carti crestine: Arhim. Nectarie Antonopoulos minuni contemporane

Arhimandritul Nectarie Antonopoulos stareţul Mănăstirii Sagmata

(1877 - 1961)

Minunile Contemporane

Carte tipărită cu binecuvântarea Prea Sfinţitului Părinte Ioan Selejan Episcopul Covasnei şi Harghitei

Bucureşti, 2012

Să nu uităm de Sfinţii noi Mucenici Mărturisitori ai închisorilor COMUNISTE ROMÂNE

Download PDF: http:archive.orgdetailsSfantulLucaAlCrimeii-MinunileContemporane 320 Download ODT, Office: http:archive.orgdetailsSfLucaAlCrimeii-MinuniContemporaneapacheOpenOfficeDoc

Traducere din neogreacă de preot doctor Ciprian-Ioan Staicu Redactor: Elena Marinescu Coperta: Mona Velciov

Original Greek language edition first published on May 2011 under the title „Rapid to help the miracles of St. Loukas today” („Tahis eis voitheian ta thavmata tou Ag. Louka simera”) by „P Kyriakides akritas Publications S.A.”, 29 Tagmatarchou Plessa Str., 176 74 Kallithea, Athens, Greece, Tel: +30 210 5245500, +30 210 5242010, Fax: +30 210 9404950, www.akritas.net.gr.

Cuprins

Prolog 6

1. O mână sfântă operează 12

2. Zidul transparent 13

3. Sfântul Luca operează 15

4. Operaţie nesângeroasă 17

5. O mână nevăzută a intervenit 18

6. Mărturie din Cipru 19

7. Sfântul a fost chirurg, nu plastician 20

8. Nu mai exista nimic 23

9 La Spitalul Buna Vestire 24

10. Operaţia a fost anulată 25

11. Copilul nostru s-a născut de două ori 26

12. Grabnic ajutător 30

13. Toate au mers foarte bine 32

14. Vedere perfectă 33

15. Vindecarea urechii 34

16. M-a ajutat imediat 36

17. Ne-a protejat 37

18. Minunate sunt lucrurile Tale! 39

19. Pentru mine atunci a început viaţa 41

20. Dumnezeu-Om învăţătură minune 53

21. Mamă, azi-noapte a venit preotul acela bătrân! 54

22. Simt o dragoste nemărginită faţă de persoana lui

23. Vedeam ca înainte! 59

24. Un doctor cu haine albe 62

25. Sfântul a fost acolo 67

26. Minunea prin intermediul pedagogiei 69

27. M-a vizitat în aceeaşi seară 70

28. Liniştea a revenit în casa noastră 71

29. Te voi face bine 73

30. Sunt şi doctor 75

31. Sfântul te vindecă 77

32. Sfântul Luca a dat această soluţie 79

33. E prima dată când am făcut o operaţie aşa de uşoară 81

34. L-am găsit pe sfântul meu ocrotitor 82

35. Moaştele cele pline de har ale sfinţilor 84

36. Eu locuiesc aici. Îmi place mult aici... 86

37. Doctorul care m-a vizitat a fost Sfântul Luca...88

38. Sfântul Luca a fost aici 89

39. De ce nu am furat... 91

40. Pericolul a fost înlăturat 93

41. Vindecarea unui ochi 94

42. Eram un om demoralizat sufleteşte 95

43. Am venit să te operez 97

44. Moaştele sfinţilor 99

45. Sfintele moaşte 100

46. Din moment ce ai fost la Sfântul Luca. la mine de ce ai mai venit? 101

47. Istoric al celei de-a doua sarcini 104

48. Operaţie dublă 106

49. Minuni vindecări 109

50. Din Germania la Chicago 111

51. Sfinte Luca. ajută-mă să Îl iubesc pe Dumnezeu aşa cum Îl iubeşti tu! 113

52. La Crucea Roşie 118

53. În Secţia de Terapie Intensivă 122

54. Când toate se terminaseră... 123

55. Aprinde o lumânare pentru tatăl tău 125

56. Linişteşte-te. nu te teme! 131

57. Acesta este preotul care m-a ţinut de mână....132

58. Responsabilitatea rugăciunii 134

59. Dispariţia comoţiei cerebrale 137

60. Vindecarea unui copil de opt ani 139

61. Sfântul Luca în Ghianitsa 141

62. Operaţia va reuşi 142

63. Nu exista nimic 143

64. Ne ajută să renunţăm la patimile noastre 144

65. Dobândirea unui copil 145

66. Nu a părăsit-o 146

67. Un părinte maaare! 147

68. A salvat biserica 149

69. Ca şi cum nu ar fi suferit niciodată 150

70. Importanţa şi premisele minunii 152

71. Sunt păcătos... Dumnezeu nu mă aude 158

72. Sfântul te-a binecuvântat 160

73. Nu este nevoie să fii operată 161

74. Sarcina va fi dusă până la termen 163

75. Astăzi trăiesc o viaţă normală 167

76. Mi-a luat boala 170

77. Am descoperit o comoară 173

78. Mâna mea opera singură 174

79. Hristos m-a ajutat să nu mă doară! 176

80. Ceea ce ai. îţi voi lua 177

81. Ştiinţă şi minune 178

82. Crearea din nou a degetelor 180

83. Nu a fost nevoie de operaţie 187

84. Nu le venea să creadă ce vedeau 188

85. Cu mâinile lui părinteşti 190

86. Jurnal al durerii profunde şi al nădejdii la Onassis 191

87. Racla Sfântului Luca 201

88. Mireasma lui Hristos 206

89. La Dniepropetrovsk 210

În loc de Epilog 212

Cine ne va lua nouă nădejdea? 212

213Maica Domnului din Secţia de Terapie Intensivă: o experienţă deosebită

Acatistul Sfântului Luca al Crimeii, Făcătorul de minuni 217

RUGĂCIUNE PENTRU BOLNAV 229

POZE şi IMAGINI 231

Prolog

Iar celor ce vor crede, le vor urma aceste semne (Marcu 16, 17).

Fiul şi Cuvântul lui Dumnezeu, din iubire nemărginită „S-a golit pe Sine, a plecat cerurile şi a coborât” pe pământul nostru, Şi-a asumat trupul uman pentru a mântui pe omul cel rătăcit. Ca unui bun Păstor şi ca unui Domn milostiv, precum se accentuează în mod repetat în Sfintele Evanghelii, I s-a făcut milă de om, a luat asupra Lui toată durerea omenească şi păcatul omului. L-a învăţat pe om, l-a vindecat, a împlinit toate nevoile lui materiale, a murit pentru om şi nu oricum, ci cu o moarte ruşinoasă.

După învierea Lui, S-a arătat ucenicilor Săi de mai multe ori şi, potrivit Evanghelistului Marcu, la ultima Lui arătare le-a dat porunca:

„Mergeţi în toată lumea şi propovăduiţi Evanghelia la toată făptura! Cel ce va crede şi se va boteza se va mântui; iar cel ce nu va crede se va osândi. Iar celor ce vor crede, le vor urma aceste semne: în numele Meu, demoni vor izgoni, în limbi noi vor grăi, şerpi vor lua în mână şi chiar ceva dătător de moarte de vor bea nu-i va vătăma, peste cei bolnavi îşi vor pune mâinile şi se vor face sănătoşi” (Marcu 16, 15-18).

Apostolii au început lucrarea de evanghelizare, învăţând şi făcând minuni: „Plecând, au propovăduit pretutindeni, şi Domnul lucra cu ei şi întărea cuvântul prin semnele care urmau” (Marcu 16, 20).

„Cuvintele lor se bazau pe lucrări ale credinţei, pe minuni, pe vindecări, pe împărtăşirea iubirii, a puterii dumnezeieşti şi a harului. Minunile apostolilor, dar şi cele ale tuturor sfinţilor au un element comun: sunt roade ale unei stări lăuntrice, ale prezenţei

Sfântului Duh în cei credincioşi. Minunile nu erau vrăji, ci arătări ale prezenţei lui Dumnezeu în ei. Viaţa în Duhul Sfânt, care urmează întotdeauna după curăţirea omului de patimi, e însoţită de semne ale Duhului Sfânt, care îi călăuzesc pe cei care acceptă facerea de bine a lui Hristos” (preot profesor Gheorghe Metallinos).

Iar prin mâinile apostolilor se făceau semne şi minuni multe în popor (Faptele Apostolilor 5, 12). Sfinţii Apostoli nu fac minuni cu propriile lor puteri. în inima lor împărăţeşte Hristos, de aceea ei fac minuni. Şi, desigur, ei nu fac minuni de dragul senzaţionalului, nici ca o demonstraţie de putere, nici pentru slava şi afirmarea lor personală, aşa cum fac toţi vrăjitorii, scamatorii, rătăciţii. Ei urmăresc numai slava lui Dumnezeu şi mântuirea oamenilor.

E uimitor până unde ajungea puterea apostolilor. Aşa cum scrie Evanghelistul Luca, primii creştini îi aduceau pe bolnavii lor în pieţe, îi aşezau pe paturi şi pe tărgi, ca venind Petru, măcar umbra lui să umbrească pe vreunul dintre ei (Faptele Apostolilor 5, 15). Era de ajuns numai umbra lui Petru ca să se vindece bolnavii. Şi, uimit, Sfântul Ioan Gură de Aur spunea: „aceasta nu se întâmpla cu Hristos”. Apoi Evanghelistul Luca menţionează: Şi Dumnezeu făcea, prin mâinile lui Pavel, minuni nemaiîntâlnite. Încât şi peste cei ce erau bolnavi se puneau ştergare sau şorţuri purtate de Pavel, şi bolile se depărtau de ei, iar duhurile cele rele ieşeau din ei (Faptele Apostolilor 19, 11-12). Adică Dumnezeu a făcut prin mâinile lui Pavel minuni neobişnuite.

În aceste evenimente, se adevereşte cuvântul lui Hristos: „Cel ce crede în Mine va face şi el lucrările pe care le fac Eu şi mai mari decât acestea va face (Ioan 14, 12). Această promisiune a lui Hristos nu putea să fie valabilă numai pentru epoca apostolică. Hristos a promis că va fi pe veci cu noi. Nu a trecut pe lângă Pământ ca o cometă. A venit şi a rămas. Iată, Eu sunt cu voi în toate zilele până la sfârşitul veacului.

Niciodată Hristos nu a încetat să facă minuni în Biserică şi să înfăptuiască „minuni prin sfinţii Lui care I-au bineplăcut din fiecare neam”, cum accentuează Sfântul Vasile cel Mare în Rugăciunea Anaforalei liturgice. Sinaxarele păstrează o mulţime de minuni pe care le-a săvârşit Dumnezeu prin sfinţii Lui.

Nici în prezent Dumnezeu, Cel puternic în milă şi bun în putere, nu a încetat să-Şi arate iubirea. Oricât am acuza epoca noastră de apostazie şi de îndepărtare de adevăratul Dumnezeu, semnele lui Dumnezeu sunt foarte clare. Această epocă pustie a făcut cunoscuţi lumii o mulţime de noi sfinţi. „A înflorit pustiul ca un crin”. Se adevereşte încă o dată cuvântul Apostolului Pavel:

„Unde s-a înmulţit păcatul, a prisosit harul” (Romani 5, 20).

Dacă sfinţii, conform observaţiei Sfântului Iustin Popovici, „sunt Hristos prelungit în veacuri”, atunci nu e deloc straniu că ei miluiesc, fac minuni, îi vindecă pe oameni, continuând lucrarea lui Iisus Hristos.

Sfântul Luca e şi el o verigă a unui lung lanţ care porneşte din epoca apostolilor. I-a iubit pe Hristos şi pe oameni. A slujit chipul lui Dumnezeu, adică pe om şi mai ales pe cel suferind, cu o iubire şi cu o abnegaţie extraordinare. Considera că vindecarea bolnavilor este cea mai înaltă lucrare, este imitarea lui Hristos. Într-o predică de-a sa, Sfântul Luca se dezvăluie pe sine. Se văd clar motivele care l-au făcut să urmeze ştiinţa medicală: nu pentru bani, nici pentru slavă sau pentru alte scopuri egoiste, ci ca să slujească, să aline, să vindece pe omul suferind.

„V-aţi gândit vreodată că Domnul Hristos i-a trimis pe ucenicii Lui nu numai să propovăduiască, ci şi să îi vindece pe cei bolnavi? Dacă Domnul considera vindecarea bolnavilor o lucrare atât de importantă încât să o pună pe acelaşi plan cu propovăduirea Evangheliei, aceasta înseamnă că ea este una dintre cele mai importante lucrări omeneşti.

Domnul nu a zis: să predicaţi Evanghelia şi să îi învăţaţi pe oameni cum să îşi construiască viaţa lor socială. Nicăieri nu spune aşa ceva. însă dă apostolilor porunca de a-i vindeca pe bolnavi. De ce zice astfel? Pentru că şi Domnul nostru Iisus Hristos îi vindeca pe oameni, alunga demoni şi învia morţi şi a dat ucenicilor Lui porunca să îi vindece pe cei bolnavi.

Bolile sunt cea mai mare suferinţă şi problemă a umanităţii. Există boli multe şi înfricoşătoare, care îl chinuie pe om, îi distrug viaţa şi îl duc la deznădejde. Dar Dumnezeu este bun şi iubitor de oameni şi cere şi de la noi să fim milostivi şi să facem fapte ale iubirii. Iar primul dintre actele de milostenie e vindecarea bolnavilor, pentru că astfel ne arătăm compătimirea şi iubirea faţă de aproapele nostru cel necăjit, care suferă.

Fericit este doctorul care se ocupă cu meseria lui, mişcat de dragoste faţă de bolnavi; care a devenit doctor nu ca să trăiască bine şi frumos, ci pentru că a vrut să-l ajute pe aproapele său! Este fericit, pentru că face una din cele două lucrări ale ucenicilor lui Hristos”.

Într-adevăr, fericit a fost Sfântul Luca. Ca şi Domnul Hristos, aşa şi Sfântul Luca şi-a petrecut viaţa pământească făcând bine celor bolnavi. De aceea a primit harisma facerii de minuni de la Dumnezeu. Minunile lui sunt nenumărate şi de necrezut pentru logica omenească. în toţi aceşti ani de când vizităm Crimeea, dar şi la noi la mănăstire (Sagmata) am auzit de foarte multe arătări minunate şi intervenţii ale Sfântului Luca. Din păcate, nu întotdeauna este uşoară înregistrarea lor. Unii dintre cei cărora Sfântul Luca le-a făcut bine au vrut să lase mărturie despre aceasta. Cei mai mulţi însă, nu. Sperăm ca într-o viitoare ediţie a acestei cărţi să avem mai multe mărturii, spre slava lui Dumnezeu.

Înregistrările intervenţiilor minunate ale Sfântului Luca, împreună cu numele şi adresele celor ajutaţi de el, se păstrează în arhiva sfintei noastre mănăstiri. Din motive

lesne de înţeles nu sunt menţionate datele complete ale persoanelor respective, ci numai iniţialele numelor acestora. Am făcut foarte puţine corecturi (ortografice, sintactice etc.) ale înregistrărilor iniţiale, fără să denaturăm conţinutul lor, nici simplitatea şi harul pe care îl inspiră scrisul unor oameni obişnuiţi.

Sfântul Luca, după o viaţă martirică, a plecat la Domnul pe 11 iunie 1961.

Însă nu ne-a părăsit. Cât a trăit, a alergat cu orice mijloc disponibil, pe jos, cu calul, cu sania, cu maşina, cu trenul, cu avionul, ca să-i ajute pe oameni. Acum nu îl mai împiedică nici distanţele, nici graniţele. Aleargă pretutindeni unde este chemat, aşa cum o va constata cititorul acestei cărţi. Cele spuse de fericitul părinte Paisie Aghioritul despre Cuviosul Arsenie [Capadocianul n.tr.] sunt valabile şi pentru Sfântul Luca, dar şi pentru toţi sfinţii care se află în faţa lui Dumnezeu.

„Având eu în vedere eforturile mai presus de fire ale Cuviosului Părinte Arsenie şi toată dragostea pe care o avea pentru lume, pe care o ajuta omeneşte şi dumnezeieşte (prin minuni), am considerat ca o datorie să scriu câteva dintre cele mai cunoscute minuni ale lui, spre slava lui Dumnezeu şi din evlavie faţă de Cuviosul Părinte, ca să mai micşorez măcar puţin nerecunoştinţa mea faţă de el... Gândul îmi spune că cea mai mare activitate a Sfântului Părinte acum începe, după adormirea lui.

Cuviosul Arsenie face minuni mereu. Până astăzi au fost vindecaţi mulţi de diferite boli de către Sfântul Părinte, la care ei au apelat cu credinţă şi cu evlavie. Nu vorbesc de aceste minuni decât dacă înşişi cei vindecaţi le vor mărturisi, din recunoştinţă faţă de sfântul, spre slava lui Dumnezeu. Harul lui Dumnezeu nu e un rezervor din care se termină apa şi apoi seacă, ci este un izvor inepuizabil.

Este normal, cred, ca el să ajute acum mai mult decât ajuta când trăia pe pământ, pentru că acum se află aproape de Tatăl Ceresc şi, ca fiu al Lui, cu curajul pe care

îl dobândise dinainte, poate să primească har îmbelşugat şi să vină imediat la oamenii suferinzi, ca să-i ajute, dându-le vindecarea dorită.

Marea lui asceză dinainte (din timpul vieţii pământeşti) pentru dragostea lui Hristos, împreună cu marea lui iubire şi smerenie l-au condus la această împlinire duhovnicească, să zboare acum în chip îngeresc şi să se bucure că ajută mai mulţi oameni bolnavi şi că se slăveşte astfel şi mai mult numele lui Dumnezeu.

Acum Sfântul nu mai fuge şi nu mai gâfâie ca să sosească la timp la cei bolnavi, ca să le citească rugăciunea potrivită şi să îi vindece, ci zboară uşor, ca un înger, dintr-o parte a lumii în alta şi poate să ajungă la toţi credincioşii care îl invocă cu evlavie în rugăciuni”.

Arhimandritul Nectarie 11 martie 2011

Pomenirea Cuviosului Alexie, omul lui Dumnezeu, Prăznuirea strămutării sfintelor moaşte ale Sfântului Luca (1996)

1. O mână sfântă operează

Mă numesc F. M. şi aş vrea şi eu, ca atâţia alţi credincioşi, să menţionez minunea pe care Sfântul Luca a făcut-o pentru soţul meu, în vârstă de 38 de ani.

De şase ani pe soţul meu îl chinuia un abces perianal, care îi crease o fistulă. Nu credea că se va mai face bine. De şase ori a fost operat fără nici un rezultat. A şaptea oară a fost operat la Spitalul Universitar Iraclio din Creta, de către un doctor credincios. După multe vizite pe care i le-am făcut, am constatat că era într-adevăr omul lui Dumnezeu.

Ne-a mărturisit temerea sa că după operaţie s-ar putea să fie nevoie de altă intervenţie dar, pentru că în decurs de o lună i se făcuseră soţului meu două operaţii cu anestezie generală, trebuia să aşteptăm. Am intrat în panică, temându-ne să nu se întâmple ceva mai rău.

într-o dimineaţă m-am dus la P., într-un sat vecin. Discutam cu o doamnă problema noastră şi îi mărturiseam că începusem să deznădăjduiesc. Mi-a vorbit atunci cu multă dragoste, având mare credinţă în Sfântul episcop Luca, şi mi-a spus că avea cartea lui. S-a oferit să mi-o dea să o citesc şi m-a sfătuit să îl chem pe sfânt din suflet să coboare şi cu sfânta lui mână să îl opereze pe soţul meu. Cu multă credinţă şi emoţie am luat cartea şi am citit-o. Când am ajuns la capitolul dedicat minunilor sale şi am văzut că mulţi credincioşi mergeau la mormântul lui, se închinau şi se vindecau, mi-a părut rău că nu pot şi eu să fac la fel. Mi-am amintit cuvintele doamnei care îmi împrumutase cartea. Cu multă credinţă, din suflet, l-am chemat pe sfânt să coboare şi cu mâna lui făcătoare de minuni să îl vindece pe soţul meu.

Şi el a auzit rugăciunea mea. Când am mers a doua zi să îl vizităm pe doctorul nostru, căci mergeam săptămânal la el, cu multă bucurie am primit veştile bune: soţul meu

nu mai avea nevoie să se supună unei noi intervenţii chirurgicale! Atunci i-am spus doctorului numele sfântului pe care îl chemasem în rugăciune cu o seară în urmă, precum şi intenţia de a-i face cadou cartea despre viaţa Sfântului Luca, în semn de recunoştinţă. Am fost uimită să aud că o cunoaşte şi că a citit-o deja. Da, am înţeles clar că era o minune a sfântului şi nu o coincidenţă. Sfântul aude fiecare rugăciune, este de ajuns ca ea să fie făcută cu credinţă. A auzit şi rugăciunea mea şi l-a vindecat pe soţul meu, ca şi pe atâţia alţi oameni. Mă închin Sfântului Luca şi îi mulţumesc!

F.M., Iraclio (în insula Creta)

2. Zidul transparent

O fată tânără s-a dus să se opereze la spitalul din Simferopol. Starea ei era foarte gravă, iar operaţia era grea şi riscantă. Doctoriţa care urma să o opereze a chemat-o pe mama pacientei şi i-a spus:

operaţia e foarte grea şi riscantă. Nu pot să vă garantez nimic. Nu ştiu dacă fiica dumneavoastră va scăpa cu viaţă.

Nu exista însă altă opţiune. Tânăra a fost dusă în sala de operaţii. Pe tot parcursul intervenţiei chirurgicale mama ei a stat în curtea spitalului şi s-a rugat cu lacrimi în ochi Sfântului Luca şi Sfântului Pantelimon să îi ajute fiica. La un moment dat, în faţa ochilor acelei mame s-a întâmplat ceva uimitor: peretele spitalului a devenit transparent

ca un geam. Se vedea sala de operaţii. Pe masa de operaţie era fiica ei şi, în jurul ei, doctoriţa împreună cu echipa ei. Lângă doctoriţă stătea asistenta care îi dădea instrumentele chirurgicale.

Şi ce era mai minunat: lângă doctoriţă i-a văzut şi pe cei doi sfinţi doctori la care ea se rugase. în stânga stătea în picioare Sfântul Pantelimon, cu o lumânare mare aprinsă. în dreapta stătea Sfântul Luca, iar el lua din când în când instrumentele chirurgicale de la asistentă şi i le dădea doctoriţei!

Mama fetei era din ce în ce mai uimită. Simţea că rugăciunea ei fusese ascultată. Când s-a terminat operaţia, doctoriţa a ieşit bucuroasă, a chemat-o pe mama fetei şi i-a spus:

a mers foarte bine, incredibil de bine!

Atunci mama i-a povestit minunea pe care o trăise. Doctoriţa a rămas mută de uimire. Şi-a făcut cruce şi a mărturisit:

acum înţeleg! Cât timp am operat şi voiam la un moment dat vreun instrument chirurgical, nu apucam să i-l cer asistentei că îl şi aveam în mâini.

Pr. G. D., Simferopol, Crimeea

3. Sfântul Luca operează

Părintele G. descrie o intervenţie chirurgicală a Sfântului Luca mai presus de logica noastră obişnuită. Părintele G. cunoaşte limba rusă şi îi slujeşte pe emigranţii ruşi mai ales prin Taina Spovedaniei. El povesteşte:

din cauza unei hernii de disc între a patra şi a cincea vertebră cervicală şi între prima şi a doua toracică, mi s-a declanşat o paralizie a extremităţii superioare stângi cu atrofiere de muşchi la braţ şi cu o slăbiciune musculară a deltoidului. Neurologii şi neurochirurgii care m-au examinat îmi recomandau o intervenţie chirurgicală. însă unul dintre doctori, pentru că eu sufăr de diabet zaharat, mi-a recomandat să evit operaţia şi să o înlocuiesc cu fizioterapie, gimnastică şi înot în mare. Acestea se întâmplau în luna mai 2002. Am continuat tratamentul până în toamnă, însă fără vreun rezultat. Nu m-am mai dus la doctor, ci m-am destăinuit în rugăciune Sfântului Luca, cu credinţă şi cu nădejde, cunoscându-i sfinţenia. Am citit în fiecare zi Paraclisul lui în limba rusă, ca să comunicăm cât mai bine şi mai eficient. Sfântul mi-a răspuns în data de 8 decembrie 2002, în zorii zilei de duminică spre luni (9 decembrie), de sărbătoarea Sfintei Ana.

În timp ce dormeam, l-am văzut pe sfântul îmbrăcat în veşminte arhiereşti.

Peste veşminte purta un şorţ de doctor şi o scufie medicală de chirurgie. în mâna stângă ţinea o pensetă şi tifon sterilizat, iar în mâna dreaptă un bisturiu. Mi-a spus: „M-au trimis de Sus. Ştiu cât ne iubeşti pe noi, ruşii, şi câtă greutate duhovnicească porţi aici, în Atena, de aceea şi eu, pentru că te iubesc, am venit să te operez. întoarce-te cu spatele!”.

M-am întors şi în câteva fracţiuni de secundă a avut loc operaţia.

Apoi mi-a spus: „Întoarce-te, eşti sănătos, mâine o să poţi să îţi ridici mâna, iar peste trei zile te voi vizita”.

După câteva minute m-am trezit. Era 4.30 dimineaţa. M-am dus la oglindă şi mi-am ridicat mâna. Am făcut toate mişcările; nu aveam nici o problemă. Dispăruse şi atrofia musculară. Grosimea braţului era la fel ca a celuilalt. La fel de minunat este şi faptul că pe flanela mea exista o mică pată de sânge în locul unde sufeream! I-am slăvit pe Dumnezeu şi pe Sfântul Luca, pe care-l aveam ca apărător al familiei mele.

Doctorul pe care l-am vizitat a rămas uimit. M-a întrebat cu nedumerire ce s-a întâmplat. I-am dat cartea cu biografia Sfântului Luca şi i-am recomandat să o citească, pentru a înţelege ce s-a întâmplat.

Am aşteptat să vină ziua de miercuri, când sfântul îmi spusese că mă va vizita. Mă aflam în acea zi în biserică, când a venit D. G. şi mi-a adus o icoană cu o părticică din moaştele Sfântului Luca. De atunci o păstrăm aici, ca să fie sfântul mereu între noi.

Pr. G. S., Atena

4. Operaţie nesângeroasă

Mă numesc D. R. şi am 27 de ani. întotdeauna am crezut în minuni, dar nu m-am aşteptat să am parte chiar eu de aşa ceva.

În urmă cu trei luni am fost la doctor pentru o consultaţie, fiindcă mă durea tare abdomenul în partea dreaptă, unde îmi şi apăruse o umflătură. După câteva analize, am descoperit că aveam un chist de 5,5 cm în ovar şi multe alte chisturi mai mici. M-am întristat şi m-am speriat foarte tare. I-am dat telefon părintelui I., duhovnicul meu, şi i-am spus despre această problemă. M-a sfătuit să merg la Mănăstirea Sagmata, să mă închin moaştelor Sfântului Luca, deoarece acesta e făcător de minuni şi pe mulţi oameni i-a vindecat. M-am entuziasmat, sperând că există o speranţă să mă fac bine fără să fie nevoie de operaţie.

Într-adevăr, am fost la mănăstire şi am cerut să mă închin moaştelor Sfântului Luca. Când am intrat în paraclisul lui, am început să plâng şi să îl rog pe Sfântul Luca să mă vindece. Ieşind apoi din paraclis, am simţit în abdomen, în locul unde era chistul, o presiune ca a unui pumn şi în continuare am simţit ceva care trăgea chistul afară. Eram sigură că sfântul mă vindecase şi am început să plâng de emoţie. În aceeaşi clipă au încetat durerile. Eram aşa de sigură că Sfântul Luca m-a făcut bine, încât după o săptămână i-am adus o lumânare mare, ca să îi mulţumesc.

Sâmbătă, 16 octombrie 2004, am mers să fac analize. Nu mai exista nici urmă de chisturi. Mă curăţasem de toate. Sfântul Luca mă făcuse bine. Am început din nou să plâng şi să îi mulţumesc Sfântului Luca pentru că a făcut această minune.

D. R., Atena

5. O mână nevăzută a intervenit

Sunt doctor de medicină generală la un spital din provincie. Vă scriu, îndemnat de dragostea pentru Sfântul Luca, datorită unei minuni la care am fost martor cu câteva luni în urmă şi pe care simt nevoia să v-o fac cunoscută.

Eram de gardă pe la începutul lunii iunie a anului trecut, când au ajuns la spital două persoane, mamă şi fiu, de religie musulmană, care se intoxicaseră din greşeală cu un insecticid extrem de toxic. Timp de aproape 12 ore m-am luptat, cu toate puterile pe care mi le-a dat Domnul, să-i ajut, însă starea lor, mai ales a mamei, se înrăutăţea tot mai mult. Pe la ora 5 dimineaţa, a doua zi, mama intrase în comă şi se apropia de moarte.

În acele momente m-am rugat în gând:

sfinte Luca, tu, care eşti doctor al sufletelor şi al trupurilor, întinde-ţi mâna şi salvează-i pe oamenii aceştia, chiar dacă ei sunt musulmani şi încă nu au recunoscut credinţa noastră!

M-am întristat că nu aveam la mine moaştele Sfântului Luca.

Din acel moment, parcă o mână nevăzută a intervenit, cu siguranţă cea a Sfântului Luca, pentru a-mi arăta cum dragostea lui Dumnezeu îi cuprinde pe toţi oamenii. Mama a arătat semne clare de ameliorare, astfel încât am putut să o trimitem la secţia de terapie intensivă din Tesalonic, de unde a fost externată, ieşind pe picioarele ei, după 20 de zile, iar fiul îşi revenise complet după câteva ore şi plecase sănătos acasă după numai două zile.

Rudelor celor doi le-am spus că nu i-am salvat eu. Altcineva i-a salvat şi lui îi datorează recunoştinţa.

De atunci, legătura pe care simţeam că o am cu Sfântul Luca cel minunat a

crescut, mai ales după ce i-am citit viaţa şi minunile. Astfel, Sfântul Luca a devenit model de viaţă pentru mine. Fie ca în rugăciunile lui să îşi amintească şi de noi, cei păcătoşi şi nevrednici!

P. V, doctor, Xanthi

6. Mărturie din Cipru

Părintele S. S. scrie:

Din octombrie până în decembrie 2002, am avut dureri groaznice din cauza unei pietre la rinichi. Am mers în mod repetat la spital, am făcut toate analizele medicale, am luat medicamentele necesare, dar piatra nu se elimina. Nu puteam nici să ţin slujbele.

După Naşterea Domnului, pe data de 28 decembrie, avea loc un simpozion teologic şi, în ciuda sănătăţii mele precare, am decis să mă duc în Levcosia cu soţia mea, pentru că tematica simpozionului era foarte interesantă. Unul dintre referatele simpozionului era dedicat Sfântului Luca, Arhiepiscopul Simferopolului din Crimeea. Aduseseră şi o raclă cu moaşte ale Sfântului Luca şi la sfârşit toţi participanţii s-au închinat pe rând. în timp ce stăteam la rând, mă rugam în taină Sfântului Luca pentru problema pe care o aveam cu rinichii şi îl rugam să mă ajute. Când m-am apropiat şi am sărutat sfintele moaşte, am simţit o mireasmă puternică. I-am întrebat pe soţia mea şi pe alţi doi-trei participanţi la simpozion dacă au simţit mireasma, însă ei au răspuns negativ.

Seara, când ne-am întors acasă, m-am dus la toaletă şi, fără nici o durere, am eliminat piatra. Era de mărimea unui bob de linte. I-am mulţumit fierbinte Sfântului Luca pentru intervenţia sa rapidă.

Preot S. S., Levcosia, Cipru

7. Sfântul a fost chirurg, nu plastician

Profesorul A. M. povesteşte:

Binecuvântat e Dumnezeu, Cel minunat întru sfinţii Lui! Cele pe care urmează să le expun le-am ţinut ascunse în inima mea timp de patru luni. Şi, credeţi-mă, nu aş îndrăzni să vi le fac cunoscute, dacă nu mă sfătuiau şi mă îndemnau atât respectabilul meu părinte duhovnicesc, cât şi prietenii mei cărora am fost obligat să le povestesc întâmplările minunate care au avut loc în cele două zile în care cinstitele moaşte ale Sfântului Luca au fost în Biserica Adormirii Maicii Domnului, lăcaş unde eu sunt şi epitrop. De Arhiepiscopul Luca auzisem în 1974, când eram student în Atena, din cartea lui N. Struve, Creştinismul în Uniunea Sovietică, tradusă de actualul Arhiepiscop al Atenei, Preafericitul Ieronim. în ea erau cuprinse şi activitatea sfântului, şi cuvântul de la întronarea sa ca episcop, şi o întrebare finală, cu caracter retoric. În carte se menţionează că spre sfârşitul vieţii lui pământeşti, Arhiepiscopul Luca se afla în fruntea unei mişcări numite de sovietici Mişcarea Păcii şi se punea întrebarea dacă nu cumva greutăţile vieţii alteraseră,

în general, felul de a fi al Sfântului Luca.

Când a fost anunţată sosirea sfintelor moaşte în biserica noastră, am citit din nou paragraful respectiv şi, gândind rău, mi-am spus mie, dar şi altora:

Acum au găsit un nou izvor de sfinţi... în curând o să ni-l aducă şi pe ţar...

De-a lungul întregii mele vieţi, m-am străduit şi mă strădui să îmi păstrez credinţa şi să trăiesc conform cu ea. Întotdeauna am crezut în minuni. Faptul că Domnul este încă îngăduitor şi îmi dăruieşte sănătate, mie şi familiei mele, aşteptând pocăinţa mea, aceasta e pentru mine cea mai mare minune.

Acum mă voi strădui să transpun pe hârtie, cu simplitatea inimii, cu sinceritate şi cu naturaleţe, care s-ar putea să pară copilărească, nepotrivită vârstei şi educaţiei mele, evenimentele minunate care au avut loc. Cer îngăduinţa dumneavoastră pentru orice greşeală de exprimare sau de alt gen care probabil îmi va scăpa.

Cu toate îndoielile şi reţinerile pe care le-am menţionat înainte, împins de o voce interioară, eu, cel suspicios şi care nega sfinţenia Arhiepiscopului Luca, am căutat şi am aranjat singur locul unde trebuia să fie aşezate cinstitele moaşte. Le-am primit cum se cuvine, m-am închinat lor şi imediat, în biserică fiind, am compus un tropar care a şi fost cântat apoi la Paraclisul Sfântului Luca.

Nu-mi venea să plec din biserică... Şi acum simt dragostea dulce şi de nedescris, căldura plăcută de care mă umplusem... Joi, 28 noiembrie 2002, am rămas lângă moaşte până când au fost luate. La ultima sărutare pe care le-am dat-o, în mod spontan am făcut un gest pe care îl consideram specific femeilor naive: mi-am lipit nasul de raclă.

Din februarie 2002 îmi apăruse în vârful nasului o mică rană, care nu se închidea şi care se transformase într-un nodul de mărimea unui bob de linte. Un prieten de-al meu, medic anestezist, m-a trimis la analize la spital. Medicul dermatolog propunea

înlăturarea chirurgicală a nodulului, examen histologic şi apoi intervenţie chirurgicală plastică pentru remodelarea nasului. Trebuia să merg în Atena. A accentuat, desigur, că în nici un alt mod nu poate fi înlăturat acest nodul inestetic.

Aflându-mă lângă moaştele Sfântului Luca, nu am cerut nimic, nu m-am rugat pentru nimic şi... nu am aşteptat nimic. Şi totuşi... imediat nodulul a început să se micşoreze... Vedeam aceasta şi totuşi nu îndrăzneam să cred sau să mă gândesc că se poate întâmpla aşa ceva. Cam după 15 zile am mers la spital, să îl vizitez pe prietenul meu, pe anestezistul N.P. Când m-a văzut, a început să examineze nodulul. M-a certat că m-am dus în Atena şi am făcut operaţia fără să îi spun, căci ar fi putut să mă trimită şi la un chirurg plastician, ca să dispară semnul intervenţiei chirurgicale...

Am fost obligat deci să îi spun... Trebuia... „Desigur”, am adăugat eu la sfârşit, „Sfântul Luca a fost chirurg, nu plastician!”. Pe moment m-am speriat de familiaritatea pe care am simţit-o faţă de Sfântul Luca.

Apoi, cu şovăială, i-am destăinuit toate acestea părintelui E. S., care m-a sfătuit să nu ezit, ci să vi le comunic.

este sfântul tău ocrotitor, mi-a spus. Să îl cinsteşti!

Când mi-am dat seama ce mi se întâmplase, m-am umplut de teamă... Şi vreau să mă explic: voinţa cea tainică a Domnului a hotărât, nu pedepsindu-mă, ci făcându-mi un bine, să îmi îndepărteze îndoielile pe care le aveam în legătură cu sfinţenia robului Său, Arhiepiscopul Luca al Crimeii.

M., insula Siros

8. Nu mai exista nimic

Pentru că Dumnezeu este minunat întru sfinţii Lui, permiteţi-mi să mărturisesc o minune a marelui doctor şi mărturisitor, a Sfântului Luca Rusul, de care am avut parte.

Iarna trecută mi-a apărut pe coarda vocală dreaptă un semn roşu. Doctorii, după analize, mi-au spus că va trebui să fie înlăturată şi că probabil va crea probleme şi asupra vocii, din pricina locului în care se afla. Ştiam de Sfântul Luca, de viaţa lui, de minunile lui şi îl iubeam mult. Am venit la Mănăstirea Sagmata şi l-am rugat pe sfânt să mă facă bine. După câteva zile m-am dus la doctorul meu şi acesta a constatat că nu mai exista nimic pe coarda vocală. Nu mai era nevoie deci de operaţie. Îi mulţumesc sfântului pentru minunea aceasta pe care a făcut-o pentru mine!

Mărturisesc această minune ca să se slăvească numele Dumnezeului Treimic prin intermediul acestui mare sfânt contemporan, Sfântul Luca, doctorul rus şi mărturisitorul.

Pr. N. S., Karditsa

9 La Spitalul Buna Vestire

Soţul meu, S., de 46 de ani, a fost internat la Spitalul Buna Vestire în august 2007, cu o infecţie a sistemului respirator şi cu temperatură ridicată. Suferea şi de diabet zaharat, şi de o infecţie acută a aparatului urinar care nu a fost diagnosticată iniţial, pentru că făcuse un tratament de zece zile cu antibiotice. Terminându-se efectul antibioticelor, s-a instalat din nou febra mare (40°-41°) şi astfel am fost obligaţi să îl transportăm la spital.

Febra era foarte mare şi nu scădea decât foarte puţin cu ajutorul antipireticelor şi al antibioticelor. I-am pus timp de mai multe zile pungi cu gheaţă la picioare, la subsuori, la cap etc. Doctorii îi dădeau diferite antibiotice, care însă nu aveau nici un efect. Febra scădea pentru puţin timp, apoi din nou urca la 40°-41° C. Din pricina obezităţii lui şi a faptului că nu avea vene vizibile, nu i se putea lua sânge, cu toate că s-a încercat zile întregi, până când el însuşi a spus:

nu mai suport, lăsaţi-mă şi fie ce-o fi!

Toate acestea, şi mai ales febra, l-au epuizat trupeşte şi sufleteşte. L-am solicitat atunci pe un cântăreţ bisericesc, prieten al fiului nostru, care a adus cu el moaşte ale sfinţilor, printre care şi ale Sfântului Luca. Ni le-a lăsat până în ziua în care soţul meu a ieşit din spital. în fiecare zi ne închinam lor şi făceam Paraclisul Sfântului Luca. Din momentul în care au sosit sfintele moaşte, starea sănătăţii soţului meu a început să se schimbe. A venit asistenta ca să îi ia sânge şi imediat i-a găsit vena. Şi aceasta s-a întâmplat apoi de mai multe ori, fără probleme. Cel mai important e că antibioticele au început să îşi facă efectul şi febra a scăzut. Notez faptul că timp de 18 zile febra a fost de cel puţin 40°. Analizele au arătat şi infecţia urinară. Sănătatea lui s-a ameliorat foarte repede şi şi-a revenit deplin.

Îi mulţumim fierbinte Sfântului Luca şi tuturor sfinţilor care ne-au ajutat!

P., Ano Liosia

10. Operaţia a fost anulată

Aceasta s-a întâmplat în august 2007, într-o zi de duminică, la Mănăstirea Sfântul Gheorghe din Halkida.

După terminarea Sfintei Liturghii, doamna D. R., o femeie foarte evlavioasă din zona noastră, s-a apropiat de preotul paroh şi i-a vorbit despre o problemă a ei. Suferea de dureri groaznice la mâna dreaptă. Nu putea nici măcar să o mişte. Era programată pentru operaţie. Părintele A. i-a citit rugăciunea pentru cel bolnav din Paraclisul Sfântului Luca şi a binecuvântat-o în semnul crucii cu o bucată din moaştele sfântului, care se păstrează în mănăstirea noastră (Sagmata). Ea a mulţumit şi a plecat cu rudele ei. Când a ajuns acasă nu mai simţea nici o durere. Mâna era pe deplin sănătoasă. Operaţia a fost anulată şi femeia se bucură de o sănătate foarte bună, spre slava Sfintei Treimi şi a Sfântului Luca, doctorul cel fără de arginţi.

Monahul I., Halkida

11. Copilul nostru s-a născut de două ori

Suntem o familie din Grecia. în săptămâna a 22-a a primei sarcini a soţiei mele s-a constatat, la ecografie, că pruncul nostru suferea de un defect congenital al inimii, din pricina căruia ventriculul drept al inimii se dezvolta în mod necorespunzător. Trebuie să menţionez că sarcina se realizase pe cale naturală (nu în vitro) şi că nici unul dintre membrii familiilor noastre nu avusese vreodată probleme de natură cardiacă. Rezultatele testelor prenatale nu erau foarte bune. Conform ecografului, fătul prezenta următoarele probleme:

1) îngustarea pronunţată a valvei tricuspide, cu ventricul drept hipoplazic;

2) o atrezie posibilă a arcului aortic.

Cu toate acestea, după naşterea pruncului nostru, s-a constatat o îngustare considerabilă a arcului aortic, însă nu atrezie. Aceasta nu schimba deloc situaţia din punct de vedere chirurgical, ci era doar o mică minune, care ne dădea curaj, lipsa atreziei arcului aortic simplificând oarecum lucrurile, prin excluderea posibilităţii existenţei unor sindroame precum DiGeorge.

Aproape toţi doctorii din Grecia la care am fost ne propuneau întreruperea sarcinii, pentru că fătul avea şanse mici de supravieţuire, iar, dacă ar fi reuşit să supravieţuiască pentru câţiva ani, viaţa lui ar fi fost o Golgota şi pentru el, şi pentru noi, pentru că pruncul ar fi avut nevoie de atenţie specială, adică ar fi trebuit să fie conectat tot timpul la un aparat ca să respire, ar fi trebuit să ia medicamente în fiecare zi etc. În plus, am fost informaţi că dezvoltarea pruncului va fi anormală, va suferi, va fi un copil cu nevoi speciale, problematic şi că va ajunge nefericit, întrebându-şi părinţii de ce i-au dat

viaţă.

Însă toţi cei care ne-au spus aşa ceva au greşit. Şi voi explica aceasta în cele ce urmează. Am făcut o cercetare de 3-4 luni pe internet, am studiat foarte multe articole şi materiale ştiinţifice. Am vizitat multe website-uri, am luat legătura cu multe spitale şi am vorbit cu mulţi doctori. Noi credem foarte mult în Dumnezeu, suntem creştini ortodocşi şi l-am botezat pe pruncul nostru cu numele Luca, după Sfântul Luca din Ucraina (doctor şi cleric, pe care îl sărbătorim în ziua naşterii pruncului nostru: 11 iunie).

Ne-am gândit de la început că nu există altă opţiune decât să păstrăm acest copil, pentru că el ca oricare alt copil este un dar de la Dumnezeu şi nici unul dintre noi nu putem alege sau hotărî care trebuie să fie sfârşitul unei sarcini şi care trebuie să fie soarta unui prunc (dacă ar trebui ca el să trăiască sau nu). Numai Dumnezeu poate să hotărască aşa ceva. Noi toţi trebuie să aşteptăm hotărârea finală a lui Dumnezeu. Am încercat să descoperim cea mai bună soluţie pentru viitorul pruncului nostru. Trebuia să găsim cele mai bune soluţii, cele mai bune rezolvări medicale, cele mai bune căi de intervenţie chirurgicală şi ne-am străduit foarte tare pentru aceasta. Am studiat enorm, pentru a înţelege bine problema, am cercetat, ne-am pregătit dinainte pentru ea, pentru a o putea suporta.

Am încheiat cercetarea cu doctorii din SUA, din Marea Britanie şi din Germania şi am ajuns la concluzia că pruncul nostru ar fi avut nevoie de trei intervenţii chirurgicale: operaţia Norwood şi crearea unui shunt, apoi, în a doua etapă, operaţia Glenn (sau jumătate-Fontan sau conexiune pulmonară parţială cavo pCPC) şi apoi, în a treia etapă, conexiunea total pulmonară cavo Fontan (numită şi TCPC). Limitele temporale ale acestor operaţii sunt: în primele 10 zile după naştere (prima operaţie), în primele 3-6 luni de viaţă a pruncului (a doua operaţie) şi la vârsta de 15-24 luni (a treia).

Fiecare prunc este unic şi toate aceste date sunt determinate de situaţia fizică unică a fiecăruia, de comportamentul lui propriu şi de dezvoltarea lui, intervalele

temporale de mai sus fiind doar perioade de timp bazate pe date statistice. De exemplu, pruncul nostru s-a născut prin cezariană, cu toate că doctorii s-au străduit să se nască pe cale naturală şi cu toate că problema lui era cunoscută de aceştia. Cezariana a fost necesară deoarece fătul era foarte mare, având 59 cm lungime şi 4.350 g greutate, iar diametrul capului era de 49 cm. Acest ultim aspect (dimensiunea mare a capului) a fost cel care a determinat operaţia cezariană şi nu problema unui sindrom hipoplazic al părţii drepte sau stângi a inimii.

Astfel, micul Luca a intrat în viaţa noastră în data de 11 iunie 2007. Imediat după naştere a primit medicamentul Prostaglandin, pentru a i se măsura gradul de cianoză şi pentru a i se îmbunătăţi funcţiile cardiorespiratorii până la săvârşirea primei operaţii. Luca a fost operat prima dată exact la nouă zile după naştere. Cu toate că a fost o experienţă foarte grea pentru noi, ca părinţi, Luca a arătat de atunci cât de luptător este!

La o lună după naşterea lui ne-am întors acasă. Nu îmi amintesc ca Luca să fi avut nevoie de vreo atenţie specială în afară de timpul şi efortul obişnuit pe care îl necesită îngrijirea unui prunc. Alimentaţia lui era foarte bună (mai suge de la sân chiar şi acum, când este de aproape 7 luni, fără să aibă nevoie de lapte în plus).

A doua operaţie a avut loc când avea trei luni şi zece zile. încă o dată ne-a arătat tuturor, doctorilor şi părinţilor lui, cât de mult vrea Luca al nostru să trăiască. Acum, când au trecut trei luni de la a doua lui operaţie, este un băiat foarte fericit. Zâmbeşte oricui fără încetare, creşte normal şi e foarte mulţumit. în acest moment este un băieţel foarte sănătos.

Doctorii greci nu pot să creadă că este adevărat ceea ce văd, atât din punct de vedere clinic, cât şi ecografic. Sunt concludente cuvintele unui doctor grec spuse despre Luca: „doar Dumnezeu ar putea să facă o treabă aşa de bună în încercarea de reparare a unor probleme atât de grave ale inimii micului Luca”.

De asemenea, este definitorie expresia unui doctor german, care a spus că

Luca al nostru, dacă o să continue aşa, va fi cap de afiş al succesului fără precedent al spitalului care a făcut aceste operaţii dificile, precum al speranţei tuturor părinţilor care urmează să dea naştere unor copii cu asemenea probleme grave de inimă.

Vedem zilnic fericirea de pe faţa lui şi sperăm şi ne rugăm ca lucrurile să meargă la fel de bine când va veni vremea celei de-a treia operaţii (când va fi în vârstă de 18 luni). Pentru noi este o minune să îl vedem pe Luca într-o stare aşa de bună şi întotdeauna ne gândim că este un dar de la Dumnezeu... Să mai spun o dată faptul că este un băiat foarte sănătos, foarte fericit, fără să primească medicamente, fără nici un ajutor în respiraţie, fără cianozare, mănâncă foarte bine, are aproape 7 luni, 70 cm lungime, 7,7 kg greutate, iar capul lui are diametru de 44,5 cm. Se pare că este un prunc foarte deştept şi un copil frumos.

Credem sincer că pruncul nostru s-a născut de două ori. Dumnezeu ne-a dat un dar special. În fiecare zi înţelegem că e o minune a trăi alături de un copil binecuvântat. Datorită bunătăţii Lui trăim cu pruncul nostru şi suntem foarte optimişti pentru viitorul lui, credem că este şi va fi un copil normal, cu o viaţă normală, datorită ajutorului lui Dumnezeu, nenumăratelor rugăciuni ale zecilor şi sutelor de prieteni laici, monahi, stareţi, părinţi athoniţi, duhovnici, datorită intervenţiilor chirurgicale, tehnologiei, internetului, doctorilor, progresului medical, datorită gândirii noastre optimiste şi centrelor chirurgicale speciale de recuperare a bolnavilor de inimă, care există în toată lumea.

M., Tesalonic

12. Grabnic ajutător

În urmă cu 15 ani mi-a apărut la un deget o eczemă sub forma unor negi. Aceştia se măreau continuu, şi dermatologul mi-a recomandat cauterizare, care a ajuns până la os, pentru că eczema respectivă avea rădăcină adâncă. După doi-trei ani mi-au apărut semne asemănătoare la ambele mâini, care se înmulţeau foarte rapid şi arătau urât, deranjându-mă în perioadele în care mâinile mele se iritau din diverse motive.

M-am hotărât să fac refrigeraţie (pulverizarea de azot lichid la temperatură foarte scăzută, sub 0°). Rezultatul a fost catastrofal: pielea s-a inflamat, au apărut mici vezicule şi sub ele s-a acumulat puroi. După câteva zile băşicile s-au spart, dar mâncărimea nu a dispărut. În plus, au rămas şi semnele de la arsura rece...

De atunci din anul 1999 mi-am ignorat boala, deşi eczema se agrava continuu şi mă deranja. Mâinile mele ajunseseră într-o stare jalnică, arătau îngrozitor, iar în timpul iernii situaţia se înrăutăţea, încât ajunsesem să simt repulsie faţă de ele... Desigur, nici nu voiam să aud de vreun ajutor medical! Existau şi câţiva oameni care se ofereau să îmi citească nişte „rugăciuni”, spunând că astfel mă voi vindeca. Desigur, aceste „rugăciuni” nu erau cele ale Bisericii, ci erau de altă provenienţă...

Singura mea mângâiere era Sfântul Maslu, untdelemnul sfinţit cu care preotul îl unge pe cel bolnav... Însă la insistenţa rudelor şi a colegilor m-am hotărât să merg la Spitalul Andreas Singros. O nouă dezamăgire, căci soluţia doctorilor era operaţia sau refrigeraţia...

În final au ajuns la o abordare mai blândă: o cremă, care însă avea efecte secundare: decojirea pielii, durere, iar rezultate erau îndoielnice... Această cremă nu am folosit-o niciodată.

Cu ani în urmă cunoscusem, prin intermediul unei cărţi, pe noul sfânt al

Bisericii Ruse, Sfântul Luca doctorul, episcopul Simferopolului şi al Crimeii.

Mă impresionaseră credinţa lui neclintită, iubirea lui faţă de cei bolnavi, jertfa pentru aproapele, încercările şi chinurile pe care le suferise pentru credinţa în Hristos, mărturisirea şi vieţuirea lui.

Aproape disperat, într-o seară am luat o iconiţă a Sfântului Luca, pe care o am în camera mea, mi-am însemnat în chipul crucii mâinile cu ea şi am zis: „Sfinte Luca, dacă vrei, ajută-mă, nu mai ştiu ce să fac!”.

