duminică, 11 martie 2018

CORNEL CONSTANTIN CIOMAZGA

LUCRAREA

CORNEL CONSTANTIN CIOMÂZGĂ

LUCRAREA

Editura Actual 3c

Colecţia: Literatură şi artă Bucureşti 2014

Coperta şi grafica: Nicolae Răzvan Mincu

Redactor Literar: Maria Duţă

Tehnoredactori: Elena Vlădescu, Renatta Căpăţînă

Culegere Text: Cristina Vânătoru şi Elena Bonciu

Cornel Constantin Ciomâzgă

Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale a României: CIOiMÂZGĂ, CORNEL CONSTANTIN LucrareaCornel Constantin Ciomâzgă bucureşti: Actuală 3C, 2004

320 p, 13x20 cm

ISBN: 973-87180-0-7

Printed În Romania

Cornel Constantin Ciomâzgă

Lucrarea

EDITURA CARTEA ACTUALĂ 3C 2004

De unde atâta îndrăzneală?

Aceasta nu este o carte!

Este o tragică secvenţă din apatica mărşăluială în care traversăm această Vale a Suspinelor.

Viaţa!

Iată, câteva făpturi evadează, din dramatica lor realitate, escaladează eşafodajul acestei zidiri de cuvinte şi, în sfârşit,

îţi strigă ceva...

Le auzi,?

Doisprezece ani am purtat însufleţirea acestei scrieri, pecetluită cu tăcere,

ca pe un organ adăugit undeva între inimă şi tâmplă. „Căci mintea, învăluită de toate revărsările de lumină ale Duhului, când e cuprinsă de ameţeală şi nu mai ştie ce să facă

şi se vede pe sine întinzându-se şi preschimbându-se după Cel nesfârşit şi nehotărnicit, e vremea de a tăcea“, spune Calist Catafygiotul.

Şi eu am tăcut, întru preschimbare, multă vreme, şi m-am întins după Cel nesfârşit şi nehotărnicit, pentru ca astfel, din toate revărsările de lumină ale Duhului, un bob măcar să se sălăşluiască şi sub fruntea, mea, luminând, cuvântul adevărului.

Cornel Constantin Ciomâzgă

10

Am cutezat să scriu despre toate acestea pe care le vei citi, numai atunci când Domnul şi Stăpânul vieţii mele mi-a arătat în chip lămurit îndemnul şi chemarea Sa. încurajările, binecuvântările şi rugăciunile unor ierarhi, ale unor mari duhovnici şi trăitori întru Hristos, au decis momentul în care, retrăgându-mă din multele îndeletniciri şi preocupări sociale, m-am aşezat în chiliile unor monastiri, unde, dintr-o frământătură, ca pentru azimă, artos şi prescură, am, plămădit cuvinţelele pentru „Lucrarea“ aceasta,

Nu vrei să ştii cum trăiesc sfinţii? Dar cum ucide Diavolul? Cum se ajunge cu adevărat în iad şi cum se poate smulge cineva, din moartea cea veşnică, nu vrei să afli?

Intră! Nu te sfii şi nu ezita. Mergi până la capăt!

Ai dreptul şi şansa, să vezi şi să înţelegi toate acestea. Când vei ieşi vei fi diferit!

Vei, şti poate mai bine ce este Omul, Sufletul, îngerul şi Daimonul, ce este Eresul, Achedia şi Metanoia,,

ce este Viaţa, şi Moartea,

iar peste toate ce este MÂNTUIREA şi cum se poate dobândi,

Numai realitatea, singură se poate întrece pe sine!

Viaţa stă sub semnul fantasticului.

Oameni cu „destine“ tulburătoare.

Fiinţe cu sufletele însângerate, sfâşiate de colţii hienelor existenţiale,

luptă, la vedere cu Moartea şi cu Daimonul. întâmplări ce par ireale s-au adunat, din locuri răzleţe şi cardinale diferite, aşezându-se aici.

11

1

sub aceste cuvinte, înşirate după orânduiala epică, într-o arhitectură numită... roman?

De-ţi va fi folosit ceva, din ceea ce-ai citit, pomeneşte-mă şi pe mine în rugăciunile tale, pentru ca,

trăind creştineşte în Biserică, să primesc mila lui Dumnezeu spre mântuire.

Iar de veifi suferit vreo mâhnire cât de mică, iartă-mă şi nu te împovăra cu nici o mânie.

Aşteaptă.

Dumnezeu te va despăgubi, negreşit.

Să nădăjduim, să credem, să iubim, să răbdăm şi să iertăm!

Cu negrăită recunoştinţă

voi fi mereu plecat în faţa celor rânduiţi de Dumnezeu spre a fi binefăcătorii, „lucrători", fără de care ceea ce este n-ar fi fost.

N-am să-i numesc aici spre a nu le adumbri smerenia şi pentru ca să nu le răpesc răsplata binefacerii în faţa Domnului.

Am să-L rog numai pe Bunul să le umple inima de bucuria mântuirii, să-i apere de toate primejdiile ce înconjoară viaţa muritorilor spre a nu se pogorî lacrimi în ochii lor, iar inima să nu le fie nicicând jertfă întristărilor. Amin.

Autorul

Lupta noastră nu este împotriva cărnii şi a trupului, ci împotriva căpeteniilor, împotriva puterilor, împotriva stăpânilor întunericului acestui veac şi împotriva duhurilor răutăţii de sub cer.

(Dumnezeiescul Pavel — Efeseni 6, 12)

blagosloviţi şi iertaţi, bunule Avva!

domnul şi Măicuţa Lui!

Chintesenţa dialogului duhovnicesc! Definiţia relaţiei interTreimice, a Sfinţeniei cu alunecarea, a Proniei cu alterarea.

„Pater“ ştia precis când ajung. Mă aştepta de fie­care dată, în chip doveditor, la intrarea în prisacă, având o carte pentru mine, înfăşurată discret în epitrahil.

ai ajuns, care va să zică!

Nu apucam să-i răspund, căci mă îndemna iute să-mi las bagajele şi să trec la spovedanie.

— Hai că se răceşte „baia" şi aţipeşte „băieşul“. întâi la „spălătoare" şi pe urmă om mai vedea...

Nu raţionăm bine în multe situaţii fiindcă nu căutăm să le pătrundem mai adânc. Urâm sau iubim privind din afară. De aceea iubirea ori ura prejudiciază şi întunecă mintea noastră, împiedicându-ne să dis­cernem adevărul în natura lui intimă. (Sfântul Nicodim Aghioritul războiul Nevăzut)

12

O mamă şi-a claustrat fiica, închizând-o, cincispre­zece ani, într-un grajd.

Tatăl său, în locul unei parentale atitudini, în schimbul unui gest salvator, s-a aruncat pe sine în „dosul morţii.

Comunitatea i-a izolat cu indiferenţă.

Un sat. Ca un oraş, ca o ţară, ca un continent. O comunitate fără comuniune. Tragismul umanităţii!

Culmea cu Arini. O felie dintr-un calvar. Un sat din nord, unde „răul” s-a cuibărit cu toate ale lui, mai presus de închipuirea şi percepţia noastră.

Oameni, locuri, întâmplări!

între mileniul doi şi Dumnezeu se trivializează Pământul, se delicvează Cerul.

Ronţăim zi de zi în varii chipuri incredibilul. Îi mestecăm voluptuoşi mâlurile care ne înghit apoi de pe dinăuntru.

Culmea cu Arini. Un loc aparent comparabil. Altfel nimic ca niciunde. întâmplările par contorsionate într-un sistem incomprehensibil. Nefirescul pare inven­tat.

Un surdo-mut „ascultă” o viaţă şi povesteşte într-o singură zi toate „neauzitele” locurilor.

Unui om i se schimbă radical înfăţişarea, trăindu-şi viaţa într-un straniu univers subpământean.

El are legătură cu „Livada Cheală”, cu „Templul” de sub deal şi cu întâmplările bizare din „Conacul Piticilor de Foc”.

Geografii, arhitecturi şi ritualuri total neidentifi­cate.

într-o grotă săpată în inima munţilor trei pustnici poartă ştafeta unei adânci taine trăită generaţie de ge­neraţie, şase sute patruzeci de ani.

13

„Codrii Ploii" şi „Moara Sură" o pădure şi o vilă unde, o dată pe an, vin, din locuri îndepărtate şi de pe meridiane diferite, treisprezece bărbaţi enigmatici, îmbrăcaţi în fracuri intră în tainica vilă şi pecetluiesc, se pare, timp de zece zile, sorţii banilor lumii.

Peste toate acestea, însă, greu descriptibil, sub neguroase ziduri, se zbate, de cincisprezece ani, într-o pseudo-epitimie, o fiinţă: Iohanna.

Un grajd zăbrelit, având doar o vizetă într-un oblon prin care se strecoară, vai, arareori, un blid cu mâncare şi o cană de apă.

O curte izolată de garduri înalte cu porţi zăvorâte şi păzite de nişte fiare sângeroase.

Deşertăciunea deşertăciunilor, zice Ecclesiastul, toate sunt deşertăciuni!

-...Ce să fac, Awo, ce să fac?

să dai slavă lui Dumnezeu, tăticuţule. Te pui la post şi rugăciune, mulţumeşti şi scrii. Slujeşte-i astfel lui Dumnezeu!

Vezi, există un dicton celebru, ba chiar puţin tocit, prin uzitare, nerostit însă, şi neînţeles cum se cuvine: „Dar din dar se face Har!", iar nu „rar" sau „rai", precum zice şi crede lumea pe principiul unui alt dicton: „Surdul nu aude dar le potriveşte!"

Să facem, dară, har din ceea ce căpătăm. Să înmulţim şi să dăm mai departe. Iar despre Culmea cu Arini vorbeşte lumii ca despre una dintre marile pilde. Este a ta şi vei fi întrebat: ce-ai făcut cu ea când ai căpătat-o?

Lumina, întunericul, binele şi răul, da şi nu, viaţa şi moartea, Dracul şi Dumnezeu nu sunt nişte simple noţiuni. În faţa morţii, de pildă, nici cel mai iscusit negociator

14

nu are izbândă. Venirea nopţii nu poate fi oprită cu nici un mijloc. Nu se poate să fii puţin cu Aghiuţă şi restul cu Domnul, aşa cum, pierzător, încearcă încor­noratul să-i înşele pe oameni.

În Culmea cu Arini, aşa cum înţeleg eu, este Metanoia. Pune-o, cu ajutorul Cuvântului, în cuvinte şi trimite-o, cu binecuvântarea Domnului, către lume.

Ai blagoslovenie! Te aştept cu roadele. Spor şi lumină!

Jugul cel bun al lui Hristos, cum atât de nimerit spune Sfântul Teofan Zăvorâtul, poate fi luat cu asumaţie lucidă şi fermă, doar când creştinul s-a asumat pe sine ca mărturisitor al Sfintei Treimi şi ca trăitor în pilda Hristică. Să ne aprindem, cu duhul!

Culmea cu Arini. O aşezare după călcâiul unui munte, sub o geană de cer mereu schimbătoare, contextată arhitectonic minuţios, ca o discretă staţiune elve­ţiană sau ca o monastire grecească.

Şoseaua ocoleşte satul. Intrarea se face trecând puntea peste râul Şuviţa Văii.

Bat clopotele. Este dimineaţa praznicului „Ador­mirea Maicii Domnului". „Sfânta Marie de vară."

Din prima curte a ieşit o fetiţă de vreo şase-şapte ani. într-o mânuţă ţinea o lumânare, iar în cealaltă câte­va Regine ale Nopţii.

mă cheamă Sabina şi mă duc s-o iau pe Buna ca să mergem la biserică.

...Doctorul Aron? Are casa în faţa şcolii. Este o casă mare cu boltă de trandafiri albi. O găsiţi uşor. La bunăvedere, şi Dumnezeu să fie blând cu noi!

Isteaţă copilă. Aiuritoare întâlnire. Mi-a răcorit sân­gele şi mi-a speriat osteneala nopţii nedormite.

15

„Dumnezeu să fie blând cu noi!...“

Uitându-mă la ea mi-a răsunat în amintire vocea doctorului Aron. Cel care mi-a vorbit într-o noapte de noiembrie, într-un compartiment de tren, despre Iohanna.

„Era atât de frumoasă cum nu se poate spune despre fiinţele omeneşti. De la optsprezece ani n-a mai văzut-o nimeni. Noi presupunem că mai trăieşte încă şi acum, după cincisprezece ani, zăvorâtă în grajdul din ogradă.

Din când în când, unii aud nişte gemete înfundate care răzbat de după ziduri. Dar cine se poate apropia de casa aceea? în curte sunt slobozi şi mereu înfometaţi doi lupi siberieni.

...Anchetă? S-a făcut atunci, la început, un simu­lacru finalizat ambiguu. S-a spus că fata e plecată la nişte rude. Apoi că... a fugit cu un băiat sau în străinătate.

Oficial nu s-a aflat nimic, iar povestea s-a uitat."

În creştinism viitorul este trăit în prezent, iar împărăţia Cerurilor începe din viaţa aceasta, (Hierotheos Vlachos)

La doctorul Aron aveam să trag. Mă anunţasem cu două zile înainte, iar casa am găsit-o, aşa cum prevăzuse micuţa Sabina, uşor.

Căutam o sonerie pe stâlpul porţii când o voce guturală de femeie abia trezită m-a invitat, dându-mi instrucţiuni încurajatoare:

poftiţi înăuntru. Poarta e deschisă, iar câinele care o să vă întâmpine e fioros, dar în prezenţa stăpânu­lui e paşnic.

16

pentru că „stăpânul" sunteţi dumneavoastră, intuiesc că o am în faţă pe doamna Aron.

întocmai. Poftiţi! Vă aşteptam, mi-a zis, întinzându-mi o mână leneşă. Mă cheamă Daria Aron. Bine aţi venit!

Amestecul mirosului de trandafir cu aromele ei matinale îmi crea definiţia unei stări de sâmbătă seara.

david se scuză, dar a fost nevoit să plece. Se întoarce în cel mult două ceasuri. Prima odaie pe dreap­ta este pregătită pentru dumneavoastră. Instalaţi-vă şi vă aştept pe terasă la o gustare.

[ ocărâtor este vinul, un zurbagiu băutura îm­bătătoare şi oricine se lasă ademenit nu este înţelept.

(Pilde 20)

culmea cu Arini! Sună cumva... ultimativ numele acesta, nu?

nouă ne place tare mult. Mai ales mie. David cunoştea bine locul. S-a născut la cincizeci de kilometri de aici. În oraş.

în 1992 am aflat că era nevoie de un medic şi de un profesor. Am renunţat imediat la mediul metropolitan al Capitalei şi cu banii de pe apartament am cumpărat şi am îmbunătăţit această casă aşa cum o vedeţi.

Ne-am bucurat foarte mult atunci. Numai că în cei opt ani s-au întâmplat destule. Cu noi, cu lumea, cu satul.

David v-a povestit câte ceva despre „cazul Iohanna". Dar aici sunt multe alte cazuri, întâmplări, fenomene: „Chinezul", „Cimitirul ciorilor", „Conacul Piticilor de Foc", „Leon Groparul"...

Este un sat cu taine şi cu multe ciudăţenii, ca să zic aşa. Dacă veţi avea curaj, răbdare şi tenacitate veţi găsi

17

subiecte serioase pentru... documentarea asta a dum­neavoastră.

Pentru cel credincios nu există în lumea aceasta ceva al lui, o casă şi o patrie adevărată, ci pretutindeni este numai în pribegie şi în surghiun. ( Sfântul Tihon Zadonschi)

Daria Aron. în timp ce vorbeşte glasul îi alunecă într-un soi de vibraţie melancolică şi în ceea ce spune amestecă tragismul, provocarea şi ironia, egal. Îmi aminteşte de „Celebrarea femeii” lui Marcel Moreau.

Fostă patinatoare, campioană, acum profesoară de română. „Trup frumos de marmură şlefuită în mângâieri. Cu supleţuri lente, în privirea căreia se învăluie iar şi iar un nor albastru. Izbucnirea unui vis de voluptate, trecând pe deasupra unui lan de plete blonde."

Fericit este acela care-şi stăpâneşte pleoapele şi nu se lasă, nici în chip gândit şi nici în chip simţit, ademenit de pielea trupului, care în curând va izvorî puroi.

(Sfântul Efrem Sirul)

Probleme neprevăzute l-au reţinut, probabil, pe doctor mai mult decât îşi propusese. întârzierea lui m-a împins spre o nedorită impoliteţe: sub pretextul călă­toriei şi al nopţii nedormite m-am extras din formula prosobolec a dialogului, retrăgându-mă în cameră.

Mirosea a lenjerie proaspăt întinsă şi a busuioc verde. Am adormit profund până înspre după-amiază, când m-au trezit hohotele de râs de pe terasă. Doctorul avea musafiri. Am continuat să rămân în cameră, încer­când să-mi amintesc un vis buimăcitor.

18

Se făcea că eram într-o livadă de meri. Pomii erau încărcaţi de fructe, dar nu aveau nici o frunză. De atâtea roade crengile stăteau să se rupă, însă, aşa goi, inspirau milă, dezastru şi nefast.

Într-un colţ al livezii un bătrân costeliv, cu barbă lungă şi rară, făcea fum, arzând bălegar uscat şi pelin. „Viermii, tăicuţă, viermii pământului acesta care abia ne mai ţine, vin, fură verdele copacilor şi pleacă. Lasă aerul searbăd, fierbinte şi cu iz de pucioasă. De asta aprind eu focurile... Viermii, viermii pământului."

Oamenii s-au dedat prea mult grijilor vieţii şi sunt asemenea păsărilor sătule, care în zadar mai au aripi, căci se târăsc pe pământ laolaltă cu dobitoacele. (Sfân­tul Vasile cel Mare)

Am ieşit mai târziu pe terasă. Musafirii plecaseră. Rămăsese doctorul singur. Părea aţipit, cu capul pe spate, în fotoliul de nuiele.

Daria strângea rufele de pe frânghia întinsă pe coasta grădinii.

Aveau o curte largă, îngrijită, cu flori şi gazon, care se prelungea cu o superbă livadă pe o colină de deal.

Vremea care se arătase dimineaţă era acum alta. Lumina se întristase sub ameninţarea norilor de peste munte. Venea ploaia. Silueta Dariei se zărea printre cearşafuri, ca un personaj non figurativ din „Teatrul umbrelor".

mă tem că întrerup un vis frumos, m-am insinuat eu, păşind cu grijă, în terasa care îmi sugera o veche sufragerie japoneză.

o, Doamne, nici pe departe, a tresărit David Aron, sărind în picioare cu mâinile întinse către mine. Regret şi sunt foarte jenat pentru că a trebuit să plec

19

dimineaţa şi nu v-am aşteptat aşa cum mi-am dorit. Sper, totuşi, să mă fi înţeles şi iertat...

— Vă rog să nu consumaţi nici o mustrare. Mă bucur să vă reîntâlnesc în casa dumneavoastră. Trebuie să vă spun că, atunci când îmi povesteaţi, în trenul acela de noapte, locurile acestea mi le imaginam altfel. sunt surprins de tot ce am găsit şi mă bucur să vă revăd.

Ne-am îmbrăţişat de ca şi când între noi ar fi exis­tat un trecut comun ale cărui unde se revivifiau acum gata să ne arunce într-un vertij al amintirilor.

aţi călătorit bine? E drumul lung, totuşi...

eu şofez cu bucurie. Un drum oricât de lung, dacă traficul e normal, poate fi o încântare.

Să te rogi şi să lucrezi — să lucrezi şi să te rogi.

(Sfântul Antonie cel Mare)

— Va trebui să vorbim şi să vă povestesc astă-seară cât mai multe, căci, spre regretul meu, voi lipsi câteva zile. Mâine la prânz plec la Viena. Rămâneţi însă pe mâini bune. Daria ştie despre ce se întâmplă pe aici, la fel de bine şi de multe lucruri ca şi mine. De altfel, peste puţin timp, probabil că vom afla noi de la dumnea­voastră noutăţi. Eu mă voi întoarce către sfârşitul săp­tămânii. Duminica viitoare este „Praznicul Negru". O poveste, o întâmplare sau un fenomen, nu ştiu cum să-i zic, ceva neobişnuit în orice caz, la care nu vreau să lipsesc. Mai ales că vom fi împreună.

Într-o poiană, la baza muntelui, este un conac vechi. Are peste patru sute de ani şi, chiar dacă-i părăsit, se păstrează în condiţii atât de bune, de ca şi când ar fi locuit. Este tot mai îngrijit de la an la an.

În fiecare vară, prima duminică după Sântă Mărie, în conac, nu se ştie cum, se întind mese lungi, învelite în

20

negru, iar pe ele se aştern bucate, fructe şi vin. Aur şi cristaluri. Se aud voci, râsete, cântece şi chiar paşi, dar nimeni nu zăreşte nimic. Vin oameni de peste tot, îşi ocupă locuri cu vizibilitate închiriate de jur împrejurul conacului şi aşteaptă câte o zi şi o noapte spre a fi mar­torii stranietăţii. Unii dintre ei îşi aud numele strigate, alţii îşi aud propriile voci înăuntru.

Odată cu seara apar „piticii de foc". Nişte mogâldeţe strălucitoare, greu de privit şi de care nu te poţi apropia, căci dogoresc incendiar. „Jocurile" lor sunt de fiecare dată altele. Sunt ca nişte ritualuri ale căror sem­nificaţii nu se cunosc.

Există totuşi un om care ştie totul despre ce se întâmplă acolo. Numai că el nu mai comunică de multă vreme cu nimeni.

Este un fost inginer, constructor de poduri, care acum vreo douăzeci de ani, când a ieşit la pensie, a revenit în sat. După un timp i s-a schimbat înfăţişarea. A început să semene tot mai mult cu un bătrân chinez.

Familia lui a avut dintotdeauna o mare livadă, undeva la vreo doi kilometri în afara satului. Aici n-a fost niciodată colectivizare aşa că a reintrat, fără probleme, în posesia ei şi, încetul cu încetul, s-a mutat de tot acolo. Locuieşte într-un bordei săpat în clinul dealului pe coas­ta căruia este livada. Se pare că este foarte bogat. Unii spun că bordeiul ar fi de fapt un adevărat templu, şi că înăuntru s-ar afla valori incredibile.

Se spune de asemenea că, din când în când, ar fi vizitat, în mare taină, de unii „mahări" de prin lume şi că se ocupă de lucruri necurate. Certe sunt trei lucruri: nici el, nici livada şi nici conacul nu sunt în regulă.

21

în livada lui sunt trei sute şaizeci şi cinci de meri. în fiecare vară pomii devin încărcaţi de roade, dar, atenţie, nu au nici o frunză.

îmi simţeam creştetul în flăcări şi dinţii îngheţaţi. Acesta fusese visul de după-amiază.

-Vă plictisesc? Nu vi se pare interesantă povestea?

nu. Adică... da. Cum să nu?! Iertaţi-mă. Eram... mă gândeam că ar trebui să-mi aduc bagajele sau maşina cu totul. Se lasă întunericul, va începe şi ploaia...

Diavolul este un vânător de păsări; fii, dar, mai presus de laţurile lui! (Pateric)

A doua zi m-am trezit cu o oră mai devreme. La ora şase nu răsărise încă soarele. Aş fi vrut să alerg prin livadă, dar totul era rece şi umed. Plouase până înspre dimineaţă.

Seara fusese una lungă. Mi se povestise tot ce se ştia despre familia Herrman, despre „Chinez" şi despre Leon.

Leon. Groparul satului. Omul Atzei Herrman. Atza Herrman. Mama iohannei.

Femeia asta, în raporturile cu lumea, în contextul comunităţii, este într-o stare de proscripţie.

De mai bine de zece ani cu ea nu mai vorbeşte nimeni din sat. Povestea ei pare tot mai complicată. Victimă oarbă a relelor plăsmuiri.

Despre Iohanna se vorbeşte, în schimb, ca despre o taină a firii. Un fatum al comuniunii, o defavoare a sân­gelui şi a credinţei.

Ce-i va folosi omului dacă ar câştiga lumea întreagă, iar sufletul său îl va pierde? (Matei 16, 26)

22

Iohanna. O fată apolinică, deşteaptă, smerită şi cu dragoste de Dumnezeu. Singurul copil al familiei Herrman.

Studia viola la liceul de muzică. Din clasa a douăsprezecea, după vacanţa de iarnă, n-a mai fost văzută.

La şcoală Atza a înaintat o cerere de întrerupere.

Acasă vecinii şi cei câţiva prieteni pe care îi aveau la vremea aceea au ştiut că Iohanna e plecată, pentru o lungă perioadă, la studii în străinătate.

Tuturor avea să li se releve, însă, curând şi de netăgăduit, existenţa fetei, acolo în casa de pe strada Brutăriei.

Uneori, noaptea, parcă se aud strigăte înfundate, precedate de un plâns răguşit.

Un fost profesor din „Culme" a făcut o sesizare la poliţie.

După câteva săptămâni au venit doi poliţişti însoţiţi de cineva de la Inspectoratul Şcolar Teritorial. Au pus câteva întrebări, au luat vreo două declaraţii, au încheiat un proces verbal şi cu asta... basta.

Trei zile mai târziu Peter Herrman, tatăl iohannei, s-a sinucis, atârnându-şi trupul de cumpăna unei fântâni.

Atza ajurat atunci, suită pe catafalc, vânturând în aer puşca de vânătoare a lui Peter, că va ucide pe oricine va mai îndrăzni să i se apropie de poartă.

A blestemat, a suduit, a plâns, apoi a tăcut.

L-a îngropat nefiresc şi păgân. Pe nesimţite. Ea şi Leon. Un car învelit cu o cergă neagră. A urcat drumul cimitirului, duminică spre seară. Fără lumină, fără clopot, fără preot, fără rânduială. Patimă şi rătăcire.

După o săptămână a vândut un viţel de trei sute de kilograme şi cu banii a cumpărat, dintr-un târg bucovinean doi pui de lup siberian. I-a împerecheat

23

între ei şi de-atunci păstrează prăsila. O dată la patru ani o lupoaică fată patru, cinci pui. Opreşte doi, care se vor împerechea la rândul lor, iar pe ceilalţi îi zvârle în fân­tâna de lanţul căreia s-a spânzurat Peter.

Lupii din ograda ei sunt semisălbatici. în afară de Atza nu văd pe nimeni altcineva. Ea creşte porci pentru ei. îi înfometează trei-patru zile şi apoi îi hrăneşte cu carne crudă stropită cu sânge.

Pădurea şi pământurile le munceşte cu nişte ţigani musceleni pe care îi plăteşte în parte, cu lemne şi cereale.

De cincisprezece ani în ograda ei n-a mai intrat decât mutul Leon. El taie şi stivuieşte lemnele, urcă cerealele în pod, clădeşte fânul şi merge la moară.

în zilele când trebăluieşte Leon, lupii stau încuiaţi în pivniţă, iar Atza stă cu puşca în mână şi cu cartuşiera la brâu.

în fiecare duminică Atza se îmbracă frumos şi pleacă, ascunzându-şi hăituielile lăuntrice, în oraş. Oamenii ştiu că aparţine unei secte şi că se duce la „adunare".

Se întoarce mereu după prânz, la fel de însingu­rată şi tăcută, urmându-şi viaţa cu straniile ei habitudini.

Căci pe când eram în trup, patimile păcatelor, care erau prin Lege, lucrau în mădularele noastre, ca să adu­cem roade morţii. (Dumnezeiescul Pavel romani 7, 5)

Ziua următoare, după rugăciunea de dimineaţă, am plecat în sat. Eram cam nereperat şi insuficient contextat, aşa că am hotărât să-mi abandonez orice plan şi să hoinăresc la întâmplare. Mi-am zis: descoperă lumea aceasta, trăindu-i oferta, fără s-o laşi să-ţi intre în suflet şi fără să i te laşi furat de mreje!

24

îmi era tot mai clar că omul-cheie era Leon.

Mut şi surd, dar nu orb. Văzuse şi ştia multe. Cu „cheia" asta aş fi putut deschide multe din uşile pâclosului labirint.

M-am oprit la brutărie. Dimineaţa venea camionul cu făină şi Leon se ducea la descărcat. Când am ajuns mai aveau câţiva saci de cărat.

între albul strălucitor al făinii şi griurile confuze ale celor patru oameni l-am recunoscut după gesturi pe Leon.

înalt şi vânjos, nu-şi prea arăta cei treizeci şi cinci de ani. Din primul moment am fost terifiat de privirea lui. Izbucneau acolo, în adânci cavalcade, patimi şi extazieri disimulate. Pulsa ceva care definea noţiunea pândei.

La mai puţin de două sute de metri era „Lagărul Scroafei", cum denumiseră sătenii casa Atzei. Mi se părea că aud urletele sălbăticiunilor şi gemetele Iohannei. încercam să pătrund cu gândul în odăile, în grajdul şi în beciul de dincolo de garduri. Cotrobăiam cu toate simţurile cuplate la maxim, încercând să cuprind foşnete, şoapte, umbre, mirosuri. Voiam să înţeleg şi să simt aerul de dincolo. De-acolo unde Iisus era răstignit clipă de clipă. Acolo unde inexpugnabila Golgotă era reanimată încă zi de zi fără urmă de venie.

Ajuns în poartă, clanc, s-a deschis. Mi s-a vărsat aerul din plămâni, lipindu-mi pleura de coaste. Am simţit o încordare electrică. Patru ochi şi-au mandrinat privirile până la scânteiere. Ai mei s-au dus în teritoriul celălalt până când au patinat, scârţâind în suprarenală.

Atza, care va să zică. Aş fi vrut s-o ţintuiesc între cremene şi amnare. Aveam în faţă formula răului devastator. Detracarea nedisimulată. Patima demoniacă mat e­rializată în chip femeiesc.

25

— Doamne ajută! i-am zis. Clanc, mi-a trântit poarta, ascunzându-şi timusul abominabil şi neputinţele înăcrite în spatele scândurilor înalte.

Zis-a cel nebun întru inima sa: „Nu este Dumne­zeu !“ (Psalmul 52)

Când am deschis uşa primului hol, pendula din sufrageria doctorului Aron bătea jumătate peste doispre­zece. Hălăduisem vreo şase ceasuri întregi.

Văzusem moara, conacul, cimitirul, biserica veche, livada chinezului....

Daria citea în hamacul din grădină.

aţi avut o dimineaţă lungă şi, sper, bogată, m-a întâmpinat ea de departe.

— Generoasă, în orice caz, am adăugat.

povestiţi-mi ce-aţi făcut. Pe unde aţi fost?

am văzut multe din locurile de care mi-aţi vorbit. Am încercat dumeririle incipite şi mi-am împrietenit ochii cu viitoarele obişnuinţe. Mi-am amintit o notiţă a lui Noica: „Nu adevărul de la care pleci ci acela la care sfârşeşti". Mi-o însuşesc şi am să mi-o aşez, chiar la vedere, în cameră, cel puţin acum, pentru această docu­mentare.

L-am văzut pe Leon, am întâlnit-o pe Atza.

A fost de ca şi când m-ar fi pândit printr-un vizor. Când am ajuns în dreptul porţii, a întredeschis-o brusc şi ne-am duelat privirile ca două fulgere.

Am văzut-o, aşadar, pe femeia cu suflet de cucută. Am zărit selenara livadă şi pe sibilinicul ei stăpân. Mi-am pudrat, ca să zic astfel, picioarele cu pulberile acestor locuri şi m-am botezat cu aerul poveştii în care am să şed oarecât.

26

Patimile trăiesc şi În sfinţi. Numai că la ei sunt înfrânate. (Avva Avramie)

Amfitrioana mea mă privea, înăbuşindu-şi înceţo­şate melancolii sub aparente atitudini vernale, de sub care mijeau, cu evidentă nestăpânire, feeriile solstiţiilor ei păgâne. Şi-a oprit deodată balansul hamacului şi s-a ridicat, sprijinindu-se cu un profund oftat, lăsând să-i cadă în iarbă volumul Filosofiile Indiei.

Mi-am manifestat intenţia de a-l aborda cumva, chiar în seara aceea pe Leon, iar ea a tresărit.

I-am spus că simt la omul acela că ascunde, empi­ric, desigur, noţiunea culturii senzoriale. Intuiam că numai el ştie anumite lucruri necesare desăvârşirii demersului meu. Pare a fi singurul care, dacă ar comu­nica firesc, ar putea devoala întreg „nefirescul".

aş vrea să vă rog câteva lucruri, mi-a zis, coborându-se din „plasa extazelor", puţin ameţită. Mai întâi aş vrea să fiţi de acord să renunţăm la protocolul pluralurilor politicoase. Apoi vă rog să primiţi invitaţia de a ne instala pe terasă unde am să vă ostenesc cu o confe­siune.

Trebuie neapărat să vă spun câteva lucruri, altfel şansa relaţiei noastre ar fi nu numai ameninţată de pre­caritate, dar chiar supusă unei nevolnicii, căci reflectată într-o neînţelegere şi structurată nedegajat ar putea căpăta perspective nedorite.

îmi este dezelitar şi chiar liberator să-ţi spun direct Daria. Şi, iată, am făcut dovada acceptării celei dintâi propuneri, spunându-ţi deja pe nume. Cât despre confesiune, aş vrea mai întâi să te rog să faci un ceai fierbinte, din cel pe care l-am adus eu, apoi nădăjduiesc să fiu vrednic s-o ascult.

"27

Mare este înălţarea smeritei cugetări; adâncă este prăpastia înaltei cugetări. De aceea vă sfătuiesc să o iubiţi pe prima, ca să nu cădeţi în cea de-a doua. (Avva Isidor)

Se înnorase ca şi în ziua precedentă. Răcoarea imi­nentei ploi se instala adânc şi perfid în vene, stârnind disconforturi autumnale.

Mă cuibărisem sub Rugăciunea Noetică, aburindn-mi buzele cu cele şaisprezece arome ale ceaiului „Anaho­ret". Ghimbirul şi inima-de-scorţişoară se întreceau în binefaceri cu cătina, cu busuiocul, cu crăiţele, cu iarbatâtharului şi cu celelalte.

Daria îşi adunase şi ea fiinţa într-unul dintre foto­liile de nuiele, şezând ca un fetus pregătit de tumba naş­terii.

Plătea cu tracuri zgâlţâitoare incapacitatea de a-şi începe confesiunea. fi era atât de greu, încât îşi muşca buzele până la sânge.

aseară, a început într-un târziu, vă ase.., pardon, te ascultam vorbind despre „îmburuienirea sufletului", despre „necesităţile interioare" şi despre „botanicele noastre atitudini". Erau noţiuni pe care nu le-am mai auzit, dar mă regăseam în toate.

„Neîmbunătăţirile" şi „ereziile activităţilor needu­cate" îmi erau absolut proprii. Tot ce spuneai mă cuprindea.

îmi simţeam ceafa împinsă de gheara unei pume şi inima sfârâind în untdelemnul candelelor tuturor postnicilor. Atunci am înţeles cât de „sălbatică" sunt.

Nu ştiu de unde şi cum să încep....Eu duc o viaţă machiată, iar „sensurile ei sacre" sunt într-o deturnare perpetuă.

28

Trăiesc lângă David sublimul şi supliciul egal, împuţinându-ni-se tot mai mult şansa defecundării răului. El mă iubeşte fără iubire şi mă deţine fără să mă aibă. Trăim frumos, mortificându-ne sublim!

Îţi spun toate acestea pentru că într-o zi oricum le vei afla. Prefer să am întâietate pentru ca să-ţi cer, în schimb, câteva sfaturi. Eşti primul în cei şapte ani de... steril mariaj care află toate acestea.

Eu n-am trăit nici măcar nupţiala bucurie. Cu David s-a întâmplat ceva inextricabil: cu câteva zile, ori poate chiar cu câteva ore înainte de nuntă şi-a pierdut elanul deredutării şi, cu totul întristător, s-a cufundat într-o pasivitate inabordabilă.

Medic fiind am sperat mult timp că se va lupta să-şi recâştige vigorile procreative. M-am înşelat. N-a arătat nici cea mai mică îngrijorare. Ba dimpotrivă, a complo­tat cu toate energiile negative întru blazare şi inacţiune.

Poate că te agasez cu această poveste, dar te rog să mă tolerezi până la capăt.

N-am schiţat nici o grimasă, n-am răspuns nici măcar cu un sunet. Psihologia Ortodoxă ne învaţă efectele neutralităţii încurajatoare. Muţenia exterioară care luminează expresia duhului. „Taci şi ascultă!"

Uneori credem că ştim ceea ce nu cunoaştem. Or, ştiinţa se naşte din cunoaştere, printr-o suprapunere per­fectă a celor trei dimensiuni, exclusiv spirituale: tăcerea activă, participarea reflexivă şi disponibilizarea darurilor.

A zăbovit un timp, aşteptându-mi reacţia, apoi a continuat.

cei patru ani trăiţi împreună în Bucureşti au fost un glisando între fericiri şi patimi. Nu pot cultiva ipocrizii, pozând un fals martiriu. Sunt o biată femeie şi încă una slabă şi dezorientată. Am trăit excese de nestăpânire.

29

Nu mi-am înfrânt sălbăticia erotismului. Am poftit! Nedeclinatele libidouri, uneori excesive, m-au cotropit, azvârlindu-mă sub păcatul „rănirii cu frumuseţe străină”, cum spuneai.

Paradoxal, însă, în aglomeraţiile „turcitei” noastre Capitale, incapacităţile mele n-au întrecut graniţele poftelor înfrânate şi ale exerciţiilor imaginative. E drept că m-au ajutat enorm afecţiunea lui David, care, pe atunci, exista din plin, ca şi prezenţa prietenilor.

David este un om indescriptibil de generos. Exceptând această indignitate, el a depăşit întotdeauna toate aşteptările mele. A vrut, a ştiut şi a putut să îmblânzească perfect infirmitatea cuplului nostru.

Acolo unde era stresat de tot cortegiul proble­melor şi al haosului pe care le oferă viaţa într-un mare şi de necomparat oraş, cum este Bucureştiul, acolo unde era stors de consecutivitatea examenelor şi unde timpul liber trebuia şterpelit infinitelor probleme, acolo David a fost compensatoriu şi proteguitor. Mutându-ne aici s-a pierdut în relaxarea patriarhală, abandonându-mă inconştient în liniştea aparentă şi în frumuseţile malefiente ale acestui sat homerian.

După doi ani am evadat din ceea ce numeai tu aseară inadoraţie şi m-am repezit ca o panteră hămesită înşfăcând „fructul necunoscut”.

Neorânduială, păcat, frenezia sufocatelor dorinţe, „îngunoierea” conştientă? Toate şi poate încă multe altele, într-un singur cuvânt: desfrâu!

Am defulat, sfârtecând orice regtdă castitară, fidelitară sau creştină şi m-am dedat plenar devoraţiunilor tru­peşti. Şi nu oricum. Şi mai ales nu cu oricine....

E bine că eşti instalat în fotoliu şi nu te-ai putea prăbuşi, iar dacă s-ar putea să leşini, după ce-i vei auzi

30

numele, nu dispera, ştiu câteva metode de reanimare extrem de eficiente.

Ei bine, complicele meu în asedierea fidelităţii este Leon!

Leon, Leon, Leon!

grosier, dar mai ales mut şi surd, îţi poţi imagina că este absolut inexpansiv în trăirile acestea exterioare, primitive şi incontrolabile. De ce el? De ce tocmai el?

Pentru că momentele lui extatice, voluptariatul lui, exploziile lui finale, le-am intuit cu mult timp înainte aşa cum au şi fost unice şi incomparabile. Apoi tinereţea lui neexpandată şi, nu mai puţin importantă, „discreţia" pe care mi-o asigura prin însuşi handicapul lui.

Aveam nevoie, trebuinţă, mai bine spus, exact de un astfel de bărbat. După o emasculaţie inconsolabilă o masculinitate perfect restauratoare.

Am primit ceea ce nu ştiusem să cer. Şi precum bine ai intuit, dincolo de muţenia lui există o tainică şi magică vibraţie solară.

M-am apropiat de el sau s-a apropiat de mine, acum aproximativ cinci ani. De atunci forez, exfoliez şi încerc să-l descrii întruna, dar distanţele continuă să rămână aceleaşi. Codurile lui par incifrate pe veci.

Şi pentru că am simţit, iată, în mai puţin de trei zile, să-ţi spun, pe nerăsuflate, această aventură a dis­perărilor mele, îţi ofer ca recompensă, pentru că m-ai ascultat treaz şi fără întreruperi, cheia solitudinii şi pu­terii lui Leon: lectura!

Fă mereu ceva bun, pentru ca diavolul să te găsească ocupat. (Fericitul Ieronim)

31

— Eşti primul care află toate acestea, dar mai ales faptul că Leon ştie să citească. Toţi îl cred analfabet. Muţenia lui a survenit chiar la începutul clasei întâi. Dar peste ani, şi, iată, acum primeşti chiar şi un bonus în materie de destăinuiri, el a devenit singurul prieten al „Chinezului". El l-a învăţat printr-o metodă anume să citească şi de-atunci devorează în taină tot ceea ce conţine litere. Citeşte enorm!

Chinezul i-a fost o bună călăuză, din punctul aces­ta de vedere. L-a mobilat suficient de bine şi cu „piese rare".

Ai bănuit corect. Nu este ceea ce pare a fi şi nu pare ceea ce este.

Gata! Pentru astăzi, sau poate chiar pentru mai multă vreme, ajunge. Dacă nu cumva e prea mult. Iar dacă pe alocuri am fost patetică, individuală, arogativă sau maliţioasă, să fiu scuzată şi, te rog, să-mi înţelegi mai ales ingratitudinea.

Aveam, însă, o teribilă nevoie de această exilaţie a febrelor înăbuşite, de această arătare a obscurelor mele manii. A refulărilor împodobite şi drapate cu moleculele muribundelor obsesii netrăite. Aşa cum am nevoie acum de opinia ta, de feed-back-u tău. Te rog, să nu fii laconic şi rezervat. Te rog! Te rog, ajută-mă, căci de asta am irumpt!

Un cuvânt rău şi pe cei bun i îi face răi. Un cuvânt bun şi pe cei răi îi face buni. (Sfântul Macarie cel Mare)

Mammona, Mammona, Mammona! în sulfuroasa noţiune a păcatului există mai ales ceva feminin. Lasciv şi atroce. Delirul degradărilor pare irecuzabil. Simt o inhibiţie în palierul comunicantelor. Unde apăs şi, iată, ce se declanşează?!?

32

îmi amintesc că am citit undeva despre o grobiană, dar pilduitoare paralelă: Klara Poelzl mama lui Hitler şi Elisabet Lămmerhirt mama lui Bach.

Una care a gestat ecuaţia crimei şi alta care a născut culminaţia frumuseţii. De altfel, întreaga noastră existenţă este aşezată, cum bine m-a avertizat Avva, Părin­tele sufletului meu, între alb şi negru, între bine şi rău, între întuneric şi lumină, între jubilaţie şi lacrimi. Între exultare şi exaltare! Adică între Dumnezeu şi Dracul.

între cele două dimensiuni miza este întotdeauna omul, iar formulele sunt ireconciliabile. Nu sunt inter­ferenţe şi negocieri. Este ca între viaţă şi moarte! Nu există opţiuni combinatorii. Cum ar fi puţin viu şi restul mort? Un pic cu Satana şi restul cu Dumnezeu?

Nu, nu, nu. Clar. Total şi definitiv. Sau sau. Da sau nu. Da e da şi nu e nu!

Doamne, fă cu mine semn, spre bine, povăţuieşte-mă pe calea Ta, ca să umblu întru adevărul Tău! (Psaltire rugă după a opta catismă)

Cum să-i spun acestei femei că, generic, chiar şi în plan mundan, mirenic, există doar trei coordonate vi­tale: Creaţia, Procreaţia şi Casa? Că doar acestea îl conţin deplin pe Dumnezeu şi că restul sunt biete plăceri, din­tre care cele mai multe sunt substanţial demonice.

Dacă eu i-aş spune şi ea ar putea pricepe, din asta ar trebui să înţeleagă totul. Numai că orizontul ei de aşteptare este altul. Ea îşi doreşte şi aşteaptă să pun pro­blema dintr-o perspectivă epicureică. Morala fericirii raţionale. Hegel, Freud, August Strindberg, Nietzsche, sau, şi mai devenibil pentru experienţele ei actuale, ar fi să plec, poate, de la unul dintre capitolele lucrării lui Heinrich Zimmer, pe care tocmai o citeşte: „Filosofîile Indiei".

33

I-ar conveni, probabil, să-mi structurez chiar un discurs tematic. Unul în care să cultiv hipererezii din Filosofia plăcerii, începând cu „strofe magice pentru cere­moniile nupţiale". Sau cu „Imnurile farmecelor timpu­rii". Dintre care să optez pentru „vraja de dragoste, cu o iarbă dulce", sau „Descântec pentru iubitul care intră în casa unei femei noaptea". Ori poate „Descântec pentru recăpătarea bărbăţiei cu o plantă". Da, da. Asta sigur ar avantaja dialogul nostru.

Oricum, renunţând la orice nuanţă persiflatorie, poate că n-ar fi tocmai rău dacă m-aş folosi de cartea lui Zimmer, care îi este la îndemână, pentru a vorbi, prin comparaţie, despre „Cele patru scopuri ale vieţii" la hin­duşi şi „Cele Nouă Fericiri" la creştini. Ea fiind, totuşi, creştină.

Hinduşii nu au un concept coerent şi fundamental despre realitate. Despre Divinitate şi uman. şi nici n-au cum. Structura lor religioasă modernă a devenit o con­strucţie „călduţă" de sorginte pământească. O inventică literară cu un conţinut poetico-filosofic remarcabil şi atât. O confirmă, printre alţii, Krishnamurti, un gânditor al sistemului, en vogue cândva peste tot în lumea occi­dentală. El era convins că omenirea este victima trecuturilor sale.

Cultura, tradiţia, credinţa sunt nişte propagande, spunea el, „şi creştinii sunt sclavii unei propagande bimi­lenare. Ei cred în Iisus Hristos, noi în Krishna sau în alţi zei, comuniştii, la rândul lor, în altceva. Suntem, deci, rezultatul propriei noastre propagande. Vă daţi seama ce înseamnă asta? Nişte cuvinte, influenţa altuia asupra ta. Nimic, absolut nimic original."

Vai, nouă, Krishnamurti!

34

Criză de originalitate?! Desigur. Când cel mai important reper şi suport vital este sistemul de clasificare al „celor patru scopuri ale vieţii", dintre care abia ultimul conţine mântuirea, e posibil. La ei!

Ei care consideră că în viaţă primul scop este „Artha". Care înseamnă lucru, obiect, substanţă. Toată gama obiectelor tangibile necesare familiei, gospodăriei şi datoriilor religioase.

Cel de-al doilea scop este „Kama". Corespondentul lui Cupidon. Plăcerea şi Dragostea. Kama fiind zeul indian al iubirii, care, cu cinci săgeţi de fiori, trimite în inimă fiorii dragostei!

Al treilea scop este „Dharma". Contextul datoriilor religioase şi morale. Doctrina obligaţiilor şi drepturilor fiecăruia în societatea ideală.

Ultimul scop, al patrulea şi, totuşi, cel mai impor­tant, este „Mokşa, apavarga, nirvrati". Este mântuirea sau eliberarea spirituală.

Asta citeşte Daria. Asta îi fascinează pe mulţi intelectuali dezorientaţi.

Dacă ar mai fi trăit Krishnamurti, îmi pare tare rău că n-am avnt şansa să-l mai găsesc în viaţă când am ajuns în Olanda, unde a vieţuit o perioadă, i-aş fi spus, cu tot respectul pentru cultura, tradiţia şi trecutul ţării care l-a născut, că, în sfânta credinţă Ortodoxă, Cele Zece Po­runci au valoare de „lege" şi nu sunt nişte biete „repere propagandistice".

Că „Legea cea desăvârşită a libertăţii", cum numeşte Sfântul Apostol Iacov Legea Noului Testament, a fost întregită, de însuşi Mântuitorul, cu cele „nouă vir­tuţi" prin care creştinul poate dobândi însăşi Fericirea Veşnică.

35

Nouă îndemnuri Divine, care conţin Mântuirea. De aceea se şi numesc „Nouă Fericiri".

Am să-mi înfrâng, totuşi, seducţia acestui posibil discurs comparativ şi voi încerca pentru Daria o formulă practică, extrasenzorială, în defavoarea uneia organice, intelectualiste sau simţuale. Este, în fond, un semen în derivă, un suflet depărtat de Dumnezeu, care-şi caută necesitatea ajutorului extern, pentru că nu cunoaşte for­mula strigătului Dumnezeiescului Petru, când se afla în furtună, sau a israeliteanului, urmărit de egipteni:

Doamne, scapă-mă!

daria, tot ce simt şi gândesc este indicibil. Am adesea senzaţia că noi oamenii ne-am desolemnizat total şi ireversibil. Că lumea în care trăim, de la Ogai la Kahul şi de la Pătârlagele la Vegas, în toate diagonalele ei, a devenit, ca o odaie cu oglinzi deformante. Nu mai ştim ce este firescul. Nu mai identificăm azimutul luminiscenţelor. Nu mai deosebim ţestoasa de codobelc şi ele­fantul de luna plină.

Nu ştiu ce să-ţi spun. N-am acum în mintea mea puţină decât cuvintele de început ale rugăciunii pentru ziua de marţi:

Doamne Dumnezeul meu! Osândit stau înaintea Feţei Tale celei Sfinte şi-mi mărturisesc nevrednicia, neputinţa şi sărăcia mea cea mare.

Sunt ultimul dintre nepricepuţi, Daria. Sunt pros­tul pământului! Nu ştiu nimic în afara ideii de pocăinţă. Idee spun, nu conţinut. Alfa şi Omega!

36

Am descoperit atât de târziu că aici sunt toate re­perele şi răspunsurile, că acum mă sufoc, gândindu-mă că poate n-am să mai apuc să-i parcurg treptele sublime.

Am orbecăit enorm de mult timp, căutând psi­hologii renascentiste şi moderne. M-am dedicat filosofiilor fundamentale, necesare culturilor conjuncturale. Am studiat ştiinţa astronomiei şi astrologia antică. Am citit învăţături asiatice şi curente literare. M-am îndelet­nicit cu ale teatrului şi filmului. Am fost jurnalist. Ei, şi?... Ei, şi? Unde-i Alfa şi Omega?...

Creştinismul! Creştinismul, Daria. Vai, ce grandoare! Ce şansă incomparabilă să te naşti în această cuprindere!

Să fii, fără vreun merit, mereu atins de Tainele Domnului şi, prin Divina înlănţuire, de palmele Sfinţilor Apostoli.

Să nu ceri, să nu invenţi nimic şi să ai totul. Venirea, Şederea în ocrotind şi ocrotitorul Adăpost — Biserica, Poveţele şi învăţătura, Plecarea, iar sub făgădu­inţă Divină, Luminoasa Revenire!

Totul sub semnul incontestabil al legitimităţii noas­tre planetare — Sfânta Lumină!

Hambarul nostru este plin, iar noi batem, bâjbâind bezmetici pe la uşi străine, cerşind alteraţii.

Când te-ai spovedit ultima dată, Daria?

nu ştiu, nu-mi amintesc. Nici nu ştiu dacă am făcut-o vreodată.

-Asta e! Aceasta este cheia. Marele debut! Aceasta este singura cale spre demutilarea Animei a Sufletului.

Vezi, ştiinţa academică, în toată emfatica ei splen­doare, consumă o mare, de neevitat şi de neiertat, ruşine: nu vorbeşte despre suflet. Nu vorbeşte pentru că nu are definiţie pentru Delicatul. Nu ştie nici măcar ce este. în vreme ce Sfânta Scriptură, Ştiinţa Patristică,

37

întreaga Teologie, tratează Sufletul în chip axiomatic şi fundamental.

Această unică avere nemoştenibilă! Moşia veşnici­ilor abandonată adesea în bezna trivialelor inconştiente.

Spovedania, Daria, spovedania!

În Filocalia, volumul zece, cuvântul şaptezeci şi doi, spovedania este numită „a doua naştere". Este una dintre cele şapte Sfinte Taine ale Bisericii, prin care Dumnezeu iartă şi dezleagă păcatele tuturor celor ce se pocăiesc cu sinceritate şi hotărăsc să ducă o viaţă după voia Lui.

Pocăinţa este al doilea har, spune Sfântul Isaac Sirul, sau reînnoirea Botezului, zice Sfântul Ioan Scărarul.

Or, ce poate fi în afara legilor Sfinte? În afara voii I iomnului?

Ştii ce? Starea aceea care îţi crea senzaţia sfâşierii în ghearele pumei. Îmburuienirea şi îngunoierea sufletului, cum am mai spus. Bascularea Minunii în mocirlele latrinelor profanatorii. Iadul!

Pentru salvarea diamantinelor există o singură soluţie: Fastuoasa eliberare! Spovada!

Nu există păcat de neiertat, în afară de păcatul nepocăit. (Sfântul Isaac Sirul)

Moara Sură. Un popas. Un motel. „Vila“, cum o identifică aborigenii. Proprietatea unui excolonel al fostei miliţii, actual avocat. Un stabiliment retras cu circuit închis. Se intră pe un drumeag pavat cu piatră cubică roşcată. O pantă ce se rupe din şosea spre stânga, la ieşirea din sat, printr-o lizieră de brazi, peste noua barieră „security guard".

38

Aici vin doar unii. Senatori, deputaţi, justiţiabili şi afacerişti. Greii locurilor. Grangurii vremurilor!

Accesibile sunt doar barul şi restaurantul. Partea de cazare nu este în circuit nici măcar pentru favoriţi. Este rezervată tot anul. Camerele sunt pregătite zi de zi de ca şi când, din oră în oră, ar trebui să fie ocupate.

Cândva, zece zile pe an, nicicând de nimeni ştiute, niciodată aceleaşi nicicum în aceeaşi lună, întreg localul devine „obiectiv strategic" ultra securizat! Vin „enigmaticii", „violoniştii", „oamenii negri", „tainicii". Intră şi ceea ce „cântă" ei înăuntru nu răzbate nicicum în afară. Singurul care cunoaşte formula „concertului" şi cine sunt „orchestranţii" este avocatul, dar în privinţa asta el este mut ca şi groparul.

Odată cu seara Leon trebuia să aducă, de la Agripa brutarul, laptele şi pâinea. Este unul dintre obiceiurile casei.

Daria devenise însă neliniştită pentru că Leon ar fi trebuit să ajungă mult mai devreme şi încă nu sosise.

întârziase însă pentru că trecuse pe la „Vilă". Avea să aducă o scrisorică pe care tocmai o ascultam citită de Daria: „Respectată doamnă Aron, deşi ştiu că doctorul nu este acasă şi că aveţi un oaspete de la Bucureşti, asta nu mă împiedică să vă rog să-mi faceţi bucuria, ca în fiecare an, să fiţi prezentă la Proba Bătrânului.

Vă aştept la ora douăzeci şi unu.

Mi-aţi întregi bucuria dacă aţi veni împreună cu musafirul. Am o veste bună pentru dumneavoastră şi o surpriză mare pentru dânsul. Insist!

Vă aştept cu interes şi nerăbdare.

Milu Bivol."

Animalele nu au reguli, rigori şi canoane pentru că nu au conştiinţa erorii!

39

Ne îndreptam către Moara Sură într-o muţenie meditativă. Daria părea emoţionată iar eu mă gândeam încă la cunoştinţa cu Leon.

Când ne-am prezentat mi-a strâns mâna ca într-o menghină între palmele lui aspre, afişând un zâmbet fără conţinut. Daria îi spusese că sunt ziarist şi că mă interesează povestea Iohannei şi alte câteva întâmplări de pe la ei. Dădea din cap rar şi averbic, dar cu anume marcaţii. înţelegea totul. Ba chiar i-a zis Dariei: „punei tă de ti de mi, cu fa goi la timitii!"

Când mi-a tradus Daria, mi-am dat seama că era simplu de înţeles tot ce spunea: „Spune-i să scrie şi de mine, cum fac gropi la cimitir".

Ne-am amuzat toţi trei, iar la sfârşit ne-am contro­lat privirile bărbăteşte. L-am privit ferm şi mi-a răspuns neechivoc.

Sfinţii Părinţi nu clasifică oamenii în buni şi răi, în morali şi imorali. O astfel de clasificare ar fi super­ficială. În esenţă oamenii se împart în cei bolnavi sufleteşte, cei în curs de vindecare şi cei vindecaţi.

(Hierotheos Vlachos)

Luxoase până la opulenţă, interioarele Vilei aveau totuşi echilibre şi rezonanţe controlate. Marmure, lemn şi cristaluri.

Toţi cei de la pază care ne-au întâmpinat ştiau că vom sosi şi, din gardă în gardă, am ajuns în „Salonul Fastului".

Pe drum aflasem ce este „Proba Bătrânului": în fiecare an, după cincisprezece ale lui Gustar, colonelul, colecţionar de vinuri, desface un butoi cu vin vechi, spre desfătarea celor apropiaţi şi spre consolidarea relaţiilor mai noi. Acesta este pretextul. Contextul, însă, conţine formule nebănuite.

40

Erau acolo celebrii senatori Băbeanu şi Gurămare, deputatul Cizmarii, fostul director al serviciilor secrete Domitie Ureche, Pandurii şeful vămilor, Gruia Pafta şeful Parchetului, Dogarii preşedintele Asociaţiei Podgorenilor, Harapii patronul unor herghelii, direc­torii fabricilor de cherestea, bancherul Ghină Zbârcea, Hulea Calab bulibaşa tuturor aurarilor, nişte ofiţeri de la interne, un compozitor şi o cântăreaţă celebră, împre­ună cu Voican directorul televiziunii; şi încă mulţi despre care n-am aflat decât că erau avocaţi şi magistraţi, însoţiţi de „clienţii“ lor. Fel de fel de vânzători şi traficanţi. Mica societate pestriţă care defineşte structura unui anumit palier al marii societăţi.

linguşeli, ipocrizii, formalităţi.

Am ieşit pe terasa din spate, sufocat de fumurile puchinoverşilor şi de fumul emfaticelor pipe.

Primeşte mai bine pe cel ce te batjocoreşte, decât pe cel ce te laudă — care e una cu cel care te blestemă, spune cuviosul Ioan Carpatiul.

La câteva minute m-a urmat însă „Conu Milu“, continuând ceea ce începuse înăuntru: „...vezi, dum­neata, România ar trebui să devină, cum bine ai zis, ţara sărbătorilor. Nimic nu-l animă, domnule, şi nu-l mobilizează mai motivant pe român decât sărbătoarea. Uite-i, aici, nu contează funcţia şi pregătirea. Sunt într-o unitate deplină! Egali în nevoia de petrecere şi sărbătoare. Ştie românul nostru să facă asta incomparabil. Este caracte­ristica lui fundamentală. Ce ne trebuie nouă să ne risi­pim în tot felul de demersuri neizbutite, cu scheletice industrii şi fantomatice proiecte economice? Ne-a dat Dumnezeu câmpuri bune, dealuri roditoare, nesfârşite locuri frumoase, multe unice în lume. Avem istorii şi legende încântătoare, oameni fantastici, iar peste toate,

41

biserici şi mănăstiri. Avem o ţară straşnică, domnule, iar noi umblăm, cum zice dictonul după cai morti să le luăm potcoavele!

I-am zis eu şi primului-ministru odată, când a fost pe-aci: lăsaţi-o, domle, boalii de orbecăială! Ce tot căutăm cârdăşia cancelariilor străine, când lor, ajungând aici, la noi, nu le mai vine apoi să plece? Am putea lansa cea mai grozavă ştiinţă, să ştii că mi-ai dat o idee intere­santă: Terapeutica Serbării! A ospăţului, a petrecerii!

În altă ordine de idei, însă, stimate domn, eu ştiu destule despre dumneata şi de asta am şi ţinut neapărat să vii în seara asta aici. Ştiu că te interesează povestea Iohannei dar nu mă aşteptam să ajungi atât de repede în zonă. Mai ştiu că te preocupă, în egală măsură, şi ceea ce se întâmplă sub acoperişurile astea ale mele. Şi despre unele şi despre altele sunt de vorbit destul de multe şi, precum îţi închipui, am şi eu ceva de cumpărat de la dumneata. Cu alte cuvinte cât îmi vinzi atâta cumperi!”

Trei sunt lucrurile în jurul cărora se învârteşte tot ce-i lumesc: mâncarea, avuţia şi slava. (Sfântul Maxim Mărturisitorul)

Retrăiam filmul zilei şi mai ales al serii, al vizitei, al sindrofiei.

Câtă risipă îşi asumă şi practică omul, într-o de­plină şi inechivocă zădărnicie, izvorâtă din dereperările sale şi din sălbăticia nedumeririlor duhovniceşti. „Mân­care, avuţie şi slavă.” Multe bucate şi de multe feluri. Bani, afaceri şi interese; laude, vanităţi şi mai ales mân­drii. Iată care sunt accentele de definiţie ale unor astfel de adunări, în această lume a dictaturii obiectuale.

în scrierile şi în tăifăsuielile cu aere analitice, filosofice şi teosofice, ale unora şi altora, întâlnim adesea concluzia lamentatorie că trăim într-o lume suferindă. Şi

42

chiar aşa este. Numai că ceea ce nu constată observatorii este faptul că sursa durerilor care creează această sufe­rinţă sunt chiar ei. Fiecare în parte! Mădulare sau organe ale sistemelor comunitare, social-universale ale lumii în care trăiesc. Tragismul umanităţii îl constituie comunităţile fără comuniune.

Derapajul înspre această neevaluată, dar incomen­surabilă, dramă s-a produs atunci când comunitatea oraşului şi-a extins nemăsurat limitele sale orizontale şi verticale.

Aşa au apărut marile citadele inaxiale! Axa soci­etăţii ar fi trebuit să fie Biserica. Ar fi trebuit, şi trebuie încă, pentru că nu este şi nici nu ştiu dacă a fost, în chip autentic, vreodată. Axă! Căci reper, uneori chiar funda­mental, a fost şi tinde, cu mari dificultăţi, pe ici, pe colo, să redevină.

Veliar i-a inspirat, însă, pe arhitecţii şi edilii ulti­melor trei secole să construiască fără să ţină seama de nevoile duhovniceşti şi de primejdia risipirii fiinţiale. Aşa a apărut marele dizolv! Omul a devenit o particulă risi­pită în sistemele care, pe cât s-au vrut mai controlate şi controlabile, pe atât au devenit mai pulverizate. Când oamenii oraşelor au început să nu se mai cunoască, în­cetau de fapt să se mai recunoască.

În comunităţile mici oamenii sunt recunoscuţi după familie, după trecutul factologic, după locuinţă, dar mai cu seamă după prezenţa lor în comuniunea Bisericii.

Cetăţile moderne au nimicit aceste date şi repere. Omul a devenit în marele oraş un necunoscut printre necunoscuţi, un străin printre străini. O lucrare strict demonică s-a petrecut. Diavolul i-a furat astfel omului unul dintre harurile coordonative: ruşinea! Aceasta a fost cheia râvnită de Belzebut spre a putea deschide

43

cutia destrăbălărilor! De aici n-a mai fost decât un pas până la hăul întunericului.

În această adumbrire a început mortificarea. A fost stârpită percept ualitatea firescului. O spun toate statisticile ultimilor cincizeci de ani.

Omul nu-şi mai poate folosi decât trei, patru la sută din zestrea cerebrală. Geniile abia dacă mai folosesc cincisprezece, douăzeci la sută.

A agonizat Raţiunea, Cugetul abia mai palpită, conştiinţa nu mai are definiţie.

Câţi ştiu că Mintea, Inima, Raţiunea, Cugetul şi Conştiinţa sunt de fapt mădularele sufletului, aşa cum picioarele, mâinile, ficatul, inima (organ biologic) sau stomacul, sunt mădularele trupului. Că organele sufletu­lui, mai abitir decît cele ale trupului, se îmbolnăvesc; că suferinţele trupului sunt doar rezonanţe exterioare ale adevăratelor şi profundelor afecţiuni care sunt lăuntrice, sufleteşti!

Că de va dobândi omul toată lumea şi de va pierde sufletul său, ce va folosi? Ce va da omul în schimb pen­tru sufletul său? (Marcu 36-37)

Mă uitam la „adunarea" de la vila colonelului. Reflecta, în mic, drama societăţii universale.

Omul şi-a pierdut esenţialităţile vieţii. Esenţialităţi care încep şi se sfârşesc cu cea mai importantă, în jurul căreia gravitează toate celelalte: Sufletul! Această avere nemoştenibilă şi nemăsurată!

Comentam cu Daria, pe drumul de întoarcere, des­pre tristeţea veseliilor de tipul celei la care tocmai par­ticipasem. Mâncau, beau, se veseleau maimuţărindu-se şi schimonosindu-se, contorsionând, inconştienţi, firescul fiinţial.

44

ce este firescul fiinţial? Omul ce este şi de ce l-a creat Dumnezeu, din moment ce, iată unde a ajuns, lăsându-l să cadă?

firescul este ceea ce ţine de fire! Sfântul Ignatie Briancianinov spune că „omul a fost creat ca fire după perfecţiunea Chipului Lui Dumnezeu şi după asemă­narea Sa“.

Antropologia biblică se deosebeşte de antropolo­gia mitologică şi de cea evoluţionistă de tip darwinist, materialistă. Nu neagă însă datele paleontologiei, ale biologiei şi ale ştiinţelor pozitive care explică istoria şi constituţia fizică a omului.

Omul, Taină Divină! Microcosmos şi microtheos.

Omul a fost zidit, precum zice Sfântul Antonie cel Mare, ca să fie privitor şi tâlcuitor recunoscător al celor ce există.

„înger pe pământ", iar „prin harul primit prin creaţie, chiar mai presus decât îngerii", socoteşte Calist Catafygiotul.

Cuviosul Nichita Stihatul consideră că precum Ziditorul tuturor a avut în Sine, înainte de a face din cele ce nu sunt, cunoştinţa, firile şi raţiunile tuturor lucru­rilor, ca un împărat al veacurilor şi ca un mai-înainteştiutor, aşa a făcut şi pe omul plăsmuit după chipul Său, ca un împărat al zidirii, să aibă raţiunile, firile şi cunoş­tinţa tuturor lucrurilor în sine.

Calitatea uscată şi rece a cărnii o are din pământ, prin plăsmuirea ei; căldura sângelui şi starea lui lichidă o are din aer şi din foc. Iar starea lichidă şi răcoroasă a sucurilor o are din apă.

De la plante are puterea de creştere, de la dobitoacele necuvântătoare are latura pătimitoare, de la îngeri mintea şi raţiunea, iar de la Dumnezeu, pe lângă toate celelalte, are suflarea nematerială, sufletul netrupesc

45

şi nemuritor văzut. În minte, în raţiune şi în puterea Duhului Sfânt, spre a fi şi a vieţui.

Omul este o fiinţă ireductibilă şi incomparabilă. Indestructibilă şi indisolubilă. Trup şi suflet!

Are, precum vedem, în planul Bunului Dumnezeu un rol superior, unic, având un destin supranatural. El a fost creat de Dumnezeu, întru Dumnezeu, pentru Dumnezeu. Creatorul a făcut lumea, pământul cu toate ale sale pentru om. Dar prin cădere şi prin stăruinţa în patimi el a ajuns, precum spune Sfântul Nil Ascetul „mai pătimaş decât animalele", dovedind că „nimeni nu-i este atât de duşman, precum îşi este el însuşi".

Sfânta Scriptură vorbeşte despre fiinţa umană nu ca despre o simplă creatură biologică; ci despre omul ca fire şi persoană individualizată, „împodobit cu cinste şi înţelepciune", cum spune psalmistul David în Psalmul său 20.

Omul a fost aşezat în prietenia lui Dumnezeu în Rai! Iată, umanitatea neştirbită! Iată, starea firii ori­ginare!

Dumnezeu l-a creat pe om fără de păcat, drept, iubitor de bine, străin de orice grijă şi întristare, înzestrat cu toate virtuţile, bogat în toate bunătăţile, zice Sfântul Ignatie Briancianinov, „ca un înger care i se închină lui Dumnezeu, creat dintr-un amestec de două materii (văzută şi nevăzută), un contemplator al creaţiei văzute, pătrunse cu mintea, împărat a toate câte sunt pe pământ, dar care se supun Supremului împărat şi tot supus celor cereşti şi pământeşti, celor vremelnice şi nemuritoare, văzute şi pătrunse de raţiune, ca ceva inter­mediar, între măreţ şi josnic.

A fost creat astfel, duh şi trup: duhul pentru a primi harul, iar trupul spre împiedicarea mândriei. Duhul pentru a fi statornic şi să-L proslăvească pe

46

Binefăcătorul său, iar trupul pentru suferinţă, ca suferind să înţeleagă că nu trebuie să se înalţe."

Care va să zică, în chip indisolubil, omul trup şi suflet!

Numai că, nebăgător de seamă, sărmanul om şi-a lăsat mintea slobodă şi nestăpânită; şi atunci, simţurile lui s-au deprins repede cu un soi de vitreg vagabondaj, cu pseudo-libertăţi, cu excese şi cu multe desfătări. Aşa a apărut căderea. Căderea care, ca sumă a bolilor sufle­teşti, curând a adus şi moartea sufletului!

Ajunseserăm în faţa porţii, dar am continuat să vor­bim despre toate acestea în maşină. Cântaseră cocoşii de prevestire, adică de trei dimineaţa, mă gândeam că tre­buie să fi fost ostenită Daria, dar mă bucuram în egală măsură că a răbdat, arătându-se interesată de astfel de lucruri.

Cel ce nu cunoaşte adevărul, acela nici nu poate să creadă, cu adevărat. (Sfântul Isihie Sinaitul)

în Sfânta Scriptură şi în scrierile Sfinţilor Părinţi omul este numit „suflet". „Iar sufletele, care au intrat cu Iacob în Eghipet şi care au ieşit din coapsele lui, au fost de toate şaizecişişase de suflete, afară de femeile fecio­rilor săi." (Facere 46, 26)

Omul este numit, aşadar, suflet după valoarea aces­tuia. Valoare incomparabilă în univers! Numai omul poate fi numit suflet, sufletul nu poate fi numit om, pen­tru că sufletul are o fire nevăzută, în comparaţie cu trupul care, după fire, este material, vizibil şi simţit. Şi, totuşi, omul este un ipostas unit al celor două firi: suflet şi trup. Ce taină mare în această, ea însăşi tainică, ferecătură omul!

47

„Omul este frate cu îngerul după partea cea cuvân­tătoare", se afirmă în „Comentariu la viaţa lui Moise" pagina 831.

Sfânta Tradiţie afirmă că făpturi înzestrate cu minte şi raţiune sunt doar îngerii şi oamenii.

îngerii sunt, însă, nemateriali, netrupeşti. Deşi vor­besc şi ei între ei, ei nu au nevoie de nici o limbă. Au o cunoaştere mult mai înaltă decât a noastră şi alte lim­baje. Dar nu ştiu nimic despre cele ce se petrec în inimă.

Nu cunosc simţirile aşa cum nu cunosc nici viitorul. Nu sunt nici omniprezenţi, deşi pot trece prin ziduri şi prin orice tip de încuietoare.

Atunci când Dumnezeu voieşte ca ei să ni se arate, iau formă ca să poată fi văzuţi.

Nu sunt sfinţenia însăşi, ci, ca şi noi, iau sfinţenia de la Duhul Sfânt.

Nu au fost creaţi şi nici nu sunt copii, precum se spune în învăţătura populară. Ei au fost astfel creaţi, cum sunt, îngeri dintru început. De la Sfânta Facere. „Nevăzutele"! „Când s-au făcut stelele, lăudatu-M-au cu glas mare toţi îngerii Mei." (Iov 38, 7)

îngerii se regăsesc în cuvântul „Cerul". „La început a făcut Dumnezeu Cerul şi Pământul."

înger. Cuvânt latin care a translat în limba greacă şi care înseamnă sol sau vestitor. Ei ne vestesc voia lui Dumnezeu, slujindu-I Lui, spre mântuirea noastră.

