus în templu şi a spurcat acest loc sfânt! Căci ei văzuseră mai înainte cu el împreună în cetate pe Trofim din Efes, pe care socoteau că Pavel l-a adus în templu“ (Fapte 21, 28-30).

Auzind aceste strigăte, toţi oamenii din cetate s-au mişcat şi s-au adunat degrabă. Şi prinzând pe Pavel, l-au târât afară din templu şi au închis îndată porţile. Ei voiau să-l ucidă pe Pavel, însă nu în templu, ca să nu necurăţească

locul sfânt. Dar veste a ajuns la comandantul soldaţilor din cetate că Ierusalimul s-a tulburat. Strângându-şi grabnic soldaţii şi sutaşii, acesta a pornit fără întârziere către templu. Răsculaţii, văzându-l, l-au lăsat pe Pavel. Atunci comandantul l-a luat şi a poruncit să fie legat cu două lanţuri de fier şi abia după aceasta a întrebat cine era şi ce făcuse.

Mulţimea striga către comandant să-l omoare pe Pavel. Însă din pricina vuietului multelor glasuri, comandantul nu a înţeles ce făcuse Pavel şi a poruncit să fie dus în fortăreaţă. Mulţimea i-a urmat pe comandant şi pe soldaţi, cerând cu glas tare moartea apostolului. Când Pavel urca treptele fortăreţei, a zis comandantului să-i îngăduie să vorbească poporului. Şi dându-i-se voie, apostolul, stând pe scări, s-a întors către mulţime şi a vorbit în limba evreiască, zicând: „Bărbaţi, fraţi şi părinţi, ascultaţi acum apărarea mea faţă de voi!“ (Fapte 22, 1). Şi a început să le vorbească despre râvna lui cea de la început pentru Legea lui Moise. Şi cum pe drumul spre Damasc a fost orbit de o lumină cerească şi a văzut pe Domnul, Care l-a trimis la neamuri. însă gloata, nemaidorind să asculte, a început să strige către comandant: „Ia-l de pe pământ pe unul ca acesta! Căci nu se cuvine ca el să mai trăiască!“ (Fapte 22, 22) Şi strigând ei şi aruncând hainele şi aruncând praf în sus, comandantul a poruncit să-l ducă pe Apostolul Pavel în fortăreaţă, unde să-l cerceteze cu biciul, ca să cunoască pentru care pricină strigau aşa împotriva lui. Dar pe când îl legau pentru a-l biciui, Pavel a spus sutaşului ce se afla în preajmă: „Oare vă este îngăduit să biciuiţi un cetăţean roman şi nejudecat?“ Auzind acestea, sutaşul a mers la comandant zicând: „Ce ai de gând să faci? Că omul acesta este (cetăţean) roman“. Atunci comandantul a venit şi i-a zis: „Spune-mi, eşti tu (cetăţean) roman?“ Iar el a spus: „Da!“ Tulburat, comandantul a

45zis: „Eu am dobândit această cetăţenie cu multă cheltuială“ (cf. Fapte 22, 2-28). Şi îndată l-a dezlegat.

A doua zi, comandantul a poruncit arhiereilor şi întregului sinedriu să vină la el şi l-a pus pe Sfântul Pavel în faţa lor. Pavel, aruncându-şi privirea asupra sinedriului, a spus: „Bărbaţi fraţi, eu cu bun cuget am vieţuit înaintea lui Dumnezeu până în ziua aceasta“. Arhiereul Anania a poruncit celor ce şedeau lângă el să-l bată peste gură. Atunci Pavel i-a zis: „Te va bate Dumnezeu, perete văruit! Şi tu şezi să mă judeci pe mine după Lege şi, călcând Legea, porunceşti să mă bată?“ (Fapte 23, 1-3). Băgând de seamă că în adunare erau şi farisei şi saduchei, Pavel a rostit: „Bărbaţi fraţi! Eu sunt fariseu, fiu de farisei. Pentru nădejdea şi învierea morţilor sunt eu judecat“. Şi după ce a spus aceasta, s-a iscat neînţelegere între farisei şi saduchei şi mulţimea s-a dezbinat. Căci saducheii ziceau că nu este înviere, nici îngeri, nici duh, iar fariseii mărturiseau acestea. Şi s-a făcut mare strigare. Şi cărturarii care se aflau de partea fariseilor s-au ridicat şi se certau strigând: „Nici un rău nu găsim la acest om!“ (Fapte 23, 6-9). însă saducheii se împotriveau şi mare neînţelegere s-a iscat. Comandantul, temându-se ca Pavel să nu fie sfâşiat de adunare, a poruncit soldaţilor să-l ia din mijlocul acelora şi să-l ducă înapoi în fortăreaţă. în noaptea ce a urmat, Domnul s-a arătat Sfântului Pavel şi a zis: „îndrăzneşte, Pavele! Căci precum ai mărturisit cele despre Mine la Ierusalim, aşa trebuie să mărturiseşti şi la Roma“ (Fapte 23, 11).

Când s-a făcut ziuă, nişte iudei s-au sfătuit şi s-au legat cu blestem, zicând că nu vor mai mânca şi nu vor mai bea nimic până nu vor ucide pe Pavel. Şi erau mai mult de patruzeci de oameni cei ce făcuseră acest jurământ. (Fapte 23, 12-13). Aflând despre aceasta, comandantul a trimis pe Pavel însoţit de gărzi multe la procuratorul Felix, în Cezareea. Auzind, arhiereul Anania şi

mai-marii sinedriului au mers în Cezareea pentru a-l vorbi de rău pe Pavel în faţa procuratorului, cerând cu glas tare moartea lui. Dar încercarea lor nu a izbutit, negăsindu-i-se lui Pavel nici o vină pentru care să merite să fie omorât. însă procuratorul, voind să-i câştige pe iudei de partea sa, a lăsat pe Pavel în lanţuri.

După doi ani, procuratorul Felix a fost înlocuit de Porcius Festus. Arhiereii i-au cerut să-l trimită pe Pavel la Ierusalim. Ei au pus la cale acest vicleşug nădăjduind că pe drum o să-l omoare pe Pavel. Iar Festus, voind să facă pe plac iudeilor, l-a întrebat: „Vrei să mergi la Ierusalim şi acolo să fii judecat pentru acestea?“ Pavel a răspuns: „Stau la judecata Cezarului, unde trebuie să fiu judecat. Iudeilor nu le-am făcut nici un rău, precum mai bine ştii şi tu. Dar dacă fac nedreptate şi am săvârşit ceva vrednic de moarte, nu mă feresc de moarte; dacă însă nu este nimic din cele de care ei mă învinuiesc, nimeni nu poate să mă dăruiască lor. Cer să fiu judecat de Cezarul“ (Fapte 25, 9-11). Atunci Festus, vorbind cu sfatul său, a răspuns lui Pavel: „Ai cerut să fii judecat de Cezarul, la Cezarul te vei duce“ (Fapte 25, 12).

Câteva zile mai târziu, a venit regele Agripa în Cezareea pentru a-l saluta pe Festus. Şi auzind de Pavel, a cerut să-l vadă. Adus în faţa regelui Agripa şi a procuratorului Festus, Pavel le-a vorbit mult despre Domnul Hristos şi cum a ajuns să creadă în El. Şi regele Agripa i-a zis: „Cu puţin de nu mă îndupleci să mă fac şi eu creştin!“ Atunci a zis Pavel: „Ori cu puţin, ori cu mult, eu m-aş ruga lui Dumnezeu ca nu numai tu, ci şi toţi care mă ascultă astăzi să fie aşa cum sunt şi eu, afară de aceste lanţuri“ (Fapte 26, 28-29). După ce acestea au fost spuse, regele, procuratorul şi toţi cei ce erau cu ei s-au ridicat; şi, retrăgându-se într-o parte, s-au sfătuit şi au hotărât: „Omul acesta nu a făcut nimic vrednic de moarte sau de lanţuri“. Atunci Agripa i-a zis lui Festus:

„Acest om putea să fie lăsat liber, dacă n-ar fi cerut să fie judecat de Cezarul“ (Fapte 26, 31-32).

Aşa încât ei au hotărât să trimită pe Pavel la Roma, la Caesar, şi l-au încredinţat laolaltă cu alţi deţinuţi sutaşului unei cohorte imperiale, pe nume Iuliu. Şi luând acela pe ceilalţi deţinuţi şi pe Pavel, i-a suit pe o corabie şi au plecat. Călătoria a fost plină de primejdii, din pricina vânturilor potrivnice. Şi când au poposit pe insula Creta, într-un port numit Limanuri Bune, Sfântul Pavel, ştiind cele ce aveau să se întâmple, a sfătuit pe cei de la cârma corăbiei să rămână în port până ce vântul avea să se liniştească. Dar sutaşul se încredea mai mult în cârmaci şi în stăpânul corăbiei, decât în cuvintele lui Pavel. După ce au ieşit în larg, s-au năpustit asupra lor vânturi puternice, marea s-a învolburat şi s-a lăsat o ceaţă mare, încât timp de paisprezece zile nu au putut vedea nici soarele ziua, nici stelele noaptea. Nici nu ştiau unde se aflau, căci erau purtaţi de valuri, şi de spaimă nu au mâncat nimic în aceste zile, aşteptând clipa pieirii. Erau pe corabie două sute şaptezeci şi şase de bărbaţi. Pavel, ridicându-se în mijlocul lor, i-a mângâiat zicând: „Trebuia, o, bărbaţilor, ca ascultându-mă pe mine să nu fi plecat din Creta; şi n-aţi fi îndurat nici primejdia aceasta, nici paguba aceasta. Dar acum vă îndemn să aveţi voie bună, căci nici un suflet dintre voi nu va pieri, ci numai corabia. Căci mi-a apărut în noaptea aceasta un înger al Dumnezeului al Căruia eu sunt şi Căruia mă închin, zicând: Nu te teme, Pavele. Tu trebuie să stai înaintea Cezarului; şi iată, Dumnezeu ţi-a dăruit pe toţi cei ce sunt în corabie cu tine. De aceea, bărbaţilor, aveţi curaj, căci am încredere în Dumnezeu, că aşa va fi după cum mi s-a spus“ (Fapte 27, 21-25). Şi Pavel a convins pe toţi să mănânce, zicând: „Aceasta este spre scăparea voastră. Căci nici unuia din voi un fir de păr din cap nu-i va pieri“

(Fapte 27, 34). Apoi, luând pâine, a mulţumit lui Dumnezeu în faţa tuturor; şi rupând-o, a început să mănânce.

Când s-a zorit de ziuă, au văzut pământ, însă nu au recunoscut locurile. Ei au îndreptat corabia către ţărm, însă pe când se apropiau, corabia s-a înfundat într-un dâmb de nisip. Şi partea din faţă a rămas înţepenită, iar partea din spate se sfărâma sub loviturile valurilor. Soldaţii au făcut sfat să omoare pe cei legaţi, ca nu cumva să scape aruncându-se în mare. Dar sutaşul, voind să ferească pe Pavel, i-a împiedicat, poruncind ca cei ce ştiau să înoate să se arunce în mare şi să iasă la uscat. Ceilalţi, fiecare cum au putut: unii pe scânduri, alţii pe bucăţi din corabie. Şi cu toţii au ajuns teferi şi au ieşit din mare.

Atunci au aflat că acea insulă se numea Melita (astăzi Malta). Locuitorii săi, un popor barbar, le-au arătat multă bunăvoinţă: căci fiind frig şi plouând, ei au aprins un foc mare pentru ca cei scoşi din mare să se încălzească. Şi adunând Pavel un braţ de vreascuri, le-a pus pe foc. Dar un şarpe, ieşind din pricina căldurii, s-a încolăcit de mâna lui. Când au văzut locuitorii vipera încolăcită de mâna lui, şi-au zis: „Desigur că ucigaş este omul acesta, pe care dreptatea nu l-a lăsat să trăiască, deşi a scăpat din mare“ (Fapte 28, 4). însă Pavel, scuturând vipera în foc, nu a păţit nici un rău. Ei aşteptau ca el să se umfle sau să cadă pe dată mort; dar aşteptând ei mult şi văzând că nu i se întâmplă nimic rău, şi-au schimbat gândul, zicând că el este un zeu.

Căpetenia acelei insule, un bărbat pe nume Publie, a luat pe cei scăpaţi din mare în casa lui şi i-a găzduit timp de trei zile. Tatăl său era în acel timp bolnav de friguri şi de urdinare cu sânge. Pavel a intrat la el, s-a rugat la Domnul şi, punând mâinile pe omul bolnav, l-a vindecat. Apoi şi alţi bolnavi ce se aflau pe insulă au venit la Pavel şi au fost vindecaţi.

Trei luni mai târziu, au pornit cu toţii, şi cu Apostolul Pavel, cu o altă corabie, poposind mai întâi în Siracuza, apoi în Regium şi în Puteoli şi, în sfârşit, au ajuns la Roma. Când fraţii aflaţi la Roma au auzit de sosirea lui Pavel, au ieşit să-l primească tocmai la Forul lui Apius şi la Trei Taverne. Văzându-i, Pavel s-a îmbărbătat şi a mulţumit lui Dumnezeu.

La Roma, sutaşul, care însoţise pe cei legaţi din Ierusalim, i-a predat comandantului taberei. Lui Pavel i s-a îngăduit să locuiască aparte, cu ostaşul care-l păzea. Pavel a trăit în Roma vreme de doi ani şi a primit pe toţi cei ce veneau la el, mărturisind neînfricat şi cu mare râvnă împărăţia lui Dumnezeu şi preamărind pe Domnul Iisus Hristos.

Până aici, viaţa şi lucrările Sfântului Apostol Pavel au fost istorisite după cum sunt arătate în Cartea Faptelor Apostolilor, scrisă de Sfântul Luca. Lucrările şi pătimirile sale mai de pe urmă le spune el însuşi în a doua Epistolă către Corinteni, după cum urmează: [faţă de alţii, eu am fost] „în osteneli mai mult, în închisori mai mult, în bătăi peste măsură, la moarte adeseori. De la iudei de cinci ori am luat patruzeci de lovituri de bici fără una. De trei ori am fost bătut cu vergi; o dată am fost bătut cu pietre; de trei ori s-a sfărâmat corabia cu mine; o noapte şi o zi am petrecut în largul mării. în călătorii adeseori în primejdii de râuri, în primejdii de la tâlhari, în primejdii de la neamul meu, în primejdii de la păgâni; în primejdii în cetăţi, în primejdii în pustie, în primejdii pe mare, în primejdii între fraţii cei mincinoşi; în osteneală şi în trudă, în privegheri adeseori, în foame şi în sete, în posturi de multe ori, în frig şi în lipsă de haine“ (II Cor. 11,23-27).

Străbătând lumea în lung şi-n lat, pe jos şi cu corabia, Apostolul Pavel a ajuns să cunoască şi înălţimile cerurilor, fiind răpit până la al treilea cer. Căci Domnul, îmbărbătând pe apostolul Său în timpul celor mai grele munci ale sale, prin care acesta a trecut pentru sfânt numele Său, i-a arătat binecuvântarea cerească, pe care ochiul nu a văzut-o; şi a auzit acolo apostolul cuvinte neauzite, care nu pot fi spuse de oameni.

Cum şi-a dus la bun sfârşit celelalte încercări ale vieţii şi lucrările sale sfântul apostol, ne spune Eusebiu, episcop al Cezareii Palestinei, istorisi tor de fapte bisericeşti, în a doua carte a Istoriei bisericeşti. El povesteşte că, după doi ani de întemniţare la Roma, Sfântul Pavel a fost slobozit, negăsindu-i-se nici o vină. Şi timp de zece ani el a propovăduit Cuvântul Domnului la Roma şi în alte ţinuturi din Apus.

Sfântul Simeon Metafrastul scrie că, după această întemniţare la Roma, apostolul a lucrat răspândind vestea cea bună a lui Hristos. Plecând din Roma, el a trecut prin Spania, Galia şi prin toată Italia, luminând păgânii cu lumina credinţei şi convertindu-i de la idolatrie la Hristos. Pe când se afla în Spania, o femeie nobilă şi bogată, pe nume Xantipa, a dorit să vadă pe Apostolul Pavel şi l-a convins pe soţul său, Probus, să ceară sfântului apostol să vină la ei acasă, să-l găzduiască. Intrând apostolul în casa lor, femeia s-a uitat la faţa lui şi a văzut scris cu litere de aur pe fruntea sa: „Pavel, vestitorul lui Hristos“. Când a văzut aceasta (chiar dacă nimeni nu mai putea vedea), ea a căzut la picioarele apostolului cu teamă şi bucurie, mărturisind pe Hristos ca pe Adevăratul Dumnezeu şi rugându-l să fie botezată. Xantipa a fost prima care a primit botezul. După ea a urmat soţul său, Probus, şi toţi cei din casa lor, precum şi Filoteus, judecătorul cetăţii aceleia, şi mulţi alţii.

Trecând prin aceste ţinuturi din Apus şi luminându-le cu credinţa sfântă, Apostolul Pavel a avut vederea apropiatelor sale pătimiri. întors la Roma, sfântul apostol i-a scris ucenicului său Timotei, zicând: „Că eu

de-acum mă jertfesc şi vremea despărţirii mele s-a apropiat. Lupta cea bună m-am luptat, călătoria am săvârşit, credinţa am păzit. De acum mi s-a gătit cununa dreptăţii, pe care Domnul îmi va da-o în ziua aceea“ (II Tim. 4, 6-2).

Pătimirile Sfântului Apostol Pavel sunt istorisite în chip diferit de istoricii bisericeşti. Gaius, cronicar bisericesc, Zeferinus, episcop al Romei, şi Dionisius, episcop al Corintului, spun că Apostolii Petru şi Pavel au suferit mucenicia împreună, în acelaşi an, în aceeaşi zi, pe 29 iunie, anul 67 d.Hr., al treisprezecelea an al domniei lui Nero. Ei au fost ţinuţi în temniţa Mamertină în Roma şi au fost duşi de acolo la execuţie în acelaşi timp. în afara porţilor cetăţii, preamăriţii apostoli şi-au luat rămas bun unul de la celălalt. Nichifor Calist (t 1350), în a doua carte a istoriei sale, capitolul 36, scrie şi el că Apostolul Pavel a pătimit în acelaşi an şi în aceeaşi zi cu Sfântul Apostol Petru, după moartea lui Simon Magul, la înfrângerea căruia a ajutat pe Sfântul Petru. Sfântul Sofronie, patriarhul Ierusalimului, şi cronicarii Iustin şi Irineu spun că Pavel a pătimit la un an după Sfântul Petru, dar în aceeaşi zi, pe 29 iunie, zi în care a fost răstignit Sfântul Petru. Ei presupun că motivul pentru care a fost trimis la moarte Sfântul Pavel este că, propovăduindu-L pe Hristos, el convingea fecioarele şi femeile să ducă o viaţă castă. Dar în toate scrierile mai sus amintite nu sunt diferenţe importante, în viaţa Sfântului Petru, istorisită de Simeon Metafrastul, se spune că Sfântul Petru nu a pătimit imediat după pieirea lui Simon Magul, ci mult mai târziu, din pricina celor două concubine preferate ale lui Nero, pe care Apostolul Petru le-a convertit la creştinism şi le-a învăţat să trăiască în castitate. Sfântul Pavel stând şi el la Roma şi în ţinuturile înconjurătoare, în acelaşi timp cu Sfântul Petru, ar fi putut foarte uşor să-l ajute pe acesta

din urmă împotriva lui Simon Magul, pe timpul primei sale şederi la Roma. Şi când a ajuns aici pentru a doua oară, Sfântul Pavel împreună cu Sfântul Petru au continuat mântuirea oamenilor, povăţuind atât bărbaţii, cât şi femeile să trăiască o viaţă curată şi castă. Şi aşa sfinţii apostoli şi-au atras mânia împăratului Nero, cel fără de Dumnezeu, care ducea o viaţă în necurăţenie şi care, poruncind uciderea acestora, a omorât pe Petru prin răstignire pe Colina Ianiculum, acesta nefiind cetăţean roman, iar pe Pavel, ca cetăţean al Romei (care nu putea fi omorât în chip ruşinos), prin tăierea capului, dacă nu în acelaşi an, cel puţin în aceeaşi zi. Când preasfântul cap al lui Pavel a fost tăiat, din rană a curs lapte cu sânge. Uciderea lui a avut loc nu departe de cetate, pe drumul către Ostia. Sfintele sale rămăşiţe au fost înmormântate de credincioşi în locul în care şi-a pecetluit mărturia prin mucenicie.

Pe când Apostolul Pavel era dus de soldaţi pentru a fi decapitat, în afara cetăţii, s-a arătat o minune. El a întâlnit o femeie, Perpetua, oarbă de ochiul drept. Apostolul i-a vorbit, zicând: „Femeie, dă-mi mie basmaua ta şi când mă voi întoarce, ţi-o voi da înapoi“. Soldaţii, râzând de el, au zis: „Curând, o, femeie, ţi-o vei primi“. Când au ajuns la locul uciderii, au acoperit ochii apostolului cu acea basma. Şi ce a făcut Dumnezeu pentru a slăvi pe robul Său, Pavel? Prin purtarea Lui de grijă, basmaua pătată de sânge a ajuns în mâinile femeii, care şi-a frecat ochii cu ea şi s-a vindecat. Când soldaţii s-au întors şi au văzut-o lecuită, au crezut şi ei în Hristos, strigând: „Mărit este Dumnezeul pe care Pavel îl binevestea!“ Auzind cele întâmplate, Nero s-a mâniat peste măsură şi a poruncit ca toţi soldaţii aceia să fie omorâţi, fiecare în alt chip: prin tăierea capului, prin ardere, cu pietre, prin rupere în patru, spânzurare, înecare şi jupuire. în cele din urmă, Perpetua, care preaslăvea pe Hristos

în gura mare, a fost prinsă şi, legându-i-se de gât o greutate mare, a fost aruncată în râul Tibru din Roma.

Astfel a adormit sfântul, preamăritul Apostol Pavel, vasul ales al lui Hristos, învăţătorul neamurilor, vestitorul obştesc, martorul însuşi văzător al înălţimilor cereşti şi al frumuseţilor raiului, care a uimit atât pe îngeri, cât şi pe oameni, cel cu râvnă stăruitor în mărturisirea credinţei creştine, care a purtat pe trup rănile Domnului Său. Şi pentru a doua oară, dar fără trup de această dată, el a fost dus la al treilea cer şi şi-a ocupat locul în lumina dumnezeiască, laolaltă cu tovarăşul şi împreună lucrătorul său, sfântul şi preamăritul Apostol Petru, fiind mutat din Biserica luptătoare în Biserica triumfătoare, multă mulţumire aducându-i-se prin glasurile celor care-l slăvesc şi cu bucurie îl pomenesc. Slăvit fie Tatăl, şi Fiul, şi Sfântul Duh, Unul Dumnezeu în trei Ipostasuri, căruia I se cuvine toată mărirea, slava, închinarea şi mulţumirea noastră, a păcătoşilor, acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin.

Troparul. Glasul al IV-lea

Cei ce sunteţi între apostoli mai întâi pe scaun şezători, şi lumii învăţători, Stăpânului tuturor rugaţi-vă pace lumii să dăruiască, şi sufletelor noastre mare milă.

Condac. Glasul al II-lea

Viaţa şi pătimirile Sfântului Apostol Andrei, cel întâiul chemat A cărui pomenire Sfânta Biserică o sărbătoreşte pe 30 noiembrie

„ Vânarea peştilor lăsând, Apostole, pe oameni ai vânat cu trestia învăţăturii, aruncând ca undiţă îndemnarea la buna credinţă, şi scoţând dintru adâncul înşelăciunii toate neamurile, Andreie apostole, cu Petru fiind de un sânge şi lumii învăţător cu mare glas, rugându-te nu înceta pentru noi, cei ce cu credinţă şi cu dragoste, prea mărite, bine lăudăm pururea cinstita pomenirea ta. “

(Slavă la Doamne strigat-am, 30 noiembrie)

Sfântul Andrei, întâiul-chemat apostol al lui Hristos, fiul unui evreu pe nume Iona şi fratele sfântului şi preamăritului Apostol Petru, era de origine din Betsaida Galileii. Nepreţuind deşertăciunea lumii acesteia şi alegând fecioria, el a respins legătura căsătoriei. Auzind că sfântul înaintemergător Ioan predica pocăinţa la Iordan, el a lăsat totul şi, mergând la acela, a devenit ucenicul lui. Când sfântul înaintemergător a arătat spre Iisus pe când Acesta trecea pe acolo şi a zis: „Iată Mielul lui Dumnezeu!“ (Ioan 1, 36), Sfântul Andrei, împreună cu un alt ucenic al înaintemergătorului (despre care mulţi cred că ar fi Evanghelistul Ioan), a părăsit pe înaintemergător şi L-a urmat pe Hristos. El a găsit pe fratele său Simon-Petru şi i-a zis: „Am găsit pe Mesia (care se tâlcuieşte Hristos)“ (Ioan 1, 41) şi l-a dus la Iisus. După aceasta, pe când pescuia cu Petru pe lângă ţărmul Mării Galileii, Iisus i-a chemat, zicând: „Veniţi după Mine şi vă voi face pescari de oameni“ (Matei 4, 19). La chemarea Domnului, Andrei a lăsat pe dată mrejele sale şi a urmat împreună cu fratele său Petru pe Hristos (Matei 4, 20). Andrei este socotit întâiul chemat, deoarece a fost ucenic al lui Iisus Hristos înaintea tuturor apostolilor.

Când, după pătimirea cea de voie a Domnului şi învierea Sa, Sfântul Andrei şi cu ceilalţi apostoli au primit Sfântul Duh, Care a coborât asupra lor în chip de limbă de foc, pe când ţările au fost împărţite între ei, asupra lui a căzut sarcina de a răspândi Evanghelia în Bitinia, Propontida, Calcedonia, Bizanţ, Tracia, Macedonia tocmai până la Marea Neagră şi la Dunăre, precum şi în Tesalia, Elada, Ahaia, Amisus, Trapezunt, Heracleea şi Amastrida. Sfântul Andrei a trecut prin aceste ţinuturi şi cetăţi predicând credinţa creştină. Şi în fiecare cetate a

trebuit să îndure mult chin şi durere. Dar întărit de ajutorul atotputernic al lui Dumnezeu, a purtat cu bucurie toate încercările, pentru numele lui Hristos.

În Amisus, o cetate la răsărit de Marea Neagră şi la ceva mai mult de 76 de mile de Sinope, apostolul a aflat mulţi iudei al căror suflet nu era luminat de credinţă. Cu toate acestea, oamenii din Amisus erau foarte primitori, în cetatea şi în casele lor toţi călătorii găseau adăpost şi hrană. Când Sfântul Andrei a intrat în Amisus, a fost găzduit de un iudeu. Apostolul a început să cugete cum ar putea converti mulţimea de oameni.

în dimineaţa următoare, apostolul a mers la sinagoga iudeilor. Aici l-au întrebat cine era, de ce venise printre ei şi ce propovăduia el. Sfântul Andrei, lămurindu-le învăţătura Mântuitorului nostru, precum şi cea a lui Moise şi a prorocilor, le-a dovedit că Iisus este Mesia cel prorocit de proroci şi că El a venit să mântuiască omenirea. Atunci o, minune! cuvântul lui Hristos, Care a zis: „Vă voi face pescari de oameni“ (Matei 4, 19) s-a împlinit. Iudeii au ascultat cuvintele şi învăţăturile lui Hristos, s-au pocăit îndată, au crezut şi au fost botezaţi, devenind creştini, robi ai lui Dumnezeu. Ei au adus la apostol pe bolnavii lor şi el i-a vindecat pe toţi. Şi astfel, sfântul apostol a devenit nu numai tămăduitor al trupurilor, ci şi al sufletelor. El a ridicat o Biserică în acel loc şi a hirotonit un preot dintre ei.

Din Amisus a plecat spre Trapezus, unde a învăţat şi a botezat şi a hirotonit preoţi. La fel a făcut şi în Lazica, unde mulţi greci şi iudei au fost aduşi la Hristos. Apoi a hotărât să meargă în Ierusalim, nu numai pentru sărbătorile Paştelui care se apropia, ci şi deoarece dorea să-l vadă pe fratele său, Petru. Şi mai voia nespus de mult să-l vadă pe Apostolul Pavel care, după cum auzise, era

apostolul neamurilor. Aşa că s-a întors în Efes împreună cu Sfântul Ioan Teologul, care primise cuvânt să lucreze în acea cetate. Ajuns în acel loc a avut o vedenie de la Dumnezeu, care îi poruncea să meargă să propovăduiască Evanghelia în Bitinia. Sfântul Andrei a plecat îndată şi a intrat în Niceea, unde a aflat mulţi greci şi iudei, şi i-a învăţat şi a făcut minuni. Şi ei au început să creadă în Hristos. El a vindecat multe boli; şi, cu toiagul său de fier, ce purta pe el semnul crucii, a izgonit multe fiare sălbatice care s-au năpustit asupra lui şi a omorât pe altele. Şi tot aici a dărâmat din temelii templele ridicate pentru zeităţile păgâne Afrodita şi Artemisa.

Grecii care s-au împotrivit învăţăturii apostolului au fost stăpâniţi de duhuri rele, care au intrat în ei şi i-au chinuit pentru necredinţa lor. Şi aşa de furioşi erau îndrăciţii, încât au început să-şi muşte propriile trupuri.

însă Andrei, ucenicul Celui Care a venit să-i mântuiască pe cei păcătoşi, a avut milă de ei şi a izgonit diavolii. Şi o, minune! ei au ajuns să creadă şi au fost botezaţi. Apostolul a rămas în Niceea timp de doi ani şi a sfinţit preoţi pentru acea cetate. Mai apoi a trecut spre Nicomidia, unde trăiau mulţi oameni, şi a botezat acolo greci înainte de a porni spre Calcedonia, lângă Propontida, spre Scutari lângă Bizanţ şi, în sfârşit, Neocastra, unde mulţi au fost convertiţi şi botezaţi. A mai călătorit şi la Pontoheracleea şi de aici în Amastrida din Bitinia şi în împrejurimi. Hirotonind aici preoţi, a mers spre Sinope, o cetate a Pontului, unde se spune că fratele său Petru a venit să-l vadă. într-adevăr, până în ziua de azi, creştinii din Sinope păstrează două tronuri din marmură, despre care spun că au stat pe ele apostolii. Ei mai au şi o veche icoană a Apostolului Andrei, care este făcătoare de minuni.

înainte de venirea apostolului Andrei în Sinope, Apostolul Matia, unul dintre cei doisprezece, care a fost ales în locul lui Iuda, a venit şi el acolo. Dar de îndată ce a început să propovăduiască în acea cetate, a fost prins şi aruncat în temniţă. Când a sosit Apostolul Andrei, auzind că Matia era în temniţă, s-a rugat pentru el. Şi îndată cătuşele cu care Matia era prins au căzut, porţile închisorii s-au deschis şi el a ieşit slobod. Pe vremea aceea, Sinope era locuită de oameni temuţi şi fără credinţă. Văzând că Andrei a biruit tăria temniţei, ei l-au înconjurat. Unii spuneau să ardă casa în care era găzduit apostolul, iar alţii făceau planuri să-l prindă pe el. în cele din urmă, l-au prins de mâini şi de picioare şi, trăgându-l, l-au târât prin praful drumului, bătându-l fără milă. Ieşind în afara cetăţii, l-au aruncat într-o grămadă de bălegar, crezându-l mort din pricina celor îndurate. însă apostolul a îndurat totul cu răbdare, aşa cum a făcut şi Stăpânul Său, Hristos. Şi Domnul nu a lăsat pe ucenicul Său, ci i s-a arătat, vindecându-l şi sfătuindu-l să stăruie în credinţă. Şi chiar dacă oamenii aceia sălbatici au zdrobit dinţii şi au tăiat degetele apostolului, el a fost lecuit. Şi binecuvântându-l şi spunându-i să nu slăbească în strădaniile sale de a învăţa şi a converti necredincioşii, Mântuitorul S-a ridicat la ceruri.

A doua zi foarte dimineaţă, apostolul a intrat din nou în Sinope, întrutotul sănătos, fără nici un semn pe trup, chipul său fiind plin de bucurie şi mulţumire. Locuitorii acelui loc s-au minunat peste măsură de răbdarea sa mai mult decât omenească şi de marea minune pe care Hristos a lucrat-o, căci erau convinşi că Andrei murise. Văzând cu toţii că rănile sale au dispărut pe timpul nopţii, s-au pocăit şi au căzut la picioarele lui şi au cerut iertare.

Atunci el i-a învăţat cuvântul adevărului şi i-a botezat în numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh, iar ei au îmbrăţişat credinţa creştină şi au crezut în Mântuitorul şi Răscumpărătorul trupurilor şi sufletelor lor. Tot pe atunci, sfântul apostol a mai făcut o minune mare: era acolo o femeie al cărui singur fiu fusese omorât de un duşman; şi ea a căzut în faţa apostolului, mărturisind credinţa sa în Hristos din toată inima şi din tot sufletul. Mişcat, sfântul a înviat din morţi pe copilul ei, pentru ca cei de curând convertiţi să poată cunoaşte pe singurul şi adevăratul Dumnezeu. Şi văzând ei minunea, au trecut cu toţii la credinţa în Hristos.

După aceasta, sfântul apostol a sfinţit preoţi şi a cercetat Amisus şi Trapezus pentru a doua oară, botezând puţinii rămaşi nebotezaţi. De acolo s-a dus în Neocezareea, înainte de a trece spre Samosata, unde locuiau mulţi greci, care se credeau cei mai înţelepţi bărbaţi din lume. Dar propovăduirea preaînţeleaptă a apostolului a destrămat înţelepciunea elină ca pe o pânză de păianjen; şi ei au fost convinşi atât de cuvintele sale, cât şi de minunile săvârşite şi cu toţii s-au pocăit şi s-au botezat. Mai târziu a plecat spre Ierusalim pentru a se întâlni cu ceilalţi apostoli şi pentru a prăznui Paştele credincioşilor. Aici au ţinut un sinod, care este amintit în Faptele Sfinţilor Apostoli şi istorisit de Sfântul Evanghelist Luca: „Şi apostolii şi preoţii s-au adunat ca să cerceteze despre acest cuvânt“ (dacă e trebuinţă de a tăia împrejur pe cei convertiţi) (Fapte 15, 6).

După ce au prăznuit Paştele, Sfântul Andrei, însoţit de Apostolii Matia şi Tadeu au pornit spre cetatea Khorassan, în vecinătatea Mesopotamiei. Andrei a rămas cu ei doar pentru câteva zile. Lăsându-i apoi să mărturisească pe Domnul în acel ţinut, el s-a îndreptat către

părţile de răsărit ale Mării Negre, la alani şi abasgi. în aşezările din părţile acelea, a lăsat mulţimi de credincioşi creştini. Apoi a trecut la zygi, bosporeni şi de acolo drept la Kafa, unde a rămas un timp îndelungat binevestind şi învăţând pe toţi; şi mulţi au crezut în Hristos şi au fost botezaţi. A trecut apoi în Bizanţ, unde a săvârşit multe minuni şi a învăţat pe mulţi a-L cunoaşte pe Dumnezeu. Şi oamenii din Bizanţ nu numai că au îmbrăţişat lumina Adevărului, ci chiar au ridicat o Biserică frumoasă foarte, întru cinstirea preasfintei Maici a Domnului. Ca episcop pentru ei, a hirotonit pe Stahis, unul dintre cei şaptezeci de apostoli pe care Sfântul Pavel îl aminteşte în Epistola către Romani (Rom. 16, 9). A călătorit apoi spre Heracleea Traciei, situată la apus de Bizanţ; şi a convertit acolo pe mulţi la credinţa ortodoxă şi a hirotonit episcop pe Apelles.

Andrei, primind muncile apostolilor şi suferinţă multă îndurând pentru răspândirea Evangheliei lui Hristos, a trecut prin Pont, pe ţărmul Mării Negre, prin Sciţia şi Chersones. Cu voia lui Dumnezeu, a ajuns la râul Nipru, pe tărâmul Rusiei. Şi poposind pe malul acestuia, la poalele colinelor Kievului, s-a culcat să se odihnească. Când s-a trezit din somn dis-de-dimineaţă, a zis ucenicilor care-l însoţeau: „Credeţi ce vă spun: pe aceste coline harul lui Dumnezeu va străluci cu putere. Aici va fi o mare cetate şi Domnul va ridica multe Biserici în acest loc şi va lumina tot pământul rusesc prin sfântul botez“. Şi urcând pe dealuri, sfântul le-a binecuvântat şi a înălţat o cruce, prorocind că oamenii care locuiau acolo vor primi credinţa din sămânţa apostolească semănată de el în Bizanţ.

Trecând prin aşezările ruseşti care se întindeau în părţile de nord, unde acum se află Marele Novgorod, el

a mers mai departe spre Roma. Apoi şi-a făcut drum prin ţinuturile Greciei, spre Epir, şi a ajuns în Tracia, dând statornicie în credinţă creştinilor şi hirotonind episcopi pentru ei. Trecând prin multe locuri, a ajuns în Peloponez. Şi intrând în cetatea Patras din Ahaia, s-a oprit la un bărbat de vază, pe nume Sosius, pe care l-a ridicat din patul de suferinţă. Mai apoi a convertit la credinţa întru Hristos toată cetatea Patras.

Pe atunci, Maximilla, soţia proconsulului Egeat, avea o mare suferinţă la ochi. Mersese la toţi tămăduitorii, dar nici un folos nu a avut de pe urma leacurilor acestora, izbutind doar să-şi cheltuiască mare parte din avuţie. Egeat, văzând că soţia sa se sfârşea, era foarte îndurerat; căci nici o sumă de bani nu-i putea cumpăra vindecarea. Şi era atât de abătut, că voia să se omoare. Dar cineva din casa lui şi-a amintit de apostol, căci acesta îi vindecase mai înainte mâinile. Şi omul acela tămăduit s-a grăbit şi l-a rugat fierbinte pe apostol să ajute pe soţia stăpânului său. Atunci sfântul a venit, şi-a pus mâinile pe ea şi îndată femeia s-a însănătoşit şi s-a ridicat din patul său.

Când a văzut Egeat această minune, a mers şi, aducând o grămadă de bani, i-a pus la picioarele sfântului, îngenunchind, l-a rugat pe sfânt să primească acel dar ca mulţumire pentru vindecare. însă apostolul a refuzat banii, dorind doar pocăinţa oamenilor din Ahaia şi Patras. El a spus lui Egeat: „învăţătorul nostru zice: în dar aţi luat, în dar să daţi“ (Matei 10, 8). Şi l-a învăţat multe alte lucruri înainte de a pleca.

Şi pe când mergea prin cetate, a văzut un paralitic ce de mult timp nu-şi putea folosi mădularele. Chinul său era mare, căci nu avea pe nimeni care să caute de el sau să-şi facă milă de starea lui. însă apostolului i-a fost

milă şi, punând mâna sa dreaptă pe cel bolnav, omul s-a ridicat şi a mers. Şi făcând toate acestea, numele apostolului a ajuns cunoscut în toată cetatea. Mulţi bolnavi s-au grăbit la el şi au căzut la picioarele sale; şi el i-a vindecat pe toţi. Unii erau orbi, şi la atingerea mâinilor lui ochii lor s-au deschis; alţii erau leproşi sau bolnavi de alte boli rele foarte, şi el i-a curăţat şi i-a vindecat. Şi apostolul a botezat în apa mării, în numele Preasfintei Treimi, pe toţi cei ce au crezut. Pe ţărmul din afara cetăţii erau leproşi care-şi făcuseră culcuş pe nisip; şi auzind pe Sfântul Andrei, ei au crezut şi au fost lecuiţi de boala lor. Unul dintre aceştia, pe nume Iov, a fost botezat şi a urmat peste tot pe apostolul, preaslăvind cu glas mare puterea sfintei credinţe creştine, ca un binevestitor.

în urma învăţăturii lui Andrei şi a multelor minuni de acesta făcute, locuitorii Patrasului au ajuns să cunoască pe Dumnezeul Cel adevărat. Şi sfântul s-a bucurat şi a fost nespus de fericit de mântuirea acelor suflete; şi a slăvit fără de încetare pe Dumnezeu, înfăptuitorul a toate cele bune.

Creştinii au dărâmat templele idolilor şi au zdrobit statuile lor. Şi unii dintre ei au adunat bogăţii multe şi le-au aşezat la picioarele lui Andrei. Apostolul lui Hristos nu a primit darul lor, însă a preţuit strădania lor şi gândul cel bun. Şi a cerut celor ce adunaseră bogăţiile să le dea pe acestea cerşetorilor şi celor săraci, dar să păstreze o parte pentru ridicarea unei Biserici în care creştinii să se poată închina lui Dumnezeu. Cu timpul, a fost înălţată o Biserică minunată. Cu toţii s-au grăbit să asculte învăţătura sfântului, căci el îi făcea să înţeleagă Scripturile şi sfintele prorociri, arătându-le că Hristos este Unul Dumnezeu, care a coborât din ceruri şi s-a întrupat

din sfânta şi pururea Fecioară Maria, pentru a mântui neamul omenesc.

La puţină vreme după aceea, proconsulul Egeat, despre care am vorbit mai înainte, a mers la Roma pentru a se înfăţişa Caesarului şi a aduce la cunoştinţa lui cele legate de treburile cârmuirii şi pentru a primi noi porunci. Stratocle, fratele său, era un bărbat înţelept, matematician vestit în Atena. în lipsa lui Egeat, el a rămas să cârmuiască în Patras. împreună cu el a sosit şi un slujitor de încredere, pe care îl iubea ca pe un frate, un om nefăţarnic şi simţitor. însă chiar atunci slujitorul a fost cuprins de tremurături puternice, provocate de diavoli. Aceasta a întristat foarte mult pe Stratocle şi el a început să plângă, căci nici un doctor nu era în stare să-l ajute pe acel nefericit. Auzind cumnata sa, Maximilla, cele întâmplate, l-a poftit în casa ei şi a zis: „Cumnate, nu este cu putinţă a-l vindeca pe slujitorul tău, nici un doctor nu ştie leac la boala aceasta. Cu adevărat în zadar îţi iroseşti averea. Dar aici, în cetate, este un străin, pe nume Andrei, care vindecă toate bolile şi nu ia nici un ban. Dacă vei merge la el, negreşit îl va lecui pe slujitorul tău de boala lui grea. Şi eu am fost greu bolnavă. Şi nici jertfele aduse zeilor, nici vreun doctor sau leac nu m-au putut tămădui. Dar acest străin m-a vindecat îndată, doar cu un cuvânt!“

înţeleptul Stratocle din Atena a chemat atunci pe sfânt la el. Şi de îndată ce apostolul a intrat în casa sa o, minune! diavolii au fugit şi slujitorul şi-a recăpătat sănătatea. Văzând Maximilla şi Stratocle această minune, s-au grăbit să-şi lepede credinţa cea păgână şi au devenit creştini, slăvind pe adevăratul Dumnezeu. Ei au fost botezaţi de apostol şi nu s-au mai despărţit de el,

dorind să audă fiecare cuvânt din învăţătura sa despre credinţa creştină.

Nu la mult după aceea, Egeat s-a întors de la Roma. Maximilla a ascuns soţului ei mărturisirea sa întru Hristos, dar taina nu a putut fi păstrată multă vreme. Câţiva eunuci şi alţi oameni s-au apropiat de Egeat şi i-au zis: „Din ziua plecării tale la Roma şi până acum, soţia ta nu a mâncat mâncarea cea obişnuită, ci a ţinut post. Şi a nesocotit zeităţile noastre, închinându-i-se lui Hristos cel propovăduit de străinul Andrei. Cu adevărat mintea şi inima sa sunt îndreptate doar către El!“ Auzind Egeat acestea, uimit era şi mânios. Şi îndată dracii l-au înconjurat. Şi a început să se poarte ca un smintit, rostind ocări şi ameninţări la adresa apostolului Domnului. Şi a poruncit străjilor sale să-l prindă pe sfânt, cugetând ce moarte să-i pregătească.

Dar, la miezul nopţii, Stratocle a luat pe Maximilla şi s-au grăbit la închisoare, unde sfântul era păzit de străjile lui Egeat. Ajunşi acolo, ei au bătut uşor la uşa temniţei lui Andrei şi aceasta s-a deschis. Stratocle şi Maximilla au intrat şi au căzut la picioarele sfântului, rugându-l pe apostol să-i ţină şi să-i întărească în adevărata credinţă, cea întru Hristos. Sfântul Andrei i-a povăţuit mult, după care a hirotonit pe Stratocle episcop al vechiului Patre. Apoi i-a binecuvântat şi i-a trimis în pace în drumul lor. După plecarea lor, el, prin puterea rugăciunii, a încuiat la loc uşa temniţei sale şi aceasta s-a închis de parcă nici nu ar fi fost deschisă. Apoi s-a aşezat, aşteptând răbdător judecata necredinciosului Egeat.

În acest timp, proconsulul a hotărât că nu-şi mai poate împărţi viaţa cu Maximilla, în ciuda rugăminţilor acesteia. Satana intrase deja în inima lui Egeat, orbindu-l de furie. Aşa că, luându-l pe apostol, l-a legat de o

cruce, întâmplare care este astfel istorisită de preoţii şi diaconii din Ahaia:

„Noi toţi, preoţii şi diaconii Bisericii din Ahaia, scriem despre pătimirile Sfântului Apostol Andrei (văzute cu ochii noştri), către toate Bisericile din Răsărit şi din Apus, din Sud şi din Nord. Pace vouă şi tuturor celor care cred într-Unul Dumnezeu, Cel în trei Ipostasuri: Tatăl adevărat şi neconceput, Fiul adevărat şi născut, Duhul Sfânt adevărat, Care purcede de la Tatăl şi este în Fiul! Această credinţă am primit-o de la Sfântul Andrei, Apostolul lui Iisus Hristos, ale cărui pătimiri le-am văzut cu ochii noştri şi mai jos le înfăţişăm.

Egeat Antipatru, sosind în cetatea Patre, s-a gândit să-i silească pe toţi credincioşii întru Hristos să aducă jertfe idolilor. Dar pe drum, apărând înaintea lui, Sfântul Andrei i-a zis: «Se cuvine ca tu, care eşti judecător de oameni, să-L recunoşti pe Judecătorul tău Care este în ceruri; şi recunoscându-L, să te închini Lui; şi închinându-te adevăratului Dumnezeu, să te lepezi de cei neadevăraţi». Egeat i-a zis: «Tu eşti acel Andrei care a dărâmat templele zeilor şi a atras oamenii la acea religie vrăjitorească, de puţin timp apărută şi pe care împăraţii romani au poruncit să fie stârpită?»

La acestea, Sfântul Andrei a răspuns: «Adevărat este că împăraţii Romei nu au cunoscut ce a zis Fiul lui Dumnezeu, Care a coborât pe pământ pentru mântuirea oamenilor: aceşti idoli nu numai că nu sunt dumnezei, ci sunt diavoli, necuraţi, plini de rea voinţă pentru neamul omenesc şi care învaţă oamenii să mânie pe Dumnezeu şi să-L facă să se întoarcă de la ei şi să nu-i cheme la El. Când Dumnezeu se întoarce de la oameni mâniat, diavolii îi prind, şi-i trag la ei, şi-i înşală până ce

sufletele lor, ieşite goale din trup, nu mai au nimic, afară de păcate».

Egeat a zis: «Hristos al vostru propovăduia poveşti şi vorbe goale, şi iudeii L-au pironit pe cruce». Andrei a răspuns: «O, dacă ai putea să cunoşti cel puţin taina crucii: cum Făcătorul neamului omenesc, în marea Sa iubire pentru noi, a pătimit de bună voie pe cruce, căci El a ştiut dinainte de pătimirea Sa şi a prorocit învierea Sa în a treia zi; şi stând cu noi la Cina cea de Taină, a prezis trădarea Sa, vorbind atât despre trecut, cât şi despre viitor; şi a mers de bună voie în locul în care trebuia să fie dat pe mâna iudeilor!»

«Sunt uimit, a strigat Egeat, că tu, bărbat înţelept, urmezi pe Unul Care ştii că a fost răstignit pe cruce fie aceasta de bună voie sau silit». Apostolul a răspuns: «Mare este taina crucii; şi dacă ai vrea să asculţi, ţi-aş vorbi despre ea». Egeat a spus: «Aceasta nu este taină, ci răstignirea unui răufăcător». Şi Sfântul Andrei i-a răspuns: «Această ucidere este taina înnoirii omului; numai binevoieşte să mă asculţi în linişte». «Te voi asculta în linişte; însă dacă nu faci ceea ce-ţi poruncesc eu, vei atrage asupra ta aceeaşi taină a crucii». La acestea, apostolul a răspuns: «Dacă m-aş teme de răstignire, nu aş slăvi crucea niciodată». Atunci Egeat a zis: «Aşa cum în nebunia ta lauzi crucea, tot aşa, în îndrăzneala ta, nu te temi de moarte». Apostolul a răspuns: «Nu mă tem de moarte nu din îndrăzneală, ci mulţumită credinţei mele; căci de mare preţ este moartea sfinţilor, însă demnă de plâns este moartea păcătoşilor. Doresc să asculţi ce am de spus despre taina crucii, pentru ca, ştiind adevărul, să crezi; şi crezând, să-ţi poţi găsi sufletul», Însă Egeat a zis: «Tu cauţi un suflet pierdut. Oare sufletul

meu este cu adevărat pierdut, de îmi ceri să-l găsesc prin credinţă, nu ştiu în ce chip?»

Sfântul Andrei a răspuns: «Acestea poţi să le înveţi de la mine. îţi voi arăta ce înseamnă pierderea sufletului omenesc, pentru ca mai apoi să poţi recunoaşte mântuirea adusă de Hristos prin cruce. Primul om a adus moartea în lume prin copacul neascultării. Şi neamul omenesc avea nevoie să-i fie înfrântă moartea prin copacul pătimirii. Primul om, care a adus moartea în lume prin copacul neascultării, a fost făcut din pământ neumblat şi curat. La fel Hristos, Omul desăvârşit, Care este în acelaşi timp şi Fiul Dumnezeului Care a făcut primul om, trebuia să fie născut dintr-o fecioară curată, pentru ca să poată reda omului viaţa veşnică, pe care primul om a pierdut-o. Şi după cum primul om a păcătuit întinzându-şi mâinile către pomul cunoaşterii binelui şi răului, tot aşa Fiul lui Dumnezeu, pentru mântuirea oamenilor, trebuia să-şi întindă mâinile Sale pe cruce, din pricina lipsei de stăpânire a mâinilor oamenilor, şi ca în locul dulcelui fruct din copacul oprit, El să mănânce fiere amară».

La acestea, Egeat a răspuns, zicând: «Spune aceste lucruri celor ce vor să te asculte. Dacă nu vei asculta porunca mea şi dacă nu vei aduce jertfe zeilor, atunci, după ce vei fi bătut cu beţe, voi da poruncă să fii răstignit pe crucea pe care aşa o cinsteşti». Andrei a răspuns, zicând: „Eu aduc în fiecare zi Unului Dumnezeu adevărat şi atotputernic un fum de tămâie; nu carne de tauri, nu sânge de capre, ci pe nevinovatul Miel Care a fost jertfit pe altarul crucii. Toţi credincioşii se împărtăşesc cu preacuratul Său Trup şi iau din Sângele Său, cu toate că acest Miel rămâne viu şi întreg, chiar dacă este cu adevărat jertfit; ei mănâncă cu adevărat Trupul Său şi

beau Sângele Său, chiar dacă, aşa cum am spus, El rămâne întotdeauna întreg, desăvârşit şi viu».

Atunci Egeat a zis: «Cum poate să fie aşa ceva?» Andrei a răspuns: «Dacă vrei să afli, fă-te ucenic ca să poţi învăţa ceea ce întrebi». Egeat a spus: «Voi scoate din tine această învăţătură prin cazne mari!» Apostolul a răspuns: «Cum poţi tu, bărbat înţelept, să vorbeşti fără de cugetare? Poţi tu să pricepi tainele lui Dumnezeu, scoţându-le din mine prin trup? Ai auzit de taina crucii; ai auzit şi de taina jertfei. Dacă vei crede că Hristos, Fiul lui Dumnezeu, Cel Care a fost răstignit de iudei, este adevăratul Dumnezeu, îţi voi descoperi şi cum El, murind, trăieşte; şi cum, fiind adus ca jertfă şi mâncat, a rămas întreg şi stă în împărăţia Sa».

Atunci Egeat, înfuriat, a cerut ca apostolul să fie aruncat în temniţă. Când sfântul a fost aruncat în temniţa de sub pământ, mulţi oameni din împrejurimi au venit să-l sprijine pe apostol. Şi l-ar fi omorât pe Egeat, şi l-ar fi slobozit pe apostol din închisoare. însă Sfântul Andrei nu le-a dat voie aceasta, certându-i şi zicând: «Nu preschimbaţi pacea Domnului nostru Iisus Hristos într-o răzmeriţă drăcească! Domnul nostru, când a fost dat morţii, a arătat multă răbdare. El nu s-a împotrivit, El nu a strigat, Glasul Său nu a fost auzit pe străzi. De aceea şi voi păstraţi liniştea. Nu opriţi în nici un chip pătimirea mea şi pregătiţi-vă şi voi, ca buni mărturisitori ai lui Dumnezeu, să înduraţi răbdători orice rană şi orice chin al trupului vostru. Şi dacă trebuie să vă temeţi de cazne, fie-vă frică de cele fără sfârşit. Pătimirile omeneşti sunt ca fumul: precum vin, în acelaşi chip dispar. De chinurile cele fără de sfârşit trebuie să vă temeţi. Pătimirile trecătoare nu au însemnătate; şi dacă sunt mari, ele curând se termină, slobozind sufletul din trup.

însă cumplite sunt acele chinuri care veşnice sunt. De aceea pregătiţi-vă ca, prin pătimirile trecătoare, să puteţi trece către fericirea nepieritoare, unde vă veţi bucura şi vă veţi ferici în veci şi veţi domni cu Hristos».

Astfel, Sfântul Andrei şi-a petrecut întreaga noapte învăţând oamenii. Dimineaţa, Egeat Antipatru s-a aşezat pe scaunul său judecătoresc. Şi, trimiţând după sfântul Andrei, a pus să fie adus în faţa sa şi i-a zis: «Hotărât eşti să te lepezi de nebunia ta şi să încetezi a-L propovădui pe Hristos, ca să poţi împărţi cu noi fericirea în această viaţă? Căci mare nebunie este să mergi la cazne şi la foc de bună voie». însă sfântul i-a răspuns: «Mai bine aş împărţi fericirea dacă ai crede în Hristos şi te-ai lepăda de idoli. Căci Hristos m-a trimis pe aceste meleaguri în care am dobândit nu puţini oameni pentru El».

Egeat a zis atunci: «Te voi supune caznelor, pentru ca toţi cei de tine ispitiţi să lase învăţăturile tale şi să aducă jertfe plăcute zeilor. Căci în Ahaia nu este aşezare în care templele zeilor să nu fi fost părăsite. A venit vremea ca cinstea să le fie redată de tine, pentru ca zeii de tine supăraţi, de tine să fie îmbunaţi, ca tu să poţi trăi în dragoste frăţească cu noi. Şi dacă nu, atunci, pentru că le-ai adus ocară, supus vei fi la chinuri şi legat vei fi de cruce, precum tu ai vestit».

La acestea, Sfântul Andrei a răspuns: «Piei, vlăstar al morţii, osândit la chinuri veşnice! Eu, robul Domnului, apostolul lui Iisus Hristos, ţi-am vorbit cu blândeţe, voind să te învăţ sfânta credinţă, pentru ca tu, om cu minte, să poţi cunoaşte adevărul şi, lepădându-te de idoli, să te poţi închina Dumnezeului din ceruri. Crezi că mi-e teamă de chinurile pe care ai să porunceşti să le îndur?! Pregăteşte-le pe cele mai cumplite pe care le

ştii, căci eu voi ajunge cu atât mai plăcut împăratului meu, cu cât mai grele fi-vor cele ce voi îndura».

Atunci Egeat a poruncit ca sfântul să fie legat şi bătut. Şi când cei care-l băteau, câte trei deodată, s-au schimbat de şapte ori, sfântul a fost ridicat în picioare şi adus în faţa judecătorului. Şi judecătorul i-a zis: «Ascultă-mă, o, Andrei, şi nu-ţi vărsa sângele în zadar; căci de nu mă vei asculta, te voi răstigni pe cruce».

La acestea, Sfântul Andrei a răspuns: «Sunt robul crucii lui Hristos şi vreau să mor pe cruce. încă poţi scăpa de chinurile veşnice dacă, încercând răbdarea mea, vei crede în Hristos. Căci eu mai mult deplâng osânda ta decât pătimirile mele. într-o zi sau două pătimirile mele se vor sfârşi; însă chinurile tale nu vor sfârşi nici într-o mie de ani. De aceea îţi spun: nu-ţi mări osânda, nu aprinde focul cel în veci nestins».

Mâniat, Egeat a poruncit ca Sfântul Andrei să fie răstignit pe cruce, legat de mâini şi de picioare. Nu a voit să-l pironească în cuie, ca să nu moară prea curând. Căci, atârnându-l legat, nădăjduia să-i prelungească chinul.

Când slugile tiranului l-au adus la locul răstignirii, oamenii s-au adunat, strigând: «Când a păcătuit acest bărbat drept şi prieten al lui Dumnezeu? De ce îl duc să-l răstignească?» însă Andrei le-a dat povaţă oamenilor să nu se împotrivească pătimirilor sale şi a păşit cu bucurie spre suferinţe, fără şovăială. Când a ajuns la locul unde trebuia să fie răstignit, zărind din depărtare crucea pregătită pentru el, a strigat cu glas tare: «Mărită fii, o, cruce, sfinţită de trupul lui Hristos şi împodobită cu mădularele Sale, mai scumpe decât nestematele! Înainte de răstignirea lui Hristos, cu groază fugeau oamenii de tine. Dar acum ei te iubesc şi te sărută cu dor,

căci credincioşii ştiu ce însemni şi ce răsplată le este pregătită pentru pătimirea pe tine. Cu îndrăzneală şi bucurie vin la tine. Primeşte-mă cu mulţumire, căci sunt ucenicul Aceluia ce pe tine a fost ridicat! Primeşte-mă, căci mereu te-am iubit şi am dorit să te îmbrăţişez. O, cruce nepreţuită, ce ai primit de la mădularele Domnului frumuseţe şi podoabă strălucitoare, o frumuseţe mult râvnită, iubită cu înflăcărare, pe care am căutat-o fără de încetare. Ia-mă din mijlocul oamenilor şi dă-mă învăţătorului meu, ca prin tine, El, Cel ce prin tine m-a răscumpărat, prin tine să mă şi primească».

Spunând acestea, şi-a scos hainele şi le-a dat călăilor. Ei l-au ridicat pe cruce, legându-i cu frânghii mâinile şi picioarele. Şi aşa l-au răstignit, atârnându-l cu capul în jos.

în jurul său s-a adunat o mulţime de oameni, cam 20000 la număr. Printre ei era şi Stratocle, fratele lui Egeat, care striga împreună cu oamenii: «Pe nedrept pătimeşte acest om sfânt!»

însă Andrei îi îmbărbăta pe cei ce credeau în Hristos, povăţuindu-i să rabde pătimirile trecătoare, învăţându-i că nici un chin nu este prea mare pentru răsplata cu care vor fi răsplătiţi.

Mai apoi oamenii au mers la casa lui Egeat, strigând şi zicând: «Acest vrednic om sfânt, acest bun, drept, blând şi preaînţelept învăţător nu trebuie să pătimească, ci trebuie dat jos de pe cruce. Căci deşi de două zile stă răstignit, el nu conteneşte în a ne învăţa adevărul».