După câteva zile, trezindu-mă de dimineaţă, am descoperit că jumătate din eczema de pe piele dispăruse! Surpriza mea a ajuns la culme în ziua următoare, căci mâinile mele se vindecaseră întru totul! Nu numai de problema aceasta m-am tămăduit, ci şi de cicatricile mai vechi ale refrigeraţiei!

Nu pot să descriu sentimentele de bucurie şi de recunoştinţă pentru sfântul lui Hristos, care a auzit rugăciunea mea şi m-a vindecat. Drept mulţumire, am hotărât să vizitez Mănăstirea Sagmata din Viotia, unde sunt păstrate moaştele Sfântului Luca. Stabilisem să merg acolo în data de 23 octombrie 2008, într-o zi de joi.

În seara zilei de miercuri, 22 octombrie 2008, mă întorceam acasă cu duhovnicul meu, părintele M., de la Biserica Sfintei Mavra din Ilioupoli, unde acesta spovedise. Eram pregătit să îi spun de pelerinajul din ziua următoare şi să iau binecuvântare de la el ca să merg, când îl aud că îmi spune:

să trecem pe la Biserica Sfântului Dimitrie din Ampelokipon, pentru că e priveghere şi au adus moaştele Sfântului Luca din Viotia, să ne închinăm!

Sfântul a continuat să fie alături de mine. Am fost la Biserica Sfântului Dimitrie şi ne-am închinat Sfântului Luca, doctorul şi binefăcătorul meu. De atunci, de câte ori i-am cerut ceva, el s-a grăbit să-mi vină în ajutor.

S., Atena

13. Toate au mers foarte bine

În august 2006 am observat că îmi curge sânge din anus şi am fost consultat de medicul meu, care m-a trimis la spital, să fac o colonoscopie. M-am internat în spital pe 24 ianuarie 2007 şi, după analiză, doctorul specialist m-a anunţat că exista o tumoare malignă în intestin. Doctorii specialişti mi-au spus că trebuie să fac o radiografie şi apoi chimioterapie şi, desigur, să fiu supus unei operaţii, ca să fie îndepărtată tumoarea.

Primul lucru pe care l-am făcut a fost rugăciunea fierbinte către Domnul şi către sfinţii Lui. Rudele mele din Grecia au apelat imediat la Sfântul Luca doctorul, Arhiepiscopul Simferopolului şi al Crimeii, au făcut paraclise şi mi-au trimis ulei din candela Sfântului Luca de la Mănăstirea Sagmata, unde sunt păstrate o parte din sfintele lui moaşte. Imediat după primirea uleiului şi a sfintei lui slujbe, m-am uns, rugându-mă Sfântului Luca să mă izbăvească de această boală cumplită, cu rugăciunile şi cu harul lui.

Până în 6 iunie, când a avut loc operaţia, au fost înălţate multe rugăciuni şi cereri, atât de către noi, cei de aici, din America, cât şi de către fratele meu din Grecia, iar eu m-am simţit tot timpul foarte bine.

Pe 6 iunie 2007 a avut loc operaţia. Toate au mers foarte bine şi nu după multe zile chirurgul m-a anunţat cu multă bucurie că operaţia a decurs foarte bine, tumoarea fusese îndepărtată total şi că doar pentru scurt timp voi avea anus contra naturii, apoi totul va reveni la normal. într-adevăr, refacerea intestinului a fost făcută de acelaşi chirurg pe 19 septembrie, cu succes deplin.

Cu multă recunoştinţă şi mulţumire mă închin şi eu, păcătosul şi nevrednicul, Sfântului Ierarh Luca făcătorul de minuni, ca cel ce am fost miluit de el, şi slăvesc atotbunul nume al lui Dumnezeu, Cel care i-a dat puterea să vindece pe cei bolnavi.

P., SUA.

14. Vedere perfectă

Mulţumesc cu căldură Cuviosului Luca doctorul, care a făcut o minune şi în familia mea.

Unul dintre cei doi fii ai mei, pe nume Pavel, în vârstă de 8 ani, avea probleme cu ochii. Avea hipermetropie care, după cum ne-a spus doctorul, urma să scadă pe măsură ce copilul creştea. Însă când fiul meu era în clasa a 9-a am fost din nou cu el la oftalmolog, care, după ce l-a consultat timp de o oră, mi-a spus că, în vreme ce copilul trebuia să aibă o vedere de 100, el avea numai 70. Ochii lui nu aveau, din punct de vedere medical, nici o problemă. Nu se ştie de ce hipermetropia nu se atenuase.

Eu şi soţul meu l-am dus pe copil şi la alt doctor, care ne-a spus aceleaşi lucruri, considerând că fiul nostru se preface. Doctorul ne-a spus că trebuie să i se facă un control medical amănunţit şi analize complete la Spitalul de Pediatrie, ca să vedem ce se întâmplă: Pavel se preface sau are într-adevăr o problemă cu vederea? Iar, dacă nu vede bine, care este cauza?

După toate aceste vizite medicale eu m-am speriat tare. M-am străduit să nu îl sperii şi pe copil. Soţul meu era mai liniştit. Seara, după ce toţi au adormit, am luat icoana Maicii Domnului şi am plâns mult, m-am rugat pentru sănătatea ochilor fiului meu. Am luat însă şi icoana Sfântului Luca, despre care mi-am amintit că este doctor de ochi, şi m-am rugat din tot sufletul. Am citit şi Paraclisul lui şi l-am rugat să facă o minune cu copilul meu; plângeam şi mă rugam.

A doua zi dimineaţă am mers la Spitalul de Pediatrie şi i-au fost făcute toate analizele necesare. Am luat rezultatele şi am aşteptat lângă cabinetul doctorului să ne spună exact ce se întâmplă. Eu mă rugam în taină şi mă îngălbenisem de teamă după cum mi-a spus apoi fiul meu. Am intrat în cabinet şi, de îndată ce a văzut analizele,

profesorul s-a întors şi mi-a spus:

copilul dumneavoastră are o vedere perfectă. Aruncaţi ochelarii de hipermetropie! Totul este în regulă, nu are nici o problemă!

Am lăcrimat de bucurie şi am plecat. Acum fiul meu citeşte şi vede perfect, ţinând cartea la distanţa normală pentru citit. Am aruncat şi ochelarii.

Îi mulţumesc din tot sufletul Sfântului Luca, pe care l-am chemat în ajutor şi căruia m-am rugat, iar el l-a făcut bine pe fiul meu.

S. N., Atena

15. Vindecarea urechii

Mă numesc I. P. şi locuiesc în Iradia, în insula Creta. Prin această scrisoare vreau să îmi exprim în chip smerit recunoştinţa faţă de Sfântul Luca pentru minunea pe care a făcut-o cu mine, păcătosul.

În august 2003, în timp ce sudam, a sărit o pilitură de fier fierbinte şi mi-a intrat în urechea stângă. După câteva zile am simţit o durere de cap îngrozitoare. Seara, durerea a devenit foarte puternică în zona urechii. A doua zi în zori, a început să-mi curgă puroi şi sânge, însoţite de o durere îngrozitoare. Trebuia să mă duc la biserică, pentru că sunt cântăreţ la o biserică parohială. Fiindcă nu suportam durerea, am plecat înainte să se termine Dumnezeiasca Liturghie şi m-am dus la spital.

Doctorii care m-au consultat au spus că am timpanul spart. Consultaţiile s-au repetat zile de-a rândul, pentru că din ureche curgea lichid şi trebuia să fie curăţată, pentru

ca doctorii să îşi dea seama de gravitatea problemei. La a treia consultaţie profesorul K. P. mi-a spus că există în ureche un sarcom, o formaţiune tumorală şi că vor continua investigaţiile. Aspectul clinic al urechii era foarte urât.

Pe 29 august m-am dus să îl văd pe părintele H., care avea părticele din moaştele Sfântului Luca. în timp ce discutam, sfintele moaşte răspândeau multă mireasmă. M-am întors şi i-am spus părintelui H.:

faceţi ceva, căci o să leşin! (În toată această perioadă aveam stări de leşin.)

M-a întrebat de ce am aceste stări şi i-am spus de suferinţa mea legată de ureche. Imediat părintele H. a făcut o rugăciune şi m-a binecuvântat cu moaştele Sfântului Luca. Din acea clipă m-am simţit mai bine. Au încetat durerile.

Luni m-am dus la doctor şi, cum m-a văzut, mi-a spus:

haideţi, domnule P., m-am tot gândit la cazul dumneavoastră!

S-a uitat la urechea bolnavă şi mi-a spus:

hai s-o vedem acum şi pe cea bolnavă!

I-am spus:

doctore, asta este cea bolnavă!

nu, mi-a răspuns, asta e cea sănătoasă.

L-am lăsat să se uite şi la urechea dreaptă, apoi cu nedumerire mi-a spus:

nu se poate, amândouă urechile sunt perfect sănătoase!

S-a uitat încă o dată la ambele urechi şi nu putea să creadă ceea ce vedea.

Sfântul Luca a făcut minunea aceasta. Îi mulţumesc din adâncul sufletului meu păcătos.

I. P., Iraclio, insula Creta

16. M-a ajutat imediat

Aş vrea să relatez prezenţa minunată a Sfântului Luca în câteva probleme de sănătate care m-au chinuit în anul 2009.

În urmă cu 12 ani, după ce avusesem mari dureri, la recomandarea mai multor medici care mă consultaseră şi în urma unei analize endoscopice a stomacului şi a părţii superioare a abdomenului, fusesem operată de colecist.

La începutul lui februarie 2009, pe când eram la serviciu, am simţit dureri groaznice în zona vezicii biliare cu reverberaţii până la coloana vertebrală. Mi-am amintit de durerile avute cu 12 ani în urmă, dar am exclus eventualitatea de a fi ceva similar, deoarece nu mai aveam colecist. Vreo zece zile am avut aceleaşi simptome şi, în plus, orice mâncam îmi dădea senzaţia că ar fi otravă sau ceva stricat.

M-am dus în cele din urmă la spital şi mi s-au făcut analize biochimice şi ecografie, care au arătat inflamarea canalului coledoc, care ajunsese la 0,7 cm şi prezenţa unor pietricele în interiorul lui.

După recomandarea doctorilor (radiologi, chirurgi), aveam nevoie, înainte de operaţie, de o laparoscopie, care însă nu se făcea la spitalul nostru de provincie, ci în Atena.

Până când s-a programat mutarea mea la un spital din Atena au trecut câteva zile. M-am gândit la Sfântul Luca şi mi-am zis că voi apela mai întâi la el, şi după aceea la medici.

Când vizitasem Mănăstirea Sagmata, îmi procurasem sticluţe cu ulei de la candela sfântului. Luam ulei la intervale regulate de timp, cum ia cineva antibiotice la ore fixe. Citeam Paraclisul lui şi îl rugam pe Sfântul Luca să scap de operaţie, dar şi de obturarea canalului coledoc, ceea ce, aşa cum îmi spuseseră doctorii, ar fi fost periculos.

Luni dimineaţă trebuia să merg la Atena. Vinerea dinaintea plecării, după Dumnezeiasca Liturghie, m-am împărtăşit cu Preacuratele Taine şi după terminarea serviciului m-am dus la un centru privat de diagnosticare. După ce l-am rugat fierbinte pe doctor să îmi facă o ecografie urgentă, am rămas uimită de rezultat. Mi-era ruşine de doctor, pentru că îi spusesem că analiza era urgentă şi îl reţinusem mult peste program. Când i-am explicat situaţia, s-a mirat, pentru că nu vedea la ecograf nimic neliniştitor. Lăţimea canalului coledoc era de 0,43 cm. Sfântul Luca mă ajutase imediat.

E. K., Halkida

17. Ne-a protejat

În anul 1996, soţul meu s-a îmbolnăvit de laringită care, din cauză că nu a tratat-o cum trebuie, s-a agravat şi a fost nevoie de un îndelungat tratament medicamentos ca să se vindece.

De atunci a rămas cu o sensibilitate la corzile vocale şi la laringe. Un simplu guturai sau o răceală se transforma aproape întotdeauna, în cazul lui, în laringită.

În data de 13 mai 2002, soţul meu s-a intoxicat, a vomitat de multe ori, iar acidul gastric i-a iritat laringele. A urmat o viroză şi iarăşi s-a ajuns la laringită, însă una foarte gravă. Doctorul i-a dat un tratament medicamentos puternic şi i-a recomandat o săptămână de tăcere. Starea a rămas aceeaşi şi tăcerea i-a fost recomandată pentru încă 15 zile. Începuse să apară leucoplazia pe corzile vocale [formă de laringită cronică, în care

corzile vocale sunt acoperite cu plăci albicioase sidefii, cu posibilitate de malignizare], iar imaginea clinică a laringelui era foarte urâtă.

Pe 10 iunie doctorul ne-a spus cât de gravă este situaţia şi că era posibil să fie nevoie de operaţie, de analize suplimentare, de biopsie etc.

Pe 11 iunie am început să caut sfinţi care aveau legătură cu vocea, cu cuvântul, precum Sfântul Roman Melodul, Sfântul Ioan Gură de Aur, Sfântul Ioan Botezătorul şi Sfântul Anastasie Persul, care a fost decapitat, şi desigur sfinţi dintre doctori: Sfântul Pantelimon, Sfinţii Doctori fără de arginţi, Evanghelistul Luca şi alţi sfinţi cunoscuţi şi iubiţi.

Mi-am adus aminte că, în urmă cu doi ani, A. (soţul meu) citise prima ediţie (subliniez aceasta) a cărţii despre viaţa Sfântului Luca, doctorul şi arhiepiscopul, însă cartea respectivă o dăruise unui prieten în iarna dintre anii 2001-2002, când se duseseră să se închine la moaştele Sfântului Luca doctorul, în Mitropolia Lavreoticii. Am cumpărat altă carte, a patra ediţie, care e îmbogăţită şi care se referă şi la minunile Sfântului Luca. Cu emoţie şi nădejde am alergat la bibliotecă să îl văd pe Sfântul Luca doctorul în fotografia (de pe coperta) cărţii şi să îi vorbesc despre soţul meu, A. De îndată ce am deschis cartea, am citit: „Pomenirea Sfântului Luca se săvârşeşte în data de 11 iunie”. Cutremurător!M-am gândit că nu poate fi doar o coincidenţă şi am început să citesc viaţa Sfântului Luca şi să îl rog pentru sănătatea soţului meu.

La pagina 408 a cărţii am citit despre o minune a sfântului făcută unui preot care avea exact aceeaşi problemă de sănătate ca şi soţul meu. Atunci mi-am dat seama şi am crezut că Sfântul Luca este sfântul care îl va ajuta şi pe soţul meu. Am cerut de la Mănăstirea Sagmata slujba sfântului. L-am rugat mult (am fi putut şi mai mult!), iar în septembrie l-am vizitat pe doctor, care ne-a spus că soţul a scăpat de pericol, că corzile vocale erau în stare mai bună, cu toate că laringele nu era pe deplin vindecat; însă doctorul nu mai era neliniştit aşa cum fusese în iunie.

De câte ori l-am chemat pe Sfântul Luca cu multă credinţă, atât A., cât şi eu, şi copilul nostru, el ne-a ocrotit, ne-a ajutat. Cu emoţie alergăm să ne închinăm la moaştele lui şi ne străduim să îl facem cunoscut tuturor celor pe care îi ştim.

H. A., Atena

18. Minunate sunt lucrurile Tale!

În 20 aprilie 2007 am făcut câteva analize la Spitalul Papagheorghiou. M-am dus după rezultate pe 1 mai. Doctoriţa a constatat că ceva nu era în regulă: aveam talasemie. Mi-a spus că va trebui să consult un specialist hematolog şi mi-a lăsat impresia că este vorba de ceva foarte grav. Doctoriţa mă privea, mă întreba, părea foarte neliniştită, m-am înspăimântat şi eu. În final am hotărât să repet analizele peste 10 zile, şi să vedem la ce specialist urma să merg.

Număr zilele: data respectivă pica în 9 iunie. M-am gândit că o să avem slujbă de priveghere la biserica noastră, în cinstea sfinţilor noştri, precum şi a Sfântului Luca doctorul.

Încă de seara m-am uns cu ulei de la candela Sfântului Luca, m-am rugat, apoi am cântat troparul sfântului, i-am încredinţat problema mea şi am adormit liniştită. A doua zi dimineaţa am băut agheasmă de la Mănăstirea Panaghia Dovra. Am făcut analizele în data de 9 iunie dimineaţa. Seara era priveghere. Am sărutat cu emoţie moaştele sfinţilor şi ale Sfântului Luca doctorul! După două zile m-am dus după rezultate, în tot acest timp am

fost foarte liniştită. Credeam că îl aveam lângă mine pe Hristos însuşi, eu, nevrednica.

Am intrat în cabinet plină de optimism. Doctorul m-a văzut, m-a privit şi mi-a spus:

ce s-a întâmplat? Cum este posibil? Ia rezultatele analizelor mai vechi şi rupe-le, nu ai nimic. Toate sunt normale.

Eu am început să plâng.

M-a întrebat:

acum de ce plângi?

dau slavă lui Dumnezeu, am spus eu, cu multă credinţă în El şi în sfinţii Lui!

Minunate sunt lucrurile Tale, Doamne! De atunci cânt mereu troparul sfântului când trec pe lângă un spital, gândindu-mă că poate există vreun suflet care are nevoie de ajutorul lui. Amin.

M. K., Tesalonic

19. Pentru mine atunci a început viaţa

În urmă cu aproximativ patru săptămâni am vizitat, împreună cu fratele meu şi cu doi prieteni, Mănăstirea Sagmata. Ne-aţi făcut cinstea să ne primiţi pentru puţin timp în trapeza mănăstirii şi acolo am avut ocazia să vă povestim pe scurt, ca să nu vă obosim, câteva întâmplări care au fost marcate de prezenţa iubitului nostru Sfânt Luca, doctorul.

În această scrisoare vă voi povesti toate aceste întâmplări, cât mai amănunţit şi mai sincer, chiar dacă mă simt cu totul nevrednică de ajutorul foarte preţios pe care Dumnezeu şi Preasfânta Maică mi l-au trimis în cel mai dificil moment al vieţii mele (mă numesc G., am 23 de ani şi studiez medicina).

Viaţa mea, până în iunie anul trecut, s-a scurs în mod firesc şi frumos, fără probleme deosebite. Nu îmi lipsea nimic. Dumnezeu îmi oferise cu prisosinţă toate cele pe care le-aş fi dorit pentru a fi fericită (sănătate mie şi tuturor celor dragi mie, iubire între noi, un prieten minunat, prieteni, eram la facultatea pe care o doream, mă distram când voiam). Precum înţelegeţi, fericirea mea depindea în mod exclusiv de bunăstarea personală. Mare greşeală! Legătura mea cu Dumnezeu era formală, aproape inexistentă.

Desigur, spuneam, cred în El, dar niciodată nu reuşisem să mă apropii de El, să Îl înţeleg, măcar să mă întreb ce vrea El de la noi sau cât e de aproape de noi... Dumnezeu era pentru mine ceva impersonal, consideram că există, însă... atât. Mă îndoiam că poate să intervină în vieţile noastre şi să ne ajute.

6 iunie 2007. Atunci au început toate, pentru alţii rele, dar pentru mine abia atunci a început VIAŢA, de vreme ce de atunci am început să Îl cunosc, încet-încet, pe Dumnezeu! Eram în sesiune. Zile întregi citisem, şezând la birou, şi mintea mi se

îngreunase, organismul meu avea nevoie de o înviorare temporară. M-am gândit împreună cu prietenul meu să mergem după-masă să alergăm. Cerul fusese înnorat toată ziua şi speram să nu plouă până seara, pentru că voiam să alergăm în aer liber. Am plecat cu maşina către locul respectiv. Din păcate, pe drum ne-a prins o ploaie torenţială, care se înteţea odată cu trecerea timpului, şi felul în care arăta cerul (nori, cât vedeai cu ochii) nu ne dădea speranţe că se va opri, cel puţin nu în următoarele ore. Ne-am întors. Mergând către casă însă s-a întâmplat ceva uimitor: ploaia torenţială s-a oprit atât de brusc, încât ne-am întrebat cum de s-a întâmplat asta. Norii s-au îndepărtat şi un soare strălucitor şi-a făcut apariţia. Toate acestea au fost foarte ciudate (ca şi cum cineva voia să merg să alerg). Ne-am dus deci şi am alergat.

După ce m-am întors acasă, m-am aşezat din nou la birou şi am continuat studiul. Când însă mă ridicam să merg prin casă, simţeam o mică indispoziţie fizică la piciorul drept, mai exact în partea de sus a coapsei. Era un fel de crampă, dar nu puternică, de-abia o simţeam. La început nu i-am dat importanţă, dar când am văzut că durerea a continuat până sâmbătă, 9 iunie, m-am hotărât ca luni să merg la spital să mă vadă un ortoped. Duminică, starea de incomodare scăzuse, m-am gândit deci să nu mai fac efortul să mă duc la spital. Totuşi m-am dus! Nu ştiu de ce. Cineva mă condusese acolo pe 11 iunie 2007.

Am făcut o radiografie, în care apărea o formaţiune cam de 8 cm (din fericire era mică!), sub formă de pară, cu capete neregulate, în locul unde mă durea. Doctorii nu mi-au ascuns neliniştea lor. Săptămâna care a urmat a fost dedicată analizelor. în fiecare zi făceam câte una sau mai multe. Psihicul meu era la pământ, toate în jurul meu se dărâmaseră, vedeam negru în faţa ochilor, din moment ce ştiam că acea formaţiune celulară avea 50 şanse să fie malignă. Mă plimbam dintr-un loc în altul pentru analizele necesare. Mă simţeam oribil şi pentru neliniştea pe care o trăiau, din cauza mea, oamenii pe care îi iubeam.

Vineri, 15 iunie, mi s-a făcut o biopsie la picior, în timpul căreia au fost luate câteva probe din tumoare, pentru a fi analizate histologic şi a se pune diagnosticul. După aproape două-trei săptămâni m-au chemat la spital, unde m-am dus împreună cu mama, şi am primit vestea neplăcută că este vorba de un osteosarcom, adică cancer. Partea bună era că acest cancer era localizat numai în acel punct al trupului şi „îmbrăţişa” osul doar pe din afară, nu năvălise în măduva osului. (Ah, Dumnezeul meu, dacă nu mă duceam în ziua aceea binecuvântată să alerg, să îmi obosesc piciorul şi tumoarea să irite ţesuturile din jur, încât să simt starea aceea de incomodare, când aş fi sesizat boala? Şi cât de mare şi de periculoasă ar fi fost atunci tumoarea? Ar fi putut fi tratată? Cu siguranţă un sfânt m-a ocrotit, dar care?)

Ortopedul m-a informat că ar fi necesară o intervenţie chirurgicală la coapsă, în timpul căreia s-ar îndepărta bucata de os unde se afla tumoarea şi s-ar înlocui cu un transplant artificial, care s-ar fi integrat în corpul meu. înainte de operaţie însă s-a considerat că este absolut necesar să se facă nişte şedinţe de chimioterapie, astfel încât cu ajutorul citostaticelor să se micşoreze tumoarea, să fie omorâtă, după cum mi-au spus, iar operaţia să fie mai puţin periculoasă.

Gândul la chimioterapie m-a dărâmat psihic. Din ziua anunţării rezultatului biopsiei, timp de mai bine de o săptămână, starea mea sufletească a devenit din ce în ce mai rea, ajunsesem să plâng tot timpul. Viaţa mea nu era în pericol, ştiam asta. Însă perspectiva efectelor secundare ale chimioterapiei (căderea părului, greaţă, vărsături ş.a.) şi faptul că nu ştiam clar ce anume mă aştepta şi cât va dura totul, mă afectau. Îmi pierdusem zâmbetul şi nu suportam mâhnirea pe care o pricinuisem tuturor celor din jurul meu (cu toate că nu îmi arătau deloc asta...). În aceste zile de disperare, am mers cu părinţii şi cu sora mea la Sfântul Ioan Rusul, în insula Evia. M-am dus având în mine sentimentul că nimeni nu poate să mă ajute. Mi-e ruşine acum de aceasta! Am vizitat, de asemenea, şi Mănăstirea Cuviosului David, aflată în apropiere de cea a Sfântului Ioan. Cu

lacrimi i-am rugat pe sfinţi să ne ajute pe toţi în această luptă care ne aştepta.

Din acea zi eu am început să mă liniştesc, plângeam din ce în ce mai rar. Dumnezeu, prin intermediul sfinţilor Lui, mă ajutase să fac primul pas: să îmi accept situaţia şi să îmi adun puterile pentru şedinţele de chimioterapie. Am început să simt că Dumnezeu nu mi-a dat această boală în mod întâmplător, ci a avut motive foarte serioase să o facă. Citeam vieţi de sfinţi şi prin intermediul lor am început să văd tot ceea ce mi se întâmpla ca pe un dar de la El, ca o şansă să mă apropii de El.

Prima formă de chimioterapie a început la mijlocul lui iulie. M-am dus la spital cu frică, neştiind ce mă aşteaptă. Am rămas cinci zile în spital. Acolo mi-au administrat intravenos medicamente foarte tari. La o zi-două după ce m-am dus acasă, mi-au apărut pe faţă şi pe scalpul capului coşuri mari, ca nişte vezici. Erau aşa de mari, încât păream deformată. Dermatologul care m-a consultat a diagnosticat că erau efecte adverse ale medicamentelor şi că se vor retrage cam în zece zile. Mi s-a părut extraordinar de lungă această perioadă. Din nou mi-am pierdut nădejdea. Acasă aveam agheasmă de la Sfântul Ioan Rusul. L-am rugat să mă ajute să dispară coşurile cât mai repede posibil. Am pus agheasmă pe cap şi pe faţă. Ceea ce s-a întâmplat a fost uimitor pentru mine. După câteva ore au început să se retragă şi în ziua următoare nu mai existau deloc. Dumnezeu mă ajutase! Eram fericită!

După 20 de zile am început să îmi pierd părul. Este un eveniment foarte dureros, mai ales pentru o femeie, şi mai ales la vârsta mea. Cu toate acestea, Dumnezeu a fost şi atunci lângă mine. Mi-a dat puterea să fac faţă problemei cu umor şi să o văd ca pe o provocare, ca pe o experienţă de viaţă, şi nu ca un motiv de panică (de vreme ce era ceva de scurtă durată). Simţeam din ce în ce mai mult că boala mea era un dar de mare preţ, trebuia doar să am ochi ca să-l pot vedea.

Mă simţeam norocoasă că îl cunoscusem pe Dumnezeu şi că realizam în fiecare zi iubirea Lui atât de mare pentru noi, oamenii, o iubire despre care nu îmi

imaginasem niciodată că poate exista. Simţeam, de asemenea, că viaţa este frumoasă când în ea există harul lui Dumnezeu, desigur, când îi îngăduim harului să intre în viaţa noastră, şi că este nedrept faţă de El să ne plângem continuu pentru lucruri fără sens. Mai mult, mă simţeam norocoasă chiar şi pentru că respiram...

Au urmat încă trei şedinţe de chimioterapie (câte una pe lună), cu alte medicamente decât prima dată. Am stat trei zile în spital, iar în următoarele zece zile am avut greţuri groaznice şi vărsături. Mai ales în primele trei-patru zile, vărsăturile erau foarte dese, stăteam cu ochii închişi şi culcată pe pat, cea mai mică mişcare, a mea sau a altcuiva în jurul meu, cel mai mic sunet sau miros îmi provocau vomă. Eram ca şi moartă, nu mâncam absolut nimic şi pierdeam câte 4-5 kg de fiecare dată când făceam chimioterapie (la fiecare început). Cu toate acestea, într-un mod ciudat, în interiorul meu mă bucuram mult de asta, pentru că ştiam că după aceea va veni învierea (în zilele care urmau, încet-încet începeam din nou să mănânc, stările de greaţă şi vărsăturile erau din ce în ce mai rare şi luam din nou în greutate, deci mă revigoram; era un sentiment minunat). Niciodată nu o să încetez a-I mulţumi lui Dumnezeu, Care mi-a dăruit oameni aşa de buni în jurul meu (părinţi, trei fraţi, bunici şi un prieten minunat), căci fără ei învierea mea cu greu s-ar fi petrecut.

În septembrie am avut de dat multe examene, însă nu am apucat să învăţ prea bine în aceste condiţii. Şi din nou Dumnezeu m-a ajutat şi am luat patru examene din cinci.

La cinci zile după ce am ieşit din spital, după al patrulea tratament, am contactat o viroză cu tuse şi febră. Am avut febră timp de o săptămână, iar în ultimele patru zile febra era de 38° şi nu scădea cu nici un antipiretic. Paralel, mi-au apărut răni în cavitatea bucală şi eram incapabilă să mănânc sau să spun vreun cuvânt. Fiecare tentativă de mestecare sau de înghiţire era un mic martiriu. Mă durea îngrozitor. La sfârşitul săptămânii mă simţeam atât de neputincioasă şi de epuizată, încât de îndată ce voiam să

mă ridic în picioare vedeam negru în faţa ochilor şi aveam stări de leşin (slăbisem foarte mult). în toate aceste zile nu am vrut să mă duc la spital (mă temeam că mă va vedea, din întâmplare, într-o astfel de stare, vreun coleg de facultate, şi nu vroiam cu nici un chip să devin un obiect de compasiune sau de bârfă). De îndată ce mi-am dat seama de gravitatea stării mele, am acceptat şi am mers cu părinţii şi cu prietenul meu (care nu a plecat nici o clipă de lângă noi, a avut mult curaj în faţa bolii mele, deşi este foarte tânăr; acum mă iubeşte şi mai mult. Îi mulţumesc lui Dumnezeu pentru asta!).

De îndată ce m-a văzut doctorul şi m-a consultat, m-a certat (avea dreptate să o facă) pentru nesăbuinţa mea, că nu am venit mai devreme la spital. Organismul, după patru cicluri de chimioterapie, era extenuat şi nu putea de unul singur să facă faţă microbilor şi virusurilor. Analizele de sânge au arătat rezultate terifiante (9000 trombocite, când în mod natural sunt peste 150000, celulele albe de asemenea puţine, iar analizele biochimice groaznice). Astfel că am rămas în spital pentru cinci zile. Doctorul mi-a spus că îmi riscasem viaţa! În timpul şederii mele acolo, mi s-au făcut continuu analize de sânge, am luat multe medicamente şi mi-au făcut spălături stomacale cu apă şi sare, după care am început din nou să mănânc şi să îmi revin.

În a patra zi de spitalizare m-au trimis să mi se facă o radiografie facială (a sinusurilor), ca să fie siguri că nu am vreo sinuzită (căci guturaiul şi tusea nu încetaseră total, deşi febra dispăruse). Un brancardier m-a dus cu un cărucior la radiologie. Deschizând uşa ca să intrăm în sala în care se făceau radiografiile, la 3-4 m am văzut un domn în vârstă, foarte slab, care se pare că tocmai făcuse radiografia şi îşi punea haina ca să plece. Brancardierul, după ce m-a condus spre aparat, m-a întors pentru o secundă cu spatele la domnul cel slab şi apoi m-a întors imediat înspre partea opusă, astfel încât să îl văd din nou. În locul bătrânului însă era acum un preot... Avea barbă albă, reverendă neagră, era un pic plinuţ, şi pot să spun că prezenţa lui era impunătoare. Purta pălărie pe cap. S-a întors şi a plecat. Subliniez faptul că nu mai exista nici un alt om acolo. În acel

moment nu am dat importanţă întâmplării, din moment ce cu naivitate mă gândeam că fusese o iluzie a ochilor mei care suferă de miopie şi că la început l-am încurcat pe preot cu domnul în vârstă (cu haine de culoare cafeniu deschis pantaloni şi jachetă -, slab, şi care nu avea nici o legătură cu preotul pe care l-am văzut în continuare). E posibil aşa ceva? Am miopie, dar greşeli aşa de teribile nu fac şi mai ales atunci când e vorba de o distanţă aşa de mică! Doar trăsăturile exacte ale feţei nu reuşisem să i le disting.

În aceeaşi seară eram mult mai bine şi analizele mele erau foarte bune. A venit tatăl meu să mă vadă şi să îmi aducă mâncare de acasă, pentru că la spital câteodată mâncarea nu prea era digerabilă, din cauza lipsei sării. În spital, tot timpul am fost cu mama (cât a mai suferit, sărmana...!). Tata ne-a spus că în urmă cu puţin timp se întorsese de la un Paraclis care s-a făcut în biserica cea mare a oraşului nostru pentru un sfânt din Rusia, din ale cărui moaşte se adusese o părticică. Atunci l-am cunoscut eu pe Sfântul Luca doctorul. El îmi fusese în toate aceste luni marele meu aliat şi doctor, care mă ajuta discret, fără ca eu să ştiu. Tata mi-a dat o broşură care pe copertă îl înfăţişa pe Sfântul Luca. De îndată ce l-am văzut, m-am cutremurat... Era exact ca preotul pe care l-am văzut dimineaţa la radiologie. El era! Am început să citesc pe nerăsuflate biografia lui succintă. Când am ajuns la ultima pagină, am rămas şocată! Scria că Sfântul Luca a plecat din această viaţă pe 11 iunie 1961. Pe 11 iunie deci Biserica sărbătoreşte pomenirea lui. El era aşadar sfântul care m-a împins în acea zi de 11 iunie să mă duc să-mi fac analize. El a fost cel care a izgonit brusc ploaia şi a adus soarele, ca să mă duc să alerg şi să iasă la suprafaţă tumoarea. Nu ştiu dacă aş fi descoperit-o până astăzi, cancerul fiind o boală vicleană. Nu dă simptome din timp şi de obicei îl descoperi când este prea târziu.

În ziua următoare am primit bilet de ieşire din spital şi m-am dus acasă. Mă simţeam mai bine.

Pe la mijlocul lui noiembrie s-a stabilit să mi se facă la picior un RMN, analiză care ar fi arătat dacă tumoarea şi-a schimbat mărimea sau alcătuirea, după patru

cicluri de chimioterapie. Speram să se fi schimbat, ca să se facă mai uşor operaţia, dar acest lucru era greu să se întâmple, pentru că era vorba de os, aşa cum ne-au spus. Analiza, din păcate, nu a arătat nici o schimbare. Oncologul a hotărât atunci să încetăm şedinţele de chimioterapie şi operaţia să aibă loc imediat. Urma să mă anunţe la ce dată va fi programată. Am aşteptat cu nerăbdare să fie stabilită data operaţiei. între timp mama a avut într-o noapte următorul vis: stătea în sala de aşteptare, lângă sala de operaţie, pe un hol pustiu de spital. Era îngrijorată. Dintr-o dată vede că vine spre ea, zâmbind blând, un preot cu barbă albă şi cu veşminte galbene. L-a recunoscut cu certitudine pe Sfântul Nectarie (în vremea aceea citea viaţa Sfântului Nectarie). În spate şi la o distanţă mică de primul se distingea un alt preot, care venea spre ea, îi zâmbea blând şi cu optimism, avea barbă albă şi purta veşminte albastre. Mama nu era însă sigură cine era acesta.

Mama s-a trezit optimistă şi foarte liniştită. După câteva zile am mers împreună la o biserică. Cu uimire şi cu emoţie am zărit, printre icoanele pictate pe pereţi, sfintele chipuri ale Sfântului Nectarie (cu veşminte galbene-aurii), iar exact lângă el chipul Sfântului Luca doctorul (îmbrăcat în veşminte albastre). Mă simţeam atât de recunoscătoare faţă de Dumnezeu Care mi-a arătat că va fi alături de mine în sala de operaţie prin intermediul sfinţilor Lui iubiţi...! Operaţia a fost stabilită pentru data de 3 sau 4 ianuarie (pe 3 ianuarie se sărbătoreşte pomenirea Sfântului Efrem). În perioada de aşteptare pentru operaţie (toată luna decembrie), Sfântul Efrem mi-a făcut cinstea să îşi facă simţită continuu, în diferite moduri, prezenţa (aşa, de exemplu, a fost dumnezeiasca lui mireasmă, pe care am avut cinstea de a o simţi şi care va rămâne pentru mine de neuitat).

Pe 2 ianuarie dimineaţa m-am trezit să merg la spital. Eram aşa de veselă! Ciudat de bucuroasă, dacă ne gândim că mă duceam pentru operaţie, nu pentru distracţie. Şi totuşi aşa mă simţeam. Eram sigură de rezultat şi simţeam că nu am dreptul să mă îngrijorez, cu atâţia doctori pe care Dumnezeu mi i-a trimis! Toţi ai mei au venit şi se

străduiau să îmi dea curaj. Eu însă le ascultam încurajările ca pe nişte absurdităţi. Mă miram că toţi erau aşa de neliniştiţi, chiar şi doctorii. Sunt datoare să spun că era vorba de o operaţie mare (urma să dureze între patru şi zece ore, după cum îmi spuseseră). De asemenea, urma să pierd mult sânge (de obicei aşa se întâmplă la astfel de operaţii) şi era nevoie de aproape opt flacoane de sânge pentru completare. Pentru toate acestea probabil că era îndreptăţită îngrijorarea tuturor.

Am intrat în sala de operaţii pe 4 ianuarie dimineaţa, la ora 7:30. Pe la 8:15 mi-au făcut anestezia. Când am început să mă trezesc şi am întrebat cât e ceasul, mă aşteptam să aud că e 8 seara sau cam aşa ceva... Când am auzit că era 13 şi ceva, am fost surprinsă, însă eram încă puţin ameţită de la anestezie şi nu am realizat care era situaţia. Ca să îmi revin mă puseseră într-o cameră cu multă lumină, exact cum era şi în sala de operaţie. După puţin timp a venit brancardierul şi m-a luat pentru a mă duce în camera mea. Am căpătat dintr-odată o asemenea vioiciune şi mă simţeam aşa de bine, ca şi cum nu făcusem nici o operaţie. Pe drumul spre cameră am fost urmată de părinţi şi de prietenul meu. Erau entuziasmaţi! Operaţia a durat două ore şi un sfert! Nesperat de puţin... După cum le spusese doctorul, uimit şi bucuros, toate au mers ceas, transplantul s-a potrivit la milimetru, ca şi cum ar fi fost o parte a trupului şi a fost pentru prima dată când a făcut o operaţie aşa de curată, fără hemoragie! Cantitatea de sânge pe care am pierdut-o a fost, în mod straniu, minimă! De asemenea, doctorul a spus că piciorul meu era atât de solid, încât puteau chiar şi să mă atârne de el fără să păţească nimic!

Aşadar, m-au dus în cameră şi m-au lăsat pentru puţin timp singură. Acolo era, pentru prima dată de la operaţie, un loc cu mai puţină lumină. Mi-am închis ochii pentru câteva secunde şi atunci au început foarte repede să-mi treacă prin faţă, pe fond negru, mai multe chipuri aflate în jurul meu şi deasupra capului meu, îmbrăcate în halate şi cu bonete de chirurgie. Era ca şi cum le-am văzut mai devreme pentru mult timp în lumină şi apoi, în întuneric, închizând ochii, mi-au apărut în faţă figurile lor (lucrul acesta se

întâmplă câteodată). Şi atunci m-am concentrat asupra a două figuri care erau mai aproape de mine, una în dreapta mea şi alta în stânga mea. în dreapta, trăsăturile persoanei pe care o vedeam erau, în linii generale, cele ale doctorului, ale acestui om minunat care m-a operat. Apoi m-am uitat în stânga şi am văzut două obiecte rotunde, care semănau cu rama de la nişte ochelari de vedere. Atunci a început să se formeze chipul unui om. Avea barbă albă, halat chirurgical şi nu purta nimic pe cap; îi vedeam părul alb care îi înconjura partea pleşuvă a capului şi se revărsa în spate adunat, aşa cum e părul preoţilor. Îl vedeam dintr-o parte, purta ochelari rotunzi şi s-a apropiat de mine, având în mână un obiect de culoare închisă. S-a aplecat deasupra patului, uitându-se prin acel obiect la mine. Obiectul semăna cu un microscop... Cel care se uita la mine era Sfântul Luca! Avea aceeaşi expresie a feţei şi aceeaşi înfăţişare ca într-o fotografie de-a lui pe care am văzut-o mai târziu pe internet. Acest mare doctor mă operase. De aceea toate s-au întâmplat aşa repede şi bine. Piciorul nu m-a durut după operaţie nici o clipă. Îmi dădeau medicamente în fiecare zi, calmante dintre cele mai puternice, dar nu le luam, pentru că nu era nevoie! Eram, într-adevăr, aşa de veselă şi de fericită, că probabil pentru prima dată în viaţa mea simţeam atâta fericire. Cunoscusem iubirea lui Dumnezeu în mod direct şi aceasta mă făcea să mă simt ca şi cum mă aflam în Rai (astfel se simte probabil cineva acolo!). Nu mă mai temeam de nimic.

Am ieşit din spital la o săptămână şi jumătate după operaţie, în vreme ce doctorii socoteau că trebuie să stau chiar şi trei săptămâni. Convalescenţa a fost foarte rapidă şi fără dureri (trupeşti şi sufleteşti). După o lună m-am ridicat din pat, unde a trebuit să stau ca să se sudeze muşchii (însă aveam impresia că trecuse numai o zi) şi am început imediat să păşesc (desigur, cu cârje), fără să ameţesc, aşa cum ar fi trebuit din cauza şederii la pat atât de îndelungate. În acea perioadă am început să citesc şi cartea dumneavoastră minunată (a părintelui Nectarie Antonopoulos), biografia pe larg a Sfântului Luca. De acolo am aflat că toate operaţiile lui au fost reuşite şi că pacienţii pierdeau, în timpul acestora, foarte puţin sânge (ca şi în cazul meu). Cu mare emoţie am

citit că fiica sfântului a avut la un deget aceeaşi problemă pe care am avut-o şi eu la coapsă (osteosarcom cancer la os) şi că sfântul însuşi a operat-o cu sânge rece. Am citit de asemenea că opera bolnavi toată ziua, iar noaptea, în loc să se odihnească, studia la microscop toate fragmentele pe care le îndepărtase la fiecare operaţie a lui. Acum ştiam că tumoarea mea fusese analizată mai întâi de el şi că el a descoperit primul în ce măsură tumoarea murise, dacă murise. De acest lucru depindea dacă, şi câte şedinţe de chimioterapie era nevoie să fac după operaţie. însă, aşa cum am menţionat înainte, la RMN nu exista absolut nici o schimbare în forma şi alcătuirea generală a tumorii. Cu toate acestea, când doctorul a îndepărtat-o, a constatat că părea a fi mult micşorată în comparaţie cu cât fusese înainte! Toate acestea erau aspecte pozitive, însă trebuia să aşteptăm rezultatele analizei histologice.

Binefacerile Sfântului Luca nu s-au oprit însă aici. Când m-am ridicat din pat şi am început să păşesc încet-încet cu cârjele, simţeam că genunchiul meu nu era deloc stabil (ca şi cum s-ar fi desfăcut legăturile articulaţiei). Aceasta s-a întâmplat din cauza unor exerciţii pe care le făcusem cu piciorul, ca să pun muşchii în mişcare, pe timpul în care tratamentul prevăzuse repaus total la pat, exerciţii care obosiseră mult genunchiul. Neavând stabilitate, mă temeam să păşesc pe picior, neputând să pun multă greutate pe el.

Această nesiguranţă a genunchiului nu a durat însă decât câteva zile. într-o zi m-am gândit din nou la bunul meu doctor. Simţeam că numai el poate să amelioreze situaţia. Am luat ulei din candela lui, mi-am uns în semnul crucii genunchiul şi l-am rugat pe sfânt să mă ajute încă o dată. Şi a făcut-o... Bunul meu sfânt m-a ajutat nu în ziua următoare, nici în aceeaşi zi, ci în aceeaşi clipă! După ce l-am rugat şi am încercat să păşesc (ca întotdeauna, în cârje), am simţit în sfârşit că piciorul meu calcă mai sigur pe pământ, că articulaţia genunchiului nu mai este instabilă. Era de necrezut! Din ziua aceea nu am mai simţit nimic anormal la genunchi. Este foarte rezistent.

În altă zi, plimbându-mă cu cârjele, m-am împiedicat şi m-am lovit foarte tare

de o mobilă la degetul mic al piciorului sănătos. Mă durea aşa de tare, că am crezut că mi s-a rupt. După ce am pus ulei de la Sfântul Luca pe degetul lovit, durerea a trecut aproape imediat, iar inflamaţia aşteptată nu a mai apărut deloc!

Ieri am aflat că partea malignă a tumorii murise 100, un procentaj incredibil! Cu toate acestea doctorul se hotărâse dacă trebuie să mai fac sau nu şedinţe de chimioterapie. Dar, orice s-ar întâmpla, ştiu că va fi voia lui Dumnezeu şi că El şi Preasfânta Născătoare de Dumnezeu îi vor trimite din nou pe sfinţi lângă mine şi mă vor sprijini din nou în această Golgota a chimioterapiilor.

Îi rog pe sfinţi să se aplece întotdeauna peste toţi oamenii îndureraţi, pentru că sunt mulţi.

Bine ar fi ca Dumnezeu să mă învrednicească şi în curând să fiu în patria sfinţilor noştri şi să mă închin Lui acolo. Doresc mult aceasta!

P.S.: În momentul în care am terminat scrisoarea, camera mea s-a umplut de o mireasmă incredibilă! Mirosea a ceară curată şi a flori, a biserică cu grădină. Era aşa de răcoroasă şi în timp ce o miroseam am simţit că mireasma trecea prin tot trupul meu. A ţinut timp de două respiraţii adânci. Mi s-a părut că venea de la o icoană pe hârtie a Sfântului Luca, pe care o am lângă mine. Era mireasmă dumnezeiască de la sfântul. Îi mulţumesc din toată inima că se află lângă noi şi ne ajută!

G., studentă la medicină, Larisa

20. Dumnezeu-Om învăţătură minune

Minunea vindecării slujitorului sutaşului a avut loc imediat după coborârea Domnului de pe Muntele Fericirilor. Aceasta are mare importanţă, pentru că ne arată relaţia care există între învăţătură şi minune, precum şi între acestea două şi Persoana lui Hristos. Hristos vorbea ca Dumnezeu-Om, ca Cel care are putere (Matei 7, 29) şi făcea minuni ca Dumnezeu-Om: Tatăl Meu până acum lucrează şi Eu lucrez (Ioan 5, 17). Uneori, după cum vedem în Sfintele Evanghelii, premerge învăţătura şi urmează minunea, drept confirmare a învăţăturii; alteori premerge minunea şi urmează învăţătura, care face o analiză a sensului ei cel mai adânc. Aşadar nu putem să despărţim Persoana lui Hristos de învăţătura şi de minunile Lui.

Aşa cum afirmă teologii, cuvântul lui Hristos nu este un cuvânt fără sens, o vorbă în vânt, ci este energie dumnezeiască, iar fapta lui Hristos nu este o lucrare filantropică, care are loc din compasiune pentru oameni, ci confirmarea mesianităţii Sale. De exemplu, scotea demoni ca să înţelegem că El este cel care îi alungă pe demoni din suflet şi ne dăruieşte libertatea veşnică (conform Sfântului Grigorie Palama). Astăzi există mulţi care despart aceste trei elemente (Persoana lui Hristos, învăţătura şi minunile Lui) şi scindează această unitate minunată. Alţii spun că ei cred în Hristos ca Dumnezeu-Om, însă neagă minunile, pe care le consideră poveşti ale oamenilor şi nu cercetează, nici nu împlinesc în viaţa lor cuvântul Lui. Alţii citesc în fiecare zi Evanghelia, dar nu cred în dumnezeirea lui Iisus Hristos, nici în posibilitatea existenţei minunilor. Alţii cred în minuni, urmăresc să vadă minuni în viaţa lor, poate că aleargă la toate locurile de pelerinaj din interes, însă nu au o credinţă fermă în Dumnezeirea lui Hristos, nici nu trăiesc evanghelic. Toate aceste situaţii nu formează o spiritualitate ortodoxă.

Mitropolitul Ierothei al Nafpaktosului

21. Mamă, azi-noapte a venit preotul acela bătrân!

În anul 2004 am venit cu fiicele mele în pelerinaj la Mănăstirea Sagmata, iar stareţul ne-a dat ca binecuvântare o iconiţă a Sfântului Luca cu o bucăţică din sicriul sfântului.

Suntem din Tesalonic. Fina noastră de botez, Cristina, în vârstă de 3 ani, a avut o problemă. La falca de jos, în partea stângă, avea o mică umflătură de culoare neagră. Părinţii ei au dus-o la pediatru, care le-a recomandat să facă o ecografie ca să vadă ce e acea umflătură. Ecografia a arătat că este un nodul şi doctorul a spus că trebuie îndepărtat. În familia lor s-a produs panică. Au început să o ducă la diferiţi doctori.

Întorcându-mă din pelerinaj, le-am dat acea iconiţă. Mama fetiţei a pus-o seara pe perna copilului. Dimineaţa, când s-a trezit, copilul i-a spus mamei sale:

mamă, azi-noapte a venit acel preot bătrân. Nu mi-a făcut nici un rău, nici nu mi-a fost frică. M-a privit, a zâmbit şi a plecat!

Până atunci merseseră la 14 doctori şi toţi le-au recomandat operaţie, ca să fie scos nodulul. în final s-au gândit să meargă şi la un chirurg de la Spitalul militar 424 din Tesalonic (astăzi, în noul spital a fost construită o biserică a Sfântului Luca, sfinţită în martie 2008 de către Înaltpreasfinţitul Mitropolit Varnava de Neapoleos şi Stavroupoleos).

Doctorul a cerut să se facă o nouă ecografie. Peste o săptămână au făcut-o şi, o, minune!, noua ecografie arăta că tumoarea fusese îndepărtată, şi încă cu bisturiul. înăuntru exista o cicatrice fără tumoare, în vreme ce la exterior nu avea nici o tăietură sau cicatrice. De atunci copilul nu mai are nici o problemă.

M. A., Thesalonic

22. Simt o dragoste nemărginită faţă de persoana lui

Cu multă emoţie şi respect faţă de Sfântul Luca aş vrea să vă relatez următorul eveniment, care s-a produs în viaţa mea în urmă cu doi ani.

Mă numesc M.S. şi locuiesc în Mitilini (Capitala insulei Lesvos). Am 33 de ani. M-am îmbolnăvit, infectându-mi-se unghia degetului mare de la piciorul drept. La început nu i-am dat importanţă, considerând normale anumite împunsături şi neplăceri pe care le aveam. La urma urmei, era doar o unghie. După o lungă perioadă de timp, aproximativ un an, indispoziţia fizică la picior a devenit mai intensă şi atunci am început să mă tem. Într-o dimineaţă, când m-am trezit, am constatat că degetul era umflat. După două zile a început să se învineţească. Prima dată m-am dus la un ortoped, care mi-a dat nişte medicamente, care nu numai că nu mi-au făcut mai bine, ci situaţia a început să se agraveze. Atunci mi s-a recomandat să mă duc la un dermatolog.

Când am mers la doctor, piciorul meu era într-o situaţie deplorabilă, pentru că în răstimpul de când am fost la ortoped şi până am ajuns la dermatolog, am fost plecată

într-o călătorie, pe care nu am vrut să o amân. De îndată ce m-a văzut, doctorul s-a întrebat cum de am lăsat ca piciorul să ajungă într-o astfel de stare. Nu mi-a spus nimic, ca să nu mă sperie, însă s-a neliniştit mult. Era un flegmon vechi de la un microb rezistent, care cu siguranţă că a provocat distrugerea rădăcinii unghiei, cu posibile urmări grave asupra creşterii ei.

Era posibil chiar să mi se taie degetul, dacă nu am fi stăpânit această situaţie. Atunci a început aventura, cu vizite dese la doctor şi nenumărate antibiotice luate pe cale orală sau injectabil, precum şi dezinfectări cu substanţe antiseptice. Nu se schimba însă nimic! Lunile treceau şi... nimic. începusem tratamentul în martie, ajunsesem în iulie, piciorul când se agrava, când stagna, dar niciodată nu era mai bine. Peste două luni trebuia să aibă loc nunta mea şi eu eram cu moralul la pământ.