Despre modul şi formula lor de slujire am extras un fragment definitoriu din cartea Despre îngeri a lui Andrei Pleşu:

„în timpul lucrului, întorc deodată capul, ca din întâmplare, spre dreapta şi văd pe fereastră apusul. (...) Până să devin conştient de spectacol, totul reintră în indistinct. A durat o clipă, o singură clipă, şi nimic nu

48

explică graţioasa coincidenţă dintre clipa aceasta fără corp şi privirea mea, smulsă brusc din vârful peniţei pen­tru a căuta nu în faţă, cum ar fi fost mai de înţeles, ci spre dreapta, spre locul fulguraţiei. Eram concentrat şi, dintr-o dată, am devenit atent, dincolo de sfera concentrării mele. Răspunsesem, parcă, unui apel, discret şi totodată imperativ. Aşa îmi închipui unul din modurile de operare ale îngerului: un plonjon acut în miezul conştiinţei tale, având ca efect un spor de atenţie şi o intensificare a intelecţiei. îngerul te extrage, în asemenea situaţii, din exerciţiul gimnastic al gândirii, pentru a te cufunda în real, pentru a te obliga să iei notă de fastul, adesea inob­servabil, al unui moment privilegiat. îngerul scoate secunda din anonimat, exaltă clipa cea repede, te mântuie de previzibila ta discursivitate. E marele maestru al instantaneului, al lui nunc stens. Ori de câte ori devii, brusc, atent la ceva din afara ta, din afara interesului tău, eşti sub puterea blândă a îngerului, care te constrânge să devii obiectiv...“

Fiecare om are un înger păzitor al dreptăţii şi un duh rău al nedreptăţii. Iar dintre cele nouă cete îngereşti, câte identifică Sfinţii Părinţi, Arhanghelii sunt, de exemplu, păzitorii popoarelor.

Scaunelor, Domniilor, începătoriilor, Stăpăniilor,

Puterilor, Heruvimilor, Serafimilor, Arhanghelilor şi îngerilor, rugaţi-vă lui Dumnezeu pentru noi păcătoşii!

Ne mutasem în casă, şezând în fotoliile de lângă lampadarul cumpărat de David Aron de la Ankara. O tibie de pachiderm ferecată în argint filigranat, acoperit cu o cupolă uriaşă din pergament de trestie de zahăr. Mare, greu şi foarte scump. De sub el străluceau ca două boabe de fosfor ochii Dariei. Nu am mai văzut pe cineva

49

cu atenţia exprimată mai evident. Doi ochi atât de desfăcuţi, încât păreau pregătiţi să cuprindă întreg universul.

— Îţi spun toate acestea, Daria, ca să avem o înţelegere comună a lucrurilor, iar tot ce-ţi spun nu este de la mine. Sunt învăţăturile Sfinţilor Părinţi şi ale Sfintei Scripturi.

Bunul S-a milostivit să-mi dea şi mie netrebnicul o picătură de lumină ca să pot înţelege cu mintea mea nătângă ceva din necuprinsul Luminii. Câte ceva despre Sine şi ceva despre mine.

Studiul cunoaşterii de noi înşine să-l punem mai presus de orice alt studiu. Cea mai folositoare dintre toate cunoştinţele este aceea care ne dă noţiuni drepte despre noi înşine şi ne învaţă să ne conducem, ne spune Sfântul Ambrozie al Mediolanului.

Despre locul sufletului în trup, filosofii antici afir­mau că acesta se află într-un anume loc în trup şi că trupul este „temniţa sufletului". Că salvarea acestuia ar consta în eliberarea lui din trup.

Sfinţii Părinţi susţin, însă, că îngerul şi sufletul, fiind netrupeşti, nu se află într-un loc, dar nici oriunde şi pretutindeni. Sfântul Grigorie Palama, de exemplu, spune că Sufletul este în tot trupul, el îl cuprinde, îl susţine şi îl face viu, fiind, în acest sens, după chipul lui Dumnezeu.

Sufletul este elementul substanţial şi raţional, for­mula tainică ce dă formă individuală şi personală fiinţei omeneşti. Această formă îl distinge pe om atât de Dumnezeu, cât şi de celelalte creaturi. Geneza sufletului este o taină a Creatorului. Sufletul nu are un ipostas pre­existent şi nici nu este constituit dintr-o materie pre­existentă, aşa cum trupul se alcătuieşte din trupul părinţilor. El este primit de la Dumnezeu prin suflul Său

50

divin. Şi sufletul nu este doar purtătorul vieţii, este viaţa însăşi! Este chiar mai mult decât atât. Pentru că el depăşeşte nivelurile microcosmice ale trupului şi se extinde în veşnicie.

Mântuitorul îi învaţă pe ucenici aşa: „Nu vă temeţi de cei ce ucid trupul, iar sufletul nu pot să-l ucidă; temeţi-vă mai curând de acela care poate şi sufletul şi trupul să le piardă în gheena." (Matei 10, 28)

Iată de ce este puternic Diavolul. Pentru că el poate ucide şi trupul, şi sufletul. Dar mai ales sufletul! Pe acesta îl vânează el cu toţi demonii lui. Pe acesta despre care Sfântul Ioan Damaschin spune că este o substanţă vie, simplă, necorporală prin natura sa, invizibilă ochilor trupeşti, nemuritoare, raţională, spirituală, fără de for­mă, care se serveşte de un corp organic, dându-i acestu­ia putere de viaţă, de creştere, de simţire şi de naştere. Sufletul nu are un spirit deosebit în el, ci spiritul său este partea cea mai curată a lui. Căci ce este ochiul în trup, aceea este spiritul în suflet. Sufletul este liber, voliţional, activ, schimbător prin voinţă. Şi pe toate acestea le-a primit în chip natural, prin harul Celui care l-a creat.

În vreme ce Sfântul Grigorie al Nissei spunea, chiar înaintea Sfântului Ioan Damaschin, că „sufletul este o esenţă creată, vie, noetică, care atâta timp cât sălăşluieşte în trup împărtăşeşte din el însuşi putere de viaţă şi de simţire unui trup sensibil şi bine întocmit".

Vezi tu, Daria, sufletul este, aşadar, în tot trupul. Celulă de celulă. Noi ne minunăm astăzi de celebrul computer, care, vai, de câtă slavă se bucură şi care ne-a cuprins vieţile cu totul. Dacă am şti ce primejdie-i acolo şi ce pierdere! Ne fascinează că, apăsând o tastă, comu­nicăm spontan, chipurile, o informaţie dintr-un colţ într-altul al pământului. Dar supremul computer este în

51

vârful oricărui deget al omului. Pentru că iată, pipăind o anume suprafaţă, el, vârful degetului, transmite, cu adevărat spontan, informaţii despre realitatea pe care el o identifică, comunicându-i-o sistemului central: îi spune acestuia că e netedă sau e aspră, că e caldă, rece uri fierbinte. Şi atunci când e fierbinte, de pildă, schim­bul de informaţii şi comenzi se produce instantaneu. Degetul constată că frige şi în clipa aceea primeşte şi comanda: fugi, retrage-te! Iată, computerul compute­relor! Ca să nu vorbim despre miracolul ochiului, al ure­chii sau al celei mai teribile uzine: rinichiul.

Statisticile academice spun că într-un răstimp de douăzeci şi patru de ore micuţii lobi renali prelucrează, În chipul cel mai minuţios, perfect adică, două tone şi jumătate de sânge. Cei aproximativ cinci litri din această inirabilă substanţă, cel mai fabulos lichid din Univers, seva sufletului, este filtrată şi împrospătată de atâtea ori, în ciclul unei zile, până la două tone şi jumătate. De alt­fel, cei care au intrat într-un salon de dializă au putut constata ce uzină complexă i-a fost necesară omului pentru a înlocui delicata creaţie a lui Dumnezeu.

M-a întrebat cineva, în chip provocator, desigur, dacă Dumnezeu a creat întreg universul şi mai ales fiinţa umană, cum se explică faptul că, iată, omul a ajuns, prin descoperirea sa ştiinţifică, să doneze el însuşi fiinţe dintr-o atât de mică particulă?

Cu o milionime din trup reface identic fiinţa!

Dacă omul, cu neputinţele lui, a reuşit să repro­ducă o fiinţă dintr-o milionime, atunci cum să nu-I fi fost cu putinţă lui Dumnezeu, Atotputernicului, să creeze totul din nimic? Iată de ce a îngăduit Domnul ca omul să izbutească asta. Să înţeleagă această minune şi să facă diferenţa. Urmează, însă, partea cea mai grea şi lămuritoare:

52

cea privind crearea sufletului, cea prin care va înţelege omul nu numai puterea nemăsurată a lui Dumnezeu, ci mai ales valoarea necuprinsă a creaţiei Lui. Dumnezeu creează fiecare fiinţă unic şi diferit, iar nu ca pe-o copie incertă. Dumnezeu pune în fiecare om suflet viu cum se spune la Corinteni 15, 45. „Făcutu-s-a omul cel dintâi Adam, cu suflet viu." Iar „sufletul viu", după cum spune Sfântul Grigorie Palama, „înseamnă nepieritor, nemuritor, adică raţional şi înţelegător, iar, pe deasupra, plin de binecuvântata insuflare a harului Dumnezeiesc".

Dar cum va putea rezolva omul această taină a insuflării?

I-a îngăduit Dumnezeu omului „înălţarea" asta în care se va smeri curând, recunoscându-şi neputinţa, spre a nu fi ajuns cândva să se prăbuşească în eterna cădere, prin patima pierzătoare a infatuării.

Patima este cea care produce în spirit o iluzie ma­gică. Aceasta îl face pe om să vadă aparenţele înşe­lătoare, ca pe o realitate adevărată. (Sfântul Grigorie de Nissa)

Toate scrierile patristice vorbesc despre „întune­ricul şi moartea căderii sufletului". Sfântul Talasie Libianul spune că „deprinderea păcatului este boala sufletului, iar păcatul cu lucrul este moartea acestuia".

Sfântul Maxim Mărturisitorul accentuează: „Ne­curat este sufletul pătimaş care e plin de gânduri, de poftă şi de ură."

Dumnezeu a creat sufletul „simplu şi bun", acesta însă, „desfătându-se cu momelile nălucirilor Diavolului, amăgit aleargă spre cel rău ca la cineva bun", spune Sfântul Isihie Sinaitul.

53

Exemplul protopărinţilor este indubitabil spre a înţelege că Satana nu este doar un duh mort, ci este un duh care ucide pe toţi cei care se vor învoi cu el.

Când sufletul se abate de la legi şi nu lucrează după virtuţi, apare şi primul semn al îmbolnăvirii: împuţinarea puterii duhovniceşti. Apare lăcomia, apoi nepăsarea faţă de legi şi porunci, nemulţumirea, zbuciu­mul, scepticismul, nesocotirea şi nepăsarea faţă de semeni, pizma, trupeştile impulsuri dintre care cel mai agresiv este cel al desfrâului, apoi avorturile, beţia, mai nou nevoia drogurilor şi toate celelalte...

însemnează că noi toţi, lumea cu totul este bol­navă, după câte înţeleg, a intervenit Daria, vădit îngri­jorată.

-...!?...Ştii ce spun Sfinţii Părinţi? Chiar şi cel care se întoarce la Dumnezeu, redevenind membru al Bisericii, unde împărăţia este deja prezentă, rămâne, totuşi ca om — în corporalitatea sa actuală, supus condiţiilor acestei lumi. Mult timp va fi marcat încă de urmările păcatului, urmări care menţin cosmosul în dezordine. Omul este afectat în mod inevitabil de boală, de suferinţă şi de moartea biologică.

Sfântul Ciprian afirmă astfel: „Atâta vreme cât trăim aici, jos, suntem legaţi de neamul omenesc prin identi­tatea trupului nostru. Prin Duh, însă, ne deosebim. De aceea împărtăşim toţi oamenii inconvenientele cărnii.“

Toate acestea însă, până când, aşa cum stă scris la Corinteni 1 15, 53: „...acest trup stricăcios se va îmbrăca în nestricăciune.“

Patimile, spune Sfântul Grigorie de Nazianz, îşi imprimă peceţile lor asupra trupului.

Iubirea de sine izvorul tuturor patimilor!

54

Ea generează mai întâi descurajarea sufletului şi lenevirea trupului. Se însoţeşte apoi, în chip destructiv, cu teama, cu întristarea şi cu nemulţumirea, pentru ca în goana după cele exterioare, după belşuguri materialnice, să genereze pustiirea de sine!

Grija şi silinţa pentru multă învăţătură, spre semeţire care va să zică, iscodirea, cercetarea şi curiozi­tatea excesivă, determină pustiirea minţii!

Setea de mulţumire prin acumularea de nenu­mărate lucruri, mereu altele, căutând plăcerea simţurilor, atât a celor exterioare, cât şi a celor interioare, creează pustiirea inimii!

Iată, pe scurt, doar câteva dintre multiplele boli sufleteşti, între care n-am numit-o pe cea mai aprigă: ura! Cea care ucide iubirea şi întunecă raţiunea. Născă­toarea de orgolii. Căci „una dintre cele mai aspre lupte duhovniceşti este lupta împotriva orgoliului, pentru că el loveşte cel mai adânc. Orgoliul este suprema împotrivire faţă de legea divină, pe care o distorsionează, provocând deteriorări morale şi moarte sufletească", după cum spune Arhimandritul Sofronie, ucenicul Sfântului Siluan Atoni tul.

Gazda orgoliilor trebuie să ştim că este raţiunea întinată!

Având cugetul răvăşit, din pricina nealcătuinţei duhovniceşti, sau printr-o alcătuinţă nefirească, defec­tuoasă, structurată pe aproximaţii, pe insuficienţe sau suprasuficienţe şi, mai ales, pe erori, omul, chiar şi cel duhovnicesc, devine arogant, semeţ şi trufaş. De cele mai multe ori fără să-şi dea seama. Lovitura aceasta este cu bătaie foarte lungă şi largă. Cuprinde şi atinge preoţi, duhovnici, prelaţi, monahi şi monahii, nu numai pe omul de rând.

55

Raţiunea. Logistikon, cum o numesc unii dintre Sfinţii Părinţi, este tainica facultate perceptuală care, înainte de cădere, ca şi în timpul vindecării, transformă cele văzute în „drepte vederi" şi „drepte înţelegeri", întru dobândirea înţelepciunii sau, cum se spune, în formulă duhovnicească, „dreapta socoteală".

Aşa cum gramatica este logica vorbirii şi a scrierii, logica este gramatica gândirii şi a cugetării. Logistikon, raţiunea, care va să zică, atunci când nu este în suferinţă, ea corectează şi dă o bună definiţie tuturor componen­telor perceptive ale sufletului.

Folosindu-se de prioritatea pe care o deţine în tărâmul fiinţei duhovniceşti, raţiunea, atinsă de boală, începe să lupte împotriva originii sale esenţiale. Omul îşi închipuie că se poate înălţa până la culmi de neatins. Este de fapt momentul în care raţiunea începe să orbecăiască. Nu mai vede şi nu mai înţelege ce este mai presus de ea. Pierde firul călăuzitor al legilor, poruncilor şi bunelor învăţături şi întră în declinul căderii. Al nefirescului. Din clipa aceasta iubirea se sălbăticeşte şi se transformă curând în ură... (Tratatul de Psihoterapie Ortodoxă — Hierotheos Vlachos)

Primul impuls al raţiunii cuprinsă de ură este împotriva creaţiei lui Dumnezeu, indirect împotriva lui Dumnezeu însuşi. Pentru că la modul acesta, prin încăl­carea primei porunci fundamentale, care spune să-L iubeşti pe Dumnezeu din toate ale tale, vrăjmaşul deter­mină tragica îndepărtare a omului de Dumnezeu şi prăbuşirea lui în moarte.

Aceasta este pustiirea fiinţei! Secătuirea de iubire. Atunci când ura cuprinde toate componentele sufleteşti, Mintea, Inima, Raţiunea şi Conştiinţa, firea îşi pierde cu totul harul, împietrindu-se.

56

Vindecarea acestora este un proces lung şi nu toc­mai lesnicios, care presupune redobândirea iubirii prin expulzarea urii.

Este practic un demers de reînduhovnicire, care începe cu Spovedania deasă, curată şi deplină, pentru ca în timp, la vreme potrivită, cu milostivire de la Dom­nul, cu temeinică pregătire şi cu smerenie, să ne unim din nou cu Dumnezeu prin Sfânta împărtăşanie, conti­nuând astfel, în progresie, până la restabilirea tuturor celorlalte elemente alcătuitoare ale sufletului.

„Dorind mântuirea tuturor Dumnezeu ne cheamă să formăm un singur om desăvârşit", spune Sfântul Ipolit.

Numai că păcatul, perpetuându-se în lume, con­secinţele sale continuă să afecteze grav natura ome­nească şi cosmosul întreg.

Am citit undeva că Hristos a suprimat necesitatea păcatului, a pus capăt tiraniei Diavolului, a făcut moartea inofensivă, dar El n-a suprimat păcatul, nici lucrarea demonilor, nici moartea fizică, nici urmările păcatelor. Şi aceasta nu pentru că nu i-ar fi fost cu putinţă, ci pentru a nu forţa nicicum voinţa liberă şi li­bertatea omului.

Pe noi, însă, ne-au forţat zorii să punem capăt dis­cuţiei spre a ne odihni, totuşi, câteva ceasuri. Socoteam că e prea mult cât am vorbit, deşi Daria era tot mai interesată, spunându-mi că ar vrea cât mai curând să vor­bim despre spovedanie şi despre duhovnici.

Priveşte mai cu luare-aminte, priveşte fără patimă la sufletul tău, iubite frate! Nu este mai de nădejde oare, pentru el, pocăinţa, decât desfătarea? Nu este mai de nădejde oare, pentru el, a plânge pe pământ, în această vale a plângerii, lăsată anume pentru plâns, decât a născoci pentru sine desfătări mai înainte de

57

vreme, desfătări amăgitoare, vrednice de râs şi pierză­toare? (Sfântul Ignatie Briancianinov)

Spre seară m-am reîntâlnit cu ex-colonelul Bivol. Am mers în apartamentul său de la Moara Sură.

Mai auster decât restul vilei, asigura totuşi un con­fort costisitor şi pretenţios. A ţinut să ne instalăm pentru discuţie într-o mică bibliotecă, ascunsă în proximitatea sufrageriei. Glumind, i-am zis, înainte de a mă aşeza, că pentru eventualele „materiale înregistrate” percep drep­turi de autor. S-a amuzat, asigurându-mă că n-a avut astfel de „obiceiuri" nici chiar când era ofiţer al fostei mi­liţii.

De îndată ce ne-am aşezat m-a întrebat dacă numele Despina şi Teodor Avram îmi spun ceva. I-am lăspuns, deşi bănuiam cine sunt, că nu-mi amintesc. Erau copiii lui dintr-o fostă căsătorie. îmi fuseseră studenţi.

aşa am aflat despre dumneata! Dorn mi-a vorbit mult. Eu l-am dezmierdat pe Teodor, Dorn. Dorn căruia-i duc dorul. Aş putea fi supărat pe dumneata, dar nu sunt pentru că îmi dau seama, cu fiecare zi care trece, că nu influenţa dumitale l-a determinat să ia nefasta decizie. Aceasta a fost opţiunea lui fermă. îmi cunoştea dezacordul, stătusem de vorbă cu el zile întregi. A fost de neconvins.

Într-o zi m-a sunat şi mi-a spus: sunt în Grecia. Peste trei ore voi fi în Sfântul Munte Athos. Nu mă mai aşteptaţi şi nu vă faceţi nici un fel de probleme pentru mine. Bucuraţi-vă! Am să vă scriu curând.

Nu mi-aş fi închipuit cu o seară în urmă că marele avocat Bivol, starostele, pivotul, impiegatul atâtor fabu­loase manevre, ar putea sughiţa pierdut într-un plâns dureros.

58

iertaţi-mă! Vă rog să mă iertaţi! Am îngânat jenat şi învăluit de un sentiment de necunoscută vină.

dumneata să mă ierţi, a continuat, căutând să-şi stăvilească noul val de lacrimi. L-am iubit şi îl iubesc cum nu pot să vă spun. N-am locuit împreună decât până când a împlinit el zece ani şi Despina nouă. Apoi soarta ne-a despărţit, cum se spune. Eu, însă, i-am văzut foarte des şi relaţia noastră a fost una mai frumoasă decât poate dacă am fi fost împreună zi de zi. Acum Despina este căsătorită la Amsterdam, iar Dorn este Monahul Teofan în Sfântul Munte. Sunt cinci ani de atunci iar durerea mea este tot mai mare.

îmi povestea, pe vremea când vă era student, că vă întâlneaţi cu mai mulţi dintre ei şi că stăteaţi de vorbă pe teme de credinţă. Pe teme de teologie aplicată. Că aţi fost cu ei pe la mănăstiri prin Vâlcea şi prin Ardeal. Era grozav de încântat. Venea în vacanţe şi ne povestea mai mult din domeniul acesta, decât despre jurnalistică. Eu chiar glumeam, zicându-i: băi, tu ai să te faci popă, în loc să ieşi ziarist! Şi, uite, că prooroc am fost!

Se împrietenise cu mulţi alţi studenţi în perioada aceea şi mergeau împreună mai tot timpul pe la mănăstiri şi biserici. A fost chiar membru într-o organi­zaţie a studenţilor creştini ortodocşi. Dumneata, însă, le ştii pe toate acestea, ce tot spun eu?

Nu ştiam ce să răspund. Am tăcut amândoi, apoi i-am spus că îmi pare rău pentru durerea lui, dar soco­tesc că i s-a întâmplat cel mai bun, cel mai important şi cel mai mare lucru. Că într-o zi, când se va împăca deplin, acceptând că Teodor a ales în schimbul unei vieţi superficiale, exterioare, tehnico-materialiste, nefireşti, şubrede şi contradictorii, o viaţă armonioasă, superioară, corijabilă, răstignitoare întru înviere şi înălţătoare întru

59

mântuire, va înţelege că fiul său n-ar fi putut să-i răs­pundă la marea sa iubire de tată cu o mai mare bucurie de fiu.

Sfântul Mare Constantin avea să spună că dacă ar fi ştiut de câtă cinste se bucură monahii în Rai, monah s-ar fi făcut pe pământ. El care se bucură de-o atât de mare înălţime întru sfinţenie.

Arhimandritul Gladkovschi spune în micul său tratat Psihologia monahilor. „Adevărata lume este aceea care se deschide ochilor duhovniceşti ai credinţei, prin lucrarea harului răspândit din plin în simţurile noastre. Numai atunci începi a înţelege lucrurile după Dumnezeu şi nu după simţurile corupte. Naturalul din lumea noastră devine nenatural, ireal, episodic. Urâtul moral nu e altceva decât lipsa frumuseţii perfecte, frumuseţea din lume este adânc rănită de variatele aspecte ale urâtului.“

Teodor nu a putut privi lumea aceasta aflată sub spectrul păcatului şi a ales drumul lui Teofan, spre a o privi din perspectiva harului. S-a înrolat în războiul din­tre legea duhului şi legea cărnii. Bucuraţi-vă, aşa cum v-a rugat. Să ne rugăm pentru el, spre a fi mereu biruitor în războiul acesta crunt şi să-l iubim pentru curajul său.

De-aş avea darul proorociei şi tainele toate le-aş cunoaşte şi orice ştiinţă, şi de-aş avea atâta credinţă încât să mut şi munţii, iar dragoste nu am, nimic nu sunt. (Dumnezeiescul Pavel corinteni 1 13, 2)

nu mă pot bucura şi nu mă voi împăca, domnule, niciodată că Dorn a ales această cale. Pentru că ştiu prea bine ce ascunde domeniul acesta al credinţei.

Nu uitaţi că am fost douăzeci şi unu de ani ofiţer anchetator şi că de doisprezece ani sunt avocat. Am

60

anchetat cazuri din cadrul Bisericii care, vă spun cu mâna pe inimă, m-au cutremurat, cât eram eu de ofiţer.

Homosexuali şi lesbiene cu apucături sadice, greu de descris, altfel, călugări straşnici, vezi Doamne, unii având chiar funcţii înalte.

Când declanşam anchetele aveam să aflu că se ştia despre ei până sus. De ce erau oare toleraţi?

A venit într-o zi o maică, era cu câteva luni înainte să trec în avocatură, smerită şi frumoasă ca o sfântă; a început să plângă cu nişte hohote şi sughiţuri cum n-am mai văzut până la ea pe cineva plângând aşa. Când s-a mai liniştit, cât de cât, mi-a spus că era de la şapte­sprezece ani în mănăstire, iar atunci avea treizeci şi cinci. Trăise optsprezece ani de calvar. Nu vă spun ce umilinţe îndurase şi la ce corvoade fusese supusă, iar seara, noaptea mai precis, trebuia să devină „floricică" pentru stareţă! Stareţă care conduce, de altfel, şi azi o mănăstire faimoasă şi care se bucură de mare trecere la toate mărimile bisericeşti. Şi n-a folosit-o numai ea, a dus-o şi prin străinătate, la un magnat, unde avea interese; apoi a trimis-o cu un popă prin Grecia. Acum, însă, pentru că asta începuse, de, să cam îmbătrânească, stareţa şi-a găsit altă floricică. Mai tânără, mai neştiutoare, mai disponi­bilă. Iar pentru astălaltă calvarul a îmbrăcat o altă formă: pe de-o parte umilinţa în ochii celorlalte, că a înde­părtat-o stareţa; iar pe de alta, persecuţiile şi teroarea pe care le exercita stareţa asupra ei, încercând s-o deter­mine astfel să plece, probabil, de-acolo, pentru că, na, îi devenise complet incomodă.

Când i-am cerut să pună pe hârtie toate acestea, mi-a înmânat un dosar doldora de documente şi de probe, dar a refuzat să facă sesizarea. De frică. Mi-a spus că, în general, este un regim care nu mai are nimic în comun cu monahismul iniţial, cu modelul hristologic, cu

61

ceea ce-a crezut ea şi cu ceea ce cred încă mulţi. Este o pervertire cumplită şi o perversitate înăbuşită şi camuflată.

Să vă povestesc, apoi, la ce chiolhanuri mănăstireşti am participat eu personal, laolaltă cu politicieni, cu artişti şi cu fel de fel de, aşa-zişi, afacerişti plini de bani? Am fost invitat de episcopi şi de mitropoliţi. Să vă spun ce cântece se cântau şi ce jocuri se jucau? Să vă vorbesc despre dosarele cu maici violate de unele feţe bisericeşti?

Despre maici şi stareţe care au fost gravide, stând până în ultima lună în mănăstire? Să vă vorbesc despre abuzurile de prin seminarii, sau despre corupţia din facultăţile de teologie? Despre averile fantastice ale unor slujitori, aşazişi, ai Domnului? Sau despre şantajele care se practică cu dosare de tot felul? Despre toate acestea ştiu, dom­nule, nu din poveşti, nu din auzite, nu de la alţii. Le-am văzut, le-am pipăit, le-am trăit. Cum pot să mă bucur când băiatul meu, iată ce direcţie a ales? Pentru cine am făcut eu casele astea? Agoniseala asta pentru cine am strâns-o? Să se bucure alţii de ele? Străinii? în timp ce copilul meu cine ştie în ce cocioabe şi sub batjocura cui trăieşte?

Se ridicase, gesticulând amplu, era roşu de mânie şi, din când în când, îşi muşca buzele crispate, umezindu-le.

Dar Duhul grăieşte lămurit că, în vremurile cele de apoi, unii se vor depărta de la credinţă, luând aminte la duhurile cele înşelătoare şi la învăţăturile demonilor.

(Timotei 4,1)

nimic din toate acestea nu trebuia să-mi spuneţi. Pe nici una n-aş fi vrut s-o aud. De la La Harpe la Damian Stănoiu şi de la Diderot la maica Dorotheia au fost nenumărate divulgările ispitelor din monastiri cu titlu

62

de „mari dezvăluiri monahale". Am auzit, am citit, am văzut şi încă la mai mari decât acestea mă aştept. De­clinul este în plină diacronie!

„Căci precum a fost în zilele lui Noe, aşa va fi venirea Fiului Omului. Căci precum în zilele acelea dinainte de potop, oamenii mâncau şi beau, se însurau şi se măritau până în ziua când a intrat Noe în corabie. Şi n-au ştiut până ce a venit potopul şi i-a luat pe toţi, la fel va fi şi venirea Fiului Omului." Iată, ce ne spune, cu aproape două mii de ani în urmă, Sfântul Evanghelist Matei!

Cât despre profeţia Sfântului Nil Atonitul legată de Antihrist şi de vremea din urmă, pare o ştire cu adevărat „de senzaţie", decupată dintr-o gazetă de ieri: „Când se va apropia vremea venirii lui Antihrist, se va întuneca mintea omului de toate patimile cele trupeşti ale curviei şi foarte mult se va înmulţi necredinţa şi fărădelegea. Atunci omul va deveni de nerecunoscut. Schimbându-se feţele oamenilor, nu se vor mai deosebi cele ale băr­baţilor de cele ale femeilor, pentru neruşinata îmbrăcăminte şi a părului din cap.

Oamenii din vremea aceea se vor înrăi ca nişte fiare sălbatice, fiind înşelaţi de Antihrist. Nu vor mai da respect părinţilor şi celor mai bătrâni, iar dragostea va pieri.

Păstorii creştinilor, arhierei şi preoţi, vor fi oameni cu slavă deşartă, afară de prea puţini, cu totul nerecunoscând calea din dreapta de cea din stânga. Atunci se vor schimba obiceiurile şi tradiţiile creştinilor şi ale Bisericii. Curăţia va pieri de la oameni şi va stăpâni fărădelegea. Minciuna şi iubirea de argint vor ajunge la cel mai înalt grad şi va fi vai de cei care vor aduna bani. Curviile, preacurviile, sodomiile, hoţiile şi omorurile, în vremea aceea, vor fi pe toate drumurile.

63

Pentru săvârşirea acestor mari păcate, oamenii vor fi lipsiţi de darul Sfântului Duh, pe care l-au primit la Sfântul Botez, precum şi de mustrarea conştiinţei. Bisericile lui Dumnezeu vor fi lipsite de preoţi cu adevărat credincioşi şi evlavioşi şi va fi vai de creştinii care se vor afla atunci în lume, căci îşi vor pierde cu totul credinţa, nevăzând la nimeni lumina cunoştinţei. Şi atunci se vor duce la locurile ascunse şi sfinte, la mănăstiri şi schituri, spre a găsi mângâiere sufletului de multele tulburări şi ispite pe care le vor întâmpina zilnic; dar uşurare nu vor găsi nici acolo, căci peste tot vor fi piedici şi sminteli. şi toate acestea se vor face pentru că Antihrist va stăpâni peste tot, va domni în toată lumea, va face semne şi mi­nuni cu înşelăciune şi va înşela pe oameni cu viclenie...“

Ştim, care va să zică, de cu sute de ani în urmă, despre toate cele care au să ni se întâmple.

Nu firea şi fapta ignobilă a omului netrebnic mă surprinde. Ce-ar putea să fie mai asupra de măsură, privind degenerescenţa, decât faptul că L-am bătut în piroane, pe lemn, pe Fiul lui Dumnezeu? Pe însuşi Dumnezeu, venit cu trup de om spre a ne îmblânzi necredinţa şi spre a ne izbăvi din netrebnicie. Şi cine au fost cei care l-au pecetluit clipa? Cei care cunoşteau toate legile şi profeţiile! Nu? Scripturile trebuiau să se împlinească, iar lucrarea lui Dumnezeu, iată, continuă. I-a avut Domnul pe ai Săi întotdeauna. Istoria n-a putut consemna nici o criză a Divinităţii. Chiar şi acum, în veacul acesta mândritor, cu poleita lui civilizaţie, sau mai ales acum, când toate formulele politico-financiare se dovedesc a fi caduce şi când omenirea a ajuns într-o fundătură, salvarea ar putea veni prin regenerarea omu­lui modern în planul eticii culturii creştine. Deşi, cu câ­teva săptămâni în urmă, am primit o mică epistolă de la

64

unul dintre puţinii, dar uriaşii trăitori întru Hristos, care îmi scria: „...nu mai sunt soluţii. Tot ce ne-a rămas este să ne rugăm şi să avem răbdare".

Răbdare, desigur, nu numai în sensul aşteptării, ci mai ales în sensul îndurării, de la verbul „a răbda".

Să îndurăm toate cele ale veacului şi să aşteptăm intervenţia Stăpânului, cerându-I mila!

Căci în zilele acelea va fi necaz cum nu a mai fost, de la începutul făpturii pe care a zidit-o Dumnezeu, şi nici nu va mai fi.

Şi de nu ar fi scurtat Domnul zilele acelea, n-ar scăpa nici un trup, dar pentru cei aleşi, pe care i-a ales, a scurtat zilele. (Marcu 13, 19-20)

Toată lumea constată, lamentându-se, că timpul s-a scurtat. Acum e dimineaţă şi îndată e noapte. Acum e primăvară şi imediat suflă Crivăţul. Şi dacă zilele s-au scurtat, precum s-a spus, „pentru cei aleşi", însemnează că şi „aleşii" există. Unul dintre aceştia este, fără de vreo îndoială, Gheron Carp. Avva despre care căuta să afle părintele Teofan, fiul avocatului.

Cum le aşază Dumnezeu! Acesta era, care va să zică, unul dintre motivele pentru care dorea să mă vadă Milu Bivol.

Gheron Carp a vieţuit, cu rânduială rară, mulţi ani în sihăstriile Sfântului Munte. A plecat în vremea prigoanei comuniste. Avea patruzeci şi unu de ani, iar când a revenit avea optzeci şi şapte. S-a întors în mare taină spre a vieţui undeva, într-un loc osebit în munţi.

Acolo aveam să cunosc un părinte din Athos, căruia, într-un protocol firesc, i-am dat numele şi telefonul.

Gheron = bătrân, stareţ.

65

Nu ştiam atunci nimic despre Teodor, fostul meu student, azi părintele Teofan; şi cu atât mai puţin că ei se cunoşteau, fiind la aceeaşi monastire în Athos.

Eu venisem, în Culmea cu Arini, din cu totul alte motive, iar despre acestea nimic nu bănuiam. Am ajuns acolo cu două zile înainte de a mă fi căutat la Bucureşti avocatul spre a-mi povesti despre toate. Nu conteneam sa ne mirăm de o aşa „întâmplare". Simple coincidenţe, nu-i aşa?

Era marţea din săptămâna pregătirii Canonului cel Mare când m-a sunat părintele Maxim, spunându-mi că trebuie să conducem un părinte undeva departe.

L-am luat de la gară la ora unsprezece. Nu mai văzusem un astfel de monah. Avea o barbă albă şi lungă până-nspre genunchi. Era subţire ca o lumânărică şi plivea numai în jos. M-a binecuvântat, prinzându-mi capul cu amândouă mâinile, a murmurat ceva, m-a sărutat pe creştet, iar când am vrut să-i sărut mâna şi-a retras-o smerit, rostind în şoaptă: „Domnului toată slava!".

Am mers până-nspre dimineaţă. Am lăsat maşina la poalele unui munte şi apoi am mânecat iarăşi pe nişte pseudo-poteci, preţ de vreo trei ceasuri, mai mult urcând. Din loc în loc părinţelul se oprea, ofta îndelung şi făcea trei mătănii. Pe tot drumul acesta a vorbit de două ori: o dată s-a aplecat şi ne-a arătat Boarea ruşinii, rostind tânguitor, ca pentru sine: „Cândva a fost toată roşie, acum e toată albă. O, lume, lume, îndreaptă-te! Doamne milostive, îndură-te!“ A doua oară a vorbit când am ajuns la locul unde l-am lăsat. A mulţumit lui Dumnezeu, cerând răsplată pentru noi: „sănătate, pace şi iertare de păcate". Mie mi-a spus să revin în săptămâna Luminată.

66

Aşa l-am întâlnit pe Gheron Carp. Apoi a rămas singur, cu o trăistuţă neagră, în mijlocul munţilor.

Părintele Maxim avea să-mi spună că-i lucru mare că m-a chemat Gheron şi să nu fac cumva să nu mă întorc precum mi-a zis.

Stând în preajma acestuia câteva ceasuri, fără cu­vinte şi fără prea multe gesturi, treci dincolo de proble­mele lumeşti, contradictorii şi mereu ameninţătoare.

Dacă nu este un sfânt, este oricum unul care L-a văzut pe Dumnezeu. Cu o singură clipă din viaţa unui astfel de trăitor, acoperi toate mlaştinile lumii şi rectifici toate derapajele nesăbuiţilor întinători.

Un frate l-a întrebat pe Sfântul Pahomie (trăitor între 286-346): Spune-ne ce vezi în vedeniile tale? Iar acesta i-a răspuns: Păcătosul de mine, nu-i cer lui Dumnezeu să am vedenii, (...). Cea mai mare vedenie este să vezi un om curat şi smerit. Ce vedenie poate fi mai mare decât să-L vezi pe Dumnezeu cel nevăzut într-un om văzut, templu al lui Dumnezeu!

Vedeţi, domnule avocat, această frumuseţe s-a hotărât s-o caute şi s-o afle Teodor al dumneavoastră, Teofan al nostru. Şi pentru asta nici un preţ nu-i prea mare, iertaţi-mă, nici măcar cel pe care, acum, prin durere, îl achitaţi.

Am convenit o revedere curândă. Părea să accepte să privească lucrurile şi dintr-o altă perspectivă, cel puţin curiozitară, oricum pozitivă.

În fond ce înseamnă toate acele prelingeri abjectuale care au ajuns la el ca delaţiuni în dosare anchetabile? Ce înseamnă toate celelalte nenumărate formule pestilente ale devianţilor corupţi, pe care numai Dumnezeu îi cunoaşte? Ce sunt toate acestea pe lângă nesfârşita zestre primită de la Tatăl nostru? Ce-ar mai

67

rămâne din toate de-ar fi numai să vânture un preot evanghelia pe deasupra lor? Dar să se roage? Dar să liturghisească? Ce încărcătură mai pot avea neruşinatele făptuiri ale grobienilor făptaşi vlădică, preot sau opincă de-ar fi şi numai să le răspândim printre paginile Patericelor? Dar să le comparăm cu vieţile şi faptele Sfinţilor? Dar să le punem la umbra rugăciunilor şi nevoinţelor acestora?

Munţii repugnatoriilor defulări nici nu se zăresc de-ar fi să-i punem, fie şi numai sub o singură pagină filocalică, strânsă delicat cu funda rugăciunii unui psalm: să zicem... cincizeci!

Stropi-mă-vei cu isop şi mă voi curăţi; spăla-mă-vei şi mai vârtos decât zăpada mă voi albi (...) (Psalmul 50,8)

Avva, duhovnicul meu, m-a îndemnat, cu „ştiinţa" lui, să vin aici, în Culmea cu Arini, spunându-mi: „Acolo este Metanoia!"

Metanoia, însă, înţeleg abia acum, are un conţinut cu mult mai adânc decât cel literal, la care suntem ten­taţi să ne oprim. Nu înseamnă doar înnoirea minţii. Nu presupune doar căinţa faptelor săvârşite. Ci mai ales metamorfoza perceptuală. Redimensionarea viitorului. Reformularea deplină a relaţiei cu Dumnezeu, cu noi înşine şi cu ceilalţi.

Pocăinţa nu presupune doar furia inchistatorie dată de cele săvârşite anterior, asupra cărora, oricum, doar Dumnezeu mai poate interveni, ca singur „gestio­nar" al trecuturilor. Pocăinţa înseamnă mai ales conver­tire. Abandonarea răului în favoarea binelui. Metamor­foza mlaştinii în pajişte. Adicătelea, recontextualizarea întregii noastre fiinţe în sistemul reperelor treimice.

68

Laconic spus, pocăinţa este o refiinţare! Funda­mentala renovare!

Acesta este însă numai rodul reinstalării omului în Biserică. Pentru că numai lucrarea Bisericii îl poate purifica şi tămădui.

Cum vom putea numi Biserica ta, Născătoare de Dumnezeu: liman duhovnicesc, raiul hranei celei cereşti, pricina vieţii celei nesfârşite? Că toate bunătăţile le ai. Roagă-te dar, totdeauna lui Hristos, să se mân­tuiască sufletele noastre! (Psaltire rugă după a cincea catismă)

Groparul. Omul care pregăteşte nedantelatele „aşternuturi" ale descătuşabilelor adormiri.

Am ţinut să văd mormântul lui Peter şi am obţinut convorbirea cu Leon. Vizita la cimitir fusese pretextul. îi făgăduisem, ştiind că-i place, un rom havanez dacă-mi arată mormântul.

În averbiatele lui propoziţii incantatorii Leon îmi povestea mulţimi de lucruri. Mă obişnuisem repede cu suavele lui nearticulări. îl urmăream de mai bine de un ceas cum îşi completa logosul inhibat cu coregrafia de­zinvoltă a braţelor şi degetelor. Apoi, brusc, am îngheţat amândoi. O lamă nevăzută căzuse, ghilotinând timpul, spaţiul şi dimensiunile toate. Trăiam o ireală năucic comună...

îmi spunea cum a venit într-o seară în cimitir să aprindă candelele la un mormânt şi că dintr-o dată „a auzit" un ţipăt. În prima clipă am crezut că-i un fel de a spune. Că ţipătul acela îl auzise, cumva, înlăuntrul său. Dar când i-am văzut frisonul şi năprăsnicia descumpă­nirii, am înţeles că în clipa aceea Dumnezeu topise cheia

69

incifratorie a lui Leon. Cheia despre care, nu demult, îmi vorbise Daria.

Am rămas pietrificaţi minute bune. Nu găseam ieşirea din această ipostază. Nu se consuma terifierea.

Eram epuizaţi. Mărturisirea aceasta, aparent accidentală, îl transformase, instantaneu, meleanul acela vânjos într-o biată fiinţă prăbuşită în vulnerabilităţi debusolante. Mă covârşea incredibilul.

Dacă Leon aude, însemnează că nici mut n-a fost vreodată!

Se aşezase pe mormântul lui Peter, rezemat cu spa­tele de crucea albă, pe care nu fusese încrustat nimic. A stat un timp cu privirea aşa... agăţată de ceruri, apoi şi-a privit fruntea de sudorile supliciale şi cu o evidentă tul­burare a glăsuit! A vorbit! A grăit după atâta amar de ani:

cândva trebuia să se întâmple! Dacă Dumnezeu a decis că astăzi şi aici, acum, cu tine să-mi azvârl inepţi­ile, nu mă mai pot opune. Nici nu mai vreau.

Ei bine, eu, care i-am îngropat, timp de douăzeci de ani, pe atâţia aici, în tărâmul adumbririlor, astăzi îl voi îngropa şi pe gropar, dezgropându-mă pe mine.

Am împlinit, nu de mult, treizeci şi cinci de ani. Douăzeci şi opt, însă, am jucat un rol infam, am fost un farsor, un şarlatan, un impostor inegalabil! Oamenii aceştia din sat, părinţii mei, bunicii mei, m-au sălăşluit tot timpul în inima lor, primindu-mă cu dragoste mereu ca pe unul osândit şi năpăstuit.

M-au creditat dintru început când, la şapte ani, de spaima învăţătorului un satrap, pe care aveam să-l îngrop, a treia cruce mai în dreapta atunci când tre­buia să încep şcoala, cu două zile înainte, am dispărut cinci săptămâni. Am stat ascuns într-un canton părăsit în pădurea de peste munte.

70

Când am revenit am simulat surdo-muţenia, iar bieţii mei părinţi, bunicii şi Costina, soră-mea, şi-au amestecat lacrimile, bucurându-se că m-am întors, mâhnindu-se chinuitor pentru obida mea.

Au mulţumit, însă, lui Dumnezeu că m-au văzut acasă chiar şi aşa, refuzând ideea doctorilor şi spitalelor.

Au plâns ei, au plâns şi m-au compătimit toţi cei care-au aflat după aceea, iar eu am continuat să-mi joc, sardonic, noul rol, descoperindu-i, curând, voluptăţi alienabile.

Aşa se întâmplă când rătăceşti în lumea de aici şi când josul înlocuieşte Susul revelator, spune Petre Ţuţea în Tratatul de antropologie creştină.

Dacă Satana lezează funia, iată, fără vreun scrupul, aruncând-o, încă din pruncie, sub varii motivaţii surpătoare, în focul imprudentelor sminteli, nici Dumnezeu nu stă deoparte şi departe, ci îi dă omului ale Sale; şi pentru Om oamenii devin „ai Săi“, vremelnic după trup, veşnic după duh după cum scrie Sfântul Ignatie Briancianinov, în învăţăturile sale Despre înşelare, şi după cum, netăgăduit, vedem că se întâmplă, după douăzeci şi opt de ani, cu Leon.

Astăzi, încă mai călătoresc pe pământ, încă mai pot fi de folos cu ceva celor iubiţi ai mei; mâine, poate, voi pieri de pe faţa pământului şi nu voi mai fi nimic pentru ei! Voiesc sau nu voiesc, va veni moartea, vor veni alte cumpene, smulgându-mă în chip silnic de lângă cei pe care îi socoteam ai mei, iar ei deja nu vor mai fi ai mei... spune acelaşi Sfânt Ignatie Briancianinov în lucrarea lui.

după aproape un an de muţenie, continuă Leon, am început să scot, uşor-uşor, sunete şi gângăveli,

71

folosind un instinctiv limbaj gestual, amuzându-mă, perfid, de bucuria celor apropiaţi care, astfel, gândeau că au acces la mine, când, de fapt, eu aveam o permanentă accedere în viaţa lor.

Debutaseră prejudicierea şi înrobirea pătimaşă!

Oamenii nu se mai fereau acum de mine când îşi încre­dinţau secretele, sau când îşi manipulau tainele. începusem să intru, prin surzenia mea insidioasă, în cele mai sacre şi intime culoare ale celor ce, de bună-credinţă, găseau, în fictiva mea infirmitate, chezăşuiri şi încredin­ţări depline. Vorbeau unii cu alţii, unii despre alţii, în prezenţa mea, fără veghe, nebănuindu-mi ferocitatea.

Aşa am ajuns să ştiu acum cele mai multe neştiute fapte şi lucruri ale Culmii cu Arini.

Nu am însă nici o îndoială că Dumnezeu a vrut să pună capăt acestei turpitudini. El a făcut astfel încât, prin dezarticularea acestui detaliu, să afli atât de simplu că eu aud. N-am greşit niciodată! Cum de s-ar fi petrecut altfel tocmai astăzi şi aici această destrămare?

Ei bine, dacă Dumnezeu asta mi-a arătat, am să desfir eu totul până la capăt şi-am să-ţi spun tot ce vrei să ştii. Un singur lucru te rog: ca această abominabilă circum­stanţă s-o păstrezi o vreme doar pentru tine. Nu sunt încă pregătit să-mi fac publică odioasa condiţie.

Nu este o simplă pudoare, ci o precauţie. Nu este o laşitate şi nici un capriciu, ci simt nevoia unui răgaz pen­tru a-mi găsi formula adecvată.

Mă uitam la Leon cu atâta luare-aminte încât îi memoram toate vorbele, gesturile şi grimasele. Mă fer­meca vocabularul lui impecabil. Avea pe chip urmele avarierii, dar era perfect raţional, perspicace şi coerent.

Urmărindu-l, mi-am amintit o afirmaţie a părintelui Steinhardt: „Desigur că budismul, jainismul, zenul,

72

antropo, teosofia şi toate celelalte sunt mai uşoare decât creştinismul. în creştinism Domnul e mereu prezent, dar nu impietează nici o clipă asupra absolutei noastre li­bertăţi. Stă la uşă şi bate. Nu intră nechemat. Iar înainte de a da, întreabă: crezi tu că pot? Nu întreabă dacă solici­tantul e vrednic de a primi, ci dacă e liber de a crede. Şi de răspuns, răspunde tot pe măsura libertăţii: fie ţie după credinţa ta“. (Jurnalul fericirii)

trebuie să ştii că nu eşti primul care află această ignominie a mea, zise Leon.

Aici la noi există un om, dar nu unul oarecare, ci un fenomen. Lumea l-a poreclit „Chinezul". Pentru mine este Maestrul! Nici o academie din lume nu m-ar fi alcătuit aşa cum a făcut-o el. Este cel care ştie totul despre bicisnicia mea. El nu mai crede, însă, în Dumnezeu şi asta a făcut poate ca între noi să existe o oarecare opresiune în comunicare. O anume distanţă. N-a manifestat niciodată nici o reticenţă. Doar eu m-am instalat într-o anume dizarmonie. Pentru că eu sunt tradiţionalist!

El ar fi putut să mă prefacă, ar fi putut să umble şi să fluctueze anumite coordonate. N-a făcut-o! Este, precum probabil ai aflat, francmason şi mare magician! Este singurul magician care operează ritualic, o dată pe an, într-un imens exerciţiu public. Ai auzit, desigur, despre ritualul Praznicului Negru. Va fi acum, peste patru zile, sâmbătă spre duminică. vei fi probabil aici, ai să-l cunoşti, o să afli mai multe.

în direcţia asta eu nu l-am urmat. Mi-a spus totul, dar eu am rămas subjugat, cu toată nedemnitatea mea, fidelităţii bisericii acesteia, care m-a aşteptat tot timpul până azi, începând cu taina renaşterii prin botez.

73

M-a întrebat odată ce mă motivează pe mine în biserica lui Hristos? El care i-a fost membru şi care i-a cunoscut toate valorile. I-am răspuns, neelaborat, că mă leagă adevărurile ei factologice necontestate şi şansa translării înnoitoare. îmi amintesc că i-am exemplificat cu un fragment din rugăciunea Euharistiei a Sfântului Vasile cel Mare: „Că Tu ai zis, iubitorule de oameni, prin proorocul Tău: Cu vrere nu voiesc moartea păcătosului, ci să se întoarcă şi să fie viu. Că nu vrei, Stăpâne, să pierzi făptura mâinilor Tale, nici nu voieşti pierderea oame­nilor, ci vrei ca toţi să se mântuiască şi la cunoştinţa adevărului să vină. Pentru aceasta şi eu, deşi sunt ne­vrednic cerului şi pământului şi acestei vieţi trecătoare, pentru că m-am supus cu totul păcatului şi m-am făcut rob dezmierdărilor şi am necinstit chipul Tău, dar fiind făptura şi zidirea Ta, nu deznădăjduiesc de a mea mân­tuire, eu ticălosul, ci, nădăjduind în milostivirea Ta cea fără de margini, vin către Tine (...)“.

Mă aşteptam să-l indigneze formula răspunsului meu. Eu aş fi fost atunci perdantul. Eram în plină perioadă de studiu a ştiinţelor moderne. Aveam nevoie de diriguirea lui şi de cărţi.

Are o zestre de douăzeci de mii de titluri de carte rară, selectivă.

El a progresat, însă, ca de fiecare dată, delicat, trecând, prevenitor şi distins, peste argumentul meu, lăsându-mi, ca întotdeauna, şansa amiciţiei.

Eu sunt, aşa cum am spus, rezultatul a ceea ce el a clădit în taină, în vreme ce eu jucam rolul acesta de paiaţă derizorie.

A prevăzut de mult, cu certitudine, că într-o zi va irumpe infamanta mea bufonadă, făcând loc serpenti­nelor restauratorii. Momentul, iată, este deja scadent! A sosit. Urmează oportunitatea „ivirii".

74

Va trebui să mă arăt lumii aşa cum sunt: deplorabil, dezolant, declasat.

Dar deşertăciune sunt fiii oamenilor, mincinoşi sunt fiii oamenilor; în balanţă, toţi împreună sunt deşertăciune. (Psalmul 61, 9)

Şed, iată, pe mormântul lui Peter. Unde e Peter?...Mormântul e gol! Ca al lui Lazăr.

Ţi-am făgăduit că-ţi voi spune tot ce vrei să ştii. Îţi voi spune, iată, chiar şi ceea ce nu ştii că vrei să ştii.

Peter n-a murit! Peter a fost şi este viu. El n-a făcut faţă sălbăticiei acţiunii din casa lor. Acolo este cu adevărat o mare taină. Un camuflaj epopeic! Pe el l-a înfiorat perspectiva. Când a văzut că a venit poliţia şi că se pune problema unei anchete, privind dispariţia Iohannei, şi-a căutat o ieşire. Era cutremurat. A venit într-o seară la maestru şi i-a zis: „Chinezule, învaţă-mă ce să fac! Trebuie să scap. Cu Atza nu e chip să mă înţeleg, iar eu nu pot lua parte la demenţa ei. Sunt prea slab. Nu pot să mă duc nici măcar s-o denunţ.

într-o zi o să-i dea drumul, ştiu bine, dar până atunci? Sunt tatăl ei şi nu pot îndura tot ce se petrece".

Între Peter şi Atza era demult un abis. Diavolul furase pacea lor.

înaintea Iohannei, Peter avea nevoie de eliberare! Maestrul ştia toate acestea şi cunoştea bine firea lui Peter. Stătuseră de vorbă mult. Era singurul din Culme, în afara mea, care avea acces la maestru. Decizia aceasta nu era una prea uşoară. Ajunseseră să aleagă, la un moment dat, între o dispariţie, pur şi simplu ceea ce ar fi ridicat şi mai multe semne de întrebare şi nu doar atât şi o moarte simulată. Asta pentru că, în cazul lor, un divorţ n-ar fi adus nici o rezolvare. Moartea aceasta simulată,

75

l-ar fi scos cu adevărat din scenă, curmând orice complicaţie. Dar nu o moarte oarecare. nu putea să cadă undeva şi să fie găsit din întâmplare, pentru că ar fi atras anchete, autopsie, martori vânzoleală! Era suspect. Mai întâi Iohanna, acum el?!

Singura cale certă era a unui suicid impresionabil a evident. Spânzurătoarea! Asupra acesteia nu se ridică suspiciuni şi nu se fac autopsii, decât arareori, cu totul excepţional.

Au fost puse la punct toate detaliile. Mai întâi unde să se întâmple? S-a convenit că cel mai nimerit loc este fântâna cu cumpănă, de pe „Dâmbul Cojocarilor”. Retrasă, pentru ca să se poată face pregătirile, dar şi în drumul ţapinarilor, care aveau să-l descopere, seara, când se întorceau din pădure.

Când să se întâmple? Vineri seara! Pentru că era ultima seară din săptămână când lemnarii mai treceau pe-acolo. Apoi, pentru că, fiind sfârşit de săptămână, autorităţile nu se prea mai agitau. Şi, nu în ultimul rând, ori poate mai ales, pentru ca să-l înmormânteze du­minică. Lunea nu se fac înmormântări, iar marţi, ar fi fost deja a patra zi.

Fiind sinucigaş înmormântarea nu se făcea cu preot. Priveghere, dată fiind situaţia Iohannei, n-ar fi îngăduit Atza, aşa că nu s-ar fi creat nici o aglomeraţie.

Toate aveau o logică şi o susţinere pragmatică. Era o desfăşurare posibilă şi aplicabilă. Peter trebuia să re­ziste în acest simulacru doar două zile şi două nopţi.

înaintea oricărei întreprinderi trebuie să meargă judecata sănătoasă. Fără ea, chiar ceea ce ni se pare bun se va schimba în păcat. (Sfântul Vasile cel Mare)

eu am jucat şi de data aceea un rol de iezuit. Eu trebuia să fiu la Atza, când avea să primească vestea că

76

Peter este atârnat de cumpăna fântânii. Pentru ca eu să mă duc să-l desfac.

Pregătisem împreună cu el hamul care-l susţinea pe dedesubt în suspensie, fiindcă lanţul de la gât era for­mal. Ca la cinematografie!

Trebuia să stea însă, legat strâns, cu un alt lanţ, răsucit pe pielea gâtului, cu două ore înainte de a se agăţa în cumpănă, ca să-şi facă semne. Apoi trebuia să înghită patru pastile dintr-un hipnotic foarte puternic, pentru ca trupul să-i fie deplin inert, să-şi piardă conştienţa şi să nu aibă reacţii. Ar fi putut să sughiţă, să ofteze, sau să-l pufnească râsul. Pastilele erau greu de găsit. I le-a procurat maestrul. O dată la şapte ore, eu tre­buia să am grijă să-i reîmprospătez doza. Nu putea să ia mai multe odată, pentru că l-ar fi putut ucide. Această doză l-a ţinut într-un somn profund, cu un puls foarte micşorat, astfel încât nimeni n-ar fi bănuit nimic. L-am înmormântat apoi tot eu împreună cu Atza. Nimeni n-a venit cu noi.

înverşunarea ei, amestecată cu un soi de jale neexprimată, furibundă, o făcea să geamă, din când în când, şi, convinsă că eu n-o aud, îl striga înfundat: Peter! Peter!

Deşi eram în interiorul trucului, durerea aceasta frustă, de făptură care-şi consuma până şi plânsul în mod furtiv, neputând să-l împartă cu nimeni, m-a răscolit, amintindu-mi de mine însumi.

În orice ispită, totuşi, Dumnezeu şi îngerii sunt lângă noi. (Pateric)

noaptea m-am dus şi l-am scos. Am refăcut mor­mântul şi pe el l-am dus la maestru.

77

Noaptea următoare trebuia să plece. Asta era o altă problemă. Unde putea să dispară? „Mort" fiind nu mai avea nici un act de identitate.

I-a vorbit maestrul despre un inginer viticol din Vrancea, i-a dat numele şi l-a trimis din partea lui să-i ceară de lucru, ca zilier, la vii.

După câteva săptămâni ne-a trimis o scrisoare. Nimeni nu-i ceruse acolo nici un document. Pentru toată lumea devenise, în scurtă vreme, nea Petrică. Fiind un om priceput şi grozav de harnic, şi-a câştigat curând respectul şi încrederea tuturor şi nimeni nu se întreba nimic.

Ne-a scris mai apoi că şi-a lăsat barbă şi că în timp a ajuns omul de încredere al şefului de fermă.

Mâine, poimâine, se vor împlini cincisprezece ani. Lumea de aici l-a uitat destul de repede.

A rămas în urmă-i mormântul ăsta fantomatic, păstrând în burta lui un coşciug pustiu.

A rămas Atza într-o casă supranumită „Lagărul Scroafei". Un loc unde, deşi te-ai aştepta să fie presiunea bântuielilor temnicere, a duhurilor teleleice, a tângui­rilor eşuatorii, sau a eresurilor dezlănţuite... e pace!

Eu merg în fiecare zi acolo şi, dincolo de angoa­santele porţi, de-o lungă bucată de vreme, găsesc o priel­nică reconfortare.

Lagărul Scroafei cred că a devenit, în fapt, tainiţa iohannei!

Vino, Atotputernice, într-ajutorul meu ca să biruiesc cele şapte păcate de căpetenie, care sunt pricina tuturor păcatelor. Să biruiesc adicătelea: mândria, prin smere­nie creştinească, iubirea de argint prin milostenie, in­vidia prin dragoste şi bucurie pentru binele aproapelui, desfrănarea prin înfrănare şi curăţie, lăcomia prin

78

cumpătare, mânia prin răbdare şi lenea, prin bărbăţie creştinească.

Asemenea să biruiesc toate celelalte patimi şi păcate ce izvorăsc din acestea. Şi-mi dă virtuţile creştineşti: credinţa, nădejdea, şi dragostea. (Fragment din rugă­ciunea pentru mântuire)

Doctorul se întorsese de la Viena cu veşti şi cu poftă de dialog. Mă aşteptaseră curioşi până târziu. Eu, însă, nu puteam împărtăşi cu ei evenimentul. Le-am spus că am fost cu Leon în cimitir să văd mor­mântul lui Peter şi că am întârziat pentru că mi-a povestit câte ceva. Mă străduiam cu greu să-mi disimulez tumul­tul celor trăite.

am găsit o Austrie oarecum descumpănită, deritmată şi infestivă, zise doctorul, preocupat de-ale lui. Trecerea la moneda europeană a creat multe vibraţii şi chiar şocuri economice pe ici, pe colo. Germania a făcut un soi de guturai financiar şi cam toate ţările din jurul ei strănută. Subfebrile par şi Belgia şi Olanda, ba chiar şi Anglia, deşi are un statut diferit. Italia a resimţit şi ea câteva frisoane.

În Germania şi Austria preţurile au creat însă curbe pe care nu le-au previzionat nici chiar cei mai iscusiţi finanţişti.

Am constatat că analiştii de tot felul şi intelectualii occidentali în general sunt atent preocupaţi de evoluţia europenizării în contextul globalizării!

Acest fenomen pe care Giorgios Mantzaridis, în cartea sa Globalizare şi universalitate, îl găseşte ca pe unul complex, ce se manifestă la diverse niveluri.

79

Multi îl leagă de economie. Şi este logic, deoarece la nivelul economiei, şi mai ales la nivelul economiei financiare, globalizarea prezintă o evoluţie impetuoasă. Ba mai mult, economia are o importanţă strategică pentru cei puternici ai planetei, deoarece ea poate să le ofere sau să le susţină hegemonia care este asociată, astăzi, cu ideea de superputere a lumii.

Globalizarea nu este însă nu mod exclusiv, primor­dial, ori nu simplu fenomen economic. Ea se extinde la toate nivelurile vieţii omeneşti: la cel politic, la cel reli­gios şi chiar la cel duhovnicesc.

Mai ales în zilele noastre, când informatica şi internetul, ca „mijloace de lucru", au adus în avanscenă un nou mod de viaţă, a devenit posibilă şi existenţa unei societăţi flexibile, care poate să se constituie în afara spaţiului şi care are în vedere exclusiv dinamica timpului.

O societate care nu mai este unidimensională, ci adimensională!

Această societate adimensională, care se extinde, iată, autoritar în întreaga lume, poate părea utopică. Ea este însă atât de reală în planurile şi în rezultatele sale, încât nu numai că influenţează, dar şi obligă toate soci­etăţile să se restructureze şi să se reorienteze în funcţie de cerinţele şi nevoile ei.

Economia care se plănuieşte în această societate mondială, fără de margini, de către companii multi­naţionale sau anumiţi oameni politici şi de afaceri, se dovedeşte a fi determinantă pentru economiile socie­tăţilor naţionale.

globalizarea, însă, precum foarte bine aţi spus, nu se întinde numai la nivel macroeconomic, ci pă­trunde în toate structurile microsociale, până în însăşi persoana omenească, insuflându-i duhul acesta al ei distructiv: spiritul banului! Duh care a existat, desigur, şi în

80

trecut, dar nu ca în vremea noastră, când a câştigat o dominaţie mondială de necontestat.

Astăzi, toate se reduc la bani, chiar şi patria, religia şi conştiinţa. Tot ceea ce are sau de care are nevoie omul; chiar şi omul însuşi este apreciat şi cumpărat cu bani!

Deloc întâmplător, cum de altfel, nimic în viaţă nu este astfel, apoteoza globalizării a coincis cu disoluţia regimurilor comuniste.

Popoarele care au trecut prin experienţa interna­ţionalismului promovat de doctrinele comuniste au fost chemate să se alăture caravanei globalizării.

Ca şi comunismul, însă, globalizarea ar putea deveni o înşelătoare faţă a universalităţii.

în timp ce pare că-i uneşte pe oameni, în exterior, sau că le favorizează apropierea reciprocă, eliminând barierele despărţitoare dintre ei, în realitate ea ar putea duce, prin anumite nechibzuinţe, la transformarea popoarelor în mase de indivizi, la nivelarea culturilor, la amestecul religiilor, la omogenizarea înfăţişării şi com­portamentului oamenilor.

— Punctul culminant al acestui proces negativ ar putea să ducă la anihilarea omului ca persoană, şi chiar a adevărului însuşi despre persoană. Nu? interveni doc­torul cu un ton patetic.

această mutilare, dacă Dumnezeu ar îngădui-o şi dacă artizanii proiectului nu se vor strădui s-o evite, s-ar putea produce într-adevăr la două niveluri: la nivel reli­gios mai precis la cel teologic, de unde provine şi pe care se fundamentează adevărul persoanei; şi la nivel antropologic, unde se reflectă şi se repetă acest adevăr cu fiecare om, în calitatea lui de fiinţă creată „după Chipul lui Dumnezeu", chemată la asemănarea cu El.

81

Este limpede că o societate mondială nu se va putea constitui prin omogenizarea oamenilor, ci numai prin înălţarea lor la demnitatea persoanei.

Orice altă încercare va duce mai curând sau mai târziu, nu doar la dezamăgire, ci şi la anomalii dureroase.

Societatea omenească poate fi adevărată şi progre­sivă numai în calitatea ei de societate a unor persoane irepetabile şi animate de un duh universal.

Universalitatea autentică, însă, o reprezintă doar Hristos! Omul cel nou. Noul Adam! Fiindcă doar El instaurează năruirile neamului omenesc, stricăciunile luate şi toate prejudiciile create de vechiul Adam.

Hristos, ca Adam cel nou, determină noua fire omenească!

Biserica, Trupul lui Hristos, este singura care poate unifica lumea şi, sfinţind-o, să o universalizeze prin unirea cu Dumnezeu.

Adevărata universalitate se promovează numai prin oameni universali cum afirmă profesorul Mantzaridis -, ( u persoane care se apropie chenotic, umilindu-se adică de bunăvoie, ca act de smerenie, aidoma dragostei lui Dumnezeu pentru omul căzut în păcat, iertător faţă de întreaga lume, de întreaga omenire de-o fiinţă în tota­litatea ei.)

Sfântul Ioan Gură de Aur spune, în Omilia la statui, că ar fi de ajuns un singur om cu dorinţă fierbinte după Dumnezeu ca să îndrepte o întreagă cetate.

(...) noi, cei ce suntem în cortul acesta, suspinăm îngreuiaţi, de vreme ce dorim să nu scoatem haina noastră, ci să ne îmbrăcăm cu cealaltă pe deasupra, ca ceea ce este muritor să fie înghiţit de viaţă. (Corinteni II, 5, 4)

82

Prelungind discuţia, doctorul Aron şi-a amintit de celebra lucrare a lui Vladimir Volkoff, Tratat de dezinformare.

cine cârmuieşte lumea aceasta contemporană, bazată pe informaţie şi informatică, pe transparenţă şi onestitate, chipurile, în condiţiile în care puterea infor­maţiei constă în dezinformare, iar forţa puterilor constă în arta manipulării şi diversiunii?

Pe faţada copertei Tratatului de dezinformare, nelip­sit, fără îndoială, din sertarul de lucru al nici unui ofiţer din serviciile de informaţii, ale celor din structurile mili­tare şi diplomatice, ale tuturor celor din preajma şefilor de state, ale jurnaliştilor, ale psihologilor şi sociologilor, pe coperta de întâmpinare, aşadar, rânjesc, mefistofelic, de sub litere cu „corp ministerial", roşii, cu exclamaţii inhibitive, următoarele îndemnuri:

Discreditaţi tot ce merge bine în ţară!

Implicaţi conducătorii în acţiuni ilegale!

Subminaţi-le reputaţia, supuneţi-i dispreţului!

Răspândiţi discordia între cetăţeni! întărâtaţi-i pe tineri contra bătrânilor!

Ridiculizaţi tradiţiile! şi, în sfârşit, toată arta războiului se bazează pe înşelătorie!

Ştiu oare cui slujesc cu adevărat cei care conduc, sub astfel de principii, societăţile naţionale? Ţările ace­lea, dintre care multe freamătă, pregătindu-se pentru uniunea mondială?

Există oare astăzi vreo astfel de ţară, care să nu simtă că istoria i s-a gripat mai mult sau mai puţin sub aceste deziderate?

Dacă mai adăugăm la această nefastă reţetă şi poli­tica ce pare elaborată subversiv, privind promovarea mediocrilor şi incompetenţilor, vom avea imaginea completă

83

a unei contemporaneităţi fatidice, despre care Eminescu scria la vremea lui:

„în societatea despotică, ca şi în cea demagogică, omul prin sine însuşi nu însemnează nimic, banul e intui! Banul devine semnul distinctiv care clasează şi deosebeşte oamenii între ei şi, fiindcă el are o mobilitate proprie naturii lui, trece din mâini în mâini, transformă minţiile indivizilor, ridică sau înjoseşte familii.

(...) Oricât de deosebiţi ar fi oamenii după clime şi rase, demagogia îi face să semene ca două picături de apă întreolaltă. îndealtminterea lesne de înţeles. Numai popoarele care au o organizaţie naturală pot să se deosebească unul de altul. Unde domneşte demagogia orice carne cu ochi poate deveni om mare, pentru că nu se cere nimic de la el. O mărire cam trecătoare, nu-i vorbă, căci, lipsind orice măsurătoare, fiecine se crede a avea destulă talie şi destulă barbă ca să ocupe locul celuilalt. Oricât s-ar duşmăni nulităţile şi cumularzii între sine, sunt, însă, totdeauna uniţi contra învingerii meritului.“ (Statul. Funcţiile şi Misiunea sa).

„Într-o ierarhie fiecare tinde să urce până la nivelul său de incompetenţă.“ Aşa şi-a definit L. J. Peter faimosul principiu. Dacă ar fi totuşi aşa, în ierarhiile politice, administrative şi chiar cele religioase, astăzi am constata oarecari progrese spre orizonturi mai înlesnitoare. Dar nu este, nu este, nu este nici măcar aşa.

în enunţul lui Peter, până la incompetenţă se trece prin acţiunea unui verb progresist: „a urca". în vreme ce în strategiile celor care manipulează, din fel de fel de culise tăinuite, puterile statelor de azi, acest verb dispare, iar în locul lui translează o substanţivă intervenţie: „numirea"! Nu urcă şi nu promovează în realitate

84

nimeni! Cel care trebuie este, într-un fel sau altul, numit. Cel numit este cel mai nimerit !

S-au inventat tehnici şi mijloace speciale de poleire a mediocrităţii, aşa încât, lichelele pot semna cu parafă, sperjurii umblă îmbrăcaţi în robe, iar fariseii poartă ade­sea mitre, lăsate pe ceafă, să nu-i orbească diademele strălucitoare.

O deghizată competenţă incumbă regulile deca­denţei.

Mamona îşi gudură lighioana şi îşi mângâie tri­umfător coada!

Mântuieşte, Doamne, poporul Tău şi binecuvintează moştenirea Ta. Biruinţă bine-credincioşilor creş­tini asupra celor potrivnici dăruieşte şi cu Crucea Ta păzeşte pe poporul Tău!

românia. Ţara asta care, cândva, hrănea întreaga Europă, rămânându-i hambarele încă pline, care făcea atâtea vinuri, că se învecheau până putrezeau şi cădeau doagele butoaielor, şezând vinul apoi în cămaşa lui, cum nota un cronicar al vremurilor bune.

Ţara asta căreia Bunul Dumnezeu i-a dat de toate cu prisos, cum se face că a ajuns acum cenuşăreasa lumii, aplicându-i-se dictonul tristelor istorii: „Săracă, ţară bogată"?

-...Ne smereşte Dumnezeu! Nu ştie încă nimeni cu adevărat ce-i aici!

Cei care o vânează, îngenunchind-o spre a o silui la un mezat sau altul al neputinţelor, sunt inconştienţi. Dacă ar lua în calcul faptul că Dumnezeu ne-a aşezat aici, fiind singurii care, de două mii de ani, nu ne-am clintit şi că toţi vecinii noştri ne-au găsit în aceste ţinuturi. Că suntem singurii care nu ne-am inventat şi n-am împrumutat credinţa, ci Dumnezeu ne-a formulat ca popor

85

creştin, trimiţându-l aici pe întâiul chemat la apostolie, făcându-l „Apostol al românilor".

Dacă ar privi Cronologia Divină, ar înţelege că ţara şi poporul acesta sunt însemnate definitoriu de Dum­nezeu, pecetluindu-i dintru început, inconfundabil, geo­grafia şi naţiunea în chip treimic!

Trei zone: Moldova, Ardealul şi Ţara Românească, dotate fiecare cu câte o zestre egală în trei reliefuri: munţi, dealuri şi câmpii, sunt locuite de trei populaţii care, deşi vorbesc trei dialecte distincte şi definite, au înţelesurile comune şi habitudinile specifice unui popor unitar.

Este însăşi profunzimea formulei treimice: despăr­ţită în unire spre a fi mereu unită-n despărţire!

România este singura zidire pământeană, din per­spectiva unor riguroase cercetări, a cărei minunată arhi­tectură face ca toate apele ce-i izvorăsc din toate cele trei zone, să se adune una-ntr-alta, vărsându-i-se în cel mai mare fluviu european, care vine aici, se întregeşte cu aceste ape şi făureşte o deltă, ea însăşi fenomen unicat al Pământului.

Unicitatea lucrării lui Dumnezeu în această ţară este continuă şi la vederea tuturor!

Apele acestea care, de la mică la mare, se varsă în Marea cea mare, scaldă toate teritoriile, iar o dată pe an, de Sfânta Bobotează, sfinţindu-se cu toatele, iarăşi unic intre toate ţările creştine, ele sfinţesc întreaga ţară!

