luni, 19 iunie 2017

SERGIU CIOCARLAN PROTOCOALELE EVADATILOR DIN LAGARUL EXPERIMENTAL ZION

Sergiu Ciocârlan

PROTOCOALELE EVADAŢILOR DIN LAGĂRUL EXPERIMENTAL ZION, Mărturii terifiante 2011-2016

Sergiu Ciocârlan

PROTOCOALELE EVADAŢILOR DIN LAGĂRUL EXPERIMENTAL Zion

Sergiu Ciocârlan

PROTOCOALELE EVADAŢILOR din lagărul experimental ZION Mărturii terifiante 2011-2016

2017

© Editura Egumeniţa pentru prezenta ediţie

Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale a României CIOCÂRLAN, SERGIU

Protocoalele evadaţilor din lagărul experimental Zion

Sergiu Ciocârlan. galaţi: Egumeniţa, 2017 ISBN 978-606-550-268-0

821.135.1

Sergiu Ciocârlan (n. 1979, Brăila) este profesor de Limba şi literatura română. în 2011 obţine titlul de doctor în filologie cu teza Sensul tradiţiei în proza lui Ioan Slavici, Facultatea de Litere, Universitatea Bucu­reşti (Conducător ştiinţific: Prof. univ. dr. Mircea Anghelescu). Are articole publicate în Cultura, Cuvântul, Familia ortodoxă, Luceafărul, Ortodoxia, Tribuna.

Scrieri: Jertfa unui preot mucenic: Miercurea Patimi­lor (Bucureşti, Editura Areopag, 2013); Fără frică: des­pre curajul mărturisirii lui Hristos (Bucureşti, Editura Areopag, 2013); România furată. Raportul comisarului european Samuel Scheib (Bucureşti, Editura Areopag, 2014); Literatura în lumina Ortodoxiei (cuv. înainte: Costion Nicolescu, Cluj-Napoca: Renaşterea; Bucu­reşti: Areopag, 2014; ed. a II-a, Arad, Icona, 2016); Mărturisitorul de care vă temeţi (Petru-Vodă, Funda­ţia Justin Pârvu, 2014); Minunatele întâmplări ale ini­mii alte povestiri (Galaţi, Editura Egumeniţa, 2014); Poemul iubirii veşnice (Galaţi, Editura Egumeniţa, 2014); De ce sunt un elev impertinent (Galaţi, Editura Egumeniţa, 2015); Clonele învăţământului românesc un experiment al urii faţă de valori (Galaţi, Editura Egumeniţa, 2016); Un procuror acuză (Galaţi, Editura Egumeniţa, 2017).

Protocoalele evadaţilor din lagărul experimental ZION, un document inedit despre persecuţie şi control total, devoalează tragedia lumii în care trăim astăzi, o lume împărţită exact, printr-un calcul diabolic, în victime şi torţionari.

ORICE ASEMĂNARE CU PERSOANE, LOCURI ŞI ÎNTÂMPLĂRI REALE ESTE PUR ÎNTÂMPLĂTOARE.

Dedic această carte celor care au nevoie să ştie că nu sunt sin­gurii care mai păstrează speranţa. Maran atha!

„Cei care au gândit şi au dirijat însă, ace­ia nu au dorit numai schingiuirea victimelor. Au mers mai departe, au coborât în cotloa­nele cele mai ascunse ale sufletului, au scor­monit şi au descoperit cea mai mică fisură, tot ceea ce putea fi lovit, sfărâmat, nimicit, lăsând doar trupul, martor neputincios.”

Dumitru Bacu, Piteşti

„Cum vezi, Kallikles, cu deosebire între oamenii înzestraţi cu autoritate vei găsi pe cei care devin criminali adevăraţi.”

Platon, Gorgias

Înainte de a fi trecut prin această neaştep­tată şi tulburătoare perioadă a vieţii mele, nu-mi închipuiam că ar putea exista în România sau oriunde altundeva în lume un lagăr experimental. Cu atât mai puţin îmi imaginam că eu, într-o zi, voi fi subiectul unui experiment în ca­drul nebănuit de bine organizat chiar perfect aş spune dacă nu m-ar opri un gând pe care poa­te e prea devreme ca să-l exprim acum al lagă­rului experimental ZION. Abia acum înţeleg cât de nepăsătoare eram, cu câtă uşurinţă îmi ma­nifestam bucuria de a fi alături de ceilalţi, de a-i întâlni fără să fi avut măcar un moment presim­ţirea că trăiesc alături de indivizi care exersaseră

9

îndelung zâmbetul acela înşelător prin care pu­teau trece drept oameni. Când spun drept, pot să mă gândesc la situaţia aceea în care cineva ştie, de exemplu, drumul de la Timişoara spre Clujnapoca şi ghidează pe alţii în acest sens. Astfel, vom spune că i-a condus drept. în societatea de care vorbesc şi în mijlocul căreia trăiam, acel zâmbet era în măsură să-i înfăţişeze ca oameni

10

pe agenţii cei mai temuţi ai ZCW-ului. Nimeni nu bănuia ce se ascunde în spatele acelui chip zâmbitor. Mă refer la cei care mă înconjurau, cu care zi de zi mă întâlneam, îmi făceam planuri, beam cafeaua sau fumam o ţigară, pentru că din­tre ei a apărut şi cel care avea o ştiinţă aparte de a încarcera în bolgiile ZCW-ului.

Eram atunci (mă refer la anii 2010-2011) în perioada de mijloc a vieţii mele. Fără să vreau, rememorez căutările lui Dante, în aceeaşi peri­oadă de mijloc, şi mă surprind zâmbind amar. A fost o perioadă când nu am înţeles de ce mi s-au întâmplat toate acestea, cum s-a furişat în mine, adică în ungherele cele mai neverificate ale su­fletului meu, suficienţa unui enunţ, foarte justi­ficat de altfel: Atât timp cât muncesc şi îmi fac bine treaba, viaţa mea este împlinită. Evident că, acasă, soţul meu iubitor se străduia de fiecare dată să mă facă să mă desprind de apăsarea unui servi­ciu funcţionăresc, dar urmele nu dispăreau chiar uşor. într-adevăr, nu pot spune că resimţeam orele de birou ca fiind ceva împovărător. Dim­potrivă, tinereţea şi tenacitatea mă ajutau să fiu chiar mulţumită de activitatea mea.

Nimic neprevăzut nu părea să zdruncine o existenţă pe care o proiectasem exact pe baza unei decizii luate încă din facultate. Studiul asi­duu şi munca, seriozitatea şi gândul că pot izbândi

11

prin onestitate, îmi determinau imediat şi pe termen lung trăirea. Nu aşteptam să se în­tâmple ceva în viaţa mea într-atât de uluitor în­cât să provoace o schimbare radicală, fiindcă nu credeam în miracole. Aveam convingerea că atât timp cât te aşezi temeinic pe un proiect existen­ţial şi construieşti zilnic, nu are cum să nu vină reuşita şi încrederea. Această încredere, al cărei capital îl acumulasem neîncetat, depăşind aştep­tările familiei mele, ale colegilor, prietenilor, mă făcea să fiu puternică, să nu-mi fie frică să înfrunt situaţii după situaţii indiferent de gravitatea lor.

Acum mă întreb dacă nu cumva aveam nevo­ie să străbat infernul pentru a mă afla pe mine în­sămi, pentru că, în esenţă, trăiam aşa cum trăiesc oamenii care nu-şi amintesc adevăratul sens al vieţii, într-o amnezie teribilă, glumind pe seama celor care luau hotărârea de a se retrage din viaţa socială pentru a alege un tip de izolare. Nu înţe­legeam de ce unii oameni se autocondamnă, de ce se exilează pe o insulă neconsemnată în hărţile începutului mileniului al treilea, deşi au funcţii importante şi sunt persoane a căror probitate nu poate fi contestată. Adică, având un curs firesc al vieţii, nepoluat, definit prin excelenţă de realizări personale, profesionale, este posibil ca, brusc, să intervină o întâmplare care să descopere că, de fapt, timpul nu le-a adus o creştere, o înaintare a

12

gândului, ci, descumpănitor, nu au făcut decât să bată pasul pe loc, neînţelegând blocajul pe care îl acompaniau cu vorbe la fel de bine alese ca şi dis­cursurile juriştilor. Fiind eu însămi juristă, m-am întrebat în răgazurile pe care timpul mi le oferea dacă nu cumva mulţumirea mea nu este aparen­tă, dacă nu cumva intuiesc blocajul unei existenţe terne, dar nu am ştiut să-mi dau decât răspunsuri care să alunge orice temere. Argumentele aduse erau pertinente. Aveam o formaţie intelectuală solidă, din care cauză colegii mă caracterizau ca fiind „temut de inteligentă", iar principiul care mă călăuzea în relaţiile social-profesionale era dreptatea. Atât timp cât nu abdicam de la aces­te instanţe a gândi, a raţiona, a iubi, a săvârşi dreptatea consideram că nu pot fi expusă niciunui blocaj. A existat în această convingere o fisură? Nu. Şi totuşi toate aceste principii nu au fost în stare să mă ferească de coborârea în acea veritabilă împărăţie a umbrelor. De ce ar mai fi fost nevoie? Acum ştiu. De aceea şi mărturisesc toate acestea. îmi dau seama că ZION-ul este in­saţiabil. înghite clipă de clipă oameni. Cere jertfe precum Moloh în vechime.

Dacă oamenii ar şti câtă durere se ascunde într-un cobai, beneficiul experimentului ar păli şi s-ar anula în întregime. Cu aceeaşi cruzime din vechime, oamenii se strâng în arenă şi strigă:

13

„SÂNGE!" De unde pofta aceasta nepotolită de a-l ucide pe celălalt? Cum se pot aduna atâţia spectatori înfierbântaţi de acelaşi gând, de ace­eaşi dorinţă de a sărbători chinurile altora? Istoria are dovezile unor astfel de acte atroce care serveau drept porţie zilnică de hrană pentru o populaţie de diferite straturi sociale care nu pu­tea fi ţinută în frâu decât dacă i se dădea ceea ce solicita: sacrificii. O astfel de istorie nu se uită. Memoria ei stă la baza unui experiment unic pentru epoca în care trăim, dar nimic nu e nou, ZION-ul are un Cezar al său, torţionari deosebit de dedicaţi şi o campanie nemaiîntâlnită de re­crutări ale cobailor. Ceea ce nu înţeleg laboranţii acestui lagăr experimental este că ei înşişi sunt parte a acestei reeducări.

Reeducarea este tema centrală a ZION-ului. Ea răzbate în media într-o mulţime de naraţiuni: revolta, relativizarea, banii, plăcerea, puterea. Acestea devin materie primă pentru sinele nostru. Dacă ai asimilat o naraţiune care are semnalmen­te specifice, atunci când vei întâlni o situaţie de acel tip, naraţiunea se va declanşa în mod auto­mat. De aceea se şi întâmplă ca cei mai mulţi din­tre lucrătorii din Justiţie să fie roboţi-digi. Dacă le parvine un dosar cu menţiunea „se respinge", trei sferturi ascultă comanda fără comentarii. E o certitudine că pot fi citite gândurile oamenilor.

14

Tehnologia aceasta smart o permite. Se fac studii de piaţă pentru identificarea dorinţelor şi preferinţe­lor oamenilor, pentru a veni în întâmpinarea lor.

Ultima oară când am stat de vorbă cu părin­tele A., mi-a spus să nu mă tem să mărturisesc prin ce-am trecut. Eu sunt o luptătoare din fire şi nu mă tem, dar nu e uşor să retrăiesc o experienţă cutremurătoare, aşa cum este cea a unui cobai într-un lagăr experimental. E greu să mă înţeleagă toţi cei care vor citi această spovedanie publică a mea, dar ZION-ul nu se compară cu nimic în istoria mutilărilor pe acest glob.

Am fost sunată ieri de o judecătoare care a trecut şi ea prin infernul ZCW-ului. Mi-a poves­tit totul. Cel mai tare m-a uluit metoda hipnozei prin câmpuri electromagnetice. Am închis telefo­nul după aproape o oră şi am plâns fără să mă pot stăpâni. Probabil că şi ea a făcut la fel. Pentru mine plânsul a fost salvator. Plânsul şi părintele A. în anumite momente ale noii mele vieţi mă în­treb de unde aveam numărul lui în telefon? Pre­supun că nu a fost o întâmplare. Nu are cum să fi fost o întâmplare. Ştiam că trebuie să sun pe cineva. în seara aceea era însăşi viaţa mea în joc. Totul sau nimic. Şi am găsit numărul de telefon pe care l-am apelat. Eu sunam dintr-un hău nesfârşit al deznădejdii, din infernul ZION-ului. Iar el a răspuns. Aşa l-am cunoscut pe părintele A.

PRIMUS

Enunţul-cheie şi provocarea de care aveam absolută nevoie

A bsolvisem Facultatea de Drept şi porneam în viaţă cu mult entuziasm. Fusesem o studentă care excelase în acumularea cunoştinţelor şi în înţelegerea lumii pe care o presupuneau cursurile, seminariile, activităţile practice. în decurs de doi ani Fusesem şefă de an cu cea mai mare medie: peste 9.50, iar în alţi doi fusesem integralistă şi cu rezultate foarte bune. La Universitatea „Babeş Bolyai" din Cluj-Napoca, unde studia­sem, avusesem un corp profesoral de elită. încă din primul an îmi închegasem un grup de prie­teni şi colegi care păreau a gândi la fel ca mine, în sensul că erau motivaţi puternic de dorinţa de a schimba ceva în oraşul nostru, în ţară. Ne do­ream altceva. Nu mi se părea că gândesc sau simt mai mult decât ei, dar probabil că tenacitatea cu care construiam proiectul acesta al schimbării i-a determinat să vadă în mine un lider. Eram uniţi.

Cu timpul, fiecare a fost prins în sistemul atât de stufos al preocupărilor cotidiene, al luptei

18

pentru existenţă. De fiecare dată când m-am întâlnit cu vreunul dintre ei, am constatat că în privirea lor supravieţuiau doar amintiri în legă­tură cu ambiţia aceea nestăvilită de a schimba lumea. Cum se insinuase în mijlocul fiinţei lor acel lac de steril care îmi crea senzaţia că sunt singură în timp ce „dialogam"?

Nu ştiam ce voi face, dar pentru că, după terminarea liceului, câţiva ani fusesem funcţionară la tribunalul din X, nu mai doream să fiu judecător. Mi-ar fi plăcut să găsesc o altă poziţie din care să pot schimba ceva. Nu se risipise acel entuziasm şi aveam o încredere deplină că pot să pledez decisiv pentru dreptate. Nu puteam schimba nimic atât timp cât asistam neputin­cioasă la probe şi dictam sentinţe. Trebuia făcut altceva. Trebuia să apăr. Dar cum?

Pentru că accesul în avocatură era destul de mult restricţionat de regulile „de castă" promo­vate şi împământenite în această breaslă, m-am angajat consilier juridic în mediul privat. Am lu­crat câţiva ani pregătind dosare cu hârtii, adu­nând documente, avize, autorizaţii, certificate, adeverinţe şi altele asemenea. Ceva în interiorul meu avertiza că sunt pândită din toate părţile de rutină. Eram îngrijorată.

Într-o zi mi-a atras atenţia un anumit anunţ în ziar: „Curs postuniversitar de Diagnoză şi Pattern

19

Comportamental cu durata de 1 an pentru absolvenţii facultăţilor socio-umane, psihologie, sociologie şi drept". Am devenit atentă şi curioa­să. Ce putea însemna aceasta? Pentru a afla mai multe, am decis să mă înscriu. Cursul era susţi­nut de prestigioşi profesori universitari. Pe unii îi cunoşteam de la Cluj-Napoca, din timpul stu­denţiei, pe alţii doar din studiile de specialitate pe care le parcursesem şi le fişasem. Era, de fapt, un proiect interdisciplinar la care se predau cursuri de drept penal, drept procesual penal, criminolo­gie, criminalistică, sociologia devianţei, psihiatrie judiciară, tehnici de asistenţă socială, tehnici de comunicare, introducere în diagnoză. Interesant şi stimulativ pentru mine care începusem să mă cam plafonez printre hârtii, dosare şi documente. Profesorii erau buni teoreticieni, buni pedagogi. Se vehiculau termeni, concepte, principii judici­are, umanitariste, imbatabile, incontestabile, su­perioare. Se vorbea despre umanizarea Justiţiei, despre apariţia unei palete de sancţiuni şi măsuri alternative la pedeapsa închisorii. Se prezentau argumente de ordin justiţiar, ştiinţific, statistic, moral. Se afirma, cu totul nou, scopul pedepsei: prevenirea săvârşirii de noi infracţiuni cu accent pe îndreptare, pe reabilitare şi nu pe caracterul pu­nitiv, pedepsitor, cauzator de suferinţe, coercitiv. Se inducea o direcţie neconfiscată de rigiditatea

20

sistemului prin „aducerea" în faţa judecătorului a elementului care să umanizeze actul de justiţie, care să-i aducă în atenţie persoana inculpatului şi să-i furnizeze informaţii despre „mecanismul de­clanşator" al comportamentului infracţional. Se insista pe prezumţia de nevinovăţie care face ca învinuitul, făptuitorul, inculpatul, să fie conside­rat nevinovat până la pronunţarea unei hotărâri judecătoreşti de condamnare, „rămasă" definitivă.

Ni se reaminteau principiile. Uneori, la cur­suri, avusesem sentimentul că am suferit, de la absolvirea facultăţii, o experienţă traumatică prin care mi s-a estompat, dacă nu cumva radiat, o parte din memoria principiilor. Le cunoşteam atât de bine şi totuşi mă aflam în situaţia para­doxală de a recunoaşte că atunci mă întâlneam pentru prima dată cu ele. Ce se întâmplase? Atât de tare mă afectase perioada în care ucenicisem ca juristă la birou privat? Este posibil ca după un timp dedicat dosarelor, rapoartelor, referatelor, adică preocupări exclusiv funcţionăreşti, să uiţi într-atât de oameni şi de principii? Mi se părea halucinant. şi n-ar fi trebuit.

Erau provocate adevărate dezbateri despre principiul Non bis in idem1, se discuta cât se poate

1 Expresie juridică în limba latină: „nu de două ori în aceeaşi cauzăpentru aceeaşi vină".

21

de sincer despre principiul „Mai bine un vinovat în libertate decât un nevinovat în închisoare". Niciodată dezbaterile nu se finalizau, în sensul că, iată s-a spus tot. Se aduceau noi argumente, eram implicaţi cu propria noastră experienţă, ni se acorda toată onoarea unui dialog cu aceşti co­loşi ai lumii universitare. Am iubit această familie. Respiram în sfârşit un aer sănătos şi benefic lumii mele înăbuşite în obligaţii funcţionăreşti.

îmi amintesc de cât de pasionată eram să aduc argumente în afirmarea principiului in dubio pro reo2, de parcă însuşi principiul ţinea de totala mea implicare (aşa am crezut şi aşa cred). Profesorul s-a arătat atunci foarte încân­tat şi, oarecum, tulburat. Era o seară de început de noiembrie, iar sala în care se organiza acest curs postuniversitar părea prea mare pentru câţi participanţi erau. Dar principiile acolo trebuiau analizate şi supuse criticii noastre, în aula în care cuvintele căpătau ecouri neaşteptat de clare, ne­amestecate, perfect echilibrate.

expresia latină care defineşte principiul accentuase profesorul cu vocea lui baritonală este folosită pentru a denumi regula potrivit că­reia, în caz de îndoială în legătură cu un anumit

2 Expresie juridică în limba latină: „de îndoială profi­tă infractorul".

22

aspect al cauzei, acea situaţie va fi interpretată în favoarea infractorului. în dreptul procesual român acest principiu decurge din prezumţia de nevinovăţie, iar această prezumţie nu poate fi anulată decât prin certitudinea asupra vino­văţiei, certitudine formată pe bază de probe ne­îndoielnice. Dacă în ciuda eforturilor depuse de organele judiciare de a risipi orice îndoială exis­tentă referitoare la împrejurările cauzei, nu s-a ajuns la certitudine, in dubio pro reo va împiedica tragerea la răspundere penală a învinuitului sau inculpatului. De reţinut este faptul că in dubio pro reo nu are nicio influenţă asupra modului de interpretare a normelor penale şi procesual penale, soluţie care se impune pe baza legii, ne­putând fi influenţată de interesul părţilor. Prin­cipiul nu funcţionează nici în legătură cu pune­rea în executare a unor hotărâri judecătoreşti al căror înţeles ar fi echivoc. în acest caz, elucidarea chestiunilor îndoielnice se face pe calea contesta­ţiei la executare (Art. 461, lit. C din Codul penal procesual).

domnule profesor interveni un coleg vă rog să ne oferiţi un exemplu, o speţă pe care să putem aplica principiile.

desigur! „Ion este obligat, printr-o hotărâ­re judecătorească, să-i dea lui Vasile fie un cal, o căruţă şi un ham, fie şase milioane de lei. Vasile

23

vinde creanţa lui Gheorghe. Acesta din urmă îi cere lui Ion să-i dea un cal, o căruţă şi un ham, dar Ion se opune la această cerere, oferindu-se să-i plătească suma de şase milioane de lei, sub pretext că, altfel, obligaţia (de a da un cal, o că­ruţă şi un ham) ar fi, valoric, mult mai mare." Iată speţa!

ion are dreptate! Este foarte clar că nu-l avantajează să dea un cal, o căruţă şi un ham, iar din hotărârea judecătorească înţeleg că sunt perfect valabile ambele posibilităţi de predare.

dar de ce să rămână la alegerea lui Ion ceea ce trebuie să predea lui Gheorghe? sesiză o colegă de lângă mine care avea obrajii proeminenţi şi părul prins într-o coadă scurtă.

Profesorul tăcea. Era un om voinic, cu mus­taţă grizonantă (se apropia de 60 de ani) şi chip smead. Dacă l-aş fi întâlnit pe vreun platou de filmare (îmi trecuse prin minte într-o fracţiune de secundă), aş fi fost uimită cât de potrivită era alegerea unui astfel de actor care întruchipa da­cul liber din munţi. Ochii îi erau vioi şi trădau o tensiune a gândirii pe care, deocamdată, nu dorea să o cunoaştem. De fapt, nu-şi permitea să ne transforme în nişte studenţi obedienţi, nu voia ca noi să fim dădăciţi ca la şcoală. Era important să gândim şi să dăm răspunsuri potrivit statutului nostru, nu potrivit lui Dorel. încă din

24

timpul gimnaziului înţelesesem aspectul acesta, atunci când profesorul de matematică ne între­base dacă vrem să rezolvăm prin metodă speci­fică sau ca Dorel. Din acel moment, m-am ferit ca de foc să înţeleg lucrurile ca Dorel. Acelaşi lucru aştepta acum şi acest profesor. Să nu intrăm în logica lui Dorel. Eu înţelegeam intenţia lui şi eram încântată. Refuza monologul. De aşa ceva aveam nevoie! De o astfel de provocare!

aici este vorba despre o cauză civilă, nu penală, înţeleg! interveni cineva din sală.

bravo! exclamă profesorul. E un pas im­portant! Trebuia făcută această delimitare dintru început. Acum e mai limpede.

Sala fremăta. Se formaseră unele cercuri de discuţii. Colega mea se întorsese spre mine, dar eu nu o auzeam. Mintea mea prelucra toate acele informaţii. încă mai aveam nevoie de timp, dar deja datele preliminare îmi apăreau cu o clarita­te convingătoare. Am decis să iau cuvântul.

partea cu vânzarea creanţei este o „trea­bă neoficială", întrucât obligaţia lui Ion rezidă, probabil, dintr-o relaţie contractuală, aşa încât aceasta este o obligaţie personală care-i priveşte pe Ion şi pe Vasile. Gheorghe nu are de ce să emită pretenţii în această speţă deoarece hotărâ­rea judecătorească nu-i este opozabilă.

perfect! Cum vă numiţi, vă rog?

25

ecaterina. Ecaterina Mateescu.

aţi răspuns foarte bine, doamnă. Sunteţi un picuţ atentă?

mă scuzaţi! Eram... încă nu terminasem de gândit la această speţă. Ceea ce am spus mai de­vreme a fost...

vă rog!

a fost un prim cadru de analiză a speţei. Iar acum sunt în posesia celui de-al doilea... Să întregim perspectiva.

desigur! încuviinţă profesorul uimit în mijlocul unei săli foarte tăcute.

mă gândesc că, dacă Vasile doreşte, după executarea hotărârii, deci remiterea bunurilor sau a banilor, nu are decât să-i dea ce vrea el lui Gheorghe, dar asta excede hotărârii instanţei.

Profesorul era încântat. Uneori totul părea inutil, o risipă de energie îngrijorătoare pentru nişte cursanţi care urmăreau un interes imediat. Dar a obţine un post nu e totuna cu a atinge un ideal. Un cursant părea să-i confirme o aşteptare: că nu era vorba de formalitatea ţinerii unui curs doar pentru obţinerea unor credite sau numai pentru a se da posibilitatea accesării unei funcţii. Părea... Adică putea să se înşele. Era mulţumit de răspuns, dar încă ceva îl îndemna să verifi­ce logica aceea atât de necesară într-o carieră de succes. Nu era numaidecât vorba de o carieră de

26

succes. Voia să ştie dacă logica trece şi dincolo de succes, dacă-l poate subordona sau nu.

După terminarea cursului, profesorul mi-a făcut semn să mai rămân câteva momente. Voia să vorbim. Recunosc că m-am simţit măgulită.

doamnă Mateescu, îmi dau seama că aveţi o înclinare autentică spre acest domeniu. Probabil că nu aţi aşteptat acest curs pentru a vă forma gândirea juridică. Ceea ce aţi enunţat mai devreme, răspunsul dumneavoastră referitor la speţa de lucru, trădează maturitate în evaluarea aspectelor şi în emiterea unei judecăţi.

vă mulţumesc! am răspuns eu privind la felul liniştit în care profesorul îşi ordona materialele care constituiau suportul de curs.

nu am dorit să creez o atmosferă ostilă, de interogatoriu, solicitându-vă în timpul cursului câteva detalii legate de viziunea dumneavoastră asupra necesităţii acestui curs.

Am râs atunci cu recunoştinţă. Profesorul acesta era chiar interesat de proiectul de viaţă pe care eu îl alesesem. Nu mi se mai întâmplase să văd un profesor renunţând la prerogativele lui pentru a urma o cale atât de omenească. Mă obişnuisem să-i ascult vorbind pe zei, iar acum un zeu îmi arăta un chip omenesc. Fireşte că am răspuns acestei invitaţii de a vorbi despre ide­alul meu, despre capacitatea mea enormă de a

27

munci pentru atingerea acestui ideal, despre în­crederea pe care o aveam că pot schimba ceva.

cum? a întrebat profesorul.

-Aceasta este o întrebare pe care eu ar trebui să v-o adresez dumneavoastră, dar vă răspund, fiindcă sunt deja ani de când caut răspunsul şi l-am aflat. în esenţă, cred că nu-i destul a-l silnici pe om prin pedeapsă dacă nu-l faci mai bun prin aceasta.

un enunţ...

aşa este. La acest enunţ am ajuns după multă vreme de cercetare. Am pus în joc totul, fiindcă atunci când nu pui totul în joc apar enun­ţuri mediocre, justificări, compromisuri, bariere nevăzute.

aşadar nu e vorba de un interes imediat...

de câţiva ani lucrez la un birou de mediere şi am simţit că mă pierd printre hârtii. Cursul acesta mi s-a părut o provocare şi nu m-am în­şelat. îmi dau seama că au fost momente când am stagnat, dar acum ştiu ce trebuie să fac pen­tru a da o nouă direcţie societăţii noastre, iar diagnoza şi patternul comportamental creează un cadru perfect. Pentru schimbare este nevoie de oameni în care să se fi schimbat ceva. Eu sunt un astfel de om.

vă felicit, doamnă Mateescu! zise profe­sorul întinzându-mi mâna ca unui egal al său.

28

Şi vă doresc să vă păstraţi entuziasmul, fiindcă odată cu trecerea timpului lucrurile devin mai plicticoase.

vă mulţumesc!

vă spun asta pentru că, la vârsta mea, mi se întâmplă să traversez perioade de neîncrede­re, de plictiseală. Mă întreb dacă nu cumva am obosit?!

să mai speraţi?

Într-adevăr, să mai sper. Fiindcă în jurul meu pare să câştige tot mai multe poziţii importante interesul meschin şi... Şi mă tem de acest verdict, dar el trebuie exorcizat - autoritatea care se dezlănţuie ca o fiară, autoritatea care comite abuzul.

Aşa am ajuns eu la enunţul de care discutam: observând manifestările patologice ale autorităţii în exercitarea unei funcţii.

exact. De aceea am decis să procedez aşa. Adevărul acestui enunţ se opune total practicilor judiciare actuale.

o să vedeţi că e doar un început. Acum lucraţi în mediul privat, dar dacă veţi dori să fiţi selectată pentru un post de expert în Diagnoză şi Pattern Comportamental, şi pot să anticipez că dacă veţi participa la concurs veţi obţine un re­zultat foarte bun, atunci veţi înţelege cât de greu este de aplicat adevărul enunţului.

29

vă referiţi la oameni?

nu pot să spun că la oameni.

dar la ce anume?

la clanuri. Eu sunt bătrân şi nu ştiu dacă mai apuc să văd asemenea oroare. Nici nu-mi doresc. Dar dumneavoastră veţi trăi ceva care vă depăşeşte puterea de înţelegere. Vă asigur că vă spun toate acestea pentru că am deplină în­credere în idealul după care vă conduceţi şi în calităţile cu care slujiţi acest ideal. Nu sunt un profet, sunt un biet profesor care presimte că în curând tot ceea ce am transmis acestor generaţii va deveni perimat şi caduc. Va veni timpul când veţi înţelege acest lucru. Atunci fie veţi tăcea, fie veţi acuza. Dacă veţi tăcea, va fi contra fiinţei şi a idealului de care vorbim; dacă îl veţi demasca, veţi fi doborâtă.

ALTER

Departamentul de Diagnoză şi Pattern Comportamental, proiect pilot, întâlnirea cu Blondul mucalit

În acea zi de sfârşit de mai 2008, păşeam gânditoare, pe faleză, în drum spre Parchet, acolo unde se afla sediul nostru. În mâna dreaptă se pendula ameţitor geanta de piele în care ţineam referatele de evaluare şi fişele pe care aveam o evidenţă a supravegherii în comunitatea minorilor repartizaţi mie. Aceştia săvârşiseră diverse fapte penale şi erau menţinuţi în stare de libertate de către instanţă, având domiciliul în municipiul X.

Se împlinea un deceniu de când lucram în calitate de expert în cadrul Departamentului de Diagnoză şi Pattern Comportamental, din muni­cipiul X, care, într-adevăr, a fost un proiect pilot naţional. Departamentul se înfiinţase în 1996 şi avea să fie mai târziu subordonat Direcţiei de Diagnoză şi Pattern Comportamental a Ministe­rului Justiţiei. Dacă ar fi să-l descriu, statutul său era unic. Constituia, în realitate, un nucleu care

31

funcţiona de la sine, un fel de stat în stat. în timp ce alte structuri de acest tip, înfiinţate ulterior, în număr de paisprezece, se aflau într-o formă de subordonare administrativă faţă de preşedinţii de tribunale (deşi, teoretic, niciun Departament de Diagnoză şi Pattern Comportamental nu era subordonat preşedintelui tribunalului pe lângă care funcţiona), la X lucrurile erau sensibil dife­rite şi, aşa cum am spus, Departamentul era în­cadrat în responsabilitatea Ministerului Justiţiei (nu numai teoretic). Aceste centre experimentale fuseseră înfiinţate printr-un ordin al ministrului Justiţiei, fiind finanţate, în cele mai multe cazuri, de Fundaţia pentru o Societate Deschisă sau de către Comisia Europeană, prin Fondul Phare. îmi amintesc că a existat suport şi asistenţă tehnică şi din partea Guvernului Marii Britanii (Know How Fund).

Din 2001, deci la aproape cinci ani de la pu­nerea în aplicare a proiectului pilot în X, graţie rezultatelor bune obţinute în centrele pilot, a fost înfiinţată, la nivel central, Direcţia de Diagnoză şi Pattern Comportamental, structură care nu avea şi nu are personalitate juridică, în cadrul Minis­terului Justiţiei, iar la nivel teritorial au apărut departamentele de reintegrare socială şi supra­veghere (aşa se numeau la început departamen­tele de Diagnoză şi Pattern Comportamental).

32

Constituia, deci, un adevărat succes înfiinţarea a 45 de structuri din 2001 până în 2002. Trebuie iarăşi spus că doar noi ne-am păstrat statutul de autonomie faţă de preşedintele tribunalului.

Posturile nu s-au reportat. Trebuia să par­ticip, alături de colegii mei, la un concurs. La Bucureşti s-a întrunit o comisie specială în com­ponenţa căreia apăreau profesori universitari de prestigiu din ţară, iar alături de ei, un grup de experţi practicieni. În acel moment, experţii practicieni în domeniu erau rari, aproape inexistenţi. Între timp, pe parcursul a zece ani, s-au format la universităţile din Marea Britanie, Norvegia şi Olanda, aşa încât nu pot avea despre ei decât o sinceră admiraţie, şi nu e aici nicio exagerare. Participanţii la acest concurs naţional au susţinut cele două probe, orală şi scrisă, şi în funcţie de rezultatele obţinute au fost distribuiţi pe pos­turile prevăzute în cadrul structurii teritoriale dintr-un anumit judeţ. Fiecare judeţ presupunea un anumit prag al notării. Cine nu obţinea rezul­tatul potrivit pentru a aplica postului din judeţul solicitat, avea opţiunea de a accesa un post într-unul dintre judeţele limitrofe.

Am obţinut, cu notă maximă, post în X. Ul­terior, am urmat multe alte cursuri de specialita­te, conferinţe, ateliere de instruire. Erau, aşadar, sume importante care se investeau în pregătirea

33

noastră. Din sursele mele, ştiam că programele europene de formare de care beneficiaseră departamentele de Diagnoză şi Pattern Comporta­mental din România depăşeau suma de 5 milioane de euro.

Erau foarte mulţi oameni care nu auziseră de Diagnoză şi Pattern Comportamental, ştiinţa transdisciplinară pe care se fundamenta activi­tatea propusă în cadrul Departamentului în care munceam. şi alţii care, dacă auziseră, nu înţelegeau ce este Diagnoza şi Patternul Comportamental şi care era obiectul de studiu al acestei discipline juridice. Eu însămi m-am lovit de mul­te astfel de cazuri de ignoranţă în societatea cu­noştinţelor de familie, cărora trebuia să le explic ce fac eu, de fapt, şi că Diagnoza este un fel de criminologie care interferează cu alte discipline: sociologie, drept penal, drept procesual penal, psihologia devianţei, psihiatrie judiciară, prac­tici educaţionale etc. Cu alte cuvinte, Diagnoza şi Patternul Comportamental nu este o ştiinţă in­dependentă. Ajutându-se de toate aceste dome­nii auxiliare de cunoaştere, un departament de Diagnoză şi Pattern Comportamental, prin experţii săi, încearcă să prevină recidiva unor com­portamente infracţionale, pentru că reiese destul de limpede, şi din literatura penologică, şi din anii de practică în care am evaluat ambele forme

34

de reabilitare psihosocială a celor care au comis diverse infracţiuni, faptul că departamentele de Diagnoză şi Pattern Comportamental sunt in­comparabil mai eficiente decât închisorile sub aspectul ratei de recidivă.

Am fost atrasă de la bun început de studiul mecanismelor declanşatoare ale comportamentului deviant, infracţional. Nu era ceva morbid, ci un mod de a mă provoca la a gândi. Nu am suportat niciodată să lucrez într-un domeniu în care mintea să nu lucreze, să nu fie adânc absorbită de o activitate care să o ţină într-o permanentă tensiune. O tensiune creatoare, se înţelege, care nu are nimic de-a face cu stress-ul. Am fost câşti­gată total de ideea de cercetare pe care o presupune a fi expert în Diagnoză şi Pattern Comportamental, fiindcă este ceva viu în cercetare, nu eşti un birocrat, un funcţionar devotat hârtiilor. Era foarte interesant pentru mine cum, dintr-o familie cu doi copii crescuţi la fel, unul atingea un statut intelectual şi socio-profesional de invi­diat, în timp ce celălalt era un infractor.

O astfel de disciplină nu avea cum să nu-mi stârnească interesul. Mă ocupam până şi de partea de psihiatrie judiciară. Evident, nu eram medic psihiatru, dar cercetările mele se întemeiau pe intuiţie şi pe o cunoaştere deloc străină de cea a unui cadru medical. Pentru mine, nu doar

35

exprimarea în cadrul Diagnozei era distinctă, ci însăşi viziunea asupra universului pe care-l pre­supune în întregul său domeniul reprezenta ceva distinct. Distinct faţă de litera regulamentului, distinct faţă de gândirea rigidă a colegilor şi a şe­filor, distinct de viziunea propusă de un minister şi de miniştrii care, odată înfiinţat acest departa­ment, l-au abandonat. Aceste etape ale abando­nului, care îmi indică acum foarte exact configu­raţia unei societăţi demoralizate, sunt consemnate în agenda mea, semn că nu eram o persoană subordonată sistemului până la orbire. Vedeam sincopele şi le cercetam cauzele. Ajungeam cu in­vestigaţia până la un punct unde totul părea blo­cat. Ce se ascundea dincolo de zidul chinezesc în faţa căruia trebuia să mă recunosc înfrântă?

Neputinţa aceasta am acumulat-o treptat. Nu a venit ca o revelaţie, ci ca o supraaglomerare de necunoscute imposibil de aflat prin mij­loacele omeneşti ale minţii. Dar să nu anticipez. Vorbeam de Departamentul de Diagnoză şi Pat­tern Comportamental, iar pe vremea aceea exis­tau doar pedepse şi măsuri educative. Pedepsele erau privative şi neprivative de libertate, în timp ce măsurile educative se aplicau doar minorilor şi erau variate: mustrarea, libertatea suprave­gheată, internarea într-un centru de reeducare, internarea într-un institut medical educativ.

36

În ceea ce mă priveşte, îmi constituisem pro­priul cod deontologic în centrul căruia se afla principiul indispensabil: nu există faptă, ci făp­tuitor. Iniţial am lucrat cu minorii. Mă întrebam foarte serios atunci când mă aflam în situaţia de a clarifica un caz, de ce acel copil a ajuns să comi­tă acea infracţiune. Iar aceasta implica un modus operandi. Trebuia să am acces la contextul de via­ţă al copilului, iar faptul în sine implica întâlniri cu oamenii, observaţii, analize minuţioase ale părinţilor, ale culturii lor, ale statutului lor socioprofesional. Vreau să spun că mă interesa cu adevărat cine sunt acei oameni şi cum au crescut copilul, care sunt punctele de cotitură din viaţa lor şi a copilului, ce năzuinţe, visuri, idealuri nutresc, ce anume citesc, dacă citesc, ce emisiuni preferă, ce prietenii leagă, cum se îmbracă, ce ti­curi, limbaj, caracter, obiceiuri au, de unde pro­vin şi ce evoluţie au înregistrat în societate. Era un interes profund, neafectat, aş spune care de­păşea sfera preocupărilor unui funcţionar rigid.

Ceea ce făceam eu cu toată implicarea ar fi putut suscita atitudini bizare în societatea re­strânsă a Departamentului în care funcţionam în calitate de expert în Diagnoză şi Pattern Com­portamental. Invidia, răutatea, răzbunarea, ne­dreptatea, toate aceste nenorociri ieşite din cutia Pandorei sunt, în general, la ele acasă în birourile,

37

în departamentele în care lucrează mai mulţi oameni. Echipa există teoretic, însă în practică astfel de spaţii devin arene în care fiarele îşi aleg victima şi o sfâşie. Spun că, din cauza meticulo­zităţii muncii mele, puteam candida la a fi izo­lată, proscrisă, iar dacă nu s-a întâmplat a fost datorită unei extraordinare colaborări. în acei ani de început, 1998-2001, societatea noastră re­strânsă era excepţională.

Blondul mucalit a fost primul pe care l-am cunoscut, cu care am schimbat cele dintâi cuvin­te atunci când am păşit în clădire. Eram cumva aeriană şi nu ştiam cum să mă comport în ziua aceea pentru a nu crea o impresie greşită, pentru a nu jigni printr-un fel prea volubil de a vorbi, pentru a fi o prezenţă cât mai discretă. îmi pro­pusesem să mă comport firesc. Ştiam că nu pot greşi dacă voi fi naturală. încă aveam acest gând când am pătruns pe coridorul lung cu mai mul­te săli, acolo unde fusesem informată că trebuie să mă prezint, când un tip blond, cu ochelari, se ivi brusc dintr-un birou a cărui uşă doar ce fuse­se buşită de perete. Avea un cablu în mână şi se uita la mine ca şi cum m-ar cunoaşte, dar n-ar şti de unde să mă ia.

oh, Sanda! Tu trebuie să fii...

ecaterina! i-am răspuns eu amabil, întinzându-i mâna. Ecaterina Mateescu!

38

Încântat, stimată doamnă! răspunse el mu­tând cablul în stânga şi întinzând la rândul său mâna dreaptă. Mă bucur că am avut nesperata onoare de a vă ieşi primul în cale. Nu ştiu cum v-aţi fi descurcat fără un jurist pe acest hol lung şi înţesat de săli. Cu siguranţă v-aţi fi rătăcit, iar vina... E, aici e o problemă fantastică, fiindcă nimeni nu ar fi dispus să-şi asume vina rătăci­rii dumneavoastră în prima zi de lucru. Dar nu v-am spus cum mă cheamă... Mă numesc Silviu Lemnaru, umilul dumneavoastră coleg!