Atunci Egeat, temându-se de oameni, a mers cu ei îndată să-l coboare pe Andrei de pe cruce. însă Andrei, văzând pe Egeat, a zis: «De ce ai venit aici, Egeat? Dacă voieşti să crezi în Hristos, poarta harului îţi va fi deschisă, după cum ţi-am făgăduit. Dar dacă ai venit

doar să mă cobori de pe cruce, nu doresc să fiu luat de pe cruce viu. Căci deja văd pe împăratul meu, deja mă închin Lui, deja stau în faţa Lui. Sufăr pentru tine, căci pierzania veşnică te aşteaptă. Poartă-ţi de grijă cât mai poţi, de nu vrei să începi abia când nu vei mai putea face nimic».

Când slugile au mers să-l dezlege de pe cruce, nu s-au putut atinge de el. Şi mulţi alţi oameni, unul după altul, au încercat să-l dezlege, însă nu au putut, căci mâinile lor amorţite erau. Iar Sfântul Andrei a strigat cu glas tare: «O, Doamne Iisuse Hristoase, nu lăsa să fiu luat de pe crucea pe care am fost atârnat pentru numele Tău. Ci primeşte-mă, o, învăţătorul meu, pe Care L-am iubit, pe Care L-am cunoscut, pe Care-L mărturisesc, pe Care doresc să-L văd, prin Care am ajuns ceea ce sunt. O, Doamne Iisuse Hristoase, primeşte în pace sufletul meu, căci mi-a venit sorocul să merg la Tine şi să Te privesc pe tine, pe Care Te-am dorit atât de mult! Primeşte-mă, o, bunule învăţător, şi nu lăsa să fiu luat de pe cruce prea curând, înainte ca Tu să primeşti sufletul Meu!»

De îndată ce a spus acestea, o lumină ca un fulger din cer l-a luminat în vederea tuturor şi a strălucit în jurul său atât de tare, încât ochii oamenilor păcătoşi nu erau în stare să privească la el. Această lumină cerească a luminat în jurul său timp de o jumătate de oră. Şi când lumina s-a depărtat, Sfântul Apostol şi-a dat duhul şi a plecat în lumina strălucitoare să stea în faţa Domnului.

După ce Andrei a plecat la Domnul, Maximilla, femeia de neam nobil, ce ducea o viaţă curată şi sfântă, a coborât trupul său cu mare cinste şi, îmbălsămându-l cu uleiuri scumpe, l-a aşezat în mormântul pe care îl pregătise pentru ea însăşi.

Egeat, supărat pe oameni, se gândea cum să se răzbune şi cum să-i pedepsească pe cei ce l-au înfruntat

deschis. Chiar şi pe Maximilla voia să o pârască împăratului. însă pe când cugeta el aşa, un diavol a căzut asupra lui. Şi, chinuit de acesta, Egeat a murit în mijlocul cetăţii. Când i s-a adus la cunoştinţă aceasta fratelui său, Stratocle, el a poruncit să fie înmormântat. Stratocle, nevoind pentru el nimic din averea lui Egeat, a zis: «O, Doamne Iisuse Hristoase, nu mă lăsa să mă ating de ceva din comorile fratelui meu, ca să nu fiu murdărit de păcatul său. Căci iubind avuţii deşarte, el a cutezat să-l omoare pe Apostolul Domnului». De aceea el a împărţit săracilor şi nevoiaşilor toate cele ale fratelui său. Şi a poruncit să fie zidită o casă eparhială pe locul unde se odihneau moaştele sfântului. La timpul cuvenit, Stratocle a murit ca un bun păstor al turmei sale. Şi Maximilla a împărţit aurul său săracilor şi, în locuri diferite, a construit două mănăstiri: una pentru bărbaţi, iar alta pentru femei. Şi, ducând o viaţă în curăţie şi plăcută lui Dumnezeu, a plecat şi ea către înălţimile cerurilor.

Plecarea Sfântului Apostol Andrei la Domnul s-a întâmplat în ultima zi a lui noiembrie, în cetatea Patre, în Ahaia, unde, de atunci, prin rugăciunile apostolului sunt dăruite oamenilor multe fapte bune. Teama de Dumnezeu i-a cuprins pe toţi şi nu a fost acolo om care să nu creadă în Dumnezeul şi Mântuitorul nostru, Care a voit mântuirea tuturor oamenilor şi îndreptarea lor pe calea cunoaşterii adevărului, Care slăvit va fi în veci. Amin.“

Mulţi ani mai târziu, moaştele Sfântului Apostol Andrei au fost mutate de mucenicul Artemius la Constantinopol, la cererea sfântului împărat Constantin cel Mare, şi păstrate cu sfinţenie alături de cele ale Sfântului Evanghelist Luca şi de cele ale Sfântului Timotei, ucenicul Sfântului Apostol Pavel, în cea mai minunată Biserică a Apostolilor, în sfântul pristol.

Prin rugăciunile apostolului Tău, o, Hristoase Dumnezeule, statorniceşte pe credincioşii Tăi robi în Ortodoxie şi mântuieşte-ne pe noi. Amin.

Troparul. Glasul al IV-lea

Ca cel decât apostolii mai întâi chemat şi verhovnicului frate adevărat, stăpânul tuturor, Andreie, roagă-te pace lumii să dăruiască şi sufletelor noastre mare milă.

Condac. Glasul al II-lea

Pe grăitorul de Dumnezeu cel cu nume de bărbăţie numit şi cel mai întâi chemat decât ucenicii Mântuitorului, pe fratele lui Petru să-l lăudăm, că precum de mult acestuia şi nouă acum a strigat: Veniţi, aflat-am pe Cel dorit.

Viaţa şi pătimirile Sfântului Apostol Iacov, fiul lui Zevedeu A cărui pomenire Sfânta Biserică o sărbătoreşte pe 30 aprilie

„Domn ai fost peste tot pământul, mărite, precum de tine este scris, apostol fiind Celui ce a făcut toate, şi pentru râvna ta cea călduroasă de la cei fărădelege ucidere cu sabia ai răbdat, prea înţelepte, din cinstita adunarea celor doisprezece împreună apostoli tu întâi fiind omorât, Fericite. “

(Stihiră la Doamne strigat-am, 30 aprilie)

Sfântul Iacov, fiul lui Zevedeu şi fratele Sfântului Evanghelist Ioan Teologul, a fost unul dintre cei doisprezece apostoli aleşi de Domnul dintre pescari, pentru a-I fi ucenici. Chemat de Iisus Hristos, Iacov împreună cu fratele său au părăsit barca, pe tatăl lor şi mrejele şi s-au alăturat lui Hristos (Matei 4, 21-22), urmându-L peste tot, ascultând poruncile Sale şi văzând minunile pe care El le săvârşea. Şi Domnul a iubit atât de mult pe cei doi fraţi, încât a făgăduit unuia dintre ei (Ioan) să se odihnească la pieptul Său (Ioan 13, 23), şi a poruncit să dea celuilalt (Iacov) să bea paharul pe care El însuşi l-a băut (Matei 20, 22-23). Şi aceşti apostoli au iubit pe Domnul atât de mult şi I-au arătat atâta credinţă, încât au vrut să cheme foc din cer asupra necredincioşilor ca să-i mistuie (Luca 9, 54); şi ar fi făcut aceasta de nu i-ar fi oprit milostivul nostru Domn Iisus Hristos. Acestor doi apostoli, Iacov şi Ioan, fii ai lui Zevedeu, precum şi Apostolului Petru, le-a descoperit, în chip deosebit, Domnul natura Sa dumnezeiască şi Tainele Sale, alegându-i pe ei dintre toţi apostolii, aşa cum s-a întâmplat, de pildă, pe Muntele Tabor, când Domnul, voind să le arate strălucirea dumnezeirii Sale, a luat pe Petru, Iacov şi Ioan şi s-a schimbat la faţă înaintea lor (Matei 17, 1-13).

După pătimirea cea de voie, învierea şi înălţarea Domnului nostru şi pogorârea Sfântului Duh, Sfântul Apostol Iacov a călătorit prin Spania şi alte ţări, vestind Cuvântul lui Dumnezeu. Apoi s-a întors la Ierusalim. Şi glasul lui era ca tunetul (Marcu 3, 17) când îi dojenea pe iudei, căci el vestea cu mare cutezanţă pe Iisus Hristos, preaslăvindu-L ca pe adevăratul Mesia, Mântuitorul lumii. Iacov îi înfrunta pe farisei şi pe cărturari, învinuindu-i pentru necredinţă şi mustrându-i pentru împietrirea inimii lor. Şi ei, neputându-i ţine piept, au pus pe vrăjitorul Ermoghen să vorbească în locul lor, ca să-l facă de

ocară pe apostol. Bărbat îngâmfat fiind, vrăjitorul nu a vrut să facă vorbire cu Iacov şi a trimis pe ucenicul său, pe nume Filet, zicând: „Nu doar eu, ci chiar ucenicul meu va birui pe Iacov în cuvinte“.

Filet a venit la Iacov, însă neputându-se nicicum opune înţelepciunii Sfântului Duh al cărui har coborâse în Sfântul Apostol, a rămas tăcut ca un mut, neputând măcar să deschidă gura. Deosebind care este adevărul, Filet s-a întors cu umilinţă la stăpânul lui, vrăjitorul, şi i-a povestit cum nu a putut sta împotriva lui Iacov, care şi-a întărit vorbele prin minuni. Mai mult decât atât, Filet l-a povăţuit pe învăţătorul său să lase vrăjitoria şi să devină ucenicul lui Iacov. Dar îngâmfatul Ermoghen a chemat diavoli prin vrăjile sale şi le-a poruncit să-l ţină legat pe Filet într-un loc, astfel încât acesta să nu se poată mişca de acolo. Şi a adăugat: „Să vedem cum te va elibera Iacov al tău!“

Filet a trimis în secret vorbă apostolului cum că era legat de draci prin vrăjile lui Ermoghen. Auzind acestea, apostolul i-a trimis ştergarul său, zicându-i să se ţină de acesta şi să spună următoarele cuvinte: „Domnul dezleagă pe cel legat; Domnul ridică pe cel căzut“ (Ps. 145, 7-8). De îndată ce a rostit Filet aceste cuvinte, a fost slobozit din legăturile nevăzute; căci dracii, îngroziţi de ştergarul apostolului şi de puterea cuvintelor rostite, şi-au slobozit strânsoarea şi au fugit de la Filet. Atunci Filet, râzând de Ermoghen, a mers la Sfântul Iacov şi, învăţând de la el sfânta credinţă, a fost botezat.

Dar Ermoghen, plin de mare furie şi supărare, a adunat diavolii care-l slujeau şi le-a poruncit să-i aducă la el pe Iacov şi pe Filet legaţi. însă apropiindu-se diavolii de locul în care stăteau Sfântul Iacov şi Filet, îngerul Domnului, la porunca lui Dumnezeu, a prins pe draci şi, legându-i cu legături nevăzute, a început să-i chinuiască. Diavolii, chinuiţi de puterea lui Dumnezeu, strigau ca să

audă toţi: „Iacove, apostolul lui Hristos, ai milă de noi. Căci noi am venit să te legăm pe tine şi pe Filet la porunca lui Ermoghen. Şi iată-ne acum legaţi pe noi şi mult pătimind!“ Sfântul Iacov a zis diavolilor: „îngerul lui Dumnezeu, cel care v-a legat, să vă elibereze din legături: Şi mergeţi şi aduceţi-mi-l pe Ermoghen, fără a-i face vreun rău“. Chiar atunci, diavolii, eliberaţi din prinsoare, s-au dus la Ermoghen şi, prinzându-l, l-au aşezat legat în faţa apostolului într-o clipită şi l-au rugat pe apostol să le îngăduie să se răzbune pentru chinurile îndurate. Apostolul a întrebat de ce nu au legat pe Filet aşa cum le poruncise Ermoghen. La aceasta, diavolii au răspuns: „Nu putem să ne atingem nici măcar de o muscă în casa ta“.

Atunci i-a zis apostolul lui Filet: „Domnul nostru ne-a poruncit să răsplătim răul cu bine. Slobozeşte-l deci pe Ermoghen şi scapă-l de diavoli“. După aceasta, apostolul i-a zis lui Ermoghen, care fusese slobozit din legăturile dracilor: „Domnul nostru nu doreşte ca robii Lui să fie siliţi, ci vrea ca El să fie slujit de bună voie. Poţi merge oriunde doreşti!“ Şi Ermoghen a zis: „De îndată ce voi părăsi această casă, diavolii mă vor omorî, căci eu ştiu cât de năpraznică este mânia lor. Şi mai ştiu că nu îmi este cu putinţă să scap de ei dacă tu nu mă vei apăra“. Atunci apostolul a pus în mâna lui toiagul de care se slujea în călătorii. Ermoghen a mers la casa lui cu acel toiag şi pe drum nu i s-a întâmplat nici un rău de la diavoli. Aşa încât, cunoscând puterea lui Hristos şi văzând neputinţa diavolilor, Ermoghen a adunat toate cărţile sale vrăjitoreşti, le-a adus la Sfântul Iacov şi, căzând la picioarele apostolului, a strigat: „Rob adevărat al Dumnezeului Celui adevărat, care scoţi de la pierzare sufletele oamenilor! Ai milă de mine şi primeşte pe duşmanul tău ca ucenic al tău!“ învăţând de la Iacov despre sfânta credinţă, Ermoghen a primit botezul şi a

ars, la cererea apostolului, cărţile de vrăjitorie. Şi a devenit slujitor adevărat al lui Dumnezeu, ajungând chiar să săvârşească minuni în numele lui Iisus Hristos.

Iudeii, văzând cele întâmplate, s-au mâniat mult şi au convins pe împăratul Agripa să poruncească prigoane pentru Biserica lui Hristos. Şi au condamnat la moarte pe Iacov. Atunci „Irod a pus mâna pe unii din Biserică pentru ca să-i piardă. Şi a ucis cu sabia pe Iacov, fratele lui Ioan. Şi văzând că este pe placul iudeilor, a mai luat şi pe Petru, pe care prinzându-l, l-a băgat în temniţă...“ (Fapte 12, 1-4).

Vorbind despre acest Iacov, Eusebiu, episcop al Cezareii Palestinei, scrie că, atunci când apostolul a fost condamnat la moarte de Irod, un bărbat pe nume Iosia, unul dintre cei care l-au ponegrit pe apostol în faţa lui Irod, văzând tăria şi cutezanţa Sfântului Iacov şi înţelegând nevinovăţia şi sfinţenia sa, precum şi adevărul cuvintelor rostite de el asupra venirii lui Hristos Mesia, a crezut în Hristos şi a devenit mărturisitor al Domnului. Pentru credinţa lui, acest bărbat pe nume Iosia a fost şi el condamnat la moarte împreună cu Iacov. înaintând către locul execuţiei, ei au întâlnit pe drum un om paralitic ce zăcea lângă drum; şi sfântul apostol l-a vindecat. Şi când şi-au aplecat capul sub sabie, Iosia l-a rugat pe Sfântul Iacov să-i ierte păcatul făcut din necredinţa sa, acela de a-l fi ponegrit în faţa împăratului. Apostolul, îmbrăţişându-l şi sărutându-l, i-a zis: „Pace ţie!“ Şi amândoi, plecându-şi capetele sub sabie, şi-au sfârşit vieţile împreună. Aceasta s-a întâmplat, cu voia lui Dumnezeu, în anul 44 d.Hr.

După ce au fost decapitaţi, trupul Sfântului Apostol Iacov a fost luat de ucenicii săi şi, cu voia lui Dumnezeu, a fost adus de aceştia în Spania, unde, până astăzi, la mormântul sfântului sunt săvârşite vindecări şi se întâmplă minuni spre slava lui Hristos Dumnezeul Care,

împreună cu Tatăl şi cu Sfântul Duh, este preaslăvit în vecii vecilor de tot norodul Lui. Amin.

Troparul. Glasul al III-lea

Apostol al lui Hristos prea ales şi frate cuvântătorului de Dumnezeu celui iubit ai fost, prea lăudate Iacove; cere iertare de greşale celor ce te laudă pe tine, şi sufletelor noastre mare milă.

Condac. Glasul al II-lea

Glas dumnezeiesc auzind chemându-te pe tine, dragostea tatălui tău o ai trecut cu vederea, Iacove, cu fratele tău mărite, cu care împreună te-ai învrednicit a vedea dumnezeiască schimbarea la faţă a Domnului.

Viaţa şi încercările Sfântului Apostol şi Evanghelist Ioan Teologul A cărui pomenire Sfânta Biserică o sărbătoreşte pe 8 mai şi pe 26 septembrie

„Râuri de Dumnezeu cuvântătoare au izvorât, Apostole, din cinstită gura ta, din care Biserica lui Dumnezeu adăpându-se cu dreaptă credinţă se închină Treimii celei de o fiinţă; pe care şi acum roag-o, Ioane de Dumnezeu Cuvântătorule, să întărească şi să mântuiască sufletele noastre. “

(Stihiră la Litie, 26 septembrie)

Sfântul Apostol şi Evanghelist Ioan Teologul era fiul lui Zevedeu şi al Salomeei, fiica lui Iosif Logodnicul. Ioan a fost chemat şi el de la mrejele sale pescăreşti să propovăduiască Evanghelia, atunci când Domnul nostru Iisus Hristos, mergând pe ţărmul Mării Galileii, a ales apostolii Săi dintre pescari. El chemase deja pe cei doi fraţi, Petru şi Andrei, când a zărit alţi doi fraţi, Iacov şi Ioan, fiii lui Zevedeu, care-şi dregeau mrejele într-o barcă, împreună cu tatăl lor; şi i-a chemat şi pe ei. Părăsindu-şi barca şi pe tatăl lor, ei l-au urmat pe Iisus Hristos.

Cînd l-a chemat, Domnul l-a numit pe Ioan „fiul tunetului“, căci învăţătura lui avea să fie auzită ca tunetul în toată lumea şi avea să cuprindă tot pământul. Ioan a urmat pe învăţătorul său binecuvântat, prinzând înţelepciunea ce se desprindea de pe buzele Sale; şi a fost mult iubit de Hristos Domnul, pentru cugetul său fără de prihană şi curăţia lui feciorelnică. Domnul l-a cinstit ca pe cel mai drept dintre cei doisprezece apostoli. Ioan a fost unul dintre cei mai apropiaţi trei ucenici ai lui Hristos, căruia Domnul i-a descoperit adesea tainele Sale. Astfel, când a vrut să învieze pe fiica lui Iair, El nu a îngăduit să fie însoţit de nimeni în afară de Petru, Iacov şi Ioan. Când S-a rugat în grădina Ghetsimani, era însoţit tot de Ioan, când El a zis ucenicilor Săi: „Şedeţi aici până ce Mă voi duce acolo şi Mă voi ruga. Şi luând cu Sine pe Petru şi pe cei doi fii ai lui Zevedeu, a început a Se întrista şi a Se mâhni“ (Mat. 26, 36-37). Cei doi fii ai lui Zevedeu erau Iacov şi Ioan. Şi iarăşi, când a dorit să arate slava dumnezeirii Sale pe Muntele Tabor, a luat tot pe Petru, Iacov şi Ioan.

Ca ucenicul cel mai iubit al Domnului, Ioan nu se depărta niciodată de Hristos. Şi iubirea lui Hristos faţă

Iosif Logodnicul a mai avut patru fii (Iacov, Josef, Iuda şi Simeon) şi trei fiice (Estera, Marta şi Salomeea).

de el se vede din faptul că Ioan şi-a odihnit capul pe pieptul Său. Căci, la Cina cea de Taină, când Domnul a vestit trădarea Sa şi ucenicii s-au privit unul pe celălalt plini de uimire, întrebându-se despre cine vorbea El, Ioan şi-a lăsat capul pe pieptul Domnului său iubit, după cum spune el însuşi în Evanghelie: „Iar la masă era rezemat la pieptul lui Iisus unul dintre ucenicii Lui, pe care-l iubea Iisus. Deci Simon-Petru i-a făcut semn acestuia şi i-a zis: întreabă cine este cel despre care vorbeşte. Şi căzând acela astfel la pieptul lui Iisus, I-a zis: Doamne, cine este?“ (Ioan 13, 23-25). Domnul iubea atât de mult pe Ioan, că doar el putea să-şi odihnească liber capul la pieptul Domnului şi să-l întrebe cu îndrăzneală despre această taină. Ioan răspundea învăţătorului său cu aceeaşi dragoste, mai mare decât a tuturor celorlalţi apostoli. Căci, în timpul pătimirii de voie a lui Hristos, ei au plecat cu toţii, părăsind pe păstorul lor. Doar Ioan a rămas să-L vadă pe Domnul, pătimind în suflet odată cu El, plângând laolaltă cu preanevinovata Fecioară Maria, Maica Domnului. „Deci Iisus, văzând pe mama Sa şi pe ucenicul pe care îl iubea stând alături, a zis mamei Sale: Femeie, iată fiul tău! Apoi a zis ucenicului: Iată mama ta! Şi din ceasul acela ucenicul a luat-o la sine“ (Ioan 19, 26-27). Şi a socotit-o ca pe mama sa şi a cinstit-o.

Când ţinuturile pământului au fost împărţite între apostoli, Ioan s-a întristat când lui i s-a dat partea cea din urmă, Asia Mică; şi a suspinat de trei ori.

Cu lacrimi, s-a aplecat la pământ şi apoi s-a închinat în faţa tuturor apostolilor. Atunci Petru l-a luat de mână şi l-a ridicat, zicând: „Pentru noi toţi ne eşti ca un părinte şi răbdarea ta ne este sprijin. De ce ne tulburi pe noi cu aceste fapte ale tale şi ne mâhneşti inimile?“ Ioan a răspuns plângând şi amar văitându-se: „Am păcătuit, fraţi ai mei, căci în acest ceas am văzut că mă aşteaptă

primejdii multe pe mare. Căci de îndată ce mi-a căzut mie pământul Asiei, am primit aceasta cu mare greutate, fără să cuget la Domnul nostru Care a zis: «Nu va pieri fir de păr din capul vostru». Căci nici un fir de păr nu este pierdut fără voia lui Dumnezeu. De aceea, vă rog fierbinte, fraţi iubiţi, rugaţi-vă pentru mine Domnului ca să-mi ierte acest păcat!“ Atunci toţi apostolii au stat drepţi, privind spre Răsărit, şi au rugat pe Iacov, fratele Domnului, să rostească o rugăciune. După ce au fost făcute acestea, ei s-au rânduit după vârstă şi s-au îmbrăţişat unul pe celălalt şi apoi fiecare a plecat în pace spre pământul ce i-a fost rânduit. Şi fiecare şi-a luat câte un apostol dintre cei şaptezeci pentru ajutor.

însă Apostolul Ioan nu a plecat îndată spre Asia Mică, ci a îngrijit pe Maica Domnului până la adormirea ei. în ziua în care apostolii au ridicat sfântul şi nepreţuitul ei trup pentru a-l înmormânta, Sfântul Ioan a mers înaintea raclei ei cu un toiag împărătesc ce răspândea lumină şi pe care Arhanghelul Gavriil i-l dăruise preacuratei Fecioare, vestindu-i trecerea de pe pământ la cer.

Sfântul Prohor, unul dintre cei şapte Diaconi, a însemnat următoarele, spre amintirea Sfântului Apostol şi Evanghelist, preaiubitul Ioan Teologul:

Plecarea şi naufragiul

„Mie, Prohor, mi s-a dat să urmez pe Ioan. După pătimirile şi învierea Domnului, Ioan a stat în Ierusalim lângă Maica Domnului şi a fost un sprijin pentru creştinii de acolo. După adormirea Maicii Domnului, am plecat din Ierusalim spre Iopa şi am rămas acolo trei

zile în casa Tabitei. O corabie a venit dinspre Egipt, plină cu marfă, şi a fost descărcată înainte de a pleca mai departe spre Apus. Aşa că ne-am îmbarcat pe acea corabie în Iopa şi am pornit pe mare. Atunci Ioan a început să plângă şi mi-a zis: «Prohor, copilul meu, mă aşteaptă pe mare multe primejdii şi grele năpaste ce vor răni mult sufletul meu. Iar dacă voi rămâne în viaţă sau voi fi doborât de acestea, Dumnezeu nu mi-a descoperit mie. Dacă marea îţi va cruţa viaţa ta, mergi către Efes, în Asia, şi zăboveşte acolo trei luni. Dacă în acest timp ajung şi eu în acea cetate, ne vom continua misiunea; iar dacă nu ajung, întoarce-te la Ierusalim, la Iacov, fratele Domnului, şi ce-ţi va porunci el, aceea să faci». Cu adevărat, s-a întâmplat că în al zecelea ceas al zilei (16.00) i-a prins o furtună mare, care nu a contenit până noaptea spre zori, când corabia a fost înghiţită de ape; şi toţi cei aflaţi pe ea au fost aruncaţi în valurile mării, prinzându-se care şi cum putea de bucăţi din corabie. Pe la al şaselea ceas al zilei (12.00), la amiază, marea ne-a aruncat pe toţi (adică patruzeci şi două de suflete) pe ţărm, cam la o milă de Seleucia. Numai Sfântul Ioan se pierduse în mare.

Zăceam cu toţii pe pământul uscat, fără a putea să vorbim unul cu altul. Atât de sfârşiţi eram de foame, spaimă şi sforţare, încât am zăcut acolo din al şaselea până la al nouălea ceas (15.00). Puţin câte puţin ne-am înzdrăvenit şi am mers în Seleucia. Aici am cerut pâine oamenilor locului, şi aşa am mâncat. Cu timpul teama ne-a trecut, iar ceilalţi, care au fost aruncaţi pe uscat împreună cu mine, au început să cârtească împotriva mea, spunând lucruri rele: «Cel care era cu tine era un vrăjitor şi a aruncat vrajă asupra noastră, ca să poată lua numai pentru el încărcătura corăbiei! Acum, că ne-a prădat şi a dispărut, nu ştim ce s-a întâmplat. Dar tu erai cu

el şi nu-ţi vom îngădui să părăseşti această cetate, căci meriţi moartea. Spune-ne unde este tâlharul acela! Priveşte, toţi cei de pe corabie trăiesc, în afară de acel tovarăş al tău. Unde este el?» Atunci bărbaţii au început să asmuţă întreaga cetate împotriva mea, înşirându-le povestea aceea. Şi aşa am fost prins şi aruncat în temniţă. A doua zi, cârmuitorul cetăţii m-a adus într-o piaţă publică şi a început să mă întrebe cu vorbă aspră: «Cine eşti tu? Ce credinţă ai? Ce meserie ai? Care este numele tău? Spune-ne îndată, înainte să fii osândit!» Eu am răspuns, apărându-mă: «Sunt din Iudeea. Credinţa mea este cea creştină. Numele meu este Prohor. Corabia pe care eram eu şi tovarăşii mei de călătorie s-a scufundat». Judecătorul a întrebat: «Cum se poate ca voi toţi să ajungeţi la mal, şi cel care te însoţea, nu? Dacă este aşa cum spun ceilalţi, adică aţi vorbit cu viclenie, ca doar tu să te afli printre aceştia care au scăpat, ca să nu se işte întrebare, iar în vremea aceasta tovarăşul tău ascunde arginţii şi încărcătura? Atunci ai fi un tâlhar vinovat de vărsare de sânge şi ai merita moartea. Da, se poate ca din această pricină tovarăşul tău să fi fost înghiţit de mare; iar pe tine dreptatea dumnezeiască te-a cruţat doar ca să-ţi poţi găsi sfârşitul în această cetate. Spune-ne, unde este acum cel cu care erai?»

Auzind acestea, le-am zis plângând şi tânguindu-mă: «Sunt creştin, ucenic al unui apostol al lui Hristos. Domnul a poruncit celor doisprezece apostoli ai săi să străbată lumea, învăţând şi botezând în numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh. După ce Hristos S-a înălţat la ceruri, toţi apostolii s-au adunat şi au tras la sorţi ţinuturile unde Dumnezeu a chemat pe fiecare să propovăduiască. învăţătorul meu, Ioan, a primit pământul din Asia Mică. Şi a vestit la acea vreme că primejdii

mari îi vor apărea în cale. Şi pentru că a şovăit, i s-a arătat că, făcând aceasta, el a păcătuit şi că va fi aspru pedepsit pe mare. El mi-a spus toate acestea dinainte; şi întocmai s-au întâmplat. Mi-a mai spus că, oriunde voi ajunge la ţărm, să rămân în acel loc un număr de zile; şi dacă va veni şi el, vom împlini porunca învăţătorului; iar de nu va veni, să mă întorc la baştina mea, Iudeea. învăţătorul meu nu este vrăjitor, după cum nici eu nu sunt. Noi suntem creştini».

La acea vreme, s-a întâmplat ca un dregător, Seleuc, care era notar, să vină din Antiohia cu treburi de la stăpânire. Şi auzind el de pricina mea, a cerut judecătorului să mă slobozească. Aşa că am fost lăsat slobod şi astfel am părăsit cetatea. Am mers timp de patruzeci de zile până să ajung la Mareotida, care este lângă mare. Hanul la care am tras se afla în apropierea ţărmului. Am rămas acolo necăjit şi am adormit. Mai târziu, când am deschis ochii, mi-am aţintit privirea spre mare. Şi, deodată, un val uriaş s-a zdrobit de ţărm, aruncând un om. Fără a mai zăbovi, m-am grăbit să-l ajut, având încă în minte chinuitoarea-mi încercare din apele mării. Ridicându-l de pe nisip, ne-am recunoscut şi ne-am îmbrăţişat, strigând şi înălţând mulţumiri către Dumnezeu Atoatestăpânitorul. încet, Ioan a prins puteri şi ne-am povestit fiecare prin ce trecuserăm. El mi-a spus despre cele patruzeci de zile şi patruzeci de nopţi petrecute pe mare, în voia zbuciumată a valurilor. Iar eu i-am zis cele de mine pătimite din pricina bănuielnicilor mei tovarăşi.

Efes

După aceasta, am intrat în Mareotida, căutând pâine şi apă; şi am băut, şi am mâncat acolo. Apoi am pornit

pe drumul spre Efes. Şi, ajungând în cetate, am rămas la locul numit «locul lui Artemid». în apropiere era casa mai-marelui cetăţii, Dioscoride. Ioan s-a întors către mine şi a zis: «Prohor, copilul meu, nu lăsa pe nimeni dintre locuitorii acestei cetăţi să afle cine suntem şi ce facem noi, până ce Dumnezeu nu ne va da un semn ca să purcedem cu îndrăzneală la lucru». Pe când vorbea el aşa, s-a apropiat o femeie voinică, ce părea să aibă în grijă baia publică. Foarte grasă, nu avea urmaşi, fiind stearpă precum un catâr. Femeia era puternică foarte, lovind tare cu mâinile slugile care greşeau. De teama ei, nimeni nu cuteza să-şi facă lucrul de mântuială. Se spunea despre ea că a fost la război şi că arunca pietre fără a greşi vreodată ţinta. S-ar putea crede că înfăţişarea ei o îndepărta de la deşertăciunile femeieşti. Dar nu era aşa: chipul şi-l sulemenea în culori ţipătoare şi mult cănite erau sprâncenele ei. Unora le părea veselă această alăturare de vopseluri. însă cine se uita stăruitor şi deosebitor, băga de seamă cum un ochi părea plin de mânie, iar celălalt părea să arate doar destrăbălare. Această femeie se numea Romana.

Când a ieşit ea din localul băii, a băgat de seamă înfăţişarea noastră umilă şi s-a apropiat de locul în care eram, cugetând în sine: «Aceşti străini au nevoie de hrană; poate că mi-ar fi de folos la baie şi nu ar cere mult ca răsplată; şi, de frica mea, vor lucra bine». I-a vorbit mai întâi lui Ioan: «De unde eşti, omule?» Ioan a răspuns: «Sunt dintr-o ţară străină». Romana a continuat: «Din care?» El a răspuns: «Iudeea». «Ce religie ai?», a iscodit ea. Apostolul a răspuns: «Mă trag din iudaism, dar prin har sunt creştin; şi m-am scufundat cu corabia pe mare». Romana a întrebat: «Nu vrei să fii slujbaş la mine, ca să faci focul în baia publică? în schimb, îţi voi

da hrană şi alte lucruri pentru trebuinţele trupeşti». Ioan a răspuns: «Pot face asta». Atunci femeia mi-a făcut mie întrebare: «Şi tu de unde eşti?» Dar Ioan a răspuns: «Este fratele meu». Atunci Romana a zis: «îl iau şi pe el slujbaş. Am nevoie de un ajutor la baie, care să aducă apă celor ce se îmbăiază». Apoi ne-a dat hrană, ca la două livre de pâine pe zi, cheltuind bani şi pe celelalte care ne erau de trebuinţă.

După patru zile de lucru la baie, Ioan, care nu cunoştea acea meserie, stătea în apropierea cuptorului, cugetând, când a intrat Romana. Văzându-l cum stătea, a strigat la el: «Fugarule fără de ţară, hoţule, netrebnicule! Dacă nu cunoşti munca aceasta, de ce ai primit-o? Voi pune eu capăt minciunilor tale. Ai venit să munceşti pentru Romana, a cărei faimă a ajuns până la Roma. Eşti sluga mea, clevetitorule, şi nu vei putea pleca de aici. Iar de vei fugi, te voi găsi în orice loc şi te voi ucide. Când bei şi mănânci eşti voios, iar când vine timpul să munceşti te cuprinde lenea! Vezi de te îndreaptă, om rău ce eşti, căci eşti sluga Romanei!»

După ce Romana a părăsit localul băii şi a mers la casa ei, eu, care auzisem totul şi văzusem loviturile pe care i le-a dat lui Ioan, m-am întristat şi îngrijorat eram, chiar dacă munceam la ea numai de câteva zile. Nu mi-am împărtăşit gândurile lui Ioan. Dar, prin harul Sfântului Duh, el a băgat de seamă tristeţea mea şi mi-a zis: «Prohor, copilul meu, tu cunoşti cât de rău ne-a încercat marea, pentru că, la Ierusalim, m-am clătinat în gândurile mele; şi nu numai pentru aceasta, ci şi pentru alte păcate pe care le-am săvârşit fără ştiinţă. într-adevăr, pentru aceasta am petrecut eu patruzeci de zile şi patruzeci de nopţi în mare, până când Dumnezeu a binevoit să fiu aruncat pe pământ uscat. Şi acum tu te

întristezi şi îţi pierzi nădejdea pentru o încercare neînsemnată, la care ne supune o femeie nechibzuită şi fără inimă? Mergi la lucrul tău pe care ai primit să-l faci şi fii silitor. Căci Domnul Dumnezeul nostru Iisus Hristos Făcătorul a fost lovit, scuipat, biciuit şi răstignit de cei pe care El i-a făcut. Iată pentru noi o pildă care ne îndeamnă să fim cu bunăvoinţă. Căci El ne-a zis: Prin răbdarea voastră vă mântuiţi sufletele». Aşa mi-a vorbit Ioan. Iar eu l-am ascultat şi m-am dus să împlinesc cele de Romana încredinţate.

A doua zi dis-de-dimineaţă, Romana s-a întors şi i-a zis lui Ioan: «Dacă ai nevoie de mai multă hrană, spune-mi şi îţi voi da; dar să fii silitor la lucrul tău». Ioan i-a zis: «Hrana şi celelalte de trebuinţă ne sunt de ajuns; şi eu îmi voi face lucrul». Atunci Romana l-a întrebat: «De ce spun toţi că nu lucrezi bine?» Ioan a răspuns: „La început am făcut greşeli; însă, după puţin timp, vei băga de seamă că lucrez bine. Căci toate meseriile sunt anevoioase pentru începători». Atunci ea a plecat la casa ei. Iar un diavol rău a luat chipul Romanei şi, stând înaintea lui Ioan, a zis: «Iarăşi te voi pedepsi aspru, fugarule, căci ai făcut lucrul tău pe dos! Nu te mai pot îndura! Aprinde focul în cuptor, ca să te pot arunca în el! Nu vreau să te mai văd! Piei de aici, cârtitorule, şi ia cu tine şi pe părtaşul tău! întoarce-te la casa ta, de unde ai fost alungat din pricina netrebniciei tale!» Apoi diavolul a apucat un fier de la cuptor şi a strigat la Ioan, zicând: «Te voi ucide, desfrânatule! Piei din faţa mea! Nu te mai vreau în slujba mea! Pleacă acum sau te omor în bătaie!» însă, prin harul Sfântului Duh, Ioan a ştiut că toate acestea erau lucrul diavolului care stăpânea acel loc de baie. Şi Ioan a chemat numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh şi a izgonit de acolo diavolul.

A doua zi, Romana a venit la casa de baie şi i-a zis lui Ioan: «Iarăşi am primit plângeri că nu-ţi împlineşti lucrul cu grijă. Faci aceasta cu voie, pentru că vrei să te slobozesc? De la mine slobod nu vei fi nici acum, nici mai târziu; căci te voi osândi în aşa chip, încât vei ajunge neputincios». Dar Ioan nu a răspuns cu nici un cuvânt. Ea a băgat de seamă răbdarea, blândeţea şi purtarea sa liniştită şi s-a gândit că era un ţăran lipsit de învăţătură. Pentru a-l încerca şi mai mult, i-a vorbit răstit şi ameninţător: «Nu eşti tu sluga mea, netrebnicule?» Ioan a răspuns: «Da, noi suntem slugile tale: eu, Ioan, omul cu focul, şi Prohor, omul cu apa».

Romana avea un prieten care era un om al legii. Şi i-a spus acestuia, minţind: «Părinţii mei au răposat, lăsându-mi doi sclavi care, după mulţi ani, au fugit din casa mea. Eu am rupt hârtiile care arătau cumpărarea lor. Acum ei s-au întors la casa mea şi spun că sunt sclavii mei. Este oare cu putinţă a face la loc acele hârtii care arătau că ei sunt robii mei?» Omul legii a răspuns: «Dacă ei spun aceasta în faţa a trei martori pe care te poţi bizui, se pot face alte hârtii». Prin Sfântul Duh, toată această uneltire i-a fost descoperită lui Ioan şi el mi-a zis: «Prohor, copilul meu, Romana caută să facă o hârtie scrisă precum că noi suntem robii ei; şi s-a dus să facă vorbire pentru aceasta cu un om al legii. El a încuviinţat întrutotul vorbele ei. Acum Romana caută trei martori care să adeverească precum că noi suntem robii ei. Dar nu lăsa să intre în inima ta nici o umbră de tristeţe, ci mai degrabă bucură-te. Căci prin aceasta Domnul nostru Iisus Hristos va descoperi repede acestei femei cine suntem noi». Chiar atunci a intrat Romana şi, apucându-l pe Ioan de mână, a început să-l lovească, zicând: „Slugă nemernică, fugarule! Când intră stăpâna ta, trebuie să o

saluţi şi să i te închini! Poate că-ţi închipui că eşti un om liber? Să ştii aceasta: eşti robul Romanei!» Şi l-a mai lovit o dată pentru a-l speria, zicând: «Nu eşti tu sluga mea, fugarule?» Şi Ioan a zis: «Dar tu ai spus că noi suntem altfel de slugi ale tale. Eu sunt Ioan, omul cu focul, iar acesta este Prohor, omul cu apa». Romana a întrebat din nou: «Slugile cui sunteţi voi, netrebnicilor?» Ioan a răspuns: «Ale oricui doreşti să spui tu». Ea a răspuns: «Sunteţi slugile mele». Atunci Ioan a zis: «în scris sau nu, noi încuviinţăm: suntem slugile tale». Iar ea a zis repede: «Vreau în scris, în faţa a trei martori». Ioan i-a zis: «Nu mai întârzia; să încheiem totul astăzi». Atunci ea ne-a dus în faţa templului Artemisei şi, cu trei martori, a întocmit actele noastre de vânzare. Apoi ne-am întors la lucrul nostru.

Moartea lui Domn

în casa de baie se înfăptuia o lucrare diavolească. Când s-a înălţat baia, satana a ispitit pe închinătorii la idoli să îngroape la temelie, sub pietre, un tânăr sau o fecioară cam de cincisprezece sau şaisprezece ani, pentru ca baia să propăşească. Prin acest omor sângeros, satana a pus stăpânire pe acel loc. Pentru ca diavolii să-şi păstreze puterea, de trei ori pe an, un tânăr sau o fecioară erau înecaţi. Dioscoride, stăpânul băii, ţinea socoteala datelor la care se întâmplau aceste morţi, pentru că el avea un fiu pe care-l iubea foarte mult, Domn, în vârstă de opt ani. în zilele însemnate pentru ucidere, el nu dădea voie fiului său să intre în baie. Odată, cam la trei luni de când noi lucram la baie, a venit Domn. Eu l-am însoţit împreună cu slugile sale, ducând vasele cu apă. Şi atunci diavolul s-a repezit asupra lui şi l-a strâns de gât.

Când slugile au văzut ce se întâmplase, au început să plângă şi să-şi facă singuri răni. Apoi au ieşit şi i-au povestit Romanei. Când a auzit aceasta, femeia şi-a aruncat diadema de pe cap şi a început să-şi smulgă părul. Şi, cu multe lacrimi şi mare tânguire, a zis: «Vai mie! Cum mă voi apăra în faţa stăpânului Dioscoride? El însuşi poate să moară de mâhnire, de vreme ce Domn era singurul său fiu! O, mare Artemisa a Efesenilor, ajută-ne! Arată-ţi puterea şi înviază copilul mort! Noi ştim că totul ţi se supune ţie, voinţei şi semnelor tale! Ridică pe sluga ta, Domn, şi întoarce-l viu la tatăl său!» Romana a rostit acestea şi multe altele în acelaşi chip. Ea îşi frământa mâinile şi îşi zgâria trupul, îşi smulgea părul din cap şi bocea în hainele-i acum numai zdrenţe. Oamenii s-au adunat: unii să plângă pe Domn, alţii doar să se minuneze de marea durere a Romanei.

Ioan a lăsat lucrul său şi a venit lângă mine, întrebându-mă de ce plângea Romana cu atâta amărăciune, înainte de a putea spune un cuvânt, femeia ne-a văzut şi s-a repezit să-l prindă pe Ioan, strigând: «Vrăjitorule, recunoaşte vraja ta! Căci din ziua în care ai început să fii în slujba mea, zeiţa noastră Artemisa ne-a părăsit! întoarce de îndată viaţa fiului stăpânului meu sau voi despărţi sufletul tău de trup!» Ioan a zis: «Spune-mi, ce s-a întâmplat de te mâhneşti atât de adânc?» Atunci Romana, cuprinsă de furie, a lovit în faţă pe Ioan, zicând: «Slugă netrebnică! Toţi oamenii din Efes ştiu ce s-a întâmplat! Şi tu vii acum zicând că nu ai cunoştinţă de groaznica nenorocire ce a căzut asupra mea? Nu ai auzit că fiul stăpânului meu, Dioscoride, a murit în baie?» Ioan, liniştit, a intrat în baie şi s-a rugat. Prin rugăciunea sa, el a izgonit diavolii din acel loc şi a întors sufletul copilului în trup, înviindu-l din morţi. Şi Ioan a

luat pe Domn de mână şi l-a dus afară din baie. L-a adus în faţa Romanei şi a zis: «Primeşte pe fiul stăpânului tău». Când a văzut Romana că Domn a înviat, a fost peste măsură de uimită şi un tremur a pus stăpânire pe ea. Nu se mai gândea la moartea lui Domn, care timp de două ceasuri zăcuse lipsit de viaţă, precum o piatră. După un timp, când şi-a venit în simţiri, de ruşine, Romana nu cuteza să privească în ochi pe Ioan, voind mai bine să moară. Se gândea: «Cum voi privi la acel bărbat pe care l-am lovit de atâtea ori şi pentru nimic? Unde pot să mă ascund? De s-ar deschide pământul ca să mă înghită! O, moarte, vino de mă ia! Vino şi scapă-mă de ocară!»

Ioan a băgat de seamă că era schimbată la faţă. Ea se pregătea să se închine până la pământ în faţa lui, dar el a prins-o de mână şi a făcut de trei ori asupra ei semnul multpreţuitei şi dătătoarei de viaţă cruci. Romana a căzut la picioarele lui Ioan şi, plângând amar, a zis: «Rogu-te, spune-mi cine eşti; căci eu te iau drept Dumnezeu sau Fiul lui Dumnezeu». Ioan a zis: «Nu sunt Dumnezeu şi nici Fiul lui Dumnezeu. Eu sunt Ioan, ucenicul Fiului lui Dumnezeu, care s-a rezemat de pieptul Său şi a auzit taine cereşti. Dacă vei crede în El, vei deveni roaba Sa, după cum şi eu sunt robul Lui». Romana a ascultat şi, cu o adâncă ruşine şi teamă, a zis lui Ioan: «Mai întâi, o, bărbat al lui Dumnezeu, iartă-mi mie toate cu câte te-am năpăstuit». Ioan a răspuns: «Dacă tu vei crede în Domnul nostru Iisus Hristos, toate greşelile tale îţi vor fi iertate». Ea a răspuns: «Cred, o, bărbat al lui Dumnezeu, fiecare cuvânt ieşit din gura ta».

Moartea lui Dioscoride

Pe când se întâmplau acestea, Dioscoride, stăpânul băii şi tatăl lui Domn, a aflat doar de moartea fiului său şi, de multă durere, a murit. Slugile sale s-au grăbit să găsească pe Domn, care era cu Ioan. Auzind Domn această veste, a alergat acasă şi a găsit pe tatăl său mort. Atunci s-a întors la Ioan, peste măsură de întristat, şi, căzând la picioarele sale, a plâns şi l-a rugat: «O, bărbat al lui Dumnezeu, după cum am fost eu mort şi mi-ai dat viaţă, fă la fel şi cu tatăl meu care a murit din pricina mea! Mai bine să mor eu, decât să-l văd mort pe tatăl meu». Ioan l-a luat de mână pe Domn şi ridicându-l, a zis: «Nu te întrista, copilul meu, căci moartea tatălui tău va fi începutul vieţii pentru el şi pentru tine». Ioan a luat pe Domn de mână şi a mers la casa lui, unde l-au găsit pe Dioscoride mort. După ei a venit şi Romana, împreună cu o mulţime de oameni. Atunci Ioan a spus o rugăciune şi, luând mâna lui Dioscoride, a spus: «în numele lui Iisus Hristos, Care este Dumnezeu, ridică-te!» Şi îndată mortul s-a ridicat. Toţi cei ce au văzut aceasta au fost uimiţi şi cuprinşi de evlavie. Unii ziceau că Ioan este Dumnezeu, alţii că este vrăjitor.

Revenindu-şi în simţiri, Dioscoride a zis lui Ioan: «O, bărbat al lui Dumnezeu, tu ne-ai înapoiat viaţa mie şi fiului meu!» Ioan a răspuns: «Iisus Hristos Fiul lui Dumnezeu, pe Care-L vestesc eu, v-a dat viaţă ţie şi fiului tău». Atunci Dioscoride a căzut la picioarele lui Ioan, zicând: «Iată, eu şi fiul meu şi toată avuţia noastră sunt în mâinile tale». Apoi a început să-i arate bogăţiile sale, zicând: «Ia-le pe toate şi fă-ne pe noi robii Dumnezeului tău». Ioan a zis: «Nici noi, nici Dumnezeul nostru nu avem ce face cu lucrurile tale; căci noi am părăsit

totul pentru a-L urma». Dioscoride a continuat: «Şi unde L-aţi urmat?» Atunci Ioan a început a vorbi, zicând: «Acestea sunt Tainele Cereşti, Dioscoride. Multmilostivul şi preabunul Dumnezeu a văzut neamul omenesc întunecat de mare amăgire şi cufundat în neştiinţă, fiindcă se închina la diavoli. Şi atunci, făcându-I-Se milă de neamul omenesc, de El făcut, a trimis în lume pe Fiul Său, Care S-a întrupat din Sfântul Duh şi din Maria Fecioara şi S-a făcut Om, pentru a învăţa oamenii să îndepărteze de la ei amăgirea diavolilor şi să vindece orice boală trupească sau sufletească, mare şi mică. Dar iudeii L-au osândit la răstignire, după cum El însuşi a prorocit. De aceea Fiul lui Dumnezeu a pătimit cu trupul şi a murit cu voia Sa, a coborât în iad şi a eliberat sufletele prinse aici din veacurile ce au trecut. El a înviat aşa cum a rânduit Dumnezeu, în a treia zi; şi S-a arătat nouă, celor doisprezece ucenici ai Săi, şi a mâncat şi a băut cu noi. El ne-a poruncit să mergem prin toată lumea, să învăţăm şi să botezăm în numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh. Şi toţi cei care cred şi sunt botezaţi se vor mântui, iar necredincioşii osândiţi vor fi».

Botezul lui Dioscoride, al lui Domn şi al Romanei

Dioscoride a zis lui Ioan: «Bărbat al lui Dumnezeu, botează-ne în numele Dumnezeului Tău». Ioan a răspuns: «Porunceşte tuturor celor de aici să iasă afară». După ce au ieşit toţi din casă, a venit Romana cu înscrisurile mincinoase în mână şi a căzut la picioarele lui Ioan, plângând: «Ţine acestea şi rupe scrisul păcatelor mele! Pune-mi, rogu-te, pecetea creştină a sfântului botez!» Ioan a luat hârtiile, le-a făcut bucăţi şi a botezat

chiar atunci pe Dioscoride, Domn şi Romana. Apoi, la rugămintea lui Dioscoride, am mers cu toţii la casa de baie, la locul unde duhurile necurate ucideau fecioarele sau tinerii, pentru a le alunga. După aceasta, Dioscoride ne-a luat iarăşi la casa lui şi a întins masa; cu toţii am mulţumit lui Dumnezeu şi apoi am mâncat. Şi am fost găzduiţi în casa lui.

Propovăduirile şi minunile lui Ioan în Efes

Odată, se ţinea în Efes o sărbătoare închinată falsei zeităţi Artemisa. Şi toţi oamenii au venit să o cinstească, îmbrăcaţi în veşminte albe, veselindu-se şi bucurându-se. Ioan, din pricini ştiute doar de el, purta hainele înnegrite de funinginea de la locul său de lucru, din casa de baie. El a urcat şi a rămas pe locul înalt unde era aşezată statuia zeităţii. Faptul acesta a supărat mult pe efeseni şi ei au început să arunce cu pietre în Ioan. Dar harul lui Dumnezeu l-a ocrotit şi nimeni din mulţime nu l-a putut atinge. Iar pietrele aruncate spre el loveau chiar idolul; şi pentru că numărul lor era mare, i-au adus multe stricăciuni. Atunci, ridicând glasul său, Ioan a vorbit mulţimii: «Oameni ai Efesului, de ce v-aţi îmbătat cu amăgirea idolească? De ce aţi părăsit pe Stăpânul, Dumnezeul şi Făcătorul vostru, Care v-a făcut pe voi toţi şi v-a dat suflare şi cuget? Doar pentru a vă supune voinţei diavolilor care se bucură de nimicirea voastră? Treziţi-vă din somnul vostru şi veniţi-vă în fire. îndepărtaţi întunecimea neştiinţei! Părăsiţi înşelătoarele rătăciri idoleşti, născocirile acelora din vechime! Recunoaşteţi pe Dumnezeul cel Adevărat şi veţi primi iertare pentru păcatele voastre şi viaţă veşnică. Priviţi-o pe zeiţa

voastră, Artemisa, zdrobită de pietrele pe care voi înşivă le-aţi aruncat. Vedeţi ce puţin folositoare vă este închinarea? Aşezaţi idolul la loc sau rugaţi-vă să facă o minune pentru mine ori să mă pedepsească; ca să văd puterea ei şi să cred». Auzind efesenii acestea şi văzând pe zeiţa lor făcută bucăţi, s-au înfuriat pe Ioan şi mai tare, aruncând din nou cu pietre în el. însă nici o piatră nu a lovit pe apostol, ci acestea s-au întors, izbind pe cei care le aruncau. în mânia şi neputinţa lor, efesenii şi-au sfâşiat veşmintele. Ioan a fost din nou ocrotit de harul lui Hristos. Pricepând că faptele lor erau călăuzite de diavoli, sfântul a cuvântat către aceia: «Liniştiţi-vă, oameni ai Efesului! Au nu vedeţi că judecata vă lipseşte? Purtarea voastră, iscată de întunecimea cugetului, potrivită este doar pentru necuraţii diavoli care împinsu-v-au să faceţi cele ce aţi făcut. Veniţi-vă în fire şi aşteptaţi să vedeţi puterea lui Dumnezeu». Şi, ridicând mâinile la cer, Ioan a început să se roage, zicând: «O, Doamne Iisuse Hristoase, arată-Te lor cu tărie şi cu milă, pentru ca aceştia de aici să vadă că Tu eşti Dumnezeul şi nu este altul afară de Tine». îndată ce Ioan a terminat rugăciunea, un cutremur mare a zguduit tot locul şi s-a lăsat pe pământ o căldură înăbuşitoare; şi de spaimă mare au căzut morţi cam două sute de oameni. Ceilalţi au căzut la picioarele lui Ioan, cerându-i îndurare. Căci teamă şi cutremur i-a cuprins pe toţi şi ei au zis: «Te rugăm, o, bărbat al lui Dumnezeu, ridică pe morţii noştri şi noi vom crede în Dumnezeul pe care tu îl vesteşti!» Ioan şi-a ridicat ochii la ceruri şi a văzut pe Dumnezeu în lacrimi şi oftând; şi cu un glas pe care oamenii nu îl puteau auzi, s-a rugat: «O, Dumnezeule Adevărat, Care eşti împreună cu Tatăl dinaintea vecilor! O, Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, Care S-a arătat

100

pentru a mântui oamenii! Iartă păcatele celor ce cred în Tine şi celor ce au murit. Ridică-i pe aceştia cu mâna Ta atotputernică şi deschide inimile lor ca să primească lumina învăţăturii Tale. Şi dă robului Tău curaj să spună cuvintele Tale cu îndrăzneală». După ce Ioan s-a rugat a doua oară, o mare căldură a ieşit din pământ, iar cei morţi au înviat pe loc, închinându-se lui şi rugându-l să-i mântuiască botezându-i. Atunci Ioan i-a învăţat întru Cuvântul lui Dumnezeu şi i-a botezat.

Vindecarea paraliticului

Dioscoride ne-a luat apoi la casa lui şi a întins masa pentru noi. După ce am mâncat şi ne-am bucurat de mântuirea fraţilor, am ieşit iarăşi să învăţăm oamenii. Pe când treceam printr-un loc din vecinătate, am văzut un bărbat care de doisprezece ani era cu totul paralizat. Când paraliticul a zărit pe Ioan, a strigat pe dată: «Ai milă de mine, ucenic al lui Dumnezeu!» Atunci Ioan s-a apropiat de el şi a zis: «în numele lui Iisus Hristos, primeşte sănătatea ta!» Paraliticul s-a ridicat îndată, mulţumind şi preamărind pe Dumnezeu.

Uneltirile necuratului

Când Ioan a arătat multe alte semne şi vestea celor de el înfăptuite s-a răspândit peste tot, diavolul care trona în templul Artemisei, temându-se să nu fie alungat de Ioan şi templul să nu fie dărâmat, a luat înfăţişarea unui om al legii. S-a aşezat pe un loc înalt, cu felurite hârtii în mână, şi a început a plânge amar. S-a întâmplat că doi alţi oameni ai legii, judecători în cetatea Efes, să treacă pe acolo.

101

Văzând pe cel ce se dădea drept egalul lor ştergându-şi lacrimile, li s-a făcut milă de el şi l-au întrebat de ce stătea acolo plângând. Diavolul nu a răspuns, însă cei doi l-au îndemnat, zicând: «Spune-ne de ce plângi şi îţi făgăduim că te vom ajuta în necazul tău». Plângând şi văitându-se, diavolul le-a zis: «Fraţilor, o mare nenorocire s-a abătut asupra mea, nefericitul de mine, şi nu pot să mai trăiesc aşa. Dacă puteţi să mă ajutaţi, vă voi spune necazul meu; dar dacă nu-mi puteţi folosi cu nimic, de ce să vă mai descopăr taina mea?» Ei i-au răspuns: «Spune-ţi necazul şi vei vedea că îţi putem fi de folos». Diavolul a continuat: «Juraţi pe numele marii zeiţe Artemisa că veţi lupta până la moarte pentru prietenul vostru şi eu vă voi spune taina. Pentru iubirea pe care mi-o arătaţi mie, un străin, şi pentru că îmi scăpaţi viaţa, veţi fi răsplătiţi». Apoi le-a arătat câţi bani le făgăduia. Şi ei au jurat, încredinţându-l că vor face toate cele de trebuinţă. Diavolul, încă suspinând, le-a spus: «Eu, blestematul de mine, eram sfetnic la curtea împărătească din Cezareea Palestinei. Acolo mi-au fost daţi în grijă doi vrăjitori vestiţi, Ioan şi Prohor, care erau întemniţaţi. La judecată au fost găsiţi vinovaţi de multe lucruri rele de ei săvârşite. Procuratorul i-a trimis din nou în temniţă, urmând să li se pună alte întrebări. Eu trebuia să-i însoţesc până la închisoare. Dar ei, prin vrăjile lor, mi-au scăpat. Aflând aceasta, sutaşului i s-a făcut milă de mine şi a zis: Pleacă, nefericitule, şi prinde-i, de nu vrei să-ţi pierzi viaţa. Dacă îi găseşti, adu-i înapoi; iar dacă nu, nu te mai arăta pe aici. Eu am luat ceva bani şi mi-am părăsit ţara, lăsându-mi casa, femeia şi copiii. Iată, vedeţi aceste scrieri (şi le-a arătat hârtiile măsluite). Am auzit că s-ar afla în această cetate. De aceea vă rog stăruitor, înduraţi-vă de mine şi ajutaţi-mă pe mine, străinul». Când cei doi

102

oameni ai legii au auzit şi au văzut acestea, au răspuns: «Nu te întrista, prietene, căci oamenii pe care îi cauţi sunt aici». Diavolul a răspuns: «Mi-e teamă că prin vrăjitoria lor îmi vor scăpa iar. De aceea, prieteni, închideţi-i într-o casă fără să afle cineva, omorâţi-i şi luaţi banii care mi-au mai rămas». Cei doi au răspuns: «Mai bine i-ai prinde tu singur şi i-ai lua vii. Căci dacă îi omori aici, cum te vei întoarce în ţara ta?» Diavolul a răspuns: «Omorâţi-i, prieteni, şi nu vă îngrijoraţi cum mă voi întoarce în ţara mea». Atunci, împinşi de iubirea de arginţi, ei au primit.

Prin harul Sfântului Duh, Ioan a ştiut aceasta şi mi-a zis: «Prohor, copilul meu, vreau să ştii şi să-ţi pregăteşti sufletul pentru încercări, întrucât diavolul ce tronează în templul Artemisei a pregătit multe piedici pentru noi. Iată, doi judecători au vorbit cu un diavol şi vin spre noi. Domnul mi-a descoperit mie totul». Şi adevărat a fost, doi oameni ai legii i-au prins când nu erau cu Dioscoride. Ioan le-a zis: «Pentru ce aţi venit să faceţi aceasta?» Ei au răspuns: «Pentru vrăjitoriile voastre». Atunci Ioan a zis: «Şi cine spune că noi facem vrăjitorie?» Ei au răspuns: «Vino la temniţă şi vei vedea cine». Ioan a continuat: «Nu este bine să ne băgaţi în temniţă până ce nu se arată pârâşul». Atunci ei l-au lovit pe Ioan şi l-au împins, îmbrâncindu-l tot drumul, nu către temniţa cetăţii, ci către o casă în care aveau de gând să ne omoare, aşa cum urzise diavolul.