Au venit, cândva, nişte specialişti de la un institut internaţional de cercetări, căutând să înţeleagă de ce legumele, fructele şi cerealele româneşti sunt mai gus­toase decât toate celelalte din lume, chiar şi decât cele ale vecinilor noştri, de care ne despart doar nişte linii formale, pământul fiind acelaşi.

86

După un an de studii şi probe, rezultatele au fost superflue. N-au înţeles nimic. Nici nu aveau cum. Căci această taină a Sfinţirii apelor ei n-o cunoşteau.

Toate acestea sunt, însă, de Dumnezeu rânduite de mii de ani, de la Sfânta Facere. Noi doar le subliniem acum, cu lumina cunoaşterii, spre înţelegerea tuturor.

Dăm slavă şi mărire, Domnului, îngenunchind, nu cum doresc obiditorii noştri, ci cu smerenie, murmurând:

„Cu noi este Dumnezeu, înţelegeţi, neamuri, şi vă plecaţi, căci cu noi este Dumnezeu!“

Dacă ar fi ruminat la toate acestea, cu înţelegere autentică, potentaţii tuturor vremurilor, s-ar fi dumirit că ţara asta pravoslavnică, definită astfel întru Divinitate, nu se poate trafica prin nici o bursă. Nu se poate pune zălog ori chezăşie pentru nici un interes teluric şi pasager. Ea nu a fost şi nu va fi nicicând o piesă oarecare în vreun puzzle pastişat, pentru că este, prin toate ale sale, un întreg al întregului Desăvârşit.

Istoria milenară ne arată că toţi aceia care, inde­cent, aventuros, sau circumstanţial, au cutezat să-i ma­culeze, licenţios, destinul, au plătit, mai curând sau mai târziu, ireconciliabil, tragic şi inexorabil.

Ţara asta este o icoană a tuturor sfinţilor, pictată cu sânge de martiri. Este o raclă uriaşă, cuprinzând parţial sau în întregime moaştele înseşi ale acestor sfinţi. Este o smerită catedrală a lumii unde, neîncetat, Dumnezeu pogoară în fiecare zi cu toate Cerurile şi, în marea taină a Sfintei Liturghii, săvârşită astfel, în monastiri şi schi­turi, ne cheamă, veşnicindu-ne într-ale Sale: „Luaţi, mân­caţi, acesta este Trupul Meu, Care se frânge pentru voi spre iertarea păcatelor. Beţi dintru acesta toţi, acesta este Sângele Meu, al Legii celei noi, Care pentru voi şi pen­tru mulţi se varsă, spre iertarea păcatelor."

87

Nu te vei învrednici, însă, de dragostea lui Dumnezeu fără cunoştinţă, nici de cunoştinţă fără credinţă. (Cuviosul Teognost)

Începuseră pregătirile pentru „Praznicul Negru". Se simţea în sat o anume tensiune şi rumoare generală. Mă pregăteam şi eu să plec la duhovnicul meu şi să trec apoi pe la Gheron Carp. Aveam un drum lung: din nord în centru, din centru în est şi din est înapoi la nord. Totul în trei zile şi trei nopţi.

îmi pregăteam spovedania şi mă gândeam cât de multe spune, în plan conotativ duhovnicesc, recidiva păcatului şi circumstanţialitatea săvârşirii acestuia, fericitul Augustin zicea că păcătosul „trebuie să fie conştient de calitatea greşelii prin locul şi timpul în care a comis-o, prin felul în care a comis-o şi prin persoana cu i are sau împotriva căreia a comis-o. Ceea ce, totuşi, nu este atât de necesar încât să ne pierdem speranţa în îndurarea lui Dumnezeu, dacă nu o facem. Căci Dum­nezeu doreşte atât de mult mântuirea păcătosului, încât nu pregetă nici o clipă în a-i acorda iertarea păcatelor sale şi în a-i da semne ale milosteniei părinteşti, de îndată ce se întoarce în el însuşi, se converteşte şi îşi detestă toate păcatele."

Recidiva spune, totuşi, dincolo de vulnerabilitatea divulgată, că acolo există o fragilitate sau chiar o fisură duhovnicească.

Dumnezeu îngăduie recidiva spre a-ţi identifica tu însuti secvenţialităţile şi palierele nepocăinţei.

Sfântul Ioan Scărarul relevă că „Pocăinţa este un legământ prin care făgăduim lui Dumnezeu să începem

88

o viaţă nouă. Pocăinţa este cumpărătoarea smereniei. Este continua renunţare a sufletului la plăcerile trupeşti. Este raţiunea care se judecă pe sine însăşi şi care se pre­ocupă mereu de sine fără a avea grija altora. Pocăinţa este fiica nădejdii şi negaţia disperării...“

Asupra recidivei, adică a nepocăinţei, penitentul singur nu poate interveni. Aici se va vedea rolul impor­tant al duhovnicului adevărat (vai, tot mai rar!) care va interveni ca doctor vindecător. Căci precum afirmă Hierotheos Vlachos, în tratatul său de Psihoterapie orto­doxă, „preotul trebuie să fie un adevărat medic du­hovnicesc, care să vindece bolile sufletului, iar slujirea lui sacerdotală şi administrarea Sfintelor Taine trebuie aşezate în contextul metodologiei terapeutice indicate fiecărei boli în parte. în calitatea sa de duhovnic, preotul este de asemenea un psihoterapeut, deoarece Sfânta Taină a Spovedaniei nu este pur şi simplu o absoluţiune formală de tip occidental cerută de faptul că Dumnezeu se înfurie pe om şi îi pretinde ispăşire pentru păcatele săvârşite, ci este infinit mai mult decât atât.“

Când vom ieşi din Eghipet şi vom voi să fugim de Faraon, vom avea neapărată trebuinţă de un oarecare Moise mijlocitor către Dumnezeu şi după Dumnezeu, care, fiind pentru noi aşezat la mijloc, aşezat între faptă (praxis) şi contemplaţie (theoria), să întindă mâinile către Dumnezeu, astfel încât cei ce umblă sub călăuzirea lui să treacă marea păcatelor şi să alunge pe Amalec al patimilor, spune marele Sfânt Ioan al Scării.

Spovedania este lesne de realizat. Pasul înspre ea are nevoie doar de decizia noastră. Tămăduirea sufletu­lui, însă, este un demers cu multiple, laborioase şi subtile acţiuni şi intervenţii. Este un proces de lungă durată, cu

89

minuţioase deleziuni şi într-o împreună lucrare: penitent-duhovnic-Dumnezeu!

Dacă în ecuaţia spovedaniei preotul sau duhov­nicul este doar „un martor", în exerciţiul vindecării, al pocăinţei adică, el este parte activă, participant cu rol de determinantă.

Mare părinte duhovnicesc, curăţat, tămăduit şi luminat, acelaşi Sfânt Ioan Scărarul afirmă prevenitor că: „Ceea ce pentru unul este medicament, câteodată se întâmplă ca pentru altul să fie otravă. Una şi aceeaşi doctorie poate fi tămăduitoare când e luată la o vreme potrivită şi ucigătoare dacă e luată când nu trebuie."

Aceasta este primejdia stereotipiei duhovniceşti, pe de o parte şi, pe de alta, a inadecvenţei. A necercetării atente, prin particularizare, a fiecărui om şi a fiecărui păcat. Asemănarea nu înseamnă identitate. Suntem atât de particular amprentaţi, încât a crede că acelaşi păcat, săvârşit de mai mulţi oameni, ar putea fi vindecat prin aceeaşi reţetă, nu este decât o gravă şi profundă eroare.

Şi apoi, cum ar putea cineva să-i vindece pe alţii când pe sine însuşi nu s-a vindecat? Tot mai frecventa tristă constatare a lipsei de duhovnici, de doctori cu adevărat vindecători de suflet, este o aspră realitate. Şi asta pentru că mulţi, covârşitor de mulţi, au transformat astăzi, mai mult ca niciodată, preoţia, dintr-o tainică şi mare chemare harică, într-o meserie. Sfântul Simeon Noul Teolog este necruţător cu aceia care se înghesuie spre a fi călăuze duhovniceşti fără a avea nimic din plinirea Duhului Sfânt: „cei mulţi care se scot în faţă pe ei înşişi cu neruşinare, prin mii de intrigi, pentru a ajunge episcopi sau mitropoliţi şi a conduce poporul lui Dumnezeu, înainte de a-L fi văzut pe Mire în cămara de

90

nuntă, înainte de a fi devenit ei Fii ai luminii şi fii ai zilei.“

Preotul trebuie să fie atât de curat ca şi cum ar sta chiar în cer, printre puterile cele îngereşti. Trebuie să fie mai curat decât înseşi razele soarelui, pentru ca Duhul Sfânt să nu-l părăsească niciodată. (Sfântul Ioan Gură de Aur tratatul despre preoţie)

Ne întrebăm de ce nu au toţi preoţii puterea de a-i vindeca pe oameni de bolile lor sufleteşti?

„Pentru că şi-au pângărit preoţia prin faptele lor! Privind lucrurile din afară, până şi astfel de preoţi

oficiază Sfânta Liturghie şi administrează Sfintele Taine prin harul Duhului Sfânt. Nefiind caterisiţi, nu există nici un impediment în acest sens. Slujirea preoţească nu le este deci interzisă, deoarece nu au fost condamnaţi de către Biserică. Puterea de a-i vindeca pe credincioşi, însă, n-o mai au, după cum spune Sfântul Nicolae Cabasila, deşi asemenea preoţi liturghisitori pot sfinţi darurile, ei înşişi nu pot fi sfinţiţi prin ele.“

Aşadar, nevrednicia unui preot consistă în neputinţa lui de a tămădui. Pentru că, aşa cum observa Sfântul Isidor Pelusiotul încă din secolul al IV-lea, „în zilele de demult, iubitorii virtuţilor erau aceia care intrau în preoţie; astăzi ajung preoţi iubitorii de bani. în acele vremuri, cei vrednici fugeau de preoţie din cauza măreţiei acestei slujiri; astăzi ei fug după preoţie cu plăcere. Pe atunci erau dispuşi să se laude întru sărăcia lor; astăzi ei adună averi cu lăcomie. În acele vremuri, Scaunul Judecăţii dumnezeieşti le era pururea înaintea ochilor; astăzi, le este cu totul indiferent. în acele vre­muri, sufereau lovituri; astăzi ei sunt cei care lovesc pe alţii.

91

Slujirea preoţească pare să se fi preschimbat într-o formă de tiranie: smerenia a devenit o aroganţă, postul a devenit îmbuibare şi lux, cumpătarea a devenit samavolnicie.

Ca iconomi nu sunt apţi să cârmuiască, dar tirani fiind, comit adesea acte frauduloase."

Gol şi descoperit stau înaintea Ta, cunoscătorule de inimi, Doamne, mărturisindu-mi păcatele, pentru că nu pot să caut şi să privesc la înălţimea cerului, fiind copleşit de povara păcatelor mele. Ci, luminează-mi ochii inimii şi dă-mi umilinţă spre pocăinţă şi zdrobire de inimă spre îndreptare, ca astfel, cu bună nădejde şi cu adevărată şi deplină adeverire, să păşesc spre lumea cea de acolo, lăudând şi binecuvântând totdeauna preasfânt Numele Tău, al Tatălui, al Fiului şi al Sfântului Duh, acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin. (fragment din Rugăciune pentru recunoaşterea ticăloşiilor noastre).

Era trei şi jumătate dimineaţa, finalul Miezonopticei, când Avva, cu glasul său de Heruvim, rostea dea­supra creştetului meu întinat „...iar eu, nevrednicul preot şi duhovnic, cu puterea ce-mi este dată, te iert şi te dezleg, pe tine, fiule, de toate păcatele, în numele Tatălui, al Fiului şi al Sfântului Duh. Amin."

Ameţitoare taina aceasta a uşurărilor! A renaşterii perpetue întru nădejdea mântuirii. Mă aşez eu, îngunoiatul şi îmburuienitul, năpădit de toate tinele şi glo­durile, sub Sfântul Epitrahil, sub Palma Domnului, care va să zică, şi, ca urmare a recunoaşterii deşertăciunilor mele, mă ridic eliberat, cu sentimentul că, dacă mi-aş întinde braţele, fâlfâind, m-aş înălţa, învelindu-mă cu puful norilor din văzduhurile purificatorii.

în piscurile solitariilor mele

ceasurile au, în loc de clipe, lacrimi grele.

92

pe potecile înguste şi lungi

eu mereu mă opresc tu mereu mă ajungi!

Pustnicul. Anahoretul. Schimnicul. Sihastrul. Eremitul.

Când am revenit la început, în Săptămâna Lumi­nată, precum îmi spusese Gheron Carp, despre viaţa acestor trăitori ştiam lucruri livreşti, noţionale. Citisem în Vieţile Sfinţilor, în Paterice, în Istoria Isihasmului şi în alte asemenea lucrări despre experienţele şi nevoinţele anahoreţilor, dar nu trecusem niciodată limita poveştii. Era ca o istorie ale cărei reflectări pildice nu se puteau pre­lungi în contemporaneitate.

Epoca marilor solitari mi se părea frântă şi distor­sionată sub istoria vertijurilor actuale. Irepetabilă, ire­versibilă, irevocabilă!

Isihasmul şi spiritualitatea filocalică românească au fost şi sunt realităţi certe dintru începuturi. în secolul al XIV-lea existau relaţii strânse şi directe cu toate marile vetre duhovniceşti şi mai ales cu muntele Athos.

Voievodul Vladislav I, de exemplu, a ajutat decisiv rezidirea Mănăstirii Cutlumuş din Sfântul Munte, unde, sub stareţul Hariton, aveau să se aşeze mulţi călugări români. Isihasmul era în plină inflorescenţă, sprijinit de patriarhii Calist şi Filotei, ucenicii Sfântului Grigorie Palama.

Calist patriarhul este cel care, la cererea voievodu­lui Nicolae Alexandru Basarab, l-a trimis pe Iachint de Vicina ca prim mitropolit al Ţării Româneşti, la anul 1359.

93

Duhul isihast, însă, a fost redimensionat în Ţara Românească de Sfântul Nicodim cel Sfinţit, întemeie­torul monastirilor cu viaţă de obşte, cel care era într-o legătură deosebită cu patriarhul Eftimie, ucenicul Sfântului Teodosie de Kelifarevo. Aşa cum temeluirea isihasmului în Moldova se realizează deplin odată cu demersul lui Alexandru cel Bun care stabileşte, prin Mitropolia Sucevei, o relaţie foarte riguroasă cu Constantinopolul, introducând, astfel, operele isihaştilor Grigorie Sinaitul şi patriarhul Filotei, traduse în slavona bisericească.

Mitropolitul Tit Simedrea vorbeşte chiar despre anumiţi călugări români care au vieţuit, laolaltă cu mo­nahi de alte naţii ortodoxe, pe lângă Sfântul Grigorie Sinaitul.

Cele mai vibrate şi active vetre isihaste au fost cele oltene, cele din Munţii Buzăului şi, desigur, cele din Moldova.

Istoricii vorbesc mult despre Sihăstria de pe valea putnei, în apropierea mănăstirii de azi; despre cele din preajma mănăstirii Tazlău (1497); şi despre schitul Sihla, În apropierea mănăstirii Sihăstria, lângă peştera unde a vieţuit Sfânta Sihastră Teodora.

În lucrarea Chipuri de călugări îmbunătăţiţi din mănăstirile româneşti, părintele Ioanichie Bălan scrie că sihaştrii veneau în ajutorul oamenilor cu sfatul, cu spove­dania, cu mustrarea şi cu îndemnul. Călugării, sihaştrii, pustnicii aceştia ascunşi de lume, au iubit cel mai mult oamenii şi s-au rugat neîncetat pentru ei. Aceşti pribegi ai munţilor, aceşti prieteni ai Carpaţilor, aceşti locuitori ai codrilor au fost în acelaşi timp cei mai apropiaţi sfet­nici ai voievozilor. Toţi voievozii au avut duhovnici şi sfet­nici de taină călugări şi sihaştri. În ei aveau cea mai mare

94

încredere, cea mai mare nădejde, lor le destăinnian inima, sfatul lor îl păzeau cu sfinţenie, de la ei cereau rugăciune şi binecuvântare când plecau să-şi apere cre­dinţa şi pământul strămoşesc.

Cel mai cunoscut exemplu, în sensul celor spuse de părintele Ioanichie, este cel al Sihastrul ui Daniil, duhov­nicul şi sfetnicul de taină al Sfântului Ştefan cel Mare.

Un mare isihast a fost şi Cuviosul Iosif Sihastrul, cel care după ce şi-a petrecut tinereţea în pustia Iordanului, s-a întors cu câţiva ucenici, după căderea Constantinopolului, retrăgându-se în munţii din vestul mănăstirii Bistriţa, din Moldova.

Un alt mare sihastru a fost ieromonahul Sisoe, ucenic al Sfântului Daniil, întemeietorul Sihăstriei Rarăului sau „Schitul lui Sisoe".

Sfântul Ghelasie de la Râmeţ, alt mare sihastru, nevoitor şi alcătuitor la rândul său al multor apărători ai ortodoxiei.

În jurul mănăstirii Agapia, vârfurile montane poartă şi azi numele sihaştrilor care s-au nevoit acolo: Serghia, Pahomia, Eufrosin, Sihăstria. În josul acestora vieţuiau însă o altă categorie de nevoitori: chiliarchii. Cei care locuiau adică în mici chilii.

În locul numit „Livada Părinţilor", aşa cum s-a păstrat până azi, Agapie, un mare pustnic, din secolul al XIV-lea, zideşte „Mănăstirea lui Agapie". Aici s-au desco­perit unele morminte cu sicrie făcute din buşteni groşi de stejar. Şi Agapia din Deal, cea de azi, prin hramul „Schimbarea la Faţă" sugerează formula ei isihastă, având în vedere că învăţătura isihastă spune că nevoinţele sihas­trului cu rugăciunea lui Iisus îl duc pe acesta la vederea luminii taborice, adică la „Schimbarea la Faţă".

Varlaam, mitropolitul Ţării Româneşti, îndemnat tot de nişte sihaştri, întemeiază mănăstirea Turnu, din

95

judeţul Vâlcea. Peşterile acestor sihaştri din secolul al XVII-lea le putem vedea şi acum. Ele au aparţinut lui Misail şi Daniil, mari asceţi şi practicanţi ai rugăciunii lui Iisus.

în împrejurimile mănăstirii Cozia locurile numite „Pârâul lui Antim", „Muntele lui Teofil", „Teofila", „Va­lea lui Dionisie" şi încă altele, vin tot de la nevoitorii ai cstor locuri.

în codrii din preajma mănăstirii Tazlău s-au nevoit, în secolul XVII, cuvioşii Onufrie, Serafim şi Pavel Sihastrul. Muntele Ceahlău are mulţime de peşteri şi grote ale pustnicilor. „Peştera lui Vucol", „Schitul lui Silvestru", „Schitul Sihastrului", iar cel mai vestit pustnic din Ceahlăul secolului al XVI-lea a fost, desigur, pust­nicul Ghedeon cu grota lui.

„Peştera lui Gherman", „Poiana lui Ghenadie", „Pârâul lui Patapie", „Pârâul lui Nicandru", „Pârâul lui Bucur", „Schitul Casiana" sunt alte semne ale marilor sihaştri.

în „Analele Academiei Române", secţia istorică, volumul XVI, găsim notat că Marcus Bandinus, un episcop catolic, venit într-o vizită în România pe la 1649, afir­ma că pădurile, versanţii şi prăpăstiile din preajma mănăstirii Neamţ foiau de mulţimea sihaştrilor.

Şi Dimitrie Cantemir spune în Descrierea Moldovei că munţii sunt plini de călugări şi pustnici care îşi jertfesc acolo în liniştea şi singurătatea lui Dumnezeu, viaţa smerită şi singuratică. El spune că în ţara de sus a Moldovei erau peste două sute de monastiri şi cam tot atâtea schituri.

în 1656 Paul de Alep, însoţindu-l pe patriarhul Macarie al Antiohiei într-o vizită în Moldova, avea să noteze: „Numai în curtea mănăstirii Trei Ierarhi din Iaşi

96

se află chilii cu peste trei sute de asceţi" (Călători străini despre ţările române, vol. VI).

Locuri de mare încărcătură isihastă sunt şi în Munţii Buzăului, peşteri, schituri, bisericuţe. Peştera lui Iosif şi Schitul lui Agaton, mai vechi de 1521, schitul de la Aluniş, 1649. Bisericuţa de la Fundătura, atestată la 1679, chilia Fundul Peşterii, 1782, Peştera lui Dionisie, mănăstirea Sfântul Gheorghe ctitorie a lui Mihai Viteazul, mănăstirea Pârâul şi, nu întâmplător la urmă. Schitul Cârnu. Locul unde Sfântul Paisie îl întâlneşte pe Cuviosul Onufrie, mare isihast, de la care avea să înţe­leagă pe deplin tainele adevăratului monahism şi ascetism. Aici avea să-şi facă ucenicia autentică în viaţa pustnicească părintele Platon paisie Sfântul.

Nu putem să ne situăm în temeinicia isihasmului românesc, fără să-i pomenim şi pe câţiva dintre marii stareţi români: Ieroschimonahul Irodion, stareţul mă­năstirii Lainici, cel care liturghisea zilnic vărsând râuri de lacrimi. Cel care i-a fost duhovnic Sfântului Calinic pe vremea când era episcop de Râmnic şi care l-a numit „Luceafărul de Lainici".

A fost apoi marele alcătuitor de asceţi şi sihaştri Ioanichie Moroiu. El însuşi fiind unul dintre aceştia, chiar dacă era stareţul mânăstirii Sihăstria.

Vichentie Mălău de la Secu, mare văzător cu duhul. Dormea doar trei ore pe noapte, întins pe o laviţă fără aşternut, având rugăciunea neîncetată.

Irinarh Roset, ucenicul Schimonahului Iosif, vin­decător şi cunoscător al gândurilor oamenilor.

Nectarie protopsaltul, care a stat şaisprezece ani într-o colibă în apropierea locului unde avea să se con­struiască Schitul Prodromul din Athos. A fost cel mai vestit psalt din Sfântul Munte.

97

Iată cum s-a întemeiat isihasmul românesc. Şi asta nu este decât o neînsemnată frântură din frământătura tradiţiei sihăstreşti. Cea spre care, la începutul secolului al XVIII-lea, se îndreptau mulţi călugări ruşi, ucraineni şi chiar greci.

Ei veneau aici pentru că găseau o viaţă monahală mult mai intensă decât în ţările lor care, după influenţele catolice, trăiau şi influenţele protestantiste.

La greci fuseseră atitudinile catolicizante ale lui Meletie Sirigul şi ale patriarhului Dositei al Ierusalimu­lui, urmate de acţiunile protestante ale lui Ciril Lucaris, Mitrofan Critopol şi Ioan Cariofil.

La ruşi însă era vorba despre întreaga şcoală catolică de la Kiev, care a durat până la Petru cel Mare, urmată apoi de cea protestantă prin Teofan Procopovici.

Aşa au ajuns la noi călugărul Vasile, viitorul stareţ celebru de la Poiana Mărului; călugărul ucrainean Platon, viitorul Paisie stareţul de la Neamţ, înnoitorul monahismului; Alexe pustnicul călugăr rus, Procul schimnicul de la Kiev, Macarie Schimnicul din Macedonia, Teofil, pustnicul de la Cozia călugăr de la Tesalonic; şi lista lor doar Patericul o poate cuprinde.

întrebat-am luminata Ciocârlie,

Candelă ce leagănă-n tărie Untdelemnul cântecului sfânt:

Unde sânt cei care nu mai sânt?

Unde sânt cei care nu mai sânt?

Zis-a Ciocârlia: S-au ascuns în lumina Celui Nepătruns!

(Nichifor Crainic)

Au venit, însă, şi în România curând înneguratele vremuri ale secularizării Statului modern al secolelor XIX şi XX.

98

A urmat reprimarea monahismului românesc, lip­sit de apărarea stăpânilor pământeni, ceea ce a făcut ca marii îmbunătăţiţi să se împrăştie şi ei atunci prigoniţi prin Rusia, Athos sau Palestina.

Martirologiile, mai vechi sau mai noi, au, desigur, paginile incomplete. Cine mai ştie, de pildă, câţi creştini au fost martirizaţi în cele trei sângeroase persecuţii din secolul al IV-lea?

De la Vidin la Marea Neagră şi de la Tisa la Danubiu e plin pământul de martirii cotropirilor barbare şi păgâne.

Cine-i mai ştie, în afară de Bunul Dumnezeu, pe cei din vremurile pastorale anistorice, după prăbuşirea frontierei Imperiului romano-bizantin sau pe cei din regimurile totalitare?

De la Revoluţia din 1848 şi până la Revoluţia din 1989, de exemplu, monahismul în general şi isihasmul în special au înregistrat curbe doar aparent şi înşelător ascensive.

Să ne gândim că, începând cu 1863, statul a des­fiinţat oficial sihăstriile. Că din 250 de monastiri şi schi­turi, câte mai erau, au rămas doar 75. Celelalte au fost desfiinţate sau transformate în închisori, aziluri psihi­atrice, grajduri, crescătorii de păsări sau, în cel mai bun caz, în biserici parohiale.

Laicii nu mai puteau intra în viaţa monahală, decât după şaizeci de ani bărbaţii şi după cincizeci femeile.

A urmat apoi, după o scurtă perioadă dulceagă în vremea patriarhului Iustinian Marina (1948-1977), trăs­netul devastator al odiosului decret 410 din 1959. Cel care desfiinţa, practic, monahismul.

Toţi monahii şi monahiile fără şcoli de „speciali­tate" şi sub cincizeci de ani au fost forţaţi să părăsească

99

ireconciliabil monastirile şi schiturile. Au fost vremuri de mari siluiri, pervertiri şi schimonoseli!

Mai întâi au fost izgoniţi minorii şi cei cu patru clase primare, apoi, în baza listelor întocmite la episcopii, erau expulzaţi de-a valma ceilalţi.

Cine încerca să se opună era ridicat cu forţa şi aruncat în temniţă. Drama era apocaliptică de-a dreptul acolo unde prevederile decretului erau aplicate cu ma­ximă brutalitate tocmai de către „oamenii" episcopiei.

La ieşirea din monastire, monahii şi monahiile erau constrânşi să completeze o cerere aberantă, prin care îşi solicitau izgoana proprie, apoi li se confisca uniforma, bărbaţii fiind siliţi să-şi taie părul şi barba.

„Ferchezuiţii", cum îi ironizau torţionarii, primeau la sfârşit o sumă de cinci sute de lei, fiind azvârliţi apoi ca leşuri în rapacitatea corbilor.

Mai sunt unii şi astăzi, chiar dintre clerici, care susţin că decretul a fost îngăduit de Dumnezeu, ca foc „întru cernere", curăţindu-se astfel monastirile de balas­tul care se adunase şi care nu făcea, vezi Doamne, cinste bisericii. Iar nu, precum spune psalmistul David, în Psalmul 11, 8 că atunci când se ridică sus oamenii de nimic, nelegiuiţii mişună pretutindeni.

în fond astfel de afirmaţii ocrotitoare aparţin unora anume, care încă mai încearcă să camufleze pla­nurile malefice care aveau să urmeze şi care aveau drept scop compromiterea monahismului, tocmai prin meto­da balastului, ale căror efecte se resimt din plin chiar şi astăzi.

Mai exact, după 1965, când, chipurile, se mai do­molea represiunea, ea căpăta, de fapt, forme monstru­oase. Odată cu reîntoarcerea în monastiri a unor mo­nahi şi monahii ca „ghizi" ori trăitori deosebiţi, regimul comunist îşi introducea şi pionii săi. Scursuri morale de

100

tot felul, netrebnici şi analfabeţi, informatori şi securişti. S-a voit ca astfel amprentat monahismul să se creadă că aceasta-i este structura. Şi în mare măsură s-a şi reuşit. în monastiri, în seminarii, în şcolile teologice, chiar în cor­pul profesoral şi clerical au fost infiltrate cârtiţele sis­temului. Unii au ocupat şi încă mai ocupă funcţii impor­tante. Aşa au fost şi sunt posibile degenerescenţele şi faptele reprobabile de tipul celor din dosarele anchetate de colonelul Bivol. Aşa se explică reticenţele şi lentoarea Bisericii, în partea ei umană, desigur, în a-şi asuma adevăratul său rol contemporan.

Numai că Dumnezeu, Contemporanul tuturor vre­murilor, i-a avut tot timpul pe-ai Lui aleşi, lucrători întru toate nevoile, cârmuituri autentici, stâlpi, prove şi punţi ale sfintelor „corăbii".

Dătători de flacără duhovnicească şi de lumină mântuitoare, ei au strâns în jurul lor sute de mii de cre­dincioşi, cum a fost cazul părintelui Paisie Olaru (1897- 1990), cu îndreptăţire asemuit cu Sfântul Serafim de Sarov; sau patriarhul neîntronizat al monahismului românesc, Avva Cleopa. Sau cum este cazul puţin ştiut, al tainicilor vieţuitori din catacombe, ori al frumoşilor anonimi, şlefuitorii desăvârşirilor sfinte, ascunse în man­tia necunoscutei Călugării Albe.

Călugării albi. Misterioşii marilor cetăţi! Schimnicii asprelor nevoinţe ale pustiurilor din chiar mijlocul lumii.

Neaflaţii! Cei care trec ziua pe lângă noi ca unii de neluat în seamă, smerindu-se în spatele lipsei oricărui semn distinctiv, dar care în târziul nopţilor, când oraşele îşi incendiază subteranele tuturor corupţiilor, se aprind şi ei în rugăciunile lor acolo, într-un bloc undeva, într-un apartament oarecare, ca rugul văzut de Moise pe muntele Horeb. Rugul acela care ardea fără epuizare,

101

având în el pe Dumnezeu Care-i spunea: Eu sunt Cel ce este. „Iahve!"

Aceste „ruguri aprinse" în altare de sufragerie, ca şi cele aprinse în depărtate peşteri sau în enigmatice chilii, acestea ţin încă echilibrul veacului lugubru.

Tainicii anahoreţi! Ei sunt cariatidele spirituale pe care se sprijină înneguratul univers. Ei sunt cei care, prin viaţa lor sfântă, au achitat şi achită încă arvuna mântuirii noastre.

Despre memoria sihaştrilor, în general, tot ce s-a aflat a fost din sursa tradiţiei orale sau prin toponime. Iar despre cei din „Sfânta Catacombă" nu s-a scris încă nimic. Căci aşa cum nota la 1958 părintele Andre Scrima: „Absenţa însăşi a unor documente satisfăcătoare este în sensul tradiţiei. Isihaştii sunt morţii lui Dumnezeu, răniţii de Iubire şi Lumină care s-au şters din lume pentru a vedea faţa Invizibilului de la care-şi primesc acum viaţa cea nouă."

Bucură-te, înţelepţire tainică a robilor lui Dumnezeu celor tăinuiţi în mijlocul lumii;

Bucură-te, Ceea ce pe mine cel gol de fapte bune nu mă părăseşti, ci cu Acoperământul şi cu harul tău mă miluieşti;

Bucură-te, Bucuria noastră; acoperă-ne pe noi de tot răul cu cinstitul tău Acoperământ! (Acatistul Sfântului Acoperământ al Maicii Domnului fragment din Icosul al 7-lea).

Gheron Carp. împodobitul! Contemplatorul! Vă­zătorul de Dumnezeu!

În cei trei ani de când călcam prin locurile vieţuirii lui tainice, aveam să aflu lucruri care, până atunci, pen­tru mintea mea ticăloşită şi nătângă, aveau reprezentări fabulatorii. Erau dincolo de posibil. Trebuia să înţeleg

102

mai întâi că numai dobândindu-le trăirea le poţi descoperi aievea veracitatea. Şi asta este, exclusiv, milosârdia Domnului.

încă de la început mi-a cerut ca de fiecare dată când voi urca la el să fiu spovedit la preotul sau duhovnicul meu din lume. De fiecare dată după aceea, deşi veneam spovedit, primul lucru pe care îl făcea mă spovedea el încă o dată.

Mă aştepta în noaptea stabilită, exact la ora la care ajungeam, în locuri prin care mereu mă surprindea.

Convenţia era să ajung după înserat, dar nu mai târziu de douăsprezece noaptea. Odată ajuns în perimetrul stabilit, repere fiind stâncile şi copacii, dacă nu l-aş fi găsit, ar fi trebuit să cânt „Vrednică eşti cu adevărat", spre a mă repera el pe mine. în cele peste treizeci de vizite, însă, nu fusese niciodată nevoie.

Urcam de fiecare dată covârşit de emoţii şi de teama că aş putea încurca direcţia. Lanterna nu trebuia folosită decât foarte puţin, din loc în loc. Ori de câte ori m-a încercat sentimentul că m-am rătăcit şi că am ajuns în altă parte, auzeam în apropiere şoapta părintelui: „Dumnezeu să binecuvânteze venirea ta!“ De câteva ori m-a aşteptat chiar cu mult înainte de locul stabilit.

După spovedanie mă prindea de braţ şi porneam înspre peşteră. Pe drum îmi spunea noutăţile lui. Despre ale lumii ştia tot timpul totul.

În noaptea asta nu vom priveghea singuri şi nu vom merge la peştera mea. Te-am aşteptat mai înainte de locul nostru pentru ca să avem timp să-ţi spun tot ce tre­buie să ştii.

Tradiţia acestui loc tainic vine de la 1360 cu per­petuare neîntreruptă.

Primii vieţuitori au fost trei sihaştri care strângeau laolaltă trei mari învăţături: Cuviosul Pahomie, un

103

călugăr foarte bătrân şi îmbunătăţit, care ucenicise la Paroria, pe lângă Sfântul Grigorie Sinaitul; Cuviosul Ioan, ceva mai tânăr, trăitor mulţi ani la Kelifarevo, lângă Sfântul Teodosie; şi Cuviosul Chervasie, un alt călugăr bătrân, care vieţuise la Schitul Sfântul Sava, din Muntele Athos, pe lângă Sfântul Grigorie Palama. Aceştia au întemeiat „Sfânta Catacombă", ca loc de nimeni cunoscut, în afara ucenicilor, având binecuvântarea patriarhului Filotei, el însuşi fost ucenic al Sfântului Grigorie Palama.

Primul Antimis a fost primit de la Mitropolitul Iachint de Vicina, cel dintâi mitropolit al ţării Româneşti.

Îl păstrăm şi astăzi, deşi noi slujim pe un Antimis mai nou, primit de la ierarhul nostru de legătură.

Antimis = unul dintre cele mai importante obiecte liturgice. Confecţionat dintr-o bucată de pânză de in sau mătase. Pătrat cu laturile de 50-60 de centimetri. Este pictat cu scene şi imagini reprezentative legate de patimile Domnului Hristos. Scena princi­pală a iconografiei Antimisului este punerea în mormânt a Mântuitorului.

Într-un colţ, cusut ca un buzunărel, se pun sfinte moaşte, ca şi la Sfânta Masă. De aceea Antimisul (gr. antiminsion = în loc de masă) poate ţine locul Sfintei Mese atunci când slujba Liturghiei se face undeva în afara bisericii. Fără Antimis nu se poate săvârşi Sfânta Liturghie.

Antimisul stă totdeauna pe Sfânta Masă împăturit şi învelit în Iliton (gr. eilio= a înveli. Acea pânză care se aşternea peste vechile altare creştine şi care la nevoie învelea şi Sfintele Daruri când erau transportate într-alt loc. Astăzi Ilitonul înveleşte Antimisul.) Antimisele se sfinţesc prin ungerea cu Mir, ori în legătură cu sfinţirea bisericii, ori independent de aceasta. Sfinţirea o face numai mitropolitul sau episcopul.

Antimisul simbolizează mormântul Mântuitorului, precum şi giulgiul în care a fost înfăşurat Trupul Domnului la punerea Lui în mormânt, iar ilitonul reprezintă fie tot giulgiul, fie numai mahrama sau sudariul cu care a fost înfăşurat atunci capul Mântuitorului. Cele mai vechi Antimise provin din secolul al XII-lea.

104

Rânduiala locului acestuia a fost temeluită după primii trei ani de vieţuire şi n-a fost schimbată până în ziua de azi.

Mare şi de necuprins este râul curgător al veseliei curate al darurilor mai presus de frumuseţe! (Calist Catafygiotul)

în „Sfânta Catacombă" au vieţuit tot timpul trei pă­rinţi români, fiecare având, la rându-i, câte doi ucenici.

Discipolii nu se cunosc între ei pentru că nu vieţu­iesc laolaltă cu părinţii. Doi dintre aceştia sunt în Athos, doi sunt la Ierusalim şi doi în România.

Fiecare ucenic care se află în aceste locuri aparţine unui alt părinte. Ei au legătură duhovnicească să nu vor­bească nimănui despre locul şi rostul acesta decât atunci când vor primi dezlegare, atât cât li se va îngădui.

Vin din timp în timp, la date stabilite de părinţi, niciodată împreună, stau puţin, îşi iau călăuzirile şi pleacă în aceeaşi taină. Nici unul nu ştie dacă el va fi con­tinuatorul tradiţiei Moşului său. Cel ales află aceasta doar când bătrânul îşi va simţi sfârşitul aproape. Unul dintre ei nu va mai fi chemat, iar altul va veni şi nu va mai pleca. Cel ales va veghea la căpătâiul avvei până în ulti­ma clipă. Atunci abia va primi „testamentul" şi ultimile poveţe, privind vieţuirea în Sfânta Catacombă. Dar asta se întâmplă, de cele mai multe ori, când ucenicul este trecut de patruzeci de ani şi vine el însuşi dintr-o sihăs­trie. S-a întâmplat uneori ca unii dintre ucenici să treacă la cele veşnice înaintea avvei.

Cu mulţi ani în urmă, unul dintre sihaştri de aici, Cuviosul Procopie, a trăit o sută paisprezece ani. A for­mat două rânduri de ucenici. Primii trecuseră la cele veşnice cu mult înaintea lui.

105

Mormintele sihaştrilor sunt în Sfânta Catacombă.

După douăzeci şi unu de ani sunt deshumaţi şi depuşi în osuar. Acolo sunt toţi cei care au vieţuit de-a lungul a şase sute patruzeci şi doi de ani.

în noaptea asta ne vom ruga împreună cu Avva Haralambie, zise, evocativ şi pios, Gheron Carp.

Amuţisem. Mă simţeam înghiţit de văzduhurile inefabilelor captive. Indicibilă stare! Nu puteam să scot nici un sunet. Aş fi vrut să spun ceva, dar totul mi se parea indecent şi tâmp. întreaga fiinţă pendula între graţii şi alterare. Gheron m-a strâns încurajator de braţ.

Era prea mult ca acest trăitor cu viaţă sfântă să se atingă de braţul meu întinat.

Avva Haralambie, continuă Gheron, este cel mai înaintat dintre noi. Are nouăzeci şi patru de ani. De treizeci şi trei vieţuieşte în rânduiala Sfintei Catacombe. Primii nouă ani, când a venit, a trăit fără acoperiş. Intra în Sfânta Catacombă doar pentru a liturghisi. Nimeni nu l-a văzut încălţat vreodată. Acum, îmbătrânind, uneori, iarna, umblă înfăşurat cu nişte piei. Din martie până în decembrie trăieşte într-o mică hrubă aproape de intrarea în Sfânta Catacombă.

De fapt rânduiala însăşi spune că, pe timp de vară, în Subterană să nu rămână decât grijitorul. Noi trăim sub stâncile dimprejur. Ne întâlnim laolaltă doar miercurea, vinerea şi duminica spre a săvârşi Sfânta Liturghie împreună. Atunci aprindem focul, iar la sfârşit mâncăm ceva fiert sau cald.

Sfânta Catacombă! O peşteră uriaşă în inima munţilor. Intrarea se face printr-un culoar, tip jgheab, foarte strâmt, înclinat, lung de aproape o sută de metri. Nu se poate merge decât de-a buşilea, pe coate şi genunchi. La intrare este o stâncă de aproximativ un

106

metru, cu muşchi şi vegetaţie contextuală, astfel că n-ai putea bănui nicidecum că aceea este uşa unei peşteri.

La interior stânca este aşezată pe un sistem de grinzi groase, care o fixează, blocând-o, şi pe care culisează atunci când e deblocată, dându-se într-o parte.

Pentru a intra în peşteră, undeva, într-un loc numit „Cotul Pietrelor", sub o stâncă este o sfoară la capătul căreia, jos, în catacombă, sună un clopot mic. Ei trag într-un anume fel de aceasta şi de un anumit număr de ori, comunicându-i astfel, grijitorului, că trebuie să deschidă.

Drumul de la „Cotul Pietrelor" până la intrare, este egal, ca timp, cu cel pe care îl face grijitorul pe traseul dinăuntru.

Sfânta Catacombă este mai mare decât peştera Bistriţa, cea din munţii mânăstirii cu acelaşi nume din judeţul Vâlcea. între ele, de altfel, au existat se pare cândva anumite legături întru rânduială. în ambele se află zidit câte un schit lăcaş în mărime deplină, şi câte două bisericuţe, tip paraclis, săpate în pereţii peşterii.

în peştera vâlceană, azi aproape părăsită şi neîn­grijită, într-una din aceste bisericuţe, „Vovidenia", au fost ascunse, în timpul războiului, moaştele Sfântului Grigorie Decapolitul.

Sfânta Catacombă este o peşteră uscată, iar schitul „Sfânta Treime" este o construcţie de tip bizantin, cu ziduri groase de piatră finisată, netencuite la exterior. Interiorul, fiind împodobit cu pictură frescală, prezen­tând scene din Noul Testament, într-o acurateţe bizan­tină pe care sărăcia vocabularului şi nepriceperea mea n-o poate descrie. Catapeteasma este o adevărată bro­derie în lemn de păr sălbatic, înnobilată cu icoane ovoide,

107

fixate în dantele de argint florentin. Autorii s-au smerit, rămânând pe veci anonimi.

în schit se slujeşte doar de trei ori pe săptămână Sfânta Liturghie. În restul zilelor cuvioşii părinţi substi­tuie Sfânta şi Marea taină cu cântări şi psalmi, în intimi­tatea demersurilor ascetice pe care le practică.

Bisericuţele săpate în coastele peşterii sunt simple şi pauper împodobite. Una are hramul Sfinţilor Apostoli Petru şi Pavel, iar cealaltă hramul Sfântului Apostol Andrei. Doar în aceste zile de hram se slujeşte în ele.

în partea de sus a peşterii sunt cele trei chilii ale nevoitorilor, săpate adânc şi minuţios în roca subteranei. Între bisericuţe susură un izvor despre care se spune că ar fi apărut la rugăciunile Cuviosului Pahomie, unul dintre întemeietori, purtându-i şi azi numele. într-un intrând boltit, în apropierea celor şapte morminte, este osuarul. în partea de sud-est, în faţa schitului, se deschide o fantă de vreo trei metri în peretele drept al ver­santului, sub o stâncă înclinată ca un cozoroc, aducând în peşteră aer, lumină şi păsări care înveselesc, cu trilurile lor, întreg spaţiul. Ba chiar vin şi câteva găinuşe de munte care le dăruiesc părinţilor, din când în când, cu generozitate, ouşoarele lor.

O, Stăpâne, Cel ce eşti începutul şi atotţiitorul tutu­ror celor văzute şi gândite; Cel ce ai ca început lipsa de început, Necreatule; ca hotar, nehotărnicia, Nesfârşitule; ca fire, ceea ce e mai presus de fire, Necuprinsule;

(...) întreg eşti minune, linişte, curaj, dragoste, dul­ceaţă, mulţumire şi siguranţă în toate, lipsă de griji şi bucurii. Tu eşti singura slavă, împărăţie, înţelepciune şi putere ipostasiată. (Patriarhul Calist o sută de Capete)

108

În Mărturii de sfinţenie românească, a părintelui Ioan I. Ică cel tânăr, se spune că în România termenul de isi­hast a cunoscut un destin unic în întreaga Ortodoxie.

Derivat din cuvântul grec hesychia, linişte, netulburare, pace atât interioară cât şi exterioară, termenul „isihasm" se referă la două fenomene distincte. Primul desemnează orientarea spirituală contemplativă, proprie originilor monahismului răsăritean, care vede desăvâr­şirea în unirea omului cu Dumnezeu prin rugăciunea neîncetată. Iar al doilea e numele dat unei metode anume de rugăciune bazată pe invocarea necontenită a Numelui Iisus, metodă codificată în mediul monahal athonit al secolelor XIII-XIV şi legată de numele cuvioşilor Nichifor din Singurătate (sfârşitul secolului XIII) şi Grigorie Sinaitul (1347), veritabilul apostol în Balcani al isihasmului bizantin, al cărui teoretician a fost Sfântul Grigorie Palama (1359).

în manuscrisul cu numărul 1922 din Biblioteca Academiei Române sunt cele „O sută de Capete ale lui Calist şi Ignatie Xanthopol".

Metode şi reguli foarte amănunţite pentru cei care aleg să vieţuiască în linişte şi singurătate.

„Cel ce voieşte cu adevărat să vieţuiască în linişte şi după Dumnezeu trebuie să se îngrijească bine ca pe lângă credinţă să fie plin şi de fapte bune. Iar credinţa este îndoită. Şi pe lângă aceasta cel ce se linişteşte tre­buie să fie paşnic, neîmprăştiat, fără griji, sau neîngrijo­rat, tăcut, liniştit, mulţumitor în toate, conştient de neputinţa sa, să suporte cu bărbăţie încercările, să nădăjduiască în Dumnezeu şi să aştepte de la El ceea ce este de folos.“

Dar ce este oare „credinţa îndoită" despre care vorbesc aceşti luminaţi isihaşti Calist şi Ignatie?

109

După cuvintele predate de Dumnezeu este îndoită, spun ei.

„Una este, îndeobşte, cea a tuturor creştinilor ortodocşi, iar alta a acelora, puţini, care, prin împlinirea tuturor poruncilor îndumnezeitoare, s-au reîntors la chip şi asemănare şi, astfel, s-au îmbogăţit cu lumina dumnezeiască a harului, răzimându-şi toată nădejdea în Domnul (Psalmul 72, 27). Şi aceasta în aşa măsură, o, minune! — că, după cuvântul Domnului, ei nu mai deosebesc nimic, nu mai au nici o îndoială în vremea rugăciunii, sau în cererile ce le îndreaptă spre Dumnezeu. Ei cer cu credinţă şi de aceea primesc îndată cele ce le sunt de folos.

Astfel, aceşti fericiţi au dobândit, din faptele singure, credinţa sigură, ca unii ce au aruncat de la ei toată cunoştinţa, deosebirea, îndoiala şi grija şi s-au botezat, cufundându-se cu totul. întregi în beţia dumnezeiască a credinţei, a nădejdii şi a iubirii faţă de Dumnezeu, şi schimbându-se cu schimbarea mai înaltă şi fericită a dreptei Celui Preaînalt, după cum spune proorocul David în Psalmul 76, 10.“

Toate aceste reguli, amplu detaliate, profund cercetate, cu mare atenţie şi cu râvnă cumpătată trăite, le sunt acestor părinţi cu viaţă sfântă piatră de temelie şi cheie de boltă.

Nu numai că le cunosc toate conţinuturile, dar, după cum vom vedea, experizarea lor întrece perceptualul omenesc.

Apropiindu-te de ei te simţi forfecat între abisuri şi oceanii.

Despre Avva Haralambie, la douăzeci şi opt de ani, fiind în lume, luându-şi al doilea doctorat, Nicolae Conrrad avea să rostească în aula Academiei: „De vreme

110

ce în faţa noastră, iată, sunt astfel de semeni, de statusul tânărului domn Hariton P. care, la cei douăzeci şi opt de ani, grăieşte şi scrie în paisprezece limbi şi ne smulge al doilea doctorat, Dumnezeu cred că ne argumentează că viitorul ne este oarecum chezăşuit, în pofida incongru­enţelor noastre."

Cu ce distanţă şi în ce unitate de măsură se poate aprecia acest drum pe care tânărul Hariton l-a parcurs, încălţat cu ghete din piele „box", bavareze, până în vâr­ful muntelui, acolo unde, înfăşurându-şi picioarele în piei aspre, netăbăcite şi neînsăilate, a devenit înţeleptul Haralambie?

Sunt, desigur, distanţe care se măsoară nu în metri lungime, ci în kilometri înălţime.

Priveşte la cinstea pe care au primit-o toţi sfinţii şi, imitându-i, vei fi atras şi tu încet, încet spre virtute.

(Avva Isaia Pustnicul)

Avva Haralambie este rugul înflăcărat al rugăciu­nilor noastre. A dobândit virtutea trezviei şi darul lăcrimării necontenite. Este lumină din Lumină! Cunoaşte Evanghelia, Psaltirea, Sfânta Liturghie şi cele Şapte Laude. Nu are nevoie de nici o carte. Citează din Sfinţii Părinţi, şi din Paterice de ca şi când atuncea ar citi.

Astfel vorbea Gheron Carp, în a cărui privire trans­figurată era fixată lumina Taborului pe care o vedea, probabil, în fiecare zi. Astfel vorbea el care dobândise schimbarea desăvârşirii, fiindu-i proprie şi evidentă. El, a cărui dragoste nu mai era mângâietoare ci frigea, arzând grosielnicele mele pulberi. Mă covârşea sfinţenia şi sme­renia lui. Mă ţinea strâns de mână şi mă conducea, pregătindu-mă pentru întâlnirea cu muntele, făcându-se pe sine şes.

111

noi ne rugăm aici, fiecare după puterile căpă­tate, cu rugăciunea lui Iisus. Sunt, însă, momente, zile şi nopţi, când ne rugăm laolaltă, după tipic. Mâine, vineri, este Sfântul Mucenic Lup şi Sfântul Mucenic Irineu episcop de Lugdunum. Este Odovania praznicului adormirii Maicii Domnului. Facem Miezonoptica, Utrenia, Ceasurile şi Obedniţa, iar odată cu zorile înce­pem Sfânta Liturghie. Aici nu avem orologii, începem slujbele după ceasul inimii care nu ne înşală niciodată.

Miezonoptica este cea mai veche dintre cele şapte laude. Este întemeiată pe porunca Mântuitorului: „Vegheaţi dar, că nu ştiţi când va veni stăpânul casei: sau seara sau la miezul nopţii sau la cântatul cocoşilor sau dimineaţa".

Sau cum ne spune la Matei, (25, 6-15), în pilda celor zece fecioare, ieşite întru întâmpinarea Mirelui: „La miezul nopţii strigă un glas: Iată, Mirele!... Drept aceea privegheaţi, că nu ştiţi ziua, nici ceasul."

Iată, de ce trebuie să priveghem şi să ne rugăm. Rugăciunea, însă, este de două feluri: după numărul de persoane care iau parte la ea şi după locul şi timpul când se săvârşeşte. Deosebim astfel rugăciunea particulară şi rugăciunea Bisericii. Cu alte vorbe, aşa cum este cunoscut, avem cultul particular şi cultul public comun.

Rugăciunea particulară este citită dintr-o carte sau ca rod al inimii noastre. Aşa cum s-a rugat Mântuitorul

Odovania sau Otceania (siv.) = Aşa se numeşte sfârşitul, dezlegarea sau încheierea perioadei unui praznic împărătesc, începând cu secolul IV Biserica a stabilit obiceiul ca praznicele împărăteşti şi chiar ale unor sfinţi să fie sărbătorite într-un chip mai deosebit, având o perioadă de înainte-prăznuire şi o alta de după-prăznuire. Ultima zi a după-serbării se numeşte Odovanie. Praznicele împărăteşti sunt sărbători închinate Mântuitorului, Sfintei Treimi şi Maicii Domnului.

112

pe Calea dintre Betania şi Ierusalim. Sau cum s-au rugat Sfântul Apostol Pavel şi Sila în temniţă, sau Sfântul Apostol Petru pe acoperişul casei din Iope. Aşa ne rugăm şi noi, străbătându-ne căile, cu bune şi cu mai puţin bune, slăvindu-L pe Dumnezeu.

Rugăciunea este o lucrare nesfârşită, mai presus decât orice artă sau ştiinţă. Prin rugăciune intrăm în legătură cu Fiinţa Cea fără de început sau, altfel spus, însăşi viaţa lui Dumnezeu intră în noi prin acest canal. Rugăciunea este un act de înaltă înţelepciune, care întrece orice frumuseţe şi vrednicie. În rugăciune aflăm sfânta încântare a duhului nostru. (Arhiman­dritul Sofronie)

cea mai mare faptă din lume este rugăciunea!

În Patericul Egiptean se spune că un ucenic l-a întrebat pe bătrânul său: Care este cel mai greu lucru pe care îl are omul de trudit? Iar părintele i-a răspuns, Fără tăgadă, că cel mai greu lucru pe care îl are omul de făcut este rugăciunea. Ucenicul l-a întrebat, apoi, care este al doilea lucru greu şi important pe care îl are omul de făcut. Al doilea lucru greu şi important pe care îl are omul de săvârşit în viaţa lui este rugăciunea, i-a răspuns Avva. Dar al treilea lucru truditor, a întrebat ucenicul, aşteptând, probabil, ca părintele să-i răspundă altceva. Al treilea lucru, i-a răspuns invariabil bătrânul este rugăciunea; abia apoi urmează săpatul pământului şi cositul, socotite fiind drept cele mai grele munci fizice. Bine, i-a zis ucenicul, dar de pe urma săpatului şi a cositului roa­dele sunt evidente, de pe urma rugăciunii la ce trebuie să ne aşteptăm? Roada rugăciunii este picătura de lacrimă.

O roadă tare bine plăcută lui Dumnezeu. Căci aşa cum spunea marele învăţat Pascal: Când omul stă în

113

genunchi şi se roagă Creatorului, devine cea mai mare şi mai puternică fiinţă din univers.

Prin rugăciune ne înălţăm la Dumnezeu. Şi când reuşim să ne ridicăm, spune un sfânt părinte, ne facem mari cât Dumnezeu, pentru că atunci când El pogoară la noi se face mic, precum suntem.

Ruga este, aşadar, o tainică urcare ce se face în zece trepte: şapte până la cer şi trei în cer.

Prima treaptă este cea parcursă cu rugăciunea limbii, gurii şi a glasului. Din aceasta va izvorî, rugându-ne cu stăruinţă, bucuria de a ne ruga. Este treapta cea mai de jos, dar peste care nu se poate trece. Cei care încearcă să o sară comit o mare eroare, căci nu-şi vor îmblânzi niciodată limba, gura şi glasul.

A doua treaptă este rugăciunea minţii. Zbor cu o aripă, cum o numesc Sfinţii Părinţi.

Când începem să ne rugăm cu limba, mintea va căuta să înţeleagă ceea ce rostim şi, astfel, rugăciunea trece spre cea de-a doua treaptă. Dacă mintea se gân­deşte tot mai mult la ceea ce gura rosteşte, rugăciunea începe să se aşeze în gânduri, înălţându-se de pe buze, cum spune dumnezeiescul Pavel: „Mă voi ruga cu duhul, dar mă voi ruga şi cu mintea; voi cânta cu duhul, dar voi cânta şi cu mintea?1 (Corinteni 14, 15).

Asta, însă, nu se va întâmpla prea uşor. Căci atunci când se pregăteşte omul de rugăciune, atunci apar cele mai mari tulburări. Este nevoie de răbdare şi de persua­siune. De stăruinţă şi silinţă. De stăruinţă în silinţă şi de silinţă în stăruinţă.

Cea de a treia treaptă este rugăciunea inimii. Şi dacă rugăciunea minţii am văzut că este tulburată de gânduri, atunci să procedăm precum ne învaţă Sfântul Simeon Noul Teolog: „să ne ascundem mintea în inimă, în cămara lăsată de Mântuitorul. El spune în

114

Evanghelie: „Când te rogi intră în cămara ta, încuie uşa, roagă-te Tatălui tău în ascuns şi Tatăl tău care vede în ascuns îţi va răsplăti ţie la arătare.“

Nici asta nu se realizează lesne. Aici va trebui să luptăm şi să biruim un duşman Foarte primejdios: închi­puirea. Imaginaţia.

Nu trebuie să ne închipuim nimic!

„Tu ai zis în gândul tău: deasupra norilor mă voi sui, peste munţii cei de miazănoapte, care sunt în ceruri, care sunt deasupra tuturor stelelor cerului, voi pune scaunul meu şi voi fi asemenea Celui Preaînalt." (Isaia 14, 13-14). Aceasta a fost închipuirea Diavolului! Cel dintâi căzut în smârcul imaginativ.

Hristos vine şi-l restaurează pe vechiul Adam, toc­mai pentru că îl vrea ca înainte de a fi căzut în prăpastia închipuirii.

Dacă nu ne vom strădui să biruim imaginaţia, aceasta va incendia curând raţiunea, partea cugetătoare a minţii, va declanşa jocul ameţitor al înţelesurilor de tot felul şi al conexiunilor acestora şi ne va potopi în final prin împrăştiere, risipindu-ne.

Raţiunea este poarta inimii. Aici, aşa cum spune Sfântul Macarie, dau târcoale demonii teologi. Arhiconii! Cei care ştiu toate scripturile. „Teologii iadului", cum îi numea părintele Cleopa. Filosofii întunericului. Cei care ne-au încurcat şi încă ne încurcă, împiedicându-ne în raţiuni şi iscodiri, în întrebări şi speculaţii de tot felul, astfel încât mintea să nu mai poată dobândi raţiu­nile lui Dumnezeu.

Raţiunile Dumnezeeşti? Iată: Faptele Apostolilor, Vieţile Sfinţilor, Pildele lui Solomon, Venirea Mântuito­rului, Judecata de Apoi, Structurarea cetelor îngereşti, Psalmii...

115

Dacă mintea a coborât în inimă, raţiunea se înalţă la ceruri, cum spune Sfântul Serafim de Sarov: „Când s-a unit mintea cu inima, primul semn este că apare un cui de foc în mijlocul inimii!” Acesta este punctul de unde va începe „marea ardere". Din clipa aceasta începe rugăciunea harică. Fiecare cuvânt va fi simţit de inimă. Rugăciunea va fi făcută cu stare de rugăciune.

Este nivelul la care ar trebui să se afle poate toţi preoţii. Pentru că, vedeţi, prin lipsa aceasta, a stării de rugăciune, a dispărut cea mai scumpă dobândire: starea liturgică.

Majoritatea sacerdoţilor săvârşesc azi Sfânta Liturghie recitând nişte vorbe, al căror conţinut, vai, adesea, nu mai este nici măcar deplin priceput, necum simţit şi trăit.

Într-o astfel de Sfântă Liturghie este ca în lucrarea unui ogor. Omul îl roagă pe Dumnezeu să binecuvân­teze ogorul lui cu ploaie şi cu soare. Şi Dumnezeu nu lasă rugăciunea fără răspuns. Va da ploaie şi va da soare. Dar omul nu vine cu lucrarea lui. Nu ară, nu seamănă.

Ce să rodească? Volbura şi bălăria!

Fără a înţelege, fără a dobândi şi a practica rugăciunea cu stare de rugăciune, cu simţire adică şi cu trăire autentică, nu se poate vorbi despre o bună alcătuinţă, despre roade sau propăşiri duhovniceşti.

Rugăciunea văzătoare. A patra treaptă de înălţare! Sfântul Antonie cel Mare a văzut sufletul lui Amun că mergea la Cer. Şi era la mii de kilometri de Amun care plecase către veşnicie.

Această rugăciune va readuce celor care-o dobân­desc un mare Dar pierdut de om prin căderea lui: vederea cu duhul.

116

A cincea treaptă a rugăciunii este Rugăciunea de sine mişcătoare. Când mintea şi inima se roagă împreună şi permanent, curat şi văzător, apar perioadele de descoperiri dumnezeieşti. Rugându-te neîncetat toate ale fiinţei vor fi mişcate întru Dumnezeu, iar Dumnezeu le va mişca pe toate ale fiinţei. Acesta este nivelul Cântării Cântărilor. „Eu dorm, dar inima mea priveghează." Această per­petuă mişcare întru dumnezeire este continuă, dinspre interior spre exterior şi de jos în sus. Iar răspunsul ei creează mişcarea inversă: dinspre Dumnezeu spre om, adică de sus în jos şi de la exterior înspre interior.

Urmează a şasea treaptă care este Rugăciunea în extaz sau în uimire. Răpirea minţii în cer. Când toate ale trupului nu mai au valoare. Este momentul redimensionării firii căzute. Până aici eşti cu cele grele ale fiinţei şi ale pământului. Aici începi să fii cu cele ale Cerului. Nu mai eşti „cu mintea în iad şi cu inima în Cer". Te ri­dici cu amândouă la cele înalte, dobândind extazul. Uimirea în rugăciune!

Ştiu că vrei să afli mai multe despre ele. Vei afla la vreme potrivită totul despre fiecare.

Cu ani în urmă Avva Haralambie a mai vorbit despre toate acestea cu un călugăr Ioil. Fost cioban, trăitor şi el o vreme într-o sihăstrie, până când s-a mai subţiat, apoi a coborât şi a devenit stareţ şi duhovnic la o monastire.

Părintele Nichita, grijitorul Sfintei Catacombe, a fost tot păstor. Nu a făcut nici o şcoală! Dumnezeu a pus în el toată lumina. A găsit vasul curat, l-a pregătit, iar acum, iată, ajunge cu rugăciunea în treapta a şaptea. Adică în Rugăciunea contemplativă. Rugăciunea pe care a avut-o Sfântul Apostol Pavel. Aceasta fiind vederea duhovnicească! Cea care îl determină pe om să zică precum

117

dumnezeiescul Pavel: „în trup sau afară de trup, Dumnezeu ştie."

în vremea acestei rugăciuni mintea este răpită de Sfânta Treime şi, prin lucrarea lui Dumnezeu, este dusă În cele mai înalte contemplaţii în Rai! În această rugăciune este exclusiv lucrarea lui Dumnezeu. După cum spune Sfântul Isaac Sirul: „Dacă ajunge câte unul din neam în neam."

După aceste şapte trepte urmează Rugăciunea din Ceruri, dar despre ea nu vom vorbi acum. îţi voi spune doar că sunt trei trepte: rugăciunea cu sfinţii, rugăciunea cu îngerii şi rugăciunea în faţa lui Dumnezeu însuşi.

Numai omului îi este dată această şansă de a ajunge cu rugăciunea în faţa lui Dumnezeu. Şi tocmai omul o nesocoteşte.

Vai, nouă, câtă ignoranţă!

Sfântul Ioan Hrisostom spune că rugăciunea rod­nică este aceea care se face cu mintea adunată şi cu inima străpunsă de sentimentul pocăinţei!

Rugăciunea este o armă tare, o comoară neînchipuită, avere necheltuită, liman liniştit, izvor al liniştii, rădăcina, pricina şi mama nen umăratelor lucruri bune, mai puternică decât orice împărăţie pământească. Şi prin rugăciune nu înţeleg pe cea uşuratică, plină de delăsare, ci pe cea făcută cu râvnă, cu sufletul frământat, cu mintea încordată. Căci aceasta este rugăciunea ce urcă spre ceruri. Să ne însufleţim aşadar conştiinţa, să ne muncim sufletul cu amintirea păcatelor sale, nu pentru a-l scârbi, ci pentru a-l umple de râvnă şi pentru a-l îndemna la priveghere. Nimic nu îndepărtează mai mult delăsarea şi nepăsarea precum chinul şi suferinţa care adună mintea împrăştiată în cele din jur şi o face să se întoarcă în ea însăşi. Cel ce se roagă astfel face să locuiască bucurie mare în sufletul său.

118

Când s-a desfăcut stânca de la intrarea în Sfânta Catacombă trăiam sentimentul că pătrund într-o poves­te. Aş fi putut să trec de mii de ori pe-acolo şi n-aş fi bănuit nicicum că stânca aceea ar putea fi o uşă. Ce uşă!

Nu s-a consumat nici un protocol.

Aş fi vrut să intre, fireşte, Gheron Carp mai întâi. Mi-a făcut semn şi nu ştiu când am coborât cele câteva trepte ale scăriţei de lemn care dădea în gura tunelului, în partea cealaltă era părintele Nichita. Am bănuit, ştiind că numai el deschide.

De îndată ce-am coborât, părintele Nichita a împins o grindă care punea la rându-i în mişcare alte trei bârne groase, fixând stânca şi blocând-o astfel pe dinăuntru.

După ce m-a binecuvântat, părintele Nichita a stins feştila într-o oală de lut, în colţ, lângă scară, iar în locul ei a aprins o lumânare scurtă şi groasă. Ne-am aplecat apoi în genunchi cu toţii în micul tunel. La început am avut impresia că e umed. Era rece şi foarte lucios. Pe par­curs am înţeles însă că stânca era atât de fostruită, încât erau porţiuni unde alunecam pur şi simplu.

Şase sute patruzeci şi doi de ani s-a circulat în tunelul acesta numai pe coate şi pe genunchi, cum ar fi putut fi altfel?

În câteva minute avea să ni se arate o imagine ireală. Intrasem parcă în interiorul unui ou uriaş, având arhitecturi celeste.

Deşi noapte, iar singura sursă de lumină era lumâ­narea părintelui Nichita, întreg spaţiul strălucea.

îi desluşeam foarte bine configuraţia. în partea de jos se zărea schitul. De jur împrejur stânca albă părea că scânteiază.

119

La intrarea în schit aveam inima cât o nucă. Miro­si a a abnr de ambră. Câteva candele aprinse filtrau contururile tainice ale legendarelor reflectări.

întâi s-a închinat părintele Nichita, apoi, cu metanii În zorite, a urmat Gheron Carp. Eu eram inconsistent şi stingher.

Când m-am ridicat de la icoana Precistei lângă mine era Avva Haralambie, îmbrăcat în veşminte aurii; ţinea în mâini racla cu Sfinte moaşte. M-am închinat, m-a binecuvântat şi în timp ce se retrăgea în Sfântul Altar, a început să sune toaca. Indescriptibilă vibraţie! Părea nu una, ci o imensă suită de toace. Sunetele sfântului lemn se multiplicau acolo în ecouri rotunjite de bolţi, se inter­sectau apoi cu altele venite ca săgeţile din pardoseala imensă, suprapunându-se cu cele ale pereţilor, şi din nou bolta le cuprindea pe toate, transformându-le într-o uriaşă slavă în numele tuturor copacilor.

Lemnul care altădată a îndurat crucificarea, astăzi se reformulează uimitor!

Toaca, toaca, toaca! O scândură atârnată pe ori­zontală, intersectându-se mirabil cu verticala omului. Omul care, de data asta, nu mai bate piroanele în carnea Dumnezeie, ci cu ciocanele, lovind în alternanţe măies­trite, imnuri de rară slavoslovie înalţă. Semn al biruinţei veşnice, adusă de pomul binecuvântat care a ţinut rodul vieţii, Cel care ne-a mântuit de moartea păcatului.

Omul şi lemnul se întreţes în această închipuită răstignire, întocmind Chipul Crucii!

Fericiţi cei fără prihană în cale, care umblă în legea Domnului. Fericiţi cei care cearcă mărturiile Lui, cu toată inima îl vor căuta pe Dânsul. Că nu au umblat în căile Lui cei ce lucrează fărădelegea. Tu ai poruncit ca poruncile Tale să le păzească foarte. O, de s-ar îndrepta căile mele, să păzească îndreptările Tale.

120

Atunci nu mă voi ruşina când voi căuta spre toate poruncile Tale. Mărturisi-mă-voi Ţie întru îndreptarea inimii, ca să mă învăţ judecăţile dreptăţii Tale. îndreptările Tale voi căuta, nu mă părăsi până în sfârşit. (...).

Aşa a început Miezonoptica. în această rugăciune de început am auzit glasul Avvei Haralambie. Rosteau pe rând câte o „stare". Nu citea nici unul de nicăieri. Vorbeau cu Dumnezeu!

Acum înţelegeam vorbele Sfântului Grigorie din Nazianz despre preoţie: „Ce om ar îndrăzni să îmbrace chip şi nume de preot, când încă nu i s-a aprins inima de cuvintele cele curate şi în foc lămurite ale lui Dumnezeu, spre a i se deschide scripturile; când încă nu le-a scris întreit pe latul inimii (potrivit celor trei înţelesuri ale Scripturii literal, moral şi alegoric n.n.), ca să aibă gândul lui Hristos; când încă n-a ajuns înăuntrul vistie­riilor celor nevăzute şi întunecoase (cum spune Sfântul Apostol Pavel în Epistola sa către Coloseni 2, 2-3. „Ca să se mângâie inimile lor şi ca ei, strâns uniţi în iubire, să aibă belşugul deplinei înţelegeri pentru cunoaşterea tainei lui Dumnezeu Tatăl şi a lui Hristos. întru care sunt ascunse toate vistieriile înţelepciunii şi ale cunoştinţei." n.n.).

Care om ar îndrăzni să îmbrace chip şi nume de preot, când încă n-a contemplat, cum se cuvine să con­templi, frumuseţea Domnului, cercetând Biserica Lui, dar, mai bine spus, când încă n-a ajuns, în duh, biserică a Dumnezeului Celui viu şi locaş viu al lui Hristos (cum se spune la Corinteni 16, 17 şi la Efeseni 2, 22)7

Care om ar îndrăzni să îmbrace chip şi nume de preot, când încă nu cunoaşte care e înrudirea şi deose­birea dintre tipuri şi adevăr, ca să se depărteze de tipuri şi să se alăture de adevăr, c să fugă de vechimea literei şi să

121

slujească noutăţii Duhului, ca să se mute curat, din legea împlinită duhovniceşti în har, prin desfiinţarea literei.

Văzându-i pe aceşti părinţi, aprinşi cu inimile lor de cuvintele cele curate şi în foc lămurite ale lui Dumnezeu, mutaţi curat din legea împlinită duhovniceşte în har, prin desfiinţarea literei, cuvintele Sfântului Ioan Gură de Aur se desluşeau, fiindu-le proprii: Binecuvântaţi fie luminătorii lumii. Chilia lor este ferită de orice zgomot, sufletul lor de orice patimă şi boală, şi este blând şi luminos şi mai curat decât aerul cel mai pur. Lucrarea lor este cea pe care o avea Adam la început, înainte de cădere, când era îmbrăcat în slavă şi vorbea cu Dumnezeu cu îndrăzneală şi locuia în acel loc plin de binecuvântare".

Aşa grăiau şi părinţii!

„(...) Iată, Mirele vine în miezul nopţii şi fericită este sluga pe care o va afla priveghind; dar nevrednică este cea pe care o va afla lenevindu-se. Vezi dar, suflete al meu, cu somnul să nu te îngreunezi, ca să nu te dai morţii, şi afară de împărăţie să te încui. Ci te deşteaptă, strigând: Sfânt, Sfânt, Sfânt eşti Dumnezeule; pentru Născătoarea de Dumnezeu, miluieşte-ne pe noi.

Slavă Tatălui şi Fiului şi Sfântului Duh!

La ziua cea înfricoşată gândind, suflete al meu, priveghează, aprinzându-ţi candela ta, cu untdelemn luminându-o, că nu ştii când va veni la tine glasul ce va zice: Iată, Mirele! Vezi, dar, suflete al meu, să nu dormitezi, căci vei rămâne afară bătând ca şi cele cinci Fecioare. Ci, în priveghere aşteaptă ca să întâmpini pe Hristos cu untdelemn de ungere, şi-ţi va da ţie cămara cea dumnezeiască a slavei Sale.

Şi acum şi pururea şi în vecii vecilor, amin!..."

122

Timpul îşi arăta aici dimensiuni necronologice. Inima mea şi trupul meu se bucurau de Dumnezeu cel viu, cum spune David în Psalmul 83.

Fiind în preajma acestor rugători starea lor te cuprinde inegociabil şi simţi că trupul participă în harul ce lucrează în minte, este îndreptat spre el şi primeşte cunoştinţa tainei inefabile a sufletului, precum zice Sfântul Grigorie Palama.

Lumina de pe chipul lor era ca şi cea de pe chipul lui Moise, când cobora de pe Muntele Sinai, purtând în mâini cele zece porunci. „Când se pogora Moise din Muntele Sinai, având în mâini cele două table ale legii, el nu ştia că faţa sa strălucea, pentru că grăise Dumnezeu cu el.“ (Ieşire 34, 29).

Părinţii se rugaseră într-o Miezonoptică ale cărei valori textuale nu le bănuisem.