Rămăsesem fără răspuns în faţa acelor ochi vioi, inteligenţi, care susţineau cu toate argumen­tele existente pe planetă tonul mucalit al prezen­tării colegului neu. Nimic obraznic, nimic forţat, un om care nu voia să convingă pe nimeni de ni­mic, dar care se făcea plăcut din prima clipă.

aveţi vreo nelămurire până acum? mă fixă el cu ochii aceia argint-viu.

Mă bufni râsul.

râdeţi superb! plonjă el în cascada acelui hohot scurt, spontan. E o condiţie sine qua non pentru a fi colega mea. Să ştiţi că noi râdem aici. Ca să-mi argumentez afirmaţia aceasta, vom face un experiment. Ce sală doriţi să fie cobaiul nostru?

aceea! am indicat eu a doua uşă de pe dreapta, intrând amuzată în jocul lui.

39

va fi cam dificil, dar tinereţea şi entuzias­mul nostru ne vor purta spre un succes istoric.

L-am urmărit cum din câţiva paşi ajunge în dreptul uşii, îşi ia un aer impozant şi ciocăneşte lent. Dinăuntru se auzi un „Intră!", apoi, la câ­teva secunde bune, un alt „Intră!" mai energic. Blondul mucalit părea nehotărât. în cele din urmă, înainte să apese el pe clanţă, uşa se deschise şi o femeie, elegant îmbrăcată, se ivi în pragul ei.

măi Silviule, tu erai? întrebă privind şi spre mine în treacăt. De ce n-ai intrat?

nu-mi găseam discursul, stimată colegă.

ia intră frumuşel aici că am o vorbă să-ţi spun.

Silviu se strecură în birou cu o cută adâncă între sprâncene şi dând din cap spre mine ca o presimţire sumbră. Eu am intrat în urma lui şi am închis uşa fără zgomot. Doamna se aşeză pe scaunul biroului şi îi aruncă lui Silviu o privi­re marţială. îmi venea să râd, dar m-am abţinut. Nu părea o scenă de teatru, dar trăiam puternica impresie că cei doi sunt nişte improvizatori de mare talent. Ei doi îmi aleseseră rolul de specta­tor, iar eu m-am decis să nu stric nimic din acel episod neaşteptat.

să-mi spui acum, Silviule, câţi ani ai!

cu permisiunea dumneavoastră, treizeci şi şase, doamnă!

40

o vârstă frumoasă, aş zice...

eu, la fel, aş zice...

totuşi, la vârsta aceasta tu ar trebui să ştii care este rostul omului pe acest pământ. Este adevărat?

fără niciun dubiu, doamnă! Este adevărat! Rostul omului...

nu ştiu dacă e momentul acum...

Poate să fie oricând...

Desigur! Spune-mi, câtă apă trebuie să mai treacă pe Jiu pentru ca tu să te însori?să te însori?

Puţină, doamnă.

- Se apropie deci vremea?

- Pare că da. Vreau să-ţi spun un lucru.

Spuneţi, doamnă! Cu toată încrederea!

La vârsta ta aveam trei copii deja măricei.

Familia, Silviule, este o cetate inexpugnabilă. îi vezi pe copiii ăştia care trec prin mâinile noas­tre? Dacă ar fi avut o familie aşezată, cu frică de Dumnezeu, care să-şi fi urmat rostul ei, ce crezi, ar mai fi ajuns ei să comită toate nelegiuirile de care te şi îngrozeşti când auzi de ele? Ia spune!

pare, într-adevăr, justă viziunea dumnea­voastră. Cu unele obiecţii...

Să le auzim! solicită ea cu un patos evident.

sunt unele familii înstărite, despre care nu se poate spune că nu au oferit educaţie aleasă

41

odraslelor, şi totuşi se întâmplă să apară nişte evenimente... Vezi cazul Miroiu!

îţi spun eu de ce apar cazuri Miroiu, măi Silviule! Pentru că un astfel de copil a crescut singur la părinţi şi a fost alintat de toţi şi i s-a cântat în strună, i s-au făcut toate poftele, i s-au cumpărat telefoane scumpe, haine scumpe, fără discernământ. Şi băiatul acesta s-a plictisit de atâta bine! Iată consecinţele unei „educaţii ale­se"!

stimată doamnă, îmi permiteţi să vă adre­sez o întrebare?

ia nu te mai sclifosi, Silviule! Dacă ai o în­trebare, pune-o!

vă mulţumesc pentru îngăduinţă! Nu vreau să vă lezez, dar dumneavoastră v-aţi edu­cat copiii după gândirea tradiţională?

vrei să zici dacă i-am bătut? Bineînţeles că au ştiut de frică! Dar ce, îi lăsam aşa să mi se urce-n cap? Am bătut şi eu şi bărbatu-meu la ei până au ieşit din ei oameni.

ştiţi, în Norvegia...

mă laşi cu Norvegia şi cu practicile statului-miliţian?! Barem bărbatu-meu l-a luat într-o zi pe Ştefănuţ, era de-acum clasa a opta, i-a prins capul între picioare şi i-a dat la fund de începuse să zică: „Nu mai da, tată, că te-am iertat!". Păi, după norvegieni, ar fi trebuit să ne ia copilul şi

42

pe noi să ne aresteze, nu-i aşa? Şi, iată, copilul meu e arhitect, e căsătorit, îşi aşteaptă primul co­pil. Dar ne-au intrat nouă gărgăunii din Europa că noi nu ştim să ne creştem copiii, nu ştim să ni-i educăm, suntem învechiţi şi altele.

aşadar...

Aşadar, aştept să te văd la casa ta, cu copii mulţi şi straşnic educaţi. Unde nu ai soluţii, mă întrebi, iar eu te consiliez. S-a înţeles?

Perfect, doamnă Vasiliu. Sunteţi o lumină care...

Hai că am treabă. I-o reteză ea imediat blondului mucalit.

Abia în acest moment femeia elegantă se îndreptă spre mine şi se prezentă:

Vasiliu! Rodica Vasiliu! Ştiu cum vă nu­miţi... Am aflat, deşi eu nu sunt integrată în schema Departamentului de Diagnoză şi Pattern Comportamental. Mă bucur că vă alăturaţi gru­pului acesta. Între noi există o mare apropiere, veţi vedea! Ceea ce aţi văzut şi aţi auzit acum a fost o discuţie particulară, pe care vă rog s-o luaţi ca atare. Face parte din sfera educaţiei. Iar educaţia mi se pare punctul vulnerabil al socie­tăţii noastre. Domnul Silviu Lemnaru ar putea să participe cu rezultate fericite la remedierea situaţiei educaţionale deplorabile, dar deocam­dată stagnează. Eu sunt aici şi să-i amintesc din

43

când în când (şi nu numai lui!), de rostul omului pe acest pământ românesc.

Am zâmbit şi am încuviinţat. Nu vedeam lucrurile cu mult diferit. Am ieşit din birou şi apoi m-am despărţit de Silviu.

sper că nu mi-o veţi lua în nume de rău...

e imposibil!

de ce?

fiindcă nu oricine are puterea de a se su­pune criticii aşa cum o faci tu.

înseamnă că ai trecut testul! exclamă el. Am râs iarăşi. înainte să dispară într-o altă sală înşiruită pe coridorul lung, Blondul mucalit mi-a făcut cu ochiul. Era o întâmpinare agrea­bilă. Aveam să-l cunosc mai bine în următoarele săptămâni când i-am descoperit şi celelalte laturi ale personalităţii lui: sincer, serviabil, dornic de discuţii, galant, deseori intenţionat preţios în ex­primare încât putea scoate din sărite pe oricine. Probabil că ştia acest lucru, era prea inteligent pentru a nu-şi da seama, şi ne provoca. Eu nu am răspuns niciodată acestei provocări. îmi contro­lam destul de bine pornirile. Dedicasem acestei educaţii suficient timp pentru a nu avea rateuri. Iar Blondul mucalit ştia. Ştia şi zâmbea.

TERTIUS

Primele săptămâni. Don Juan

Locuiam într-un cartier select al oraşului, undeva în apropiere de râul care curge duios, aşa cum puţine râuri curg la noi în ţară. Aş fi putut parcurge pe faleză drumul până la tribunal, dar preferam tramvaiul pentru a studia feţele oamenilor. Aveam relativ puţin de mers. Cât timp străbăteam cele două staţii, nu mă săturam pri­vind chipuri. Eram de fiecare dată uimită de atâta diversitate. începeam apoi jocul meu preferat. Era un joc al minţii şi al intuiţiei pe care-l stăpâneam destul de bine. Oamenii sunt universuri proprii, iar chipurile limanuri dinspre care se poate porni în lungi călătorii. De obicei, selectam două-trei ti­puri diferite şi le studiam profund. Era o temă de meditaţie pe întreaga zi. Nu cu măiestrie, dar cu oarece talent reconstituiam în desene chipurile, apoi fişam mental profilul psihologic.

Pot spune acum că eram o adevărată biblio­tecă de specialitate, cu o disponibilitate de a pri­mi tot timpul noi registre de analize, dosare în­tregi, bibliorafturi ticsite de trăsături sau nuanţe

45

specifice ale poveştii de viaţă pe care o exploram cu acribie. Mizam pe organizarea ireproşabilă a gândurilor, imaginilor, impresiilor, analizelor minuţioase, fără să-mi pun vreo clipă problema oboselii. Mă incita. Figurile se reuneau în familii de figuri, în funcţie de o trăsătură exponenţia­lă pe care, prin exerciţiu, o intuiam cu precizie după câteva secunde de studiu facial în care ur­măream fiecare rid, fiecare cută.

înainte de a ajunge la staţia „Narcisa", unde trebuia să cobor, aveam destul de clar în minte dacă o figură intră într-o anumită categorie sau în alta. Deşi aceste microanalize esenţializate mă absorbeau, cu timpul ele îşi pierduseră insolitul, în sensul că preocuparea mea rămânea intensă, dar surpriza nu mai era atât de mare. Bănuiam că acumulasem foarte multe informaţii, iar tipu­rile generale se reluau. în aceste cadre generale intrau tipurile particulare, iar evaluările mele erau exacte de fiecare dată. Nu mai greşeam, dar reuşita, departe de a-mi oferi satisfacţie, îmi pro­voca o nelinişte. Ce mai trebuia cunoscut, întâl­nit, şi eu nu cunoscusem, nu întâlnisem?

„Narcisa" era renumita cofetărie de pe Bu­levardul Victoria. Acolo se aduna toată protipendada oraşului. Şi ce profiterol cu îngheţată aveau! Vedeam terasa elegantă cu iz de vacanţă şi mă bucuram. Deasupra cofetăriei erau apartamente

46

de bloc. Priveam spre geamurile blocului şi mă gândeam cum e să cobori din apartament direct în cofetărie... Sau cum e să te ridici din pat şi să spui: „Cobor să mănânc un profiterol. Re­vin în zece minute." Mă amuzam în sinea mea.

Nu fără o oarecare părere de rău mă rupeam de această privelişte şi traversam dincolo de murmurul oraşului, înspre parcul dendrologic, aproape de râul duios. De acolo se profila maiestuoasă o clădire ale cărei ferestre mari (ale sălii festive, după cum aveam să aflu de la colegii mei) îmi dădeau impresia că privesc meditativ freamătul vieţii obişnuite. Părea că las în urmă o lume şi intru într-alta. Nu era numai atât, deşi atât nu înseamnă deloc puţin. Intram în te­ritoriul meu bine demarcat. Mă refer la marcaje simbolice, fiindcă în primele săptămâni nu am reuşit să mă orientez suficient de bine prin clădi­rea aceea în care lucram.

începeam programul la ora opt. Ajungând la birou mai de dimineaţă, ne întâlneam toţi colegii. Râdeam, glumeam, mai beam o cafea. Deseori aveam o scurtă discuţie despre sarcinile fiecăruia în acea zi. Apoi ne împrăştiam. Rând pe rând i-am cunoscut pe fiecare dintre aceştia şi, conform disciplinei cu care îmi organizam analizele, încadram figurile cu vorbe, gesturi, comportamente, în tipurile generale.

47

îmi amintesc că, într-o astfel de dimineaţă, aşa cum stăteam toţi sorbind din cafea şi glumind, Blondul mucalit a exclamat:

mă fraţilor, vă daţi seama că noi suntem pionieri? Vă daţi seama că istoria Diagnozei şi a Patternului Comportamental se face cu noi?

peste vreo douăzeci de ani, dacă Silviu are dreptate şi nu se grăbeşte zise Mihai vom fi citaţi în studiile de specialitate.

mihai zise Silviu ridicându-se încet de pe scaun şi ajungând în faţa lui Mihai care fuma imperturbabil vrei să spui că vom fi un fel de părinţi fondatori ai Diagnozei în România?

cu siguranţă, prietene! Amândoi vom fi citaţi, în timp ce „poporul chinez" va fi amintit doar ca personaj colectiv, fără nume.

Pe mine mă buşi râsul. „Poporul chinez" eram noi, ceilalţi: eu, Alice Dinescu, Filip Podaru, Andrei Cazimir şi Geta Drăgan. Şeful nu intra în această categorie. Sau... M-am uitat înspre Mi­hai şi l-am văzut cum dădea din cap aprobator. Adică intra şi şeful, ce dacă era colonel. Era greu să te stăpâneşti să nu râzi. Mihai era deosebit de inteligent. Părea că o ia înaintea tuturor cu gân­direa lui ageră. Aproape că nu putea fi surprins de nimic niciodată.

Mihai Berindei împlinise 33 de ani şi avea în­totdeauna cuvintele calculate extrem de precis.

48

Fiecare cuvânt era pentru el o piesă pe care o muta mental cu o rapiditate care destabiliza pe orice interlocutor. Pentru Mihai, a vorbi însemna a juca şah cu gândirea celuilalt, a cuceri rapid şi eficient centrul teatrului de operaţiuni, chiar dacă aceasta putea presupune, iniţial, o pierdere. în ansamblul jocului de cuvinte, pierderea era însă, nesemnificativă. Odată ocupat centrul, putea ataca. Iar atacul său era devastator.

Mihai, mi-ai zis „prietene"! O, Mihai! Aproape m-ai cucerit!

- Nu pe tine vreau să te cuceresc, fiule! Am cetăţi noi care mă aşteaptă! Ce spuneţi, doamnă Mateescu? Sunteţi invitata mea la cofetăria pe care o adoraţi!

ce cofetărie? am exclamat eu vădit pusă în încurcătură.

nu vă place „Narcisa"?

de unde ştiţi?

din privirea dumneavoastră! Este atât de evident!

„Poporul chinez" a izbucnit în râs. Nici eu nu m-am putut abţine. I-am făcut semn să mă aştepte până mă potolesc. Am tras aer în piept şi i-am spus:

accept invitaţia dumneavoastră cu o sin­gură condiţie...

sunt numai urechi, doamnă Mateescu.

49

îmi dau seama că treceţi drept un om spi­ritual, iar aceasta presupune o inteligenţă vie, poate chiar o dispoziţie de a gândi ieşită din comun. Totuşi, suspectez că nu le ştiţi chiar pe toate. Greşeala frecventă a adversarilor dum­neavoastră este că nu intuiesc ce anume nu ştiţi pentru a vă putea pune în încurcătură. De pildă, v-aş întreba dacă îmi puteţi da referinţe despre originea numelui pe care îl purtaţi.

berindei?

trageţi de timp.

prietene, ai cam încurcat-o cu stimata doamnă! îi zise încântat Silviu. Mai bine o invitai pe doamna Rodica Vasiliu. Ea nu te întreba decât dacă eşti căsătorit şi care este rostul omului pe lume, întrebări la care ştii să răspunzi ca nimeni altul.

filipache, tu ce crezi?

un fleac, te-a ciuruit!

se pare, domnule Berindei, că nu vom merge la cofetăria din poveste...

poate că nu doar noi doi, aşa cum îmi do­ream eu...

aşa e. Nu doar noi doi, ci pe toţi vă invit la „Narcisa" la primul meu salariu.

uraaaa! strigă „poporul chinez".

prieteni, aţi cam uitat unde vă aflaţi! Hai­deţi, la treburile voastre!

50

Era o atmosferă spumoasă, plină de veselie. Băieţii erau mereu în vervă. Aşteptam să primim o delegaţie de englezi şi să începem munca printr-o pregătire teoretică care să se desfăşoare în para­lel cu anumite activităţi practice. Au fost necesare unele discuţii de cunoaştere: „Tu unde ai termi­nat? Cum ai ajuns aici?" Mă gândeam destul de mult în primele săptămâni: asta e trupa cu care va trebui să locuiesc de acum cel puţin opt ore pe zi.

Pe Mihai Berindei îl încadrasem deja. Inteligent, afemeiat, comunicativ, frumos, sociabil. Tipul: Don Juan. Nu ştiuse că numele Berindei era de origine cumană, dar aceasta nu ştirbea cu nimic din prestigiul lui. Mă felicitam în sinea mea că fac parte dintr-un colectiv deosebit, al­cătuit din oameni care chiar gândesc, fiindcă un departament presupune, de obicei, oameni rutinaţi, blazaţi, consumaţi.

În prima sau în a doua săptămână, privind prin ferestrele biroului, am observat că norii se îngrămădesc deasupra clădirii impozante în care funcţiona Departamentul. Nici nu mă gândisem să iau umbrela de acasă. Eram la finalul programului şi m-am grăbit să plec pentru a nu mă prinde ploaia. Cerul era brăzdat din când în când de fulgere mute ca în poezia lui Blaga. Mirosea puternic a salcâm. Ştiam că trebuie să ajung foarte repede în staţia de tramvai, însă,

51

brusc, vântul a început să înfioare frunze, flori, reclame, haine. A picurat mărunt, apoi din ce în ce mai tare. în curând, aproape că nu am mai vă­zut nimic de furtuna care se stârnise. La un mo­ment dat, m-am simţit trasă de mână de cineva care alerga alături de mine şi mă adăpostea sub umbrela sa. M-a privit scurt şi mi-a făcut semn să continuăm. Staţia de tramvai nu se vedea din cauza torentului. Mi-am scos pantofii care îmi îngreunau alergarea şi am continuat să alerg. Când am ajuns în staţie, mi-am pus pantofii. El a aşteptat cu mine să vină tramvaiul.

ce neaşteptată întâmplare!

Îţi mulţumesc!

Ştii, mă gândeam la chestia aia pe care o discutasem în birou...

ce va fi peste douăzeci de ani?

da. Ce va fi?

nu ştiu, i-am spus. Poate că vom fi deja bunici şi vom creşte nepoţei.

-Ar fi frumos...

eşti trist...

mă gândesc, Ecaterina, dacă nu cumva, peste douăzeci de ani, noi care am glumit, am râs şi ne-am văzut zilnic, vom trece pe stradă fără să ne mai cunoaştem. N-ar fi trist?

Atunci a sosit tramvaiul. Fără să mai apuc să-i dau răspunsul, am urcat, iar el mi-a dat umbrela,

52

a făcut o reverenţă scurtă şi a plecat. Pe fe­reastra din spatele tramvaiului l-am urmărit pu­ţinul timp cât am putut să-l văd din cauza ploii care ştergea tot mai mult din claritatea imaginii. Era un coleg minunat acest Mihai Berindei! Din nefericire, cuvintele sale au fost profetice. Astăzi, noi care eram atunci o familie, ne-am în vitregit.

QUARTUS

Capra cu trei iezi şi amintirile sibiene. Cazul „Economistul”

Instanţele nu au decât hârtii, nu judecă fap­ta în contextul de viaţă al omului care a comis-o. De aceea, ţineau cont de recomandările noastre. Referatele pe care le întocmeam conţi­neau date importante în funcţie de care se putea decide pedeapsa în detenţie sau pedeapsa în sta­re de libertate. Mă simţeam foarte responsabilă. Putea fi un pericol pentru societate persoana în cazul căreia recomandam o pedeapsă în stare neprivativă de libertate. De asemenea, era posibil ca infracţiunea comisă de o persoană să fie un accident, şi cu trei-patru ani de detenţie să-i distrug viaţa. Aşa că evaluările trebuiau făcute cu mult simţ de răspundere.

Cu timpul, am observat o derogare de la acest principiu. Blazarea se cuibărise în birouri­le noastre şi încrederea în recomandările făcute scăzuse drastic. Ţin minte că un coleg sau o cole­gă, parcă Geta Drăgan, mi-a zis într-o zi:

54

Nu mă mai agit deloc! Sunt pur şi sim­plu convinsă că oamenii ăştia îşi bat joc de toată munca noastră. Eu fac aici o investigaţie în toată regula pentru ca apoi instanţa să decidă contra­riul? Gândeşte-te, Ecaterina!

Mă gândeam, dar nu eram de acord. Nu puteam fi de acord cu o asemenea atitudine. De fapt, niciodată n-am întreţinut-o. Ştiu că i-am răspuns tranşant.

Dar dacă instanţa decide la recomandarea mea? Nu înseamnă că am pierdut eu? Nu în­seamnă oare că mi-am bătut joc de toată munca mea, de încrederea pe care instanţa a avut-o în referatul meu, de viaţa celui care depinde de eva­luarea făcută de mine? Geta, îţi spun un adevăr simplu: înainte să existe instanţa judecătorească, există instanţa morală. Nu poţi lucra împotriva propriei tale conştiinţe.

Dar starea aceasta nu ne era cunoscută la început. La început nu era aşa. Geta nu avea să obosească decât atunci când primele semne ale selecţiei începuseră să se arate. Deocamda­tă, Geta era cea mai bună prietenă a mea. Avea doar un copil, dar eu îi spuneam Capra cu trei iezi pentru că avea ochii blânzi şi umezi. Probabil că unul dintre motivele pentru care m-am apropiat de ea era că se născuse la Sibiu ca şi mine. Depănam frecvent amintiri legate de copilărie, adoles cenţă,

55

trecând în revistă momente şi locuri dragi din acea vârstă fericită. Provenea dintr-o familie cu nouă copii. Toţi aveau studii superioare. îmi mărturisea:

ecaterina, îţi imaginezi ce discuţii se în­cing atunci când la aceeaşi masă se adună fraţii mei, doctorii?

-??

mori în aer, adăuga ea râzând.

îmi petrecusem copilăria la bunici, în Loamneş. Casa în care am crescut era o bisericuţă. Cum se întâmplase lucrul acesta? Preotul satu­lui aştepta finalizarea construcţiei noii biserici. După ce a putut să slujească în ea, a vândut bu­nicilor mei vechea casă în care se slujise până atunci Sfânta Liturghie.

înseamnă că tu ai crescut, ai dormit, te-ai jucat în biserică?

aşa înseamnă.

ecaterina, îţi dai seama că tu ai avut par­te de ceva extraordinar? Acesta este un semn de sus!

nu înţeleg de ce ar trebui să fie un semn... Eşti a doua persoană care îmi spune chestia asta... Ţin minte că aveam vreo 12 ani când am plecat cu bunicii mei cu căruţa înspre Ocna. Se duceau destul de des acolo la un părinte...

părintele Miron!

56

Cum îl chema?

miron Mihăilescu.

îmi aduc aminte... De fapt, nu pot să uit privirea lui caldă. El mi-a zis că trebuia să am mare grijă cum umblu prin casă, fiindcă nu e o casă oarecare, ci un loc sfânt. Iar dacă ştii să şezi în loc sfânt, te sfinţeşti. Aşa mi-a zis: „Dumnezeu are un gând cu tine."

Părintele Miron era un văzător cu duhul, nu aveai cum să te ascunzi de el. Şi eu plecam cu ai mei din Ruscior şi peregrinam la Ocna.

Eram mărişoară de acum. Un frate de-al meu i-a zis părintelui: „Vreau să-l văd pe Dumnezeu." Mama, tata şi noi toţi ceilalţi am înmărmurit. Părintele l-a privit atent şi i-a zis: „L-ai văzut deja, copile." Apoi a pus mâna pe capul lui. „Ai înţe­les?" Fratele a scuturat din cap. Părintele i-a zis: „Vino!" Au intrat amândoi în altar şi au întârziat o vreme. Ne pregăteam să plecăm. Părintele ne-a însemnat cu semnul crucii şi am pornit. Fratele meu a stat tot timpul tăcut. De atunci a vorbit din ce în ce mai puţin. Uneori mai râdeam de el, dar el nu se supăra. Avea o cunoaştere aparte.

geta, m-ai făcut curioasă...

ba tu m-ai făcut! Spune-mi cum era în casă la voi!

ştii cum? Pe pereţi erau icoanele afumate din vechea biserică. Deasupra patului meu era o

57

icoană imensă, puţin înnegrită de vremi. Era un Iisus care ţinea în mână o minge verde. Când mă culcam, ochii îmi alunecau la icoană. îmi venea imediat în minte: „Ce-o fi cu mingea aia?" Şi mă rugam: „Ţine bine, Doamne-Doamne, nu cumva să-mi cadă mingea în cap în timp ce dorm." şi-mi cufundam adânc capul în pernă.

ce era mingea verde?

pământul.

hm! Erai curajoasă!

poate. Aveam însă încredere în El. Buni­cii îmi insuflaseră această simţire. Bunica era o sfântă. Asta îi şi era porecla: „Sfânta lui Iacob". Pe bunicul îl chema Iacob. Ne adunam toţi trei la masă şi bunica, în timp ce tăia mămăliga în formă de cruce, spunea: „Tu, copilă, uite pe masa asta se cobora Hristos la fiecare Liturghie, ia aici, copilă, pe masa asta."

şi înţelegeai?

nu. Chiar nu-mi dădeam seama de ce în glasul bunicii mele era atâta emoţie...

pe părintele Miron l-ai mai văzut?

acum trei ani. Am fost la Ocna Sibiului, parcă pe urma bunicii.

-Şi?

era bătrân. Dar m-a recunoscut. „Copila care a cinat tot timpul cu Hristos!" Aşa m-a întâmpinat. L-am privit atent. Blând, pătrunzător,

58

intelectual profund şi rafinat, trăitor al unei taine pe care nu o puteam descifra. A zâmbit. „Vezi? Mai departe nu poţi ajunge." „Cum de ştiţi?" „Nu e grija mea. Hristos e Calea, Adevărul şi Viaţa." „E mai mult decât văd eu?" „Neînchipuit mai mult. Dar pentru asta trebuie să iei o decizie definitivă." „Care?", am spus eu cu glas ezitant. „Să lepezi punctul tău de vedere şi să-L primeşti cu orice risc pe Mântuitorul." „Dar asta presupune o altă organizare a minţii", am spus deja revoltată. A tăcut un timp. Apoi a plâns. De ce a plâns?

- Ecaterina, la noi în Ruscior oamenii spuneau că părintele plânge atunci când vede în ochii celui dinaintea lui o mare suferinţă.

şi tu crezi că asta a văzut el în ochii mei?

da. A văzut ceva care i-a frânt inima.

nu ştiu ce să spun, am oftat eu. Ţin minte ultimele lui cuvinte: „Dacă deciziile tale mărunte, de fiecare clipă, vor fi de calitate, atunci, în mod neîndoielnic, şi deciziile mari vor fi la înăl­ţime." N-am înţeles ce însemna pentru el „de ca­litate", doar am bănuit că e vorba de Iisus.

aşa credea: calitatea nu poate exista decât atunci când îl ai pe Hristos drept consilier suprem şi ordonator al gândurilor tale.

uite, nu ştiu dacă mă înţelegi, dar am sim­ţit în el o putere mai mare decât a minţii mele. Şi,

59

totuşi, nu înţeleg. Uneori te invidiez că ţi se pare atât de simplu...

În acel moment s-a deschis uşa şi a intrat ca un vârtej Blondul mucalit. Poate că eram amândo­uă foarte departe, absente cumva din acel birou, pentru că altfel Silviu ar fi spus imediat vestea. Aşa, însă, s-a poticnit şi a lăsat să-i scape expre­sia lui obişnuită:

oh, Sanda! Ce se petrece aici? Sunteţi atât de răvăşite amândouă! Ia spuneţi repede despre ce discutaţi ca să pot să vă scot din impasul vi­zibil!

amintiri! îi răspunse Geta.

deci sunteţi amândouă căzute în butoiul cu melancolie! „Melancolie, dulce armonie..."

Blondul mucalit fredona o melodie foarte cu­noscută, dar eu nu eram în stare să mă concentrez la ce spune. Retrospectiva momentelor petrecu­te la Loamneş şi a întâlnirilor cu acel preot din Ocna Sibiului îmi aducea înainte un gând care mă preocupa în mod curent. Pentru a identifica tipuri şi pentru a încadra în tipuri figurile pe care le întâlneam, era nevoie de aptitudini pe care eu le aveam fără nicio îndoială. Cu toate acestea, voiam tot mai mult. într-adevăr, îmi doream să transcend limitele. Mi se întâmpla astfel nu pen­tru că eram perfecţionistă, ci dintr-un motiv mult mai însemnat. Era ceva care nu ţinea neapărat

60

de serviciu, de dezvoltarea mea profesională sau de ambiţia mea intelectuală. Cu trei ani în urmă, mi se întâmplase pentru prima oară să-mi înţe­leg limitele, atunci când preotul bătrân din Ocna îmi arătase că poate citi efectiv gândul meu. Deşi nu dădusem o deosebită importanţă întâmplării, gândul că instrumentele de cunoaştere pe care mă bazam pot fi inutile apărea în mod recurent.

Cum aş fi putut cunoaşte mai mult?

Aveam, cum am spus, un coridor întreg. De o parte erau birouri cu intrare din coridor. Noi nu ocupam decât trei dintre ele. Unul era des­tinat şedinţelor şi cafelei de dimineaţă. Aveam computere pe fiecare birou, aveam şi o secretară (Rodica Vasiliu) care răspundea la telefon şi ne făcea legătura. Mobilierul era nou şi excedentar nevoilor noastre. Geamurile, mari, luminoase, dădeau spre malul apei. Faleza amenajată su­perb fremăta de viaţă şi de culoare. Faleza şi ştrandul situat pe partea cealaltă a râului duios mi se păreau magnifice.

Birourile aveau intrare separată, se aflau la o distanţă considerabilă unul de altul şi fiecare echipă avea birou propriu. Eram împărţiţi în trei echipe: una se ocupa de evaluare, una de comu­nitate, una de penitenciar. Eu eram în echipa presentenţială, alături de Andrei Cazimir. Geta

61

se ocupa de comunitate, cu Blondul mucalit. Iar Don Juan şi Filip Podaru erau la penitenciar. Ali­ce făcea parte din Departamentul „Programe". Echipa care se ocupa de penitenciar avea un bi­rou în penitenciar şi ne întâlneam mai mult la şedinţele de echipă.

Acum tocmai fusese anunţată o astfel de şe­dinţă şi mă îndreptam spre birou. De regulă, ne aşezam grupaţi pe echipe. Discutam toate pro­blemele şi cazurile cu care eram investiţi. Aveam un set de reguli: să fim punctuali, să vorbim pe rând, să nu ne întrerupem, să discutăm deschis despre dificultăţi, să nu părăsim sala înainte de finalizarea discuţiei. Aveam un moderator şi făceam prin rotaţie acest oficiu.

După ce ne-am aşezat, colonelul M. a des­chis şedinţa subliniind că era vorba despre un caz foarte interesant şi foarte complex. Aveam o agendă pe care îmi luam notiţe. Trebuia să schiţez totul pentru a nu pierde din vedere vreun deta­liu. Notam până şi inflexiunile vocii colonelului.

e vorba despre un tânăr economist cerce­tat pentru mai multe fapte grave. A fost arestat preventiv. Am fost sesizaţi să-i facem o evaluare.

cât de grave sunt faptele? întrebă Andrei.

destul de grave. Furt calificat, jaf armat.

o ho! exclamă Don Juan. înseamnă că am găsit scenariul filmului care va rula două săptămâni

62

cu casa închisă. Ce zici, Filipache, dăm lovitura pe piaţa cinefilă?

nu mă bag! Mie dă-mi nişte cazuri de „gă­inari". M-am obişnuit cu filme proaste. Ce să fac?! Dar tu nu te lua după firea mea slabă!

Tu ce zici, Andrei?

Eu propun să alcătuim un dosar cu toate detaliile acestui caz. Din atâtea informaţii nu are cum să nu iasă ceva! Detaliul mi se pare cheia.

Alice?

E bine să încurajăm şi pe alţii să înţeleagă ce este un caz important. În Diagnoză şi Pattern comportamental nu există numai evaluări pen­tru minorii care fură gumă de mestecat.

S-a lăsat tăcere. Cunoşteam şi cazuri dintr-acestea. O bună prietenă a mea, procuror, invitase la Parchet un minor cercetat pentru furt ca­lificat. Furase un pachet de gumă. Băiatul venise cu câteva geamantane, iar colega procuror l-a întrebat de ce are bagaj. Răspunsul lui a şocat-o : „în caz că mă arestaţi." Aşadar, în România, se crease obişnuinţa de a fi arestat pentru orice faptă infracţională, indiferent de gravitatea ei, considerându-se că detenţia este utilă în sensul îndreptării celui vinovat. Nu doar procurorii se orientau astfel, ci şi opinia publică. în fond, există un raport strâns între concepţia societăţii asupra unei infracţiuni şi verdictul dat de procuror

63

sau judecător. îmi dădeam seama nu din acel moment, ci cu mult mai dinainte că, sufocată de practici miliţiene, conştiinţa publică este incapabilă să dezvolte o logică reparatorie a omului care s-a făcut vinovat. Acest concept de vinovăţie ţinea de substanţa tarată a gândirii so­cietăţii postdecembriste care moştenea „necesi­tatea" autodenunţului şi a autodemascării. Dacă un cunoscut era condamnat, vecinii lui, colegii, poate chiar şi rudele, nu se sfiau să justifice actul condamnării: „O fi făcut el ceva rău, doar nu-l condamna degeaba!" A apăra un condamnat, fie el şi la arest preventiv, implica o confruntare cu o stare de fapt, cu un şir interminabil de ezitări, cu teama culpabilităţii gândind că instanţa s-a înşelat.

Diagnoza şi Patternul Comportamental în­semnau o schimbare de mentalitate, adică trebu­iau să însemne. Dacă lucrurile nu se schimbau, atunci proiectul putea fi considerat un eşec. Pen­tru a institui o nouă paradigmă era necesar un consum uriaş de energie. Nu mă temeam de im­plicare. Pentru asta mă aflam în acel post, pentru

un astfel de ideal studiasem şi muncisem atât. Nupentru a priveghea o justiţie defunctă. Felul în care vorbise Alice era o propunere indirectă pen­tru ca eu să investighez cazul, aşa că nu am fost deloc surprinsă când colonelul M. mi s-a adresat.

64

Doamnă Mateescu, dacă aţi vrea să vi se aloce cazul, ar fi pentru dumneavoastră o provo­care. Dar nu vreau să vă oblig...

sunt de acord.

Veţi avea tot sprijinul meu şi al colegilor dumneavoastră. Vă promit!

Vă mulţumesc!

Blondul mucalit zâmbea şiret. Geta părea că plânge de când începuse şedinţa. Don Juan fuma tacticos o ţigară. I-am cerut şi eu una şi m-a servit. Filipache se strâmba la Andrei care îl privea încruntat nu se ştie de ce. Colonelul îmi înmână o mapă cu diferite informaţii referitoare la caz şi se făcu nevăzut alături de Alice.

M-am apucat serios de treabă. După toate cele citite în documentele din mapă, mă aşteptam ca în biroul meu să intre un monstru. Dar nu. A intrat un tânăr cu chip armonios. Nicioda­tă nu îmi fusese dat să ascult o asemenea poves­te. într-adevăr, mi se confirma gândul pe care îl avusesem din facultate: nu există fapte, ci făp­tuitor. Atunci când citeşti materialul întocmit de altcineva în care sunt relatate infracţiunile unei persoane, acea persoană îţi apare cu un chip hâd, imposibil de privit, imposibil de lăsat cu mâinile neîncătuşate. Dar situaţia se poate schimba radi­cal dacă pătrunzi în contextul de viaţă al persoa­nei vinovate. Uneori, numai vederea persoanei

65

provoacă o intuiţie care te conduce sigur către un verdict luminos.

sărut-mâna, doamnă! Alexandru Dinulescu mă numesc. Am fost adus aici...

ecaterina Mateescu e numele meu! i-am zis întinzându-i mâna surprinsă că văd un om care nu părea să aibă de-a face cu cele amintite de documentele pe care eu le aveam şi pe care le parcursesem de câteva ori.

mă bucur că am onoarea să vă cunosc! reacţionă el strângându-mi călduros mâna.

luaţi loc! Am citit toată documentaţia, dar este insuficient...

nu înţeleg, zise el aşezându-se pe un sca­un aflat în faţa biroului.

trebuia să ne întâlnim, domnule Dinulescu. Nu ştiam ce om a comis astfel de fapte gra­ve şi nu înţelegeam de ce. Ştiţi ce se-ntâmplă? Atunci când vezi o persoană despre care ai citit că a făcut nu ştiu ce grozăvie, uneori tectonica investigaţiei capătă o morfologie distinctă.

mă bucur că aveţi dispoziţia să mă ascultaţi.

povestiţi-mi, vă rog! Vreau să ştiu cum vă justificaţi faptele.

eram angajat ca economist la o companie care lucrează softuri pentru BMW. Pentru că îmi cunoşteam foarte bine atribuţiile şi pentru că le aplicam cu seriozitate, devenisem un om de bază

66

în companie. Patronul avea încredere în decizii­le mele şi chiar îmi cerea sfatul în probleme de­licate. Trecuseră câţiva ani de la angajare, când mama mea s-a îmbolnăvit. A făcut ocluzie intes­tinală. A suferit o primă operaţie şi totul părea că merge spre bine. După vreo două săptămâni, a fost necesară o a doua operaţie. Apăruseră nişte complicaţii. Un blocaj renal. Pentru a rezolva această situaţie, trebuia să am bani.

Altfel lucrurile nu se mişcă. Deci aveam nevoie de bani pentru a putea plăti medicul chirurg, anesteziştii, asistentele şi pentru a cumpăra medicamentele solicitate. Nu vă prezint toate acestea pentru a vă face o impresie favorabilă, ci doar pentru a înţelege situaţia în care m-am trezit deodată. Gândeam şi atunci, dar era o gândire de criză. Cu toate aceste apăsări, am luat hotărâri lo­gice. Am împrumutat bani de la o bancă, iniţial. Apoi de la altă bancă, fiindcă au intervenit, după cum v-am spus, complicaţii. Sfătuit de un cunos­cut, am împrumutat bani de la cămătari. Ştiu, nu trebuia să fac lucrul acesta, dar acum e acum, iar atunci era o altă situaţie. Sunt două gândiri total diferite. Nu ştiu dacă mă credeţi, dar a gândi în situaţie de criză pare mai mult o halucinaţie. Aşa mi s-a părut: că toate acele evenimente au apărut halucinant în viaţa mea. Simţeam că mă afund tot mai mult, dar nu reuşeam să mă opresc.

67

A tăcut. O mamă în spital? Am încercat într-o fracţiune de secundă să-mi imaginez cum ar fi să o am pe mama în spital, la reanimare, şi m-a trecut o stare de indispoziţie. Cu o mamă sănă­toasă acasă, nu-i greu să judeci greşit pe cineva care face un pas nepotrivit pentru că are mama în spital. Nu voiam să fiu subiectivă. O astfel de investigaţie necesita argumente de ordin obiec­tiv şi ştiinţific.

Ştiţi de ce sunteţi acuzat?

ştiu: fals în înscrisuri, uz de fals, delapida­re, tentativă de tâlhărie, port ilegal de armă.

puteţi continua?

da. V-am zis de cămătari... La data sca­dentă, cămătarii s-au ascuns. După trei săptă­mâni m-au căutat ei şi mi-au cerut de trei ori suma împrumutată. Mă ameninţau cu moartea, îmi telefonau de pe numere private şi se jurau pe mormântul mamei lor că o să mă taie bucăţi şi o să mă arunce într-un tomberon. Băncile înce­puseră să mă someze. Eram tot mai abătut. Simţeam că, pe zi ce trece, cu fiecare clipă scursă, îmi pierd minţile. Atunci am băgat mâna în gestiune. Nu m-au descoperit imediat. Dar la primul bi­lanţ s-a descoperit lipsa banilor. Am fost dat afa­ră din serviciu. Eram de-acum un golan şi viaţa luase o întorsătură prea urâtă pentru mine ca să mai continui să trăiesc. Am vrut să intru sub roţile

68

unui tir, însă nu mi-a reuşit. Prin urmare, am hotărât imediat altceva. Gândurile mi se succedau atunci cu o viteză teribilă. Ceea ce am făcut, mi se pare acum o nebunie, dar oamenii nu sunt judecaţi după cum gândesc postfactum, ci după fapte. Iar fapta mea e teribilă. Am luat o armă artizanală şi, mascat, am pătruns într-o bancă, în miezul zilei. Am strigat: „Banii la vedere că trag!” Unul dintre gardieni m-a împuşcat în picior. N-am reuşit să mor. Am fost internat în spital. Eşuasem. Scopul meu fusese să mor. De asta intrasem în bancă: cu scopul de a provoca atacul asupra mea, prin împuşcare.

Tăcuse iarăşi. Urmăream povestea, notam impresiile stârnite. Îl puteam înţelege? Până unde îl însoţeam? Nu-l abandonasem o clipă. Şi, totuşi, a fost pentru prima dată când eu am uzat de o tehnică respingătoare. Se cheamă tehnica „avocatul diavolului". I-am zis:

bine, bine, dacă ai vrut să mori, de ce nu te-ai sinucis?

aveam o asigurare de viaţă, o poliţă de 1 miliard pe care mama ar fi putut-o ridica dacă eu aş fi murit în accident.