Din câte mi-a spus doctorul, această stagnare se datora faptului că microbul respectiv era rezistent la antibioticele pe care le folosisem şi că ar fi fost nevoie în continuare de alte analize. Pentru că luam de atâtea luni antibiotice, mă temeam pentru stomacul meu, iar cât priveşte rădăcina unghiei nu aveam mari speranţe. Până într-o zi, când am descoperit că flegmonul apăruse şi la unghia degetului mare al piciorului stâng. Atunci, pentru prima dată, m-am întrebat de ce mi s-a întâmplat tocmai mie, de ce acum şi dacă nu mă voi face bine. Şi aceasta, pentru că şi eu, şi doctorul ne străduiam de atâtea luni fără nici un rezultat. Moralul meu se înrăutăţea, medicamentele au început să mă obosească şi când mă uitam la picioare mă speriam. Dacă nu erau pregătirile de nuntă, poate că făceam depresie.

Până într-o duminică, în care am mers cu părinţii şi cu logodnicul meu la o mănăstire pe care ţinem să o vizităm de mulţi ani. Este vorba de Mănăstirea Pithariou a Sfinţilor Arhangheli din Efes, în insula Lesvos. Acolo trăiesc doi ieromonahi, părintele Th. şi părintele P. Când am plecat spre mănăstire mă simţeam rău, eram mâhnită şi neatentă. Acolo era în vizită şi un doctor, care mi-a spus că starea picioarelor mele este

gravă şi că ar putea să îmi provoace şi alte probleme.

Era ora prânzului. Cei doi ieromonahi ne-au invitat să luăm masa împreună cu ei. Părintele Th. m-a întrebat ce am, şi eu i-am explicat. Atunci mi-a vorbit pentru prima dată despre Sfântul Luca doctorul. Eu nu îl cunoşteam pe sfântul, credeam că îmi vorbeşte de Evanghelistul Luca. Mi-a povestit multe despre Sfântul Luca: că a fost un doctor din Rusia şi apoi a ajuns arhiepiscop. Şi mi-a adus o sticluţă cu untdelemn şi o mănuşă, primite de el din Rusia. Părintele Th. mi-a spus că dacă îl rog cu credinţă, sfântul mă va ajuta. Şi exact asta am făcut!

În acel moment mâncam în trapeză. Mi-am uns de trei ori în semnul crucii picioarele cu ulei, rugându-mă Sfântului Luca. Am continuat să mănânc şi, după câteva secunde, logodnicul meu îmi şopteşte să merg într-o altă cameră, să mă uit la picior, pentru că pantoful meu se umpluse cu lichid. M-am uitat şi am văzut că piciorul, exact mai jos de unghie, avea un orificiu, din care ieşea un lichid galben. Nu ştiam ce să fac, simţeam ceva ciudat, ceva frumos, dar şi teamă.

Ultima dată când doctorul văzuse piciorul, cu câteva zile înainte să merg la mănăstire, mi-a spus că dacă m-ar fi operat, adică dacă ar fi deschis flegmonul, ar fi ieşit un lichid şi mi s-ar fi alinat durerea, dar el s-a temut să intervină, pentru că piciorul era prea umflat.

Când ne-am întors acasă de la Mănăstirea Pithariou, picioarele mele erau în mod evident mai bine. Mai ales piciorul stâng, de unde ieşise lichidul, se dezumflase destul de mult. Cât despre piciorul drept, care se îmbolnăvise primul, părea că nu mai este aşa de umflat (orificiul apăruse la degetul mare al piciorului stâng, care începuse să se umfle în urmă cu aproape două săptămâni). A doua zi m-am dus la doctor. M-a întrebat cu nedumerire cum s-a întâmplat asta şi mi-a spus că nu era normal să se întâmple fără să mă doară. De îndată ce a ieşit lichidul, nu m-a mai durut degetul. Cât despre celălalt deget, în ziua când am mers la doctor, s-a găsit şi antibioticul bun pe care îl căutam de atâtea luni.

Astăzi unghiile mele sunt foarte sănătoase, iar din presupusa rădăcină distrusă unghia creşte în mod normal. Toată această întâmplare eu o consider o minune a Sfântului Luca şi cred că m-a ajutat să mă fac bine. Am citit cartea dumneavoastră, precum şi alte cărţi despre Sfântul Luca şi, când am aflat că a scris o carte despre infecţii, atunci am înţeles chiar mai multe. De curând am venit şi în primitoarea dumneavoastră mănăstire, ca să îmi împlinesc promisiunea, aceea de a mă închina la sfintele moaşte ale Sfântului Luca. Eram mâhnită că nu puteam să îl vizitez în Rusia [De fapt în Ucraina, în oraşul Simferopol], până când am văzut scris la sfârşitul cărţii sfinţiei voastre că se află moaşte ale Sfântului Luca doctorul şi la mănăstirea dumneavoastră, unde nu mai venisem niciodată. Am primit o mare binecuvântare când am venit. Cu siguranţă o să o mai vizităm şi altă dată. Am întotdeauna iconiţa Sfântului Luca în portmoneul meu, cinstesc în mod special sărbătoarea lui, pe 11 iunie, şi simt o iubire şi un respect nemărginite faţă de persoana lui. Îi mulţumesc că m-a făcut să înţeleg şi eu, nevrednica, că Dumnezeu nu ne părăseşte niciodată şi prin intermediul sfinţilor Lui demni de admiraţie este întotdeauna lângă noi.

M. S., Mitilini

23. Vedeam ca înainte!

Cartea Arhiepiscopul Luca a ajuns în mâinile mele în mai 2002, primită în dar de la sora mea, eu fiind chirurg obstetrician-ginecolog. Este de necrezut cât de mult s-a schimbat viaţa mea după citirea acestei cărţi.

Din decembrie 1999 am constatat o problemă gravă de sănătate a ochilor mei, mai întâi a ochiului drept (desprinderea retinei) şi mai târziu a celui stâng. Am fost supusă unei operaţii laser, care însă nu numai că nu a reuşit să mă vindece, dar după un an am fost diagnosticată cu desprinderea retinei la ambii ochi. Doctoriţa care mă trata era foarte sceptică, pentru că avea de-a face cu un caz greu, cu vindecare îndoielnică şi cu orbire iminentă. Mi-a făcut o nouă programare, ca să urmărească starea sănătăţii mele şi să hotărască dacă ar mai fi nevoie de o nouă operaţie.

Următoarea consultaţie nu a avut însă loc din cauză că doctoriţa mea s-a îmbolnăvit şi astfel am ajuns în august 2002, când m-am hotărât să citesc cartea. îmi amintesc că era noapte atunci când am început să citesc şi, pentru că era foarte bine scrisă, am înaintat rapid. Ajungând la 45, am început să văd foarte clar (la această pagină este descrisă vindecarea unui orb de către Sfântul Luca însuşi, în urma unei intervenţii chirurgicale). Vedeam ca înainte să-şi piardă ochii mei vederea. Într-o oră terminasem 96 de pagini şi nu mi se părea deloc obositoare citirea cărţii. În seara următoare, continuând studiul, s-a repetat acelaşi fenomen. Am înţeles că se întâmpla ceva. M-am grăbit să termin cartea şi mi-am spus că acest sfânt mă va vindeca şi pe mine. Ce bine ar fi fost să mă duc şi eu să mă închin moaştelor lui! Dar în Rusia, aşa de departe, cum să ajung? Răspunsul mi s-a dat în ultimele pagini ale cărţii. Moaşte ale Sfântului Luca se găseau în Mănăstirea Sagmata din Thiva. Astfel, după două zile, mă aflam deja acolo, unde am avut marea bucurie şi binecuvântare să sărut sfintele moaşte ale Sfântului Martir şi

Mărturisitor. Am simţit o mare emoţie. Mi s-a părut un moment unic. Am plecat uşurată şi bucuroasă. Au trecut câteva luni şi, când a avut loc întâlnirea cu doctoriţa mea pentru consultaţie, nu putea să-şi creadă ochilor. Sănătatea mea se restabilise complet, fără să existe vreo urmă a bolii sau vreun semn de la operaţia anterioară (cu laser). Pe 17 noiembrie 2002 s-a confirmat intervenţia vindecătoare a Sfântului Luca asupra ochilor mei. Îi mulţumesc mult şi mă rog să mă învrednicesc a mă închina şi la racla lui în Crimeea.

Septembrie, 2002.

Urmăream sarcina doamnei E. Kv. care avea gemeni. În săptămâna a 34-a a sarcinii (luna a opta) mi-a dat telefon, zicându-mi că pântecele ei se întărise ca piatra. m-am grăbit să o văd, acasă la ea unde, după ce am consultat-o, am constatat că e pe cale să nască. I-am administrat intramuscular [Dexamethasone] un agent de maturizare a plămânilor, pentru a pregăti plămânii gemenilor, din moment ce urmau să se nască prematur. Acest medicament are efect după 24 de ore, dar am preferat să i-l dau, mai ales că nu ştia nimeni când va veni ceasul naşterii. În timp ce ţineam în mână o părticică din inima Sfântului Luca, am însemnat cu ea, în chipul crucii, pântecele gravidei şi apoi, neavând unde să o pun, am băgat-o în cutia rămasă goală a medicamentului pe care i-l dădusem. Era 4:30 după-amiaza când au avut loc toate acestea. Am plecat la cabinetul meu. Încă nu era ora 5 când m-a sunat înspăimântată, spunându-mi că începuse să aibă hemoragie. I-am cerut să vină la maternitate, în timp ce şi eu mă grăbeam să ajung acolo. Era vorba de desprinderea placentei, una din cele mai grave trei complicaţii în timpul sarcinii, când sunt ameninţate atât vieţile pruncilor, cât şi cea a mamei. A fost pregătită repede sala de operaţie pentru o cezariană de urgenţă. Sânge la secţia de donări de sânge nu exista, pentru că operaţia nu fusese programată, nu exista însă nici timp de pierdut,

pentru că hemoragia creştea, iar femeia se zvârcolea de durere. Cealaltă mare piedică era că tocmai mâncase cu trei ore în urmă. Nu se putea aştepta însă prea mult, din moment ce această tehnică are nevoie de 20 până la 40 de minute pentru a acţiona.

În timp ce şi eu eram marcată psihic, îl rugam pe Sfântul Episcop Luca să vină să mă ajute şi să operăm împreună. Dintr-odată am prins un asemenea curaj, încât mă simţeam extraordinar de puternică. Am făcut incizia şi, deschizând pântecele mamei, am găsit mult sânge. La ora 6:03 s-a născut primul copil, care înghiţise mult sânge, încât burta lui se umflase; la ora 6:04 s-a născut al doilea copil. Amândoi au plâns imediat; hemoragia era deja sub control. Cezariana s-a încheiat cu succes, starea femeii a fost stabilă de-a lungul întregii operaţii şi s-a trezit foarte bine. Toate au mers foarte bine, graţie intervenţiei Sfântului Luca.

Îi mulţumesc încă o dată, nu numai pentru că a salvat viaţa femeii şi a celor doi prunci ai ei, dar şi pentru că m-a asistat ca un ajutor de mare preţ şi colaborator în sala de operaţie.

În aceeaşi seară, la ora 12, gemenii au fost deconectaţi de la aparatul de respirat şi au respirat fără nici o susţinere tehnică. Doctorii neonatologi, când au aflat de ora la care i se dăduse Dexamethasone, s-au mirat de rezultat, mai ales că trecuse numai o oră şi jumătate din cele 24 de ore necesare. Sfântul Luca a făcut şi aici o minune. În zilele următoare pruncii au fost hrăniţi normal, ca şi pruncii născuţi la termen, în ceea ce priveşte distanţa dintre mese. Starea generală bună a femeii nu s-a schimbat după cezariana de urgenţă, ea însăşi şi micuţii s-au bucurat de o sănătate deplină. Au ieşit din maternitate fără nici o problemă.

M. P., ginecolog-chirurg, Atena

24. Un doctor cu haine albe

Sunt M. P. din Cipru. Am vorbit la telefon, de la Londra. După cum poate vă amintiţi, am un singur copil, pe nume A., în vârstă de 28 de ani, student în Anglia.

În octombrie 2005, la o vizită a mea în Anglia, am observat că atunci când conducea maşina, fiul meu avea probleme cu vederea. L-am întrebat dacă era adevărat şi el mi-a confirmat că vedea neclar cu un ochi şi, dacă lumina era puternică, îi era greu să-şi concentreze privirea într-un punct.

Pentru că el, ca student, lucra foarte multe ore la calculator, am presupus că îşi obosise prea tare ochii, însă am mers la un oftalmolog, care ne-a spus că, într-adevăr, exista o problemă. Al doilea oftalmolog la care am mers ne-a dat nişte picături şi ne-a spus că, dacă nu se rezolva, trebuia să facem un RMN şi să consultăm un neurolog.

Nu e nevoie să vă spun mâhnirea şi neliniştea care ne-au cuprins. În afară de doctori, ne-am rugat şi la sfinţii noştri doctori, la Sfântul Efrem, la Sfinţii Rafail, Nicolae şi Irini, la Sfântul Spiridon, la Sfânta Paraschevi, la Sfântul Filimon, la Sfântul Pantelimon, Maicii Domnului şi tuturor sfinţilor.

Am făcut în biserică 40 de Sfinte Liturghii, paraclise, iar dimineaţa şi seara îl ungeam în semnul crucii pe fiul nostru cu ulei şi cu agheasmă, rugându-ne pentru vindecarea şi sănătatea lui.

Fiind cu el în Anglia, am început să căutăm un specialist potrivit pentru situaţia lui. Cu ajutorul lui Dumnezeu, al Maicii Domnului şi al sfinţilor noştri am găsit un oftalmolog-neurolog specialist. Greu, aproape imposibil, să ne primească. Consultaţiile lui erau programate până la sfârşitul lui ianuarie 2006. Rugăciunile noastre au fost auzite şi am reuşit să obţinem o consultaţie pentru ziua de marţi, 13 decembrie 2005. Îmi părea rău

că nu putea să ne primească luni, 12 decembrie 2005, zi în care este sărbătorit Sfântul Spiridon, dar doctorul consulta numai marţea, pentru că în celelalte zile predă la Universitate.

Totuşi parcă Sfântul Spiridon ne-a auzit: am primit un telefon de la secretara doctorului, care ne-a spus că a intervenit ceva neprevăzut şi doctorul a anulat toate consultaţiile programate, însă pe noi, în mod excepţional, ne va primi la ora 8 dimineaţa, în data de 12 decembrie 2005.

Nu vă puteţi închipui cât de mare era bucuria noastră şi cât de mult ni s-a întărit credinţa, fiind siguri că îi vom avea alături de noi pe sfinţii noştri. Menţionez că m-am rugat tuturor sfinţilor pe care îi ştiam. E de prisos să vă spun că niciodată în viaţa mea nu m-am rugat aşa de multe ore, cu atâta smerenie şi cu atâtea lacrimi. în timpul rugăciunilor simţeam o mireasmă dumnezeiască, semn că sfinţii noştri m-au auzit.

Pe când mă gândeam dacă am uitat vreun sfânt, mi-a venit în minte Sfântul Luca. Mi-am explicat de ce îl uitasem: pentru că eu numai pe Evanghelistul Luca îl ştiam.

Însă am continuat să mă rog Sfântului Luca, fără să ştiu cine este şi fără să fie unul dintre sfinţii la care obişnuiam să mă rog.

Pe 12 decembrie 2005 ne-am dus deci la doctorul specialist care, după ce l-a consultat pe fiul nostru, ne-a recomandat să facem un RMN. Aceasta a avut loc pe 14 decembrie 2005. A. şi cu mine am venit apoi în Cipru, ca să sărbătorim împreună cu soţul meu şi cu mama mea Naşterea Domnului, deşi nu ştiam rezultatul RMN-ului.

Fiul meu i-a cerut doctorului să ne trimită prin e-mail părerea lui. În răspunsul doctorului, trimis pe 20 decembrie 2005, exista un termen medical de care nu mai auzisem şi se menţiona că rezultatele RMN le va discuta la întoarcerea lui A. la Londra. Căutând pe internet să vedem ce înseamnă termenul medical respectiv, spre marea noastră surpriză şi mâhnire, am aflat că era vorba de scleroza în plăci, o boală incurabilă.

Niciodată în viaţa noastră nu am simţit atâta durere, să ştim că unicul nostru copil, tânăr de 28 de ani, poate să rămână paralizat şi să nu putem face nimic în legătură cu asta. Am făcut multă rugăciune, pocăinţă, lacrimi, dar în acelaşi timp am avut credinţa că Dumnezeu, Hristos, Maica Domnului şi toţi sfinţii vor face o minune pentru copilul nostru.

Pe 2 ianuarie eram toţi trei, A., soţul meu şi cu mine, în Grecia, ca să ne împlinim promisiunile şi rugăciunile. Am mers la Sfântul Efrem în Nea Makri, în Mitilini la Sfinţii Mucenici Rafail, Nicolae şi Irini şi în Kerkira, la Sfântul Spiridon.

La întoarcerea noastră în Cipru, mama mea ne-a întrebat într-o dimineaţă cum se numea doctorul lui A., pentru că în somn ea văzuse un doctor îmbrăcat în haine albe, care i-a spus că este doctorul lui A. şi că se numea Lukanov (un nume rusesc).

L-am întrebat pe un preot de-al nostru iubit să ne spună cine a fost Sfântul Luca şi i-am spus şi visul mamei mele. Ne-a spus că Sfântul Luca a fost arhiepiscopul Crimeii, că într-adevăr a fost un doctor rus, că apare îmbrăcat în haine albe şi că este făcător de minuni.

Atunci eu mi-am amintit că îmi adusese cineva, în urmă cu doi-trei ani, o carte despre un anume Sfânt Luca, doctor rus, şi, cu toate că începusem să o citesc, nu o terminasem, pentru că vorbea despre revoluţia rusă şi avea termeni medicali pe care nu îi înţelegeam.

Plecând spre Anglia împreună cu A., am spus că o să iau cartea cu mine şi o s-o citesc în linişte.

Însă, înainte să mergem la a doua consultaţie la doctorul lui A., care era programată pe 14 februarie 2006, am hotărât toţi trei să ne spovedim.

Căutând un duhovnic foarte bun, ne-a fost recomandat de părintele A., din satul Kelaki, în Lemesou. Aveam numărul lui de telefon şi am încercat, timp de mai multe

zile, să stabilesc o întâlnire cu el. Din păcate, la telefon nu răspundea nimeni. Atunci am telefonat la Mitropolia de Lemesou, ca să aflu ce se întâmplă cu părintele A. Mi-au spus că părintele este internat la o clinică, să facă o operaţie la ochi. L-am rugat pe secretar să îmi recomande alt bun duhovnic şi mi-a recomandat pe părintele P., preot şi duhovnic la Biserica Sfântului Gheorghe Frangus.

Ne-am dus acolo. Este un duhovnic deosebit. Ne-a spovedit şi ne-a spus că este o mare încercare, dar care va trece curând cu ajutorul lui Dumnezeu. Trebuie doar să continuăm să avem credinţă. înainte să plecăm, ne-a mai spus:

Îl voi însemna în chipul crucii pe A. şi cu o părticică din moaştele Sfântului Luca, Arhiepiscopul Crimeii, unica părticică ce există în Cipru.

Nu vă puteţi închipui bucuria noastră şi emoţia pe care am simţit-o, de vreme ce Sfântul Luca ne condusese paşii spre părintele P. şi spre singura părticică din moaştele lui care există în Cipru. Ne-a însemnat în cruce cu moaştele şi ne-a dat şi două bucăţele de vată trecute peste moaşte: cu una să îl însemnăm în cruce pe A., iar pe cealaltă să o aibă sub perna lui, lucru care se întâmplă până azi.

La Londra am început şi am terminat cu multă smerenie cartea despre Sfântul Luca. Am plâns foarte mult aflând chinurile, greutăţile prin care a trecut şi m-am minunat de credinţa lui fermă. Eram convinsă că Sfântul Luca, împreună cu toţi sfinţii, vor face o minune pentru copilul nostru.

Părinte, v-am dat telefon şi v-am rugat să faceţi un Paraclis pentru A., către Sfântul Luca. V-am telefonat pe 13 februarie 2006, cu o zi înainte să mergem la doctor. Mi-aţi dat atâta putere şi nădejde când mi-aţi spus că Sfântul Luca a mai vindecat şi alţi doi copii care aveau aceeaşi boală! Mi-aţi cerut să vă dau telefon şi să vă spun rezultatele de la doctor.

În ajunul consultaţiei, în rugăciunile mele i-am rugat pe sfinţii noştri să ne dea

un semn că vom avea rezultate bune pentru copilul nostru. Pe când dormeam, la ora 3.45 dimineaţa, a sunat telefonul de trei ori şi, până să mă scol să răspund, s-a oprit. Singurul lucru pe care l-am făcut a fost să văd ce oră era. Dimineaţa i-am spus lui A. să se uite la sistemul de recunoaştere a apelului, ca să vedem cine ne-a telefonat, dar nu se înregistrase apelul. Ştiam că era semnul pe care l-am cerut de la sfinţii noştri.

V-am dat telefon pe 15 februarie 2006 şi v-am spus cu mare bucurie că Sfântul Luca şi ceilalţi sfinţi au făcut minunea, pentru că doctorul ne-a spus că este un flegmon al nervului optic şi deci nu există scleroză în plăci. Ne-a mai spus şi că problema o va rezolva însuşi organismul lui A. Următoarea consultaţie a fost programată peste şase luni. A., cu ajutorul lui Dumnezeu, al Maicii Domnului, al sfinţilor noştri, este bine şi sunt sigură că la următoarea consultaţie totul va fi bine.

V-am obosit, dar, aşa cum v-am promis, am scris spre slava Sfântului Luca şi a tuturor sfinţilor noştri şi pentru întărirea credinţei altor creştini, pe care, cu harul lor, sfinţii îi vor vindeca.

Vă mulţumesc că sunteţi lângă noi în momentele dificile. Dumnezeu să vă poarte de grijă!

M. P., Larnaka, Cipru

25. Sfântul a fost acolo

Plină de recunoştinţă vă scriu această scrisoare, pentru a o publica în cartea cu minunile Sfântului Luca doctorul, şi vreau ca toţi să afle că au fost auzite şi rugăciunile mele.

Locuim în insula Rhodos. Pe 22 octombrie 2006 (era duminică), pe la 6-7 dimineaţa, fiica mea M. a avut un accident, circulând cu maşina ei în oraşul Rhodos. Nu ştim cum s-a întâmplat, iar ea nu îşi aminteşte nimic despre cum s-a petrecut accidentul, dar a ieşit de pe carosabil şi s-a lovit de un copac. Pedalele maşinii i-au secţionat foarte urât ambele picioare. S-a lovit rău la cap şi la faţă şi a avut leziuni multiple la maxilar.

Au transportat-o la spitalul din Rhodos şi au dus-o imediat în sala de operaţie, pentru a-i opri hemoragia. Doctorii spuneau că nu prea are şanse să trăiască. Eu nu ştiam nimic, pentru că eram la biserică şi nu mă găseau la telefon.

Pe la ora 9 dimineaţa a venit maşina poliţiei şi m-a dus la spital. Între timp, tatăl ei şi comandantul ei (pentru că fiica mea este poliţistă) au anunţat EKAV şi cu un avion militar am transferat-o la ora 13:45 la Spitalul Militar nr. 401. Fiica mea a fost foarte norocoasă că au trimis-o la acest spital care are doctori excepţionali.

De îndată ce am ajuns, a fost operată (timp de opt ore). Eu am stat lângă Secţia de Terapie Intensivă, pentru că a fost în comă indusă timp de nouă zile, până când doctorii s-au hotărât ce să facă cu faţa ei. Trebuie să vă spun că, înainte cu două zile de accident, văzusem la postul de televiziune al Bisericii -0APPI că va fi adusă pentru închinare în Rhodos o părticică din inima Sfântului Luca şi, pentru că voiam mult să mă duc să mă închin, primul lucru care mi-a venit în minte a fost să consider aceasta ca un semn şi să mă rog Sfântului Luca, pe care până atunci nu îl cunoscusem.

Aşadar, am rugat-o pe o cunoştinţă de-a mea să îmi aducă şi mie o carte despre viaţa sfântului şi icoana lui. Cu cartea în braţe, lângă Secţia de Terapie Intensivă, mă rugam Sfântului Luca. Îi ascultam pe doctori care îmi dădeau cele mai rele veşti, că fiica mea cu greu va putea merge, că îi va paraliza talpa piciorului stâng, că se temeau de apariţia unei infecţii şi multe altele. Eu însă credeam înăuntrul meu că Sfântul Luca va dezminţi astfel de veşti. După 10 zile fiica mea a fost operată şi la faţă: un succes deplin şi la această operaţie grea. în ziua următoare au scos-o de la reanimare şi au dus-o în camera 541.

Într-o seară, în timp ce M. dormea, eu ţineam cartea în braţe şi plângeam. Îl rugam pe Sfântul Luca şi pe Maica Domnului să îmi arate un semn că picioarele ei se vor vindeca. Cu toate că picioarele ei erau în atele de ghips de 5-6 kg fiecare, a început să şi le mişte în dreapta şi în stânga, să mişte şi degetele de la picioare, ca şi cum nişte mâini le atingeau, în vreme ce fiica mea dormea sub influenţa medicamentelor. Ceea ce am trăit atunci nu o să uit niciodată. Era evident că Sfântul Luca era acolo, pentru că mişcările pe care le făceau picioarele ei erau cele pe care le fac doctorii când consultă un pacient. De una singură, M. nu putea să facă aceste mişcări.

Acum M. este bine. După două luni petrecute în spital, am venit acasă. M. a purtat nişte atele speciale până la genunchi, ca să poată să stea în picioare, şi se sprijinea în cârje. După o lună ne-am dus din nou la Atena, la spital. Doctorul i-a scos atelele, spunând că este o minune. După încă o lună a abandonat şi cârjele. A mai trecut încă o lună, timp în care a mers cu ajutorul unui baston. Acum, după 10 luni, ea merge normal.

Îi mulţumesc Sfântului Luca doctorul, care a venit în viaţa mea pe neaşteptate şi nu va pleca din inima mea niciodată. Îi voi fi recunoscătoare şi voi slăvi întotdeauna numele lui Dumnezeu şi harul Lui.

K. V., Rhodos

26. Minunea prin intermediul pedagogiei

Iisus Hristos, de fiecare dată când îşi arăta puterea Sa asupra rânduielii fizice a lucrurilor, adică de fiecare dată când făcea o minune, avea grijă să asocieze această minune cu o învăţătură care, tocmai pentru că era legată de o impresie puternică provocată în acelaşi timp asupra vieţii sufleteşti a oamenilor, rămânea de neuitat în memoria martorilor oculari ai evenimentului minunat; dar tocmai de aceea şi fascinează de-a lungul secolelor şi oferă puterea de reconstituire cea mai mare a evenimentelor şi face apel la psihicul oamenilor din toate epocile. Minunea este, înainte de toate, un mijloc pedagogic din mii de motive, dar şi pentru că, în fiecare situaţie, subliniază, face mai concretă, mai clară învăţătura dumnezeiască.

Monahia Evodia, Icoana Maicii Domnului Izvorul Tămăduirii

(Despre semne şi minuni)

27. M-a vizitat în aceeaşi seară

Îi mulţumesc lui Dumnezeu că m-a învrednicit şi pe mine, păcătoasa roaba Lui, E., să vin să mă închin Sfântului Luca doctorul din Rusia, la Mănăstirea Sagmata. Vreau să vă povestesc minunea pe care a făcut-o Sfântul Luca cu mine, păcătoasa.

M-am îmbolnăvit grav, având drept simptom principal o tuse puternică, şi m-am dus la doctor, pentru că tusea era persistentă şi nu se mai oprea. Doctorul mi-a recomandat la început să fac o radiografie simplă, în care s-a constatat că aveam doar o bronşită. Tusea însă nu se oprea nici după injecţiile pe care mi le-a recomandat doctorul. Atunci mi-a spus să fac o tomografie toracică, prin care s-a constatat prezenţa unor noduli inflamaţi în plămâni şi inflamarea lobului stâng al unuia.

Am apelat la duhovnicul meu şi i-am spus problema mea. El mi-a recomandat să mă închin icoanei Sfântului Luca, care se află în Biserica Sfântului Grigorie din cartierul Gardikios, din (oraşul) Trikala. Până în acel moment nu ştiam nimic despre viaţa Sfântului Luca, nici despre minunile lui. După ce m-am închinat lui, sfântul m-a vizitat în aceeaşi seară, provocându-mi amorţirea întregului trup. În ziua următoare, în care trebuia să mai fac o tomografie, spre uimirea doctorului şi spre slava Sfântului Luca şi a Dumnezeului Treimic, s-a constatat că nu mai exista nici cea mai mică urmă de noduli.

Le mulţumesc lui Dumnezeu şi Sfântului Luca, pentru că m-au vindecat.

E. G., Trikala

28. Liniştea a revenit în casa noastră

Pe Sfântul Luca doctorul l-am cunoscut eu şi soţul meu citind cartea cu biografia lui, recomandată de duhovnicul nostru, G. K., preot slujitor al Paraclisului Spitalului Erikos Dinan.

A fost voia lui Dumnezeu să-l cunoaştem pe Arhiepiscopul Luca în perioada spitalizării soţului meu, Kiriakos, la Spitalul Evanghelismos (Buna Vestire), în secţia de transplant de măduvă osoasă. Kiriakos s-a îmbolnăvit în anul 2000 de leucemie. în anul 2006, pe când eram gravidă cu primul nostru copil, boala a recidivat şi a fost nevoie să i se facă transplant de măduvă. Din păcate, la început, transplantul nu a avut rezultatele aşteptate şi doctorii ne-au cerut să îl repetăm după trei luni. În toată această perioadă, soţul meu a fost ţinut în viaţă cu transfuzii de sânge.

Între timp am născut şi pediatrul a observat că fetiţa noastră, unicul nostru copil, nebotezată încă, are microcefalie [anomalie caracterizată prin craniu cu dimensiuni inferioare datelor antropometrice corespunzătoare vârstei, datorită sinostozei premature a suturilor craniene]. A consultat-o şi neurologul de copii, care ne-a cerut să aprobăm imediat o operaţie pentru lărgirea fontanelelor. Ne-a informat că, odată cu creşterea pruncului, encefalul va fi apăsat de craniu, având drept consecinţe probleme mentale şi de mişcare ale copilului.

Înţelegeţi că starea noastră sufletească era cel puţin tragică. Ne rugam continuu Domnului Iisus Hristos.

Duhovnicul nostru a venit la noi acasă şi a săvârşit un Sfânt Maslu. A adus cu el şi o mănuşă, binecuvântată (prin atingere) de moaştele Sfântului Luca. Emoţia noastră a fost foarte mare. I-am rugat pe Domnul, pe Preasfânta Născătoare de Dumnezeu, pe

Sfântul Ioan Botezătorul şi pe Sfântul Luca să ne miluiască. Pe căpşorul micuţei noastre fetiţe preotul a pus mănuşa, apoi a pus-o şi pe capul soţului meu.

Duminica următoare urma să o botezăm pe fiica noastră cu numele Mariaioana. Toţi eram pregătiţi pentru operaţia de joi. însă Multmilostivul Domn nu ne părăsise. Marţi am consultat şi un alt neurolog de copii, care a considerat că operaţia nu era necesară. Am mers şi la alţi doctori care, după ce s-au sfătuit între ei, au hotărât să nu fie operată fetiţa şi ne-au asigurat de dezvoltarea ei neurologică normală. Prima minune avusese loc.

În aceeaşi perioadă, soţul meu a făcut analize de sânge, care au arătat că transplantul începea să dea roade. Indicii sanguini urcaseră. Al doilea transplant a fost deci anulat. A doua minune, numai la o săptămână după Sfântul Maslu şi după binecuvântarea Sfântului Luca!

De atunci au trecut patru luni. Micuţa Maria-Ioana creşte normal şi sănătatea soţului meu s-a ameliorat. Liniştea a revenit în casa noastră.

Le mulţumesc Domnului Iisus Hristos, Preasfintei Născătoare de Dumnezeu şi Sfântului Luca pentru vindecarea copilului şi a soţului meu. Sper că Sfântul Luca va mijloci întotdeauna înaintea Domnului şi va vindeca sufletele şi trupurile păcătoşilor robi ai Domnului.

D. D., Atena

29. Te voi face bine

Când fiul nostru, I., era de 5 ani, a fost internat la Spitalul de copii Sfânta Sofia, după un mic traumatism la mâna dreaptă, care s-a complicat cu o infecţie stafilococică extinsă. Avea mici erupţii pe tot corpul şi nu putea să meargă. Analizele au confirmat existenţa stafilococului. Doi profesori universitari au fost de acord ca dimineaţa, la ora 9, să aibă loc operaţia pentru osteomielită şi să fie curăţată mâna. în paralel i-a fost administrat antibiotic pentru combaterea stafilococului.

A avut loc operaţia pentru noi una simplă, pentru cei care cunosc medicină însă este una grea. Era duminica Pogorârii Sfântului Duh, 19 iunie 2005. Ziua a trecut cu îngrijorare, căci doctorul ne-a informat că era vorba de septicemie, ne-a dat denumirea medicală, ca să nu ne sperie.

Erupţiile s-au extins peste tot corpul, ca la vărsatul de vânt. Doctorii nu ştiau ce să mai facă. Îi dădeau un antibiotic după altul, se hrănea doar cu perfuziile.

A doua zi, 20 iunie, era sărbătoarea Pogorârii Sfântului Duh [a doua zi de Rusalii este numită la noi, la români, sărbătoarea Sfintei Treimi, dar în tradiţia ortodoxă ea se numeşte a Sfântului Duh]. La prânz a venit sora mea împreună cu o prietenă a ei şi au pus pe perna micuţului o icoană a Sfântului Luca doctorul (până în acel moment era un sfânt necunoscut nouă) şi o icoană a Maicii Domnului de la Ierusalim, împreună cu cartea despre viaţa Sfântului Luca. Copilul era în aceeaşi stare, fără poftă de mâncare, cu toate antibioticele luate.

La ora 13:20 copilul m-a întrebat:

mamă, de ce se mişcă patul? Nu vreau să mă dau jos!

Apoi a leşinat iar. Ochişorii lui erau întredeschişi; li se vedea doar albul

ochilor.

La ora 13:30 copilul se ridică din pat, se întoarse spre mine şi îmi spuse:

mamă, mi-e foame!

În aceeaşi zi, la ora 17, în timpul vizitei doctorului de gardă, s-a constatat o ameliorare considerabilă a bolii. Am rămas în spital 40 de zile, timp în care au apărut diferite complicaţii (insuficienţă renală acută şi pneumonie) şi neîncetat am citit diferite cărţi religioase, precum cartea despre viaţa Sfântului Luca.

Văzând icoana Sfântului Luca, micuţul I. s-a întors spre noi şi ne-a spus:

eu pe sfântul acesta l-am văzut în somn şi mi-a spus: „O să te fac bine şi tu o să devii un copil bun!”.

Slăvind pe Dumnezeu şi mulţumind Sfântului Luca, am plecat din spital cu micuţul I. Însănătoşit, cu toată gravitatea stării lui dinainte.

S., Edipsos

30. Sunt şi doctor

Aş vrea şi eu să scriu câteva cuvinte despre o minune, despre ajutorul Sfântului Luca dat fiului meu şi familiei mele.

Pe când fiul meu avea doi ani, având puternice dureri abdominale, l-am dus la spital, dar nu i-au găsit nimic. La ora 1 noaptea, ducându-l din nou la spital, am găsit cu totul întâmplător un doctor, parcă trimis de Dumnezeu, care i-a făcut o serie de analize şi am descoperit că băiatul avea o malformaţie congenitală, un rinichi aşezat în zona intestinului şi aproape de organele genitale. Până să hotărască doctorii ce este de făcut, vă închipuiţi cum am trăit. Trebuia să fie operat. Doctorii nu îşi asumau răspunderea, pentru că băiatul era mic. în final, cu ajutorul bunului doctor care venise acasă la noi şi care era un om cu frică de Dumnezeu, am găsit pe cel mai bun chirurg urolog din Grecia, după cum a rezultat din părerile doctorilor.

Când am făcut tomografia, doctorul ne-a spus că împreună cu rinichiul respectiv trebuia extirpată şi o bucată mică din intestinul copilului, pentru că rinichiul crescuse şi se sudase acolo.

În zilele acelea o cunoştinţă de-a mea mi-a dat să citesc viaţa Sfântului Luca. Citind şi văzând ce a făcut şi prin ce a trecut, l-am rugat cu credinţă şi i-am cerut: „De vreme ce eşti doctor, vindecă-l pe copilul meu! Nu te-am cunoscut, sfinte al meu, de atâta vreme, însă tu poţi să-l vindeci!”.

În seara următoare am visat că am trecut pe la o biserică împreună cu soţul şi cu fiul meu. Era închisă şi voiam să plecăm. însă în acel moment a apărut un paraclisier şi ne-a spus:

eu o să vă deschid biserica, nu plecaţi!

Am intrat înăuntru şi era întuneric. I-am sugerat soţului meu să ne închinăm şi să plecăm. însă în acea clipă iese prin uşile împărăteşti un părinte, care ţinea în mâini, întins orizontal, un epitrahil de culoare argintie, care strălucea, având pe el nestemate strălucitoare. L-a pus pe capul copilului, şi-a pus mâinile lui deasupra, în semnul crucii, şi l-a binecuvântat. Atunci l-am întrebat:

părinte, sunteţi preot la această biserică?

El mi-a răspuns:

nu sunt numai preot, sunt şi doctor!

Când m-am trezit, bucuria mea era de nedescris. Eram sigură că fusese Sfântul Luca, pe care îl chemasem în rugăciune. Copilul meu era pe mâini bune, în mâinile lui. El l-a operat.

După ce a avut loc operaţia, ne-a chemat doctorul şi ne-a spus:

una ne aşteptam şi alta am găsit. Rinichiul copilului nu numai că nu era lipit de intestin, dar era chiar la distanţă.

Doctorul ne-a spus că peste patru luni trebuie să facem din nou o tomografie. Am făcut-o. După aceea, într-o dimineaţă, pe când eram în starea dintre somn şi veghe, am auzit o voce care mi-a spus aşa:

să duci tomografiile copilului la Mănăstirea Sagmata!

Într-adevăr, am mers toţi acolo, am luat tomografiile cu noi şi ne-am închinat moaştelor Sfântului Luca.

Copilul meu se simte foarte bine, slavă lui Dumnezeu şi Sfântului Luca! L-am sfătuit ca întotdeauna să îl aibă drept ocrotitor şi ajutor pe Sfântul Luca, cel care l-a vindecat.

Îl iubesc pe Sfântul Luca, am evlavie la el, îi mulţumesc şi mă rog să dea

sănătate lumii.

F. T., Ilion

31. Sfântul te vindecă

Vreau şi eu, prin această scrisoare, să îi mulţumesc Sfântului Luca, doctorul arhiepiscop, pentru minunea pe care a făcut-o şi cu mine, nevrednica, printre atâtea alte minuni pe care le-a făcut.

În ultimii şase ani, am făcut 16 operaţii. Sufeream de mielopatie (boală la nivelul măduvei spinării). Aveam dureri mari şi nu mai puteam să merg. Mi-am purtat crucea cu multă răbdare, ştiind că această boală este modul în care Dumnezeu mă cercetează, cu scopul de a fi iertată pentru multele păcate pe care le-am făcut.

În urmă cu cinci săptămâni, la aceste dureri s-au adăugat şi altele, sfâşietoare, viaţa fiindu-mi pusă în pericol. M-am trezit într-o dimineaţă că mi se umflase toată faţa. Aveam o supuraţie la nivelul maxilarului superior, care cuprindea întreg obrazul drept şi ajungea până la ochi. Îmi suflam nasul şi chiar şi pe acolo curgea puroi.

Am mers la Spitalul Hipocrate şi doctorul mi-a spus că trebuie eliminat mai întâi puroiul. Aşa s-a şi întâmplat. Mi-au incizat gingiile, mi-au pus drene, şi puroiul împreună cu sângele mi se scurgeau în gură. Aveam dureri mari, nu mai puteam să suport. Situaţia se înrăutăţea. Puroiul nu ieşea tot.

Până într-o dimineaţă, în 2 aprilie 2008, când soţul meu, la îndemnul unui om care e foarte aproape de Dumnezeu, mi-a spus:

vom merge la Mănăstirea Sagmata, unde se află moaştele Sfântului Luca doctorul. Acolo te vei face bine.

Într-adevăr, am plecat cu multă credinţă spre mănăstire. Când am ajuns, monahul care era acolo m-a aşezat cu faţa peste racla cu moaştele Sfântului Luca şi timp de aproape 25 de minute a făcut rugăciune către Sfântul Luca, l-a rugat să mă facă bine şi a cântat troparul lui. M-a însemnat apoi în chipul crucii cu ulei de la sfântul. I-am mulţumit şi am plecat.

Timp de două ore am avut mari dureri, ca şi cum avea loc o operaţie în gura mea. Soţul meu îmi spunea:

Nu te nelinişti, acum sfântul te vindecă! Într-adevăr, pe la ora 17:00 faţa mi se dezumflase total. Puroiul nu mai curgea. Durerile au încetat, ca şi cum nu aş fi avut nimic. A căzut şi drena pe care mi-o pusese doctorul ca să colecteze puroiul. A doua zi a căzut şi cealaltă sutură.

Am mers la doctor a doua zi şi mi-a spus că nu mai am nimic. Mă vindecasem. Mare e harul sfântului, îi sunt recunoscătoare din adâncul inimii!

P. V., Atena

32. Sfântul Luca a dat această soluţie

Mă numesc P.S. şi locuiesc în Alexandroupoli. Simt nevoia să vă scriu minunea pe care mi-a făcut-o Sfântul Luca, Arhiepiscopul Crimeii. Anul trecut, cu totul pe neaşteptate, am suferit o hemoragie cerebrală gravă. Doctorii nu îmi dădeau mari şanse de viaţă, pentru că era o hemoragie de gradul al 4-lea.

Soţia mea şi cei doi fii, după cum mi-au spus mai târziu, nu şi-au pierdut nădejdea. Şi-au pus speranţele în Hristos şi au apelat la sfinţii noştri şi mai ales la Sfântul Luca al Crimeii, chirurgul neîntrecut în timpul vieţii şi sfântul făcător de minuni după aceea. A doua zi au făcut Paraclisul Sfântului Luca, au luat de la Biserica Sfintei Kiriaki din Alexandroupoli, unde este cinstit şi Sfântul Luca, cărticica cu Paraclisul şi ulei din candela lui şi au plecat de acolo cu nădejde neclintită.

După o primă operaţie, am fost dus la Reanimare în comă. Soţia şi copiii mei, care veneau în fiecare zi la mine, mă ungeau în semnul crucii cu untdelemn de la Sfântul Luca şi rosteau troparul lui tot timpul.

Zilele treceau fără o ameliorare vizibilă, dar şi fără semne de agravare sau de moarte iminentă. Ca să nu mă lungesc cu vorba, când am ieşit de la Reanimare şi am fost dus în salon, s-a considerat necesar de către neurochirurgul meu să-mi pună o „valvă” în creier. Comunicarea mea însă cu cei din jur nu era cea dorită. Nu recunoşteam aproape pe nimeni dintre rudele mele apropiate, nici locul unde mă aflam.

Soţia şi copiii mei continuau să creadă în Sfântul nostru Luca, făcătorul de minuni. Nu au încetat să îl roage să mijlocească la Dumnezeu pentru deplina mea vindecare. în această perioadă eu nu recunoşteam aproape pe nimeni, după cum mi-au spus ei mai apoi, însă făceam de trei ori semnul crucii, la intervale regulate. Când mă

întreba soţia mea de ce îmi fac cruce, îi răspundeam că îl vedeam pe Sfântul Luca, aşa cum e în icoana lui, şi că se afla tot timpul împreună cu Sfântul Nectarie pe o pajişte, pe o coastă de munte din Kavala.

Fiul meu a transmis acest lucru şi doctorului nostru, iar minunea s-a petrecut. S-a decis să aibă loc o nouă operaţie pentru înlocuirea primei „valve” şi după aceasta eu am început să-mi recunosc rudele. Această soluţie a fost dată de Sfântul Luca pentru problema mea.

În prezent comunic perfect, mă simt foarte bine şi vă scriu minunea aceasta spre slava lui Dumnezeu şi a Sfântului Luca al Crimeii, făcătorul de minuni.

Toată viaţa îi voi mulţumi din adâncul sufletului.

P. S., Alexandroupoli

33. E prima dată când am făcut o operaţie aşa de uşoară

Mă numesc H.P., am 46 de ani şi locuiesc în nordul Greciei. în anul 2004 am fost operat de tumoare pe creier. După trei ani şi jumătate tumoarea a reapărut. Am fost consultat de mulţi doctori, dar nici unul nu a acceptat să mă opereze. Eram nu numai foarte îngrijorat, ci chiar disperat. În final s-a găsit un doctor care a hotărât să îndrăznească să facă această operaţie dificilă.

Rudele mele îmi spuneau să mă duc să mă închin Sfântului Luca, fost doctor, care m-ar putea ajuta, aşa cum a ajutat şi pe alţii. M-am hotărât şi m-am dus să mă închin şi să mă rog în oraşul G., unde exista o biserică a Sfântului Luca. Acolo am cunoscut un preot smerit, adică pe părintele K. El mi-a dat putere şi curaj şi a făcut Paraclisul Sfântului Luca pentru mine. M-am spovedit, m-am împărtăşit şi m-am dus să fiu operat.

Într-o noapte, l-am visat pe Sfântul Efrem, care mi-a spus să nu îmi fac griji, că totul va fi bine.

Pe 13 martie 2007, am fost operat. Cu toate că eram anesteziat, îi vedeam pe doctorii care mă operau şi împreună cu ei i-am văzut şi pe Sfântul Luca şi pe Sfântul Efrem. Sfântul Luca mă opera purtând nişte ochelari mici rotunzi şi ţinea în mână un bisturiu vechi, iar Sfântul Efrem mă ţinea de mână, spunându-mi să nu mă tem, şi în acelaşi timp cu mâna lui stângă arunca nişte raze strălucitoare spre capul meu. Când s-a terminat operaţia şi m-au dus la Secţia de Terapie Intensivă, a apărut din nou înaintea mea Sfântul Luca şi mi-a spus:

am fost şi eu acolo, în sala de operaţie!

I-am răspuns:

ştiu asta!

Ieşind din sala de operaţie, l-am auzit pe chirurgul care m-a operat spunând:

e prima dată când am făcut o operaţie aşa de uşoară.

Vreau să subliniez că nu ştiam nimic despre cei doi sfinţi (Luca şi Efrem). De atunci ei au devenit îngerii mei păzitori.

P. H., Kavala

34. L-am găsit pe sfântul meu ocrotitor

Două luni de internare în spital au fost îndeajuns pentru a-mi reconsidera viaţa plină de stres. Două luni marcate de o durere omenească aşa cum nu mai trăisem vreodată în cei 23 de ani ai mei de viaţă.

Vedeam simptomele: învineţiri ale pielii, mici pete purpurii, hematoame interne la picioare. Mi s-a spus diagnosticul: trombocitopenie (număr scăzut de trombocite în sânge) de tip periferic. Am vrut să văd de unde provenea. Doctorii mi-au explicat că trombocitele mele scăzuseră la minim şi eram în pericol de moarte în orice clipă. Chiar şi cea mai mică rană, din cauza lipsei trombocitelor, nu ar fi putut să se închidă, sângele neputându-se coagula. Eram cu toţii îngrijoraţi, chiar şi doctorii. Am fost supusă unor analize, pe baza cărora, slavă lui Dumnezeu, am exclus în primă fază posibilitatea existenţei cancerului.

În atmosfera apăsătoare din secţia de hematologie a spitalului, trebuia să rămân calmă, să mă lupt să nu fiu influenţată de cele ce se petreceau în jurul meu şi să nu pun semn de egalitate între situaţia mea şi cea a oamenilor de lângă mine, care aveau leucemie sau alte forme de cancer. Am aşteptat cu multă nerăbdare să îşi facă efectul medicamentele pe care mi le administrau doctorii zilnic, medicamente foarte puternice, pe care am ajuns să le iau în doză maximă, pentru că nu se observa nici un rezultat.

Atunci nu credeam, din motive lesne de înţeles, cât de gravă era situaţia şi cât de mult era în pericol viaţa mea în fiecare zi. Doctorii, neliniştiţi, după o lună şi jumătate de încercări de tratament neîncununate de succes, ştiau că în orice moment ar fi putut avea loc o hemoragie internă. Lucrul de care se temeau însă ei cel mai mult şi ceea ce îi menţinea într-o stare de alarmă permanentă era pericolul unei comoţii cerebrale.

Neliniştea doctorilor nu a mai putut fi ascunsă la un moment dat. Îl rugam pe Dumnezeu să mă ajute, să facă să înceteze această tatonare. Numai El putea să mă sprijine. Mă simţeam cu totul nesigură, pierdută, văzându-i pe doctori cum se pregătesc pentru o operaţie de scoatere a splinei, de a cărei eficacitate nu erau însă deloc siguri.

În această situaţie grea, părintele meu duhovnic, trimis de Dumnezeu, mi-a vorbit despre Sfântul Luca, de faptul că internarea mea în spital a avut loc pe 11 iunie 2004, în ziua de pomenire a sfântului. Tocmai îmi găsisem sfântul ocrotitor. Mi-a adus icoana lui şi o părticică din sfintele lui moaşte. L-am rugat fierbinte pe sfânt, eu şi întreaga mea familie, să ne ajute.

Neliniştiţi, ne pregăteam pentru operaţia recomandată, care era de o eficienţă îndoielnică. Dumnezeu, cu rugăciunile Sfântului Luca, l-a luminat pe doctorul care mă îngrijea ca, înainte să aibă loc operaţia, să încerce un medicament foarte scump, despre care însă ştia că la nivel mondial vindecase numai trei bolnavi americani, în vârstă de 77, 74 şi 71 de ani, care avuseseră o boală similară.

Minunea s-a petrecut! Deşi şansele ca acel medicament să mărească numărul

de trombocite erau foarte mici, aproape inexistente, medicamentul a avut efect. Mai corect spus, sfântul meu ocrotitor a făcut această minune. în câteva zile, trombocitele s-au înmulţit în mod satisfăcător şi eu am ieşit din spital pe 6 august.

Repede mi-am revenit la normal, evitând operaţia şi încredinţându-mă de cât de mari sunt puterea şi iubirea lui Dumnezeu pentru noi, oamenii.

K. G., Tesalonic

35. Moaştele cele pline de har ale sfinţilor

Dacă cineva va merge în Muntele Athos sau la vreo mănăstire veche bizantină, va vedea că biserica centrală (katolikonul) a mănăstirii este de obicei vopsită în culoarea roşie. Şi, dacă îi va întreba pe monahi de ce, îi vor spune că această culoare roşie simbolizează sângele lui Hristos şi al martirilor. E o mărturie că Biserica noastră nu s-a extins cu ajutorul armelor, al violenţei, al puterii, ci cu sângele lui Hristos şi al martirilor. De aceea mormintele primilor martiri sunt în acelaşi timp şi cele mai vechi altare. Pe mormintele martirilor săvârşeau primii creştini Dumnezeiasca Euharistie. Mai târziu, acolo s-au construit biserici. Şi, până astăzi, slujba de sfinţire a unei biserici se face prin aşezarea de moaşte de martiri sub Sfânta Masă. Astfel, credinţa noastră ortodoxă se află în legătură strânsă cu moaştele sfinţilor.

Una dintre cele mai mari comori pe care le avem ca popor ortodox o reprezintă moaştele sfinţilor. Nu există eparhie, oraş, insulă, sat şi biserică sau mănăstire care să nu aibă moaşte de sfinţi. Dacă cineva vizitează mănăstirile din Sfântul Munte sau din altă parte, va constata că cea mai mare amabilitate de care va avea parte va fi aceea că monahii îi vor oferi spre închinare sfinte moaşte. Prezenţa harului lui Dumnezeu în sfintele moaşte se vădeşte în multe feluri: uneori, prin aceea că ele sunt nestricăcioase, alteori prin mireasmă, alteori prin facerea de minuni, şi acestea le simt cei care au credinţă şi simţuri duhovniceşti curate.