Focul trăirii lor scotea înţelesuri profunde chiar şi pentru urechile mele nătângi.

„Cât sunt de dulci limbii mele, cuvintele Tale, mai mult decât mierea în gura mea!“ (Psalmul 118, 103).

Chipurile lor străluceau absolut inefabil. Ei vor­beau cu Dumnezeu, iar prezenţa dumnezeiască se reflec­ta în fiinţele lor ca o substanţă a binelui ce va să fie, cum numeşte Sfântul Grigorie Palama Lumina lui Dumnezeu. Frumuseţea veacului viitor! Vedere plăcută şi sfântă.

Înviat-ai din mormânt şi legăturile iadului ai rupt.

Stricat-ai osânda morţii, Doamne, pe toţi din cursele vrăjmaşului izbăvindu-i. Arătându-Te pe Tine Apostolilor Tăi, trimisu-i-ai pe dânşii la propovăduire şi printr-înşii pacea Ta ai dăruit lumii, Unule mult milostive. (Troparul de încheiere a Utreniei)

Clopotele, clopotele. Vestitoarele! Un simplu clopoţel dacă e scuturat într-o peşteră stârneşte muzicalităţi

123

răsfrânte în ecouri ce nu se mai identifică cu sursa,, pierzându-se în amplitudini şi reverbe cosmice. Dar un clopot de o sută de kilograme, din alamă aliată cu argint şi bronzuri, laolaltă cu altul la jumătate şi cu încă unul mai mic, care răsunau, vestind, în zori, Sfânta Liturghie?

Cerurile toate intraseră în acel conţinut subteran, împovărându-l prin toate firidele lui cu extazii proniatoare.

Cum au ajuns acolo cele trei clopote, părinţii nu ştiu sau nu vorbesc şi, oricum, acest lucru îşi pierde importanţa pe lângă valoarea prezenţei lor acolo şi pe lângă toate celelalte.

O noapte întreagă părinţii se rugaseră fără să deschidă nici o carte. Ce aplicaţie duhovnicească! Ce demonstraţie a redobândirilor iniţiale! Neverosimil pentru o minte animată de cronicile unui prezent anchilozat în anecdoticul mediatic.

Net-audio-video-g.s.m.! Un anodin disimulat în anverguri formale.

Omul de la etajul nouă transmite obsedient email-uri, urmăreşte reportaje exploratorii, vorbeşte frecvent, în sistem teleconferinţă, cu Tecuciul, cu New-Orleans-ul şi cu Emiratele, dar nu mai ştie ce este un Tropar, nu ştie nimic despre nefasta primejdie a akediei şi nu ştie nici măcar ce este aceasta. Se crede inexpugnabil în faţa computerului său, fără să observe că în mintea lui, vai, nu mai are răspuns spontan nici măcar pentru trei ori şaptesprezece. Cât despre Euharistie i se pare un termen fie arhaic, fie legat de o temă extraterestră!

Părinţii, însă, continuau să vorbească cu Dumnezeu, rugându-L, între văpăi şi lacrimi, sub semnul Jertfei

124

Crucii şi al triumfătoarei învieri, săvârşind Taina tai­nelor, pregătind Ospăţul Credinţei.

„Veniţi să ne închinăm şi să cădem la Hristos.

Mântuieşte-ne pe noi Fiul lui Dumnezeu, Cel ce eşti minunat întru Sfinţi, pe noi, cei ce-Ţi cântăm Ţie. Aleluia."

Ei operează cu Sfânta Evanghelie doar din per­spectiva simbolisticii tipiconare.

Vohodul mic! Arătarea Mântuitorului în lume pen­tru propovăduirea Evangheliei!

Sfânta Evanghelie îl reprezintă pe Hristos. De aceea preotul rosteşte, ridicând-o: înţelepciune, drepţi!

înţelepciunea dumnezeiască la care nu ne putem raporta decât „drepţi".

Totul era acolo într-o deplină vibrare sfântă. Nimic nu era spus, totul era suspinat. Nimic nu era rostit, totul era în serafimice cântări înălţat.

(...) Primeşte, Dumnezeule, rugăciunea noastră; fă-ne să fim vrednici a aduce rugăciuni, cereri şi jertfe fără de sânge pentru tot poporul Tău; şi ne învred­niceşte pe noi,, pe care ne-ai pus întru această slujbă a Ta, cu puterea Duhului Tău celui Sfânt, ca fără de osândă şi fără de sminteală, întru mărturia curată a cugetului nostru să te chemăm pe Tine în toată vremea şi în tot locul şi, auzindu-ne pe noi, milostiv să ne fii nouă, întru mulţimea bunătăţii Tale. (Rugă de taină a preotului în partea a II-a a Sfintei Liturghii)

Lacrimile. Nu mulţi sunt cei care au harisma lacrimilor, ci numai cei care au o viaţă duhovnicească aleasă; cei care s-au desprins de lucrurile lumeşti, care nu se mai grijesc de trup, care nu ştiu nici dacă există lume, care şi-au omorât mădularele trupeşti; numai

125

unora ca acestora le este dat penthos-ul (plânsul), lacrimile. Aşa spune Sfântul Atanasie.

Ochii părinţilor nu s-au zbicit toată noaptea.

Vărsau continuu lacrimi şi rugăciunile lor erau poleite cu suspinele inimilor adânc străpunse.

Din lungile lor bărbi picurau cristalele harice.

Sfântul Grigorie din Nazianz spunea despre lacri­mile monahilor că ele sunt potopul care cade peste păcate, curăţirea lumii întregi. Prin „Carminum liber", unul dintre cele nouăzeci şi nouă de poeme de amare plângeri, Sfântul Grigorie ne îndeamnă: Lăcrimează, lăcrimează, păcătosule, e singurul tău folos!

Trăisem o noapte de viaţă nouă. Simţisem glasul arhanghelilor învăluit în miresmele „Horii pustiei".

Aş fi vrut să nu se fi sfârşit noaptea aceea. Aş fi vrut să mă prelungesc şi eu, cu toate avariile vieţii mele, în arderile veşniciilor purificate în care trăiesc aceşti aleşi biruitori.

în faţa lor Diavolul sucombă, cerând îndurare. Negociază bezmetic, oferind făgăduinţe pe care oricum nu le-ar împlini niciodată.

Urlă şi mugeşte cu disperări nedisimulate, auzite concret, fizic: „dacă încetaţi un ceas din rugăciunile voas­tre slobozesc un milion de tineri din patima curviei! Eliberez şi trei milioane de beţivi! Adaug şi două mili­oane de avorturi! Opriţi-vă, odată, ce mai vreţi?"

Sub rugăciunile lor Satana se perpeleşte, căutând să-şi salveze planurile nimicitoare, acum nimicite. Detes­tând furibund aceste sfinte albe nopţi, necuratul se zbate încovrigat, abdicând nevolnic şi reprimat.

Era lumină. Zâna intrase, dând în lături cortina tainei ce fusese. Sfânta Catacombă îşi arăta acum toate netâlcuitele unghiuri.

126

Pe bolta Subteranei, în centru, deasupra scării, ve­ghează scrijelat sub linii precise ochiul atoatevăzător.

Scara, ca o axă a peşterii, are treizeci şi trei de trepte mari, în partea de jos; şi patruzeci de trepte mai mici, în partea de sus.

Dincolo de simbolismul scării în sine, ca arbore şi axă, străjuită de ochiul atoatevăzător, ea are, iată, treizeci şi trei de trepte, vârsta Mântuitorului, aşezate la bază, ca o punte verticală, simbolizând de asemenea urcuşul mântuitor, ierarhiile, lumile şi nivelurile tuturor siste­melor. Patruzeci de trepte în partea superioară a scării, simbolizând, desigur, asumativul ascetic, parte determi­nantă în formula simţitoare: patruzeci de zile deşertice ale lui Moise; patruzeci de zile asceza Proorocului Ilie, asceza Domnului Hristos de patruzeci de zile în pustia Karantaniei; patruzeci de Mucenici Sfinţiţi întru Hristos şi aşa mai departe.

Scara poartă, însă, şi încărcătura simbolică a scării lui Iacov; scară pe care urcă şi coboară îngerii. De aceea scara de aici este segmentată în nouă paliere indicând numărul cetelor îngereşti.

Iacov a pus în locul unde a avut viziunea scării îngereşti o piatră ca pe un „stâlp", reprezentând axa lumii, fapt care se regăseşte şi în aşezarea acestei scări. Ea fiind chiar în centrul peşterii. Între sus şi jos, simboli­zând legătura dintre Pământ şi Cer ca şi dintre cele două Testamente.

Este aici, fără îndoială, şi valoarea simbolică a scării desăvârşirii: Scara Raiului. Drumul spre Dumnezeu! Ascensiunea spre Cer, despre care vorbesc unii Sfinţi Părinţi şi mai ales Sfântul Ioan Scărarul.

Partea inferioară a scării are douăsprezece noduri sculptate în piatră, simbolizând cele douăsprezece trepte

127

ale umilinţei întru desăvârşirea monahicească despre care aflăm de la Sfântul Benedict din Nursia.

Pe fiece nod sunt transcrise conţinuturile treptelor: 1 teama de Dumnezeu, adică începutul înţelepciu­nii; 2 renunţarea la voinţa proprie; 3 ascultarea de cei mai mari; 4 îndurarea tuturor greutăţilor şi neca­zul ilor; 5 mărturisirea păcatelor; 6 să te consideri pe tine a fi cel mai rău şi cel mai de pe urmă, nu doar cu vorba, ci în inimă; 7 să îţi asumi pe deplin toate păcatele, fără să dai vina pe nimeni; 8 să respecţi toate regu­lile stabilite într-o monastire fără nici o cârtire; 9 să înlături limbuţia; 10 să te fereşti de râs; 11 să vorbeşti puţin, cu judecată şi fără să ridici niciodată glasul; 12 să fi umilit în suflet, iar umilinţa să se reflecte fizic.

Pe piatra primei trepte dintre cele treizeci şi trei scrie mare: „Veniţi să ne urcăm în muntele Domnului, în casa Dumnezeului nostru, care face picioarele noastre ca ale cerbului şi ne pune întru lucruri înalte ca să biruim în calea Lui“. (Isaia 2, 3)

Dar simbolistica cifrică aici vorbeşte şi prin faptul că, iată, trei au fost întotdeauna vieţuitorii Subteranei;

Trei chilii separate în corpul comun al peşterii; şapte morminte; un singur izvor; două paraclise; un osuar; calea cea strâmtă a tunelului prin care intri spre uimire, pentru a te întoarce, deluvinat, într-o altă lumină; şi, în sfârşit, tainica lespede care se deschide spre toate acestea, închizându-se apoi, lăsându-le pe toate în urmă.

O, fericiţi oameni ai lui Dumnezeu, nu încetaţi a vă ruga ziua şi noaptea lui Dumnezeu pen tru noi, ticăloşii şi păcătoşii, care pururea îi greşim cu atâtea nenu­mărate păcate! (...)

128

Drept aceea, cereţi de la Dumnezeu, la vreme, şi nu încetaţi, rugându-vă, pentru ca să câştige pururea, prin rugăciunile voastre, păcătoşii iertarea, săracii aju­torul, întristaţii mângâierea, bolnavii sănătatea, ne­bunii înţelepciunea şi tulburaţii liniştea, cei depărtaţi ocrotirea şi toţi împreună darul lui Dumnezeu şi folosul cel sufletesc, întru slava lui Dumnezeu, Celui în Treime lăudat, Căruia I se cuvine cinstea şi închinăciunea în veci. Amin. (Rugă pentru Sâmbătă)

Coboram prin pădurea de cadrini ca printr-un codru de lumânări.

Cadrinul este un soi de brad pe care numai aici l-am întâlnit. Are frunza măruntă, ca un pieptene cu dinţii deşi, ascunsă sub un verde smerit împins spre gri. Larice. Aşa îi spun băştinaşii, iar muzicalitatea termenului îl defineşte perfect.

Coboram, aşadar, pe sub larice sau cadrini şi aerul mirosea a răşină proaspătă şi a pământ zbicit după ploaie. Mă gândeam la părinţii pe care îi lăsasem în urmă, amintindu-mi o afirmaţie a Sfântului Nil, ucenicul Sfântului Ioan Gură de Aur: plângerea păcatelor e plină de dulce întristare şi o amărăciune asemenea mierii, dat fiind că e însoţită de o nădejde bună şi minunată. De aceea ea hrăneşte trupul, face să strălucească bucuria în adâncul sufletului, întăreşte inima şi face să înflorească întreaga făptură.

Cum spune de altfel şi David în Psalmul 41, 3. făcutu-mi-s-au lacrimile mele pâine ziua şi noaptea.

Plângerea păcatelor. Mângâierea şi înviorarea sufletului. Despre asta am vorbit mult cu Gheron Carp. Mi-a spus, la un moment dat, citându-l pe Sfântul Nichita Stihatul, că semnele şi dovezile neîndoielnice, din care simte cineva că a început să vadă în sine rodul ascuns în suflet, sunt lacrimile cele multe ce izvorăsc nesilit. Căci

129

lacrimile s-au pus de cugetare ca un hotar oarecare între cele trupeşti şi cele duhovniceşti, între pătimire şi curăţie.

Până când nu primeşte cineva darul acesta, lucrarea lui este încă în omul din afară şi nu simte încă în plin lucrarea celor ascunse ale omului duhovnicesc.

Căci, când începe cineva să lase cele trupeşti ale veacului de acum şi se arată trecând hotarul acesta, ce se află înlăuntrul firii, îndată ajunge la harul acesta al lacrimilor. şi de la cel dintâi sălaş al vieţuirii ascunse, de la cea dintâi treaptă a ei, încep lacrimile acestea şi ele îl duc la desăvârşirea dragostei de Dumnezeu. şi cu cât înaintează, cu atât se îmbogăţeşte în ele, până ce le va bea în mâncarea lui şi în băutura lui din multa lor stăruire. Vesta este semnul neîndoielnic că simţirea şi cugetarea lui au ieşit din lumea aceasta şi simte lumea cea duhovnicească.

Dar a accentuat distincţia: Nu orice lacrimă este şi străpungere de inimă, ci este o mare distanţă între lacrimi şi străpungere. Lacrima vine din părerea de rău pentru purtări greşite şi din amintirea vechilor căderi ale sufletului ca un foc şi ca o apă fierbinte ce curăţă inima. Iar străpungerea coboară de sus din roua mângâietoare a Duhului, spre mângâierea şi înviorarea sufletului care a intrat cu căldură în adâncul smeritei cugetări şi a pri­mit vederea luminii neapropiate. Ea strigă cu bucurie către Dumnezeu ca David: Am trecut prin foc şi prin apă şi ne-ai scos întăriţi.

Irenee Ilausherr spune în lucrarea Teologia lacri­milor că în timp ce profanii nu cunosc decât momente de pace între două răbufniri ale unor dorinţe nesatisfăcute, ascetul curăţit de patimi se va bucura de adevărata pace, rod al sănătăţii restabilite. Şi îşi ilustrează afirmaţia cu un citat din Sfântul Evagrie: „Această pace adâncă este

130

însoţită de smerenie, de străpungere, de lacrimi, de o mare iubire faţă de Dumnezeu şi de o nemărginită râvnă faţă de făptuire."

Aceasta este practica virtuţilor!

Avva Haralambie avea să-mi spună când m-a primit în peştera lui, ospătându-mă cu fagure sălbatic şi cu rouă nevăzută de lumină, că un studiu al unui institut celebru, a relevat, în 1863, că ochiul omenesc secretă şapte tipuri de lacrimi. Fiecare tip de lacrimă, având în compoziţia sa douăsprezece săruri. Dintre aceste douăsprezece feluri de săruri, ştiinţa academică nu desluşeşte nici astăzi decât nouă feluri la fiecare tip. Pe celelalte trei le identi­fică, dar nu ştie ce sunt. Alţi cercetători au încercat să obţină, cu persuasiune, rezultate şi definiţii mai precise, dar n-au reuşit să le descopere nici măcar pe cele nouă. S-a ajuns într-un final la înţelegerea acceptată că cele trei săruri neidentificate ţin de taina lui Dumnezeu încă nedezvăluită, definind astfel fiecare tip de plâns. Căci unul este plânsul de bucurie, altul plânsul de necaz şi ciudă, altul plânsul de durere, plânsul de milă, plânsul de dor, plânsul de pocăinţă şi, în sfârşit, plânsul străpun­gerii, al revigorării duhovniceşti, plânsul mângâierii Duhului Sfânt.

Doamne, Cel ce ai primit lacrimile păcătoasei şi ale lui Petru şi pe vameşul, care dintru adânc a strigat, l-ai îndreptat, şi pe mine, cel ce cu umilinţă cad înaintea Ta, îndură-Te Mântuitorule, şi mă măntuieşte! (Rugă după a douăsprezecea catismă)

133

Odată cu seara am revenit în Culmea cu Arini. Doctorul încă nu se întorsese de la ale sale.

Daria era tot mai preocupată de ideea Spovedaniei, dar mistuită de contradicţii, neputinţe şi condiţionări.

Se declanşaseră convulsiile pârjolitoare. Văpaia ochilor, vâlvătaia buzelor şi vipia gândurilor. Obârşiile nevăzutelor supuraţii!

Sfinţii Părinţi spun că împotriva acestora nu poţi lupta decât cu asceza şi cu trezvia, cu paza simţurilor şi cu rugăciunea, cu spovedania şi cu pocăinţa, cu lacrimi­le şi căinţa. Acestea sunt mijloacele garantate! Numai că Daria încă nu le cunoaşte, ba, dimpotrivă, este încă legată şi stăpânită de cele multe opozitive şi suplinitorii, ea îşi consumă botanicele spasme în exuberaţii fizice. Păcătuieşte cu Leon, sub acoperirea superfluă a tuturor slăbiciunilor: Ştiu că nu e bine, dar nu pot să mă opresc.

Ca să te poţi opri trebuie să te pocăieşti şi ca să te pocăieşti trebuie să părăseşti patria păcatului. Să te exi­lezi precum Sfânta Maria Egipteanca, fugind din pămân­tul Egiptului. Să-ţi asumi cel mai aspru canon: nefăptui rea vechiului păcat şi să începi să înveţi cea mai com­plexă şi mai folositoare lecţie a vieţii: lecţia lui Nu! Legile şi poruncile lui Dumnezeu! întreaga Sfântă Scriptură este lecţia lui Nu, conţinând în fapt lecţia lui Da.

Să înveţi să te laşi moale în palmele moi ale Domnului, iată formula izbânzii depline! Iar elementele definitorii ale acestei formule sunt: despătimirea, adunarea de Duh Ceresc şi dobândirea smereniei.

Acestea sunt într-o ordine determinantă şi într-o interdependenţă condiţionată esenţialităţile mântuirii.

134

Câtă vreme eşti încă împătimit, gazdă a celor şapte păcate de căpetenie adică: mândria, iubirea de argint, invidia, desfrânarea, lăcomia, mânia şi lenea, nu poţi aduna şi păstra Duh Ceresc.

Duhul Ceresc se obţine doar prin Sfânta Euha­ristie, ori împătimit fiind nu realizezi tainica acumulare. Eşti ca un vas ciuruit.

Smerenia este de asemenea Dar de la Dumnezeu, ca o mângâiere a celor însângeraţi în lupta despătimirii şi ca o încununare a biruitorilor, adică a fericiţilor depo­zitari ai Duhului Sfânt.

Pentru a ajunge aici este necesară o bună alcătuinţă duhovnicească. Iar pe aceasta o determină numai povăţuitorul iscusit care te întăreşte cu răbdare în răbdare, cu trezvie în trezvie, cu rugăciune şi asceză în rugăciune şi autentică asceză.

Asceza autentică, despătimitoare şi tămăduitoare, constă precum spun toţi Sfinţii Părinţi, în postul păca­telor, iar nu doar în postul bucatelor.

Paza instinctelor şi simţurilor este miezul postului! Să nu auzi, să nu vezi, să nu grăieşti şi, îndeosebi, să nu făptuieşti nimic din cele ce mişcă vicios lăuntriciile.

înşelătorii noştri vrăjmaşi nu operează grobian şi agresiv!

Percepţiile şi înţelegerile noastre sunt grosiere. Ei ştiu prea bine că mai perfid străpunge inima, spre exem­plu, pipăitul cu privirea, decât pipăitul sensibil, superfi­cial al palmelor. Că pipăitul acesta cu privirea are două dimensiuni primejdioase instalate adânc în fiinţă încă din secunda zero a demersului. El se produce imagina­tiv, deci, înlăuntru deja, fără nici o mişcare sau determinanţă exterioară, care să mai poată fi cenzurată şi respinsă. Este deja acolo, înlăuntru, şi acţiunea este viceversa, cu mult mai gravă, de la interior spre exterior.

135

Şi asta generează şi întreţine cea de-a doua primejdie: memorizarea! Toate simţurile noastre sunt mari depozite memorizatoare, care se activează pătimaş într-o înlăn­ţuire monstruoasă.

O anume aromă identificată, de exemplu, ne aminteşte spontan de nu anume loc, de o anume persoană, de o situaţie anume, de o plăcere anume, de un păcat anume. Şi aceasta este doar o cale. Dar formulele sunt infinite, combinându-se între ele nemărginit. O faptă, un gest, o geană de lumină, o atingere, o muzică, un val, o pasăre, un pahar, o floare. Toate, iată, se trans­formă în puncte de start ale unor trasee imaginative cu finaluri incontrolabile.

Trezvia, paza simţurilor, rugăciunea, lacrimile şi căinţa! Acestea sunt scutul.

Veliar este un duh al subtilităţilor nocive! Pro­iectele lui înşelătoare sunt în pas cu contemporaneitatea cea mai avansată, ba, chiar, adesea, o ia înainte, întâmpinându-ne cu noutăţi nebănuite.

Caută, auzi-mă, Doamne Dumnezeul meu, lumi­nează ochii mei, ca nu cumva să adorm întru moarte;

Ca nu cumva să zică vrăjmaşul meu; „întăritu-m-am asupra lui“. (Psalmul 12, 4-5)

Daria mă asculta, copleşită de crispările ei, aprinzându-şi ţigară de la ţigară. Fumatul. Vai, această atât de generalizată îndeletnicire a vremurilor. O altă tragică exploatare satanică a omului întru batjocorirea Divinităţii. O practică cu un conţinut atât de amăgitor, încât omul nici nu bănuieşte ce se ascunde cu adevărat în asimfonia acestor gesturi ale lui.

întâmplător, oare, toţi fumătorii manevrează ţigara cu cele trei degete ale închinării? Desigur că nu. Diavolul cunoaşte valoarea simbolistică a oricărui gest

136

atitudinal de cinstire şi slăvire a lui Dumnezeu. De aceea ţine ca tocmai aceste degete care închipuie Sfânta Treime să se adune, operând cu triviala lui lumânare. Căci ce altceva vrea să sugereze ca formă şi formulă de ardere ţigara însăşi? Caricatura lumânării! Iar fumul, pe care-l produce această scârnavă alcătuinţă din chiar „iarba dracului", caută să adumbrească închipuit fumul smirnei şi al tămâiei binemirositoare.

De ce, oare, scopurile banale, chipurile, ale fumă­torilor sunt doar de a-şi mobila gestualitatea mâinilor şi de a trage fumul în piept?

Pentru că mâinile au valoare determinantă în expresia exterioară a rugăciunii. Iar vrăjmaşul ştie că acestea odată pângărite, prin slujirea demersurilor lui, conţinutul lor valoric va fi diminuat sau chiar anulat.

Într-un vas în care a stat o vreme ţuică nu vei putea pune curând lapte.

Apoi, de ce, oare, fumul este inhalat şi reţinut câte­va clipe în piept?

Pentru înţelegerea acestui „tipic", a profunzimii pângăririlor şi vătămărilor multiple este necesar să ştim că, în formula actelor cultului extern al ritualului creştin ortodox, tămâierea este cel mai de seamă şi cel mai accentuat act. Este un accent şi un simbol al rugăciunii de slăvire a lui Dumnezeu, a Preacuratei Născătoare de Dumnezeu şi al Sfintelor Daruri care, tămâiate înainte de aşezarea lor în Proscomidiar, simbolizează harul Sfântului Duh dat Sfinţilor Apostoli după înviere: „Luaţi Duh Sfânt..." (Ioan 20, 22)

Iată de ce-l determină Diavolul pe fumător să inhaleze şi să reţină fumul în piept: să creeze astfel o batjocoritoare tămâiere cu spurcata lui iarbă a „Naosului Templului Duhului Sfânt". Căci „în inima ta se va sălăşlui Dumnezeu!"

137

Or, în pieptul fumătorului funinginea şi nicotină îşi fac casă şi de acolo, intrând în plămâni, vor întina Întreg trupul. Unde să se mai sălăşluiască Dumnezeu?

Şi lucrurile nu se opresc aici. Ţigara este ţinută cu buzele. Cele care ar trebui să rostească o biată rugăciune Dari care, uneori, samavolnic şi inconştient, sărută icoane şi chiar sfinte moaşte.

Şi din toate acestea ce finalităţi se obţin? Ce rămâne în urma fumătorului? Rămâne duhoarea aceea pe care nici chiar el, adesea, n-o agreează. Rămâne scru­mul ca simbol al distrugerii şi degradării. Rămâne o cicatrice adâncă şi cheloidă pe sufletul siluit. Rămâne relaţia cu Bunul Dumnezeu profund avariată. Rămâne roada muncii şi sudoarea trudei pentru bănuţul adunat, jertfă pe veci Satanei şi iadului simbrie. Atât.

Nu este acesta oare păcatul suicidului absolut? Nu-şi omoară omul singur, lent şi sigur, trup şi suflet?

Nu te uita la vin cum este el de roşu, cum scânteiază în cupă şi cum alunecă pe gât. Căci. la urmă el ca un şarpe muşcă şi ca o viperă împroaşcă venin. (Pilde 23, 31-32)

Praznicul Negru" sau „Conacul Piticilor de Foc“. Rostind una, o spui şi pe cealaltă.

Praznicul Negru se desfăşoară în Conacul Piticilor de foc. Piticii de foc sunt personajele praznicului. Conacul însuşi pare că există pentru că praznicul este; aşa cum praznicul are loc pentru că piticii, ca locatari ai Cona­cului, îl impun.

138

Cert este că toate acestea şi încă multe alte ele­mente care ţin de acest loc şi de acest act sunt de sor­ginte magică.

Magia nu este doar o noţiune, nu este nici pe departe o poveste, iar ceea ce se întâmplă aici nu este un giumbuşluc în formulă şi cu efecte de truc impresionabil.

Dumnezeu şi Diavolul există şi doar ignoranţii şi moftangiii îşi pot închipui că negând sau doar tăgăduind existenţa acestora neagă şi tăgăduiesc şi lucrarea lor.

în fond ignoranţii şi moftangiii, ateii sau libercugetătorii, prin înseşi negaţiile şi făgăduinţele lor de­monstrează că sunt în deplina lucrare a întunecării, a înşelării şi rătăcirii, fiind, astfel, adoptaţi, prin însăşi ati­tudinea lor manifestă, de către Diavol.

Până şi Eliphas Levi spune, în cartea lui Dogma şi ritualul înaltei magii, că există o ştiinţă adevărată şi una falsă, o magie divină şi una infernală, adică mincinoasă şi întunecată; trebuie să distingem magicianul de vrăjitor şi pe adept de şarlatan, spune el. Trebuie s-o relevăm pe una şi s-o denunţăm pe cealaltă.

Magicianul dispune de o forţă pe care o cunoaşte, vrăjitorul abuzează de ceea ce nu cunoaşte.

Diavolul se supune magicianului (nota bene! n.n.), vrăjitorul se supune Diavolului (oricum nici unul nu se supune lui Dumnezeu, nici unul nu face voia lui Dumnezeu n.n.).

Magicianul este suveranul pontif al naturii, vrăjitorul nu e decât profanatorul acesteia.

Vrăjitorul este pentru magician ceea ce superstiţio­sul şi fanaticul este pentru omul cu adevărat religios.

Magia? Este, precum acelaşi Levi spune, ştiinţa tradiţională (nu credinţa! n.n.) a secretelor naturii care ne vine de la magi (nu de la Dumnezeu! n.n.).

139

Prin intermediul acestei ştiinţe, adeptul este in­vestit cu un fel de atotputere relativă putând să acţioneze într-un mod suprauman, adică depăşind dimensiunea comună a oamenilor.

Pentru a ajunge la sanctum regnum (sfântul regat n.n.), adică la puterea şi ştiinţa magilor, patru lucruri sunt indispensabile: o inteligenţă luminată de studiu; un curaj pe care să nu-l oprească nimic; o voinţă pe care nimic să n-o înduplece şi o discreţie pe care nimic să n-o corupă sau s-o îmbete.

A şti, a îndrăzni, a vrea, a tăcea. Iată, cele patru verbe ale magiei înscrise în cele patru forme simbolice ale sfinxului. Aceste patru verbe se pot combina în patru feluri, explicându-se astfel de câte patru ori unul pe altul (a se vedea jocul de tarot! n.n.).

Pentru a ne putea dumiri ce se întâmplă în Conacul Piticilor de Foc este necesar să înţelegem mai întâi cu ce mijloace şi elemente operează Chinezul. Magicianul! De aceea ne vom referi la cartea lui Eliphas Levi, fiind socotită sinteza manualelor de lucru ale magi­cienilor.

În discursul preliminar al acestui manual se spune: „de la apariţia lui, în lume s-au petrecut evenimente importante şi, probabil, altele şi mai importante sunt pe cale să se producă. Aceste evenimente ne-au fost anunţate prin minuni: mesele au început să vorbească, voci s-au auzit din pereţi, mâini fără trupuri au scris cuvinte misterioase ca la festinul lui Balthasar.

Fanatismul cu ultimele convulsii ale agoniei a dat semnalul celei din urmă persecuţii asupra creştinilor, anunţată de toţi profeţii. Martirii din Damasc i-au între­bat pe morţii din Perugia de numele celui care mântuieşte şi binecuvântează; atunci cerul s-a întunecat şi pământul a amuţit.

140

Cheia universală a artelor magice este cheia tutu­ror vechilor dogme religioase, cheia Cabalei şi a Bibliei, clavicula lui Solomon. Această claviculă despre care s-a crezut multe veacuri că ar fi pierdută noi am descoperit-o şi am deschis cu ea mormintele vechii lumi, am făcut morţii să vorbească, am văzut în toată splendoarea lor momentele trecutului; am înţeles enigmele tuturor sfincşilor şi am pătruns în toate sanctuarele.

Una este cunoaşterea lucrurilor şi alta cunoaşterea adevărului! Pe câtă diferenţă este între soare şi lună, pe atâta este mai folositoare a doua decât prima. (Sfântul Marcu Ascetul)

„Fatalitate, voinţă şi putere, acesta este ternarul magic care, în lucrurile umane, corespunde triunghiului divin.

Fatalitatea este înlănţuirea inevitabilă a efectelor şi a cauzelor într-o ordine dată.

Voinţa este facultatea directoare a forţelor inteli­gente pentru a concilia libertatea persoanelor cu necesi­tatea lucrurilor.

Puterea este înţeleaptă întrebuinţare a voinţei care poate folosi fatalitatea chiar în împlinirea voinţei înţeleptului.

Când Moise loveşte stânca, el nu creează un izvor de apă, el şi-l revelează lui însuşi prin intermediul baghetei divine.

Aşa se întâmplă cu toate „miracolele" magiei: există o lege. Omul de rând o ignoră, iniţiatul se foloseşte de ea.

Când magul ajunge la luciditate, fie prin inter­mediul unei prezicătoare sau somnambule, fie prin efor­turi proprii, el comunică şi dirijează voinţa vibraţiilor magnetice în toată masa luminii astrale, ai cărei curenţi el îi ghiceşte cu ajutorul baghetei magice, o baghetă divinatorie perfecţionată.

141

Cu ajutorul acestor vibraţii, el influenţează siste­mul nervos al persoanelor supuse acţiunii sale, precipită sau suspendă curenţii vieţii, calmează sau tulbură, vin­decă sau îmbolnăveşte, ucide şi, în sfârşit, poate reînvia.

Chinezul operează pe lângă invocaţii, limbaje şi baghetă cu forţa „tetragramei" şi a „pentagramei".

Tetragrama este o tehnică de analogie cabalistică, subtilă şi complexă care nu poate fi comunicată şi percepută decât de iniţiaţi.

Axioma incomunicabilă este închisă cabalistic în cele patru litere ale tetragramei: ROTA.

Pentagrama exprimă, însă, dominaţia spiritelor asupra elementelor.

Prin aceste semne se înlănţuie demonii aerului, spiritele focului, spectrele apei şi fantomele pământului.

Toată ştiinţa magică constă în cunoaşterea acestor secrete.

Dar există Diavolul? Şi ce este el? se întreabă retoric, desigur, Eliphas Levi.

La prima întrebare ştiinţa tace, filosofia neagă la întâmplare, iar religia singură răspunde afirmativ. Ea spune că Diavolul este îngerul căzut, iar Levi, pricepând, îşi completează înţelegerea cu o definiţie: „Demonul este, care va să zică, moartea care se deghizează cu veşmintele uzate ale vieţii; este spectrul lui Hirrenkesept, tronând peste rămăşiţele civilizaţiilor ruinate, ascunzându-şi nuditatea oribilă cu zdrenţele aruncate ale incarnărilor lui Vişnu."

Levi ştie şi spune că în magia neagră Diavolul este marele agent magic întrebuinţat de o voinţă perversă pentru a face răul.

Că invocaţiile vrăjitoriei şi ale demonomaniei, acolo unde nu există credinţă adevărată în Dumnezeu,

142

dau rezultate. Da. Rezultate incontestabile şi mai teribile decât ar putea să ne povestească legendele!

Când este chemat Diavolul cu ceremoniile adec­vate, el vine şi poate fi chiar văzut.

Pentru a nu muri trăsnit la vederea lui, pentru a nu deveni cataleptic sau idiot, trebuie să fii deja nebun sau ocrotit de Dumnezeu.

Ceea ce trebuie exclus din imperiul fiinţelor este absurdul.

Nimic nu se petrece aici la întâmplare şi nici prin autocraţia unei voinţe bune sau rele, spune autorul Dogmei magiei.

Există doar două încăperi în cer, iar tribunalul lui Satan este conţinut, cu toate nesupunerile lui, în senatul înţelepciunii divine.

Viaţa din lumea aceasta n-are mai mult preţ decât visele. (Sfântul Ioan Gură de Aur)

Vise, iluzii, amăgiri! Senzorialul neostoit al instinc­telor ireductibile, neîmblânzite şi continuu tot mai hămesite în faţa impresionabilului, spectacularului neselectat şi devorativ, face din omul lumii acesteia un voluptuos consumator a tot ceea ce Daimonul îi livrează, mediatic şi publicitar, întru deşertăciune.

Lume multă oameni puţini, zice hâtroşenia populară, cântărind calitatea gloatelor adunate pe oareunde, acolo unde mirabilul le face cu ochiul deşucheat spre năzuiri deşertice.

Conacul Piticilor de Foc. O fostă casă de retragere întru liniştire a Marelui Sfânt Ştefan Vodă. Un castelaş din piatră de râu cu multe turnuri, foişoare şi cu două terase mari.

143

Parterul foarte înalt are două saloane mari, o sufragerie, câteva dependinţe, o bucătărie şi fostele odăi ale slujitorilor.

Etajul servea, probabil, pentru mai multe dormi­toare şi băi.

Construcţia se păstrează, după aproximativ patru sute cincizeci de ani, intactă.

în saloanele parterului au loc acum etalările Praznicului Negru.

în aceste zile de jur împrejurul Conacului nu ai unde să înfigi o scobitoare. Maşini, motociclete, motorete, cai, căruţe, biciclete. Lume de toate felurile şi de peste tot. Sute de oameni se înghesuie pe scăriţele de lemn închiriate de la localnici.

Un loc la o fereastră se închiriază pentru minimum două ceasuri. Unii şi-au făcut rezervări de cu mult timp înainte, iar sătenii îi aşteaptă pe oaspeţii lor având chiar şi locuri privilegiate.

Totul se petrece după răsăritul lunii. E lună plină. A doua zi este Duminica a zecea după Rusalii vin­decarea lunaticului!

Ce spunea Levi? Ceea ce trebuie exclus din imperiul fiinţelor este absurdul! Nimic nu se petrece la întâm­plare...

...Şi mergând ei spre mulţime, s-a apropiat de El un om, căzându-I în genunchi şi zicând: Doamne, miluieşte pe fiul meu că este lunatic şi pătimeşte rău, căci adesea, cade în foc şi adesea, în apă. Şi l-am dus la ucenicii Tăi şi n-au putut să-l vindece. Iar Iisus, răspunzând, a zis: O, neam necredincios şi îndărătnic, până când voi fi cu voi? Până când vă voi suferi pe voi? Aduceţi-l aici la Mine. Şi Iisus l-a certat şi demonul a ieşit din el şi copilul s-a vindecat din ceasul acela.

144

Atunci, apropiindu-se ucenicii de Iisus, I-au zis de o parte: De ce noi n-am putut să-l scoatem? Iar Iisus le-a răspuns: Pentru puţina voastră credinţă. Căci ade­vărat grăiesc vouă: Dacă veţi avea credinţă cât un grăunte de muştar, veţi zice muntelui acestuia: Mută-te de aici dincolo, şi se va muta; şi nimic nu va fi vouă cu neputinţă. (Matei 17, 14-20)

După lăsarea serii oamenii au devenit tot mai tăcuţi. Chiar şi cei cărora vinurile, berea şi celelalte bău­turi ce se vindeau le dezlegaseră la un moment dat lim­bile, acum doar vociferau, manifestându-şi curiozităţile sau indignările: „Hai, băi, nu mai începeţi odată?" De ca şi când, fiind într-un stal, nu mai începea odată comedia. Şi poate nici nu erau prea departe de ideea de spectacol, doar că această comedie îi avea pe toţi cei de faţă actori şi personaje egal.

Dincolo de ziduri nu putea intra nimeni. Cândva, unii, năvalnici şi nechibzuiţi, au încercat să pătrundă. S-au întors damblagiţi şi cu viziuni ce nu le-au putut povesti niciodată.

Cu Mamona nu se joacă. Nici Bunul Dumnezeu şi nici Daimonul nu cunosc gluma!

Spaima, neliniştea, panica. Acestea îi făcuseră pe oameni tăcuţi. Amuţiseră chirciţi între curiozitate şi im­previzibilul tainei negre.

întunericul acoperă lumina, aşa cum lumina înlătură întunericul. Omul alege.

Lumina dimineţii îi descoperea pe cei care rezis­taseră macabrei nopţi, ca pe unii ce zăcuseră tăinuiţi sub mormane de zgură sau ca şi când ar fi fost învârtiţi într-o centrifugă toată noaptea.

145

Minţile, cugetele şi inimile lor fuseseră supuse testelor morţii. Fusese un exerciţiu prelung de înaltă magie şi cu prezenţa unor duhuri foarte agresive.

La început, de cu seara, totul părea relaxat. De dincolo de ferestre răzbăteau doar un soi de chicoteli, frânturi de muzici contorsionate şi voci isterizate. întunericul era atât de dens, încât ai fi putut să-l apuci între degete, deşirându-l. Uneori câte un fascicol albăstriu lumina faţa Chinezului.

A urmat o repriză de aproape un ceas cu zgomote foarte ascuţite şi cu explozii ample. Mulţi au început să ţi pe, unii au leşinat, alţii au fugit. Mirosea a catran, pucioasă şi trotil.

Dintre cei care au rămas până ce s-a liniştit infernul unii îşi auzeau acum propriile voci înăuntru, rostind expresii triviale şi hulitoare.

Era absolut straniu când ei de-afară îşi implorau glasurile de dinăuntru să tacă.

Vreo câţiva au început să se roage şi atunci şi-au auzit numele strigate de voci ameninţătoare, fiindu-le pomenite faptele urâte săvârşite cândva.

Un bărbat şi-a auzit mama demult decedată care îi divulga relaţiile lui extraconjugale soţiei care era de faţă.

Nici moartă nu mă laşi să trăiesc! îi striga bărbatul mamei nevăzute, în vreme ce femeia lui îşi iscodea soacra mai mult, ocărându-l pe împricinat.

S-au iscat mari conflicte şi chiar bătăi.

Era ca la o bursă nebună a delaţiunii. Morţii şi viii de-a valma se dădeau într-un vileag public, având ca scop doar premisa răului. Aflau unii despre alţii fapte şi întâmplări pe care nu şi le-ar fi imaginat.

în acest autentic bâlci al deşertăciunilor, în care intraseră voluntar şi, aparent, conştienţi, nimic nu mai

146

era cert şi argumentat, precum nici contestabil nu putea fi nimic.

Cugetul întinat, asemenea unei lămpi, a cărei clari­tate este întunecată de murdării, ne face să vedem lucrurile neclar şi întunecat. (Avva Dorotei)

Piticii de foc. Nişte gheme incendiare care mai întâi au apărut liniştite în jurul unei mese negre. Păreau că manevrează un instrumentar foarte strălucitor, tacâ­muri şi veselă, şi că şi-ar însuşi un anume conţinut. Brusc, însă, au început să scoată zgomote năucitoare. Se mişcau cu viteze ameţitoare, şuierând asurzitor. Se urmăreau pocnindu-se în explozii cutremurătoare. Dacă prima dată doar unii dintre privitori, puţini, n-au rezistat, de data aceasta cei mai mulţi s-au refugiat în maşini sau chiar au plecat îngroziţi.

întreg spaţiul era vibrat de o tensiune greu de îndurat. Era o stare de rău absolut şi definitoriu. mulţi delirau, alţii se ghemuiseră şi gemeau. Pe scări rămăse­seră câţiva care fuseseră orbiţi şi nu mai puteau coborî.

Nimeni nu-şi putea aminti când s-a stins apocalip­tica zarvă.

Pe fondul acesta de năucie şi groază Chinezul a ieşit din Conac, păşind agale, cu un aer infailibil şi biruitor, pierzându-se în pâcla deasă a dimineţii.

Păcatul este întunericul şi ceaţa sufletului. (Sfântul

Marcu Ascetul)

îndată după prânz m-am reîntâlnit cu Leon.

Plănuisem să ne revedem departe de orice privire.

Ne-am văzut în spatele Conacului. în grădină. O autentică oază verde, unde se mai văd încă şi cele două

147

foste lacuri, azi două heleşteie, săpate în forma lobilor renali.

între lacuri, spre apus, se ivea o imagine haluci­nantă. Mii de ciori moarte, stivuite meticulos, zăceau peste o înaltă vatră de pene negre ale fostelor păsări descompuse.

Ani de zile au venit aici ornitologi de peste tot căutând să înţeleagă fenomenul. Au plecat, cum spune Leon, ţicniţi de nedumerire.

Ciorile trăiesc între două şi trei sute de ani. Mor, aşadar, greu şi nicidecum în stoluri. Puţini sunt cei care au văzut ciori moarte la un loc. Acestea mor izolat şi neştiute, dacă nu sunt accidentate.

Aici, însă, este un adevărat cimitir al lor. Tot ce s-a putut înţelege până acum este că aceste misterioase păsări vin de peste tot, atunci când îşi simt sfârşitul, şi mor aici. De ce?... D-aia! Acesta-i singurul răspuns legic şi logic. Şi pentru ca totul să fie pecetluit deplin mcifratoriu, nimeni nu le-a văzut vreodată venind sau, aşa cum se întâmplă în multe locuri, zăbovind prin copaci ori pe acoperişuri.

Culmea cu Arini nu a avut şi nu are decât ciori moarte.

Unii dintre ornitologi s-au aventurat, pândindu-le zile, săptămâni şi luni, până la abandonare în neputinţe şi plictis. N-au văzut nimic. Şi totuşi ciorile vin şi mor aici. Putrezesc greu iar trupurile lor, culmea, nu împrăştie nici un iz supărător.

...Da!

Una este înţelesul lucrului, altceva raţiunea lui, şi altceva ceea ce cade sub simţire. Cel dintâi este fiinţa; a doua, accidentul; iar cea din urmă deosebirea obiectu­lui. (Ilie Ecdicul sentinţele înţelepţilor)

148

întâlnirea mea cu Leon avea două scopuri: să-mi vorbească despre Iohanna şi să mă pregătească pentru întâlnirea cu Chinezul.

— A fost o noapte viforoasă. Maestrul a fost faceţios! Pur şi simplu poznaş. Niciodată, de când ştiu că şi-a stabilit ritualul, n-a fost atât de dezlănţuit. Am trecut dimineaţă pe la el. Era istovit. Părea chiar uşor des­cumpănit. Nu l-am mai văzut aşa.

M-a întrebat dacă ai fost azi-noapte acolo şi m-a rugat să-ţi transmit că acceptă să vă vedeţi mâine dupăamiază, lăsîndu-ţi libertatea alegerii orei.

Ai o zi importantă. E-o mare şansă. Vei intra în templu şi te vei minuna. Nu vezi de prea multe ori în viaţă ce vei vedea mâine.

Trebuie să ştii, însă, că deşi este sapient, îngăduitor şi chiar manifest, uneori este tăios şi scrutător. Să nu te clatini. Este o formă pasageră prin care îşi testează partenerii. Faptul că a acceptat să vă vedeţi, după ce i-am vorbit despre întâlnirea noastră, înseamnă destul de mult.

Mi-a cerut să i te descriu după o metodă complexă alcătuită de el pe baza studiului Simbolismul corpului uman, de Annick de Souzenelle.

După această descriere a simbolisticii anatomice, din tălpi şi până în creştet, el, care înţelege şi preţuieşte mai mult decât înţeleg şi preţuiesc eu valoarea acestui studiu, obţine cheia cunoaşterii asupra celuilalt. Aşa că ştie sigur şi deplin cu cine se va întâlni mâine.

A insistat să-i descriu ochii tăi şi fruntea, cerând multe detalii.

Ochii! Souzenelle spune în studiul ei că aceste organe sunt definite de evrei în funcţie de singura vedere reală căreia îi sunt destinaţi: vederea divină.

149

„Ochiul în ebraică Ain este însăşi ideograma literei Ain. Valoarea ei numerică 70 implică moartea necesară învierii..."

„Urechea mea auzise vorbindu-Se de Tine; dar acum ochiul meu Te-a văzut", spune Iov - 42, 5.

„Cuvântul Ain, ochi, înseamnă sursă. Ceea ce confirmă identificarea vederii cu profunzimea.

Omul cu ochii deschişi,

Cel ce aude cuvintele lui Dumnezeu,

Cel ce vede vedenia Celui Atotputernic,

Cel ce cade cu faţa la pământ şi ai cărui ochi sunt deschişi."

Iată ce zice Balaam, fiul lui Beor.

Există un pasaj în Simbolismul corpului uman pe care l-am reţinut selectiv pentru frumuseţea şi conexiunile lui. Se vorbeşte acolo despre haina de piele, despre veşmântul nostru de robi ţesut din carnea noastră per­vertită, care poate deveni, totuşi, veşmânt de nuntă!

Când iubirea omenească intră în această perspectivă, când lucrările umane se orientează spre această devenire, ele deschid calea împlinirii şi devin purtătoare ale puterii de integrare a cărnii în realitatea sa ontolo­gică şi în vocaţia sa divină.

La acest nivel toate valorile sunt răsturnate. Pomul cunoaşterii Binelui şi Răului va fi trăit de acum înainte în adevărata sa semnificaţie. Lumină şi Ne-Lumină. El se va goli de fructele sale amăgitoare, Binele şi Răul. Acestea din urmă nemaiavând acelaşi gust. Ceea ce era considerat ca fiind bine pe un plan banal, poate deveni rău şi invers.

Criteriul nu mai este binele, ci potrivirea la nece­sităţile împlinirii. Apostolul Pavel o confirmă: „Toate îmi

150

sunt îngăduite, dar nu toate îmi folosesc. Toate îmi sunt îngăduite, dar nu toate zidesc."

Interdicţiile nu mai au nici un sens. Legile care încearcă să pună ordine în lumea dezorganizată a căde­rii se dovedesc a fi relative, fragile şi inoperante. Ordinea nu va fi restabilită decât prin ieşirea din lumea căderii. Iată motivul pentru care legile psihologice, legate ele însele de natura noastră în haină de piele, cedează locul legilor ontologice.

Dumnezeu s-a făcut om ca pe om să-l îndumnezeiască. (Sfântul Atanasie cel Mare)

Îndumnezeirea. Ce şansă!

Să te poţi înălţa de pe tălpile grosiere ale noptati­cului tău trup, dobândind inculpabilitatea iniţială, indenigrata sfinţenie, splendoarea veşnică, şi să nu vrei, să nu vrei, să nu vrei?

Asta da ratare!

Să nu fi fost un elev premiant, să nu fi cunoscut olimpismul cultural, să nu fi vânat doctorate şi să fi ratat toate premiile academiilor terestre, să nu fi obţinut nici o iscusinţă şi să fi fost în toate insolvent şi nevrednic, nimic nu ai pierdut. Dar să eşuezi în reîmprietenirea cu Dumnezeu este maxima irosire. Iată rodul necredinţei! Cum spunea Pascal: dacă tu crezi în Dumnezeu şi El nu există n-ai pierdut nimic. Pentru că în toată învăţătura Lui ai normele binelui absolut. Dar dacă tu nu crezi în Dumnezeu şi El există ai pierdut totul!

Doamne, ajută-mă să Te iubesc, precum mai înainte am iubit păcatul. (Fericitul Augustin)

nu ştiu să definesc tot ceea ce se întâmplă acolo, sub acoperişurile Atzei, îmi spuse Leon. Sunt mult prea

151

multe „acoperişuri" şi prea misterioase. Accesul meu limitat în spaţiile acelea frânge povestea.

Ceea ce ştiu sigur este că Iohanna trăieşte şi că în ultimii doisprezece ani tot ce s-a formulat acolo depă­şeşte perceptualitatea şi înţelegerea mea.

Au fost momente în care Atza, convinsă de sur­zenia mea, a comunicat cu Iohanna, iar în glasul ei nu erau radiaţiile răului. Se simţeau uneori chiar candori materne intraductibile.

Am afirmat în prima noastră discuţie că „bastio­nul" sau „lagărul" inspiră pe dinăuntru aburi de schit. În ultimul timp ard candele şi, cu totul descumpănitor pentru mine, am văzut chiar icoane.

Dacă-L iubim pe Dumnezeu să nu-I cerem ce-am vrea noi, ci ceea ce va voi El cu noi. (Evghenie Monahul)

Daria s-a decis, în sfârşit, să se spovedească. În ulti­ma săptămână aceasta a fost cea mai importantă preocupare a ei. Nu i-a fost prea uşor, însă. A glisat permanent între da şi nu. A ars între îndoieli şi temeri.

Daimonului nu-i place divulgarea. Iar când împle­titurile lui meandrice, meşteşugite ani de zile, stau gata să se surpe din jurul unora ca ea, lupta se înteţeşte şi dexterităţile lui se multiplică, devenind atât de subtile, încât cu greu mai pot fi identificate ca momeli şi stavile demonice.

Unde să mă spovedesc? La cine? se întreabă Daria. Preotul nostru nu mă convinge că ar putea fi el cel care să mă ajute în acest complex demers al meu. Apoi sunt lucruri pe care, aflându-le, mă tem să nu-l depoziţioneze, să nu reacţioneze mai mult omul, substituindu-l pe preot. Eu am nevoie de o anume înţelegere şi de mult ajutor, nu doar de eliberare.

152

Iuda a jignit pe Domnul mai puţin vânzându-L, decât îndoindu-se de bunătatea Lui; el a pierdut nu atât din pricina nelegiuirii sale, cât din pricina deznă­dejdii sale. (Fericitul Augustin)

Dacă îşi va spovedi omul păcatele cu tot sufletul de bunăvoie, atunci dator este duhovnicul a face rănilor uşoară vindecare şi canonul cu care va vrea să se canonisească să-l împartă în trei: o parte să o pună spre milosârdia de oameni a lui Dumnezeu, că nimeni nu e fără de păcate fără numai singurul Dumnezeu care ne-a răscumpărat cu cinstitul Său sânge din mâinile Diavo­lului şi ne-a izbăvit pe noi.

Cu a doua parte să-l canonisească pe acela ce-a făcut păcatele, după voia lui; iar a treia parte să o ia chiar duhovnicul ca unul ce are puterea de la arhierei să dezlege şi să lege după cum zice nemincinoasa gură a Domnului nostru Iisus Hristos. Aşa spune Pravila Bisericească!

Numai că atunci când această îmbăiere lăuntrică, spovedania, nu a mai fost făcută demult, Diavolul care, tot timpul, infatigabil, îşi statorniceşte ispitele şi relele făptuiri, acum, pentru a nu-şi pierde muşteriii, le urzeşte stări de îndoială şi de ruşine, amestecate cu alte fel de fel de neputinţe şi gânduri. Pentru ca amânând spovada, să-şi ramforseze el pietrificările pătimaşe.

E drept că există şi eşecuri duhovniceşti. Există şi duhovnici cu preoţia întinată. Există multiple dezarticulări, inegalităţi şi ineficienţe de comunicare între preot şi credincioşi. Există şi false aplicabilităţi duhovni­ceşti foarte primejdioase, cum sunt cele privind cano­nizarea nelegiuită ori cenzurarea lucrării harului Duhului Sfânt.

Adică atitudini şi comportamente ale preotului, om şi el înainte de toate, generate de propriile orgolii,

153

vanităţi, rele înţelegeri, ignoranţă, necunoaştere, ispite şi chiar patimi ale acestuia.

Bunînţeles că duhovnicul va da socoteală pentru toate în faţa lui Dumnezeu şi, mai cu seamă, pentru inca­pacitatea şi subiectivismul său.

Bunînţeles că Dumnezeu, fără nici o îndoială, cu bunătatea Sa va despăgubi penitentul, recuperându-l din această eroare. Totuşi ea există şi Daimonul o exploa­tează pentru ca astfel să-i descumpănească pe unii sau să-i depărteze pe alţii de la renăscătoarea şi mereu înnoitoarea spovedanie.

Doamne, Iisuse Hristoase Dumnezeul nostru, izvorâtorul înţelepciunii şi al harului, deschide buzele mele, ale păcătosului, şi mă învaţă cum se cuvine şi pentru ce se cade să mă rog. Că Tu eşti Cel ce ştii mulţimea cea mare a păcatelor mele. Iată, cu frică stau înaintea Ta. Îndreptează viaţa mea, Cel ce îndreptezi toată zidirea cu cuvântul şi cu puterea cea nespusă a înţelepciunii, Cel ce eşti liman celor înviforaţi, şi-mi arată calea pe care voi merge... (Rugăciune după spovedanie)

Peste câteva clipe se va fi făcut ora optsprezece. Soarele încă dogorea, deşi coborâse mult spre munte.

Aşteptam să intru în „templu", stând în faţa unui perete de beton, decupat la poalele dealului ca în talpa unei piramide.

La un moment dat zidul gros s-a desfăcut de la jumătate, dându-se în lături ca o cortină. aş fi aşteptat o întâmpinare. Am auzit, însă, o voce fără să-mi dau seama

154

dacă este şoptită în difuzoare sau este rostită undeva în întuneric, rezonând în spaţiul grotei.

bun venit! Intraţi, vă rog, şi urcaţi pe scările din dreapta!

Lumina e puţină, cât să-mi desluşesc paşii. Scările sunt foarte largi, urmând axa insinuată a unei spirale. Piatră grosieră sub tălpi şi deasupra. Lămpile sunt la nivelul treptelor ascunse total în piatră.

înţeleg curând că vocea maestrului mă conduce prin monitoarele din ziduri.

La capătul scărilor o altă uşă, de data asta din lemn masiv, se trage într-o parte şi dincolo de ea mă însoţeşte tot vocea. Mai întâi parcurgem un culoar şerpuitor, apoi coborâm câteva trepte, trecem prin două rânduri de uşi batante şi, în sfârşit, mă întâmpină amfitrionul în carne şi oase. Poartă un soi de cămaşă largă, tip halat, din mătase bleu şi pantaloni albi.

Am răspuns salutului său, înclinându-mă reciproc, lent şi ceremonios. îl urmez fără să schimbăm nici o vorbă printr-un alt complex labirint cu holuri şi scări. Ca într-o călătorie iniţiatică. De altfel întreg parcursul aces­ta pare creat într-o cheie simbolistică.

Labirintul şi grota!

Labirintul, aşa cum afirmă Jackson Knight, într-o lucrare complexă, privind a şasea carte a Eneidei, are o dublă raţiune: el permite sau interzice accesul într-un anumit loc „unde nu pătrunde oricine".

Este uşor de înţeles că, atunci, pe când labirintul servea efectiv ca mijloc de acces către anumite sanctuare, putea fi alcătuit în aşa fel încât riturile corespunzătoare să fi fost îndeplinite chiar pe parcursul lui.

Regăsim totodată aici şi ideea „călătoriei", fiind asimilată simbolic în multe forme şi formule iniţiatice.

155

Un simbolism echivalent cu cel al „pelerinajului". aşa cum erau labirinturile trasate odinioară pe dalajul anumitor biserici şi al căror parcurs era considerat ca un „substitut" al pelerinajului în Ţara Sfântă.

Ne-am oprit într-o încăpere foarte mare numită Sala Galbenă. Biblioteca despre care mi-a vorbit Leon.

aici sunt peste douăzeci de mii de cărţi. O selecţie riguroasă făcută pe parcursul a vreo două sute de ani. O moştenire preţioasă de la familia tatălui meu, mereu actualizată şi redimensionată, îmi explică, pe un ton reverenţios Chinezul.

Este structurată pe ani şi autori din perspectiva celor trei trasee ale cunoaşterii: ştiinţa, arta şi religia. ar fi nevoie de timp ca să-i putem parcurge unul, două culoare. Poate altă dată.

Pianul este o moştenire de la familia mamei. Este de la 1712. A aparţinut iniţial unui compozitor, Sergiu Haţeganu, apoi l-a cumpărat soprana Matilda Demetriad şi de la ea a rămas în familia noastră. A concertat la el Brăduţ Corlătescu, Anton Manolachi, Enescu şi chiar aici, în locul acesta, nu de mult, Cella Danouty.

Am ajuns apoi în „Salonul Ţinutelor". O încăpere cu arcade şi firide legată în marmură albastră de Kun-Sai.

în mijloc, sub candelabru, tronează o masă rotun­dă, sculptată meticulos în lemn de nuc, având douăspre­zece scaune. De jur împrejurul acesteia sunt alte şapte mese cu câte şapte scaune.

Acesta este salonul de întruniri masonice.

La masa din mijloc aflu că stă „venerabilul". Cel ce prezidează loja, înconjurat de „maeştri" şi „ofiţeri". La celelalte mese stau „discipolii" şi „companionii".

Aici au loc de trei ori pe an „ţinutele". Şedinţele lojii din care face parte „maestrul".

156

Urcăm la „colonade". Partea de sus a Grotei.

Aici sunt şase dormitoare, trei băi, o mare bucătă­rie, o sală de conferinţe cu aproximativ cincizeci de locuri, două salonaşe de tratative şi un birou.

Lăcomia de avere umple pădurea de tâlhari, casa de hoţi, pieţele de fraude, tribunalele de jurăminte false, ochii săracilor de lacrimi, închisorile de criminali şi iadul de osândiţi. (Sfântul Vasile cel Mare)

În sala de conferinţe este un al doilea pian. Tot alb şi tot de concert. Un cadou al unui fost preşedinte al olimpismului, oferit pe vremea când venea ca maestru al lojii ce-şi inaugurase sediul aici.

îmi reprim orice întrebare, amintindu-mi o afir­maţie a lui Leon de Poncis: „Societate secretă înainte de toate, Francmasoneria nu a operat niciodată la lumina zilei. întreaga lume îi cunoaşte existenţa, legăturile, adepţii, dar ignoră adevăratele sale scopuri, adevăratele sale mijloace, adevăraţii ei conducători.

Masonii sunt pretutindeni, îi descoperim ca politi­cieni, jurnalişti, oameni de afaceri, actori, funcţionari. Ei sunt organizaţi în mod secret şi aceasta constituie condiţia esenţială a succesului Francmasoneriei."

când am acceptat să vă întâlnesc, zise Maestrul, privindu-mă analitic, am dorit să aflu câte ceva despre dumneavoastră, conform unui vechi principiu al meu: nu-mi place să mă întrevăd cu necunoscuţi.

M-a amuzat să aflu, printre altele, ceea ce, mai mult ca sigur, vă voi spune în premieră: că un ex-duhovnic al dumneavoastră a răspândit în anumite cercuri, mai ales de ierarhi şi monahi, zvonul precum că aţi fi francmason.

Şi-a argumentat această tuşă peiorativ-ocultică în care vă prezenta, din prea multă „dragoste", desigur,

157

prin faptul că ştia acest lucru de la spovedanie. Că deşi v-aţi fi dezis de masonerie, aţi fi fost surprins când sărutaţi mâna unui mare grad masonic.

Nimic mai distractiv pentru cel care-mi spunea acest lucru, un vechi mason autentic, care se află, oarecum, în proximitatea acestui... să-i zicem duhovnic, mai bine spus a mai marilor „padrelui defăimător", cum l-a numit confratele.

Ce viclenie i-a urzit Diavolul. Să-l facă de râs şi să-i impieteze slujirea. Naivul!

Păi, ce mason este acela care se spovedeşte, dacă se spovedeşte la un nemason?

Dacă ar fi raţionat puţin ar fi dedus logic că dacă dumneavoastră aţi fi fost francmason, ar fi trebuit să fie şi el. Şi despre amândoi ar fi trebuit să ştim şi noi, adevăraţii francmasoni. Nu?

Şi apoi, ce duhovnic este unul ca acesta, mă întreb, căruia îi merge gura fără el până într-atât, încât încalcă până şi canonul fundamental al duhovniciei, discreţia absolută, divulgând taina spovedaniei, ba chiar legitimându-se cu asta în acţiunea lui denigratoare?

îmi amintesc că am citit undeva o afirmaţie a Sfântului Efrem Sirul care spunea că „rana pricinuită de cuţitul unuia care se joacă sau loveşte pe la spate, nu e mai puţin dureroasă decât rana făcută de un duşman făţiş.

Tot aşa şi cinstea aproapelui despre care se răspân­deşte un zvon în urma unei judecăţi mincinoase din partea cuiva, spusă chiar în glumă, nu suferă mai puţin ca în urma unei clevetiri spusă cu intenţie rea.

Adevărata dragoste de aproapele nu numai că nu dă pe faţă neajunsurile aproapelui său, ci, dimpotrivă, se străduieşte, pe cât e cu putinţă, să le ascundă sub aco­perământul iubirii lui din faţa tuturor oamenilor."

158

îmi pare rău pentru dumneavoastră....

mie îmi pare rău pentru el. Indiferent cine ar fi, chiar dacă n-ar fi fost duhovnicul meu, ci unul oarecare. El s-a rănit foarte grav cu această minciună.

Pe mine m-a ucis sufleteşte în faţa oamenilor acelo­ra, ierarhilor, ieromonahilor, călugărilor sau cine-or fi fost ei, dar relaţia noastră definitorie este şi rămâne cu Dumnezeu. Iar Dumnezeu ştie că eu n-am fost şi nu sunt francmason. În schimb relaţia lui cu Dumnezeu cred că a fost grav avariată. Şi nu atât prin faptul că a minţit, cât prin faptul că această minciună a pus-o în mişcare din perspectiva tainei Sfintei Spovedanii. Să-l ierte Bunul Dumnezeu şi să-l întărească în slăbiciunile lui!

Cât despre faptul că „am fost văzut" sărutând mâna unui „grad masonic mai mare", presupune că el, ori altcineva de-al său m-a urmărit îndeaproape. Cu ce scop şi cum se numeşte oare asta?

Eu sunt excesiv de reticent în a săruta mâini şi n-am sărutat decât mâinile duhovnicilor mei şi a câtorva ie­rarhi, fără să ştiu şi fără să mă intereseze dacă sunt franc­masoni...

dar, domnule, Suveranul Mare Comandor al Ordinului Masonic Român a declarat public că spre deosebire de majoritatea ţărilor unde au existat conflicte între masonerie şi Biserică, în România Biserica Ortodoxă autocefală nu a avut conflicte, pentru că înalte feţe bisericeşti au făcut parte din Francmasonerie, înţelegând idealurile spirituale ale acesteia. Aşa că despre care Francmasonerie vorbeşte el oare ponegrit or, încercând s-o discrediteze?

nu Francmasoneria voia el probabil s-o discre­diteze, ci pe mine. Or, dintre nenumăratele maniere şi formule de calomniere spre compromitere cea mai frecvent uzitată este cea prin care persoana este prezentată

159

într-o aură ocultă sau primejdioasă: terorist, spion, securist, francmason, eretic etc.

— Ceea ce mă întreb este dacă măcar după ce-a făcut asta a înţeles ce i-a uneltit Diavolul, ori o fi rămas şi acum orbit în această gogonată măsluială, fără să fi priceput neam-nimica, creditând încă aceste mizerii pe care nişte puşlamale apropiate amândurora i le-au spus ca să vă îndepărteze unul de altul.

întristător este că el le-a crezut necercetându-le şi le-a colportat amplificându-le.

Dacă vrei să ispiteşti lucrurile altora, atunci cer­cetează lucrurile lor bune, iar nu pe cele rele, spune Sfântul Ioan Gură de Aur, căci „cine măreşte păcatele semenilor săi acela este el însuşi foarte mic în ochii lui Dumnezeu". (Proverbe 17, 5)

să rămânem, totuşi, la Francmasonerie, subiect fie tabu, fie oripilatoriu pentru mulţi.

Henri-Robert Petit spunea în 1934: „Francmaso­neria formează un stat în stat. Ea este condusă de reguli care îi sunt proprii. Posedă legi, un tribunal şi o justiţie pur masonică. Ea trăieşte în afara societăţii, a cărei coloană vertebrală totuşi este.“

S-a publicat mult despre Francmasonerie în ultimii ani. Ţine probabil de o anume strategie. Ar părea un argument la afirmaţia unui mare mason român, Lazăr Schiteanu, care spunea că astăzi Francmasoneria nu mai este o organizaţie cu caracter secret, ci una cu caracter discret. Totuşi nu prea se ştie mare lucru despre factologia acestei organizaţii. Bănuiesc că există o cronologie a momentelor şi acţiunilor prin care a fost implicată în istoria universală.

— Istoria lumii se confundă cu istoria Francmaso­neriei! Am să vă dau, desigur, câteva exemple importante

160

într-o oarecare cronologie a ultimului secol, deşi poate mai riguros aşezate le găsiţi în nenumăratele cărţi apărute în ultimii ani, care par a fi divulgat totul despre Francmasonerie.

Sunt în aceste relatări multe situaţii şi acţiuni pe care nu le agreez sau le dezaprob, dar aşa cum un om trebuie să-şi asume trecutul său cu bune şi cu rele, fiind parte din fiinţa lui, la fel şi Francmasoneria îşi asumă istoria cu toate demersurile care-i aparţin.

în 1908, de exemplu, cu sprijinul Marelui Maestru al Marelui Orient din Portugalia, Sebastiano de Magalhă Lima, a fost asasinat regele Carol al Portugaliei, îm­preună cu fiul său, prinţul Louis-Philippe, pentru ca astfel, la 5 octombrie 1910, să se proclame Republica Portugheză.

În 1914 a avut loc un eveniment planetar: Franc­masoneria Universală a creat şi condus primul război mondial, după ce pe 28 iunie, la Sarajevo, se executase sentinţa din 1912 a Tribunalului Secret al Francmasone­riei, privind asasinarea arhiducelui Franz Ferdinand şi a soţiei sale.

În 1917 s-a realizat, după un plan francmasonic, Revoluţia Rusă din februarie şi apoi „Marea Revoluţie Socialistă din Octombrie". Deşi este discutabil tot ce s-a întâmplat şi mai ales atitudinea lui Vladimir Ilici Ulianov (Lenin) şi a lui Leiba Bronstein (Troţki), care au pus la cale, în cafeneaua „Rotondă" din Montparnasse, odioasa execuţie a familiei imperiale ruse, urmată de inter­zicerea bisericilor ortodoxe.

Au existat şi erori, însă excepţile relevă definiţiile, încă din 10 ianuarie 1920 a fost înfiinţată Societatea Naţiunilor. Embrion al Marelui Guvern Mondial. Un vis al înaintaşilor masoni.

161

în 1945, la San Francisco, s-au pus concret bazele Organizaţiei Naţiunilor Unite. în 1946, la Universitatea din Zurich, Marele Maestru Winston Churchill pledează pentru formarea Statelor Unite ale Europei, precizând că primul pas practic va fi constituirea unui „Consiliu al Europei". înţelegeţi? Eram în 1946!

în 1947 Adunarea Generală O.N.U. a adoptat re­zoluţia privind crearea unui stat evreu independent în Palestina. Israel.

în 1948, la Haga, se desfăşura deja Congresul Europei.

Comitetul Internaţional, care a organizat Congre­sul Europei, a creat imediat după congres Mişcarea Europeană, ca organizaţie neguvernamentală pentru promovarea Comunităţii Masonice Europene. Primul preşedinte de onoare a fost, desigur, Maestrul Winston Churchill.

în 1961 a fost creat Centrul de Legătură şi Informaţii al Puterilor Masonice Semnatare ale Apelului de la Strasbourg (CLIPSAS). Un proiect uriaş!

în sfârşit, în 1969 a fost adoptată Carta Masoneriei tradiţionale Libere.

în ce priveşte relaţia cu bisericile, iată, deşi Sinodul bisericii Anglicane a emis importante critici contra francmasoneriei, ca şi episcopii germani în decursul vremii, asta n-a împiedicat faptul ca la 3 mai 1980, Margaret Thatcher, membră a lojii de adopţiune femi­nine „Eastern Star" din Washington, să devină prima femeie din Europa care ajunge prim-ministru al Regatului Unit al Marii Britanii şi Irlandei de Nord.

în 1989, pe 7 iulie, masoneriile europene se reunesc la Strassbourg pentru noi planuri.

Scrisoarea lui G. Bush către Fr. Mitterrand, trimisă în acelaşi iulie 1989, conţine trei lucruri: schiţa americană

162

de funcţionare a lumii, formula de detaşare a ţă­rilor central şi est-europene din sistemul comunist, pre­cum şi problema abordării diferenţiate a acestor ţări de către Europa de Vest.

Trebuie adăugat că pe 2-3 decembrie G. Bush s-a întâlnit cu M. Gorbaciov în insula Malta spre a pecetlui „Noua Ordine Mondială".

Gorbaciov şi-a luat atunci un angajament faţă de anumite forţe, printre care şi faţă de Masonerie, privind lichidarea ultimelor regimuri totalitare est-europene.

A fost o bornă istorică! Astfel devenea posibil ca în 21 noiembrie 1990 să fie adoptată Carta de la Paris, privind noua Europă, document semnat şi de România, vizând instaurarea unei noi ere de democraţie, pace şi unitate pe continentul european...

există totuşi glasuri ale unor personalităţi impor­tante în tonul cărora se regăsesc note sceptice şi îngri­jorătoare, critice, ameninţătoare şi chiar repugnatorii la adresa Francmasoneriei.

Savantul Dr. N. C. Paulescu, spre exemplu, scria în 1913 în lucrarea Spitalul, Coranul, Talmudul, Cahalul, Francmasoneria-, „Deasupra Francmasoneriei albastre, aceea a celor dintâi grade, şi deasupra Francmasoneriei gradelor Superioare există o serie de societăţi interna­ţionale care constituie o a treia Francmasonerie invizi­bilă, cu adevărat secretă chiar pentru cele precedente. Totuşi, membrii acestei masonerii invizibile fac în acelaşi timp parte din atelierele Masoneriei albastre şi din cele ale Masoneriei gradelor înalte.

Prin urmare, Francmasoneria, considerată în tota­litate, este compusă de o superputere de societăţi şi fiecare dintre ele este secretă pentru cele ce se află sub dânsa. De sus până jos ele lucrează unele asupra altora,

163

în acelaşi mod cum societăţile inferioare lucrează asupra lumii profane.

în capul Francmasoneriei, în vârful gradelor şi al asociaţiilor se găseşte un grup de oameni care conduc toată această colosală organizaţie. Acest Consiliu superior este compus din şefi necunoscuţi, chiar dintre masoni, având cele mai înalt grade...