A tăcut iarăşi, dar nu s-a mai putut abţine şi a început să plângă cu hohote, iar hainele săltau în ritmul convulsiilor trupului său. Răspunsul lui mă siderase. Ca şi întreaga lui mărturisire care

69

lăsase asupra mea o impresie extrem de puterni­că. De ce un astfel de om nu putea primi un vot de încredere din partea societăţii? Sau trebuia închis? Şi după 5-10 ani de închisoare ar fi ieşit o persoană reeducată, un om demn de a fi integrat în societatea oamenilor liberi? Oare ţineam să-l eliberez cu orice preţ? Nu vreau să fiu ipocrită, dar îmi însuşisem atât de bine povestea lui, încât nu cred că aş fi avut alte reacţii (mai logice, mai raţionale) dacă mi s-ar fi întâmplat să trec prin ceea ce el trecuse. Mama lui nu ştia nimic despre această poveste. El i-a relatat-o printr-o scrisoare redactată în celula arestului preventiv. Am aflat apoi că, fără să întârzie, mama şi-a vândut apar­tamentul cu patru camere, şi-a luat o garsonieră, iar cu diferenţa a achitat datoria pe care fiul său o făcuse la diferiţi creditori.

A trebuit să diseminez îndelung. Colegii au fost şi ei uimiţi, dar s-au arătat neîncrezători. Prea suna a scenariu hollywoodian. Eu, însă, îl crezu­sem. Am început să întocmesc cu multă atenţie un referat conform cu ceea ce gândeam. Am cerut o pedeapsă în libertate. Am militat din toată fiinţa mea şi cu toate argumentele posibile pentru asta. Şi asta s-a obţinut. Am salvat un om. Colegii mei au râs de mine, convinşi fiind că eu înghit „gogo­riţe". Dar eu ştiam că nu minte şi nu puteam să resping ceea ce mă îndemna conştiinţa mea.

70

Întâmplător, după o vreme, m-am întâlnit cu procurorul care-l cercetase. Am discutat des­pre caz. Credeam că mă va ironiza. Dar nu s-a întâmplat aşa. Mi-a mărturisit că, după ce citi­se evaluarea prin care pledam pentru pedeapsa în stare neprivativă de libertate, a crezut şi el că aceasta era soluţia potrivită.

QUINTUS

Tipicarul, Bufonul şi Executanta. Nelămurirea colonelului M.

Evaluând speţe, cazuri, contexte mai mult sau mai puţin complexe, devenea din ce în ce mai evident că un om poate încălca graniţa fragilă dintre licit şi ilicit. Această înţelegere a lu­mii prin umanitatea sa concretă mă îmblânzea. Pentru mine nu era ceva lipsit de importanţă să identific că omul este vulnerabil, că justiţia nu are dreptul de a se prevala de ştiinţa sa pentru a ţinti exact în punctul vulnerabil şi a-l doborî. Mi se părea moral să nu dau curs tentaţiei de a judeca prea aspru persoana care făptuise răul. Nu de puţine ori m-am surprins meditând la cuvintele auzite în bisericuţa de la Ocna Sibiului: „Dacă deciziile tale mărunte, de fiecare clipă, vor fi de calitate, atunci, în mod neîndoielnic, şi deciziile mari vor fi la înălţime." Nu puteam pricepe standardul acela de calitate, aşa cum îmi explicase Geta că înţelegea părintele Mihăilescu, dar urmam paşii pe care eu îi probasem în atâtea rânduri.

72

Şi înainte, dar şi acum eram atrasă de cauze.

Voiam să înţeleg de ce. Cum porneşte în oameni experienţa răului. Ce anume determină întuneca­rea raţiunii şi devierile. Nu mă puteam convinge că pur şi simplu se întâmpla. Aveam o minte prea logică pentru a mă mulţumi cu o asemenea ex­plicaţie ordinară. Observasem timp de câţiva ani buni (urma să se împlinească un deceniu) diver­sitatea persoanelor cu care intram în contact în acest domeniu. De la copiii străzii până la profesorii universitari, întâlnisem psihologii individualizate, excepţii de la tipurile generale, manifestări care îmi stimulau gândirea, cercetarea, pledoariile. Lucram în departamentul presentenţial şi îmi impuneam să nu dau eu sentinţa mai înainte de a cunoaşte sufletul (pare patetic, dar această confuzie nu are loc decât cu concursul funcţionarilor din justiţie care consideră persoana o speţă şi nu invers). Mergând în această direcţie, fiecare caz mi se părea extrem de interesant.

Nu întâmplător, lucrarea mea de grad a fost „Deficienţele pedepsei custodiale în raport cu pedepsele neprivative de libertate". Am reali­zat această muncă de cercetare în penitenciar şi m-am îngrozit de ce am aflat. Confruntându-mă cu o serie generoasă de experienţe ale detenţiei, am învăţat că judecătorul nu împarte dreptatea. Aceasta este o utopie. Judecătorul aplică legea

73

după probele pe care le are la dosar, în abstract. Habar nu are despre persoana care a comis fap­ta. Habar nu are despre mobilul şi scopul com­portamentului său. Credeam şi mai cred şi acum că judecătorului i se potriveşte de minune anec­dota aceea cu copilul la uşa căruia a sunat într-o zi un om. Copilul a întrebat: „Cine eşti?" Omul a răspuns: „Sunt zugravul." Copilul a insistat: „Eu te-am întrebat cine eşti şi nu ce eşti."

La toate aceste concluzii nu puteam ajunge, bineînţeles, singură. Andrei Cazimir mi-a fost de mare, mare ajutor. Făcea totul cu răbdare. Un ti­picar desăvârşit. Şi, ca orice tipicar, era metodic şi foarte lent. Lucrând cu el în echipă, mi-am dat seama că am o libertate deplină în a investiga contextele de viaţă ale oamenilor care comiseseră infracţiuni tocmai pentru că nu mă încurcam în hăţişul hârtiilor care trebuiau redactate, ordonate, procesate, introduse în statistici etc.

Tipicarul era un băiat frumuşel, pasionat de politică, fiind extrem de bine informat. Citea zi­are, asculta ştiri, se documenta continuu cu pri­vire la normele din Diagnoză şi Pattern Compor­tamental şi la legile validate, abrogate. Absolvi­se şi teologia, alături de sociologie, şi simţeam că are un suflet milos şi bun. Biblia lui era însă Monitorul Oficial. Făcea lecturi epuizante şi ex­trăgea tot felul de chiţibuşuri care pe mine mă

74

fascinau tot atât de mult cum mă şi îngrozeau. Pentru mine ar fi fost o condamnare să fac aşa ceva, dar el nu obosea. într-o zi, ţin minte că m-a întrebat din senin:

sala asta este mai mult lungă sau mai mult lată?

ce vrei să spui? am zis eu privindu-l nelămurită.

Nu prea ai discernământ, colega.

Măi, asta e o întrebare de manual?

Tu ce crezi?

Ce se testează cu ea?

Discernământul psihopaţilor şi al sociopaţilor. Adică al acelor categorii de oameni care pot comite crime. Îţi dai seama ce ordinărie? Iar acesta e un tipar interogativ. De aici pot ieşi mul­te întrebări: Biroul e pătrat sau dreptunghiular? Uşa se deschide pe stânga sau pe dreapta? Lumi­na e aprinsă sau stinsă? Dacă răspunsul e corect, înseamnă că psihopatul are discernământ. Ha!

Ştiam că aşa se petrec lucrurile. Priveam gânditoare pe fereastra biroului. Ştrandul era pustiu. Era început de noiembrie şi vântul smul­gea ultimele frunze de prin copaci. Tipicarul pă­rea că se cufundase iarăşi în lectura sa zilnică. Nu era un om foarte vorbăreţ. îşi calcula enunţu­rile la milimetru ca un croitor căruia îi este teamă să nu cumva să taie mai mult sau mai puţin de­

75

cât este necesar. Nu voiam să-l provoc, de altfel, nu o făcusem niciodată, însă simţeam nevoia să adresez o întrebare cuiva, chiar dacă nu aveam să primesc un răspuns.

andrei, tu crezi că Dumnezeu judecă aşa cum judecăm noi cazurile, speţele?

Nu s-a grăbit să-mi răspundă. Părea că nici n-a auzit întrebarea. Sau poate că ştia că nu aş­teptam neapărat un răspuns. Cine putea să-mi dea un răspuns la această întrebare decât numai Dumnezeu? Dar...

de ce nu-L întrebi pe Dumnezeu? a spus el.

Am fost încântată de acest răspuns-întrebare. într-adevăr, nu avea cum să-mi răspundă la ceea ce întrebasem decât tot printr-o întrebare. Tipicarul era inteligent. Nu mă dezamăgise ela­borând un răspuns teologic cu argumente care m-ar fi făcut probabil să mai fumez o ţigară în timp ce urmăream frunzele neputincioase legănându-se prin aer şi aşternându-se ca un linţoliu pe pământul jilav. Mă făcuse curioasă. Chiar aşa, de ce nu m-am gândit niciodată să-L întreb pe Dumnezeu cum judecă El? Nu aveam încredere că-mi va răspunde sau cum? Sau mă temeam că modul în care judec eu lucrurile se deosebeşte de cel al Instanţei Supreme?

întrebarea „Doamne, ce gândeşti Tu despre viaţa acestui om?" avea să puncteze cumva propria

76

mea viaţă, însă nu constant. Se întâmpla la anumite momente. Mai ales atunci când acuzam o uşoară oboseală sau când atingeam exaspera­rea. Nu aşteptam să-mi răspundă. Sau, mai bine zis, nu credeam că e posibil să-mi răspundă. Adresam întrebarea pentru a marca limita gândirii mele. „Doamne, ce gândeşti Tu despre via­ţa acestui om?" însemna „Eu nu pot gândi mai mult, dar nu reuşesc să mă împac cu o astfel de evaluare!"

Din 2001 încoace, trăisem aproape continuu la limita gândirii mele, în sensul că experienţa mea înregistra zilnic cazuri noi, de graniţă, care trebuiau evaluate cu foarte mare atenţie. După reorganizarea departamentului de Diagnoză şi Pattern Comportamental, Tipicarul nu mai intra în noua schemă de lucru. De fapt, nu doar el, ci majoritatea. Cei mai mulţi nu se prezentaseră la examen. aşa că a trebuit să-mi iau rămas bun de la Blondul mucalit, de la Don Juan, de la Tipicar. Geta nu prinsese post în X, ci în Timişoara. Avea să revină după câţiva ani, când din vechiul grup nu mai rămăseserăm decât eu, Filip Podaru şi Alice.

în acea zi de mai 2008, când se împlinea un deceniu de când lucram în calitate de expert în Diagnoză şi Pattern Comportamental, picasem

77

într-un soi de melancolie pe care efectiv nu pu­team să mi-o reprim. Mergeam agale înspre Palatul Justiţiei şi mă gândeam la zilele de început. Reiterasem parcursul meu profesional, munca mea în toată această perioadă, şi observasem că uneori aveam o încordare pe care în urmă cu câţiva ani nu o aveam. Se acumulaseră gânduri noi, întâmplări noi, iar societatea părea tot mai puţin răbdătoare. Unde era oare Tipicarul, atât de metodic şi lent? Unde era Don Juan, inteligent şi şarmant? Unde erau Blondul mucalit care de câte ori intra în birou exclama: „Oh, Sanda!"? Unde erau zilele acelea de demult? Oare trecuse atât de mult de atunci sau melancolia mea dilata temporalitatea neverosimil?

îmi trecu prin minte, cu totul neaşteptat, ziua aceea în care Don Juan venise răvăşit, palid, vizibil marcat. Plângea. Aflasem între timp ce se întâmplase. Un deţinut a solicitat să stea de vor­bă cu el. Era contabil, avusese un minus în gesti­une. Comandantul a respins cererea pentru acea zi. Deţinutul a ţipat: „Mâine va fi prea târziu!". A doua zi, deţinutul a fost găsit mort. Don Juan repeta printre lacrimi: „Eu cred în îndreptare, eu cred în reabilitare, mai există iertare!" Am fost năucită.

Apoi gândul mi-a alunecat în altă parte. în urmă cu vreo două zile mă întâlnisem cu colonelul

78

M. Şi el dispăruse din schema Departamen­tului de Diagnoză şi Pattern Comportamental. Timp de cinci ani fusese şeful nostru. De fapt, era unul dintre fondatorii proiectului pilot. Un tip extrem de fin şi de inteligent. Am discutat scurt despre serviciu, familie, politică. Apoi i-am ad resat o întrebare care mă rodea de ceva vreme:

cum vezi lucrurile acum? A trecut mai mult de un deceniu...

Aşa e. Timpul a trecut. Nu ştiu dacă e bine că-ţi spun, dar sunt îngrijorat. Diagnoza şi Pattern-ul comportamental în România pare să fi apucat pe un drum care nu îi este propriu. Ştii la ce mă refer.

La arestări?

Da. N-ai observat un lucru? Din statistici reiese că Departamentul de Diagnoză şi Pattern Comportamental autorizează un anumit număr de condamnări. Ca şi cum ar avea o normă. Iar asta înseamnă că...

Îşi refuză statutul.

Ei bine, evidenţa asta mă nelămureşte.

Ne despărţisem aşa, fără alte vorbe. Continuasem raţionamentul colonelului, dar nu găsisem o explicaţie mulţumitoare. Era o anomalie. Aşa reieşea din statistici. Acum, că intram pe holul instituţiei, mă găseam la fel de confuză. Purtam peste tot cu mine nelămurirea lui. Poate

79

simţeam nevoia să împărtăşesc cu cineva acest impas, dar în birou nu era decât Filip Podaru. Nu aveam chef să-l abordez. Era mai degrabă un bufon. Părea simpatic la prima vedere. Burta îi spărgea mai mereu nasturele de la cămaşă şi de­venea dizgraţios. Avea în schimb o versatilitate care îl ajuta să iasă „basma curată". Era alune­cos, genul dispus să-şi vândă repede „coloana" pentru a-şi atinge scopul.

ce faci, soro? Te-ai pierdut prin spaţiu? Avem şedinţă!

vin imediat!

L-am lăsat să iasă din birou. Mi-am aran­jat părul în oglinda micuţă pe care o purtam în poşetă tot timpul şi am plecat către sala de şe­dinţe. M-am asigurat că mişcările sunt destul de elastice pentru a nu întârzia. Am intrat în sală şi mi-am ocupat scaunul. Nu începuse. Discuţiile în surdină îmi făceau bine. Eram un pic absentă. şi melancolică. Pentru moment doar, mi-a trecut prin cap o întrebare, dar am abandonat-o repe­de: Ce căutase Bufonul în biroul meu? Am ridicat privirea într-o doară şi am văzut o gură vânoasă şi mare cu buze cărnoase căscând generos. Ştiam că Bufonul nu-şi permitea încă o mişcare greşită. Adormise într-o şedinţă, în timp ce o colegă pre­zenta un material, şi se trezise în hohotele noastre de râs. I s-a părut umilitoare situaţia şi a sărit

80

ca ars: „Ce puii mei nu vorbeşti mai expresiv? Zici că faci sofroterapie."

Colega care prezentase atunci materialul venise la noi după noul început. Acum stătea în stânga mea. Am privit-o câteva clipe. Gesticula în timp ce-i spunea nu ştiu ce lui Sissi. Era din X şi repeta obsesiv că ea e „destupată la minte". Aşa i-am şi zis: Destupata. Ea, dar şi celelalte fete erau juriste. Le percepeam în funcţie de tipul general în care se încadrau. Frumuşica venise de la Cluj-Napoca, Sfătoasa de la Caraş Severin, iar Sissi era din Craiova. Însă cea mai înflăcărată ad­miratoare a lui Alice Dinescu era Scorpia, colega venită de la Baia Mare. Toate îmi erau dragi. Cu timpul, pe Bufon l-am asimilat fetelor. Rămăsese singurul bărbat din colectiv. Şi era Bufon.

Alice fusese numită şefa Departamentului de Diagnoză şi Pattern Comportamental în urma unui interviu motivaţional la care nu se mai pre­zentase nimeni altcineva. Până atunci fusese la Departamentul „Programe" şi dovedise o ştiin­ţă aparte în iniţierea de proiecte pentru accesa­rea fondurilor europene. Avusese birou separat şi program diferit: de la 12 până târziu. Nu de puţine ori o apuca noaptea. La absolvirea cur­sului, am întrebat-o dacă îşi susţine lucrarea în sesiunea din vară. Mi-a răspuns atunci categoric: „Nu, trebuie să lucrez metodic, pretenţiile sunt

81

mai mari în cazul meu decât în cazul vostru." Ţin minte că am zâmbit şi am zis: „Qui potest plus, potest minus." Ea a râs cu poftă şi mi-a dat dreptate: „Aşa e. Cine poate mult, poate şi puţin, nu poţi străluci continuu."

După mulţitudinea proiectelor de atragere a fondurilor era cunoscută la minister. Ministerul o folosea pentru diverse proiecte şi programe de finanţare. Obţinuse câteva succese răsunătoare: fonduri, dotări, autoturisme. Era cea mai impor­tantă „figură" din ţară în domeniul Diagnozei şi Pattern-ului Comportamental. Extrem de inte­ligentă şi creativă. Ocupase un timp postul de asistent universitar la catedra de Comunicare din cadrul Facultăţii de Relaţii Publice din Timi­şoara. Nu-i contesta nimeni calităţile intelectuale şi inteligenţa relaţională. Eu ţineam mult la ea şi o admiram.

M-a mirat când pe uşi au apărut noi afişe. „Aici locuieşte o masă critică de oameni inteligenţi." Am râs. Interesant! Am întrebat în jur cine scrisese asta. „Alice." Era o treabă bună, dar de ce „masă"? Suna incitant, dar de ce „masă cri­tică"? Cu timpul, interogaţiile mele au devenit retorice.

Apoi şedinţa a început. Se discuta cazul unui tânăr care condusese fără permis. Pe scurt, tână­rul, aflat la o petrecere, primeşte vestea că mama

82

sa a făcut accident cerebral. Roagă pe prietenii săi să-l ducă imediat acasă, dar niciunul nu se încumetă deoarece consumaseră băuturi alcoo­lice. Cineva îi dă totuşi maşina era o distanţă de 10-15 kilometri până la domiciliul mamei iar tânărul, care băuse şi el la petrecere, are un accident fără victime. Infracţiunea era evidentă. într-adevăr, el era înscris la un curs de specialitate, dar nu aplicase încă. O situaţie conflictuală, deci. Alice ne-a întrebat pe fiecare cum gândim şi ce măsură se impune.

Eu cred că i-ar trebui vreo câţiva ani de închisoare să se înveţe minte să nu mai braveze. Putea ucide pe cineva.

Are dreptate! o aprobă Bufonul pe Scorpie, fixându-ne pe fiecare.

cred că este evident că în acest caz ne pu­nem cu toţii de acord. Acest individ merită o pedeapsă dincolo de gratii! interveni Alice.

Intervenise fără să ne dea voie şi nouă, celor­lalte juriste, să ne exprimăm liber punctul de vedere. M-am uitat la Destupata, la Frumuşica şi la Sissi. Toate o încuviinţaseră pe Alice. Sfătoasa se făcea că răsfoieşte un dosar. O secundă mi-a trecut prin minte că acesta este un mod subtil de a manipula. Nu eram de acord cu o astfel de eva­luare şi nici cu un asemenea mod de a influenţa.

Am decis să-mi spun răspicat opinia.

83

dacă tânărul acesta primeşte 3-5 ani de de­tenţie, îl distrugem pe viaţă. Vă daţi seama? Ştiţi ca şi mine că închisoarea este un cuib de homosexualitate. Din atâtea cazuri nu aţi observat că persoanele care îşi încheie detenţia sunt mutilate sufleteşte, prăbuşite fizic şi psihic?

Se lăsase linişte. Bufonul rânjea. Celelalte fete se uitau către Alice, atunci când îşi ridicau privirile din agenda în care notaseră acordul re­feritor la condamnarea tânărului fără permis. De mai demult observasem o schimbare de atitudi­ne la colegele mele. Mi se părea abject să cânţi în strună cuiva, fie el şeful, iar ele asta făceau. Alice manipula, iar ele îi cântau în strună. Surprinză­tor, Alice a zâmbit şi a declarat lucruri care le-a făcut pe fete să nu mai înţeleagă nimic, iar pe Bufon să se tragă nervos de gulerul cămăşii.

ecaterina a exprimat un punct de vedere pertinent şi trebuie să ţinem cont de el. Eu nu sunt împotriva unei pedepse în libertate. Numai să întrunim consensul general. Ce părere aveţi?

Toţi au fost de acord. Rămânea ca eu să mă ocup de acest caz şi să stabilesc datele de întâl­nire cu persoana aflată în arestul Poliţiei. Au mai fost câteva lucruri de pus la punct şi de semnat procese-verbale, apoi ne-am împrăştiat pe la bi­rouri. îmi trecuse starea de melancolie. Nici nu-mi mai aminteam de ea. Eram acum pradă unei

84

impresii puternice pe care mi-o lăsase această şedinţă de lucru. în primul rând, asistasem la o demonstraţie de forţă a şefului Departamentu­lui de Diagnoză şi Pattern Comportamental care, fără să ridice tonul, fără un prea mare efort de convingere, influenţase luarea unei decizii. în al doilea rând, atunci când avusese în faţă o opinie contrară, argumentată, pertinentă, îi acordase toată importanţa, revenind într-un timp extrem de scurt, de la părerea iniţială, ce părea definitivă, la o atitudine favorabilă argumentelor expuse de mine. Mi se părea primejdioasă această forţă a gândirii (oare era gândire?) care putea face astfel de devieri de sens cu aprobarea tuturor? Mi se părea neverosimil cum oamenii din jurul meu, colegele mele, abandonaseră şcoala raţiu­nii şi a logicii care constituia fundamentul func­ţionării Departamentului de Diagnoză şi Pattern Comportamental. Nu în ultimul rând, simţeam că, oricât aş vrea, nu pot să mă desprind de ideea că acesta fusese un avertisment de tipul: „îţi dai seama ce pot face eu? Observi cum ceilalţi mă aprobă în orice decizie aş lua?"

în ziua aceea am stat tăcută şi gânditoare. Mai apoi preocupările acestea s-au mai atenu­at. Zilele erau calme. Colegele mele nu puteau fi decât vesele. Deseori ne duceam şi serveam un profiterol la „Narcisa", vorbind câte-n lună

85

şi în stele. Alice venea cu noi. Privind-o cu totul întâmplător, am avut o revelaţie: ea era Execu­tanta. Cea care făcuse urările la naşterea unei noi echipe de lucru. O fiinţă inteligentă. Iubea pu­terea şi ştia să-i atragă de partea ei pe oamenii care nu o aprobau întru totul. Peste numai o lună trebuia să plece, pentru zece zile, într-un schimb de experienţă în Ţara Galilor. Putea să aleagă pe oricine. Putea s-o aleagă pe Scorpie, susţinătoarea ei fidelă. M-a ales pe mine. Aproape zilnic ne făceam planuri.

LAGĂRUL EXPERIMENTAL ZION

SEXTUS

Primele teme obligatorii. Politica penală represivă

Descoperisem lucruri incredibile. Experienţa mea era destul de mare pentru a mă avertiza asupra unor evenimente care se derulau sub ochii mei şi ai celor de lângă mine, fără să aibă un efect imediat. Soţul meu, un om extrao rdinar, mă întreba în fiecare zi ce mai este pe la Tribunal.

nu se întâmplă nimic deosebit!

executanta?

e tăcută în ultima vreme. Dar politicoasă. Pare că ceva o macină.

Într-adevăr, nu se întâmpla nimic deosebit, în sensul derulării unor evenimente exterioa­re care să tensioneze atmosfera. Şi totuşi lumea mea lăuntrică era neliniştită. Probabil că asta simţea şi Radu, soţul meu. Dar nu aveam ce să-i spun, fiindcă totul era nedesluşit. Erau aspecte pe care trebuia să le pun cap la cap.

Din anii studenţiei, observasem că profe­sorii universitari nu puteau fi abordaţi pe tema

90

adevăraţilor infractori care nu ajung pe culoarele tribunalelor. Se vorbea doar despre infracţionalitatea descoperită şi cea nedescoperită. Pentru mine răspunsul a venit cu timpul. Acum ştiam că există mica infracţionalitate şi marea infracţionalitate. Auzeam, şoptindu-se uneori, despre infracţionalitatea „gulerelor albe". După atâţia ani de practică judiciară înţelegeam un aspect contra căruia mă opuneam din răsputeri. Puşcăriile se umpluseră cu „găinari". Cine dăduse ordinul care era atât de bine executat? După calculele mele, 60-70% nu aveau ce căuta acolo, iar 8-10% erau complet nevinovaţi.

La început nu înţelegeam ce interes ar putea avea cineva să nu fie favorabil achitării atunci când evidenţa reiese din probe, din interviuri, din neconcordanţa în declaraţiile unor martori. Ulterior am descoperit că axiologia suferea de­plasări stranii. O achitare era considerată o pal­mă pe obrazul procurorului. Procurorul e şi el subordonat ierarhic. Şeful lui trebuie să-i confirme „soluţia". Rechizitoriul este rodul muncii lui laborioase. Acesta este actul de inculpare. Cine-şi permite un duşman periculos pentru un „găinar nenorocit"?

Era destul de limpede că principiile Justiţiei erau sacrificate în favoarea unei statistici. Colo­nelul M. avusese dreptate. Exista un „imperativ"

91

al condamnării care servea unei platforme de gândire intens mediatizată în România: „lup­ta anticorupţie". Aveam rapoarte pe ţară, situaţii de raportat urgent la UE. Nu prea aveam cu cine să dezvolt subiectul acesta şi mă trezeam vorbind soţului meu.

radule, gândeşte-te la un arestat preven­tiv. Aceasta este o măsură preventivă, nu o condamnare. Dacă judecătorul are dubii în privinţa vinovăţiei? Are cineva curajul să-l achite?

de ce i-ar fi teamă? Nu înţeleg. Doar îşi face datoria.

se întâmplă ceva... Toţi tremură. înainte nu era aşa.

poate ţi se pare...

radule, unde s-a mai pomenit spectacolul acesta sinistru, dansul acesta macabru pe note metalice, de cătuşe?

nici mie nu mi se pare normal, dar...

cine a dat tonul acestei parade? Căci este un circ pentru pornirile nesăţioase ale unor minţi perverse.

Radu butona telecomanda. Apoi s-a oprit la un meci de fotbal. M-am retras în camera-bibliotecă. Am stat un timp nemişcată ascultând întrebările lăuntrice care mă asaltau. Unde erau profesorii universitari, teoreticieni ai dreptului, formatori de opinie, de caractere, de specialişti?

92

De ce tac? Nu cumva fiindcă prin tot ceea ce se întâmplă li se porunceşte să tacă? Să tacă sau să moară? Iar a muri e înspăimântător. Deşi nici a tă­cea nu e foarte liniştitor. Cine-şi asumă compor­tamentul nesăbuit de a pierde totul, poate chiar viaţa? Poate vreun nebun, vreun mistic, vreun psihopat, vreun dezaxat. Poate unul cu delir.

Cu câţiva ani în urmă, făcuse multă vâlvă în ţară cazul procurorului Bogdan Cristescu. Fusese sinucis. Ce mai rămânea acum, la aproape zece ani de la moartea lui în slujba Justiţiei? Un gust amar. Gustul amar al blazării. Oamenii erau idiotizaţi de serviciul prost remunerat, de bătaia de joc a politicienilor, de umilinţele la care erau supuşi zilnic şi de spectacolul grotesc al emisiu­nilor televizate sub nămolul cleios al cărora era îngropat gândul viu, raţiunea trează. Nu numai pentru oamenii simpli, dar şi pentru intelectuali sau pentru cei mai mulţi oameni din domeniul Justiţiei, procurorul Bogdan Cristescu era un biet „sinucigaş". Un „fraier".

Eu nu credeam aşa. Sunt momente în viaţă când un om se află în pragul unei mari ezitări. Iată că mi se întâmpla şi mie! înţelegeam că ast­fel de „exemple", cum era moartea procurorului Bogdan Cristescu, se propuneau pentru a încu­raja abandonul. Şi, atunci, justiţia de cine mai era slujită? Dacă renunţăm toţi, dacă ne fac să ne fie

93

teamă, pe mâinile cui lăsăm justiţia? Dar fami­lia? Cum te poţi angaja într-o luptă cu sistemul acesta opresiv când ai familie? Fiindcă lucrăto­rul în domeniul Justiţiei devine o ameninţare pentru propriii săi copii, pentru propria sa soţie, pentru propriul său soţ.

Am pus în balans toate acestea, în timp ce-mi schimbam poziţia în fotoliu, fiindcă îmi sim­ţeam picioarele amorţite. Aveam de gând să lupt. Pentru aceasta studiasem, cercetasem, mă zbătu­sem până în acel moment. Pentru a fi de partea adevărului, nu de partea fricii care se naşte din ameninţare. Nu ajutam pe nimeni dacă renun­ţam. Trebuia să-mi adun toate forţele şi să-mi fac cât mai bine treaba. O făcusem şi până acum. De acum înainte, însă, eram determinată să fac să iasă la lumină ceea ce se insinua atât de perfid în sistemul judiciar. Am spus că am fost în pra­gul unei ezitări, dar a fi în pragul unei ezitări nu înseamnă a ezita. Sigur, n-aş fi vrut să-mi pierd serviciul, să-mi distrug viitorul, să-mi zădărni­cesc truda şi munca anilor trecuţi. Dar nici să de­vin călău executant nu puteam. Simţeam că am convingerile şi valorile mele şi că nimeni nu mi le poate schimba orice ar face.

îmi părea rău de mama. Avea să înţeleagă mama lupta mea? Mai târziu, peste câţiva ani, aveam să aflu că mama uda în fiecare noapte perna

94

pe care-şi odihnea capul. O uda cu lacrimile pe care nu putea să şi le oprească gândindu-se la chipul nevăzut al adversarului cu care mă con­fruntam. Pe mama o iubeam, pe Radu îl iubeam, dar pentru nicio iubire din lume nu puteam re­nunţa la speranţa pe care o aveam în privinţa Justiţiei nepătate, nemânjite de sânge nevinovat. Lucrurile se petreceau cumva invers. Tocmai pentru că-i iubeam pe aceştia atât de mult, simţeam că am datoria să lupt pentru dreptate. Pentru mine dreptatea nu fusese niciodată o himeră, aşa cum se exprimau tot mai clar cei mai mulţi dintre avocaţi, procurori, judecători sau jurişti.

Se împlineau aproape trei ani de la modifi­cările legislative din 2008-2009. Atunci apăruse conceptul de luptă împotriva corupţiei. Apăruse­ră noi instituţii de forţă, o nouă mişcare. Obser­vasem îngrijorată că începe să se schimbe tren­dul. Cineva sau ceva schimbase politica penală. Conceptul în sine era nobil, superior, lăudabil. Corupţia trebuia diminuată. Dar, paradoxal, unii factori de decizie erau puşi în funcţii-cheie toc­mai pentru a o proteja. De aici se năştea o con­fuzie naţională. Toată lumea se lupta împotriva tuturor. Toţi se luptau împotriva lumii întregi. Se auzeau mârâielile căţelandrilor din politică, gata de a sfâşia pe oricine îi împiedică să treacă mai departe. Mârâitul devenise o reacţie a românilor

95

sufocaţi de atâta nedreptate. Cine nu mârâia era suspect, cine nu utiliza discursul mârâitor era un posibil susţinător al corupţilor. Se dorea o Româ­nie a marilor corupţi, a micilor şi mijlociilor corupţi. Ce demonic! Ţara devenea un întins ideal pentru „vânătoarea de vrăjitoare".

Nu credeam că era o luptă reală. Era doar un concept nobil transpus pe un fals fundament. Se practica exact, după o agendă necunoscută omului de rând, arestul preventiv. Pentru luarea acestei măsuri motivaţia era următoarea: „Există suspiciuni rezonabile." Rezonabil este un neolo­gism. Vine din franţuzescul raison, care înseam­nă dreptate. Aşadar „suspiciuni îndreptăţite", „îndreptăţite" de ce? Aşa stătuse bietul Condrea 11 ani în închisoare nevinovat. în închisoare fu­sese violat, torturat, batjocorit. Pedofilii sunt tor­turaţi rău în închisoare. Condrea era un inocent. Fusese condamnat pentru viol şi omor comise asupra unei fetiţe. Era complet nevinovat. A fost zăpăcit mai bine de un deceniu în bătăi şi batjo­curi. Cineva a dispus efectuarea unei expertize ADN. Nu avea nicio legătură cu fapta. A mai tră­it un an după ce i s-a stabilit nevinovăţia, fiind declarat erou post-mortem.

Mă simţeam vinovată. în fapt, noi toţi eram vinovaţi. Laolaltă. Lucrători în Justiţie şi nelucră­tori în Justiţie. Acestui om i se furaseră 11 ani din

96

viaţă. Cine-i furaseră? O abstracţiune? Un sistem? Nu noi? Nu puseserăm noi umărul la acest furt abominabil? Şi câţi ani nu se furaseră atâtor oa­meni nevinovaţi? Puteam duce noi aceste grele poveri? Saci întregi, nu de bani, ci de ani pe care i-am legat tacticos la gură, crezând că ne facem datoria de magistraţi şi experţi în Justiţie. Cine comanda acest furt care se făcea cu mâinile noastre? Cine ne voia atât de mânjiţi, călăi ai semenilor noştri? Şi oare nu avea să se întoarcă toată această campanie împotriva celor care o aplicau riguros? Nu cumva noi vom fi următoarele victime? Cei care ne complăcuserăm în a fi instrumentele morţii unor oameni a căror viaţă nu ne interesa?

Cazul Marin Condrea fusese descoperit prin pronie divină (altfel, era imposibil). După zeci, sute, mii de memorii, după 11 ani, cineva a răs­foit dosarul şi a zis: „Există ceva care nu se lea­gă. Cum ar ieşi oare un test ADN?" Un procuror care nu înainta cu gaşca. S-a făcut şi o exhumare. Şi s-a dat în vileag tot neadevărul. Procurorul care-l făcuse să înfunde puşcăria nu a fost o clipă în primejdie să-şi ia pedeapsa meritată. Dar cine plăteşte pentru aceste grave erori judiciare?

Mama lui Marin Condrea i-a supravieţuit. A plâns 11 ani. După 11 ani, l-a plâns din nou. A trăit în urma lui cea mai neagră sărăcie. Ea fuse­se singura care l-a crezut. Ticăloşii! în tot acest

97

timp, adevăratul criminal s-a plimbat liber. Cine o fi fost? L-o fi acoperit cineva? înţelegeam de aici un adevăr sfâşietor: răul nu este singular: are multe faţete, multe muchii, multe tentacule.

Cazul Crinel Sorescu mi se părea, la rândul lui, o „demonstraţie". Adică, „iată ce se întâm­plă atunci când..." Mă întrebam, e adevărat, cum e să te trezeşti într-o dimineaţă inculpat într-un „dosar"? Aşa i se întâmplase lui Crinel Sorescu, la 32 de ani, fiind inculpat, printr-un denunţ sus­pect, într-un dosar în care era acuzat de trafic de influenţă, deoarece ar fi primit 30000 de euro mită în calitate de fost şef al Corpului de Con­trol al ministrului integrării şi şef al structurii de securitate al OPSPI din MEC. Mita nu a fost do­vedită niciodată, iar Crinel Sorescu a decedat în mod suspect în timpul procesului. Arestarea din 2006 fusese necesară pentru că Crinel Sorescu colabora cu cei din SRI şi aflase multe lucruri in­comode. De pildă, în timpul misiunilor din ţările africane intrase în posesia unor informaţii lega­te de o adevărată reţea infracţională privitoare la afaceri cu petrol în care erau implicate nume grele din lumea politicii româneşti. Evident că raportul medico-legal a stabilit că moartea lui a fost patologică, neviolentă. Crinel Sorescu de­clarase în faţa judecătorilor, la primul termen de judecată, în 23 martie 2007, că va dezvălui tot

98

ce ştie la următorul termen. Nu l-a mai prins. A murit, otrăvit cu cianură, chiar cu o zi înainte de al doilea termen al procesului.

Nu aveai cum să nu te cutremuri. Minţi criminale controlau instituţii de forţă în România, iar noi eram marionete. Ne făceam că iniţiem analize criminologice şi că investigăm, când, în fond, giram o atitudine contrară statutului de funcţionare a Departamentului de Diagnoză şi Pattern Comportamental. Aş minţi dacă aş nega faptul că nu erau momente în care gândeam la ce i se întâmplase procuroarei Leonora Şofron. Murise pe 31 iulie 2006, la vârsta de 44 de ani. Era un magistrat de excepţie, din cadrul Direc­ţiei Naţionale Anticorupţie, care instrumenta în acea perioadă unele dintre cele mai arzătoare dosare de corupţie din România, precum „FNI" şi „Banca Agricolă", dar care se ocupase de do­sare grele ca „Ţigareta", „Măgureanu-Giurtelecul Hododului", „Iliescu-Costea", „Eterna şi fas­cinanta Românie" şi „Ştefan Riza". în 16 martie 2005, în timp ce se afla în biroul său din DNA, Leonora Şofron a căzut la podea, zvârcolindu-se de durere şi ţipând de durere în timp ce-şi ţinea capul în mâini. Colegii săi procurori au chemat ambulanţa şi ea a fost internată de urgenţă la Clinica de neurochirurgie a Spitalului „Bagdasar-Arseni". Medicii de aici au demarat o procedură

99

complexă de investigaţii. Timp de un an de zile, s-au făcut analize şi operaţii nu doar în ţară, ci şi în străinătate unde au fost solicitaţi me­dici renumiţi, dar nu s-a putut identifica natura durerilor procuroarei Şofron, ci doar că există semne clare de degenerare a creierului. Târziu, foarte târziu, a apărut raportul toxicologic care releva că Leonora Şofron a fost otrăvită sistematic cu aluminiu. Mă întrebam dacă are să se descopere vreodată cine era responsabil de otră­virea procuroarei? De ce a trebuit să plătească aşa de scump dosarele pe care le-a instrumentat? „Doamne, Tu cum judeci?"

Se putea întâmpla oricui, deci, cum s-a în­tâmplat în cazul procuroarei Şofron, ca un coleg de serviciu, administratorul, responsabilul de curăţenie, informaticianul etc., să picure zilnic doze de aluminiu sau de cine ştie ce altă substanţă în cafea, suc sau apă minerală. Aşa că nu vedeam de ce aş putea să mă exclud din situaţia aceasta atât timp cât nu abdicam de la principii, nu încurajam temenelele în faţa şefului, nu ştiam să tac atunci când simţeam că e necesar să apăr cauza unui nedreptăţit.

În camera-bibliotecă era o lumină discretă. Aprinsesem veioza doar, şi poliţele pline de cărţi păreau cuprinse de umbre. Mi-am rotit privirea în jur. Erau umbre, dar nu cuprindeau lumina.

100

—M-am ghemuit mai bine în fotoliu şi am văzut icoana pe perete. Icoana pe care eu dorisem să o iau ca amintire din casa bunicilor de la Loamneş. Cu icoana aceasta dormisem la cap în tot timpul copilăriei mele şi o simţeam ca pe o pază bună a casei. Era în ea un Dumnezeu care mă privea pă­trunzător de ani de zile. în mână ţinea bila verde pământul. Părea să spună că în grija Lui sunt toate evenimentele istoriei noastre pământeşti, iar în acel moment eram încredinţată că nu poate fi altfel. Dacă ar fi trăit preotul acela din Ocna Sibiului, m-aş fi dus la el şi l-aş fi rugat să-mi dea un sfat. Simţeam nevoia unui sfat. Atât de mult simţeam nevoia, încât m-am pomenit spunând: „Doamne, ce sfat îmi dai?"

Nu eram decât o credincioasă formală. Rela­ţia mea cu Dumnezeu şi biserica era una discon­tinuă. într-o duminică mă duceam, alteori pu­team să lipsesc. Dar reuşeam la marile sărbători să mă spovedesc şi să mă împărtăşesc. Răzbătea în aceste gesturi educaţia dată de bunica mea în copilărie. Aveam, desigur, slăbiciunile mele. Fu­mam enorm şi niciodată nu-mi propusesem să mă las. Consideram asta o necesitate. Stările de tensiune mă determinau să scot imediat pache­tul şi să fumez.

Cu toate acestea, fusesem surprinsă să ob­serv cum, în ultima vreme, eram atrasă de o istorie

101

ascunsă şi oarecum asemănătoare celei pe care eram pe cale să păşim unii dintre noi, în sensul că aflasem de intelectualii închişi la Aiud în perioada regimului comunist şi vizitasem, dintr-un interes pe care nu-l disimulam, Râpa robilor, locul unde fuseseră aruncaţi ca nişte gunoaie aceşti oameni. înţelegeam că istoria deloc înde­părtată venea în întâmpinarea nevoilor mele de orientare într-o altă istorie, de data asta actuală, confuză, marcată de derapaje, şi voiam ca şi eu să mă apropii de locul acela de suferinţă. Apara­tul represiv al regimului comunist nu avea ne­voie de minţi capabile să-i facă pe cei mulţi să gândească. Cei mulţi trebuiau conduşi prin frică, prin ameninţări. Alcătuiau o colonie de neputin­cioşi. Elementele de risc erau intelectualii, oame­nii dispuşi să gândească şi să iubească adevărul indiferent de context. Intuiam exact psihologia criminală a statului-miliţian: decapitarea elitei. La Aiud, intelectualii, la Sighet fuseseră închişi politicienii, la Piteşti, studenţii, la Târgşor, elevii. Erau elementele care deranjau.