Sfântul Grigorie Palama scrie că trupurile sfinţilor, prin sălăşluirea în ele a harului necreat, devin mădulare ale Trupului lui Hristos şi biserici ale Preasfântului Duh. După mutarea sfinţilor la cele veşnice, în pofida despărţirii sufletului de trup, harul lui Dumnezeu nu s-a despărţit de ei, ci a rămas în trupurile lor şi astfel au în ele dovada evidentă a harului lui Dumnezeu locuind în ele. Sfântul Ioan Gură de Aur spune că demonii, care sunt adevăraţi tâlhari, când văd trupurile martirilor, imediat fug de acolo.

Nu numai sfintele moaşte ale sfinţilor, ci şi îmbrăcămintea sau obiectele lor personale sunt sfinţite. Aşa cum am văzut, la început, harul lui Dumnezeu, prin umbra Sfântului Apostol Petru, precum şi prin ştergarele apostolilor, făcea minuni. Mai târziu, Dumnezeu a săvârşit minuni prin îmbrăcămintea sfinţilor, prin pământ de la mormântul lor, prin obiectele lor personale. Se sfinţeşte tot locul unde se află sfintele moaşte ale sfinţilor. Sfântul Vasile cel Mare accentuează faptul că moaştele sfinţilor sfinţesc locul, dar şi pe cei ce locuiesc acolo. Sfântul Ioan Gură de Aur spune că şi praful care este pe sfintele moaşte este sfinţit şi face minuni, iar alt sfânt ne spune că şi aerul care e deasupra sfintelor moaşte este sfinţit. Aceste sfinte moaşte sunt mai valoroase decât toate comorile din lume.

Foarte frumos observă Sfântul Ioan Gură de Aur că:

„Ceea ce nu se poate spune despre bogăţie şi aur, aceea însă se poate afirma

despre moaştele martirilor. Aurul nu a putut niciodată să vindece de vreo boală, nici să scape de moarte, însă oasele martirilor pe amândouă acestea le-au făcut”.

Aşadar, oriunde sunt păstrate sfinte moaşte, există şi o binecuvântare specială a lui Dumnezeu. Credinciosul, apropiindu-se de moaştele sfinţilor, simte gustul Raiului. Se interiorizează şi e îndemnat să-l cunoască mai bine pe sfânt, să cerceteze viaţa lui, să ia exemplu de la el şi să îl aibă ca model al vieţii lui.

36. Eu locuiesc aici. Îmi place mult aici...

După naşterea celui de-al doilea copil al nostru, în anul 2003, mi-au apărut nişte leziuni în uter, care l-au îngrijorat pe medicul meu. A fost nevoie atunci de o mică operaţie, ca să fie vindecate. La operaţie mi s-a luat probă pentru biopsie, al cărei rezultat urma să vină după câteva zile. Părinţii noştri şi noi ne temeam foarte tare.

La noi acasă aveam o părticică din inima Sfântului Luca. în ziua când a avut loc operaţia, a venit la noi soacra mea, care nu ştia că noi aveam această binecuvântare a Sfântului Luca. Ne-a spus atunci că a avut un vis ciudat, pe care nu putea să îl explice. Visase că venise la noi acasă şi că a văzut ieşind din camera noastră un doctor înalt, blond, care părea a fi de origine străină. Soacra mea i-a spus să se aşeze şi l-a întrebat nerăbdătoare:

doctore, ce se întâmplă cu K.? Ce are?

El a răspuns:

nu are nimic. O să se facă bine.

L-a întrebat din nou:

doctore, cum aţi intrat înăuntru? Cine v-a deschis uşa?

Iar el a răspuns:

Eu locuiesc aici. îmi place mult aici.

Ne rugaserăm, eu şi soţul meu, foarte mult Sfântului Luca şi am fost cutremurată când am auzit toate acestea. I-am spus soacrei mele despre sfânt şi despre marea binecuvântare pe care o avem în casa noastră. Pe atunci citeam şi cartea despre viaţa Sfântului Luca. Când am terminat-o, a venit şi rezultatul biopsiei, care era negativ.

Îi mulţumesc Sfântului Luca pentru intervenţia sa minunată.

K. L., Atena

37. Doctorul care m-a vizitat a fost Sfântul Luca

În urmă cu şase ani am fost foarte grav bolnavă şi eram pe punctul de a muri.

Nu mă primeau la spitale, pentru că se considera că nu mai am nici o şansă. În ziua aceea, rudele mele au hotărât să mai încerce o dată la Spitalul Sotiria, spunându-mi:

hai să mai facem o ultimă încercare! O să îi rugăm să te primească.

În final m-au primit. Am suferit un stop cardiac şi, pe când stăteam eu aşa, ca moartă, cu ochii închişi, a apărut în faţa mea un doctor înalt, cu haine albe, care m-a privit intens mai multă vreme. Apoi am deschis ochii şi am continuat să îl văd pe doctorul care mă privea. Ceea ce m-a impresionat foarte mult erau ochii lui. Erau adânci şi privirea lui m-a pătruns până în suflet. Am simţit că m-a ajutat. Într-adevăr, după aceasta mi-am revenit. M-am vindecat de boala pe care o aveam. Eu voiam însă să îl găsesc pe doctor. Rudele mele îmi spuneau:

oare este doctorul cutare? Poate e altul, cunoscut?

nu! am răspuns. A venit pentru prima dată aici.

A trecut ceva vreme. M-am întors acasă. Într-o zi a venit la noi un preot şi mi-a adus cartea cu viaţa Sfântului Luca. La început nu am fost atentă la icoana lui. Apoi însă, când am privit-o mai bine, am înţeles că doctorul care m-a vizitat la spital a fost Sfântul Luca. Da, Sfântul Luca, cel care este şi doctor!

Înţelegeţi, probabil, bucuria şi surprinderea mea...

Chiar şi acum, după ce au trecut trei ani (întâmplarea respectivă a avut loc pe 25 noiembrie 2002), mă cutremur când îmi amintesc de ochii sfântului. Privirea lui era sfântă şi adâncă. Sfântul va fi întotdeauna în inima mea.

D. M., Atena

38. Sfântul Luca a fost aici

Pe 18 septembrie 2005, fiului nostru, C., i-au fost zdrobite picioarele de o maşină pe care o conducea un străin. Noi, părinţii lui, eram plecaţi în interes de serviciu în Tanagra. Informaţi despre accident, am rămas şocaţi şi imediat L-am chemat pe Dumnezeu să intervină, să îl ajute pe fiul nostru.

Un elicopter al serviciului medical de urgenţă (EKAV) a decolat urgent de la Atena spre Levadia şi l-a transportat pe copil la Spitalul de pediatrie. Între timp pierduse mult sânge. Primele evaluări ale echipei chirurgicale conduceau spre amputarea ambelor picioare. Eu şi soţia mea ne rugam, invocând harul Dumnezeului Treimic, pentru a se dovedi greşită soluţia pe care o anunţaseră doctorii.

Puţin mai târziu a venit în sala de operaţii directorul clinicii de ortopedie, G.P., pe care noi nu îl cunoşteam şi care a preluat de unul singur cazul copilului nostru. în acel moment, Dumnezeu Şi-a făcut simţită intens prezenţa şi nu a permis amputarea ambelor picioare ale fiului nostru. Doctorul ne-a informat că i-a salvat piciorul stâng, dar piciorul drept a fost amputat de la gleznă. Noi, îngrijoraţi, l-am întrebat:

doctore, nu există pericol de cangrenă şi de septicemie?

Răspunsul lui ne-a determinat să ne îndreptăm rugăciunile spre Dumnezeu. Acest doctor s-a luptat în sala de operaţie cu ceilalţi doctori, care insistau să fie amputate ambele picioare ale copilului, după cum am fost informaţi mai târziu. Vreme de o lună întreagă, cât a rămas fiul nostru în Secţia de Terapie Intensivă a Spitalului de copii Aglaia Kiriakou, au avut loc mai multe consilii medicale şi destui doctori s-au îndoit de hotărârea doctorului G.P. de a păstra piciorul, pentru că exista pericolul de cangrenă. în tot acest timp copilul a avut febră mare.

Au urmat operaţiile chirurgicale plastice la Spitalul de copii Sfânta Sofia. Medicii de la secţia de reanimare, cardiologii, anesteziştii ne-au informat că piciorul copilului nostru a fost salvat, dar că nu va avea nici o funcţionalitate. Va avea un picior pe care îl va târî după el.

Pe 26 noiembrie 2005, fiul nostru ne-a vorbit pentru prima dată despre prietenul lui, despre Luca, cel care l-a trezit după operaţie şi i-a spus:

constantine, trezeşte-te şi du-te la mama ta!

Constantin mai spunea:

sfântul Luca a fost aici!

Aceasta se întâmpla după fiecare operaţie, dar noi consideram că există un doctor sau un asistent cu numele Luca. I-am întrebat pe doctori şi ne-au spus că în sala de operaţii nu există nimeni cu numele de Luca.

La următoarea operaţie, când din nou Constantin ne-a spus că l-a văzut pe Sfântul Luca, noi l-am întrebat pe medicul-şef al secţiei de chirurgie plastică, domnul N.P., despre aceasta, iar el a scos din buzunarul cămăşii lui medicale o iconiţă a Sfântului Luca doctorul. Ne-a spus că la acesta se referă Constantin şi ne-a confirmat că Sfântul Luca apare în multe situaţii dificile, cum este şi cea a lui Constantin. Pe acel sfânt noi nu-l cunoşteam, iar doctorul ne-a recomandat cartea cu biografia lui. Citind viaţa lui, la o anumită pagină, Constantin a văzut fotografia sfântului şi a strigat tare:

mamă, acesta este prietenul meu!

Prezenţa făcătoare de minuni a Sfântului Luca a continuat. în dimineaţa Duminicii Ortodoxiei, piciorul copilului nostru a devenit funcţional. A început să-şi mişte chiar şi degetele. Când l-au văzut doctorii, singurul lucru pe care l-au spus a fost:

constantin este sfânt.

Sfântul Luca s-a arătat fiului nostru de multe ori în sala de operaţii (în timpul

celor aproape 30 de operaţii, uşoare sau grele, pe care le-a făcut). Pe 27 martie i s-a arătat îmbrăcat cu hainele sale de doctor şi cu veşmintele arhiereşti şi i-a spus:

constantine, roagă-te, iar eu o să te fac bine!

La început, psihologii care l-au consultat pe copilul nostru au încercat să îl îmbărbăteze. I-au spus printre altele:

te vei face bine, însă nu vei putea să mergi, de exemplu, cu bicicleta.

Însă acum copilul chiar şi fuge, se joacă şi cu bicicleta, iar însănătoşirea lui este minunată.

Suferinţa, îngrijorarea, chinul trupesc şi sufletesc pe care le-am trăit sunt nimic în faţa prezenţei minunate a lui Hristos, prin intermediul Sfântului Luca, cel care întotdeauna ajută în astfel de momente dificile...

M. T., Levadia

39. De ce nu am furat...

Domnul A.M., care e originar din Thiva şi lucrează în Atena, ne-a povestit o întâmplare mai degrabă hazlie pe care a trăit-o şi care are legătură cu Sfântul Luca.

cu mult timp în urmă cumpărasem o maşină nouă şi o parcasem în faţa casei. Mergând într-o dimineaţă să îmi iau maşina, am văzut că fusese spartă. Hoţii au

deschis uşa, iar în maşină toate erau de-a valma. M-am gândit imediat că hoţul a furat radiocasetofonul şi orice altceva a putut. M-am consolat însă cu gândul că nu a furat maşina cu totul. Am intrat în maşină şi am început să caut. Am constatat uimit că hoţul întorsese pe dos cabina maşinii, însă nu furase absolut nimic. Am rămas nedumerit. Ce s-a întâmplat de a plecat hoţul fără să ia nimic?

Exista însă şi o explicaţie. Pe parbriz pusesem o icoană plastifiată a Sfântului Luca. Misterul a fost dezlegat după câteva zile. Din nou într-o dimineaţă, mergând la maşina mea, am văzut o hârtiuţă prinsă de ştergătoarele de parbriz. O lăsase hoţul însuşi. Scria într-o limbă greacă neclară:

„Sunt ucrainean. Sfântul de pe geam e bun. Nu am furat maşina, pentru că mi-ar fi făcut rău”.

Astfel, datorită Sfântului Luca, furtul a fost evitat...

M., Thiva

40. Pericolul a fost înlăturat

Fiul nostru s-a îmbolnăvit de ileus (ocluzie intestinală prin răsucire), în timp ce se afla în Tokio, la studii, şi s-a dus de unul singur la spital, având dureri puternice de abdomen. Era disperat, iar doctorii de acolo se pregăteau să-l opereze, dacă ocluzia nu se rezolva de la sine. El era singur-singurel şi numai o doctoriţă ortodoxă de origine spaniolă s-a dus să vorbească cu doctorii, mediul de acolo fiind cu totul diferit de cel din Grecia.

Noi, aici, nu puteam să facem nimic altceva decât să ne rugăm. După cum ştiţi, îl iubim pe Sfântul Luca încă de când, fiind student, în anii 1950, auzisem de el, pe când încă trăia. Am fost şi în Simferopol pentru el, aşa cum ştiţi. Când am fost informat din cartea dumneavoastră că este sfânt al Bisericii noastre, i-am făcut prima icoană din Grecia, pe care o am lângă cea a sfântului meu ocrotitor, Evanghelistul Luca.

Rugăciunea pentru fiul meu s-a îndreptat spre sfântul meu coleg (Luca), să rezolve cazul acesta de ocluzie, din moment ce Sfântul Luca a fost chirurg. Timp de treipatru zile l-am rugat foarte mult, mai mult decât toţi, să îşi facă... treaba. Ocluzia s-a rezolvat. Copilul este bine şi noi am venit la Mănăstirea Sagmata pentru a-i mulţumi sfântului.

Pe scurt, acestea s-au întâmplat. Slavă lui Dumnezeu şi Sfântului doctor Luca cel din Crimeea, care este aşa de aproape de noi, şi aici, şi în atât de îndepărtatul Tokio!

Istoria însă nu s-a încheiat aici. Nu a trecut mult timp şi ocluzia a revenit. Până în februarie 2002, fiul meu a fost internat în spital de 11 ori. M-am plâns Sfântului Luca şi în fiecare zi am cântat cu răbdare Paraclisul lui, pentru că înţelegeam că Dumnezeu a îngăduit această încercare pentru ca să se vindece copilul mai bine. Paraclisul, la cântarea a 8-a, spune aşa: „Sfinte, vindecă sufletul meu cel chinuit şi durerile şi chinurile trupului meu”.

Anul acesta se hotărâse să i se facă fiului meu o laparotomie, ca să se afle cauza ocluziei, existând însă pericolul agravării ei în continuare, aşa cum ne-au anunţat cei mai mulţi doctori. însă sfântul chirurg nu putea să mă părăsească. Sfintele lui moaşte au rămas mai multe zile în paraclisul spitalului şi s-au făcut Dumnezeiasca Liturghie şi Paraclisul Sfântului Luca în timp ce avea loc operaţia fiului meu. Doctorul E.K. i-a cerut Sfântului Luca să îi îndrume mâna spre a opera! Într-adevăr, mâinile lui au găsit foarte uşor problema. Era uşor vizibilă, însă intestinul era răsucit. În scurt timp pericolul a fost înlăturat. Sfântul chirurg mi-a auzit rugăciunea. Voia să îl ajute cu adevărat pe copil. Şi a făcut-o. Acum voi cânta, drept mulţumire, Acatistul lui.

G.P., Atena profesor doctor

41. Vindecarea unui ochi

Nepoţelul meu, când s-a născut, avea o problemă la ochişorul drept. Suferea mult. Lăcrima continuu, cu toate că îi puneam picături. Doctorul ne-a spus că lăcrimarea poate dura timp de şase luni şi apoi o să mai vedem ce facem. Atunci am telefonat părintelui A. din Sfântul Munte Athos şi i-am vorbit despre problema noastră. Părintele A. a venit după câteva zile pe la noi şi a adus şi o părticică din moaştele Sfântului Luca. Toţi am simţit un fior datorită prezenţei sfântului. L-am rugat pe părintele să binecuvânteze cu sfintele moaşte ochişorul micuţului. Şi, într-adevăr, sfântul ne-a auzit. Din acel moment ochiul copilului a încetat să mai lăcrimeze. Cu ajutorul Sfântului Luca, acum copilul nu

mai are nici o problemă!

E.T., Tesalonic

42. Eram un om demoralizat sufleteşte

Prima dată când am auzit de Sfântul Luca a fost dintr-o cărticică pe care a tipărit-o Editura Stupul Ortodox. Am fost impresionată de viaţa lui. Torturile lui din partea regimului comunist mi-au rănit sufletul.

În anul 1985, am avut o micoză la subsuori. Folosind deodorantul peste alifia analgezică, am făcut alergie, care a persistat până în anul 2003 când, folosind apă caldă şi clor pentru a spăla prin casă, boala a recidivat şi am ajuns în situaţia de a nu mai suporta în zona respectivă nici un săpun. Zona mirosea îngrozitor. Eram demoralizată cu totul.

De îndată ce ajungeam dimineaţa la birou, intram la toaletă să pun un pic de apă pe rană, ca să pot să stau lângă colegii mei. Am mers la doctori şi mi-au dat nişte alifii, dar degeaba. Ultima consultaţie a fost la Spitalul de boli dermatologice din Tesalonic, unde un doctor mi-a spus:

eu nu pot să îţi dau nimic altceva pentru a face faţă mirosului urât decât un săpun.

Din fericire, a fost suportat de pielea mea.

Mă rugam în fiecare zi lui Dumnezeu să se găsească o soluţie pentru a înlătura mirosul urât. Am uitat să vă spun că a mă ocupa atunci cu gătitul era pentru mine ceva

extraordinar de greu. Ca să strecor macaroanele vara trebuia neapărat să port o haină de iarnă, pentru că şi aburii mă deranjau.

În iunie 2005, visul meu de a vizita Mănăstirea Sagmata a devenit realitate. Era sâmbătă dimineaţa. L-am rugat pe Sfântul Luca să înlăture încetul cu încetul mirosul urât şi să îmi lase numai sensibilitatea faţă de aburi. Un părinte ne-a condus în Paraclisul Sfântului Luca. Plângând, m-am atins de tot ce era acolo, crezând că voi lua astfel binecuvântare.

La ora 11 am plecat de la mănăstire, întorcându-ne în Kavala. Pe la ora 14 am avut primul indiciu că ceva s-a întâmplat. Mă spălasem dimineaţă la ora 6 şi, cu toate că transpirasem peste zi, nu miroseam. Nu i-am spus nimic soţului meu. Eram tăcută şi mintea mea era concentrată la ceea ce era posibil să se fi întâmplat: la minune. Am ajuns după-amiază în Kavala şi până seara târziu nu am vrut să intru în baie. Voiam să mă conving că sfântul m-a ascultat. Nu exista nici un miros urât. Aceasta este experienţa minunată pe care am avut-o din partea Sfântului Luca.

D. S., Kavala

43. Am venit să te operez

În data de 15 ianuarie 2006, după-amiază, a început să mă doară foarte tare urechea dreaptă. Un cunoscut de-al meu, care are mare evlavie la Sfântul Luca, îmi dăduse cartea cu viaţa sfântului. Primul lucru la care m-am gândit a fost să îl rog pe Sfântul Luca să mă ajute pentru că, în sufletul meu, îl consideram un mare sfânt. Imediat mi-am pus o bucată de vată în ureche, iar peste ureche am aşezat o iconiţă a sfântului, mi-am uns urechea cu ulei din candela lui şi mi-am legat capul cu un batic.

Am cerut sfatul unei cumetre de-a mea preoteasă, doamna A., dacă trebuie să mă duc la vreun spital. În final nu m-am dus. Cu toate că nu credeam că voi dormi din cauza durerilor puternice, m-am întins pe pat şi am adormit. Seara mi-a apărut în vis Sfântul Luca, îmbrăcat în veşmintele lui arhiereşti, ţinând în mână un instrument medical care semăna cu un ac lung de seringă. Alături de el stătea în picioare un frate duhovnicesc de-al meu, A.P., cel care îmi făcuse cadou cartea cu viaţa Sfântului Luca. Sfântul mi-a spus:

sunt Sfântul Luca şi am venit să te operez. Nu te teme, nu o să te doară!

Apoi s-a întors către A.P. şi i-a spus:

hai să vezi cum o să fac operaţia.

A introdus seringa în urechea mea. Am simţit cum îmi străpunge urechea, dar nu m-a durut.

Dimineaţa, când m-am trezit, nu mă mai durea, dar vata era plină de puroi. După aceea am fost în vizită la un doctor ORL, domnul A.G., care m-a consultat. A descoperit că timpanul era perforat şi m-a diagnosticat cu otită mijlocie acută. Apoi m-a întrebat:

doamnă, cine v-a operat? Chirurgul care a făcut operaţia este un maestru!

I-am răspuns:

doctore, pentru că văd că aveţi o icoană în biroul dumneavoastră, înseamnă că sunteţi credincios. De aceea, vă voi povesti ce mi s-a întâmplat.

I-am explicat ce mi s-a întâmplat în noaptea precedentă, i-am vorbit despre Sfântul Luca şi i-am dăruit o carte cu viaţa lui şi o iconiţă. Doctorul m-a crezut. Mi-a dat antibiotice şi mi-a spus că este o întâmplare fericită că a ieşit puroiul, pentru că puteam să îmi pierd auzul.

După o săptămână, doctorul m-a consultat din nou şi mi-a spus că nu mai aveam nici o problemă.

S. P., Atena

44. Moaştele sfinţilor

Cinstitele moaşte ale sfinţilor martiri erau considerate de către comunităţile creştine ca fiind mai de valoare decât pietrele preţioase, erau aşezate în sfintele biserici şi erau păzite ca nişte comori unice.

La aniversarea unui martir, creştinii făceau mare sărbătoare, pentru a-l cinsti.

În cadrul acestei sărbători, citeau despre izbânzile martirilor şi erau rostite cuvinte de laudă de către predicatorii comunităţilor creştine.

Adesea, deasupra mormintelor martirilor erau construite biserici numite martirii, cărora li se dădea numele mucenicului pe care îl cinsteau.

La aniversarea praznicului martirului, toţi credincioşii veneau la biserică, spre a fi lăudat Dumnezeu şi a fi cinstit de către ei martirul care fusese slăvit de Dumnezeu (conform spuselor Sfântului Ioan Gură de Aur, Predică la sărbătoarea Sfântului Iulian).

Sfântul Vasile cel Mare subliniază că: „Moaştele sfinţilor sunt vrednice de cinste şi oricine se apropie de moaştele unui sfânt primeşte o anumită putere de sfinţire de la harul care se găseşte în trupul sfântului, pentru că este cinstită înaintea Domnului moartea cuvioşilor Lui”. De asemenea, Sfântul Ioan Gură de Aur spune: „Dumnezeu i-a împărţit cu noi pe martiri: sufletele lor le-a luat El, iar trupurile lor ni le-a dat nouă, aşa încât să avem sfintele lor moaşte ca pe o continuă aducere aminte a virtuţii”.

Sfântul Nectarie, Mitropolitul Pentapolisului, Studii despre sfinţii lui Dumnezeu

45. Sfintele moaşte

Sfintele moaşte sunt cea mai mare dovadă a vieţii celei noi pe care a adus-o în lume Hristos. De aceea trebuie să ne închinăm lor cu evlavie; să le sărutăm rugându-ne; să cerem ajutorul sfinţilor noştri; să luptăm contra răului în viaţa noastră duhovnicească, pentru că harul necreat al lui Dumnezeu lucrează şi prin intermediul moaştelor sfinţilor, proporţional cu starea noastră duhovnicească; să purtăm de grijă ca, prin toate mijloacele pe care ni le oferă Biserica noastră, să devenim şi noi sfinţi, adică să facem trupul nostru să fie sfinte moaşte, cu harul lui Dumnezeu.

Ierothei, Mitropolitul de Nafpaktos şi Sf. Vlasie

46. Din moment ce ai fost la Sfântul Luca, la mine de ce ai mai venit?

Scriu această scrisoare şi o depun la Mănăstirea Sagmata din Viotia, ca mărturie a minunii pe care a făcut-o cu mine Sfântul Luca Rusul, Arhiepiscopul Simferopolului.

Povestirea mea e următoarea: în noiembrie 2006, ochiul meu drept a început să lăcrimeze continuu, mă durea şi ieşea puroi din el. Am fost consultat de un chirurg oftalmolog foarte bun, profesor universitar în Egaleo, iar diagnosticul dat de el a fost că, dintr-un motiv patologic, din cauza unui microb, canalul lacrimal se blocase.

Doctorul mi-a explicat că această afecţiune la vârsta mea este foarte rară şi a încercat la început să mă vindece cu un antibiotic puternic şi cu picături oftalmologice (vârsta mea este de 45 de ani). De vreme ce problema persista, mi-a făcut o deschidere a canalului lacrimal cu un ac special. Mi-a spus că nu riscă să mă opereze, pentru că operaţia aceasta este grea şi există 30-40 şanse ca în viitor problema să reapară.

Desigur, am fost şocată să constat că o astfel de problemă, în zilele noastre, îi depăşeşte şi pe oamenii de ştiinţă foarte buni (pentru că am consultat şi un al doilea doctor, care mi-a spus acelaşi lucru), în timp ce operaţiile pe cord şi altele au devenit o rutină...

Situaţia mea s-a ameliorat după trei săptămâni şi m-am liniştit.

În decembrie 2007, înainte de sărbătoarea Naşterii Domnului, problema a apărut din nou, mai puternic.

Am fost din nou la doctor, care a părut nedumerit, spunând că nu se aştepta să vadă aceeaşi problemă mai devreme de cel puţin 5-7 ani, având în vedere deschiderea de canal şi tratamentul care mi se făcuseră.

A încercat să deschidă din nou canalul lacrimal cu un instrument special, din

100

ochi coborând spre nas, dar de data aceasta nu a avut succes, pentru că, din cauza flegmonului, canalul se închisese cu totul. Aveam dureri mari în timpul procedurii de deschidere a canalului. Am luat antibiotic, dar în seara de Anul Nou durerile, lacrimile care curgeau şi puroiul ajunseseră la apogeu.

Plângeam. Eram disperat, nu puteam să trăiesc aşa toată viaţa. Riscam să fiu operat din nou.

Sunt om cu picioarele pe pământ, sunt păcătos, cu greşeli şi patimi. însă în inima mea, încă de mic copil, Îl am ca Domn şi Dumnezeu pe Iisus Hristos, îi am pe Maica Domnului şi pe sfinţii noştri.

Nu am încetat să cer, în rugăciunea mea, mila Lui. În acele zile (după Anul Nou din 2008) mi-a fost dată spre citire viaţa Sfântului Luca Rusul. De îndată ce am luat cartea în mână, ca şi cum aş fi fost însetat să îl cunosc, am citit-o, am fost impresionat şi am citit Paraclisul Sfântului Luca. L-am citit cu tot sufletul şi l-am rugat pe sfântul cu credinţă să mă vindece, am crezut în el, din moment ce, pe lângă altele, Sfântul Luca era mare descoperitor al tratamentului infecţiilor piogene (care determină producerea puroiului).

A doua zi, ochiul meu continua să fie într-o stare jalnică şi foarte obosit dar, în timp ce citeam Paraclisul Sfântului Luca, am simţit o mâncărime în colţul ochiului şi l-am închis. Şi atunci, o, Hristoase al meu, o, Sfinte al meu, am simţit că înghit puroi. Ochiul s-a dezumflat imediat, lacrimile s-au oprit, la fel şi durerile, totul! Minune mare minune! Am plâns de bucurie şi am mulţumit Sfântului Luca şi Domnului Hristos pentru intervenţie. M-am dus imediat la doctor şi, fără să îi spun nimic, m-a consultat la aparate. Verdictul a fost: acest ochi (cel vindecat) era mai sănătos decât stângul. De necrezut!

este exclus! a spus doctorul. Aşa ceva nu se întâmplă. Nu am putut să deschid canalul lacrimal cu acul şi acum s-a deschis singur? Nu se explică din punct de vedere medical!

101

Atunci i-am explicat întâmplarea cu sfântul şi i-am spus că dacă vrea să mă creadă, e bine. Dacă nu, nu. Răspunsul lui a fost:

din moment ce te-ai dus la Sfântul Luca, de ce ai mai venit la mine? Te-ai vindecat!

După cinci luni, sunt perfect sănătos. Slăvit să fie numele lui Dumnezeu şi al Sfântului Luca!

Dragi prieteni, sfântul acesta este un adevărat făcător de minuni şi aleargă repede la omul care îl cheamă din suflet. Este imposibil să uit vreodată aceasta şi mereu voi citi Paraclisul lui şi îi voi mulţumi.

De asemenea, în multe probleme ale mele şi ale familiei mele ne-a ajutat când l-am chemat, fie că au fost probleme mari sau mici. însă pentru mine toate intervenţiile lui sunt minunate!

G. N., Haidari

102

47. Istoric al celei de-a doua sarcini

Ca şi la prima sarcină, şi la cea de-a doua, medicul i-a recomandat soţiei ca din a 11-a până în a 14-a săptămână de sarcină să facă testul de translucenţă nucală [analiză care măsoară grosimea pliului subcutanat dintre piele şi ţesuturile moi care acoperă coloana vertebrală a fătului la nivelul regiunii cervicale posterioare], o analiză prin care se pot vedea eventualele disfuncţionalităţi ale fătului, cărora, odată cunoscute, li se pot face faţă în mare măsură imediat după naşterea lui.

Această analiză poate oferi şi alte informaţii despre făt, care au legătură cu posibile disfuncţionalităţi raţionale sau deformări care să îl însoţească pe copil întreaga lui viaţă. Desigur, toate aceste informaţii rămân neconfirmate până se naşte copilul. De aceea, ele sunt însoţite de anumite rezerve, mai mici sau mai mari, în funcţie de măsurătorile din timpul analizei.

Aşadar, pe 9 octombrie 2006 ne aflam la Maternitatea Alexandra, în secţia de control prenatal, unde se fac aceste analize. Eram în sala de aşteptare şi aşteptam rezultatele. Soţia mi-a spus că în timpul analizei a văzut pe feţele doctorilor o anumită îngrijorare şi că îşi concentrau atenţia asupra unei anumite măsurători. într-adevăr, dându-ni-se rezultatele, am fost chemaţi într-un loc special să ni se spună că există o anumită problemă în legătură cu sarcina.

Rezultatele analizei ecografice erau acestea: translucenţă nucală crescută (4,2 mm) care, în coroborare cu analiza de sânge corespunzătoare care avusese loc pe 12 octombrie 2006, inducea posibilitatea de Trisomia 21 (anomalii anatomice, boală de inimă ş.a.) 1:309 şi Trisomia 13+18 (anomalii cromozomiale, sindromul DOWN) 1:47.

103

Pentru specialişti aceste rezultate erau foarte grave şi ne-au spus să ne gândim la o întrerupere de sarcină. De asemenea, ginecologul care o avea sub observaţie, când i-am spus că nu se pune problema să facă avort, ne-a explicat că ne asumăm un mare risc şi că şansele copilului ca să se nască sănătos oscilau între 30 şi 40.

Ne-au mai spus că, dacă vom face amniocenteză [metodă modernă de detectare, în timpul sarcinii, a anomaliilor şi a bolilor genetice ale copilului], vom şti sigur dacă pruncul va avea sau nu sindromul DOWN, existând însă 10 pericol de avort spontan în urma acestei analize. Am decis că nu o vom face şi că nu ne interesează să aflăm de acum dacă fătul are vreo problemă sau nu.

Astfel, a doua sarcină a soţiei a dobândit un caracter special, care avea drept element principal cât de mult credem sau nu în Pronia şi în planul lui Dumnezeu.

Discutând această problemă cu un preot, acesta ne-a trimis la un alt doctor, al cărui nume era Luca. Vizitând locul unde se află Sfântul Luca (la Mănăstirea Sagmata), ne-am hotărât să îi cerem ajutorul şi să îl lăsăm pe el să preia desfăşurarea pe mai departe a sarcinii. La sfatul părinţilor din mănăstire, soţia mea binecuvânta în fiecare seară cu ulei de la candela sfântului partea corpului unde era găzduit copilul şi avea întotdeauna cu ea, până a născut, o bucată de material care a fost atins de moaştele sfântului.

Sarcina se apropia de termen. în timpul vizitei noastre la doctor, el ne-a spus că ecografiile arătau normal, dar se putea întâmpla oricând ceva neprevăzut. Desigur, la aceste ecografii nu se pot vedea nici funcţiile raţionale şi cerebrale, nici unele posibile malformaţii ale fătului.

Zilele au trecut şi soţia a născut o fetiţă perfect sănătoasă. Poate că acest lucru nu prezintă acum un interes deosebit, nici nu are la bază vreo intervenţie a Sfântului Luca. Cunoscând însă că în viaţa noastră nici un eveniment nu este întâmplător şi că toate se săvârşesc sub Pronia lui Dumnezeu, faptul că pruncul nostru s-a născut pe 14 aprilie (ziua de naştere a Sfântului Luca), după ce soţia mea deja intrase în luna a 10-a a sarcinii,

104

constituie pentru noi o dovadă a apărării, a grijii şi a intervenţiei sfântului.

Părintele H. G., Halkida

48. Operaţie dublă

În numărul 33 al revistei „Evriklidona”, la 8, am citit cu surprindere menţionarea vindecării unui ochi prin intervenţia minunată a Sfântului Luca, doctorul şi cercetătorul academic din Crimeea. Mi-a amintit aceasta de un lucru care s-a întâmplat şi în cazul umilei mele persoane şi pe care m-am ferit să îl spun altora până acum, cu atât mai mult în mod public. însă rugămintea dumneavoastră din revistă, de a înregistra orice întâmplare similară, care a fost trăită de noi, cu scopul de a-i întări duhovniceşte pe toţi fraţii în Hristos care au evlavie la acest sfânt contemporan, mă obligă să fac această smerită trecere în revistă, ca mulţumire plină de evlavie faţă de Sfântul Luca şi spre slava Domnului nostru Iisus Hristos.

Timp de zece ani am fost chinuit în chip inimaginabil de o afecţiune a ochiului stâng, din cauza apariţiei succesive a unor ulcioare pe pleoapa superioară şi pe cea inferioară. Au urmat două intervenţii chirurgicale la Spitalul de oftalmologie din Atena, făcute de cei mai buni doctori de acolo, şi a treia operaţie radicală, în iunie 1997, la Spitalul general de stat din Atena, făcută de către conferenţiarul universitar D. P., specialist în astfel de cazuri. Rezultatul a fost următorul: ulciorul s-a vindecat, dar am

105

rămas cu o patogeneză permanentă şi cu sensibilitate însoţită de o înroşire intensă şi de lăcrimarea ochiului. De atunci am fost la 12 oftalmologi specialişti şi directori generali ai unor clinici de oftalmologie, precum şi la medici de la spitalele Ipokratio, de la cel general de stat, de la Sismanogleio etc. Chiar şi la Londra am ajuns, cu ocazia unui simpozion ţinut acolo, cu avizul de specialitate din partea tuturor medicilor care mă consultaseră, că afecţiunea este permanentă din cauza unei intervenţii chirurgicale greşite şi că nu exista tratament pentru ea. Pentru alinare foloseam doar cunoscutele picături pentru ochi.

Însă, pentru că bătrâneţea nu vine singură, o altă boală, de data aceasta la intestinul gros, m-a condus la numeroase consultaţii şi la operaţii la Clinica universitară a Spitalului Evghenidio, trecând prin suferinţe şi dureri. Atunci mi-am amintit de cartea fostului meu coleg de şcoală şi prieten, părintele Nectarie Antonopoulos, stareţul Mănăstirii Sagmata, despre Sfântul Luca doctorul, carte pe care o citisem de curând. I-am telefonat părintelui şi l-am rugat să facă o rugăciune pentru mine către Sfântul Luca, pentru ultima mea afecţiune. El, plin de respect şi de dragoste, mi-a vizitat familia cu sfintele moaşte ale Sfântului Luca şi a făcut Paraclisul sfântului chiar în faţa mea. După plecarea părintelui, fiind impresionat de cele întâmplate, m-am retras şi, în taină, fără să mă vadă ceilalţi, m-am uns cu ulei din candela sfântului şi m-am însemnat cu crucea sfântului, aşa cum îmi spusese părintele Nectarie, peste pântece şi la ochi, rugându-l pe Sfântul Luca să caute spre smerenia mea.

La următoarea mea vizită la clinică, intestinul era curat, iar biopsia polipilor extraşi a fost negativă. Am dat slavă lui Dumnezeu şi am simţit nevoia să îl vizitez pe sfânt la Mănăstirea Sagmata şi să îi mulţumesc, lucru pe care l-am înfăptuit la începutul lunii octombrie, anul trecut. Preocupat de problema intestinului, care mă neliniştea şi mă stăpânea în totalitate, după cum se poate înţelege, uitasem cu totul de boala ochiului; aşadar, într-o zi, un prieten de-al meu, uitându-se la mine cu atenţie, m-a întrebat cum s-a întâmplat de mi s-a vindecat ochiul. Am fost uimit şi am răspuns în mod spontan că nu

106

ştiu ce s-a întâmplat. însă înăuntrul meu ceva îmi spunea despre legătura dintre vizita Sfântului Luca în casa noastră şi vindecarea ochiului, exact aşa cum se menţionează în ultimul număr al revistei dumneavoastră.

Trebuie să mărturisesc că, deşi sunt membru activ al Bisericii, nu sunt deloc naiv în legătură cu astfel de subiecte de vindecări minunate. Mai mult decât atât, nu mă consider vrednic pentru o astfel de legătură cu harul lui Dumnezeu. Toate le văd cu ochi critic şi, ca teolog, mă străduiesc să le interpretez din punct de vedere teologic şi duhovnicesc. Iată însă că uneori evenimentele ne surprind şi ne anulează raţionalismul, conducându-ne la o înţelegere şi o trăire reală a credinţei noastre, de data aceasta într-o altă direcţie, cea a harului lucrător al lui Dumnezeu nu numai către lumea duhovnicească şi spre sufletul nostru, ci şi către boala trupului nostru.

Cu multă dragoste şi cu sentimente de prietenie, un smerit credincios şi profesor universitar onorific.

G. P., Atena

107

49. Minuni vindecări

Multe suflete îndurerate, mulţi suferinzi cu boli incurabile vin la sfintele locuri de pelerinaj cu nădejdea vindecării şi acolo aud în taină cuvintele: „Să-ţi fie ţie după credinţa ta!”. Minunile care se petrec în fiecare zi sunt nenumărate. Sinaxarele Sfintei noastre Biserici sunt pline de astfel de vindecări minunate. Şi să nu fie considerate acestea exagerări sau poveşti! în istoria Bisericii s-au petrecut mult mai multe minuni decât cele cunoscute în mod public. O dovadă că ele s-au întâmplat cu adevărat e realitatea de astăzi. Sunt foarte numeroase minunile care se petrec astăzi. Dacă ţara noastră are 100 de spitale, Biserica lui Hristos are 1000. În acestea se vindecă nu numai boli ale trupului, ci şi ale sufletului.

Hristos este acelaşi ieri, astăzi şi în veci. De aceea şi harul Lui se oferă în chip bogat şi cu dărnicie tuturor ortodocşilor evlavioşi din toate vremurile. Pe calea vieţii lui, autorul acestor rânduri a văzut multe minuni. A văzut, nu a auzit. Dar şi voi toţi, cei care aveţi răbdare şi citiţi acest text, aţi văzut multe minuni. Poate că nu vă vin în minte în această clipă. Poate că sunt ascunse sub grijile acestei vieţi. Poate că e o greşită lipsă de credinţă... poate... poate. Sunt sigur că acum v-aţi amintit... Dar, desigur... Atunci când am fost bolnav... atunci când copilul meu... Toţi aţi văzut minuni. E suficient să avem antene sensibile. Harul lui Dumnezeu nu este seism, nu este foc, nu este vânt din nord. Este adiere fină şi este necesară o delicateţe a inimii ca să îl simţi.

Se naşte în mod logic întrebarea: trebuie neapărat ca cineva să meargă la mănăstire sau la vreun loc de pelerinaj pentru a se petrece o minune? Nu, desigur. Minunea se întâmplă în tot locul stăpânirii Domnului. Există însă şi anumite locuri de revărsare a harului. Domnul şi Dumnezeul nostru putea să îl vindece deplin pe orbul din naştere. Însă El l-a trimis să se spele la scăldătoarea Siloam. Şi, spălându-se, a văzut. Din

108

această întâmplare şi din multe altele se vădeşte faptul că există nişte locuri sfinte unde harul lui Dumnezeu se manifestă mai abundent. De asemenea, e importantă şi trecerea pe care o au sfinţii înaintea Domnului. Sfintele lor moaşte sunt izvor de sfinţire şi de vindecare. Chiar şi praful de pe sfintele moaşte face minuni. Chiar şi mormântul lor gol. Ce i-a spus Sfântul Teodor Tiron, când s-a arătat în vis unei văduve care cu lacrimi a udat de jur-împrejur biserica lui?

am întârziat să îl aduc pe copilul tău [copilul văduvei era sclav într-o oştire străină şi nu credea în Dumnezeu Cel adevărat ] pentru că eram la înmormântarea Sfântului Sava.

În locurile de pelerinaj există sfinte icoane, care sunt sfinţite de-a lungul veacurilor şi dovedite ca fiind făcătoare de minuni. Există părinţi venerabili, ale căror rugăciuni sunt ascultate şi, ca urmare a lor, vine vindecarea. Există rugăciunile comune ale tuturor, care devin maşinării de asediu pentru a cuceri şi a revărsa mila dumnezeiască.

Arhimandritul Dositei, Mănăstirea Tatarnis din Evritania,

în Ghidul pelerinului ortodox.

109

50. Din Germania la Chicago

Mă numesc G.D. Era în 17 ianuarie 2007, pe atunci locuiam în Germania. Aveam un magazin în oraşul Detmolt. Prietenul meu, Th. G., se afla în Chicago şi se pregătea să vină în Grecia. în ajunul plecării lui, a simţit dureri puternice în zona abdomenului. A fost transportat la spital şi doctorii i-au făcut o injecţie cu morfină, ca să se liniştească, pentru că durerea era îngrozitoare, şi apoi i-au făcut analizele. Soţia lui mi-a dat telefon şi mi-a spus că Th. se află la spital şi suferă. Mi-a cerut să mă rog pentru el. În ziua aceea, au venit la mine, la magazin, nişte prieteni de-ai mei din Grecia şi mi-au adus Paraclisul Sfântului Luca şi icoana lui. Eu nu îl cunoşteam pe sfânt. Prietenii mei mi-au vorbit despre el. în timp ce vorbeam, a telefonat soţia lui Th. Eu, absolut spontan, fără să mă gândesc prea mult, i-am spus:

spune-i lui Th. să stea liniştit. O să îi trimit în seara asta un nou sfânt din Rusia.

Nu ştiu cum mi-a venit să spun asta, dar exact aşa s-a întâmplat. Soţia lui a crezut aşa de mult ceea ce i-am spus, încât s-a dus la spital şi l-a întrebat pe soţul ei:

ce faci, Th.?

mă doare foarte tare.

prietenul tău, D., din Germania, mi-a spus că îţi va trimite un nou sfânt din Rusia. Oare a ajuns?

te rog, lasă-mă cu durerile mele! Nu a trecut nimeni pe aici.

Între timp, eu mi-am cerut scuze de la prietenii mei şi am urcat în apartamentul nostru, care este deasupra magazinului. Acolo am citit pentru prima dată Paraclisul Sfântului Luca şi l-am rugat să meargă în America şi să îl ajute pe Th.

110

A doua zi dimineaţă Th. mi-a telefonat şi mi-a spus:

ce legătură ai tu cu sfinţii din Rusia?

Nu am înţeles ce vrea să spună. Th. a continuat:

frate, ieri s-a petrecut o mare minune. M-a vizitat însuşi Sfântul Luca. Purta halatul alb de doctor. A venit lângă mine şi eu credeam că este unul dintre doctorii spitalului. L-am întrebat:

doctore, ce doreşti?

sunt Sfântul Luca, doctorul din Rusia, şi m-a trimis D. din Germania să îţi alin durerile.

M-a atins pe abdomen şi imediat au încetat durerile. Până atunci eram îndoit de durere. Sfântul a plecat, iar eu m-am ridicat, le-am spus doctorilor că sunt bine şi că plec. Doctorii mi-au spus:

ce faci, eşti nebun?

Eu am insistat şi ei m-au pus să semnez că plec din spital pe propria răspundere.

Th. a luat bilet de externare şi a doua zi a plecat în Grecia. Ajungând în Atena, s-a dus la Mănăstirea Sagmata şi i-a mulţumit Sfântului Luca.

G.D., Kalambaka

111

51. Sfinte Luca, ajută-mă să Îl iubesc pe Dumnezeu aşa cum Îl iubeşti tu!

Numele meu este Maria K. Prin această scrisoare aş vrea să exprim recunoştinţa şi mulţumirile mele către Sfântul Luca, pentru minunea care s-a petrecut în umila mea viaţă.

În anul 2008 a fost nevoie să fac o operaţie specific femeiască la Spitalul Metaxa din oraşul Pireus. Trebuia să iau o anumită hotărâre pe propria răspundere cu privire la operaţie. Întotdeauna m-am rugat lui Dumnezeu şi sfinţilor pentru fiecare problemă a mea, însă niciodată nu m-am lăsat cu totul la mila Lui şi eram chinuită de puţina mea credinţă.

În urmă cu trei ani, am citit cartea cu viaţa Sfântului Luca şi am fost impresionată de jertfa lui ca doctor şi de chinurile prin care a trecut în viaţă. În perioada dinainte de operaţie m-am rugat mult lui Dumnezeu şi Sfântului Luca, invocând calitatea sa de chirurg, pentru hotărârea pe care trebuia să o iau. A fost singura dată în viaţa mea când mi-am încredinţat cu totul problema mea Sfântului Luca. În ajunul operaţiei, spuneam: „Sfinte al meu, ştiu că tu îl vei lumina şi îl vei călăuzi pe doctor. Vei fi în sala de operaţii”. Simţeam pentru prima dată această credinţă şi siguranţă. În acelaşi timp, unchiul meu, părintele D., care este stareţ, a făcut Paraclisul Sfântului Luca.

Pe 11 noiembrie 2008, dimineaţa, m-au dus la operaţie. Când m-am întins pe masa de operaţie aveam palpitaţii. A venit anestezista, împreună cu trei asistente, pentru anestezie. Din cei aflaţi în sala de operaţii o cunoşteam doar pe anestezistă, care îmi luase istoricul medical cu o seară înainte. Pentru că eram stresată, mi-a spus să mă liniştesc, asigurându-mă că totul va fi bine. În acel moment a intrat în sală un doctor îmbrăcat în haine chirurgicale. Privirea lui era atât de insistentă şi de intensă, încât mi-a săgetat inima şi nu o voi uita niciodată. M-am mirat pentru un moment de cât mă compătimeşte acest

112

doctor, căci mă privea aşa de insistent. Atunci am auzit-o pe anestezistă că îl întreabă:

dumneavoastră cine sunteţi? Nu vă cunosc.

Doctorul cel necunoscut nu şi-a spus numele, ci doar a răspuns:

am venit pentru operaţia acestei fete.

M-a impresionat cât de familiar s-a referit la mine.

După puţin timp anestezista a întrebat din nou:

vă rog, cine sunteţi?

Doctorul a repetat răspunsul:

am venit pentru operaţia acestei fete.

Atunci doctoriţa s-a întors spre mine şi m-a întrebat:

Îl cunoaşteţi? Este vreo rudă de-a dumneavoastră doctor, pe care l-aţi chemat să vină pentru a urmări operaţia?

nu am spus nu îl cunosc!

M-a întrebat dacă este rudă cu mine pentru că doctorul mi se adresa foarte familial şi acest lucru a nedumerit-o.

Anestezista a întrebat din nou, a treia oară:

această operaţie este prevăzută pentru doctorul V. Dumneavoastră de ce sunteţi aici?

Răspunsul a fost acelaşi:

am venit pentru operaţia acestei fete.

Fără altă explicaţie, a spus ceva în şoaptă, ce nu am auzit exact, şi a plecat. Eu însă m-am liniştit întru totul şi palpitaţiile au încetat. (Este ştiut că Sfântul Luca îi sfătuia pe doctori să îl ajute pe bolnav să se liniştească. Între altele, scrie în cartea despre viaţa sa:

113

„Omul se teme şi este disperat, inima lui tremură de emoţie... De aceea, trebuie nu numai să îi calmaţi inima cu camfor sau cu digulen, ci trebuie şi să îl scăpaţi pe bolnav de stres şi de greutatea sufletească...”)

În acea clipă nu am înţeles că era Sfântul Luca. Doctoriţa şi asistentele au interpretat prezenţa lui spunând:

o fi făcut vreo greşeală? Trebuia să meargă la vreo altă operaţie? Oare nu ştia la ce sală de operaţie trebuia să meargă?

În final a continuat procedura de anestezie, s-a făcut operaţia şi totul a mers bine. La sfârşit, doctorul i-a spus soţului meu că a făcut mii de operaţii, însă pentru prima dată a operat aşa de uşor şi de calm, de parcă mâinile lui lucrau singure. Şi, cu toate că intenţiona să scoată tot uterul, nu a fost nevoie de aşa ceva.

Când m-am trezit însă, am înţeles că mă vizitase Sfântul Luca. Eram sigură de asta. Am cerut să îmi trimită cartea cu viaţa lui la spital. Am deschis-o şi, cu teamă, cu un sentiment pe care nu pot să îl descriu, i-am recunoscut faţa în fotografia de pe când era doctor-director al Spitalului din Pereslavl Zaleski, în 1910.

Îi mulţumesc fierbinte şi din toată inima Sfântului Luca. Ajutorul pe care mi l-a acordat mie a fost mult mai mare decât sănătatea mea trupească. A scos din inima mea spinul puţinei credinţe pe care îl aveam de atâţia ani. Am înţeles că minunea se săvârşeşte asupra omului numai când acesta îşi încredinţează cu totul sufletul lui Dumnezeu...

După câteva zile, am urcat cu soţul meu la Mănăstirea Sagmata, ca să îi mulţumim Sfântului Luca. Eram foarte emoţionaţi. Eu plângeam fără oprire. Nu puteam să vorbesc, mai ales atunci când m-am aflat în faţa moaştelor Sfântului Luca.

Atunci s-a întâmplat ceva neaşteptat. Soţul meu avea un ceas scump. I-l făcuse

114

cadou naşul nostru la nuntă, în urmă cu 19 ani. Pe atunci ceasul valora 2000 de dolari. Soţul meu ţinea mult la el. De două ori până atunci s-a întâmplat să plecăm de acasă şi să ne întoarcem din drum ca să îl luăm, căci îl uitase. Soţul meu nu putea să se despartă de el. La mănăstire, el s-a gândit să îi lase un dar Sfântului Luca drept recunoştinţă. A hotărât să lase bani. A auzit însă o voce în sinea lui:

să laşi ceasul tău!

Nu i-a dat importanţă. Plecând, s-a gândit din nou ce să lase. Dar aceeaşi voce i-a spus:

să laşi ceasul tău!

Din nou nu a luat-o în seamă, pentru că nu voia să se despartă de ceasul lui. în Bisericuţa Sfântului Luca s-a întrebat din nou ce să facă. S-a hotărât să lase nişte bani pentru mănăstire. Însă a auzit din nou vocea:

vreau să îmi laşi ceasul tău!

A simţit o strângere de inimă, dar şi-a scos ceasul de la mână şi l-a lăsat la moaştele sfântului. Şi totuşi, spunea el, de îndată ce l-a lăsat, a simţit o eliberare. Astfel, Sfântul Luca l-a ajutat să se elibereze de ceva ce iubea în mod exagerat.

Sfântul Luca a făcut şi o a doua minune, la numai câteva zile. Nu îmi revenisem încă după operaţie şi, la începutul lunii decembrie 2008, fiul meu, Spiros, în vârstă de 10 ani, la un moment dat mânca nuci. O bucată mare i-a intrat în laringe şi a coborât în plămân. Era într-o zi de sâmbătă, la ora 22:30. L-am dus repede pe copil la spital. Doctorii au spus că ar trebui cât mai repede să fie dus la Spitalul de pediatrie din Patras, pentru că aici nu aveau aparatele potrivite pentru acest caz. Am vorbit la Căpitănia portului şi cu o şalupă rapidă am plecat spre Patras.