Dar Francmasoneria are o mulţime de apendice, ea a creat un număr considerabil de asociaţii pe care le vom numi sub-masonerii.

Asemenea codiţe sunt, de exemplu, Ligile liberei cugetări, ale Drepturilor omului, cele ale învăţământu­lui. Societăţile de biblioteci, de conferinţe, de Universi­tăţi populare... până şi sindicatele de lucrători..."

scopul Francmasoneriei, interveni maestrul, n-a fost, nu este şi nu va fi acela de a se risipi în polemici ca să schimbe opinia sau atitudinea cuiva în relaţia sa critică faţă de Francmasonerie.

în codul etic al Francmasoneriei există, printre altele, următorul îndemn: nu lăsa să te domine nici o pasiune!

Şi totuşi cimitirele sunt pline de eroii marilor pa­siuni. De luptătorii grandioaselor efemerize.

Valoarea lucidităţii constă în dobândirea înţele­gerii spre înţelepţire.

Eroarea neînţelepţilor este cimitirul!

Vai, cât de mulţi sunt cei care-şi proiectează coor­donatele vieţii doar până la somptuosul cavou.

înţeleptul nu numai că ştie, dar le întreprinde pe toate cele ale trecătoarelor sale zile spre a-şi procura dreptul de a călători mântuit dincolo de cimitir.

Indiferent câte diplome, câte grade masonice sau militare, câte averi şi câte funcţii ar dobândi omul, finalmente

164

sunt doar două categorii existenţiale: omul pământului şi omul Cerului!

Mai bun, este puţinul celui drept, decât bogăţia multă, a păcătoşilor. (Psalmul 36, 16)

Magia? Un hobby! Nu avea nici o legătură cu celelalte din viaţa mea. Nici cu fosta mea profesie şi nici cu Francmasoneria, continuă Chinezul, făcându-şi gimnastica degetelor într-un joc tacticos cu monoclul.

A fost un mare experiment! Am vrut să cunosc şi să înţeleg, palpând eu însumi, zona adâncilor mistere. A fost poate cea mai mare investiţie a vieţii mele. De bani, de timp, de mine însumi. O mare aventură, o ameţitoare călătorie, un spectaculos capitol al vieţii mele.

(...) Aveam cincizeci de ani. Coordonam o echipă de podari la Luxemburg. Specialitatea mea a fost întot­deauna constructor de poduri. Am lucrat proiecte com­plexe. Treizeci de poduri în marile capitale ale lumii. Douăzeci de poduri peste cele mai mari fluvii şi restul, nenumărate altele, poduri obişnuite.

Eram la Luxemburg, aşadar, într-o noapte de august, într-un bar cubanez. După miezul nopţii pe scena barului era prezentat un număr de iluzionism exe­cutat de o femeie. Amalina Sanchez.

Era pentru prima dată când vedeam o iluzionistă.

La un moment dat a avut nevoie de cineva din pu­blic. S-a oprit asupra mea... şi ne-am îndrăgostit.

S-a încurcat, rezolvându-şi cu mari dificultăţi exer­ciţiul, revenind apoi la masa unde eram de ca şi când ne cunoşteam dintotdeauna.

165

Peste două zile eu trebuia să plec la Manilla. Şi-a lichidat în grabă tot ce avea acolo şi a venit cu mine. Amalina, Amalina!

Era mai tânără cu şaptesprezece ani şi a rămas lângă mine cinci veri, renunţând la îndeletnicirea ei.

Tatăl său fusese magician, ucis de către un discipol într-o perpetuare uzurpatorie.

Tot ce avea să-mi povestească în scurtă vreme avea să mă redefinească la acea vârstă a mea când totul părea structurat pe coordonate clare şi imuabile.

Aveam să intru în conţinutul legendelor fără să le fi preţuit până atunci mai mult decât ca pe nişte exa­gerări folclorice.

Aveam să aflu că există un mister uriaş, a cărui re­velaţie, aşa cum o rezumă Moise în debutul Genezei, mişcă toate articulaţiile lumii. Secretul acesta conţine şti­inţa binelui şi răului. Moise îl prezintă ca pe un arbore plasat în centrul Paradisului terestru, în proximitatea Arborelui Vieţii pe care îl şi stimulează chiar cu rădăcinile lui.

După ce mi-am petrecut viaţa căutând adevărul absolut în religie, în ştiinţă şi în justiţie, după ce m-am învârtit, orbecăind în cercul lui Faust, iată-mă în faţa unei femei, vorbindu-mi despre o dogmă ce părea unică, universală, puternică, nepieritoare, precum raţiunea supremă. Simplă ca tot ce este grandios.

Prima dogmă şi prima carte a umanităţii!

Această tânără femeie îmi releva secretul atotpu­terniciei umane şi al progresului infinit.

Prima şi ultima dintre toate dogmele aveam s-o aflu de la prima şi ultima femeie pe care am iubit-o deplin şi autentic.

Mai întâi mi-a adus manualele tatălui ei, apoi m-a prezentat unor maeştri de la Brazaville, mari iniţiaţi şi

166

iniţiatori, pentru ca după cinci ani să dispară, ascunzându-se definitiv într-un „joc“.

Eram într-o grădină botanică din Lisabona şi la jumătatea unui pod arcuit mi-a propus să ne aşezăm spate în spate. La un semn al ei urma să facem treizeci şi trei de paşi, fiecare în direcţia sa de mers. Eu trebuia să număr cu voce tare. La pasul treizeci şi trei urma să ne întoarcem în fugă la locul de unde plecasem. Ultimul care ajungea avea pedeapsa stabilită: urca în turnul cate­dralei din centru şi-l striga cu toată puterea pe celălalt, de trei ori, în trei direcţii diferite, peste oraş.

M-a amuzat jocul ei şi am pornit convins că o voi învinge şi că-mi va striga numele înspre trei puncte car­dinale ale Lisabonei. M-am întors... dar ea nu mai era. Am crezut că e o hârjoneală. Am căutat-o prin toată grădina.

Jucându-se adesea cu diferite subtilităţi, îmi sugera felurite mesaje. M-am gândit şi atunci că poate s-a dus direct la catedrală, simbolizându-şi astfel „slăbiciunea" feminină şi că, asumându-şi pedeapsa, îmi va striga numele, ca semn al iubirii ce-mi purta.

N-a fost, n-a fost, n-a fost aşa.

Am căutat-o peste tot şi am aşteptat-o în toate locurile unde ar fi putut să vină.

Un an întreg am hălăduit prin toate oraşele şi ţările pe unde fusesem împreună şi unde conexiunile poveştii noastre ar fi putut s-o aducă. Nu s-a lăsat a fi pre­vizibilă.

Ostenit de hărţuiala poveştii şi istovit de dorul Amalinei m-am retras aici unde aveam ca veche moştenire această livadă şi unde lumea nu ştia nimic despre mine.

167

Livada era în paragină. Mai avea doar câţiva pomi. Am adus din Spania acest soi de măr special, căruia atunci cînd rodul îi ajunge la maturitate, frunza îi cade, lăsând fructul să fie deplin văzut de soare şi să consume seva dulce.

Merii aceştia, deşi foarte vulnerabili la atacul insectelor, nu sunt trataţi chimic. Formula dezinsecţiei este simplă: atunci când înfloresc trebuie să ardă în preajma lor focuri mocnite de bălegar uscat şi pelin. Este o tehnică naturală prin care viespea roşie şi fluturele gal­ben, viermele mărului şi omida frunzei nu se pot aciui în floarea parfumată.

Ah, visul acela de început! Bătrânul costeliv care aprinde focuri de pelin şi bălegar.

iubitor al simbolisticii, iar nu rob al superstiţiei, am plantat trei sute şaizeci şi cinci de pomi! Nostim, nu-i aşa? mă întrebă, vrând parcă să mă smulgă din ţintuirea buimăciei.

Acum prin exportul acestor mere, asigur cheltu­ielile a tot ceea ce vedeţi aici.

Lumea din sat mă percepe, însă, după criteriile ei.

Aaa, mai există încă ceva, o altă nostimadă: când am pierdut-o pe Amalina am decis să nu mă mai rad şi să mi mă mai tund decât atunci când poate am s-o revăd. Am constatat curând însă, ca un amuzament enigmistic, că, datorită formei feţei mele, a ochilor oblicizaţi şi a bogăţiei bărbii ce se lungea văzând cu ochii, înce­pusem să semăn tot mai mult cu un bătrân chinez.

Aceasta mi-a statuat actualul renume, sporindu-mi misterul. Aşa am devenit eu „Chinezul".

168

întâmplările curgătoare ale vieţii se aseamănă cu un iarmaroc. Cine are de târguit, primeşte un câştig, iar cine nu are, suferă pierderi, (Sfântul Marcu Ascetul)

Conacul. Conacul Piticilor de foc!

era o ruină ca multe alte vestigii peste care s-a închis pleoapa istoriei odată cu ochiul poporului şi, vai, nădăjduiesc să nu se adeverească nicicând temerea lui Iorga, care spunea că: „dacă vitregia soartei va face să ne pierdem vreodată istoria şi credinţa, vom dispărea ca neam“, continuă Chinezul, grijuliu şi nostalgic.

Cu ani în urmă a fost aici un primar foarte destoinic. Fie-i, precum se spune, ţărâna uşoară! El a venit cu ideea ca şoseaua să nu treacă prin mijlocul satu­lui pentru ca să nu-l tulbure cu vânzoleala ei. El a con­struit şcoala şi spitalul, CEC-ul, poşta, brutăria, el a ame­najat albia pârâului Şuviţa Văii. De la el nu prea s-a mai făcut nimic.

Cu el am pus la cale şi Praznicul Negru. Am con­venit ca în taină, să renovez Conacul şi, o dată pe an, vara, să organizez acolo o aplicaţie magică.

La modul acesta eu mi-am ţinut mâna, cum se zice, exersând cele învăţate la Brazaville. satul a căpătat un eveniment care i-a adus turişti, iar sătenii câştigă şi ei în cele două trei zile prin cazări, prin rezervările locurilor, prin suveniruri şi prin mâncărurile specifice locului. Aţi fost şi aţi văzut.

Anul acesta a fost special. Am pregătit un exerciţiu mai complex şi mai amplu. Numai că la un moment dat totul a devenit greu de stăpânit.

169

Magia înseamnă două lucruri: ştiinţă şi forţă. Fără forţă ştiinţa nu înseamnă nimic, sau mai degrabă devine pericol.

Pentru a fi cu adevărat iniţiat în cabală nu este suficient să studiezi scrierile lui Reuchlin, Galatinus, Kircher sau Pico della Mirandola; trebuie studiaţi şi aprofundaţi scriitorii ebraici din colecţia lui Pistorius, mai ales Sepher Jezirah, apoi filosofia lui Leon Evreul. Ai nevoie de marea carte a Zoharului, numită Cabbala Denundata, Cartea Splendorii tratatul de pneumatică a cabalisticii. Trebuie studiat apoi corpul dogmatic şi alegoric al Talmudului, sfârşind cu practica în Iniţiata Codică.

Cu toate acestea, într-o zi, bagi de seamă că, deşi deţii ştiinţa, începe să se împuţineze forţa.

Mintea se arată în suflet, iar natura în trup.

Mintea îndunmezeieşte Sufletul, iar natura e revărsată în trup. În tot trupul este natură, dar nu în tot Sufletul minte. Tocmai de aceea, nu tot sufletul se mântuieşte.

(Sfântul Antonie cel Mare)

Am plecat târziu din „templu". Am cinat împreună cu „maestrul" şi am vorbit foarte multe. Despre Atza şi despre Peter, despre Iohanna, despre Leon.

Am văzut sala armelor şi salonul trofeelor, cupola telescoapelor, lucarnele lunetelor, garajul şi depozitele.

Maşini speciale, mere speciale, lemne multe şi multe alimente. Agoniseli!

între sala de conferinţe şi birou este un studiou de supraveghere computerizată a întregului spaţiu. Alături există alt studiou audio-video, pentru înregistrări şi pre­lucrări.

Toată grota este senzorizată şi supravegheată elec­tronic.

170

Există două intrări. De fapt o intrare şi o ieşire. Ambele blindate, iar blindajul împachetat într-un beton de forţă, folosit la buncărele strategice.

Terifiant acest „beci"! într-un sat oarecare, sub un deal cu o livadă stranie, cu totul de nebănuit, această incredibilă arhitectură, această enigmatică grotă.

Templul Chinezului şi Catacomba Isihaştilor! Peştera şi grota! Sacrul şi ezotericul. Două dimensiuni aparent asemănătoare dar, o, atât de diferite.

Am intrat prin glezna dealului şi am ieşit pe „scara zenitală". Ieşirea plafoniară!

O scară spectaculoasă situată chiar în centrul marii caverne, concepută după formula grotei iniţiatice care te scoate sub cer. „Ieşirea în Cosmos!"; „Ochiul Cosmic"; „Axa Lumii"; „Steaua Polară". Un complex simbolistic masonic de tip „Royal Arch", care nu mi-a fost explicat, şi care nici nu mi-ar fi folosit la nimic.

Păcatul este întrebuinţarea greşită a gândurilor, căreia îi urmează reaua întrebuinţare a lucrurilor.

(Sfântul Maxim Mărturisitorul)

Eroarea. Zig-zagul negru al percepţiilor şi între­prinderilor noastre. înşelarea!

Daria mi-a cerut imperios, pe un fon depresiv,

derutată şi descumpănită, să vorbim urgent, fără nici o amânare.

Venise de câteva ceasuri de la preot. Fusese la spovadă în oraş, la un duhovnic recomandat de o colegă. Vi­bra acum indignată, având un aer regresiv şi dezavuabil. de ce, de ce, de ce, de ce? De ce şi iar de ce?

171

De ce trebuia să consimt această experienţă depri­mantă, cu un popă dezaxat, detracat şi depravat? Detes­tabil şi înfricoşător!

Unde este Dumnezeul Acela despre care mi-ai vor­bit? Unde este renovarea deteriorărilor mele? Eliberarea elanurilor mutilate, unde e? Ce experienţă! Ce decepţie!

Cum de rabdă Dumnezeu?

Am întrerupt brusc această cascadă de interogaţii incriminatoare şi de lamentaţii constatative, dorind să aflu ce s-a petrecut.

marele duhovnic! continuă vulcanică şi viforoasă Daria. Un popălău cât plopul şi tot pe atât de abject şi ticălos.

Am aflat, entuziasmându-mă, că spovedeşte acasă, că este un preot cu vederi contemporane, analitic şi cu mare realism duhovnicesc. într-adevăr! Prima lui preo­cupare privea posibilităţile mele materiale, a doua, re­laţiile mele intime, iar prin a treia, rostită cu glas insi­nuant şi libidinos, îmi propunea „o mică escapadă".

Când i-am simţit mâinile umezi tremurându-i pe umerii mei şi mirosul de colonie de musk, m-am ridicat şi dintr-o mişcare am fost la uşă. Era încuiată! I-am cerut să nu se apropie şi să-mi dea cheia înainte de a sparge geamul şi de a slobozi fiara din mine ca să urle spre toată lumea. Mi-a aruncat cheia fără să mai facă vreun pas, încercând să îngaime ceva între explicaţie şi iertare.

Penibil! Revoltător şi deplin dezagreabil.

M-am oprit pe treptele bisericii şi am plâns până la epuizare.

De ce, de ce, de ce? Cum să înţeleg eu asta? Păcătoşii cu vocaţie, pierduţii, întunecaţii, îmburuieniţii cum îţi place ţie să spui au voluptatea păcatului, întreţinută de ignoranţă, de starea lor embrionară. Dar preotul? Duhovnicul?

172

situaţia asta, am întrerupt-o eu iarăşi, era previ­zibilă şi ar fi putut fi evitată, dacă ţineai seama de cele discutate de noi înainte. Dar ea s-a petrecut pentru că te-ai dus să te spovedeşti la oraş fără să iei dezlegare şi binecuvântare de la preotul tău de aici, din parohie, şi, precum vezi, iată ce ţi-a arătat Diavolul!

Am vorbit despre importanţa acestui demers şi nu voi repeta nimic din cele spuse. Trebuie să cumpănim, însă, lucrurile, să ieşim din starea aceasta elegiacă, în­ţelegând că este doar un derapaj pilduitor şi pasager. Şi iată ce ne spune în acest sens Sfântul Nicodim Aghioritul: „Află, iubite, că la nimic nu se sârguieşte mai mult Diavolul decât la ruinarea noastră şi că el nu duce lupta cu toţi după aceeaşi metodă. (...) Unii sunt în robia păcatului fără vreun gând de eliberare; alţii doresc să se elibereze dar nu întreprind nimic hotărât, apoi sunt unii care după ce au câştigat virtuţile cad în păcat cu mai mare pierzare. Dintre aceştia unii cred că merg spre desăvârşire, alţii lasă calea virtuţii, iar alţii fac din această virtute o pricină de răutate."

Preotul este, înainte de a fi preot şi duhovnic, un om. Iar Diavolul, să nu uităm, nu s-a sfiit să-L ispitească pe însuşi Hristos, dar pe un preot.

Problema ta este propria-ţi eliberare.

Or, experienţa aceasta a îngăduit-o Dumnezeu spre a înţelege tertipurile înşelătoare ale Daimonului, care ţi-a creat o pistă falsă pe care te-ai dus spre un duhovnic, aflat el însuşi în ispită şi păcat, pentru ca astfel, indignată, să te sminteşti şi, deprimată, să deznădăjduieşti.

Vezi tu, dacă păcatul ar fi numai la noi, am avea toate motivele să ne îngrijorăm, dar când vedem că este şi la alţii nu avem nici un motiv să ne consolăm. Aşa că,

173

precum spunea Dinu Noica, să-i plângem pe cei ce sunt „în“ şi să-i fericim pe cei ce sunt „întru".

Să ne străduim din toate puterile noastre să fim „întru”, lăsându-ne în grija Bunului să ne călăuzească El, învăţându-ne să ne rugăm, să nădăjduim, să credem, să iubim, să răbdăm şi să iertăm.

Să ierţi, Daria, să ierţi şi să te rogi pentru toţi aceia care, prin neputinţele lor, îţi arată nevoile tale. Astăzi greşesc ei, mâine poţi pătimi tu. Maica Domnului să ne apere şi să ne primească sub Acoperământul Ei!

Te-ai pregătit pentru spovadă, trebuie s-o faci, negreşit! Mergi în seara asta la părintele Pavel, ia dezle­gare, iar dacă îţi îngăduie, ai binecuvântarea Domnului, aşa că mâine, cu ajutorul Precistei şi cu al tuturor Sfinţilor care se bucură de pocăinţa noastră, mergem la părintele Damaschin, la schitul de pe Colina Măgurii.

Vei vedea un duhovnic şi te vei convinge de sub­stanţialitatea dictonului care spune că pentru un pă­duche nu aruncăm cojocul în foc. Aşa cum pentru o nucă seacă nu răsturnăm tot sacul la porci.

Să nu vedeţi decât o pricină de bucurie, când veţi cădea în multe feluri de ispite, ştiind că ispita credinţei voastre produce răbdarea, credinţa şi dragostea ce-o avem către Dumnezeu, după cum focul lămureşte a urul în cuptor. (Sfântul Iacov ruda Domnului)

A doua zi, cu câţiva kilometri înainte să ajungem la schit Daria devenise foarte tăcută. Era stăpânită de o stare de teamă, de-o nelinişte injustă şi de-o îngrijorare fără obiect.

Daimonul îşi simţea ruşinarea iminentă, dar nu se încumeta încă să-şi slăbească victima, ci, dimpotrivă, o hărţuia cu frici, cu îngrijorări, cu ruşine şi cu nelinişte,

174

pentru ca doar-doar aceasta să se răzgândească şi să se întoarcă, continuându-şi mortificarea.

Părintele Damaschin. Bătrânul duhovnic! El s-a retras aici spre liniştire de la Schitul Maicilor. Numai că liniştea încă nu şi-a aflat-o, căci multă lume, chiar preoţi, călugări şi maici îl caută încă, ziua şi noaptea, pentru neliniştile şi împovărările lor.

În vremurile acestea de încovoiere, mi-a spus cândva, marea primejdie este reaua însingurare.

Oamenii se însingurează, sălbăticindu-se, deşi sunt înconjuraţi de mulţimi. Se înzidesc prin neiubire în pro­priile neputinţe.

Se însingurează adesea chiar şi cei care, aparent, sunt în comuniune duhovnicească. Pentru că nici bolile lor sufleteşti nu sunt tratate cum trebuie.

Duhovnicul adevărat nu este un aparat auditiv al lui Dumnezeu. El este unealtă desferecătoare, este bis­turiu şi chiuretă, este cauterizator şi balsam.

Acum mai abitir ca oricând duhovnicul trebuie să fie şi un diagnostician iscusit. Să caute ajutorul lui Dumnezeu ca să înţeleagă pricinile păcatelor cu sub­tilele lor determinante, care au adesea rădăcini gene­alogice. Asta-i lucrarea duhovnicească! Să te înjugi cu penitentul la plugul despovărărilor. Să plângi tu când el n-are lacrimi. Să aţâţi şi să veghezi focul rugăciunii lui cu jeratecul de la tine. Dacă ai! Altminteri, e simplu să şezi pe scăunaş cu epitrahilul de gât, să moţăi în sporovăială mărturisirii, să-i arăţi Pravila şi să-l dojeneşti.

Omul vine şi revine cu aceleaşi nepocăinţe. Şi unde ajunge?

Duhovnicia nu-i doar un titlu onorific cum, neîn­fricoşaţi şi inconştienţi, îl dau şi îl primesc unii şi alţii. Dumnezeu să-i cruţe pe toţi aceia care au aceste

175

năvălnicii, slăbiciuni şi corupţii, spre a face din preoţie şi duhovnicie o practică uşurea cu bănuţi la teşcherea.

Iubirea de sine! Monstrul acesta cu o mie de capete. Sursa marilor degradări! Cel mai mare şi mai complex păcat! Toţi îl purtăm în fel de fel de forme, altoiuri şi specialităţi. Dar, incredibil, cât de comod trăiesc cei mai mulţi cu malignitatea aceasta viscerală, fără ca măcar s-o conştientizeze.

Rădăcinile ei se instalează adânc şi adesea definitiv, încă din copilărie, între vârstele de un an şi nouă ani. Semănătorii acestei viitoare grele patimi sunt, din ne­ştiinţă şi din necredinţă, părinţii şi bunicii.

Câţi părinţi îşi smeresc copiii, slăvindu-L pe Dumnezeu pentru darurile căpătate?

Toţi se grăbesc să-i arunce pe bieţii prunci în slava de sine, aureolându-i cu părerea de sine: Ce deştept! Ce frumos! Ce înalt! Ce mlădios! Artist ajunge, ştiţi cum îl recită pe Zdreanţă?! Uitaţi-vă ce degete are, pianistă o facem! Vai de mine, asta va fi balerină, uite ce glezne are!

Fotbalişti, preoţi, poliţişti, coafeze, oameni de şti­inţă, afacerişti şi câte altele nu devin copiii, sărmanii, în imaginaţia părinţilor mai întâi, apoi în propria închi­puire, îmbolnăvindu-se, astfel, pentru totdeauna de închipuirea de sine, de mărirea de sine, de cruţarea de sine, de mila de sine, de iubirea de sine şi de toate celelalte ale sinelui în sine şi cu sine, fără Dumnezeu, în afara lui Dumnezeu.

Marile păcate de aici izvorăsc. Dacă nu se va des­face acest uriaş nod gordian nu există tămăduire pentru suflet. Cu asta începe buna alcătuinţă.

E strâmtă calea, complexă călătoria, călăuzele puţine şi primejdiile nenumărate!

176

Şi totuşi nu mai avem de întârziat nici un ceas şi nici o clipită. îndemnul Domnului este pentru toate nea­murile, clar şi ireconciliabil!

Până când, proştilor, veţi iubi prostia? Până când, nebunilor, veţi iubi nebunia? Şi voi, neştiutorilor, până când veţi urî ştiinţa?

Întoarceţi-vă iarăşi la mustrarea mea şi iată, eu voi turna peste voi duhul meu şi vă voi vesti cuvintele mele.

Chematu-v-am, dar voi n-aţi luat aminte! Întinsu-mi-am mâna, şi n-a fost cine să ia seama! Ci aţi lepădat toate sfaturile mele şi mustrările mele nu le-aţi primit.

De aceea, şi eu voi râde de pieirea voastră şi mă voi bucura când va veni groaza peste voi. Când va veni peste voi necazul ca furtuna şi când nenorocirea ca vijelia vă va cuprinde.

Atunci mă vor chema, dar eu nu voi răspunde; din zori mă vor căuta şi nu mă vor afla. Pentru că ei au urât ştiinţa şi frica de Dumnezeu n-au ales-o. Fiindcă n-au luat aminte la sfaturile mele şi cercetarea mea au dispreţuit-o.

Mânca-vor din rodul căii lor şi de sfaturile lor sătura-se-vor.

Căci îndărătnicia omoară pe cei proşti şi nepăsarea pierde pe cei fără de minte. Iar cel ce mă ascultă va trăi În pace şi linişte şi de rele nu se va teme. (Pildele lui Solomon 1, 22-33)

Când a ieşit de la spovedit, Daria încă vărsa lacrimi şi încă mai suspina. Lucrarea se petrecuse.

Am îndemnat-o să nu-şi oprească plânsul, ci să-l întreţină cu gândurile de căinţă şi cu vorbirea cu Dumnezeu, fiindcă, aşa cum spune Sfântul Grigorie din Nazianz, plânsul este al cincilea botez.

Primul este al lui Moise, săvârşit alegoric, doar cu apă. Apoi este cel al Sfântului Ioan Botezătorul, nede­săvârşit pentru că nu este încă în Duhul, dar esenţial

177

pentru că este al pocăinţei. Botezul desăvârşit, fiind doar cel al martiriului în sânge, primit de Domnul Hristos, după a cărui dobândire nu mai există primejdia întinării.

Urmează apoi ca importanţă botezul creştin orto­dox, în apă şi în Duhul. Şi, în sfârşit, cel de-al cincilea botez, al lacrimilor.

Acesta este cel mai complex, constând în spălarea aşternutului în fiecare noapte cu propriile lacrimi, în tânguire şi mâhnire, asemenea lui Manase şi ninivitenilor.

Spovedindu-ne dobândim a doua naştere, de aceea ne şi botezăm apoi din plin cu lacrimi.

Ţi se pare greu? Să nu ne speriem, pentru că, iată, Sfântul Ioan Gură de Aur, în Omiliile sale despre pocă­inţă, ne mângâie cu bunătatea lui sfântă, încurajându-ne: eşti păcătos? Nu deznădăjdui, ci intră în biserică şi te pocăieşte. Ai păcătuit? Spune-i lui Dumnezeu: am păcătuit! Ce osteneală e în aceasta? şi mai ai încă o cale de pocăinţă: plânsul pentru păcatele tale. Ai păcătuit? Plângi şi o să ţi se şteargă păcatul. Ce osteneală îţi cere asta? Nu-ţi cere decât să-ţi plângi păcatul.

Plângi, deci, Daria! Să plângem, să plângem, e sin­gurul nostru folos!

acum am înţeles multe dintre cele pe care mi le-ai spus cândva.

Da, am simţit transformările interioare atunci, acolo, pe loc, în timp ce mă decupam înaintea Domnului, golindu-mă de toate mâlurile despre care îmi vorbiseşi şi a căror pestilenţă şi duhoare n-o mai simţeam.

Da, acum înţeleg pe deplin ce înseamnă îmburuienirea sufletului, care sunt botanicele noastre atitudini şi care sunt necesităţile noastre interioare.

178

Acum ştiu cu adevărat ce înseamnă ereziile acti­vităţilor needucate. Cum să-ţi mulţumesc că m-ai ajutat să mă smulg din sălbăticia mea?

— Să-mi mulţumeşti mie? Eu îi mulţămesc lui Dumnezeu pentru toate şansele pe care, cu atâta gene­rozitate, mi le-a dat, ca şi pe asta, de a fi acum martor la toate acestea ale tale.

Slavă şi mărire Ţie, Doamne!

Să-i mulţămim lui Dumnezeu, Daria, şi să-L rugăm să ne ajute întru necădere. Iar ceea ce ai trăit tu astăzi să povesteşti celor apropiaţi spre determinarea lor.

Aşa îi vom mulţămi lui Dumnezeu. Dându-i, pre­cum chiar El ne învaţă, inimile noastre curăţate şi, arătându-le celor de lângă noi ceea ce Dumnezeu ne-a arătat nouă. Să-L slăvim neîncetat.

— Deşi mă simt uşoară în cel mai autentic înţeles, mă stăpâneşte, totuşi, un sentiment pe care nu l-am mai avut decât uneori, când eram copilă. Simt un soi de cul­pabilitate faţă de mine însămi. Toată gravitatea faptelor mărturisite este parcă centrată în nevoia de a suspina.

Ştii care a fost miracolul spovedaniei mele? Acela că pe măsură ce-mi dezvăluiam netrebniciile, le percepeam şi adevărata valoare depreciativă şi, simultan, simţeam cum li se decroşetează conţinutul, pierzându-şi consistenţa.

îmi doresc să nu fie pasageră starea asta. Să nu treacă niciodată, niciodată! îmi este, ca oarecând în copilărie, bine, bine cu mine.

Doamne Iisuse Hristoase, Dumnezeul meu, mult milostive, mulţumescu-Ţi că prin mărturisirea mea, cea către duhovnicescul meu părinte, m-ai învrednicit pe mine păcătoasa să iau de la Tine iertarea păcatelor mele, ca David, cel care a zis: Juratu-m-am şi am pus ca să păzesc judecăţile dreptăţii Tale. Făgăduiesc înaintea

179

Ta, cu voinţa întreagă a sufletului meu, că mai bine aleg să mor decât să mai fac de acum înainte vreun păcat de moarte şi să mai amărăsc cu ceva bunătatea Ta cea nemărginită. Dar de vreme ce voinţa mea este neputincioasă de sine singură şi fără de ajutorul Tău, ca să rămân până la sfârşit neschimbată în această hotărâre nu-mi este cu putinţă, dă-mi, Doamne, ca să petrec cealaltă vreme în pace şi întru pocăinţă, şi să dobândesc întru această viaţă harul Tău, iar în cealaltă fericirea de veci! (Rugăciune după spovedanie)

Vincit omnia veritas! Nuda, nudei veritas! (Adevărul învinge totul! Adevărul gol, goluţ!)

Aceasta e condiţia mărturisirii.

Aşa putem constata că Dumnezeu nu este un Tu exterior şi absolut. El este Fiinţă vie aflată, cum, iată, lesne constatăm, în comuniune organică cu omul.

Avva Haralambie îmi spunea că aceasta este oferta de necomparat a creştinismului: şansa infinită de a trăi viitorul în prezent. Căci împărăţia Cerurilor poate începe încă din viaţa aceasta, precum argumentează Sfântul Simeon Noul Teolog: „Cine a văzut lumina necreată şi s-a unit cu Dumnezeu, nu aşteaptă a doua venire a lui Hristos, ci o trăieşte în prezent. Veşnicia ne îmbrăţişează în fiecare clipă, iar trecutul, prezentul şi viitorul se trăiesc esenţial într-o unitate nedespărţită în aşa-numitul timp condensat."

Ortodoxia bine aplicată nu tergiversează lucrurile. Ea oferă viaţa veşnică prin preschimbarea vieţii biologice.

Unindu-ne cu Dumnezeu vedem însăşi lumina necreată. Sfânta Euharistie! Cuminecarea! Sfânta Împărtăşanie!

Am văzut lumina cea adevărată, am primit Duhul cel Ceresc, am aflat credinţa cea adevărată, nedespărţitei

180

Sfintei Treimi închinându-ne, că Aceasta ne-a mântuit pe noi!

Biserica. Una, Sfântă, Sobornicească şi Apostolească! Basilica în latină, Basiliki în greacă. Sală regească, apoi Sală publică de primire şi judecată, apoi loc de adunare, biserică.

Ecclesia cel mai vechi termen pentru noţiunea de biserică. Numele dat primelor adunări creştine care aveau loc la început în anumite case pentru săvârşirea cultului.

Casa lui Dumnezeu, Biserica lui Dumnezeu, cum scrie la Fapte 20, 28; sau la Corinteni I, 1,2, 11, 22; sau la Tesaloniceni 12, 14; II1, 4.

Biserica este marea taină ascunsă de Dumnezeu din veşnicie, scrie la Efeseni 3, 9, taină descoperită, începând cu întruparea Fiului Său în Persoana lui Iisus Hristos, cunoscută oamenilor şi îngerilor prin însăşi Biserică.

Biserica, Basilica, Basiliki. O instituţie teandrică, divino-umană, care lucrează în lume cu mijloacele ei spi­rituale: Sfânta Scriptură, Sfânta Tradiţie, Cultul liturgic şi, desigur, darul Sfintelor Taine.

Biserica este alcătuită din totalitatea celor botezaţi, care cred în Hristos ca Dumnezeu şi Om.

Iisus este capul Bisericii, Biserica este trupul Său, iar creştinii sunt membrele trupului.

Unitatea Bisericii vine din faptul că Iisus S-a răstig­nit şi S-a adus ca jertfă de răscumpărare o dată pentru totdeauna. Iar prin harul şi împărtăşirea cu sfintele Taine, Hristos sălăşluieşte în fiecare din cei care cred că trupul purtat de El, răstignit, înviat, înălţat şi deplin pnevmatizat, s-a umplut de Duhul Sfânt, devenind prin aceasta desăvârşit transparent.

Sălăşluirea aceasta menţine Biserica! Ea fiind, ast­fel, finalizarea acţiunii mântuitoare, cum se afirmă în Dicţionarul Noului Testament.

întruparea, Răstignirea, învierea şi înălţarea Domnului!

Dacă acestea sunt primele patru acte ale operei mântuitoare, Biserica este actul cinci, prin care toţi cei care cred primesc Cuvântul, ca ipostas fundamental, prin trupul Său extins în noi, aşa cum afirma părintele Dumitru Stăniloae.

Lucrarea fundamentală a Bisericii este purificarea şi vindecarea de patimi! Fără purificare şi vindecare de patimi creştinismul este o utopie!

Biserica este „Casa de oaspeţi" în care noi „Căzuţi în mâinile tâlharilor", răniţi de păcate, suntem duşi de Hristos, „Bunul şi milostivul samarinean", urmând a fi tămăduiţi şi însănătoşiţi prin mustrările şi îndem­nurile evanghelice. (Sfântul Ioan Gură de Aur)

Biserica din Culmea cu Arini. Ctitorie a localni­cilor, ridicată cu mâinile lor prin anii şaizeci, având hra­mul Acoperământul Maicii Domnului şi Sfinţii împăraţi Constantin şi Elena. Biserică mare, tip catedrală, în care ar trebui să aibă loc toată comunitatea, căci, conform rânduielii meleagului, cel puţin câte doi membri din fiecare familie sunt prezenţi la fiecare Sfântă Liturghie.

29 ale lui Gustar. Tăierea Capului Sfântului Prooroc Ioan Botezătorul. Praznic mare! Biserica nu i-a cuprins totuşi pe toţi. mulţi tineri au rămas în pridvor.

Cuvântul părintelui Pavel s-a încheiat cu o pil­duitoare conexiune la duminica precedentă: Vindecarea

182

lunaticului. Şi la evenimentul de la Conacul Piticilor de Foc!

Dezaprobator, mustrător, poate chiar intransigent pe alocuri, a numit întâmplarea nefolositoare, funestă şi profund vătămătoare pentru trupul Comunităţii.

„Nu e destul pârjol şi rătăcire? Ce ne trebuie nouă să lucrăm cu Belzebut? Ţinem oare cu tot dinadinsul să vedem mânia lui Dumnezeu? S-ar putea ca momentul acesta să nu fie prea departe! Să-L rugăm pe Răbdătorul să ne îngăduie întru revenire spre mântuire. Amin!“

îndată după predică, Leon s-a repezit, din strana dreaptă, unde şezuse în genunchi toată slujba, direct pe Solee.

Soleea este locul acela din faţa absidei altarului, partea mai înaltă decât restul pardoselii Naosului. Acolo unde la începuturi şedeau clericii inferiori laolaltă cu împăratul şi dregătorii, unde mai târziu s-a aşezat, chiar şi scaunul episcopului. Se înţelege, astfel, că Soleea avea pe atunci o suprafaţă mare. Astăzi s-a redus la un metru, doi şi acolo se săvârşeşte o parte din Sfânta Liturghie. Diaconul citeşte rugăciunile de cerere ecteniile adică, preotul citeşte Evanghelia, arhiereul binecuvântează, iar credincioşii vin aici, în faţa uşilor împărăteşti, spre a se împărtăşi.

îmbrăcat în negru, Leon stătea drept ca o lumânare în faţa altarului, iar faţa lui lucea ca gheaţa. Îşi frământa mâinile strânse sub barbă, privea peste lume, depănând timpul cu toate învăluirile lui.

Rumoarea din biserică l-a tras afară din altar şi pe preot.

Lumea se înghesuia, făcându-şi loc să vadă.

părinte, oameni buni, fraţii mei, glăsui deodată Leon, tremurând.

183

Toată suflarea amuţise, îngenunchind odată cu părintele. „Minune!" „Miracolul lui Dumnezeu!" mur­mura câte unul. „Vorbeşte mutul!" „Doamne, Doamne, ce ne arăţi oare?"

pentru mine ziua de astăzi, continuă Leon, neputând să-şi stăpânească plânsul, va fi ca o renaştere, o refiinţare...

Am, precum mulţi ştiţi, treizeci şi cinci de ani. Dar eu nu i-am trăit pe aceştia, ci i-am murit clipă de clipă. Mai precis douăzeci şi opt dintre aceştia i-am ascuns într-o stranie mortificare.

Am evadat la şapte ani din şansa copilăriei fru­moase printr-un pact cu moartea, direct în caruselul iadului.

Uitaţi-vă la mine! Aşa arată cel mai josnic păcătos, eu nu pot fi, aşa cum spune Sfântul Apostol Pavel, cel dintâi dintre păcătoşi, pentru că sunt cel mai josnic.

Douăzeci şi opt de ani am umblat printre dum­neavoastră ca un demon.

Priviţi-mă! Aşa arată înşelătorii! V-am viclenit şi v-am înşelat un sfert de veac, învăluindu-vă într-o uriaşă minciună.

Eu n-am fost surd şi nici mut n-am fost vreodată!

Sevastina, mama lui Leon, leşinase. Matei, tatăl său, gemea, plângând sub scara clopotniţei. Daria, galbenă ca turta de ceară, atârna sprijinită de o strană.

Oamenii nu-şi puteau ridica privirile. Stăteau chir­ciţi în îngenuncherile lor şi oftau sau pufăiau a mirare.

dacă veţi hotărâ să mă omorâţi cu pietre, să mă biciuiţi, să mă spânzuraţi ori să mă izgoniţi din sat scuipându-mă şi batjocorindu-mă în felurite chipuri, pe toate acestea le merit şi nu vor fi încă îndeajuns pentru şarlatania şi infamanta mea comportare.

184

Voi nu v-aţi mai ferit de mine şi, convinşi de surzenia mea, aţi vorbit unii cu alţii şi unii despre alţii cele mai tainice lucruri şi urzeli. Am intrat astfel în cele mai ascunse unghere ale vieţilor voastre.

L-am auzit pe Pintea plângând la mormântul lui Gore, recunoscând că el i-a provocat moartea, lovindu-l cu coada târnăcopului în boaşe, când au fost la pădure.

De multe ori ai venit, Pinteo, la cimitir, tânguindu-te la mormântul lui Gore, convins că eu, deşi eram pe aproape, nu te aud.

Leontino, te-am auzit şi pe tine când l-ai tocmit pe Bulimete să-l bată într-o noapte pe socru-tău, când nu era bărbată-tu acasă, aşa încât să n-o mai ducă prea mult. I-ai dat o gâscă şi trei ciururi de mălai!

Şi pe tine, Victoraş, te-am auzit, acum patru ani, când ai aranjat cu Ticu Moroian, în faţa birtului, cum să vă mascaţi şi să mergeţi noaptea s-ă violaţi pe Tia lui Munteanu, ştiind că mamoşu plecase cu nevastă-sa la o nuntă la Măgureni.

Şi despre tine ştiu, Simioane, când ai vorbit cu Chiriac să-i furaţi juncanii lui Pânzaru.

Pe Reta am auzit-o de mai multe ori, când era mai tânără, cum îi chema la ea pe Surugiu, pe Mitrea sau pe Rusu, când Savin, bărbatu-său era de rând la haltă.

Am fost de faţă în primărie, pe când aprindeam focurile în sobe acolo, la dispensar şi la Starea Civilă, l-am auzit pe Bâcu, primarul de-atunci, cum a pus la cale cu Aldea, şeful de post, să împuşte un căprior din rezervaţie de ziua nevesti-sii. Şi pentru asta l-au închis nevinovat apoi pe Iacob.

Măruntule, şi despre tine ştiu cum ai urzit cu nevastă-ta procesul împotriva profesorului. Te-am auzit când te lăudai cum ai cumpărat instanţele, avocaţii şi martorii, pentru ca să vă mângâiaţi orgoliile voastre

185

sălbatice. Voi l-aţi bătut, l-aţi umilit, făcându-i viaţa un coşmar, iar apoi, tot voi, fără nici o umbră de ruşine sau frică de Dumnezeu, aţi plătit instanţele corupte pentru ca să-l condamne. Vai, vouă!

Şi despre tine ştiu, Antoane, că ai furat de la moară.

Şi despre tine, Lori, că furai în fiecare an mierea de la bunică-ta şi i-o vindeai brutarului.

Tina, te-am auzit când îi spuneai lui Cârnu că băiatul e al lui, pentru că tu n-ai rămas niciodată grea cu bărbat u-tău.

Şi despre tine ştiu, Ganea, despre Mara şi despre Gliga, despre Ica şi Damian.

Petre, şi despre tine ştiu că nu vrei să te cununi, fiindcă bănuieşti că fetiţa e făcută cu Vili, dar eu îţi spun că nu ai dreptate şi că Fana îşi plânge nevinovăţia în taină, aici, în faţa Icoanei Maicii Domnului.

Leon se spovedea pe sine, spovedindu-i şi pe ceilalţi.

Era o spovadă publică şi colectivă. Curgeau apele de pe toţi. Nu ştiu să se mai fi întâmplat cândva, undeva, astfel.

Comunitatea toată, cu preotul alături, era acum pe post de mărturisitor, ascultându-şi penitentul, care, grăind cu voce nouă despre vechi păcate, se înnoia pe sine într-o renaştere comună.

Spoveditorul şedea în genunchi şi penitentul în picioare!

Era o simbolistică inversă determinată şi gestionată de Dumnezeu.

Păcătoşilor, Dumnezeu le iartă păcatele, iar celor drepţi, le cere dobânzi, zice Sfântul Ambrozie al Mediolanului.

186

Tot ce se întâmpla acolo era ca o decriptare la afir­maţia: „când sunt slab sunt puternic!"

eu sunt slăbiciunea însăşi! Toate cele ale voastre la un loc nu le întrec pe cele ale mele singur.

Infamia aceasta duplicitară de a mă fi înfăţişat vouă cum, iată, nu am fost şi de a fi fost cum nu aţi bănuit.

Din handicapul acesta simulat mi-am făurit o gro­biană şansă de insinuare perfidă în intimitatea vieţilor voastre.

Ştiu ceea ce nici nu bănuiţi.

Ştiu toate cele de sub dealul Chinezului şi ale Chinezului toate. Ştiu despre toate cele dinăuntrul Lagă­rului Scroafei. Despre Moara Sură ştiu şi despre Conac.

Ştiu de la voi despre voi. De la părintele Pavel şi până la mama, de la tatăl meu şi până la baba Sultana ştiu lucruri pe care nici voi înşivă nu le mai ştiţi.

Aflând despre mine aflaţi despre voi!

Am fost un hoţ de vieţi şi un tăinuitor de patimi. Un farsor patentat am fost şi un custode al josniciilor declasate.

Am furat şi am minţit în toate felurile. Am înşelat şi am curvit, determinând adulterul în case cu oameni de toată cinstea.

Pe toate cele rele le-am săvârşit ca un viclean şi ca un factice nesăbuit ce sunt.

Cum mă voi restaura, nu ştiu. Nu ştiu nici dacă există renovare pentru o astfel de funestă alterare. Dar nu mă înnegurez a deznădăjduire. Nu-mi pot deghiza bucuria de a mă fi înfăţişat astăzi, aici, în Sfânta Biserică, în faţa lui Dumnezeu şi a voastră, spre a-mi devoala această mişelie.

Simt cum răul a eşuat, descătuşându-mă şi redându-mă realităţii fiinţiale. Mă simt om!

187

Lacrimile şi sudorile acestea mi-au spălat lepă­dătura din vertex până la călcâie. Nu caut venie şi izbăvire. Ştiu bine că leziunile pe care vi le-am produs sunt atât de adânci şi atât de dureroase, încât doar Domnul vi le poate tămădui cu terapeuticile lui Sfinte.

Cât despre ridicarea mea din această genune, ea nu se poate face decât genuin. Purificat şi tămăduit! De aceea, vă rog să mă iertaţi!... Iertaţi-mă!

Greşit-am, mărturisescu-mă Ţie, Doamne, eu risipi­torul. Nu îndrăznesc să privesc la cer, că de acolo căzând, m-am nenorocit. Greşit-am la Cer şi înaintea Ta şi nu sunt vrednic să mă chem fiu al Tău. Însumi eu mă vădesc, nu este nevoie de pârâşi, nici de martori. Desfrâul a izbândit asupra mea; vieţuirea cea rea mă înfierează; goliciunea mea stă de faţă şi mă ruşinează; şi spre ruşinea mea stau zdrenţele cu care sunt îmbră­cat. Milostive Părinte şi Fiule Unule-Născut şi Duhule Sfinte, primeşte-mă pe mine cel ce mă pocăiesc şi mă miluieşte! (Triod. Stihira zilei de marţi din a treia săptămână a Postului Mare)

A urmat un moment cu lungi nuanţe transcen­dente. Oamenii erau epuizaţi. Erau vizibile reîntocmirile tuturor năruirilor. Cu întârzieri voite prelungeau dulcea buimăcie.

Părintele Pavel a scos racla cu Sfinte moaşte din Altar, rostind ierurgii de curăţare şi dezlegare.

Era o bucurie generală nedisimulată şi o generozi­tate specială care definea comuniunea.

Se îmbrăţişau cu toţii, cerându-şi iertare reciproc.

Părintele miruia şi binecuvânta întruna, iar gru­puri de tineri şi femei cântau „Cu noi este Dumnezeu.

Căci dacă prin greşeala unuia moartea a împărăţit, cu mult mai mult cei ce primesc prisosinţa harului şi a

188

darului dreptăţii vor împărăţi în viaţă prin Unullisus Hristos.

Aşadar, precum prin greşeala unuia a venit osânda pentru toţi oamenii aşa şi prin îndreptarea adusă de Unul a venit pentru toţi oamenii; căci, precum prin neascultarea unui om s-au făcut păcătoşi cei mulţi, tot aşa prin ascultarea unuia se vor face drepţi cei mulţi. (Romani 5, 17 19)

Târziu, înspre seară, Leon s-a dus la „maestru". Povestea lui devenise subiect general discutat până departe spre oraş, veniseră televiziuni, radiouri, fotore­porteri.

Chinezul era absolut uluit.

mă uit la tine, Leon, şi văd pentru întâia dată evi­denţa miracolului divin!

Mai bine decât mine nu te cunoaşte nimeni. Trăsăturile substanţiale îţi sunt modificate. Ochii tăi au o incandescenţă incomparabilă! îţi străluceşte pielea, ges­turile şi glasul au flexiuni ce nu sunt ale tale care ai fost.

Am auzit. Aflasem. Toată lumea vuieşte, vorbind numai despre asta. Abia am aşteptat să vii. Incredibil! N-ai spus nimic aseară, când ai plecat.

Spune-mi, cum au reacţionat ai tăi? Daria ce-a zis? Nici nu pot să mă gândesc ce se va întâmpla când se va întoarce şi va afla Costina, soră-ta.

— Mama a leşinat. Bucuria a copleşit-o. A fost prea pătrunzătoare, aşa încât n-a rezistat. Apoi la agapă şi după aceea, când şi-a revenit, nu ştia cum să mă deter­mine să-i vorbesc mai mult ca să mă audă. Tresărea, pur şi simplu, de câte ori îi ziceam mamă.

Tata plângea ca un copil. Nu reuşea să-şi stăvilească lacrimile şi părea că nu-şi va reveni cu uşurinţă. M-au rugat să mă întorc repede ca să vorbească cu mine.

189

Daria n-a stat la agapă. A venit, la un moment dat, În biserică şi mi-a zis, printre lacrimi, că orice final al unui rău este determinat de începutul unui bine! Mi-a urat un nou început fastuos şi mi-a cerut imperios ca cel puţin o vreme, să nu mai trec pe la ei.

Marasmul va avea nevoie de o vastă perioadă de deluvinare!

Adevărata salubrizare a sufletului nu se poate pro­duce decât atunci când memoriile simţurilor agonizează în raporturile lor cu fostele acţiuni păgubitoare. Dacă asta se întâmplă facil şi grabnic, este numai prin dărnicia Domnului. Deşi o importantă implicaţie, privind ter­giversarea restaurării, are Daimonul care cunoaşte bicisniciile omeneşti, amânările şi indeciziile ce fac greu biruitoare luptele noastre cu patimile.

Iată, stau la uşă şi bat; de va auzi cineva glasul Meu şi va deschide uşa, voi intra la el şi voi cina cu el şi el cu Mine.

Celui ce biruieşte îi voi da să şadă cu Mine pe Scaunul Meu, precum şi Eu am biruit şi am şezut cu Tatăl Meu pe Scaunul Lui.

Cine are urechi să audă ceea ce Duhul zice Bisericilor. (Apocalipsa 3, 20-22)

noaptea trecută a fost cea mai lungă şi haluci­nant de grea, continuă Leon.

De-ndată ce încercam să aţipesc aspide cu limbi de foc mă muşcau, arzându-mi jugulara, pieptul şi viscerele, vârându-se în pântecele meu încolăcite în gheme sfârâinde.

Geană pe geană nu puteam aşeza căci coşmare indescriptibile îmi înghiţeau fiinţa.

190

Harpii, fiare, dihănii şi jivine fel de fel umblau serta-ferta, guiţând, mugind şi pufnind prin odaia mea de cum stingeam lumina.

Spaime paroxistice mă ţineau în anchiloze atroce şi nici măcar să strig nu puteam. Toate dimprejur tros­neau, scârţâind ameninţător. Nici o rugăciune nu-mi mai aminteam. Mâinile fiindu-mi amorţite nu puteam face nici măcar semnul sfintei cruci, decât cu limba şi cu privirea, strigându-L, totuşi, neîncetat pe Dumnezeu cu vocea minţii.

Acum am înţeles cât de greu se rupe alianţa cu Satana. Evadarea din captivităţile stricăciunii, după ce ani de zile ai acceptat aventura tragică a cooperării cu stăpânul morţii, are un preţ atât de mare, încât numai Garantul vieţii îl poate achita răscumpărător, de-ndată ce rănitul cu întuneric îşi manifestă, nedisimulat şi con­ştient, setea de întoarcere la necesitatea Luminii lui Dumnezeu.

Ştiu acum sigur că Eliberatorul nu-şi arată faţă de eliberat, nici o urmă de oprimare, de pedeapsă ori ameninţare.

Nu avem un Dumnezeu al mâniilor pedepsitoare, precum, spre stăpânirea lui tiranică, tiranul însuşi sugerează. Ci, precum spune Sfântul Maxim Mărturisi­torul, Dumnezeu, fiind înţelept, oferă cel mai înţelept mod de vindecare, fiind atotputernic, împlineşte vinde­carea, fiind drept, rânduieşte mântuirea nesamavolnică şi neoprimată.

„Mânia lui Dumnezeu este încetarea oferirii daru­rilor dumnezeieşti.“

Iată în ce consistă pedeapsa lui Dumnezeu! Fără darurile dumnezeieşti omul devine o secătură, fiind secătuit de iubire, de harismele împreună-creatoare şi,

191

îndeosebi, de libertate zestrea aceasta fundamentală întru împlinirea vocaţiei umanităţii!

Când te-ai cufundat în conlucrarea cu Daimonul ţi-ai pierdut orientarea liberă către slăvirea lui Dumnezeu, anulându-ţi, astfel, şansa mântuirii, dobândind în schimb, coerciţia exploatării satanice.

Efectele acestei constrângeri nu se pot percepe decât într-o oarecare măsură, atunci când cineva în­cearcă să limiteze altcuiva voinţa liberă şi libertatea făptuitoare. Comparaţia însă nu este egală, fiindcă nimic nu este comparabil cu tirania Daimonului.

noaptea de dinainte, repetă Leon, a fost cu adevărat cea mai grea şi mai întunecată. Astăzi, însă, pot vedea Lumina ale cărei străluciri se reflectă pe netreb­nicul meu chip.

Noaptea, Stăpâne Hristoase,

Păzeşte-mi mintea şi inima,

Atunci când împrejurul meu încep să umble Fiinţe şi lucruri care nu au nume,

Ale căror picioare netrupeşti tropăie prin camera mea.

Şi se adună împrejurul patului meu, privindu-mă —

Se uită la mine de parcă m-ar cunoaşte

Şi râd fără glas, dar atât de zgomotos, încât mă înfricoşez.

Da, ştiu, aşteaptă Ca vremuri aspre să vină,

Când poate aş fi prăbuşit odată cu ele în beznă. Amestecat cu vieţuitoarele şi cu obiectele acestea Vor cu sălbăticie să întoarcă timpul de dinainte,

Dar nu va mai fi niciodată, pentru că eu m-am salvat, În numele lui Hristos botezat. (Constantinos Kavafis)

192

Se înserase demult, iar discuţia cu Daria se pre­lungea, trecând de la un subiect la altul şi revenind mereu la suferinţa ei. Iubirea!

Louis Lavelle afirmă că a iubi înseamnă a intra în emulaţie cu un altul care ne ajută şi pe care-l ajutăm; care ne naşte şi pe care îl naştem în iubirea care ne uneşte.

În această supunere mutuală care face ca două fiinţe să accepte a se naşte una pe alta la viaţă constă adevărata frumuseţe a iubirii.

Şi nimic mai potrivit pe şasiul acestei afirmaţii, decât ansamblul extensiv al unui paragraf din teza „Despre iubire“ a părintelui Dumitru Belu:

„Iubirea îşi vădeşte caracterul creator prin aceea că ea aduce oarecum la fiinţă persoana iubită. Cel ce nu are fericirea de a fi iubit duce oarecum o existenţă embri­onară, sub nivelul realităţii, închircită într-o izolare cu miros de moarte şi gust de neant.

Fără iubire viaţa omului se macină în suferinţe cumplite, într-o chinuitoare aşteptare şi tânjire după un tu care să nu treacă indiferent pe lângă el, ci să-l ia în seamă, să se străduiască a-l cunoaşte, a-l aprecia şi, mai ales, să se plece cu dragoste asupra lui.

Prin dragostea ce i se arată, persoana iubită se vede confirmată ca o realitate de valoare, se vede sporită în energia ei şi îmboldită să-şi încordeze toate puterile întru a se împlini în gradul cel mai înalt.

La drept vorbind însă, promovarea aceasta a per­soanei iubite din starea ei de închircire, de lâncezire, în starea de subiect iniţiator al unor uimitoare eforturi pozitive de împlinire, echivalează cu o aducere a ei din nefiinţă la fiinţă, echivalează cu o creare a ei.

193

În acest înţeles se poate spune că persoana iubitoare îşi creează singură persoana pe care o iubeşte sau că iubirea este forţa uriaşă prin care omul, aidoma unui demiurg, biruie neantul prin crearea semenilor săi.

Dar nu numai fiinţa iubitoare creează fiinţa iubită, ci şi invers, fiinţa iubită este, la rându-i, şi ea creatoarea fiinţei iubitoare. Căci dacă iubire înseamnă ieşirea din singurătate, din izolarea egoistă, apropierea şi intrarea în comuniune cu un tu, procesul acesta de dezghiocare şi autoevacuare din eul propriu nu se poate înfăptui deplin decât sub condiţia întâlnirii unei iubiri răspuns."

A te simţi iubit, a te simţi voit, ca existenţă de către un altul, înseamnă a voi să te arăţi vrednic de această iubire al cărei obiect eşti, înseamnă a te teme de a nu fi totdeauna la nivelul ei, înseamnă a descoperi puterile care sunt în tine şi a depune tot zelul ca să le exerciţi, spune acelaşi Lavelle.

N-am conştientizat până ieri dimensiunea spaţiu­lui pe care îl ocupa Leon în sufletul meu. N-am realizat cantitatea iubirii adunată zi cu zi în toţi aceşti ani de furtivă dragoste şi de patimi disimulate, constată Daria.

Mă doare fiecare celulă din care-ncerc acum să-l izgonesc. Mă arde fiinţa toată pe dinăuntru. Mii de locuri nevăzute s-au declanşat în toată carnea mea, iar sângele meu, ah, lava tuturor nestinşilor vulcani.

Mă regăsesc deplin în icosul al şaselea din Acatistul Cuvioasei Parascheva, pe care mi-ai sugerat să-l citesc: „Ne-au cuprins acum dureri ce nu sunt spuse, nici un ajutor omenesc de la nimeni nu mai aşteptăm, toţi ne-au părăsit deodată, până şi plăcerile ce odinioară ne desfătau acum se luptă cu noi; vai de ticăloşia noast ră, nu avem altă nădejde decât mila lui Dumnezeu şi al Său ajutor

194

sfânt. Pentru aceasta ne rugăm ţie, grăbeşte a ne asculta, vindecându-ne...“

Daria se desfira în tânguiri şi gemete înăbuşite. Mă privea cu ochi sleiţi de sub cearcăne funeste, sângerându-i lăuntriciile toate.

Nopţile nedormite îi accentuau urmele tribulaţi­ilor, împrăştiind umbre de întuneric peste riduri ca peste nişte zgârieturi pedant şi nemilos trasate în carnea incomparabilelor supleţuri.

sunt clipe în care mi-aş abandona deciziile şi aş fugi să-l caut pe Leon, încătuşându-mă în vechile păcate. Simt limitele durerilor maxime, cotropindu-mi rărun­chii altădată desfătaţi.

îndemnuri cerebrale îmi spun că-i inutilă bătălia şi că dulcile finalităţi ale malefientelor ispite sunt singurele realităţi palpabile.

Valuri de ruşine mă cuprind însă, privind înspre icoanele mele, auzind glasurile sfinţilor care-mi stre­coară în suflet dimpotrivă imbolduri subţiri: să nu te laşi potopită! Dumnezeu stă cu mâna întinsă şi aşteaptă clipa în care te vei decide ferm să renaşti în credinţă, prinzându-te atunci şi pe tine ca pe Apostolul Petru dintre va­luri, spre a te înveşnici cu El, împotriva damnaţiunilor eterne.

Nu mai am lacrimi! Tot ce mi-a mai rămas sunt nevăzutele sângerări.

îl chem pe Dumnezeu, dar îl strig şi pe Leon. Conştientizez duplicitarul şi incongruenţa, dar nu-mi găsesc voinţa renunţărilor modificatoare.

Sunt într-un „între" absolut: între luciditatea restauratorie şi între confuzia destabilizatoare.

între Diavol şi Bunul Dumnezeu, vai, nu sunt decât „da“-urile şi „nu“-urile mele indecise.

195

Eu sunt oglinda propriilor mele neputinţe. Ştiu cui şi când ar trebui să spun nu; ştiu de ce şi Cui ar trebui să-i spun da. Numai că voile mele sunt, iată, în opoziţie cu nevoile mele.

Fugiţi de desfrânare! Orice păcat pe care-l va săvârşi omul este în afară de trup. Cine se dedă însă desfrână­rii păcătuieşte în însuşi trupul său. (Corinteni I 6,18)

Puţini sunt cei care mai înţeleg, ferice lor, gravi­tatea avarierilor produse prin încălcarea celei de-a Şaptea porunci legiuitoare: „Să nu fii desfrănat!“

învăţătura Credinţei Ortodoxe spune că desfrânarea este un păcat foarte mare, fiindcă răpeşte omului curăţia trupească şi sufletească, vatămă sănătatea, întu­necă mintea, împietreşte inima şi îndepărtează pe om de Dumnezeu. Iar pe de altă parte, ea mai îndeamnă şi la încălcarea altor porunci: minciuna, furtul, omorul...

Această poruncă opreşte iniţial toate acele lucruri şi fapte care vor duce pe creştin la păcatul desfrânării: îmbrăcămintea necuviincioasă, necumpătarea în mân­care şi băutură, citirea cărţilor pornografice, filmele, jocurile, cântecele, dansurile provocatoare şi rătăcitoare, beţia, lenea şi, nu ultimul ca valoare, ci doar cel din urmă, spre accentuare, păcatul călcării credinţei dintre soţ şi soţie, adică adulterul.

Astăzi, în plină epocă a dictaturii obiectuale şi a erotomaniei furibunde, a vorbi despre acestea, a vitu­pera ceea ce se întâmplă în discoteci şi în cluburile de noapte, a atrage atenţia asupra gravităţii concubinajului şi a instabilităţilor afective, este o reală aventură, recuza­bilă din start, clasată sub calificativul „aberaţie vetustă!"

Când lucrurile se încâlcesc în viaţa omului, însă, când vijeliile necruţătoarelor ananghii încep să-l încol­ţească şi calea i se îngustează, ori chiar i se înfundă

196

brusc, oprindu-se în tăişul abisului, îşi aminteşte că există totuşi o altă cale cea dreaptă! Un alt adevăr unicul! O altă viaţă cea veşnică!

Li se revelează şi relevează, astfel, tuturor nevolni­cilor că El, Mântuitorul şi Dumnezeul nostru, este Calea, Adevărul şi Viaţa!

Numai că la El nu te mai poţi întoarce decât, aşa cum spune Sfântul Ioan Scărarul în titlul Cuvântului XV, „redobândind puritatea cea nestricăcioasă pe care o do­bândesc oamenii cei stricăcioşi prin osteneli şi sudori.“

Viaţa necurată împiedică înţelegerea adevărurilor înalte. (Sfântul Ioan Gură de Aur)

Poftele, poftele! Poftele în general, dar mai cu seamă poftele trupeşti. Izvoarele nesecate ale otrăvurilor sufleteşti.

Un suflet bolnav este acel suflet covârşit de patimi care va împrăştia starea bolii în toată fiinţa, în întreaga structură psihosomatică.

Statisticile mondiale clasifică în primele trei dintre cele mai grave şi mai frecvente boli ale umanităţii, bolile inimii.

Ceea ce ştiu puţini este că inima se îmbolnăveşte exclusiv pe fondul patimilor şi în mod deosebit al desfrâului.

Inima! Cerul. Locul lui Dumnezeu, cum spune Sfântul Filotei Sinaitul. Sau ţarina unde este ascunsă comoara pe care nu ai aflat-o încă din pricina nelucrării, căci de-ai fi aflat-o ai fi vândut toate şi-ai fi cumpărat ţari­na aceasta, cum spune Sfântul Maxim în lucrarea lui Capete despre dragoste:

„Tatăl slavei să vă dea duhul înţelepciunii, (...) să vă lumineze ochii inimii, ca să pricepeţi care este

197

nădejdea la care v-a chemat. Iată ce ne doreşte dum­nezeiescul Pavel la Efeseni 1, 17-18.

Dar cine mai caută şi câţi mai preţuiesc astăzi puri­tatea, înţelegând-o ca unică formulă a sănătăţii şi vigorii lăuntrice?

„Puritatea este o suprafirească şi minunată negare a firii, o admirabilă întrecere între trupul nostru muritor şi stricăcios şi cei fără de trupuri.

Pur este acela care a îndepărtat de la sine iubirea senzuală prin iubirea de Dumnezeu şi a stins focul poftelor prin focul nematerialnic."

Pare o desuetudine creatoare de zâmbete, această afirmaţie a Sfântului Ioan Scărarul, care spune chiar mai mult că: „spre a fi puri nu este suficient să ne păstrăm trupul neîntinat, ci trebuie să ne supunem foarte bine acest vas de ţărână sufletului nostru.

Mare în virtute este cel care, atingându-se de cele trupeşti rămâne neîmpătimit, dar şi mai mare este acela care rămâne neprihănit la vederea creaturilor pieritoare şi care stinge focul ce se aprinde la vederea trupurilor prin gândirea la frumuseţile cerului.”

Cum să mai poată evalua o astfel de teză contem­poranii consumatori de televiziune şi mai ales cei ai pro­gramelor erotice post-miezonoptice? Sau oamenii aceia ai tavernelor de tip Sexy-Club? Ori trăitorii diurnelor destrăbălări, actorii infinitelor amantlâcuri, animatorii prostituţiilor camuflate.

Dacă ne-am conştientiza nevoile, ne-am coordona logic şi voile.

Daria. Zbuciumul ei este lupta cu Daimonul, pri­vind pierderea sau recâştigarea sufletului.

Spovada ei şi incomparabila mărturisire publică a lui Leon. Aceste decizii ale lor i-au demolat Mamonei toboganul pe care era gata să-i împingă spre gheena.

198

Sfântul Ioan Scărarul spune că cel ce şi-a învins trupul, acela a învins firea; iar cel care a învins firea este cu totul deasupra firii; iar cel ce s-a făcut astfel, este cu puţin mai prejos de îngeri, ca să nu zic cu nimic.

Nu este nici o mirare că cel fără de materie, adică Diavolul, luptă pe cel fără de materie sufletul. Trebuie să ne mirăm, căci este o adevărată minune, când sufletul cufundat în materie biruieşte, prin materia aceasta vrăj­maşă şi vicleană, pe duşmanii cei nematerialnici.

Domnul cel bun şi-a arătat prea multa sa grijă faţă de noi, prin aceea că a înfrânat neruşinarea femeilor, sădindu-le în suflet simţământul ruşinii. Căci dacă aces­tea s-ar fi apropiat ele însele cu îndrăzneală de partea bărbătească, n-ar fi fost cu putinţă să se mântuiască vreun om.

Deşi, în vremurile de acum se adaugă, iată, şi această dificultate la demersul mântuirii, căci corupţia, desfrâul şi neruşinarea sunt socotite atribute specifice femeii contemporane.

Dar acolo unde s-a înmulţit păcatul, acolo va pri­sosi şi harul, spune Sfântul Pavel în Epistola sa către romani 5, 20.

Dumnezeule, spre ajutorul meu ia aminte! Doamne, să-mi ajuţi mie grăbeşte-Te!

Să se ruşineze şi să se înfrunte cei ce caută sufletul meu; să se întoarcă şi să se ruşineze cei ce-mi voiesc mie rele; întoarcă-se îndată ruşinaţi cei ce-mi grăiesc mie: „Bine, bine!“

Să se bucure şi să se veselească de Tine toţi cei ce Te caută pe Tine, Dumnezeule, şi să zică pururea cei ce iubesc mântuirea Ta: „Slăvit să fie Domnul!.

(Psalmul 69, 1-5)

199

Cuviosul Simeon Stâlpnicul şi mama sa, Cuvioasa Marta." începutul Anului Bisericesc. Întâi al lui Răpciune. Debut autumnal.

Zilele sunt încă însorite de vară statornică, iar nopţile, tivite de concertele greierilor tot mai fervenţi, au aici proprietăţi onirice. Stelele sunt atât de multe încât nemaiavând loc pe crugul ceresc, coboară pe creş­tetul munţilor, gata să aprindă codrii cu scânteierile lor.

Odată cu seara adie miresmele florilor din lânurile În care stau ascunse gutuile domneşti şi pergamutele voievodale.

Şedeam astfel, învăluit în fire de basm, în cerdacul din faţa chiliei părintelui Damaschin.

„Te aştept de anul nou bisericesc să-i dau sufletului tău o veste mare!" Aşa mi-a spus atunci când, întorcându-mă ultima oară de la Sfânta Catacombă, am trecut pe aici şi i-am lăsat „Floarea Pustiei". Evloghia! Sfântul şi scumpul Mir trimis de părintele Haralambie.

între aceşti părinţi este o veche şi trainică legătură ca şi cu Avva duhovnicul meu care mi-a spus când am venit aici: caută-l pe Damaschin, vajnicul ostaş, smeritul priveghetor şi biruitorul rugător de la Schitul Colina Măgurii.

Marii însinguraţi nu sunt singuri. Cercul duhovniciei autentice îşi are nevăzutele sale verigi într-o strânsă şi bună întocmire.

m-ai aşteptat cam mult, dar, precum ai văzut, au fost destui la spovedit, mi-a zis, sosind, într-un târziu, părintele Damaschin. Eu nu-i pot amâna pe aceştia pen­tru că sunt oaspeţii lui Dumnezeu, taicule. Pleacă unul bosumflat dacă-l amân şi nu se mai întoarce. Ce mă fac?

200

Ce-i spun eu Stăpânului? L-am pierdut. Doamne, pentru că-mi era foame, sau că-mi era somn, sau pentru că mă aştepta cineva la chilie? Vai şi amar de coaja mea! N-am voie să las pe nici unul, mai ales dintre cei care vin pen­tru prima dată să se spovedească. Cine ştie cât l-o fi aştep­tat Dumnezeu pe unul din ăştia, să facă din el surugiu la Carul Sfântului Ilie? Vine la mine să-şi ia pecetea renaş­terii şi eu... fac pe ocupatul sau absentez de la „ghişeu"?

Sfântul Teofan Zăvorâtul zice că trebuie să ne stră­duim să le facem pe toate ca din partea lui Dumnezeu, pentru Dumnezeu, dumnezeieşte!

Eh, dumnezeieşte nu le pot eu face din pricina multelor neputinţe. Dar ca din partea lui Dumnezeu şi pentru El, mă străduiesc, rugându-L să ajute necredinţei şi neputinţei mele, căci fără ajutorul Lui... nu valorez nici cât o dudă murată.

Apropo, hai să gustăm şi noi ceva, să mai întremăm niţel asinii şi pe urmă ne-om continua calea că noaptea-i lungă.

Darul de a suferi este mai mare decât darul de a învia morţii; făcând cineva minuni, rămâne dator lui Dumnezeu, însă dacă cineva suferă, Dumnezeu îi rămâne dator! (Sfântul Ioan Gură de Aur)

Iohanna. Fiica Atzei Herman şi fiica duhovnicească a părintelui Damaschin!

lucrarea Domnului, taicule, nu-i o simplă încropire. Nu-i nici lesne de priceput şi nici comod de săvârşit.

Când m-a căutat Atza la început şi mi-a povestit, atâta cât mi-a povestit, despre ce se întâmplă la ea în casă, am înţeles că Dumnezeu mă cerceta de fapt şi pe mine în această lucrare. Aflasem totul de cu mult înainte.

201

Atza o închisese pe Iohanna, într-o clipă de oarbă îndărătnicie, pentru câteva zile, aşa... s-o înveţe minte.

Se îndrăgostise de fiul unui preot ortodox.

Asta nu se făcea nicidecum, chipurile, pentru o familie de religia lor.

Atza visa la o căsătorie a fiicei ei cu un tânăr genovez. Apoi îşi dorea ca ea să facă o carieră muzicală într-o filarmonică dintr-o mare capitală a lumii.

Era convinsă că cele câteva zile de penitenţă în frigul şi întunericul grajdului îi vor lecui iubirea fetei, Schimbându-i opţiunea. Aşa s-a şi întâmplat. Numai că după un alt plan decât al ei.

Lucrurile aveau să capete curând o formă tragică şi tot mai greu de controlat pentru ea.

Indignarea şi clevetelile comunităţii, poliţia, an­cheta, iar peste toate moartea lui Peter.

Dacă ar fi eliberat-o atunci pe Iohanna şi s-ar fi aflat, Atza ar fi fost condamnată cu ani grei de închisoare pentru sechestrare de persoane şi rele tratamente sau poate şi pentru altele.

Cu spaima asta a exploatat-o Satana.

Mai târziu, când s-ar fi încumetat, în sfârşit, s-o dezrobească ea, cu fata se petrecuseră lucruri pe care Atza nu le mai putea înţelege şi evalua.

Fata ferecase, pe dinăuntru, uşile şi ferestrele graj­dului, refuzându-şi eliberarea.

Atza era tot mai înspăimântată. Dacă Iohanna s-ar fi prăpădit acolo, în grajd, ea ar fi fost pierdută.