Acum, cei care deranjau erau procurorii, ju­decătorii, juriştii care nu erau „atenţi" la „indicaţiile" venite în legătură cu un anumit dosar. Cel care dorea să nu abdice de la principialitatea învăţată în facultăţile de drept, trebuia să ga­ranteze statul de drept cu propria sa viaţă. Ca

102

studentă, nu învăţasem despre viaţă şi moarte, ci despre principii, dar acum înţelegeam că prin­cipiile erau nişte făpturi plăpânde ucise de cele mai multe ori în faţa celui pe care nimeni nu-l avertiza că a sluji justiţia înseamnă a opri cu pro­priul tău piept lovitura de pumnal a asasinului. Atitudinea era una de blazare. Nimeni nu încu­raja actele de eroism. în jur, oamenii preferau să nu iasă din cuvântul şefului. A gândi era primej­dios Dar eu ştiam ce am de făcut. Dumnezeu răspunsese la întrebarea mea.

SEPTIMUS

La cumpăna dintre ani: 2010-2011.

Un document uluitor scris de Executantă

Se apropia cu paşi repezi trecerea în noul an. Cazuri obişnuite. Apoi câteva zile de vacanţă. Am sărbătorit în familie şi a fost minunat. în primele zile din ianuarie 2011, toate co­legele au venit la serviciu şi am decis să ne bu­curăm servind câteva specialităţi din bucătăria tradiţională românească. Executanta a venit la mine cu paharul de şampanie. Am ciocnit şi m-a pupat pe amândoi obrajii. Eram încântată. M-am uitat pe fereastră şi am văzut fulgi mari şi albi acoperind totul ca într-o poveste.

priviţi afară, fetelor! E extraordinar! Ninge ca atunci când eram mică şi stăteam la Loamneş, la bunici.

Fetele s-au repezit la geam. Am rămas toa­te câteva clipe nemişcate admirând frumuseţea acelui cadru. Râul duios era îngheţat. Ştrandul aproape că nu se mai distingea. Iar noi eram strânse una lângă alta ca nişte copii cărora li s-a deschis o portiţă în cer pe unde se strecurau toţi

104

acei fulgi de basm. Cine-i arunca de-acolo de sus? Cine le poruncea să danseze aşa cum nimeni vreodată nu a dansat?

eu nu am chef astăzi să fac nimic, zise Sissi cu o sinceritate dezarmantă în timp ce se aşeza la masa pe care aşteptau platourile cu salată boeuf, răcitură, caltaboş, lebărbuş, cârnaţi. Poate că voi sunteţi altfel...

fată, îi spuse Destupata, nici eu n-am chef, dar ce-o să zică...? Tu pleci bine mersi în Anglia, nu te mai interesează, dar noi?

N-o să zică nimic şefa, sări Scorpia încurajator. Doar aţi văzut că şi ea a servit cu noi, a băut şampanie...

Ai dreptate, încuviinţă Frumuşica. Astăzi e zi de bucurie şi de petrecere. Dacă ar şti soţii noştri ce fel „muncim" noi...

fată, al meu nu s-ar supăra, îi zise Sissi. Dar al tău, da.

cam aşa e, completă Destupata. Al tău e gelos şi te persecută. Ce să faci, dacă tu eşti Frumuşică...

haideţi să toastăm, propuse Scorpia făcându-ne cu ochiul.

fată, ai înnebunit, vrei să ne ducem bete acasă? îi zise Destupata cu o falsă îngrijorare.

pentru noi toate şi pentru şefa, urmă Scorpia cu paharul de şampanie în aer, ca să nu uităm nici­odată de aceste momente şi să fim mereu prietene!

105

uraaa! am strigat noi toate fără să mai ţi­nem cont de gălăgia pe care o făceam.

acum e rândul tău, fată!

pentru familiile noastre, pentru soţii şi co­piii noştri, toastă Sissi, să ne dea Dumnezeu sănătate că-i mai bună decât toate!

uraaa!

pentru zile fericite! închină radioasă Fru­muşica.

uraaa!

pentru un an cu împliniri şi realizări profe­sionale, cu succese răsunătoare, pentru respect şi datorie dusă la bun sfârşit! răsună glasul subţirel al Destupatei.

uraaa!

pentru gânduri frumoase, pentru recunoş­tinţă, pentru mulţumirea pe care o avem acum şi pe care Dumnezeu să ne ajute s-o păstrăm tot timpul anului! îşi lansă toastul Sfătoasa care şi ea urma să plece ca procuror în Constanţa.

uraaa!

Venise rândul meu. Eram emoţionată şi am zâmbit fetelor. Apoi am devenit brusc serioasă şi am ridicat paharul înaintea lor. Am simţit că nu trebuie să spun nişte cuvinte oarecare, ci nişte cuvinte care să exprime gândul meu, convinge­rea că justiţia trebuie slujită cu orice preţ.

este un moment important şi aş vrea să nu uităm, nici măcar acum, că munca noastră

106

presupune un comportament demn, o ţinută de­ontologică ireproşabilă. Aşadar, toastez pentru demnitate, pentru adevăr, pentru dreptate, va­lori pe care le văd atacate din felurite părţi şi pe care oricare dintre noi are datoria de a le apăra cu toată virtutea!

uraaa!

Am glumit, am râs. Mă simţeam ca un copil răsfăţat. Am vrut să-i mulţumesc pentru această atmosferă deosebită, dar Executanta intrase de ceva timp în biroul ei. M-am întreţinut în continuare cu Sissi, cu sfătoasa, cu Frumuşica, cu Destupata şi cu scorpia. Bufonul se dusese după prăjituri, iar Geta, Căpriţa, se scuzase, fiindcă avea băieţelul răcit şi plecase.

Am rămas până târziu. Bufonul vorbea vrute şi nevrute, uneori bătând câmpii, alteori sărind calul. Destupata râdea cu gura până la urechi, iar celelalte îi ţineau hangul. La un moment dat, am văzut uşa biroului întredeschisă. Executanta ieşise probabil sau era înăuntru. M-am apropiat de uşă şi m-am uitat. Nu era înăuntru. Poate că se dusese la toaletă. Am vrut să mă întorc la locul meu, dar ceva mă îndemna să intru şi am intrat. Pe biroul ei erau câteva foi scrise de mână. Un scris deslânat şi pe alocuri fără diacritice care te incomoda oa­recum la citit. De la primele rânduri am simţit că toată euforia aceea a sărbătorilor piere din mine

107

şi că respiraţia mi se înteţeşte fără ca eu să pot să o controlez. Citeam şi plămânii mei, care nu mai erau plămâni, ci pungi de cauciuc ars, suflau nervos. Ceea ce aveam sub priviri era unul dintre cele mai cumplite rechizitorii la adresa mea.

Gestionarea dosarului de supraveghere Bontiş de către expertul în Diagnoză şi Pattern Comportamental, Ecaterina Mateescu, în maniera descrisă în secţiunea anterioara a raportului...

Care raport? Dumnezeule mare, era incre­dibil! îmi urmărea activitatea, mă supraveghea, îmi făcea raport... Către cine?

... releva deficiente serioase în înţelegerea co­recta a esenţei procesului de supraveghere. Activi­tatea de Diagnoza şi Pattern Comportamental, în general, şi activitatea de supraveghere a persoane­lor condamnate, în particular, au un specific apar­te care este dat de îmbinarea a doua componente majore: control şi asistare. Abordarea integrata a acestor aspecte este un principiu fundamental în Di­agnoza şi Pattern Comportamental şi se regăseşte ca atare nu doar în întreaga doctrină de specialita­te, dar şi în Regulile europene în materie de Diagno­za emise de către Consiliul Europei Rec. CM (2010) în definiţia noţiunii de Diagnoza.

Erau date citate din R. Canton, D. Hancock, Dictionary of probation and Offender Management, Willan Publishing, din L. Dumitraşcu, V. Schiaucu

108

şi M. Nedelcu, Manual de practică în domeniul reintegrării sociale şi supravegherii, Ed. Oscar Print, 2004, din S. Poledna, Valori, principii şi competenţe profesionale în probaţiune, un text pe care îl ştiam aproape pe de rost şi care era inclus în Manualul de probaţiune publicat la Euro Standard în 2008 sub coordonarea lui V. Schiaucu şi R. Canton, din R. Burnett, K. Baker, C. Roberts, Assesment, su­pervision and intervention: fundamental practice in probation, text care făcea parte din Handbook of probation, Willan Publishing, ai cărei editori erau Gelsthorpe L. şi Morgan R. Eram îngrozită.

Or, activităţile efective derulate de către dna Mateescu în dosarul Bontiş releva o absenta cvasitotala a controlului, a monitorizării situaţiei per­soanei, a evaluării riscului acesteia de a comite noi infracţiuni, sens în care sunt incalcate prevederi­le art. 28 - 31 din HG nr. 1239/2000, după cum a fost aratat în secţiunea anterioara a raportului. în opinia dnei Mateescu, condamnatul trebuie ajutat, trebuie susţinut „sa se apere" împotriva celor care vor sa obţină revocarea suspendării executării sub supraveghere şi care nu vor decât sa-ifaca rau.

în măsura în care o astfel de abordare ar fi sin­gulara, contextualizata într-o anumita maniera, ar fi probabil prea mult sa catalogam o astfel de acti­vitate drept o cutuma. Dar aceasta „viziune" asupra procesului de supraveghere reiese cu prisosinţă şi

109

din alte dosare de supraveghere gestionate de dna Mateescu. Sunt aspecte care denota înţelegerea ero­nata a procesului de supraveghere.

Una dintre consecinţele promovării unei astfel de abordări rezida în pierderea din vedere a scopului primar de funcţionalitate a Departamentului de Di­agnoza şi Pattern Comportamental, prin expertii sai, anume: contribuţia la creşterea gradului de siguran­ţa publica. Diagnoza şi Patternul Comportamental reprezintă o instituţie care funcţionează în primul rând în interesul public al comunităţii, este garanţia în baza careia judecătorul menţine un infractor în comunitate. Abia în secundar, expertul în Diagnoza şi Pattern Comportamental trebuie sa fie preocupat de „binele" infractorului şi aceasta nu ca scop în sine, ci ca mijloc de încurajare a procesului de reintegrare sociala, ca o garanţie de sporire a siguranţei publice.

Erau citate o serie de prevederi din acte­le normative pe care eu, aşa cum preciza textul documentului, le încălcam: Art. 6 din Legea nr. 123/2000, Art. 1 din Regulamentul de ordine in­terioară al Departamentelor de Diagnoză şi Pat­tern Comportamental.

Or, în procesul de supraveghere, dna Mateescu rateaza tocmai aspectul controlului şi se postează într-un rol de asistent social a cărui sarcina este ace­ea de a ajuta oamenii pe criterii de „omenie, credinţa şi convingere proprie". Printr-o astfel de intelegere a

110

rolului pe care-l are de exercitat în calitate de expert în Diagnoza şi Pattern Comportamental, dna Mateescu iese din sfera profesionalismului şi converteşte scopul supravegherii într-o misiune cu caracter asistential în care rolul de profesionist care îsi bazeaza autoritatea pe mandatul legal pe care-l deţine este eludat. La finalul acestui raport va fi anexata o investigaţie care cuprinde exemple specifice din dosarul Bontiş. Exista în practica dnei Mateescu şi alte situa­ţii în care dumneaei înţelege sa se implice personal în relaţia cu persoane aflate în supravegherea Departamentului de Diagnoza şi Pattern Comportamental sau cu alte persoane care au comis infracţiuni. Deşi nu fac obiectul prezentei cercetări disciplinare...

Cercetare disciplinară? M-am ciupit ca să mă trezesc, dar n-am făcut decât să tresar de durere. Realitatea era mai cumplită decât orice coşmar. Auzeam ca prin vis hohotele de râs ale colegelor mele şi vocea stridentă a Bufonului care răzbăteau de dincolo de uşă. aş fi vrut să-i chem pe toţi la birou ca să-mi spună că nu e adevărat ceea ce citesc, că mi s-a făcut rău şi delirez. Dar nu mai aveam forţa să strig. Cititul unor aseme­nea acuzaţii, pe cât de grave pe atât de neînteme­iate în argumentarea lor, mă vlăguise.

Era adevărat că avusesem cu ea o discuţie în contradictoriu. Să fi fost o lună sau mai puţin? Nu mai aveam claritatea timpului scurs, fiindcă

111

gândul meu era amestecat şi părea a se reîntrupa cu brutalitate din ceea ce tocmai aflasem. Dar şti­am precis că totul pornise de la dosarul acela în care eu nu am vrut să-mi însuşesc comentariile şi recomandările ei. I-am spus atunci: „Tu ţi-ai pier­dut busola!" N-am bănuit că din acel moment am dobândit un duşman redutabil. în dosarul Bontiş era vorba despre un condamnat plecat în străină­tate. Executanta îmi ceruse să-i impun să se pre­zinte la mine în fiecare lună. Eu am refuzat. Mi se părea inuman şi neprincipial să-l las fără loc de muncă, suprapedepsindu-l astfel. Era un om condamnat la o pedeapsă neprivativă de liber­tate, liber să plece în străinătate şi să muncească după bunul plac. Am continuat lectura.

... amintim câteva exemple în acest sens pe care le consideram relevante în susţinerea ideii de mai sus. Este vorba despre cazul Negru Aurelian, cazul Ariona sau cazul Daniela, aflate în gestiunea dnei Mateescu şi pe care le propunem spre relocare unui alt expert în Diagnoza şi Pattern Comportamental.

Erau date exemple şi detalii care treceau drept argumente în susţinerea ideii că am decredibilizat instituţia în faţa altor persoane sau in­stituţii. Cel mai grav, însă, era prezentarea la in­stanţa de judecată cu o solicitare contrară poziţiei oficiale a Departamentului de Diagnoză şi Pattern Comportamental, fără înştiinţarea şefului departamentului.

112

Se invoca articolul 64 din Legea nr. 123/2006. Mi-am pipăit fruntea. Era transpirată. Am vrut să mă întorc lângă fereastra unde simţi­sem că retrăiesc clipele copilăriei, dar mă îndoiam că voi mai ajunge acolo. De fapt, nici nu aveam încredinţarea că voi ajunge să ies din biroul ei. Când m-am uitat spre uşă, am văzut-o pe ea. Stă­tea acolo şi-mi urmărea mişcările. Oare de când?

ai citit tot? mi-a aruncat ea cuvintele cu o stăpânire de sine ieşită din comun.

Nu mi-am închipuit că poţi fi atât de...

Atât de cum? mă sfidă ea.

O iudă! M-ai pupat pe obraz, am ciocnit paharul de şampanie, ne-am urat mulţi şi fericiţi ani şi apoi tu ai venit aici şi mi-ai semnat sentinţa. De ce? De ce m-ai condamnat, Alice? Ce ţi-am fă­cut? Ţi-am rănit atât de mult orgoliul încât să me­rite să iniţiezi cercetarea mea disciplinară? De ce?

tu nu înţelegi? Eşti contra curentului, fetiţă!

cum adică? Dacă ţin la principii, dacă iu­besc dreptatea, înseamnă că sunt contra curentu­lui? Alice, iartă-mă, nu înţeleg... Sunt colega ta...

colega mea? Tu nu mai eşti colega mea, tu eşti o condamnată!

o condamnată? Pentru ce? Nu mi-am fă­cut decât datoria...

oamenii ca tine sunt o piedică în calea noastră!

113

în calea voastră? Cum adică? Cine sunteţi voi? Tu şi cine? Alice, ne cunoaştem de atâţia ani... Am fost plecate împreună... Am râs, ne-am îmbrăţişat, ne-am vorbit ca nişte bune prietene tot timpul... Cum e posibil?

nu e adevărat! Tu eşti o creatură pe care nimeni nu te mai poate salva. Nimeni! Auzi?

-Alice...

ieşi afară din biroul meeeu!

Am ieşit împleticindu-mă. Când m-au văzut, fetele şi Bufonul erau deja atenţi la mine. Auziseră ţipătul Odioasei şi amuţiseră. Mă studiau şi îmi fă­ceau semne. Nu aveam niciun chef să le răspund. Am clătinat din cap şi m-am dus de mi-am luat haina. Şi geanta. Apoi am plecat fără să mai spun nimic. Afară ningea, iar eu simţeam că unde calc se topeşte zăpada. Ardeam. M-am oprit lângă un stâlp de iluminat şi am plâns în hohote. Ce se întâmpla cu mine? Trebuia să ajung acasă şi să-i povestesc tot lui Radu ca să mă liniştesc. Mi-am făcut curaj şi am pornit mai departe printre fulgii aceia ameţitori, împiedicându-mă des pentru că nu eram atentă decât la gândurile mele atât de multe şi încâlcite. Biblioteca mea era vraişte. Trebuia să mă adun şi, pentru aceasta, mă opream din când în când, respiram adânc şi căutam un reper după care să mă pot orienta. Se făcuse sea­ră şi eu încă orbecăiam pe străzi. Cine ştie cât aş

114

mai fi orbecăit dacă nu mă găsea Radu şi mă adu­cea acasă?! Fusese sunat de Sissi şi pus în temă cu ceea ce se întâmplase la serviciu, iar el se îmbră­case şi venise cu maşina urmând itinerariile imaginare pe care eu le-aş fi putut avea. L-am văzut şi am plâns. Nu reuşeam să mă stăpânesc.

ecaterina, iubita, mergem acasă... Va fi to­tul bine. O să vezi!

nu, Radu! Nu va fi bine! Ea m-a condamnat!

nu are nicio putere! Iar eu sunt cu tine.

Nu-ţi dai seama, Radu, dar ea este foarte puternică. Mi-a dat senzaţia că nu vorbeşte pur şi simplu. Vrea să mă îngroape. Mi-a deschis un dosar de cercetare disciplinară. îţi dai seama?

stai liniştită, eu sunt cu tine. Nu are să se întâmple aşa cum vrea ea.

Am tăcut. Radu nu ştia ce spune. începea un război în care eu eram singură. Dar de ce? Nu înţelegeam. Era un orgoliu rănit? Sau referatele mele începuseră să deranjeze? Aveam cunoştinţe comune, prieteni comuni, anturaje comune, petrecuserăm împreună timp îndelungat, erau deja treisprezece ani... Era posibil să mă atace cu atâ­ta înverşunare? Atunci când avusesem o părere diferită de a ei, nu mi-o exprimasem cu agresi­vitate, ci într-un mod civilizat, aşa cum se face faţă de un om. Dar ea percepuse altfel? Se simţea complexată?

Octavus

Timpul gândirii. Audierea de la Bucureşti ianuarie 2011

Începând din acel moment, în viaţa mea s-a deschis un nou capitol. Un capitol tragic.

Chiar de a doua zi a dat o dispoziţie să ne rotim în birouri, astfel ca ea să mă poată supraveghea mai îndeaproape. Am refuzat eu şi cele două co­lege care se aflau cu mine: Căpriţa şi soţia colone­lului M., venită la noi de la Tg. Mureş. I-am dat răspuns în scris. Asta a făcut-o să ia foc. Ştiam de ce încerca să procedeze aşa. Credea că eu sunt un lider informal de care ascultă toată lumea. în acest fel, colegii nu rămâneau multă vreme sub influenţa mea nefastă. Intenţiona să ne rotească lunar. I se părea că am o putere atât de mare, în­cât voi zdruncina tot edificiul clădit de ea. Iar eu eram departe de o astfel de gândire. Era adevărat că mai toţi colegii mei începuseră să-şi însuşească valorile pe care eu le apăram. Oficial, îi încuviin­ţau toate deciziile, dar în ascuns, mă susţineau.

Cam pe la începutul primăverii, am obser­vat că dosarele care-mi erau alocate aveau documentele

116

aranjate diferit de cum ştiam eu. în lipsă îmi căuta prin dosare. Mă temeam să nu-mi sus­tragă ceva pentru a mă putea înfunda. Auzisem de la alţi colegi jurişti că îşi iau dosarele acasă în sacoşe pentru că nu au nicio siguranţă la servi­ciu. Nu aveam voie să procedez aşa, dar le-aş fi luat acasă, fiindcă orice fişet, orice dulap, orice sertar putea fi controlat de ea.

Apoi, situaţia în biroul meu s-a schimbat. Rămâneam cu Bufonul. Pe Bufon îl suspectasem de mai demult că mă spionează. Acum aveam confirmarea. Nici nu putea fi un om mai potrivit pentru aşa ceva. Bufonul avea abilitatea să râdă şi să facă tumbe când alţii plângeau. îmi impu­neam, deci, să fiu foarte atentă la ce se întâmplă în jurul meu pentru a stopa din start tot ceea ce mă putea afecta sau învinui pe nedrept. Lucram ca şi înainte, cu toată energia în slujba Departa­mentului şi a omeniei. Nu mi-a plăcut niciodată ca un om să-şi bată joc de un alt om sau, mai rău, ca o instituţie abilitată cu stabilirea dreptăţii să-şi bată joc de oameni nevinovaţi, deşi evaluările şi sentinţele veneau tot prin oameni.

Mă cuprinsese o stare de febrilitate. Nu dor­meam toată noaptea de teamă să nu întârzii la serviciu. Nu mai îndrăzneam să ies din birou. Eram atentă la toate sarcinile, la toate cazurile. Simţeam că sunt vânată. Nu se declanşase încă

117

acţiunea de cercetare disciplinară, iar asta mă ţinea într-o tensiune insuportabilă. Dostoievski avea dreptate. Nu moartea e cea care poate fi cea mai cumplită, ci aşteptarea dinaintea morţii. Şi eu eram în situaţia de a sta cu o piatră mare dea­supra capului, dar care întârzia să cadă din moti­ve necunoscute mie. Poate că acesta era şi sensul acestei tergiversări. Să creeze un efect psihologic amplu care să mă facă să nu mai fiu atentă la sar­cini, să nu mai gestionez cu luciditate dosarele încredinţate.

Erau momente în care mă revoltam până peste margini. Ce făcusem, ce descoperisem de mă persecuta aşa? înţelegeam că Executanta era doar un instrument, acceptase să fie astfel, şi mai departe nu înţelegeam. Mă blocam. Depin­dea oare postul ei de îndepărtarea mea? Nefiind căsătorită şi având o relaţie intimă cu preşedin­tele tribunalului, mă determina să gândesc că pe plan local nu aveam cui mă plânge. Trebuia să fiu puternică. Să lupt.

În acest sens simţeam nevoia de a mă cerceta pe mine însămi. Ce făcusem atât de grav? Care era motivul acestui rechizitoriu? Am ana­lizat fiecare etapă a vieţii mele. Fusesem naivă? Nu crezusem niciodată că mi se poate întâmpla ceva rău. Iar acum simţeam lanţul strângându-se în jurul gâtului meu. într-adevăr, nimeni nu

118

mă putea împiedica să gândesc cu naturaleţea cu care pregătirea mea, dar şi conştiinţa mea îmi sugerau. Nu puteam să înţeleg. Trebuia să mai am răbdare şi să aflu. Dar răbdarea părea să de­vină pe zi ce trece o piesă tot mai fragilă.

Între ianuarie şi aprilie, Executanta a trimis memorii, petiţii, plângeri la instituţii centrale şi locale. Astfel, după cum era de aşteptat, Tribu­nalul X aflase că eu subminez autoritatea şefu­lui departamentului. Ministerul Justiţiei luase la cunoştinţă că există un element turbulent în cadrul Departamentului de Diagnoză şi Pattern Comportamental. Direcţia de Diagnoză şi Pattern Comportamental Bucureşti era rugată să intervi­nă de urgenţă. Direcţia Contencios şi Direcţia In­vestiţii s-au speriat pentru că făceam referire la o serie de nereguli în legătură cu sediul de la Y, un orăşel al judeţului. Doamna Artemia Cenca, alias şefa antimafia din România, era atunci secretar de stat în Ministerul Justiţiei. M-a sunat îngrijorată.

secretar de Stat Cenca, la telefon. Sunteţi Ecaterina Mateescu?

da, doamnă Secretar de Stat. Eu sunt. Că­rui fapt datorez onoarea de a sta de vorbă cu dumneavoastră?

nu e nicio onoare, doamnă Mateescu, răs­punse ea cu o anumită apăsare a cuvintelor din care se deducea că nu-i plăcuse promptitudinea

119

mea şi că probabil se aşteptase să cad de pe sca­un de frică.

atunci despre ce e vorba?

dumneavoastră aţi lansat nişte acuzaţii deosebit de grave la adresa şefului Departamentului de Diagnoză şi Pattern Comportamental din localitatea în care vă aflaţi şi vreau să vă comunic faptul că ele nu s-au adeverit.

mă aşteptam la lucrul acesta!

nu fiţi impertinentă şi ascultaţi-mă până la capăt! Nu s-au confirmat susţinerile dumneavoastră cu privire la folosirea nejudicioasă a au­toturismelor de serviciu de către şeful Departa­mentului. Sunteţi pe fir?

da. Vă ascult cu atenţie.

atunci vă atrag atenţia că acuzaţiile fără acoperire pot conduce la tragerea la răspundere pentru comiterea infracţiunii de denunţare ca­lomnioasă. S-a înţeles?

doamnă Secretar de Stat, folosiţi un ton poliţienesc pentru a-mi închide gura, pricep lu­crul acesta, nu sunt chiar atât de dusă cu plu­ta. Acum înţeleg că se întâmplă ori să nu aveţi o informare suficientă despre ceea ce se petrece la X, ori să aveţi informarea necesară, dar să vă comportaţi ca şi când nu aţi avea-o.

numai ceea ce ai afirmat este atât de grav, încât aş putea eu însămi să te dau în judecată.

120

Dar nu mă cobor la mintea ta. Se pare că tu chiar eşti un element recalcitrant în cadrul Departa­mentului.

Şi a închis telefonul. îmi era limpede cu cine lupt. Cu gaşca celor care îşi arogă o autoritate mai presus de principii, mai presus de omenie, mai presus de raţiune. Această gaşcă, fără nicio frică, putea să calce peste orice fiinţă, fiindcă se hrănea efectiv din umilinţele pe care le provoca celor din jur. Dar eu nu mă milogeam de nimeni. Nu aveam să cad în genunchi nici în faţa Executantei, nici în faţa preşedintelui Tribunalului care o sprijinea, nici în faţa Secretarului de Stat Artemia Cenca. Probabil că asta aşteptau, un semn de plecăciune, dar hotărâsem pe viaţa mea că nu se va întâmpla aşa ceva. Din cauza atâtor plecă­ciuni în faţa ticăloşiei se ajunsese ca justiţia în România să fie atât de schilodită. Eu nu aveam să particip la acest spectacol sinistru.

într-adevăr, decisesem să atac şi eu, conform dictonului: „Cea mai bună apărare este atacul." în acest sens, redactasem un memoriu în care menţionam faptul că foile de parcurs întocmite şi semnate de şeful Departamentului cuprindeau destinaţii fictive, inexistente sau false, urmându-se destinaţii convergente intereselor personale ale şefului Departamentului. Independent de rezultatul investigaţiilor pe baza dovezilor scriptice,

121

exista o realitate faptică care justifica demer­sul nostru (al meu şi al unora dintre colegi) de redactare a memoriului prin care s-au adus la cu­noştinţa şefilor ierarhici (Direcţia de Diagnoză şi Pattern Comportamental din Ministerul Justiţiei) aceste aspecte. Chiar dacă deficienţele anterioare nu au reclamat identificarea unui vinovat, măsu­rile impuse pentru viitor (de contrasemnare a foi­lor de parcurs ale titularului cursei şi interzicerea expresă a folosirii în interes personal a autoturis­melor) au dovedit existenţa unor deficienţe organizatorice, funcţionale, manageriale de lungă du­rată ce presupuneau asumarea unei răspunderi personale sau instituţionale.

Într-un timp extrem de scurt, mi-a fost solici­tată o întrevedere cu şeful Direcţiei de Diagnoză şi Pattern Comportamental din Bucureşti. M-am pregătit de drum. Plecam pe banii mei, trans­portul nu-mi era decontat. în compartimentul de tren, am avut timp suficient să meditez la sta­rea jalnică a lucrurilor, la cât de jos se coborâse şeful Departamentului făcând aceste demersuri pentru a mă epuiza fizic şi psihic, pentru a mă umili târându-mă în faţa unor comisii plictisite, ironice, inumane.

Am spus că am avut timp de meditat şi asta am făcut. Ceva mă frământa în legătură cu reac­ţia pe care o stârnisem. Nu era ceva firesc. Nu era

122

vorba de o percepţie subiectivă aici, pentru că în mod obiectiv nu mă făceam vinovată cu nimic, altfel eram de mult arestată. Executanta ar fi jubi­lat. Dar nu era o vină obiectivă, o cauză clară, ci doar motive neîntemeiate care beneficiau de sus­ţinerea unor autorităţi dubioase. Munca mea era cinstită, relevantă, generoasă. Nu mă opuneam regulamentului sau legilor aferente domeniului Diagnozei şi Pattern-ului Comportamental, ci doar unui singur lucru mă opuneam: satisfacţiei de a condamna oameni.

Observasem că interpretarea pe care Execu­tanta o dădea legii devenise împovărătoare, represivă şi coercitivă dincolo de limitele accepta­bile. Era suprapedepsire. Toţi se fereau pentru că verifica dosarele să vadă dacă nu cumva sca­pă vreun puşcăriabil. Parcă o întărâta ceva. Do­bândise un apetit exagerat de a vedea suferinţă în jur. Avea mania să trimită oameni cu sau fără motiv întemeiat, la închisoare. Şi găsea o teribilă împlinire în treaba asta. încerca să ne transforme şi pe noi în jandarmi. în condiţiile acestea, gata cu evaluarea, gata cu analiza criminologică, gata consilierea. Eram jandarmi. Din cei înrăiţi.

Mă interesasem şi prin ţară unde speram că se întâmplă altfel şi că doar la noi este un caz nefericit, o conducere în manieră autocrată. Vor­bind cu colegele din diferitele Departamente de

123

Diagnoză şi Pattern Comportamental din ţară, înţelesesem un aspect care îmi scăpase. Judecasem lucrurile izolat, iar asta nu îmi era caracte­ristic. Probabil motivul era starea de asediu în care mă aflam din pricina ordinelor tot mai agre­sive pe care trebuia să le punem în aplicare noi, cei de la Departamentul de Diagnoză şi Pattern Comportamental. Mulţi cred că mutilarea se pe­trece într-un anumit moment, printr-un accident nefericit. Dar se poate ca mutilarea să se petreacă în timp, iar tu să nu-ţi dai seama ce se întâm­plă cu tine, că tu nu mai eşti tu. Pe seama acestei mutilări operate prin agresiuni repetate puneam izolarea gândului meu critic. Nu poţi avea li­bertatea de a gândi atunci când te confrunţi cu practica abuzivă de a acorda învoiri discreţiona­re (după simpatiile personale ale şefului Depar­tamentului). Nu înţelegeam ce înseamnă dife­renţierile şi deciziile de tipul „tu meriţi", „tu nu meriţi", prin care şeful Departamentului acorda „indulgenţe" sau penaliza după bunul plac. Şi nici condiţionările de tipul „tu nu mai primeşti învoire până nu mă sună soţul tău". într-o soci­etate democratică, într-o instituţie democratică, mi se părea nefirească situaţia de a lucra la SC „Alice" SRL, aşa cum pe bună dreptate se obişnuia să se spună în instituţia noastră. Acesta era doar un exemplu de abuz pe care mintea tulburată

124

a unei persoane avide de funcţie şi putere l-a inventat spre a ne umili.

Dar ce ar fi trebuit să gândească mintea mea şi nu gândise din cauza acestor presiuni inuma­ne? în primul rând, din informaţiile recepţionate pe care le pusesem cap la cap, se părea că era vorba despre un adevărat program implemen­tat în cadrul Departamentelor de Diagnoză şi Pattern Comportamental din ţară. Nu era nimic oficial, dar răzbătea limpede din ceea ce spusese ba o colegă, ba alta cu privire la realitatea necunoscută multor ochi. înăuntrul acelor birouri, experţii în Diagnoză şi Pattern Comportamental urmau o direcţie total contrară statutului discipli­nei pe care o aplicau în dosarele alocate.

Părea de necrezut ca, într-un mărunt com­partiment al Ministerului Justiţiei, să apară o inadecvare atât de evidentă. Dacă s-ar fi cercetat mai atent această inadecvare, adică dacă privi­rile noastre s-ar fi îndreptat cu onestitate spre ea, s-ar fi văzut că politica penală practicată de instituţiile statului devenea uluitor de repede o politică represivă, că inclusiv instituţiile aşa-zis protective se transformau în mecanisme de per­secuţie şi chiar de tortură a omului mărunt. De asemenea, s-ar fi văzut că sistemul de Diagnoză şi Pattern Comportamental, conceput să umani­zeze Justiţia şi să aducă o alternativă la pedeapsa

125

închisorii, devenea făţiş o armă de represiune folosită împotriva omului, fie el condamnat doar la o pedeapsă neprivativă de libertate. în loc să fie căutate resurse de a menţine pe micii infrac­tori pe cât posibil în stare de libertate, în mediul lor natural, Departamentul de Diagnoză şi Pat­tern Comportamental îşi făcea un titlu de glorie din a îngroşa rândurile puşcăriaşilor, de cele mai multe ori în mod nejustificat.

Involuntar, mi-am amintit că, la o şedinţă de lucru, şefa Departamentului de Diagnoză şi Pattern Comportamental din X, Alice Dinescu, prezentase un caz „reuşit". L-a dat ca exemplu şi ceruse tuturor experţilor să interpreteze legea în sens cât mai restrictiv, pentru, zicea ea, „a stimu­la sentimentul responsabilităţii condamnaţilor". Exemplul era legat de o femeie de 70 de ani care anunţase că nu are bani să se prezinte la data fi­xată la sediul Departamentului de Diagnoză şi Pattern Comportamental.

Acest exemplu sau altele pe care le trăiam, dar şi multe altele aflate de la colegele din alte zone ale ţării, mă determinau să cred că toate se datorează diferenţei de percepţie şi de interpre­tare a normelor legale. în mod firesc, componen­ta de „control" se subsumează componentei de „reintegrare". Aşa gândeam că e normal. Con­trolul era perceput de către mine ca un mijloc de

126

atingere a scopului final: îndreptarea condam­natului. Controlul excesiv şi vânarea „opintelilor" condamnaţilor (de genul, întârziere de o zi sau imposibilitatea de prezentare a unor dovezi obiective), nu erau de natură să aducă nimănui beneficii. De asemenea, mai credeam că, în ca­drul instituţiei controlului judiciar, componen­ta de control ar viza cu totul altceva: asigurarea prezentării persoanei la organele judiciare şi protecţia publicului, în principal, şi nu reintegrarea socială a persoanei. Dar noi nu eram într-o astfel de situaţie.

Este foarte important de înţeles că performanţa, în activitatea de Diagnoză şi Pattern Comportamental, nu se măsoară în numărul dovezilor obiective care atestă controlul excesiv al persoanei, nici în intensitatea sentimentului de teamă cu care cineva se apropie de uşa Departamentului, ci în motivaţia persoanei de a schimba ceva în comportamentul său, în conştientizarea nevoii de a menţine o relaţie constantă cu expertul responsabil de caz, bazată pe încre­dere. Nu era nevoie de control excesiv atunci când persoana te înştiinţează în privinţa tuturor schimbărilor intervenite în viaţa sa, atât în pri­vinţa măsurilor de supraveghere, cât şi în pro­bleme de viaţă: „Mi-a murit tatăl.", „Am căzut pe mâna cămătarilor.", „M-am certat cu colegul

127

de serviciu.", „Şeful nu mi-a plătit salariul." Nu era nevoie de supracontrol atunci când membrii familiei condamnatului păstrau o legătură con­stantă cu expertul şi îl înştiinţau, cerându-i spri­jin pentru toate problemele persoanei în cauză.

Gândeam că atunci când citim şi aplicăm o lege trebuie să avem în vedere şi spiritul aceste­ia, nu doar litera sa. Nu credeam că legiuitorul a dorit să vânăm „opintelile" condamnaţilor pen­tru a înştiinţa instanţa. Nu credeam nici faptul că a dorit să încarce activitatea judecătorului cu do­sare fără obiect şi nici să se cheltuie banii statului pentru lămurirea unei situaţii ridicole. Dacă toţi am fi conştientizat efectele detenţiei asupra persoanei, nu ne-ar mai fi fost atât de uşor să înştiin­ţăm instanţa, mai ales că aveam dreptul legal de a evalua şi aprecia necesitatea şi oportunitatea acestui demers. înscrierea în acest curent de gân­dire nu putea constitui un titlu de glorie pentru experţii în Diagnoză şi Pattern Comportamental.

Toate persoanele condamnate, aflate în sta­re de libertate, trecuseră prin filtrul cercetărilor judiciare, inclusiv judecătoreşti, poate prin toate gradele de jurisdicţie, poate până la înalta Curte de Casaţie şi Justiţie. Gradul de pericol social al condamnaţilor, în majoritatea cazurilor, era unul scăzut. De aceea, expertul fusese investit de lege şi de judecător, prin sentinţă, să-şi facă datoria: redarea

128

către societate a unei persoane care are ne­voie de un imbold şi de un minim de susţinere.

Evident, nu eram avocat pro bono, nici parti­zan al infractorilor, nici maica Tereza (invocată de Executantă într-un mesaj trimis pe e-mail), ci eram un angajat care încerca să-şi îndeplinească cu profesionalism atribuţiile de serviciu. Aveam convingerea că făcusem totul pentru a-mi păs­tra traiectoria profesională. Nu găseam cale de comunicare pe această componentă cu şeful Departamentului, de aceea, în virtutea prerogativelor legale, a principiilor şi scopului Diagnozei, acţionam în consecinţă. Dezacordul ei nu era susţinut prin argumente care să poată combate susţinerile mele şi să mă convingă. De aceea poa­te că nici nu ţineam uneori cont de recomandări. O consultasem pe marginea unui caz şi îi expusesem punctul meu de vedere. Era vorba despre diminuarea frecvenţei întrevederilor pentru o femeie care lucra în străinătate (fără forme le­gale) şi care avea frecvenţa o dată pe lună. Mi-a răspuns: „Treaba ta, dar mai gândeşte-te, nu are contract de muncă." întrebarea mea a fost urmă­toarea: „Dar dacă nu va avea nici pe viitor, eu trebuie s-o surghiunesc?"

Eram convinsă că trebuie să mă împotrivesc din răsputeri acestei politici represive, ştiind care sunt efectele închisorii asupra psihicului uman,

129

mai ales în cazul minorilor. Dar mai era un as­pect care mă revolta şi căruia mă împotriveam. Era vorba despre supraaglomerarea penitenciară creată artificial, pentru ca anumite instituţii să-şi justifice activitatea şi să-şi consolideze renumele de instituţii de forţă. Adică de ce să fie normal ca instituţiile protective, create pentru a oferi alter­native la pedeapsa închisorii, să devină furnizori de „carne de tun pentru penitenciare"? Pentru că unii oameni s-au imaginat a fi verigi de bază în lupta anticorupţie? Descopeream, astfel, că în sistemul de Diagnoză şi Pattern Comportamen­tal din România secolului XXI existau oameni care în alte epoci s-ar fi bucurat pe deplin de pri­vilegiile şi titulatura statutului de torţionar.

Cum ajunsese societatea românească într-o stare morală deplorabilă? Mă interesau cauzele, fiindcă îmi dădusem seama că, urmând exclusi­vist evaluarea consecinţelor, nu pot ajunge prea departe în înţelegerea fenomenului. într-adevăr, era vorba despre un fenomen al înrobirii, fiind­că o societate liberă nu este atât de frecvent şi agresiv supusă traumatismelor, umilinţelor şi demoralizării. Instrumentele prin care societa­tea românească postdecembristă era îngenun­cheată erau vechile instrumente, aşa părea. Nu se constituiseră din nou instituţii de forţă care controlau totul în România, dar eludau adevărul,

130

atunci când interesul politicianist o solicita? Se puseseră bazele unei campanii împotriva corupţiei, iar preşedintele ţării îşi motivase astfel candidatura cu numai doi ani înainte, şi acţiunile instituţiilor abilitate, coroborate, trebuiau să cureţe România de mafioţi, de şpăgari, de ban­diţii cei adevăraţi. în locul împlinirii acestei pro­misiuni, care rămăsese doar la stadiul de lozincă electorală, românii se treziseră că trăiesc într-o ţară în care orice cetăţean este suspect de corup­ţie. Suspiciunea nu mai plana doar asupra celor care comiseseră fapte deosebit de grave de natură penală, ci asupra tuturor. Arestările aveau în prim-plan pe 2-3 indivizi mai importanţi, iar în rest contau pe „găinari". Corupţia mergea la braţ cu anticorupţia, în sensul că adevăraţii in­fractori rămâneau mereu în libertate. De ce se deschideau dosare pentru fapte comise în urmă cu 9-10 ani sau mai mult? Ce se întâmpla? De ce erau umplute puşcăriile cu infractori ordinari? Unde era infracţionalitatea reală?

De fapt, în acest sistem confuz de valori pen­tru care mulţi dintre funcţionarii din Justiţie îşi dădeau acordul fără discernământ, corupţii erau cei care urmăreau să se protejeze pe ei de cei care ar fi dorit să lupte cu această plagă a corupţiei. Dar cei care doreau să lupte împotriva corupţiei, cu toate că erau curaţi ca lacrima, pentru a nu fi

131

şantajabili, nu puteau iniţia o luptă reală pentru că nu deţineau pârghiile puterii. Era trist. Poate şi mai trist atunci când ştiai că Suedia ajunsese să-şi închidă penitenciarele pentru că nu mai avea deţinuţi. Ale noastre erau suprapopulate cu micii infractori, accidentali sau „de ocazie".