Auzind aceasta, Romana s-a grăbit să-i aducă la cunoştinţă lui Dioscoride. El a venit îndată acolo unde erau întemniţaţi şi, întâlnind soldaţii afară, i-a certat învinuindu-i: «Nu este îngăduit a întemniţa oameni nejudecaţi şi fără a şti cine este pârâşul! Şi de ce nu sunt ei în temniţa cetăţii? Au voiţi a-i chinui şi a-i ucide? Lăsaţi oamenii aceştia în casa mea; şi, oricine are o plângere

103

împotriva lor, să vină şi să ceară dreptate aşa cum cere legea». Atunci cei doi oameni ai legii au mers la locul unde lăsaseră pe diavolul cu înfăţişare de judecă tor şi, neaflându-l, au fost cuprinşi de o mare tulburare şi au zis: «Dacă nu aflăm pârâşul, noi vom fi socotiţi ucigaşi; şi vom fi în mare primejdie, căci Dioscoride este foarte aspru».

Aşa că s-au hotărât să aştepte în apropierea locului în care l-au văzut pe diavol. După mult timp, diavolul a apărut sub aceeaşi înfăţişare. Şi cei doi au povestit cele întâmplate şi că cei căutaţi de el se află în casa lui Dioscoride. Şi au mai spus: «El a zis că, de ne vei însoţi, îi vom putea lua». Şi diavolul a mers cu ei plângând şi văitându-se şi arătând hârtiile cele mincinoase. Mulţimea a început să se adune şi diavolul le-a povestit şi acelora, după cum făcuse şi cu cei doi oameni ai legii. Auzind acele cuvinte, cei mulţi s-au înfuriat şi, cu ţipete şi strigăte, s-au năpustit spre casa lui Dioscoride, izbind în poartă cu putere: «Dă-ni-i pe cei doi vrăjitori sau vom da foc casei tale! Eşti mai-marele cetăţii noastre şi nu se cade să adăposteşti şi să ocroteşti vrăjitori netrebnici». Ioan, băgând de seamă mânia mulţimii tulburate, a zis lui Dioscoride: «Pentru noi, fratele meu, nici banii şi nici trupurile noastre nu preţuiesc prea mult. Am fost învăţaţi să ne purtăm zilnic crucea şi să-L urmăm pe Hristos». Dioscoride a răspuns: «Dacă astfel îi vom fi plăcuţi lui Hristos, lasă-i să-mi ardă casa, cu fiul meu şi cu mine în ea». Dar Ioan a răspuns: «Nici tu, nici casa ta, nici averea ta nu vor fi nimicite. Dă-ne acelor oameni!»Ioan i-a mai spus lui Dioscoride că i-a fost descoperit dinainte de Sfântul Duh că răzmeriţa oamenilor va aduce numai bine. Şi a mai zis: «Rămâi în pace în casa ta şi vei vedea slava lui Dumnezeu».

104

Apoi am părăsit casa lui Dioscoride şi ne-am lăsat în mâinile mulţimii. Târâţi de gloată, am ajuns la templul Artemisei, iar Ioan a întrebat: «Cui îi este închinat acest mare templu?» Ei au răspuns: «Este templul Artemisei». Ioan a întrebat dacă îi este îngăduit să stea pentru o clipă pe loc. Apoi a ridicat mâinile către cer şi, oftând, s-a rugat în tăcere lui Dumnezeu. Atunci idolul din templu s-a prăbuşit; însă nimeni nu a fost rănit. Astfel a primit răspuns la rugăciunea sa şi întreg templul păgân s-a dărâmat. Binecuvântatul s-a adresat diavolului ce stăpânea acel templu: «Diavol necurat, îţi poruncesc să-mi răspunzi». Şi necuratul a vorbit: «Ce este?» Apostolul Domnului a zis: «Spune-ne câţi ani ai stăpânit acest loc şi dacă tu ai îndemnat mulţimea şi pe cei doi oameni ai legii să se ridice împotriva noastră». Silit de puterea lui Dumnezeu, ucigă-l toaca a strigat tare: «Am stat aici două sute patruzeci şi nouă de ani; şi da, eu am ridicat pe toţi împotriva voastră». Atunci Ioan a zis: «îţi poruncesc ţie, în numele lui Iisus Hristos Nazarineanul, să părăseşti acest loc!» Şi îndată diavolul s-a depărtat de cetate.

Văzând acestea, mulţimea s-a minunat, rămânând fără grai. Şi chiar atunci mulţi dintre ei au crezut în Hristos şi au fost mântuiţi. Ceilalţi ne-au dus la proconsul, care avea nişte sfătuitori iudei. Unul se numea Mareona. Acesta mult se ostenea pentru a ne vedea morţi. El ne-a învinuit de vrăjitorie şi spunea că, de la curtea imperială, a venit un judecător cu mărturii împotriva noastră. Când proconsulul a auzit aceasta, a poruncit să fim întemniţaţi şi a trimis crainicii săi prin cetate, timp de trei zile. Negăsind pe nimeni care să spună lucruri rele despre noi, proconsulul a hotărât: «Deoarece nu există nimeni să arate ca drepte mărturiile împotriva acestor străini, nu pot să-i osândesc ori să-i ţin întemniţaţi». Şi ne-a slobozit.

105

Văzând semnele şi minunile lucrate de Ioan, locuitorilor cetăţii le-a trecut supărarea adusă de prăbuşirea templului Artemisei. Mulţimi de oameni au răspuns chemării şi au crezut în Hristos, nemaisocotind închinarea la idoli. Au fost însă şi oameni care au purtat vestea celor întâmplate în Efes lui Domiţian, împăratul Romei, plângându-se că cei mai mulţi efeseni s-au făcut creştini şi că aceştia, ocupându-se cu vrăjitoria, nesocotind legile şi zeităţile, au dărâmat cel mai frumos şi mai mare templu, precum şi alte locaşuri sacre.“

Apostolul la Roma

în acele vremuri, Domiţian, împăratul Romei, poruncise mari prigoane împotriva creştinilor. Şi lui Ioan i s-au adus multe ocări în faţa împăratului. Guvernatorul Asiei, prinzându-l pe sfânt, l-a trimis legat la Roma. Aici, pentru prima dată, Ioan a trebuit să îndure osânda cu bătaia pentru mărturisirea sa întru Hristos, iar mai apoi a fost silit să bea o cupă plină cu otravă. Dar, după cum a spus Domnul: „Chiar ceva dătător de moarte de vor bea nu-i va vătăma“ (Marcu 16, 18), otrava nu l-a vătămat. Ioan a fost aruncat şi într-un cazan cu ulei încins, însă iar a scăpat nevătămat. Atunci mulţimea a strigat: „Mare este Dumnezeul creştinilor!“ împăratul, nemaicutezând să-l supună caznelor pe Ioan şi socotindu-l nemuritor, l-a surghiunit pe insula Patmos, aşa cum Domnul îi descoperise sfântului apostol în vis: „Vei pătimi mult şi vei fi surghiunit pe o insulă; şi aceasta îţi va aduce mult folos“.

106

Surghiunul în Patmos

Iată ce istoriseşte Prohor: „Soldaţii ne-au reţinut şi Ioan era legat strâns în fiare şi lanţuri. Ei îşi ziceau: «Acesta este un vrăjitor şi a făcut lucruri înfricoşătoare». Cât despre mine, mi-au dat multe lovituri, spunându-mi tot felul de vorbe ca să mă înfricoşeze, dar nu mi-au pus fiare la mâini. Ei ne-au coborât pe o corabie şi am pornit pe mare. Ni se dădeau zilnic cam opt uncii de pâine, o cupă mică de vin prost şi ceva mai puţin de un sfert de galon de apă caldă, Ioan folosind foarte puţin din toate acestea, ca să am eu mai mult. Mai-marii corăbiei nu se grăbeau să ajungă în Patmos şi au zăbovit într-un loc timp îndelungat. în cele din urmă am pornit şi spre Patmos. într-o seară, oamenii legii aflaţi pe corabie au venit să cineze pe punte; şi, având mâncare şi băutură din belşug, ei s-au înveselit. Unul dintre ei, mai tânăr, grăbindu-se către partea din faţă a corăbiei, unde avea de săvârşit vreun lucru anume, din nebăgare de seamă a căzut în mare. Tatăl său, aflat şi el pe corabie, a început a-şi plânge fiul pierdut. S-ar fi aruncat în mare, dacă nu l-ar fi oprit ceilalţi. Toţi cei de la bord erau întristaţi din pricina acestei nefericite întâmplări. Unii au venit la locul unde eram ţinuţi noi, zicându-i lui Ioan: «Omule, noi toţi plângem cele petrecute. Cum se face că numai tu nu te întristezi, ci eşti vesel?» Atunci Ioan i-a întrebat: «Şi ce vreţi să fac?» Ei au răspuns: «Poţi să ne ajuţi?» Atunci Ioan a întrebat pe cel ce-i conducea: «La ce dumnezei te închini tu?» El a răspuns: «Apollo, Zeus şi Hercule». Atunci Ioan l-a întrebat pe altul: «Şi tu pe cine cinsteşti?» Acesta a răspuns: «Esculap, Hermes şi Hera». Ioan a continuat să-i întrebe pe fiecare dintre ei, iar oamenii au mărturisit pe rând amăgitorii

107

dumnezei. Atunci apostolul Domnului le-a zis: «Atât de mulţi dumnezei aveţi şi totuşi ei nu sunt în stare să scape un om de la înec!» Ei au spus: «Pentru că noi suntem păcătoşi şi nu-i cinstim cum se cuvine; iată de ce ne pedepsesc zeii noştri!»

Atunci Ioan i-a lăsat în voia plângerii lor şi mi-a zis: «Prohor, copilul meu, ridică-te şi dă-mi mâna». Mi-a spus aceasta pentru că era legat şi nu se putea ridica singur. Aşa încât i-am întins mâna şi el s-a ridicat şi a stat la marginea corăbiei cu lanţurile zornăind, a oftat cu lacrimi şi a zis: «O, Dumnezeul veacurilor! Tu, Care ai făcut toate şi Care, cu un semn al Tău, aduci la ascultare toată turma Ta cea cuvântătoare! O, Tu, Care singur eşti Atotputernic şi împăratul tuturor, Iisuse Hristoase, Care pentru noi şi cu voia Ta ne-ai dat nouă să mergem pe ape ca pe uscat! O, Stăpâne, eu, căruia mi s-a dat să mijlocesc pe lângă Tine pentru el (cel înecat), de către cei care nădăjduiesc să primească ajutorul Tău mare! Răspunde-mi grabnic, Doamne!» De îndată ce şi-a încheiat rugăciunea, din mare s-au ridicat valuri înalte de apă caldă; iar unul dintre acestea, zdrobindu-se de marginea corăbiei, a aruncat pe tânăr viu la picioarele lui Ioan. Văzând aceasta, toţi s-au minunat şi au căzut la picioarele lui Ioan, spunând: «Cu adevărat Dumnezeul tău este Dumnezeul cerului, al pământului şi al mării!» Şi au început să cinstească pe Ioan şi i-au scos lanţurile.

Apoi am lăsat ancora într-un loc numit Katikion. Cu toţii au coborât pe ţărm în afară de noi şi de cei care ne păzeau. Soarele cobora spre apus, când cârmaciul a hotărât că era bine să pornim mai departe. Aşa că am pornit de îndată ce s-au întors cu toţii pe corabie. în a cincea oră a nopţii, pe mare s-a dezlănţuit o furtună puternică şi corabia era în mare primejdie. Toţi au început să se

108

vaite, aşteptând ceasul morţii. Atunci, conducătorul soldaţilor s-a apropiat şi i-a zis lui Ioan: «Bărbat al lui Dumnezeu! Prin rugăciunea ta ai ridicat în mod minunat din adâncurile mării pe bărbatul mort. Roagă acum pe Dumnezeul tău să liniştească furtuna, căci suntem aproape a ne scufunda». Ioan a răspuns: «Mergi în pace şi spune tuturor să stea acolo unde se află». Furtuna fiind din ce în ce mai puternică, Ioan s-a ridicat şi s-a rugat. Atunci furtuna s-a domolit îndată şi s-a aşternut liniştea.

Apoi, pe corabie s-a terminat apa de băut. De sete, mulţi zăceau gata să moară. Atunci Ioan mi-a zis: «Umple vasele cu apă de mare». Când vasele au fost pline, a zis: «în numele lui Iisus Hristos, luaţi şi beţi». Şi, luând din apă, oamenii au văzut că era dulce; şi bând din ea, s-au întremat.

Mai apoi au aruncat ancora într-un loc numit Mire, căci unul dintre oamenii de vază de pe corabie, îmbolnăvindu-se la pântece, era aproape de moarte. Am rămas acolo timp de şapte zile. în a opta zi, oamenii legii aflaţi pe corabie au început să se certe între ei. Unii ziceau că nu este bine să se întârzie îndeplinirea poruncii împărăteşti, alţii spuneau că nu este drept să lase în urmă pe unul dintre ei. Unii chiar voiau să ia cu ei pe bărbatul bolnav; însă, în acest caz, el ar fi murit negreşit. Atunci Ioan mi-a zis: «Du-te, Prohor, copilul meu, şi spune bărbatului bolnav că Ioan, apostolul lui Hristos, i-a zis: Vino la mine sănătos». M-am dus şi am spus acestea omului bolnav şi pe loc el s-a ridicat fără nici o urmă de boală, urmându-mă la Ioan, care i-a zis: «Spune tovarăşilor tăi că ar trebui să plecăm din acest loc». Chiar atunci, cel care nu mâncase nimic timp de şapte zile, fiind în mare pericol, a îndemnat bucuros pe ceilalţi să părăsească acel loc.

109

Când oamenii legii de pe corabie şi slugile lor au văzut această minune, au căzut la picioarele apostolului, zicând: «Iată, pământul întreg este al tău, căci tu ne-ai arătat că eşti mărturisitorul adevăratului Dumnezeu». Ioan a răspuns: «Nu, copiii mei, trebuie să mă duceţi acolo unde vi s-a poruncit, ca să nu fiţi osândiţi de împăratul». Şi după ce le-a vestit învăţătura cea bună, i-a botezat pe toţi în aceeaşi zi. Apoi am pornit spre Patmos. Ajungând acolo, am intrat într-o cetate numită Flora, unde, aşa cum grăia ordinul imperial, oamenii legii ne-au lăsat în grija cârmuitorului, deşi ei nu voiau să ne părăsească, ci să rămână cu noi. Dar Ioan le-a zis: «Copiii mei, dacă vă veţi păzi şi veţi păstra harul pe care l-aţi primit, niciunde nu veţi fi vătămaţi». Ei au rămas cu noi timp de zece zile, primind de la Ioan şi mai multă învăţătură. Apoi el s-a rugat şi i-a binecuvântat, urându-le drum bun şi încredinţându-i lui Dumnezeu, Cel în Care acum credeau şi Care este vrednic de toată slava în vecii vecilor. Amin.

Miron şi Apolonide

în cetatea Flora locuia un om bogat, pe nume Miron, care era socrul cârmuitorului Lavrentie. El ne-a luat în casa sa. Avea o soţie pe nume Foni, trei băieţi care erau oratori şi pe Hrisipida, fiica lui şi soţia cârmuitorului. Fiul cel mai mare, Apolonide, era posedat de un duh diavolesc al prezicerii. De îndată ce Ioan şi cu mine am intrat în casă, diavolul, de teamă să nu fie izgonit de Ioan, l-a făcut pe tânăr să fugă în afara cetăţii. Miron, văzând că fiul lui a fugit la intrarea noastră, a zis soţiei sale: «Nenorocirea nu s-ar fi întâmplat dacă aceştia erau nişte oameni buni. Poate este aşa după cum spun mulţi,

110

poate sunt vrăjitori şi au aruncat o vrajă asupra casei noastre, făcând pe fiul nostru să fugă». Foni a răspuns: «Dacă aceşti bărbaţi sunt după cum spui tu, s-ar putea să-i alunge şi pe ceilalţi fii ai noştri». Iar Miron i-a zis: «Nu-i voi da afară acum, ci mai întâi îi voi înfricoşa şi-i voi supune la multe chinuri; şi astfel îi voi face să-l aducă pe fiul nostru înapoi viu şi nevătămat. Apoi îi voi pedepsi şi mai aspru». Prin harul Sfântului Duh, Ioan aflase despre cele vorbite de Miron şi Foni şi mi-a zis: «Prohor, copilul meu, să ştii că Miron pune la cale ceva rău împotriva noastră. Dar noi trebuie să îndurăm încercările, căci răsplata noastră mare va fi şi lumina lui Hristos va străluci asupra acestor oameni».

Pe când vorbeam aşa, Miron a primit o scrisoare de la Apolonide, în care era scris: «Stăpânului şi tatălui meu Miron; de la Apolonide, retorul: Să ştii, tatăl meu, că Ioan vrăjitorul pe care l-ai primit în casa ta a făcut vrajă rea şi, nesocotind bunăvoinţa şi ospitalitatea ta, ticălosul te-a lipsit de copilul tău. Duhul necurat pe care l-a trimis asupra mea m-a muncit mult până când m-a scos din cetate. Am întâlnit pe Chinops (cinstit de localnici ca dumnezeu, pentru puterile sale magice) şi i-am povestit necazul meu. El mi-a spus că îmi va fi cu neputinţă să mă întorc acasă, să-mi primesc moştenirea sau să mă bucur de dragostea fraţilor mei până ce nu voi arunca pe Ioan surghiunitul, vrăjitorul şi învăţătorul creştinilor, la fiare pentru a fi sfâşiat de ele. De aceea, grăbeşte-te, tatăl meu, şi dă morţii pe Ioan. Arată fiului tău dragostea şi grija ta. Te salut!»

De îndată ce Miron a citit aceasta, ne-a încuiat într-un loc sigur în casa sa. El s-a dus chiar atunci la cârmuitor, ginerele său, şi i-a dat scrisoarea. Când cârmuitorul a citit-o, s-a înfuriat şi s-a ridicat împotriva noastră, mai

111

ales pentru că în scrisoare era amintit numele lui Chinops. încredinţat că osânda ni se cuvine cu dreptate, a poruncit să fim aruncaţi fiarelor sălbatice. El a trimis soldaţi să ne ia din casa lui Miron şi ne-a aruncat în temniţă. După trei zile am fost aduşi la judecată, în faţa cârmuitorului care s-a adresat lui Ioan: «Cu toate că eşti vinovat şi trebuia să fii osândit, marele şi slăvitul nostru împărat ţi-a arătat multă îndurare surghiunindu-te aici, pentru ca tu să te preschimbi şi să laşi obiceiurile tale. Dar eu văd acum cât de făţarnic ai fost chiar cu binefăcătorii tăi. Ce meşteşug ai folosit pentru a alunga de acasă pe fratele soţiei mele? Mărturiseşte, de nu vrei să te supun la chinuri! Spune-ne, care este credinţa ta?» Ioan i-a răspuns: «Eu mă trag din Ierusalim şi sunt robul lui Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu, Care a fost răstignit pentru păcatele oamenilor şi a înviat a treia zi. El m-a trimis să răspândesc vestea cea bună şi lumina învăţăturii Sale peste tot». Guvernatorul a întrebat: «Ai fost surghiunit pentru cuvântul tău prostesc şi încă mai stărui în amăgirea ta? Sfârşeşte, nefericitule, cu învăţăturile tale deşarte! învaţă despre zeii nemuritori şi nu îndumnezei un om care a fost ucis din pricina greşelii în care a stăruit. Nu mai îndruga verzi şi uscate şi întoarce pe cumnatul meu la casa lui chiar acum». Ioan a răspuns cârmuitorului: «Nu pot să încetez de a mai propovădui, pentru că toată nădejdea mântuirii mele de aceasta se leagă. Iar cât priveşte pe retorul Apolonide, nu mă găsesc vinovat cu nimic de plecarea lui. Dar dacă îl vreţi, lăsaţi să meargă el să-l aducă». Şi Ioan l-a lămurit să mă trimită pe mine după Apolonide, adăugând: «Şi dacă va avea ceva de spus împotriva mea, atunci să o spună».

Guvernatorul a încuviinţat, Ioan urmând să se întoarcă în temniţă, în lanţuri. Dar Ioan i-a zis: «Te rog, îngăduie

112

să scriu mai întâi o scrisoare lui Apolonide şi pe urmă poţi să mă înlănţuieşti». Crezând că Ioan va dezlega prin scrisoare vraja aruncată asupra lui Apolonide, cârmuitorul a încuviinţat. Ioan a scris următoarele: «Ioan, apostolul lui Hristos, către duhul pitonicesc, care stăpâneşte pe Apolonide, retorul: îţi poruncesc ţie, în numele lui Iisus Hristos, să ieşi din chipul lui Dumnezeu şi să nu mai intri niciodată în om. Depărtează-te de această insulă şi rămâi în veci în sălbăticie». Eu am luat scrisoarea de la Ioan şi am pornit îndată către locul unde se afla Apolonide, cam la şase mile depărtare. L-am găsit şi, de cum m-am apropiat, duhul necurat a ieşit din el. Atunci Apolonide mi-a zis: «De ce te-ai obosit să vii până aici, o, ucenic al învăţătorului tău iubit?» Am răspuns: «Am venit să te caut pe tine, o, învăţatule, ca să te poţi întoarce sănătos şi nevătămat la părinţii şi rudele tale». Deoarece diavolul părăsise pe Apolonide, acesta era liniştit şi cu sufletul plin de bucurie. Retorul a poruncit să fie pregătit un cal pentru el şi un catâr pentru mine şi ne-am întors la Flora. Odată ajunşi în cetate, Apolonide m-a întrebat: «Unde este învăţătorul?» Eu i-am zis: «Este în temniţă, înlănţuit de cârmuitor din pricina fugii tale». Când a auzit aceasta, el s-a grăbit să mă urmeze la temniţă. Văzându-l, temnicerul l-a salutat şi a deschis temniţa. Apolonide l-a văzut pe Ioan în lanţuri, întins la pământ şi s-a închinat în faţa lui. Apoi s-a ridicat, a slobozit pe Ioan din lanţuri şi l-a scos de acolo, spunând temnicerului: «Dacă îţi va cere cineva socoteală, spune că Apolonide a slobozit pe acest om». Aşa ne-am întors la casa lui, unde părinţii şi fraţii săi plângeau, întristaţi de lipsa sa. în clipa în care l-au văzut, ei s-au bucurat mult şi l-au îmbrăţişat plângând de fericire.

113

Apoi tatăl său, Miron, l-a întrebat: «De ce ai plecat şi ne-ai întristat?» Apolonide a început să povestească totul amănunţit: «Cu mulţi ani în urmă, dormeam în patul meu. Un bărbat, ce stătea în partea stângă a patului, m-a zgâlţâit şi m-a trezit din somn. Şi am văzut că era mai negru decât o buturugă arsă şi îmbătrânită. Avea nişte ochi ce străluceau ca torţele şi am tresărit de frică. El mi-a zis: Deschide gura! Eu am făcut ce mi-a cerut, iar el a intrat în gura mea şi mi-a umplut stomacul. Din acea clipă am ştiut ce este bine şi ce este rău, precum şi tot ce se întâmpla în casă. Dar când apostolul lui Hristos a intrat în casa noastră, cel ce şedea în mine mi-a zis: Fugi din acest loc, Apolonide, de nu vrei să mori în chinuri; căci acest bărbat este vrăjitor şi vrea să te omoare. Şi am fugit în altă cetate. Şi când am vrut să mă întorc, el nu mi-a îngăduit, zicând: Până ce nu moare Ioan, nu vei putea trăi în casa ta! Când a venit Prohor în cetatea în care stăteam, l-am văzut şi duhul necurat m-a părăsit chiar atunci tot aşa precum mai înainte a intrat în stomacul meu. Atunci am simţit cum mi s-a ridicat o mare greutate; mintea mea şi-a recăpătat simţurile şi acum mă simt bine».

Auzind acestea, toţi au căzut la picioarele lui Ioan. Atunci Ioan a zis: «Copile, vrei să vezi puterea Celui Răstignit? Să ştii dar că prin puterea Lui nu numai că putem mustra duhurile necurate, ci le putem izgoni şi cu o scrisoare». Şi Ioan i-a învăţat să creadă în Domnul nostru Iisus Hristos. Miron, soţia lui şi fiii lor au crezut şi au fost botezaţi. Apoi a fost mare bucurie în casa lui Miron. Când cârmuitorul Lavrentie a auzit de la Apolonide cum a fost izbăvit de duhul cel rău, s-a minunat, l-a slobozit pe Ioan şi l-a cinstit.

114

Hrisipida

Hrisipida, soţia cârmuitorului Lavrentie şi fiica lui Miron, admirând faptul că părinţii şi fraţii ei credeau în Hristos, i-a zis soţului ei: «Priveşte, toţi din casa tatălui meu cred în Cel Răstignit pe care-L predică Ioan. Să credem şi noi, să se bucure şi casa noastră împreună cu cea a tatălui meu». Lavrentie i-a zis Crisipidei: «Soţie, atât timp cât mă aflu în această dregătorie, nu pot să devin creştin». Ea a răspuns: «Este mai bine să devii creştin acum, cât ai putere, căci vei putea totodată să ocroteşti şi să ajuţi pe credincioşi». Guvernatorul a răspuns: «Să ştii, soţie, că credinţa creştinească nu este bine privită şi de toţi este osândită. Dacă aş face aşa cum spui, ar apărea multe neînţelegeri şi învrăjbiri. Toţi se vor ridica împotriva noastră şi vom fi pârâţi împăratului, ceea ce mult rău ne va aduce. Este deci bine să par şi pe mai departe că cinstesc idolii cei mincinoşi şi să ajut în taină pe cei ce cred în Hristos. Apoi, când mi se va sfârşi timpul ca guvernator, voi primi deschis sfântul botez şi voi deveni creştin. Aşa că ia pe fiul nostru şi mergi la casa tatălui tău şi, după ce vei afla de la Ioan învăţătura creştină, botează-te împreună cu fiul nostru. Dar ai grijă să nu superi pe nimeni cu cele auzite de la Ioan. Nu-mi descoperi nici mie tainele pe care le vei învăţa, ci păstrează totul în tine până la vremea potrivită». Auzind aceasta, Hrisipida a luat copilul şi a mers la casa tatălui său. Când a intrat, a salutat mai întâi pe Ioan, apoi pe părinţii şi pe fraţii săi. Ioan a întrebat-o: «De ce ai venit, copilă?» Ea a răspuns: «Cred, sfinte părinte, că Domnul îţi va descoperi pricina. îţi voi face totuşi cunoscut că am venit din râvnă pentru Domnul, să fiu luminată de tine, aşa încât casa mea şi casa tatălui meu să

115

preamărească împreună pe Dumnezeu». Ioan a răspuns: «Fie ca Domnul să lumineze inima ta, a soţului tău şi a fiului vostru şi a întregii tale case!» Atunci ea s-a închinat până la pământ şi a zis: «Te rog, bunule învăţător, dă-mi mie pecetea lui Hristos, ca să pot fi numărată printre cei ai casei tatălui meu!» Ioan i-a zis: «Copila mea, aceasta trebuie făcut cu încuviinţarea soţului tău». Hrisipida a răspuns, istorisind cele vorbite cu Lavrentie. Când Ioan a aflat că la porunca şi cu voia cârmuitorului soţia acestuia a cerut să fie botezată, s-au bucurat cu toţii. După ce a învăţat-o şi a povăţuit-o să trăiască potrivit poruncilor lui Hristos, Ioan a botezat-o împreună cu fiul ei.

Atunci Miron a adus o sumă mare de bani şi a arătat-o fiicei sale, zicând: «Copilă, ai aici câţi bani pofteşti. Masa mea este oricând încărcată cu hrană şi pentru tine, şi fiul tău; nu te întoarce la guvernator, ca să nu fii ispitită să încalci vreo poruncă de-a lui Hristos». Hrisipida s-a învoit şi a zis tatălui ei: «Cât despre bani, lasă-i la tine. Fiul meu şi cu mine ne vom întoarce la casa noastră pentru o ultimă oară, ca să aducem aici cele necesare nouă. Apoi vom rămâne cu tine pentru totdeauna». Auzind această vorbire, apostolul lui Hristos a zis lui Miron: «Nu încuviinţez nici cuvintele tale, nici pe cele ale fiicei tale. Hristos nu m-a trimis să despart soţiile de soţii lor sau pe soţi de soţiile lor, mai ales în împrejurarea aceasta, când fiica ta crede în Hristos cu ştiinţa şi consimţământul soţului ei. Las-o să meargă în pace la casa ei; căci sunt sigur că, prin Domnul Iisus Hristos, Cel Care m-a trimis pe mine, soţul ei va deveni în curând creştin. Cât despre banii de care vorbeai, împrumută-i lui Hristos. Căci scris este: Cel ce are milă de sărman împrumută Domnului (Pilde 19, 17). Aşa că,

116

celor care îţi cer milostenie, dă-le, căci Domnul nostru Iisus Hristos a zis: De veţi face aceasta unuia dintre fraţii Mei mai mici, Mie îmi veţi face; şi iarăşi a zis: Fiţi milostivi şi veţi fi miluiţi; daţi şi vi se va da». Ioan a mai zis şi multe alte lucruri, trimiţând apoi pe Hrisipida şi pe fiul ei la casa lor. A doua zi, Miron a pus în faţa lui Ioan o mulţime de bani, zicând: «Ia-i, învăţătorule, şi împarte-i săracilor». Ioan a zis: «Iată, primesc darul tău, căci ştiu că de la Dumnezeu este. însă las aceste bunuri în mâinile tale, ca să le oferi tu celor sărmani». într-adevăr, Miron a împărţit aceste bunuri celor nevoiaşi şi Dumnezeu a înmulţit avuţiile casei sale, făgăduindu-le să izvorască din belşug. Toţi cei ai casei lui Miron s-au făcut plăcuţi lui Dumnezeu, împărţind din bunurile lor celor în nevoie.

După doi ani de la aceste întâmplări, timpul guvernării lui Lavrentie s-a încheiat şi acesta a fost înlocuit. Atunci el a venit la casa socrului său, Miron, şi stând înaintea lui Ioan a zis: «învăţătorule, necazurile vieţii de zi cu zi au întunecat mintea mea şi m-au împiedicat până în această clipă să vin a gusta din adâncimea învăţăturilor tale. însă acum mă rog ţie, suflete sfânt, ca prin lumina Dumnezeului tău să ştergi greşelile adunate în sufletul meu». Şi apostolul lui Hristos a învăţat şi a botezat pe Lavrentie, trimiţându-l în pace la casa lui.

Vasile şi Gratia

În cetatea Flora trăia un om bogat, numit Vasile, cetăţean de vază şi suflet ales, dar păgân. Soţia sa, Graţia, nu avea copii. într-o zi, Vasile a venit în vizită la un nepot al lui Miron, pe nume Rodon, şi a zis: «Ce mai este nou pe la casa unchiului tău, Miron? De ce are el vorbă

117

doar cu cei din casa sa şi cu străinul care locuieşte la el şi nu ne cercetează şi pe noi? Ce spune învăţătura omului care stă la ei? Spune-mi, dacă vrei!» Rodon i-a zis lui Vasile: «Mulţi se minunează de acel bărbat; şi am auzit vorbindu-se că tot ce spune străinul se îndeplineşte». Atunci Vasile a zis lui Rodon: «Oare este posibil ca prin cuvintele lui să facă în aşa chip încât soţia mea să poată avea copii?» Rodon a răspuns: «Se spune despre el că ar putea face aceasta». Auzind Vasile, a mers la casa lui Miron, zicând că doreşte să vorbească lui Ioan. Când Miron l-a anunţat pe Ioan, acesta l-a primit bucuros pe Vasile, care a intrat şi s-a închinat în faţa sfântului. Atunci Ioan a vorbit lui Vasile, zicând: «Domnul îndeplineşte toate cererile tale şi binecuvântat este acel bărbat care nu ispiteşte pe Dumnezeu în inima sa! Totuşi, o, Vasile, israilitenii au ispitit pe Dumnezeul Care nu poate fi ispitit; dar, prin bunătatea Sa, El i-a binecuvântat. Odată, El a despicat în pustie stânca şi a dat celor ce nu L-au ascultat să bea, aducându-le râuri de apă. Apoi, altă dată, el a trimis nerecunoscătorilor pâine din cer, să mănânce. Şi iarăşi, altă dată, le-a trimis carne să mănânce pe săturate. Dar acest popor încăpăţânat şi trufaş nu a crezut în aceste lucrări minunate ale lui Dumnezeu. De ce, o, Vasile, ispiteşti tu pe Dumnezeu, dacă vrei să fii ferit de rele? Crede în El şi cererile tale vor fi ascultate».

Vasile a înţeles că Ioan cunoştea toate gândurile lui şi a spus apostolului lui Hristos: «Am crezut şi cred, o, învăţătorule. Dar te rog fierbinte: mijloceşte pe lângă Dumnezeul tău pentru ca soţia mea să nască urmaşi». Ioan a răspuns: «Dacă tu crezi, vei vedea puterea lui Dumnezeu». Atunci Ioan a dat lui Vasile multe sfaturi. Vasile a plecat apoi din casa lui Miron, mergând acasă

118

la el. A doua zi, a venit împreună cu soţia sa, Graţia, acasă la Miron. Şi ei s-au închinat în faţa apostolului. Ioan a zis soţiei lui Vasile: «Bucură-te, o, Graţia; fie ca harul lui Dumnezeu să lumineze inima ta şi cea a soţului tău şi să-ţi dea ţie fructul bun al pântecelui». După ce i-a sfătuit destul, harul Sfântului Duh a coborât asupra lor şi ei l-au rugat pe Ioan să-i boteze. După ce el i-a botezat, ei i-au cerut să vină şi să binecuvânteze casa lor, ceea ce Ioan a şi făcut, după care s-a întors la casa lui Miron. Soţia lui Vasile a zămislit apoi şi, cu voia Sfântului Duh, a născut un fiu pe care l-a numit Ioan. Atunci Vasile a luat mult aur pe care l-a adus apostolului, pentru ca acesta să-l împartă săracilor. Ioan i-a zis: «Du-te, fiul meu, şi împarte bunurile tale cu propriile tale mâini şi vei avea comoară în ceruri».

Hris Magistratul

Magistratul Hris şi soţia sa, Selina, aveau un singur fiu; şi acesta era îndrăcit. Auzind că Ioan făcea minuni mari, Hris a luat pe fiul său şi a mers la casa lui Miron. Văzându-l, Ioan pe dată a zis: «Hris, păcatele tale sunt cele ce stăpânesc şi chinuiesc pe fiul tău. De aceea, pentru a fi miluit de Dumnezeu, renunţă la luarea de mită şi la viclenia în judecăţi, fapte neplăcute lui Dumnezeu. Dar de ce ai venit la noi?» Hris a răspuns: «Am venit să-ţi ofer toate bogăţiile din casa mea, numai alungă duhul rău din fiul meu, ca să nu piară năpraznic». Ioan a răspuns: «Nu ne trebuie bogăţiile tale, însă avem nevoie de tine şi de fiul tău!» Hris a zis: «Ce pot face eu pentru a izbăvi pe fiul meu?»Ioan a răspuns: «Crede în Hristos Cel Răstignit şi vei vedea puterea Lui». Atunci Hris a rostit: «Cred, Doamne, numai vindecă-mi fiul!» Atunci

119

Ioan a luat mâna dreaptă a copilului şi a însemnat-o de trei ori cu semnul crucii, a înălţat o rugăciune şi, pe loc, duhul cel rău s-a depărtat de la tânăr. Văzând Hris acest semn, a fost cuprins de evlavie şi a căzut la pământ în faţa lui Ioan, zicând: «Cu adevărat, părinte, Dumnezeu este cu tine!» A doua zi, Hris a luat pe Selina, pe fiul său şi o sumă mare de bani şi a mers la Ioan, zicând: «Ia toate acestea şi pune asupra noastră pecetea lui Hristos». Ioan a răspuns: «Pentru a primi pecetea lui Hristos, nu bani vi se cer, ci credinţă curată. Cât despre banii aceştia, împarte-i celor nevoiaşi şi vei primi harul lui Dumnezeu». După ce i-a învăţat, el i-a botezat în numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh, şi i-a trimis în pace la casa lor. Noi am rămas în casa lui Miron un timp îndelungat, fără a merge mai departe. Şi toţi veneau acolo pentru a primi învăţătura şi botezul.

Templul lui Apollo

Trei ani au trecut de la sosirea noastră în Patmos. Şi o mulţime de oameni au trecut la credinţa întru Hristos şi au fost botezaţi de Ioan. într-o zi, am mers într-o piaţă din apropierea templului lui Apollo. Şi era acolo o mulţime mare, în care unii erau credincioşi, iar alţii nu. Preoţii lui Apollo au început să zică: «Oameni fără minte, la ce vă folosesc cuvintele acelui mincinos? Nu ştiţi oare că el este surghiunit pentru vrăjitorie? De ce vă amăgiţi singuri şi-l ascultaţi pe acest bărbat vrednic doar de milă, care îi supără pe zeii noştri nemuritori?» Auzind acestea, Ioan a spus preoţilor: «Iată, în numele lui Hristos, casa voastră va fi pustiită!» Şi, în acea clipă chiar, templul lui Apollo s-a prăbuşit, dar nimeni nu a fost rănit. Atunci preoţii au prins pe Ioan şi i-au dat

120

multe lovituri de bici. Apoi l-au dus la cârmuitorul Achila, căruia i s-au plâns: «Ioan, acest surghiunit, a dărâmat cu vrăjitoria sa templul lui Apollo». Auzind aceasta, cârmuitorul s-a tulburat şi mult s-a întristat. A poruncit să fim puşi în lanţuri şi aruncaţi în cea mai întunecată temniţă.

Când Miron şi fiul său, Apolonide, au aflat ce se abătuse asupra noastră, au mers înaintea cârmuitorului Achila. Apolonide i-a vorbit: «Cu toţii cunoaştem mărinimia, mila şi înţelegerea ta faţă de cei nevoiaşi. De aceea mă rog de înălţimea ta ca străinul Ioan să fie lăsat în grija noastră. Dacă i se va găsi vreo vină, îl vom aduce în faţa ta în orice clipă vei binevoi». Guvernatorul i-a răspuns: «Despre acest bărbat am auzit multe care întăresc învinuirea de vrăjitorie. Dacă vă scapă prin vrăjile sale? Ce ne vom face atunci?» Ei au răspuns: «Pentru aceasta suntem gata să răspundem cu capetele noastre şi cu toată averea noastră». Deoarece cârmuitorul preţuia mult pe Miron şi pe Apolonide, familia lor fiind cea mai respectată din toată cetatea, am fost lăsaţi în grija lor. Tatăl şi fiul au venit în temniţa noastră, ne-au dezlegat şi ne-au luat înapoi în casa lor. Miron a zis lui Ioan: «Stai în casa slugii tale şi nu mai ieşi prin piaţă, căci mulţi dintre locuitorii acestei cetăţi sunt răi şi cruzi şi mi-e teamă că o să te omoare». Ioan a răspuns: «Frate Miron, Hristos nu m-a trimis să mă odihnesc în case, ci mai degrabă la oamenii răi şi cruzi, când a zis: Vă trimit ca pe nişte miei în mijlocul lupilor, şi iarăşi: în împărăţia cerurilor vom intra trecând prin pătimiri multe. Iată de ce sunt gata, în numele lui Hristos, să fiu batjocorit, să îndur cu răbdare bătăi, să mă bucur de osândă, să mor în orice zi pentru Hristos».

121

Vindecarea tânărului îndrăcit şi a paraliticului

A doua zi, Ioan m-a luat într-un loc numit «Norocul», unde stătea un paralitic. Când ne-a văzut apropiindu-ne, acesta a zis lui Ioan: «învăţător al creştinilor, nu trece cu vederea pe sluga ta, căci şi eu sunt străin, ca şi tine! Nu mă nesocoti şi nu te întoarce de la mine! Am aici puţină pâine şi puţin vin şi te rog să mă fericeşti mâncând împreună cu mine». Apostolului lui Hristos i s-a făcut milă de el şi i-a zis: «Astăzi vom mânca şi ne vom bucura împreună». Am mai înaintat puţin şi am întâlnit o ţărancă văduvă. Ea plângea şi ne-a întrebat: «Unde este templul lui Apollo?» Ioan i-a zis: «La ce-ţi trebuie templul?» Femeia a răspuns: «Am un singur fiu şi în el a intrat un duh rău care-l chinuieşte deja de treizeci şi trei de zile. Aşa că am venit să întreb pe Apollo ce să fac pentru fiul meu. Dar nu ştiu unde se află templul, căci nu am mai fost niciodată în această cetate». Apostolul a ascultat pe femeie şi i-a zis: «întoarce-te la casa ta, o, femeie, căci, prin puterea lui Hristos, chiar în această clipă fiul tău a fost curăţat de duhul cel rău». Femeia, crezând că Ioan era unul dintre preoţii lui Apollo, a crezut cele spuse de el şi s-a întors acasă. Ea a găsit pe fiul său slobozit de duhul cel rău şi bine dispus. După ce Ioan a sfătuit oamenii de acolo, vorbindu-le despre împărăţia cerurilor, ne-am întors la locul unde ne aştepta paraliticul. Atunci apostolul a zis omului: «Iată, am venit să împărţim cu tine mâncarea ta, aşa cum ne-ai cerut; dar cine ne va servi?» Paraliticul a zis: «Oameni buni, eu, sluga voastră, vă voi ruga să mă serviţi voi pe mine». Ioan a răspuns: «Nu. în numele lui Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu, ridică-te şi serveşte-ne». Apoi l-a

122

luat de mână şi el s-a ridicat şi ne-a slujit cu bucurie şi mulţumire, preamărind pe Dumnezeu.

Când ne-am săturat, ne-am ridicat. Şi, mulţumind Domnului, ne-am întors la casa lui Miron. Acolo era nepotul acestuia, Rodon, şi el l-a rugat stăruitor pe Ioan să-l boteze. După ce apostolul i-a dat din învăţătura lui, Rodon a fost botezat în numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh. A doua zi a venit străinul care fusese paralitic şi apoi de Ioan tămăduit. S-a închinat adânc în faţa lui Ioan, rugându-l fierbinte: «întristat foarte eram pentru boala trupului meu, care acum e vindecată. Acum lecuieşte-mi te rog şi sufletul cu pecetea Dumnezeului tău». Toţi cei care au văzut pe fostul paralitic sănătos şi mergând au fost uimiţi; iar el povestea tuturor cum a fost însănătoşit. Ioan i-a dat învăţătură şi l-a botezat, poruncindu-i să îndeplinească sârguincios poruncile Domnului, ca să nu mai pătimească din pricina vreunui alt rău.

Car, iudeul

Peste câteva zile am părăsit casa lui Miron şi am mers într-un loc lângă mare, numit Proclu, unde erau prăvălii în care se tăbăceau piei de animale. Unul dintre tăbăcari era un iudeu pe nume Car, care a început să stea de vorbă cu Ioan despre Pentateuh. Inspirat de Duh, apostolul a tâlcuit iudeului înţelesul Scripturilor. Car era gâlcevitor şi se împotrivea cuvintelor rostite de Ioan. însă apostolul, cu mare blândeţe, a arătat iudeului cuvintele prorocilor despre Fiul lui Dumnezeu, întrupare, cruce şi învierea Domnului, săvârşite toate cu voia cerului, după cum prorocit a fost de ei toţi. Când a auzit Car aceasta, a luat-o ca pe o ocară şi a zis lui Ioan: «Taci, rătăcitule!» Şi, la aceste cuvinte, iudeul a devenit

123

surd şi mut. Toţi cei acolo de faţă s-au minunat cum Ioan l-a lăsat pe acesta fără grai şi au crezut în Hristos. Atunci Ioan s-a întors la ei şi le-a zis: «De ce vă miraţi, oamenilor? El singur şi-a chemat pedeapsa! Oare nu ştiţi că cei ce nu cred aceste cuvinte sunt în necurăţie, plătesc pentru aceasta şi apoi ei cred?» Filosoful Areotes stătea în apropiere şi a zis lui Ioan: «învăţătorule, mierea nu are pic de amărăciune şi laptele nu face rău». Apoi, arătând spre Car şi făcându-i acestuia semn să cadă la picioarele lui Ioan, Areotes a continuat: «Părinte, te rog să dezlegi pe acest bărbat, pe care tot tu l-ai legat, aşa cum se cuvine în numele iubirii şi al milostivirii». Atunci lui Ioan i s-a făcut milă de Car şi a zis: «în numele lui Iisus Hristos a fost închisă gura ta, iarăşi în numele Său, deschidă-se buzele tale!» Şi îndată Car şi-a recăpătat glasul. Toţi au fost foarte mişcaţi şi au crezut, primind botezul în numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh. După aceasta, am mers la casa lui Rodon şi am rămas acolo o vreme. A doua zi, Car ne-a căutat şi, găsindu-ne, a căzut la picioarele lui Ioan şi i-a zis: «Rabbi, tu cunoşti din Scripturi că părinţii noştri au întristat şi au mâniat pe Dumnezeu şi s-au lepădat de El, care era viaţa lor, care este nădejdea şi lauda tuturor neamurilor. Pentru că am păcătuit împotriva lui Dumnezeu şi a ta, care ai fost trimis de El, cer îndurarea ta şi te rog fierbinte să-mi oferi pecetea lui Hristos». Atunci Ioan l-a învăţat pe Car şi l-a botezat în numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh.

Chinops magul

Era pe insula Patmos un vrăjitor pe nume Chinops, care trăia în sălbăticie şi de mulţi ani vorbea cu duhurile

124

necurate. Din pricina prezicerilor de el făcute, mulţi locuitori ai insulei îl credeau sfânt. Preoţii lui Apollo, furioşi pe Ioan pentru că le dărâmase templul zeului lor şi pentru că îi făcuse pe toţi oamenii să urmeze învăţătura lui Iisus Hristos, au mers la Chinops şi i s-au plâns de apostolul lui Hristos. Ei i-au cerut vrăjitorului răzbunare pentru pângărirea zeilor, adăugând că până şi numele lui, al lui Chinops, fusese uitat de toţi localnicii. Au mai spus şi că Miron şi Apolonide au slobozit din temniţă pe Ioan, după ce preoţii se plânseseră cârmuitorului Achila. Chinops, care trăia de mult timp în acel loc fără a-l fi părăsit vreodată, nu voia să meargă în cetate. Oamenii însă veneau tot mai des la el pentru diferite nevoi. Vrăjitorul a făgăduit să trimită la casa lui Miron un duh rău pentru a lua sufletul lui Ioan şi a-l da judecăţii de apoi. A doua zi de dimineaţă, el a trimis la Ioan pe unul dintre duhurile diavoleşti mai însemnate, poruncindu-i să aducă sufletul lui Ioan. Ajungând la casa lui Miron, diavolul a stat în locul în care era Ioan. Dar Ioan, simţindu-l, i-a zis: «în numele lui Hristos, îţi poruncesc să nu părăseşti acest loc până nu îmi vei spune cu ce scop ai venit la mine».

Legat de cuvintele lui Ioan, diavolul a zis: «Preoţii lui Apollo au venit la Chinops şi au rugat să vină în cetate şi să te omoare, dar el nu a vrut să vină, zicând: Am trăit în acest loc mulţi ani la rând fără a-l părăsi. De ce să mă ostenesc acum pentru un om neînsemnat şi de nimic? Mergeţi în drumul vostru şi dimineaţă voi trimite un duh şi el va lua sufletul lui şi-l va aduce la mine şi eu îl voi da judecăţii de apoi». Atunci Ioan a zis diavolului: «Te-a mai trimis vreodată să iei suflet omenesc şi să i-l aduci lui?» Diavolul a răspuns: «M-a trimis şi am omorât oameni, dar niciodată nu i-am adus vreun suflet».

125

Atunci Ioan l-a întrebat: «Din ce pricină te supui lui Chinops?» Diavolul a spus: «Toată puterea lui satana este cu el şi mai-marii noştri au o înţelegere cu el. Chinops ne ascultă pe noi, iar noi pe el». Atunci a zis Ioan: «Eu, un apostol al lui Iisus Hristos, îţi poruncesc ţie, duh rău, să nu te mai apropii de locuinţele oamenilor şi nici să nu te mai întorci la Chinops, ci să pleci în chinuri de pe această insulă!» Şi îndată diavolul a părăsit insula. Chinops, văzând că duhul nu s-a întors, a mai trimis unul; însă şi acesta a avut aceeaşi soartă. Apoi a mai trimis doi prinţi ai întunericului: unuia i-a poruncit să meargă la Ioan, iar celuilalt să stea de veghe şi să-i aducă răspuns. Cel care a mers la Ioan a avut aceeaşi soartă ca şi cel dinainte, însă diavolul ce stătea de pază, văzând ce a păţit tovarăşul său, a zburat înapoi la Chinops şi i-a povestit cele întâmplate. Chinops s-a umplut de mânie şi, luând cu el o mulţime de diavoli, a mers în cetate. întreaga aşezare s-a bucurat la vederea lui Chinops şi, apropiindu-se de el, i s-au închinat toţi, cinstindu-l. Găsind pe Ioan printre oameni, Chinops s-a întărâtat şi a zis gloatei: «O, voi, oameni orbiţi, care v-aţi îndepărtat de la calea cea dreaptă, răspundeţi chemării mele! Dacă Ioan este drept şi tot ce spune el este adevărat, lăsaţi să-mi vorbească mie şi să facă şi el minunile pe care eu le fac. Şi veţi vedea care dintre noi este mai mare: Ioan sau eu. Dacă se va dovedi mai puternic decât mine, voi crede şi eu cuvintelor şi faptelor sale».

Chinops a zis unui tânăr: «Tinere, tatăl tău trăieşte?» El a răspuns: «Este mort». Şi Chinops a zis: «Cum a murit?» Tânărul a spus: «Era marinar; şi când corabia s-a scufundat, s-a înecat în mare». Chinops a zis lui Ioan: «Arată-ţi acum puterea, Ioan, ca să putem crede cele vorbite de tine: adu-l viu pe tatăl acestui băiat».

126

Ioan a răspuns: «Hristos nu m-a trimis să aduc morţii din mare, ci să învăţ oamenii rătăciţi». Atunci Chinops a vorbit oamenilor: «Acum mă veţi crede că Ioan nu este decât un mincinos care vă înşală! Prindeţi-l şi legaţi-l până ce eu voi aduce viu pe tatăl acestui băiat».

Ei au prins pe Ioan, iar Chinops şi-a întins mâinile şi a lovit apa cu ele. Când din mare s-a auzit un plescăit, oamenii s-au înfricoşat. Şi Chinops nu s-a mai văzut. Toţi au strigat atunci: «Mare eşti tu, Chinops!» Şi îndată Chinops a apărut din mare, ţinând parcă pe tatăl băiatului. Cu toţii au rămas înmărmuriţi. Chinops a zis: «Acesta este tatăl tău?» «Da, domnule», a răspuns tânărul. Atunci oamenii au căzut la picioarele lui Chinops şi erau gata să-l omoare pe Ioan. Dar Chinops i-a oprit, zicând: «Aşteptaţi să vedeţi altele şi mai mari, apoi îl veţi ucide». Apoi, chemând un alt om, a zis: «Tu nu ai avut un fiu?» Şi acela a răspuns: «Da, domnule, pizma a făcut pe cineva să-l omoare». Chinops a strigat tare, chemând pe nume atât ucigaşul, cât şi pe cel ucis; şi ei s-au înfăţişat înaintea lui. Chinops a zis lui Ioan: «Ai rămas mirat, Ioan?» Sfântul Ioan i-a răspuns: «Nu, nu sunt mirat de acest fapt». Chinops a zis: «Vei vedea mai multe şi atunci te vei minuna; şi nu vei muri până ce nu te voi înspăimânta cu semnele mele». Ioan a răspuns lui Chinops, zicând: «Semnele tale vor fi curând neputincioase». Auzindu-l vorbind aşa, oamenii au tăbărât asupra lui Ioan şi l-au bătut până ce l-au crezut mort. Atunci Chinops a vorbit aşa oamenilor: „Lăsaţi-l fără de îngropăciune, ca să-l rupă în bucăţi păsările». Şi, plecând din acel loc, ei se bucurau împreună cu Chinops.

Pe la ora două din noapte, peste cetate domnea o linişte de mormânt. Eu m-am apropiat de Ioan şi l-am auzit zicând: «Prohor, copilul meu». Suspinând, am răspuns:

127

«Ce este?» El mi-a zis: «Grăbeşte-te la casa lui Miron, unde s-au adunat toţi fraţii şi vesteşte-i că Ioan trăieşte, că nu a păţit nici un rău şi că se va întoarce acolo». Aşa că m-am dus la casa lui Miron, unde am găsit pe toţi fraţii plângându-l pe Ioan. Toţi s-au mirat când m-au văzut, iar eu le-am zis: «Fraţilor, nu vă întristaţi, ci bucuraţi-vă întru Domnul, căci învăţătorul nostru trăieşte! El m-a trimis să vă vestesc ca să vă liniştiţi». Când au aflat de la mine că Ioan trăieşte, nu au mai stat să asculte nimic. Au sărit cu toţii şi s-au dus repede să găsească pe Ioan, pe care l-au aflat rugându-se; şi au zis toţi: Amin. Şi apoi s-au îmbrăţişat. Pe când toţi plângeau de bucurie şi preamăreau pe Dumnezeu, Ioan le-a zis: «Fraţilor, vegheaţi ca nimeni dintre voi să nu fie amăgit de semnele lui Chinops, căci năluci erau toate cele de el făcute. Staţi departe de el şi rămâneţi la casa lui Miron şi veţi vedea harul lui Dumnezeu». Cu acestea şi multe alte învăţăminte a încurajat el pe fraţi şi i-a trimis în pace.

Biruinţa Sfântului asupra lui Chinops

Nu mult după aceea, păgânii au aflat că Ioan învăţa oamenii în locul în care erau omorâţi cu pietre răufăcătorii. Chinops a chemat un diavol cu ajutorul căruia făcea solomonii şi, venind în acel loc, i-a zis lui Ioan: «Te-am lăsat în viaţă pentru că voiam să aduc asupra ta şi mai mare ocară şi batjocură. Vino pe ţărmul nisipos al mării. Acolo vei vedea slava mea şi vei fi ruşinat». Apoi s-a întors către mulţimea care-l însoţea şi a zis: «Ţineţi pe acest om până ce eu vă voi arăta semne şi mai mari decât înainte; apoi îl voi trimite la pedeapsa cea de veci». Când au ajuns pe ţărm, erau acolo mulţi bărbaţi şi femei care înmiresmau locul cu tămâie şi se rugau. Când l-au văzut pe Chinops, au căzut la pământ, slăvindu-l. Trei diavoli îl însoţeau, cei despre care oamenii credeau că erau bărbaţii pe care Chinops îi înviase din morţi. Atunci Chinops a zis celor ce-l ţineau pe Ioan: «Nu-l lăsaţi şi nici să nu părăsească nimeni acest loc până ce nu va vedea slava mea». Şi, lovind din palme cu putere, Chinops s-a aruncat în mare, nemaivăzându-se. «Mărire ţie, o, Chinops», striga mulţimea, «căci nu este altul mai mare decât tine!» Atunci Ioan a întins mâinile în lături, în formă de cruce, şi a poruncit diavolilor ce stăteau acolo, având chip de om, să nu plece. Apoi s-a rugat: «O, Dumnezeule şi Tată al Domnului nostru Iisus Hristos, Care cu semnul crucii Tale ai dat putere robului Tău Moise să pună pe fugă amaleciţii! Aruncă în străfundurile mării pe înşelătorul Chinops, ca să nu mai vadă niciodată soarele şi nici să se mai numere printre cei vii!» Şi aşa s-a şi întâmplat, căci s-a auzit un tunet uriaş şi marea s-a tulburat dintr-o dată şi s-au ridicat valuri. Şi Chinops nu a ieşit din mare, ci a rămas în adâncuri, precum Faraonul cel rău în vechime.

Diavolilor, pe care mulţimea îi considera oameni înviaţi din morţi, Ioan le-a zis: «în numele lui Iisus Hristos, Care a fost răstignit şi a înviat în a treia zi, plecaţi de pe această insulă». Şi ei au pierit pe dată. însă cei ce credeau că cei morţi se întorseseră cu adevărat, adică tatăl care se înecase şi fiul care fusese omorât, erau supăraţi pe Ioan. Unul dintre ei i-a spus: «Vrăjitorule, întoarce-mi fiul!» Iar celălalt a zis: «Blestematule, şarlatanule, adu-mi tatăl înapoi!» Apoi toţi au strigat: «Dacă erai om bun, i-ai fi adunat pe cei pierduţi şi despărţiţi! însă răufăcător fiind, i-ai alungat pe cei pe care binefăcătorul nostru Chinops i-a adus printre noi. De nu

129

vrei să mori chiar acum, adu degrabă înapoi pe bărbaţii dispăruţi». Cei mai plini de furie voiau să omoare pe Ioan, dar alţii i-au oprit, zicând: «Să nu-l ucidem până ce nu se întoarce marele Chinops. El ne va spune ce să facem».

învierea celor trei copii

Oamenii s-au aşezat pe nisip şi au aşteptat pe Chinops timp de trei zile şi trei nopţi, strigând din când în când cu glas tare: «O, mărite Chinops, ajută-ne!» De foame, de sete şi din pricina soarelui arzător, mulţi dintre ei au leşinat şi zăceau fără simţire. Trei dintre copiii lor au murit. Ioan îi privea şi se întrista de amăgirea şi împietrirea inimilor lor. Oftând şi văitându-se, el s-a rugat lui Dumnezeu, zicând: «O, Doamne, Făcătorule şi Dătătorule a toată suflarea şi făptura, pentru Care eu pătimesc toate acestea! Grăbeşte-Te şi deschide ochii acestor oameni pentru ca nimeni dintre ei să nu piară». Apoi s-a întors către mulţime şi a zis: «Oameni şi fraţi, ascultaţi-mă! Astăzi este a patra zi în care nu aţi mâncat, aşteptându-l pe Chinops, care nu se mai poate întoarce în veci. De aceea vă rog să plecaţi de aici şi fiecare să se întoarcă la casa lui să mănânce pâine». Atunci, cei ai căror copii muriseră de foame l-au rugat pe Ioan să-i ajute. Sfântul s-a rugat: «O, Doamne Iisuse Hristoase, prin Care cei adormiţi de veacuri şi veacuri se vor ridica în acea înfricoşată zi a judecăţii, când trâmbiţa va răsuna! Dă-mi mie, robul Tău, sufletele acestor trei copii, ca să slăvesc numele Tău cel sfânt întru mântuirea acestor oameni». Şi de îndată ce şi-a încheiat rugăciunea, cei trei morţi s-au reîntors la viaţă. Acest semn a fost văzut de cei ce se aflau în apropiere; şi toţi

130

au căzut la picioarele lui Ioan, mărturisind: «Cu adevărat amăgiţi foarte am fost! Tu eşti învăţătorul cel întru dreptul cuvânt!» Când apostolul lui Hristos a văzut că duhul lor era pe drumul cel bun şi ei au cunoscut adevărul, Ioan a vorbit celor rămaşi: «Mergeţi în pace la casele voastre să mâncaţi şi să prindeţi puteri. Eu voi merge la casa robului lui Dumnezeu, Miron. Mâine mă voi întoarce aici şi vă voi vorbi aşa cum se cuvine». Apoi a rostit o rugăciune şi toţi au plecat în pace.