Potrivnică, antipatică şi îndârjită la început, acum devenise tot mai umană şi tot mai disponibilă întru recâştigarea copilei.

Mânia orbeşte ochii sufletului, nelăsându-l să vadă

Soarele Dreptăţii. (Sfântul Casian)

202

eu am ajuns acolo după cincisprezece ani de claustrare, îşi amintea părintele Damaschin, şi am găsit o fiinţă deloc epuizată de hărţuielile însingurării.

Fata asta a avut marea şansă a ocrotirii Domnului, pentru că altminteri, o astfel de solitudine fără binecu­vântare poate duce la coabitarea cu Dracul, fiind adu­cătoare de moarte.

De cum am intrat în grajd m-a izbit totuşi mirosul puternic de acetonă, specific celor deshidrataţi. Iohanna avusese un regim foarte aspru.

Mâinile şi picioarele îi sângerau crăpate. înfome­tarea şi însetoşarea într-o izolare prelungită, dacă n-ar fi fost încredinţată lui Dumnezeu, ar fi fost, precum am mai spus, jertfă adusă lui Ucigă-l Crucea. Doamne miluieşte!

Potopită şi răpusă de pelagra exilului suplicial, doar lumina ochişorilor ei mai amintea încă despre frumuse­ţea îngerului care fusese. Vorbea anevoie, dar avea totuşi un glas atât de suav, încât, căzându-mi în genunchi, când am intrat, am lăcrimat de-ndată ce-am auzit-o:

binecuvintează-mă, părinte, binecuvintează-mă! Nu te scârbi de mine răpciugă. Sunt ca un vierme uscat al putregaiurilor lumii, dar sunt încă şi parte din copilul care a venit la tine într-o primăvară, sub un cais înflorit, pe când tocmai sosiseşi la Schitul Maicilor.

M-ai ridicat în braţe şi, strângându-mă la piept, le-ai spus celor de faţă că sunt semnul cel bun al venirii tale acolo.

Eram ca un pui rătăcit. Fugisem de-acasă cu un văr mai mare, pentru ca să vedem turla şi clopotele bisericii voastre.

Mi-ai dat zahăr cubic şi m-ai binecuvântat sărutându-mi benghiul de pe frunte.

203

Nimeni nu m-a mai strâns atât de cald şi de la nimeni n-am mai căpătat ce mi-ai dat tu.

Mai port şi-acum aici, în ceea ce-a mai rămas din inima mea, urma crucii pe care mi-a smuls-o mama când am ajuns acasă.

Dumnezeule, milostiveşte-Te spre noi şi ne binecuvintează, luminează faţa Ta spre noi şi ne miluieşte.

Ca să cunoaştem pe pământ Calea Ta, în toate neamurile mântuirea Ta. Lăuda-Te-vor pe Tine popoarele, Dumnezeule, lăuda-Te-vor pe Tine popoarele toate. Veselească-se şi să se bucure neamurile, că vei judeca popoarele cu dreptate şi neamurile pe pământ le vei povăţui. Lăuda-Te-vor pe Tine popoarele, Dumnezeule, lăuda-Te-vor popoarele toate. Pămăntul şi-a dat rodul său. Binecuvintează-ne pe noi, Dumnezeule, Dumne­zeul nostru. Binecuvintează-ne pe noi Dumnezeule, şi să se teamă de Tine toate marginile pământului. (Psalmul 66)

Iohanna nu-şi mai amintea probabil de când stătea acolo.

Ce este timpul? Ce sunt zilele şi anii? Ce este omul şi toate cele dimprejurul lui ce sunt, dacă Viaţa însăşi lipseşte?

Deşertăciunea deşertăciunilor! Toate sunt deşertă­ciuni spune Ecclesiastul. Şi aceasta nu este definiţia inutilităţii absolute, precum au afirmat unii sau tind să înţeleagă alţii.

Dacă noi nu suntem într-ale lui Dumnezeu, aceas­ta este deşertăciunea deşertăciunilor şi deşertăciune devin şi vor fi apoi toate ale vieţii noastre.

După primii şapte ani petrecuţi acolo, în sălbăticie, sub acele înnegurate ziduri, Dumnezeu a luminat-o pe Iohanna, desluşindu-i înţelesurile penitenţei sale.

204

Când devenise biruită cu totul de jugul acelei bles­temate înstrăinări, când fiinţa ei se desfirase, ruinându-se, cum spune Prorocul David, în pământ pustiu şi neum­blat şi fără de apă, ajungând pe muchia prăpastiei, atunci a smuls-o Dumnezeu.

Într-o noapte s-a înălţat şi a strigat în pustiul co­tropirilor ei.

Doamne! Noţiunea aceasta care, în toate limbile pământului, traduce deplin esenţialitatea iubirii, a des­ferecat încătuşabilul ei fort.

În lupta cu Lucifer, Dumnezeu izbândise încă o dată.

- „Părinte... inte, primeşte-mă... eşte-mă... eşte-mă în Biserica ta... a ta... a ta... a ta!“

Căutat-am pe Domnul şi m-a auzit şi din toate necazurile mele m-a izbăvit.

(...) Bogăţii au sărăcit şi au flămânzit, iar cei ce-L caută pe Domnul, nu se vor lipsi de tot binele. (Psalmul 33, 4-10)

M-am întors după şapte zile, având binecuvântarea Mitropolitului pentru ca să pot săvârşi rânduiala de primire la credinţa ortodoxă a Iohannei acolo, la locul întemniţării ei, în grajd.

Când m-am apropiat de poartă am crezut că-mi pierd răsuflarea. S-au repezit dintr-o dată cele două fiare cu atâta sălbăticie dezlănţuită, gata să prăbuşească poar­ta şi gardul.

Într-un târziu a venit chiar şi Atza, dar nu ca să mă apere, ci răstindu-se cu mare mânie:

ce vrei? Ce cauţi aici dacă eu nu te-am chemat?

205

— Rămăsese încă de săptămâna trecută că voi reveni de îndată ce va fi cu putinţă s-o botez pe Iohanna, i-am răspuns buimăcit.

— S-o botezi?! Pleacă îndată până nu slobozesc câinii şi nu mai rămân nici măcar ciolanele din tine! Pleacă! Auzi? Şi să nu te mai întorci decât când te-oi chema eu!

Părea o situaţie de neînţeles. Dincolo de porţi era acum o fiinţă radical diferită. Daimonul o înnegurase din nou şi de data aceasta cu mult mai înverşunat.

M-am întors mâhnit şi îndurerat, lăsând totul în seama şi în voia Stăpânului.

Priveşte la fiecare drum al vieţii ca la un pas spre cer, sau spre iad. (Chiril episcopul Melitopolei)

Atza, Atza. Aceste poticneli şi labile atitudini ale ei erau fie semne ale spaimelor specifice celor ce se află în slujba sau robia Mamonei, fie consecinţe ale spaimelor fostelor înrobiri.

Aristotel afirma că pe cât se teme cineva, pe atât de puţin iubeşte, şi pe cât de mult iubeşte, pe atât de puţin se teme.

Aşa se poate distinge diferenţa dintre frica de Dumnezeu şi teama de Dumnezeu.

În relaţia cea bună cu Dumnezeu nu există teamă. Teama este sora mai mică a urii. Numai acţiunea le deosebeşte. Ura atacă dezlănţuind întunecate furii teama sufocă ucigaş cu tenebroasele ei spaime.

„Am auzit glasul Tău în rai şi m-am temut, căci sunt gol, şi m-am ascuns", spune Adam înspăimântat când Dumnezeu îl strigă îndată după ce se săvârşise pozna cea mare a neascultării.

206

Teama, aşadar, conţine spaime, în timp ce frica are doar un amestec delicat şi complex de duioasă îngrijo­rare şi blândă prevedere.

Eşti prevăzător atunci când iubeşti sau când vrei să câştigi ori să păstrezi dragostea cuiva. Te îngrijorează orice fapt şi oricare gest care ar putea să-l mâhnească.

Cel ce se teme aşteaptă mereu să fie pedepsit. Pentru cei ce se tem, Dumnezeu este cel ce pedepseşte, iar pentru cei cu frică de El, Dumnezeu îi iubeşte.

„Cu frică de Dumnezeu, cu credinţă şi cu dragoste să vă apropiaţi!"

Iată, cum ne cheamă Dumnezeu să ne unim cu Sine, cinând laolaltă.

„...Iată, frica de Dumnezeu, aceasta este înţelep­ciunea, iar în depărtarea de cel rău stă priceperea", îi spune Dumnezeu omului în Cartea lui Iov, 28, 28.

„Frica de Dumnezeu este începutul înţelepciunii", constată şi Solomon în Pildele sale 1, 7.

Altfel spus, teama este o formă camuflată a sub­minării relaţiei de iubire. Teama ucide iubirea!

O fiinţă care trăieşte astfel nu-L cunoaşte pe Dumnezeu, căci aşa cum spune Nikos Matsoukas în Tratatul de Demonologie, numai cel ce nu-L cunoaşte pe Dumnezeu poate perverti relaţia de iubire. Unul ca aces­ta nu poate iubi nici pe semenul său, nici lucrurile creaţiei. Se închide în sine, în idolul egocentric, apărându-se şi atacând. O astfel de închidere înrobitoare este însuşi satanismul.

Se poate înţelege astfel că demonizarea nu este altceva decât o problemă de voinţă, precum spune Matsoukas, o boală extrem de gravă a voinţei. Bolnavul nu vrea să aibă în faţă pe Dumnezeu şi pe aproapele său, ci în primul rând şi exclusiv pe sine. De aici inversarea şi

207

denaturarea relaţiei de iubire şi, ulterior acesteia, per­manentul război de apărare şi de atac.

„(...) cel ce se teme nu s-a desăvârşit în iubire" se spune în întâia Epistolă Sobornicească a Sf. Ap. Ioan 14, 18.

Atza este o astfel de fiinţă, dominată de spaime, înfeudată de Mamona, dar este chemată încă şi de Dumnezeu. Numai că, învăluită de frustrările ei, nu-L mai aude pe Bunul.

S-ar fi împlinit luna, dacă acum patru zile nu m-aş fi trezit cu Atza din nou la uşa chiliei, continuă Avva Damaschin.

A venit, bă, taicule, în miez de noapte, şi-a cerut iertare, rugându-mă să merg s-o revăd pe Iohanna şi să fac ceea ce voi socoti că e bine pentru ea.

Am dat slavă lui Dumnezeu pentru toată lucrarea lui şi am trimis îndată vorbă lui Carp la Catacombă şi Teodorei, pustnicei din Poiana Soarelui. Peste vreun ceas, două ar trebui, cu ajutorul Domnului, să fie aici. Maica Neofita de la Schit, singura care ştie să-i caute şi să-i adune, a plecat să-i aducă ieri pe la amiază.

în noaptea asta am putea merge la Iohanna, să-i citim Molitfele Sfântului Vasile cel Mare şi ale Sfântului Ioan Gură de Aur, o voi spovedi, apoi, cu voia Domnului, bă, taicule, mâine în zori am putea merge la Schitul Maicilor pentru slujba de primire în Ortodoxie.

Încă ne rugăm Domnului Dumnezeului nostru ca să audă glasul rugăciunii noastre şi să uşureze, să miluiască pe roaba sa Iohanna şi să arate peste dânsa mila Sa cea mare; să întoarcă toată mânia ce este por­nită cu dreptate asupra ei şi să-i ierte mulţimea greşalelor; să o izbăvească pe ea de toată bântuiala şi pedeapsa, silnicia şi chinuirea, vicleanului Diavol; să depărteze de la dânsa toată nălucirea Satanei, cea cu totul vicleană, spăimântarea, îngrozirea şi toată puterea

208

lui cea chinuitoare şi degrabă să-i dea sănătate sufletească şi trupească cu bunătatea Sa şi s-o milu­iască pe ea şi pe noi; să zicem toţi: Doamne, auzi-ne şi ne miluieşte... (Rugăciune pentru cei tulburaţi de duhuri necurate)

Abia acum aveam să înţeleg că, vorbindu-mi cu ani în urmă despre nevoinţa sfinţitoare a unei tinere ce se află într-o grea epitimie, Gheron Carp se referea de fapt la Iohanna. într-adevăr, strâmtă-i lumea aceasta şi nimic din ce se petrece în ea nu-i întâmplător. Ştia, care va să zică, bătrânul, dar nu mi-a spus-o în chip explicit; parcă-l aud: nu era vremea potrivită!

Trecuse cu mult de miezul nopţii.

Eram acum cu toţii în grajdul misterioaselor experizări.

Sub lumina diafană a celor trei lumânări, chipurile părinţilor păreau alunecate dintr-o veche frescă bizan­tină. Pustnica Teodora stătea în genunchi, ţinând-o în braţe pe Iohanna, ca o mamă ce-şi învăluie pruncul în tandre posesiuni maternale.

Iohanna purta un soi de rochie sau de cămaşă neagră, lungă şi largă care îi ascundea întru totul trupul sleit până la oase. Numai chipul i se mai vedea printre mâinile pustnicei, ca şi când aceasta l-ar fi modelat atunci din ceară curată şi lină lumină.

Mirul şi smirna izvorau parcă din groapa adâncă de peste doi metri pe care o săpase Iohanna în toţi anii ace­ia, adăpostindu-se acolo de gerurile iernilor intolerante.

Avva Damaschin citea blestemele împotriva Diavolului din Molitfele Sfântului Vasile cel Mare, moment înfricoşător pentru toţi, iar felul biciuitor şi ireconciliabil al părintelui stârnise duhurile Atzei care se

209

auzea trântind şi strigând undeva în odăile de sus ale casei.

Am împietrit cu toţii când, la semnele pustnicei, privind, am constatat că sub efectul slujbei Iohanna adormise.

Gheron Carp s-a aplecat spre noi spunând: iată, minunea! Semnul iertării lui Dumnezeu. Prin chinurile îndurate cred că s-a mântuit.

Biruinţa nu se face fără nevoinţă, iar cununa şi tri­umful nu se câştigă fără biruinţă. (Sfântul Tihon Zadonschi)

Cândva, în presă a fost prezentat un caz similar, petrecut cu mulţi ani în urmă. Victima, după douăzeci şi şase de ani de claustrare, fusese dramatic avariată.

Când a fost scoasă la lumină a avut reacţii dure­roase de fotofobie până la urlete şi spasme. Fiinţa aceea îşi pierduse peste şaptezeci la sută din acuitatea vorbirii, iar ca replică la nemiloasele intemperii, pe trup îi cres­cuse un strat de păr des şi lung. Straşnică metamorfoză!

Era rândul lui Gheron Carp să citească de data aceasta grelele blesteme ale Sfântului Ioan Gură de Aur împotriva Daimonului, iar Iohanna continua să rămână impasibilă, cufundată fie într-o profundă stare de con­templaţie, fie într-un dulce somn de prunc.

- „Dumnezeiasca şi sfânta, marea şi înfricoşătoarea şi nesuferita numire şi chemare facem spre izgonirea ta potrivnice...“

La această invocaţie ca un resort puternic şi nevăzut o forţă a propulsat-o pe Iohanna cu o viteză incredibilă, azvârlind-o din braţele pustnicei, trei-patru metri, într-un colţ opus al grajdului.

210

Şfichiuri de foc şuierau în spaţiu. Scrâşnete şi poc­nete veneau din toate părţile.

blocaţi uşa! a îngânai anevoie, sugrumată Iohanna.

M-am repezit şi am tras zăvorul greu, apoi am reze­mat un drug mare şi o buturugă.

în clipa următoare am auzit-o pe Atza lovind în uşă şi urlând cu horcăieli îngrozitoare:

Terminaţi odată, ghiuji nenorociţi! Nu vă ajunge că ne pârjoliţi în fiecare noapte cu rugăciunile voastre? Aţi venit acum aici să ne surghiuniţi?

Ah, de ce n-am omorât-o pe putoarea aia până astăzi? Uuuah, uuuah!

Era incontestabilă această demonstraţie atitudinală privind posedaţiunea femeii care nu-şi mai stă­pânea fiinţa sa prin cele ale lui Dumnezeu, ci era stă­pânită de „întunecaţii neiubitori", de „omorâtorii de Dumnezeu", cum îi numeşte Sfântul Maxim pe împotrivitorii demoni.

-...Să te certe pe tine, Diavole, Domnul, Care S-a pogorât în iad şi mormintele le-a scuturat şi pe toţi cei legaţi, care erau ţinuţi într-însul i-a slobozit şi la Sine i-a chemat; pe Care portarii văzându-L s-au spăimântat şi cu oastea iadului ascunzându-se au pierit. Să te certe pe tine, Diavole, Domnul, Care a înviat din morţi, Hristos Dumnezeul nostru, Care tuturor a dăruit învierea Sa. Să te certe pe tine, Diavole, Domnul, Care cu slavă S-a înălţat la Ceruri la Părintele Său şi a şezut de-a dreapta pe scaunul slavei. Să te certe pe tine Diavole, Domnul, Care iarăşi va să vină cu slavă pe norii cerului, cu sfinţii Săi îngeri, ca să judece viii şi morţii. Să te certe pe tine, diavole, Domnul, Care ţi-a gătit ţie spre chinul veşnic focul cel nestins şi viermele cel neadormit şi întunericul

211

cel mai adânc. Să te certe pe tine, Diavole, Domnul de care toate se tem şi se cutremură de faţa puterii Lui, că de neîndurat şi grozavă este mânia Lui asupra ta. Să te certe pe tine, Diavole, însuşi Domnul cu numele Său cel înfricoşător...

nuuu! striga Atza cu glas de fiară. Taci odată cu toate blestemele alea! Ce ţi-am făcut noi ţie, Carp? Nu te-am mai atins de-atâta amar de vreme, de ani de zile nici nu ne-am mai apropiat de tine. Ce ai cu noi? Uuuah! Am fost douăzeci de mii de demoni aici şi am mai rămas doar câteva mii. O să plecăm şi noi... încetează odată!

Cădelniţa părintelui Damaschin se învârtea sin­gură că abia dacă o putea ţine.

Lumânările se stinseseră, iar schivnica nu mai putea aprinde chibriturile, căci nevăzutele duhuri o împingeau din toate părţile.

Era acolo un dialog direct şi explicit între Veliar cu demonii lui şi Dumnezeu cu slujitorii Săi. Era o luptă pe faţă.

Câinii Atzei urlau sinistru, de-a valma cu ea. În podul grajdului se auzeau tropăieli şi hurducăieli, iar prin grajd începuseră să mişune mulţimi de şoareci, şobolani şi târâtoare.

Iohanna striga cu icnete şi sughiţuri de sub epitrahilul Avvei Carp:

ajutaţi-mă, ajutaţi-mă, vă rog, scăpaţi-mă de „ei“, alungaţi-i!

Oştenii lui Hristos, bărbaţii necunoscutelor mari biruinţe continuau bătălia neclintiţi. Se purtau de ca şi când nu vedeau şi nu auzeau nimic.

-...înfricoşează-te, cutremură-te, teme-te, depărtează-te, pieri, fugi, tu care ai căzut din cer şi împreună cu tine toate duhurile cele viclene: duhul necurăţiei,

212

duhul vicleşugului, duhul cel de noapte, cel de zi, cel de la amiază şi cel de seară; duhul cel de la miezul nopţii, duhul nălucirii, duhul cel ce iese în întâmpinare sau de pe uscat, sau din apă, sau din păduri, sau din trestie, sau din prăpastie, sau din răspântii, sau din trei căi, din bălţi şi din râuri; care cutreieri prin case, prin curţi şi prin băi şi vatămi şi schimbi mintea omenească; degrab plecaţi de la făptura Ziditorului Hristos Dumnezeul nostru şi vă depărtaţi de la roaba lui Dumnezeu Iohanna, din minte, din suflet, din inimă, din rărunchi, din simţiri şi din toate mădularele ei, ca să fie ea sănătoasă şi cu totul întreagă şi slobodă, cunoscând pe Stăpânul său şi Zidito­rul tuturor, Dumnezeu, Care adună pe cei rătăciţi şi le dă lor pecetea mântuirii prin naşterea şi înnoirea dum­nezeiescului Botez. Ca aceasta să se învrednicească de preacuratele, cereştile şi înfricoşătoarele Lui Taine, să se unească apoi cu turma Lui cea adevărată, sălăşluindu-se în loc cu verdeaţă şi, hrănindu-se la apa odihnei să vină fiind păstorită neîncetat cu toiagul Crucii spre iertarea păcatelor şi viaţa de veci (...)

Acela în care trăieşte Hristos biruitorul diavolului nu poate fi biruit de diavol. (Avva Iov)

După molitfe, dacă ar fi venit cineva care n-ar fi văzut ce s-a petrecut, n-ar fi putut crede că acolo se con­sumase un coşmar în deplinătatea sa.

Cele trei lumânărele ardeau acum, răspândind lumina lor subţire ca o respiraţie celestă, definind treimic tihna cerurilor înseşi.

Gheron Carp, pustnica şi cu mine ieşiserăm pentru ca părintele Damaschin s-o poată spovedi pe Iohanna.

În faţa grajdului Atza se chircise lângă ulucă, ge­mând indefinit, ca un sughiţ, ca un icnet sau ca un suspin.

213

Când ne-a simţit a tresărit, ridicându-şi capul ca o vietate hăituită şi surprinsă între chingile neputinţelor şi bretelele afundelor capcane.

părinte, ce-a fost asta? Ce s-a întâmplat? Ce e cu fata? Cu mine, părinte, ce este? N-am mai văzut şi n-am mai trăit asta niciodată. Mi-e frică, mi-e foarte frică, părinte!

lucrarea, tăicuţule, lucrarea! Lucrarea Diavolu­lui şi Lucrarea lui Dumnezeu. Bunul! Lui să ne rugăm ca să te ocrotească, să te întărească şi să te aducă îndată pe cărarea cea dreaptă în Ograda Lui!

La câţiva metri zăceau leşurile celor doi câini. Unul crăpase pur şi simplu, purtând încă semnele groazni­celor chinuri, iar celălalt era încremenit cu rânjetul săl­batic pe chip, aidoma fiarelor împăiate în muzeele zoo.

Războiul cu Diavolul pune capăt unui alt război — dus împotriva lui Dumnezeu. Dacă ne aflăm în vrăjmăşie cu Diavolul, asta înseamnă că ne împăcăm cu Dumnezeu. (Sfântul Ioan Gură de Aur)

La Schitul de la Colina Măgurii fusese plănuită primirea Iohannei în Ortodoxie.

Sosiserăm acolo odată cu zorii.

Prezenţa celor doi pustnici fusese cinstită cu clopote la intrarea pe poartă, dar Gheron Carp, smerindu-se, a întors sensul lucrurilor, punând totul pe seama bucuriei Iohannei şi a reîntoarcerii maicii Teodora.

cum să nu mă inunde lacrimile când văd cu câtă dragoste a aşteptat-o Dumnezeu pe sora noastră Iohanna, pentru care răsună, iată, clopotele la fel de

214

duios ca şi pentru sora ei mai mare care, întorcându-se după ani lungi de sfântă pribegie întru desăvârşire, nu vine cu mâna goală, ci cu mieluşeaua aceasta în braţe.

Aliluia, Aliluia, Aliluia, slavă Ţie, Dumnezeul nos­tru, slavă Ţie!

Schivnica Teodora a fost făcută maică, adică închinoviată, aici la Colina Măgurii. A venit când avea pai­sprezece ani, iar la treizeci şi nouă a primit Schima cea mare la Ierusalim şi îndată a plecat în pustie.

S-a aşezat în şiragul perlelor rare, asumându-şi, în pofida fragilităţii firii, hazardul liniei întâi.

Bisericuţa schitului era plină. Cel mai apropiat sat este la şapte kilometri, dar cei mai mulţi credincioşi vin de cu mult mai departe.

Astăzi le va răsplăti Dumnezeu osteneala cu bucu­ria suplimentară a acestui eveniment.

De câte ori ai prilejul de a fi martorul întoarcerii şi primirii la Dumnezeu a unui suflet rătăcit? Iar astăzi parcă totul e special. Şi sufletul întors, dar şi „îngriji­torii".

Această slujbă rară se săvârşeşte după o rânduială anume, precedând Sfânta Liturghie.

Iohanna stătea în genunchi afară la uşa bisericii. De-a stânga sa, ceva mai în spate, stătea maica Maria, stareţa schitului, iar de-a dreapta, pustnica Teodora.

De dincolo de prag Gheron Carp întrebă cu o anume fermitate în glas:

voieşti să te lepezi de eresurile în care ai fost până acum?

voiesc! a răspuns Iohanna fără să întârzie, căutând să se înalţe cu hotărnicia răspunsului la nivelul întrebării.

215

-Voieşti să fii şi să trăieşti în unire cu credinţa orto­doxă?

voiesc!

Cele două maici au ridicat-o atunci pe Iohanna, iar Gheron Carp, binecuvântând-o de trei ori în numele Tatălui, al Fiului şi al Sfântului Duh, s-a rugat:

în numele Tău, Doamne, Dumnezeul adevărului şi al Unuia născut Fiului Tău şi al Duhului Tău Celui Sfânt, pun mâna mea pe roaba Ta aceasta Iohanna care s-a învrednicit a scăpa către numele Tău cel Sfânt şi a se păzi sub acoperământul aripilor Tale. Depărtează de la dânsa înşelăciunea cea veche şi o umple pe ea de cre­dinţa cea întru Tine, de nădejde şi de dragoste, ca să cunoască ea că Tu eşti Unul Dumnezeu, Dumnezeu adevărat şi Unul-Născut este Fiul Tău, Domnul nostru Iisus Hristos, şi Duhul Tău Cel Sfânt.

Dă-i ei să umble în toate poruncile Tale şi cele bine plăcute Ţie să păzească (...).

A urmat apoi o rugăciune de lepădare şi certare de Diavol, apoi i-a poruncit Iohannei:

întoarce-te către apus şi cu adevărat din toată inima ta să te lepezi de Satana şi de toate eresurile, ca să mărturiseşti curat credinţa ortodoxă.

întorcându-se către apus, întru totul smerită, Iohanna îşi aduna lacrimile într-o batistă pe care o frământa, frângându-şi în ea emoţiile.

femeie, te lepezi de Satana şi de toate lucrurile lui şi de toţi slujitorii lui şi de toate slujbele lui şi de toată trufia lui?

mă lepăd de Satana şi de toate lucrurile lui şi de toţi slujitorii lui şi de toate slujbele lui şi de toată trufia lui.

216

te lepezi de toate eresurile, ca de ale unor po­trivnici ai lui Dumnezeu şi ai adevărului, şi ca pe unele ce sunt pierzătoare de suflet, le defaimi şi le afuriseşti pe ele?

mă lepăd de toate eresurile!

te lepezi de toate căpeteniile eresurilor şi împre­ună cu aceia şi de adunarea, de obiceiurile şi de toţi învăţătorii lor şi ca pe nişte potrivnici Sfintei Biserici a Răsăritului îi afuriseşti pe ei?

mă lepăd şi îi afurisesc pe ei!

întoarce-te către răsărit şi te mărturiseşte Domnului către care ai alergat (...)

(...) Crezi într-Unul Dumnezeu Care este în Sfânta Treime Slăvit şi închinat. Tatăl, fiul şi Sfântul Duh şi ca unui împărat, şi Dumnezeu te închini Lui?

îndată după răspuns Iohanna a citit Simbolul Credinţei, Crezul, apoi părintele zicând: Binecuvântat este Dumnezeu cel ce vrea să se mântuiască toţi oamenii şi la cunoştinţa adevărului să vină, i-a dat capătul epitrahilului în mâna dreaptă, îndemnând-o: Intră în Biserica lui Dumnezeu, căci te-ai depărtat de la înşelăciunea eresului şi te-ai izbăvit din lanţurile morţii şi din pieirea cea veşnică (...).

Toate maicile cântau Psalmul şaizeci şi şase:

„Dumnezeule, milostiveşte-Te spre noi şi ne bine­cuvântează, luminează faţa Ta spre noi şi ne miluieşte. Ca să cunoaştem pe pământ Calea Ta, în toate neamurile mântuirea Ta. Lăuda-Te-vor pe Tine popoarele, Dumne­zeule, lăuda-Te-vor popoarele toate! (...).“

Iohanna se aşezase în genunchi lângă masa cu Evanghelia şi Sfânta Cruce, purtând aceeaşi rochie neagră, ca o dulamă monahală, ce contrasta cu faţa ei albă într-un mod aparent nefiresc şi mistificator.

217

— Trimite-vei Duhul Tău şi se vor zidi toate şi vei înnoi faţa pământului continua să se roage Gheron Carp.

Întoarce-Te acum, Doamne, şi Te milostiveşte spre roaba Ta.

Fi-vor cele colţuroase drepte şi cele ascuţite căi ne­tede.

Mântuieşte pe roaba Ta Iohanna, Dumnezeul meu, cea care nădăjduieşte în Tine.

Fii ei turn de tărie în faţa vrăjmaşului. Cu nimic să nu sporească acesta asupra ei şi fiul fărădelegii să n-o mai asuprească pe ea.

Doamne, auzi rugăciunea mea şi strigarea mea la Tine să vină (...).

Lumea asista nemişcată. Noutatea era deplină. Nu mai văzuseră un ieromonah rugându-se atât de fierbinte şi plângând.

scoală-te, stai bine, stai cu frică şi mărturiseşte cu adevărat credinţa ortodoxă, afurisind toate eresurile, ca să fii iertată şi dezlegată de legătura jurământului şi de toată despărţirea, făcându-te părtaşă Bisericii lui Hristos.

eu, Iohanna, cu credinţă tare şi fără nici o îndoială şi ca singur adevăr, mărturisesc toate împreună şi fiecare în parte, cele cuprinse în Simbolul Credinţei Ortodoxe, făcut de Sfintele Soboare a toată lumea, pe care Sfânta, soborniceasca şi apostoleasca Biserică a Răsăritului le ţine şi le mărturiseşte.

(...) Mărturisesc şi primesc cu evlavie Cele Şapte Taine ale Sfintei Biserici Ortodoxe, adică: Botezul, Ungerea cu Sfântul Mir, Cuminecarea, Pocăinţa, Maslul, Preoţia şi Nunta cea legiuită, prin care iau har de la Dumnezeu cei ce le primesc cu credinţă.

218

Mărturisesc de asemenea că în dumnezeiasca Liturghie se aduce lui Dumnezeu jertfă bineprimită pen­tru cei vii şi pentru cei adormiţi.

Mărturisesc că, sub chipul pâinii şi al vinului, în Sfânta împărtăşanie, este tot şi întreg Mântuitorul Hristos şi că cei ce se împărtăşesc cu ele se împărtăşesc cu adevărat cu Trupul şi Sângele Lui spre iertarea păcatelor (...)

în biserică se dezvoltase o evidentă rumoare şi lumea privea uimită, închinându-se, spre Sfântul Altar.

Pe creştetul Iohannei şi pe umeri se aşternuse un soi de lumină pufoasă, în timp ce ea continua să se roage:

mărturisesc cele trei cete ale sufletelor care s-au mutat din această viaţă: a sfinţilor, pe care se cuvine a-i cinsti şi a-i chema prin rugăciune ca pe mijlocitorii noştri la Dumnezeu, ale căror moaşte se cuvine, de asemenea, a le cinsti; a sufletelor celor necredincioşi şi a creştinilor care au trăit păgâneşte şi au murit fără pocăinţă, a căror parte este iadul şi focul gheenei; precum şi a acelora care au murit în pocăinţă, dar grăbindu-i moartea n-au apu­cat a-şi face canonul pentru păcatele lor şi a dovedi cu fapta îndreptarea lor.

Pentru aceştia Sfânta Biserică, prin jertfa cea fără de Sânge a Mântuitorului lumii, prin rugăciuni, prin milostenie şi prin alte binefaceri în numele lor, le mijlo­ceşte de la Dumnezeu iertare.

Cred şi mărturisesc de asemenea că sfintele icoane ale lui Hristos, ale pururea Fecioarei Maria, Născătoarea de Dumnezeu şi ale tuturor sfinţilor, se cuvine a le cinsti ştiind că cinstea dată lor trece la chipul celui ce este zugrăvit.

219

în sfârşit, cred şi mărturisesc toate cele ce Sfânta Biserică Ortodoxă învaţă a crede şi a mărturisi, şi mă leg că voi păzi această credinţă în toată viaţa mea şi o voi lăsa şi fiilor mei ca o moştenire nepieritoare.

O astfel de rânduială, pe lângă splendoarea diacroniei sale, pe lângă solemnitatea şi graţia deopotrivă a dra­maturgiei tainicei realităţi, relevă, iată, într-un mod ce ţine de dominaţia smereniei, însemnătatea profundă a tainei Botezului, pe care pruncul ortodox o primeşte dintru început în acelaşi pachet cu toată incomensurabila lui dotă Sfântă. Şi despre care atât de puţine cunoaşte, pe cât de puţin i se vorbeşte. De aceea n-o va aprecia conştient şi deplin poate niciodată în viaţă. Aşa se va vedea şi rolul atât de important al naşilor de botez.

binecuvântat este Dumnezeu Care a binevoit aşa! a adăugat Gheron Carp, dându-i Evanghelia să o sărute.

Domnul şi Dumnezeul nostru Iisus Hristos, Cel ce a dat Apostolilor Săi cheile împărăţiei cerului şi prin harul Său toată puterea de a lega şi a dezlega oamenii pe pământ de păcate, Acela însuşi pentru negrăită mila Sa, să te ierte şi să te dezlege pe tine. Iar eu nevrednicul preot, cu puterea cea dată mie, te iert şi te dezleg pe tine, fiică Iohanna, de legătura jurământului, de toată dezbinarea, de toate păcatele tale şi te împreunez cu cei credincioşi şi cu trupul Bisericii lui Hristos şi te împărtăşesc cu dumnezeieştile Taine, în numele Tatălui, al Fiului şi al Sfântului Duh. Amin.

În faţa Sfântului Potir Iohanna părea că nu atinge pământul şi că nici nu mai aparţine acestuia.

O lumină albă-argintie se aşternuse peste toată bi­serica.

220

Trei raze se prelingeau în Altar, deasupra lui Gheron Carp, nu dinspre ferestre şi nici prin vreo altă fantă, ci direct din bolta turlei, din mâna Pruncului ridi­cată în dreptul inimii Maicii Sale.

Clipe de miracol evident, locuri şi oameni de mare har şi binecuvântare.

Cuviosul Paisie Aghioritul spune că atunci când omul, din om vechi devine om nou, fiu de împărat, se hrăneşte cu desfătarea dumnezeiască, cu dulceaţa ce­rească şi simte veselia paradisiacă, simte adică într-o anume măsură bucuria raiului. De la bucuria cea mică paradisiacă, înaintând zilnic către cea mai mare, se întreabă dacă există una mai înaltă în rai decât cea pe care o trăieşte aici.

După slujbă l-am întrebat pe Gheron Carp de când ştia despre existenţa Iohannei.

Mi-a răspuns cu pacienţa lui nesfârşită că Dumnezeu îi revelase acest supliciu al ei, ca şi părintelui Damaschin, cu şapte ani în urmă.

nu ştiam cine-i fata. Nu ştiam nici unde se află la început. Ştiam doar că trebuie să mă rog pentru sufletul estorcat, persecutat şi osândit al unei copile. Apoi mi-a arătat-o Dumnezeu într-un vis acolo unde pătimea. Iar după trei ani aveam să aflu că şi Avva Damaschin ştia ace­leaşi lucruri şi că se ruga şi el la fel.

Pe atunci sănătatea îi îngăduia părintelui să urce din când în când la noi.

Cu o noapte înainte să vină ultima dată la peşteră avuseserăm amândoi acelaşi vis.

Acum ştiam exact unde este copila, cum o cheamă şi în ce stare sufletească se află. Era doar o problemă de timp şi stăruinţă până să fim aievea faţă către faţă. Iconomia Divină nu cunoaşte imprecizia.

221

Noi am aflat despre sufletul acesta cu şapte ani în urmă. Iohanna, însă, pătimea de cu încă opt ani înainte. Cei mai grei ani i-a petrecut cu Dumnezeu. Ne-a arătat, care va să zică, Dreptul că El e Cel ce duce greul. şi ne-a mai arătat totodată că, făcându-ne cunoscută această cir­cumstanţă, şapte ani a trebuit să pregătească totul, astfel încât să se poată săvârşi cele necesare astăzi.

Bobul nostru de răbdare, rugăciunea şi picătura de nevoinţă, făcute în numele Sfintei Treimi pentru Iohanna, erau de fapt jertfele pregătirii noastre şi şoap­tele de mulţumire pe care trebuia să le înălţăm pentru că ne-a dăruit tocmai nouă pârgul acestei roade rare.

Gheron Carp, Gheron Carp. Roadă rară este smerenia lui!

„Smerenia este un fără de nume har al sufletului, cunoscută printr-o experienţă directă doar de către cei ce au dobândit-o. Negrăită bogăţie, denumire a lui Dumnezeu şi dar al Cerului", zice Sfântul Ioan Scărarul.

Învăţaţi-vă, spune Domnul, nu de la înger, nu de la om, nu din carte, ci de la Mine, adică de la duhul Meu care sălăşluieşte întru voi şi vă luminează şi de la lucrarea pe care o fac simţită întru voi, că sunt blând şi smerit cu inima, cu mintea, cu cugetul şi veţi afla sufletelor voastre linişte de războaie şi uşurare de gân­duri (Matei 11, 29).

Cel smerit, chiar şi atunci când este călăuzit de Duhul Domnului în toate cele ce le face, ce le cugetă şi le vorbeşte, încă nici atunci nu are încredere în sine însuşi. Chin şi povară apăsătoare este pentru cel smerit a se încrede întru sine, precum celui mândru în sfatul altuia.

...Cel care cere de la Dumnezeu mai puţin decât i s-ar cuveni lui a dobândi, desigur va primi mai mult chiar

222

decât ar merita. Despre aceasta ne dă mărturie vameşul care, cerând iertare, a obţinut îndreptare. Iar tâlharul de pe cruce I-a cerut doar să-şi amintească de el când va veni întru împărăţia Sa şi l-a făcut pe el cel dintâi moştenitor al întregului rai.

Cineva a privit odată întru sine frumuseţea smere­niei şi, minunându-se, a rugat-o să-i spună numele celei care a născut-o, iar ea, cu faţa strălucind de bucurie, îi spuse surâzând: de ce te străduieşti să afli numele celei ce m-a născut, din moment ce aceasta este fără de nume ca şi mine? Nu ţi-o voi spune şi n-o vei afla până ce nu-L vei dobândi pe Dumnezeu."

Cu faţa strălucind de bucurie, surâzând, cu braţele strânse, Iohanna rămânea cu stareţa Maria, stând amân­două în poarta schitului, ca într-o icoană, petrecându-i cu privirea pe cei ce-o renăscuseră.

în Culmea cu Arini toată lumea era într-o teribilă ebuliţie, clocotind interesată şi comentând trei eveni­mente: eliberarea Iohannei, arestarea Atzei şi sinuci­derea Dariei.

După amintirile bătrânilor, nu s-au petrecut în zeci de ani atâtea întâmplări câte s-au produs în numai câte­va săptămâni.

Dimineaţă, când s-a aflat despre eliberarea Iohannei, Poliţia şi Parchetul s-au sesizat şi au arestat-o imediat pe Atza.

Numai Leon fusese de faţă, fiind iarăşi el singurul cel care deţinea toate detaliile.

După ce i-au pus cătuşele, femeia s-a întors zicând:

curând se va şti tot adevărul!

îngroapă câinii în spatele grădinii, ai grijă de casă

şi... spune-i Iohannei că o să mi se usuce inima. Apoi a adăugat ca pentru sine, urcându-se în dubă: poate că n-o

223

să aflăm niciodată ce-a fost blestemul ăsta. Să mă ierte, a apucat, totuşi, să spună înainte ca poliţistul să închidă uşa peste vorbele ei şi peste privirea-i resemnată, cusută cu zgârciuri parcă de toate geamurile casei şi de toţi pereţii şi gardurile acelea terifiante care-i rămâneau în urmă, acoperindu-le valurile ebenine ale erorii care o devorase.

Fiul lui Dumnezeu l-a iubit pe omul necăzut, dar iubeşte mai mult pe omul căzut şi a venit El însuşi să-l ridice, spunându-i: „Deşteaptă-te cel ce dormi şi te scoală, din morţi. “ (Efeseni 5, 14)

Domnul nu voieşte moartea păcătosului. (Iezechiel 33,11) Hristos a murit pentru păcătoşi, iar nu pentru cei drepţi, (Sfântul Isaac Sirul)

Doctorul Aron avea să se întoarcă târziu, după miezul nopţii. L-am aşteptat pe terasă, pico­tind peste Patericul egiptean. îl aşteptasem pentru că voiam să aflu ce se întâmplase cu Daria.

eu nu ştiu în ce fel de Dumnezeu crezi dum­neata, mi-a zis cu o nemăsurată dezolare David, dar Cel pe care mi-L închipuiam eu că ar fi deasupra mea, astăzi mi-a demonstrat că lipseşte, sau poate că eu lipsesc din preocupările Lui. Oricum, L-am simţit absent în viaţa mea, iar pe aceasta, ceea ce-am numit eu viaţa mea, am descoperit-o hâdă, crâmpoţită, ipotetică şi mistificată.

Am crezut că viaţa mea este parţial profesia căreia m-am dedicat fără prudenţe. Am crezut că este casa aceasta pe care am avut iluzia că o iubim amândoi. Am crezut până astăzi că este Daria, parte indestructibilă a

224

fiinţei mele, despre care, vai, am aflat că am iubif-o „himeric, prolix şi deşertic". Aşa mi-a scris în epistola lămuritoare:

David, am căutat adânc în fiinţa mea, motivaţia intimă a parcursului nostru. Am constatat, însă, fără mari eforturi, că eu sunt pentru tine o prezenţă obiectuală. Te-ai mulţumit ani de zile să ştii că sunt acolo, undeva acasă şi acolo, undeva în inima ta. Deşi mi-ai spus adesea că mă iubeşti, tu m-ai iubit himeric, prolix şi deşertic. În timp ce eu tânjeam după normalitatea senzitivului omenesc, după materialitatea firească a afecţiunilor noastre, ale tale toate erau doar declarative, glaciale şi sterpe. Omul din mine a strigat până la epuizare după omul din tine, dar tu nu l-ai auzit şi nu i-ai răspuns.

M-am trezit parcurgând o istovitoare singurătate pe un itinerar lunatic şi steril.

încetul cu încetul m-am cufundat în cochetării superflue, iar atunci când platitudinea a atins cote ameţitoare m-am smuls, dar inerţia m-a azvârlit, fără ca eu să vreau să ripostez, într-un prelung exerciţiu infidelitar.

Bănuiesc expresia perplexităţii tale, iar dacă ai cunoaşte formula şi din perspectiva ei partenerială ai amuţi, cu sigu­ranţă, pentru multă vreme.

Mi-am cântărit în felul acesta puterea de a iubi, fără să mă gândesc că mă voi prăvăli într-o astfel de iubire camuflată, devoratorie şi ucigaşă în cel mai autentic înţeles.

N-a fost nimic pompos, să ştii. Totul s-a consumat dezarmant de simplu. Tocmai de aceea am şi atins, fără să bag prea bine de seamă, punctul venal şi nimicitor al luxurianţelor senzitive.

Vai, constat deja că această beţie a morţii se instalează ca un potop de intime moliciuni în circuitele mele sangvine şi mă împiedică să-ţi argumentez aşa cum aş fi vrut decizia aceasta finală.

225

M-am rupt greu. Am luptat mult, fără ca tu să ştii ce se petrece cu mine. Am biruit la un moment dat toate mangustele rărunchilor mei furtunoşi şi toţi gheparzii lacomelor pofte. Dar, într-o zi, când tocmai credeam că voi redobândi pacea fidelităţii castitare şi că voi reveni la toate cele de odinioară, făgăduindu-i lui Dumnezeu însuşi reîntoarcerea la fireasca mea solitudine maritală, aceeaşi hienă hămesită care mă pândise la umbra lamentaţiilor mele feminine, mi-a înşfăcat din nou cordul vlăguit, înfulecăndu-l, de data asta, lacomă, cu toate impu­rităţile lui şi cu toate semnele pe care le caligrafiasem, scrijelindu-le, în eroticele mele zbateri.

Ah, trupul acesta: marmură, frişcă, râmă şi şopârlă!

Am citit undeva că nimic nu-i mai frumos decât o iubire născândă şi decât zorii unei revoluţii.

Iubirea născândă, scria acolo, este asemeni primilor timpi ai unei revoluţii. Aceeaşi emoţie, aceeaşi speranţă.

Cum să faci însă ca frumuseţea aceasta de început să nu sfârşească prin a se ruina, una, în apatie şi rutină, cealaltă în cabinete şi birouri?

Nici nu mai pot, dar nici n-aş fi vrut să finalizez aceste rânduri. Îţi las ţie şansa să le completezi cu ceea ce crezi că lipseşte din cele pe care ar fi trebuit să ţi le spun.

Când vei reveni de unde eu nu mă voi mai întoarce, vei şti precis ce-aş fi putut să-ţi spun, din cele pe care n-ai fi putut oricum să le înţelegi...

D.

Ultimele propoziţii le-am citit eu. Doctorul era profund răvăşit.

Venise acasă pentru că uitase cartea de identitate a Dariei, urmând să se întoarcă dimineaţă la spital, acolo unde prognosticurile erau foarte sceptice.

După cinci ore de eforturi şi încercări ale medi­cilor Daria continua să rămână în comă.

226

Peste patru ore urma „sentinţa": David trebuia să decidă dacă soţia lui mai rămâne conectată la aparatele care-i ţineau organele vitale în funcţie sau, deconectând-o, îşi asumă cu semnătură decesul.

Ce inconvenienţă ingrată!

L-am însoţit la spital.

înainte să intrăm în salonul de reanimare o asistentă ne-a relatat o întâmplare dificil de explicat: în acea stare de comă profundă, când inima şi respiraţia erau întreţinute artificial, când creierul de asemenea nu-şi reluase nici o clipă activitatea, a existat totuşi un moment când, pentru câteva secunde, Daria a deschis ochii, zâmbind cu candoare. Nimeni nu a înţeles nimic. Nici măcar teoria nu oferă vreo explicaţie.

Avea buzele cianozate, respiraţia greoaie, sacadată şi cu horcăieli.

Înghiţise o doză uriaşă de tranchilizante, combi­nată cu mult whisky, poate chiar şi cu altceva. Doar Dumnezeu o mai putea reîntoarce. Intervenţia medicală stagnase blazată, recunoscându-şi neputinţele.

Fusese chemat preotul spitalului, deşi într-o astfel de situaţie, fiind o tentativă de suicid, tot ce mai putea face era o rugăciune pentru chemarea milei lui Dumne­zeu la toată neputinţa:

Doamne, Cel singur bogat în milă, Care din îndurările bunătăţii Tale Te pleci spre rugăciunile noastre ale păcătoşilor şi ale nevrednicilor Tăi robi; Care întocmeşti şi chiverniseşti toate spre folosul nostru; Ca re cu purtarea Ta de grijă cea înţe­leaptă ocârmuieşti viaţa noastră şi în tot chipul doreşti mân­tuirea noastră; Care din fire eşti îndelung-Răbdător şi multmilostiv; Care pedepseşti şi iarăşi tămăduieşti şi dai pedeapsa cu bunătate şi cu iubire de oameni, nu ca să pierzi zidirea mâinilor Tale, ci mai vârtos să o aduci la frumuseţea cea dintâi

227

şi la starea aleasă cea de la început, pe care am pierdut-o prin slăbiciunea minţii şi prin sfatul vrăjmaşului, vrând iarăşi a ne ridica şi în tot chipul purtând grijă să scapi ce-a mai rămas din căderea aceea.

(...) Tu eşti bun, dar noi am făcut fărădelege. Tu eşti Îndelung-Răbdător, iar noi vrednici de pedeapsă. Ştim bunătatea Ta, deşi suntem neînţelegători; puţin am fost pedepsiţi pentru cele ce am greşit. înfricoşător eşti Tu şi cine îţi va sta Ţie împotrivă? Cutremur de la Tine va cuprinde munţii şi cine va sta împotriva braţului Tău? De vei închide cerul cine îl va deschide? De vei încuia izvoarele Tale cine va putea suferi?

Uşor este înaintea ochilor Tăi a face săraci şi a îmbogăţi, a învia şi a omorî, a răni şi a tămădui; şi orice vei vrea Tu este lucru desăvârşit.

(...) Iartă, Doamne, milostiveşte-te, Doamne, şi nu ne da pe noi morţii. (...)

Şeful Clinicii de Boli Interne, medicul de gardă, doi medici tineri şi câteva asistente veniseră special la finalul vizitei de seară, al „contravizitei" cum se spune interesându-se detaliat de situaţia Dariei.

Conform datelor din fişă, al spuselor medicului Albu, şeful secţiei Reanimare, precum şi al semnelor clinice de ultimă oră, totul înclina spre deconectarea aparatelor. Organismul n-a răspuns nici unui stimul şi nici unei metode de reanimare. Apăruse, aşadar, un acord comun, conform căruia întârzierea aceasta nu făcea altceva decât să-i prelungească nevăzuta suferinţă.

În condiţiile în care creierul este mort, în scurtă vreme şi trupul îşi va arăta semnele morţii!

Am refuzat să-l privesc pe doctorul Aron semnând acordul deconectării. A semnat, apoi a ieşit imediat din salon, i-am auzit doar ecourile icnetelor înăbuşite.

228

O asistentă foarte tânără, cu faţa smeadă şi cu ochi de smarald începuse decuplările, când, deodată, a stri­gat: creşte pulsul!

Ziua naşterii dă mâna cu ziua morţii. Viaţa este începutul morţii. Primul strigăt al nou-născutului venit pe lume este primul vestitor al morţii lui şi primul său cuvânt este deja deasupra gropii. (Filaret Mitropo­litul Moscovei)

A doua zi fusesem invitat la colonelul-avocat Bivol. Nădăjduiam, îndreptându-mă spre Moara Sură, ca discuţia să nu se prelungească. Am fost însă mirat, intrând în sufragerie, să constat că avocatul nu mă aştepta singur, ci împreună cu un preot. M-am oprit ţintuit între prudenţa bănuielii că ar putea fi Teodor şi între circumstanţa dumiririi spre a nu săvârşi o posibilă eroare.

Era Teodor. Părintele Teofan. Greu de recunos­cut. Hainele, barba lungă, cândva bărbierită, aerul asce­tic, dar mai cu seamă duhul, profilau cu relevanţă un bărbat al lui Dumnezeu, care nu mai aducea decât vag, prin câteva trăsături, cu fostul meu student. Nu voi descrie bucuria revederii, pentru că, neştiind s-o fac aşa cum se cuvine, îi voi diminua limitele.

Am gustat ceva împreună, întreţinându-ne laolaltă până la un timp, când, colonelul, scuzându-se, ne-a lăsat singuri, plecând pentru câteva ceasuri la oraş.

încă nu i-am spus tatei, dar m-am gândit azinoapte, în timp ce stăteam de vorbă cu el, că poate ar fi mai bine să rămân în ţară. Se conturează tot mai mult

229

dorinţa aceasta, ca o necesitate benefică egală, a mea şi a lui, să rămân lângă el. Aş putea să construiesc un schit şi să-i slujesc lui Dumnezeu aici, unde, de altfel, El a hotărât dintru început să mă aducă.

Port greu dorul de ţară. Peste tot duhurile amăgitoare ale veacului acesta împing tot mai mult lumea spre nesfârşitele nevoi teluriene, depărtând-o de Hristos.

În sensul acesta Arhiepiscopul Averchie nota în 1975, înainte de a se muta de pe pământ: „Timpurile care vor urma, mai mult poate decât cele dinainte în istoria Bisericii, vor fi cele pe care Sfântul Grigorie Teologul le-a numit atât de bine: Ortodoxia pătimitoare. Trăim cu adevărat în timpuri apocaliptice: ateis­mul cuprinde întreaga lume, credinţele mincinoase se răspândesc ca niciodată înainte, prinzând în mrejele lor pe cei treziţi din somnul necredinţei (...), duhul lui Antihrist care va să vină a început a-şi lăsa peste tot pecetea..”

Îmi este foarte trist să spun că şi chiar în Sfântul şi Marele Munte există unele pervertiri de nepomenit.

Sfântul Siluan spunea despre monah că ar trebui să fie un rugător pentru întreaga lume, că plânsul lui pentru lume ar trebui să-i fie lucrarea de căpetenie.

Domnul Iisus dă monahului iubirea Duhului Sfânt şi din această iubire inima lui ar trebui să se întristeze pururea pentru lume. Pentru că nu toţi se vor mântui! Domnul însuşi S-a întristat până într-atât pentru norod, încât S-a dat pe Sine morţii pe cruce.

Dar din insignifianta mea experienţă monahală, în Sfântul Munte, am observat că până şi acolo, acestea toate s-au cam pierdut în aburul legendei sub semnul nostalgiei.

230

Teamă mi-este că nu suntem prea departe, dacă nu cumva ne aflăm în chiar conţinutul profeţiei Sfântului Moisi Arapul, cel care spunea că în zilele cele de pe urmă ale veacului al şaptelea şi jumătate (adicătelea în vremea noastră), viaţa monahicească se va defăima cu totul şi nu vor mai ţine socoteală monahii de mântuirea sufletului. Ei vor umbla prin mijlocul tulburărilor şi a gâlcevilor, întunecaţi, fără nici un folos, leneşi, neîngrijindu-se nicidecum de fapta bună, robiţi de patimile păcatului. Pentru că de-acolo de unde l-au ars pe Satana nevoitorii cei dintâi, tot aşa şi el are să-i ardă şi o să-i pârjolească. De unde s-a biruit, va birui şi el pe monahii cei leneşi şi defăimători, unde a sporit dreptatea, acolo va prisosi mai mult păcatul şi fărădelegea. Pentru că se va răci dragostea şi monahii vor petrece prin mijlocul lumii şi a lumenilor fără frică, cu mâncăruri şi cu băuturi, amăgindu-se de poftele trupului, prin deşertăciuni, în necurăţii şi fapte ruşinoase.

În acele zile va fi urâciune, zavistie, vor fi sfezi şi bătăi în monastirile deobşte până la sânge şi tot aşa şi în lavrele (marile monastiri n.n.) unde nu sunt deobşte. Şi toate acestea pentru că s-au defăimat sfintele canoane şi nevoinţa cea duhovnicească.

Atunci se vor pune egumeni şi stareţi oameni neîncercaţi în fapta bună, fără credinţă, nepricepuţi, de nici un folos şi simpli, nedeosebind binele de rău, leneşi, fără fapte bune, grijindu-se numai de cele pământeşti, purtându-se cu neruşinare în slujbe, răpind cu sila şi cu daruri egumeniile, neştiind să înveţe şi să povăţuiască turma şi frăţimea, neştiind că ei sunt chip şi pildă de folos pentru cei care urmează fapta bună şi neînţelegând totodată că ei au să dea seamă lui Dumnezeu în ziua judecăţii pentru turma lor.

231

Şi din pricina nepăsării egumenilor care nu poartă grijă de turmă, se vor pierde şi se vor osândi nu numai cei leneşi şi trândavi, ci şi fraţii cei cu viaţă bună şi în­frânaţi.

există încă, totuşi, mulţi trăitori, în multe locuri, preoţi, monahi şi chiar mireni în dreaptă socoteală şi cu viaţă sfântă.

Aşa am aflat, cu o bucurie nemărginită, că în România există încă pustnici cu rânduială şi trăire atât de înaltă, încât par a descinde din Pateric.

Ce cred ei oare despre vremurile acestea?

nu cred altceva decât ceea ce ne-a spus însuşi Stăpânul dintru început. Tot ceea ce prin Sfinţii Săi ne-a decriptat mereu în tâlcuiri contemporane spre înţele­gerea şi întru folosul actului nostru mântuitor.

Vremurile acestea le privesc şi ei, cântârindu-le din perspectivă scripturară. Şi mai ales din unghiurile Apocalipsei.

Ei spun că cel mai important mesaj al Apocalipsei este cel al duratei lumii acesteia.

Bunînţeles că Apocalipsa nu precizează o dată, privind un anume final, dar părinţii pun în ecuaţie, aşa cum au făcut şi alţii înaintea lor, evenimentele momen­tului acesta, relaţionându-le cu afirmaţiile profetice din Apocalipsă. Ei susţin că prin înstrăinarea aceasta faţă de Dumnezeu omenirea îşi grăbeşte momentul reînnoirii. Acela când va fi un Cer nou şi un Pământ nou!

împărăţiile pământului, cu bogăţiile şi cu măreţia lor, într-o zi vor dispărea şi atunci va începe necurmata şi nesfârşita împărăţie a lui Dumnezeu şi a Mielului.

Cândva se va stinge „Cetatea cea Mare a Babilonului". Vor dispărea toate bogăţiile şi fericirea ei. O, Babiloane, „glasurile celor care zic din chitară şi din

232

gură, din flaut şi din trâmbiţă, nu se vor mai auzi de acum înainte în tine." (Apocalipsă. 18, 22)

Toate luminile ameţitorului Babilon într-o zi se vor stinge şi întunericul le va lua locul. „Şi niciodată lumina lămpii nu se va mai ivi în tine." (Apocalipsă 18, 23)

Dacă o pană de curent de două, trei zile într-o mare citadelă stârneşte adevărate tragedii, cum va fi oare atunci când „niciodată lumina lămpii nu se va mai ivi“?

Cetatea cea mare a Babilonului! Părinţii spun că pentru a înţelege aceasta trebuie să citim capitolul şapte din Cartea Proorocului Daniel. Acolo unde marile împărăţii de pe pământ, cea a Babilonului, cea a Perşilor, cea a succesorilor lui Alexandru şi cea Romană, sunt prezentate ca fiare.

Cumplita fiară din Apocalipsă, având zece steme împărăteşti, este aşadar o împărăţie puternică a zilelor de pe urmă. O uniune formată din mai multe împărăţii, simbolizate de cele zece steme.

Antihristul va avea tronul la Ierusalim. Pentru că „Oraşul cel mare", cum este numit la Apocalipsă 11, 8, se deduce a fi Ierusalimul: „Trupurile lor vor zăcea pe uliţele Cetăţii celei mari, care se cheamă, duhovniceşte, Sodoma şi Egipt, unde a fost răstignit şi Domnul lor."

Or, nu există nici o îndoială că Domnul a fost răstignit la Ierusalim.

Aşadar ei văd, simt şi spun că pentru înnoirea ce va să vină sfârşitul celor vechi este aproape. Urmează guvernarea „Omului Păcatului". Perioadă în care se vor întâmpla lucruri inimaginabile. Vor fi, precum şi sunt, nelegiuiri înfricoşătoare, iar când acestea vor atinge nivelurile apoteotice, Dumnezeu va trimite „foc mistu­itor", atât de mare şi de cumplit, pe cât de mare şi de cumplită a fost nelegiuirea.

233

Lucrurile se desluşesc de la sine. înţelegem că „Cetatea cea mare" se numeşte, duhovniceşte, Sodoma, pentru că referirea se face la cumplitul păcat al Sodomei. Păcatul pe care omul veacului acesta îl săvârşeşte cu o neruşinare şi cu o voluptate incomparabil mai mare decât locuitorii Sodomei înşişi.

Fărădelegea aceasta se făptuieşte de la vârste pri­mare şi până la bătrânii nebuni, de la un capăt la altul al pământului, legitimându-se cu titlul firescului, fiind pri­mită ca pecete a aşa-numitului spirit liber.

Dar „oraşul cel mare" al Antihristului nu este numit doar Sodoma, ci şi Egipt. Adică marea împărăţie a idolatriei!

Astăzi totul, în întreaga lume, stă sub semnul dic­taturii obiectuale şi sub punitivul idolatrie. De la pix la automobil, şi de la batistă la locuinţă, omului i se sta­bileşte valoarea în funcţie de obiectele pe care le posedă şi de idolatria cultivată. O nevăzută instanţă stabileşte cutuma aşa-ziselor norme conform cărora eşti cu valul, acceptat într-o formulă, la o cotă, pe un anume palier, sau eşti socotit sub acestea, la un nivel neinteresant, marginalizat şi izolat cu toate importantele tale daruri lăuntrice.

Antihristul şi-a început, aşadar, activitatea finală, prin înaintemergătorii lui, plasaţi peste tot în societatea contemporană, aplicând, iată, planul corupţiilor sale nimicitoare şi prin formula aceasta subtilă a idolatriei selective.

Dumnezeule, intrat-au neamurile în moştenirea Ta, pângărit-au locaşul Tău cel sfânt, făcut-au din Ierusalim ruină. (Psalmul 78,1)

234

Schimnicii mai spun că alfa şi omega crizelor vea­cului acesta împovărător şi meandric sunt Criza reperu­lui! A modelului autentic. A exemplului pozitiv.

Singura intervenţie eficientă spre a curma acest declin al umanităţii i-ar reveni Bisericii. Numai că în acest timp care ar trebui să fie al Bisericii, ea fiind măsură a măsurilor şi reper al tuturor reperelor, chiar şi în latura ei umană, în rândul slujitorilor ei se consumă o amplă şi gravă regresiune, generată atât de duhul mer­cantilismului exacerbat, dar mai ales de cel al subtilelor aberaţii eretice. Cele ce ţin de superficialitate în cunoaştere şi rânduieli, de comportamente şi atitudini, de folosirea cărţilor şi icoanelor, de maniera relaţională internă şi externă etc.

Poate tocmai de asta Sfântul şi Purtătorul de Hristos, Ioan Cuvântătorul de Dumnezeu, ne-a spus de cu atâta timp înainte: „Iubiţilor, să nu credeţi la tot duhul, ci cercaţi duhurile de sunt de la Dumnezeu, că mulţi prooroci mincinoşi au ieşit în lume."

Duhurile, care va să zică!

Să căutăm atenţi adevărul şi trăirea!

Adevărul nu-l putem afla în altă parte decât în cuprinsul Bisericii, căci numai sfânta ei moştenire este adevărată şi mântuitoare, chiar dacă trăirea unor sluji­tori respiră toxic, iar mişcările lor trădează adesea unduiri de şerpi.

în Biserică stă, totuşi, întreaga iconomie a mân­tuirii!

La Dumnezeu este cu putinţă ca prin tainele Bisericii, răsucind cheia binelui în broasca răului, veni­nul să se transforme în licoare sfântă şi şarpele în aluat de prescură.

Tocmai de asta a fost şi este Biserica cea mai vânată „instituţie" de către Antihrist şi de către toţi cei ai lui,

235

care au cutezat până într-atât, încât astăzi în chiar păstori s-au prefăcut, unii nu doar în oi cu trup lupesc.

Iată de ce Dumnezeu a rânduit uneori ca aleşii Săi, cu preţul sângelui lor, să ascundă adevărata Biserică din calea pângăritorilor, ducând-o în locuri depărtate şi pustii, în munţi, în Sfinte Catacombe, sau s-o păstreze alteori adânc doar în inima lor.

Despre România? Părinţii sunt intens smeriţi şi re­zervaţi. Spun că ceasul acestei ţări n-a sosit încă. Dar că ea este pregătită pentru cel mai important moment al istoriei umanităţii, cu tot ce trebuie pentru a transla din rolul de cenuşăreasă în cel de alteţă.

Oricât de precare ar fi conducerile politice, oricât de mare ar fi criza Bisericii şi oricât de avariat aparatul clerical, Dumnezeu i-a pregătit pe ai Săi, tăinuindu-i în penumbră, astfel încât mutaţia istorică va avea mişcarea sa deplin maiestuoasă.

Lucrarea celor încă nevăzuţi va fi evidentă, având două dimensiuni legitimatorii: pe de o parte criticile vehemente şi urzelile mefistofelice care se vor năpusti asupra acestora din partea „fariseilor şi cărturarilor”; iar pe de alta puterea credinţei lor revărsândă, înconjuraţi fiind de dragostea de nestăvilit a norodului.

Vine curând vremea în care Biserica va aduna avuţii nemăsurate, şi va dobândi tezaure de mare preţ: Sfinţi şi Mucenici!

Daimonul, fără să-şi propună şi fără de voia lui, prin răul oprimator, prin crimele prigoanelor şi prin robiile sardonice, va aduce, ca şi altădată, mari beneficii creştinismului.

Aşa se vor despărţi apele, astfel se va separa grâul de neghină şi creştinii de prefăcuţii creştini, împodobindu-se Biserica iarăşi cu strălucirile temerarilor ei luptători.

236

Lepădarea ta de credinţă te va pedepsi şi răutatea ta te va mustra. înţelege şi vezi cât este de rău şi de amar de a părăsi pe Domnul Dumnezeul tău... zice Domnul Dumnezeul puterilor. (Ieremia 2, 19)

potop de întrebări mă covârşeşte, zise părintele Teofan, privindu-şi carneţelul în care notase tot timpul.

Mai întâi ce i-a făcut oare pe aceşti tainici nevoitori ca tocmai acum, după mai mult de şase sute patruzeci de ani, să îngăduie să se vorbească despre existenţa lor?

copleşit de această mare şansă şi duioasă împovărare, eu am putut să-i întreb chiar pe ei, iar explicaţia lor a fost simplă şi rostită foarte natural: a sosit tim­pul când credincioşii în general, lumea în ansamblul ei, dar mai cu seamă slujitorii lui Dumnezeu trebuie să se implice cu adevărat în viaţa cetăţii, intervenind cu susţinute demersuri duhovniceşti, înţelegând câteva lucruri: că isteria umanismului socio-comunitar a atins, în deliranta sa deplasare antropolatrică, limita maximă a dezdumnezeirii. Că duhul mercantilismului contempo­ran ameninţă creştinismul cu pulverizarea lui pur şi sim­plu. Valuri uriaşe de veninuri pseudo-creştine s-au pus în mişcare, spre a intoxica mortal corpul creştinismului adevărat.

Această vestire despre ei este „vaccinul". Ei sunt acolo şi mesajul lor e limpede: Intraţi şi păziţi Corabia! Unimea şi unicitatea Bisericii!

Ei mai spun că trupul creştinismului este doar aparent împuţinat şi bicisnic, câtă vreme Biserica, acest organism pământesc incomparabil, rămâne, din punct de vedere ontologic, imposibil de despărţit, de împărţit sau de împuţinat.

Biserica este şi va rămâne unică şi nedespărţită!

237

Din Biserică au fost şi vor fi doar căderi. Mlădiţe care, sterpe şi neroditoare, cad uscate din Via cea veşnic vie a lui Dumnezeu.

Aflând despre aceşti smeriţi nevoitori înţelegem că, oricât de nechibzuită, de necuviincioasă şi nevrednică ar fi prezenţa unor slujitori emfatici de astăzi, ajunşi vremelnic şi conjunctural în acest Laborator al lui Dumnezeu, îi avem încă pe aceşti titani, pildă vie a lucrării lui Dumnezeu.

De sute de ani, primind „Făclia” unii de la alţii, ei au trudit, nevoindu-se în această intimă şi curată formulă a rugăciunii Bisericii, necruţaţi, desigur, de crunte şi năvalnice războaie, biruind însă, fără nici o încovoiere, căci au stat „drepţi" în Biserică, în Trupul lui Hristos adicătelea, unde, însuşi Hristos fiindu-i Capul, Daimo­nul nu cunoaşte biruinţa.

Ei sunt acolo ca un argument cert al puterii inepuizabile a rugăciunii. Sunt semnul centrului de forţe pe care încă se mai sprijină lumea.

Prin credinţă, dragoste, nădejde, răbdare, post şi rugăciune, blândeţe, smerenie, bunătate, milostivire, dreptate şi adevăr, ei înfăptuiesc cea mai complexă poruncă dumnezeiască:

Fiţi dar desăvârşiţi, precum Tatăl vostru Cel din Ceruri desăvârşit este. (Matei 5, 48)

Cum e să te afli în preajma unor astfel de trăitori cu viaţă sfântă?

Cuviosul Sofronie spune că „omului nu îi este întotdeauna uşor cu Dumnezeu. La fel nici cu sfinţii nu este întotdeauna uşor să trăieşti. Mulţi gândesc cu naivi­tate că a trăi împreună cu sfinţii este plăcut şi vesel, regretă că sunt înconjuraţi de păcătoşi şi visează să întâlnească

238

un sfânt. Din întâlnirile sporadice, care umplu adesea sufletul întristat de nădejdi luminoase şi noi pu­teri, ei sunt gata să tragă concluzia că petrecerea împre­ună cu sfinţii întotdeauna lucrează încurajator asupra sufletului. Aceasta este o rătăcire. Nici un sfânt nu ne poate elibera de necesitatea luptei cu păcatul care trăieşte în noi. El poate să ne ajute prin rugăciune, cu cuvântul sau învăţătura, să ne întărească prin exemplul său, dar nu poate să ne scutească de muncă şi de nevoinţă. Şi atunci când sfântul ne trage şi ne cheamă să trăim după porunci, atunci ni se poate părea a fi aspru.

Unii au spus şi spun până astăzi despre însuşi Hristos că aspru este cuvântul Lui, cine poate să-L asculte? (Ioan 6, 60).“ într-adevăr!...

Strâmtă este poarta şi îngustă este calea, care duce la viaţă şi puţini sunt cei ce o află. (Matei 7,14)

Merindea lor?

în principal este „cocteilul duhovnicesc". Dar dacă ne referim la hrana trupească, ea este puţină şi mai tot timpul aceeaşi: pulberi!

De foarte puţine ori mănâncă crudităţi. Nici nu le au şi nici nu cred că le îndrăgesc. Mănâncă o singură dată pe zi la toată vremea.

Se ia ccât poţi cuprinde din rădăcina ascultării, muguri şi frunze de pe ramura răbdării, petale din floarea curăţiri, coajă bine mărunţită din tul­pina privegherii şi fructe pârguite din rodul smereniei.

Se adaugă, după posibilităţi şi nevoi, multă dreaptă socoteală, profundă cugetare, contemplaţie cât încape, măcar câteva picături de lacrimi şi două-trei oftaturi.

Se acoperă bine oala cu capacul milost ivirii, se aţâţă focul dragostei de Dumnezeu şi se fierbe totul la flacăra iubirii de aproapele;.

Se consumă fierbinte în cupa pocăinţei ornată cu o felie de umilinţă.

239

în câţiva săculeţi de pânză foarte deasă îşi păstrează pesmetul şi cerealele măcinate. în cutii de carton şi de tablă ţin amestecurile de legume şi zarzavaturile uscate, râşnite şi pisate mărunt. în butoiaşe de lemn pun mierea, fagurii şi ceva brânză frământată.

Toate acestea le aduc, din timp în timp, ucenicii. Tot atunci, când vin aceştia, mai aduc peşte, icre şi câteva lactate. în rest părinţii dizolvă amestecând pulberile, pe care le mănâncă fie ca supe, fie sub formă de pireuri. O dată pe săptămână, duminica, le consumă ca fiertură. Nu mănâncă niciodată carne sau grăsimi şi nu consumă alcool. Marţea, joia şi sâmbăta, dacă nu e post, peste legume picură puţin ulei de măsline sau de cereale pre­sate la rece.

Deşi nu fac baie niciodată, trupurile lor „curăţate" adie aer de azimă şi izmă. Abur de sfântă nevoinţă!

Se spune că unul dintre cele mai aspre canoane este cel al nespălării trupului. Acesta nefiind un canon de penitenţă, ci unul care se cere spre nevoinţă. Se soli­cită rar şi îl primesc puţini. îl cer doar cei care se încu­metă după îndelungi răstimpuri de caznă şi lupte întru despătimire. îl binecuvintează, rânduindu-l, duhovnicii după mare luare-aminte şi cu circumspecte precauţii. Este un canon absolut. Solicitarea lui nechibzuită fri­zează infatuarea. Mândria care va să zică! Dacă după primele patruzeci de zile într-o astfel de nevoinţă râvnită, trupul împrăştie sudări neplăcute, nevoitorul este silit să se smerească foarte întorcându-se la trepte începătoare.

Omul duhovnicesc zboară la înălţime precum vul­turul, iar cu sufletul îl simte pe Dumnezeu şi vede lumea întreagă, cu toate că el se roagă în întunericul nopţii. (Sfântul Siluan Athonitul)

240

Ieri s-au împlinit două săptămâni de când Daria a fost adusă acasă. Este conştientă, deşi are o para­lizie generală. îşi mişcă foarte puţin degetele de la piciorul drept şi vag antebraţul stâng. Vorbeşte rar, une­ori anevoios, dar coerent şi logic.