Sosise oare timpul să-i dau dreptate profe­sorului meu? Cu câţiva ani în urmă fusesem la înmormântarea lui. Era din Şoimuş, o localitate de pe lângă Deva. îl apreciasem foarte mult pen­tru poziţia sa demnă, pentru că se interesase de gândirea mea, pentru că nu ne trata ca pe niş­te roboţei, ci ne stârnea a gândi. Acum tindeam să-i dau dreptate. Părea că venise timpul acela pe care el îl prevăzuse. Cuvintele lui fuseseră profetice, fără doar şi poate, deşi el se exprima­se cu modestie. îmi răsunau foarte clar în minte. „Nu sunt un profet, sunt un biet profesor care presimte că în curând tot ceea ce am transmis acestor generaţii va deveni perimat şi caduc. Va veni timpul când veţi înţelege acest lucru. Atunci fie veţi tăcea, fie veţi acuza. Dacă veţi tăcea, va fi contra fiinţei şi a idealului de care vorbim; dacă îl veţi demasca, veţi fi doborâtă."

Dar, mai mult, intuiam că e insuficientă concluzia mea. Era vorba aici de o operaţiune mai amplă, mai ascunsă. Făceam parte dintr-o societate încurajată, împinsă de la spate să facă

132

răul, pe de o parte, şi ameninţată cu ani grei de închisoare pentru răul săvârşit, pe de altă parte. Acesta era programul, dar componentele sale nu-mi erau în totalitate cunoscute. Foarte mulţi minori erau condamnaţi şi înfundau puşcăria. De ce? Făcusem o oarecare cercetare, în vreme de linişte, şi aveam câteva date care îmi dădeau acum sentimentul că pot fi relaţionate pentru a sugera un răspuns la această interogaţie. Din in­vestigaţiile mele, rezulta că proporţional cu vizionarea TV, internet, jocuri pe calculator, creierul se restrânge. Apoi, 45% dintre copiii bolnavi de ADHD (hiperactivitatea şi deficitul de atenţie) sunt băieţi, iar cauzele erau aceleaşi: jocurile pe calculator, pornografia. Temele în media erau re­volta, relativizarea, banii, plăcerea, puterea. Dar valorile? Principiile? Fundamentele trainice ale unei societăţi unde erau? Sau media era un in­strument de agresiune fără precedent la adresa cetăţenilor acestei ţări? Desigur, de aici existau trepte tot mai adânci şi tot mai întunecate. Mai greu vezi pe unde calci atunci când păşeşti în profunzimea lugubră a înţelegerii unui scenariu oribil. Unele persoane sunt slabe de înger, inca­pabile de a asculta, nu de a cerceta, fiindcă sensibilitatea lor naturală sau provocată de diferite traume ale serviciului, ale junglei relaţiilor socioprofesionale, este inoperantă. Nu pot suporta să

133

descopere ceea ce li se întâmplă. Mărturisesc sin­cer adeseori: „Prefer să nu ştiu!" sau „Opreşte-te! Nu vreau să aud asemenea grozăvii!" Nefăcând parte din această categorie, având o certă robusteţe psihică, nu am fost niciodată ezitantă în a cerceta, a descoperi, a pune în lumină instru­mentele care servesc abjectului, eficienţei răului în lume şi distrugerii unei societăţi. Bineînţeles, nu dezvăluisem nimănui nimic, pentru că abia încercam eu să înţeleg care este finalitatea în­tâmplărilor văzute, ştiind că există şi ceva care scapă ochilor noştri obosiţi de preocupări fără număr îngrămădite în timpul scurt al unei zile.

Aşadar, potrivit conexiunilor pe care le fă­ceam, imaginea despre lume se forma din media, din cauza interacţiunii continue. Nu era ceva care să fie înţeles de toată lumea. Foarte, foarte puţini cunoşteau realitatea. Media propunea o existenţă clădită pe teme atent selectate sau chiar fabricate în laborator. Aceste teme se împrăşti­au în lume şi convingeau extrem de uşor. Cum se întâmpla? Texte, naraţiuni. Naraţiuni teribile, adică naraţiuni care aveau o forţă teribilă de a coloniza creierul. Ele deveneau materia primă pentru sinele nostru. Se cereau asimilate. Era ne­voie de o mare capacitate de atenţie, concentrare pentru a identifica o naraţiune sau a refuza asi­milarea ei. Ştiam că dacă ai asimilat o naraţiune

134

care are semnalmente specifice, atunci când în­tâlneai o situaţie de acel tip, se declanşa automat naraţiunea. Această descoperire mă uluise. Cine controla media, controla societatea. Putea pro­pune orice temă-naraţiune pentru atingerea unui scop, pentru atragerea oamenilor la acel scop. Una dintre naraţiuni era pornografia. O moda­litate de colonizare a creierului (prin asociere cu obiecte şi situaţii).

Acest instrument perfid de control asupra unei societăţi îmi apărea limpede. Se livrau antimodele. O altă naraţiune. Istoria, familia, popo­rul, Biserica erau atacate şi decredibilizate siste­matic. O serie de naraţiuni cumplite ca demitologizarea, prezenteismul, depeizarea erau lansate de ceva timp şi efectele lor devastatoare îşi con­turau un rictus înfricoşător oriunde priveai. Pes­te o sută de mii de familii destrămate din cauza plecării la muncă în străinătate, peste o sută de mii de copii crescuţi de bunici, unchi (în general, de media), dezinteresul faţă de trecut şi faţă de valorile trecutului şi abandonul într-un prezent epigonic, josnic, fapt care se reflecta şi în litera­tura scrisă în toţi aceşti ani de către tineri, ruşinea faţă de propria ţară şi faţă de propriul neam, creşterea copiilor în tradiţia popoarelor unde se stabileau familii întregi, elaborarea, popula­rizarea şi susţinerea unor tratate de istorie vădit

135

antiromâneşti, formarea şi propagarea unui puternic curent de opinie antieclesiastic care întreţinea revolta faţă de Biserică şi neîncrederea în slujitorii şi însemnele ei, deturnarea de la di­recţia firească pe care Educaţia trebuia să o aibă prin suprasolicitare administrativ-birocratică, schimbări de miniştri ai Educaţiei, reforme suc­cesive şi nefinalizate, remunerări mizerabile, în fine, dezinteres faţă de orice iniţiativă benefică. La confluenţa tuturor acestor naraţiuni se iveau blazarea, neîncrederea, demoralizarea. Pe fon­dul acesta de blazare putea fi luată orice decizie, fiindcă nimeni nu se opunea. Spun nimeni doar pentru că eu şi alţii care ne împotriveam acestei atitudini, neprimind naraţiunile de supunere, tă­cere, umilinţă, gudurare, nu aveam pârghiile de putere necesare unei schimbări de paradigmă în cadrul Justiţiei.

Am oftat adânc. Intrasem în Gara de Nord. Trebuia să ajung pe strada Apolodor, în sectorul 5. Am urcat nerăbdătoare în troleibuz. Abia aş­teptam să mă întâlnesc cu ei. Cu cei din comisie. Probabil că se aşteptau să vină un mieluşel îna­intea lor. Un râs uşurel şi reconfortant mi se stâr­nea pe buze. Am intrat în sala în care urma să aibă loc audierea. Sosisem cu vreo 10-15 minute mai devreme. „Doamne, ce sfat îmi dai?" M-am trezit cu aceste cuvinte răsunând în mintea mea

136

atunci când i-am văzut pe membrii comisiei din cadrul Direcţiei de Diagnoză şi Pattern Compor­tamental intrând în sală. Mă căutau din priviri cum îşi caută o gaşcă de sălbăticiuni prada ca s-o sfâşie. Şi au început întrebările.

doamnă Mateescu, este adevărat că sun­teţi nepermis de îngăduitoare cu infractorii?

nu este adevărat. Sunt în măsură să evaluez destul de clar dacă un om care a comis o infracţiune poate fi sancţionat cu închisoarea sau în stare neprivativă de libertate.

Nu credeţi că evaluările dumneavoastră pot fi subiective?

Nu înţeleg. Ce vreţi să spuneţi?

ba înţelegeţi destul de clar! Dumneavoas­tră faceţi instituţie de caritate din Departamen­tul de Diagnoză şi Pattern Comportamental X! Atribuţiile unui expert în Diagnoză sunt altele...

eu ştiu foarte bine care sunt atribuţiile unui expert în Diagnoză, dar este cu totul altceva să fiu angajata unei instituţii care nu mai urmează scopului său statutar, ci-şi însuşeşte într-un mod incalificabil o politică penală represivă. Ei bine, eu nu slujesc acestui sistem represiv!

aveţi un discurs prezumţios! Am fost in­formaţi că ne vom confrunta cu un element recalcitrant. Aşa că, vă rog să răspundeţi strict la întrebări!

137

exact asta am făcut până acum. Am răs­puns strict la întrebări. Numai că dumneavoas­tră încercaţi să-mi impuneţi să nu mai spun ce gândesc. Am dreptul să-mi exprim opinia atunci când sunt întrebată sau nu?

desigur. înţelegeţi intenţionat greşit lucru­rile. Răspundeţi la întrebări! Sunteţi de acord?

sunt de acord.

e adevărat că v-aţi erijat în maica Tereza şi aţi tolerat atitudini inadecvate în cadrul Departamentului de Diagnoză şi Pattern Comportamental, tole­rând modificări ale termenelor de supraveghere?

nu. Nu e adevărat. Dacă mă veţi crede sau nu, inadecvarea poate fi pusă pe seama unei maniere autocrate şi discreţionare de a stabili norme de puşcăriabili. Adică, toate rapoartele care se fac implică o normă, un anumit număr de închişi pe care Departamentul de Diagnoză şi Pattern Comportamental trebuie să-l obţină prin referate corespunzătoare. Aşadar, această inadecvare poate fi imputabilă doar sistemului de Diagnoză şi Pattern Comportamental care tinde să se transforme într-un sistem represiv şi abe­rant, suferind mutaţii pe fondul lipsei de profe­sionalism şi a rapacităţii unor personaje care s-au adăpostit sub umbrela Ministerului Justiţiei.

iarăşi răspundeţi după bunul plac. Chiar este imposibil să purtăm o discuţie logică cu dumneavoastră?

138

consider că este destul de logică. Ce nu în­ţelegeţi dumneavoastră din ceea ce am enunţat mai devreme? Nu aţi sesizat cu destulă uşurinţă faptul că atrag atenţia asupra unei practici ne­conforme cu realitatea? Sau vreţi să vă mai spun încă o dată că nu sunt maica Tereza?.

vă rog să nu fiţi impertinentă! Nu uitaţi unde vă aflaţi! Răspundeţi ca în faţa unei co­misii, fiindcă avem prerogativele unei comisii disciplinare. De referatul nostru depinde soarta dumneavoastră.

Daţi-mi voie să nu cred în ameninţările acestea! Nu cred că o comisie cu prerogative specifice poate abuza de situaţia unui audiat pen­tru a-l ameninţa! Aşa că ori nu sunteţi o comisie, ori încetaţi cu ameninţările acestea care nu ţin de deontologia unor angajaţi ai Direcţiei de Dia­gnoză şi Pattern Comportamental.

doamnă Mateescu, vă asumaţi un rol negativ în toată această poveste. Insistenţa dumneavoastră nu face decât să înrăutăţească situaţia. Aş vrea să vă adresez o întrebare. Dacă nu colaboraţi, atunci suspendăm audierea şi stabi­lim un alt termen. Vă place aşa să veniţi săptămânal la Bucureşti?

cred că ştiţi răspunsul. Am făcut un drum obositor pe banii mei. Nimeni nu-mi decontează cheltuielile de transport şi cazare.

139

atunci încercaţi să răspundeţi la întreba­rea mea. Ce interes aţi avut în dosarul Bontiş să amânaţi termenele de supraveghere stabilite la o lună?

nu am avut niciun interes. Acel om mun­ceşte în străinătate şi nu puteam eu să-l chem să vină în fiecare lună să semneze o hârtie ca să înţeleagă el autoritatea Departamentului de Diagnoză şi Pattern Comportamental. Nu puteam să-l suprapedepsesc.

dar v-aţi gândit că persoana condamna­tă nu mai resimte astfel în niciun fel restricţiile impuse de instanţa de judecată prin intermediul măsurilor de supraveghere?

e mult mai important, aşa cum am sublini­at mai devreme, ca persoana condamnată să nu fie suprapedepsită. E important să recâştigăm un om pentru societate.

şi dacă acel om greşeşte din nou?

eu nu am alt răspuns pentru astfel de acu­ze infantile în afara principiului eficienţei pe care îl invoc în apărarea mea. Vă predau o si­tuaţie statistică. în decurs de 10 ani, n-am avut nicio recidivă. Ceea ce înseamnă că atunci când am scris într-o evaluare despre un om fie că va fi o problemă pentru societate şi am sugerat pe­deapsa cu închisoarea, fie că nu va mai repeta acel comportament şi am sugerat o măsură de

140

supraveghere în stare neprivativă de libertate, niciodată nu am greşit.

Le-am dat dosarul în care aveam situaţia statistică a evaluărilor pe care le făcusem şi a re­zultatelor obţinute prin astfel de decizii presentenţiale. Din totalitatea celor cu care interacţionam, doar 7-8 ajungeau în închisoare. Aveam destule referinţe pozitive din partea judecători­lor care se bazau pe investigaţiile mele. Pentru cinci minute au amuţit toţi membrii comisiei. îşi treceau documentele de la unul la celălalt şi studiau. După ce au trecut momentele de cercetare a dosarului, la un mod superficial, desigur, mi-au mai adresat o singură întrebare. Retorică.

dacă vă gândiţi atât de mult la locurile de muncă ale infractorilor, de ce nu vă preocupă şi propria dumneavoastră situaţie? Ar trebui să vă preocupe.

Am plecat spre X cu lecţia aprofundată. îmi dădeam seama că, la nivel înalt, nici măcar nu-i interesa că nu am avut nicio recidivă. îi făcusem să amuţească pentru moment, dar se dorea să existe recidivă. Presimţeam că am să mă întâl­nesc destul de des de-acum înainte cu oameni care vor lupta împotriva mea pentru că ei erau antrenaţi să lupte împotriva celor care doreau să lupte cu mafia. La noi lupta se dădea cu cei care doreau să lupte contra recidivei. De aceea la cârmă

141

era pusă o persoană abilă, care să poată juca dublu rol. Ce gândeau dinozaurii din Justiţie? „20 ca asta şi se golesc închisorile. Cine să le popu­leze? Noi?" Era un fir logic. Procurorul Andrei Bucur din Oradea descoperise reţeaua de contrabandişti cu produse petroliere pentru că asta-i era misiunea. Dar oare asta se dorea? Procuro­rul Bogdan Cristescu descoperise că procurorul orădean, colegul său, îşi făcuse datoria impeca­bil. Dar asta se urmărea? Eu aveam rezultate în domeniul meu. Dar oare aici se ţintea?

NONUS

Şobolanul cu mintea beată... şi termene de audiere

La început nu am sesizat. Erau presiunile obişnuite de-acum de la birou: verificări, note explicative, şicanări, cercetare disciplinară. în birourile Departamentului de Diagnoză şi Pattern Comportamental domnea o atmosferă ten­sionată. în aprilie 2011, aproape toţi colegii mei au depus plângeri verbale împotriva Executantei. Cercetarea disciplinară pornită împotriva mea a fost, astfel, deturnată înspre şeful Departamen­tului. Inspectorii veniţi să mă audieze erau sideraţi. Eu devenisem, într-adevăr, liderul informal de care se temea ea. Colegii erau grupaţi în jurul meu. Aveau încredere că îi pot scoate din acel blocaj psihic provocat de maniera defectuoasă şi autocrată a managerului Departamentului de a gestiona situaţia.

După cercetarea disciplinară din aprilie, am simţit că am repurtat o importantă victorie îm­potriva Executantei. M-am relaxat. Timp de câ­teva săptămâni a rămas cu privirea pierdută, inexpresivă.

143

Avea ochi de peşte mort, încât uneori îmi era imposibil s-o privesc. Era ceva tulbure, opac, fix. Parcă devenise cenuşie, iar chipul îmi dădea impresia unui deşert nisipos. Avea un pas ezitant de om învins. Curând, aveam să-mi dau seama cât de tare mă înşelasem.

Într-o zi, a venit un raport de la Bucureşti, în el se spunea că toţi am încălcat deontologia profesională, am ştirbit imaginea instituţiei şi că avem obligaţia să ne supunem autorităţii şefu­lui. De asemenea, se preciza faptul că doamna Ecaterina Mateescu va fi supervizată pentru a se descoperi „Ce se ascunde în spatele compor­tamentului Ecaterinei?". Exact aşa scria. Unii dintre colegi au început să regrete că au intrat în această acţiune alături de mine. S-au scuzat. Mi-au zis că au familii, că nimeni nu le asigură un alt loc de muncă, măcar la fel de bine remu­nerat. Erau dezorientaţi şi îi înţelegeam, fiindcă eu însămi eram nelămurită. Lupta nu se încheia­se. Fusesem prea sigură atunci când văzusem că grupul nostru e atât de unit împotriva ei? Iată că acum nu mai era deloc aşa. într-un timp foarte scurt situaţia se modificase radical. Poate că unii s-au simţit trădaţi, au considerat că lupta pentru o cauză pierdută e inutilă şi şi-au plecat coloana pentru supunere. Alţii au continuat să mai spe­re. Căpriţa şi Destupata au rămas lângă mine.

144

Presiunea creştea cu fiecare zi ce trecea. Co­legele mă priveau cu tristeţe. Le surprindeam adeseori şi le făceam cu ochiul pentru a le îm­bărbăta. După ce se încheia programul, în drum spre casă, mă gândeam la privirile lor triste aţin­tite asupra mea. Probabil că eram considerată o victimă sigură, altfel nu-mi explicam acea tăcere tristă din ochii lor. A urmat o perioadă de super­vizare. Obiectivul era enunţat în raportul venit de la Bucureşti: „Ce se ascunde în spatele comportamentului Ecaterinei?"

În sfârşit, am fost din nou chemată la Bucu­reşti. Acolo m-au ridicat sub escortă de la poar­ta Ministerului Justiţiei. M-au dus într-un birou care era situat faţă în faţă cu biroul ministrului. Am dominat discuţia, fiindcă mi s-a lăsat timp să vorbesc. Păreau că mă ascultă, că vor să mă asculte. Iar eu am dezvăluit chipul hâd al unei justiţii care schilodea minţile, judecata, puterea de decizie, şi, culmea-culmilor, călăii erau plătiţi pentru masacru. Mi s-a părut că observ un strop de regret şi de omenie pe feţele acelea şi chiar era. S-au purtat blând cu mine, mă priveau cu ochi mari, rotunzi. îşi aruncau priviri semnifica­tive între ei. Nu era simpatie, ci doar o înţelegere omenească care trecuse pentru câteva momente dincolo de hotarul bine străjuit al îndatoririlor profesionale, al răspunderilor în faţa şefului. Un

145

membru al comisiei chiar mi-a spus cu umor: „Ştiţi ce mi-aş dori? Să fiu un condamnat în supravegherea dumneavoastră!" Am zâmbit. Au­dierea s-a încheiat în acest ton alegru.

În septembrie, a venit în X o nouă comisie. De fiecare dată era o altă componenţă. Atunci am spus clar că, din punct de vedere uman, preţuire şi consideraţie faţă de persoana Alice Dinescu eu nu mai pot avea. Din punctul de vedere al res­ponsabilităţii profesionale, îmi făcusem datoria, îi respectasem autoritatea de şef de Departa­ment, comunicasem de fiecare dată prin mesaje scrise pe e-mail, după cum sugerase ultima co­misie care mă audiase. Era, desigur, o comuni­care neutră, în sensul că reuşiserăm să împăcăm lucrurile pe plan profesional. Dar atmosfera era toxică. Acolo unde simţea că există o oarecare slăbiciune, fisură, Executanta nu ezita să intre cu buldozerul şi să dărâme edificiul fragil al opiniei celuilalt, astfel încât să nu existe decât o singură opinie. A ei.

vorbiţi de atmosfera tensionată din cadrul orelor de program? m-a întrebat unul dintre membrii comisiei de cercetare disciplinară.

evident. Nici eu şi nici colegii mei nu mai putem suporta tot acest coşmar pe care şeful De­partamentului îl pune în aplicare prin acţiunile pe care le coordonează.

146

coşmar?

da. E o tortură psihică.

dumneavoastră vă simţiţi afectată psihic?

nu mă simt afectată psihic. Cred că vă daţi seama şi observaţi că judecata mea nu este afec­tată. Sunt perfect coerentă, dar mă simt tulburată pentru că am fost persecutată şi torturată psihic, aşa cum s-a întâmplat şi cu colegii mei. Asupra mea s-au răsfrânt, în primul şi-n primul rând, toate consecinţele negative ale acestei relaţionări.

Deci nu vă simţiţi afectată psihic, vă simţiţi tulburată din punct de vedere psihic.

Nu vreau să cred că mă audiaţi pentru a da un sens tendenţios cuvintelor mele.

dumneavoastră spuneţi şi noi vă ascul­tăm. însă vă rugăm să fiţi coerentă şi să răspun­deţi la obiect, altfel stăm aici trei zile.

sunt destul de coerentă, nu vă prefaceţi că nu observaţi!

aş vrea să-mi răspundeţi la o întrebare. I-aţi adresat şefului Departamentului un mesaj în care îi spuneaţi: „Frunză, vei cădea!"?

da. Nu e nimic jignitor sau injurios.

dar cum l-aţi cataloga?

simplu. Trebuie să ştie şi ea că totul are un sfârşit şi că şi abuzurile pe care ea le comite vor avea la un moment dat un sfârşit, o finalitate. Ni­mic nu este veşnic. I-am spus-o şi în faţă.

147

vi se pare normal să vă adresaţi şefului Departamentului cu apelativul „Frunză"?

dar vi se pare normal ca un colectiv de oa­meni să fie torturat de atâta timp fără să se ia nicio măsură?

în măsura în care aţi putea să-mi răspun­deţi la întrebare printr-un răspuns, ar fi excelent.

acest om produce suferinţă într-un întreg colectiv. Mi se pare foarte normal.

vă rog să nu-i mai implicaţi pe colegii dumneavoastră! Vorbiţi strict în ceea ce vă priveşte. Nu sunteţi purtătorul lor de cuvânt.

Cam aşa a decurs audierea din septembrie. Totuşi reuşeam să suport destul de bine tot scenariul propus de ea: nenumăratele sesizări, sancţiuni, cercetări disciplinare etc. Nu o făceam dintr-o intenţie a mea de a mă autoconserva, ci pentru că descoperisem ceva. Executanta era bol­navă. Avusese probleme la naştere. Trebuia să ia tratament, dar trecuse destul de mult timp de când refuza să şi-l administreze. Treptat, mi s-a modificat percepţia. Mă raportam la ea ca la un suferind, ca la un om nefericit. Cu milă.

Aşadar, cum am mai spus, la început nu am sesizat. Apoi au început să se întâmple cu oare­care frecvenţă lucruri ciudate, dar eu având o oa­recare robusteţe psihică le-am ignorat. Apoi ele

148

s-au înteţit, au devenit inexplicabile. Interfaţa cal­culatorului s-a schimbat. Apăruse o labă de mon­stru care părea să aibă intenţia de a mă strânge de gât. Deschiderea degetelor era concepută în aşa fel, încât sugestia era că mi se adresa. M-am cam speriat. L-am chemat pe inginerul de reţea pentru a-mi schimba interfaţa. A zâmbit. Ştia ceva? „Ştiţi cine a făcut modificarea?" „Nu." Nici colegii mei nu ştiau. Am uitat în scurtă vreme de incident. Dar a apărut altceva. Pe perete era lipit un colaj. Iniţial nu am dat mare atenţie. într-o dimineaţă, însă, m-am uitat mai atentă. Apăreau litere de di­ferite dimensiuni, mesaje poziţionate ciudat, ima­gini cu o balerină, o profesoară, un copil cu chipul murdar de noroi care plângea. Reacţia mentală era virulentă. Cu cât priveam mai atent colajul, cu atât aveam senzaţia că mi se încâlceau toate în minte. La fel, nimeni nu ştia cine a pus colajul pe peretele din biroul în care lucram.

Într-o zi, am primit un telefon. Un băiat, fost condamnat, care se aflase în supravegherea mea, mi-a solicitat o întrevedere. Intenţiona să urce la birou, dar i-am spus să aştepte, că vin eu. Am coborât pe treptele din faţa instituţiei şi am vor­bit cu el. Urma să se căsătorească. L-am felici­tat, iar el mi-a mulţumit pentru atenţia pe care i-o acordasem. îl ajutaseră foarte mult perioada de supraveghere şi dialogurile pe care le purtaserăm.

149

Apoi a plecat. Am vrut să urc, dar mi-a atras atenţia o fluturare de mână. Cineva îmi făcea cu mâna. M-am oprit încremenită. Nu era o singură persoană. Pe partea cu clădirea Tribuna­lului se înşirau grotesc orbi, şchiopi, ciungi, pa­ralitici care îmi făceau cu mâna şi mă strigau pe nume. De unde cunoşteau aceştia numele meu? Am intrat cu pas şovăitor în birou. Bufonul râdea de ceva anume şi nu am vrut să-l întreb care era motivul. M-am aşezat tăcută în faţa calculatoru­lui. Erau halucinaţii? Cedasem psihic?

Prin octombrie, am sesizat cum pielea de pe abdomen era pigmentată pe o porţiune, exact ca la o arsură. M-am dus la un cabinet particular. Părea o erupţie, dar trebuiau făcute unele investigaţii. Am aşteptat să vină rezultatele. Eram destul de îngrijorată. Dar rezultatele nu au putut ajuta cu nimic. Medicul a părut uşor descumpă­nit în momentul în care trebuia să pună diagnos­ticul. I-am luat-o înainte. „Nu e nevoie să scrieţi ceva de care nu sunteţi sigur." A clătinat din cap. Nu am crezut de cuviinţă că trebuie să mă opresc aici. Am mers la un alt cabinet. Au urmat alte in­vestigaţii. Nimic. Medicul voia să-mi dea totuşi nişte medicamente. Le-am refuzat. Atât timp cât nimic sigur nu justifica un diagnostic sau altul, ce rost avea să mă îndop cu medicamente? Lân­gă casa noastră, locuia un medic dermatolog.

150

Aveam relaţii de vecinătate foarte apropiate, aşa că am cerut un sfat. M-a consultat şi nu a putut să se exprime. Nu mai întâlnise o astfel de mani­festare a unei boli. Am simţit că are o bănuială, dar s-a abţinut să şi-o exprime.

în acelaşi timp, continuam să mă duc la ser­viciu şi să-mi fac datoria cu acribie. într-una din­tre zile, Executanta m-a chemat şi mi-a spus că e obligatoriu să fac o sesizare de revocare a pedepsei în libertate în cazul tânărului Bontiş. Am stat şi am meditat. Nu erau temeiuri pentru o astfel de sesizare. Pentru a o deruta, însă, am acceptat să îi fac jocul. Aşa că, am luat hotărârea să mă prezint la instanţă şi să expun judecătorului con­cluzia. Am ajuns după terminarea dezbaterilor, la pronunţări. în acest stadiu procesual, hotărâ­rea era luată, nu mai suporta modificări. în sală era completul de judecată compus din judecă­tor şi grefieră. De asemenea, mai era prezent şi jandarmul care asigura paza sălii, Doru Astafei. M-am adresat judecătorului.

domnule preşedinte, eu consider că pe­deapsa închisorii nu se justifică în cauză. Cunosc evoluţia condamnatului şi pot să mă pronunţ asupra eficienţei menţinerii stării de libertate în cazul lui. în plus, pentru că politica Departa­mentului nostru nu ne permite să luăm decizii, pentru viitor vă rog să dispuneţi şi asupra programului

151

de supraveghere. Tot ceea ce vă spun e cu titlul de prezentare a unei situaţii care vă poate ajuta în pronunţarea unei hotărâri juste. Ştiu că în acest stadiu nu se mai poate face nimic.

Judecătorul, însă, a luat o decizie uluitoare. A modificat minuta de la dosar şi a dat o hotărâre conformă cu cererile mele. Procurorul nu a atacat-o, deci a rămas definitivă. Minuta era dis­pozitivul hotărârii. Adică soluţia fără motivare. Un document procedural esenţial. Eram bucu­roasă că s-a făcut dreptate. Dar lucrurile nu au rămas aşa. La câteva zile după, cineva a scris pe hotărâre: „FOARTE GRAV!" Cine? Acest fapt a rămas una dintre enigme. Unele documente ve­neau cu menţiuni ciudate. Şi dosarele, la fel. „Se admite." „Se respinge." Nu îndrăzneau mulţi să se împotrivească.

Imediat după recepţionarea hotărârii jude­cătoreşti de către Executantă, Doru Astafei a dispărut şi el din funcţie. Fusese mutat disciplinar. O nouă comisie îşi pregătea misiunea. Bufonul a fost singurul care a ştiut să-mi dea un răspuns. Doru Astafei, jandarmul, fusese mutat la o altă instituţie. Nu ştia nici el care. în cursul aceleiaşi săptămâni, jandarmul m-a căutat la birou. Am rămas surprinsă.

uite, am venit să-ţi arăt diplomele mele şi rezultatele pe care le-am obţinut.

152

păi, ce să zic? am răspuns eu destul de sur­prinsă de faptul că venise şi încerca să-mi spună ceva. Să ţi le arăt şi eu pe-ale mele? am zis mai mult într-un spirit de glumă.

ştii de ce ţi le arăt?

-Nu.

pentru că, astăzi, poţi să te ştergi cu ele la fund, adică pot să mă şterg cu ele la fund, fiind­că vine o nebună şi-şi bagă piciorul în tot ce-am muncit eu o viaţă.

îmi pare rău!

Nu mă interesează! Din cauza ta şi a nebu­nei sufăr eu şi familia mea. Pentru ce? Spune tu, pentru ce?

Colegele mele şi Bufonul asistau ca la un spectacol de teatru al absurdului. Erau scaune­le din piesa cu acelaşi nume a lui Eugen Ionescu. Parcă ieşise toată viaţa din ei, tot sufletul. Se uitau livizi, înţepeniţi, neinspiraţi la răbufnirea unui om care, într-adevăr, plătea pentru că fu­sese martor al unei discuţii care n-ar fi trebuit să existe. Şi n-ar fi trebuit să existe pentru că, din ea, rezulta că eu nu am formulat nicio cerere, ci doar am expus o situaţie. Jandarmul ştia că eu sosisem într-un moment procesual în care nu mai puteam formula cereri, iar judecătorul nu mai putea modifica soluţia din minută sub nicio formă. Şi totuşi el a modificat-o. Pentru a da soluţia,

153

judecătorul a trebuit să o motiveze cumva, judecătorul nu dă mai mult decât se cere, cam acesta e principiul. Pentru a da ceea ce „am ce­rut", m-a trecut prezentă la dezbateri. Ceea ce nu era real. Cu alte cuvinte, judecătorul făcuse falsuri grosolane pentru a da soluţia. O soluţie pe care nu i-o ceruse nimeni. Şi chiar dacă i-ar fi cerut-o, trebuia respectată procedura.

Până la finalul anului, am mai avut o sur­priză. Aveam în supraveghere pe o judecătoare. Stătuse un an şi jumătate în arest preventiv la Ti­mişoara. O doamnă la 60 de ani, foarte instruită, cu o prezenţă remarcabilă de la primele cuvinte. Purtam dialoguri pe diverse teme atunci când venea la mine în birou pentru a semna fişa de supraveghere. Evident că discutam şi aspecte ju­ridice. Aveam tactul necesar să nu intru în zona aceea foarte sensibilă a întrebărilor despre cât de dreaptă sau nedreaptă este hotărârea judecăto­rească în cazul dumneaei. Se împlineau de-acum câteva luni bune de când îmi fusese alocat cazul.

Venise terminată din închisoarea de la Timişoara. Psihic, suferise un traumatism care o adusese în pragul sinuciderii. Dialogurile pe care le-am purtat în toată această perioadă, însă, o ajutaseră foarte mult. Dobândise un echilibru, iar eu ştiam lucrul acesta după atâţia ani de lucru cu astfel de oameni. Mă bucuram atunci când venea şi

154

aveam disponibilitatea de a o asculta. Simţea şi ea acelaşi lucru. La fiecare întâlnire, printre alte teme abordate, relua cu insistenţă o situaţie cu care se confruntase în celula unde-şi efectuase arestul preventiv. Găsise în mijlocul celulei un bilet pe care scria: „Şi a înnebuni pe un om este o artă!" Nu putea să înţeleagă cum putea să apară un bilet ca acela în celulă fără ca nimeni să fi des­chis uşa şi să fi intrat.

păstrez şi acum biletul. O să vi-l arăt. Este real.

Nu mă îndoiesc, i-am răspuns.

Şi ar mai fi ceva... Este o problemă de ordin medical... Nu ştiu dacă este chiar corect să v-o împărtăşesc. Până la urmă, dumneavoastră sun­teţi doar un expert în Diagnoză şi Pattern Comportamental, nu un medic.

vă ascult. şi mă bucur că aveţi încredere în mine. Este adevărat că nu sunt medic, dar uneori e reconfortant să ai încredere în cineva. Atât de reconfortant, încât nu se compară cu niciun me­dicament.

sunteţi extraordinară! Uitaţi, o să vă spun despre ce e vorba. Eram încă în arestul preventiv de la Timişoara când am observat o anumită modificare a percepţiei mele. îmi dau seama că e vorba de câmpul tactic aici. Toată lumea e în transă, ascultă comenzile cele mai puternice. Cunosc

155

întâmplări de tipul acesta, m-am confruntat cu o serie de situaţii şi oameni care au vorbit suficient de clar în privinţa controlului mental.

nu înţeleg.

sigur că nu înţelegeţi. Doar nu v-aţi con­fruntat cu aşa ceva ca să ştiţi ce vreau eu să spun atunci când vorbesc de câmpul tactic. Este vorba de o tehnică de control mental. Se practică. Cum să vă explic mai bine? O să încerc să vă fac să înţelegeţi utilizând noţiuni elementare de fizică. Câmpul tactic presupune o bază, un nucleu de la care se porneşte în întâmpinarea personalităţii unui om. Dar nu se poate realiza decât prin in­ducerea stării alfa, de somnolenţă. Această stare în care ajunge creierul este cauzată de o anumită frecvenţă. Capacitatea de discernere se diminu­ează drastic, gândirea critică este afectată sever, omul pierde acele importante instanţe ale cenzu­rii. Ei, acum trebuie să înţelegeţi cât de prielnică este starea alfa executării ordinelor celor mai pu­ternice care însă corespund şi structurii intime, de personalitate a unui om.

mi se pare... Raţional vorbind, nu aş putea accepta aşa ceva.

nici nu trebuie să acceptaţi, fiindcă, raţional vorbind, este incredibil. Logica noastră tinde să fie subsumată experienţei de viaţă. Nu e obligato­riu, dar tinde. Eu vă spun ce am aflat de la oameni de o probitate ce nu poate fi pusă în discuţie.

156

adică există dispozitive speciale pentru a induce printr-o frecvenţă anume această stare alfa, de transă?

da, există.

dar asta înseamnă că totul, absolut totul poate fi controlat.

ei..., nu chiar mereu se poate realiza un astfel de control mental. Poate da greş o coman­dă în care ea contravine flagrant structurii de personalitate sau sistemului de valori al persoa­nei. De pildă, la „Aruncă-te pe geam!", cineva poate răspunde „Nu pot, pentru că am o relaţie cu Dumnezeu şi nu vreau s-o stric." Sau la „Lo­veşte-o pe Ecaterina!", altcineva poate răspunde în sine „Nu pot pentru că eu o stimez, n-aş face nicidecum aşa ceva."

pare o nebunie...

e adevărat. Pot face tot ce doresc cu noi. Doar conştiinţa noastră se mai poate opune.

Sunt un pic obosită. în ultima perioadă am trecut printr-o serie de probleme la serviciu. Sunt cercetată disciplinar şi mă mir că mai rezist.

înţeleg, a zis ea în timp ce părea că, gândi­toare, atinge mai mult în joacă o foaie cu pixul cu care semnase foaia de supraveghere. Vă mai spun câteva vorbe şi apoi plec. Vedeţi ce se întâmplă cu menţiunile de pe dosare? „Se admite", „Se res­pinge"... Cred că nimeni nu ştie cine le scrie, dar

157

majoritatea le urmează. Poate nu le remarcă, dar le internalizează... Gata, nu vă mai reţin!

nu vreau să plecaţi. Doar am spus că re­simt o oboseală acumulată de la începutul anului de când s-a declanşat tot acest tăvălug împotriva mea. Nici nu prea mă odihnesc noaptea.

de ce?

stau cu teamă ca nu cumva să întârzii la program, mai ales că am intrat în colimatorul şefului Departamentului.

Înţeleg. Trebuie să fii odihnit ca să porţi un război. Şi sănătos. Pe mine cred că această peri­oadă de încarcerare m-a îmbolnăvit. Despre asta voiam să vă vorbesc. înainte să fiu eliberată din arestul preventiv, am observat o pată pe abdo­menul meu.

o pată? am întrebat eu simţind că mi se face rău.

da. O pată de culoare mai închisă.

ce formă are?

neregulată.

aţi fost la medic?

am fost, dar nu s-a găsit o explicaţie de specialitate. Doar păreri contradictorii. Am fost, bineînţeles, la câţiva medici foarte buni din Ti­mişoara şi Cluj-Napoca. Ceea ce cred eu este că...

opriţi-vă, vă rog! Puteţi să-mi arătaţi zona afectată?

158

desigur. Numai să nu vă creez probleme. Mă gândesc că dacă ar intra cineva în birou şi m-ar găsi cu abdomenul dezgolit şi-ar face fel şi fel de gânduri.

aveţi dreptate. Mă scuzaţi!

nu-i nicio problemă. Dar vreau să vă spun că unul dintre procurorii în care eu am o mare încredere mi-a spus că această pată este conse­cinţa unei iradieri.

credeţi aşa ceva?

Nu ştiu ce să cred. Este ciudat ce se întâmplă, fiindcă pata nu-şi păstrează locul. Se mută de colo-colo. înţelegeţi ce vreau să spun?

da. Cred că da.

nu mă doare, dar îmi dă de gândit. Ori­cum, dumneavoastră nu aveţi cum să mă ajutaţi mai mult decât aţi făcut-o. Nu prea am cui să spun lucrurile acestea, fiindcă m-ar crede nebu­nă. Ar zice: „Săraca judecătoare! S-a scrântit!" Am simţit că sunteţi un interlocutor adecvat şi am îndrăznit să vă fac aceste mărturisiri pe care nu le-aş mai putea face decât în faţa unui preot.

vă mulţumesc pentru încrederea acordată!

eu vă mulţumesc şi vă doresc curaj, ener­gie pentru a înfrunta pe mai departe situaţia!

Am rămas singură atunci şi am gândit intens la asumarea rolurilor. Reveneam la meditaţia mea referitoare la naraţiuni. Se confirma. îmi era, totuşi,

159

destul de neclar. Erau deliberate şi asumate aceste roluri? Sau erau şi ei într-un joc regizat de alţii? Adică Executanta să fi fost manipulată pentru a juca rolul lui Iuda. Nu ştiam. Sau nu ştia nici ea mare lucru şi mă lovea tocmai pentru că era o marionetă? Şi pentru că... încolţise în inima ei invidia. Am dat să iau pixul de pe birou, acolo unde îl lăsase judecătoarea, şi să-l pun în suportul unde erau toate instrumentele de scris. Pe foaia pe care ea o atinsese în joacă liniile formau două cuvinte: EXPERIMENT ZION. M-am frecat la ochi şi am apropiat foaia să văd mai bine. Era cât se poate de real. De ce scrisese asta? Ce însemna EXPERIMENT ZION? Am strâns foaia şi am băgat-o în geantă. La ţanc, pentru că tocmai intra Bufonul. Voise să-mi transmită ceva? Ce o împie­dicase să-mi spună direct?

Aveam să aflu la sfârşitul lui martie 2012, când a venit la următoarea întrevedere. Până atunci, însă, sesizările s-au înmulţit. Eram dis­pusă să lupt. Aşa că am redactat o serie de sesizări, la rândul meu, pe care le-am trimis prin email directoarei Direcţiei de Diagnoză şi Pattern Comportamental. Pe una dintre ele o redactasem aproape scrâşnind din dinţi.

„Stimată Doamnă Director,

Nu vreau să vă răpesc timpul, dar acest punct de vedere eu îl consider corect şi-l voi susţine

160

fără rezerve. Nu cred însă că pentru convingerea mea profesională ar trebui să fiu torturată psihic aşa cum se-ntâmplă de 7-8 luni încoace, să se de­clanşeze scandaluri de proporţii, să se ia măsuri radicale, să mi se facă o evaluare batjocoritoare, să mi se vâneze cu obstinaţie oboseala psihică ca­uzată prin comportamentul ei, având ascenden­tul funcţiei de şef al Departamentului. Lucrurile acestea nu pot rămâne între cele două birouri pe care le deţinem, ele au răzbătut în afară. De ace­ea, toată lumea (personal al instanţelor, colabo­ratori, inclusiv clienţi ai Departamentului) a aflat despre neînţelegerile noastre, despre represaliile la care a recurs şi despre dimensiunile disensi­unilor din acest Departament. Nu e firesc ca un şef de Departament să nu dorească gestionarea unui conflict interior practic lipsit de obiect -, alimentat şi întreţinut prin false probleme şi acu­ze nejustificate, ÎN NUMELE LEGII. Şi asta, cu atât mai mult cu cât susţin că, la rândul meu, lu­crez tot în spiritul şi în litera legii, nu e firesc să fii batjocorit în halul acesta pentru diferenţele de opinie în ceea ce priveşte interpretarea legii. îmi pare rău că ne-am transformat în personaje peni­bile, caragialeşti, că nu se linişteşte, că nu mai are capacitatea să înţeleagă o altă perspectivă.