Când Ioan şi cu mine am intrat în casa lui Miron, a fost mare bucurie şi mulţumire acolo. Şi Ioan a mângâiat pe toţi cu cuvinte de Sfântul Duh insuflate. Apoi a fost întinsă masa şi am mâncat şi am preamărit pe Domnul, bucurându-ne în sufletele noastre. A doua zi, cu mare zarvă, locuitorii au venit la casa lui Miron şi strigau cu toţii: «Miron, multlăudatule Miron, dă-ne nouă pe învăţător ca să ne fericească şi să ne înveţe şi pe noi!» Însă Miron se temea ca nu cumva ei, chemând pe Ioan afară, să-i facă vreun rău sau chiar să-l omoare. Apostolul a priceput teama lui Miron şi a zis: «De ce se tulbură inima ta? Cred întru Hristos că aceşti oameni nu-mi doresc nici un rău». Când oamenii au văzut pe Ioan, s-au bucurat mult şi au strigat tare: «Tu eşti binefăcătorul sufletelor noastre! Tu eşti cel ce ne va lumina cu ştiinţă despre lumina cea nepieritoare!» Atunci Sfântul Ioan le-a răspuns: «Eu sunt un om muritor ca şi voi. Ci voi să credeţi în Cel Care m-a trimis, în Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu, Care este adevăratul binefăcător şi Lumina călăuzitoare a sufletelor oamenilor. El şi-a făcut milă de neamul omenesc, ce înfundat era în adâncurile necunoaşterii şi în înşelăciunea diavolilor. Şi El a binevoit, în mare mila Sa, să Se întrupeze din sfânta Fecioară şi să fie Om, rămânând totodată Dumnezeu;

131

Om, asemănător nouă în toate privinţele, în afară de păcat. El a fost răstignit cu voia Sa şi, prin moartea Sa, a biruit moartea, luând iadului sufletele celor aflaţi acolo şi slobozindu-le pe acestea. El a înviat în a treia zi şi ne-a trimis prin lume pe noi, ucenicii Săi, şi pe alţi învăţători întru numele Său, să vestim împărăţia Sa. Prin Sfântul Duh, El ne-a dat nouă putere mare asupra duhurilor necurate şi putinţa de a săvârşi minuni şi a vindeca tot felul de boli; şi, pentru aceasta, toate neamurile se întorc spre Dumnezeul adevărat şi Atoatefăcătorul. Copiii mei, nu acoperiţi urechile voastre, ci depărtaţi-vă de minciună şi apropiaţi-vă de lumina adevărului». Ioan i-a sfătuit şi i-a mângâiat cu acestea şi cu multe alte lucruri; şi mulţi dintre ei au crezut şi au fost botezaţi în casa lui Miron.

Filon, iudeul

în cetatea aceea era un iudeu pe nume Filon, bărbat învăţat şi care cunoştea bine legea lui Moise. El avea o soţie ce suferea de lepră. Odată a dat peste Ioan în piaţă şi a făcut vorbire cu el despre Cărţile lui Moise. La orice cuvânt al lui Ioan, el se împotrivea. Şi l-a înfruntat aşa pe Ioan timp de două zile. în a treia zi, el tot se mai încăpăţâna, chiar dacă făcuseră vorbire multă; aşa că Ioan a zis: «Filon, Filon, Sfintele Scripturi nu cer limbuţie, ci supunere faţă de învăţăturile lor şi o inimă curată». Pe când vorbeau astfel, s-au apropiat de un bărbat ce avea friguri şi care fusese culcat pe pământ de rudele sale, pentru ca să-l vindece Ioan în trecerea sa pe acolo. De aceea, pe când Ioan se îndepărta de Filon, un tânăr ce stătea lângă cel bolnav a strigat, zicând: «învăţător al creştinilor, te rog fierbinte, apropie-te de acest om bolnav

132

şi vindecă-l!» Atunci Ioan s-a alăturat lor şi a zis: «în numele lui Iisus Hristos, ridică-te şi mergi la casa ta». Pe dată bolnavul s-a ridicat, cinstindu-l pe Ioan, şi s-a întors la casa lui, preamărind pe Dumnezeu. Filon, care văzuse cele făcute de Ioan, a alergat la el, l-a luat de mână şi l-a întrebat: «învăţătorule, ce este iubirea?» Apostolul a răspuns: «O, păstorule al legii, Dumnezeu este iubire; şi cel ce are iubire pe Dumnezeu îl are!» Filon a continuat: «Dacă este aşa, arată iubirea lui Dumnezeu şi vino acasă la mine. Să mâncăm împreună pâine, ca Dumnezeu să fie cu noi». îndată Ioan a mers cu el. De cum au intrat în casa lui Filon, soţia acestuia a fost curăţată de lepră. Filon, mai înainte încăpăţânat şi gâlcevitor, a căzut acum la pământ în faţa apostolului şi a zis: «învăţătorule, nu te supăra pe mine pentru cuvintele pe care le-am rostit împotriva învăţăturilor tale, ci înseamnă-ne pe mine şi pe a ta gazdă, soţia mea, cu pecetea lui Hristos». Atunci Ioan le-a dat învăţătură şi i-a botezat, pe ei şi pe toţi cei din casa lor, rămânând acolo timp de trei zile.

Preotul lui Apollo

Apoi am plecat din casa lui Filon şi am mers într-un loc lângă mare, unde erau adunaţi mulţi dintre cei învăţaţi de Ioan. Au venit acolo şi preoţii lui Apollo, care merseseră la Chinops pentru a vorbi împotriva lui Ioan. Unul dintre ei, voind să încerce pe Ioan, a zis apostolului: «învăţătorule, am un fiu olog de ambele picioare. Vindecă-l, ca să cred şi eu în Cel răstignit». Şi Ioan a zis preotului: «Dacă vei crede în Hristos, El va vindeca pe fiul tău». El a răspuns: «Nu, mai întâi fă-l bine pe fiul meu şi apoi voi crede». Atunci Ioan a zis cu glas tare:

133

«Nu încerca pe Cel Care nu poate fi încercat! Nu lăsa lipsa ta de credinţă să devină ocară! Pentru că în numele lui Iisus Hristos vei fi schilodit de ambele picioare!» Şi, în aceeaşi clipă, muşchii şi vinele acelui bărbat s-au înmuiat şi el a căzut la pământ, rămânând nemişcat. Atunci Ioan a spus celuilalt preot: «Mergi la casa acestui paralitic şi arată ucenicului meu copilul bolnav». Aşa încât am mers la casa acelui preot şi am zis suferindului: «Ioan, apostolul lui Hristos, mi-a spus să mă grăbesc la tine în numele Celui Răstignit». în aceeaşi clipă, tânărul s-a ridicat şi m-a urmat. A venit în faţa lui Ioan şi i s-a închinat. Preotul schilod de ambele picioare şi-a văzut fiul şi a strigat printre lacrimi, cu glas tare: «Ai milă de mine, ucenic al milostivului Dumnezeu!» Ioan şi-a făcut milă de el şi, însemnându-l de trei ori cu semnul crucii, l-a lăsat iarăşi sănătos. Toţi cei care stăteau prin preajmă s-au minunat de puterea lucrărilor lui Hristos şi au crezut. Aşa că, ceva mai târziu, Ioan a botezat pe acel preot şi pe fiul său, precum şi pe toţi din casa lor.

Vindecarea bărbatului bolnav de idropică

A doua zi am mers într-un loc unde era o boltă numită Domestia; şi acolo se adunaseră mulţi dintre cei învăţaţi de Ioan. în apropiere se afla un bărbat ce suferea de şase ani de idropică. Boala îl marcase atât de tare, încât nici nu mai putea vorbi. Prin semne, el a cerut hârtie şi cerneală şi a scris lui Ioan acestea: «Către apostolul şi ucenicul lui Hristos! Miluieşte-mă pe mine, nefericitul suferind, şi ia de la mine boala aceasta». Ioan a luat hârtia şi a scris, răspunzând: „Bărbatului bolnav de idropică, de la Ioan, apostolul lui Hristos: în numele

134

Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh, recapătă-ţi sănătatea». Când idropicul a primit scrisoarea, s-a ridicat pe loc, de parcă fusese sănătos de când lumea. Când oamenii au văzut aceasta, au strigat tare: «Mărire ţie, Dumnezeul lui Ioan, Cel Care săvârşeşti minuni atât de mari!» Mulţi dintre ei au dorit să fie botezaţi, printre care şi bărbatul care fusese idropic şi care a căzut la picioarele lui Ioan şi l-a rugat să-l lumineze. Şi Ioan l-a învăţat şi l-a botezat în aceeaşi zi.

Soţia cârmuitorului Achila

În acea vreme, s-a întâmplat ca soţia cârmuitorului Achila să se afle de trei zile în chinurile facerii, neputând naşte copilul. Ea era pe moarte. Guvernatorul a trimis oamenii lui la Ioan, rugându-l pe acesta din toată inima: «Bărbat al lui Dumnezeu, vino degrabă şi ne ajută!» Apostolul s-a dus repede şi, îndată ce s-a apropiat de casă, femeia a născut. Guvernatorul a rostit: «După cum se vede, ai adus binecuvântarea în casa noastră». Ioan a răspuns: «De vei crede în Mântuitorul Hristos, mântuirea va intra în casa ta». Guvernatorul a răspuns: «Am crezut şi cred în Cel Care te-a trimis pe tine, în Hristos Care este Mântuirea tuturor oamenilor». Şi apostolul lui Hristos l-a învăţat şi l-a botezat în numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh. Şi soţia lui Achila a dorit să fie botezată, dar Ioan i-a zis: «Nu se cuvine să fii botezată înainte de a trece patruzeci de zile de când ai născut». Atunci cârmuitorul a încercat să-i dea lui Ioan o sumă mare de bani, zicând: «Ia aceasta, părinte, de la fiul tău şi binecuvântează casa mea». Apostolul lui Hristos a răspuns: «Nu se poate binecuvânta casa ta pentru bani. Dar mergi tu însuţi şi împarte-i săracilor; şi

135

astfel casa ta va primi binecuvântarea». Am rămas la casa cârmuitorului timp de trei zile şi apoi ne-am întors la casa lui Miron, unde s-au adunat mulţi oameni şi Ioan a binevestit. Mai târziu a hirotonit preoţi şi ei au ţinut sfânta liturghie şi toţi s-au împărtăşit cu Sfintele Taine, primind harul Domnului Căruia i se cuvine mărire şi slavă în vecii vecilor. Amin.

Jertfele omeneşti în Mirinusa

După ce am stat în Flora timp de trei ani, am părăsit locul acela şi am mers până ce am ajuns în cetatea Mirinusa. Era prima zi din august. Am mers într-un loc numit Piasterion, unde se adunaseră conducătorii cetăţii. Cu ei era un tânăr legat cu lanţuri de fier, ţinut pironit la pământ. Ioan a întrebat pe unul dintre cei ce stăteau în preajmă: «Pentru ce a fost legat acest tânăr?» Bărbatul a răspuns: «în prima zi a fiecărei luni noi oferim o jertfă curată binefăcătorului nostru, lupul». Ioan a zis: «Şi ce este acest lup, aş vrea să ştiu?» Omul a răspuns: «Noi îl cinstim pe marele zeu-lup, pe care îl sărbătorim astăzi. Dacă doreşti să-l vezi, vino înaintea ceasului al patrulea al zilei. Atunci vei vedea preoţii mergând împreună cu oamenii acolo unde apare zeul. Mergi cu ei şi vei vedea pe zeul nostru». Ioan a mai zis: «Văd că eşti un bărbat simţitor, cunoscător şi plin de toate virtuţile. De vreme ce eu sunt un străin şi vreau să văd lupul, arată-mi-l, te rog, şi îţi voi oferi un dar însemnat». Bărbatul s-a învoit să-i arate lui Ioan lupul. El ne-a dus la un râu şi a zis: «De aici iese zeul nostru şi se arată oamenilor». Brusc, pe când noi vorbeam aşa, cam înjurul celui de-al patrulea ceas al zilei (10.00 dimineaţa), din apă a ieşit un diavol având chip de lup uriaş. Ioan l-a văzut şi a zis:

136

«Vorbesc ţie, duh rău». Diavolul a stat în loc. Ioan l-a întrebat: «De câţi ani eşti tu aici?» Diavolul a răspuns: «De o sută şaizeci şi cinci de ani». Ioan a continuat: «îţi poruncesc ţie, în numele lui Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu Celui viu, depărtează-te şi nu te mai întoarce niciodată pe ostrovul acesta şi rămâi în pustietate şi în locuri părăsite». Atunci diavolul a dispărut pe loc. Omul, văzând marele semn înfăptuit de Ioan, a căzut la picioarele lui, zicând: «Stăpâne, spune-mi, te rog, cine eşti, căci văd că tu porunceşti zeilor şi ei ţi se supun ţie cu tremur». Ioan a zis: «Eu sunt Ioan, apostolul lui Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu. Cel pe care-l numeşti lup este un duh rău, care duce în ispită sufletele oamenilor. Dar Hristos m-a trimis să izgonesc diavolii şi să arăt oamenilor calea adevărului». Când bărbatul a auzit aceasta, a zis lui Ioan: «Te rog, o, bărbat al lui Dumnezeu, fă-mă şi pe mine rob al lui Hristos». Aşa că Ioan l-a învăţat şi l-a botezat în râul acela.

în timp ce Ioan mai sfătuia încă pe bărbatul cel luminat, iată, preoţii diavoleşti au adus pe tânărul ce trebuia jertfit pentru diavol, legat cu lanţuri de fier. Ei i-au legat picioarele şi au făcut pregătirile cele de trebuinţă. Cu suliţe în mâini, au început să-l aştepte pe diavol. Aceasta deoarece diavolul apărea mai întâi ca nălucă, înnebunindu-i de teamă şi cutremur, iar apoi îl omora pe tânărul adus drept jertfă. Mult timp au aşteptat ei ca diavolul să se arate din apă. Ioan s-a apropiat încet de ei şi a zis: «O, bărbaţilor, voi sunteţi amăgiţi de diavoli. Cel pe care voi îl luaţi drept zeu, lupul, este un diavol. Eu l-am alungat de pe această insulă, în numele lui Iisus Hristos, Fiul Dumnezeului meu. De ce mai stăruiţi în această nelegiuită jertfire? Dezlegaţi-l pe tânăr şi lăsaţi-l să plece. Vă voi amănunţi totul despre acest diavol, care până

137

acum v-a amăgit şi v-a ispitit sufletele». Preoţii au rămas înmărmuriţi la auzul acestor cuvinte, căci nimeni nu cutezase vreodată să vorbească astfel în acel loc, de teama diavolului. Atunci Ioan a continuat: «Bărbaţi, ascultaţi cele spuse de mine! Dezlegaţi pe acest tânăr! încetaţi această nesocotită şi fără de rost închinare la diavoli, încetaţi jertfirea de oameni, pentru că ei sunt icoana lui Dumnezeu! Căci eu am alungat acest lup şi l-am trimis în întuneric prin puterea Dumnezeului meu». Nici acum preoţii nu au cutezat să răspundă lui Ioan. Atunci el s-a apropiat de tânărul legat şi l-a slobozit zicând: «întoarce-te în cetate, la părinţii tăi». Apostolul a spus acestea deoarece nimănui dintre rudele celui jertfit nu-i era îngăduit să se apropie de locul în care lupul îşi sfâşia prada. Apoi Ioan s-a apropiat de preoţi şi a luat suliţele din mâinile lor, în vreme ce aceia stăteau înmărmuriţi. Şi nimeni nu a cutezat să-i spună lui Ioan vreun cuvânt, căci toţi erau fermecaţi şi se minunau de pieirea zeului lor. Cu timpul, s-au întors în cetate. Apoi Ioan s-a dus într-un loc numit Bolta Mică; şi mulţi au venit în jurul lui. El a început a-i învăţa şi a-i binevesti despre Hristos. Mulţi dintre cei ce ascultau au crezut şi au preamărit pe Dumnezeu pentru că a scăpat pe cel ce trebuia jertfit şi pentru că a făcut să piară diavolul cel rău şi, odată cu el, sîngeroasele fapte pe care acest necurat le săvârşea.

Moartea lui Monon în casa de baie

Preoţii lui Zeus erau încrâncenaţi foarte împotriva lui Ioan. Unul dintre ei avea un fiu, Monon, care se îmbăia zilnic la baia publică a cetăţii. într-o zi, Monon a fost sugrumat de un duh rău ce stăpânea casa de baie.

138

Când tatăl său, preotul, a auzit, a fugit la casa de baie, dar a găsit acolo doar leşul. Atunci s-a grăbit la Ioan şi i-a zis: «învăţător al creştinilor, iată, a venit timpul să cred şi eu în Dumnezeul pe care-L predici! Fiul meu a fost sugrumat de un duh rău în casa de baie; şi eu ştiu că, dacă tu vrei, poţi să-i redai viaţa, căci am aflat toate câte ai făcut în cetatea Flora». Ioan a zis preotului: «Crezi tu că eu pot face aceasta?» El a răspuns: «Da, cred!» Atunci Ioan l-a luat de mână şi l-a dus la locul din baie unde zăcea trupul tânărului; şi l-au aşezat pe acesta la picioarele lui Ioan. Tatăl a început să plângă amar şi a zis apostolului: «în numele Dumnezeului pe care-L predici, ai milă de mine şi ridică pe fiul meu». Atunci Ioan a rostit o rugăciune şi, luând mâna celui mort, a zis: «în numele lui Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu, ridică-te!» Şi îndată tânărul s-a ridicat şi Ioan i-a zis: «Ce ţi s-a întâmplat? Cum ai păţit aceasta?» Tânărul a răspuns: «Pe când mă spălam în baie, a intrat pe uşă un bărbat negru la faţă şi m-a sugrumat!» Ioan şi-a dat seama că acesta era diavolul care fusese alungat de el din casa de baie a lui Dioscoride, din Efes. De aceea a mers în baie şi a zis: «Cu tine vorbesc, duh rău. Spune-ne, de câţi ani eşti aici?» Diavolul a strigat, zicând: «De şase ani. Mai înainte am stăpânit casa de baie a lui Dioscoride din Efes şi am sugrumat pe fiul acestuia. Apoi am fost alungat de tine. Te rog, nu mă alunga şi din acest loc!» Atunci Ioan s-a adresat duhului rău, zicând: «în numele lui Iisus Hristos Cel Răstignit, îţi poruncesc ţie să te depărtezi de la acest ostrov şi să nu mai apari niciodată printre oameni, ci să stai în loc sălbatic şi nelocuit». Şi diavolul a pierit pe dată, supunându-se cuvântului lui Ioan. Preotul, văzând toate acestea, s-a dezis de amăgirea sa strămoşească şi a căzut la picioarele

139

lui Ioan, spunând: «Iată, cu, fiul meu şi toţi cei ai casei mele suntem în faţa ta; şi, orice ne vei zice, ne vom supune şi vom face». Ioan i-a zis: «Ştiu cu adevărat că Dumnezeu a făcut să se abată aceasta asupra fiului tău pentru binele sufletelor voastre. Toate acestea te-au făcut să cunoşti adevărul. Mai înainte te împotriveai cuvântului credinţei. Acum crezi în Cel Răstignit, Care te va mântui atât pe tine, cât şi casa ta». Preotul a răspuns: «Cred cu toată fiinţa mea, o, ucenic al adevăratului Dumnezeu». Apoi ne-a luat la casa lui şi a cerut să fie botezat. După ce Ioan l-a învăţat cele de trebuinţă şi l-a sfătuit, i-a botezat pe toţi în numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh.

Fiul văduvei

Am rămas acolo timp de şapte zile, bucurându-ne de minunile săvârşite de Dumnezeu prin Ioan. Apoi am plecat şi am mers într-un loc numit Flogheon. în apropiere se adunaseră toţi locuitorii cetăţii pentru a-l asculta pe Ioan. în acest timp, o văduvă şi-a croit drum prin mulţime şi a căzut la picioarele lui Ioan, zicând: «Slujitor al lui Dumnezeu, chem ca martor pe Dumnezeul în care crezi şi pe care-L vesteşti: ai milă de mine!» Ioan a întrebat-o: «Ce vrei să fac?» Femeia a continuat: «Soţul meu a murit şi m-a lăsat cu un copil de trei ani pe care l-am crescut cu mare chin şi greutate pentru ca să fie în rând cu lumea. Acum, un diavol a intrat în el şi am cheltuit tot ce aveam prin temple pentru sfintele zeităţi, precum şi pentru preoţii arţăgoşi, dar nu am izbutit să fac nimic bun pentru copilul meu prin toate acestea. De aceea te rog fierbinte, apostol al bunului Dumnezeu, ai milă de oropsita de mine şi vindecă pe fiul meu». Apostolul

140

a spus: «Mergi şi adu-l ca să-l pot vindeca». Femeia a crezut cuvintele lui Ioan şi s-a grăbit spre casa ei şi a zis fiului suferind: «Vino, să mergem la Ioan, apostolul lui Hristos, ca să te vindece». De îndată ce a rostit aceste cuvinte, diavolul l-a părăsit, chiar înainte de a merge la Ioan. Totuşi mama sa l-a adus la Ioan, aşa cum era, adică teafăr. Când mulţimea l-a văzut, a fost uimită şi preaslăvea pe Dumnezeu Care, prin apostolul Său, săvârşea mari minuni. Mulţi dintre cei ce au văzut aceasta au crezut şi au fost botezaţi de Ioan. Atunci Ioan a luat pe tânăr de mână şi a însoţit pe cei doi, pe fiu şi pe mamă, la casa lor. Acolo le-a dat învăţătură şi i-a botezat; şi am rămas la casa lor timp de trei zile.

Nimicirea templului lui Dionysos

în a patra zi am plecat din casa lor şi am mers într-o piaţă unde se adunaseră mulţi oameni pentru a asculta învăţăturile lui Ioan. Apostolul ştia că în acea zi idolatrii aveau să aibă mare sărbătoare pentru zeul Dionysos (Bachus), aşa că a mers şi a stat în apropierea templului, învăţând şi certând oamenii să se întoarcă la Dumnezeu, să se pocăiască şi să aibă credinţă în Domnul nostru Iisus Hristos. El a mai zis: «O, bărbaţi, de vreme ce Dumnezeu a făcut pe om după chipul Lui şi l-a înălţat dându-i cuget, nu se cuvine să vă purtaţi mai fără de minte decât dobitoacele proaste, ducând o viaţă neîmplinită şi trăind în ruşine, necinstindu-vă pe voi înşivă şi întinând spiţa omenească». Acestea şi multe alte lucruri a mai vorbit Ioan. Atunci preoţii lui Dionysos au venit la el şi i-au zis: «Pleacă de aici şi nu răzvrăti oamenii! Ne strici sărbătorirea divinului Dionysos». Ioan nu i-a băgat în seamă, ci tot învăţa mulţimea să stea departe de proslăvirea

141

duhurilor celor rele în această destrăbălată adunare. în templu, bărbaţii şi femeile serbau pe Dionysos cu mâncare şi băutură; şi petrecând aşa, se îmbătau şi săvârşeau mari ticăloşii în cinstea acestei rele zeităţi. Preoţii desfrânaţi îl urmăreau pe Ioan. Şi, lăsându-l să continue, în timp ce oamenii stăteau şi ascultau, ei s-au amestecat prin mulţime; şi când ademenind, când ameninţând, încercau să-i îndepărteze pe oameni de Ioan. Ei l-au legat apoi şi l-au dus într-un loc îndepărtat, unde l-au bătut cu cruzime. Lăsându-l legat şi pe jumătate mort, ei s-au întors la petrecerea lor ruşinoasă. După obicei, mai întâi au intrat ei singuri în templu, pentru a înfăptui taine drăceşti şi a se înfrupta din hrana pângărită, oferită idolilor. între timp, Ioan, care fusese lăsat să zacă la pământ, se ruga lui Dumnezeu, zicând: «O, Dumnezeule, Tată al tuturor nădejdilor noastre, Iisuse Hristoase, după cum ai binevoit ca prin Samson să prăbuşeşti stâlpii pe care se ţinea marele templu al filistenilor, tot aşa fă acum ca această capişte a risipei să fie dărâmată». De îndată ce a încheiat Ioan rugăciunea, templul s-a dărâmat din temelii, zdrobind doar pe cei doisprezece preoţi ce se aflau în el, dar fără a lovi şi mulţimea. Oamenii, îngroziţi, l-au dezlegat pe Ioan, rugându-l să nu-i omoare.

Vrăjitorul Noeţian

în acea cetate locuia un vrăjitor renumit, ce se chema Noeţian. El avea o soţie pe nume Fora şi doi fii, Raz şi Policarp. Noeţian era un vrăjitor foarte învăţat şi avea multe cărţi cu ajutorul cărora chema diavolii. De aceea, când a aflat despre nimicirea templului lui Dionysos prin rugăciunile lui Ioan şi de moartea şi îngroparea sub

142

dărâmături a preoţilor, el s-a întristat şi s-a întărâtat împotriva lui Ioan. Apoi, cuprins de o râvnă satanicească, s-a apropiat de sfântul apostol şi i-a zis: «Iată, noi te iubim şi credem cu toţii cuvintele tale. Nu-ţi cerem nici o lămurire cu privire la dărâmarea templului. Dar pentru a fi deplin încredinţaţi de nepărtinirea şi de cinstea inimii tale, precum şi de faptul că Dumnezeul propovăduit de tine este cu adevărat viu, înviază pe cei doisprezece preoţi care au fost striviţi sub templu». Ioan i-a răspuns: «Dacă acei doisprezece preoţi ar fi meritat să trăiască, ei nu ar fi pierit, de vreme ce mulţimea de oameni a rămas nevătămată. Pricina morţii lor a fost chiar ticăloşia lor». Noeţian a răspuns: «Pentru binele şi slava ta, primeşte să faci cele ce ţi-am cerut. Iarăşi îţi spun, ridică pe cei morţi, ca să cred şi eu în Cel Răstignit. Ar trebui să ştii că şi eu pot să-i înviez; dar atunci vei suferi urmările pentru nimicirea templului». Atunci Ioan i-a zis: «Nu te amăgi, Noeţian; ştiinţa ta este doar vrăjitorie şi-ţi faci nădejdi deşarte». La aceste cuvinte, vrăjitorul s-a dus în drumul lui, întristat peste măsură. Şi-a oprit privirea din nou asupra ruinelor templului şi, vrăjind asupra lor, a chemat doisprezece diavoli care s-au înfăţişat cu chipul preoţilor morţi. Noeţian le-a poruncit să-l omoare pe Ioan şi să se întoarcă la el. Dar diavolii au zis: «Nu stă în puterile noastre să-l omorâm. Nici măcar nu putem să apărem acolo unde este el. Trebuie să aduci acolo oamenii care, văzându-ne, să omoare cu pietre pe Ioan». Dar, prin harul Sfântului Duh, toate acestea au fost descoperite lui Ioan. Şi el mi-a zis: «Prohor, copilul meu, pe când se va apropia Noeţian, ia-o pe celălalt drum, către templul ruinat. Vei vedea acolo doisprezece diavoli cu chipul preoţilor morţi şi le vei spune: Aşa zice Ioan, apostolul lui Hristos: Plecaţi de pe acest ostrov

143

în loc pustiu». Ioan încă îmi vorbea cînd, iată, Noeţian venea strigând cu glas tare: «Bărbaţi şi fraţi, aţi plecat urechea la cuvintele mincinoase ale acestui şarlatan. Iată, aşa cum v-am făgăduit, voi învia preoţii pe care acesta i-a socotit nevrednici de a trăi. Dacă îl omorâţi, în scurt timp voi reface şi templul. Veniţi, dar, voi toţi, afară de acest înşelător, să vedeţi preoţii înviaţi». Atunci toţi cei fără de judecată l-au urmat, părăsindu-l peIoan.

Cei ce plecaseră şi erau conduşi de Noeţian chibzuiau cum să dea morţii pe Ioan. Dar eu, mergând pe altă cale, am ajuns înaintea lor la locul unde diavolii aşteptau, având chipul preoţilor morţi. Auzind porunca apostolului, diavolii s-au împrăştiat pe loc. Şi iată! Noeţian a sosit împreună cu oamenii şi, negăsind pe diavoli, a fost mâniat foarte. Mai întâi a înconjurat o dată templul, vrăjind şi încercând să-i cheme, dar în zadar. Oamenii au aşteptat în acel loc un timp îndelungat, iar apoi au început să murmure împotriva vrăjitorului. Ei au început a zice: «Ne-ai amăgit şi ne-ai îndepărtat de cuvintele dătătoare de viaţă ale învăţătorului nostru Ioan. Şi acum cu ce obraz ne vom întoarce la el, care ne-a sfătuit atât, iar noi l-am părăsit pentru a te urma pe tine, un mincinos?» Unii se gândeau să omoare pe Noeţian şi ziceau: «Ceea ce ai vrut să faci învăţătorului nostru îţi vom da ţie!» Dar alţii ziceau: «Nu aşa ne sfătuieşte învăţătorul nostru. Nu trebuie să ne pripim». între timp a venit Ioan, iar ei i-au zis: «învăţătorule, te rugăm, bunule: îndură-te de copiii tăi nechibzuiţi, căci noi am părăsit izvorul cel dulce şi ne-am dus la cel înveninat cu fiere. Iată, acest mincinos ne-a amăgit şi noi eram gata să te omorâm. îl avem aici şi vom face cu el orice vei porunci tu, căci merită să fie ucis». Ioan li s-a adresat: «Copiii

144

mei, lăsaţi întunericul să stea în întuneric. Noi suntem fii ai luminii, mergeţi deci către lumină şi întunericul nu vă va putea învălui, căci adevărul lui Hristos în noi este». Iată de ce Ioan nu a vrut nicidecum să îngăduie uciderea lui Noeţian. Atunci mulţi dintre cei de acolo au cerut să se apropie de lumina lui Hristos. Dar apostolul i-a trimis pe la casele lor, căci era seara târziu. A doua zi, la Ioan au venit mulţi pentru a fi botezaţi. El le-a dat învăţătura cea de trebuinţă şi i-a botezat în râu. Aceştia au fost două sute douăzeci la număr.

Chiar şi după ce a fost martor la toate aceste minuni, Noeţian nu s-a lăsat de lucrările sale rele şi, prin vrăjile sale, a preschimbat apa în sânge. Ioan a văzut aceasta şi, înălţând o rugăciune, a curăţat apa, după care s-a rugat: «O, Doamne Iisuse Hristoase, aşa cum altădată ai abătut şi ai îmblânzit în chip nevăzut pe cei ce erau împotriva prorocului tău Ilie, tot aşa îmblânzeşte pe Noeţian, orbindu-l, pentru ca el să Te poată vedea cu ochii sufletului său». Vrăjitorul a orbit pe loc şi a fost adus de mână în faţa lui Ioan, cerându-i sfântului îndurare şi să fie însemnat şi el cu pecetea credinţei creştine. Atunci Ioan a zis: «Mulţumesc Dumnezeului meu că, în mare bunătatea Sa, nu te-a lăsat pradă diavolilor». După ce l-a sfătuit îndelung, el l-a botezat; şi, după aceasta, Noeţian şi-a recăpătat vederea. Atunci a căzut la picioarele lui Ioan şi l-a rugat să vină cu el acasă: şi aşa s-a şi întâmplat.

Când Ioan a intrat în casa lui, toţi idolii s-au rostogolit şi s-au sfărâmat în bucăţele. Acest fapt l-a întărit şi mai mult pe Noeţian în credinţa creştinească. Şi soţia şi fiii săi au crezut şi au fost botezaţi. Văzând această minune, slugile sale au fost cuprinse de evlavie; şi crezând, au fost botezaţi. Noi am rămas la casa lui timp de

145

zece zile, bucurându-ne de harul lui Dumnezeu. După aceea, Ioan i-a binecuvântat şi i-a lăsat în mâinile Domnului. Apoi am părăsit cetatea Mirinusa şi am mers în cetatea Caron, aflată la trei mile depărtare. Odată ajunşi acolo, am fost primiţi de un iudeu pe nume Faust, care a crezut şi a fost botezat împreună cu toţi cei din casa lui. Am rămas acolo un timp îndelungat.

Procliana şi Sosipatru

S-a întâmplat ca cârmuitorul Patmosului să fie înlocuit de cârmuitorul Insulelor Ciclade. Numele său era Marcu şi, deşi era un păgân grec, îi iubea pe creştini. El a găsit de cuviinţă să cerceteze toate cetăţile insulei, printre care Flora şi Caron, căci în aceste aşezări se făcea mult comerţ. La acea vreme, în Caron locuia o văduvă bogată şi frumoasă, pe nume Procliana. Fiul ei, Sosipatru, era un tânăr de douăzeci şi patru de ani. Acesta era plăcut la înfăţişare şi se purta cuviincios, semănând mult Sfântului Iosif din Vechiul Testament. Procliana, ispitită de diavol, s-a înflăcărat de dorinţă faţă de fiul ei şi încerca prin toate mijloacele să-l atragă la fapte ruşinoase. într-o zi, mai neruşinată ca niciodată, ea i-a zis lui Sosipatru: «Sosipatru, fiul meu, am bani şi multe bunătăţi. De aceea hai să mâncăm, să bem şi să petrecem. Dar ascultă, să nu aduci altă femeie. Eu nu sunt bătrână, ci tânără şi frumoasă. Aşa încât eu îţi voi fi soţie, iar tu vei fi soţul meu. Şi nu voi aduce nicicând alt bărbat în casă şi nici vreunei femei nu-i voi îngădui să intre». Ea era într-adevăr foarte frumoasă şi gândurile ei erau pline de închipuiri păcătoase cu fiul ei, aducătoare de mari nelegiuiri.

146

S-a întâmplat că, într-o zi, pe când Ioan propovăduia într-un loc public, iar unii din mulţime i se împotriveau, Sosipatru s-a apropiat şi a stat lângă Ioan. Apostolul s-a întors, l-a privit şi i-a zis drăgăstos: «Sosipatru, fiul meu!» Sosipatru a răspuns: «Vorbeşte, părinte!» Ioan a continuat: «Era într-o cetate o femeie pe nume Apati (nume ce înseamnă amăgire), care avea un fiu pe nume Mi-apatomenos (adică neamăgit). Şi diavolul a urzit gânduri rele, făcând-o pe Apati să-l supere ani de zile la rând, însă fără nici o izbândă. Atunci ea l-a ponegrit în faţa unui judecător care îi era rudă. Acesta a poruncit în mod nechibzuit ca Mi-apatomenos să fie pedepsit cu cruzime. Însă dreptatea dumnezeiască a curăţit ceea ce era curat şi a înnegrit ceea ce era întunecat. Care dintre cei doi, o, Sosipatru, este drept şi demn de laudă: mama sau fiul?» Tânărul, precum pământul crăpat, însetat de ploaie, şi-a dat seama că Ioan vorbea despre cele întâmplate în casa lui; şi a zis: «Drept este de a lăuda fiul şi de a o osândi pe mamă». Atunci Ioan a zis: «De aceea mergi în pace la casa ta şi lasă pe mama ta să-ţi fie mamă cu adevărat şi nu ca Apati». Sosipatru a căzut la picioarele lui Ioan şi l-a rugat să vină cu el pentru a-i oferi ospitalitate. Aşa că Ioan a mers cu el.

De cum am intrat în casă şi Procliana ne-a văzut, s-a înfuriat foc. Ea l-a chemat pe Sosipatru şi i-a zis: «Nu ţi-am spus să nu aduci bărbaţi străini în casă şi că eu nu voi lăsa nici o femeie străină să intre? De ce atunci ai adus pe aceşti amăgitori şi batjocoritori?» Sosipatru i-a răspuns: «Să nu crezi că aceşti oameni au intrat în casa noastră cu gânduri necurate. După ce vom sta la masă şi vom mânca pâine, ei vor merge în drumul lor». Procliana a răspuns, zicând: «Nu, ei nu vor mânca, ci eu îi voi scoate afară într-un chip ruşinos. Poate că ei îţi vor suci

147

minţile şi tu îţi vei dispreţui mama. Atunci voi muri de durere din pricina ta». Dar Sosipatru a început s-o ia cu binişorul pentru a o linişti şi i-a zis: «Nu se află om pe lume, mama mea, care să mă facă să-mi schimb părerea despre tine ori să te urăsc şi să mă întorc de la tine. Lasă-mă doar să ospătez aceşti oameni şi pe urmă voi face orice-ţi va dori inima». Aşa încât Procliana s-a lăsat înduplecată de cuvintele fiului său, sperând ca acesta să se plece dorinţelor ei destrăbălate şi nelegiuite.

Masa a fost întinsă înaintea noastră şi numai Sosipatru ne-a slujit şi a stat la masă cu noi. Procliana s-a aşezat pe aproape, pentru a ne supraveghea, ca nu cumva Ioan să spună ceva ce ar putea schimba judecata fiului ei. După ce am mâncat, Ioan a zis: «Vino, Sosipatru, fiul meu, şi ne petrece până la uşă ca să ieşim». Sosipatru s-a dus, fiind urmat de Procliana care dorea să se încredinţeze că el se va întoarce repede. După ce am ieşit pe uşă, Sosipatru a vrut să meargă cu noi pentru a asculta cuvintele lui Ioan, pline de învăţăminte. însă Procliana a luat pe fiul ei de braţ şi a zis: «Vino cu mine în casă, fiul meu, căci nu-ţi îngădui să mergi împreună cu ei». El a răspuns: «Mamă, lasă-mă să-i însoţesc pe aceşti oameni, ca să le arăt drumul, iar apoi mă voi întoarce la tine». Dar ea, având în sine sămânţa rea a pustiirii şi otrava ucigătoare a dorinţei, a zis fiului ei: «Nu vei mai părăsi această casă până ce nu îmi vei îndeplini dorinţa». Sosipatru s-a tulburat mult auzind acestea, deoarece a înţeles că Procliana vorbea despre poftele-i drăceşti, atât de des arătate lui în ultima vreme. Dar el i-a zis: «O, mamă, nu mai vorbi pe ocolite de lucruri nemaivăzute, ci mergi în casă şi eu mă voi întoarce la tine repede». însă ea stăruia şi îl ţinea de mână. Atunci el şi-a tras mâna şi ne-a urmat. După patru zile, nu se

148

întorsese încă acasă, temându-se de aducătoarele de păcat ispite ale mamei sale, căci fusese sfătuit de Ioan.

în acest timp, Procliana era chinuită de pofte trupeşti, de dorinţe ruşinoase pe care simţea că nu le mai poate îndura. După a patra zi, ea a pornit în căutarea lui Sosipatru. în momentul acela, Ioan îi învăţa pe oameni într-o piaţă publică, iar Sosipatru era şi el de faţă. Procliana, văzându-l, s-a fâstâcit şi s-a amestecat în mulţime. Fără a se lăsa văzută de fiul ei, ea l-a ocolit şi s-a oprit în faţa lui, Sosipatru nemaiputând da înapoi. Ea s-a prins de hainele lui şi a început să strige cu putere. El i-a zis: «O, mama mea, linişteşte-te, şi voi face orice vei voi». El încerca să se sloboadă din mâinile mamei sale şi între ei a început o luptă. Neputându-l convinge s-o urmeze şi să-i satisfacă dorinţele necurate şi nelegiuite, Procliana s-a mâniat şi şi-a ieşit din fire. Ajutată de diavol, femeia scotea ţipete sălbatice şi vaiete de parcă i s-ar fi întâmplat cine ştie ce mare rău. Doi magistraţi ai cârmuitorului Marc i-au luat pe amândoi şi i-au dus în faţa acestuia. Procliana, fără pic de ruşine, şi-a scos acoperământul de pe cap şi a început a-şi smulge părul plângând şi strigând în faţa cârmuitorului: «Rog pe înălţimea voastră să plece urechea la cuvintele mele. Soţul meu a murit şi m-a lăsat cu un copil de trei ani, care acum are douăzeci şi patru. Cu multă trudă şi osteneală l-am crescut până la această vârstă. în ultimele zece zile el m-a tot necăjit şi chiar m-a atacat încercând să mă facă să am legături ruşinoase cu el». Auzind aceasta, cârmuitorul a crezut-o pe Procliana şi s-a supărat amarnic pe Sosipatru. Fără a asculta ce avea de spus în apărarea sa curatul şi nevinovatul tânăr, a poruncit pe loc ca acesta să fie cusut pe loc într-un sac de piele, împreună cu nişte şerpi veninoşi, şi să fie aruncat în mare.

149

Aflând aceasta, Ioan s-a grăbit să se împotrivească acestei osânde nedrepte şi s-a înfăţişat curţii, adresându-se cârmuitorului cu glas tare: «O, cârmuitorule, judecata ta este nedreaptă faţă de acest tânăr chibzuit şi fără vină!» Când Procliana l-a văzut pe Ioan, a strigat tare, văitându-se: «Iată bărbatul care l-a stricat pe fiul meu şi l-a învăţat să facă acest lucru vrednic de osândă; căci el a venit în casa mea şi a mâncat pâine şi i-a insuflat nestatornicului meu fiu această purtare dezgustătoare». Guvernatorul dădea mai multă ascultare cuvintelor femeii şi nu celor spuse de Ioan, căci martorii spuneau că ea era foarte înfrânată şi aspră cu ea însăşi. De aceea cârmuitorul a poruncit ca şi Ioan să fie luat şi să îndure aceeaşi osândă aducătoare de moarte, ca şi Sosipatru, adică să fie cusut într-un sac de piele cu reptile veninoase. Ioan îi privea pe cei care se pregăteau să ducă la îndeplinire ordinul cârmuitorului. Fiind într-o astfel de strâmtoare, el se ruga în gând la Dumnezeu. Dintr-o dată, pământul s-a cutremurat şi mâna cârmuitorului, cu care acesta semna osânda sfântului, s-a uscat. Procliana, a cărei mână dreaptă era ridicată cu putere împotriva lui Ioan, cu mincinoasele ei cuvinte, s-a uscat de asemenea şi s-a făcut ca de piatră, iar ochii i-au ieşit din orbite văzând aceasta. Judecătorul a fost îngrozit, iar toţi ceilalţi au căzut la pământ ca morţi. Doar Ioan şi Sosipatru au rămas în picioare lângă sacii de piele cu târâtoare veninoase.

Văzând aceasta, cârmuitorul a strigat tare lui Ioan: «Bărbat al lui Dumnezeu, roagă-te ca mâna mea să-şi revină şi ca să înceteze cutremurul pământului, căci şi eu cred în Dumnezeul pe care-L propovăduieşti tu!» Atunci Ioan a ridicat ochii la ceruri şi, oftând, a strigat: «Fiu şi Cuvânt al lui Dumnezeu Tatăl, Care cu mâna Ta

150

atotputernică ai înfăptuit acestea pentru a dezmetici pe cei nebuni şi necumpătaţi, coboară asupra noastră mulţimea milostivirilor Tale nemăsurate şi fă-i teferi înapoi pe toţi, căci Tu eşti împăratul veacurilor şi toată puterea şi stăpânirea a Ta este, o, Iisuse Hristoase». De cum şi-a încheiat rugăciunea, pământul nu s-a mai cutremurat şi mâna cârmuitorului şi cea a Proclianei şi-au revenit; şi cei căzuţi la pământ s-au ridicat. Când cârmuitorul a văzut această întâmplare ciudată, el i-a zis lui Ioan: «Apostole al lui Hristos, intră în casa mea şi mănâncă pâine cu mine!» Iar noi l-am luat şi pe Sosipatru. După ce am mâncat, am rămas peste noapte. Ioan nu înceta a arăta cârmuitorului învăţăturile creştine despre viaţă. A doua zi, cârmuitorul a căzut la picioarele lui Ioan, cerând să fie botezat împreună cu fiul şi cu soţia sa. Şi Ioan i-a învăţat cât a trebuit şi i-a botezat în numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântuui Duh.

A doua zi am părăsit casa cârmuitorului cu multă cinstire. Ioan a zis lui Sosipatru: «Fiul meu, întoarce-te la casa ta şi la mama ta». Iar el nu dorea aceasta şi a zis: «Părinte, eu te voi urma oriunde te vei duce. Nu mai vreau să mă întorc acasă şi nici să văd pe netrebnica mea mamă. Aş renunţa cu plăcere la toate doar să aud cuvintele lui Hristos, ce ies din gura ta sfântă». Apostolul i-a zis: «Alungă aceste gânduri despre mama ta, căci ea a lepădat netrebnicia şi faptele la care o împingea diavolul şi se îngrijeşte acum doar de mântuirea ei. Nu o vei mai auzi rostind vreun cuvânt rău sau dând vreo pildă rea. Dimpotrivă, o vei găsi pocăită şi departe de orice gând urât care ţi-ar putea aduce supărare». Cu aceste cuvinte, Ioan a luat de mână pe Sosipatru şi a mers la casa lui. Am găsit-o pe Procliana întinsă la pământ, plângând şi căindu-se din inimă pentru răul

151

provocat de ea. Când a auzit că Ioan a intrat în casa ei, s-a ridicat şi s-a grăbit să-l întâmpine. Căzând la picioarele lui, cu multe lacrimi a strigat: «Am greşit în faţa lui Dumnezeu şi a ta, o, bărbat al lui Dumnezeu, precum şi împotriva fiului meu. Nu sunt vrednică să mai trăiesc. Dar te rog să mă ierţi pe mine, cea fără de nădejde. Cum să mai ridic ochii şi să te mai privesc în faţă pe tine sau pe fiul meu după ce eu, netrebnica de mine, am gândit şi am încercat să ajung la fapte ruşinoase pentru a-i întina trupul şi sufletul?» Şi, pe când spunea acestea, lacrimile ei se prelingeau pe picioarele lui Ioan. Atunci el şi-a întins mâna ca să o ridice, însă ea nu a vrut, ci a continuat să se vaite amar. Cu un glas care cerea milă, ea şi-a mărturisit urzeala-i drăcească împotriva fiului său. Atât de mult a plâns, încât noi înşine ne-am întristat şi ne-au dat lacrimile. într-adevăr, Sosipatru era şi el scăldat în lacrimi.

Atunci apostolul i-a zis Proclianei: «Ridică-te, copilă, căci ai găsit iertare pentru greşelile tale şi, prin credinţa ta în Iisus Hristos, ai găsit şi mântuire de la El». Ea s-a ridicat, dar nu îndrăznea să-şi ridice ochii pentru a-l privi pe Ioan. Apoi Ioan a început să-i vorbească despre Sfintele Scripturi şi a botezat-o şi a învăţat-o împreună cu fiul ei, Sosipatru, şi cu toţi cei ai casei sale. După câteva zile, Procliana a strâns o mare sumă de bani pe care a pus-o la picioarele apostolului, zicând: «Ia aceştia şi împarte-i celor nevoiaşi». Ioan i-a zis: «Copilă, mai ai şi alţi bani în casă?» Procliana a răspuns: «Da, am şi mai mulţi». Ioan a zis: «De vreme ce ai adus această sumă prinos lui Dumnezeu, pune-i într-un loc ferit în casa ta şi, cu mâinile tale, împarte-i celor nevoiaşi, ca să ai comoară în ceruri». Supunându-se poruncii lui Ioan, ea ieşea zilnic din casă şi, cu

152

mâinile sale, împărţea săracilor ce treceau bani pentru nevoile lor. Noi am rămas un timp destul de îndelungat în casa Proclianei şi am fost martori la bogatul rod al pocăinţei sale. Prin post şi rugăciune, ea se umilea şi se ruga lui Dumnezeu să-i ierte păcatele din trecut. Şi vreau să mai amintesc şi că ea şi-a sfârşit viaţa în curăţie, fără păcat, în sfinţenie, primind mântuirea împreună cu fiul său. Iubiţilor, pocăinţa este un dar şi un leac pentru viaţă, oferit oamenilor de Dumnezeu prin Domnul nostru Iisus Hristos, Care slăvit este acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin.

Scrierile apostolului

Cu voia şi cu ajutorul Domnului nostru Iisus Hristos şi prin cuvintele de dumnezeiască insuflare ale lui Ioan şi prin marile semne şi minuni săvârşite de Dumnezeu, aproape toţi locuitorii Patmosului au fost încreştinaţi. La acea vreme, împăratul Domiţian, cel care ne trimisese în Patmos, loc de surghiun, a fost asasinat. După el, tronul Romei a fost ocupat de Nerva, care nu oprea propovăduirea lui Hristos şi nici nu îi prigonea pe cei ce credeau în El. Acestui nou împărat i s-a trimis un înscris binevoitor în privinţa lui Ioan. De aceea, după desfiinţarea de către Senat a hotărârilor luate de Domiţian, osânda i-a fost ridicată lui Ioan, apostolul fiind liber să meargă oriunde ar fi dorit. Ioan a văzut că aproape toţi localnicii credeau în Hristos, aşa că a hotărât să se întoarcă la Efes. Credincioşii au aflat de aceasta şi s-au strâns în jurul lui, rugându-l cu lacrimi: «Părinte, te rugăm fierbinte, bunule, nu ne lăsa orfani! Trebuie să rămâi pentru totdeauna cu copiii tăi». Dar Ioan i-a povăţuit: «Nu faceţi aceasta, copiii mei. Plânsul vostru îmi

153

întristează sufletul, căci arătaţi lipsă de interes faţă de alţii. Hristos Cel în Care credeţi voi mi S-a arătat şi mi-a cerut să mă întorc în Efes pentru a sfătui şi a încuraja fraţii de acolo».

, Văzând că nu-l pot îndupleca pe Ioan prin cuvinte, i-au căzut la picioare, rugându-l iar şi zicând: «O, părinte şi învăţătorule, dacă asta e hotărârea ta şi vrei să ne laşi orfani, te rugăm din suflet să ne scrii măcar despre întruparea şi înălţarea lui Dumnezeu, ca să avem acestea pururea în gândurile noastre şi să rămânem statornici şi neclintiţi în credinţă. S-ar putea ca vreun frate să fie amăgit de satana şi să-l urmeze pe el». Ioan le-a răspuns: «Multe lucruri, copiii mei, aţi auzit de la mine despre înălţare şi despre semnele arătate de Fiul lui Dumnezeu pe care L-am văzut. Este deci destul să păziţi cuvintele Domnului şi El vă va da viaţă veşnică». În ciuda acestor vorbe, fraţii au început să plângă şi să lăcrimeze şi mai mult, zicând că nu se vor ridica de la pământ până ce el nu le va împlini cererea. Apostolul a fost mişcat mult de lacrimile lor şi a zis: «Copiii mei, mergeţi pe la casele voastre şi, prin porunca Domnului, pioasa voastră cerere va fi împlinită». După care i-a binecuvântat şi fiecare s-a întors la casa lui.

Apoi Ioan m-a luat şi, ieşind în afara cetăţii, cam la o milă depărtare, într-un loc liniştit numit Katapafsis («Odihna»), am urcat pe un munte înalt, unde am stat trei zile. Ioan şi-a petrecut timpul postind şi rugându-se fierbinte lui Dumnezeu să dăruiască Evanghelia fraţilor credincioşi. în a treia zi mi-a spus: «Prohor, copilul meu, mergi în cetate, găseşte cerneală şi hârtie şi adu-le aici». Aşa că m-am dus să împlinesc această poruncă şi m-am întors. Atunci el mi-a zis: «Copile, lasă aici cerneala şi hârtia şi întoarce-te în cetate. Vino înapoi după

154

două zile». Am făcut aşa cum mi se spusese, ascultând întocmai porunca. După două zile m-am întors şi l-am găsit pe Ioan stând şi rugându-se. Atunci el mi-a zis: «Ia, copile, cerneala şi hârtia şi stai în dreapta mea». Şi am făcut aşa. Deodată s-a auzit un tunet mare, a fulgerat şi muntele s-a cutremurat. Cuprins de teamă, am căzut la pământ ca mort. Atunci Ioan a întins mâinile şi m-a ridicat, zicând: «Şezi în dreapta mea». Apoi s-a întors la rugăciune, după care mi-a zis: «Prohor, fiul meu, ceea ce vei auzi din gura mea, să scrii pe hârtie». Stând cu ochii aţintiţi la cer, şi-a deschis gura şi a zis: «La început era Cuvântul şi Cuvântul era la Dumnezeu şi Dumnezeu era Cuvântul...». Şi a continuat tot aşa. El stătea în picioare, iar eu şedeam şi scriam. Am petrecut pe munte două zile, timp în care el stătea şi vorbea iar eu şedeam şi scriam. După sfintele cuvinte ale Evangheliei, el a rostit o rugăciune şi am coborât de pe munte. Am mers la casa lui Sosipatru, unde ei au întins masa înaintea noastră şi noi am mâncat şi ne-am odihnit.

A doua zi, Ioan i-a zis lui Sosipatru: «Fiul meu, îngrijeşte-te şi găseşte pergament bun, pentru ca Sfânta Evanghelie să fie copiată frumos». Atunci Sosipatru a adus foi de pergament şi Ioan mi-a zis: «Stai acolo, fiul meu, şi cu scris frumos copiază Evanghelia». Aşa că am stat în casa lui Sosipatru şi, cu mare atenţie şi grijă, am scris frumos. în acest timp, Ioan a hirotonit episcopi şi preoţi pentru Biserici. După ce am încheiat transcrierea Evangheliei, Ioan a luat-o la Biserică şi, la cererea sa, s-au adunat acolo toţi fraţii. Apoi el le-a citit lor. Şi, prin mare bunăvoinţa lui, a fost acolo multă bucurie şi mulţumire. Apoi a poruncit ca pergamentul să fie copiat întocmai, aşa încât să păstreze şi aceia Evanghelia şi să

155

aibă şi apostolul o copie pentru efeseni. Apoi am ţinut sfânta liturghie, după care oamenii au plecat.“

Sfântul Evanghelist Ioan şi Prohor

Se mai ştie că, pe aceeaşi insulă, Sfântul Ioan a scris Apocalipsa. Tradiţia istoriseşte că, într-o zi, Ioan, împreună cu ucenicul său Prohor, a plecat din cetate într-o grotă în pustie, unde a petrecut zece zile împreună cu Prohor şi încă zece singur. În acele ultime zece zile, în care a stat singur în grotă, nu a mâncat nimic, ci doar s-a rugat lui Dumnezeu ca Acesta să-i descopere ce trebuie să facă. Din înalturi a coborât la Ioan un glas care a zis:

Dositei spune că Ioan a scris Evanghelia la 64 de ani de la înălţarea Domnului. Alţii spun că la 30 de ani de la înălţarea Domnului a scris Evanghelia, iar apoi, doi ani mai târziu, a scris Apocalipsa. Sfântul Petru Alexandrinul menţionează şi el că Evanghelia scrisă de Ioan era păstrată în biserica din Efes, unde credincioşii o cinsteau.

156

„Ioan, Ioan!“ Şi el a răspuns: „Ce porunceşti, Doamne?“ Glasul din înalturi i-a zis: „Aşteaptă zece zile şi îţi voi descoperi o taină însemnată foarte“. Ioan a mai rămas acolo încă zece zile fără mâncare. Atunci s-a întâmplat o minune: îngerii lui Dumnezeu au coborât la el şi i-au istorisit multe lucruri de nespus. Când Prohor s-a întors la Ioan, acesta l-a trimis după hârtie şi cerneală. Apoi, timp de două zile, i-a dictat ucenicului şi acesta a scris cele pe care sfântul apostol le primise de la îngerii lui Dumnezeu.

Vechii scriitori bisericeşti Clement Alexandrinul, Origen, Irineu şi Eusebiu confirmă că Apostolul Ioan a scris Apocalipsa. Textul sfânt al acestei cărţi i-a fost dat în locul cunoscut astăzi ca Peştera Apocalipsei. Această grotă se află astăzi ascunsă între şi sub clădirile care alcătuiesc Mănăstirea Apocalipsei. Această mănăstire a fost construită în secolul al XVII-lea, pentru a adăposti Patmiada o şcoală teologică înfiinţată la acea vreme. Structura edificiului a fost foarte puţin atinsă de aripa timpului. Clădirile adăpostesc chilii, săli de învăţătură, spaţii pline de flori, scări şi capele închinate Sfântului Nicolae, Sfântului Artemie şi Sfintei Ana. Peştera Apocalipsei a fost preschimbată într-o mică biserică, dedicată Sfântului Ioan Teologul. în interiorul acesteia au rămas semne care, aşa cum spune tradiţia, mărturisesc trecerea Sfântului Ioan: într-un colţ este locul unde şi-a odihnit capul; alături, cel în care şi-a proptit mâna pentru a se putea ridica de pe podeaua de piatră pe care dormea; nu departe, locul unde şi-a întins pergamentul; şi, pe bolta de piatră a peşterii, cele trei crăpături prin care sfântul a auzit „glas ca de trâmbiţă“. Peştera este mică şi slab luminată. Trebuie amintit şi fericitul Hristodul (f 1093) care a fondat, în 1088, Mănăstirea Sfântului Ioan Teologul, dorind să înfăptuiască în acel loc al Patmosului un „lăcaş al curăţiei şi înţelepciunii“. Moaştele sale sunt înmormântate în mănăstire, unde au loc vindecări minunate. El este pomenit pe 16 martie, iar ziua mutării sfintelor sale moaşte este pe 21 octombrie.

157

Euharis şi fiul său orb

„A doua zi, Ioan mi-a spus: «Prohor, copilul meu, să mergem în aşezările răspândite pe insulă să-i învăţăm şi pe acei oameni înainte de plecarea noastră». Aşa că am plecat şi am mers într-un loc numit Agrichia, unde era un preot al lui Zeus, pe nume Euharis. El avea un fiu orb, care asculta cu încântare vorbele dulci ale lui Ioan. Deodată fiul a strigat: «învăţătorule, prin Dumnezeul pe care-L propovăduieşti mă bucur ascultând cuvintele tale bune! Mijloceşte pentru mine pe lângă El ca să pot vedea faţa ta şi să mă bucur şi mai mult». Atunci lui Ioan i s-a făcut milă de el, văzând că avea destulă credinţă pentru a fi salvat. El l-a luat de mână şi, făcând semnul cinstitei cruci, a zis: «În numele lui Iisus Hristos, recapătă-ţi vederea!» Şi îndată acela a văzut. Tatăl său, Euharis, văzând vindecarea fiului său, a căzut la picioarele lui Ioan, închinându-se şi rugându-l să vină în casa lui şi să-l facă pe el şi pe toţi ai casei lui slujitori ai lui Dumnezeu. Aşa că am mers. Şi, după ce Ioan i-a învăţat un timp, i-a botezat în numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh.

întoarcerea la Efes

A doua zi i-am îmbrăţişat pe toţi şi ne-am luat rămas bun. Şi am fost însoţiţi de credincioşii care plângeau şi se văitau mult, nedorind să se despartă de «soarele» prin ale cărui învăţături ţinutul lor a fost luminat. După ce sfântul s-a îmbarcat pe corabie, binecuvântându-i cu pace, am mers în drumul nostru. Pe corabie mai călătoreau şi mulţi alţii către acele părţi ale Asiei Mici. După 40 de zile am ajuns într-o cetate, la trei mile depărtare de Efes. Fraţii, auzind aceasta, au venit să ne întâmpine

158

cu nespusă bucurie, strigând şi zicând: «Binecuvântat este cel care vine întru numele Domnului!» Ioan a fost primit în acel loc cu mare cinste şi cu toţii ne-am aşezat să ne odihnim. Dar cum, după plecarea noastră trecută, Dioscoride murise, fiul său, Domn, ne-a luat la casa lui. S-a întins masa în faţa noastră şi noi ne-am odihnit şi ne-am bucurat de primirea lui bună. Acolo am rămas noi şi acolo veneau fraţii pentru a fi învăţaţi de Ioan, care îi conducea pe calea mântuirii. Ioan nu şi-a încetat lucrarea sa şi, încetul cu încetul, cu toţii au crezut în cuvintele sale.“

Tânărul încredinţat episcopului

Nu putem trece sub tăcere ceea ce spune Clement Alexandrinul (f217 d.Hr.) despre Sfântul Ioan. Pe când Ioan cerceta cetăţile Asiei, într-una dintre ele a întâlnit un tânăr ce avea o deosebită aplecare spre fapte bune. Sfântul Ioan l-a învăţat şi l-a botezat. Urmând să plece din acea cetate pentru a propovădui Evanghelia şi în alte ţinuturi, Sfântul Ioan l-a încredinţat pe tânăr, spre instruire în toate cele bune, episcopului locului. Episcopul, luând pe tânăr, l-a învăţat Sfintele Scripturi, dar nu s-a ocupat de el îndeajuns, nedându-i şi educaţia trebuincioasă unui tânăr, lăsându-l prea în voia lui. Curând, tânărul a început să ducă o viaţă în uşurătate, să se îmbete şi să fure. în cele din urmă, s-a legat cu hoţii, care, ispitindu-l, l-au dus în munţi, într-un loc pustiu. Apoi l-au făcut căpetenia lor şi jefuiau oamenii pe drumuri. Întorcându-se Sfântul Ioan după un timp în acea cetate şi auzind că tânărul devenise tâlhar la drumul mare, a zis episcopului: „întoarce-mi comoara pe care ţi-am lăsat-o în păstrare ca în nişte mâini vrednice de încredere. întoarce-mi tânărul pe care ţi l-am lăsat ca să-l

159

înveţi cu frică de Dumnezeu“. Plângând, episcopul a răspuns: „Acel tânăr a pierit; sufletul său este mort iar trupul jefuieşte la drumul mare“. Ioan a zis episcopului: „Aşa păstrezi tu sufletul fratelui tău? Dă-mi un cal şi o călăuză ca să merg în căutarea celui pe care l-ai lăsat să piară.“

Când Ioan s-a apropiat de hoţi, le-a cerut să-l ducă la căpetenia lor, ceea ce au şi făcut. Tânărul, văzându-l pe Sfântul Ioan, s-a ruşinat şi, ridicându-se, a fugit în sălbăticie. Nesocotindu-şi vârsta, Ioan l-a urmat strigând: „Fiul meu, întoarce-te la tatăl tău şi nu te lăsa pradă deznădejdii din pricina decăderii tale. Păcatele tale le voi lua asupra mea! Opreşte-te şi aşteaptă, căci Domnul m-a trimis la tine!“ Oprindu-se din fugă, tânărul a căzut la picioarele sfântului cu tremur; şi, ruşinat peste măsură, nu îndrăznea să-l privească în faţă pe Ioan. Dar apostolul, îmbrăţişându-l cu dragoste paternă, l-a sărutat şi l-a condus înapoi în cetate, bucurându-se de regăsirea oii celei pierdute. El l-a învăţat îndelung, sfătuindu-l să se pocăiască, iar tânărul s-a străduit din toate puterile să trăiască după placul lui Dumnezeu. Şi astfel a primit iertarea păcatelor sale şi a adormit în pace.