Nădejdea revenirii este minimă. Cele mai opti­miste previziuni spun că peste un an ar fi posibil să şadă într-un cărucior sau, cel mult, să se deplaseze câţiva paşi în cârje ori într-un cadru metalic.

Mâhnirea ei, însă, nu mai este sălbatică şi de ne­supus.

David este şi el docil şi încrezător. Bucurându-se că o vede acasă şi-a luat vacanţă şi stă tot timpul cu ea. El se îngrijeşte acum de toate cele pe care ea nu le mai poate face.

Noi doi suntem singurele persoane pe care le acceptă în preajma ei.

Azi, pentru prima dată de când şi-a revenit, a cerut să stăm de vorbă.

îşi aminteşte din perioada morţii sale clinice câte­va „întâmplări":

cădeam într-un soi de abis clisos şi negru, golindu-mă cu totul de cele ce fusesem, transformându-mă într-un cuib de spaime morbide, când, deodată, un înger m-a cuprins cu lumină şi căldură, suprimând răul acela care mă înghiţise.

Era un înger cum nu l-aş putea descrie întru totul. Era mai mult simţit decât văzut. De altfel însăşi vederea aceea era o vedere reflexivă, interioară, profundă, iar îngerul nu avea nimic din ceea ce ştiam eu ca repre­zentare grosielnică şi superficială: un prunc bucălat cu cârlionţi şi aripi. Era un complex luminescent, iar nu o

241

alcătuinţă formală. Arhitectura lui mobilă nu se releva prin linii şi determinante, ci într-o compoziţie diafană, incomprehensibilă, extatică.

Era îngerul meu Păzitor! Mă întâmpinase, spunându-mi că Dumnezeu va curma căderea aceea a mea în moartea veşnică şi ostracizantă, întorcându-mă la şansa pocăinţei.

Părea o secvenţă decupată dintr-un vis pasager, ori o proiecţie imaginativă.

Dar eu ştiu bine, chiar dacă nu am elemente demonstrativ-palpative, că, un timp de necuantificat în măsurători pământene, am cunoscut, parţial, tărâmul nevăzut.

Am stat, care va să zică, mai întâi de vorbă cu îngerul meu, cu „prietenul ceresc", cum îl numeşte Serghei Bulgakov, înţelegând atunci valoarea acestui dar incomparabil pe care îl face Dumnezeu pruncului, sporindu-i cu înger propriu incomensurabila zestre sfântă, despre care îmi vorbiseşi tu cândva.

Am aflat atunci un lucru înfricoşător: că doar un om dintr-un milion se află, în mod conştient, dar spo­radic, totuşi, într-o oarecare relaţie cu îngerul său păzitor, şi abia unul la zece milioane se află cu adevărat într-o colaborare statornică şi necontenită cu acesta.

Vai, nouă, ce debilitate cultivăm! Câtă nesocotinţă!

Aceasta este o mare prejudiciere, care face ca pro­cesul mântuirii, al salvării noastre întru veşnicie, să fie anevoios şi vulnerabil.

Acum ştiu asta şi aş vrea s-o strig întregii lumi: fiţi prieteni cu îngerul vostru!

O, cereşti slujitori şi slugi ale lui Dumnezeu, păzitori ai oamenilor şi vrăjmaşi ai diavolilor, mă închin vouă, fericitelor duhuri şi mă bucur de mărirea voastră, căci pururea staţi neadormiţi întru voinţele Dumnezeului

242

nostru cu multă grijă şi credinţă, voi pururea căutaţi şi nu dormiţi, pururea slujiţi şi nu osteniţi, pururea lup­taţi şi pururea biruiţi şi nu este alta grija voastră, fără numai să depărtaţi pe vrăjmaşii lui Dumnezeu de la zidirea Lui... (Rugă pentru ziua de luni fragment)

Mi s-a arătat apoi, acolo, cu câtă ură şi înverşunare luptă Satana împotriva noastră.

Dumnezeu a frânt zborul meu negru, punând ca stavilă jertfa a doi Sfinţi Mucenici, Hrisant şi Daria, mar­tiri din timpul împăratului Numerian (283-284), care plăteau atunci, acolo, tribut de ofrandă salvării mele. Altfel n-ar fi fost cu putinţă.

Diavolul se năpustise cu funii de foc să mă lege, neţinând seama de nimic, pledând pentru înrobirea mea veşnică în calvarurile lui, folosind ca argument pro­pria-mi atitudine: îmi dădusem sufletul de bunăvoie în custodia iadului!

Numai preţul jertfei muceniceşti ale Sfinţilor Martiri şi rodul rugăciunilor părintelui Damaschin, care mă spovedise de curând, m-au exonerat, smulgându-mă din ceea ce ar fi putut fi ireversibila cădere.

Atunci am aflat că aceşti Sfinţi Mucenici Hrisant şi Daria îmi fuseseră tot timpul ocrotitorii de nume.

Mă aflam, probabil, într-una din cele douăzeci şi patru de vămi ale inefabilelor văzduhuri.

S-a consumat acolo, în ceruri, o negociere în cel mai autentic înţeles pământesc, iar dacă, prin nesăbu­inţa mea, Veliar îmi luase deja sufletul, Atotputernicul a decis şi a procedat totuşi altfel. La El este cu adevărat totul posibil.

Sfânta Muceniţă Daria m-a prevenit că mă voi în­toarce în lumea aceasta de jos, suferind mult pentru acel iraţional gest al sinuciderii, că va trebui să mă pocăiesc necondiţionat, trecând peste toate cele care vor urma.

243

Iată-mă acum aici, în acest trup mort, ucis de mine însămi. Iată-mă în această tragică postură în care nici măcar sinuciderea nu-mi mai este posibilă. Toate mişcările mele actuale sunt doar lăuntrice. Au rămas, aşadar, cele care trebuiau îmblânzite, cele care au deter­minat, de altfel, comportamentul meu ucigaş.

O, Doamne, îmi amintesc cum abia mă întorsesem de la spovedania aceea unde totul fusese ireal de frumos la Schitul părintelui Damaschin. Dar inconştienţa şi jos­nicia mea nu m-au cruţat. în loc să fi rămas în starea de atunci, sporind-o, am revenit la păguboasele deprinderi şi la vechea mea formulă păcătoasă.

învoindu-mă din nou cu Michiduţă, el atât a aştep­tat, s-a reinstalat spontan ca stăpân pe propria-mi fiinţă, căptuşindu-mi de data asta patimile cu alteraţiile lui otrăvitoare, intoxicându-mă în scurt timp cu impregnaţiile morţii. Căci el atâta vrea şi atâta urmăreşte, să ne omoare, răpindu-ne sufletul. Noi, însă, credem că aces­tea sunt doar nişte spuse şi pentru că nu le vedem şi nu le cunoaştem nici nu le credem.

Din ochii istoviţi şi neguroşi ai Dariei, purtând amprenta vechilor solii conspirative, se prelingeau acum cristale mici de lacrimi de căinţă, fără grimase false şi fără nici un rictus de isterizare.

Erau acele lacrimi despre care părintele Stăniloae spunea că redau firii transparenţa, ca să-şi poată vedea prin ea adâncurile duhovniceşti şi în primul rând pentru ca subiectul însuşi să poată vedea prin firea sa cerul. „Lacrimile spală ochii şi-i fac frumoşi, pentru că spală inima şi o fac frumoasă şi nevinovată."

Sfântul Ioan Scărarul spune în capitolul şapte al operei sale definitorii că precum consumă focul trestia, aşa curăţă lacrima orice pată văzută şi spirituală.

244

Căinţa Dariei era evidentă.

Sfântul Isaac Sirul compară această căinţă cu o corabie pe care ne aflăm, călătorind pe marea lumii acesteia spre ţărmul vieţii fericite de dincolo.

Precum nu e cu putinţă să treacă cineva marea fără corabie, aşa nu poate trece cineva la dragoste fără temere.

Marea cea furtunoasă, aşezată între noi şi paradisul spiritual o putem trece numai pe corabia căinţei, pur­tată de vâslaşii fricii. Dacă aceşti vâslaşi nu cârmuiesc bine corabia, ne vom îneca în marea lumii acesteia până să ajungem la Dumnezeu.

Căinţa e corabia, frica este cârmaciul, vâslaşii sunt duhovnicii, iar dragostea este limanul dumnezeiesc.

Deci, ne aşază frica în corabia pocăinţei şi ne trece marea cea furtunoasă, călăuzindu-ne spre limanul dumnezeiesc care este dragostea, la care ajung toţi cei ce se ostenesc şi s-au luminat, prin pocăinţă. Iar când am ajuns la dragoste, am ajuns la Dumnezeu. Şi drumul nostru s-a desăvârşit şi am trecut pe insula care e dinco­lo de lumea aceasta. (Sfântul Isaac Sirul cuvântul 72)

Dragul meu Leon,

Mai întâi vreau să te rog să nu te îngrijorezi, să nu-ţi faci nici o problemă şi să nu încerci nici o supoziţie, căci n-ai să ajungi la nici o concluzie.

Ştiu că ţi se va părea de neînţeles, aşa cum şi este, dar nu-ţi pot oferi nici o explicaţie, ci trebuii să plec. Nu ştiu când mă voi întoarce, dacă mă voi mai întoarce. Nimeni nu trebuie să ştie nimic. Nu-ţi va fi prea complicat să camuflezi situaţia. Îţi las totul precum ar fi al tău,. Ştii bine toată rânduiala de aici. Toate cheile sunt în biroul meu din bibliotecă, mai puţin cheia de la casa de bani pe care o găseşti în tainiţa din spatele pian ului. Cheltuie fără rezerve pentru tot ce este necesar. la un moment dat îţi voi trimite informaţiile şi documentele necesare

245

unor tranzacţii printr-un domn Eduard. În rest să nu accepţi pe nimeni. Nu avem datorii, nu există obligaţii!

Te îmbrăţişez,

M. T. indescifrabil.

Această epistolă, scrisă în mod evident la repe­zeală, i-a înmânat-o Chinezul lui Leon, întâlnindu-se dimineaţă în faţa „templului", în timp ce maestrul toc­mai urca într-o maşină cu număr de rodaj.

N-au schimbat nici o vorbă. Maestrul era foarte jovial, dar şi foarte grăbit. I-a încredinţat cele două tele­comenzi pentru intrarea în templu şi plicul acela cu scrisoarea, apoi s-au îmbrăţişat fugitiv şi dus a fost.

Leon rămăsese complet uluit de această imprevi­zibilă şi enigmatică plecare a maestrului. Îl ştia ca pe unul total impenetrabil şi tumultuos, dar în această secvenţă părea un personaj ce descindea parcă din romanele poliţiste. Impetuozitatea şi cauzalismul care-l profilau până azi păliseră brusc.

Socotind după graba, năvălnicia, precipitarea şi după voioşia pe care o afişa maestrul, Leon gândea că acesta ar fi putut afla ceva despre Amalina, plecând s-o caute ori poate chiar s-o întâlnească. Spunând, însă, că nu ştie dacă se va mai întoarce în spaţiul acesta, unde se simţea cel mai bine şi la care ţinea atât de mult, asta nu părea să însemne ceva bun. Straniu şi greu de desluşit.

Necazurile şi bucuriile vieţii sunt asemenea umbrei şi roţii, pentru că sunt nestatornice ca umbra, şi se învârt ca roata. (Sfântul Nil Sinaitul)

246

Aşteptam să se întoarcă de la biserică Maica Siluana, şi-mi veni deodată în minte o notiţă a părintelui Steinhardt scrisă pe 28 august 64, îndată după eliberarea sa din închisoare:

„Nimeni nu se face creştin, măcar de primeşte botezul, ca mine, târziu în viaţă. Gândesc că nu e alt­minteri nici în conversiunile cutremurătoare.

Chemarea e mereu anterioară oricât de adânc, de subtil şi de iscusit ar fi tăinuită. Cum ne reaminteşte Fericitul Augustin: Nu m-ai căuta, dacă nu m-ai fi găsit deja.

Mereu logica asta răstălmăcită: cauţi ceea ce ai gă­sit, găseşti ceea ce ţi s-a pregătit, ceea ce ţi s-a şi dat.“

Iohanna. Rasofora Isidora. Maica Siluana. Monahia Siluana!

Iată, conversiunea cutremurătoare cum o nu­meşte monahul Nicolae, el însuşi cuprins în această sin­tagmă. Iată, minuţioasa metamorfoză! Iată, chemarea!

Chemarea Iohannei: într-adevăr, cu mult ante­rioară, adânc, subtil şi iscusit tăinuită.

Parcă ieri, maica Siluana de azi, şedea în genunchi la uşa schitului, cerând şansă Domnului pentru a se adăposti spre tămăduire în Casa cea bună a Lui.

De atunci n-a mai ieşit de-aici decât pentru a lua parte la procesul mamei sale. Ce mâhnire!

A încercat s-o salveze, declarând că acţiunea izo­lării sale i-a aparţinut în exclusivitate şi că Atza n-a avut nici un amestec în decizia ei. A implorat instanţa cu la­crimi multe, grele şi fierbinţi, pledând pentru nevino­văţia maicii sale. Zadarnic! Atza a îmbrăcat pentru mulţi ani zeghea temniţei.

247

Iohanna de-atunci, Siluana de-acum. Cufundată într-o smerenie deplină, tace adânc de ca şi când ar trăi într-un canon al muţeniei.

Glasul ei nu se aude decât cântând la strană şi arareori răspunzând scurt la câte o întrebare, atunci când nu poate răspunde doar prin semne.

A acceptat cu anevoie, după stăruitoare diligenţe să stăm de vorbă despre anii aceia inconsolabili trăiţi în întunericul grajdului, despre tragismul trecuturilor, despre amintirile sale ireductibile, despre uverturile veşniciei.

Multe, foarte multe li se dau credincioşilor şi aici; dar ce îi mai aşteaptă în viitor? Pe acelea nu le poate zugrăvi nici un cuvânt, nu şi le poate închipui nici o imaginaţie. O! Într-adevăr merită ele toate ostenelile şi toate silinţele noastre, merită chiar şi toate necazurile şi toate suferinţele! (Sfântul Ioan Gură de Aur)

Am convenit să vorbim zilnic, după Sfânta Litur­ghie, retrăgându-ne în micuţa bibliotecă a schitului.

Am făcut chiar şi un oarecare plan, sertizând po­vestea în ansamblul celor petrecute, începând cu sum­bra exilare în tenebrele grajdului.

-...Studiam viola la Liceul „Ciprian Porumbescu", în căminul căruia şi locuiam. Acasă veneam din când în când, mai ales în vacanţă.

Într-o iarnă, mai precis cu un an înainte să înceapă epopeea, trenul în care călătoream s-a oprit pe un câmp înzăpezit, rămânând acolo mai bine de cinci ceasuri.

Aveam să cunosc atunci, în răstimpul acela, un băiat. Îl chema Toma. Era proaspăt student la Teologie. Fiul unui preot dintr-un sat de peste munte.

248

Am vorbit, în acele ore eu şi el cât n-am mai vorbit nicicând după aceea cu nimeni până azi. Gerul era aprig, iar în tot trenul nu era nici un strop de căldură. Ne-am învelit cu paltonul lui, mare şi îmblănit, încălzindu-mi mâinile în palmele sale.

La un moment dat am rămas aşa... lipiţi unul de altul şi cu mâinile strânse ca într-o rugăciune comună. El sufla şi-mi încălzea degetele iar eu sufocată tremuram îngrozitor. Din vertex până-n tălpi tremuram. Tremurau toate celulele mele, zgâlţâindu-mă din toate articulaţiile, dar nu de frig. Frigul dispăruse, iar trupul cu totul îmi frigea.

Nu mai trăisem asta niciodată, fiindcă niciodată nimeni nu se mai apropiase astfel de mine.

Când şi cum a plecat trenul, cum am ajuns în gară, acasă cum am ajuns... nu-mi amintesc. Ştiu doar că el m-a strigat de la fereastra trenului când am coborât, mi-a urat sărbători fericite, un an nou şi... un nou început!

Când i-am povestit mamei, o furie morbidă a cuprins-o, întunecându-i umbra de iubire, zvârlind cu vorbe grele înspre acel necunoscut, ca înspre un ucigaş feroce. „Ortodoxul" în gura ei echivala cu tâlharul.

Dar despre care Dumnezeu unic îmi vorbiseşi cândva, am întrebat-o, sporindu-i învolburarea atât de mult, încât a decis să curme discuţia cu o decizie irecon­ciliabilă: omul acela trebuia să devină pentru mine un defunct, iar atitudinea mea, chipurile, declasată, trebuia rectificată urgent, prin orice mijloc. „Te leg în pivniţă sau te azvârl în grajd în locul vacii, dacă te mai prind, măcar cu gândul, că te-ndrepţi către un clopotar nenorocit ca ăsta. Colivar ortodox neisprăvit ! Te ucid cu mâna mea decât să ştiu că-mi faci una ca asta!"

249

Mama nu doar rostise ideea morţii mele, ci, orbită de iraţionale imprudenţe, o şi săvârşise în acel mod impalpabil.

Mă omorâse încă din clipa aceea, nu cu mâna ei, ci cu atitudinea sa.

O ucidea pe cea care fusesem, pentru ca să renască cea care aveam să fiu.

Mă simţeam atunci ca o noctambulă cocoţată pe mamelonul unei turle, trezită brusc de şocul tamponării frunţii cu muchia crucii.

Să strig de spaimă sau să urlu de durere? Să înain­tez încă, nădăjduind într-o oarecare şansă de salvare, ignorând primejdia morţii, sau să mă prăvălesc blazată, plutind în bezna poleită de „luna" care mă ademenea mereu cu funebrele ei seducţii?

Acesta să fie pomul cunoaşterii, mă întrebam nedumirită. Binele şi răul să fie oare? Conştiinţa şi inconştientul?

în cartea Genezei, inconştientul este pus sub semnul umezelii, în timp ce conştiinţa este simbolizată de uscat. Dialectica luminii şi a întunericului!

într-o atare ecuaţie fiind, m-am regăsit atunci, şi încă mult timp după aceea, în conţinutul simbolic al broaştei.

Vietatea aceasta care, deşi insignifiantă, este totuşi purtătoare de mesaje şi încărcături profund biblice.

Ea trăieşte într-un mediu umed, dar ţopăie la un moment dat pe uscat şi, adaptându-se, curând se va simţi acolo chiar mai bine.

Tsephardim! Am citit undeva că termenul acesta ebraic înseamnă, egal, „broască" şi „elanul cunoaşterii".

Mă regăseam din perspectiva broaştei, aşadar, în ambele conţinuturi ale acestei noţiuni: tsephardim!

250

Elanul cunoaşterii şi imperativul opţiunii! Aceasta îmi era teza momentului.

Ultimul meu an de liceu.

Am cutezat încă să-l văd pe Toma tainic de câteva ori în vacanţă, apoi, în acel prim trimestru al celui din urmă an, am continuat să ne întâlnim în fiecare duminică.

îl însoţeam dimineaţa la biserică unde-l ascultam cântând la strană, iar restul zilei îl petreceam împreună, bucurându-ne indescriptibil de fiecare clipă.

îmi dădea cărţi care aveau să mă edifice unde mă aflam, dar mai cu seamă mă ajutau să înţeleg ce trebuia să fac pentru ca să nu mai fiu acolo şi cum să ajung unde ar fi trebuit să fiu.

Părea un drum complex şi anevoios, aşa cum a şi fost.

Eram tot mai speriată. Strivită între avertismentele mamei şi noua perspectivă, nu-mi rămânea decât să mă încred în îndemnul lui Toma: „Lasă-te în voia lui Dum­nezeu, pentru că El voieşte să ne supunem voii Lui!“

Dumnezeul meu, binevoieşte a mă povăţui prin înţelepciunea Ta, a mă călăuzi, prin dreptatea Ta, a mă mângâia prin milostivirea Ta, a mă apăra cu pu­terea Ta.

Îţi închin, o, Dumnezeule, gândurile mele, faptele mele, suferinţele mele, ca în viitor să mă gândesc la Tine, să grăiesc de Tine, să lucrez după voia Ta, să sufăr pentru Tine.

Doamne, eu voiesc ceea ce voieşti Tu, pentru că Tu voieşti să mă supun voii Tale şi făgăduiesc să fac tot ce voieşti Tu.... (Rugă pentru mântuire)

Am plecat în ultima vacanţă de iarnă cu acelaşi tren în care ne cunoscusem cu un an în urmă. Rezervasem

251

bilete de cu mult timp înainte, pentru că am dorit să avem aceleaşi locuri, în acelaşi compartiment al aceluiaşi vagon.

Toma avea să rămână în tren încă două staţii, înainte să cobor, mi-a prins mâinile între palmele lui, ca atunci când mi le dezgheţa, insinuându-mi delicat în deget un inel cu o piatră mică albastră.

Mi-a spus că Moş Crăciun vine întotdeauna mult mai devreme la copiii cuminţi şi frumoşi, adăugând că pietricica aceea fusese făcută din lacrimile pe care le-am vărsat când am fost certată pentru el, amestecate, printr-o alchimie specială, cu cromatica florilor de miozotis, aidoma irisului meu.

M-am amuzat, apoi am tăcut în chip exultatoriu şi m-am ghemuit neajutorată în strânsoarea braţelor lui. N-am spus nimic, nimic, ci doar m-am smuls cu puţin timp înainte să plece trenul, luând cu mine toată căldura îmbrăţişării.

Amintirile descătuşaseră discreţia aceea gravă a Siluanei, povestind acum atât de sincer şi de viu despre cele întâmplate, de ca şi când totul s-ar fi petrecut cu câteva ceasuri în urmă.

când am ajuns acasă, continuă ea, avea să se declanşeze urgia.

Primirea mamei a fost aprigă şi complet dezavuabilă.

îmi constatase nesupunerea, simţindu-se atât de vexată, încât, orbită de viforul orgoliilor se dezlănţuia furibund.

M-a pălmuit zdravăn de cum am intrat. Şi-a încleş­tat apoi mâinile în părul meu, simţind că-mi smulge scalpul cu totul. Mă lovea cu genunchii în abdomen şi în coaste, strigând sufocată de mânie aceeaşi propoziţie: „Te ucid, căţea nenorocită, te ucid!"

De la un timp n-am mai auzit-o.

252

Prima noapte.

Când mi-am revenit nu înţelegeam unde sunt. Mă durea întreg trupul, pe dinafară şi pe dinăuntru. Aveam mâinile amorţite, buzele umflate şi rănite, iar capul nu-l puteam mişca.

Era o noapte de decembrie straşnic de geroasă. Paltonul era ud şi îngheţase.

în câteva clipe mi-am dat seama că mă aflam în grajd. Cum ajunsesem acolo, cât timp trecuse, cât era ceasul atunci... nu ştiam.

Tata era plecat pentru o zi, două, să vândă nişte cherestea. Nu aveam nici o nădejde salvatoare. De altfel mama îl domina oricum şi, chiar dacă ar fi fost acasă, nu i-ar fi schimbat deciziile.

Mă gândeam dacă să mă bucur că trăiam încă, sau să regret că nu m-a ucis precum îşi propusese.

Un suspin asfixiant îmi suplinise plânsul apăsător, iar icnetele lui îmi electrizau coastele tumefiate.

Pleoapele rănite de lacrimile îngheţate mă ardeau dureros.

înţelegeam, cu fiecare clipă care trecea peste con­diţia aceea în care mă aflam, ce presupune, practic, no­ţiunea oprimării.

Mă simţeam vulnerabilă, neînsemnată, cumplit de singură, împilată şi urgisită, neavând nici măcar şansa de a invoca intimitatea maternă.

Omul, copleşit de durere, strigă, din nevoia unei instinctive mângâieri: mamă! Eu nu puteam face asta.

Izvorul calvarului ce mă înghiţise era, paradoxal, tocmai cea care mă născuse.

îmi stăruie şi acum în minte un fragment dintr-un psalm al lui Arghezi care-mi însoţea atunci gândurile în chip obsesiv:

253

„Tare sunt singur, Doamne, şi pieziş! Copac pribeag uitat în câmpie Cu fruct amar şi cu frunziş Ţepos şi aspru-n îndârjire vie (...)“

Prima zi.

Cu mult până în zori mama a deschis oblonaşul singurului geam, ocărându-mă prin el cu aceeaşi fer­voare şi intensitate de cu seară, ca şi când ar fi fost o con­tinuitate fluentă: „Trăieşti, lepădătura lumii? Acolo să-ţi putrezească hoitul, scârnăvie ce eşti! Să crape rânza-n tine, jiganie! Să n-ai parte de tihnă şi mângâiere, cum ai fript tu inima-n mine!

Vin la gară să te aştept ca pe un copil şi când colo? Văd în tren o târâtură blestemată care stătea încârligată cu viermele clănţăului de popă ortodox.

Ei, las’ că-ţi arăt eu! Să te ortodoxeşti aici, în grajd, până-oi crăpa! Ai să-l mai vezi tu, când ţi-oi vedea ceafa şi când te-o scoate de-acolo tata mare, care-i oale şi ulcele!"

A ferecat apoi oblonaşul cu cele două zăvoare şi a plecat, bombănind şi afurisind.

Atunci am înţeles. Care va să zică, ea mă aşteptase la tren şi, văzându-mă îmbrăţişată cu Toma, s-a întors năvalnică acasă.

Eu n-o văzusem. Nici nu mă aşteptam de altfel să vină, era pentru prima dată când mă întâmpina la gară.

Cum îşi urzeşte Satana planurile!

Când s-a luminat cât de cât în grajd, am văzut că paltonul nu era ud, ci plin de sângele care-mi cursese din nas şi de la buze.

în locul acela unde mă aflam se intra foarte rar, căci nu mai ţineam nimic acolo. Cu vreo trei ani în urmă

254

vaca murise, neputând să fete cei doi viţei sufocaţi în pla­centă, iar grajdul încă n-avea o utilitate.

Am găsit în iesle câţiva saci de iută şi o pufoaică veche. M-am adăpostit, învelindu-mă cu ele şi, toropită, am aţipit.

M-am trezit deodată auzindu-l pe tata ţipând.

Revenise şi, aflând ce s-a întâmplat, încerca, sărmanul, să intervină cumva să mă elibereze. Zadarnic. Şi-au spus vorbe grele, au strigat, s-au dojenit şi s-au ameninţat reciproc, imputându-şi fel de fel de lucruri până la epuizare.

Era prima mea zi de osândă.

A doua zi.

începuse „arderea"! înţelegeam tot mai bine că nu era o şagă ceea ce trăiam, că deşi Dumnezeu mă pregătea în mod relevant pentru renaştere, totuşi fragili­tatea mea tăgăduia accepţiunea.

Lucrarea aceasta, a învoirii noastre cu Dumnezeu, a cununiei lăuntrice, debutează întotdeauna cu arderea eului narcisiac, fără condiţionări abstinenţiale. Pragul accepţiei nu este însă lesne de trecut.

Nu ştiam pe atunci încă nimic despre pilda celor trei tineri, prietenii profetului Daniel, care, refuzând să se închine statuii de aur a lui Nabucodonosor, fuseseră azvârliţi în „marele cuptor", încins pentru ei de şapte ori mai mult ca de obicei.

Ei însă îl aflaseră pe Dumnezeu şi, lăudându-L, nu numai că nu puteau fi schilodiţi ci, fericiţi, se răcoreau acolo, în mijlocul acelui loc sălbatic, cu o blândă rouă cerească, în timp ce haldeii, cei care supraîncălziseră cuptorul, fuseseră arşi doar de dogoarea din preajmă.

255

îmi era sete, eram foarte ameţită, durerea de cap devenise atroce, aveam stări de vomă şi o fotofobie cumplită mă ţintuise, ghemuită, cu ochii ascunşi chiar şi de umbra din grajd.

Spre seară tata a încerca din nou să ajungă la mine sau poate doar să-mi dea ceva, deschizând oblonaşul. N-a reuşit. Am auzit-o pe mama, repezindu-se ca o harpie feroce, apostrofându-l:

„Să nu te prind că deschizi! Nu-i dai nimic, că-ţi dau eu ţie cu un par în moalele capului, să te învăţ minte!"

Tata era un om blajin. Atunci însă, puterea lui de stăpânire a fost întrecută şi, probabil, a îmbrâncit-o, ori poate doar s-o fi răstit cumva la ea; suficient pentru ca să se fi declanşat un scandal fără margini.

Era pentru întâia dată când îi auzeam lovindu-se fără milă şi ruşine, rostindu-şi invective pe care nu-mi închipuiam să le aud.

I-am strigat, implorându-i pe fiecare în parte să înceteze. Inutil. Am plâns, am bătut cu pumnii în uşa grea, am strigat, cerând ajutorul vecinilor, pentru că-mi era teamă ca nu cumva furiile acelea care îi întunecaseră să-i omoare.

Nu m-a ascultat însă nici unul. Au continuat, fără să le pese, până când nu i-am mai auzit, pentru că am alunecat în negura unei agonii din care aveam să-mi revin târziu.

A doua noapte.

Luna, ca o magmă vâscoasă, ca un aluat puhav care creştea şi creştea, revărsându-se, acoperea şi înghiţea

256

totul. Pătrundea prin geamuri, pe sub uşi, prin toate găurile, umflându-se tot mai ameninţător.

Intrase pe oblonaş şi prin lucarnele din acoperiş, gata să mă cuprindă, iar eu n-aveam unde să mă retrag.

Din loc în loc ieşea din pasta aceea câte o mână agitată care încerca să se apuce de ceva salvator, ori poate căuta să fie zărită de cineva care s-o scape. Se vedeau mişcând sub coca moale trupuri zbuciumate, ca sub pielea unui pântece. Strigam, dar glasul meu nu ieşea în afara fiinţei. M-am întors către perete şi, lovindu-l disperată, acesta s-a desfăcut, prăbuşindu-se ca o poartă răsturnată către nişte scări foarte înguste, fără balustrade şi cu muchiile treptelor tocite. Alergam îngrozită, deşi capătul scărilor se pierdea în zenit. Tălpile îmi alunecau pe treptele roase, mă clătinam, neavând nici un sprijin, în timp ce mămăliga aceea uriaşă venea şi venea după mine, înfoindu-se continuu.

Când m-am trezit eram complet năduşită, cu tot gerul de-afară. Trăisem un coşmar care avea să se repete, urmărindu-mă noapte de noapte mult timp.

Din când în când de-afară răzbătea glasul diafan al câte unui colindător răzleţ. Era Crăciunul ortodox.

În casele vecinilor era probabil cald şi plăcut, mirosind a brad şi a cozonac. Mă gândeam că oamenii aceia, chiar dacă nu s-or fi iubind, măcar în vrăjmăşie poate că nu sunt.

Copiii lor îl aşteptau, desigur, pe bătrânul Crăciun să vină la ei cu desaga de bucurii, iar nu ca la mine cu bătăi, cu înfometare şi surghiun.

Am aţipit din nou, chircindu-mă în colţul ieslei, cotropită de dureri şi foame, copleşită de adânci mâhniri şi dezolări, rugându-l în minte pe Moşul cel darnic:

Moş Crăciun, Moş Crăciun, toţi te ştiu ca fiind bun. Coboară de unde eşti, din legende şi poveşti şi, cu bunătatea

257

ta, treci pe la măicuţa mea şi dă-i, rogu-te, de poţi, ce-ai dat la părinţii toţi: lumina lui Dumnezeu, dragoste de pruncul său, dă-i credinţă şi iubire spre fireasca mân­tuire şi... măcar o picătură de sfântă nădăjduire.

în tot somnul meu cuvintele acestea s-au legănat învăluite în tânguiri de colind", aşa încât, când m-am trezit, cântarea molcomă îşi prelungea încă ecoul, îngemănându-l cu clipa realităţii.

Linu-i lin şi iară lini

A treia zi.

Vechea mea anemie îmi era noua stăpână. înche­ieturile toate tergiversau comenzile minţii. Mâinile răspundeau anevoie, picioarele dădeau să tremure, trupul cu totul căzuse într-o zăbăvnicie năvalnică, într-o lentoare care izvora dintr-o neputinţă aparent fără iden­titate.

Nu mai simţeam nici foame, nici sete, nici frig şi nici o durere. Toate se transformaseră într-o secătuinţă generală.

îmi era dor de afară. Aş fi vrut să văd zăpada care de Crăciun, în chip aparte, îşi arăta o luminăţie stelară, o scânteiere siderală, neîntâlnită nicicând altădată, nici­unde în altă parte ca acolo, la noi, în Culmea cu Arini.

colind unul dintre cele mai vechi cântece populare la români. Colindus-colo-colare ceea ce trebuie respectat, cinstit! în religia vechilor slavi, Kolenda era cea mai importantă sărbătoare de iarnă: la fel era şi sărbătoarea numită Kracun (Crăciun).

Lin - cuvânt ebraic, care înseamnă noapte (a înnopta). Linu-i lin şi iară lin noaptea nopţilor şi iarăşi noapte!

258

Mi se făcuse dor, dacă puteţi înţelege, să deschid şi să închid uşile casei mele. Să intru, pur şi simplu şi să ies din odaia mea.

Aş fi vrut s-o privesc şi s-o ţin în braţe pe mama cea care-mi fusese cândva; s-o iert şi să mă ierte, apoi să mă prăvălesc în patul meu, cu salteaua din spic de otavă şi peliniţă şi să dorm, să dorm, uitând de tot calvarul.

Am tresărit, deschizându-se brusc oblonaşul, dar frisonul spaimei s-a stins sfios în silaba uimirii. S-a întâmplat ce nu mă aşteptam.

Într-un mutism deplin, mâna mamei s-a întins, trântind, ursuză şi ostilă, pe lemnul pervazului, un castronaş din tablă ş-un coltuc de pâine.

Am izbucnit în râs de-ndată ce-a plecat, dar primul hohot mi s-a poticnit în lacrimi, icnind între convulsia dramei şi un rictus ca de saltimbanc.

„Râsu-plânsu"!

Aş fi vrut să-mi pot birui cu încă o amânare foamea şi să nu mă reped la castronul acela.

Am apucat pâinea însă, cu o voracitate pe care nu mi-o cunoşteam şi-am început să muşc atât de des şi cu atâta nesaţ, încât nu mai puteam să înghit.

Nu-mi voi aminti niciodată ce-am băut din castron, fiindcă tot conţinutul lui l-am turnat continuu pe gât, fără să-i descopăr consistenţa sau gustul.

Dezagreabilă mai este condiţia asta de cupiditate a omului, de lăcomie amestecată cu nestăvilire în faţa poftelor, a foamei şi a setei mai ales. Omul! Leorpăie, clefăie, pleoscăie, sughiţă şi râgâie, fără nici o cenzură, ca un găman ce se lasă dominat samavolnic de visceralele mofturi.

Sălbăticia cărnii nu cunoaşte supunere când e vorba de instinctele sale neastâmpărate.

259

Peste un timp am primit şi o cană mare cu apă. Am golit-o aproape jumătate, apoi i-am mulţumit lui Dumnezeu pentru binele acela care, deşi impropriu, nu putea fi decât ca o binecuvântare.

începusem să-mi asum exilarea într-un mod pasager, desigur, fără să mă mai raportez la o durată anume.

Captivitatea mea se conexa, în fond, la capriciile mamei, iar acestea, imprevizibile fiind, nu puteau con­tura orizontul vreunei expectative, aşa că nu-mi rămânea decât să mă instalez în acea circumstanţă, acceptând-o în totalitate, gândind că ar mai fi putut dura încă vreo câte­va zile.

Am agreat chiar şi oferta grajdului, stabilindu-mi confortul din perspectiva vechilor lui cardinale: colţul dinspre sud-est, unde cândva se adunau gunoaiele şi dejecţiile, l-am prezervat ca atare. Cel dinspre răsărit, fiind între uşă şi oblonaş, a devenit zona de zi şi... „bucătăria"! Ieslea de pe peretele de nord — era... „dor­mitorul". în rest îmi rămâneau domeniile „anexelor" şi spaţiul pentru „promenadă"!

Avem nevoie uneori de-un anumit amuzament ca să putem accepta suferinţa.

Dacă nu ne-o asumăm ca pe o ofertă ce ne-o face Dumnezeu, ca pe un pandantiv ce ne va legitima la vămurile eternităţii, dacă n-o acceptăm smeriţi şi disponi­bili şi dacă n-o întâmpinăm mai ales cu o atitudine humorală, suferinţa face ravagii şi pustieşte.

în suferinţă omul se întristează şi repede poate cădea în deprimare. Starea aceea despre care Sfântul Ioan Gură de Aur spune că este ca o cumplită cameră de tortură a sufletelor, o durere nespusă şi o pedeapsă mai amară decât orice pedeapsă. Este ca un vierme veninos

260

care atacă nu numai trupul, ci şi însuşi sufletul, şi este ca o molie care roade nu numai oasele, ci şi gândirea, şi ca un călău perpetuu care nu sfâşie doar coastele, ci vatămă şi puterea sufletului, este o noapte necontenită şi un întuneric neluminos, o furtună şi o vijelie, un incendiu nevăzut care arde mai năprasnic decât orice flacără, un război fără armistiţiu, o boală care umbreşte pentru mulţi cele văzute...

„Lucrul pentru care trebuie să ne sârguim nu este doar acela de a ne elibera de deprimare, ci şi de a ne umple de o mare şi necontenită veselie. Fiindcă e cu putinţă, dacă vrei. Pentru că cele ale voioşiei nu stau în legile imuabile ale firii pe care ne este cu neputinţă să le îmblânzim şi să le schimbăm, ci în gândurile libere ale alegerii voinţei noastre pe care ne este uşor să le mânuim..."

Nimic nu dispune totuşi sufletul atât de mult spre iubirea de înţelepciune ca necazul. (Sfântul Ioan Gură de Aur)

A treia noapte.

M-am gândit tot mai mult la discuţiile cu Toma. Ce multe lucruri consolabile cunoştea el din perspectivă biblică. Avea multe cărţi ale sfinţilor, cuprinzând învăţă­turi pentru toate nevoile. Iar peste toate ştia să se roage.

Din cele multe pe care le cunoştea el, noi n-am apucat să vorbim decât despre o infimă parte, iar din aceasta eu am reţinut şi mai puţine.

Mi-am amintit, totuşi, atunci, în noaptea aceea, că mi-a citit cândva din învăţăturile unui sfânt, Nichita Stihatul, care spunea că viaţa omenească se împarte în

261

două: una este în societate şi în lume, iar alta în afară de societate şi mai presus de lume.

Cea din societate se împarte şi ea în cumpătată şi nesăturată, iar cea din afara societăţii se deosebeşte în înţelepciunea lucrătoare, în ştiinţa firii şi în lucrarea mai presus de fire.

Eu însă eram mult prea nepregătită pentru ca să pot înţelege astfel de lucruri. Abia acum, de curând, citind cartea „Omul taină teologică" a părintelui I. C. Teşu, am înţeles că viaţa aceasta ne-a fost dată ca loc şi perioadă în care să ne lucrăm desăvârşirea, să înălţăm chipul la asemănare, să pătimim ca urmare a efor­turilor personale şi cu ajutorul harului lui Dumnezeu să dobândim îndumnezeirea.

Lipsită de o astfel de înţelegere, considerată o sumă a unor momente fără o finalitate cu adevărat pozi­tivă, un eşec al fiinţării noastre, un deznodământ tragic, viaţa însăşi pare lipsită de semnificaţie şi chiar de moti­vaţie.

înţeleasă duhovniceşte, ca un timp al desăvârşirii, ea devine anticipare a vieţii veşnice, iar intrarea în aceas­ta o face moartea.

Moartea devine, astfel, viaţă!

La data aceea eu nu ştiam mare lucru nici despre viaţă, cu atât mai puţin despre viaţa înţeleasă duhov­niceşte; timpul desăvârşirii nu avea nici măcar o valoare explicitară, darămite una de trăire. De aceea, percepând lucrurile superficial, aşa cum se întâmplă cu cei mulţi, luptam doar la nivelul eşecului fiinţării, sub semnul acelui moment şi acelui deznodământ care erau, desi­gur, într-o oarecare notă tragică.

Tragismul în sine avea să se constituie însă, ca şi fericirea, definitoriu, în tot complexul claustrării mele.

262

M-am întrebat de multe ori cum aş fi reacţionat dacă aş fi ştiut dintr-un început că surghiunul meu va dura cincisprezece ani. Şi mi-am răspuns înfricoşată că n-aş fi rezistat nici măcar o singură zi. Aşa cum n-aş fi rezistat nici măcar un singur ceas, dacă aş fi ştiut cum vor arăta unele dintre zilele sau nopţile cele multe ale infer­nului pe care l-am traversat, orele sau clipele Elizeelor ce mi s-au revelat.

Am trăit primii şapte ani sub nădejdea că de la o clipă la alta, de la o oră la alta, de la o zi la alta, totul se va destrăma, revenind la ceea ce-a fost, la ceea ce-am fost.

Dacă Cel Bun ne trimite suferinţă, atunci desigur că şi suferinţa este ceva bun. (Filaret mitropolitul Moscovei)

nu mai aveam de mult măsură pentru timp. Luni sau joi, miercuri sau sâmbătă erau doar nişte zile lipsite de aceste nume şi, egal, de semnificaţie. Singurele dis­tincţii temporale erau cele care ţineau încă de anotim­puri şi de un intraductibil sentiment lăuntric care-mi spunea, din când în când, că ar putea fi duminică.

Trecuseră trei Crăciunuri de când nu mai ştiam nimic despre cei de dincolo de ziduri. într-o dimineaţă, însă, am înţeles că tata nu mai este.

O negură densă mi-a năpădit inima şi până noaptea am simţit că mă destram fibră cu fibră sub o durere ce nu se lăsa nicicum exilată.

A fost prima zi în care, deşi aş fi vrut să plâng, sleită de acea mâhnire, n-am putut scoate nici o lacrimă.

Dacă până atunci am aşteptat stoică, zi de zi, clipa în care zăvorul de pe partea cealaltă să cadă şi, chemată, să păşesc din nou în lumină, din ziua aceea am decis altfel:

263

am tras eu zăvorul cel mare pe dinăuntru, am ridicat grilajul la oblonaş, hotărând să rămân acolo până când Dumnezeu îmi va arăta ce e cu mine şi încotro trebuie să mă îndrept.

înţelesesem că lucrurile nu mai puteau fi nicicum precum fuseseră şi că tot ce se întâmplase avea un conţinut pe care într-o zi va trebui să-l înţeleg în auten­tica sa valoare.

„Pe toate trebuie să le luăm ca de la mâna lui Dumnezeu!“ Aşa îmi spunea Toma. Numai că eu nu puteam înţelege asta.

în toţi anii aceia grei ca hidrargirul, cu zilele şi nopţile ca plumbul, am gemut, am strigat şi am căutat un dumnezeu cu care să mă răfuiesc, socotindu-l lipsit de atenţie şi realism.

îmi căutam vina pentru care sufăr şi pentru care, sub înduplecarea lui, eram sfârtecată celulă cu celulă, clipă de clipă.

Simţeam că ceva mai presus de furiile mamei întreţinea penitenţa mea. Aşa cum ştiam că ceva de din­colo de mine îmi îndulcea totuşi îndurarea amarelor de multe amare zile.

Atunci mi-am amintit că printre cărţile de la Toma, în „Scara Raiului" citisem despre înstrăinare ca despre un exil de bunăvoie, părăsind fără de întoarcere tot ceea ce în patrie, acasă, adică în spaţiul nostru propriu, ne împiedică să dobândim scopul primordial al realizării pietăţii.

Deşi înstrăinarea mea iniţială nu fusese una de bunăvoie, începeam să desluşesc o oarecare direcţie care părea să dimensioneze, ordonând lucrurile într-un fel cu totul primenitor.

264

înstrăinarea este o punere de frâu obiceiurilor, înţe­lepciunea care rămâne, inteligenţa care nu se arată lumii, viaţa ascunsă, scopul nevăzut, meditaţia inte­rioară, dorinţa de puţinătate, cauza dorului Dumnezeiesc, bogăţia dragostei, lepădarea slavei deşarte, adân­cul tăcerii.

Acest gând, adică înstrăinarea de ai tăi, care necăjeşte întru începuturi Fără întrerupere şi cu putere pe cei iubiţi de Domnul, îi împinge oarecum ca într-un foc Ceresc, îndemnând pe iubitorii unui astfel de bine spre scopul simplităţii şi nevoirii... (Sfântul Ioan Scărarul scara).

Ştiam tot de la Toma că pentru a te apropia de Dumnezeu drumul cel mai scurt este prin post şi rugăciune şi că postul este, printre altele, o corijare a relelor năravuri.

Năravurile mele nu fuseseră nicicând prea multe şi prea slobode, iar acum erau chiar cu totul restrânse, prin însăşi formula coercitivă în care eram silită să trăiesc.

Cât despre bucate, cele pe care le căpătam nu puteau fi socotite o desfătare. Mă aflam, deci, în conţi­nutul unui post parţial, doar că nu mi-l asumasem penitenţial şi nu-l jertfisem conştientă, obiectiv şi punctual lui Dumnezeu.

Lucrul acesta aş fi putut să-l fac însă atunci, dar îmi lipseau „arma şi haina" ca să pot sta înaintea împăratu­lui. îmi lipsea mai întâi rugăciunea.

Nu ştiam deloc să mă rog. În afară de rugăciunea către înger nu cunoşteam o alta şi nici nu înţelegeam de ce şi cum trebuie să te rogi sfinţilor. Iar despre „relaţia" cu Maica Domnului... vai, vai, vai!

Oricât a încercat Toma cândva să-i argumenteze importanţa şi necesitatea, rămăsesem de neclintit în convingere.

265

În mintea mea, croită după chipul şi asemănarea religiei în care crescusem, o biată fetişcană pământeană nu se putea înălţa mai presus de Heruvimi şi Serafimi, dobândind ascendenţe asupra lui Dumnezeu, chiar dacă-L născuse pe Iisus Hristos. Ca să nu spun că în sen­sul acesta mă încercau sentimente de reală invidie, gândind la acest miracol ca la o simplă şansă, pe care o avusese ea şi nu eu. Nu vedeam, nu acceptam şi nu recunoşteam rânduiala lui Dumnezeu.

De ce ea?

Vrednică eşti cu adevărat să te fericim pe Tine, Născătoare de Dumnezeu, cea pururea fericită şi cu totul fără de prihană, şi Maica Dumnezeului nostru.

Ceea ce eşti mai cinstită decât Heruvimii şi mai slăvită fără de asemănare decât Serafimii, care fără stricăciune pe Dumnezeu-Cuvăntul ai născut, pe tine, cea cu adevărat Născătoare de Dumnezeu, te mărim. (Rugăciune către Sfânta născătoare de Dumnezeu)

O altă zi.

Era a patruzecea de când modificasem sensul exi­lului meu claustrator, asumându-mi-l ca pe o izolare de bunăvoie şi ca pe un act autocefal.

Multe se schimbaseră în bine, aşa cum altele se prefăcuseră într-un ceva incomparabil mai rău.

Relaţia cu mama, de pildă, devenise şi mai avariată. Suferise un autentic şoc.

în cei trei ani cât mă ţinuse închisă n-a căutat nicio­dată să deschidă zăvorul, ci doar l-a încercat o singură dată, pe la început, după ce fuseseră unii de la poliţie să se intereseze de mine.

266

Aş fi putut să strig atunci, cerându-le ajutorul acelor străini şi, divulgând realitatea, să curm toată situaţia.

Totuşi acel ceva de dincolo de mine era atât de puternic încât m-a împiedicat pur şi simplu s-o fac, aşa cum i-a oprit şi pe oamenii aceia în mod evident, şovăind să mă caute cu adevărat stăruitor sau să mai revină cândva, ulterior.

Dar după trei ani, care va să zică, tocmai a doua zi după ce m-am zăvorât eu însămi, mama a căutat să deschidă uşa. N-am să ştiu poate niciodată de ce.

Când a constatat însă că eu trăsesem zăvorul pe dinâuntru, câteva clipe a amuţit, apoi a bătut cu pumnii, stropşindu-se ameninţător:

„Nu mai vrei să ieşi, năpârcă veninoasă? A început să-ţi placă vizuina? Te scot eu, puică, de-acolo cu foc şi cu pucioasă. Răstorn cu buldozerul pereţii peste tine şi-ţi torn plumb topit în urechi, scorpie ce eşti!

Deschide imediat, că-ţi arunc jeratec peste mutra aia spelbă!"

Numai că furia şi vorbele ei nu mă mai atingeau. Era greu să mai ajungă la mine. Nu-i mai era cu putinţă nici la propriu, nici la figurat.

Uşa grajdului era grea, din lemn masiv de stejar, prinsă-n balamale atât de groase, că poate doar cu bul­dozerul într-adevăr, ar fi putut s-o demoleze. Iar ivărul acela de oţel şi grilajul oblonaşului pe care le adusese bunicul odinioară de la temniţele Ocnelor Negre, erau incomparabil mai durabile decât cel de pe din afară, ast­fel încât nici măcar cu buldozerul nu cred că le-ar fi smuls.

Toate ameninţările mamei deveniseră vădit adum­brite de-o anumită continenţă, poate chiar frică. Se sim­ţea probabil încolţită de mai multe pericole deodată. Tot ce venea acum dinspre mine devenea primejdios pentru că nu-şi putea dori să amplifice drama şi nici măcar un scandal nu-şi mai putea îngădui cu mine.

267

Orice mi s-ar fi întâmplat rău, intra în nota ei de plată.

Simţea că va da socoteală atât în faţa lui Dumne­zeu, chiar şi a aceluia în care credea ea şi de care ştiu că-i era frică, dar şi în faţa autorităţilor, a căror prezenţă, ştiam, de asemenea, că-i crea fiori.

Acum nici în grajd nu mai avea acces, pentru ca să-şi aplice planurile malefice, şi nici afară nu mă mai putea scoate oricum.

Era evident descumpănită. Îi surclasasem toate aşteptările.

în toţi anii aceia ea aşteptase de fapt căderea mea fizică sau psihică, pentru ca nimicită, să devin un soi de obiect în mâinile ei.

Târziu, închisă acolo, i-am înţeles toată conduita.

Femeia asta m-a iubit imens, dar multă vreme eu nu i-am intuit paradoxurile.

Ea mă iubea diabolic! Mă iubea cu dragostea aceea degenerativ-posesivă, care ucide în sălbăticia ei feroce, fără preget şi fără remuşcări.

E greu de închipuit şi de acceptat că o mamă poate iubi şi proceda astfel, dar eu am trăit această experienţă şi, din nefericire, sunt convinsă că nu sunt o excepţie a planetei. Poate doar maniera satanică şi perioada înfricoşătoare să facă diferenţa; maladia însă este aceeaşi pretutindenea.

Copil fiind mi-o amintesc spunându-i tatei: „E-atâta de frumoasă, că aş ascunde-o undeva şi n-aş arăta-o nimănui."

Ar părea inocentă şi chiar frumoasă această decla­raţie în sine, dacă n-ar fi ascuns un alt conţinut şi dacă n-ar fi fost urmată de altele tot mai explicite, privind posesivitatea ei exacerbată.

268

Când mai crescusem, îmi zicea chiar mie: „Johnni, căci aşa mă alinta, te iubesc atât de mult, încât îmi vine adesea să nu te las să mai ieşi din casă. Nu mă împac cu gândul că trebuie să te împart cu lumea. Nici măcar cu taică-tău nu-mi vine prea uşor!..."

Şi-a dorit foarte mult să aibă un prunc. Ani de zile a râvnit şi a aşteptat asta în zădărnicie, iar când Dumnezeu s-a milostivit, eu am fost cu totul peste aspi­raţiile ei.

Eram foarte frumoasă şi nu mă asemănam cu nici unul dintre ei. Nici măcar cu oarecine dintre neamuri. Frumuseţea mea le păgubise liniştea, însă, căci lumea venea de peste tot să mă vadă ca pe o rodie de aur.

Curând vrăjmaşul avea să transforme această mare bucurie, într-un cumplit coşmar.

Nici cursul fericit al lucrurilor omeneşti să nu-ţi pro­ducă în sufletul tău o bucurie nemăsurată; nici neca­zurile să nu înjosească privegherea şi înălţimea lui morală, prin deznădejde şi prin strâmtorare. (Sfântul Vasile cel Mare)

Numărasem, scrijelind câte o liniuţă deasupra ieslei, o mie cinci sute de apusuri care trecuseră de atunci, de când îmi asumasem „închisoarea" ca pe un culoar propriu parcurgerii în ascensiunea „destinului".

Era acum o aşteptare motivată de pariul cu mine însămi, premisa fiind Dumnezeu: vine sau nu vine?

Semnele erau tot mai evidente, dar eu nu aşteptam o probă ca rezultat al conlucrării Lui cu intuiţia mea, o posibilă prezumţie, ci o evidenţă incontestabilă. Rele­vanţa revelaţiei! Da sau nu?

„Pe Tine Te aştept, Doamne", îi strigam în dia­logurile mele cu El. Ştiam că e posibil. Ştiam că există şi

269

mă încăpăţânam să mă pregătesc în fiecare noapte pen­tru această întâlnire.

Ziua, în cea mai mare parte, îmi săpam „mormân­tul". O groapă lungă de doi metri, în care intram, stând în picioare cu mâinile ridicate.

îmi folosea drept dormitor şi garderobă, mai ales iarna, când gerurile biciuiau necruţător.

Veşmintele mele nu mai existau de mult, căci nu fuseseră reînnoite. Lenjeria o aruncasem în primele luni, iar restul hainelor putreziseră uşor, uşor pe mine. Mai aveam o umbră zdrenţuită din palton şi o mânecă de pulover pe care o foloseam, ştergându-mă pe trup cu pu­ţină apă, din aceeaşi cană mare de tablă, pe care continua să mi-o pună mama o dată pe zi, acolo pe oblonaş.

Am săpat din greu la groapa aceea. A trebuit să străpung mai întâi podina groasă din dulapi de stejar, apoi am înaintat puţin câte puţin, râcâind în piatra tare de dedesubt.

Toată casa fusese ridicată pe un loc stâncos la poalele muntelui.

Săpam cu un cotor de coasă pe care-l găsisem sub o grindă şi cu o lingură pentru care mama mă suspecta că aş putea să găuresc cu ea pereţii pentru ca să evadez.

Dădea târcoale, boscorodind în jurul grajdului de câte două trei ori pe zi, ca o santinelă vigilentă, veri­ficând cu de-amănuntul zidurile, ca nu cumva să dispar.

Eu îmi vedeam de treabă. Trudeam trei, patru ore la groapă, apoi mă îndreptam către celelalte îndeletni­ciri.

Exersam imaginar la violă, cel puţin două ceasuri în fiece zi, pentru că, o dată la cinci zile, aveam concert.

270

După concert ieşeam la plimbare sau făceam con­versaţie cu cele mai deosebite fiinţe pe care le cunos­cusem cândva.

Exerciţiile acestea imaginative mi-au întreţinut mobilitatea cerebrală, mi-au pus în mişcare vocabularul şi mi-au atenuat mai ales anosticul acelor zile serbede.

Reciteam în memorie anumite cărţi, căutând să-mi amintesc cât mai exact unele pagini sau capitole.

Aveam să constat de fiecare dată că acestea nu erau nicicum întâmplătoare. Mă gândeam întotdeauna toc­mai la acelea care aveau un conţinut necesar condiţiei mele din acel moment.

Sfântul Ioan Gură de Aur, Steinhardt, Dostoievski, Filocalia.

Erau paragrafe din anumite cărţi ale acestor autori şi colecţii pe care le reţinusem fără nici o inexactitate. Paradoxal, aceste fragmente erau cele asupra cărora, atunci când lecturasem cărţile, nu zăbovisem deloc.

Am înţeles astfel că Dumnezeu cu discreţia Sa ne ajută la cules ca şi la semănat.

El îmi pusese, în „hambar", cu prevederea-I evi­dentă, printre „seminţe de multe feluri" şi „poame" ale căror dulceaţă şi arome aveam să le descopăr târziu, hrănindu-mă cu ele, după ce căutasem pe-aiurea sub­tilităţi şi savori.

„...Într-adevăr cunoştinţa adevărată se face, aseme­nea cerului, scaun al lui Dumnezeu primind pe Dumnezeu să se întroneze în ea, prin tendinţa nestră­mutată a dorinţei ei ferme şi înalte spre bine...", spune Sfântul Maxim Mărturisitorul.

Dar lucrarea cunoştinţei este, sau ar trebui să fie, o împreună lucrare cu Dumnezeu, ca toate celelalte lucrări, de altfel.

271

În Jurnalul Fericirii există un paragraf privind înţe­lepciunea popoarelor care au priceput de mult că între prostie şi credinţă este o mare prăpastie. Sunt acolo câte­va proverbe care vorbesc foarte precis despre necesitatea credinţei, a cunoştinţei şi a împreună-lucrării.

Un proverb german spune că Dumnezeu ajută pe marinar la vreme de furtună, dar timonierul trebuie să fie la cârmă.

Un proverb englez spune că Dumnezeu dă mâini, dar nu construieşte şi poduri.

Danezii au un proverb care zice că Dumnezeu hrăneşte păsările care dau din aripi.

Cel căruia Dumnezeu i-a descoperit locul unde se află o comoară, acesta trebuie s-o scoată singur din locul acela, spune un proverb ceh.

Toate acestea au anecdotica proverbului româ­nesc: „Dumnezeu îţi dă, dar nu-ţi bagă şi în traistă".

Ioana dArc a strigat: „Să trudim, căci şi Dumnezeu va trudi!"

Da, dar depinde şi cu cine purcezi la împreunătruda. Fiindcă asta nu se poate întâmpla oricum şi cu ori­care dumnezeu.

Cel mai potrivit argument, în sensul acesta, l-am aflat într-o notă a părintelui Steinhardt: „Un preot îi spune, în Ceylon, lui C. G. Jung:

Nu, lui Buddha nu i te poţi ruga. Nu-l poţi implo­ra. Nu-i poţi cere nimic. Buddha nu mai e. E în Nirvana.

Asta-i marea deosebire. Hristos care S-a rugat me­reu aşteaptă mereu ruga noastră. E cu ochii şi cu ure­chile la noi, mereu la uşă.

Hristos, ca şi Tatăl, lucrează mereu (Ioan 5, 17) iar la fiecare Liturghie Se jertfeşte.

El nu e în Nirvana, la odihnă, la repauz, la deconectare. E pe şantier şi pune umărul!"

272

Acolo, „înăuntru", aveam să mă dumiresc, înţele­gând cum a trudit Dumnezeu cu mine.

El a rânduit mai întâi să-l cunosc pe Toma, pentru ca sub semnul acestei bucurii să primesc cu mare uşu­rinţă tot ce venea de fapt dinspre El.

Totul era pe potriva firii şi aşteptărilor mele. Când am vrut şi am avut nevoie să citesc mi-a trimis de citit: Scrisori din exil, Calea spre mântuire, Pelerinul rus, Filocalia, Jurnalul Fericirii, Dostoievski.

Am citit într-un an cât nu citisem în ultimii cinci. Toate acele cărţi pe care mama mi le interzisese.

Ea nu le citise pe nici una şi nu ştia ce conţin. îi era însă destul să ştie că erau scrise de nişte scriitori creştiniortodocşi şi, astfel, îmi erau puse, aprioric, sub inter­dicţie.

Este clar şi de necontestat că dacă n-aş fi citit aces­te cărţi, claustrarea mea n-ar fi devenit o renaştere, ci ar fi fost o tragică prăbuşire în moartea cea veşnică.

Vigoarea alcătuinţei noastre constă în valoarea acumulărilor prin cunoaştere!

Eşti şi devii prin ceea ce ştii!

Asta îmi aminteşte de Alexander Schmemann, marele teolog estonian, doctor la Sorbona şi trăitor în America, cel care, printre altele, i-a răstălmăcit genial expresia aceea materialistă a lui Feuerbach: Omul este ceea ce mănâncă!

Schmemann a spus da, întocmai, dar aceasta nu este o formulă materialistă, ci una profund biblică: „Luaţi, mâncaţi, acesta este Trupul Meu", spune Mântui­torul. „Cel ce mănâncă Trupul Meu şi bea Sângele Meu are viaţă veşnică şi Eu îl voi învia în ziua cea de apoi. Trupul Meu este adevărată mâncare şi Sângele Meu adevărată băutură." (Ioan 6, 54-55)

273

Când te vei uni cu Hristos, mâncând Trupul Său şi vei bea Sângele Său, vei fi, desigur, ceea ce ai mâncat.

„Gustaţi şi vedeţi că bun este Domnul!“

Ai văzut iscusinţa lui Dumnezeu? Ai văzut înţelepciunea Lui? Ai văzut lucrurile Lui paradoxale? Ai văzut iubirea de oameni şi purtarea Lui de grijă?

Aşadar, să nu te mai tulburi, nici să nu te mai frămânţi, ci rămâi mulţumindu-I necontenit pentru toate, slăvindu-L, chemăndu-L, rugându-L, implorându-L, chiar dacă năvălesc asupra ta zeci de mii de obligaţii, zeci de mii de tulburări, chiar dacă-ţi vin în faţă furtuni şi toate, nimic din ele să nu te tulbure.

Căci Stăpânul nu se lasă întrecut de dificultatea lucrurilor, chiar dacă toate s-ar prăbuşi în distrugerea ultimă. Fiindcă poate să scoată pe cei căzuţi, să întoarcă pe cei rătăciţi şi să îndrepte pe cei smintiţi, poate să elibereze pe cei plini de zeci de mii de păcate şi să-i facă drepţi, poate să-i facă vii pe cei morţi, le poate face strălucitoare pe cele surpate şi să le înnoiască pe cele învechite.

Căci dacă face să existe cele ce nu sunt şi dăruie existenţa celor ce nu se văd nicicând şi nicicum, cu atât mai mult va îndrepta cele ce sunt şi devin. (Sfântul Ioan Gură de Aur scrisoare către Olimpiada)

eu nu ştiam să mă rog, dar în ultimele două mii de nopţi mă aşezam în genunchi şi vorbeam cu Dumnezeu.

Vorbeam cu El fără nici o fandoseală. Aşa cum şi pe El îl simţeam că se purta cu mine: direct şi fără capricii.

I-am cerut, aşa cum îi cer şi acum şi aşa cum îi voi cere, probabil, în toate zilele, fel de fel de lucruşoare, fel de fel de rezolvări, fel de fel de răspunsuri la nenu­mărate întrebări.

274

în toate am îndrăznit, iar El, Nesupărăciosul şi Nemofturosul, tot ce mi-a fost necesar mi-a dat şi tot ce trebuia să ştiu mi-a arătat.

O, ce bine mi-ar fi fost dacă aş fi făcut astfel dintru început.

El a fost însă îngăduitor şi răbdător cu mine şi atunci când eram sălbatică şi impasibilă.

El era prezent chiar şi atunci când eu nu-L che­mam şi mi se arăta chiar şi atunci când eu nu-L vedeam.

îmi amintesc că una dintre primele mari îngrijo­rări care m-a cuprins de-ndată ce mama mă azvârlise acolo, în grajd, a fost cea privind neputinţa aceea lunară a femeii. Şi asta pentru că eu aveam o formă excesiv de dureroasă şi o formulă greu comparabilă fie şi ca durată.

Mi-ar fi fost de neîndurat în acele condiţii, dacă El, Atoatefăcătorul cu adevărat, n-ar fi făcut în aşa fel, cum numai El ştie, încât să mă absolve deplin şi fără nici o tulburare, până astăzi, de acel impas.

Eu îl strigam cu neruşinare doar atunci când eram constrânsă determinativ, la ananghie! Nu-L aveam ca aliat permanent şi nu-L creditam încă deplin, fiindcă nu-L cunoşteam şi nu-L iubeam, precum mă cunoştea şi mă iubea El pe mine.

Doamne, ajută-mă! strigam, de pildă, când mă biruiau migrenele necontenite sau când anemia mă ame­ninţa cu prăvălirea în moarte.

Când tristeţi dureroase mă asaltau şi când clipele mele se scurgeau ca un nisip greu într-o clepsidră udă şi înceţoşată, Doamne, ajută-mă, strigam.

Eu îl strigam, precum se vede, cerându-I lucruri mărunte, în timp ce El îmi dăduse şi continua să-mi ofere bucurii atât de mari, încât nu aveau încă loc în sufletul meu mic.

275

Tu îngrijeşte-te de ale lu i Dumnezeu şi Dumnezeu se va îngriji de ale tale. (Sfântul Ioan Gură de Aur)

O altă noapte.

Mă ridicasem din grăirea aceea a mea cu Dum­nezeu pentru ca să cobor în „mormântul" odihnelor nocturne.

Aş fi putut să îngenunchez, vorbind cu El acolo, în groapă, unde dormeam, dar n-am cutezat niciodată.

Aveam sentimentul unei indecenţe să conversez cu Domnul în „budoarul" meu. Fapt pentru care locul părtăşiilor noastre era lângă iesle. Un loc, de altfel, şi pen­tru El familial şi proteguitor. Nu?

M-am întors, tresărind uluită, când o şoaptă cople­şitor de blândă m-a învăluit, rostindu-mi numele într-o rezonanţă cum nu mi-l mai auzisem niciodată:

Iohanna! Nu te speria. Rămâi acolo. Să zicem împreună o rugăciune pentru ca orice spaimă şi duh de înşelare şi de îndoială să se risipească. Însemnează-te cu semnul Sfintei Cruci!

O pace deplină mă cuprinsese, iar în inima mea nu numai că nu era, precum nici nu fusese nici o spaimă, ci bucurii neţărmurite aprinseseră divine euforii.

M-am aşezat din nou în genunchi, urmând cu glas tremurat şoapta aceea care, deşi venea de pretutindeni din afară, era parcă doar înlăuntrul meu:

„Domnul este luminarea mea şi mântuirea mea, de cine mă voi teme?

Domnul este apărătorul vieţii mele, de cine mă voi înfricoşa?

276

Când se vor apropia de mine cei ce-mi fac rău, ca să mănânce trupul meu, cei ce mă necăjesc şi vrăjmaşii mei, aceia au slăbit şi au căzut.

De s-ar rândui împotriva mea oştire, nu se va înfricoşa inima mea; de s-ar ridica împotriva mea război, eu în El nădăjduiesc.

Una am cerut de la Domnul, pe aceasta o voi căuta, ca să locuiesc în casa Domnului în toate zilele vieţii mele.

Ca să văd frumuseţea Domnului şi să cercetez locaşul Lui.

Că Domnul m-a ascuns în cortul Lui în ziua necazurilor mele; m-a acoperit în locul cel ascuns al cor­tului Lui; pe piatră m-a înălţat. Şi acum, iată, a înălţat capul meu peste vrăjmaşii mei.

Înconjurat-am şi am jertfit în cortul Lui jertfă de laudă. Îl voi lăuda şi voi cânta Domnului.

Auzi, Doamne, glasul meu cu care am strigat; miluieşte-mă şi mă ascultă.

Ţie a zis inima mea: pe Domnul voi căuta. Te-a căutat faţa mea; faţa Ta, Doamne, voi căuta.

Să nu-Ţi întorci faţa Ta de la mine şi să nu Te abaţi întru mânie de la robul Tău;

Ajutorul meu eşti, să nu mă lepezi pe mine şi să nu mă laşi, Dumnezeule, Mântuitorul meu.

Că tatăl meu şi mama mea m-au părăsit, dar Domnul m-a luat.

Lege pune-mi mie, Doamne, în calea Ta şi mă îndreptează pe cărarea dreaptă, din pricina vrăjmaşilor mei.

Nu mă da pe mine pe mâna celor ce mă necăjesc, că s-au ridicat împotriva mea martori nedrepţi şi nedrep­tatea a minţit sieşi.

Cred că voi vedea bunătăţile Domnului în pămân­tul celor vii.

277

Aşteaptă pe Domnul, îmbărbătează-te şi să se întărească inima ta şi aşteaptă pe Domnul!

Slavă Tatălui şi Fiului şi Sfântului Duh şi acum şi pururea şi în veacul vecilor, amin!" (Psalmul 26 — Mai înainte de ungere)

O lumină cu irizaţii diafane însoţită de miresme multiple şi foarte subţiri se revărsa inundând tot întune­ricul din grajdul meu.

Rămăsesem ghemuită, incapabilă să mişc, nepu­tând să ridic nici măcar privirea.

— iohanna! mi s-a adresat în continuare şoapta, apelându-mă deosebit de maternal.

Iată-mă, sunt lângă tine. Priveşte-mă şi hai să stăm de vorbă!

Sunt „fetişcana pământeană” care, prin voia Domnu­lui, am devenit Maica Fiului Său, ridicându-mă cu trupul mai presus decât cei fără de trup.

Cinstea la care m-a înălţat I se datorează toată. Slava şi dragostea celor cereşti ca şi a celor pământeşti, care mi se adresează, Lui i se cuvin. Ziditorului şi Stăpânitorului a toate.

Mirarea ta, iohanna, este firească, atâta timp cât ţine de mirabil, eu însămi fiind continuu uluită încă de acest mare miracol pe care L-a săvârşit prin mine, cu mine, Stăpânul. Fiindcă este cu adevărat cel mai mare miracol din univers!

Cum spune Teologul Ioan în Apocalipsă: „Semn mare s-a arătat în cer: o Femeie îmbrăcată cu soarele, luna fiind sub picioarele Ei, iar pe capul Ei purta cunună din douăsprezece stele..."

Sentimentele acelea însă, de inechitate şi de pizmă, gândurile iscoditoare de tip judiciar, întrebarea

278

aceea acuzativ „de ce ea? nu sunt de la tine, nu sunt ale tale, nu sunt întru Domnul, copilă.

Naşterea mea, profeţită în amănunt de către toţi prorocii, a fost şi este pentru Satana izvorul celor mai mari spaime şi îngroziri.

Ştie că am venit ca izbăvitoare a oamenilor şi de aceea caută să submineze, acolo unde i se îngăduie, raportul nostru mântuitor, prin vicleşugurile lui.

Asta a încercat şi cu tine înşelătorul: stratagema insinuării gândurilor de hulă şi de nerecunoaştere. Pizmaşul seamănă întotdeauna vrăjmăşie şi înnegurare răspândeşte în lume întunecatul. Să nu i te faci nicicând părtaşă!

Copila mea dragă, eu n-am să-ţi vorbesc despre mine. Toate cele ale vieţii şi vieţuirii mele sunt scrise în Evanghelie, în studiile şi cercetările luminate de Dumnezeu, adică în scrierile şi învăţăturile Sfinţilor Părinţi. Le vei citi la vremea sorocită pe toate şi le vei pătrunde înţelesurile lor adânci, mai mult poate decât toţi până la tine.

Eu mă arăt acum ţie, trimisă de Fiul meu.

Am venit, iohanna, pentru ca văzând, să crezi şi, crezând, încă să vezi!

Ca o mângâiere pentru anii aceştia grei petrecuţi aici am venit. Pentru că n-ai deznădăjduit în restrişte, ci mai mult L-ai căutat pe Dumnezeu şi, nefăţărnicindu-te, când L-ai chemat pe toate ale tale I le-ai încredinţat, am venit, iată, să-ţi aduc câteva desluşiri necesare şi câteva poveţe sfinte pentru cealaltă vreme pe care o vei mai sta încă aici.

Voia lui Dumnezeu s-a făcut cu tine când ai ajuns în locul acesta şi voia Lui se va face până într-un sfârşit, dacă vei căuta şi tu la voia Sa.

279

Iohanna, trebuie să ştii că nu de puţine ori darurile lui Dumnezeu sunt necunoscute şi nesocotite de oameni sau, prin pervertiri satanice, sunt viciate şi convertite în mari urgiseli. Aşa cum şi lucrarea Lui este adesea igno­rată, primită şovăielnic sau chiar pregetată.

Sub imperativul naşterii şi acestei vieţuiri ale tale, ca o măsură specială de proteguire divină, Dumnezeu a intervenit, întrerupând trei itinerare tragice: mai întâi a frânt parcursul rătăcitor al credinţei neamului tău, apoi a curmat posibila ta năruire şi, prin acestea două, l-a stăvilit pe cel de-al treilea, adică traseul căderii celor apropiaţi, care, deşi în bună credinţă poate, văzând cele întâmplate vouă, ar fi putut să se smintească, cugetând apoi, precum spune David: „Zis-a cel nebun întru inima sa: Nu este Dumnezeu".

Neamului tău, ca şi celorlalţi de altfel, care nu sunt în dreaptă credinţă, Domnul a trimis şi trimite semnele Sale lămurite pentru a înţelege că glorificarea lor este alienată şi că nu poate fi primită, fiind rodul unei obsti­naţii trufaşe.

Zadarnic! Ei nu vor să înţeleagă asta şi astfel, eroarea credinţei este într-o aşa de mare măsură la unele noroade, încât perpetuarea ei legendară se confundă cu însăşi istoria acelor popoare închinătoare la falşii lor dumnezei.

Prin frumuseţea ofrandei tale, însă, Dumnezeu va arăta lumii, în chipul acesta expresiv, încă un mod pil­duitor al convergenţelor fireşti.

Tu nu eşti dintre ei! „Dacă aţi fi din lume, lumea ar iubi ce este al său; dar pentru că nu sunteţi din lume, ci Eu v-am ales pe voi din lume, de aceea lumea vă urăşte." iată ce le spune Fiul meu celor aleşi de El.

Ai fost aleasă şi va trebui să săvârşeşti lucrarea la care ai fost chemată, desăvârşindu-te.

280

Nimic nu este sub semnul hazardului! Şi, precum constaţi, n-ai fost, nu eşti şi nu vei fi singură în această înfăptuire.

Schimbarea traiectoriei tale s-a petrecut în mo­mentul cel mai nimerit.

Pentru tine nu existau decât trei direcţii: două sub semnul iminentei căderi, şi aceasta pe care te afli acum, în lucrare, sub semnul mântuirii şi al pildei.

Celelalte două căi s-ar fi statornicit în contextul comunităţii, conţinând şi reflectând răul absolut.

În ambele parcursuri sursa primejdiei ar fi fost însăşi frumuseţea ta.

Dacă ţi-ai fi întemeiat o familie, aşa cum poate ţi-ai fi dorit, aceea ar fi fost una şubredă şi într-o formulă dra­matică.

Pentru orice bărbat frumuseţea ta ar fi devenit tiranică, iar el s-ar fi transformat într-un tiran pentru tine.

Gelozia ar fi îmbrăcat forma calvarului pentru amândoi, iar în scurtă vreme iubirea ar fi degenerat în ura cea nimicitoare de suflete.

Dacă nu te-ai fi dedicat unui cămin, ci doar carierei tale, ai fi fost o pradă permanentă, râvnită egal şi de corbi şi de şacali.

Căderea ar fi survenit atunci fie prin tentaţia mate­rialistă, fie prin vulnerabilitatea feminină, fie prin amân­două îngemănate pătimaş.

Exista o singură cale salvatoare: Jertfa!

Iohanna, tot ce va urma va fi diferit de cum a fost.

Va veni îngerul, vă veţi sfătui şi vă veţi ruga împreuna, dar va veni şi rău te va ispiti şi Necuratul, sâcâindu-te.

Vor urma bătăliile cele grele întru primenire. Va trebui să înveţi să birui!

281

Încă din noaptea asta printr-o taină a Sfintei Treimi, doi rugători cu viaţă sfântă vor afla despre tine şi vor aduce prinos de rugăciune pentru triumful tău. Izbânda, însă, îţi aparţine.

Tot în noaptea asta, până la ziuă, Necuratul o va ispiti, înşelând-o, în vedenie, pe măicuţa ta, cu chipul meu.

Mâine în zori ea va veni la tine cu glas pios, de nerecunoscut, să-ţi propună eliberarea şi neatârnarea deplină. Să nu te înduioşezi!

Cere-i o prelungire de încă şapte zile, iar în timpul acesta roag-o să-ţi aducă Biblia.

Mânia care o va cuprinde de îndată, îţi va fi mărturie că întâmpinarea ei nu era decât o seducţie ade­menitoare, spre a-ţi deturna perspectiva, pe care Cel Rău şi-o presimte ca pe o crâncenă reprimare.

Dacă prin învoiala maicii tale cu Diavolul, Dumnezeu ar fi îngăduit mutilarea completă a sufletului ei, până s-o ucidă vrăjmaşul pe ea, prin ea te-ar fi omorât pe tine.

Prin sacrificiul tău însă, într-o zi, dacă va răspunde cercetării şi chemării pe care i-o va face Domnul, ar putea să se ridice din pustietăţile ei.

Vezi tu, Satana nu cunoaşte viitorul, iar în preajma mea nu poate sta nici măcar să asculte, aşa că nu ştie nimic din ceea ce ai aflat şi nimic din ceea ce plănuieşte Dumnezeu, altfel ar fi grozav de primejdios în ură şi în­şelare.

Iohanna, Dumnezeiescul har îl voi cere de la Fiul meu pentru tine şi Mână de ajutor îţi voi întinde ţie la toată nevoia. Bucurie neaşteptată vei primi de la Domnul întru buna ta nevoire, iar eu sub Acoperământul şi sub povaţa mea te voi păstra.

282

Despre întrezărirea şi „ospeţia“ asta a noastră, păstrează, te rog, tăcerea încă trei ani după ce, cu mila PreaBunului, vei părăsi locul acesta.

Pentru toate cele minunate şi nesfârşit de bune ale Domnului, Domnului să ne rugăm: Doamne, miluieşte!

Având toată zidirea slujitoare poruncii Tale, pretutindenea arăţi urmele proniei şi ale desăvârşirilor Tale celor neurmate; pentru aceasta cele nevăzute ale Tale, şi puterea cea pururea fiitoare şi Dumnezeirea, de pe făpturi cugetându-le le vedem; pentru care cu mirare şi cu bucurie grăim unele ca acestea:

Sfânt, Sfânt, Sfânt eşti Doamne Dumnezeul nostru, puternice Făcătorule al celor văzute şi nevăzute, Chivernisitorule cel cu dragoste îmbelşugată al celor de acum şi al celor viitoare;

Sfânt eşti, Doamne Dumnezeul nostru, Cel ce scoţi vânturile din vistierii; Cel ce îmbraci cerul cu nori şi trimiţi ploaie şi rouă spre răcorirea căldurii;

Sfânt eşti, Doamne Dumnezeul nostru, Cel ce încingi dealurile cu bucurie şi văile cu veselie; Cel ce împodobeşti crinii ţarinii şi încununezi câmpiile cu roade;

Sfânt eşti, Doamne Dumnezeul nostru, Cel ce trimiţi hrană puilor de corbi şi adăpi toa te fiarele câmpului şi trimiţi îndurările Tale peste toate lucrurile Tale;

Sfânt, Sfânt, Sfânt eşti, Doamne Dumnezeul nostru, miluieşte-ne pe noi, zidirea Ta cea căzută, pentru numele Tău cel Sfânt! (Acatistul Sfintei Treimi icosul al 3-lea)

„Ce gând va număra şi ce laudă va rosti, sau ce mână va scrie cu meşteşugul cărţii mulţimea nenumărată a harurilor şi bunătăţilor Sfintei Născătoare de Dumnezeu Pururea Fecioară, pe care le-a arătat şi pe care le arată din zi în zi neamului omenesc?

Ea este mijlocitoare arzătoare pentru toţi cei ce o cheamă pe lângă Fiul ei, Hristos Dumnezeu, liman liniştit

283

al tuturor celor clătinaţi de valuri, izbăvitoare din valurile lumii şi ale trupului, călăuzitoarea vieţii tuturor celor rătăciţi, căutătoare şi întorcătoare a celor pierduţi, ajutorul şi puterea celor din încercări, mijlocitoarea celor robiţi, învierea lui Adam celui căzut, nimicirea lacrimilor Evei, mângâietoarea celor ce jelesc, scaunul împăratului care poartă pe Cel ce poartă toate, înnoirea lumii învechite, scara ce urcă la cer, pe care a coborât Dumnezeu pe pământ, podul ce duce pământul la cer, uimirea îngerilor, rana demonilor, rădăcina supunerii şi nestricăciunii, pomul cu rod nemuritor." (Sfântul Maxim Mărturisitorul epilog viaţa Maicii Domnului)

Cea mai lungă zi.

zorii m-au aflat fără să fi aţipit. Starea aceea exultatorie nu m-a părăsit nici o clipă, iar fiinţa mea toată împrumutase din miresmele Celei plină de har, când m-a îmbrăţişat la plecare.

Vai, mie, Preasfântă Fecioară, m-a cuprins Soarele între razele lui, am văzut Comoara Proniei şi am auzit Glasul Cerurilor, vorbindu-mi.

Sunt cu atât mai măruntă cu cât m-ai înălţat mai mult. Sunt cu atât mai întunecată cu cât mi-ai strălucit, luminându-mă. Sunt cu atât mai săracă cu cât m-ai îmbogăţit, arătându-mi-te.

Cu prima geană de lumină s-a-nchis minunea nopţii ce fusese.

Când s-au auzit bătăile mamei în oblonaş nici măcar n-am tresărit.

—Johnni, scumpa mea, îmi zise pe un ton profund afectuos, ştiu că-ţi este greu să mă auzi vorbindu-ţi astfel,

284

dar te rog să faci efortul să treci peste toate cele atâta de urâte petrecute între noi şi să mă asculţi.

Aş vrea să-mi deschizi şi să stăm de vorbă, dar ştiu că n-o vei face şi de aceea nici nu-ţi propun. Te rog totuşi, apropie-te de oblonaş cât poţi de mult şi spune-mi că mă asculţi.

da, mamă, te ascult, i-am răspuns, apropiindu-mă cât am putut de mult, precum îmi ceruse.

Iohanna, fetiţa mea dragă, azi-noapte aici, la noi, s-a petrecut un mare miracol, îmi destăinuia cu glas impresionabil.

Aşa este, îmi venea să încuviinţez cu toată fiinţa, ştiind că într-adevăr, miracol mare se petrecuse. Am tăcut însă mâlc, nearătându-mă nici măcar curioasă.

of, nenorocita de mine, mi s-a arătat Maica lui Iisus, johnni.

Tu ştii prea bine că la noi în casă nu s-a pomenit să ne rugăm sau s-o cinstim pe Maica lui Iisus. Iar eu poate că cel mai puţin am făcut asta, şi tocmai mie mi s-a arătat şi mi-a vorbit. Şi n-a fost o părere sau vreo închipuire, să Ştiia fost de-adevăratelea, uite aşa, cum te văd şi cum mă vezi...

M-am strâns de nas ca să nu hohotesc. „Gura păcătosului adevăr grăieşte!" Aşa i se întâmplase: cum o vedeam şi cum mă vedea, între noi fiind zidul şi oblonaşul ferecat.

Sesizându-şi nerozia rostită, a camuflat-o îndată într-o generozitate forţată:

Nu vrei să-ţi aduc o cană de lapte, Johnni? L-am fiert acum un sfert de ceas. E încă fierbinte.

Nu, mamă, e prea de dimineaţă.

Nu mai băusem o cană de lapte de cu mult înainte de surghiun, îi cam uitasem gustul, dar atunci, în acele condiţii n-aş fi putut nicicum să beau.

285

-Am stat de vorbă cu Maica lui Iisus, Johnni dragă, uite aşa, cum stau cu tine, cred că mai mult de două cea­suri. Am vorbit despre toată blestămăţia asta a noastră. Mi-a spus cu de-amănuntul tot ce-am greşit şi mi-a cerut în numele credinţei noastre să repar această greşeală, pentru a nu se năpusti asupra noastră mânia lui Dumnezeu.

Vezi tu, ea a fost trimisă ca un semn a lui Dumnezeu. „Să vorbim ca de la mamă la mamă!" Aşa mi-a zis.

(...) Johnni, trebuie şi vreau să punem capăt aces­tei situaţii cât mai repede. Asta depinde, însă, doar de tine. Pentru că, în ce mă priveşte, sunt gata să fac orice mi-ai cere şi îţi promit că nu mă voi amesteca mai departe în viaţa ta, indiferent ce-ai vrea să faci.

Te rog, iohanna, te rog să-mi spui că renunţi la izo­larea asta, pe care eu ţi-am creat-o, recunosc, eu ţi-am făcut tot răul acesta, dar acum vreau să deschizi uşa asta blestemată şi să fim din nou ca înainte, ba chiar cu mult mai bine. Mă auzi, Johnni?

da, mamă, te aud, te înţeleg şi... cred că este foarte bine aşa cum te-ai gândit şi cum îţi doreşti, dar... să mai aşteptăm un timp. Sunt mult prea impresionată de tot ce s-a petrecut. Sunt surprinsă şi nepregătită pen­tru un răspuns sau pentru a proceda într-un fel anume.

tu crezi că eu nu sunt impresionată? Îmi bate încă inima să-mi iasă din piept. Abia am aşteptat să pot veni să-ţi spun ce s-a întâmplat, convinsă fiind că, aflând, nu vei sta nici o clipă pe gânduri...

N-o auzisem niciodată pe mama plângând.

Atunci însă, o podidise un hohot convulsiv, înecând-o în suspine profund tânguioase şi aşa de convingătoare, că dacă nu mi-ar fi fost prezise, dacă nu

286

le-aş fi cunoscut sursa şi scopul, n-aş fi putut rămâne neînduplecată.

Atât de aprig siluieşte înşelarea adevărul, mistificându-l, încât îi fură adesea chipul şi trece astfel, prin lume, netăgăduită.

Pentru cei care iubesc însă deplin realitatea, înşe­lăciunea este năluca adevărului, iar minciuna un adevăr pe termen scurt.

bine, Johnni, înţeleg. în fond ai tot dreptul acum să fii prevăzătoare, dar gândeşte-te că Dumnezeu ne cere această împăcare, aşa cum ne cere să fim îngăduitori şi iertători; şi aşa cum ne porunceşte prin cea de-a cincea poruncă: să ne cinstim părinţii, chiar dacă aceştia au greşit faţă de noi.

(...)

— Mă duc să pregătesc ceva de mâncare şi am să mă întorc după aceea. Mai gândeşte-te! Eu sper chiar la bucuria de a mânca împreună astăzi.

Linguşitorul are miere pe limbă şi fiere în inimă. Cu vorba îţi făgăduieşte pace, iar cu fapta pregăteşte sabia.

(Sfântul Tihon Zadonschi)

Iubirea faţă de părinţi este o poruncă a firii, ea se regăseşte la toate popoarele lumii, ba chiar şi la toate vieţuitoarele, oricât de sălbatice ar fi ele.

Iubirea copiilor pentru părinţi izvorăşte, însă, din iubirea părinţilor faţă de copii, cu dreptate şi întru Domnul.

„Copii, ascultaţi pe părinţii voştri în Domnul, că aceasta este cu dreptate," (Efeseni 6, 1)

„Fiule, păzeşte povaţa tatălui tău şi nu lepăda îndem­nul maicii tale.“ (Pilde 6, 20)

287

Dar povaţa şi îndemnul trebuie să fie sănătoase şi în dreaptă socoteală, purtând pecetea poruncii funda­mentale a iubirii: „iubeşte-ţi aproapele ca pe tine însuţi". (Matei 22, 39)

Şi după cum dragostea copiilor faţă de părinţi este o poruncă, la fel şi dragostea părinţilor faţă de copii este tot o poruncă a legii fireşti. Căci „dacă cineva nu poartă grijă faţă de ai săi şi mai ales de casnicii săi s-a lepădat de credinţă şi este mai rău decât un necredincios". (Timotei 5, 8)

Până în amurg mama a venit de unsprezece ori la oblonaş.

Venea, îmi aducea un argument, pleca, îşi amintea că nu mi-a spus tot sau găsea unul mai bun, se întorcea stăruind cu o tenacitate neostoită în a-mi determina eli­berarea. Mi-a pregătit bucate deosebite, mi-a adus lapte de pasăre şi sirop de căpşuni, ca în copilărie.

Mi-a făgăduit de toate până când i-am cerut Biblia ortodoxă şi răgazul de şapte zile. Atunci a sărit ca arsă şi, socotind-o ca pe o culme a insolenţei, mi-a zis: „Ăsta-i răspunsul tău la dragostea mea? Batjocura şi zeflemeaua? Ai rămas aceeaşi căţea neruşinată şi cu aceiaşi gărgăuni în capul ăla sec. Mai bine creşteam bufniţe sau beam mătrăgună decât să te fi născut pe tine, lepădătura nea­mului!

Se prăbuşesc mormintele strămoşilor mei pentru ticăloşia ta.

Auzi, ce vrea ea, Biblia ortodoxă!?

Să stai acolo până ţi-oi aduce-o eu. Nu şapte zile, şapte mii de ani!"

A plecat apoi, trântind şi azvârlind cu tot ce întâl­nea în cale, revenind încă de câteva ori, pentru ca să-şi

288

accentueze indignarea şi ameninţările, cu vorbe pe care le-am uitat şi care n-ar putea fi oricum reproduse.

A fost cea mai lungă zi.

Interminabila fricţiune cu mama mi se părea că tergiversează venirea nopţii, pe care o aşteptam cu sufle­tul la gură, căci aveam făgăduită întâlnirea cu îngerul.

Noaptea cea mai lungă.

Aşezându-mă lângă iesle pentru grăirea mea obiş­nuită cu Dumnezeu, am constatat că rugăciunea pe care o făcusem împreună cu Maica Domnului îmi rămăsese în memorie atât de limpede şi de firesc curgătoare, că parcă acolo ar fi fost din toată vremea.

Numai că mintea mea nu rămânea nici o clipă în conţinutul rugăciunii, ci, ca niciodată până atunci, zbur­da de nestăpânit în mii de direcţii, aducându-mi felurime de gânduri, care mai de care mai pârdalnice.

Cele mai frecvente şi mai hâde erau cele de defăi­mare cumplită a Maicii Domnului, iar cele mai agresive erau cele de curvie, de desfrâu şi de destrăbălare.

închipuiri de negândit, gesturi, atitudini, cuvinte şi chiar mirosuri nemaiîntâlnite mă împresurau cu violen­ţă din toate părţile. Nu mai văzusem şi nu mai trăisem asta.

îmi venea să-mi sfâşii carnea şi să mă muşc. Mâinile mele îmi atacau trupul în chip neruşinat fără să le pot ost oi. Pielea toată îmi ardea şi muşchii zvâcneau ca sub impulsuri electrice.

Imaginea unui bărbat cu trupul gol se suprapunea cu înfăţişarea lui Toma şi glasul lui îl auzeam, îndemnându-mă necuviincios la fapte josnice.

Un râs sarcastic cu glas strident, având unele flexiuni din vocea mamei, răsuna în tot sălaşul, învăluindu-mă

289

înfricoşător: „Eşti o târfă împuţită! O mie de bărbaţi or să te necinstească îngrozitor, chiar aici, unde te-a vizitat nenorocita aia. Am să te îngrop în scuipat şi sânge şi am să arunc peste tine toate scursorile lumii!..."

Trivialităţi grele şi furtuni de stări cumplite se succedau în niagare terifiante, războindu-mă crunt.

M-aş fi prăbuşit biruită în cine ştie ce ispită sau des­curajare dacă Dumnezeu n-ar fi intervenit să stingă fur­tuna.

Eram atât de buimacă, înfricoşată şi nevolnică, încât n-am putut să strig ca Apostolul dintre valuri: „Doamne, scapă-mă!“

Târziu, după ceasuri multe şi lungi, când torentul trecuse, mi-am amintit că începutul rugăciunii pe care mi-o lăsase Fecioara era tocmai tableta de îmbărbătare la vreme de ispită:

Domnul este luminarea mea şi mântuirea mea, de cine mă voi teme?

Domnul este apărătorul vieţii mele, de cine mă voi înfricoşa?

Când se vor apropia de mine cei ce-mi fac rău, ca să mănânce trupul meu, cei ce mă necăjesc şi vrăjmaşii mei, aceia au slăbit şi au căzut. (Psalmul 26, 1-4)

Urmare a vifornicei încercări rămăsesem complet inanimată şi secătuită. Singurul gând aprins era încă cel al expectativei Îngerului.

Aşteptam o întâlnire aidoma celei cu Maica Domnului. Scontam într-un partener exterior, cu alcătuinţă pnevmatizată, cu aripi de foc şi cu vorbe de lumină, când, deodată, m-am constatat dublată de o natură subtilă. Păream a fi eu însămi, deşi era, totuşi, dis­tinct altcineva.

290

În deşertica mea făptură se producea ceea ce-aş putea numi reevaluare fiinţială.

Într-o părtăşie evidentă şi foarte intimă, o entitate lăuntrică mă cerceta din perspectiva tuturor facultăţilor mele sufleteşti, iar eu o identificam pe aceasta pe măsură ce mintea, inima şi conştiinţa mea deveneau mult diferite în lucrarea lor.

înţelegeam, simţeam şi vedeam totul de ca şi când aveam acum mai multe raţiuni şi cugete, mai multe inimi, mai mulţi ochi, mai multe conştiinţe.

Aceasta este întâlnirea cu îngerul, mi-am zis.

„întocmai!" Mi-a răspuns cu o evidentă prezenţă „Entitatea". Era de fapt o şoaptă interioară pe care o cunoşteam întrucâtva: îmi mai vorbise şi altădată, dar eu credeam atunci că-mi şopteşte alter ego...

problema aceasta cu alter ego este foarte glisantă, interveni „Entitatea". Când omul nu mai are date şi mijloace de identificare duhovnicească, îngerul înşelător se confundă cu cel drept păzitor, acesta este confundat cu şoapta proprie sau cu alter ego, alter ego se confundă la rându-i cu îngerul înşelător şi aşa mai departe.

Pentru ca să poţi identifica aceste voci interioare trebuie să ştii câteva lucruri: mai întâi în ceea ce-l priveşte pe îngerul cel întunecat şi înşelător, fiindcă el este creatorul celor mai mari prejudicii sufleteşti şi de el trebuie să te şi fereşti cel mai bine.

Pentru ca să-i distingi şoapta perfidă, supune-o mereu la proba iubirii şi la testul smereniei.

În Lucifer iubirea e stinsă şi smerenia e moartă!

El nu te va îndemna nicicând să săvârşeşti ceva sub semnul dragostei şi nu-ţi va îngădui nicicum să te sme­reşti în vreo împrejurare.

Aşa că întreabă-te atunci când una dintre aceste voci te impulsionează spre o făptuire sau alta, dacă acţiunea

291

aceea este sub semnul iubirii, şi dacă atitudinea ta va avea un conţinut modest şi invanitos.

Aminteşte-ţi mereu de precauţia Apostolului Pavel: „...de-aş avea atâta credinţă încât să mut şi munţii, iar dragoste nu am, nimic nu sunt.“ (Corinteni I13, 2)

Lucifer e foarte credincios. Ar putea să mute într-adevăr toţi munţii cu credinţa lui. El n-are nici o urmă cât de vagă de îndoială în credinţă, căci l-a cunos­cut pe Dumnezeu şi le ştie pe toate ale Sale. Neavând însă iubire e-o nălucă factice, arhitectul marilor boro­boaţe, comerciantul urii şi călăuza morţii.

Nu te înşela cu aspectul lucrului bun şi nici cu iluzia faptei utile. Nu tot ce e bun e şi de folos şi nici tot ce e util nu e necesar.

Păzitorul cel sfânt, îngerul cel bun, pe lângă în­demnurile lui divine, pecetluite cu iubire şi cu povaţă întru nefatuitate, nu are nici năravul persuasiunii.

El slujeşte cu principii dumnezeieşti şi nu-l va con­strânge pe om, lezându-i libertatea cu vreo silinţă.

Numai Satana insistă, dă buzna şi determină prin coerciţie. Căci la el în loc de smerenie creşte semeţia.

Cât despre alter ego, vocea aceasta se identifică prin pronumele său legitimator: eu.

Ego este primejdia în sine: ştiu eu, cred eu, fac eu, înţeleg eu... Toate acestea îl exclud pe Dumnezeu şi pe toate ale Sale. Şi acolo unde nu este Dumnezeu, sigur este Diavolul.

l-am întrebat pe înger de ce nu l-am simţit tot timpul atât de prezent. De ce nu i-am perceput îndem­nurile şi glasul la fel şi altă dată.

Şi el mi-a spus:

— Iohanna, îngerul tău păzitor a fost, este şi va fi până la sfârşitul zilelor lângă tine. Tu, însă, nu l-ai

292

cunoscut şi nici nu l-ai vrut mai aproape. De aceea nu i-ai simţit prezenţa. El a fost tot timpul acolo, şi dacă ar fi să poţi vedea de câte ori a intervenit, ocrotindu-te în nenumărate chipuri şi neînchipuite împrejurări, nici n-ai putea crede câte ţi s-ar fi întâmplat dacă el n-ar fi vegheat neîntrerupt în toată vremea.

— Bine, dar de ce vorbeşti despre „el“? Nu tu eşti îngerul meu, l-am întrebat nedumerită şi îngrijorată, nemaiînţelegând cine despre cine vorbea.

— Nu, Iohanna, eu nu sunt îngerul tău păzitor. Eu sunt Arhanghelul Gavriil. Sunt unul dintre cei şapte Arhangheli, păzitori ai popoarelor.

Eu sunt slujitor şi vestitor al Tainelor Dumneze­ieşti. Sunt cel care împreună cu Arhanghelii Rafail şi Varahiil venim ca întâmpinători în ceasul sfârşitului.

Cu putere de la Dumnezeu sunt înzestrat să birui, ruşinând orice duh necurat şi să risipesc, sfărâmând, orice urzeală şi sfat diavolesc.

Am venit şi voi veni încă, din timp în timp, precum ţi-a făgăduit Stăpâna Cerurilor şi Pământului, să-ţi aduc îndemnul cel bun şi câte o mică rugăciune pe care o vom rosti împreună:

Doamne, Dumnezeule Stăpâne, Iisuse Hristoase Mântuitorule, Sfinte Duh, Treime Sfântă, mulţămescu-Ţi pentru bunătatea de a mă fi trecut cu bine încă o noapte, dăruindu-mi această nouă sfântă zi, spre a mă închina negrăitei Tale iubiri.

Slăvindu-Te îţi mulţămesc încă pentru mila-Ţi cea nemăsurată, prin care Te-ai făcut ajutor şi grijilor mele nelegiuitei tale slugi.

Doamne, nu te mânia pe mine ticăloasa şi n u mă pedep­si aşa cum mi s-ar cuveni, pentru netrebniciile, neputinţele şi slăbiciunile mele, ci rogu-Te să mă îngăduieşti încă, în grija Ta, Doamne, să mă luminezi cu Lumina Ta Cea Blândă şi Divină,

293

să mă întăreşti prin Harul Duhului Sfânt, ajutându-mă să fiu tot mai plăcută Ţie, de la o zi la alta pe dreapta cărare a cre­dinţei, întru smerită pocăinţă, spre mântuire.

Mă rog astfel, Doamne, pomenindu-i şi pe toţi ai mei: părinţi, fraţi, surori, pe toate rudeniile cele de după duh şi după trup, pe prieteni şi pe vrăjmaşi, pe săraci şi pe sărmani, pe văduve şi pe cei ce se află în neputinţe, în griji, în nevoi, în rele şi grele pătimiri, în robii, în temniţe şi închisori, pe cei izgoniţi pentru Tine şi pentru dreapta credinţă ortodoxă şi chiar pe cumpliţii eretici, fiindcă sunt şi ei tot robii Tăi.

Miluieşte-i pe toţi, Doamne, cercetează-i, întăreşte-i şi degrabă mângâie-i cu puterea Ta.

Mântuieşte, Doamne, miluieşte şi ne iartă nouă tot ceea ce, ca nişte oameni neputincioşi, prin deşertăciunea minţii, am greşit Ţie, Doamne, şi ne-am smintit şi nebuneşte ne-am abătut către fapte necuvioase, depărtându-ne de la calea izbăvirii.

Mântuieşte, Doamne, miluieşte şi luminează-i pe toţi cei ce mă urăsc, mă dosădesc şi mă asupresc, nelăsându-i pe ei să piară pentru mine.

Rogu-mă dar, întoarce-ne iarăşi la Locul cel Bun, Doamne, prin dumnezeiasca Ta iconomie.

Uneşte, Doamne, cu una sfânta, apostoleasca şi sobor­niceasca Ta Biserică pe cei ce s-au depărtat de la dreapta cre­dinţă şi care, întunecându-se cu eresurile, se află întru pierzare, încă mă rog, Doamne, pentru cei adormiţi şi mutaţi de la noi, ca să se aşeze întru ale Tale Cele bune, iertându-li-se lor toată greşeala cea de voie şi cea fără de voie, săvârşită cu gân­dul, cu fapta sau cuvântul, în scurta lor trecere pe acest pământ.

Pomeneşte, Doamne, întru mântuire pe toţi cei adormiţi întru nădejdea învierii şi a vieţii veşnice: părinţi şi fraţi ai noş­tri şi dreptslăvitori creştini, care odihnesc aici şi pretutindeni.

294

Sălăşluieşte-i şi pe ei cu Sfinţii Tăi, Doamne, acolo unde străluceşte lumina feţei Tale, iar pe noi, miluieşte-ne ca un bun şi de oameni iubitor.

Poartă-ne nouă, paşii, Doamne, pe cărări luminate de Tine şi păzite de Sfinţii Tăi îngeri,, iar din calea noastră izgoneşte-l pe Cel Viclean, cu toate înşelăciunile lui şi pe vrăjmaşii noştri, pe cei ştiuţi şi pe cei neştiuţi, cu gândurile, cu faptele şi cu vorbele lor rele, Doamne, ţine-i cât mai departe de noi, iar pe noi ajută-ne să izbândim în cele ce Tu ne-ai rânduit pe-acest pământ.

Pentru rugăciunile Preacuratei Tale Maici, ale Sfinţilor Tăi îngeri, ale Preacuvioşilor Părinţilor noştri şi ale tuturor Sfinţilor, Doamne, Iisuse Hristoase Fiul lui Dumnezeu, milu­ieşte-ne pe noi. Amin.

M-am rugat cai îngerul, dar rugăciunea aceasta ieşea din adâncurile fiinţei mele. Vorbele izvorau odată cu lacrimile, iar acestea nu erau rodul unei sclifoseli, ci veneau ca o rouă peste arşiţa tânguirii şi ca un talaz curat, care spăla zgura ancestrală.

Totul a durat, cât un suspin parcă, iar la capătul acestuia un bob de foc, ca o lacrimă de lumină, s-a înălţat dincolo de acoperişul peste care eu nu mai privisem de mult.

De şapte ori a venit Arhanghelul, cât am stat acolo, cu cercetare de la Dumnezeu, cu întărire de la Prea­curata şi cu rugăciuni de la Îngerii şi de la Sfinţii lor.

învăţasem între timp, cât de cât, să vorbesc şi cu îngerul meu ocrotitor, iar hărţuielile ostracizante din partea Tartorului erau mai uşor de îndurat, deşi erau tot mai dese şi tot mai agresive. Nu se dădea în lături de la nimic. îmi vorbea despre fel de fel de întâmplări cătră­nite, împrumutând fel de fel de glasuri: pe al tatei, pe al lui Toma, pe al bunicii şi chiar pe al Arhanghelului. Lua

295

chip de broască, de şoarece sau de şopârlă frumos co­lorată. Odată m-am pomenit acolo, în grajd, cu un flu­ture mare, excesiv de blând, fâlfâindu-mi de jur împre­jur. Avea un colorit atâta de grozav, încât, fascinată, m-am apropiat gata să pun mâna pe el. În ultima clipă am auzit vocea îngerului strigându-mi: ispită! Mi-am făcut semnul Sfintei Cruci şi a dispărut, lăsând în urma lui o miasmă îngrozitoare, aşa cum rămânea de fiecare dată după ce dispărea. Dacă l-aş fi atins atunci aş fi paralizat sau aş fi murit pe loc.

Ultima oară Arhanghelul mi s-a arătat material­mente într-o splendoare inhibitivă. Avea înfăţişarea unui paj cu armură strălucitoare şi cu Crucea dintr-o suliţă de fulger.

Ne-am rugat mai întâi, după obicei, Sfintei Treimi şi Preasfintei Născătoare de Dumnezeu, apoi mi-a vorbit despre toate cele ce aveau să urmeze până la desfere­carea împrejurării mele.

A fost cea mai lungă povăţuire, cu multe, multe detalii privind ispita şi înşelarea şi cu litanii deosebite.

Rămăsesem cu aburul mâhnirii în gene, uitându-mă după Arhanghelul care, atingându-mă cu suliţa peste creştet mi-a spus: „Rămâi întru desăvârşire cu cele ale lui Dumnezeu! Veghem şi ne rugăm. Roagă-te şi veghează!" în câteva clipe s-a întors însă, spunându-mi că Domnul a trimis o anume precauţie pentru mine: „...pentru că eşti plăpândă încă şi rugăciunile îţi sunt prea la-nceput, gândeşte-te numai din când în când la ele, aşa... să nu le uiţi şi să-ţi mai ţină de urât. Dar să nu te rogi aşa cum am făcut-o împreună, căci este primej­dios şi nefolositor. Domnul spune c-ai putea să te răneşti şi să-ţi atragi riscuri pe care nu le poţi controla deocam­dată. Ne vom ruga noi şi vom veghea şi pentru tine."

296

Oblăduitorul meu Sfânt mi-a şoptit însă, îndată, alertat: „Ispită! Uită-te la suliţa lui!“

Ce perfidie! întru totul era asemănarea cu Arhanghelul, suliţa, însă, nu era-n acelaşi chip. Părea a-i fi din fulger şi lumină, dar crucea era cu vârful în jos şi cu braţele frânte. Vicleanul!

De aceea mă îndemna, care va să zică, să nu mă mai rog. Venise numaidecât, de ca şi când Arhanghelul, uituc fiind, s-ar fi întors să-mi întregească sfatul. A luat chipul lui, întinzându-mi o nouă cursă. De nu l-aş fi auzit atunci pe înger, primejdia cea mare ar fi fost să mă atingă cu suliţa lui, aidoma Arhanghelului, traumatizându-mă în cine ştie ce fel.

Poate că m-aş fi dumirit şi eu după un timp că-i o înşelare, gândindu-mă că Dumnezeu, Cel Care ne în­deamnă să ne fie nouă da-ul, da şi nu-ul, nu, n-ar fi putut fi nestatornic, îndemnându-mă mai întâi să veghez şi să mă rog, pentru ca îndată să şovăie, povăţuindu-mă altfel.

Dar până să mă lămuresc eu, pacostea s-ar fi pro­dus, iar paguba sufletească şi chiar trupească ar fi putut fi imensă.

Iată de ce nu trebuie să credem şi să consimţim în vedenii. Nici măcar în cele ce par cu aură divină. Să ne închinăm, să chemăm numele Domnului, al Fecioarei Preacurate şi, smerindu-ne, să respingem cu fermitate orice arătare, acceptându-ne oneşti nevrednicia.

Piei, Satană! Aşa să ne întâmpinăm vedeniile, căci, aşa cum ne învaţă Sfinţii Părinţi, de vor fi de la Dumnezeu, nu se va mânia El pe noi că nu le-am primit şi că ne-am socotit lipsiţi de merite şi nedemni de ele, iar de ne vor fi cu adevărat rânduite, vor purta peceţile Lui neînşelătoare şi vor ajunge oricum la noi. Noi să rostim însă, în astfel de împrejurări, precum mă învăţase pe mine Voievodul Ceresc:

297

„Doamne, Doamne, Cel ce ai îngăduit Diavolului să ispitească în rai pe strămoşii noştri Adam şi Eva, spre a le încerca ascultarea şi supunerea lor; Cel ce asemenea ai îngăduit Diavolului să ispitească cu necazuri şi suferinţe grele pe dreptul Iov, robul Tău, pentru a se vădi şi mai lămurit virtuţile şi credinţa lui cea întru Tine; Cel ce ai dat îngăduinţă Satanei să se apropie cu ispitire de însuşi Fiul Tău, spre a-L îmbia şi a-L momi cu poftele şi deşertăciunile acestei lumi, pentru ca apoi, înfrânt şi ruşinat, acest duh blestemat să audă din gura Mântui­torului lumii cuvintele: înapoia Mea, Satano, căci scris este: Domnului Dumnezeului tău să te închini şi numai Lui, Unuia, să-I slujeşti; Cel ce tuturor drepţilor şi sfinţilor Tăi le-ai dat vremi de ispitire şi de grele îndoieli, pentru ca prin ele, lămurindu-se, să iasă şi să rămână şi mai întăriţi în credinţa, în nădejdea, în dragostea şi în supunerea cea către Tine; însuţi, Atotputernice şi Prea­bunule Stăpâne, ajută-mi mie în această clipă grea, când duhul Satanei îmi tulbură mintea cu îndoieli, cu îmboldiri şi cu amăgiri viclene frământă inima şi sufletul meu.

Arată-mi mie, Milostive, adevărul şi calea Ta cea dreaptă, pentru ca biruind uneltirile lui de acum, să mă pot bucura de cuvintele Apostolului Tău Iacob, care zice: Fericit bărbatul care rabdă ispita, căci lămurit făcându-se va lua cununa vieţii, pe care a făgăduit-o Dumnezeu celor ce îl iubesc pe El.

Dăruieşte-mi, Stăpâne, inimă curată şi credinţă tare, pentru ca în aceste clipe să pot cânta dimpreună cu Prorocul Tău David: Doamne, cât s-au înmulţit cei ce mă necăjesc. Mulţi zic sufletului meu: Nu este mântuire lui, întru Dumnezeul lui. Iar Tu, Doamne, sprijinitorul meu eşti şi slava mea şi Cel ce înalţi fruntea mea! Cu glasul meu către Domnul am strigat şi m-a auzit din muntele cel sfânt al Lui! A Domnului este mântuirea şi

298

peste poporul Tău, binecuvântarea Ta. Amin." (Rugă la vreme de îndoială şi ispită)

Pentru primirea poruncilor lui Dumnezeu să avem simplitate; iar pentru respingerea curselor diavoleşti să avem şiretenie. (Sfântul Efrem Sirul)

Uimirile.

Ultima zi de convorbiri cu Siluana s-a consumat în mai puţin de două ceasuri, dar a fost una la fel de densă în destăinuiri, iar pentru ea cu mari surprize.

Mi-a spus, de pildă, că în ziua când l-au înmor­mântat pe tatăl său, ea a intuit asta şi a vrut, pentru prima şi ultima dată, să evadeze.

Cu o seară înainte o auzise pe Atza, punând ceva la cale, şuşotind, în ascuns, cu Leon. Apoi toată noaptea un câine a urlat, prevestitor, a groază.

A doua zi toate cele pe care le-a auzit petrecându-se în ogradă i-au întregit înţelegerea că ceva nefericit se întâmplă.

Când a auzit roţi de car scârţâind şi porţile cele mari închizându-se, a întredeschis uşor oblonaşul şi s-a iţit, cutremurându-se.

În carul care tocmai dispărea plecând era un sicriu învelit cu o cergă neagră.

de cum s-au depărtat puţin, mi-a zis Siluana, mi-am luat inima-n dinţi şi m-am hotărât să fug, deşi nu ştiam ce-ar trebui să fac şi încotro aş fi putut s-o apuc aşa cum arătam.

Atunci am constatat că-mi era imposibil să ies de acolo aşa cum, mai târziu, îi era cu neputinţă mamei să intre.

299

Zidurile erau din piatră masivă, clădite temeinic. Oblonaşul avea gratii dese şi groase, aşa cum fusese pe vremuri montat acolo, la temniţele Ocnelor Negre, de unde îl adusese bunicul.

Podul grajdului era construit din grinzi de stejar şi dulapi groşi. Cândva în podul acela se ţineau lădoaiele cu cereale şi făina. Oblonul podului nu era încuiat, eu l-am ferecat mai târziu, dar prin pod tot n-aş fi putut ieşi. Deasupra era o mansardă dintr-un capăt într-altul, în care se punea cheresteaua la uscat, intrarea ei fiind prin capătul curţii, făcută într-un fel anume, printr-un plan înclinat, aşa încât să se poată urca şi coborî scândurile, care nu erau niciodată puţine.

Nu m-am resemnat, însă, prea lesne. A fost pentru prima dată când am strigat, urlând de neputinţă şi durere, căci, aşa cum am mai spus, nu puteam vărsa nici o lacrimă şi nu mă detaşam, nu mă detensionam.

Am fost sedus o clipă de gândul divulgării spre a-i spune Siluanei că Peter, tată-său, nu e mort. Dar până să-mi găsesc maniera destăinuirii, momentul a fost expe­diat şi înghiţit de alte mărturisiri ale ei. Nu trebuia să afle încă, mi-am spus, şi am tăcut.

Mi-a vorbit atunci despre spaimele ei nocturne, despre cum a biruit, până la urmă, fobia asta a întuneri­cului care o cotropise încă din copilărie.

mă sufocam de cum venea seara. O bilă ca de plumb mi se punea în capul pieptului şi o gheară îmi strangula beregata.

Aveam momente când teama era aşa de mare, încât la cel mai mic zgomot făceam pe mine. Nenumă­rate au fost nopţile în care am crezut că n-am să mai văd zorii.

300

Până-ntr-o dată, când am descoperit că noaptea a venit aşa cum venea şi ziua, cu pace şi chiar cu o anume bucurie.

Aşa s-a întâmplat şi cu frigul. Eram o friguroasă. Tremuram de cum venea toamna şi până primăvara târ­ziu. Dar acolo m-a întărit Bunul, aşa încât, după ce-am dârdâit zdravăn în prima lună, m-am liniştit, acceptând să-mi fie frig, aşa cum, neavând încotro, acceptam să-mi fie foame. Nu-mi era uşor, dar acceptam. Răbdam fără să crâcnesc.

Eu cred că n-am răcit în prima lună, de cât de tare am tremurat. Apoi am căpătat împăcarea şi întărirea. Frigul, foamea şi întunericul erau de ca şi cum n-ar fi fost.

Au fost ierni grele, cu viscole mari şi cu geruri năprasnice.

M-am întrebat mult timp, deşi am iertat-o pe mama încă de-atunci, cum putea sta, totuşi, în casă, cu foc în sobă şi învelită cu plapuma, ştiind că eu, copilul ei, şedeam în grajd fără nici o ocrotire, sub zeci de grade minus.

Acum ştiu că asta nu s-ar fi întâmplat dacă ea n-ar fi fost sub stăpânirea lui Belzebut şi eu sub oblăduirea lui Dumnezeu.

în ultimii doi ani ai izolării mele cu ea s-au dat bă­tălii îngrozitoare. Mai cu seamă după ce s-a decis şi mi-a adus, totuşi, Biblia ortodoxă. Trăia între gheaţă şi foc. O auzeam uneori urlând cu voci înspăimântătoare prin odăile casei, trântea şi lovea cu tot ce-i ieşea în cale, ameninţându-mă cu moartea şi cu iadul, apoi se liniştea şi venea plângând la oblonaş, rugându-mă s-o iert.

Atunci era alta. îi simţeam bunătatea şi căinţa sin­ceră. îmi aducea mâncare, fructe şi ceai.

301

A vrut să-mi dea pături şi plapumă. Mi-a făcut o rochie neagră, rugându-mă cu multă stăruinţă s-o pri­mesc şi s-o port, iar odată cu aceasta, mi-a dat chiar şi două icoane ortodoxe. într-una era Domnul Hristos şi în cealaltă Sfântul Ioan Botezătorul, ocrotitorul numelui meu.

Mi-a spus la un moment dat că şi-a pus şi ea icoane în odaie şi că a aprins chiar şi candele. Dar crizele încă existau şi în acele momente trântea şi spărgea toate icoanele şi candelele...

iubirea?...

Nu cunosc încă substanţialităţile nici uneia dintre dimensiunile ei.

Două dintre cele mai importante etape ale vieţii mele, adolescenţa şi tinereţea, s-au consumat în acea for­mulă oprimatorie, zăvorâtă între pereţii unui grajd. Nu m-am bucurat niciodată de căldura unui Agape, fiindcă n-am cunoscut nici un fel de anturaj, nici măcar amical, necum frăţesc.

Nu m-am răsfăţat nici cu vreo dulcegărie Filia şi n-am cunoscut nicidecum conţinuturile vulcanice ale seducătorului Eros. Mi-au lipsit ambianţele şi parteneriatul.

Ceea ce înmugurise atunci între mine şi Toma s-a ridicat doar la nivelul bucuriei, fără să fi apucat să se altoiască în iubire.

Totuşi în această lungă perioadă de claustrare au existat anumite stări, care generau diferite trăiri cu plăpânde vibraţii pasionale, înrudite poate cu amorul necunoscut.

Rezultatul acestora consta în unele dulci cugetări care m-au locuit mult timp după aceea.

O parte dintre acestea, deşi nu le-am notat, le port cu mine încă şi acum. Nu au avut niciodată un intim destinatar.

302

Când nu mi se adresau chiar mie, se îndreptau către un cineva generic. Către un „tu“ indefinit, şi imagi­nar sau către acel „Tu“ concret universal:

Ridică-ţi pleoapele, zorii vor să-ţi mângâie privirea cu lumina acestei zile sfinte.

Toate pârguirile înmiresmează zorii aşteptărilor în care ştiu că Eşti pentru ca eu să fiu.

O, ce realitate! O necuprindere ţesută din împă­răţiile grele de albastru, unde toate amurgurile îmi pun ca peceţi pe frunte smerite sărutări.

E-atâta rugăciune în aer. Adie miresme delicate de Sfântă Liturghie, unde sufletele prins-au miros plăcut de veşnicie.

Înserarea păşeşte agale pe poteci de ape. Luna sfioasă, sub malul neţărmurit, se dezbracă. Trandafirii mustesc de tăcere.

Intră, am spus, dar nimeni n-a dat semn. Când am deschis uşa peşterii mele, în prag doar candela nopţii aştepta încă nerostita rugăciune.

îmi las iubirea mea la Tine, de-acum ai grijă Tu de ea!

îngerii şi Domnul îmi veghează somnul, iar sub frunte şi pe pleoape, stau rugăciunile mele şchioape.

Când ai reuşit să închizi în cuvinte câteva clipe de viaţă adevărată, ai realizat o operă mai preţioasă decât toate frumuseţile lumii. O astfel de lucrare este rugăciunea.

mai port în gândurile mele şi un anume conţinut epistolar. Corolarul unor scrisori pentru acelaşi „tu“ sau „Tu“.

Un debuşeu comunicativ. O translaţie a gândului spre cuvânt. întemniţarea unor bucurii într-o mută sim­fonie, ascunsă şi ea, până astăzi, adânc în inima mea:

303

„Cerul însingurării perlează lacrimi argintii şi în dansul lor trepidant sărută pământul şi marea la ceas târziu din noapte.

Toacă universul! Alegretto, Andante, Piano. Sonorităţi vibrante umplu sufletul de stări mirifice şi de neînţelesuri...

După toacă sfântă Liturghie! Slavă, mulţumiri, dar mai ales implorări.

Ce împrejurare sublimă!

Copilul meu priveşte marea.

ce vezi?

nemărginitul.

Priveşte cerul...

Infinitul!

Adâncul nu-l poţi pătrunde.

Dumnezeu este atât de mare că nu-L poate cuprinde Cosmosul întreg, dar se face atât de mic, încât încape şi în inima mea, de unde îl rog să stropească cu sângele Său cel sfânt sămânţa dragostei, pentru ca să rodească şi în sângele meu.

Dacă nici din picătură nu trece vreo parte cu vede­rea, cum să nu sper?

...Tu eşti? am întrebat. Şi, printr-un adânc oftat, mi s-a părut că întrezăream un răspuns afirmativ:

îndrăzneşte, fiică!

dar nu sunt demnă, nu merit nimic.

(...)

te-am iubit târziu, frumuseţe veche de zile şi totuşi atâta de nouă.

Mă tângui acuma şi eu cu vaierul acesta augustinian.

Te-am iubit târziu! şi, iată, Tu erai înăuntru, iar eu afară Te căutam. Tu erai cu mine, dar eu... nu eram, o, nu eram cu Tine.

Dar acum?...Dar acum?...Dar acum?...

304

Recunoştinţa. Această floare rară nu-mi stă pe frunte, deşi văzduhul tămâiază de miresme diferite: flori din înalt şi flori pământene.

Rabdă, învaţă filosofia; iar creştinismul adaugă şi nădăjduieşte.

Trebuie să rabd, învăţând să cred, să iubesc, să nădăjduiesc.

Ce împrejurare sublimă!

Copilul meu priveşte marea...."

pentru rugăciunile Sfinţilor Părinţilor noştri, Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-ne pe noi! Aşa s-a auzit, după rânduială, glasul unei maici, de dincolo de uşă, bătând nerăbdătoare.

amin! a răspuns Siluana, în timp ce-i deschidea fără zăbavă.

Era chemată la stăreţie, unde o aştepta cineva cu nişte veşti urgente.

S-a întors târziu şi intens răvăşită.

m-a căutat Leon, mi-a zis, prăbuşindu-se într-un scaun, completamente sleită.

Mai întâi am crezut că am să leşin, când l-am auzit grăind. Eu n-am ştiut până astăzi nimic despre toate cele întâmplate cu el, iar când mi-a vorbit, ştiindu-l mut, am crezut că halucinez. Câteva minute nu l-am mai auzit ce spune.

Mi-a povestit apoi cum s-a petrecut totul şi mi se pare de necrezut. Uluitor! Şi de ca şi când asta n-ar fi fost destul, de îndată ce şi-a isprăvit povestea lui, mi-a spus de ce m-a căutat pe mine astăzi: Doamne, tata n-a murit acum optsprezece ani!

Ce ingratitudine! Ce să-i fi spus eu ei? Că ştiam şi că i-am tăinuit lucrul acesta, ori să mă fi prefăcut sur­prins de tot ce aflasem?

305

Pe lângă tot ce cunoştea ea acum, faptul că eu ştiam despre unele ca acestea de cu mult timp în urmă şi că nu i le-am spus, nu mai însemna nimic.

Peter se întorsese acasă după optsprezece ani de pribegie! Când a intrat în Culmea cu Arini lumea fugea năucită, ascunzându-se care pe unde.

Bărbaţi în toată firea se pitulau, iar copiii alergau strigând: moroiu, moroiul S-a întors Herrman moroi!

Peter a traversat tot satul, mergând încet şi gârbov, fără să spună nimic, nimănui. Era „mort".

S-a dus acasă şi a pus foc de la un capăt la altul în toată aşezarea, apoi a pornit la fel de agale, urcând spre Dâmbul Cojocarilor.

Băteau clopotele. Pentru incendiu?... Pentru „moroi"?...

Mi-am luat rămas bun de la Siluana, urmând să cobor spre Culmea cu Arini împreună cu Leon.

Mi-a întins, înainte să plec, un metanier mare, şi deosebit de frumos, zicându-mi:

păstrează-l! Este metanierul de la călugăria mea. L-am primit de la maica Teodora. Pustnica. Să te rogi şi să ne pomeneşti şi pe noi.

Mâine în zori am să plec şi eu spre Poiana Soarelui. Aşa e voia Domnului şi, cu ajutorul Lui, am să vieţuiesc lângă maica, atât cât îmi va fi îngăduit de aici mai departe.

Sunt tulburată de tot ce-am aflat despre tata, dar îmi este cu neputinţă să mai cobor în sat. şi apoi eu nu-l mai pot ajuta cu nimic.

Las morţii să-şi îngroape morţii lor! De fapt el a murit pentru mine, încă de acum optsprezece ani.

Nădăjduiesc la mila lui Dumnezeu. Să-i ierte toate nechibzuinţele!...

306

I-am urat Siluanei cele cuvenite, mulţămindu-i pentru zilele în care mi-a povestit tot calvarul, ea însă, nu mă mai auzea. S-a întors şi a plecat fără să mă privească şi fără să-mi spună nimic. Se cufunda, de-acum, din nou, în suspinele ei tot mai grele.

zile bune să ai, Siluana, iar în pustia nevoinţelor tale, roagă-te şi pentru noi!

Coborând cu Leon, pe drum mi-a istorisit şi mie tot ce se întâmplase cu Peter.

Cu câteva luni în urmă, acesta i-a scris şi l-a rugat să-i spună ce se mai întâmplă pe-acasă. şi Leon i-a răspuns, fără să-i ascundă nimic:

i-am spus că Atza este întemniţată, că Iohanna s-a convertit la ortodoxie şi s-a călugărit şi că toată gos­podăria lor a rămas în paragină. Ca să înţeleagă de ce nu pot îngriji de casele lor, i-am adăugat că şi Maestrul a ple­cat, părăsindu-şi templul pe care mi l-a lăsat în grijă.

Apropo, după trei ani, alaltăieri, am primit şi de la Maestru o mică scrisoare şi o vedere cu Schitul „Sfântul Ioan Botezătorul" de pe Valea Iordanului.

Pe spatele vederii a notat: „Aici şezui şi plânsu-mi!" Iar în scrisoare, laconic şi subtextual, mi-a spus că L-a descoperit din nou pe Dumnezeu şi că nădăjduieşte ca într-o zi să-şi înalţe „chipul la asemănare!"

„(...) Să nu mă aştepţi, Leon. Aş vrea să nu mă întorc niciodată.

Aici învăţ să mor în fiecare zi şi să renasc ase­meni..."

Leon ştia că Peter nu-i o nălucă şi a urcat după el căutându-l pe Dâmbul Cojocarilor.

Ce sarcasm diabolic! Peter era atârnat de cumpăna fântânii.

307

Cu limba scoasă şi cu ochii holbaţi, părea că se maimuţăreşte către lume, zicând: V-am făcut-o!

Numai că, de data aceasta, nu mai era o farsă. Moartea îşi luase partea, aşa cum îi fusese cândva făgăduită.

Optsprezece ani a aşteptat Veliar la aceeaşi „coti­tură", cu tava lui de foc şi catran pregătită, pentru ca Peter să-şi azvârle singur sufletul pe ea.

Stranie consonanţă. Aceeaşi zi, acelaşi ceas. Doar criminalistul se schimbase şi parcă doctorul legist era altul. Altminteri, tot Leon l-a desfăcut din lanţ, şi tot cu Mitu ţapinarul l-a dat jos.

Părea că se filmează, peste timp, acelaşi cadru, din acelaşi tragic film.

Către seară, la ieşirea din pădure, ne-am întâlnit cu Avva Damaschin, însoţit de un părinte mai tânăr.

Ne-au binecuvântat şi apoi ne-am dat mai într-o parte, aşezându-ne pe nişte buşteni, să ne tragem sufle­tele şi să schimbăm câteva vorbe.

venim, cum se spune, noi de la voi şi voi de la noi, zise părintele cu tonul lui mucalit.

Băi, taicule, nu mai e murgul ce-a fost şi mai e şi drumul prost. Abia îmi mai târâi ciolanele. Am coborât azi-noapte, pe la două, în Culme, şi acuma scârţâi din toate balamalele.

în tinereţe slujeam Sfânta Liturghie dimineaţa, spovedeam toată după-amiaza, iar noaptea mergeam prin sate, pe unde eram chemaţi, şi făceam şi câte două Sfinte Masluri. Acuma... vorba lui Moş Crăciun: „Iaca, stau şi mă socot, dacă nu cumva-i mai bine să mă trag mai către vară, că-s bătrân şi... nu mai pot!“

308

Am fost şi-am pregătit-o pe Daria de plecare. Oof, of, of. Slavă Bunului Dumnezeu, că am ajuns la vreme să-i dăm merindea pentru calea cea lungă.

Aşa ne-a aşteptat, sărăcuţa. A mai vorbit numai până şi-a terminat spovedania care nici n-a fost prea lungă, fiindcă ea avea o rânduială foarte strânsă. De când a căzut în neputinţă, eu am coborât mereu, la două-trei săptămâni, am spovedit-o şi am împărtăşit-o cu regularitate. Era ca un puişor. De cum a înghiţit Sfânta Euharistie, a văzut Duhul cel Ceresc şi a plecat... ca un fulg suflat.

Leon a tresărit, uitându-se peste munte înspre Culme, de ca şi când ar fi vrut s-o vadă, plutind. A oftat apoi adânc, zicând ca pentru sine: care va să zică, a ple­cat?!... Dumnezeu s-o ierte!

Dumnezeu s-o ierte! I-am răspuns şi noi, ca un ecou repetat.

băi, taicule, zise încă părintele, privindu-l pe Leon, dar pe nemântuitul ăla de Peter când îl aduceţi şi cum o să faceţi? Am înţeles că l-au luat la morgă. Tu te îngrijeşti de el?

-...Da. Păi... cine altul? Numai că nu e simplu deloc. Nu ştiu cum am să fac. E grozav de încurcată povestea. El figurează ca răposat în toate evidenţele. Nu i se poate elibera un alt certificat de deces şi nici un alt document de înhumare. Iar fără astea nu-l pot scoate de la morgă.

A declanşat procuratura şi ancheta deshumării de acum optsprezece ani. Iar în povestea asta... eu sunt actorul principal.

M-au chemat mâine la zece. Nu ştiu ce va fi...

aşa le încurcă Satana, adăugă părintele, dar le desluşeşte Dumnezeu.

309

Hai, să purcedem către case că, ia uite, ne-a prins negura. Şi doar ce plecăm că trebuie iar să venim. Ne întoarcem poimâine, s-o petrecem pe Daria.

Aaa, am uitat să vă spui. Iacătă, el e părintele Toma! Urmaşul meu. Mi l-a trimis Domnul, precum ştie El, băi, taicule, taman la vreme. Uitaţi-vă ce stâlp, pentru ce prăpădită de poartă. Vai de mămăliga mea. Slavă Ţie, Doamne!

Muritorule! Atâta timp cât porţi un trup muritor şi odată cu el eşti supus schimbărilor, tu te poţi face mai bun sau mai rău. Dar când vei lepăda de pe tine haina pieirii şi a morţii atunci nu va rămâne în tine decât un nemuritor simţământ al binelui ori un nemuritor simţământ al răului.

Vei trăi în vecii vecilor cu ceea ce ai venit de pe cealaltă parte a mormântului. (Filaret mitropolitul Moscovei; Sfântul Ioan Gură de Aur)

A doua zi, spre după-amiază, Leon s-a întors de la oraş cu o dubă a procuraturii şi cu Peter într-un sicriu sigilat.

Au tras direct la cimitir şi Leon a fost iarăşi gropar.

L-au îngropat din nou pe Peter, la fel de necreştineşte şi în acelaşi mormânt care l-a aşteptat opt­sprezece ani.

Lumea vorbea c-ar fi văzut-o şi pe Atza, coborând din dubă, dar în sat n-a fost zărită.

La Daria acasă şi aerul părea cernit. Se făceau pregătirile înmormântării. Era multă lume, şi o atmo­sferă posomorâtă de priveghere intens contemplativă.

Mă uitam la ea, aşa cufundată în călătoria cea fără de întoarcere părea că se gândeşte la toate cele lăsate în urmă, dar mai cu seamă că se înfricoşează de cele care îi stăteau înainte. Căci, aşa cum spune Sfântul Efrem Sirul

310

într-un cuvânt despre ceasul morţii: „va veni ceasul nos­tru, fraţilor, va veni negreşit şi nu va trece.

Singur fiind, gol, fără de ajutor, fără de ocrotire, fără tovarăşi, negătit, fără de îndrăzneală, întru lenevire, în ziua în care nu ştie când va ajunge şi în ceasul în care nu se aşteaptă. Când se va desfăta, când va fi fericit, când se va răsfăţa, când fără grijă va fi, atunci ceasul omului va sosi, şi toate deşarte vor rămâne. O mică fierbinţeală şi toate nefolositoare şi zadarnice vor fi. Că ne ducem cu toţii acolo, unde niciodată nu am mers.

(...) Mare este atunci frica, mare cutremurul, mare taina, mare primejdia celui ce se desparte de trup şi se duce către lumea aceea. Că, dacă aici, pe pământ, mutându-se dintr-un loc într-altul, cineva are nevoie de oarecare povăţuitori, cu atât mai mult atunci, când ne ducem în locurile acelea ce sunt în veac neţărmurite, de unde nimeni nu s-a întors, de mulţi ajutători ai trebuinţă în ceasul acela.

Acela este ceasul omului singur şi trecere nu are. Ceasul omului singur este sfârşitul a tot ce vedem. Cum­plită este trecerea şi toţi o vom cerca. Strâmtă şi cu necaz este calea şi toţi vom călători pe dânsa. Amar şi greu este paharul şi toţi pe el, şi nu pe altul, îl vom bea. Mare şi nearătată este taina morţii şi nimeni a o povesti nu poate.

Plângem, suspinăm, dar nimeni dintre oameni nu este care poate să ne ajute.

Celor care pleacă dincolo le ştergem lacrimile ochilor, limba lor arsă o răcorim cu apă şi urechea o punem la gura lor, să auzim cuvintele lor cele din urmă: ...Rămâneţi sănătoşi, fraţilor buni, rămâneţi sănătoşi, rugaţi-vă, ştiind şi cunoscând că mă duc în cale lungă, pe care niciodată, cu adevărat nu am călătorit, şi merg în ţară străină, unde nimeni nu mă cunoaşte, şi în lume înfricoşătoare, de unde nimeni nu s-a întors, şi în

311

pământ întunecat, unde nu ştiu ce mi se va întâmpla, în iad adânc, şi la judecată, unde îngerii nu cată la faţa nimănui.

Deci, mântuiţi-vă, iubiţii mei fraţi, mântuiţi-vă, pri­eteni, că eu nu mai sunt de-acum prieten al vostru, ci străin. Mântuiţi-vă, fraţilor, că eu nu voi mai călători cu voi împreună. Mântuiţi-vă, rudenii, rămâneţi sănătoşi..."

Peste noapte m-am dus la templu să mă odihnesc câteva ore.

L-am găsit şi pe Leon adânc mâhnit şi însingurat. S-a bucurat, totuşi, surprins de vizita mea neanunţată.

Am conversat până-nspre dimineaţă despre toate cele amânate altcândva şi mai ales despre relaţia lui cu Daria.

-...Ceea ce-a fost între noi, mi-a spus, este inex­primabil. Gândeşte-te că femeia asta a fost singura din univers, care smulgându-se dintr-ale ei, s-a ancorat de cele ascunse ale mele, de cele pe care nimeni nu le intuise. Şi le-a iubit. Ea a iubit ceea ce nimeni nu ştia că există. Tot ce s-a consumat între noi pare a fi fost ireal, cosmic, sideral şi sfâşietor totodată...

Îl urmăream pe Leon cu gândul paralel la o afir­maţie a Sfântului Vasile cel Mare: „O fericire deplină pe pământ nu există şi nici nu poate fi.

O fericire pământească fără oarecari neplăceri nu poate fi, aşa cum trandafirii nu pot fi fără ghimpi.

Trandafirul acoperit cu mărăcini dă oamenilor următoarea învăţătură: tot ce este mai plăcut în această lume, o, muritorilor, este amestecat cu durere.

Voi nu aveţi bunătăţi curate, ci pretutindeni, în toate cele bune, este amestecat şi un rău oarecare.

Cu plăcerea este unită căinţa, căsnicia este unită cu văduvia, cu belşugul — ostenelile şi grijile, cu înălţarea —

312

frica de cădere, cu renumele cheltuielile de prisos, cu bucuriile întristarea, cu sănătatea boala, cu începutul sfârşitul..."

da. Mi-a confirmat Leon. Atza a fost la cimitir.

Sever bolnavă fusese eliberată cu o zi înainte ca Peter să se „întoarcă".

Anumite neajunsuri birocratice, însă, au făcut ca ea să mai întârzie în penitenciar, astfel încât, cei de la procuratură au găsit-o încă acolo, căutând-o pentru declaraţiile privind soarta lui Peter.

Aşa a aflat Atza totul, rugându-i s-o ia la plecare şi pe ea, fiind, astfel, martoră încă o dată la înhumarea bărbatului ei.

Moartea pentru drepţi şi păcătoşi nu este nimic altceva, decât ceea ce a fost Marea Roşie pentru Israeliteni şi Egipteni.

Pentru cei dintâi ea a fost o trecere în pământul făgăduinţei, iar pentru cei din urmă, o pricină de pierzare.

Tot aşa şi moartea pentru drepţi este un început de viaţă şi o uşă spre pământul făgăduit; iar pentru păcătoşi, este începutul morţii a doua, al morţii veşnice plină de chinuri... (Inochentie arhiepiscopul Hersonului)

Ploaia măruntă şi rece se înteţise parcă, vrând să înmoaie pământul bolovănos care se arunca peste sicriu.

„...Unule, Ziditorule, odihneşte, Doamne, sufletul adormitei roabei Tale, Daria, că spre Tine nădejdea şi-a pus, spre Făcătorul, Ziditorul şi Dumnezeul nostru..."

Un pescăruş răzleţ spinteca liniştea, ţipând, în răstimpuri, învârtindu-se necontenit în jurul clopotniţei.

313

Lumea se răspândise, suspinând printre cruci, iar peste morminte răsuna încă strigătul lui David: Dariaaa, ia-mă cu tine, Dariaaa!

înainte să plecăm Avva Damaschin m-a tras de-o parte, şoptindu-mi la ureche:

băi, taicule, aseară, înainte de Vecernie, cine crezi că a venit, cerând să rămână, cică, o vreme în monastire?...

Atza, băi, taicule, Atza!

Maica Domnului, am zis, mare-ţi este puterea ta!

Bagi de seamă, băi, taicule? Constrânsă, na, într-adevăr, fiindcă la ei, acolo, totul e scrum, dar, vezi tu, uite unde-a trimis-o Dumnezeu să ceară găzduire: taman la noi la schit!

Da. Şi unde crezi că i-a rânduit maica stareţă să se adăpostească?... în chilia Siluanei, bunînţeles, care, pre­cum ştii, ieri dimineaţă a plecat în schivnicie.

Eeei, Doamne, Doamne!

Şi stai să-ţi mai spui încă una: părinţelul ăsta, „Heruvimul" ăsta pe care mi l-a trimis Dumnezeu, cine crezi că e, băi, taicule?

Este, nimeni altul decât, tânărul pentru care, acum optsprezece ani, a zăvorât-o Atza pe iohanna, pe... Siluana.

Ce să mai vrem, băi, taicule, ce să mai vrem? Asta-i lucrarea lui Dumnezeu! Asta-i lucrarea!

La ieşirea din cimitir s-a îndreptat către mine o fetiţă. Era aiuritor de frumoasă. Avea trăsăturile Iohannei când era copilă, iar părul şi ochii păreau ai Dariei.

Într-o mânuţă ţinea două lumânări, iar în cealaltă câteva Regine ale Nopţii.

314

— Mă cheamă Sabina. Vă mai amintiţi de mine?... Mă duc să aprind o lumânare la mormântul Bunei şi una la doamna profesoară Daria.

Iertaţi-mă. La bunăvedere, şi să-L rugăm pe Dumnezeu să fie blând cu noi!...

Căci lupta noastră nu este împotriva cărnii şi a sângelui, ci împotriva căpeteniilor, împotriva puterilor, împotriva stăpânilor întunericului acestui veac şi împotriva duhurilor lăutâţii de sub cer (Dumnezeiescul Pavel, Efeseni 6, 12)

Câte ceva despre autor...

S-a născut la 28 martiee 1950 În preajma Mănăstirii Neamţului. A lucrat încă de foarte tânăr ca muncitor, primitor-distribuitor, merceolog şi ca funcţionar economic.

A studiat regie teatru şi film, apoi, ca autodidact convins a continuat cu studii de psihologie şi teologie.

Este căsătorit şi are doi copii.

A debutat sub pseudonimul Cornel Cupşa, publicând între anii 1980-1990 tablete satirice, eseuri şi versuri în presa vremii, în 1990 a fost redactor la „Zig-Zag", săptămânalul cu cel mai mare impact şi tiraj postrevoluţionar, apoi redactor la săptămânalul „Tinerama". în 1991 a devenit redactor-şef al primului post de radio particular din România: „Fun-Radio“. între 1992 şi 1996 a fost director general la „Radio Tinerama". între 1992 şi 2002 a fost director general şi fondator al societăţii „Romanian Advertising Media.

Între 1993 şi 2003 a fost preşedintele Asociaţiei Jurnaliştilor Europeni filiala România.

A fost profesor la Facultatea de Jurnalistică — SSJ, fiind autorul cursurilor:

„Arta interviului şi Talk-show-ul“ şi „Reportajul de la relatare la literatură".

În 1997 a colaborat ca realizator de programe la TVR.

A fost director media la Forumul Internaţional „Adunarea regiunilor Europei iaşi 1998“.

În 2000 a realizat filmul documentar „Semne", vorbind pentru prima dat despre moaştele preotului Ilie Lăcătuşu. În 2001 a realizat primul curs de psihologie creştin-ortodoxă. între 1990 şi 2002 a publicat editoriale, interviuri, comentarii, eseuri şi reportaje la: „România Liberă", „Zig-Zag",

„Tinerama", „Ziua", „Libertatea", „Lumea Liberă" — New York, „Curentul" şi altele.

În 1990 a realizat primul format de emisiune talk-show din România.

A realizat peste 200 de emisiuni talk-show radiofonic cu cele mai importante personalităţi ale vremii.

Activitatea sa profesională a fost răsplătită cu numeroase premii Premiul Marconi pentru activitate publicistică, Premiul Asociaţiei Jurnaliştilor Europeni, Premiul Fundaţiei Secolul XXI, Premiul Asociaţiei 21 Decembrie Premiul Comitetului Naţional Român pentru UNICEF şi altele. Din 2002 s-a retras vremelnic în chiliile unor mănăstiri unde a realizat această „Lucrare".

Editura carteaactuala3c@yahoo.ro 0721 980 202

TelFax: 021-242.03.03; 021-242.03.13 e-mail: rcrprin@adslexpress.ro

rcrprint@yahoo.com

2 comentarii:

  1. Salut am Ellen, am citit câteva mărturii despre doctorul Isikolo cu privire la modul în care a ajutat oamenii să se întoarcă acolo în termen de 48 de ore, mă gândeam doar dacă era real și am decis să chem o doamnă care a făcut o mărturie și, de asemenea, doctorul Isikolo, am sunat-o și am întrebat-o despre doctorul Isikolo că ea a spus că doctorul Isikolo este un bărbat demn de încredere și că este pregătit să-mi aducă înapoi pe iubitul meu pentru mine, eram doar atât de fericit și puțină ușurare că iubitul meu se va întoarce la mine în curând am decis să-l contactez pe doctorul Isikolo pe care l-am făcut și înainte să-i împărtășesc problema mea el mi-a spus deja de ce am venit și a spus că totul va fi bine în 48 de ore că iubitul meu va reveni în brațele mele el ar fi aruncat vraja si ca in 48 de ore iubitul meu ma va suna, Asa ca am sperat cu adevarat inainte de 48 de ore am primit un telefon de la un om care ma lasat in ultimii 6 ani spunand ca ii pare rau si ma vrea inapoi, a fost fericit și i-am spus că îl vreau și pe el înapoi, apoi am călătorit în Canada pentru al întâlni, și el mi-a cerut scuze pentru ce mi-a făcut acum el mi-a propus să se căsătorească cu mine și amândoi ne pregătim pentru nunta noastră în curând, Toți mulțumită celei mai bune și cea mai bună vrăjitoare din lume, Dr. Isikolo privat lui mail isikolosolutionhome@gmail.com sau whatsapp: +2348133261196.

    RăspundețiȘtergere
  2. Am citit câteva dintre mărturiile doctorului Ajayi despre modul în care a ajutat mulți oameni să-și aducă înapoi iubitorii în 3 zile cu o vrajă de dragoste. Aveam probleme cu iubitul meu, așa că am decis să-l contactez pentru că îl iubesc atât de mult pe iubitul meu. a plecat de acasă și a spus că nu-l mai interesează relația fără motiv, am fost șocat. L-am contactat pe dr. Ajayi și mi-a spus că iubitul meu va reveni la mine în următoarele 3 zile, dr. Ajayi a făcut o vrajă de dragoste și acest lucru l-a făcut pe iubitul meu să deschidă ochii pentru a vedea cât de mult ne iubim și a revenit acasă. În timp ce scriu această mărturie, sunt cea mai fericită fată de pe pământ. eu și iubitul nostru ducem o viață fericită și dragostea noastră este acum mai puternică decât era înainte de a ne despărți. Toate datorită dr. Ajayi pentru munca excesivă pe care a făcut-o pentru mine, ajutându-mă să mă întorc cu iubitul meu. dacă vă confruntați cu orice problemă de relație și doriți o soluție rapidă, contactați-l pe Dr. Ajayi pe e-mail: drajayi1990@gmail.com sau Viber / Whatsapp: +2347084887094 este un om de încredere.

    RăspundețiȘtergere