Cu deosebită consideraţie,

Ecaterina Mateescu"

161

La începutul anului 2012, m-am întâlnit cu un fost coleg de facultate, ajuns avocat. Chiar la intrarea în Palatul Justiţiei. A exclamat: „Ecaterina, cât de mult ai slăbit!" într-adevăr, slăbisem vizibil şi fumam foarte mult. Radu şi mama erau îngrijoraţi în privinţa asta şi veneau pe rând la serviciu ca să-mi aducă la pachet mâncare cal­dă. Mă iubeau şi-şi răpeau din timpul lor pentru mine. Colegul meu era la curent cu toată situaţia conflictuală din cadrul Departamentului de Dia­gnoză şi Pattern Comportamental. A spus: „Toţi avocaţii ţin cu tine." I-am răspuns simplu: „Dar ce e? Un concurs în arenă?" S-a fâstâcit şi a ple­cat salutându-mă scurt.

Poate avea dreptate, dar eram prea sfâşiată ca să mă mai entuziasmez în faţa unor astfel de dovezi de încredere. în Departamentul de Dia­gnoză şi Pattern Comportamental din X domnea frica şi teroarea: toţi aveam familii, unii aveau copii, nimeni nu-şi dorea să intre în malaxorul distructiv de cariere, de vieţi, de familii, de pro­fesii. Cel luat în colimator era izolat de colectiv. Izolarea era fizică, morală, profesională. Nimeni nu avea voie să-i vorbească celui vizat, să-l salu­te, să-l viziteze în birou. Fiecare expert avea câte o sarcină în privinţa celui vizat: unul să-l intimi­deze, altul să-l monitorizeze, altul să-i surprindă cuvinte, gesturi, expresii, care ar putea fi folosite

162

în scopul depersonalizării, altul să-i adreseze cuvinte provocatoare, altul să-i facă şicane, altul să-i întindă capcane profesionale, altul să scrie rapoarte legate de constatările despre cel vizat la sfârşitul fiecărei zile de activitate (fiind doar cinci experţi, evident că unii mai zeloşi, pentru a intra în graţiile stăpânei, acceptau cumul de func­ţii). între timp zelul stăpânei nu contenea: scria dispoziţii care erau lipite pe toţi pereţii. Acelea cuprindeau interdicţii. în faţa uşilor de acces s-au aşezat stavile pentru a nu se mai putea traversa biroul. Izolarea era la rang de cinste. Dispoziţii­le verbale erau lungi şi contradictorii, menite să creeze confuzii imposibil de surmontat, stârnind din partea celui vizat instinctul de apărare prin canalizarea spre comunicarea scrisă, din dorin­ţa şi nevoia de apărare prin „a face dovada". Şedinţele erau dese, consilierii se încolonau cu agendele sub braţ pentru a-şi lua notiţe. Urma să vorbească stăpâna. Oare ce se va întâmpla? Stăpâ­na corecta lucrările în trei culori: roşu, albastru, negru. Simţea o plăcere nebună de a arăta câtă putere are. Uneori mai ciocănea cu pixul fruntea scăldată de broboane de sudoare a expertului şi exclama: „Data viitoare voi avea un pistol, nu un pix!" Iubea extemporalele. într-o perioadă, veri­ficarea cunoştinţelor experţilor devenise normă de lucru. într-o zi a aruncat la gunoi mâncarea

163

unui coleg. Şi nu s-a rezumat la atât, i-a tras şi punga de mâncare în cap... Cine să comenteze când în joc erau chiar pâinea, profesia, viitorul, familia...

Pentru mine era un regim special. Cererea de cercetare disciplinară era argumentată prin zeci şi sute de pagini de rugăminţi, de explicaţii, de argumente, de promisiuni, care mai de care mai încâlcite pentru a nu putea fi înţelese pe de­plin. îmi amintesc clar cuvintele prin care Exe­cutanta implora Direcţia de Diagnoză şi Pattern Comportamental, cerşind represalii la adresa mea. Intrasem în posesia documentului electro­nic al unei scrisori adresate Direcţiei de Diagno­ză şi Pattern Comportamental în care spunea ur­mătoarele: „Nu-mi fac iluzii că veţi lua măsuri radicale împotriva Ecaterinei, dar măcar gândiţi-vă cu cât devotament am slujit eu sistemul. Cum voi conduce eu în continuare acest Departament? Ce autoritate voi putea eu avea pe viitor în faţa experţilor? Gândiţi-vă, pierd un expert, dar aduc mari beneficii sistemului..."

într-o astfel de atmosferă, cu sfâşierea pe care o simţeam în mine însămi, nu aveam niciun motiv să mă mai entuziasmez auzind că toţi avocaţii mă susţin. Ştiam eu ce se întâmplă. Erau doar cuvinte frumoase, menite să mă mângâie în durerea mea. Dar oare poţi mângâia un mort?

164

Nu-şi dădeau seama că începeam să mor puţin câte puţin?

Cam în această stare mă găseam atunci când m-am trezit la X cu şefa Direcţiei de Diagnoză şi Pattern Comportamental de la Bucureşti. Ne-a chemat pe amândouă. Mi-a cerut să prezint scu­ze şi să promit că mă îndrept. A insistat. Aşadar, să-mi exprim regretul şi să mă corectez. Am re­fuzat. A spus: „Atunci îţi meriţi soarta!" Nu mi-a venit să cred. „Dar până acum de ce m-aţi chinu­it dacă nu meritam?" Retoric, evident.

Se întâmpla ceva cu mine. Identificam din ce în Ce mai greu figurile cunoscuţilor şi nu-mi mai găseam cuvintele. Aveam impresia că păşesc pe un teritoriu străin, necunoscut. Undeva la graniţa dintre două lumi. Lumea cunoscută dispărea, iar eu mă cufundam într-un hău nesfârşit. Distanţa de la mine până la ceilalţi era incomen­surabilă. Chemări, gesturi, imagini se succedau pe un ecran îndepărtat imposibil de controlat şi de Urmărit. în lumea în care mă aflam nu se mai găsea nimic din ceea ce cunoscusem ca om. Un pustiu nesfârşit şi vast în care eram izolată total, încercam să mă ciupesc şi să mă trezesc din acest coşmar, însă eram cât se poate de trează şi de ne­putincioasă în a rezista prinsă în bolgiile hăului. Cine mă aruncase în acel lagăr mai înfricoşător

165

decât toate lagărele? Aş fi vrut să chem pe cineva în ajutor, dar nu-mi venea nimic în minte. Niciun nume. Şi apoi începea tortura. Ceva ca un sfredel îmi intra în minte şi mă ardea. Era insuportabil. Niciodată în viaţa mea nu mai simţisem o durere atât de adâncă. Organic nu mă durea nimic, dar urlam de durere şi gemeam. Dar asta nu mai era viaţa mea, ci trecerea mea dincolo de viaţă. Mi se întâmpla frecvent să mă arunc în genunchi şi să strig plângând: „Doamne, închide ochiul aţintit asupra mea care mă arde!" Radu mă privea în­cremenit. Mă lua de umeri şi mă mângâia, iar eu nu ştiam cine îmi dă cu linguriţa mâncare, cine mă duce la baie, cine mă culcă. Mi-era frică de cuvinte. Cuvintele mă speriau îngrozitor.

Apoi totul înceta. Chingile hăului slăbeau şi eu eram aruncată înapoi, în lumea celor vii. îl re­cunoşteam pe Radu. Era soţul meu pe care nu-l mai văzusem de vieţi întregi, atât cât stătusem în acele hăuri nesfârşite. Mă încuraja. îmi reve­neam total. Purtam în mine doar frica de a nu fi iarăşi trimisă în adâncuri atunci când eram la birou. Mama obţinuse pentru mine un concediu medical de câteva zile, altfel ar fi fost suficientă absenţa mea de la serviciu pentru a mi se desface contractul de muncă. Aflasem că, între timp, doi dintre colegii mei muriseră. O grefieră se arun­case în râul duios, iar şoferul instituţiei fusese

166

găsit mort în casă. Nu aş fi vrut să mi se întâmple asta. Nu puteam să cred că viaţa mea se va sfârşi aşa. Refuzam să cred.

încercam să mă autosugestionez. în acest sens căutam în memorie oameni care suferise­ră foarte tare şi care, totuşi, înfruntaseră fără scăderi principiale tăvălugul. Dar memoria mă ajuta foarte puţin. Mi se umbla în cap, în minte, „încă puţin, îmi ziceam, şi nu o să-mi mai amin­tesc nimic." într-un moment de disperare cumplită, m-am pomenit rostind nişte cuvinte pe care nu le cunoşteam absolut deloc: „Doamne, ce sfat îmi dai?" Atunci s-a făcut un pic de lumină şi am văzut ceea ce trebuia să văd neapărat pentru a nu fi pierdută definitiv. Aiud! Asta mi-a venit atunci în minte. Ce se întâmplase la Aiud? Tine­rii aceia erau vinovaţi de ceva? Pentru ce murise­ră? Nu mai ţineam minte. Am fugit în camera-bibliotecă şi am scotocit febril prin rafturi. Trebuia să găsesc un indiciu. Nu se putea să nu găsesc. Erau însă foarte multe cărţi şi mi se părea că nu mai am timp. Pentru mine timpul se epuizase. Cineva îmi număra clipele, iar eu nu găseam.

Atunci a intrat Radu şi s-a uitat la mine cu milă. Am început să plâng. M-am sprijinit de raft cu totul epuizată. „Ce cauţi?" I-am răspuns dintr-o altă lume, iar cuvintele mă îngrozeau, fiindcă nici măcar nu mai erau cuvinte, ci suliţe care îmi

167

împungeau sufletul şi-l torturau. Cu un ţipăt de spaimă m-am prăbuşit în hăurile de umbre ale lagărului în care toată speranţa mi se topea. Aco­lo unde eram eu nu mai era viaţă şi nici speranţă, ci doar o amăgitoare preumblare printre mor ţi.

Apoi am revenit printre oameni. Radu mă veghea. „Ce se întâmplă cu tine, Ecaterina?" „Nu ştiu." „Trebuie să mergem la medic." „Nu e de medic, Răducule. Niciun medic nu poate să înţeleagă unde am fost eu." „Unde ai fost?" „Într-un hău nesfârşit care nu are nimic în comun cu lumea noastră. Acolo am fost dusă şi chinuită." „De cine?" „Nu ştiu." „Poate e doar în închipuirea ta." „Nu. E real. Se pricep foarte bine să tortureze un suflet. Radule, tu nu vezi răni­le mele? Sunt deschise şi mă ard." Radu a oftat. Apoi a luat ceva de pe noptieră şi mi-a dat. “ce-mi dai?" „O carte." „Nu înţeleg." „Ai spus de câteva ori Aiud şi m-am tot frământat de unde... Cred că asta căutai aseară." Am privit cartea şi am început să citesc cu privirea împăienjenită. Radu dispăruse. „Am fost flămând timp de pes­te douăzeci de ani, adesea distrofic din cauza subnutriţiei. Mi-am simţit trupul îngheţat în toţi anii temniţei. Am fost bătut, chinuit şi torturat ani de zile, până la distrugerea rezistenţei fizice şi sufleteşti. Am cunoscut îngrozitoarea experi­enţă a trăirii dincolo de limitele suportabilului.

168

Timp de ani de zile am fost ameninţat cu moar­tea. Necontenit mi s-a cerut sufletul. Ani mulţi, vreo cincisprezece la număr, am fost terorizat să mă reeduc. Am refuzat, temându-mă nu de moarte, ci de prăbuşire. Numai Dumnezeu m-a apărat de cădere, căci nu există om care să rezis­te la toate chinurile."

Da, era cartea de care aveam nevoie. Tre­cuseră şi alţii prin „îngrozitoarea experienţă a trăirii dincolo de limitele suportabilului". Car­tea asta trebuia să mă înveţe să ies la suprafaţă din hăurile în care mă cufundam din ce în ce mai des. în ea apărea des pomenit Dumnezeu. Cine era Dumnezeu? Uneori memoria mă ajuta cât de cât şi atunci mă duceam în camera-bibliotecă şi mă uitam îndelung la un tablou în care Cineva ţinea în mână o bilă verde. Rămâneam aşa mult timp încercând să înţeleg de ce am venit aici, cine este Cel înfăţişat în tablou şi de ce ţine o bilă verde în mână. Lumea cealaltă, hăul se in­sinuaseră în mine, în gândul meu, în ochii mei. Mă obişnuisem oare atât de mult cu prăbuşirea?

Trebuia să-l rog pe Dumnezeul care îl aju­tase pe cel care scrisese cartea să mă ajute şi pe mine să mă eliberez din acea condamnare ne­dreaptă în lagărul care mă îngrozea prin tortu­rile la care eram supusă. încă nu eram pierdută definitiv. Ceva viu mai păstram în mine. I-am zis

169

lui Radu: „în cartea pe care mi-ai dat-o se vor­beşte de Dumnezeu." „Şi nu asta doreai?" „Cred că da." Nu puteam să-i spun mai mult lui Radu. Ceva mă făcea să mă blochez. El aştepta, dar eu nu mai aveam ce să-i spun.

La muncă, unii începuseră să râdă de mine. îmi ziceau în batjocură „Căprioara". Dar nu în faţă. Nu aveam energia necesară pentru a le răs­punde. Eu căutam ceva. Un fir logic pe care să pot construi ceva în peisajul sinistru al prăbuşirii to­tale pe care o simţeam ca fiind iminentă. Teroare şi chin. Eram epuizată. Nimic logic nu era, nimic logic nu puteam găsi. Eram epuizată. Tresăream la orice zgomot. Oamenii din jurul meu erau nişte străini care nu-mi comunicau nimic. Nu puteau să mă ajute. La un moment dat, am avut totuşi sen­zaţia că recunosc un chip. S-a apropiat de mine şi mi-a şoptit: „Ecaterina, ai nevoie de un preot."

Am rămas nelămurită. De ce aveam nevoie de aşa ceva? Nu înţelegeam. Eram la terminarea programului şi o femeie îmi urmărea mişcările. Ce voia? Mi-am strâns repede lucrurile şi am ieşit în fugă. în urma mea se auzeau hohote de râs. „Un preot", îmi repetam. „Eu am nevoie de un preot." începeam să simt iarăşi durerea ace­ea sfredelitoare în suflet. Alergam înnebunită pe stradă. Nu puteam rămâne acolo. Nu ştia nimeni să mă ducă acasă.

DECIMUS

Părintele A.

Auzeam zgomot de paşi care se stingea lângă mine. Sau paşi care plecau spre nicăieri. Mă îndreptam brusc într-acolo. Nu era nimeni. încercam să mă controlez şi să dau o explicaţie logică oricărei situaţii, fiindcă nu voiam ca absurdul să mă cuprindă. Primeam apeluri pe telefonul fix şi nu răspundea nimeni, apoi ime­diat primeam şi pe telefonul mobil. La fel. Nimeni. Nu era posibil să mă sune cineva în lumea în care eram eu, pentru că lumea în care eram eu era foarte, foarte departe şi foarte, foarte necu­noscută oamenilor. Cum poţi vorbi unuia care se află într-un hău nesfârşit şi ameninţător? Unuia care nici măcar nu mai este ca tine. Adică om. Ci condamnat la ceva înfricoşător, pe care nicio ştiinţă nu l-a abordat ca domeniu de studiu. Un condamnat la descompunere sufletească nu mai este om. Sfredelul acţiona cu aceeaşi intensitate monstruoasă pentru a desface în bucăţi lipsite de viaţă sufletul meu.

Radu, stai lângă mine! Mi-e frică!

171

ţi se întâmplă ceva?

n-auzi cum vorbesc?

cine?

caloriferele.

ecaterina, eşti obosită... Ar trebui să dor­mi. Mă duc să pregătesc patul.

Caloriferele îmi dădeau senzaţia că ascult cu o claritate uluitoare tot ce se vorbeşte în cartier. Degeaba îmi astupam urechile. Cuvintele erau intonate la fel de limpede. Mi-era teamă să nu în­nebunesc. înainte de culcare, mă duceam de fie­care dată înaintea tabloului din camera-bibliotecă. Radu nu zicea nimic. Mă linişteam. Probabil nu era nimic anormal să stai în faţa unui tablou ca acela cu cartea în mână. Nu ziceam nimic, nu gândeam nimic. Eram acolo şi asta mă liniştea. Încet-încet, caloriferele îşi încetau sporovăiala şi lumea arăta normal. Ce însemna normal? Eram prea obosită pentru a înţelege. Radu venea şi mă lua cu el. Adormeam.

în ziua aceea, am fost vizitaţi de socri. Au intrat în casă şi i-am văzut clătinând din cap. So­crul meu fiind medic, m-a privit atent şi a încer­cat să poarte un dialog cu mine.

ecaterina, te simţi mai bine?

desigur.

te mai dor urechile?

172

-Da.

îţi recomand... Radule, înainte de culcare, încălzeşti nişte ulei şi-i torni uşor în urechi. Pe rând. Ai înţeles?

Apoi ei au început să vorbească încet şi eu nu am înţeles nimic. Vorbeau despre mine, fiindcă se uitau în direcţia mea de fiecare dată când ajungeau la finalul unei teme. M-am aşezat şi am citit. înainte de a pleca, soacra mea a venit aproape de pat şi m-a întrebat: „Mai ai numă­rul de telefon al părintelui A.? Aş fi vrut să fac o sfeştanie." „Nu ştiu. Adică nu cred." Soacra mea m-a privit neîncrezătoare. Apoi a oftat şi s-a grăbit să-l prindă din urmă pe soţul ei. Radu a închis uşa şi a venit lângă mine. „Ce te-a întrebat mama?" „N-am înţeles prea bine. Despre un nu­măr de telefon..."

La serviciu era aceeaşi tematică zilnic. încer­cam să-mi controlez reacţiile şi devenisem, într-adevăr, tăcută. Colegii bănuiau că acest lucru se datorează renunţării, în timp ce eu eram incapa­bilă să gândesc. Cam acela a fost momentul în care judecătoarea a venit ca să semneze foaia de supraveghere.

nu-mi place cum arătaţi, mi-a zis de la bun început de cum a intrat. Acesta este surme­naj psihic. Eu am trecut prin aşa ceva şi vă pot spune cu siguranţă că acestea sunt simptomele.

173

mă iertaţi! Abia pot să port o discuţie logi­că. Sunt bulversată!

o să vă reveniţi!

nu cred. Ceea ce mi se întâmplă, mă de­păşeşte. Abia dacă pot veni de-acasă la serviciu şi apoi să mă întorc. Mi s-a întâmplat ca soţul să mă caute şi să mă găsească rătăcind pe străzi.

înţeleg.

e greu de înţeles.

Într-adevăr, e greu de înţeles, dar eu înţeleg.

cum puteţi fi atât de sigură?

pentru că am fost acolo.

credeam...

nu sunteţi singura încarcerată în acest lagăr experimental. Au mai fost şi alţii înaintea dumneavoastră. Şi vor mai fi.

e ceea ce mi-aţi...

desigur. Am bănuit că asta vor încerca să facă şi cu tine. Dar este scăpare. Eu eram în pragul sinuciderii şi acum sunt de nerecunoscut. Nu credeam că voi mai fi în stare să vorbesc cu cineva din această lume.

-Atunci a rămas în urma dumneavoastră un...

da, da, da. Vreţi să Ştiţi ce au făcut şi ce se intenţiona cu mine? Hipnoza, telepatia, captaţia, sugestia, inversarea mecanismului de gândire, aşa-numita „citire a gândului" şi supravegherea de tip big-brother. Prin aceste tehnici psihologice

174

m-au scos din schemă. Aşa eram şi eu: năucă, îmi lipseau reacţiile şi gândirea îmi era înceată. La acest stadiu mă aduseseră. La momentul po­trivit puteau chema salvarea cu cămaşa de forţă în dotare. După o internare la psihiatrie, omul rămâne demolat de viu, sub propriile dărâmă­turi. Chiar asta se şi urmăreşte: distrugerea şi decredibilizarea omului.

nu-mi amintesc deloc ceea ce era acolo scris...

aveţi foaia?

cred că da.

păstraţi-o. Cândva o să puteţi să priviţi cu alţi ochi la ea. Acum plec. Să aveţi grijă de dumneavoastră.

cum aţi scăpat de acolo?

din lagăr?

-Da.

nu am scăpat nici acum. Nu sunt sigură. Oricând mă pot arunca în hău. La revedere!

la revedere!

Am condus-o spre ieşire. înainte să ajungem la uşa care se dădea spre treptele din faţă, s-a în­tors spre mine şi mi-a mimat cu buzele un enunţ.

Scurt. M-am înfiorat. Am lăsat-o să coboare şi am intrat în birou. Nu-mi reveneam. Multă vre­me m-am uitat la Geta care era în birou şi nu am fost în stare să schiţez un zâmbet de recunoaş­tere sau un cuvânt oarecare. După vreo oră şi

175

ceva, m-am apropiat de ea şi i-am zis: „Vreau să te întreb ceva." S-a întors spre mine cu o bucurie pe care nu i-am înţeles-o. Probabil că de multă vreme nu mai făcusem un astfel de gest de apro­piere. „Ascultă, nu sunt lămurită. Poate vei râde de mine..." „Ecaterina, eu te iubesc!" „Ascultă, am încercat să găsesc... Uite, eu nu ştiu dacă pre­ot sau părinte e acelaşi lucru..." Nu a râs, nu a zâmbit. A început să plângă şi mi-a spus că preot sau părinte e acelaşi lucru. Am lăsat-o să mă îm­brăţişeze, în timp ce mie îmi zbura mintea în gol.

Aşteptam să ajung acasă pentru a mă li­nişti. Nu aveam niciun curaj să fac o cercetare. Ştiam doar că lămurisem un lucru care putea să se dovedească foarte important. Dar... în minte îmi venea imaginea judecătoarei mimând: „Eşti filată." Oare de când? De când? Când a sosit tim­pul, am plecat împleticindu-mă spre casă. Pen­tru că mă temeam să nu mă împiedic pe scările tramvaiului, am luat-o pe jos. Am mers pe faleză privind tot timpul spre apele tulburi ale râului duios. Când am intersectat strada 1 Decembrie, atenţia mi-a fost atrasă de un detaliu gravat de cineva pe plăcuţa cu numele străzii. Cineva tăia­se 1 Decembrie şi scrisese 11,12,13 aprilie.

Am ajuns acasă gâfâind. Radu era alarmat. „Ce s-a mai întâmplat?" „Nimic." „Nu-i adevă­rat. Spune-mi ce s-a întâmplat!" „Radule, ei ştiu

176

tot." „Care ei?" „Cei care umblă în mintea mea." „Cum adică ştiu tot?" „Ei ştiu când voi fi cer­cetată disciplinar." „Imposibil!" „Radule, cineva a tăiat Decembrie şi a scris 11, 12, 13 aprilie, pe plăcuţa străzii." „Şi ce-i cu asta?" „Pentru mine a fost scris 11,12, 13 aprilie ca eu să înţeleg că sunt sub permanenta lor supraveghere. Azi am aflat că sunt filată. Nu pot să scap!" Radu a tăcut. S-a frământat un timp, apoi a decis să-mi spună la ce se gândise. „Mergem la el." „La cine?" „La doctorul Istrati." „Dar e bolnav. Nu ai zis că a paralizat?" „Ba da. Dar e singurul în măsură să ne spună ceva cât de cât coerent."

în seara aceea, Radu a încălzit ulei şi mi-a turnat în urechi. Simţeam că acolo, în urechea internă, totul era dereglat. Nu mai distingeam direcţia din care venea sunetul, nu-i mai puteam explica provenienţa. Şi nu mai aveam mecanis­me de apărare. Eram bolnavă. Vuietul acela per­manent mă obosea cumplit. îmi zbârnâiau zeci de motoraşe în urechi, ochii mi se împăienjeneau şi păreau acoperiţi de o pânză groasă, cenuşie. Uleiul călduţ m-a mai liniştit. Am adormit.

A doua zi am plecat cu Radu către un car­tier mărginaş al X-ului. Mă uitasem în oglindă înainte de a mă pregăti de drum. Slăbisem mult. Cearcăne negre şi adânci încadrau ochii ce nu mai slujeau decât pentru a transmite comenzi

177

greşite creierului slăbit. Mergeam la un medic, dar ce medic putea să înţeleagă ce mi se întâm­pla fără să mă considere nebună? Radu îl cunoş­tea pe acest medic psihiatru şi, de când aflase că paralizase, îl vizita periodic. Vorbea gângăvit, dar înţelegea foarte bine. I-am povestit totul, i-am descris simptomele. Psihiatrul m-a ascultat atent, apoi s-a retras în sine, întunecat, abătut, preocupat. I-am observat chipul înţepenit într-o poziţie destul de urâtă şi m-am temut că a făcut un şoc. L-am chemat pe Radu. A venit şi soţia lui. Am ieşit cam precipitat din casă. Soţia lui chiar părea că vrea să scape mai repede de noi. şi Radu şi eu eram mai nelămuriţi decât înainte.

Totuşi, trebuia să-i aduc un act folositor pen­tru situaţia lui. Radu îmi povestise, iar eu mi-am dat seama că îl puteam ajuta să obţină un cărucior cu rotile. în două săptămâni am revenit, alături de Radu, şi am observat că toate aparatele electronice din casă erau schimbate. De altfel, mă întâlnisem şi cu soţia lui în oraş. Era foarte supărată că trebu­ise să împrumute bani ca să-şi schimbe aparatura electrocasnică şi televizorul. Un gând sinistru s-a strecurat atunci în sufletul meu. înţelegeam că în opinia lui această schimbare fusese determinată de prezenţa mea. Ar fi putut deveni şi el o ţintă din cauza mea? Nu ştiam să-mi răspund. Atunci am făcut doar o conexiune factuală. De ce mi se defectaseră

178

în ultima perioadă toate aparatele electrocasnice? Nu mai funcţiona nici lampa de pat.

I-am înmânat documentul. L-a luat şi imediat a apăsat pe un alt buton al telecomenzii. S-a auzit un sunet prelung ca de clopoţel. Mi-a fost ruşine să întreb, credeam că mi se pare. Dar, la ieşire, l-am întrebat pe Radu dacă a auzit ceva. „Da, un clopoţel asurzitor... Dar poate era din fundalul filmului." După o vreme, Radu a încer­cat să-l sune. Numărul era nealocat. L-a căutat acasă, dar soţia, ieşită în pragul uşii, i-a spus că nu-l cunoaşte şi să-şi vadă de drum.

Eram aproape cu totul confuză şi continu­am să mă duc la serviciu. într-o zi, un individ m-a luat în braţe pe stradă. M-a surprins atât de mult, încât nu reuşeam să opun nicio rezisten­ţă. M-a strâns cu entuziasm, m-a mai prezen­tat unui grup de prieteni: „Regina! Ea e regina mea!" Acasă i-am povestit lui Radu. El mă ajuta enorm. Mă veghea zi şi noapte. Mi-a spus: „Nu băga în seamă ce vezi pe stradă! Nu te cunoaşte nimeni. Te asigur!" încercam să-l cred, deşi în­crederea mea era o biată amintire.

Se apropia termenul de cercetare disciplina­ră, iar mie mi s-a părut că, în funcţie de ceea ce se va întâmpla atunci, aveam să fiu sau nu con­damnată veşnic în lagărul experimental. Des­coperisem în poşetă o foaie împăturită bine pe

179

care scria EXPERIMENT ZION. Deci aşa se numea. Judecătoarea ştia. Se confruntase şi ea cu hăul acela al morţii şi al durerii fără hotar. O fri­că pe care nu mi-o puteam controla mă stăpânea. Comisia aceea putea să mă condamne şi eu nu mai aveam nicio scăpare. Eram preocupată tot timpul de acest lucru. Stăteam din ce în ce mai mult în faţa tabloului cu cartea în mână şi aştep­tam ceva. Era deja foarte târziu când Radu a ve­nit să mă ia la culcare. „Eşti obosită. Stai de mai bine de o oră în picioare în faţa icoanei." Spusese „icoană". Deci stăteam în faţa unei icoane. Brusc, mi-am amintit de colega mea care mă strânsese în braţe şi-mi spusese ceva. Ce-mi spusese oare? „Ecaterina, eşti obosită." „Mai lasă-mă un pic! Mai lasă-mă, te rog!" Radu s-a uitat neîncreză­tor. Apoi s-a retras. Acum trebuia să mă gândesc bine, fiindcă ea, colega care mă iubea, îmi spuse­se ceva foarte, foarte important. Eu o întrebasem, iar ea îmi răspunsese. Ce anume? Radu a venit după ceva timp şi aproape m-a târât până la pat. Nu mai eram în stare să-mi controlez picioarele, să-mi ţin echilibrul. Am adormit greu, chinuit.

Dimineaţă, am observat că era o zi superbă. Sâmbătă, 31 martie. M-am uitat pe fereastră şi am văzut corcoduşii înfloriţi. Soarele părea că-şi fă­cuse culcuşul chiar pe coroanele înflorite din gră­diniţa pe care o aveam în faţa ferestrei. îmi era

180

atât de dragă lumina aceea, încât am stat minute bune aşa, ca să mă mângâie. Peste două săptă­mâni urmau să fie Paştile. îmi aminteam nostalgic de deniile din Loamneş şi Ocna unde mergeam cu bunica. Apoi, brusc, privirea mi s-a înceţoşat. Soarele căpătase o culoare gălbui-stricat. Am fu­git din faţa ferestrei. în mintea mea nu erau decât trei numere: 11, 12, 13. în aceste zile urma să se hotărască soarta mea pentru totdeauna. Involun­tar, am pus mâna pe cartea de care aproape nici­odată nu mă despărţeam şi am deschis-o: „Eram deci atât de schilod, de slut, de prăpădit încât nici propria mea mamă nu m-a recunoscut. Este ştiut simţul acela ascuns al mamelor de a-şi descoperi copiii, şi dacă el nu s-a trezit în mama, care era o femeie cu mari resurse sufleteşti şi intelectua­le, înseamnă că într-adevăr devenisem alt om. Mama mea nu m-a recunoscut. Aşa eram de des­figurat!" îmi mai trecuse frica. Şi eu devenisem alt om. Sau... Ceea ce cunoscusem eu mă făcuse să fiu din ce în ce mai puţin om. Probabil că, în acele zile, pentru mine avea să se decidă că a fi om nu mai era nevoie să mai fie nici măcar o amintire.

De aceea nu trebuia pierdut timpul, ci să încerc să aflu ce anume... ce anume... să aflu... oare... a afla... afla... fla... Nu înţelegeam unde m-am poticnit şi ce aveam de gând să... Ce însemna fla... fla... Poate zborul unei păsări... poate

181

zbaterea în vânt a unei rufe agăţate pe sârmă... Tremuram. Trebuia să iau ceva pe mine. Dar... Se făcea din ce în ce mai frig... Am vrut să strig pe cineva să... însă deja hăul acela se înfiinţase şi aştepta. înaintea mea erau pustiuri vaste, ge­nuni înfricoşătoare. Trăiam două realităţi în acelaşi timp. Am văzut un bărbat apropiindu-se de mine şi spunându-mi: „Ecaterina, dacă nu te simţi bine..." I-am spus agitată la culme: „Omule, du-mă de-aici de lângă hău. Cât mai repede!" El m-a luat şi m-a dus în pat. Acolo m-a întins. Ape­le eterice ale hăului se strângeau din ce în ce mai mult în jurul patului ameninţând să-l înghită. Clipoceau ca valurile unei mări, dar hăul nu era nici pe departe o mare, ci lagăr în care aveam să mă pierd pentru totdeauna. Nu ştiu cât am stat aşa cu genunchii strânşi în braţe, aşteptând să fiu înghiţită. Mă uitam când şi când la omul care ve­nea lângă pat şi mă mângâia. Cine era el? Şi de ce mai stătea aici cu mine? „Ecaterina, trebuie să bei ceaiul pe care ţi l-am pregătit." „De ce?" „îţi va face bine. O să vezi." „Eu nu ştiu..." Sorbeam din ceai. „Tata mi-a zis că trebuie să mergem la un medic neurolog. Sunt necesare investigaţii." „Tata?" Apoi am sorbit de câteva ori la rând. Omul acela era bucuros. A luat cana şi a dispărut.

După o vreme s-a întors cu un teanc de car­toane cu imagini imprimate pe ele. Fâşii de negură

182

se ridicau din hău şi se încolăceau pe pat Omul acela nu vedea decât cartoanele pe care mi le arăta cu oarecare încântare. „Aici e tata. Nu se pensionase încă." Mă uitam. Parcă îi cunoşteam figura. „Aici suntem noi doi. E fotografia de la nuntă. Tu erai atât de frumoasă, Ecaterina..." Am luat cartonul în mână şi am privit uimită. Doi oameni se ţineau de mâini şi zâmbeau fericiţi.

M-am uitat la omul de lângă mine. Plângea. Am vrut să duc mâna spre el, dar nu am avut cura­jul să fac atâta risipă de energie. Am plescăit din gură. Un gust de cenuşă. „Aici sunt părinţii tăi. Cu rudele de la ţară. Din Loamneş." „De unde?" „Din Loamneş. Iar aici sunt prietenii noştri. Eram plecaţi în concediu în Grecia." Am pus cartonul obosită pe pat. „Aici e mama. Acasă." Am privit cartonul cu interes. Ceva mi se aprin­sese în priviri. Omul de lângă mine a observat. „Ce este, Ecaterina?" „Ea..." „Ce-i cu mama?" „Ea mi-a spus ceva." „Ne iubeşte pe amândoi. Şi tata." „Ea mi-a spus ceva."

Omul de lângă mine mă privea nedumerit. Hăul se înfăşură pe genunchii mei. Muream secundă cu secundă. Dar figura aceea îmi era cu­noscută. Mă întrebase ceva. „M-a întrebat ceva." „Da, ţin minte. Te-a întrebat de un număr de te­lefon. Al cui?" Omul de lângă mine a aşteptat un răspuns, dar eu nu ştiam să răspund. El s-a

183

ridicat, s-a dus într-un colţ al camerei şi a venit cu un telefon. „E telefonul tău." Şi a început să-mi spună rar fiecare nume. La un moment dat l-am oprit. „Mai spune o dată." „Părintele A." „El este." „Parcă îmi amintesc. A venit acasă la mama anul trecut, nu?" „Nu ştiu. Dar el este. Vreau..." „Vrei să-l sunăm? Este destul de târ­ziu, dar dacă vrei..." „Da." Omul de lângă mine a apăsat pe o tastă şi mi-a dat telefonul. „Te las singură un pic." „Bine."

Am lipit telefonul de urechea care îmi vâjâia mai puţin şi am aşteptat. într-o clipită realizasem că preot sau părinte e acelaşi lucru. Aşa îmi spusese colega care mă îmbrăţişase. Iar în telefonul meu era numărul unui părinte A. Cine era? Nu ştiam. Dar aveam să-l întreb un lucru pe care nu aveam cum să întreb pe nimeni altci­neva. „Sunteţi părintele A.?" „Eu sunt. Doamne, ajută!" „Vă sun..." „Vă ascult." „E târziu..." „Nu contează. Eu vă ascult." „Am nevoie de un pre­ot. Aşa mi-a spus colega mea. Dar nu ştiu dacă puteţi să mă scoateţi de acolo..." Am început să plâng. „Doamnă, vă simţiţi bine?" „Nu. Mă simt groaznic. Sunt... Nu cred că puteţi să vă ima­ginaţi, dar eu sunt aproape de a fi înghiţită de hăul acesta adânc care a cuprins totul şi abia vă mai vorbesc. îmi pare rău..." „Cum vă numiţi?" „Ecaterina. Ţin minte numele meu. Am încercat

184

din răsputeri să nu-l uit. Acolo, în adâncul hăului, nu mai este nicio amintire. Iar eu sunt condamnată. Mă puteţi ajuta?" „Vă pot ascul­ta. Spuneţi-mi despre acel..." „Hăul este o lume pe care oamenii nu o cunosc pentru că nu este a oamenilor. Acolo am fost dusă în câteva rânduri fără voia mea. E ca şi cum altcineva contro­lează mintea mea, iar eu trebuie să fiu aruncată în lagărul acelui hău despre care o judecătoare mi-a spus că se numeşte ZION..." „De ce v-aţi oprit?" „Pare o nebunie ceea ce vă spun eu..." „Dumneavoastră ce credeţi?" „Este viaţa mea distrusă." „Aşa cred şi eu." „Sunt juristă. Am absolvit Facultatea de Drept din Cluj-Napoca şi sunt angajată la Departamentul de Diagnoză şi Pattern Comportamental din oraş. Am luptat pentru principii şi pentru valorile pe care mi le-au transmis profesorii mei, dar, din nefericire, este un curent potrivnic acestei gândiri. Nefiind de acord cu condamnările care să umple peni­tenciarele de oameni care au săvârşit infracţiuni mărunte şi care s-ar putea îndrepta, am intrat în conflict cu şeful Departamentului care a declan­şat o campanie furibundă de atacuri împotriva mea: sesizări, audieri, cercetări disciplinare, mo­nitorizări..." „Ce s-a întâmplat?" „Presupun că ştiţi ce înseamnă această convorbire cu mine?" „Nu vă temeţi. Eu sunt monitorizat clipă de clipă

185

de Dumnezeu. Sunt obişnuit." „Am avut cu­rajul şi pregătirea necesare pentru a înfrunta situaţia aceasta, dar ceva s-a întâmplat cu mine..." „Ce vreţi să spuneţi?" „Am simţit că, treptat, memoria mea cedează, mi se toceşte, logica mi se destramă, îmi pierd echilibrul, nu mai reuşesc să pronunţ corect anumite cuvinte. Judecătoarea mi-a scris ceva... Nu ştiu dacă e credibil... Poate nu vi se pare de competenţa dumneavoastră... Dar eu am consultat şi un medic psihiatru şi s-a speriat de ceea ce i-am povestit. A făcut un şoc şi nu mi-a mai deschis uşa. M-am simţit oribil. Am făcut şi alte investigaţii, fiindcă, de anul tre­cut, din octombrie, mi-a apărut pe abdomen o pată care îşi schimbă poziţia. La medicii la care am fost nu am găsit o explicaţie logică a apariţi­ei acestei zone pigmentate." „Presupuneţi că de aici vi se întâmplă să fiţi prinsă în... hăul de care vorbeaţi?" „Aşa cred. Am făcut paşi în contra tăvălugului şi m-a strivit. Sunt telefoane ciuda­te pe care le primesc, întâlnesc personaje stranii, agenţi provocatori. Aud paşi care se sting în apropierea mea. Caloriferele vorbesc. E o lume paralelă pe care o generează hăul acela unde am fost aruncată cu brutalitate şi unde efectiv am fost torturată. O durere insuportabilă. Nu organică, ci lăuntrică." „De când a început totul?" „De la începutul lui 2011. Dar atacul a fost gradual

186

şi bine dozat. Multă vreme nu am înţeles. îmi apăreau ca simple coincidenţe." „Iar şeful Depar­tamentului este un om..." „Este o femeie care încearcă să mă dea afară cu orice preţ. Nu ştiu cum să o prezint. Pot părea părtinitoare. O fe­meie care conduce abuziv şi care a transformat Departamentul de Diagnoză şi Pattern Compor­tamental într-o instituţie represivă." „Aţi putea încerca s-o iertaţi?" „Nu pot." „Păi de-aici, din acest punct plecăm pentru salvarea din acel... hău." Am oftat. „Uitaţi, a continuat el, începem cu un exerciţiu mai simplu. Măcar străduiţi-vă să n-o urâţi. Poate e doar un instrument. Ce părere aveţi?" „O să încerc... Trebuie să încerc." „Aşa e. Şi mai trebuie un lucru. Aveţi duhovnic?" „?" „Adică un preot la care să mergeţi periodic să vă spovediţi şi să primiţi sfat?" „Nu. Ocazional am fost la unul sau la altul, dar a trecut aproape un an de când..." „înţeleg. Vreţi să veniţi la spove­danie la biserica unde slujesc eu?" „Da." „Bine. Nu vă spun acum unde să veniţi. Nu e momen­tul. Atunci când vă hotărâţi, mă sunaţi. Sunteţi de acord?" „Da." „Şi ar mai fi ceva. Probabil că lucrurile nu se vor aranja brusc... Nu ştiu dacă mă înţelegeţi... Este o situaţie complicată. Eu îl rog pe Dumnezeu s-o lămurească. Trebuie să avem răbdare şi să aşteptăm să vedem care este voia Lui." „Dumnezeu este..." „Tămăduitorul."

187

„Sunt bolnavă..." „Spovedania este un medica­ment puternic. Apoi Sfânta împărtăşanie. Biseri­ca este un refugiu pentru toţi bolnavii." „Deci şi pentru mine..." „Bineînţeles." „Nu ştiu cum am putut vorbi cu dumneavoastră... Aveam mintea atât de încâlcită. Nu-mi aminteam de nimic. So­ţul meu m-a ajutat mult." „Aveţi nevoie de aju­tor încă. Dacă vi se pare că e potrivit să-mi scrieţi un mesaj atunci când simţiţi nevoia, vă rog să o faceţi cu toată încrederea. Datoria mea este să fiu alături de dumneavoastră." „Credeţi că eu mai pot fi om?" „Aşa cred. Şi nu pot să mă înşel. Şi ştiţi de ce nu pot să mă înşel? Pentru că sunteţi om." „Vă mulţumesc! Nu mai reuşeam să găsesc argumente pentru a crede aşa ceva."