Creştinul care sărăcise

Era la acea vreme un creştin care sărăcise cu totul şi nu avea de unde întoarce banii creditorilor săi. De supărare, el s-a hotărât să-şi ia viaţa şi a cerut unui vrăjitor iudeu să-i dea otravă. Acel duşman al creştinilor şi prieten al diavolilor i-a îndeplinit cererea şi i-a dat otravă. Luând-o, creştinul s-a dus acasă. Stând şi gândindu-se mult timp, el s-a speriat şi nu ştia ce să facă. în cele din urmă, însemnând paharul cu semnul crucii, l-a băut; dar nu a păţit nici un rău, căci semnul crucii a luat

160

toată puterea otrăvii din pahar. Creştinul s-a mirat mult că a rămas neatins, băutura neavând nici un efect asupra lui. Dar iarăşi neputând ocoli creditorii, a mers la iudeu şi i-a cerut o otravă şi mai puternică. Mirat din cale afară că omul mai era în viaţă, vrăjitorul i-a dat o licoare şi mai tare. Luând otrava, omul s-a dus din nou la casa lui. După ce s-a gândit mult dacă să o bea sau nu, el a făcut semnul crucii asupra paharului şi, ca şi mai înainte, a băut. Şi iarăşi nu a păţit nici un rău. S-a dus din nou la iudeu, apărând sănătos în faţa acestuia şi râzând de vrăjitor că nu face doi bani cu toată vrăjitoria lui. Iudeul, foarte mirat, l-a întrebat ce a făcut, cum a băut otrava. El a răspuns: „Nu am făcut nimic în afară de faptul că am însemnat-o cu semnul crucii“. Iudeul a bănuit că semnul crucii a ocrotit viaţa omului. Şi, dorind să afle adevărul, a dat unui câine să bea otravă: şi pe loc animalul a căzut mort. Văzând aceasta, iudeul, luând pe creştin, a mers la apostol şi i-a povestit ce li se întâmplase. Sfântul Ioan l-a învăţat pe iudeu învăţătura lui Hristos şi l-a botezat, iar creştinului sărac i-a poruncit să aducă o mână de fân pe care el a transformat-o, prin semnul crucii şi prin rugăciune, în aur, pentru ca acesta să-şi poată plăti datoriile şi să-i mai şi rămână pentru cele zilnic de trebuinţă.

Apoi apostolul s-a întors din nou la Efes, unde, rămânând în casa lui Domn, a convertit o mulţime de oameni la învăţătura lui Hristos şi a făcut minuni nespuse.

Ultimii ani

Sfântul Apostol Ioan şi-a petrecut ultimii ani ai vieţii în nevoinţă aspră. Mânca doar pâine şi bea apă, nu-şi tăia părul şi purta haine simple de pânză. Din pricina vârstei înaintate, nu mai avea putere să propovăduiască

161

Cuvântul lui Dumnezeu nici măcar în împrejurimile Efesului. La acea vreme, el îi învăţa doar pe episcopii Bisericii şi îi sfătuia să propovăduiască lumii Evanghelia fără de încetare şi mai ales să păstreze în minte şi să înveţe pe oameni prima şi cea mai de seamă poruncă a Evangheliei: porunca iubirii. Binecuvântatul Ieronim istoriseşte că, pe când sfântul apostol slăbise deja mult, ucenicii săi îl duceau la Biserică, unde Ioan, nemaiputând vorbi decât puţin şi cu mare greutate, spunea doar atât: „Copilaşilor, iubiţi-vă unul pe altul!“ Într-o zi, când ucenicii l-au întrebat de ce le tot repeta aceasta la nesfârşit, Ioan le-a răspuns cu următoarele cuvinte: „Aceasta este porunca Domnului; şi, dacă o păstraţi, este de ajuns“.

Adormirea Sfântului Ioan Teologul

„La prima noastră călătorie în Efes am rămas acolo vreme de nouă ani, apoi am petrecut cincisprezece ani în exil în Patmos. După ce au mai trecut 26 de ani de când ne-am întors iar din Patmos în Efes, Ioan a ieşit din casa lui Domn şi a adunat şapte ucenici de-ai săi (pe mine şi pe alţi şase) şi ne-a zis: «Luaţi cazmalele în mână şi urmaţi-mă». Noi am făcut aşa cum ne-a spus şi l-am însoţit în afara cetăţii, într-un loc unde a zis: «Aşezaţi-vă». Apoi s-a îndepărtat puţin de noi şi, liniştit, a început să se roage. Era dimineaţa foarte devreme. Soarele încă nu răsărise. După ce s-a rugat, ne-a spus: «Săpaţi un şanţ în formă de cruce, lung cât sunt eu de înalt». Am făcut aceasta în timp ce el se ruga. După ce şi-a încheiat rugăciunea, s-a întins în patul săpat de noi şi apoi mi-a zis: «Prohor, copilul meu, tu vei merge la Ierusalim. Tu acolo trebuie să-ţi săvârşeşti viaţa». Apoi ne-a dat sfaturi şi ne-a îmbrăţişat, zicând: «Luaţi pământ

162

tare şi acoperiţi-mă». Aşa că l-am îmbrăţişat din nou şi, luând pământ, l-am acoperit doar până la genunchi. El ne-a mai îmbrăţişat o dată zicând: «Mai luaţi pământ şi acoperiţi-mă până la gât». Aşa că l-am îmbrăţişat iarăşi şi, luând pământ, l-am acoperit până la gât. Atunci el ne-a zis: «Aduceţi un văl subţire şi puneţi-mi-l pe faţă; şi mai îmbrăţişaţi-mă o dată, pentru ultima oară, căci nu mă veţi mai vedea în această viaţă». Aşa că, întristaţi, l-am mai îmbrăţişat o dată. După ce ne-a spus să mergem în pace, noi i-am îmbrăţişat întregul trup, plângând amar. Atunci soarele a răsărit şi el şi-a dat duhul.

Apoi ne-am întors în cetate şi am fost întrebaţi: «Unde este învăţătorul nostru?» Aşa că am lămurit amănunţit ceea ce tocmai se întâmplase. Oamenii ne-au rugat să le arătăm locul. De aceea ne-am întors la mormânt împreună cu fraţii, dar Ioan nu era acolo. Doar încălţările lui mai rămăseseră. Atunci ne-am amintit cele pe care Domnul le-a spus Apostolului Petru: «Şi dacă Eu vreau ca el să rămână până voi veni Eu, ce-ţi pasă ţie?» Şi noi toţi am slăvit pe Dumnezeu Tatăl şi Fiul şi Sfântul Duh, Căruia I se cuvine slava şi mărirea şi închinarea în vecii vecilor. Amin.“

Editorul acestui volum al Sinaxarului menţionează că fraza: „Atunci soarele a răsărit şi el şi-a dat duhul“ nu este aşa în scrierile originale, ci este preluată din lucrarea lui Maxim Margunios. în plus, este bine să amintim aici că, după sfântul Ieronim, Apostolul şi Evanghelistul Ioan a adormit în al treilea an al domniei lui Traian, adică în 101 d.Hr., deci la şaizeci şi opt de ani de la patimile şi învierea Domnului. Acest fapt este confirmat de Clement Alexandrinul, de Irineu şi de mulţi alţi Sfinţi Părinţi ai Bisericii. Se crede că Sfântul Apostol Ioan era cu şase sau opt ani mai tânăr decât Domnul, adică la adormirea sa avea nouăzeci şi trei sau nouăzeci şi cinci de ani.

163

în fiecare an, în a opta zi din luna mai, o mireasmă de mir izvorăşte din mormânt; şi, prin rugăciunile apostolului, acolo sunt vindecaţi bolnavi, întru slava lui Dumnezeu, Care preamărit este în Treime în vecii vecilor. Amin.

Troparul. Glasul al II-lea

Apostole al lui Hristos de Dumnezeu iubite, grăbeşte de izbăveşte pe poporul cel fără de răspuns. Că te primeşte când cazi către El, Cel ce te-a primit când te-ai rezemat pe pieptu-I; pe Care roagă-L, de Dumnezeu cuvântătorule, şi norul păgânilor cel pus asupra noastră să-l risipească, cerându-ne nouă pace şi mare milă.

Condac. Glasul al II-lea

Măririle tale, iubitorule de feciorie, cine le va spune? Că verşi minuni şi izvorăşti tămăduiri, şi te rogi pentru sufletele noastre, ca un cuvântător de Dumnezeu şi prieten al lui Hristos.

Viaţa şi pătimirile Sfântului Apostol Filip A cărui pomenire Sfânta Biserică o sărbătoreşte pe 14 noiembrie

„ Ucenic Cuvântului, propovăduitor adevărului, ca o săgeată ai fost trimis, luminând pe cei ce erau întru întunericul cel cumplit, sfinte Apostole, şi negura nedumnezeirii gonind de pe pământ, pe toţi cei ce bine au crezut fii ai zilei i-ai arătat, de Hristos văzătorule sfinte Filipe. “

(Utrenie, Slava Sedelnei a doua, 14 noiembrie)

La Marea Galileii, lângă Horazin şi Capernaum, se afla cetatea Betsaida. în această cetate s-au născut trei dintre cei doisprezece apostoli ai lui Hristos: Petru, Andrei şi Filip. Petru şi Andrei erau pescari şi s-au îndeletnicit cu pescuitul până ce au fost chemaţi de Hristos. Filip însă, încă din copilărie, s-a aplecat spre învăţarea de carte. Citind cu râvnă şi cercetând Sfintele Scripturi şi prorociri despre mult-aşteptatul Mesia, el era plin de dragoste înflăcărată pentru El şi cuprins de o fierbinte dorinţă de a vedea la faţă pe Domnul. De vreme ce nu-L văzuse încă, el nu ştia că Cel pe Care atâţia doreau să-L vadă coborâse deja pe pământ.

Pe când Filip ardea de o astfel de iubire pentru Mesia, Hristos a venit în împrejurimile Galileii şi l-a găsit acolo. „Urmează-mă!“, a zis Hristos lui Filip. Şi Filip, auzind chemarea Domnului, a crezut din toată inima că El era adevăratul Mesia, făgăduit de Dumnezeu prin proroci. Şi L-a urmat. Luând aminte la viaţa preasfântă a Domnului, Filip se străduia să facă la fel şi să înveţe de la El înţelepciunea dumnezeiască prin puterea căreia mai târziu a fost în stare să înfrângă nebunia păgânilor. Bucurându-se de descoperirea unei asemenea comori prin care întreaga lume trebuia să fie răscumpărată, Filip nu dorea să strângă doar pentru el această comoară, ci dorea ca şi alţii să aibă parte de ea. întâlnind pe prietenul său Natanael, el l-a anunţat bucuros: „L-am găsit pe Cel despre Care au scris Moise în lege şi prorocii: Iisus Nazarineanul, fiul lui Iosif. Auzind aceasta, dar îndoindu-se că nişte oameni simpli dintr-o cetate neînsemnată ar putea da pe Mesia, regele lui Israel, Natanael a zis: „Oare poate să apară ceva bun din Nazaret?“ Atunci Filip, nedându-i vreun răspuns, l-a sfătuit doar să meargă să-L vadă. „Vino şi vezi“, a zis el. Simţea că lui Natanael îi era de ajuns să arunce doar o privire asupra lui Hristos şi să audă cuvintele Sale despre mântuire

166

pentru a crede că El era Mesia. Şi chiar aşa s-a şi întâmplat. Când Filip a mers împreună cu el la Iisus, Domnul, care încearcă inimile şi citeşte şi îndreaptă cu blândeţe gândurile ascunse din sufletele oamenilor, văzându-l pe Natanael apropiindu-se de El şi recunoscându-L, a zis: „Iată un israilitean cu adevărat fără vicleşug“. Auzind aceste cuvinte, Natanael s-a mirat mult şi I-a zis: „De unde mă cunoşti?“ Şi Domnul i-a răspuns: „Te-am văzut înainte de a te chema Filip, pe când erai sub smochin“. Căci pe când stătea aşezat sub smochin, Natanael se gândea la Mesia Cel sfânt în care s-a întrupat toată bucuria şi mulţumirea robilor credincioşi ai lui Dumnezeu. Atunci Dumnezeu îi dăduse căinţă din inimă şi lacrimi din belşug pe care le adăugase rugăminţii sale sârguincioase către Domnul, ca Acesta să împlinească cele făgăduite strămoşilor lui în veacurile trecute şi să trimită pe pământ pe Mântuitorul lumii. Atotvăzătorul ochi al lui Dumnezeu a văzut atunci pe Natanael, căci el petrecea întru pocăinţă. Iată de ce Domnul i-a zis lui Natanael că l-a văzut pe când se afla sub smochin. Auzind aceste cuvinte, Natanael s-a mirat şi mai mult. El şi-a amintit la ce se gândea pe când stătea sub smochin şi căinţa cu care ruga fierbinte pe Dumnezeu să-L trimită pe Mesia pe pământ. Şi ştia că nu mai era nimeni acolo care ar fi putut să-l vadă şi că nimeni în afară de însuşi Dumnezeu nu ar fi fost în stare să-i citească gândurile. Astfel, Natanael a crezut pe loc că Iisus era Mesia, pe Care Dumnezeu făgăduise să-L trimită spre mântuirea neamului omenesc. Şi a recunoscut fiinţa dumnezeiască din Iisus Hristos, Care ştia tainele inimii sale. Iată de ce a strigat tare: „Rabbi, Tu eşti Fiul lui Dumnezeu, Tu eşti regele lui Israel“ (Ioan 1,43-49).

Cât de recunoscător îi era după aceea Natanael lui Filip pentru că l-a vestit de venirea pe pământ a Mântuitorului şi pentru că l-a condus la Mesia Cel făgăduit!

167

Sfântul Filip se bucura din inimă că oamenii şi-au găsit comoara dumnezeiască ascunsă în adâncurile făpturii umane şi s-a înflăcărat de o iubire şi mai mare pentru Domnul. Dar Sfântul Filip vedea în dumnezeiescul său învăţător numai desăvârşirea omenească şi nu înţelegea că El era cu adevărat Dumnezeu. De aceea Hristos dorea să-l aducă la calea cea dreaptă. într-o zi, Domnul, trecând de cealaltă parte a Mării Tiberiadei împreună cu cinci mii de oameni şi dorind să hrănească această mulţime de ucenici ai Săi printr-o minune, a zis lui Filip: „De unde putem cumpăra pâine ca ei să mănânce?“ A spus aceasta pentru a-l pune la încercare, căci El ştia dinainte ce avea să răspundă Filip. I-a pus această întrebare lui Filip pentru ca el să-L cunoască mai bine şi, ruşinat de lipsa lui de credinţă, să găsească drumul cel drept. Filip nu-şi dădea seama de atotputernicia lui Dumnezeu şi nici nu a zis: „Tu le poţi face pe toate, o, Doamne, nu se cuvine ca Tu să întrebi pe cineva aceasta. Doar să doreşti şi pe loc vor fi cu toţii mulţumiţi. «Deschizând Tu mâna Ta, toate se vor umple de bunătăţi» (Ps. 103, 29)“.

Filip nu a zis aceasta; ci, gândindu-se la Domnul său ca la un om şi nu ca la Dumnezeu, a zis: „Pâini de două sute de dinari nu le vor ajunge, ca să ia fiecare câte puţin“ (Ioan 6, 7). Iar mai târziu, împreună cu ceilalţi ucenici: „Slobozeşte-i, ca, mergând prin cetăţile şi prin satele dimprejur, să-şi cumpere ce să mănânce“ (Marcu 6, 36). Iar când Iisus a împărţit cele cinci pâini şi doi peşti la cinci mii de oameni, Filip a văzut că din mâna Domnului, ca dintr-un grânar uriaş, au primit cu toţii destulă mâncare, până ce toţi oamenii s-au săturat. Atunci ucenicul a fost foarte ruşinat de lipsa lui de credinţă şi, întărit în credinţă, a preamărit împreună cu ceilalţi puterea lui Dumnezeu în Iisus Hristos.

168

Mai târziu, Filip a fost numărat de Domnul printre cei doisprezece apostoli aleşi, a primit har de la El şi a fost socotit vrednic de a-L urma îndeaproape pretutindeni. S-a întâmplat că într-o zi de sărbătoare s-au strâns la Ierusalim nişte greci. Ei nu se puteau apropia de Iisus deoarece erau păgâni necredincioşi. De aceea, apropiindu-se de Filip, l-au rugat zicând: „Am dori să vedem pe Iisus!“ El i-a zis mai întâi lui Andrei de aceasta, iar apoi şi-au făcut curaj împreună pentru a-i spune Domnului cele cerute de greci, bucurându-se că şi păgânii căutau să vadă şi să asculte pe Domnul şi Stăpânul lor. Atunci el a auzit de la Iisus învăţătura minunată şi prorocirea că până şi neamurile vor ajunge să creadă în El, chiar dacă nu atunci, ci după moartea Lui. „A venit ceasul ca să fie preaslăvit Fiul Omului....dacă grăuntele de grâu, când cade în pământ, nu va muri, rămâne singur; iar dacă va muri, aduce multă roadă“ (Ioan 12, 21-24). Cu aceste cuvinte, Hristos voia să spună: „Cât timp sunt pe pământ, am doar o parte a casei lui Israel care crede în Mine; dar dacă voi muri, nu numai casa lui Israel, ci şi multe dintre neamuri vor crede în Mine!“

Altă dată, după Cina cea de Taină, Filip şi-a făcut curaj să întrebe pe Domnul despre marea taină a firii Lui dumnezeieşti, când L-a rugat să le arate pe Tatăl prin El, zicând: „Doamne, arată-ne nouă pe Tatăl şi ne este de ajuns“ (Ioan 14, 8). Punând această întrebare, el a adus mult bine Bisericii lui Hristos, căci de atunci am fost învăţaţi să recunoaştem deofiinţimea Fiului cu Tatăl şi să închidem gurile rătăciţilor care resping acest adevăr dumnezeiesc. Căci, uşor mustrător, Domnul a răspuns lui Filip: „De atâta vreme sunt cu voi şi nu M-ai cunoscut, Filipe? Cel ce M-a văzut pe Mine a văzut pe Tatăl. Cum zici tu: arată-ne pe Tatăl? Nu crezi tu că Eu sunt întru Tatăl şi Tatăl este întru Mine? Cuvintele pe care vi le spun nu le vorbesc de la Mine, ci Tatăl care rămâne

169

întru Mine face lucrările Lui. Credeţi Mie că Eu sunt întru Tatăl şi Tatăl întru Mine, iar de nu, credeţi-Mă pentru lucrările acestea“ (Ioan 14, 9-11). Acest răspuns al Domnului a învăţat pe Sfântul Filip şi împreună cu el întreaga Biserică Apostolicească şi Sobornicească să creadă aşa cum se cade în deofiinţimea Fiului cu Tatăl. Şi el arată ocara lui Arie, care a spus că Fiul lui Dumnezeu este făptură şi nu Făcătorul.

După pătimirea cea de voie şi învierea Fiului lui Dumnezeu, Sfântul Filip, împreună cu ceilalţi apostoli, a văzut pe Domnul său în trupul Său nemuritor şi slăvit, a primit de la El pace şi binecuvântare şi a fost martor şi la înălţarea Lui. După aceasta a primit har de la Sfântul Duh şi a devenit vestitor al lui Hristos printre neamuri, căci i-a revenit să propovăduiască în Asia Mică şi Siria. Dar mai întâi de toate el a propovăduit în Galileea. Acolo s-a întâmplat să întâlnească o femeie ce purta în braţe un băiat mort, bocind. Văzând-o, apostolului i s-a făcut milă de ea şi, întinzându-şi mâna asupra copilului, a zis: „Ridică-te! Astfel îţi porunceşte Hristos, căci eu pe El îl vestesc!“ Şi îndată copilul şi-a recăpătat viaţa. Mama, văzându-şi fiul ridicat şi viu, plină de fericire, a căzut la picioarele apostolului, arătându-şi recunoştinţa neţărmurită pentru că i-a înviat fiul. Apoi l-a rugat pe apostol să o boteze, căci a crezut în Domnul Hristos pe care Filip îl propovăduia. După ce a botezat pe mamă şi pe fiu, Filip a plecat în ţinuturile păgâne.

Propovăduind Evanghelia în Grecia, el a făcut multe minuni, a vindecat bolnavi şi a ridicat din morţi un bărbat prin puterea lui Hristos. Această minune i-a uimit pe iudeii ce locuiau acolo. Ei au trimis vorbă la Ierusalim arhiereilor şi părinţilor iudeilor că un străin pe nume Filip a venit printre ei, propovăduind în numele lui Iisus, alungând diavoli şi tămăduind bolnavi de tot felul de boli şi chiar înviind din morţi un bărbat, chemând numele

170

lui Iisus. Şi mulţi au crezut în Hristos. Curând a venit acolo din Ierusalim un preot însoţit de cărturari, care tuna şi fulgera împotriva lui Filip. împodobit cu veşmintele sale preoţeşti, el s-a aşezat plin de mândrie şi îngâmfare în scaunul de judecată, în faţa unei mulţimi de oameni, atât iudei cât şi păgâni. Condus acolo, Apostolul Filip a fost aşezat în mijlocul adunării. Fixându-l cu o privire ameninţătoare, arhiereul a început să vorbească mânios: „Nu-ţi este de ajuns că ai amăgit oamenii simpli şi fără carte din Iudeea, Galileea şi Samaria? Trebuia să vii până aici la înţelepţii greci pentru a răspândi ispita pe care ai învăţat-o de la Iisus, duşmanul legii lui Moise, pentru care El a fost osândit, răstignit pe cruce şi a murit de o moarte de ocară? A fost înmormântat numai pentru că era sărbătoarea Paştelui. Şi tu, ucenicul Lui, ai furat pe ascuns trupul Lui. Şi, pentru a amăgi pe mulţi, ai răspândit pretutindeni vorbă cum că El a înviat singur din morţi“. Când arhiereul a rostit aceste cuvinte, mulţimea a început să strige la Filip: „Ce ai de spus ca răspuns la acestea, Filipe?“ Şi mulţimea făcea zarvă multă: unii cereau ca Filip să fie ucis pe loc; alţii, să fie trimis la Ierusalim pentru a fi omorât acolo. Atunci sfântul apostol a deschis gura şi a zis arhiereului: „Rău faci iubind deşertăciunea şi vorbind neadevărul! De ce rămâne inima ta împietrită şi de ce nu vrei să mărturiseşti adevărul? Nu ai pecetluit oare mormântul şi ai aşezat străji? Şi când Domnul a înviat din morţi fără a rupe pecetea de pe mormânt, nu ai plătit oare cu aur străjerii ca ei să jure strâmb, zicând că, pe când dormeau, ucenicii au furat trupul? Cum de nu-ţi este ruşine acum să strâmbi adevărul? în ziua judecăţii chiar peceţile mormântului vor arăta minciuna şi viclenia ta, căci ele au fost martori tăcuţi ai învierii lui Hristos!“

Când apostolul a zis aceasta, arhiereul s-a înfuriat şi mai tare şi s-a aruncat asupra lui într-o izbucnire de răutate

171

nebunească, dorind să prindă şi să omoare el însuşi pe apostol. Dar în acel moment a fost orbit şi s-a înnegrit. Cei de faţă, văzând ce se îmtâmplase, au crezut că este vrăjitorie. Şi, aruncându-se asupra lui Filip, voiau să-l omoare ca pe un vrăjitor. însă toţi cei ce s-au repezit spre el au primit aceeaşi pedeapsă ca şi arhiereul. în acest timp, pământul a început să se cutremure cu putere şi toţi au fost cuprinşi de teamă şi au cunoscut marea putere a lui Hristos. Apostolul Filip, văzând orbirea lor duhovnicească şi trupească, şi-a şters lacrimile vărsate pentru ei şi a înălţat o rugăciune către Dumnezeu, rugându-L să-i ierte. Şi iată, la ruga sfântului, din înălţimi a fost trimisă vindecare tuturor celor pedepsiţi. Această minune a făcut pe mulţi să creadă în Hristos şi să se creştineze. Dar arhiereul, orbit de tot mai multă răutate, nu numai că nu dorea să-şi schimbe purtarea după această pedeapsă dată lui, ci a început să rostească iarăşi ocări asupra Domnului nostru Iisus Hristos. Atunci asupra lui s-a abătut o pedeapsă şi mai mare. Dintr-o dată, pământul s-a deschis sub el şi l-a înghiţit de viu, aşa cum mai demult a făcut-o cu Datan şi Aviron (Num. 16).

După ce a pierit arhiereul, Sfântul Filip a botezat pe mulţi acolo şi le-a numit episcop pe un bărbat cinstit şi vrednic, pe nume Narcis. Apoi Filip a trecut în Parţia. Pe drum, ruga pe Dumnezeu să-l ajute în lucrările lui. Şi iată, în momentul în care a îngenuncheat în rugăciune, i s-a arătat din ceruri un vultur cu aripile de aur, întinse în aşa fel încât avea forma crucii lui Hristos. întărit de această vedenie, Sfântul Filip a pornit să ducă mai departe Cuvântul Domnului. După ce a fost în cetăţile din Arabia şi Candachia, a mers pe mare spre cetatea siriană Azotus. în timpul nopţii, pe mare s-a stârnit o furtună puternică şi toţi căutau cu disperare să-şi salveze vieţile. Sfântul apostol a început să se roage şi îndată pe cer a apărut semnul aducătoarei de lumină cruci, care a strălucit

172

în întunericul nopţii. Şi marea s-a potolit şi apele s-au liniştit. După ce au aruncat ancora în portul cetăţii Azotus, Filip a coborât şi a fost primit la casa unui bărbat ospitalier pe nume Nioclede, care avea o fiică pe nume Caritina. Aceasta suferea de o boală ce-i luase vederea la un ochi. Ei au ascultat învăţăturile apostolului şi au crezut cu toţii, primind sfântul botez. După aceasta, Nioclede i-a cerut lui Filip să-i vindece ochiul fiicei sale. Atunci apostolul a zis fetei: „Caritina, pentru a arăta minunile pe care le poate săvârşi puterea ce o are sfântul botez, vreau ca tu singură să-ţi vindeci boala. De aceea, pune-ţi dimineaţa pe ochi mâna dreaptă şi cheamă numele Mântuitorului de suflete, Domnul nostru Iisus Hristos, pentru a primi vindecarea“. Urmând sfaturile apostolului, Caritina a fost vindecată şi a mulţumit Domnului. Apoi apostolul a plecat.

Din Azot, Apostolul Filip a călătorit spre Hierapolisul Siriei unde, propovăduindu-L pe Hristos, a stârnit mânia oamenilor care ameninţau să-l omoare cu pietre. Dar ajutorul unei căpetenii, un bărbat numit Irus, l-a salvat de mânia mulţimii: „Cetăţeni! s-a adresat el oamenilor ascultaţi sfatul meu! Nu faceţi rău acestui străin până ce nu ne convingem dacă învăţătura sa este dreaptă sau nu; dacă se va dovedi nedreaptă, atunci îl vom ucide“. Oamenii nu au îndrăznit să-l contrazică pe Irus care a luat pe Filip la casa lui. Ei au sosit împreună, fapt ce a supărat pe Marcela, soţia căpeteniei. Ea a cerut să fie slobozită de legătura căsniciei şi să-i fie dată înapoi zestrea dacă soţul ei nu voia să-l scoată pe Filip din casă. Apostolul ştia că Irus era uimit de cele ce se petreceau şi l-a sfătuit să rămână tare în credinţă. Apoi a rostit o rugăciune pentru Marcela. Soţia lui Irus l-a auzit pe apostol vorbind şi a zis: „De unde vine acest bărbat deosebit? Cât de dulci sunt cuvintele sale şi ce vrednic de laudă obiceiul său!“ Căpetenia i-a spus: „Femeie, acesta

173

este vestitorul slăvitului Dumnezeu şi crainicul împărăţiei veşnice. De aceea, să credem cuvintelor lui!“ Chiar atunci servitoarea a mers la Marcela şi i-a spus despre marile virtuţi ale lui Filip. Marcela a ascultat cele spuse de ea şi de Irus şi toţi ai casei lor au cinstit pe apostol şi au fost botezaţi împreună cu mulţi dintre vecinii acelei căpetenii.

Când oamenii din cetate au aflat că Irus a primit botezul, s-au adunat în timpul nopţii şi au înconjurat casa acestuia, voind să-i dea foc în timp ce Irus, apostolul şi toate slugile dormeau. Aflând de planurile lor de la Sfântul Duh, apostolul a ieşit fără teamă în faţa lor şi ei, ca nişte fiare sălbatice, s-au năpustit asupra lui şi l-au adus în faţa judecătorilor. Când mai-marele acestora, un bărbat pe nume Aristarh, l-a văzut pe apostol, a zis: „Ei vor să te ardă din pricina vrăjitoriilor tale. Dacă nu te vei lepăda acum de aceste lucruri, cu propriile tale cuvinte, voi porunci să fii omorât cu pietre, cu cruzime. Cât priveşte pe Dumnezeul Cel Răstignit, te voi întreba despre El după aceea“. Zicând acestea, a întins mâna şi l-a apucat pe apostol de păr. Şi bătându-şi joc de el, l-a târât dintr-un loc în altul. Apostolul, pentru a pedepsi pe Aristarh pentru purtarea sa urâtă sau poate pentru ca toţi să cunoască puterea slugilor lui Dumnezeu, a strigat: „O, Doamne, Tu Care ai făcut inimile noastre şi cunoşti mişcările şi gândurile lor, împlineşte cuvântul meu care nu vine din mânia inimii, ci din dorinţa de a îndrepta pe alţii! înţepeneşte braţul acestui bărbat care a îndrăznit să ridice mâna împotriva capului pe care l-ai binecuvântat Tu!“ Şi chiar în acel moment braţul i s-a uscat. în plus, Aristarh a fost lipsit de văz şi de auz. Atunci simţămintele oamenilor s-au schimbat: mânia lor s-a preschimbat în uluire la vederea acestei minuni şi ei l-au rugat pe apostol să-l vindece pe Aristarh. Dar Filip a

174

zis: „Nu va fi vindecat până ce nu va crede în Dumnezeul pe care-L propovăduiesc eu“.

Chiar atunci treceau pe acolo oameni ce petreceau un mort la groapă. Şi oamenii, dorind să râdă de apostol, au zis: „Dacă vei învia pe acest om mort, atunci Aristarh şi noi vom crede în Dumnezeul tău!“ Apostolul şi-a ridicat ochii la cer, s-a rugat un timp şi apoi, întorcându-se către omul mort, a spus cu glas blând: „Teofil!“ Şi omul mort a deschis îndată ochii şi s-a ridicat pe şezut. Atunci Filip i-a zis iar: „Hristos îţi porunceşte ţie: ridică-te şi ne vorbeşte!“ Mortul, ridicându-se de pe năsălii, a căzut la picioarele apostolului, zicând: „Îţi mulţumesc, o, sfinte slujitor al lui Dumnezeu, pentru că m-ai eliberat din această clipă; căci doi arapi negri şi vătămători mă apucaseră şi mă trăgeau după ei. Dacă tu nu i-ai fi oprit şi nu m-ai fi eliberat, aş fi fost aruncat în Tartarul întunecat!“ Atunci toţi cei care au văzut această minune slăvită au fost cuprinşi de teamă şi mirare; căci Filip a ştiut numele mortului, pe care nu-l mai văzuse niciodată înainte, şi acesta s-a ridicat pe loc. Şi ei au preamărit pe Dumnezeul pe care-L propovăduia Filip.

Apostolul a făcut semn cu mâna ca oamenii să se liniştească şi a poruncit lui Irus, care venise între timp, să facă semnul crucii asupra părţilor bolnave din trupul lui Aristarh. De îndată ce Irus a făcut aceasta, mâna uscată a lui Aristarh s-a înzdrăvenit şi acesta a început să vadă şi să audă din nou, fiind de tot vindecat. Atunci oamenii şi-au alungat toată îndoiala şi şovăiala şi au crezut în Hristos, strigând: „Cel pe care-L vesteşti tu, o, minunatule, este singurul Dumnezeu adevărat şi atotputernic, Care a săvârşit toate aceste minunate minuni. Lui ne închinăm noi şi în El vom crede cu tărie!“ Apoi, cu un gest, Filip a liniştit zarva făcută de mulţime şi i-a poruncit lui Aristarh să facă semnul crucii şi să cheme

175

numele Preasfintei Treimi. El a făcut aceasta şi a fost refăcut pe deplin. Apoi s-a numărat printre primii care au primit botezul răscumpărător, împreună cu Prefectus, tatăl celui ridicat din morţi, care era un mai-mare al cetăţii. El a crezut în Hristos din toată inima şi a dat apostolului aurul a doisprezece idoli pe care îi avea, aur împărţit apoi săracilor. în plus, el şi-a folosit şi restul averii în scopuri bune şi a păstrat credinţa până la sfârşitul vieţii, pe care a trăit-o într-un mod plăcut lui Dumnezeu. Şi apostolul Filip i-a întărit în credinţa ortodoxă. Irus, soţul Marcelei, a fost hirotonit de el episcop. Pe alţii i-a făcut preoţi şi diaconi, poruncindu-le să ridice o Biserică. Şi i-a întărit cu sfaturile lui înainte de a pleca să poarte Cuvântul lui Hristos în alte ţinuturi.

Punând astfel bazele Bisericii în Hierapolisul Siriei şi întărind în sfânta credinţă pe noii luminaţi, Sfântul Filip a plecat, trecând prin alte provincii ale Siriei şi prin ţinuturile muntoase ale Asiei. El a venit în Lidia şi Misia şi a străbătut aceste pământuri aducând pe păgânii necredincioşi la adevăratul Dumnezeu. Acolo i s-a alăturat Sfântul Apostol Bartolomeu, care pe atunci propovăduia prin împrejurimi, şi a fost trimis de Dumnezeu să ajute lui Filip. Sora lui Filip, fecioara Mariamna (pomenită de Biserică pe 17 februarie), a venit şi ea cu el. Şi toţi împreună au început să lucreze pentru mântuirea neamului omenesc. Pe când treceau prin Lidia şi Misia, răspândind vestea cea bună a Cuvântului lui Dumnezeu, ei au avut parte de multe necazuri, bătăi şi grele încercări de la necredincioşi. Au fost aruncaţi în temniţă, loviţi cu pietre şi biciuiţi. Dar, în ciuda tuturor acestor prigoniri, cu voia lui Dumnezeu, ei au rămas în viaţă pentru a-şi putea duce la bun sfârşit lucrarea, aceea de a răspândi credinţa în Hristos.

într-un sat din Lidia ei l-au întâlnit pe Sfântul Ioan Teologul, iubitul ucenic al lui Hristos, şi cu el au mers

176

în ţinuturile Frigiei. Acolo ei au intrat într-o cetate cunoscută tot ca Hierapolis şi au vestit pe Hristos. Aici oamenii se închinau la nenumăraţi idoli şi, în afara acestora, mai aveau şi o viperă pentru care construiseră un templu. Ei aduceau acestei vipere mâncare şi îi ofereau diferite jertfe. Şi oamenii, nechibzuiţi cum erau, se mai închinau şi altor vipere şi şerpi. Sfântul Filip şi sora lui mai întâi s-au întărit împotriva viperei prin rugăciune, ei fiind ajutaţi în aceasta de Sfântul Ioan Teologul, care la acea vreme era cu ei. Şi împreună ei au învins vipera prin rugăciune, ca şi cu o suliţă omorând-o prin puterea lui Hristos. După aceasta, Sfântul Ioan a mers în drumul lui, spre alte cetăţi, răspândind Sfânta Evanghelie, lăsându-le Hierapolisul pentru a-l trezi întru credinţa lui Hristos. Sfântul Filip a rămas deci în Hierapolis, cu Sfântul Bartolomeu şi Mariamna, străduindu-se cu sârguinţă să împrăştie întunericul idolatriei, pentru ca lumina cunoaşterii adevărului să strălucească asupra celor rătăciţi. Ei lucrau acolo zi şi noapte, învăţându-i pe credincioşi Cuvântul lui Dumnezeu, luminându-i pe cei neştiutori şi aşezând pe cei pierduţi pe calea cea dreaptă. Apostolul i-a învăţat despre adevăratul Dumnezeu Care este singurul Atoatefăcător, al tuturor celor văzute şi nevăzute, spunându-le şi cum El a făcut omul. I-a învăţat despre cum a devenit Dumnezeu om, întrupându-Se, despre răstignirea Sa mântuitoare, despre învierea şi înălţarea Sa. Mai învăţa şi că întrupatul Fiu şi Cuvânt al lui Dumnezeu, Domnul nostru Iisus Hristos, va veni din nou şi va învia neamul omenesc şi va răsplăti pe fiecare după faptele lui. Toţi cei ce se botează în numele Lui şi împlinesc poruncile Lui vor primi binecuvântare veşnică. Iar cei ce lasă la o parte legea Lui vor fi condamnaţi la chinuri fără de sfârşit. Cu acestea şi alte cuvinte mântuitoare, apostolul aducea pe oameni la

177

Hristos. Pe toţi cei ce au primit din inimă cuvintele lui, el i-a botezat. Şi pentru ei a hirotonit episcopi şi preoţi.

în acea cetate locuia un bărbat pe nume Stahie, care de patruzeci de ani era orb. Cu puterea rugăciunii, sfinţii apostoli i-au luminat ochii trupeşti, iar cu învăţătura lui Hristos, pe cei sufleteşti. Botezând pe Stahie, sfinţii au rămas în casa lui. Vestea că Stahie şi-a recăpătat vederea s-a răspândit în toată cetatea şi grupuri de oameni au început să se adune la casa acestuia. Sfinţii apostoli i-au învăţat să creadă în Iisus Hristos. Au fost aduşi la ei şi mulţi bolnavi; şi sfinţii, prin rugăciune, i-au vindecat şi au izgonit diavoli, aşa că un număr mare de oameni au crezut în Hristos şi au fost botezaţi.

Soţia lui Nicanor, căpetenia cetăţii, a fost muşcată de un şarpe şi era pe moarte. Auzind despre sfinţii apostoli care stăteau la casa lui Stahie, cum că ei vindecau doar cu un cuvânt diferite boli, pe când soţul ei era plecat de acasă, a poruncit robilor săi să o ducă la ei. Ea a primit o vindecare minunată: a trupului său de muşcătura de şarpe şi a sufletului, de înşelăciunea diavolilor. Şi, sfătuită de apostoli, a crezut în Hristos. Când soţul ei s-a întors acasă, robii i-au spus că soţia sa a primit credinţa în Hristos de la străinii ce stăteau în casa lui Stahie. înfuriat, Nicanor a poruncit ca apostolii să fie prinşi de îndată, iar casei lui Stahie să i se dea foc, ceea ce s-a şi făcut fără întârziere. S-a adunat mulţime mare şi sfinţii apostoli Filip şi Bartolomeu, împreună cu sfânta fecioară Mariamna, au fost târâţi pe străzile cetăţii, bătuţi şi batjocoriţi şi, în cele din urmă, întemniţaţi. Şi atunci Nicanor s-a aşezat în scaunul său de jude, pentru a-i judeca pe vestitorii lui Hristos. Şi, adunând toţi preoţii păgâni şi preoţii viperei ucise, el i-a lăsat să facă plângeri împotriva apostolilor. Şi ei au zis: „Stăpâne, răzbună ocara arătată zeilor noştri! Căci, de când aceşti străini au apărut în cetate, altarele marilor noştri zei au fost golite

178

şi oamenii nu mai vor să le aducă jertfe. Marea noastră zeiţă-viperă a murit şi întreaga cetate e plină de samavolnicie. Omoară pe aceşti vrăjitori!“

Atunci Nicanor a poruncit ca hainele Sfântului Filip să fie sfâşiate, crezând că farmecele vrăjitoreşti erau ascunse în ele, însă nu a găsit nimic. Nu s-a găsit nimic nici în veşmintele Sfântului Bartolomeu. însă când s-au apropiat de Mariamna, voind să-i smulgă hainele, lăsând gol trupul ei feciorelnic, ea le-a apărut ochilor lor ca o flacără înfricoşătoare; şi păgânii au fugit de lângă ea, speriaţi. Sfinţii apostoli au fost condamnaţi la răstignire. Primul a pătimit Sfântul Filip. Făcându-i găuri în glezne şi trecând sfoară prin acestea, ei l-au răstignit pe cruce cu capul în jos, în faţa porţilor templului viperei, în timp ce toţi aruncau cu pietre în el. Apoi a fost răstignit Sfântul Bartolomeu, pe peretele templului. Dintr-o dată s-a stârnit cutremur mare şi pământul s-a deschis, înghiţind pe Nicanor şi pe preoţii păgâni, împreună cu o mulţime de necredincioşi. Toţi cei rămaşi în viaţă, atât creştini cât şi păgâni, au fost cuprinşi de mare teamă; şi văitându-se, rugau pe sfinţii apostoli să se îndure de ei şi să roage pe Dumnezeul lor adevărat pentru ei, pentru ca pământul să nu-i înghită şi pe ei. Oamenii, degrabă, au încercat să-i coboare pe sfinţii apostoli de pe cruce. Pe Sfântul Bartolomeu, agăţat la mică distanţă de pământ, au reuşit să-l coboare destul de uşor. însă nu au putut să-l dezlege pe Sfântul Filip, care fusese agăţat sus de tot, deoarece aceasta a fost voinţa lui Dumnezeu: ca apostolul Său, printr-o astfel de pătimire şi prin moartea pe cruce, să treacă de pe pământ la cerul către care paşii săi fuseseră îndreptaţi de-a lungul întregii sale vieţi. Aşa atârnat, Sfântul Filip se ruga lui Dumnezeu pentru duşmanii lui, pentru ca Domnul să le ierte păcatele şi să le lumineze minţile cu înţelegerea adevărului. Domnul a ascultat ruga lui şi a poruncit pământului

179

să dea afară vii pe cei înghiţiţi, mai puţin pe Nicanor şi pe preoţii viperei. Apoi au mărturisit cu toţii şi au preaslăvit puterea lui Hristos cu glas tare, cerând să fie botezaţi întru Hristos. Când au luat pe Sfântul Filip de pe cruce, ei au văzut că apostolul îşi încredinţase deja sufletul în mâinile lui Dumnezeu; şi ei l-au coborât mort. Sfânta Mariamna, sora apostolului, martoră la pătimirea şi la moartea fratelui său, Sfântul Filip, a îmbrăţişat cu dragoste şi a sărutat sfântul său trup, după ce acesta a fost coborât de pe cruce. Şi ea s-a bucurat că Filip a fost socotit vrednic de a pătimi pentru Hristos. Apostolul Filip a adormit ca mucenic, în anul 71 d.Hr.

Sfântul Bartolomeu a botezat pe toţi cei ce au crezut în Hristos şi el a numit pe Stahie episcopul lor. Oamenii nou-convertiţi au înmormântat apoi cu cinstire trupul Sfântului Apostol Filip. Pe locul în care s-a vărsat sângele sfântului apostol, în trei zile a crescut un butuc de viţă, ca semn că Sfântul Filip, care îşi vărsase sângele în numele lui Hristos, se bucură de binecuvântarea veşnică împreună cu Domnul în împărăţia Lui.

După înmormântarea Sfântului Filip, Sfântul Bartolomeu şi binecuvântata fecioară Mariamna au rămas în Hierapolis pentru un scurt timp. Şi întărind nou-zidita Biserică în credinţa întru Hristos, au plecat din acea aşezare către cetatea Albanus din Armenia Mare, unde Sfântul Bartolomeu a fost răstignit. Sfânta Mariamna a călătorit spre Licaonia şi acolo, aducând pe mulţi la credinţa creştină, a adormit în pace.

în jurul anului 560 d.Hr., sfintele moaşte ale Apostolului Filip au fost mutate la Roma, unde se odihnesc şi în prezent în Biserica Celor Doisprezece Apostoli. Unul dintre braţele apostolului a fost păstrat în Constantinopol, în Biserica Preafericitei Născătoare de Dumnezeu, în anul 1167, împăratul bizantin Manuil I Comnen (1143-1180) l-a dat nepoatei sale Maria, ca dar nepreţuit

180

şi sfânt, când aceasta s-a căsătorit cu Amaury I, rege cruciat al Ierusalimului. în anul 1204, acest braţ sfinţit a fost mutat la Florenţa.

Troparul. Glasul al III-lea

Apostole sfinte Filipe, roagă pe milostivul Dumnezeu ca să dea iertare de greşale sufletelor noastre.

Condac. Glasul al VIII-lea

Ucenicul şi prietenul Tău şi următorul patimii Tale lumii pe Tine Te-a propovăduit, de Dumnezeu grăitorul Filip, pentru ale căruia rugăciuni de vrăjmaşii cei prea fărădelege Biserica Ta şi cetatea Ta o păzeşte, pentru Născătoarea de Dumnezeu, Mult Milostive.

Viaţa şi pătimirile Sfântului Apostol Vartolomeu A cărui pomenire Sfânta Biserică o sărbătoreşte pe 11 iunie şi pe 25 august

„Cu mreaja limbii tale, de Dumnezeu grăitorule apostole, din adâncul deşertăciunii şi din cumplita necredinţă marginile lumii ai scos şi le-ai adus prin credinţă lui Hristos Dumnezeu, Celui ce ţi-a dat ţie un dar ca acesta, ca unui dumnezeiesc ucenic şi de taine grăitor, Vartolomee apostole. “

(Stihiră la Doamne strigat-am, 11 iunie).

183

Sfântul Apostol Vartolomeu a fost unul dintre cei doisprezece apostoli ai lui Hristos. După ce a primit Sfântul Duh, Care a coborât asupra apostolilor în chip de limbi de foc, Sfântului Vartolomeu i-a căzut sarcina de a merge împreună cu Apostolul Filip să propovăduiască Evanghelia în Siria şi în Asia Mică. într-acolo s-au îndreptat amândoi, propovăduind la început împreună, iar mai apoi fiecare în parte, prin felurite aşezări, pentru a se reuni iarăşi, până la urmă, în îndreptarea oamenilor spre mântuirea prin credinţa în Iisus Hristos.

Propovăduind Evanghelia în Asia Mică, Sfântul Filip, în timpul cât a fost despărţit de Sfântul Vartolomeu, a adus la Hristos pe locuitorii Lidiei şi Misiei. în acel timp, Sfântul Vartolomeu, care vestea pe atunci pe Hristos prin cetăţile învecinate, a primit poruncă de la Domnul să meargă să-l ajute pe Sfântul Filip. împreună, apostolii au luptat în unire de cuget pentru înfăptuirea lucrărilor apostoliceşti. Filip a fost urmat de sora lui, fecioara Mariamna, şi au început să lucreze pentru mântuirea neamului omenesc. Trecând prin cetăţile Lidia şi Misia şi răspândind vestea bună a Cuvântului lui Dumnezeu, ei au avut de îndurat multe judecăţi, biciuiri şi încercări la care au fost supuşi de necredincioşi, au fost întemniţaţi şi loviţi cu pietre. în ciuda tuturor acestor prigoniri, ei au rămas vii, cu voia lui Dumnezeu, pentru lucrările ce-i aşteptau pentru răspândirea credinţei în Hristos.

într-unul din satele Lidiei, ei l-au întâlnit pe Sfântul Ioan Teologul, ucenicul iubit al lui Dumnezeu; şi împreună cu el au călătorit către ţinutul Frigiei. Intrând în Hierapolis, ei L-au vestit acolo pe Hristos. Cetatea aceea era plină de idoli cărora li se închinau toţi locuitorii. Printre dumnezeii cei mincinoşi, acolo se afla şi o viperă foarte mare, pentru care fusese construit un templu.

184

Localnicii aduceau aici mâncare şi diferite jertfe. Cei fără de judecată mai cinsteau şi alţi şerpi şi vipere. Mai întâi, Sfântul Filip şi sora lui s-au întărit prin rugăciune împotriva viperei; şi în aceasta ei au fost ajutaţi de sfinţii Vartolomeu şi Ioan Teologul. Şi împreună ei au învins prin rugăciune acel şarpe, omorându-l cu puterea lui Hristos ca şi cu o suliţă. După aceasta, Ioan Teologul s-a despărţit de ei, lăsându-le lor Hierapolisul pentru a propovădui Cuvântul lui Dumnezeu, în timp ce el a plecat prin alte cetăţi, răspândind vestea cea bună. Filip, Vartolomeu şi Mariamna au rămas în Hierapolis, străduindu-se să izgonească din acel loc întunericul idolatriei, pentru ca lumina cunoaşterii adevărului să strălucească asupra celor rătăciţi. Ei au lucrat la aceasta zi şi noapte, învăţându-i pe credincioşi Cuvântul lui Dumnezeu, luminând pe cei neştiutori şi aşezând pe cei pierduţi pe calea cea dreaptă. Acolo locuia un bărbat pe nume Stahie, care de patruzeci de ani era orb. Sfinţii apostoli, prin puterea rugăciunii au adus lumină ochilor săi trupeşti şi prin învăţătura întru Hristos i-au luminat şi ochii sufleteşti. Botezând pe Stahie, sfinţii au rămas la casa lui. Când prin cetate s-a dus vestea cum că orbul Stahie şi-a recăpătat vederea, la casa acestuia au început să vină grupuri de oameni. Sfinţii apostoli i-au învăţat credinţa în Iisus Hristos pe toţi cei ce au venit. Şi mulţi bolnavi au fost aduşi la ei şi sfinţii apostoli i-au vindecat pe toţi şi au alungat diavolii prin rugăciune, aşa încât un mare număr de oameni au crezut în Hristos şi au fost botezaţi.

Soţia căpeteniei acelei cetăţi, un bărbat pe nume Nicanor, a fost muşcată de un şarpe şi zăcea bolnavă, gata să moară. Auzind că sfinţii apostoli care locuiau în casa lui Stahie vindecau tot felul de boli doar cu un cuvânt, ea, în lipsa soţului său, a poruncit robilor să o ducă la ei. Femeia a primit o îndoită vindecare: trupească, de

185

muşcătura şarpelui, şi sufletească, de înşelăciunea diavolilor. Căci învăţată de sfinţii apostoli, ea a crezut în Hristos. Când Nicanor s-a întors acasă, robii i-au spus că soţia sa a fost învăţată să creadă în Iisus Hristos de nişte străini ce locuiau în casa lui Stahie. Furios foarte, Nicanor a poruncit ca sfinţii apostoli să fie prinşi de îndată şi să se dea foc casei lui Stahie, ceea ce s-a şi adus la îndeplinire. S-a adunat o mulţime de oameni care au târât pe sfinţii apostoli Filip şi Vartolomeu şi chiar şi pe sfânta fecioară Mariamna prin cetate, batjocorindu-i, bătându-i şi, în cele din urmă, aruncându-i în temniţă. Şi atunci Nicanor s-a aşezat în scaunul său de jude, pentru a-i judeca pe vestitorii lui Hristos. Şi au venit la el toţi preoţii idolilor şi preoţii viperei ucise, aducând plângeri împotriva apostolilor. Şi ei au zis: „Stăpâne, răzbună ocara arătată zeilor noştri! Căci de când aceşti străini au apărut în cetate, altarele marilor noştri zei au fost golite şi oamenii nu mai vor să le aducă jertfe. Marea noastră zeiţă-viperă a murit şi întreaga cetate este plină de samavolnicie. Omoară-i pe aceşti vrăjitori!“

Atunci Nicanor a poruncit ca Sfântul Filip să fie dezbrăcat de haine, crezând că farmecele vrăjitoreşti erau ascunse în ele; dar scoţându-le, nu a găsit nimic. La fel au făcut şi cu Sfântul Vartolomeu. Dar nici în veşmintele lui nu au aflat nimic. Când s-au apropiat însă de Mariamna, voind să-i smulgă şi ei hainele, lăsându-i gol trupul feciorelnic, ea s-a preschimbat într-o flacără înfricoşătoare, în văzul tuturor. Speriaţi, necredincioşii au fugit de lângă ea. Sfinţii apostoli au fost condamnaţi la răstignire.

Primul care a pătimit a fost Sfântul Filip. Făcându-i-se găuri în glezne şi trecând sfoară prin acestea, el a fost răstignit pe cruce cu capul în jos, în faţa porţilor templului viperei, în timp ce toţi aruncau cu pietre în el. Apoi a fost răstignit Sfântul Vartolomeu, pe peretele

186

templului. Dintr-o dată s-a stârnit cutremur mare şi pământul s-a deschis, înghiţind pe Nicanor şi pe preoţii păgâni, împreună cu o mulţime de necredincioşi. Toţi cei rămaşi în viaţă, atât creştini cât şi păgâni, au fost cuprinşi de mare teamă; şi văitându-se, rugau pe sfinţii apostoli să se îndure de ei şi să roage pe Dumnezeul lor adevărat pentru ei, pentru ca pământul să nu-i înghită şi pe ei ca pe ceilalţi. Oamenii, în mare grabă, au încercat să-i coboare pe sfinţii apostoli de pe cruce. Pe Sfântul Vartolomeu, agăţat la mică depărtare de pământ, au reuşit să-l coboare destul de uşor. însă nu au putut să-l dezlege pe Sfântul Filip, care fusese agăţat sus de tot, deoarece aceasta a fost voinţa lui Dumnezeu: ca apostolul Său, printr-o astfel de pătimire şi prin moartea pe cruce, să treacă de pe pământ la cerul către care paşii săi fuseseră îndreptaţi de-a lungul întregii sale vieţi. Aşa atârnat, Sfântul Filip se ruga lui Dumnezeu pentru duşmanii lui, pentru ca Domnul să le ierte păcatele şi să le lumineze minţile cu înţelegerea adevărului. Domnul a ascultat ruga lui şi a poruncit pământului să dea afară vii jertfele înghiţite, mai puţin pe Nicanor şi pe preoţii viperei. Apoi au mărturisit cu toţii şi au preaslăvit puterea lui Hristos cu glas tare, cerând să fie botezaţi întru Hristos. Când au luat pe Sfântul Filip de pe cruce, ei au văzut că apostolul îşi încredinţase deja sufletul în mâinile lui Dumnezeu; şi ei l-au coborât mort. Sfânta Mariamna, sora apostolului, martoră la pătimirea şi la moartea fratelui său, Sfântul Filip, a îmbrăţişat cu dragoste şi a sărutat sfântul său trup, după ce acesta a fost coborât de pe cruce. Şi ea s-a bucurat că Filip a fost socotit vrednic de a pătimi pentru Hristos. Sfântul Vartolomeu i-a botezat pe toţi cei ce au crezut în Hristos şi el a numit pe Stahie episcopul lor. Oamenii nou-creştinaţi au înmormântat apoi cu cinstire trupul Sfântului Apostol Filip. Pe locul în care s-a vărsat sângele sfântului apostol,

187

în trei zile a crescut un butuc de viţă, ca semn că Sfântul Filip, care îşi vărsase sângele în numele lui Hristos, se bucură de binecuvântarea veşnică împreună cu Domnul în împărăţia Lui.

După înmormântarea Sfântului Filip, Sfântul Vartolomeu şi binecuvântata fecioară Mariamna au rămas în Hierapolis câteva zile. Şi după ce au întărit nou-zidita Biserică în credinţa în Hristos, au plecat din acea cetate, despărţindu-se. Sfânta Mariamna a mers în Licaonia, unde a adormit în pace întru Domnul (aşa cum se pomeneşte, adică pe 7 februarie), în timp ce propovăduia Cuvântul Domnului. Sfântul Vartolomeu a mers pe tărâmurile Indiei, unde a petrecut un timp destul de îndelungat vestindu-L pe Iisus Hristos, trecând prin cetăţi şi sate şi vindecând bolnavi în numele Său. Luminând mulţi păgâni şi lăsând în urmă Biserici, el a tradus în limba pe acolo vorbită Evanghelia după Matei, pe care o avea cu el spre a-i învăţa-o. Le-a mai lăsat şi Evanghelia scrisă în limba evreiască. Aceasta, o sută de ani mai târziu, a fost adusă la Alexandria de filosoful creştin Panten. Din India, Sfântul Vartolomeu a mers în Armenia Mare. Când a ajuns în acele locuri, idolii, sau mai bine zis diavolii care stăpâneau acei idoli, au amuţit, după ce, cu ultimele puteri, au strigat că Vartolomeu îi chinuia şi că în curând avea să-i scoată de acolo. De fapt, duhurile necurate au fost izgonite nu numai din idoli, ci şi din oameni de către apostol. Şi, în urma acestei minunate lucrări, mulţi au venit la creştinism.

Polimie, regele acelui pământ, avea o fiică în care intrase un diavol ce striga prin gura ei: „Vartolomeu, mă vei scoate chiar şi de aici?“ Regele, auzind aceasta, a cerut să fie găsit Vartolomeu. Şi când apostolul lui Hristos s-a apropiat de fata îndrăcită, diavolul a fugit de la ea şi fiica regelui a fost vindecată. După aceasta, regele, dorind să-şi arate recunoştinţa faţă de sfânt, i-a adus

188

cămile încărcate cu aur, argint, perle şi diferite pietre preţioase. Apostolul, cu mare smerenie, nu a păstrat pentru el nimic din cele primite, ci le-a întors pe toate regelui, zicând: „Eu nu caut astfel de lucruri, ci mai degrabă suflete de oameni. Şi dacă le voi primi şi le voi îndrepta către înălţimile cereşti, în ochii lui Dumnezeu mare neguţător voi fi“. Regele Polimie, mişcat de aceste cuvinte, a crezut în Hristos împreună cu toţi cei din casa sa. Şi au primit botezul chiar de la sfântul apostol: el, regina, fiica sa vindecată de apostol şi o mulţime de dregători şi de oameni simpli ai acelui ţinut. Căci mai bine de zece cetăţi, urmând modelul regelui lor, au primit atunci botezul.