În timpul călătoriei noastre, a apărut o problemă. O funie s-a prins de o elice şi am fost nevoiţi să ne întoarcem. Din nou ne-am rugat de autorităţi şi prin intermediul

115

ministerului, au trimis o barcă de salvare. însă aceasta a întârziat mult, pentru că era departe, iar pe mare era furtună. Ne-am urcat în barcă şi am plecat. Pe drum eu sufeream, aveam dureri din cauza operaţiei. Era şi frig... şi toate acestea se combinau cu stresul şi cu neliniştea pentru copilul nostru. M-am rugat mult Sfântului Luca şi i-am spus: „Sfinte Luca, aşa cum ai făcut acea minune cu mine, fă-o, te rog, şi cu copilul meu! Ai milă de agonia şi de multa suferinţă prin care am trecut!”.

De oboseală, ochii mi s-au închis şi am adormit. L-am văzut în vis pe Sfântul Luca, iar el mi-a spus:

această suferinţă, de care zici tu, ar fi fost pentru mine, pe lângă chinurile prin care am trecut, ca cea mai fericită zi din viaţa mea!

M-am trezit uimită. Atunci m-am gândit prin câte suferinţe a trecut Sfântul Luca în întreaga lui viaţă, în închisori şi în exil, şi că într-adevăr suferinţa mea era nimic în faţa suferinţelor lui, era ca ziua cea mai fericită din viaţa lui...

În final am ajuns la Patras la ora 5:30 dimineaţa. La spital, doctorii au văzut radiografia şi s-au hotărât să purceadă la scoaterea corpului străin din plămân. Pentru că operaţia era grea şi riscantă, ei ne-au cerut să ne dăm acordul în scris. Mă simţeam foarte rău, ca şi cum aş semna moartea copilului meu. Operaţia a început, însă în plămân nu exista nimic străin. Doctorii au întrebat:

copilul dumneavoastră a tuşit pe vapor?

da, am răspuns.

atunci probabil că respectivul corp străin (bucata de nucă) a ieşit din plămân în timpul călătoriei.

Copilul a rămas pentru puţin timp în spital, luând antibiotice, şi a ieşit apoi fără vreo problemă. Sunt sigură că din nou Sfântul Luca a făcut o minune. Îi mulţumesc şi mă rog, zicându-i: „Sfinte Luca, ajută-mă să îl iubesc pe Dumnezeu aşa cum îl iubeşti

116

tu!”.

M. K., insula Zakinthos

52. La Crucea Roşie

Toţi ne amintim de îngrozitoarea Decembriadă din anul 2008, când oamenii s-au răsculat în Atena şi nu numai, după moartea tragică a lui Alexie. Organizaţiile teroriste au găsit ocazia să lovească. Una dintre victimele lor a fost şi poliţistul D.M. Starea lui era foarte gravă. Timp de mai multe zile a fost la limita dintre viaţă şi moarte. în orele acelea critice Sfântul Luca însă a intervenit. Vom lăsa să ne povestească această întâmplare minunată părintele I.F. din Thiva, cunoscut al rănitului D.M.:

În data de 8 ianuarie am fost anunţat de atacul asupra poliţistului D.M. de la Ministerul Culturii, săvârşit de către o organizaţie anarhistă necunoscută. Din întâmplare el era consătean cu mine. Am aflat că este internat la Spitalul Crucea Roşie şi că starea lui este fără speranţă.

Am hotărât să îl vizitez şi am văzut că în faţa secţiei de Reanimare era panică: părinţii lui D. erau disperaţi; el se sfârşea încetul cu încetul, doctorii erau pesimişti.

Am vorbit cu chirurgul de gardă şi cu personalul clinicii, însă toţi la unison mi-au răspuns:

şansele ca el să trăiască sunt minime, chiar nule, părinte. Numai

117

dumneavoastră şi Dumnezeu puteţi să interveniţi, adică numai o minune poate să îl readucă la viaţă pe D. Rănile pe care i le-au provocat gloanţele armei cu care a fost împuşcat sunt mari, au fost atinse organele vitale.

I-am rugat să mă lase să îl văd. în faţa patului lui D. am făcut rugăciuni pentru sănătatea şi pentru revenirea lui. Eram acolo eu, un diacon care mă însoţea, asistenta lui D. şi doctorul de gardă care l-a operat. D. era conectat la aparate. Am scos din rasă crucea mea, care are în ea o bucăţică din sfintele moaşte ale Sfântului Luca doctorul, Arhiepiscopul Crimeii. Am aşezat-o pe pieptul lui şi am îngenuncheat să mă rog ca Sfântul Luca să îl ajute în acest moment greu prin care trece, căci Sfântul Luca este medic al trupurilor.

Am terminat şi am văzut că medicul de gardă era uluit, ca şi cum se întâmpla ceva. M-a întrebat cu voce tremurândă:

părinte, vă rog, spuneţi-mi: ce aţi făcut? Ce aţi pus pe pieptul lui D.?

I-am răspuns şi atunci mi-a arătat monitorul cardiogramei, care de la 35 de pulsaţii pe minut urcase la 85 şi acum numărul era constant.

Toate acestea se întâmplau în timp ce mă rugam. D. şi-a revenit un pic, exact ceea ce voiam să vadă doctorii, ca să poată să treacă la următoarea operaţie. În dupăamiaza aceleiaşi zile a fost operat cu succes.

Chirurgul mi-a mărturisit că auzise de colegul lui, Sfântul Luca, dar nu credea. M-a rugat să îl las să se închine sfintelor moaşte, după cele pe care le văzuse şi le trăise.

Seara târziu am fost informat de părinţii lui D. că operaţia a decurs bine şi că doctorii sunt optimişti, iar D. a depăşit pericolul.

După toate acestea am telefonat stareţului Sfintei Mănăstiri Sagmata şi l-am rugat să îmi dea racla cu moaştele sfântului ca să merg din nou la Secţia de Reanimare şi să fac acolo un Paraclis pentru vindecarea cât mai grabnică a lui D. Stareţul mi-a răspuns

118

pozitiv şi mi-a adus moaştele duminică, 11 ianuarie 2009, după Dumnezeiasca Liturghie, pe care am săvârşit-o şi pentru însănătoşirea lui D.

Am luat sfintele moaşte şi le-am dus la spital. Primirea făcută de părinţii, de personalul medical şi de medicul care îl supraveghea pe D. a fost nemaivăzută. Toţi l-au întâmpinat cu frică de Dumnezeu, cu evlavie şi cu lacrimi pe Sfântul Luca. Era pentru prima dată când părinţii lui D. intrau şi îl vedeau pe copilul lor în Secţia de Reanimare, iar doctorii au îngenuncheat în faţa patului lui D., în timp ce racla a fost pusă pe pieptul lui. Am făcut Paraclisul. Atunci au constatat doctorii primele lui reacţii (D. şi-a mişcat picioarele).

Oamenii din spital, auzind că Sfântul Luca se află printre ei, au venit repede să se închine şi să se roage pentru bolnavii lor.

În fine, D. după o săptămână a ieşit din Secţia de Reanimare şi la sfârşitul lui ianuarie a ieşit din spital fără nici o problemă de sănătate.

D. s-a întors în oraşul natal înainte să se ducă din nou la serviciu. Când l-am văzut pe D., în aprilie, mi-a mărturisit că, tot timpul cât a rămas în Secţia de Reanimare, a văzut o cruce luminoasă care stătea nemişcată pe pieptul lui.

Părintele I. F., Thiva

Pe 20 ianuarie doctorii vorbeau de o minune. Privitor la aceasta este şi articolul din ziarul „Kathimerinis” (20 ianuarie 2009):

„Starea sănătăţii sergentului de poliţie de 21 de ani, care este internat din data de 5 ianuarie la Spitalul Korghialenio-Benakio EES, după atacul cu armă de foc a cărui

119

victimă a fost în Exarhia, prezintă o îmbunătăţire constantă. Ieri tânărul sergent a ieşit din Secţia de Terapie Intensivă, în care a stat timp de două săptămâni, iar acum este îngrijit într-un salon obişnuit din spital”.

Aşa cum menţionează anunţul pe care l-a emis conducerea spitalului Korghialenio-Benakio EES, „sănătatea lui D. M. se restabileşte în mod constant şi astăzi a fost mutat din Secţia de Terapie Intensivă într-un salon obişnuit. în afara tratamentului medical pe care îl primeşte pentru vindecarea rănilor lui, tânărul de 21 de ani este supus şi la şedinţe de fizioterapie, pentru a preîntâmpina anumite complicaţii ce ar putea apărea din pricina şederii îndelungate la pat.

Sergentul de poliţie comunică bine cu cei din jur şi a fost informat despre tot ceea ce i s-a întâmplat după atacul armat. Doctorii sunt optimişti în legătură cu starea sănătăţii lui, vorbind de o mică minune, dată fiind gravitatea rănilor.

Reamintim că D. M., în zorii zilei de luni, 5 ianuarie, a fost împuşcat cu două gloanţe. Primul glonţ a străbătut zona abdomenului, rănind intestinul, ficatul, stomacul, dar şi un plămân, iar al doilea glonţ i-a străpuns coapsa. Un punct-cheie pentru abordarea cu succes a rănilor a fost şi faptul că a fost transportat în câteva minute după atac la spital cu o maşină de poliţie şi a fost supus imediat unei intervenţii chirurgicale.

Situaţia postoperatorie a sănătăţii lui a prezentat o complicaţie timp de cinci zile după internarea în Secţia de Reanimare, caz în care a apărut o hemoragie la aparatul digestiv, dar care a fost rezolvată cu succes pe cale chirurgicală. Complicaţia respectivă nu a influenţat grav procesul de însănătoşire a rănitului, ci doar a întârziat cu câteva zile ieşirea lui din Secţia de Reanimare.

120

53. în Secţia de Terapie Intensivă

La sfârşitul lunii iunie 2009 tânăra E. K. din Leros, în vârstă de 24 de ani, a fost operată pentru schimbarea unei valve a inimii, la Spitalul I. înainte de operaţie doctorul a informat că bolnava va rămâne între 24 şi 48 de ore în Secţia de Terapie Intensivă. Din păcate însă, după operaţie fata nu a putut să fie deconectată de la aparate, pentru că nu se trezise nici după 27 de ore, după cum a povestit fratele ei. Când fratele tinerei şi-a manifestat neliniştea unei persoane cunoscute, aceea le-a trimis părinţilor fetei cartea cu viaţa Sfântului Luca, ulei de la mănăstirea sfântului din Simferopol şi Paraclisul Sfântului Luca, ca aceştia să se roage pentru fată.

La una-două zile după aceasta fata a deschis ochii, a început să comunice cu cei din jur şi toţi L-au slăvit pe Dumnezeu. Însă asistentele de la Secţia de Terapie Intensivă au descris următoarea întâmplare minunată (de notat faptul că bolnava era într-o cameră specială a Secţiei de Terapie Intensivă, care avea geam şi perdele).

Cu puţin înainte să se trezească bolnava, asistentele au văzut un doctor străin ciudat care a intrat în camera ei. Purta o cămaşă albă foarte lungă, până la mijlocul gambei, făcută dintr-un material gros, dintr-o epocă trecută. Asistentele s-au mirat şi s-au întrebat cine era acest doctor necunoscut şi de ce purta o astfel de cămaşă veche. Doctorul necunoscut, fără să vorbească cu nimeni, a intrat în cameră, a închis uşa şi a tras perdelele. Nimeni nu a văzut ce a făcut, dar, când cineva a deschis uşa, doctorul a dispărut.

După aceasta şi după ce rămăseseră mai întâi mute de uimire, asistentele au intrat în cameră şi au văzut-o în faţa lor pe bolnavă trează, fiind deplin conştientă de ceea ce se petrece în jurul său.

M. V., Leros

121

54. Când toate se terminaseră...

Mă numesc E.H., am 37 de ani, sunt din Morfos şi acum locuiesc în Lemesos (în insula Cipru). Meseria mea este de stewardesă şi profesoară de limba italiană. Duminică dimineaţă, în data de 28 iunie 2008, m-am trezit devreme şi m-am simţit cam slăbită. Aveam puţină temperatură şi m-am hotărât să mă duc la policlinică, să mi se facă o injecţie, ca să îmi treacă repede febra, pentru că programasem pentru a doua zi o călătorie împreună cu mama mea la Sfânta Marina din Andros.

Luni, 29 iunie, nu mă simţeam mai bine şi m-am hotărât să mă duc din nou la policlinică, fiindcă mai rămăsese puţin până la plecare. La policlinică, doctorul care m-a consultat era medicul mamei mele. Mi-a făcut nişte analize, dar nu găsea nimic în afară de puţină febră şi o stare de oboseală pe care o resimţeam. Totuşi, din motive preventive, a hotărât să mă ţină în spital, cu tot refuzul meu. Desigur, i-am spus:

nu se poate să mă duc în călătoria programată şi să mă internez după aceea?

Răspunsul lui a fost negativ, cu toate că nu părea să am ceva grav. A doua zi, marţi, 30 iunie, m-a vizitat soacra mea şi mi-a dat o iconiţă de hârtie a Sfântului Luca. Nu ştiam cine este acest sfânt, dar am pus icoana sub pernă. Miercuri, 1 iulie, starea mea s-a agravat. Mi-au făcut o ecografie, care a arătat că aveam o infecţie în zona abdomenului. în timpul analizei am văzut clar că mă urmăreau patru ochi.

Am încercat să văd mai bine, să desluşesc vreo faţă, dar nu puteam. După analiză m-au mutat în secţia de Terapie Intensivă. M-am supărat pentru că pierdusem iconiţa Sfântului Luca. Nepoata mea mi-a adus alta, dar s-a găsit şi prima, pe spatele meu.

122

Le ţineam pe amândouă strâns în mâini.

În zorii zilei de joi, 2 iulie 2008, infecţia a înaintat până la plămâni. Astfel că sâmbătă, neputând doctorii să descopere de unde provenea infecţia, dar nici să îi facă faţă, în pofida antibioticelor puternice care mi-au fost date mă înţepaseră peste tot -, au hotărât să mă opereze.

Septicemia înainta însă şi mi s-a spus că până seara voi muri. Eu însă, cu toată suferinţa, simţeam că mă voi face bine. Cu iconiţele în mână am intrat în sala de operaţii şi i le-am dat anestezistului, să aibă grijă de ele în timpul operaţiei. Mi-au scos vezica biliară, care de fapt era sănătoasă, şi am intrat în comă timp de trei zile. Starea mea era foarte gravă şi toţi aşteptau să mor. Doctorii nu le dădeau speranţe rudelor mele, pentru că septicemia era gravă şi nu mai puteam respira, însă minunea s-a petrecut atunci când toate păreau că s-au terminat.

În a treia zi de când eram în comă a venit părintele P., având cu el o bucăţică din inima Sfântului Luca. M-a binecuvântat cu inima sfântului, iar eu, după cum mi-au spus, în acel moment am deschis şi am închis ochii. Din acel moment organismul meu a început să răspundă la tratament şi septicemia a început dintr-odată să se retragă. în final m-am vindecat cu totul. Pentru doctori acest fapt era inexplicabil. Cei care erau credincioşi au acceptat că fusese vorba de o minune. Ceilalţi au încercat să dea o explicaţie ştiinţifică, dar nu au putut să aibă un răspuns convingător.

Cât timp am rămas în spital, mi-au adus şi am citit cartea cu viaţa Sfântului Luca doctorul (şi doctor al meu în această situaţie) şi am simţit că el i-a avut ca ajutoare pe Sfinţii Doctori fără de arginţi Cosma şi Damian. Atunci am simţit şi am înţeles de ce mă urmăreau la ecograf pe 1 iulie. Era ziua sărbătoririi lor şi ei au fost mâna dreaptă a Sfântului Luca în sala de operaţii. Verişoara mea era în acea zi în Veria, la Mănăstirea Dovra. Au făcut Paraclisul Sfântului Luca şi stareţul (Stareţul Mănăstirii Panaghia Dovra din Veria este arhimandritul Pantelimon) a asigurat-o că Sfântul Luca împreună cu cei doi

123

Sfinţi doctori fără de arginţi, Cosma şi Damian, vor fi împreună cu mine.

E. H., Lemesos (Cipru)

55. Aprinde o lumânare pentru tatăl tău

În urmă cu aproximativ un an, o prietenă bună, din Thiva, ne-a recomandat să mergem la Mănăstirea Sagmata, unde sunt păstrate moaştele Sfântului Luca, împreună cu un prieten comun, care avea o problemă gravă.

Am plecat cu prietenul meu din Atena, împreună cu soţiile noastre, să vizităm mănăstirea unde, aşa cum ne spusese prietena noastră, Sfântul Luca în calitate de doctor făcuse foarte multe minuni. După ce ne-am închinat în biserică, am aflat aproape toate minunile Sfântului Luca şi am văzut instrumentele cu care opera, am hotărât să coborâm în Thiva, unde am luat masa şi apoi am plecat spre Atena, mulţumindu-i prietenei noastre H. pentru ajutorul ei, atât pentru deplasarea prietenului nostru, Nikos, cât şi pentru faptul că ne-a însoţit.

La întoarcere, fără să-mi exteriorizez gândurile, nu eram convins cu toate că sunt un om religios că Sfântul Luca exista ca sfânt şi că făcuse atâtea minuni. Credeam că este un truc al oamenilor din Thiva, ca să atragă lumea spre zona lor.

Cu toate acestea, tot ceea ce luasem de la mănăstire, adică mănuşi, mir, cărţi şi

124

altele, am împărţit rudelor mele, povestindu-le despre mănăstirea respectivă.

Cumpărasem şi o carte cu copertă albastră şi cu chipul Sfântului Luca, pe care o păstrasem şi din când în când o deschideam, examinându-i cu atenţie mai mult fotografiile decât citind-o. Mi-a atras atenţia faptul că respectivul sfânt avusese o anumită problemă la ochi.

După o perioadă de câteva luni, tatăl meu a început să aibă probleme cu sănătatea şi din păcate nici unul dintre doctorii pe care i-am consultat, nici doctorii pe care îi aveam în familie nu au putut să ne lămurească exact ce anume i se întâmplă. Sănătatea tatălui meu a mers din rău în mai rău, iar problema lui respiratorie s-a înrăutăţit, căci toţi doctorii se concentraseră asupra unui diagnostic greşit.

Tatăl meu ajunsese să nu se mai poată întinde în pat şi timp de aproximativ două luni a dormit foarte puţin, doar cât putea să doarmă pe scaun. îşi pierduse culoarea din obraji, buna dispoziţie, vocea îi slăbise şi pierduse şi foarte mult în greutate. Pe scurt, nu mai amintea cu nimic de omul dinamic pe care îl cunoşteam, care avea umor şi ne tachina, la care, chiar şi la acea vârstă (72 de ani), când noi nu puteam să facem faţă unui lucru, mergeam să ne sfătuiască şi să ne rezolve problema. Dimpotrivă, acum vorbea foarte puţin şi aproape tot timpul se plângea că nu se simte bine.

La începutul lunii martie 2009 programasem internarea tatălui meu la un spital din Atena, pentru o angioplastie coronariană [Procedură intervenţională de lărgire a unei artere coronare (vas de sânge care transportă sânge spre muşchiul inimii) blocate sau îngustate]. Din acel moment sănătatea tatălui meu s-a înrăutăţit atât de mult, încât uneori, deşi era treaz, nu ne vedea; nu comunica în nici un fel cu cei din jurul său. Nu ştiam ce să facem: cum să reacţionăm şi cui să ne adresăm.

Fiind acolo, în Secţia de Terapie Intensivă a respectivului spital, îl vedeam pe tatăl meu că se stingea încetul cu încetul. Era conectat la aparate, înconjurat de cabluri. Doctorii nu ne-au lămurit ce i se întâmpla şi observam că ne ascund foarte multe date şi că

125

probabil erau siguri că tatăl meu nu va supravieţui.

Neştiind ce altceva să fac, zile întregi m-am rugat ca totul să fie bine şi ca tatăl meu să supravieţuiască acestei încercări, pentru că simţeam o mare durere de fiecare dată când îl vedeam în starea aceea.

Era data de 10 mai, într-o zi de sâmbătă, când starea lui devenise critică. Fiind într-o toaletă a spitalului, după ce am încuiat uşa, am îngenuncheat şi cu disperare şi apăsare sufletească m-am rugat, spunându-i Sfântului Luca: „Sfinte al meu Luca, dacă eşti doctor şi exişti, fă ceva, că altfel îl vom pierde pe tata!”.

În aceeaşi zi, pe la ora 19.30, m-au chemat de urgenţă la Reanimare, zicând că tatăl meu mă cheamă. Când m-am dus, l-am văzut foarte neliniştit şi mi-a spus, ca şi cum ar fi avut halucinaţii şi cu o voce slăbită, că vor să îl omoare, că încearcă să îl lege, cerându-mi să îl iau din spital. Ca să îl liniştesc, i-am spus să aştepte puţin până când pleacă asistenţii şi după aceea îl voi lua acasă.

Atunci a început să se liniştească. I-am zâmbit şi l-am mângâiat pe cap până a adormit. Apoi m-am dus în faţa patului lui, am stat drept în picioare şi l-am privit zâmbind, pentru că îl vedeam aşa liniştit, dar atunci am observat că ochii lui erau pe jumătate închişi şi că pupilele ochilor lui se dilatau în exterior şi apoi reveneau la loc.

Aceasta s-a întâmplat de trei sau patru ori. În minte mi-a apărut icoana Sfântului Luca cu care mi se părea că seamănă mult. În acel moment o asistentă a intrat să îi administreze un medicament şi m-a informat că trebuie să plec, pentru că orele de vizită se terminaseră. Nu m-a lăsat să stau, chiar dacă am rugat-o să mai rămân puţin, că poate tatăl meu se va trezi şi mă va căuta, însă mi-a spus că pot să aştept afară şi că dacă se întâmplă ceva mă va anunţa.

Vizitele se terminau la ora 20.00 şi deja trecuse timpul când ne-am dat seama că spitalul se închisese şi că rămăseserăm numai noi patru: eu, mama, sora mea şi soţia mea, dar nu voiam să plecăm, ştiind că tata este acolo, înăuntru, într-o stare aşa de gravă.

126

În jurul orei 1 noaptea am fost obligaţi să plecăm de către paznic, pentru că acesta stinsese toate luminile şi noi speriam asistentele spitalului de fiecare dată când intrau sau ieşeau din saloane şi ne vedeau.

Ajungând acasă, eram optimişti. Şedeam în sufragerie, ca întotdeauna după ce îl vizitam pe tata, şi discutam detaliile zilei respective. în zorii zilei de duminică, pe la ora 5.30, nu mai aveam somn, aşa că m-am trezit. Eram optimist şi parcă ştiam ce trebuie făcut pentru binele tatălui meu. În bucătărie le-am găsit, trezite deja, pe mama şi pe sora mea şi am discutat cu ele despre lucrul la care mă gândeam. Au fost de acord cu mine.

Din acea duminică, 17 mai, a început numărătoarea inversă pentru ameliorarea sănătăţii tatălui meu. L-am mutat la un spital particular, unde i s-au făcut toate analizele, fără ca vreuna să arate cea mai mică problemă, deci doctorii greşiseră susţinând că ar avea: anevrism aortic, comoţie cerebrală, boală a arterei carotide, mi-astenie (afecţiune autoimună, caracterizată prin slăbiciune de diferite grade a muşchilor scheletici) ş.a., încât în final încetaseră să mai tot dea diagnostice.

Un doctor ne-a chemat în cabinetul lui şi ne-a spus:

pentru că până în acest moment toate prognosticurile noastre, făcute pe baza experienţei, au fost dezminţite, am hotărât să nu mai menţionăm nimic de acum, până nu vom avea analizele finale.

Nici măcar analizele cele mai complexe, care au fost făcute prin intermediul Institutului Pasteur, nu au arătat însă nimic. Atunci nişte doctori ne-au sfătuit să îl mutăm la un spital de stat, pentru că starea lui va fi aceeaşi luni întregi şi vom fi afectaţi din punct de vedere financiar până vor afla ei ce se întâmplă. Încă o dată părerea doctorilor a fost dezminţită. Tatăl meu a ieşit din Secţia de Terapie Intensivă după mai bine de o săptămână şi l-am dus acasă. Bucuria noastră a fost de nedescris şi, privindu-l, nu puteam crede că este bine, că este aproape de noi şi că suntem din nou împreună.

127

Când, după aproximativ o săptămână, am fost la spital ca să îi iau actele, directorul secţiei pentru probleme respiratorii, după ce a fost uluit să mă vadă vesel şi cu inima împăcată (adică exact invers de cum fusese obişnuit să mă vadă cât timp tata a fost internat acolo), m-a întrebat ce face tatăl meu. I-am spus că e foarte bine şi că este acasă şi se înzdrăveneşte. Atunci, privindu-mă în ochi şi punându-mi mâna pe umăr, mi-a spus:

băiete, în cei 33 de ani de experienţă pe care îi am, am întâlnit 12 sau 13 cazuri ca ale tatălui tău şi nu a scăpat nici unul. Crezi oare în Dumnezeu, în Allah, sau în cine crezi?

I-am răspuns că în Dumnezeu. El a continuat:

dacă tu crezi, du-te şi aprinde o lumânare pentru tatăl tău, fiindcă nu datorită nouă s-a făcut sănătos. Eu oricum nu cred în nimic, dar această revenire nu pot să o explic.

Discutând cu familia, din nou adunaţi cu toţii, le-am povestit ce s-a întâmplat în Secţia de Terapie Intensivă şi cum de a doua zi după aceasta toate datele s-au schimbat. Atunci am început şi eu să le leg în mintea mea. Am înţeles că în acea sâmbătă, pe 16 mai, Sfântul Luca a fost împreună cu tatăl meu şi cu mine în Secţia de Terapie Intensivă şi m-a călăuzit spre ce anume voi face. Optimismul pe care l-am simţit şi lămurirea problemei noastre, precum şi ochii tatălui meu, care în acea seară aveau privirea Sfântului Luca îndreptată spre mine, toate au fost o dovadă că sfântul l-a vindecat pe tatăl meu.

După câteva zile, mai exact într-o dimineaţă de iunie, m-am trezit cu o bună dispoziţie pe care nu am mai simţit-o niciodată în viaţa mea. M-am dus la lucru şi simţeam un optimism extraordinar, un calm deosebit înăuntrul meu, ca şi cum nu aş fi avut nici o problemă, ca şi cum toate mergeau bine în viaţa mea, ca şi cum toate erau frumoase şi la locul lor. Simţeam că nu sunt dator nimănui, că nu deranjez şi nu mă deranjează nimeni şi în general eram plin de sentimente pe care nu îmi amintesc să le mai fi trăit. Aveam o euforie de nestăvilit. După-amiază, nu ştiu cum, m-am gândit să merg pe

128

acasă pe la mama şi să rup pagina din calendar ca să citesc poezioara acelei zile minunate. Calendarul arăta data de 11 iunie 2009. Atunci am înţeles cui se datora toată frumuseţea acelei zile şi că am săvârşit încă un păcat fără să vreau. Iubitul meu Sfânt Luca, care făcuse aşa multe pentru noi, era sărbătorit în ziua aceea, iar eu nu mi-am adus aminte de el nici măcar o clipă, nici nu mă interesasem dinainte să aflu când era ziua lui de pomenire, ca să îl cinstesc. Am promis că atunci când se va îmbunătăţi şi mai mult sănătatea tatălui meu îl vom vizita pe Sfântul Luca la Mănăstirea Sagmata.

Aşa s-a şi întâmplat. După ce am postit o săptămână întreagă, într-o duminică din octombrie tata, mama, sora mea cu soţul ei şi cu băieţelul lor de 6 luni şi eu cu soţia mea am urcat la Mănăstirea Sagmata şi, după ce am participat la Sfânta Liturghie, ne-am împărtăşit, aşa cum îi promisesem Sfântului Luca.

Chiar şi acum, uneori când povestesc această istorie, mă simt vinovat că nu am crezut de la început în Sfântul Luca şi că m-am îndoit de el. De fiecare dată când mă gândesc la ziua aceea când eram la Secţia de Terapie Intensivă, simt întotdeauna aceeaşi stânjenire.

G. A., Atena

129

56. Linişteşte-te, nu te teme!

La sfârşitul anului 2010 am fost diagnosticată cu cancer şi am fost programată la operaţie. Pe data de 10 decembrie 2010, în biserica cu hramul Schimbării la Faţă a Mântuitorului din Virona au fost expuse spre închinare sfintele moaşte ale Sfântului Luca doctorul, Arhiepiscopul Simferopolului şi Crimeii. M-am dus şi eu să mă închin şi să mă rog Sfântului Luca să mă ajute.

După câteva zile, mai exact în 20 decembrie 2010, am fost supusă unei operaţii (de extirpare a ganglionilor limfatici din colul uterin) la Spitalul Evghenidio. în timpul intervenţiei chirurgicale, fiind sub anestezie generală, am văzut un bărbat înalt la trup, cu barbă lungă, purtând o haină de doctor şi ochelari, care stătea în picioare în partea stângă a mesei, foarte serios, şi mi-a spus:

linişteşte-te, nu te teme!

În continuare i-a urmărit pe doctorii care erau în partea dreaptă a mesei chirurgicale şi operau. Am recunoscut chipul lui ca fiind al Sfântului Luca.

Revenirea mea după anestezie a fost foarte bună, iar operaţia a reuşit pe deplin, după cum mi-au confirmat doctorii.

S. D., Atena

130

57. Acesta este preotul care m-a ţinut de mână

Aş vrea să depun mărturie despre o minune a Sfântului Luca făcută în familia mea. în urmă cu trei ani copilul meu a adormit în Domnul. Cea care m-a consolat a fost mama mea. Ea era o persoană foarte credincioasă!

Rudele şi prietenii încercau să mă mângâie în vreun fel, însă mama era singura care îmi spunea:

eşti mâhnită că fiul tău e lângă Hristos? Dimpotrivă, trebuie să ai linişte în suflet şi să îl slăveşti pe Dumnezeu pentru asta.

Aceste cuvinte îmi atenuau durerea! Erau ca un balsam pentru sufletul meu!

La 40 de zile după moartea fiului meu s-a îmbolnăvit şi mama. Ar fi fost nevoie să facă o operaţie foarte dificilă. Doctorul ne-a explicat că această operaţie este riscantă la vârsta mamei (ea avea 82 de ani), că va fi nevoie să rămână mult timp după operaţie în secţia de Terapie Intensivă, având şanse minime de supravieţuire.

Cu o zi înainte de operaţie, preotul nostru paroh ne-a vorbit de Sfântul Luca al Simferopolului, chirurgul, şi ne-a dăruit şi o iconiţă a lui. În ziua următoare mama a intrat în operaţie la ora 9 dimineaţa şi a ieşit la 22.15 seara. Aproape 13 ore. În tot acest timp eu şi sora mea am stat în curtea spitalului, am ţinut în mână icoana Sfântului Luca şi ne-am rugat. L-am rugat să îi mai dea zile mamei. „Măcar un an, Sfinte, UN AN, ca să ne punem pe picioare, avem atâta nevoie de ea!”. La operaţie a fost prezent şi un doctor, rudă de-a noastră, care ne informa despre mersul operaţiei. La prânz ne-a anunţat că nu mai pot continua, că o vor închide şi o vor lăsa aşa.

Noi însă ne rugam: „Te rugăm, Sfinte Luca, călăuzeşte mâinile doctorilor!”.

Într-adevăr, curând ne-a anunţat că vor continua operaţia şi Doamne ajută! Seara au dus-o

131

direct în Secţia de Terapie Intensivă şi ne-au lăsat să o vedem timp de zece minute. Era în regulă. Mama ne-a spus că în timpul operaţiei a fost un cleric îmbrăcat în haine arhiereşti lângă ea, a ţinut-o de mână şi i-a spus:

nu te teme, totul o să fie bine! Eu locuiesc sus, pe un munte arid, pe o stâncă (şi i-a arătat-o). Când o să te faci bine, să vii să mă vezi.

Noi, cu toată panica, durerea şi nebunia noastră, nu înţelegeam nimic din toate acestea.

A doua zi, spre surprinderea tuturor, mama s-a ridicat în şezut pe pat... A cerut o revistă să citească... Toată echipa era uimită! Mama ne spunea că nu o durea deloc, că aşa somn bun nu a avut niciodată în viaţa ei, ca şi cum ar fi plutit pe nori!

În săptămâna următoare a ieşit din Secţia de Terapie Intensivă şi se plimba pe hol. Când o vedea, doctorul spunea:

aşa de bine se simte, de parcă i-am făcut o operaţie simplă la fiere!

Timpul a trecut şi ne-am gândit să mergem la Mănăstirea Sagmata, pentru prima dată, pentru a ne închina Sfântului Luca. Am luat-o şi pe mama cu noi, din nou fără să conştientizăm minunea care se petrecuse. Pe când ne apropiam de munte, mama începu să plângă şi să spună:

acest munte este cel pe care mi l-a arătat preotul care a fost în sala de operaţii!

Am înlemnit! Am început să înţelegem ce se întâmplase, pentru că nu îi spusesem mamei noastre nimic despre Sfântul Luca. Nu ştiu de ce, dar uitasem să îi spunem. Când am ajuns la mănăstire şi l-a văzut pe sfânt, a căzut în genunchi şi, plângând, a strigat:

acesta este! Acesta este preotul care m-a ţinut de mână!

Atunci i-am explicat că pe toată durata operaţiei noi ne-am rugat sfântului să

132

călăuzească mâinile doctorilor.

Mama (pe care o cheamă Lucia) a mai trăit de atunci exact un an şi a adormit în Domnul din altă cauză. Încet-încet ne-am adunat, ne-am ridicat pe picioarele noastre şi mergem înainte! Fie ca Sfântul Luca să se roage pentru sufletele noastre!

F.T., Atena

58. Responsabilitatea rugăciunii

Mulţi oameni, chiar dacă nu se roagă în mod deosebit, recunosc puterea şi valoarea rugăciunii şi în momente foarte grele ale vieţii lor recurg la ajutorul Bisericii şi al mănăstirii şi îi roagă pe preoţi şi pe monahi să se roage pentru ei. Acesta nu este un lucru rău, însă poate arăta că ei înşişi nu vor să-şi asume responsabilitatea. Sau poate că nu vor să îşi asume efortul rugăciunii (pentru că rugăciunea necesită un efort). Dacă însă ne doare ceva, cei mai în măsură să ne rugăm suntem noi înşine. Atunci rugăciunea noastră dobândeşte un avânt deosebit şi poate fi auzită de Dumnezeu. Această rugăciune trebuie să aibă un corespondent în viaţa noastră, să se îmbine cu o luptă duhovnicească mai intensă.

Un tată l-a vizitat pe părintele Paisie. Cu multă durere i-a spus:

părinte, roagă-te, fă ceva. Copilul meu este foarte bolnav.

Bătrânul i-a răspuns:

133

eu o să fac ceva, dar tu ce vei face? Ceva va trebui să faci.

ce să fac, părinte? Spuneţi-mi, şi orice îmi veţi spune voi face.

să duci o luptă. De exemplu, renunţă la o patimă de-a ta. Fumezi?

da, părinte.

atunci, pentru sănătatea fiului tău, renunţă la ţigări.

Omul a scos imediat pachetul de ţigări şi l-a lăsat acolo, spunând:

pentru sănătatea fiului meu, din acest moment voi renunţa la ţigări! Şi, într-adevăr, copilul s-a vindecat.

Altădată s-a petrecut o întâmplare similară, cu final diferit. Un tată l-a rugat pe bătrânul pentru fiul lui bolnav. Bătrânul i-a răspuns cu aceleaşi cuvinte:

eu o să fac ceva, dar tu ce vei face?

orice îmi spui, părinte! Pentru sănătatea fiului meu şi dacă îmi spui să sar de la etajul al şaselea al clădirii unde locuiesc, o voi face.

bine, a răspuns bătrânul, nu trebuie să sari de la etajul al şaselea. Renunţă la o patimă. Dacă fumezi, renunţă la fumat. Tatăl nu a fost de acord.

părinte, sar de la etajul al şaselea, dar la ţigară nu pot renunţa!

Şi, din păcate, copilul lui nu s-a vindecat. Tatăl nu a vrut să contribuie la strădania şi la rugăciunea bătrânului.

134

Scrie în Pateric aşa:

„A zis Ava Moise: dacă nu se uneşte fapta cu rugăciunea, este deşartă. Şi l-a întrebat cineva zicând: ce înseamnă unirea faptei cu rugăciunea? Şi a zis bătrânul: când omul va părăsi voia lui, atunci îl va primi Dumnezeu şi va asculta rugăciunea lui. Nu trebuie să ne mai rugăm să ne scape Dumnezeu de ceva. Doar când omul îşi părăseşte voia proprie, atunci devine prietenul lui Dumnezeu şi Acesta îi ascultă rugăciunea”.

Un creştin l-a rugat pe părintele Epifanie Theodoropoulos:

părinte, rugaţi-vă pentru mine!

Părintele Epifanie i-a răspuns foarte înţelept:

copilul meu, dacă eu mă rog şi tu dormi, nimic nu se va realiza.

Arhimandritul Nectarie

135

59. Dispariţia comoţiei cerebrale

Doamna M. K., în vârstă de 80 de ani, nutrea o mare dragoste pentru sfinţii Bisericii noastre şi în mod special îl respecta, îl cinstea şi îl iubea pe Sfântul Luca doctorul, Arhiepiscopul Simferopolului şi Crimeii. Citea adesea despre viaţa şi minunile lui şi întotdeauna asculta la postul de Radio al Bisericii Paraclisul Sfântului Luca.

Pe 3 noiembrie 2007 a suferit, pe când era în casă şi se pregătea să meargă la slujbă, la Biserica Sfintei Varvara din parohie, o comoţie cerebrală foarte gravă, pe care a confirmat-o mai întâi de toate doctoriţa de familie, care a fost chemată, apoi şi doctorul de la ambulanţă.

I-a paralizat mâna dreaptă, şi-a pierdut simţurile, s-a învineţit la corp şi a căzut într-o comă profundă.

A fost transportată cu ambulanţa la cel mai apropiat Spital Universitar, unde prima şi a doua tomografie care i s-au făcut au confirmat existenţa unui accident vascular cerebral ischemic [numit şi AVC, cauzat de un cheag ce a blocat un vas sangvin].

Doctorii profesori universitari au recomandat familiei doamnei M. să-şi păstreze stăpânirea de sine, pentru că, aşa cum spuneau ei, probabil că i s-a apropiat ceasul morţii.

Au trecut trei ore şi bolnava era tot în comă, iar starea ei se agrava din ce în ce mai mult.

Preotul (un nepot al ei) şi copiii ei au aşezat atunci pe trupul ei icoana Sfântului Luca, Arhiepiscopul Crimeii, doctorul făcător de minuni şi sfântul ei ocrotitor, au citit lângă ea Acatistul Sfântului Luca şi au cântat Paraclisul lui.

Din acel moment şi în continuare au avut loc nişte evenimente minunate:

136

Dintr-odată, după o străduinţă insistentă a membrilor familiei ei, care erau militari, s-a găsit un pat la Spitalul Militar din Atena, lucru foarte greu de obţinut, aproape imposibil.

Doctorii de la Secţia de Terapie Intensivă erau şi ei decepţionaţi de starea foarte gravă în care se afla pacienta. Cu toate acestea, icoana Sfântului Luca a fost mutată şi ea la Secţia de Terapie Intensivă a Spitalului Militar, aşezată fiind pe pieptul doamnei M.

Situaţia era aceeaşi: gravă. A doua zi, în biroul directorului spitalului, fiind prezenţi toţi doctorii şi personalul Secţiei de Terapie Intensivă, au fost chemate, de către cei responsabili cu cazul, rudele bolnavei pentru a auzi ceva cu adevărat de necrezut şi neaşteptat!

Doctorii care o îngrijeau, în frunte cu directorul Secţiei de Terapie Intensivă, le-au spus rudelor doamnei M. că în cazul ei s-a petrecut o intervenţie dumnezeiască! Noua tomografie detaliată a creierului ei nu prezenta absolut nimic! Creierul era curat! Concluzia, aşa cum este ea scrisă în constatările medicale, este: „accident vascular cerebral, fără elemente ischemice sau hemoragie”.

Înlăcrimaţi, doctorii şi asistentele slăveau pe Dumnezeu şi doreau să ştie cine e sfântul a cărui icoană o avea femeia pe piept...

Au oprit procedura care era destinată tratamentului accidentului vascular cerebral ischemic foarte grav şi bolnava, după ce şi-a revenit din starea de comă, a fost mutată foarte repede într-un salon obişnuit, având din nou toate simţurile funcţionale, şi a început să facă analizele necesare.

Unii ziceau că ar trebui să aşteptăm şi RMN-ul creierului, care este mai amănunţit şi mai exact.

A fost făcut RMN şi acesta a arătat că nu e nici o problemă. Doamna M. şi-a

137

revenit cu harul lui Dumnezeu, s-a întors la ea acasă şi împreună cu ai casei şi cu rudele ei slăvesc numele lui Dumnezeu şi îi mulţumesc noului şi marelui sfânt contemporan al Bisericii noastre, Cuviosul Luca Rusul, Arhiepiscopul Simferopolului şi Crimeii, noul doctor şi mărturisitor, pentru minunea cea mare pe care a făcut-o pentru ei.

A fost o întâmplare adevărată, care a întărit duhovniceşte pe mulţi oameni preoţi, doctori, asistente, studenţi la medicină, mici şi mari şi care în final i-a îndreptat spre rugăciune şi spre slăvirea numelui lui Dumnezeu cel Sfânt.

Părintele A. P., Larisa

60. Vindecarea unui copil de opt ani

Fiul nostru, L., în vârstă de 8 ani, în august 2002, a început dintr-odată să şchiopăteze. După ce i-au fost făcute toate analizele şi un control clinic de către specialişti ortopezi, s-a constatat că are osteocondrită [inflamaţie a oaselor şi a cartilajelor respective] la şoldul stâng şi deformarea capului femural. Toţi cei trei chirurgi au recomandat o intervenţie chirurgicală imediată, care era foarte dureroasă, şi-apoi, în afară de operaţia în sine şi de punerea unei tije piciorul urma să rămână cel puţin şase săptămâni nemişcat, fiind pus în ghips. Doctorul specialist a apreciat că trebuie să îl reţină imediat pe copil în spital, ca, după ce i se va face un RMN, să şi intre în operaţie.

138

Noi am fost surprinşi şi, pe răspunderea noastră, l-am luat pe copil acasă şi l-am ţinut în repaos total. A doua zi nişte rude ne-au adus acasă icoana şi cartea cu viaţa Sfântului Luca, despre care niciodată nu mai auziserăm, precum şi pământ de la mormântul lui din Simferopol. Auzind despre minunile sfântului, ne-am pus toată nădejdea în el. Astfel, tatăl lui a luat iniţiativa şi şi-a asumat răspunderea transportării pe umeri a lui L. la Mănăstirea Sagmata în pofida indicaţiilor doctorilor, care îi interziceau orice mişcare -, ca să se închine la moaştele Sfântului Luca. Copilului i-a fost dată ca binecuvântare de la mănăstire o părticică din inima sfântului. L. a considerat aceasta ca o mare cinste şi şi-a exprimat dorinţa să rămână la mănăstire o noapte. Între timp, noi am făcut în fiecare zi Paraclisul Sfântului Luca şi am citit Rugăciunea pentru bolnav, aflată la sfârşitul Paraclisului.

După alte cinci zile am fost la doctor pentru ultimele analize dinaintea operaţiei, şi cu uimire am auzit că nu e nevoie de operaţie, nici măcar de RMN, pentru că fiul nostru prezenta o ameliorare neaşteptată. Ne-a recomandat o procedură de mentenanţă şi mersul cu cârjele timp de o lună, după care urma să aibă loc un nou consult.

Merită să fie menţionat aici faptul că, pe drum spre casă, L. l-a întrebat pe tatăl său, cu care dormea în aceeaşi cameră în fiecare seară:

tată, cine e părintele cu barbă albă care ne-a vizitat ieri-noapte?

Văzând nedumerirea noastră, el îl întreba continuu pe tatăl său, care apoi l-a întrebat şi el:

care părinte, fiul meu?

dar, tată, tu nu l-ai văzut?

Copilul a explicat că în ajun venise în camera lui un preot. în jurul capului lui luminau steluţe mici, care alcătuiau o cunună. La început a venit la capătul patului, iar apoi a venit lângă el şi a încercat să îl liniştească. Copilul a simţit că îi e frig şi că era

139

curent. Atunci părintele a suflat spre piciorul lui şi l-a binecuvântat cu părticica din inima lui darul de la mănăstire -, care se afla pe noptiera copilului. A plecat şi din nou s-a făcut frig.

Cu lacrimi în ochi L-am slăvit pe Dumnezeu şi i-am mulţumit Sfântului Luca pentru intervenţia sa minunată asupra copilului nostru.

H. K., Atena

61. Sfântul Luca în Ghianitsa

Ghianitsa a fost unul dintre primele oraşe din Grecia unde s-a construit o biserică a Sfântului Luca. Locuitorii oraşului îl cinstesc în mod deosebit pe noul sfânt. De aceea ei au parte adesea de prezenţa lui binefăcătoare. Înaltpreasfinţitul Mitropolit Ioil al Edesei, Pelei şi Almopiei a alcătuit o slujbă completă (cântări pentru Vecernia Mare cu Litie, Utrenie şi un Paraclis) a Sfântului Luca, aprobată de Sinodul Greciei.

Pe 11 iunie 2004 înaltpreasfinţitul a săvârşit sfinţirea Paraclisului Sfântului Luca, aflat în interiorul Bisericii Sfinţilor Apostoli Petru şi Pavel din Ghianitsa.

Părintele K. H., paroh al acestei biserici, scrie următoarele:

În ziua sfinţirii paraclisului, împreună cu binecuvântarea specifică acestei sfinţiri, au fost împărţite credincioşilor iconiţe plastifiate ale Sfântului Luca, precum şi

140

biografia lui completă. Sfântul Luca nu a întârziat să-şi facă simţită prezenţa, precum se vede şi din întâmplările minunate care au urmat”.

62. Operaţia va reuşi

Biserica noastră îi cinsteşte pe corifeii apostolilor, Sfinţii Petru şi Pavel, care sunt sărbătoriţi în data de 29 iunie. În ajunul hramului, la prânz, adică la puţine zile după sfinţirea Paraclisului Sfântului Luca şi în timp ce aveau loc ultimele pregătiri pentru hramul nostru, s-a apropiat de mine o doamnă şi m-a rugat, vădit emoţionată, să îi dau câteva cărţi cu biografia Sfântului Luca.

Apoi ea mi-a dezvăluit următoarea întâmplare minunată: mama ei, grav bolnavă, aflată pe patul de suferinţă, a citit cu mare greutate viaţa Sfântului Luca, pe care îl iubeşte şi îl invocă cu multă evlavie. Durerile ei au încetat brusc, în mod inexplicabil din punct de vedere medical. După patru zile a fost supusă unei operaţii foarte grele. I-au făcut anestezie generală. Înaintea operaţiei, în timp ce era anesteziată, în mod paradoxal bolnava a început să vorbească şi să se adreseze doctoriţei care urma să o opereze, spunându-i:

nu vă faceţi griji, operaţia va reuşi, Sfântul Luca doctorul este prezent în sala de operaţie şi vă ajută.

Toate cele de mai sus le-a povestit doctoriţa respectivă fiicei bolnavei, după operaţie, dorind să afle cine este acest Sfânt Luca doctorul. Cărţile cu viaţa Sfântului

141

Luca, pe care mi le-a cerut, aşa cum se poate înţelege, le voia pentru doctoriţă şi pentru restul echipei care a participat la operaţie.

63. Nu exista nimic

O tânără căsătorită, făcând nişte analize medicale în încercarea ei de a avea un copil, a aflat că are cancer şi că ar trebui să se ducă urgent la Spitalul Theagenio din Tesalonic, pentru a începe şedinţele de chimioterapie şi toate cele necesare.

Tânăra, cu multă credinţă, a apelat la Sfântul Luca doctorul. Înaltpreasfinţitul Ioil, Mitropolitul de Edessa, Pela şi Almopia, ne dăruise câteva părticele din sfintele moaşte ale Sfântului Luca cu câteva zile înainte de sfinţirea paraclisului nostru, cu scopul de a face o raclă de argint şi a le aşeza în ea. Preotul paroh al bisericii noastre a binecuvântat-o pe această fată cu sfintele moaşte, a uns-o cu ulei de la mormântul sfântului, s-au rugat împreună, au cântat Paraclisul Sfântului Luca şi i-a citit o rugăciune pentru sănătate. În ziua sfinţirii paraclisului, mama fetei, care pe atunci nu ştia nimic despre încercarea prin care trecea fiica ei, l-a văzut în vis pe Sfântul Luca astfel: el se afla în biserica noastră şi ieşea dintr-o raclă, binecuvântând lumea care stătea în jurul bisericii. La început nu a dat importanţă visului. După câteva zile, fiica ei, înainte de a începe tratamentele la Spitalul Theagenio, a făcut un RMN, ca să vadă clar până unde a înaintat cancerul. Însă de data aceasta analizele nu arătau nimic şi doctorii, uimiţi, au scris în raportul medical că nu mai exista nimic din ce arătaseră analizele precedente. După

142

rezultatele bune ale analizelor medicale, tânăra a anunţat-o pe mama ei, care doar atunci a putut să interpreteze visul pe care l-a avut în ziua sfinţirii paraclisului nostru, la prăznuirea Sfântului Luca. Am înţeles foarte bine că sfântul a făcut o minune.

64. Ne ajută să renunţăm la patimile noastre

Sfântul Luca doctorul ne ajută, de asemenea, să renunţăm la patimile şi la slăbiciunile noastre. O enoriaşă a noastră, care de mulţi ani era chinuită de patima fumatului, probabil din cauza problemelor din viaţa ei, nu reuşea să renunţe la fumat, cu toate că încercase de multe ori în trecut. Pe 11 iunie 2004, zi de pomenire a Sfântului Luca şi zi a sfinţirii paraclisului pe care noi l-am afierosit Sfântului Luca, doamna aceea s-a rugat fierbinte şi l-a implorat pe Sfântul Luca să o ajute şi să o susţină în lupta ei. Sfântul a făcut o minune. După trei luni doamna a adus o donaţie în bani la biserică, pentru Sfântul Luca. Era darul ei de mulţumire pentru sfânt, şi reprezentau banii pe care i-ar fi cheltuit pentru patima fumatului în această perioadă de trei luni; aceasta fusese înţelegerea pe care ea o făcuse cu Sfântul Luca.

143

65. Dobândirea unui copil

O doamnă din parohia noastră, care era căsătorită de mulţi ani, însă nu avea copii, a încercat cu ajutorul ştiinţei să dobândească un copil. Această încercare a început în ziua de prăznuire a Sfântului Luca şi de sfinţire a paraclisului nostru. A făcut Paraclisul Sfântului Luca şi i s-a citit rugăciunea pentru bolnavi adresată sfântului. Ea însăşi credea că sfântul nu o va părăsi.

Pe 18 februarie 2005 sfintele moaşte ale Sfântului Luca doctorul au fost primite în mod oficial în oraşul Ghianitsa şi au rămas în Biserica Sfinţilor Apostoli Petru şi Pavel timp de trei zile, spre sfinţirea credincioşilor. Participarea clerului şi a credincioşilor a fost mare şi cu adevărat emoţionantă. Exact în acele zile doamna de care am vorbit mai sus a născut un băieţel perfect sănătos. A fost oare aceasta doar o coincidenţă?