Am închis telefonul. Apoi am privit în jur. Hăul dispăruse. M-am dat jos din pat şi m-am dus în living. Radu adormise la televizor. Am stins televizorul şi l-am luat uşurel de obraji. „Ra­dule! Răducule! Te iubesc!" El s-a uitat la mine somnoros şi nedumerit. „Trebuie să mergi la culcare, puiule. Eşti obosit." L-am învelit. Era... M-am uitat la ceas. Era aproape ora unu noaptea. Am luat cartea şi m-am dus în camera-bibliotecă unde am privit icoana. Acolo era Dumnezeu. Tămăduitorul. De la El avea să vină viaţa mea.

Priveam în ochii Lui şi eram fericită. aşa cum de mult nu mai fusesem. Sau poate că niciodată.

UNDECIMUS

Cercetarea disciplinară din 11, 12, 13 aprilie

Biserica nu era chiar departe de casa mea, însă până am ajuns a trecut foarte mult. Părea că trebuie să străbat lumea întreagă ca să ajung acolo şi, într-adevăr, am străbătut-o. Se săvârşise slujba de seară. La lumina candelelor, Părintele mă aştepta. Era un preot tânăr. Mă pri­vea cu ochii lui blânzi şi limpezi. Am îngenun­cheat, iar el mi-a pus patrafirul pe cap. A spus câteva rugăciuni, apoi a tăcut. M-am ghemuit strâns lipită de el. Nu s-a retras.

cum să încep? l-am întrebat eu nedumerită.

după cum simţiţi, a răspuns el blajin.

simt că ar trebui să vă spun tot, începând din copilăria mea.

e foarte bine aşa. Să începem.

Am făcut o spovedanie generală, amănunţi­tă. Am cercetat fiecare ungher al sufletului meu şi am lăsat viaţa mea în mâna duhovnicului. Ve­deam totul cu claritate. Mi se dezvăluia acum un adevăr. Nicio luptă nu se poate duce de unul singur într-o lume plină de atâtea curse vătămătoare

189

de suflet. Eram plină de patimi nevindeca­te, iar aici era necesar un tratament particular. Eu, prin formalismul meu, mă aflam departe de a identifica unele fapte după natura lor, fapte care îmbolnăveau, aşa cum spunea părintele A., omul lăuntric. Hristos învinsese moartea şi iadul, iar eu, primindu-L ca Trup şi Sânge din potirul Sfintei Liturghii, aveam să dobândesc sănătatea duhovnicească atât de importantă în împotrivirea faţă de toată acea dezlănţuire a ZION-ului care îmi strivise libertatea, credinţa, demnitatea, bu­curia, viaţa.

Stătusem cinci ore. în întunericul deplin doar o căndeluţă mai pâlpâia. O fată aştepta să încuie biserica. Se făcuse aproape 11 noaptea. Radu mă aştepta şi am plecat mulţumind părintelui A. că avusese atâta răbdare şi delicateţe cu un suflet atât de bolnav ca al meu. îmi dăduse şi o cărticică pe care o ţineam strâns. Duminica următoare, de Florii, urma să mă împărtăşesc. Eram atât de fericită, încât l-am îmbrăţişat pe Radu cu o energie care l-a făcut să mă privească uimit.

parcă arăţi altfel...

sunt altfel. Cât de mult mi-a lipsit spove­dania asta!

A doua zi am plecat spre birou. Fusesem avertizată de părintele A. că este posibil să mi se

190

mai întâmple lucruri ciudate. încă aveam o vâjâială în urechi, dar foarte slabă. Geta a venit ime­diat la mine şi mi-a zis că sunt atât de luminoa­să cum nu m-a mai văzut de mult. Cred că avea dreptate. Mă simţeam întremată cât de cât. Tre­buia să-mi constitui un mod de apărare destul de pertinent faţă de toate atacurile mârşave care urmau să se petreacă. Aşa că, în acea zi, am fost şi am vorbit cu avocata care, de-acum înainte, urma să mă susţină. îi comunicasem despre ce era vorba. Acuzaţia era că am influenţat judecă­torul să dea soluţie favorabilă, deşi eu nu inten­ţionasem asta. Judecătorul nu recunoştea nimic. Grefiera nu recunoştea nimic. Jandarmul fusese mutat disciplinar. Nu aveam niciun martor.

Trecând pe lângă biroul ei într-una dintre zi­lele acelei săptămâni, am auzit, din întâmplare,

o discuţie între Executantă şi cineva de la Bucureşti. Era întrebată de ce a semnalat ca neregulă acea hotărâre judecătorească. Iar ea a răspuns: „Cineva a scris cu creionul, într-un colţ, FOAR­TE GRAV. Nu ştiu exact cine."

Găseam timp, între atâtea lucruri pe care le făceam, să-i trimit câte un mesaj părintelui A. Când eşti un şobolan cu mintea beată, ce dai cu capul de zăbrelele cuştii în care eşti observat, rugăciunea ta către Dumnezeu se transformă în urlet de fiară. Luasem hotărârea, împreună

191

cu duhovnicul meu, să mă duc de Florii la mă­năstirea X şi să mă împărtăşesc acolo. Am luat-o pe mama şi am urcat în tramvai. Ne-am aşezat. Foarte puţini călători. După câteva staţii, vatma­nul a început să strige din senin, pe un ton acu­zator, cuvinte care mă tulburau: „Mama voastră de nemernici! Gaşcă de bandiţi care în loc să împărţiţi dreptatea, ne umiliţi şi ne aruncaţi în în­chisori. O să vă împuşc într-o zi pe toţi!" Aveam sentimentul că mi se adresează chiar mie. „Bestii umane! Voi sunteţi mai răi decât satana. Chiar şi satana crede şi se cutremură. Voi nu vă cutre­muraţi!" Mi-am amintit de cuvântul părintelui A. când întrebasem cum trebuie să reacţionez în astfel de momente. „Nu luaţi în seamă ceea ce vedeţi sau auziţi. Păstraţi-vă echilibrul şi încercaţi să daţi o explicaţie logică. Sigur există una!" M-am gândit imediat că omul era supărat, atât de supărat, încât simţea nevoia să fie auzit de ci­neva. îşi împărţea povara gândului.

M-am împărtăşit şi s-a întâmplat ceva. Am simţit că pot să mă rog. Eu care nu mă rugasem de luni de zile, fiindcă nu reuşeam să mă mai rog. Nu mai ştiam şi nu mai puteam. Pen­tru mine a mă ruga fusese imposibil. Iar acum: „Doamne, nu mai vreau în iadul ZION-ului! Salvează-mă! Trage-mă Tu la viaţă!" Simţământul meu se baza pe o putere care nu era a mea, pe

192

care nu o ştiusem niciodată ca fiind a mea, dar pe care, acum, o adăposteam în inimă şi ea se în­mulţea neîncetat. Şi mulţumeam. Aveam nevoie să mulţumesc Domnului.

La final, preotul de acolo a vorbit. Avea o voce puternică, tunătoare. „În această săptămână ce vine, noi vom juca nişte roluri. Unii vor fi copiii ce L-au aşteptat pe Mântuitor, alţii vor fi cărturarii şi fariseii, alţii vor fi judecătorii, al­ţii vor fi Iuda. Să avem grijă ce rol vom juca în această săptămână..." M-am uitat la mama mea care era lângă mine. Plângea. Şi eu înţelegeam perfect această distribuţie a rolurilor. Cumva di­ferit. Era o asumare. Ceva fiinţial, ceva care mă presupunea la modul personal.

întâmpinam săptămâna aceea cu oarecare teamă şi prudenţă. I-am scris părintelui A. Pe măsură ce se apropie ziua de miercuri, mi se face frică. Şi abia reuşesc să mă rog. Mi-a răspuns: Eu mă rog pentru dumneavoastră, iar duhovnicul meu se roagă pentru mine. Mă echilibram şi pri­veam cu interes situaţia. Propria mea situaţie. Deci nu se poate de unul singur... A mai durat ceva până mi-a răspuns. După cum v-am spus. Am apelat la duhovnicul meu. Şi aşa ne ducem unii altora poverile. Avea dreptate. Părinte, cre­deţi ceea ce v-am spus? Răspunsul nu a întâr­ziat. Cred totul până la ultimul cuvânt. Deja

193

zâmbeam. Ieri m-am împărtăşit. A fost minu­nat. El a scris: Slavă Ţie, Doamne! Apoi pauză de un minut şi iar: Când puteţi, citiţi Acatistul de mulţumire lui Dumnezeu pentru toate. Mi-am amintit de cărticica dăruită de părintele A. Am luat-o şi, ducându-mă în camera-bibliotecă, am îngenuncheat înaintea icoanei şi am început să citesc. Venit-am pe lume prunc slab şi neajutorat, dar îngerul păzitor a întins aripi luminoase, ocrotind leagănul copilăriei mele. Dragostea Ta străluceşte de atunci peste toate cărările mele, în chip minunat călăuzindu-mă către lumina veşniciei... Slavă Ţie, pen­tru milele Tale cele arătate şi cele ascunse, Slavă Ţie, pentru fiecare suspinare a încercărilor mele, Slavă Ţie pentru fiecare pas al vieţii, pentru fiecare clipă de bu­curie, Slavă Ţie, Dumnezeule, în veci!...

Pe data de 11 aprilie, miercuri, au venit. Co­legii mei au plecat toţi. Am fost trimisă la comisia de liberări condiţionate în penitenciar. M-am oprit în prag. Membrii comisiei vorbeau despre Lucreţia Borgia. Pe urmă au râs toţi. Eu eram ne­dumerită şi un pic agitată. Directorul penitenci­arului s-a apropiat de mine, mi-a pus mâna pe umăr şi a strigat:

nu râdeţi că nu-i nimic de râs!

vă deranjează dacă rămâneţi în picioare? a întrebat unul dintre membrii comisiei.

194

nu, am răspuns.

putem începe atunci.

sunt câteva învinuiri care vi se aduc. Pro­babil ştiţi despre ce este vorba. Unele fapte sunt de acum un an, altele sunt mai recente. Vom în­cepe în ordine cronologică. Este adevărat că aţi vizitat un deţinut în penitenciar?

-Da.

cunoaşteţi şi faptul că implicarea la mo­dul personal a expertului în Diagnoză şi Pattern Comportamental în relaţia cu persoana suprave­gheată deformează percepţia persoanei în cauză asupra activităţii de supraveghere?

nu am considerat că se întâmplă aşa.

dar cum aţi considerat? întrebă un alt membru al comisiei.

am considerat că trebuie să fim oameni şi să ne comportăm în consecinţă. Expertul în Diagnoză şi Pattern Comportamental nu este un robot, ci un om care are şi el inimă.

sunteţi un pic confuză?

nu. Cred că vorbesc destul de logic. Nu înţelegeţi ceea ce exprim?

înţelegem, dar noi vorbim aici de aplicarea unui regulament pe care un expert în Diagnoză şi Pattern Comportamental trebuie să-l respec­te. Faceţi parte dintr-un Departament care îşi datorează funcţionarea acestui regulament. Nu

195

credeţi că este necesară o atitudine profesiona­lă, echidistantă, nealterată de legături de ordin personal?

bun. Dacă aveţi un pic de răbdare, vă explic.

dumneavoastră aveţi explicaţii pentru toate. încetaţi cu vorbăria asta fără rost!

dar am fost întrebată ceva şi trebuie să răs­pund. Pentru ce am fost chemată aici?

ştiţi foarte bine pentru ce aţi fost chemată. Potoliţi-vă!

cred că sunt destul de liniştită. Trebuie să mă ascultaţi. Doar pentru asta aţi venit. Sau este de ajuns o sesizare pentru a fi considerată vino­vată? Nu trebuie să cercetaţi?

bateţi câmpii, doamnă Mateescu. Faptele dumneavoastră sunt prea grave ca să avem du­bii în privinţa... Dar vă ascultăm. Povestiţi-ne cum ştiţi dumneavoastră să povestiţi.

nu e o poveste a mea, ci un adevăr.

ce este adevărul, doamnă Mateescu? în­trebă un membru al comisiei care stătuse până atunci rezervat.

este...

ce aţi aflat?

poftim? Nu înţeleg. Chiar nu înţeleg unde vreţi să ajungeţi.

zilele acestea unele lucruri s-au schimbat pentru dumneavoastră.

196

despre ce vorbiţi? am întrebat de-a drep­tul uluită.

noi ştim foarte bine... De asta suntem aici. Şi dumneavoastră ştiţi. Dar poate nu e momentul să continuăm. Explicaţi atitudinea dumnea­voastră în cazul Negru Aurelian.

eu vă pot spune..., am început eu ezitând vizibil din cauza gândului disperat de a înţelege de unde le venea siguranţa aceea cu care îmi vor­beau despre..., că Negru Aurelian nu mai este de multă vreme în evidenţa mea. Atunci, din câte mi-aduc aminte, m-a sunat mama lui plângând şi m-a rugat să-l vizitez. Fiul ei făcuse un şoc şi in­tenţiona să se sinucidă. El avea o încredere imen­să în mine. îl mai salvasem o dată de la suicid. Puteam să nu merg?

iarăşi nu vă aşezaţi pe raţionamentul spe­cific profesiei dumneavoastră.

în ce sens?

nu este singurul caz în care dumneavoas­tră procedaţi astfel.

da. Este adevărat. Mi se pare că un expert în Diagnoză şi Pattern Comportamental nu trebuie să uite că este om. Din cercetările pe care le-am făcut, am înţeles că experienţa închisorii este traumatică şi pot apărea cu o frecvenţă foar­te ridicată astfel de cazuri de suicid. Am încercat să-i ajut pe aceşti oameni.

197

negru Aurelian făcea parte din gestiunea şefului Departamentului. Cred că ştiţi acest lucru.

nu mai era atunci nici măcar în gestiunea şefului Departamentului de vreme ce ajunsese în penitenciar. Era în custodia penitenciarului. Dar şeful Departamentului a făcut această sesizare pentru că mă opuneam arestării lui. De altmin­teri, ea l-a băgat la puşcărie. Fără intervenţia ei, el nu ar fi ajuns după gratii.

întotdeauna aveţi tendinţa aceasta de a vă justifica gravitatea unei fapte ca şi când aceasta nici nu ar exista?

nu fac decât să mă apăr de o învinuire ne­dreaptă.

vă consideraţi nevinovată?

nevinovată şi nedreptăţită.

dar cum este relaţia dumneavoastră cu pe­nalii din puşcărie? veni o altă întrebare. Nu mă refer aici numai la comportamentul dumnea­voastră faţă de Negru Aurelian.

între mine şi condamnaţi este o relaţie din care nu lipseşte mila, compasiunea, speranţa sentimente omeneşti, dar care contează enorm pentru a sprijini o persoană aflată într-un moment delicat al vieţii sale.

încercaţi să duceţi discuţia într-o zonă mâloasă.

198

Nu aş avea de ce s-o fac. E aşa de greu de înţeles?

dumneavoastră ne cercetaţi disciplinar pe noi?

nu. A fost doar mirarea mea firească, căci presupun că noi, oamenii, împărtăşim aceleaşi sentimente.

e vorba de infractori, doamnă Mateescu. Sau nu înţelegeţi?

ba da. Dar sunt şi ei oameni.

şeful Departamentului aprobă atitudinea aceasta a dumneavoastră? Nu v-a consiliat în acest sens?

şeful Departamentului nu va putea nicio­dată înţelege relaţia dintre mine şi condamnaţi. Cu atât mai puţin s-o construiască.

aşadar asta este poziţia dumneavoastră finală? Că nu aţi încălcat nicio normă în cazul Negru Aurelian?

nu am încălcat nicio normă. Nu e vorba numai de cazul Negru Aurelian, ci de întreaga mea activitate în calitate de expert în Diagnoză şi Pattern Comportamental. Şi...

ce vreţi să spuneţi?

Şi chiar dacă aş fi încălcat vreo normă, să presupunem prin absurd, ce valoare are norma în raport cu viaţa unui om? Norma este o convenţie socială. Atât. viaţa omului e dincolo de retorică.

199

pledaţi cu siguranţă în favoarea nevinovă­ţiei dumneavoastră.

vă asigur că eu n-am încălcat niciodată legi şi regulamente. Dacă aş fi făcut-o, n-ar fi fost nevoie să fiu chinuită de un an şi ceva, n-ar fi fost nevoie să veniţi dumneavoastră să mă cercetaţi disciplinar tocmai acum când mai sunt câteva zile până la înviere.

nu fiţi chiar aşa convinsă că n-aţi făcut niciun pas greşit. Noi suntem aici pentru a tranşa această chestiune şi a vă clarifica punctele în care dumneavoastră nu aţi urmat întocmai prevede­rilor legale stipulate în legi şi regulamente spe­cifice.

să înţeleg că s-a încheiat pentru astăzi?

da. Este destul de târziu. Vom continua mâine. Sper că sunteţi de acord...

da. Bună seara!

Se făcuse târziu. Apele râului duios sclipeau în lumina razelor lunii. Era călduţ. Radu mă aş­tepta şi am mers pe jos, pe faleză, până acasă. Aveam câteva nedumeriri. De ce erau atât de în­verşunaţi? Li se trasaseră sarcini precise? Con­siderau de la sine că au de-a face cu un element periculos şi din cauza asta replicau de fiecare dată tăios? Ce voise să spună acel bărbat tăcut atunci când intervenise pentru prima şi ultima oară afirmând că ştia de schimbările din viaţa

200

mea? Şi de ce erau programate aceste şedinţe de cercetare disciplinară atât de târziu?

A doua zi, cercetarea disciplinară a conti­nuat în aceeaşi manieră, cu menţiunea că acelaşi bărbat tăcut a proiectat, la un moment dat, un cadru foarte ciudat. Eram deja obosită din seara precedentă şi vâjâitul îmi revenise în urechi mai tare. Cu limpezime îmi venea în minte un scurt pasaj din Acatist pe care îl citisem de mai multe ori aşa cum vrea cineva să întreprindă mai multe călătorii în acelaşi loc. Locul mă atrăgea. Nu sunt cumplite viforele vieţii pentru acela în al cărui suflet străluceşte făclia focului Tău. împrejur vreme rea şi întuneric, groază şi urlet de vijelie; iar în sufletul lui e pace şi lumină: acolo e Hristos! Şi inima cântă. Astfel am intrat în biroul în care se hotărâse să se efectu­eze cercetarea disciplinară. Membrii comisiei mă priveau suspicios. Doar unul dintre ei nici nu a ridicat privirea înspre mine. Trebuia să-mi asum tot ceea ce am făcut şi tot ceea ce simt, fiindcă rea­lizasem că se ştie absolut orice despre mine.

doamnă Mateescu, astăzi vom discuta despre cazul Ariona şi cazul Bontiş. Sper că sun­teţi de acord.

nu am nicio raţiune pentru care să nu ac­cept dialogul pe această temă.

mai întâi cazul Ariona. Este un caz de su­praveghere care se afla la momentul respectiv, în

201

2011, în gestiunea unui alt expert în Diagnoză şi Pattern Comportamental. Dumneavoastră ştiaţi, cu siguranţă, că persoana supravegheată are un deficit intelectual şi un grad ridicat de influenţabilitate.

nu mi se pare lucrul cel mai important din acest caz.

nu cred că sunteţi în măsură să apreciaţi corect importanţa unor aspecte din acest dosar. Noi suntem aici pentru aşa ceva, iar dumnea­voastră răspundeţi atunci când vă solicităm părerea cu privire la un aspect sau altul.

bine. Ştiam că este o fată care rămăsese însărcinată. Avea un uşor retard provenit mai de­grabă dintr-o carenţă educaţională gravă. Asta am observat în decursul celor două întrevederi pe care le-am avut cu ea.

după ce a plecat de la întrevederea cu ex­pertul în Diagnoză şi Pattern Comportamental, aţi „pândit-o" şi aţi contactat-o telefonic pentru a o determina să nu facă un avort. Negaţi?

nu. Expertul în Diagnoză şi Pattern Com­portamental, care avea în gestiune cazul, recomandase avortul. O făcuse explicit şi autoritar. Altfel, nu m-aş fi amestecat.

şi nu v-aţi gândit că există un motiv pen­tru care face această recomandare, în cazul în care ceea ce susţineţi este adevărat?

202

eu am gândit în felul următor. Şi schizo­frenică să fi fost, nu era nimeni în măsură să decidă dacă acel copil pe care ea îl avea în burtă are voie să se nască sau nu.

se pare că e vorba de două încălcări grave ale normelor Diagnozei şi Pattern-ului Compor­tamental: imixtiunea în activitatea unui alt coleg şi abordarea neprofesionistă a unei persoane aflate în evidenţa Departamentului de Diagnoză şi Pattern Comportamental, cu implicarea direc­tă în viaţa personală a acesteia.

nu regret că am făcut asta. Era datoria mea să intervin. Nu există o înţelegere dihotomică a persoanei, în sensul că un expert în Diagnoză şi Pattern Comportamental este în acelaşi timp şi om. Poate că asta nu este prevăzut în normele disciplinei. Nu pot aplica nişte norme într-un mod mecanic, ci pentru un om, din partea altuia care este om. Sau este diferit?

v-am mai recomandat o dată că nu vă aflaţi într-o situaţie în care să adresaţi întrebări, ci într-una în care trebuie să răspundeţi la întrebările pe care vi le adresăm.

bine.

nu este singurul caz în care v-aţi impli­cat la modul personal. Sunt sesizări cu privire la faptul că sunt şi alţi deţinuţi care au primit vizita dumneavoastră. Care este scopul?

203

de a apăra interesele legitime şi legale ale condamnaţilor. Nu e normal? Oare ce vremuri trăim?

dumneavoastră judecaţi lucrurile în virtu­tea unei logici inversate. în principal, scopul activităţii unui expert în Diagnoză şi Pattern Com­portamental este acela de a contribui la creşte­rea gradului de siguranţă publică. Aceasta este şi garanţia în baza căreia un judecător menţine un infractor în libertate. Abia după aceea punem preocuparea pentru „binele" infractorului, şi nu ca scop în sine, ci ca modalitate de a-l reintegra social, garantând încă o dată siguranţa comu­nităţii. Categoriile acestea, principal-secundar, sunt rău interpretate de dumneavoastră.

cazurile puse pe ordinea de zi nu relevă acest fapt. Am aplicat corect principiile Diagnozei. Am fost de fiecare dată atentă să nu încalc vreo normă. Deci nu se pune problema legitimită­ţii decât în raport cu această cercetare disciplinară comandată abuziv de şeful Departamentului.

doamnă Mateescu, noi nu am venit aici ca să vă torturăm pe dumneavoastră, ci să aflăm nişte răspunsuri la lucruri neclare.

iar eu vă spun ceea ce se întâmplă aici ca să cunoaşteţi adevărul.

ce este adevărul? interveni bărbatul care tăcuse până atunci, acelaşi din seara precedentă.

204

Eu v-am spus tot. Şi am spus răspicat. Nu ascund nimic.

aceasta este şi dorinţa noastră: să nu ascundeţi nimic. Spuneţi tot ce ştiţi. Dar este şi un aspect pe care trebuie să-l luaţi în calcul.

care?

dacă nu aţi fi făcut ceva grav, nu aţi fi fost în situaţia aceasta.

Mi se pare că nu e vorba de un argument aici, ci de un sofism. Un om poate ajunge într-o situaţie dificilă chiar şi atunci când nu a făcut ceva grav. Este cazul lui Socrate acuzat pe ne­drept de atenieni şi condamnat la moarte. Este şi cazul lui Hristos, adus înaintea lui Pilat de către farisei şi condamnat pe nedrept, deşi vorbise în auzul tuturor, neascunzând nimic.

observ că găsiţi oarecare similitudini cu situaţia dumneavoastră.

nedreptatea este aceeaşi în fiecare situa­ţie, iar săvârşirea ei umple închisorile. împotri­va nedreptăţii am încercat eu să lupt, dar, după cum vedeţi, a venit o replică puternică din par­tea unui sistem puternic, învechit în rele. Nu este normal ca dumneavoastră să-l slujiţi.

dar iată câte se spun împotriva dumnea­voastră. Nu răspundeţi nimic?

am spus deja, am răspuns eu vădit tulbu­rată de ecoul straniu al acelei întrebări.

205

referitor la cazul Bontiş, este util să vă adu­cem la cunoştinţă faptul că judecătorul responsa­bil de soluţionarea solicitării de revocare a sus­pendării executării pedepsei sub supraveghere a persoanei în culpă, a fost audiat şi din declaraţiile lui reiese că dumneavoastră aţi intervenit în faţa instanţei de judecată, decredibilizând instituţia Diagnozei care şi-a construit identitatea tocmai pe efortul consistent de a concretiza acest parteneriat cu instanţa de judecată. Ce aveţi de spus?

judecătorul ştia că eu nu am formulat nicio cerere, ci doar am expus o situaţie. Grefiera şi jandarmul ştiau şi ei că eu am sosit într-un mo­ment procesual în care nu mai era posibilă formularea unei cereri. în cazul Bontiş, judecătorul nu mai putea modifica soluţia din minută. Dacă a făcut-o, intră în responsabilitatea lui. Dar ca să iasă „basma curată", el a motivat astfel. A spus...

la obiect, vă rog!

desigur. A spus că...

vă daţi seama că dumneavoastră pledaţi acum ca acuzator al judecătorului ce a dat sentinţa în cazul Bontiş?

de ce audierea lui ar fi pertinentă, iar argu­mentele mele nici măcar nu pot fi lăsate să aibă continuitate. încercaţi de fiecare dată să mă întrerupeţi. Aceasta face parte tot din procedura de cercetare disciplinară?

206

Descoperiţi în fiecare moment un nou mod de a vă eschiva unei cercetări care vizează grave­le dumneavoastră abateri disciplinare. în cazul audierii martorilor nu am găsit nicio fisură. Este clar că cineva minte. Doar nu vreţi să insinuaţi că judecătorul a făcut un fals...

şi despre asta e vorba. A spus că eu am fost prezentă acolo.

şi nu aţi fost?

ba da. Dar nu în acel timp când era posibi­lă adresarea solicitării. Eu am sosit după aceea. Pe când judecătorul, pentru a-şi argumenta fal­sul, susţine că eu am fost prezentă de la început.

avem înregistrarea.

curios. Ar trebui să o aud şi eu. Solicit acest drept.

vă vom pune la dispoziţie înregistrarea. O trimitem într-un fişier ataşat pe e-mail.

bine.

mâine vor fi prezenţi la cercetarea disci­plinară cei doi martori care aduc probe evidente împotriva dumneavoastră în acest dosar. Cred că veţi fi capabilă să răspundeţi.

desigur. Sper că sunteţi dispus să răspun­deţi şi de ce Doru Astafei, care era unul dintre martori, a fost mutat disciplinar imediat după „întâmplare"...

ce vreţi să spuneţi? Cine e Doru Astafei?

207

este jandarmul care ştie în ce moment am sosit eu în sala de judecată şi care, de asemenea, a asistat la discuţia mea cu judecătorul.

doamnă Mateescu, noi nu ştim nimic des­pre un astfel de martor. Noi vorbim despre persoane abilitate care pot reprezenta calitatea de martori. Un judecător şi o grefieră nu sunt suficienţi martori?

niciunul nu este de partea mea. Nu vor să recunoască un viciu de procedură, un fals grosolan. Şi atunci totul pică în spatele meu. îmi dau seama perfect că acel martor incomod a fost îndepărtat tocmai pentru ca această acuzare să meargă ceas.

insinuaţi un scenariu?

Nu este clar?

nu este deloc clar. Ce înţelegeţi dumnea­voastră prin scenariu?

înţeleg un plan perfid de a face să sufere un om nevinovat. Dar l-am citit pe Platon şi cred că e mai uşor să suferi nedreptatea decât să o Să­vârşeşti.

Aici nu încape atâta filozofie cât cunoaşteţi dumneavoastră. Este vorba de legi şi de respec­tarea lor. Admiteţi acest punct de vedere?

câtă vreme cel care interpretează legea nu este părtinitor. Aşa că nu mai rămâne decât un lucru de spus...

208

ce anume?

după părerea dumneavoastră, este legitim ceea ce faceţi?

puneţi la îndoială autoritatea acestei comisii?

evident. Atât timp cât ea se exercită con­trolat, emanată dintr-un discurs manipulator. Deşi nu sunt vinovată cu nimic, insistaţi pe vina mea, pe „gravele mele abateri disciplinare", pe cazuri pe care vi le-am explicat suficient de clar şi care intră în categoria abuzului de autoritate. Dacă a aresta pentru ca raportul către UE să fie ok este o normă, ei bine eu m-am opus acestei norme.

e suficient pentru în seara asta.

Am ieşit clătinându-mă. Unde voiau să ajun­gă? După cercetarea din seara aceea, înţelegeam din ce în ce mai bine că încercau să sugereze că am coalizat cu penalii din puşcărie. Devenisem periculoasă. Puteam să-mi creez un grup orga­nizat. Cât de departe se ajungea? Nu ştiam. Pu­team fi acuzată de... orice. şi ciudăţenia întrebărilor acelui tip care repetase aceeaşi întrebare din seara precedentă: „Ce este adevărul?"... Bă­nuiam o legătură între întrebările acelea, dar nu o puteam identifica. Am mers pe jos până acasă. Cercetarea se încheiase la nouă seara. Am sosit acasă ameţită, clătinându-mă. Radu mă aştepta în faţa porţii. A văzut ce echilibru precar aveam

209

şi m-a susţinut. „Ce s-a întâmplat?" „Vor să mă condamne oricum." „Nu vor putea." „Sunt atât de siguri. Aproape că-mi râdeau în faţă." „Dar le-ai expus şi tu situaţia. Nu înţeleg?" „Par că au venit cu temele făcute. Sunt foarte reci. Când pun întrebări parcă îndoaie tablă." Radu a tăcut. Am intrat în casă. Radu pregătise masa. O cină sim­plă, dar eu nu aveam niciun chef de a mânca. Vo­iam să mă scuz, dar l-am privit în ochi şi nu am mai putut s-o fac pentru că omul acesta de lângă mine îşi dădea toată silinţa ca să mă înconjoa­re cu dragoste. Cina aceea simplă era dragoste. Am mâncat şi am discutat despre un film văzut nu demult. Evadata. Şi eu fusesem o luptătoare ferventă împotriva îngrădirii libertăţii anumitor oameni. Asta reieşea din cazurile investigate de comisia de cercetare disciplinară. însă politica penală era tocmai invers. Spre ce se tindea? Spre anularea completă a libertăţii omului?

M-am hotărât să-i dau telefon părintelui A. Radu a încuviinţat. „Părinte, mâine vor veni doi martori. Nu cred că atunci când mă vor vedea, vor fi în stare să mintă. Am, de altfel, şi probe care pot dovedi cele susţinute de mine." „Cre­deţi că vor spune adevărul? Eu nu vă încurajez să contaţi pe acest fapt." „Vor să mă execute, dar sunt greu de executat." „Când pleacă comisia?" „Mâine seară." Mi s-a părut atunci că părintele

210

a murmurat ceva printre dinţi fără să înţeleg ce a spus. Am închis şi i-am spus lui Radu că mă retrag pentru câteva momente în camera-biblio tecă. Nu avea nimic împotrivă. Am citit în faţa icoanei....Cu pogorârea Sfântului Tău Duh, Tu lu­minezi şi faci să rodească arta pictorilor, inspiraţia poeţilor, gândirea savanţilor. Cu puterea cunoaşterii de sus pătrund ei legile Tale, luminându-ne adâncul înţelepciunii Tale de Ziditor. Lucrările lor şi fără de voie Te mărturisesc: O, cât eşti de mare în operele lor, cât eşti de mare în omul pe care Tu l-ai făcut! Slavă Ţie, Celui ce Ţi-ai arătat puterea în legile ce cârmuiesc zidirea, Slavă Ţie, că toată făptura e plină de le­gile pe care i le-ai rânduit, Slavă Ţie, pentru tot ce ni s-a descoperit prin harul Tău, Slavă Ţie pentru ceea ce cu înţelepciune ne-ai ascuns, Slavă Ţie, pentru ge­niul minţii omeneşti, Slavă Ţie, pentru puterea de a lucra cele de folos, Slavă Ţie, pentru limbile de foc ale inspiraţiei, Slavă Ţie, Dumnezeule, în vecii...

în după-amiaza de vineri a început ultima parte a cercetării disciplinare. Judecătorul şi gre­fiera erau acolo. Nu mă priveau. M-am uitat la ei insistent dar păreau aşezaţi într-un fel în care să evite foarte simplu privirea mea. Eu am stat, ca de fiecare dată, în picioare. Trebuia să dau soco­teală. Eram doar un om tras la răspundere pen­tru încălcarea gravă a normelor.

211

am decis să nu vă mai trimitem pe e-mail înregistrarea... O avem aici. Putem să verificăm chiar acum.

sunt de acord.

Au pus înregistrarea. Toate procesele sunt înregistrate audio. Am ascultat până la sfârşit. Nu se auzea vocea mea. Aşadar...

înţelegeţi acum că lucrurile sunt aşa cum vi le-am prezentat eu?

nu chiar. E cazul să-l lăsăm pe domnul judecător să motiveze această absenţă a vocii dumneavoastră din înregistrare. Nu?

În regulă.

domnule judecător, cărui fapt se datorea­ză acest lucru pe care doamna Mateescu se încăpăţânează să nu-l recunoască?

este simplu. în hotărâre eu am scris că a fost prezentă, tocmai pentru că, înainte, se întâmplase ceva care influenţase soluţia.

ce anume? a întrebat preşedintele comisiei.

doamna Mateescu a venit în biroul meu şi a încercat să mă convingă asupra soluţiei.

ce părere aveţi doamnă Mateescu?

minte.

deci dumneavoastră susţineţi că nu e ade­vărat ceea ce afirmă domnul judecător?

v-am spus deja.

dar acesta este un lucru deosebit de grav. O

212

acuzaţie. Pe ce baze faceţi dumneavoastră această acuzaţie? Presupun că aveţi şi argumente.

desigur.

— Aţi putea să ni le prezentaţi?

acest judecător şi această grefieră au fost aduşi aici pentru a face o mascaradă jalnică...

ar fi bine să vă măsuraţi bine cuvintele înainte să...

— Am făcut-o. nu vă îndoiţi. Eu am adus aici proba nevinovăţiei mele.

să vedem despre ce e vorba, zise un mem­bru al comisiei luând un caiet pe care îl scosesem din poşetă.

ceea ce vedeţi dumneavoastră este un caiet de deplasări din care reiese foarte clar că eu am fost la penitenciar toată dimineaţa aceea. Deci nu puteam fi în biroul judecătorului.

aşa pare...

nu aşa pare, aşa este!

aşa ceva..., a exclamat preşedintele comi­siei ridicând braţele a neputinţă şi mirare.

având în vedere aceste argumente pe care eu le-am adus, conştiinţa dumneavoastră ar trebui să fie împăcată. Nu aveţi de-a face cu o in­fractoare.

noi nu avem conştiinţă, a intervenit brusc bărbatul tăcut, noi avem mandat.

de arestare?

213

Încă nu.

atunci?

Nu am primit niciun răspuns. Şedinţa se în­cheiase. Jubilam. Se uitaseră unul la altul conster­naţi. Nu era foarte târziu, deşi ascultarea înregis­trării durase ceva timp. Pe la prânz îi trimisesem părintelui A. un mesaj. Rugaţi-vă pentru mine! Nu mă mai uitasem pe telefon. L-am deschis şi am văzut că primisem cu câteva ore în urmă un răspuns: Ştiu că sunteţi epuizată, dar vă aştept la Denie. Am plecat într-acolo. L-am sunat şi pe Radu ca să ştie că sunt la biserică. Acolo am par­ticipat la întreg procesul Mântuitorului. Nimeni nu era de partea Lui. Toţi îl părăsiseră. Până şi ucenicii cei mai apropiaţi. Nu se putea! înţele­geam situaţia Lui până la un punct. Pe mine nu mă părăsiseră toţi. Doar în ZION... Acolo nu mai era nimeni care să fie alături de mine. Dar altfel îi aveam alături pe Radu, pe mama, pe socri, pe părintele A. Acum şi pe Destupata care venise la mine şi plânsese. îmi spusese: „Iartă-mă! Toa­tă noaptea am plâns. N-am vrut să te părăsesc, să te trădez. Eu te iubesc." Şi oare câţi nu erau? Aveam să aflu mai târziu că părintele A. spuse­se la slujbă: „Rugaţi-vă, scumpii mei! Şi să ştiţi că sunt oameni care nu se pot ruga. Rugaţi-vă şi pentru aceştia!" Aşadar, acest arbore omenesc îşi înfipsese bine rădăcinile într-un sol atipic, acea

214

ţărână din cuvintele răscumpărătoare. Sau, cum obişnuia să spună părintele A., „Aproapele meu este viaţa mea. M-am întâlnit cu aproapele meu, m-am întâlnit cu Domnul." şi şoferul care îmi fusese sprijin în faţa acelor acuze nefondate sau atunci când ceilalţi râdeau de mine. Dar el murise şi nu mă lăsa nici dincolo de moarte. Ştiuse?

Sau doar intuiţia lui îl îndemnase să-l anunţe pe bătrânul din Ş. că sunt în mare pericol. Acel bătrân nu se mişcase din faţa uşii biroului în care eram cercetată. Avea 89 de ani. Îl cunoscusem la tribunal. Venea cu nepotul lui care executa o pedeapsă în libertate (de tăiere ilegală de arbori pentru foc). Aceasta se întâmplase în perioada proiectului pilot. Mă impresionase atunci. Un bunic care executa pedeapsa alături de nepot. îl ajuta. Iar acum venise şi mă susţinea. Prezenţa lui acolo era mişcătoare. Dar şi susţinerea con­damnărilor. Erau de partea mea. Sora unui con­damnat, ieşit din evidenţa mea, călugăriţă la o mănăstire, şi-a sunat mama. Nu mă cunoştea nici ea, nici mama ei. A spus: „Ar trebui să fa­cem ceva pentru femeia aceea care l-a ajutat pe Alex. Să facem nişte scrisori la guvern." Şi aşa au făcut. în lume existau oameni.

A doua zi m-am uitat în frigider. Era complet gol. în acea noapte era învierea. îmi venea să plâng de ciudă. în ziua de Paşti, dimineaţa,

215

mama mi-a adus doi cozonaci. Atât am avut de mâncare la Sfânta Sărbătoare a Paştilor. Mi-a zis ea: „Vai, dacă tu ai şti cum au fost făcuţi cozona­cii..." „Cum, mamă?" „Cu făină şi lacrimi." Co­zonac din lacrimile mamei....Cât de apropiat eşti de noi în ziua bolii! Tu însuţi cercetezi pe cei bolnavi, Tu însuţi Te apleci spre patul celui suferind. Şi inima lui stă de vorbă cu Tine. Tu luminezi sufletul cu pace în vremea grelelor pătimiri şi scârbe, Tu trimiţi aju­tor neaşteptat. Tu mângâi, Tu cercetezi cu dragoste şi mântui, Ţie îţi înălţăm cântare: Aliluia!...

Partea a III-a

PROTOCOALELE EVADAŢILOR

DUODECIMUS

Sentinţa

Pe 16 mai a avut loc o audiere care era, de fapt, o extindere a cercetării din aprilie. Aceeaşi regie. Actori diferiţi. La o zi după ace­ea, mi-am adus aminte de cel care îmi spusese că ei au mandat de executare. Nu pricepusem prea bine lucrul acesta atunci. Din când în când re­veneam asupra acestui gând şi investigam. Din toate aceste bucăţi de analiză se năştea o conclu­zie. Trebuia să fiu executată indiferent care ar fi fost adevărul. Cezarul (cine era?) făcuse semn gladiatorilor din arenă. Degetul mare arăta în jos. Executarea! Luptam împotriva acestui gând, dar erau prea multe dovezi pentru a nu-l admite. Am fost ţinută într-o stare de tensiune până pe 8 iunie când s-a emis ordinul ministrului.

Radu a simţit că această presiune neobiş­nuită mă poate afecta sever, mai ales că veneam după o perioadă în care nu fusesem om. Aşa că, a insistat pe lângă tatăl său să găsească vreun co­leg medic care să-mi elibereze un concediu me­dical. Nu ştiam lucrul acesta. „Ecaterina, tata a

220

vorbit cu un medic ginecolog. îţi va elibera un concediu medical." „De ce?" „Tu nu eşti în sta­re să suporţi atâta tensiune câtă s-a acumulat la serviciu." „Cred că ai dreptate." Eram, într-adevăr, epuizată. Mai lipseau câteva zile pentru a se împlini 18 luni în cap de când începuse tot acest atac injust împotriva mea.

Eram în concediu medical şi totuşi nu mă puteam concentra. Aşteptam să se decidă o dată soarta mea într-un fel sau altul. Pe data de 25 mai, înainte de a intra în concediu medical, îi scrisesem şefului Direcţiei de Diagnoză şi Pat­tern Comportamental de la Bucureşti un mesaj electronic.

„Doamnă Director,

Am luat la cunoştinţă faptul că în privinţa cercetării mele disciplinare nu se mai ia notă de acte sau informaţii după data de 21.05.2012, întrucât s-au încheiat verificările. De aceea, mă adresez doar cu rugămintea de a mi se acorda anumite facilităţi în virtutea calităţii mele de angajat al sistemului pe care Dumneavoastră îl conduceţi.