Dar preoţii idolatri, văzând aceasta, s-au înfuriat pe sfântul apostol, părându-le rău de zeii distruşi, plângând căderea idolatriei şi pustiirea templelor de pe urma cărora ei multe foloase aveau. Apropiindu-se de fratele regelui, Astiage, ei l-au convins să-l omoare pe Vartolomeu şi să răzbune astfel ocara adusă zeităţilor lor. Astiage, aşteptând momentul potrivit, l-a prins pe apostol în cetatea Albanus şi l-a răstignit pe cruce cu capul în jos. Sfântul apostol pătimea cu bucurie pentru Iisus şi, atârnat pe cruce, nu contenea de a mări Cuvântul lui Dumnezeu. El i-a făcut pe credincioşi să se întărească în credinţa lor şi i-a sfătuit pe necredincioşi să cunoască adevărul şi să iasă din întunericul diavolilor în lumina lui Hristos. Dar tiranul nu a vrut să asculte acestea, ci a poruncit ca apostolul să fie jupuit de piele de viu. îndurând toate cu multă răbdare, sfântul nu a tăcut, ci învăţa pe toţi despre Dumnezeu şi îl preaslăvea. în cele din urmă, tiranul a poruncit ca apostolul să fie decapitat. Şi astfel evlavioasele sale buze au fost reduse la tăcere. Dar chiar şi după ce i-a fost retezat capul, trupul său a rămas atârnat pe cruce; şi picioarele sale, aşa cum erau aşezate, arătau parcă drumul pe care apostolul avea să

189

se înalţe la ceruri. Aşa a luat sfârşit (în jurul anului 90 d.Hr.) viaţa pământească a lui Vartolomeu, apostol al lui Hristos, care a îndurat multe chinuri spre slava Domnului său. Credincioşii care au fost de faţă la moartea apostolului, luând de pe cruce trupul său, precum şi capul şi pielea, le-au pus într-un sicriu de plumb şi le-au înmormântat în Albanus (astăzi, Baku), în Armenia Mare. Multe vindecări au avut credincioşii prin moaştele apostolului; şi tot cu ajutorul sfintelor sale rămăşiţe mulţi necredincioşi au fost aduşi la credinţa creştină.

în jurul anului 508 d.Hr., în timpul domniei împăratului Anastasius, moaştele Sfântului Apostol Vartolomeu au fost mutate din Albanus în cetatea Dura, în Mesopotamia. Când perşii au ocupat acea cetate în 574, câţiva locuitori ai cetăţii Dura au luat moaştele şi au fugit cu ele pe ţărmul Mării Negre, unde au fost prinşi de duşmanii lor. Acolo, necredincioşii au aruncat sfintele moaşte în Marea Neagră, împreună cu moaştele a încă patru sfinţi: mucenicii Papia, Lucian, Grigorie şi Acachie. Aşa a socotit Dumnezeu, prin purtarea Sa de grijă, ca ele să sfinţească mari întinderi de ape, pe unde au trecut înainte de a ajunge pe pământurile care aveau să le primească. Moaştele Sfântului Apostol Vartolomeu au călătorit prin adâncurile Mării Negre, prin apele mai puţin adânci ale Hellespontului, prin mările Egee şi Ionică, pentru a ajunge în insula Lipari, pe coasta nordică a Siciliei. în acelaşi timp, moaştele Sfântul Papia au plutit către Amila, în Sicilia, cele ale Sfântului Lucian către Messina, cele ale Sfântului Grigorie către Kolimi, o cetate a Calabriei, şi cele ale Sfântului Acachie către cetatea Ascalus.

Sfântul Apostol Vartolomeu a trimis o vedenie episcopului insulei Lipari, Agaton, descoperindu-i că moaştele sale au ajuns acolo. Episcopul s-a grăbit atunci spre ţărm, împreună cu preoţimea şi cu toţi credincioşii. Văzând

190

moaştele sfântului apostol, cucernicul ierarh, precum şi toţi cei ce erau cu el s-au minunat mult că sicriul de plumb nu s-a scufundat, ci a plutit atât de departe pe mare, de parcă ar fi fost o corabie uşoară. Episcopul a strigat: „Cum ai ajuns tu, o, insulă Lipari, să ai o asemenea nepreţuită comoară? Mărită eşti peste măsură! Mare este această slavă! Bucură-te şi strigă de fericire, saltă cu mâinile tale această comoară şi spune cu veselie: Bun venit, o, Apostol al Domnului!“

Dorind să păstreze sfântul sicriu în loc de cinstire, locuitorii insulei s-au hotărât să înalţe o Biserică întru slava preamăritului apostol. Sicriul de plumb era mare şi greu; şi oricât încercau ei să-l ridice şi să-l mute în alt loc, nu-l puteau urni. Atunci i s-a descoperit în chip minunat lui Agaton ca să-l lege cu funii şi să pună două juninci să-l tragă la locul unde sfântul a binevoit să rămână. În timp ce junincile trăgeau sicriul, locuitori insulei vecine, Prihanus, aruncau încontinuu asupra celor din Lipari apă clocotită. Dar puterea lui Dumnezeu a făcut ca acea insulă să fie îndepărtată cu aproximativ o milă de insula Lipari, pentru ca locuitorii ei să nu mai fie o ameninţare pentru cei din Lipari. O, minune nemaivăzută! Cine a mai auzit vreodată de aşa ceva?! Şi după ce toate acestea erau deja trecute, episcopul Agaton a ridicat o frumoasă Biserică. Sfânta Biserică pomeneşte minunata primire a moaştelor nepreţuite ale Sfântului Vartolomeu pe 25 august.

La un timp după cele mai sus istorisite, acea insulă a fost capturată de arabi, care au împrăştiat moaştele Apostolului Vartolomeu. Dar ele au fost adunate din nou în chip minunat. Căci Sfântul Vartolomeu s-a arătat unui călugăr şi i-a arătat locul unde acestea se aflau. Şi aşa moaştele sfântului apostol au fost aduse în cetatea Benevento, lângă Neapole (în secolul al IX-lea), de

191

unde o parte din ele au fost iar mutate, chiar la Roma (în secolul al X-lea).

Nu putem să nu amintim următoarea întâmplare pomenită în viaţa sfântului Iosif, scriitorul de cântări. Într-o zi, fiind în Tessalia, venerabilul Iosif a primit de la un bărbat vrednic de cinstire, pe care îl cunoştea, o parte din moaştele Sfântului Apostol Vartolomeu. Aducându-le la mănăstirea sa, care se afla în apropierea Constantinopolului, Iosif a ridicat acolo o Biserică în cinstea Sfântului Apostol Vartolomeu, aşezând în ea partea din moaşte pe care o primise. Având multă iubire pentru sfântul apostol şi multă încredere în el, i-a fost dat să-l vadă adesea în vedenii, în timp ce dormea, pricină pentru care Iosif dorea să împodobească sărbătoarea sfântului apostol cu imne de laudă. Neştiind însă dacă acest fapt ar fi fost pe placul sfântului, se ruga stăruitor lui Dumnezeu şi apostolului lui Dumnezeu să-i arate voia lor şi să-i dea înţelepciune din înalturi pentru a compune versete de laudă, potrivite pentru Sfântul Vartolomeu. Postind şi vărsând lacrimi, sfântul Iosif s-a rugat timp de patruzeci de zile. Când s-a apropiat ziua pomenirii apostolului, în timpul slujbei el a văzut, într-o vedenie, pe Sfântul Vartolomeu în altar, împodobit în veşminte de o albeaţă strălucitoare. Sfântul a dat la o parte perdeaua altarului şi i-a făcut semn cu mâna; iar când venerabilul Iosif s-a apropiat, sfântul apostol a luat de pe pristol Sfânta Evanghelie şi a pus-o în dreptul pieptului lui Iosif, zicând: „Fie ca mâna dreaptă a Atotputernicului Dumnezeu să te binecuvânteze şi fie ca apele înţelepciunii cereşti să fie picurate pe limba ta. Fie ca inima ta să fie un templu al Sfântului Duh şi imnele tale să încânte întreaga lume!“

Aşa a vorbit Sfântul Apostol Vartolomeu şi apoi s-a făcut nevăzut; iar dreptul Iosif, simţind în el harul înţelepciunii, s-a umplut de fericire şi de mulţumire. De

192

atunci a început să alcătuiască imne bisericeşti şi cântări cu care a împodobit nu numai pomenirile Sfântului Vartolomeu, ci şi ale multor altor sfinţi. El este cunoscut în primul rând pentru acatistele multiple închinate cinstirii preanevinovatei Maici a lui Dumnezeu şi Sfântului Ierarh Nicolae. El a împodobit Sfânta Biserică prin numeroasele sale imne, pentru care a ajuns să fie cunoscut drept „Melodul“. Dreptul Iosif este pomenit pe 3 aprilie (sau pe 4, potrivit altor calendare). Pentru toate acestea, slăvit fie Hristos, Mântuitorul nostru, împreună cu Tatăl şi cu Sfântul Duh, în vecii vecilor. Amin.

Sunt şi unii care cred că Vartolomeu este una şi aceeaşi persoană cu Natanael pe care Filip l-a adus la Hristos. Aceştia cred că numele apostolului lui Hristos era Natanael, dar că era supranumit Vartolomeu după tatăl său, adică fiul lui Tolomeu. Cuvântul bar se traduce în ebraică fiu, aşa cum Domnul Hristos l-a numit pe Petru când a zis: „Binecuvântat eşti tu, Simon, Bar-iona“ (Matei 16, 17), adică „fiu al lui Iona“. Şi orbul din Ierihon a fost numit Bartimeu, adică fiul lui Timeu. Se presupune aşadar că Vartolomeu era numit fiu ca nume patronimic, fiu al lui Tolomeu, căci Tolomeu era un nume vechi şi frecvent la evrei. Această teorie se întemeiază pe faptul că în Evangelie nu se vorbeşte despre chemarea lui Vartolomeu la apostolie, în afară de cele istorisite despre Natanael. în plus, primii trei evanghelişti (Matei, Marcu şi Luca) îl menţionează pe Vartolomeu, dar nu amintesc de Natanael, în timp ce Evanghelistul Ioan, care îl pomeneşte pe Natanael, nu spune nimic despre Vartolomeu; şi, vorbind despre prinderea peştilor la apariţia Mântuitorului înviat, el îl aminteşte pe Natanael ca fiind unul dintre apropiaţii apostolilor. El zice: „Erau împreună Simon-Petru şi Toma, cel numit Geamănul, şi Natanael, cel din Cana Galileii, şi fiii lui Zevedeu şi alţi doi din ucenicii Lui“ (Ioan 21, 2).

193

Troparul. Glasul al III-lea

Sfinţilor apostoli, rugaţi pe milostivul Dumnezeu ca să dea iertare de greşale sufletelor noastre.

Condac. Glasul al IV-lea

Arătatu-te-ai mare soare Bisericii, cu strălucirile învăţăturilor şi ale înfricoşătoarelor minuni, la lumină povăţuind pe cei ce te cinstesc pe tine, Vartolomee, apostole al Domnului.

Viaţa şi pătimirile Sfântului Apostol Toma A cărui pomenire Sfânta Biserică o sărbătoreşte pe 6 octombrie

„ Toma cel minunat a deschis izvorul dogmelor, Stăpâne, celor de Dumnezeu înţelepţiţi; că de coasta Ta atingându-se, îndoite lucrări şi îndoite firi împreună a cunoscut şi a strigat: Tu eşti Dumnezeul meu şi Stăpânul, Tu şi Domnul măririi, Cel ce pentru mine trup Te-ai făcut. “

(Stihiră la Doamne strigat-am, 6 octombrie)

Sfântul Apostol Toma, supranumit Didymus (adică „geamănul“), s-a născut în cetatea galileeană Paneada, ca fiu al unor părinţi săraci. în tinereţe el păzea legea lui Moise cu sfinţenie şi cerceta sârguincios Sfintele Scripturi ale evreilor. Niciodată interesat de jocurile altor copii, el ducea o viaţă îndumnezeită, pururea muncind ori îmbogăţindu-şi sufletul. De meserie era pescar şi viaţa lui a însemnat o strădanie necurmată pentru a avea cele trebuincioase traiului, obişnuit fiind cu sărăcia şi cu greutăţile. Când Domnul nostru Iisus Hristos, în timpul rămânerii Sale pe pământ, printre oameni, trecea prin cetăţi şi sate, învăţând oamenii şi vindecând tot felul de boli, Toma a auzit cuvintele Sale. Şi, văzând minunile Sale, a crezut în El din toată inima. Desfătându-se cu dulcile cuvinte ale lui Iisus Hristos şi cu vederea sfântului Său chip, Toma L-a urmat şi a fost socotit de Domnul vrednic de a se număra printre cei doisprezece apostoli, urmând împreună cu ei pe Hristos până în clipa pătimirilor Lui mântuitoare. Când Sfântul Lazăr a adormit (cel ce a stat mort în mormânt timp de patru zile), Toma a fost cel care, ca slugă vrednică şi credincioasă a Stăpânului său, a spus printre ucenici: „Să mergem şi noi şi să murim cu El“ (Ioan 11, 16).

După învierea Domnului, Sfântul Toma, prin neîncrederea lui, atunci când ceilalţi apostoli i-au zis că Mântuitorul S-a ridicat, a întărit credinţa în Biserica lui Hristos. Căci atunci când ceilalţi ucenici ai lui Hristos au zis: „Am văzut pe Domnul“, el nu i-a crezut până ce nu a văzut el însuşi pe Hristos şi a atins rănile Sale. La opt zile după înviere, când toţi ucenicii, inclusiv Toma, s-au adunat, Domnul li S-a arătat şi a zis lui Toma: „Adu degetul tău încoace şi vezi mâinile Mele şi adu mâna ta şi o pune pe coasta Mea şi nu fi necredincios, ci credincios“ (Ioan 20, 27). Şi când el a văzut pe Hristos

196

şi a atins coasta Sa dătătoare de viaţă, Toma a strigat: „Domnul meu şi Dumnezeul meu!“ (Ioan 20, 28).

Această întâmplare i-a încredinţat pe toţi, pe deplin, de adevărul învierii Domnului; căci Hristos s-a arătat ucenicilor Săi nu ca o nălucă, nu într-un alt trup, ci în acelaşi corp în care a pătimit pentru mântuirea noastră.

După înălţarea lui Iisus Hristos, apostolii au tras la sorţi pentru a vedea încotro o va apuca fiecare dintre ei pentru a vesti Cuvântul lui Dumnezeu. Lui Toma i-a revenit sarcina să meargă în India, la brahmani şi la alte diverse neştiute popoare din acele părţi, pentru a lumina ţinuturile întunecate de păgânism şi pentru a învăţa adevărata credinţă pe parţi, mezi, perşi, hircanieni şi bactrieni.

Toma era înspăimântat la gândul de a merge la neamuri atât de sălbatice. însă Domnul i S-a arătat într-o vedenie, întărindu-l şi poruncindu-i să prindă curaj şi să nu se mai teamă, făgăduindu-i ca însuşi să-l însoţească. în scurt timp, El i-a arătat o cale de a intra în acele ţinuturi.

Gundafor, regele Indiei, dorind să ridice pentru el cel mai frumos dintre palate, l-a trimis în Palestina pe neguţătorul Abban, să găsească un arhitect priceput, cu experienţă în construcţii de palate asemenea celor ale împăraţilor romani. Când Abban căuta un astfel de arhitect în Palestina, Domnul, care cunoaşte ce este în inimile oamenilor, i S-a arătat în piaţă şi i-a zis: „Nu vrei să cumperi un rob de-al Meu, care este constructor de meserie?“ Abban a răspuns: „Da“. Mântuitorul i l-a arătat pe Toma şi ei s-au înţeles la un preţ de trei livre de argint. Apoi Domnul a semnat un act de vânzare, scriind: „Eu, Iisus, fiul lui Iosif tâmplarul, vând pe robul Meu, Toma, lui Abban“. Când Abban s-a apropiat de Toma şi i-a arătat actul de vânzare, l-a întrebat dacă este rob cu adevărat. Toma a răspuns: „Da. El este Domnul meu şi din mare mila Sa a plătit o sumă uriaşă ca răscumpărare pentru mine“. Şi Toma l-a urmat şi l-a servit.

197

în acea seară, Domnul i S-a arătat lui Toma într-o vedenie. Şi, arătându-i argintul pe care-l primise, a zis: „Cunoaşte-ţi preţul cumpărării tale. Fie ca harul Meu să fie cu tine pururea“. La timpul potrivit, Abban şi-a cumpărat loc pe o corabie şi, împreună cu Toma, a pornit în călătorie, sub un vânt prielnic.

Când au acostat în cetatea Andrapolis, ei au auzit sunet de trâmbiţe şi de alte instrumente muzicale. Regele acelei cetăţi îşi mărita fiica şi a trimis crainici să anunţe prin cetate ca toţi, săraci şi bogaţi, robi şi călători, să se adune; şi dacă cineva nu va veni, va îndura pedeapsa regelui. Auzind aceasta, Abban şi Toma, temându-se că, fiind călători, vor supăra pe rege nesupunându-i-se, au mers la nunta ce se ţinea la palatul regal. După ce s-au aşezat cu toţii şi au început să petreacă, apostolul s-a dus în cel mai ferit loc şi nu mânca nimic: el nu lua parte la petrecere, ci se cufundase în gânduri. Toţi îl priveau ca pe un bărbat ciudat şi străin. Cei ce se aflau în preajma lui l-au întrebat: „De ce ai venit aici, dacă nu mănânci şi nu bei nimic?“Apostolul a răspuns: „Nu am venit aici să beau şi să mănânc, ci pentru a mă supune poruncii regelui, căci crainicii au anunţat că, dacă cineva nu va veni la nuntă, va îndura judecata regelui“.

Era acolo, printre cei ce petreceau, o evreică ce cânta frumos din alăută, închinând câte o melodie de bun venit tuturor celor ce stăteau tolăniţi la banchet. Văzându-l pe Toma, care şedea retras şi îşi tot ridica ochii la ceruri, ea l-a recunoscut ca fiind iudeu. Şi, cântând în faţa lui în evreieşte, zicea: „Unul este Dumnezeul iudeilor, Care a făcut cerul şi pământul“. Apostolul, ascultând cu plăcere cântarea ei, a rugat-o să-i repete de mai multe ori cuvintele. Dar cel ce turna vinul, văzând că apostolul nu lua parte la petrecere, l-a lovit peste faţă, zicând: „Ai fost chemat la nuntă! Nu sta trist, ci veseleşte-te şi alătură-te celor ce beau!“ Atunci apostolul a

198

zis în evreieşte celui ce-l lovise: „Să te răsplătească Domnul pentru acest rău în această viaţă! Fie ca să văd mâna care m-a lovit sfârtecată de un câine în vederea a mulţi!“ Nu a trecut mult timp şi bărbatul care-l lovise pe apostol a coborât la izvor pentru a aduce apa cu care oaspeţii să-şi amestece vinul. Pe neaşteptate, asupra lui s-a năpustit un leu, l-a doborât, l-a ucis şi, bându-i sângele, s-a dus în drumul lui. Apoi câinii s-au repezit spre acel loc şi i-au făcut corpul bucăţele. Un câine negru, luând mâna sa dreaptă, a târât-o în sala banchetului şi a lăsat-o în văzul tuturor. Toţi cei prezenţi, văzând aceasta, au fost înspăimântaţi şi se întrebau a cui este mâna. Şi cântăreaţa din alăută a strigat: „Printre noi s-a întâmplat un lucru plin de taină şi înfricoşător: ori Dumnezeu ori un sol al lui Dumnezeu se află printre noi, la banchet. Căci am văzut cum turnătorul de vin a lovit un bărbat şi am auzit pe acel bărbat zicând: «Fie să văd mâna ta dreaptă târâtă de un câine în vederea multora!» Şi, după cum vedeţi, s-a întâmplat chiar aşa“. Auzind acestea, cu toţii au fost cuprinşi de teamă.

Când s-a încheiat banchetul, regele, care auzise cele întâmplate, a chemat pe Sfântul Apostol Toma la sine şi a zis: „Intră în palat şi binecuvântează pe fiica mea care a fost dată în căsătorie“. Apostolul, intrând în foişor, a început să înveţe proaspăta pereche despre întreaga înţelepciune şi păstrarea neprihănitei feciorii; apoi rugându-se pentru ei, i-a binecuvântat şi a plecat. Perechea nou-căsătorită a văzut într-un vis pe Iisus, care le-a apărut luând chipul apostolului Toma şi i-a îmbrăţişat cu dragoste. Soţul, crezând că acela era Toma, I-a zis: „Tu ai plecat de la noi. Cum se face dar că ai venit aici din nou?“ Domnul a răspuns: „Eu nu sunt Toma, ci Fratele lui. Toţi cei ce au renunţat la lume şi Mă urmează pe Mine, aşa cum face el, nu numai că se vor numi fraţi ai Mei în viaţa de după moarte, ci şi vor moşteni

199

împărăţia Mea. De aceea nu uitaţi, o, copiii Mei, ce v-a sfătuit fratele Meu; şi dacă, urmând sfatul său, vă veţi păstra fecioria nestricată, veţi fi socotiţi vrednici de a fi încoronaţi cu nepieritoare cununi în cămara Mea de nuntă“. Şi, zicând acestea, Domnul a dispărut. Iar ei, trezindu-se din somn, şi-au povestit unul altuia ce văzuseră în vis. Şi ridicându-se, s-au rugat stăruitor toată noaptea. Şi cuvintele care le-au fost spuse, ei le-au păstrat în inimi ca pe cele mai nepreţuite comori.

Dimineaţa, regele şi socrul lui au intrat în dormitorul unde tânăra pereche îşi petrecuse noaptea şi i-au găsit şezând departe unul de celălalt. Miraţi foarte, au întrebat care este pricina pentru care nu erau împreună. Şi ei au răspuns: „Noi ne rugăm la Dumnezeu să ne dea putere să păstrăm până la moarte, în căsătoria noastră, fecioria curată pe care o avem acum, pentru ca mai apoi să fim încoronaţi cu nepieritoare cununi în cămara cerească de nuntă, aşa cum Domnul Care ni S-a arătat ne-a făgăduit“.

Regele a înţeles că străinul care fusese la palat în noaptea ce trecuse îi înduplecase să-şi păstreze fecioria. El s-a mâniat peste măsură şi a trimis tot atunci pe slugile sale să prindă pe apostol, însă nu l-au putut găsi, căci el se îmbarcase deja spre India, împreună cu Abban.

Când au ajuns în India, ei s-au prezentat la regele Gundafor şi Abban a zis: „Iată, o, mărite, ţi-am adus un constructor priceput din Palestina, pentru ca să-ţi construiască palate aşa cum va binevoi Măria ta“. Regele a fost mulţumit foarte şi l-a condus pe Toma la locul unde trebuia să ridice palatul care câştigase inima împăratului. Era un loc de o frumuseţe rară, plin de izvoare încântătoare şi de copaci diferiţi. Regele i-a cerut lui Toma să alcătuiască un plan pe care el să-l încuviinţeze. Şi mai dorea acel rege ca palatul să fie gata până la întoarcerea sa, căci trebuia să plece într-o călătorie pentru trei ani de zile. Apostolul, cu un toc din trestie, a făcut o

200

schiţă nemaipomenită. Potrivit planului său, aripa de răsărit a palatului avea multe ferestre prin care intrau înăuntru valuri de lumină; faţada de la apus avea multe uşi, pentru a uşura pătrunderea brizelor uşoare; cuptoarele erau puse în partea de miazănoapte, din pricina căldurii pe care o răspândeau; iar în partea sudică trebuiau aşezate fântâni arteziene, pentru a răcori întreaga clădire în vreme de mare căldură. Atât de amănunţit era acest plan, încât regele a lăudat pe apostol, zicând: „Cu adevărat mare meşter eşti, vrednic să slujeşti un rege!“ Şi Gundafor i-a dat o sumă mare în aur, pentru construcţie, şi a cerut apostolului să pună fără întârziere temelia. Dar Toma i-a răspuns: „Aceasta nu este o lună potrivită pentru a începe construcţia unui palat. Să aşteptăm până în octombrie“. (Spunând aceasta, dădea pesemne de înţeles vremea când avea să-şi primească viitoarea plată.) Şi lui Toma i s-au dat cantităţi uriaşe de aur, argint, carne, vin, ulei şi alte provizii necesare proiectului. Apoi regele a plecat în altă ţară. Iar apostolul a mers la locul unde trebuia să construiască şi a început să împartă tot ce primise celor nevoiaşi, celor săraci şi în lipsuri. Şi lucrând el însuşi la răspândirea Evangheliei, a adus pe mulţi la credinţa întru Hristos şi i-a botezat.

în acest timp, tânărul, care, la sfatul lui Toma, făgăduise împreună cu soţia lui să-şi păstreze fecioria, auzind că apostolul propovăduia pe Hristos în India, a călătorit într-acolo împreună cu soţia pentru a-l găsi. Instruiţi de sfântul apostol în credinţa creştină, ei au primit sfântul botez de la el. Fecioara a primit numele de botez Pelaghia şi, mai târziu, şi-a vărsat sângele pentru Hristos. Tânărul a fost numit Dionisie şi mai apoi a fost socotit vrednic de cinul de episcop. întorcându-se în pământul lor natal, cu binecuvântarea apostolului, ei au răspândit peste tot slava numelui lui Dumnezeu, aducând

201

la Hristos pe necredincioşi şi întemeind Biserici prin cetăţi.

După ce au trecut doi ani, regele a trimis soli la apostol să vadă cum înainta construcţia. Apostolul a răspuns trimişilor că nu rămăsese de făcut decât acoperişul. Regele a fost încântat, căci presupunea că Toma îi construise cu adevărat un palat pământesc şi i-a mai trimis aur, cerându-i să acopere palatul cu un acoperiş măreţ, cât mai repede cu putinţă.

Primind şi acest aur, Toma şi-a ridicat ochii la cer zicând: „îţi mulţumesc, Doamne Care iubeşti oamenii, că dai mântuire oamenilor în felurite chipuri!“ Şi iarăşi a împărţit aurul trimis de rege celor ce i-au cerut ajutorul, în timp ce el a continuat să răspândească sârguincios Cuvântul lui Dumnezeu.

A mai trecut ceva timp şi regele a aflat că Toma nici nu începuse să împlinească porunca lui, că dăduse tot aurul săracilor, că presupusul constructor nici nu se gândea să construiască, ci, mergând prin sate şi cetăţi, propovăduia un nou Dumnezeu şi făcea minuni. Atunci repede s-a umplut de mânie şi a trimis pe slugile sale să prindă pe apostol. Când aceştia au adus pe Sfântul Toma în faţa regelui, el l-a întrebat: „Ai clădit, deci, palatul?“ Toma a răspuns: „L-am construit. Şi acest palat este mai mult decât strălucitor şi frumos“. Regele a continuat: „Să mergem şi să-l vedem“. Dar apostolul a răspuns: „în timpul vieţii nu poţi vedea acest palat, dar când vei părăsi această viaţă îl vei vedea. Şi, locuind în el cu bucurie, vei rămâne în el pentru vecie“. Regele, crezând că apostolul îşi bătea joc de el, s-a simţit foarte jignit şi a poruncit să fie aruncat în temniţă împreună cu Abban, care-l adusese. Ei trebuiau să se chinuiască acolo în aşteptarea osândei, căci regele voia să-i jupoaie de vii şi să-i ardă pe rug.

202

Cât timp se aflau în temniţă, Abban l-a mustrat pe apostol zicând: „Ne-ai minţit atât pe rege, cât şi pe mine, dându-te drept un arhitect priceput! Şi iată, ai risipit aurul regelui pe nimic şi mi-ai nimicit viaţa. Din pricina ta mă chinuiesc şi voi muri de o moarte groaznică, deoarece regele este neînduplecat şi ne va omorî pe amândoi“. Dar apostolul, mângâindu-l, i-a zis: „Nu-ţi fie teamă, încă nu a venit timpul să murim. Vom trăi, şi încă în libertate; şi împăratul cu cinstire ne va căuta pentru palatul pe care i l-am construit în ceruri“.

Chiar în aceeaşi noapte, fratele regelui, Gad, s-a îmbolnăvit şi a trimis regelui vorbă, zicând: „Din pricina durerii tale m-am întristat şi eu; şi de această suferinţă m-am îmbolnăvit; şi acum sunt aproape de moarte“. în scurt timp, fratele regelui a murit. Uitându-şi fosta supărare, regele a fost cuprins de o durere nouă şi plângea amar moartea fratelui său. Dar îngerul Domnului, luând sufletul mortului, l-a ridicat la ceruri; şi plimbându-l printre locuinţele de acolo, i-a arătat nenumărate palate minunate şi strălucitoare, printre care unul era de o frumuseţe şi o splendoare ce nu puteau fi descrise în cuvinte. Atunci îngerul a întrebat sufletul: „în care dintre aceste palate ţi-ar plăcea să locuieşti?“ Şi sufletul, privind la acel palat minunat, a zis: „Dacă mi s-ar îngădui să stau măcar într-un colţ al acestui palat, nu mi-ar trebui nimic altceva“. Şi îngerul i-a zis: „Nu poţi locui în acest palat, căci el aparţine fratelui tău, cu al cărui aur străinul Toma, pe care-l cunoşti, l-a construit“. Atunci a zis sufletul: „Te rog, doamne, lasă-mă să mă întorc la fratele meu şi voi cumpăra de la el acest palat. Căci el nu-i cunoaşte încă frumuseţea. Şi luându-l, mă voi întoarce din nou aici“.

Atunci îngerul a întors sufletul trupului şi mortul şi-a recăpătat viaţa. Ca şi cum s-ar fi trezit dintr-un somn, el a întrebat pe cei de lângă el unde este fratele său şi i-a

203

rugat să aducă pe rege lângă el cât se poate de repede. Regele, auzind că fratele său s-a reîntors la viaţă, s-a bucurat peste măsură şi s-a grăbit la el. Când l-a văzut viu, s-a bucurat şi mai mult. Atunci omul care se ridicase din morţi a zis: „Sunt încredinţat, o, rege, că mă iubeşti ca pe fratele tău. Ştiu că ai plâns amar la moartea mea şi că dacă m-ai putea scăpa de la moarte ţi-ai da jumătate din împărăţie“. Regele a răspuns: „Da, aşa este“. „Dacă mă iubeşti atât, a zis fratele regelui, îţi cer un singur dar. Nu mi-l refuza“. Regele a răspuns: „Frate iubit, îţi voi da tot ce am în împărăţia mea“. Şi şi-a întărit cuvintele cu un jurământ. Atunci fratele înviat a zis:„Dă-mi mie palatul pe care îl ai în ceruri şi, în schimb, ia toate avuţiile mele de aici, de pe pământ“.

Auzind aceste cuvinte, regele s-a tulburat şi a tăcut, de parcă şi-ar fi pierdut darul vorbirii. Apoi a zis: „De unde am eu un palat în ceruri?“ „Adevărat îţi grăiesc, a răspuns fratele său, în ceruri este un astfel de palat, de care tu nu ştii şi care este mai presus de orice s-a văzut vreodată sub soare. Ţi l-a clădit Toma, cel pe care îl ţii închis. Eu l-am văzut şi m-am minunat de frumuseţea lui nespusă şi am cerut să pot locui măcar într-un colţ al său. Dar nu mi s-a îngăduit, căci îngerul care mă conducea mi-a zis: «Nu poţi locui în acest palat, căci el este al fratelui tău şi a fost construit de Toma cel pe care-l cunoşti». I-am cerut îngerului să mă lase să mă întorc aici ca să pot lua de la tine acest palat. Aşa că, dacă mă iubeşti, dă-mi-l mie şi ia în schimb toate avuţiile mele!“

Atunci regele s-a bucurat de revenirea la viaţă a fratelui său şi pentru palatul construit pentru el în ceruri. Şi a zis celui înviat: „Fratele meu iubit, am făgăduit să nu-ţi refuz nimic din cele ce se află sub stăpânirea mea pământească. Dar nu ţi-am făgăduit acel loc din cer. însă dacă vrei, avem un arhitect ce ar putea să-ţi ridice şi ţie un palat asemănător“.

204

Zicând acestea, regele a trimis de îndată slugile la temniţă să aducă pe Sfântul Toma şi pe neguţătorul Abban, care-l adusese în India. Când ei s-au înfăţişat înaintea regelui, acesta s-a grăbit să le iasă în întâmpinare şi a căzut la picioarele apostolului, cerându-i iertare pentru câte păcătuise împotriva lui, căci o făcuse din neştiinţă. Şi apostolul, mulţumind lui Dumnezeu, a început să-i înveţe pe amândoi fraţii credinţa în Domnul Iisus Hristos. Şi ei, mişcaţi din suflet, au primit cu dragoste cuvintele lui. Curând, apostolul i-a botezat şi i-a învăţat să trăiască creştineşte. Şi prin darurile de milostenie împărţite de ei înşişi, fraţii şi-au construit locuinţe veşnice în ceruri.

Rămânând împreună cu ei pentru un timp şi întărindu-i în credinţa sfântă, apostolul a mers apoi prin alte aşezări din împrejurimi, lucrând pentru mântuirea sufletelor omeneşti. într-una din cetăţile cele mai însemnate, a intrat foarte umil, cu părul nespălat, palid la faţă, cu întregul trup vlăguit. Apostolul părea aproape fără trup în veşmintele sale vechi şi roase. Dar cuvintele sale erau un sprijin pentru toţi şi faptele sale erau minunate. El a băgat de seamă că localnicii erau cufundaţi în întunericul păgânătăţii. Şi a înţeles că, obişnuiţi fiind aceştia de atâta amar de vreme cu mincinoasa lor credinţă, nu va fi deloc uşor să-i scoată din aceasta. Silnicia nu ar fi slujit la nimic; ci blândeţea şi cuvintele dulci ar fi fost potrivite. De aceea nu le-a arătat neîncuviinţare şi nici nu s-a lăsat în voia cuvintelor pripite, ci şi-a înfrumuseţat vorbirea cu smerenie, împodobindu-se chibzuit cu celelalte virtuţi, pentru a putea lumina pe oameni. Când locuitorii au văzut lucrările sale minunate şi au băgat de seamă înţelepciunea şi caldele lui simţăminte, ei au început să asculte cu luare-aminte cuvântările sale şi l-au întrebat de unde vine, care este credinţa lui şi de ce a ales să stea printre ei. Apostolul a răspuns cu blândeţe

205

că era ucenicul lui Iisus Hristos Care, fiind un Dumnezeu ce iubeşte oamenii, S-a făcut El însuşi Om pentru a da celor ce cred în El viaţă veşnică, mântuirea sufletului şi alte minunate binecuvântări. Sfântul le-a povestit apoi despre răstignirea şi învierea Domnului, despre înălţarea Sa în văzul ucenicilor Săi, adăugând: „Eu sunt unul dintre cei doisprezece care slujim Cuvântul Lui şi care am fost martori la toate minunile de El înfăptuite. Am venit la voi din iubire pentru voi, pentru a vă propovădui despre nesfârşita milă şi neţărmurita îndurare a lui Dumnezeu“. Sfântul Apostol Toma a spus şi multe alte lucruri şi a făcut multe minuni; şi Domnul lucra prin el pentru ca sămânţa credinţei să încolţească în inimile păgânilor.

Pe când Apostolul Toma lumina pământurile Indiei vestind Evanghelia, s-a întâmplat cinstita adormire a Maicii lui Dumnezeu. Şi toţi apostolii, de prin ţinuturile prin care erau, au fost luaţi de norii cerului şi au fost aduşi în Ghetsimani, la racla preabinecuvântatei Fecioare. Sfântul Apostol Toma a fost şi el luat din India, dar nu a reuşit să ajungă la timp pentru ziua înmormântării trupului preanevinovatei Născătoare de Dumnezeu. Şi aceasta cu voia lui Dumnezeu s-a întâmplat anume aşa, pentru ca să se încredinţeze credincioşii că Maica lui Dumnezeu a fost înălţată la ceruri cu tot cu trup. Căci aşa cum s-au încredinţat şi mai mult de învierea lui Hristos prin necredinţa lui Toma, tot aşa de la Toma, prin întârzierea lui, au aflat despre înălţarea cu tot cu trup la ceruri a preanevinovatei Fecioare Maria şi Theotokos. Apostolul Toma a ajuns doar în a treia zi după înmormântare, fiind prins deodată într-un nor şi dus deasupra mormântului Fecioarei. De acolo, el a văzut mutarea trupului ei în ceruri şi i-a strigat: „încotro mergi, o, preasfântă?“ Scoţându-şi brâul, Fecioara Maria i l-a dat lui Toma, zicând: „Primeşte-l, prietenul meu“. Şi a dispărut.

206

Apoi Toma a coborât şi a găsit pe ceilalţi apostoli veghind la mormântul Maicii lui Dumnezeu. El s-a aşezat lângă ei, întristat că nu fusese de faţă în clipa adormirii Sfintei Fecioare, laolaltă cu ceilalţi apostoli, şi a zis: „Cu toţii suntem ucenici ai Stăpânului. Cu toţii vestim aceleaşi lucruri, cu toţii suntem slugile Unului Domn Iisus Hristos. De ce atunci voi aţi fost socotiţi vrednici de a vedea adormirea Maicii Sale şi eu nu? Oare nu sunt şi eu apostol? S-ar putea oare ca Dumnezeu să nu fie mulţumit de propovăduirea mea? Vă rog, tovarăşii mei ucenici: deschideţi mormântul ca să văd şi eu rămăşiţele ei, să le îmbrăţişez şi să-mi iau rămas bun!“ Atunci apostolii au făcut cele cerute de Toma şi au deschis mormântul. Dar au descoperit că rămăşiţele ei nu mai erau acolo, căci ea fusese dusă în Rai cu tot cu trup. Trupul ei era nestricăcios şi nemuritor, înainte de a doua venire a lui Hristos; atunci, la învierea de obşte, cei drepţi vor primi trupuri nepieritoare.

Şi Fecioara li s-a arătat după adormirea ei, precum a făcut-o şi Fiul ei. După înălţarea Domnului nostru, ori de câte ori apostolii luau masa împreună aveau obiceiul să lase un loc liber la masă pentru Stăpânul lor. Ei tăiau o bucată de pâine şi o aşezau în capul mesei, aceasta fiind pentru Hristos. Când terminau de mâncat, se ridicau şi spuneau: „Slăvit fie numele Sfintei Treimi! O, Doamne Iisuse Hristoase, ajută-ne!“ Şi fiecare lua o bucăţică din acea pâine a lui Hristos. S-a întâmplat ca, după adormirea Maicii Domnului, ei să stea din nou la masă împreună. Şi când şi-au încheiat rugăciunile, Fecioara a apărut în faţa lor şi a zis: „Bucuraţi-vă, căci eu voi fi cu voi în fiecare zi a vieţii voastre!“ Şi văzând-o, ei au strigat: „Preasfântă Născătoare de Dumnezeu, mântuieşte-ne pe noi!“ Aşa s-au încredinţat cu toţii că Maica lui Dumnezeu, ca şi Fiul ei, a înviat a treia zi şi a fost ridicată

207

la ceruri cu tot cu trup. De atunci ei aşezau şi pentru ea o bucată de pâine.

După aceasta, Toma a mers din nou pe pământurile Indiei, vestind acolo pe Hristos şi aducând la credinţă pe mulţi cu semnele şi cu minunile sale. Pe când stătea în Milapur, el a luminat aici pe mulţi propovăduind Evanghelia şi întărindu-i în sfânta credinţă prin minunea pe care o istorisim în cele ce urmează:

Se afla într-un loc un buştean de o mărime neobişnuită, pe care nici oamenii, nici elefanţii nu-l puteau mişca din loc. Apostolul Toma a legat acel buştean de brâul său şi l-a târât o distanţă mai mare de o milă, pentru a-l folosi la ridicarea unei Biserici a Domnului. Văzând aceasta, creştinii s-au întărit şi mai mult în credinţă şi mulţi necredincioşi au trecut la creştinism. Apostolul a mai făcut în acele locuri o minune şi mai mare. Iat-o. Un preot păgân şi-a omorât fiul, învinuindu-l de această ucidere pe Sfântul Apostol, zicând: „Toma mi-a omorât fiul!“ Atunci, printre oameni s-a răspândit un freamăt şi s-a adunat o mulţime care l-a prins pe Sfântul Toma, cerând judecătorilor să-l osândească la cazne. Neputând afla pe nimeni care să depună mărturie că nu el, Toma, fusese ucigaşul, apostolul lui Hristos a rugat pe judecător şi pe oameni: „Daţi-mi drumul şi, în numele Dumnezeului meu, voi întreba pe bărbatul omorât cine l-a ucis“. Atunci cu toţii l-au însoţit la trupul neînsufleţit al fiului preotului. Ridicându-şi ochii spre cer, Toma s-a rugat mai întâi lui Dumnezeu şi apoi a zis trupului: „în numele Domnului meu Iisus Hristos, îţi poruncesc, tinere, să ne spui cine te-a ucis“. Şi mortul a răspuns îndată: „Propriul meu tată m-a ucis“. Atunci au strigat cu toţii: „Mare este Dumnezeul vestit de Toma!“ Apostolul a fost lăsat slobod, iar preotul a căzut astfel în groapa pe care o săpase pentru Toma. După această minune,

208

o mulţime de oameni au crezut în Unul Dumnezeu Iisus Hristos şi au primit botezul din mâinile sfântului.

După un timp, apostolul a călătorit mai departe, către ţinutul Kalamida, unde domnea regele Mazdai. Vestind pe Hristos acolo, sfântul a convertit la credinţă o femeie pe nume Sindichia, o nepoată a frumoasei şi liniştitei Migdonia, soţia lui Carizie, un apropiat al regelui. Sindichia a sfătuit pe Migdonia să înveţe adevărul şi să creadă în Unul Dumnezeu, în Atoatefăcătorul pe Care îl propovăduia Toma. Atunci Migdonia a zis Sindichiei: „Aş vrea să-l văd pe acest bărbat care propovăduieşte pe Dumnezeul adevărat şi să ascult de la el învăţăturile Lui“. Sindichia a răspuns: „Dacă vrei să vezi pe apostolul Domnului, îmbracă-te în zdrenţe, ca şi cum ai fi o femeie simplă, pentru a nu fi recunoscută, şi vom merge împreună“.

Migdonia i-a urmat sfatul şi a mers cu Sindichia. Ele l-au găsit pe apostol propovăduind pe Hristos în mijlocul unei mari mulţimi de oameni simpli, săraci. Amestecându-se printre aceştia, ele au ascultat învăţăturile lui Toma, care vorbea mult despre Hristos Dumnezeu şi-i învăţa să creadă în El. Apostolul vorbea şi de moarte, de judecata de apoi, de Gheena şi de împărăţia cerului. Ascultând acestea, inima Migdoniei s-a înmuiat şi ea a crezut în Hristos. Când s-a întors la casa ei, se gândea tot timpul la cele spuse de apostol. Şi vorbind cu Sindichia despre Hristos, a ajuns să-L iubească cu adevărat. De atunci, ea a început să-i privească pe necredincioşi ca pe vrăjmaşii lui Dumnezeu şi să ocolească apropierea de ei la masă şi împreună-vorbirile cu ei. Tot de atunci a nesocotit toate plăcerile lumeşti, hotărând să pună capăt căsniciei cu soţul ei Carizie. Acesta s-a întristat adânc şi, neputând el însuşi să schimbe gândurile soţiei sale, l-a rugat pe regele Mazdai să o trimită pe regină (care se numea Terţiana şi era rudă cu Migdonia),

209

nădăjduind că aceasta va izbuti să o lămurească pe Migdonia să-şi împlinească îndatoririle de soţie. Când regina a mers la Migdonia şi a întrebat-o de ce nu voia să se supună soţului ei, Migdonia a răspuns: „Pentru că el este păgân şi vrăjmaş al lui Dumnezeu, iar eu sunt roaba Unului Dumnezeu adevărat, Iisus Hristos. Nu vreau să fiu pângărită de un bărbat necurat şi necredincios“.

Terţiana a dorit să afle cine este acest Iisus Hristos pe Care Migdonia îl numea Dumnezeu adevărat. Atunci Migdonia i-a povestit cele propovăduite de Apostolul Toma şi a învăţat-o despre dreapta credinţă. Voind să afle mai multe despre Hristos şi credinţa întru El, Terţiana a cerut să vadă ea însăşi pe apostol şi să-i asculte învăţăturile. Sfătuindu-se cu Migdonia, ea a trimis în secret după apostol. Şi când el s-a înfăţişat, amândouă l-au rugat să le îndrume pe calea cea dreaptă. Şi vestindu-le lor pe Hristos, Toma le-a luminat cu lumina credinţei, le-a botezat şi le-a cerut să păstreze poruncile lui Dumnezeu şi să cultive toate virtuţile. Terţiana şi Migdonia, păstrând în inimă cu sfinţenie tot ce auziseră, au hotărât amândouă să servească pe Domnul în curăţie şi să nu mai împartă patul cu soţii lor, căci aceştia erau necredincioşi.

Apostolul a continuat să facă nenumărate minuni şi să vindece tot felul de boli prin puterea lui Dumnezeu. Şi mulţi, nu numai dintre cei săraci, ci şi dintre cei de la curtea regelui, văzând semnele lucrate de apostol şi auzind învăţăturile lui au venit la credinţa întru Hristos. Unul dintre fiii regelui, pe nume Wazan, a crezut şi a fost botezat de apostol. Căci însuşi Domnul lucra prin apostolii Lui.

După ce s-a întors de la Migdonia, regina Terţiana îşi trecea timpul în rugăciune şi post şi ocolea îndatoririle de soţie. Regele, mirându-se de o astfel de schimbare, i-a spus prietenului său, Carizie: „Dorind să-ţi întorc ţie

210

soţia, mi-am pierdut-o pe a mea. Terţiana se poartă şi mai ciudat cu mine decât Migdonia cu tine!“

Atunci, regele şi Carizie au început o cercetare amănunţită pentru a afla motivul pentru care soţiile lor s-au schimbat. Şi au aflat că un străin pe nume Toma, învăţându-le credinţa creştină, le-a convins să pună capăt legăturii trupeşti. Au mai aflat şi că fiul regelui, Wazan, precum şi mulţi curteni şi oameni de vază, ca şi nenumăraţi cetăţeni simpli au crezut în Hristos în urma cuvântărilor lui Toma. înfuriaţi peste măsură de cele aflate, l-au prins pe Toma şi l-au aruncat în temniţă.

După o vreme, apostolul a fost adus în faţa regelui pentru judecată. Regele l-a întrebat: „Cine eşti tu? Un rob sau un om liber?“ Toma a răspuns: „Sunt rob al Celui asupra Căruia nu ai nici o putere“. Şi regele a zis: „Văd că eşti un rob rău care a fugit de la stăpânul său şi a venit în acest ţinut pentru a strica oamenii şi a ne zăpăci soţiile. Spune-mi, cine este stăpânul tău?“ „Stăpânul meu, a răspuns apostolul, este Domnul cerului şi al pământului, Dumnezeul şi Făcătorul a toate cele văzute şi nevăzute. El m-a trimis să vestesc sfânt numele Său şi să îndepărtez oamenii de la greşeli“. Atunci regele a zis: „încetează cu aceste vorbe viclene, o, înşelătorule, şi ascultă porunca mea. Nu-i destul că ai amăgit întregul regat cu prorocirile Tale, aşa încât acuma toţi cred în Iisus? Sau că ai întors de la noi, cu vrăjitoria ta, pe soţiile noastre, încât nu mai vor să ne cunoască? întoarce-le iar la noi! Căci dacă nu le faci pe soţiile noastre să ne cunoască, în dragoste, aşa ca mai înainte, voi porunci să fii omorât cu cruzime“. Apostolul a răspuns: „Nu se cade ca roabele lui Dumnezeu să cunoască bărbaţi nelegiuiţi şi nici ca cei credincioşi să fie pângăriţi de cei necredincioşi“.

Auzind acestea, regele a poruncit să fie aduse tăvi din fier înroşite în foc şi să se aşeze picioarele goale ale

211

apostolului pe ele. Şi aşa s-a făcut, dar de sub tăvi a izvorât apă şi le-a răcorit. Văzând aceasta, l-au aruncat pe Sfântul Toma într-un cuptor încins, dar a doua zi el a ieşit de acolo viu şi nevătămat.

Apoi Toma a fost întemniţat. La miezul nopţii, creştinii au intrat în temniţa apostolului, care li s-a deschis lor prin rugăciunile lui. Sfântul i-a sfătuit să rămână tari în credinţă şi să nu fie înfricoşaţi de moarte, pentru că doar aşa vor avea viaţă veşnică. Şi el i-a sfătuit şi a învăţat pe cei nebotezaţi. Şi părăsind temniţa, Toma a mers într-o casă unde toţi se pregătiseră pentru botez şi pentru sfânta liturghie. Acolo el a botezat pe mulţi în numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh. După sfânta liturghie, când au primit cu toţii sfânta împărtăşanie, el le-a zis: „Acest Trup preasfânt, Care S-a jertfit, şi acest nepreţuit Sânge, Care S-a vărsat pe cruce, pentru a ne izbăvi de păcatele noastre, pentru a ne da mântuire şi iertarea păcatelor, pentru a ne vindeca sufletul, sunt o chezăşie a împărăţiei cereşti şi a binecuvântării veşnice“. Atunci s-a auzit un glas din înalturi, Care a zis: „Cu adevărat vă spun: nu vă temeţi, ci credeţi!“ Mai târziu, apostolul s-a întors în temniţă, încuind-o ca mai înainte. El a fost urmat de Terţiana, Migdonia şi o femeie pe nume Marcia, care doreau să pătimească împreună cu apostolul. Dar acesta le-a zis: „Fiicele mele şi lucrătoare întru Domnul nostru Iisus Hristos, ascultaţi ultimul meu cuvânt: mâine voi merge la Stăpânul meu pentru a primi răsplata pentru multa mea trudă. Pentru aceasta mă bucur şi sunt fericit. Voi să rămâneţi tari în credinţă, să nu vă îndoiţi niciodată şi să nu vă descurajaţi când mă veţi vedea murind. Căci această moarte nu este una adevărată, ci mai degrabă o slobozire şi o răscumpărare din trup, pe care o primesc cu bucurie pentru a mă putea desfăta cu viaţa veşnică şi cu bunătăţile ei, care vor fi date şi vouă dacă vă veţi păstra credinţa până la urmă“.

212

Apoi s-a rugat şi, prin rugăciunile lui, a închis uşa temniţei. Dar femeile plângeau, căci ştiau că Mazdai îl va trimite la moarte.

Carizie l-a sfătuit pe rege, zicând: „Fă-l să cinstească şi să aducă jertfe zeului soarelui, ca să-L supere astfel pe Dumnezeul lui, Care l-a păstrat nevătămat în timpul caznelor“. Dar când apostolul a fost adus în faţa idolului soarelui, icoana acestuia s-a topit pe dată, de parcă ar fi fost de ceară. Credincioşii dănţuiau de bucurie, văzând puterea Dumnezeului ceresc, şi o mulţime de necredincioşi au venit la Hristos Dumnezeu. Dar preoţii păgâni cârteau împotriva lui Toma, pentru că le stricase idolul. Între timp, temnicerii i-au adus regelui la cunoştinţă că prizonierul putea deschide uşa temniţei sale pentru a ieşi, oricând dorea, şi că soţia şi fiul regelui fuseseră acolo să-l viziteze. Atunci regele s-a dus de îndată la temniţă; dar găsind uşa încuiată, s-a mirat. Intrând la Sfântul Toma, l-a întrebat dacă era robul cuiva sau om liber. Apostolul a răspuns: „Sunt rob al Domnului meu Iisus Hristos, Care este Dumnezeul adevărat şi stă în ceruri. El m-a trimis aici ca să mântuiesc pe mulţi dintre voi“. Iar Mazdai a zis: „M-am săturat de născocirile tale. Aşa că te voi trimite la moarte, căci o meriţi, pentru a-mi slobozi poporul de vrăjitoriile şi ticăloşiile tale“. Foarte înfuriat, regele se gândea cum să-l omoare pe apostol. Dar se temea de oameni şi de slugile sale, precum şi de mulţi dregători care credeau în Iisus.

Luându-l pe Toma, regele a ieşit din cetate cu soldaţii săi. Şi toţi au crezut că el merge să vadă vreo minune înfăptuită de apostol. Dar, după ce s-au depărtat cam la o milă, regele l-a dat pe sfânt pe mâinile a cinci soldaţi, poruncindu-le să urce împreună cu apostolul pe munte şi acolo să-l străpungă cu suliţele lor. Iar regele s-a îndreptat către cetatea Axium. Wazan, fiul regelui, un bărbat pe nume Sifor şi alţi oameni s-au grăbit după

213

apostol; şi găsindu-l, l-au plâns. Atunci Toma, cerând voie soldaţilor să se roage, s-a adresat Domnului, zicând: „O, Doamne Dumnezeul meu, Tu eşti nădejdea şi răscumpărarea credincioşilor. Ia-mă la Tine astăzi, pentru ca sufletul meu să nu fie împiedicat în urcarea lui la ceruri. Iată, am făcut lucrul pe care mi-ai cerut să-l fac şi am împlinit poruncile Tale. M-ai vândut ca pe robul Tău; dă-mi astăzi slobozenia!“ Apoi apostolul a binecuvântat credincioşii şi a hirotonit pe Sifor preot şi pe Wazan diacon, poruncindu-le să vegheze asupra înmulţirii creştinilor şi a măririi Bisericii lui Hristos. După care, întorcându-se către soldaţi, a zis: „împliniţi acum porunca regelui“. Atunci soldaţii l-au străpuns cu suliţele lor şi astfel Sfântul Toma şi-a încheiat viaţa pământească lângă cetatea Milapur.

Credincioşii au plâns amar şi au înfăşurat sfintele sale rămăşiţe în pânza scumpă pe care Terţiana o cumpărase pentru a o folosi ca giulgiu; şi l-au înmormântat în pământul pentru familiile regale. Sifor, Wazan şi Terţiana l-au bocit îndelung şi au înmormântat cu cinstire sfântul său trup. După ce au sfârşit înmormântarea, s-au aşezat lângă mormântul apostolului şi au plâns. Şi iată: sfântul li s-a arătat lor, cerându-le să se întoarcă în cetate şi să întărească pe fraţi în credinţă. Şi a mai zis apostolul: „Terţiana şi Migdonia, nu uitaţi ce v-am spus. Păstraţi-vă credinţa în Dumnezeu, şi Stăpânul Hristos vă va ajuta“. Ascultând această poruncă a învăţătorului lor, Sfântul Apostol Toma, şi ajutaţi de rugăciunile acestuia, atât Sifor cât şi Wazan au condus bine Biserica lui Hristos.

Mult timp au supus la cazne regele Mazdai şi Carizie pe soţiile lor, Terţiana şi Migdonia; dar tot nu au putut să le facă să se supună voinţei lor. Dându-şi seama că soţiile lor nu li se vor supune nici moarte, cei doi bărbaţi au hotărât că nu aveau decât să le îngăduie să trăiască slobode, potrivit dorinţei lor. Astfel, slobozite de povara

214

legăturii trupeşti, femeile au putut trăi în curăţie şi rugăciune, slujind pe Domnul zi şi noapte. Prin viaţa lor îmbunătăţită, ele au adus mari foloase Bisericii.

Câţiva ani mai târziu, unul dintre fiii regelui Mazdai a ajuns îndrăcit şi nu putea fi vindecat de nimeni, căci era stăpânit de cel mai crunt dintre diavoli. Regele era foarte abătut din pricina bolii fiului său şi s-a hotărât să deschidă mormântul Sfântului Toma pentru a lua un os din trupul apostolului, deoarece auzise că acesta, pe timpul vieţii sale, izgonise din oameni o mulţime de diavoli. Regele voia să atingă cu osul sfântului ceafa fiului său şi să-l sloboadă pe acesta de diavol. Când se gândea să facă acest lucru, Sfântul Toma i-a apărut în vis şi i-a zis: „Nu ai crezut în mine când eram viu; crezi că vei primi ajutorul meu acum, că sunt mort? Nu rămâne în necredinţă! Domnul meu Iisus Hristos va fi milostiv cu tine. Ia pământ de pe mormântul meu şi pune-l pe fiul tău; şi el va fi vindecat. Căci eu nu sunt dintre cei care ţin minte răul“.

Acest vis a sporit dorinţa regelui de a deschide mormântul apostolului. Mergând la locul unde era îngropat sfântul, Mazdai a deschis mormântul. Dar nu a găsit acolo oasele sfântului, căci un creştin, luând în secret moaştele, le dusese în Mesopotamia unde le păstra într-un loc de cinste. Luând pământ din acel loc, regele l-a pus pe ceafa fiului său, zicând: „O, Doamne Iisuse Hristoase, prin rugăciunile apostolului Tău Toma, vindecă pe fiul meu şi voi crede în Tine!“ Şi băiatul şi-a recăpătat sănătatea. Astfel, regele Mazdai a crezut în Hristos şi, împreună cu toţi dregătorii săi, a primit să fie botezat de preotul Sifor.

Atunci mult s-au bucurat credincioşii! Idolii au fost sparţi în bucăţi şi templele rase de pe faţa pământului, iar în locul lor au fost ridicate Biserici ale lui Hristos. Cuvântul lui Dumnezeu s-a răspândit şi credinţa sfântă a

215

fost întărită. Regele, primind botezul, s-a căit pentru păcatele sale şi a cerut tuturor să-l ajute şi să se roage pentru el. Şi preotul Sifor a zis credincioşilor: „Rugaţi-vă pentru regele Mazdai, ca să primească milă de la Domnul nostru Iisus Hristos şi iertare pentru păcatele sale!“ Şi toţi aparţinătorii Bisericii s-au rugat pentru rege. Atunci, cu lacrimi şi multă smerenie, regele Mazdai a rugat-o pe fosta sa soţie, Terţiana, şi chiar pe Migdonia să se roage la Stăpânul Hristos ca El să-i ierte nelegiuirile din trecut şi relele pe care le pricinuise preamăritului şi slăvitului Său apostol. Şi în locul unde a fost îngropat apostolul s-au săvârşit multe minuni prin rugăciunile lui spre slava Dumnezeului nostru Iisus Hristos, Căruia, împreună cu Tatăl şi cu Sfântul Duh, i se cuvine cinstire şi închinare în veci. Amin.

Troparul. Glasul al II-lea

Apostole sfinte Toma, roagă pe milostivul Dumnezeu ca să dea iertare de greşale sufletelor noastre.

Condac. Glasul al IV-lea

De darul înţelepciunii plin fiind apostolul lui Hristos şi adevărata slugă, întru pocăinţă a strigat: Tu eşti Dumnezeul meu şi Domnul.

Viaţa şi pătimirile Sfântului Apostol şi Evanghelist Matei A cărui pomenire Sfânta Biserică o sărbătoreşte pe 16 noiembrie

„Cela ce de la vamă ai fost chemat la ucenicie când Cuvântul cel fără de început pe tine te-a chemat, poruncindu-ţi şi împărtăşirea împărăţiei făgăduindu-ţi, atunci, preafericite, toate lăsându-le şi de valul cel tulburător osebindu-te cu osârdie, ai urmat Lui; şi acum, de Dumnezeu văzătorule, săturându-te de vederea Lui cea negrăită luminat, roagă-te să mântuiască şi să lumineze sufletele noastre. “

(Stihiră la Doamne strigat-am, 16 noiembrie)

217

Sfântul Apostol şi Evanghelist Matei, fiul lui Alfeu, cunoscut şi ca Levi, locuia în cetatea galileeană Capernaum. El era un bărbat avut, ca meserie fiind vameş. Cei de acelaşi neam cu el îl dispreţuiau şi se fereau de el, aşa cum făceau cu toţi cei care aveau asemenea ocupaţie. Cu toate că era un păcătos, Matei nu era mai rău decât mulţi dintre fariseii care se lăudau cu presupusele lor virtuţi. Şi iată că Domnul şi-a oprit privirea asupra vameşului pe care toţi îl dispreţuiau. Într-o zi, pe când El era în Capernaum, Domnul a ieşit din cetate şi a mers împreună cu mulţi oameni pe malul mării. Pe ţărm, El l-a văzut pe Matei şezând la vamă, în baraca sa, şi i-a zis: „Vino şi urmează-Mă!“ Auzind aceste cuvinte ale Domnului nu numai cu urechile trupului său, ci şi cu urechile inimii sale, vameşul s-a ridicat chiar atunci de la locul său şi, lăsând toate în urmă, L-a urmat pe Hristos. Matei nu a stat să cumpănească şi nici nu s-a mirat că marele învăţător şi Făcător de minuni l-a chemat pe el, un vameş urât de toţi, ci a primit cuvintele Lui cu toată inima şi L-a urmat fără a întreba nimic. Apoi Domnul a intrat în casa lui Matei, primind poftirea celui care avea să-i fie ucenic. Acolo, în casa lui Matei, s-au adunat o mulţime de vecini de-ai săi, cu toţii vameşi şi păcătoşi, şi au stat la masă cu Iisus şi cu ucenicii Săi. S-a întâmplat să mai fie acolo şi nişte cărturari şi farisei care, văzând că Domnul nu ocolea păcătoşii, ci stătea la masă cu ei, cârteau şi ziceau ucenicilor: „Cum poate El mânca împreună cu păcătoşii şi cu vameşii?“ Şi Domnul, auzind cele spuse de ei, le-a zis: „Nu cei sănătoşi au nevoie de doctori, ci bolnavii. Am venit nu să chem pe cei drepţi, ci pe cei păcătoşi la pocăinţă!“

De atunci, Matei, părăsindu-şi toate avuţiile, L-a urmat pe Hristos şi, ca un ucenic credincios ce era, nu L-a mai părăsit. Şi curând el a fost ales de Domnul printre

218

cei doisprezece apostoli. împreună cu ceilalţi ucenici ai Domnului, Matei L-a însoţit în călătoriile Sale prin Galileea şi Iudeea, a ascultat dumnezeieştile Sale învăţături, a văzut nenumăratele Sale minuni, a mers să propovăduiască oilor pierdute ale casei lui Israel şi a fost martor la pătimirile Mântuitorului pe cruce, la moartea Sa răscumpărătoare şi la preaslăvita Sa înălţare la cer.

După înălţarea Domnului şi coborârea Sfântului Duh asupra apostolilor, Sfântul Matei a rămas mai întâi în Palestina, vestind în Ierusalim şi în împrejurimile sale Evanghelia împreună cu ceilalţi apostoli. Apoi a venit timpul ca apostolii să se răspândească din Ierusalim spre diferite pământuri, pentru a aduce pe cei de prin acele ţinuturi la credinţa creştină. înainte ca Matei să plece din Ierusalim, creştinii iudei de acolo l-au rugat să aştearnă pe hârtie pentru ei faptele şi învăţăturile lui Iisus Hristos. Ceilalţi apostoli, care pe atunci locuiau în Ierusalim, au încuviinţat aceasta şi Sfântul Matei, pentru a împlini dorinţa comună, a scris în evreieşte (aramaică) Evanghelia sa. Aceasta se întâmpla cam la opt ani de la înălţarea lui Hristos.

După ce a plecat din Ierusalim, Sfântul Apostol Matei a propovăduit vestea cea bună a Evangheliei în multe ţinuturi. Preamărind pe Hristos, el a trecut prin Macedonia, Siria, Persia, Parţia şi Media, lăsând acolo şi în alte părţi Biserici ale lui Hristos. El a îndurat multe cazne şi biciuiri, a răbdat de sete şi de foame, dar ajutat era de Dumnezeu în toate. Sfântul a călătorit prin toată Etiopia, care-i ieşise lui la tragerea la sorţi, şi a luminat-o cu lumina cunoaşterii Evangheliei. îndrumat de Sfântul Duh, el a ajuns şi pe pământurile canibalilor, popor cu pielea întunecată la culoare şi sălbatic. Acolo a intrat într-o cetate numită Mirmena şi, aducând mai multe suflete la Iisus, el l-a numit pe Platon, cu care călătorise împreună o bucată de drum, episcop al lor şi a ridicat o mică Biserică.

219

Sfântul apostol, împovărat de mâhnire, primejdii şi greutăţi pricinuite de acei oameni, s-a gândit să meargă într-un loc liniştit. Pentru aceasta a urcat pe un munte aflat nu departe de locul acela şi a rămas acolo în post, rugându-se stăruitor lui Dumnezeu pentru aducerea la credinţă a acelui neam necredincios. Matei a rămas acolo în rugăciune timp îndelungat, în singurătate şi linişte, fără a avea măcar un adăpost, fie acesta chiar şi o peşteră, având ca acoperiş doar cerul. Acolo i S-a arătat Domnul în chip de tânăr fermecător, Care ţinea în mâna Sa dreaptă un toiag, şi l-a salutat. întinzând mâna Sa dreaptă şi dând sfântului toiagul Său, El i-a poruncit să coboare de pe munte şi să sădească la uşa Bisericii pe care o ridicase acel baston. „Acest toiag, a zis Domnul, prin puterea Mea va da naştere unui pom foarte mare; şi pomul va da roade din belşug, care vor întrece prin frumuseţea şi dulceaţa lor orice alt fruct din livadă. Şi de la rădăcina acestui pom va izvorî apă curată. Spălându-se în apa acelui izvor, canibalii vor primi frumuseţea feţei; şi gustând din acele fructe, vor uita obiceiurile lor şi vor deveni buni şi blânzi“.

Luând toiagul din mâna Domnului, Matei a coborât de pe munte şi a mers în cetate pentru a împlini porunca dată. Soţia şi fiul lui Fulvian, mai-marele acelei cetăţi, erau îndrăciţi. întâlnind pe drum pe apostol, ei au început să strige cu glasuri sălbatice şi ameninţătoare: „Cine te-a trimis aici cu toiagul acela pentru a ne nimici?“ Apostolul a mustrat duhurile necurate şi le-a izgonit; şi cei tămăduiţi au căzut la picioarele apostolului şi l-au urmat cu blândeţe.

Aflând de sosirea lui, episcopul Platon, împreună cu preoţimea, i-a ieşit în întâmpinare, iar Sfântul Matei, intrând în cetate şi apropiindu-se de Biserică, a făcut aşa cum i se poruncise: a sădit toiagul pe care i-l dăduse Domnul. Şi îndată, în vederea tuturor, băţul acela s-a

220

transformat într-un pom măreţ, care şi-a întins ramurile cu frunziş arătos şi a dat roade de o frumuseţe nemaivăzută, mari şi dulci. Iar de la rădăcină a izvorât apă. Toţi cei ce au văzut aceasta au rămas înmărmuriţi de uimire, întreaga cetate s-a adunat să privească această minune şi cu toţii au gustat din fructele pomului şi au băut apă curată. Sfântul Apostol Matei, urcând pe un loc mai înalt, a vestit mulţimii adunate Cuvântul lui Dumnezeu pe limba lor şi cu toţii au crezut în Dumnezeu. Şi apostolul i-a botezat în minunatul izvor. Aşa cum a făgăduit Domnul, toţi canibalii care s-au botezat au părăsit apa arătoşi la înfăţişare şi au primit nu numai curăţia trupească, ci şi pe cea a sufletului, lăsând la o parte vechiul om şi împodobindu-se cu Hristos, noul Om.

Când i s-au adus la cunoştinţă cele întâmplate, Fulvian mai întâi s-a bucurat de vindecarea soţiei şi a fiului său, dar mai apoi, fiind împins de diavol, s-a înfuriat pe apostol, deoarece întreaga cetate trecuse la credinţa apostolului, părăsindu-şi zeii. El se gândea cum să nimicească pe Matei. Dar, în aceeaşi noapte, Mântuitorul S-a arătat apostolului, poruncindu-i să prindă curaj şi făgăduindu-i să rămână lângă el, întărindu-l pentru cele ce aveau să i se întâmple. Când s-a zărit de ziuă, apostolul împreună cu credincioşii cântau în Biserică imne de slavă lui Dumnezeu. Fulvian a trimis patru războinici pentru a-l prinde. Dar, când aceştia au ajuns la Biserica Domnului, i-a învăluit întunericul şi de-abia au găsit drumul înapoi. Când au fost întrebaţi de ce nu l-au adus cu ei şi pe Matei, aceştia au răspuns: „L-am auzit vorbind, însă nu l-am putut vedea sau prinde“.

Atunci Fulvian a fost cuprins de o mânie şi mai cumplită. El a trimis şi mai mulţi războinici, de data aceasta înarmaţi, poruncindu-le să aducă pe Matei cu forţa; şi dacă cineva li s-ar împotrivi, încercând să-l apere pe Matei, să-l ucidă. Dar şi aceşti războinici s-au întors

221

fără nimic, deoarece, pe când se apropiau de Biserică, o lumină cerească a învăluit pe apostol. Şi războinicii, neputându-l vedea şi cuprinşi de teamă fiind, şi-au aruncat armele şi au rupt-o la fugă, povestind mai apoi mai-marelui cetăţii cele întâmplate. Fulvian, înfuriat la culme, a mers el însuşi însoţit de o mulţime de slugi pentru a prinde pe apostol. Dar de îndată ce s-a apropiat de sfânt, Fulvian a orbit, trebuind să fie călăuzit. Aşa că a rugat pe apostol să-i ierte păcatele şi să-i redea vederea. Apostolul, făcând semnul crucii asupra ochilor lui Fulvian, i-a redat vederea. Astfel, acesta şi-a recăpătat ochii trupeşti, însă nu şi pe cei sufleteşti, căci era orbit de răutate şi nu credea că această mare minune vine de la Dumnezeu, ci mai degrabă din vrăjitorie. Luând pe apostol de mână, l-a dus la palatul său, ca pentru a-l cinsti; dar în sinea sa urzea să-l tragă în ţeapă pe apostolul Domnului, ca pe un vrăjitor. Sfântul Matei, dându-şi seama de răutatea ascunsă a inimii mai-marelui cetăţii şi de gândurile sale ucigaşe, l-a ocărât zicând: „Tiran prefăcut! Curând vei înfăptui cele plănuite de tine pentru mine! Fă tot ce te-a ispitit satana să faci; însă, după cum vezi, sunt gata să îndur orice pentru Dumnezeul meu!“ Atunci Fulvian a poruncit războinicilor săi să pună mâna pe Sfântul Matei, să-l întindă pe pământ cu faţa în jos şi să-i pironească mâinile şi picioarele cu ţepuşe. După ce au făcut aceasta, la porunca tiranului, slujitorii au adunat o grămadă mare de lemne şi vreascuri. Apoi au adus smoală şi pucioasă şi, punând toate acestea deasupra apostolului, le-au aprins. Dar după ce flacăra s-a transformat în pălălaie şi toţi credeau că apostolul lui Hristos pierise deja în foc, deodată focul s-a stins şi au văzut pe Sfântul Matei viu şi nevătămat, preamărindu-L pe Dumnezeu. Văzând acestea, cu toţii s-au înspăimântat şi lăudau pe Dumnezeul apostolului pentru o minune aşa de mare. Însă Fulvian s-a înfuriat şi mai tare. Nevoind să

222

recunoască puterea lui Dumnezeu în cele întâmplate, mai bine zis că vestitorul lui Hristos a fost păstrat viu şi neatins de foc, el i-a adus o acuzaţie nedreaptă acelui bărbat drept, numindu-l vrăjitor şi zicând: „Prin vrăji a stăpânit Matei focul şi a rămas viu în mijlocul lui!“

Şi a poruncit să se aducă şi mai multe lemne, pe care le-au îmbibat cu grăsime de delfin, smoală şi răşină; şi printre ele au băgat iască şi au aprins rugul. A mai poruncit să fie aduşi doisprezece idoli din aur şi, aşezându-i în cerc în jurul focului, el le-a cerut ajutor pentru ca, prin puterea lor, Matei să nu poată scăpa de foc, ci să fie făcut cenuşă. Dar apostolul, din mijlocul focului, se ruga la Domnul Cetelor, ca să arate puterea Lui nebiruită şi neputinţa zeilor păgânilor şi să ruşineze pe cei ce se încredeau în ei. Brusc, flacăra s-a răsfrânt asupra idolilor cu zgomot ca de trăsnet şi aceştia s-au topit ca ceara la căldura focului; şi mulţi necredincioşi care stăteau în apropiere au fost arşi. Şi din idolii ce ardeau a ieşit o flacără în formă de şarpe, care s-a întins către Fulvian, ameninţându-l atât de tare, încât acel rău om nu a putut să fugă sau să se apere, până ce, cu multă umilinţă, s-a rugat de apostol să-l scape de la pieire. Apostolul a mustrat focul şi îndată flacăra s-a domolit şi chipul înfiorător al şarpelui a pierit. Fulvian dorea să scoată pe apostol din foc şi să-l cinstească, însă acesta s-a rugat, zicând: „Doamne, îmi las sufletul în mâinile Tale!“ Şi a plecat spre binecuvântarea cerească. Atunci Fulvian a poruncit să fie adusă o raclă din aur şi să se aşeze în ea nepreţuitul trup al apostolului, care nu fusese atins de flacără. Şi îmbrăcându-l în veşminte scumpe, l-a ridicat împreună cu dregătorii săi şi l-a dus la palatul său. Dar nici acum nu avea credinţă deplină şi de aceea a cerut un sicriu din fier şi a pus în el moaştele apostolului. După ce acestea au fost făcute, sicriul a fost pecetluit cu plumb pe toate părţile şi aruncat în mare, în timp ce el a

223

zis oamenilor săi: „Dacă Cel Care l-a păzit întreg pe Matei în mijlocul flăcărilor îl va feri şi de adâncurile mării, cu adevărat este singurul Dumnezeu şi ne vom închina Lui, uitând toţi zeii noştri care nu ne-au putut apăra de nimicirea focului!“

De îndată ce sicriul de fier a fost aruncat în mare, sfântul s-a arătat episcopului Platon în timpul nopţii, zicând: „Mergi mâine la ţărmul mării, la răsărit de palatul lui Fulvian, şi ridică de acolo rămăşiţele mele care au fost aduse pe pământ uscat“. Dimineaţa, episcopul, însoţit de o mulţime de credincioşi, a mers la locul arătat. Acolo au văzut sicriul plutind pe valuri şi au lăudat pe Domnul cu imne de mărire pentru că-l scosese pe măritul vestitor din foc şi din apă. Aflând aceasta, Fulvian şi dregătorii săi au venit. Şi crezând acum din toată inima în Domnul nostru Iisus Hristos, au mărturisit cu glas tare că El este singurul Dumnezeu adevărat, Care a păzit nevătămat pe slujitorul Său Matei când era viu, în foc, şi după moartea sa, în apă. Şi căzând în genunchi lângă sicriul cu moaştele sfântului, Fulvian a rugat pe apostol să-l ierte şi a dorit din toată inima să fie botezat. Episcopul Platon, văzând credinţa şi râvna lui Fulvian, l-a învăţat adevărurile sfintei credinţe şi l-a botezat. Iar când i-a pus mâinile pe cap şi se pregătea să-i rostească numele, a venit un glas din înalturi, care a zis: „Numeşte-l nu Fulvian, ci Matei!“

Primind astfel la botez numele apostolului, mai-marele acelei cetăţi s-a străduit să-i semene lui Matei în viaţa pe care a mai avut-o de trăit. Timp de şapte zile, el a curăţat de idoli toată împărăţia sa, zdrobindu-i. El a cinstit sfintele moaşte aşa cum se cuvine şi a botezat pe toţi supuşii săi. Apoi apostolul i s-a arătat Episcopului Platon într-o vedenie şi a zis: „Hirotoneşte-l preot pe mai-marele cetăţii; şi pe fiul, său diacon. După trei ani vei pleca la Domnul. Lasă pe regele care-mi poartă numele

224

să devină episcop, iar fiul său să-i urmeze“. Şi aşa, la trei ani după aceea, Sfântul Platon a urcat la Domnul. Fiind hirotonit episcop, Matei a lucrat bine în răspândirea veştii celei bune a lui Hristos şi a adus mulţi idolatri la Dumnezeu. Apoi, după un timp îndelungat, ducând o viaţă plăcută lui Dumnezeu, el însuşi a trecut la Domnul. Şi stând împreună cu Sfântul Evanghelist Matei în faţa tronului lui Dumnezeu, el se roagă Domnului pentru noi, pentru ca să moştenim şi noi împărăţia veşnică a lui Dumnezeu. Amin.

Troparul. Glasul al III-lea

Apostole sfinte şi evangheliste Mateie, roagă pe milostivul Dumnezeu ca să dea iertare de greşale sufletelor noastre.

Condac. Glasul al IV-lea

Jugul vămii lepădând, la jugul dreptăţii te-ai lipit şi te-ai arătat neguţător prea ales, bogăţie adunând înţelepciunea cea dintru înălţime. Pentru aceasta ai propovăduit Cuvântul adevărului şi sufletele celor leneşi le-ai ridicat, scriind ceasul judecăţii.

Viaţa şi pătimirile Sfântului Apostol Iacov, fiul lui Alfeu A cărui pomenire Sfânta Biserică o sărbătoreşte pe 9 octombrie

„Strălucirea Duhului peste tine s-a pogorât în vedere de foc şi te-a făcut, fericite, dumnezeiesc lăcaş, care degrab goneşti negura nedumnezeirii şi lumea luminezi cu strălucirea întru tot înţeleptelor tale cuvinte, grăitorule de taine, podoaba apostolilor, însuţi văzătorule al lui Hristos Iacove

(Stihiră la Doamne strigat-am, 9 octombrie)

225

Sfântul Apostol Iacov a fost fiul lui Alfeu şi fratele Apostolului şi Evanghelistului Matei, care fusese vameş. Când Domnul nostru Iisus Hristos se afla întrupat pe pământ, El a ales oameni simpli şi pioşi pentru a-i ridica la cinul de apostoli şi a-i trimite să vestească Evanghelia în toată lumea. El a ales şi pe acest Iacov şi l-a socotit vrednic de a se număra printre cei doisprezece apostoli, ca martor însuşi văzător şi unealtă a lui Hristos, propovăduitor al tainelor Sale şi ucenic al Său.

Primind împreună cu ceilalţi apostoli Sfântul Duh, Care a coborât asupra lor în chip de limbi de foc, el a mers printre neamuri să vestească pe Hristos şi să aducă pe cei rătăciţi la calea mântuirii. înflăcărat cu focul râvnei sfinte, el a pârjolit spinii păgânătăţii, a zdrobit în bucăţi pe idolii păgâni, le-a dărâmat templele, a tămăduit tot felul de boli, a izgonit din oameni duhurile rele şi a adus la Hristos o mulţime de oameni, fapt pentru care şi-a dobândit un nou nume: „Sămânţa dumnezeiască“. El a semănat sămânţa Cuvântului lui Dumnezeu în inimile oamenilor, a sădit credinţă şi a crescut evlavie, fapt pentru care a fost numit „Sămânţa dumnezeiască“.

Trecând prin multe ţinuturi, el a semănat sămânţa cerească, a adunat la vremea recoltei mântuirea oamenilor şi şi-a încheiat sorocul pământesc păşind pe urmele lui Hristos. Pătimind ca şi Hristos, el şi-a dat duhul în mâinile lui Dumnezeu, pironit pe cruce, în Egipt.

Atunci Sfântul Iacov, această „Sămânţă dumnezeiască“, a fost adunat în grânarul ceresc împreună cu roadele nenumărate aduse de el. Şi acolo, desfătându-se cu vederea chipului lui Dumnezeu, prin rugăciunile sale el mijloceşte pentru noi, pentru ca şi noi să binemerităm asemenea lui, când vremea va veni.

226

Troparul. Glasul al IV-lea

Apostole sfinte Iacove, roagă pe milostivul Dumnezeu ca să dea iertare de greşale sufletelor noastre.

Condac. Glasul al IV-lea

Ca pe un luceafăr ce luminează toată făptura, pe însuşi văzătorul lui Hristos şi de Dumnezeu grăitorul Iacov cu cântări să-l lăudăm, cinstind astăzi prăznuirea lui, că se roagă pururea pentru noi toţi.

Viaţa şi pătimirile Sfântului Apostol Iuda, fratele Domnului A cărui pomenire Sfânta Biserică o sărbătoreşte pe 19 iunie

„Iuda minunate, săgeată ai fost trimis ca să loveşti şi să pierzi de tot taberele demonilor, iar pe cei răniţi de aceia să-i vindeci cu darul unuia Dumnezeului nostru, pe Care roagă-L să dăruiască sufletelor noastre pace şi mare milă“.

(Stihiră la Doamne strigat-am, 19 iunie)

231

Sfântul Apostol Iuda a fost unul dintre cei doisprezece apostoli ai Domnului şi era din neamul lui Iuda, din care au coborât David şi Solomon. Sfântul Iuda s-a născut în cetatea Nazaret din Galileea, fiind fiu al dreptului Iosif, cu care s-a logodit mai apoi preanevinovata Fecioară Maria. Potrivit tradiţiei, mama lui Iuda era Salomeea, fiica lui Agheu, fiul lui Varahia, un frate al Sfântului Zaharia, tatăl Sfântului Proroc Ioan înaintemergătorul Domnului. Acest Iuda era frate cu Sfântul Apostol Iacov cel Drept, primul ierarh al Bisericii din Ierusalim. Sfântul Apostol Iuda este numit de obicei Iuda al lui Iacov, adică fratele Apostolului Iacov. El prefera să fie numit aşa ca urmare a smereniei sale, căci se credea nevrednic de a fi numit frate de sânge al Domnului, deoarece el păcătuise înaintea Domnului, mai întâi prin lipsă de credinţă şi apoi prin lipsă de dragoste frăţească.

Sfântul Evanghelist Ioan Teologul aduce mărturie păcatului lui Iuda prin lipsă de credinţă, când scrie: „Nici fraţii Lui nu credeau în El“ (Ioan 7, 5). Lămurind acest fragment din Evanghelie, Sfântul Teofilactus crede că fraţii de care se pomeneşte aici erau copiii lui Iosif. El zice: „Până şi fraţii Lui, copiii lui Iosif (printre care şi acest Iuda), nu credeau în El, adică în Iisus. Şi de unde venea această neîncredere în El? Din propria lor rea-voinţă şi din pizmă, căci mai degrabă pizmuiesc cei apropiaţi pe rudele lor decât o fac străinii“. Astfel, vedem că Iuda a păcătuit împotriva Domnului prin lipsa lui de credinţă.

Mai mult, Iuda arăta faţă de Hristos şi lipsă de dragoste frăţească. Atunci când Iosif, întorcându-se din Egipt, a început să-şi împartă pământul între copiii ră maşi de la prima soţie, a vrut să-i lase o bucată şi Dom nului Iisus (Care se născuse în mod minunat şi fără ca Iosif să o cunoască pe preasfânta Fecioară Maria), Care

232

pe atunci era un copilaş. Dar trei dintre fiii lui Iosif nu doreau ca Iisus să aibă partea sa de pământ, căci era născut din altă mamă. Numai al patrulea fiu, Sfântul Iacov, a încuviinţat ca Iisus să fie şi El părtaş al bucăţii sale de pământ; şi de aceea a fost numit „Fratele Domnului“. Cunoscând păcatele sale din trecut şi lipsa lui de credinţă şi de dragoste frăţească, Iuda nu îndrăznea să se numească frate al lui Dumnezeu, ci doar fratele lui Iacov, după cum scrie el însuşi în epistolă: „Iuda, rob al lui Iisus Hristos şi frate al lui Iacov“ (Iuda 1,1).

Apostolul Iuda, numit şi Iuda al lui Iacov, avea şi alte nume. Evanghelistul Matei îl numeşte Lebeu şi Tadeu. Aceste nume nu i s-au dat apostolului fără de motiv, căci numele Lebeu semnifică „înflăcărat“. Dat Apostolului Iuda, acest nume arată că după ce acesta păcătuise în faţa lui Hristos Dumnezeu prin necredinţa sa, mai apoi el a crezut că Iisus este adevăratul Mesia şi I s-a dăruit cu toată inima sa. Apostolul Iuda mai este numit şi Tadeu, ceea ce înseamnă „cel ce înalţă laudă“, căci el proslăvea şi mărturisea multora pe Hristos Dumnezeu şi vestea Evanghelia.

Se cunosc foarte puţine despre viaţa şi lucrările Sfântului Apostol Iuda, în afară de faptul că s-a căsătorit cu o femeie pe nume Mariam. Se mai ştie că, în timpul domniei lui Domiţian (81-96 d.Hr.), doi nepoţi de-ai lui Iuda, care lucrau pământul, au fost aduşi în faţa împăratului, fiind pârâţi de necredincioşi pentru că erau urmaşi ai lui David şi rude de sânge cu Domnul. Dar cercetându-i, împăratul s-a încredinţat că ei nu erau în nici un chip primejdioşi şi i-a slobozit.

Ca şi ceilalţi „fraţi ai Domnului“, Apostolul Iuda a săvârşit multe lucrări de evanghelizare, răspândind Evanghelia lui Hristos. La scurt timp după înălţarea la ceruri a Domnului Iisus Hristos, Apostolul Iuda, aşa cum au făcut toţi apostolii lui Hristos, a pornit să propovăduiască

233

Evanghelia. Istoricul bisericesc Nichifor Calist mărturiseşte: „Sfântul Iuda, căruia i se mai spunea şi Tadeu şi Lebeu, fiul lui Iosif şi fratele lui Iacov, care a fost aruncat de pe vârful templului din Ierusalim, a propovăduit Evanghelia şi a răspândit creştinismul mai întâi în Iudeea, Galileea, Samaria şi Idumeea, iar mai târziu în Arabia, Siria şi Mesopotamia. În cele din urmă, el a ajuns în cetatea Edessa, care aparţinea regelui Abgar şi unde Evanghelia mai fusese vestită înainte de venirea sa de un alt Tadeu, unul dintre cei şaptezeci de apostoli. Apostolul Iuda a rămas acolo până ce a încheiat cele începute de acel Tadeu“.

Mai există şi unele înscrisuri potrivit cărora Sfântul Apostol Iuda a propovăduit credinţa creştină şi în Persia, de unde a scris epistola sa sobornicească în limba greacă. El a alcătuit această epistolă deoarece oamenii fără de credinţă, intrând prin viclenie în obştea credincioşilor, preschimbau harul lui Dumnezeu într-un prilej de a săvârşi nelegiuiri. Şi, sub acoperământul libertăţii creştine, îşi îngăduiau să săvârşească multe fapte ticăloase. Scurta epistolă a Sfântului Apostol Iuda cuprinde multe gânduri şi învăţături creştine însemnate. Astfel, epistola vorbeşte despre Taina Sfintei Treimi, întruparea lui Iisus Hristos, deosebirea dintre îngerii buni şi cei răi şi despre înfricoşata judecată ce va să vină. Şi îi mai sfătuieşte pe creştini să ocolească necurăţia păcatului: poftele trupeşti, ocara, hula, mândria, neascultarea, pizma, ura, viclenia, răutatea. Apostolul îndeamnă pe toţi să fie statornici în împlinirea datoriilor, în credinţă, rugăciune şi iubire. El ne sfătuieşte să aducem pe calea cea dreaptă pe cei şovăitori, să-i ocolim pe rătăciţi, ale căror învăţături sunt vătămătoare sufletului. Sfântul lămureşte cu mare limpezime cum cei necredincioşi vor pieri precum locuitorii Sodomei (Iuda 1, 7-25).

234

în epistola sa, Sfântul Apostol Iuda arată că, pentru mântuire, nu e destul să treci de la păgânism la creştinism. Pe lângă credinţă mai este nevoie să faci fapte bune, care se potrivesc creştinilor şi celor vrednici a se mântui. Ca exemplu el istoriseşte pedepsirea îngerilor şi a oamenilor de către Dumnezeu. Pe îngerii care nu şi-au păstrat vrednicia, Dumnezeu i-a legat cu lanţuri veşnice în întuneric, ţinându-i acolo până la înfricoşata Sa judecată (Iuda 1, 6). Şi Dumnezeu, după ce a izbăvit poporul Său scoţându-l din Egipt, a nimicit pe cei care nu credeau şi căzuseră în desfrâu, ducând o viaţă potrivnică legii lui Dumnezeu (Iuda 1, 5). Astfel, în câteva cuvinte, Apostolul Iuda descoperă în epistola sa adevăruri de căpetenie.

Sfântul Apostol Iuda a cercetat şi multe alte ţinuturi, vestind Evanghelia, aducând neamuri la credinţa creştină şi îndreptându-le pe calea mântuirii. Lucrând în acest chip, el a ajuns pe pământurile din apropierea Muntelui Ararat unde, convertind o mulţime de oameni, a făcut din idolatri creştini. Pentru toate acestea, apostolul şi-a atras mânia preoţilor păgâni. Ei l-au prins şi, după ce l-au supus la diferite cazne, l-au răstignit pe cruce şi l-au străpuns cu suliţele. Aşa s-au încheiat muncile şi viaţa Sfântului Apostol Iuda, care a plecat la Hristos Dumnezeu, pentru a primi de la El cunună de răsplată veşnică în ceruri. Amin.

Troparul. Glasul I

Al lui Hristos frate şi mucenic tare ştiindu-te pe tine, Iuda, cu sfinţenie te lăudăm pe tine, cel ce ai călcat înşelăciunea şi credinţa ai păzit. Pentru aceasta astăzi prea sfântă pomenirea ta prăznuind, dezlegare de păcate cu rugăciunile tale luăm.

235

Condac. Glasul I

Din rădăcină slăvită, odraslă de Dumnezeu dăruită ai răsărit nouă, însuţi văzătorule al Domnului, apostole al lui Dumnezeu frate, propovăduitorule al lui Hristos prea înţelepte, hrănind toată lumea cu rodurile cuvintelor tale, şi credinţa cea drept slăvitoare, a Domnului, preafericite şi tăinuitorule al harului.

Viaţa şi pătimirile Sfântului Apostol Simon Zelotul A cărui pomenire Sfânta Biserică o sărbătoreşte pe 10 mai

„Simon apostolul, înconjurând marginile lumii, ca o roată învârtindu-se, tot pământul nebuniei idoleşti a ars, şi cu dreapta credinţă luminându-l, făclii luminoase a aprins credincioşilor măritul, şi pe toţi i-a luminat ca să slăvească în trei Ipostasuri o Dumnezeire nedespărţită şi nedeosebită. “

(Stihiră la Doamne strigat-am, 10 mai)

237

Sfântul Simon era de origine din Cana Galileii şi se cunoştea cu Domnul şi cu preanevinovata Lui Mamă, căci cetatea Cana nu se afla departe de Nazaret. Când Simon şi-a sărbătorit nunta sa, el a chemat la petrecere pe Domnul, pe preacurata Sa Mamă şi pe ucenici. Pentru că nu ajungea vinul pentru oaspeţi, Domnul a preschimbat apa în vin (cf. Ioan 2, 1-11). Mult tulburat de această minune, mirele a crezut în Domnul Iisus Hristos ca în Dumnezeul adevărat; şi, părăsindu-şi petrecerea nunţii şi casa, el L-a urmat pe Domnul plin de zel. De aici i se trage numele de „Zelotes“ sau „Zelotul“, căci el era înflăcărat de un zel atât de mare, încât şi-a părăsit chiar mireasa, din iubire pentru Hristos, cununându-şi sufletul cu Mirele Ceresc. Pentru aceasta, Simon a fost numărat printre ucenicii lui Hristos şi printre cei doisprezece sfinţi apostoli.

De ziua Cincizecimii, când Sfântul Duh a coborât asupra apostolilor în chip de limbi de foc, aceştia au primit darul limbilor, care le-a adus putinţa să propovăduiască tuturor neamurilor Evanghelia lui Hristos. Primind Sfântul Duh împreună cu ceilalţi, Simon a pornit să-L propovăduiască pe Hristos prin diferite ţinuturi, trecând prin Egipt, Mauritania, Libia, Numidia, Cirenia şi Abhazia. în Abhazia, un ţinut în partea de nord a Mării Negre, el a luminat cu credinţa în Hristos mulţi păgâni. Apostolul a mers şi în Britania, unde a încreştinat mulţi necredincioşi cu lumina Evangheliei. Acolo el a fost răstignit de idolatri şi înmormântat. Acesta este unul dintre primele lucruri cunoscute, păstrate de tradiţie prin Sfântul Doroteu, episcop al Gazei (300 d.Hr.). Sfântul Nechifor, patriarh al Constantinopolului şi istoric de seamă (758-829), adevereşte şi el, la rândul său, călătoria apostolului în Britania.

Potrivit altei tradiţii, Apostolul Simon Zelotul ar fi ajuns în Persia, împreună cu Sfântul Iuda, fiind aici împreună

238

martirizaţi. Sunt şi izvoare care spun că Sfântul Simon Zelotul a fost înmormântat în cetatea Nicopsia, lângă Djighentia. Localnicii cred că ruinele acestei cetăţi s-ar afla la aproximativ treisprezece mile depărtare de Suhumi, nu departe de ţărmul Mării Negre. Mai târziu, pe locul unde a murit sfântul a fost înălţată o Biserică. în 1875 aceasta a fost renovată prin râvna unuia dintre marii boieri ruşi.

Sfântul Apostol Simon Zelotul este pomenit pe 10 mai. Trebuie făcută deosebirea între el şi Simon-Petru, care a fost şi el unul dintre cei doisprezece apostoli, precum şi între el şi Simon, ruda (vărul) Domnului (Matei 13, 55), care s-a numărat printre cei şaptezeci de apostoli şi a fost al doilea episcop al Ierusalimului, urmaşul Apostolului Iacov, fratele Domnului. Sfântul Simon Zelotul mai este pomenit de Sfânta Biserică şi pe 30 iunie, împreună cu ceilalţi apostoli.

Troparul. Glasul al III-lea

Apostole sfinte Simone, roagă pe milostivul Dumnezeu ca să dea iertare de greşale sufletelor noastre.

Condac. Glasul al II-lea

Pe cel ce cu tărie a pus învăţăturile înţelepciunii în sufletele bine credincioşilor, cu laudă să fericim toţi pe Simon de Dumnezeu grăitorul, că înaintea scaunului slavei acum stă şi cu cei fără de trupuri se veseleşte, rugându-se neîncetat pentru noi toţi.

Viaţa şi pătimirile Sfântului Apostol Matia A cărui pomenire Sfânta Biserică o sărbătoreşte pe 9 august

„Matia apostole, tu ai plinit ceata cea dumnezeiască, din care a căzut Iuda, şi cu fulgerele cele dumnezeieşti ale înţeleptelor tale cuvinte, prin Duhul ai gonit întunericul nebuniei idolilor; şi acum roagă-te să se dăruiască sufletelor noastre pace şi mare milă. “

(Stihiră la Doamne strigat-am, 9 august)

241

Sfântul Apostol Matia, din neamul lui Iuda, s-a născut în Betleem. Din fragedă copilărie a început să cerceteze cărţile sfinte şi legea lui Dumnezeu, la Ierusalim. îndrumat de Sfântul Simeon primitorul de Dumnezeu, Matia a fost învăţat să ducă o viaţă plină de curăţie, plăcută lui Dumnezeu. Şi a venit timpul când, la trecerea a treizeci de ani de la naşterea Sa din preanevinovata Fecioară Maria, Domnul S-a descoperit lumii după ce a fost botezat de Ioan. Adunând ucenicii, El propovăduia venirea împărăţiei lui Dumnezeu, săvârşind în acelaşi timp minuni şi semne. Sfântul Matia, ascultând învăţăturile lui Hristos şi văzând minunile de Domnul săvârşite, s-a înflăcărat de dragoste pentru El. Şi lăsând la o parte grijile lumeşti, Matia L-a urmat pe Domnul împreună cu ceilalţi ucenici şi oameni, bucurându-se la vederea chipului Dumnezeului Cel întrupat şi desfătându-se cu învăţăturile Sale. Domnul, Căruia îi sunt cunoscute şi cele mai ascunse gânduri ale sufletului omenesc, văzând râvna şi curăţia sufletească a Sfântului Matia, l-a ales nu numai ca ucenic al Său, ci l-a trimis şi să vestească lumii ca apostol.

La început, Sfântul Matia a fost unul dintre cei şaptezeci de apostoli despre care stă scris în Evanghelie: „Domnul a ales alţi şaptezeci (şi doi) şi i-a trimis câte doi, înaintea feţei Sale“ (Luca 10, 1). Dar, după pătimirea cea de voie, învierea şi înălţarea la cer a Domnului nostru Iisus Hristos, Sfântul Matia a fost primit printre cei doisprezece apostoli. După căderea lui Iuda dintre cei doisprezece apostoli, adunarea acestora nu mai era completă de vreme ce nimeni nu fusese ales să ia locul lui Iuda; şi Apostolii nu se puteau numi doisprezece. Atunci, Sfântul Petru, ridicându-se în faţa adunării primilor creştini, a cuvântat spunând că trebuie ca ei să aleagă pe cineva în locul lui Iuda care păcătuise şi pierise. Trebuia ales cineva dintre cei ce fuseseră aproape de

242

apostoli tot timpul cât Domnul Iisus Hristos a rămas cu ei, pentru ca numărul celor doisprezece apostoli mai apropiaţi, care au fost aleşi de El, să se întregească şi să rămână acelaşi. „Şi au pus înainte pe doi: pe Iosif, numit Barsaba, (...) şi pe Matia. Şi, rugându-se, au zis: Tu, Doamne, Care cunoşti inimile tuturor, arată pe care din aceştia doi l-ai ales ca să ia locul acestei slujiri şi al apostoliei din care Iuda a căzut, ca să meargă în locul lui. Şi au tras la sorţi, şi sorţul a căzut pe Matia, şi s-a socotit împreună cu cei unsprezece apostoli“ (Fapte 1, 23-26), ca cel de-al doisprezecelea. Această alegere a fost curând adeverită de Domnul, când a fost trimis Sfântul Duh asupra apostolilor în chip de limbi de foc: căci Sfântul Duh s-a oprit asupra lui Matia ca şi asupra celorlalţi apostoli, dăruindu-l cu har în aceeaşi măsură ca şi pe ceilalţi apostoli, ucenici ai Domnului.

După coborârea Sfântului Duh, apostolii au tras la sorţi pentru a vedea care şi în ce ţară va merge să vestească Evanghelia. Sfântului Matia i-a căzut să propovăduiască în Iudeea, unde a şi făcut lucrarea sa, călătorind prin cetăţi şi sate şi aducând vestea cea bună a arătării Mântuitorului lumii în Persoana lui Iisus Hristos. Mai târziu, el a vestit pe Iisus Hristos nu numai printre iudei, ci şi printre neamuri. Tradiţia spune că Sfântul Matia a mers să propovăduiască pe Hristos şi locuitorilor Etiopiei şi că acolo a suferit multe şi deosebite chinuri. Păgânii l-au târât pe pământ, l-au bătut, l-au agăţat de un stâlp, i-au sfâşiat stomacul cu o lamă de metal şi l-au ars cu foc. Dar, întărit de Hristos, Sfântul Matia a trecut cu bucurie prin aceste cazne.

Potrivit unor izvoare, Sfântul Matia a propovăduit Evanghelia în Macedonia, unde păgânii greci, dorind să pună la încercare puterea învăţăturilor sfântului apostol, l-au prins şi l-au forţat să bea o otravă ce atingea vederea, lăsând omul orb. Dar Sfântul Matia, sorbind otrava

243

în numele lui Hristos, nu a păţit nimic; ba el a mai şi tămăduit mai bine de două sute cincizeci de oameni care fuseseră orbiţi de aceeaşi otravă, punând mâinile pe capetele lor şi chemând numele lui Hristos. Diavolul, neputând îndura o asemenea mustrare, s-a înfăţişat păgânilor în chip de tânăr, cerându-le să-l omoare pe Matia care spunea că închinarea la zei nu este trebuincioasă. Când s-au dus însă să-l prindă pe Sfântul Matia, l-au căutat zadarnic timp de trei zile: căci deşi Sfântul Matia păşea printre ei, era nevăzut pentru ochii lor. Mai târziu, sfântul apostol li s-a descoperit păgânilor care-l căutau şi s-a lăsat de bunăvoie în mâinile lor. Iar ei, legându-l, l-au dus într-o temniţă unde i s-au arătat diavoli ce scrâşneau din dinţi de furie. însă în noaptea următoare i s-a arătat Domnul învăluit într-o lumină orbitoare; şi, încurajându-l pe Sfântul Matia, l-a dezlegat, a deschis uşa închisorii şi l-a slobozit. Când s-a luminat de ziuă, apostolul stătea iarăşi în mijlocul oamenilor. Când unii dintre aceştia, ce aveau inima împietrită şi nu credeau cele propovăduite de apostol, s-au înfuriat şi au vrut să-l lovească cu mâinile lor, pământul s-a cutremurat dintr-o dată şi i-a înghiţit. înmărmuriţi de groază, cei rămaşi au crezut în Hristos şi au fost botezaţi întru El.

Apoi apostolul lui Hristos s-a reîntors la partea ce-i revenise, adică în Iudeea, unde a adus pe mulţi copii ai lui Israel la Domnul Iisus Hristos, făcându-le cunoscut Cuvântul lui Dumnezeu şi întărindu-l cu semne şi minuni. în numele lui Hristos, Sfântul Matia a redat orbilor vederea, surzilor auzul, viaţa celor pe moarte. El a ridicat ologi, a curăţat leproşi şi a izgonit diavoli. Numindu-l sfânt pe Moise şi sfătuindu-i pe toţi să păzească legea dată lui de Dumnezeu pe tablele de piatră, Sfântul Matia îi învăţa în acelaşi timp să creadă în Hristos, Care a fost prorocit de Moise prin semne şi prevestiri, Care a fost prezis de profeţi, Care a fost trimis de Dumnezeu

244

Tatăl pentru a mântui lumea şi S-a întrupat din preacurata şi preanevinovata Fecioară Maria. Mai mult: Sfântul Matia tălmăcea toate prorocirile legate de Hristos ca fiind deja împlinite de Mesia Care a venit.

La acea vreme, arhiereul iudeilor era Anna, care-l ura pe Hristos şi hulea numele Lui, un prigonitor al creştinilor, care a cerut ca Sfântul Apostol Iacov, fratele lui Dumnezeu, să fie aruncat din turnul templului şi omorât. Când Sfântul Matia, trecând prin Galileea, propovăduia prin sinagogile acelor locuri pe Hristos, Fiul lui Dumnezeu, iudeii, orbiţi de necredinţă şi răutate, plini de turbare, l-au prins pe apostol şi l-au dus la Ierusalim la mai sus amintitul Anna. Marele preot, adunând sinedriul, a chemat pe sfântul apostol la judecată. Şi, întorcându-se către adunarea aceea de oameni fără inimă, a zis: „întreaga lume, precum şi cei aici de faţă ştiu ce ruşine şi-a adus asupra sa poporul nostru; şi nu cu voia noastră, ci prin stricăciunea câtorva care s-au depărtat de la noi, prin iubirea lor de sine fără de seamăn şi tirania lor, şi prin prefecţii romani. Nici nu mai trebuie amintiţi cei de la care au pornit aceste noi rătăciri ce au amăgit atâtea sute şi mii de oameni. Voi înşivă ştiţi câţi dintre ei au fost ucişi de soldaţii romani. Au pierit astfel atât dintre mincinoşi, cât şi dintre cei minţiţi, acoperind de ruşine neamul nostru! Aceste rătăciri au pornit de la Iuda galileeanul şi Teuda vrăjitorul. Dar, odată cu nimicirea lor, le-a fost ştearsă până şi amintirea. însă printre toţi aceşti eretici a trebuit să apară şi mai-marele ereticilor, Iisus Nazarineanul. El S-a numit pe Sine Fiu al lui Dumnezeu şi a uimit pe mulţi cu semnele şi minunile Sale vrăjitoreşti, atrăgând de partea Lui inimile oamenilor şi propovăduind renunţarea la lege, fapt pentru care a fost osândit chiar de legea pe care a hulit-o. Ce mai rămâne de spus? Oare nu ştim cu toţii că legea a fost dată lui Moise de însuşi Dumnezeu, că

245

patriarhii şi prorocii care au păstrat-o au primit de la Dumnezeu putere să înfăptuiască minuni de care Iisus nu era în stare? Cine nu ştie că Moise a fost unul care a vorbit cu Dumnezeu ca şi cum ar fi vorbit cu un om? Cine nu-l cunoaşte pe Ilie care a fost ridicat la ceruri într-un car de foc? Cine nu a auzit de bărbatul mort care a fost aruncat peste oasele lui Elisei şi a înviat? Şi alţi plăcuţi lui Dumnezeu au săvârşit minuni. Dar nici unul dintre ei nu a îndrăznit să facă ceea ce a făcut Iisus: să-Şi pună pe seama Lui slava ce se cuvine lui Dumnezeu şi să întemeieze o nouă lege! Prorocii, insuflaţi de Sfântul Duh, au vorbit plini de umilinţă; însă El Şi-a rostit propriile născociri cu trufie. Şi a ajuns atât de nebun, încât a mustrat cu asprime pe arhierei şi pe dregători, şi a numit făţarnici pe cărturari şi pe farisei. A mai făcut cineva dintre proroci aşa ceva? Şi pentru trufia Sa, El a primit sfârşitul care I se cuvenea, o răsplată potrivită cu faptele Lui. O, de-ar fi pierit odată cu El şi amintirea Lui, şi de nu ar fi înviat nimeni învăţăturile Sale, care ar fi murit odată cu El! Cel mai trist este că templul lui Dumnezeu, întreaga cetate şi legile strămoşilor noştri sunt subjugate de romani! Că nu există nici un liberator care să aibă milă şi înţelegere pentru noi! Ei ne târăsc în faţa judecăţilor lor, chiar de suntem nevinovaţi, şi trebuie să îndurăm aceasta. Ei ne ţin în robie şi noi încuviinţăm în tăcere; ei ne jefuiesc şi noi nu spunem nici un cuvânt. Şi, cel mai trist dintre toate, galileenii ne dau pe mâna romanilor, osândindu-ne pe noi şi pe oamenii noştri că L-am omorât pe Iisus Care, zic ei, a fost nevinovat! Mai bine să nimicim aceşti câţiva galileeni, decât să fie distrus de romani acest sfânt loc şi întregul nostru popor. Din două rele, dacă nu le putem ocoli pe amândouă, este bine să alegem răul mai mic, mai uşor de îndurat. Acest ucenic al lui Iisus, care stă acum în faţa noastră, merită să moară. Dar mai întâi să-l

246

lăsăm să cugete întru sine. îi vom da timp de gândire, deoarece nu-i dorim moartea, ci îndreptarea. Să aleagă el: urmează legea dată de Dumnezeu prin Moise şi astfel îşi păstrează viaţa; ori rămâne creştin şi atunci moare“.

Ca răspuns la acestea, Sfântul Matia, ridicându-şi mâinile către cer, a zis: „Bărbaţi şi fraţi! Nu vreau să spun multe despre învinuirile pe care mi le aduceţi. Pentru mine numele de creştin nu este o crimă, ci o mărire. Căci însuşi Dumnezeu a spus prin prorocul său (Isaia) că în timpul de pe urmă robii săi vor fi numiţi cu nume nou“ (Isaia 65,15). Arhiereul Anna a strigat: „Nu este o crimă să nesocoteşti sfânta lege, să nu cinsteşti pe Dumnezeu şi să apleci urechea la poveşti vrăjitoreşti deşarte?“ „Dacă mă veţi asculta, a răspuns Sfântul Matia, vă voi lămuri că învăţătura răspândită de noi nu este plină de poveşti şi vrăjitorie, ci că adevărul ei este mărturisit de lege de un timp îndelungat“.

Când arhiereul a încuviinţat, Sfântul Matia a început să tâlcuiască scrierile şi prorocirile din Vechiul Testament, privitoare la Iisus Hristos. Cum Dumnezeu a făgăduit strămoşilor Avraam, Isaac şi Iacov să ridice din sămânţa lor un Om prin Care să fie binecuvântate toate neamurile de pe pământ, şi despre Care David vorbeşte în Psalmii săi: „Se vor binecuvânta întru El toate seminţiile pământului, toate neamurile îl vor ferici pe El“ (Ps. 71, 18). Cum tufişul nears a preînchipuit întruparea lui Hristos din preacurata Fecioară, fapt prorocit de Isaia când a spus: „Iată, Fecioara va lua în pântece şi va naşte fiu şi vor chema numele lui Emanuel“ (Isaia 7, 14), adică Dumnezeu e cu noi. Şi Moise a vestit pe Hristos, zicând: „Proroc din mijlocul tău şi din fraţii tăi, ca şi mine, îţi va ridica Domnul Dumnezeul tău: pe Acela să-L ascultaţi“ (Deut. 18, 15). El a mai prorocit şi pătimirea cea de voie a Mântuitorului, când a ridicat cu

247

toiagul şarpele. Şi Isaia a vorbit despre aceasta, zicând: „Ca un miel spre junghiere s-a dus“ (Isaia 53, 7) şi „cu cei făcători de rele a fost numărat“ (Isaia 53, 12). Şi prorocul Iona, care a ieşit nevătămat din pântecele balenei (Iona 2, 1-11), a fost o prefigurare a învierii Domnului în a treia zi.

Aceste tâlcuiri amănunţite ale Vechiului Testament şi a versetelor care se referă la Iisus Hristos l-au scos din sărite pe Anna într-o aşa măsură, încât nu s-a putut stăpâni şi a zis Sfântului Matia: „Cum îndrăzneşti să încalci legea? Nu ştii binecunoscutele cuvinte ale Scripturii: «De se va ridica în mijlocul tău proroc sau văzător de vise şi va face înaintea ta semn şi minune, şi se va împlini semnul sau minunea aceea, de care ţi-a grăit el, şi-ţi zice atunci: Să mergem după alţi dumnezei, pe care tu nu-i ştii, şi să le slujim acelora, să nu asculţi cuvintele prorocului aceluia sau ale acelui văzător de vise (...) (ci mai degrabă) să-l daţi morţii» (Deut. 13, 1-2, 5)?“

Sfântul Matia a răspuns: „Cel despre Care vorbesc eu nu este doar proroc, ci Domnul prorocilor! El este Dumnezeu, Fiul lui Dumnezeu, Căruia minunile Sale martori îi sunt! De aceea cred în El şi nădăjduiesc să rămân neclintit în mărturisirea preasfântului Său nume!“ „Dacă ţi se va da timp de gândire, te vei pocăi?“, a întrebat arhiereul. „Fie ca nicicând să nu mă abat de la adevărul pe care l-am cunoscut deja, a răspuns sfântul apostol. Cred din toată inima mea şi mărturisesc deschis că Iisus Nazarineanul, pe Care voi îl respingeţi şi L-aţi dat morţii, este Fiul lui Dumnezeu, Care de o fiinţă este şi veşnic este împreună cu Tatăl; şi eu sunt robul Lui“.

Atunci arhiereul, acoperindu-şi urechile şi scrâşnind din dinţi, a strigat: „Huleşte! Huleşte! Faceţi-i cunoscută legea!“ Şi tot atunci, cartea legii a fost deschisă şi a fost citit acel fragment care zice: „Omul care va huli pe Dumnezeu îşi va agonisi păcat. Hulitorul numelui

248

Domnului să fie omorât neapărat; toată obştea să-l ucidă cu pietre“ (Lev. 24, 15-16). După ce s-a citit acest pasaj, arhiereul a zis apostolului lui Hristos: „Cuvintele tale aduc mărturie împotriva ta. Fie pe propriul tău cap sângele tău!“

Apoi arhiereul l-a osândit pe Sfântul Matia la uciderea cu pietre, şi au dus pe apostol la locul execuţiei. Când au ajuns la locul numit Bethlaskila, ceea ce înseamnă „casa celor ucişi cu pietre“, Sfântul Matia a zis iudeilor care-l conduseseră până acolo: „Făţarnicilor! Bine a vorbit prorocul David despre cei ca voi: «Ei vor prinde în cursă sufletul dreptului şi sânge nevinovat vor osândi» (Ps. 93, 21). La fel a spus şi prorocul Iezechiel despre oameni ca voi, că ei vor ucide «sufletele care nu trebuie să moară» (Iez. 13, 19)“. După ce apostolul lui Hristos a rostit aceste cuvinte, doi martori, aşa cum cerea legea, şi-au pus mâinile pe capul lui, spunând că el a hulit numele lui Dumnezeu, legea şi pe Moise; şi aceia au fost primii care au aruncat cu pietre în Sfântul Matia. Apostolul a cerut ca primele două pietre să fie îngropate cu el, ca martori ai pătimirilor sale întru Hristos. Mai apoi au început să arunce şi alţii cu pietre, lovind pe sfântul apostol. Iar el, înălţându-şi braţele, şi-a dat sufletul în mâinile Domnului său. Nelegiuiţii iudei au mai sporit cu încă o ocară muncile mucenicului: după moartea lui, pentru a face plăcere romanilor, ei l-au decapitat cu o sabie, ca şi cum apostolul lui Hristos ar fi fost un duşman al Cezarului. Şi aşa, învingând în lupta pentru bine, Sfântul Apostol Matia şi-a încheiat sorocul. Credincioşii, luând trupul apostolului, l-au înmormântat, înălţând cântări de mărire Domnului nostru Iisus Hristos, Căruia împreună cu Tatăl şi cu Sfântul Duh I se cuvine slavă şi cinstire acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin.

249

Troparul. Glasul al III-lea

Apostole sfinte Matia, roagă pe milostivul Dumnezeu ca să dea iertare de greşale sufletelor noastre.

Condac. Glasul al IV-lea

Ca un soare cu raze luminoase în toată lumea ieşind vestirea ta, a luminat Biserica păgânilor cu harul, purtătorule de minuni Matia apostole.

Viaţa şi pătimirile Sfântului Apostol şi Evanghelist Marcu A cărui pomenire Sfânta Biserică o sărbătoreşte pe 25 aprilie

„ O, Marcu prea fericite! Din izvorul desfătării ai băut şi ca din Eden te-ai pornit râu de pace prea limpede, udând cu apele evangheliceştii tale propovăduiri faţa pământului şi tăriile Bisericii adăpând cu dogmele cele de Dumnezeu insuflate. “

(Stihiră la Doamne strigat-am, 25 aprilie)

251

Sfântul Marcu, iudeu din naştere, coborâtor din seminţia lui Levi, din neam preoţesc, a locuit la început în Ierusalim. în ebraică, Marcu era numit Ioan (adică Ioanan). Numele său mai des folosit, Marcu, este de origine latină. El a adăugat acest nume numelui său evreiesc mai târziu, înainte de a pleca pe pământuri străine, mai precis atunci când a plecat împreună cu Apostolul Petru să propovăduiască Evanghelia la Roma, în vremea aceea capitala lumii. Potrivit tradiţiei încuviinţate de Biserica Ortodoxă, întărită şi de mărturia mai multor scriitori din vechime (Origen sec. III, Sfântul Epifanie al Ciprului sec. IV şi alţii), el a fost unul dintre cei şaptezeci de apostoli ucenici ai Domnului, martor însuşi văzător al unor întâmplări din viaţa Domnului Iisus Hristos.

în istorisirile Evanghelistului Marcu despre vinderea Domnului nostru Iisus Hristos în grădina Ghetsimani, se vorbeşte despre un tânăr care a urmat singur pe dumnezeiescul învăţător, înfăşurat doar într-o pânză, în timp ce toţi ucenicii Domnului îl abandonaseră. Când soldaţii au încercat să-l prindă, el a scăpat gol, lăsând pânza în mâinile acestora (Marcu 14, 51-52). Veşmântul tânărului arată că el ieşise repede în mijlocul nopţii, la auzul mulţimii, fără îndoială din casa ce aparţinea stăpânului grădinii. Chiar şi în vechime se presupunea că acesta nu putea fi nimeni altul decât Marcu însuşi şi că grădina Ghetsimani era a familiei lui. Cartea Faptelor Sfinţilor Apostoli mărturiseşte că mama Evanghelistului Marcu, pe nume Maria, avea o casă în Ierusalim, în care Apostolul Petru a aflat scăpare după minunata sa slobozire din temniţă, de către înger (Fapte 12, 1-12). După ce Domnul S-a înălţat la ceruri, în timpul prigoanei creştinilor, această casă a servit ca loc în care credincioşii întru

252

Hristos puteau să se închine şi în care mai mulţi apostoli şi-au găsit adăpost. Astfel, în casa mamei sale, Sfântul Marcu făcea mereu vorbire cu creştinii, luând parte la întrunirile lor la care se rugau; şi astfel s-a apropiat şi de apostoli. Marcu era mai strâns legat de Apostolul Petru, care îi arăta o iubire cu adevărat părintească. Putem vedea aceasta chiar în cuvintele Sfântului Petru, căci în epistola sa el îl numeşte pe Marcu fiu al său, zicând: „Biserica cea aleasă din Babilon şi Marcu, fiul meu, vă îmbrăţişează“ (I Petru 5, 13).

Sfântul Marcu era nepotul Sfântului Apostol Varnava, care era coborâtor din leviţi, chiar dacă se născuse pe insula Cipru. Prin el, Sfântul Marcu a cunoscut pe celălalt mare apostol, Sfântul Pavel, atunci când acesta sosise pentru prima oară la Ierusalim, după minunata sa aducere la credinţa creştină. Având legături strânse cu aceşti doi apostoli, Petru şi Pavel, Marcu a devenit cel mai apropiat ajutor al lor, purtându-le poruncile în locurile în care acestea trebuiau să ajungă.

În 44 sau 45 d.Hr., asupra creştinilor din Ierusalim s-au abătut mari necazuri. Din pricina măririi comunităţii creştinilor din Cetatea Sfântă, răutatea iudeilor, vrăjmaşii credinţei creştine, a crescut la maxim. înverşunaţi de ură împotriva creştinilor, iudeii se năpusteau asupra caselor lor şi îi jefuiau fără milă, în aşa măsură încât credincioşii au ajuns să îndure mare foame. Aflând de starea de plâns a credincioşilor din sfântul Sion, creştinii din Antiohia le-au venit în ajutor; şi au dat banii adunaţi lui Pavel şi Varnava, care pe atunci se aflau în Antiohia, să-i împartă creştinilor din Ierusalim. Când au ajuns acolo, Varnava şi Pavel au făcut întocmai, iar întorcându-se în Antiohia, au luat cu ei şi pe Marcu. De atunci Marcu a fost ajutorul lui Pavel şi al lui Varnava, luând parte la

253

marea lucrare apostolească de răspândire a veştii celei bune a credinţei întru Hristos, atât printre iudei, cât şi printre neamuri.

Sfântul Marcu a luat parte la prima călătorie a lui Pavel şi Varnava, întru vestirea Evangheliei. Plecând din Antiohia către cetatea maritimă Seleucia, ei s-au îmbarcat pentru insula Cipru, pe care au traversat-o apoi de la răsărit la apus, din Salamis în Pafos. în ultima cetate, proconsulul Sergius a chemat la el pe Varnava şi pe Pavel, dorind să audă din gura lor despre Dumnezeu. Un vrăjitor iudeu pe nume Elimas, supranumit Bariisus, încerca să abată pe guvernator de la credinţa în Domnul. Marcu era de faţă când, printr-un simplu cuvânt de-al său, Sfântul Apostol Pavel l-a lovit pe vrăjitor cu orbirea. în cetatea Perga, Marcu i-a părăsit pe apostolii Pavel şi Varnava şi s-a întors la Ierusalim, la casa mamei sale.

Ajungând la Ierusalim, Marcu s-a alăturat Apostolului Petru; şi curând a pornit împreună cu acesta într-o călătorie apostolească la Roma, pentru a propovădui acolo Evanghelia. La acea vreme, în cetatea de scaun împărătească erau deja credincioşi creştini. Cartea Faptelor Sfinţilor Apostoli istoriseşte că, printre cei care au văzut cu ochii lor schimbarea minunată a apostolilor, după coborârea peste ei a Sfântului Duh, şi care au auzit prima predică a Apostolului Petru despre Mântuitorul Hristos, au fost şi iudei şi prozeliţi (adică păgâni convertiţi la iudaism) care veniseră de la Roma (Fapte 2, 10-41). La întoarcerea lor la Roma, aceşti oameni au dus cu ei, neîndoielnic, şi credinţa lor în Hristos, purtând-o şi altora. Mulţi dintre iudeii care făceau parte din marea comunitate evreiască a Romei mergeau, cu siguranţă, în pelerinaj la Ierusalim pentru zilele sfinte. Dar

254

Ierusalimul era deja plin de învăţătura Evangheliei; şi auzind învăţături despre Iisus, ei s-au întors la Roma creştini. Apoi, creştini din toată lumea călătoreau la Roma în diferite scopuri, aceasta fiind capitala Imperiului. Şi aşa creştea numărul celor de acolo care credeau în Hristos.

Propovăduind şi făcând minuni, Apostolul Petru, cu ajutorul Sfântului Marcu, a mărit Biserica lui Hristos din Roma şi i-a dat statornicie, aducând la creştinism o mulţime de oameni, atât dintre iudei, cât şi dintre neamuri.

Auzind sfintele cuvinte ale Evangheliei din gura apostolilor şi râvnitori fiind de credinţa întru Iisus Hristos, creştinilor din Roma nu le mai era de ajuns doar propovăduirea prin viu grai a apostolilor despre Răscumpărător, ci doreau să aibă scrisă învăţătura despre care aceştia le vorbeau. Ei s-au apropiat de însoţitorul Apostolului Petru, Sfântul Marcu, şi l-au rugat fierbinte să scrie toate cuvintele pe care el şi Petru le vorbiseră despre Domnul Hristos şi să le lase lor ca amintire această Sfântă Scriptură. Marcu s-a înduplecat să împlinească această bună dorinţă a creştinilor romani şi a scris pentru ei Evanghelia sa în care a istorisit întâmplările din viaţa Mântuitorului, pe timpul cât El a locuit pe pământ, şi a scris cu luare-aminte ceea ce Domnul învăţase şi făcuse, având mare grijă să nu uite şi să nu schimbe nimic. Marcu a arătat cele scrise Apostolului Petru, care a dat mărturie că Evanghelia scrisă de Marcu este adevărată şi a încuviinţat ca aceasta să fie citită în Biserici. De atunci, Evanghelia după Marcu a fost primită de toate Bisericile, ca Scriptură apostolească insuflată de Dumnezeu.

După ce a lucrat la Roma, Sfântul Marcu, la cererea Apostolului Petru, a mers să vestească Evanghelia în

255

cetatea Acvilea, din partea nordică a Mării Adriatice. în acea cetate bogată, numită a doua Romă, Marcu a zidit Biserică; el a mai cercetat şi alte cetăţi de pe ţărmul Mării Adriatice, pentru a le aduce vestea cea bună a Cuvântului lui Dumnezeu, lăsând în urmă peste tot Biserici. După aceasta, Sfântul Marcu, tot la îndemnul Apostolului Petru, a călătorit în Egipt pentru a duce şi acolo Evanghelia. Aceasta se întâmpla, după cum mărturiseşte Eutihie, patriarh de Alexandria, în al nouălea an al domniei împăratului Claudiu (cca 49 d.Hr.).

în Egipt, pământ păgân aflat lângă Palestina, locuia o mare colonie de iudei, ale cărei origini se întindeau până în vremea lui Alexandru cel Mare şi Ptolemeu Lagul. Ei aveau acolo cetăţile lor, sinagogile lor, propriul sinedriu şi chiar şi un templu înălţat după modelul celui din Ierusalim, cu preoţi şi leviţi, potrivit legii mozaice. în Egipt, la porunca regelui Ptolemeu Filadelful, s-a făcut o traducere a Sfintelor Scripturi ale Vechiului Testament din evreieşte în greacă, prin care dumnezeiasca descoperire a mântuirii neamului omenesc putea fi cunoscută şi de păgâni. în amintirea oamenilor mai era încă vie marea prăbuşire a idolilor unui templu egiptean, mărturisită şi de Părinţii Bisericii, care a avut loc la intrarea preacuratei Născătoare de Dumnezeu, a lui Iosif Logodnicul şi a fiului acestuia, Sfântul Iacov, împreună cu dumnezeiescul Prunc Iisus, care fugeau de crudul Irod. în sfârşit, chiar şi locuitori ai acelui pământ au fost probabil martori la coborârea Sfântului Duh asupra apostolilor, aducând mai apoi până acolo seminţele învăţăturii creştine. Toate acestea i-au pregătit temeinic pe locuitorii Egiptului pentru primirea învăţăturii creştine şi a lucrării Sfântului Marcu. într-adevăr, când Marcu, primul dintre apostolii care au ajuns în Egipt, a început să propovăduiască

256

Evanghelia, vestind oamenii că au fost sloboziţi de diavoli, un mare număr de bărbaţi şi femei au îmbrăţişat credinţa în Hristos chiar de la început.

Sfântul evanghelist a rămas mai întâi în cetatea cireniană Pentapolis, unde a lucrat vestind învăţăturile lui Hristos şi întemeind Biserică. Pe când se afla acolo, a primit poruncă de la Sfântul Duh să plece şi să propovăduiască Evanghelia în Alexandria. Supunându-se poruncii Sfântului Duh, Marcu s-a grăbit cu toată sârguinţa către noul ţinut al încercărilor sale. El a spus fraţilor ce-i poruncise Domnul şi, după o masă de bun rămas, s-a îmbarcat din Cirene către Alexandria, primind binecuvântarea locuitorilor creştini.

în timpul celei de-a doua zile a călătoriei sale, el a ajuns la Alexandria; şi, coborând din corabie, a mers într-un loc numit Medion. Acolo, la porţile cetăţii, sandaua i s-a desfăcut în două, semn pe care el l-a tâlcuit ca fiind bun. Găsind prin apropiere un cizmar ce repara încălţămintea veche, sfântul i-a dat acestuia sandaua ca să i-o dreagă. Cizmarul, în timp ce cosea sandaua, s-a înţepat din greşeală la mână şi, strigând de durere, a chemat numele Domnului. Auzind aceasta, apostolul s-a bucurat în sufletul său, tălmăcind întâmplarea ca pe un semn că Domnul aşternuse în faţa sa un drum bun. Rana din palma cizmarului era foarte dureroasă şi sângele curgea din ea gâlgâind. Sfântul Marcu, scuipând pe pământ, a făcut tină şi, ungând cu aceasta mâna cizmarului, a zis: „în numele lui Iisus Hristos, Care veşnic este, întregeşte-te!“ Şi pe loc rana cizmarului s-a închis şi mâna sa a fost vindecată. Cizmarul, văzând puterea cuvintelor pe care le rostise omul ce stătea în faţa lui, curăţia şi sfinţenia vieţii acestuia, i-a spus: „Te rog, o, bărbat al lui Dumnezeu, vino la casa mea şi rămâi la

257

mine, robul tău, măcar pentru o zi, ca să mănânci din mâncarea mea, căci mi-ai arătat milostivire“. Apostolul a încuviinţat cu bucurie şi a zis: „Fie ca Domnul să-ţi dea ţie pâinea vieţii, pâinea cerului!“ Atunci cizmarul, luând de mână pe apostol, l-a dus la casa lui plin de bucurie. Intrând în casă, Sfântul Marcu a zis: „Domnul să binecuvânteze acest loc! O, fraţilor, să ne rugăm lui Dumnezeu!“ Şi cu toţii s-au rugat lui Dumnezeu. După ce s-au rugat, când s-au aşezat la masă cu toţii, cizmarul l-a întrebat cu blândeţe pe sfânt: „Părinte, cine eşti tu? Şi de unde vine puterea ce se află în vorbele tale?“ Sfântul Marcu a răspuns: „Eu sunt robul Domnului Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu“. Atunci bărbatul a zis: „Aş vrea să văd şi eu pe Fiul lui Dumnezeu“. Sfântul Marcu a zis: „Ţi-L voi arăta“. Şi a început să-i vorbească despre Evanghelia lui Iisus Hristos şi să-i explice ce au spus prorocii despre Domnul nostru. Ascultând cele vorbite de apostol, omul a zis: „Nu am auzit niciodată de Scriptura de care-mi vorbeşti. Am auzit doar de Iliada, Odiseea şi de ceea ce învaţă tinerii egipteni“. Atunci Sfântul Marcu a continuat să-L propovăduiască pe Hristos, arătându-i limpede cizmarului că înţelepciunea acestei lumi este nebunie în ochii lui Dumnezeu (cf. I Cor. 1, 18-20). Cizmarul a crezut tot ce i-a spus Marcu şi, văzând minunile pe care acesta le săvârşea, s-a botezat. împreună cu el au fost botezaţi toţi cei ai casei lui, precum şi o mulţime de oameni din împrejurimi. Numele cizmarului era Anania. Iar numărul credincioşilor creştea cu fiecare zi.

Conducătorii cetăţii Medion, auzind că un anume străin, care venise printre ei, îi hulea pe zeii lor, împiedicând jertfirile obişnuite oferite acestora, s-au gândit să-l omoare pe Sfântul Marcu şi s-au adunat pentru a se

258

sfătui cum să-l prindă. Sfântul Marcu, aflând de hotărârea lor, s-a grăbit să hirotonească pe Anania episcop pentru credincioşi, precum şi trei preoţi (Malh, Sabin şi Chedron), şapte diaconi şi unsprezece clerici mai mici, pentru Biserica din acel loc. Apoi, părăsind cetatea, a mers din nou la Pentapolis, unde a petrecut doi ani, întărind în credinţă pe fraţii de acolo şi hirotonind episcopi, preoţi şi clerici pentru ţinuturile şi cetăţile înconjurătoare. Apoi s-a întors în Alexandria. Acolo a aflat că numărul fraţilor crescuse şi că aceştia erau plini de har şi de credinţă în Domnul. La acea vreme, în Alexandria era o Biserică creştină ce se înălţa în apropierea mării, într-un loc numit Bukulus. Văzând Biserica, Sfântul Marcu s-a bucurat şi, îngenunchind, a preamărit pe Dumnezeu. Sfântul evanghelist a rămas în Alexandria un timp îndelungat. Creştinii acelei Biserici erau nenumăraţi şi, fiind tari în credinţă, îi abăteau pe greci de la idolatrie. Mai-marii păgâni ai cetăţii, aflând că Sfântul Marcu era printre ei şi auzind că făcea minuni (vindeca bolnavi, făcându-i pe surzi să audă şi pe orbi să vadă), s-au înfuriat, fiind plini de ură şi răutate, şi au început să-l caute. Strădaniile lor au fost zadarnice un timp îndelungat. Adunându-se în templele lor păgâne, ei scrâşneau din dinţi şi strigau cu turbare: „Ah, câtă bătaie de cap ne dă acest vrăjitor!“

Sfântul Marcu a pus temelie Bisericii din Alexandria, cea mai de seamă cetate a Egiptului, şi a fost primul episcop al acesteia. El a lucrat acolo mult pentru a lumina cu lumina lui Hristos atât iudeii, cât şi neamurile care până atunci trăiseră în bezna idolească. După ce a rânduit Biserica din Alexandria, numind episcopi pentru ea şi pentru cele din împrejurimi, Sfântul Marcu a părăsit pământul Egiptului. Nu se ştie încotro s-a îndreptat

259

şi dacă a luat parte la Sinodul Apostolic ţinut în Ierusalim în anul 50 sau 51 d.Hr. Dar pe când Apostolul Pavel se afla cu Varnava în Antiohia, înainte de a porni în cea de-a doua călătorie apostolică, Sfântul Marcu s-a întâlnit cu ei, după cum arată Cartea Faptelor Apostolilor, şi a pornit împreună cu unchiul său, Varnava, către pământul de baştină al acestuia, insula Cipru (Fapte 15, 36-39). După ce a lucrat un timp împreună cu Varnava pentru răspândirea Evangheliei lui Hristos, Marcu a mers din nou în Egipt. Petrecând un timp acolo, s-a întors apoi la Apostolul Petru, împreună pornind să evanghelizeze diferite ţinuturi ale Egiptului, întemeind noi Biserici. Apostolii au pus temelie şi Bisericii din Babilon, de unde Petru a scris prima sa epistolă sobornicească pentru creştinii din Asia Mică (I Pet. 5, 13). Sfântul Marcu a rămas în Egipt până în al optulea an al domniei împăratului Nero (cca 62 d.Hr.).

Mai apoi, Sfântul Marcu l-a însoţit din nou pe Apostolul Pavel, lucrând împreună cu acesta la vestirea Cuvântului Domnului. Pe când Apostolul Pavel zăcea în lanţuri la Roma (61-63 d.Hr.), Sfântul Marcu şi câţiva alţii au împărţit între ei munca evanghelică a apostolului, în Epistola sa către Coloseni, scrisă atunci din Roma, Apostolul Pavel vorbeşte şi de Marcu, spunând că acesta era dintre puţinii care au lucrat împreună cu el pentru împărăţia lui Dumnezeu şi care i-au adus puţină mângâiere în acele zile (Col. 4, 10-11). Din Epistola către Coloseni reiese că, îndrumat de Apostolul Pavel, Marcu a părăsit Roma pentru Asia Mică şi a mers în cetatea frigiană

Diferite surse spun că denumirea „Babilon“ (I Pet. 5, 13) se referă la una din următoarele trei posibilităţi: vechea cetate de pe Eufrat; o cetate în Egipt, lângă Alexandria; Roma, în sens figurat.

260

Colose (Col. 4, 10), pentru a ţine piept falşilor învăţători care îi amăgeau pe creştinii coloseni (Col. 2, 8-18).

Nu se cunoaşte unde şi-a petrecut Sfântul Marcu următorii câţiva ani. Dar la puţin timp înaintea martiriului apostolului Pavel (anul 67 d.Hr.), Sfântul Marcu se afla în Asia Mică, mai precis în cetatea Efes, care avea ca episcop al Bisericii sale pe Timotei. La acea vreme, Apostolul Pavel, care se afla din nou în temniţă la Roma, a scris lui Timotei o epistolă în care chema pe acesta la Roma pentru a-l ajuta şi îi mai cerea: „Ia pe Marcu şi adu-l cu tine, căci îmi este de folos în slujire“ (II Tim. 4, 11). La Roma, Sfântul Marcu a fost martor la mucenicia celor doi învăţători ai săi, marii Apostoli ai lui Hristos, Petru şi Pavel, care la acea vreme au pătimit pentru Stăpânul lor în cetatea imperială: Pavel, cetăţean roman fiind, a fost decapitat cu sabia, iar Petru a fost răstignit.

După martiriul marilor săi învăţători, Sfântul Evanghelist Marcu a călătorit din nou spre Egipt, pentru a cerceta Biserica de el întemeiată acolo. Marcu a lucrat mult vestind credinţa creştină în Alexandria, capitala Egiptului şi a învăţăturii eline. în acea cetate era o bibliotecă renumită, în care înflorea ştiinţa păgână. Aici se adunau oameni din toate colţurile imperiului, cetatea fiind plină de cărturari, filosofi, oratori şi poeţi. Chiar şi numeroşi iudei ce locuiau în Alexandria erau atraşi de ştiinţele păgâne. Pentru a întări credinţa în Hristos şi a ţine piept învăţaţilor păgâni, Marcu a întemeiat în Alexandria o şcoală creştină catehetică. Mai târziu, această şcoală va fi izvor de iluminare creştină şi va ajunge faimoasă prin numărul mare de învăţători bisericeşti (de exemplu, Pantene şi Clement) şi de părinţi bisericeşti (ca Dionisie Alexandrinul, Grigorie Făcătorul de Minuni şi alţii) instruiţi aici.

261

Având grijă să rânduiască sfintele obiceiuri bisericeşti, Sfântul Marcu a statornicit ritualul liturghiei şi l-a dat creştinilor Bisericii din Alexandria. Acest rit euharistic a fost păstrat până în zilele noastre în Biserica de acolo.

Punând rânduială în Biserica din Alexandria, Sfântul Evanghelist Marcu, în preocuparea sa de a răspândi învăţătura lui Hristos, nu i-a uitat nici pe locuitorii altor cetăţi şi ţinuturi ale Egiptului. Condus de Duhul lui Dumnezeu, plin de zel şi sârguinţă, a propovăduit în tot locul învăţătura creştină. El a cercetat multe locuri din Africa, a fost în Libia, Cirenaica şi Pentapolis. Toate aceste pământuri erau cufundate în bezna idolatriei păgâne. Prin cetăţi, sate şi chiar prin locuri pustii se înălţau temple păgâne în care erau aşezaţi idoli şi unde aveau loc ritualuri magice şi vrăjitorii. Trecând prin aceste sate şi cetăţi şi propovăduind acolo Evanghelia, Sfântul Marcu lumina inimile oamenilor cu lumina învăţăturii dumnezeieşti, făcând multe minuni printre ei. Doar prin cuvântul său plin de har el îi vindeca pe bolnavi, curăţa leproşii şi izgonea duhurile rele şi necurate. Şi predania sa, însoţită de aceste minuni, se bucura de mare căutare. Templele păgâne se prăbuşeau, idolii se rostogoleau şi se desfăceau în bucăţi, oamenii erau curăţaţi şi luminaţi, botezaţi în numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh. Oriunde în urma Evanghelistului Marcu se înălţau Biserici ale lui Dumnezeu şi Biserica lui Hristos înflorea în părţile Egiptului. Sfintele cuvinte ale propovăduirilor Apostolului Marcu, ca şi curăţia şi sfinţenia vieţii sale, au făcut pe creştinii egipteni, cu ajutorul Sfântului Duh, să fie la rândul lor curaţi şi plini de râvnă în a ajunge la mântuire. Viaţa lor, plină de sfinţenia credinţei întru Hristos, era vrednică de laudă chiar şi pentru iudeii necredincioşi

262

şi pentru păgâni. Eusebiu, episcop al Cezareii Palestinei, şi Nichifor Xanthopoulos, istorici bisericeşti, au păstrat mărturie în scrierile lor că un anume Filon, filosof iudeu din vremea sfinţilor apostoli, lăuda viaţa curată a creştinilor egipteni, zicând:

„Ei (creştinii) au lăsat la o parte toată grija pentru bogăţiile trecătoare şi nu le pasă de averea lor, nesocotind nimic din cele lumeşti ca fiind avutul lor sau drag lor. Unii dintre ei, uitând toată grija pentru lucrurile lumeşti, pleacă din cetăţi, ducându-şi viaţa în locuri retrase şi în oaze, ocolind tovărăşia oamenilor care nu împărtăşesc felul lor de viaţă, pentru a nu fi abătuţi de aceştia de la calea lor cea dreaptă. Ei practică înfrânarea şi mortificarea trupului, considerându-le singura bază pe care poate fi aşezată viaţa cea bună. Nici unul dintre ei nu bea şi nu mănâncă înainte de căderea serii, iar unii se hrănesc numai o dată la patru zile. Alţii, pricepuţi în tălmăcirea şi înţelegerea Sfintelor Scripturi, însetaţi de cunoaştere şi hrănindu-se cu hrana duhovnicească a cunoaşterii lui Dumnezeu, îşi petrec timpul cercetând Scripturile şi adesea uită să mai mănânce până în a şasea zi. Nimeni nu bea vin niciodată şi cu toţii se feresc de carne, hrana lor fiind alcătuită din apă, pâine, sare şi isop (o plantă amară). Unele dintre femei îşi duc viaţa în curăţie trupească, aşa încât rămân fecioare până la moarte. Şi ele îşi păstrează fecioria nu pentru că sunt silite, ci din proprie voinţă, insuflată de iubirea de înţelepciunea care le face să refuze plăcerile trupeşti. Aceste femei nu dau rod muritor, ci unul nemuritor, pe care numai sufletul ce iubeşte şi tânjeşte după Dumnezeu îl poate rodi. Sfintele Scripturi sunt tălmăcite de ei alegoric, aceşti oameni pătrunzând tainele şi înţelesul lor ascuns. Căci Scripturile, după părerea

263

lor, sunt ceva viu: cuvintele sunt trupul lor cel văzut, iar înţelesul şi tainele ce se ascund în spatele acestora sunt sufletul lor cel nevăzut. Ei se trezesc devreme pentru a-L slăvi şi a se ruga lui Dumnezeu, pentru a-I înălţa cântări şi a asculta Cuvântul lui Dumnezeu; pentru aceasta, bărbaţii şi femeile se despart unii de alţii. Unii dintre ei nu-şi întrerup postul timp de şapte săptămâni. Ei petrec a şaptea zi cu mare cinstire. Pregătindu-se pentru cea de-a şaptea zi şi pentru celelalte sărbători, ei se întind să se odihnească pe pământul gol. Slujbele dumnezeieşti sunt ţinute pentru ei de preoţi şi diaconi, care ascultă de un episcop“. Iată ce grădină bine mirositoare a lui Hristos a plantat şi cultivat Sfântul Evanghelist Marcu pe pământurile Egiptului, prin muncă istovitoare. Acolo, în Alexandria, el a pătimit şi a murit, fiind primul mucenic al acelei cetăţi şi al acelui ţinut.

Pătimirile şi mucenicia Sfântului Marcu sunt istorisite de binecuvântatul Simeon Metafrastul, scriitor bisericesc din secolul al IX-lea. El scria că se apropia frumoasa sărbătoare a Paştelui. Pe 24 aprilie, de învierea Domnului nostru Iisus Hristos, care în acel an era odată cu sărbătorirea falsului zeu Serapis, păgânii au reuşit să-l prindă pe Sfântul Marcu. în acea zi, sfântul evanghelist ţinea sfânta liturghie. Necredincioşii păgâni au văzut în aceasta un bun prilej de a împlini vicleana lor fărădelege. Adunându-se ca pentru sărbătoarea lor, o mulţime mare de oameni au atacat Biserica. Ei l-au prins pe Sfântul Marcu, l-au legat cu chingi din piele şi, târându-l pe uliţele cetăţii, strigau: „Să ducem acest taur la jgheab!“ Iar Sfântul Marcu, îndurând chinurile, mulţumea Domnului, zicând: „îţi mulţumesc, o, Doamne Iisuse Hristoase, că m-ai socotit vrednic să pătimesc acestea pentru Tine!“

264

Ei l-au târât pe sfânt pe pământul presărat cu pietre tăioase, aşa încât trupul său, sfâşiat, s-a acoperit de răni, sângele lui înroşind drumul. Apoi păgânii l-au dus pe apostolul astfel încercat la temniţă şi l-au aruncat în ea. La căderea serii, necredincioşii s-au adunat pentru a se sfătui ce fel de moarte să-i pregătească. La miezul nopţii, îngerul Domnului s-a arătat apostolului-mucenic şi l-a întărit în încercările sale, amintindu-i de binecuvântarea ce-l aştepta în ceruri. Apoi, spre dimineaţă, i s-a arătat şi Domnul Iisus Hristos, mângâindu-l cu prezenţa Lui. A doua zi de dimineaţă, sălbatica gloată de păgâni a târât pe sfânt afară din temniţă, purtându-l pe uliţele cetăţii. Apostolul, sfârşit fiind de rănile vechi şi noi, şi-a dat duhul lui Dumnezeu, mulţumindu-I şi rugându-I-se cu cuvintele: „în mâinile Tale, o, Doamne, îmi încredinţez sufletul!“

Răutatea fără margini a păgânilor nu a fost domolită de moartea apostolului; şi ei au hotărât să-i mistuie trupul în foc. Rugul era deja aprins, când, deodată, a coborât întunericul, s-a auzit un tunet puternic, pământul s-a cutremurat şi a început să plouă şi să cadă grindină, împrăştiind gloata de necredincioşi şi stingând focul. Creştinii, luând cu cinstire trupul sfântului, l-au înmormântat într-un mormânt de piatră, în locul unde ei îşi făceau rugăciunile.

în anul 310 d.Hr., pe mormântul Sfântului Marcu a fost înălţată o Biserică şi moaştele sale au rămas în Alexandria până în secolul al IX-lea. în 828 d.Hr., când stăpânirea musulmană şi rătăcirea monofiziţilor a slăbit mult ortodoxia egipteană, moaştele sfântului evanghelist au fost mutate la Veneţia, în apropierea căreia (Acvilea) el propovăduise un timp Evanghelia. Moaştele Sfântului Marcu se odihnesc acolo până în ziua de azi, în minunata

265

Biserică lui închinată. Tot acolo se păstrează şi un manuscris foarte vechi al Evangheliei după Marcu, aşternut pe foi subţiri de papirus egiptean, care, potrivit tradiţiei, a fost scris chiar de mâna evanghelistului.

Troparul. Glasul al IV-lea

Apostole sfinte şi evangheliste Marcu, roagă pe milostivul Dumnezeu ca să dea iertare de greşale sufletelor noastre.

Condac. Glasul al II-lea

Al lui Petru arătându-te săditură de Dumnezeu sădită şi mucenic tare şi tăinuitor şi apostol al lui Hristos, ai vărsat marea învăţăturilor şi lumea ai veselit, rugându-te, Marcu, ca să ne mântuiască pe noi.

Viaţa şi pătimirile Sfântului Apostol şi Evanghelist Luca A cărui pomenire Sfânta Biserică o sărbătoreşte pe 18 octombrie

„Vărsatu-s-a harul în buzele tale prin limbă de foc, Luca apostole, şi limbă de foc te-ai arătat, cuvinte de lumină slobozind cu propovăduire celor vrednici de lumină, şi săgeţi arzătoare celor ce doreau întunericul. Scriind şi învăţând cinstita Evanghelie, mireasmă de viaţă te-ai arătat celor ce voiau viaţa, precum a zis Pavel, pe care l-ai avut învăţător, şi mireasmă de moarte celor ce nu iubeau viaţa. Dăruieşte pace, viaţă şi lumină cu rugăciunile tale. “

(Stihirâ la Stihoavnă, 18 octombrie)

267

Sfântul Evanghelist Luca s-a născut în cetatea siriană Antiohia. Părinţii lui nu erau de neam evreiesc, fapt care este mărturisit în parte chiar de numele său, „Luca“, o prescurtare a numelui latin „Lucanus“. În plus, într-un fragment din Epistola sa către Coloseni, Sfântul Apostol Pavel face o deosebire limpede între Luca şi cei circumcişi, adică evrei (Col. 4, 10-15). Dar Luca arată în scrierile sale o cunoaştere adâncă a legilor lui Moise şi a obiceiurilor poporului evreu. De aici putem trage concluzia că Sfântul Luca primise religia iudaică înainte de a se converti la creştinism. Mai mult, pe pământul său natal, renumit prin artele şi ştiinţele sale înfloritoare, Sfântul Luca şi-a îmbogăţit mintea cu multe învăţături ale ştiinţelor. Din Epistola Apostolului Pavel către Coloseni aflăm că Luca a studiat şi medicina (Col. 4, 14). Iar tradiţia ne spune că el era şi pictor. Luca a primit, fără îndoială, o educaţie generală înaltă, căci greaca scrierilor sale este mult mai curată şi mai corectă decât a celorlalţi scriitori ai Noului Testament.

Când zvonul minunilor şi învăţăturilor Domnului nostru Iisus Hristos s-a răspândit din Galileea prin Siria în toate ţinuturile înconjurătoare, Luca a mers din Antiohia în Galileea, unde Domnul Iisus Hristos începuse să semene seminţele învăţăturilor Sale mântuitoare. Aceste seminţe au găsit pământ prielnic în inima lui Luca şi au adus rod însutit. Şi de aceea Sfântul Luca a fost curând găsit vrednic de a ocupa un loc printre cei şaptezeci de apostoli. După ce a primit de la Domnul instrucţiuni în privinţa călătoriei, precum şi puterea de a săvârşi minuni, el a mers „înaintea“ Domnului Iisus Hristos, propovăduind venirea apropiată a împărăţiei lui Dumnezeu şi pregătind calea Sa.

în timpul ultimelor zile ale vieţii pământeşti a Mântuitorului, când prin doborârea Păstorului au fost împrăştiate

268

şi oile Sale, Sfântul Luca a rămas în Ierusalim, jelind şi plângând pe Domnul său Care primise de bunăvoie pătimirile Sale. După toate probabilităţile, şi Luca stătea „în depărtare“ printre ceilalţi care-L cunoscuseră pe Iisus şi privea pe Cel Răstignit. Dar curând durerea i s-a preschimbat în bucurie, căci Domnul înviat l-a mângâiat chiar în ziua învierii Sale pe Sfântul Luca, numărându-l vrednic de a-L vedea şi a-I vorbi, după cum însuşi Luca ne spune amănunţit şi cu însufleţire în Evanghelie (Luca 24, 13-32). Plângând moartea Stăpânului său şi îndoin du-se în privinţa învierii Sale despre care-i spuseseră mironosiţele, Luca a pornit din Ierusalim către Emaus, însoţit fiind de Cleopa, un alt ucenic al Domnului. Şi pe drumul către acea cetate a fost socotit vrednic de a călători împreună cu El, care este „calea, adevărul şi viaţa“. Ucenicii mergeau şi discutau între ei, când însuşi Iisus i-a ajuns din urmă şi a mers odată cu ei. După cum ne spune Evanghelistul Marcu, Domnul li s-a arătat „în alt chip“ (Marcu 16,12), iar nu cu chipul cunoscut de ei mai înainte. Mai mult, prin purtarea de grijă a lui Dumnezeu, „ochii lor erau ţinuţi ca să nu-L cunoască“ (Luca 24, 16) pe Domnul Care li Se arătase. Ei au crezut că însoţitorul lor era unul dintre pelerinii care veniseră la Ierusalim pentru sărbătoarea Paştelui.

„Ce sunt cuvintele acestea pe care le schimbaţi unul cu altul în drumul vostru?“, i-a întrebat Domnul. Iar Cleopa a zis: „Tu singur eşti străin în Ierusalim şi nu ştii cele ce s-au întâmplat în el zilele acestea?“ „Care?“, a întrebat iarăşi Iisus. „Cele despre Iisus Nazarineanul, Care era proroc puternic în faptă şi în cuvânt înaintea lui Dumnezeu şi a întregului popor. Cum L-au osândit la moarte şi L-au răstignit arhiereii şi mai-marii noştri; iar noi nădăjduiam că El este Cel ce avea să izbăvească pe Israel; şi, cu toate acestea, astăzi este a treia zi de când s-au petrecut acestea. Dar şi nişte femei de ale

269

noastre ne-au spăimântat ducându-se dis-de-dimineaţă la mormânt. Şi, negăsind trupul Lui, au venit zicând că au văzut arătare de îngeri, care le-au spus că El este viu. Iar unii dintre noi s-au dus la mormânt şi au găsit aşa precum spuseseră femeile, dar pe El nu L-au văzut“, au răspuns ei (Luca 24, 17-24).

Atunci Domnul le-a zis: „O, nepricepuţilor şi zăbavnici cu inima ca să credeţi toate câte au spus prorocii! Nu trebuia oare ca Hristos să pătimească acestea şi să intre în slava Sa?“ (Luca 24, 25-26). Şi, începând de la Moise, Domnul Hristos le-a tâlcuit lor din toţi prorocii care au vorbit despre El în Scripturi. Aşa, vorbind cu Domnul, ucenicii s-au apropiat fără ca să-şi dea seama de Emaus. Şi, plăcându-le vorbele însoţitorului lor, şi deoarece Acesta se făcea ca şi cum ar merge mai departe, ei L-au rugat să rămână cu ei, zicând: „Rămâi cu noi că este spre seară şi s-a plecat ziua“ (Luca 24, 29). Şi El a intrat în sat şi a rămas cu ei într-o casă de acolo. Când S-a aşezat la masă cu ei, a luat o bucată de pâine şi, binecuvântând-o, a rupt-o şi le-a dat-o lor. De îndată ce Domnul a făcut aceasta, ucenicii L-au recunoscut. Probabil că Domnul mai făcuse aşa şi mai înainte pentru ucenicii Lui. Ei puteau să-L recunoască şi după urmele cuielor din palmele Lui. Dar Domnul S-a făcut nevăzut ochilor lor, iar ei şi-au zis unul altuia: „Oare nu ardea în noi inima noastră, când ne vorbea pe cale şi când ne tâlcuia Scripturile?“ (Luca 24, 32).

Dorind să-şi împărtăşească bucuria celorlalţi ucenici ai Domnului, Luca şi Cleopa s-au ridicat chiar atunci de la masă şi au pornit către Ierusalim. Acolo i-au găsit pe apostoli şi pe ceilalţi ucenici adunaţi într-o casă; şi îndată le-au spus de ridicarea din morţi a Domnului şi că-L văzuseră şi-I vorbiseră. Pe de altă parte, apostolii i-au asigurat că Domnul înviase cu adevărat şi Se arătase lui Simon. Apoi Luca şi Cleopa au povestit în amănunt

270

apostolilor tot ce li se întâmplase pe drum şi cum L-au recunoscut pe Domnul Hristos când El a rupt pâinea. Şi pe când vorbeau aşa, însuşi Domnul înviat a apărut deodată printre apostoli şi le-a zis: „Pace vouă“. Iar pentru a linişti inimile lor tulburate şi pentru a-i convinge că este chiar El pe cei care credeau că vedeau fantoma învăţătorului lor şi nu pe Domnul, le-a arătat rănile făcute de cuie în palmele Sale şi în picioarele Sale şi a gustat din mâncare. Atunci Evanghelistul Luca a fost iarăşi socotit vrednic de a asculta, chiar de la Domnul, o tălmăcire a tuturor celor spuse despre El în Sfintele Scripturi ale Vechiului Testament; şi a primit darul înţelepciunii Scripturilor (Luca 24, 18-49).

După înălţarea Domnului, Sfântul Luca a rămas un timp în Ierusalim, împreună cu ceilalţi apostoli. Mai târziu, după cum mărturiseşte tradiţia, a mers în Antiohia, cetatea în care se născuse, unde erau deja mulţi creştini. Pe drumul spre Antiohia, el a trecut prin cetatea Sebasta, cea mai însemnată din Samaria. A adus acolo vestea cea bună a venirii lui Mesia. Tot acolo a găsit şi moaştele neputrezite ale Sfântului Ioan înaintemergătorul. Când a venit timpul să părăsească Sebasta, Sfântul Luca a voit să ia cu el, pe pământul său natal, moaştele sfântului, dar creştinii de acolo îl cinsteau cu înflăcărare pe Botezătorul Domnului şi nu i-au dat voie lui Luca să ia sfintele sale moaşte. Atunci Sfântul Luca a desprins mâna dreaptă a Botezătorului, sub care Domnul Şi-a aplecat capul când a primit botezul de la Ioan. Cu această comoară nepreţuită, Sfântul Luca a ajuns în patria lui, spre marea bucurie a creştinilor din Antiohia. El a părăsit acea cetate doar când a devenit însoţitorul în călătorie şi tovarăşul de muncă al Sfântului Apostol Pavel care, după spusele unor scriitori din vechime, era chiar rudă cu el. Aceasta se întâmpla la cea de-a doua călătorie apostolească a Sfântului Apostol Pavel. La

271

acea vreme, Sfântul Luca şi Apostolul Pavel au călătorit spre Grecia pentru a vesti Evanghelia; şi sfântul evanghelist a fost lăsat de Apostolul Neamurilor în cetatea macedoneană Filipi, pentru a pune temelie şi a întări Biserica de acolo. Şi, vreme de şapte ani, Sfântul Luca a lucrat la răspândirea creştinismului prin acele părţi.

Când, la capătul celei de-a treia călătorii apostoleşti, Sfântul Pavel a vizitat din nou Filipi, Luca, sfătuit de el şi la cerinţa tuturor credincioşilor, a mers în Corint pentru a strânge milostenie pentru creştinii săraci din Palestina (II Cor. 8, 18-19). Când şi-a încheiat cele ce avea de făcut, Sfântul Luca a plecat împreună cu Apostolul Pavel în Palestina, oprindu-se pe drum pentru a cerceta Bisericile insulelor arhipelagului egeean, de-a lungul coastei Asiei Mici, în Fenicia şi Iudeea. Când Apostolul Pavel se afla întemniţat în cetatea Cezareea Palestinei, Sfântul Luca a rămas lângă el. Şi nu l-a părăsit nici când a fost trimis la Roma pentru a fi judecat de Cezarul. împreună cu Apostolul Pavel, el a îndurat toate greutăţile călătoriei pe mare şi a fost aproape de a-şi pierde viaţa (Fapte, cap. 27-28).

Ajungând la Roma, Sfântul Luca a rămas din nou lângă Apostolul Pavel şi, împreună cu Marcu, Aristarh şi câţiva alţi însoţitori ai apostolului, au vestit pe Hristos în cea mai de seamă cetate a lumii de atunci (aceasta se vede din Epistola către Filimon a Sfântului Apostol Pavel). La Roma, Sfântul Luca a scris Evanghelia sa şi Cartea Faptelor Apostolilor. în Evanghelia sa, el a descris viaţa pământească a Domnului nostru Iisus Hristos, nu numai după cele văzute şi auzite de el, ci ţinând seama şi de toate cele istorisite de „cei ce le-au văzut de la început şi au fost slujitori ai Cuvântului“ (Luca 1, 2). Sfântul Apostol Pavel l-a îndrumat în lucrările lui şi, mai târziu, a încuviinţat Evanghelia scrisă de Sfântul Luca. Şi Cartea Faptelor Apostolilor a fost scrisă în acelaşi

272

chip, după sfatul Apostolului Pavel, aşa cum se spune în tradiţia Bisericii.

După ce a stat doi ani de zile înlănţuit în temniţele Romei, Apostolul Pavel a fost slobozit şi, plecând din Roma, a cercetat mai multe Biserici de el întemeiate mai înainte. Şi, în tot acest timp, Sfântul Luca l-a însoţit. La acea vreme, împăratul Nero a poruncit o prigoană cruntă împotriva creştinilor din Roma. Atunci Apostolul Pavel s-a întors iar în marea cetate, pentru ca, prin vorbele şi pilda sa, să încurajeze Biserica prigonită, să o întărească şi, dacă era să fie, cu voia lui Dumnezeu, să împărtăşească împreună cu credincioşii coroana muce niciei. El a fost prins de păgâni şi întemniţat din nou. Şi doar Sfântul Luca, dintre toţi apostolii împreună-lucrători cu Sfântul Pavel, a rămas lângă acesta în cumplita perioadă de timp în care Apostolul Pavel a fost chinuit ca o vită ce trebuia jertfită. „Că eu de-acum mă jertfesc şi vremea despărţirii mele s-a apropiat“ (II Tim. 4, 6), scrie Apostolul Pavel ucenicului său Timotei. Şi mai spune: „Sileşte-te să vii curând la mine. Că Dimas, iubind veacul de acum, m-a lăsat şi s-a dus la Tesalonic, Crescent în Galatia, Tit în Dalmaţia. Numai Luca este cu mine“ (II Tim. 4, 9-11).

Este foarte posibil ca Luca să fi fost martor la mucenicia Apostolului Pavel la Roma. După adormirea învăţătorului său, Sfântul Luca, după cum ne spune tradiţia Bisericii, a răspândit Evanghelia lui Hristos în Italia, Dalmaţia, Galia şi mai ales în Macedonia, unde mai înainte a lucrat timp de mai mulţi ani.

Pe când a ajuns aproape de bătrâneţe, Apostolul Luca a făcut o călătorie tocmai în Egipt, unde a lucrat mult şi a îndurat chinuri grele întru numele sfânt al lui Iisus. El a ajuns în Egipt trecând mai întâi prin Libia şi prin Tebaida Egiptului, unde a adus pe mulţi la Hristos. În cetatea Alexandria, el a hirotonit episcop pe Abilius,

273

pentru a fi urmaş lui Anna, care fusese hirotonit de Sfântul Marcu şi a slujit astfel timp de douăzeci şi doi de ani. întorcându-se în Grecia, Luca a mai întemeiat acolo Biserici, mai întâi în Beoţia, unde a hirotonit preoţi şi diaconi şi a vindecat bolnavi cu trupul şi cu sufletul. Precum prietenul şi învăţătorul său, Apostolul Pavel, Sfântul Luca a luptat luptă dreaptă, încheindu-şi sorocul întru dreapta credinţă. La vârsta de optzeci şi patru de ani, el a murit cu o moarte de mucenic în Ahaia, răstignit pe un măslin în loc de cruce. Trupul său sfânt a fost înmormântat în Teba, cetatea cea mai de seamă a Beoţiei, unde sfintele sale moaşte, care au adus multe vindecări, s-au aflat până în a doua jumătate a secolului al patrulea; apoi au fost mutate la Constantinopol, capitala Imperiului de Răsărit.

Locul în care se găseau moaştele apostolului a fost descoperit în secolul al patrulea, ca urmare a vindecărilor ce se făceau acolo. Foarte multe tămăduiri s-au făcut pentru cei ce sufereau de boli de ochi. împăratul Constantiniu, fiul sfântului împărat Constantin cel Mare, cel întocmai cu Apostolii, auzind de la episcopul de Ahaia că trupul Sfântului Luca se afla în Teba, a trimis pe Artemiu, pe atunci prefect al Egiptului, să aducă moaştele Sfântului Luca în capitală, sarcină pe care Artemiu a împlinit-o cu mare cinstire.

în timpul mutării sfintelor moaşte ale Sfântului Luca de la ţărmul mării în Biserică, a avut loc următoarea minune. Un anume Anatolie, eunuc împărătesc, suferea de o boală fără leac. El cheltuise pe doctori o mulţime de bani, dar în zadar. Apropiindu-se însă de preţioasele moaşte ale Apostolului Luca, cu credinţă în puterea lor de a face minuni, a rugat stăruitor pe sfânt să i se dea vindecare. Anatoliu a venit lângă cinstita raclă a sfântului şi, cu puterile pe care le mai avea, a ajutat la ducerea ei. Şi minunea a avut loc: boala l-a lăsat după câţiva

274

paşi. Apoi el a dus plin de bucurie preţioasele moaşte până la Biserica Sfinţilor Apostoli, unde acestea au fost aşezate lângă altar împreună cu moaştele sfinţilor apostoli Andrei şi Timotei. Acolo ele au devenit izvor de minuni multe şi au fost cinstite şi iubite de creştinii ortodocşi.

Vechii scriitori bisericeşti ne spun că Sfântul Luca, supunându-se evlavioasei dorinţe a primilor creştini, a pictat pentru prima oară icoana preasfintei Născătoare de Dumnezeu ţinând în braţele sale pe preasfântul Prunc, Domnul nostru Iisus Hristos; iar mai târziu a pictat alte două icoane ale preasfintei Născătoare de Dumnezeu, pe care le-a adus chiar Maicii Domnului pentru a primi încuviinţare. Văzând icoanele, Maica Sfântă a zis: „Fie ca harul Celui Care S-a născut din mine şi mila mea să fie cu aceste icoane!“

Sfântul Luca a mai pictat pe lemn icoanele sfinţilor şi slăviţilor apostoli Petru şi Pavel. Şi astfel el a fost începătorul bunei lucrări a iconografiei, spre slava lui Dumnezeu, a Maicii lui Dumnezeu şi a tuturor sfinţilor, pentru împodobirea sfintelor Biserici şi întru mântuirea credincioşilor care cu smerenie li se închină. Amin.

Troparul. Glasul al III-lea

Apostole sfinte şi evangheliste Luca, roagă pe milostivul Dumnezeu ca să dea iertare de greşale sufletelor noastre.

Condac. Glasul al II-lea

Ucenic făcându-te Cuvântului lui Dumnezeu, împreună cu Pavel ai luminat tot pământul şi negura ai gonit, scriind dumnezeiască Evanghelia lui Hristos.

Viaţa şi pătimirile Apostolului Iacov, primul episcop al Ierusalimului şi frate al Domnului A cărui pomenire Sfânta Biserică o sărbătoreşte pe 23 octombrie

„ Cu raza cea de foc a Dumnezeiescului Duh luminându-te, creştinătăţii te-ai arătat dumnezeiesc râvnitor, frate al lui Dumnezeu, Iacove; pentru aceasta şi cu haină mai cinstită decât a preoţiei Legii, ca pe Aaron cel de demult te-a îmbrăcat Cel ce pentru milostivire întru frăţie te-a primit. Pe Acela roagă-L, mărite apostole, să mântuiască sufletele noastre. “

(Slava Laudelor, 24 octombrie)

277

Iacov, fratele Domnului şi dumnezeiescul apostol, a fost primul episcop al Ierusalimului. El era din Iudeea, fiu al Sfântului Iosif Logodnicul. Nu era altul mai plin de râvnă în credinţă şi mai dulce în virtute ca Iacov cel Drept care, până la chemarea sa, a trăit potrivit firii sale şi a fost numit, pe bună dreptate, fratele Domnului Hristos. După cum am mai spus, el a fost unul dintre fiii lui Iosif şi ai primei soţii a acestuia, Salomeea. Când Iosif a fost logodit cu Theotokos, aceasta a fost fecioară atât înainte de naştere, cât şi după aceea. Acest Iacov, care a fost sfânt din naştere, la început se numea Iovilian, care în limba ebraică înseamnă „cel drept“; căci încă din copilărie îşi stăpânea toate simţurile şi mădularele, fiind cu adevărat deosebit. Ochii săi se îndreptau doar către lucrurile cele bune şi era înzestrat cu o milă dumnezeiască. Urechile sale erau deschise pentru citirile mântuitoare de suflet şi gura sa se desfăta cu vorbele din lege. Mâna sa dreaptă era întotdeauna gata să împartă milostenie şi iubit era de toţi. El îşi stăpânea foamea şi nu gusta nimic de prisos. Toată viaţa lui nu a gustat nimic din ceva ce a fost fiinţă vie: carne, peşte sau crustaceu. Nu a băut niciodată vin, potolindu-şi setea numai cu apă. El se ţinea cu pâine şi lacrimi. Din pricina închinăciunilor, genunchii săi erau roşi până la os, iar înfăţişarea sa aducea mărturie pricina nevoinţelor sale mai presus de fire. Purta o cămaşă de lână, dar când intra în templu îşi punea un veşmânt de pânză. Se ruga şi muncea fără încetare. Era iubit atât de rude, cât şi de prieteni. Până şi străinii, credincioşi şi păgâni, îl cinsteau pentru curăţia lui.

Iacov cel Drept a fost primul ales de Mântuitorul nostru şi de apostoli pentru episcopatul Bisericii din Ierusalim. El era împodobit cu toate virtuţile, însă două îi erau lui osebite: ştia să îndrepte oamenii spre desăvârşire, atât în cunoştinţă cât şi în făptuire; era smerit şi în

278

toate chibzuit. El semna: „Iacov, robul lui Dumnezeu şi al Domnului Iisus Hristos“ (Iacov 1,1). Din încercările vieţii sale, el a înţeles că răbdarea din chinuri se naşte. Şi îi încuraja pe ceilalţi cu aceste cuvinte: „Mare bucurie să socotiţi, fraţii mei, când cădeţi în felurite ispite“ (Iacov 1, 2). Sau: „Fericit este bărbatul care rabdă ispita, căci lămurit făcându-se, va lua cununa vieţii, pe care a făgăduit-o Dumnezeu celor ce îl iubesc pe El“ (Iacov 1, 12).

El îndrepta pe cei care spuneau că păcatul este ceva firesc, făcând în acest fel pe Dumnezeu autorul răului. Ca un doctor strălucit ce era, el vindeca prin cuvinte pe aceşti oameni fără simţire: „Nimeni să nu zică, atunci când este ispitit: De la Dumnezeu sunt ispitit, pentru că Dumnezeu nu este ispitit de rele şi El însuşi nu ispiteşte pe nimeni. Ci fiecare este ispitit când este tras şi momit de însăşi pofta sa“ (Iacov 1, 13-14). El îi învăţa pe oameni că nu Dumnezeu era pricina relelor oamenilor şi îi mustra, pentru ca aceştia să-şi recunoască lenevirea şi slăbiciunea, să fie smeriţi şi să ceară iertare. Le mai zicea că fără harul dumnezeiesc nu putem face absolut nimic, deoarece: „Toată darea cea bună şi tot darul desăvârşit de sus este, pogorându-se de la Părintele luminilor“ (Iacov 1, 17). îi încuraja pe toţi să dea milostenie nevoiaşilor, pentru a găsi milă din partea Judecătorului în ceasul judecăţii, şi zicea: „Căci judecata este fără milă pentru cel care n-a făcut milă. Şi mila biruieşte în faţa judecăţii“ (Iacov 2,13). Dreptul mai spunea şi că singură credinţa nu ajută pe cel ce nu păzeşte poruncile Domnului, căci fără fapte bune ei sunt socotiţi morţi, aşa precum trupul, fără suflet, este mort şi fără viaţă. El a zis: „Vrei însă să înţelegi, omule nesocotit, că credinţa fără de fapte moartă este?“ (Iacov 2, 20). Sfântul Iacov îi învăţa pe oameni şi să-şi pună frâu limbii, să nu spună minciuni, să nu vorbească în gol sau să judece pe alţii; şi, mai cu seamă, să se ferească de sperjur, căci este rău

279

dăunător sufletului. Nu numai jurământul fals, ci nici cel adevărat să nu fie rostit. Oamenii nu trebuie să jure nici pe cer, nici pe pământ, nici pe orice alt lucru creat. Acestea şi multe alte dulci învăţături au izvorât din gura Apostolului Iacov, ierarh şi frate al Domnului nostru, şi se găsesc în Epistola sa.

Toţi apostolii îl cinsteau pe Iacov şi luau cuvântul lui drept lege. Uneori, în Faptele Apostolilor, ca de exemplu în spinoasa problemă a tăierii-împrejur a neamurilor, părerea dreptului Iacov a fost hotărâtoare. Când apostolii şi arhiereii s-au adunat să vorbească despre aceasta, după ce au cuvântat Petru, Pavel şi Varnava, Iacov a răspuns, zicând: „Eu socotesc să nu tulburăm pe cei ce, dintre neamuri, se întorc la Dumnezeu. Ci să le scriem să se ferească de întinările idolilor şi de desfrâu şi de (animale) sugrumate şi de sânge“ (Fapte 15, 19-20). Cuvintele acestea şi votul său au fost hotărâtoare, căci apostolii îl cinsteau pe el cel mai mult dintre toţi. Pentru a arăta locul său de frunte printre ei, Sfântul Pavel a mers împreună cu ceilalţi apostoli să-l vadă pe Iacov când erau şi mai-marii locului de faţă, pentru a le înfăţişa cele de Dumnezeu înfăptuite printre neamuri, cu ajutorul lui Iacov; şi ei au slăvit pe Dumnezeu.

Numai acest drept apostol avea voie să intre în sfântul altar. Potrivit lui Hegesip, în altar puteau intra doar preoţii din neamul lui Aaron; mai aveau acest drept şi nazireaţii. Adesea, Apostolul Iacov era găsit îngenuncheat în sfântul altar, rugându-se pentru iertarea oamenilor, mai ales a celor ce ţineau legea lui Moise; şi genunchii săi ajunseseră bătătoriţi ca cei ai cămilelor. Cu adevărat cinstitul Iacov era preţuit de Dumnezeu pentru purtarea sa.

Membrii unei secte eretice iudaice, aţâţaţi de Anna, marele preot, au cutezat să se adune în jurul lui Iacov, cerându-i să renunţe la credinţa sa întru Hristos. Cei ce

280

urau pe Hristos l-au întrebat: „Spune-ne, o, dreptule, ce se înţelege prin «uşa lui Iisus»?“. El a răspuns: „Acesta este Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu, Cel de o fiinţă cu Tatăl“. Unii, este adevărat, l-au crezut pe Iacov şi au primit cuvintele sale ca adevărate. Alţii, din felurite secte, erau împotriva lui, şi au fost dezamăgiţi. Căci ei nu credeau în înviere şi nici în răsplata fiecăruia după fap tele sale. Printre farisei şi cărturari era multă cârteală, căci ei gândeau că exista primejdia ca toţi să creadă în Hristos. Aşa că s-au dus la Iacov şi au zis: „Te rugăm stăruitor, o, dreptule, învaţă oamenii, căci ei sunt rătăciţi şi cred că Iisus este Hristosul. De aceea, la sărbătoarea Paştelui, când se vor aduna cu toţii, convinge-i să nu se lase amăgiţi de un astfel de om. Fii bun şi fă aceasta, căci ştim cu toţii cât de drept şi nepărtinitor eşti tu. Aşa că te rugăm fierbinte: urcă pe acoperişul templului, ca să poţi fi văzut cu uşurinţă de oameni şi ei să audă vorbele tale şi să înveţe“.

Când a venit Paştele, s-au adunat toate seminţiile; chiar şi creştini erau printre ei. Atunci, mincinoşii, crezând că Iacov le împărtăşea credinţa, l-au pus să urce pe acoperişul templului. Apoi au strigat cu glas tare, aşa încât toţi cei de faţă să audă: „Spune-ne, o, dreptule, care ai toată încrederea noastră: ce crezi tu despre Iisus care a fost răstignit de Pilat şi din pricina Căruia oamenii s-au rătăcit, crezând că El este Hristosul şi chiar că este Fiul lui Dumnezeu? Lămureşte-ne pe noi şi arată-ne adevărul!“ Venise timpul să vorbească împotriva celor mincinoşi; şi Iacov nu s-a înfricoşat şi nu a dat înapoi în faţa morţii şi nu a tăgăduit adevărul; ci, contrar aşteptărilor lor, el a vorbit tare şi fără teamă: „De ce mă întrebaţi de Iisus? El stă în cer de-a dreapta Tatălui Său împreună cu puterile cereşti; şi va veni iarăşi pe norii cerului să judece lumea cu dreptate!“ Prin această mărturie, mulţi au crezut în Hristos şi au

281

strigat tare: „Osana Fiului lui David!“ însă orbilor farisei şi cărturarilor le părea rău că i-au dat lui Iacov prilejul să vorbească oamenilor, căci el nu le dăduse răspunsul pe care îl aşteptau. De aceea, întărâtaţi, ei strigau mulţimii: „Iată! Până şi dreptul s-a rătăcit!“ Apoi au urcat pe parapet şi l-au prins ca nişte fiare sălbatice şi l-au aruncat pe pământ. Dar binecuvântatul nu a murit. Atunci ei au început să arunce cu pietre în el. Iacov a primit pietrele liniştit, ca pe o comoară nepreţuită. Şi, îngenunchind, s-a rugat: „Doamne Dumnezeule şi Tată, iartă-i, căci nu ştiu ce fac“.

O, suflet binecuvântat! O, blândeţe minunată! Acestea au fost chiar cuvintele rostite de Stăpân pe cruce şi de întâiul mucenic Ştefan multpătimitorul. Astfel s-a rugat Iacov, curatul frate al Domnului, pentru ucigaşii săi fără inimă. Unii dintre aceştia l-au auzit rugându-se pentru ei; dar, nerecunoscători, nu au avut nici un fel de respect pentru îngăduinţa sa şi au continuat să arunce cu pietre asupra lui. Unul dintre urmaşii lui Rehav, fiul lui Rahavim, din neam preoţesc, a strigat: „încetaţi! O, netrebnicilor, ce faceţi? Dreptul se roagă pentru noi, nedrepţii, care îl lovim cu pietre!“ Atunci unul dintre ucigaşi a luat un ciocan care se folosea la bătut pânza şi a lovit cu putere pe Iacov în cap. Şi dreptul şi-a dat duhul. El a fost înmormântat lângă altar. După acest omor, Simeon, fiul unchiului său, Cleopa, a fost numit episcop, căci era văr cu Domnul şi era dorinţa tuturor ca el să urmeze.

Erau acolo nişte iudei milostivi şi care judecau drept. Aceştia au trimis în taină tetrarhului Agrippa, succesorul lui Irod, o scrisoare despre nelegiuitul omor. în scrisoare ei cereau ca acesta să-i poruncească lui Anna să nu mai cuteze niciodată să adune sfatul fără încuviinţarea lor. Regele Agrippa îl numise mare preot pe Anna; dar acesta nu a ocupat acest cin mai mult de trei luni,

282

după care a fost înlocuit cu un alt preot, Iosua Ben Dammeus.

După adormirea lui Iacov, mulţi iudei şi-au dat seama că nenorocirile ce se abăteau asupra lor erau urmarea nelegiuitului omor al acelui bărbat drept: în anul 67 d.Hr., Vespasian a împresurat şi a luat Ierusalimul.

Acestea au fost întâmplările pe care am vrut să le istorisim, căci cele ce au urmat sunt înşiruite de Iosifus în lucrările sale.

Prin rugăciunile lui Iacov, apostol, ierarh, dreptcredincios, mucenic şi frate al Domnului, al cărui suflet a fost împodobit cu toate virtuţile, o, Doamne Iisuse Hris toase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-ne pe noi.

Troparul. Glasul al IV-lea

Ca ucenic al Domnului ai primit Evanghelia, drepte; ca mucenic ai neschimbare; îndrăzneală ca un frate al lui Dumnezeu; a te ruga ca un ierarh. Roagă pe Hristos Dumnezeu să mântuiască sufletele noastre.

Condac. Glasul al IV-lea

Dumnezeu, Cuvântul Tatălui Unul Născut, Cel ce a venit la noi în zilele cele de apoi, Iacove dumnezeiescule, pe tine întâi te-a arătat păstor şi învăţător ierusalimnenilor şi ispravnic credincios tainelor celor duhovniceşti. Pentru aceasta toţi pe tine te cinstim, apostole.

Cuprins

Viaţa şi pătimirile Sfântului Apostol Petru 7

Viaţa şi pătimirile Sfântului Apostol Pavel 29

Viaţa şi pătimirile Sfântului Apostol Andrei, întâiul chemat 55

Viaţa şi pătimirile Sfântului Apostol Iacov, fiul lui Zevedeu 77

Viaţa şi încercările Sfântului Apostol şi Evanghelist Ioan Teologul 83

Viaţa şi pătimirile Sfântului Apostol Filip 165

Viaţa şi pătimirile Sfântului Apostol Vartolomeu...183

Viaţa şi pătimirile Sfântului Apostol Toma 195

Viaţa şi pătimirile Sfântului Apostol şi Evanghelist Matei 217

Viaţa şi pătimirile Sfântului Apostol Iacov, fiul lui Alfeu 227

Viaţa şi pătimirile Sfântului Apostol Iuda, fratele Domnului 231

Viaţa şi pătimirile Sfântului Apostol Simon Zelotul 237

285

Viaţa şi pătimirile Sfântului Apostol Matia 241

Viaţa şi pătimirile Sfântului Apostol şi Evanghelist Marcu 251

Viaţa şi pătimirile Sfântului Apostol şi Evanghelist Luca 267

Viaţa şi pătimirile Apostolului Iacov, primul episcop al Ierusalimului şi frate al Domnului.. 277

DIFUZARE:

S.C. Supergraph S.R.L.

Str. Ion Minulescu nr. 36, sector 3, 031216, Bucureşti

Tel.: 021320.61.19; fax: 021319.10.84 email: contactsupergraph.ro www.librariasophia.ro www.sophia.ro

Vă aşteptăm la LIBRĂRIA SOPHIA str. Bibescu Vodă nr. 19, 040151, Bucureşti, sector 4 (lângă Facultatea de Teologie) tel. 021-336.1000; 0722.266.618 www.librariasophia.ro

Sacrifică puţină vreme pentru a răsfoi cărţile noastre: este cu neputinţă să nu găseşti ceva pe gustul şi spre folosul tău!

Technorati Tags: apostoli,ucenici,mucenicie,viata,Hristos,bucurie,lucrare

carti crestine

luni, 27 iunie 2016

VIETILE SFINTILOR APOSTOLI

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu

luni, 27 iunie 2016

VIETILE SFINTILOR APOSTOLI

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu

Abonați-vă la