144

66. Nu a părăsit-o

Un caz asemănător cu cel dinainte este şi următorul:

O doamnă care nu avea copii, după mulţi ani de căsătorie şi după multe încercări, cu ajutorul ştiinţei, a rămas în final însărcinată. însă, de la începutul sarcinii, au existat multe probleme şi viitorul părea incert. Îngrijorare, agonie şi rugăciune. În fiecare zi familia ei făcea Paraclisul Maicii Domnului sau pe cel al Sfântului Luca doctorul. Au chemat un preot din parohia Sfinţilor Apostoli Petru şi Pavel din Ghianitsa, care a binecuvântat-o cu moaştele Sfântului Luca, a uns-o cu ulei de la mormântul sfântului, s-a rugat şi i-a citit rugăciunea către Sfântul Luca. A sfătuit-o să aibă încredere totală în Dumnezeu şi i-a spus că Sfântul Luca nu va îngădui să se petreacă ceva rău. Acest cuvânt a fost mângâierea ei în clipele grele şi cel care o umplea de credinţă şi de nădejde. S-a învrednicit să nască gemeni. Crede cu tărie că Sfântul Luca nu a părăsit-o.

Părintele K. H., Ghianitsa

145

67. Un părinte maaare!

Ultimul dintre cei patru copii ai noştri, Elefterie, a prezentat, încă din primele luni ale vieţii lui, alergie la laptele de vacă şi la o mulţime de alte alimente, acest fapt provocându-ne tristeţe, căci creşterea lui era lentă.

Marţi, 10 iunie 2008, în ajunul sărbătorii Sfântului Luca, ne-am dus cu Elefterie (pe atunci în vârstă de un an) şi cu al treilea copil al nostru, Maria (pe atunci de trei ani) la Biserica Sfinţilor Apostoli Petru şi Pavel din Ghianitsa, unde există Paraclisul Sfântului Luca, precum şi o părticică din sfintele lui moaşte. în timpul Vecerniei de hram şi în timp ce ne închinam la sfintele moaşte (care fuseseră mutate în biserica principală), mi-a venit gândul să îl rog pe Sfântul Luca pentru vindecarea lui Elefterie de alergie, făcând, desigur, promisiunea să aduc la icoana lui cea mare din paraclis o iconiţă de argint (cu figura unui prunc pe ea) şi un lanţ de argint (ca să fie atârnată iconiţa de argint de icoană).

Intrând în paraclis şi închinându-se la icoană, Maria a spus cu voce tare, uitându-se spre altarul paraclisului:

tată, uite un părinte maaare!

A încercat de mai multe ori să intre în altar, însă eu am ţinut-o pe loc eu, naivul! -, pentru că era fetiţă. Am întrebat-o deci (de îndată ce mi-am dat seama ce se întâmplase), arătându-i mai multe icoane din paraclis, să îmi spună dacă îl recunoaşte pe părintele pe care îl văzuse. Arătând spre icoana Sfântului Luca, a răspuns afirmativ, cu o siguranţă absolută.

În timp ce noi ne întorceam acasă, Maria săruta continuu icoana Sfântului Luca dintr-o cărticică cu Paraclisul lui, pe care apoi şi-a pus-o sub pernă, ca să doarmă cu

146

ea.

La întrebările noastre dacă părintele respectiv i-a vorbit, Maria a spus:

mi-a făcut aşa şi aşa (făcând în acest sens cu mânuţa ei semn că a binecuvântat-o sfântul), şi-a pus o pălărie mare (ne-a arătat mitra arhierească) şi a plecat repede-repede (înspre biserica principală, unde se aflau sfintele lui moaşte puse spre închinare).

După sărbătoarea din 11 iunie 2008, ameliorarea sănătăţii lui Elefterie a fost spectaculoasă. în timp ce doctorii consideră că o afecţiune de acest tip începe să fie depăşită după vârsta de doi ani şi jumătate (iar de multe ori nu este depăşită deloc), în următoarele luni Elefterie a început încet-încet să bea lapte, să mănânce alimente pe care nu le putea mânca înainte, şi acum, când are un an şi jumătate, alimentaţia lui este normală, fără restricţii.

S. M., Ghianitsa

147

68. A salvat biserica

În aceeaşi Biserică a Sfinţilor Apostoli Petru şi Pavel din Ghianitsa, în Duminica Ortodoxiei din anul 2008, s-a petrecut şi următoarea întâmplare:

Paraclisul Sfântului Luca se află în partea de sud a bisericii şi comunică cu aceasta printr-o uşă. În timpul Dumnezeieştii Liturghii, un enoriaş s-a închinat la sfintele moaşte ale Sfântului Luca, moaşte care se află în paraclis, a făcut o închinăciune şi s-a uitat prin perdea în altarul paraclisului. Uimit, a văzut atunci, în faţa Sfintei Mese, un arhiereu îmbrăcat în veşminte, aplecat, cu mâinile ridicate puţin, în poziţie de rugăciune. L-a impresionat faptul că arhiereul nu se uita în faţă, ci cumva într-o parte, întors către biserica principală. Enoriaşul nu i-a văzut trăsăturile feţei, dar s-a întrebat: „Ce caută aici arhiereul acesta?”, în timp ce ceilalţi clerici liturghiseau în biserica principală. A aşteptat până la sfârşitul Sfintei Liturghii, ca să iasă arhiereul din altar, însă, spre surprinderea lui, nu a ieşit nimeni. Nu exista altă uşă, iar arhiereul necunoscut dispăruse.

În aceeaşi zi, la prânz, din motive necunoscute până astăzi, în biserică s-a produs un incendiu în partea de vest şi aproape un sfert din biserică a fost cuprinsă de flăcări. Au ars: iconostase, pangare, străni, analoguri, scaune, lumânări, resturi de lumânări etc. În acelaşi loc exista şi un suport cu picior pentru icoana Sfântului Luca, suport care de asemenea a ars. În mod uimitor, în cenuşă a fost găsită neatinsă icoana Sfântului Luca.

Enoriaşul evlavios la care ne-am referit era destul de circumspect şi nu voia să spună ceea ce văzuse de dimineaţă. Însă, după cele întâmplate, s-a sfătuit cu duhovnicul lui. Acesta i-a spus că arhiereul pe care l-a văzut dimineaţă era Sfântul Luca, care a salvat biseri ca de la distrugere totală.

148

După câteva zile, la o mănăstire din apropiere, Mănăstirea Sfântului Gheorghe din Anidros, la 15 kilometri nord de Ghianitsa, un cleric citea exorcisme pentru o demonizată. Alături, maicile din mănăstire se rugau în tăcere pentru ajutorul dumnezeiesc al acelui suflet chinuit. La un moment dat demonul a început să strige:

opriţi-vă! Opriţi-vă! Mă ardeţi, mă ardeţi! Opriţi-vă! Dar... şi eu vă ard. Eu am ars acea biserică a lui Petru şi a lui Pavel, acolo, în Ghianitsa. Şi, dacă nu era acel... Luca, o ardeam în întregime!

Pr. A. H., Ghianitsa

69. Ca şi cum nu ar fi suferit niciodată

Fiul nostru, D., în vârstă de 17 ani, de trei ani, se lupta cu o eczemă pe talpa piciorului. La început nu ne-am dat seama de gravitatea problemei, până când ni s-a plâns că îl doare şi că îi e greu să calce pe picior. La recomandările doctorului dermatolog, am început nişte proceduri terapeutice corespunzătoare, unele fiind nedureroase (alifii) şi altele destul de dureroase (crioterapii metode terapeutice care utilizează temperaturi foarte scăzute, sub zero grade).

Rezultatele au fost parţial satisfăcătoare, căci eczema continua să existe. Cu timpul ea s-a agravat (în pofida tratamentului pe care îl făcea) şi din păcate eczema s-a extins şi în alte zone ale corpului, nu numai ale tălpii respective, ci şi la celălalt picior.

149

Doctorii se mirau că se întâmplă acest lucru, de vreme ce fuseseră prescrise medicamentele corespunzătoare împotriva bolii. Doctorul specialist, uimit, ne-a asigurat că nu mai întâlnise niciodată un asemenea caz în toată cariera lui şi a ajuns chiar să ne recomande că, din moment ce altă soluţie nu există, ar fi bine să... descântăm piciorul. Dar noi, din acea clipă, am invocat ajutorul şi mijlocirea Sfântului Luca doctorul, cunoscând semnele minunate pe care le săvârşeşte Dumnezeu prin acest rob al Lui.

Ne-am dus cu copilul la Biserica Sfinţilor Petru şi Pavel, unde preotul şi duhovnicul nostru i-a citit rugăciunea pentru cel bolnav şi l-a binecuvântat cu ulei din candela sfântului, care arde în paraclisul lui, unde se află şi o părticică din sfintele lui moaşte. Am citit Paraclisul Sfântului Luca şi am continuat să îl însemnăm pe copil, în chipul crucii, cu ulei la tălpile ambelor picioare. în acelaşi timp am cerut, printr-o scrisoare pe care am trimis-o la Mănăstirea Konstamonitou din Sfântul Munte Athos (pe care o vizitez împreună cu D. În fiecare vară, de când el avea 9 ani), să se roage pentru el un anume părinte din mănăstire, pe care fiul meu îl iubeşte în mod deosebit şi suntem siguri că şi acesta îl pomeneşte în rugăciunile sale.

Am scris în amănunt care este problema copilului şi despre invocarea ajutorului Sfântului Luca doctorul, căruia i-am încredinţat toate speranţele noastre.

Rugăciunile părintelui şi ale noastre au fost auzite de Sfântul Luca şi în aproximativ o săptămână eczema copilului nu numai că s-a vindecat, dar a dispărut şi orice urmă a ei, în primul rând mâncărimea, ca şi cum nu ar fi existat niciodată.

Îi suntem recunoscători pentru aceasta şi îi cerem sfântului să se roage lui Dumnezeu pentru noi şi pentru toţi cei care s-au rugat lui pentru fiul nostru.

S., Ghianitsa

150

70. Importanţa şi premisele minunii

Aceste întâmplări ne oferă ocazia să abordăm o temă cu foarte multe aspecte:

Minunea şi importanţa ei. în şederea Sa pământească, Iisus Hristos a făcut minuni, a vindecat pe oamenii bolnavi, a înviat morţi. Minunile Lui erau semne indirecte ale prezenţei Lui şi evidenţiau minunea cea mai mare: întruparea Lui. Minunile Domnului nu au avut un caracter magic, ci un evident caracter soteriologic, având ca obiectiv mântuirea omului. Sfântul Ioan Gură de Aur atrăgea atenţia foarte frumos: „Minunile aveau loc pentru a conduce pe oameni spre Biserică, dar şi pentru a întări credinţa celor care erau deja membri ai ei”.

Dumnezeu-Omul Şi-a petrecut timpul pe pământ făcând bine şi vindecând. şi-a împropriat durerea întregului neam omenesc. Evangheliştii menţionează des cuvântul SGTCÂnyxYicQn (I s-a făcut milă): „Şi ieşind, a văzut mulţime mare şi I S-a făcut milă de ei şi i-a vindecat pe bolnavii lor” (Matei 14, 14).

Nu refuza a face minunea, în afară de cazurile de inimă împietrită, de necredinţă, de provocare sau de lipsă de pocăinţă. De exemplu, în patria Lui nu a putut să facă nici o minune, decât că, punându-Şi mâinile pe puţini bolnavi, i-a vindecat. Şi Se mira de necredinţa lor (Marcu 6, 5-6).Şi când cărturarii şi fariseii îl provocau, El refuza, pentru că motivele lor nu erau sincere: Atunci i-au răspuns unii dintre cărturari şi farisei, zicând: învăţătorule, voim să vedem de la Tine semn. Iar El, răspunzând, le-a zis: Neam viclean şi desfrânat cere semn, dar semn nu i se va da, decât semnul lui Iona Prorocul (Matei 12, 38-39).

Condiţia necesară pentru a se petrece minunea e credinţa omului în persoana Domnului Iisus Hristos. El însuşi a subliniat întotdeauna acest lucru înaintea oamenilor: credinţa ta te-a mântuit. Şi când îi solicitau intervenţia minunată întreba: credeţi că pot să

151

fac aceasta? Şi, desigur, cunoscând Hristos neputinţa şi imperfecţiunea omenească, accepta chiar şi cea mai mică, neputincioasă, rudimentară credinţă, precum se vede din întâmplarea impresionantă a vindecării copilului îndrăcit. Nefericitul tată al copilului îl imploră pe Hristos să îl vindece pe fiul lui cel suferind. Hristos îi răspunde: dacă poţi să crezi, toate sunt posibile celui ce crede. Continuarea este cutremurătoare. Tatăl strigă cu lacrimi. Strigătul lui ne reprezintă pe noi, care avem o credinţă slabă. Şi îndată strigând tatăl copilului cu lacrimi a zis: cred, Doamne, ajută necredinţei mele! (Marcu 9, 24).

A doua premisă, la fel de importantă, pentru a se petrece minunea este dispoziţia spre pocăinţă, spre schimbarea vieţii. Vindecarea trupului trebuie să fie însoţită de vindecarea sufletului. Aceasta se vede clar în cazul vindecării paraliticului de la scăldătoarea Vitezda. Aşa cum scrie Sinaxarul, boala paraliticului avea drept cauză păcatul lui. Domnul îl vindecă, dar îl şi avertizează: Iată, te-ai făcut sănătos, să nu mai greşeşti, ca să nu ţi se întâmple ceva şi mai rău (Ioan 5,14). Şi în cazul multor altor bolnavi mai întâi vindeca boala sufletului (îndrăzneşte, fiule, iertate îţi sunt ţie păcatele) şi apoi boala trupului (ridică-te, ia-ţi patul tău şi du-te la casa ta) (Matei 9, 7). Este imposibil să vină Hristos în trupul nostru fără a veni şi în inima noastră. Nu se poate să vindece trupul nostru fără a vindeca şi sufletul nostru. Cu alte cuvinte, dacă minunea nu e un motiv ca omul să se schimbe, ea nu are sens. De aceea, de multe ori Dumnezeu tace. Dacă are loc vreo intervenţie minunată, iar omul se întoarce la viaţa lui păcătoasă dinainte, departe de harul lui Dumnezeu, boala poate să revină. Pentru această recidivă nu e responsabil Dumnezeu, ci omul însuşi. Probabil că astfel se explică şi de ce evenimentele şi vindecările minunate erau temporare.

Părintele Sofronie, într-o scrisoare către D. Balfour, atinge această problemă cu ocazia unei întâmplări pe care a trăit-o o familie de cunoscuţi ai celor doi.

152

„Old Rectory,

29 ianuarie 1962

[...] Te înţeleg pe deplin, când îmi scrii despre A. Am răspuns la telegrama lui despre moartea soţiei lui, M., din Cairo, ca şi la scrisoarea ta... Ţie îţi pot vorbi deschis şi clar. în ultima vreme i-am scris cu mai puţină dispoziţie, pentru că aşteptam de la el şi de la M. mai multe.

Ştii deci că ei i se spusese de către doctori că va muri. În spitalul de bolnavi de cancer din Londra îi opriseră tratamentul cu radiaţii, pentru că se vedea că acesta nu avea nici un rost. Ţesuturile nu reuşeau să oprească eroziunile din cauza cancerului din măruntaiele ei şi din alte locuri. Mi-a cerut să mă rog împreună cu el pentru vindecarea ei. A cerut o minune de la Dumnezeu. Cu bucurie în suflet, dar cu durere mare în inimă am început să mă rog pentru ea şi pentru el. Într-una din zilele lunii februarie, în urmă cu doi ani, am mers să o împărtăşesc. Am stat lângă patul ei mai mult de două ore. Ne-am rugat, am vorbit, apoi am împărtăşit-o... M-am întors la mănăstire şi a doua zi am primit o scrisoare de la A. cum că doctorii au consultat-o pe M. şi au hotărât să continue tratamentul cu radiaţii. Starea ei, atât cea duhovnicească, cât şi cea trupească, se îmbunătăţise simţitor. Atunci i-am scris lui A. că prima curbă a avut loc. Să creadă că însănătoşirea este posibilă, dar să nu uite că trebuie ambii să îşi schimbe viaţa întru totul, pentru că minunea nu are loc ca să rămână la fel cum erau înainte.

În scurt timp, după aproximativ două săptămâni, mă aflam din nou la Londra, ca să o împărtăşesc pentru a doua oară. Din nou ne-am rugat intens şi toate celelalte.

Dar cea care era distrusă cu câteva zile în urmă se ridică din pat, merge cu autobuzul la aeroport şi pleacă în Elveţia, unde i-ai întâlnit tu. Trăiesc la munte, fac plimbări, ea mănâncă de toate, veselă şi plină de viaţă. După puţină vreme au mers la Paris, să viziteze tot ce se poate: muzee, teatre şi multe altele... Sosesc la Londra, pentru a

153

se prezenta înaintea doctorilor. Doctorii nu au găsit nici o urmă de metastază sau de recidivă. Merg în Grecia, în Egipt..., dar nu există nimic în ei în afară de căutarea vechii fericiri şi dorinţa de viaţă, precum se întâmpla şi în anii dinainte de îmbolnăvire. A. nu i-a spus că a avut cancer, că s-a vindecat prin minune. I-a menţinut convingerea că primii doctori s-au înşelat, că nu a avut nimic înfricoşător... Rezultatul a fost că s-a petrecut minunea fără nici o transformare fiinţială a vieţii lor duhovniceşti. Nu ştiu, a păstrat oare statuia lui Budha pe care o avea alături de ea la spital şi pe care mi-a arătat-o cu satisfacţie nedisimulată ca pe ceva minunat? în acea clipă nu am vrut cu nimic să o tulbur. Am spus doar că eu însumi îl iubesc numai pe Hristos şi nu am vrut să privesc spre Budha. Nici ea, nici A. nu m-au înţeles...

Nu vreau să merg mai departe în analizarea vieţii lui A. şi a M. întotdeauna am considerat că M. este înzestrată cu o mulţime de harisme duhovniceşti şi mereu îmi provoca o durere profundă faptul că nu înţelegea chemarea lui Dumnezeu. Prefera o anume formă de universalitate, care astăzi câştigă teren în gândirea multora. M. se afla sub influenţa lui. Desigur, eu aşteptam de la ea să înţeleagă faptul că universalitatea lui Hristos este unica şi autentica universalitate şi a căuta cineva oriunde ceva mai universal este de înţeles doar pentru cei care nu au trăit harul Botezului... Pentru mine a fost o consecinţă normală înrăutăţirea din nou a sănătăţii ei. Şi acum îmi era nespus de greu să-L rog din nou pe Dumnezeu, pentru că prima mea speranţă a fost dezminţită: ei nu s-au schimbat, nu s-au înnoit. Aşadar, rugăciunea pentru bolnavi, pentru vindecarea lor cu putere de sus, săvârşirea minunii este posibilă doar cu angajamentul pocăinţei, adică al schimbării din rădăcină a vieţii lor, astfel încât slava lui Dumnezeu să-şi găsească loc în ei şi întreaga lor viaţă ulterioară să se continue mai mult la nivelul slavei dumnezeieşti.

Ca şi tine, şi eu i-am scris lui A. că, oricât de adâncă ar fi durerea lui, ceea ce i s-a dat să trăiască cu M. e dator să primească drept o nouă chemare, ca o luptă nouă, mai mare şi mai victorioasă. Din răspunsul lui văd cum cuvintele mele nu au avut răsunet în

154

sufletul său. întreaga lui scrisoare este un doliu sufletesc, ca să nu spun trupesc. Aş vrea, ca şi tine, să îl văd că revine la adevărata lui înălţime, cu adevărat cuminţit în urma experienţei avute... În vreme ce el vorbeşte despre sinucidere, exprimându-şi astfel dispoziţia de a-şi grăbi ieşirea din această lume şi numai cuvintele soţiei lui să nu faci niciodată aşa ceva! îl ţin pe loc.

Desigur că îi voi scrie din nou, dar nu mai am în suflet aceeaşi inspiraţie pe care am avut-o cu puţin timp în urmă. Nu există vreun indiciu că vrea să se redreseze.

Într-un mod aproape femeiesc îşi cultivă durerea. Oare ar fi de folos să-i vorbească cineva despre aceasta brutal, fără ocolişuri, hotărât? Nu sunt sigur. De aceea, în parte, tac...”

[Aycovaţ ©eoyvcooiag, Editura Mănăstirii înaintemergătorului din Essex, Anglia, pag. 344].

Există întotdeauna o întrebare: de ce nu se fac minuni pentru toţi? Câţi bolnavi sau câte rude ale unor bolnavi nu Îl roagă cu credinţă pe Dumnezeu şi pe sfinţi, dar nu văd să se petreacă vreo minune! Oare de ce? La această întrebare justă nu există un răspuns general. Judecăţile lui Dumnezeu sunt necunoscute. Cine oare ştie gândul Domnului? întreabă Sfântul Apostol Pavel. Explicaţia deplină o ştie numai El însuşi. Nu este deloc uşor să interpretăm judecăţile lui Dumnezeu, voinţa Lui, tăcerea Lui. Nu putem să afirmăm că un om este mai credincios, iar altul mai puţin, nici că Dumnezeu îl iubeşte pe acesta mai mult şi pe altul mai puţin. Aşa cum spune Prorocul Isaia, judecăţile lui Dumnezeu se deosebesc de judecăţile oamenilor, pe cât este de departe cerul de pământ.

În final ar trebui să notăm şi următorul lucru: de multe ori Dumnezeu tace din dragoste. El permite încercări dure pentru un anumit om, pentru că vede foarte departe. Datorită atotcunoaşterii Lui ştie foarte bine că o încercare, o boală, o durere pot să se dovedească binefăcătoare pentru mântuirea omului. Sfântul Apostol Pavel, care însuşi a

155

vindecat bolnavi şi a făcut minuni, suferea de o boală cumplită, de un ghimpe în trup. Cu toate că de trei ori L-a rugat pe Domnul ca să-l vindece, Domnul a refuzat. Răspunsul Lui a fost: îţi este de ajuns harul Meu, căci puterea Mea se desăvârşeşte în slăbiciune (2 Corinteni 12, 9). Adică îţi e de ajuns darul Meu, pentru că puterea Mea se vede în plinătatea ei prin această neputinţă a ta.

Mulţi sfinţi care sufereau de anumite boli sau de alte încercări, cu toate că puteau să vindece în chip minunat pe alţii, nu cereau de la Dumnezeu să-i vindece şi pe ei înşişi, ci să le dea răbdare. Sfinţii noştri contemporani, părintele Sofronie şi părintele Paisie, au ajuns până acolo, încât să ceară cancer! Şi în durere se bucurau şi-L slăveau pe Dumnezeu. Foarte bine zicea părintele Paisie: „Atâtea câte am învăţat în boală nu am învăţat în ani întregi de asceză”.

Asta nu înseamnă că nu-I vom cere lui Dumnezeu să intervină. Altfel am contesta porunca Lui: cereţi şi vi se va da, bateţi şi vi se va deschide... (Matei 7, 7) şi ne-am îndoi de darul şi de harul pe care L-a dat sfinţilor Săi: cel ce crede în Mine va face şi el lucrările pe care le fac Eu şi mai mari decât acestea va face (Ioan 14,12). Răspunderea noastră constă în rugăciunea proprie şi în dispoziţia spre pocăinţă. Să îi permitem, cu alte cuvinte, să intre în inima şi în viaţa noastră. Pentru că fără consimţământul nostru liber nu poate să intre. întotdeauna stă înaintea noastră cu discreţie şi cu respect. Bate la uşa inimii noastre, dar nu o forţează. Este datoria noastră să îi deschidem. Să îi oferim cererile noastre nu ca nişte copii rău crescuţi şi încăpăţânaţi, ci smeriţi şi simpli. Cerem, dar nu impunem, gata fiind întotdeauna să acceptăm voia Lui: „nu cum vreau eu, ci cum vrei Tu [...] facă-se voia Ta!” (Matei 26, 39, 42). În această direcţie ne îndrumă Sfântul Luca şi prin minunile pe care le publicăm în acest volum.

156

71. Sunt păcătos... Dumnezeu nu mă aude

Există oameni care solicită rugăciunea altora, dar ei înşişi nu se roagă, pentru că se consideră păcătoşi. Spun, de exemplu, preoţilor şi monahilor: „Rugaţi-vă pentru noi, părinte, dumneavoastră, care sunteţi aproape de Dumnezeu şi vă aude. Noi suntem păcătoşi şi Dumnezeu nu ne aude!”. Este ispita din dreapta. Este o îndreptăţire plină de părută smerenie, pentru a scăpa de răspunderea proprie de a se ruga, adică de a duce lupta proprie.

Un ieromonah aghiorit scrie: „Nici o rugăciune nu este în zadar. Sfinţii îngeri, îngăduiţi-mi să o spun metaforic, suferă de lipsă de lucru, pentru că nu se roagă credincioşii care au nevoie. De aceea, imediat ce iese o mică rugăciune din inima, din mintea sau de pe buzele fiecărui credincios, îngerii o iau şi cu emoţie, adăugând şi mijlocirea lor proprie, o duc înaintea înfricoşătorului tron al Sfintei Treimi. Pentru oamenii care se roagă continuu, ştiu din experienţă că rugăciunile le aduc tot ce este mai bun, mai puternic şi mai de preţ. Am în vedere multe situaţii, în care chiar şi boli grave s-au vindecat ori s-au ameliorat, cei rătăciţi au revenit pe drumul spre Dumnezeu, familii s-au împăcat etc. Rugăciunea este în sine singurul dar fiinţial, cert şi util pentru toţi, este o armă nemaipomenită şi invincibilă. Sfinţii Părinţi, având această experienţă, insistă să devenim oameni de preferinţă rugători şi mai puţin raţionali, oameni sfinţiţi, nu raţionalişti”.

În sinaxarele sfinţilor întâlnim şi evenimentul impresionant de mai jos, care anulează justificarea şi argumentarea noastră sărăcăcioasă.

„O mamă are un copil mic, care este pe moarte (primii doi copii deja îi

157

muriseră). Aleargă peste tot după ajutor. Pe oricine întâlneşte, îi cere fierbinte să se roage pentru copilul ei. Aşadar, în timp ce ea aleargă, cu inima sfârtecată de durere, întâlneşte o femeie plină de multe păcate, care îşi risipise viaţa în multe fapte de necinste. De îndată ce o văzu, mama îi aruncă copilul care era în agonie în braţele ei, pentru că durerea cea adâncă o scotea din minţi. Căzu la picioarele ei şi o imploră să se roage lui Dumnezeu ca să îl miluiască pe micuţ. Păcătoasa aceea s-a tulburat şi nu ştia ce să facă. Pe de o parte vedea pruncul aproape mort şi pe mama lui că se târa la picioarele ei, nevrând să se ridice; pe de altă parte vedea şi sinele ei plin de multe păcate şi lipsit de orice îndrăzneală spre Dumnezeu. Forţată însă de mama copilului, s-a întors spre răsărit şi după ce şi-a lovit cu putere pieptul cu mâinile, a început să spună cu lacrimi:

doamne, nu sunt vrednică să îmi ridic ochii şi să mă uit la înălţimea cerului, nici să chem numele Tău cel slăvit cu buzele mele cele păcătoase; sunt nevrednică, prin ceea ce am făcut, atât cerului, cât şi pământului, pentru că Te-am mâniat pe Tine, bunule Stăpân, însă imitând pe desfrânata care a venit la Tine şi şi-a mărturisit păcatele, vin şi eu înaintea Ta şi Te rog să Te uiţi cu iubire de oameni şi cu dragoste spre noi. Păcătoasa cea de demult a venit la Tine şi şi-a mărturisit cu lacrimi păcatele; eu, fiind încărcată de mulţime de păcate, nu îndrăznesc să îţi cer iertare pentru ele, însă mânată fiind de mama acestui copil, mă rog Ţie, Dătătorule de viaţă şi Mântuitorul tuturor să îi dai viaţă acestui prunc. Căci dacă eu, cea necurată şi lipsită de milă, cu milă îl văd şi sunt îndurerată, cu cât mai mult Tu, Cel care izvorăşti milă, îl vei milui pe acesta şi îl vei ajuta!

Atunci s-a pogorât din cer o lumină orbitoare peste acea desfrânată, peste pruncul muribund şi peste mama lui îndurerată. în acea clipă pruncul a revenit la viaţă şi mama lui, eliberată de durere, a mulţumit lui Dumnezeu. Iar acea femeie păcătoasă, uimită şi fără cuvinte, a căzut cu faţa la pământ, vărsând din ochi râuri de lacrimi...”.

Arhimandritul Nectarie

158

72. Sfântul te-a binecuvântat

Am aflat despre Sfântul Luca dintr-o carte pe care mi-a dat-o o prietenă. De atunci l-am iubit mult pe sfântul.

Într-o zi au venit asupra noastră necazurile. La începutul lunii august fiul meu a avut un accident cu motocicleta şi s-a lovit foarte rău la cap şi la picior. Cu ajutorul lui Dumnezeu a scăpat. La cap i-au făcut mai multe cusături şi încet-încet a început să se însănătoşească. Însă piciorul i s-a infectat. Ne-am dus la Atena, i-au curăţat piciorul şi i-au dat antibiotice. El a continuat să muncească, dar noi eram foarte neliniştiţi. Piciorul lui nu era într-o stare bună.

Într-o zi am auzit la postul de radio al Bisericii vorbindu-se despre minunile Sfântului Luca. Când s-a terminat emisiunea, i-am spus fiului meu:

voi lua cartea Sfântului Luca şi voi binecuvânta în chipul crucii cu ea piciorul tău. Vei vedea că te va ajuta.

Exista şi o icoană în carte, în care Sfântul Luca binecuvânta, ţinând în mână o cruce. I-am spus din nou fiului meu:

Închină-te sfântului care te binecuvântează cu mâna lui şi roagă-te lui!

S-a închinat şi de atunci îşi amintea foarte bine mâna sfântului care l-a binecuvântat.

A doua zi am luat din nou cartea ca să scriu din ea troparul sfântului. Voiam să îl învăţ, ca să îl cânt. Când am luat cartea în mână, am căutat icoana pe care o văzusem în ajun. Am găsit icoana, dar nu era aşa cum o văzusem data trecută. I-am arătat-o fiului meu şi el mi-a spus:

159

dar unde este mâna lui şi crucea cu care binecuvânta?

nu ştiu, copilul meu, ce s-a întâmplat. Un singur lucru îmi închipui: că ieri sfântul te-a binecuvântat şi acesta este un semn pe care ni l-a arătat ca să te încredinţeze că piciorul tău se va vindeca.

Într-adevăr, piciorul lui s-a vindecat şi în fiecare an, de sărbătoarea Sfântului Luca, pe 11 iunie, facem o Dumnezeiască Liturghie [în Grecia există obiceiul ca oamenii să ceară să se săvârşească, în ziua în care vor, o Sfântă Liturghie, iar pentru aceasta oferă toate cele necesare], ca să ne arătăm recunoştinţa. Niciodată nu voi înceta să îi mulţumesc şi să îl iubesc. Sper să ajute întreaga lume.

E. M., insula Ios

73. Nu este nevoie să fii operată

Am avut un copil (o fată), M., care acum se află în ceruri, după un accident rutier nefericit. Era absolventă cu nota maximă a Facultăţii de Biologie şi a plecat din această lume înainte să îşi împlinească visele. Profesorii ei o priveau cu mândrie, prietenii ei o iubeau şi noi ne bucuram, pentru că Dumnezeu ne dăduse un copil deosebit. Se pare însă că Dumnezeu a avut alte planuri pentru M. Binecuvântat să fie numele Lui, pentru că în marea încercare prin care trecem nu ne lasă singuri! Prezenţa Lui este vie, la fel şi

160

mângâierea pe care ne-o dă.

Vreau să vă povestesc o întâmplare emoţionantă care s-a petrecut în familia mea de curând. Mama, D., a avut o problemă la ochi. La început, oftalmologul, crezând că e cataractă, a operat-o. Pierderea vederii şi simptomele supărătoare nu scădeau. A consultat-o încă o dată şi i-a spus că există o problemă gravă. Ar fi trebuit să fie operată din nou. I-a dat tratament pentru două săptămâni şi vineri, 18 ianuarie, s-a dus să o consulte şi să stabilească ziua operaţiei. Cu uimire doctorul a constatat că simptomele scăzuseră şi i-a spus:

nu pot să cred, se întâmplă ceva de necrezut! Pentru moment nu e nevoie să fii operată!

Eu vă transmit întâmplarea simplu, aşa cum a avut loc. Nu cunosc termeni medicali, nici ce problemă anume a avut la ochi. Ceea ce ştiu este că operaţia care ar fi urmat nu era simplă.

Din momentul în care doctorul ne-a informat despre problemă, am dat un pomelnic cu numele ei la biserică şi părintele M. K. o pomenea fără încetare. Ne-am rugat şi Sfântului Luca, pe care îl cinstim şi îl iubim în mod deosebit. Mama participă în fiecare duminică, la Biserica Bunei Vestiri din oraşul Pireu, la Paraclisul Sfântului Luca. Eu, în acea după-amiază în care mama s-a dus pentru ultima analiză (18 ianuarie 2008), pe când doctorul o consulta, mergând la mormântul fiicei mele, aveam cu mine şi icoana Sfântului Luca, spuneam troparul lui şi mă rugam lui. Ajungând la mormânt, cu lacrimi în ochi am rugat-o şi pe fiica mea să îl găsească pe Sfântul Luca şi să îl roage şi ea pentru bunica ei, care o iubea atât de mult (mama se chinuia mult; mai ales după moartea lui M. şi-a pierdut puterile şi nu voiam să păţească ceva). Printre rugăminţile mele i-am promis Sfântului Luca, spunându-i: „Ajută, Sfinte al meu Luca, să scape de operaţie şi îţi promit să ofer o sumă de bani pentru copiii orfani din Crimeea!”. Sfântul ne-a auzit, mama mea s-a vindecat şi eu mi-am împlinit făgăduinţa, mulţumindu-i Sfântului Luca.

161

N., Pireu

74. Sarcina va fi dusă până la termen

Mă numesc E.N. Eram în vârstă de 34 de ani şi aveam o fetiţă de 6 ani şi jumătate, când Dumnezeu ne-a dăruit şi un al doilea îngeraş, care acum răspunde la numele de Luca. Sarcina nu a fost uşoară. Având un avort la activ cu doi ani înainte şi hemoragie în primele luni ale noii sarcini, am fost obligată să rămân ţintuită la pat, cu tratament farmaceutic şi într-o stare sufletească destul de rea.

Fiind nevoită să rămân acasă în acea perioadă, am citit destule cărţi. Una dintre acestea a fost şi cartea cu viaţa Sfântului Luca, doctorul şi Arhiepiscopul Simferopolului. Nu am reuşit să o termin, pentru că m-am emoţionat mult de jertfa lui neîntreruptă şi l-am compătimit tare mult pentru persecuţiile pe care le-a suferit.

Într-o seară, câteva săptămâni mai târziu, am avut un vis căruia însă la început nu i-am dat nici o importanţă. în acest vis se făcea că stăteam într-un apartament mic, la ţară, pe care îl are tatăl meu, în afara oraşului în care trăim, când s-a auzit o lovitură în uşă şi a apărut un bărbat blond, cu ochelari şi barbă, care s-a recomandat ca fiind doctorul. Mai exact a spus:

sunt doctorul. Hemoragia nu are importanţă, sarcina va fi dusă până la termen.

M-am întrebat atunci, în visul meu, de ce a venit acest doctor, din moment ce aveam un alt ginecolog, de ce nu era brunet (oare aşteptam un alt sfânt, pe care îl invoc

162

din când în când?) şi de ce bluza lui era deschisă în faţă, în formă de V. Acest vis nu l-am discutat cu nimeni în acea perioadă.

După aproape două luni şi într-un moment nebănuit, mi-am dat seama dintr-odată că bărbatul pe care îl văzusem în vis semăna cu Sfântul Luca în tinereţe, aşa cum este înfăţişat la pagina 50 a cărţii, iar bluza cu formă neobişnuită pe care el o purta în vis era probabil cea pe care o poartă doctorii în sala de operaţii. La un moment dat, după câteva zile, i-am povestit soţului meu atât visul, cât şi constatarea mea, ca să ştie. Nu m-am preocupat mai mult de acest vis, dar l-am spus şi duhovnicului nostru, care ne-a spus că nu e exclus să fi fost într-adevăr o vizită a Sfântului Luca, pentru că l-am compătimit, citind despre suferinţele lui. Cu toate acestea, începând din acea zi, undeva în adâncul minţii mele, cât şi a soţului meu a existat, însă nu exteriorizat, gândul că, dacă s-ar naşte copilul şi ar fi băiat, i-am da numele sfântului, deoarece din cauza greutăţilor sarcinii simţeam multă mângâiere prin această întâmplare, mai ales datorită cuvintelor: „sarcina va fi dusă până la termen”.

La un moment dat, o familie de prieteni de-ai noştri, după ce au făcut o călătorie, ne-au adus, împreună cu alte lucruri, o icoană a Sfântului Luca de la Mitropolia Kastoria, cu troparul lui pe verso. Celelalte luni ale sarcinii au trecut cu destule greutăţi, ca şi primele. Datorită visului pe care îl avusesem, soţul meu a pus icoana Sfântului Luca pe noptiera noastră şi în fiecare seară, dar şi în diferite momente grele din timpul sarcinii, citeam troparul lui. Când a sosit ceasul, naşterea s-a încheiat cu succes, prin cezariană. în timpul cezarienei soţul meu s-a rugat la Sfântul Luca pentru sfârşitul ei normal.

În legătură cu numele pe care să-l dăm copilului şi pentru că totul a fost în regulă în legătură cu naşterea, simţeam că ar fi o cinste pentru el să poarte numele Sfântului Luca, pe care l-am simţit atât de mult că m-a sprijinit şi m-a ajutat să se nască un copil sănătos. Pe de altă parte însă, mă gândeam şi că poate a fost un vis întâmplător, fără nici o importanţă. în această situaţie i-am fi întristat pe părinţii noştri, cărora nu le

163

spusesem nimic şi am fi ajuns în situaţia de a le prezenta o întâmplare pe care poate ar fi considerat-o doar o simplă scuză ca să nu punem copilului numele lor. Gânduri asemănătoare avea şi soţul meu, gânduri care s-au intensificat din momentul în care s-a născut copilul şi până aproape de ziua punerii numelui (ziua a opta după naşterea copilului).

[În Grecia există un obicei împământenit, acela de a se da copiilor numele bunicilor, într-o ordine strictă: primul copil, dacă e băiat, primeşte numele bunicului din partea tatălui, iar dacă e fată, primeşte numele bunicii din partea tatălui; al doilea va primi numele bunicului neonorat la prima naştere, tot din partea tatălui; de la al treilea copil încolo se trece la numele părinţilor soţiei; adesea, dacă nu se respectă această tradiţie, dacă nu sunt numiţi nepoţii după numele lor, bunicii ajung până la a-şi despărţi odraslele, de furie că le-a fost călcată în picioare mândria].

Dilema de mai sus a încetat definitiv să ne mai preocupe când, a doua zi de la întoarcerea noastră de la maternitate, s-a petrecut următoarea întâmplare: pe când terminam să-i dau masa de seară cu biberonul, micuţul s-a înecat. Am făcut tot ceea ce ştiam de la primul nostru copil în astfel de situaţii, însă fără succes. Micuţul nu putea să respire. L-am strigat pe soţul meu, care era în cealaltă cameră, să mă ajute. Dar el s-a speriat şi nu a putut să facă nimic. Au urmat momente de panică (nimeni nu ştie exact câte secunde sau minute au fost), când toţi ne pierduserăm stăpânirea de sine, căci întâmplarea ne găsise cu totul nepregătiţi. Alergam nebuneşte în dreapta şi în stânga prin casă, cuprinşi de panică. Eu ţipam, soţul meu a fost aşa de surprins, încât nu mai putea, din cauza panicii, să găsească nici numărul de telefon al pediatrului nostru, cu toate că era scris în mai multe locuri. Părinţii mei, care de asemenea erau acolo, nu puteau să facă nimic. Timpul trecea şi începusem să cădem în deznădejde. Atunci mi-am amintit de Sfântul Luca şi l-am rugat (în gând) să mă lumineze ce să fac. În aceeaşi clipă şi independent de ceea ce făceam eu, soţul meu, simţind că nu poate să facă altceva, a făcut singurul lucru la care în acel

164

moment a putut să se gândească: a smuls copilul din braţele mele şi l-a botezat în aer cu numele de Luca. Imediat după aceasta, ca şi cum mintea mea s-a luminat, l-am luat din nou pe copil, care începuse să se învineţească din cauza lipsei de oxigen, şi cu degetul i-am apăsat limba care se lipise de cerul gurii, forţându-l astfel să tuşească şi, prin urmare, să respire. Modul în care Dumnezeu a permis să se petreacă această întâmplare a fost de aşa natură, încât nici unul dintre noi nu a putut să reacţioneze oportun şi corect în acel moment.

Apoi, în aceeaşi seară, a venit pediatrul la noi acasă, l-a consultat pe micuţ şi ne-a liniştit, spunându-ne că totul era în regulă, însă moralul nostru era la pământ. A doua zi i-am spus soţului meu, care voia să rămână acasă, cu noi, să meargă la serviciu ca să uite cele întâmplate şi viaţa noastră să intre cât mai repede posibil în ritmul ei normal. Cu toate că în final s-a dus la lucru, era foarte marcat şi încărcat sufleteşte negativ din cauza celor întâmplate. Mai întâi i-a telefonat duhovnicului nostru, cu care simţeam nevoia să vorbim şi să îl întrebăm dacă era valabil botezul în aer. Apoi i-a telefonat şi unui monah din Sfântul Munte Athos, cu care fusese în legătură şi pe toată durata sarcinii mele, povestindu-i acestuia tot incidentul. Monahul i-a răspuns că şi el a auzit de curând de Sfântul Luca, ale cărui minuni ajungeau la urechile lui din ce în ce mai des.

Soţul meu se gândea să meargă cât mai curând posibil la Mănăstirea Sagmata, ca să se închine moaştelor Sfântului Luca, însă acest lucru nu era posibil pentru că aveam nevoie de el acasă. în aceeaşi după-amiază, monahul i-a telefonat soţului meu şi i-a spus că a doua zi urma să meargă în Atena din motive personale şi, dacă ar fi reuşit să se întâlnească, i-ar fi dat o binecuvântare de la Sfântul Luca, pe care o aveau la mănăstirea lui, un dar al unor oameni evlavioşi care vizitaseră Biserica Sfântului Luca din Simferopol.

Într-adevăr, s-au întâlnit după două zile şi, în timpul scurt pe care l-au avut la dispoziţie, au discutat despre cele întâmplate. Monahul i-a dat soţului meu binecuvântarea

165

pe care o adusese de la mănăstire şi pe care, aşa cum i-a spus, o luase cu el în ultimul moment, plecând din mănăstire, în urma telefonului care îi fusese dat de soţul meu. Astfel binecuvântarea sfântului a ajuns până la noi acasă pentru micul Luca.

Dacă privim incidentul în ansamblu, vedem că, deşi nu-l cunoşteam deloc pe Sfântul Luca la începutul sarcinii (întâmplător am primit cartea cu viaţa lui, care ni s-a părut interesantă), apoi nu numai că am simţit sprijinul lui, ci chiar am simţit intervenţia sa minunată atunci când l-am chemat, iar binecuvântarea lui a ajuns de departe la noi în clipa în care căutam un mod de a-l găsi şi de a-i mulţumi.

K. E., Halkida

75. Astăzi trăiesc o viaţă normală

La începutul lunii octombrie 2008, brusc şi pe neaşteptate au început să îmi amorţească extremităţile corpului (mâini-picioare). Vârsta mea tânără (aveam atunci 25 de ani), starea mea fizică relativ bună (făceam atletism în mod regulat) şi atât istoricul meu medical, cât şi cel al familiei mele nu îndreptăţeau o astfel de stare.

Aceste simptome deveneau din ce în ce mai acute. De asemenea, ele se extindeau şi la restul corpului, nemaiputându-mi purta de grijă, devreme ce aveam dificultăţi în a face orice fel de mişcare. Puterile mă părăseau progresiv şi aceste amorţeli

166

continue făceau să-mi dispară simţul tactil într-atât, încât nici nu mai puteam simţi dacă sunt îmbrăcat sau nu.

Familia mea a fost foarte afectată, cum e şi normal de altfel, şi de aceea am început o serie de analize medicale amănunţite, căutând cauza bolii mele. După ce am fost supus la multe analize, numai un RMN a arătat care este cauza răului. La nivelul vertebrelor cervicale, în măduva spinării apăruse o umflătură de mărimea unei alune şi ea provoca deteriorarea sistemului nervos central.

Consecinţa a fost faptul că, la aproximativ zece zile din clipa în care au apărut primele simptome, mă aflam în Spitalul Yghia, unde am fost internat timp de cinci zile. Tratamentul pe care l-am urmat acolo, în chip minunat, a fost primirea de doze excesiv de mari de cortizon. Zic în chip minunat, pentru că prima mişcare pe care neurochirurgii o fac atunci când întâlnesc astfel de cazuri este să îl supună pe bolnav unei intervenţii chirurgicale de urgenţă, pentru că se apreciază că este vorba de o tumoare.

După cinci zile de tratament, am primit bilet de ieşire din spital, fără însă să scap de pericolul operaţiei, şi cu o evoluţie incertă a sănătăţii mele. Desigur, tratamentul nu s-a oprit acolo, ci a fost continuat destul timp acasă... în acea perioadă dificilă a vieţii mele şi a familiei, care pătimea împreună cu mine, ne-au întărit foarte mult rugăciunile, dragostea şi prezenţa prietenilor, rudelor, părinţilor duhovniceşti şi a cunoscuţilor, cărora le datorez o recunoştinţă deosebită şi mulţumiri.

Atunci, duhovnicul meu, condus de dragostea foarte mare şi de grija părintească pe care o nutrea şi o nutreşte pentru turma sa şi, prin extindere, pentru persoana mea, mi-a propus să vizităm Mănăstirea Sagmata, a Schimbării la Faţă a Mântuitorului, cu scopul de a ne închina sfintelor moaşte ale Sfântului Luca doctorul, Arhiepiscopul Simferopolului şi Crimeii şi de a ne ruga sfântului să mă ajute, cum s-a şi întâmplat mai apoi. Momentele pe care le-am trăit acolo au fost cu adevărat emoţionante.

Îmi amintesc că ne-am închinat la racla în care e păstrată o părticică din inima neputrezită

167

a sfântului şi ne-am plecat genunchii în faţa sfintelor moaşte în timpul Paraclisului Sfântului Luca. Apoi am plecat spre casele noastre, liniştiţi şi mângâiaţi în chip tainic.

Astăzi trăiesc o viaţă normală, cu simptome minime, de nebăgat în seamă faţă de cele avute, lucru minunat şi paradoxal, pentru că în mod normal trebuia să rămân cu sechele puternice de la o boală aşa de gravă care, în alte împrejurări, se încheie prin paralizie permanentă!

Îl slăvesc pe Dumnezeu, le mulţumesc tuturor sfinţilor care au contribuit la vindecarea mea şi mai ales Sfântului Luca doctorului, care a auzit glasul rugăciunii noastre şi m-a miluit. În fine, îmi doresc ca Dumnezeu să răsplătească după nevoia fiecăruia pe toţi acei oameni care au fost alături de mine în acele clipe grele. Fie ca Sfântul Luca să se roage pentru noi toţi! Amin!

I. N., Atena

168

76. Mi-a luat boala

Povestirea mea începe în august 2004.

Am început să am probleme cu picioarele şi să nu mai pot merge. Am fost cu soţul meu la vreo patru-cinci doctori, am făcut analize, RMN, tomografie computerizată, electromiografie (metodă de înregistrare optică sau grafică a potenţialelor de acţiuni musculare), iar rezultatul a fost că aveam sindromul de solicitare mediană a tibiei. Aveam nişte dureri groaznice. Nervii, muşchii, venele, tendoanele fuseseră prinse între cartilajul articular şi tibie, fără să existe vreo sângerare. După diagnosticare m-am dus la duhovnicul meu şi mi-a dat o sticluţă cu untdelemn de la candela Sfântului Luca; mă ungeam cu el în fiecare zi şi beam agheasmă.

Am început tratamentul cu injecţii intramusculare. în luna decembrie, am venit la Mănăstirea Sagmata şi ne-am închinat Sfântului Luca. Plângeam şi mă rugam ca Dumnezeu să îmi dea putere să rezist până la capăt. Durerile au continuat şi doctorul mi-a spus să mă operez, asigurându-mă că mă voi face bine.

M-am dus la părintele meu duhovnic, m-am spovedit şi mi-a dat o cruce care avea în ea o părticică din inima Sfântului Luca. Mi-a spus:

copila mea, acesta este un dar de la părintele tău duhovnicesc!

Aveam în mine o siguranţă că totul va fi bine.

Înainte să intru în sala de operaţie crucea a răspândit mireasmă şi atunci am simţit că Hristos, Sfântul Luca şi părintele meu duhovnic sunt alături de mine. S-a făcut operaţia, însă situaţia era foarte rea. Doctorul i-a spus soţului meu:

Îmi pare foarte rău pentru soţia dumneavoastră. Următorul pas este paralizia. Am operat-o şi nu a avut deloc hemoragie. Trebuie să vedem dacă nu cumva are

169

o boală a sângelui sau o formă gravă de poliartrită reumatoidă (boală inflamatorie care afectează articulaţiile mâinilor şi ale picioarelor).

Nu puteam să îmi mişc picioarele de la genunchi în jos.

Eram în legătură permanentă cu duhovnicul meu şi el mă încuraja:

dumnezeu peste toate şi multă rugăciune către Sfântul Luca, către Maica Domnului şi către Domnul Hristos!

Pe 30 ianuarie, într-o zi de duminică, soţul meu şi cu cei cinci copii ai noştri au plecat la biserică. Eu ascultam Sfânta Liturghie la postul de radio al Mitropoliei din Pireu. Era momentul împărtăşirii şi eu am spus: „Hristoase al meu, nu pot să vin să mă împărtăşesc, însă voi bea nişte agheasmă mare”. M-am uns cu ulei de la Sfântul Luca pe picioare şi, de îndată ce am băut agheasmă, crucea a început să izvorască mir, am simţit că trece ca un curent prin picioarele mele şi ele au început să se mişte.

minunea începe, mi-a spus părintele meu duhovnic. Fă multă rugăciune la Sfântul Luca!

Îmi rămăsese numai o durere puternică, la călcâi. Miercuri, pe 2 februarie, de sărbătoarea Întâmpinării Domnului, zi în care Sfântul Luca a devenit preot, din nou am rămas singură acasă şi ascultam Dumnezeiasca Liturghie. Plângeam. Am băut agheasmă mare, m-am uns cu ulei de la Sfântul Luca pe picioare, din nou crucea a izvorât mir şi Sfântul Luca mi-a luat durerea (un nerv fusese prins, în timpul operaţiei, de o sutură, de aceea mă durea, dar Sfântul Luca mi-a eliberat nervul).

A venit şi confirmarea doctorului. Mi-a văzut piciorul şi mi-a spus:

nu ştiu din ce cauză suturile au fost aruncate afară.

După toate acestea, într-o seară l-am văzut în vis pe Sfântul Luca. Am visat că mergeam printr-un loc necunoscut şi voiam să mă închin Maicii Domnului. La un moment dat am văzut nişte pelerini în faţa mea. I-am urmat. Am ajuns la o uşă. Ne-a deschis un

170

bărbat. Atunci l-am văzut în faţa mea pe Sfântul Luca: trecuse la Domnul! Hristoase al meu, Sfântul Luca! Lumea a început să i se închine (locul acesta avea două trepte şi lumea trecea şi îi săruta picioarele Sfântului Luca). A venit şi rândul meu şi dintr-odată am văzut că i se mişcă mâna. Am prins-o, am mângâiat-o şi am sărutat-o. în acel moment Sfântul Luca s-a ridicat şi mi-a spus:

ceea ce îmi cere mama ta, nu voi face!

Atunci m-am gândit: „Nu cere nimic rău, cere să mă fac bine” şi i-am răspuns:

sfinte al meu, eu te chem pe tine şi pe Domnul meu zi şi noapte şi ştiu că mă voi face bine. Mi-a spus aceasta şi părintele meu duhovnic, cred asta!

Atunci şi-a clătinat capul afirmativ, mi-a prins capul în mâini şi m-a sărutat pe cap. Am simţit cum îmi ia durerea.

Când m-a văzut duhovnicul meu că merg, a strigat:

minune! Minune!

Slavă Ţie, Dumnezeule! Cu rugăciunile părintelui meu duhovnic mă însănătoşesc şi spun din suflet un mare mulţumesc către Domnul, către Maica Domnului şi către Sfântul Luca, pe care îi iubesc aşa mult.

Slavă Ţie, Celui ce ne-ai arătat lumina!

Slavă întru cei de Sus lui Dumnezeu şi pe pământ pace, între oameni bunăvoire!

Vă mărturisesc că toate aceste lucruri minunate mi s-au întâmplat mie, nevrednicei. De multe ori mi-am pierdut credinţa în Dumnezeu şi m-am temut.

Îi mulţumesc din nou părintelui meu duhovnic, care m-a sprijinit şi mă susţine cu rugăciunile lui, şi Îi aduc lui Dumnezeu slavă.

M. G., Atena

171

77. Am descoperit o comoară

În urmă cu trei ani şi jumătate m-am îmbolnăvit grav de sclerodermie (denumire generică pentru o serie de dermatroze caracterizate prin îngroşarea şi îndurarea pielii). Picioarele mele deveniseră imense din cauza edemului, nu puteam să mai port pantofi. Am făcut injecţii cu cortizon, cu toate efectele secundare. Tot atunci, din voia lui Dumnezeu, mi-a apărut şi o altă problemă la piept. Nu am avut curaj să mă duc la doctor. Aveam şi alte probleme, precum şi multe încercări cu rudele mele. Nu m-am dus la doctor, nu din desconsiderare, ci pentru că nu am avut timp şi ceream de la Maica Domnului să-mi dea mai mult timp.

La un moment dat am intrat în librăria mitropoliei noastre ca să cumpăr nişte icoane. Pe un raft am văzut cartea „Arhiepiscopul Luca”. M-am uitat atentă la subtitlul ei: Un păstor sfânt şi un doctor chirurg. Am cumpărat-o şi nu mă mai săturam să o citesc. Mă bucuram ca şi cum aş fi descoperit o mare comoară. Mă însemnam în chipul crucii continuu cu cartea şi ceream de la Sfântul Luca să mă ajute în problema mea de sănătate. Mă rugam fierbinte sfântului, până când, la un moment dat, nu ştiu când şi cum, am simţit că m-am vindecat. Soţul meu mă întreba cum mă mai simt, iar eu îi spuneam că Sfântul Luca m-a făcut bine. El este acum ocrotitorul nostru. Este doctorul şi ajutătorul nostru.

După puţină vreme am găsit slujba sfântului şi am vorbit cu un pictor, un suflet binecuvântat, să ne picteze icoana Sfântului Luca, ca o mulţumire pentru binele făcut de el.

Soţul meu îmi tot propunea să mergem undeva, într-o călătorie, iar eu îi spuneam să mergem în Crimeea, să ne închinăm sfântului. Apoi gândeam că e prea departe. însă sfântul a venit în oraşul nostru şi mare este bucuria noastră...

172

P. V., Veria

78. Mâna mea opera singură

Era în data de 30 iulie 2003, zi în care urma să fiu operat la prostată, al cărei volum se mărise din cauza unui flegmon. Acesta a fost diagnosticul pe care mi l-au comunicat doctorii. în realitate, diagnosticul era altul, dar ei îmi ascundeau adevărul. Mult timp după operaţie am aflat de la soţia mea că de fapt am avut cancer la prostată.

Operaţia urma să aibă loc la Spitalul Metaxa, într-o zi de luni. Duminică seara, înainte de culcare, am luat o carte de rugăciuni ca să citesc Paraclisul Maicii Domnului. Voiam să citesc ceva şi către marele nostru sfânt şi chirurg Luca. Fusesem fascinat de viaţa lui, pe care o citisem în mod repetat. Neavând slujba lui, am făcut o rugăciune proprie, cu cuvinte simple: „Sfinte Luca al meu, ştiu că eşti departe şi că-ţi este greu să vii la mine. Însă eu îţi cer să vii, nu ca să scap de operaţie, ci ca să fii prezent în sala de operaţie, ca să ţii şi să călăuzeşti mâna doctorului. Şi când vii, treci şi prin Evia şi ia-l şi pe părintele Iacov Tsalikis... Te rog, vino, părinte Iacove, căci dincolo de sfinţenia ta, când ai fost operat, şi i-ai chemat pe sfinţii tăi să vină degrabă să te ajute”.

Cu această rugăciune, am intrat luni în sala de operaţie, la ora 8 dimineaţa, şi am ieşit la ora 11:30. După ce m-am trezit, a venit în salon medicul-şef G. şi mi-a spus:

operaţia a fost grea, dar astfel de operaţii să tot fac într-o zi şi nu voi obosi. Mâna mea opera singură. A fost atât de uşor...

Imediat am înţeles cine intervenise. Însă nu voiam să spun nimic, pentru că nu

173

primisem nici un mesaj din partea sfinţilor. A doua zi dimineaţă a venit şi profesorul universitar doctor T. şi, în timp ce eu eram intubat, m-a consultat şi a spus celorlalţi doctori:

să-i fie scoase tuburile, în afară de cel pentru injecţii şi cateterul.

Apoi s-a întors spre mine şi mi-a spus:

ştiţi, operaţia a fost grea, dar totul a mers foarte bine.

După cele auzite de la doctori, m-am rugat din nou sfinţilor să îmi arate un semn şi să mă scape de îndoieli. După zece zile, din nou într-o zi de luni, la vizita de dimineaţă a doctorilor, i-am întrebat când voi putea pleca acasă. Toţi mi-au răspuns: după ziua de miercuri.

Marţi, dis-de-dimineaţă, am văzut în vis că s-a deschis uşa salonului şi a intrat un doctor necunoscut, îmbrăcat cu o bluză albă de medic şi însoţit de un asistent. Eu m-am ridicat şi stăteam pe pat, în şezut. Doctorul mi-a întins mâinile şi mi-a cerut să i le întind şi eu pe ale mele, ca să mă ridice. Eu nu am înţeles ce-mi cere, dar asistentul lui mi-a explicat:

Îţi spune să te ridici în picioare. Este rus şi nu ştie greceşte!

I-am întins mâinile, m-a ridicat în picioare şi i-a spus asistentului său:

astăzi poate să plece!

Mi-a dat drumul la mâini şi eu m-am întors, ca să mă aşez. M-am aşezat, şi când m-am întors din nou să îl văd, am văzut doi clerici. Unul era episcop. S-a întors şi i-a spus celuilalt, al cărui chip l-am recunoscut ca fiind al părintelui Iacob:

noi am terminat. Să mergem!

L-a luat de mână şi au ieşit din cameră. Am fugit să îi ajung, însă i-am pierdut. M-am trezit emoţionat. La ora 12, a venit profesorul şi mi-a spus:

174

domnule, veniţi să vă luaţi biletul de externare. Nu e nevoie să mai rămâneţi internat încă o zi.

Într-adevăr, peste o oră am plecat. Astăzi sunt foarte sănătos datorită ajutorului sfântului nostru!

I. L., Perama

79. Hristos m-a ajutat să nu mă doară!

Nepoata mea, în vârstă de cinci ani, avea dureri lombare foarte puternice şi am dus-o la Spitalul de Pediatrie Pentelis. I-au făcut o ecografie şi au văzut că avea piatră la rinichi. I-au dat medicamente, însă piatra nu se elimina. Doctorii ne-au recomandat să facem operaţia. Am consultat mai mulţi doctori şi ne-au sfătuit la fel.

După câteva zile, mama ei şi fiica mea au discutat problema aceasta cu o prietenă a ei, care i-a dat o iconiţă a Sfântului Luca, spunându-i că era doctor şi mare făcător de minuni. Fiica mea a luat iconiţa, a venit acasă şi s-a rugat aşa:

sfinte al meu, eu nu te cunosc. Dacă eşti doctor, vindecă-l pe copilul meu!

Seara a pus iconiţa sub perna fetiţei. Dimineaţa copilul s-a trezit şi a venit vesel la mine. Eliminase piatra. Era cât un bob mare de linte.

bunică, mi-a spus, uită-te! Hristos m-a ajutat să nu mă mai doară!

Sfântul Luca a răspuns imediat rugăciunii noastre.

L. K., Marousi

175

80. Ceea ce ai, îţi voi lua

Cu multă evlavie am venit astăzi la mănăstirea sfinţiilor voastre, ca să mă închin moaştelor celui nou între sfinţi Luca, Arhiepiscopul Crimeii şi să îl slăvesc pe Dumnezeul-Treimic, Care rămâne în veci minunat întru sfinţii Lui. Împreună cu mine a venit şi mama mea, E., căreia, acum şapte luni, i-a apărut o tumoare în spatele glandelor suprarenale, mai exact, după cum a arătat tomografia, un ţesut de 4,7 cm, cu markeri cancerigeni ridicaţi.

Ne-am pus toate speranţele noastre în Dumnezeul-Treimic şi în Sfântul Luca. Când mama a făcut a doua şedinţă de chimioterapie, i-am dus o iconiţă mică a Sfântului Luca şi i-am spus să se roage. În aceeaşi seară, a văzut o mână (în timp ce era între somn şi starea de veghe) şi a auzit o voce care i-a spus:

eu am să îţi iau ceea ce ai!

S-a trezit imediat şi a venit să-mi spună ce s-a întâmplat.

De atunci sănătatea ei s-a îmbunătăţit, a început să mănânce şi starea ei sufletească a început să fie mai bună. După 20 de zile a făcut tomografie computerizată, care a arătat o micşorare cu 50 a tumorii, iar după o lună, când a făcut din nou analize generale, markerii cancerigeni se micşoraseră simţitor!

Pentru noi, aceasta a fost încă o minune a Domnului, prin intermediul Sfântului doctor fără de arginţi Luca, şi de aceea am venit astăzi să ne închinăm lui.

Părintele N. M., Larisa

176

81. Ştiinţă şi minune

Doctorul îşi simte neputinţa în faţa măreţiei vieţii şi a morţii, a adâncului de mistere ale trupului omenesc, simte propria sa neputinţă şi vrea să ceară ajutor de la cineva. în această situaţie el va recurge la cineva cu care are o legătură personală şi, desigur, o relaţie de iubire. Această legătură este cea cu Dumnezeu şi la ea au apelat mulţi oameni în momentele lor grele. Acest refugiu va fi exprimat ca o rugăciune către Dumnezeu, prin care recunoaştem propria nedesăvârşire şi posibilităţile limitate pe care le avem, dar şi recunoaştem puterea Lui de a influenţa sfârşitul lucrurilor. Intervenţia lui Dumnezeu în evoluţia unei situaţii, când noi o cerem cu credinţă, este minunea. Minunea nu este neapărat o anulare a legilor naturale, ceva izbitor pe care nu poţi decât să îl accepţi. Dumnezeu Însuşi a creat legile fizice şi le respectă. Intervenţia Lui este de obicei discretă, blândă. Dumnezeu nu vrea să impresioneze, nici să oblige pe cineva să Îl accepte. El vrea, pur şi simplu, să consoleze şi să îl întărească pe cel care doreşte să vadă dincolo de lucruri. Intervenţia minunată a lui Dumnezeu este de obicei de aşa natură, încât îi dă şansa celui care vrea să o refuze să facă aceasta (adică superstiţioşii), atribuind o întâmplare, cum e o vindecare, fie norocului, fie unei situaţii foarte rare, fie unei vindecări inexplicabile, automate.

Toţi cei care însă ştiu şi vor, aceştia pot să deosebească clar prezenţa lui Dumnezeu de un neaşteptat final perfect al unei operaţii grele, sau de întârzierea evoluţiei unei boli, sau de vindecarea unei boli grave şi incurabile, sau de repararea şi reabilitarea unei stricăciuni care părea cu totul de nerezolvat. Desigur, iubirea lui Dumnezeu se poate exprima şi într-un mod izbitor, şi depăşind şi anulând legile naturii. Astfel, am văzut dispariţii de tumori sau reînceperea funcţionării unor organe distruse, ceea ce din punct de

177

vedere medical era considerat a fi imposibil. Dumnezeu însă preferă de obicei calea discretă a rezolvării lucrurilor. Cu cât lucrurile sunt mai neclare, cu atât e mai intensă invocarea lui Dumnezeu şi mai evidentă prezenţa Lui în rezolvarea lor. Dumnezeu vrea să intervină în aşa fel, încât cel ce are urechi să audă, şi cei care văd să vadă, dar să nu înţeleagă.

Cel dintâi dar pe care îl respectă Dumnezeu la om este libertatea lui. Putem să spunem că libertatea este elementul care îl deosebeşte pe om de animale. Exact această libertate este cea pe care Dumnezeu a respectat-o atunci când i-a dat omului posibilitatea alegerii dintre bine şi rău. Probabil că preţul acestei libertăţi este şi căderea omului, însă Dumnezeu a considerat că libertatea este esenţială şi atât de proprie existenţei omului şi mântuirii lui finale, încât nu a vrut să îl lipsească de ea, ca să îl protejeze. De aceea şi Hristos a refuzat ispita de a face pâini din pietre şi a hrăni lumea. De aceea şi minunile pe care le-a făcut, le-a săvârşit numai când era nevoie şi, de obicei, le cerea celor vindecaţi să nu spună nimic despre aceasta. Aşa şi acum, în viaţa noastră, Dumnezeu intervine într-un mod în care cei ce vor şi au ochii deschişi să vadă intervenţia Lui, iar cei care nu vor să aibă posibilitatea să o refuze. Viaţa şi mântuirea omului trebuie să fie rod al iubirii lui Dumnezeu, dar şi al propriei lui libertăţi, căci altfel ele nu au sens.

Noi, doctorii, care suferim în fiecare zi în lupta noastră cu boala şi cu moartea, am văzut în mod repetat acest har al lui Dumnezeu care apare în viaţa şi în faptele noastre şi probabil că adesea l-am ignorat sau l-am refuzat. Măsura, pe care trebuie să o avem în viaţa noastră, ne-o dau sfinţii lui Dumnezeu. Sfântul Luca (Voino-Iaseneţki) a înfruntat boala ca doctor, folosind împotriva ei toate posibilităţile pe care i le ofereau ştiinţa şi tehnologia. Şi nu numai atât, el studia în continuare ştiinţa şi oferea multe medicinei timpului său, astfel încât şi astăzi, la spitalul din Taşkent, unde a lucrat Sfântul Luca, încă e folosită cartea lui despre infecţii. Concomitent însă, munca lui era afierosită milei lui Dumnezeu. întotdeauna avea icoana Preacuratei Născătoare de Dumnezeu în sala de

178

operaţii. Astfel, el s-a învrednicit să fie un mare om de ştiinţă, un mare chirurg şi un mare vindecător. Iar acum, când Dumnezeu l-a numărat cu sfinţii, mijloceşte pentru venirea harului lui Dumnezeu în viaţa noastră, când noi îi cerem aceasta, iar uneori chiar şi fără ca noi să o cerem.

Cu astfel de modele, cum este Sfântul Luca, oricine poate să înţeleagă faptul că minunea e prezentă în viaţa noastră şi că ea poate să coexiste în chip minunat cu ştiinţa.

G. Papagheorghiou, Profesor universitar de chirurgie, director al Clinicii nr. 1 de Chirurgie a Spitalului Buna Vestire

82. Crearea din nou a degetelor

Am venit în concediul părinţilor în Theodosia şi locuiam în apartamentul bunicii, care se află la etajul al treilea al unui bloc de cinci etaje. Era în data de 4 iunie, la prânz. Acasă se aflau bunica, părinţii mei, mătuşa şi fratele meu. Aproape toţi dormeau. Tatăl meu era pe balcon şi repara ceva. Uşa de la balcon era deschisă şi se făcea curent. Uşa de la intrare era deschisă şi se tot închidea şi deschidea de la curent. Era o uşă grea, ecranată, cu 12 închizători, iar pe margini avea întăritură de fier.

179

Eu nu dorm niciodată la prânz. I-am spus bunicii mele:

mă duc să mă joc!

du-te! mi-a spus şi am plecat.

Am ieşit şi am împins puternic uşa, ca să se închidă. însă, din cauza curentului, s-a trântit. În locul în care iese încuietoarea mi-am prins două degete. În acel moment nu am simţit nimic, a fost totul foarte brusc. Am vrut să cobor scările, dar m-am întors să văd dacă uşa s-a închis bine şi privirea mi-a căzut pe perete. Era plin de sânge. M-am mirat. Atunci m-am uitat la mâna mea stângă şi am văzut că lipseau două falange apropiate şi din mână îmi curgea sânge. Am fost şocat şi abia atunci am simţit o durere puternică.

Am sunat repede la uşă. Mama mea a întârziat puţin să deschidă, căci dormea. Eu plângeam. Mama a deschis uşa şi, fără să mă privească, a înaintat pe holul îngust, spunând:

nazar ăsta nici nu a apucat să iasă şi deja plânge.

A spus asta pentru că eu ori râd, ori plâng! Mama a intrat în sufragerie şi s-a întins pe pat, ca să se culce. Eu am continuat să plâng, m-am apropiat de ea şi i-am arătat mâna. De îndată ce a văzut-o, a ţipat înspăimântată. A venit şi bunica mea, care este asistentă medicală. Avea acasă diverse medicamente. Mi-a îngrijit puţin rănile şi a pus betadină. A dat imediat telefon la spital şi a anunţat Secţia 1 de Urgenţe. Aceia i-au spus:

puneţi peste răni o pungă cu carne îngheţată!

Eu şedeam jos, în salon şi strigam:

cum o să mai cânt la pian?

Când am înţeles că rana era gravă, am strigat plângând:

maica Domnului, ajută-mă!

180

Cu toate că spitalul era departe, ambulanţa a venit foarte repede, în două-trei minute. Ce se întâmplase? O vecină îşi rupsese mâna şi anunţase ambulanţa. Astfel, când salvarea se apropia, au fost anunţaţi paramedicii să mă ia şi pe mine. în ambulanţă a venit cu mine numai mama. Când am intrat în maşină am întrebat-o îngrijorat pe asistentă:

când o să mă fac bine?

Asistenta mi-a răspuns:

dacă te sperie faptul că vezi osul, nu te teme, o să îl înfăşurăm cu pielea care a rămas şi încet-încet rana se va închide.

Am ajuns la spital, am intrat în secţia de urgenţe şi un doctor a recomandat să facem o radiografie. Mama îl întreba cu nerăbdare pe doctor:

ce veţi face? Dacă este posibil, luaţi degetele mele şi faceţi transplant.

Doctorul a răspuns:

asta este exclus. Cele două falange le-a pierdut definitiv. Pentru moment va trebui să îl cos. Mai târziu vom face operaţie plastică, ca să nu se vadă aşa urât, şi apoi mai vedem.

Degetele au fost amputate din articulaţie şi oasele ieşeau afară, în special la al treilea deget, care era distrus. Pielea era trasă înapoi. Am intrat în sala de operaţii şi m-am întins pe pat. Au legat degetele ca să se oprească sângerarea şi mi-au făcut o anestezie locală. Eram curios şi mă uitam să văd ce face doctorul. A luat pielea şi a tras-o ca să acopere oasele, apoi a cusut rana. Din câte îmi amintesc, operaţia a durat aproximativ 20 de minute. Apoi doctorul a pus alifie, pansament şi ghips pe mână, pentru că oasele erau rupte.

Am ieşit şi m-am dus la mama. Doctorul a vorbit cu ea. Îmi amintesc că mama propunea să nu rămân în spital, ci să mă aducă la spital în fiecare zi. Doctorul a fost de acord:

181

bine, dar să nu îşi mişte mâna, să nu scrie sau să deseneze cu ea.

Ne-am întors acasă pe jos. Cât a durat anestezia, nu m-a durut. Când am ajuns într-un parc, a început să mă doară şi am început să plâng. Am ajuns acasă. Bunica mă compătimea şi îmi spunea:

ţi-aş da degetele mele, dar sunt îmbătrânite şi urâte. Tu ai degete frumoase, cum să ţi le dau pe ale mele?

M-am aşezat să mă culc, însă mă durea tare. La fel şi când mergeam pentru schimbarea bandajelor. îmi puneau un lichid anume, ca să se înmoaie pansamentul. Asta se întâmpla în fiecare zi. Îmi schimbau şi ghipsul. Când îmi scoteau pansamentul, mă durea tare rău. Îl rugam pe doctor să lase lichidul mai mult, ca să se înmoaie pansamentul mai bine. Doctorul îmi spunea însă:

nu am timp! Ţie îţi trebuie ceva, mie îmi trebuie altceva!

Îmi scotea pansamentul încet-încet, însă, oricâtă grijă avea, pe mine mă durea.

La două zile după accident, ne-am dus la Biserica Maicii Domnului din Kazan, unde fusesem botezat. Acolo ne-am întâlnit cu o doamnă în vârstă, Nina. Mama i-a vorbit despre traumatismul meu şi ea s-a tulburat. Mi-a spus:

bietul meu Nazar, hai acasă la mine şi îţi voi da ulei de la Sfântul Luca. Dar mai bine să mergeţi în Simferopol, acolo unde se află moaştele lui. O rudă de-a mea s-a vindecat acolo de cancer.

Voiam să aflu mai multe despre Sfântul Luca, pentru că până atunci nu ştiam nimic despre el. M-am dus în Biserica Sfintei Ecaterina din Theodosia şi am intrat la pangar. O cunoşteam pe doamna Nataşa, care mi-a vorbit despre Sfântul Luca. Printre altele, ea mi-a spus că fiica ei este doctor şi că fusese colegă cu doctorul care m-a operat. Mama şi fiica ei cântă în corul Bisericii Maicii Domnului din Kazan din Theodosia, unde primisem eu botezul, iar preotul care m-a botezat, părintele A., fusese hirotonit de Sfântul

182

Luca.

După câtva timp, nu îmi amintesc exact cât, ne-am urcat toţi în două maşini şi am pornit spre oraşul Simferopol. Am ajuns acolo la Biserica Sfintei Treimi şi ne-am închinat moaştelor Sfântului Luca. Am luat ulei, mănuşi şi icoane plastifiate ale sfântului şi apoi ne-am dus la mormântul lui. Am luat ca binecuvântare pământ de la mormântul Sfântului Luca şi ne-am întors acasă.

(La un an după vindecare, l-am vizitat din nou pe Sfântul Luca în Simferopol, aflat în noua sa raclă de argint, şi am văzut o plăcuţă mică pe care scria că racla este dar din Grecia. Părinţii mei au comentat acest lucru atunci: „Închipuieşte-ţi cât de mult îl iubesc grecii pe Sfântul Luca, dacă i-au adus o raclă de argint, iar noi nici măcar nu îl cunoşteam!”)

De atunci m-am uns zilnic cu ulei pe mână şi mă atingeam de mănuşa, de pământul de la mormânt şi de icoana sfântului. Noaptea legam icoana şi mănuşa peste pansament şi îl rugam pe sfântul: „Te rog, Sfinte Luca, nu ştiu ce să faci, găseşte tu o cale ca să fie totul bine, ca să continui să cânt la pian. Tu eşti doctor şi ştii ce trebuie făcut!”.

Când ne-am dus la spital pentru schimbarea bandajelor, doctorul s-a mirat şi i-a spus mamei mele:

nu înţeleg cum de ies unghii, din moment ce nu există rădăcini. Asta nu se poate întâmpla. Ce aţi făcut?

Începuseră să iasă unghiile şi să crească falangele. La o altă consultaţie doctorul a făcut din nou o radiografie, ca să o compare cu cea precedentă. De fiecare dată când mergeam pentru schimbarea bandajelor se uita cu uimire şi se întreba ce se întâmplă. La început mama nu i-a spus nimic, apoi însă i-a mărturisit:

183

ne-am dus şi ne-am rugat Sfântului Luca.

Doctorul nu a spus nimic, cu toate că părea uluit. Mama a continuat să vorbească, iar doctorul a replicat:

da, îl cunosc. Ca student, i-am citit cărţile şi din ele dădeam examene. A fost un doctor deosebit şi a făcut mari descoperiri.

La ultima noastră întâlnire, m-a avertizat să am grijă să nu mă lovesc la mână etc. Plecând la Severomorsk, nu ne-am mai dus la spital. în Severomorsk au aflat mulţi de cele întâmplate şi veneau să îmi vadă degetele. Însă, pentru că degetele erau încă deformate, eu credeam că veneau pentru ele şi nu pentru minune. Îmi era ruşine. Au trecut doi ani şi mă gândeam să fac o operaţie plastică, ca să nu mă mai deranjeze.

Într-o seară m-am dus în camera mea ca să mă culc şi atunci am văzut pe perete o faţă blândă, ca a unui monah, care mi-a spus:

dacă vei face operaţie plastică, nu se va vedea minunea şi nimeni nu va crede că ea s-a întâmplat.

Era ca şi cum mi-ar fi spus să le arăt oamenilor degetele mele. Pentru că, repet, mie îmi era ruşine, în timp ce mama povestea peste tot cele întâmplate. După aceasta, m-a sfătuit şi duhovnicul să nu ascund minunea:

ea s-a petrecut nu pentru tine, ci pentru oameni!

De atunci nu mai am nici o problemă să arăt degetele create din nou de Sfântul Luca.

Am vizitat-o pe profesoara de pian şi mama i-a povestit cele întâmplate. Profesoara a propus să îmi dea o partitură unde era mai mult de lucru pentru mâna dreaptă. Am cântat puţin, dar acasă cântam la pian şi cu mâna stângă. Într-o lună cântam normal. De sărbătoarea Naşterii Domnului mi-au propus:

vrei să participi la concurs?

184

Eu am răspuns:

da, voi încerca.

Am început să mă pregătesc intens.

În luna aprilie au venit mulţi copii, din tot raionul Murmansk. Au venit cei mai buni din toate oraşele (alegerea lor a avut loc după concursul local). Notarea era până la 100 de puncte: 100 se dădea pentru marele premiu în afara concursului, 90 de puncte locul I, 80 de puncte locul al II-lea. Eu am luat 80 de puncte, fără ca nimeni altul să mai ia 80 de puncte sau mai mult, adică am luat premiul I!

A doua minune a fost supleţea falangelor. Nu au nici o problemă de mobilitate sau de supleţe. Pot să spun că pot cânta mai bine cu mâna stângă decât cu dreapta. În primul an, nu am conştientizat ce s-a întâmplat de fapt. Eram mic şi am crezut că aşa se întâmplă şi în alte situaţii similare. Mai târziu am înţeles că ceea ce s-a întâmplat a fost o minune şi că aşa ceva nu poate să se întâmple într-un mod natural.

În anul 2005, am fost în vizită la doctor. M-a privit ciudat, îmi prindea degetele, credea că au numai carne, nu şi os. Am rămas la el mai mult timp. La sfârşit a spus:

Îmi amintesc operaţia în amănunt. A mers bine, eram mulţumit, dar nu puteam crede că vor creşte din nou degete. Dacă nu făceam eu operaţia asta, nu aş fi crezut.

Mama i-a dat cartea cu viaţa Sfântului Luca, dar nu ştiu ce s-a întâmplat. El declara că este ateu. Recunoştea vindecarea, însă considera că este mai degrabă o minune a naturii.

N. S., Moscova

185

83. Nu a fost nevoie de operaţie

Citisem cartea cu viaţa Sfântului Luca şi fusesem foarte impresionat. îl consideram un mare sfânt.

Pe la mijlocul lui ianuarie 2000 am avut o disfonie, (alterare a vocii din cauza unor leziuni ale corzilor vocale, a nervilor laringieni sau a unor centri nervoşi superiori), după o viroză, ceva obişnuit pentru organismul meu bolnăvicios în perioada iernii. Eu nu i-am dat importanţă: vorbeam, liturghiseam şi predicam cu greutate, însă aceasta a agravat situaţia, care a evoluat în laringită şi a ajuns în final la leucoplazie, etapă pre-cancerigenă.

Două luni m-am chinuit şi, în pofida consultaţiilor pe care le-am făcut la şase ORL-işti, inclusiv la profesorul universitar H., om de ştiinţă renumit, situaţia se agrava. S-a hotărât să mi se facă operaţie, care urma să aibă loc la spitalul din oraşul nostru, de către profesorul H. Operaţia s-a amânat din cauza unei aspirine pe care o luasem cu o zi înainte (conform spuselor profesorului H., aspirina are efecte asupra organismului timp de câteva zile şi sunt evitate operaţiile în această perioadă, pentru că poate provoca hemoragii). A fost programată deci operaţia peste 15 zile, fără să iau între timp medicamente, dar şi fără a vorbi, sau cu atât mai mult, a cânta. Mă speriasem că îmi pierd vocea, ceea ce ar fi însemnat îndepărtarea mea permanentă de la îndatoririle preoţeşti.

M-am retras acasă la părinţi, m-am închis în camera mea şi am început să îl rog pe Sfântul Luca doctorul să mă vindece. Timp de 15 zile pentru că nu aveam icoana lui am pus cartea cu viaţa lui pe o măsuţă şi aprindeam o lumânare lângă ea de dimineaţă, când mă trezeam, până seara, la ora culcării, şi cu cartea îmi binecuvântam gâtul în semnul crucii.

186

În ziua programată pentru operaţie (14 martie) m-am dus la spital. Doctorul a fost uimit, constatând că mă vindecasem complet. Nu a fost nevoie de operaţie, m-am întors la îndatoririle mele şi am slujit în data de 19 martie, în Duminica Ortodoxiei, cu bucurie şi fără probleme. Am făcut şi un turneu în mai multe parohii, slujind şi predicând. M-am învrednicit să vin, imediat după Paşti, la Mănăstirea Sagmata, ca să mă închin cinstitelor moaşte ale Sfântului Luca şi să îi mulţumesc...

Părintele H. P, insula Creta

84. Nu le venea să creadă ce vedeau

Mă numesc A.G. şi soţia mea se numeşte F. Avem doi copii, V. (fetiţă), care are cinci ani şi jumătate, şi M. (băiat), care are doi ani şi jumătate. Locuim în insula Creta.

Întâmplarea pe care o să v-o descriu se referă la fiul nostru, M.

La începutul lunii mai a anului 2000, mângâindu-l pe cap pe M., am simţit că are o mică inflamaţie, de mărimea unei nuci, sub urechea dreaptă. Zi după zi masa aceasta informă creştea şi am fost obligaţi să mergem la doctoriţa noastră pediatru care, la rândul ei, ne-a trimis pentru alte analize la spitalul PE.PA.G.N.I., mai exact la secţia de hematologie şi oncologie pentru copii.

Am rămas în spital 16 zile, făcându-i copilului continuu analize

187

(computerizate, magnetice etc.), pentru că nici doctorii nu mai întâlniseră un astfel de caz şi nu puteau să îşi dea seama despre natura acestei tumori (dacă e malignă sau benignă).

Unii doctori, prin comportamentul lor şi prin fraze spuse pe jumătate, ne-au dat de înţeles că este vorba de o tumoare canceroasă. Imediat ne-a cuprins deznădejdea, panica şi, pe scurt, ni s-a scurtat viaţa cu câţiva ani. Cu toate acestea, nu am încetat nici o clipă să ne rugăm Celui Atotputernic. Merită să menţionez că fiul nostru, cu toate că este aşa de mic, iubeşte foarte mult biserica şi icoanele.

Spre ajutorul nostru, l-am cunoscut pe părintele H. care, aflând de problema noastră, s-a oferit să ne viziteze. A venit, aşadar, în ajunul zilei în care urma să aibă loc biopsia şi a adus cu el moaştele Sfântului Luca, pe care le luase din Thiva. Copilul nu mai putea înghiţi aproape nimic. Bea doar puţin lapte şi respira cu ajutorul unui aparat. După ce s-a rugat pentru copil, părintele H. l-a binecuvântat în semnul crucii în locul bolnav cu moaştele Sfântului Luca. Imediat după aceasta, ne-a asigurat că a doua zi copilul va fi aproape bine, indiferent dacă se va face biopsia sau nu. Ne-a recomandat să ne rugăm Sfântului Luca şi să credem în dragostea lui.

Aşa am şi făcut. Copilul s-a simţit foarte bine în acea noapte, la spital, fără dificultăţi de respiraţie sau alte probleme. Apoi, după puţin timp, a cerut să mănânce! Până a doua zi, tumoarea se micşorase în mare măsură şi gâtul copilului se eliberase aproape total. Doctorilor, văzând evoluţia surprinzătoare a copilului (desigur, spre bine), nu le venea să creadă ce vedeau şi nu ştiau cui se datorează această vindecare. Noi însă ştiam. Sfântul Luca făcuse o minune.

Pentru că fusese programată biopsia, în pofida ameliorării neaşteptate, doctorii voiau să o facă (toate analizele, tomografia computerizată, cea magnetică arătau clar că există o tumoare). După câteva zile au venit rezultatele şi, din fericire, erau toate bune. Am ieşit din spital, ne-am întors acasă şi copilul nostru nu mai are absolut nici o problemă.

188

Unul dintre doctori, aflând despre Sfântul Luca şi despre minunea evidentă, a spus:

acum ar trebui să ne rupem diplomele!

Această minune am povestit-o multor oameni şi vom continua să o spunem mereu, mulţumindu-i în acelaşi timp Sfântului Luca pentru mărinimia sufletească pe care ne-a arătat-o nouă şi copilului nostru. Îi mulţumim din inimă! Binecuvântat să fie numele lui!

G. A, insula Creta

85. Cu mâinile lui părinteşti

De la o mănăstire de maici, am primit scrisoarea de mai jos:

N. F., în vârstă de 14 ani, s-a îmbolnăvit de cancer la ganglionii limfatici, a fost supus şedinţelor de chimioterapie, cu consecinţele lor clasice şi se afla în timpul convalescenţei. Însă o nouă tumoare a arătat că boala revine cu o intensitate mai mare. Doctorii care îl tratau au convocat un consiliu medical într-o zi de vineri, au studiat analizele şi au hotărât începerea imediată, de luni, a unei noi serii de chimioterapie.

Părinţii copilului îşi exprimau disperarea lor în rugăciune, cerând de la obştea noastră monahală să le fim alături într-o rugăciune fierbinte pentru vindecarea scumpului lor copil. Obştea noastră, care are evlavie la Sfântul Luca, s-a rugat pentru mijlocirea lui,

189

trimiţând părinţilor o mică binecuvântare, icoana sfântului şi pământ de la mormântul lui din Crimeea. Luni dimineaţa au venit rezultatele, care erau cu totul neaşteptate. Nu apărea nici un semn de boală, tumoarea scăzuse şi doctorii care îl tratau au descoperit uimiţi date cu totul noi, care i-au obligat să îşi schimbe părerea iniţială şi să semneze biletul de ieşire din spital pentru N. F. cel sănătos. Sfântul Luca, prezent în viaţa noastră, a preluat cazul cu mâinile lui părinteşti, compătimind şi vindecând pe cel bolnav.

Mănăstirea Adormirii Maicii Domnului din M.

86. Jurnal al durerii profunde şi al nădejdii la Onassis

Când totul pare că e pierdut şi vâltoarea evenimentelor este atât de rapidă şi de puternică, încât face ca lupta să fie inegală, atunci numai intervenţia minunată a harului lui Dumnezeu, o minune poate să răstoarne totul.

Aceasta s-a întâmplat cu fiul nostru în vârstă de nouă ani. Când a făcut puţină febră, nimic nu prevestea ceea ce va urma. în foarte scurt timp, sănătatea lui s-a agravat. Operaţii, aparate de susţinere a funcţiilor vitale, analize neîntrerupte, mulţi doctori şi asistente, toţi implicaţi într-o luptă care părea că va fi pierdută. Ca să ştim ce se întâmplă şi să putem să răspundem doctorilor, eu am început din primele zile să ţin un jurnal.

190

8 iunie 2006: (Datorită sărbătorii Pogorârii Sfântului Duh, praznicul Sfântului Luca a fost mutat în această zi.) Fiul nostru, Th., are febră mică, dar aceasta creşte până seara.

9 iunie 2006: Consultaţie la pediatru: i-a dat antibiotice (Th. nu le-a suportat, a

vomitat).

10 iunie 2006: A început din nou să ia antibiotice. îl dor puţin gambele.

11 iunie 2006: Pogorârea Sfântului Duh. Adormirea întru Domnul a Sfântului Luca. L-am internat pe Th. la Spitalul de Pediatrie Pendelis. Diagnosticul: început de pneumonie. O să rămânem internaţi în spital. Th. Se plânge că îl dor puţin gambele. Pe la orele 23-24 durerea de la gambe devine mai puternică. Îl doare şi ceafa.

12 iunie 2006: Pneumologul prognozează că sistemul muscular este atacat de un virus, care va ataca şi inima. După câteva minute izbucneşte o criză de aritmie (palpitaţii cardiace, ritmul cardiac devine total anarhic şi neregulat). Alarmă pentru medici. În câteva minute copilul a fost intubat şi a intrat în comă. Ne-au informat că dacă nu se opreşte atacul virusului, viaţa lui e în pericol. La Spitalul Pendelis nu există aparate necesare pentru susţinerea activităţii inimii.

Se ia legătura cu Spitalul Onassis.

13 iunie 2006: (Pomenirea zilei înmormântării Sfântului Luca.) Transportarea lui Th. la Spitalul Onassis, la Secţia de Terapie Intensivă. Th. e intubat. I-au pus un balonaş la o arteră de la coapsa dreaptă, ca să ajute contracţiile inimii. Situaţia continuă să se agraveze (fracţiunile de ejecţie ventriculară erau de 15 [dacă această valoare este

191

scăzută, se poate ajunge la insuficienţă cardiacă], în timp ce normal pentru vârsta lui este 55).

14 iunie 2006: Balonaşul a provocat tromboză la picior. Am semnat că suntem de acord să fie operat.

Piciorul a fost curăţat cu succes. Picioarele lui sunt foarte reci din cauza proastei circulaţii a sângelui şi a insuficienţei cardiace. Doctorii se tem de deteriorări ale membrelor şi ale organelor.

15 iunie 2006: Ne-au chemat în cabinetul chirurgului şi ne-au cerut să semnăm pentru punerea unui aparat de susţinere a activităţii cardiace prin circulaţie extracorporală a sângelui. Acest aparat oxigenează sângele şi creşte pulsul inimii. Punerea lui s-a făcut cu succes. Aparatul poate să rămână timp de şapte-opt zile. Dacă nu există o îmbunătăţire a situaţiei, atunci trecem la următoarea etapă, punerea unei inimi artificiale extracorporale, iar următoarea etapă este transplantul de inimă. Din pricina saturării ventriculului stâng s-a produs insuficienţa mitrală. Suntem pierduţi în vârtejul evenimentelor, cu toate acestea susţinerea oamenilor e fără precedent. Părintele A. a venit la Secţia de Terapie Intensivă şi i-a citit o rugăciune lui Th. L-a binecuvântat şi cu sfintele moaşte ale Sfintei Marina.

16 iunie 2006: Dimineaţă, soţia mea a insistat ca, înainte de a merge la Spitalul Onassis, să mergem la Biserica Izvorul Tămăduirii din Peania, să ne închinăm (această parohie a dăruit racla în care sunt păstrate moaştele Sfântului Luca din Simferopol). Pentru că era departe, am refuzat, spunând că putem merge la Paraclisul Spitalului Onassis, ca să fim aproape de copil. Ea a insistat şi în final ne-am dus în Peania. Cum se intră în biserică, se văd două iconostase mici: unul al Izvorului Tămăduirii şi al

192

doilea al Sfântului Luca. Este primul nostru contact cu sfântul. Specializarea lui în boli infecţioase ne-a dat speranţă. Preotul lipsea, astfel încât nu ne-am putut închina moaştelor, care sunt păstrate în Sfântul Altar. Am luat ulei, cartea cu viaţa Sfântului Luca şi Paraclisul lui. Ajungând la Spitalul Onassis, doi colegi de-ai mei ne aşteptau şi ne-au întrebat dacă am auzit de Sfântul Luca doctorul. Noi le-am arătat cartea pe care tocmai o cumpărasem. Un coleg răsfoieşte cartea, uitându-se la fotografii şi se opreşte la fotografia de la înmormântarea sfântului (din 13 iunie). Imediat datele de 11 şi 13 iunie s-au identificat cu cele ale sosirii copilului nostru la Spitalul de Pediatrie Pendelis (prima dată) şi, respectiv, la Onassis (a doua). Bucuria mea pentru semnele trimise de sfânt a avut drept urmare faptul că imediat m-am dus la Paraclisul Sfântului Alexandru de la Onassis şi, în timp ce citeam Paraclisul Sfântului Luca, m-a întrerupt un apel pe telefon: o cunoştinţă de-a mea mi-a spus că are să ne dea ulei pe care i l-au trimis de la mormântul sfântului din Crimeea.

17 iunie 2006: Copilul continuă să fie într-o stare critică. Fratele meu s-a dus la Biserica Sfintei Irina din Eolou. în biroul părintelui Th. a văzut un pliant despre sfinţirea Paraclisului Sfântului Luca, din ziua respectivă, la Biserica Bunei Vestiri din Pireu. Sfântul Luca, necunoscut înainte de noi, acum ne tot iese înainte. Ca şi cum ne-ar spune că fiul nostru Th. nu e singur. Ne-am dus şi ne-am închinat. După slujbă, am cerut preoţilor să vină cu moaştele Sfântului Luca la Spitalul Onassis. În acel moment acest lucru nu era uşor de făcut. Tratamentul anticoagulant, care se făcea pentru prevenirea trombozelor, a căror apariţie era facilitată de folosirea aparatului ECMO, a avut drept efecte adverse hemoragia în locul de conectare a aparatului şi crearea unui hematom. Multă lume aduce binecuvântări pentru Th. şi se roagă pentru micuţ.

193

18 iunie 2006: Din cartea cu viaţa Sfântului Luca am aflat că Mănăstirea Sagmata are binecuvântarea unei părticele din moaştele Sfântului Luca. L-am rugat pe fratele meu să se ducă să ceară monahilor să trimită pe cineva cu această părticică, pentru a-l binecuvânta pe Th. Aşa s-a şi întâmplat. După-masă, pe la ora 19:30, au adus la spital racla cu părticica din moaştele Sfântului Luca. Părintele Th., fiind în Secţia de Terapie Intensivă, a citit Paraclisul sfântului şi l-a binecuvântat pe Th. cu moaştele Sfântului Luca. Părintele Th. ne-a sfătuit să luăm sfintele moaşte acasă la noi şi să le aşezăm în camera micuţului. Am plecat seara la ora 23:00. Pe drum, maşina s-a umplut de patru ori de mireasmă. Am simţit-o amândoi. Aveam certitudinea că Th. Se afla în mâinile sfântului. Am pus moaştele în camera lui Th. Fata noastră de 12 ani se dusese să se culce, dar când am intrat, ne-a întrebat ce anume miroase aşa de frumos şi s-a dus direct în locul în care erau moaştele.

19 iunie 2006: Primele semne mici de ameliorare a stării inimii. Toxinele scad, totuşi hemoragia creşte. Se caută sânge de grupa B negativ, care este rar. La televizor se face un apel către donatorii voluntari.

20 iunie 2006: Situaţia este stabilă. Doctorii bănuiesc că atacul virusului s-a încheiat. Situaţia rămâne critică şi copilul e tot timpul în comă. Hemoragia nu se reduce. Doctorii sunt neliniştiţi.

22 iunie 2006: O mică ameliorare a situaţiei inimii. Răspunsul lumii, prin trimiterea de sânge din partea cunoscuţilor, a necunoscuţilor, a membrilor unor asociaţii sau fundaţii, e fără precedent, conform datelor din arhivele Spitalului Niceea, care este banca de sânge pentru Spitalul Onassis. Au fost adunate mai mult de 300 de unităţi de

194

sânge.

22 iunie 2006: Speranţele că vom câştiga lupta cu boala sunt pierdute: chirurgul cardiolog G.S. ne-a spus că astăzi vor proceda la instalarea aparatului inimii artificiale şi la deconectarea aparatului ECMO, din cauza hemoragiei necontrolate. Inima artificială poate să rămână destul timp, până îşi va reveni inima copilului sau până va fi găsit un donator pentru transplant. Ecografia este mai bună, totuşi ne cer să semnăm ca Th. să fie operat, căci doctorii se tem de această schimbare din cauza situaţiei delicate în care se află.

La ora 8 dimineaţa a început operaţia. Afară ne adunasem vreo 20 de persoane, rude şi prieteni. Părintele Th. era tot timpul lângă noi. Operaţia urma să dureze două-trei ore. Anestezistul ne-a spus că urma să înceapă operaţia şi că peste 20 de minute ne vor informa despre desfăşurarea ei. Însă timpul trecea şi el nu mai venea. Ne-am îngrijorat. După o oră şi jumătate a ieşit un doctor şi ne-a spus:

copilul a fost deconectat de la aparatul ECMO, însă nu a fost instalată inima artificială, pentru că inima copilului a început să funcţioneze singură, fără nici un aparat. Vor aştepta o oră să vadă dacă situaţia este stabilă.

Ne curg lacrimi de bucurie şi de slăvire a lui Dumnezeu pentru minune, avem sentimente de nedescris. Şeful echipei de chirurgi ne-a chemat ca să ne informeze. În faţa uşii deschise stăteau toţi cei 20 care aşteptau ca să audă de la sursă ce se întâmplă. Doctorul ne-a spus că, într-un mod minunat, inima a început să funcţioneze. Doctorul tresălta de bucurie, faţa îi strălucea. Ne-a spus şi despre o a doua minune: Aparatul ECMO a fost deconectat şi hemoragia s-a oprit. Minunea s-a petrecut pe loc, adică după ce a avut loc incizia pieptului şi, înainte să fie conectată inima artificială, inima copilului a început să funcţioneze. Toracele va rămâne deschis timp de două-trei zile. L-au acoperit cu o membrană specială.

195

După aceea am mai aflat ceva: când se pregăteau de operaţie, asistenta-şefă a întrebat insistent:

cine a pus flori în sala de operaţii? Nu ştiţi că e interzis?

Însă nu existau flori. Mireasma era de la prezenţa Sfântului Luca.

Toţi cei din Spitalul Onassis au trecut să afle şi să vadă ce s-a întâmplat. Toţi vorbesc despre o minune.

23 iunie 2006: Copilul rămâne stabil din punct de vedere cardiologic. Plămânii îşi revin. O mulţime de oameni, cunoscuţi şi necunoscuţi, s-au rugat pentru sănătatea lui Th. Părintele Th. ne-a spus că aceasta este Biserica reală. Şi, într-adevăr, ne-au dat putere şi curaj. Mulţi din personalul medical al Spitalului Onassis vor să afle mai multe despre Sfântul Luca.

24 iunie 2006: A fost redus tratamentul medicamentos. Au încetat să îi mai dea adrenalină. Cu toate acestea, inima rămâne stabilă, cu o mică ameliorare.

25 iunie 2006: Doctorii ne-au spus că, în funcţie de desfăşurarea situaţiei, vor acţiona. Nu există precedent. Totuşi pe feţele lor se citeşte optimismul. Th. a devenit punct de referinţă la Spitalul Onassis.

26 iunie 2006: Doctorii îi micşorează nivelul de comă şi îl lasă să reacţioneze puţin fără să se trezească.

27 iunie 2006: A încetat coma. Th. a deschis ochişorii, ne-a văzut şi a adormit la loc. Spitalul Onassis a emis o declaraţie de presă. Presa vrea să vorbească cu noi. Prima comunicare cu Th. a avut loc la ora 13:00. Th. A lăcrimat. Şi-a pierdut masa musculară.

196

Cântăreşte acum numai 17 kg.

28 iunie 2006: Rămânem lângă el. Primeşte din ce în ce mai multă hrană printr-un tub care îi este introdus în nas.

29 iunie 2006: Cu toate că este intubat (e legat la nouă aparate), îi salută cu mânuţa pe doctorii care trec pe lângă camera lui de la Secţia de Terapie Intensivă.

30 iunie 2006: în fiecare zi trimitem mostre pentru analize. A fost scos tubul endotraheal şi Th. s-a liniştit. Au fost reduse medicamentele la minim.

1 iulie 2006: Cazul lui Th. a devenit subiect la Simpozionul Internaţional de Cardiologie.

3 iulie 2006: Ziua de naştere a lui Th. I-au scos toate tuburile din cap. A mâncat pentru prima dată mâncare pe gură, trei îmbucături.

4 iulie 2006: A început şedinţele de fizioterapie. Are inflexibilitate la picioare, la ceafă şi la mâini.

5 iulie 2006: Fracţia de ejecţie ventriculară a crescut în ultimele patru zile de la 15 şi a ajuns la 50. Insuficienţa mitrală s-a restabilit şi doctorii vorbesc de o vindecare deplină.

6 iulie 2006: Th. Începe să deseneze.

7 iulie 2006: Dimineaţă l-am găsit şezând în fotoliu. Doctorii ne spun că mulţi colegi din Spitalul Onassis îi întreabă de Th. Doctorii ne spun că nimeni nu credea că Th. va învinge boala.

197

9 iulie 2006: Th. şi-a pierdut întreaga masă musculară. Nu poate să stea în picioare. Nervul peronian (este una dintre ramificaţiile extreme ale nervului sciatic) nu funcţionează. Temperatura i-a crescut la 38,5°.

10 iulie 2006: Ieşire din Secţia de Terapie Intensivă şi transfer într-un salon obişnuit. Cardiologul ne-a cerut să îi povestim despre Sfântul Luca.

11 iulie 2006: Febra continuă să persiste şi îi nelinişteşte pe doctori.

12 iulie 2006: Am adus sfintele moaşte ale sfântului Luca la Onassis. Părintele Z. a citit Paraclisul sfântului.

13 iulie 2006: Neurologul: „Toate sunt trecătoare”. Seara Th. nu mai are febră.

14 iulie 2006: RMN la Spitalul Attiki. Totul e în ordine. A trecut un donator de sânge din Kilkis (Oraş din nordul Greciei) ca să îl cunoască pe Th.

27 iulie 2006: I-au scos perfuziile. Zi de zi, starea lui se ameliorează şi participă, şezând, la activităţi. I-au fost scoase câteva fire.

20 iulie 2006: Greutate: 19,7 kg. Doctorii ne spun că spitalul nu mai are ce să îi ofere mai mult.

22 iulie 2006: A venit părintele G. şi l-a împărtăşit pe Th. Desenează continuu şi are multe comenzi. După-amiază am plecat să înapoiem moaştele sfântului la Mănăstirea Sagmata.

26 iulie 2006: IEŞIREA din spital. Sărbătoarea Sfintei Paraschevi. Au fost

198

scoase şi ultimele fire. Am urcat la etajul al şaptelea, unde i-au pregătit lui Th. o petrecere. Sunt mulţi doctori, asistente, directorul Spitalului Onassis. Îi oferă lui Th. daruri şi urări de bine. Directorul vorbeşte din nou de o minune.

27 iulie 2006: Ne-au telefonat de la Spitalul Onassis şi ne-au cerut permisiunea ca directorul clinicii de Chirurgie să vorbească la postul de televiziune Atena despre cazul lui Th.

31 iulie 2006: Ne-am dus la Spitalul de Pediatrie Pendelis, acolo unde a început totul. Directorul secţiei de Ortopedie l-a consultat pentru pareza nervului peronian. A venit să îl vadă pneumologul, primul care l-a diagnosticat pe Th. A ascultat cu atenţie toată istoria lui Th. şi apoi ne-a spus emoţionat:

vă mulţumesc mult că m-aţi chemat să îl văd pe Th. şi că ne-aţi spus toate acestea. Mi-aţi dat curaj pentru mulţi ani de acum înainte.

A trecut pe acolo şi domnul I. H. doctor ortoped, care are întotdeauna cu el icoana Sfântului Luca. Ne-am închinat în Biserica Sfinţilor Rafail, Nicolae şi Irini de la spital şi am plecat.

13 august 2006: Biserica Sfintei Irina. Th. merge singur. Azi s-a împărtăşit.

Doctorii ne-au cerut ca pentru şase luni Th. să nu joace fotbal. Astăzi toate restricţiile de la toţi doctorii au fost ridicate. Ne-au dat o adeverinţă spre a putea participa la orice activitate doreşte el. Poate să participe la toate probele Jocurilor Olimpice. Cardiologul ne-a spus că orice doctor l-ar consulta, dacă nu va vedea suturile de la tăierea pieptului, ne va spune că este un copil 100 normal. Sfântul Luca a săvârşit minunea până la capăt. Chiar şi acum multă lume ne spune că această încercare a noastră i-a făcut

199

să-şi reconsidere multe lucruri din viaţa lor. Iar Th., cu ajutorul sfântului, a primit foarte bine această încercare, cu linişte sufletească şi cu maturitate...

Pe 11 iunie 2006, Th. intra în spital, fără ca să existe, din punct de vedere omenesc, vreo speranţă. A trecut exact un an. Pe 11 iunie 2007 Th. se afla în Simferopol şi urmărea procesiunea sfintelor moaşte ale ocrotitorului său, Sfântul Luca. La sfârşitul procesiunii, Mitropolitul Lazăr l-a adus în faţa uşilor împărăteşti şi a povestit în faţa a mii de credincioşi această minune zguduitoare a Sfântului Luca.

Într-adevăr, minunat este Dumnezeu întru sfinţii Lui!

K. S., Atena

87. Racla Sfântului Luca

Sfântul Luca a sensibilizat multe suflete din ţara noastră. Mulţi îşi declară, în diferite moduri, dragostea lor faţă de el. Şi sfântul se bucură şi răspunde acestei iubiri. Cu puţină vreme în urmă, i s-a arătat unui credincios rus care locuieşte în Atena şi i-a spus:

ai văzut cât de mult mă iubesc grecii?

Nu puţini sunt credincioşii care vor să trimită ceva la mănăstirea lui din Crimeea, unde se află moaştele sale. însă cel mai important dar este racla lui de argint, darul preoţilor şi credincioşilor Bisericii Izvorul Tămăduirii din Peania. De construirea şi transportarea raclei sunt legate destule fapte minunate pe care le vom istorisi.

200

În iunie 2000, s-a organizat, împreună cu un grup de tineri de la Centrul de Tineret din Thiva, un pelerinaj în Crimeea, cu ocazia sărbătoririi Sfântului Luca. Printre pelerini se afla şi părintele M., paroh al Bisericii Izvorul Tămăduirii din Peania. După Dumnezeiasca Liturghie din data de 11 iunie 2000, a urmat procesiunea sfintelor moaşte ale Sfântului Luca. Părintele M. a ridicat, împreună cu ceilalţi preoţi, racla sfântului. La sfârşit ne-a povestit cutremurat că a simţit cum Sfântul Luca se mişca în raclă, ca şi cum ar fi fost viu. Doar acest eveniment minunat l-a condus la hotărârea de a înlocui racla de lemn de până atunci cu una din argint. A discutat ideea lui cu ceilalţi preoţi slujitori ai bisericii şi cu enoriaşii şi după câteva luni au căutat meşterul potrivit să o facă.

Era în luna martie a anului 2001. Discuţiile despre meşterul care să facă racla s-au încheiat. Au căzut de acord asupra modelului şi a preţului. Valoarea ei ajungea la 25 de milioane de drahme. Singurul lucru cu care nu au fost de acord a fost termenul de predare. Preoţii voiau ca racla să fie gata în timpul verii sau cel mult până la sfârşitul ei, ca să fie oferită sfântului cu ocazia comemorării a 40 de ani de la adormirea lui în Domnul. Meşterul, domnul N. V., avea obiecţii:

lucrarea este amplă, e nevoie de timp şi în paralel am şi comenzile clienţilor mei. Nu pot să îi las pe aceştia.

Şi totuşi racla a fost gata în trei luni, cu puţin înainte de sărbătoarea sfântului. Meşterul a mărturisit atunci:

e ciudat. Timp de trei luni nu a apărut nici un client cu vreo comandă. Primul a venit de îndată ce am terminat racla!

S-a hotărât atunci ca racla să fie transportată în Biserica Izvorul Tămăduirii din Peania şi să rămână acolo până la începutul lunii octombrie, când urma să fie transportată în Simferopol. Toţi enoriaşii se bucurau şi o priveau cu mândrie.

Se pare că şi sfântul se bucura de dragostea credincioşilor, dacă luăm în

201

considerare câteva evenimente minunate.

În timpul verii, Sfântul Luca s-a arătat unor oameni din Atena. Ei nu îl cunoşteau, nici nu auziseră despre el. Îl descriau ca fiind înalt, maiestuos, foarte politicos şi cu o voce gravă. El spunea:

sunt Sfântul Luca doctorul şi vreau să vii în Peania, la Biserica Izvorul Tămăduirii, să vezi ce mi-au pregătit acei oameni!

Aceste arătări erau legate şi de alte evenimente minunate, care vor fi descoperite atunci când Sfântul Luca va vrea.

Călătoria în Crimeea a avut loc în ziua de 6 octombrie. Şi, cu toate că totul era pregătit, cursa a fost cât pe ce să fie anulată. în ajunul plecării, seara, mass-media a transmis o veste dureroasă: flota navală ucraineană a doborât un avion de pasageri în Marea Neagră. Toţi pasagerii şi echipajul, cam 100 de oameni, au murit. O îngrijorare profundă ne stăpânea pe toţi. Unii preferau să fie anulată cursa. Discuţiile au durat până noaptea târziu. Pe la miezul nopţii s-a hotărât să aibă loc călătoria, în pofida rezervelor îndreptăţite.

Astfel, pe 6 octombrie, avionul a decolat cu 111 pelerini şi racla a fost transportată în Simferopol. O însoţeau mai mulţi clerici şi laici din Peania, din Atena, din Thiva etc. împreună cu ei au venit şi primarul din Peania, şi corul psaltic al primăriei Peania, care a şi concertat în Simferopol şi în Sevastopol.

În data de 7 octombrie s-a săvârşit Dumnezeiasca Liturghie arhierească în Biserica Sfintei Treimi din Simferopol de către Înaltpreasfinţitul Lazăr, Mitropolitul de Simferopol. Biserica s-a umplut până la refuz de o mulţime de credincioşi, care au primit cu emoţie darul fraţilor din Grecia. La Dumnezeiasca Liturghie şi la masa ce a urmat, au fost prezenţi membri ai conducerii locale, primarul Simferopolului, reprezentanţi ai lumii medicale etc. La sfârşitul Dumnezeieştii Liturghii, Înaltpreasfinţitul Mitropolit Lazăr a

202

mulţumit cu cuvinte calde pentru dăruirea raclei şi a încheiat astfel:

aş vrea, de asemenea, să mulţumesc argintarului care a făcut această operă de artă. Aş vrea să vină aici, în faţă!

Din mulţime s-a apropiat domnul N.V Părea destul de şovăitor şi uimit. Mitropolitul l-a prins după umeri cu o mână, iar cu cealaltă a arătat spre mâinile lui, spunând:

fraţii mei, iată-l pe argintarul meşter! Aceste mâini sunt de aur. Au construit această operă de artă ca să se odihnească în ea moaştele sfântului nostru. Să-i mulţumim cântând Mnogaghia Lieta!

Meşterul a rămas mut de uimire. Emoţia lui era maximă. Nu datorită cinstei ce i se făcea, ci datorită unei alte întâmplări pe care şi-a amintit-o. După masa oficială ne-a povestit:

„În urmă cu mai mulţi ani l-am vizitat pe vrednicul de pomenire părinte Iacov Tsalikis. Mi-a spus atunci cam aceleaşi cuvinte ca cele spuse azi de mitropolit, ca şi cum ar fi prevăzut întâmplarea de azi. Părintele Iacov mi-a spus:

copilul meu, aceste mâini ale tale sunt de aur. Ele vor construi multe lucruri frumoase. Când voi muri, să îmi faci candela, iar odată o să te arate aşa (exact cum a făcut Mitropolitul Lazăr) în faţa multor oameni.

Într-adevăr, când a făcut mitropolitul astăzi această mişcare, în mod spontan mi-au venit în minte cuvintele părintelui Iacov. Îmi amintesc şi faptul că, după adormirea în Domnul a părintelui Iacov, a venit la mine o femeie şi a comandat o candelă de argint. După ce am pregătit-o şi a venit să o ia, am întrebat-o:

pentru cine este această candelă?

pentru mormântul părintelui Iacov! mi-a răspuns ea”.

203

Luni, 8 octombrie, toţi pelerinii ne-am dus în Sevastopol. Acolo a avut loc şi înfrăţirea oficială a oraşelor Sevastopol şi Peania, semnată de cei doi primari. în Biserica Sfântului Vladimir şi în cea a Sfântului Acoperământ al Maicii Domnului ne-au aşteptat sute de credincioşi. În a doua biserică am trăit încă o minune a Sfântului Luca. Cu puţine zile în urmă, în timpul procesiunii Cinstitei Cruci, o icoană a Sfântului Luca ce avea o părticică din moaştele lui a început să izvorască mir. În toate zilele care au urmat, izvorârea mirului nu a încetat deloc.

Cel mai cutremurător eveniment însă l-am trăit în după-amiaza ultimei zile a pelerinajului nostru, înainte să plecăm la aeroport, am trecut pe la Biserica Sfintei Treimi să cântăm Paraclisul Sfântului Luca. A fost o atmosferă duhovnicească. Împreună cu noi erau şi mulţi credincioşi din Simferopol. Când s-a terminat Paraclisul, am trecut, unul câte unul, să sărutăm moaştele sfântului şi să ne luăm rămas bun de la iubitul nostru sfânt. La sfârşit, s-au închinat şi clericii noştri. La un moment dat, pe când se închina preotul la a cărui iniţiativă s-a făcut racla, o rusoaică, dirijoarea corului bisericii, a început să strige şi să plângă. S-a apropiat de ea un preot care vorbea ruseşte şi a întrebat-o ce s-a întâmplat. Răspunsul ei ne-a lăsat muţi de uimire:

Ce să vă spun? în momentul în care se închina acest preot, l-am văzut pe Sfântul Luca ieşind din raclă, binecuvântând capul preotului, aşa cum era acesta aplecat deasupra raclei, apoi sfântul ne-a binecuvântat pe toţi şi a intrat înapoi în raclă!

Cu adevărat minunat este Dumnezeu întru sfinţii Lui!

Călătoria de întoarcere a avut loc într-o atmosferă de bucurie. Nimeni nu îşi mai amintea evenimentul dureros de pe 5 octombrie. Uitaserăm temerile şi ezitările acelor zile. După câteva zile l-am vizitat pe vrednicul de pomenire părinte Nicolae Sagos, un om cu adevărat încântător. Pe atunci era la pat, doborât de boală. Se pregătea pentru marea călătorie. El îl iubea mult pe Sfântul Luca care, aşa cum a mărturisit părintele, l-a vizitat

204

de două ori şi a vorbit cu el. Când m-a văzut, părintele a zâmbit şi mi-a spus cu tâlc:

de ce te-ai temut să mergi în călătorie şi ai avut ezitări?

Am încercat să mă justific:

dar nu aţi auzit ce se întâmplase? Şi-au pierdut viaţa 100 de oameni. Aveam pe umeri responsabilitatea atâtor oameni. Dacă se întâmpla din nou aşa ceva?

Părintele a zâmbit:

dar nu l-aţi văzut?

pe cine? am întrebat descumpănit.

sfântul Luca a intrat cu voi în avion: v-a dus şi v-a adus. Nu l-aţi văzut?

Nu i-am răspuns. Cred că sfinţii lui Dumnezeu se mişcă pe altă frecvenţă...

88. Mireasma lui Hristos

Adesea, pelerinii evlavioşi simt că din sfintele moaşte se răspândeşte o mireasmă anume şi extrem de delicată şi perceptibilă tuturor. Alteori nu numai că simt, dar şi văd că din sfintele moaşte izvorăşte mir parfumat. De aceea, aceşti sfinţi se numesc izvorâtori de mir, precum Sfântul Dimitrie. Acest fapt este o dovadă că sfântul respectiv a bineplăcut lui Dumnezeu şi Acesta îl cinsteşte, îi ascultă rugăciunea şi mijlocirea lui pentru oameni.

205

Pelerinii care sosesc pe neaşteptate în Simferopol (şi nu numai) să se închine sfintelor moaşte ale Sfântului Luca trăiesc acest sentiment minunat. Sfintele lui moaşte au început să izvorască mireasmă din momentul strămutării lor, la 17 martie 1996. După cum ne-a povestit Mitropolitul Lazăr, în noaptea de 17 martie a pornit, cu preoţii lui, după multă rugăciune, să deschidă mormântul Sfântului Luca. Era o noapte rece, îngheţată, şi vântul bătea puternic. Au săpat mormântul şi au găsit sfintele moaşte. O mireasmă dulce s-a răspândit peste tot. Când mitropolitul a coborât în mormânt şi a luat moaştele în mâini, vântul s-a oprit dintr-odată. S-a aşternut peste tot o linişte adâncă. Toţi ţineau în mâini lumânări aprinse, fiind îngenuncheaţi, şi priveau emoţionaţi. Preoţii au găsit întregi şi următoarele organe: ochii, creierul, inima şi plămânii Sfântului Luca. Preoţii au cântat Sfinte Dumnezeule şi au transportat sfintele moaşte în biserica cimitirului, închinată pomenirii Tuturor Sfinţilor.

Parohul acestei biserici, părintele Vatslav, ne-a spus:

sfintele moaşte au rămas trei zile în biserica noastră, într-o raclă specială. Când am deschis uşa, în dimineaţa primei zile, toată biserica era plină de mireasmă...

Pe 20 martie 1996, moaştele Sfântului Luca au fost mutate în Biserica Sfintei Treimi. A fost un mare eveniment pentru oraşul Simferopol şi au fost prezenţi 40000 de oameni. Astfel, după 35 de ani, Sfântul Luca s-a întors în biserica în care a slujit şi a predicat timp de 15 ani. Prezenţa moaştelor lui, mireasma pe care ele o izvorăsc şi minunile lui sunt cea mai bună predică.

Preotul paroh al bisericii, părintele Dimitrie Siskin, ne povesteşte:

„Slujind timp de şase ani în Biserica Sfintei Treimi, am simţit în fiecare zi mireasma sfintelor moaşte ale Sfântului Luca. Mireasma se răspândea în toată biserica.

Nu eram singurul care o simţea. însă aveam în mine îndoieli: oare nu cumva stropeşte cineva moaştele sfântului cu mir? Nu am avut niciodată vreo îndoială despre sfinţenia

206

Sfântului Luca, însă aveam îndoieli în legătură cu mireasma. Mă întrebam dacă nu cumva atunci când schimbă veşmintele sfântului le stropesc cu mir...

Iată însă că am fost prezent la schimbarea veşmintelor sfântului. Nu s-a întâmplat nimic din ce credeam eu. însăşi stareţa mănăstirii mi-a confirmat acest lucru. Am observat că în toţi aceşti şase ani niciodată mireasma nu a dispărut, iar la marile sărbători devenea mai puternică.

În anul 2006, am dus în Grecia o raclă mică cu părticele din moaştele Sfântului Luca. Au venit mii de pelerini. Am observat că sticluţa în care erau puse sfintele moaşte s-a deplasat de la locul ei. Şi dintr-odată mi-am dat seama că în biserică a început să se răspândească binecunoscuta (de mine) mireasmă. Izvorul acesteia erau sfintele moaşte. Preoţii şi pelerinii simţeau puternic acest har al lui Dumnezeu şi erau profund emoţionaţi. Cu toţii L-au slăvit pe Dumnezeu. îndoielile mele au dispărut...”.

Acest fapt s-a repetat de multe ori la mănăstirea noastră (Sagmata), dar şi în câteva biserici şi sfinte mănăstiri pe care le-am vizitat, ducând moaştele sfântului. Au fost situaţii, ca cea din martie 2010, când sfintele moaşte au izvorât mir pentru mai mult timp la Spitalul Universitar Iraclio din insula Creta.

Să îmi permită cititorii acestei cărţi să povestesc şi o experienţă personală pe care am trăit-o în anul 2002, la Simferopol. în acel an, la cererea înaltpreasfinţitului Mitropolit Lazăr, a fost dusă Cinstita Cruce de la mănăstirea noastră, în Simferopol. Era pentru prima dată când această relicvă importantă se afla departe de mănăstire, de 900 de ani încoace. Pentru Crimeea era un eveniment foarte important. Timp de zece zile, mii de oameni au sosit, din toată Crimeea, la Biserica Sfintei Treimi, ca să se închine. închinarea s-a îmbinat şi cu sărbătoarea Sfântului Luca din 11 iunie. Rămânând împreună cu tovarăşii de drum la hotel, am avut ocazia în fiecare zi să sărutăm sfintele moaşte ale Sfântului Luca. Am constatat că în toate aceste zece zile nu am simţit deloc mireasma

207

sfântului. A sosit şi ultima zi. înainte să luăm Cinstita Cruce ca să plecăm, am săvârşit Paraclisul sfântului în faţa raclei lui. În timp ce cântam, a venit stareţa şi a deschis gemuleţul raclei ca să ne închinăm. În acel moment un val de mireasmă s-a răspândit din raclă, ca şi cum ar fi existat un ventilator care împrăştia peste tot mireasma sfântului. Majoritatea credincioşilor a îngenuncheat şi a început să se roage cu lacrimi.

Am terminat Paraclisul, ne-am închinat sfântului şi am luat din centrul bisericii Cinstita Cruce. Mireasma nu părea să se oprească. Ne-a urmat. Am ieşit afară, ne-am urcat în maşină şi am pornit la drum. Lumea saluta Cinstita Cruce. Mireasma sfântului era inepuizabilă. Ca şi cum mulţumea şi saluta Cinstita Cruce. Cei care eram în maşină am dat următoarea explicaţie: Sfântul Luca, atâta timp cât s-a aflat acolo Crucea pe care a fost pus Iisus Hristos, a vrut să se închine şi să se smerească. În ultima zi însă şi-a arătat bucuria şi mulţumirea lui prin această revărsare de mireasmă. Ca şi cum ar fi salutat Cinstita Cruce, care pleca de pe pământul Crimeii.

208

89. La Dniepropetrovsk

Ivan K. povesteşte o întâmplare care a avut loc în anul 2000, în oraşul lui natal, Dniepropetrovsk din Ucraina:

La Spitalul general de stat al oraşului nostru, care se numeşte Metsnikov, exista mai demult o biserică a Sfinţilor Doctori fără de arginţi, pe care puterea sovietică a distrus-o. După schimbarea regimului politic, credincioşii au cerut un spaţiu unde să poată să se roage şi să fie slujită Sfânta Liturghie. Pentru că nu era uşor, din cauza situaţiei economice grele, să fie construită din nou biserica, s-a găsit în final o altă soluţie.

Direcţia spitalului a concesionat credincioşilor o sală la etajul al doilea al imensei clădiri, la secţia de chirurgie. Au aranjat sala cum se cuvine. Ea a devenit o biserică frumoasă şi a început să funcţioneze din anul 1995. Slujitor era un preot care era în acelaşi timp şi doctor. El voia ca în biserică, în afara icoanei Sfinţilor Doctori fără de arginţi Cosma şi Damian, să existe şi o icoană a Sfântului Luca, doctor contemporan. Nişte pictori locali au pictat o icoană frumoasă a Sfântului Luca şi au aşezat-o în biserică.

În anul 1999, un grup de pelerini, împreună cu preotul spitalului, au călătorit în Simferopol, ca să se închine sfântului şi de acolo au adus o părticică din sfintele lui moaşte, pe care au aşezat-o în cutie, la icoană.

După un an, în primăvara anului 2000, într-o zi de peste săptămână, fără să fie sărbătoare, câţiva bolnavi de la etajul al optulea şi rudele lor au simţit o mireasmă şi au auzit cântări de psalmi. Cu toate că era ora prânzului, au crezut că în biserică se va face slujbă şi că mireasma provine de la tămâie. Au coborât de la etajul al optulea la etajul al doilea şi au intrat în biserică. Uşile erau închise. Mireasma însă era puternică şi dinăuntru se auzeau psalmodieri. Au bătut în uşă. Înăuntru se afla numai paraclisierul, care dormea într-un colţ. S-a trezit şi s-a dus la uşă. A deschis-o şi i-a întrebat:

209

ce doriţi?

am venit pentru slujbă.

ce slujbă? Greşiţi. Astăzi este o zi obişnuită din timpul săptămânii, deci nu se face slujbă. De altfel, e prânzul, la ora asta nu se face slujbă.

nu se poate. Noi am coborât de la etajul al optulea, pentru că miroase a tămâie şi am auzit psalmodieri.

Paraclisierul i-a privit ciudat şi le-a spus:

ce tot spuneţi acolo? Nu se face slujbă. Dacă nu credeţi, intraţi să vedeţi. Au intrat înăuntru şi mireasma a devenit şi mai puternică. Venea ca un val. Au încercat să identifice originea ei. înaintând spre iconostas, au înţeles. Mireasma provenea de la icoana şi de la moaştele Sfântului Luca, aflate în partea dreaptă, lângă iconostas. S-au închinat cu emoţie şi L-au slăvit pe Dumnezeu pentru această binecuvântare.

I. K., Dniepropetrovsk

210

În loc de Epilog

Cine ne va lua nouă nădejdea?

În urmă cu mai multe decenii, aşa-numitele puteri progresiste ale locului s-au apucat să distrugă orice avea legătură cu Biserica, cu credinţa, cu rădăcinile noastre. „De ce această mânie metafizică?”, se întreabă un cugetător contemporan şi întrebarea aceasta o repetă până azi orice om înţelept. Prin procedee democratice (!), în numele progresului şi al democraţiei, ora de religie trebuia să dispară din şcoală, icoanele să fie date jos din sălile de clasă, din tribunale, din oficiile publice, chiar şi de pe pereţii spitalelor. Era o situaţie pe care a înfruntat-o, desigur mult mai intens, şi Sfântul Luca atunci când i-au luat cu forţa icoana Maicii Domnului din sala de operaţii. S-a luptat cu stăpânirea lumească, pe atunci atotputernică. Nu putea însă să facă altfel. De la această icoană primea curaj şi putere şi făcea faţă chiar şi celor mai dificile situaţii în sala de operaţii. Sfântul nu şovăia să le spună pacienţilor lui:

Să Îi mulţumiţi lui Dumnezeu! El v-a vindecat prin mâinile mele.

Dacă un doctor recunoscut şi vestit simţea atâta nevoie să aibă lângă el icoana Maicii Domnului, cu atât mai mult are nevoie de ea un bolnav care pătimeşte pe patul de suferinţă şi caută să se agaţe de ceva. Care ideologie, care filozofie, care politică poate să dea putere şi speranţă omului suferind? Au atâta certitudine progresiştii că prin îndepărtarea icoanelor din spitale vor oferi tot ce e mai bun celor bolnavi?

Cel mai bun răspuns ni l-a dat o scrisoare care a ajuns în mâinile noastre în anul 2008, cu rugămintea de a fi publicată în revista „Evroklidona”. Expeditorul ei era

211

iubitul nostru prieten acum adormit în Domnul evanghelos Krustalakis, judecător la Curtea Supremă, om cu o credinţă profundă în Dumnezeu, care în problemele de sănătate avute nu a încetat să creadă, să nădăjduiască, dar şi să se încredinţeze iubirii lui Dumnezeu.

Maica Domnului din Secţia de Terapie Intensivă: o experienţă deosebită

În luna aprilie a anului trecut, am fost supus unei intervenţii chirurgicale foarte dificile. A fost nevoie să rămân pentru puţin timp în Secţia de Terapie Intensivă a spitalului.

Nu ştiu câţi au experienţa îngrijirii medicale într-o astfel de secţie! Eşti sub supraveghere medicală continuă, te afli într-un loc interzis altora, cu excepţia personalului medical şi auxiliar. Pentru foarte scurt timp, de două ori pe zi, sunt permise anumite vizite.

În aceste condiţii, cel care este tratat aici, aşa cum e normal, este stăpânit de un sentiment acut de izolare. De multe ori îl năpădeşte sentimentul abandonării. Sunt greu de exprimat în cuvinte, aceste sentimente. în orele nesfârşite de singurătate, multe gânduri umplu mintea bolnavului şi îl preocupă anumite întrebări.

Foarte greu mi-a fost să-mi readuc în minte acest moment, gândurile şi întrebările care mi-au trecut prin cap în toată această perioadă. Un singur lucru este clar: sentimentul puternic de singurătate îmi cuprinsese mintea şi îmi chinuia sufletul.

212

Am încercat să păstrez legătura cu viaţa, readucându-mi în minte momente frumoase din anii precedenţi. Această strădanie a avut efect la început, însă după puţin timp mă cuprindea din nou sentimentul singurătăţii şi al părăsirii.

Întins pe pat, privind aproape tot timpul tavanul camerei, am început să îmi rotesc privirea de jur-împrejur. Şi dintr-odată am descoperit, pe peretele de vizavi, în colţul din stânga, o icoană a Maicii Domnului, care îl ţinea în braţe pe Iisus Hristos. Un om bun o pusese acolo.

Din acea clipă, Maica Domnului nostru a devenit compania mea. Această icoană simplă, care nu avea o valoare artistică deosebită, era o uşă care m-a condus aproape de Maica Domnului. Atunci am înţeles mai bine ce vor să spună cuvintele „cinstirea icoanei trece la prototipul ei”, aşa cum zic Sfinţii Părinţi ai Bisericii noastre.

Sentimentele, gândurile, agoniile mele au devenit obiect de destăinuire către Maica Domnului. Părea că ea mă aude. Desigur, nu îmi vorbea, simţeam însă că îmi înţelege agonia. Astfel, o atmosferă de linişte şi de pace s-a aşezat încet-încet peste sufletul meu zbuciumat.

Orele nesfârşite ale şederii mele în Secţia de Terapie Intensivă au încetat să mai fie un coşmar. Aveam sentimentul că cineva, care mă iubea mult, se afla lângă mine. Simţeam mângâierea caldă a mâinii unui prieten pe fruntea mea uscată şi arzândă de la febră.

Acum, departe fiind de încercarea prin care am trecut atunci, îmi reamintesc cu emoţie acele momente ale comunicării mele cu Maica Domnului.

Această comunicare mă face să rememorez cu emoţie şi alte clipe asemănătoare: atunci când m-am închinat la icoana Cuvine-se cu adevărat din Biserica Protaton din Muntele Athos sau la icoana Maicii Domnului de la Mănăstirea Soumela din Muntele Vermion, la Cea plină de har din Tinos, la icoana Maicii Domnului din Marea

213

Peşteră din Kalavrita, la icoana ei Kikou din Cipru, de icoana Ierusalimitissa de la Ierusalim, la icoana Maica Domnului Ajutătoarea din Hios.

Aceste amintiri, dar mai ales experienţa mea cu icoana din Secţia de Terapie Intensivă, m-au legat strâns de icoana Maicii Domnului. Astfel pot să înţeleg mai bine de ce aşa de mulţi oameni, în momentele dificile ale vieţii lor, se roagă în faţa icoanei Maicii Domnului. îl înţeleg acum pe Kolokotronis (protagonist al Revoluţiei greceşti de la 1821) (1770-1843) care, când tovarăşii lui l-au părăsit, a apelat la Maica Domnului şi s-a rugat în cea mai apropiată biserică.

Trăind toate acestea, sincer şi cu toată dragostea mea, nu pot să înţeleg cum de susţin unii, de altfel jurişti remarcabili, că trebuie să înlăturăm icoanele din locurile publice, pe motiv că ele insultă libertatea religioasă a unor concetăţeni ai noştri, care sunt atei sau de alte credinţe. Cred că nici unul dintre noi nu pune la îndoială libertatea religioasă a cuiva. Îmi e imposibil să îmi închipui că poate să existe om raţional care să vrea să impună altora părerile lui religioase. Libertatea religioasă este un drept fundamental respectat într-o societate democratică. Credinţa sau necredinţa fiecăruia dintre noi nu încetează a fi o chestiune strict personală. Ar fi însă de neconceput să ajungem în cealaltă extremă şi astfel să subminăm, printr-o lege, libertatea religioasă a celorlalţi cetăţeni.

Eu nu pricep cum poate, prin ea însăşi, existenţa unor crezuri religioase să prejudicieze libertatea religioasă a celor care au un crez diferit sau nu cred în nimic. Nu cred că intenţionează cineva să îi oblige pe alţii să respecte aceste simboluri, nici să devină adepţi ai unei anumite religii.

De altfel, legile constituţionale sau internaţionale care decretează libertatea religioasă nu pot, aşa cum spunea Aristovoulos Manesis, să fie interpretate în lipsa unei realităţi sociale. Doar dacă unii, fără să ne întrebe, vor să ne „oblige să considerăm vrednice de discutat numai cele care sunt egale cu legile europene”, precum satiriza acest

214

lucru Tsarouhis şi îl menţionează Yannaras.

Experienţa mea din Secţia de Terapie Intensivă m-a legat strâns de icoana Maicii Domnului. Ca simplu cetăţean am dreptul cred să am şi să pun pe pereţi (atât pe cei de acasă, cât şi pe cei publici) icoanele Bisericii mele. Şi, prin intermediul lor, mintea mea să fie înălţată la persoanele sfinte care sunt înfăţişate în ele. Fără să mă stăpânească nici un fanatism, nu voi permite să mi se submineze acest drept.

I-aş ruga pe toţi cei care gândesc diferit, ale căror idei le respect întru totul, să privească lucrurile şi din acest punct de vedere. Le doresc sincer şi din tot sufletul să nu aibă niciodată propria lor experienţă într-o Secţie de Terapie Intensivă.

1 ianuarie 2008 Evanghelos Kroustalakis

Sărbătoarea Tăierii împrejur a Domnului şi praznicul Sfântului Vasile cel Mare

215

Acatistul Sfântului Luca al Crimeii, Făcătorul de minuni

(11 iunie)

Troparul Sf. Ierarh Luca, glasul al III-lea:

„Nou sfânt al Mângâietorului te-a arătat pe tine, Luca, harul, în vremuri de necazuri şi prigoană, că bolile ca un doctor le-ai tămăduit şi sufletele ca un păstor le-ai călăuzit. Părinte cinstite, pildă a călugărilor şi a mirenilor, roagă-te să se mântuiască sufletele noastre”.

Condac 1

Veniţi, iubitorilor de sfinţi, cu căldură să lăudăm pe păstorul cel de Dumnezeu luminat al Simferopolei şi doctorul prea-ales: că în Rusia vieţuind ca un înger, numele cel dumnezeiesc al lui Hristos a mărturisit, pentru care strigăm: Bucură-te, Sfinte Luca, vrednicule de minunare!

Icos 1

Înger te-ai arătat, Părinte, în vremurile din urmă, între oamenii necăjiţi: că viaţă îndumnezeită ducând pe pământ, Ierarhe Luca, dreptar te-ai făcut cu adevărat clerului şi mirenilor, pentru care strigăm ţie unele ca acestea:

Bucură-te, cel cu care se laudă toată Rusia;

Bucură-te, vas al cucerniciei;

216

Bucură-te, dreptar al păstoririi oamenilor;

Bucură-te, că pe Hristos bărbăteşte L-ai mărturisit;

Bucură-te, că vindeci neputinţele muritorilor;

Bucură-te, că legiuita căsnicie ai iubit;

Bucură-te, că odraslele ţi le-ai luminat;

Bucură-te, laudă sfinţită a credincioşilor;

Bucură-te, podoabă a cinstiţilor episcopi;

Bucură-te, carte a cereştilor obiceiuri;

Bucură-te, comoară de vindecări;

Bucură-te, izvor de binecuvântări;

Bucură-te, Luca, vrednicule de minunare!

Condac 2

Moaştele sfinţilor din Kiev văzând, desfătările lumeşti ai urât, şi către stadia credinţei îndreptându-te, Sfinte Luca, neabătut, cu bucurie strigai, prealăudate, cântarea îngerească: Aliluia!

Icos 2

Amândouă cunoaşterile având, pe cea lumească şi pe cea dumnezeiască, întunericul celor fără de Dumnezeu ai risipit, şi cu meşteşugul doctorilor îndeletnicindu-te, Sfinte Luca, cu ajutorul harului în nenumărate rânduri ai vindecat neputinţele muritorilor, drept care strigăm ţie unele ca acestea:

Bucură-te, scularea celor ce pătimesc;

217

Bucură-te, îmbărbătarea celor ce se tânguiesc;

Bucură-te, încetarea durerilor anevoie de vindecat;

Bucură-te, ridicarea oamenilor bolnavi;

Bucură-te, întărirea neclintită a celor cu frică de Dumnezeu;

Bucură-te, turn neclătinat al binecredincioşilor creştini;

Bucură-te, al doctorilor călăuzitor;

Bucură-te, cel ce înaripezi inimile celor nedreptăţiţi;

Bucură-te, cel ce rosteşti cuvintele înţelepciunii;

Bucură-te, cel ce închizi gurile celor fără de Dumnezeu;

Bucură-te, lăudător al Maicii Domnului;

Bucură-te, cela ce dobori pe vrăjmaşii ei;

Bucură-te, Sfinte Luca, vrednicule de minunare!

Condac 3

Slava celor trecătoare şi nestatornice urând, ai îndrăgit nectarul înţelepciunii şi ca o albină iubitoare de osteneală ai cules, Sfinte Părinte Luca, mierea cunoştinţei dumnezeieşti, preacinstite, lui Hristos, Domnului tău, cântând: Aliluia!

Icos 3

Dumnezeiască râvnă câştigând în sine-ţi, cele mai bune ai voit să cunoşti: că pe Hristos îndrăgind din toată inima, Sfinte Luca, de Dumnezeu cinstite, har de sus ai primit, care insuflă pe toţi să strige ţie:

Bucură-te, prietenul adevărului;

Bucură-te, sfeşnicul cuviinţei dumnezeieşti;

218

Bucură-te, dreptarul cel întocmai al ştiinţei tămăduirii;

Bucură-te, următor al doctorilor fără de arginţi;

Bucură-te, viţă cu multă roadă a viei lui Hristos;

Bucură-te, carte cu multe foi a înţelepciunii;

Bucură-te, că străluceşti ca o nouă stea;

Bucură-te, că vas al harului eşti;

Bucură-te, îndreptător preacinstit al celor căsătoriţi;

Bucură-te, vas al uşurării celor bolnavi;

Bucură-te, întăritor al celor pe nedrept învinuiţi;

Bucură-te, cădere a potrivnicilor lui Dumnezeu;

Bucură-te, Sfinte Luca, vrednicule de minunare!

Condac 4

Cu dumnezeiască râvnă haina preoţiei ai îmbrăcat ca un înger, Sfinte Luca, şi în mijlocul unui neam stricat ai lucrat, de Dumnezeu înţelepţite, poruncile Domnului tău, îndemnând pe cei dimpreună cu tine să cânte pururea cântarea: Aliluia!

Icos 4

Auzit-ai glasul Domnului poruncind să ne ducem crucea cu bucurie: pentru aceasta toate necazurile, temniţele şi chinurile ai răbdat, Sfinte Luca, întărind turma ta, care cântă ţie cu veselie:

Bucură-te, urmaş al Apostolilor;

Bucură-te, slujitor al suferinzilor;

219

Bucură-te, chirurg al bolilor trupului;

Bucură-te, tămăduitor al bolilor duhului;

Bucură-te, dimineaţă prealuminată a vieţii slobode;

Bucură-te, certare neînduplecată a nedumnezeirii cumplite;

Bucură-te, că fără teamă necazurile ai îndurat;

Bucură-te, că te-ai depărtat cu bună îndrăznire de răutate;

Bucură-te, podoabă a poporului Rusiei;

Bucură-te, cel ce baţi pe amarii demoni;

Bucură-te, cel ce bagi cutremur în făcătorii de rele;

Bucură-te, spaima multor nelegiuiţi;

Bucură-te, Sfinte Luca, vrednicule de minunare!

Condac 5

Nesuferind să fie scoasă icoana Născătoarei de Dumnezeu, ocară ai primit de la cei fără de Dumnezeu: că ai vrut să ai, Sfinte Luca, ajutătoare în meşteşugul tău, puterea ei cea curată şi lui Hristos ai cântat, înţelepte, lauda: Aliluia!

Icos 5

Ierarh al Domnului te-ai arătat, cu dumnezeiască chemare, ca să paşti cetele credincioşilor, şi la tunderea în monahism numele sfântului Luca în chip minunat ai luat, pentru care, veselindu-ne, strigăm ţie din inimă:

Bucură-te, veselia episcopilor;

Bucură-te, cinstea monahilor;

220

Bucură-te, pildă pentru cei feciorelnici;

Bucură-te, întărire a celor căsătoriţi;

Bucură-te, că ai îmbrăcat haina sfântă;

Bucură-te, că împotrivirile casnicilor tăi nu le-ai luat în seamă;

Bucură-te, cela ce ai săvârşit Jertfa înfricoşătoare;

Bucură-te, cela ce ai dorit împărăţia Cerurilor;

Bucură-te, dreptar prea-ales al păstorilor;

Bucură-te, turn înalt al credincioşilor din Taşkent;

Bucură-te, fulger care loveşti nebunia necredincioşilor;

Bucură-te, bucuria ortodocşilor;

Bucură-te, Sfinte Luca, vrednicule de minunare!

Condac 6

Ca un leu de puternic, uneltirile necredincioşilor desăvârşit le-ai surpat, Preafericite, şi în trupul tău, ca un rob al lui Dumnezeu, ai purtat rănile lui Hristos şi ai plinit lipsurile necazurilor Lui, strigând: Aliluia!

Icos 6

Neabătut te-ai luptat să păzeşti Biserica nestricată de vătămarea fraţilor mincinoşi: că tu, ca un episcop al lui Hristos, schismele clericilor ai înlăturat. Pentru aceasta, ortodocşii te cinstesc, Sfinte, strigând:

Bucură-te, limbă a adevărului;

Bucură-te, stricare a necredinţei;

221

Bucură-te, a clericilor fără de rânduială mustrare;

Bucură-te, îndreptător al sfinţitei preoţimi;

Bucură-te, că înlături fără cruţare necurăţia eresurilor;

Bucură-te, că grabnic ai dat în vileag schisma cea urâtă de Dumnezeu;

Bucură-te, gură a acriviei dogmelor; (acrivie = corectitudine)

Bucură-te, băutura prea-dulce a iconomiei;

Bucură-te, că prin tine a fost biruiţi demonii;

Bucură-te, că de tine s-au veselit îngerii;

Bucură-te, luminător al întregii Biserici;

Bucură-te, izbăvitor al Rusiei din rătăcire;

Bucură-te, Luca, vrednicule de minunare!

Condac 7

Singur rămânând în surghiunuri, Sfinte, înălţai lui Hristos cântare, şi sămânţa vieţii, Părinte, ca un înţelept plugar aruncai în suflete, iar secerând belşug de spice, strigai: Aliluia!

Icos 7

Ca pe un nou Ierarh şi doctor dumnezeiesc, vistierie a harului lui Hristos, mărturisitor al dogmelor şi păstor al Crimeii prealăudat, te cinstim cu toţii, Sfinte Luca, strigând întru veselie:

Bucură-te, călăuzitor al Taşkentului;

Bucură-te, hrănitor al celor flămânzi;

222

Bucură-te, că prin tine a primit sfinţire Siberia;

Bucură-te, că prin tine bărbaţii închişi au primit izbăvire;

Bucură-te, că prin multe locuri ale Rusiei ai pribegit;

Bucură-te, că în lanţuri, ca un răufăcător, multe ai pătimit;

Bucură-te, că de tine s-au spăimântat cugetătorii de rele trimişi în taină;

Bucură-te, dumnezeiască linişte a celor osândiţi împreună cu tine;

Bucură-te, că prin tine şi-au căpătat vederea cei orbi;

Bucură-te, că prin tine au fost păziţi pruncii;

Bucură-te, lauda preoţilor cinstiţi;

Bucură-te, cutremur al celor nelegiuiţi;

Bucură-te, Sfinte Luca, vrednicule de minunare!

Condac 8

Ca un străin între străini ai fost socotit, Părinte, viaţă străină petrecând: căci ca un venetic mutându-te dintr-o cetate a Rusiei în alta, Fericite, numele cel mare al lui Hristos l-ai propovăduit cu tărie, strigând: Aliluia!

Icos 8

Socotit-ai sfânta credinţă a lui Hristos, Părinte, bogăţie mai presus de toate bogăţiile, şi ca pe un mărgăritar ai arătat-o credincioşilor, Sfinte. Pentru aceasta, cu dragoste cântăm ţie cântare de mulţumire:

Bucură-te, Arhiereu fără de arginţi;

Bucură-te, împreună-cetăţean al cetelor de sus;

223

Bucură-te, tovarăş bun în surghiunul amar;

Bucură-te, priceput doctor al bolilor de ochi;

Bucură-te, că ai alungat pe ispititorii cei nevăzuţi;

Bucură-te, vindecarea orbilor;

Bucură-te, că necredincioşii nu te puteau suferi;

Bucură-te, îndreptătorul preotului Martin;

Bucură-te, că ai adus la credinţă ţinuturile din miazănoapte;

Bucură-te, laudă a răbdării întru credinţă;

Bucură-te, cântare de bucurie întru necazuri;

Bucură-te, nimicitorul ereticilor;

Bucură-te, Luca, vrednicule de minunare!

Condac 9

Toată cetatea Turuhanskului s-a sculat pentru tine, de Dumnezeu purtătorule, şi te-a cerut: că, aflând de mulţimea faptelor bune şi a vindecărilor săvârşite de tine, slăveau pe Domnul, Cel ce te-a proslăvit pe tine, strigând: Aliluia!

Icos 9

Cuvinte ale cunoştinţei de Dumnezeu, învăţături ale bunei credinţe şi dogme ortodoxe vărsa gura ta, Părinte, şi curgerea neştiinţei, Sfinte Luca, ai oprit-o, luminând pe cei dimpreună cu tine, care strigă unele ca acestea:

Bucură-te, luminătorul celor învăţaţi;

Bucură-te, nimicitorul vrăjmaşilor întunecaţi;

224

Bucură-te, veselia celor ajutaţi de tine;

Bucură-te, mângâierea slujitorilor lui Hristos;

Bucură-te, pom cu roade multe şi frumoase;

Bucură-te, floare prea-bine înmiresmată a sfinţilor lui Dumnezeu;

Bucură-te, că pe cugetătorii de rele în vileag i-ai dat fără teamă;

Bucură-te, semn de biruinţă al învăţăturii dumnezeieşti;

Bucură-te, că prin tine află odihnă cei suferinzi;

Bucură-te, că în surghiun cu bucurie te-ai nevoit;

Bucură-te, că ai împodobit locaşurile sfinte;

Bucură-te, Sfinte Luca, vrednicule de minunare!

Condac10

Cugetare sănătoasă având, cu bucurie ai suferit tânguirile trupului, Sfinte Ierarhe: că în focul multor ispite ca aurul te-ai luminat, Luca slăvite, şi cu adevărat pildă te-ai făcut nouă, celor care strigăm: Aliluia!

Icos 10

Îngrădit fiind cu lucrările lui Hristos cele sfinte, nebunia necredincioşilor cea de multe feluri ai surpat-o, Luca slăvite, şi pe culmile harului ai suit, minunate lucruri săvârşind pentru poporul ce cântă ţie:

Bucură-te, că ai fost legat pentru Domnul;

Bucură-te, propovăduitorule al mântuirii;

225

Bucură-te, că ai îmbrăcat haina celor întemniţaţi;

Bucură-te, că în cumplitele închisori ai sălăşluit;

Bucură-te, că ai risipit uneltirile zbirilor; (zbir = oameni duri ai conducerii)

Bucură-te, că ai nimicit cursele dracilor;

Bucură-te, că pe necredincioşi i-ai întors spre cele mai bune;

Bucură-te, că ai însufleţit pe cei osândiţi împreună cu tine;

Bucură-te, al rasei fierbinte apărător; (rasă = haina lungă şi neagră a monahilor)

Bucură-te, al multor minuni mijlocitor;

Bucură-te, iubitor al rugăciunii către Hristos;

Bucură-te, al semnelor rele nimicitor;

Bucură-te, Sfinte Luca, vrednicule de minunare!

Condac11

Către cele de sus înălţându-ţi ochii, mintea şi inima, Sfinte Ierarhe, iar dimpreună cu ele şi mâinile, mila lui Hristos căutai în rătăcirile din surghiun, Fericite, strigând: Aliluia!

Icos 11

Foc ce a luminat cu razele sale cetatea Simferopole şi toate ţinuturile din jur te-ai arătat la bătrâneţe, Sfinte Luca, şi ai sfinţit poporul de Dumnezeu iubitor, cela ce a rămas nestrămutat în credinţă şi aduce ţie laude ca acestea:

Bucură-te, dreptar al purtătorilor de rasă;

Bucură-te, că ai fost de un obicei cu Apostolii;

226

Bucură-te, părtaş al tainelor lui Hristos;

Bucură-te, că ai certat pe clericii nesupuşi;

Bucură-te, pildă însufleţită a cinului sfinţit;

Bucură-te, icoană prea-aleasă a episcopilor binecinstitori; Bucură-te, că de săraci ca un iubitor de oameni ţi-ai amintit; Bucură-te, că pe credincioşi i-ai învăţat cele plăcute lui Dumnezeu; Bucură-te, că eşti vrednic de bune laude;

Bucură-te, că mijloceşti noi semne;

Bucură-te, pildă de arhipăstor bun;

Bucură-te, păstor al poporului iubitor de Hristos;

Bucură-te, Sfinte Luca, vrednicule de minunare!

Condac12

Har de sus având, la bătrâneţe ai fost luat de pe pământ la cele de sus şi alergarea bine ai săvârşit, cu cetele puterilor înţelegătoare fiind, slăvite Luca, socotit şi dimpreună cu acestea cântând: Aliluia!

Icos 12

Laudă cântând ţie, cu credinţă ne închinăm moaştelor tale, de Dumnezeu purtătorule, că precum un izvor de har tămăduieşti bolile celor ce cinstim vieţuirea ta, pentru care strigăm ţie unele ca acestea:

Bucură-te, bărbat purtător de semne;

Bucură-te, vindecător al rănilor aducătoare de moarte; Bucură-te, lance nefrântă a doctorilor;

227

Bucură-te, lăcaş preafrumos al episcopilor; Bucură-te, sălaş neprihănit al dragostei lui Hristos; Bucură-te, nume preadulce casnicilor lui Dumnezeu; Bucură-te, că ai primit cununa ce nu se ofileşte; Bucură-te, că ai gonit taberele drăceşti;

Bucură-te, alungare a toată răutatea;

Bucură-te, dulce cântare a toată Rusia;

Bucură-te, mângâietor al sfintelor mănăstiri; Bucură-te, cel ce ne întăreşti şi pe noi, sărmanii; Bucură-te, Sfinte Luca, vrednicule de minunare!

Condac13

O, prealăudate Părinte, culme a episcopilor şi rugător pentru toată lumea, nu înceta a mijloci pe lângă Iisus Hristos Dumnezeu ca să ne dăruiască iertare de păcate, încât să strigăm fierbinte: Aliluia! (de 3 ori se citeşte condacul 13)

RUGĂCIUNE PENTRU BOLNAV

Sfinte Ierarhe mărturisitor, învăţătorule al adevărului şi doctore fără de arginţi, Sfinte Luca, ţie plecăm genunchii sufletului şi ai trupului şi căzând la cinstitele şi tămăduitoarele tale moaşte pe tine te rugăm precum fiii pe tatăl lor: auzi-ne pe noi, păcătoşii, cinstite părinte, şi du rugăciunea noastră la Milostivul şi Iubitorul de oameni Dumnezeu, ca unul care stai înaintea Lui dimpreună cu sfinţii toţi. Credem că ne iubeşti

228

cu aceeaşi dragoste cu care ai iubit pe fraţii tăi când vieţuiai în această lume.

Meşteşugul doctorilor stăpânind, în multe rânduri cu ajutorul harului suferinţele celor bolnavi ai vindecat, iar după cinstita ta adormire, Stăpânul tuturor a arătat moaştele tale izvor de tămăduire: că felurite neputinţe se vindecă şi putere se dăruieşte celor ce cu evlavie le sărută şi cer dumnezeiasca ta mijlocire.

Pentru aceasta, ne rugăm cu căldură ţie, care ai primit harul tămăduirilor: pe fratele nostru (numele celui bolnav) cel bolnav şi cumplit înviforat de suferinţă cercetează-l şi vindecă-l de neputinţa ce-l stăpâneşte.

Cu totul cinstite şi preasfinte Părinte Luca, nădejdea celor bolnavi, care zac în patul durerii, nu uita de fratele nostru (numele) şi dăruieşte-i vindecare, iar nouă tuturor cele spre bucurie, ca şi noi dimpreună cu tine să slăvim pe Tatăl şi pe Fiul şi pe Sfântul Duh, o Dumnezeire şi o împărăţie, acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin.

229

POZE şi IMAGINI

Traseul exilului (a se lua în calcul că există situaţii în care Sfântul Luca a făcut drumuri înapoi, de exemplu de la E la F, apoi de la F la E, trasee care nu au putut fi redate grafic pe hartă din cauza suprapunerilor. De asemenea, unele locaţii nu au putut fi reprezentate datorită dispariţiei lor: sate mici şi comune vechi).

Hartă

v«rige

POCCHfl

(Russia)

Gulfof

Bothnia

Suomi

(F(nland)

. Helsinki San«-

sala o (CâM».

ostocicnolm ® -

Eesti t

Baltic Sea (Estonul

Perm

• riepMti

Nizhmy

Novgorod

Hm». MMM JIJk-A

EkatennOurg

(EfcarepMnGypf i

Cneiyabmsk

(MenJibMncH)

^RI9^a₀Latvija

^W iLdtvui

Lietuva

vILIthuanla)

oMinalc Vilniui Mihck) r—^r O O Benapycb (ftetarus)

O Warwăwa

Kazan

■KaiaiBi

Navoaibirsk

HoaocMCMpc».:.

Mag «

(Mârlny)

ÎHomiel

troMftn

oPoIska

I (Pol and)

Kharkiv

XaoKy

voigogred

(BonrorpaAi

DnipropetrovsK

Jh![»tOBL-bl ® -f-t.k

. O •{flCMeifcieJ Zaporozhye.

yxpaiHa

(Ukralne)

Kazakhstan

Mongolia

Urumqi

Prishtine~ ¹Pnitina i

!npnWjTHrtM-~

Caspian

Uzbekistan

jj Istenbul

npnUTMMA-

Samsun

Ankara

Erzurum

irbaijan

Eskişenir Tiirkiye

Turkmenistan

Tiirkvt

Harta poate fi accesată la următorul link (deşi puteţi întâmpina probleme dacă folosiţi Internet Explorer ori va trebui să o accesaţi de mai multe ori până se încarcă total): http:goo.glf6HSo

230

Locaţiile exilului

©G

(î:

Taşkent. Regiunea Taşkent. Uzbekistan

Rusia. Moscova

Rusia, Tyumenskaya oblast. Tiumen

Rusia, Omskaya oblast"

Rusia. Novosibirskaya oblast". Novosibirsk

Russie, Krasnoiarsk

Rusia, Ţinutul Krasnoiarsk, Eniseysk

Venăjâ, Krasnojarskin aluepiiri. Turuhansk

Rusia, Ţinutul Krasnoiarsk, Plakhino

Cherkasy, Cherkaska, Ukraine

Rusia, Samarskaya oblast. Samara

Rusia, Regiunea Arhanghelsk, Kotlas

Rusia, Regiunea Arhanghelsk, Arhangelsk

Rosja, Petersburg

Teodosia, KpbiM. Ucrania

Poccna, KpacHoapcKHii Kpaii. Bonhiuaa MypT

Locaţiile exilului pot fi vizualizate accesând următorul link (cu aceleaşi peripeţii ca şi primul de sus): http:goo.glLc42n

231

Soţia lui ana Vasilevna.

232

233

Sfântul Luca rugându-se

Arhiepiscopul Luca al Crimeii în timpul predicii

Mormântul Sfântului Luca

Racla cu moaştele Sfântului Luca al Crimeii

234

În exil.

La închisoare.

235

236

237

238

239

240

241

242

Casa în care a locuit. În prezent, transformată în biserică.

Alte informaţii puteţi găsi aici http://sfantulluca.blogSpOt.com

243

Technorati Tags: minune,moaste,sfant,medic,rugaciune

carti crestine

luni, 5 decembrie 2016

Arhim. Nectarie Antonopoulos minuni contemporane

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu

luni, 5 decembrie 2016

Arhim. Nectarie Antonopoulos minuni contemporane

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu

Abonați-vă la