1. Vă rog să-mi comunicaţi dacă a încetat ac­tivitatea de supervizare în ceea ce mă priveşte.

2. Vă rog să dispuneţi să mi se creeze cadrul de muncă optim, detensionat, adecvat desfăşu­rării în bune condiţii a activităţii prin:

221

revenirea la o formulă de aşezare a consili­erilor în birouri, astfel încât să se asigure intimita­tea convorbirilor telefonice, intimitatea desfăşu­rării activităţii de consiliere, un mediu de lucru relaxant, reconfortant, degajat, lipsit de inhibiţii.

mutarea mea într-un birou luminos, spa­ţios, aerisit, care să-mi confere confortul fizic şi psihic de care am nevoie după perioada lungă de tracasare la care am fost supusă. Mediul întune­cos în care am fost aruncată (sala de consiliere), izolarea, numirea unui „pârâş" de-a stânga şi a unuia de-a dreapta mea (unul care mă asculta şi altul care mă supervizează) nu sunt elemente care să facă cinste celui care le dispune, faţă de un angajat al sistemului de Diagnoză şi Pattern Comportamental înfiinţat pentru umanizarea sistemului judiciar şi nu pentru dezumanizarea propriilor angajaţi.

Vă asigur că, în ciuda tuturor celor întâm­plate, sunt devotată muncii pe care o prestez cu pasiune, nu mă dezic de valorile pe care le-am internalizat şi nu renunţ la conceptul pe care-l promovaţi şi domniile voastre: Valoarea umană nu are preţ.

Vă mulţumesc!

Ecaterina Mateescu"

Am verificat zilnic căsuţa electronică. Nu aveam să primesc niciun răspuns. Mă simţeam

222

destul de rău. Şi nu mai reuşeam mai deloc să comunic cu părintele A. Nu reuşeam să mă con­centrez şi să scriu. Pe de altă parte, nici el nu mai dădea niciun semn de viaţă. în această stare eram când am primit avizul poştal. M-am deplasat la poştă să-l ridic. Aveam ameţeli. Am luat plicul şi l-am deschis. Am citit şi am simţit nevoia să stau jos. Un bătrânel s-a ridicat atunci când m-a vă­zut clătinându-mă. O oră întreagă am citit fără să înţeleg nimic. Până când a sunat Radu. Deja toţi funcţionarii se uitau la mine. M-am ridicat şi abia m-am târât spre ieşire. M-am dus la părinţi acasă. Am rugat-o pe mama să citească. Şi mama a citit.

„Ministrul Justiţiei emite următorul ORDIN

Art. I se aplică sancţiunea disciplinară a eliberării din funcţie a expertului în Diagnoză şi Pattern Comportamental, Ecaterina Mateescu, din cadrul Departamentului de Diagnoză şi Pat­tern Comportamental de pe lângă Tribunalul X, începând cu data de 15 iunie 2012.

Art. II prezentul ordin poate fi contestat la instanţa de judecată competentă potrivit legii, respectiv tribunalul de la domiciliul sau reşedinţa

223

persoanei sancţionate potrivit Art. I, în termen de 30 de zile de la comunicarea sancţiunii disciplinare aplicate.

Art. III direcţia de Diagnoză şi Pattern Com­portamental, Direcţia Resurse Umane, Tribunalul X şi Departamentul de Diagnoză şi Pattern Com­portamental de pe lângă Tribunalul X vor aduce la îndeplinire dispoziţiile prezentului ordin.

Bucureşti 08.06.2012"

Urmau numele, semnătura ministrului Jus­tiţiei şi ştampila ministerului. Anexat Ordinului, era un rechizitoriu în care se amintea de „faptele grave" pe care le comisesem, prevederile încălca­te (o serie întreagă: art. 28 alin. (5), art. 25 alin. (5) şi art. 31 alin (4) din H.G. nr. 1239/2000, art. 6 şi art. 73 lit. d) din Legea nr. 123/2006, art 1 şi art. 7 lit. g) din ROI, art. 16 din Codul deontologic). Am ascultat-o atentă pe mama şi apoi am râs. „Mamă, peste o zi sau două va veni cineva să mă bată pe umăr şi să-mi spună că a fost o farsă." Aveam o încredere totală că nu aveau cum să-mi facă asta pentru că puteam aduce argumente care să desfi­inţeze toată acea mascaradă. Nici nu trebuia să in­tru pe fondul cauzei. Invocam un viciu procedu­ral. Actul mi se întocmise şi înmânase în perioada concediului medical. Aveam certificatul de concediu

224

medical. „Vai, Ecaterina, mamă!" „Mamă, nu au voie, le interzice legea, tu nu înţelegi?" Tata a mormăit aspru: „Tot ce s-a făcut până acum cu tine a fost un abuz grosolan."

Eram hotărâtă să contest ordinul la tribunal şi asta am făcut. Spre nedumerirea mea, am pier­dut şi la Tribunalul X şi la Curtea de Apel Y. So­ţia preşedintelui Tribunalului din X, care era ju­decătoare la Curtea de Apel Y, a tresărit când am intrat în sală. Ea conducea şedinţa, pe principiul repartizării aleatorii a cazurilor. Azi îmi vine să râd de această „coincidenţă" atât de prost regi­zată. M-am gândit o clipă... ce-ar fi să-i spun că soţul ei a avut... Am înlăturat repede acest gând pentru că era sub demnitatea mea să fac asta. Oricum, înclinam să cred că ştia sau bănuia ceva. Mi-a suspendat cauza pentru o perioadă de până la un an. Efectiv a întrerupt orice activitate în ca­uza contestării pe care o făceam. Nu a vrut să se pronunţe. La dosar exista o cerere de abţinere care-i fusese respinsă. Cererea de abţinere se fă­cea atunci când exista o incompatibilitate. Soţul ei fusese şeful instituţiei în care eu lucrasem. Mi s-a părut că trăia o dramă. Era răvăşită. S-a bâl­bâit tot timpul şi nu se putea concentra.

După aceste episoade nefericite, căzusem într-un soi de depresie. Stăteam numai în pat. Fă­ceam eforturi disperate să-mi controlez reacţiile.

225

Nu reuşeam de fiecare dată. I-am spus lui Radu să se aboneze la o cantină. Eu nu mai puteam găti. Aşa a făcut. îmi aducea şi mie puţină supă. Unde era părintele A.? Îi scriam mult. Din când în când primeam câte un mesaj laconic. Gândi­rea mi se învălmăşise. Nu mai reuşeam să mă rog. Mă uitam la Acatist fără să înţeleg nimic, nimic. Şi-n capul meu era un gol teribil. Nu ca atunci când mă prăbuşeam în hăul fără fund şi fără speranţă al ZION-ului, însă atât de virulent încât să o determine pe mama să cheme salvarea. Radu s-a opus.

Am ieşit într-o zi pe stradă şi am văzut trei porumbei morţi şi o pisică cu intestinele scoase. Plângeam. Apoi iar. Aceeaşi imagine. Nu mai voiam. Trebuia să fug. Să mă ascund. Au urmat câteva luni de izolare. Stăteam în casă şi nu-mi reveneam. Vedeam câte o reclamă la televizor în care apăreau cuvintele: Astăzi sacrificăm în abator, mâine comercializăm. Mă bufnea plânsul. De ce? Nu înţelegeam. în altă zi, am trecut spre baie pentru a spăla prosopul de bucătărie. Mi-am aruncat ochii într-o doară la televizor. Aco­lo, crainica spunea: „încă puţin şi cade. Nu mai gândeşte. Mai poate doar să spele prosopul de bucătărie." M-am uitat la telefon. Părintele A. îmi trimisese un mesaj: „Trei virtuţi luminează mintea: a nu vedea răul în niciun om, a face bine

226

celui ce ţi-a făcut rău şi a răbda cu supunere toate necazurile şi nenorocirile." Pr. Valentin Mordasov

Eram eu în stare de aşa ceva? Nu îmi ve­neau în minte decât versurile lui Octavian Paler şi i-am scris încordat, mecanic: „Un chip de nisip şi limba în gură mi-e tot de nisip nu mai pot să spun nimic în apărarea mea în acest tribunal de nisip cu lumini de nisipgrefieri de nisip amintiri de nisip şi cineva care întoarce clepsidra. Tot ce-am iubit s-a transformat în nisip tot ce-am greşit s-a transformat în nisip şi judecătorii de nisip mă judecă şi mă condamnă la moarte pe un eşafod de nisip.” Moartea cuvintelor

Au trecut câteva minute şi părintele A. mi-a răspuns: Atunci nu rămâne decât să ne agăţăm de ceea ce nu este nisip. Avea dreptate. Cum de nu văzusem decât nisip peste tot? Era cumva o re­miniscenţă a trăirii în hăul fără sfârşit al ZION-ului? Se deşertificaseră anumite zone lăuntrice? însemna că trebuie să le cultiv din nou. Cu dra­goste. Cu răbdare. Era timpul să înţeleg că asta trebuie să fac.

Apoi a urmat un moment de decizie pe care l-am simţit ca pe un dar de la Dumnezeu. M-am uitat în oglindă şi am spus: „Stai puţin, am omo­rât eu pe cineva?" Mi-am dat două palme şi am continuat: „Ori mă mut din localitate, ori încerc să-mi târăsc viaţa." Am început să ies. 10 minute.

227

Apoi pentru câte un scop. Apoi am luat decizia să-mi deschid cabinet. în fiecare zi mergeam pentru un act. Azi cazier, mâine legalizări etc.

Acele ieşiri îmi făceau bine. Mă simţeam utilă şi mă eliberau psihic de presiunea gândului că sunt un om terminat, incapabil de a se reinte­gra în viaţa socială, proscris din punct de vedere profesional. Aveam răgazul să meditez la ce s-a întâmplat cu mine şi cu propria mea viaţă în ul­timii doi ani. Povestind cu cineva despre simula­crul de Paşti, când fusesem cercetată disciplinar, mi s-a spus că se practică batjocura „instituţio­nală" pe marginea Sfintei Scripturi. Aşa s-a în­tâmplat inclusiv cu procesul meu, care a primit termene de judecată numai la sărbători religioa­se. Era o formă de tortură care avea ca finalitate „lecuirea" omului de Dumnezeu şi batjocorirea Bisericii Ortodoxe. în 6 decembrie pierdusem primul proces. Dacă introduci elementul scripturistic, poţi reuşi să-l scoţi din schemă. Dacă acţionezi asupra tuturor persoanelor ce intră în raza de bătaie, în câmpul electromagnetic al persoanei vizate, batjocorind-o sau elogiind-o, rezultatul este ca şi obţinut. Nu rămâne decât să-i vezi faţa năucă, lipsa reacţiilor şi încetineala gândirii, să-i aloci o sarcină încâlcită intenţionat, să aştepţi momentul potrivit şi să chemi salvarea cu cămaşa de forţă din dotare. După o internare

228

la psihiatrie, omul rămâne demolat de viu, sub propriile dărâmături. Distrus şi decredibilizat.

Discutasem, în prealabil, şi cu un judecător, bine informat şi cu mare experienţă de viaţă. Vo­iam să ştiu ce mi s-a întâmplat. I-am prezentat lupta pe care am purtat-o împotriva unui sistem dereglat şi cum am fost înlăturată. Tot ce presupusesem se adeverea. Fusesem subiect de ex­periment. în servicii exista un departament care folosea arme psihotronice. Tehnologia folosită e atât de avansată, încât pare de necrezut. îmi pre­lucraseră „cadru religios", care e tot o metodă de înnebunire. înţelegeam un lucru simplu. Atunci când eşti atacat astfel, nu-ţi rămâne decât o solu­ţie: să spui tot ce gândeşti şi să verşi tot balastul din suflet. Spovedania e salvatoare. Nimic altce­va nu funcţionează. O spovedanie continuă.

însemna oare că... toate acele zeci de instru­iri în ţară şi străinătate nu erau decât tactici de control persuasiv al minţii? Mi le însuşisem şi eu? Fusesem special pregătită pentru a crea tipologii umane. Dar am întors armele. Şi am sfâr­şit prin a-i îndrăgi pe acei neajutoraţi. Pe mulţi dintre ei i-am format atât de bine încât au deve­nit mai buni ca mine. Şi cu dragostea lor mi-au protejat sufletul. Pentru că ei nu ştiau că e tehni­că. La început a fost tehnică, apoi a fost dragoste şi responsabilitate. Am rămas uimită să aflu că,

229

prin hotărârea judecătorului, se născuse o nouă practică judiciară care putea fi invocată cu fieca­re prilej. Unii spun că jurisprudenţa este izvor de drept. Deschisesem robinetul pentru o nouă practică judiciară favorabilă omului.

Odată cu ieşirile mele, am trecut şi pe la biserică. Am întrebat de părintele A. „E ceva de neînchipuit, doamnă. Sunt câteva luni bune de când nu mai reuşeşte să slujească, săracul." Am ieşit înmărmurită. De aceea nu-mi mai răs­pundea la mesaje decât foarte, foarte rar. De vorbit la telefon nici nu mai intra în calcul. I se întâmplase cam din perioada Paştilor. în mintea mea, gândurile căpătaseră un contur întune­cat. Ce i se întâmplase? Deşi nu voiam să cred că e la fel de rău precum mi se întâmplase mie, cu greu puteam totuşi să mă abţin de la a cre­de că... Oriunde căutam o explicaţie logică, dă­deam peste acelaşi răspuns sinistru. Toate aceste semne aveau însă un sens. Duhovnicul lui îi fă­cea Maslu săptămânal. A venit de câteva ori şi la biserica la care slujea părintele A. şi a spus: „Scumpii mei, rugaţi-vă pentru duhovnicii voş­tri, că au în grijă suflete şi îi atacă dracii." Cam în acelaşi timp în care eu mi-am revenit, s-a între­mat şi părintele. Fără nicio logică. M-am întâlnit cu el şi mi-a spus că, poate, într-o zi, Dumnezeu îmi va dezvălui ce mi s-a întâmplat. I-am spus:

230

„Am fost găsită nevinovată pentru comiterea a şase infracţiuni, inclusiv pentru constituirea de grup infracţional organizat soldat cu NUP în urma permanentei monitorizări şi supervizări. Mi-am văzut dosarul de la Parchet. Vă daţi sea­ma? Am fost cercetată pentru terorism naţional şi transnaţional..." „Sunteţi o persoană care a su­ferit foarte mult." „Mă iertaţi!" „De ce?" „Poate că din cauza mea..." „Nu vă îngrijoraţi! Suntem amândoi pe picioare. Slavă Domnului! Ce aveţi de gând să faceţi acum?" „M-am adresat tutu­ror instituţiilor statului şi nădăjduiesc că într-o bună zi voi primi şi răspuns. Am fost şi la un ca­binet parlamentar. Am relatat pe scurt. Am spus de ce nu mă mulţumesc vânzând langoş. Că mă consider o victimă a unui sistem dirijat de oa­meni care au comis şi comit abuzuri şi că doresc să fiu reabilitată şi repusă în drepturi. A spus că e firesc acest lucru şi că va face tot posibilul să mă ajute. „E bine că nu abandonaţi aşa uşor. Vă recomand să vă duceţi şi la duhovnicul acela bă­trân de la Petru Vodă. Justin îl cheamă. V-ar mai alina durerea." „Durerea rămâne. Mă zbat cu ea în suflet. Şi mi-e martor Dumnezeu că nu per­soana, ci fenomenul are importanţă. înainte era un sistem opresiv, iar acum mulţi sunt induşi în eroare de atâta perfidie." „îmi vine în minte gândul că Dumnezeu Tatăl L-a predat deplin în

231

stăpânirea vrăjmaşilor pe Hristos. Hristos a stri­gat către Tatăl în grădina Ghethsimani, apoi pe Golgotha, dar Tatăl nu S-a învoit să vină către El. Iar după aceea au dăruit Lui nume care este mai presus de tot numele." „Nu înţeleg." „Omul este chemat la aceasta. Dar calea aceasta nu se poate lămuri cu niciun cuvânt omenesc." „Vreţi să spu­neţi că alegerea este a omului." „Vreau să spun şi asta. A fi următor lui Hristos, în ciuda tuturor suferinţelor. Pentru că noi hotărâm răspunsul... El zăbăvniceşte şi nu răspunde până când omul nu ajunge el însuşi acolo."

Am plecat de la această întâlnire cu părinte­le A. având în minte un lucru legat de pocăinţă, îmi spusese că a se pocăi este un exerciţiu intens prin care, clipă de clipă, omul scapă din cătuşa strânsă a oricărei constrângeri. Aşadar, paralel cu lupta mea pentru dreptate, trebuia să ofer un loc generos în viaţa mea iniţiativei de a mă po­căi. Neîncetat.

Până să ajung acasă am tot meditat la acest fapt. Apoi mi-am amintit ceva. Aveam primul termen la procesul prin care am contestat eli­berarea mea abuzivă din funcţie. în faţa mea se judeca un proces interesant. Dialogurile păreau desprinse dintr-o carte. Sala de judecată era pli­nă de oameni, era şedinţă publică. Femeia care vorbea părea un personaj din teatrul grecesc antic.

232

O Antigona. Avea părul răvăşit şi era prost îmbrăcată. Era ca un animal rănit, care se aga­ţă de un fir de iarbă cu disperare. Glasul îi era încărcat de emoţie şi făcea gesturi precipitate, haotice. începuse a vorbi: „Sunt profesoară de fizică. Am format generaţii întregi de oameni. Elevii m-au iubit, m-au preţuit. Am fost înlătura­tă din sistemul de învăţământ susţinându-se că sufăr de delir mistic. Au spus că mi-am obligat copilul în vârstă de 10 ani să postească. Că l-am înfometat cu pâine şi apă... M-au pus în cămaşă de forţă şi m-au dus la psihiatrie. Acolo mi-au administrat neuroleptice. Au spus că am schizo­frenie cu delir mistico-religios. Ştiţi ce înseamnă să administrezi neuroleptice unui om sănătos? îi induci schizofrenia..." începuse să plângă. Tre­mura. Judecătorul a suspendat cauza. Eram cu mama mea în sala de judecată. Mai erau câteva persoane cunoscute. Avocaţi, judecător, magistraţi, consultanţi. Pe toţi îi cunoşteam. în sală s-a lăsat o linişte grea. Atât de bizară, dar incredibil de reală. Grea ca o pasăre moartă...

Ajunsă acasă, nu am putut ieşi din acea stare decât şoptind rar acestea în faţa icoanei din camera-bibliotecă: Fericit cel care va cina în împără­ţia Ta, însă Tu m-ai împărtăşit încă de pe pământ de această fericire. De câte ori nu mi-ai întins cu dreapta Ta cea dumnezeiască Trupul şi Sângele Tău, iar eu,

233

mult păcătosul, am primit Sfintele taine şi am simţit iubirea Ta cea negrăită şi mai presus de fire? Slavă Ţie, pentru puterea harului Tău cel necuprins şi de viaţă făcător, Slavă Ţie Celui ce ai înălţat Biserica Ta ca adăpost lumii ostenite, Slavă Ţie, Celui ce ne-ai născut a doua oară prin apele cele de viaţă făcătoare ale Botezului, Slavă Ţie, căci Tu întorci celor care se pocăiesc neprihănirea crinilor, Slavă Ţie, adânc nese­cat al iertării, Slavă Ţie, pentru paharul vieţii şi pen­tru pâinea bucuriei veşnice, Slavă Ţie, Celui ce ne-ai ridicat spre cer, Slavă Ţie, Dumnezeule, în veci!

TERTIUS DECIMUS

Un nou început

Eu nu văd nicio ieşire. Era mesajul trimis părintelui A. în ziua aceea. Răspunsul lui nu a întârziat: N-am văzut pe cel drept cerşind pâine. într-adevăr, deschisesem un birou de mediator, dar profesia de mediator era sabotată de avocaţi. Ei făceau partea de mediere şi înţelese­sem că nu puteam trăi din foarte puţina activita­te a biroului deschis de mine. Aveam nevoie de un statut social şi de legitimitate, iar pentru asta eram dispusă să lupt cu toată energia. Numai că uneori mă ajungea oboseala. Nu se întrevedea nimic. E vorba de toată munca mea, de viaţa mea... în dreptul instituţional penal nu mai pot găsi de lu­cru. Părintele A. mă încuraja: Va rândui Domnul! îmi spusese că lucrurile se vor lămuri. Nu în sen­sul de a mi se face dreptate, ci în acela de a avea o viaţă liniştită, cu timp pentru reflecţie.

Pe la sfârşitul lui martie 2014, am fost su­nată de patronul unei fundaţii la care dădusem un interviu. Mă angaja cu 4 ore începând de la 1 aprilie. Era fundaţie internaţională cu circa 2000

235

de beneficiari, 7-8 puncte de lucru, peste 100 de lucrători, angajaţi, voluntari. I-am spus lui Radu. Eram bucuroasă. Ţin minte că am stat cu Radu de vorbă până târziu. La un moment dat, i-am rea­mintit. „Bine, bine, tu-ţi aduci aminte cum aveai grijă de mine? Mă vegheai zi şi noapte, încercai să-mi aduci argumente logice la absurdul pe care-l trăiam." Mi-a răspuns. „Aşa cum tu nu ai răs­puns la ciudăţeniile de atunci, aşa nu am nici eu. Pentru că ciudăţeniile le-am trăit şi eu, nu numai tu..." Era pentru prima oară când recunoştea.

Apoi mi s-a dat normă întreagă. Deveneam astfel jurista fundaţiei. Părăseam dreptul institu­ţional penal şi păşeam în cel civil şi comercial. Fiind acolo, mi-am dat seama de un lucru. Ceea ce făceam eu pica doar în responsabilitatea mea. Nimeni dintre cei angajaţi nu avea statutul meu. Fiecare lucra la program, cu micile conflicte, ră­utăţi, preocupări. Eu eram cumva ferită de toate acestea. Se adevereau cuvintele părintelui A.

Într-adevăr, aveam nevoie de un cadru pro­tector. Nu cred că aş mai fi putut suporta tracasările, chiar şi foarte obişnuite dacă pot să le spun aşa, ale unui mediu profesional cum era cel al tuturor angajaţilor acestei fundaţii. Dumne­zeu îmi oferea un dar neaşteptat. Am rămas de-a dreptul înmărmurită când, într-o zi, intrând în clădirea unde eu îmi desfăşuram activitatea, mi-am

236

aruncat privirea spre frontispiciu. Nu se pu­tea! Acolo, pe frontispiciu, scria REFUGIU. Era o banală firmă de rulmenţi. Părea a nu avea nicio legătură. Şi totuşi m-a izbit puternic coincidenţa. Aveam nevoie de un refugiu.

Reuşind să mă angajez, juristă, m-am văzut silită să pătrund din nou în tribunal. Mi-a fost îngrozitor de greu. îngrozitor de greu. Se întâm­pla pe la sfârşitul lui noiembrie. Era o linişte ca de cavou. Se simţea spaima îngheţată în sânge­le justiţiarilor. Fusese ridicată de DNA cea pe care nici în viziunile cele mai întunecate nu se aşteptau s-o vadă în situaţia aceea. Eu ştiam că în poziţii cheie sunt numiţi oamenii sprijiniţi de dinozaurii din politică, tocmai pentru a nu lup­ta împotriva adevăraţilor răufăcători. Ştiam mai de mult acest adevăr tragic, de aceea nu puteam suporta să se distrugă vieţile nenorociţilor copii care furau găini pentru mâncare.

Mă îndreptam către registratură când am fost surprinsă de cuvintele care mi se adresau. „Un bun jucător poate juca pe orice teren." M-am întors. Era Doru Astafei. Jandarmul. I-am zâmbit palid. între timp, se schimbase şi conducerea tri­bunalului. Trecuseră mai bine de doi ani de la plecarea mea. Toată ziua aceea nu m-am gândit decât la cuvintele care mi se adresaseră. Jocuri operative, jocul hazardului. Era o altă tehnică de

237

operare. Un bun jucător joacă pe orice teren. Cine nu joacă, moare. Ca procurorul Bogdan Cristescu din Bucureşti.

Trăisem în toată această perioadă din restan­ţele salariale, pe perioada 2001-2009, primite de la Tribunal. Procesul îl iniţiasem eu, câştigând în instanţă pentru toţi colegii sume consistente. Eu reprezentasem colectivul în instanţă, susţi­nusem cauza şi câştigasem procesul. Când au văzut acea hotărâre judecătorească definitivă, au dat o Ordonanţă a Guvernului prin care s-a dispus suspendarea plăţilor având în vedere sta­rea de criză în care se află ţara. Apoi, procesele de acest fel iniţiate de alţi colegi din ţară nu s-au mai câştigat în forma aceasta. în 2012 fuse­seră nevoiţi să pună în executare hotărârea. Nu puteau suspenda prin Ordonanţă a Guvernului o hotărâre judecătorească. Era hilar.

Niciodată, dar niciodată nu m-aş fi aşteptat ca la poarta casei mele să sune ea. Judecătoarea. Trecuseră luni bune de când fusesem dată afară, iar ea mă căutase să mai vorbim. Aflase unde lo­cuiesc şi îmi făcuse o surpriză enormă. Am invitat-o înăuntru şi am vorbit ca două vechi priete­ne. încă lucra în avocatură, cu împuternicire, bi­neînţeles, fiindcă fusese în arest preventiv timp îndelungat. I-am povestit toată situaţia mea.

238

păi n-au putut să-ţi facă dosar penal până nu te-au dat afară ca să nu afecteze imaginea instituţiei, mi-a zis ea.

am înţeles abia mai târziu lucrul ăsta.

Şi ai văzut dosarul?

Da. O prietenă de-a mea, procuroare, m-a îndemnat s-o fac. Nu eram sigură că o să-mi aprobe cererea. „Ce-ai de pierdut?" mi-a zis ea. După o lună m-am hotărât. Am făcut cerere şi, spre surprinderea mea, au aprobat. Aşa am putut să-mi văd dosarul de la Parchet.

ce ai găsit în el?

documente în care eram acuzată de vreo şase infracţiuni. Dar ce m-a uluit pur şi simplu a fost ordinul NUP din partea Direcţiei de Inves­tigare a Infracţiunilor de Criminalitate şi Terorism. Nici nu-mi închipuiam că pot fi monitori­zată pentru aşa ceva!

ai găsit şi probatoriul?

doar NUP-ul. Era singurul document.

era de aşteptat.

am întrebat totuşi dacă pot intra în pose­sia documentelor din probatoriu. Mi s-a răspuns că e vorba de informaţii clasificate şi că nu am acces la ele.

da, a oftat judecătoarea. Am înţeles cam despre ce este vorba.

şi s-a mai întâmplat ceva atunci...

239

la Parchet?

da. M-am întâlnit cu procurorul DIICOT, cel care se ocupa de dosarul meu.

-Şi?

Ştiam că el condusese ancheta. Când m-a văzut, s-a împiedicat şi a scăpat teancul de do­sare pe care le avea în mână. Era roşu la faţă şi a intrat într-unul dintre birouri. Cred că... la întâmplare.

ai discutat cu el?

a trimis pe cineva care să mă cheme la el în birou, dar am refuzat. Eram prea confuză. Aflasem atâtea din dosar şi mă simţeam epuiza­tă. Am spus doar atât: „Ce să vorbesc eu cu dom­nul procuror?"

ai fi putut afla nişte lucruri interesante. Oamenii ăştia au cam înţeles despre ce este vor­ba, dar n-au putut să nu execute ordinele venite de peste ei.

la Poliţie am fost chemată de nu ştiu câte ori. Ofiţerul de poliţie căruia i s-a repartizat al şaselea dosar care mă privea, şi-a pus mâinile în cap şi-a spus: „Doamne, cu ce am greşit şi pentru ce mă surghiuneşti?!" Mi-a mărturisit chiar el.

ai scăpat din infern.

da. Mă închin şi zic deseori: Slavă Ţie, Doamne!

cine te-a apărat?

240

lavinia Corbu.

era singura care putea s-o facă. Cum a re­acţionat când i-ai propus?

mi-a cerut bani. A zis că e un caz special. Necesită „acoperire". în rest, era implicată şi şi-a făcut treaba. îmi amintesc că, în timp ce studia un OMJ, se minuna: „Ecaterina, s-a elaborat o lege pentru tine? Triste vremuri. Lasă, dacă tre­cem peste asta, noi două vom scrie o carte." Am râs cam amar. Ştiţi ce s-a întâmplat, nu?

parcă a murit...

într-adevăr, în ziua în care am fost anunţa­tă că pentru mine s-a terminat totul, avocata mea a murit. Exact în ziua aceea.

acestea sunt „coincidenţele" din Justiţie.

un cancer galopant la creier.

ştii, l-am auzit pe fostul prim-ministru spunând că ziua preşedintelui are o conotaţie negativă în memoria lui întrucât este ziua în care s-a declanşat cercetarea penală în cazul său. Iar aceasta este doar una din seria „coincidenţelor" ce i-au marcat experienţa tragică. A insistat asu­pra cuvântului „coincidenţă".

în cazul meu, majoritatea termenelor de judecată mi-au fost fixate la sărbători mari şi întotdeauna am pierdut. Evident, eu sunt departe de exemplul dat de dumneavoastră, dar faptele de care am fost suspectată au fost deosebit de

241

grave. Nu cred că sunt multe femei suspecte de constituire de grupuri infracţionale organizate.

Îţi spun un lucru, Ecaterina. S-au prins şi alţii că prin jocuri operative se pot programa anu­mite evenimente la anumite date. îţi dai seama? 80 dintre oameni au fost zombificaţi, spălaţi la creier, transformaţi în slugi capabile să-şi sacrifi­ce sufletul şi fraţii pentru „un blid de linte".

nu pot să neg că nu m-am gândit să scriu o carte. Despre sistemul torţionar din România postdecembristă. Dar mi-e teamă să nu mi se oprească inima.

o carte e periculoasă acum...

eu am un ascendent faţă de restul lumii. Nu mă mai tem decât de judecata lui Hristos. Oamenii nu mai pot să mă văduvească cu nimic. Ştiţi cum zic francezii...

Je m’enfish!

exact. Je m’enfish!

dar ceilalţi? Trebuie să te gândeşti la ei...

mai important e adevărul. Mama a fost te­rorizată luni de zile. Mă suna plângând. în fiecare dimineaţă, la şase, era sunată pe telefonul fix. Auzea un sunet strident: se trăgeau clopotele. A fost terorizată. „Pentru cine trag clopotele?" mă întreba. „Nu pentru mine, mamă.", îi răspun­deam cu mintea înceţoşată. Lucrurile acestea tre­buie dezvăluite. Nu se poate să mă prefac că nu

242

s-au întâmplat, că viaţa mea curge ca şi înainte. Nu! Ceea ce s-a întâmplat cu mine este o fărâmă din ceea ce s-a întâmplat în ţara noastră în ulti­mii 10 ani. Atrocităţi în faţa cărora rămâi blocat.

— Şi eu mă uit la televizor şi văd serii inter­minabile de arestări. E mâna dreaptă a fostului dictator devoalând un întreg sistem corupt până în măduva oaselor: miniştri, parlamentari, magistraţi, înalţi funcţionari. Şefa anticorupţie este însăşi şefa marilor corupţi, preşedintele ţării era însuşi capo del tutti capi. Marea doamnă a politicii româneşti, fost ministru, candidată la preşedin­ţie, era însăşi emblema sistemului corupt. O ţară condusă într-un mod ascuns de cucuvele vopsite.

— Aşa cred şi eu. O reglare de conturi între clanuri. Fiecare pare a avea un schelet în debara. La momentul potrivit este deschisă uşa şi arătat lumii. Am aflat că Artemia Cenca, una dintre ve­rigile care a organizat execuţia mea, a fost săltată de DNA. E în pragul colapsului psihic. Se folo­sesc toate metodele pentru ca ea să clacheze. în acel moment va spune şi ce a făcut în pântecele mamei care a născut-o. îmi pare rău, ştiu ce în­seamnă asta.

Apoi s-a lăsat o tăcere adâncă. Fiecare dintre noi a meditat pe tema propriei vieţi sfărâmate. Am fi putut sta ore întregi aşa în acea tăcere. Judecătoarea, însă, s-a ridicat de pe scaun şi mi-a

243

mulţumit pentru primire. Trebuia să plece. Am condus-o până în faţa porţii. Acolo s-a oprit şi mi-a zis că ar mai avea ceva să-mi spună. Ce mai putea fi spus?

după ce am discutat ultima oară, în biro­ul tău, am hotărât să plec la Bucureşti. Cunoş­team acolo pe un judecător din Parchetul Gene­ral. Foarte bun prieten de-al meu. I-am povestit despre mine, cum am reuşit să ies din arestul preventiv şi cum sunt sub supravegherea unui expert din cadrul Departamentului de Diagnoză şi Pattern Comportamental. S-a arătat interesat. „La cine eşti în supraveghere? Mai precis." I-am spus că la o doamnă drăguţă pe care o cheamă..., i-am spus numele tău. „Pot să-ţi spun că va fi sa­crificată." Mi-a picat ca o piatră în cap. Şi-ţi mai spun ceva. Şeful secţiei penale de la Tribunal a ştiut că eşti monitorizată. L-am auzit zicând: „îmi pare rău că preşedintele Tribunalului şi-a mânjit mâinile cu sânge nevinovat."

Apoi a plecat. Am urmărit-o un timp cum se depărta, apoi a dispărut pe o altă stradă. îmi crease o oarecare emoţie întâlnirea cu această femeie. îi simţisem susţinerea în toată această perioadă nefericită din viaţa mea. Numai faptul că ştiam că şi ea a traversat infernul ZION-ului ca şi mine, mă făcea să o simpatizez. Amândouă eram două evadate. Aşa credeam la momentul

244

respectiv. Apoi am aflat că ea a fost condamnată. încă nu scăpase. Dar eu eram o evadată. Iar în lumea noastră mai erau şi alţii. Urmărisem şi situaţia în care fusese aruncat procurorul Enache Ianculescu, cel care descoperise implicarea fratelui preşedintelui în eliberarea unui interlop faimos. Aceeaşi cercetare disciplinară. îi luaseră dosarul, îl lăsaseră fără apărare. Deşi invocase şi la Secţia de procurori şi la înalta Curte nuli­tatea acţiunii disciplinare şi nulitatea hotărârii pronunţată de Secţia pentru procurori, nici nu se uitaseră. Procurorul Ianculescu avea să afir­me abia acum, după trei ani de zile: „Sunt unii oameni care, efectiv, mor cu dreptatea în mână.

Aşa se întâmplă cu noi. Nici nu m-a ascultat, de­geaba am spus eu judecătorului: Vă avertizez că acesta este un şef de clan. A făcut numeroase infracţiuni: a evazionat, a adus avutului public, bugetului de stat o pagubă de 70 de miliarde. Şeful Secţiei se uita în jos şi se scărpina în ure­che, celelalte judecătoare... un dispreţ mai mare ca acesta n-am văzut în viaţa mea de la înalta Curte şi în faţa unui magistrat."

Cunoşteam şi situaţia judecătorului I. Mirea care, în calitate de vicepreşedinte al Tribunalu­lui din Y, fusese acuzat alături de alţi magistraţi pentru retrocedări ilegale de păduri. Doi sau trei ani de zile fusese târât în procese şi umilit. După

245

aceea, s-a constatat că era nevinovat. L-au repus în drepturi, i-au dat salariul din urmă. Dar tra­uma suferită de el şi de familia lui cine o vinde­că? Cine este responsabil de toată această neno­rocire din viaţa unor astfel de oameni care vor să slujească Justiţia cu bună-credinţă? Cuvintele pe care mi le spusese Părintele Justin îmi reve­neau în minte: „Ştiţi cine conduce Ministerul..." în vremurile de confuzie pe care le trăiam, acest om avusese curajul să refuze să se lase înregi­mentat şi să rostească crude şi tulburătoare ade­văruri. îmi înţelesese suferinţa, fiindcă trecuse prin atâţia ani de temniţă cumplită. Vedea ce se întâmplă într-o Românie încăpută pe mâna unor găşti de mafioţi.

Toţi aceşti oameni erau descurajaţi sistema­tic. Andrei Bucur, I. Mirea, Enache Ianculescu. şi eu eram în aceeaşi listă. A viilor. Pentru că ceilalţi erau morţii. Bogdan Cristescu, Crinel Sorescu, Leonora Şofron. şi eram fericită că nu mă înnebuniseră. Că scăpasem din lagărul experi­mental printr-un miracol dumnezeiesc. în timp ce alţii se aflau pe nedrept în închisoare, alţii se sinuciseseră pentru că nu putuseră face faţă pre­siunilor, alţii făcuseră infarct. îi dădeam perfectă dreptate ex-procurorului şef al Direcţiei Relaţii Internaţionale din PICCJ atunci când spunea răs­picat că toţi magistraţii care avuseseră curajul să

246

vorbească, şi absolut toţi, fuseseră fie sancţionaţi disciplinar, fie excluşi din sistem, fie arestaţi ei şi membrii familiilor lor pentru a-i distruge total.

Am fi putut să ne întâlnim noi, cei perse­cutaţi de un sistem în care anumiţi oameni sunt puşi în funcţii cheie pentru a proteja interesele celor vânduţi? întâlnirea evadaţilor din ZION. Ar fi prea periculos un astfel de eveniment. De aceea suntem atât de izolaţi, aruncaţi la marginea cetăţii, abandonaţi, lipsiţi programatic de credibilitate prin aceea că am fost urmăriţi penal, iar unii încă mai sunt. Dar noi, dacă ne-am întâlni, am putea să întemeiem o şcoală fără zi­duri şi fără stat cuminte în băncuţă. O şcoală te­ribil de simplă şi teribil de ameninţătoare pentru instituţiile de forţă care practică un control total. O şcoală a evadării. Ne-am întâlni cu tinerii de pretutindeni din România şi am sta tăcuţi lângă ei pentru că vremea cuvintelor s-a încheiat. Noi, evadaţii, am spus toate cuvintele. Dar nu din cu­vinte ne-a venit salvarea, ci din tăcere. Iar aceşti tineri care trăiesc într-o Românie umilită zilnic vor învăţa tot ce poate o şcoală cu renume să transmită discipolilor, tocmai pentru că ei sunt dispuşi mai mult ca niciodată în istoria recentă să asculte şi să primească tăcerea noastră. S-au săturat de cuvintele din cursuri şi din manua­le care vorbesc fără să lucreze, s-au săturat de

247

justiţia-spectacol, de mascaradă. Noi, evadaţii, vom tăcea adânc şi ei vor simţi în tăcerea adâncă că dreptatea trebuie apărată chiar şi atunci când piedici mari din toate părţile i se opun. Pe toate acestea, noi, evadaţii, le garantăm cu însăşi su­ferinţa noastră, căci am suferit nedreptatea, noi şi familiile noastre, părinţii, soţii, soţiile, copiii noştri. Unii dintre noi au murit, alţii au rămas. Noi, cei rămaşi, suntem datori să mărturisim că am trecut pe lângă moarte şi am dorit-o ca pe un liman. Au fost momente din viaţa noastră când a trăi sau a muri devenise totuna. Toate aceste tă­ceri ale noastre vor putea fi strânse în inimile lor, ale copiilor şi tinerilor care vor şti ce să facă din ele. O ultimă şi definitivă carte a evadării.

Ce înseamnă laudele mele înaintea Ta? Eu nu am auzit cântarea heruvimilor aceasta este partea sufle­telor înalte dar ştiu cum Te slăveşte firea. Am pri­vit iarna cum, sub tăcerea lunii, întreg pământul îţi aduce tihnită rugăciune, înveşmântat în haină albă, strălucind de nestematele zăpezii. Am văzut cum se bucură de Tine soarele care răsare şi am auzit corurile păsărilor slavoslovind. Am auzit cum foşnesc codrii, cântă vânturile şi apele susură cu taină despre Tine, am auzit cum Te propovăduiesc cetele luminătorilor prin mişcarea pe care le-ai rânduit-o, cu înţelepciune, pe nesfârşitele întinderi. Ce e lauda mea! Firea este ascultătoare, iar eu nu sunt. Atâta cât trăiesc şi văd

248

dragostea Ta, râvnesc să-ţi mulţumesc, să mă rog Ţie şi să strig: Slavă Ţie, Celui ce ne-ai arătat lumina, Slavă Ţie, Celui ce ne-ai iubit cu dragoste adâncă, ne­măsurată şi dumnezeiască, Slavă Ţie, Celui ce ne um­breşti cu lumina, cu cetele sfinţilor şi îngerilor Tăi, Slavă Ţie, Prea-Sfântule Părinte, Care ne-ai chemat să dobândim împărăţia Ta, Slavă Ţie, Duhule Sfinte, Soare de Viaţă Făcător al veacului ce va să vină, Slavă Ţie, Fiule al lui Dumnezeu, începătură a mântuirii noastre, Slavă Ţie, pentru toate, Treime Dumnezeias­că şi Preabună, Slavă Ţie, Dumnezeule, în vecii

Cuprins

Partea I

PRIMELE SEMNE ALE SELECŢIEI

PRIMUS

Enunţul-cheie şi provocarea de care aveam absolută nevoie 17

ALTER

Departamentul de Diagnoză şi Pattern Comportamental, proiect pilot.

întâlnirea cu Blondul mucalit 30

TERTIUS

Primele săptămâni. Don Juan 44

QUARTUS

Capra cu trei iezi şi amintirile sibiene. Cazul „Economistul" 53

QUINTUS

Tipicarul, Bufonul şi Executanta.

Nelămurirea colonelului M. 71

250

Partea a Ii-a

LAGĂRUL EXPERIMENTAL ZION

SEXTUS

Primele teme obligatorii. Politica penală represivă 89

SEPTIMUS

La cumpăna dintre ani: 2010-2011.

Un document uluitor scris de Executantă 103

OCTAVUS

Timpul gândirii. Audierea de la Bucureşti ianuarie 2011 115

NONUS

Şobolanul cu mintea beată... şi termene de audiere 142

DECIMUS

Părintele A 170

UNDECIMUS

Cercetarea disciplinară din 11,12,13 aprilie 188

Partea a III-a

PROTOCOALELE EVADAŢILOR

DUODECIMUS

Sentinţa 219

251

TERTIUS DECIMUS

Un nou început 234

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu