duminică, 22 iulie 2018

EVERGHETINOSUL VOL. III-IV



Volumul III-IV

Vol. III volIV

Transliterare, diortosire, revizuire după ediţia grecească şi note de ŞTEFAN VORONCA

Carte tipărită cu binecuvântarea Prea Sfinţitului Părinte GALACTION, Episcopul Alexandriei şi Teleormanului

Editura Cartea Ortodoxă 2012

© 2012 Pentru prezenta ediţie, Editura Egumeniţa

Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale a României Everghetinosul trad.: Ştefan Voronca. galaţi: Egumeniţa, 2009-2012. Vol. III-IV

ISBN 978-973-8926-33-2 Vol. 3-4. - 2012. iSBN 978-606-550-084-6 I. Voronca, Ştefan (trad.)

2

Everghetinosul a apărut cu osteneala Sfântului Nicodim Aghioritul într-o primă ediţie la Veneţia în 1783, după ce circulase în multe manuscrise de-a lungul secolelor. El a fost cel care i-a scris şi Prefaţa. Deşi nu se numeşte ca îngrijitor al ediţiei, este socotit de toţi ca fiind cel care a editat cartea. Deşi prima ediţie s-a tipărit într-un volum, ediţiile ulterioare au circulat în 4 volume. Lucrarea a fost tradusă între anii 1794 şi 1797 de către Ieromonahul Climent de la Slatina, într-o variantă care a circulat prin diverse copii-manuscrise. Tipărim aici textul volumelor I şi II, urmând apoi, cu ajutorul lui Dumnezeu, să dăm tiparului şi celelalte volume. Pentru o diortosire mai cu de-amănuntul a textului am folosit ediţia de la Athena 1992, care o reproduce fidel pe cea de la Veneţia dând şi o traducere în neogreacă a textului.

Editura

n a r o r h

t nn e£onorroM FHMATaN, KAT A IA AXKAAIEN

TON eSOftOTON, KAF ATTflN

n a t e p n. n

A ironic rfâc 9mrp4 usdpnAcha orxraxTC. or xvosm? reesitA ninv

II A TT A O T TOT" OTCIOTATOT MONAXOÎ,

JKJaU JCfvţ Klerâc ţ T"jrfytţ ©r ornic

5f Jfyrîc a

Kâl BrBPrETKKOT OTICAAOTMEXOT tic AsrSA

E t r b Aymn Ovm Fiyer, BjAuî ,

i IZarMqAgtBSf Mir J OMMpa0yi.M

XT-N nPCTTON TTnOIS EREâOeH

A I Af AAIXANKX trt maOTATTOT. or srraccsoTor xm-or IT

riiANNOT KANNA-

imn nKMN TOM EMITrXAHOMTOM.

4— E N E TIft 21. 78j

n A P A At N T fl N fix T ft; B O P T O A K

con xiccxrx otxcapmoa, s pafago,

Mz

I

Frontispiciul primei ediţii a Everghetinosului, Veneţia 1783.

Adunarea graiurilor şi a învăţăturilor celor de Dumnezeu grăite, a Purtătorilor de Dumnezeu Părinţi, din toată scrierea cea de Dumnezeu insuflată, adunată şi cuviincios şi prinosicios la iveală pusă, spre folosul celor ce vor citi, de Pavel, Preacuviosul Monah şi ctitor al Sfintei Mănăstiri a Preasfintei Născătoare de Dumnezeu ce se numeşte Everghetinos

Despre viaţa Cuviosului Pavel Everghetinosul nu se ştiu decât foarte puţine1. în Prologul său la scrierea acestuia, Sfântul Nicodim nu pomeneşte decât că „a fost ctitor al cinstitei mănăs­tiri a Preasfintei Născătoarei de Dumnezeu ce se numeşte Everghetinos [Binefăcătoarea]", de unde şi numele autorului. Câteva date împrăştiate icicolo însă ne vor ajuta să schiţăm în câteva cuvinte personalitatea lui. Sub numele lui („Facerea lui Pavel Monahul"), aflăm o ru­găciune din paginile Ceaslovului, iar Tipiconul ctitoricesc şi liturgic al mănăstirii întemeiate de el oferă unele amănunte despre viaţa lui. în acesta din urmă, ucenicul său Timotei spune despre Pavel că a fost fiu al unei bogate familii din Constantinopol, care, aprins fiind de râvnă călugărească, a plecat din lume în luna iunie a anului 1049, întemeind la circa 3 km de cetatea lui Constantin, pe un pământ ce-l avea ca moştenire, o mănăstire în cinstea Maicii Domnului Binefăcătoarea. în anii ce au urmat, el a adunat câţiva fraţi pe care ulterior i-a călugărit, a clădit câteva chilii pentru aceştia, iar prin petrecerea sa, vestea sfinţeniei lui s-a răspândit repede, după moartea lui ucenicii cinstindu-l după cuviinţă. Ctitoria sa e continuată de ucenicul său, Timotei, care a zidit şi alte chilii, precum şi o biserică. Tipiconul a fost alcătuit de Timotei, ce s-a călăuzit şi după testamentul pe care i l-a lăsat Cuviosul Pavel; acest testament nu a mai ajuns până la noi. Tipiconul oferă amănunte despre organizarea mănăstirii, despre extinderea acesteia prin zidirea de chilii şi a unei biserici sub egumenia ucenicului său, despre rânduielile liturgice şi altele. Deşi originalul grecesc al acestuia nu ne-a fost accesibil, nădăjduim pentru viitor o traducere a acestuia dintr-o limbă modernă2. Tipiconul se inspira din cel al Studiţilor, al bisericii celei mari din Constantinopol şi al mănăstirii din Muntele Olimp. Cuviosul Pavel a trecut la Domnul pe 16 aprilie 1054, tot întru această zi având şi zi de pomenire.

Despre mănăstirea Maicii Domnului „Binefăcătoarea" avem date din documente ce merg numai până în veacul al XIV-lea. împăratul Alexis al III-lea Anghelul îi dăruieşte pe la 1195 Sfântului Sava, Patriarhul Serbiei şi ctitorul mănăstirii Hilandar, câteva metocuri din Constantinopol, printre care şi cel al mănăstirii noastre. în tot acest răstimp, din alte documen­te, mai aflăm că mănăstirea primeşte numeroase danii ale evlavioşilor închinători: pământuri, bani şi altele. De aici înainte, faima autorului se răspândeşte mai mult prin scrierile sale, prin rugăciunea din Ceaslov de la Pavecerniţă către Maica Domnului, vestitul Everghetinos şi prin ctitoria sa închinată Maicii Domnului Binefăcătoarea (sau „Everghetissa").

Everghetinosul este o carte mare foarte din toate punctele de vedere. Cum se face că ea iese la lumină abia acum e un lucru mai presus de ştiinţa noastră. Cartea a avut cumva soarta Filocaliei: când traducătorul acesteia a avut ideea publicării ei, „distinşii" teologi de atunci s-au dat înapoi de la a pune umărul la traducerea ei, întorcându-se la „ţarinile" şi „boii" lor (cf. Luca 14), trebuind să treacă aproape jumătate de veac până la desăvârşirea ei prin sârguinţa unui

1 Pentru viaţa autorului, Tipiconul mănăstirii şi unele observaţii asupra cărţii, am folosit puţina bibliografie existen­tă: Gheorghe F. (pe atunci pseudonim al D-lui Academician Virgil Cândea): „Un dascăl icumenic uitat: Cuviosul Pavel Everghetinul. Ctitoria şi scrierile sale”, Mitropolia Olteniei 8 (1956), pp. 456-481; „Dictionaire de Spiritualite”, Tome V, Beauchesne, Paris, 1964, pp. 502-503. Elia Citterio, Nicodim Aghioritul, Personalitatea opera învăţătura ascetică şi mistică, Editura Deisis, Sibiu, 2001; „Byzantine monastic Foundation Documents”, A Complete Translation of the Surviving Founders, Typika and Testaments. Edited by John Thomas and Angela Constantinides Hero, Dumbarton Oaks, 2000, Vol. II, ch. 22, pp. 454-506, ch. Evergetis: Typikon of Timothy for the Monastery of the Mother of God Evergetis (trans. Robert Jordan).

2 O scurtă descriere a acestuia după original face Virgil Cândea în studiul citat.

10

singur om. Tot aşa şi acum, „ţarinile" sunt pline de lucrători care pretind a curăţa mărăcini, a ara cu boii şi a semăna grâu pe care mărăcinii nu vor zăbovi a-l înăbuşi din nou, dar puţini sunt aceia care se îngrijesc să caute sămânţă bună pentru care să se grijească a o face roditoare prin voia Tatălui, cu împreună-lucrarea lui Hristos şi cu ploaia Duhului. Pentru Everghetinos însă, a trebuit să treacă mai bine de două veacuri pentru a fi scos la lumină.

Citind prologul Sfântului Nicodim Aghioritul la cartea de faţă3, un negrăit cutremur cuprinde pe cititorul evlavios; lectura lui cheamă la nenumărate alte lecturi, precum, de ase­menea, lectura Everghetinosului stârneşte parcă Duhul Sfinţilor autori spre a ne sili la nenumă­rate lecturi ale lui. Este cutremurul ce l-a cuprins pe Sfântul Nicodim Aghioritul în faţa cugetă­rii Sfinţilor Părinţi, îndemnându-l mai puţin la alcătuirea unui Prolog de detalii tehnice asupra vieţii autorului sau la observaţii critice la adresa operei, cât la slăvirea lui Dumnezeu întru Sfinţii Săi (cf. Ps. 150:1; 67:36) sau prin lucrările acestora. Roadele acestei slăviri se regăsesc cu prisosinţă în Prologul său şi în lucrarea de editare a cărţii. Ea a fost editată la Veneţia, în 1783, într-un volum imens in quarto, de peste 1100 de pagini, la numai un an după editarea Filocaliei. Astfel se face că Everghetinosul pare cumva o Filocalie aranjată tematic şi îmbogăţită cu alte şi alte texte, îndeosebi cu fragmente din Vieţile Sfinţilor.

Toate manualele sau tratatele de morală fie ele ortodoxe sau de alte confesiuni (adică eretice) -, toate încercările de sistematizare a vieţuirii ortodoxe (a celei creştine în general sau „morale", cum în chip vag i se mai zice) după cugetul tradiţiei evanghelice şi/sau patristice nu pot egala vrednicia şi puterea Filocaliei şi a Everghetinosului (desigur, şi a celor de dinaintea lor, care au gătit cumva calea pentru acestea sau au inspirat alcătuirea altora: Patericul, Vieţile Sfinţilor, Limonariul etc.). Sistematizarea, dacă o putem numi aşa, pe care autorul o propune nu e una făcută pe principii abstracte: el nu vine cu scheme, definiţii atotcuprinzătoare, note de subsol, împărţiri ameţitoare etc., ci împleteşte în chip armonios învăţătura Bisericii şi pildele de sfinţenie care o întemeiază pe aceasta, aduce pilde şi învăţături ce pot fi cunoscute numai printr-o nevoinţă ascetică trupească şi sufletească, şi mai puţin printr-o pricepere filologică sau demers „ştiinţific".

Adeseori, apoftegmele, prin ideea pe care o cuprind, au un oarecare laconism, lucru ce îndeamnă cititorul la multă cugetare, la cunoaşterea prin „iscus" sau experienţă, în general, şi rugăciune a graiului părintesc. Antologia nu vrea totuşi, precum tratatele scolastice, să epu­izeze o temă anume, nu vrea să ucidă cuvântul printr-o clarificare, printr-o încercare de a defini exact o idee sau o temă, ci lasă cititorul să adune ca o albină roadele cugetării Părinţilor şi să le urmeze în chip personal şi sau ecclesial, lăsându-l deci a urma fie o cale sau un meşteşug al unui autor anume, fie a mai multor Părinţi, în chip amestecat. Prin mulţimea manualelor sau tratatelor asupra vieţii creştine, nu de puţine ori autorii au ucis sau ignorat Cuvântul din pro­priile suflete, încercând să-L reducă la o definiţie sau concepţie anume, extinzându-şi astfel ne­fasta lucrare şi în sufletele celor ce vor fi citit. Să nu uităm că lucrarea se intitulează „Adunarea graiurilor şi a învăţăturilor celor de Dumnezeu grăite..." lucru întărit cu prisosinţă şi de Sfântul Nicodim în Prologul său şi nu (sau mai puţin) de oameni, în schimb, în unele lucrări „teologi­ce" de azi reiese literalmente mai mult numele autorului, personalitatea sa, osteneala editurii etc., iar eventuala înrâurire a lui Dumnezeu sau nădejdea autorilor în aceasta lipseşte adesea cu desăvârşire, totul părând că se atribuie ostenelii autorului sau „teologului". Aparentul laco­nism al Părinţilor nu e dovadă de relativism sau nepricepere, ci e un chip de slăvire şi cunoaş­tere a tainei vieţii creştine, a tainei negrăitei întâlniri dintre Dumnezeire şi omenitate, dintre om şi Dumnezeu. Ca şi în cazul Dumnezeieştii Scripturi, lucrarea are o arhitectură tainică, ce se descoperă numai cititorului ce se trezveşte prin nevoinţa minţii şi a trupului (desigur, şi prin călăuzirea unui duhovnic sau cunoscător, în general) spre înţelegerea dumnezeieştilor noime.

3 Pe acesta l-am publicat în Volumul II, chiar dacă în ediţia grecească el se află în Volumul I.

11

în sprijinul descoperirii cât mai fidele a acestei arhitecturi tainice şi a graiului aparent laconic al Părinţilor adunaţi aici, am urmărit la rândul nostru o diortosire sau o redare cât mai aproape de litera şi duhul Părinţilor, de descoperirea cugetării lor în cugetul cititorului de azi. Cugetul, limba, formele de exprimare ale lumii actuale sunt mult diferite de cele ale Părinţilor: „omul recent", cum a fost numit, îşi justifică patimile printr-o limbă proprie acestora; omul tradiţi­onal, omul ce caută cugetarea şi Duhul Părinţilor caută să dobândească cât mai mult cugetul Părinţilor şi chipul în care ei s-au exprimat4. Strict vorbind, numai cei întrucâtva asemenea Sfinţilor Părinţi îi pot face cu adevărat cunoscuţi pe aceştia fie prin traducere, fie printr-un alt chip al propovăduirii. O asemenea descoperire a acestora au făcut-o, cu deosebire, o bună parte din vechii traducători români, adevăraţi continuatori ai Sfintei Tradiţii a Părinţilor, prin­tre aceştia, iată, şi Ieromonahul Clement de la mănăstirea Slatina, a cărui smerenie, arătată (şi) prin această tălmăcire, n-a mai îngăduit poate Proniei să ne descopere şi date despre viaţa lui5.

Lucrarea nu este simplu doar o carte a cuiva, ci este „o adunare a graiurilor din toată scriptura [scrierea] cea de Dumnezeu insuflată", cum o numeşte autorul, o adunare săvârşită, precum Filocalia, cu multă acrivie şi frică de Dumnezeu, care conţine învăţătura şi viaţa sfântă a marilor scriitori şi trăitori ai Bisericii primului mileniu descoperită prin sfintele mâini ale Cuvioşilor Pavel Everghetinosul (sau Everghetinul) şi Nicodim Aghioritul. Alte colecţii sau scrieri ascetice îşi arată mai mult vrednicia prin bogăţia duhovnicească sau dimensiunea lor, prin viaţa sfântă şi stilul unor autori, mulţimea lor şi folosul pe care aceştia, împreună cu scri­erile lor, l-au adus la un moment dat (şi pe care încă îl mai aduc). însă autorul Everghetinosului a încercat pe cât s-a putut să unifice toate aceste aspecte printr-o „adunare a graiurilor" din marile scrieri duhovniceşti ale întregului mileniu întâi, prezentându-le, cum în chip inspirat a zis domnul Virgil Cândea, în spirală, ca simbol al urcuşului duhovnicesc6, folosit şi de alţi scri­itori duhovniceşti, precum Sfântul Dionisie Areopagitul şi Sfântul Maxim Mărturisitorul, în al cărei centru stă Hristos, Sprijinitorul/Ţiitorul, Mijlocitorul şi Scopul/Sensul/Ţinta oricărei ne voinţe. Toate căile arătate aici sunt deci linii călăuzitoare cepornesc din acest Centru ca din nişte raze ale raţiunilor duhovniceşti şi proniatoare ce izvorăsc din El prin graiurile şi vieţile Părinţilor; dumnezeieştile graiuri adunate aici sunt deci tot atâtea actualizări prin nevoinţă ale cunoaşterii acestor raţiuni, acestea luând chip în vieţile şi scrierile adunate aici spre folosul nostru7.

4 Nu întâmplător, o mulţime covârşitoare de termeni liturgici sau forme de exprimare în general au fost preluate în limba română din limbile greacă şi slavonă aproape literal, pe de o parte pentru neputinţa acesteia de a exprima deplin învăţătura Bisericii în general, iar pe de alta, pentru păstrarea, continuarea şi trăirea cât mai fidelă a Duhului celor de dinaintea lor. O adaptare la cugetul contemporan prin traduceri întemeiate cel puţin pe parafrază (precum, aşa cum am arătat în note, este de pildă traducerea în neogreacă a Everghetinosului) nu poate fi decât însoţită de unele răstălmăciri ale cugetării Părinţilor, respectiv de răspândirea de duhuri străine acestora.

5 De însemnat e şi faptul că, cel puţin pentru termenii fundamentali ai spiritualităţii sau asceticii şi misticii ortodoxe tradi­ţionale, tălmăcitorul pare să fi folosit şi Dicţionarul grec-român după alfabet, păstrat în manuscris la Academia Română (ms. rom. 1577) şi editat recent (Ediţie, introducere, studiu filologic şi glosar de Lia Brad Chisacof, Editura Academiei Române, Bucureşti, 2005,1-XLVI [introducere] + 1-390 [dicţionar]), şi întocmit, precum afirmă editorul, în obştea mănăstirii Neamţ după Lexicoane greceşti anterioare mult mai voluminoase, unele rămase în manuscris, altele tipărite. Despre toate acestea se poate citi în studiul pomenit mai sus. O serie de termeni greceşti tălmăciţi în româneşte în Everghetinos se află tălmăciţi întocmai în acest Dicţionar, alţii însă n-au fost găsiţi, dovadă că tălmăcitorul a folosit şi alte instrumente.

6 Deşi a pomenit de aceasta, el nu a dezvoltat ideea mai departe.

7 Mişcarea sufletului în spirala cunoaşterii/comuniunii duhovniceşti întru urmarea unei căi sau a unui model este descrisă cum nu se poate mai frumos de Sfântul Dionisie Areopagitul alături de alte două mişcări ale lui: în linie dreaptă şi circulară. El le descrie în două locuri din scrierea Despre Numirile Dumnezeieşti (cap. IV, 9, IX, 9, trad. rom. pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae; textul l-am revizuit însă după originalul grecesc). Iată cuvintele lui: „Sufletul se mişcă în spirală, în măsura în care se luminează pe sineşi prin dumnezeieştile cunoştinţe, nu în chip înţelegător şi unitar [ca în mişcarea circulară, n.n.], ci raţi­onal şi desfăşurat [âieţofiiKoţ detaliat, prin raţiune discursivă, cuvânt cu cuvânt, proces ce presupune un răspuns, o reacţie, o experienţă], ca prin nişte lucrări amestecate şi schimbătoare”, loc pe care Sfântul Maxim îl tâlcuieşte astfel „...sufletul e raţional şi în desfăşurare, adică împărţit după cele împărţite şi învăţat prin participare. Mintea lui, coborând la raţionamente, se împarte oarecum şi are nevoie de raţiunea desfăşurată prin modele ca să lucreze spre priceperea a ceea ce este inteligibil. Deci sufletul lucrează în mod amestecat şi prin schimbare atunci când şi înţelege. Aceasta e propriu sufletului şi când e con­dus din afară spre cele înalte, căci urcă de la cele străine”. Mişcarea circulară însă urmează atunci când sufletul e slobod de mişcarea în spirală, conform treptei la care a ajuns putând trece de la cea în spirală la cea circulară, sau chiar alternând cele două stări: „Mişcarea sufletului este circulară ca intrare în el însuşi de la cele din afară [prin care se mişca circular] şi ca adu­nare în ele însele a puterilor lui înţelegătoare, ca adunare ce-i dăruieşte sufletului, ca într-un cerc, nerătăcirea, întorcându-l şi adunându-l de la cele din afară, întâi în el însuşi, apoi, ca pe unul ce a devenit unitar, unindu-l cu puterile ce se unesc în chip unitar şi astfel conducându-l spre frumosul şi binele care e mai presus de toate cele ce sunt şi e unul şi acelaşi şi fără început şi fără sfârşit”. E de cugetat aici că, mişcându-se circular, sufletul de fapt se mişcă în jurul unui punct central sau centru, care e Hristos. în sfârşit, mişcarea în linie dreaptă vrea să le depăşească pe celelalte, ea este ca un avânt al credinţei sufletului, care, după mişcarea în spirală, ajungând apoi la mişcarea circulară, merge sau se înalţă cu nădejde în Dumnezeu, fără a şti, precum Avraam, unde merge, Dumnezeu fiindu-i Arătător sau Proniator al căii pe care el s-a angajat: „[Mişcarea în linie dreaptă are loc atunci când] sufletul, neintrând în sine [prin mişcarea în spirală] şi nemişcându-se printr-o înţelegere unitară căci aceasta este, precum am spus, în cerccirculară -, ci, mişcându-se spre cele din jurul său şi dinspre cele din afară, se înalţă ca din nişte simboale variate şi înmulţite spre vederile [Oecopiao, redat în trad. rom. prin „intuiţii”] simple şi unite”. Iată dar trei mişcări ce pot fi foarte bine întemeiate în lucrarea lor de urmarea căilor sau pricinilor propuse aici de egumenul Pavel. Accentul pus în lucrare pe mişcarea în spirală nu exclude desigur şi pe celelalte două, ba şi dimpotrivă, cea în spirală nu s-ar putea împlini cu adevărat fără celelalte, fără a fi urmată oarecum alternativ cu celelalte. Pentru mişcarea în spirală să se urmărească mai cu seamă primele pricini ale cărţii: scăparea de deznădejde —► facerea binelui —► pocăinţa —► chipuriletreptele acesteia etc.

12

Lucrarea se remarcă deci atât prin bogăţia cât şi prin sistematizarea unei covârşitoa­re „adunări" a nectarului Părinţilor, totul „spre folosul celor ce vor citi". Cărţi precum Scara Sfântului Ioan Sinaitul sau Cuvintele Sfântului Isaac Sirul au adus o oarecare sistematizare a urcuşului ascetic, dar nu fără a sugera şi o oarecare inversare a treptelor sau o îmbinare a lor; ele însă sunt scrieri ce exprimă îndeosebi chipul personal de trăire a lui Hristos sau o asceză conformă unui context dat, chiar dacă autorii n-au fost străini de experienţa înaintaşilor, folosindu-se din plin şi de aceştia. Oricum, o comparaţie sau o ierarhizare valorică a cărţilor de acest fel comportă unele primejdii: a le compara poate însemna a pune cumva o scriere într-o lumină mai bună decât alta, or ierarhia sau ierarhizarea în Ortodoxie, sau mai degrabă în sfin­ţenie şi roadele acesteia în general, este una funcţională, iar vrednicia unui autor sau a unei cărţi anume o ştie cel mai bine Dumnezeu, noi cunoscând-o doar prin roadele pe care Acesta le-a făcut cunoscute şi nouă. înrâurirea duhovnicească a cărţii de faţă în general sau de-a lun­gul timpului este peste putinţa noastră a o socoti, căci Everghetinosul a circulat în nenumărate manuscrise încă de la scrierea lui în veacul al unsprezecelea, arătându-se cumva ca o Filocalie înainte de vreme, iar publicarea lui de Sfântul Nicodim Aghioritul (Veneţia, 1783) a exercitat o influenţă imensă asupra spiritualităţii greceşti „moderne" în general8.

8 Ediţii: Veneţia, 1783, XXXVI + 1098 p. in 4; Constantinopol, 1861; Athena, 1900 (3 vol.), 1901 (3 vol.), 1957-1958 (2 vol.), 1983-1985 (4 vol., text original + traducerea neogreacă.), 1993 (4 vol.), ultima fiind folosită pentru diortosirea pre­zentei ediţii. O traducere engleză, planificată în paisprezece volume de mici dimensiuni, este pe rol încă din 1988, din care până astăzi au apărut nouă, ultimul în 2005 [The Everghetinos. A complete text, translated by Bishop Chrysostomos ith Hieromonk Auxentios, John Petropoulos, Gregory Telepneff and Hieromonk Ambrosios, CENTER FOR TRADITIONALIST ORTHODOX STUDIES, ETNA, CALIFORNIA, 1988, 1991, 1998, 1999, 2000, 2002, 2005 în sfârşit, o altă traducere este în pregătire la Queens College, Belfast, de către un colectiv ce plănuieşte o ediţie critică a lucrării. însă manuscrisele sau copiile greceşti ale lucrării circa 40, s-au răspândit în multe biblioteci din Apus şi din Răsărit încă din veacul al XI-lea, ele păstrându-se în marile biblioteci din Paris, Moscova, Athena, în mănăstirile din Ierusalim, în Muntele Sinai şi în altele, lista, descrierea lor, modul cum au circulat şi diferenţele dintre ele putând fi pricină de alcătuire a unei lucrări întregi, însă o astfel de lucrare, respectiv o ediţie aşa-zis critică a lucrării, n-a fost până azi alcătuită. Scopul nostru însă a fost asemănător celui al egumenului Pavel: întocmirea sau îngrijirea cât mai cu de-amănuntul a unui text concret pentru folosul duhovnicesc al celor care vor citi, şi mai puţin pentru iscodirea izvoarelor sale şi a altor aspecte; acest scop îl afirmă de altfel şi titlul; pe acesta am vrut să-l sporim şi prin îngrijirea textului din punct de vedere filologic (prin note de subsol şi paranteze explica­tive) sau „critic”, urmărind a facilita accesul cititorului de azi la un text ce nu de puţine ori pune probleme de înţelegere, text destinat iniţial cu deosebire celor ancoraţi în tainele unei tradiţii patristice sănătoase, şi mai puţin celor „ai lumii”. Prin note am încercat să urmăm obiceiul patristic al adăugării de scolii întru limpezirea sau îmbunătăţirea unor texte ce necesită alte dezvoltări, nuanţări etc., cu deosebire pentru cititorii de mai târziu, nefamiliarizaţi cu textele vechi sau cu modul cumva diferit al unui scriitor de a scrie despre un lucru sau altul. Pentru diortosire însă, n-am urmat traducerea neogreacă a cărţii, ci numai originalul din greaca veche, din traducerea neogreacă dând doar unele variante textuale la note, acolo unde textul era greu inteligibil. O mare mâhnire îl cuprinde astăzi pe cititorul căutător de folos duhovnicesc în scrierile Părinţilor atunci când descoperă că în unele „traduceri” nu mai transpare personalitatea vechilor autori, ci „muşchii” filologiei cărturarilor şi fariseilor contemporani, aşezaţi confortabil pe crucea „talentului” scriitoricesc, care întunecă lumina sfintelor învăţături cu desişul aparatelor critice, din care, odată intraţi, cu greu se mai poate ieşi, şi nu fără sminteala adiacentă, dobândită uneori şi din răstălmăcirile prezentate ca „traduceri riguroase”, făcute după ultimele (socotite cele mai bune!) meşteşuguri cărturăreşti.

13

Pentru a se feri de o oarecare „originalitate" ce putea stârni oarecari reacţii contrare, sau suspiciuni, autorul îşi întemeiază Pricinile pe mărturiile Părinţilor, prin viaţa şi scrierile lor, pe care arareori, „discret", acolo unde a fost nevoie de o plinire sau alta, le-a însoţit de scurte adăugiri sau comentarii sub formă de apoftegme în textele autorilor citaţi; pe unele dintre ele, atunci când s-au vădit cu uşurinţă, le-am remarcat în note, ele nefiind întotdeauna lesne de observat. Titlurile celor 200 de pricini rânduite în 4 cărţi îi aparţin autorului. Acestea nu au fost nicidecum aşezate fără o ordine bine chibzuită. Ca unul care a fost egumenul unei mănăstiri, călăuză duhovnicească a multor monahi, el a întocmit cartea ca pe un îndreptar practic pentru cei de sub povăţuirea sa şi pentru alţii asemenea lor, întocmit după scrierile Sfinţilor Părinţi, trecut prin experienţa nevoinţei personale şi aşezat după nevoile duhovniceşti ale mănăstirilor în general. S-a zis că între pricinile cărţii există o strânsă legătură, un fir lăuntric ce dă o unitate întregii scrieri, că toate textele patristice sunt trecute prin propria viziune a egumenului Pavel despre călăuzirea duhovnicească. S-ar putea spune că originalitatea fiecărui autor cuprins în lucrare se împlineşte în chip minunat în originalitatea cu care el a alcătuit cartea. Lucrarea se arată ca o întâlnire duhovnicească sau o sinaxă a Părinţilor Bisericii şi a celei de Apus, şi a celei de Răsărit9. Să nu uităm că autorul a trăit într-o perioadă (numită de unii „teologi" ai vremurilor noastre „post-patristică") în care, din diferite pricini, bogata moştenire scriito­ricească şi de trăire a marilor Părinţi ai primului mileniu nu se bucura de atenţia cuvenită, nu mai era primită la adevărata valoare; aşadar, aceasta trebuia reactualizată, continuată sau adusă în atenţie prin scrisul şi viaţa unora care puteau să o continue printr-o lucrare duhov­nicească sau alta. Nume sfinte, precum Sfinţii Ioan Damaschin, Teofilact al Bulgariei, Eftimie Zigaben, Simeon Noul Teolog, Grigorie Palama şi mulţi alţii ce n-au încetat nici până astăzi să se nască duhovniceşte din viaţa şi scrierile celor de dinaintea lor, au luat plugul predaniei lăsate de Hristos şi Sfinţii Săi; acest plug, ei l-au dus mai departe, aducând prin scrisul şi viaţa lor roade ce hrănesc şi azi generaţii de creştini. Din această adevărată „Livadă duhovnicească a Părinţilor" (cum e numit de pildă Limonariul), plină de mireasmă duhovnicească, ce a rodit, iată, până la noi, ei s-au folosit din plin: ca pe nişte seminţe sau ca pe un altoi, ei au luat învăţă­turile celor de dinainte şi le-au lucrat cu multă osârdie, făcând să crească alţi şi alţi copaci plini de roade duhovniceşti.

Nu se cunoaşte pricina pentru care autorul nu a inclus şi texte din alţi mari Părinţi ai primului mileniu10, însă, pentru scopul său, autorul a găsit cu prisosinţă texte din colecţii precum

9 Să avem în vedere că autorul a adunat poate cele mai bune mărturii ale vieţilor şi învăţăturilor marilor Sfinţi din Apus (mai exact, cele din sfera monahală, pe cât i-au fost accesibile traducerile greceşti ale acestora — puţine de altfel ale lucrărilor citate), şi că el a trecut la Domnul, parcă nu întâmplător, în anul 1054, anul Schismei dintre cele două părţi ale Creştinătăţii. Dar oare Marea Schismă nu s-a datorat lipsei unei oarecari sinaxe sau întâlniri duhovniceşti, cum am zis mai sus, întemeiate pe mărturia sfântă a Tradiţiei celor două părţi, aşa cum, am putea presupune, a dorit şi Egumenul Pavel prin cartea sa? Oricum, o astfel de dorinţă, dacă a existat, nu s-a împlinit, iar pricinile Schismei sunt astăzi bine-cunoscute.

10 Nu avem de pildă texte din Sfinţii Ioan Scărarul, Simeon Noul Teolog, Ioan Gură de Aur, Avva Dorothei, Grigorie al Nyssei şi alţii. în schimb, texte din aceştia s-au găsit în Tipiconul mănăstirii, texte care se citeau liturgic sau la osebitele sinaxe ale monahilor, ceea ce arată că Pavel Monahul şi cei de sub el nu erau familiarizaţi doar cu autorii din Everghetinos.

14

Patericul11, Lavsaiconul12, Menologhionul (Vieţile Sfinţilor) alcătuit de Sfântul Simeon Metafrastul (cca. 960)13, Aşezămintele Sfinţilor Apostoli sau Constituţiile Apostolice şi alte texte inedite din Vieţile Sfinţilor, altele decât cele din antologia Sfântului Simeon Metafrastul, apoi din Pandectele Cuviosului Antioh Pandectul, din Convorbirile lui Ioan Cassian, Scrisorile Cuvioşilor Varsanufie şi Ioan din Gaza, din Suta lui Diadoh, Cuvintele Sfinţilor Efrem Sirul, Isaac Sirul şi Isaia Pustnicul, din Capetele Cuvioşilor Marcu Ascetul, Maxim Mărturisitorul, Dialogurile Sfântului Grigorie Dialogul, scurte texte din Sfinţii Vasilie cel Mare, din Anastasie Sinaitul, din Istoria iubitoare de Dumnezeu a lui Teodorit, Amfilohie din Iconiu, Sfântul Nil Ascetul sau texte scrise de el însuşi14.

Cele 4 cărţi ale lucrării s-ar putea prezenta, tematic, astfel:

Prima carte e destinată începătorilor, având ca principii generale: tămăduirea deznă­dejdii, pomenirea morţii şi a judecăţii, nădejdea în bunătăţile cele viitoare, despărţirea de trup, păcatul şi pocăinţa. Apoi sfaturi premergătoare intrării în stadionul nevoinţei: înstrăinarea, frica lui Dumnezeu, lepădarea, chipul intrării şi primirii în mănăstire, însoţirea cu cei îmbună­tăţiţi, ascultarea, descoperirea gândurilor sau a conştiinţei bătrânilor celor cu dreaptă-socoteală, primejdiile întâlnirii cu cei dinafară şi împătimirea de cele ale lumii, uşurinţa şi greutatea dobândirii faptei bune, războiul cu dracii, schima (veşmântul) monahală, de ce nu trebuie părăsită mănăstirea, a nu grăi-împotrivă, purtarea faţă de ceilalţi, smerita cugetare, smerenia, tăierea voii.

A doua carte se apleacă asupra rânduielilor vieţii în comunitate: munca, grija pentru cele din mănăstire, slujbele, orele sau vremile de rugăciune, psalmodierea, primejdiile iubirii

11 Patericul este citat în Everghetinos aproape în întregime. S-a observat de asemenea că Patericul (în varianta ediţiei de la Neamţ, 1844) cuprinde la rândul lui fragmente din Everghetinos, care de-a lungul veacurilor au fost adăugate de copişti sau de traducătorii români. De însemnat e şi faptul că unele citate din Pateric nu se regăsesc în ediţiile moderne („critice”) în limba greacă ale Patericului sau în alte limbi moderne, ci numai în ediţia românească; de asemenea, nu toate citatele din Pateric în forma în care l-a avut egumenul Pavel în vremea sa se regăsesc în ediţia românească, iar adeseori, acolo unde se găsesc, nu au aceeaşi formă, iar uneori nici acelaşi sens. Ediţia de la Râmnic 1930 a Patericului s-a diortosit după o ediţie din 1905, diortosită la rândul ei de Episcopul Antim Petrescu după prima versiune de la Neamţ, fără a avea vreun original grecesc la îndemână; în sfârşit, ediţia de Alba Iulia, apărută în mai multe ediţii după anii 1990, a urmat-o pe cea de la Râmnic. Ediţia aceasta şi cea anterioară au fost diortosite cu amatorism, ele fiind pentru aceasta precare din mai multe puncte de ve­dere (de pildă, în cea de la Alba Iulia nu este pomenit nici măcar traducătorul sau ostenitorii primei ediţii, este foarte puţin actualizată ortografic, adesea în chip hazardat, este folosită în chip nemăsurat parafraza, ajungându-se adesea la răstălmăciri; prin comparaţie cu originalul grecesc şi fragmentele din Everghetinos, se observă mai multe omisiuni). Pentru a nu îngreuia textul, în notele pe care le-am dat, am scos în evidenţă numai câteva din aceste diferenţe, lucrul necesitând un studiu extins.

12 Uneori, extrasele din Lavsaicon (Istoria Lausiacă a lui Palladie) nu se potrivesc cu versiunile din ultimele veacuri, aşa cum sunt traduse în română (Bucureşti, 1760, reeditat la Editura Episcopiei Alba Iulia, 1994; Bucureşti, 1993, trad. de Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, E.I.B.M.B.O.R. de notat că aceste două versiuni diferă în chip semnificativ) sau în alte limbi, ba chiar şi din versiunea grecească ce a ajuns până la noi, care stă la baza traducerilor în limbile moderne, lucrarea circulând în trecut cu adăugiri din Pateric, Istoria monahilor din Egipt (390-394), atribuită lui Timotei Alexandrinul (ed. rom. trad. de Arh. Dr. Ioasaf Popa, Editura „România Creştină”, Bucureşti, 1998), din Limonariu şi din altele; aşadar, la o simplă com­paraţie, se poate observa că unele fragmente adunate din Lavsaicon în Everghetinos prezintă diferenţe semnificative faţă de ediţiile moderne ale Lavsaiconului.

13 Majoritatea fragmentelor din Vieţile Sfinţilor adunate aici sunt semnificativ diferite de cele ale ediţiei de la Neamţ, care are la bază izvoare târzii, în ciuda unor asemănări dintre ele, pe care, atunci când a fost nevoie, le-am remarcat în note.

14 S-a remarcat de asemenea de către cercetători că unele fragmente din Everghetinos (ale autorilor numiţi şi astăzi „filocalici”) nu se regăsesc în Filocalie, fie pentru că au fost luate din scrieri (din care unele au ajuns până la noi) nepublicate în Filocalie, fie din scrieri neaflate în operele adunate în Filocalie, atâtea câte s-au păstrat până azi. în plus, scrierile Sfinţilor Cuvioşi Antioh Pandectul, Efrem Sirul, Isaac Sirul, Varsanufie şi Ioan din Gaza, Anastasie Sinaitul, pentru a-i cita doar pe cei mai des folosiţi, nu se regăsesc în Filocalia de la Veneţia, unele dintre ele fiind adăugate mai târziu în Filocalia în traducere românească şi în cea slavonească. în sfârşit, din scrierile Sfântului Ioan Cassian doar o mică parte se regăseşte în Filocalie, iar o parte oarecare, remarcă d-l acad. Virgil Cândea, nu se regăseşte nici în traducerile moderne ale operelor Sfântului Ioan Cassian, aşa cum acestea au ajuns până la noi în latină, poate doar în traducerile greceşti, din care nu toate s-au păstrat, ci care oricum au redat doar într-o formă prescurtată originalul latin.

15

de sine, grija pentru trup şi măsurile nevoinţei, masa, chipul şederii la masă şi postul, evitarea necurăţiei (curviei), cinstea fecioriei, mânia, plânsul, râsul, suferirea cu răbdare a nedreptăţi­lor, vremea vorbirii şi vremea tăcerii, păzirea de minciună, jurământul, clevetirea, chipurile purtării frăţeşti.

A treia carte tratează despre aşezarea lăuntrică a călugărului şi manifestarea acesteia în relaţiile cu ceilalţi: să nu judecăm, să nu smintim şi să nu ne smintim, făţărnicia, vicleşugul, pizma, batjocura, conştiinţa („marele dar al lui Dumnezeu"), akedia, tristeţea, purtarea în pri­cină de boală, chipul tăinuirii bunătăţilor (virtuţilor), hula, prieteşugurile primejdioase, mân­dria, plăcerea de sine, trebuinţa ajutorului dumnezeiesc în pocăinţă şi sporirea în viaţa de fii ai lui Dumnezeu (în înfiere), care nu se datorează eforturilor proprii, ci harului lui Dumnezeu, despre ispite, despre harisme, dragostea este cea mai mare dintre bunătăţi, lăsarea nevoinţei pentru primirea unui oaspete, milostenia care se cuvine monahului, iconomisirea banilor şi a altor lucruri.

Cartea a patra se apleacă asupra chipurilor sporirii sau desăvârşirii în viaţa duhovni­cească: o primă parte (primele 26 de capitole) vorbeşte despre osebite căi ale desăvârşirii: să­răcia, bunăvoinţa în milostenie, neiubirea de arginţi, dragostea care ne apropie de Dumnezeu, liniştea (isihia), paza minţii, lupta cu moartea duhovnicească, rugăciunea neîncetată (foloasele şi împrejurările prielnice ei), harul şi rugăciunea sunt cele ce unesc pe om cu Dumnezeu, tre­buinţa, folosul, primejdiile citirii Scripturilor şi împlinirea celor citite, şi că acestea luminează mintea, fuga de eretici şi învăţătura lor, neluarea-aminte la vise, netemerea de draci şi de lu­crurile lor, nepătimirea, teologhisirea (cuvântarea de Dumnezeu), înţelepciunea şi cunoaşterea duhovnicească, părtăşia minţii la har şi lucrarea ei în vederea duhovnicească, preoţia şi vredni­cia ei, rânduiala sfintei împărtăşiri, folosul sfintelor slujbe, chipul îngropării trupurilor, osebite sfaturi către dascăli, duhovnici şi păstori şi despre îndatoririle lor, mai vârtos asupra alungării deznădejdii din sufletele ucenicilor, temă prezentă şi la începutul cărţii întâi, reluată aici din perspectiva duhovnicului sau păstorului.

Precum mărturiseau şi alţii care au încercat o împărţire a cărţilor, şi cea făcută mai sus e departe de a ne face cunoscut firul lăuntric sau duhul după care s-a călăuzit autorul. Faptul că, prin prezenţa ei în nenumărate manuscrise sau codici, lucrarea a avut atâta căutare, folosind generaţii întregi de creştini, cu deosebire monahi, arată covârşitorul ei folos în viaţa creştină, constituind până astăzi, alături de Filocalie, Proloage, Vieţile Sfinţilor şi de alte câteva, cărţile de temelie ale spiritualităţii ortodoxe în general.

Prin urmare, precum spunea şi Cuviosul Paisie Aghioritul (t 1994), „prin Everghetinos putem cunoaşte pe deplin Duhul Sfinţilor Părinţi", chipurile vieţuirii şi conglăsuirea învă­ţăturilor lor, mulţimea cugetărilor şi a vieţilor adunate într-o unime duhovnicească; şi nu întâmplător zice pe deplin, pentru că Everghetinosul (spre deosebire de altele, pentru care e necesară o osteneală suplimentară pentru a cunoaşte cu de-amănuntul duhul lor), prin împărţirea tematică pe care o propune, scoate la lumină toate treptele sau aspectele vieţii duhovniceşti în chip sistematic, sau în spirală, precum s-a zis. Scrierea de faţă nu e atât mărturie a vieţii şi învăţăturilor unor sfinţi dintr-o anumită epocă, cât mărturie despre adevărata viaţă creştină în Biserică, despre adevărata viaţă cu Dumnezeu, despre chipurile îndreptării sau dobândirii unei astfel de vieţi. Cuvintele Sfinţilor, cel puţin în ceea ce au ele esenţial, trebuie mai puţin primite spre o oarecare actualizare în vieţile noastre sau în viaţa Bisericii, ci, prin evlavia faţă de ele şi/sau rugăciunea către Dumnezeu Cel slăvit în viaţa lor, ele trebuie lăsate a fi lucrătoare în viaţa noastră, a celor ce ne sârguim să le citim cu bună-cinstire, prin Duhul care le însufleţeşte. întoarcerea înapoi la cuvintele şi viaţa Sfinţilor Părinţi înseamnă întoarcerea către Evanghelie, către viaţa cu Hristos; această întoarcere e una cu sporirea în viaţa duhovnicească; nu este o fugă din istorie, ci o împlinire a ei, este adevărata dezvoltare a omului în istorie, atât către Hristos Cel de acum două mii de ani, cât şi către Hristos Care vine, Cel ce este Acelaşi din veac şi până în veac (cf. I Cor. 16: 22;

16

Evr. 13: 8) şi Care nu vine pentru cei ce şi L-au închipuit după o tradiţie sau alta, ci pentru cei ce îl aşteaptă precum Sfinţii Părinţi.

Filosofia, ştiinţa, morala (chiar cea „religioasă" uneori) vieţii de azi, prin reprezentan­ţii ei, încearcă să ne convingă că cultura şi civilizaţia lumii contemporane e mult superioară celei clasice din multe puncte de vedere şi că, prin ea, ne îndreptăm spre o viaţă mai „bună". Filosofia Everghetinosului, ca filosofie integrală sau program al vieţuirii creştine, este opusul acestei direcţii de gândire. Ea propune transcenderea evanghelică a vieţii, îndreptarea către o viaţă mai bună din punct de vedere duhovnicesc şi mai puţin, sau deloc, materialicesc. în concluzie, am putea spune că, pe cât ni se propune de către civilizaţia materialistă de azi să avansăm materialiceşte, să fim mai eficienţi pentru o viaţă mai „bună" ce presupune, pentru noi, eliminarea treptată a modului de gândire patristic-evanghelic -, pe atât ba cu mult mai vârtos, ni se cuvine să sporim duhovniceşte în Hristos, Cel ce vine, spre Hristos ce vine întru împărăţia Sa dumnezeiesc-omenească, şi nu spre hristoşii mincinoşi ce ne vorbesc de o socie­tate menită a fi „mult superioară" oricărei alta de dinainte şi care cer ascultare necondiţionată.

Dacă despre propovăduirea Evangheliei prin Apostoli şi cei de după ei Psalmistul David zicea că în tot pământul a ieşit vestirea lor şi la marginile lumii cuvintele lor (Ps. 18.4), nădăj­duim şi noi ca şi aceste smerite osteneli ale editării acestor „scripturi de Dumnezeu insuflate" (precum le numeşte autorul), aranjate (ca şi Evangheliile) în patru cărţi, să rodească (ca şi ace­lea) şi ele în cele patru colţuri ale lumii sau până la marginile ei, spre folosul şi slava Bisericii lui Hristos. Amin.

Ştefan Voronca

ÎNCEPUTUL CĂRŢII A TREIA

19

pricina întâi

Că nu se cuvine a osândi pe cineva în urma unor bănuieli sau, îndeobşte, a crede în bănuieli.

I.

Din viaţa Sfântului Ioan Milostivul

1. în vremea aceea, un monah oa­recare mergea prin Alexandria cu o fecioa­ră frumoasă; iar oarecari din cei ai Bisericii, văzându-l pe dânsul umblând ca spre smin­teală multora, au spus Fericitului Ioan; şi, părându-i-se lui că dintr-o râvnă dumne­zeiască au făcut această vestire, a poruncit ca monahul şi fecioara să fie bătuţi tare, iar apoi să fie aruncaţi în temniţă, deosebi unul de altul. Iar după ce se făcu cea poruncită, iar temniţa i-a primit pe aceia, şi noaptea, iată, sosind, monahul i-a stătut în vis de faţă Patriarhului, arătându-i spatele cu totul ră­nit şi zicând către dânsul simplu şi fără îm­podobire în grai: „Aşadar, îţi plac acestea, stăpâne? Crede-mă că de această dată te-ai amăgit şi tu ca un om". Iar deşteptându-se îndată, a trimis pe cineva să scoată din tem­niţă pe monah şi să-l aducă la el, deşi ace­la, din pricina bătăilor, abia mai putea păşi. Odată adus, a cunoscut de îndată că este cel ce i s-a arătat în vis. Şi vrând a afla dacă are într-adevăr atâtea răni câte în somn i se ară­tase, a poruncit ca, după ce se va acoperi cu o fotă, să i se dezgolească spatele; dar poa­te printr-o Pronie mai înaltă -, fota dezgolindu-se, s-au descoperit părţile cele ascunse, iar călugărul se vedea tăiat şi ciung la ruşi­ne15, deşi mai-nainte, pentru floarea vârstei sale [lipsa bărbii], aceasta nu se putea vădi oricui16; şi îndată pe cei ce l-au bătut scoţându-i din treptele lor, i-a oprit trei ani de la Biserică; iar iubitorului de Dumnezeu călu­găr îi răspundea cu cele cuviincioase şi i se ruga să-l ierte pentru greşeala cea dintru necunoştinţă, „însă numai atâta nu voi lăuda, zicea, aceea că tu, călugăr fiind, umbli fără păzire prin cetăţi, arătându-te prin târg însoţit

15 Era adică eunuc.

16 Puţini ar fi putut bănui aceasta.

de o femeie şi făcându-te multora pricină de sminteală".

Iar el, cu cea cuviincioasă sfială şi măsurare, a zis: „Bine este cuvântat Domnul, stăpâne, că nu mint: nu cu multe zile înainte fiind eu în gazdă şi, de acolo, spre închina­rea Sfinţilor Chir şi Ioan sârguindu-mă, m-a întâmpinat spre seară această fecioară; şi, la picioarele mele căzând, mi-a cerut să o las să călătorească împreună cu mine, voind a se face Creştină, căci era Evreică. Iar eu, temându-mă de osânda lui Dumnezeu, a Celui ce a zis să nu defăimăm pe cineva din cei mici (cf. Matei 18:10), ascultând, m-am făgăduit a călători împreună cu ea; încă şi într-alt fel am îndrăznit, căci, aşa cum se află mădula­rele mele, vrăjmaşului nu i-ar fi cu lesnire a-mi găti mie ispită; deci acolo fiind, la Sfinţi, şi împlinindu-mi rugăciunea şi făgăduinţa ce i-am dat, am catehizat-o în creştineasca credinţă; iar de atunci, cu simplitatea inimii, o port cu mine şi, cerşind, o hrănesc şi mă sârguiesc, de-mi va fi cu putinţă, a o aşeza într-o mănăstire de fecioare".

Acestea auzind Fericitul Ioan, a zis: „O, minune! Câţi robi ascunşi ai lui Dumnezeu sunt, măcar că nouă aceştia nu ne sunt cunoscuţi!" Şi dăruind pe călugăr cu o sută de monezi, acela n-a primit, zicând: „Călugărul, dacă are credinţă, nu are trebu­inţă de bani; iar dacă cumva pofteşte şi bani, este pustiit de credinţă". Acestea zicând, făcându-i închinăciune, s-a dus.

2. De aici Fericitul sfătuia pe cei ce erau de faţă să se abată cu totul de la grăirile de rău asupra călugărilor, pomenind de acel vrednic grai al celui între împăraţi Constantin, care, aducându-se pâră împotri­va oarecăror episcopi de la Soborul întâi de la Niceea, nu a primit-o, zicând: „Măcar şi curvind de s-ar întâmpla să văd vreun epi­scop sau preot, aş lua hlamida şi aş pune-o peste dânsul, ca să nu se vadă de ochii cui­va", bine ştiind acela că neajunsurile unora ca aceştia (monahi şi episcopi), atunci când se

20

fac arătate la toţi, nu numai pe cele vrednice de ruşine şi defăimare le gătesc, ci şi multă îndemnare spre răutate şi sminteală se fac". Pentru aceea şi minunatul Ioan, de aici îna­inte, pricina monahului celui scopit înaintea ochilor tuturor punând-o, nu lua aminte nici la cele zise asupra Marelui Vitalie.

Acest Vitalie se liniştea înainte-vreme în mănăstirea monahului Serid, iar apoi, părăsind mănăstirea, a venit în Alexandria, unde urma să fie o petrecere [privelişte] ce la oameni era prihănită, iar la Dumnezeu pri­mită, precum s-a arătat mai apoi.

Că intrând bătrânul în cetate, trecut fiind de acum de şaizeci de ani, a avut drept lucru cu deadinsul a scrie17 pe toate curvele cele din casele de curvăsărie; şi a început să lucreze şi pe plată, pentru care s-a învoit la a primi doisprezece oboli18, din care unul îl folosea pentru a cumpăra lupine19, cu care se hrănea după apusul soarelui, iar pe cei­lalţi, mergând în fiecare noapte la câte una din curve, îi dădea acestora, zicându-le aşa: „Primeşte aceştia şi, pentru mine, păzeşte-te noaptea pe sine neîntinată". Şi, aşa făcând, petrecea toată noaptea stând într-un colţ al camerei femeii aceleia şi, plecându-şi ge­nunchii, neîncetat îşi silea limba la rostirea de psalmi, ridicând şi mâini de rugăciune către Dumnezeu pentru dânsa; iar ieşind di­mineaţa, o apuca pe aceasta cu jurământ, ca nimănui să nu-i descopere aceasta.

Se întâmplă însă ca una să nu bage de seamă de jurământul său şi să facă cu­noscute cele ascunse ale lui. însă bătrânul, prin rugăciunea sa, o a făcut a fi cuprinsă de un drac, ca astfel niciuna din celelalte femei să nu mai îndrăznească de atunci a face cu­noscute cele despre viaţa lui. Căci el numai

17 A face un fel de recensământ, a socoti numărul şi vrednicia lor.

18 Veche monedă grecească egală cu o şesime dintr-o drahmă.

19 Ogpjioc (lupitius albus), o legumă răspândită în bazinul Mării Mediteraneene; termenul provine de la latinescul „lupus" care în formă verbală înseamnă „a se hrăni cu o poftă de lup din ceva", termen ce voia să exprime chipul în care se hrăneşte planta cu minerale din pământ.

către una privea: către mântuirea sufletelor lor, iar pentru cei ce porneau limba asupra lui, se ruga lui Dumnezeu pentru iertarea păcatului lor. Această izvodire a bătrânului se făcu multora pricină de mântuire: că vă­zând femeile starea cea de toată noaptea a bătrânului şi limba care cânta cele dumnezeieşti şi necurmata rugăciune cea pentru schimbarea şi mântuirea lor, de faptele cele rele depărtându-se, se sârguiau către întreaga-curăţie: şi unele adică cu bărbaţi după lege se însoţeau, altele însă, depărtându-se de relele obiceiuri, rămâneau aşa, altele însă desăvârşit se depărtau de lume, alegând via­ţă călugărească; însă, până ce a fost în viaţă, nimeni n-a cunoscut viaţa sa cea ascunsă după Dumnezeu.

Odinioară, ieşind din odaia vătafei20 curvelor, l-a întâmpinat oarecine din cei neastâmpăraţi, pentru însăşi aceea intrând el ca să-şi cumpere scârnăvia; acesta l-a lo­vit pe cuvios peste ochi cât a putut de tare, căruia i-a şi zis: „Până când, batjocoritorule de Hristos, vei stărui, nelăsându-te de faptele cele rele?" Către acesta, bătrânul a zis: „Ticălosule, cândva va să-ţi sune ţie o pălmuire [aşa de tare], încât la strigătele tale puţin de nu se va strânge toată Alexandria".

Vreme din destul trecând, acel dum­nezeiesc bărbat s-a dus către Domnul, pe­trecând într-o chilioară zidită lângă cetatea ce se numea Eliopole. în vecinătatea chiliei, acesta avea o bisericuţă întru care multe sluj­be făcea.

Deci adormind el şi nimeni simţind, a stătut înaintea înverşunatului aceluia ce l-a pălmuit pe el un arap urât; acela i-a dat o palmă grea şi vârtoasă peste obraz, care, atât de tare a fost, încât sunetul ei s-a auzit până la mare depărtare, şi i-a zis lui: „Primeşte această palmă pe care ţi-a trimis-o monahul Vitalie, precum a zis mai înainte".

Şi îndată ticălosul acela se tăvălea îndrăcindu-se, şi s-a adunat la dânsul aproa­pe toată Alexandria, după proorocia drep­tului; şi abia oarecând după mai bine de un ceas venind întru sine, şi-a rupt hainele şi,

20 Codoaşei, patroanei.

21

sculându-se degrab, s-a dus către căscioara sfântului, către care şi striga: „Miluieşte-mă, robule al lui Dumnezeu Vitalie, pe mine, cel ce mult lui Dumnezeu şi ţie am greşit".

Iar toţi câţi s-au întâmplat să fie de faţă au văzut cum, odată ajuns aproape de căscioara bătrânului, demonul l-a trântit jos zdrobindu-l în toate părţile, iar apoi l-a lăsat. Văzând toţi acestea, au intrat apoi înlăuntru, unde au aflat pe cuviosul plecat în genunchi, după ce sufletul prin rugăciune l-a dat lui Dumnezeu; apoi, plecându-se ei la pământ, au văzut o scrisoare în care se scria aşa: „Bărbaţi alexandrini, nu judecaţi ceva mai-nainte până ce va veni Domnul (I Cor. 4: 5)". Iar cel lăsat de dracul mărturisea înaintea tutu­ror cele ce a lucrat el asupra dreptului şi cele ce a auzit prooroceşte de la dânsul, pe care adică le-a şi pătimit.

Şi îndată acestea s-au vestit Patriarhului, care şi venind împreună cu tot clerul, după ce a citit scrisoarea cea de jos, a zis: „De m-aş fi plecat cuvintelor celor ce clevetesc, puţin ar fi lipsit ca şi pe mine să mă plesnească cu acea palmă".

După aceea, spre îngroparea cin­stitului trup s-a adunat şi tabăra curvelor: acestea au adus aromate şi purtau făclii, plângând cu amar lipsirea de acela şi de în­văţăturile lui din care cu mult folos s-au ales.

Povesteau atunci şi din viaţa lui: că nu din oarecare răutate îşi făcea intrarea către dânsele şi că niciuneia dintr-însele nu i-a atins vreodată mâna cu mâna lui, nici nu s-a cul­cat vreodată pe coaste lângă ele.

Iar către cei ce le învinuiau pentru tăcerea lor faţă de el, şi că de aici multora li s-a făcut pricină de sminteală, le punea lor înainte drept răspuns porunca aceluia; încă şi de chinuirea dracului ce a căzut spre pe­deapsă peste ceea ce n-a ascultat. Cât despre cel ce odinioară i-a dat sfântului o palmă pe care apoi o a luat înapoi, de atunci nu lip­sea niciodată a cerceta mormântul fericitu­lui, mormântul arătându-se ca o vistierie cu multe daruri, iar pomenirea aceluia cu cântări de psalmi o făcea, iar mai apoi, după puţin, a fost tuns monah la mănăstirea lui Avva Serid, dându-i-se chilia dumnezeies­cului Vitalie, pentru multa lui credinţă cea către dânsul, unde s-a şi săvârşit din viaţă, liniştindu-se acolo până la sfârşitul său.

încă şi Patriarhul mult mulţumea lui Dumnezeu pentru că nu l-a lăsat a grăi sau a cugeta ceva nevrednic de acel Fericit şi Pururea-pomenit suflet, dar şi mulţi ale­xandrini s-au folosit, câţi dintre ei se aflau lesnicioşi spre a judeca, de acel rău obicei s-au dezvăţat. încă şi Patriarhul zicea către oarecari: „Trebuie, fraţilor, să luaţi aminte de voi, ca să nu fiţi lesnicioşi a osândi; că eu, odată, citind viaţa oarecăruia dintre Părinţii cei mari, cu o povestire ca aceasta m-am fo­losit, care era într-acest fel:

3. Doi călugări s-au dus în cetatea Tirului pentru a împlini o slujbă. Trecând unul dintr-înşii pe lângă un loc, una din curve, al cărei nume era Porfiria, i-a urmat strigând: Cinstite Părinte, mântuieşte-mă, precum Iisus Hristos pe curvă. Iar lui, ni­mic păsându-i de oameni, luând-o pe ea de mână, de ochii multora văzându-se, au ieşit prin mijlocul cetăţii. Iar vestea se răspândi pretutindenea, cum că călugărul acela o ar fi luat de femeie pe Porfiria. Şi trecând curva împreună cu dânsul cetăţi şi sate, iată, află un prunc jos zăcând, pe care, cu iubire de oameni luându-l ea, îl purta după ea pentru a-l creşte.

Mai pe urmă, după câtăva vreme, mergând oarecari din Tir către locul unde petrecea aceea, văzând copilul în braţele curvei, au început să o ia în râs şi, de bărbatul acela viteaz bătându-şi joc, ziceau către dân­sa: Cu adevărat, nu ai greşit de la scop, că bun fiu ţi s-a născut ţie din călugăr!. Care, şi întorcându-se în Tir, au semănat cuvântul pretutindenea: că ea a născut adică copil din călugăr, vădit având şi semnele aceluia.

Pe scurt zicând, oamenii sunt în­totdeauna gata a crede bănuielilor, mai vârtos atunci când unii ca aceştia sunt răi şi vicleni, găsind întru sine pricini pentru a crede; aceştia, îndată ce iau mărturii din apropiere, grăiesc de rău pe alţii cu lesnire, pe de o parte voind a se răsfăţa în nişte noime şi graiuri ca acestea, iar pe de alta poftind a-i avea şi pe alţii părtaşi la răutate,­

22

şi aşa se sârguiesc a scăpa de bătăile conştiinţei21.

Însă acel cinstit călugăr, tunzând pe Porfiria şi în portul călugăresc îmbrăcând-o, o a numit Pelaghia, pe care a şi dat-o ca să se liniştească într-o mănăstire de fecioare. Iar fiindcă a cunoscut de mai-nainte ziua sfârşi­tului său, luând-o pe aceea, s-a întors în Tir, şi era şi copilul cu dânsa urmând, fiind acum ca de şapte ani.

Şi s-a vestit tuturor venirea lor: cum că Porfiria cu călugărul, bărbatul ei, s-au întors; apoi, tare bolnăvindu-se călugărul, şi către moarte privind, mulţi foarte dintre locuitori au venit la dânsul pentru cerceta­re, înaintea cărora a poruncit a i se aduce o cădelniţă plină cu cărbuni de foc, pe care, turnându-i în haina sa, a zis în auzul tutu­ror: Binecuvântat este Domnul, Cel ce de demult a păzit rugul nears; Acesta să-mi fie mie martor credincios că, precum nu s-a atins de hainele mele această putere arzătoa­re a focului, nici eu nu m-am atins de femeie în toată vremea vieţii mele.

Aceasta auzind-o toţi, s-au uimit dând slavă lui Dumnezeu, Care cu unele ca acestea pe cei ce îi slujesc Lui întru ascuns ştie a-i slăvi la arătare.

Acestea făcând şi zicând monahul, în mâinile lui Dumnezeu şi-a dat sufletul său. Pentru aceasta vă chezăşuiesc pe toţi, fiii mei cei duhovniceşti, precum am zis şi mai-nainte, să nu fiţi lesnicioşi a osândi, ci pe sine, pe cât vă este puterea, vă păziţi".

II.

A lui avva Isaia

Frate, de voieşti a lua ceva de care ai trebuinţă, să nu cârteşti asupra fratelui tău zi­când „de ce nu înţelege să-mi dea mie aceea de la sine?", ci zi cu îndrăzneală întru simpli­tate „fă iubire şi dă-mi cutare lucru, că am tre­buinţă de dânsul", că aceasta este curăţia cea sfântă în inimă; că, de nu vei zice ce vrei, ci vei cârti în inima ta, ai osânda întru tine.

21 Avem aici psihologia celor care, cu pricină de „in­formare” şi voind să scape de sau să-şi reprime judecata propriei conştiinţe, se sârguiesc să ajungă judecătorii absoluţi ai multor conştiinţe, întemeindu-se pe veştile cele din afară, pe propria conştiinţă (adesea adormită), şi nu pe cunoaşterea nemijlocită a celor asupra cărora alcătuiesc ju­decăţi „vrednice” de crezare.

III.

A Sfântului Maxim

Cel ce iscodeşte păcatele altora, sau din bănuială îl osândeşte pe fratele, încă n-a pus început de pocăinţă, nici n-a cercat să cunoască în adevăr păcatele sale care sunt mai grele decât plumbul ce cântăreşte mai mult decât mulţi talanţi -, nici n-a cunoscut de unde se face omul greu la inimă, iubind deşertăciunea şi căutând minciuna (Psalm 4: 5); şi, pentru aceasta, ca un nebun umblă întru întuneric: lăsând păcatele sale, le nălu­ceşte [închipuieşte] pe ale altora, fie că sunt cu adevărat, fie socotindu-se din bănuială.

IV.

Din Pateric

1. Un frate, crezând bănuielilor sale, luptat fiind şi de dracul curviei, s-a dus către un bătrân, zicând: „Acei doi fraţi păcătuiesc unul cu altul". Şi a cunoscut bătrânul că se batjoco­reşte de dracul şi, vrând a-l mustra pe dânsul, trimiţând, i-a chemat pe aceia. Şi venind aceia, i-a odihnit pe ei; iar când s-a făcut seară, le-a aşternut rogojină şi i-a acoperit cu un singur acoperământ, zicând că „copiii lui Dumnezeu sfinţi sunt". Şi chemând pe ucenicul său, i-a po­runcit a lua pe acel frate ce a grăit asupra lor şi a-l încuia într-o chilie deosebi. „Acesta are patima în sine, şi, pentru aceasta, şi pentru alţii asemenea socoteşte".

2. Zis-a avva Pimen: „Scris este: Cele ce le-au văzut ochii mei, pe acelea le mărturisesc (Pilde 25:7). Iar eu zic vouă: de veţi şi pipăi cu mâinile voastre, să nu daţi mărturie. Iată cum un fra­te s-a batjocorit întru una ca aceasta: că având rele-bănuieli asupra fratelui său, într-o zi, după ce l-a văzut pe acela păcătuind cu o femeie, tulburându-se şi foarte luptându-se [în conştiinţă], ducându-se la acela, l-a îmboldit pe el cu picio­rul său zicând: încetează de aici, până când? Dar iată că, lucru de multă mirare, s-au aflat acolo snopi zăcând unul peste altul. Pentru aceasta vă zic vouă că, de veţi şi pipăi cu mâini­le voastre, nu vă grăbiţi a vădi îndată".

3. Zis-a un bătrân: „Nu pune în inima ta grăire de rău asupra fratelui tău, pentru niciun fel de lucru".

23

pricina a doua

Că nu trebuie a osândi nici a defăima pe cel ce păcătuieşte la arătare, ci a lua aminte de sine şi a nu iscodi cele străine; că cel ce ia aminte la răutăţile sale, nu [mai] poate osândi pe aproapele.

I.

Din viaţa Sfântului Ioan Milostivul

Un tânăr oarecare, împins de ne­astâmpărate porniri, umblând prin cetatea Alexandriei, pe o fecioară oarecare ce îşi ale­sese viaţa călugărească din calea cea dreap­tă amăgind-o, şi-a împlinit cu ea răsfăţarea neastâmpărării sale, iar după puţin au fugit împreună în Bizantion22; însă aflând dumne­zeiescul Ioan de lucru, pricină de multă în­tristare i se făcu acesta şi, precum zice pilda, toată piatra o mişca sârguindu-se cum mai degrab să-i întoarcă pe dânşii din cădere. După un timp, povestire oarecare de suflet folositoare către clerici făcând fericitul, s-a întâmplat a aduce în mijloc şi pe cea [poves­tirea] despre tânărul acela ce a făcut acele [neastâmpărări] ţinereşti, pe care îndată cei ce atunci erau de faţă, ca dintr-o limbă, îl ju­decau şi îl osândeau zicând: „Nu numai spre pierzare a două suflete a fost cea făcută, ci negreşit şi la mulţi alţii li s-a făcut pildă rea".

Dar pe aceştia mustrându-i fericitul pentru lesnicioasa lor osândire, a zis: „Nu aşa, fiilor, nu fiţi lesnicioşi la limbă spre a grăi de rău pe aproapele, de vreme ce şi voi în două rele veţi şedea: întru una adică, căl­când porunca Celui ce a poruncit a nu jude­ca ceva mai-nainte de vreme, Care a şi hotă­rât ca cel ce judecă să fie judecat cu aceeaşi judecată cu care a judecat pe fratele său (cf. Matei 7: 2), iar întru a doua, că cea [starea] de acum necunoscând-o, cu multă lesnire vă aşezaţi pe înşivă judecători ai acelora, că, negreşit, nu este arătat dacă până acum pe­trec în păcat ori s-au schimbat spre îndrep­tare. Pentru aceea vă sfătuiesc pe voi a lăsa lui Dumnezeu [judecata], Cel ce ştie a judeca toate ale aproapelui; că uneori se întâmplă să ştim despre păcatul care s-a făcut întru arătare de cel ce a curvit sau altceva a gre­şit, iar de pocăinţa care s-a făcut în ascuns să nu avem cunoştinţă, şi pe cel pe care noi ca pe un curvar îl osândim, acesta de aici îna­inte la Dumnezeu ca un întreg-înţelept23 se îndreaptă.

II.

Din Pateric

1. Zicea Avva Ioan Colovul: „Nu este altă bunătate mai mare decât a nu de­făima".

2. Un frate a întrebat pe Avva Iosif zicând: „Ce voi face, că nici a pătimi-rău nu pot, nici a lucra şi a da milostenie?" Zis-a lui bătrânul: „De nu poţi niciuna din acestea a face, măcar păzeşte conştiinţa ta a nu cugeta rău asupra aproapelui şi a nu-l defăima pe dânsul, şi te vei mântui".

3. Un frate a întrebat pe Avva Pimen zicând: „Cum poate omul scăpa de a osândi pe aproapele?" Şi a răspuns bătrânul: „Noi şi fraţii noştri suntem două icoane; şi în orice ceas ia aminte omul de sine şi se prihăneşte, fratele său se află cinstit lângă dânsul; iar când i se pare lui că este bun, află pe fratele său rău înaintea sa".

4. încă alt frate a întrebat pe acelaşi stareţ zicând: „Mă tulbur şi voiesc să las lo­cul meu". Zis-a lui stareţul: „Nu sunt ade­vărate cele ce le-ai auzit". Zis-a lui fratele: „Ba sunt, Părinte, că fratele care mi-a spus mie este credincios [vrednic de crezare]". „Nu, fiule, nu este credincios, că, de ar fi fost credincios, nu ţi-ar fi spus ţie acestea. Că, dacă Dumnezeu, după ce a auzit glasul

22 Cetate grecească pe care, în anul 330, Sfântul Constantin cel Mare şi-a întemeiat capitala sa constantinopolul.

23 EoStpov întreg la minte, curat (cf. Dicţionarul grec-român după alfabet, ed. cit., vezi Vol. I, Prefaţa.

Pentru note, referinţa va fi prescurtată D gr-rom).

24

Sodomitenilor, nu a crezut până n-a văzut cu ochii, nici nouă nu ni se cade a crede cele zise". Zis-a fratele: „Dar am văzut şi eu cu ochii mei". Şi, auzind bătrânul, a căutat la pământ şi, luând o surcea mică, a zis fratelui: „Ce este aceasta?" Răspuns-a fratele: „O sur­cea este". Apoi, căutând stareţul la acoperă­mântul chiliei, a zis: „Ce este aceea?" Zis-a fratele: „O bârnă". Zis-a lui bătrânul: „Pune în inimă că, precum este această surceluşă de mică, aşa sunt păcatele fratelui tău, iar ale tale ca bârna aceasta; deci, dacă vei lua aminte la ale tale, nimic pe ale aceluia le vei socoti"24.

5. Zis-a acelaşi: „Un frate a întrebat pe Avva Moise zicând: „în ce chip se face omul mort pe sine faţă de aproapele său?" Şi a răspuns bătrânul: „De nu va pune [po­meni] omul în inima sa, că, iată, trei ani are în mormânt, nu va ajunge la cuvântul25 aces­ta".

6. Venit-au odată doi fraţi la Avva Pamvo, şi l-a întrebat pe dânsul unul zicând: „Avva, eu câte două zile postesc şi mănânc câte două bucăţi de pâine; oare mă mântuiesc sau m-am amăgit?" Şi a zis şi celălalt: „Avva, eu câştig doi orţi26 pe zi din rucodelia mea, din care pentru hrană opresc câteva parale, iar celelalte le dau de pomană; oare mă mântuiesc sau mă amăgesc?" Iar bătrâ­nul nu le-a răspuns lor, măcar că mult l-au rugat. Iar după patru zile, au voit să plece; iar clericii îi mângâiau pe ei zicând: „Nu vă necăjiţi fraţilor, nu vă lasă Dumnezeu fără plata Sa. Este obiceiul bătrânului: nu degrab vorbeşte, dacă nu-l adevereşte pe dânsul Dumnezeu". Deci au intrat fraţii către bă­trânul şi i-au zis lui: „Avva, roagă-te pentru

24 Pentru chipul în care este cu putinţă a se defăi­ma sau ocărî omul pe sine şi pe aproapele a-l cinsti, şi sensul acestei nevoinţe, să se vadă nota noastră din Vol. I, Pricina 45, cap. 1,34.

25 Trad. neogr. redă prin „starea" (Karaoraoiv).

26 Ortul era odinioară o monedă de valoare mică, reprezentând a patra parte dintr-un leu vechi sau dintr-un taler. în gr. avem keration, monedă mică de argint de pe vremea Sfântului Constantin cel Mare, echivalentă ca valoare cu a optsprezecea parte dintr-o drahmă.

noi". Iar el le-a zis lor: „Voiţi să vă duceţi?" Răspuns-au aceia: „Da". Şi, socotind întru eişi faptele lor, scriind pe pământ, zicea [luişi]: „Pamvo, postind două zile şi mâncând două bucăţi de pâine, oare întru aceasta se face el monah? Nu. Şi iarăşi: Pamvo lucrează câte doi orţi şi îi dă pe ei de pomană, oare întru aceasta se face monah? încă nu". Şi le-a zis lor: „Bune sunt faptele, dar de vei păzi conştiinţa faţă de aproapele, aşa te vei mântui"27. Şi, adeverindu-se ei, s-au dus cu bucurie.

7. Zicea Fericita Singlitichia28: „Cel ce stă să ia seama să nu cadă (cf. I Cor. 10:12); căci cel ce a căzut o grijă are, ca să se scoale; iar cel ce stă să se păzească să nu cadă, iar că­derile sunt felurite. Cel ce este căzut, dintru a sta s-a lipsit, iar zăcând jos, nu se vatămă foarte tare. Iar cei ce stau să nu defaime pe cei ce au căzut, ca să nu se surpe întru cea mai de jos groapă şi desăvârşit să se strice; iar aflaţi într-o astfel de primejdie, adâncul gropii va birui şi va pune sub tăcere striga­rea de ajutor, precum zice şi Marele David: Să nu mă înghită adâncul, nici puţul să-şi în­chidă gura lui peste mine (Psalm 68:16). Vezi, dar, ca nu cumva, căzând, să te faci mâncare fiarelor. [Că] cel ce a căzut nu a încuiat uşa, iar tu [la rândul tău] nicidecum să nu dormi­tezi, ci cântă acel Dumnezeiesc grai ce zice: Luminează ochii mei, ca nu cândva să adorm în­tru moarte (Psalm 12: 4)29.

8. Un bărbat sfânt, văzând pe oa­recine păcătuind, plângând cu amar, a zis: „Acesta, astăzi, şi eu, negreşit, mâine! Şi

27 în trad. neogr.: „...dar, de-ţi vei păzi conştiinţa de orice mânie sau alte răutăţi faţă de aproapele, în acest fel vei dobândi mântuirea".

28 Autorul adaugă aici cuvinte ale Sfintei Singlitichia ce nu se află în Patericul Egiptean.

29 Trad. neogr. dă o parafrază: „Cel ce a căzut nu-şi (mai) păzeşte uşa sufletului său", şi celelalte, la care adaugă o scolie: „Pentru cel ce nu veghează asupră-şi sau nu ia seama de sine, e cu putinţă ca, din negrijă sau din neluare aminte, să cadă într-o narcoză [dormitare] duhovnicească [altfel spus: într-o apatie dublată de o ne-simţire sau necunoaştere a stării în care se află], care-l va primejdui mai vârtos decât o face o cădere cu capul înainte [grabnică, de năprasnă] în groapa păcatului".

25

acesta cu adevărat se va pocăi, iar eu nu cu adevărat mă voi pocăi".

III.

A lui Antioh Pandectul

A osândi pe aproapele este mai rău decât toate patimile; că nu numai vinovat de munci prea grele îl face pe cel ce a osândit ca pe cel ce a răpit vrednicia lui Dumnezeu, şi, cum s-ar zice, potrivnic al lui Dumnezeu s-a făcut întru aceasta ci şi, întru aceea întru care pe altul îl osândeşte, pe sine a cădea se face, prin a osândi golindu-se pe sine de aco­perământul şi ajutorul lui Dumnezeu. Cel osândit însă, de nu se va supăra pe cel ce-l osândeşte, se va uşura de greutate, iar cel ce osândeşte trage asupra sa sarcina aceluia, precum mai arătat ne-a arătat nouă aceasta Pilda cu Fariseul şi Vameşul30.

IV.

A lui avva Isaia

1. Omul, fiind întru multe osteneli, dacă va vedea pe cineva aflat în tot păca­tul sau în lenevire şi-l va defăima pe aces­ta, în deşert este toată pocăinţa lui, căci, judecându-l pe dânsul, şi nelăsând judecata Judecătorului Dumnezeu, nici luând sea­ma la păcatele sale, a lepădat mădularul lui Hristos. Căci toţi suntem întru această viaţă ca într-o casă a doftorului, pe unul durându-l ochiul, iar pe altul mâna, iar altul rană în picior având şi câte sunt şi din boale. Şi unele răni, iată, sunt vindecate; dar când cel ce s-a vindecat de acestea va mânca ceva din cele ce-l vatămă, iarăşi se strică. Tot aşa este şi cu cel ce este în pocăinţă, de judecă sau defaimă pe cineva, iarăşi strică pocăinţa lui. Că dacă din cei ce sunt în casa doftorului având

30 A osândi pe cineva înseamnă a te lipsi de ajutorul şi acoperirea lui Dumnezeu: căci, odată ce te faci judecător în locul lui Dumnezeu, El te lasă singur, ca pe unul ce socoteşti că-L poţi suplini, iar de aici te primejduieşti în a cădea în acelaşi rău pe care tu îl pui pe seama celui pe care tu îl judeci. Greutatea pe care o pui asupra altuia dacă şi acela nu va răspunde cu rău se prăvăleşte apoi peste tine.

felurite neputinţe, unul dintre ei va striga, au doară îi va zice altul: „Pentru ce strigi?" Au nu fiecare pentru a sa patimă gândeşte? Tot aşa, de ar fi fost patima [suferinţa] pă­catelor mele înaintea mea, nu aş fi văzut pe altul ce păcătuieşte. Că cei ce stau în bolniţă, fiecare din ei se păzeşte pe sine pentru dof­tor, nemâncând ceea ce vatămă rana sa. Dar oare cine este neavând rană?

2. Că tot cel ce a greşit după Botez, sub pocăinţă aflându-se, nu poate fi fără de grijă; şi măcar puteri [semne, minuni] mari de ar face şi tămăduiri, şi de ar învia morţi şi ar avea toată cunoştinţa, dacă a greşit, nu poate fi fără de grijă, ci sub pocăinţă se pune. Şi ce înseamnă aceea că „a păcătuit"? Nimic altceva decât a cădea cu trupul în curvie, ori după fire, ori afară de fire: sau cu ochiul a văzut trup cu patimă, sau a furat, sau în ceva din celelalte păcate s-a alunecat, sau a ajuns a gusta ceva într-ascuns, uitându-se împre­jur pentru a nu-l vedea cineva, sau altul, pu­nând cojocul undeva, el iscodeşte să vadă ce are în el; că cel ce face acestea ocărăşte31 pe Iisus.

Şi i-a zis lui oarecine: „De unde să aibă cineva acrivie, Părinte?" Şi a răspuns: „în ce chip cel ce a făcut o spargere printr-un perete şi a luat banii s-a amăgit de vrăjma­şul, tot într-acest chip şi acesta, căci aşa cum cel ce [vrăjmaşul] l-a biruit pe acela, aşa l-a biruit şi pe acesta. Că cel ce se biruieşte în cele mici, şi întru cele mari se biruieşte.

3. De vei vedea poticneala fratelui tău, nu-l dispreţui pe dânsul, ca să nu cazi în mâinile vrăjmaşilor tăi. Ia aminte să nu ocărăşti pe cineva pentru portul lui, că astfel vei vătăma sufletul tău.

4. Sfântului Apostol Petru Dumnezeu i-a arătat să nu socotească pe niciun om spurcat sau necurat (cf. Fapte 10: 28); de vreme ce inima lui s-a sfinţit, s-a sfinţit omul tot, iar celui ce are inima întru patimi, ni­meni dinaintea lui nu este sfânt, ci pe tot omul îl socoteşte a fi după patimile cele dinlăuntrul ini­mii lui (cf. şi Tit 1:15). Iar de-i va zice cineva că cutare om este bun, îndată se mânie; iar

31 î)Ppî(ei, sau: batjocoreşte, dispreţuieşte.

26

voi, iubiţilor, păziţi-vă pe înşivă a nu prihăni pe cineva, nici cu gura, nici cu inima voastră.

5. Dacă defăimarea luptă inima ta spre a defăima pe aproapele tău, adu-ţi aminte că Dumnezeu pentru aceasta te dă în mâinile vrăjmaşilor tăi, şi te odihneşti. însă cunoaşte aceasta: că omul, având prihăniri asupra fratelui său, departe este de mila lui Dumnezeu.

V.

A lui avva Marcu

1. Frate, când vei auzi călcarea de poruncă a lui Adam şi a Evei crede că, dintru început, de aceia s-a făcut; apoi vei afla cum că, acum, călcarea în chip gândit de mine şi de ţine se face; dar iată că acum, prin Botezul Bisericii născându-ne şi în Raiul acesteia punându-ne, porunca Celui ce ne-a născut pe noi a doua oară o am călcat. Domnul însă a poruncit ca să iubim pe toţi cei de o credinţă cu noi32 şi rodul ce vine de la toţi ca pe un bun prin răbdare a-l mânca, după cea zisă: Din tot pomul Raiului puteţi mânca (Fac. 2:16), iar noi, gândurile şarpelui lucrându-le, pe unii adică ca pe nişte buni i-am iubit, iar pe alţii, ca pe nişte răi i-am urât, care lucru în­seamnă a cunoaşte pomul cunoştinţei bine­lui şi răului: adică nesuferind pe aproapele întru biruirile33 lui, ci aflând pe fiecare întru primeniri34; şi aşa, întru cele ce se par bune iubind, iar întru cele socotite rele urând, dintr-acest pom gustând mintea, cade în ace­leaşi alunecări, iar reaua-sporire îşi află go­liciunea sa, pe care mai-nainte nu o ştia, căci era acoperită prin iubirea35 frăţească36. Dintr-aceasta

32 Având în vedere şi cele de mai jos, „cei de o credinţă cu noi" credem că desemnează pe toţi oame­nii, nu numai pe creştini.

33 în cele în care el se biruieşte, necazuri, păcate, înşelări etc.

34 Adică aflând pe fiecare lesne schimbăcios, şi, de aici, lipsit, slab, pătimaş etc.

35 ouprdQeia afinitatea, simpatia etc.

36 Precum la Facere, şi după venirea lui Hristos, ni se pune înainte Pomul Vieţii crucea lui Hristos şi pomul cunoştinţei binelui şi răului, adică ceea ce noi numim azi cunoaşterea „obiectivă", după ima­nenţă, după datele oferite de simţurile trupeşti, excluzând voia sau raţiunile lui Dumnezeu care se vă­desc în creaţie sau descoperite prin revelaţie. Această cunoaştere pământească sfârşeşte la un moment dat „în cele mai de jos ale pământului", adică în iadul sau monotonia „cunoaşterii" fără sens, cu rezultate catas­trofale. Această cunoaştere nu vede aproape nicio va­loare în om, socotindu-l numai simplu „consumator", cetăţean născut întru moarte, celulă spre folosul ma­terial a societăţii, aflat în permanenţă, cum zice mainainte, „întru primeniri", adică fără nicio temelie, fără un scop superior, într-o schimbare perpetuă, pe care nu te poţi bizui, vrednic de dispreţ, element sau sclav al evoluţionismului imanent ce duce nicăieri şi al determinismului social, simplu obiect de exploatat. Această cunoaştere, zice, îşi află apoi „goliciunea sa", adică ruşinea sa precum o au aflat şi Adam şi Eva, care au descoperit după păcat că sunt goi, şi pe care încearcă mai departe să o ascundă de Dumnezeu cu „frunzele" sau „hainele de piele" ale subterfugiilor. Altfel spus, goliciunea aceasta e, pe de o parte, desco­perirea ruşinii trupului, adică a faptului că, în păcă­toşenie, în cădere, trupul devine vrednic de dispreţ, ajunge urâciune, devine tuturor privelişte de nesufe­rit, sau de exploatat fără milă, care de acum trebuie acoperit cu haine, căci a lepădat haina de lumină şi ajutorul lui Dumnezeu, acoperământul Lui ocrotitor. Prin această urâciune a trupului, el şi-a atras moar­tea, toată această lipsire de Pomul Vieţii îl trimite în moarte; cu moarte, zice apoi avva Marcu, îşi omoară omul şi cugetarea (Siavoiav gândirea, înţelegerea, cugetul), şi-o omoară, zice, prin ura aproapelui, ui­tând că şi el poartă ruşinea/goliciunea păcatului şi că şi el, la rândul lui, e sub mânia lui Dumnezeu şi vred­nic de dispreţul altora; urând pe aproapele, el îşi spo­reşte răutatea, iar răutatea e cea care a născut şi naşte moartea; prin reaua-sporire, zice, el îşi află goliciu­nea sau ruşinea sa, iar de aici el se ascunde neîncetat, conştient de răutatea sa, el fuge, se ruşinează. Adam n-a ascultat de glasul lui Dumnezeu din Rai (Adame, unde eşti?), ci a fugit, ca unul care, făcând acestea, cum zice şi avva Isaia mai sus, a ocărât pe Iisus, Cel ce a făcut Pomul Vieţii adică chipul cunoaşterii lui Dumnezeu şi a lumii prin Izvorul Vieţii (Hristos) -, din Care, de va fi gustat, viu şi neruşinat va fi fost în veci; însă Dumnezeu Se milostiveşte şi ia chip de om, căutându-l din nou pe acesta, arătând că, prin Cruce, adică prin nădejdea în Dumnezeu şi suferirea a toată ruşinea şi răutatea adusă de păcat, omul poate face experienţa Vieţii celei adevărate, prin recunoaşterea acestei ruşini, el se poate învrednici de cunoaşterea lui Dumnezeu. Pentru aceasta, Hristos Cel fără de pă­cat, răstignindu-Şi pe Crucea vieţuirii Sale pe pământ toată voia cea omenească şi supunând-o pe ea voii celei Dumnezeieşti, S-a adeverit pe Sine ca chip al do­bândirii şi Vieţii celei adevărate şi mijlocitor al aceste­ia prin chipul Crucii ca Pom al Vieţii şi al adevăratei cunoaşteri, oferindu-se pentru aceasta spre mâncare tuturor spre biruirea morţii şi spre viaţa de veci.

27

ne şi omorâm cugetarea, Dumnezeu nefăcând moartea, ci omul, fiindcă urăşte pe aproapele. Căci Dumnezeu nici n-a făcut moar­tea, nici nu se bucură de pierzarea celor vii (înţ. Sol. 1:13), nici nu se mişcă cu patima iuţimii, nici nu izvodeşte vreun lucru iar apoi face răzbunare, nici nu-Şi schimbă aşezarea după vrednicia fiecăruia, ci pe toate întru înţelepciu­ne le-a făcut (Psalm 103: 27), mai-nainte hotă­rând a fi judecate de legea duhovnicească. Pentru aceasta nu-i zicea lui Adam „în orice zi veţi mânca, Eu vă voi omorî pe voi", ci, întemeindu-se de mai-nainte pe legea drep­tăţii, zice: în orice zi veţi mânca, cu moarte veţi muri (Fac. 2: 17); şi astfel, fiecărui lucru, şi bun şi rău, i-a rânduit fireşte a-i urma ce i se cuvine, celui bun, plata, celui rău, pedeapsa, şi nu prin a izvodi altceva la fiecare pricină, precum socotesc unii care nu cunosc legea cea duhovnicească.

2. Iar noi, care din parte ştim aceas­ta, datori suntem a cunoaşte că dacă pe ci­neva din cei de o credinţă îl vor urî ca pe un rău, şi noi, ca cei ce suntem răi, ne vom urî de Dumnezeu; şi dacă pe cineva ca pe un păcătos îl vom lepăda ca nevrednic de po­căinţă, şi noi, ca cei ce suntem păcătoşi, din pocăinţă vom fi lepădaţi. Şi de nu vom lăsa păcatele aproapelui, nici nouă nu ni se vor lăsa.

3. Pe această lege şi Hristos, Dătătorul de Lege, arătată făcând-o, a zis: Nu judecaţi, ca să nu vă judecaţi; nu osândiţi, ca să nu fiţi osândiţi; iertaţi, şi se va ierta vouă (Luca 6:37). Pe aceasta şi Sfântul Pavel ştiind-o, zicea: Cel ce judecă pe altul, pe sine se osândeşte (Rom. 2: 1). Şi proo­rocul: Tu vei răsplăti fiecăruia după lucrurile lui (Psalm 61:13). încă şi alt prooroc zice ca din­spre faţa lui Dumnezeu: A Mea este izbânda, Eu voi răsplăti, zice Domnul (Deut. 32: 35; Evr. 10: 30). Şi, simplu a zice, toată Scriptura cea Veche şi cea Nouă luminat ne arată nouă legea aceasta, ca duhovnicească să o aflăm pe dânsa şi tainic mai-nainte hotărâtă, de toată prime­nirea noastră [cea rea] temându-ne, ca nu nu­mai întru arătare, ci şi în ascuns să ne sârguim a-i iubi pe fraţii noştri, căci aceasta nu este ca Legea Mozaicească, judecând cele din afară, ci duhovnicească, care şi pe cele ascunse ale omului le mustră, şi pe cea Veche a împlinit-o, după cuvântul Domnului ce zice: N-am venit să stric Legea, ci să o plinesc (Matei 5:17).

4. Deci un scop se cuvine a avea în toată vremea: în tot locul şi în tot lucrul în tot felul nedreptăţindu-ne de oameni, să ne bu­curăm şi să nu ne întristăm. Aşadar să ne bu­curăm, însă nu simplu şi fără de osteneală, ci, atunci când aflăm pricină, să iertăm păca­tele celui ce a greşit, ca şi noi să luăm iertarea greşalelor noastre, că aceasta este adevărata cunoştinţă a lui Dumnezeu, care cuprinde în ea toată cunoştinţa, prin care putem a ruga pe Dumnezeu şi a fi auziţi; aceasta este rodirea rugăciunii prin care se arată credinţa în Hristos, că prin aceasta putem din toată ini­ma a iubi pe Dumnezeu şi pe aproapele ca pe noi înşine. Pentru aceasta datori suntem a-L ruga pe Dumnezeu, cu priveghere şi cu toată reaua-pătimire, ca cele dinlăuntru37 şi ini­ma deschizându-se să o primească înlăuntru pe dânsa şi să nu o lepede. Că atunci şi harul cel dat nouă într-ascuns prin Sfântul Botez ce până atunci era nearătat, acum, întru toa­tă adeverirea şi simţirea lucrându-se îl vom afla, prin a ierta adică greşalele aproapelui. Iar acestei fapte bune îi este opritoare două răutăţi: dulceaţa amestecându-se cu trupul şi slava deşartă, de care de mai-nainte trebu­ie a ne lepăda cu mintea şi numai aşa a ţine această faptă bună.

5. Iar de ne vom vinde pe înşine aces­tora, să nu punem pricina pe nimeni, nici pe Satana, nici pe oameni, ci să batem război cu voia noastră şi să nu fim nebăgători de sea­mă, că întru noi este războiul, înlăuntrul nos­tru, şi nimeni din afară nu poate lupta cu noi. Numai pe Unul îl avem ajutor: pe Hristos, Cel tainic ascuns întru noi de la Sfântul Botez, nemişcat şi neamăgit. Şi El ne va ajuta nouă dacă vom face poruncile Lui după puterea noastră. Acestea două care ne luptă pe noi au amăgit-o pe Eva şi pe Adam l-au rătăcit.

37 oîTĂâyxpa, toată simţirea lăuntrică, toată afecti­vitatea ce se deschide spre Dumnezeu prin rugăciu­nea inimii.

28

6. Dulceaţa adică a arătat pomul ca pe un plăcut la mâncare şi frumos spre a-l înţelege, iar slava deşartă, aceea adică veţi fi ca nişte dumnezei cunoscând binele şi răul (Fac. 3: 5). Deci precum cei întâi zidiţi, Adam şi Eva, se ruşinau unul de altul, tot aşa şi noi: nerăutatea din ochii cei gânditori lepădând-o şi pe înşine goi văzându-ne unii pe alţii, cu conştiinţa ne ruşinăm. Şi iată, frunze de smochin coasem: cu cele din afară graiuri, forme, înţelegeri [noime] şi drepte-cuvântări [îndreptăţiri de sine] ne îmbrăcăm. Iar Domnul ne găteşte nouă îmbrăcăminte din piei şi zice: întru răbdarea voastră vă veţi do­bândi sufletele (Luca 21: 19), adăugând şi acestea: „...Iar întru pomenire de rău şi în alt păcat îl vom pierde pe dânsul; iar cel ce aici l-a pierdut pe dânsul, adică l-a răstignit, îl va afla în viaţa cea veşnică" (cf. Matei 10: 39).

7. Cel ce are vreun dar [harismă] şi împreună-pătimeşte cu cei ce nu au, prin împreună-pătimirea sa îl păzeşte pe acesta; iar cel ce se fuduleşte îl va pierde pe dânsul, cu ispitele fuduliei prigonindu-se împrejur.

8. Pe ale tale iscodeşte-le, şi nu cele străine, şi nu se va prăda prăvălia ta cea gân­ditoare.

VI.

A Sfântului Anastasie Sinaitul

întrebare

în ce chip nu vom putea osândi pe cel ce arătat păcătuieşte?

Răspuns

Aducându-ne aminte de Domnul, Care zice: Nu judecaţi, şi nu vă veţi judeca, nu osândiţi, şi nu vă veţi osândi (Luca 6: 37). Şi de Apostolul ce ne sfătuieşte şi zice: Celui ce i se pare că stă, să ia seama să nu cadă (I Cor. 10: 12). Şi iarăşi: Tu, cel ce judeci pe altul, pe sine te osândeşti (Rom 2:1). Căci nimeni nu ştie cele ale omului, fără numai duhul care locuieşte întru dânsul, după glasul Mântuitorului (I Cor. 2 : 11).

Că mulţi, de multe ori, înaintea oamenilor păcătuind, apoi într-ascuns lui Dumnezeu mărturisindu-se, iertare au câş­tigat şi, bine plăcând [lui Dumnezeu], Duh Sfânt au luat. Iar cei ce de noi se socoteau pă­cătoşi, la Dumnezeu sunt drepţi. Că păcatul adică l-am văzut, iar lucrările cele bune, pe care în ascuns le-au lucrat, nu le-am cunos­cut. Pentru aceea nu se cade să osândim pe cineva, măcar cu ochii noştri de-l vom vedea păcătuind.

Că zece paşi depărtându-se de noi cel ce a păcătuit, nu putem şti lucrarea lui cea întru ascuns ce o a făcut Dumnezeu cu dânsul. Spre după-amiază, în Marea Zi de Joi, Iuda vânzătorul era împreună cu Hristos şi Ucenicii Lui; iar tâlharul era între ucigaşii de oameni. Iar ajungând Vineri, Iuda s-a dus întru întunericul cel mai dinafară; iar tâlha­rul a moştenit Raiul împreună cu Hristos.

Deci, pentru nişte schimbări fără de veste ca acestea, bine este a nu osândi pe om, până ce va veni Hristos, Cel ce ştie mintea oamenilor şi descoperă cele ascunse ale ini­milor; că toată judecata Tatăl Fiului a dat, iar cel ce judecă pe altul, adică pe aproapele, a răpit dregătoria Judecătorului, iar unul ca acesta este potrivnic lui Hristos [e antihrist], încă şi altfel: sunt oarecari care prin felurite ispite ajung să ia iertarea păcatelor, pe care însă noi nu-i cunoaştem; alţii prin neputinţa trupului şi boală îndelungată se curăţesc, că zice: Certând, m-a certat Domnul, dar morţii nu m-a dat (Psalm 117:18).

Şi Apostolul zice: Dar, judecându-ne de la Domnul, ne certăm, ca nu cu lumea să ne osândim (I Cor. 1:32), care lucru l-a făcut şi în pricina celui ce a curvit, poruncind a da pe unul ca acela Satanei spre stricarea trupului, ca duhul să se mântuiască în ziua judecăţii (cf. I Cor. 5: 5); de unde ne învăţăm că şi cei ce se îndrăcesc, dacă cu mulţumită vor răb­da, se mântuiesc prin pedepse; şi alţii întru însăşi boala morţii lor prin lacrimi fierbinţi pe Dumnezeu L-au rugat, şi milă au câştigat, precum Iezechia împăratul (cf. Is. 38:1-22).

Alţii pe ascuns întru eişi, şi Dumnezeu tocmeli şi aşezământuri de pocăinţă făcând, după puţină vreme din viaţă mutându-se, s-au mântuit. Că întru ce se va afla omul, întru aceea se şi judecă, ori întru [aşezământul] cel bun, ori întru cel rău. Precum prin Iezechiil Proorocul a hotărât Dumnezeu, zicând: De va face omul toate nedreptăţile, iar întorcându-se, va

29

face dreptate, fărădelegile lui nu le voi pomeni; că întru ce îl voi afla pe dânsul, întru aceea îl voi şi judeca (Iez. 33:16).

Şi sunt încă alţii care şi prin băr­baţi drepţi au dobândit iertare păcatelor, că Domnul va face voia celor ce se tem de El (Psalm 144: 19), şi mărturie la aceasta este Dumnezeiasca Scriptură: căci Aaron, fă­când lui israilviţel în Horeb, prin rugăciu­nile lui Moise a fost iertat (cf. ieş. 32: 1-35), aşijderea şi Mariam, sora lui Moise, s-a iz­băvit de lepră, Moise rugând pe Dumnezeu pentru dânsa (cf. Num. 12: 13-15). încă şi Nabucodonosor împăratul, prin rugăciunile Proorocului Daniil, milă de la Dumnezeu a dobândit (Dan. 4: 33-37).

De multe ori şi Sfinţii îngeri, ca nişte adevăraţi plăcuţi ai lui Dumnezeu, şi multă îndrăzneală către Dânsul având, ca cei ce ni­cidecum Lui nu-I greşesc, cerând uneori de la Dânsul unul adică mântuire acestui om, iar altul, celuilalt -, le dă lor Dumnezeu, Cel slujit de dânşii ziua şi noaptea, cererile lor. Asemenea şi împăraţii pământeşti uneori pe cei vrednici de moarte îi dăruiesc prietenilor lor celor adevăraţi, de dânşii fiind rugat. Sfinţii îngeri sunt iubitori de oameni foarte şi milostivi către neamul nostru, fiindcă prin trupul nostru s-au învrednicit a vedea pe Dumnezeu-Cuvântul, precum din veac do­reau să vadă. Şi pentru acest cuvânt mărturi­sesc Petru şi Pavel, Verhovnicii, Petru adică zicând: A dăruit nouă Dumnezeu bunătăţile pe care îngerii doreau a le vedea (I Pt. 1: 12), adi­că pe Dumnezeu aşa arătat a-L vedea, pe Care noi înaintea îngerilor L-am văzut când S-a întrupat. Iar Pavel, despre înălţarea lui Hristos, strigă zicând: Acum însă S-a suit Hristos ca să Se arate începătoriilor şi Stăpâniilor prin Biserică (Ef. 3:10). Aşadar pentru aceas­tă pricină sunt Sfinţii îngeri iubitori de oa­meni. Pentru aceea a zis şi Domnul: Bucurie se face şi prăznuire se face la dânşii în cer pentru un păcătos care se pocăieşte (Luca 15: 7). Drept aceea şi fiecăruia dintre credincioşi, atunci când se botează, i se dă de la Dumnezeu în­ger păzitor, povăţuitor şi învăţător; că zice Domnul către Jidovi: Vedeţi să nu defăimaţi pe vreunul din aceşti mai mici care cred întru Mine, că zic vouă că îngerii lor pururea văd faţa Tatălui Meu Cel din ceruri (Matei 18:10).

Deci îngerul cel dat omului spre păzire, de va afla pe omul căruia i s-a încredinţat iubind binele şi silindu-se pe sine după pu­tere a face binele, îi ajută lui, rugând pentru dânsul pe Iubitorul de oameni Dumnezeu şi cerând ca să-i dăruiască lui mântuire şi ier­tarea păcatelor, iar Dumnezeu îi plineşte lui cererea sa.

Dacă bărbaţi drepţi, precum am zis, cerând de la Dumnezeu de multe ori, au mântuit pe păcătoşi, cu atât mai vârtos Sfinţii îngeri pot aceasta.

Deci să nu osândim pe om, măcar arătat de-l vom vedea pe dânsul păcătuind, ci mai vârtos să-l sfătuim pe dânsul cu sme­renie şi să ne rugăm pentru dânsul; iar dacă nu ajung cele zise spre încredinţare, să mai adăugăm şi altele.

Că spune-mi, iubitule, cine ar fi cre­zut, văzând pe Raav curva în Ierihon arătat curvind, că Dumnezeu a iertat-o de toate curviile şi o a făcut dreaptă pentru primirea iscoadelor lui Israil (cf. Iosua 2:1-7; 6: 22-25; Evr. 11: 31; Iac. 2: 25)? Sau pe vameşul, răpi­tor şi nedrept cum era, rugându-se împreună cu fariseul, cum printr-o suspinare a îmblân­zit pe Dumnezeu şi s-a pogorât îndreptat la casa sa (cf. Luca 18:10-14)? Sau pe Samson, cel ce s-a ucis pe sine, că îşi are partea cu sfin­ţii, precum Pavel mărturiseşte (Evr. 11: 32)? Sau pe Manase, cel ce vreme de cincizeci şi doi de ani a slujit idolilor şi pe tot poporul lui Israil l-a făcut a nelegiui, depărtându-l de la Dumnezeu, cine ar fi socotit că acesta, într-un singur ceas, prin puţină rugăciune, ar fi dobândit iertăciune, precum povesteşte Scriptura (cf. II Paralip. 33:1-20; Rugăciunea lui Manase)? Că încuiat fiind într-un bou de aramă de împăratul Asirienilor, înlăuntrul boului fiind, s-a rugat lui Dumnezeu cu ru­găciunea sa, iar cu Dumnezeiască putere s-a spart boul, şi l-au mutat pe dânsul îngerii lui Dumnezeu în Ierusalim, precum zic scriito­rii de istorii, şi de aici a trăit în pocăinţă. Şi, ca să trec de cele vechi, pomenind de sfântul tâlhar cel de pe cruce, voi înceta cuvântul. Că oare dacă taina cea de la Dânsul [taina pocăinţei] s-ar fi împlinit într-ascuns, ar fi crezut cumva vreun om de pe pământ? Că

30

acel spurcat, care pe mulţi a furat, a ucis tineri şi bătrâni, drepţi şi nedrepţi, care şi pe alţii tâlhăreasca fărădelege i-a învăţat, aces­ta, printr-un singur grai, la sfârşitul vieţii s-a îndreptat şi mai-nainte de toţi Raiul a moş­tenit.

Acestea, nu în zadar multe grăind, le-am povestit, dar am făcut aşa ştiind că limba multora este mai ascuţită decât sabia cea cu două ascuţişuri care măcar şi milioa­ne de bunătăţi de ar vedea în om, vor vedea însă la el, ca la om, şi oarece alunecări -, că doar zice: „Nimeni nu este fără de păcat, fără numai Unul Dumnezeu"38, lăsând şi trecând cu vederea acele nenumărate îndreptări, nu­mai acea mică alunecare o poartă pururea pe limbă, şi către alţi oameni îl fac de poveste, cărora, după vrednicie, le va veni pedepse de la Dumnezeu, nu numai pentru a lor vă­tămare şi pierzare, ci şi pentru a altora.

VII.

A Sfântului Maxim

Oare nu se cuvine a se înfiora, a se spăimânta şi a se uimi cu cugetul cineva [şti­ind] că Dumnezeu şi Tatăl nu judecă pe nimeni, ci toată judecata o a dat Fiului (Ioan 5: 22)? Şi că Fiul strigă: Nu judecaţi, ca să nu fiţi judecaţi (Matei 7:1)? Şi Pavel asemenea: Nu judecaţi ceva mai-nainte de vreme, până când va veni Domnul (I Cor. 4: 5), şi tu, care judeci pe altul, pe sine te osândeşti (Rom. 2: 1)? Aşijderea şi că oamenii, lăsând păcatele lor, au luat jude­cata de la Fiul, şi ei, ca nişte păcătoşi, judecă şi osândesc pe alţii? Cerul şi pământul s-au spăimântat şi s-au cutremurat (cf. Ier. 2:12), iar ei nu se ruşinează, nesimţitori fiind.

VIII.

Din Pateric

1. Aproape de un stareţ oarecare lo­cuia un frate, fiind puţin lenevos în nevoinţa călugăriei; lângă acesta, ce acum trăgea să

38 Referinţă necunoscută. Poate fi foarte bine o parafrază inspirată din oarecari versete biblice care sugerează aceasta.

moară, şedeau oarecari dintre fraţi şi, văzându-l pe dânsul bătrânul vesel şi cu bucurie ieşind din trup, voind a folosi pe fraţii care şedeau cu el, a zis către dânsul: „Frate, toţi ştim că n-ai fost prea sârguitor întru nevoinţă, de unde dar cu atâta osârdie te duci?" Şi a răspuns fratele: „Crede-mă, părinte, că ade­văr zici; însă de când m-am făcut călugăr, nu ştiu să fi judecat vreun om sau să fi pomenit de rău pe cineva; iar dacă vreodată se întâm­pla vreo prigonire [neînţelegere] cu cineva, în chiar ceasul acela mă împăcam cu dân­sul. De aceea, voiesc a zice lui Dumnezeu: Stăpâne, Tu ai zis nu judecaţi, şi nu vă veţi ju­deca, iertaţi, şi vi se va ierta vouă (Luca 6:37)". Şi i-a zis lui stareţul: „Pace ţie, fiule, că fără de osteneală te-ai mântuit".

2. Avva Agathon, atunci când vedea vreun lucru, adică vreo greşală de oarecine făcându-se, şi gândul lui voia să-l osândeas­că pe acesta, zicea către sine: „ Agathoane, ia aminte tu, să nu faci aceea", şi aşa se liniştea gândul lui.

3. Zis-a odinioară Avva Antonie proorocind către Avva Ammona: „Ai ajuns a spori întru frica lui Dumnezeu", şi l-a scos pe el afară din chilie. Şi arătându-i lui o pia­tră, i-a zis lui: „Ocărăşte-o pe ea şi o bate". Iar el a făcut aşa. Şi i-a zis lui Avva Antonie: „Tot aşa şi tu vei ajunge întru măsura aceas­ta". Şi aşa s-a şi făcut: că întru atâta nerăutate şi bunătate a sporit Avva Ammona, încât nu mai cunoştea nicidecum răutatea. Şi iată că, făcându-se el episcop, au adus la el o fată stricată de oarecine ce avea şi în pântece, îm­preună încă şi pe cel ce o a stricat. Şi i-au zis lui: „Dă-le lor certare". Şi, însemnând pânte­cele femeii [cu semnul crucii], a poruncit să i se dea şase perechi de giulgiuri [aşternu­turi], zicând: „Ca nu cumva, după ce se va duce să nască, să moară sau ea, sau pruncul, şi să nu aibă cu ce să se învelească". Iar cei ce aduseră pâră asupra ei, văzând ceea ce se făcuse, au zis lui: „De ce ai făcut aceasta? Dă-le lor certare!" Iar el a zis lor: „Vedeţi, fraţilor, că aproape este de moarte, şi ce mai am eu a face?" Şi, aceasta zicând, o au slobozit pe ea, şi n-a cutezat bătrânul să o judece pe dânsa.

4. Acelaşi a venit odinioară în oa­recare loc ca să prânzească, şi era acolo un

31

frate ce avea veste rea, adică de curvie; şi s-a întâmplat atunci a fi de faţă în chilia lui şi femeia cu care pătimea fratele. Deci cei ce locuiau pe acolo, aflând cum că femeia este în chilia fratelui, s-au pornit ca să-l gonească pe dânsul din chilia lui. Iar cunoscând şi că Episcopul Ammona este aproape de dânşii, venind către el, l-au rugat pe dânsul ca să vină împreună cu dânşii, ca, vădindu-se fra­tele înaintea lui, să-l gonească pe el. Iar fra­tele, prinzând de veste, apucând mai-nainte, a ascuns pe femeie într-un butoi (poloboc) mare ce avea gura în jos. Cunoscând Avva Ammona ce a făcut fratele, după ce a venit şi a intrat în chilia lui, a şezut deasupra butoiu­lui, şi a poruncit ca să caute prin chilie şi să cerce pentru femeie. După ce au scormonit pretutindenea cu de-amănuntul, iar femeia n-a fost aflată, le-a zis lor Avva Ammona: „Dumnezeu să vă ierte!" Şi, făcând rugăciu­ne, i-a făcut pe toţi să se ducă; apoi, apucând pe fratele de mână, i-a zis lui deosebi: „Ia aminte de sine, frate!" Şi, aceasta zicând, s-a dus.

5. Păcătuind un frate oarecare, prezbiterul l-a despărţit de frăţime. Şi sculându-se Avva Visarion, a ieşit împreună cu dânsul zicând: „Şi eu sunt păcătos".

6. Zis-a Avva Isaia: „De-ţi va veni ţie gând a judeca pe aproapele pentru vreo greşală, socoteşte mai întâi întru sine că tu eşti mult mai păcătos decât el şi cele ce ţi se par că le faci bine, să nu crezi că au plăcut lui Dumnezeu, şi aşa nu vei cuteza a judeca pe aproapele".

7. Zis-a din nou: „A nu judeca pe aproapele şi a te defăima pe sine este chip al odihnei conştiinţei".

8. Un bătrân a văzut un frate stricându-se cu oarecine şi nu l-a mustrat pe dân­sul, zicând întru sine: „Dacă Dumnezeu, Cel ce i-a zidit pe dânşii, văzând, nu-i arde, cine sunt eu ca să-i mustru pe dânşii?"

9. Mers-a avva Isaac Thebanul şi, văzând pe un frate greşind, l-a osândit pe dânsul. Apoi, ducându-se din chinovie, a intrat iarăşi în pustie. Şi îngerul Domnului a venit şi i-a stătut înaintea uşii chiliei lui şi nu-l lăsa să intre. Iar stareţul îl ruga, zicând: „Care este lucrul, adică pricina [pentru care faci aceasta]?" Şi a zis îngerul către dânsul: „Dumnezeu m-a trimis pe mine, zicându-ţi ţie: Unde porunceşti să pun pe fratele ce a greşit şi pe care l-ai judecat?" Şi, auzind stareţul, s-a pocăit îndată, zicând: „Greşit-am, iartă-mă!" Şi i-a zis îngerul: „Scoală, că Dumnezeu te-a iertat pe tine; dar păzeşte-te de a nu judeca pe cineva, până când va veni Domnul".

10. Se spunea despre Avva Macarie cel Mare că se făcuse, precum este scris, „dumnezeu pământesc" (cf. Ioan 10: 34; I Cor. 5:1); că, precum este Dumnezeu acope­rind lumea [cu purtarea Sa de grijă], tot aşa şi Avva Macarie, acoperind alunecările pe care le vedea [la oameni], de ca şi cum nu le-ar vedea, şi cele ce le auzea, de ca şi cum nu le-ar fi auzit39.

39 Dumnezeu nu priveşte sau nu ia aminte, nici nu re­acţionează la răutăţile din lume precum o fac oamenii slabi şi păcătoşi, căci aceasta L-ar lipsi de Dumnezeire şi de ca­racterul Lui lipsit de patimi, de patimi adică ale slăbiciunii şi ale răutăţii; o privire dintr-o perspectivă strict omenească a răutăţilor din lume din partea lui Dumnezeu e de necon­ceput, şi, totuşi, Dumnezeu le ştie pe toate, şi are grijă de ele într-un chip numai de El şi de fiii Lui ştiut, le ştie însă cu atât mai mult cu cât S-a făcut om, S-a înfrăţit cu omul, simţind ca om, purtând şi El jugul şi suspinul acestuia, un jug care Lui îi este uşor, căci îl poartă cu iubire de oameni şi ascultare iubitoare de Tatăl. Dar pentru ca omul să nu rămână în necunoştinţă de chipul purtării lui de grijă faţă de el, această lucrare a lui Dumnezeu cu lumea s-a arătat de scriitorii Dumnezeieştii Scripturi şi de alţi sfinţi fie prin cu­vinte omeneşti, neputincioase sau nedesăvârşite, apropiate înţelegerii omului în general, fie prin cuvinte de negrăit, care cuvinte, prin aparenta lor lipsă de limpezime, prin paradoxurile lor, cheamă la o înţelegere mai înaltă a lor, dumnezeiesc-omenească. Marele Macarie e unul care s-a învrednicit de o astfel de vedere a lucrurilor, el s-a făcut, cum se zice, înger pământesc şi om ceresc; cu adevărat, unul ca el poate privi sau judeca lumea şi acum şi la sfârşit împreună cu Sfinţii îngeri, dar nu cu o judecată precum cea pe care o osândesc aici Scriptura sau Părinţii, ci cu una dumnezeiască, plină de milă, şi nu dintr-o patimă înverşu­nată, plină de suspinare faţă de suferinţele ce le pricinuiesc vrăjmaşii diavoli oamenilor prin păcat. Suspinarea aceasta e cu adevărat asemănare cu Dumnezeu, e după chipul suspinării lui Hristos, Cel ce împreună-pătimeşte şi suspină cu fraţii Lui cei de pe pământ până la sfârşitul veacurilor, până-i va putea supune pe toţi cei ce voiesc Tatălui Său, Care, pentru aceasta I-a şi dat Lui toată puterea din cer şi pe pământ (cf. Matei 28: 18; I Cor. 15: 25 ş.u.).

32

11. Un frate a greşit odinioară în Schit şi, făcându-se sobor, au trimis după Avva Moise, iar el nu voia să vină. Şi iarăşi trimiţând prezbiterul după dânsul, i-a zis: „Vino, că te aşteaptă poporul (fraţii)". Iar el, sculându-se, şi luând o coşniţă găurită, umplând-o cu nisip, o a pus pe umăr şi a venit aşa. Iar Părinţii au venit întru întâmpinarea lui; şi, văzând pe dânsul ducând coşniţa pe umăr, l-au întrebat zicând: „Ce este aceasta, Părinte?" Şi a răspuns lor bătrânul, zicând: „Păcatele mele sunt dinapoia mea, curgând, şi eu nu le văd pe ele şi [, cu toate acestea,] am venit astăzi a judeca greşale străine". Iar ei, auzind, nimic n-au grăit fratelui, iertându-l pe el.

12. Acelaşi a zis: „Dator este omul a muri dinspre tot omul, a nu judeca pe cineva întru ceva; căci atunci când mâna Domnului a ucis pe tot cel întâi-născut în pământul Egiptului, nu era casă întru care să nu fie mort". Zis-a lui un frate: „Ce este cuvântul acesta, Părinte?" Şi a răspuns bătrânul: „Că de vom putea suferi a vedea păcatele noas­tre, nu am vedea păcatele aproapelui nostru. Că nebunie este omului să-şi lase mortul său şi să se ducă să plângă pe cel al aproapelui. Iar aceea a muri dinspre aproapele aceasta este: a-ţi purta păcatele tale, şi a fi fără de grijă pentru tot omul, a nu zice acesta este rău, şi a nu face rău niciunui om, şi a nu socoti în inimă pe cineva că este viclean, nici a defăima pe cineva ce face rău, nici a te ple­ca40 celui ce face rău aproapelui său, nici a te bucura cu el. Aşijderea şi pe cel ce cleveteşte, nici a avea vrăjmăşie cu vreun om sau a urî pe cineva, că aceasta este pacea; întru aces­tea, frate, mângâie-te pe tine şi te păzeşte, ştiind că în puţină vreme este osteneala, iar odihna este în veci".

13. Un frate a întrebat pe avva Pimen zicând: „Spune-mi, cum mă voi face monah?" Şi a răspuns bătrânul: „De voieşti să afli odihnă şi aici şi în veacul ce va să fie, pentru tot lucrul, zi cine sunt eu? şi să nu judeci pe cineva".

14. Auzit-a odinioară prezbiterul Pelusiului despre oarecari fraţi că se duc deseori în cetate şi se îmbăiază şi se lenevesc pe eişi, iar după ce vin în sobor. însă, după ce au venit în sobor, a luat de la ei portul călugăresc [schima]. Dar, după aceasta, a fost bătut de conştiinţă şi s-a căit, şi a venit la Avva Pimen, beat fiind de gânduri, adu­când şi rasele fraţilor, şi i-a vestit stareţului lucrul, şi i-a zis lui stareţul: „Dar tu nu ai nimic dintr-ale omului celui vechi? Şi oare desăvârşit te-ai dezbrăcat de dânsul?" Şi a zis către dânsul prezbiterul: „încă am împăr­tăşire de omul cel vechi". Şi a zis lui stareţul asemenea cu Apostolul: întru ceea ce judeci pe altul, pe sine te osândeşti, că tu, cel ce judeci, pe aceleaşi le faci (Rom. 2: 1). Deci iată că şi tu eşti ca şi fraţii: că, deşi puţin te împărtă­şeşti din omul cel vechi, negreşit supus eşti păcatului". Deci, întorcându-se prezbiterul, a chemat pe fraţi, unsprezece fiind ei, şi s-a pocăit lor şi, iarăşi îmbrăcându-i pe dânşii cu schima, i-a slobozit.

15. întrebat-a un frate pe Avva Pimen zicând: „De voi vedea greşeala fra­telui, bine este să-l acopăr pe dânsul?" Şi a răspuns bătrânul: „în orice ceas vom acoperi greşeala fratelui nostru, şi Dumnezeu le va acoperi pe ale noastre; şi în orice ceas vom vădi pe cele ale fratelui, şi Dumnezeu le va vădi pe ale noastre".

Aici41, „frate" nu zice pe cel ce pe­trece în aceeaşi obşte, ci ori pe cel ce locu­ieşte aproape, ori pe cel ce petrece în aceeaşi obşte, dar care nu este sub acelaşi stareţ, că unuia [unui frate] ca acesta vrednic este a i se ascunde şi a trece cu vederea orice păcat, care lucru mare este, fiindcă fiecare pe al său [păcat îl] caută. Iar cei ce ţin viaţa de obşte, ca cei ce, deşi întru multe trupuri, ai unui sin­gur trup sunt, trebuie a se îngriji unii de alţii ca de propriile mădulare, precum poruncesc legile părinteşti şi a face unii altora pomeni­re de cele cuviincioase întru smerenie; chiar de vor vedea pe fraţii lor păcătuind, de nu

40 netoOfivai. „Nici a aproba pe cel ce face răunici a-l încurajanici a-l ascultanici a te bizuiîncrede

Pe el".

41 Iarăşi cuvântul Cuviosului Pavel Monahul.

33

se vor îndrepta prin facerea pomenirii, trebuie a spune despre dânşii stareţului şi aşa a păzi dragostea către fraţi.

16. Alt frate a întrebat pe acelaşi sta­reţ, zicând: „De voi vedea pe vreun frate des­pre al cărui păcat am auzit, nu voiesc a-l băga pe el în chilia mea; dar dacă voi vedea un frate bun, mă voi bucura împreună cu dânsul". Şi i-a răspuns lui stareţul: „De faci celui bun pu­ţin bine, îndoit fă cu acela, că acesta este cel neputincios, şi aşa face Dumnezeu şi cu tine milă".

17. Era în chinovie oarecine cu nume­le Timothei; iar egumenul, prinzând de ves­te despre oarecine din fraţii de acolo care era ispitit, de păcat adică, a întrebat pe Timothei despre dânsul. Acesta din urmă l-a sfătuit să scoată pe fratele din obşte. Deci, după ce l-au scos pe fratele, îndată ispita fratelui s-a pus pe Timothei până când s-a primejduit [a cădea şi el în păcat]. Deci plângea Timothei înaintea lui Dumnezeu, zicând: „Greşit-am, iartă-mă!" Şi a venit lui glas, zicând: „Timothei, să nu so­coteşti că acestea ţi s-au întâmplat ţie pentru altceva fără numai pentru că ai trecut cu ve­derea [dispreţuit] pe fratele în vremea ispitei lui"42.

18. A greşit odată un frate în chinovie. Şi era în locurile acelea un pustnic, şi de multă vreme nu ieşise; deci, venind către dânsul sta­reţul chinoviei, i-a vestit lui despre fratele care a greşit. Iar el a zis: „Izgoniţi-l pe dânsul". Şi, scoţându-se fratele din chinovie, aflând o râpă lângă un pârâu, a intrat într-însa; şi petrecea plângând. Şi, aflând fraţii din chinovie vreme prielnică, s-au dus către Avva Pimen; şi, tre­când pe lângă râpă, l-au auzit pe fratele plân­gând; şi, intrând, l-au aflat pe el în mare dure­re, şi l-au rugat pe dânsul să vină la bătrânul, şi n-a voit, zicând: „Aici voi muri!" Deci, după ce s-au dus către Avva Pimen, i-au povestit lui despre fratele; şi i-a rugat pe dânşii stareţul ca, întorcându-se, să spună fratelui că „Avva Pimen te cheamă". Şi, auzind fratele, a venit la bătrân. Şi, văzându-l pe dânsul bătrânul necăjit,

42 Povestirea de aici e pusă de Pateric tot pe seama lui avva Pimen (vezi Patericul, Slova P, avva Pimen, p. 70).

sculându-se, l-a îmbrăţişat. Şi, veselindu-se, l-a rugat să mănânce. Apoi a trimis avva Pimen pe unul din cei ce erau cu dânsul către sihastru, zicând: „De mulţi ani doream să te văd, auzind cele despre tine. Dar din pregetarea amândurora nu ne-am întâlnit unul cu al­tul". Iar sihastrul, măcar că nu ieşea din chilie, a zis: „Dacă Dumnezeu n-ar fi încredinţat pe stareţul, n-ar fi trimis către mine". Şi sculân­du-se, a venit la dânsul şi, sărutându-se unul cu altul, au şezut cu bucurie. Şi a zis avva Pimen către dânsul: „Doi oameni erau într-un loc oarecare şi amândoi aveau morţi [printre rudenii]. Şi unul dintr-înşii a lăsat mortul său şi s-a dus să-l plângă pe al celuilalt". Şi, au­zind sihastrul şi socotind ceea ce-i făcuse fra­telui, s-a umilit de cuvânt şi a zis: „Pimen, sus în cer, iar eu, pe pământ, jos".

19. întrebat-a oarecare din Părinţi pe Avva Pimen, zicând: „De voi vedea pe vreun frate greşind, oare să-l mustru pe el?" Răspuns-a bătrânul: „Eu, de voi avea vreoda­tă vreo trebuinţă şi, trecând prin oarecari lo­curi, văd pe un frate greşind, merg mai depar­te şi nu-l mustru".

20. Iarăşi l-au întrebat ei pe dânsul, zicând: „Cum a suferit Avva Nistero pe uce­nicul său?" Şi a răspuns lor bătrânul: „De aş fi fost eu, şi pernă puneam sub capul lui". L-a în­trebat avva Anuv: „Dar lui Dumnezeu ce I-ai fi spus?" Zis-a lui Avva Pimen: „Stăpâne, Tu ai zis scoate întâi bârna din ochiul tău, şi atunci vei vedea a scoate şi paiul din ochiul fratelui tău (Matei 7: 5).

21. Un frate a întrebat pe Avva Pimen, zicând: „Ce voi face?" Şi a răspuns bătrânul: „Scris este: Că fărădelegea mea eu voi vesti şi mă voi griji pentru păcatul meu (Psalm 37:19)".

22. Venit-a odinioară avva Pimen ca să locuiască în părţile Egiptului; iar aproape de dânsul petrecea un frate ce avea femeie, şi niciodată nu l-a mustrat pe dânsul. Şi s-a întâmplat într-o noapte ca ea să nască, şi, pri­cepând bătrânul, a chemat pe fratele său cel mai mic, zicând: „Ia cu tine un urcior cu vin şi dă vecinului, că îi trebuie astăzi". Iar fraţii cei din jurul lui Avva Pimen nu ştiau [pentru ce s-a făcut] lucrul. Iar el a făcut precum i-a po­runcit lui bătrânul. Şi, primind fratele vinul, străpungându-se, peste puţine zile a slobozit

34

pe femeie, dându-i ei tot ce avea, şi apropiindu-se de stareţul, a zis: „Eu de astăzi înainte mă pocăiesc". Şi l-a întărit pe el bătrânul; şi, ducându-se fratele, şi-a zidit aproape de sta­reţul o chilie, de unde cu lesnire putea merge la stareţul. Şi-l lumina pe el stareţul în calea lui Dumnezeu, şi aşa a dobândit pe fratele.

23. Fost-a odinioară sobor43 în Schit pentru un frate ce greşise; în vreme ce Părinţii grăiau, avva Pior tăcea; iar mai pe urmă, sculându-se, a ieşit şi, luând un sac, l-a umplut de nisip, şi-l purta pe umărul său dinapoia sa; şi, luând şi un săculeţ mic, a pus într-însul puţin nisip, şi-l purta înainte, şi a intrat aşa în sobor. Şi întrebându-l Părinţii ce este aceasta, a zis: „Sacul ce are mult ni­sip greşalele mele sunt, care, multe fiind şi fără de număr, le-am lăsat înapoi, ca să nu le văd pe ele şi să mă doară pentru dânsele şi să plâng, şi, iată, aceste puţine [greşale] ale fratelui meu înaintea mea le-am pus şi, întru dânsele îndeletnicindu-mă, îl judec pe dân­sul. Dar nu trebuie să fac aşa, ci mai vârtos pe ale mele să le aduc înaintea mea, şi a ruga pe Dumnezeu ca să mă ierte". Şi, sculându-se ei, au zis: „Cu adevărat, aceasta este calea mântuirii".

24. Zis-a avva Pafnutie: „Călătorind într-o zi, am rătăcit; şi am ajuns aproape de un sat, şi am văzut pe oarecari având vorbă unul cu altul, adică pe un bărbat cu o femeie. Şi îndată am stătut rugându-mă pentru păcatele mele. Şi iată, a stătut înain­tea mea îngerul Domnului ţinând sabie şi zicând: „Pafnutie, toţi cei ce judecă pe fraţii lor, cu această sabie pier. Iar tu, pentru că n-ai judecat, ci te-ai smerit pe sine înaintea lui Dumnezeu, de ca şi cum tu ai fi făcut pă­catul, pentru aceasta s-a scris numele tău în cartea vieţii".

25. Zis-a un stareţ: „Dacă sunteţi cu­raţi, nu judecaţi pe curvari, căci, făcând aşa, asemenea şi voi călcaţi şi Legea; că Cel ce a zis să nu curveşti, a zis şi să nu judeci".

26. Se spune despre un stareţ că şe­dea într-o chilie singur şi avea obicei ca un

43 Despre sobor sau sinaxă (adunare), vezi nota de la Pricina XVI, 8 din Vol. I.

frate şi o fecioară să vină la dânsul. într-o zi, s-au întâmplat ei să vină la bătrânul şi era seară; şi, neputând el să le dea drumul, a aş­ternut o rogojină, iar el a dormit în mijlocul lor. însă prin bântuiala vicleanului, luptaţi fiind amândoi [fratele şi fecioara], au săvâr­şit păcatul; şi, simţind bătrânul, nimic nu le-a zis lor. Şi, făcându-se dimineaţă, la ple­care i-a petrecut pe ei, nearătând nicio mâhniciune către ei. Iar mergând ei, au început a se pocăi de păcatul lor şi a-i durea foar­te şi, întorcându-se la bătrânul, s-au pocăit, zicând lui cu lacrimi: „Avva, n-ai priceput cum ne-a batjocorit pe noi Satana şi ne-a fă­cut a păcătui?" Iar el a zis: „Ba da". Iar ei au zis lui: „Şi unde era gândul tău într-acel ceas, că nu ne-ai oprit pe noi din acea spur­cată şi scârnavă faptă, pentru care acum cu scârbă se ard inimile noastre?" Şi a răspuns stareţul: „Gândul meu întru acel ceas, unde S-a răstignit Hristos, acolo era stând şi plân­gând". Şi luând ei canon de pocăinţă de la stareţul, s-au dus şi s-au făcut vase alese.

27. Era un bătrân mâncând trei pos­magi pe zi, şi a venit la dânsul un frate; şi, după ce au şezut să guste, i-a pus stareţul fratelui trei posmagi; apoi, văzându-l pe dânsul că-i mai trebuieşte, i-a mai adus lui alţi trei; deci, după ce s-au săturat ei şi s-au sculat, a osândit bătrânul pe fratele, zicându-i lui: „Nu trebuie, frate, a sluji trupuşorului". Iar el s-a pocăit bătrânului şi a ieşit. în ziua următoare, după ce a venit ceasul ca să guste bătrânul, şi-a pus lui după obicei trei posmagi şi, mâncându-i, încă era flămând, dar s-a ţinut pe sine. în ziua ce a urmat, iarăşi aceeaşi a pătimit. Iar după ce, flămând fiind, se oprea pe sine pentru că nu voia să trea­că peste obicei, a început şi să slăbească; şi a cunoscut stareţul că părăsirea lui Dumnezeu s-a făcut la dânsul. Şi, aruncându-se pe sine jos, se ruga cu lacrimi lui Dumnezeu pentru părăsirea ce s-a făcut întru dânsul, pentru ce adică a pătimit aceasta. Şi, stând îngerul lân­gă dânsul, i-a zis: „Aceasta ţi se întâmplă ţie pentru că ai osândit pe fratele tău; ca să te înveţi că cel ce poate să se înfrâneze sau alt­ceva bine să facă, nu dintru a sa putere face, ci bunătatea lui Dumnezeu este întărindu-l pe dânsul".

35

28. Un bărbat sfânt, văzând pe oa­recine păcătuind, lăcrimând, a zis: „Acesta, astăzi, şi eu negreşit mâine".

29. Zis-a acelaşi: „Măcar oricum de ar greşi cineva înaintea ta, nu-l judeca pe el, ci să te ai pe sine mai păcătos, măcar şi mi­rean de ar fi".

30. Zis-a oarecine din Părinţi: „Nu este neam sub cer precum cel al Creştinilor; şi iarăşi: nu este întru dânsul [ceva mai mare] precum rânduiala monahilor. Iar cele ce mult îi vatămă pe ei acestea sunt: pomeni­rea de rău a unora către alţii şi osândirea, pe care, cel ce le leapădă din inima sa, îngereas­că viaţă vieţuieşte pe pământ".

31. Fost-au doi fraţi mari [sporiţi] într-o chinovie; şi fiecare s-a învrednicit a vedea oarecare har peste fratele său; deoda­tă, unul dintr-înşii, pentru oarecare trebuin­ţă, într-o zi de vineri, afară din chinovie fi­ind, a văzut pe cineva mâncând, încă fiind dimineaţă, şi i-a zis lui: „într-acest ceas mănânci, şi mai vârtos vineri?" Iar a doua zi, după obicei, făcându-se adunare în biserică, căutând celălalt frate spre dânsul, n-a văzut după obicei harul lui Dumnezeu şi s-a mâhnit; iar după ce s-a întors în chilie, i-a zis lui: „Ce ai făcut, frate, că n-am văzut peste tine harul lui Dumnezeu?" Iar el a răspuns: „Eu nici în faptă, nici în gând nu ştiu ceva rău în­tru mine". Zis-a lui fratele său: „Nici vreun cuvânt n-ai grăit cumva?" Şi, aducându-şi acela aminte, a zis: „Ieri, afară din mănăs­tire, am văzut pe cineva mâncând de dimi­neaţă şi am zis lui: La acest ceas mănânci tu vinerea? Acesta este păcatul meu, dar osteneşte-te cu mine două săptămâni, şi să rugăm pe Dumnezeu ca să mă ierte". Şi au făcut aşa. Şi, după două săptămâni, a văzut acel frate iarăşi harul lui Dumnezeu venind peste fratele său; şi s-au mângâiat ei, mulţu­mind Domnului.

32. Un frate a întrebat pe un stareţ, zicând: „Dacă mă voi duce către cineva din bătrâni şi-l voi întreba pe el cum că voiesc a petrece lângă cutare, iar el ştie cum că nu-mi este de folos, oare cum îmi va răspunde? Că de va zice nu te duce, oare nu-l osândeşte pe acela cu gândul?" Şi a răspuns bătrânul: „Această subţirătate nu o au mulţi, adică isteţime şi ascuţime; iar dacă pornirea va avea patimă, adică din împătimire va zice, urându-l sau clevetindu-l pe bărbat, pe sine se vatămă şi nici cuvântul nu are putere, mai de folos fiindu-i lui să zică nu ştiu şi pe sine să se izbăvească; iar de va fi slobod de patimi, nu va osândi pe nimeni, ci, pe sine prihănindu-se, va zice cu adevărat eu ne­întovărăşit44 sunt de fel şi poate [că ceea ce aş putea spune] nu-ţi va folosi, şi, de va fi priceput cel ce întreabă, nu va merge la acel bărbat pentru care a întrebat pe stareţul; că acesta nu din răutate a zis, ci ca să nu crească vreun rău, ci a grăit adică din purtare de grijă pentru mântuirea celui ce a întrebat. Pentru aceea, puternic este şi cuvântul a adeveri pe cel ce ascultă, dacă şi acela, priceput fiind, primeşte cu credinţă, şi, simţind adeverirea, împlineşte sfătuirea"45.

33. Auzit-a oarecare din Părinţi46 că un frate a căzut în curvie şi a zis: „O, rău a făcut!" Iar după puţine zile s-a pristăvit fra­tele. Şi a venit îngerul lui Dumnezeu cu su­fletul fratelui la bătrânul şi i-a zis lui: „Iată, cel pe care l-ai judecat s-a pristăvit. Unde po­runceşti să-l pun pe dânsul? întru împărăţie sau în muncă?" Şi a petrecut bătrânul până la sfârşitul lui rugându-se lui Dumnezeu cu lacrimi multe şi cu dureri mari, ca să dobân­dească iertare pentru aceasta.

34. Zis-a un stareţ: „De vei vedea pe cineva râzând sau mâncând mult, să nu-l ju­deci pe dânsul, ci mai vârtos zi: Fericit este acesta, că, neavând păcate, pentru aceasta se bucură sufletul lui".

35. Zis-a un stareţ: „De vei vedea cu ochii tăi pe cineva căzând, îndată zi anathema

44 Nesociabil, necomunicativ.

45 Avem aici un exemplu grăitor despre ceea ce înseamnă comuniune adevărată între părinte şi uce­nic.

46 în gr. avem ayîov (sfinţi). E bine ştiut că, în trecutul Bisericii, sfinţi erau numiţi toţi creştinii, cu deosebire cei ce se apropiau de Sfânta Cuminecătură, ca unii care primeau la Liturghie „Sfintele Sfinţilor", iar prin primirea aceasta se făceau co-părtaşi trupului sfânt al Bisericii, ca trup tainic al lui Hristos.

36

ţie, Satano!47, că acest lucru nu are48; şi păzeşte inima ta a nu judeca pe fratele tău, şi Duhul Sfânt nu Se va depărta de la tine; şi zi iarăşi precum acesta s-a biruit, tot aşa şi eu, şi plângi şi cere ajutorul lui Dumnezeu, şi pătimeşte împreună cu cel ce fără de voie pătimeşte; că nimeni nu voieşte să greşească lui Dumnezeu, ci toţi ne amăgim".

36. Povestit-a un bătrân: „Şezând eu odată întru adâncul pustiei, a venit un frate dintr-o chinovie pentru cercetare. Şi l-am în­trebat pe el: Cum se află Părinţii? Şi mi-a zis: Bine, prin rugăciunile tale. Apoi l-am întrebat de un frate ce avea veste rea şi mi-a zis mie: Crede-mă, Părinte, că nu încă nu s-a schimbat de vestea cea rea. Iar eu, dacă am auzit, am zis: Of49 şi, de îndată ce am zis aceasta, m-am tras de somn, şi m-am fă­cut întru uimire, şi m-am văzut pe sine stând înaintea Sfintei Golgotha, şi pe Domnul nos­tru Iisus Hristos în mijlocul a doi tâlhari răs­tignit, şi m-am repezit să mă închin Lui, iar după ce m-am apropiat, a poruncit Sfinţilor îngeri care se aflau lângă Dânsul cu mare glas strigând: Scoateţi-l afară, că potrivnic uni este Mie, că înainte de a judeca Eu, el a osândit pe fratele său. Deci, izgonit fiind, am venit la uşă ca să ies, iar mantia [rasa] s-a prins de uşă, că se închise de năprasnă; şi, lă­sând-o pe ea acolo, am ieşit şi m-am deştep­tat. Cântărind eu cele ce le-am auzit, am zis către fratele ce venise: Rea îmi fu mie ziua aceasta. Iar el a zis: Pentru ce, Părinte? Iar eu i-am povestit lui cele ce am văzut şi i-am zis: Mantia mea era acoperământul lui Dumnezeu peste mine, şi eu m-am lipsit de Dânsul; de atunci am petrecut şapte ani ră­tăcind prin pustie, nici pâine mâncând, nici sub acoperământ intrând, nici cu om vorbind, până ce iarăşi am văzut pe Domnul meu în locul Căpăţânii poruncind a mi se da mantia înapoi".

37. întrebat-a oarecine pe un stareţ, zicând: „Pentru ce nu pot locui cu fraţii?" Şi a răspuns stareţul: „Pentru că nu te temi de Dumnezeu; că, dacă ţi-ai fi adus aminte de cea scrisă ce zice că Lot s-a mântuit în Sodoma, pe nimeni osândind, te-ai fi pus pe sine a locui chiar şi în mijlocul fiarelor".

38. Zis-a un stareţ: „Douăzeci de ani am petrecut luptându-mă cu un gând, rugându-mă lui Dumnezeu ca pe toţi oamenii să-i văd ca [pe] unul".

IX.

A Sfântului Efrem

Nu defăima pe mirean, călugăre, în cugetul tău; că numai Domnul singur cu­noaşte cele ascunse ale inimii; şi cinsteşte pe toţi, pentru Domnul, ca şi Domnul tuturor să te cinstească pe tine.

X.

A lui Everghetinos50

Minunat a adăugat Părintele [Sfântul Efrem] aceea, adică „în cugetul tău"; că se poate [e îngăduit] uneori ca pe toţi mirenii a-i defăima, însă numai cu limba, pentru folos, pentru monahii cei iubitori [cu împătimire] de mireni, sau pentru cei ce sunt aproape de deznădăjduire, precum şi însuşi el aşa într-alt loc mult ne-a învăţat.

47 Cuvântul nu poate fi socotit o blasfemie, căci, într-un fel sau altul, Satana este blestemat de Dumnezeu (nota trad. neogr.), deşi, alţi Părinţi, când e vorba mai ales de păcatele proprii, zic, pentru sme­renie, să nu învinovăţim sau să ocărâm nici pe Satana.

48 Această expresie, tradusă literal, pare la prima vedere neinteligibilă; nu întâmplător în neogreacă nici nu este tradusă. în ciuda posibilelor interpretări, lăsăm totuşi expresia precum este.

49 out, reacţie de dezgust.

50 în gr. toii narpoţ. Aici tălmăcitorul a tradus cu tâlcuire.

37

PRICINA A TREIA

Că nu trebuie a sminti pe cineva întru cele ce nu sunt după poruncă; şi despre ce înseamnă numele smintelii; şi cum că nu se cuvine să ne smintim, iar pe cei ce smintesc să-i tămăduim.

I.

Din Pateric

1. Oarecari fraţi, ieşind dintr-o chi­novie, au mers în pustie la un pustnic; iar el i-a primit pe ei cu bucurie şi, precum este obiceiul pustnicilor, văzându-i pe dânşii oste­niţi, le-a pus lor masă mai-nainte de vreme şi din toate ce le avea le-a pus înainte şi i-a odihnit; iar când s-a făcut seară, au citit cei doisprezece psalmi, aşijderea şi noaptea; iar când bătrânul priveghea deosebi, i-a auzit pe dânşii vorbind unul cu altul şi zicând că „pustnicii în pustie mai mult se odihnesc de­cât noi, cei din obşte". Şi, vrând ei a se duce dimineaţa către alt bătrân vecin al lui, le-a zis lor: „închinaţi-vă lui de la mine şi ziceţi-i lui să nu adapi verdeţurile". Iar acela, au­zind, a priceput graiul şi i-a ţinut pe dânşii până seara lucrând flămânzi; iar după ce s-a făcut seară, au făcut pravilă lungă, iar apoi a zis: „Să mai lăsăm din osteneală, că sunteţi obosiţi". Şi iarăşi a zis: „Nu avem [noi, pust­nicii] obicei a mânca în fiecare zi, dar, pentru voi, să gustăm puţin". Şi le-a pus lor înainte pâine uscată şi sare, zicând: „Trebuinţă este pentru voi a face praznic". Şi a pus puţină sare şi oţet. Şi, sculându-se după ce au mân­cat, au făcut pravilă până la miezul nopţii. Şi le-a zis lor: „Nu putem, pentru voi, a săvârşi toată pravila, ca să vă odihniţi puţin". Iar făcându-se ziuă, voiau să se ducă, iar bătrânii îi rugau pe dânşii zicând: „Rămâneţi câtăva vreme cu noi, iar dacă nu, măcar pentru po­runcă, trei zile rămâneţi, după obiceiul pus­tiei". Iar ei, văzând că nu-i sloboade, au fugit pe ascuns.

2. Pogorâtu-s-au o dată odinioară doi călugări din Egipt în Schit, şi au mers la bătrânii de acolo; iar după ce au vorbit, au şezut să mănânce, şi i-au văzut pe Schiteni mâncând cu grabă, ca din foamea postirii lor, şi s-au smintit; şi, aflând prezbiterul de aceasta, a voit să-i tămăduiască pe dânşii şi a propovăduit în biserică zicând către fraţi: „Postiţi, fraţilor, şi întindeţi petrecerea nevoinţei voastre". Deşi cei din Egipt au voit să se ducă, prezbiterul nu i-a lăsat pe dânşii.

Deci, petrecând în ziua cea dintâi, au postit şi s-au întunecat51; şi i-a făcut pe dânşii a posti câte două zile (Schitenii pos­teau după obicei toată săptămâna). Şi, ve­nind sâmbăta, cei ce veniseră din Egipt au şezut ca să mănânce împreună cu bătrânii; şi, temându-se cei din Egipt ca să mănân­ce, tulburându-se, unul din bătrâni i-a ţinut de mână şi le-a zis: „Mâncaţi cu socoteală, ca nişte călugări". Iar unul dintr-înşii şi-a tras mâna, zicând: „Sloboade-mă, că mor de foame, toată săptămâna n-am mâncat nicio fiertură". Şi a zis bătrânul: „Deci voi, dacă câte două zile postiţi, aşa v-aţi slăbit, cum de v-aţi smintit de fraţii care de-a pururea săvârşesc acest post?" Iar ei, pocăindu-se şi folosindu-se, s-au dus cu bucurie.

II.

A Sfântului Varsanufie

1. Un frate a întrebat pe stareţul, zi­când: „De voi face vreun lucru precum mi se pare cu socoteală, iar cineva mă îndreptează52 întru dânsul zicând că nu cu socoteală fac, să-i răspund lui sau să tac, fugind de slava-deşartă?" „De nu are nevoie răspunde­rea53, taci; iar dacă lucrul dă gânduri fratelui [îl tulbură], împotriveşte-te slavei-deşarte şi tămăduieşte-l pe dânsul".

Zis-a fratele: „De voi face lucrul de mijloc54, adică întru care nu este păcat, ştiind că, odată ce cutare frate mă va afla făcându-l, se sminteşte de mine, iar eu îl ascund din

51 S-au zăpăcit, au ameţit, au slăbit.

52 Corectează.

53 De nu vreo pricină oarecare impune un răs­puns.

54 Cumva neutru.

38

slavă-deşartă că mă ruşinez de mă va ve­dea oare dator sunt, pentru a nu cădea în slava deşartă, să-l ascund, din pricina smin­telii? Iar dacă nici nu ştiu cu deadinsul că sminteşte, ci doar îmi închipui [presupun], ce să fac?"

Răspuns-a bătrânul: „Dacă te osân­deşte pe tine inima ta că sminteşti pe frate­le tău, ascunde-l, şi nu-i da lui gânduri; iar dacă nu ştii cu deadinsul, ci doar îţi închipui, nu te mai griji de aceasta".

2. întrebat-a fratele: „De voi zice cui­va un grai ce-l poate tulbura pe acesta, iar el nu înţelege noima acestuia, oare dator sunt să mă pocăiesc lui sau a tăcea şi a nu-i pricinui lui gând [ce-l poate tulbura]?" Răspuns-a bătrânul: „Dacă fratele nu va pricepe că l-ai tulburat pe dânsul, taci şi nu-l tulbura pe dânsul, ci te sârguieşte a pune pocăinţă lui Dumnezeu pentru aceasta".

Zis-a fratele: „Spune-mi, stăpâne, ce este slobozirea cea în lucruri, şi cum trebuie să ne folosim de dânsa?"

3. Răspuns-a bătrânul: „Slobozenia este adevărul care se zice arătat55; că poate cineva are trebuinţă de hrană sau de îmbrăcăminte sau, în chip cuprinzător, de orice fel de lucru, dator este a-i zice curat celui ce ar putea să-i dea că nu se cuvine către toţi oamenii a folosi slobozenia, ci, cu pândire, [numai] către feţele cele ce pot a primi slobozenia fără de sminteală.

4. Că nu toţi se pot zidi prin ea, ci nu­mai cel ce are dreaptă-socoteală, acela se zideşte

55 Deschis, limpede, sincer. în Filocalie (Vol. XI, întrebarea 376) la acest text avem o frumoasă scolie: „Libertatea [slobozenia] în privinţa lucrurilor (ca şi a gândurilor de altfel) e una cu nefăţăria, cu sinceri­tatea, dar nu cu o sinceritate cinică, care nu e unită cu o cunoaştere a sinelui adevărat, ci cu una smerită, prin care recunoşti smerit că ai anumite trebuinţe elementare ca orice om. E tot o eliberare de mândria care caută să-şi procure cele necesare, sau cele dorite pe căi ocolite, necurate. O astfel de libertate poate sminti pe cel care nu o întâmpină cu înţelegere. Căci dacă se adresează unuia lipsit şi el de curăţie, acela poate să întâmpine cererea lui cu tot felul de presupuneri dezonorante. El se sminteşte, pe când cel ce reuşeşte să se întâlnească în sinceritate cu cel sincer, se zideşte şi se bucură de libertatea cu care i se adresează cel ce îşi arată trebuinţele lui adevărate".

şi se bucură de dânsa; iar cel ce nu este într-acest fel, acela se sminteşte; încă şi cel ce o foloseşte pe dânsa este dator nu cu împătimire a o folosi spre a-şi mulţumi patima care îl supără pe dânsul, ci spre împlinirea unei trebuinţe [de nevoie]. Deci, dacă nicio faţă nu se sminteşte, nici patimă nu zace de­desubt, atunci se cuvine a folosi slobozenia.

5. Iar dacă cineva se sminteşte în­tru dânsa, se cuvine a face iconomie, şi nu fără păzire a o folosi, ca să nu smintească pe aproapele. Că se poate întâmpla ca, ostenit fiind cineva, să voiască să guste mai de dimi­neaţă decât alţii, iar altul, auzind şi văzându-l pe dânsul voind sau făcând aceasta, se sminteşte, sau se poate şi din lucrul pe care-l ceri fratele să nu se zidească56. Deci, se cuvi­ne ca pentru lucrul pe care-l ceri, să zici de­osebi către cel ce poate să-l dea, şi aşa a păzi cugetul fratelui nevătămat; deci, precum s-a zis, bună este slobozenia care în frica lui Dumnezeu se face.

6. Dar o poţi strica pe dânsa aşa: dacă, având trebuinţă de un lucru, nu-l vei cere celui ce-l poate da, aşteptându-l pe ace­la ca de la sine să o facă, şi se întâmplă că acela nu ştie de cele ce ai tu trebuinţă sau, şi ştiind, a uitat, sau voieşte a te ispiti să faci aceasta, ca să vadă de ai răbdare, [o poţi stri­ca] de te afli asupra lui cârtind sau smintindu-te de dânsul.

7. însă, de te vei folosi de slobozenie şi arătat vei zice lui, şi nimic din acestea nu se face, găteşte însă gândul tău de mai-nainte, că, dacă cerând, nu vei lua ceea ce ceri, să nu te necăjeşti sau să te sminteşti sau să câr­teşti, ci zi gândului: Ori nu poate să-mi dea, ori nu sunt vrednic, şi nici nu-mi foloseşte, şi, pentru aceasta, Dumnezeu nu-l lasă să-mi dea mie. Şi ia seama ca nu cumva, privind la nedobândirea ce s-a făcut [neîmplinindu-ţi-se cererea], să tai slobozenia cea către el, iar când vei avea vreo trebuinţă, să nu mai

56 La aceeaşi întrebare, am găsit şi următoarea scolie: „E bine să se destăinuie o trebuinţă numai ce­lui care o poate satisface şi are înţelegere pentru ea; nu în faţa unui frate care poate fi prezent, dar nu e în stare să audă de această trebuinţă dezvăluită, fără bănuieli"

39

ceri de la dânsul, păzindu-te pe sine, precum s-a zis, fără de tulburare pentru oarece nedobândire.

8. Aşijderea şi de te va întreba cine­va de la sine pentru lucrul de care ai trebu­inţă, spune-i adevărul [că ai adică nevoie de lucru]; iar dacă din răpire [a unui gând] vei zice că nu-mi trebuieşte, să nu te ruşinezi, ci întoarce-te şi zi iartă-mă, că am greşit zi­când că nu-mi trebuie, şi îmi trebuia".

9. Zis-a fratele: „Dar când nu sunt încredinţat şi mă îndoiesc de faţa celui că­tre care am lucru [de cerut], de se sminteşte sau nu, ce să fac la o slobozenie ca aceasta?" Răspuns-a stareţul: „Poţi, prin cercare, să-l cunoşti de se sminteşte sau nu. Adică de vei avea trebuinţă să mănânci, să nu-i zici lui dă-mi, ci zi: mă văd pe sine flămând pen­tru cutare pricină şi, auzind acela, se va da pe faţă, şi dintru aceasta vei afla despre aşe­zarea lui, de se sminteşte sau nu".

Zis-a fratele: „Cum zici, Părinte, că a cere arătat ceea ce am trebuinţă este slobozenie?" (Marele Bătrân, întrebat fiind de fratele Ioan dacă poate tăia nişte poame şi să mănânce, i-a poruncit să se împărtăşească de cele ce i se dădeau, însă să nu ceară să ia. (Deci, oare nu se pare că aici îl opreşte pe dânsul de la slobozenie?)

10. Răspuns-a bătrânul: „Gândul ce se puse asupra lui Ioan era ca nicidecum să mănânce poame. Dar, întrebat fiind Marele Bătrân, a zis că aceasta i s-a pus în cuget de la draci; şi, vrând a-i vădi pe dânşii, le-a zis: Nu cere nimic de la sine şi vei pricepe răutatea vrăjmaşilor; că cel ce-ţi zice să nu mănânci deloc, acela te va face să cârteşti de-ţi va da mai puţin sau deloc. Deci pen­tru aceasta i-a răspuns lui. încă i-a dat lui şi porunca aceasta: unde nu este poruncă, atunci foloseşte slobozenia57.

III.

A Sfântului Efrem

Dacă locuieşti cu fraţi, nu te face ni­mănui pricină de despărţire de frăţime, ca să nu te judeci în cealaltă lume; şi foarte te păzeşte a nu sminti pe cineva, şi aşa nu vei fi despărţit de împărăţia cerurilor cu cei ce fac sminteli.

57 Textul, aflat în Filocalie la Răspunsul 378, are o scolie ca aceasta: „Hotărârea de a nu mânca deloc s-a descoperit că e de la diavolul prin aceea că, necerând de la cel ce avea ce să-i dea de mâncare, a murmurat în sinea lui când acela i-a dat puţin sau nu i-a dat deloc. De aceea Varsanufie i-a lăsat libertatea să mănânce când i se dă, dar să nu ceară. E o mândrie şi o nesinceritate să declare cineva că nu vrea să mănânce, dar să murmure când i se dă puţin. Mai bine să renunţe la această mândrie şi nesinceritate, cerând şi primind ceea ce i se dă, dar fără să murmure că i se dă puţin, ci cu mulţumire pentru cât i se dă. Prin aceasta ma­nifestă sinceritatea şi lipsa de mândrie, silindu-se să unească cu ele mulţumirea şi nu cârtirea. Prin aceasta şi-a putut arăta libertatea sau sinceritatea. Varsanufie vrea să elibereze de cărările şerpuitoare sufletul celui care i-a scris, făcându-l drept şi cinstit".

40

PRICINA A PATRA

Se cade ca creştinul să-şi robească toată înţelegerea întru Hristos; şi că cei duhovniceşti şi din cugetările cele mireneşti sau şi din lucruri rele întru cugetări bune se povăţuiesc.

I.

Din viaţa Sfintei Pelaghia

1. Odinioară, şezând Arhiereul Antiohiei împreună cu episcopii cei de sub dânsul în afara bisericii Sfântului Mucenic Iulian şi cele de-suflet-folositoare vorbind, a trecut Pelaghia, şezând într-o caretă, având cea obişnuită a ei gătire şi împodobire, de multe slugi fiind înconjurată, văzduhul cel de aproape îl înmiresma cu mirosul miruri­lor58, aşijderea văpsindu-l [luminându-l] şi cu strălucirea mărgăritarelor şi a pietrelor59, deci pe aceasta văzând-o ceata Păstorilor aşa trecând fără de ruşine şi cruţare60, ceilalţi, ca unii care nu căutau a vedea mai mult decât cele văzute, vederea [înfăţişarea] ei cea curvească o au osândit, şi nicidecum nu sufe­reau să se uite la dânsa, ci, ruşinându-se, se întorceau într-altă parte.

2. Dar unul, Non episcopul, ştia cum din cele potrivnice de multe ori putea să do­bândească folos, şi cum din boldul dulceţii pe care altul îl primea în suflet, pe aceea el o avea aprindere către fapta bună, osebit făcându-se de Părinţi, el dinspre curvă nu şi-a ridicat ochiul, ba chiar, de faţă fiind, către dânsa întins privea, şi, chiar ducându-se ea, el de privire se ţinea.

3. Şi tare suspinând, şi de lacrimi umplându-se, pe sine se plângea Fericitul, iar împodobirea aceleia osândire a sa o zi­cea. Şi, întrebat fiind de Părinţi despre aceas­ta, le-a zis: „Dacă aceea era îndrăgitoare de trupuri stricăcioase şi aceasta mai vârtos spre pierzarea ei -, măcar frumuseţea ce înfloreşte în mădulare o are firească, şi nu se osteneşte a măiestri ceva peste frumuseţea cea firească, adăugând din cea meşteşugită, şi cu oareşicare măiestrii şi sulemeneli să o strice pe aceea, ca aşa să-şi facă roabă ama­ra dulceaţă; noi însă, celor ce nemuritor ne este Cel îndrăgit şi, adaug, Iubitorul -, care avem un Mire nemuritor, al Cărui har nici­decum nu îmbătrâneşte la cei ce cu adevărat sunt împodobiţi, atât de departe suntem de la a împodobi sufletul cel nemuritor, încât şi frumuseţea lui cea firească o facem de ruşi­ne, şi nu ne ruşinăm, ba şi ne dispreţuim pe înşine [unii pe alţii], iar de la dulceaţa cea negrăită şi minunată [a Raiului] ticăloşeşte61 ne oprim, mai vârtos că nu suntem nici ne­cunoscători de munca cea gătită nouă şi de judecăţile cele de acolo".

4. Aşa zicând acela, nu numai către lucrul cel de faţă uitându-se, precum mi se pare, ci, iată, şi pe cel viitor cu mintea văzându-l, ştia că, nu după multă vreme, şi de frumuseţea ei cea sufletească se vor birui62, şi mai jos decât curva se vor arăta către nevoinţele cele duhovniceşti.

II.

Din Pateric

1. Trecând odinioară Avva Macarie cu fraţii prin Egipt, a auzit pe un copil zi­când către mama lui: „Maică, un bogat mă iubeşte, iar eu îl urăsc pe el; iar un sărac mă urăşte, iar eu îl iubesc pe el". Şi, auzind bă­trânul, s-a minunat. Şi i-au zis lui fraţii: „Ce este cuvântul acesta, Părinte, că te-ai minu­nat?" Şi le-a răspuns lor bătrânul: „Cu ade­vărat, Domnul nostru este bogat şi ne iubeş­te pe noi, iar noi nu voim să-L ascultăm; iar vrăjmaşul nostru, Diavolul, sărac este şi ne iubeşte pe noi, iar noi iubim necurăţia lui".

2. Venit-au odinioară nişte fraţi ca să ispitească pe Avva Ioan Colovul, că [zice-se]

58 în context: parfumurilor.

59 Pesemne că acestea, în lumina soarelui fiind, iradiau în culorile pietrelor şi ale mărgăritarelor.

60 în chip provocator.

61 ekccivoc lit. într-un chip vrednic de milă, la­mentabil.

62 De cea adică venită din sfinţenie.

41

nu lăsa niciodată gândul a se răspândi, nici nu grăia vreun lucru al veacului acestuia. Şi au zis lui: „Mulţumim lui Dumnezeu că a plouat mult în anul acesta şi au băut finicii şi scot frunze, iar fraţii află materie pentru rucodelia lor". Şi a răspuns lor Avva Ioan: „Tot aşa Duhul Sfânt, când se pogoară în inimile oamenilor, se înnoiesc şi scot frunze în frica lui Dumnezeu".

3. Fericitul Athanasie, Arhiepiscopul Alexandriei, a rugat pe Avva Pamvo să se pogoare din pustie în Alexandria; deci, pogorându-se el şi văzând pe o femeie curvă, s-a făcut plin de lacrimi; iar cei de faţă, întrebându-l pentru ce a lăcrimat, a zis: „Două lucruri m-au pornit: unul, pierzarea aceleia, iar altul, că nu am atâta sârguinţă a plăcea lui Dumnezeu pe cât are aceea ca să placă oamenilor pângăriţi [de ruşine].

III.

A Sfântului Efrem

1. Iubitule, dacă sufletul tău este drept către Domnul, din toate te vei folo­si. De vei vedea neguţător, zi către sine: „Suflete, acela, cele vremelnice poftind, atâ­ta se osteneşte şi rabdă ca să adune pe cele ce nu rămân lângă dânsul până în sfârşit, iar tu pentru ce te leneveşti de cele veşnice?" De vei vedea pe cineva judecându-se pentru un lucru, iarăşi zi către sine: „Suflete, aceştia pentru un lucru de nicio treabă atâta sârgu­inţă şi ceartă arată unii către alţii, iar tu, cu mii şi mii de talanţi fiind dator, pentru ce nu cazi către Dumnezeu precum se cuvine, ca să dobândeşti iertare?"

2. De vei vedea pe oarecari zidind casă, zi iarăşi: „Suflete, aceştia casă de ţină zidesc, sârguindu-se a săvârşi lucrul ce le stă înainte, iar tu pen­tru ce defaimi veşnicele lăcaşuri şi nu te nevoieşti a ridica întru sine locaş lui Dumnezeu din alcătu­irea şi încheierea faptelor bune (cf. şi Ef. 4:16)?" Dar ca să nu lungim cuvântul luând una câte una [din aceste pricini], prin orice vom vedea în viaţă să ne sârguim ca pe gândurile cele lumeşti şi pri­veliştile cele mireneşti întru cele duhovniceşti să le mutăm, şi, cu adevărat, dintru toate ne vom folosi, harul lucrând împreună cu noi.

42

PRICINA A CINCEA

Despre vicleşug şi răutate, simplitate şi nerăutate, de unde se nasc şi ce folos şi vătămare este dintrînsele; şi despre pizmă.

I.

A lui avva Isaia

1. Simplitatea şi a nu te număra pe sine sfinţeşte inima, întărind-o în faţa celui viclean; iar cel ce umblă cu fratele său întru vicleşug, scârba inimii lui nu-l va trece pe el [nu se va depărta niciodată de la el].

Cel ce una vorbeşte şi alta are în ini­ma lui nutreşte gânduri cu vicleşug, iar toată rugăciunea unuia ca acesta deşartă este.

2. Nu te lipi de unul ca acesta, ca să nu te mânjeşti de otrava lui cea spurca­tă; umblă cu cei fără de răutate, ca să te faci părtaş slavei şi curăţiei lor; nu avea vreo ră­utate spre om, ca ostenelile tale să nu se facă deşarte; ţine-ţi inima curată către toţi, ca să vezi pacea lui Dumnezeu întru tine. Precum cineva care este înţepat de o scorpie, otrava ei cuprinde tot trupul şi vatămă inima lui, astfel este şi răutatea faţă de aproapele în inimă, că otrava ei pătrunde în suflet, şi aşa se primejduieşte de aceasta a cădea în pier­zare. Deci cel ce cruţă ostenelile sale ca să nu piară63, degrab va scutura de la sine scorpia aceasta, adică viclenia şi răutatea.

3. Dacă fratele îţi aduce ceva, să nu voieşti să deschizi ca să ştii ce este fără de dânsul; iar de este cinstit foarte [de valoare] lucrul cel adus ţie, zi-i lui: „Dă-mi-l în mâinile mele".

4. Dacă râvna [pizma] te va necăji, adu-ţi aminte că toţi suntem mădulare ale lui Hristos şi că cinstea şi ocara aproapelui a noastră este, a tuturor, şi te odihneşti.

II.

A Sfântului Maxim

1. Mâhnirea celui ce pizmuieşte cu multă osteneală se opreşte, că primejdie [neno­rocire] a sa socoteşte lucrul cel întru tine piz­muit şi nu este cu putinţă a o opri într-altfel decât dacă vei ascunde cumva lucrul. Iar dacă acesta pe mulţi foloseşte, iar pe acesta îl mâh­neşte, care parte o vei trece cu vederea?

2. Deci, de nevoie este ca folosul ce­lor mulţi să se facă, şi de la acela, pe cât îţi stă în putere, să nu te leneveşti, dar nici pa­timii celui ce pătimeşte să nu-i răsplăteşti cu rău, şi întru smerita-cugetare să-l socoteşti pe dânsul mai presus de sine, şi în toată vre­mea şi locul şi lucrul să-l cinsteşti pe dânsul.

3. Iar a ta pizmă o poţi opri dacă întru cele ce se bucură cel pizmuit de ţine te vei bu­cura şi întru cele ce se mâhneşte împreună te vei mâhni, astfel plinind zisa Apostolului: a ne bucura adică cu cei ce se bucură şi a plânge cu cei ce plâng (cf. Rom. 12:15).

III.

A lui avva Marcu

1. Mai rău decât cel ce nedreptăţeşte pe faţă este cel ce face rău întru ascuns, pen­tru care acela şi greu se va munci.

2. Cel ce împleteşte vicleşuguri şi face rele într-ascuns, şarpe este, după Scriptură, şezând pe cale şi muşcând călcâ­iul calului (cf. Fac. 49: 17). Cel ce pe aproa­pele său, în acelaşi timp, întru unele îl laudă iar întru altele îl prihăneşte64, acesta cu slava-deşartă şi cu pizma este ţinut, acesta prin laude se ispiteşte să ascundă pizma, iar prin prihăniri pe sine mai iscusit decât acela se socoteşte.

3. Precum nu este cu putinţă împre­ună a se paşte şi oi şi lupi, tot aşa nu este cu putinţă a câştiga milă viclenind pe aproapele.

IV.

A Sfântului Efrem

1. Cel ce din vicleşug tace ascunde pomenire de rău în inimă, iar cel ce întru blândeţe cu pace răspunde, nepomenitor de rău este.

63 Cel ce se îngrijeşte adică să nu-şi facă zadarni­ce ostenelile sale.

64 Sau: în faţa unora îl laudă, iar a altora îl prihă­neşte.

43

pricina a şasea

Că cei ce defaimă şi iau în batjocură pe bărbaţii cei neprefăcuţi şi simpli, care pe sine se smeresc, prea mult păcătuiesc.

I.

Din viaţa Sfântului Grigorie Făcătorul de Minuni

1. [...] Era limpede tuturor că, mai presus de toate, sârguinţa acestui bărbat se vădea în cercetarea şi mângâierea celor în nevoie. întorcându-se oarecând Marele Grigorie din cetatea cea vecină, adică Comana, în cetatea sa, doi jidovi oareca­re, ori spre câştig privind, ori şi oareşicare prihănire asupra bărbatului izvodind, ca pe unul ce cu lesnire socoteau că-l pot amăgi, au pândit pe calea prin care acela voia să treacă. Unul dintre ei se întinse la marginea drumului prefăcându-se mort, iar celălalt făţărea suspinuri către cel ce zăcea. Şi, trecând Marele, striga zicând: „Moarte de năprasnă l-a cuprins pe ticălosul acesta, iar acum zace gol şi gătit pentru îngropare!" Aşa, cu prefăcute lacrimi, se ruga Marelui ca să nu-l trea­că cu vederea; şi jale oarecare arătând pentru pricina sărăciei, cerea aceluia să dea cea mai de pe urmă haină a sa ca să pună peste trup.

2. Acestea zicând acela şi unele ca acestea cerând, Sfântului nu i-a fost grijă de nimic: haina cu care era îmbrăcat punând-o peste cel ce zăcea, s-a ţinut mai departe de călătoria sa; iar după ce a trecut sfântul, cei ce s-au jucat cu acestea împotriva lui au ve­nit întru sine: că, schimbând amăgitorul ace­la plânsul cel viclean, poruncea acum celui ce zăcea să se scoale, tare hohotind de bu­curie pentru câştigul ce li se făcuse lor din amăgire.

3. însă celălalt deopotrivă era, neauzind nimic din cele zise; dar el, cu mai mare glas strigând, încă şi cu piciorul îmboldindu-l, cel ce zăcea nu făcea nimic mai mult, nici glasul nu-l auzea, nici îmboldirea nu o simţea, ci era asemenea, întins în acelaşi chip; căci era mort: într-adevăr, odată cu pu­nerea hainei, în moarte s-a făcut, întru care se făţărnicea spre amăgirea Marelui; astfel că omul lui Dumnezeu nu a fost amăgit, ci, pentru pricina pentru care s-a dat de dânsul haina, întru aceasta să se facă lor trebuin­cioasă, care au luat-o65.

4. însă nimeni să nu se mire dacă un lucru ca acesta, rod al credinţei şi puterii Marelui, pare a fi plin de jale, ci să privească către Apostolul Petru: că şi acela, nu numai prin cele ce la arătare bine le făcea cu puterea pe care o avea prin singură umbra trupului vindecând patimile [suferinţele] bolnavilor -, ci şi prin Anania, cel ce defăima puterea care era în Apostol, pe care l-a osândit la moarte, ca, precum mi se pare mie, cu fri­ca [de cele întâmplate] aceluia, tot cel plecat spre defăimare întru popor prin înfricoşata pildă mai înţelept să se facă, spre a nu cădea în cele asemenea, şi pilde ca acestea să-i fie spre povăţuire.

5. Deci cu cuviinţă era ca şi urmă­torul lui Petru, pe cel ce s-a apucat a unelti înşelăciune împotriva Duhului, să-l facă să adeverească minciuna, iar prin [cei doi] în­şelători minciuna să o mute întru adevăr; cu dreptate, dar, pedepsirea celor ce li s-a părut că pot batjocori puterea Marelui s-a făcut altora

65 O minune ca aceasta nu poate să nu arate o lecţie şi pentru omul de azi, căutător de „scene" de acest fel. Dumnezeul Creştinilor este un Dumnezeu al adevărului: orice minciună, orice încercare de tea­tralizare, de făţărire a unor lucrări întru dobândirea de câştig îşi va avea pedeapsa sa. Unul ca Sfântul Grigorie n-a putut cădea în înşelarea acelora, însă în înşelarea „scenelor" teatrale, cinematografice, politi­ce sau economice ce i se propun „trecătorului pe cale" de astăzi de urmaşii unora ca cei doi cad şi suflete­le celor de azi, care, căzuţi în cursa acestora, trăiesc făţăriile create de aceştia ca pe unele ce sunt reale, desfătându-se adică de roadele minciunii şi de tatăl acesteia diavolul, iar aceia se bucură de roada oste­nelilor acestora, precum cei doi jidovi de haina sfân­tului. Dar, precum se arată mai jos, nimeni nu poate batjocori puterea Sfinţilor şi/sau a lui Dumnezeu fără a cădea în cursa pe care au întins-o sau în osebite alte nenorociri. Unii ca aceştia propun deci alt adevăr, nu pe Adevărul, ci adevărul minciunii lor.

44

pildă spre a nu cugeta spre înşelăciune, pentru care [putere] Dumnezeu Se face pârâş al celor ce îndrăznesc unele ca acestea.

II.

A Sfântului Efrem

1. De se va afla om ostenicios şi de va iubi a se osteni mai mult în faptele bune, nimeni să nu-l defaime pe dânsul, ci mai vârtos pe unii ca aceştia să-i primim: că lui Dumnezeu sunt plăcuţi, iar adunării trebuincioşi, şi să vă încredinţeze spre aceasta cele două tabere: a Jidovilor şi a celor de alt neam [Filistenilor], şi David luptându-se singur cu Goliath; încă şi cei ce au naufragiat, care s-au mântuit pentru dreptul care era împre­ună cu dânşii, precum este scris: Nu te teme, Pavele, înaintea Cezarului ţi se cade a sta; şi iată, ţi-a dăruit ţie Dumnezeu pe toţi cei ce sunt în corabie cu tine (Fapte 27: 24).

45

PRICINA A ŞAPTEA

Că se cade ca credinciosul, pe cele ce le face, cu bună-conştiinţă să le facă şi nu cu rea; că Dumnezeu judecă fapta fiecăruia nu precum se vede, ci după scopul celui ce o face.

I.

A lui Grigorie Dialogul

1. Multe se par, Petre, că sunt bune, dar nu sunt, pentru că nu se fac cu aşezare bună, iar aceasta şi Domnul în Evanghelie a zis: Dacă ochiul tău este viclean, tot trupul tău întunecat va fi (Matei 6: 23), că lucrul fiecă­ruia, dacă cu vicleşug se face, toată lucrarea care urmează strâmbă se va afla.

2. Zis-a un stareţ66 despre Moise că, atunci când a ucis pe acel Egiptean, a luat aminte încoace şi-ncolo, adică la gândurile sale, şi n-a văzut nimic, adică a văzut că ni­mic rău nu se vede pe sine făcând, ci pen­tru Dumnezeu era făcând, şi atunci a ucis pe Egiptean.

3. Este lucru făcându-se la arătare ca un bun, în vreme ce scopul celui ce-l săvâr­şeşte nu este bun, încă e şi o lucrare care la arătare este rea, iar scopul celui ce o face este bun, iar în chipul acesta unii fac nu numai lucruri, ci grăiesc şi cuvinte: unii adică fac lucrul din neiscusinţă sau necunoştinţă, iar alţii după aşezarea vicleniei67, iar alţii, după scopul blagocestiei.

4. Cel ce întru năvălirea laudei as­cunde prihănire, anevoie de aflat este pentru cel simplu; asemenea cu acesta este cel plin de slavă-deşartă având înfăţişare smerită. Unii ca aceştia multă vreme pot amăgi ade­vărul, însă, odată daţi pe faţă pentru minciu­nă, se vădesc şi prin lucruri68.

5. Este cineva care la arătare face ceva bun pentru a-i izbândi aproapelui la ceva, este însă altcineva care nu face aceas­ta, însă îl ajută cu cugetul. Este cineva care

66 Punctele 2-11 sunt de fapt din colecţia anoni­mă a Patericului, 3-8 sunt din Marcu Ascetul, iar 9-11 din Maxim Mărturisitorul.

67 După voia lor îndreptată spre viclenire.

68 Trad. neogr. redă mai liber: în loc de „se vădesc şi prin lucruri", zice „renunţă la prefăcătorie".

mustră din răutate şi răzbunare şi este altci­neva care face aceasta după frica şi adevărul lui Dumnezeu. Arată-te dar pe sine în cuget Stăpânului, că omul la faţă, dar Dumnezeu la inimă se uită (I împ. 16: 7)69.

Păcătuind întru ascuns, să nu soco­teşti că te vei putea tăinui, că toate goale şi des­coperite stau înaintea ochilor Lui, către Care ne este nouă cuvântul (Evr. 4:13).

6. Dumnezeu socoteşte faptele după înainte-voire [irpoSeoiţ], că zice: Dea ţie Domnul după inima ta (Psalm 19: 5). Este cine­va care, făcând o poruncă, slujeşte patimii şi aşa, prin gânduri viclene, prăpădeşte fapta bună.

7. Una este împlinirea poruncii şi alta virtutea, chiar dacă se prilejuiesc una pe alta; împlinirea poruncii stă în a face cea po­runcită, iar virtutea, întru a plăcea adevăru­lui cea făcută70.

69 Se respinge aici avântul nesocotit pentru a face dreptate în ceva sau cuiva şi se propune descoperi­rea cugetului în adevărul şi frica lui Dumnezeu, Care priveşte fără încetare la izvodirile inimii noastre, gata întotdeauna de a da cunoştinţă adevărată şi putere de lucru celui ce-L caută.

70 Porunca o poţi împlini şi formal, fără a dove­di din aceasta vreo virtute. Spre pildă: te poţi ruga doar cu mintea, dar nu şi cu inima, drept care rugă­ciunea ta nu este şi o virtute, căci nu este cu adevărat lucrătoare, nu uneşte cu Dumnezeu, dar rugăciunea aceasta poate fi totuşi o virtute în potenţă sau un în­ceput al virtuţii. întocmai putem socoti despre post, nevoinţe trupeşti, milostenii şi altele ca acestea, care, oricât de multe ar fi, pot lesne ajunge fie încercări za­darnice de a lucra fapte bune întru îmbunătăţire, fie începuturi şi mijloace putincioase întru aceasta, sau plăcute adevărului sau întru cunoştinţă, cum se mai zice. Poruncile pot fi împlinite sau lucrate şi în chip mincinos sau din înşelare adică în zadar, fără a avea vreo virtute, sau ca manifestare a acesteia, fără a le face adică spre bine şi plăcute adevărului însă nu şi virtuţile, care nu se pot lucra decât din adevăr. Altfel spus, împlinirea poruncilor poate fi pricină a lucră­rii virtuţilor şi invers, căci, cum zice Sfântul Marcu în altă parte, Hristos Se ascunde în spatele acestora, ca fiinţă a lor, ba şi pricină, mijloc şi scop. Virtutea este prin definiţie o stare sau o excelenţă a caracteru­lui sau firii, dobândită prin lucrarea lui Dumnezeu în om şi a omului în Dumnezeu; ea nu se poate împlini deci decât prin lucrarea lui Dumnezeu, în vreme ce porunca se poate împlini în vârtutea unui interes oa­recare, care poate să fie şi după om, pentru slava-deşartă şi mândria acestuia şi altele ca acestea pe care le pricinuiesc demonii. Nu întâmplător, vechii traducă­tori, precum şi cel al cărţii de faţă, traduceau cel mai adesea avreth, nu prin „virtute", în chip abstract, ci prin „faptă bună" sau „bunătate", căci fapta bună e ceea ce îl face pe om bun sau îmbunătăţit, adică virtu­os. Pentru aceasta, virtutea sau fapta bună se face de­opotrivă cu binele (avgaqoj sau avgaqo,thta) Astăzi, când virtutea a devenit pentru mulţi o abstracţie sau un termen nebulos pe care-l poţi înţelege cum vrei, cei mândri şi plini de slava lumii sunt socotiţi adesea oameni virtuoşi.

46

8. Precum una este bogăţia cea sim­ţită, dar în multe feluri este dobândită, tot aşa una este fapta bună, multe feluri de lu­crări având.

Cel ce voieşte să facă ceva şi nu poate, înaintea cunoscătorului de inimi Dumnezeu este de ca şi cum ar fi făcut; iar aceasta se cuvine a o înţelege şi la cele bune şi la cele rele. Mintea fără de trup săvârşeşte multe [lucruri] şi bune, şi rele; iar trupul, afară de minte, ni­mic din acestea nu va putea săvârşi, pentru că legea slobozeniei se cunoaşte 71 [în minte] înainte de a lucra vreo faptă.

9. Dumnezeu cercetează scopul tu­turor celor făcute de noi: ori de le facem pen­tru Dânsul, ori pentru altă pricină. Când vei auzi Scriptura zicând: Că Tu vei răsplăti fiecă­ruia după lucrurile lui (Psalm 61:13), înţelege că Dumnezeu nu va răsplăti cu bine cele fă­cute fără un scop drept, chiar de se vor părea a fi bune, că judecata lui Dumnezeu priveşte nu la cele făcute, ci la scopul cel drept al ce­lor făcute.

10. Sunt multe lucrări fireşti şi bune care se fac de oameni, dar, de se vor face pentru altă pricină, nu se vor dovedi bune.

Lucrări precum postul, privegherea, rugă­ciunea, cântarea, milostenia şi primirea de străini sunt lucrări fireşti, dar, dacă se fac pentru slava deşartă, nu sunt bune.

11. Plăţile ostenelilor faptelor bune sunt nepătimirea şi cunoştinţa, că acestea sunt cele ce se fac solitoare de împărăţia ce­rurilor, precum şi patimile şi necunoştinţa de munca cea veşnică. Deci cel ce le caută pe acestea [faptele bune] pentru slava oameni­lor, şi nu pentru binele însuşi, va auzi de la Scriptură zicându-se: Cereţi şi nu luaţi, pentru că rău cereţi (Iac. 4: 3).

II.

A Sfântului Isaac

Fapta bună nu este [se vădeşte în] arătarea mulţimii faptelor şi a felurimii aces­tora, a celor ce se săvârşesc prin trup, ci [se arată prin] inima cea înţeleaptă întru nădej­dea ei; căci cu dânsa se împreună scopul cel drept întru lucrurile cele după Dumnezeu.

Că cugetul poate a săvârşi bunătatea şi fără faptele trupeşti, iar trupul, afară de înţelepciunea inimii, măcar că lucrează [fap­te bune], nu se poate folosi72.

71 âvaYivtJOKT)Tai. în libertate se hotărăşte toată lucrarea. Trupul poate aduce înrâurire întrucâtva asupra minţii, dar sub niciun chip nu poate săvârşi ceva de sine. Prin urmare, omul e responsabil pentru toate faptele sale, iar pentru cele rele nu va suferi atât trupul, cât mintea, ca iniţiatoare a tuturor faptelor, ca cea care voieşte liber.

72 Ca şi mai sus, se accentuează că virtutea fap­ta bună nu vine din lucrările trupeşti, ci din înţelep­ciunea şi nădejdea inimii ce lucrează după scopul cel drept sau după Dumnezeu şi apoi, astfel, se poate dovedi sau lucra şi din lucrările trupului.

47

PRICINA A OPTA

Mare bunătate este conştiinţa, ce ni s-a dăruit nouă de la Dumnezeu, şi mult ajută celui ce o ascultă pe aceasta.

I.

Din Pateric

1. Zis-a Avva Agathon: „Se cade mo­nahului să nu lase conştiinţa73 sa să-l mustre în niciun fel de lucru".

2. Zis-au bătrânii: „Sufletul este iz­vor; dacă-l vei adânci pe dânsul săpându-l, se va curăţa, iar de-l vei astupa, se prăpădeş­te". Se pare că prin „suflet" au zis conştiinţa, pe care, cel ce o ascultă, aceasta îl va arăta mai lămurit, iar pentru cel ce nu o ascultă şi o calcă, ea se întunecă74.

73 ouvi6tioi; lit. cunoştinţă împărtăşită cu altul, de la sunoida a cunoaşte împreună cu altul. Scriitorii greci precreştini îi dădeau de cele mai mul­te ori conotaţii negative, din pricina păcătoşeniei omului; ei accentuau mustrarea adusă de aceasta. Dată fiind taina nepătrunsă a acestei cunoaşteri şi nevrednicia omului în a cunoaşte adevăratul sens al ei, termenul nu apare folosit de multe ori în Vechiul Testament; odată cu Apostolul Pavel însă şi cu scri­erile Părinţilor, termenul dobândeşte un sens mai limpede hristologic. îndeobşte conştiinţa e glasul lui Dumnezeu înlăuntrul omului; acesta se vădeşte omului prin îngerii Săi, prin Sfinţi, prin Scripturi şi sau prin raţiunile sădite în om şi făpturi, care, ca nişte glasuri (cf. Psalm 18), ni se vor face judecători în faţa lui Dumnezeu (cf. Deut. 31: 28) pentru chipul în care am răspuns glăsuirii lor.

74 Cel ce ascultă glasul conştiinţei devine mai lă­murit [dei,knusin], adică mai luminat în a cunoaşte adevărul; ea îi deschide mintea, făcând-o mai lumi­nată, spre a se cunoaşte pe sine şi pe ceilalţi, iar pen­tru cel ce nu o ascultă, ea se întunecă [cqiaupoî, sau: i se face obscură, îl orbeşte], el devenind astfel robul propriilor impulsuri trupeşti şi ale celor demonice, iraţionale. „întunecarea" aceasta a ei e şi a noastră: întunericul ei e sinonim cu punerea ei în umbră, iar întunericul nostru e cel pricinuit de zidirea noastră în temniţa sau turnul cel întunecat al egoismului şi mândriei. Aici, cum se va arăta mai jos, omul, lipsit de apărare, se va face pradă „vrăjmaşilor lui" pa­timile. Despre conştiinţă mai cu de-amănuntul, a se vedea nota anterioară.

II.

A Sfântului Isaia Pustnicul

1. Fraţilor, să râvnim tuturor sfinţilor, celor ce n-au ascultat de păcat până la moarte, ci au ascultat de conştiinţă, şi aşa au moştenit cereasca împărăţie; deci să luăm şi noi aminte întru frica lui Dumnezeu la conştiinţa noastră, până ce se va slobozi şi ea pe sine împreună cu noi, ca să se facă unire între noi şi ea75.

2. Iar de aici, ea ni se va face nouă pă­zitor, arătându-ne nouă fiecăruia de care lucru să ne tăiem. Iar de nu o vom asculta pe dânsa, se va depărta de la noi şi ne va părăsi, iar noi vom cădea în mâinile vrăjmaşilor noştri76, care nu ne vor mai arăta milă, precum ne-a învă­ţat Stăpânul nostru zicând: Împacă-te cu pârâşul tău, până când eşti pe cale cu dânsul, ca nu cumva să te dea judecătorului, iar judecătorul, slugii, şi vei fi băgat în temniţă. Amin zic ţie: nu vei mai ieşi de acolo până când nu vei fi dat şi codrantul [bănuţul] cel de pe urmă (Matei 5:25-26). Pârâş zic a fi conştiinţa, căci se împotriveşte omului ce voieşte a face voile cărnii sale, iar de nu o va asculta omul pe dânsa, îl dă pe dânsul vrăjmaşilor săi.

75 Adică atunci când gândurile, scopurile noastre vor fi una cu cele ale ei. Aici se pare că conştiinţa e arătată ca una ce se vădeşte întâi prin raţiunea propri­ei firi, apoi a celorlalte făpturi, prin raţiunile şi legea lui Dumnezeu din acestea, care şi ele, prin suspinul şi durerea lor (cf. Rom. 8: 21 ş.u.), ni se vădesc printr-o mustrare adusă păcatului nostru de la Dumnezeu. Când ea se va slobozi de suspinul ei, cum pare că zice Apostolul Pavel, atunci va fi părtaşă la unirea cu fiii lui Dumnezeu, la libertatea lor. Conştiinţa omului nu va putea fi niciodată deplin împăcată sau odih­nită, căci raţiunile omului sunt legate ca într-o plasă de toate raţiunile celorlalte făpturi şi, ca atare, ca un împreună-pătimitor ce este cu acestea, omul se va re­simţi până în sfârşit de glasurile, suspinurile dar şi bucuria acestora. Cu toate acestea, omul e chemat în primul rând la mântuirea sufletului său şi apoi, după putinţă, la împreună-pătimirea spre mântuire a celor­lalţi şi la sfinţirea făpturii.

76 Trad. neogr. adaugă „adică a patimilor noas­tre".

48

III.

A Sfântului Marcu

1. Căutând tămăduire, poartă grijă de conştiinţă şi, câte zice ţie, fă şi vei afla fo­los.

2. Multe sunt sfătuirile aproapelui, dar, spre folosul nostru, nimic nu este mai potrivit decât propria socoteală, dacă, pen­tru aceasta, şi conştiinţa se curăţeşte.

3. Pe toate cele ascunse ale fiecăruia le ştie Dumnezeu şi conştiinţa, aşadar prin acestea să-şi ia şi îndreptare.

4. Cel ce nu stăruie întru privirea con­ştiinţei, nici ostenelile cele trupeşti pentru buna-cinstire nu le va primi.

5. Carte firească este conştiinţa; cel ce cu fapta bună o citeşte pe dânsa primeşte gustare din Dumnezeiescul ajutor.

6. Conştiinţa bună prin rugăciune se găseşte; iar rugăciunea curată prin conştiin­ţă, că una de alta fireşte au trebuinţă.

IV.

A Sfântului Maxim

1. Nu necinsti conştiinţa, că prea bune pururea te sfătuieşte; că socoteală înge­rească şi Dumnezeiască îţi vâră ţie, şi de întinăciunile ascunse ale inimii te slobozeşte, şi îndrăzneală către Dumnezeu întru ieşirea din viaţă îţi dăruieşte.

49

PRICINA A NOUA

Că trebuie de-a pururea a lua aminte şi de pretutindenea a ne păzi pe înşine, că vrăjmaşul de pretutindenea şi prin toate năvăleşte.

I.

Din viaţa Sfintei Singlitichia

1. Către călugăriţele cele ce se adu­nau, Sfânta Singlitichia zicea: „Se cade nouă ca împotriva vrăjmaşilor a ne întrarma în tot chipul; că şi din cele din afară năvălesc, şi din cele dinlăuntru bat război. Şi precum corabia uneori de valurile cele din afară se cufundă, iar alteori sub apa cea dinlăuntru ajunge, tot aşa şi sufletul, uneori adică se primejduieşte din pândirile duhurilor celor din afară, iar alteori cedează prin gândurile cele dinlăuntru. Deci se cuvine a pândi nă­vălirile duhurilor celor din afară şi a urmări răutăţile cele prin gândurile cele dinlăuntru, dar mai vârtos spre gânduri a priveghea, căci adeseori stau asupră şi, pe ascuns, fără de veste, în pierzare trimit.

2. Că la valurile cele dinafară, de multe ori, strigând corăbierii, se face izbăvi­re prin corăbiile cele din apropiere, iar apa [ce pătrunde printr-o spărtură a] corăbiei, poate că, dormind marinarii, chiar dacă nu este furtună, lesne poate cufunda corabia. Deci se cuvine a arăta mai ostenicioasă luare-aminte către gânduri, că vrăjmaşul, ca pe o casă voind a surpa sufletul, sau din temelie face răsturnarea lui, sau, de la acoperământ începând, îl strică apoi pe tot, sau pe feres­tre intrând, întâi pe stăpânul casei îl leagă şi aşa le ia în mână pe toate. Deci temelia stă în faptele cele bune, iar acoperământul este credinţa, iar ferestrele sunt simţurile, iar vrăjmaşul prin toate se osteneşte.

3. Pentru aceea cu mulţi ochi se cu­vine a fi cel ce voieşte a se mântui; în viaţa de acum nu suntem slobozi de griji, că zice Scriptura: Celui ce i se pare că stă, să ia seama să nu cadă (I Cor. 10:12). Că marea este viaţa noastră şi unele părţi ale ei sunt pietroase, iar altele şi pline de fiare, iar altele sunt li­niştite, şi nu aşa de învolburate. Noi [mo­nahii] părem că înotăm [navigăm] în părţile cele liniştite, iar mirenii întru cele primej­dioase: şi noi adică înotăm ziua, de Soarele dreptăţii povăţuindu-ne, iar aceia noaptea, de necunoştinţă fiind traşi. Dar e cu putinţă de multe ori ca mireanul, întru întuneric şi întru furtună fiind, să-şi mântuiască corabia sa77 strigând către Dumnezeu şi priveghind, iar noi, în linişte fiind, de lenevire să ne scu­fundăm, lăsând cârma dreptăţii. Deci, să ia seama cei ce stau ca să nu cadă, că cel ce a căzut o grijă are să se scoale, iar cei ce stau să ia seama să nu cadă.

II.

Din Pateric

1. Avva Visarion, atunci când era să moară, zicea: „Dator este călugărul să fie ca heruvimii şi ca serafimii peste tot numai ochi".

2. Zis-a Avva Pimen: „Nu avem tre­buinţă de altceva fără decât de inimă trea­ză".

3. Zis-a iarăşi: „Răutatea vrăjmaşilor dinapoia lor este ascunsă".

4. Acelaşi a zis: „A întrebat un frate pe Avva Simon zicând: Dacă ies din chilia mea şi aflu pe fratele meu risipindu-se, iar eu mă risipesc împreună cu el, şi dacă îl aflu râzând, râd împreună cu el, când intru în chilia mea nu sunt lăsat să am odihnă. Zis-a lui bătrânul: Dacă ieşi din chilia ta şi afli pe cei ce râd, voieşti să râzi cu ei? Iar cu cei ce vorbesc, împreună vrei să vorbeşti? Iar când te întorci în chilia ta mai vrei să şi te afli pe sine precum erai? Păzeşte deci păzirea înlăuntrul chiliei, păzeşte păzirea şi în afară".

5. Mers-a unul din bătrâni la alt bă­trân şi, vorbind ei, a zis unul: „Eu am murit lumii". Zis-a lui celălalt: „Nu îndrăzni ţie însuţi,

77 Trad. neogr. Adaugă: „adică sufletul său".

50

frate, până când vei ieşi din trup, că, de zici tu că ai murit, Satana nu a murit".

6. Unui bărbat sfânt, în ceasul în care era să se săvârşească, stând Satana înainte, i-a zis: „Tu mi-ai scăpat!" Şi, răspunzând bă­trânul, a zis: „De-am scăpat, încă nu ştiu".

7. Avva Agathon, vrând a se săvâr­şi, a petrecut trei zile având ochii deschişi, şi l-au mişcat pe dânsul fraţii zicând: „Avva Agathon, unde eşti?" Iar el a zis: „Stau înain­tea judecăţii lui Dumnezeu". întrebatu-l-au pe dânsul fraţii: „Au şi tu te temi, Părinte?" Răspuns-a lor bătrânul: „Eu după putere am împlinit poruncile lui Dumnezeu, dar om sunt, de unde ştiu dacă a plăcut lucrul meu lui Dumnezeu?" Zis-au lui fraţii: „Nu eşti nădăjduindu-te spre lucrul tău, că este după Dumnezeu?" Zis-a bătrânul: „Nu mă încu­met, până nu voi întâmpina pe Dumnezeu, că una este judecata lui Dumnezeu şi alta a oamenilor". Iar după ce au voit să-l întrebe şi alt cuvânt, le-a zis lor: „Faceţi dragoste, nu grăiţi acum cu mine, că mă îndeletnicesc78". Şi aşa s-a săvârşit întru bucurie, că-l vedeau pe dânsul înălţându-se cu bucurie, în acelaşi fel în care cineva îmbrăţişează79 pe prietenii şi pe iubiţii săi.

8. Odinioară, mergând avva Macarie în pustia cea prea adâncă, l-a întâmpinat pe dânsul oarecine foarte bătrân, încărcat şi în­făşurat peste tot trupul cu multe vase; şi era în fiecare vas câte o pană; iar toate acelea le purta în loc de îmbrăcăminte. Deci, pe acesta văzându-l Avva Macarie, se opri în loc; iar acela l-a întrebat pe dânsul: „Ce faci aici, ră­tăcind prin pustia aceasta?" Iar el a răspuns: „Voiesc a afla pe Dumnezeu, fugind de înşe­lăciune. Dar tu cine eşti, bătrâne, spune-mi mie? Că portul tău îl văd străin de cele obiş­nuite ale oamenilor. Şi ce sunt acestea care te cuprind pe tine?"

Iar el, de Dumnezeiasca putere fi­ind silit în chip nevăzut, deşi nevrând, a mărturisit însă zicând: „Eu sunt cel pe care îl numiţi Satana şi Diavolul, iar acestea care

78 „Sunt adâncit în vedenie, nu am vreme de alt­ceva" (de la vb. âookeu).

79 âoirâCerai îşi ia rămas bun, îi sărută.

mă cuprind pe mine sunt cele cu care, pe oa­meni amăgindu-i, îi trag către sine; şi asupra a toată partea şi mădularul amăgire potrivi­tă aduc fiecăruia; şi cu penele poftelor mişc inimile acestora şi, răsturnând pe cei ce se pleacă mie, mă veselesc de căderea lor, care

de mine sunt biruiţi".

Auzind Avva Macarie şi îndrăznind, a zis către dânsul: „Dacă Hristos pe tine te dădu spre jucărie robilor Săi, cum încă te mai făleşti cu unele ca acestea? Tâlcuieşte-mi dar câte una din puterea ce le au farme­cele; că pentru aceasta te-ai făcut arătat, ca să ne învăţăm [aflăm de] vrăjitoriile tale cele în multe chipuri şi să nu ne învoim cu soco­teala ta".

Iar el a zis: „Spune-voi ţie, chiar şi nevrând, a mea meşteşugire. Că Cel ce te-a gătit pe tine a vedea acestea, Acela şi pe mine spre a spune ţie despre acestea mă sileşte. Deci înţelege pricina fiecărui vas: de voi afla pe cineva neîncetat cugetând în Legea Domnului, mă apuc a-l opri, ungându-l din vasul cel de la capul meu, durere de cap pricinuindu-i lui. Iar pe cel ce voieşte a priveghea întru laude şi rugăciuni, luând din vasul care este la sprâncenele mele şi cu pana ungându-l, îl trag întru dormitare şi a adormi îl silesc. Iar vasele cele ce le port la urechi, spre neascultare sunt gătite şi prin acestea îi plec pe cei ce voiesc a se mântui să nu asculte cuvântul adevărului. Iar din cele ce sunt la nările mele, cu miruri de bun mi­ros pe tineri spre curvie îi pornesc. Iar cu far­mecele cele ce sunt gătite la gură, îi amăgesc pe nevoitori prin dulceaţa bucatelor şi îm­buibarea pântecelui spre a face ce voiesc eu, trimiţându-le lor şi felul clevetirii şi al grăirii celei scârnave, care, şi primind seminţele, în­tru mulţime de graiuri iubite mie le lucrează pe acestea.

Iar din vasele cele de la grumazul meu, pe cei ce după fapta bună vieţuiesc, cu mândria ungându-i, întru înalta-cugetare îi ridic şi aşa îi surp pe dânşii în pierzare, şi pe alţii întru plăcerea şi slava omenească îi plec a se turba şi, cu acestea legându-i, de­parte de la Dumnezeu îi duc. Iar cele ce le vezi la pieptul meu sunt vase ale gândurilor mele, dintru care, adăpând inimile, cu a mea

51

beţie a releicredinţe [păgânătăţii] întunec socotelile cele bine-credincioase ale celor ce vor să-şi aducă aminte de cele viitoare, iar pomenirea acelora o ating cu uitarea. Iar va­sele cele ce sunt la pântecele meu pline sunt de nesimţire, prin care fără de cuvântare [în chip iraţional] şi dobitoceşte a trăi pe oameni îi gătesc. Iar cele ce sunt sub pântecele meu îi zădăresc pe aceia către amestecări păgâneşti80 şi neastâmpărări şi înverşunări81. Iar cele din mâinile mele spre slujirea pizmelor şi a uciderilor îmi sunt răpite. Iar cele spân­zurate la spate şi la umere sunt întuneric ale jefuirilor mele, prin care cu tărie vrăjmăşesc pe cei ce se ispitesc a se oşti cu mine; şi, fă­când pândiri dinapoi, izbesc pe cei ce se nădăjduiesc spre stăpânia82 lor.

Iar cele ce sunt spânzurate la coas­te şi până la picioarele mele, curse sunt, şi felurite laţuri mult împleticite, dintru care, stropind, tulbur căile celor drepţi şi îi împie­dic pe dânşii a umbla pe drumul blagocestiei, trăgându-i pe ei a păşi în calea mea; că în mijlocul căilor vieţii şi ale morţii şezând, îi împuternicesc pe dânşii să pornească în că­lătoria mea, întru care cei ce se abat se leapă­dă cu totul de calea adevărului; tu însă nu ai voit să mă asculţi nici măcar o dată ca să am şi eu puţină mângâiere, ci, apropiindu-mă eu de tine, tu mă arzi totdeauna, ca unul care ai asupră-ţi armă tare; pentru aceea acum mă grăbesc a fugi către robii mei, că tu şi cei împreună cu tine aveţi Stăpân bun, Care cu blândeţe vorbeşte cu voi şi vă păzeştepe voi ca pe nişte fii ai Lui.

Acestea auzind bătrânul cel sfânt, şi-a făcut cruce zicând: „Bine este cuvântat Dumnezeu, Cel ce te dă pe tine celor ce nă­dăjduiesc în El, spre ruşinea ta, Care şi pe mine să mă păzească desăvârşit de a ta înşe­lăciune, şi pe toţi cei ce-L cheamă pe Dânsul; iar pe tine să te strice, izgonindu-te departe de la noi". Acestea zicând el, acela s-a făcut nevăzut într-un nor de fum ca de foc, iar Avva Macarie, mulţumind lui Dumnezeu,

80 AQeouo proprii păgânilor, ateilor.

81 Felurite chipuri ale curviei.

82 Abilităţile, autoritatea.

s-a dus în calea sa bucurându-se.

9. Se spunea despre un stareţ că s-a rugat lui Dumnezeu ca să poată vedea pe draci şi i s-a descoperit lui zicându-i-se: „Nu ai trebuinţă să-i vezi pe dânşii". Iar stareţul se ruga zicând: „Doamne, puternic eşti a mă acoperi cu mâna Ta". Şi Dumnezeu i-a descoperit pe aceia ochilor lui, şi a văzut că înconjură pe om precum albinele, scrâşnind spre dânsul dinţii lor, iar îngerul Domnului îi certa pe ei83.

10. Zis-a Avva Isaia: „Mă asemăn păsării legate la picior de un copil, pe care, de o va slăbi puţin din sfoară, îndată zboa­ră, socotind că s-a slobozit; dar, dacă copilul trage de sfoară, o aduce înapoi jos. Tot aşa mă văd şi eu pe sine, şi aceasta o zic: că nu trebuie a fi cineva fără de grijă până la cea mai de pe urmă suflare, din pricina răutăţii vrăjmaşului cea de multe feluri".

11. Zis-a iarăşi: „De ar face omul puteri mari şi tămăduiri şi de ar avea toată cunoştinţa şi ar învia şi morţii, de a căzut în păcat, nu poate fi fără de grijă, că sub pocă­inţă este. Deci să facem după puterea noas­tră, fraţilor, şi să ne aruncăm pe sine înaintea lui Dumnezeu, şi bunătatea lui Dumnezeu ne va milui pe noi, şi ne va trimite nouă pu­tere a ne dezbrăca de greutatea patimilor celor necurate, că vrăjmaşul nostru nu se liniş­teşte, în tot chipul vânându-ne pe noi, vrând a răpi sufletele noastre; dar Domnul nostru Iisus este cu noi, certându-l pe dânsul prin sfintele Lui porunci, de le vom păzi pe ele.

Fericit este omul cel ce întru cunoş­tinţă se roagă pentru lăsarea păcatelor sale şi vai celor ce cheltuiesc vremea lor întru lenevire, că au gândit că nu sunt păcătoşi, călcând pe a lor conştiinţă, nevoind a fi îm­boldiţi de dânsa, ne[re]cunoscând că nu este lucru ce poate fi socotit mic, chiar de ar pă­rea a fi astfel.

83 E şi aceasta o dovadă a marii iubiri de oameni a lui Dumnezeu, că, nefiindu-i aceluia trebuinţă ca să-i vadă, rugat fiind de el, El i-a făcut şi harul aces­ta. Asemenea face şi la mulţi alţii, care, de vor stărui în trebuinţe fără rost, îşi vor lua plata numai în viaţa aceasta.

52

Că, precum plugarului care, din toa­tă sămânţa ce a semănat, nu i-a rodit nimic zadarnică i se face toată lucrarea, căruia îi şi pare rău pentru osteneala sa pentru că nu a rodit, tot aşa şi omul, de va cunoaşte toate tainele şi toată cunoştinţa, şi va face puteri multe şi tămăduiri, şi în multe feluri de rele-pătimiri de s-ar afla, şi gol chiar şi de îm­brăcăminte, [totuşi] încă sub frică se află, iar dacă osteneala sa nu rodeşte, nu poate în­drăzni [a se încrede] în conştiinţa sa; că încă are pe vrăjmaşi, pe pânditori şi pe vânători, până când va ajunge în dragoste; că atunci va auzi că dragostea niciodată nu cade, ci toate le crede, le nădăjduieşte şi le rabdă; deci, dacă cel ce are frica lui Dumnezeu se nevoieşte cu toată puterea sa a face reauapătimire84 şi aşa a petrece în păzire neînceta­tă, atunci se va afla pe sine nevrednic a zice din gura sa [până] şi numele lui Dumnezeu.

12. Zis-a acelaşi: „Frate, atâta cât eşti în trup, nu slobozi inima ta [nepăzită], că, precum omul nu poate să nădăjduiască în rodul său ce răsare în ţarina lui că nu ştie ce se poate întâmpla înainte de a se încuia în jitniţele sale -, tot aşa nu poate slobozi inima sa atâta cât are suflare în nasul său; că, până când este sub trupul cel viu şi supus nepu­tinţelor, omul nu ştie ce patimă [suferinţă] îl va întâmpina până la suflarea cea mai de pe urmă, tot aşa şi cu sufletul, nu poate fi fără de grijă, întrucât este în locul vrăjmaşilor săi, adică în viaţa aceasta de acum, ci se cuvine totdeauna a striga către Dumnezeu pentru ajutorul şi mila Lui.

Fraţilor85, se cade ca şi voi, cei du­hovniceşti, şi în sporire fiind, să vă păziţi şi în cele subţiri şi puţine până la suflarea cea mai de pe urmă, că zice: Cel ce defaimă pe cele mici, câte puţin va cădea (Sirah 19:1), şi să nu zici Cum poate să cadă cel duhovnicesc? Căci, petrecând aşa, nu cade, iar când puţin din cele potrivnice va primi, şi spre acela va

84 Trad. lit. în trad. neogr.: „...să reziste relei-pătimiri".

85 De aici până la capăt, cuvintele sunt ale Sfântului Marcu Ascetul, extrase din scrierea sa Despre pocăinţă, din care în Filocalie găsim numai un mic fragment în prefaţa la scrierile acestuia.

rămâne nepocăit, însuşi acel mic, zăbovind şi crescând, nu suferă a fi orfan şi fără de ru­denii, ci-l trage către înrudirea cu sine, ca cu o funie prin prieteşugul cel lung silniceşte târându-l. Iar dacă se va lupta prin rugăciune şi o va tăia, va rămâne întru măsurile [spo­ririi] sale de dinainte rămânând însă lipsit de nepătimirea ce era la dânsul pe atâta pe cât a petrecut pătimirea răului cel întâmplat înainte86. Iar dacă, înfricoşându-se şi cedând, va fi dus până în sfârşit prin întinderea [pu­terea] celui ce ţine războiul, şi osteneala ru­găciunii lui o va scurta, de nevoie este a se amăgi şi de alte patimi.

Şi aşa, de moştenirea fiecăreia, câte puţin fiind târât, din obiceiul cel bun, după măsura depărtării, se depărtează şi dumne­zeiescul ajutor, iar de acolo, de sila [obiceiu­rilor pătimaşe] celor ce au apucat mai-nainte, dus va fi înainte întru şi mai mari răutăţi, chiar şi fără a voi el.

Greşalele cele mici Diavolul le face de puţin preţ, căci altfel nu poate aduce pe om spre cele mai mari. Cele rele, una prin alta, primesc putere precum şi cele bune, unele prin altele, cresc şi pe cel vinovat de ele spre cele dinainte mai mult îl îndeamnă87.

86 în Filocalie, Vol. I, ed. 1, p. 222, avem aşa: „...ră­mâne aşa aproape de nepătimire cât de departe e pă­catul săvârşit de patimă". în trad. neogr.: „rămânând lipsit de nepătimirea ce o avusese înainte numai până la măsura trebuincioasă biruirii acelui gând". O că­dere duhovnicească îl leagă pe nevoitor ca cu o funie de patima ce l-a cuprins, însă el o poate tăia prin ru­găciune întinsă. Tăind-o de la el, el nu va spori întru nimic duhovniceşte, nici nu va lua vreo cunună, căci n-a alungat sau n-a scăpat de vreun gând oarecare pătimaş care-l lupta spre învoirea cu el, ci prin aceas­tă tăiere el scapă de o aplecare pătimaşă sau un obicei rău, care, odată îndepărtat, nu-l va părăsi fără a-i lăsa oarecare tulburare şi mâhnire în suflet. Altfel spus, pe cât de mare va fi fost căderea, pe atât de mult va fi el lipsit de treapta de nepătimire sau sporire de care se învrednicise mai-nainte. O pildă grăitoare în acest sens aflăm mai jos la Ioan din Licopole.

87 Prima afirmaţie din paragraf e explicată de cele de după ea: nu-l poate duce Diavolul pe om întru să­vârşirea unor păcate mai mari de nu-l va convinge că cele mici nu sunt (aşa de) grave; iar din acest început primesc putere păcatele cele mari, adică, odată săvârşite cele mici, omul va putea fi mai uşor convins sau îndem­nat de vrăjmaş ca să le facă pe cele mari. O ultimă scăpare de alunecarea de la cele mici la cele mari se propune mai sus, prin îndemnul la tăierea lor prin rugăciune.

53

III.

A lui Paladie

1. Oarecare monah88 era locuind în pustia cea mai dinlăuntru, foarte iubitor de linişte fiind; acesta o lucrare avea totdeauna, adică în rugăciuni şi în cântări şi în vederi­le minţii a se îndeletnici totdeauna, încă şi de multe descoperiri s-a învrednicit, uneori deştept, iar alteori în somn; pe scurt fie zis, acesta păşea pe urmele vieţii celei nemuri­toare şi fără de trup; nu se îngrijea nicide­cum de hrană, nici de chivernisirea trupului, ci, de când din lume s-a ridicat şi în pustie a locuit, pe cele ale lui o dată pentru totdeau­na lui Dumnezeu le-a lăsat şi, umplându-se de nădejdea cea întru Dumnezeu, de cele trupeşti nicio grijă nu făcea.

2. Deci, pentru o credinţă vârtoasă ca aceasta răsplătindu-i Dumnezeu, îi dădea lui la două sau trei zile pâine prin înger, pe care, atunci când simţea trebuinţa trupului, nevoitorul o şi afla intrând în peşteră; şi, mul­ţumind Stăpânului, îşi împlinea trebuinţa trupului. Apoi iarăşi cu Dumnezeieştile lau­de şi rugăciuni şi vederi se îndulcea, fără de îndoială ţinându-se de acestea, întru acestea răsfăţându-se şi veselindu-se pururea. Şi aşa în toate zilele înflorea în cele duhovniceşti şi sporea în dragostea şi îndrăznirea cea către Dumnezeu, şi, cum s-ar zice, iată, ca în mâi­ni având odihna cea bună, aşa se afla.

3. De aici însă îndrăznind luişi şi de la a fi silitor slăbind puţin câte puţin în nădejdea nepătimirii sale, a gustat din bântuiala diavolească, de care desăvârşit s-ar fi biruit şi s-ar fi surpat cu cădere vestită de nu degrab i-ar fi ajutat lui Dumnezeu, Cel nea­semănat întru milă.

4. Că acesta, îndrăznind vieţuirii sale şi părându-i lui a fi mai presus de mulţi alţii,

88 E vorba de avva Ioan din Licopole. Fragmentul de aici ce-i drept, concentrat pe tema pricinii -, com­parativ cu alte fragmente din Everghetinos, e cel mai extins; spre plinirea celor de aici însă, să se vadă Vol. I, Pricina 1,1 (unde aflăm şi alte referinţe importante) şi Vol. II, Pricina XIX, 1.

ca cel ce s-a învrednicit de unele ca acestea şi ca cel ce a îmbătrânit în nevoinţă, şi iată, cum s-ar zice, la bătrâneţe ajungând, întâi adică s-a făcut într-o mică oareşicare trândăvie, [care aşa de subţire era] că nici nu o simţea, apoi şi întru una şi mai mare a sporit, încât întru desăvârşită simţire a acesteia a căzut: căci acum mai pregetător se scula din somn spre obişnuitele laude şi rugăciuni, iar rugă­ciunea nu mai era aşa întinsă şi nerisipită, iar trupul mai multă odihnă poftea, iar mintea începuse a se povârni în jos şi împrăştieri ale gândurilor pătimea.

5. După acestea, încă şi necuvioşie oarecare întru cele ascunse ale sufle­tului se ivea, însă obiceiul lui cel spre cele bune degrab depărta mintea de la aceasta, pe care [minte] o trăgea cu totul spre cele Dumnezeieşti.

6. Deci, odată ce nevoitorul pe cele mici nu le lepăda, nici spre tămăduirea rău­lui nu se trezvea poate ca pe un lucru mic defăimându-l pe dânsul, nesocotind că tre­cerile cu vederea mult vatămă sârguinţa ne­voitorilor -, răutatea lua creştere întru dân­sul, iar necuvioasele gânduri mai adesea la dânsul năvăleau şi aşa cu anevoie de dânsele se izbăvea; iată însă că şi văpaia poftei se aprinse înlăuntrul lui şi inima o înfierbânta.

7. Deci a început nevoitorul a se su­pune patimii, iar spurcatele gânduri biruiau mintea lui şi în lume o ducea pe dânsa; el însă se abătea din nou sprijinindu-se pe obişnuita laudă şi rugăciune; apoi, intrând în peşteră, a aflat din nou pâinea pusă îna­inte, însă nu curată ca mai-nainte, ci ca de şoareci roasă, mucedă şi negrijită; şi, mirându-se de aceasta, a suspinat şi s-a făcut trist, însă a mâncat şi s-a întărit. De acum sosi a treia noapte după începerea răului, iar răz­boiul se înverşuna şi mai mult, iar pofta mai iute îl învăpăia, gândurile arătându-i parcă că o femeie era de faţă stând alături de el. Cu toate acestea, sculându-se după obicei, spre laude şi rugăciune s-a pornit, încă nu curate avându-şi pomenirile [cele bune], căci, ade­seori întorcându-se [cu gândul] încolo şi-ncoace, cu mintea se robea.

8. Astfel trecând ziua aceea, seara s-a întors, iar el avea trebuinţă de pâine, pe care

54

a şi aflat-o în locul cel obişnuit, dar netrebni­că cu totul, şi ca de câini şi de şoareci roasă, şi, osebit de ea, miezuri oarecare, rămăşiţe ale roaderii. Atunci, greu cu totul căzându-i aceasta, a suspinat şi a plâns, dar nu din des­tul şi nu atât cât pentru a-şi tăia necuvioşia, şi a mâncat nu pe cât voia [obişnuia], ci nu­mai câteva fărâme; iar după ce a venit să se odihnească, nu era cu putinţă să afle odihnă, ci, gândurile de pretutindeni înconjurându-l, îndată, robit, l-au dus în lume. Deci sculându-se a mers spre lume prin pustie călăto­rind noaptea; umblând dar toată noaptea şi a doua zi, după ce de lume încă departe era, lua seama în toate părţile şi împrejur se uita, doar-doar de va vedea undeva vreo mănăs­tire, unde, intrând, să se odihnească.

9. Şi, zărind o sihăstrioară de fraţi, s-a apropiat de dânsa, şi primit a fost de dânşii cu bucurie; căci, ca pe un bun părin­te văzându-l fraţii pe dânsul, întâi adică au spălat picioarele lui, care, după atâta vreme, erau foarte întinate. Apoi, rugându-se şi masă punând, îl rugau să guste din cele ce se aflau, iar el a mâncat şi aşa pe sine din destul s-a întărit.

10. Apoi fraţii l-au rugat pe dânsul ca să le spună cuvânt de mântuire, şi cu ce fel de meşteşug se pot mântui de cursele Diavolului, şi cum vor putea birui gânduri­le cele urâte; iar bătrânul mult i-a sfătuit pe dânşii despre nevoinţă şi despre lupta gân­durilor, adăugând că se cade ca cei ce se nevoiesc cu osârdie întru osteneli a răbda cu nădejdea bunătăţilor ce vor să fie şi a îndul­cirii cei din ceruri, întru care, nu după mult timp se vor muta.

11. Iar contenind din sfătuire şi pu­ţin întru sine venind, socotea cum că, pe alţii sfătuind, însuşi nesfătuit a rămas. Şi, recunoscându-şi biruirea sa, sculându-se de-a fuga spre pustie iarăşi se ducea şi, în peştera cea mai dinainte venind, şi-a aşternut luişi sac şi cenuşă şi aşa zăcea suspinând dintru adânc şi pe păcat plângându-l.

12. Şi aşa plângând şi lui Dumnezeu mărturisindu-se, cerea iertăciune; şi nu s-a sculat de jos, nici de suspinuri şi de tânguiri n-a contenit până când, slăbind şi de somn fiind tras, a auzit în vis glas de înger zicând către dânsul: „A primit Dumnezeu pocăin­ţa ta şi te-a miluit. Şi ia aminte de aici îna­inte ca să nu te amăgeşti: că vor veni fraţii pe care i-ai sfătuit, rugându-se ţie, şi-ţi vor aduce blagoslovenii89, pe care, primindu-le, să te împărtăşeşti de ele împreună cu dân­şii. Iar pâine, de aici înainte, de la ei să pri­meşti, pentru care mulţumeşte totdeauna lui Dumnezeu".

13. De atunci, toată vremea vieţii lui a petrecut-o plângându-se pe sine, păgubit de acea dumnezeiască masă.

IV.

A Sfântului Maxim

1. Abate-te de la rău şi fă bine (Psalm 33:15), adică luptă pe vrăjmaşul ca să micşo­rezi patimile, şi iarăşi oşteşte-te, ca să câştigi fapte bune; şi apoi trezveşte-te ca să le pă­zeşti. Aceasta însemnează şi aceea: a lucra şi a păzi (Fac. 2:15).

2. Un monah mai tânăr90, locuind nu prea departe de Avva Antonie, zărind pe oarecare bătrâni mergând la Avva Antonie şi văzându-i cum că erau obosiţi de drum, a poruncit unor asini ca să-i ajute; care, ascultându-l, au venit şi au purtat pe bătrâni şi i-au dus la Avva Antonie; iar bătrânii au vestit lui Avva Antonie semnul pe care l-a făcut spre dânşii tânărul acela. Şi le-a zis lor Avva Antonie: „Mie, monahul acesta mi se aseamănă cu o corabie plină de bunătăţi, despre care nu ştiu dacă va ajunge şi în li­man".

Şi, trecând puţină vreme, şezând Avva Antonie, a început îndată a plânge şi a se tângui şi a-şi smulge părul. Şi, văzându-l ucenicii lui, apropiindu-se, îl întrebau: „Ce a fost de te tânguieşti aşa cu amar?" Şi le-a răspuns lor stareţul: „Un mare stâlp al Bisericii a căzut acum (şi zicea de călugărul acela tânăr), dar duceţi-vă la dânsul şi vedeţi ce a fost cu el". Iar ei s-au dus şi l-au aflat pe dânsul şezând pe rogojină şi plângând pă­catul pe care îl făcuse. Şi, văzând pe ucenicii

89 Hrană etc.

90 Punctele 2 şi 3 sunt din Pateric.

55

stareţului, le zicea lor: „Spuneţi stareţului să se roage lui Dumnezeu ca numai zece zile să-mi dea răgaz şi nădăjduiesc că voi da răs­puns". Şi, ducându-se fraţii, după cinci zile el s-a săvârşit.

3. Zis-a Avva Visarion: „Când ne smerim, să luăm aminte ca nu cumva, bucu­rie străină intrând, să ne lăudăm; sau inima să o slobozim [nepăzită], şi aşa să ne dăm războiului; că nu de puţine ori Dumnezeu, pentru neputinţele noastre, face milă cu noi şi opreşte pe Satana de la noi; iar noi, dacă nu ne vom griji de frica cea întru Dânsul şi luarea-aminte o vom lepăda, îndată iarăşi în ispite ne dăm".

56

PRICINA A zecea

Că se cade a ne cerceta pe înşine şi greşalele a le îndrepta, iar pe cele bune a le spori.

I.

Din viaţa Sfintei Singlitichia

1. Spunea Fericita Singlitichia: „Ştiu pe oarecine, după fapta bună vieţuind, care, şezând în chilie, pândea năvălirile gânduri­lor, pe care le număra însemnându-le: care e întâi, care a doua şi pe fiecare dintr-însele câtă vreme ţine, de rămâneau în urmă [ză­boveau] sau le întreceau pe cele din ziua ce trecuse; şi din acestea cunoştea cu de-amănuntul harul lui Dumnezeu şi a sa răbdare şi sporire şi surparea vrăjmaşului.

2. Deci trebuinţă este ca şi noi, pri­mind nişte canoane ca acestea, să le păzim; că, dacă cei ce pe cele vremelnice le neguţătoresc, şi în fiecare zi socotesc, şi de câşti­guri şi de cele ce au sporit se bucură, iar de pagube se mâhnesc, cu mult mai vârtos noi se cuvine a priveghea neguţătorind adevă­rata vistierie şi a dori de bunătăţile cele mai mari, iar de se va şi ivi vreo mică furare a vrăjmaşului, să ne îngreuiem [ostenim] a o plânge pe dânsa; însă nu trebuie să ne deznădăjduim şi, pentru o greşală, să le lepă­dăm pe toate.

3. Ai pe cele nouăzeci şi nouă de oi, caută pe cea pierdută; nu te speria pentru una şi apoi să fugi de Stăpân, ca nu cumva mâncătorul de sânge diavol pe toată turma faptelor tale robind-o să o piardă, aflând-o pustie de acoperământul Stăpânului. Deci nu da dosul91 pentru una92; bun este Stăpânul, te primeşte ori de câte ori te vei

91 Nu da bir cu fugiţii.

92 Trad. neogr. în loc de „una" pune „o greşală". A întoarce o oaie înapoi pentru a plini numărul turmei înseamnă deci a ne întoarce cumva de la păcat. Oaia cea pierdută pare a fi aici un fel de „talant" dat de Dumnezeu spre rodire, care talant nu e altceva decât harul lui Dumnezeu de la Botez şi, desigur, celelalte haruri date de Dumnezeu omului după acesta. Odată pierdută o oaie sau un talant, se pierde în parte şi pu­tinţa omului de a-l înmulţi sau de a-l păstra, căci pu­tinţa aceasta a fost vândută de om vrăjmaşului, căruia i s-a robit prin păcat (cf. şi Marcu 3: 27).

întoarce către Dânsul; tu numai sârguieşte-te prin pocăinţă curată a o întoarce şi pe aceea înapoi.

II.

Din Pateric

1. Zis-a Avva Nistero: „Dator este monahul în fiecare seară şi dimineaţă soco­teală a face întru sine şi a zice oare ce ai fă­cut din cele ce voieşte Dumnezeu şi ce n-ai făcut?, şi aşa a-şi isprăvi viaţa sa".

2. întrebat-a avva Moise pe avva Siluan zicând: „Oare poate omul în fiecare zi a pune început?" Şi a zis stareţul: „De este lu­crător, poate şi în fiecare ceas a pune început".

3. Zis-a un stareţ: „De te vei apuca de ne voinţă şi te vei moleşi, apucă-te iarăşi; şi să nu conteneşti până la moarte făcând aceasta; că, unde va ajunge omul, acolo şi petrece, ori în lenevire, ori în înfrânare93. Deci cearcă-te pe sine în fiecare zi, şi săptă­mână, şi lună, şi an, de ai sporit în post, în rugăciune, în linişte şi, mai mult decât toate, în smerenie. Că aceasta este adevărata spori­re a sufletului: ca în fiecare zi mai smerit pe sine să se facă, pomenind greşalele cucare neîncetat greşeşte, şi socoteşte pe tot omul mai bun decât pe sine, că, fără de acest gând, măcar semne de ar face, măcar morţi de-ar învia, departe se află de Dumnezeu".

4. Zis-a Avva Veniamin: „Mergeţi pe calea cea împărătească şi milele măsuraţi-le, şi aşa nu vă veţi împuţina".

III.

A Sfântului Isaia

1. Socoteşte în fiecare zi întru ce ai greşit şi, de te vei ruga lui Dumnezeu pentru

93 Faţă de trad. rom., literală, trad. neogr. redă mult mai dezvoltat: „Căci sporirea duhovnicească depinde de măsura şi întinderea ostenelii la care te dai. O os­teneală moale duce la neluare-aminte, în vreme ce o osteneală întinsă pricinuieşte înfrânarea".

57

păcate, El ţi le va ierta; cercetează-te pe tine aici [pe pământ] de-a pururea ca să vezi de ce eşti lipsit şi aşa nu te vei osteni în cea­sul nevoii morţii; găteşte-te a întâmpina pe Dumnezeu şi vei face voia Lui; cearcă-te pe sine în fiecare zi ca să vezi ce patimă ai biru­it, dar nu te încrede în sine, că mila şi pute­rea ale lui Dumnezeu sunt94.

2. Sculându-te în fiecare zi, adu-ţi aminte că vei să dai seama lui Dumnezeu pentru tot lucrul, cuvântul şi gândul, şi nu vei greşi spre Dânsul, şi frica Lui va fi aproape de tine.

3 Nu cumva am păcătuit cu ochii mei? Nu cumva m-am tras de somn întru plecarea genunchilor? Nu cumva au năvălit asupra mea gânduri rele şi nu de îndată m-am întors înapoi, ci cu dulceaţă le-am cugetat?"

4. Cercetează-te pe sine, dacă în ceva dintru acestea te-ai biruit; nevoieşte-te pe biruire a o întoarce înapoi, pune păzitor în inima ta, ca nu cumva iarăşi aceeaşi să păti­meşti. Dacă aşa de-a pururea te vei griji, vei mântui neguţătoria ta în cămările cele ce­reşti, cu bună pază pe dânsa învistierind-o.

IV.

A Sfântului Efrem

1. Fraţilor, neguţători duhovniceşti suntem şi ne asemănăm cu neguţătorii cei lumeşti, care în fiecare zi numără câştigul şi paguba; şi, de se vor afla pe eişi păgubiţi, se îngrijesc să plinească paguba.

2. Tot aşa şi tu, iubitule, în fiecare zi, seara şi dimineaţa, cu de-amănuntul cu­noaşte neguţătoria ta. Seara intrând în inima ta, socoteşte şi zi întru sine: „Oare nu cumva am întărâtat întru ceva pe Dumnezeu? Au nu cumva şi cuvânt deşert am grăit? Sau am mâncat fără de vreme? Sau am întărâtat pe fratele meu? Sau am clevetit pe cineva? Oare nu cumva gura mea cânta, iar mintea nălucea lucruri lumeşti? Nu cumva mi-a ve­nit mie poftă trupească şi cu dulceaţă o am primit? Nu cumva m-am biruit în grijile lu­meşti, depărtându-mă cumva de pomenirea lui Dumnezeu?"

3. Acestea şi cele asemenea acesto­ra socoteşte întru sine şi, de te vei afla într-una din acestea păgubit, sârguieşte-te a îm­plini paguba. Suspină şi plângi rugându-te lui Dumnezeu ca nu iarăşi întru acestea să te păgubeşti. Dar şi dimineaţa, pe acestea, întru sine, cugetă-le şi zi: „Oare cum a tre­cut noaptea aceasta? Am câştigat ceva întru dânsa sau m-am păgubit? Privegheat-a min­tea mea împreună cu trupul? Lăcrimat-au

94 Trad. neogr.: „...că Dumnezeu a fost Cel ce a făcut milă cu tine şi ţi-a dat puterea să o biruieşti".

58

PRICINA A unsprezecea

Că nu fără de primejdie este credinciosului călcarea unei singure porunci, ca unul ce a luat putere a le lucra pe toate, mai vârtos că aceasta i se cere cu deosebire [de Domnul] şi că o mică răutate prea mult vatămă.

I.

Din viaţa Sfântului Pahomie

1. Zicea Marele Pahomie ucenicilor săi: „Spuneţi-mi, fraţilor, dacă un om are o casă având înlăuntru o sută de chilii [odăi], iar altul va cumpăra de la dânsul una din ele, au doară va fi oprit ca să intre în lăcaşul său? Tot aşa şi credinciosul, de va fi având toate roadele Duhului, iar prin a sa lenevire şi pândire a vrăjmaşului va pierde una dintr-însele, vânzând fapta bună vicleşugului, au nu va fi neputincios în această parte de care de voie s-a despărţit95?

2. Că, dacă nu trezvindu-se se va deştepta cu sufletul şi nu se va păzi, prin această mică vârâre înlăuntru a vrăjmaşului, toată fapta lui bună o pierde. Că precum cei ce, în război asupra potrivnicului ridicându-se, primesc o rană de moarte, dacă prin aceasta vor sta descoperiţi dintr-o parte, se primejduiesc şi pentru însăşi viaţa lor; deci se cade fiecare din noi bine a se păzi pe sine şi cu toate faptele bune a se împodobi; că nu puţină pagubă este celui ce trece cu vederea pe cea mică faptă bună".

II.

Din Pateric

1. Un frate a întrebat pe Avva Pimen zicând: „Poate omul să nădăjduiască numai într-o faptă bună?" Şi a răspuns bătrânul: „Zicea Avva Ioan Colovul: Eu voiesc ca omul să se împărtăşească câte puţin din toa­te faptele bune, şi nu adeseori a se îndeletni­ci numai cu o faptă bună".

III.

A Sfântului Isaia

1. Fraţilor, datori suntem toţi după puterea noastră a săvârşi toate faptele bune: cel mic după micimea sa, iar cel mare după mărimea sa; că şi cei ce aruncau darurile lor în vistieria bisericii, deşi erau bogaţi, dar Domnul tuturor S-a bucurat mai vârtos de văduva cea săracă, pentru cei doi bănuţi ai ei (cf. Marcu 12: 41-44; Luca 21: 1-2); că Dumnezeu la înainte-voirea voastră ia amin­te şi după dânsa primeşte şi pe cele făcute de noi96; deci vai sufletului celui ce nu voieşte să fugă de tot păcatul, că multe necazuri are dinspre cei97 ce-l pizmuiesc şi de la cele ce-l întâmpină pe dânsul.

2. Căci, atunci când poporul era în Egipt, mânca şi bea din belşug, însă robind lui Faraon; iar când le-a trimis lor Domnul ajutor, adică pe Moise, ca să-i izbăvească pe dânşii de Faraon, atunci s-au supărat şi s-au necăjit; iar întru toate rănile [plăgile] pe care Dumnezeu le-a adus lui Faraon, Moise n-a îndrăznit spre pieirea lor până ce n-a venit vremea, când Dumnezeu a zis către dân­sul: încă o rană voi aduce peste Faraon, şi să zici lui: Sloboade pe poporul Meu, de vreme ce voi ucide pe tot cel întâi-născut al tău (Ieş. 11: 1 ş.u.). De atunci înainte a îndrăznit Moise şi Dumnezeu a zis către dânsul: Grăieşte pe ascuns în urechile poporului Meu, şi să ceară fi­ecare om de la aproapele său, şi fiecare femeie de la vecina sa vase de aur şi de argint, şi îmbrăcă­minte, şi să le puneţi pe grumajii fiilor voştri, şi prădaţi pe Egipteni (Ieş. 11: 2); iar acestea le-a folosit pentru a face cortul [mărturiei].

95 Trad. neogr. adaugă,,...dând-o Diavolului".

96 Nu ia aminte atât la roadele noastre, cât la in­tenţie, la hotărâre; nu ia aminte atât la mulţimea ave­rii sau micimea ei prin care facem milostenie, cât la aşezarea, la duhul cu care facem aceasta.

97 După trad. neogr., aceştia ar fi dracii.

59

3. Zic Bătrânii că vasele98 şi îmbrăcă­mintea sunt simţirile, cele ce slujesc vrăjma­şului; deci, de nu le va depărta omul desă­vârşit de la vrăjmaşi, ca aşa să aducă roade lui Dumnezeu, acoperământul odihnei lui Dumnezeu nu vine peste dânsul; încă şi no­rul nu umbrise încă cortul, căci nu era isprăvit, ci numai după ce l-au isprăvit l-a um­brit; aşijderea şi biserica zidindu-se, până ce încă lipsea ceva, norul nu a umbrit, iar când s-a isprăvit şi s-au adus înlăuntru jertfele de sânge şi arderile de tot şi grăsimile, şi a miro­sit Dumnezeu bună-mireasmă, atunci norul a umbrit biserica, cuvântul arătând că, de nu va iubi omul pe Dumnezeu din toată vârtutea sa şi din tot cugetul său, şi din toată ini­ma să se lipească de dânsul, acoperământul odihnei lui Dumnezeu nu vine peste dânsul.

4. Că precum corabia, lipsită fiind de ceva din cele trebuincioase ei, nu poate naviga, tot aşa cu neputinţă este sufletului să treacă valurile patimilor având ceva lipsă din faptele cele bune. Şi precum ostaşul, ieşind a lupta pe vrăjmaşii împăratului, nu poate sta împotriva lor având ceva lipsă din întrarmarea lui, tot aşa cu neputinţă este monahului a sta împotriva patimilor având ceva lipsă din faptele bune. Şi precum cetatea zidită, având ceva surpat din ziduri, lesne prădată este de vrăjmaşi, măcar şi străji de vor fi la porţi, [acestea] nu pot opri pe războinici ca să nu intre în cetate, de nu se va zidi partea cea surpată; tot aşa cu neputinţă este mona­hului nevoitor să stea împotriva vrăjmaşilor stăpânit fiind de vreo patimă.

5. Nu eu zic acestea, ci Dumnezeiasca Scriptură, că scris este la Facere: A zis Dumnezeu către Noe: pe tine singur te-am vă­zut drept şi desăvârşit în neamul acesta (Fac. 7: 1). Şi iarăşi a zis lui Avraam: Fă-te fără prihană înaintea Mea, şi voi face cu tine aşeză­mânt veşnic (Fac. 17: 1-2). Tot aceea încă şi pentru Iov a mărturisit (cf. Iov 1: 8), încă şi Isaac blagoslovind pe fiul său, Iacov, i-a zis lui: Dumnezeul meu să te împuternicească până când vei putea face toată voia Lui (Fac. 28: 3).

98 în limbaj biblic, prin vase se mai înţelegea şi orice obiect din cele cu care se îndeletnicea omul.

6. Şi Ecclesiastul, învăţându-ne pe noi cum că o prea mică patimă prăpădeşte toată puterea faptelor bune, zice: Muştele, murind, putrezesc [fac să se împută] tocmirea [gătirea] îndulcirii untdelemnului (Eccl. 10:1). Scris încă este şi la Iezechiil: în orice zi se va rătăci dreptul, dreptatea lui nu o voi pomeni (Iez. 18: 24). Şi Apostolul zice: Puţin aluat dospeşte toată frământătura (I Cor. 5: 6; Gal. 5: 9). Şi Iacov zice: Că de va păzi cineva toată Legea şi va greşi întru una, se face vinovat tuturor (Iac. 2:10).

7. Iar dacă şi din istorii voim să ne învăţăm aceasta, să ne aducem amin­te de Ahar, care a furat din cele afierosite Ierihonului, lipsind astfel pe tot poporul de ajutorul lui Dumnezeu, şi aşa Israil nu mai putea să stea împotriva vrăjmaşilor lui, nici a ieşi la luptă, până ce nu va fi scos pe Ahar din mijloc (cf. Isus navi 7: 1-26). Vedem încă şi pe Saul căzut din împărăţie, pentru că a luat din prada [cuceririi] lui Amalic, care, după Lege, era afierosită lui Dumnezeu (cf. I împ. 15: 9-26). încă şi pentru necunoştinţa lui Ionathan care, fără să ştie, a călcat jură­mântul tatălui său -, Dumnezeu n-a ascultat pe Israil în ziua aceea (cf. I împ. 14: 24-45).

8. Şi Anania, încă şi Safira, femeia lui, luând din preţul ţarinii şi minţind, a că­zut îndată la picioarele Apostolilor şi a mu­rit. Şi altele încă ca acestea poate pune cine­va de faţă pentru aceasta din Scriptura cea Veche şi din cea Nouă; dar celui bine-cunoscător îi ajung acestea. Aşadar, să fie cunoscu­tă aceasta: că cu neputinţă este omului care face cele rele să facă cele bune. Dar se poate de asemenea ca un om să facă cele bune cu pricinuirea [pretextul] binelui, atunci când păcătuieşte şi nu se pocăieşte. Că dacă s-ar fi pocăit cu adevărat, nu ar [mai] fi păcătu­it; că cel ce s-a pocăit nu are ceasuri pentru Dumnezeu în care socoteşte să facă binele şi ceasuri pentru Diavol întru care să se poată neastâmpăra, nici vreme a blagocestiei, şi ia­răşi vreme a fărădelegii, nu uneori rob al lui Dumnezeu, iar alteori rob al Diavolului, ci [cel ce se pocăieşte cu adevărat] de-a puru­rea acelaşi este.

9. Că cel ce face păcatul, zice Domnul, rob este al păcatului (Ioan 8: 34). Iar robul

60

păcatului nu poate robi lui Dumnezeu, precum iarăşi nemincinosul Domn zice în Evanghelie: Nimeni nu poate sluji la doi domni (Matei 6: 24), că ce împărtăşire este între dreptate şi fărădelege, zice Apostolul, sau între lu­mină şi întuneric? Şi ce tocmeală între Hristos şi Veliar, şi ce învoială între Biserica lui Dumnezeu şi templul idolesc? (I Cor. 6:14-16). Să ne cu­răţim pe noi, zice, de toată întinăciunea cărnii şi a duhului, şi atunci să săvârşim sfinţenie întru dragostea lui Hristos (II Cor. 7:1), adică toată buna-lucrare; că cel ce scapă de păcatele cele prea multe, şi de unul, oricare s-ar întâmpla, este stăpânit, nu este slobod, că de orice se biruieşte cineva, aceluia îi este şi rob (II Pt. 2:19), şi cel ce cu lesnire se biruieşte de cele mici, cu mult mai mult va fi robit de cele mari, căci cu neputinţă este a ţine [să stăpânească] cineva patimile cele mari, dacă mai întâi nu va birui pe cele mai proaste".

IV.

A lui avva Marcu

1. Cuvântul lui Dumnezeu aceeaşi putere are cu cea a împărăţiei, iar pe cei ce-l ascultă îi face datori a lucra, aducând în ini­mă puterea celor zise; că, dacă nu s-ar fi dat aceasta, cum este împărăţia cerurilor aseme­nea cu aluatul pe care, luându-l o femeie, l-a ascuns în trei măsuri de făină până când s-a dospit toată (cf. Luca 13: 21)? Este întocmai precum cugetul ce primeşte cuvântul lui Dumnezeu, pe care îl ascunde în ipostasul cel în trei împărţit, zic al trupului, al duhului şi al sufletului, după Apostol (cf. I Tesal. 5: 23), iar toată subţirătatea lor cea din gânduri o a adunat în trup ca într-un aluat al credin­ţei, ca pe nişte făină în multe părţi risipită, cugetul adică aşteptând să se asemene cu to­tul cuvântului celui lucrător99 100.

99 în Filocalie, Vol. XII, p. 35, dându-se unele frag­mente ce se regăsesc şi mai sus, dar nu în întregime din scrierile lui avva Isaia, se spune că acestea se păstrează numai în Everghetinos, Vol. III, Pricina XI.

100 Cuvântul lui Dumnezeu e una cu descoperirea împărăţiei, are aceeaşi putere cu ea, e împărăţia în lucrarea ei descoperitoare. El lucrează în inima celor ce-l ascultă, făcându-i responsabili de puterea cu care se umplu din ascultarea lui, care ascultare este una cu primirea în inimă a împărăţiei sau gustarea ei. Puterea cuvântuluiîmpărăţiei este ca un aluat pe care, luându-l femeia, sau omul prin voinţa gnomi­că (după Sfântul Maxim Mărturisitorul), l-a ascuns adunat în trei măsuri de făină, până ce s-a dospit toa­tă. Această lucrare a dospirii sau a sporirii cuvântu­lui în noi începe cu primirea lui în minte sau în ipos­tasul [persoana] cel împărţit în trei, în trup, suflet şi duh; aceste trei părţi se îmbină printr-o subţirătate [lepto,tita, sau „delicateţe"] de gânduri asemănătoa­re făinii împrăştiate în multe părţi. De aici, voinţa gnomică, ca şi femeia, aşteaptă dospirea aluatului, adică a întregului ipostas al trupului, prin credinţa în cuvântul lucrător al împărăţiei întru subţirătatea gândurilor care însufleţesc cele trei părţi ale omului. Toată această lucrare a Cuvântului este dezvoltată în alte chipuri şi mai jos.

2. Iar aceasta adevărată este şi din aceea că pe Apostoli i-a numit curaţi, pentru cuvântul pe care l-au auzit (cf. Ioan 15: 3): prin puterea ceea ce se aducea împreună cu cuvântul auzit, ei făcându-se iscusiţi către lucrare; că viu şi lucră­tor este cuvântul lui Dumnezeu (Evr. 4:12); pentru aceea, pe cei ce nu se îndeletnicesc cu [folosesc de] această împreună-aducere [a puterii], ca pe nişte necredincioşi i-a osândit, zicând: De n-aş fi venit şi n-aş fi grăit lor, păcat n-ar avea; iar acum n-au îndreptăţire pentru păcatul lor (Ioan 15:22).

3. Deci datori suntem toţi cei botezaţi să credem lui Hristos şi toate poruncile Lui a le lucra, luând de la Dumnezeu puterea unei lu­crări ca aceasta; iar aceasta nu vrea să zică cum că am fi datori a lucra, pe rând, câte o poruncă, în chip despărţit, ci, prin cele cuprinzătoare să lene apucăm pe cele deosebite101 şi aşa pe toate a le săvârşi în scurtă vreme; iar pe cele pe care le întâmpinăm din întâmplare să nu le trecem cu vederea.

4. Iar porunci deosebite sunt acestea: Tot celui ce cere, dă-i; celui ce ia cele ale tale, nu-i cere înapoi (Luca 6:30), de cel ce voieşte să se împru­mute de la tine, nu te întoarce (Matei 5:42). Iar cele cuprinzătoare, mai presus de acestea102, sunt acestea: Vinde averile tale şi le dă săracilor (Matei 19:21) şi ia crucea ta şi vino după Mine (Matei 10: 21), cruce zicând răbdarea necazurilor ce vin asupră-ne.

101 Prin cele universale, generale sau mari, pe cele particulare, mici.

102 TTL toutoiî;

61

5. Deci cel ce a împărţit toate săraci­lor şi a luat crucea sa, pe toate poruncile cele mai-nainte zise deodată le-a făcut. Şi iarăşi zice: Nu curvi (Osea 3: 3), nu preacurvi (Ieş. 20:13), şi, mai presus de acestea, surpând iz­vodirile minţii şi toată înălţarea ce se ridică îm­potriva cunoştinţei lui Dumnezeu (I Cor. 10:5), iar cel ce surpă gândurile, pe toate pricinile păcatului cele zise mai-nainte le-a încuiat afară103.

6. Deci, dacă ne-am îngropat împreună cu Hristos prin Botez (Rom. 6: 4), iar cel ce a murit s-a îndreptat [slobozit] de păcat (Rom. 6: 7), iar păcatul nu ne mai stăpâneşte, datori suntem a face toate poruncile, ca să aflăm desăvârşirea cea dată nouă prin Botez104; iar de nu facem, necredincioşi suntem; că cre­dinţa stă nu numai în a ne boteza în Hristos, ci şi în a face poruncile Lui. Dar, dacă noi, de poruncile Lui lenevindu-ne, stăm cu voirea lipiţi de dulceţi, cu dreptate [fireşte] suntem stăpâniţi de păcat, ca şi un câine întorcându-ne spre a noastră borâtură după Scriptură (cf. II Pt. 2: 22).

7. Căci la Botez omul se izbăveşte [slobozeşte] cu darul lui Hristos, însă nu ca tras cu sila, ci pentru a putea face lucrurile slobozeniei, dacă aşa şi voieşte; iar, după a sa voie, unde iubeşte, acolo şi rămâne, chiar dacă a fost botezat, căci de-sine-stăpânirea este nesilită [nu poate fi silită]; că voia, şi după Botez, nici Dumnezeu şi nici Satana nu o silesc; iar atunci când zice că silitorii răpesc

103 Gândurile sunt aici închipuirile pătimaşe spre păcat. Altfel spus: cine e înclinat cu gândurile spre păcatul cu fapta, dar le surpă pe acestea prin împlinirea poruncilor, chiar având pricinile săvârşirii păcatului (femeia, pentru curvie, aproapele, pentru înălţarea asupra lui etc., precum se zice şi mai sus), se întoarce dinspre ele sau le vede pe acestea cumva încuiate undeva în afara lui, neavând nicio teamă de ele, ci numai de Dumnezeu, ale Cărui porunci le îm­plineşte, căci luarea crucii, ca poruncă cuprinzătoare, e una cu luarea puterii de biruinţă asupra ispitelor din gânduri şi a răbdării necazurilor.

104 Trad. lit. Sau, am zice noi, „să actualizăm, să punem în lucrare ceea ce, tot după Sfântul Marcu, e cumva în virtualitatepotenţă de la Botez, ca un deja care nu e încă, ca unii care, ar zice Sfântul Apostol Pavel, suntem mântuiţi, am dobândit mântuirea, dar totuşi o aşteptăm împărăţia cerurilor (cf. Matei 11:12), aceasta o zice pentru voia fiecăruia, pentru ca fieca­re din noi să o silească după Botez, aşadar, pentru a nu ne abate spre rău, ci a petrece în­tru cele bune; că, dacă am fi pătimit silă de la stăpânii [draci], negreşit că Dumnezeu, Cel ce ne-a slobozit pe noi, putea şi neabătuţi de sila lor să ne facă105.

8. Dar nu a fost şi nu este aşa, ci El adică, prin Botez, din robia cea după silă ne-a scos, stricând păcatul prin Cruce, pen­tru care a pus şi porunci de izbăvire; iar a călca poruncile şi a păcătui sau nu, numai voii noastre i-a fost îngăduit105; deci poruncile, pe cât de mult se lucrează, pe atâta însemnează dragostea către Cel ce le-a dat; şi ia­răşi, pe cât de mult le privim cu lenevie sau nu luăm seama de ele, pe atât de mult arătăm îndulcirea cea către patimi.

9. Iar cei ce zic că „voim să facem po­runcile, dar nu putem, fiind ţinuţi şi după

105 Se arată aici delicata şi totuşi negrăita comu­niune a lui Dumnezeu cu omul, căruia nu-i îngrădeş­te libertatea în niciun fel. Aici se referă îndeobşte la prunci. Dacă aceştia sunt botezaţi în Hristos (şi nu iniţiaţi în felurile alte credinţe), aceasta nu înseamnă cu niciun chip o îngrădire a libertăţii, ci, dimpotrivă, o promovare şi întărire a ei, cum se va zice mai jos, ca slobozire de sila dracilor. Niciun om născut nu poa­te fi cu desăvârşire liber, căci nu e absolut în putere, precum Dumnezeu, ci e înrâurit de o putere absolută, apropiată lui şi personală, în ciuda neputinţelor, iar dacă era rezultatul sau emanaţia unor procese şi legi oarbe sau iraţionale de evoluţie, nu mai avea cum să tindă către un absolut ca arhetip personal şi scop al său, căci nu l-ar fi putut cunoaşte personal, ci doar spre aceleaşi procese oarbe impersonale, ba şi, ca emanaţie, n-am mai fi putut vorbi de o conştiinţă per­sonală. Omul nu poate alege în chip absolut, absolut slobod de orice înrâurire, căci nu are puteri absolute, nu e atotputernic. Fiecare se naşte deci în „legea" sa, vieţuieşte după ea şi se judecă după ea, fie că e creş­tinească, fie de la neamuri. Pentru Creştini, cum zice Sfântul Marcu adesea în Filocalie, adevărata legea e duhovnicească, vine din veşnicia lui Dumnezeu şi-şi face început în felurite chipuri de la facerea lumii. Cei ce se nasc şi sunt botezaţi în ea se nasc totodată în libertatea cu care sunt cinstiţi în chipul sau structura lor sufletească. Omul botezat, odată ajuns, treptat, la o oarecare conştiinţă de menirea sa, poate, ca şi pri­mul om creat de Dumnezeu pe pământ, să aleagă „după a sa voie, [şi] unde iubeşte, acolo şi rămâne", precum s-a zis.

62

Botez de stăpânirea păcatului", aceia să cu­noască că nu din pricină că Sfântul Botez nu este desăvârşit şi nu dăruieşte desăvârşita slobozenie de păcat şi puterea de a lucra toa­te poruncile se fac iarăşi supuşi [răului] că zice: Legea Duhului vieţii m-a izbăvit de legea păcatului şi a morţii (Rom. 8: 2), adică „de­săvârşită dezlegare mi-a dat" -, ci al nostru lucru este: sau a ne lega iarăşi pe înşine prin împătimire, sau dezlegaţi a fi prin lucrarea poruncilor.

10. Iar dacă şi urându-se păcatul, adică gândul cel viclean, ţine totuşi în stăpâ­nire mintea (cf. Rom. 7:15) (căci se întâmplă, iar eu nu tăgăduiesc), aceasta nu este pără­sire din pricina păcatului lui Adam, ci din lepădarea cea după Botez, căci, după Sfântul Botez, putând a face toate poruncile, dar nu le facem, atunci, chiar nevrând, de păcat suntem stăpâniţi, până când prin pocăinţă ne vom ruga lui Dumnezeu îndreptându-ne către toate poruncile Lui, iar El va şterge toa­te lepădările păcatului nostru.

11. Deci două sunt pricinile lucrării răului şi amândouă dintru noi sunt: una adi­că lucrând după măsura nesocotirii porunci­lor, iar alta stăpânind necruţătoare din pri­cina săvârşirii răului de după Botez, pe care numai Dumnezeu o poate nimici, pentru ru­găciunea şi milostenia noastră, şi pentru răb­darea celor ce ne vin asupră-ne, pe care şi pe acestea ni le dă nouă pe ascuns desăvârşitul har cel dat nouă prin Sfântul Botez.

Cel ce se nevoieşte de toate se înfrâ­nează şi nu încetează până ce nu va pierde Domnul sămânţa din Babilon (Ier. 27:16).

12. Socoteşte cum că douăspreze­ce sunt patimile necinstirii; dacă una dintrînsele vei iubi cu voia, aceea plineşte locul celor unsprezece. Deci nu lăsa niciun păcat neşters, măcar prea mic de ar fi, ca nu mai pe urmă întru mai mare răutate să te târască.

13. Cuprinzându-te la început de oa­rece răutate, nu zice că „nu mă va birui", că pe cât te-a cuprins, pe atât, iată, te-a biruit. Că fiecare din cele ce se fac, de la [ceva] mic începe şi, câte puţin hrănindu-se, ia creştere.

Mreajă mult-împletită este meşteşugirea răutăţii, întru care, cel ce se va împletici în parte, de se va lenevi, peste tot va fi strâns de ea.

Niciuna din faptele bune singură nu ne deschide nouă uşa cea firească106, dacă nu toate, unele de altele nu vor fi atârnate.

Cel ce de cele mici cu lesnire se biruieşte, de nevoie107 şi celor mari le va fi rob; iar cel ce pe acestea [mici] le defăimează, şi acelora [mari] întru Domnul le va sta împo­trivă [rezista].

V.

A Sfântului Diadoh

1. înfrânarea este nume de obşte108 al tuturor faptelor bune; deci se cade ca cel ce se nevoieşte de toate a se înfrâna. Că precum la om, de ar lipsi [de va fi tăiat] vreunul din mădularele cele mici, întreaga înfăţişare a omului se face urâtă, fie cât de mic acel mă­dular care lipseşte, tot aşa şi cel ce se lipseşte de o faptă bună, toată înfrânarea, precum nu ştie, o prăpădeşte.

2. Deci se cade nu numai în virtuţi­le cele trupeşti a ne osteni, ci şi întru cele ce pot a curăţi omul nostru cel dinlăuntru; că ce folos este celui ce-şi păzeşte trupul său fecio­relnic, dacă la suflet de dracul neascultării se preacurveşte?

3. Sau cum se va încununa cel ce se păzeşte de îmbuibarea pântecelui şi de toată pofta cea trupească, iar de iubirea de sine şi de slava deşartă nu poartă de grijă?

4. Lumina cumpenei celei drepte din Ziua Judecăţii va răsplăti fără nicio lipsă ce­lor ce lucrează lucrurile dreptăţii în duh de smerenie.

VI.

A Sfântului Maxim

1. Domnul, după înviere, a zis Apostolilor: Mergând, învăţaţi toate neamurile, botezându-le în numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh, învăţându-i pe ei ca să păzească toate câte am poruncit vouă (Matei 28:19-20). Pentru aceasta, toate câte a poruncit trebuie

106 Trad. neogr. adaugă „a mântuirii".

107 în chip inevitabil, implacabil.

108 Lit. eponim.

63

a le păzi tot omul cel botezat în numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh. Că pentru aceasta, pe lângă credinţa cea dreap­tă, Domnul a înjugat şi păzirea tuturor po­runcilor, ca Cel ce ştia că cu neputinţă este ca, una de alta desjugându-se, să mântuiască pe om.

2. Pentru aceasta şi David, având credinţa cea dreaptă către Dumnezeu, zi­cea: Spre toate poruncile Tale m-am îndreptat; toată calea cea nedreaptă am urât (Psalm 118. 128). Că împotriva a toată calea cea nedreap­tă ni s-au dăruit nouă toate poruncile de la Dumnezeu, iar dacă una va fi lăsată în urmă, aceasta negreşit va deschide calea răutăţii celei împotriva ei. Iar Domnul ne-a dat nouă putere a păzi toate poruncile, atunci când a zis: Iată, v-am dat vouă stăpânie a călca peste şerpi şi peste scorpii şi peste toată puterea vrăj­maşului, şi nimic nu vă va vătăma pe voi (Luca 10:19).

3. Această putere luând-o Pavel, zice: Fiţi mie următori, precum şi eu lui Hristos (I Cor. 11:1). Şi iarăşi: Iar cei ai lui Hristos şiau răstignit trupurile împreună cu patimile şi cu poftele (Gal. 5: 24). Şi iarăşi: Mie lumea s-a răstignit, şi eu lumii (Gal. 6:14). Iar toate po­runcile, deşi multe sunt, se încheie [recapi­tulează] într-un cuvânt: Să iubeşti pe Domnul Dumnezeul tău din toată vârtutea ta, şi pe aproa­pele tău ca pe sine (Luca 10: 27). Deci, cel ce se nevoieşte, dacă pe acest cuvânt îl va ţine, de­odată pe toate poruncile le îndreptează.

VII.

A lui avva Isaac

1. Patimile se aseamănă cu câinii ce obişnuiesc să pândească la măcelării; patimi­le, ca şi câinii, cu singur glasul se izgonesc, iar nebăgate în seamă, se năpustesc ca nişte lei prea mari.

2. Pofta cea mică urgiseşte-o de în­dată ce se va mişca întru tine, ca să nu te în­fierbânţi de arderea ei cea prea cumplită; că purtarea de grijă şi răbdarea către lucrurile cele mici dau brânci primejdiei celei din lu­crurile cele mari; iar dacă cineva nu va birui lu­crurile cele proaste, pe cele mari cum le va birui?

3. Arată vrăjmaşului răbdarea ta cea întru cele mici, ca să nu caute de la tine pe cele mari, şi fie ţie cele mici hotar, ca printracestea să trânteşti pe potrivnicul, ca să nu te poată apoi duce întru cele mari.

4. Că cel ce nu se pleacă vrăjmaşului, adică celui ce-l îndeamnă a ieşi din chilia sa măcar cinci paşi, cum se va pleca a ieşi din pustie? Sau a se apropia de sat? Şi cel ce nu primeşte a se uita pe fereastră din isihia lui din îndemnul vrăjmaşului, cum va asculta de cel ce-l sfătuieşte a ieşi dintr-însa?

5. Iar cel ce de-abia se pleacă sea­ra a se împărtăşi din puţina hrană, cum de gândurile împuţinării şi ale îmbuibării se va amăgi, ca mai-nainte de vreme să mănânce? Şi cel ce se ruşinează a gusta din cele proas­te, cum va pofti pe cele scumpe? Şi cel ce nu se pleacă nici spre a privi trupul său, cum va iscodi frumuseţe străină?

6. Aceasta este dreapta socoteală a luptei şi a împotrivirii faţă de vrăjmaşul; pentru aceasta, cei înţelepţi nu se lasă a veni întru mari nevoinţe şi războaie, ci-şi arată răbdarea doar întru cele mici, păzindu-se printr-însa a nu veni întru mari osteneli, iar cel ce dintru-nceput, în cele mici, este nebăgător de seamă şi se biruieşte dă pricină vrăjmaşului a-l lupta pe dânsul întru cele mari; adică Diavolul întâi pe neîncetata rugăciu­ne din inimă se nevoieşte a o pierde, apoi, astfel, îl pleacă a trece cu vederea şi vremile cele rânduite ale rugăciunii şi ale pravilei ce­lei date, ce trupeşte se face109.

7. Apoi iarăşi îi moleşeşte gândul ca mai-nainte de vreme să guste din hrană, iar de aici înainte, odată stricată înfrânarea, lup­tă pe om întru neînfrânare şi neastâmpărare. încă îl face a socoti că a se uita la goliciunea trupului mic lucru este, sau la altă oarecare frumuseţe a mădularelor sale, atunci când se dezbracă de hainele sale, sau când stă pen­tru ud, sau pentru treaba trupului; aşijderea

109 Poate voieşte a zice că, de îndată ce vrăjmaşul reuşeşte să-l abată de la rugăciunea duhovnicească, cea cu mintea în inimă, care se face neîncetat, apoi îl abate şi de la cea trupească ce se arată în obişnuita pravilă din chilie şi de la biserică, pe care fiecare mo­nah, de voie sau de nevoie, de ruşine sau liber, trebu­ie să o facă.

64

şi pentru a băga cu slobozenie mâna sa înlăuntrul hainelor sale şi a se atinge de mădu­larul său.

8. Şi dacă în ceva dintru acestea va pleca pe om a se supune lui, atunci îi vâră lui şi altele mai mari şi mai grele, iar nevoitorul cel ce mai-nainte păzea neclătinarea minţii, care şi pe mica risipire o socotea pagubă, atunci păcatul deschide asupra sa amare şi cumplite intrări110; căci gândurile se aseamă­nă cu apele din canale, care, pe cât se strâmtorează [îngrădeşte] dintr-o parte şi din alta, curg cu bună rânduială, iar dacă găsesc vreo mică ieşire, stricare multă şi pustiire pricinu­iesc zăgazului.

9. Vrăjmaşul de-a pururea stă în preajma noastră, cercetând prin care cale a simţirilor noastre, deschisă de lenevirea noastră, va putea intra întru noi, şi, pe care o va afla nepăzită, ne trimite nouă vicleanul pe cele ale sale111. Dar noi să schimbăm oste­nelile cele mari în cele mici şi aşa, cu lesnire, ne vom întări asupra lui.

110 dooâoc, sau „ prilej uri".

111 Trad. neogr. adaugă numindu-le pe acestea „săgeţi".

65

PRICINA A DOUĂSPREZECEA

CĂ monahilor celor cucernici şi, îndeobşte, celor ce au primit dumnezeiasca cunoştinţă, şi păcatele cele mici cu mari munci li se cercetează.

I.

Din povestirea călătoriilor Sfântului Ioan Teologul

1. După înălţarea Domnului, adunându-se Apostolii în Ghetsimani şi, după porunca Aceluia, sfătuindu-se a merge în toată lumea ca pe cei din neamuri să-i înve­ţe, părţile lumii şi le-au împărţit cu sorţi; iar lui Ioan i-a căzut sortul Asiei.

2. Iar el cu greu suferea, cu gând omenesc mai vârtos decât cu credinţa căutând lucrul de îndreptat, socotind că aceas­tă parte este cu totul închinată idolilor şi cu anevoie mişcată pentru a urma lui Hristos, drept care căzu în îndoială.

3. Dar a priceput de îndată că a gre­şit Domnului vânzându-se neputinţei gân­durilor şi că, trăgându-se afară de cuviinţă, a alunecat în îndoială. Şi de aici a suspinat şi, căzând către Apostoli, le cerea să se roage Domnului ca să-i dea lui iertare. Lăcrimând şi suspinând, a zis către dânşii: „Am greşit, Părinţi şi fraţi, mâhnindu-mă pentru sorţul Asiei şi, degrab slăbind cu credinţa neaducându-mi aminte de zicerea lui Dumnezeu că toate îi sunt cu putinţă celui ce crede (Marcu 9: 23) -, mi se făcu cunoscut că mare pedeap­să voi plăti pentru aceasta prin a fi dat pri­mejdiei mării; deci întâi să se facă rugăciune întinsă şi apoi vom merge precum ne-a po­runcit Domnul".

4. Deci, rugându-se ei, s-a dus fieca­re în locul cel sortit lui, fiecare luând împre­ună cu sine câte un însoţitor din cei şapte­zeci. Luând Ioan pe Prohor, s-a pogorât în Ioppi, apoi, intrând a doua zi în corabie, au mers spre Asia.

5. Şi a început Ioan a lăcrima şi a zis către Prohor (fără a auzi cineva, căci erau şezând în locul cel mai din spate al corăbiei): „Fiule Prohor, necazul primejdiei mării vine asupra mea şi mult se va chinui duhul meu; iar pentru viaţă sau moarte, Dumnezeu nu mi-a descoperit; deci, de vei scăpa măcar tu, du-te în Asia şi, ajungând la Efes, aşteaptămă acolo timp de trei luni, iar dacă voi putea veni cândva în tot acest timp, vom face sluj­ba încredinţată nouă de Dumnezeu, iar de nu, să te întorci în Ierusalim la Iacov, fratele Domnului, şi orice-ţi va zice, aceea fă". Iar pe când Ioan zicea acestea, era ca la al zece­lea ceas din zi112.

6. Şi îndată, învolburare sălbatică ridicându-se, de sila valurilor corabia s-a spart şi toţi au căzut în mare, deşi fiecare din toţi cei patruzeci şi şase din încuviinţarea [şi lucrarea] lui Dumnezeu s-au apucat de câte o scândură sau de o bucată de lemn, ajun­gând nevătămaţi la uscat, numai Ioan singur a rămas în noian.

7. Iar Prohor, ridicându-se din Seleucia căci marea acolo îl aruncase -, a ajuns în Asia după patruzeci de zile. Trecând printr-un sat pe nume Marmareotin, a văzut că, împreună cu un val prea mare şi ridicat ce s-a izbit de uscat, era zbătându-se un om.

8. Deci a apucat şi a alergat ca să-i ajute lui; dar, înainte să ajungă el, acela a apu­cat de s-a ridicat; şi, cunoscându-se unul pe altul, de bucurie s-au îmbrăţişat lăcrimând şi mulţumind Purtătorului de grijă Dumnezeu pentru mântuirea şi întâlnirea amândurora; după ce s-au odihnit puţin, Ioan a povestit lui Prohor cum în chip minunat, timp de patruzeci de zile şi nopţi, cu Dumnezeiasca putere fiind ţinut şi înotând în chip negrăit pe valurile mării, a luat învăţătură că trebuie mai vârtos a se supune lui Dumnezeu decât neputinţei gândurilor omeneşti şi a se pleca fără îndoială celor poruncite de Dânsul.

9. Zicea Fericitul Epifanie113: „Dumnezeu, păcătoşilor celor ce se pocăiesc, le lasă şi păcatele cele de căpetenie, precum

112 Pentru ora bizantină, asfinţitul soarelui era în ceasul al doisprezecelea [ora 24], prin urmare, ceasul al zecelea era cândva aproape de acesta (nota trad. neogr.).

113 Punctele 9 şi 10 sunt din Pateric.

66

curvei şi vameşului, iar de la cei drepţi cere şi dobândă (cf. Matei 25: 27; Luca 19: 23), şi aceasta este ceea ce zice Apostolul: De nu va prisosi dreptatea voastră mai mult decât a Fariseilor şi a Cărturarilor, nu veţi intra întru împărăţia cerurilor (Matei 5: 20)".

10. Zis-a un bătrân: „Dumnezeu su­feră păcatele lumii, iar păcatele pustiei nu le suferă; că cel ce este în lume are multe pricinuiri de a păcătui, iar cel ce s-a despărţit de lume, atâta vreme cât se va păzi de cele din afară114 şi dacă pe sine se va nevoi, nu va avea niciuna".

114 Trad. neogr. adaugă numindu-le „gânduri". Cei din lume au osebite circumstanţe atenuante. Aceştia pot fi oarecum scuzaţi, din pricina locului plin de ispite, căruia puţini îi pot rezista fără a cădea în ele sau fără a-şi tulbura liniştea sufletească. Cei din pustie însă, dacă se păzesc şi se nevoiesc, nu vor fi asupriţi nici de cele din afară (deşi îndeobşte trăiesc departe de ele), nici de cele dinlăuntru, adică nu vor avea scuză pentru păcat nici din pricina ispitelor şi gândurilor celor din afară, nici din pricina celor din­lăuntru. S-a arătat din destul mai-nainte cum simple gânduri înşelătoare sau mici abateri de la obiceiul cel bun depărtează ajutorul lui Dumnezeu şi slăbesc puterile duhovniceşti ale monahilor.

67

PRICINA A TREISPREZECEA

Că se cade bărbăteşte a sta împotriva trândăviei [akediei] şi a întristării celei de la draci; şi despre răbdare.

I.

Din viaţa Sfintei Singlitichia

1. A zis Fericita Singlitichia către cele ce se adunaseră: „Este o întristare115 folositoare

115 în titlul Pricinii s-a pomenit de xKîSia; despre care s-a mai scris şi în alte părţi; aceasta e tot un fel de întristare, în schimb, aici se pomeneşte de lu,ph, de o întristare ce poate fi şi folositoare. Prima e mult mai subtilă: pentru cel ce din negrijă şi iubire de sine se împuţinează în nevoinţă şi iscodeşte alte căi de vieţu­ire, ea apare într-adevăr ca un fel de întristare, dar e ceva mai mult, e de fapt o întristare care duce într-o primă etapă la nelucrare duhovnicească, plină de roa­de vătămătoare (despre roadele sau urmările acestei nelucrări, zic pe larg şi Cuvioşii Antioh Pandectul, Ioan Cassian şi alţii mai jos). S-a putea spune că, până la urmă urmându-l aici pe Sfântul Maxim (vezi Vol. I, Pricina XXX, 3) -, toate neputinţele şi răutăţi­le vin din lenevie (avme,leia) sau, după Sfântul Ioan Cassian, care îl citează pe Sfântul Pavel (vezi mai jos), din neorânduială (care e tot un fel de negrijă), care negrijă naşte iubirea de sine (despre care zice în altă parte Sfântul Maxim că aceasta ar fi pricina tuturor răutăţilor, deşi cineva nu se poate iubi pe sine, fără a nesocoti, fără a fi în negrijălenevie de cele dumneze­ieşti). Apoi, omul ajunge şi la „întristarea (âuttti) vâ­râtă de vrăjmaşul", cum zice apoi Sfânta Singlitichia, despre care zice că alţii o numesc şi akedie (Sfântul Ioan Cassian însă zice mai jos că întristarea cea po­trivnică e cea care naşte akedia), iar aceasta ne aduce în nelucrarea celor de folos şi, după predanie, şi în iscodire (interesul iraţional, bolnăvicios arătat celor din afară) precum zice Apostolul Pavel mai jos, ci­tat de Sfântul Ioan Cassian -, nelucrarea naşte apoi toate răutăţile ce se pot închipui. Această întristare de la vrăjmaşul apare pe de o parte din nemulţumi­rea cu starea de lenevie în care ne-am aruncat, iar pe de alta, din gândul de la vrăjmaş care vâră fără încetare gânduri înşelătoare spre ieşirea din aceasta (putem presupune aici chiar o sinergie negrăită între aceste direcţii, şi mai puţin succesiune). După Sfânta Singlitichia însă, întristarea (Adîtti) poate fi şi de folos, adică după Dumnezeu sau de la Dânsul (pentru pă­cate, pentru neputinţele altora, pentru dobândirea virtuţii), iar întristarea cea fără folos şi „făcătoare de stricăciune", în sens de akedie, e de la demon. Ca o concluzie, traducătorii greci definesc într-o scolie ake­dia ca „o aşezare a sufletului care-l condamnă pe om la nelucrare duhovnicească". Alţii adaugă că akedia nu ar fi, cel puţin într-o primă fază, păcat, chiar dacă e adusă de demon, ci doar o stare deosebită ce încear­că să-l arunce pe om în osebite gânduri pătimaşe cu care să se îndulcească sau în fapte păcătoase, o ispită oarecare. Această stare se vindecă sau se izgoneşte, după Sfânta Singlitichia, Sfântul Ioan Cassian şi alţi Părinţi, prin lucrul mâinilor, cugetarea la cuvintele Dumnezeieşti, nădejdea cea bună întru Dumnezeu, pomenirea morţii, a judecăţii şi a muncilor, răbdarea în ispite, rugăciunea şi cântarea.

şi este o întristare făcătoare de stri­căciune. întristarea cea de folos este116, pe de-o parte, pentru suspinarea pentru păca­tele proprii, iar pe de alta, pentru necunoştinţa aproapelui, iar alta, pentru a nu cădea din aşezarea sufletească [de la scop], iar alta, pentru a ajunge la fapta bună cea desăvâr­şită.

2. Este însă întristare şi vârâtă de la vrăjmaşul, plină de necuvântare [raţionalitate], care însă şi trândăvie [akedie] se nu­meşte de oarecari; iar pe aceasta se cade mai vârtos a o izgoni prin rugăciune şi cântare,

socotind noi că nimeni nu este în viaţă fără durere şi fără a cădea în întristarea cea fără de minte117.

3. Că zice Scriptura: Tot capul întru durere şi toată inima întru întristare (Is. 1: 5); şi, pentru a zice mai pe scurt, Duhul Sfânt, şi viaţa călugărească şi cea mirenească, pe toate le-a cuprins, că prin durerea capului a zugrăvit petrecerea călugărească, căci chip al capului este partea cea stăpânitoare a sufletului, precum zice şi într-alt loc: Ochii înţeleptului, în118 capul lui (Eccl. 2:14), căci se zice

116 îngăduită, slobozită.

117 Traducere mai liberă pentru a;frn. în ma­nuscris avem „întristare", variantă care, vom vedea, nu e nici ea greşită. în trad. neogr. găsim o scolie: „Prin a;frn se înţelege aici cel ce are multe griji lu­meşti şi care nu e bogat în Dumnezeu (cf. Luca 12: 21, unde găsim şi termenul de faţă), ci în altele, drept care poate fi lesne numit nebun. Bogatul cel nebun din Evanghelie (cf. Luca 12: 20) a experiat întristarea, pentru că nu a găsit loc unde să-şi adune covârşitorul său belşug".

118 DTTcp peste, dincolo de, în interiorul, în sensul de ochii minţii (cf. şi Biblia 1688 şi 1914). E aici un argument pentru simţurile sufletului, superioare sau mult mai subţiri sau fidele în a distinge realităţi­le. Aceşti ochi au fost arătaţi mai jos ca fiind „partea văzătoare (dioratiko,j)", adică cea care vede limpede, care poate face deosebiri clare, ce vede mult mai lim­pede ca partea văzătoare trupească sau ochii trupeşti.

68

că aceasta este partea văzătoare; iar durerea însemnează că toată odrăslirea faptei bune din durere este.

4. Iar prin întristarea inimii, Duhul Sfânt a arătat obiceiul cel nestatornic şi ostenicios al vieţii lumeşti; că precum inima pururea-mişcată este, despre care se zice că este locaş al mâniei şi al întristării, tot aşa şi cei ce trăiesc în lume de nestatornicie şi de întrista­re niciodată nu se izbăvesc desăvârşit, căci, neslăvindu-se, se întristează, topindu-se a pofti cele străine; săraci fiind, cu greu suferă, bogaţi fiind, se turbează din pricina grijilor şi, de păzirea celor ce le au, nici de somn nu sunt lăsaţi a se împărtăşi.

5. Deci, să nu ne amăgim cu cugetul zicând că cei din lume sunt fără de grijă, căci, în asemănare cu noi, ei mai mult se ostenesc, însă nu tuturor sunt potrivite cele zise, ci nu­mai celor ce urmează viaţa călugărească; că precum dobitoacelor nu una le este hrana, tot aşa nici oamenilor nu le foloseşte acelaşi cuvânt, că zice: Nu se cade a pune vin nou în burdufuri vechi (Matei 9:17), că într-un fel se ospătează cei ce s-au învrednicit de vedenie şi de cunoştinţă, şi într-alt fel cei ce se nevoiesc la fapta bună cea postnicească119 şi lucră­toare, şi într-alt fel cei din lume.

6. Că, precum dintre jigănii, unele sunt pe uscat, iar altele în apă, iar altele zbu­rătoare, tot aşa şi dintre oameni, unii urmea­ză viaţă de mijloc, precum jigănile de pe us­cat, iar alţii spre cele înalte privesc, precum cele zburătoare, iar alţii cu apele păcatelor sunt acoperiţi, precum peştii că am venit, zice, întru adâncul mării şi viforul m-a cufundat (Psalm 68:3); deci şi noi ca nişte vulturi să ne înaripăm şi de cele mai înalte să dorim.

119 Lit., ascetică, ce înseamnă nu atât postul, sau singurătatea cât nevoinţa sufletească şi trupească. Despre termen, să se vadă nota de la Pricina XXXII, 9, din Vol. I.

7. Frate120, ai răbdare desăvârşită în­tru lucrul la care eşti chemat şi nu fi trân­dav [nu te lăsa cuprins de akedie], urând ostenelile cele pentru Domnul; căci, dacă suntem legaţi [robi] ai Mântuitorului nostru Dumnezeu, să nu ne ruşinăm de lanţul scâr­belor celor pentru Dânsul, ci cu bucurie să-l răbdăm pe acesta, venirea Lui cea din ceruri aşteptând-o, ca şi pe noi să ne numere îm­preună cu ceata sfinţilor.

8. Că cei ce s-au împărtăşit de pati­mile Lui, părtaşi vor fi şi mângâierii. Iar dacă pentru osteneala lucrului se îngreuiază cine­va, să socotească câţi în lume sunt răniţi la mâini şi la picioare, nu numai bogaţi, ci şi săraci, care nici noaptea nici ziua nu se odih­nesc, de nevoia durerilor pururea chinuindu-se şi cu boala aceea ca cu un lanţ pururea fiind ferecaţi.

9. Iar noi să câştigăm durere de bună voie şi răbdare pentru împărăţia cerurilor. Deci statornică inimă pururea să avem şi, de se va întâmpla nouă mică trândăvie [ake­die], nu îndată să ne împuţinăm cu sufletul, ci să ne silim pe înşine ca un călător cu bună-inimă: că şi unuia ca acesta, când i se în­tâmplă vreo moleşire în drum, nu slăbeşte de la scopul drumului, măcar departe de va fi acesta, ci se mângâie pe sine zicând: „încă puţin şi vei ajunge la un han şi te vei odih­ni". Şi Domnul, văzând silirea lui, îi dă lui vârtute, uşurându-i greutatea; că lenevirea şi pregetarea solitoare sunt ale sărăciei nu numai de darurile cele duhovniceşti, ci şi de trebuinţele cele trupeşti.

10. Deci, să nu ne împuţinăm, fra­ţilor, slujind unii altora pentru Domnul, că mulţi, îndrăgind o slujnică, au ales a sluji pentru cea iubită121; nici să ne trândăvim şezând în chilie, aducându-ne aminte că sfinţii mucenici erau întemniţaţi şi puşi în cătuşe de fier şi la multe alte munci aduşi.

11. Deci să nu fugim de strâmtorarea chiliei, că Dumnezeu nu este nedrept astfel

120 Punctele 7 până la 19 sunt fragmente din ose­bite lucrări ale Sfântului Efrem.

121 Precum Iacov, pentru a câştiga pe fiica lui Laban (cf. Fac. 29:15-30).

69

încât să uite de osteneala ta, ci [ba] şi pentru întunericul pe care-l suferi în chilie şezând îţi va străluci lumina dreptăţii, precum este scris: Răsărit-a întru întuneric lumină drepţilor (Psalm 111: 4), nici să ne supărăm lucrând, aducându-ne aminte că mulţi dintre sfinţi în ocne erau trimişi pentru Domnul. Deci, dacă am fi fost şi noi în zilele acelea, ne-am fi dat oare viaţa noastră pentru strujiri şi chinuri?

12. Să ne aducem pururea aminte, fraţilor, de facerile de bine ale Dumnezeului nostru, Cel ce ne-a sporit, ne-a hrănit şi ne-a păzit pe noi întru toate, Cel ce scoate vânturi din vistieriile Sale spre slujba noastră, Cel ce ridică nori de la marginile pământului (Psalm 134: 7), Cel ce înmulţeşte jivine zburătoare şi umede [peştii] spre folosul neamului nos­tru, Cel ce a făcut soarele spre lumina zilei şi luna şi stelele spre lumina nopţii (cf. Psalm 135: 8-9) pentru neamul nostru şi ne-a mân­tuit prin taina cinstitei Crucii Sale. Să slujim, dar, Lui cu frică şi cu cutremur mult, şi cu nădejde bună, că nemernici suntem în viaţa aceasta, după cel ce zice: Nemernic şi străin sunt, precum toţi părinţii mei (Psalm 38:13).

13. Frate, rabdă în locul în care şezi, împotrivindu-te împuţinării, că nu întru mutare şi întru depărtare îmblânzeşti pati­mile, ci întru vegherea minţii. De răbdare avem dar trebuinţă, ca, voia lui Dumnezeu făcând, să dobândim făgăduinţele; iar cel ce de trândăvie se poartă împrejur, departe s-a făcut de răbdare, întocmai precum bolnavul de sănătate. Aşadar, fapta bună întru răbda­re şi nu întru scârbă se cunoaşte, iar înnoindu-se răbdarea [făcându-se stăruitoare], se întăreşte, îndeletnicindu-se în vederea şi cugetarea celor aşteptate.

14. Că de acolo întărindu-se mintea, primeşte putere, precum şi trupul de buca­tele cele simţite, iar dacă neîmpărtăşită ar fi mintea din harul acesta şi din vrednicie, cu adevărat săracă şi neputincioasă ajunge. Deci, scuturând tu împătimirea de cele materialnice, îndeletniceşte mintea ta într-acea lucrare Dumnezeiască şi nu vei mai avea ne­voie de a muta trupul din loc în loc, nici de a tăia cugetarea [la lucrurile lui Dumnezeu] cu călătoriile în afară, cu pricină binecuvân­tată şi din porunca proestosului; că împărăţia cerurilor înlăuntrul vostru este (Luca 17: 21), precum zice Domnul.

15. încă socoteşte, iubitule, câţi din lume sunt în felurite strâmtorări: că unii din pricina sărăciei şi-au pus zălog cele ale lor, iar alţii şi-au pierdut copiii, aceia căzând în mâna celor puternici, care i-au vândut în robie, şi aşa robesc unora mai ticăloşi decât aceia sau şi barbarilor din pământ străin; iar alţii, săraci fiind şi nici hrana cea de peste zi având, sunt aruncaţi în uliţele şi răspântiile cetăţilor, îmbrăcaţi în trenţe proaste, rupte şi murdare, în ger şi în arşiţă ticăloşindu-se, iar unii din ei sunt chinuiţi şi de boale cumplite, ca să nu mai zic de cei închişi în temniţe şi de cei ce rău-pătimesc în ocne. Iar nouă nu mare lucru ne este că avem acest acoperământ pe care ni l-a dăruit Dumnezeu şi negrija de tul­burările şi lucrurile cele mireneşti?

16. Acestea pomeneşte-le şi vei fi mulţumind lui Dumnezeu pentru nenumă­ratele faceri de bine pe care le-a făcut şi le face cu noi; dar şi înşişi celor ce li se pare a trăi bine în viaţă, ce bine le dă lor lumea? Fără numai osteneală şi griji nenumărate ale vieţii? Şi-a luat cineva femeie? I se face lui începătură a grijii. A născut un fiu? Altă gri­jă. A născut altul? Mai multă grijă. A murit un fiu? I-a lăsat pe născătorii săi plângând şi nemângâiaţi. Iar dacă cel ce trăieşte ajunge cu mintea rea, îi doare pe părinţi mai mult pentru dânsul decât pentru cel ce a murit.

17. Şi, în sfârşit, când va veni unui bărbat ceasul morţii, cel ce se săvârşeşte se necăjeşte şi se tulbură în cele dinlăuntru mai mult pentru iubirea cea spre soţia lui şi pentru fii mai mult decât pentru durerea morţii, socotind că o lasă pe aceea văduvă, iar pe aceia orfani. Dar pe noi [monahii] de acestea toate ne-a izbăvit pe noi jugul lui Hristos cel bun şi uşor (cf. Matei 11:30); încă prea mult ne ajută spre oprirea trândăviei şi pomenirea morţii. Deci, se cuvine ca cel ce este supărat de dânsa, întâi adică, să se roage lui Dumnezeu ca să-i dea răbdare şi îndelungă-răbdare, iar apoi să-şi mângâie sufletul zicând: Pentru ce eşti mâhnit, suflete al meu, şi pentru ce mă tulburi? Nădăjduieşte spre Dumnezeu, că mă voi mărturisi Lui, Mântuirea feţei mele şi Dumnezeul meu (Psalm 42: 5).

70

18. Au doară totdeauna vom locui în viaţa aceasta? Auzi pe cel ce zice: Nemernic sunt eu pe pământ şi străin precum toţi părin­ţii mei (Psalm 38: 12). Socoteşte pe cei ce au locuit mai-nainte întru mănăstirea întru care tu locuieşti acum şi cunoaşte că pre­cum aceia au trecut din veacul acesta, aşa şi noi, cu vrerea lui Dumnezeu, după pri­begia aceasta, trebuie să ne ducem, iar ade­vărata viaţă după sfârşit este; pentru aceea şi Proorocul, după acea viaţă dorind, strigă către Dumnezeu, zicând: în ce chip doreşte cerbul izvoarele apelor, aşa doreşte sufletul meu spre tine, Dumnezeule. (...) Când voi veni şi mă voi arăta feţei lui Dumnezeu? (Psalm 41: 2-3).

19. Ca pe o temniţă socoteau sfinţii viaţa aceasta de acum, drept aceea într-alt loc zice: Acum slobozeşte, Stăpâne, pe robul Tău după cuvântul Tău în pace (Luca 2: 29); tot aşa poftea şi Apostolul, ca să se dezlege şi împreună cu Hristos să fie (cf. Filip. 1: 23). Că dacă omul va urî lumea aceasta şi amăgi­rea ei şi va dori de cele cereşti, rob se pune pe sine înaintea Domnului, cu toată inima sa şi cu sufletul, şi caută către cele dorite a se duce; pentru aceasta niciodinioară nu se va putea împuternici asupra sa trândăvia şi îm­puţinarea. Dar atâta vreme cât sufletul pe cele pământeşti şi le năluceşte felurimile poftelor lumii acesteia şi deşartele dulceţi adunându-le într-însul prin gânduri îşi slăbănogeşte astfel vârtutea sa şi, pentru aceasta, se şi împuţinează.

II.

A Lui Antioh Pandectul

1. Dracul trândăviei [akediei] este foarte cumplit şi prea greu; acesta cade peste călugăr la al şaselea ceas122, făcând frică pes­te dânsul şi aducându-i îngreuiere pentru loc, încă mai vârtos şi pentru fraţii cu care locuieşte împreună şi de tot lucrul, şi de ci­tirea Dumnezeieştilor Scripturi.

2. Şi, citind, cască mult şi spre somn se trage cu lesnire, freacă ochii, îşi întinde mâinile; ochii ridicându-i de pe carte, se uită pe perete şi, iarăşi întorcându-se, citeşte pu­ţin. Şi, deschizând cartea, cearcă începuturi­le şi sfârşiturile cuvântului, numără foile şi socoteşte capetele, prihăneşte sau laudă scri­erea şi împodobirea cărţii, iar mai pe urmă, închizând-o încet, o pune sub cap şi doarme, însă nu foarte adânc, că foamea pe care i-o soleşte lui trândăvia deşteaptă sufletul lui şi nu-l lasă să doarmă mult.

3. Deci, după puţină vreme sculându-se, socoteşte ceasul, uitându-se adeseori la razele soarelui şi vremea mesei aşteptândo. îşi ciuleşte urechile, luând aminte pentru când se va auzi toaca care cheamă la masă; şi, auzind, osârdnic se face şi strigă cu inima: „Aferim, Aferim!123"

4. Monahul trândav e iute la slujbă [la ascultare], iar împlinirea patimii o so­coteşte ca pe poruncă ce trebuie împlinită. Precum bolnavul nu se îndestulează cu o singură hrană sau cu un singur fel de mân­care, tot aşa şi călugărul trândav nu petrece numai într-un lucru, ci adeseori se mută dintr-unul într-altul şi tot aşa, apucându-se de toate, nimic nu-i place şi pe niciunul nu-l săvârşeşte. Şi aşa trândavul monah pune îna­inte124 cercetările bolnavilor, vorbirile cele duhovniceşti cu fraţii, pomenirile sfinţilor şi Praznicele [împărăteşti], şi-şi împlineşte scopul său. Noruî fără de apă este gonit de vânt, iar monahul ce nu are răbdare, de du­hul trândăviei.

5. Călugărul trândav este osârdnic la cuvântarea deşartă, iar la rugăciune foar­te neosârdnic. Citindu-şi pravila în chilie, caută pricinuiri pentru oarecari trebi şi zice: „Aceasta nu stă bine, iar aceea nu trebuie să fie acolo". De multe ori, şi de rucodelie ţinându-se, îşi face [în aceeaşi vreme] pravila sa.

6. Ochii trândavului adeseori se uită la ferestre şi cugetul lui pe cei ce-l cercetea­ză şi-i închipuie. Scârţâie cumva uşa? Acela îndată a sărit! Glas a auzit? Prin fereastră îşi

122 De la ora 3 încolo. Despre momentul venirii acestuia, mărturisesc asemenea şi alţi autori, precum Evagrie Ponticul şi alţii.

123 Cuvânt vechi românesc din lb. turcă ce redă cuvântul bine, perfect, bravo!

124 Aduce ca pretext, scuză.

71

aruncă privirea! Şi nu se depărtează de dânsa până nu va amorţi răzimându-se de ea. Trândăvia se tămăduieşte prin răbdarea în ispite şi a le face pe toate cu stăruinţă şi cu frica lui Dumnezeu.

7. Rânduieşte-te pe sine cu măsură întru tot lucrul şi nu te depărta mai-nainte până ce-l vei săvârşi; roagă-te cu pricepere şi cu fierbinţeală, şi duhul trândăviei va fugi de la tine; şi, rugându-te, zi graiurile lui David cu pricepere întru simţirea sufletului tău şi cu zdrobire: Degrab auzi-mă, Doamne, slăbit-a duhul meu; să nu întorci Faţa Ta de la Mine, că a smerit vrăjmaşul sufletul meu; pusu-m-a întru întuneric, ca pe morţii cei din veac; mâhnitu-s-a întru mine duhul meu, inima mea s-a tulburat (Psalm 142: 7, 3-4). Ci Tu, Doamne, nu mă pă­răsi, ci caută spre mine şi mă miluieşte; şi fă cu mine semn spre bine, ca să vadă cei ce mă urăsc şi să se ruşineze, că Tu, Doamne, m-ai ajutat şi m-ai mângâiat (Psalm 85:16-17).

III.

A lui Isaia Pustnicul

Frate, păzeşte-te de trândăvie [akedie], că aceasta prăpădeşte roada monahu­lui; deci, dacă te nevoieşti asupra patimii, să nu te moleşeşti, ci aruncă-te pe sine înaintea lui Dumnezeu, zicând: „Nu pot asupra ei, Doamne, ajută-mi mie, ticălosului". Aşa zi cu toată inima ta şi te vei odihni; şi nicide­cum să nu intri în chilia fratelui tău, ci şezi în chilia ta luând aminte la rucodelia ta, la ci­tire şi rugăciune; şi să nu socoteşti rucodelia lui: de a lucrat acela mai mult decât tine sau tu decât dânsul.

IV.

A Sfântului Marcu

De te mâhneşti125, necăjit fiind în mul­te feluri de răutate, adu-ţi aminte de ieşire şi de cumplitele munci.

Mai bine este a te lipi de Dumnezeu prin rugăciune şi nădejde, decât a avea pome­nirile cele din afară, măcar de vor fi folositoare.

125 De eşti cuprins de akedie.

V.

A lui avva Cassian

1. Cumplit este duhul mâhniciunii126 când cuprinde sufletul omului şi-l întunecă cu totul, că de la toată fapta bună îl opreşte pe el şi de toată răutatea îl umple: că nici a săvârşi rugăciuni cu osârdie nu-l lasă, nici a stărui pentru folosul sfintelor citiri, ba şi mânios şi turbat spre fraţi îl arată pe om, şi-l face a arăta urâciune chiar către însuşi cinul monahicesc, şi, pe scurt, mâhniciunea tulbu­ră toate mântuitoarele sfătuiri ale sufletului şi, slăbănogind osârdia şi răbdarea lui, ca pe un nebun şi ieşit din minţi îl lucrează cu gân­dul deznădăjduirii, îmbrăcându-l pe dânsul.

2. Şi precum molia haina, şi caria lemnul, tot aşa şi mâhnirea mănâncă sufletul omului (cf. Pilde 25:20), plecându-l a se aba­te de la vorba bună, nelăsându-l a primi nici de la prieteni vreun cuvânt de sfătuire, nici a le da acelora vreun răspuns bun sau paşnic, ci, tot sufletul apucându-l, de amărăciune şi de greaţă îl umple; iar de aici îl îndeamnă la a fugi de oameni, ca de unii ce-i sunt prici­nuitori de tulburare, care nu-l lasă pe el să cunoască că nu dinlăuntru, ci din afară are grămădită boala, care [mai vârtos] atunci se arată, când ispitele, stând asupră-i prin nevoinţă127, o scot pe dânsa la arătare; că nicio­dată nu se va vătăma omul de la altul, de nu va avea înlăuntru grămădite pricinile.

3. Pentru aceasta şi Domnul nostru Iisus Hristos, Doftorul sufletului, Cel ce cu deamănuntul ştie greşalele cele sufleteşti, ca un Ziditor al nostru, şi Care pune peste acestea doftoriile cele potrivite, nu petrecerile cele împreună cu oamenii porunceşte a le părăsi, ci pricinile răutăţii cele dintru noi a le tăia, cunoscând El că sănătatea sufletului nu în­tru depărtarea de oameni se îndreptează, ci întru adunarea cu bărbaţii cei îmbunătăţiţi.

4. Deci cel ce pentru oarecari pricini binecuvântate părăseşte pe fraţi să cunoască

126 ÂuiTTi, sau „întristării". Despre el, vezi mai sus. Poate că Sfântul Părinte îl vede sinonim cu akedia.

127 rup.vaoîao; despre termen, a se vedea nota de la Pricina III, 9, din Vol. I.

72

cu deadinsul că prin depărtare nu va tăia pricinile mâhniciunii, ci mai vârtos le pri­meneşte prin boala cea grămădită înlăuntru într-însul, care [de acum] prin alte lucruri le ridică; pentru aceasta, pentru tulburările pa­timilor noastre, să nu punem pricina pe unii din cei dinafară, ci pe înşine singuri; şi toată nevoinţa noastră să ne fie nouă asupra pati­milor celor dinlăuntru: că acestea, prin aju­torul lui Dumnezeu din noi scoţându-se, nu numai cu oamenii, ci şi cu fiarele sălbatice lesne vom petrece împreună, după cea zisă de Fericitul Iov: Fiarele sălbatice vor fi în pace cu tine (Iov. 5: 23).

5. Deci mai întâi să ne nevoim asu­pra duhului mâhnirii, care ne aduce nouă deznădăjduire, ca din inima noastră cu nă­dejdea cea întru Dumnezeu să-l gonim; că acesta pe Cain, după uciderea de frate, nu l-a lăsat a se pocăi, nici pe Iuda după vânzarea Stăpânului. Aşadar, să ne nevoim să urmăm numai acea mâhniciune ce se face spre po­căinţa păcatelor noastre cu nădejde bună (II Tesal. 2: 16), pe cea meşteşugită spre câşti­garea bunătăţilor cereşti, care şi de Hristos se fericeşte, Care şi zice: Fericiţi cei ce plâng (Matei 5: 4) şi celelalte, şi de Apostolul se laudă, zicând: întristarea cea după Dumnezeu pocăinţă spre mântuire lucrează, fără părere de rău (II Cor. 7:10)

6. Iar această mâhniciune mântui­toare, care cu nădejdea pocăinţei hrăneşte sufletul, este amestecată cu bucurie, pentru aceasta găteşte pe om osârdnic şi ascultător spre toată lucrarea bună, drăgăstos, blând, nerăutăcios, răbdător spre toată ostenea­la trupească şi durerea sufletească după Dumnezeu, dintru care de aici se va cunoaş­te în el roadele Duhului, adică dragostea, bu­curia, pacea, îndelungă-răbdarea, bunătatea, cre­dinţa, înfrânarea (Gal. 5: 22).

7. Iar roadele mâhniciunii celei po­trivnice sunt acestea: trândăvia [akedia]128, nerăbdarea, mânia, urâciunea, împotrivă-cuvântarea

128 Deci akedia vine din mâhnirea cea potrivnică (Âuini, care, precum s-a zis, poate fi şi bună), care naşte la rândul ei toate celelalte patimi despre care a zis şi Cuviosul Antioh Pandectul.

[sfada], deznădăjduirea, lenevia de rugăciune şi cântare; de care mâhniciune suntem datori a fugi ca de curvie, de iubirea de argint şi de celelalte patimi, iar aceasta se tămăduieşte prin rugăciune şi prin cântare, prin nădejdea cea întru Dumnezeu, cuge­tarea la Dumnezeieştile cuvinte şi răbdarea întru ispite.

8. Iar dacă demonul nu-l va afla pe monah păzit cu aceste arme, nestatornic şi risipit îl arată pe dânsul, leneş şi nelucrător; şi-l face a înconjura [umbla prin] multe mă­năstiri, de nimic altceva îngrijindu-se, fără numai a iscodi locurile unde se fac ospeţe cu băuturi; că nimic altceva nu năluceşte mintea trândavului fără decât risipirile cele dintru acestea; iar de aici, şi de lucruri lu­meşti îl leagă pe dânsul şi, puţin câte puţin, îl îndeletniceşte întru lucruri vătămătoare ca acestea, până când din cinul călugăresc de­săvârşit îl scoate.

9. Această boală prea grea ştiind-o Apostolul şi voind a o smulge pe dânsa din sufletele noastre, arată mai întâi pricina din­tru care se naşte aceasta, zicând: Poruncesc vouă, fraţilor, întru numele Domnului nostru Iisus Hristos, feriţi-vă de tot fratele care umblă fără de rânduială, şi nu după predania pe care o aţi luat de la noi. Că înşivă ştiţi cum vi se cade a fi nouă următori; că nu am umblat fără de rându­ială întru voi, nici pâine în zadar nu am mâncat de la cineva, ci întru osteneală şi sudoare noaptea şi ziua lucrând, spre a nu îngreuia pe cineva din voi; nu că n-am avea stăpânire [dreptul], ci ca pe înşine chip să ne dăm vouă, ca să ne urmaţi nouă. Că şi când eram la voi, aceasta v-am poruncit: că oricine nu voieşte să lucreze, nici să nu mănânce. Că auzim că oarecarii umblă fără de rânduială, nimic lucrând, ci iscodind. Şi unora ca acestora poruncim şi îi rugăm întru Domnul nostru Iisus Hristos ca, cu linişte lucrând, să mănânce pâinea lor (II Tesal. 3: 6-12).

10. Să ascultăm cum înţelepţeşte ne arată nouă Apostolul pricinile trândăviei [akediei]: că pe cei ce nu lucrează îi numeşte fără de rânduială, printr-un singur grai ară­tând multa răutate; că cel fără de rânduială este şi necucernic, obraznic în cuvinte şi les­nicios spre ocărâri şi, de aici, nepotrivit pen­tru isihie şi rob al trândăviei. Deci porunceşte

73

a se despărţi de dânsul ca de ciumă, iar apoi zice: nu după predania pe care o aţi luat de la noi, prin zicerea aceasta arătându-i pe ei a fi mândri şi nebăgători de seamă şi stricători ai predaniilor Apostolilor. Şi iarăşi zice: Nu am mâncat pâine în zadar de la cineva, ci întru osteneală şi sudoare noaptea şi ziua lucrând, spre a nu îngreuia pe cineva din voi.

11. O, minune! Dascălul neamuri­lor, propovăduitorul Evangheliei, cel răpit până la al treilea cer, care zice că Domnul a poruncit ca cei ce vestesc Evanghelia din Evanghelie să trăiască, în osteneală şi sudoa­re ziua şi noaptea lucra, spre a nu îngreuia pe cineva.

12. Ce, dar, vom face noi, trândăvindu-ne de lucru şi trupeasca odihnă căutândo, cărora nici propovăduirea Evangheliei nu ni s-a dat în mână, nici grija bisericilor (cf. II Cor. 11: 28), ci numai grija de sufletele noas­tre? Arătând apoi vătămarea care se naşte din nelucrare, a zis: Nimic lucrând, ci isco­dind129-, astfel, din nelucrare vine neorându­iala, iar din neorânduială, toată răutatea. Cu aceste învăţături apostoleşti pedepsindu-se Sfinţii Părinţi cei din Egipt, nu lasă nicio vre­me pe monah a fi fără de lucru, şi mai vâr­tos pe cei mai tineri, ştiind că prin răbdarea lucrului izgonesc trândăvia, din care îşi scot hrana şi celor lipsiţi le ajută.

13. Că nu numai pentru a loruşi tre­buinţă lucrează, ci şi străinilor, şi celor să­raci, şi celor din temniţe le dau dintr-a lor rucodelie, crezând că o facere de bine ca aceasta se face jertfă sfântă bine-primită lui Dumnezeu. încă şi aceasta o zic Părinţii: că cel ce lucrează, de cele mai multe ori, se luptă numai cu un drac şi de acesta e strâmtorat, iar cel nelucrător, de nenumărate duhuri se robeşte; şi bine este ca pe lângă acestea să facem şi un cuvânt a lui Avva Moise pe care mi l-a grăit el mie.

14. Şezând eu în pustie, am fost su­părat de trândăvie şi am mers la dânsul şi i-am spus: „Ieri, fiind supărat cumplit de trândăvie şi slăbind foarte, nu m-am izbăvit

129 nepi6p7a(oievob;, sau: umblând fără de rânduială, iscodind vieţile şi lucrările altora.

de dânsa până ce nu m-am dus la Avva Pavel". Şi mi-a răspuns mie Avva Moise la acestea şi mi-a zis: „îndrăzneşte, că nu te-ai izbăvit de dânsa, ci mai vârtos supus şi rob te dăduşi ei; află că te va lupta mai vârtos ca pe un fugar, de nu, de acum înainte, prin răbdare şi rugăciune şi lucrul mâinilor, te vei sârgui a o birui pe aceasta".

VI.

A Sfântului Maxim

Toate celelalte patimi ţin de partea cea iuţoasă [iuţimea] a sufletului, sau de cea poftitoare, sau chiar de cea raţională, precum uitarea şi necunoştinţa; iar trândăvia, toate puterile sufletului cuprinzându-le, deodată pe toate patimile le porneşte, pentru aceasta, ea este mai grea decât orice altă patimă; şi bine a zis Domnul, doftoria acesteia dând-o: întru răbdarea voastră veţi dobândi sufletele voastre (Luca 21:19).

VII.

Din Pateric

1. Avva Antonie, şezând odată în pustie, se făcu întru trândăvie şi în mul­tă întunecare a gândurilor şi a zis către Dumnezeu: „Doamne, voiesc a mă mântui, şi nu mă lasă gândurile. învaţă-mă ce să fac întru necazul meu, cum să mă mântuiesc?"

Deci, sculându-se Antonie şi ieşind din chilie puţin, a văzut pe oarecine aseme­nea lui şezând şi lucrând; apoi, sculându-se de la lucru şi rugându-se, şi iarăşi şezând şi împletind şir (că aceasta lucra cel ce se arăta), şi iarăşi, după ce a lucrat din des­tul, la rugăciune se scula; acesta era îngerul Domnului trimis spre îndreptarea şi întărirea lui Antonie, care a şi zis către dânsul: „Fă aşa şi te mântuieşti". Şi, auzind Antonie aceasta, multă bucurie avea şi îndrăzneală, lepădând trândăvia, şi, aşa făcând, se mântuia.

2. Zis-a oarecare frate lui Avva Antonie: „Părinte, mă necăjesc gândurile, zi­când nu poţi posti, nu poţi lucra, măcar cer­cetează pe cei bolnavi, că şi aceasta este dra­goste". Iar stareţul, ştiind măiestriile draci­lor, i-a zis lui: „Du-te, mănâncă, bea, dormi

74

şi nu lucra, numai de chilie nu te depărta", că ştia stareţul că răbdarea chiliei aduce pe monah întru rânduiala lui. Deci, după ce fra­tele s-a dus, a făcut trei zile şi trei nopţi şi s-a trândăvit; şi, aflând puţine smicele, le-a des­picat, iar a doua zi a început să împleteas­că. Şi, flămânzind, a zis către gânduri: „Iată, mai sunt puţine smicele, le voi împleti pe acelea şi voi mânca". Şi, după ce a împletit, a zis iarăşi: „Să citesc puţin şi, după aceea, voi mânca". Iar după ce a citit, a zis: „Să-mi fac mica mea prăvilioară şi voi mânca apoi fără de grijă". Şi aşa, câte puţin, cu harul lui Dumnezeu sporind, s-a făcut iscusit, biruind trândăvia şi, luând îndrăzneală asupra gân­durilor, le biruia pe dânsele.

3. Întrebat a fost un stareţ de un fra­te zicând: „Pentru ce mă mâhnesc [trândă­vesc], şezând în chilia mea?" Şi i-a răspuns: „Pentru că încă nici odihna cea nădăjduită n-ai văzut-o, nici munca ce va să fie. Că, dacă pe acestea cu de-amănuntul le-ai fi văzut, de ţi-ar fi fost chilia chiar şi plină de viermi, cât să te fi cufundat într-înşii până la grumaz, ai fi răbdat fără mâhnire".

4. Un frate a întrebat pe un stareţ zicând: „Gândurile mele se împrăştie şi mă necăjesc". Răspuns-a stareţul: „Şezi în chi­lia ta şi gândurile vor veni iarăşi la tine; că, precum asina, de va fi legată, iar mânzul ei, dezlegat fiind, saltă încoace şi-ncolo, oriun­de se va duce, iarăşi la mama sa se întoar­ce, tot aşa şi gândurile celui ce rabdă pentru Dumnezeu în chilia sa, deşi câte puţin se împrăştie, iarăşi se întorc înapoi".

5. Povestit-a oarecine din Părinţi: „Fiind eu în Oxirinh130, au venit nişte fraţi săraci sâmbătă seara ca să ia dragoste [milostenie]; şi, dormind noi, unul dintr-înşii avea numai o rogojină, jumătate din ea fiind sub dânsul, iar jumătate peste dânsul, şi aşa îngheţa de frig (că era rece foarte). Şi, ieşind eu pentru ud, l-am auzit pe el cum îl durea

130 Veche localitate din Egipt, pe malul de vest al Nilului, astăzi purtând numele de Al-Bahnasa. Pe acest loc s-au descoperit în veacurile din urmă multe papirusuri conţinând texte ale autorilor antici greci şi latini.

şi tremura de frig, mângâindu-se pe sine şi unele ca acestea zicând lui Dumnezeu: „Mulţumesc Ţie, Doamne, pentru toate bu­nătăţile Tale pe care le faci cu mine; căci câţi sunt acum în temniţe purtând fiare, iar al­ţii au picioarele prinse în butuci, nici nevoia lor neputând a o face, iar eu ca un împărat sunt întinzând picioarele mele". Şi, acestea auzind eu, am povestit fraţilor spre zidire.

6. Oarecine din Părinţi şi-a hotărât luişi a nu ieşi din chilia sa întru tot Postul cel Mare până la Paşti; iar Diavolul, cel ce de-a pururea pizmuieşte celor ce se nevoiesc, a umplut toată peştera lui de jos până sus cu ploşniţe, încât şi pereţii erau acoperiţi cu ele, şi pâinea, şi apa, şi toate ale sale erau pline de ploşniţe. Iar el, vitejeşte răbdând ispita, zicea: „De ar fi de trebuinţă să şi mor eu, nu ies până la Sfântul Praznic". Şi, întru a treia săptămână a Sfântului Post, a văzut de di­mineaţă cum, iată, mulţime mare de furnici intrau în peşteră, care, şi pornindu-se ca la război spre ploşniţe, pe toate le-au omorât; şi, luându-le el, le-a scos din peşteră; şi aşa izbăvindu-se bătrânul de ispită, mulţumea lui Dumnezeu".

7. Un frate a întrebat pe Avva Pimen zicând: „Ce să fac, că, şezând în chilie, mă împuţinez?" Şi i-a zis lui bătrânul: „Pe ni­meni să nu defaimi, sau să judeci, sau să cle­veteşti, şi Dumnezeu îţi dă ţie odihnă, şi-ţi vei face şederea netulburată".

8. Un frate, în pustie fiind şi liniştindu-se în chilie, cumplit era luptat de mâhniciune [akedie] pentru a ieşi din chilie şi zicea către sine: „Pentru ce te mâhneşti, ticălosule, şi cauţi să ieşi din chilie? Deşi nu faci nimic bun, şi nici nu sminteşti pe cineva sau ne­căjeşti, nici nu eşti necăjit sau smintit, nu-ţi ajunge ţie aceasta? Socoteşte de câte răutăţi te-a izbăvit pe tine Dumnezeu; nu grăi deşertăciuni, nu asculta cele nefolositoare, nu privi la cele ce smintesc; un război îţi era ţie, al mâhniciunii, şi puternic este Dumnezeu şi pe acesta să-l strice, dacă întru smerenie şi întru zdrobirea inimii neîncetat vei cădea către Domnul şi vei chema ajutorul Lui; căci cunoaşte El şi neputinţa ta întru toate şi nu lasă a te ispiti mai mult decât poţi [suferi]". Acestea şi altele ca acestea zicând fratele

75

către sine, multă mângâiere s-a făcut lui cu harul lui Dumnezeu. Iar învăţătura aceasta o avea de la Sfinţii Părinţi cei ce au îmbătrâ­nit în pustie, care cu mare apropiere către Dumnezeu s-au îmbogăţit din nevoinţa lor.

9. Întrebat a fost un stareţ: „Pentru ce niciodinioară nu te-ai împuţinat?" Şi a răs­puns: „Fiindcă în fiecare zi aştept să mor".

10. Un frate a întrebat pe Avva Pimen despre mâhniciune şi a răspuns sta­reţul: „Mâhniciunea la toată începătura bi­nelui luptă pe om şi nu este patimă mai rea decât dânsa, dar, de o va [re] cunoaşte omul că ea este [cea care-l necăjeşte], se odihneş­te, dacă adică spre răbdare şi sârguinţă se va deştepta".

VIII.

A Sfântului Efrem

1. Un nor mic lesne poate aco­peri rotunjeala [discul] soarelui, iar după nor, soarele este foarte călduros; tot aşa şi mica trândăvie acoperă sufletul dinspre Dumnezeiasca lumină, iar bucuria cea după dânsa mare este.

IX.

A Sfântului Efrem

1. Monahul împuţinat şi trândav [cuprins de akedie], atunci când îi vine un gând, încuie uşa chiliei sale, iese afară şi um­blă încoace şi-ncolo, ca o corabie fără cârmă; iar cel ce şade cu răbdare nu se trage cu gân­duri deşarte.

2. Sufletului împuţinat dă-i cuvânt de mângâiere, şi Domnul va întări inima ta.

3. Monahul nelucrător şi trândav multe locuri va cerca, iar sabie asupra dra­cului trândăviei este pomenirea morţii şi a muncilor.

4. început şi sfârşit al credincioşilor este credinţa, nădejdea şi dragostea; iar mai cumplită decât orice patimă este trândăvia, mai vârtos de va avea ca ajutătoare necre­dinţa; că pline sunt roadele ei de otravă pur­tătoare de moarte.

5. Adu-ţi aminte, iubitule, totdeau­na de înfricoşata judecată şi va fi ţie sprijin spre a lupta pe cei ce vrăjmăşesc asupra su­fletului tău.

6. Ucide pe al său suflet cel ce se abate de la poruncile Domnului; iar cel ce le păzeşte pe ele întru adevăr, bucurie negrăită va moşteni.

8. Monahul trândav mult se va pă­gubi, iar cel ce se trezveşte, niciun ceas nu-l va trece cu vederea [nu-l pierde fără folos].

76

PRICINA A PAISPREZECEA

Că se cade ca nevoitorul, chiar bolnav fiind cu trupul, nu cu totul să se slobozească dulceţilor, nici să facă dezlegare la rânduială, sau în doftorii să-şi nădăjduiască sănătatea, ci în Dumnezeu, cu a Cărui iconomie şi boalele vin către noi.

I.

Din viaţa Sfântului Pahomie

1. Marele Palamon, dascălul Cuviosului Pahomie, de acum prea bătrân fiind şi pătimind de splină din prea multa nevoinţă, avea trupul său cu totul bolnav; uneori mânca fără a bea apă, iar alteori bea fără a mânca ceva.

2. Rugat fiind de oarecari fraţi ce veneau la dânsul a nu trudi trupul său prea foarte, ci de oareşicare îngrijire a-l învredni­ci ca nu cumva, întins fiind prea tare [de nevoinţă], să-i dea lui dureri -, bătrânul însă, târziu, abia după câteva zile s-a plecat a se împărtăşi din cele folositoare boalei.

3. însă cunoscând şi dintru aceasta că durerea mai mult stăruia, a lăsat acele mân­cări, zicând: „Dacă Mucenicilor lui Hristos, ciopârţindu-li-se mădularele, capetele tăindu-li-se şi arşi fiind, cu nădejdea cea întru Dumnezeu până la moarte au răbdat, cum eu, întru prea mică durere moleşindu-mă, pe sine să mă păgubesc sau şi de frica ne­cazului celui vremelnic să mă spăimântez? Dar chiar şi plecându-mă şi împărtăşindu-mă din bucatele cele ce se par că odihnesc trupul, cu nimic nu m-am folosit! Deci, întorcându-mă, iarăşi mă voi apuca de cea mai dinainte nevoinţă, întru care este, precum sunt eu încredinţat, toată odihna, întru care mă voi şi tămădui; şi nu pentru om urmez aceasta, ci pentru Dumnezeu mă nevoiesc.

4. Deci aşa bărbăteşte nevoindu-se, într-o lună de zile, a căzut într-o boală întru care l-a cercetat pe el Domnul; şi, de faţă fi­ind şi Pahomie, strângându-se el binişor şi gătindu-se pe sine, întru bătrâneţe bune s-a odihnit [săvârşit].

5. Altădată, mergând fraţii împre­ună cu Marele Pahomie într-un ostrov ca să secere papură, în vreme ce Theodor era gătindu-le lor mâncare, cuprinzându-se Părintele cu o boală trupească, s-a întors tremurând. Şi i-a pus lui Theodor un aşternut de păr [de cal]. Şi foarte întristându-se el de ceea ce a făcut, a zis: „Ia aceasta de la mine şi pune peste mine o rogojină, precum este obiceiul la fraţi".

6. Şi aceasta făcându-se, iarăşi de ca şi cum Theodor uitase de acrivia Stareţului, luând o mână de finice [curmale], îi dădea lui şi-l ruga să mănânce. Iar el, văzând şi lă­crimând, i-a zis lui: „Oare, frate, de vreme ce noi avem în stăpânire ostenelile fraţilor şi cele de trebuinţă ale lor le iconomisim, pen­tru aceasta, aşa simplu precum se întâmplă trebuie să ne dăm pe înşine oricând la mân­cări, sau peste trebuinţă, sau afară de vreme ori obiceiul de obşte? Deci, unde este frica lui Dumnezeu? Că spune-mi, frate, ai încon­jurat tu oare toate colibele şi te-ai încredinţat că nu sunt într-însele oarecari bolnavi? Nu te amăgi, Theodore, că şi întru [lucru, obicei] mare şi întru mic a nelegiui, deopotrivă este. Aşadar, aceia [fraţii cei asemenea bolnavi] cu mulţumită rabdă necazurile, iar noi să nu suferim?"

7. Şi aşa, după harul cel dat lui, răb­da boalele, cercând firea fiecăreia, oricum era aceea; că ştia că diavolii se ispitesc prin toată meşteşugirea a pune piedică credincioşilor. Iată cum, odinioară, l-a apucat pe dânsul în mănăstire nişte friguri prea iuţi, iar el era ne­mâncat de 5 zile; şi, pricepând că acesta este un meşteşug al vicleanului, cel ce pururea voieşte pe sfinţi a-i împiedica, nu lipsea niciodată a se scula la începutul fiecărei zile şi fierbinte către Dumnezeu, pe Care îl dorea atât, rugăciuni făcea. Deci, după puţină vreme uşurându-se de boală, la masa fraţilor celor sănătoşi a şezut, mulţumind Domnului, Celui ce i-a dăruit lui o dreaptă-socoteală ca aceasta. Iar într-acest fel fiind el, nicidecum nu era fără de grijă de bolnavi, ci era bun şi milostiv faţă de fraţi, încât niciunul se mai afla ca dânsul.

77

8. Odată, oareşicare suferinţă ivindu-se la capul lui Theodor, dureri iuţi îi dă­dea lui; pentru aceasta le cerea celorlalţi să-l cerceteze şi să-l lecuiască. Şi i-a zis Pahomie lui: „Socoteşti, frate, că ţi se întâmplă vreo suferinţă oarecare sau altceva de acest fel fără de îngăduinţa lui Dumnezeu? Pentru aceea, fiule, rabdă, şi, când va voi Domnul, te va tămădui; iată, acum te ispiteşte, deci fii mulţumind ca desăvârşitul Iov, ca odihnă să ai. Bună este răbdarea cea după Dumnezeu la călugăr întru rugăciune şi întru înfrânare; şi mai vârtos şi bolnav fiind, prin suferire şi îndelungă-răbdare poate să primească mai multă răsplată".

9. încă şi alt frate din aceeaşi mănăs­tire, Zaheu cu numele131, după vreme înde­lungată de pocăinţă, pătimind lepră la trup, avea chilia despărţită de fraţi, în toată vre­mea nevoinţei sale mâncând numai pâine şi sare; şi, deopotrivă cu cei sănătoşi, lucra în fiecare zi câte o rogojină, iar când împletea rogojină, adesea suferea înţepături şi zgâri­eturi de la împletituri, iar mâinile slobozeau picături de sânge, arătându-şi astfel răbda­rea în însuşi lucrul pe care îl avea.

10. Şi măcar că, întru neputinţă fi­ind, n-a lipsit niciodată de la pravila fraţilor, nici n-a dormit vreodată ziua, acestea până la moartea sa; şi avea obicei ca noaptea, înainte de a adormi, să citească şi să înveţe pe de rost părţi din Sfânta Scriptură, după care îşi plinea canonul, şi, pecetluindu-se cu semnul crucii peste tot trupul său, dădea lui Dumnezeu slavă şi se culca; şi, sculându-se la miezul nopţii, săvârşea laudă până dimi­neaţă.

11. Mâinile acestuia văzându-i-le oarecând un frate rănite cumplit şi însânge­rate, i-a zis lui: „Frate, de ce te osteneşti aşa lucrând, mai ales că eşti şi lovit de o boală ca aceasta? Oare ar fi păcat de ai înceta o vreme lucrul şi te-ai odihni? Sau aştepţi judecată de la Dumnezeu pentru nelucrare? El ştie că tu pătimeşti, dar nimeni având un necaz ca acesta nu s-a atins vreodată de lucru, şi mai

131 După alte versiuni, el se numea Athenodor

(poate după numele de mirean), (nota. trad. neogr.)

vârtos că nu este nimeni care să te silească. Pe alţii îi îndestulăm cu ajutorul lui Dumnezeu, pe străini şi pe săraci, dar ţie, celui ce eşti al nostru şi părinte înaintat în vârstă, au nu ţi se cuvine a-ţi sluji cu osârdie?" Răspunzând acela, a zis: „Cu neputinţă îmi este mie a nu lucra". Şi a zis fratele: „Dacă aşa ţi se pare, măcar unge seara cu untdelemn mâinile tale, ca să nu mai sângereze şi să nu te osteneşti apoi mai rău".

12. Iar el, plecându-se, a făcut pre­cum l-a învăţat; cu toate acestea, el mai vârtos era înţepat de papură şi mult mai cumplit îl apucau durerile de la răni. Şi, venind Marele Pahomie spre a-l cerceta pe el în chilie, i-a vestit lui durerea, iar Marele i-a zis lui: „Ţi se pare, frate, că te foloseşte untdelemnul? Şi cine te-a silit a te osteni aşa, astfel încât, cu pricinuirea lucrului, întru untdelemnul cel simţit mai vârtos decât în Dumnezeu nădejdile sănătăţii să le pui? Au doară cu ne­putinţă era lui Dumnezeu a te tămădui, sau nu cunoaşte El neputinţele noastre, având trebuinţă de pomenire? Sau, având urâciu­ne spre noi, ne trece cu vederea, Cel din fire iubitor de oameni? Dar El, folosul sufletului iconomisindu-l, sloboade nouă necazurile, ca, suferind vitejeşte, răbdare să arătăm, punându-ne într-însul toată nădejdea când voieşte şi precum voieşte, să dăruiască în­cetarea durerilor". Iar el, răspunzând, a zis: „Iartă-mă, Părinte, şi roagă-te pentru mine, ca şi pe acesta şi pe toate păcatele mele Preabunul Dumnezeu să le şteargă".

13. Şi adevereau unii pentru dânsul că un an întreg a plâns pentru aceasta, la două zile împărtăşindu-se de hrană.

II.

Din viaţa Sfintei Singlitichia

1. Zice Fericita Singlitichia: „De te-ai hotărât să posteşti, nu pricinui boale, iar pentru dânsele să te depărtezi de postire, că şi cei ce nu postesc, întru aceleaşi de multe ori sau şi mai rele boale au căzut. Ai început binele? Nu te depărta de dânsul dacă vrăj­maşul te împiedică cu boale, că acela mai vârtos prin răbdarea ta se va birui".

2. Că şi cei ce încep să înoate cu corăbiile

78

nu întind pânzele până nu simt vânt potrivit pentru plecare; apoi îi întâmpină şi vânt potrivnic, şi nu vor deşerta corabia doar pentru o furtună mică, ci, puţin aştep­tând sau şi luptându-se împotriva tulbură­rii, trecând ea, aceia iarăşi fără vreo vătăma­re continuă înotarea.

2. Tot aşa şi noi, duh132 potrivnic că­zând asupră-ne, crucea în loc de pânze întinzând-o, fără teamă să ne facem călătoria.

III.

Din viaţa Sfântului Luca din Ellada133

1. Odinioară, fiind sfântul pe un os­trov aproape de Kalamion, din pricina năvă­lirii turcilor, rană grea şi cumplită i-a făcut lui vrăjmaşul Diavol: că în mădularele cele născătoare i-a pus lui o mâncărime foar­te cumplită şi sălbatică, încât era gata să le şi taie. Dar ce leac a cercat el ca să vindece acest rău? Rugăciune necontenită către Dumnezeu şi către sfântul al cărui trup era îngropat acolo. Acesta din urmă, arătându-i-se în vis lui Luca, i-a arătat lui o buruiană, zicând: „Prin aceasta vei afla tămăduire de lucrul care te întristează, însă să ştii limpede că te vei păgubi de plata cea datorată răbdă­rii dintru aceasta.

2. Apoi, deşteptându-se apoi acela, nu rău chivernisitor s-a arătat la alegerea lu­crului celui folositor, nici uşurarea pătimirii ce era să-l supere numai puţină vreme n-a ales-o înaintea răsplătirii cei veşnice, ci a voit a pătimi aşa până când Domnul cunoş­tinţelor (cf. I împ. 2:3), Cel ce scrie şi răsplă­teşte înainte-voirea înaintea faptei, şi rana precum a ştiut o a tămăduit, şi desăvârşite plăţi nevoitorului pentru veacul cel viitor i-a învistierit.

IV.

A Sfântului Maxim

1. Unele dintre virtuţi sunt sufleteşti, iar altele, trupeşti. Cele trupeşti sunt postul, privegherea, slujirea [celor din jur], culcarea pe jos, lucrul mâinilor (spre a nu îngreuia pe cineva, sau spre a da de pomană şi celelalte); deci, dacă vreo nevoie, sau primejdie trupească, sau boală, sau ceva de acest fel ni se va întâmpla nouă spre a nu putea săvârşi virtuţile trupeşti cele mai-nainte zise, avem iertăciune de la Domnul, Cel ce ştie şi pri­cinile. Iar pe cele sufleteşti134 nesăvârşindu-le, niciun răspuns nu vom avea, că nu sunt din neputinţă, nici nu se pot nesocoti pentru vreo silă [constrângere] oarecare.

V.

Din Pateric

1. Se spunea despre Avva Amoi că era bolnav la pat de mulţi ani, însă niciodată n-a lăsat gândul său a lua aminte la locul cel mai dinlăuntru al chiliei135 şi a pricepe cele ce sunt într-însa. Iar pentru că era bolnav, îi aduceau lui părinţii felurite mâncări spre mângâiere; intrând odată ucenicul lui în acea chilie, bătrânul îşi închidea ochii săi ca să nu vadă cele pe care le duce fratele. Chiar bolnav fiind, atâta acrivie arăta bătrânul, încât se îngrădea pe sine a nu lua aminte la dulceaţa gâtului sau a cere ceva din cele ce-i făceau plăcere, ci se îndestula şi se mulţu­mea cu cele ce-i gătea lui ucenicul şi-i adu­cea; care lucru şi noi, pe cât ne este puterea, să ne sârguim a urma.

2. Bolnăvindu-se odată Avva Isaac de grea boală, multă vreme a zăbovit întrînsa; iar un frate, slujindu-i lui, i-a făcut lui o turtă mică de ovăz peste care a pus şi o pru­nă, şi i-a adus stareţului; iar văzând stareţul,

132 De luat aminte la jocul de cuvinte: nvebjiaxoc înseamnă atât „vânt" cât şi „duh".

133 Sfântul Cuvios Luca e prăznuit de Biserică la 7 februarie.

134 Tot după Sfântul Maxim, virtuţile sufleteşti sunt „iubirea, îndelungă-răbdarea, blândeţea, înfrânarea, rugăciunea şi cele următoare" (Filocalia, Vol. II, Capete despre dragoste, II, 57).

135 Pesemne chilia avea şi alt ungher, sau o altă încăpere alăturată, precum se înţelege şi din cele zise mai jos.

79

n-a primit. Şi îl ruga pe el fratele, zicând: „Ia, Părinte, puţin, pentru boală". Şi a răspuns bătrânul: „Cu adevărat, frate, voiesc să fac treizeci de ani în boala aceasta".

3. Îmbolnăvindu-se odată Avva Longhin, zicea către sine: „Bolnăveşte-te şi chiar mori, însă de vei cere a mânca mai-nainte, nici hrana cea de toate zilele nu-ţi voi da, adică cea obişnuită".

VI.

A Sfântului Efrem

1. Domnul în Evanghelie zice: Cel ce întru puţin este necredincios, şi întru mult va fi necredincios (cf. Matei 25: 21), prin puţin arătând făgăduinţa136 cea din viaţa aceasta, adică hrană, îmbrăcăminte şi câte sunt lega­te de trup, pentru care a poruncit ca nici să nu ne îngrijim, ci Lui să-I lăsăm grija pentru acestea, iar prin mult a arătat dăruirile vea­cului ce va să fie, pe care S-a făgăduit a le şi da celor ce cred Lui, care totdeauna se îngri­jesc pentru ele şi le cer de-a pururea, că zice: Căutaţi împărăţia lui Dumnezeu şi dreptatea Lui, şi acestea toate se vor adăuga vouă (Matei 6: 33).

2. De aici înţelegem că aceste puţi­ne şi vremelnice se fac vădire şi cercare cre­dinţei în Hristos a fiecăruia. Iar cel ce crede aceasta ca unul care nu râvneşte după lu­crurile cele vremelnice, ci numai după cele ale veacului viitor dumnezeu îi va da bel­şug (cf. Ioan 10:10), fiind limpede că unul ca acesta are credinţă în cele veşnice şi în chip vădit le caută pe acestea. Acestea se vor arăta şi din cele următoare.

3. Socoteşti că este cu putinţă se te faci fiu al lui Dumnezeu şi împreună-moştenitor cu Hristos, cu Care să împărăţeşti în toate veacurile? (cf. Rom. 8:17). „Da, vei spune tu degrab, căci de aceea m-am lepă­dat de lume şi am ales să slujesc Domnului". Pentru aceasta cercetează-te îndeaproape, ca nu cumva să te grijeşti iar de cele lumeşti şi să alergi după îndestularea nevoilor trupului,

136 Trad. lit., adică „cele înprin care ne-am făgă­duit a trăi aici pe pământ".

despre care ni s-a poruncit să nu le căutăm; căci, dacă se va adeveri dimpotrivă, minţind ai grăit zicând că crezi în viaţa veşnică.

4. Căci dacă ai crezut fără îndoială în suflet că vei primi aceste mari şi nepieritoare bunătăţi ale veacului viitor, nu ai fi nesocotit voia Domnului pentru aceste lucruri mici şi stricăcioase. El S-a făgăduit să te dăruiască în toată vremea cu acele lucruri pe care El, pentru bunătatea Lui, le dă şi fiarelor, şi pă­sărilor, şi celor necredincioşi; pentru aceasta, dacă nu crezi Lui pentru toate aceste strică­cioase, cum poţi spune că crezi în cele cereşti şi veşnice?

5. Să te mai întreb şi aceasta: crezi tu că puternic este Hristos ca să-ţi tămăduiască rănile şi patimile sufletului? Fără îndoială că vei zice: „Cu adevărat cred, şi stau în această nădejde". Socoteşte dacă nu cumva, zicând acestea, te amăgeşti pe sine, ca unul care poate chemi pe doftori pentru tămăduirea bolilor trupeşti, punând astfel pricina boalei tale asupra lui Hristos, socotind în acest chip că El nu te poate vindeca, deşi tu te-ai încredin­ţat pe sine Lui.

6. Că ce este mai mult decât haina, după cuvântul Domnului (cf. Matei 6: 31-33), tot aşa şi sufletul decât trupul, şi dacă ai fi crezut că rănile sufletului cele netămădui­te de oameni pot fi tămăduite de Hristos, cu atât mai vârtos ai fi crezut că şi rănile trupu­lui, şi pe singur El L-ai fi rugat, trecând cu vederea izvodirile cele doftoriceşti.

7. însă negreşit vei zice că „nici pe acelea nu le-a oprit Dumnezeu, însuşi fă­când să răsară buruienile spre tămăduirea trupului". Mă plec şi eu. Dar învaţă-te pen­tru cine le-a răsărit pe acestea şi cui le sunt potrivite. Căci, pentru călcarea poruncii că­zând omul din grădina desfătării şi în lumea aceasta izgonit trimiţându-se, în patimi şi în boale trupeşti căzând, Dumnezeu, pen­tru multa Lui bunătate, le-a lăsat pe acestea oamenilor lumii acesteia, [zic adică] celor ce nu pot în chip desăvârşit a se încredinţa pe eişi lui Dumnezeu; iar tu, cel ce voieşti a fi desăvârşit şi străin de lume şi a te face fiu al lui Dumnezeu mai presus de omul cel dintâi şi pătimaş, ca cel ce şi mai mari făgăduinţe ai primit, ţi se cuvine a avea o petrecere şi o

80

cugetare nouă şi o credinţă mai presus decât ceilalţi oameni ai lumii.

8. Dar dacă nu ai avut în gând o petrecere ca aceasta, ce te-a oprit pe tine de la nuntă, bogăţie, neguţătorii şi de la fo­losirea celorlalte ale lumii? Dar pe acestea Dumnezeu le-a iconomisit ca să fie în jurul omului celui ce s-a făcut vinovat păcatului, precum s-a zis, dintru care toate acestea tu afară te făcuşi, ca să te uneşti cu Dumnezeu. Deci, precum de acelea, tot aşa este de cu­viinţă a te depărta tu şi de izvodirile cele doftoriceşti, ca cel ce te-ai încredinţat pe tine întreg lui Hristos, Celui ce pe toate S-a făgă­duit a le da robilor Săi.

9. Drept aceea, cel ce într-adevăr voieşte a fi om al lui Hristos, care a crezut prin auz cele preaslăvite, care sunt moşteni­re a cetăţii celei cereşti, desfătarea împărăţiei celei veşnice, sfinţire a inimii şi cea prin Sfântul Duh desăvârşită curăţie, dator este a încredinţa lui Dumnezeu şi toată grija pen­tru trup; şi, pe lângă acestea, sărăcia bogăţie a o socoti, iar reaua-pătimire, odihnă, ocara, cinste şi defăimarea, slavă; că aceasta este cunoaşterea robilor lui Hristos şi a celor ce au crezut întru adevăr toate cuvintele Lui.

81

PRICINA A CINCISPREZECEA

În ce chip, când şi ce doftorii se cuvine a folosi, şi că nu se cade monahului să plece din mănăstire pentru tămăduirea trupească, ci, odată bolnăvindu-se într-însa a răbda, îndestulându-se de îngrijirea fraţilor.

I.

Din Pateric

1. Se povestea despre Episcopul Oxirinhului, Apfi cu numele, că, atunci când era în pustie, multe petreceri aspre făcea, iar când s-a făcut Episcop, a vrut să urmeze această aspră petrecere şi în lume, dar n-a putut, şi s-a aruncat pe sine înain­tea lui Dumnezeu, zicând: „Oare nu pentru episcopie s-a dus harul de la mine?" Şi s-a descoperit lui: „Nu s-a dus, ci că atunci când erai în pustie, nefiind niciun om, te sprijinea Dumnezeu, iar aici este lumea, şi oamenii te sprijinesc".

2. Un bătrân era din Schit şi, căzând într-o boală mare, era slujit de fraţi; şi, vă­zând el că fraţii se ostenesc pentru dânsul, zicea: „Mă duc în Egipt137, ca să nu slăbănogesc pe fraţi". Şi i-a zis lui Avva Moise: „Nu te duce, căci vei cădea în curvie". Iar el, scârbindu-se, a zis: „Trupul meu a murit, şi tu îmi zici unele ca acestea?"

3. Deci, s-a dus în Egipt şi, auzind oamenii, îi aduceau lui multe daruri; şi a ve­nit şi o fecioară ca să slujească cu credinţă bătrânului; iar după ceva vreme, obişnuindu-se ei unul cu altul, însănătoşindu-se el, a căzut cu dânsa, iar femeia a luat în pântece.

4. Iar oamenii, văzând-o pe dânsa având în pântece, o întrebau de unde a ză­mislit, iar ea a răspuns că de la bătrânul; iar ei nu o credeau pe dânsa. Iar bătrânul zicea către dânşii: „Eu am făcut aceasta; păziţi-mi rogu-vă pe copilul ce se va naşte".

5. Deci, după ce s-a născut şi l-au înţărcat, venind bătrânul şi luând copilul, s-a dus iarăşi în Schit şi, pândind o zi de praznic, după ce a pus copilul pe umărul său, a venit în biserică şi a intrat înaintea

137 Voia să se ducă de fapt în Alexandria Egiptului; unde se putea vindeca, Schitul fiind şi el în Egipt.

a tot poporul ducând pe copil pe umărul lui.

6. Şi, văzându-l pe el fraţii, au plâns. Iar el a zis către dânşii: „Vedeţi copilul aces­ta? Este fiu al neascultării; deci păziţi-vă pe sine, fraţilor, că iată, la bătrâneţile mele făcui aceasta; rugaţi-vă dar pentru mine!" Şi, ducându-se în chilia lui, a pus început de lucra­rea sa cea de mai-nainte.

7. Un frate a fost muşcat odată de un şarpe şi a intrat într-o cetate ca să se tămăduiască; şi l-a primit pe dânsul o feme­ie cucernică şi temătoare de Domnul şi l-a tămăduit pe dânsul. Iar după ce a dobândit puţină uşurare de boală, a început Diavolul a-i semăna lui gânduri spurcate spre dânsa. Şi, venind aceea după obicei ca să-i slujească lui, fratele s-a atins de mâna ei.

8. Iar ea, cunoscând războiul bătrâ­nului, i-a zis lui: „Nu, Părinte. Pe Hristos ai, în Hristos te-ai îmbrăcat, îngerească schimă porţi. Adu-ţi aminte de scârba şi de pocăinţa cu care ai a te pocăi mai pe urmă şezând în chilie; adu-ţi aminte de suspinurile şi lacri­mile cu care vei lăcrima îndelung şi de cea­laltă rea-pătimire pe care o vei pătimi pentru scurta şi putreda dulceaţă".

9. Iar el, acestea auzind de la acea cu­rată femeie, s-a ruşinat, neputând nici în faţa ei a se uita; şi voia să fugă de acolo, iar ace­ea iarăşi l-a oprit pe dânsul cu milostivirea lui Hristos şi i-a zis: „Să nu te ruşinezi şi să fugi, că nu te-ai tămăduit desăvârşit; iar ace­le gânduri nu erau ale sufletului tău cel cu­rat, ci erau vârâri ale pizmăreţului Diavol". Şi aşa, plecându-l pe dânsul să mai rămână, după ce l-a tămăduit, i-a dat drumul cu pace şi cu merinde.

II.

A Părintelui [Pavel Everghetinosul]

Vezi cum şi acest frate, pentru lipsa nădejdii în Dumnezeu şi împuţinare, a mers

82

fără sfială în cetate pentru tămăduirea sufe­rinţei celei trupeşti? Cum, părăsindu-se de har, a fost luat în stăpânirea vrăjmaşului? Şi negreşit şi acesta, de ar fi avut plecată pe acea minunată femeie, în curvie ar fi căzut; dar monahul a fost întărit de dânsa spre a nu cădea desăvârşit, de care lucru şi noi temându-ne, să ne păzim.

III.

A lui Diadoh

1. Nimic nu ne opreşte a chema doftori în vremea boalelor; iar fiindcă meş­teşugul doftoricesc era să se dobândească cândva prin iscus omenesc, pentru aceasta şi buruienile au fost de mai-nainte. însă nu întru doftori trebuie să avem nădejdea tămă­duirii, ci întru adevăratul nostru Mântuitor şi Tămăduitor hristos.

2. Iar acestea le zic celui ce îndreptează în obşte sau în cetăţi scopul înfrânării, căci, datorită locului [condiţiilor] în care pe­trec, nu pot avea prin dragoste necontenită lucrarea credinţei. încă şi altfel: anume pen­tru a nu cădea ei în slava-deşartă şi în ispita Diavolului, prin care unii înaintea multora se făgăduiesc, zicând că nu au trebuinţă de doftori.

3. Iar dacă cineva viaţă singuratică în locuri mai pustii îndreptează între doi sau trei fraţi de acelaşi nărav [chip al vieţuirii], la singur Domnul nostru, Cel ce tămăduieşte nouă toată boala şi toată neputinţa (Matei 4: 23), pe sine să se aducă prin credinţă, mă­car în orice suferinţă vor cădea, căci, după Domnul, în pustietate are destulă mângâie­re.

4. Drept aceea, unul ca acesta nu va fi lipsit niciodată de lucrarea credinţei, mai vârtos că nici nu va afla de unde să-şi arate fapta bună cea din răbdare, având pustieta­tea drept bună perdea; că pentru aceasta şi Domnul face a locui în casă pe cei ce sunt într-un fel (Psalm 67: 7).

IV.

A Sfântului Varsanufie

Un frate a întrebat pe stareţul zi­când: „De vreme ce la slujba bolniţei ai so­cotit să fiu, spune-mi, Părinte, să citesc cărţi doftoriceşti şi să dobândesc iscusinţă din ele sau mai vârtos să fiu fără de grijă des­pre unele ca acestea şi să fug de dânsele ca de unele ce risipesc mintea, ca nu cumva să nu mă mai trezvesc şi să-mi pricinuiesc sla­vă deşartă? Să mă îndestulez oare cu cunoş­tinţele pe care le am, folosind untdelemnul, cataplasmele şi ungerile, şi, simplu zicând, folosind meşteşuguri ca acestea pe care în­deobşte le urmează cei mai mulţi din cei ce nu citesc cărţi?"

2. Răspuns-a bătrânul: „De vreme ce nu am ajuns la desăvârşire, ca desăvâr­şit să ne izbăvim de patimile robiei, ne este mai de folos să nu ne îndeletnicim cu cele doftoriceşti, ci cu patimile [pentru izbăvirea de ele]138, ci întru Dumnezeu, Cel ce omoară şi face viu, întru Cel ce a zis: Bate-voi, şi Eu voi vindeca (Deut. 32: 39). Deci, cinstindu-le pe acestea sau şi întrebând pe cineva pentru ele, să nu uiţi că fără Dumnezeu nu se face ni­mănui tămăduire. Deci cel ce se foloseşte de ele, dator este ca în numele lui Dumnezeu să se folosească, şi El îi va ajuta lui. Meşteşugul doftoricesc nu opreşte pe nimeni a fi pravos­lavnic [drept-slăvitor], dar să-l ai pe acesta precum şi fraţii au rucodelia lor. Cu frica lui Dumnezeu fă ceea ce faci şi păzeşte-ţi meş­teşugul".

3. Zis-a fratele: „Altădată mi-ai zis că şi întru aceasta îşi poate tăia cineva voia sa: întru a nu se prici vreodată a-şi impune voia sa sau cuvântul său. Aşadar, Părinte, dacă eu aduc un lucru folositor la bolnav, iar ace­la îl vatămă? într-o pricină ca aceasta eu mă

138 în Filocalie (Vol. XI, la întrebarea 327) avem mai liber: „Ne e de ajutor mai degrabă să ne folosim de scrierile de medicină decât să ne lăsăm în seama patimilor". La care cuvânt avem o scolie (nota 480): „Căci dacă ne-am încrede în priceperea noastră, am face-o cu mândrie şi am greşi". Iar în trad. neogr.: „Ne e mai de folos să nu cugetăm la chestiunile doftori­ceşti mai mult decât asupra patimilor".

83

necăjesc, ca unul ce mi-am făcut voia mea. Şi iarăşi, văd că toată ziua sunt întru risipire şi, să zic pe scurt, abia dacă pot să-mi mai aduc aminte de Dumnezeu; deci, spune-mi, ce să fac? Că cred că aici139 îmi este mântuirea".

4. Răspuns-a bătrânul: „De socoteşti că lucrul acesta ajută celui bolnav, şi pentru aceasta pui şi cuvântul tău, şi se întâmplă ca dintru aceasta el să se vatăme, Dumnezeu, luând aminte la inima ta, nu te osândeşte, că ştie că, vrând a-l folosi, l-ai vătămat [fără de voie]. Iar dacă vreunul iscusit va zice ţie ce să faci, iar tu, trecând cu vederea a-l ascul­ta pe dânsul, vei face ceea ce ţi se pare ţie, aceasta este mândrie şi voie proprie.

5. Iar pentru risipire ascultă acestea: mulţi aud mereu despre o cetate, şi se întâm­plă lor ca să intre într-însa fără a cunoaşte că este aceea despre care au auzit. Frate, tu toa­tă ziua eşti întru pomenirea lui Dumnezeu, şi nu cunoşti?140 Căci a avea poruncă şi a te îndeletnici a o păzi pe dânsa este şi dovadă de supunere şi de pomenire a lui Dumnezeu.

6. Şi bine ţi-a zis ţie fratele Ioan: Scoate întâi frunzele, adică lucrurile pati­milor, şi, cu vrerea lui Dumnezeu, vei scoa­te şi roadele, adică înseşi patimile141. Deci,

139 în aducerea-aminte de Dumnezeu, în pome­nirea Lui.

140 Pilda cetăţii o găsim şi la Pricina VIII, 2 din Vol. II (vezi şi nota, în care e aşezată şi o frumoasă scolie din Filocalie la răspunsul de faţă), unde se ci­tează din acelaşi răspuns al bătrânului, însă în chip diferit, alegându-se mai mult acele ziceri legate de tema cu pricina.

141 Interesant este cum roadele sunt asemănate cu patimile. Patimile pot fi înţelese ca fiind părţile sau puterile sufletului (raţiunea, iuţimea sau mânia şi pof­ta sau dorirea) în ipostaza de slujitoare ale celor con­trare, adică ale cugetărilor celor strâmbe ale minţii, care, din lenevie, mândrie şi îndemnul vrăjmaşului se fac născătoare ale celorlalte (de care Everghetinosul pomeneşte din plin); acestea ce sunt născute din cele trei sunt singurele ce pot fi dezrădăcinate. O patimă nu poate fi propriu-zis dezrădăcinată: mânia, pof­ta, iuţimea, diferitele afecte şi nevoi sunt lăsate de Dumnezeu pentru osebite foloase (împotriva păcatu­lui, pentru sporire spre Dumnezeu, ajutorarea altora, lupta împotriva răului şi multe altele). Avva Isaiafăcea undeva deosebire între patimile fireşti (dând ca exemplu mânia) şi cele nefireşti, contra firii, precum minciuna, excesele alimentare, curvia, răutatea arătată prin ură, ucidere, furt etc., care deci pot fi socotite păcate. Aceste patimi nefireşti sunt de fapt patimile fireşti abătute de la lucrarea lor cea după fire, adică după sensul sau raţiunea dumnezeiască sădită în fire. Căci săvârşirea răului, ca îndepărtare de Dumnezeu, este una cu abaterea lucrării puterilor firii de la sco­pul lor, sau mişcarea nesocotită a puterilor fireşti (ale sufletului) spre altceva decât scopul lor, în urma unei judecăţi greşite (cf. Filocalia, Vol. III, Sfântul Maxim Mărturisitorul, Răspunsuri către Talasie, Definiţia ră­ului). Patimile sunt văzute aici ca roade în sensul de punere în lucrare a judecăţilor greşite de care s-a zis, care rodesc prin lucrurile sau pricinile patimilor de care zice Avva Varsanufie, înţelese prin metafora frunzelor. Deci aşa numitele patimi din afara firii sau nefireşti sunt aceleaşi patimi fireşti în ipostaza de aba­tere de la scopul lor, care trebuie numai „netezite", cum zic Părinţii, sau temperate, aduse la cumpătare spre folosul firii menite îndumnezeirii, iar aşa-numita dezrădăcinare a patimilor se referă mai mult la cele născute din cele trei de care am zis. Cele zise de avva Varsanufie par o tâlcuire la Psalmul 1: 3, unde omul e asemănat cu pomul răsădit lângă izvoarele apelor, care-şi lucrează mântuirea prin frunze ca tot atâtea cugetări drepte ale minţii şi prin apă şi soare ca chi­puri ale lucrării harului. Mintea unui om ca acesta nu se pleacă sau nu râvneşte peste măsură nici la soare, nici la apă, ca nu cumva printr-o râvnă nechibzuită sau prin lenevie şi mândrie să se pârjolească sau să se înece prin păcat de pedeapsa Proniei. Roadele minţii cei drept-cugetătoare sunt virtuţile, faptele bune cele după fire, iar roadele minţii ce cugetă strâmb sunt ră­utăţile cele împotriva firii.

dacă nu ştii ce-ţi este de folos, urmează celor ce ştiu, şi aceasta este smerenie, şi prin ea afli harul lui Dumnezeu; deci, precum ai zis, că aici îmi este mântuirea, bine ai zis aceasta, că n-a fost fără de Dumnezeu venirea ta, ci Dumnezeu te-a păzit.

7. împuterniceşte-te în Domnul, că nu mică dobândă câştigi din risipirea de care zici".

V.

A Sfântului Efrem

1. Nu te lenevi faţă de cel bolnav, că scris este: Cel ce nu-şi astupă urechile sale a nu auzi pe bolnav, şi el va striga şi nu va avea cine să-l asculte (Pilde 21:13).

2. De pătimeşte fratele tău, osteneşte-te împreună cu dânsul, ca să te învredni­ceşti a auzi de la Domnul în Ziua aceea: Dacă

84

unuia din aceşti fraţi ai Mei prea mici aţi făcut, Mie aţi făcut (Matei 25.40).

3. Cel ce nu se îngrijeşte de bolnav, întărâtă pe Cel ce-l pedepseşte pe dânsul; iar cel ce se bucură întru căderea fratelui lui va cădea cu cădere vestită.

4. Iubitule, dacă eşti iscusit la ştiinţa doftoricească, fii treaz, ca nu cumva, vrând a tămădui pe alţii, pe sine pătimaş să te arăţi, precum zice Apostolul: Ca lucrul vostru cel bun să nu se hulească (Rom. 14:16).

85

PRICINA A ŞAISPREZECEA

Că nu se cuvine ca monahul, fără de mare nevoie, a se scălda sau a se dezgoli.

I.

Din viaţa Sfântului Antonie

1. Marele Antonie, de-a pururea cu nevoinţă multă şi întinsă îndeletnicindu-se că întotdeauna postea, iar îmbrăcămintea pe dinlăuntru o avea de păr, iar pe dinafară de piele, pe care o a şi purtat până la sfârşit -, nici trupul a-l scălda pentru tină nu suferea vreodată, nici picioarele a le spăla şi nici mă­car simplu a le băga în apă nu voia, fără de mare nevoie; şi nici dezgolindu-se nu l-a vă­zut cineva vreodată pe dânsul în toată viaţa sa, de când s-a făcut monah, nici trupul său nu l-a văzut cineva vreodată gol.

2. Odată, şezând în munte, uitându-se în sus a văzut pe oarecine ridicându-se în văzduh şi multă bucurie făcându-se pen­tru toţi142; şi, minunându-se şi fericindu-l pe unul ca acela şi vrând a afla cine este acela, a auzit un glas zicând: „Acesta este sufletul lui Ammun, monahul cel din Nitria (acesta fusese pustnic până la bătrâneţe)".

3. Şi se zice că multe semne se făceau printr-însul, printre care şi acesta. Odinioară, trebuinţă făcându-se ca să treacă el râul Licos, pentru că era vremea când apele se re­vărsau [fluxului], l-a rugat pe Theodor care era împreună cu dânsul să se îndepărteze de dânsul, ca să nu-şi vadă unul altuia goliciu­nea atunci când vor înota; apoi, ducându-se Theodor, acum se ruşina a se vedea chiar şi pe sine gol; deci, cum se ruşina el şi se în­grijea, de năprasnă răpindu-se, a fost dus de acea parte.

II.

Din povestirea Sfinţilor Părinţi celor ucişi în Sinai şi în Raith

1. După ce barbarii au ucis pe mulţi dintre sfinţi, străbătând pustia, au aflat un loc cu verdeaţă şi cu mulţi copaci împodobit, spre care îndată degrab au alergat.

2. Şi, apropiindu-se ei, au nimerit la o căscioară unde locuia un tânăr, a cărui mă­rime de suflet şi bărbăţie şi înşişi barbarilor s-a socotit vrednică de mirare: căci el n-a su­ferit să le arate nicio mănăstire ascunsă de ochii lor ca să scape de moarte (căci aceasta [scăparea] îi era făgăduită lui de barbari), nici a ieşit din căscioară, nici a dezbrăca ha­ina nu s-a învoit, zicând: „A spune despre cineva care se ascunde, vânzare este, iar a asculta de orice voi fi silit să fac, este nebărbăţie şi moliciune a sufletului. Că celor ce se nevoiesc, zicea, mărime de suflet le trebuieşte, şi nu se cuvine a se pleca fricii sau îngro­zirilor, chiar de ar aduce vreo mare primej­die; căci, dacă ne dăm unui obicei ca acesta, el ni se face drum spre căderi [tot] mai mari, iar spaima143, odată ce s-a deprins a pune stăpânire, porunceşte a trece cu vederea şi mari bunătăţi, încă mai pe urmă a vinde şi blagocestia, adică atunci când frica de cele cumplite va afla socoteala împresurată prin spaimă.

3. Iar dacă acum, zice, voi scoate din socoteală de-sine-stăpânirea, cum oare, temându-mă de moarte năprasnică, nu mă voi pleca mai lesne a merge către păgânătate mai vârtos de chinuri şi de tescuiri îngrozindu-mă aşa obişnuindu-mă mai vârtos a cinsti nedurerea decât folosul?

4. Drept aceea, nu mai căutaţi acum a dobândi cele ce nădăjduiţi şi aşa nu pre­getaţi a face cele ce voiţi. Că niciun loc din cele în care locuiesc iubitorii de Dumnezeu, măcar că le ştiu, nu vă voi arăta. Şi din uşă poruncind voi, eu nu voi ieşi, nici haina nu o voi dezbrăca, ca nu cumva, încă întru simţi­re fiind şi stăpân pe voire, să mă vadă cine­va gol şi să-mi vadă trupul pe care nici ochii mei nu l-a văzut până acum. Iar după ce voi

142 Trad. neogr. adaugă „Sfinţii îngeri".

143 Sfiala, spaima, frica înţeleasă ca lipsă de curaj şi laşitate.

86

muri şi fără simţiri voi fi, să facă fiecare ce voieşte cu mine; căci astfel prihănirea va fi a cruzimii celor ce lucrează fărădelegea, şi nu a socotelii celui ce pătimeşte144.

5. Deci înlăuntru voi muri, îmbrăcat, precum m-am hotărât, şi nu voi face ceva în afara socotelii vânzându-mă pe mine ca pe un rob; voi fi ucis în stadia în care m-am nevoit şi mormânt îmi va fi mie această căs­cioară, care, sudorile faptei bune mai-nainte primindu-le, acum va primi sângele vitejiei.

6. Nesuferind pierzătorii îndrăz­neala vitejiei sufletului lui, prea iute s-au repezit asupra lui, încât l-au tăiat făcându-i atâtea răni câte încăpea trupul. Că fiecare, vrând să-şi astâmpere mânia sa, nu socotea izbândă din destul săbiile celor ce au apucat mai-nainte, de nu şi însuşi cu a sa mână străpungând cu sabia, aşa putea să-şi mângâie mânia.

7. Cei mai mulţi dintre ei l-au străpuns pe când el era deja mort, şi aşa s-au de­părtat, turbându-se mânie că nu le-a ajuns lor trupşorul spre mai multă chinuire.

III.

Din viaţa Sfântului Ioanichie cel Mare

1. La minunatul Ioanichie mers-a odinioară Eustratie, egumenul mănăstirii Avgara, împreună cu alţi oarecari şi, întru vorbire zăbovindu-se ei, un bărbat oarecare, Ilie cu numele, ce pustnicea în vecinătate îm­preună cu Sfântul, pe însuşi Marele şi pe cei ce au venit cu Eustratie îi ospăta.

2. Prihănind deşertăciunea vieţii şi prin cuvinte [argumente] vădind nestator­nicia ei şi netemeinicia ei, dumnezeiescul Ioanichie îi îndemna de obşte pe aceia să se depărteze de cetăţi şi de sate, zicând că mai vârtos lui Ilie i se cuvine a face aceasta de­cât celorlalţi. Iar el a zis: „Fii încredinţat de aceasta, Părinte Ioanichie, că multă adeveri­re de aceasta ne dă pustietatea şi singurăta­tea din anii cei mulţi ce au trecut".

3. La două zile după ce sfântul a zis acestea, acelaşi monah, Ilie, apropiindu-se de dânsul, a cerut blagoslovenie pentru boa­la ce se încuibase într-însul ca să se ducă la unul din satele ce izvorau ape fierbinţi. Deşi Sfântul n-a voit, acela stăruia cu cererea; însă mai pe urmă, plecându-se sfântul la nepu­tinţa fratelui, l-a slobozit să plece.

4. Apropiindu-se de acele locuri, Ilie abia dacă s-a putut apropia de faţa apelor celor fierbinţi, de unde a şi leşinat; însă a fost ridicat de unii ce au trecut din întâmplare pe acolo, care l-au culcat într-una din chiliile de lângă munte. Pe la miezul nopţii însă s-a de­părtat de loc, atâta mulţumind pentru oste­nelile nevoinţelor celor dinainte, încât, pen­tru pomenirea acestora, s-a căit amar pentru acest mai de pe urmă gând, de unde a şi sim­ţit puţină oarece tămăduire a trupului.

IV.

A Sfântului Efrem

1. Nu se cuvine călugărului a-şi spă­la trupul sau picioarele cu împătimire, pre­cum cei iubitori de dulceţi; că, precum aceia prin grijirea trupului şi a hainelor vânează dulceţile, tot aşa şi nevoitorul blagocestiei, prin cele potrivite, se oşteşte împotrivindu-se celor potrivnici145.

V.

A lui avva Isaia

1. De vei merge la vreun frate şi vei osteni pe drum, şi vei voi cu puţin untde­lemn a te unge pentru osteneala căii, unge numai picioarele tale, sfiindu-te a le desco­peri pe ele, iar trupul tău să nu-l ungi, afară de nevoie sau de boală.

2. Iar şezând tu în chilie, de va veni frate străin la tine, asemenea fă-i şi lui, ungându-i picioarele lui, şi zi lui: „Fă dragoste şi ia puţin untdelemn şi unge-te cu el".

3. Şi de nu va voi să ia, pentru odih­nă, nu-l osteni pe dânsul; iar de este bătrân

144 Trad. neogr. adaugă „care, fiind mort, nu mai poate face nimic".

145 Trad. neogr. adaugă „adică prin nesocotirea trupului şi a împodobirii acestuia".

87

lucrător146, sileşte-l până se va unge peste tot.

VI.

A Sfântului Diadoh

1. Nimeni n-ar putea zice că a merge la feredeu147 este lucru păcătos sau fără soco­teală; însă a se înfrâna cineva depărtându-se de feredeu şi vitejesc lucru zic că este şi cu totul înţelept. Căci, dacă ne oprim de la baie, acea moleşeală îndulcitoare nu ne moleşeş­te nici trupul, nici întru pomenirea neslăvitei goliciuni a lui Adam nu ne poate aduce, ca astfel şi de frunzele aceluia să ne îngrijim spre a ne acoperi a doua oară pricina ruşinii. Mai vârtos, ca cei ce cu puţin mai-nainte am sărit din pierzarea vieţii, datori suntem prin curăţenie să ne cinstim trupul nostru cu fru­museţea fecioriei.

VII.

Din Pateric

1. Povestitu-ne-a nouă Avva Paladie acestea: „Odinioară, zicea, intrând în Alexandria împreună cu Avva Daniil pentru o trebuinţă, ne-am întâlnit cu un tânăr ieşind dintr-o baie unde se spălase. Şi, văzându-l bătrânul, a oftat şi mi-a zis: Vezi pe acest frate? Numele lui Dumnezeu se va huli din pricina lui. Dar să mergem după dânsul ca să vedem unde petrece.

2. Şi, urmându-i, am intrat după dânsul; şi, luându-l pe dânsul bătrânul de­osebi, i-a zis: Frate, tânăr fiind tu şi sănă­tos, nu ţi se cade a te îmbăia. Căci crede-mă, fiule, că pe mulţi sminteşti, nu numai pe mireni, ci şi pe călugări. Răspuns-a acela bătrânului: Dacă încă aş plăcea oamenilor, nu aş fi robul lui Hristos (Gal. 1:10). Dar şi scris este: Nu judecaţi, şi nu vă veţi judeca (Luca 6: 37). Atunci i-a făcut lui bătrânul metanie zi­când: Iartă-mă, pentru Domnul, căci ca un om am greşit. Iar după ce am ieşit de acolo,

146 Ce se îndeletniceşte adică cu virtuţile practi­ce.

147 Baie publică.

i-am zis stareţului: Nu cumva fratele e bolnav, şi pentru aceasta se îmbăiază, şi astfel nu se poate socoti sub osândă?

3. Iar stareţul, oftând şi lăcrimând, a zis: Să te încredinţeze pe tine adevărul, frate, căci am văzut mai mult de cincizeci de draci înconjurându-l pe dânsul şi turnând peste el noroi puturos, şi o arăpoaică şezând pe umărul lui şi sărutându-l, şi altă arăpoai­că înaintea lui batjocorindu-l şi învăţându-l cele neruşinate, şi dracii împrejur urmândui şi bucurându-se de dânsul; iar pe sfântul înger nu l-am văzut nici aproape, nici depar­te de dânsul. Drept aceea, de aici socotesc că este plin de toată scârnava lucrare.

4. Iar cea zisă o mărturisesc şi hainele lui, care sunt de piele, moi şi netede, încă şi petrecerea lui e fără de ruşine în mij­locul cetăţii acesteia, întru care şi cei ce au îmbătrânit în nevoinţă intrând pentru oarecari trebuinţe de nevoie, îndată se grăbesc să iasă, ca să nu pătimească vreo vătămare sufletească.

5. Încă şi într-alt fel: de n-ar fi fost acesta iubitor de sine, şi iubitor de dulceţi, şi iubitor de curvie, nu s-ar fi dezgolit pe sine fără de ruşine în feredeu, nici i-ar fi vă­zut pe ceilalţi goi, precum au hotărât Sfinţii Părinţii noştri Antonie, Pahomie, Ammun şi Serapion şi ceilalţi Purtători de Dumnezeu Părinţi, anume ca nimeni dintre călugări fără de mare nevoie sau boală să se dezgolească. Că şi ei, vrând a trece râuri pentru o oarecare trebuinţă de nevoie, nefiind luntre şi a se dezgoli nesuferind, pentru că se ruşi­nau de sfântul înger care urma lor şi de soa­rele ce lumina, măcar că de oameni nu se ve­deau, rugau pe Dumnezeu şi treceau pe sub cer, Iubitorul de oameni şi Atotputernicul Dumnezeu deodată primind cererea lor cea dreaptă şi plină de cucernicie, cu preaslăvire plinind-o şi cu lucrul săvârşind-o. Acestea zicându-le mie, bătrânul a tăcut.

6. După ce ne-am întors noi în Schit, n-au trecut multe zile şi au venit nişte fraţi din Alexandria, care au povestit că fratele cutare, care era preot (căci fusese hirotonit) vieţuind în biserica Sfântului Isidor, ace­la, după ce cu puţin mai-nainte venise din Constantinopol (acesta adică era fratele despre

88

care vorbise bătrânul), s-a aflat că curvise cu femeia Selenariului148, dar, prinzându-se de slugile aceluia şi de vecini, i-au tăiat amândouă boaşele împreună cu mădularul [scârbavnic al] trupului, iar după tăiere, tră­ind încă trei zile, s-a săvârşit, făcându-se ru­şine şi ocară tuturor monahilor.

7. Iar eu, auzind aceasta, sculându-mă, m-am dus la Avva Daniil şi i-am po­vestit lui întâmplările; şi, auzind bătrânul, a lăcrimat şi a zis: Pedeapsă celui mândru e căderea. Şi a însemnat bătrânul că, de nu ar fi bolit acela cu mândria şi ar fi primit sfătuirea lui, nu ar fi pătimit una ca aceasta. Din căderea aceluia să se pedepsească [să ia pil­dă de învăţătură] şi ceilalţi mândri şi să se înveţe a se abate de la o prăpastie ca aceea".

VIII.

A Sfântului Efrem

1. Spune-mi, iubite frate, pentru ce speli obrazul tău cu apă? Negreşit ca să placi aproapelui tău; iar din aceasta arătat este că n-ai scuipat [dispreţuit] patimile trupului tău, ci încă eşti robit întru dânsele.

2. Deci, de voieşti a spăla faţa ta, spal-o cu lacrimi şi o scaldă cu plânsul, ca să strălucească cu slavă înaintea lui Dumnezeu şi a Sfinţilor îngeri; că, spălând faţa cu la­crimi, este frumuseţe neveştejită.

3. Dar, cu toate acestea, îmi vei zice că te ruşinezi de întinarea feţei tale; dar să ştii că tina picioarelor şi a feţei tale, unită cu o inimă curată, mai mult decât soarele va străluci între Dumnezeu şi între Sfintele Puteri.

148 Demnitar care se ocupa cu păzirea sau chivernisirea secretelor de stat de la palatul împărătesc din Constantinopol.

89

PRICINA A ŞAPTESPREZECEA

Că la Dumnezeu nu este ceva nehotărât, ci toate cele ce se fac, şi înseşi morţile cele de năprasnă, cu pre-cunoştinţa lui Dumnezeu sunt hotărâte [rânduite].

I.

A lui Grigorie Dialogul

1. Un bărbat cucernic, Anastasie cu numele, era egumen al unei mănăstiri ce se chema Ipocrimnon149, pentru că era aşezată sub o râpă; şi era zăcând deasupra acestei mănăstiri o piatră foarte mare.

2. într-o noapte, din înălţimea ace­lei pietre se făcu un glas mare, care zicea: „Anastasie, vino!" Apoi, glasul chemă, pe rând, alţi opt fraţi. Iar acest glas a fost auzit de tot soborul. Şi au cunoscut toţi cei che­maţi că li se apropiase moartea.

3. Întâi, după puţin, a adormit drep­tul Anastasie, apoi, pe rând, s-au dus către Domnul şi ceilalţi, precum le poruncise gla­sul. Deosebi de acestea, s-a întâmplat atunci un alt lucru minunat: că, în vreme ce cinsti­tul Anastasie se muta la Domnul, în mănăs­tire era un frate care nu voia să trăiască fără de dânsul.

4. Deci, la picioarele lui tăvălindu-se, îl ruga pe dânsul cu lacrimi zicând: „Pe Cel către Care te-ai dus, să nu mă laşi a face în lumea aceasta şapte zile fără de ţine". Şi, mai-nainte până ce să se sfârşească săptămâ­na, a adormit şi el, care nu era chemat ală­turi de ceilalţi. Aşadar arătat este că mutarea acestuia de aici singură rugăciunea sfântului o a lucrat.

Petru

5. Dintru acestea ne învăţăm că cei desăvârşiţi de la Domnul pot fi auziţi de multe ori şi întru cele ce nu sunt hotărâte de mai-nainte150.

149 Traducere a toponimului latin „Suppentonia", localitate aflată în apropierea vechii cetăţi Nepi.

150 Trad. neogr.: „pot dobândi şi lucruri care n-au fost hotărâte de mai-nainte".

Grigorie

6. Cu toate acestea, nu putem soco­ti nicidecum că se pot auzi întru cele ce nu sunt înainte-hotărâte; însă cele ce, rugându-se sfinţii, le dobândesc sau fac, iată, mainainte hotărâte sunt, ca prin rugăciunea lor să le câştige pe acestea; şi însăşi moştenirea împărăţiei celei veşnice de la Atotputernicul Dumnezeu întru cei aleşi este înainte-hotărâtă, ca întru bunăvoinţa aceasta a lui Dumnezeu cu osteneli şi prin rugăciune să o dobândim151.

Petru

7. Arată-mi însă mai limpede dacă rugăciunea poate oarecum împreună-lucra cu înainte-hotărârea.

Grigorie

8. Aceasta, Petre, o poţi cunoaşte şi din istoria lui Avraam; că, precum ştii, lui Avraam i-a zis Dumnezeu: Întru Isaac se va numi sămânţa ta (Fac. 21:12). Şi iarăşi: Părinte al multor neamuri te-am pus pe tine (Fac. 17: 5). Şi iarăşi: Te voi blagoslovi şi voi înmulţi să­mânţa ta ca stelele cerului (Fac. 22: 17). Deci Dumnezeu a binevoit a înmulţi sămânţa lui Avraam prin Isaac.

9. Deci, dacă întru Isaac era hotărât a se înmulţi sămânţa lui Avraam, pentru ce a avut Isaac soţie străină? Că scris este: Că Isaac a rugat pe Domnul pentru soţia sa, şi El a dat zămislire Rebeccăi (Fac. 25: 21). E limpe­de deci de aici că înainte-hotărârea prin ru­găciune se împlineşte, prin care, auzit fiind

151 Sfântul Grigorie nu pare nici să infirme, nici să confirme zisa lui Petru de mai-nainte. El arată că, paradoxal, chiar şi acolo unde cineva, după omenească-cuviinţă zicând, schimbă prin cererea sa cele ho­tărâte de Dumnezeu, precum Ninivitenii proorocia lui Iona, făcând pe Dumnezeu să lucreze altfel sau să schimbe cele hotărâte, chiar şi aici Dumnezeu preştie toate acestea şi lucrează ca atare, hotărând cele de cuviinţă.

90

Isaac, a făcut fiu, întru care era Dumnezeu hotărând a înmulţi sămânţa lui Avraam.

Petru

Nimic n-a rămas în îndoială la între­barea aceasta, ci am avut luminat dezlegarea nedumeririi.

91

PRICINA A OPTSPREZECEA

Despre răbdarea în boale şi folosul cel dintr-însele, şi cum unora din cei îmbunătăţiţi li se aduce de la Dumnezeu pedepse iconomiceşti spre desăvârşita curăţenie.

I.

A Sfântului Grigorie Dialogul

1. Un Preacucernic Părinte pe nume Spes, în locul ce se numeşte Cample, a zidit osebite mănăstiri; pe acesta, Preaputernicul şi Milostivul Dumnezeu aici pedepsindu-l, din veşnicele munci l-a izbăvit; căci pentru iconomia Lui cea prea mare a arătat şi îngro­zirea şi milostivirea152: că, pe cât de mult pe dânsul bătându-l îl iubea (cf. Pilde 3:12; Evr. 12: 6), mai pe urmă desăvârşit l-a arătat, tămăduindu-l pe dânsul.

2. Căci ochii lui, până la patruzeci de ani cu petrecerea întunericului i-a orbit, nici puţintică vedere lăsându-i lui; iar pe această bătaie nimeni nu o poate suferi, de nu însuşi Milostivul Părinte, Cel ce dă chinuire, nu va dărui şi răbdare; că, pentru nerăbdare, la unii pedeapsa aceasta adaugă păcat, şi nu folos. Pentru aceasta, ştiind Dumnezeu neputinţa noastră, cu bătăile Lui amestecă şi răbdarea, ca, şi pedepsind pe aleşii Săi, fii drepţi să-i arate, apoi şi cu dreptate spre dânşii să Se milostivească153.

152 Lit. împreună-pătimirea (sumpa,qeia).

153 oTTĂdYxvLo0Ţi lit. să se apropie afectiv, iubitor de cele dinlăuntru ale noastre. Aşadar, bătăile pedep­sitoare sau pedagogice, ca lucrări ale iconomiei lui Dumnezeu, ce iau forma „îngrozirilor", cum zice mai sus, săvârşite nu din mânie cum cu omenească-cuviinţă le-am putea noi înţelege -, pricinuiesc răbdare în sufletul nevoitorului, iar prin această lucrare a în­dreptării cum pare a fi numită mai jos dumnezeu îşi face Sieşi fii drepţi prin apropierea Sa iubitoare, sau milostivire a Sa (oîTXaYxcrâriv, precum înţelegeau cei vechi acest termen). Am văzut mai sus că îngrozirea e amestecată cu milostivirea sau împreună-păti­mirea. Prin aceasta se arată că Dumnezeu e neîncetat prezent în suferinţele robilor Săi; El nu le sloboade pe acestea, sau nu ne lasă pradă lor decât din iconomie, adică pentru vindecare de păcate şi patimi şi aflarea mântuirii. Ca frate al nostru Care prin întrupare S-a făcut şi om, El pătimeşte cu noi în toate suferinţele noastre pentru a dobândi răbdare (vezi şi Rom. 5: 3-5). El nu este precum judecătorii şi dregătorii lumii acesteia, care pedepsesc sau fac bine în vârtutea unor legi sau din interese uneori meschine sau din alte pri­cini; aceştia prea puţin sau deloc pătimesc şi îi iubesc pe cei pe care îi conduc sau cu care intră în legătură; El însă vine în apropierea noastră ca un Doctor gata fără încetare a ne ajuta şi vindeca dacă şi noi dorim aceasta, nu dintr-un interes oarecare căci, ca Dumnezeu desăvârşit, nu are nevoie de ceva de la noi -, ci din iubirea Sa, ca Unul Care, ca Făcător, nu poate să nu Se îngrijească de lucrul mâinilor Sale.

3. Pentru aceea şi pe acest Prea­cucernic bărbat, deşi cu întunericul acesta din afară l-a înnegrit, cu lumina cea dinlăun­tru însă niciodată nu l-a părăsit, care, atunci când cu bătaia [pedeapsa] trupului se învifora, avea prin acoperirea Duhului mângâ­iere inimii; iar pentru că anul al patruzecilea isprăvise cu orbirea, şi Domnul i-a redat lui lumina, Acelaşi i-a făcut pomenire de apropierea morţii sale, poruncindu-i să propo­văduiască cuvântul vieţii (cf. I Ioan 1: 1) în mănăstirile cele zidite de dânsul, ca unul care, iată, luând acum a doua oară lumina trupului, pe cea a inimii să o deschidă.

4. Iar el, de porunca Celui ce a po­runcit ascultând, obştile fraţilor le înconjura şi poruncile vieţii, pe care lucrând le învă­ţase, înaintea acelora le-a pus [spre învăţă­tură]; iar după cincisprezece zile, întorcându-se de la propovăduire în mănăstirea sa, chemând pe fraţi în biserică şi stând în mij­locul lor, s-a împărtăşit de Stăpânescul Trup şi Sânge, cu care a săvârşit şi cântările cele tainice ale psalmilor; şi încă cântând ei, iar el la rugăciune petrecând, şi-a dat sufletul său.

5. Şi toţi fraţii cei ce erau de faţă au văzut ieşind din gura lui un porumbel; şi, acoperământul bisericii deschizându-se, fraţii au văzut cum s-a suit la cer; iar printr-o închi­puire ca aceasta a porumbelului le-a arătat lor Atotputernicul Dumnezeu în ce simplitate154 a inimii a slujit lui Dumnezeu bărbatul acesta.

154 ttKpaioTTjc desăvârşire, nevătămare, nevino­văţie, curăţie.

92

II.

A lui Diadoh

1. Atunci când pentru boalele cele trupeşti ce ni se întâmplă nouă foarte ne îngreuiem, se cuvine a şti că sufletul este încă robit cu patimile trupului; pentru aceea, pof­tind el bunătăţile cele materialnice, nu nu­mai că nu voieşte a se despărţi de cele bune ale vieţii, ba chiar şi mare neajuns socoteşte ca, din pricina boalei, să nu se poată folosi de cele dulci ale vieţii.

2. Iar dacă cu mulţumită primeşte mâhniciunile cele din boale, de aici se cu­noaşte că nu este departe de hotarele nepătimirii; drept aceea şi moartea cu bucurie o aşteaptă, ca pe una care mai vârtos este pri­cinuitoare a vieţii celei adevărate.

în ce chip ceara, dacă nu se moaie sau nu se încălzeşte multă vreme, nu poa­te primi pecetea cea pusă pe ea, tot aşa şi omul, dacă prin dureri şi boale nu se va lă­muri, nu va putea primi pecetea virtuţii lui Dumnezeu.

3. Pentru aceea şi Domnul zice dum­nezeiescului Pavel: Ajunge ţie harul Meu, că puterea Mea întru neputinţe se săvârşeşte, iar apoi însuşi Pavel se făleşte zicând: deci prea cu dulceaţă mă voi lăuda întru neputinţele mele, ca să umbrească peste mine puterea lui Hristos (II Cor. 12: 9), el adică zicând neputinţe năpustirile întrarmate ale vrăjmaşilor Crucii lui Hristos, care adesea i se întâmpla lui şi Sfinţilor celor de atunci, ca să nu se înalţe, precum însuşi zice, pentru covârşirea desco­peririlor (cf. II Cor. 12:7), ci mai vârtos să pe­treacă [ei] prin smerenie în chipul desăvâr­şirii prin desele defăimări cele de aici, astfel păzind cu cuvioşie Dumnezeiescul har155.

4. Iar noi acum neputinţă zicem gân­durile cele viclene şi slăbiciunile trupeşti; căci atunci trupurile sfinţilor celor ce se nevoiau împotriva păcatului se dădeau la chi­nuri purtătoare de moarte şi la alte feluri de

155 Trad. lit. Trad. neogr. redă aşa: „ci să stăruie printr-o smerenie venită din desele defăimări, păstrând acest Dumnezeiesc dar al desăvârşirii prin sfânta lor viaţă".

necazuri, ei fiind mult deasupra patimilor celor ce intră în firea omenească prin păcat, însă acum, pentru mila Domnului, pacea bisericilor s-a înmulţit, drept care trupul cu dese strâmtorări trebuie necăjit, iar sufletul acestor nevoitori ai blagocestiei cercat cu gânduri viclene, ca afară de toată slava-deşartă şi risipirea să fie şi pentru ca inima să încapă, precum am zis, prin multă smerenie pecetea frumuseţii celei dumnezeieşti, după sfântul care zice: însemnatu-s-a peste noi lumi­na feţei Tale, Doamne (Psalm 4: 7).

5. Deci se cuvine mulţumind a răbda sfatul Domnului; căci aşa desimea boalelor şi războiului gândurilor celor drăceşti ni se va socoti ca a doua mucenicie. Că cel ce zicea atunci Sfinţilor Mucenici, prin dregătorii ce făceau fărădelege, „lepădaţi-vă de Hristos şi poftiţi slavele vieţii" şi acum stă asupră, prin sine zicând robilor lui Dumnezeu neîncetat aceleaşi lucruri.

6. Cel ce atunci muncea trupurile drepţilor şi cu totul ocăra pe cinstiţii învăţă­tori prin cei ce slujeau acelor diavoleşti soco­tinţe, acela şi acum mărturisitorilor blagoces­tiei le aduce felurite pătimiri cu multe ocări şi defăimări; pentru aceasta şi noi trebuie cu pază şi cu răbdare mărturisirea conştiinţei noastre a o lucra înaintea lui Dumnezeu, că zice: Aşteptând am aşteptat pe Domnul şi a cău­tat spre mine (Psalm 39:1).

III.

Din viaţa Sfintei Singlitichia

1. Zice Fericita Singlitichia: „Multe sunt cursele Diavolului: n-a putut prin să­răcie să mişte sufletul? Aduce spre amăgire şi bogăţia. Prin ocări şi sudalme nu a putut? Laude şi slave pune înainte. Prin sănătate a fost biruit? Bolnăveşte trupul. Iar când prin dulceţi nu poate a amăgi, se ispiteşte a face răsturnare sufletului prin durerile cele fără de voie.

2. Căci oarecari boale din cele prea grele şi nesuferite aduce asupră, ca prin îm­puţinare să tulbure dragostea noastră cea către Dumnezeu; şi deşi trupul pătimeşte şi cu friguri cumplite se zvârcoleşte, încă şi cu sete neoprită se usucă, dacă, păcătos fiind,

93

vei suferi acestea, adu-ţi aminte de focul cel veşnic şi de veşnica muncă şi de nesuferite­le chinuri, şi nu te vei împuţina spre cele de faţă.

3. Şi aşa te bucură că te-a cerce­tat Dumnezeu, şi să ai pe limbă acel vestit grai, zicând cu proorocul: Certând m-a cer­tat Domnul, dar morţii păcatului nu m-a dat (Psalm 117:18). Eşti ca un fier? Leapădă prin foc rugina. Iar dacă, drept fiind, eşti bolnav, de la cele mai mici spre cele mari sporeşte. Aur eşti? Prin foc mai lămurit să te faci.

4. înger al Satanei s-a dat trupului tău? Bucură-te. Vezi cui te-ai făcut aseme­nea: lui Pavel, luminătorul lumii! Prin foc te ispiteşti? Prin ger te pedepseşti? Trecând prin foc şi prin apă, gata vei afla şi odihna sufletului. Dobândind pe cele ce ai apucat mai-nainte, aşteaptă pe cele ce urmează.

5. Nu te întrista cum că pentru ne­putinţa trupului nu poţi sta la rugăciune sau cânta cu glas; că toate acestea şi cele urmă­toare acestora se fac nouă spre curăţirea pa­timilor celor trupeşti; căci postul şi culcarea pe jos ni s-au legiuit nouă [îndeobşte] pen­tru prea scârnavele dulceţi; iar dacă boala le-a tocit pe acestea, acelea [postul şi culca­rea pe jos] de prisos vor fi.

6. Şi de ce zic de prisos? Pentru că socotesc că mai vârtos boala este cea mai mare şi mai înaltă doftorie pentru a nimici cugetul cărnii (cf. Rom. 8: 6-7). Aceasta este dar nevoinţa cea mare: întru boale a răbda şi a mulţumi lui Dumnezeu.

7. Ne-am lipsit de ochi din pricina boalei? Să nu suferim cu greu, că pe orga­nele nesaţiului156 le-am lepădat şi slava lui Dumnezeu o oglindim cu ochii cei dinlăun­tru

8. Am asurzit? Să mulţumim; că auzirea cea deşartă nu o vom mai primi; iar cu urechile [sufletului] înţelegând cuvântul Domnului, totdeauna îl vom auzi.

9. De mâini şi de picioare pătimim? De mădularele cele ce sunt ajutătoare păca­tului ne-am lipsit; avem însă mâinile şi pi­cioarele dinlăuntru prin care vom birui pe vrăjmaşul şi pe cărarea ce duce către cer cu bună-pază vom călători.

10. Se oboseşte tot trupul de boale? La omul cel dinlăuntru însă desăvârşită să­nătate se face.

11. Deci, bolnavi fiind, să nu slăbim, ci să mulţumim lui Dumnezeu, Celui ce pe toate cu folos le iconomiseşte; şi, de multe ori, prin vremelnica boală a stricăciosului trup, dăruieşte sănătate şi mântuire veşnică nemuritorului suflet.

IV.

Din viaţa Sfântului Luca

1. Oarecare monah, Grigorie cu nu­mele, prieten fiind cu Sfântul Luca, săvâr­şind oareşicând sfinţitele lor zile ale postu­lui, stăruia venind la dânsul şi cerându-i a se ruga lui Dumnezeu pentru înlăturarea boalei sale, cerând astfel izbăvire de ceea ce cumplit îl strâmtora. Că el bolnăvicios trup avea, iar stomacul lui era foarte neputincios.

2. Iar acela, pentru smerita lui cugeta­re157, întârzia, astfel înştiinţându-l că cererea era mai presus de puterea lui, iar Grigorie, pentru că avea dureri mari, îndrăznea (că ştia aşezarea aceluia către Dumnezeu), stă­ruind şi poftind cu cererea, până când, oda­tă, neputând minunatul Luca a-l mai opri, a zis: „Smerite Grigorie, te vei face sănătos şi nu te va mai durea stomacul din pricina mâncărilor ce le mănânci". Şi aceasta s-a pli­nit şi în lucru, şi omul a dobândit curată să­nătate.

V.

A lui avva Isaia

1. Dacă liniştindu-te în chilie te va ajunge boala, să nu te întristezi, ci mulţumeş­te Domnului; iar de se tulbură sufletul tău, zi lui: „Nu-ţi este mai de folos boala aceasta decât Gheena întru care vei să mergi?" Şi se va linişti întru tine.

156 Poftelor nesăţioase.

157 jxxpioj)poouvT), sau: „pentru cugetul lui cel cu multă măsurăînţelept".

94

2. Odinioară, bolnăvindu-se sfântul acesta [Isaia], l-a cercetat ucenicul său, Avva Petru; şi, văzându-l pe dânsul chinuindu-se foarte, s-a întristat pentru el, iar bătrânul, mângâindu-l pe dânsul, i-a zis: „Numai de îndată ce mă apropii de nişte boale ca aces­tea pot a-mi aduce aminte de amarul ceas al morţii şi al judecăţii; pentru că sănătatea trupului nu are folos, căci caută vârtutea sa spre a vrăjmăşi pe Dumnezeu; căci şi pomul, adăpându-se în toate zilele, nu se usucă pen­tru a nu rodi".

3. Acelaşi, asemenea bolind, a zis către dânsul: „Osteneala, având nădejdea odihnei, nu are greutate; pentru aceea nici eu întru osteneala boalei nu mă prea îngreuiez, ci mă strânge pe mine frica ceasului ce­lui prea întunecos, când voi fi lepădat de la faţa lui Dumnezeu, şi de aici nimeni nu va fi care să mă audă, nici nu va fi vreo nădejde de odihnă".

VI.

A lui Varsanufie

1. Un frate mirean al Marelui Stareţ, bătrân fiind şi el cu vârsta trupului, venind la obştea întru care se liniştea Sfântul, a tri­mis vorbă la el ca să vorbească cu dânsul.

2. Iar Stareţul i-a arătat lui acestea: „Eu am frate pe Iisus. Dacă vei dispreţui lumea şi te faci călugăr, atunci eşti frate al meu".

3. Acestea auzindu-le, cu mult plâns s-a dus, şi, nu după multă vreme venind, s-a făcut acolo călugăr; iar după ceva vreme, că­zând în boală trupească şi pătimind de idropică, a trimis vorbă către Stareţul, rugându-l să-l uşureze de pătimire.

4. Iar el i-a răspuns lui acestea: „Boala aceasta nu ţi-a venit ţie pentru altce­va fără numai pentru ca să nu te duci fără de rod către Dumnezeu; deci, de vei răbda şi vei mulţumi, în loc de petrecere [nevoinţă] se va socoti ţie, că n-ai zăbovit mai mult întru călugărie; încă şi din parte ţi s-a făcut necazul acesta, că m-ai socotit pe mine, cel ce nu sunt nimic, ca pe un om mare, şi pe tine

ca pe un frate al unui om ca acesta158, oare nu ştii că suntem fii ai călcării lui Adam (Rom. 5: 14) şi pământ şi cenuşă suntem (Fac. 18: 27)?

5. Deci, mulţumeşte Celui ce te-a adus întru o aşezare ca aceasta. De am avea smerenia lui Iisus, am putea zice cine este maica Mea, şi cine sunt fraţii Mei? şi celelalte (cf. Marcu 3: 33)159.

VII.

Din Pateric

1. Era un stareţ care adeseori pă­timea şi se îmbolnăvea; şi i s-a întâmplat lui într-un an a nu se îmbolnăvi şi-i părea rău foarte şi, plângând, zicea: „M-a părăsit Dumnezeu şi nu m-a cercetat".

2. Zis-a avva Pimen: „De vor fi trei la un loc, şi unul se linişteşte bine, iar altul este bolnav şi mulţumeşte, iar celălalt slujeş­te cu gând curat, toţi trei de o lucrare sunt".

3. Bolnăvitu-s-a odinioară un bătrân ce vieţuia singur la Chilii; şi, neavând cine să-i slujească lui, sculându-se, orice afla în chilia sa, aceea mânca. Şi aşa a făcut în multe zile, nevenind nimeni la dânsul spre cerceta­rea lui. Deci, trecând treizeci de zile, fiindcă nimeni n-a venit la dânsul spre cercetarea

158 în Filocalie (Vol. XI, Răsp. 344), la acest text găsim o scolie ca aceasta: „Omul se poate mândri nu numai pentru ceea ce este el însuşi, ci şi pentru ceea ce e tatăl lui, sau fratele lui, pentru că vrea să atragă asupra sa ceva din cinstirea de care se bucu­ră aceia (nota 507)". Marele Bătrân arată încă şi că nu trebuie să cinstim ca pe un fel de eroi lumeşti pe cei socotiţi sporiţi duhovniceşte, apelând la ei ca la nişte puternici ce ne pot ajuta oricând şi oricum. Toţi suntem fii ai călcării lui Adam, încheie Bătrânul, drept pentru care comuniunea dintre fraţi trebuie să fie cu multă smerenie, aducând cinstire unii altora pentru Domnul, şi mai puţin în vârtutea unei relaţii frăţeşti, socotind sau cugetând mai mult la puterea sau harul lui Dumnezeu ce ar putea să se arate prin robii Lui, şi mai puţin sau deloc la ce pot face aceştia (şi) ca oa­meni.

159 „E de remarcat explicarea acestui cuvînt al lui Iisus din smerenia Lui. Iisus nu zice: Faceţi loc că vine Maica Mea, că vin fraţii Mei; că doar ştiţi cine sunt Eu. Ci spune: Aşa cum nu cer cinstire deosebi­tă pentru Mine, nu cer nici pentru ei. Aşa cum vreau să slujesc Eu altora, la fel vreau să slujească şi ei alto­ra" (Idem, nota 508).

95

lui, a trimis Dumnezeu un înger ca să-i slu­jească lui.

4. Iar după ce a petrecut cu dânsul şapte zile, fraţii şi-au adus aminte de el şi au venit spre cercetarea lui. Şi cum au bătut ei la uşă, îngerul s-a depărtat de la el, iar bătrâ­nul a strigat dinlăuntru: „Duceţi-vă de aici, fraţilor!" Iar ei, stricând uşa, au intrat; şi-l în­trebau pe dânsul pentru ce striga, iar el a zis lor: „Treizeci de zile am fost trudindu-mă şi nimeni nu m-a cercetat, şi iată, de acum sunt şapte zile de când a trimis Dumnezeu pe în­gerul Său ca să-mi slujească, iar după ce aţi venit voi, el s-a dus de la mine". Şi acestea zicând, a adormit; iar fraţii, minunându-se, au slăvit pe Dumnezeu.

5. Zis-a un stareţ: „De-ţi va veni ţie o boală trupească, nu te împuţina, că, dacă voieşte Stăpânul să pătimeşti tu cu trupul, cine eşti tu ca să te necăjeşti? Au nu El poartă grijă de ţine întru toate?Au fără de Dânsul trăieşti? Deci fii fără de răutate şi-L roagă pe Dânsul a-ţi da ţie cele de folos. Aceasta este dar voia Lui; şezi cu îndelungă-răbdare şi mănâncă dragostea [din pomană]".

6. Un monah, întru toate nevoindu-se împotriva Satanei, i s-au orbit ochii, şi nu se ruga ca să vadă, ci avea răbdare, şi, pentru stăruinţa lui, Dumnezeu i-a dăruit vederea, şi a văzut iarăşi.

VIII.

A Sfântului Efrem

1. Iubitule, de vei cădea în boală, adu-ţi aminte de cel ce zice: Fiule, nu defăima certarea Domnului, nici nu slăbi, mustrat fiind de Domnul. Că pe care îl iubeşte Domnul, pe acela îl ceartă, şi bate pe tot fiul pe care îl primeşte [cu dragoste] (Pilde 3:11,12). Cel încuiat în tem­niţă, de i se pare că este chinuit pe nedrept de împăratul, cu ce se va folosi? Iar cel ce cade şi se roagă, acela va fi miluit.

96

PRICINA A NOUĂSPREZECEA

Pentru oarecare folos, de multe ori şi drepţii se dau (de Dumnezeu) la moarte silnică.

I.

A lui Grigorie Dialogul

1. Valentie este proestos al meu în cetatea Romei; mai-nainte de aceasta însă, el a păstorit mănăstirea din cetatea Valeriei; acesta a povestit că, năvălind Longobarzii160, doi călugări de-ai lui care erau acolo au fost spânzuraţi de ramurile copacilor; asemenea şi alţii care erau acolo au fost spânzuraţi şi au murit în aceeaşi zi.

2. Iar făcându-se seară, duhurile amândurora se auzeau acolo cu glasuri lu­minate şi line cântând, pe care auzindu-le cei ce i-au ucis pe dânşii, foarte s-au înfrico­şat, Dumnezeu binevoind a se auzi în corturi [-le Longobarzilor] glasurile acestora, pentru care glasuri cei ce fuseseră prinşi mai pe urmă au şi mărturisit, ca cei ce trăiesc în trup să se înveţe că, dacă se vor nevoi a slu­ji lui Dumnezeu curat, cu adevărat şi după moartea trupului vor trăi.

3. Iar de aceasta [de mai jos] m-am înştiinţat de la bărbaţii cei cucernici, încă fi­ind eu în mănăstire.

4. Aceştia ziceau că în oraşul ce se numeşte Sura era un bărbat prea-cucernic cu viaţa; acesta era părinte al mănăstirii ce se numeşte Suranos; acesta, robilor celor ce veneau către dânsul, le dăruia din toate cele ce le avea în mănăstire, până şi din hainele ce le avea pe el şi din cele ale fraţilor161, pe toate dându-le milostenie, până şi din cele ce avea în grădină.

5. După ce le-a dat pe toate, fără de veste au venit şi Longobarzii; şi prinzându-l pe el, i-au cerut bani, iar el îi încredinţa că nu

160 Longobarzi sau lombarzi, populaţie germani­că care a invadat Italia în 568. Regatul întemeiat de ei a durat până în 774.

161 E vorba de cei ce scăpau din robia Longobarzilor care îi prinseseră sau fugeau de năvălirea lor, refugiindu-se pe unde puteau. Toate acestea sunt povestite pe larg în Dialogul al Patrulea, iar fragmentul de faţă e luat din cap. 15 ş.u.

are nimic. Atunci a fost suit în muntele cel aproape de ei, unde era o pădure prea mare şi deasă.

6. însă un rob care scăpase de ei fu­gise în pădurea aceasta şi se ascunsese în scorbură, care a şi vestit ceea ce s-a făcut, anume că, în locul acela, scoţând unul din Longobarzi sabia, pe cel mai-nainte zis cu­cernic bărbat, l-a omorât. Iar atunci când tru­pul lui [de îndată ce a fost străpuns] a căzut în pădure, toată pădurea şi muntele au ră­sunat, de ca şi cum ar fi dat glas pământul, neputând suferi greutatea sfinţiei sale.

7. Un altul, ce era din cetatea Marsiei, era diacon, prea-cucernic cu vieţuirea; încă şi pe acesta prinzându-l Longobarzii, unul dintr-înşii a scos sabia şi i-a tăiat capul. Iar după ce trupul lui a căzut, acela care i-a tăiat lui capul, prinzându-se de un duh necurat, a căzut la picioarele celui omorât, ca aşa să se arate că, pentru că l-a omorât pe priete­nul lui Dumnezeu, a fost dat vrăjmaşului lui Dumnezeu.

Petru

8. Ce este aceasta, rogu-te, că Atotputernicul Dumnezeu îngăduie ca unii ca aceştia să moară astfel, iar după moarte să-i arate tuturor ca Sfinţi?

Grigorie

9. Scris este: Cu orice fel de moarte se va apuca dreptul, dreptatea lui nu se va lua de la dânsul (înţ. Sol. 4: 7; Iez. 18: 20). Drept aceea, celor buni li se vor înmulţi cele bune în viaţa veşnică, chiar dacă acum se vor săvârşi cu moarte amară.

10. De multe ori încă, pentru o mică greşală a lor ce le-a rămas, este cu datorie a se tăia cu moarte silnică; pentru aceea se şi întâmplă, încă trăind ei, ca potrivnicii aces­tora să-i ia în stăpânirea lor, însă nu şi după aceea, când, de îndată ce dreptul a murit, izbânda asupra cruzimii acestora se face de aici prin cei ucişi de ei, precum s-a făcut la

97

acel diacon de care am zis mai-nainte: că cel ce a fost lăsat să-l omoare pe acesta nu a fost însă lăsat să se şi bucure pentru moartea lui.

11. Aceasta o putem învăţa şi din Dumnezeiasca Scriptură; căci şi acolo, pe omul lui Dumnezeu cel trimis în Samaria, care pentru mâncare s-a oprit pe cale, pen­tru neascultarea lui a fost omorât de un leu. Şi încă scris este că leul a stătut aproape de asin, iar din stârv n-a mâncat (cf. III împ. 13: 28). Drept aceea se arată de aici că păcatul neascultării prin însăşi moartea s-a iertat, şi că leul, numai cât a fost el viu a îndrăznit asupra lui şi l-a omorât, însă, odată omorât, nu s-a atins de el; căci acela, în viaţă fiind şi sub greşală căzând, prin moartea cea silni­că pentru neascultare se făcu drept, al cărui trup leul l-a şi păzit după moarte (cf. III împ. Cap. 13).

12. Se mai întâmplă de multe ori ca sufletele drepţilor, atunci când vor a se des­părţi de trup, a se speria foarte de moarte şi a se teme. Aflat-am pentru aceasta un băr­bat sfânt, care, atunci când veni spre moarte, foarte s-a temut; iar după moarte s-a arătat ucenicilor săi îmbrăcat în podoabă albă, cărora le-a arătat în ce fel de slavă era; acesta avea oareşicare greşale, iar prin frica aceasta s-a curăţit de ele.

II.

Din viaţa Sfântului Ştefan cel Nou162

1. Cuviosul Ştefan, în divan163 pe­trecând împreună cu ceilalţi Cuvioşi Părinţi

162 Sfântul Cuvios Mucenic Ştefan cel Nou e prăznuit de Biserică la 28 noiembrie.

163 Lit. pretoriu, reşedinţa sau locul dregătorului sau guvernatorului din Imperiul Roman. Conform variantei din Vieţile Sfinţilor, cei ce l-au tras afară din temniţă pe Sfântul Ştefan fuseseră trimişi de împă­ratul bizantin Constantin Copronim (741-775), care-i voia moartea; împăratul dezlănţuise o cumplită pri­goană împotriva celor ce se închinau sfintelor icoane, în special împotriva monahilor care se luptau mai mult decât toţi ceilalţi creştini împotriva iconoclaş­tilor. Pomenind de divan, aghiograful se referă şi la temniţa în care stăteau spre judecată sau mucenicie monahii pomeniţi mai sus, care pesemne că nu era departe de divanul cu pricina.

închişi împreună cu dânsul, vorbind cele de suflet folositoare şi mântuitoare, de năpras­nă intrară înlăuntru ca nişte fiare sălbatice cei ce voiau a face cele plăcute tiranului, la pământ trântindu-l şi scuturându-l şi din obezile cele de fier dezlegându-l, cu care erau ferecate picioarele lui, trăgându-l, l-au scos în uliţa cea mare, cu picioarele lovindu-l, cu pietre împroşcându-l şi cu lemne dând, niciun fel de muncă şi de ocară nelăsând a nu se slobozi.

2. Iar după ce, trăgându-l, l-au trecut pe poarta divanului, iată, era în dreptul uşii bisericii lui Theodor, zic adică a Sfântului Mucenic, mâinile de pământ sprijinindu-şi şi puţin ridicându-şi capul, cea de pe urmă închinăciune îi dădu Mucenicului; căci, nici într-o primejdie ca aceasta fiind, nu şi-a uitat de lucrul cel iubitor de blagocestie, pe care şi văzându-l oarecare ucigaş, Filomatie cu nu­mele, de dobitocească mânie umplându-se, a zis: „Vedeţi, nepomenitul, cum şi mucenic voieşte a se săvârşi!"164

3. Acestea zicând, la tulumbele165 cele de acolo a alergat, care erau pentru aprinderile cele ce se întâmplă, şi un lemn de acolo smulgând, nu mic, ajungând la el, târându-l, l-a lovit în moalele capului pe cât a putut, şi aşa îndată ucigându-l, pe acela adică l-a făcut mucenic, iar pe sine s-a făcut ucigaş de mucenic, lucru mai blestemat de­cât toate.

4. Vezi însă şi dreptatea: că nu zăbo­vea, precum de multe ori îi este ei obiceiul, ci iute a intrat şi deodată l-a lovit, iar el, de­odată la pământ căzând, cu drăcească lovire s-a zdrobit: dinţii prea cumplit scrâşnindu-i şi spume din gură lepădând, aşa a petrecut în acea cumplită bătaie, până la sfârşit ţinându-l pe ticălos şi pedepsindu-l166.

164 Trad. lit. în trad. neogr. avem mai nuanţat: „Vezi, nepomenitule, unde vrei să mori ca Mucenic! Cum vrei să te arăţi străluceşti?" Nepomeniţi erau numiţi ortodocşii ce se împotriveau iconomahilor.

165 oîiţvao un fel de ţevi, furtune de colectare sau scurgere a apei, folosite, cum zice mai apoi, pen­tru aprinderi, adică pentru posibilele incendii care se stârneau.

166 în varianta din Vieţile Sfinţilor se zice că Filomatie era gealat sau călău, despre care, spre deosebire de varianta noastră, adaugă că, „până la moar­tea lui, aşa a fost chinuit de Diavolul" (Vieţile Sfinţilor, Ed. a Ii-a, Editura Episcopiei Romanului, 2000, p. 578). Cu alte cuvinte, dreptatea de care se zice aici s-a făcut de Dumnezeu prin slobozirea desăvârşită a Satanei împotriva lui, cu care, de altfel, Filomatie „eram îmbrăcat" (idem). Extinsa relatare a vieţii Sfântului Cuvios Ştefan din Vieţile Sfinţilor (50 de pa­gini!) e foarte pilduitoare pentru vremurile pe care le trăim: ea ne arată cu lux de amănunte cum puterea poli­tică poate manipula sau înşela sprijinită substanţial şi de mai-marii Bisericii! mase întregi de Creştini. Lucrurile nu stăteau prea diferit nici în vremea ere­ziilor ariană şi monotelită ca să pomenim doar de cele mai importante -, când adevărata Ortodoxie era ţinută numai de un număr extrem de mic de creştini, în majoritate monahi. Avem prin urmare dovada că adevărul vine în cele din urmă sau în primul rând de la Hristos, Adevărul în Persoană, şi de la cei ce îl cunosc cu adevărat, pe Care Creştinii trebuie să-L cu­noască nu atât prin mijlocirea „mai-marilor" lor, cât personal, ca pe Unul care li se adresează (şi) direct, precum oarecând în Evanghelie, cerând un răspuns la fel de direct, fără prejudecăţi fariseice dintr-o Lege oarecare. Tema aceasta a înşelării în masă prin maimarii lumii şi ai Bisericii ar fi putut constitui poate o veritabilă pricină a Everghetinosului. Ceva în acest sens se va vorbi în volumul patru, la pricinile despre erezii şi teologie.

98

III.

Din Pateric

1. Întrebat-a Avva Marcu pe avva Arsenie zicând: „Pentru ce mulţi dintre oa­menii buni, atunci când mor, cum mult ne­caz şi mari nevoi trupeşti se săvârşesc?" Şi a răspuns: „Pentru ca, cu nişte sare sărându-se aici, curaţi să se ducă acolo".

2. În Lavra celor Şapte Guri167, care este la şapte stadii168 de Lavra Cuviosului Sava, era un sihastru minunat cu numele Ioan; acesta avea şi un ucenic, care, văzând relele ce se făceau de Perşi Sfintei Cetăţi a lui Dumnezeu [Ierusalimului], ruga pe bă­trânul să-i spună dacă Cetatea se va lua de vrăjmaşi.

167 în Pateric (vezi Adaosul de la urmă) se redă ca în greceşte: „Eptastomu". Această Lavră a fost întemeiată de Sfântul Sava în anul 510 în deşertul Iuda, pe dealurile de la nord de Valea Kidronului. Era o mănăstire relativ mică, ce nu avea mai mult de 20 de monahi.

168 O stadie avea cca 185 m.

3. Iar el la început se lepăda, zicând: „De unde să ştiu eu despre aceasta, om pă­cătos fiind eu?"

4. Dar pentru că tânărul stăruia rugându-l şi vrând a se înştiinţa, lăcrimând, bă­trânul i-a zis: „De vreme ce te văd, o, fiule, că cu durere voieşti să ştii despre aceasta, eu îţi voi spune ţie, că mi-a arătat mie Dumnezeu: cu cinci zile în urmă eram îndeletnicindu-mă şi rugându-mă pentru aceasta, şi m-am vă­zut răpit pe sine înaintea Sfintei Golgothe, şi era tot poporul împreună cu clerul strigând Doamne, miluieşte!; şi, uitându-mă, am văzut pe Dumnezeul nostru, Iisus Hristos, pironit pe Cruce şi pe Preasfânta Stăpână de Dumnezeu Născătoarea rugându-se pen­tru popor, iar pe Stăpânul îl auzeam zicând: Nu-i voi asculta pe dânşii, că au spurcat jertfelnicul Meu.

5. Deci aşa strigând noi cu suspinuri Doamne, miluieşte, am venit la biserica Sfântului Constantin, iar eu, ducându-mă să mă închin acolo unde erau cinstitele lemne ale Cinstitei şi de-Viaţă-Făcătoarei Cruci, am văzut ieşind de acolo noroi împuţit vărsându-se prin biserică, iar doi oarecari cu sfinţită cuviinţă stăteau lângă Dânsul, cărora le-am şi zis: Nu vă temeţi de Dumnezeu, că, din pricina noroiului, nici nu ne putem ruga? De unde dar e atâta putoare aici?

6. Şi ei au răspuns: Din fărădelegi­le clerului locului acestuia. Iar eu le-am zis: Şi nu se poate ca noroiul să se cureţe, ca să ni se îngăduie a ne închina? Zis-au aceia: Crede, frate, că nu se vor curăţi cele de aici într-alt fel fără numai cu foc".

7. Acestea zicând bătrânul, iarăşi a lăcrimat şi a zis ucenicului său: „Şi ţie, fiule, îţi zic aceasta: că a ieşit hotărâre ca mie să mi se taie capul, şi mult am rugat pe Dumnezeu ca să fiu iertat, şi mi s-a descoperit mie că hotărâre este, şi trebuie să se facă".

8. Drept aceea, încă grăind bătrânul acestea, iată, au venit barbarii asupra lui, iar speriindu-se ucenicul, a fugit, iar bătrâ­nul, după ce a fost prins de ei, a fost omorât. După ce barbarii s-au dus, a venit ucenicul şi, aflându-l mort pe bătrânul, a lăcrimat cu amar şi, luându-l pe dânsul, l-a îngropat cu Părinţii.

99

9. Şezând odinioară şapte fraţi cu Avva Moise, a zis lor bătrânul: „Iată, astăzi vin barbarii în Schit, dar voi, sculându-vă, fugiţi". Iar ei i-au zis lui: „Dar tu nu fugi, Părinte?" Zis-a bătrânul: „Eu de mulţi ani aştept ziua aceasta, ca să se împlinească cu­vântul Stăpânului, care a zis: Toţi cei ce apucă sabia, de sabie vor muri (Matei 26: 52), iar eu să fug acum? Nicidecum".

10. Zis-au fraţii: „Nici noi nu vom fugi, ci cu tine vom merge". Deci le-a zis lor bătrânul: „Eu treabă nu am [cu voi], fiecare să vadă de sine cum şade [şi aşa să facă]". Şi, zăbovind puţin, a zis: „Iată, barbarii se apro­pie de uşă". Şi, intrând aceia, i-a omorât pe ei; iar unul din ei s-a ascuns după uşă şi a văzut şapte cununi venind şi încununându-i pe dânşii169.

169 înainte de a se face monah, avva Moise fuse­se tâlhar, aceasta fiind pricina pentru care şi aştepta să fie ucis, ca să-şi ispăşească adică uciderile ce le fă­cuse în vremea când era tâlhar (nota trad. neogr.). Cât despre ceilalţi, am putea spune că, deşi poate că nu aveau oarece rămăşiţă a păcatelor de plătit, au reuşit de s-au „agăţat" cumva de mucenicia sau jertfa lui, pentru care nu aveau descoperire că li se cuvenea şi lor; în plus, am văzut că mai rămăsese unul care nu s-a dus cu ei la moarte, despre care nu ni se spune că prin aceasta şî-a gătit cumva osândă sau a primit vreo mustrare, ci că pur şi simplu a confirmat prin

descoperire câştigarea cununilor de către aceia. De aici înţelegem marea nevoie a credincioşilor de a se lipi de un duh de jertfă a unui bărbat duhovnicesc, de care să se agaţe, să se ţină pe calea spre cer.

100

pricina a douăzecea

Că nu se cade a se mira cineva atunci când ceva primejdios li se întâmplă bărbaţilor celor drepţi.

I.

A lui Paladie

1. Trăia în Muntele Nitriei un bărbat minunat pe nume Veniamin; acesta a tră­it viaţă îmbunătăţită până la optzeci de ani şi, desăvârşit iscusindu-se întru fapta bună, s-a învrednicit de darul tămăduirilor, încât totdeauna, pe oricine pe care punea mâinile sau pe care îl ungea cu untdelemn binecu­vântat, de toată boala ce-l supăra îl izbăvea.

2. Acesta, înainte cu opt luni de răposarea sa, a fost cuprins de idropică şi atât de mult s-a umflat trupul său, încât cel mai mic deget al mâinii lui nu-l putea cuprinde nimeni nici cu două mâini. Deci neputând noi a căuta la nesuferita patimă, ne întor­ceam ochii noştri dinspre dânsul.

3. Atunci ne-a zis nouă fericitul: „Rugaţi-vă, fraţilor, ca să nu mi se bolnă­vească de idropică şi omul meu cel dinlăun­tru, că trupul acesta nici bine-pătimind nu m-a folosit cu ceva, nici rău-pătimind nu mă vatămă".

4. Deci într-acele opt luni i-au făcut lui un scaun foarte lat pe care şedea totdeau­na, de vreme ce, pentru celelalte trebuinţe ale trupului, cu niciun chip nu se putea cul­ca pe pat, şi, întru această patimă nevindecat fiind, pe alţii îi vindeca de orice fel de boală erau cuprinşi.

5. Iar la pristăvirea sa, atât de umflat era trupul Fericitului şi Pururea-pomenitului Veniamin170, încât, ca să poată scoate trupul lui din chilie, au scos pragurile şi stâlpii uşii.

II.

A aceluiaşi

1. Un oarecare Ştefan, de neam li­bian, şedea de şaizeci de ani pe coasta Marmaricăi şi a Mariotului171, făcându-se pustnic desăvârşit şi cu dreaptă-socoteală.

2. Acesta s-a învrednicit de un dar ca acesta: că totdeauna, pe cel ce era în vreo scârbă sau durere oarecare, vorbind cu dân­sul, nescârbit se ducea de la el. Cu acesta vorbind Ammonie172 şi Evagrie, cunoscând cumplita lui boală, mi-au povestit acestea.

3. Căci chiar în locul dintre boaşe şi mădular făcuse rană, care se zice cangrenă173; şi l-am aflat pe el atunci când era îngrijit de un doftor, iar el împletea cu mâinile smicele şi vorbea cu noi, şi aşa lucrarea doftorului cu mulţumită şi cu răbdare o suferea, de ca şi cum altul s-ar fi tăiat şi nu el; că, deşi mădu­larele lui i se tăiau ca nişte fire de păr fără de simţire, el petrecea cu covârşirea gătirii celei dumnezeieşti.

4. Iar simţindu-ne Fericitul pe noi întristaţi, ne-a zis nouă: „Nu vă smintiţi, fi­ilor, că nimic din cele ce face Dumnezeu nu le face vreodată cu răutate, ci cu sfârşit bun; că poate că mădularele erau vinovate mun­cii [vrednice de pedeapsă], şi mai de folos le este lor ca să ia răsplătire aici, decât atunci când vor ieşi din stadia aceasta".

5. Şi aşa pe noi cu cuvinte de răbda­re mângâindu-ne, ne-a întărit a răbda întru cele necăjicioase şi ca să nu ne mirăm când

170 încă şi alte amănunte despre avva Veniamin se pot afla în Lavsaicon.

171 Marmarica era o zonă maritimă între Egipt şi Cirene, iar Mariotul era parte a Libiei, ce se învecina cu Egiptul. Versiunea din Lavsaicon a vieţii lui Ştefan e ceva mai extinsă.

172 în Lavsaicon, în ambele traduceri româneşti, avem însă „Antonie". Datorită asemănării lor, nume­le celor doi puteau fi confundate uşor, de aici şi con­fuzia. Având în vedere datele despre vieţile celor doi, socotim mai probabilă varianta din Everghetinos.

173 în Lavsaicon (ed. cit. 1993) „rana" e interpreta­tă ca „ulcer canceros".

101

vedem că şi sfinţii pătimesc astfel de lucruri cumplite.

III.

A lui Grigorie Dialogul

1. În biserica cetăţii Ancona174 era un episcop foarte cucernic, Marcelin cu nume­le; picioarele acestuia au fost atât de mult cuprinse de dureri, adică de podagră, încât nu putea cu niciun chip păşi; şi, oriunde era trebuinţă de el, îl duceau pe braţe.

2. Într-o zi, pentru negrija unuia, în cetatea sa se făcu o aprindere prea mare; iar focul, iute cuprinzând cetatea, văpaia lui n-a putut fi stinsă cu nicio izvodire omenească, de acum îngrozind şi cuprinzând aproape toată cetatea. Episcopul, purtat acum pe mâini şi tânguindu-se foarte pentru prăpădirea cetăţii, a poruncit celor ce îl purtau ca, ducându-l, să-l pună înaintea focului, care lucru se şi făcu, el fiind pus în locul în care văpaia se arăta cu toată puterea ei.

3. Şi a început focul în chip minunat a se trage în sine, ca şi cum se cucernicea de episcopul, slobozind parcă glas că se temea şi nu putea trece de episcop; astfel legându-se văpaia şi către sine întorcându-se, desă­vârşit s-a stins. Deci pricepe, Petre, ce fel de faptă bună avea omul acesta, că, bolnav fi­ind şi şezând acolo, a putut stinge prin rugă­ciune o văpaie ca aceea.

Petru

Pricep şi foarte mă minunez.

IV.

Din viaţa Sfintei Singlitichia

1. Văzând urâtorul de bine Diavol că Fericita Singlitichia cu uşurinţă mai presus de cursele lui zbura, şi nu numai ea, ci şi pe multe alte surori prin cele ce făcea şi învăţa le aducea întru biruinţă asupra lui, o a cerut de aici spre nevoinţa cea mai de pe urmă: de cele dinlăun­tru ale ei atingându-se, i-a făcut rană adâncă, adică pe mădularul cel mai de nevoie spre a trăi. Plămânul l-a rănit, şi nesuferite dureri i-a făcut, şi aşa, câte puţin, viaţa ei o cheltuia175.

2. Nu putea însă pentru că o ceru­se doar pentru o vreme să-i grăbească şi sfârşitul, ci, ca un gâde [călău] mâncător de sânge, prin multe loviri [plăgi] şi prin multă vreme îşi mângâia cruzimea sa, şi se ispitea să o facă pe aceea ca să obosească către lun­gimea vremii şi către greutatea chinurilor.

3. Pentru aceea, câte puţin topindu-i plămânul, prin scuipările ce le scotea l-a le­pădat şi pe acela afară; pe lângă acestea, îi stârnea ei şi friguri necurmate care ca o pilă îi zdruncina şi mult îi muncea trupul cel chi­nuit.

4. Şi precum judecătorii, care atunci când voiesc ca cei nelegiuiţi şi osândiţi mai grea muncă a pătimi, poruncesc a-i prăpădi pe ei cu puţin foc, tot aşa şi vrăjmaşul, din cele dinlăuntru ale ei foc aprinzând, tot tru­pul ei îl mânca şi-l mistuia, neîncetat ziua şi noaptea aducându-i ei chinuri.

5. Deci trei ani şi jumătate viteaza prin aceste slăvite osteneli a făcut cu vrăjma­şul bătălie vitejeşte şi a suferit cu mulţumită, dar necăzând cu cugetarea, mai vitejeşte se întrarma asupra lui şi pe mulţi din cei răniţi de dânsul cu învăţăturile îi tămăduia.

6. Iar el acestea văzând se necăjea şi, nesuferind biruirea, altă muncă mai grea i-a adus fericitei: că i-a rănit organele cele ce pricinuiesc glasul, meşteşugind vicleanul ca să oprească grăirea cuvântului şi pe mulţi a-i lipsi de folosul cel dintr-însul.

7. Dar, cu toate acestea, deşi auzul celor ce veneau s-a lipsit de folosul cel din cuvinte, cu vederea [ochii] mai mult câşti­gau: că la iuţimea patimilor uitându-se cei ce veneau şi răbdarea şi mărimea de suflet cea în dureri a fericitei pricepând-o, se întă­reau la socoteală, şi întru războiul cel asupra vrăjmaşului mai îndrăzneţi se făceau.

8. Deci, de unde a început vrăjmaşul rana? Din gură, de unde şi ieşeau izvoare­le cele preadulci ale cuvintelor; şi o măsea durând-o, i-a putrezit îndată gingia şi mă­seaua a căzut, iar putrejunea s-a întins peste

174 Oraş din centrul Italiei şi port la mare.

175 Zice poate de tuberculoză.

102

toată bărbia şi s-a făcut stricăciune în carnea care este dedesubt, iar în patruzeci de zile, viermele176 i-a ros osul, iar după două luni i s-a făcut gaură şi tot locul dimprejur se învi­neţise; iar stricându-se osul, se sfărâma şi el puţin câte puţin.

9. Iar din putrejunea cea prea grea slobozea şi nesuferită putoare, încât cele ce-i slujeau nici nu se puteau apropia de dân­sa din pricina neomeneştii putori; iar dacă era vreuna chemată pentru trebuinţele cele de nevoie, aceea se apropia de dânsa numai după ce aprindea multă tămâie, şi numai atunci intra, şi apoi degrab fugea, acea cum­plită putoare fiindu-le tuturor nesuferită.

10. Iar viteaza, ca cu ochii văzând pe potrivnicul înaintea ei stând, bărbăteşte cu dânsul se lupta şi nu suferea a i se face pentru boală niciun ajutor omenesc, măcar că mult o rugau femeile ce se adunau pentru a lor neputinţă177, măcar cu mir să o ungă, ca, izgonindu-se mulţimea putorii, suferită să le fie lor petrecerea cea împreună cu ea; dar fe­ricita nu primea, socotind că prin ajutorinţa cea omenească va cădea din preaslăvita nevoinţă.

11. Deci, trimiţând surorile, au che­mat un doftor, ca prin acela să încerce a o pleca pe dânsa să primească oarecare doftorie; iar ea nici aşa nu se pleca, zicând: „De ce mă împiedicaţi din această nevoinţă bună? De ce căutaţi ceea ce se vede, neştiind ceea ce se ascunde? De ce iscodiţi lucrul care se face, neştiind pe cela ce-l face?"

12. Iar doftorul a zis: „Nu pentru vreo tămăduire sau mângâiere aducem doftoria, ci ca să îngropăm partea cea stricată şi moartă, ca să nu se strice şi cele ce sunt îm­preună cu sfinţia ta, că ceea ce o fac la morţi aceea şi noi o aducem aloe împreună cu mirt, pe care le amestecăm cu vin şi apoi pu­nem178.

13. Iar ea, primind sfătuirea, a pri­mit să se pună, fiindu-i milă mai mult de surorile cele ce se adunau, ca printr-aceasta să se împrăştie necurmata putoare. Iar întru nevoinţă aceasta a pătimit trei luni, iar tru­pul se ţinea numai cu Dumnezeiasca putere, că cele ce-l întăreau au lipsit cu desăvârşire, că nici din hrană nu putea să guste, ţinând-o o putrejune şi împuţiciune ca aceasta, nici a aţipi în vreun fel, fiind lovită de-a pururea de acele prea cumplite dureri, din pricina că­rora somnul se tăiase şi se izgonise.

14. Iar când s-a apropiat de sfârşitul nevoinţei şi voia să se îmbrace cu cununa dreptăţii, a stat întru vederea unui înger în­ţelegător şi a unei lumini cu negrăită strălu­cire, şi erau şi cete de fecioare sfinte îndem­nând suirea ei în sus.

15. Iar după ce a venit întru sine, a vestit surorilor cele ce a văzut; pe care le şi îndemna vitejeşte a suferi durerile şi a nu se împuţina; şi a adăugat zicând: „După trei zile mă voi despărţi de trup, pe la acest ceas din zi".

16. Iar trecând acele trei zile, întru acelea de care a zis mai-nainte s-a dus către Domnul, plată pentru nevoinţele ei luând de la Dânsul preafericita petrecerea în ceruri şi îndulcirea.

176 Tpr6oviCeTai caria, care ca un vierme mă­nâncă sau strică dinţii.

177 Pare că zice de osebite femei din lume care le ajutau pe maici la diferite trebuinţe.

178 Aloe este o plantă cu proprietăţi medicinale, din ale cărei frunze se extrage un suc amar. Mirtul e cel mai probabil una din plantele exotice şi lemnoase din familia mirtaceelor, ce secretă pungi cu uleiuri eterice. Vinul, datorită alcoolului său, era folosit ca dezinfectant.

103

PRICINA A DOUĂZECI ŞI UNA

Că se cuvine credinciosul, chiar de va fi şi lipsit vreodată de cele de folos şi de nevoie, să nu se împuţineze îndată, ci să mulţumească şi să aştepte pe Domnul, şi fără de îndoială să nădăjduiască că Bunul Dumnezeu negreşit va purta grijă de dânsul.

Şi cum că ruşine este nevoitorului, odată ce slujeşte lui Dumnezeu, să se apropie de mireni şi a cere cele de trebuinţă, chiar de se va şi îngreuia cu lipsa.

I.

Din viaţa Sfântului Teodosie Chinoviarhul

1. Praznic era, întâiul dintre prazni­ce şi domnul lor, adică înseşi Dumnezeieştile Paşti. Şi era chiar în ajunul sfinţitei nopţi, iar ucenicilor Marelui Theodosie din cele de ne­voie spre mâncare nimic nu era, nici pâine, nici untdelemn, nici altceva din cele de mân­care, nimic179. Şi se necăjea ceata ucenicilor, doisprezece la număr fiind ei, şi se necăjeau nu numai pentru dânşii, ci şi pentru lipsa prescurilor spre aducerea de jertfă, Paştile fiind pe cale să se jertfească fără de Trupul lui Hristos; şi, împrejurul dascălului stând ei, vesteau lipsa.

2. Iar el a zis acestea: „Se cuvine ca sfinţita masă să fie gătită numai, şi, de aici înainte, nimănui pentru nimic să nu-i fie gri­jă; că Cel ce oarecând în pustie pe Israil, atâ­tea mii fiind el, apoi şi pe urmă nu mai pu­ţină mulţime a hrănit, încă şi spre prisosinţă (cf. ieş. 16: 35; Matei 14: 20), Acela dar şi de noi va purta de grijă acum, că nici la putere mai slab nu S-a făcut acum, nici către dărui­rea celor de nevoie mai pregetător".

3. Acestea zicând el, iată, graiurile lui şi în puterea lucrurilor degrab s-au îm­plinit, şi astfel aşteptările ucenicilor lui nu le-a înşelat, precum va spune şi cuvântul. Că, precum de demult, un berbec într-un tu­fiş înaintea lui Avraam înainte a stat gata de jertfă (Fac. 22:13), tot aşa şi la Fericitul.

4. Soarele acum de pe pământ lip­sind, veni oarecine cu o căruţă trasă de ca­târi, aducând o sarcină cu fel de fel de hrană potrivită nevoitorilor; şi aşa nici pâinea cea

179 Nimic adică din cele pentru masa praznicu­lui.

văzută şi gândită a sfintei mese nu lipsea, ci împreună cu celelalte era, pentru care şi mai mulţi ucenici s-au bucurat; iar cele aduse leau ajuns până la Rusalii.

5. Altădată iarăşi, un oarecare băr­bat din cei bogaţi şi cu fapte bune cunoscut a fi îndestulat, pe a sa avuţie spre blagoslovenie o a semănat şi aşa materia banilor o făcea materie de mântuire a sufletelor. Deci tuturor în nevoie, mai vârtos celor ce vieţuiau după Dumnezeu şi care sunt departe de lume, şi pentru că se apropie mai mult de Dumnezeu, cu îndestulare dându-le, pe cei ai lui Theodosie, pentru uitare sau neştiinţă, din facerea de bine nu i-a făcut părtaşi, poate şi pentru că Dumnezeu îl ispitea pe sfântul în chip preaslăvit.

6. Deci apropiindu-se ucenicii, su­părau pe Păstorul, şi cu multă sârguinţă îl sileau arătat aceluia să se facă şi pe sine şi pe ei, căci de aici înainte nu vor avea cu ce să se hrănească, având doar puţine roşcove; iar uneori lipsind şi acelea, sâmburi de finice din cele rămase fierbând, le era lor mângâie­re a foamei.

7. Aşa aceia, pentru micşorarea de suflet, pe cel ce de-a pururea se sârguia a se ascunde de om îl sileau arătat să se facă şi pe cel obişnuit a-şi ridica ochii către Dumnezeu îl nevoiau acum către oameni să-şi întindă mâinile mojiceşte180, părăsind adică mâna cea deschisă care umple pe tot vieţuitorul de bunăvoinţă (cf. şi Psalm 103: 29; 144: 15-16) şi osândind181 atuncea deodată

180 Adică să facă dreptate precum mojicii, oame­nii de rând sau mirenii care adesea se judecă simplu între ei sau fac apel la dregător şi mai puţin sau deloc la judecata lui Dumnezeu, precum obişnuia sfântul să facă, după cuvântul ucenicilor.

181 Trad. lit. a lui KarcyvuKO,ta (de la Karcyvo), mai degrabă: dezaprobând şi dând o hotărâre pentru cele ce stăteau înainte.

104

şi strâmtorarea şi puţinătatea ce era la dânşii.

8. Iar dacă ei se necăjeau, el, înceti­şor sfătuind, zicea: „Cine, vreodată, nădăj­duind la Dumnezeu până în sfârşit a fost părăsit? Sau cine, aşteptându-L pe Dânsul până în sfârşit, nu s-a mângâiat? Pe Cel adică care satură tot sufletul însetat şi îndestulează pe cel flămând (Ier. 38: 25), Care găteşte mâncare corbilor şi puilor de corbi (cf. Iov 38: 41; cf. şi Psalm 135: 25; 106: 9; 146:10), ca aşa pe Iov împreună şi pe dumnezeiescul David să-i aduc să grăiască împreună cu mine.

9. Să cunoaştem, dar, care este mă­sura sârguinţei omeneşti şi care cea a Proniei celei Dumnezeieşti, că până şi la cele depăr­tate aude, şi vom cunoaşte cum de cele ce de voie pentru Hristos ne-am lepădat de aces­tea iarăşi după Pronia lui Dumnezeu ne în­dulcim cu îndestulare".

10. Acestea zicând el, după puţin s-a ivit oarecine ducând un dobitoc, care mer­gea nu către mănăstirea Marelui, ci scopul lui era a trece pe lângă dânsa şi într-altă par­te oareunde a descărca povara. Iar când, iată, aproape era de mănăstire, chiar nevrând omul, l-a oprit pe el dobitocul, căruia şi mul­te lovituri cu biciul dându-i, acela asemenea pietrelor nemişcat era.

11. Deci bine-socotind omul că nu nedumnezeiesc lucru este acela, întorcând îndată rânduiala, ca pe un povăţuitor şi l-a făcut pe dobitoc: şi, frâul slăbindu-l, i-a dat drumul a se duce unde îi era pornirea; aşa făcând el, dobitocul într-altă parte nicide­cum nu mergea, ci, de ca şi cum oarecine de frâu îl trăgea şi-l îndrepta, îndată spre mă­năstire a plecat.

12. Unde şi intrând bărbatul, a aflat de multa lipsă care-i ţinea pe dânşii şi, de negrăita Pronie a lui Dumnezeu mirându-se cum acelora adică întristarea lipsei a meş­teşugit pricinuiri de cununi, iar lui dezlega­rea întristării -, era limpede că spre aceasta era nesupunerea dobitocului, Pronia chemându-l pe dânsul să hrănească sufletele ce slujeau lui Dumnezeu, care sufereau pentru lipsa şi slăbiciunea trupului celui slujitor.

13. Deci de acestea înştiinţându-se acela, numărul celor ce le-a dat era îndoit faţă de cel dintâi împărţitor ce dăduse milos­tenie182. Iar de atunci, încetând ucenicii de a-l mai supăra pe dânsul şi de a se împuţina cu sufletul, acum mai vârtos se sârguiau a urma şi a râvni părintelui, cu nădejdea cea către Dumnezeu şi prin credinţă.

II.

Din viaţa Sfântului Sava

1. Preafericitul Sava, sârguindu-se a zidi mai multe chilii în cetatea183 sa, şi locul spre Chinovie a-l găti; deşi se ostenea foarte pentru cei de sub dânsul, nimeni însă nu se îngrijea de cele de neocolită trebuinţă. Dumnezeu însă, Căruia după socoteală locul I se făcea de locuit184 şi a Cărui poruncă este de a nu ne îngriji ce vom mânca şi ce vom bea (cf. Matei 6: 31), Cel ce esţe mai iubitor de fii decât mama şi tatăl, Acesta a trimis lui Marchian o vedenie ce-l trăgea spre aceasta [cetate], celui adică întru toate bun, care şi egumen era al chinoviilor din Vitleem şi, îndeobşte,

182 Despre acela s-a pomenit la punctul 5.

183 Lit. ar fi cetate, fortăreaţă. Ea a fost numi­tă şi „Kastellion" sau, după Vieţile Sfinţilor (5 decembrie sfântul Sava), „Castelin" sau „Muntele Castelinului". Colina Kastellionului, sau Kirbet Mird, se afla pe locul fostei fortăreţe irodiene Hircania. Era un loc ideal pentru zidirea unei mănăstiri, datorită formei stâncilor, foarte potrivită colectării apei în cis­terne. Kastellionul a fost sfinţit în noiembrie 492. în apropierea acestuia, el a zidit o chinovie mai mică (zi­direa chiliilor de care se pomeneşte în text erau pare-se pentru această chinovie) destinată monahilor tineri sau începători (fără barbă), celor mai bătrâni şi celor mai pătimaşi, neastâmpăraţi, care, deşi erau monahi, nu reuşeau să se integreze după cuviinţă într-o viaţă monahală după regulile tradiţionale. Totuşi, această chinovie a Kastellionului era situată într-un loc foar­te neprimitor, stâncos, plin de buruieni şi de reptile, socotit de mulţi şi bântuit de duhuri necurate. Prin sârguinţa sfântului şi ajutorul lui Dumnezeu, locul a fost curăţat şi dat spre locuire călugărilor (cf. şi nota trad. neogr.).

184 Trad. lit. „Socoteală" traduce pe vouv. Trad. ne­ogr.: „pentru Care locul se va preface într-un centru al slujirii Lui".

105

pentru călugării cei de pretutindenea multă purtare de grijă punea.

2. Deci, într-o noapte, acesta a vă­zut o îngerească vedenie cu străină închi­puire, dulce şi preafrumoasă strălucind, ce striga către dânsul unele ca acestea: „Tu, Marchiane, zicea, fără întristare şi fără du­rere treci noaptea, de nimic din cele trupeşti fiind lipsit, iar robul lui Dumnezeu Sava, pentru multa dragoste cea către Stăpânul, multe trude răbdând împreună cu fraţii în cetate, multă îi este lipsa celor de nevoie şi nimenea nu este măcar cu puţin să le ajute lor la cele spre trebuinţă. Deci dă-le lor din cele ce ai, niciun pic zăbovind, ca nu mai mult cu lipsa să se strâmtoreze".

3. Aşadar acestea (a zis) vedenia; iar Marchian, deloc zăbovind, trimise multe din cele trebuincioase la Sava cu dobitoacele ce slujeau mănăstirii sale spre a duce cele po­runcite. Iar Sava, primind cele trimise şi de pricina trimiterii înştiinţându-se, l-a socotit şi pe acesta semn al grijirii lui Dumnezeu pentru locuirea locului. Şi aşa deodată se ţinea şi de mulţumirea cea fierbinte către Stăpânul, încă şi zidirea mănăstirii mai grab­nic o punea.

4. Iar după aceasta, şi Ilie, Patriarhul Ierusalimului, sârguinţă fă­când ca să adune lângă sine la episco­pia [bisericii] Sfintei învieri pe cei mai sârguitori dintre monahii cei risipiţi în oareşicare chilii din jurul Turnului lui David, adunându-se acolo toţi călugării, Dumnezeiescul Sava, după ce a cumpă­rat multe din chiliile dintru care ieşiseră călugării, le-a prefăcut a fi spre găzduirea celor ce mergeau în Ţara Sfântă185.

185 Aceşti monahi erau numiţi „râvnitorii (onouSaîoi) Sfântului Mormânt"; pe aceştia, Patriarhul Ilie i-a adunat în anul 494 într-o mănăstire pe care a întemeiat-o în apropierea patriarhatului. Aceştia slujeau bisericilor din cetate, ocupându-se şi de pri­mirea pelerinilor. Ei primeau zilnic o sumă fixă de bani, ducând o viaţă oarecum uşoară, în vreme ce monahii deşertului, precum cei din Lavra Sfântului Sava, nu primeau o astfel de sumă. Ajuns încă din tinereţe, neavând nici măcar barbă, în Sfânta Cetate, Sfântul Sava nu s-a împăcat cu rânduiala mănăstiri­lor de acolo, ale căror monahi duceau un trai asigurat financiar, el voind a-i urma monahismului deşertic al Sfântului Efthimie, pe care-l avea la mare evlavie. Marchian era proestosul bisericii Sfântului Sion şi preot al bisericii învierii (Anastasis). Acesta i-a făcut mai multe donaţii Sfântului pentru construirea chi­liilor de care se zice mai sus; Antonie şi Ioan, fiii lui Marchian (înainte de a intra în monahism, el fusese căsătorit), l-au ajutat şi ei la zidire. în sprijinul lui a venit şi Patriarhul Ilie, care i-a oferit o litră de aur. Chiliile cumpărate de el (vezi şi mai jos) la Ierusalim erau pentru găzduirea pelerinilor în general şi a mo­nahilor; după unii, ele contituiau şi un fel de „centre de recrutare" sau de pregătire pentru viitorii monahi ai mănăstirilor Sfântului Sava (pentru toate acestea şi pentru celelalte precizări de mai jos am folosit: Joseph Patrich, Sabas, Leader of Palestinian Monasticism. A Comparative Study in Eastern Monasticism, Fourth to Seventh Centuries, Dumbarton Oaks, 1995).

5. A voit a cumpăra şi altele, trebuin­cioase fiind şi acelea Lavrei şi potrivite sco­pului, dar lipsa aurului stătea înaintea voirii; chiar şi prea fierbinte aflându-se pentru ago­nisirea acestora, nu avea însă şi o mână spre ajutor, că nimic altceva nu rămăsese, fără numai o jumătate de galben.

6. Dar ştiind acela îndestularea lui Dumnezeu, înţelepciunea şi puterea Lui că­tre toate, Aceluia pe toate lăsându-le, ceea ce deocamdată avea a dat arvună stăpânilor chiliilor, făgăduindu-se ca, de nu va da şi pe ceilalţi în ziua următoare, şi ceea ce dăduse să se piardă.

7. Deci tocmindu-se el aşa cu călugă­rii, către singură Dreapta cea nedeşertată pri­vea. Şi a venit oareşicare străin, necunoscut de nimeni; a venit ca cum din Dumnezeiasca trimitere şi, nimic zicând şi nici de la dânsul auzind, acela îi dăruieşte o sută şaptezeci de galbeni; iar după ce i-a dat pe aceştia, îndată s-a dus, nefăcându-şi cunoscut nici numele.

8. Şi pricepând Sava îndată de unde şi cum a fost cu putinţă o grabnică dăruire ca aceasta şi aflând că arătat e de la Dumnezeu, numaidecât preţul chiliilor l-a dat şi înda­tă a zidit o casă spre primirea altor monahi ce veneau din pământ străin; încă şi două metocuri a agonisit cetăţii sale, unul lângă Sfânta Cetate, iar altul în Ierihon.

9. Apoi, după acea nedreaptă izgo­nire a lui Ilie186, proestosul Palestinei, foamete

186 Patriarhul Ilie a fost exilat în anul 516.

106

mare şi lipsă de cele de nevoie, încă şi secetă şi lăcustă şi grele biciuiri [pedepse] au strâmtorat Palestina vreme de cinci ani. Iar şapte fiind mănăstirile cele cuprinse sub su­pravegherea dumnezeiescului Sava, în tot acest timp niciuneia din ele nu i-a izvodit niciun venit187, ci toată grija pentru petrecerea lor a lăsat-o Proniei lui Dumnezeu.

10. Şi acelea cu lipsa celor de nevoie strâmtorându-se, acela nu numai că nici ceva împuţinat sau potrivit vremii a pătimit sau a grăit, ci, şi chemând pe egumenii mănăstiri­lor, îi sfătuia a nu slăbi de scârbă întru aces­tea, nici de cele trupeşti a se îngriji cumva, ci Părintelui, Celui ce ştie că avem trebuinţă de acestea, a crede, iar dăruirea lor de Dreapta Lui cea mult-îndestulată să o atârne.

11. Deci aşa cu bună-cunoştinţă de acestea şi vitejeşte aflându-se Sava, atât de mult au lipsit odată cele de nevoie şi în Lavra cea de sub dânsul, încât nici prescuri spre jertfă şi aducere lui Dumnezeu nu se aflau. Şi s-a apropiat cel ce îi era încredinţată slujba aceasta, vestindu-i lui primejdia, îm­preună şi pentru duminica ce se apropiase tare adeverindu-l cum că nesăvârşite vor fi atunci Dumnezeieştile Taine, nici prescuri spre jertfă nefiind în Lavră, nici altceva din cele de nevoie.

12. Acela dar acestea le zise. Iar cu adevărat marele şi minunatul suflet, nici aşa nu se deznădăjduia de grija lui Dumnezeu şi de căile cele negrăite ale Proniei: „Ci eu, zicea către dânşii, nicidecum Liturghia lui Dumnezeu nu o voi opri, iar dacă atâta e lip­sa celor de nevoie, să se dea un odor din cele sfinţite, din cele dăruite de pelerini, pentru a vă cumpăra vouă cele spre Liturghie. Cu toate acestea, credincios e Cel ce ne-a porun­cit nouă ca ziua de mâine să rămână slobodă de grijă pentru câte spre trebuinţa trupului (cf. Matei 6: 34)", a zis el.

13. Şi încă nesosind duminica, au venit oarecari către dânsul, ca de Pronie tri­mişi, treizeci de poveri pe dobitoace deodată aducând; iar povara era grâu, vin şi untdelemn

187 Nu i-a asigurat vreun venit periodic de la Patriarhie sau din alte surse.

şi alte potrivite spre hrană bărbaţilor călugări, încât aproape că Lavra se făcea ne­încăpătoare cu cele de mâncare.

14. Deci îndată Dumnezeiescul Sava, celui ce cu puţin mai-nainte îi vesti­se lipsa cu micime de suflet, i-a zis: „Ce zici, oare vom lăsa Liturghia?" Iar el, pricepând că întrebarea era mustrare a gândurilor lui ne­sănătoase spre a nădăjdui către Dumnezeu, a căzut la picioarele aceluia cerând iertăciu­ne şi, în locul împuţinării de suflet celei aşa mojiceşti, pocăinţă fierbinte a adus.

15. Iar acela, îndată iertând pe uce­nic, îl sfătuieşte cele cuviincioase, zicându-i a nu se împuţina aşa cu sufletul, ci de dum­nezeieştile nădejdi cu îndrăzneală să se ţină, şi de cea a lui David, a arunca adică grija spre Dumnezeu (cf. Psalm 54: 25), Căruia cu mult mai mult îi pasă pentru noi decât părinţilor noştri.

III.

A Sfântului Efrem

1. Frate, de ţi se va întâmpla să cazi în boală, nu scrie pentru cele trebuincioase la rudeniile tale cele trupeşti sau altor cunoscuţi sau prieteni în lume, nici nu alerga spre ajutor mort şi acoperământ omenesc, ci rabdă-îndelung, mai vârtos nădăjduind spre Domnul şi aşteptând de la Dânsul milă, ca să te chivernisească după toate.

2. Că, Cel ce te-a lăsat cu folos a te îmbolnăvi, El va şi purta de grijă de tine şi nu te va lăsa să fii ispitit mai presus decât poţi, după Scriptură (cf. I Cor. 10: 13); deci Acestuia să ne sârguim a-I plăcea întru toate, că a Lui este grija pentru noi.

3. Că ştiu un frate care, bolnăvindu-se odată, se silea la lucru şi, plângând deosebi în chilia sa, ruga pe Domnul ca să-i dăruiască lui sănătate, zicând: „Doamne Iisuse Hristoase, ştiu că boala trupului spre tămăduirea sufle­tului meu este, iar ca să nu fac greutate fraţilor mei, rogu-mă Ţie, iubitorule de oameni, însuţi cu harul Tău vindecă sufletul şi trupul meu, că Tu eşti Dumnezeul milei şi Doftorul sufletelor şi al trupurilor noastre, şi primeşte pocăinţa mea, şi arată întru mine mărirea Ta şi nesfârşitele şi neurmatele milele Tale, care nu au număr".

107

4. Şi, aşa rugându-se lui Dumnezeu, îndată şi cu lucrul s-a tămăduit.

IV.

A lui avva Isaia

1. Frate, ia aminte de sine cu deadinsul, ca şi cum ai fi înaintea lui Dumnezeu de-a pururea, ca de la nimeni nimic să nă­dăjduieşti, fără numai de la Dânsul singur cu credinţă; şi, orice îţi trebuieşte, roagă pe Dumnezeu ca să-ţi facă trebuinţa ta după voia Lui, şi, întru cele ce vei afla, mulţumeş­te lui Dumnezeu totdeauna, căci El [e Cel ce] ţi-a dat.

2. Şi de vei fi lipsit de ceva, nicide­cum să nu nădăjduieşti spre om, nici să te întristezi, nici să cârteşti asupra cuiva, ci su­feră cu osârdie şi cu netulburare, socotindu-te [şi zicând]: „Că vrednic sunt de multe ne­cazuri pentru păcatele mele, însă, de va voi Dumnezeu, poate a mă milui". Şi, aşa jeluindu-te tu, El va împlini toată trebuinţa.

3. Când om pe om foloseşte în cuvin­te sau în lucruri sau în fapte, al lui Dumnezeu a fi harul să mărturisească amândoi, iar cel ce nu înţelege aceasta, de către ce înţelege va fi stăpânit188.

4. Cel ce laudă pe aproapele după oareşicare făţărnicie sau hatâr, pe acelaşi îl va ocărî pe dânsul la o vreme, şi însuşi se va ruşina.

5. Atunci când pentru o trupeas­că dăruire, pe om, ca pe un bun afară de Dumnezeu, îl vei lăuda, mai pe urmă acela rău ţi se va arăta ţie.

6. Tot binele de la Domnul cu iconomisire vine, iar cei ce îl aduc pe dânsul sunt diaconii [slujitorii] cei buni ai lui.

7. Sobolul [cârtiţa] cel orb sub pă­mânt târându-se, la stele a se uita nu poate; şi cel ce nu crede pentru cele vremelnice, nici pentru cele veşnice nu poate crede189.

188 Punctele 3 până la 10 inclusiv sunt luate din Sfântul Marcu Ascetul, din cele 200 de capete ale sale despre legea duhovnicească.

189 Dacă cârtiţa, oarbă fiind, viază şi petrece sub pământ cu „credinţa" că nu se află în rătăcire, ci se târăşte pe calea cea potrivită ei, tot aşa şi omul e dator să creadă, chiar şi orbeşte, în cele pământeşti, adică în raţiunile sau legile lăsate de Dumnezeu pe pământ, şi mai puţin sau deloc în izvodirile sale, care ade­sea l-au dus în rătăcire, căci numai prin credinţa în Pronia lui Dumnezeu arătată şi în cele bune şi în cele părut-rele vom putea crede şi în cele veşnice arătate de Dumnezeu „cu iconomisire", cum zice mai-nainte, adică prin slujitorii Săi.

8. Harul cel mai-nainte de har190 se dădea oamenilor ca o adevărată cunoştinţă de la Dumnezeu, învăţând înainte de toate pe părtaşii ei a crede Celui ce o a dăruit.

9. Pentru cele ce a nădăjduit cineva spre Dumnezeu, nu se va mai certa cu aproa­pele pentru acelea.

10. Înaintea tuturor răutăţilor merge necunoştinţa, iar după dânsa merge necre­dinţa.

V.

A Sfântului Isaac

1. Dacă crezi că Dumnezeu face purtare de grijă [proniază] pentru tine, ce te grijeşti [frămânţi fără rost] şi porţi de grijă pentru cele vremelnice şi pentru trebuinţele trupului?

2. Iar de nu crezi că Dumnezeu face purtare de grijă pentru tine şi, pentru aceas­ta, afară de Dânsul, te îngrijeşti de trebuinţe­le tale, eşti mai ticălos decât toţi oamenii, şi deci pentru ce mai trăieşti?

3. Aruncă spre Domnul grija ta (Psalm 54:23), şi nu te vei speria de spaima ce vine peste tine (Pilde 3: 25); ca unul care te-ai afierosit pe sine lui Dumnezeu, petrece întru odihna minţii.

VI.

A Sfântului Maxim

Pe tot omul din suflet se cade a-l iubi, iar nădejdea spre singur Dumnezeu se cade a o pune şi din toată puterea a-I sluji; că dacă El pe noi ne va păzi, şi prietenii toţi ne vor fi nouă ocrotire şi ajutor, atunci şi vrăjmaşii

190 Zice poate de harul din Vechiul Legământ, ce s-a arătat mai mult prin cunoştinţa lui Dumnezeu din Legea lui Moise.

108

noştri nu vor putea asupra noastră. Iar dacă El dinspre noi Se va întoarce, atunci şi vrăjmaşii noştri se vor întoarce împotriva noastră.

VII.

Din Pateric

1. Zis-a un bătrân: „Sfinţii, având pe Dumnezeu întru eişi, prin nepătimire le moşte-nesc şi pe cele de aici, şi pe cele de aco­lo; fiindcă şi acestea, şi acelea, ale lui Hristos sunt, şi cei ce îl au pe Dânsul le au şi pe cele ale Lui; iar cel ce are lumea, adică patimile, măcar că are lumea, nimic nu are, fără nu­mai patimile ce-l stăpânesc pe dânsul"191.

2. Zis-a avva Evprepie: „Dacă crezi pe Dumnezeu a fi credincios şi puternic, în­tru Dânsul singur nădăjduieşte, şi vei avea parte de cele ale Lui, iar dacă te împuţinezi, arătat este că nu-L crezi pe Dânsul a fi Unul ca Acesta [astfel]; iar de nu crezi în lucruri­le de lângă tine, cum întru cele străine nu vei crede că Dânsul este puternic şi toate le poate?"192

3. Se spunea în Schit despre avva Moise că atunci când voia să intre în Piatră193,

191 Aşadar nu are lumea, ci numai împătimirea de ea, adică pofta de a o folosi în chip pătimaş, ego­ist; iar ea nu-l va satisface niciodată deplin, căci al Domnului e pământul şi plinirea lui, zice David, adică numai Dumnezeu poate bucura pe om cu lumea Sa sau numai omul ce are pe Dumnezeu poate avea şi se poate bucura de lumea lui Dumnezeu, fie de cea de aici, fie de cea de dincolo, căci are cunoştinţă despre adevăratul ei sens, adică pentru slava lui Dumnezeu şi pentru folosul aproapelui său, şi nu pentru propri­ile pofte.

192 Această frumoasă apoftegmă o aflăm în Pateric povestită astfel: „Zis-a avva Evprepie: Având întru tine că este Dumnezeu credincios şi pu­ternic, crede întru dânsul şi te vei împărtăşi de cele ale Lui. Iar de defăimezi, nu crezi. Şi toţi credem că toate sunt Lui cu putinţă, dar şi întru lucrurile tale crede Lui, că şi întru tine face minuni". Sensul celor zise pare a fi unul cu cel din zicerea de la punctul 7 a lui avva Isaia de mai sus.

193 Trad. lit. Petra era o regiune din adâncul pustiei, aproape de Muntele Troe, lângă vechiul Memfis, Egipt Aceea că avva Moise s-a retras în această pustie la în­demnul Sfântului Macarie Egipteanul, ca să vieţuiască singur în linişte (cf. Pateric, avva Macarie, 22).

adică în peştera în care voia a locui, călăto­rind până acolo, a ostenit şi zicea întru sine: „Cum pot să-mi aduc apă aici?" Şi i-a venit lui glas zicând: „Intră, şi de nimic nu te gri­ji".

4. Deci a intrat; iar după aceasta au venit la dânsul oarecari din Părinţi, şi nu avea decât o năstrapă de apă, şi, fierbând el puţine linte, s-a cheltuit toată; iar bătrâ­nul se necăjea; şi, intrând şi ieşind, se ruga lui Dumnezeu şi, iată, era un nor deasupra acelei pietre şi a plouat atâta cât şi-a umplut toate vasele lui.

5. Iar după aceea i-au zis lui Părinţii cei ce merseseră la dânsul: „Spune-ne nouă, pentru ce adeseori ieşeai şi intrai?" Răspuns-a lor bătrânul: „Judecată făceam cu Dumnezeu, zicând: M-ai adus aici şi, iată, apă nu am ca să bea robii Tăi, şi pen­tru aceasta intram şi ieşeam, rugând pe Dumnezeu, până când ne-a trimis nouă apă".

6. Zis-a avva Siluan: „Eu rob sunt, şi Domnul mi-a zis mie lucrează lucrul Meu, şi Eu te voi hrăni pe tine, iar de unde, nu că­uta. Deci eu-, dacă lucrez, din plata mea mă­nânc, adică din mila lui Dumnezeu".

7. Adus-a oarecine unui bătrân pu­ţini bani, zicând: „Ţine-i pe aceştia spre chel­tuiala ta, că ai îmbătrânit şi eşti bolnav (căci era bubos)". Răspuns-a lui bătrânul: „Şaizeci de ani am în boala aceasta şi de nimic n-am fost lipsit, Dumnezeu dându-mi şi hrănindu-mă pe mine fără lipsă, şi tu acum ai venit ca să iei pe Hrănitorul meu?" Şi n-a primit.

8. Povestit-au bătrânii despre un grădinar că lucra şi toată osteneala grădinii sale o dădea de pomană, oprindu-şi numai spre cheltuiala sa. Iar mai pe urmă i-a vârât lui Satana în gând, zicând: „Strânge-ţi ţie puţintele parale, ca nu cumva să îmbătrâ­neşti şi să te îmbolnăveşti şi să ai trebuinţă de cheltuieli". Şi a adunat şi a umplut un borcan de parale.

9. Iar după aceea i s-a întâmplat lui a se bolnăvi şi a-i putrezi piciorul lui (bătrânul era adică lepros); şi a cheltuit paralele sale la doftori şi nimic nu s-a folosit. Iar mai pe urmă a venit un doftor iscusit şi i-a zis lui: „De nu se va tăia piciorul tău, tot trupul tău

109

va putrezi". Şi s-a hotărât să i se taie a doua zi piciorul lui.

10. Iar în noaptea aceea, venindu-şi grădinarul întru sine şi căindu-se de cele ce a făcut (adunând paralele şi nădăjduind spre dânsele mai vârtos decât spre Dumnezeu, Cel ce iconomiseşte şi hrăneşte toate), sus­pinând, a plâns şi a zis: „Adu-Ţi aminte, Doamne, de proastele mele lucruri de di­nainte pe care le lucram şi le dam fraţilor mei, iar mai vârtos, întâi de toate, de bună­tatea Ta şi de nemărginitele Tale îndurări şi mă miluieşte după mare şi bogată mila Ta!"

11. Şi acestea zicând, i-a stătut îna­inte îngerul Domnului şi i-a zis: „Unde sunt paralele pe care le-ai adunat şi unde sfatul pe care l-ai sfătuit?" Iar el, foarte umilindu-se şi lăcrimând, a zis: „Greşit-am, Doamne, iartă-mă, şi de acum nu voi mai face aceas­ta!" Atunci s-a atins îngerul de piciorul lui şi îndată s-a vindecat; şi, sculându-se de dimi­neaţă, s-a dus în ţarină să lucreze.

12. Şi, după puţin, a venit doftorul, precum era tocmeala, ca să-i taie piciorul lui. Şi, neaflându-l, întreba pentru el; şi i-au spus lui că s-a dus de dimineaţă să lucreze la ţarină; iar doftorul s-a dus în ţarina întru care lucra acela, vrând a-l vedea pe dânsul. Şi, văzându-l pe el săpând pământul, a slă­vit pe Dumnezeu, Cel ce cu preaslăvire l-a tămăduit pe dânsul.

13. Un sihastru, luptat fiind de iubi­rea de argint, lucra mult, ostenindu-se foar­te, şi din rucodelia sa a adunat un galben, apoi doi, apoi trei, apoi s-a sârguit şi a făcut cinci; şi, adunând cei cinci galbeni, îndată a căzut în patimă trupească, adică în boală, şi pe picior s-au făcut răni ce scoteau puroi.

14. Iar el, trimiţând, a chemat dof­torul şi a cheltuit cei cinci galbeni fără a se vindeca de boală, ba mai rău făcându-i-se aceasta, piciorul lui putrezind cu totul. Venind mai pe urmă un doftor, i-a zis lui: „Piciorul tău trebuie să se taie, Avva, fiindcă altminteri tot trupul tău va putrezi". Iar el, pentru nevoie, s-a plecat tăierii.

15. Iar peste noapte, plângând el şi rugându-se lui Dumnezeu, a stătut înain­tea lui îngerul Domnului şi i-a zis: „Ai făcut ceva cu cei cinci galbeni?" Şi, ca întru uimire

făcându-se el, i-a apucat îngerul piciorul şi, cu mâna netezind patima, îndată l-a tămă­duit, după care s-a făcut nevăzut. Iar el, ve­nind întru sine şi cunoscând că s-a vindecat, mulţumea lui Dumnezeu.

16. Deci, venind doftorul dimineaţa, după tocmeală, a bătut în uşă, iar el, sculându-se, l-a întâmpinat pe el. Şi văzându-l dof­torul umblând, s-a mirat şi, aflând de ceea ce se făcuse, se făcu Creştin, fiindcă era Ellin.

110

PRICINA A DOUĂZECI ŞI DOUA

Cine este cel care nebuneşte nădăjduieşte în Hristos.

I.

A Sfântului Isaac Sirul

1. Este o nădejde spre Dumnezeu prin credinţa cea din inimă, care adevărată este, căci cu dreaptă-socoteală şi cu cunoş­tinţă se face; şi este altuia una osebită, din nepricepere şi lenevie făcându-se, care min­cinoasă este.

2. Că omul cel ce nicidecum nu-şi face grijă pentru lucrurile cele stricăcioase, ci cu toate ale lui se pune pe sine înaintea lui Dumnezeu, şi toată îndeletnicirea şi sârguinţa întru slujirea şi buna-plăcere a Lui de-a pururea arătând-o noaptea şi ziua, şi, pentru aceasta, nepăsându-i lui a-şi găti nici cele spre trebuinţa trupului, acesta bine şi cu iscusinţă194 nădăjduieşte spre Domnul că El va găti lui cele de trebuinţă.

3. Căci cu dreptate este şi pentru Dumnezeu a arăta spre unul ca acesta toată sârguinţa, ca să-i dăruiască fără de osteneală cele de trebuinţă, ca la o slugă credincioasă, care păzeşte porunca-I ce zice: Căutaţi mai în­tâi împărăţia lui Dumnezeu şi dreptatea Lui, şi acestea toate se vor adăuga vouă (Matei 6: 33).

4. Că celui ce aşa cu totul s-a afierosit pe sine întru slujba lui Dumnezeu, toată lumea ca o slujnică îi dă lui [toate] de-a gata, şi voii lui se supune, şi cuvintelor lui slujeş­te, ca unui stăpân întru toate plecându-i-se.

5. Iar ca să nu cadă195 unul ca acesta dinspre starea înaintea lui Dumnezeu şi din cea către Dânsul neîncetată vorbire şi pleca­re de care singură necurmat îngrijindu-se, de nimic altceva nicidecum nu suferă a se îngriji -, cu cuviinţă este ca toată zidirea să-i slujească lui şi fără de osteneală şi fără de grijă să-i dea lui cele de trebuinţă, plecându-se la poruncile Stăpânului Celui de obşte,

194 Eitiottihovqo, sau: „cu [având] înţelepciune desăvârşită"

195 âpYTioţ) pare că provine de la apyc, verb ceva mai bogat. Altfel spus: „Dacă unul ca acesta s-ar face nelucrător dinspre nu s-ar mai griji dear înceta să mai fie lucrător în starea-înaintea lui Dumnezeu...".

Care, pe cei ce curat îi slujesc Lui, hrană ca unor păsări fără de osteneală şi fără de grijă le dă.

6. Deci bună şi după socoteală este nădejdea unuia ca acesta şi nu este cu putin­ţă pentru cel ce stă într-însa să nu ia ceea ce nădăjduieşte.

7. Iar dacă cineva încă de pământ şi în împătimirea celor pământeşti are min­tea pironită, şi ţărână mănâncă împreună cu şarpele, şi la risipiri şi la robii ale inimii, poate încă şi la cuvântări deşarte dat se face, întinzând picioarele sale la nelucrare, zicând şi că „cred lui Dumnezeu că îmi va da mie cele de trebuinţă", unul ca acesta va auzi ne­greşit pe Dumnezeu zicându-i acestea prin proorocul: Te apropii de Mine cu gura, iar ini­ma ta departe este de la Mine, şi voieşti a te în­văţa căile Mele, cerând judecată şi dreptate, de ca şi cum ai făcut dreptate, şi n-ai părăsit dreptăţile Mele (Is. 29: 13-14; 58: 2). Aşijderea şi frate­le lui Dumnezeu Iacov va zice către dânsul: De crezi lui Dumnezeu, bine faci, dar şi dracii cred şi se cutremură; şi credinţa are trebuinţă de lucrare, iar fără de lucrare moartă este (Iac. 2: 17-20)196.

8. Nu te amăgi, nebunule, înaintemergători sunt osteneala şi sudoarea cea pentru Dumnezeu, care sunt întru lucrarea faptelor bune, ale nădejdii spre Dumnezeu; deci şi tu, de crezi că Dumnezeu poartă grijă de zidirile Sale, şi puternic este întru toate, arată dar şi lucrare cuviincioasă credinţei tale, şi atunci vei avea pe Dumnezeu ascultându-te pe tine, şi dăruirea tuturor celor de care ai trebuinţă ţi-o va da ţie, încă şi din toată primejdia şi vătămarea şi necazul te va scoa­te pe tine. Acestea şi unele ca acestea le să­vârşeşte purtarea de grijă cea de obşte a lui Dumnezeu.

9. Iar tuturor celorlalţi oameni Dumnezeu le-a poruncit pe cele ale lor înşişi cu socoteală a le chivernisi, iar cu Pronia lui

196 Deşi referinţele de mai sus din Isaia şi Iacov corespund Scripturii, nu sunt luate totuşi literalmen­te decât în parte.

111

Dumnezeu să amestece cunoştinţa pe care o au luat de la Dânsul.

10. Însă cel ce toată viaţa sa o a dat lui Dumnezeu şi de singură plăcerea Aceluia se îngrijeşte, nu are nevoie ca prin [acest fel de] cunoştinţă să-şi chivernisească cele ale lui; căci în locul acesteia are credinţa, prin care se surpă toată înălţarea ce se ridică împo­triva cunoştinţei de Dumnezeu (II Cor. 10: 5), iar gânduri omeneşti sau fireşti197 nu primeş­te, ca cel ce a covârşit firea şi de Dumnezeu s-a lipit prin neîndoita şi vârtoasa credinţă, prin care cutează faţă de orice, nu ca unul ce ispiteşte pe Domnul, ci ca îndrăznind spre Dânsul şi întrarmat cu nebiruită putere a Duhului.

11. Pentru unul ca acesta adevărat va zice Dumnezeu: Cu dânsul sunt întru ne­caz, scoate-l-voi pe dânsul şi-l voi slăvi, cu lun­gime de zile îl voi umple pe el şi-i voi arăta Lui mântuirea Mea (Psalm 90:15-16)198.

197 Izvodite oarecum exclusiv dacă se poate spune astfel de firea omenească.

198 Fragmentul e luat din Cuvintele Sfântului Isaac (Cuvântul XXII, în Filocalie, Vol. X). Cel ce şi-a dăruit toată viaţa lui Dumnezeu e numit acolo „drept", prin care numire putem înţelege pe monahul desăvârşit, cel ce a dobândit toate virtuţile ca sumă a dreptăţii. „Dreptul, zice Sfântul Isaac, are Pronia lui Dumnezeu nedespărţită de el", adică, spre deosebi­re de ceilalţi oameni, care în cunoaşterea sau inclu­derea în lucrarea Proniei, amestecă (spre învăţătură, călăuzire, sporire etc.) cunoştinţa despre Dumnezeu (cea din Scripturi, de la Sfinţi etc.) cu cea omenească şi firească, după raţiunile lui Dumnezeu din făpturi; acest „amestec" se face, sugerează Sfântul, mai mult prin dreapta-socoteală (discernământ), care presupu­ne mai mult osteneala minţii şi a trupului, însă dreptul se foloseşte, zice, mai mult de credinţă, îndrăznind faţă de orice, nu ispitind, precum ceilalţi, din puţi­nătatea credinţei, pe Dumnezeu pentru oarece chivernisiri, căci el, odată întrarmat cu tăria credinţei şi nebiruita putere a Duhului, nu mai vede, nici nu mai concepe vreo piedică în calea pe care a ales-o, „grija" lui fiind alta a fi cu Dumnezeu neîncetat, pentru a vedea mântuirea Lui, cum zice la urmă Psalmistul. Mai luminat poate ne arată o scolie din Filocalie la acest fragment: „E demnă de remarcat această deosebire ce o face Sfântul Isaac între chivernisirea de sine pe care o face cel ce nu e predat total lui Dumnezeu şi chivernisirea pe care o dăruieşte exclusiv Dumnezeu celui predat total Lui. Cel ce se chiverniseşte pe sine uzează de o cunoştinţă pe care şi-o agoniseşte în baza aspiraţiei sale fireşti după cunoştinţa sădită de Dumnezeu în firea lui. Dar e ajutat de purtarea de gri­jă a [Pronia] lui Dumnezeu. Dreptul e apărat şi călău­zit exclusiv de purtarea de grijă a lui Dumnezeu. Dar nici el nu stă pasiv în faţa lui Dumnezeu, ci lucrează astfel încât să primească în sine puterea ocrotitoare a lui Dumnezeu (nota 110 bis, p. 120)".

112

PRICINA A DOUĂZECI ŞI TREIA

Că nu se cade a lepăda nici cea mai mică poruncă pentru oarecare trebuinţă trupească măcar de mult ne-ar sili aceasta - sau pentru vreo frică omenească.

I.

Din viaţa Sfântului Ioan cel Milostiv

1. Mulţime multă de mâna persienească fugind şi în Alexandria scăpând, cele de mâncare s-au rărit foarte (mai vârtos şi că pe vremea aceea nici Nilul, după obicei, nu şi-a făcut ieşirea din matcă199), îndată şi banii Bisericii cheltuindu-se, Marele Ioan a fost silit a se împrumuta de la oarecine o mie de litre de aur.

2. Iar după ce şi pe aceia i-a cheltuit, multă grijă îl clătina pe el, şi se ruga iubirii de oameni a lui Dumnezeu a aduce scăpare în aceste strâmtorări, dar şi aşa, ajungând la ananghie, nu se vedea însă în mare primej­die, căci Dumnezeieştile legi şi sfinţitele rân­duieli nu le-a ruşinat, nici ca pe o coardă n-a slăbit a chivernisi cu deadinsul pe turma cea încredinţată.

3. Atunci, un cleric200 din cei ce făcu­seră a doua nuntă, bogăţie din destul având, se dorea în treapta diaconilor. După ce a aflat de acea strâmtorare a Patriarhului, gă­sind vreme îndemânatică, a socotit că, dacă ar putea mângâia cu bani lipsa ce se făcu­se, şi-ar împlini astfel şi dorirea, drept care dădu o hârtie [epistolă] în mâna Fericitului, ce zicea cam aşa: „înţelegând strâmtorarea ce ţine dreapta cea mult dăruitoare a stăpâ­nului meu, am socotit că nu e cu cuviinţă a petrece eu întru îndulcire şi îndestulare, iar stăpânul meu a fi întru strâmtorare; deci sunt la mine multe mii de litre de grâu, iar de aur, cincizeci de litre201.

4. Acestea mă rog a se da prin tine lui Hristos, numai de m-aş învrednici de diaconia Lui prin sfânta ta hirotonie; că se află undeva oareunde la Apostol zisă una ca aceasta: De nevoie, şi mutare a legii se face (Evr. 7:12)".

5. Iar Patriarhul a trimis ca să fie chemat bărbatul deosebi, nevrând a-l ruşina pe dânsul înaintea multora. Şi, venind, a zis către dânsul: „Dania ta, fiule, este multă şi vremii de acum de nevoie, dar prihănită şi neprimită.

6. Nu cunoşti că oile cele ce se adu­ceau după Lege, de erau prihănite, chiar şi mari de ar fi fost, nu erau primite spre jert­fă (cf. Lev. 22: 21), pentru care pricină nici cele ce s-au adus de Cain lui Dumnezeu(Fac. 4: 5)? Iar aceea că se face şi mutare a legii, aceasta ştim că pentru Legea Veche s-a zis de Apostol, alta decât Cea a minţii202; iar ţie ce ţi se pare că zice cea de la Iacov, fratele lui Dumnezeu: Cel ce împlineşte toată Legea şi va greşi întru una, vinovat este tuturor (Iac. 2:10)? Iar pe fraţii noştri, pe săraci, măcar că noi nu-i vom putea cuprinde, Dumnezeu însă, Cel ce i-a hrănit până acum, însuşi va purta de grijă pentru dânşii, iar de aici înainte, noi numai să păzim neclătite poruncile Lui.

7. Că ce îi este Lui cu neputinţă şi cu anevoie, Care a împărţit în pustie odinioa­ră cele cinci pâini şi a blagoslovit cele zece obroace [măsuri] de grâu a creşte întru mul­ţimi multe? Pentru aceea, fiule, se va potrivi la mine cea zisă la Fapte către Simon: Că nu

199 în Egipt, unde ploile sunt mai rare, fermierii îşi irigă culturile cu apa Nilului, atunci când acesta se revarsă peste maluri în timpul fluxului (nota trad. neogr.).

200 Din context pare a fi vorba de un anagnost (citeţ), treaptă anterioară diaconiei.

201 în jur de 22 kg.

202 Frumoasă numire a Legii celei Noi. Prin ur­mare, Legea cea Veche era a trupului, pentru oamenii trupeşti, robi ai poftelor, iar cea nouă e pentru min­te, pentru omul lăuntric, duhovnicesc. Clericul îşi închipuia că dacă Legea Veche s-a mutat, adică s-a schimbat din trupească în duhovnicească, şi el poa­te face schimbare de lege prin mutarea de la această rânduială în cea trupească, a putinţei de a cumpăra cele duhovniceşti cu cele trupeşti sau materiale.

113

este ţie parte nici soartă întru cuvântul acesta (Fapte 8: 21)".

8. încă nu a ajuns bine acela la casa sa, deşert fiind trimis, că s-a şi vestit Marelui că două din corăbiile Bisericii au tras la li­man, multe mii de măsuri de grâu din Sicilia acum aducând, care lucru auzind acela, în genunchi căzând, mulţumea lui Dumnezeu, zicând: „Cei ce Te caută pe tine, Doamne, şi păzesc poruncile Tale nu se vor lipsi de tot binele (Psalm 33: 11); pentru aceea măresc Preasfânt Numele Tău, că nu ai lăsat pe ro­bul Tău ca, cumpărat cu bani, harul Tău a-l pune".

9. Şi aşa, întru strâmtorare lăţindu-se203, pururea-pomenitul n-a vândut acrivia canonului pentru trebuinţa cea de nevo­ie.

II.

A Sfântului Efrem

1. Frate, trezveşte-te de-a pururea, şi ia aminte de sine, şi nu tulbura sufletul tău privind la faţa omului, nici nu-l dispreţui pe el, fie el mic, fie mare sau dregător, că nimeni nu va putea să te scoată din focul cel nestins. Auzi pe Cel ce zice: Ce va folosi omului, de va dobândi toată lumea, iar sufletul său şi-l va pă­gubi? (Matei 16: 26).

2. Deci nu pierde slava şi îndrăznirea cea către Dumnezeu pentru cinstea şi slava omenească, sau pentru mâncare, bău­tură, îmbrăcăminte, sau altceva din cele de nevoie, că acestea toate întru stricăciune în­cap, iar faptele fiecăruia ori bune, ori rele se scriu şi în veci rămân neşterse.

3. Cele de sus cugetă, nu cele de pe pământ, ca să te noroceşti de făgăduinţele Părintelui Celui din ceruri şi să te îndulceşti de slava Sfinţilor celor ce au plăcut Lui.

203 Adică îmbogăţindu-se până la strâmtorare,

până ce, pentru mulţimea ei, abia dacă o mai putea iconomisi.

114

PRICINA A DOUĂZECI ŞI PATRA

Că nu se cade ca credinciosul, măcar şi în tulburări [lumeşti] de va cădea vreodată, să se prefacă [închipui] după lucrurile cele din afară, ci către Dumnezeu să privească şi plăcerea Aceluia să o facă.

I.

Din viaţa Sfântului Sava

1. Cuviosul Părintele nostru Sava a călătorit pentru a doua oară în cetatea lui Constantin, cu voia şi cu rugămintea lui Petru, Patriarhul de atunci al Ierusalimului (t 552), ca să solească către împăratul să dezlege urgia lui cea asupra Creştinilor din Palestina şi să-i izbăvească pe dânşii de pri­mejdiile cele puse asupra lor de Samariteni, pentru care au şi pătimit şi de care încă pu­teau să pătimească, încă fiind pârâţi cum că se şi făcuseră pricinuitori ai nesupunerii şi răzmeriţei acestora204.

2. Deci, apropiindu-se Cuviosul de cetate şi luminat foarte fiind primit de împăratul

204 Samarinenii jefuiseră şi incendiaseră multe case de rugăciune, locuinţe şi ferme ale Creştinilor; revolta lor se datora legilor socotite prea dure şi a ta­xelor impuse de împărat asupra lor. Vieţile Sfinţilor adaugă că „Samarinenii, rupându-se de stăpânirea împăratului grecesc, şi-au pus drept conducător pe un oarecare Iulian". După revoltă, împăratul trimite oas­te şi înăbuşă revolta, ucigându-l şi pe Iulian. Atunci au murit peste 20.000 de Samarineni, iar după altă sursă, peste 100.000. Silvan, probabil urmaşul acestu­ia, este prins de creştini şi ars. Fiul acestuia, Arsenie, „câştigă har la împăratul", având titlu de dregător (illustrius), făcându-l pe acesta să creadă că vina era a Creştinilor; mai mult, pentru a-şi atinge scopul, el se pretindea a fi Creştin şi nu Samaritean. Mânia cu­plului împărătesc, scrie Procopie, istoric bisericesc, se va arăta în multe rele dezlănţuite asupra Creştinilor, în atmosfera încrâncenată dintre părţi, Patriarhul socoti trimiterea lui Sava singură în măsură să po­tolească mânia împăratului şi să strice influenţa lui Arsenie de la curte. După întâlnirea lui Sava, îm­păratul hotărăşte uciderea lui Arsenie. Reuşind să scape, ajunge la Sava, care, în anumite condiţii, îl botează. Este a doua şi ultima călătorie a Cuviosului în Constantinopol către împăratul Iustinian, pe când avea 90 de ani; el a fost însoţit de Ieremia monahul şi Leonţiu de Bizanţ. La 4 ani de la întoarcere, el moare la vârsta de 94 de ani. (Pentru toate informaţiile adu­nate pentru acest capitol, am folosit pe acelaşi Joseph Patrich, op. cit., vezi Pricina XXI, 2.)

Iustinian căci, încă de departe cu­noscând împăratul că se apropie205, din sca­un cum se afla sculându-se, cu evlavie foarte pe acel sfinţit cap l-a sărutat206. Apoi, după ce au şezut împreună, a arătat împăratului cele pentru care a venit, iar împăratul, gata pe acelea dăruindu-le207, nu numai până la acestea a pus să stea osârdia sufletului, ci i se părea că va suferi cea mai de pe urmă pa­gubă, de nu şi împărăteşte şi cu mărime de bunăvoire îl va dărui, încă se frământa dacă nu şi oarecare venit de bani să dăruiască că­lugărilor de sub dânsul208.

205 Evlavia împăratului s-a arătat încă de când Cuviosul se afla pe mare, el trimiţând mici ambarca­ţiuni cu vâsle pentru escortarea vasului cu care veni­se. El a fost apoi întâmpinat cu cinste şi de Patriarhul Epifanie (520-535), de episcopul Ipatie şi de alţii.

206 Viaţa sa mai povesteşte că, înainte de a tre­ce la cele pentru care a venit, împăratul îl invită în odaia împărătesei Theodora pentru a o binecuvânta spre naşterea unui băiat. Sava însă, ştiind tendinţele ei monofizite şi sprijinul acordat lui Sever, a refuzat invitaţia. Pilda dumnezeiescului Sava e una foarte binevenită şi astăzi, când erezia e doamnă mare, îm­brăcată şi împodobită cu haină „luminoasă" şi părut drept-slăvitoare; când „împăraţii de acum" sunt orto­docşi numai cu numele, un eventual îndemn de po­menire a lor sau atitudine „de deschidere" faţă de ei e dovadă de necunoştinţă şi rătăcire.

207 împlinindu-i adică cererile, rezolvându-i petiţiile. Luând cunoştinţă de dezastrul pricinuit de Samariteni, împăratul le interzice acestora dreptul de a se aduna, de a lăsa moştenire pământurile sau de a ceda altora drepturile asupra lor. A poruncit de ase­menea ca mulţi dintre ei, cu deosebire conducătorii, să fie executaţi. După alţii, legile privitoare la dreptu­rile asupra pământurilor pomenite mai sus fuseseră date anterior revoltei, ele fiind şi pricina acesteia.

208 Precum am spus undeva mai-nainte, Sfântul Sava nu suferea, precum alte mănăstiri din Ţara Sfântă, să-şi asigure traiul cu oarece venituri periodi­ce, căci, altminteri, unde s-ar mai fi arătat ajutorul lui Dumnezeu? Nu însemna prin aceasta că acele veni­turi ale altor mănăstiri nu puteau fi socotite şi ele oarecari binecuvântări mai puţin directe ce-i drept de la Dumnezeu. Dar, odată acceptate astfel de venituri, stareţul, monahismul, în general, putea deveni uşor pradă osebitor influenţe sau imixtiuni administrative sau de altă factură ale patriarhilor sau conducători­lor, care se puteau prevala de „mărimea de suflet" a dăruitorilor şi în alte scopuri, precum istoria adese­ori a arătat. înţeleaptă atitudine a Cuviosului faţă de aceste „dăruiri" se va vedea mai apoi.

115

3. Iar Cuviosul a zis: „Pentru veni­turile în bani, cât privitor la cele de nevoie trebuinţe, Acela ne este nouă Purtător de grijă: Care şi pe poporul cel neplecat odini­oară în pustie cu îndestulare l-a hrănit şi apă din piatră a scos; El ne dă nu numai dăruirea celor de nevoie, ci, de multe ori, şi cu priso­sinţă.

4. Iar ţie, de-ţi este atâta grija, o, îm­părate, de dăruirea noastră, iată, sunt de faţă şi alte pricini, nu mici şi nevrednice de a se trece cu vederea, prin care vei putea arăta către noi iubirea de cinste209". Şi, pe rând, cu­viosul ceru oareşicare cerere de obşte folo­sitoare, adică Palestinienilor celor ce rău au pătimit de la Samariteni scutire de dajdie câtăva vreme să le dăruiască, şi celor ce vin în Sfânta Cetate spre închinarea Mormântului celui De-viaţă-făcător, o casă să le zidească spre găzduire, şi să pună capăt eresurilor ce­lor ce încă supără bisericile, şi mănăstirilor sale să le zidească un turn spre scăpare de năvălirea răzmeriţei210.

5. Deci nişte cereri ca acestea punând dumnezeiescul Sava înaintea împăratului de ca şi cum acela încă de demult ar fi fost însetat să facă dăruiri Sfântului -, îndată să se scrie poruncind, hotărâri pretutindeni tri­miţând, toate le-a făcut, ca nu cumva zăbo­virea să dea loc şi trecerilor de vreme, ca nu întârzierea celor făcute, adică a dăruirilor, să tocească iubirea de cinste211.

6. Deci aşa îndeletnicindu-se îm­păratul pentru cererile lui, împreună cu

209 Filotimia.

210 E vorba de fapt de o fortăreaţă cu turnuri de apărare împotriva năvălirilor Saracinilor; aceştia au fost şi aliaţi ai Perşilor, în vremea primului război persan. Precum se ştie, aceştia au intrat la începutul secolului al VII-lea în Ţara Sfântă, săvârşind multe stricăciuni mănăstirilor şi ucigând numeroşi monahi.

211 Ca nu executarea celor hotărâte şi poruncite

să se facă cu întârziere şi astfel să se strice iubirea de cinste (filotimia).

Trivonian chestorul212, întru ceea ce se chea­mă porticul cel mare213, împreună-şezător având pe cuviosul, precum s-a zis, el, iată, ceasul al treilea ajungând214, pe împăratul lă­sând deosebi, oareunde pe obişnuitele sale rugăciuni lui Dumnezeu le da, dându-se pe sine rostirii sfinţiţilor psalmi ai lui David.

7. Iar Ieremia, unul din ucenici, apropiindu-se de dânsul, a zis: „Ce este aceasta, Părinte, împăratul aşa adunând toată sârguinţa şi pentru a împlini cererile tale foarte tare ostenind cu fierbinţeală, tu, pe dânsul părăsindu-l, într-altă parte petreci acum?"

8. Acela, foarte cu slobozenie răs­punzând, a zis: „Nimic necuviincios, o, fiu­le, nu este aici, că el ceea ce se cuvine face şi noi, ceea ce ne este îndatorat, după datorie facem". Aşa, niciun lucru al trebuinţei vre­mii nu l-a gătit pe dânsul să se lase prins de vreo oarecare înaltă momire, fie ea şi de la curţile împărăteşti, sau de vreo altă cuviinţă de rob, ci cea cuviincioasă măsurare o între­buinţa către toţi şi de nobilitatea cinului şi de iubirea de înţelepciune multă purtare de grijă făcea.

II.

Din Pateric

1. Întrebată a fost Maica Theodora: „Cum poate cineva, în mijlocul gâlcevilor fi­ind şi cuvinte mireneşti auzind, a avea min­tea cu Dumnezeu?" Şi a răspuns: „Precum atunci când şezi la masă, întru care sunt multe bucate, pe care fără dulceaţă le pri­meşti, nu te osândeşti, tot aşa şi cuvintele mireneşti, de vor intra după nevoie în ure chile tale, să ai inima ta către Dumnezeu, şi nu-L uita pe Dânsul; şi, în această aşezare

212 Trivonian a fost un membru de cinste al pala­tului împărătesc al lui Iustinian şi un jurist excelent; el l-a ajutat pe împărat la întocmirea monumentalei Corpus Juris Civilis. Având funcţia de chestor (Quaestor sacri palatii), el era capul consiliului împărătesc şi un fel de ministru al justiţiei, ca în Imperiul Roman.

213 Aula Magna, cum se zice azi, unde erau pri­miţi atunci ambasadorii şi trimişii străini.

214 Probabil ceasul al treilea din noapte, la trei ore după apusul soarelui (nota trad. neogr.).

116

neauzind cu dulceaţă, nu te vei vătăma aşa mult".

2. Zis-a un bătrân: „Albina, oriunde merge, miere face, iar monahul, oriunde se va afla lucrul lui Dumnezeu, acolo lucrea­ză".

3. Zice Avva Pimen: „Zicea Avva Sisoe că este o ruşine legată de păcatul netemerii: atunci când cineva se trufeşte, iar apoi se ruşinează de oameni, dar nici aşa nu face binele, vină de netemere de Dumnezeu îşi câştigă luişi (cf. şi Ef. 6: 6-7)".

4. Zis-a un stareţ: „Oriunde vei mer­ge, ia aminte de sine totdeauna că locaşul erodiului povăţuieşte înaintea lor (Psalm 103: 19)215; adică monahul se aseamănă cu erodiul, pentru că nu are calabalâc şi e iubitor de pustie: oriunde merge, are locaşul său mergând înainte şi tot locul este locaşul lui. Deci sârguieşte ca în oricare loc te vei afla, să-ţi faci canonul tău şi să nu te leneveşti de rugăciunile cele orânduite; ia aminte şi la în­ţelegerile lor, pe cât îţi este puterea, şi tot ne­cazul să-l ai înaintea ochilor tăi. Iar acestea fără de luare-aminte şi osteneală multă nu se pot îndrepta [câştiga]".

215 „înaintea lor", adică a erodiilor. în Omiliile sale la Psalmi, Sfântul Ioan Gură de Aur tâlcuieşte acest verset aşa: „Erodiul poate locui orice loc, oriunde se duce, el află, cum s-ar zice, o casă gătită pentru el".

117

PRICINA A DOUĂZECI ŞI CINCEA

Se cade ca, cel ce caută a plăcea lui Dumnezeu, necinstirile şi cinstele de la oameni ca nimic a le socoti.

I.

Din Pateric

1. Un frate a mers la Avva Macarie Egipteanul şi i-a zis lui: „Părinte, spune-mi cuvânt, cum să mă mântuiesc?" Şi i-a răs­puns bătrânul: „Du-te la mormânturi şi ocărăşte pe morţi".

2. Deci, ducându-se fratele, i-a ocărât şi a dat şi cu pietre şi, venind, a spus bă­trânului, iar el i-a zis: „Nimic nu ţi-au grăit?" Răspuns-a fratele: „Nu". Zis-a lui bătrânul: „Du-te iarăşi şi mâine şi îi slăveşte pe dân­şii".

3. Deci, ducându-se fratele, i-a slăvit pe dânşii, zicându-le: „Apostoli, Sfinţi şi Drepţi!" Şi, întorcându-se la bătrânul, i-a zis: „I-am slăvit". Iar el a zis: „Nu ţi-au răs­puns nimic?" Iar fratele a zis: „Nicidecum". Atunci i-a zis lui stareţul: „Aşadar, ştii cât i-ai necinstit pe dânşii şi nimic nu ţi-au răs­puns şi cât i-ai slăvit şi nimic nu au grăit, tot aşa fă şi tu dacă voieşti a te mântui: fii mort, şi nici necinstea oamenilor nici cinstea să nu o socoteşti, precum morţii, şi poţi a te mân­tui".

4. Zis-a Amma Sarra: „De mă voi ruga lui Dumnezeu ca pe toţi oamenii să-i adevereze pentru mine, mă voi afla pocăindu-mă fiecăruia, pentru aceasta mai vârtos mă voi ruga ca inima mea să fie curată cu toţi".

5. Zis-a un stareţ: „Nu voiesc a fi de­făimat".

6. Acelaşi a zis: „Vai omului când numele lui este mai mare decât lucrul lui".

7. Zis-a Avva Antonie: „Că vine vre­mea ca oamenii să se nebunească şi, dacă vor vedea pe cineva nenebunindu-se, se vor scu­la asupra lui zicând tu eşti nebun, pentru că nu este adică asemenea cu dânşii, la care cel ce se nevoieşte nu trebuie să ia aminte"216.

216 Ci va veni vremea, şi acum este (Ioan 4: 24)!

II.

A Sfântului Efrem

1. Fraţilor, de se va întâmpla nouă cândva a fi ocărâţi pentru lucru bun, să nu ne fie ruşine de ocara ceea ce de la oameni fără dreptate se aduce nouă şi care astfel ne fac ceea ce nu se cade. Că scris este: Poporul Meu, la care Legea Mea este în inima voastră, să nu vă temeţi de mustrarea oamenilor şi de hu­lirea lor să nu vă biruiţi. Căci vor fi ca o haină, care cu vremea se strică, şi ca lâna care se mă­nâncă de molii; iar dreptatea Mea în veac va fi şi mântuirea Mea în neamurile oamenilor (Is. 51: 7-8). Şi iarăşi zice: Eu nu Mă pricesc, nici nu Mă împotrivesc, spatele Mele le-am dat spre bă­tăi şi Fălcile Mele spre pălmuiri, iar faţa Mea nu o am întors dinspre ruşinea scuipărilor; şi Domnul a fost ajutorul Meu, pentru aceasta nu M-am ru­şinat, ci am pus faţa Mea ca o piatră vârtoasă şi am cunoscut că nu Mă voi ruşina (Is. 50:5-7)217.

217 Ruşinea, ocara, mustrarea de care se zice mai sus sunt stări prilejuite de judecata lui Dumnezeu şi lipsa slavei sau a ocrotirii Sale. Ruşinea, precum pe primii oameni, cuprinde pe om datorită lipsei slavei lui Dumnezeu sau dizgraţiei în care omul cade, îndepărtându-se de Dumnezeu prin neascultare de El şi negrijă faţă de menirea sa. Simţindu-se gol de pre­zenţa sau slava lui Dumnezeu, omul se ruşinează de goliciune, simte judecata lui Dumnezeu, ba şi a oa­menilor, şi se ruşinează; judecata lui Dumnezeu şi a acestora îl vor condamna mai ales că, după păcat, nu s-a întors spre El, ci s-a ascuns, ruşinându-se deci de Dumnezeu, nevrând să recunoască şi să-şi asume starea precară în care ajunsese la ocări şi mustrări, precum zice proorocul mai sus. Dumnezeu preface însă această prigonire în pricină de sporire duhov­nicească, de scăpare la El, în pricină de recâştigare a demnităţii umane şi a izgonirii ruşinii, ocării sau mustrării ce ne cuprind din toate părţile, toate acestea ca nişte adevărate „săgeţi" înţelegătoare convergând în conştiinţa omului. Hristos, prooroceşte Isaia, a pus faţa Sa ca o piatră vârtoasă, adică a avut credinţă ne­clintită şi ca om în Tatăl şi în înviere. Proorocul Isaia prooroceşte apoi despre ruşinea suferită de Hristos ca om pentru oameni, Care, cu ajutorul lui Dumnezeu şi Tatăl, Şi-a făcut faţa ca o „piatră vârtoasă" împotriva tuturor slăbiciunilor şi ispitelor. A fost spânzurat gol pe Cruce şi nu s-a ruşinat. A arătat şi ca om condiţia umană precară, căreia nu i s-a împotrivit (Eu nu Mă pricesc, nici nu Mă împotrivesc...), căci ar fi însemnat să Se împotrivească ca om omului ceea ce ar fi fost un non-sens -, să Se angajeze, precum necredincioşii, în nesfârşite împotriviri, certuri şi războaie. De huli­rea lor să nu vă biruiţi, că dreptatea Mea în veac va fi şi mântuirea Mea în neamurile oamenilor, zice apoi Isaia, adică Hristos nu S-a biruit şi ca om, nu a răspuns cu rău la rău, ca un om la hulirea altora, ci a nădăjduit în dreptatea Tatălui, în mântuirea şi lucrarea Lui, şi pentru aceasta şi S-a umplut de slavă (cf. Ioan 2: 11; 5:17; 17: 5 etc.). De slavă era înconjurat şi Adam, dar a pierdut-o pe aceasta şi nu numai pe aceasta o poa­te câştiga acum prin Hristos. Dacă omul va nădăjdui în el şi în ceilalţi sau dacă se va împotrivi oamenilor şi va fugi de ruşinea şi ocările la care aceştia îl ex­pun, nu va ajunge nicăieri decât tot în sine şi în iadul ruşinii şi al angoasei. Aşadar, dacă nădăjduieşte în cele ale omului, va primi cele ale omului, iar dacă în cele ale lui Dumnezeu, va primi slava Lui în veac. Pe cât de mult ne impunem în afară cu priceperea sau şi cu forţa umană cu care suntem înzestraţi, pe atât ne lipsim de slava (ajutorul, dreptatea, mântuirea) lui Dumnezeu, expunându-ne ruşinii şi ocărilor, pe scurt, tuturor primejdiilor cu putinţă.

118

2. Pentru aceasta şi noi, iubiţilor, măcar de ne vom ocărî sau ne vom batjocori sau altceva din cele cumplite vom pătimi de la oameni pentru bunătate, să nu ne speri­em, nici să părăsim calea cea dreaptă, după proorocul ce zice: De se va rândui asupra mea tabără, nu se va înfricoşa inima mea (Psalm 26: 5). Şi iarăşi: Cei mândri făceau fărădelege foarte, iar eu de la Legea Ta nu m-am abătut (Psalm 118: 51), şi pentru tine am suferit ocară, şi ru­şinea a acoperit obrazul meu (Psalm 68: 9). La fel şi Mântuitorul: Fericiţi veţi fi când vă vor ocărî pe voi şi vă vor prigoni (Matei 5: 11) şi celelalte.

3. Deci, să nu ne ruşinăm, iubiţilor, căci altminteri vom fi numiţi făţarnici de cei ce leapădă poruncile Domnului; că arătat este că nu pentru îndreptarea noastră aduc pomenirea făţărniciei, ci, înfruntându-ne ei, noi să ne facem obraznici, aşijderea şi dârji şi străini de cucernicie şi de toată cealaltă faptă bună; căci ei îi numesc pe cei cucernici, făţarnici.

4. Iar dacă ei, pe cei cucernici, îi numesc făţarnici, noi, de ne vom ruşina de ocările lor, nepedepsire vom lua; iar pe cei nepedepsiţi, după Scriptură, moartea îi întâm­pină (Pilde 24: 8)218. Zice încă şi într-alt loc: Iubiţilor, dacă inima noastră nu ne va osândi pe noi, îndrăzneală avem către Dumnezeu (I Ioan 3: 21). Şi iarăşi: De sunteţi ocărâţi pentru numele lui Dumnezeu, fericiţi sunteţi, că Duhul slavei şi al lui Dumnezeu peste voi se odihneşte; şi nimeni din voi să nu pătimească ca un ucigaş, sau fur, sau făcător de rău, sau ca un ispititor de lucruri străine. Iar dacă pătimeşte ca un creştin, să nu se ruşineze, ci să proslăvească pe Dumnezeu întru numele acesta (I Pt. 4: 14-16). Şi dacă dreptul abia se mântuieşte, necredinciosul şi păcătosul unde se vor arăta? (I Pt. 4:18)

5. De aceea, să fugim de îndrăzneală şi de râs: că acestea răstoarnă sufletul mona­hului; pentru aceea se şi zice: Fericit bărbatul care le va scuipa pe toate pentru evlavie (Pilde 28: 14), şi de oamenii cei râzători [glumeţi] şi neluători-aminte să ne abatem. Că zice: Ce parte este credinciosului cu necredinciosul? Sau ce împărtăşire este între lumină şi întune­ric? Şi ce conglăsuire [învoire] este între Hristos şi Veliar? (I Cor. 6:14-15).

III.

A lui avva Marcu

1. Cel ce se socoteşte drept, de cei fă­rădelege se va batjocori, iar aceasta [îndrep­tăţirea de sine] este semn [dovadă] a plăcerii de sine.

IV.

Din Pateric

1. Zicea avva Ioan Colovul ucenicu­lui său: „Fiule, să cinstim pe Unul, şi toţi ne

218 Cei ce nu-şi recunosc precaritatea, ruşinea vieţuirii lor în faţa altora (fie că aceia sunt sau nu în­dreptăţiţi să ne ruşineze prin ocări) sau în faţa Proniei, vor fi numiţi făţarnici, ca unii care nu-şi asumă starea în care se află şi care, în plus, caută şi nepedepsirea, adică îndreptăţirea de sine şi lepădarea oricărei învă­ţături potrivnice sau vindecătoare a acestei îndreptă­ţiri sau mândriei şi comodităţii în general; căci, după Pilde, pe care Domnul îl iubeşte, pe acela îl ceartă, sau: fiule, nu dispreţui certarea Domnului şi nu simţi scârbă pentru mustrările Lui (Pilde 3:11; 12).

119

vor cinsti pe noi; iar de vom trece cu vederea pe Acest Unul, Care este Dumnezeu, toţi ne vor defăima pe noi şi în pierzare vom mer­ge"-

2. Zicea Avva Matoi despre Avva Tithoe: „N-am aflat vreun om care să deschi­dă gura sa asupra lui în vreun lucru oareca­re, ci, precum aurul cel curat stă în cumpănă, tot aşa şi Avva Tithoe219 ".

219 Trad. neogr. adaugă: „aude şi grăieşte de acele

lucruri care au vrednicie".

120

pricina a DOUĂZECI ŞI ŞASEA

Că se cuvine ca fapta bună întru ascuns a o lucra şi a nu o vădi, nici a ne făli pentru slavă-deşartă şi [sau] slavă omenească; şi de unde se naşte slava-deşartă, cum lucrează şi cum se aprinde.

I.

Din viaţa Sfintei Singlitichia

1. Zicea Fericita Singlitichia către cele ce se adunau: „De mari bunătăţi cu ade­vărat ne-am fi învrednicit, dacă, căutând pe argintul cel lămurit al poruncilor, am fi adus atâta osteneală pe cât vânătorii de lume aduc întru cele deşarte peste care dau.

2. Că spargere de corăbii pătimesc, cu ispititori se întâlnesc, între tâlhari cad şi, pe scurt a zice, nenumărate alte cumplite suferă şi, de multe ori, [chiar şi] câştigând, săraci se numesc pe eişi şi câştigul îl ascund, din pricina celor ce zavistuiesc.

3. Iar noi, pentru câştigul cel adevă­rat, nu numai că nu îndrăznim peste proas­te220 primejdii, ci şi, dacă vreodată puţin ostenindu-ne, mică bunătate oarecare scoa­tem, ne mărim pe sine, iar bunătatea aceea cu adăugire [umflată] o arătăm oamenilor; şi, de aceea, prin arătare, pe dânsa iarăşi o risipim.

4. Iar mirenii, măcar că multe câşti­gă, încă mai multe poftesc, iar noi, cu puţi­nele noastre [virtuţi], ca cu nişte mari îndestulându-ne, a ne mai osteni spre a îndrepta şi pe cele mai mari nu ne osârduim.

5. Deci se cuvine de-a pururea către cele dinainte a ne întinde, şi de cele mai înal­te a dori, şi toată sârguinţa a o pune pentru a ascunde câştigul; că, precum comoara, vădindu-se, piere, tot aşa şi fapta bună, cunoscându-se şi făcându-se văzută de unii şi de alţii, se stinge.

6. Iar cei ce povestesc îndreptările lor să ispitească şi neajunsurile pe care le-au ascuns; iar dacă, pentru a nu fi prihăniţi, le ascund pe aces­tea, se cade a nu povesti nici îndreptările lor221.

220 euTeXeoTepa, peste primejdii nevrednice de treapta noastră, nu atât de mari ca cele suferite de mireni.

221 Precum se afirmă şi în titlul pricinii, fapta bună sau oarecari isprăvi ale noastre nu trebuie ascunse cu totul, ci povestite alături de neajunsuri şi sau de păcatele făcute până la isprăvirea faptelor bune, sau în chip amestecat, slăvind pe Dumnezeu şi punând toate pe seama Lui, şi nu pe osteneala noas­tră, din slavă-deşartă.

7. Că cei ce cu adevărat vieţuiesc după fapta bună, greşelile cele mici ale lor cu adăugire le povestesc, ca fiind adică mult mai mari decât cele ce au făcut [în realita­te], astfel slava cea de la oameni lepădând-o, iar îndreptările ascunzând spre întemeierea [neprimejduirea] sufletului, ca nu cumva, făcându-le cunoscute pe acestea, să fie lăudaţi de oameni şi, din sârguinţă slăbănogindu-se, să piară.

8. Că precum ceara se topeşte de faţa focului, tot aşa şi sufletul de laude se topeş­te222 şi vârtutea sa o leapădă.

9. În chinovie fiind noi, ascultarea mai vârtos decât nevoinţa să o alegem; că nevoinţa ne poate învăţa dispreţul, iar ascul­tarea ne soleşte nouă smerita-cugetare.

II.

Din Pateric

1. Şedea odată la biserică Avva Ioan Colovul şi a oftat, neştiind că este cineva dinapoia lui; iar întorcându-se şi văzând, i-a făcut metanie, zicând: „Iartă-mă, Avva, încă nu m-am învăţat creştinătatea223".

2. Povestit-a Avva Iosif al Pelusiului: „Atunci când şedeam în Schit, era acolo un frate cu totul nevoitor şi frumos la înfăţişare,

222 Siadiai se împrăştie, se sfărâmă, se varsă, se strică.

223 „Creştinătatea" e adăugat de traducător. Lit. ar fi „nu m-am învăţat", adică „sunt începător, slab, nu ştiu să petrec după cuviinţă". Arătarea în public a vreunei nevoinţe oarecare, chiar şi fără voie, ca în cazul nostru, putea fi socotită de altul semn al slaveideşarte.

121

şi venea la pravilă purtând haina cea de dea­supra224 mult-cârpită.

3. Deci, văzându-l eu pe el de-a pu­rurea venind aşa la pravilă, i-am zis într-o zi: Frate, nu vezi pe fraţi cum ca îngerii lui Dumnezeu vin în sobor225? Tu de ce vii tot­deauna aşa? Iar el a zis: Iartă-mă, Avva, că nu am altele. Şi, luându-l pe dânsul în chilia mea, i-am dat leviton226 şi altele care îi mai trebuiau; iar de aici înainte era ca şi ceilalţi, şi era a-l vedea pe el ca pe un înger.

4. Iar odată a fost trebuinţă Părinţilor a trimite zece fraţi către împăratul pentru oarecare trebuinţă; şi l-au rânduit şi pe el împreună cu trimişii; iar el, după ce a aflat aceasta, a făcut metanie Părinţilor, zicând: Pentru Domnul, iertaţi-mă pe mine, că sunt rob al unuia din cei mari de acolo şi, de mă va cunoaşte, mă va dezbrăca de călugărie, şi mă va trage iarăşi a sluji lui.

5. Deci Părinţii, auzind aceasta, l-au lăsat pe el; iar mai pe urmă m-am înştiinţat de la oarecine ce-l ştia pe dânsul cu de-amănuntul că, atunci când era în lume, era eparh al divanurilor227 şi, ca să nu fie cunoscut şi aşa să afle supărare de la oameni, a pus pri­cina aceasta. Iată, dar, cum fugeau Părinţii de slava şi odihna lumii acesteia".

6. Zis-a un bătrân: „Sau, fugind, fugi de oameni, sau, batjocorind, batjocoreşte lu­mea şi pe oameni, nebun de multe ori făcându-te pe sine".

224 iat6piov, ceea ce noi numim azi camilafcă.

225 Despre oiMiC (lit. adunare), am mai pome­nit şi în alte note. Ea putea însemna, după împreju­rări, şi sinaxa euharistică, Liturghia, precum credem că înseamnă şi aici; pentru aceasta şi termenul a fost tradus mai liber: pravilă, sobor, rugăciune, biserică.

226 Un fel de rasă sau mantie folosită atunci de monahi în vremea împărtăşirii, iar azi şi în alte mo­mente, precum citirea Psaltirii etc.

227 Reprezentant oficial al administraţiei civile în Imperiul Roman. Aceşti prefecţi ai Pretoriului, cum ar mai putea fi numiţi, aveau putere juridică ca dele­gaţi ai împăratului: supravegheau şi controlau guver­natorii provinciilor şi stabileau impozitele.

III.

A Sfântului Efrem

1. Dacă, lepădându-te de lume, vei ieşi din pământul tău şi din rudenia ta şi te va odihni Domnul Dumnezeu în locul în care vei sluji Lui, să nu voieşti a-ţi scoate nume [să fii lăudat] în locul acela, măcar boier mare de ai fost în pământul tău, ci zi gându­lui tău şi oamenilor precum proorocul: Sărac şi lipsit sunt eu (Psalm 85:1), şi Dumnezeu te va sprijini pe tine şi te va înălţa.

2. Călugăre, nu arăta în afară cucer­nicie iar în chilie nebăgare de seamă, ca să nu te asemeni mormânturilor celor văruite, care pe din afară se arată albe, iar pe dinăuntru sunt pline de oasele oamenilor şi de necurăţii; că în tot locul este Acelaşi Dumnezeu, spre Care privind, de-a pururea fă ceea ce faci, şi nu vei greşi niciodată.

3. Casa, zidindu-se pe nisip, nu va sta (cf. Matei 7: 26), iar nevoinţa, amestecată cu plăcerea omenească, nu va petrece [dura]; iar cel ce lucrează în frica lui Dumnezeu, de plată nu se păgubeşte. Până când va ascun­de pământul sămânţă semănată într-însul? Negreşit că până ce va lua stropire cu apă nu va răsări pe cele semănate într-însul mult-îndoite cu frumuseţea.

4. Deci şi tu, iubitule, lucrează pe ascuns poruncile lui Dumnezeu şi în chip luminat va răsări ţie răsplătire la arătare; de vei părea înaintea fraţilor tăi ca nişte aur cu­rat, tu socoteşte-te pe sine ca pe un vas ne­trebnic şi aşa vei fugi de mândrie, cea mult urâtă de Dumnezeu şi de oameni.

5. Vezi, iubitule, nu cumva, mai multă cinste poftind, să-ţi tragi asupră-ţi ne­cinstea; căci, cu adevărat, cinstea bărbatului este a face toate după Dumnezeu, iar necin­stea, a călca cu covârşire poruncile.

122

IV.

A lui avva Isaia

1. Dacă eşti întru vieţuire rău-pătimind cu trupul pentru Dumnezeu, iar omeni­rea te râvneşte228 şi te cinsteşte pe tine pentru dânsa, las-o pe aceasta şi te apucă de alta, ca nu cumva zadarnică osteneala ta să se facă.

2. Iar de ai trecut de slava-deşartă, nu lua aminte la ceilalţi oameni, ştiind că în­tru ceea ce faci împreună se pleacă cu tine şi Dumnezeu.

3. Precum casa, neavând uşi şi feres­tre, şi, care voieşte din cele târâtoare, intră într-însa, tot aşa este şi cel ce face osteneala sa şi nu o păzeşte pe dânsa.

4. Precum rugina roade fierul, tot aşa cinstea omenească, inima, de te vei pleca ei.

5. Precum volbura, împleticindu-se cu viţa, prăpădeşte rodul, tot aşa slava-de­şartă prăpădeşte rodul monahului, de se va pleca ei.

6. Mare lucru şi cinstit socotesc că este biruirea slavei-deşarte şi sporirea întru cunoştinţa lui Dumnezeu. Că cel ce cade în­tru urâtele şi cumplitele patimi ale slavei-de­şarte se înstrăinează de pace, şi cu inima se învârtoşează dinspre sfinţi, şi zavistia locuieşte întru dânsul, şi se junghie de draci, iar în sfârşitul relelor sale, întru înalta-cugetare cea fără de Dumnezeu cade229.

7. Iar tu230, o, credinciosule, să ai as­cunse ostenelile tale şi grijeşte-te întru du­rerea inimii tale, ca să nu le prade pe acelea limba ta şi să fii dat vrăjmaşilor tăi; de voieşti de la Domnul a se acoperi păcatele tale (cf. Psalm 31: 1), nu face arătate oamenilor faptele tale cele bune; căci ceea ce facem noi cu faptele bune, aceea face şi Dumnezeu cu păcatele noastre.

8. Ascunzând fapta bună, nu te înăl­ţa de ca şi cum ai fi săvârşind dreptate; că dreptatea nu este numai a ascunde faptele

bune, ci şi nimic a gândi din cele oprite.

9. Păzeşte-ţi cuvântul de laude şi gândurile de înălţare, ca nu slobozit să fii a face cele potrivnice, că cele bune nu se ispră­vesc numai de la oameni, ci şi cu ajutorul lui Dumnezeu, Care le vede pe toate231.

V.

A Sfântului Isaac

1. Câinele ce-şi linge nasul, dintr-al

său sânge bea, şi nu simte vătămarea ce-i

vine din dulceaţă.

2. Tot aşa şi călugărul care bea slavadeşartă, dintr-a sa viaţă bea, şi nu cunoaşte vă­tămarea sa din dulceaţa ce-i vine la un ceas232.

3. Slava lumească este o piatră peste tot acoperită cu apă şi necunoscută corăbierului ce trece peste dânsa, până când corabia se va izbi de dânsa şi, făcându-se spărtură, se va umple de apă şi se va duce întru adânc.

4. Tot aşa şi slava deşartă nu încetea­ză a băga în sufletul celui ce s-a izbit de dân­sa apele cele amare şi tulburi ale lumii, până când îl va cufunda şi-l va pierde pe dânsul.

5. Despre dânsa au zis Părinţii că, în sufletul stăpânit de slava-deşartă, patimile cele odată biruite prin nevoinţă şi vreme în­delungată degrab se întorc înapoi şi se înnoiesc în suflet.

VI.

A lui avva Cassian

1. Patima slavei-deşarte este cu mul­te feţe [chipuri] şi prea subţire, şi degrab nici de cel iscusit nu se înţelege; căci dacă asuprelile celorlalte patimi sunt mai arătate şi oarecum mai uşoară e lupta cea împotriva lor, sufletul cunoscând pe potrivnicul său, iar prin împotrivă-grăire şi rugăciune îndată îl biruieşte pe el.

228 îşi arată zelul spre a te urma, aducându-ţi şi laude pentru aceasta, sau te invidiază în oarecare fel.

229 Aroganţă.

230 De la punctul 7 până la 9 capetele sunt luate din scrierile Sfântului Marcu Ascetul.

231 Aşadar îndeamnă la două păziri: de laudele cele din afară, adică de lăudăroşenie, şi de gândurile înălţării sau părerii de sine, care ne fac să credem că am dobândit „ceva", poate chiar desăvârşirea (cf. şi nota trad. neogr.).

232 Trad. neogr. redă mai liber: „dulceaţa cea trecătoare a patimii".

123

2. Răutatea slavei-deşarte, precum s-a zis, în multe chipuri fiind, anevoie este biruită; căci cu toată izvodirea stă de faţă: în port, în glas, în cuvânt, în lucru, în pri­vegheri, în posturi, în rugăciune, în citire, în isihie [linişte], în îndelunga-răbdare; că prin toate acestea se nevoieşte a săgeta pe ostaşul lui Hristos.

3. Pe care nu-l poate amăgi prin îmbrăcăminţile cele de mult preţ către slavadeşartă, pe acesta se apucă a-l amăgi prin proasta îmbrăcăminte; şi pe care n-a putut prin cinste a-l înălţa, pe acesta, de ca şi cum a suferi pentru necinste, spre nebunie233 îl ridică, şi pe care n-a putut să-l supună pen­tru ştiinţa cuvintelor234 a se slăvi în deşert, pe acesta îl amăgeşte prin tăcere, ca să soco­tească că a dobândit liniştea; şi pe care n-a putut prin mâncările cele de mult preţ să-l slăbănogească, pe acesta prin postire pentru laude voieşte a-l slăbănogi; şi, pe scurt vor­bind, tot lucrul, toată îndeletnicirea se pot face acestui drac pricină de război; încă la acestea îi vâră a năluci cele despre preoţie.

4. Că îmi aduc aminte de oarecare bătrân, pe când petreceam în Schit, că, ducându-se la chilia unui frate pentru cercetare, după ce s-a apropiat de uşa lui, îl aude pe el dinlăuntru grăind; şi, socotind că citeşte din Scriptură, a stătut ascultând, până ce a simţit că fratele îşi ieşise din minţi din pricina slaveideşarte, socotindu-se pe sine [deja] hirotonit diacon şi celor chemaţi dându-le slobozire.

5. Deci, după ce a auzit bătrânul aceasta, la urmă, împingând uşa, a intrat; şi, întâmpinându-l pe el fratele, i s-a închinat după obicei şi ceru să afle de la dânsul dacă de multă vreme stă la uşă. Iar bătrânul a răspuns către dânsul: „Acum, zicea, am venit, când tu săvârşeai otpustul". Iar fratele, ruşinându-se şi umilindu-se, a căzut la picioarele bătrânului

233 âirovoîa. Traducătorul a redat însă termenul prin „mândrie", socotind poate că mândria e una cu nebunia. Sfântul grăieşte pare-se de cei ce-şi închipuie că pot suferi cu adevărat necinste pentru Hristos, dar care pot fi lesne doborâţi de slava-deşartă, ajun­gând de data aceasta la o nebunie a mândriei sau a necinstei.

234 Talentul ritoricesc şi multa carte.

şi-l ruga să se roage pentru dânsul ca să se izbăvească de o înşelăciune ca aceasta.

6. Am pomenit dar aceasta vrând a arăta până la ce nesimţire poate aduce dracul acesta pe om; deci cel ce voieşte desăvârşit a se nevoi şi cu cununa dreptăţii a se încununa, prin toate chipurile să se nevoiască a birui pe această fiară cu multe feţe, aducându-şi aminte pururea de acest grai al proorocului: Risipit-a Domnul oasele celor ce plac oamenilor (Psalm 53: 6); şi nimic să nu facă căutând împrejur lauda omenească, ci numai de la Dumnezeu să caute plata, lepă­dând de-a pururea gândurile cele ce vin în inima lui şi îl laudă, şi să se defaime pe sine înaintea lui Dumnezeu, ca, aşa, împreună cu Dumnezeu să se poată izbăvi de duhul sla­vei-deşarte.

VII.

A Sfântului Maxim

1. Când vei birui vreuna din pati­mile cele necinstite, adică îmbuibarea pântecelui, sau curvia, sau mânia, sau lăcomia, îndată sare peste tine gândul slavei-deşarte; şi, dacă şi pe acela îl vei birui, urmează [să te asuprească] cel al mândriei.

Toate patimile cele necinstite ale su­fletului, atunci când îl stăpânesc pe acesta, izgonesc gândul slavei-deşarte; iar când toa­te cele mai-nainte zise sunt biruite, [acestea] îl trimit pe acela235.

235 Sfântul Maxim face deosebire între slavă-deşartă şi mândrie, şi pe bună-dreptate, pentru că omul întâi doreşte să fie slăvit de oameni, să primească slavă de la ei, iar umplându-se de aceasta, va cugeta apoi că stă pe o treaptă mai înaltă decât aceştia, ca un mândru (nota trad. neogr.). Biruirea deplină a slaveideşarte cea de la oameni şi cea din gândurile vrăj­maşului -, zice undeva Sfântul Ioan Scărarul, se face numai prin lacrimi şi rugăciune neîncetată. Însă e de luat aminte că slava aceasta de la oameni sau de la gân­duri ne vine uneori fără voia noastră, fără a o dori, Însă, dacă prin lacrimi şi rugăciune neîncetată nu vom putea lepăda, măcar prin a ne defăima pe sine şi a nu ne îndulci de ea, şi fără a necăji cumva pe alţii prin oarece reacţii, care poate nu din linguşire ne-au adus laude, şi astfel vom putea rămâne nevătămaţi.

124

2. Când vei vedea pe Irod şi pe Pilat împrietenindu-se unul cu altul la uciderea lui Hristos, atunci înţelege pe împreunăalergarea dracului curviei şi al slavei-deşarte, una cu alta întocmindu-se spre a omorî raţiunea faptei bune şi a cunoştinţei.

3. Atunci când dracul slavei-deşarte, făţărnicind cunoştinţă duhovnicească, o trimite dracului curviei, iar cel al curviei, după darea în lături, în curăţie prefăcându-se, o trimite236 înapoi dracului slavei-deşarte. Drept aceea, cu luminată haină îmbrăcându-L, zice, Irod L-a trimis pe Iisus înapoi la Pilat (Luca 23:11; cf. şi 12)237.

236 avaireţiirel

237 După Sfântul Maxim, „Irod are înţelesul cu­getului trupesc, iar Pilat al percepţiei prin simţuri (Filocalia, Vol. II, „Cele 400 de capete despre dragos­te", Suta a treia, 75)". în alt loc, Sfântul Maxim zicea că Hristos e fiinţa faptei bune sau a virtuţii, aici însă zice că e raţiunea [sensul] acesteia; cu alte cuvinte, El este temeiul sau puterea lucrării faptelor noastre bune. în Filocalie se zice aşa: „Dar, întrucât fiinţa virtuţii ca tă­rie o avem de la Hristos (Care e fiinţa virtuţii), primul efect al harului lui Hristos e restabilirea firii. Viaţa conformă cu firea nu e o viaţă din puterile exclusive ale naturii umane, ci e o viaţă aşa cum e cerută de sensul, de raţiunea firii, aşa cum e necesară pentru ca firea să existe în normalitatea ei. în faza aceasta, un mare rol are raţiunea, ca factor ce diriguieşte simţirea, ca factor de judecată obiectivă (Cf. Vol. III, Cuvânt înainte)". Slava-deşartă şi curvia aleargă împreună pentru a ucide lucrarea lui Hristos din noi, pentru ca noi să-L alungăm, într-o primă fază pentru niscai isprăvi ale noastre -, prin slava-deşartă; slava-deşar­tă se înfumurează apoi prin cunoştinţă, „nevoitorul" socotind că, odată sau în acelaşi timp cu isprăvirea lucrărilor virtuţilor trupeşti, a dobândit şi cunoştinţa duhovnicească (despre Dumnezeu, despre adevărul lucrurilor etc.) sau poate şi darul deosebirii duhurilor sau lucrurilor. Dracul acesta al slavei-deşarte în chi­pul cunoştinţei trimite apoi roadele lui (altfel spus, trufia cunoştinţei [vezi pentru trufie ca traducere a lui kenodoxi,a nota de la titlul Pricinii de faţă]) dracu­lui curviei. Curvia lucrează în primul rând sau într-o primă etapă ca împreunare înţelegătoarenoetică a minţii cu ceva din lăuntru (un gând, o închipuire sau socotinţă izvodită din iubirea trupească de sine), sau din afară, printr-o punere în lucrare a curviei din lăuntru (precum de pildă curvea Israil oarecând cu idolii neamurilor, lepădând cunoştinţa şi lucrarea lui Dumnezeu), adică prin păcatul cu lucrul, curvia prin împreunare trupească sau pătimaşă, sau îndeletnici­rea cu osebite lucruri care pricinuiesc plăcere minţii, precum aşijderea o fac simţurile prin împreunarea trupească. Dracul curviei, zice apoi Sfântul, închipuieşte în mintea celui pătimaş curăţia, pe care o lasă cumva moştenire sau spre păzire dracului slavei-de­şarte. Ceva mai clar, Sfântul aduce unele clarificări sau adăugiri ale acestora în alt loc („Capete despre dragoste", Suta a treia, 75), pe care le putem parafra­za astfel: trufia „cunoştinţei" dobândită prin slavadeşartă sau, invers, slava-deşartă sporită sau dobân­dită prin cunoştinţă mincinoasă e una cu neştiinţa. Sufletul plin de slavă-deşartă (ca chip al Jidovilor) şi lucrător prin cugete, adică prin cugetul trupesc (ca chip al lui Irod) şi prin percepţia prin simţuri în ge­neral (ca chip al lui Pilat), alipindu-se din neştiinţă de cele ce cad sub simţuri (ca chip al Cezarului), predă Cuvântul (Raţiunea) simţurilor, adică spre moarte, întărind împotriva Lui, prin mărturisire mincinoasă, împărăţia celor stricăcioase, ca chip al Cezarului, căci Jidovii ziceau că aveau împărat numai pe Cezarul (cf. Ioan 19: 13). Sufletul, zice o scolie la acest text, uci­de sau răstigneşte pe Cuvântul, socotit mai mult ca Adevăr şi ca fiinţă a virtuţii, nu atât ca persoană, căci, dacă sufletul predă pe Cuvântul percepţiei simţurilor şi a celor ce cad în sarcina acestora (Cezarul şi Pilat), îl tăgăduieşte prin aceasta ca Adevăr lucrător prin Dumnezeire, îl răstigneşte lăuntric pe Crucea pro­priilor închipuiri mincinoase ale slavei-deşarte, care Cuvânt, prin vădirea patimii, aduce apoi sufletului prihănire (vezi punctul 4), precum Jidovilor oarecând prin pedeapsa nimicirii Ierusalimului, iar Creştinilor mincinoşi prin judecata conştiinţei şi muncile cele veşnice. A se vedea mai jos cum poate fi ucisă în aces­te condiţii slava-deşartă şi cele ce ţin de ea.

4. Pe slava-deşartă o ucide lucrarea cea ascunsă, iar pe mândrie, aceea adică a pune pe seama lui Dumnezeu îndreptările.

Cel ce pentru slava-deşartă lucrează faptele bune, arătat este că şi pe cunoştinţă pentru slava-deşartă o lucrează; iar unul ca acesta nici nu face, nici nu vorbeşte ceva spre zidire, ci întru toate pe slava de la cei ce-l văd sau îl aud o vânează; iar patima se vădeşte atunci când cineva din cei mai-nainte zişi la lucrurile sau la cuvintele lui aduc prihănire, iar el, pentru aceasta, foarte se scârbeşte, nu pentru aceea că nu s-a zidit (că nici nu avea acest scop), ci pentru că s-a defăimat.

5. Slava-deşartă şi iubirea de argint una alteia sunt născătoare: că cei ce iubesc slava-de­şartă se silesc spre îmbogăţire, iar îndeobşte cei ce s-au îmbogăţit doresc să se trufească, precum se întâmplă la mireni. Iar monahul, tocmai pen­tru că este neavut, mai vârtos atunci se trufeşte;

125

iar având argint, îl ascunde ruşinându-se, ca cel ce are lucru necuviincios schimei.

6. Osebit lucru al slavei deşarte celei călugăreşti este a se trufi pentru fapta bună şi pentru cele ce urmează acesteia; iar al mân­driei lui este a se înălţa pentru îndreptări, a defăima pe ceilalţi şi a le pune pe acestea pe seama lui, şi nu a lui Dumnezeu.

7. Iar lucru osebit al slavei-deşarte şi al mândriei celei mireneşti este a se slă­vi pentru frumuseţe, bogăţie, stăpânire, a se înălţa pentru înţelepciune şi pentru a primi slava oamenilor.

8. Nu mică nevoinţă este a se izbă­vi cineva de slava-deşartă; iar de aceasta se poate izbăvi prin ascunsa lucrare a lucruri­lor238 şi deasa rugăciune; iar semn al izbăvirii este a nu mai pomeni de rău pe cel ce te-a grăit de rău sau te grăieşte239.

238 epycDv. în Filocalie (Suta a patra a capetelor despre dragoste, 43) avem „virtuţilor", precum de al­tfel este şi în Filocalia greacă.

239 Aici termină ce începuse de fapt la punctul 4, arătându-se chipurile izbăvirii de slava deşartă şi de mândrie: pe aceasta din urmă o biruie punerea pe seama lui Dumnezeu a îndreptărilor noastre, iar pe prima, lucrarea cea ascunsă a virtuţilor şi deasa rugă­ciune. Deşi Hristos nu a fost biruit de slava-deşartă sau de mândrie, însă, pentru că era şi om, El a fost ispitit de ele; a luptat împotriva celei dintâi neprimind sau necăutând slavă de la nimeni (cf. Matei 4; 26: 53; 27: 40) iar dacă unii Îl slăveau (cf. Luca 4: 15 etc.), El nu se bucura de aceasta, căci vremea proslăvirii Lui nu venise (cf. Ioan 7: 39 etc.) -, iar pe a doua a ocolit-o prin a pune toată lucrarea pe seama Tatălui (cf. Marcu 14: 36; Ioan 3: 28; Ioan 8: 50, 54; 9: 4; 17: 4 etc.). El a lucrat tot prin ascuns, prin lucrarea cea ascunsă a Dumnezeirii (arătând-o totuşi în parte sau ca arvună numai celor vrednici [cf. Matei 17: 2; Ioan 17 etc.]) şi chiar a omenităţii precum şi dracii lucrau în ascuns prin Jidovi şi Romani spre uciderea Lui, precum am arătat mai devreme -, pe care Şi-a arătat-o apoi deplin prin proslăvirea Sa prin înviere şi pe care încă o arată în viaţa celor ce îi urmează (cf. Matei 5: 16). în sfâr­şit, Sfântul Maxim, urmând chipului lui Hristos, vor­beşte de deasa rugăciune (cf. Matei 26: 37; Marcu 1: 35; 14: 35; Luca 5:16; Ioan 17 etc.) şi de nepomenirea răului (cf. Luca 4: 30; 23: 34; Matei 26: 62, 63; Marcu 14: 61, 62). Prin aceste două lucrări din urmă şi, în­deobşte, prin toate chipurile mai mult sau mai puţin ascunse ale virtuţilor, sunt chemaţi să lucreze şi cei ce nu caută slava acestei lumi şi cunoştinţa mincinoasă pe care o aduce.

VIII.

Din Pateric

1. Se spunea despre Avva Arsenie şi despre Avva Theodor al Fermei că mai mult decât toţi au urât slava omenească; Avva Arsenie nu întâmpina degrab pe cineva, însă Avva Theodor întâmpina, dar cuvântul lui era ca o sabie.

2. Era un sihastru mare, care era şi preot, pe nume Evloghie, care postea la două zile, iar de multe ori trecea şi toată săptămâ­na flămând; iar când dezlega, mânca numai pâine şi sare; acesta însă, pentru nevoinţa lui, se slăvea de oameni.

3. Într-o zi, a mers la avva Iosif din Panefo, nădăjduind să vadă la dânsul o petre­cere mai aspră decât dânsul; şi, primindu-l pe el stareţul cu bucurie, a poruncit ucenicului său a face mângâiere din cele ce avea; apoi, după ce au şezut să mănânce, ucenicii lui Evloghie au zis că prezbiterul nu mănâncă de­cât pâine şi sare; iar avva Iosif, tăcând, mânca.

4. Deci a petrecut Evloghie trei zile cu ucenicii săi, vreme în care nu i-au auzit pe ceilalţi ucenici cântând sau rugându-se (că lucrarea lor era ascunsă); şi au ieşit nefolosindu-se.

5. Iar după iconomie, s-a făcut ne­gură şi, rătăcind, s-au întors la Bătrânul, iar mai-nainte de a bate în uşă, l-a auzit pe dân­sul înlăuntru psalmodiind împreună cu uce­nicii săi şi, aşteptând mult, aceia n-au conte­nit din cântare, şi, fără a mai aştepta, a bătut la uşă. Şi, auzind aceia dinlăuntru bătaia, au contenit din psalmodie şi i-au primit pe dân­şii bucurându-se.

6. Şi, fiind zăduf mare, iar Evloghie dând semne pentru aceasta, unul din uceni­cii lui, punând apă în vas, i-a dat lui să bea, iar apa era un amestec de apă de mare şi de gârlă; şi, gustând Evloghie, n-a putut să bea şi, venind întru sine, a căzut la Bătrânul zi­când: „Ce este aceasta, Avva? Că, fiind noi cu voi, n-aţi cântat, iar după ce am ieşit de la voi, atunci de cântare mult v-aţi ţinut; aşijderea încă şi atunci înaintea noastră şi vin aţi băut, iar acum, gustând apă de la voi, o am aflat sărată şi de nebăut?"

126

7. Şi a răspuns stareţul: „Fratele care a adus apa este nebun şi, după amăgire, a amestecat cu cea din mare". Iar el stăruia la bătrânul ca să-i spună lui adevărul. Atunci i-a zis lui bătrânul: „Acel pahar mic de vin, dragoste era, iar aceasta este apa cea obiş­nuită a fraţilor, că într-acest fel de-a pururea beau". Aşijderea şi despre cântare a dat răs­puns, căci cu iconomie ascunsese lucrarea sa, făcând-o întru nearătare.

8. Şi de aici l-a învăţat şi pe el a fi cu iconomie şi drept-socotitor, şi a tăiat de la dân­sul toate cele omeneşti, plecându-l pe dânsul a lucra de atunci întru ascuns; şi, mult folosindu-se Evloghie, a zis către bătrânul: „Cu ade­vărat, adevărată este lucrarea voastră".

9. Povestit-a oarecine din părinţi despre Avva Theodor al Fermei: „M-am dus odată la dânsul spre seară, vară fiind, şi l-am aflat pe dânsul purtând o rasă aşa ruptă, încât pieptul lui era gol şi culionul zăcând înaintea lui, fără să-l poarte; şi, vorbind noi, iată, a venit un comis ca să-l vadă pe el; iar după ce a bătut, Bătrânul a ieşit ca să-i des­chidă; şi, primindu-l pe el, au şezut împreu­nă şi vorbea cu el; iar eu, luând o bucată de rasă, i-am acoperit umerele lui; iar Bătrânul, apucând-o cu mâna, a lepădat-o.

10. Iar după ce a plecat comisul, i-am zis lui: „Părinte, de ce ai făcut aceasta? Oare omul a venit să se folosească sau să se vatăme?" Şi a răspuns Bătrânul: „Ce zici, Avva? Oare încă suntem datori a sluji oamenilor? Mi-am făcut trebuinţa şi a trecut. Deci, cel ce voieşte să se folosească, folosească-se; şi cel ce voieşte să se smintească, smintească-se. Eu, cum mă aflu, aşa întâmpin".

11. Şi a poruncit ucenicului său ca, de va veni cineva vrând a-l vedea pe dân­sul, să nu zică lui ce vrea să audă, adică ceva omenesc, adică să zică vreo minciună pentru a-i face pe plac, adică, de va mânca Bătrânul, să spună celui ce a venit că mănâncă, iar de va dormi, să-i spună că doarme. Aşa de mult urâse Bătrânul Theodor slava omenească;

iar noi240, dacă chiar şi neputincioşi fiind, pe această minunată lucrare a bătrânului desă­vârşit a o arăta nu putem şi plăcerea ome­nească a o călca aşa, măcar întru cele ce întină conştiinţa să ne îngreţoşăm de dânsa, şi nu, pentru a plăcea oamenilor, vrăjmaşi ai lui Dumnezeu să ne facem241.

12. Un frate a întrebat pe acelaşi, zi­când: „Voieşti, Avva, adică îmi îngădui să nu mănânc pâine câteva zile?" Şi a răspuns Bătrânul: „Bine faci, că şi eu am făcut aşa". Zis-a fratele: „Deci voiesc să pun năutul meu în pitărie şi să fac făină". Şi i-a zis Bătrânul: „Dacă mergi la pitărie, fă-ţi pâine, dar ce tre­buinţă este de această izvodire242?"

13. Un frate a întrebat pe Avva Motie, zicând: „De mă voi duce să petrec în vreun loc, voieşti să învăţ [pe cineva] aco­lo?" Răspuns-a lui Bătrânul: „De locuieşti într-un loc, să nu voieşti a-ţi scoate nume în ceva, adică zicând că la adunare nu ies sau de pomană nu mănânc; că oamenii, unde află acestea, acolo aleargă.

14. Deci tu, oriunde te vei afla, aratăte deopotrivă cu toţi şi, orice vezi pe cei mai cucernici făcând despre care eşti şi încre­dinţat -, fă şi tu şi aşa te odihneşti; că două bunătăţi câştigi din potrivirea către alţii: do­bândeşti smerenie şi scapi de slava şi supă­rarea oamenilor".

15. Avva Nistero cel Mare, umblând odinioară cu un frate prin pustie, văzând un balaur243, a fugit; şi i-a zis lui fratele: „Şi tu te temi, Părinte?" Răspuns-a lui Bătrânul: „Nu mă tem, fiule, dar de folos îmi este că am fu­git, de vreme ce nu aveam să scap de duhul

240 Până aici, fragmentul e din Pateric, la Avva Theodor al Fermei, Slova Q, 27, însă ce urmează de aici pare a fi comentariul lui Pavel Monahul.

241 Cuviosul Pavel propune o adevărată muce­nicie a nevoinţei creştine, adică a face şi vorbi pe faţă cele ale vieţuirii creştine, dând mărturie nemincinoasă despre aceasta, precum, de altfel, şi Mântuitorulhristos a făcut (cf Ioan 7: 26; 10: 24-25 etc.), deşi nu întotdeauna e cu cuviinţă a vorbi pe faţă despre ade­vărul celor zise sau făcute (cf. Ioan 16: 25).

242 efrryoYTi,. în Pateric (loc cit., 7) avem „purtare". Adică „dacă tot vrei să-ţi sporeşti postul, de ce te mai ispiteşti cu izvodiri ca aceasta, precum purtarea năutului la bucătărie?"

243 SpaKovra, de regulă e vorba de un şarpe uriaş.

127

slavei-deşarte, adică de mândrie"244.

16. Zicea Avva Daniil: „Am mers odată la Avva Pimen şi am gustat împreună; iar după ce ne-am sculat de la masă, ne-a zis nouă: Duceţi-vă de vă odihniţi puţin, fraţi­lor, şi s-a dus şi acela în chilia lui. Deci cei­lalţi ce veniseră împreună cu mine s-au dus să se odihnească, iar eu am rămas, vrând a vorbi cu bătrânul deosebi. Deci m-am pornit a merge către dânsul; iar el, după ce m-a vă­zut venind, s-a culcat, prefăcându-se că ar fi adormit. Că aceasta era lucrarea Bătrânului, pe toate a le face în taină".

17. Venit-a odinioară Avva Adelfie, Episcopul Iliopolei, la Avva Sisoe, în Muntele lui Avva Antonie, şi, petrecând puţin la Bătrânul, când a voit să iasă ca să porneas­că la drum, Bătrânul l-a făcut să stea să mă­nânce împreună cu cei de sub dânsul, încă de dimineaţă fiind, şi post, adică zi de post. Deci, punându-se masa, a şezut şi Bătrânul cu dânşii să mănânce. Iar după ce au început a mânca, au ciocănit nişte fraţi la uşă. Şi a zis Bătrânul ucenicului său: „Mergi de le dă şi lor puţină fiertură, căci din osteneală sunt".

18. Zisu-i-a lui Avva Adelfie: „Lasă acum, ca să nu zică că Avva Adelfie mănân­că de dimineaţă". Şi, luând aminte Bătrânul la dânsul, zise ucenicului său: „Du-te şi le dă lor". Iar cei ce veniseră, după ce au vă­zut fiertura, a zis fratelui celui ce a adus: „Aveţi străini? Nu cumva mănâncă cu voi şi Bătrânul?" Iar el a zis: „Da".

19. Iar ei, auzind, au început a se ne­căji şi a zice: „Dumnezeu să vă ierte pe voi, că aţi lăsat pe Bătrânul să mănânce acum; au nu ştiţi că, pentru aceasta, în multe zile are a se osteni?" Şi a auzit şi episcopul aceasta şi a făcut metanie Bătrânului zicând: „Iartă-mă, Avva, că oareşice omenesc am gândit, iar tu lucrul lui Dumnezeu ai făcut". Şi i-a răspuns lui Avva Sisoe: „Dacă nu Dumnezeu îl va slăvi pe om, slava omului e nimic"245.

244 în trad. neogr. găsim o scolie după care mo­nahul, de ar fi cerut ajutorul lui Dumnezeu pentru a nimici fiara, ar fi ispitit pe Dumnezeu şi s-ar fi umplut de slavă-deşartă, citând în acest sens Matei 4: 6-7.

245 Episcopul a îndemnat deci pe ucenic să ascundă obiceiul Bătrânului de fraţii vizitatori, ca să nu sufere mustrare, în vreme ce bătrânul nevoitor, pentru a evita făţărnicia, a preferat mai degrabă să fie mustrat decât să se bucure de slava oamenilor (nota

trad. neogr.).

20. Se spunea despre Schitioţi că, dacă înţelegea cineva lucrarea lor, nu o mai aveau [socotea] ca pe o faptă bună, ci ca pe un păcat246.

21. Zis-a un Stareţ: „Plăcerea omenească toată felurimea omului247 o uci­de, adică aşezarea sufletească, sau orice obi­cei îmbunătăţit, şi-l lasă pe dânsul uscat"248.

22. Zis-a iarăşi: „Cel ce-şi arată şi-şi face cunoscute faptele sale bune este aseme­nea cu cel ce seamănă deasupra pământului şi, venind păsările cerului, o mănâncă pe ea.

Iar cel ce ascunde vieţuirea sa este asemenea cu cel ce seamănă în brazdă înlăuntrul pământului, care va şi secera înmulţit (cf. şi Matei 13: 3-9; Marcu 4: 3-9; Luca 8: 5-8 249)".

246 Iată adevăratul monahism deşertic, necu­noaşterea niciunui fel de compromis, a nu face aproa­pe nimic spre plăcerea altora, ci numai spre plăcerea lui Dumnezeu, precum li se rânduiseră de cei mai mari să vieţuiască de obşte sau precum avea fiecare ascultarea sau rânduiala de sine. Monahismul pus în chip nemăsurat în slujba nevoilor „spirituale" ale mi­renilor, sau a altor factori, sau care depinde mai mult sau mai puţin de susţinerea altora (precum am văzut că i se propunea dumnezeiescului Sava), se stinge de la sine sau se transformă în „asociaţie", „deşertul" plă­cerilor unora şi ale altora prefăcându-l din oază vie în deşert mort, plin de reptile şi mărăcini, cu miraje de oază duhovnicească. Aşijderea zice şi Psalmistul: Că Dumnezeu a risipit oasele celor ce plac oamenilor; ruşinatu-s-au că Dumnezeu i-a urgisit pe dânşii. [Deci] Cine va da din Sion mântuire lui Israil (Psalm 52: 7-8)?

247 TTOLOTTira, lit. calitatea. Trad. neogr. redă prin „tot obiceiul (r0o;) lăuntric".

248 Adică ca un pământ neroditor. Aşijderea zice alt cuvânt (Pateric, Colecţia anonimă, XIV, 8): „Zis-a un Bătrân: Plăcerea omenească, toată măduva omu­lui o pierde şi îl lasă sec".

249 Pare a fi o tâlcuire la Pilda Semănătorului din Evanghelie sau e numai inspirată din ea: aici semănă­torul este însuşi omul, punerea seminţei şi îngrijirea de rodirea ei sunt osteneala lucrării faptelor bune, iar Dumnezeu e Cel ce face să crească (I Cor. 3: 6); dar sămânţa lui nu e a lui, ci a lui Dumnezeu (aşijderea lui Hristos, Care zice că cuvântul Lui nu e al Lui, ci al Tatălui; cf. Ioan 7: 16; 14: 24), căci el seamănă cu gândurile şi lucrările sale ascultând de poruncile lui Dumnezeu, primind adică sămânţa minţii sau gân­durilor Lui (I Cor. 2:16) şi lucrându-le pe ele.

128

PRICINA A DOUĂZECI ŞI ŞAPTEA

Că nu se cade a căuta prieteşugurile celor mai mari din lume.

I.

Din viaţa Sfântului Arsenie

1. Marele Arsenie, nu numai celor de aproape era vrednic de vedere, ci şi mul­tora din cei ce veneau la dânsul le era pricină de folos, dar şi de departe nu puţini venind, mult dor aveau să vadă faţa lui Arsenie şi cu graiurile lui să se ospăteze.

2. Că vestea virtuţii aceluia pretutindenea alerga şi auzurile tuturor le um­plea, pentru aceasta mulţi din Alexandrini mergeau către dânsul, chiar şi însuşi acela, Theofil, zic adică Arhiepiscopul, care, mare lucru socotind cercetarea lui, întru nimic so­cotind ostenelile căii, împreună cu dregăto­rul cetăţii s-a dus către acela şi pentru cuvin­te de folos de la dânsul s-a rugat.

3. Iar el, puţin tăcând, a răspuns apoi: „Dar de voi zice vouă ceva, vă făgăduiţi că veţi păzi?" Iar ei îndată s-au făgă­duit. Iar el a zis: „Oriunde veţi auzi că este Arsenie, aceasta se cuvine să păziţi voi: să nu voiţi vreodată să mergeţi către dânsul". Veselitu-i-au dar pe dânşii cea zisă şi nu i-a scârbit iubirea de linişte a bărbatului acestu­ia, înţelegând astfel desăvârşita lui smerenie.

4. Dar şi după acestea căutând Arhiepiscopul mergerea către dânsul, prin oarecari prieteni a întrebat dacă, venind el, îi va deschide lui uşa. Iar el a zis: „Dacă vei veni, voi deschide, iar dacă ţie îţi voi deschi­de, e limpede că şi altor mulţi, iar pe urmă mă voi duce şi eu departe de aici". Acestea auzind Arhiepiscopul, n-a mai adăugat ni­mic spre a cere ceva de acest fel de la dânsul.

II.

Din Pateric

1. Fost-a oarecare comis în părţile lui Avva Or, Longhin cu numele, şi mul­te milostenii făcea, şi, mergând la unul din părinţi, l-a rugat să-l ducă la Avva Or. Deci, ducându-se călugărul la Bătrânul, îl lăuda pe comis că bun este şi multe milostenii face.

Şi, pricepând Bătrânul, a zis: „Da, bun este". Iar călugărul a început a-l ruga pe dânsul zi­când: „Lasă-l, Avva, să vină şi să te vadă!" Şi, răspunzând Bătrânul, a zis: „Cu adevă­rat, nu va trece valea aceasta, nici nu mă va vedea"250.

2. Petrecut-a un monah Egiptean în­aintea cetăţii lui Constantin în zilele împăra­tului Theodosie cel tânăr; şi, trecând împăra­tul pe calea aceea, lăsându-i pe toţi şi venind singur, a stătut înaintea uşii monahului şi a bătut. Iar el, deschizând, l-a cunoscut cine este, dar l-a primit ca pe un ostaş.

3. Deci, după ce a intrat, Bătrânul a făcut rugăciune şi au şezut; şi l-a întrebat pe el împăratul: „Cum petrec Părinţii cei din Egipt?" Şi a răspuns Bătrânul: „Toţi se roagă pentru mântuirea ta". Şi, sculându-se Bătrânul, i-a muiat lui pâine şi a pus puţin untdelemn şi sare şi, punând înaintea lui, i-a zis: „Mănâncă puţin". Iar el a mâncat; şi i-a dat lui şi apă, şi a băut, şi i-a zis lui împă­ratul: „Ştii cine sunt eu?" Şi a zis Bătrânul: „Dumnezeu te ştie pe tine". Apoi acela: „Eu sunt împăratul Theodosie". Şi îndată Bătrânul i s-a închinat lui.

4. Zis-a iarăşi împăratul: „Fericiţi sunteţi voi, cei ce nu vă grijiţi de bogăţie; şi întru adevăr zic, că măcar deşi m-am născut în împărăţie, niciodată nu m-am îndulcit de pâine şi de apă precum astăzi: că foarte cu dulceaţă [plăcere] am mâncat". Şi a început de atunci împăratul să-l cinstească pe dân­sul; dar Bătrânul, sculându-se, a fugit şi a venit iarăşi în Egipt.

250 Nu se vădeşte limpede sensul celor zise de avva Or, dar e de socotit că avva Or n-a vrut să-l vadă fie că comisul făcea „milostenii" din oarecari in­terese, mai puţin duhovniceşti, căutând poate de la Bătrânul, precum zice şi titlul Pricinii, vreun „prie­teşug" lumesc, fie poate pentru a nu-l dezamăgi sau sminti pentru vreun obicei de-al său, încă şi poate pentru a-şi păzi smerenia şi liniştea şi a nu se umple de slavă-deşartă pentru oarecari laude sau milostenii de la acela.

129

5. Zis-a un Bătrân: „Să nu ai cunoş­tinţă cu vreun egumen, nici să mergi adesea la dânsul, că dintru aceasta vei avea îndrăz­neală şi, de aici, vei pofti a povăţui [şi tu ca şi acela]".

III.

A lui Isaia Pustnicul

1. Zis-a Avva Isaia: „Vai nouă, că, fiind din părinţi săraci şi neslăviţi, am uitat de unde suntem şi, sărăcie şi necinste a iubi pentru Dumnezeu făgăduindu-ne, ne întrecem a ne asemăna cu cei bogaţi şi slăviţi! Vai nouă, că, cu bogaţii şi cu puternicii adunându-ne, a le plăcea lor ne sârguim, iar de să­raci şi de cei ce se apropie de noi cu rugă­minte, ca de nişte supărători ne întoarcem.

2. Auzit-a odinioară boierul oraşu­lui de Avva Moise251, şi s-a dus în Schit să-l vadă; şi, alergând înainte oarecine, a ves­tit bătrânului venirea boierului şi, auzind Bătrânul, s-a sculat ca să fugă în luncă; şi, pe când fugea, s-a întâlnit cu boierul şi cu cei împreună cu dânsul şi i-au zis lui: „Spunene nouă, bătrâne, unde este chilia lui Avva Moise?" Iar el a zis lor: „Ce voiţi de la dân­sul? Acela om nebun este". Şi, auzind boie­rul, n-a mai vrut să se ducă către el.

3. Şi, venind la biserică, a spus cleri­cilor: „Auzind eu despre Avva Moise, m-am pogorât să-l văd, şi, iată, mergând noi, ne-a întâmpinat un bătrân care mergea în Egipt şi i-am zis lui: Unde este chilia lui Avva Moise? Şi ne-a zis nouă: Ce voieşti de la dânsul? Acela nebun este. Iar auzind clericii, s-au întristat şi au zis: „Cum arăta bă­trânul care a grăit acestea asupra sfântului?" Răspuns-a boierul: „Un bătrân îmbrăcat în haine vechi, înalt şi negru". Iar ei i-au spus lui: „Acela este Avva Moise. Iar acestea vi le-a zis vouă pentru că v-a văzut pe cale şi ca, necunoscându-se de voi, să poată trece". Şi, folosindu-se boierul, s-a dus.

4. Venit-a odată boierul să vadă şi pe Avva Simon; iar el, auzind, şi-a luat brâul şi

251 De aici până la punctul 9, apoftegmele sunt din Pateric.

s-a dus la finic ca să-l cureţe. Şi venind cei cu boierul şi văzându-l curăţind finicul, au strigat zicând: „Bătrâne, unde este pustni­cul?" Iar el a zis: „Nu este aici pustnicul". Şi, auzind, s-au dus.

5. Altădată iarăşi, a venit alt boier ca să-l vadă; şi, apucând înainte clericii, i-au zis lui: „Părinte, găteşte-te, că boierul, auzind de tine, a venit să se blagoslovească de la tine". Iar el a zis: „Da, să mă gătesc". Şi, îm­brăcând hăinişoara sa şi luând în mâini pâi­ne şi brânză, sculându-se, a şezut în poartă mâncând; iar venind boierul la vremea lui, văzându-l pe dânsul, s-a îngreţoşat de el zi­când: „Acesta este pustnicul despre care am auzit?" Şi îndată s-a întors.

6. Un stareţ al unei obşti [chinoviarh] avea multă slavă de la oameni (şi era părinte a două sute de monahi). Odinioară, la mănăstirea acestora a venit Hristos în chi­pul unui bătrân sărac, cunoscut lui de mainainte, şi-l ruga pe portar să spună egume­nului că „cutare frate al tău este la poartă". Iar portarul, abia plecându-se cererii lui, a intrat ca să-i spună despre dânsul şi l-a aflat vorbind cu oarecari străini; şi, aşteptând pu­ţin, i-a vestit despre Bătrânul cel sărac, iar el i-a răspuns lui cu mânie zicând: „Nu vezi că vorbesc cu oamenii? Lasă-mă acum!"

7. Şi, sfiindu-se portarul, s-a dat în lături. Şi, întorcându-se către Bătrânul ce arăta ca un sărac, i-a spus răspunsul proestosului. Iar Domnul, Cel îndelung-răbdător şi fără de răutate, a mai şezut o vreme aştep­tând la poartă, iar la al cincilea ceas, a venit un bogat la mănăstire, de venirea căruia, au­zind portarul, îndată i-a deschis şi i-a vestit stareţului despre dânsul; iar el, ieşind cu sârguinţă, l-a întâmpinat la poartă.

8. Iar văzându-l pe el Cel bogat întru milă, Smeritul şi Prietenul Dumnezeu, apropiindu-Se în chip de bătrân sărac, îl ruga zicând: „Voiesc să vorbesc cu tine, Avva". Iar el nici de răspuns nu l-a învrednicit pe dânsul; şi a intrat împreună cu bogatul, sârguindu-se a-i găti lui cele de ospăţ. Iar după ce au prânzit, l-a petrecut pe el Avva până la uşă, iar apoi s-a întors degrab, fiind robit de multe griji, uitând de rugămintea Săracului şi Bătrânului Celui fără de răutate.

130

9. Iar după ce s-a făcut seară, după ce nimeni pe Acel Blagoslovit străin nu L-a chemat, nici nu l-a băgat cumva în seamă, apropiindu-se iarăşi de portar, i-a poruncit să spună egumenului aşa: „Dacă voieşti sla­va oamenilor, Eu, pentru osteneala ta cea mai dinainte şi multele tale nevoinţe, voi trimite să vină la tine vizitatori din cele patru părţi ale pământului, de vreme ce a unge şi a te unge voieşti252, iar din bunătăţile împărăţiei Mele nu vei gusta". Iar din acestea graiuri, săracul S-a cunoscut lor că este Atotţiitorul.

252 Propoziţia poate esenţială! - „de vreme ce a unge şi a te unge voieşti" nu se află în Patericul în trad. rom. (Colecţia anonimă, cap. XIV, 11). Altfel spus: „De vreme ce vrei să flatezi şi să fii flatat...". Stareţul de aici se alătură poate celor de care Proorocul David se ruga să-l scape Dumnezeu (Psalm 16:14): Dumnezeule, desparte-mă de oamenii acestei lumi, care-şi iau partea în viaţă, iar cuvintele „Bătrânului sărac" ne duc cu gân­dul la înseşi cuvintele Smeritului Dumnezeu: Eu am venit în numele Tatălui Meu, şi voi nu mă primiţi (...), cum puteţi voi să credeţi, cănd primiţi slavă unii de la alţii, şi slava care vine de la singurul Dumnezeu nu o căutaţi? (Ioan 5: 43-44, vezi în acest sens şi Iacov 2:1-4).

131

PRICINA A DOUĂZECI ŞI OPTA

Că nu se cuvine ca, din plăcerea de sine, a face ceva mai presus de ceilalţi fraţi ce sunt în mănăstire.

I.

Din viaţa Sfântului Efthimie

1. Marelui Efthimie, cu totul fără rost şi vătămător lucru i se părea ca cineva dintre fraţi, şi mai vârtos tânăr fiind, mai arătată şi mai vederoasă postire decât ceilalţi să arate în chinovie şi astfel să dezlege canonul cel de obşte al fraţilor, de voia şi legea sa purtându-se; aşijderea nici să se trâmbiţeze virtu­tea, nici arătată a fi şi vestită, voind mai de­grabă, pe cât este cu putinţă, să fie ascunsă.

2. Pentru aceasta şi zicea că prea bună este înfrânarea de mâncări prin care să nu se ajungă la saţiu: a ne opri noi adică de la trebuinţa de a mânca până la saţiu şi a ne îm­părtăşi din hrană mai puţin decât este trebu­inţa trupului; iar pe ascuns a sta împotriva patimilor cărnii şi vârtos de pretutindenea a ne îngrădi cu armele faptei bune, iar acestea sunt: smerenia, întreaga-curăţie, cugetarea [la cele de folos], dreapta-socoteală şi cea după Dumnezeu ascultare, care este însăşi virtutea cea următoare lui Dumnezeu, prin care adică îi urmăm lui cu adevărat.

II.

Din viaţa Sfântului Pahomie

1. Cuviosul Pahomie, pe un frate care nu umbla drept, ci voii sale urma, luându-l deosebi, i-a zis lui: „Frate, Domnul zice: M-am pogorât din cer nu ca să fac voia Mea, ci voia Celui ce M-a trimis pe Mine, a Tatălui (Ioan 5:30). Deci şi tu eşti dator a ne asculta pe noi, că te văd pizmuit de vrăjmaşul şi osteneala ta prin multe furându-se.

2. Deci umblă după canon, iar când vei fi chemat la mâncare, să nu rămâi ne­mâncat, ci, venind împreună cu fraţii, îm­părtăşeşte şi tu cu măsurare din pâine şi din fiertura cea pusă înaintea ta, şi nici tare fiind tu cu trupul, tare să te şi saturi, nici iarăşi, slab fiind cu trupul, prea să-l topeşti, ci robeşte-te pe sine după puterea trupului, până când vei birui pe dracul laudei, că mult stă asupra ta".

3. Iar auzind el, s-a plecat pentru o vreme sfatului, apoi iarăşi urma înşelării, zi­când: „Ce este aceasta? Unde este scris să nu posteşti şi să nu te nevoieşti?" Deci aşa urmând el pornirilor sale, l-a stăpânit vrăjmaşul.

4. Iar Marele a chemat pe Theodor şi i-a zis lui: „Ştii că foarte mă întristează cele despre fratele cutare. Du-te, dar, cercetează-l şi vezi ce face". Iar el, ducându-se, l-a aflat pe el ca rugându-se, dar scoţând graiuri schimbate. Şi, întorcându-se, a spus Marelui îndeletnicirea lui.

5. Şi socotind Theodor lucrarea Diavolului şi războiul cel de multe feluri către noi, s-a mirat şi s-a spăimântat foarte, şi s-a nedumerit întru sine: „Oare cu câtă trezvire trebuie să stea călugărul împotriva pornirilor celor meşteşugoase ale potrivni­cului?" Deci, venind Sfântul şi rugăciune făcând pentru dânsul, întru tot Înduratul Dumnezeu l-a tămăduit pe el, iar el, înţelepţindu-se, de aici înainte s-a păzit, către cele dinainte întinzându-se (cf. Filip. 3:13).

6. Şi zicea Pahomie către fraţii cei adunaţi: „Mare trezvire, fraţilor, ne trebu­ie spre a ne mântui; că aud de multe ori pe draci253 fălindu-se pentru cele cu care amă­gesc pe călugări; drept aceea, păziţi-vă tot­deauna şi vă îngrădiţi cu numele lui Hristos, şi, voii Lui urmând noi, vrăjmaşii nu vor pu­tea asupra noastră, că cenuşă sunt şi fum, şi nu este întru dânşii ipostas vrednic de a sta asupra celor ce se tem de Domnul.

7. Fost-a odată şezând Marele Pahomie într-un loc al mănăstirii cu alţi fraţi mai în vârstă; iar un frate din cei ce erau aco­lo făcuse în acea zi două rogojini, pe care le puse înaintea chiliei sale în preajma locului în care Fericitul şedea împreună cu fraţii; iar

253 Lit. „pe cei răi".

132

aceasta o făcuse îngâmfându-se cu gândul slavei-deşarte, socotind că astfel va fi lăudat de Cuviosul; iar deşi canonul era ca fiecare frate să facă o rogojină pe zi, acela a îndoit lucrul.

8. Şi, văzând Marele ceea ce se făcu şi cunoscând că spre arătare a făcut fratele aceasta, oftând tare, a zis către fraţii care şe­deau împreună cu dânsul: „Vedeţi pe acest frate? De dimineaţă până acum lucrând, toa­tă osteneala sa o a dăruit Diavolului şi nimic din lucrul său nu a lăsat spre mântuirea su­fletului său: că a iubit slava oamenilor mai mult decât pe cea a lui Dumnezeu; trupul cu osteneala l-a stors, iar sufletul lui deşert de îndulcirea lucrurilor l-a făcut.

9. Şi, chemând pe acel frate, i-a dat canon şi i-a poruncit ca, atunci când vor veni fraţii, ţinând acele două rogojini, să stea dinapoia lor şi să zică: „Rogu-mă vouă, fraţi­lor, rugaţi-vă pentru păcătosul meu suflet, ca întru tot Înduratul Dumnezeu cu rugăciu­nile voastre să-l miluiască, care mai vârtos şi-a ales aceste două rogojini decât împărăţia Lui".

10. Şi iarăşi, când mâncau fraţii, a poruncit să stea într-acelaşi chip în mijloc cu rogojinile, până când se vor scula fraţii de la masă; iar după aceasta a poruncit să fie în­chis singur în chilie, şi, vreme de cinci luni, să facă în fiecare zi câte două rogojini, şi să mănânce numai pâine cu sare, şi nimeni din fraţi să nu vorbească cu dânsul.

III.

Din Pateric

1. Se spunea despre Avva Daniil că, atunci când au venit barbarii în Schit, Părinţii au fugit, iar el a rămas zicând: „Dacă Dumnezeu nu se îngrijeşte de mine, pentru ce mai şed aici?" Şi a trecut prin mijlocul barbarilor, şi aceia nu l-au văzut. Atunci a zis către sine: „Iată, S-a îngrijit Dumnezeu de tine şi n-ai murit; deci fă şi tu cea ome­nească, şi fugi şi tu ca şi Părinţii".

IV.

A Sfântului Efrem

1. Frate, de şezi în obşte, nu te abate de la legea şi canonul apostolicesc254; că tre­cerile cu vederea cele ce par că sunt mici, nu mică vătămare fac. Deci bine este şi foarte bine a nu cugeta înalt, nici lucrurile plăcerii de sine făcând, sub osândă să fii, ci, deopo­trivă cu ceilalţi, pe toate să le faci şi, aşa, să mergi împreună cu fraţii cei de un suflet la pravilă, sau la priveghere, sau la rucodelie şi la celelalte lucruri care se întâmplă, care lu­cru este semn prea mare al smeriteicugetări.

2. Aşijderea şi la masă [împreună cu ei să fii], afară de boală trupească, să nu fii ţinut adică de voia ta, adică cu îngâmfare deşartă, ci să urmezi canonului întru toată cucernicia şi frica lui Dumnezeu, măcar şi de două ori în zi de ţi se va da să mănânci, împărtăşeşte-te din bucate cu mulţumită, şi, orice fac cei mai cu evlavie din fraţi, aceea fă şi tu cu conştiinţă curată, şi vei spori degrab întru Domnul.

3. Iar de-ţi vine gând întru dreapta-socoteală cum că multe sunt cele puse pe masă, să socotim că nu prin porunca noastră s-au făcut gătirea celor de mâncare, iar dacă iarăşi sărăceşti şi strâmte sunt cele ce se în­tâmplă şi va începe gândul cu greu a suferi pentru acestea, să socoteşti că, întrupându-se Domnul slavei, n-a socotit cu nevrednicie a mânca pâine de orz (cf. Ioan 6: 9).

4. Deci, se cuvine ca întru pricepere duhovnicească a întâmpina tot războiul, în­trebuinţând fiecare meşteşugire cu putinţă, şi a zvârli înapoi toate măiestriile sale prin puterea cea purtătoare de cruce. Şi se cade a şti că, de multe ori, la vreunul din fraţi, vrăj­maşul îi dă osârdie multă spre nevoinţă şi as­pră petrecere şi părută vieţuire desăvârşită; iar fratele, de este smerit-cugetător şi se lea­pădă de voia sa, nu se va încredinţa pe sine gândurilor celor înşelătoare, ci ori le goneş­te pe ele degrab, ori îi vesteşte proestosului, plecându-se sfătuirii şi învăţăturii aceluia.

254 Trad. neogr. citează pentru aceasta Fapte 2:32-33,44-45.

133

5. Iar de are rânduială de sine (idioritmie), şi, de aici, căutându-şi plăcerea sa, îşi ascunde patima sa şi nu o descoperă cuiva [unui bătrân], şi, voind el să-şi spo­rească nevoinţa, de iese pentru aceasta din locul său despărţindu-se de frăţime, voind să-şi împlinească dorirea precum voieşte, cade astfel întru cea desăvârşită pierzare; şi dat fiind în mâinile vrăjmaşilor săi [draci], este stăpânit de dânşii; că temelia lui nu s-a zidit pe piatră, adică pe smerita-cugetare şi pe credinţă neclătinată, ci pe nisip, adică pe plăcerea omenească şi pe mândrie; pen­tru aceea şi clătinându-se [dărâmându-se] de ploaie, de râuri şi de vânturi, cade întru adâncul cel pierzător al deznădăjduirii (cf. şi Matei 7: 24-25; Luca 6: 48).

6. Căci, după ce se desparte de frăţime, ispititorul îi izvodeşte nişte gânduri ca acestea: că îl face adică a-şi închipui întinde­re de vreme şi lungime de viaţă, şi îi zice: „Osteneala este a răbda până la sfârşit întru asprimea aceasta, ca nu cumva, slăbind tru­pul tău până la sfârşit, mai apoi, să nu-l mai poţi aduce în putere". Şi aşa stăpânindu-l pe dânsul, întru nebăgare de seamă îl arun­că, şi-l prăpădeşte întru deznădăjduire de Dumnezeiescul ajutor, depărtându-se din pricina mândriei şi a plăcerii de sine255.

255 Punctul 6 pare o parafrază la punctul 5, sau ideile de dinainte sunt reluate cu câteva adăugiri. Se arată până unde poate duce înşelarea, adică până la a sluji dracilor cu socoteala că se slujeşte lui Dumnezeu, „nevoinţă" proprie vechilor dar şi actualilor păgâni. Propriu-zis, cel astfel înşelat trăieşte chinuri cumplite

pe care le socoteşte nevoinţă spre sfinţire. Odată lepă­dat ajutorul sfătuitorilor, el îşi urmează voia sa, apoi (vezi punctul 3) el este apăsat de osebite strâmtorări sau de oarecare sărăcie, care îi aduce greutate în gân­duri, de care greutate ca unul care a lepădat ajutorul lui Dumnezeu cel prin sfaturile celor mai mari şi aşa îşi urmează voia nu mai poate scăpa, pentru care dă vina pe condiţiile de viaţă, pe fraţi şi pe stareţ, ajun­gând în pierzania deznădăjduirii. De aici, el nu-şi pă­răseşte totuşi nevoinţa, ostenindu-se întru măsurile învăţate de la vrăjmaşul, iar nu de la stareţ. în ispite sau pierzări asemănătoare cad şi numeroşi mireni care-şi meşteşugesc propria credinţă creştină, înte­meiată, zic ei, pe Scriptură şi pe al te „autorităţi" în domeniu, de aici toată dezbinarea şi lipsa comuniunii duhovniceşti, înlocuită adesea cu o unitate surogat,

anume prin relaţii întemeiate pe oarecari principii socotite şi ele „creştine" sau „evanghelice" altele de­cât cele lăsate de Părinţii cu viaţă sfântă.

134

PRICINA A DOUĂZECI ŞI NOUA

Că şi singură mândria poate a pierde pe creştin şi cum că cei ce se îngâmfă pentru îndreptări, părăsiţi fiind de har, cad.

I.

A lui Paladie

1. Oarecine, Oualie cu numele, de neam Palestinian, mergând în pustie, a locu­it cu noi o vreme, acesta, mare asprime a vie­ţii având, nevoinţa cea desăvârşită îndrep­tând-o, s-a alunecat în mândrie şi până întru atâta s-a amăgit de Diavolul, încât i se părea că îngerii vorbesc cu dânsul, care şi pentru toate cele trebuincioase îi slujeau.

2. Odinioară, era cosând coşniţe; noapte şi întuneric adânc fiind, a pierdut undreaua cu care cosea, şi, precum povestesc cei obişnuiţi ai lui, dracul i-a aprins o lumâ­nare, şi aşa a găsit undreaua, şi pentru aceas­ta ticălosul mult s-a înălţat cu cugetul256.

3. Altădată iarăşi s-a întâmplat ca nişte străini să aducă poame fraţilor, iar kir Macarie Prezbiterul a trimis câte o mână la fiecare chilie, asemenea şi acestui ticălos Oualie. Iar el, pe cel ce i-a adus, l-a bătut şi l-a ocărât zicând: „Spune lui Macarie aşa: Nu sunt mai prejos decât tine, ca tu să-mi trimiţi mie blagoslovenie.

4. Şi, cunoscând Macarie înşelarea lui, s-a dus după câteva zile ca să-l roage pe dânsul şi i-a zis lui: „Frate Oualie, te-ai batjo­corit, conteneşte şi roagă-te lui Dumnezeu". Iar el n-a luat aminte, neplecându-se sfătuirii şi împotrivindu-se ei. Deci adeverindu-se Diavolul că desăvârşit se pleacă lui, se prefa­ce în chipul Mântuitorului şi vine la dânsul noaptea în nălucire cu o mie de draci purtători de făclii, arătându-i o roată de foc, iar în mijloc părând a fi Mântuitorul, iar unul, apucând înainte, a zis: „Te-a iubit Hristos

256 în traducerile româneşti ale Lavsaiconului se adaugă că atât de mult se înălţase cu cugetul şi se îngâmfase, încât nici n-a mai vrut să se împărtă­şească cu Sfintele Taine. Apoi se continuă ca şi în cea din Everghetinos. De notat că în trad. din 1993, în loc de Oualie, avem Valent, nu şi în cea de la Alba Iulia, 1994.

pentru curăţia vieţii tale şi a petrecerii şi a venit la tine ca să te vadă; ieşi, dar, din chilia ta şi, de departe văzându-l pe El stând, pleacă-te Lui şi te închină".

5. Iar el, ieşind, a văzut o ceată de purtători de făclii, iar ca la o stadie depărta­re, pe Antihrist, şi, căzând, i s-a închinat; şi atât de mult s-a vătămat la minte robindu-se ticălosul, încât, după câteva zile, venind în biserică, a zis înaintea tuturor: „Eu trebu­inţă de împărtăşire nu am, că L-am văzut astăzi pe Hristos".

6. Atunci, luându-l Părinţii pe dân­sul, l-au legat cu fiare, ţinându-l aşa vreme de un an, şi cu dese rugăciuni pentru dân­sul, cu aleasă alegere la mâncare257 şi cu via­ţă fără înstrăinare258 surpând îngâmfarea lui, l-au tămăduit; că celor împotrivă, cele împo­trivă sunt tămăduitoare259.

7. Întru una din zile260, a ieşit fericitul diaconi Evagrie şi, adunându-ne noi, ne-am dus la Cuvioşii Părinţi Cronie, Iacov şi Pafnutie şi căutam a ne înştiinţa de la dânşii pricinile căderilor fraţilor ce cad.

8. Şi ne-au zis: „Această socoteală [ju­decată] ne-au dat-o nouă cei ce sunt făclii ai dreptei-socoteli: că toate ce se fac se despart în două: întru bunăvoirea lui Dumnezeu şi întru slobozirea [îngăduinţa] Sa; deci, câte se fac întru virtute şi întru slava lui Dumnezeu, acestea cu bunăvoirea lui Dumnezeu se fac; iar câte păgubitoare, primejdioase şi spre cădere, acestea toate cu slobozirea lui Dumnezeu se fac din nepriceperea şi mândria

257 Adică nu cu cele ce l-ar îndulci sau îndestula cumva.

258 AnpaypoTep. Amănuntul lipseşte din trad. rom. ale Lavsaiconului. În manuscris avem „cu viaţă nesocotită". Adică cu viaţă simplă, fără a-i da oarecari pricini de necazuri.

259 Citat din Hippocrate, Despre Respiraţie, I, 25, des folosit de Părinţi

260 Fragmentul de aici nu se găseşte în Lavsaicon, aşa cum îl avem noi azi, nici în alte traduceri moderne.

135

celor părăsiţi261; căci cu neputinţă este ca cel ce cugetă drept şi trăieşte cu blagocestie părăsit să fie şi să cadă în căderile ruşinii şi ale amăgirii dracilor.

9. Deci câţi cu scop stricat, cu plă­cere omenească sau cu gând de înălţare iz­vodesc şi lucrează virtutea, acestora li se în­tâmplă a cădea şi în greşale, după scopul lor cel stricat, Dumnezeu părăsindu-i pe dânşii, ca, simţind schimbarea cea din primenirea cea rea, să îndrepteze sau fapta, sau aşeza­rea sufletului262; că uneori oamenii greşesc în aşezare, iar alteori în fapte; precum adică cel neastâmpărat face milostenie263 celor mai tinere pentru scop neruşinat, sau iarăşi, altul cu scop drept să facă milostenie la bolnavi sau îmbătrâniţi, sau din avere scăpătaţi, dar cu scumpete [zgârcenie] sau cu cârtire; că, deşi scopul este drept, fapta este nevrednică de scop, căci cu nescumpete şi cu faţă veselă se cuvine a milui (cf. II Cor. 9: 8)".

10. Ziceau însă şi aceasta: „Că înde­mânările [iscusinţele] sunt în multe suflete: că unele au isteţime spre cugetare, iar altele, îndemânare de nevoinţă. Uneori însă, aces­tea nu se fac pentru însuşi lucrul cel bun sau după scop dumnezeiesc, drept care nici nevoinţa, nici isteţimea cea din cugetare nu nu­mai că nu folosesc, ci şi pricinuitoare de vă­tămare se fac; şi aşa cel ce se îngâmfă pentru buna-izvodire de cuvinte nu pune pe seama lui Dumnezeu dăruirea isteţimii sau darea de cunoştinţă, ci o pune pe seama firii sale sau a nevoinţei (cf. şi I Cor. 4: 7).

11. Iar pe îngerul purtării de gri­jă [proniei], cel ce este rânduit peste acest har, Dumnezeu îl depărtează de la unul ca acesta, care de acum se silniceşte ca un ne­ajutorat de potrivnicul. Deci cel ce se înalţă pentru isteţimea sa şi cade întru neastâmpărare, de felul celei câineşti şi dobitoceşti, să izgonească pe dracul mândriei264.

261 Despre cum părăseşte Dumnezeu pe cei care urmează voilor lor şi fac neascultare s-a arătat mainainte, precum şi în cuvintele Sfântului Efrem.

262 înainte-voirea, intenţia.

263 Flatează cu osebite atenţiidaruri.

264 Mai limpede: „Cel ce din mândrie se înalţă cu isteţimea sa şi cade în neastâmpărare, să izgonească pe dracul ce i-a închipuit această mândrie sau cu sfatul căruia s-a umplut de mândrie".

II.

Din viaţa Sfintei Singlitichia

1. Zicea Fericita Singlitichia surori­lor celor ce se adunaseră: „Fiecăreia din noi îndoită frică îi zace asupră: sau să ne întoar­cem către cele vechi vrăjmaşul luptându-ne prin împuţinare -, sau din alergare să fim furaţi [opriţi]: că vrăjmaşul nostru Diavolul sau dinapoi ne trage către sine când zăbavnic şi trândav va vedea pe suflet -, sau, părându-i-se sufletului a fi sârguitor spre nevoinţe, el se vâră în chip subţire şi, pe as­cuns, prin mândrie, desăvârşit îl pierde pe suflet265.

2. Mândria este arma cea mai de pe urmă [puternică] a vrăjmaşului, ca ceea ce este mai mare decât toate celelalte către răz­boiul cel împotriva noastră: că, prin care el s-a surpat, printr-aceeaşi şi pe cei mai puter­nici dintre oameni se ispiteşte a-i surpa; că, precum cei mai cumpliţi dintre războinici, după ce cheltuiesc cele mai subţiri săgeţi, atunci, încă mai ţinându-se [rezistând] potrivnicii, mai pe urmă pe cea mai tare sabie o pun înainte, tot aşa şi Diavolul, după ce de­şartă toate săgeţile sale, atuncea pe cea mai tare sabie, pe mândria cea mai de pe urmă, o foloseşte spre surparea nevoitorului.

3. Dar care sunt cele dintâi săgeţi ale lui? Arătat e cum că îmbuibarea pântecelui, iubirea de dulceţi, curvia (cu care s-a obiş­nuit a bate război cu cei tineri), iar acestora

265 Două temeri are nevoitorul sau cel ce alear­gă: să nu se întoarcă prin împuţinare de suflet la patimile şi obiceiurile cele vechi sau să nu fie oprit într-un fel oarecare din suişul către Dumnezeu. Pe de o parte, împuţinarea naşte apoi zăbovire şi trândăvie, Diavolul cu uşurinţă putându-ne trage înapoi către robia lui, pe de altă parte, el ne poate fura sau opri din nevoinţăalergare prin mândrie, nevoitorul făcându-se pricină acesteia prin părerea de sine, că el adică e sârguitor şi celelalte; mândria e vârâtă subtil, pe ascuns, fiind ca o groapă în care alergătorul poate cădea oricând cu cădere cumplită de nu va lua amin­te la gândurile cu care aleargă, iar împuţinarea şi cele ce vin din ea vin cu timpul, treptat, sufletul întorcându-se cu timpul la patimile cele vechi.

136

le urmează iubirea de argint, lăcomia şi cele asemenea acestora; deci atunci când cu harul lui Hristos nevoitorul le va birui pe acestea, atunci prin toate nedumerindu-se vicleanul, atunci îi vâră lui o cugetare prin care să se mărească în chip nemăsurat, făcându-l a se înălţa asupra fraţilor: că îl face pe el a-şi închipui că a ajuns la cele ce la mulţi sunt necunoscute şi cum că cu postirile şi cu pri­vegherile şi cu cealaltă nevoinţă pe mulţi îi covârşeşte şi, aşa, mulţime de alte izbândiri îi numără lui266.

4. Încă şi pomenirea păcatelor din minte o opreşte şi întru desăvârşita uitare a greşalelor sale îl aşază, ca să nu poată zice el de aici înainte Doftorului Dumnezeu acel glas: Ţie Unuia am greşit, miluieşte-mă (Psalm 50: 4), ci precum vrăjmaşul, după cugetul său, i-a închipuit în mintea lui: Sui-mă-voi în cer, deasupra stelelor cerului voi pune scaunul meu; sui-mă-voi deasupra norilor, fi-voi aseme­nea Celui Preaînalt (Is. 14:14) şi celelalte, aşa şi pe acesta îl năluceşte întru stăpâniri şi în­tru înainte-şederi, încă şi întru dăscălii şi în­tru lucrările tămăduirilor.

5. Deci sufletul cel aşa amăgit se strică şi piere, cu netămăduită rană rănindu-se. Iar noi, nişte gânduri ca acestea fiind de faţă, ce se cuvine a face? Neîncetat a cugeta aceste dumnezeieşti cuvinte: Eu sunt vierme şi nu om (Psalm 21: 7); eu sunt pământ şi cenu­şă (Fac. 18: 27); încă şi cea zisă de Isaia: Toată dreptatea omului, ca o cârpă lepădată (Is. 64: 5) şi altele ca acestea.

6. Şi, dacă vieţuieşte deosebi [cu rânduială de sine], cea [monahia] care primeşte aceste gânduri de suflet stricătoare să intre în obşte şi, dacă pentru prea multa nevoinţă s-a prins cu această patimă, să se silească a mânca de două ori pe zi, şi de la cele de o vârstă să se certe şi să se ocărască, ca una ce nimic bun n-a făcut, şi să împlinească toată slujirea.

7. Şi să i se tâlcuiască ei şi vieţi de sfinţi mai înalte, şi surorile cele ce sunt îm­preună să se ispitească a se întinde pe ele spre nevoinţă, ca, văzând aceea, pe sine mai prejos să se socotească; şi să zică adeseori către dânsa: „Ce te îngâmfi şi cugeţi înalt? Poate că nici vin nu bei, dar alţii nici de apă nu se satură. Nu mănânci untdelemn sau fiertură? Dar alţii nici cu pâine, ci cu buruieni sălbatice îşi mângâie lipsa trupului. Posteşti oare până seara? Alţii petrec în postire şi două sau trei zile. Şi, pentru că nu te speli pe cap, deodată şi înalt cugeţi? Dar mulţi dintre mireni, pentru o suferinţă trupească, aceasta nicidecum o fac.

8. Te minunezi că dormi pe pământ povârnit sau pe aşternut de păr? Dar alţii jos se culcă de-a pururea; dar şi aceasta de ai fi făcut, nu-i niciun lucru mare, că unii au drept aşternut loruşi şi pietrişul, ca să nu li se întâmple îndulcire la cele ale firii, iar alţii s-au şi atârnat pe eişi toată noaptea267; dar şi pe acestea toate de le-ai făcut şi ai fi făcut nevoinţă cea desăvârşită, niciodată să nu cugeţi [că ai făcut ceva] mare.

9. Că şi dracii mai mult au făcut şi fac decât oamenii: că nici nu mănâncă, nici nu beau, nici ceva din ale lumii nu le tre­buie, nici nu dorm vreodată; dar chiar şi în pustie de petreci sau locuieşti în peşteră, de ţi se pare că faci ceva mare, dintru aces­te gânduri şi fapte, este cu putinţă cu harul lui Dumnezeu a te tămădui de mândrie; că precum focul cel ce cu iuţime se înalţă cu flă­cările, iar apoi degrab piere, tot aşa şi fapta bună, măcar şi multă putere a nevoinţei de ar lua, din pricina înălţării cu care se arată, lesne zboară şi se risipeşte; şi, precum sabia pe nicovală cu lesnire cu o piatră se sfărâmă, tot aşa şi nevoinţă cea întinsă, îndată mândrindu-se, piere.

10. Drept aceea, se cuvine ca din toa­te părţile să păzim sufletul şi pe nevoinţa cea desăvârşită cea pârlită de arşiţa mândriei a o pleca către locurile cele umbroase, iar

266 Toate acestea şi altele de după acestea sunt manifestări ale mândriei de care s-a vorbit înainte, care se înrădăcinează, zice, ca o cugetare sau (mod de) înţelegere (evvoia).

267 Se ţin cu mâinile de funii sau lanţuri ca să chinuie trupul spre neadormire şi spre potolirea pa­timilor.

137

uneori a şi tăia pe cele ce prisosesc, ca rădă­cina să se facă mai verde; că mândria prea mare întru răutăţi este şi aceasta este limpede din bunătatea cea potrivnică ei, smerita-cugetare, care este atât de mare, încât Diavolul, deşi toate faptele bune şi le poate închipui268 asupra sa, pe aceasta însă nu o ştie nicide­cum [cum să şi-o închipuie],

III.

Din Pateric

1. Zis-a Avva Isidor: „Dacă după lege vă nevoiţi, postind, nu vă îngâmfaţi; iar dacă pentru aceasta mare cugetaţi, ce trebu­inţă mai este de postire? Că mai de folos îi este omului să mănânce carne decât a posti şi, pentru aceasta, a se trufi şi mult a se făli".

2. Ziceau Părinţii, că, dacă vei vedea un tânăr cu voia sa suindu-se la cer, apucă-l de picior şi trânteşte-l jos, că de folos îi este lui.

3. Mers-au odată nişte fraţi la oare­care stareţ în Schit şi l-a întrebat unul dintrînşii zicând: „Avva, am învăţat Testamentul Cel Vechi şi Cel Nou pe de rost". Şi răspun­zând bătrânul a zis: „Ai umplut văzduhul de cuvinte". A întrebat şi al doilea zicând: „Eu şi pe Cel Vechi şi pe Cel Nou mi le-am scris". Şi i-a zis: „Şi tu ai umplut firidele de hârtii". Şi a zis al treilea: „în vatra mea au crescut muşchi". Şi i-a zis lui bătrânul: „Şi tu iubirea de străini o ai izgonit de la tine"269.

4. Zis-a un bătrân: „Şezând eu aproa­pe de alt bătrân, venit-a la dânsul o fecioa­ră zicând: Părinte, am postit două sute de duminici câte şase270 şi am învăţat pe de rost Testamentul Cel Vechi şi Cel Nou, ce îmi mai lipseşte ca să lucrez? Şi a răspuns bătrânul: Şi care este rodul acestora la tine? Făcutu-s-a ţie defăimarea ca şi cinstea? Zis-a aceea: Nu. Sau paguba ta o socoteşti ca şi dobânda?

268 [ii[iâo0ai le poate urma, imita, făţări cumva.

269 „Te-ai hrănit cu mâncare nearsă la foc şi mân­când verdeţuri şi mâncare uscată, dar de iubirea de străini n-ai luat aminte".

270 în Pateric (Colecţia anonimă, Cap. XXV, 47) avem aşa: „am postit doi ani, doar a şasea zi mâncând pâine". în neogr. avem „două sute de săptămâni".

Sau străinii ca şi pe rudeniile după trup? Sau lipsa ca şi belşugul? Iar ea a zis: Nicidecum. Şi i-a zis stareţul: Deci n-ai postit câte şase zile, şi nici pe Cea Veche, nici pe Cea Nouă nu ai învăţat-o pe de rost, ci te amăgeşti pe sine; du-te de lucrează, că nimic nu ai".

5. Era un monah în Thebaida preadesăvârşită nevoinţă şi petrecere având: că şi la rugăciuni se îndeletnicea, şi la prive­gheri neîncetate, şi desăvârşită necâştigare a arătat, şi atâta postire avea, încât o dată pe săptămână, duminica, către seară se hrănea cu legume ce s-ar fi întâmplat sau cu buru­ieni sălbatice, mângâind neputinţa firii; deci multă vreme a petrecut aşa vieţuind.

6. Dar aflătorul răutăţii, Diavolul, pizmuind acestuia pentru fapta lui bună, s-a sârguit a-l surpa pe dânsul prin căderea mândriei prin care şi el a căzut. Deci i-a vâ­rât lui gânduri de mândrie, zicând: „Cu cea desăvârşită nevoinţă te îndeletniceşti, pe care nimeni altul nu o poate îndrepta; deci ţi se cuvine ţie şi arătare de semne a face, ca şi tu mai osârdnic spre nevoinţă să te faci, şi pe oameni să-i foloseşti văzând minunile lui Dumnezeu, ca să slăvească pe Tatăl nostru cel din ceruri. Deci să cerem lucrarea sem­nelor, că însuşi Mântuitorul a zis: Cereţi şi vi se va da vouă (Matei 7: 7)". Deci această ru­găciune cu cerere prea întinsă o aducea lui Dumnezeu.

7. Iar Iubitorul de oameni Dumnezeu, Cel ce voieşte ca toţi oamenii să se mântuiască (I Tim. 2: 4), văzând înşelarea lui şi aducânduşi aminte de osteneala nevoinţei lui, nu l-a lăsat să fie biruit de vicleanul; şi i-a venit lui o înţelegere şi a socotit zicerea Apostolului: Nu suntem îndestulaţi a zice de la sine ceva (II Cor. 3: 5)271. „Deci, dacă unul ca acesta a zis nu sunt îndestulat, cu atât mai vârtos eu am trebuinţă de învăţătură; deci, mă voi duce la cutare sihastru, orice-mi va zice şi mă va sfă­tui, ca de la Dumnezeu voi primi sfătuirea, spre a mea mântuire".

271 Nu că vrednici suntem noi a cugeta ceva de la noi, ca dintru noi, ci vrednicia noastră este de la Dumnezeu (după Biblia de la 1914).

138

8. Şi era sihastrul către care s-a dus mare şi vestit, sporind întru vedenii şi pu­tând a folosi pe cei ce vorbeau cu dânsul. Şi, ieşind din chilie, a venit la dânsul şi, intrând, stareţul a văzut două maimuţe272 şezând pe umerii lui de amândouă părţile şi lanţ îm­prejurul grumazului lui punând şi ţinându-l şi către sine fiecare trăgându-l. Şi, văzândule, le-a cunoscut pe ele, una adică era dra­cul slavei-deşarte, iar alta al mândriei273 că bărbatul era învăţat de Dumnezeu şi sus­pinând, a lăcrimat încetişor. Şi, după rugă­ciune şi după obişnuita sărutare, au şezut ca la un ceas negrăind că acesta era obiceiul Părinţilor celor de acolo.

9. Apoi zice cel ce venise: „Părinte, foloseşte-mă şi-mi dă aşezământuri de ca­lea mântuirii". Răspuns-a stareţul: „Nu sunt îndestulat, fiule, spre aceasta, că şi eu am trebuinţă de ducere de mână". Iar el a zis către dânsul: „Nu te lepăda, chir Avva, a mă folosi, că mă adeverez întru tine [mă încredinţez ţie] că am dat făgăduinţă ca să primesc sfătuirea ta". Iar el iarăşi se ferea zi­când: „Pentru că nu mă asculţi pentru aceas­ta mă lepăd". Iar el stăruia, adeverindu-se şi zicând: „Orice-mi vei zice, ca pe un înger te voi asculta".

10. Atunci i-a zis stareţul: „Ia punga aceasta cu paralele şi du-te în cetate şi cum­pără zece pâini, zece măsuri de vin şi zece li­tre de carne şi le adu aici". Iar el, auzind, s-a întristat, însă, primind, s-a dus. Iar pe cale multe gânduri îl mişcau şi, nedumerindu-se, zicea întru sine: „Oare ce i s-a părut bătrânu­lui a fi aceasta? Şi cum voi cumpăra acestea? Că se vor sminti mirenii luând eu acestea".

11. Deci, plângând şi ruşinându-se, s-a dus în cetate şi de la unul a cumpărat pâine, iar de la altul vin, iar pentru carne nu se hotăra şi zicea: „Vai mie, ticălosului, cum voi cumpăra carne, sau singur, sau

272 nt0TKo; mai înseamnă şi înşelător, puşlama, pi­tic.

273 Iarăşi se face deosebire între slavă-deşartă şi mândrie; cel stăpânit mândriei îi dispreţuieşte pe cei­lalţi dintr-un simţământ de superioritate, iar cel plin de slavă-deşartă caută lauda cea deşartă a oamenilor pentru niscai isprăvi ale lui.

prin altul?" Aflând pe un mirean, i-a dat lui paralele şi, cumpărând acela, a adus carnea la călugăr.

12. Şi, luând-o pe ea şi pe celelalte, le-a dus la Bătrânul. Deci i-a zis lui Bătrânul: „Ştii că mi-ai dat făgăduinţă zicând că orice vei zice mie voi asculta; deci ia pe acestea şi du-te în chilia ta; şi, rugându-te, mănâncă câte o pâine şi bea câte o măsură de vin şi mănâncă câte o litră de carne în fiecare zi şi, după zece zile, vino iarăşi la mine".

13. Iar el, auzind şi necutezând a grăi împotrivă, luându-le, s-a dus plângând şi zicând întru sine: „Vai mie! în ce fel de postire eram şi întru ce ajunsei acum?! Oare face-voi sau nu? Dar, de nu voi face, voi neasculta de Dumnezeu, că dădui făgăduinţă că orice-mi va zice Bătrânul, aceasta să fac, primind ca de la Dumnezeu. Şi acum cau­tă, Doamne, spre ticăloşia mea şi mă miluieşte iertând păcatele mele, că, iată, silit sunt a face afară de voirea şi socoteala mea cea pentru înfrânare".

14. Şi, aşa plângând, a venit la chilie; şi, precum îi poruncise Stareţul, aşa a făcut. Iar când voia să mănânce, uda bucatele cu lacrimi, zicând către Dumnezeu: „Pentru ce m-ai părăsit?" Şi a petrecut aşa acele zile plângând şi tânguindu-se şi pe sine nevred­nic şi de cin socotindu-se.

15. Iar Dumnezeu, luând aminte la smerenia lui, i-a dat mângâiere în inima lui şi a cunoscut pentru ce i s-a întâmplat lui să fie nedeosebit274 la mâncare, precum a putut vedea, şi a mulţumit Iubitorului de oameni Dumnezeu, zicând întru sine: „Cu adevărat, toată dreptatea omului, ca o cârpă lepădată (Is. 64: 5). Şi iarăşi: De nu va zidi Domnul casa, în deşert s-ar osteni cei ce o zidesc; de n-ar păzi Domnul cetatea, în deşert ar priveghea cel ce o păzeşte (Psalm 126: 1)". Deci s-a întors că­tre Bătrânul mai uscat fiind cu trupul decât atunci când petrecea săptămânile nemâncând nimic.

16. Şi, văzând Bătrânul pe el aşa us­cat, iar maimuţele nevăzute făcându-se, s-a

274 â6ia()opf)qai. în Pateric (loc. cit., 58) se traduce mai liber prin „să fie nebăgat în seamă".

139

veselit foarte şi, bucurându-se, l-a primit pe dânsul, iar după ce au făcut amândoi rugă­ciune, au şezut tăcând.

17. Apoi a zis Bătrânul: „Fiule, Iubitorul de oameni Dumnezeu te-a cercetat şi n-a lăsat pe vrăjmaşul să te stăpânească; că s-a obişnuit vicleanul ca, pe cei ce se nevoiesc, dacă nu va putea să-i taie de la nevoinţă, întru cele peste măsură a-i îndemna, ca printr-acestea în groapa mândriei să-i povârnească, şi patimă mai urâtă decât aceasta nu este la Dumnezeu, şi nicio faptă bună mai cinstită decât smerita-cugetare.

18. Deci tu pe calea cea împărăteas­că călătoreşte, după Scriptură (cf. Num. 20: 17), şi nu te abate în dreapta sau în stânga, ci pe cea de mijloc foloseşte-o, întru mânca­re cu măsură mâncând în fiecare seară; iar de va fi ţie trebuinţă sau pentru o suferinţă oarecare sau pentru altă pricină oarecare a dezlega ceasul cel orânduit sau iarăşi după o zi a mânca, să nu te îndoieşti, că nu suntem sub Lege, ci sub Har (cf. Rom. 6:14; Ef. 2: 5).

19. Însă, mâncând, să nu voieşti a te sătura, ci ţine-te pe sine întru înfrânare, mai vârtos dinspre mâncările cele mai grase, iar pe cele mai proaste iubeşte-le totdeauna şi inima ta păzeşte-o în tot chipul iscusindu-te la smerita-cugetare; că jertfa lui Dumnezeu, după Proorocul, duhul umilit, inima înfrântă şi smerită Dumnezeu nu o va urgisi (Psalm 50: 19), şi iarăşi acela: Smeritu-m-am şi m-a mân­tuit Domnul (Psalm 114: 6). Deci toată nădej­dea ta, fiule, arunc-o la Domnul. Mergi în pace în calea ta, şi El va face şi va scoate ca lumina calea şi dreptatea ta, şi judecata ta ca amiază-zi".

20. Aşadar, folosind pe fratele şi întărindu-l şi cu cele ce se aflau ospătându-se împreună cu dânsul, l-a slobozit vesel, mulţu­mind Domnului şi zicând: „Să mă întoarcă pe mine cei ce se tem de tine, şi cei ce cunosc mărtu­riile Tale, Doamne (Psalm 118: 79). Şi: Certând, m-a certat Domnul şi morţii nu m-a dat (Psalm 117: 18). Şi: Certa-mă-va dreptul cu milă şi mă va mustra (Psalm 140: 5). Şi către sine zicea: întoarce-te, sufletul meu, la odihna ta, că Domnul bine a făcut ţie (Psalm 114:7)" şi celelalte. Şi aşa, intrând în chilie, a vieţuit după aşezămintele Bătrânului şi se făcu monah prea iscusit.

21. Un frate şedea afară de satul său, şi mulţi ani nu s-a suit în sat, şi zicea către fraţi: „Iată, atâţia ani sunt de când nu m-am suit în sat, iar voi măcar o dată tot vă suiţi". Şi i-au spus despre aceasta lui Avva Pimen, şi a zis Bătrânul: „Dacă aş fi fost ca el, m-aş fi suit noaptea ca să înconjur satul, ca să nu se trufească gândul meu că nu m-am suit".

22. Un bătrân sihastru, umblând ca un rătăcit prin pustie, zicea întru sine că a în­dreptat bunătăţile; şi se ruga lui Dumnezeu zicând: „Arată-mi, Doamne, de-mi mai lip­seşte să fac ceva!" Iar Dumnezeu, vrând să smerească gândul lui, a zis către dânsul: „Du-te la cutare arhimandrit şi, orice îţi va zice, fă". Şi a fost trimis un înger la arhiman­drit zicând: „Iată, cutare sihastru vine la tine ca să te întrebe, iar tu zi lui să ia biciul şi să pască porcii".

23. Deci, dacă a venit sihastrul la ar­himandrit, sărutându-se [îmbrăţişându-se] unul cu altul, au şezut, şi i-a zis lui sihastrul: „Spune-mi, ce să fac ca să mă mântuiesc?" Zis-a lui arhimandritul: „Dar vei face oriceţi voi zice?" Iar el a zis: „Da". Şi i-a zis lui: „Ia biciul şi du-te de paşte porcii". Şi, ducându-se sihastrul, a făcut aşa, şi păştea por­cii. Iar cei ce-l vedeau atunci păscând porcii ziceau unii către alţii: „Vedeţi pe pustnicul cel mare? Iată-l, şi-a ieşit din minte, şi are drac, şi paşte porcii". Iar Dumnezeu, văzând smerenia lui, şi că cu multă mărime de suflet suferea ocările oamenilor, l-a slobozit iarăşi la locul său.

24. Un frate a întrebat pe un bătrân zicând: „Ce voi face, că mă supără mân­dria?" A zis lui bătrânul: „Bine faci, tu ai fă­cut cerul şi pământul". Şi spre aceasta umilindu-se fratele, a făcut metanie bătrânului, zicând: „Iartă-mă, că nimic de acest fel n-am făcut". Răspuns-a bătrânul: „Dacă Cel ce a făcut acestea întru smerita-cugetare a venit, tu, care eşti tină, pentru ce te mândreşti? Că ce este lucrul tău, ticăloase?"

25. Zis-a un stareţ: „Câte greşeli am putut ajunge, apoi nu le-am repetat, iar câte fapte bune am îndreptat, apoi nu le-am mai socotit, uitându-le pe cele dinapoi şi spre cele di­nainte întinzându-mă (Filip. 3:14)".

140

26. Un frate era luptat de gândul mândriei şi zicea: „Iată, suflete, ai îndreptat faptele bune". Şi, vrând fratele a-l birui pe acesta, şi-a apropiat mâna sub căldarea ce ardea şi zicea către sine: „Iată, arde, nu cu­geta înalt".

27. Că cei trei tineri, în mijlocul vă­păii fiind şi nearzându-se, nu s-au înălţat cu inima, ci întru smerenie multă lăudând pe Dumnezeu, în mijlocul cuptorului ziceau: Cu suflet smerit şi cu duh de smerenie să fim primiţi înaintea Ta (cf. Dan. 3; Cântarea lui Moise 7: 39). Iar tu, întru odihnă stând, înalt cugeţi". Şi cu aceasta biruia pe dracul mândriei.

IV.

A lui Antioh Pandectul

1. Călugărul mândru este pom ne­roditor şi neînrădăcinat şi nu va putea su­feri năvăliri de vânt; şi, precum picăturile de ploaie, spărgându-se, pier, tot aşa pomenirea mândrului piere după moarte; şi, precum rugăciunea smeritului pleacă pe Dumnezeu, tot aşa rugăciunea celui mândru întărâtă pe Cel Preaînalt.

V.

A lui avva Cassian

1. Precum boala ciumei cea strică­toare, nu un mădular al trupului, ci tot tru­pul îl strică, tot aşa şi mândria, nu o parte a sufletului, ci pe tot îl netrebniceşte şi-l pier­de; că celelalte patimi, deşi tulbură sufletul, numai către o faptă bună bate război, către ceea ce îi stă împotrivă, şi pe aceasta a o birui se priceşte, adică: îmbuibarea pe înfrânare a o strica se sârguieşte, curvia pe întreaga-curăţie, iubirea de argint pe necâştigare, mânia pe blândeţe şi celelalte chipuri ale răutăţii pe faptele bune cele potrivnice lor.

2. Iar mândria, când va stăpâni pe ticălosul suflet, ca un tiran prea cumplit ce ia o cetate mare şi înaltă îl răstoarnă cu totul şi până la înseşi temeliile lui îl sapă; şi mar­tor al acestora este acel înger ce a căzut din cer pentru mândria lui, care, lumină fiind şi luceafăr numindu-se, întuneric se făcu, din pricina înălţării, şi, în iad fiind aruncat, în loc de slavă cerească, foc nestins a moştenit şi muncă nesfârşită.

3. Deci, aducându-ne aminte de acestea, să ne temem şi cu toată paza să pă­zim inima noastră (Pilde 52: 3) de pierzăto­rul duh al mândriei şi, când vreo faptă bună vom îndrepta, să zicem nouă înşine pe cea a Apostolului: Nu eu, ci harul lui Dumnezeu ce este împreună cu mine (I Cor. 15: 10), so­cotind noi cea zisă de Domnul, că fără de Mine nu puteţi face nimic (Ioan 15: 5), pe cea a Proorocului, că, de n-ar zidi Domnul casa, în zadar s-ar osteni cei ce o zidesc (Psalm 126: 1) şi pe cea zisă de Apostolul Iacov, că toată darea cea bună şi tot darul cel desăvârşit de sus este, pogorându-se de la tine, Părintele lumini­lor (Iac. 1:17). Iar cum că harul împreună cu mila lui Dumnezeu mântuire ni se fac nouă, martor de netrecut ne este nouă tâlharul de pe cruce, care nu a moştenit împărăţia ceru­rilor ca plată pentru fapta bună, ci prin milă şi prin har275.

4. Mândria276 se întâmplă pentru nelucrarea patimilor, prin tăierea pricinilor acesteia sau prin darea în lături cu vicleşug a dracilor. Dracul mândriei îndoită vicle­nie are: că sau pleacă pe monah a pune pe seama lui îndreptările şi nu lui Dumnezeu a i le da, Dătătorului a toate bunătăţile şi Ajutătorului spre îndreptări, sau, spre aceas­ta neplecându-se, îl îndeamnă a defăima pe fraţii mai leneşi.

5. Îndeobşte cel bântuit nu cunoaşte şi aceasta: că îl pleacă a se lepăda de ajuto­rul lui Dumnezeu: că, dacă arătat pe aceia ce nu pot a îndrepta [precum el] îi defaimă, pe sine se aduce înainte, cum că adică dintru a sa putere a îndreptat [niscai fapte bune], care lucru este cu neputinţă.

275 Cele până la punctul 3 se află într-o formă asemănătoare şi în Filocalie, la Sfântul Ioan Cassian (Vol. I, Despre cele opt gânduri ale răutăţii, cap. VIII), cele următoare vor fi fost luate fie din alte scrieri ale Sfântului, păstrate sau nu până astăzi.

276 Textele de la 4 până la 7 sunt culese din scri­erile Sfântului Maxim Mărturisitorul (vezi Filocalia, Vol. II, Suta a doua a capetelor despre dragoste, 38 ş.u.).

141

6. Zicând Domnul că fără de Mine nu puteţi face nimic (Ioan 15: 5), ostenindu-se ne­putinţa noastră la cele bune fără Dătătorul celor bune, la sfârşit a le aduce pe dânsele nu poate; iar cel ce a cunoscut neputinţa firii omeneşti, acesta a luat iscus al puterii celei Dumnezeieşti şi unul ca acesta ce printr-însa a îndreptat [faptele bune] nu defaimă nicio­dată pe vreun om; că ştie că, precum lui i-a ajutat şi de multe feluri de patimi cumplite l-a izbăvit, puternic este tuturor a ajuta când voieşte, şi mai vârtos celor ce se nevoiesc printr-însa, deşi, pentru oarecari judecăţi [tainice ale Sale], nu pe toţi deodată de pa­timi îi izbăveşte, ci, în osebite vremi, ca un Doftor bun şi Iubitor de oameni, pe fiecare din cei ce aduc osteneală îi tămăduieşte la vreme.

7. De voieşti a fi recunoscător [mul­ţumitor] şi măsurat şi patimii mândriei a nu sluji, de-a pururea cearcă întru toate lucru­rile lumii acesteia ce este ce se ascunde de a ta cunoştinţă; şi, aflând prea multe şi felurite lucruri ascunzându-se de tine, te vei minu­na de a ta mojicie şi necunoştinţă, şi-ţi vei strânge277 cugetul; şi, pe sine cunoscându-te, vei pricepe mulţimea lucrurilor celor mari şi minunate, căci părerea [socotinţa] după care îţi închipui că ştii, nu te lasă a spori întru a şti278.

277 ouoTeÂdo, sau: „şi-ţi vei umilizdrobi.,.".

278 Cu cât ţi se pare că ştii ceva mai mult, cu atât te afunzi în neştiinţă, căci cunoştinţa simplă venită din mândrie nu aduce nicio satisfacţie, ci chinuie pe om, înşelându-l să caute şi mai multă ştiinţă, dându-i nădejdi deşarte într-o cunoaştere desăvârşită sau mulţumitoare. Cunoştinţa adevărată e arătată de Sfântul Maxim ca fiind cea care se îndreptează prin umilirea cugetului în faţa măreţiei celor de cunoscut. Cel mândru nu vede minunea lucrurilor de cunoscut, ci numai pe cea a mândriei sale, pe care vrea să şi-o umfle neîncetat cu alte şi alte cunoştinţe. Bucuria de „lucrurile cele mari şi minunate", cum zice mai-nainte, o află numai cel ce şi-a plecat cu smerenie cugetul în faţa lui Dumnezeu, adică cel care vede mâna dăruitoare şi bunătatea Acestuia în toate cele de cunoscut şi întrebuinţat. Neaflând această bucurie, „omul de ştiinţă" dintotdeauna se pomeneşte în nesfârşite fun­dături fără sens ce-i aduc numai amărăciune, tristeţe şi osteneli deşarte. Ca o concluzie, am putea spune că mare parte din ştiinţa sau cunoaşterea actuală, socotită mult-superioară ştiinţei din trecut, a sporit într-atâta neştiinţă, încât a ajuns la nebunie în adevăratul sens al cuvântului, iar că este aşa, nu poate fi înţeles decât de cel ce şi-a cunoscut mojicia, cum frumos zice apoi, adică neştiinţa şi neputinţa sa. Cugetările Sfântului Maxim ne aduc aminte de cugetările lui Socrate, care a socotit că mare rău este ca cineva să creadă că ştie ceva ce nu ştie (Platon, Apologia lui Socrate, 29a, cf. şi nota trad. neogr.).

142

PRICINA A TREIZECEA

De unde se naşte hula şi cum se tămăduieşte.

I.

Din Pateric

1. Oarecare frate a fost luptat spre hulă şi se ruşina a spune; că, oriunde auzea de stareţi mari, mergea la dânşii ca să le ves­tească, apoi se ruşina să le mărturisească şi se întorcea aşa. Adeseori mergea şi la Avva Pimen, şi la dânsul aşijderea făcea: ruşinându-se, nimic nu mărturisea.

2. Iar bătrânul înţelegea că are gân­dul acesta şi se întrista că nu-l mărturisea fă­ţiş. într-o zi, petrecându-l pe dânsul, i-a zis: „Frate, iată, de atâta vreme vii aici ca să-mi vesteşti gândurile pe care le ai, iar când vii, nu voieşti a mi le spune, ci de fiecare dată te întorci necăjindu-te, pentru că le ţii întru tine. Spune, dar, ce este ceea ce ai?" Iar el a zis către dânsul: „Spre hulirea lui Dumnezeu mă luptă Diavolul, şi mă ruşinam a spune, iar acum spun". Şi, povestind lui gândul, s-a uşurat.

3. Şi i-a zis lui stareţul: „Nu te necăji, fiule, ci, când îţi vine gândul acesta, zi aşa: Eu treabă nu am, hula ta să fie asupra ta, Satano, că acest lucru nu-l voieşte sufletul meu. Şi tot lucrul pe care nu-l voieşte su­fletul, puţină vreme este [iar apoi piere]". Şi, tămăduindu-se fratele, s-a dus.

4. Un frate a întrebat pe unul din Părinţi despre gândul hulei, zicând: „Se ne­căjeşte sufletul meu, Avva, de la dracul hu­lei, ci fă milă cu mine şi-mi spune de unde se întâmplă şi ce să fac".

5. Răspuns-a bătrânul: „Un gând ca acesta ni se întâmplă nouă din clevetire, de­făimare şi osândire; şi mai vârtos din mân­drie, şi din a face cineva voile sale, şi din a se lenevi de rugăciunea sa, şi dintru a se iuţi şi a se mânia, care toate sunt semne ale mândri­ei; că aceasta este cea care ne bagă pe noi în patimile cele mai-nainte zise, iar de acolo se naşte gândul hulei; iar de va zăbovi în suflet, dracul hulei îl dă pe dânsul dracului curviei, iar de multe ori îl duce şi la ieşire din minţi, iar de nu se va trezvi omul, pierdut va fi".

II.

A Sfântului Anastasie Sinaitul

întrebare

1. De unde sufletul omului de multe ori grăieşte oareşicare gânduri lăuntrice şi cuvinte scârnave şi necurate, nevrând şi fără de voie?279

2. De multe ori oareşicare graiuri nedumnezeieşti şi hulitoare, chiar şi asupra lui Dumnezeu şi a Sfintelor Taine în vremea adunărilor, a rugăciunilor şi a Dumnezeieştii împărtăşiri, încât unii, din mâhnire şi deznădăjduire, dintru nişte graiuri nedumneze­ieşti şi hulitoare ca acestea se socotesc pe eişi a nu mai fi creştini.

3. Iar alţii şi a se ucide pe eişi au so­cotit, ca unii care nu mai aveau nădejde de mântuire, socotind cuvântul Domnului care zice: Că celui ce huleşte pe Sfântul Duh, nu i se va ierta lui nici în veacul de acum, nici în cel ce va să fie (Matei 12: 31-32).

Răspuns

4. Un gând ca acesta se întâm­plă celor mulţi din pricina mândriei lor, Dumnezeu îngăduind Satanei a-i bântui pe dânşii, ca, smerindu-se ei, să vină la pocăin­ţă, lepădând cugetul cel înalt.

5. Altora iarăşi, cucernici fiind şi iu­bitori de Dumnezeu, [li se întâmplă lor gân­dul acesta] din zavistie drăcească, pentru aceea într-un gând ca acesta cad şi unii din Cuvioşii din pustie şi din pustnicii cei îmbu­nătăţiţi.

6. Iar ceea ce este mai cumplit în războiul acesta este că nimeni, bântuindu-se de dânsul, nu cutează a-şi mărturisi gândul auzurilor omeneşti, părându-i-se că nimeni altul din oamenii cei din lume nu

279 Zice de grăirea cu sine prin gânduri, ca cuvinte lăuntrice ce pot lua forma cuvintelor cu glas. Îndeobşte, zice Cuviosul mai jos, aceste gânduri şi cuvinte nu sunt grăite în afară de cei ispitiţi de ele.

143

are nişte gânduri hulitoare şi grozave ca acestea.

7. Şi orice alt păcat pe care îl face ci­neva, îndrăzneşte a-l mărturisi aproapelui, iar pe acest gând nicidecum; iar când omul îl pomeneşte pe dânsul, numaidecât socoteş­te că mai bine ar fi să fie înghiţit de pământ, care să se despice sub dânsul, sau cu foc din cer pogorându-se să se mistuie; drept aceea, din mulţimea scârbelor celor dintr-înşii şi a deznădăjduirii, unii se topesc, veştejindu-se [cu trupul].

8. Iar alţii şi cu aspră nevoinţă şi cu felurită rea-pătimire pe ale lor trupuri le-au topit, nădăjduind că astfel se vor izbăvi de gând, dar n-au putut să se slobozească de el; că o ispită ca aceasta, nu din voia omului, ci fără de voie, din singură bântuiala drăcească vine. Pentru aceea neosândit este tot credin­ciosul şi nevinovat despre dânsa280.

9. Căci cum este cu putinţă ca noi, care Aceluiaşi Dumnezeu ne închinăm, pe Acelaşi să-L şi hulim? Că nici Ellinii, pe dumnezeii pe care îi cinstesc, pe aceiaşi ni­cidecum îi şi hulesc; cu atât mai vârtos noi, pe Dumnezeul şi Ziditorul nostru, Căruia ne închinăm şi pe Care îl proslăvim şi îl chemăm, pe Care singur Dumnezeu şi Stăpân al nostru îl cunoaştem şi îl mărturisim, Căruia îi slujim cu trupul şi cu duhul nostru, pentru Care, de case, de neam, de părinţi, de maici, de fraţi, de rudenii, de prieteni, de femei, de fii, încă şi de trupurile noastre lepădându-ne, ne-am răstignit pe înşine tuturor plăcerilor şi dulcilor-pătimiri şi odihnelor cu osârdie şi, cu toată bucuria, suferim reaua-pătimire, străinătatea, sărăcia şi celelalte necazuri de la draci şi de la oamenii cei ce bat război ade­vărului şi pe noi ne gonesc şi ne hulesc şi sub nenumărate [stări] întristăcioase ne vâră, dar pe acestea nu necazuri şi scârbe, ci mai vâr­tos răsuflări [uşurări] şi răsfăţuri le socotim

280 Neosândit cu adevărat rămâne dacă numai din zavistia dracilor şi nu din mândrie şi din cele dintr-însa care nasc gândul hulei este ispitit, precum a zis mai-nainte, dar multă osândă va lua nevoitorul, dacă, tulburat de astfel de gânduri, nu va înlătura şi pricinile lor: mândria şi celelalte de care s-a zis, care nasc pe dracul hulei.

pentru dragostea cea către Stăpânul, pentru Care, de multe ori şi de-ar fi fost să murim, ne-am fi bucurat şi cu dulceaţă aceasta o am fi primit.

10. Cum, dar, pe singur Dumnezeul nostru, pe Carele îl iubim şi îl cinstim, să voim a-L ocărî şi a-L huli? Cu neputinţă este aceasta, cu totul şi de neînchipuit; deci nu din pricina noastră este această ispită281, ci din bântuiala Diavolului; că, dacă dintru a noastră ar fi fost, negreşit că şi cu gura am fi grăit aceste graiuri, dar noi am alege mai bine cu foc a fi arşi decât a grăi unele ca acestea.

11. Şi se cuvine a socoti noi şi aceas­ta: că tot păcatul din cele ce sunt întru pu­terea noastră este şi vom veni întru dânsul numai dacă de voie ne vom supune patimi­lor noastre: că, primind noi cu voia gându­rile cele viclene, zădărâm patimile; apoi de patimi întru fapte ne îndeletnicim.

12. Iar de voim a sta împotriva gân­durilor şi de la sine pe acestea a le goni, pu­tem, împreună cu Dumnezeu, folosi asupra lor rugăciunea necurmată şi celelalte dofto­rii împotriva răutăţii; iar dacă voim a izgoni de la noi pe acest păgân şi răzbunător282 şi asupra lui către Dumnezeu ne rugăm şi toată nevoinţa şi reaua-pătimire izvodind, a-l goni de la noi nu putem, pentru aceasta ne­greşit că cu totul străin de noi este şi fără de voia noastră, şi numai din bântuiala Satanei.

13. Drept aceea, şi nevinovaţi sun­tem şi neosândiţi la Dumnezeu; că numai pentru patimile şi gândurile cele de voie, pe care putem a le opri, şi nu le oprim, ni se cere seama de la Dumnezeu, nu şi pentru cele ce fără de voie vin asupra noastră.

281 Vezi nota de dinainte.

282 Parafrază pentru avla,stora (demon, înger răzbunător). îl numeşte aşa pentru pricinile arătate mai sus: răzbunător sau zavistnic pe sporirea nevo­itorilor şi/sau în vârtutea slobozirii pe care o are de la Dumnezeu ca să ispitească pe aceştia, fie pentru cercarea sporirii, fie ca o urmare a mândriei lor. Drept aceea, chinul pe care ni-l pricinuieşte acest demon e o lecţie pentru noi cei mândri, ca să-l căutăm iarăşi cu osârdie pe Dumnezeu.

144

14. Că duh fiind Diavolul, în chip nevăzut în urechile sufletului nostru cel fără de trup [netrupesc], chiar nevrând el, nişte graiuri nedumnezeieşti ca acestea grăieşte; şi aceasta mai vârtos o face când stăm la ru­găciune şi genunchii îi plecăm şi ne rugăm lui Dumnezeu asupra lor; de multe ori însă spurcatul voieşte încă şi de la pravilă [sinaxă] şi de la împărtăşirea Dumnezeieştilor Taine să ne depărteze, şi a ne împiedica din privirea283 cea către Dumnezeu şi de la îm­părtăşirea cea de viaţă făcătoare.

15. Deci, cunoscând noi vicleşugul vicleanului, nicidecum pe o ispită ca aceasta să o avem [primim] în măsura284 noastră, ci, când începe diavolul a grăi întru noi unele ca acestea, să zicem către dânsul: „întoarce-se-va durerea ta pe capul tău, viclene şi ne­curate diavol, şi pe creştetul tău hula ta se va pogorî (cf. şi Psalm 7: 17); că eu Unuia Dumnezeului meu mă închin şi Lui Unuia voi sluji în toate zilele vieţii mele; iar tu, pentru această hulă a ta, mai grea muncă vei avea, ca un depărtat de Dumnezeu şi ca cel ce porneşti limbă păgânească asupra Lui". Cu un chip ca acesta şi nu cu un altul oareca­re poate cineva să biruiască pe dracul hulei.

16. Cunoaştem dar dintru aceasta cum că un gând ca acesta nu este al nostru, ci al vicleanului celui potrivnic, şi, chiar urându-se el de noi, rămâne multă vreme şi nu se depărtează. Iar în pricina altor gânduri şi patimi, din inimă cu tot sufletul de va fi urât, puţină vreme petrece şi apoi de sine se stin­ge; iar acesta al hulei, şi aşa [din inimă cu tot sufletul] urându-se de noi, nu se depărtează, ci îndelung-petrece, încât şi dintru aceasta se arată că nu este gând din cele dintru noi, ci ispită satanicească şi bântuială; iar spre mai multă încredinţare, şi de o istorie veche să facem pomenire:

17. Se povesteşte la Filon Istoricul285 că Fericitului Petru, Arhiepiscopul Alexandriei şi Mucenicul, oarecine din Părinţii Schitului i-a spus un gând ca aces­ta [al hulei], după ce a fost supărat cumplit de dânsul, către care Fericitul Petru a răs­puns aşa: „Du-te, fiule, şi de celelalte păcate ale tale te grijeşte, iar osânda şi vina pentru acest gând las-o asupra mea; că, dinspre un gând ca acesta, cel ce crede cu tot sufletul şi se închină lui Dumnezeu, neosândit este; că toată bântuiala a Diavolului este, care voieşte a ne opri pe noi din lupta cea asupra lui şi a ne smulge din slujirea şi apropierea către Dumnezeu. Iar de voieşti ca de la mine să te încredinţez pentru aceasta, o să-ţi povestesc cele ce însumi am pătimit şi m-am învăţat.

18. Că odinioară şi eu, foarte supărându-mă de un gând ca acesta, l-am spus robului lui Dumnezeu, Pafnutie, şi m-a ade­verit şi acela zicând că, în vremea mărtu­risirii mele, întru însuşi divanul, în vremea când cu cumplite şi felurite munci se zgâria trupul meu şi cu foc se ardea, diavolul dinlăuntrul meu hule asupra lui Dumnezeu grăia.

19. Către care, răstindu-mă eu, am zis cu mânie: O, viclene şi lucrătorule a toată răutatea, pe sine la nenumărate mun­ci şi morţi mă dădui ca să nu mă lepăd de Domnul meu sau să-L hulesc, şi tu gânduri de hulă îmi grăieşti mie? Dacă pe Dumnezeul meu hulesc, cum pe al meu sânge îl vărs şi la trup mă tai? Mărturisescu-mă cu aceasta şi înaintea tuturor mă închin: că vădit este că mărturisirea şi mucenicia mea, a mea este, iar hula cea asupra lui Dumnezeu a ta este şi peste tine se va întoarce". Aceasta este po­vestirea şi sfătuirea lui Petru către schitiot.

20. M-am înştiinţat încă şi despre Cuviosul Pamvo: că şi acesta, de acest fel de drac fiind supărat odinioară, rugându-se lui Dumnezeu, a auzit glas de sus zicând către dânsul: „Pamvo, Pamvo, nu te mâhni pentru

283 veuoeuo, sau „înclinarea, aşezarea către".

284 Trad. lit. a lui metron; mai liber: „canonul, regula, rânduiala".

285 Zice cel mai probabil de Filon Iudeul sau Alexandrinul (10-15 î.Hr - 45-50 d.Hr.); reprezentant de seamă al Iudaismului elenistic; autor al unor lucrări pe teme biblice, el a influenţat şi pe unii Părinţi şi scriitori ai Bisericii.

145

păcat străin, ci pentru faptele tale te îngrijeş­te, iar hulele vicleanului asupra lui le lasă".

21. Deci şi noi, fraţilor, să-l trecem cu vederea pe dânsul, ca pe un gând satanicesc şi străin de noi, şi aşa prin nebăgare de seamă vom putea să ne izbăvim de dânsul cu harul lui Dumnezeu; căci altfel nu-l vom putea birui. Că celelalte patimi şi războaie prin gânduri, şi de timp au trebuinţă, şi de materie, şi aşa omul se poate lupta şi le poate opri pe ele.

22. Iar acest gând ca un fulger şi ca o săgeată ce zboară sau ca clipeala ochiului, aşa iute şi fără oprire aleargă pe lângă suflet; şi nu este cu putinţă să-l ţinem pe dânsul sau să luptăm împotriva lui; pentru aceasta, şi cu neputinţă este a-l opri pe el şi a amuţi gura dracului celui netrupesc.

III.

A Sfântului Maxim

1. Când mintea va începe să sporeas­că în dragostea lui Dumnezeu, atunci începe şi dracul hulei a o bântui pe dânsa şi nişte gânduri ca acestea îi vâră ei, într-un fel în care nimeni din oameni, ci numai Diavolul poate izvodi, tatăl şi scornitorul acestora; iar aceasta o face zavistuind iubitorului de Dumnezeu, ca, întru deznădăjduire venind el, gândind unele ca acestea, să nu mai cute­ze prin obişnuita rugăciune a se avânta către Dânsul.

2. Dar amăgitorul nu se foloseşte cu nimic din aceasta către scopul său, ci, dim­potrivă, mai tari şi mai temeinici ne face pe noi; că, luptaţi fiind şi împotrivă luptând, mai lămuriţi şi mai curaţi întru dragostea lui Dumnezeu ne aflăm, iar sabia lui să intre în inima lui şi arcele să se zdrobească (cf. Psalm 36:15).

146

PRICINA A TREIZECI ŞI UNA

Că prea mare între faptele bune este dreapta-socoteală, iar cele ce le face credinciosul se cuvine a le face după dânsa; că cele ce se fac fără dreaptă-socoteală şi fără scop, măcar bune de-ar fi, la nimic nu folosesc, ba uneori pricinuiesc şi vătămare.

I.

Din Pateric

1. Zis-a Avva Antonie: „Sunt unii care-şi istovesc trupurile lor întru nevoinţă, dar, pentru că nu au întru ei dreapta-soco­teală, departe de la Dumnezeu se fac".

2. Zis-a Avva Ammona: „Omul toa­tă vremea sa o face [cheltuieşte] ducând se­cure, şi nu află copac să dea jos, şi este altul iscusit a tăia, şi prin puţin dă jos copacul". Şi zicea că acesta [al doilea] este cel ce are dreaptă-socoteală286.

3. Întrebat a fost un stareţ: „Ce este lucrul călugărului?" Şi a răspuns: „Dreaptasocoteală".

4. Acelaşi a zis: „Mai mare decât toa­te faptele bune este dreapta-socoteală".

5. Zis-a un bătrân: „Pe mintea ce ră­tăceşte o statorniceşte citirea, privegherea şi rugăciunea; iar pe pofta cea învăpăiată o veştejeşte foamea, osteneala şi depărtarea în singurătate; pe mânia cea tulburată o con­teneşte cântarea psalmilor, îndelungă-răbdarea şi mila; şi acestea făcându-se în vremi cuviincioase şi cu măsură; că cele fără de vreme şi fără măsură sunt în scurtă vreme [trecătoare], iar cele în scurtă vreme vătămă­toare mai vârtos decât folositoare sunt287.

6. Întrebat-a Avva Longhin pe Avva Luchie, zicând: „Voiesc a mă înstrăina". Zis-a lui Bătrânul: „De nu-ţi vei ţine limba

286 în Pateric, la avva Pamvo, 52, avem aşa: „Zis-a iarăşi avva Pimen că a zis avva Ammona: omul în toată vremea sa poartă secure şi nu găseşte să doboare un copac; şi este altul iscusit să taie şi cu puţine lovituri dă jos copacul. Şi zicea că securea este dreapta-socoteală".

287 Bătrânul e Avva Evagrie Monahul, iar apoftegma se găseşte şi în Filocalie (Vol. I, Evagrie Monahul, Capete despre trezvie, 5). Măsurarea sau mo­deraţia în toate, propusă aici, ţine deci de dreapta-so­coteală.

ta, oriunde vei merge, nu vei putea fi străin; deci şi aici ţine-ţi limba ta, şi aşa eşti străin". Zis-a iarăşi către dânsul: „Voiesc să postesc". Zis-a Bătrânul: „Isaia Proorocul a zis: Deţi vei strâmba ca un belciug grumazul tău, nici aşa nu se va chema post bine-primit, ci mai vârtos opreşte gândurile cele viclene (cf. Is. 58: 8)". Zisu-i-a lui a treia oară: „Vreau să fug de oameni". Răspuns-a Bătrânul: „De nu vei îndrepta mai întâi [faptele bune] cu oamenii, nici deosebi [depărtat de ei fiind] nu vei putea îndrepta ceva".

7. Zis-a un Bătrân: „Nu face nimic înainte de a cerceta inima ta, adică de se face după Dumnezeu ceea ce voieşti tu să faci".

8. Zis-a Avva Antonie: „Cel ce bate bucata de fier, mai întâi socoteşte întru sine ce va face: seceră, cuţit sau topor şi, după ceea ce-şi închipuieşte, aşa lucrează. Tot aşa şi noi suntem datori a socoti ce faptă bună uneltim, ca nu în deşert să ne ostenim".

9. Zis-a un bătrân: „Toate cele peste măsură sunt ale dracilor".

10. Zis-a Avva Pimen: „A nu vedea noi mai-nainte lucrurile nu ne lasă pe noi a spori întru cele mai bune".

11. Zis-a un Bătrân: „N-am făcut ni­ciodată vreun pas până ce nu am aflat unde va să pun piciorul meu; şi aşa stăteam gân­dind şi nicidecum slăbind, până când mă povăţuia Dumnezeu".

12. Zis-a iarăşi: „Din cele ce fac, mic sau mare, întâi socotesc şi privesc rodul lui ce va ieşi, ori în gânduri ori în fapte".

13. Ziceau Bătrânii că, precum focul arde lemnele, tot aşa lucrul monahului dator este să ardă patimile.

14. Un frate a întrebat pe Avva Nistero cel Mare, zicând: „Care lucru bun este, ca să-l fac şi să trăiesc într-însul în veci (cf. şi Matei 19.16)?" Nu toate lucrurile întocmai

147

se întâmpină de toţi288. Că zice Scriptura: Avraam era iubitor de străini, şi Dumnezeu era cu dânsul, şi Ilie iubea liniştea, şi Dumnezeu era cu dânsul, şi David smerit era, şi Dumnezeu era cu dânsul. Deci orice vezi pe sufletul tău voind după Dumnezeu, şi mai cu îndemânare către Dânsul se află, aceea o alege şi o fă, păzind inima ta, şi te vei mântui".

15. Un frate a întrebat pe un stareţ, zicând: „Spune-mi un cuvânt, cum să mă mântuiesc?" Iar el a zis: „Să ne sârguim a lu­cra câte puţin, şi vom fi vii".

16. Zis-a Avva Sisoe: „Voiesc mai degrabă lucrare uşoară şi petrecătoare289, de­cât ostenicioasă la început şi degrab tăiată".

II.

A lui avva Marcu

1. Nimic să nu gândeşti sau să faci fără scopul cel după Dumnezeu; că cel ce fără de scop călătoreşte, în deşert se va os­teni. Când mintea va uita scopul cel după Dumnezeu, atunci lucrul cel arătat al faptei bune nefolositor se face.

288 „Se întâmpină" redă pe sune,rcontai. în Pateric (trad. rom., Avva Nistero, 1), avem tradus oa­recum altfel; versiunea greacă a Patericului la rândul ei se potriveşte cu cea a Everghetinosului, chiar dacă foloseşte alte cuvinte. în trad. rom. avem astfel: „Au nu sunt toate lucrurile întocmai?", variantă ce pare că contrazice traducerea noastră. „întocmai" traduce pe i;sai, care în context ar putea fi redat aşa: „Au nu toate lucrurile sunt împărţite în mod cinstit de toţi?" Deci lucrurile sau chipurile vieţuirii alese de oameni după voia sufletului, după pricepere şi după cele aflate mai la îndemână, cum zice apoi, sunt întocmai după vred­nicie, nu după fel sau lucrare, căci ele sunt diferite, precum s-a arătat în pildele din Scriptură. Căci şi cel ce cu adevărat a iubit liniştea şi cel ce a iubit străini şi ceilalţi ca ei, cu toată vârtutea şi dreapta lor socoteală au făcut acestea, drept care Dumnezeu îi aşază deo­potrivă, le dă aceeaşi plată (cf. Matei 20:12).

289 Lucrare simplă, statornică, cu rânduială fixă,

cu lucrare treptată, de la cele mai mici la cele mai mari, precum se zice mai-nainte prin „câte puţin", care să dăinuie vreme îndestulată, iar nu una oste­nicioasă ce caută să dobândească grabnic ceva, care apoi să fie tăiată de tristeţe, deznădejde, neputinţă şi altele ca acestea.

III.

A lui avva Cassian290

1. Când împreună cu prietenul meu, Sfântul Gherman, am venit în pustia Schitului, acolo unde erau cei prea iscusiţi dintre călugări, am văzut şi pe Avva Moise, bărbat Sfânt şi Purtător de Duh, pe care cu lacrimi l-am rugat ca să ne spună nouă cu­vânt de zidire prin care să ne putem sui la desăvârşire, şi, mult fiind rugat Bătrânul, a zis aşa:

2. „Fiilor, toate meşteşugurile şi iz­vodirile au oareşicare scop mergând înain­te, către care, mergând oamenii, pe ale lor lucruri le îndreptează, şi aşa pe sfârşitul cel căutat îl nimeresc. Spre pildă: lucrătorul de pământ, uneori adică văpaia soarelui, iar alteori iuţeala răcelii răbdând-o, cu osârdie lucrează pământul, scop având ca curat pe dânsul de buruieni şi de mărăcini să-l arate, iar ca sfârşit, îndulcirea cea din roade.

3. Încă şi cel ce se face ostaş nu bagă de seamă nici la primejdiile cele din războa­ie, nici la relele-pătimiri cele din străinătate, ci cu osârdie rabdă, scop având a izbândi, iar sfârşit, dregătoria cea din izbândire, câş­tigul şi cinstea cea dintr-însa; şi, ca să zic pe scurt, toţi cei ce pun la cale vreun meşteşug sau izvodire negreşit au câte un scop înainte mergând, către care îndreptează pe cele ce le fac până vor ajunge la sfârşitul pe care l-au pus înainte.

290 Fragmentele de faţă sunt luate din cele două convorbiri cu avva Moise pe care Sfântul Ioan Cassian le-a consemnat în colecţia sa de convorbiri (cf. Colecţia Părinţi şi Scriitori Bisericeşti [PSB], Vol. LVII, 1990, p. 307 ş.u. parţial şi în Filocalie (Vol. I) avem câteva din textele de aici). Chiar dacă traduce­rea aceasta a fost făcută din originalul latin, iar cea din Everghetinos fiind o traducere în greacă a aceleia, la o simplă comparaţie cu varianta din Everghetinos se poate lesne observa precaritatea de care dă do­vadă, limba traducerii fiind aproape total străină de limbajul bisericesc, în plus, chiar dacă varianta din Everghetinos e o alcătuire mai scurtă după scopul urmărit de autor -, se pot observa deosebiri semnifi­cative, fiecare variantă având câte ceva în plus sau în minus faţă de cealaltă).

148

4. Scop al făgăduinţei noastre este curăţia inimii, iar sfârşit, împărăţia cerurilor; deci cu neputinţă este ca să venim noi întru împărăţia lui Dumnezeu fără curăţia inimii; să fie dar mintea noastră totdeauna întru acest scop, şi gândurile şi graiurile noastre şi faptele către dânsul de-a pururea să ne sârguim; iar de se va întâmpla vreodată ca inima să se depărteze din calea cea dreaptă, îndată să o întoarcem şi să o îndreptăm, ca pe un dreptar al unui meşter pe scop întrebuinţându-l.

5. Care lucru, şi Fericitul Pavel Apostolul, ştiindu-l şi făcându-l, zice: Cele din urmă uitându-le, la cele dinainte mă întind, către scop alerg, la plata chemării celei de sus (Filip. 3: 14). Deci, pentru acest scop, şi noi toate să le facem, pentru acesta pe toate să le trecem cu vederea: şi patria, şi neamul, şi banii, şi toată lumea, şi dulceţile le călcăm, şi celor ce ne fac strâmbătate nu le răsplătim cu rău, nici celor ce ne ocărăsc sau ne bat nu le stăm împotrivă, ci pe toate le acoperim, pe toate le răbdăm, ca pe curăţia inimii să o câştigăm; iar dacă vom uita de scopul acesta, negreşit ananghia se abate asupra noastră şi, întru întuneric umblând noi şi afară de calea cea dreaptă călătorind, mult vom rătăci şi ne vom poticni291.

6. Şi aceasta la mulţi se întâmplă: aceştia întru începutul lepădării de lume tre­când cu vederea bogăţia, bani mulţi şi toate cele din lume, mai pe urmă, pentru un cuţit, pentru un ac, un condei sau o carte se mânie şi se tulbură, şi acelaşi aşezământ al mâniei îl arată şi către fraţi şi pentru materiile cele prea mici: că de multe ori şi pofta spre lucru­rile cele proaste şi-o împlinesc, avântându-se astfel cu împătimire spre lucruri de nimic cu care apoi se îndulcesc.

7. Aceştia nu ar fi pătimit acestea de şi-ar fi adus aminte de scopul pentru care au trecut cu vederea toate lucrurile; că, pentru

291 Scopul pomenit aici, curăţia inimii, e alt nume al dreptei-socoteli, căci nu căutăm să ne curăţim ini­ma ca să privim simplu la ea, ci ca să le putem înţe­lege, zice şi face pe toate în chip luminat sau dum­nezeiesc, adică cu dreaptă-socoteală, fără a rătăci în întunericul necunoştinţei.

dragostea lui Dumnezeu şi a aproapelui, pe toate le defăimăm, ca pe aceasta să o câşti­găm, curaţi cu inima făcându-ne dinspre toată îndulcirea şi slava lumii; că celce s-a despărţit pe sine de împătimirea materiilor şi a urât toată dulceaţa şi slava lumii, ace­la este în pace cu toţi, pentru aceea şi curată face inima sa.

8. Iar prin curăţia inimii vine împărăţia cerurilor. Că fericiţi, zice, cei cu­raţi cu inima, că aceia vor vedea pe Dumnezeu (Matei 5: 8). De unde învăţăm că desăvârşi­rea nu o dobândim din lepădarea de lucruri şi depărtarea de oameni, ci după ce vom fi îndreptat dragostea cea către Dumnezeu şi către aproapele, care ne soleşte nouă curăţia inimii.

9. Deci se cuvine noi pentru dânsa pe toate a le face, şi toată dulceaţa şi slava a o lepăda, şi postul şi privegherea şi toată cealaltă rea-pătimire cu dulceaţă a le suferi, şi întru citiri şi în psalmi cu întindere a ne îndeletnici, însă, de s-ar întâmpla ca pentru oarecare nevoie şi după Dumnezeu îndelet­niciri din obişnuita postire şi citire şi cealaltă nevoinţă să fim opriţi, să nu ne lenevim pen­tru dragostea, dinspre cea care păzeşte adică curăţia inimii, precum s-a zis: că nu ne va fi nouă atâta folos din postire şi din citire pe câtă vătămare ni se face de vom trece cu ve­derea pe fratele şi pe acesta îl scârbim, căci în postiri, în privegheri, în cugetarea la cuvin­tele Scripturii şi lepădarea a toată lumea nu este desăvârşire, precum am zis, ci ele sunt mijloace ale desăvârşirii.

10. Căci nu întru acestea se află desă­vârşirea, ci printr-acestea se adaugă şi, deci, în deşert ne trufim pentru postire, priveghe­re, neavere sau pentru citirea Scripturilor, dacă nu vom împlini dragostea cea către Dumnezeu şi către aproapele; pentru că cel ce a împlinit dragostea aceasta curat este cu inima, şi întru sine are pe Dumnezeu, şi mintea lui de-a pururea este cu Dumnezeu, şi frumuseţea Aceluia o oglindeşte.

11. Încă se cuvine a şti şi aceasta: că monahul, de nu va lucra cu toată puterea dreptei-socoteli şi pe toate printr-însa să le cerce, şi aşa să socotească şi să grăiască şi să facă, de nevoie este ca, precum cineva care

149

se rătăceşte noaptea, nu numai întru preacumplitele gropi ale răutăţii a cădea, ci şi în­tru cele drepte şi netede a se împiedica.

12. Că dreapta-socoteală nu mică faptă este, că şi din darurile cele prea-vestite ale Sfântului Duh, şi acesta din cele mai mari, precum ne învaţă şi Apostolul zicând: Unuia prin Duhul i se dă cuvântul înţelepciunii, altuia cuvântul ştiinţei, întru Acelaşi Duh, iar altuia deosebirea duhurilor [dreapta-socoteală] (I Cor. 12:8-10). Iar după toate acestea adaugă: Iar toate acestea le lucrează Unul şi Acelaşi Duh (I Cor. 12:11).

13. Că dreapta-socoteală turn292 este şi împărăteasă întru celelalte fapte bune; că aceasta, la cine se adaugă, îl învaţă pe dânsul cum de la toată neajungerea şi covârşirea să se abată şi cum pe calea cea împărătească a călători de-a pururea, care nici dinspre cele de-a dreapta prin covârşire şi prin cele pă­rut bune nu-l lasă a se fura, nici dinspre cele de-a stânga a se târî către trândăvie şi moli­ciune nu-l lasă.

14. Ci ca un ochi şi făclie sufletului se face293, şi pe toate precum sunt le arată omului, pe cele rele de cele bune cu de-amănuntul despărţindu-le: care sunt din viclenia celor potrivnici, şi care sunt din Pronia cea de sus, şi pe cel ce urmează luminii acesteia cu plăcere de Dumnezeu îl face pe dânsul a vieţui şi fără rătăcire şi poticneală a călători pe această cale întunecată şi aspră a vieţii; că aceasta şi pe faptele bune le întăreşte, şi pe însăşi aceea, adică a fi cu putinţă faptele bune şi a se numi aşa o dă; iar dacă de aceas­ta se vor despărţi, nu mai sunt fapte bune, ci, de multe ori, şi ca nişte răutăţi se socotesc.

15. Că mulţi294, cu posturi şi cu privegheri sfărâmându-se, şi în pustie depărtându-se, şi întru neavere desăvârşit nevoindu-se, şi milostenia atâta împlinind-o, încât nici cele ale lor nu le mai ajungea spre împărţire după pofta aşezării lor, şi pe toată cealaltă fapta bună arătând-o, mai pe urmă cu tică­loşie au căzut şi în răutate s-au alunecat, şi aceasta o au pătimit pentru că nu au avut întru sine darul dreptei-socoteli, precum şi Antonie, cel Mare între toţi Părinţii, despre dânsa a hotărât, cu care împreună-hotărâtori şi ceilalţi Părinţi se făcură. încă şi din istorii să încredinţăm cuvântul.

116. Saul acela, căruia împărăţia lui Israil i-a fost încredinţată pentru prima dată, de vreme ce făclia aceasta a dreptei-socoteli nu o a avut, întunecat făcându-se la minte, n-a ştiut să socotească drept, că adică, mai degrabă decât a aduce jertfă, mai plăcut era lui Dumnezeu să asculte el de Sfântul Samuil şi să omoare pe Og, împăratul lui Amalic; iar el, cruţându-l pe acesta prin care lucruri socotea să slujească lui Dumnezeu -, printr-acelea s-a poticnit şi aşa din împărăţie le­pădat s-a făcut; iar dacă trebuie, să aducem înainte şi pildele cele mai noi295.

17. Aduceţi-vă aminte de Bătrânul Iron296, pe care şi voi negreşit îl ştiţi, şi de jal­nica lui cădere, vrednică de nenumărate tân­guiri, care a pătimit înaintea vederii noastre; că acesta, cincizeci de ani în pustie petrecând, şi mare asprime de viaţă şi întinsă înfrânare urmând, şi după cea prea depărtată pustie şi singurătate mai mult decât toţi cei de aici alergând, după atâtea nevoinţe şi osteneli, întru prea-cumplită primejdie a căzut, pen­tru că nu avea întru sine dreapta-socoteală.

18. Căci, gândului său urmând, spre atât de mult post s-a dat şi atât de mult a

292 xKpdiroÂ.i; acropolă, castel, fortăreaţă, cetate de scăpare.

293 Cf. Matei 6: 22. în varianta integrală a Convorbirii (vezi ref. cit.) se pomeneşte în întregime acest verset, dreapta socoteală fiind asociată ochiului sufletesc.

294 Cele de aici, de la punctul 15 înainte, sunt de fapt cuvintele lui avva Antonie, care a intervenit cumva la un moment dat în cuvântul lui avva Moise,

ţinând un cuvânt destul de lung (vezi ref. cit.). în ul­timele rânduri ale acestui punct (15) însă, pare a fi o adăugirea a Cuviosului Pavel, care scrie de Avva Antonie de ca şi cum ar fi fost pomenit de avva Moise. Oricum ar fi, cele ce urmează şi cele ce au fost sunt cuvinte duhovniceşti împărtăşite, cum zice apoi Cuviosul Pavel, şi de avva Antonie şi de avva Moise şi de ceilalţi Părinţi.

295 Cf. textului integral al convorbirii (vezi ref. cit, p. 330), aici se pare că se încheie cuvântul lui avva Antonie.

296 Despre Iron (sau Heron), să se vadă Everghetinosul, Vol. I, Pricina XX, 1 şi Lavsaiconul.

150

voit să se depărteze de oameni, încât nici la praznicul Dumnezeieştilor Paşti nu venea în Biserică, ca nu cumva, adunându-se cu Părinţii şi cu fraţii şi mâncând împreună cu dânşii, să fie silit apoi a se împărtăşi de le­gume sau dintr-altă fiertură din cele puse la masă şi aşa să i se pară că a căzut din al său canon şi scop.

19. Deci întru aceasta în multă vreme cu a sa voie înşelându-se şi depărtându-se pe sine de Părinţi, mai pe urmă, pe dracul ca pe îngerul luminii l-a primit (cf. şi II Cor. 11: 14) şi, acestuia închinându-se, i s-a poruncit lui ca pe la miezul nopţii într-un puţ prea adânc pe sine să se arunce, ca să cunoască cu iscusul ce fel de cinste lângă Dumnezeu a dobândit pentru covârşirea faptelor lui celor bune şi osteneli către Dumnezeu şi că nici­decum de aici înainte nu se va mai pune sub vreo primejdie.

20. Iar el, nesocotind drept cu gân­dul neştiind adică cine este cel ce îl sfătu­ieşte pe dânsul o sfătuire ca aceasta -, ci cre­zând înşelăciunii ca adevărului, s-a aruncat pe sine pe la miezul nopţii în puţ; şi nu după mult timp, după iconomia lui Dumnezeu cu­noscând fraţii întâmplarea, de abia au putut a-l scoate, el mai mult mort decât viu fiind. Iar după ce l-au tras, trăind încă două zile, a treia zi a murit, lăsând fraţilor şi prezbiterului Pafnutie plângere nemângâiată, care, prin multa iubire de oameni pornindu-se şi aducându-şi aminte de ostenelile lui cele multe şi de marele număr al anilor lui întru care a răbdat în pustie, nu l-a despărţit pe el de pomenirea celor răposaţi şi aducerile cele pentru aceştia, ca aşa să nu se numere cu cei morţi de moarte silnică.

21. Încă şi oarecari doi fraţi, petre­când de acea parte de pustiul Thebaidei, unde odinioară petrecuse Fericitul Antonie, într-o zi s-au sfătuit ca să meargă în cea mai dinlăuntru pustie, mare fiind aceasta şi ne­lucrată, hotărând între dânşii să nu ia hra­nă de la om, fără numai pe cea care, făcând Domnul minune, o va da.

22. Deci, mult rătăcind ei în pustie şi slăbind de foame, dacă i-au văzut pe ei de departe mazichii297 ce erau mai sălbatici şi mai cruzi decât oricare alt neam aşa to­piţi şi abia suflând, schimbându-şi ei, din Dumnezeiasca Pronie, sălbătăcia în care crescuseră în iubire de oameni, i-a întâmpi­nat pe dânşii cu pâine.

23. Iar un frate, dreapta-socoteală intrând într-însul, cu bucurie şi cu mulţumi­tă a primit pâiniţa şi, mâncând-o, s-a întărit, socotind că cei ce sunt atât de cruzi şi de săl­batici şi pururea se bucură de sângele ome­nesc nu s-ar fi milostivit spre dânşii, slăbiţi fiind ei de foame, şi nu le-ar fi adus lor hra­nă, dacă nu i-ar fi mişcat Dumnezeu pe dânşii; iar celălalt, de hrană lepădându-se, ca una ce de la om era adusă, şi petrecând întru sfatul cel fără dreaptă-socoteală, de slăbiciunea nemâncării a pierit.

24. Deci, deşi prea rău întru dânşii dintru început s-au sfătuit, nesocotit şi pier­zător sfat hotărându-şi lor, după aceasta însă: unul, urmând dreapta-socoteală, lucrul pe care cu semeţie şi fără păzire îl hotărâse, pe acesta acum bine l-a îndreptat, iar celă­lalt, întru sfătuirea cea nebună petrecând şi fără de dreapta-socoteală aflându-se, singur şi-a tras asupră-şi moartea pe care Domnul voise să o întoarcă.

25. Dar ce voi zice despre acest ne­voitor, al cărui nume de voie îl voi trece cu vederea (pentru că încă este viu)? Care pe dracul ca pe înger de multe ori primindu-l, şi descoperiri printr-însul luând, şi lumină ca de făclie adeseori în chilie văzând, mai pe urmă i s-a poruncit de dânsul a aduce lui Dumnezeu jertfă pe al său fiu, care petrecea împreună cu dânsul în mănăstire, ca pen­tru aceasta să se învrednicească de cinstea Patriarhului Avraam? Acesta, dar, atâta s-a supus sfătuirii aceluia, încât şi cu lucrul ar fi săvârşit jertfa junghierii fiului său dacă fiul nu l-ar fi văzut pe dânsul ascuţindu-şi cuţi­tul afară de obicei şi legături gătind cu care

297 Mazichii formau un trib de sălbatici din ve­chea Mauritanie (cea din nord-vestul Africii, numi­tă aşa după numele latin, sau „Mauritania romană", cum i se mai zice) pe teritoriul Algeriei de azi (cf. şi

nota trad. neogr.).

151

voia să-l lege pe el ca pe o jertfă, drept care de aici cu fuga a câştigat mântuirea.

26. Aş lungi mult vorba de aş grăi cu de-amănuntul de câţi s-au batjocorit şi din bunătate în răutate s-au alunecat pentru a nu fi aflat ei dreapta-socoteală pe ceea ce este rădăcină şi cap şi legătură a tuturor faptelor bune; iar aceasta într-alt fel nu se face în om fără numai de va avea adevărată smerenie, iar dovadă a smereniei celei adevărate este aceea adică nu numai pe cele ce le lucrăm ci şi pe cele ce le cugetăm să le descoperim Părinţilor şi a nu crede întru nimic gându­lui nostru, ci după toate a urma cuvintelor Părinţilor şi acel lucru a-l crede că este bun sau rău: pe care aceia îl vor hotărî, că această lucrare face pe călugăr să treacă nevătămat calea vieţii şi, mai presus de toate cursele Diavolului făcându-se, către cer să se suie.

27. Căci cu neputinţă este ca cel ce cu judecata şi cu socoteala celor bătrâni îşi pune în rânduială pe a sa viaţă, să cadă în­tru înşelăciunea dracilor; deci cel ce nu cre­de judecăţii298 cugetului său, ci umblă întru toată învăţătura şi tipicul Părinţilor, degrab împreună cu Dumnezeu se va învrednici darului dreptei-socoteli, care învaţă pe monah să fugă de-a pururea de cele peste măsură ca de nişte vătămătoare: întru hrană, în somn şi întru cealaltă nevoinţă; căci am cunoscut pe oarecari cum prin îmbuibarea pântecelui nu s-au biruit, iar prin postul cel fără de măsu­ră s-au surpat şi, pentru aceeaşi patimă, s-au alunecat spre aceeaşi patimă a îmbuibării pântecelui, pentru slăbiciunea pricinuită din postul cel fără de măsură.

28. Şi eu încă ţin minte că odinioară una ca acesta am pătimit din postul cel fără de socoteală: că atâta am postit, încât mi s-a stins de tot pofta de mâncare şi, în multă vreme petrecând flămând, nu pofteam hra­nă, nici nu mâncam, de n-ar fi venit cineva şi, pentru cuvântul lui, chiar nevrând eu, fără de poftă mă sileam să mănânc, şi, aşa si­lit fiind, câte puţin iarăşi am deşteptat pofta.

29. Încă şi privegherea atâta am ur­mat-o, încât de tot s-a depărtat somnul de la

298 Lit. criteriilor.

mine, iar aceasta mi se pare că şi din pândirea dracilor s-a întâmplat, şi puţin de nu m-am primejduit, în multe nopţi petrecând fără de somn, dacă Iubitorul de oameni Domnul, rugat fiind de mine, nu mi-ar fi dat a dormi şi neputinţa firii nu o ar fi întărit.

30. Deci mai greu m-am primejduit pentru cea fără de măsură postire şi prive­ghere decât pentru îndrăcirea pântecelui şi saţiul somnului.

IV.

A Sfântului Maxim

1. De voieşti a fi drept, împarte fiecă­reia din părţile cele ce sunt întru tine, sufle­tului zic şi trupului, cele de care sunt vredni­ce: părţii cei raţionale a sufletului (dă-i) citiri şi vedenii duhovniceşti şi rugăciuni; iar celei iuţoase [iuţimii, irascibilităţii], dragoste du­hovnicească, ceea ce stă împotriva urâciunii; iar celei poftitoare, cumpătare299 şi înfrânare, iar trupşorului, hrană şi acoperământuri (cf. I Tim. 6: 8), singure cele de care are nevoie.

2. Mintea, când are patimile supuse, lucrează după fire, şi aşa lucrează300 raţiunea celor ce sunt, şi lângă Dumnezeu petrece.

3. Precum sănătatea şi boala privesc către301 trupul vieţuitorului302, şi lumina şi

299 oGx)poouvTv De va voi omul să fie drept, fie­care din părţile lui arătate aici trebuie să lucreze sau să funcţioneze după dreptate sau raţiune, adică după Dumnezeu, Dreptatea şi Raţiunea noastră; niciuna dintre ele nu va putea lucra drept sau raţional dacă celelalte vor lucra în chip iraţional.

300 în Filocalie (Vol. II, Capete despre dragoste, Suta a patra, 45), în loc de „lucrează" (evnergei), avem „contemplă" (care traduce pe qerh, din Filocalia greacă). Prin urmare, vederea sau contemplarea raţiunilor celor ce sunt este şi o lucrare, căci, odată patimile supuse dreptei-socoteli prin despătimire, mintea lucrează şi vede apoi nu după gândurile sau raţiunile patimilor, ci după raţiunile duhovniceşti ale Logosului-Hristos, pe care, odată văzându-le cu ochiul sufletesc (precum a fost numită undeva mainainte dreapta-socoteală), le lucrează spre folos, adi­că spre slava lui Dumnezeu şi spre mântuire.

301 Trad. lit. în Filocalie (loc. cit. 46) avem „se ra­portează la".

302 (tâoD. în Filocalie (loc. cit.) avem „animalului",

deşi termenul se poate referi şi la om.

152

întunericul către ochi, tot aşa şi fapta bună şi răutatea către suflet, şi cunoştinţa şi necunoştinţa către minte; deci nu toată îndelet­nicirea ta să o ai pentru trup, ci hotărăşte-i lui nevoinţa cea după putere şi toată mintea spre cele dinlăuntru întoarce-o; că nevoinţa trupului la puţine foloseşte, iar evlavia spre toate este de folos (I Tim. 4: 8)303.

4. Cel ce nu ştie a călători calea cea duhovnicească nu are grijă de înţelegerile [noimele] cele pătimaşe, ci toată îndeletnici­rea o are împrejurul trupului, şi aşa, sau se îndrăceşte cu pântecele şi neastâmpărat se face, se scârbeşte, se mânie şi pomeneşte de rău, şi, de aici, îşi întunecă mintea, sau postire nemăsurată urmează şi îşi tulbură cuge­tarea.

5. Nimic din cele date nouă spre tre­buinţă nu voieşte Scriptura a le strica, dar pedepseşte lipsa măsurii şi nesocotinţa o îndreptează; adică nu ne opreşte de la a nu mânca şi a nu avea bani şi drept a-i chiverni­si, ci opreşte îndrăcirea pântecelui şi iubirea de arginţi şi celelalte; şi nici de la cugetarea la acestea nu opreşte, că pentru aceasta s-au şi făcut, ci de la a cugeta pătimaş la ele.

6. Poruncile Domnului ne învaţă pe noi a folosi lucrurile de mijloc304 cu bună-judecată,

303 Mintea întoarsă cu totul spre cele dinlăuntru nu se face totuşi străină de cele din afară, ci, parado­xal, în cele dinlăuntru fiind, adică în inimă şi în cele trei părţi ale ei pomenite mai sus, numai aşa se poate îndeletnici cu dreptate şi cu măsură de cele din afară, adică de trebuinţele mai pământeşti, ale trupului şi ale sufletului. înlăuntru află lumina, sănătatea şi fapta bună (virtutea) de care s-a zis mai sus, căci ele vin din comuniunea cu Hristos, după chipul arătat la punctul 2. îndeletnicirea nemăsurată cu cele dinafară aduce, dimpotrivă, boală, întuneric şi răutate, căci, cu ele, mintea risipită în chip iraţional în afară nu poate afla decât cele contrare celor ce le poate afla dinăuntru, de la Hristos, Cel de pe altarul inimii. Faptele următoare acestei risipiri a minţii sunt arătate pe larg la punctul 4. De aceea şi concluzionează zicând că evlavia e la toate de folos, şi la cele dinlăuntru pentru mântuire, şi la cele din afară pentru cele trebuincioase.

304 Aceste lucruri de mijloc sunt tâlcuite într-o scolie din Filocalie ca fiind „lucrurile ce servesc ca mijloace" (cf. Suta a patra, 91, nota 271). E de socotit că aceste lucruri s-au arătat mai-nainte la punctul 5, adică „cele date nouă spre trebuinţă", la care putem cugeta fie pătimaş, fie după înţelesul simplu, cum zice Sfântul Maxim în altă parte, referindu-se la între­buinţarea lor cu măsură.

că folosirea cea cu bună-judecată a celor de mijloc curăţă aşezarea sufletului, iar curata aşezare naşte dreapta-socoteală.

V.

A Sfântului Efrem

1. Mai-nainte de a începe lucrul, socoteşte sfârşitul305 lui şi, mai-nainte de luptă, socoteşte pe potrivnicul tău că scris este: Cel născut din Dumnezeu se păzeşte pe sine, şi vicleanul nu se atinge de dânsul (I Ioan 5:18).

2. Să nu te afle vrăjmaşul [diavolul], călugăre, făcând ceva afară de lucrul ce ţi l-ai făgăduit, şi nu te va înfricoşa niciodinioară.

VI

A Sfântului Isaac

1. Odihna şi nelucrarea sunt pierză­toare ale sufletului, acestea putând să vatăme mai mult şi decât dracii.

2. Pe trupul cel slab, când îl vei sili la lucruri mai presus de puterea lui, întunecare peste întunecare faci sufletului şi mai vârtos tulburare îi aduci.

3. Iar pe trupul cel tare, dacă odihnei şi nelucrării îl vei da, toată răutatea se va să­vârşi în sufletul cel ce locuieşte într-însul; şi astfel şi dorirea binelui o va lepăda, şi însăşi poftirea [acestuia], şi aşa îl întoarce pe dân­sul a pofti cele pierzătoare.

4. Iar de se va îmbăta sufletul în bucuria nădejdii lui şi întru veselia lui Dumnezeu, trupul nu va simţi necazurile, măcar şi slab de va fi. Trupul poate duce îndoită greutate306 şi totuşi să nu priceapă, pentru că se îndulceşte împreună cu su­fletul din hrana duhului şi din mângâiere.

305 tKpacnv sau: consecinţele, urmările.

306 Duce şi greutatea necazului, şi slăbiciunea trupului, şi nu-şi dă seama cum, căci se îndulceşte, precum a zis, de hrana duhului şi din mângâiere, prin care se îndestulează spre toată trebuinţa trupească şi sufletească. „Duhului" e în gr. tot cu literă mică, deşi, precum în multe alte locuri, nu e un semn sigur că nu e vorba de Duhul Sfânt. Precum am mai scris, duhul omului (spre deosebire de suflet, pe care îl au şi ani­malele) e una cu personalitatea omului, anume a ce­lui conştient de menirea sa dumnezeiască din lume, cu adevărata conştiinţă de sine pe care o dă sfinţenia prin Duhul Sfânt, cum zice Sfântul Isaac, adică înduhovnicirea prin supunerea minţii faţă de Duhul.

153

5. Inima cea plină de întristare pen­tru neputinţa şi slăbiciunea faptelor celor trupeşti plineşte locul a toată lucrarea cea trupească prin întristare. Faptele trupului fără de întristarea cugetului, sunt ca un trup fără suflet.

6. Iar cel întristat cu inima, dar cu simţurile dezlegate [nestăpânite], este ase­menea omului ce are un fiu, singurul născut, şi pe acesta cu mâinile sale îl junghie307; că întristarea cugetului este dar de cinste a lui Dumnezeu şi cel ce o poartă pe dânsa pre­cum se cuvine poartă întru sine sfinţenia.

307 în Filocalie (Vol. X), la acest text găsim o sco­lie (nota 336): „întristarea e singura lui calitate, dar o omoară şi pe aceasta prin slobozenia dată simţurilor".

154

pricina a TREIZECI ŞI DOUA

Că, fără de ajutorul cel de sus, nici izbăvire de răutate, nici dobândire de faptă bună nu se face celui ce se nevoieşte şi cum că înfierea, nu din lucruri, ci din har se face.

I.

A lui avva Marcu

1. Făcând fapta bună, adu-ţi aminte de Cel ce a zis: Că fără de Mine nu puteţi face nimic (Ioan 15: 5); că toată fapta bună de Dumnezeu e stăpânită, precum şi soarele lu­mina cea de peste zi. Domnul, vrând să ara­te că toată porunca este îndatorată308, iar că înfierea este dar al Său dăruit prin Sângele Său, zice: Când veţi face toate cele poruncite vouă, atunci să ziceţi că „robi netrebnici suntem, că ceea ce am fost datori a face, aceea am făcut" (Luca 16: 10). Pentru aceasta, împărăţia ce­rurilor nu este plată a lucrătorilor, ci har al Stăpânului gătit robilor celor credincioşi; ro­bul nu cere slobozenia ca pe o plată, ci mul­ţumeşte ca un dator şi după har aşteaptă.

2. Hristos a murit pentru păcatele noas­tre, după Scripturi (I Cor. 15: 3), şi celor ce bine îi slujesc Lui, acelora le dăruieşte slo­bozenia, că zice: Bine, slugă bună şi credincioa­să, peste puţine ai fost credincioasă, peste multe te voi pune, intră întru bucuria Domnului tău (Matei 25: 21). Că nu este slugă credincioasă cel ce se reazemă de simpla cunoştinţă, ci cel ce prin ascultare crede lui Hristos, Cel ce a poruncit.

Cel ce cinsteşte pe Stăpânul face cele poruncite; iar greşind sau neascultând, rab­dă ca pe ale sale pe cele ce-i vin asupră.

3. Unora, nefăcând poruncile, li se pare că drept cred; iar alţii, făcându-le ca pentru o plată îndatorată, împărăţia o aş­teaptă; dar amândouă părţile greşesc de la adevăr, căci Stăpânul nu e dator cu plată robilor, căci cei ce nu slujesc drept nu află slobozenie.

4. Dacă Hristos a pătimit pentru noi, după Scripturi (Rom. 5:8), şi nu mai trăim nouă înşine, ci Celui ce a pătimit pentru noi şi a înviat (II Cor. 5:15; cf. şi Rom. 14: 8), arătat este că datori suntem a-I sluji Lui până la moarte; deci cum vom socoti înfierea ca ceva ce ni se datorează?

5. Hristos e Stăpân şi după fiinţă, şi după iconomie [săvârşirea mântuirii], căci, nefiind noi, El ne-a făcut şi că, păcatului mu­rind, prin Sângele Său ne-a răscumpărat pe noi, şi, celor ce cred aşa, le-a dăruit harul.

6. Când vei auzi Scriptura zicând: Că Tu vei răsplăti fiecăruia după lucrurile lui (Rom. 2: 6), nu zice de fapte vrednice de Gheena sau de împărăţie, ci de lucruri ale credinţei celei întru Dânsul sau ale nedreptăţii; pen­tru că Hristos răsplăteşte fiecăruia nu ca un schimbător al lucrurilor care cântăreşte pre­ţul lucrurilor în schimb, ci ca un Dumnezeu Ziditor şi Răscumpărător al nostru.

7. Câţi ne-am învrednicit băii naş­terii celei de-a doua, lucrurile cele bune nu pentru răsplătire le aducem, ci pentru păzirea curăţiei celei date nouă prin Botez.

Tot lucrul bun, care prin firea noas­tră îl lucrăm, ne face să ne depărtăm de ră­utatea cea potrivnică, dar a face adăugire de [sporire în] sfinţenie, fără har, nu poate.

8. Cel înfrânat se depărtează de îm­buibarea pântecelui; cel neavut, de lăcomie; cel ce se linişteşte, de multa-cuvântare; cel cinstit309, de curvie; cel îndestulat cu ce are, de la iubirea de argint; cel blând, de la tulbu­rare; cel smerit-cugetător, de la slava-deşartă; cel suspus, de la pricire; cel ce mustră, de la făţărnicie; asemenea şi cel ce se roagă, de deznădejde; săracul, de mulţimea banilor; mărturisitorul, de lepădare; mucenicul, de slujirea idolilor.

308 Arătând obligaţia împlinirii fiecărei porunci.

309 oenvoq, adică cel cinstit pentru fecioria sa, sau nobilitatea caracterului.

155

9. Vezi cum toată fapta bună ceea ce se săvârşeşte până la moarte, nimic altceva nu este, fără numai depărtare de păcat; iar aceasta este lucru al firii, şi nu [ceea ce adu­ce] răsplătirea împărăţiei310.

Omul de abia poate a păzi cele ale firii sale, Hristos însă, prin Cruce, dăruieşte înfierea.

Cel ce face bine şi cere răsplătire nu slujeşte lui Dumnezeu, ci voii sale; cel ce gre­şeşte nu va scăpa de răsplătirea pentru gre­şeala sa, fără numai prin pocăinţă potrivnică faptei sale.

10. Zic unii că „nu putem face bi­nele, dacă nu prin lucrare şi în chip simţit vom primi harul Duhului". Dar aceasta o zic pentru că, de-a pururea cu voirea zăcând ei în dulceţi, se leapădă de lucrul cel [cu pu­tinţă de săvârşit] după putere, cu pricina că nu sunt ajutoraţi. însă celor botezaţi întru Hristos li s-a dăruit harul în chip tainic311, dar el lucrează după măsura lucrării porun­cilor, care har nu încetează a ne ajuta nouă în ascuns; dar a face sau a nu face binele după putere întru stăpânirea noastră este.

11. Mai întâi, harul deşteaptă conşti­inţa cu dumnezeiască cuviinţă, aceasta şi pe făcătorii de rele îi face să se pocăiască şi să placă lui Dumnezeu; încă şi întru învăţătu­ra aproapelui este ascuns, iar uneori şi întru citire îi urmează înţelegerii, şi, prin urma­rea cea firească, învaţă mintea adevărul său;

310 Socotim că zice de fapta bună (virtutea) prac­tică (de altfel, Sfântul Marcu se concentrează îndeob­şte prin capetele sale mai mult asupra celor practice), care se săvârşeşte până la moarte, după care aceasta încetează, dând loc odihnei, sau vederii duhovniceşti, sau virtuţii celei după vedere, cum mai e numită. însă şi cea din urmă e lucrată sau gustată în viaţa aceasta, însă numai în parte, ca anticipare a celei depline de după moarte, când vom vedea pe Hristos aşa cum este. Toată această faptă bună, zice, este mai mult lu­cru al firii, care, se înţelege, nu lucrează de sine, ci cu harul lui Hristos, Cel sălăşluit tainic în inimă de la Botez, cum zice Sfântul Marcu în altă parte; însă acest har nu e una cu răsplătirea împărăţiei, care e din darul lui Dumnezeu, nu din vrednicia firii, e răsplata din jertfa de pe Cruce, cum zice mai apoi, adică înfie­rea. Toate acestea sunt accentuate şi în cele de mai jos.

311 Acesta este harul de care aceia, din înşelare,

ziceau că sunt lipsiţi sau că nu l-au primit.

deci, dacă talantul urmării celei din parte nu-l vom ascunde, vom intra în chip lucră­tor (simţit) în bucuria Domnului (cf. Matei 25:14-30).

Cel ce înaintea lucrării poruncilor caută facerea de bine a Duhului este ase­menea robului cel cumpărat cu argint, care, odată cu cumpărarea, împreună cu zapisul de cumpărare cere a i se scrie şi slobozenia.

12. Ostenelilor celor pentru blagocestie le urmează şi sprijinire; iar aceasta se cuvine a o cunoaşte prin Dumnezeiasca lege şi prin conştiinţă; sămânţa nu va creş­te fără rod şi fără apă, iar omul nu se va fo­losi afară de ostenelile cele de voie şi fără Dumnezeiescul ajutor.

13. Cel ce drept se pocăieşte nu so­coteşte osteneala [ca pe o compensaţie] îm­potriva păcatelor celor vechi, ci printr-o astfel de osteneală el caută a-L îmblânzi pe Dumnezeu.

Dacă câte lucruri bune are firea noastră în fiecare zi datori suntem a le face, ce vom răspunde lui Dumnezeu de aici pen­tru răutăţile cele făcute mai-nainte? Oricâtă covârşire a faptei bune vom face astăzi, vă­direa acesteia este a lenevirii [negrijii] celei trecute, şi nu a răsplătirii.

14. Frica lui Dumnezeu ne îndeam­nă pe noi a bate război cu răutatea, iar bă­tând noi război, harul Domnului o pierde pe dânsa.

15. Fraţilor, nevoinţa noastră vre­melnică este, iar răsplătirea şi darurile, veş­nice; pe cât cineva cu osârdie se nevoieşte, pe atâta şi vrăjmaşul spre mânie aprinzându-se, mai cu silnicie asupra lui se pune; dar harul lui Dumnezeu nu conteneşte dăruind pe al său har şi ajutor celui ce bate război, dacă şi acela l-ar chema pe dânsul cu tot su­fletul312.

16. Deci, dacă cineva, moleşindu-se pe sine, va pregeta a-l chema pe dânsul spre sprijinire şi astfel se va stăpâni de vrăjmaşul, ca cel ce nu s-a ajutorat de dânsul, pe sine

312 De remarcat expresia „harul... dăruind pe al său har". Mai liber ar fi: „Harul dăruind din bunăta­teaputerea sa".

156

să se învinuiască, pentru trândăvie. Că pre­cum cineva, sănătoase avându-şi mâinile, îndestulare de bucate fiind puse înainte, s-ar lenevi a le întinde spre ele şi din bunătăţi a se îndulci se face luişi pricinuitor a muri de foame, tot aşa şi cel ce se leneveşte a che­ma harul şi a se umple de puterea cea de la dânsul, singur luişi îşi pricinuieşte cădere şi pierzare.

17. Deci, cel ce se trezveşte în toate şi-l cheamă pe dânsul se învredniceşte de sprijinirea cea de la dânsul, care şi pe vrăj­maş, în scurtă vreme surpându-l, îl pune sub picioarele lui şi aşa slăveşte pe om şi însuşi el [harul] se slăveşte313; iar fără de dânsul, inima a-şi ajuta eişi nu poate, nici străpungere a câştiga, nici a se mărturisi după cuviinţă Stăpânului, nici altceva din bunătăţi a lucra, ci săracă şi lipsită va fi de cele bune, şi aşa se sălăşluiesc într-însa gândurile cele urâte şi greţoase ca un corb de noapte în loc nelocuit (cf. Psalm 101: 7)314.

313 La aceasta, trad. neogr. adaugă „prin biruirea vrăjmaşului său diavolul".

314 Gândurile se asemănă corbului: precum cor­bul de fel este o pasăre fricoasă ce locuieşte în locuri părăsite, ruine sau păduri întunecoase, tot aşa gân­durile rele ale dracilor (sau înşişi aceştia), izgonite şi înfricoşate de slava biruinţelor omului, se sălăşluiesc în locuri depărtate; dar, odată pierdută această slavă, gândurile vor încerca iarăşi să se sălăşluiască prin lu­crarea dracilor în locul de acum nelocuit de har al ini­mii omului (cf. şi Psaltirea în tâlcuirile Sfinţilor Părinţi, Ed. Egumeniţa, 2007, tâlcuire la Psalmul 101: 7-8).

157

PRICINA A TREIZECI ŞI TREIA

Care este pricina ispitelor, care este folosul dintru acestea şi cum se deosebesc [de ce fel sunt].

I.

A Sfântului Marcu

1. Fraţilor315, din ispitele cele ce se întâmplă fiecăruia, niciuna nu e cu nedrep­tate, ci toate sunt după dreapta judecată a lui Dumnezeu; unele pătimindu-le pentru pro­priile răutăţi, iar altele pentru ale aproape­lui. Că zice Scriptura: în sânul celor nedrepţi intră toate cele nedrepte; cele drepte toate sunt de la Domnul (Pilde 16: 35). Şi iarăşi: Toate lucrurile Domnului cu dreptate, şi fiecare, ceea ce seamănă, aceea va şi secera (Gal. 6: 7).

2. Pe acest cuget avându-l şi Sfântul David, cu porunca lui Dumnezeu de Semei fiind necăjit, dintr-o pricină a sa mărturiseş­te că se necăjeşte316; aceasta şi în Psalmi ară­tând-o, zicea: Cunoscut-am, Doamne, că drepte sunt judecăţile Tale şi întru adevăr m-ai smerit (Psalm 118: 75). Şi iarăşi: Ocară celui fără de minte m-ai dat, amuţit-am şi n-am deschis gura mea, că Tu ai făcut (Psalm 38:13).

3. Încă şi Isaia şi Ieremia şi Iezechiil şi Daniil şi ceilalţi Prooroci prooroceau po­porului şi neamurilor cele necăjicioase ce erau să vină asupra lor după păcatul fiecăru­ia, arătând totodată şi pricinile pedepsei, şi ziceau că, pentru cele ce grăiau aşa şi făceau aşa, le-a venit lor cutare şi cutare.

4. Propriu bărbatului desăvârşit este a fi slobod de amorţeală în cele ce în­cearcă să-l biruiască. Dar, dacă din acestea din urmă, cele ce luptă făţiş sunt anevoie de înţeles şi greu de biruit, cu mult mai vârtos socotinţele gândurilor care le pricinuiesc; iar noi, cea mai mare parte a răutăţilor noastre necunoscând-o, ne tulburăm întru pedepse.

5. Deci, să cunoaştem, ca nişte raţi­onali, că spre folosul nostru aduce Domnul asupra noastră pedepsele şi multe lucruri bune printr-însele lucrează întru noi: întâi, aflarea cugetărilor celor rele ce ne ţin pe noi în chip ascuns, iar după aflarea acestora, neprefăcută şi adevărată smerită-cugetare adaugă; apoi, descoperirea părerii deşarte de sine, după cea scrisă: Ivitu-s-au toţi cei ce lucrează fărădelegea, ca să piară în veacul veacu­lui (Psalm 91: 7-8).

6. Deci, dacă nu vom răbda primej­diile cu credinţă şi cu mulţumită, nu vom putea afla răutatea cea ascunsă; iar aceasta, neaflându-se cu limpezime, nu putem lepă­da nici cele de faţă gânduri rele, nici ispă­şirea celor făcute mai-nainte a o căuta, nici păzire a arăta pentru cele viitoare. însă se cuvine a şti şi aceasta: că pedepsele şi mus­trările nu se potrivesc la arătare cu pricinile lor, însă după lucrul cel duhovnicesc toată dreptatea o păzesc.

7. Iar aceasta şi din Dumnezeiasca Scriptură o putem cunoaşte: că au doară cei omorâţi de turnul Siloam (cf. Luca 13: 2-16) au scuturat la rândul lor vreun turn pes­te alţii? Şi cei duşi spre pocăinţă în Babilon şaptezeci de ani, pe alţi oarecari, robi au luat spre pocăinţă?

8. Nu, nu sunt aşa pedepsitoarele întâmplări; ci, precum ostaşii, prinzându-se greşind, sunt chinuiţi, dar nu le pătimesc pe aceleaşi, adică în felul în care au săvârşit re­lele, tot aşa şi toţi ne pedepsim prin cele ce ne vin asupră la bună şi potrivită vreme şi spre pocăinţă, însă nu într-un chip asemă­nător şi nu în aceeaşi vreme, nici prin ace­leaşi lucruri; iar ceea ce aduce pe mulţi la necredinţa în dreptatea lui Dumnezeu este zăbovirea vremii dintre păcat şi pedeapsă şi neasemănarea pedepselor317.

315 Capetele de mai jos nu se regăsesc şi în Filocalie; ele sunt culese din scrierea Dispută cu un sco­lastic (PG, 65,1071-1102), în curs de apariţie la Editura Egumeniţa.

316 Despre Semei, trad. neogr. dă ca referinţă I împ. 16 şi 17.

317 Cum că adică s-ar da în chip inegal şi deci nedrept.

158

întrebare

9. Multe sunt lucrurile cele necăjicioase ce ne vin nouă asupră, unele adică prin oamenii ce ne pizmuiesc, ne clevetesc, ne pârăsc, ne năpăstuiesc, ne momesc, ne amăgesc, ne păgubesc, ne smintesc, ne defaimă, ne urăsc, ne războiesc, ne bat, ne bântuiesc, ne izgonesc şi câte se mai pot face asu­pra oamenilor de la oameni sau de propriul trup, care tulbură, bat război, caută odihne, cad în felurite boale, sau şi cele ce afară de acestea se întâmplă: muşcături de câini, sau de cele veninoase, sau de fiarele cele mâncă­toare de stârv, pe lângă acestea şi foamete, ciumă, cutremure, geruri, arşiţă, bătrâneţe, sărăcie, singurătate şi câte ca acestea.

10. Iar altele, prin duhurile răutăţii către care Apostolul a arătat că este lupta noastră (cf. Ef. 6: 12) -, cele ce pândesc fap­tele şi cuvintele noastre, prin care [luptă], după urmare, se şi socotesc care gânduri sunt ale noastre şi care nu. Dar câtă vreme mintea noastră cea de-sine-stăpânitoare nu va vorbi degrab cu cele ispititoare, adică nu va lăsa nădejdea cea sobornicească318, nu va mişca nici gânduri, nici cuvinte nu va scoate afară, nici fapte nu va porni spre a mulţumi pe draci.

11. Aşadar, acestea fiind aşa, pentru că însuţi ai zis şi că toate primejdiile după pri­cina şi măsura fiecăruia vin asupra noastră, arată-ne nouă acum pricinile, ca cu adevărat să credem că suntem vinovaţi pedepselor şi că datori suntem a răbda cele necăjicioase ce vin asupră-ne, ca nu cumva la judecată nu numai ca nişte păcătoşi, ci şi ca cei ce n-am primit doftoria mai grea muncă să avem.

Răspuns

12. Pricină la toată întâmplarea319 este gândul fiecăruia; socoteam a zice încă că şi cuvintele şi faptele, dar, fiindcă acestea nu ies mai-nainte de gânduri, pentru aceasta,

318 Sau „universală"; adică „nădejdea cea sfătu­ită de mulţi şi urmată de obşte, proprie Creştinilor evlavioşi".

319 ovţipaoecoo, sau: „conjunctura, concursul de împrejurări".

toate se cuvin puse pe seama gândurilor; deci, gândul mergând înainte, atât faptele cât şi cuvintele ne dau nouă apoi împărtăşi­re320 unii spre alţii.

13. Şi două sunt felurile împărtă­şirii, unul vine din dragoste, iar altul din răutate; iar prin împărtăşire nu ştim cum primim asupră unii pentru alţii321; iar primi­rilor le urmează şi necazurile, precum zice Scriptura: Cel ce ia în chezăşie pe al său prieten

320 în sensul de: „prilejuiesc interacţiunea dintre noi".

321 Altfel spus: „Prin aceste interacţiuni ne asu­măm responsabilităţi unii faţă de alţii în feluri pe care nu le putem cunoaşte în niciun chip sau doar în parte; toate acestea ni le asumăm fie de voie, fie ne lăsăm în voia iconomiei lui Dumnezeu. Nimeni nu poate trăi afară de vreo responsabilitate pentru altul şi invers, iar toate cele ce se întâmplă (urmări, consecinţe, ispite etc.) de voie sau de nevoie, ţin de această interacţiune, în lipsa căreia o viaţă sănătoasă, ba chiar viaţa însăşi, n-ar putea fi cu putinţă. Toată împrejurarea, întâm­plarea trăită, ce se cunoaşte sau nu se cunoaşte, sau toate cele ce se întâmplă au ca pricină gândul omului; acesta, mergând înainte, se concretizează în cuvinte şi fapte ce înlesnesc o comuniune şi o conlucrare în­tre oameni, prin ceea ce adică omul gândeşte şi face, fie că gândul a fost din răutate sau din dragoste. Gândul şi fapta se concentrează asupra unui subiect sau obiect cu care vrem să fim legătură, fie din dra­goste, fie din răutate, iar pentru aceasta ne asumăm o responsabilitate de care adesea nu suntem conştienţi, trebuind să avem în vedere sau să ne asumăm toa­te urmările gândurilor şi faptelor noastre; iar fiindcă lucrarea noastră nu e de regulă una pur originală, ci o alcătuire personală a mai multor idei şi cpnoştinţe preluate din altă parte, responsabilitatea se extinde şi asupra a ceea ce a precedat izvodirea noastră gân­durile, faptele altora de dinaintea noastră, pe care le-am preluat mai mult sau mai puţin conştienţi de bunătatea sau răutatea lor, sau, mai scurt, moştenirea umanităţii de dinaintea noastră. Pentru pricina noas­tră, ce ţine de iconomia mântuirii, comuniunea se face fie pe temeiul dragostei adică a jertfirii pentru ceilalţi, fie că-i cunoaştem sau nu, a primirii-asupră a felurite întâmplări ce le vin acelora, a suferirii lor,

pe scurt, a responsabilizării pentru ele (se anticipează aici ceea ce se va zice mai jos pe larg despre primireaasupră a păcatelor noastre de către Hristos) -, fie pe temeiul răutăţii, pentru care gânduri, cuvinte şi fapte săvârşite cu răutate, în ciuda fugii de responsabilita­tea pentru ele, vom da seamă prin primirea ispitelor şi a necazurilor pe care le merităm, ca tot atâtea plăţi pentru răutatea noastră, făcute fie aici, fie în Iad (aşijderea şi despre acestea se va detalia mai jos).

159

dă vrăjmaşului mâna sa (Pilde 6:1); tot aşa fi­ecare nu numai pentru sine suferă cele ce îi vin asupră, ci şi pentru aproapele, pe teme­iul celor luate de el în seamă322.

întrebare

14. Rugămu-ne să aflăm şi un chip al acestei primiri-asupră, să zicem de cel ce se face din răutate.

Răspuns

15. Primirea-asupră din răutate este fără de voie şi se întâmplă aşa: precum nu voieşte, cel ce lipseşte pe cineva de cele ale lui, asemenea şi cel ce asupreşte pe altul, aceştia primesc asupră ispitele şi necazurile aproapelui ce le suferă acesta. De pildă: cel ce face pagubă, pe ale păgubaşului, aşijderea cel ce năpăstuieşte, pe ale năpăstuitului, cel ce lăcomeşte, pe ale lacomului, cel ce dosădeşte, pe cele ale dosăditului, cel ce cleveteş­te, pe ale clevetitului şi, ca să nu zic aşa câte una, tot cel ce nedreptăţeşte, ispitele nedrep­tăţitului le va primi asupră-şi.

16. Iar mărturie a acestora este Scriptura, ce zice: Dreptul din cursă va scăpa şi în locul lui se va da cel necredincios (Pilde 11: 8). Şi iarăşi: Cel ce sapă groapa aproapelui va cădea într-însa, şi cel ce prăvăleşte o pia­tră, pe sine o prăvăleşte (Pilde 26: 27). Deci, dacă dreptatea noastră adeverează dreptatea lui Dumnezeu, după Apostolul, ce vom zice? Ca un om vorbesc. (Rom. 3: 5). Au doar nedrept este Dumnezeu, Care aduce mânie celor ce nu se învaţă prin necazuri, ba şi se sălbăti­cesc împotriva acestora? Să nu fie!

întrebare

17. Slavă Ţie, Dumnezeule! Ascultând acestea, prin urmare, credem că acestea sunt aşa. Dar spune-ne nouă şi des­pre primirea-asupră cea din dragoste.

322 Pe temeiul celor pentru care s-a responsabilizat, fie cu ştiinţă, fie cu neştiinţă. Se anticipează ce se va zice după următoarea întrebare: cel ce face rău aproapelui în oarecare fel e responsabil pentru ispite­le şi necazurile adiacente; el va da cumva seama, aici sau în iadul cel veşnic, pentru toate consecinţele sau urmările relelor sale făcute cuiva.

Răspuns

18. Primirea-asupră cea din dragos­te este cea pe care Domnul nostru Iisus ne-a lăsat-o nouă, întâi vindecând neputinţele noastre cele sufleteşti, apoi tămăduind toată boala şi toată neputinţa, ridicând păcatul lu­mii, firea curat alcătuind-o, iar celor ce cred Lui răscumpărare de moarte dăruindu-le, cinstire de Dumnezeu dând, blagocestia în­văţând şi pentru dragoste pătimind până la moarte.

19. Arătând răbdare întru acestea, prin venirea Duhului ne-a dăruit nouă bu­nătăţile cele viitoare, cele ce ochiul nu le-a vă­zut şi urechea nu le-a auzit şi la inima omului nu s-au suit (I Cor. 2: 9), şi pentru aceasta şi ispi­tele le-a primit asupră pentru noi: ocărându-se, batjocorindu-se, năpăstuindu-se, pălmuindu-se, legându-se, vânzându-se, lovindu-se cu pumnii, cu oţet şi cu fiere adăpându-se, şi ce mai mult să zic? Cu piroane răstignindu-Se şi cu suliţa împungându-Se, primind patimile cele pentru noi, astfel S-a împărtă­şit nouă prin Duh şi prin Trup, o astfel de Lege dând aleşilor Săi, adică Apostolilor, Proorocilor, Părinţilor, Patriarhilor, pe unii adică învăţându-i dinainte prin Duhul Sfânt, iar altora arătându-Se prin Preacuratul Trup.

20. Această primire-asupră primindo, zicea: Nu vă temeţi, Eu am biruit lumea (Ioan 17: 33). Şi iarăşi: Eu pentru dânşii Mă sfinţesc pe Sine, ca şi ei să fie sfinţi întru adevăr (Ioan 17: 19). Şi iarăşi: Mai mare dragoste decât aceasta nimeni nu are, ca adică cineva să-şi pună sufletul pentru prietenii săi (Ioan 15: 33). Drept aceea şi Sfântul Pavel, urmând pe Domnul, zicea: Acum mă bucur întru pătimirile mele pentru voi, şi plinesc lipsurile necazurilor lui Hristos în trupul meu pentru trupul Lui, Care este Biserica (Col. 1: 24), făcându-se şi el asemenea prin primirea-asupră cea din dragoste.

21. Voieşti cumva să cunoşti cum s-au împărtăşit cu noi toţi Apostolii, prin gândire cuvânt şi faptă, şi prin împărtăşire au primit asupră-le ispitele noastre? Prin gândire323, ei ne-au deschis nouă Scripturile

323 evvoîaţ, lit.: prin cele săvârşite sau întâmplate

în minte.

160

şi pe Prooroci i-au pus de faţă, plecându-ne a crede lui Hristos ca Unui Izbăvitor, încredinţându-ne a sluji Lui ca Unui Fiu după fi­inţă al lui Dumnezeu, rugându-se ei pentru noi, lăcrimând, murind şi câte sunt a împlini ale credincioasei gândiri.

22. Iar prin cuvinte ne-au mângâiat, îndemnat, certat, mustrând împuţinarea cre­dinţei noastre, ocărându-ne, defăimând necunoştinţa noastră, blagocestia propovăduind-o, pe Hristos mărturisind, reaua-credinţă tăind-o în toată vremea, locul şi lucrul, cu minciuna neînvoindu-se, cu cel ce se făleşte după trup nevorbind, cu cel ce se slăveşte în deşert nepetrecând, pe cel trufaş nicidecum îmbrăţişându-l, pe cel viclean defăimându-l, pe cei smeriţi primindu-i, pe cei cucernici făcându-şi-i aproape şi pe noi pe aceleaşi a le face învăţându-ne.

23. Iar prin faptele lor, ei au fost iz­goniţi, batjocoriţi, lipsiţi, necăjiţi, rău supăraţi, în temniţe închişi, ucişi şi câte ca acestea au pătimit pentru noi (cf. şi Evr. 11: 36-37). Aşadar, prin împărtăşire au primit-asupră is­pitele noastre, că zice: Ori de ne necăjim, ori de ne mângâiem, pentru mângâierea şi mântuirea voastră este (I Cor. 1: 6-7).

24. Deci, Legea de la Domnul pri­mind-o, ei ne-au dat-o nouă, zicând: Dacă Domnul sufletul Său Şi L-a pus pentru noi, datori suntem şi noi a ne pune sufletele noas­tre pentru fraţii noştri (I Ioan 3: 16). Şi iarăşi: Purtaţi-vă sarcinile unii altora, şi aşa veţi împli­ni Legea lui Hristos (Gal. 6: 2).

25. Deci, dacă am cunoscut amândo­uă chipurile împărtăşirii unora către alţii, şi ispita cea de nevoie ce le urmează de aici, adică ispitele şi necazurile ce se întâmplă după măsura fiecăruia, să nu le iscodim în­trebând cum sau când sau prin cine vin, căci numai al lui Dumnezeu este a şti potrivirea fiecărui lucru (ispite) pentru fiecare dintre noi, lucrând atât cu iuţimea cea fără de zăba­vă şi de nemutat în altă vreme324, cât şi prin luarea aminte la împreună-lucrarea a toată făptura. Iar noi datori suntem a crede dreptăţii

324 Sau „presiunea, urgenţa" (enaiq). Adică lu­crând după ceea ce se impune ca imperativ.

lui Dumnezeu şi a cunoaşte că tot ce ne vine nouă asupră fără de voie, ne vine ori pentru dragoste, ori pentru răutate; pentru aceea trebuie a ne pleca şi a nu o lepăda, ca să nu adăugăm păcate la păcatele noastre.

26. Încă se cuvine a şti şi aceasta, anume că sunt trei chipuri ale cinstirii de Dumnezeu prin care omul poate să se mân­tuiască: cel dintâi este a nu greşi, al doilea, cel ce a greşit să rabde cele necăjicioase carei vin asupră, iar al treilea, cel ce nu rabdă să plângă pentru lipsa răbdării. Iar de aici, de nu se va îndrepta prin întâmplările cele po­trivite325, nevoie este de aici înainte să mear­gă la judecata cea de acolo326; dar, de ne va vedea pe noi Dumnezeu plângând şi smerindu-ne, precum ştie cu harul Lui cel atot­puternic va şterge păcatele noastre.

27. Iar noi, dacă pe cel dintâi nu-l vom putea săvârşi, ca un lucru cu anevoie îndreptat, să nu ne lenevim însă de cel de-al doilea, iar de nu, măcar de cel de-al treilea să ne sârguim, ca nu din mântuire desăvârşit să cădem.

28. Iar înainte de toate, vă rog pe voi, fraţilor, cu toată acrivia să luaţi aminte la cele zise, ca nu cumva şi noi fără de folos pe ispitele cele pentru învăţătură să le sufe­rim, iar voi, pentru trândăvire, pe cele zise să le daţi uitării; că uitarea este a trândăviei şi amândouă se nasc din necredinţă.

întâmplarea cea dureroasă327 îi dă celui priceput pomenirea lui Dumnezeu (cf. şi Is. 26:16), dar, tot astfel, îl poate necăji pe cel ce uită de Dumnezeu. Toată durerea cea fără de voie să-ţi fie ţie dascăl spre pomeni­rea lui Dumnezeu şi nu-ţi va lipsi ţie pricină de pocăinţă.

325 Cele iconomisite de dreptatea lui Dumnezeu, precum s-a zis.

326 De după moarte sau de la sfârşitul veacului, căci cel credincios nu va intra la judecată (cf. Ioan 5: 24), ci numai cel ce se vede pe sine plin de nedreptate (cf. Psalm 142: 2).

327 De aici până la capăt, la punctul 38, sunt fragmente din scrierea Sfântului Marcu Ascetul, Despre Legea duhovnicească şi Despre cei ce-şi închipuie că se îndreptează din fapte.

161

29. Tot necazul după Dumnezeu este lucru enipostatic328 al blagocestiei; că dragostea cea adevărată prin cele potrivnice se lămureşte;

Să nu zici că ai câştigat faptă bună în afara necazului, că fapta bună nelămurită este pentru odihnă [trupească].

La tot necazul fără de voie socoteşte-i sfârşitul, şi vei afla într-însul stricarea păcatului.

Prin necaz s-au gătit oamenilor cele bune (cf. Fapte 14:22), aşijderea şi cele rele, prin slava deşartă şi dulceaţă.

30. Dacă cineva păcătuieşte în chip vădit şi, nepocăindu-se, nu va pătimi nimic până la ieşirea sa, socoteşte că judecata lui nemilostivă va fi acolo.

Precum pe cei stricaţi la stomac din mâncare îi foloseşte pelinul cel amar, tot aşa pe cei cu rău nărav îi foloseşte reaua-pătimire; că doftorii ca acestea pe unii îi găteşte a se însănătoşi, iar pe alţii a se pocăi.

31. Dacă nu voieşti să pătimeşti-rău, nu voi nici rău a face, pentru că aceasta [reaua-pătimire] îi urmează negreşit aceleia [fa­cerea răului]. Că, ce seamănă fiecare, aceea va şi secera.

De voie pe cele rele semănându-le noi, fără de voie le vom secera, pentru care trebuie să ne minunăm de dreapta-judecată a lui Dumnezeu.

Cel ce nu primeşte ostenelile cele pentru adevăr de bună voie, de la cele fără de voie cumplit se pedepseşte.

32. Cel ce cunoaşte voia lui Dumnezeu şi o face pe dânsa după pute­re, prin mici dureri, de mari [dureri] va scăpa.

Să nu socoteşti că tot necazul le vine oamenilor din pricina păcatului, că se află unii bine-făcând, dar sunt ispitiţi [cu necazuri], că scris este: Cei necredin­cioşi şi cei nelegiuiţi prigoniţi vor fi (Psalm

36: 28), aşijderea şi cei ce vor a vieţui în Hristos după blagocestie prigoniţi vor fi (II Tim. 3:12).

33. Cel ce cinsteşte pe Stăpânul face cele poruncite, iar greşind şi neascultând, rabdă ca pe ale sale pe cele ce-i vin asupră329.

Iubitor de învăţătură fiind, fă-te şi iubitor de osteneală, că simpla cunoştinţă îngâmfă pe om.

Ispitele cele ce vin în chip neaşteptat cu iconomisire ne învaţă pe noi a fi iubitori de osteneli şi, chiar nevrând noi, ele spre po­căinţă ne trag.

34. Necazurile cele ce le vin oameni­lor sunt naşteri [urmări] ale răutăţilor lor, iar dacă prin rugăciune le vom răbda pe dânsele, aflăm iarăşi aducere de lucruri bune.

Semn al cunoştinţei celei adevărate este răbdarea celor necăjicioase şi a nu da vina pe oameni pentru primejdiile330 noastre.

35. Cel ce socoteşte pedepsele cele ce vin dinafară ca aduse de dreptatea lui Dumnezeu, acesta, căutând pe Domnul, a aflat cunoştinţă şi dreptate.

De vei înţelege, după Scriptură, că în tot pământul [stăpânesc] judecăţile Domnului (Psalm 105: 7; I Paralip. 16:14), toată întâmplarea se va face ţie învăţătură pentru cinsti­rea de Dumnezeu.

Mintea ce uită de cunoştinţa cea adevărată se sârguieşte pentru cele potrivni­ce ca pentru cele ce-i folosesc şi pentru aces­tea se sfădeşte cu oamenii.

Când sufletul păcătos necazurile cele ce-i vin asupră nu le primeşte, atunci îngerii zic pentru dânsul: Doftorit-am pe Babilon, şi nu s-a vindecat (Ier. 28: 9).

36. Întru durerile cele fără de voie este ascunsă mila lui Dumnezeu în chip minunat, trăgând spre pocăinţă pe cel ce le rabdă şi izbăvindu-l de munca cea veşnică.

Dacă nu este uşor a afla pe cineva care a bine-plăcut lui Dumnezeu fără de

328 Pe care se întemeiază blagocestia sau ev­lavia. în Filocalie (op. cit. 65): „Orice întristare după Dumnezeu face parte din fiinţa evlaviei". Trad. neogr.: „Fiecare necaz răbdat după Dumnezeu este lucrare adevărată a blagocestiei".

329 în Filocalie (Despre cei ce-şi închipuie..., 6): „... rabdă urmările care i se cuvin".

330 oup4opaî;, sau: „împrejurările, întâmplările, nenorocirile".

162

ispite, se cuvine a mulţumi lui Dumnezeu pentru cele ce ni se întâmplă.

Dacă Apostolul Petru n-ar fi rămas fără izbândă în pescuitul cel de noapte, nu l-ar fi câştigat pe cel de ziuă (cf. Luca 5: 5-6); şi, dacă Pavel nu s-ar fi robit în chip simţitor, n-ar fi văzut duhovniceşte (cf. Fapte 9: 8); şi, de nu s-ar fi năpăstuit Ştefan ca un hulitor, n-ar fi văzut pe Dumnezeu deschizându-i lui cerurile (cf. Fapte 7: 55-56).

37. Precum lucrarea cea după Dumnezeu se numeşte faptă bună, tot aşa şi necazul cel neaşteptat se numeşte ispitire.

Dumnezeu a ispitit pe Avraam, adi­că îl necăjea spre folos, nu ca să afle în ce fel este că îl ştia pe dânsul, ca Cel ce le ştie pe toate mai-nainte de facerea lor -, ci ca să-i dea lui pricini ale credinţei celei desăvârşite.

38. Tot necazul vădeşte apleca­rea voirii, dându-i pricină a se pleca ori în dreapta, ori în stânga; pentru aceasta, neca­zul ce se întâmplă se zice ispitire, dând celor ce-l experiază pe dânsul lămurire331 a voiri­lor lui cele ascunse.

II.

A Sfântului Isaac Sirul

1. Zis-a oarecine din Sfinţi că monahului care nu cu plăcere dumnezeiască slujeşte Domnului şi nu cu sârguinţă se nevoieşte pentru mântuirea sufletului său, ci se află cu lenevire împrejurul faptelor bune, negreşit i se va slobozi de la Dumnezeu fe­lurite ispite şi căderi în boale, ca nu cumva din multa deşertare să se povăţuiască de cele rele; deci pentru aceasta aruncă Dumnezeu ispite peste cei lenevoşi şi trândavi, ca întru dânsele să se îndeletnicească, şi nu în cele deşarte.

2. Deci pomeneşte pe Dumnezeu în toată vremea, şi nu te vei teme de ispite.

331 Lămurire traduce pe peiran (iscus sau expe­rienţă câştigată prin ispite). Prin experierea ispitelor, necazul cel de aici îl lămureşte pe cel ispitit de aple­carea voirilor sale încă necunoscute sau doar bănuite până la experierea ispitelor celor din întâmplări.

Firea ta s-a făcut332 primitoare de [rele-]pătimiri şi multe sunt ispitele lumii acesteia, iar cele rele nu sunt departe de tine, ci izvorăsc dinlăuntrul tău şi de sub picioa­rele tale; drept care nici din locul în care te-ai aşezat să nu te clinteşti, iar când Dumnezeu te va cerceta şi va privi spre tine, te va izbăvi şi te va uşura de dânsele.

3. Că pe cât de mult se apropie ge­nele unele de altele, tot aşa şi ispitele sunt aproape de oameni; şi aceasta o a iconomisit Dumnezeu cu înţelepciune spre folosul tău, ca să baţi cu stăruinţă la uşa Lui, şi cu frica celor necăjicioase să se semene frica Lui în cugetul tău, şi să te apropii de Dânsul prin rugăciuni, şi să se sfinţească inima ta cu cea de-apururea pomenire a Lui. Şi, rugându-te tu, să te audă, şi să afli că Dumnezeu este Cel ce te izbăveşte, şi aşa să simţi pe Cel ce te-a zidit, Care te izbăveşte şi te păzeşte.

III.

A Sfântului Maxim

1. Cele întristătoare ni se întâmplă spre pedepsirea [învăţătura] noastră, ori spre stricarea păcatelor celor trecute, ori spre îndreptarea lenevirii celei de faţă, ori spre tăierea păcatelor celor viitoare.

2. Deci, cel ce socoteşte că pentru una din acestea s-a întâmplat ispita nu se mânie dacă este bătut, nedreptăţit sau altce­va pătimeşte din cele întristătoare; mai vâr­tos ştiind şi păcatele sale, nu învinuieşte pe cel prin care se pricinuieşte ispita că, ori printr-însul, ori prin altul, tot va trebui să bea paharul Dumnezeieştilor judecăţi -, ci spre Dumnezeu priveşte, şi Lui îi mulţumeş­te pentru a fi slobozit acestea, şi pe sine se prihăneşte, şi primeşte pedeapsa cu osârdie, precum David şi Semei.

3. Iar nebunul cere de multe ori de la Dumnezeu să fie miluit şi să fie izbăvit din cele cumplite, iar venind mila, nu o primeş­te, fiindcă n-a venit după cum a voit el, ci precum Doftorul sufletelor a socotit a-l fo­losi. Şi pentru aceasta se împuţinează şi se

332 încă de la căderea primilor oameni.

163

tulbură şi uneori se sfădeşte cu oamenii, iar alteori şi Dumnezeirea o huleşte, şi arată ne­mulţumire, şi mângâiere nu ia.

4. Cei ce după slobozirea lui Dumnezeu ne ispitesc pe noi şi partea cea poftitoare a sufletului o înfierbântează, sau pe cea iuţoasă o tulbură, sau pe cea raţională o împiedică, sau trupul cu durere îl îmbracă, sau pe cele trupeşti le răpesc, sau chiar dracii prin eişi ne ispitesc, sau pe cei ce nu se tem de Dumnezeu asupra noastră îi întrarmează: prin eişi adică, când de oameni ne depăr­tăm, precum pe Domnul în pustie (cf. Matei 4: 3-10), iar prin oameni, când împreună cu aceştia vom petrece, precum şi pe Domnul prin Farisei.

5. Iar noi, la rânduiala noastră pri­vind, de amândouă părţile să ne păzim.

Pe scurt zicând, tot păcatul se face prin îndulcire, iar pierderea lui, prin toată reaua-pătimire şi întristare, sau prin pocăin­ţa cea de voie333, sau prin pedeapsa adusă de la Pronie cu iconomisire. Că, de ne-am fi jude­cat pe înşine, n-am fi fost judecaţi. Iar judecându-ne de la Domnul, ne certăm, ca nu cu lumea să ne osândim (I Cor. 11:31-32).

6. Unele dintre ispite aduc oameni­lor dulceţi, altele scârbe, iar altele dureri tru­peşti; că doftorul, prin judecăţile sale, după pricina patimilor care sunt în suflet pune şi doftoria.

7. Când fără de veste îţi va veni ispită, nu învinui pe cel prin care a venit, ci caută pricina acesteia; şi aflând-o, îndreptează-te; că cel cu minte334, socotind doftoria Dumnezeieştilor judecăţi, cu mulţumită su­feră primejdiile cele ce se întâmplă lui prin acestea, nimic altceva socotind drept pricină a acestora, fără numai păcatele sale.

8. Iar cel nebun, necunoscând Pronia cea preaînţeleaptă a lui Dumnezeu, păcătuind, şi, de aici, pedepsindu-se, sau pe

333 Sfântul Marcu Ascetul ale cărui scrieri le-a cunoscut şi Sfântul Maxim zicea nu o dată că pricina păcatelor este îndulcirea (de orice se poate cugeta, pi­păi etc.) şi slava deşartă; propriu-zis, ambele se conţin sau se implică reciproc, niciuna dintre ele neputând fi izvodite şi sau lucrate fără cealaltă.

334 Exceptau, sau „prudent".

Dumnezeu sau pe oameni socoteşte drept pricină a relelor sale.

Cel ce cu acrivie voieşte a se mân­tui e cel ce nu se împotriveşte doftoriilor ce­lor vindecătoare; iar acestea sunt durerile şi scârbele cele aduse prin felurite pedepse; iar cel ce se împotriveşte nu ştie ce poate neguţători aici, nici ce foloase va trage pentru a se bucura apoi când se va duce din viaţă.

9. Când vei afla pace335 neschimbată în calea ta, atunci să te temi, că departe eşti de cărarea cea dreaptă, cea călcată de picioa­rele cele ostenitoare ale Sfinţilor; că, pe cât de mult călătoreşti pe calea cea împărătească şi te apropii de cetatea lui Dumnezeu, mai mare e puterea ispitelor ce te întâmpină pe tine; şi, pe cât sporeşti, pe atât de mult vei afla ispitele înmulţindu-se asupra ta; deci, când vei simţi în sufletul tău pe vrăjmaşul tău mai tare luptându-te, adică ispitele, cu­noaşte că şi mai mare putere ai luat de la har şi s-a adăugat ţie treaptă de mai înaltă sporire, că, după harul cel dat ţie, sloboade Dumnezeu a se aduce ispite asupra ta.

10. Iar ispita nu vine de nu mai-nainte sufletul va primi mărire duhovnicească peste măsura sa şi sporire a harului, iar spre zisa aceasta mărturiseşte însuşi Domnul, Care a fost ispitit după Botez, şi Apostolii, după ce au primit pe Mângâietorul, atunci slobozindu-se a veni întru ispite; că, celor ce se împărtăşesc din cele bune, le este potri­vit a răbda şi ispitele cele pentru dânsele; că fără de necaz nu i se dă nimănui cele bune.

11. Deci, mai-nainte de ispită, în minte merge harul, împuternicind-o pe dân­sa, care ca pe un ostaş în război o întrarmează; iar după ce ispita a isprăvit şi sufletul o a biruit pe dânsa, atunci şi simţirea sufletului gustă din har şi întru odihnă dintr-însul se desfătează.

12. Iar dacă cineva, neputincios fi­ind, şi mai vârtos fricos şi neosârdnic, nu voieşte spre folos a fi ispitit şi, pentru aceas­ta, cerând de la Dumnezeu, va fi auzit de

335 Punctul 9 şi cele următoare, până la 19, cu­prind fragmente din Cuvintele Sfântului Isaac Sirul (cf. Filocalia, Vol. X, Cuvântul XLVI, p. 239 ş.u.).

164

Dânsul, cunoaşte că pe cât nu este îndestulat spre [a trece cu folos de] ispitele cele mari, după atâta şi către dăruirile cele mari este neîndestulat; şi, pe cât s-a oprit dinspre dân­sul năvălirea ispitelor celor mari, aşa se va opri de la dânsul şi darurile cele mari.

13. Iar ispite zic nu pe cele mireneşti, care se fac pentru a se înfrâna răutatea, nici pe tulburările trupeşti nu le zic, ci pe cele ce se potrivesc călugărilor în liniştea lor, întru care se lămureşte sufletul nevoitorului şi sporeşte după Dumnezeu; adică pregetarea, greutatea trupului, moliciunea mădularelor, trândăvia [akedia], tulburarea cugetului, fri­ca de boală a trupului, lipsa nădejdii la un ceas336, întunecarea gândurilor, lipsa ajuto­rului omenesc, neajungerea trebuinţei celei trupeşti şi cele asemenea acestora.

14. Deci se cuvine nouă în vremea unor ispite ca acestea a avea două oarecari [simţăminte] ce sunt împotrivitoare una alteia, adică bucurie şi frică. Bucurie, că în calea lui Hristos ne aflăm păşind, care din is­pite se arată, şi frică, ca nu cumva nu pentru iscusul şi sporirea în cele ale lui Dumnezeu, ci pentru mândria noastră să pătimim ispite, însă harul înţelepţeşte pe cei smeriţi şi le dă a deosebi şi a cunoaşte care sunt ispitele din mândrie, spre pedeapsă şi mustrare venite asupra noastră, şi care sunt din lovirile cele ce din dragoste rănesc pe om, pentru ca să crească întru cele bune şi de mai mare har să se învrednicească337.

336 Disperare temporară sau cădere grabnică în deznădejde.

337 La acest text prezent, precum am zis, şi în Filocalie avem o scolie: „Ceea ce se iveşte ca rod al mândriei este ispită, dar poate fi şi încercare (necaz); iar ceea ce se iveşte ca lovire de pe urma iubirii este încercare, dar poate fi şi ispită. Numai discernămân­tul distinge când fiecare din aceste urmări este încer­care sau ispită (cf. nota 262)". Avem deci ispitele din pricina mândriei, ca pricinuitoare de necazuri sau pe­depse, care sunt peste putinţă de a le purta, precum zice mai jos, şi ispitele ca loviri din dragoste, care de asemenea pot aduce necazuri, însă pentru ele omul e ajutat de har ca să le poată purta, ca să crească în cele bune şi să ia har mai mare şi învăţătură din ele. în acest sens, mai jos găsim altă scolie: „Sunt ispite de la draci ce întrec puterea sufletului de a le rezista, precum sunt daruri de la Dumnezeu care sunt mai presus de puterea naturală a omului. Dar cele din

urmă măresc puterea omului, pe când cele dintâi o anulează şi pe cea pe care el o are (nota 269)".

15. Din cel de-al doilea fel de ispi­te, omul câştigă nădejde întemeiată întru Dumnezeu, şi aceea adică a nu nădăjdui spre nimeni altcineva (cf. Psalm 145: 3); încă şi inimă smerită şi moartă către tot lucrul vă­zut, şi, pe lângă acestea, ba mai vârtos printracestea, vine de aici înainte şi întru poftirea şi dragostea Ziditorului. în aceste pedepse e amestecată mângâierea, şi aşa pedeapsa nu petrece îndelung, precum şi lumina e trimi­să după întuneric, iar sprijinirea spre uşura­re în război.

16. Iar ispitele ce vin pentru înălţarea inimii, adică pentru mândrie, din depărtarea lui Dumnezeu, foarte îngreuiază sufletul şi întru nedumerire îl bagă, punând peste dânsul o greutate peste puterea lui, încă şi întru hulă şi întru alt oarecare păcat îl împing şi-l silesc, sau prin patimile cele sufleteşti ridicându-se asupra omului, cu puhoirea asupra lui se pornesc, sau prin durerile cele trupeşti, prin boale şi prin alte întâmplări aduse asupra lui de la oameni, ori printr-altă primejdie oarecare: a cădea adică din înălţime şi a-şi zdrobi trupul, sau în viforul mării a cădea şi, pe lângă pierderea lucrurilor sale şi, de aici, a ajunge şi la a-şi primejdui însăşi viaţa, şi, în scurt să zic, câte peste putere se aduc asupra omului, pentru care el îndată nu va afla sprijin.

17. Şi acestea pentru mândrie din slobozirea lui Dumnezeu se aduc asupră; deci, poţi înţelege căile sufletului şi ale petrecerii tale măsurându-le cu chipul vieţuirii tale338 şi cu putinţa de a putea purta mă­rimea ispitei339.

18. Încă se cuvine a şti şi aceasta: că, atunci când va voi Dumnezeu mai mult a

338 r0ou;.

339 Trad. neogr. aduce aici o variantă foarte li­beră: „Dacă ispita este peste putinţa ta de a o purta, ea vine din îngăduinţa lui Dumnezeu spre îndreptarea ta; dar dacă stă în puterea ta şi este lesne de întâmpinat, atunci aceasta e îngăduită din dragoste Dumnezeiască, pentru înmulţirea comorii de har din­tru tine".

165

stoarce340 pe om, îl sloboade pe el a veni în mâinile [stăpânirea] împuţinării de suflet, în­tru care, împuternicindu-se asupra lui mâhniciunea [akedia], gustă din sugrumarea cea sufletească, adică din munca Gheenei, iar dintru aceasta vine asupra lui duhul ieşirii din minţi, dintru care izvorăsc miriade de ispite, tulburare, mânie, hulă, prihănirea îm­prejurărilor, gânduri răzvrătite, mutarea din loc în loc şi cele asemenea acestora341.

19. Iar tămăduirea tuturor acestora, prin care sufletul află mângâiere, este una: smerenia inimii, care se face în om din rugă­ciune şi din vărsarea lacrimilor, a se arunca pe sine înaintea lui Dumnezeu şi a se de­făima, iar fără de aceasta, nu este cu putin­ţă ca din ispitele acestea a se izbăvi cineva; că aceasta dă omului răbdare, prin care se uşurează greutatea necazurilor şi vine mângâierea, care sporeşte dragostea cea către Dumnezeu şi bucuria şi veselia cea întru Duhul Sfânt.

IV.

A Sfântului Varsanufie

1. Un frate a întrebat pe Bătrânul, zicând: „De vreme ce s-a zis ispiteşte-mă, Doamne, şi mă cearcă (Psalm 25: 2). Şi iarăşi: Bucuraţi-vă, când veţi cădea în multe feluri de ispite (Iac. 1:2). Iar într-alt loc: Nu ne duce pe noi în ispită (Matei 6: 13). Şi: Rugaţi-vă, ca să nu intraţi în ispită (Matei 26: 41). Pentru că acestea par a fi potrivnice, rogu-mă, Părinte, să-mi spui deosebirea dintre gândurile aces­tea.

340 OXfiPevai de la OXîp a strâmtora, a presa; a îndurera, a asupri.

341 „Stoarcerea" aceasta se va vădi şi acum se vădeşte! mai vârtos în vremurile din urmă, când Dumnezeu prin îngerii pedepsitori va stoarce pe oa­meni ca pe nişte struguri în teasc: unele dintre aces­te lucrări vor fi pentru unii prilejuri spre mântuire, iar altora spre mustrare şi pedeapsă şi sugrumare sufletească, care sunt pregustare a Iadului. Reacţiile la astfel de strâmtorări vor fi dintre cele mai diverse, precum s-a arătat şi precum se vede şi acum în lumea în care trăim.

2. Şi a răspuns Bătrânul: „Frate, este ispită dintru noi342 şi este ispită din slobo­zirea lui Dumnezeu; cea din noi este spre vătămarea sufletului, şi pentru dânsa stri­gă Apostolul Iacov, zicând: Nimeni, ispitit fiind, să nu zică de la Dumnezeu sunt ispitit, că Dumnezeu nu este ispitit de rele343 (Iac. 1: 13) şi celelalte; iar cea după slobozirea lui Dumnezeu spre folosul sufletului se face, că este spre cercare omului, iar cercarea aduce pe om întru nădejde, iar nădejdea nu ruşinează, după cea scrisă (cf. Rom. 5:3-5), iar cel ce nu se ruşinează mântuit este întru Domnul344.

3. Iar a zice ispiteşte-mă, Doamne, şi mă cearcă este a omului nevoitor ce caută a fi cercat de Domnul printr-o ispită venită cu slobozenia lui Dumnezeu, pentru a se cerca pe sine şi a vedea de va fi răbdător în neca­zul adus de aceasta; că răbdarea, precum s-a zis, întru lămurire şi întru celelalte bunătăţi aduce pe om, iar de aici, cu adevărat, este atât folosul cât şi sporirea. Că voia celui ce se nevoieşte nu lucrează împreună345 cu is­pita, ci mai vârtos se împotriveşte ei, pentru aceasta şi în osteneală se bagă omul pe sine, ca să nu fie biruit de ispită346.

4. Iar prin nu ne duce pe noi în ispită zice adică „să nu ne laşi pe noi a fi ispitiţi din voia şi pofta noastră"; căci dintr-o ispită ca

342 Pentru care adică purtăm toată responsabili­tatea. De pildă: slava-deşartă, mândria, curvia, dul­ceaţa trupească şi altele.

343 O altă variantă ar fi: Dumnezeu nu este ispititor de rele (Biblia 1688). Ambele însă au adevărul lor.

344 în Filocalie (Vol. XI, întrebările 392 şi 393), la acest text avem o frumoasă scolie: „Cine nu e întă­rit în libertate prin cercările la care e supus nu poate avea nădejdea că va fi membru al împărăţiei fiilor lui Dumnezeu, cei liberi. Dar cine a ajuns prin cercare la această nădejde, ea nu-l va ruşina prin neîmplinirea ei".

345 Adică nu cooperează.

346 Omul îşi poate socoti aproape orice lucrare sau „osteneală", cum zice aici avva Varsanufie a sa drept ispită, dar, ca să o poată socoti ispită de la Dumnezeu, el trebuie mai întâi să se roage lui Dumnezeu pentru aceasta. Cercându-se astfel, lămurindu-se întru răbdare şi câştigând nădejdea, el va putea birui uşor ispitele cele venite în chip neaşteptat pentru osebite pricini; despre aceste pricini s-a zis pe larg mai sus, în diferite locuri.

166

aceasta se naşte moartea, iar pentru o ispită ca aceasta Mântuitorul zice: Rugaţi-vă, ca să nu intraţi în ispită347.

V.

A Sfântului Efrem

1. Trâmbiţa dând semn, oastea se găteşte de război; însă, în vremea nevoinţei, nu toţi se arată luptători; tot aşa şi călugării, mulţi sunt cu portul, dar puţini nevoitori.

Iscusinţa călugărului în vremea ispi­tei se arată.

în vremea iernii, fiara e urmărită după urmele pe care le lasă, iar în vremea ispitei, Satana urmăreşte pe monah după ur­mele lăsate.

VI.

A lui avva Isaia

1. Frate, în fiecare zi aşteaptă să-ţi vină ţie ispită, ori spre moarte, ori spre ne­caz şi primejdii mari, dar tu suferă cu osâr­die şi fără tulburare, socotind că prin multe necazuri se cuvine nouă a intra întru împărăţia cerurilor (cf. Fapte 14: 22).

2. Zis-a un Bătrân: „Dacă la smerita-cugetare ne-am fi silit, nu am fi avut tre­buinţă de pedeapsă [prin necazuri şi ispite]; că toate cele cumplite, pentru înălţarea noas­tră se întâmplă (cf. şi Matei 23: 12); că dacă Apostolului i s-a dat îngerul Satanei ca să-l muncească pe dânsul ca să nu se înalţe, cu atât mai vârtos nouă, celor ce ne înălţăm, în­suşi Satana se va da a ne călca pe noi, până când ne vom smeri".

3. Întrebat-a oarecine din Părinţi pe avva Sisoe, zicând: „De voi şedea în pustie şi va veni vreun barbar ca să mă ucidă, iar eu voi putea asupra lui [îl voi birui], oare să-l omor pe el?" Răspuns-a Bătrânul: „Nu, ci lasă-l pe el la [mila lui] Dumnezeu; că ori­ce fel de ispită va veni omului, dator este a socoti şi a zice că pentru păcatele mele s-a întâmplat aceasta, iar de este bun, să zică cu bunăvoirea lui Dumnezeu...".

VII.

Din Pateric

1. Zis-a avva Antonie. „Nimeni nu poate intra neispitit întru împărăţia ceruri­lor".

347 Voia şi pofta noastră sunt cele mai mari ispi­te, prin ele au căzut proto-părinţii noştri: şi-au făcut voia lor (spre iubirea de sine, lenevie şi mândrie), ne­ascultând de Dumnezeu, şi au poftit să aibă autono­mie, să vieţuiască de sine, poftind orice altceva (după dulceaţa trupului şi a lumii) mai vârtos decât a iubi pe Dumnezeu. Toate acestea le-au născut lor moar­tea; aceeaşi moarte ne-o naştem noi căzând în aceste ispite; deşi urmările morţii aduse în lume de primii oameni au rămas şi acum, ca tot atâtea ispite, prin Hristos, izbăvirea de acestea (de care nu întâmplător se zice în Rugăciunea Tatăl nostru, unde se adaugă şi ispita celui viclean, precum aceasta s-a ivit şi după facerea omului) preface moartea în trecere la viaţă, preface sufletul căzut şi mort în păcat în suflet viu, hrănit din viaţa lui Hristos încă de aici.

167

PRICINA A TREIZECI ŞI PATRA

Cum se cade a sta împotriva ispitelor, şi că nu se cuvine a se arunca cineva într-însele; când se cade a fugi de ispită şi în ce împrejurare se cuvine a fugi sau a o primi pe aceasta.

I.

Din viaţa Sfântului Ioan cel Milostiv

1. Corăbiile Marelui Ioan erau în nu­măr de treisprezece; acestea, fiind pline de povară, atunci când s-au apropiat de Marea Adriatică, toate deodată au căzut întru pri­mejdie şi au naufragiat, pierzând trei mii trei sute de litre de aur.

2. Cei cărora le erau încredinţate corăbiile le-au adus pe acelea trăgându-le la limanul Alexandriei, fugind şi adăpostindu-se într-o biserică; aflând Patriarhul de aceas­ta, I-a mulţumit lui Dumnezeu şi pentru aceasta, iar acelora le-a trimis scrisoare de iertăciune, având singure cuvintele lui Iov: „Domnul a luat, Domnul a dat, fraţilor; deci veniţi, de nicio primejdie temându-vă pen­tru aceasta, că pentru ziua de mâine Domnul se va îngriji".

3. Iar de vreme ce mulţi dintre cetăţeni veneau către dânsul pentru mângâiere, apucând el, zicea: „întru nimic nu se cuvine, fraţilor, a vă posomorî pentru primejdia co­răbiilor, a cărei pricină eu însumi am fost: că, de nu m-aş fi cuprins eu de înalta cugetare pentru împărţeala celor străine mai vârtos ale lui Dumnezeu -, nu mi s-ar fi întâmplat aceasta; încă şi voind Dumnezeu îngâmfarea mea a o topi, a slobozit a se întâmpla pri­mejdia aceasta. Că milostenia de multe ştie a face pricină de înaltă-cugetare celui ce nu ia aminte, iar sărăcia, după cea scrisă, [ştie] a smeri pe bărbat (cf. Pilde 10:14).

4. Deci pricină a două rele sunt eu: una adică că de plata milosteniei m-am lipsit, pen­tru slava-deşartă, iar alta că, din pricina ei, mă făcui şi pricină de prăpădire a atâtor de mulţi bani; iar acum trag spre sine osânda sufletelor celor strâmtorate; însă Dumnezeu, măcar că nu pentru mine, însă pentru purtarea de gri­jă a celor ce au trebuinţă, va fi dătător de cele spre trebuinţă; că aceea, adică nu te voi lăsa, nu te voi părăsi, este cuvântul Aceluia (Deut. 31: 6) şi credincios este Cel ce a făgăduit".

5. Aşa, cei ce cu credinţă veneau ca să mângâie pe Sfântul, mai vârtos ei erau cei ce se mângâiau de la acela; însă n-a trecut multă vreme şi Dumnezeu a înnoit noului Iov averile, şi era el către cei lipsiţi mai cu mărime de suflet, şi mult mai îndestulat de­cât înainte348.

II.

Din viaţa Sfântului Pahomie

1. Era un frate oarecare din cei ves­tiţi nevoindu-se singur deosebi; acesta, au­zind de viaţa Sfântului Pahomie, venind, l-a rugat pe dânsul să-l primească în chinovie. Deci, fiind primit şi făcând puţine zile, poftea

348 în Vieţile Sfinţilor (12 Noiembrie) întâmpla­rea de faţă e povestită puţin diferit: „Odată fericitul Ioan a pierdut multă avere prin întâmplarea aceas­ta: nişte corăbii bisericeşti, fiind încărcate cu produ­se, când erau pe Marea Adriatică, s-a ridicat furtună mare şi toată bogăţia ce era în corăbii s-a înecat. Aşa a voit Dumnezeu, ca încercarea credinţei Sfântului Ioan să fie mult mai strălucită decât aurul cel pieritor. Numărul corăbiilor era de treisprezece, iar preţul produselor era de trei mii şi trei sute de litre de aur. Sfântul Ioan, pierzând atâta avere cu care ar fi putut hrăni multă vreme pe săraci, a răbdat cu mulţumi­re, zicând adeseori cuvintele lui Iov: Domnul a dat, Domnul a luat; fie numele Domnului binecuvântat. Au venit la dânsul atunci mulţi din cetăţenii cei mai cin­stiţi vrând să-l mângâie în necaz. Iar el le-a răspuns: Eu sunt pricina pierderii averii bisericeşti, că, de nu m-aş fi înălţat cu mintea că dau multă milostenie, nu s-ar fi întâmplat înecarea bogăţiei. Eu m-am mândrit când am dat milostenie. Deci, vrând Dumnezeu să mă smerească, a trimis asupra mea sărăcia aceasta, pentru că sărăcia smereşte pe om. Acum şi eu singur petrec în sărăcie şi încă şi altora sunt pricinuitor de lipsă, căci vor răbda foamete toţi aceia care primeau hrană de la mine. însă Domnul, nu pentru mine, ci pentru ei, nu-i va lăsa şi le va da cele de trebuinţă. Astfel, cei ce veniseră să mângâie pe Ioan au fost mângâiaţi de dânsul, auzind cuvinte de folos. Domnul a întors apoi sfântului averile îndoite, iar Ioan mai mul­tă milostenie dădea săracilor, fiind foarte milostiv că­tre cei ce aveau nevoie".

168

să se facă mucenic, [chiar dacă] lumea era atunci în pace şi Biserica lui Dumnezeu era în linişte şi sporea şi cel între împăraţi Sfântul Constantin împărăţea.

2. Acesta de multe ori ruga pe feri­citul, zicând: „Roagă-te, Avva, pentru mine, ca să mă fac mucenic". Iar bătrânul îl învă­ţa pe dânsul zicând: „Rabdă, frate, nevoinţa cea călugărească, cu vitejie şi fără prihană, îndemnându-ţi viaţa după bună-plăcerea lui Hristos, şi vei avea în ceruri împărtăşire cu mucenicii. Iar pe gândul acesta să nu-l mai laşi să intre în inima ta".

3. Iar acela, neslăbind, în fiecare zi întindea dorire către aceasta, supărând pe Sfântul ca să se roage lui Dumnezeu pentru dânsul. Vrând Marele a se scutura de o su­părare ca aceasta, a zis lui: „Eu mă voi ruga şi, dacă voieşti[,] aceasta [mucenicia] te va ajunge. Dar întăreşte-te pe sine, ca nu cum­va, venind ceasul, în loc de a mărturisi, să te afli tăgăduind pe Hristos; căci, cu adevărat, cel ce voieşte să meargă de sine şi să cadă în ispită greşeşte".

4. Şi a fost că după doi ani oareşicari fraţi s-au trimis de Marele în satul lor cel de mai sus ca să adune papură pentru a se lucra rogojini; iar lângă sat erau barbarii cărora li se spune Vlemi. Şi, fiind fraţii acolo şi adunând papură, a trimis Fericitul către dânşii pe fratele cel ce poftea a mărturisi, ca să ducă puţine cheltuieli [bani] fraţilor, poruncindu-i lui să se întărească pe sine; şi, zicându-i cea scrisă, ca printr-o ghicitură îi zicea lui „că iată acum vreme bine-primită, iată acum vremea mântuirii, nicio împiedi­care întru nimic să nu dai, ca să nu fie prihănită slujba".

5. Iar el, luând asinul şi punând chel­tuielile, se ducea către fraţi. Şi, fiind el prin pustie, pogorându-se barbarii din munte ca să aducă apă, l-au întâmpinat pe dânsul; pe care şi prinzându-l, i-au legat mâinile, şi, luându-i şi toate cele de trebuinţă, l-au dus pe el în munte, către ceilalţi barbari.

6. Iar văzându-l ceilalţi barbari venind, au început a-l batjocori zicând: „Călugăre, vino de te închină idolilor noş­tri!" Şi, junghiind dobitoace, au făcut jertfe dumnezeilor lor. Şi, aducând pe călugăr, îl sileau pe el a jertfi împreună cu dânşii. Iar pentru că nu voia să facă aceasta, au venit la dânsul cu mânie, ţinând săbiile goale în­dreptate spre el.

7. Şi, îngrozindu-l că, de nu va jertfi, îndată se va ucide de dânşii, văzând el să­biile lor goale şi de obiceiul lor cel sălbatic temându-se, a luat şi a jertfit idolilor lor şi a mâncat cu dânşii din carnea cea jertfită ido­lilor. Astfel, temându-se el de moartea cea trupească, a murit sufleteşte, lepădându-se de Stăpânul Hristos.

8. Apoi, după ce barbarii l-au slobo­zit, s-a pogorât din munte; şi, venindu-şi el întru sine, şi-a cunoscut păcatul său şi mai vârtos păgânătatea pe care o făcuse şi, sfâşiindu-şi hainele sale şi mult bătându-şi faţa sa, a venit la mănăstire.

9. Şi, cunoscând Fericitul ce i s-a întâmplat lui, a ieşit foarte mâhnit întru în­tâmpinarea lui; iar el, văzându-l pe el ve­nind către sine, s-a aruncat la pământ cu faţa în jos strigând cu plângere: „Greşit-am lui Dumnezeu şi ţie, o, Părinte, că n-am ascultat sfatul tău cel bun; că, de-aş fi ascultat, n-aş fi pătimit acestea". Iar Marele a zis: „Scoală, o, ticăloase, că te-ai încuiat pe sine în afara atâtor bunătăţi. O, becisnicule, cu adevărat ţi s-ar fi pus ţie cunună şi tu o ai lepădat de la tine.

10. Stăpânul era de faţă cu sfinţii îngeri, vrând a pune pe capul tău diademă, şi tu de Hristos te-ai lepădat într-o clipeală de ceas. Şi, temându-te, n-ai vrut să pătimeşti moartea care ţi se cădea a o pătimi, şi aşa ai căzut de la Dumnezeu, şi viaţa veşnică o ai pierdut. Unde sunt cuvintele tale cele de di­nainte? Unde este dorirea ta?"

11. Şi zicea acela: „am greşit, Părinte, întru toate şi nu-mi mai pot arăta faţa mea la cer; am greşit, o, Părinte, şi nu este acum sta­re de a mă putea pocăi. Ce să fac, Părinte? Că nu mă aşteptam să fiu aşa".

12. Acestea şi mai multe decât aces­tea zicând el şi amar tânguindu-se, iarăşi a zis Marele către dânsul: „Tu, ticălosule, te-ai făcut cu desăvârşire străin de Domnul. Dar Dumnezeu bun este şi niciodată n-a ţinut ur­gie spre mărturie Luişi, că voitor al milei este şi, pocăindu-ne noi, ridică de la noi păcatele

169

noastre. Că nu voieşte moartea păcătosului, ci pocăinţa şi, pe cel ce a căzut, a nu rămâne întru cădere, ci a se scula. Pentru aceasta nu te deznădăjdui, că este nădejde de mântuire, că zice: De se va tăia copacul, iarăşi va înflori (Iov. 14: 7). Deci, de voieşti să mă asculţi în­tru toate, orice îţi voi zice, aşa să faci, şi vei avea iertăciune de la Dumnezeu".

13. Iar el, cu amar plângând, zicea: „Te voi asculta de acum întru toate, Părinte". Şi i-a poruncit lui Marele ca, ducându-se într-o chilie liniştită, să se încuie pe sine şi cu nimeni să nu vorbească până la moarte, să mănânce o dată la trei zile numai pâine şi sare şi numai de apă să se împărtăşească, să facă două rogojini în fiecare zi în vreme ce ceilalţi fraţi făceau numai câte una, după cât le era canonul -, să privegheze şi să se roage pe cât va putea, iar de plâns nicidecum să nu se lipsească.

14. Iar el, primindu-le pe acestea cu osârdie, s-a dus precum i s-a poruncit şi pe toate cele poruncite lui le-a îndoit; şi în toată viaţa sa cu nimeni altul n-a vorbit decât cu Sfântul, cu Theodor şi cu câţiva din ceilalţi Bătrâni. Deci, vreme de zece ani aşa nevoindu-se, cu harul Domnului bine a adormit, Marele mărturisind despre răposarea349 sa.

III.

A Sfântului Varsanufie

1. Oarecare frate, locuind în mănăs­tire şi de multe ispite izbăvindu-se cu rugă­ciunile Sfinţilor Părinţi, auzind despre veni­rea tâlharilor, voia să se ducă din mănăstire şi a întrebat pe Stareţul ce se cade a face.

2. Şi i-a răspuns lui acestea: „Iscusul bunătăţilor Stăpânului nostru, iată, îl avem, din multe necazuri şi ispite fiind izbăviţi de Dânsul; dar nici acum să nu ne îndoim, că ne izbăveşte şi acum, că ne izbăveşte şi ne acoperă pe noi de tot răul; deci toată grija şi nădejdea noastră spre Dânsul să o aruncăm (I Pt. 5: 7), şi, cu rugăciunile Sfinţilor, să nu vă îngrijiţi de vreun rău, ci staţi întemeiaţi în credinţa lui Hristos, cu Proorocul David viersuind: Domnul este ajutorul meu, nu mă voi teme de ce-mi va face mie omul (Psalm 117: 6) şi celelalte. Şi iarăşi: Domnul te va păzi pe tine de tot răul. Păzi-va Domnul sufletul tău; Domnul va păzi intrarea şi ieşirea ta de acum şi până în veac (Psalm 120: 7-8).

3. Luaţi seama să nu se înştiinţeze oamenii că, având voi pe Dumnezeu, vă te­meţi de oameni, şi, auzind, să se smintească, ci voi, în fiecare zi cântând, să ziceţi: Că de voi şi umbla în mijlocul umbrei morţii, nu mă voi teme de rele, că Tu cu mine eşti (Psalm 22: 4). Deci cum, aşa temându-ne, vom putea zice acestea în adevăr? Ziceţi, dar, necredincio­sului suflet să ia îndrăzneală: Domnul puteri­lor cu noi este, Sprijinitorul nostru, Dumnezeul lui Iacov (Psalm 45: 8). Vă îmbrăţişăm pe toţi în Domnul, Care zice: Eu sunt, nu vă temeţi (Matei 14,27)"350.

4. Acest răspuns auzindu-l un alt frate, a trimis aceluiaşi Stareţ [o scrisoare] zi­când acestea: „Rogu-mă ţie, se cade cineva, având această nădejde, a locui fără de frică în locuri tâlhăroase?"

5. Şi a răspuns Bătrânul: „Totdeauna suntem datori a îndrăzni în Domnul. Că nu ne lasă pe noi a fi ispitiţi peste putere; şi, de vreme ce El ne-a învăţat pe noi zicând rugaţivă, ca să nu intraţi în ispită (Matei 26:41), a ne da pe înşine la moarte este călcare a poruncii lui Dumnezeu. Iar dacă locuim într-un loc paşnic şi ni se va vesti despre venirea tâl­harilor, nu ni se cuvine a ne tulbura, ca unii ce avem acoperământul lui Dumnezeu. Că Dumnezeu vede că nu noi ne-am băgat în ispită, nici n-am călcat porunca Lui, ci mai vârtos o păzim pe aceasta, strigând noaptea şi ziua: Şi nu ne duce pe noi în ispită, ci ne izbă­veşte de cel viclean (Matei 6:13).

6. Deci, dacă, rugându-ne noi aces­tea, va veni nouă ispită ori venire a tâlhari­lor, ori altceva de acest fel să nu slăbim, că spre cercarea noastră se face şi după slobo­zirea lui Dumnezeu spre folos nouă. Dacă ar fi după slobozirea Lui, să avem întărirea învăţăturii

349 Precum se ştie, „a răposa" e una cu „a (se) odihni (ivanauco)", care nu e altceva decât mântuirea de neodihna lumii.

350 Cf. şi Filocalia (Vol. XI, întrebarea 390).

170

Apostolului, zicând: Credincios este Dumnezeu, Care nu ne va lăsa pe noi a ne ispiti mai mult decât putem, ci împreună cu ispita va face şi izbânda, ca să putem suferi [răbda] (I Cor. 10:13).

7. Iar dacă numai din auzire vom fugi din loc în loc, se poate ca Diavolul să nu ne lase pe noi să şedem în niciun loc. Dar, când cu întemeiere ştim despre un loc că are prepus de primejdie, datori suntem a ne păzi de mai-nainte, iar dacă locul este paşnic şi de năprasnă va veni ispita, văzând Dumnezeu că nu este din pricina noastră, ne acoperă pe noi după voia Lui351.

8. Că, precum cineva lămureşte în topitoare aur şi argint352, tot aşa întru ispite se lămuresc sufletele oamenilor. Deci, nu te mări pe sine mai-nainte de ispită, căci, când va veni ispita, atunci vei cunoaşte [să cu­noşti] puterea ta, şi, de te vei vedea pe sine căzând, cheamă ajutorul lui Dumnezeu şi El te izbăveşte; şi stai vârtos împotriva păcatu­lui, şi nu te teme de venirea ispitei, căci pe nevoitorul viteaz ispita nu-l vatămă, ci mai lămurit îl arată.

9. Că, de multe ori, cel întărit prin foc, acela poate sta împotriva focului; căci cărămida crudă, fiind slabă, este şi sfărâmi­cioasă, iar când cu focul se va împreuna şi se va coace, zid se face focului şi opreşte pute­rea lui. Căci cuptorul, din cărămidă făcându-se, aşa ţine întru sine văpaia cea aprinsă şi nu o lasă să sporească mai mult, aşijderea şi vasul de lut, apa cea pusă într-însul.

10. Deci şi tu, frate, stai împotriva ispitelor şi a necazurilor, chemând Dumnezeiescul ajutor, şi negreşit mai iscusit vei fi şi mai viteaz, căci necazul, zice, lucrea­ză răbdare, iar răbdarea iscusinţă şi celelalte (Rom. 5: 3-4).

11. Deci, atunci când ţi se întâmplă ţie necaz, să nu cazi îndată cu totul, ci aşteap­tă, că aproape este şi bucuria, şi mângâie-te pe sine cu nădejdea bucuriei celei următoa­re, pildă luând pe corăbieri: că aceştia, ridi­care de vânt şi de furtună cumplită făcându-se asupra lor, nu se deznădăjduiesc de a lor mântuire, ci împotrivă se luptă cu valurile, aşteptând liniştea, şi aşa trec viforul.

12. Şi iarăşi: când se află în alinare, aşteaptă tulburare, şi corabia dinspre toate părţile o păzesc, şi aşa se trezvesc ca nu fără de veste, furtună, iată, ridicându-se, negătiţi să se afle şi să se primejduiască.

13. Deci şi tu, întru necazuri fiind, aşteaptă răsuflare şi vei răbda vitejeşte is­pitele, scăpând de deznădăjduire, iar întru bucurie venind când va veni ţie -, nu cu to­tul al ei să te faci şi, vărsându-te [risipindu-te], să uiţi plânsul şi tânguirea, ci strânge-te pe sine arătând întristare, iar când ţi se va întâmpla [ispită etc.], nu te vei uimi ca un negătit, ci vitejeşte vei suferi pe cea de acum aşteptată, că zice: Gătitu-m-am, şi nu m-am tulburat (Psalm 118: 60).

IV.

A Sfântului Isaia

1. A afla şi a da mulţumire în vre­mea ispitei întoarce înapoi ispitele cele ce vin asupră.

V.

A lui avva Marcu

1. Cel ce voieşte afară de rugăciune şi de răbdare a birui ispitele nu le va putea înfrânge pe ele, ci mai mult se va împletici [încurca] în vremea necazului.

2. Ia aminte la năvălirea353 dulceţii,

351 Cf. idem. (op. cit. întrebarea 391). Ultima parte a răspunsului e omisă în Everghetinos.

352 Fragmentele cuprinse între punctele 8 şi 13 in­clusiv nu se regăsesc în scrisorile lui Avva Varsanufie.

Ele n-au fost de aflat nici în scrierile celorlalţi autori adunaţi în Everghetinos. Pot fi adăugiri ale autorului sau fragmente din scrisori ale lui avva Varsanufie neajunse până la noi.

353 irpoopoXfv (atac, apropiere, vizită, năpădire, asupreală; în Filocalie e tradus adesea cu „momeală"); pentru Sfântul Marcu, „năvălirea" e adesea sinonimă cu venirea gândurilor Aoyiopoc) pe care le izvodeşte fie omul, fie vrăjmaşul, fie se izvodesc în chip ames­tecat. Vedem aici că şi însăşi dulceaţa sau plăcerea e un gând care ne cuprinde fie din firea cea neîntărită, fie din învoirea cu gândul şoptit de vrăjmaş, pentru a ne îngădui felurite dulceţi spre „odihna" trupului şi pentru cea a minţii, adică pentru slava-deşartă, toate făcându-se, cum zice Sfântul Marcu undeva, „afară de toată socoteala (gn,mh)", adică dincolo de o judeca­tă întărită în credinţa în Dumnezeu. Altfel spus: „Nu primi gândurile îndemnătoare la dulceaţă, nu sta de vorbă cu ele, căci ele vin spre mângâierea necazu­lui trimis ţie ca ispită de la Dumnezeu spre lămurirea ta; suferă dar cu răbdare şi mulţumeşte, altminteri vei fi prins de mrejele acestei mângâieri înşelătoare". De altfel, pentru noi, cei de azi, această „năvălire a dulceţii" e proprie unei mari părţi a „culturii" de astăzi, care nu încetează să ne îmbie cu nenumărate „mângâieri" fără socoteală şi fără Dumnezeu.

171

fiindcă năvălirea mângâie necazul şi aşa bine-primită se face.

3. Cel ce pe cele necăjicioase de faţă le aşteaptă cu nădejdea bunătăţilor celor vi­itoare a aflat cunoştinţa adevărului şi de iuţime şi de întristare cu lesnire se va izbăvi.

4. Cel ce voieşte ca pe toată reaua venire-asupră a o încuia afară, dator este prin rugăciune a împăca354 toate lucrurile cu Dumnezeu şi a ţine gânditor nădejdea cea întru Dânsul, iar grija de cele simţitoare după putere a o amăgi.

5. Venind ispita, nu căuta pentru ce, cum sau de la cine a venit, ci socoteşte cum o vei răbda pe dânsa fără întristare şi fără pomenire de rău.

6. Răutatea străină [de la alţii] nu adaugă păcatul, însă numai dacă noi nu o vom primi cu înţelegeri rele.

7. Când vei fi nedreptăţit şi cele din­lăuntru ale tale şi inima se vor aspri, nu te mâhni, căci cu iconomie s-a mişcat prici­na, ci, bucurându-te, taie gândurile care se ivesc, ştiind că, din începutul asuprelii ucigându-se ele, va fi omorât şi răul ce s-a ivit

354 SuvaXXaocKiv lit. a schimba ceva, a da la schimb ceva pentru ceva, cu deosebire în scopul îm­păcării. în Filocalie (Vol. I, Sfântul Marcu Ascetul, Despre cei ce-şi închipuie că se îndreptează din fapte, 172) avem „încredinţează". Dincolo de sensul literal po­menit mai sus, termenul e folosit în general în limba­jul negustoresc. E aici o tâlcuire indirectă a formulei liturgice: „Ţie îţi aducem de toate şi pentru toate", şi nu pentru altceva decât pentru izbăvirea de toată reaua venire-asupră, în nădejdea iubitoare a celor vi­itoare de la şi prin Dumnezeu; această nădejde, zice apoi, amăgeşte năvălirea cea amăgitoare a grijii celei nemăsurate pentru cele prin simţuri după mişcare; iar dacă gândurile vor stărui mai departe în năvălirea lor, se va obişnui şi aceea să ia sporire355.

VI.

A Sfântului Isaac

1. Adu-ţi aminte de Dumnezeu în toată vremea, şi aşa îşi va aduce şi El aminte de ţine când vei cădea în rele.

2. Caută ajutor înainte de a începe războiul, şi cheamă pe doftor mai-nainte de a te bolnăvi, şi roagă-te înainte de a-ţi veni cele întristăcioase, şi în vremea scârbelor îl vei afla pe Dânsul Ajutor nebiruit356.

3. Corabia lui Noe în vremea păcii s-a gătit, iar lemnele lui s-au sădit înainte cu o sută de ani, iar în vremea urgiei, nedrepţii au pierit, iar Dumnezeu S-a făcut acoperă­mânt dreptului.

VII.

Din Pateric

1. Zis-a Avva Iperehie: „Laudă du­hovnicească să fie în gura ta şi citirea să-ţi uşureze greutatea ispitelor celor ce-ţi vin

355 Se face aici o deosebire între rău şi gânduri­le ce năvălesc, arătându-se că acestea, pe măsură ce năvălesc în număr tot mai mare, sporesc şi mai mult răul, răul nefiind altceva decât aşezarea sufletului de­parte de Dumnezeu, nesocotirea puterii Lui. Astfel înţelegem şi cum, odată primit un gând, golul sufle­tesc pe care acesta îl face devine loc de primire a ce­lorlalte, răul luând astfel neîncetată sporire (despre această sporire prin gânduri a răului, vezi şi capetele Sfântului Maxim din Pricina XXVI, 7). „Gândul" e nu­mit de alţi Părinţi şi patimă, păcat sau drac. Propriuzis, omul se depărtează de Dumnezeu prin patimă (pa,qoj), care nu e altceva decât o experiere, un iscus, o stare, aplecare rea (sau bună) către cineva/ceva, iar aceasta se întâmplă fie prin gândurile izvodite de minte, fie de draci, fie amestecat. Astfel, patima ajun­ge să fie numită slavă-deşartă, mândrie şi celelalte, care sunt tot atâtea păcate.

356 în Filocalie (Vol. X, Cuvântul 5, pp. 54-55) avem puţin altfel, capetele de aici având acolo şi o oarecare plinire pe care o redăm mai jos: „îl vei afla pe El, şi El te va auzi pe tine. Cheamă-L şi roagă-L înainte de a te rostogoli; şi, înainte de a te ruga, pregăteşte-ţi făgăduinţele, adică merindea lor. Corabia lui Noe... ".

172

asupră. Şi pilda aceasta grăitoare este: călă­torul, tare îngreuindu-se, osteneala călători­ei cu cântare o va fura".

2. Zis-a un Bătrân: „De va veni omu­lui ispită, de pretutindeni i se înmulţesc lui necazurile, ca, împuţinându-se el, să câr­tească. Şi a povestit o întâmplare ca aceasta: Un frate era la Chilii şi a venit peste dânsul ispită. De-l vedea cineva pe el, nu voia să-l salute, nici în chilie să-l bage. Şi, de-i trebu­ia pâine, nimeni nu-l miluia pe dânsul. Şi, la biserică venind el, nimeni nu-l îndemna la masă, precum este obiceiul. încă uneori şi întorcându-se de la seceriş şi neavând pâi­ne în chilie sau altceva de-ale mâncării căci nimeni nu-i dădea lui -, cu toate acestea, nu cârtea împuţinându-se cu sufletul, ci toate acestea le suferea vitejeşte, mulţumind lui Dumnezeu.

3. Şi, văzând Dumnezeu răbdarea lui, a ridicat războiul ispitei de la dânsul; şi îndată oarecine, venind din Egipt, a adus o cămilă încărcată cu pâini, pe care şi descărcându-le la chilia monahului, s-a dus. Iar el a început a plânge şi a zice către Dumnezeu: Doamne, nu eram vrednic a mă strâmtora puţin pentru numele Tău? Şi de atunci fraţii îl chemau la chiliile lor şi-l odihneau".

4. Un Bătrân s-a dus să-şi vândă coşniţele sale, iar întâlnindu-l dracul, le-a luat de la dânsul şi nevăzute le-a făcut; şi îndată bătrânul s-a aplecat spre rugăciune zicând: „Dumnezeule, mulţumescu-ţi Ţie, că m-ai izbăvit de osteneală". Iar nerăbdând dra­cul mulţumirea bătrânului, a strigat zicând: „Iată-ţi coşniţele, bătrân rău!" Şi, luându-le bătrânul, le-a vândut pe ele.

5. Zis-a oarecine din Părinţi despre Lazăr cel sărac că îl aflăm pe dânsul că n-a făcut nimic altceva fără decât că niciodată n-a cârtit asupra lui Dumnezeu că n-a făcut cu dânsul milă, ci cu mulţumită suferea du­rerea sa, şi pe bogatul nu l-a osândit, şi pen­tru aceasta Dumnezeu l-a primit pe dânsul.

6. Călugărul care este gata a răbda cu vitejie cele ce i se întâmplă, din parte se va întrista în vremea ispitei, iar pe cel ce nu aşteaptă ispită, mai mult îl va durea.

7. În ziua aprinderii se aduc tulum­be, şi lacrimi în vremea ispitei.

8. Aşa se stinge văpaia aprinsă la casă, şi lacrimile în rugăciune pe poftele ră­utăţii.

173

PRICINA A TREIZECI ŞI CINCEA

Că nu este bine a alerga către făcătorii de minuni, ci, din smerenie, a ne lepăda de aceştia; şi nici osebite daruri [harisme] nu se cade a dori sau a cere; iar de se va învrednici cineva de acestea, să nu cugete înalt, ci să se păzească prin smerenie; şi cum că cei ce arată vieţuire dumnezeiască nu sunt cu nimic mai prejos decât cei ce fac semne; şi că, afară de facerea de minuni, sunt alte daruri, mai mari, din care se cunosc cei duhovniceşti.

I.

A Sfântului Grigorie Dialogul

1. Întrebi, Petre, de se poate şi acum a se afla bărbaţi de felul Părinţilor noştri ce­lor Purtători de semne? Eu cred că unii ca aceştia sunt şi acum în lume; că nu fac şi semne ca acelea, nu vom socoti de aici că nu sunt întocmai ca aceia; căci cunoaşterea vieţii celei Dumnezeieşti stă întru puterea lucrurilor, iar nu întru arătarea semnelor. Ştii bine că Pavel Apostolul era frate întru apostolie cu Petru Verhovnicul şi că Petru a umblat pe mare cu picioarele, iar Pavel a naufragiat într-însa (cf. Matei 14: 29; Fapte 27:14-44). Deci într-unul şi acelaşi loc, Pavel n-a putut trece cu vasul, iar Petru a mers cu picioarele pe apă. Cu toate acestea, dacă în pricina minunii puterea amândurora nu este deopotrivă, vrednicia amândurora din cer este deopotrivă357.

Petru

2. Negreşit, adevărate sunt cele zise; însă, dintre toate minunile, aceasta o soco­tesc mai minunată: adică ca cel ce a murit să învieze iarăşi şi către viaţa aceasta de acum să se întoarcă.

Grigorie

3. Dacă vom lua aminte numai la cele văzute, Petre, cea mai de nevoie de crezut ar fi aceasta, iar dacă vom cumpăni pentru cele nevăzute, e limpede că a propo­vădui cuvântul şi a ne ruga, pentru că a se

357 Răsplata lor din cer este aceeaşi, căci toţi au lu­crat „în puterea lucrurilor" cu Duhul lui Dumnezeu, chiar dacă unul într-un fel, iar altul într-altul, unul mai mult prin minuni, altul mai mult prin învăţătură etc. Convorbirea este preluată în formă prescurtată din Cartea I a Dialogurilor, cap. 12, şi Cartea a Vi-a, 17.

întoarce cel ce a greşit este o minune mult mai mare decât a învia cu trupul pe cel mort. Că la aceasta din urmă se ridică iarăşi trupul care a murit358, iar la prima înviază sufletul, care viază în veci.

4. Deci două feţe pun înainte, ca printr-însele să înţelegi în care din ele s-a fă­cut minunea cea mai mare întru putere: pe Lazăr, pe care Domnul l-a înviat trupeşte, şi pe Saul, pe care Domnul l-a ridicat în chip gânditor [cu duhul] din păcat. Despre pu­terile [minunile] lui Lazăr de după învierea lui, nu ştim nimic, însă, dacă socotim învi­erea sufletului lui Pavel, cugetul nostru nu poate încăpea câte puteri a făcut în cuvântul cel sfinţit:

5. Cum gândurile lui cele crude s-au întors întru milostivirile blagocestiei, cum poftea a muri pentru fraţii de a căror moar­te mai-nainte se bucura (cf. Rom. 9: 3), cum, de toată Scriptura şi cunoştinţa fiind plin, se judeca pe sine a fi nimic şi socotea că nu are altă cunoştinţă, fără numai pe aceea a lui Iisus Hristos, şi pe Acesta răstignit (cf. I Cor. 2: 2), în câtă înălţime de cinste apostolească fiind, pe sine se numeşte mai mic decât toţi ucenicii (cf. I Cor. 15:9), cum până la al trei­lea cer înălţându-se cu ochiul minţii (I Cor. 12: 2), iarăşi s-a plecat pe sine cu împreunăpătimire spre a sfătui despre patul de însoţi­re (cf. II Cor. 12: 2), cel ţinut în chip gânditor de sobor de îngeri nu se lepăda a chivernisi şi a griji de lucrurile celor trupeşti (I Cor. 3: 1 ş.u.), cel ce de munci se bucura şi întru ne­putinţă se lăuda (cf. II Cor. 12:9-10), iar a trăi era Hristos şi a muri dobândă (Filip. 1:21), şi viaţa pe care o avea în trup afară de trup era (cf. Gal. 2: 20).

358 Care se poate sau nu mântui.

174

6. Şi uită-mi-te acum cum trăieşte: căci din iadul minţii către viaţa milostivi­rii359 s-a întors. Aşadar, a învia pe cineva cu trupul din morţi este mult mai prejos decât această minune. Prin urmare, a învia cineva cu trupul nu este o vrednicie aşa de mare, ci poate numai atunci când alături de învie­rea trupului înviază şi mintea, o minune din afară ca aceasta slujind astfel şi la învierea duhului celui dinlăuntru.

7. Petru

Acum am cunoscut cu cât este mai mare minunea aceasta faţă de minunea cea­laltă.

II.

Din Pateric

1. Zis-a Marele Antonie: „Nu se cade a se făli cineva pentru scoaterea dracilor, nici a se îngâmfa pentru oarecari tămăduiri, nici noi, la rândul nostru, de cel ce scoate draci a ne minuna, iar pe cel ce nu scoate a-l de­făima, ci cel ce voieşte a se folosi să voiască a înţelege nevoinţa fiecăruia şi, aşa, ori să o urmeze sau s-o râvnească, ori să se îndrepteze; iar a face semne nu este lucru al nostru, ci al Mântuitorului nostru. Că zicea ucenici­lor Săi: Nu vă bucuraţi că vi se pleacă duhurile, ci pentru că numele voastre s-au scris în ceruri (Luca 10: 20).

2. Că a se scrie numele noastre în cer este mărturie a faptei noastre celei bune şi a vieţii noastre, iar a scoate draci este al Mântuitorului, Celui ce a dat har. Drept ace­ea celor ce nu în fapta bună, ci în semne se fălesc şi zic: Doamne, au nu cu numele Tău draci am scos şi puteri multe am făcut? (Matei 7: 22), acelora le-a răspuns: Amin, amin zic vouă: nu vă ştiu pe voi! (Matei 7:23). Că Domnul nu Se recunoaşte în căile necredincioşilor, căci aceia n-au mers în căile Lui, şi nimeni din noi nu se judecă pentru că n-a scos draci sau că n-a avut înainte-cunoştinţă, ci fiecare se va judeca de a păzit credinţa şi dacă poruncile le-a împlinit bine.

359 euoirÂaYxioţ, sau „împreună-pătimirii".

3. Drept aceea, nu trebuie ca pentru acestea mult a ne minuna, sau pentru aces­tea a ne durea, ci a ne nevoi ca să plăcem lui Dumnezeu prin buna noastră petrecere şi a ne ruga neîncetat, ca Domnul să Se facă nouă împreună-lucrător360 spre biruinţa asu­pra Diavolului".

4. Într-o zi361, Sfântul Palamon, îm­preună cu ucenicul său, Pahomie, prive­ghind şi foc aprinzând, a venit de afară un frate vrând ca să rămână la dânşii. Şi, sculându-se, a zis lui Palamon: „Dacă cineva dintre voi are credinţă, să stea pe cărbunii aceştia şi să zică pe rând glasul Evangheliei362". Dar, pricepând bătrânul mândria lui, l-a certat zi­când: „Conteneşte din semeţia ta, frate, şi nu grăi unele ca acestea, că te-ai amăgit". Iar el, mai mult îngâmfându-se, s-a suit pe jăratic fără a-i porunci cineva; şi, cu slobozirea lui Dumnezeu şi din lucrare drăcească, nicide­cum nu s-a ars; iar această sporire a semeţiei lui se făcu după cea scrisă: Către cei îndărăt­nici, îndărătnice căi trimite Dumnezeu (Pilde 21: 8).

5. Apoi, vrând a purcede din chilie, de ca şi cum i-ar ocărî pe dânşii, zicea: „Unde este credinţa voastră?" Deci după ce l-a văzut dra­cul pe dânsul desăvârşit amăgit şi cu lesnire plecându-se lui, închipuindu-se într-o femeie frumoasă, îmbrăcată în haine strălucitoare, a venit la dânsul. Şi, stând ea dinafară de chilia lui, a ciocănit la uşă, iar el, după ce a deschis, i-a zis dracul lui: „Fiindcă sunt supărată de că­mătari (creditori) şi mă tem să nu mă primejduiesc că nu am de unde să plătesc datoria, te rog să mă primeşti în chilia ta, că Dumnezeu m-a trimis la tine ca să mă mântuiesc".

6. Iar el, fiind cuprins de orbirea cugetului, n-a putut desluşi cine este cel ce

360 ouvepyoc.

361 De aici înainte şi până la punctul 13 ni se pun înainte întâmplări din viaţa Sfântului Pahomie.

362 Trad. neogr. interpretează acest glas (le,xij) al Evangheliei ca fiind cel de la Luca 10:19, redând ast­fel: „...şi să plinească cu fapta învăţătura Evangheliei". în Vieţile Sfinţilor (15 mai), pentru acest loc avem ast­fel: „Dacă cineva dintre voi are credinţă, să se pună deasupra acestor cărbuni şi să stea pe ei pînă se va citi rugăciunea Domnului, adică: Tatăl nostru".

175

vorbeşte cu dânsul şi a primit-o pe ea. Iar dracul, fiindcă de acum cunoştea aplecarea lui spre răutate, poftă scârnavă a băgat întrînsul şi, bucurându-se cu gândul, a adăugat la aceasta şi păcatul [cu lucrul]. Şi, cum s-a apropiat el de dânsa, ea îndată l-a primit, şi dracul l-a aruncat pe pământ, zăcând acum ca un mort fără de glas.

7. Apoi, după câteva zile, luând simţire de nebunia sa, a venit către Sfântul Palamon, tânguindu-se acestea către dânsul şi zicând: „Ştiu că însumi m-am făcut pricină de pierzare; că tu, Părinte, mult m-ai sfătuit, şi eu te-am ascultat. Pentru aceasta mă rog, cu cuvioasele voastre rugăciuni a-mi ajuta mie păcătosului, celui ce mă primejduiesc a fi ucis de dracul".

8. Şi încă grăind el, şi ei din milosti­vire363 lăcrimând pentru dânsul, de năpras­nă de la necuratul drac fiind scuturat, a sărit din chilie, alergând pe munte şi, gonit fiind, a ajuns în cetatea ce se numeşte Panos, iar acolo, după o vreme, dracul l-a aruncat în cuptorul feredeului [băii publice] şi, îndată arzându-se cu totul, a pierit364.

9. Odinioară a venit la mănăstirea Sfântului Pahomie oarecari eretici pust­nici365, care pe lupul cel dinlăuntru îl acope­reau cu haine de păr; stând ei înaintea porţii, ziceau către fraţi că sunt trimişi de părintele lor către Marele [ca să-i zică acestea]: „Duceţi-vă la el şi-i spuneţi că, dacă cu adevărat

363 ouţnTaOeia.

364 în Vieţile Sfinţilor avem aşa: „Dar deodată s-a îndrăcit monahul acela şi a fugit din chilie şi, fiind gonit de diavol, alerga prin munţi şi prin pustie; apoi, mergând la cetatea care se numea Panos...". La sfâr­şitul povestirii întâmplării de faţă, găsim adăugate,acestea: „Fericitul Pahomie, văzînd şi auzind aceasta, îşi păzea cu dinadinsul inima sa de gândurile de mîndrie şi îşi îndrepta viaţa în smerită-cugetare şi în blân­deţe, aducându-şi aminte de cuvintele Domnului, care zice: învăţaţi-vă de la Mine, că sunt blând şi smerit cu inima". Dacă Dumnezeu îngăduise vrăjmaşului să-l lucreze pe „nevoitor" prin „minunea" şederii pe cărbuni aprinşi, pesemne că şi aici l-a slobozit să-l lu­creze „până în sfârşit" (cf. Vieţile Sfinţilor), adică să-l lase pe dracul ca să-l ucidă prin ardere.

365 într-o formă prescurtată, însă cu unele ele­mente noi, şi această întâmplare o avem povestită în Vieţile Sfinţilor (15 mai).

eşti omul lui Dumnezeu, şi eşti încredinţat că Dumnezeu te ascultă pe tine, vino cu noi şi să trecem râul acesta cu picioarele deasupra apei, ca să cunoască toţi cine dintre noi are mai multă îndrăzneală către Dumnezeu".

10. Şi vestind fraţii acestea lui Pahomie, scârbindu-se, a zis către dânşii: „Spuneţi-mi, nu cumva v-aţi plecat urechi­le către dânşii [socotind îndreptăţite cererile lor]? Au n-aţi cunoscut că aceste puneri-înainte sunt străine de Dumnezeu, şi străine cu totul, nu zic că numai de petrecerea noas­tră, ci şi de a mirenilor celor ce bine-cugetă şi sunt cu adevărat Creştini? Căci care lege ne porunceşte nouă a pune unele ca acestea înainte şi a le face? Ce lucru este mai ticălos decât nebunia aceasta care să poată să stea? Să părăsesc eu oare tânguirea păcatelor mele şi să fug de veşnica muncă căreia m-am în­datorat, a mă copilări astfel în minte şi a pri­mi nişte puneri-înainte ca acestea?

11. Zis-au fraţii către dânsul:

„Deci, dacă aceştia sunt eretici şi străini de Dumnezeu, cum au îndrăznit a te chema la atâta înălţime?" Iar el, răspunzând lor, a zis: „Cu adevărat, a ereticilor este această punere-înainte. N-aţi citit zicerea apostolească care zice: Şi după învârtoşarea lor şi după inima lor nepocăită, i-a dat Dumnezeu pe dânşii întru minte neiscusită, ca să facă cele ce nu se cuvin (Rom. 1: 28; 2: 5)? Aceştia, după slobozirea lui Dumnezeu, poate că ar putea să treacă râul ca pe uscat ajutându-le lor diavolul, spre a se adeveri eresul necredinţei lor, al celor ce se reazemă de dânsul şi cu pehlivănia aceasta să încredinţeze pe oarecari din cei amăgiţi de dânşii, însă mie nu-mi este de nevoie aceasta.

12. Deci, ieşind, spuneţi-le lor aşa: „Acestea zice robul lui Dumnezeu, Pahomie: Nevoinţa mea şi toată sârguinţa mea nu stă în a merge deasupra râului, sau în a desface munţii, sau a porunci fiarelor, ci a lua întru sine judecata lui Dumnezeu şi a sări pes­te meşteşugirile cele diavoleşti cu puterea Domnului, a Celui ce a poruncit a călca pes­te şerpi şi peste scorpii şi peste toată puterea vrăjmaşului (Luca 10: 19); că odată ce aces­tea îmi vor fi dăruite de la Domnul, şi toate celelalte vor urma".

176

13. Şi acestea zicând, chezăşuia pe fraţi: „Să nu cugetaţi mare despre propriile îndreptări, nici să vă spăimântaţi de oare­şicare vedenii, nici să ispitiţi Dumnezeirea prin nişte cereri ca acestea că multe sunt măiestriile potrivnicului şi că unele ca aces­tea toate la tot omul sunt de prisos şi primejdioase -, zicând către vrăjmaşul mântuitorul cuvânt: Să nu ispiteşti pe Domnul Dumnezeul tău (Matei 4: 7; Luca 4:12).

14. Frate366, de te vei învrednici de vreun dar, nu cugeta înalt; că nimic bun nu ai pe care să nu-l fi luat de la Dumnezeu (cf. I Cor. 4: 7); şi, de nu vei umbla după voia Lui, El va lua de la tine darul Său şi îl va da celui mai bun şi mai smerit.

15. Se spunea despre un Bătrân că şapte ani a rugat pe Dumnezeu pentru un dar, şi i s-a dat lui; şi s-a dus la un Bătrân mare şi i-a vestit lui despre dar, iar acela, au­zind, s-a întristat şi a zis: „Mare osteneală!" Şi a zis Bătrânului: „Du-te şi fă alţi şapte ani rugând pe Dumnezeu ca să se ia de la tine darul, că puţin îţi foloseşte ţie". Şi, ducându-se, a făcut aşa, până când s-a luat de la dânsul.

16. Unui Bătrân, din multa smerenie pe care o avea, Dumnezeu i-a dăruit darul vederii cu mintea [stră vederii]; şi, înaintecunoscând Bătrânul pe oarecari care veneau să-l cerceteze pe dânsul, s-a mâhnit; iar după ce s-au dus aceia, s-a rugat lui Dumnezeu ca să se ia darul de la dânsul. Ducându-se şi la un Bătrân mare, l-a rugat, zicând: „Osteneşte-te împreună cu mine ca să se ia lucrul de la mine". Şi, şezând fiecare în chilia sa, s-au rugat lui Dumnezeu pentru aceasta. Şi a venit un glas stareţului, zicând: „Iată, îl iau de la tine, iar când voieşti, îl poţi avea iarăşi".

17. Unui frate i s-a arătat Diavolul închipuindu-se în înger de lumină şi a zis către dânsul: „Eu sunt Gavriil şi sunt trimis către tine". Iar el a zis: „Nu cumva eşti trimis către altul, că eu nu sunt vrednic să văd înger întru păcate vieţuind?"

366 De aici se reiau apoftegmele din Pateric.

18. Lui avva Longhin i-au adus unii odinioară un îndrăcit, iar el a zis către dân­şii: „Dar eu ce să vă fac vouă? Mai vârtos duceţi-vă la avva Zinon". Iar după ce s-au dus la acela, a început avva Zinon a certa pe dracul ca să iasă din om, şi se ruga asupra lui întins, iar dracul a strigat, zicând: „Socoteşti acum, avva Zinone, că pentru tine ies? Iată, acolo avva Longhin se roagă împotriva mea vorbind, iar eu, temându-mă de rugăciunea lui, ies, fiindcă ştie că nu ţi-am dat niciun răspuns".

19. Altădată iarăşi o femeie având o patimă ce se zice brâncă367, auzind despre avva Longhin, cerca să vorbească cu dân­sul; iar atunci Bătrânul şedea la nouă sem­ne de Alexandria; şi, căutând să vorbească cu dânsul, s-a întâmplat că Bătrânul aduna lemnişoare. Şi, aflându-l femeia pe dânsul, i-a zis: „Avva, unde petrece avva Longhin, robul lui Dumnezeu (neştiind că el este)?" Iar el a zis: „Ce voieşti de la înşelătorul ace­la? Nu te duce la el, că este amăgitor".

20. Iar femeia i-a arătat patima, iar el, pecetluind locul cu semnul sfintei Cruci, i-a dat drumul zicând: „Du-te, şi Dumnezeu te va tămădui, că Longhin nu te poate folo­si". Şi s-a dus femeia crezând cuvântului, şi s-a tămăduit îndată. Iar după aceasta, po­vestind ea la oarecine lucrul şi de semnele Bătrânului zicând, a cunoscut că acela era însuşi avva Longhin.

21. Venit-a oarecare îndrăcit în Schit, şi s-a făcut rugăciune în biserică pentru dân­sul, şi dracul nu ieşea, că era aspru. Şi au zis clericii: „Oare ce să facem dracului acestu­ia?" Nimeni altul nu-l poate scoate, fără nu­mai avva Visarion; însă, de-l vom ruga, nici la biserică nu vine. Să facem aceasta: mâine, mai-nainte de toţi, el va veni la biserică; să facem pe cel ce pătimeşte să şadă dormind în locul lui şi, când va intra, să stăm la rugă­ciune şi să-i zicem lui: „Deşteaptă pe fratele, Avva". Şi au făcut aşa; şi, venind bătrânul dimineaţa, a zis către dânsul: „Scoală de ieşi

367 în Pateric (Avva Longhin, 4) se zice că aceas­ta avea „patimă la sân, care se cheamă carchin (KapKivov)". „Carchinul" e de fapt cancerul.

177

afară!" Şi îndată a ieşit dracul dintr-însul, şi s-a tămăduit omul în ceasul acela368.

22. Odinioară, un mirean se ducea la Avva Sisoe având cu sine pe fiul său; şi Bătrânul era în muntele lui Avva Antonie, şi pe cale s-a întâmplat de a murit fiul său, iar el nu s-a tulburat, având credinţă către Bătrânul. Şi a căzut la pământ împreună cu dânsul de ca şi cum ar fi făcând metanie, ca să se blagoslovească de bătrânul. Şi, sculându-se tatăl, a lăsat pe copil la picioarele bă­trânului şi a ieşit afară.

23. Iar Bătrânul, socotind că face metanie, i-a zis lui: „Scoală de ieşi afară (că nu ştia că a murit)!" Şi îndată s-a sculat şi a ieşit, şi, văzându-l pe dânsul tatăl lui, s-a mi­nunat, şi, intrând, s-a închinat bătrânului, şi i-a spus lui pricina. Iar auzind bătrânul, s-a întristat, că nu voia să se facă aceasta, şi i-a poruncit lui ucenicul nimănui să nu spună până la sfârşitul Bătrânului.

24. Un frate a întrebat pe un Bătrân, zicând: „Cum unii văd descoperiri şi vederi îngereşti?" Şi i-a zis lui Bătrânul: „Fericit este, fiule, cel ce vede păcatele sale totdeau­na, pentru că unul ca acesta totdeauna se trezveşte". Şi a zis lui fratele: „Eu, Părinte, am văzut deunăzi pe un frate scoţând un drac dintr-alt frate".

25. Şi i-a zis lui Bătrânul: „Eu nu voiesc a scoate draci şi boale a tămădui, ci

368 E de cugetat că sfatul clericilor n-a fost cu­noscut de dracul acela, pentru smerenia lor, drept care, chiar dacă dracul nu ştia că pentru altă pricină a zis Bătrânul cuvântul, s-a temut foarte de el şi a ieşit, căci cuvântul lui avea putere de tămăduire precum odinioară şi veşmântul lui Hristos pentru femeia cu scurgere de sânge, chiar dacă Domnul, omeneşte vorbind, Se îndeletnicea în acea vreme cu altceva, şi nu cu vindecarea femeii. Vedem aşadar că cuvintele sfinţilor, indiferent de vremea şi modul în care sunt rostite sau pricina lor, au putere tămăduitoare asu­pra celor ce le aud şi le pun în chip lucrător la inimă şi nu pentru studiu, „referinţe" sau cultură generală. Această lucrare de sfinţenie, de mângâiere, tămădu­ire şi înţelepţire a lor se vădeşte şi prin puterea sfin­telor moaşte prin care lucrează darul lui Dumnezeu cel câştigat de aceia, însă, de luat aminte, nu în mod automat, ci, în cele din urmă, ca o expresie a milei lor şi a îngăduinţei şi milei lui Dumnezeu.

voiesc şi rog pe Dumnezeu să nu intre întru mine dracul, şi să mă curăţ pe sine de gân­duri necurate, şi iată mare m-am făcut. Că dacă cineva îşi va curăţi inima sa de gânduri necurate şi fără pregetare îşi săvârşeşte pra­vila sa, negreşit acela împreună cu Purtătorii de semne Părinţi se va învrednici împărăţiei cerurilor".

26. Un frate s-a lepădat de lume îm­preună cu tatăl său cel trupesc şi au petrecut amândoi într-o mănăstire. Deci, după câtăva vreme, fratele a auzit despre tatăl său că a tă­măduit pe un neputincios îndrăcit şi s-a dus şi a vestit Marelui Stareţ, zicând cu mâhnire: „Avva, tatăl meu a sporit şi a izgonit un drac dintr-un frate, iar eu întru lenevie sunt şi nicio sporire nu este întru mine".

27. Zisu-i-a lui Stareţul: „Cu adevă­rat, o, fiule, aceasta a izgoni dracii nu este sporire, sau pe bolnavi a-i tămădui. Că aces­tea nu le face omul, ci puterea lui Dumnezeu şi credinţa celui ce a venit. Iar unii, neînţelegând aceasta, au pierit ajungând întru mân­drie. Iar eu zic că, de va veni omul întru sme­renie adevărată, altă sporire mai mare decât aceasta nu este, niciodinioară căzând ea. Că cel ce odată a smerit jos sufletul său, unde va mai cădea de aici înainte? Iar semnul unuia ca acesta este a suferi necinste de la alţii".

28. Zicea Avva Pitirion ucenicu­lui lui Avva Antonie: „Cel ce voieşte a izgoni draci, mai întâi să-şi robească pa­timile sale, că pe oricare din patimi o va birui, izgoneşte [şi] pe dracul aceleia. Aşadar, că urmezi ori patimii mâniei, ori a poftei, ori a întristării, aşa se încuibea­ză când voieşte dracul cel îndemânatic al ei; deci, de vei înfrâna patima, ai izgonit

178

şi pe dracul care urmează patimii"369.

29. Un pustnic şedea de treizeci de ani în pustia cea mai dinlăuntru, avându-şi hrana sa dintr-o buruiană; iar mai pe urmă a început a zice întru sine: „Zadarnic pierd zilele şezând aici de atâţia ani. Că iată, am atâţia ani nemâncând nimic, decât buruiana aceasta, şi nici descoperire n-am văzut, nici minuni n-am făcut, precum Părinţii călugări de mai-nainte de mine; deci, lăsând cele de aici, mă voi duce spre lume370.

30. Acestea cugetând el, a stătut îna­intea lui îngerul Domnului, zicând: „Ce gân­deşti?" Iar el i-a vestit lui cele pe care le în­torcea în gând. Şi a zis îngerul către dânsul: „Şi ce fel de semn voieşti să faci mai mare decât răbdarea şi bărbăţia pe care ţi-a dat-o Dumnezeu? înţelege, dar, Cine este Cel ce te-a împuternicit a răbda atâţia ani în locul acesta din singură buruiana aceasta hrănindu-te; rabdă, deci, şi cere de la Dumnezeu să-ţi dea smerenie". Şi, întărindu-se de în­ger, a răbdat acolo şi în cealaltă vreme a vie­ţii sale371.

369 în Pateric (Avva Pitirion, 1) avem mai pe scurt şi puţin altfel: „Urmează mâniei, zice dracul; dacă pe mânie o vei birui, s-a izgonit dracul acesteia. Asemenea şi pentru fiecare patimă". în Lavsaicon (ed. Alba Iulia, 1994, p. 93), acelaşi Avvă zice aşa: „Să ştiţi, fiilor, că sunt draci care iau aminte la patimile oame­nilor. Adică drac de trufie, drac de iubire de argint, drac de îndulcire trupească şi de lăcomie, precum şi la celelalte patimi. Şi cine voieşte să izgonească de la sine pe aceşti draci, trebuie să dezrădăcineze patimile din inima lui, care vin din cugetele cele viclene".

370 în Pateric (Colecţia anonimă, Cap. V, 11) se adaugă aici „că şi acolo cel ce vrea să se mântuiască se mântuieşte".

371 Iarăşi în Pateric (loc. cit.) avem puţin altfel: „Pentru ce primeşti in inima ta acele gânduri şi sfa­turi vrăjmăşeşti? Adică, pentru că nu faci minuni, să ieşi în lume? Dar ce minune mai mare decât aceasta doreşti, că de atâţia ani trăieşti aici în această pustie şi Dumnezeu te hrăneşte, te întăreşte, te păzeşte şi nimic nu-ţi lipseşte, ca şi unuia din lavră? Deci, pen­tru ce te supui sfatului vrăjmaşului? De acum să nu te mai supui gândurilor şi sfatului vrăjmăşesc şi şezi aici, în acest loc, până la sfârşitul tău, şi te roagă lui Dumnezeu ca să-ţi dea smerenie şi răbdare! Iar el, fi­ind întărit de sfatul îngerului, a petrecut acolo toată vremea vieţii sale şi s-a mântuit".

179

PRICINA A TREIZECI ŞI ŞASEA

Că mai mare decât toate faptele bune este dragostea şi că cel ce iubeşte pe Dumnezeu iubeşte folosul sau odihna aproapelui său întru toate mai mult decât le cinsteşte pentru sine.

I.

A lui Paladie

1. Oarecare bărbat Egiptean, Serapion cu numele, zis şi Sidonie1, pentru că niciodată nu se îmbrăca cu altceva decât cu giulgiu, acesta toată fapta bună desăvâr­şit deprinzând-o, cu neagoniseala mai pe toţi îi întrecea, pentru care nici n-a putut să se liniştească în chilie; însă, ca să nu se îngri­jească şi să nu aibă ceva al său, el călătorea des şi astfel îşi lua hrana cea de peste zi de la cei ce se întâmplau să-l afle; aşadar, aşa îşi petrecea el viaţa, neavând nimic altceva, fără numai giulgiul pe care îl purta.

2. Acesta, prin oarecare pustnic cu­noscut, s-a vândut pe sine pe douăzeci de monede la un măscărici [actor] Ellin, pe care, şi luându-le de la pustnic, le păstra lângă sine şi era slujind cu sârguinţă măscăriciului, fe­meii lui şi casei, nimic altceva mâncând, fără numai pâine şi apă, şi nu-şi liniştea nici min­tea şi, de multe ori, nici gura de la cugetarea şi citirea Scripturilor2.

3. Deci petrecând la aceştia de acum vreme îndelungată, când era vreme vorbea cu dânşii despre Creştinătate şi, aşa, întâi l-a umilit pe măscărici, apoi pe femeie, apoi toată casa lui. Şi, botezându-se ei, de atunci înainte s-au lepădat de a mai face comedii [de a mai juca teatru] şi, ajungând la viaţa cea iubitoare de Dumnezeu, foarte se îndulcea

1 Câte ceva despre Avva Serapion aflăm şi în Lavsaiconul editat la Alba Iulia. El este pomenit prin câteva rânduri şi în Istoria monahilor din Egipt (ed. cit., cap. 18). în Lavsaiconul de la Bucureşti (cap. 37) avem o versiune mai extinsă a vieţii lui. Toate aceste va­riante diferă semnificativ, însă se întregesc reciproc. După Lavsaiconul din urmă, „Sidonie" se traduce prin „Pânzarul", din pricina giulgiului său.

2 Trad. lit. Nu lăsa nici mintea nici gura să se odihnească sau să se îndeletnicească (prea mult) cu cele lumeşti, ci le ostenea la cugetarea cuvintelor Scripturii şi la citirea lor.

de dânsul. Şi i-a zis lui: „Vino, frate, să te facem slobod, de vreme ce tu din cea mai de ruşine robie ne-ai făcut slobozi pe noi".

4. Atunci le-a spus lor: „Fiindcă a lucrat Dumnezeu, şi voi aţi voit, şi s-a mân­tuit prin mine sufletul vostru, acum voi des­coperi vouă taina: eu sunt pustnic slobod, de neam Egiptean, însă, milostivindu-mă spre voi, care petreceaţi întru multă înşelăciune, mă vândui pe sine vouă, ca voi, slobozindu-vă de mari păcate, să vă mântuiţi; deci, fiind­că ceea ce am voit aceea a făcut şi Dumnezeu, mă voi duce, ca aşa şi altora să ajut.

5. Acestea zicând, le-a dat lor aurul, iar ei nu voiau să-l ia, iar ei îl îndemnau pe dânsul să dea aurul săracilor, „de vreme ce, ziceau, se făcuse lor arvună de mântuire". Iar el a zis lor: „Voi să-l daţi, că este al vostru [şi nu al meu]. Că eu nu dăruiesc bani stră­ini săracilor". Iar ei, luând aurul, îl rugau pe dânsul şi-i ziceau să petreacă împreună cu dânşii, adeverind că: „De acum te vom avea ca pe un Părinte şi stăpân al sufletelor noas­tre".

6. Iar după ce mult rugându-l, a-l pleca n-au putut, îl pofteau ca măcar o dată pe an să-i cerceteze. Şi, făgăduindu-se lor Fericitul, s-a mutat de acolo în Lakedemonia; unde, aflând de oarecine din cei mai de frun­te ai cetăţii că este maniheu cu eresul împre­ună cu toată casa sa, iar la altele era bărbat îmbunătăţit, ţinându-se de evlavie, acestuia iarăşi prin altul oarecine se vându pe sine; iar după doi ani acela s-a îndepărtat de eres, iar el a împreunat toată casa lui cu Biserica, apoi, luându-i şi pe aceia, înconjura lumea bine-făcând oamenilor, pe cât putea.

180

II.

Din viaţa Sfântului Ioanichie3

1. Marele Ioanichie, pornind din Efes şi ducându-se în Canturia, s-a întâlnit pe cale cu nişte călugăriţe mamă şi fiică. Fiica era silită către porniri neastâmpărate, iar mama se sârguia ca prin sfătuiri să poto­lească valurile trupului ei.

2. Deci, cu acestea întâlnindu-se el, durându-l la suflet pentru patima fecioarei, a chemat copila la sine, căreia i-a şi poruncit să pună mâna pe grumajii lui; care lucru şi făcându-se precum a poruncit, se ruga ca fe­cioara să se izbăvească de răutatea care o su­păra, iar acea patimă cumplită să cadă peste dânsul. Şi aşa ea, de războiul trupului izbăvindu-se, s-a dat pe sine în ceata călugăriţe­lor, precum era şi mai-nainte, iar acel război cumplit s-a ridicat acum asupra Sfântului.

3. Însă el răbda, ostenindu-şi trupul cu mari nevoinţe. Deci pricepând că gându­rile cele necuvioase îl împingeau pe dânsul spre fapte ce nu erau bune, aflând prin acele locuri un balaur din cele târâtoare [un şarpe uriaş] locuind într-o peşteră, îndată se dădu aceluia spre mâncare, cu sila gătindu-l şi fără de voie de trupul său a se apuca; astfel a ales mai vârtos a muri decât bunul neam al sufletului voilor trupului a-l robi.

4. Iată dar cum cel ce s-a dat pe sine balaurului, pe gândurile cele rele, seminţe­le balaurului [diavol], îndată le-a izgonit. Şi aşa toată voia cea trupească ce îl supăra pe dânsul acum se veştejea şi murea; îndată s-a omorât şi însăşi fiara, iar de atunci nevoito­rului i s-a dat putere asupra tuturor fiarelor celor văzute şi nevăzute4.

3 Sfântul Ioanichie cel Mare e pomenit pe 12 mai. întâmplarea de faţă o avem într-o formă asemănătoa­re şi în Vieţile Sfinţilor. După versiunea de acolo, fata ardea să plece în lume şi să se mărite, dar diavolul o ispitea cu război trupesc ca să părăsească călugăria.

4 în varianta din Vieţile Sfinţilor se încheie aşa:

„Apoi, aflând undeva un balaur înfricoşător încuibat în crăpăturile pământului, a cugetat să se dea pe sine balaurului spre mâncare, voind mai bine a muri de­cât să se învoiască cu gândurile cele necurate şi să-şi prihănească trupul său cel curat. Deci s-a aruncat pe sine înaintea balaurului, ca să fie mâncat de el. însă şarpele nici n-a voit a se atinge de dânsul, ci, atunci când îl întărâta pe el Sfântul Ioanichie, îndată a murit. Din acel ceas au pierit de la dânsul toate gândurile necurate, s-a stins patima, a încetat pofta şi s-a întors pacea în trupul lui. Deci i s-a dat lui de la Dumnezeu stăpânire peste balaurii cei văzuţi şi peste cei nevăzuţi, ca să calce peste dânşii şi să sfărâme capetele lor".

III.

Din viaţa Sfântului Eftimie

1. Vrând dumnezeiescul Eftimie a se muta din aceste pământeşti, a chemat pe ucenicii săi şi le-a zis: „Părinţii şi fraţii mei iubiţi întru Domnul şi fiilor, iată, eu merg pe calea cea mai de pe urmă a Părinţilor mei, însă vouă vi se cuvine ca pe dragostea cea către mine prin păzirea poruncilor a o arăta, a căror înainte-mergătoare este dragostea care leagă, adică aceea a desăvârşirii în faptele bune (cf. Col. 3: 14); că ce este sarea pentru pâine, aceea este dragostea pentru faptele bune şi, fără de dânsa, cu neputinţă este a se îndrepta precum se cuvine fapta bună; fi­indcă şi fapta bună prin dragoste şi smeritacugetare temeinică se cunoaşte.

2. Că smerita-cugetare, pe cel ce se îndeletniceşte cu ea, îl suie la înălţimea is­prăvilor [îndreptărilor], iar dragostea îl ţine neprimejduit şi din înălţimea aceea nu-l lasă a cădea; iar că dragostea este mai mare de­cât toate este lucru arătat din însăşi pilda Stăpânului şi Ziditorului: că pentru dragos­tea cea pentru noi de voie S-a smerit pe sine şi S-a făcut ca noi; iar nouă Acestuia ni se cuvine neîncetat a ne mărturisi şi laudă a-I aduce, şi, celor ce sunt întru necazuri, pe cât ne este puterea a le ajuta.

3. Dragostea este pecete a sufletu­lui, precum şi Domnul nostru a poruncit Ucenicilor Săi, zicând: întru aceasta vă vor cunoaşte toţi că sunteţi Ucenicii Mei: de vă veţi iubi unii pe alţii (Ioan 14: 35). Deci, pentru care pricină zice că vă vor cunoaşte pe voi? Este limpede că şi pentru oameni, dar mai vârtos pentru puterile cele de-a dreapta şi de-a stânga, adică pentru îngerii şi dracii din ceasul morţii (cf. şi Matei 25:12)5.

5. Dragostea ne arată privelişte îngerilor şi oamenilor, ea ne arată adică în adevărata noastră faţă înaintea celor de sus şi a celor de jos, spre înfricoşare dracilor şi spre minunare îngerilor în ceasul morţii, aşijderea şi în faţa oamenilor, fie ei buni sau răi. Cu această pecete ne vor cunoaşte toţi, indiferent de le­gătura ce o avem cu ei.

181

4. Că, dacă vor vedea potrivnicii semnul dragostei călătorind împreună cu sufletul, cu frică se vor depărta de la dânsul; iar atunci se vor bucura cu el toate Sfintele Puteri. Deci, să ne nevoim, iubiţilor, a o câş­tiga pe ea după puterea noastră, ca să nu ne apuce pe noi vrăjmaşii noştri.

5. Deci de te va chema fratele tău fiind tu la rucodelia ta, sârguieşte-te a afla ce voieşte şi fă pe aceea [pentru care te-a chemat] lăsând pe altul [lucrul altuia încre­dinţat ţie], De va fi vreun lucru având plată, împărtăşească-se cu tine şi fratele tău, şi nu zavistui lui6; iar de va fi lucru mic şi va zice unul către celălalt du-te frate de lucrează altceva, că eu singur voi face aceasta, să-l asculte pe el; că cel ce ascultă acela este mare.

6. De te vei duce într-un loc ca să lo­cuieşti şi vei lua chilie sau vei zidi, cheltu­ind cu dânsa, iar după o vreme o vei lăsa şi în răstimp va petrece într-însa vreun frate, apoi iarăşi după puţin vei voi să te întorci într-însa, să nu voieşti să-l scoţi pe dânsul de acolo, ci caută-ţi ţie altă chilie, că altminteri greşeşti lui Dumnezeu; iar dacă de bunăvoia lui va voi să se dea în lături, nevinovat eşti, iar de ai lăsat oarece lucruri în chilie şi el le-a cheltuit, să nu le ceri de la dânsul.

7. Iar când vei pleca din chilie, vezi să nu iei trebuinţa ei cu tine, ci las-o pe ea unui frate sărac şi Dumnezeu va iconomisi oriunde vei merge. De vei locui cu vreun fra­te şi gândul tău voieşte a te lega întru mân­care7, zi gândului tău că neputincios este cel ce este aici, stăpânul meu este; dacă vo­ieşti cumva să te înfrânezi mai mult, ia-ţi ţie o chilioară deosebi şi nu necăji pe fratele tău cel neputincios.

6 Nu-l privi cu ochi rău, îngrijindu-te să iei numai tu plata.

7 De voieşti a stabili oarece dietă fixă după firea ta, nesocotind poate neputinţa sau nevoile celuilalt.

IV.

Din Pateric

1. Mers-a odinioară oarecine din Bătrâni la Avva Ioan, cel din naştere famen, şi, grăind ei unul cu altul, a zis Avva Ioan: „Când eram în Schit, lucrurile sufletului erau lucrul nostru, iar rucodelia a aveam sub cele ale sufletului8, iar acum lucrul sufletului s-a făcut ca un lucru de jos9".

2. Şi l-a întrebat pe dânsul frate­le, zicând: „Cum de zici aceasta, Părinte?" Răspuns-a Bătrânul: „Toate cele ce se fac după porunca lui Dumnezeu sunt lucru al sufletului, iar a lucra pentru sine şi a aduna, aceasta trebuie a o socoti lucru de jos".

3. Zis-a iarăşi fratele: „Lămureşte-mi pricina aceasta". Răspuns-a Bătrânul: „Iată, auzi despre mine că sunt bolnav şi ţie ţi se cade a mă cerceta, iar tu zici: Oare să pără­sesc rucodelia mea şi să mă duc? Nu, ci voi împlini lucrul meu, şi numai atunci mă voi duce. Şi poate că îţi vine ţie şi altă pricină, şi tot aşa, şi nu vei merge deloc. Şi iarăşi, altul îţi zice ţie: Dă-mi, frate, o mână de ajutor!, şi tu zici: Să las eu rucodelia mea şi să merg să lucrez împreună cu tine?; deci, de nu vei merge, calci porunca lui Dumnezeu, care este lucrul sufletului, şi faci lucrul tău de jos, care este lucrul mâinilor tale".

4. Zis-a Avva Antonie: „De la aproa­pele este şi viaţa şi moartea: că, de vom do­bândi pe fratele nostru, pe Dumnezeu do­bândim şi, de vom sminti pe aproapele, lui Hristos greşim".

5. Zicea Avva Ioan Colovul: „Nu este cu putinţă să se zidească o casă de sus în jos, ci din temelie în sus". Zisu-i-au lui: „Ce este cuvântul acesta?" Şi a răspuns Bătrânul: „Temelia este aproapele, [vezi ce faci] ca pe dânsul să-l dobândeşti. Şi datori suntem ca pe aceasta să o facem mai întâi, că întru dânsul atârnă toate poruncile lui Hristos (cf. Matei 22: 37-40)".

8 ndpepyov. Sau: „le aveam ca secundare". Altfel spus, „ascultările privitoare la lucrul mâinilor nu ni se făceau împiedicare pentru lucrurile sufletului".

9 ndpepyov.

182

6. Un frate a întrebat pe un Bătrân, zicând: „Cum de sunt şi acum unii ostenindu-se întru vieţuiri [petreceri aspre] şi nu câştigă har ca cei de demult?" Zis-a Bătrânul: „Atunci dragoste era, şi fiecare trăgea pe aproapele său în sus, iar acum, răcindu-se dragostea, fiecare pe aproapele său în jos îl trage; şi pentru aceasta nu dobândim harul".

7. Zicea Avva Agathon: „De mi-ar fi fost mie cu putinţă a afla lepros şi a-i da lui trupul meu şi a-l lua pe-al lui, cu dulceaţă aş fi făcut aceasta, că aceasta este dragostea cea desăvârşită".

8. Se spunea despre acesta că, ve­nind odată în cetate ca să-şi vândă vasele, a aflat un om străin în uliţă lepădat bolnav, pe care nu avea cine să-l grijească; şi Bătrânul a petrecut împreună cu dânsul luând chilie cu chirie; şi din rucodelie plătea chiria, aşijderea şi pentru celelalte trebuinţe ale bolnavului cheltuia din ce câştiga; şi au petrecut patru luni până s-a tămăduit bolnavul, iar atunci Bătrânul s-a dus cu pace în chilia sa.

9. Altădată iarăşi s-a dus acesta în cetate să-şi vândă vasele şi a aflat pe oare­care bubos zăcând lângă drum. Şi i-a zis lui bubosul: „Unde vei vinde vasele tale, acolo să mă pui". Şi a făcut aşa. Iar când a vândut un vas, i-a zis lui bolnavul: „Cu cât l-ai vân­dut?" Şi i-a zis lui Bătrânul: „Cu atâta". Şi i-a zis lui acela: „Cumpără plăcintă". Şi i-a cumpărat. Şi iarăşi, de câte ori vindea câte un vas, îl întreba pe dânsul „cu cât?", şi răs­pundea „cu atâta", şi iarăşi zicea bolnavul „cumpără-mi aceea", şi îi cumpăra.

10. Deci, după ce a vândut toa­te vasele şi a făcut asemenea, a voit să se ducă. Şi i-a zis lui bubosul: „Te duci?" Zis-a Bătrânul: „Da". Şi i-a zis acela: „Fă dragoste iarăşi şi mă du de unde m-ai găsit". Şi, ridicându-l, l-a dus în locul unde era mai-nainte. Atunci a zis către Bătrânul: „Blagoslovit eşti, Agathoane, de Domnul în cer şi pe pământ". Şi, ridicându-şi Bătrânul ochii săi, n-a văzut pe nimeni, că era îngerul Domnului ce venise să-l ispitească pe el.

11. Se povestea despre dânsul că, oriunde se afla, se sârguia a sluji tuturor: de trecea cu luntrea, el era cel dintâi care apuca lopata [vâsla], iar când veneau fraţii la dânsul, îndată după rugăciune cu mâna lui punea masa, că era plin de dragostea lui Dumnezeu.

12. Era un oarecare Bătrân la Chilii pe nume Apollo; şi, de venea cineva poftindu-l pe el la vreun lucru oarecare, cu bucurie mergea zicând: „Cu Hristos am să lucrez as­tăzi pentru sufletul meu".

13. Zis-a Avva Theodor al Enatului: „Când eram tânăr petreceam în pustie; şi m-am dus odată în pitărie ca să fac două frământături, şi am aflat acolo pe un frate vrând să facă pâini, şi nu avea cine să-i dea mână de ajutor; iar eu am lăsat pe ale mele şi i-am dat lui o mână de ajutor.

14. Iar după ce am isprăvit, a venit alt frate, şi l-am ajutat şi pe acela şi a făcut pâinişoarele, şi iarăşi al treilea a venit, şi am făcut asemenea, şi după dânsul altul şi iarăşi altul, până la masă; şi am făcut cu totul şase frământături. Iar mai pe urmă, contenind cei ce veneau, am făcut şi cele două frământă­turi ale mele, şi aşa m-am dus".

15. Zis-a Avva Antonie: „Niciodinioară n-am cinstit folosul meu mai mult decât al fratelui".

16. Zis-a Avva Petru despre Avva Macarie: „Mergând el odată la un pustnic şi aflându-l pe dânsul bolnav, îl întreba ce ar vrea să mănânce, în chilia lui nefiind nimic, iar acela zicând că pogace10, pentru aceas­ta Bătrânul n-a pregetat să se ducă chiar în Alexandria. Şi, după ce a cumpărat, a adus bolnavului, fără a cunoaşte cineva ce s-a fă­cut".

17. Povestit-a Avva Iosif despre Avva Agathon, zicând: „Avea un cuţitaş11 cu care lucra; şi a venit un frate la dânsul care a lăudat cuţitaşul. Iar Bătrânul nu l-a lăsat pe fratele să zică [continue] până ce nu i l-a dat".

18. Se spunea despre Avva Pimen că şedea în Schit cu doi fraţi ai lui, iar cel mai mic îi necăjea pe ei. Şi a zis Avva Pimen celuilalt

10 nâoTeiXov, un fel de terci sau turtă de orz sau de mălai.

11 opiXîov, un fel de briceag sau scalpel, folosit de cizmari sau de alţi meşteşugari.

183

frate: „Acest [frate mai] mic ne slăbănogeşte pe noi. Scoală-te, să ieşim de aici!" Şi, sculându-se, l-au lăsat pe dânsul. Şi, vă­zând acela că au plecat, a ieşit; iar după ce i-a văzut pe dânşii duşi departe, a început a alerga după ei şi a striga.

19. Şi, văzându-l pe dânsul Avva Pimen, a zis fratelui său: „Să aşteptăm pe fratele, că se osteneşte". Iar după ce a ve­nit acela la dânşii, a făcut metanie zicând: „Unde vă duceţi şi mă lăsaţi singur?" Zisu-i-a: „Pentru că ne necăjeşti, pentru aceea ne depărtăm". Iar el a zis: „Da, da: unde voiţi, să mergem împreună!"

20. Şi, văzând Bătrânul nerăutatea fratelui, a zis către celălalt frate: „Să ne în­toarcem, frate, că nu voind el face acestea, ci diavolul este cel ce face lui acestea". Şi, întorcându-se, au venit în locul lor.

21. Venit-au odată Saracinii şi au dezbrăcat pe Avva Sisoe şi pe fratele său şi, lăsându-i, s-au dus. Iar după ce s-au dus Saracinii, ei au ieşit în pustie ca să afle ceva de mâncare, şi, aflând Bătrânul balegi de că­mile, fărâmându-le, a aflat într-însele grăun­ţe de orz. Şi, alegându-le, unul îl mânca, iar altul îl punea în mâna sa.

22. Şi, venind fratele şi aflându-l pe el mâncând, a zis: „Aceasta este oare dra­gostea, că ai aflat mâncare şi mănânci sin­gur, şi pe mine nu m-ai chemat?" Răspuns-a Bătrânul: „Nu ţi-am făcut strâmbătate, frate, iată, partea ta o păstrez în palma mea".

23. Se spunea despre Avva Paf nu ţie că nu degrab bea vin: călătorind el odată, s-a pomenit într-o ceată de tâlhari, care atunci beau vin, şi-l cunoştea pe dânsul vătaful tâl­harilor. Şi, văzându-l tare ostenit, a luat un pahar cu vin şi a luat în mână sabia şi a zis Bătrânului: „De nu vei bea, te voi omorî!"

24. Şi, cunoscând Bătrânul că voieş­te să facă porunca lui Dumnezeu, vrând să-l câştige pe dânsul, a luat şi a băut. Iar vătaful de tâlhari s-a pocăit lui, zicând: „Iartă-mă, Părinte, că te-am necăjit!" Şi a zis Bătrânul: „Cred lui Dumnezeu că, pentru paharul acesta, va face cu tine mila Sa, şi în veacul acesta, şi în cel ce va să fie". Şi a zis vătaful de tâlhari: „Cred lui Dumnezeu că de acum nu voi mai face rău cuiva". Şi a dobândit [Bătrânul] toată ceata de tâlhari, lăsându-şi voia sa pentru Domnul.

25. Povestit-a oarecine că un magis­trat din divan12, tânăr şi frumos la chip, avea un prieten din cei luminaţi, ce avea o femeie tânără; acesta îl chema adeseori pe magistrat în casa sa şi mânca cu el alături de femeia sa, care magistrat venea cu toată dragostea. Dar femeia începu a nutri gânduri către magis­trat, fără ştiinţa acestuia. Şi, stăpânită fiind de gânduri, s-a îmbolnăvit şi zăcea.

26. Pentru aceasta, bărbatul ei a che­mat doftori, de la care a aflat că femeia nu are nicio boală trupească, ci mai degrabă su­fletească. Deci, rugând-o pe dânsa bărbatul ei şi în tot chipul silindu-se a se înştiinţa de pricina boalei, a plecat-o astfel ca să-i spună lui adevărul, zicând: „Ştiu, domnul meu, că ori din dragoste, ori din simplu obicei purtându-te, aduci aici feţe tinere, iar eu, ca o femeie ce sunt, am pătimit către magistrat".

27. Şi, auzind bărbatul ei, a tăcut. Iar după câteva zile, dacă a venit magistra­tul după obicei, bărbatul acesteia i-a spus lucrul cu de-amănuntul. Auzind el acestea, nu numai că n-a luat gânduri spre dânsa, ci şi foarte s-a întristat, nelăsând dragostea pe care le-o purta. Şi a zis către bărbatul femeii: „întru nimic nu te întrista, domnul meu, că Dumnezeu îi va ajuta".

28. Şi, ducându-se, şi-a ras capul său şi faţa până la sprâncene, şi aşa a ridicat toată frumuseţea aceea; şi, înfăşurându-se cu un şal13, s-a suit la femeie şi a aflat-o pe dânsa zăcând şi pe bărbatul ei şezând aproa­pe de dânsa. Şi, descoperindu-se, i-a arătat ei capul şi faţa şi a zis: „Aşa mi-a făcut mie Domnul".

29. Iar aceea, după ce l-a văzut pe dânsul dintr-o frumuseţe ca aceea întru atâta nefrumuseţe, s-a mirat Şi, ajutând Dumnezeu, după înaintevoirea magistratului, s-a ridicat de la dânsa răz­boiul şi îndată s-a sculat nemaisupărându-se de gândurile acelea. Iar magistratul, luându-şi ziua bună, s-a dus şi de atunci n-a mai venit la dânşii.

12 Apoftegma de aici nu se regăseşte şi în Patericul ed. Alba Iulia.

13 4aKiâÂiov turban, prosop.

184

30. Un bătrân s-a îmbolnăvit în Schit şi a poftit să mănânce pâine proaspătă. Şi, auzind oarecine din fraţii cei nevoitori, a luat cojocul său şi a pus într-însul pâini usca­te şi s-a dus în Egipt. Iar după ce a schimbat pâinile, a adus bătrânului.

31. Şi, văzându-le pe dânsele calde, s-a minunat, iar bătrânul nu voia să guste, zi­când: „Este sângele fratelui meu". Şi l-au ru­gat pe el bătrânii, zicând: „Pentru Domnul, mănâncă, ca să nu fie deşartă jertfa fratelui!" Şi, rugat fiind, a mâncat.

32. Un pustnic, aflând pe un în­drăcit ce nu putea să postească, a rugat pe Dumnezeu să mute pe dracul într-însul, iar acela să se izbăvească. Şi l-a ascultat Dumnezeu, iar dracul, depărtându-se de omul acela, a intrat în pustnic. Iar pustnicul, fiind înghesuit de dracul, se îndeletnicea întru nevoinţă, petrecând în post şi în rugă­ciuni. După puţine zile însă, pentru dragos­tea lui, a izgonit Dumnezeu pe dracul şi de la dânsul.

33. Era un monah oarecare ce avea sub dânsul alt monah; iar acela vieţuia într-o chilie la zece mile depărtare de dânsul. Şi i-a zis lui gândul: „Cheamă pe fratele, ca să vină şi să ia pâine". Şi iarăşi a socotit întru sine: „Oare pentru pâine să ostenesc pe fratele şi să meargă zece mile? Mai bine mă duc eu să-i duc pâine". Şi, după ce a luat pâinile, s-a dus către dânsul.

34. Şi, pe când mergea, şi-a lovit pi­ciorul de o piatră; şi, rănindu-şi un deget, curgea mult sânge, iar el, din pricina dure­rii, a început să plângă, şi îndată i-a stătut îngerul înainte, zicând: „De ce plângi?" Iar el, arătându-i rana, i-a zis: „Pentru aceasta plâng". Zis-a îngerul: „Nu plânge pentru aceasta, că şi paşii pe care-i faci se numără pentru Domnul, şi spre multă plată înaintea lui Dumnezeu se vor arăta ţie". Atunci, mulţumind nevoitorul lui Dumnezeu, călătorea bucurându-se; şi, venind la fratele acela i-a adus lui pâinea şi i-a povestit lui iubirea de oameni a lui Dumnezeu, iar apoi s-a întors.

35. Şi a doua zi, după ce iarăşi a luat pâine, s-a dus către alt monah; şi s-a întâm­plat atunci ca şi acela să vină către dânsul, şi s-au întâlnit unul cu altul pe drum. Şi a zis cel ce se ducea către cel ce venea: „Comoară aveam (cf. Matei 13: 44; 19: 21), şi tu ai cău­tat să o furi". Iar el a zis lui: „Oare uşa cea strâmtă (cf. Matei 7:14) te încape numai pe tine? Lasă-ne şi pe noi să intrăm împreună cu tine". Şi abia grăind ei puţin, că îngerul Domnului s-a arătat lor şi le-a zis: „Sfădirea aceasta a voastră ca o mireasmă de bun miros s-a suit la Dumnezeu!"

185

PRICINA A TREIZECI ŞI ŞAPTEA

Că se cade ca pentru aproapele a pune şi sufletul.

I

A lui Palladie

1. Într-o carte a lui Ippolit, cunos­cătorul Apostolilor, am aflat o povestire ca aceasta: „Era în Corinth o fecioară de bunneam şi frumoasă deprinzându-se întru via­ţă îmbunătăţită. Dar, stând prigoana asupră, oarecari negustori de femei au pârât-o pe aceasta la judecătorul din acea vreme, care era Ellin (păgân), cum că huleşte pe împăraţi şi pe idoli, pe lângă acestea lăudându-i şi frumuseţea ei. După ce au adus-o pe ea înaintea acelui judecător păgân fără de Dumnezeu şi îndrăcit spre femei, cu multă dulceaţă i-a as­cultat pe dânşii.

2. Deci, după ce ea a fost adusă la acest ucigaş, văzând frumuseţea ei, „dra­gostea" lui s-a aprins cu mult mai mult. Şi, pornind el toată măiestria spre a o pleca, n-a putut nimic asupra ei, şi, punând pentru aceasta pe viteaza la multe chinuri şi nepu­tând nici aşa a o abate de la mărturisirea lui Hristos, tulburându-se el, a rânduit-o pe ea la casa de curvăsărie, poruncind celui ce era mai mare peste dânsele să-i aducă pentru dânsa treizeci de monede în fiecare zi.

3. Aşadar, cel ce strângea plata fap­tei celei spurcate o a dat pe dânsa în prăvălia spurcăciunilor tuturor celor ce o voiau. Iar ea, pe neastâmpăraţii ce veneau la dânsa, îi ruga zicând: „Rană am în locul cel ascuns, care pute grozav, şi mă tem ca nu cumva cu îngreţoşarea rănii să ajungeţi a mă ocărî. Lăsaţi-mă deci câteva zile şi apoi veţi avea stăpânie să mă aveţi în dar".

4. Cu aceste cuvinte plecându-i pe dânşii, îndată îi întorcea înapoi şi ruga pe Dumnezeu cu prea-întinse rugăciuni şi fier­binţi lacrimi să o izbăvească de ispită. Iar Dumnezeu, Cel ce intră14 în inimă, văzând că cu tot sufletul se îngrijeşte de curăţie, a trezit inima unui magistrat tânăr şi frumos şi

14 eiipaieuov, trad. lit., dar şi: Cel ce stăpâneşte ini­ma, Cel ce adeseori o cercetează.

la omul cel dinlăuntru şi la omul cel dinafa­ră, şi a pus într-însul o dumnezeiască râvnă, aşa încât să dispreţuiască [treacă cu vederea] până şi moartea.

5. Deci, ducându-se tânărul în chip de neastâmpărat, a intrat seara târziu la cel ce le hrănea pe acelea şi i-a dat lui cinci mo­nede, zicându-i: „Lasă-mă în această noapte ca să am pe această fată". Şi, intrând cu dân­sa într-un loc ascuns, i-a zis: „Scoală, mântuieşte-te pe sine!" Şi, dezbrăcând-o pe dân­sa de hainele sale şi îmbrăcând-o cu ale lui, i-a zis: „Acoperă-te cu marginea hlamidei şi ieşi". Iar ea, peste tot pecetluindu-se pe sine cu semnul cinstitei Cruci, a făcut aşa şi a ieşit din locul acela fără a se strica în vreun fel şi s-a mântuit.

6. Iar a doua zi, după ce s-a cunoscut fapta, magistratul a fost adus la neîmblânzi­tul judecător; iar el, fiind dat fiarelor, a luat cununa muceniciei, ca cel ce s-a nevoit atât pentru sufletul său, cât şi pentru cel al ferici­tei şi pururea-pomenitei fecioare15.

7. În anii turbaţilor Vandali16, multe locuri din Italia se făcuseră pustii, iar părţile

15 Pentru viaţa acestei fecioare, să se cerceteze cele două versiuni în româneşte ale Lavsaiconului, între ele existând oarecari deosebiri. Dintre acestea, de notat este finalul povestirilor: „Iar preafericitul a primit cu bucurie năpustirea fiarelor, care l-au sfâ­şiat şi l-au mâncat cu totul, rugându-se ca şi întâiul Mucenic Ştefan, cu care împreună împărăţeşte încununat cu două cununi, cu a luptei şi cu aceea prin care a mântuit pe fecioară" (ed. Alba Iulia, 1994, p. 130). „Slujitorul [magistratul] s-a predat şi a fost aruncat fiarelor, ca şi întru aceasta să fie ruşinat de­monul că tânărul s-a făcut mucenic îndoit: atât pentru sine, cât şi pentru fericita aceea" (Bucureşti, 1993, p. 118). Sfântul Ippolit, de care se pomeneşte la început, a fost scriitor Creştin din Roma (c.170-c.235); el a scris lucrări precum Respingere a tuturor ereziilor şi Tradiţia Apostolică, de unde se şi spune aici că era „cunoscător al Apostolilor".

16 Popor de neam germanic ce a avut un regat în Africa de Nord între anii 429 şi 534 şi care a pustiit şi prădat Roma în 455. Fragmentul de mai jos, până la punctul 19, este cules din Dialogurile Sfântului Grigorie Dialogul, Cartea a III-a, cap. 1.

186

Campaniei se făcură cu totul nelocuite: căci mulţi, fiind robiţi de aceştia, au fost duşi în Africa, iar Paulin, Episcopul Nolelor17, pe toate câte le avea spre trebuinţa episcopiei le-a împărţit robilor şi celor lipsiţi.

8. Însă, atunci când lui nu-i mai ră­măsese nimic, a venit la dânsul o femeie vă­duvă zicând că pe fiul ei l-a dus în robie gine­rele împăratului Vandalilor, pentru aceasta cerând de la omul lui Dumnezeu preţul lui, poate aşa o va învrednici Dumnezeu a lua de la dânsul, ca pe fiul ei să-l poată slobozi.

9. Iar cinstitul episcop cu toată sârguinţa şi osârdia căuta împrejur de ar afla ceva ca să-i dea ei. Iar după ce n-a aflat ni­mic, a răspuns către dânsa, zicând: „Femeie, ce trebuie să-i dau nu am, însă mă dau pe mine rob sub stăpânire, ca pe fiul tău să-l dobândeşti, iar pe mine spre robie în locul lui să mă dai". Aşadar, aceea din gura unui bărbat ca acesta auzind-o, [sârguinţa lui o] socotea a fi mai vârtos batjocură decât mi­lostivire, iar el, înţelegător fiind şi ascuţit la minte, femeii ce se îndoia îi zicea să creadă că cele zise sunt adevărate şi, pentru izbăvi­rea fiului ei, să nu se teamă a-l da pe el spre robie.

10. Deci s-au dus amândoi în Africa şi, ieşind ginerele împăratului, văduva s-a apropiat de dânsul, rugându-l ca să dobân­dească pe fiul ei, iar barbarul acela, cu mân­dria îngreţoşându-se, nu numai că n-a vrut să facă aceasta, ci şi de la a asculta [cererea ei] se lepăda.

11. Iar femeia a adăugat zicând: „Iar în locul fiului meu îl dau pe omul acesta, nu­mai fă milă cu mine, şi pe unul-născut fiul meu mi-l dă". Atunci, acela, cu faţa lină uitându-se la dânsul, l-a întrebat: „Ce meşte­şug ştie?" Iar omul lui Dumnezeu a răspuns zicând: „La vreun meşteşug sau la negoţ nu mă pricep, dar ştiu să mă îngrijesc de grădi­nă".

12. Iar el, auzind acestea, cu multă bucurie l-a primit. Drept aceea, pe dânsul l-a

17 Sfântul Paulin, episcop al Nolei (355-431), important scriitor bisericesc, autor de imne liturgice şi poezii creştine.

luat rob, iar femeii i-a dat pe fiul ei, pe care şi luându-l au părăsit Africa, iar Paulin a pri­mit grija de lucrul grădinii.

13. Domnul lui intra adeseori în grădină, unde pe omul lui cel nou îl întreba asupra osebitor lucruri; cu vremea, cunoscându-l pe el că este înţelept, pe toţi prietenii lui cei din casă părăsindu-i, cu dânsul de-a pururea vorbea şi întru graiurile acestuia se desfăta; iar Paulin în fiecare zi aducea spre gătirea mesei stăpânului salate şi alte verde­ţuri bine-mirositoare, iar după ce-şi lua pâi­ne, se întorcea la grija grădinii.

14. Deci, după ce în multă vreme a făcut aceasta, într-o zi, pe când domnul lui vorbea cu dânsul, Paulin i-a spus acestuia în taină: „Socoteşte ce vei face, că într-aceste zile împăratul va muri negreşit, iar tu va tre­bui să te îngrijeşti de împărăţia Vandalilor".

15. Iar el, auzind acestea, ca cel mai mult decât toţi era iubit de împărat, n-a tre­cut nicidecum sub tăcere ceea ce auzise de la grădinarul său, ci a vestit şi împăratului său. Iar acesta, auzind, căuta să vadă pe bărbat. Şi i-a zis lui ginerele lui: „El e cel ce mi-aduce în fiecare zi zarzavaturi din grădină; pe acesta îl voi face să le aducă la masa ta, ca să cunoşti cine este cel ce mi-a adus acestea".

16. Deci, gătindu-se împăratul să prânzească, salate şi osebite verdeţuri binemirositoare ţinând în mână, acela a intrat la locul cu pricina. Iar împăratul, aşa fără de veste pe dânsul văzându-l, s-a cutremurat şi a chemat pe stăpânul lui, iar taina pe care mai-nainte o ascundea, acum o făcu arătată, şi zicea: „Ceea ce ai auzit adevărat este: că în noaptea trecută am văzut în vedenie niş­te boieri şezând înaintea mea în divan, între care, împreună cu ei, era şi acesta, iar prin judecata lor, biciul pe care-l aveam pentru judecata altora acum se luase de la mine. Deci întreabă-l pe dânsul cine este, că eu pe acest bărbat ce are numai o slujbă ca aceasta nu-l socotesc a fi om prost".

17. Atunci, ginerele împăratului, lu­ând deosebi pe Paulin, îl întreba cine este. Către care omul lui Dumnezeu a răspuns zi­când: „Sunt un rob pe care l-ai primit în lo­cul văduvei". Iar acela, cu durere şi cu jură­mânt, îl întreba zicându-i să-i spună nu cine

187

este acum, ci ce era în ţara lui. Deci, strâmtorat fiind omul lui Dumnezeu şi de jurământuri sfiindu-se şi a le călca pe ele neputând, s-a mărturisit pe sine că este episcop.

18. Iar acela, auzind aceasta, foarte s-a temut şi cu toată smerita-cugetare s-a purtat către dânsul zicând: „Cere de la mine orice voieşti, ca în pământul tău cu prea mari daruri să te întorci". Către care omul lui Dumnezeu a răspuns: „De voieşti să-mi faci bine, una este cea pe care o cer: să slobozeşti pe toţi robii din cetatea mea [care au fost aduşi aici]".

19. Care cerere a şi fost împlinită, şi îndată în toată Africa toţi robii aceia au fost căutaţi, şi câţi au fost găsiţi au fost suiţi în corăbii împreună cu Paulin, iar spre adeve­rirea [mulţumirea] prea-cucernicului Paulin, acelea au fost pline cu grâu. Iar după puţin s-a săvârşit şi împăratul Vandalilor, iar cu slobozirea lui Dumnezeu, biciul pe care-l folosise spre osândirea sa şi spre pedepsi­rea credincioşilor, acum l-a lepădat, precum Paulin a spus mai-nainte18.

20. Într-o zi, un diacon a fost prins de Longobarzi19, care îl ţineau legat la dânşii, căci cei ce l-au prins voiau să-l omoare. Şi, iată, ziua spre seară plecându-se, Sanctul, omul lui Dumnezeu, care locuia între Longobarzi, se ruga de aceia ca să dăruiască viaţă diaconului, însă ei nu se plecau.

21. Deci, văzând prea-cucernicul bărbat că moartea diaconului e ferm hotărâtă, îi ruga pe dânşii ca măcar spre păzire să i-l dea. Şi, răspun­zând, ei au zis: „Spre păzire ţi-l dăm, însă cu o hotărâre ca aceasta: ca, de va fugi el, tu să mori". Şi, cu osârdie primind aceasta cinstitul bărbat, pe diaconul cel mai-nainte zis l-a luat în grija sa.

18 Iar „dialogul" continuă: „Iar robul lui Dumnezeu Paulin grăise adevărul. Mai mult decât atât, dându-se pe sine în robie, a condus mulţime mare înapoi în slobozenie, urmându-L pe Hristos, Care a luat chip de rob pentru a ne izbăvi de robia păcatului (cf. Filip. 2: 7; Rom. 6:15-23). Urmând pilda lui Hristos, Paulin a ales de voie pentru o vreme chi­pul robului, ca apoi să se bucure cu mulţi de sloboze­nie (op. cit. cap. 1,1)".

19 Din aceleaşi Dialoguri, Cartea a II-a, cap. 37, e luat şi acest fragment.

22. Iar la miezul nopţii, când toţi Longobarzii erau ţinuţi cu somn greu, deş­teptând el pe diacon, a zis către el: „Scoală-te şi fugi degrab, că te-a izbăvit Atotputernicul Dumnezeu". Iar diaconul, aducându-şi aminte de făgăduinţele lui, i-a răspuns zi­când: „Să fug, părinte, nu pot, că de voi fugi, te vor ucide fără nicio zăbavă". Iar el îl silea să fugă zicând: „Scoală-te şi te du, Atotputernicul Dumnezeu te va izbăvi, că eu sunt în mâna Lui (cf. Sirah 33: 14-15), şi atâta pot să-mi facă mie, pe cât El va slobo­zi". Şi a fugit diaconul, iar el a rămas acolo de ca şi cum ar fi fost înşelat.

23. Iar dimineaţă făcându-se, au ve­nit la dânsul Longobarzii căutând pe diacon, iar prea-cucernicul Sanctul a zis către dânşii: „Diaconul a fugit". Iar ei au zis către dân­sul: „Ştii bine că, precum te-ai făgăduit, aşa vei avea". Iar robul lui Dumnezeu, luând îndrăzneală, a zis: „Ştiu". Şi ei au zis către dânsul: „Tu eşti om bun şi nu voim ca, prin felurite munci chinuindu-te, să te omorâm. Deci alege-ţi moartea pe care o voieşti". Către care omul lui Dumnezeu a răspuns zicând: „în mâna lui Dumnezeu sunt şi, cu orice moarte va slobozi El ca să mor, cu aceea să mă omorâţi". Atunci toţi barbarii au hotărât să-i taie capul.

24. Deci, cunoscând Longobarzii locului aceluia că Sanctul, cel ce era între dânşii la mare cinste pentru sfinţenia lui, era să se omoare, din obişnuita lor cruzime de moartea lui bucurându-se, s-au adunat cu toţii stând încordaţi şi moartea lui aşteptând. Aşa, după ce a fost pus el în mijloc, din toţi acei Longobarzi a fost ales unul singur care adică cu vârtutea trupului era mai deosebit decât ceilalţi, pentru care nimeni nu era a se îndoi pentru a-i tăia capul cu o singură lo­vitură.

25. Iar el [Sanctul] a cerut să i se dea puţin răgaz ca să se roage; şi, luând, s-a aşe­zat pe pământ ca să se roage. Dar, zăbovind el la rugăciune, apropiindu-se cel ales spre uciderea lui, l-a îmboldit cu piciorul, zicând: „Scoală şi îngenunchind întindeţi gruma­zul!" Iar el, precum i s-a poruncit, aşa a făcut. Iar acel mâncător de cruzime [gâde], luând sabia goală, şi-a ridicat braţul întru putere

188

spre înălţime ca să-l lovească, însă braţul lui a rămas ţeapăn întins spre înălţime.

26. Atunci, toţi Longobarzii care se adunaseră au început a lăuda pe Dumnezeu, foarte minunându-se de ceea ce se făcuse. Şi, apropiindu-se de Sfântul, îl rugau să se scoale şi să tămăduiască braţul ucigaşului. Iar el, după ce s-a sculat, a zis: „Nicidecum nu mă voi ruga pentru dânsul, de nu-mi va da mie mai-nainte jurământ că nu va omorî cu mâna sa om Creştin". Iar ucigaşul acela, silit fiind de chinul la care era supus, s-a ju­rat că de atunci înainte nu va ucide niciun om Creştin. Atunci Sfântul i-a poruncit să-şi pogoare mâna sa, iar el îndată o a pogorât şi sabia sa o a întors în teacă.

27. Iar toţi Longobarzii care erau de faţă, cunoscând sfinţenia bărbatului, boi şi oi şi altele ca acestea din cele luate de la al­ţii au început a pune înaintea lui, dar omul lui Dumnezeu nu a primit acestea, ci alte daruri a cerut, zicând: „De voiţi să dăruiţi ceva, pe toţi robii pe care îi aveţi dăruiţi-mi-i, ca aşa să am de unde mă ruga pentru voi Atotţiitorului Dumnezeu. Iar ei s-au făgădu­it; şi pe toţi robii cei de la dânşii i-au slobo­zit; căci aşa iconomisise Pronia cea de sus: că dacă singur de sine pentru unul se dăduse a muri, să poată astfel pe mulţi de moarte să-i izbăvească20.

28. Încă tânăr fiind Sfântul Sava21, petrecea în mănăstirea ce se cheamă Flaviana; într-o zi de iarnă, pitarul de aco­lo şi-a udat hainele, pe care, pentru că era iarnă şi nu avea unde să le usuce, le-a pus în cuptorul de acolo, iar trecând noaptea, pitarul le-a dat uitării. Ivindu-se o trebuinţă de năprasnă, însuşi Sava împreună cu alţi călugări şi cu pitarul au început să frământe aluatul, iar cuptorul a trebuit să fie aprins, hainele, precum am zis, din pricina uitării rămânând înlăuntru.

29. Şi văpaia iată, ridicându-se, cup­torul întru pomenire venindu-i, când nu mai

20 Sau, după versiunea din Dialoguri: „Şi astfel, prin Pronia cea de sus, prin mergerea la moarte a unuia pentru altul, mulţi au fost izbăviţi de moarte".

21 Din viaţa Sfântului Sava.

era cu putinţă a isprăvi ceva, înfricoşat văpa­ia îngrozind, de mâhnire la inimă se bătea şi de întristare era ţinut.

30. Însă Sava, nesuferind a-l vedea pe fratele aşa mâhnit deşi nici el nu se ar­dea mai puţin la cele dinlăuntru -, nu băgă de seamă nici de trup, nu băgă de seamă nici de foc, ci, cu semnul crucii îngrădindu-se, precum se afla, îndată în lăuntrul cuptorului a intrat şi, văpaia călcând-o, precum pe în­dulcire mai-nainte, hainele din foc le-a scă­pat, iar el a ieşit nevătămat, nu atât pentru blagocestie, precum de demult cei trei tineri, cât pentru iubirea frăţiei s-a ruşinat văpaia de dânsul22.

22 Sfântul Sava intrase în mănăstirea Flaviana în 507, la numai opt ani. Aceasta avea un număr de 60-70 de monahi. încă din fragedă vârstă el trăia ca un vieţuitor îmbunătăţit: posturi, lipsire de somn, în­văţase Psaltirea pe de rost (pentru care a fost făcut citeţ) şi altele. Minunea aceasta a ieşirii în chip nevă­tămat din foc, prima, pare-se, dintr-un şir nenumărat, este plasată de hagiografi cândva după vârsta de opt ani (cf. Joseph Patrich, op. cit. p. 38.). Vieţile Sfinţilor (5 decembrie) continuă: „O, minune! Precum altă­dată tinerii, prin credinţă, nu s-au ars în cuptorul Babilonului, aşa şi copilul Sava, prin dragostea cea către frate, a ieşit din cuptor nevătămat, aducând în mâinile sale hainele fratelui nevătămate, asemenea şi ale sale rămânând nearse".

189

PRICINA A TREIZECI ŞI OPTA

Că cel ce întru Domnul are dragoste şi smerenie se sârguieşte nu numai a nu întrista pe aproapele, ci şi a-l ajuta în tot felul, şi pe toate cele ale lui a le face ca pe ale sale.

I.

Din Pateric

1. Zis-a Avva Agathon: „Niciodinioară n-am dat pomană, ci dragos­tea mea era a da şi a lua, socotind că aceasta îmi este dobândă a fratelui meu şi lucru al rodirii"23.

2. Doi fraţi erau la chilii, şi unul dintr-înşii era bătrân, şi-l ruga pe cel mai tânăr zicând: „Să petrecem împreună, frate". Iar el i-a zis lui: „Eu păcătos sunt şi nu pot petrece împreună cu tine, Avva". Şi el îl ruga zicând: „Ba vom putea". Că bătrânul era curat şi nu voia să audă că fratele are gânduri de curvie. Şi i-a zis lui fratele: „Lasă-mă o săptămână şi iarăşi vom vorbi".

3. Deci, după o săptămână, vrând cel mai tânăr să-l ispitească pe dânsul, i-a zis: „întru mare ispită am căzut în săptămâ­na aceasta, Părinte: că, ducându-mă în sat pentru o trebuinţă, am căzut cu o femeie. Oare mai este pocăinţă?" Răspuns-a fratele: „Da". Zis-a bătrânul: „Eu voi purta jumătate de păcat şi tu jumătate". Atunci i-a zis fra­tele: „Acum putem să fim împreună". Şi au petrecut unul cu altul până la sfârşit.

4. Mers-au odinioară trei fraţi la seceră şi şi-au luat şaizeci de brazde24, iar unul dintr-înşii s-a îmbolnăvit încă din prima zi la chilia sa. Şi a zis unul din cei doi celui­lalt: „Iată, frate, vezi că s-a bolnăvit fratele nostru, deci sileşte-ţi puţin gândul tău, şi eu puţin, şi cred că prin rugăciunile lui vom se­cera locul lui".

23 în Pateric (Avva Agathon, 17) avem aşa: „Acelaşi avva Agathon a zis: Niciodată n-am dat dragoste, adică milostenie; ci milostenia mea era a da şi a lua, socotind că folosul fratelui meu este lucru al rodirii". Dragoste, pomană, milostenie sunt de fapt variante de traducere ale lui avga,ph. Din noi se accentuează milostenia duhovnicească ca împreunăpătimire, precum au întărit mai-nainte şi alţi Părinţi.

24 în Pateric (Colecţia anonimă, XII, 18): „măsuri de arătură".

5. Deci, isprăvindu-se lucrul, când voiau să se ducă să ia plata, chemau şi pe fratele zicând: „Vino de-ţi ia plata, frate". Iar el a zis: „Ce plată să-mi iau, nesecerând ni­mic?" Iar ei au zis: „Prin rugăciunile tale se făcu secerişul; vino dar şi-ţi ia plata!" Iar el tot nu se pleca.

6. Şi multă sfădire făcându-se între dânşii, s-au dus către un Bătrân mare ca să se judece. Şi i-a zis lui fratele: „Părinte, ne-am dus câte trei la seceriş şi în aceeaşi zi m-am îmbolnăvit şi m-am întors în chilia mea, iar fraţii mă silesc să iau plata pentru secerişul pe care l-au secerat ei, eu niciun ceas secerând". Zis-au şi aceia: „Noi trei am luat şaizeci de brazde şi, chiar trei de am fi fost, nu le-am fi putut săvârşi, dar, pentru rugăciunile lui, amândoi degrab am isprăvit secerişul, şi noi îi zicem să-şi ia plata sa şi el nu voieşte".

7. Şi, auzind Bătrânul, s-a minunat; şi a zis către fratele ce era cu dânsul: „Loveşte în toacă ca să se adune toţi fraţii". Şi, venind toţi, le-a zis Bătrânul: „Veniţi, fraţilor, de au­ziţi astăzi judecată dreaptă!" Şi le-a povestit lor toate. Iar ei l-au osândit pe fratele să-şi ia plata sa şi să facă orice voieşte, şi s-a dus fra­tele plângând şi mâhnindu-se.

8. Ziceau Părinţii că dator este fiecare pe cele ale aproapelui să le aibă ca ale lui, şi să pătimească împreună cu dânsul întru toate, şi împreună să se bucure, şi împreună să plângă cu dânsul, şi aşa să fie cu aşezarea: de ca şi cum ar fi îmbrăcat cu trupul aceluia, precum este scris: Că toţi suntem un trup întru Hristos (Rom. 12: 5). Şi iarăşi: Şi inima mulţi­mii celor ce au crezut era una (Fapte 4: 32).

9. Un frate locuia împreună cu alt frate, şi, cunoscându-l pe el că a căzut cu slujnica care le aducea cele de trebuinţă, n-a mustrat pe fratele, ci, tăcând, ofta şi pentru dânsul cu rugăciune se ruga, şi-l poftea şi pe acela ca să se roage pentru dânsul, zicând: „Multe am păcătuit şi voiesc ca, mai-nainte de sfârşit, să mă izbăvesc de păcate". Iar cel

190

ce greşise, minunându-se de umilinţa lui şi sârguindu-se împreună cu dânsul, în răstim­pul acela s-a sfârşit cel ce nu păcătuise. Iar după aceasta i-a stătut înainte în vis, desco­perind fratelui lucrul.

10. Povestit-a un bătrân25: „Patru prezbiteri au dat mâna unii cu alţii ca să pe­treacă vremea de acum cu un suflet şi cu un nărav, şi iarăşi în ceruri împreună să se afle, crezând Stăpânescului glas, care zice: Dacă doi din voi se vor întocmi pe pământ, pentru tot lucrul oricare vor cere va fi lor de la Tatăl Meu, Care este în ceruri (Matei 18:19).

11. Deci trei dintre ei stăruind se nevoiau în pustie, iar celălalt le slujea lor la cele de trebuinţă. Şi s-a întâmplat doi dintre ei a adormi întru Hristos, a se dezlega şi a se duce în odihnă, iar ceilalţi doi au rămas pe pământ, slujitorul şi unul din cei ce se liniş­teau [isihaşti]. Iar din pândirea vrăjmaşului, slujitorul a căzut în curvie, şi s-a descope­rit aceasta unuia din Bătrânii cei văzători: anume că cei doi care adormiseră rugau pe Dumnezeu pentru slujitorul zicând: Dă pe fratele să fie mâncat de leu sau de altă fiară, ca, spălându-se de păcat, să vină în locul în care suntem noi şi să nu cadă tocmeala noas­tră.

12. Şi fu întorcându-se fratele din slujire după obicei, şi l-a întâmpinat pe dân­sul un leu, şi căuta să-l omoare; şi a cunoscut şi cel ce se liniştea ceea ce se făcea, că i se descoperise lui. Şi a stătut la rugăciune ru­gând pe Dumnezeu pentru fratele, şi îndată a stătut leul. Iar cei doi Părinţi ce se săvârşiseră rugau pe Dumnezeu zicând: Rugămu-ne Ţie, Stăpâne, ca să se mănânce de leu, ca să vină cu noi întru fericirea aceasta, şi nu asculta, Sfinte, pe cel ce se roagă pentru dân­sul pe pământ.

13. Iar Bătrânul cu lacrimi fierbinţi îşi întinse ruga ca Dumnezeu să miluiască pe fratele şi să-l izbăvească de leu. Şi a as­cultat Dumnezeu rugăciunea lui. Şi a zis că­tre cei ce erau în cer: Mai cu dreptate este a asculta pe acela decât pe voi, că voi aici întru răsuflare sunteţi izbăviţi de osteneli şi

25 Cf. şi Patericul (Colecţia anonimă, XII, 12).

de sudorile vieţii, iar acela este trudit întru osteneala trupului şi încă bătând război că­tre duhurile vicleşugului; pentru aceasta, cu dreptate este ca aceluia să-i dau har.

14. Şi îndată s-a depărtat leul de la fratele şi, venind la chilie, a aflat încă pe Bătrânul lăcrimând pentru dânsul. Şi i-a po­vestit lui toate cele întâmplate lui, şi a măr­turisit păcatul pe care-l făcuse. Şi, cunoscând că l-a cruţat pe el Dumnezeu, s-a pocăit şi, întru puţină vreme, a venit la măsura cea dintâi, ostenindu-se şi Bătrânul împreună cu dânsul, apoi au adormit şi ei. Şi s-a desco­perit Bătrânului celui mai-nainte zis văzător că toţi patru într-un loc s-au rânduit, după nemincinoasele făgăduinţe ale Domnului nostru Iisus Hristos".

15. Doi fraţi s-au dus în târg ca să-şi vândă vasele lor şi, după ce s-au despărţit unul de altul, unul a căzut în curvie. Apoi a venit fratele lui la dânsul şi i-a zis: „Să mer­gem la chilie". Răspuns-a acela: „Nu merg". Iar el îl ruga zicând: „Pentru ce, fratele meu?" Şi a zis: „Pentru că, după ce te-ai dus de la mine, am căzut în curvie". Iar fratele, vrând a-l dobândi pe dânsul, a zis: „Şi eu, frate, după ce m-am dus de la tine, aşa mi s-a întâmplat. Să mergem dar să ne pocăim cu durere şi Dumnezeu ne va ierta pe noi".

16. Şi, întorcându-se, au vestit Bătrânilor ceea ce li s-a întâmplat. Şi le-au dat lor Bătrânii porunci de pocăinţă, şi se pocăia cel ce nu păcătuise pentru cel ce a păcătuit. Şi, văzând Dumnezeu osteneala lui cu care se ostenea pentru dragostea fratelui, după câteva zile a descoperit unuia dintre Bătrâni cum că pentru dragostea cea multă a celui ce n-a păcătuit a iertat pe cel ce a păcătuit.

17. Venit-a odinioară un frate către un Bătrân şi i-a zis lui: „Părinte, fratele meu mă supără, ducându-se încoace şi-ncolo, şi mă necăjeşte". Iar Bătrânul îl ruga pe dânsul zicând: „Suferă pe fratele tău şi Dumnezeu, văzând lucrul răbdării tale, îl întoarce pe el. Că nu se poate ca prin asprime să aduci pe cineva spre bine: că drac pe drac nu scoate, ci mai vârtos cu bunătatea să-l întorci pe dân­sul; că şi Dumnezeul nostru prin mângâiere îi întoarce pe oameni".

191

18. Şi a povestit Bătrânul zicând: „Erau în Thebaida doi fraţi, şi unul, luptat fiind spre curvie şi stăpânit de gânduri, a zis către celălalt: Mă duc în lume. Iar el, plân­gând, zicea: Nu te voi lăsa, fratele meu, să mergi în lume şi să-ţi pierzi toate ostenelile tale şi fecioria ta. Iar el nu se pleca, zicând: Nu şed, ci mă duc! Iar tu, ori vino cu mine, şi mă voi întoarce cu tine, ori lasă-mă, şi voi rămâne în lume.

19. Şi nedumerindu-se fratele, s-a dus la un Bătrân şi i-a vestit lui acestea, şi i-a zis Bătrânul: Du-te cu dânsul, şi Dumnezeu, pentru osteneala ta, nu-l va lăsa pe dânsul să cadă.

20. Şi, sculându-se, s-a dus în lume; şi, cum a ajuns într-un sat, văzând Dumnezeu osteneala fratelui cea pentru dra­gostea fratelui, a ridicat războiul de la fratele cel luptat, şi, uşurându-se acela, i-a zis lui: Iată, socoteşte, frate, că am păcătuit, ce am câştigat dintru aceasta? Să mergem dar şi să ne întoarcem în chilie. Şi s-au întors fără de vătămare amândoi".

21. Zis-a Avva Agathon: „Niciodată n-am adormit având asupra cuiva ceva, nici n-am lăsat, pe cât mi-a fost cu putinţă, pe ci­neva să doarmă având asupra mea ceva".

22. Zis-a Avva Isaac: „Niciodată n-am băgat în chilia mea gândul fratelui ce m-a necăjit, aşijderea m-am sârguit a nu lăsa pe fratele în chilia sa având el gând asupra mea".

23. Suitu-s-a odată Avva Ioan de la Schit [Colovul] cu alţi fraţi, şi s-a rătăcit cel ce-i povăţuia pe dânşii, că era noapte. Şi au zis fraţii lui Avva Ioan: „Ce să facem frate, că a greşit fratele drumul, ca nu cumva să murim rătăcindu-ne?"

24. Zis-a lor Bătrânul: „De-i vom zice lui, se va întrista şi se va ruşina; iată, mă fac că m-am îmbolnăvit şi-i voi zice lui nu mai pot călători, voi rămâne aici până dimi­neaţă". Şi a făcut aşa. Apoi au zis şi ceilalţi: „Nici noi nu vom merge, ci vom şedea cu tine". Şi au şezut până dimineaţă, şi aşa nu l-au smintit.

25. Un Bătrân era în Egipt încă înain­te de a veni acolo cei de lângă Avva Pimen; având el şi cunoştinţă, era cinstit de mulţi.

Iar după ce s-au suit de la Schit cei de pe lân­gă Avva Pimen, oamenii l-au părăsit pe dân­sul şi veneau la Avva Pimen. Şi se necăjea avva Pimen pentru Bătrânul.

26. Iar într-o zi a zis către fraţii săi:

„Ce să facem acestui mare Bătrân, că ne-au băgat oamenii în necaz, părăsindu-l pe dân­sul şi luând aminte la noi, care suntem ni­mic? Oare cum să-l mângâiem pe dânsul?" Şi a zis: „Faceţi-mi puţintele bucate şi luaţi un vas cu vin şi să mergem la dânsul ca să gustăm împreună".

27. Şi au luat bucatele şi s-au dus; şi, cum au bătut în uşă, a auzit ucenicul lui şi a zis: „Cine sunteţi?" Iar ei au zis: „Spune lui Avva că Pimen este, vrând a se blagoslo­vi de la tine". Şi, vestind ucenicul aceasta, Bătrânul a răspuns: „Duceţi-vă, că n-am vre­me". Iar ei răbdau în arşiţă şi ziceau: „Nu ne vom duce până când nu ne vom învrednici de Bătrânul".

28. Iar bătrânul, văzând smerenia şi răbdarea lui, umilindu-se, le-a deschis lor. Şi, intrând, au gustat cu dânsul. Şi, mâncând ei, a zis Bătrânul: „într-adevăr, nu sunt nu­mai cele ce le-am auzit despre voi, ci însutit am văzut lucrul vostru". Şi s-a făcut lor prie­ten din ziua aceea.

29. Zis-a Avva Pimen: „Cel ce are dragoste îşi pune sufletul său pentru aproa­pele (cf. Ioan 15. 3); că, dacă va auzi cineva cuvânt întristăcios şi poate şi el aşijderea să zică, dar se va nevoi să nu zică, sau va fi ne­dreptăţit şi va suferi, la fel şi celui ce a făcut lăcomie, de nu-i va răsplăti cu aceeaşi, unul ca acesta îşi pune sufletul său pentru aproa­pele".

30. Venit-a unul din Bătrâni la Avva Lot, la mlaştina [lunca] cea mică a lui Arsenie, şi l-a rugat pe dânsul pentru o chi­lie, şi acela i-a dat. Şi era Bătrânul bolnav, şi-l odihnea pe dânsul Avva Lot. Şi, de veneau oarecari la el, îi făcea pe dânşii ca să meargă şi la bătrânul cel bolnav; iar el le grăia cuvin­te de-ale lui Origen, şi se necăjea Avva Lot, zicând: „Nu cumva vor socoti Părinţii că şi noi suntem aşa?" Cu toate acestea, nu voia să-l scoată pe dânsul din locul acela, căci se temea pentru dragoste şi pentru poruncă.

192

31. Şi, sculându-se el, s-a dus la avva Arsenie şi i-a povestit lui cele despre bătrânul. Şi i-a zis lui avva Arsenie: „Nu-l goni, ci zi lui: Iată, precum voieşti, mănân­că şi bea dintr-ale lui Dumnezeu, numai cu­vântul acesta26 să nu-l mai grăieşti. Şi de va voi, se va îndrepta, iar de nu voieşte, să se îndrepte singur, şi apoi se va îndemna să se ducă de acolo, şi aşa pricina nu se va face de la tine".

32. Şi, întorcându-se avva Lot, a fă­cut aşa. Iar bătrânul, după ce a auzit acestea, n-a voit să se îndrepteze, ci a început să-l roage zicând: „Trimite-mă de aici, că nu mai pot să sufăr pustia". Şi s-a sculat şi a ieşit, petrecându-se de toţi27.

33. Un frate slujea unui Bătrân bol­nav. Şi s-a întâmplat ca, din pricina boalei, să se dezlege trupul Bătrânului şi să scoată rană cu putoare. Şi a zis gândul către fratele: „Fugi, că nu poţi suferi putoarea aceasta".

34. Iar fratele, luând un vas de lut, a pus lăturile bolnavului28, iar când îi zicea lui gândul „fugi", răspundea gândului „de voi vrea să fug, voi bea dintr-însul". Şi iarăşi îi zicea lui gândul „nu fugi, nici nu bea împuţiciunea aceasta", şi se ostenea fratele şi răb­da slujind Bătrânului. Şi, văzând Dumnezeu osteneala fratelui, a tămăduit pe Bătrânul.

35. Şedeau nişte fraţi în Schit ca să cureţe împletitura, şi unul era slab în nevoinţă şi tuşea scoţând flegmă, şi, fără de voia lui, se ducea din scuipat şi asupra unui fra­te. Şi se supăra acela de gândul său să zică „încetează să mai scuipi peste mine", iar el stătea împotriva gândului zicând: „De vo­ieşti să mănânci din scuipat, zi". Şi-i zicea gândul: „Nici nu mânca, nici nu-i zice lui".

36. Un frate a întrebat pe avva Sisoe, zicând: „De voi umbla pe drum şi va rătăci călăuza, oare trebuie să-i zic lui aceasta?" Răspuns-a Bătrânul zicând: „Nu". Şi a zis fratele: „Oare să-l lăsăm să

26 Cuvântul ereticului Origen.

27 în Pateric (Avva Lot, 1), se adaugă aici „cu dra­goste".

28 Zice de vasul cu apă folosit pentru îngrijirea celui bolnav.

ne rătăcească?" Zis-a Bătrânul: „Dar ce, vrei să luăm un băţ şi să-l batem pe el?" „Eu am văzut nişte fraţi că umblau şi cel ce îi povăţuia pe ei a rătăcit noaptea; şi erau doisprezece, şi toţi ştiau că au rătăcit, şi s-a nevoit fiecare a nu zice.

37. Iar făcându-se ziuă, cel ce îi po­văţuia pe ei a cunoscut că au rătăcit. Şi au zis toţi: Noi ştiam, dar am tăcut. Iar el, auzind, s-a minunat întru sine, zicând că [de acum] până la moarte se va înfrâna a vătăma pe fraţi, şi L-a slăvit pe Dumnezeu. Iar lungimea căii din care au rătăcit era de douăsprezece mile.

38. Zis-a un Bătrân: „Smerenia e mai puternică decât toată stăpânirea". Şi a zis şi o povestire ca aceasta: „Erau doi episcopi, aproape unul de altul, şi au avut odată o sfădire între ei. Şi unul era bogat şi puternic, iar celălalt smerit. Şi cerca cel puternic a face rău, şi a auzit aceasta cel smerit. Şi a zis aceasta clericului său: „Vom birui, cu harul lui Dumnezeu". Şi i-au zis lui clericii: „Stăpâne, cine-l poate birui pe dânsul?" Iar el le-a zis: „Răbdaţi, fiilor, şi veţi vedea mila lui Dumnezeu".

39. Şi au pândit, iar când acela avea praznic al Sfinţilor Mucenici, a luat clericul său şi a ieşit. Şi a zis şi celorlalţi: „Veniţi după mine şi, orice mă veţi ve­dea pe mine făcând, faceţi şi voi". Deci, urmându-i ei lui, ziceau unii către alţii: „Oare ce va să facă?" Iar după ce au ajuns la dânsul, au aflat Litia trecând şi toată ce­tatea adunată acolo.

40. Atunci episcopul a căzut la picioarele puternicului aceluia cu cleri­cul său zicând: „Iartă-ne pe noi, stăpâne, robii tăi suntem!" Iar acela, spăimântându-se de ceea ce se făcu şi umilindu-se, Dumnezeu schimbă inima lui, şi el s-a apucat de picioarele celuilalt. „Tu eşti Stăpân şi Părinte!", zicea el. Şi atunci s-a făcut dragoste mare între dânşii.

41. Şi zicea cel smerit clericului său: „Nu vă spuneam, fiilor, că-l vom bi­rui prin bunătatea lui Dumnezeu? Deci şi voi, când aveţi vrăjmăşie cu cineva, aceasta faceţi, şi biruiţi prin harul Domnului".

42. întrebat a fost un Bătrân: „Ce

193

este smerenia?" Şi a răspuns: „De-ţi va greşi ţie fratele tău şi tu-i vei ierta lui mainainte de a se pocăi ţie29".

43. Alt Bătrân a fost întrebat de un frate, zicând: „Ce este smerita-cugetare?" Şi a răspuns Bătrânul: „Ca bine să faci celor ce îţi fac ţie rele". Zis-a fratele: „Dar, de nu va ajunge cineva la această măsură, ce să facă?" Şi a zis Bătrânul: „Să fugă, alegând tăcerea".

44. Era un Bătrân în Egipt şi zicea de-a pururea: „Altă cale mai scurtă nu este, decât cea a smereniei".

45. Zis-a Avva Zinon: „Mi-a povestit mie Fericitul Serghie, egumenul Pediadelor, o povestire ca aceasta: Odinioară, zice, că­lătorind eu cu un Bătrân Sfânt, fiind şi alţi fraţi împreună cu noi, am rătăcit calea şi, neştiind unde mergem, ne-am aflat în semănă­turi, şi am călcat puţintele din semănături. Şi, simţind ţăranul (că se întâmpla să lucreze acolo), a început să ne ocărască şi să zică cu mânie: Voi călugări sunteţi? Voi de Dumnezeu vă temeţi? De aţi fi avut frica lui Dumnezeu înaintea ochilor, nu aţi fi făcut aceasta!

46. Şi îndată ne-a zis nouă Sfântul Bătrân: pentru Domnul, nimeni să nu gră­iască! Şi ruga pe ţăran cu blândeţe zicând: Bine zici, fiule, că, de am fi avut frica lui Dumnezeu, n-am fi făcut aceasta; dar iartă-ne pentru Domnul, că am greşit. Iar acela, mirându-se de nerăutatea şi de smerenia Bătrânului, de-a fuga venind spre noi, s-a aruncat pe sine la picioarele Bătrânului, zi­când: Iartă-mă, pentru Domnul, şi mă ia cu voi!.

47. Şi mai zicea Fericitul Serghie: Iată ce a putut face blândeţea şi buna-voire a Sfântului împreună cu Dumnezeu, că a mântuit sufletul cel făcut după chipul lui Dumnezeu, pe care Dumnezeu îl voieşte mai mult decât milioane de lumi cu banii lor"30.

29 Trad. lit. Adică „de a-şi mărturisi greşeala".

30 De unde ne învăţăm că „milioanele de lumi cu banii lor" cum încă şi astăzi sunt numite mulţimea născocirilor culturale ale lumii moderne păgâne nu sunt nimic pe lângă un suflet mântuit; „lumile" aces­tea însă pot fi ceva dacă se vor îngriji întrucâtva şi de mântuirea chipului lui Dumnezeu din om sau a omu­lui ca chip al Lui. Dar, fiindcă cele mai multe lumi de astăzi nu fac aceasta, ca unele ce şi-au zidit „casa" pe nisip, se vor pustii cu totul de la sine şi căderea lor va fi mare (cf. Matei 7: 26).

II.

A Sfântului Efrem

1. De se va întâmpla ceartă între doi fraţi, cel dintâi care va face metanie va lua cununa biruinţei; dar se încununează şi al doilea, de nu va lepăda pocăinţa, şi cu osâr­die şi el se va sârgui spre pace.

III.

A Sfântului Varsanufie

1. Un frate a întrebat pe Bătrânul, zi­când: „De vreme ce mă simt din slava-deşartă că atunci când fac metanie înaintea unora mă ruşinez puţintel, oare sunt dator a pândi a nu face metanie înaintea oricui, bătând ast­fel război cu slava-deşartă, sau oricum se va întâmpla [la vreo trebuinţă ce se iveşte]?"31 Răspuns-a Bătrânul: „Oricum se va întâm­pla, fă [aşa, şi nu altfel]".

2. Zis-a fratele32: „Oare şi celor mai mici sunt dator a le face metanie sau numai cu cuvântul a-i tămădui, ca nu dintr-o îm­potrivire să intre slava-deşartă?" Răspuns-a Bătrânul: „Precum se află oameni mari şi cinstiţi care sunt datori la oameni de nicio treabă şi prea mici, faţă de care de nevoie trebuie a-şi plini datoria, fără a se slăvi în de­şert, căci datori sunt, tot aşa şi tu, dator fiind cuiva, fie mai mic, fie mai mare, fă-i metanie fără slavă-deşartă, ştiind că dator eşti".

IV.

A lui avva Isaia

1. Ia aminte de sine: dacă te va îm­boldi gândul tău [zicându-ţi] că fratele tău este mâhnit asupra ta, să nu-l treci cu vederea,

31 Vezi şi Filocalia (Vol. XI, întrebarea 302), unde avem oarecum altfel. La acest text relativ dificil, gă­sim şi o scolie: „Adică trebuie să caut anume prilejul să-mi înfrâng iubirea de slavă deşartă, punând meta­nie şi când nu e cazul, sau să fac aceasta numai când trebuie? (nota 463)".

32 Idem. întrebarea 303.

194

ci fă-i lui metanie cu glas jalnic, până îl vei pleca. Vezi să nu fii aspru cu inima spre fratele, că toţi suntem siliţi de vrăjmaşul.

V.

A Sfântului Diadoh

1. Mijlocul lucrării sfintei cunoş­tinţe33 nu puţină întristare ne găteşte nouă când, din iuţime de vom ocărî pe cineva, îl facem vrăjmaş al nostru; pentru aceasta, ea niciodată nu încetează îmboldind conştiinţa noastră, până când, prin cea multă cerere de iertare, nu-l vom întoarce pe acela la aşezământul cel dintâi.

2. Iar cea desăvârşită străpungere ne face pe noi a cugeta şi a ne îngriji foarte chiar şi când fără de dreptate oarecare din oamenii cei din lume se iuţeşte asupra noas­tră; dar şi pentru că oareşicum ne-am făcut sminteală cuiva din cei ai veacului acestuia.

3. Drept aceea, şi nelucrătoare se face mintea împrejurul vederii [lui Dumnezeu]: căci, deşi cuvântul [raţiunea] cunoştinţei este cu totul dragoste, iuţimea însă nu lasă cugetarea a se lărgi [creşte] întru zămislirea vederilor celor dumnezeieşti, de nu mai în­tâi vom dobândi întru dragoste şi pe cel ce se mânie pe noi în zadar.

4. Iar dacă acela voieşte ca aceasta să nu fie, sau s-a depărtat de locul petrecerii noastre, ne vom vedea siliţi de aici înainte să punem închipuirea34 feţei lui înaintea aşeză­rii sufletului nostru într-o nesfiită formă35 a sufletului, şi aşa întru adâncul inimii a îm­plini legea dragostei. Şi aşa se cuvine ca cei ce voiesc a avea cunoştinţa lui Dumnezeu cu

33 Capetele de mai jos, până la 5 inclusiv, se regă­sesc şi în Filocalie (Diadoh, 100 de capete, 92), însă nu cu oarecari deosebiri semnificative; pricina acestora o socotim că stă în aceea că, pe de-o parte, textul grecesc folosit în Filocalie va fi fost relativ diferit de cel folosit în Everghetinos, iar pe de alta, tălmăcirea din Filocalie e foarte liberă. Textele de la punctul 5 până la 8 n-au putut fi identificate; după stil, ar putea fi ale Sfântului Efrem sau ale Cuviosului Antioh Pandectul, însă pot aparţine şi Cuviosului Pavel.

34 xapaKifipa

35 oxfiparl

neamărâtă îngrijire36 să vadă în cugetul lor feţele celor ce se amărăsc fără de vreme37.

5. Iar aceasta făcând-o, mintea noas­tră nu numai că se va mişca fără greşală în cuvântarea de Dumnezeu, ci şi întru dragos­tea lui Dumnezeu cu multă îndrăzneală se va sui, ca ceea ce dintru a doua treaptă întru cea mai de sus fără împiedicare se sileşte.

6. Dacă cel ce iubeşte pe fratele său iubeşte pe Dumnezeu şi cel ce nu iubeşte pe fratele său nici pe Dumnezeu nu iubeş­te, după Apostolul Ioan (cf. I Ioan 4: 20, 21), iar de aici e arătat că şi cel ce scârbeşte pe aproapele sau pe fratele său scârbeşte pe Dumnezeu. Că zice: întrucât aţi făcut unuia din aceşti fraţi ai Mei mai mici, Mie Mi-aţi făcut (Matei 25: 40); şi cel ce se pleacă fratelui său, lui Dumnezeu se pleacă.

7. Deci ştiind, iubiţilor, că, întru a nu întrista pe aproapele, pe Dumnezeu îmbu­năm, să nu dăm pricinuire38 sau pricină cui­va a se scârbi asupra noastră cu cale sau fără de cale, ca nu neprimită să se facă rugăciu­nea noastră, ca o oaie cu prihană.

8. Că zice: Când unul se roagă şi altul blestemă, pe cine va asculta Stăpânul? (Sirah 34: 26). Şi iarăşi: Când unul zideşte şi altul risipeş­te, ce folos au, fără decât că se ostenesc? (Sirah 34: 25).

VI.

A Sfântului Maxim

1. Prieten adevărat este acela care necazurile cele din feluritele întâmplări, ne­voile, ispitele şi întâmplările din vremea is­pitei, ca pe ale sale, împreună cu aproapele le suferă, fără gâlceavă şi fără turburare.

2. Prietenul credincios este [omului] acoperământ tare (Eccl. 6: 14): când priete­nului îi merge bine, el este sfătuitor bun şi împreună-lucrător de un suflet, iar rău-pătimind, sprijinitor este cu adevărat şi apărător prea milostiv39.

36 evvoid sau: înţelegere, bună-judecată, cugetare.

37 Fie sau nu din pricina noastră.

38 Pretext.

39 sumpaqe,statos.

195

3. Numai păzitorii cei cu acrivie ai poruncilor şi adevăraţi cunoscători ai jude­căţilor lui Dumnezeu, numai aceia, zic, nu-i părăsesc pe prietenii cei ce după slobozirea lui Dumnezeu sunt în primejdii.

4. Iar defăimătorii poruncilor şi neiscusiţii40 întru Dumnezeieştile judecăţi, când prietenului îi merge bine, se îndulcesc împreună cu dânsul; iar când se află în ispi­te şi rău-pătimeşte, îl părăsesc pe dânsul, iar uneori se alătură şi cu potrivnicii41

40 âiuiiToi, sau: neiniţiaţii.

41 Cf. şi Filocalia (Vol. II, Capete despre dragoste, Suta a patra, 97,99).

196

PRICINA A TREIZECI ŞI NOUA

Că cel ce după Dumnezeu are dragoste se sârguieşte a face bine aproapelui, chiar şi neştiind acesta.

I.

Din viaţa Sfântului Nicolae

1. Un bărbat, neslăvit din slăvit şi să­rac din bogat făcându-se, fiindcă cu totul era întru sărăcie şi nedumerire, şi înseşi cele de nevoie acum lipsindu-i vai, şi cine poate şti până unde se mărise lipsa aceasta? -, pentru aceasta socotea ca pe fiicele sale, că trei erau la dânsul, frumoase la chip, să le dea pentru plată spre curvie celor ce vor voi şi, ce se va câştiga dintr-aceea, lui şi fiicelor sale să le fie spre hrană; căci a le împreuna [mărita] pe dânsele cu bărbaţi nu se putea, ca unele ce, pentru covârşirea sărăciei, de toţi îndată se socoteau nevrednice.

2. Însă Dumnezeu a gătit ca aceas­tă pricină să cadă în urechile minunatului Nicolae. Şi vezi milostivirea cea cu pricepere a Sfântului: că nu şi-a îngăduit să meargă la om, ca nu cumva pentru aceasta să trebuias­că să vorbească, nici mâna cea făcătoare de bine a o arăta lui, precum obişnuiesc a face milă cei împuţinaţi cu sufletul, că ştia că gre­le sunt acestea căci, cei ce cad din bogăţie şi slavă întru sărăcie, sufletele lor se ruşinează şi astfel li se face lor pomenire a vieţuirii ce­lei bune de mai dinainte.

3. Ci atât a râvnit să covârşească şi evangheliceasca poruncă, încât de lucrul cel făcut să nu ştie stânga (Matei 6: 3); şi nici de la însuşi acela ce i s-a făcut bine n-a voit a lua mărturie pentru lucrul cel făcut atât de departe era de a căuta slavă de la oameni. Fiindcă el, după ce făcea ceva bine, se sârguia atât de mult a se ascunde, pe cât o fac alţii ce lucrează rele. Aşadar, într-o noapte fără de vreme, a luat o legătură mare [de gal­beni] şi a venit la casa bărbatului şi, pe ace­ea, printr-o fereastră aruncând-o înlăuntru, el îndată acasă s-a întors, ca nu, văzut fiind de cineva, să se ruşineze.

4. Astfel, dimineaţa sculându-se omul şi aurul aflându-l, apoi legătura dez­legând-o, s-a spăimântat şi i se părea că se amăgeşte, temându-se ca nu cumva cel ce se vede să nu fie aur, ci vreo nălucire. Pentru aceasta, şi cu vârful degetelor îl freca, şi mai cu iscodire lua aminte; iar de vreme ce a cu­noscut că aur este adevărat, se îndulcea, se minuna, se nedumerea şi fierbinţi lacrimi de bucurie pica; iar după ce mult s-a frământat întru sine, pentru că nu avea pe nimeni din cunoscuţi pe care să-l socotească ca binefăcă­tor, ceea ce se făcu o aducea spre Dumnezeu şi aşa cu lacrimi nu înceta a mulţumi.

5. Pentru aceea, şi pe pricina păcatu­lui, Celui [ce stă] împotriva păcatului lui Dumnezeu -, mai întâi de altele se sârguia a o dezlega; şi aşa pe una din fiicele sale, pe cea dintâi, îndată o a măritat, aurul cel primit fiindu-i de ajuns spre zestrea aceleia; care lucru, venind întru cunoştinţă minunatului Nicolae, acesta a cunoscut că bărbatul a fă­cut după inima sa: că aceasta se sârguia şi el, adică să strice pricinuirea răului cu nunta, şi de aceea gata era a face asemenea şi către cea de-a doua din fete. Şi iată că, în altă noapte, altă legătură cu aur, asemenea celeilalte, pe ascuns de toţi, prin fereastră o a aruncat.

6. Iar după ce omul s-a sculat dimi­neaţa şi aurul asemenea l-a aflat, cu aceeaşi uimire iarăşi se cuprindea şi, fruntea de pă­mânt lipind-o, cu mai fierbinţi lacrimi pe dânsul îl uda: „Dumnezeule, zicea, Voitorul milei, Chivernisitorule al mântuirii noastre, Cel ce şi mai-nainte pentru a mea neasculta­re Te-ai întrupat, iar acum m-ai izbăvit din cursa celui străin prin slugile Tale, pe înge­rul cel dintre oameni şi următorul bunătăţii Tale, pe acesta arată-mi-l mie cine este, care din sărăcia ceea ce mă strâmtora m-a scos şi pe izvodirile cele fără de cale le-a stricat, că, iată, cu mila Ta şi pe a doua din fiice la bărbat după lege o dau, scăpând acum de a se face vânare Diavolului, care voieşte a-mi aduce mie câştig necurat şi multă pagubă".

7. Acestea zicea şi, iată, şi celei de-a doua din fiice îndată îi săvârşea nunta, nă­dăjduind cum că şi la cea de a treia nu va fi

197

neavând parte de a o da pe dânsa la bărbat, că zestrea gata şi în mâini i se părea că o are, îndrăznind, precum era cu cuviinţă, pentru dânsa cu pricina celor de mai-nainte; pentru aceea şi luător-aminte era şi nopţile toate le petrecea deşteptat, ca nu cumva să-i scape bunul dătător al bogăţiei, ca, de ar veni ia­răşi, cu amândouă mâinile să-l apuce şi de la dânsul să se înştiinţeze cine este şi de unde îi curge lui aurul; aşa deci priveghea el către venirea aceluia.

8. Iar plăcutul lui Dumnezeu, Nicolae, de faţă a venit şi a treia oară, noap­tea târziu şi cu liniştit picior şi, la locul cel obişnuit ajungând, deopotrivă legătura de aur iarăşi printr-aceeaşi fereastră o a aruncat şi numaidecât porni a se întoarce spre casă. Iar tatăl copilelor, după ce a văzut căzând au­rul pe fereastră, şi sunetul auzindu-l, şi pe acelaşi obişnuit dătător de bogăţie iarăşi a fi de faţă înţelegându-l, deodată alergă către el pe cât îl ţineau picioarele şi, ajungându-l şi cunoscând cine e căci, pentru fapta bună şi pentru strălucirea neamului, Sfântul nu era din cei neînsemnaţi -, căzu la picioarele lui, numindu-l pe acela izbăvitor, ajutător şi mântuitor al sufletelor celor ce acum se pogoară întru pierzarea cea mai de pe urmă.

9. Acela cu lacrimi de bucurie şi cu duh fierbinte al credinţei zicea acestea; iar el, de vreme ce a cunoscut că arătat s-a făcut omului, l-a sculat pe dânsul şi cu jurământuri i-a cuprins sufletul lui, ca să nu spună nimănui în toată viaţa lui cele făcute, nici să dea la iveală mila42.

II.

Din Pateric

1. Un stareţ a trimis pe ucenicul său în Egipt ca să-i aducă o cămilă cu care să-şi ducă coşniţele lui în Egipt. După ce a adus fratele cămila în Schit, l-a întâmpinat alt bă­trân, zicând lui: „De-aş fi aflat că te duci în Egipt, ţi-aş fi zis să-mi aduci şi mie o cămi­lă".

2. Şi, ducându-se fratele, a spus pă­rintelui său cuvântul bătrânului. Şi, auzind el, a zis fratelui: „Ia cămila şi du-te la dânsul şi zi noi încă nu ne-am gătit cu coşniţele, ia-o pe aceasta şi fă-ţi trebuinţa ta; şi du-te şi tu cu dânsul în Egipt, apoi să aduci iarăşi cămila, ca şi lucrurile noastre să le ridicăm".

3. Şi, ducându-se fratele, a făcut aşa; şi, încărcând-o pe ea cu coşniţele bătrânu­lui, s-a dus împreună cu dânsul în Egipt. Iar după ce a descărcat cămila, luând-o pe ea, a zis către bătrânul: „Roagă-te pentru mine". Iar el îi zice lui: „Unde te duci?" Zis-a frate­le: „în Schit, ca să aduc şi coşniţele noastre". Iar bătrânul, auzind, s-a umilit şi i-a făcut metanie, plângând şi zicând: „Iertaţi-mă, că dragostea voastră cea multă m-a prădat de roada mea".

4. Se spunea despre un frate că, fă­când coşniţe şi punând urechile [toartele] lor, a auzit pe vecinul său zicând: „Ce să fac, că târgul este aproape şi n-am urechi ca să pun la coşniţele mele". Şi ducându-se el, a dezlegat urechile de la coşniţele lui şi le-a dus fratelui, zicând: „Iată, acestea le am de prisos, pune-le la coşniţele tale". Şi a făcut lucrul fratelui să sporească, iar pe al său l-a lăsat.

5. Doi fraţi în priveghere despicau [în aceeaşi vreme şi] inul şi o coardă se tăia adeseori. Şi au început gândurile să tulbure pe un frate asupra celuilalt ce trăgea împre­ună cu el, căruia nu i se rupea aşa des coar­da. Iar el, vrând să biruiască mânia şi să nu scârbească pe fratele său, când aceluia i se trăgea să se rupă, tăia şi el pe a sa; şi aşa se aflau înnodând amândoi, şi aşa s-au sculat nemâhnindu-se unul de altul, şi niciunul n-a cunoscut lucrul pe care-l făcea celălalt.

42 Cu mici diferenţe, povestirea se află şi în Vieţile Sfinţilor (6 decembrie).

198

PRICINA A PATRUZECEA

Că se cuvine credinciosului, atunci când cumpără sau vinde sau altceva de acest fel face, a avea pe Dumnezeu înaintea ochilor, şi paguba aproapelui a nu o îngădui, măcar de ar zice acela că „nu mi se face strâmbătate", şi se cade ca întru dragoste a păzi neîndrăzneala, şi mai vârtos cei tineri, încă şi de tovărăşii în obşte [a se păzi credinciosul], ca de unele ce sunt pierzătoare.

I.

Din viaţa Sfântului Pahomie

1. Odinioară, făcându-se foamete, fraţii cei împreună cu Marele Pahomie neavând grâu, grâul lipsind mai în tot Egiptul, Sfântul a trimis pe unul din fraţi să umble prin toate cetăţile şi satele, căutând să cum­pere grâu de o sută de galbeni.

2. Înconjurând fratele multe locuri, a ajuns la o cetate ce se numea Ermothin; şi a aflat acolo un om, un cetăţean foarte cu­cernic şi temător de Dumnezeu, care auzise de viaţa Sfântului Pahomie şi a fraţilor; iar acestuia îi era încredinţat [spre iconomisire] grâul împărătesc43.

3. Venind fratele la dânsul, îl ruga să-i vândă grâu de o sută de galbeni, iar el a zis către dânsul: „Cu adevărat, frate, de aş fi avut grâul meu, de aş fi auzit despre dum­nezeiasca şi buna voastră petrecere, aş fi luat şi de la fiii mei şi v-aş fi dat. însă ascultă-mă pe mine, ceea ce voiesc să-ţi zic: „în vistie­rie am grâul norodului, iar acum dregătorul deocamdată nu-l cere; deci, de vrei să-l iei, eu cele [trebuinţele] ale norodului pot să le amân până la vremea secerişului; deci, de ştii că poţi să pui grâul iarăşi la loc în vremea aceea, ia cât voieşti".

4. Iar fratele a zis: „Nu vreau să faci aşa, ci, de voieşti, dă-mi de o sută de gal­beni, cu orice preţ voieşti, iar de poţi cumva să amâni până la vremea secerişului cele ale norodului, bine vei face". Iar el a zis către dânsul: „Păi, dacă e aşa, pot să le amân nu numai pentru această sută de galbeni, ci şi pentru încă atâţia, numai să vă rugaţi pentru

43 5t}(i6oioc; înseamnă şi împărătesc (de stat) şi public, adică care aparţine poporului.

mine". Zis-a fratele: „Dar aur noi nu avem decât atâţia". Zis-a cetăţeanul: „Să nu-ţi pese ţie pentru aceasta, ia grâul şi, când vei afla preţul, adu-mi-l".

5. Deci, cu această hotărâre umplând corabia cu câte treisprezece măsuri la galben deşi nicăieri în tot Egiptul nu se putea găsi decât cu cinci măsuri la galben -, fratele a mers bucuros foarte cu corabia până la mă­năstire.

6. Iar auzind Marele că corabia a ajuns la liman plină de grâu, precum şi de chipul cumpărării grâului, a trimis îndată [vorbă] spre corabie, zicând: „Niciun grăun­te de grâu să nu aduci în mănăstire, nici cel care a cumpărat grâul să nu vină înaintea fe­ţei mele, până nu va aşeza grâul la locul său; că foarte a nelegiuit făcând aceasta, dar nu numai aceasta, ci şi pentru cealaltă sută de galbeni pentru care a luat grâu, pe care nu l-am poruncit să-l facă; căci cu patima iubirii de dobândă ne-a robit pe noi, făcându-ne a fi sub datorie, care adică chipul lăcomiei urmându-l, s-a apropiat fără de saţiu de cel ce cu iubire de oameni dădea. Şi nu numai pen­tru aceasta, ci şi dacă ceva omenesc s-ar fi întâmplat, de ar fi pătimit el ceva, primejduindu-se corabia, ce am fi făcut? Nu urmam să ne facem toţi robi?

7. Pentru aceasta, atâta grâu cât a adus, să-l vândă mirenilor celor din părţile acelea, aşijderea precum l-a luat de la cel ce i l-a încredinţat, adică cu câte treisprezece măsuri de grâu la galben; iar după ce-l va vinde, să ia aurul şi să-l ducă înapoi celui ce i l-a încredinţat; iar cu acea sută de galbeni a noastră, precum se vinde pretutindenea, aşa şi el cumpărând să aducă". Şi a făcut fratele aşa precum a zis Marele, a adus adică grâu cumpărând câte cinci măsuri şi jumătate la un galben, iar de atunci nu l-a mai lăsat să iasă din mănăstire la slujba fraţilor, punându-l

199

pe el să şadă înlăuntru, iar pentru slujbă a rânduit pe altul.

8. Acelaşi frate, luând odată de la ciubotar mai mulţi papuci şi alte asemenea [lucruri] ca să le vândă, a luat pe ele mai mult decât preţul pe care ciubotarul îl zisese că trebuie să-l ia, după care i-a adus banii aces­tuia; şi, luând ciobotarul paralele, a numărat preţul pieilor şi al ostenelilor mâinilor sale, hotărând că, pentru vremea cât a lucrat toate acelea, se cuvin, socotiţi pe zi, câte cincizeci de bani. Şi aşa, aflând argintul întreit, s-a dus îndată la Marele şi a zis: „Cu adevărat, Părinte, bine ai făcut ridicând pe fratele la slujba unor ascultări ca acestea ale mănăs­tirii; că încă are întru sine cuget mirenesc". Şi zicând Marele „ce lucru este care l-a făcut rău?"44, ciubotarul a răspuns: „I-am dat lui papuci şi altele ca să le vândă, spunându-i lui şi suma preţului, iar el, vânzându-le pe acelea cu mai mult, mi-a adus preţul întreit faţă decât i-am zis lui".

9. Şi, auzind Marele, l-a chemat pe fratele şi i-a zis lui: „Pentru ce ai făcut aceas­ta?" Iar el a zis: „Preţul, o, Părinte, pe care mi-a zis fratele să-l dau, l-am zis celor ce cumpărau, iar ei mi-au zis: Frate, de nu sunt de furat, sunt vrednice de un preţ mai mare. Iar eu, ruşinându-mă, am zis lor: De furat nu sunt, ci cu atâta mi s-a poruncit a le vinde, şi cât voiţi să-mi daţi, atâta daţi-mi. Şi ei, cât le-a plăcut, atât mi-au dat, eu nenumărând paralele date de dânşii".

10. Iar Marele, auzind, i-a zis lui: „Foarte ai greşit, căci ai iubit mai mult câş­tigul; aleargă degrab şi prisosinţa ce ai luat peste preţ dă-o înapoi celor ce o dădură, şi, după ce vei veni, pocăieşte-te pentru greşea­la aceasta şi şezi în mănăstire lucrându-ţi lu­crul tău, că nu-ţi foloseşte ţie a te îndeletnici cu această slujbă".

II.

Din Pateric

1. Odinioară, Avva Pimen şi fraţii cei ce erau cu dânsul lucrau sculuri45, iar ele nu se vindeau, şi nu aveau cu ce să cumpere in; iar unul dintr-înşii, trimis fi­ind la o trebuinţă, a povestit lucrul unui negustor; însă Avva Pimen, pentru [a evita vreo] supărare, nu lua de la nimeni nimic.

2. Iar negustorul, vrând să facă lucrul Bătrânului, a priceput că are tre­buinţă şi se făcea că are şi el trebuinţă; şi a adus o cămilă, iar după a dat pre­ţul, le-a luat. Şi, întorcându-se fratele la Avva Pimen, făcându-i cunoscut ce a fă­cut negustorul, vrând a-l lăuda pe acela a zis: „Cu adevărat, acestea, chiar şi netrebuindu-i lui, le-a luat ca să ne facă nouă să avem de lucru".

3. Şi, auzind Avva Pimen că, netrebuindu-i lui, le-a luat, a zis: „Scoală, tocmeşte cămila şi adu-le aici, iar de nu, de aici înainte Pimen nu mai şade cu voi. Că nu voiesc să fac strâmbătate niciunui om, [adică] ca, netrebuindu-i lui, pagubă luişi să-şi facă şi să-mi ia câştigul meu". Şi s-a dus fratele şi cu multă osteneală le-a adus, dând înapoi neguţătorului ce dăduse şi, după ce le-a văzut Bătrânul, s-a bucurat de ca şi cum ar fi aflat o co­moară mare46.

4. Întrebat-a un frate pe Avva Pistamon zicând: „Ce să fac, că mă ne­căjesc atunci când vând rucodelia mea?" Şi a răspuns Bătrânul: „Şi Avva Sisoe şi ceilalţi vindeau rucodelia lor; deci aceas­ta nu este [pricină de] vătămare, iar tu, când vei vinde, o dată spune preţul va­sului, iar de voieşti a lăsa puţin din preţ, ţine de voia ta, şi aşa vei afla odihnă".

5. Zis-a fratele: „De voi avea tre­buinţa mea undeva47, voieşti ca să nu

44 în gr. avem „rău" (kcikgx;), ceea ce pare a fi o greşală, căci în trad. neogr. se redă prin „bine". La pri­ma vedere pare a fi o afirmaţie ironică a ciubotarului, pe care Marele Pahomie o va fi priceput de îndată.

45 Fire pentru lumânări sau chiar lumânări.

46 Cf. şi Pateric (Avva Pimen, 10).

47 în Pateric (Avva Pistamon, 1) se redă altfel: „De voi fi încercat de ceva...".

200

mă îngrijesc de rucodelie?" Şi i-a zis lui Bătrânul: „Măcar şi peste trebuinţa ta de vei avea [ceva de lucru], nu părăsi rucodelia ta, ci lucrează cât poţi, însă nu cu tulburare".

6. Se spunea despre Avva Agathon şi despre ucenicul său că, atunci când vindea vreun vas, o dată spunea preţul, şi ce li se dă­dea pentru ele, lua cu odihnă; iar când venea să cumpere ceva, ce li se dădea lor, luau în tăcere, şi aşa luau lucrul care le trebuia, negrăind nimic.

A Părintelui

7. Aceasta, în vremile noastre, e lucru vrednic mai vârtos de minunare şi mai puţin de urmare; că mare era nădejdea şi neîmpătimirea Bătrânului cea întru Dumnezeu, pe care cel ce le câştigă, şi lucrul acesta poate să-l facă.

III.

A lui avva Isaia

1. De te vei duce în târg ca să vinzi rucodelia ta, să nu te priceşti pentru preţul ei ca mirenii, ci dă-l precum se întâmplă, ca să nu pierzi puterea chiliei tale.

2. Şi, de vei cumpăra ceva de care ai trebuinţă, să nu zici „mai mult de atât nu dau", ci, de-ţi trebuieşte lucrul acela, sileşte-te puţin, iar de nu ai preţul lui, lasă-l cu tăcere.

3. Iar de te vor tulbura gânduri zicându-ţi „că de unde să aflu?", zi-le lor „sunt şi eu, precum toţi sfinţii, ispitit de Dumnezeu întru sărăcie, Care i-a ispitit pe aceştia până când a văzut că voinţa lor este credincioasă şi i-a adus pe dânşii întru lărgime"48.

48 Cf. şi Filocalia (Vol. XII, Cuvântul IV, 5), unde la acest text găsim şi o scolie: „Monahii care prelun­geau şederea lor în cetăţi şi sate, cu motivul vânzării lucrului lor de mână, cădeau de multe ori în ispite, în Pateric şi la mulţi alţi Părinţi s-au păstrat multe afirmări de felul acesteia. De aceea îndeamnă aici Părintele ca monahii să vândă lucrul lor de mână păgubindu-se puţin din ceea ce se cuvine, ca să nu piar­dă în lume tot ce au câştigat în chilie din osteneala lor (nota 70)".

IV.

A Sfântului Efrem

1. Să nu intri în chilia fratelui tău până ce mai întâi nu vei bate la uşă, ca să nu-i aduci lui tulburare.

2. Să nu te legi pe sine cu jurământ cu vreun frate, ci să ai unime49 în frica lui Dumnezeu50.

3. Mare biruire este monahului îm­părtăşirea de tovărăşie51, iar plata lui este în­tristarea şi căinţa.

V.

A Sfântului Varsanufie

1. Un frate a întrebat pe Bătrânul: „Oare bine este a avea prieteşug cu cei de o vârstă?" Şi a răspuns Bătrânul: „A nu avea prieteşug cu cei de o vârstă bine este; că o aşezare ca aceasta nu lasă să vină plânsul; dar nici cu altcineva ce poate lua plânsul de la tine să nu ai prieteşug, că aceasta nu foloseşte, ci prea mult vatămă. Că nimeni nu poate câştiga ceva bun, fără numai prin mult plâns şi osteneală. Deci pedepseşte-ţi ochii tăi ca să nu ia aminte la cineva şi inima ta nu se va umple de cumplita îndrăznea­lă, ceea care duce în pierzare toate roadele monahului"52.

49 6[iovoia, sau: unitate, simplitate în cuget, armo­nie gânditoare. Altfel spus, a avea unime este una cu a nu avea îndoială sau necredinţă în ceea ce faci.

50 în trad. neogr. avem „...ca să-ţi păzeşti conştiinţa în unime, care [păzire] vine din frica lui Dumnezeu". Din pricina slăbiciunii oamenilor, nu se sfătuia lega­rea prin jurământ cu alţii, căci aceasta putea fi o ispi­tire fără rost a lui Dumnezeu sau o îndrăzneală prea mare în propriile putinţe, iar în urma unei călcări a acestuia, lesne se putea vătăma conştiinţa, iar părţile puteau ajunge la deznădejde şi la alte fapte necugeta­te (cf. şi Matei 5: 34 ş.u.).

51 fatri,a. Termenul sugerează orice fel de asocie­re a cuiva cu altcineva sau în grup pentru osebite idei sau lucrări, altele decât cele încredinţate prin poruncă sau sfat de cel pus peste aceia, de stareţ sau de alţii. Prin urmare, Sfântul nu îndeamnă la însingurare sau la fuga de vieţuire împreună cu fraţii în mănăstire.

52 O povaţă ca aceasta poate nedumeri pe mulţi dintre mireni, care ar putea zice că ea este vredni­că de împlinit doar pentru monahi, dar nu este aşa.

201

2. Zis-a fratele: „Spune-mi, Părinte, până unde poate ajunge măsura dragostei unui frate faţă de alt frate?"53 Răspuns-a Bătrânul: „Una este dragostea părinţilor către copiii lor şi alta a fraţilor către fraţii lor. Dragostea Părinţilor celor duhovniceşti că­tre fiii lor nu are ceva trupesc sau vătămător, căci sunt întemeiaţi pe înţelegerea cea du­hovnicească, şi ori în cuvinte ori în lucruri ei se sârguiesc a folosi pe cei mai tineri tot­deauna în toate; şi, aşa iubind, nu trec sub tăcere neajunsurile lor, ci duhovniceşte îi mustră pe dânşii şi îi pedepsesc, căci către aceştia s-a zis: Mustră, ceartă, mângâie (II Tim. 4: 2), precum de multe ori îţi face stare­ţul tău şi tu nu pricepi54".

3. Deci, de vreme ce, pentru dragos­te, nu dispreţuieşte greşelile tale, este limpe­de că dragostea lui cea către tine este duhov­nicească. Că fiecare după măsura sa iubeşte pe aproapele său; iar măsura dragostei celei desăvârşite este aceea adică ca după dragos­tea ce o are cineva către Dumnezeu [după aceea] să iubească şi pe aproapele ca pe sine (cf. Lev. 19:19).

Adesea, din pricina conştiinţei celei slabe, a mulţimii păcatelor şi, desigur, a neputinţei de a comunica după mintea lui Hristos cu ceilalţi (cf. I Cor. 2: 16), Creştinii, crezând amăgindu-se că au oarecare în­drăzneală de la Dumnezeu în faţa altora, se aleg cu multă vătămare din partea celor împreună Creştini cu ei, şi mai ales din partea păgânilor şi a ereticilor. „Plânsul şi osteneala" [pentru Dumnezeu] sunt con­diţii de dobândire conştientă a binelui, precum s-a zis, adică a cunoştinţei simţite a lucrării harului lui Dumnezeu în noi; numai într-o lucrare ca aceasta pu­tem avea îndrăzneală în faţa altora, şi nu în vârtutea unei idei, fie ea şi despre Dumnezeu, altminteri ar trebui, cum a zis un Bătrân mai-nainte, „să fugim tăcând". în Filocalie (Vol. XI, întrebarea 340), la acest text avem o scolie: „Prietenia înveseleşte, susţine în om o bună dispoziţie, îl face să afle în om o mulţumi­re de viaţă. Dar monahul trebuie să-şi plângă mai ales păcatele (nota 498)".

53 Cf. Idem (op. cit. întrebarea 342).

54 în loc de „nu pricepi (ou auvieic)", în Filocalie avem: „Aceasta o face cu tine şi avva al tău şi tu nu te sminteşti în cele ce te mustră, te ceartă şi te îndeam­nă". Afirmaţia poate fi înţeleasă şi aşa: „Şi tu nu iei mustrarea sau pedeapsa în nume de rău, ci ca învăţătură şi mângâiere". Sau aşa: „Şi tu nu pricepi că mus­trarea şi certarea îţi sunt de folos".

4. Însă tinereţile sunt datoare a se păzi pe ele întru toate: pentru că pe cei mai tineri degrab îi împiedică Diavolul. Că întâi în vorbire încep a grăi unii cu alţii pentru fo­losul sufletului, apoi se abat spre altele, apoi ajung la sfadă, la îndrăzneală, la râs, la cle­vetire şi la multe alte rele, încât se împlineşte întru dânşii cuvântul Apostolului, care zice: începând în Duhul, acum sfârşiţi în trup (Gal. 3: 3)? Pentru că dintru aceasta vin cei mai tineri întru cădere: dintru a se iubi fără soco­teală şi din însoţirea unora cu a altora.

5. Deci măsura dragostei lor unii că­tre alţii trebuie să fie în acest fel, adică întru a nu defăima, a nu căuta ale sale sau întru a nu pune odihna proprie înaintea celei a fra­telui, a nu iubi pentru frumuseţea trupului sau pentru trupeasca facere de bine, a nu şe­dea unii cu alţii fără de mare folos, ca să nu cadă întru pierzătoarea îndrăzneală55, întru ceea ce pierde roadele monahului, precum am zis, lăsându-l pe el ca pe un lemn uscat.

6. Căci precum se cruţă pe eişi şi se păzesc de îndrăzneală şi de deşarta-cuvântare, aşa să cruţe şi pe fraţii lor56 şi pe proorocescul vai asupra lor să-l tragă: Că vai, zice, celui ce adapă pe fratele său cu băutură amară (Avac. 2: 15). Zice însă şi Apostolul: Vorbele cele rele strică obiceiurile cele bune (I Cor. 15: 33). Aşadar, până la aceasta este măsura dra­gostei fraţilor unii către alţii.

55 în Filocalie avem aici o scolie: „îndrăzneala do­boară graniţa între persoană şi persoană, prin faptul că unul nu mai vede taina celuilalt, ci numai supra­faţa lui trupească. Ea nu înseamnă o comunicare a adâncurilor lor în Dumnezeu, în care fiecare păstrea­ză conştiinţa de sine, ci conştiinţa lor dispare înecată de pofta trupească, care-i confundă superficial (nota 498)".

56 în Filocalie (idem. p. 419) se adaugă aici: „...ferindu-se să şadă împreună fără trebuinţă, ca să nu se prindă în cursele acestea şi să nu prindă în cursă nici pe fraţii lor, temându-se de cel ce zice: Vai celor..." şi celelalte.

202

PRICINA A PATRUZECI ŞI UNA

Ce se cade a face către cei ce vin şi cum a-i întâmpina pe dânşii şi a vorbi cu ei.

I.

A lui Paladie

1. Odinioară, am venit din Ierusalim în Egipt şi ne-am dus la Marele Apollo; iar fraţii care erau împreună cu acela, alergând înainte, ne-au întâmpinat pe noi cântând că acest obicei aveau ei către toţi monahii şi, închinându-se până la pământ, ne-au îm­brăţişat pe noi; apoi unii mergeau înainte cântând, iar alţii pe urmă, până am ajuns la Părintele.

2. Iar Părintele, auzind pe cei ce cân­tau, aşijderea şi el ne-a întâmpinat precum făcea tuturor fraţilor care veneau: şi întâi s-a închinat până la pământ, iar după ce s-a scu­lat, ne-a îmbrăţişat. Apoi ne-a dus înlăuntru şi s-a rugat, iar la urmă, după ce cu mâini­le sale ne-a spălat picioarele, ne-a îndemnat spre odihnă. Şi acest obicei nu l-a urmat nu­mai către noi, ci îl împlinea către toţi.

3. Şi zicea către cei ce erau împreună cu dânsul că fraţilor celor ce vin trebuie a ne închina precum Marele Avraam, fiindcă lui Dumnezeu prin fraţi ne închinăm. „Ai vă­zut, dar, zicea, pe fratele tău? Ai văzut pe Dumnezeul tău!" Şi că se cade spre odihnă a-i sili pe dânşii, precum şi Fericitul Lot a si­lit pe îngeri.

II.

Din Pateric

1. Zis-a un Bătrân: „De vor veni oarecari la tine şi-i vei vedea pe dânşii de de­parte venind, înainte de a se apropia ei, stai la rugăciune şi zi: Doamne Iisuse Hristoase, izbăveşte-ne pe noi de clevetire şi de ocară şi cu pace îi du pe dânşii din locul acesta".

2. Întrebat-a un frate pe Avva Petru a lui avva Lot zicând: „Când sunt în chilie, sufletul meu este în pace, iar de vine un frate şi-mi spune cuvinte de cele din afară, sufle­tul meu se tulbură". Şi i-a răspuns lui Avva Petru: „Avva Lot zicea: Cheia ta deschide uşa mea". Zis-a fratele: „Ce este graiul acesta?"

3. Răspuns-a Bătrânul: „De vine ci­neva la tine, să-i zici aşa: Cum te afli? De unde vii? Cum se află fraţii? Te-au primit sau nu? Şi atunci deschizi uşa fratelui şi auzi cele ce nu voieşti".

4. Zis-a fratele: „Aşa este. Şi ce să facă omul când fratele său vine la dânsul?" Răspuns-a Bătrânul: „Plânsul tot învăţătură este; iar unde nu este plâns, nu se poate păzi cineva.57

5. Zis-a fratele: „Când sunt în chilie, plânsul este cu mine, iar când vine cineva la mine sau ies din chilie, nu-l mai aflu pe el". Zis-a lui Bătrânul: „încă nu ţi s-a supus, dar aceasta îţi este spre folos, că-ţi este în tovără­şie, căci celui căruia i s-a supus, niciodată nu se va depărta de la el”58.

6. Zis-a un bătrân: „De va veni la tine vreun frate, ridică plânsul de pe faţa ta şi-l ascunde în inimă până când va pleca fra­tele şi apoi iarăşi pune plânsul pe faţă. Că fug dracii văzând plânsul acesta cu tine".

57 Plânsul, după Părinţi, e izbăvirea desăvârşită de iubirea de sine şi de slava-deşartă şi îndulcirea de cele ale lumii mai mult decât de Dumnezeu. De ace­ea, nu întâmplător zice Avva aici că fără plâns lesne cădem în cele pomenite şi mai ales în cele ce se nasc din ele.

58 în Pateric (Avva Petru Pionitul, 2), în loc de „că-ţi este tovărăşie..." şi celelalte găsim: „Căci scris e în Lege că atunci când vei dobândi vreun rob evreu, te va sluji şase ani, iar în al şaptelea an îl vei trimite pe el slobod. Iar de-i vei da femeie şi va naşte copii în casa ta şi nu va voi să fugă, pentru muiere şi copii, îl vei aduce la uşa casei şi vei găuri urechea lui cu acul şi-ţi va fi rob în veac (cf. ieş. 21: 2 ş.u.). Zis-a fratele: „Ce este cuvântul acesta?" Răspuns-a Bătrânul: „De se va osteni omul după putere la vreun lucru, în orice ceas îl va căuta spre trebuinţa sa, îl va găsi". I-a zis lui fratele: „Rogu-te, spune-mi cuvântul acesta!" Zis-a bătrânul: „Niciun fiu neadevărat [ilegitim] nu rămâ­ne împreună cu cineva robind, însă cel ce se naşte fiu [legitim] nu-l lasă pe tatăl său". Cuviosul Pavel pare că a dat o parafrază în câteva cuvinte la toată această explicaţie de la urmă.

203

III.

A Sfântului Efrem

1. Monahe, de va veni la tine vreun călugăr sau mirean, să nu-l întâmpini pe el mai presus de putere, ca nu cumva, după ce se va duce el, să te căieşti pentru trebuinţele pe care le-ai cheltuit, ci pune-i înainte orice îţi va da Domnul; că mai bună este o punereînainte de verdeţuri cu dragoste decât jertfe cu întristare; că pe dătătorul cel bucuros îl iubeşte Dumnezeu (cf. II Cor. 9: 7)59.

2. Iar acestea le zic, frate, nu vrând să te tai de la iubirea de străini, ci ca adu­cerea ta bine-primită şi neprihănită să fie, după Cel ce zice: Fiţi iubitori de străini unii către alţii, fără cârtire (I Pt. 4: 9).

3. Vezi, monahe, nu vrând să placi celor ce cugetă cele mireneşti, să pierzi pe­trecerea cea călugărească, ci întru frica lui Dumnezeu fă toate lucrurile tale. Iar cel ce face ceva întru Domnul, aceasta i se face lui dobândă. Bucatele sunt pentru pântece, şi pân­tecele pentru bucate, şi Dumnezeu le va strica şi pe acestea şi pe acelea (I Cor. 6:13).

4. Iubite, de vei băga pe cineva în chilia ta, nevoieşte-te ca nesmintit pe dânsul să-l trimiţi, adică nimic în afară de frica lui Dumnezeu, ca să nu te faci lui chip de lucru necuvios. Că zice Apostolul: Nu vă faceţi po­ticnire nici Iudeilor, nici Ellinilor, nici Bisericii lui Dumnezeu (I Cor. 10: 32).

5. Cinsteşte pe toţi nu pentru răsplă­tire, ci pentru Domnul. Că bărbatul care pla­ce oamenilor se sârguieşte a plăcea multora,

iar cel ce se teme de Domnul nu se va potic­ni, că întru lumina poruncilor Lui umblă60.

IV.

A lui avva Isaia

1. De va veni la tine vreun frate stră­in61, să ai faţa ta veselă către dânsul când îl îmbrăţişezi pe el; şi lucrul pe care-l ţine, [mai degrabă] ţine-l tu cu bucurie şi, când plea­că de la tine, aşijderea fă şi tu cu bucurie; şi închinăciunea ta către dânsul să se facă cu blândeţe şi cu frica lui Dumnezeu, ca să nu i se facă lui pagubă.

2. Păzeşte-te a nu-l întreba ceva din cele ce nu te folosesc, ci fă-l pe el a se ruga. Iar când şade la tine, întreabă-l: „Cum te afli?" şi odihneşte-te cu acest cuvânt. Dă-i lui carte ca să citească, iar de a venit de la osteneală, după ce-i vei spăla picioarele, fă-l să se odihnească.

3. De-ţi va aduce cuvinte necuviincioase, roagă-l pe dânsul întru dragoste zi­când: „Iartă-mă, că neputincios sunt şi nu pot să le port". Iar de este drumeţ şi ai la tine pe oarecari credincioşi, să nu-l pui pe dân­sul mai presus de aceia, ci fă milă cu dânsul întru dragostea lui Dumnezeu.

4. Iar de este un frate în trecere pe la tine, pentru Dumnezeu, şi vine la tine pen­tru a se odihni, să nu-ţi întorci faţa ta de către dânsul, ci primeşte-l pe el cu bucurie dim­preună cu credincioşii ce au venit la tine. Şi, de este sărac, nu-l trimite deşert, ci dă-i lui din blagoslovenia ce ţi-a dat ţie Dumnezeu,

59 Altfel spus: alungă complezenţa exagerată, din obligaţie, prin care cheltuieşti mai mult pentru câşti­garea simpatiei aproapelui şi mai puţin din iubirea ta faţă de el, complezenţă venită dintr-un fals respect, căci apoi lesne ajungi să te căieşti pentru ce-ai făcut, vătămându-te şi pe sine, şi poate că aşa nici iubirea oaspetelui nu o vei câştiga; dă aproapelui precum îţi dă Domnul şi pe cât te lasă inima, căci pe cât de mult simţi că te-a iubit Domnul, cu atât şi poţi iubi pe aproapele, iar ce e mai mult e de la diavol şi din mândrie. Urmează, dar, iubirea aceasta şi nu o da ui­tării din lenevie, nici nu te gândi la alte scopuri sau interese deşarte.

60 Pentru aceste afirmaţii relativ lacunare, se pot cita spre întărire Psalm 52: 7; Ef. 6: 6; Col. 3: 22. Altfel spus: cel ce voieşte a plăcea oamenilor, adică care ca­ută slavă-deşartă sau răsplătire, stârneşte urgia lui Dumnezeu (cf. Psalm 52: 7), arătată în ocara primită de la oamenii care odinioară îl slăveau, fie din înşela­re sau din interes; astfel, el se va poticni în neputinţa propriei „slave", care la urmă ca fumul se va risipi (cf. Psalm 36. 20); însă cel ce umblă întru lumina slavei poruncilor Lui, acela nu se poticneşte, căci calea lui e luminată şi întunericul nu o va cuprinde.

61 Cf. şi Filocalia (Vol. XII, Cuvântul III, 3 ş.u. Cuvântul V, 1). Textele au însă pe alocuri deosebiri demne de luat în seamă.

204

ca cel ce cunoşti că ceea ce ai nu este al tău, ci dare de la Dumnezeu62.

5. Şi, credincioşilor celor ce vin la tine, dă-le cele de trebuinţă întru ochi bu­curos; iar când veţi termina de mâncat, zi-le lor de două sau de trei ori „faceţi dragoste şi mai mâncaţi puţin".

6. De cânţi împreună cu fraţii, fieca­re din voi să-şi facă rugăciunile sale, iar de este vreun străin cu voi, rugaţi-l cu dragoste să facă el rugăciunile63; şi ziceţi-i lui de [cel mult] trei ori, fără sfădire.

7. De vor veni la voi fraţi, nicidecum să nu voiţi a-i întreba ceva pe dânşii din cele vătămătoare, precum mai-nainte apucând am zis, ca nu, după ce se vor duce, să vă lase vouă robie în chilie; iar dacă din cei veniţi va fi cineva ce nu se va putea înfrâna şi va spune vreunuia din voi ceva din cele ce vă vatămă pe voi, cel ce a auzit să nu voiască a spune acestea vreunuia din voi, ca să nu um­ple de otravă purtătoare de moarte sufletul fratelui său64.

8. Să nu voiţi a iscodi lucrurile veacu­lui acestuia, ca să nu vă faceţi ca şi ieşitorile65 întru care vin toţi, ca să lepede din pânte­cele lor, multă putoare făcându-se66, ci mai vârtos faceţi-vă jertfelnic al lui Dumnezeu

62 în Filocalie (loc. cit. p. 48) avem aici o scolie: „Toate le avem de la Dumnezeu în dar. Iar ceea ce primeşte fiecare, nu primeşte în exclusivitate, ci ca să facă parte de aceea şi altora. Toate le are fiecare pen­tru el, dar şi pentru alţii, ca să crească oamenii şi în iubire între ei".

63 în Filocalie (loc. cit., p. 49): „Rugaţi-l cu iubire să-şi facă rugăciunile lui".

64 Trad. lit. în Filocalie (loc. cit., Cuv. V, 1): „De fa­ceţi un lucru împreună şi unul dintre voi îl strică din slăbiciune, să nu-l certaţi, ci mai degrabă bucuraţi-vă cu el. De vă aduc niscai fraţi ceva, să nu-i întrebaţi ceva care-i vatămă. Şi dacă vă lasă aceasta în chilie şi unul din cei veniţi, neputându-se înfrâna, spune vre­unuia dintre voi ceva din ceea ce vă vatămă, să nu spună cel ce a auzit acestea vreunuia dintre fraţi, ci să tacă, până va trece ceea ce au lăsat aceia de la ei, ca să nu umple inima lor de veninul morţii".

65 Closetele.

66 în Filocalie (loc. cit. p. 70): „Să nu voiţi să umblaţi după lucrurile trupului acesta, ca să nu vă faceţi ca acele animale care varsă cele din stomacul lor, producând multă putoare".

întru curăţie, făcându-vă preoţi pe dinlăun­tru; totdeauna, dimineaţa şi seara, punând tămâie peste el, ca să nu rămână jertfelnicul fără de tămâie.

9. Şi totdeauna siliţi-vă pe sine în­aintea Domnului cu toată cererea, ca să vă dăruiască vouă simplitate şi nerăutate şi să înlăture de la noi cele potrivnice acestora, care sunt vicleşugul, drăceasca înţelepciu­ne, iscodirea şi cele asemenea acestora, căci acestea sfărâmă ostenelile celor ce le fac pe ele.

10. Iar sfârşitul tuturor acestora este atunci când se va teme omul de Dumnezeu întru cunoştinţă, când auzurile lui se vor su­pune conştiinţei lui după Dumnezeu şi, mai presus de cele zise, îl vor învăţa pe el întru ascuns. Iar de nu va fi acolo Stăpânul casei, acel om ticălos va avea casa lui supusă voirii lui şi aşa va putea grăi întru sine orice voieş­te, fiindcă inima lui nu este sub stăpânirea Aceluia, ci sub vrăjmaşul67.

11. De va veni vreun frate străin la voi şi vi se va părea de la început că este iu­bitor de prefaceri68, să nu-l iscodiţi pe el cu cuvântul, până nu se va vădi vouă [în ade­văr] neajunsurile lui69.

V.

A Sfântului Varsanufie

1. Zis-a Bătrânul: „De va intra cine­va în chilia ta, sau tu vei intra în chilia altuia, şi-ţi va zice ţie roagă-te, până de trei ori

67 „Cel ce crede că e stăpân pe sine, nelăsându-se stăpânit de Dumnezeu, e de fapt sub stăpânirea mân­driei, care e o patimă susţinută în el de demonul vrăj­maş. Numai în Dumnezeu omul este el însuşi, căci nu se închide în sine, ci rămâne în legătură cu Cel ce l-a făcut şi în armonie cu toate" (scolia 95 din Filocalie, loc. cit., p. 70).

68 4iÂ.ooxTFanKo;, aici: duplicitar, pretenţios, aro­gant. în Filocalie, precum se vede din nota următoare, varianta românească a tradus nu pe filoschmatiko, ci filoschsmatiko. Fiecare variantă are însă sensul ei, ce nu-l exclude pe celălalt.

69 în Filocalie (loc. cit. p. 69) avem aşa: „Dacă un frate străin vine la voi şi aţi auzit mai înainte despre el că este iubitor de vreo schismă, nu cercetaţi aceasta prin cuvinte, pînă nu se va arăta vouă scăderea lui".

205

zi iartă-mă, iar de va stărui zicându-ţi şi a treia oară, atunci cu smerenie fă ceea ce-ţi zice. Şi tu la fel, de trei ori zi, şi, de nu va voi, lasă-l, că sfădirea nu e bună.

2. Încă şi pentru tot lucrul, fie că pri­meşti un lucru de la cineva, sau ca să pui mâna, până la trei ori roagă-l, şi, de nu va voi, încetează cu pace şi nu-l necăji, că aceas­ta este calea lui Dumnezeu70.

3. Nu foloseşte monahului să-i între­be pe cei ce vin la dânsul cum se află cutare sau cutare; că prin întrebarea aceasta smulgându-se mintea de la rugăciunea şi de la cântarea cea către Dumnezeu, cade în bârfeli, clevetiri, în prisosite şi de suflet vătămă­toare lăcomii şi în robii, întrucât nimic nu este mai bun decât a tăcea şi scurt a vorbi71.

70 Cf. şi Filocalia (Vol. XI, întrebarea 322).

71 Punctul 3 nu e luat din Scrisorile Sfântului Varsanufie; pare a fi a lui Avva Isaia.

206

PRICINA A PATRUZECI ŞI DOUA

Că întru venirile celor ce vieţuiesc după Dumnezeu, mulţi Părinţi, pentru odihna celor ce veneau, lăsau puţin din nevoinţă, cu nimic vătămându-se din aceasta, pentru nepătimirea lor; iar unii dintr-înşii, pentru acea puţină răsuflare [odihnă], mai pe urmă se chinuiau pe eişi; şi că cel ce întru veniri şi mângâieri păzeşte nevoinţa sa nedezlegată sau dezleagă puţin, vrednic de laudă se face de aici, căci bine a judecat; şi cum că cei ce se silesc peste măsură nu se cuvine a se pleca întru mângâieri.

I.

Din Pateric

1. Dusu-s-au oarecari Părinţi la Avva Iosif din Panefo ca să-l întrebe pe dân­sul despre întâlnirea fraţilor care găzduiesc la dânşii, de se cuvine adică a se pogorî spre mângâierea lor72.

2. Iar Bătrânul, primindu-i pe dânşii şi îndemnându-i să şadă, mai-nainte de a fi întrebat de dânşii, el a intrat în chilia sa şi a îmbrăcat haine foarte proaste, ca de cerşetor, şi, ieşind, a trecut prin mijlocul lor şi, iarăşi intrând, a îmbrăcat hainele sale şi, ieşind, a şezut cu dânşii.

3. Iar ei se mirau de lucrul Bătrânului. Iar el le-a zis lor: „Luat-aţi aminte la ce am făcut?" Şi au zis: „Da". Şi a zis Bătrânul: „Au doară m-am schimbat dintru îmbrăcarea hainelor?73 " Zis-au aceia: „Nu, deloc".

72 în Pateric (Avva Iosif din Panefo, 1): „...de se cade să facă pogorâre şi să arate îndrăzneală către dânşii".

73 în Pateric se adaugă: „Deci, dacă eu însumi (acelaşi) sunt în amândouă hainele, precum cea dintâi nu m-a schimbat, tot aşa nici cea de-a doua nu m-a vătămat". Chipurile prin care îi primim pe alţii, lu­crarea noastră prin omul din afară faţă de ei n-ar tre­bui să schimbe nicidecum chipul sau lucrarea omului lăuntric, cel cu lucrare ascunsă, cel ce plânge, cel ce se roagă şi altele asemenea. Cu toate acestea, e de do­rit ca omul să fie unul, chiar dacă uneori e nevoit să facă pogorăminte, căci un chip al lui Dumnezeu este, în trup şi suflet deopotrivă. Omul cel dinlăuntru nu poate fi de sine, el e în unime cu cel dinafară. La nevo­ie, omul se poate manifesta după cum voieşte, chiar spre uimirea altora şi folosul lor; însă primejdia de a se umple de slavă-deşartă i-a făcut pe mulţi Părinţi să îndemne la ascunderea cel puţin parţială a omului dinlăuntru şi a lucrării lui, fie din slăbiciune, ca să evităm tulburarea lăuntrică, fie pentru a nu sminti pe cei ce nu ne-ar putea înţelege; în fond şi la urma urmei suntem şi fii ai oamenilor şi fii ai lui Dumnezeu după har, precum şi Hristos, Care însă e Fiul lui Dumnezeu după fiinţă şi Care aşijderea Se arăta fie mai mult ca un om, fie ca Dumnezeu, după cele ce le întâmpina în lucrarea Sa, după puterea de înţelegere a oamenilor şi spre folosul lor. Pe de altă parte, indi­ferent de dezlegarea sau pogorârea făcută pentru cei pe care-i primim, cum zice Avva Iosif, omul lăuntric trebuie să rămână acelaşi, indiferent de „haina" sau lucrarea lui din afară, adică precum s-a zidit pe sine după asemănarea lui Dumnezeu.

Şi a zis lor: „Tot aşa şi din primirea fraţilor ne vătămăm, măcar de vom dezlega pentru dânşii.

4. Deci atunci când este venirea fraţilor, să-i primim pe dânşii cu îndrăzneală, iar când suntem singuri, de plâns să ne îngrijim, ca să petreacă lângă noi". Iar ei, auzind, s-au minunat, că le-a spus lor cele din inima lor mai-nainte de a-l întreba ei pe dânsul; şi au preaslăvit pe Dumnezeu.

5. Datu-s-a odată poruncă în Schit să se postească în săptămâna de faţă; şi s-a în­tâmplat să vină nişte fraţi din Egipt la Avva Moise, şi le-a făcut lor puţină fiertură; şi, vă­zând cei ce erau vecini cu dânsul fumul, au spus clericilor. „Iată, Avva Moise a dezlegat porunca şi a făcut fiertură la sine". Iar ei au zis: „Când va veni, îi vom zice lui".

6. Şi venind sâmbăta, şi venind şi Avva Moise cu ceilalţi Părinţi în biserică, ştiind clericii vieţuirea cea mare a lui Avva Moise, i-au zis lui înaintea tuturor: „O, Părinte Moise, ai dezlegat porunca oameni­lor şi ai păzit-o pe cea a lui Dumnezeu".

7. Un frate a venit la Avva Pimen după două săptămâni din Postul Păresimilor ca să-şi mărturisească gândurile sale şi, după ce a aflat odihnă, a zis către Bătrânul: „Puţin de nu m-am oprit să vin astăzi aici". Zis-a

207

lui Bătrânul: „Pentru ce". Răspuns-a fratele: „Am socotit că poate nu-mi vei deschide, din pricina Postului". Zis-a lui Bătrânul: „Noi nu ne-am învăţat să încuiem uşa de lemn, ci mai vârtos cea a limbii".

8. Un frate a mers la un pustnic şi, după ce a vorbit cu dânsul şi a dobândit odihnă, după ce a ieşit, zicea: „Iartă-mă, Avva, că te-am zăticnit din canonul tău!" Şi a răspuns Bătrânul: „Canonul meu este să te odihnesc şi să te slobod în pace".

9. Se spunea despre un Bătrân că pe­trecea în Siria, pe lângă calea pustiei, şi avea o lucrare ca aceasta: în orice ceas trecea vre­un călugăr prin pustie, cu bună-nădejde îi făcea lui odihnă.

10. Şi a venit odinioară un sihastru la dânsul şi, înainte-alergând Bătrânul, îl poftea spre odihnă, iar el nu voia, zicând că postesc, şi nu voiesc să dezleg acum". Şi, întristându-se el, i-a zis lui: „Nu dispreţui pe sluga ta, rogu-mă ţie; ci, de voieşti, vino [măcar] să ne rugăm". Şi aşa, după rugăciu­ne, făcând Bătrânul odihnă pustnicului, l-a slobozit cu mulţumită mare.

11. Povestit-a Avva Cassian: „Am mers din Palestina în Egipt la unul din Părinţi şi, găzduindu-ne el pe noi, l-am în­trebat: Pentru ce în vremea primirii fraţilor celor străini nu păziţi canonul postului, pre­cum în Palestina, de unde tocmai am venit?

12. Şi a răspuns zicând: Postul este cu mine totdeauna, iar pe voi nu putem să vă ţinem totdeauna cu noi; căci postul adică e şi lucru de folos, şi de nevoie, însă atârnă de aşezarea şi hotărârea noastră; iar împli­nirea dragostei de nevoie o cere Legea lui Dumnezeu. Deci, primindu-vă pe voi, şi în­tru voi pe Hristos, datori suntem a vă mân­gâia cu toată sârguinţa74. Iar după ce vă voi petrece, pot câştiga iarăşi canonul postu­lui, că nu pot fiii nunţii să postească câtă vre­me Mirele este cu dânşii, iar când se va lua de la dânşii, atunci cu stăpânire vor posti (Matei 9: 15)".

74 în Pateric (Avva Cassian, 1): „Prin voi dar pri­mind pe Hristos, sunt dator cu toată silinţa să-L odih­nesc".

13. Zis-a iarăşi: „Ne-am dus la alt Bătrân şi ne-a făcut pe noi să gustăm şi, după ce ne-am săturat, ne îndemna să mai mâncăm. Iar eu, zicând că nu mai mân­căm, acela ne-a răspuns: Eu, după ce au venit fraţii, de şase ori am pus masa şi, în­demnând pe fiecare dintr-înşii, am mâncat împreună cu ei şi încă poftesc să mănânc, iar tu, numai o dată mâncând, te şi săturaşi, în­cât nu mai poţi?"

A Părintelui

14. Citeşte, cititorule, cu luare-aminte şi cu acrivie cea zisă de Bătrânul: cum, odihnind pe cel străin şi părând că mănâncă cu aceia, el numai gusta din bucate, şi nu se sătura! Că dacă de şase ori în zi încă mai era flămând şi [deci] trebuinţa nu o împlinise, cum nu fără de grijă, precum am zis, se atin­gea de cele puse înainte? Deci, cel ce poate să facă aşa, să mănânce împreună cu toţi şi el întru nimic nu se va vătăma, iar pe aceia îi va folosi75.

II.

Din Pateric

1. Mers-au odată doi fraţi la un Bătrân; iar obiceiul Bătrânului era a nu mânca în fiecare zi. Iar după ce a văzut pe fraţi, s-a bucurat şi a zis: „Postul are plata lui, iar cel ce mănâncă cu dragoste76, iarăşi două porunci face: căci şi lasă voia sa, şi pe

75 Cuviosul Pavel continuă aici gândul Părinţilor: nu trebuie a ţine postul cu o acrivie fără folos, în vârtutea unui simplu canon, ci a-l ţine pe cel duhovni­cesc, în cunoştinţă, prin a mânca pe nesăturate ca unii ce deja am gustat din har şi a odihni duhovniceşte pe aproapele. Astăzi, când postul e mai mult de cele materiale şi mai puţin duhovnicesc, cât de în­dreptăţiţi am putea fi să facem dezlegare la oarecari nevoi? Dacă postul era la Părinţii de mai sus odihna duhovnicească ba şi trupească! a aproapelui ba chiar, cum zicea Avva Cassian, a lui Hristos însuşi prin aceia -, prin orice mijloace, în ce măsură am pu­tea noi odihni pe altul evitând, desigur, precum s-a zis mai-nainte, tovărăşiile primejdioase şi odihnirea „mofturilor" altora fără a ne pierde puţina odihnă sau rugăciune pe care o avem sau pe care o căutăm?

76 Adică mai vârtos când primeşte pe cineva la masă.

208

fraţi îi odihneşte, împlinind porunca dra­gostei".

2. Se spunea despre Avva Macarie că, dacă se întâmpla să mănânce vreodată cu fraţii, îşi punea luişi hotar, zicând către sine că, de va afla vin, pentru fraţi va bea, iar pentru un pahar de vin o zi nu bea apă în chilie.

3. Iar fraţii, neştiind scopul Bătrânului, îi dădeau lui să bea vin pentru odihnă; iar Bătrânul lua cu bucurie, ştiind că are să se muncească pe sine. Iar ucenicul lui, ştiind ceea ce făcea Bătrânul, zicea deosebi către fraţi: „Pentru Domnul, nu-i daţi lui, că are să se muncească pe sine în chilie". Şi, aflând fraţii de lucrarea Bătrânului cea întru ascuns, nu-i mai dădeau lui vin.

4. Mers-au odinioară Avva Siluan şi ucenicul lui, Zaharia, într-o mănăstire; şi leau făcut lor fraţii ceva ca să guste înainte de a călători. Iar după ce au ieşit şi erau pe drum, aflând ucenicul apă pe cale, a întrebat pe Bătrânul dacă îi dă voie să bea, iar Bătrânul a zis: „Post este astăzi, Zaharie". Şi el a zis: „Dar n-am mâncat noi astăzi, Părinte?" Şi a zis Bătrânul: „Aceea a dragostei era, iar noi, fiule, să ţinem postul nostru".

5. Se spunea despre Avva Serin că mult lucra şi totdeauna mânca doi posmagi. Venind odată la dânsul Avva Iosif, tovarăşul lui, mare pustnic fiind şi el, a zis către Avva Serin: „Când sunt în chilia mea, îmi păzesc rânduiala mea, iar când ies, fac pogorământ fraţilor. Deci ce? Oare bine fac sau nu?"

6. Şi i-a răspuns Bătrânul: „Nu este aceasta mare faptă bună, când adică în chilie şezi păzindu-ţi petrecerea ta, ci mai vârtos atunci când ieşi din chilia ta şi nu strici rân­duiala ta, atunci ai avea mare laudă a bună­tăţii tale".

7. Mers-au odată nişte Schitioţi la Amma Sarra şi le-a pus lor înainte un paner cu poame, iar ei, lăsând cele bune, mâncau cele putrede. Şi le-a zis lor aceea: „Cu adevă­rat, Schitioti sunteţi".

8. Făcutu-s-a praznic în muntele lui Avva Antonie, şi s-a aflat acolo un urcior cu vin. Luând unul din bătrâni un vas mic şi un pahar, a adus la Avva Sisoe şi i-a dat lui; şi a luat acela şi a băut. Aşijderea şi a doua oară

i-a dat lui, şi a primit. Şi i-a adus lui a treia oară, şi n-a primit, zicând: „încetează, frate, sau au nu ştii că este [de la] Satana?"

9. Deci dacă acela, după multă vre­me [de post] o dată dezlegând, n-a întrecut măsura, ci şi de cel ce-l îndemna a se împăr­tăşi mai mult decât era trebuinţa fără ruşine şi pe faţă s-a lepădat, mărturisind că se teme de războiul cel de la vrăjmaşul, cel decât ne­pătimaşii mai nepătimaş, cu atât mai vârtos noi, cei ce ne împărtăşim în fiecare zi din vin şi din felurite bucate ca să nu zic că şi întru saţiu de-a pururea ne umplem -, cu mult mai mult datori suntem a nu lua aminte la cei ce ne silesc pe noi a trece peste o trebuinţă, ne­cum a ne supune, ci rugămintea lor să o în­toarcem ca pe o vădită vătămare şi pierzare a sufletului, ca nu, pe lângă obişnuitul saţiu cu care de-a pururea ne îndeletnicim noi, cei ce trăim cu nebăgare de seamă -, pe [îm­părtăşirea] cea peste saţiu adăugând-o mai mult, aşa pe corabia minţii cu povară nemă­surată prea să o îngreuiem şi, întru puţintică suflare a vânturilor celor de afară, înecare gata nouă înşine să ne pricinuim77.

10. Se spunea despre Avva Sisoe Thebeul că nu mânca pâine. Iar la Praznicul Paştilor i-au făcut lui fraţii metanie ca să mă­nânce cu dânşii, iar Bătrânul, răspunzând, a zis lor: „Una din două am a face: sau din pâine să mă împărtăşesc, sau din bucatele pe care le-aţi făcut". Şi ei i-au zis lui: „Mănâncă numai pâine". Şi a făcut aşa.

11. Un episcop iubitor de Dumnezeu mergea în fiecare an la Schit către Părinţi; şi l-a întâmpinat odată un frate şi l-a dus în chilia sa. Şi punându-i lui înainte pâine şi sare, i-a zis: „Iartă-mă, că n-am nimic altceva să-ţi pun înainte". Zis-a către dânsul episco­pul: „Voiesc ca, şi la anul venind, nici sare să nu găsesc".

12. S-a adus odată la Chilii o ploscă de vin ca pârgă fraţilor, ca să li se dea fiecăru­ia câte un pahar; iar unul din fraţi, nevrând să primească, a fugit sub boltă. Şi, intrând el,

77 Avem pare-se aici o tâlcuire a Cuviosului Pavel la apoftegma de la punctul 8.

209

a căzut bolta78, dar pe fratele nu l-a omorât, ci numai l-a zgâriat într-o parte.

13. Iar ceilalţi fraţi, auzind zgomotul, au venit acolo şi au văzut bolta căzută şi pe fratele stând de-o parte a ei. Şi au început a-l necinsti pe dânsul, zicând: „Trufaşule, bine ţi-a făcut ţie!" Iar Avva, primindu-l pe el, i-a zis: „Lăsaţi pe fiul meu, că bun lucru a făcut, şi viu e Domnul, că bolta aceasta nu se va zidi în zilele mele, ca lumea să afle că, pentru un pahar de vin, a căzut bolta la Chilii".

14. Zis-a un Bătrân: „Dacă eşti mai tânăr, fugi de vin ca de şarpe, şi, dacă silit fiind la dragoste [vreo agapă], vei bea, bea puţin şi degrab conteneşte; măcar de te vor şi jura [implora] cei ce te-au chemat, nu lua aminte la jurământurile lor. Că de multe ori Satana sileşte pe călugări, chiar şi prin pre­oţi, ca să silească pe cei mai tineri la băutură de vin şi la mâncare multă; dar tu nu te pleca lor, că vinul şi femeile despart pe călugăr de Dumnezeu".

15. Un Bătrân, ducându-se în Schit, mergea împreună cu un frate; iar când au vrut să se despartă unul de altul, i-a zis lui Bătrânul: „Să gustăm împreună, frate!" Şi era dimineaţă şi începutul săptămânii. Deci au mâncat şi, sculându-se, s-au dus.

16. Iar după ce au trecut celelalte zile, a venit sâmbăta; şi, mânecând Bătrânul, s-a dus la acel frate şi i-a zis: „Oare flămânzit-ai, frate, de când am mâncat amândoi?" Răspuns-a fratele: „Nu, că în fiecare zi mân­când, nu flămânzesc". Zis-a lui Bătrânul: „Cu adevărat, fiule, eu de atunci n-am mai mâncat". Şi, auzind fratele, s-a umilit şi mult s-a folosit.

A Părintelui

17. Ia aminte şi vezi cu câtă înţelep­ciune a lucrat acest Bătrân, cum pe el însuşi s-a pedepsit pentru acea mică dezlegare a hrănii; dar cu aceasta şi pe fratele l-a folo­sit, ca aşa, după putinţă, să fie următor lui în această nevoinţă şi, dacă se va putea, să se întărească pe sine dinspre primejdii, şi să nu-i dispreţuiască pe ceilalţi atunci când vor încerca să facă lucruri asemenea acestora, şi, în sfârşit, dacă nu va putea dovedi o sârguinţă ca aceasta, să nu judece pe Bătrân, ci, mai vârtos luând aminte la nevoinţa covârşitoare a puterii aceluia, să se smerească.

78 OoÂoţ. Zice de un fel de adăpost, colibă sau cort de formă boltită.

210

PRICINA A PATRUZECI ŞI TREIA

Că celor ce vin la vreo obşte, măcar şi călugări de vor fi, nu se cuvine a li se da voie să vorbească cu fraţii fără opreală sau să locuiască cu ei; încă şi despre ce se cuvine a păzi fraţii către cei ce vin.

I.

Din viaţa Sfântului Pahomie

1. Un mare mărturisitor, Dionisie cu numele79, iconom al bisericii din Tir şi prieten al Sfântului Pahomie, a auzit de la oareşicare că pe cei ce vin la dânsul din alte mănăstiri nu-i lasă să petreacă împreună cu fraţii cei de sub dânsul, ci îi aşază într-alt loc, făcându-i să rămână aproape de porţi­le mănăstirii. Foarte mâhnindu-se el pentru aceasta, a venit la dânsul şi mai cu mustrare zicea: „Nu faci bine, Avva, nea vând aceeaşi aşezare pentru toţi fraţii".

2. Iar el, cu multă răbdare şi blândeţe răspunzând, a zis către dânsul: „Ştie Dumnezeu că niciodinioară n-am voit să în­tristez sau să trec cu vederea vreun suflet. Cum dar aş fi cutezat acum să fac aceasta şi să întărât pe Domnul asupra mea, Care des­luşit strigă: întrucât aţi făcut unuia dintru aceş­ti fraţi ai Mei prea mici, Mie Mi-aţi făcut (Matei 25:40)?

3. Deci primeşte-mă pe mine, părin­te, care te adeverez pe tine, că nu defăimând pe cei ce vin aici am făcut aceasta, ci, de vre­me ce obştea are mulţi veniţi de curând, care încă nici schima călugărească nu o pricep, printre care sunt şi copilaşi care întru atâta simplitate sunt, încât nu ştiu să deosebească dreapta de stânga; de aceea, am socotit mai de folos ca fraţii să petreacă deosebi, aşijderea şi cei ce vin după ei.

4. Însă ceea ce socotesc că e de cinste părinţilor şi fraţilor celor ce vin la noi e ca ei să se adune cu noi în ceasul rugăciunii, iar

79 „Cuviosul avea prieten adevărat pe un oare­care preot bătrân, cu numele Dionisie, econom al bi­sericii ţintirisiei. Acela cerceta adeseori pe Cuviosul Pahomie, asemenea se ducea la dânsul, pentru că îl iubea foarte mult, deoarece acel Dionisie era unul din cei ce au mărturisit numele lui Iisus Hristos şi a păti­mit pentru Dânsul în vremea prigoanei ce fusese mai înainte" (cf. Vieţile Sfinţilor, 15 mai).

după aceasta, fiecare în locul cel hotărât lui să meargă şi să se liniştească; eu, la rândul meu, împreună cu Dumnezeu, slujind trebu­inţelor lor".

5. Acestea auzind de la dânsul prezbiterul Dionisie, dădu răspuns mai vârtos prin a se pocăi lui, astfel cunoscându-l pe dânsul că toate după Dumnezeu le face; şi, foarte îndulcindu-se el de un răspuns ca acesta, s-a dus întru ale sale bucurându-se.

II.

A Sfântului Varsanufie

1. Un frate a întrebat pe Bătrânul, zi­când80: „Atunci când nimeresc pe oareşicari la mănăstire, fie din mireni, fie din Părinţi duhovniceşti, iar aceia spun pentru folosul sufletului, oare să aştept şi eu să ascult ori să întreb pentru vreun lucru de trebuinţă? Cum socoteşti?"

2. Răspuns-a Bătrânul: „Frate, cel ce cu adevărat s-a făcut ucenicul lui Hristos, nicio stăpânire nu mai are întru sine81, că, măcar că i se pare că se foloseşte din vorbi­rea celor peste care dă, cade însă din porun­ca Celui ce zice: Toate să le faci cu poruncă82 (Pilde 31: 4). Şi oare voieşti să auzi mai mult decât au zis Părinţii? Că, de vor fi oarecari

80 Cf. şi Filocalia (Vol. XI, întrebările 308-313). Variantele diferă în câteva locuri, cele din Everghetinos fiind uneori ceva mai extinse.

81 „Stăpânire" redă pe evxousi,an. Adică nu mai se conduce de gândurile proprii, care odinioară l-au dus în rătăcire, nu mai e liber de sine, sau libertin, ci liber în Hristos, în Care se mişcă cu o libertate Dumnezeiască, adică infinită, înaintând în bogăţia acesteia în veci; libertatea dată de Hristos e fără mar­gini, iar cea a celui ce zice că are stăpânire de sine e limitată la viaţa aceasta şi de moarte.

82 Mai degrabă ar fi sfat (PouĂTjc;), precum avem în referinţa din Septuaginta. Cu „sfat" se redă şi în Filocalie (loc. cit.). Amândouă însă sunt valabile, de­oarece se presupun în ascultarea pe care Bătrânul o implică aici.

211

şi vor grăi cuvântul lui Dumnezeu, întreabă pe stareţul tău cu smerenie: Avva, voieşti să rămân şi să ascult, ori să mă duc? Şi orice îţi va zice ţie, fă cu odihnă. Iar dacă şi pentru vreo trebuinţă voieşti a întreba pe cineva, ori monah, ori mirean, să spui lui Avva; şi, dacă el va socoti cu cale, te va întreba ce voieşti, iar de-ţi va zice ţie întreabă tu, atunci să întrebi"83.

3. Zis-a fratele: „Şi, dacă nu voiesc să întreb nimic, ci se întâmplă să mă întâlnesc cu cineva dintre ei, sau şi el poate mă va în­treba pentru vreun lucru, cum porunceşti să fac?"

4. Şi a răspuns Bătrânul: „întru în­tâlnirea cu cineva, cuvântul tău să se mărgi­nească la închinăciune [salutare], iar apoi să spui roagă-te pentru mine, că mă duc la o ascultare, şi apoi du-te. Iar de te va întreba despre vreun lucru, de ştii graiul ce trebu­ie să-l zici, spune-i pe scurt şi treci mai de­parte, iar de nu ştii, zi nu ştiu şi treci mai departe. Iar de este cineva cu tine şi el ştie sau ştii că un vecin de-al tău este îndestulat să răspundă mai bine decât tine la întrebare, trimite la acela pe cel ce întreabă".

5. Zis-a fratele: „Şi, de mă va afla şezând sau lucrând şi va şedea împreună cu mine sau va voi să vorbească cu mine, ce să fac?"

6. Răspuns-a Bătrânul: „De te va afla undeva şezând şi va veni, blagosloveşte-te de la dânsul şi fă şi tu la fel. Şi zi lui roa­gă-te pentru mine, şi apoi te depărtează. Şi, pe scurt, de te va opri, vrând să vorbească cu tine, zi lui iartă-mă, că poruncă am a nu grăi cu cineva fără de ştirea stareţului, că pe toate lui i le spun şi, orice-mi zice, aceea fac. Iar dacă, lucrând tu, va veni cineva şi va şe­dea, de ca şi cum ai avea poruncă, adu-ţi ţie pricină şi te scoală".

7. Zis-a fratele: „Ce este ceea ce a zis Avva Isaia: După ce faci închinăciune stră­inului, întreabă pe dânsul cum te afli? şi apoi şezi cu dânsul tăcând?"

8. Şi a răspuns Bătrânul: „Aceasta s-a zis pentru Bătrâni, care precum sunt cu vârsta, aşa şi cu măsura; însă cel cu tot deadinsul ucenic, care doreşte să se facă monah adevărat, se păzeşte pe sine de nişte vorbiri ca acestea, căci dintr-însele se nasc nebăgări de seamă [dispreţuiri], moliciune, nesupu­nere şi cumplita îndrăzneală. Pentru aceasta se spune oareunde că Ioan nu se îndeletnicea cu unele ca acestea; şi aceasta înseamnă cu adevărat a fi fără grijă dinspre tot omul84".

9. Zis-a fratele: „Gândul îmi zice taie deodată vorbirile şi te izbăveşti. Şi iar îmi zice mie taie câte puţin, ca să nu se mire cei ce te ştiu pe tine. Spune-mi dar care este mai bună?"

10. Răspuns-a Bătrânul: „Dacă de­odată le vei tăia, eşti fără de grijă, iar dacă vrei să le tai câte puţin, le dai pricinuire şi gânduri celor ce sunt cu tine: pricinuire [pretext], adică de a zice fiecare din ei fiind­că a grăit cu mine mai-nainte, voi grăi iarăşi cu dânsul; şi gânduri, ca să socotească şi să zică poate că are ceva asupra mea, că mi-a grăit, dar acum nu grăieşte. Tu numai să voieşti lucrul şi Dumnezeu îl sporeşte".

11. Zis-a fratele: „De vreme ce am ascultare la bolniţă şi uneori vin bolnavi în obşte având trebuinţă de ceva din bolniţă, iar Avva a poruncit să le dau lor cele de tre­buinţă şi dintru aceasta sunt oarecum silit să vorbesc cu dânşii, nu cumva, făcând acestea, mă arăt cu voia mea?"

12. Răspuns-a Bătrânul: „Pentru bolnavii care vin şi cărora le trebuie ceva din bolniţă, dacă deopotrivă vei mulţumi pe toţi şi vei arăta lui Avva, tu nu mai ai treabă, că ai poruncă pentru aceasta; însă se cade a lua aminte ca nu cumva, cu o pricinuire ca aceasta, să vrei să verşi cu cineva dintr-înşii vorba sau, luând pricinuire trebuinţa, să lărgeşti vorbirea. Că, e adevărat, uneori e de trebuinţă a întreba pe cei ce vin cu vreo tre­buinţă sau pentru cumpărare, însă ia aminte să nu întinzi vorbirea către lucruri ce pri­sosesc; deci ia aminte să nu dai pricină voii

83 „Aşa se eliberează omul de voia sa, mai bine zis de robia slavei-deşarte" (cf. nota 468c din Filocalie).

84 Zice de Ioan Colovul (cf. Pateric, Ioan Colovul 30; cf. Filocalia, p. 392).

212

celei rele. Aşadar, acestea păzeşte-le, şi vei avea odihnă.

III.

A Sfântului Efrem

1. Frate, păstor te-a pus pe tine Domnul? Nu băga în turma Lui lupi strică­tori, ca nu pustie să facă turma cea de sub tine şi, aşa, pedepse să suferi de la Maimarele turmei; izgoneşte dar dintre oi orice lucru ce nu le pricinuieşte folos, ci vătămare şi pierzare.

213

pricina a PATRUZECI ŞI PATRA

Că nu se cuvine a mânca împreună cu bărbaţii cei nebăgători de seamă [nepăsători] şi că, de cei ce întreabă şi nu fac, după întâia şi a doua vorbă trebuie a ne lepăda.

I.

Din Pateric

1. Zis-a Avva Macarie către fraţii care au venit la dânsul şi care au întrebat cum să se mântuiască: „Fraţii mei iubiţi, să fugiţi de vorbirile mirenilor pe cât vă este puterea, că aceasta foarte ne foloseşte nouă; că, de cele mai multe ori, vorbirea lor nu este pen­tru altceva, fără decât pentru vânzare şi cumpă­rare, femei şi fii şi dobitoace şi cele asemenea aces­tora; iar o vorbire ca aceasta desparte gândul de Dumnezeu, dar nici să mâncăm împreu­nă cu dânşii85.

2. Că, dacă singură vorbirea lor des­parte gândul de Dumnezeu, a mânca şi a bea împreună cu dânşii câtă vătămare are? Şi nu zic să ne abatem de la dânşii ca de nişte necu­raţi să nu fie! -, ci pentru că ei mănâncă de trei ori pe zi toate cele de îndulcire şi junghi­ate, iar noi ne depărtăm de cele îndulcitoare şi de cele junghiate şi mâncăm o dată în zi. Şi altfel: de ne vor vedea pe noi din destul mâncând, îndată ne osândesc zicând iată că şi călugării se satură, şi nu-şi aduc aminte că şi noi ca şi ei ne purtăm în trup.

3. Iar de ne vor vedea înfrânându-ne de la bucate, îndată ne judecă şi zic iată, cei ce vor să placă oamenilor, şi aşa îşi pierd sufletele lor din pricina noastră. Iarăşi, de ne vor vedea pe noi cu mâinile nespălate mân­când sau haine întinate având, îndată zic iată mârşăvie. Iar de ne vor vedea cu mâi­nile spălate, zic iată, şi călugării se curăţă, şi aşa pier din pricina noastră, şi aşa ne facem vinovaţi pentru ei şi pricinuitori ai pierzării lor.

4. Aşadar, să căutăm mai vârtos prihănirea lor, şi nu laudele, că prihănirea lor de cununi, iar lauda lor de pierzare este pri­cinuitoare.

5. Ce folos îmi este mie ca să plac oamenilor şi aşa să mânii pe Dumnezeul

85 Iată cu adevărat cine sunt mirenii!

meu? Martor e dumnezeiescul Apostol, zi­când: Dacă încă oamenilor aş fi plăcut, rob al lui Hristos n-aş fi fost (Gal. 1: 10). Deci să ne rugăm înaintea Domnului, zicând: Iisuse, Dumnezeul nostru, izbăveşte-ne pe noi de lauda şi de prihănirea lor, şi nimic să nu facem spre plăcerea lor. Că nici lauda lor nu poate a ne băga pe noi întru împărăţia cerurilor, nici prihănirea lor nu poate să ne încuie nouă viaţa cea veşnică, de nu cumva şi mai mult ne va ajuta spre dânsa.

6. Deci ştiind, iubiţilor, că datori suntem a da seamă pentru cuvântul deşert, să fugim de dânşii precum fuge cineva de şarpe".

7. Mers-au nişte fraţi la Avva Antonie zicând: „Spune-ne nouă cuvânt: cum să ne mântuim?" Zis-a lor Bătrânul: „N-aţi auzit Scriptura? Destul vă este vouă!" Iar ei au zis: „Şi de la tine voim a auzi, Părinte!" Şi le-a zis lor Bătrânul: „Zice Evanghelia: De-ţi va da cineva o palmă peste obrazul drept, întoarce-l şi pe celălalt". Iar ei au zis: „Nu putem face aceasta". Zis-a lor Bătrânul: „Dacă nu puteţi întoarce cealaltă, măcar pe acea una răbdaţi-o". Zis-au lui: „Nici pe aceasta nu o putem".

8. Iar Bătrânul, chemând pe ucenicul său, i-a zis: „Fă-le lor puţintică fiertură, că sunt neputincioşi. Că dacă aceasta nu puteţi şi aceea nu voiţi, ce să vă fac vouă?"86

A Părintelui

9. Vezi cum Sfântul, pe cei ce nu ca să facă au întrebat, în scurt şi în acelaşi ceas

86 Pentru pricini ce ne depăşesc, aici, la sfârşitul apoftegmei, se omite un ultim cuvânt, poate esenţi­al, zis de Avva Antonie fraţilor: „De rugăciuni este trebuinţă (cf. Pateric, Avva Antonie, 21)", adică pen­tru neputinţa fraţilor este nevoie de rugăciuni. Nu e exclus ca acest cuvânt din urmă să fi fost adăugat ulterior de copişti, ca o urmare logică a celor spuse mai-nainte. Ideea Sfântului e aceea că, dacă ei se do­vedesc atât de neputincioşi, nu le trebuie de aici decât o cercetare de sine prin rugăciune intensă, dacă de simplul sfat al celor mai înţelepţi nu ascultă.

214

i-a lepădat, nelăsându-i a mai zăbovi cu dân­sul, ca nu, pe lângă a nu se folosi ei cu nimic, şi pe acela să-l împiedice din năzuinţa lui cea mare către Dumnezeu?

10. Deci, dacă acest vârf [corifeu] al Părinţilor, şi decât nepătimaşii mai nepăti­maş, pe sine se păzea, cu atât mai vârtos pen­tru noi este un lucru vrednic de luat aminte, adică pe cei ce cu pricină de vorbă vin către noi şi ca pentru mântuire întrebând dar nicio osteneală voind a răbda pentru porunca lui Dumnezeu, sau a face ceva din cele ce, în chip părelnic, cu iubire de osteneală ascultă -, după întâia sau a doua vorbire, deopotrivă fără vindecare aflându-se, trebuie a fugi şi a ne lepăda; iar dacă cu lesnire le vom da lor intrare către noi, măcar aşa poate că se vor ruşina, ori se vor înţelepţi, ori se vor întoarce înapoi, bine-cunoscători făcându-se ai boalei lor, şi pe noi nu ne vor mai supăra.

11. Şi astfel, noi nu numai de ace­ia, ci şi de alţii mulţi care aşijderea, fără de vindecare, voiesc a boli ne vom izbăvi, înstrăinându-ne nu numai de vestea şi pilda lor cea făcută, ci şi de supărarea cea deşartă, şi aşa, de vătămare nu mică, slobozi ne vom face, pentru care [supărare şi vătămare], din vorba oamenilor celor nebăgători de seamă, neputinţa noastră pătimeşte87.

87 Cuviosul Pavel încearcă aici de fapt, prin toată lucrarea! să revigoreze vechile dar mereu actualele sau mai curând veşnicele porunci şi practici evanghelice legate de relaţia cu cei ce doar „în chip părelnic ascultă" de călăuzitorii lor sau de Biserică, care, în acea vreme, ca să nu mai zicem de zilele noastre, riscau să devină tot mai mult doar o simplă „mărturie şi o practică veche". Astăzi, când Botezul sau simpla participare la slujbele Bisericii li se par unora că le asigură un „bilet" către Rai, sau o simplă speranţă fără nicio arvună, o astfel de atitudine este foarte necesară, mai ales că, deja, acum, în apropierea Venirii de pe urmă a lui Hristos, această „vătămare nu mică", de care zice Cuviosul Pavel, se vede mai mult ca niciodată lucrând în Biserică, făcând ca, cum zice în final, neputinţa păstorilor să pătimească şi mai mult, chiar până la moartea sufletului.

215

PRICINA A PATRUZECI ŞI CINCEA

încă şi pentru înşişi cei ce vin: care este petrecerea cea cuviincioasă în străinătate şi cum se cade a călători cu fraţii.

I.

A lui avva Isaia

1. De te vei duce într-un loc străin, în casa cuiva, şi va ieşi şi te va lăsa singur, să nu ridici faţa ta în sus şi să cercetezi lu­crurile din casa lui, şi să nu deschizi nimic, nici fereastră, nici uşă, nici vas, nici carte, ci numai atunci când iese, zi lui: „Dă-mi puţin­tel lucru până ce vei veni", şi, orice îţi va da, fă-l fără lenevire.

2. De vei auzi cuvinte afară, să nu le păstrezi în cuget sau, venind el, să i le spui, ca nu cumva şi pe sine şi pe acela să-l vatămi.

3. Tânăr fiind, să nu porţi nicioda­tă haină bună; şi nicidecum să nu dezgoleşti dinţii tăi atunci când râzi; iar faţa ta să ia aminte jos, ruşinându-se. în loc străin fiind, poartă încălţăminte, iar câtă vreme eşti în chilie, sârguieşte-te a nu purta încălţăminte, fără numai de nu cumva te vei îmbolnăvi; iar umblând tu, mâinile să-ţi fie lipite de brâu, şi să nu le legeni ca mirenii, şi nici să iei aminte încoace şi-ncolo; cugetă însă în gândul tău sau roagă-te lui Dumnezeu în inima ta.

4. De te vei duce în cetate sau în sat, ochii tăi să fie privind în jos, ca să nu-ţi ridici războaie în chilia ta. Şi, mergând pe cale, deţi va zice ţie o femeie „pace ţie", răspunde-i ei în inima ta, jos căutând cu ochii; şi, de vei putea, nici la haine femeieşti să nu iei amin­te.

5. De vei merge cu fraţi, depărteazăte pe sine puţin, ca să fii în tăcere [te liniş­teşti]; iar dacă călătoreşti împreună cu mai mari, să nu apuci înaintea lor; de cumva este bătrân cel cu care călătoreşti şi duceţi un lucru, să nu-i dai bătrânului să ducă, iar de sunteţi amândoi tineri, să ducă câte unul pu­ţintel, şi cel ce îl duce să meargă înainte. în orice loc vei merge, nu fi cu îndrăzneală, ci fii ruşinându-te întru toate.

6. Să nu te culci în loc străin, adică în casa cuiva unde inima ta se teme că vei păcă­tui; iar de vei vrea să mănânci în vreun loc şi vei afla că acolo va trebui să mănânce şi o fe­meie, să nu şezi nicidecum, că-ţi foloseşte ţie mai bine a mâhni pe cel ce te-a chemat decât a curvi pe ascuns în inima ta. Şi, în locul în care vei dormi, să nu te acoperi cu mantia alături cu cineva; şi, înainte de a te culca, fă multe rugăciuni88.

7. Iar de mergeţi pe cale şi între voi este unul slab, lăsaţi-l pe el să meargă înain­tea voastră, iar de va voi să şadă, să se aşeze, şi tu să te aşezi împreună cu el.

8. Şi de vei merge cu vreun frate şi te vei abate pe la prietenul tău, să-i zici lui care e trebuinţa ta, iar fratelui tău să-i zici „şezi aici". Şi, dacă prietenul tău te va opri să mănânci, să nu intre nimic în gură până ce nu va veni şi fratele tău să mănânce şi să se odihnească.

9. Iar de vor fi mai mulţi cei ce călă­toresc împreună cu tine şi te ruşinezi să-i iei pe dânşii către prietenul tău, să nu-i defaimi pe dânşii pentru că sunt mulţi şi să te duci lăsându-i pe ei şi să mănânci pe ascuns, ci socoteşte cu dânşii ce trebuie făcut şi, orice-ţi vor zice, ascultă-i pe ei cu smerenie şi, mer­gând cu dânşii, fii nenumărându-te pe sine şi nefugind de la treburile slugii.

10. De vei merge într-un loc străin cu fraţii pe care nu-i cunoşti şi se vor afla mai mici decât tine, dă-le lor cinstea cea din­tâi [cinsteşte-i mai mult pe ei]; iar de se va întâmpla să intri cu dânşii la unul iubit de ţine pentru Dumnezeu, în toate cele ce faci dă-le lor întâietate, fie la lighean, fie la a apu­ca ceva de pe masă, şi nu te arăta pe tine cum că din pricina ta sunt primiţi, ci dă-le lor cin­ste zicând „pentru voi a făcut milă cu mine".

88 în Filocalie (Vol. XII, p. 260): „Sârguieşte-te să te rogi cel mai mult noaptea, ca să se lumineze mintea ta", la care text avem o scolie: „Noaptea se luminează mintea cel mai mult de lumina dumnezeiască, pentru că nu mai e împiedicată de cele văzute în lume (nota 536)".

216

11. De vei călători cu fraţi şi se va afla între dânşii vreun frate spre care ai dra­goste după Dumnezeu, să nu ai îndrăzneală cu dânsul, în văzul celorlalţi, ca nu cumva să se afle între dânşii vreun neputincios, că se va topi de râvnă [ciudă] şi tu vei purta păca­tul lui, căci astfel i-ai dat prilej de a păcătui.

12. De te vei duce la cineva, să nu aştepţi să se bucure de tine foarte, ci, dacă te vor primi, să mulţumeşti lui Dumnezeu.

13. De te vei duce cu fraţii tăi la vreun frate sărac, să nu-l necăjeşti pe dânsul în vreo trebuinţă, iar de nu are de prisosit, luaţi-vă singuri hrană şi cele de cheltuială şi să vă îndestulaţi cu acoperământul pe care l-aţi aflat.

14. De vei intra în chilia monahu­lui pe care nu-l cunoşti, oriunde te va lăsa să şezi, şezi acolo, şi să nu intri în altă chilie până nu te va chema el.

15. De mergeţi unii cu alţii pe cale, luaţi aminte la gândul celui ce este între voi slab: ori îi trebuie să şadă puţin, ori să guste puţin înainte de vreme.

16. De vă veţi afla în loc străin, nu fiţi cu îndrăzneală în locul în care veţi intra, nici asupra unui lucru, ca să se folosească de rânduiala voastră, şi mai vârtos întru ascun­sa şi arătata tăcere; că îndrăzneala şi celelalte patimi se află întru cel neputincios, pentru nelucrarea inimii lui, pentru că nu-şi vede păcatele sale.

17. De te linişteşti în chilia ta şi te-ai hotărât să mănânci la un ceas anume rân­duit, sau a nu mânca fiertură, sau altceva de acest fel, şi vei ieşi la un loc străin, păzeşte-te a nu zice către cineva şezând la masă „iartă-mă că nu mănânc aceasta", fiindcă astfel toată osteneala s-a dus în deşert în mâinile vrăjmaşului; căci Stăpânul tău, Mântuitorul, a zis: Fă într-ascuns, ca Părintele tău să-ţi dea întru arătare (Matei 6:18).

18. Cel ce iubeşte ostenelile sale le păzeşte pe ele ca să nu le piardă.

II.

Din Pateric

1. Dusu-s-a odată Avva Isidor la Avva Theofil, Arhiepiscopul Alexandriei;

iar după ce s-a întors în Schit, l-au întrebat pe dânsul fraţii „cum se află cetatea?" Iar el a zis: „Cu adevărat, fraţilor, eu faţa unui alt om n-am văzut, decât pe cea a Arhiepiscopului".

2. Iar ei, auzind, s-au tulburat zi­când: „Nu cumva s-au prăpăstuit, Avva?" Şi el a răspuns: „Nu! Ci gândul nu m-a biruit a vedea pe cineva". Şi, auzind, s-au minunat de luarea-aminte şi de acrivia Bătrânului. Deci aşa şi noi să păzim ochii de risipire.

3. Făcându-se odată praznic la Chilii, fraţii mâncau la biserică. Şi era acolo un fra­te, şi a zis celui ce slujea: „Nu mănânc fier­tură, ci sare". Şi a strigat cel ce slujea pe alt frate înaintea celor adunaţi, zicând: „Cutare frate nu mănâncă fiertură, adu-i sare!"

4. Şi s-a sculat oarecine din Bătrâni şi i-a zis lui: „Mai de folos îţi era ţie astăzi a mânca carne în chilia ta, decât a face auzit glasul acesta înaintea norodului".

5. Un frate din Schit, care nu mânca pâine, a mers la un stareţ mare, şi s-au în­tâmplat şi alţi străini acolo, şi a făcut stareţul puţină fiertură pentru dânşii. Şi, după ce au şezut să mănânce, schitiotul şi-a pus înaintei numai năut şi mânca.

6. Deci, după ce s-au sculat de la masă, luându-l pe dânsul Bătrânul deose­bi, i-a zis lui: „Frate, de vei merge la cineva, nu-ţi arăta petrecerea ta; iar de voieşti a ţine postirea ta, şezi în chilie şi nu ieşi nicăieri". Iar el, învăţându-se din cuvântul Bătrânului, se făcu iconom la întâlnirile fraţilor.

7. Zis-a un Bătrân: „De vei merge undeva, să nu-ţi arăţi petrecerea ta, că adi­că nu mănânci untdelemn, peşte sau fiertu­ră; numai la vin, de te temi de război, să nu dezlegi şi, măcar de te vor prihăni unii, să nu-ţi pese".

8. Un frate a întrebat pe un Bătrân zicând: „De mă voi afla la dragostea [agapa] Părinţilor, ce să fac?" Răspuns-a Bătrânul: „în loc de post, înfige nemăsurata rugăciu­ne întru smerenie". Zis-a fratele: „Şi cum aş putea, mâncând, auzind şi vorbind, să mă rog?" Şi i-a zis lui Bătrânul: „Sila pe toate le poate (cf. şi Matei 11:12); şi, de voieşti să fii monah, aceasta o ţine totdeauna, că cel ce nu o are pe aceasta nu este monah".

217

pricina a PATRUZECI ŞI ŞASEA

Că se cuvine ca pe tot cel ce se apropie de noi pentru a câştiga milă a nu-l întoarce deşert, ci ca pe un trimis de la Dumnezeu să-l primim cu blândeţe şi să-i dăm din cele ce avem; şi, măcar că el obrăzniceşte, să fim fără de răutate şi să nu ne mâniem, după asemănarea lui Dumnezeu; şi că Dumnezeu pe cei milostivi de multe ori îi răsplăteşte; şi cum trebuie să se facă împărţirea în chinovie, şi de cine să se facă.

I.

Din viaţa Sfântului Grigorie Dialogul

1. Fericitul Grigorie, care a scris şi vieţile Sfinţilor celor din Italia în chipul di­alogurilor şi care s-a făcut Patriarh în Roma, mai-nainte de arhierie era monah şi egumen la mănăstirea Sfântului Andrei, cu numele de Klioskeri.

2. Într-o zi, şezând el în chilie şi scri­ind, a venit la dânsul un sărac; iar el, ca un adevărat rob al lui Hristos, a chemat pe cel ce-i slujea lui şi i-a poruncit să-i dea şase gal­beni; şi el a făcut precum i s-a poruncit.

3. După puţin, iarăşi a venit acelaşi sărac la sfântul, zicând: „Miluieşte-mă, robule al lui Dumnezeu Cel Preaînalt, că mul­te am pierdut şi tu puţine mi-ai dat". Iar el iarăşi a chemat pe cel ce-i slujea lui şi i-a zis: „Du-te, frate, dă-i lui al ţi şase galbeni". Şi a făcut fratele aşa. Deci, dobândind săracul doisprezece galbeni, s-a dus.

4. Şi iarăşi, după puţin, a treia oară în aceeaşi zi a venit la dânsul, zicând: „Miluieşte-mă, robule al Dumnezeului Celui Preaînalt, mai dă-mi o blagoslovenie, că multe am pierdut". Şi el iarăşi a chemat pe vistiernicul său şi i-a zis lui: „Dă-i lui încă şase galbeni". Iar fratele a răspuns zicând: „Crede-mă, Părinte, că n-a mai rămas niciun ban în vistierie".

5. Zis-a lui Fericitul: „Dar n-ai cum­va vreun lucru sau o haină ca să-i dai lui?" Şi, răspunzând, a zis: „Alt lucru, cinstite Părinte, nu avem, fără numai farfuria de ar­gint, pe care, după obicei, marea doamnă o a trimis cu puţine murături". Şi-i zice lui robul lui Dumnezeu: „Mergi, frate, de îi dă lui far­furia". Iar el a făcut precum i-a poruncit lui Fericitul. Iar fratele, pe lângă cei doisprezece galbeni, luând şi farfuria de argint, s-a dus.

6. Iar după ce s-a făcut Patriarh, după obiceiul Patriarhilor, a poruncit cămăraşului său să cheme douăsprezece feţe ca să prânzească cu dânsul. Şi el i-a făcut precum i-a poruncit; iar când a şezut, Patriarhului i s-au arătat treisprezece.

7. Apoi a chemat pe cămăraş şi i-a zis: „Nu ţi-am poruncit să chemi douăsprezece feţe? Cum dar, fără ştirea mea, tu ai chemat treisprezece?" Iar el, auzind şi umplându-se de frică, răspunzând, a zis: „Crede-mă, prea­cinstite Stăpâne, că sunt douăsprezece" (că pe cel de-al treisprezecelea nu-l vedea decât Patriarhul).

8. Şi, prânzind ei, Patriarhul vedea pe cel de-al treisprezecelea şezând în capul mesei; şi iată faţa lui lua osebite înfăţişări: că uneori i se arăta cărunt, iar alteori tânăr. Iar când s-a sculat de la masă, Fericitul i-a slobozit pe toţi, iar pe cel de-al treisprezece­lea, pe cel ce aşa de minunat i se arăta lui, l-a apucat de mână şi l-a dus în cafasul89 său şi i-a zis lui: „Juru-te pe puterea cea mare a lui Dumnezeu, cine eşti şi care-ţi este numele?"

9. Iar el a zis: „Pentru ce întrebi de nu­mele Meu? Acesta este minunat! (Fac. 32: 29)90; eu însă sunt săracul care a venit în mănăsti­rea Sfântului Apostol Andrei, căruia i-ai dat doisprezece galbeni şi farfurioara de argint, pe care fericita Silvia, maica ta, ţi-a trimis-o cu murături,.

10. Să ştii, dar, că din ziua aceea în care mi-ai dat mie acestea cu îndelungă-răbdare, Domnul te-a hotărât să fii întâi-stătător

89 încăpere deschisă în catul de sus al unei case sau într-un turn, de unde se poate privi nestingherit în afară; foişor.

90 Deşi în versetul de aici se vorbeşte de numele Domnului, mai jos se vădeşte că cel ce vorbeşte cu el este îngerul Domnului. însă se ştie că adesea, în Scriptură, glasul Domnului se face cunoscut prin în­geri.

218

al Bisericii Sale, pentru care Şi-a vărsat sân­gele Său, şi a fi tu diadoh [moştenitor] al Verhovnicului şi Apostolului Petru, a cărui faptă bună o ai şi urmat, când împărţea el avuţiile celor ce le aduceau din simplitatea inimii, după cum avea fiecare trebuinţă (cf. Fapte 4:34-35)".

11. Şi zice către Dânsul Fericitul Grigorie: „Şi de unde ştii tu că atunci Domnul m-a hotărât să fiu Patriarh?" Iar el a zis: „Fiindcă îngerul Domnului Atotţiitorul sunt eu, şi pentru aceasta ştiu, că atunci Domnul m-a trimis la tine ca să ispitesc pu­terea ta: dacă adică cu iubire de oameni şi nu cu arătare [pentru laudă] faci milostenie".

12. Şi, auzind Fericitul, s-a temut, că nu mai văzuse înger până atunci; căci ca la un om se uita la dânsul şi grăia cu el. Iar îngerul a zis către dânsul: „Nu te teme, iată, Domnul m-a trimis să fiu cu tine până când eşti în viaţa aceasta; şi orice lucru vrei să ceri, trimite prin mine către Domnul".

13. Iar el, auzind acestea, a căzut cu faţa la pământ şi s-a închinat Domnului zi­când: „Dacă pentru această mică bunăvoin­ţă, care nu e nimic, atât de multe îndurări a arătat Atotmilostivul Dumnezeu, încât pe îngerul Său l-a trimis ca să fie cu mine tot­deauna, oare de ce slavă se vor învrednici cei ce petrec în poruncile Lui şi lucrează drept­atea? Că nemincinos este Cel ce a zis: Mila biruieşte asupra judecăţii (Iac. 2: 13), şi: Cel ce miluieşte pe săracul împrumută pe Dumnezeu (Pilde 19:17).

II.

A Sfântului Grigorie Dialogul

1. Omul lui Dumnezeu Bonifatie, care s-a făcut episcop, şi cu prea mari puteri ale semnelor de la Dumnezeu s-a slăvit, pe când era încă prunc, uneori, pe când ieşea din casă, se întorcea fără cămaşă, iar alte­ori şi fără haină; căci el, de îndată ce vedea un om dezbrăcat, se dezbrăca de cele pe care le purta şi-l îmbrăca pe acela, aceasta dorind a se vedea numai de singuri ochii Atotputernicului, de la Care şi aştepta plată.

2. Făcând el adeseori aceasta, maica sa îl certa, zicând că „nu e drept ca el, sărac fiind, să dăruiască hainele sale altor săraci". Odinioară, intrând maica sa în jitniţă, grâul pe care ea şi-l chivernisise pentru tot anul îl află acum aproape tot împărţit la săraci de fiul ei.

3. Şi a început ea a se jeli şi a se bate peste faţă; curând ajunse acolo şi robul lui Dumnezeu, Bonifatie, care cu cuvinte sfătu­itoare meşteşugea a o domoli pe dânsa; iar aceea, întru nimic socotind sfătuirea lui, el o ruga să iasă afară din jitniţă, unde rămăsese puţin grâu.

4. Ieşind ea, acela s-a aşternut pe sine la rugăciune în chiar locul acela; ieşind el după puţină vreme, a chemat-o pe mamă-sa, cu care s-a întors înapoi în hambar, pe care acum l-a văzut plin de grâu, mai mult decât era înainte. Deci aceasta văzând-o ea, umilindu-se, îl ruga să dea unde voieşte, de vreme ce aşa de curând ceea ce cere poate lua de la Dumnezeu91.

III.

A aceluiaşi

1. Odinioară92, foamete prea grea a cuprins Campania, iar iconomul lui Hristos cel credincios şi priceput Benedict nu conte­nea a face cu toată milostivirea cuviincioasa împărţire tuturor celor lipsiţi de trebuinţele cele de nevoie ale trupului, până când toate cele din mănăstire s-au împuţinat, iar în chelăria mănăstirii nu mai rămăsese decât puţin untdelemn într-un vas de sticlă. Iar un ipodiacon pe nume Agapit a venit la prietenul lui Dumnezeu, rugându-l să poruncească să i se dea puţin untdelemn.

2. Iar dumnezeiescul acesta, ca cel ce pusese în cuget ca pe toate ale sale să le împartă şi să le risipească pe pământ [săra­cilor], a poruncit ca şi acel puţin untdelemn să-l dea celui ce cerea; iar călugărul căruia îi era în mână slujba chelăriei a ascultat numai din parte porunca Părintelui, iar a o împlini desăvârşit n-a voit: căci el dădu omului nu tot untdelemnul, ci numai puţin.

91 Cf. şi Cartea a I-a a Dialogurilor, cap. 9.

92 Cf. şi Cartea a II-a a Dialogurilor, cap. 28.

219

3. După puţină vreme, a întrebat Părintele pe chelar dacă a dat tot untdelem­nul celui ce a cerut, iar el a mărturisit că a dat, dar nu tot, adăugând: „Dacă porunceşti a da omului tot acel untdelemn, nu va mai rămâne fraţilor niciun fel de mângâiere".

4. Atunci, mâniindu-se acel blând bărbat, a poruncit atunci fraţilor ca vasul acela de sticlă în care era untdelemnul cel rămas să-l azvârle prin fereastră, ca să nu rămână ceva în mănăstire dintr-ale neascul­tării. Şi s-a făcut precum a poruncit Sfântul. Şi aruncat fiind vasul, sub fereastra aceea era o grămadă mare de pietre mari, peste care, aruncându-se vasul cel de sticlă, aşa întreg a rămas, de ca şi cum nu s-ar fi aruncat; căci, de aşa sus aruncându-se, câtuşi de puţin nu s-a sfărâmat, nici untdelemnul nu s-a vărsat.

5. Şi a poruncit cinstitul Părinte să fie adus şi, precum era, întreg să-l dea celui ce l-a cerut, iar pe cel ce nu a ascultat, adunându-se fraţii, înaintea tuturor l-a mustrat, pentru necredinţa şi neascultarea lui. Apoi Fericitul împreună cu fraţii se dădură la ru­găciune, iar în locul în care se rugau era un chiup deşert din lemn, acoperit cu un acope­rământ.

6. Deci, pe când se ruga Sfântul, aco­perământul lui a început să se ridice în sus din pricina untdelemnului ce împingea; şi, mult înălţându-se capacul, undelemnul cel dintr-însul a început a se vărsa pe jos, um­plând pardosirea, acolo unde Sfântul stătea la rugăciune.

7. Şi, văzând cinstitul aceasta, a pus sfârşit rugăciunii; iar pe acel frate necredin­cios şi neascultător, părinteşte l-a sfătuit, zicând: „Dobândeşte credinţă neîndoită şi smerită-cugetare vrednică chipului călugă­resc". Iar el, la picioarele lui căzând, iertă­ciune cerea pentru greşală, pe care şi dobân­dind-o, nu s-a mai biruit de patima necre­dinţei.

8. Şi Cuviosul Luca cel Nou, pe când era copil, asemenea făcea: pe cei goi dintre fraţi, dezbrăcând hainele sale, îi îmbrăca pe aceia; şi gol către născătorii săi întorcându-se, aceia de multe ori îl ocărau şi îl băteau, lăsându-l a petrece multă vreme gol, iar el de minunata şi iubitoarea de oameni lucra­re nu se lepăda93.

IV.

Din viaţa Sfântului Efthimie

1. Marele Părinte Efthimie şi fraţii cei împreună cu dânsul, cu multă lipsă fiind strâmtoraţi în Lavra cea nouă, s-a întâmplat ca o mulţime de Armeni, nu mai puţin de patru sute la număr, să treacă pe calea ce se pogoară din Sfânta Cetate spre Iordan şi a se abate din cale în dreapta de ca şi cum cineva ar fi povăţuit călătoria lor şi a veni în Lavra aceea.

2. Pe aceştia văzându-i Marele acela poposind ca să se odihnească de osteneala căii, chemă pe Dometian, cel rânduit de dân­sul a iconomisi cele ale Lavrei, şi-i porunci să le pună lor masă. Iar el a pus înainte lipsa, zicând că nici pentru hrana fraţilor cea de peste zi nu avea ceva. îndrăznind însă acela la Cel ce a izvorât şi văduvei hrană bogată, pentru nescumpetea voirii ei94, îi porunceşte lui Dometian să meargă în beciul cu pâine, „că vei vedea, zice, ce pot gândurile ome­neşti şi ce poate Dumnezeiescul har cu preaslăvire a iconomisi".

3. Iar el, îndată supunându-se, ducându-se o, nepovestitele Tale minuni, Hristoase! -, a aflat, prin Dumnezeiasca Pronie şi înţelepciune, casa [încăperea] atât de plină de pâine, încât nu era cu lesnire nici uşa câtuşi de puţin a o deschide, oprită fiind cu mulţimea celor dinlăuntru. Pentru aceasta a chemat şi pe alţi fraţi şi, uşa îm­preună răsturnând-o cu dânşii, vede înlăuntru

93 Cele despre Cuviosul Luca din Ellada, despre care s-a mai pomenit în Everghetinos, nu sunt luate din Dialogurile Sfântului Grigorie. Viaţa lui continuă aşa: „însă îmbunătăţitul tânăr nu înceta a face lucrurile milostivirii, neruşinându-se de goliciune, pentru că goliciunea pentru săraci îi era lui ca o porfiră împără­tească, iar bătaia şi necinstea pentru dânşii, o socotea ca o cinste şi laudă şi mai mult spre facerea de bine a săracilor se sârguia" (cf. Vieţile Sfinţilor, 7 februarie).

94 Pentru văduva de aici, trad. neogr. citează III

împ. 17:15-16.

220

mulţime nespusă de pâini, de vin şi de untdelemn, atât de multă îndestulare făcându-se, bine-potrivită cu osârdia de a da a lui Efthimie.

4. Acestea văzându-le Dometian şi semuind lucrarea Dumnezeiescului har, cade la picioarele Marelui cerând iertăciune şi, pentru micimea socotelii, prea cu fierbin­ţeală îi făcu lui metanie.

V.

Din viaţa Sfântului Marchian95

1. Făcându-se târnosirea bisericii Sfintei Muceniţe Anastasia, pe care Marele Marchian o ridicase din temelie, s-a adu­nat toată cetatea, împreună cu împăraţii şi Patriarhul. Precum cu cale adunându-se ei, s-a apropiat de Sfântul un sărac care se uita la dreapta lui şi cerea să ia ceva mângâiere pentru foame.

2. Iar el, deşi atunci nu avea nimic în sân, înlăuntrul sufletului însă cu adevărat şi iubire de oameni şi multă bunătate avea: că, iată, din mijlocul tuturor ieşind şi căutând împrejur vreun loc care era mai ascuns, se întâmplă ca cu nimic altceva să nu fie aco­perit [pe dinafară] decât cu o dulamă [felon], căci avea obicei ca în toată viaţa să poarte numai două haine.

3. Deci aşa aflându-se dumnezeies­cul bărbat, măcar că cu lesnire îi era a da un răspuns de mângâiere la rugămintea săracu­lui de vreme ce şi martori avea pe ochii lui Dumnezeu, cei ce pe toate le văd, că nu avea nimic la sine -, acela, ca unul care, de nu va fi dat, mult s-ar fi temut de Dumnezeu, ca să nu-l întristeze pe acela, pe însăşi haina [cea de dedesubt] cu care era îmbrăcat a dezbră­cat-o şi o a dat cu osârdie celui lipsit şi, aşa, de aici rămase doar cu podoaba cea preo­ţească, iar cu felonul, pe care-l strângea din toate părţile, se sârguia să-şi ascundă trupul.

95 Sfântul Marchian era preot şi iconom al Bisericii celei mari din Constantinopol. El este prăznuit de Biserică în ziua de 10 Ianuarie. Despre întâm­plarea de faţă, să se vadă varianta din Vieţile Sfinţilor. Din viaţa lui s-a mai dat un fragment în Vol. II.

4. Şi pentru că şi altarul şi-l avea înlăuntru96, iar cel dintâi între preoţi i-a poruncit să săvârşească tainele, el aşijderea, precum am zis, felonul strângându-l, se sârguia a as­cunde lucrul.

5. Iar cei de faţă împreună cu arhie­reul privind la dânsul, au văzut o, minune nouă şi nedumerită şi, simplu spus, numai la cei ce vedeau crezută! că el era îmbră­cat pe dinlăuntru cu oarecare podoabă îm­părătească cu aur ţesută şi strălucită, care atunci mai vederos pe mâini se arăta, când împărţea din Dumnezeiescul Trup celor ce se apropiau.

6. Acestea văzându-le, ochii unora ţineau minunea la sine, iar alţii o şi vesteau, unii adică ca minunându-se, iar alţii ca pizmuind, care aceştia, şi apropiindu-se către arhiereul Ghenadie, părându-li-se că nu cunoaşte cele ce foarte voia a şti, i-au vestit lui acestea, luând în râs pe Sfântul şi clevetindu-l, iar Patriarhul zicea că şi el vede, dar pricina nu o cunoaşte. Şi, cu adevărat, întru aceasta să ne dumerim şi noi.

7. Iar acum că şi slujba lui Marchian a luat sfârşit, au trimis de l-au chemat pe dânsul la Patriarhul, care, deosebi vorbindu-i, îl învinuia pentru podoabe, zicând că „mai vârtos împăraţilor decât preoţilor se cuvin acestea". Iar el, de cel ce se nedumerea mai vârtos nedumerindu-se, căzu la picioa­rele aceluia şi, mult pe dânsul cu lacrimile udându-l, se lepăda cu totul de cea zisă, în­tărind că lucrul era o amăgire a ochilor, „că şi numai a cugeta un lucru ca acesta, zicea, e curată nebunie".

8. Cu toate acestea, Patriarhului i se părea a fi o prostie şi un lucru necuvântător a nu-şi crede ochilor; pentru aceasta, atingându-se cu mâna sa, îndată desfăcu felonul şi podoaba cea preoţească, iar de aici, minunea

96 Trad. lit. E cu putinţă ca aici să se înţeleagă două lucruri: „Şi pentru că trebuia să slujească şi în altar, pentru aceasta mai vârtos îşi strângea felonul, căutând să-şi ascundă trupul" şi: „Şi pentru că slujba lui era cu covârşire şi în altarul inimii, pentru aceasta se silea pe cât putea să se ascundă pe sine, strângându-şi cu sârguinţă felonul în juru-i". Al doilea înţeles reiese mai vârtos din cele următoare.

221

era şi văzându-se şi grăindu-se: că îmbrăcă­mintea cea de aur, care cu puţin mai-nainte se vedea, acum nu era nicăieri, iar Sfântul gol era precum şi înainte, cel cu adevărat îmbrăcat cu nevăzute haine de aur ale faptei bune acum se vedea gol de veşmintele cele preoţeşti.

9. Aceasta a uimit pe arhiereu, dar şi pe împăraţi, că, iată, şi către dânşii trecând cuvântul, prin toate Dumnezeu şi plăcutul lui se măreau. Că era Sfântul cu mâna îndes­tulat şi în case sfinţite, şi ziditor de multe şi prea mari biserici, încă şi tămăduitor al mul­tora se arăta, iar de săraci cu mult mai mult se îngrijea, şi aceasta arătată este şi din mul­te altele, şi mai vârtos din cele ce se vor zice, de unde se face vădită nu numai iubirea de oameni a aceluia către cei săraci, ci şi însăşi acea Iubire de oameni care învredniceşte de nişte daruri ca acestea pe iubitorii Lui.

10. Noaptea, minunatul, înconjurând uliţele şi intrările cetăţii, cu sârguinţă căuta unde ar putea afla vreun mort din multa să­răcie lepădat şi de purtarea de grijă a nimă­nui neîmpărtăşit, şi, oriunde ar fi văzut unul ca acesta, ca cum ar fi nimerit vreun câştig mare, cu aşa bucurie îl privea, că, degrab dezlegând [cele de pe el], îl îmbrăca pe acela şi de toate cele după obicei îl învrednicea.

11. Apoi şi ca către un viu către cel mort zicea: „Vino, frate, zice, şi de dragos­tea cea întru Hristos cu noi te împărtăşeşte". Aşa zicând, ascultând îl avea pe cel culcat, că se scula o, minune negrăită! şi pe bunul Marchian îl săruta, pentru pronia cea pen­tru dânsul, nu ca pe acela primindu-l, ci pe Hristos mai vârtos arătându-L; apoi mortul iarăşi mort era şi într-acest fel era văzut de cei de faţă.

VI.

Din viaţa Sfântului Theodosie Chinoviarhul

1. Marele Theodosie, biruind lipsa săracilor cu dăruirea, iarăşi [şi acum] o avea biruită cu bunăvoinţa, ca cel ce cu darul cel mare al Duhului de-a pururea o avea câşti­gată, precum vor arăta cele următoare.

2. Şi simplu, pe cât de mare era mi­lostivirea lui către toţi cei strâmtoraţi cu sărăcia, pe atât de mult întindea împreună-pătimirea; şi, iarăşi, peste care reaua-pătimire se întindea sau sărăcia, boala sau lipsă a mă­dularelor, cu acela trudindu-se era, şi chiar cu cel lunatic97, care boală era cea mai grea.

3. Aşadar, el orbilor era ochi, şchio­pilor picior, îmbrăcăminte celor goi, celor fără de casă acoperământ, celor bolnavi dof­tor, vistiernic celor cu lipsuri, slugă [celor în nevoi şi neputinţe], tuturor toate făcându-se pentru iubirea de oameni, sânge spălând, răni curăţind, gura celor leproşi atingând-o şi, aşa, foarte cu înţelepciune pe aceia mângâindu-i şi cu blândeţe plecându-i să sufere primejdia, încât de i-ar fi zis cineva: de obşte liman, de obşte spital, de obşte casă, de obşte cămară, bine i-ar fi zis şi potrivit adevărului. Că toţi se îndulceau de trebuinţa purtării de grijă cea de la dânsul.

4. Şi nu degeaba s-a trecut cu vede­rea, ci pentru ticăloşia de a-l fi căutat acolo şi a-l fi aflat ca pe niciunul din toţi, iar pentru însăşi această ticăloşie zic şi micime, şi de mai multă purtare de grijă s-a învrednicit, de vreme ce şi Hristos, întru cei prea mici şi pe întru cele ale acelora, vederos mai mult ale Sale Şi le-a făcut98.

97 Epileptic.

98 etiTţXcia, trad. aici prin „ticăloşie", se poate reda şi prin „prostime". Iată cum adevărata viaţă Creştină e o urmare cu de-amănuntul a vieţii lui Hristos şi nu altfel; chiar dacă vremurile aparent se schimbă, ele nu pot fi asumate, trăite decât după pilda lui Hristos. Despre o ticăloşie ca aceasta cânta şi Psalmistul în Psalmii 37, 39 şi în alţii, psalmi socotiţi de Sfinţii Părinţi mesianici, ale căror graiuri sunt atribuite de aceştia lui Hristos, Cel ce a luat asupra Sa toate sufe­rinţele şi slăbiciunile omului, punându-le spre pildă tuturor. Aşadar, Sfântul Theodosie a fost trecut cu vederea de mulţime, precum şi Hristos de mulţi din cei cărora le făcea bine; El S-a făcut mic, în chipul ro­bului, deşertându-Se pe Sine pentru a-i înălţa pe cei mici şi a Se slăvi întru ei (cf. Luca 10:21; Ioan 9:3 etc.), iar pe cei mândri a-i pogorî întru smerenie (cf. Luca 1: 51 etc.). S-a făcut mic pentru a Se umple de cele mari prin înălţarea întru slavă. Aşijderea Cuviosul Theodosie a fost aflat „ca niciunul din toţi", adică, precum zice Isaia despre Mesia-Hristos: N-avea nici chip, nici frumuseţe, ca să ne uităm la El (Is. 53: 2), adică vieţuia într-o simplitate desăvârşită, prin care adică nu arăta nici constrângere sau silire din parte-i, nici nepăsare, nici dorinţă de a se slăvi de cineva, căci el nu căuta slava sa, precum Sfântul Evanghelist Ioan zice despre Hristos: Dacă Mă slăvesc pe Mine însumi, slava Mea nimic este... (Ioan 8: 54).

222

5. Căci acolo nu era niciunul care să fie scos afară, niciunul din trecere cu vede­rea care să nu se învrednicească de milosti­vire iubitoare. Şi ţineau minte cei ce slujeau la acestea că într-o zi a pus mai mult de o sută de mese, aşa de bogat era acest omenesc izvor de milă, care izvor arătat era că numai al lui Dumnezeu era: căci, prin nemărgini­ta şi multa lui mijlocire, multă îmbelşugare avea, precum va arăta şi cuvântul.

6. Odinioară a pedepsit Dumnezeu pământul; şi l-a pedepsit cu foametea, şi nu o foamete oarecare, care pe unii îi stăpânea, iar pe alţii nu, ci biciul venise la toţi deopo­trivă; şi aşa toţi oamenii strâmtoraţi fiind pentru răsplătirea lucrărilor lor celor rele, ca unele ce şi roadă erau a izvodirilor celor vi­clene, după Dumnezeiescul Miheia (cf. Mih. 7:13), iată praznicul Stâlpărilor era de faţă, întru care mulţime de ţărani şi de săraci, lu­ând pricină praznicul, veneau la locul acela, acum aceasta făcându-se nu atât din obicei, cât pentru că erau îndemnaţi de foamete.

7. Iar cei ce slujeau gătirea praznicu­lui, spăimântându-se de mulţime, cu cumpene se ispiteau să facă împărţirea mâncării, ca, prin cruţarea şi scumpetea aceasta, cele de mâncare să ajungă la cât mai mulţi, iar cumpăna [partea] lor se hotărâse a fi de câte o litră.

8. Iar trecând Marele şi cea făcută vă­zând-o şi că de mulţimea cea multă porţile erau îmbulzite, precum Iov era iscusit a cu­geta şi a zice: Nu s-a culcat afară străin şi uşa mea la tot călătorul este deschisă (Iov. 31: 32), aşijderea şi el: că a poruncit să se deschidă porţile, ca toţi cei ce voiesc să intre; apoi şi obişnuitele mese să se pună oamenilor, pe care nu mică treabă era a-i număra, necum a-i sătura şi de mâncare.

9. Însă câţi erau rânduiţi a sluji spre aceasta, numai privind către singură mulţi­mea, s-au făcut aşa de neîncrezători pentru covârşirea poruncii, încât n-au purces ca să se apuce şi să lucreze nimic; privind însă la virtutea şi harul celui ce a poruncit, s-au depărtat de la ei gândurile omeneşti, şi, aşa mai înalt văzând, au deschis îndată porţile, şi bucuros pe cei ce intrau îi primeau, apoi şi către mese se osteneau, şi cu faţă veselă le puneau înainte toate câte le aveau.

10. Ce, dar, a făcut Dumnezeul mi­nunilor? îndestulat a fost ca şi a doua oară prin puţine a sătura mulţime multă pre­cum odinioară cu cinci pâini a săturat cinci mii -, însă acum mulţimea şi pântecele îşi să­tura, şi hambarele pline de pâine se arătau; iar slujitorii, care socoteau că toate lipsesc, vedeau acum că ele sunt pline, luând acum mai mult decât aveau înainte, pe cât adică sporind el prin rugăciune, pe atât se săturau pântecele săracilor.

11. Aşa deci îi răsplătea lui Dumnezeu pentru bunăvoinţa sa, aşa pentru facerea de bine cea pentru săraci; nu numai de sus era cu îndestulare plouând, pentru bogăţia bunăvoirii, ci aceasta şi pretutindenea minunat şi vestit pe bărbat arăta, pentru Adevărul fă­găduinţei, căci El S-a făgăduit a slăvi pe cei ce ştiu prin lucruri a-L slăvi pe Dânsul.

12. Şi altădată tot praznic era, Praznic al Fecioarei şi de Dumnezeu Născătoarei, la care, căci era foarte însemnat", atâta mulţi­me de oameni s-a adunat, încât cei rânduiţi de dânsul a-i pune să şadă pe cei ce intrau nu erau îndeajuns de mulţi pentru aceasta, necum şi de mâncat nu avea să dea din des­tul, neputând a pune decât câte o pâine la fiecare masă.

13. Iar Domnul, Cel ce mai-nainte de aceasta umpluse hambarele, cu dreapta cea mult-îndestulată şi nepizmuitoare, pe care deschizând-o hrăneşte pe tot cel zidit de Dânsul (cf. Psalm 103: 28; 144:16), Acesta şi atunci mesele le-a umplut, sau mai bine zis pâinile, încât adunarea aceea a mii de oa­meni nu numai că de saţiu s-au umplut: căci atât de multe erau coşniţele cu pâine, încât cei ce şezuseră au dus multe şi acasă, iar mai

99 Era Praznicul Adormirii Maicii Domnului (cf. Vieţile Sfinţilor, 11 ianuarie).

223

pe urmă din acestea slujitorii şi alte multe mese au pus.

14. Dar cine văzând şi pe Egipteni încă la târnosire către mănăstirea Marelui curgând, n-ar fi socotit că va lipsi la atâta mulţime spre adăpare şi cisternele? însă ei aşa întru saţiu s-au îndestulat de cele puse înainte, încât cele rămase le-au ajuns şi celor ce veneau după dânşii pentru a doua masă.

15. Deci cine, pe acestea, şi acum în pustie făcându-se văzându-le, nu va avea chezăşuire mărturia credincioasă că Cel ce prin Moise în pustie mai-nainte cu preaslăvire a plouat mană Jidovilor, însuşi Acesta şi prin Theodosie [a plouat şi] acum? Căci cel ce crede că trăieşte în Hristos, un lucru mare şi minunat ca acesta isprăveşte, şi hrană la atâţia bărbaţi din destul dăruieşte; pentru acestea, şi mulţi care s-au silit a veni către locul acela l-au socotit a fi acelaşi cu cel întru care şi Mântuitorul a blagoslovit odinioară cinci pâini şi atâtea mii de bărbaţi întru saţiu i-a hrănit.

VII.

Din viaţa Sfântului Ioan cel Milostiv

1. Au venit odată la Sfântul Ioan cel Milostiv câţiva dintre cei ce primiseră diaconia împărţirii de milostenii săracilor. Aşadar, vorbind de unele şi de altele, au pomenit sfântului şi de aceea că în locuri­le unde se împărţeau milostenii se adunau şi câteva fete, care nu păreau a fi sărace, fi­indcă poartă veşminte frumoase şi mărgele; şi l-au întrebat dacă trebuie să le dea şi lor milostenie. După ce preablândul şi paşnicul Episcop i-a ascultat pe ei, privindu-i cu as­prime ca să-i mustre, le-a spus: „Dacă vreţi să-l slujiţi pe smeritul Ioan, sau mai degrabă pe Iisus, şi să împărţiţi milostenii, atunci va trebui să împliniţi întocmai, fără pricinuiri, porunca Domnului, care zice: Celui care cere de la tine, dă-i (Matei 5: 42).

2. Însă, dacă voi îmi spuneţi că sun­teţi slujitori ai altcuiva care porunceşte să-i cercetaţi şi să aflaţi cele despre viaţa săracilor care cer -, atunci să ştiţi că nici smeritul Ioan, nici Iisus nu are nevoie de asemenea slujitori necredincioşi şi nelucrători, care mai mult cercetează şi mai puţin ajută. Măcar de cele aduse înainte ca milostenie ar fi ale voastre proprii, oricine v-ar ierta iconomia împărţi­rii acestora; însă, dacă toate acestea le împar­te Pronia lui Dumnezeu, trebuia să împliniţi această slujire ca o împărţire a bunătăţilor lui Dumnezeu şi după porunca Aceluia.

3. Iar dacă v-au supărat gândurile necredinţei, care vă şoptesc cum că mulţi­mea săracilor ar goli vistieria Bisericii, eu nu vreau să fiu părtaş necredinţei voastre. Sunt sigur că, şi de s-ar strânge toţi oamenii acestei lumi în Alexandria având nevoie de ajutor, va fi cu neputinţă ca aceştia să goleas­că comorile lui Dumnezeu. Cu aceste sfaturi pline de înţelepciune şi credinţă, i-a tămă­duit de boala necredinţei şi i-a trimis să-şi împlinească datoria. Aceste cuvinte minu­nate, ce arăta marea nobilitate a Sfântului în ajutorarea săracilor, i-a uimit pe cei de faţă. Pentru ei a istorisit şi întâmplarea minunată care urmează:

4. Când aveam 15 ani, începu Sfântul să povestească, mă găseam oarecând în Cipru. într-o noapte am avut un vis uimitor: se arătă înaintea mea o frumoasă şi preacu­rată fată. Această minunată fată era gătită într-un chip strălucitor, iar pe capul ei purta o cunună din ramuri de măslin. Fata aceas­ta s-a apropiat de mine şi m-a înghiontit cu mâna ei în coastă. Atunci eu m-am înfrico­şat şi m-am trezit. însă acum urmează lucrul uimitor: deodată am văzut-o pe acea fată, nu în vis, ci aievea. Atunci am întrebat-o de unde vine şi cum a îndrăznit să se apropie de mine în timp ce eu dormeam.

5. Când a auzit aceste întrebări ale mele, tânăra a început să râdă şi plină de pace mi-a răspuns: „Eu sunt cea dintâi dintre fiicele Marelui împărat; dacă mi te faci prieten, pot să te fac apropiat al Acestuia; căci nimeni nu are îndrăzneală mai mare la Dânsul decât mine; ajunge să te gândeşti că numai eu L-am înduplecat100 să ia trup omenesc

100 neîoaigi. Altfel spus: „M-am făcut plăcută Lui făcându-L prin rugăciune să ia trup". Maica Domnului se arată aici şi ca reprezentantă a întregului neam ome­nesc care a dăruit Domnului o fecioară curată ca dân­sa, precum zic şi cântările la Naşterea Domnului.

224

şi să coboare din cer pentru mântuirea oamenilor". Cu aceste cuvinte a dispărut dinaintea mea. Atunci m-am adunat şi am început să mă gândesc ce înseamnă ceea ce am văzut. Priveliştea aceea minunată se tot învârtea în mintea mea. Nu am zăbovit prea mult şi am ajuns să înţeleg că dânsa este chiar milostenia. Şi am întărit în mintea mea acest gând: acela că numai milostenia a dat putinţă omului să-L vadă pe Dumnezeu cu trup pe pământ.

6. Îndată m-am ridicat şi m-am în­dreptat către biserică, fiindcă deja se lumi­nase de ziuă. în acea dimineaţă era foarte frig. Pe drum m-am întâlnit cu un sărac care îngheţase de frig. îndată mi-am scos haina şi i-am dat-o acelui sărac nefericit; între timp, vorbeam de unul singur şi îmi spuneam: „Acum mă voi convinge dacă ceea ce am vă­zut este de la Dumnezeu sau este înşelare de la Diavol".

7. Nu am apucat să mă gândesc bine la aceste lucruri că, înainte de a ajunge în bi­serica către care mă îndreptam, se apropie de mine un om îmbrăcat în veşminte albe şi îmi dă un pacheţel cu o sută de monede de aur şi-mi zice: „Primeşte acestea, prietene". Eu, cu toate că le-am luat cu recunoştinţă, m-am căit imediat şi, întorcându-mă, am vrut să dau aurul înapoi celui care mi l-a dat, fiindcă nu aveam nevoie de acei bani. între timp însă, acel om îmbrăcat în alb dispăruse. Atunci am înţeles că fata pe care am văzut-o nu era o vedenie înşelătoare, ci adevărată.

8. Din acea zi, de câte ori dădeam ceva vreunui sărac, îmi spuneam: acum voi vedea dacă îmi va întoarce însutit Hristos aceste milostenii, după Dumnezeiasca Lui făgăduinţă: însutit va lua (Matei 19: 29). Fiindcă de multe ori atunci când mi-a venit acest gând, am fost lovit învederându-mi-se acest adevăr şi mi-am spus: „Mai potoleşte-te odată! Până când îl vei ispiti pe Cel ce e de neispitit?" De aceea mă supără împuţinarea de suflet a acestor oameni care au venit as­tăzi să mă târască în necredinţa lor şi să mă facă părtaş la ea: ca să mă arăt vinovat de nemilostivire, când eu am atâtea semne vădite ale milostivirii.

9. Unul dintre străinii care se găseau în Alexandria, înţelegând marea bunătate a Sfântului, s-a gândit să încerce milostivirea lui, chiar dacă Sfântul era mai presus de aşa ceva. S-a îmbrăcat aşadar cu veşminte sără­căcioase şi a aşteptat ca Sfântul să treacă prin spital, fiindcă acesta obişnuia să-i viziteze pe bolnavi de două sau de trei ori pe săptămâ­nă. îndată ce s-a apropiat Sfântul, omul ce s-a arătat ca un cerşetor a început să strige cu glas plin de mâhnire: „Miluieşte-mă pe mine, cel robit!". Sfântul i-a poruncit îndată vistiernicului care-l însoţea să-i dea bani ce­lui care cerea. După aceea, cel ce a primit ba­nii a alergat, şi-a schimbat veşmintele şi în­făţişarea, şi i-a ieşit din nou în cale Sfântului în altă parte a străzii. Acesta, din nou, îndată ce omul a cerut, a poruncit să i se dea bani.

10. Între timp, ucenicul său care-l în­soţea i-a spus în taină că cel ce ceruse şi fu­sese ajutat este acelaşi care ceruse şi mai-nainte. însă Sfântul n-a luat aminte la aceasta. Apoi, cel care a cerut şi a fost ajutat s-a arătat şi a treia oară, sub altă înfăţişare. Ucenicul său l-a înştiinţat pe Sfânt să ia aminte, fiind­că este acelaşi om, şi să nu-i dea milostenie. Atunci Patriarhul a spus o vorbă de neuitat şi plină de măreţie: „Mai bine dă-i acestui om douăsprezece monezi, pentru că s-ar pu­tea ca acesta să fie însuşi Domnul, Care vrea să mă încerce".

11. Însă şi povestirea care urmează este minunată şi arată, pe de-o parte, daru­rile duhovniceşti ale Sfântului Patriarh, iar pe de altă parte puterea pe care o are îna­intea lui Dumnezeu milostenia. Odată, în timp ce Sfântul intra în Biserică, l-a întâmpi­nat un nobil. Acest nobil ajunsese sărac lipit, fiindcă hoţii îi răpiseră toate avuţiile. Omul acesta i-a cerut ajutor Sfântului, iar Sfântul a poruncit să-i fie date fără zăbavă nobilu­lui ce sărăcise 15 litre de aur. însă omul care a primit această poruncă ori pentru că era neascultător, ori pentru că fusese îndemnat de ceilalţi clerici slujitori la Arhiepiscopie nu i-a dat săracului tot aurul. Aceasta şi pen­tru că vistieria nu avea mulţi bani, şi fiindcă Sfântul nu obişnuia să strângă bani. în loc să dea 15 litre, aşa cum primise porunca, a dat săracului numai 5 litre de aur.

225

12. Iată însă că s-a întâmplat un lucru minunat. Când fericitul a ieşit din Biserică, s-a apropiat de el o văduvă foarte bogată, care i-a dat un înscris cu o donaţie de 500 de litre de aur, pe care luându-l, a fost înştiinţat de către harul care sălăşluia în el că nu i-a fost îndeplinită porunca; îndată i-a chemat pe cei pe care i-a rânduit spre slujba aceasta şi i-a întrebat dacă într-adevăr au dat omului aceluia cele 15 litre de aur.

13. Aceia au pretins în chip mincinos că au dat cu adevărat 15 litre de aur! Atunci Sfântul a trimis după omul care-i ceruse aju­tor şi l-a chemat la el. A aflat de la el că a pri­mit doar 5 litre de aur. Atunci Sfântul s-a în­tors către cei ce-i slujeau, adică spre cei care-l ajutau în lucrarea de milostenie, şi le-a spus: „Domnul va cere de la voi în Ziua Judecăţii restul de o mie de litre de aur pe care avea de gând să le dăruiască această femeie". Şi, zi­când acestea, le-a arătat înscrisul donaţiei în care apăreau numai 500 de litre! „Dacă voi, continuă el, aţi fi dat omului care se găsea în nevoie cele 15 litre de la început, atunci şi această donatoare ar fi afierosit pentru Dumnezeu 1500 de litre. Şi, ca să se vădească împuţinarea voastră de suflet, chemaţi-o aici pe această femeie iubitoare de Dumnezeu.

14. Cu adevărat, după puţină vre­me a venit şi femeia, aducând tot aurul pe care-l promisese. După ce Sfântul Ioan a primit darul ei şi i-a mulţumit, a întrebat-o în faţa celor ce-i slujeau: „Spune-mi, rogu-te, acest aur l-ai hotărât de la început să-l dăruieşti?" Atunci, femeia, îngrozită, a înţe­les că Sfântul, datorită darului său prorocesc, ştia ceea ce ea făcuse, singură fiind. Atunci, fiind cuprinsă de frică, a mărturisit întreaga întâmplare, spunând printre altele şi urmă­toarele: „Cu adevărat, Stăpâne, pe înscrisul donaţiei pe care vi l-am dat am scris la înce­put 1500 de litre de aur, însă cu câteva zile mai înainte, în timp ce mă pregăteam să vă vizitez pentru a vă aduce înscrisul donaţiei, l-am desfăşurat pentru a-l vedea şi am găsit acolo cifra 1 (cea pentru cele o mie de litre) ştearsă. Atunci am priceput că nu era lucru bineplăcut lui Dumnezeu să dau mai mult de 500 de litre.

15. Îndată ce au auzit acestea, cei ce-l slujeau pe Patriarh s-au înfricoşat foarte tare şi, căzând la picioarele Sfântului, au cerut iertare pentru păcatul neascultării. Iar pen­tru acea iubitoare de Hristos care a dăruit aurul, fericitul s-a rugat la Dumnezeu pen­tru binecuvântarea ei, iar aceasta a plecat cu pace.

16. Fericitul Ioan obişnuia să cerce­teze vieţile Sfinţilor care lucraseră milostenia, fiindcă îşi dorea să calce pe urmele lor. Aşadar, printre alte vieţi de sfinţi, a citit-o şi pe cea a Sfântului Serapion al Sidoniei. De atunci nu mai contenea să se minuneze de acest bărbat şi să povestească următoa­rea întâmplare din viaţa lui. Odată, Sfântul Serapion a întâlnit un sărac bătut de soartă şi atât de mult i s-a făcut milă de el, încât şi-a scos haina şi i-a dat-o. însă, după puţi­nă vreme, a mai întâlnit un sărac ce tremu­ra din pricina frigului de afară. Ce să facă acum? Fără să stea pe gânduri, şi-a scos şi veşmântul pe care îl purta pe sub haină şi i l-a dat. Atunci a rămas gol, având în mâinile lui Sfânta Evanghelie.

17. Îndată ce un cunoscut de-al lui l-a văzut gol, îl întrebă: „Cine te-a lăsat gol?" „Aceasta", i-a răspuns Serapion, arătându-i Sfânta Evanghelie. însă şi acea Evanghelie a vândut-o, dând banii săracilor. Odată l-a în­trebat ucenicul lui: „Părinte, unde este mica Evanghelie pe care o aveai?" „Ce să-ţi spun, fiul meu, i-a răspuns Sfântul, nu a porun­cit Domnul vinde-ţi averile (Mat. 19: 21)? Şi eu fac ascultare acestei porunci, şi de aceea m-am gândit că nu-i bine să-ţi pară rău nici de cartea în care sunt scrise aceste porunci, ci şi pe aceasta trebuie să o vinzi de dragul săracilor".

VIII.

Din viaţa Sfântului Alipie

1. Bunătatea milosteniei atâta înflo­rea în sufletul Marelui Alipie, încât se bucura mai mult acela dând decât cel ce se învred­nicea de milă; aşa, odinioară, unul din săraci s-a rugat să dobândească haine, iar Sfântul, de nimic nicidecum îndoindu-se, luând dulămiţa cu care era îmbrăcat, îndată o a slo­bozit de pe stâlp; iar el, luând-o, se ducea

226

mulţumind lui Dumnezeu pentru purtarea de grijă; iar acela răbda aşa îngheţând, până când oarecine din cei de sub dânsul, uimindu-se şi văzându-l cum se afla, l-a făcut a se acoperi cu o haină oarecare.

IX.

Din Pateric

1. Un frate a văzut pe Avva Nistero purtând două haine şi i-a zis lui: „De va veni un sărac şi va cere o haină, pe care i-o vei da lui?" Şi, răspunzând, a zis: „Pe cea mai bună". Zis-a fratele: „Dar dacă şi altul va cere de la tine, ce vei face?" Zis-a Bătrânul: „I-o dau lui pe cealaltă; şi, ducându-mă, voi şedea într-un loc până când Dumnezeu va trimite şi mă va acoperi, căci de la altcineva nu cer".

2. Un Bătrân şedea cu un frate şi aveau toate de obşte, iar Bătrânul era milos­tiv; şi, făcându-se foamete, a început a veni câte cineva la uşa lui ca să ia milostenie. Iar Bătrânul, la toţi câţi veneau, le făcea miloste­nie. Şi, văzând fratele ceea ce se făcea, a zis Bătrânului: „Dă-mi partea de pâine, şi tu, precum voieşti, fă cu partea ta".

3. Şi a împărţit Bătrânul pâinile, şi fă­cea milostenia din partea sa, şi mulţi alergau la dânsul auzind că dă tuturor. Şi, văzând Dumnezeu hotărârea lui cea bună, a blagos­lovit pâinile, şi, pe cât dădea, pe atâta se în­mulţeau. Iar fratele, mâncând pâinile sale, a zis către Bătrânul: „Fiindcă mai am doar puţintele pâini, Avva, ia-mă iarăşi de ob­şte". Şi a zis Bătrânul: „Precum voieşti, vom face".

4. Şi au fost iarăşi împreună; şi mulţi fiind cei ce veneau, şi niciunul întorcându-se deşert, a văzut fratele că pâinile au lipsit; şi s-a întâmplat să vină un sărac, şi i-a zis lui Bătrânul să-i dea milostenie, iar fratele a zis: „Nu mai este, Părinte". Zis-a Bătrânul: „Du-te şi caută mai bine". Deci, intrând fratele, a aflat vasele pline de pâine şi, aceasta văzând, s-a spăimântat; şi a luat şi a dat săracului. Şi, minunându-se de credinţa şi bunătatea Bătrânului, a slăvit pe Dumnezeu.

5. Un Maniheu, ducându-se către oa­recine de un neam cu dânsul, călătorea prin pustie; iar după ce l-a apucat seara, neavând unde să înnopteze, stătea şi chibzuia. Şi lo­cuia în locul acela un sihastru drept-slăvitor [ortodox], care cunoştea pe Maniheu, fiindcă îl văzuse şi altădată şi aflase de ce eres este.

6. Deci atunci, neavând Maniheul unde să se ducă, îi era teamă să se apropie, socotind că nu-l va primi, pentru deosebirea credinţei. însă, silit fiind [de împrejurări], apropiindu-se, a bătut la uşă, iar Bătrânul, deschizând şi văzându-l pe dânsul şi cunoscându-l, l-a primit cu bucurie; şi l-a silit să mănânce, şi, aşa odihnindu-l pe dânsul, a adormit.

7. Iar Maniheul, socotind întru sine milostivirea Bătrânului, şi-a zis: „Cum de omul acesta nu s-a îndoit de mine, mai vâr­tos că mă ştie cine sunt, ci aşa cu sârguinţă m-a odihnit? Cu adevărat, al lui Dumnezeu este!" Şi, sculându-se dimineaţa, venind, s-a închinat Bătrânului zicând: „Eu de astăzi drept-slăvitor sunt!" Şi a rămas până la sfâr­şit cu dânsul.

8. Întrebat-a Avva Theodor al Fermei pe Avva Pamvo: „Spune-mi un cuvânt!" Şi cu multă osteneală i-a zis lui: „Theodore, du-te şi ai mila ta spre toţi; că mila a aflat îndrăzneală înaintea lui Dumnezeu".

9. Un monah Theban avea de la Dumnezeu darul slujirii [diaconiei], [adică] ca fiecăruia din cei ce veneau să iconomisească cele de trebuinţă. Odată, într-un sat, dând el milostenie, a venit la dânsul şi o femeie oarecare cerând milostenie, care era îmbrăcată cu vechituri. Şi, văzând-o pe dân­sa că poartă vechituri, a slobozit mâna sa ca să-i dea ei mult, însă mâna s-a strâns şi el a scos puţin. Apoi a venit la dânsul alta îm­brăcată bine şi, văzând hainele ei, a slobozit mâna ca să-i dea ei puţin, însă mâna lui se lărgea şi a scos mult.

10. Şi a întrebat despre amândouă şi a aflat că cea îmbrăcată cu haine bune, din oameni vrednici [însemnaţi] fiind, a sărăcit, dar, pentru gura lumii101, purta haine bune, iar cealaltă, ca să câştige milostenie, se folo­sea de cele vechi.

101 Pentru a-şi păstra „ imaginea".

227

X.

A lui avva Isaia

1. De vei face bine săracului, să nu-l chemi pe el la lucrul tău, ca să nu-ţi pierzi fa­cerea de bine pe care o ai făcut cu dânsul102.

XI

A lui avva Varsanufie

1. Un frate a întrebat pe stareţul, zi­când: „Cum pot, Părinte, cerându-mi-se un lucru de la cineva, cu veselie să i-l dau lui, când eu încă de la început mă îndoiesc că-i trebuieşte cu adevărat, oare în silă să-i dau? Căci dacă e de silă, sufletul meu rămâne as­pru şi neapropiat?"

Răspuns-a Bătrânul: „Dacă te vei înştiinţa că pentru trebuinţă cere, dă-i lui bucurându-te, ca dintru ale lui Dumnezeu dând, că aceasta este bucuria. Iar de ştii că nu are trebuinţă, nu-i da lui, ci zi: Poruncă am de la avva a nu da ceva celui ce n-are trebuinţă, că aceasta nu este asprime".

2. Zis-a fratele: „De voi da cuiva vre­odată trebuinţa lui şi văd că scumpătatea [zgârcenia] mă supără [îndemnându-mă] ca să nu-i dau puţin mai mult, ce să fac? Da-voi lui mai mult decât trebuinţa lui, din pricina zgârceniei [ca să scap de ea], sau doar să mă silesc a nu-i da mai puţin decât trebuinţa?103 Iar dacă pentru ruşinea ce o am din a voi să plac oamenilor şi a slavei-deşarte, gândul voieşte să dau ceva mai mult, oare, din pri­cina patimii104, să dau mai puţin, adică mai puţin decât trebuinţa, sau numai trebuinţa, pentru poruncă?"

3. Răspuns-a Bătrânul: „De te ne­căjeşte scumpătatea a da aproapelui trebuinţa, fă după cum e lucrul105: de ai mult, dă cu oarecare prisosinţă, iar de ai puţin, dă-i trebuinţa cu de-amănuntul; iar dacă, pentru slava-deşartă sau din a voi să placi oameni­lor, te luptă gândul să-i dai mai mult, nu-i da mai mult sau mai puţin decât trebuinţa, ci trebuinţa cu de-amănuntul".

102 Odată ce ai miluit pe sărac, ba chiar şi pe un oaspete, nu-l lăsa, nici nu-l îndemna „să pună umărul" cu tine la osteneala ta, altminteri îţi vei pier­de plata pentru osteneala cea pentru el şi pentru Dumnezeu.

103 în Filocalie (Vol. XI, întrebarea 335) avem aici o scolie: „Ajunge ca în cel mai bun caz să nu i se dea altuia mai puţin decât trebuie" (nota 490).

104 Pentru a nu urma patimii.

105 Trad. lit., în Filocalie avem „fă după caz (idem.)”. E de luat aminte aici că Marele Bătrân nu-l îndeamnă să se silească să lepede degrab scumpăta­tea (zgârcenia) şi să dea trebuinţa aproapelui, sau să dea mai mult decât trebuinţa, ci să facă după „lucru", adică după starea lucrurilor, în chip firesc, chiar dacă scumpătatea e un rod al iubirii de sine. Aşezând cele două puncte (:), am tras nădejde că cele ce urmează imediat sunt tâlcuirea lucrului de care zice.

228

PRICINA A PATRUZECI ŞI ŞAPTEA

Că nu se cuvine ca monahul, cu pricina milosteniei, să aibă bani sau să primească cele ce i se dau, şi care este milostenia cea cuviincioasă călugărului.

I.

Din viaţa Sfintei Singlitichia

1. Zicea Fericita Singlitichia: „Se cade ca monahul să se nevoiască ca să aibă de unde da milostenie. Dar milostenia aceas­ta trupească este poruncită mai vârtos mi­renilor. Deci milostenia s-a hotărât nu atât pentru a hrăni pe săraci, cât pentru a învăţa pe oameni dragostea şi prietenia unora faţă de alţii.

2. Iar Dumnezeu, Care pe bogat îl chiverniseşte, şi pe sărac îl poate hrăni; că, precum tăierea împrejur a pieliţei trupului era însemnare a ridicării acoperământului inimii (cf. II Cor. 3:15 ş.u.), tot aşa şi milos­tenia s-a hotărât pentru a săvârşi în oameni dragostea unora faţă de alţii; deci, întru cel ce se săvârşeşte dragoste din Dumnezeiescul har, prisosită este milostenia.

3. Şi nu zic acestea prihănind mila, ci arăt lucrul cel curat şi înalt al neaverii. Căci cum e cu putinţă ca cel mai mare să se îm­piedice de cel mai mic? Puţin pe cel mic l-ai îndreptat că pe toate deodată le dăduşi -, de aici către mai mare dragoste te ridică106.

106 Lipsa iubirii de sine sau lupta cu ea se ara­tă foarte mult sau cu deosebire în milă, aceasta fiind un „lucru" sau o stare a unei înălţimi şi curăţii du­hovniceşti nebănuite. Mila se săvârşeşte din dragos­te, cu lucrarea Dumnezeiescului har, şi mai puţin în virtutea unei legi, fie ea şi evanghelică, sau după o nevoie a cuiva. Aşadar, cum ar putea acest lucru mare dragostea şi prietenia vrednică de împărtă­şit şi altora prin pildă, învăţătură şi afecţiune să fie împiedicat de lucrul cel mic, adică de simpla miluire sau ajutorare materială a altora, sau de lepădarea de cele materiale arătată în împărţirea lor altora? Pentru Farisei şi Cărturari, da, acest lucru mare a fost împie­dicat de cel mic (cf. Matei 23: 23), ei făceau milostenii pentru slava lumii, nu din dragoste şi spre învăţătura şi prietenia aproapelui. Pe scurt, lucrul cel mic e un mijloc, o pricină de ridicare către cel mai mare, către ridicarea sau sporirea în dragoste. Dragostea se păs­trează, dăinuie prin ţinerea ei lucrătoare prin faptele săvârşite în numele ei, şi iarăşi, faptele bune, milosteniile nu se pot săvârşi, şi, odată săvârşite, nu pot folosi prea mult de nu vom avea dragostea lucrată în Dumnezeiescul har.

4. Căci tu purtător de cruce eşti, drept care pe glasul cel slobod dator eşti a-l zice: Iată, noi am lăsat toate şi am urmat ţie (Luca 18. 28). Tu pe limba cea cu bună-îndrăzneală a Apostolului dator eşti a o lua asupră-ţi şi a zice: Argint şi aur nu am (Fapte 3: 6)107.

5. Şi mirenii nu simplu şi fără de socoteală trebuie a face milostenie, ci datori sunt a urma lui Avraam, şi prin înşişi a arăta iubirea de oameni căci şi dreptul acela, găz­duind pe străini, împreună cu ospăţul a pus înainte şi voirea, că stătea, zice, slujind, şi pe femeie aşijderea o a chemat, măcar că avea atâtea slugi de casă108 şi aşa, cu adevărat, şi unii ca aceştia vor avea plata milosteniei, şi întru a doua ceată vor fi109.

6. Că Domnul, zidind lumea celor ce locuiesc într-însa, două rânduieli a pus: unora ce cu cinste110 vieţuiesc pentru facerea

107 Mireanul, prin bogăţiile sale poate face nenu­mărate milostenii, dar nu în vârtutea unei iubiri pe care adesea numai monahul o agoniseşte. Mireanul are argint şi aur, iar monahul nu se cuvine să le aibă, iar dacă totuşi le are, se cuvine să se gândească întâi la cum să-l folosească pe altul cu ele, însă el trebuie să caute mai mult folosul cel din aurul dragostei câş­tigate cu sudoare şi din argintul faptelor bune, cel cu multă covârşire răsplătit de Dumnezeu, căci ceea ce cere Dumnezeu şi de la unii şi de la alţii e ca milostenia să prisosească mai mult în lucrări şi cuvinte duhov­niceşti faţă de aproapele, şi mai puţin în cele trupeşti, care nu întotdeauna pot să-l folosească duhovniceşte pe aproapele, şi nici apropiere de Dumnezeu să-i pri­cinuiască.

108 Se referă pesemne la Facerea 18.

109 Avraam a adus drept prinoase nu numai cele materiale, ci şi voirea sa, adică pe el însuşi; pentru bucuria şi cinstirea aproapelui a jertfit nu numai cele materiale, ci şi pe el însuşi, întâi aruncându-se la pă­mânt spre închinare şi apoi gătind cele de găzduire. A căutat ca întâi prin sine să iubească şi să cinstească pe aproapele şi apoi, ca o urmare, şi prin celelalte.

110 oeţivdx;. Care adică vieţuiesc în general cinstit, fără însă a se deosebi prin fapte extraordinare sau fără a avea o râvnă îngerească, precum monahii.

229

de copii le-a dăruit nunta, iar altora, pentru curăţia vieţii, le-a dat fecioria, deopotrivă cu îngerii făcându-i pe dânşii; primilor le-a pus legi şi învăţături ale izbândirii, iar ce­lorlalţi le zice: A Mea este izbânda, Eu voi iz­bândi (Rom. 12:19). Tot aşa celorlalţi le zice: Vei lucra pământul... (Fac. 3: 23), iar către noi (monahii): Nu vă grijiţi pentru ziua de mâine (Matei 6: 34).

7. Şi precum stăpânii cei din lume osebite slujbe au pentru slugi, şi pe unii îi trimit în ţarină să lucreze pământul şi moş­tenirea neamului a o păzi, iar pe alţii, de-i vor vedea blânzi şi frumoşi făcuţi, îi iau spre slujbă în casele lor, tot aşa şi Domnul, pe cei ce îşi aleg nuntă cinstită, în ţarina lumii i-a pus, iar pe cei mai buni decât aceştia, câţi înainte-voire îndemânatică au câştigat şi curăţia o îndrăgesc, lângă Sine i-a pus spre slujire111.

8. Aceştia sunt străini de toate lu­crurile pământeşti, căci se învrednicesc de stăpâneasca masă; nu se îngrijesc pentru îmbrăcăminte sau de altceva materialnic, că s-au îmbrăcat întru Hristos, pe Care Purtător de grijă în toate L-au câştigat; şi cinul lor nu este nimic altceva fără decât lepădarea de viaţă şi cugetarea la moarte.

9. Deci, precum morţii nu mai lu­crează cu trupul, tot aşa şi noi [monahii(le)], câte erau de săvârşit pentru trup le făcurăm cât eram prunci, iar acum, după Apostolul, lumea nouă înşine răstignind-o şi pe sine lu­mii (cf. Gal. 6: 14), cu însuşi sufletul trăim. Deci fapte bune să arătăm şi cu cugetul să miluim, că fericiţi sunt cei milostivi cu sufletul (Matei 5: 7).

10. Că, precum zice şi într-alt loc, cel ce a poftit frumuseţe (cf. Matei 5: 28), chiar şi fără de faptă, păcat fără de mărturie a lucrat, tot aşa şi aici: milostenia în cuget se întăreşte, voirea săvârşind fapta, măcar că din pricina neaverii nu s-a lucrat prin trup.

II.

Din viaţa Sfântului Arsenie

1. Marele Arsenie, scăpând din viaţa lumească şi cu monahii cei din Schit nevoindu-se, de vreme ce Arcadie, cel învăţat de dânsul, a primit împărăţia după Theodosie, tatăl său, a heretisit112 pe Arsenie cu o scri­soare, multă smerenie având aceasta: căci se ruga Cuviosului ca prin rugăciunile sale să-i ajute la stăpânie, ca după plăcerea lui Dumnezeu să o chivernisească pe dânsa.

2. Şi-i punea înainte şi daruri mari, iar acestea erau - [scutirea de] toate biruri­le Egiptului; şi o pricină bine-cuviincioasă: ca săracilor de dânsul să se împartă, precum şi sfinţitelor lăcaşuri, după lipsurile cele de nevoie; aşa a scris Arcadie, care şi de a-i răs­punde cu sârguinţă îl poftea.

3. Iar Arsenie, după ce a primit această trimitere, a scrie înapoi nicidecum nu s-a plecat, însă i-a făcut cunoscut [prin soli] că în împărţeala banilor nimic cuviin­cios nu este, căci, ca cel ce iată murea lumii, fapta-i cea bună nu este niciuna113.

4. Acelaşi Arsenie zicea către călu­gării cei ce se adunaseră: „Să nu se ascun­dă de voi, fraţilor, cum că vrăjmaşul nostru, Diavolul, multe măiestrii unelteşte şi a ne amăgi pe noi se ispiteşte, şi cu pricina bine­lui întru cele rele a cădea ne găteşte, adică îndemnându-ne pe noi la iubire de străini, la primirea cu dragoste a celor ce vin, vrând a ne face să mâncăm şi să bem împreună cu aceştia; iar pricina este bunătatea dragostei.

5. Apoi, aşa furându-ne pe noi înce­tişor şi smulgându-ne, întru a sluji noi pântecelui pe ascuns ne trage şi, printr-aceasta, în patimi şi dulceţuri din destul ne întinează. Altora iarăşi, vrând a-i îndemna spre milos­tenie şi facere de bine către săraci, le zicea că din acestea dor de bani într-înşii le-a slobozit, care apoi spre iubirea de argint îi nebuneşte.

111 Rareori a grăit cineva mai frumos despre deosebire dintre monahi şi mireni ca Sfânta Singlitichia. Cumpăniri ca acestea mai găsim în scrierea Despre fe­ciorie a Sfântului Ioan Gură de Aur.

112 Salutat, bucurat.

113 în Vieţile Sfinţilor (8 mai): „Iar ceea ce aţi scris pentru bir, de aceasta nu are trebuinţă Arsenie, pen­tru că el este mort pentru lume şi să nu-l socotească nimeni că este între cei vii".

230

III.

Din povestirile călătoriilor Sfântului Ioan Teologul

1. În ostrovul Patmosului, în care s-a surghiunit Apostolul Ioan, era un om, guvernator al ostrovului, al cărui nume era Miron; pe fiul acestuia, Apollonid, care avea duh pitonicesc114, l-a tămăduit Ioan, şi multe altele spre Miron şi către casa sa a arătat, pe care, şi crezând ei, pe toţi i-a botezat.

2. Şi a adus Miron bani mulţi lui Ioan

şi a zis: „Ia-i pe aceştia, dascăle, şi împarte-i săracilor". Iar Ioan a zis: „Bunăvoinţa ta o am primit, prin care te-ai plecat mai vârtos a lua aminte la Dumnezeu decât la avuţia banilor, Căruia i-ai şi adus pe dânşii115, iar prin noi nu voiesc, ci prin tine mai vârtos şi cu mâinile tale a se dărui celor ce au trebuinţă".

3. Şi era Miron dăruind celor lipsiţi, iar Domnul înmulţind pe toate cele din casa lui; şi toţi se bucurau de o dăruire ca aceasta.

IV.

A lui avva Marcu

1. Frate, Scriptura zice: Păcatele tale cu milostenii să le curăţeşti (Pilde 15: 29; cf. şi Sirah 3:30), şi nedreptăţile tale prin milă faţă de săraci (Dan. 4: 24). „Dar, îmi vei zice mie, nu am bani, căci m-am lepădat de dânşii, şi cum dar vor milui pe săracul?"

2. Iar eu zic ţie: N-ai bani? Dar ai vo­ile tale, leapădă-le pe dânsele şi întru acelea lucrează binele. Nu poţi face bine cu mână trupească? Fă bine cu dreapta înainte-voirii.

3. Când îţi va greşi ţie fratele tău, iartă-i lui, după cuvântul Domnului (Matei 5: 24; 6:14), şi aceasta va fi [se va socoti] ţie mare milostenie. De cerem iertăciune de la Dumnezeu, aceasta a o face suntem datori la toată greşeala către fiecare, ca să se împli­nească cea zisă: Iertaţi, şi vi se va ierta vouă (Luca 6: 37).

4. Mare [ispravă] este celui ce are bani şi împarte la săraci, iar a milui pe aproa­pele pentru greşale mai mare este către ier­tare pe cât sufletul este după fire mai cinstit decât trupul116.

5. Câţi cerând iertare de la Dumnezeu am dobândit, dar pe aceea a o da celor de aproape nu primim, suntem aseme­nea cu robul cel viclean, care, lăsare de zece mii de talanţi luând de la Stăpânul (cf. Matei 18: 24), o sută de dinari celui împreună-rob cu el ce se ruga nu i-a iertat (v. 28), cu care şi vorbind Domnul, după Lege i-a şi zis: Robule viclean, toată datoria aceea ţi-am lăsat-o, fiindcă m-ai rugat, nu ţi se cădea a milui şi tu pe cel împreună-rob cu tine, precum şi Eu te-am miluit? (vv. 32,33)

6. Şi, mâniindu-se, zice, l-a dat pe el chi­nuitorilor până ce va plăti toată datoria (v. 34). Şi adaugă, zicând: Tot aşa va face şi Părintele vostru Cel din ceruri, de nu veţi lăsa fiecare greşalele fratelui său din inimile voastre (v. 35). Pentru aceea, şi într-alt loc, pe cei îmbogăţiţi cu felurite faceri de bine de la Dânsul, dar cu nărav neîndurat şi nemilostiv, îi ticăloşeşte, zicând: Amar vouă, bogaţilor, că departe sunteţi de mângâierea voastră (Luca 6: 24).

7. Deci poate cineva şi fără de bani a fi bogat: înfrânându-se de la lăcomie, sau cu­vânt, sau cunoştinţă, sau silindu-se în orice fel de milostivire prin cele dăruite de obşte tuturor oamenilor; adică ca unul care le ia ca să le împartă şi altuia ce nu are; iar dacă cu

114 Despre un duh ca acesta se scrie şi la Fapte 16:16.

115 Şi-a afierosit toată avuţia lui Dumnezeu, ca El să o chivernisească, şi nu prin alţii, fie ei şi Apostoli (deşi uneori, se întâmplă, cu îngăduinţa lui Dumnezeu, şi altminteri, cf. Fapte 4: 35 ş.u.), ci prin robul care şi-a închinat cu bunăvoinţă viaţa sa slujirii Lui, căci el acum trebuia să dăruiască altora precum zicea mai-nainte şi un Bătrân din Pateric ca dintr-ale lui Dumnezeu.

116 A ierta cuiva greşalele este o formă a milei pe care o avem către el, iar a împărţi bani la săraci este o formă de pricinuire a milei lui Dumnezeu faţă de noi. Prima este o ispravă mai mare, căci o lucrare ca aceas­ta e o urmare mai directă a lui Hristos, pricinuitoare de mai mult har, a doua, precum a întărit şi Sfânta Singlitichia, e o lucrare mai mică că şi Hristos, spre păcătoşi, mai mult a făcut milă decât către săraci prin care urmărim să o sporim pe cea mai mare, lucrarea dragostei după harul lui Dumnezeu, spre folosul şi învăţătura aproapelui. Aceasta este întărită şi în zisa cea din urmă, prin comparaţia dintre suflet şi trup.

231

nemilostivire se află către aproapele, ia ama­rul lângă sine, căci se depărtează de mângâ­ierea sa117.

V.

A Sfântului Diadoh

1. Foarte cu cuviinţă şi pentru toate folositor este atunci când, cunoscând noi ca­lea adevărului, îndată pe cele ce sunt la noi le vindem, iar banii dintru acestea chiverni­sim după porunca Domnului (cf. Matei 19: 21; Luca 18: 22), ca nu cumva, având noi pri­cină să împlinim poruncile totdeauna, să nu ascultăm de mântuitoarea poruncă118.

117 Precum s-a zis şi în alte locuri, sumpa,qeia (împreună-pătimirea) s-a tradus, fără a se greşi totuşi, şi prin „milostivire"; însă pentru „milostivire" există un alt termen eA.ergojijvT, mult mai potrivit, care în română s-a tradus ca atare. Sfântul Marcu şi alţii ca el îi foloseşte alternativ pentru a reda o nuanţă sau alta. Alternarea aceasta vădeşte o nedumerire pricinuită de adâncimea tainei pătimirii sau împreună-pătimirii, o taină care cuprinde în ea toată iconomia mân­tuirii, sau se confundă cu ea. A milui pe cineva cu adevărat dăruindu-i ceva e acelaşi lucru cu a suferi pătimi cu el, cu identificarea cu nevoia sau suferin­ţa lui pe care ne-o facem ca a noastră. Lipsa bogăţiei materiale ne îndeamnă tot la milă: în cele din urmă, şi suferinţa noastră şi cea a aproapelui se vindecă tot prin pătimire, după pilda lui Hristos. Toate suferinţe­le sau nevoile îşi au pricina în păcat; însă prin milui­rea acestuia, chiar în lipsa celor materiale, vom putea mângâia pe cel în nevoie cu o mângâiere mult mai mare decât cea venită prin daruri materiale. Putem milui pe altul cu un dar oarecare din dragostea cu care ne-a miluit Dumnezeu pe noi, şi aşa ne vom curăţi păcatele, după Scriptură, dar poate mult mai rar reuşim să-l miluim pe aproapele prin a-i stârni acelu­ia mila faţă de el însuşi, faţă de trupul şi sufletul său batjocorite de păcat. Mila aceasta „cu mintea", după Sfânta Singlitichia, sau sufletească este o împreunăpătimire; cu aceasta a lucrat Hristos mântuirea lumii şi cu aceasta suntem şi noi datori să ne miluim şi să miluim, precum arată şi Sfântul Marcu la acest ultim punct.

118 Precum scria şi Sfântul Marcu Ascetul, bine este ca întâi să împlinim poruncile cele de obşte, ge­nerale, şi apoi, ba chiar odată cu împlinirea acestora generale, cele particulare; altminteri, începând prin cele particulare, mai mici, ne putem rătăci, ajungând să nu le mai putem împlini pe cele mai mari, neascul­tând astfel, cum zice la urmă, de porunca Domnului cea de obşte, care, precum ştim, începe cu pocăinţa,

2. Căci, făcând aşa, dintru aceasta întâi ne va fi nouă grija cea bună, iar de aici sărăcia cea nepândită de curse119, care cuge­tă deasupra oricărei nedreptăţi şi judecăţi, ca unora care nu mai avem materie ce aprinde focul lacomilor.

3. Dar, mai mult decât celelalte fap­te bune, ne va încălzi pe noi atunci smerita-cugetare, care, ca pe unii ce suntem goi, întru a le sale sânuri ne va odihni, ca o maică primind în braţele sale pe al ei prunc şi încălzindu-l; care adică, pentru simplitatea cea pruncească, pe a sa hăinişoară dezbrăcând-o el, departe oareunde o va lepăda şi se va ve­seli pentru multa lui nerăutate mai vârtos de goliciune decât de împestriţarea hainei.

4. Că Domnul, zice Scriptura, păzeşte pe prunci; smeritu-m-a şi m-a mântuit Domnul (Psalm 116: 6). Iar Domnul negreşit va cere de la noi socoteala milosteniei, nu după cum nu avem, ci după cât avem (cf. II Cor. 8:12).

5. Deci, dacă ceea ce aveam de dat în mulţi ani, în puţină vreme pentru frica lui Dumnezeu bine o vom cheltui, pentru ce voi mai fi eu învinuit, care nu am nimic? Dar va zice cineva: „Dar săracii cei obişnuiţi nouă, ce dintru ale noastre câte puţin se ajutau, mai apoi de unde se vor milui?" Să se înveţe unul ca acesta nu cu pricina iubirii de bani să hulească pe Dumnezeu, că nu va lipsi Dumnezeu a chivernisi zidirea Sa, pre­cum a făcut-o dintru-nceput, că nici mai-nainte de ce s-a deşteptat acesta sau acela spre milostenie nu erau săracii lipsiţi de hrană şi de acoperământ.

6. Deci bun lucru este a lepăda cine­va de la sine cu bună slujire şi în cunoştinţă lauda cea dobitocească a bogăţiei urând pof­tele sale, care lucru înseamnă a urî pe al său suflet (cf. Luca 14: 26), ca aşa să nu ne mai bucurăm încă pentru împărţeala banilor, ci să defăimăm foarte sufletul nostru, ca cei ce nimic din cele bune nu lucrăm.

apoi cu smerita-cugetare (Fericiţi cei săraci cu duhul...) şi celelalte, fără de care greu se pot împlini cu adevă­rate celelalte porunci sau sfaturi.

119 Fără de înşelare, care nu poate fi biruită (cu uşurinţă) de cursele vrăjmaşului.

232

7. Că până ce suntem îndestulaţi de bani, de este la noi lucrarea binelui, ne bu­curăm foarte spre risipirea acestora, ca unii ce cu bucurie slujim Dumnezeieştii porunci, iar după ce le vom fi dat pe toate, intră întru noi o întristare şi o smerenie fără margini, ca întru cei ce nimic vrednic de dreptate nu fa­cem. Pentru aceasta, de aici înainte sufletul se întoarce spre sine întru multă smerenie, ca întru una ce nu o va fi putut agonisi în fiecare zi [oricând] din milostenie, din rugă­ciune dureroasă, din răbdare şi din smeritacugetare.

8. Că săracul şi lipsitul, zice, te vor lăuda pe tine, Doamne (Psalm 73: 22). Că nici darul teologiei nu se găteşte cuiva de Dumnezeu, de nu acela aşa se va găti pe sine, încât pe toate câte sunt la dânsul să le risipească pen­tru slava Evangheliei lui Dumnezeu, Cel ce a zis: Gătit-ai întru bunătatea Ta săracului, Dumnezeule, la care a adăugat: Domnul va da cuvânt celor ce vestesc cu putere multă (Psalm 67: 11-12), care [zicere] lămurit însemnează aceasta 120.

VI.

A lui avva Cassian

1. De vreme ce unii, pe cea bine-zisă în Scriptură: Mai fericit este a da decât a lua (Fapte 20: 35)121, rău o tâlcuiesc şi spre amăgirea lor, şi către pofta iubirii de argint silesc înţelege­rea graiului, şi judecă că mai fericit lucru este a stăpâni a lor voie prin a lor bogăţie, şi din prisosirea acesteia a da celor lipsiţi, amăgind porunca Domnului ceea ce zice: Vinde avuţiile tale şi le dă săracilor şi vei avea comoară în ceruri, şi vino de-Mi urmează Mie (Matei 19:21; Marcu 10:21; Luca 18:22), să cunoască unii ca aceştia că nu s-au lepădat de lume, nici nu s-au suit la viaţa călugărească atâta timp cât se ruşi­nează a lua asupră, pentru Hristos, împreu­nă cu Apostolul, slăvită sărăcie şi cu lucrarea mâinilor a sluji loruşi şi celor lipsiţi.

2. Iar dacă doresc cu lucrul a împli­ni făgăduinţa cea călugărească şi împreună cu Apostolul a se slăvi, să risipească bogăţia cea veche în foame, în sete şi în golătate (II Cor. 11: 27) şi, împreună cu Pavel nevoindu-se, să alerge nevoinţa cea bună.

3. Căci dacă n-ar fi cunoscut acest Apostol că a avea bogăţie veche este lucru mai de nevoie către desăvârşire, nu şi-ar fi defăimat dregătoria sa: căci vestit pe sine se zicea că este şi cetăţean al Romanilor (cf. Fapte: 22: 27; Rom. 16:7).

4. Încă şi cei din Ierusalim, care-şi vindeau casele şi ţarinile lor şi puneau pre­ţul lor la picioarele Apostolilor (Fapte 22: 28), nu ar fi făcut aceasta de nu ar fi cunos­cut că lucrul este judecat de Apostoli ca fiind mai fericit, adică mai vârtos a se hrăni ei din banii şi osteneala lor şi cu prinosul de la nea­muri122.

5. Şi mai lămurit despre acestea în­vaţă cele zise Apostolul Pavel în cele scrise către Romani: Iar acum mă duc în Ierusalim ca să slujesc sfinţilor; că Machedonia şi Ahaia au binevoit a face o strângere de ajutoare pentru săracii sfinţilor care sunt în Ierusalim; că ei au binevoit şi eu le sunt dator (Rom. 15: 25-27).

6. Încă şi el, în legături şi în temniţă de multe ori fiind pus şi strâmtorat de oste­nelile călătoriei, nemaiputând a-şi scoate tre­buinţele, precum obişnuia, prin mâinile sale, zice că pe acestea le lua de la fraţii cei din Machedonia, ce veniseră la dânsul, zicând: Iar lipsurile mele le-au împlinit fraţii veniţi din Machedonia (II. Cor. 11: 9).

7. Încă şi Filipenilor le scrie aşa: Dar şi voi ştiţi, Filipenilor, că, ieşind eu din Machedonia, nicio biserică nu s-a împărtăşit cu mine în cuvântul dării şi al lucrării, fără numai voi. Pentru că şi în Tesalonic, o dată şi de două ori mi-aţi trimis cele spre trebuinţă (Filip. 4:15-16). Pentru aceasta, e de socotit că nimeni n-ar fi cutezat a zice aceasta, măcar şi întru cea mai de pe urmă nebunie de ar fi ajuns.

120 Cf. şi Filocalia (Vol. I, Diadoh, 100 de capete, 65, 66).

121 Fragmentele sunt compilate din Cartea a 7-a,

cap. 15 ş.u. a Convorbirilor duhovniceşti.

122 Au socotit ca mai vârtos să trăiască de azi pe mâine din mila Domnului arătată în milosteniile (co­lectele, daniile etc.) de la neamuri şi din lucrul mâi­nilor, precum Pavel, şi nu din ţarinile lor ori cu alte mijloace.

233

VII.

A Sfântului Isaac Sirul

1. Când vei pune hotar sufletului tău ca prin milă să te zideşti pe sine, deprinde sufletul tău să nu caute îndreptăţire într-alte lucruri, ca să nu te afli cu o mână lucrând, iar cu alta risipind.

2. Că acolo este trebuinţă de purta­re de grijă, iar aici de lărgimea inimii; căci, de nu se va face cel milostiv mai presus de dreptate, nu este desăvârşit milostiv; căci nu se poate face aşa dacă numai dintru ale sale va milui pe oameni, ci şi dacă cu bucurie rabdă nedreptate de la alţii123.

3. Iar când [cel milostiv] va birui dreptatea cu milostenia, atunci nu se încunu­nează cu cununile drepţilor celor din Lege, ci cu ale celor desăvârşiţi din Evanghelie; că a da cineva săracilor dintru ale sale, şi a îmbrăca pe un gol, şi a iubi pe aproapele ca pe sine, şi â nu face nedreptate, nici a minţi, acestea le-a zis şi Legea Veche mai-nainte.

4. Iar desăvârşirea Evangheliei zice aşa: De la cel ce ia ale tale, nu cere înapoi şi, tot celui ce cere de la tine, dă-i (Luca 6: 30). Şi nu

123 în Filocalie (Vol. X, Cuvântul XXIII): „Când pui hotare sufletului tău, ca să te foloseşti prin milă, obişnuieşte-l să nu caute dreptatea în alte lucruri, ca să nu te afli cu o mână lucrând şi cu alta risipind. Căci în cel dintâi lucru e nevoie de supraveghere, iar în cel de al doilea, de lărgimea inimii. Cunoaşte că a ierta păcatele celor ce au greşit ţine de faptele dreptăţii. Atunci vei vedea pacea strălucind din toate părţile în mintea ta. Când te vei ridica peste calea dreptăţii, vei fi liber în orice lucru". La care text găsim şi o sco­lie: „în dreptate e nevoie de milă, în milă e nevoie de dreptate. Nu e un hotar strict între ele. Aşa trebuie în­ţelese cuvintele: Când pui hotare sufletului tău (înfrânare vieţii tale), ca să te foloseşti (să te mântuieşti) prin milă, obişnuieşte-l să nu caute dreptatea în alte lucruri, adică să nu te conduci de dreptatea rigidă în alte purtări faţă de semeni; să nu fii, de exemplu, neiertător cu greşelile lor. în milă e nevoie de supra­veghere, adică să nu-ţi fie darul o risipire fără luareaminte la trebuinţele reale ale altora; iar în cel de al doilea lucru, adică în judecata cu dreptate foloseşte-te de lărgimea inimii... Nu te va stăpâni nici legea drep­tăţii. Te vei conduce numai de iubire, care, deşi pen­tru cel ce nu o are încă e şi ea o lege, pentru cel ce o are, e mai presus de orice lege. E desăvârşirea sau de­păşirea tuturor legilor sau poruncilor dumnezeieşti".

numai nedreptatea lucrurilor şi celelalte ce vin din afară se cuvine a le răbda cu bucurie, ci şi însuşi sufletul a-l pune pentru fratele (cf. Ioan 15: 33), şi aşa unul ca acesta se nu­meşte că e milostiv, şi nu cel ce numai prin dare miluieşte pe fratele său, adică miluieşte cu adevărat cel care, auzind sau văzând că ceva întristează pe fratele, arde cu inima. La fel, cel ce e lovit de fratele său şi nu obrăzniceşte a grăi împotrivă, nici nu se ruşinează din pricina aceasta, nici nu se supără în ini­ma lui124.

5. De voieşti a câştiga milostivire, în­tâi deprinde-te pe sine a scuipa peste toate, ca nu cu greutatea acestora să se tragă min­tea şi afară să se facă din hotarele sale, căci acrivia milosteniei se arată întru răbdare, atunci când eşti nedreptăţit125.

6. Dacă în adevăr eşti milostiv, când ţi se vor lua în chip nedrept cele ale tale, nu te necăji dinlăuntru, nici nu povesti paguba celor de afară, ca mai vârtos să se înghită prin milostivirea ta răutatea celor ce te-au nedreptăţit pe tine, întocmai precum aspri­mea vinului e înghiţită de mulţimea apei; şi arată mulţimea milostivirii tale în bună­tăţile cu care răsplăteşti celor ce ţi-au făcut nedreptate, precum a făcut şi Fericitul Elisei celor ce au venit ca să-l robească pe el.

7. Căci atunci când, rugându-se, i-a orbit pe ei cu ceaţă, a arătat puterea ce era

124 Textul de la acest punct, mai greu de înţe­les, l-am întregit cu textul corespondent din Filocalie (idem, p. 124). Tot aici găsim şi o scolie: „Nu are milă de semenul său cel ce-i dă ceva din cele din afară ale sale, ci cel ce-i dă sufletul său, dragostea sa. Acesta îl mângâie cu adevărat pe acela şi lecuieşte suferinţa lui, pricinuită de conştiinţa singurătăţii".

125 „O minte nemilostivă nu mai este în hota­rele ei; s-a înstrăinat de firea ei. în firea minţii este înduioşarea pentru alţii, e legată prin fire nevăzute de alţii. Scufundarea omului în sine nu înseamnă ne­păsarea de alţii, ci găsirea în adânc a sensibilităţii faţă de alţii. în sine, ea găseşte legăturile curate cu alţii. Numai superficialitatea este egoistă, nepăsătoare faţă de alţii. Numai necunoaşterea de sine înseamnă şi ne­cunoaşterea altora şi nesimţirea faţă de ei... Trebuie să ai milă de cel ce te nedreptăţeşte, căci el se pierde prin aceasta, ca unul ce a uitat de sine şi se ciunteşte de legăturile sale cu alţii, legături prin care îi vine lui însuşi viaţă" (idem, pp. 282-283).

234

într-însul, iar când le-a dat lor mâncare şi bă­utură şi i-a lăsat să se ducă, a arătat milosti­virea lui (IV împ. 6:18,23).

VIII.

A Sfântului Maxim

1. Aşezarea dragostei se cunoaş­te nu numai prin darea banilor, ci cu mult mai mult prin împărtăşirea cuvântului lui Dumnezeu şi prin slujirea trupească.

2. Cel ce curat s-a lepădat de lucruri­le lumii şi prin dragoste slujeşte aproapelui fără de făţărnicie se va izbăvi de toată pati­ma degrab şi părtaş al Dumnezeieştii iubirii şi cunoştinţe se face.

3. Cel ce iubeşte pe Dumnezeu, cu adevărat, şi pe aproapele va iubi, iar unul ca acesta nu va avea grija banilor, ci iconomiseşte cu Dumnezeiască-cuviinţă, dând fiecă­ruia din cei ce au trebuinţă.

IX.

A Sfântului Varsanufie

1. Un frate a întrebat pe stareţul, zi­când: „Ce este milostivirea126 şi cum vine ea omului?" Şi arăspuns Bătrânul: „Milostivirea este a se îndura cineva de cel în nevoie. Iar spre cel ce voieşte a-şi stăpâni127 voia sa, spre acesta să nu te milostiveşti. Milostivirea îi vine omului dintru a face pomenire de cum s-a îndurat spre dânsul Dumnezeu, ca şi el să se îndure spre aproapele".

X.

Din Pateric

1. Un frate a adus bani unui Bătrân şi-l ruga să-i ia, ca să-i aibă spre trebuinţa sa, iar el nu primea, zicând că se îndestulează cu rucodelia sa, iar acela stăruia rugându-l, ca măcar pentru trebuinţa celor lipsiţi să-i primească. Şi a răspuns Bătrânul: „Aceasta este îndoită ruşine, frate: ca, şi trebuindu-mi, să-i iau, şi cele străine dând, să mă slăvesc în deşert".

2. Zis-a un Bătrân: „De vei da de pomană cuiva şi te va necăji gândul tău că mult i-ai dat, să nu iei aminte la dânsul, că satanicesc este; însă, pe cât poţi, trăieşte cu sărăcie şi cu smerenie, ca tu mai vârtos să ai trebuinţă a lua milostenie totdeauna.

3. Că cel ce dă se bucură, socotind că mare lucru face; iar cel ce nu are avuţie şi petrece întru sărăcie vine întru mare sme­renie, socotind că niciun lucru bun nu face, nici dă cuiva ceva, ci mai vârtos socotind că el are trebuinţă de poruncă. Aşa au vieţuit Părinţii noştri, aşa şi Avva Arsenie a aflat pe Dumnezeu.

XI.

A Sfântului Efrem

1. Mai bun este călugărul sărac, liniştindu-se şi cu smerită-cugetare, decât călugărul bogat înflorind cu mândria şi cu îngâmfarea.

2. Să auzim, fraţilor, pe cel ce zice: Având hrană şi îmbrăcăminte, cu acestea să ne îndestulăm; Iar cei ce vor să se îmbogăţească cad în ispite şi în cursa Diavolului şi în pofte multe fără de socoteală şi vătămătoare, care cufundă pe oameni în pieire şi în pierzare. Că rădăcina tu­turor răutăţilor este iubirea de argint (I Tim. 6: 8-10).

126 oupnâSeia. Vezi nota de la cap. IV, 7.

127 Kparrioai. O pildă în acest sens ar putea fi apoftegma care urmează.

235

PRICINA A PATRUZECI ŞI OPTA

Că de multe ori unii, întru sărăcie fiind, dar după putere miluind, apoi, îndestulându-se de bani şi cu iubirea de argint biruindu-se, şi milostenia pe care o aveau o au pierdut.

I.

Din Pateric

1. Povestit-a Avva Daniil, prezbiterul Schitului, zicând: „Când eram mai tânăr, am venit în Thebaida şi m-am pogorât la un sat ca să vând rucodelia mea. Şi era acolo un om pe nume Evloghie, cu meşteşugul tăietor în piatră, care din tinereţe avea o lucrare ca aceasta: din lucrul mâinilor sale de fiecare zi câştiga câte un corn128 de parale, iar până seara petrecea flămând.

2. Iar seara ieşea în sat, şi pe străinii ce se aflau îi găzduia în casa sa, şi picioare­le lor cu mâinile sale le spăla, căci nu avea pe nimeni altcineva împreună cu dânsul. Şi după putere îi ospăta, iar din bucatele ce pri­soseau, cu unele îşi mângâia trebuinţa firii, iar cu altele sătura câinii satului, că şi până la aceştia îşi arăta omul milostivirea129.

3. Acesta şi pe mine, zicea [Avva Daniil], de multe ori găzduindu-mă împre­ună şi cu alţi fraţi, m-a făcut a mă minuna foarte de fapta lui cea bună, iar milostivi­rea lui, iubirea lui de oameni, blândeţea şi smerenia cugetului nu făceau decât să mă înspăimânteze. Iar întorcându-mă în Schit şi şezând în chilie, vreme de trei săptămâni m-am dat pe sine la post, rugându-mă lui Dumnezeu să-i dea lui mai multă cheltuială, ca şi multor altora să le facă bine.

4. Şi, din postire lipsindu-mi pute­rea, zăceam mai mult mort; şi, de ca şi cum în somn cufundându-mă, văd pe oarecine în sfinţită-cuviinţă cu chipul stând înaintea mea şi zicându-mi: Daniile, ce ai? Şi i-am zis Lui: Cuvânt am dat lui Hristos a nu gusta pâine până când nu mă va auzi pentru

128 Kepânov, mai exact, „cornuţ", ca diminutiv de la Kxpaţ corn. în cornurile mai mici luate de la ani­male se păstrau monedele.

129 Din nou oupirâGeia. Vezi despre ea Pricina trecută.

Evloghie pietrarul, ca să-i dea lui blagoslovenie ca la şi mai mulţi să facă bine.

5. Iar el a zis: Nu, că se va vătăma; că acum bine se află; iar de voieşti ca să-i dai lui, pune-te chezaş pentru sufletul lui că în­tru mai multe se va mântui, şi Eu îi voi da lui. Şi eu iarăşi am zis: Mai mult, Doamne, dă-i lui, ca toţi printr-însul să slăvească nu­mele Tău cel Sfânt. Răspuns-a acela: Ţi-am spus că bine se află. Iar eu am zis către dân­sul: Din mâinile mele să ceri sufletul lui!

6. Deci îndată m-am făcut că mă aflu în Biserica Sfintei învieri din Ierusalim, la Sfântul Mormânt130, şi am văzut un tinerel [copil] şezând deasupra Sfintei Pietre şi pe Evloghie stând de-a dreapta lui. Şi, uitându-se tinerelul la mine, a zis către cei ce stăteau de faţă: Acesta este cel ce a luat în cheză­şie pe Evloghie? Iar ei au răspuns: Da, Stăpâne. Spuneţi-i lui iarăşi că am să cer chezăşuirea.

7. Iar eu am zis: Da, Stăpâne, pe aceasta de la mine să o ceri, numai dă-i lui. Şi am văzut că turna în sânul lui bani mulţi şi, pe cât aceia turnau, pe atâta primea sâ­nul lui Evloghie. Şi, deşteptându-mă, am cu­noscut că am fost auzit, şi am proslăvit pe Dumnezeu.

8. Iar Evloghie, ieşind la meşteşugul său şi ciocănind în piatră, a auzit un sunet gol dedesubt şi, săpând, află o peşteră plină de bani. Şi, mirându-se, socotea întru sine: Ce să fac? De-i voi lua de aici, va auzi dre­gătorul şi va veni şi-i va lua, şi aşa mă voi primejdui. Mai bine să mă duc afară din ţară unde nu mă cunoaşte nimeni.

9. Şi, tocmind dobitoace de ca şi cum ar voi să care pietre, a cărat banii la râu şi punându-i în corabie, s-a dus în Byzantion. Şi împărăţea atunci Iustin cel Bătrân; şi a dat bani mulţi împăratului şi boierilor celor

130 în Pateric (Avva Daniil, 36) avem „Sfânta Piatră" (ÂîGoţ); altfel spus: „Piatra Mormântului".

236

mai mari ai lui, şi aşa în scurtă vreme se făcu eparh al divanurilor [pretoriilor]131, şi a cum­părat o casă mare, care şi până azi se zice a Egipteanului.

10. Şi, trecând doi ani, fără a şti eu ceva din cele făcute, văzui în vis că m-am aflat în Sfânta înviere şi pe tinerel iarăşi l-am văzut pe Sfânta Piatră şezând; şi, aducându-mi aminte de Evloghie, am zis întru sine oare unde este Evloghie?. Şi după puţin îl văd pe dânsul târându-se de un arap afară de la faţa tinerelului. Şi, deşteptându-mă, am înţeles ce însemna vedenia, şi am zis în­tru sine: Vai mie, păcătosului, că am pier­dut sufletul meu!

11. Şi, sculându-mă, m-am dus în sat ca cum să vând rucodelia mea şi, aşteptând eu să aflu pe Evloghie, se făcu seara târziu şi nimeni nu m-a îndemnat să găzduiesc în vreo casă. Şi mă scol şi întreb o babă, căreia îi zic: Maică, adu-mi trei pesmeţi ca să mă­nânc, că astăzi n-am mâncat.

12. Iar ea, ducându-se, mi-a adus puţină fiertură şi mi-a pus înainte. Şi, şezând aproape, a început să-mi zică graiuri de fo­los, zicând: Kir Avva, nu vezi că eşti tânăr şi că nu-ţi este de folos să te duci în sat? Sau au nu ştii că schima călugărească voieşte li­nişte? şi altele oarecare. Şi i-am zis ei: Şi ce porunceşti ca să fac; că eu am venit să-mi vând rucodelia mea? Iar ea a zis: Chiar şi rucodelia ta de o vinzi, nu sta aşa până sea­ra în sat! Că de voieşti a fi monah, du-te în Schit!

13. Şi am zis ei: Nu este aici în sat vreun om temător de Dumnezeu ca să adu­ne pe străini? Şi mi-a zis mie: O, ce zici, Kir Avva! Aveam aici un pietrar şi mult bine făcea străinilor. Şi, văzând Dumnezeu lucrul lui, i-a dat har şi acum este precum am auzit, Patriciu. Iar eu, auzind acestea, am zis către sine: Eu am făcut uciderea aceasta.

14. Şi îndată intrând în corabie, am ajuns în Byzantion, unde, întrebând, am aflat de casa lui Evloghie; şi am şezut lân­gă poartă vrând a-l vedea pe dânsul ieşind.

131 Guvernator de provincie sau eparhie, subor­donat împăratului.

Iar după puţin a ieşit, şi-l văzui pe dânsul în alai mult şi înconjurare de slugi multe şi am zis către dânsul: Miluieşte-mă, voiesc să grăiesc ceva deosebi cu tine. Iar el n-a luat aminte, ci numai cei ce mergeau înainte, auzindu-mă, dădeau în mine, şi eu apucam înainte şi iarăşi strigam, şi m-au bătut şi cei ce mergeau dinapoi.

15. Şi aceasta în patru săptămâni fă­când, n-am putut să vorbesc cu dânsul. Iar mai pe urmă strigând eu, iarăşi a alergat unul din cei ce-i slujeau lui, ţinând un toiag, şi atât de tare m-a bătut cu toiagul până ce m-a lăsat mai mult mort. Apoi, după o vre­me, întărindu-mă puţin, am zis către sine: Să mergem în Schit, şi, de va voi Dumnezeu, va mântui pe Evloghie. Şi m-am pogorât la mare şi, aflând o corabie alexandrină, degrab purcezând, m-am suit într-însa şi din pricina mâhnirii şi a bătăilor am adormit.

16. Şi m-am văzut pe sine iarăşi în Sfânta înviere, şi tinerelul acela aşijderea şe­zând, şi, căutând la mine cu groază, mi-a zis: Nu te duci să împlineşti chezăşuirea? Iar eu de frică n-am putut deschide nici gura. Şi a poruncit la doi din cei ce şedeau înaintea lui. Şi, luându-mă ei, mi-au legat mâinile pe dinapoi şi m-au spânzurat cu capul în jos, zicându-mi mie: Nu te pune chezaş peste puterea ta şi nu grăi împotriva lui Dumnezeu. Iar eu, din mâhnire şi din nevoie, nu răspun­deam nimic.

17. Deci aşa fiind eu spânzurat, se făcu glas zicând: Să iasă împărăteasa! Şi, văzând-o, am luat îndrăzneală şi am strigat: Miluieşte-mă, Stăpâna lumii! Iar ea, întorcându-se către mine, zicea: Ce voieşti? Zis-am eu: Pentru chezăşuirea lui Evloghie sunt spânzurat. Şi mi-a zis mie: Eu mă rog pentru tine, şi am văzut că s-a dus şi a săru­tat picioarele tinerelului. Şi mi-a zis tinerelul: Să nu mai faci lucrul acesta. Iar eu, înfiorat fiind, am zis: Nu, Stăpâne, iartă-mă! Şi a poruncit şi m-a dezlegat, şi mi-a zis: Du-te în chilia ta şi vei vedea cum şi pe Evloghie îl voi aduce în rânduiala lui cea dintâi.

18. Şi, deşteptându-mă, m-am bucu­rat cu bucurie mare că m-am izbăvit de o chezăşuire ca aceasta şi, navigând cu corabia, am venit în Schit, mulţumind lui Dumnezeu.

237

19. Iar după trei zile am auzit că s-a săvârşit Iustin împăratul şi a împărăţit Iustinian. Apoi, după puţin, m-am înştiinţat că s-au ridicat împotriva împăratului patru boieri mari, dintre care unul era Evloghie; însă la trei dintre ei, după ce au fost prinşi, li s-a tăiat capetele, iar Evloghie a fugit noaptea, şi împăratul a poruncit ca, oriunde se va afla, să fie şi el ucis.

20. Deci, întrebând eu despre dânsul cu sârguinţă, am aflat că s-a întors în ţara sa şi iarăşi se ţine de pietrărie, nemărturisind celor din partea locului că el era acela care s-a făcut Patriciu în Ţarigrad [Constantinopol], ci altul oarecare Egiptean; iar el adeverea că în toţi aceşti ani a fost la Sfintele Locuri.

21. Şi m-am pogorât iarăşi în sat ca să mă înştiinţez de dânsul mai cu de-amănuntul. Şi, făcându-se seară, iată, Evloghie a venit chemând pe străini la găzduire. Şi, văzându-l pe dânsul, am suspinat şi am zis către Dumnezeu: Cât s-au mărit lucrurile Tale, Doamne, toate întru înţelepciune le-ai făcut! (Psalm 103: 24). Cu adevărat, Tu, Doamne, faci săraci şi îmbogăţeşti, smereşti şi înalţi; şi judecă­ţile Tale sunt neurmate (I împ. 2: 7; Rom. 11: 33)!

22. Şi, luându-mă şi pe mine împre­ună cu alţi străini, ne-a dus în casa sa. Şi, după ce a spălat picioarele noastre, ne-a pus masă. Şi, după ce am mâncat, luându-l pe dânsul deosebi, l-am întrebat: Cum te afli, Avva Evloghie? Iar el a zis: Roagă-te pen­tru mine, Kir Avva! Că smerit sunt şi n-am nimic în mâini Iar eu am zis către dânsul: O, de n-ai fi avut nici cele ce ai acum! Şi acela a zis: Pentru ce, Kir Avva? Nu cumva te-am smintit cu ceva?

23. Şi atunci i-am povestit lui toate cele făcute; şi, plângând din destul, a zis: Roagă-te, Kir Avva, ca să trimită Dumnezeu trebuinţa, şi de acum mă voi îndrepta. Şi am zis: Cu adevărat, fiule, atâta cât eşti în lumea aceasta, să nu nădăjduieşti că ţi se va încredinţa altceva de la Hristos decât cornul [plata] ostenelii tale. Şi, luându-mi ziua bună de la dânsul, m-am întors".

24. Şi a petrecut Evloghie aşa lu­crând la piatră şi străinii primindu-i până la sfârşitul vieţii sale; şi, de o sută de ani făcându-se, nu s-a depărtat de o lucrare ca aceasta, ci Dumnezeu îi dădea lui putere până când a plinit drumul vieţii acesteia.

238

PRICINA A PATRUZECI ŞI NOUA

Că nu se cade monahului a lua fără de socoteală de la tot omul, nici peste trebuinţă, şi că dator este ca cel ce ia să se ostenească pentru cei ce dau.

I.

Din Pateric

1. Venit-a odinioară în Raith un om bogat dintre străini şi a dat fraţilor de milos­tenie câte un galben; şi a trimis şi unui sihas­tru ce şedea acolo într-o chilie. Şi în noaptea aceea a văzut bătrânul o ţarină plină de mă­răcini şi pe oarecine zicându-i lui: „Ieşi de seceră în ţarina celui ce a dat milostenie!"

2. Apoi dimineaţa a trimis sihastrul de a chemat pe acel iubitor de Hristos ce i-a trimis lui banul şi i l-a dat zicând: „Primeşte-ţi, frate, banul tău, căci nu pot să secer bani străini132; o, de aş putea să-i smulg [măcar] pe ai mei!"

3. Zis-a un Bătrân: „Călugării cei de­săvârşiţi nu degrab primesc vreun lucru de la cineva; iar cei de mijloc nu zic nimănui să le dea lor ceva; iar dacă de la sine le va da cineva ceva, primesc de ca şi cum ar fi date de Dumnezeu. Iar dacă cineva este foarte ne­putincios şi nu poate lucra, să ceară trebuin­ţa sa cu multă smerenie, defăimându-se pe sine totdeauna".

4. Zis-a Avva Macarie: „Dacă am vreo trebuinţă de un lucru şi mi-l aduce ci­neva, mai vârtos de este şi mirean, cunos­când că aceasta [milostenia] este din lucra­rea Diavolului, nu-l primesc.

5. Iar dacă, trebuindu-mi ceva, nu aflu şi gândul caută o dată sau de două ori să afle, atunci, ştiind Dumnezeu că îmi trebu­ie, îmi aduce prin cineva, precum lui Daniil în groapa leilor prin Avacum Proorocul (cf. Dan. 12: 34).

6. Iar dacă am de undeva cele de trebuinţă, precum un arginţel sau niscaiva bănişori, şi nu-l scot pe acela, cruţând şi bănişorii, ci aştept ca să-mi aducă cineva trebu­inţa mea în dar, atunci mă fac părtaş cu Iuda Iscarioteanul, care a lăsat darul cel dat lui şi a alergat către iubirea de arginţi.

132 în Pateric (Colecţia anonimă, XVII) avem „mărăcini străini".

7. Auzit-am de un frate mai sărac şi cu oarecari trebuinţe că, dacă îi aducea lui ci­neva trebuinţa de mâncări, iar după aceasta se întâmpla ca şi altul să-i aducă lui ceva, nu primea, zicând lui: „Iată, m-a hrănit Domnul meu şi-mi ajunge".

8. Zis-a Avva Forţa: „De mă voieş­te Dumnezeu să trăiesc, ştie El cu ce mă va iconomisi, iar de nu voieşte, ce-mi [mai] este a trăi?"133 Că nu primea de la toţi, măcar că şi pe pat era zăcând. Şi zicea: „De-mi adu­ce mie cineva ceva, şi nu pentru Dumnezeu, ci pentru oareşicare cuviinţă omenească, de voi primi, nedreptăţesc pe cel ce a adus: căci nici n-am ce să-i dau înapoi şi nici de la Dumnezeu nu ia plată"134.

133 De ce să mai trăiesc dacă Dumnezeu nu vo­ieşte aceasta? Este poate un avertisment pentru cei care voiesc să trăiască mai mult decât le iconomiseşte Dumnezeu, care nu înţeleg sensul suferinţei pe care o iconomiseşte Dumnezeu pentru fiecare spre mân­tuirea sa, astfel lăsându-se în chip nemăsurat în voia doftorilor şi a medicamentelor, aşijderea folosind şi diferite mijloace vrednice de toată ruşinea pentru a-şi câştiga încă câţiva ani de viaţă.

134 Varianta din Pateric (Avva Forţa, 1) ne adu­ce însă ceva în plus: „Zis-a Avva Forţa: De voieşte Dumnezeu să trăiesc eu, ştie El cum mă va iconomisi; iar de nu voieşte, la ce îmi trebuie viaţa? Căci nu de la toţi primea ceva, măcar că era bolnav, pe pat. Şi mai zicea: De îmi aduce cineva ceva, însă nu pen­tru Dumnezeu, nici eu nu am ce să-i dau lui, nici de la Dumnezeu nu ia plata. Că nu pentru Dumnezeu a adus, şi aşa se nedreptăţeşte cel ce a adus. Că trebuie ca cei ce sunt afierosiţi lui Dumnezeu, şi la Dânsul numai, să caute să fie cu aşa evlavie, încât să nu so­cotească vreo nedreptate, măcar de se va întâmpla de mii de ori să li se facă strâmbătate".

239

II

A lui Palladie135

1. Văzut-am pe Marele Visarion pustnicul, care, foarte blând fiind, avea mul­tă umilinţă [străpungere]. Iar şezând noi şi vorbind şi învăţându-ne de la dânsul cele de suflet folositoare şi mântuitoare, a intrat la dânsul Avva Mili şi, îmbrăţişând pe Bătrân, a zis: „Cutare slujitor al nostru, cel ce în pus­tia aceasta adeseori ne cerceta pe noi, a mu­rit; şi, precum în viaţa lui bine chivernisea averile sale, la moarte şi mai bine le-a rân­duit: că a lăsat moşiile sale la mănăstirea de maici, pe care o a zidit Ilie pustnicul, adu­când într-însa şi trei sute de nevoitoare.

2. Şi, auzind Bătrânul, a început a se tângui şi a se bate peste faţă, zicând: „Vai mie, ticălosului, că a bucurat pe Diavolul, vătămând nu puţin pe pustniciţe, şi şi-a pierdut plata sa, şi tu zici că bine le-a rân­duit? Iar noi, îndoindu-ne de aceasta, am zis: „Dar cum nu mai multă plată are când poartă grijă de pustniciţele cele ce s-au făcut miresele lui Hristos şi Lui singur slujesc?" A zis Bătrânul: „Credeţi-mă, fiilor, că şi eu am pătimit una ca aceasta.

3. Pe când aveam douăzeci şi cinci de ani, am văzut pe Avva Gherasim, des­pre care se pomeneşte şi în viaţa Marelui Efthimie; după ce m-am suit în Ierusalim şi m-am rugat, întorcându-mă înapoi, auzind de moartea lui şi de leul care răcnea [tânguindu-se] deasupra mormântului lui136, m-am rănit la inimă cu dor către Dumnezeu. Şi, îndată risipind toate averile mele, n-am lă­sat nimic decât o moşie, cu pricina pustniciţelor şi a mănăstirii lor celei mari ce este în Alexandria.

135 Fragmentele de mai jos nu s-au putut afla în niciuna din cele două traduceri româneşti ale Lavsaiconului lui Palladie, nici în Pateric. Pricinile neincluderii lor, dacă putem zice aşa, pot fi multe; ele s-ar putea vădi şi din însuşi mesajul lor oarecum „in­solit", sau din aparenta ambiguitate a unor afirmaţii ori relatări ale unor fapte sau experienţe care pe unii i-ar fi putut sminti sau stârni la a face tâlcuiri greşite.

136 Despre viaţa Cuviosului Gherasim de la Iordan şi prietenia lui cu leul, să se vadă Vieţile Sfinţilor, 14 martie.

4. Şi m-am dus şi am spus lui Avva Isidor Pelusiotul, zicând: Avva, vrând Dumnezeu să mă lepăd de lume, pe toate ale mele voiesc să le risipesc şi să las o mo­şie cu pricina călugăriţelor; pe aceasta însă ighemonul Augustalie caută să o cumpere; oare, dându-mi el pentru preţ şaptezeci de litre de aur, să i-o dau lui sau nu? Şi mi-a zis Bătrânul: Dacă este vrednică de şapte­zeci de litre, dă-o cu cincizeci şi, luând aurul, dă-l călugăriţelor, şi aşa mai multă plată iei, iar de le vei da lor moşia, întru multă tulbu­rare şi risipiri, poate încă şi în gropile curviei le vei băga pe dânsele.

5. Iar eu nu m-am plecat Bătrânului, ci, întorcându-mă, am făcut zapis de danie în scris, dând la iveală şi încredinţând şi cu iscălitură de mâna mea, de faţă fiind şi Patriarhul Alexandriei, fiind ei martori la danie împreună cu tot clerul şi ighemonul; şi, dând călugăriţelor hârtia, am ieşit îndată la Schit.

6. Şi trecând şaisprezece luni, mă văd în somn stând în Vitleem şi privind în­delung la altar. L-am văzut plin de oarecare lumină minunată şi negrăită, şi nişte bărbaţi cu sfinţită-cuviinţă cântând, şi o Femeie îm­brăcată cu porfiră, a cărui frumuseţe este cu neputinţă a o povesti.

7. Deci, mirându-mă şi înfricoşându-mă de acea înfricoşată vedenie, voiam să mă dau într-o parte, iar unul din bărba­ţii cei cu sfinţită-cuviinţă, care era mai de­osebit decât ceilalţi, ieşind către mine, mi-a zis cu glas aspru şi ochi încordat: Spune, Eustathie (că aveam acest nume mirenesc), ce voieşti să răspunzi pentru călugăriţe? Că din ziua în care le-ai dat lor moşia, ai întărâ­tat pe Domnul. Acum te voi omorî, dacă nu degrab vei îndrepta ceea ce ai greşit.

8. Iar eu, cutremurându-mă, am răs­puns lui: Doamne, eu le-am dat moşia, ro­bii şi perechile de boi ca să le odihnesc pe dânsele, şi nu ca să întărât pe Dumnezeu.

9. Şi, deschizând sfânta ei gură, Purtătoarea de porfiră mi-a zis mie cu glas liniştit: Noi am primit hotărârea ta, fiule, dar, aflând Diavolul, vrăjmaşul neamului omenesc, păşune întru aceasta, a vătămat împreună şi sufletele şi trupurile lor. Că putea

240

Purtătorul lor de grijă Dumnezeu ca râ­uri cu totul de aur să facă a se pogorî şi să le dea lor, dar n-ar fi fost de folos; că cei ce se leapădă de lume pentru împărăţia cerurilor, în osteneală, în trudă şi în multă smerenie şi sărăcie datori sunt a stărui fără risipire în Dumnezeu, iar nu în lux137, în slavă-deşartă şi bogăţie.

10. Şi, întinzând mâna ei şi arătându-mi mie pe acela care a grăit mai-nainte cu mine, a zis: Acesta este Ioan Botezătorul, povăţuitorul călugărilor, şi cei ce voiesc a fi împreună cu dânsul datori sunt a urma faptele lui cele bune. Apoi iarăşi a zis mie: Du-te de îndreptează greşeala ta, avându-mă pe mine ajutătoare ţie. Apoi a zis uitându-se la Mergătorul-înainte: Botezătorule, pecetluieşte inima lui ca să nu-i apară lui că cele zise sunt nălucire. Iar el, tinzând mâna lui cea dreaptă, a pecetluit inima mea cu semnul crucii.

11. Şi îndată mi-am venit în sine. Şi, luând într-acel ceas toiagul meu şi puţin­tele pâini pentru lungimea căii, m-am dus la Avva Isidor şi i-am povestit lui vedenia. Şi mi-a zis mie: Au nu ştii că moşiile tre­buie grijite, adică au trebuinţă de lucrarea pământului, iar de vor intra bărbaţi printre călugăriţe, nu lasă Diavolul nici pe acelea nici pe bărbaţi nevătămaţi? Dacă monahului trebuie a-i fi cu totul străină risipirea întru cele pământeşti, cu atât mai vârtos femeilor [monahiilor].

12. Deci, luând pe Bătrânul, m-am dus la călugăriţe şi, după ce am intrat în bi­serică şi ne-am rugat, am chemat pe cele bă­trâne şi le-am zis lor: Oare ce să facem, că vine om împărătesc ca să ia moşia şi să o facă patriarhicească?" Iar ele au zis: Cum ştiţi că este bine şi de folos, aşa porunciţi să facem.

13. Zis-am lor: Eu nu mă pot pune împotriva celui împărătesc; deci, de voiţi mai-nainte de ce va veni acela să o vindem boierului, iar banii să-i luaţi voi, acela va face cu omul împărătesc precum voieşte. Răspuns-au acelea: Bine aţi zis, să se facă.

137 ev oiraTâÂŢ) cu viaţă uşoară, confortabilă, dar şi zgomotoasă.

14. Deci, ducându-mă, o am vândut pe ea lui Augustalie pentru şase zeci de li­tre, făcând robia slobodă, şi, luând aurul şi întorcându-mă în mănăstirea călugăriţelor, l-am pus pe el înaintea jertfelnicului şi, îm­preună cu Avva Isidor luându-ne ziua bună de la dânsele, am ieşit.

15. Şi am zis către Bătrânul: Puţin de n-am pierit, Părinte; bine au zis Părinţii: La femei să nu faci milostenie. Şi mi-a zis Bătrânul: Nu zice aşa, fiule, că păcătuieşti. Adevăr zic ţie, fiule, că cel ce are şi voieşte a face milostenie, să facă mai vârtos la călugă­riţe. Că cel ce face la dânsele milă, mai mult decât la leproşi, la orbi, la şchiopi şi la stri­caţi, mai multă plată are de la Dumnezeu. Că şi acestea, fiind partea cea mai neputincioasă a trupului celui de obşte, pentru Dumnezeu s-au lepădat şi sunt sărace, şi nu pot ieşi cu noi şi a vinde rucodelia lor, nici a sluji loruşi nu pot sau cumva a ieşi din mănăstire.

16. Că numai de va ieşi vreuna dintr-însele pe poarta mănăstirii, îndată ca cum s-ar fi arătat un cerb, toţi vânătorii răutăţilor spre dânsa se chiorăsc şi de pretutindeni a o săgeta se ispitesc. Şi măcar de se va întâmpla să nu se rănească ea, care lucru anevoie este, sau, mai bine zis, cu neputinţă, pentru cei ce se rănesc însă spre dânsa, nu puţină pagu­bă le urmează. Iar dacă şi ea rănindu-se la întregimea138 trupului, va scăpa de mâinile vânătorilor, cu nimic mai puţin se primejdu­ieşte. Că măcar şi de va lăsa săgeata şi se va duce, adică faţa cu care din neluare-aminte s-a rănit, se va strica însă din pricina rănii, mai vârtos de o va lăsa neîngrijită, încât să se şi împută şi să putrezească, după glasul proorocului (cf. Psalm 37: 6).

17. Aşadar, pentru acestea, cine poa­te a le sluji lor pentru Dumnezeu şi neieşi­te139 pe dânsele a le face, însutită plată de la Dumnezeu va lua, mai mult decât cel ce miluieşte pe alţi săraci şi neputincioşi; aşijderea

138 Kaipio). Zice poate de pierderea fecioriei şi de o posibilă împătimire pătimaşă de o faţă bărbătească, precum zice şi mai jos.

139 Neieşite în lume sau din rânduiala care li se cuvine.

241

şi cel ce slujeşte monahilor celor săraci pentru Dumnezeu, mare şi necovârşită [de nimic] răsplătire de sus va avea. Că cel ce pri­meşte pe proroc în nume de proroc, plată de proo­roc va lua (Matei 10: 41). Şi iarăşi: Cel ce va da de băut numai un pahar de apă rece în nume de ucenic nu-şi va pierde plata sa (Matei 10: 42).

18. Însă a lua aminte cu socoteală vrednic lucru este a da la mănăstire, ori băr­bătească ori femeiască, nu cele ce sunt spre răspândire, care trag spre griji şi spre tulbu­rări pe cei ce voiesc a trăi după Dumnezeu; că aşa nu folosindu-i pe dânşii va fi, ci vătămându-i mai vârtos şi prea mult păgubindu-i.

19. Ci dator este ca cel ce voieşte a sluji la unii ca aceştia şi a-i odihni pe dânşii să dea lor cele ce le solesc lor stăruire nerăs­pândită către cele duhovniceşti, adică grâu, făină, legume, parale, haine, lână, in sau alt­ceva de acest fel, câte de nevoie fiind la tre­buinţă, căci aşa, dăruindu-le lor fără de oste­neală, va creşte slujba cea spre Dumnezeu, netrăgându-i pe dânşii de la odihna şi grija întru Dânsul".

242

pricina a CINCIZECEA

Că se cade, de cele ce nu ne folosesc sau ne sunt străine, ca de nişte [lucruri] pierzătoare a ne depărta.

I.

Din Pateric

1. Călătorind odată Avva Agathon cu ucenicii săi, unul dintre ei a aflat alături o mazăre verde şi a zis către Stareţul: „Părinte, porunceşti să o iau?" Iar bătrânul, uitându-se la dânsul, căuta îndelung, mirându-se de necunoştinţa cuvântului pe care l-a zis frate­le. Şi a zis: „Tu ai pus-o acolo?" Răspuns-a fratele: „Nu". Şi i-a zis Bătrânul: „Şi atunci cum voieşti să iei ceea ce n-ai pus?"

2. Se spunea despre Avva Zinon că, mergând în Palestina, ostenind de drum, a şezut să mănânce aproape de o grădină cu castraveţi. Şi i-a zis lui gândul: „Ia-ţi un castravecior şi mănâncă, că ce este?" Iar el, răspunzând, a zis gândului său: „Furii în muncă merg! Deci cearcă-te pe tine aici de poţi a suferi muncă". Şi a început a se bate pe sine140. Şi apoi a zis către gând: „Dacă nu poţi să rabzi munca, nu fura şi nu mânca!"

3. Zis-a Avva Isaac: „Ştiu pe un fra­te care secera în ţarină, şi a voit să mănânce un spic de grâu. Şi a zis stăpânului ţarinii: îngăduie-mă să mănânc un spic. Iar el, au­zind, s-a minunat de îndrăzneala141 fratelui şi i-a zis lui: A ta este ţarina, Părinte, şi, ori­ce voieşti dintr-însa, ia".

4. Un frate a venit la Avva Agathon, zicând: „Lasă-mă să locuiesc cu ţine". Şi adu­cea fratele un săpun mic142, pe care, venind, îl găsise pe drum; şi l-a adus Bătrânului. Iar Bătrânul i-a zis lui: „Unde l-ai găsit?" Zis-a

140 în Pateric (Avva Zinon, 6) avem aşa: „Şi sculându-se, a stătut în arşiţă cinci zile, şi prăjindu-se pe sine, a zis: Nu pot suferi munca".

141 aKpifkia. Gândul Părintelui va fi fost poate asemenea gândului Apostolului Pavel atunci când a zis: Toate îmi sunt îngăduite, dar nu toate îmi sunt de folos (I Cor. 6:12).

142 Mai exact, nitrat de potasiu, salpetru, cu care se folosea în amestec cu diferite uleiuri în loc de să­pun. Nitratul de potasiu e ceea ce noi mai nou numim „potasă caustică" (cf. nota ed. neogr.).

fratele: „L-am aflat în timp ce mergeam pe drum şi, luându-l, l-am adus ţie". Zisu-i-a lui Bătrânul: „Dacă ai venit să locuieşti cu mine, ceea ce ai adus, precum l-ai luat, du-te şi-l pune acolo de unde l-ai găsit, şi atunci vino". Şi el a făcut aşa şi s-a întors la Bătrânul.

5. Povestit-a oarecine din Părinţi despre Avva Ioan Persul că, din multa bună­tate, în prea adâncă nerăutate a ajuns; şi pe­trecea acesta în Arabia Egiptului. Odinioară, s-a împrumutat un galben de la un frate ca să cumpere in şi să lucreze. Şi a venit un fra­te rugându-l pe dânsul şi zicând: „Avva, Dă-mi puţin in ca să-mi fac o fotă [leviton]". Şi i-a dat lui cu bucurie.

6. Apoi a venit şi altul rugându-l pe dânsul şi zicând asemenea: „Dă-mi puţin in ca să fac o rasă". Şi i-a dat lui cu bucu­rie. Apoi şi altul a venit rugându-l pe dânsul asemenea, şi i-a dat. Şi au venit şi alţii ce­rând, şi tuturor le dădea cu simplitate, până când nu i-a mai rămas nimic din in.

7. Iar după puţine zile, a venit cel ce-l împrumutase cerând galbenul. Iar Bătrânul i-a zis lui: „Du-te, şi eu îl voi aduce". Şi, neavând de unde să dea, s-a sculat şi s-a dus la Avva Iacov ca să-l roage să-i dea un gal­ben ca să plătească fratelui. Şi, ducându-se, a aflat un galben zăcând jos, şi nu s-a atins de dânsul, ci, făcând rugăciune, s-a întors în chilia sa.

8. Şi a venit fratele iarăşi supărându-l pe dânsul şi galbenul cerând. Şi i-a zis lui Bătrânul: „Îngăduieşte încă puţin, şi eu ne­greşit mă voi îngriji". Deci, ducându-se ace­la, s-a pornit iarăşi să se ducă la Avva Iacov. Şi, ajungând în locul unde a văzut galbenul prima dată, l-a aflat iarăşi aşijderea zăcând jos; şi, făcând rugăciune, s-a întors iarăşi în chilia sa.

9. Şi după puţin, iată, iarăşi cerând fratele galbenul, a zis Bătrânul: „Negreşit de astă dată îl voi aduce ţie". Şi, sculându-se, a venit iarăşi la acel loc şi a aflat asemenea gal­benul zăcând; şi, făcând rugăciune, l-a luat şi

243

s-a dus la Avva Iacov şi i-a zis lui: „Părinte, venind la tine, am aflat galbenul acesta în drum, fă, dar, dragoste şi-l vesteşte împrejur de nu cumva l-a pierdut cineva, şi, de se va afla stăpânul lui, dă-i-l".

10. Deci, ducându-se Bătrânul, l-a vestit timp de trei zile, şi nimeni nu s-a aflat care să fi pierdut galbenul. Şi atunci a zis Avva Ioan lui Avva Iacov: „Deci, dacă nimeni s-a aflat care l-a pierdut, dă-l cutărui frate, că-i sunt dator, că, venind eu să iau de la dra­gostea ta [milostenie], l-am aflat în drum". Şi s-a minunat Bătrânul auzind că, dator fiind şi aflându-l, nu degrab l-a luat

11. Şi avea Bătrânul şi o altă lucrare minunată: că, de-ar fi venit cineva să se îm­prumute de la dânsul, nu-i dădea el singur lucrul pe care-l cerea cel ce a venit, ci îi zi­cea lui: „Ia-ţi ce-ţi trebuie!" Şi, dacă aducea să dea înapoi, iarăşi celui ce a luat îi zicea: „Pune-l iarăşi la locul lui". Iarăşi, dacă nimic nu aducea, nu cerea lucrul de la dânsul.

12. Era un Bătrân, Filagrie cu nu­mele, ce locuia în pustia Ierusalimului şi se ostenea la rucodelie ca să-şi câştige pâinea sa. Deci stând acesta într-o zi în târg ca să-şi vândă rucodelia sa, a găsit o pungă cu o mie de galbeni pe care o pierduse oarecine din cei ce treceau pe acolo.

13. Deci, după ce o a găsit Bătrânul, luând-o, a stătut la locul acela zicând: „Trebuie ca cel ce o a pierdut să vină şi să o caute". Şi iată, după puţin, a venit un om plângând şi întrebând despre dânsa. Iar Bătrânul l-a luat deosebi şi i-a dat punga în­treagă.

14. Iar acela, scoţând câţiva dintrînsă, îi dădu Bătrânului, rugându-l ca să-i ia, iar Bătrânul n-a primit. Iar după ce mult l-a rugat şi nu l-a putut îndupleca, a înce­put să strige: „Veniţi de vedeţi pe omul lui Dumnezeu, ce fel de lucru a făcut cu mine!" Iar Bătrânul, ascunzându-se, a fugit şi a ieşit din cetate, ca să nu se slăvească,.

15. Un frate, călătorind pe cale, a aflat un lemn care căzuse de la o cămilă ce căra lemne; şi, luându-l, l-a dus la chilie. Şi, văzând stareţul lui lemnul, i-a zis fratelui: „Unde l-ai găsit?" Iar el a zis: „în drum". Zis-a lui Stareţul: „Dacă nimeni nu l-a pierdut, ci după întâmplare, de vânt bătându-se din pădure s-a aruncat, adu-l înlăuntru, iar de nu, du-te de-l pune la locul lui". Şi, întorcându-se fratele, l-a lepădat pe cale.

Sfârşitul cărţii a treia a lui Everghetinos şi lui Dumnezeu slavă. Amin!

[ÎNCEPUTUL CĂRŢII A PATRA A EVERGHETINOSULUI

247

PRICINA ÎNTÂI

Că monahului neagoniseala îi este făgăduinţă; şi care este semnul nepătimaşului, şi cum au îndreptat Părinţii aceasta.

I.

A Sfântului Paladie

1. Povestit-a Fericita Melania: „încă din început, de când am venit din Roma în Alexandria, am auzit despre fapta cea bună a lui Avva Pamvo de la Fericitul Isidor, Primitorul de străini, care m-a şi povăţuit pe mine către dânsul în pustie. Aceluia i-am dat o pungă cu bani de trei sute de litre de argint, rugându-l să se împărtăşească de bo­găţia mea.

2. Iar el, zicea, şezând şi împletind smicele, şi nicidecum ridicându-şi capul, sau măcar luând aminte la vasul cu arginţii, m-a blagoslovit cu mare glas zicând: Dumnezeu să-ţi dea ţie plată! Şi a zis iconomului său, lui Origen: Primeşte-i şi-i împarte la toţi fraţii cei din Libia, Pentapoli şi din ostroave, că aceste mănăstiri sunt mai sărace decât altele.

3. Iar după puţin, zicea, vrând acest sfânt a se săvârşi, trimiţând după mine, m-a chemat şi, cea de pe urmă coşniţă gătind-o, mi-a zis: Primeşte această coşniţă din mâi­nile mele, ca să mă pomeneşti, că nu am alt­ceva ce să-ţi dau; şi s-a săvârşit nebolind nimic".

II.

A Sfântului Grigorie Dialogul

1. Un oarecare Isaac, bărbat cucernic, a venit din Siria în Roma şi, venind în biserică, i-a rugat pe eclesiarhi să-i dea lui răgaz a se ruga cât va voi. Şi, voind să facă rugăciune neînceta­tă, a stat la rugăciune trei zile şi trei nopţi.

2. Iar unul dintre eclesiarhi, văzând aceasta, ca pe un iubitor de arătare şi plăcător de oameni l-a defăimat. După care şi cu palma l-a lovit şi, de năprasnă duh viclean într-însul intrând, l-a aruncat la picioarele dreptului ace­luia şi a început a striga prin gura lui: „Isaac, scoate-mă!"

3. Şi îndată omul lui Dumnezeu, certând pe duhul cel viclean, l-a izgonit din om. Şi vestindu-se minunea în toată cetatea, bărbaţi şi femei din cei de bun neam împre­ună către dânsul alergau, sârguindu-se care dintr-înşii mai-nainte să-l răpească pe bătrâ­nul în casă. Unii, pentru a ridica el mănăs­tire, ţarini se făgăduiau să-i dea, alţii, bani,

alţii voiau să-i dea lui hrană de drum.

4. Iar robul lui Dumnezeu nu su­ferea a lua nimic nicidecum de la dânşii, ci a ieşit din cetate şi, aflând nu prea departe un loc pustiu, şi-a zidit acolo chilie. Dar şi aşa, mulţi erau cei ce mergeau către dânsul, şi prin pilda aceluia au început a se înfoca către dorirea vieţii celei veşnice, şi, din în­văţătura lui, întru slujba Atotputernicului Dumnezeu pe eişi a se da.

5. Şi-l rugau pe dânsul ucenicii lui cu smerenie ca pentru trebuinţa mănăstirii să primească banii cei aduşi lui. însă el hotă­rârea sărăciei sale tare cu păzire o ţinea, zi­când: „Călugărul ce caută agoniseală pe pă­mânt nu este călugăr". Aşa se temea el să nu piardă grija sărăciei sale, precum boierii cei zgârciţi sunt obişnuiţi a păzi cu păzire banii cei pieritori.

6. Şi aşa vieţuind el între noi, cu duh de prorocie s-a împodobit, şi, tuturor celor ce locuiau aproape şi departe, strălucirea vieţii lui prin minuni cunoscută s-a făcut.

III.

Din viaţa Cuviosului Marchian

1. Marele Marchian, care prea mari şi neasemănate biserici din temelie le-a zidit a Sfintei Muceniţe Irina, a Sfintei Muceniţe Anastasia şi ale altor multe -, pe unele din nou zidindu-le, iar pe altele înnoindu-le, era iconom al Bisericii celei Mari; iar pentru co­vârşirea faptei lui celei bune, de prea mare sfială şi cinste de la toţi se învrednicea, de la norod, de la sfat şi de la însuşi împăratul.

248

2. Odinioară, întorcându-se el de la un praznic al sfinţilor, fiindcă se întâmplase puhoi de apă, s-a făcut plin de apă. După ce a intrat în casă şi s-a încuiat, şi-a dezbrăcat haina şi a pus-o aproape de jeratic pentru a o usca.

3. Şi aşa întâmplându-se, cel de atunci Iubitorul de Dumnezeu Arhiereul Ghenadie a trimis de l-a chemat pe dânsul. Ajungând trimişii la el, au aflat casa încuia­tă, aşa că au început să bată în uşă poruncindu-i să iasă. însă ruşinea de a se arăta gol pe dânsul îl făcea să petreacă înlăuntru. Şi pentru că nu avea altă haină cu care să se îmbrace pentru a ieşi, făgăduia totuşi ieşirea, dar încă zăbovea, până când unul din cei de faţă, mai iscoditor lucru făcând, a pus ochiul la o găurice şi, văzând ceea ce se făcea, se umplea de minune, iar spre priveliştea din ochii săi i-a făcut şi pe alţii a se face martori.

4. Deci, după ce lucrul cel văzut a înspăimântat pe toţi, aceia s-au întors şi pe toate cu mirare le-au spus Patriarhului. Iar el, auzind, nu numai că nu s-a minunat, ci i-a şi învinuit pe cei ce le-au vestit, că doar din lucruri atât de mici, mare l-au cunoscut a-l judeca pe Marchian, şi nu mai vârtos din multe altele, care niciunui altul nu-i este cu lesnire a le isprăvi aşa de minunat, prin care pe acela să-l socotească şi fericit.

IV.

Din viaţa Sfântului Antonie

1. Văzând vrăjmaşul multa sârguinţă a Sfântului Antonie către fapta cea bună şi, vrând a o împiedica pe aceea, pe când se ducea Sfântul în Munte, i-a pus lui în cale nălucire a unui disc mare de argint.

2. Iar Antonie, pricepând meşte­şugul urâtorului de bine, a stătut pe loc şi, uitându-se către disc, îl mustră pe diavolul, zicând: „De unde un disc ca acesta în pustie? Aceasta nu este cale bătută, nu este urmă a cuiva ce a călătorit, iar dacă totuşi ar fi căzut cuiva, nu putea să se ascundă, foarte mare fiind el, şi, întorcându-se cel ce l-ar fi pier­dut şi căutându-l, l-ar fi aflat, pentru că locul este pustiu. Aşadar, acesta nu este decât un meşteşug al diavolului. Nu-mi vei împie­dica mie prin aceasta osârdia mea, diavole; fie aceasta împreună cu tine întru pierzare". Acestea zicând Antonie, discul s-a risipit ca fumul de la faţa focului.

3. Apoi iarăşi, mergând mai depar­te, acum nu în nălucire, ci în chip adevărat a văzut aur lepădat pe cale, ori vrăjmaşul arătându-l, ori oarecare putere mai înaltă is­cusind pe atlet ca să arate diavolului că nici de banii cei adevăraţi nu-i este grijă, însă el despre aceasta mai cu de-amănuntul nu ne-a vestit, nici noi n-am cunoscut, însă ce ştim e că ceea ce s-a arătat a fost aur adevărat.

4. Însă Antonie, deşi s-a minunat de mulţimea lui, ca peste un foc păşind, aşa pe dânsul l-a trecut, încât nici nu s-a întors, încă şi pe drum s-a sârguit atâta cât să se as­cundă şi să uite locul; şi astfel şi mai mult întinzându-şi osârdia, s-a pornit spre munte şi, aflând un loc cu ruine foarte pustiu, încât ajunsese plin de târâtoare, a trecut de cealal­tă parte a râului şi a locuit într-însul.

V.

Din viaţa Sfântului Efrem

1. Cuviosului Efrem atâta bogăţie de neagoniseală i s-a adăugat, încât măr­turie pentru dânsa pe a lui gură am luat-o, prin graiurile lui cele de la răsuflările cele mai de pe urmă, prin care zicea aşa: „N-a fost la Efrem vreodată pungă, nici toiag, nici traistă, încă nici argint, nici aur şi nici oare­care agoniseală n-am agonisit pe pământ. Că pe Bunul împărat l-am auzit, zicea, în Evanghelie poruncind Ucenicilor Lui ca ni­mic să nu agonisească pe pământ (cf. Matei 10: 9-10), drept aceea nimic de acest fel n-am avut cu împătimire".

VI.

Din viaţa Sfintei Singlitichia

1. Zicea Fericita Singlitichia către su­rorile cele ce se adunau: „La cele ce pot, neagoniseala este bunătate desăvârşită, căci cele ce o rabdă pe aceasta, deşi în trup au necaz, în suflet au odihnă. Căci precum hainele cele

249

mari, care, după ce sunt folosite îndelung, se spală, se storc cu osteneală şi aşa se înnoiesc, tot aşa şi sufletul cel tare, prin sărăcia cea de bună voie, mai mult se întăreşte.

2. Iar cele ce au gândul mai slab, pă­timesc cele împotrivă, căci întru puţin fiind necăjite, ca nişte haine rupte pier, nesuferind spălarea cea prin fapta bună, iar meşteşugul spălării unul este pentru amândouă, şi unul este meşterul, iar sfârşitul hainelor este de­osebit: căci unele se rup şi pier, iar altele se albesc şi se înnoiesc. Deci, cu adevărat, vis­tierie nefurată este cugetului viteaz neagoniseala, că frâu este al păcatelor celor prin fapte.

3. Însă se cuvine întâi a se deprinde întru cele mai dinainte, zic adică în post, în culcarea pe jos şi întru celelalte din parte. Şi aşa, pe această faptă, să o câştige; că cei ce n-au făcut aşa, ci de năprasnă spre lepădarea banilor au alergat, de multe ori de căinţă au fost cuprinşi, căci banii sunt instrumente ale vieţii celei îndulcitoare.

4. Deci întâi omoară pe a ta meşteşugire, adică lăcomia pântecelui şi hrana cea scumpă, şi atunci cu lesnire vei putea tăia materia banilor; şi grea socotesc a fi meşteşugirea [atunci când] fiind ea de faţă, iar mijloacele nefiind. Că cel ce nu leapădă pe cea dintâi, cum o va putea izgoni pe cea de-a doua?

5. Pentru aceasta şi Mântuitorul că­tre bogatul vorbind, nu de năprasnă i-a po­runcit lepădarea banilor, ci întâi l-a întrebat dacă a făcut cele ale Legii (cf. Matei 16: 22), primind asupră-Şi faţa unui adevărat dascăl, de ca şi cum ar fi zis: De ai învăţat buchile, de ai luat aminte la silabe, de ai ajuns întru ştiinţa numelor, apoi vino şi spre cea desă­vârşită citire. Adică dacă poruncile Legii le-ai săvârşit, du-te de vinde avuţia ta şi o dă săracilor, şi vino după Mine. Poate că, dacă nu s-ar fi adeverit că le-a făcut pe acelea, nu l-ar fi îndemnat pe dânsul spre neagoniseală.

6. Deci bună este neagoniseala la cei ce au ajuns întru deprinderea celor bune. Că lepădare făcând de toate cele prisositoare, de-a pururea către Domnul privesc, zicând şi aceştia pe cea a Psalmului: Ochii noştri spre tine nădăjduiesc, şi Tu dai hrană la bună vreme celor ce Te iubesc pe tine (Psalm 144:15). Aceştia sunt aşadar cei ce ţin temeiul credin­ţei.

7. Şi către ei a zis Domnul: Nu vă în­grijiţi pentru ziua de mâine (Matei 6: 34), şi pă­sările cerului nu seamănă, nici nu seceră, şi Tatăl Cel ceresc le hrăneşte pe ele (Matei 7: 26). încă şi vrăjmaşul nu are cum să-i vatăme pe aceş­tia întru ceva, că cele mai multe din necazuri şi din primejdii întru răpirile banilor se fac, iar unde este neagoniseala, acolo vrăjmaşul nu are ce face, nici ce dobândi. Sate va arde? Dar ele nu sunt! Dobitoace să ucidă? Dar nu va afla! De prea-iubiţi să se atingă? Dar şi de aceştia s-a lepădat! Deci prea mare biruinţă asupra vrăjmaşului şi vistierie de mult preţ a sufletului este neagoniseala".

VII.

Din viaţa Sfântului Ilarion

1. Marele Ilarion, pe oarecare dregă­tor pe care împăratul Constantin îl iubea foarte care era supărat de dracul, l-a izbă­vit din acea cumplită bătaie.

2. Iar el, vrând a-i răsplăti facerea de bine cu nişte daruri, de bunăvoia sa a adus Sfântului aur. Atunci acela a arătat cu mâna spre o pâine şi era pâinea de orz adevărat şi a zis: „Cei ce se folosesc de această mân­care, pe aurul cel cinstit de voi deopotrivă cu tina îl socotesc". Acestea zicând, îndată din blagoslovenie dându-i lui, i-a poruncit să se întoarcă şi să-şi ducă aurul acasă, astfel nu numai de dracul izbăvindu-l, ci şi pe aur a-l necinsti învăţându-l, lucru mai presus de supărarea ce o aduce dracul iubitorilor de argint.

3. Şi aşa, pilda de la sine a arătat că cel ce a pus pe Dumnezeu drept Bogăţie a sa, nici bani nu-i trebuieşte, nici altceva din cele de pe pământ, ci pe toate acestea le socoteşte îndrăgiri ale sufletelor celor mici, a celor cu adevărat de mici lucruri vrednice, iar dacă şi el ar fi fost îndrăgitor al unora ca acestea, nu s-ar fi arătat şi făcător de semne.

4. Încă mai vârtos şi pe cel ce-l pof­tea pe dânsul să primească banii l-a mustrat

250

că face asemenea care lucru e asemenea cu a da unuia din cei ce aleargă prea iute drept plată lanţuri, pentru lesnicioasa lui alergare, sau e ca şi cum ar ispiti să îmbrace pe cel de­prins a se lupta gol, astfel încât împotrivăluptătorul să aibă pricinuiri şi apucări spre a se lupta cu dânsul".

VIII.

Din viaţa Sfintei Melania

1. Sfânta Melania împreună cu băr­batul ei, Apillian iată, de acum trecând multă vreme de când s-au lepădat de lume -, după ce bogăţia lor cea fără seamăn mai în toată lumea au risipit-o, s-au dus în Egipt, voind a vedea pe bărbaţii cei sfinţi ce locuiau într-însul, ca din bunătatea lor să împartă şi săracilor celor de acolo.

2. Deci, după ce au înconjurat pe toţi pustnicii, au ajuns la unul din sălaşuri care încăpea pe un bărbat prea mare întru filosofie, Ifestion cu numele; şi se ruga şi lui ca din cele ce ei le dădeau să se împărtăşească şi el; iar acesta, pentru că se lepăda, ea făcea în fel şi chip pentru a-l pleca pe bărbat să ia.

3. Iar fiindcă nu voia cu niciun chip, Fericita meşteşugeşte oarece lucru căci îm­potrivirea era la amândoi, deopotrivă: a ei, pentru a face bine, şi a aceluia pentru a nu se pleca să ia din cele omeneşti astfel încât cu de-amănuntul să se lămurească: înconju­rând ea toată căscioara, ca şi cum cercând lu­crurile cele dintr-însa, nimic altceva n-a vă­zut fără numai o rogojină şi o coşniţă având nişte sare. Astfel, socoti întru sineşi şi puse sub acea sare oareşicare parte din aur, îngropându-l adică acolo, iar ca să se tăinuiască, a cerut blagoslovenie degrab şi, luând, a ieşit.

4. Dar întru nimic nu s-a folosit de marghiolie [uneltire], căci acel sfinţit bărbat cunoscând aceasta, alerga după dânşii, şi cu strigare de departe îi oprea pe ei; apoi şi cu mâinile îndemnând, arăta aurul şi zicea cum că nu are la ce să-l folosească; iar ea zicând că, dacă nu are la ce, altora le va fi negreşit de trebuinţă. Iar el a zis: „Nu este nimeni aici ca să ceară, că neprimitor şi sălbatic este lo­cul, precum vedeţi". Iar după ce nici aşa nu-l primeau, Bătrânul aruncă aurul în râu, şi se întoarse.

5. Şi mai pot spune şi de alţii, nu pu­ţini, care şi a lua aurul înmână se păzeau ca de veninul de şarpe, sau de altceva din cele de moarte, sau de a bea ceva stricăcios.

IX.

Din Pateric

1. Întrebat-a un Egumen al unei Obşti pe Avva Pimen zicând: „Cum pot să câştig frica lui Dumnezeu?" Răspuns-a lui Bătrânul: „Cum putem câştiga frica lui Dumnezeu având înlăuntru burdufuri de brânză şi borcane de murături?"

2. Un Bătrân schitiot petrecea în muntele ce se numeşte „al lui Paisie"; aces­tuia i s-a adus un îndrăcit, pe care l-a şi tă­măduit. Iar acela i-a adus lui un săculeţ plin de bani, iar Bătrânul nu voia să primească. Şi văzându-l pe dânsul mâhnit, a oprit săcule­ţul deşert şi i-a zis lui: „Aurul dă-l de poma­nă săracilor".

3. Iar din săculeţ bătrânul şi-a făcut un pieptar, că era de păr şi era aspru, şi l-a purtat multă vreme, ca să-i roadă carnea sa.

X.

A lui Antioh Pandectul

1. Neaverea arată adevărata vie­ţuire a călugărului; călugărul neagonisitor este vultur ce zboară la înălţime; călugărul neavut arată că nemernic este pe pământ; că, nimic ţinând din cele vremelnice, arătat este că de cele veşnice doreşte.

2. Neagonisitorul este următor lui Ilie, lui Ioan şi Ucenicilor Domnului, zicând şi el împreună cu aceia: Iată, am lăsat toate şi am urmat Ţie (Matei 19: 27). Oare cu noi ce va fi? Pentru aceea şi aude împreună cu dânşii de la Mântuitorul: Voi care aţi lăsat toate şi aţi urmat Mie, însutite veţi lua toate şi viaţă veşnică veţi moşteni (Matei 19: 28-29).

3. Neagonisitorul pare a vieţui pe pământ, dar petrecerea o are în ceruri: căci, prin neagoniseală, se întrece cu îngerii şi cu drepţii împreună dănţuieşte şi unul ca acesta

251

moştenitor al lui Dumnezeu şi împreună moştenitor cu Hristos se face (cf. Rom. 8:16-17), că, pe toate lepădându-le cu bucurie, a agonisit ţarina în care a aflat comoara cea as­cunsă a vieţii şi mărgăritarul cel de mult preţ l-a cumpărat.

XI.

A lui avva Isaia

1. De vei fi în mănăstire şi vei avea rob de ţinut, ocărăşti schima; iar de-l vei dărui pe dânsul vreunui frate, ai greşit lui Dumnezeu; deci, ori slobozeşte-l să se ducă undeva, ori fă-l slobod cu adevărat. Iar de voieşte să se facă călugăr, el va vedea, însă tu să nu-l laşi împreună cu tine, că nu folo­seşte sufletului tău.

2. Iar tu, odată ce voieşti să te lepezi [de cele ale lumii], să nu-ţi opreşti nimic din cele ce aveai sau din altele şi, de-ţi va vârî ţie gândul să umbli din loc în loc, ca unul care nu ai nimic, să nu te pleci lui, ci mai vârtos osteneşte-te întru rucodelia ta, ca să te liniş­teşti în chilia ta, în linişte mâncându-ţi pâi­nea ta.

XII.

A lui avva Marcu

1. Cu nimic nu te-ai folosit lepădându-te de tine, dacă încă te îndulceşti de patimi; că ceea ce odinioară făceai cu bani, aceeaşi şi nimic având o lucrezi. Iar cel înfrânat, de va avea bani, este frate după cuget cu cel dintâi, din aceeaşi maică, îndulcirea cea de gând, însă din alt tată, după chipul schimbării patimii.

2. Este unul care taie o patimă pen­tru o mai mare îndulcire de patimă, precum şi acum cei ce cu părerea se călugăresc în Obştile cele din lume, iar de către cei ce nu cunosc scopul lui se slăveşte; încă poate şi pe sineşi necunoscându-se, se osteneşte în zadar şi fără socoteală.

3. Pricina a toată răutatea este slava deşartă şi îndulcirea, iar cel ce nu le-a urât pe acestea nu a biruit nicio patimă; că rădăcină a tuturor răutăţilor este, zice, iubirea de argint, dar şi însăşi aceasta, prin acelea se alcătuieşte.

XIII.

A lui avva Isaac

1. Cel ce fuge de odihna vieţii de acum, mintea acestuia a iscodit veacul cel viitor. Iar cel ce este legat cu iubirea de ago­niseală este rob al patimilor. Nu socoti iu­birea de agoniseală a fi numai agoniseală a aurului şi a argintului, ci şi tot ceea ce atârnă de voia ta.

2. Iubeşte întru răbdare sărăcia, ca să se adune mintea ta din răspândire.

3. Urăşte lărgimea, ca să-ţi păzeşti netulburate gândurile tale. Strânge-te pe si­neşi din cele multe şi te îngrijeşte de sufletul tău, ca să-l mântuieşti pe dânsul [şi] de risi­pirea alinării celei dinlăuntru.

4. Afară de neagoniseală, sufletul nu poate fi slobod de tulburarea gândurilor; şi afară de liniştea simţurilor, nu va simţi pa­cea cugetului; şi, afară de alinarea gânduri­lor, mintea nu se va porni întru tainele cele ascunse.

XIV.

A Sfântului Maxim

1. Neagonisitor este cel ce s-a le­pădat de toate averile sale şi nimic, nicide­cum, nu are pe pământ, fără numai trupul, şi, rupând dragostea cea către dânsul, lui Dumnezeu şi credincioşilor pe a sa iconomie o a încredinţat.

XV.

Din Pateric

1. Bolnăvitu-s-a odată avva Arsenie în Schit şi-i trebuia lumânare; şi, neavând de unde să-şi cumpere, a luat de la oarecine dragoste [pomană] şi a zis: „Mulţumescu-Ţi Ţie, Doamne, că m-ai învrednicit a lua po­mană pentru numele Tău".

2. Pe acesta l-a întrebat avva Marcu zicând: „Bine este, oare, a nu avea cineva ceva în chilia sa, orice fel ar fi mângâierea? Că am văzut pe un frate care avea puţine verdeţuri şi le dezrădăcina pe ele". Şi i-a răs­puns avva Arsenie: „Bine este adică, după

252

aşezarea omului, adică a sufletului, şi după sporirea faptei celei bune. Dar de nu va avea vârtute într-o petrecere ca aceasta, adică în vieţuirea către desăvârşire, iarăşi negreşit va sădi altele".

3. Se povestea despre Avva Agathon că a petrecut vreme îndelungată zidind chi­lie; iar după ce a terminat, a venit să şadă. Şi a văzut Bătrânul acolo, în săptămâna cea dintâi a şederii lor, un lucru ce nu-l folosea. Şi a zis ucenicilor lui: „Sculaţi-vă, să mergem de aici". Iar ei, auzind, s-au tulburat şi au zis: „Dacă aveai de gând să te muţi, de ce am răbdat atâta osteneală zidind chilie? încă şi oamenii se vor sminti de noi şi vor zice: Iată neaşezaţii, s-au mutat iarăşi!"

4. Iar Bătrânul, văzându-i pe dânşii împuţinaţi la suflet, le-a zis: „Deşi unii se vor sminti, alţii se vor folosi, zicând: Fericiţi sunt aceştia, că pentru Dumnezeu s-au mu­tat, pe toate trecându-le cu vederea, însă cel ce voieşte a veni, să vină, eu însă mă duc". Iar ei, aruncându-se la pământ, cereau iertă­ciune, de care şi învrednicindu-se, au călăto­rit împreună cu dânsul.

5. Acelaşi Bătrân a zis: „Materiile cele trupeşti ale patimilor, aceleaşi sunt şi ale grijilor; şi cel ce le iubeşte pe ele iubeşte poticnirile. Deci, de se va întâmpla vreodată a pierde ceva de acest fel, se cade a ne mărtu­risi şi a ne bucura că ne-am izbăvit de griji".

6. Se spunea despre Avva Ghelasie că, tânăr fiind, ducea o viaţă neagonisitoare şi depărtată [de pustnic]. Şi erau atunci în lo­cul acela şi alţii, ducând o viaţă asemenea cu a lui, între care era şi un Bătrân foarte simplu şi neagonisitor, locuind singur într-o chilie până la sfârşit, măcar că la bătrâneţile sale a avut ucenici. împreună cu cei dimpreună cu dânsul, acesta s-a nevoit până la moarte a nu agonisi două haine, nici a se îngriji pentru ziua de mâine.

7. Iar când s-a întâmplat ca din dumnezeiască lucrare avva Ghelasie să aşe­ze Obşte, îi aduceau lui oarecari lucruri şi el le primea; a agonisit încă şi boi, şi dobitoace ducătoare de povară pentru trebuinţa mă­năstirii; că Cel ce mai-nainte poruncise dum­nezeiescului Pahomie să alcătuiască obşte, Acesta şi acum împreuna-lucra cu Bătrânul la alcătuirea mănăstirii.

8. Deci Bătrânul cel mai-nainte zis, văzându-l pe dânsul întru acestea, dragoste curată şi îndrăzneală avea către dânsul, şi-i zicea lui: „Mă tem, Părinte Ghelasie, să nu se lege mintea ta de sate şi de cealaltă agonisea­lă a Obştii". Iar acela a răspuns către dânsul: „Mai legată este mintea ta de undreaua cu care lucrezi, decât gândul lui Ghelasie întru averile Chinoviei".

9. Spuneau nişte Bătrâni despre Avva Ghelasie Pustnicul că treizeci şi cinci de ani a petrecut gol umblând prin pustie­tăţi; iar aceasta, şi mulţi alti sfinţi s-au aflat isprăvind-o.

10. Un frate a întrebat pe Avva Eutropie: „Cum se cuvine a se chivernisi ci­neva pe sineşi întru cele trupeşti?" Şi a zis Bătrânul: „Iarbă mănâncă, iarbă poartă, pe iarbă calcă, iar inima să o ai de fier, pe toate dispreţuindu-le".

11. Zisu-s-a iarăşi despre acelaşi Bătrân: „Că de multe ori s-a mutat, dar ni­mic altceva nu ducea cu el fără numai cosorul din traistă cu care lucra".

XVI.

A lui avva Nil

1. Trandafiri ai vieţii sunt făţarnicii, lacomii şi iubitorii de dulceţi, însă după pu­ţin vei vedea planta călcându-se.

2. Încă ia aminte şi la toate câte fac pe om dobitocesc şi cunoaşte că, pe cât de mult se face viaţa mârşavă, pe atât de raţio­nal se face sufletul: pentru aceasta, şi a plân­ge se cade, că cei ce se păgubesc de partea cea raţională sunt datori muncilor.

3. Deci să nu voieşti a te îmbogăţi, nici a te slăvi, căci acestea sunt stricăciuni ale vieţii, iar noi nu suntem ca cei stricăcioşi. Socoteşte-le pe toate a fi stricăcioase, iar fap­ta bună socoteşte-o nestricăcioasă. La aceas­ta de-a pururea te sârguieşte, că aceasta, prin filosofie, îl arată pe om dumnezeu.

253

XVII.

Din Pateric

1. Se spunea despre Avva Iulian că a petrecut şaptezeci de ani într-o peşteră mică neavând ceva de-al veacului acestuia, afară de o tunică de păr, un samar, un vas şi o ulcea.

2. Mers-au odinioară nişte fraţi în Schit la Avva Macarie şi n-au aflat nimic în chilie, fără numai apă stricată. Şi i-au zis lui: „Avva, haide sus, în sat, ca să te odihnim!" Iar el le-a zis lor: „Ştiţi, fraţilor, pităria cutăruia din târg?" Răspuns-au aceia: „Da". Zis-a lor Bătrânul: „Şi eu o ştiu". Apoi iarăşi i-a în­trebat: „Ştiţi şi ţarina cutăruia, unde loveşte râul?" Şi i-au zis: „Da". Zis-a lor Bătrânul: „Şi eu o ştiu. Deci, când voiesc ceva din cele de trebuinţă, nu am trebuinţă de voi, ci sin­gur mă voi sui".

A Părintelui

Vezi neaverea cea de bunăvoie şi reaua-pătimire a Bătrânului: cum şi cu lesnire putând a câştiga cele de nevoie, nu voia, ci alegea mai vârtos cu apa cea stricată şi cu ierburi, poate sălbatice, a mângâia lipsa tru­pului?

3. Se spunea despre Avva Meghetie că, de se întâmpla să iasă, după aceasta, de-i venea lui un gând să se ducă într-alt loc, îndată se ducea şi nu se întorcea în chi­lia sa, căci nu avea într-însa nimic din cele ale veacului acestuia, fără numai undreaua cu care despica smicele; şi în fiecare zi lucra trei coşniţe.

4. Se spunea despre Avva Siluan că a ieşit ucenicul lui, Avva Zaharia, însă fără de sfatul său, şi, luând pe fraţi, a stri­cat gardul grădinii şi mai mare l-a făcut pe dânsul, adică pentru a cuprinde mai mult loc. Şi, aflând Bătrânul, şi-a luat cojocul său şi, ieşind, le-a zis fraţilor: „Rugaţi-vă pentru mine". Iar ei, căzând la picioarele lui, au zis: „Spune-ne nouă, Părinte, ce ai?" Iar el le-a zis: „Nu intru înăuntru, nici nu se pogoară cojocul de pe mine până când nu veţi aduce gardul la locul lui cel dintâi". Iar ei iarăşi au dat gardul jos şi l-au făcut pe el precum a fost mai-nainte, şi aşa bătrânul s-a întors în chilia sa.

5. Un frate a întrebat pe Avva Serapion zicând: „Spune-mi un cuvânt!" Şi i-a răspuns lui Bătrânul: „Ce să-ţi zic? Că ai luat pe cele ale văduvelor şi pe ale copi­ilor sărmani şi le-ai pus în firida aceasta (că o vedea pe dânsa plină de cărţi), căci celui singuratic nu-i este de trebuinţă agonisirea cărţilor celor multe".

6. Zis-a Avva Iperehie: „Vistierie este monahului neagoniseala cea de bună voie. Învistiereşte, frate, în cer, că netrecute sunt veacurile odihnei".

7. Venit-a oarecine mare dintr-un loc străin, aducând cu sine mult aur în Schit, şi ruga pe preot ca să dea fraţilor. Iar preo­tul a zis: „Nu au trebuinţă fraţii". Şi mult silindu-l pe dânsul, a băgat [în cele din urmă] aurul într-o coşniţă şi l-a pus la uşa bisericii. Iar după ce au venit fraţii, le-a zis lor prezbiterul: „Cel ce are trebuinţă să ia". Şi nimeni nu s-a apropiat de dânsul, iar unii nici nu luau aminte. Şi a zis prezbiterul către cel ce a adus aurul: „A primit Dumnezeu dragostea ta, deci acum ia-l şi du-te de-l împarte săra­cilor". Şi, folosindu-se omul, s-a dus.

8. Întrebat-a un frate pe un Bătrân zicând: „Voieşti să-mi ţin doi galbeni cu pricina bolii trupeşti?" Şi i-a răspuns Bătrânul: „Nu este bine a ţine mai mult decât trebuinţa; că de vei ţine acei gal­beni, întru ei se află nădejdea ta; şi de se va întâmpla pierzare, nu se mai îngrijeşte Dumnezeu de tine. Deci spre Dânsul să aruncăm nădejdea noastră, că a Lui este grija cea pentru noi".

9. Venit-au oarecari din Ellini în Ostrakin, ca să dea milostenie, şi au luat cu dânşii şi pe iconomi ca să le arate lor trebu­inţa celor cu nevoi; şi i-au dus pe dânşii şi la un bubos, şi-i dădeau lui, iar el nu lua, zi­când: „Iată, împletesc aceste puţine smicele ostenindu-mă, şi mănânc pâinea mea câşti­gând-o dintr-însele, şi trebuinţă de mai mult nu am".

10. Şi i-au dus şi la căscioara unei văduve ce avea şi fiică; şi după ce au bătut

254

în uşă, i-a auzit pe dânşii fata, care era înă­untru purtând o haină ruptă, cu care abia putea acoperi părţile cele de nevoie ale tru­pului. După ce a ieşit şi au văzut-o pe dân­sa, ei îi dădeau haină şi parale, iar ea n-a primit să ia, zicând: „Mama mi-a spus că, voind Dumnezeu, a aflat unde să lucreze, şi aşa avem hrana noastră". Şi mama ei era spălătoreasă şi era dusă la lucru, iar întorcându-se ea de la lucru, o ruga să ia, iar ea n-a vrut, zicând: „Eu am Purtător de grijă al meu pe Dumnezeu, iar voi voiţi să-L luaţi pe Dânsul de la mine?" Şi, auzind ei, au slăvit pe Dumnezeu.

11. Zis-a un Bătrân: „Omul care gustă din dulceaţa neagoniselii se îngreuia­ză şi de singură haina pe care o poartă şi de vasul cu apă, că, de aici, mintea lui într-alt loc se îndeletniceşte".

12. Zis-a iarăşi: „Cel ce n-a urât ma­teria, cum poate să urască pe al său suflet, după porunca Domnului?"

13. Zis-a un Bătrân: „Să nu ai în chi­lia ta agăţată haină moale sau strălucitoare, că moarte îţi este ţie; că mulţi alţii tremură de frig, fiind poate mai drepţi decât tine, iar tu, păcătos fiind, pentru ce ai de prisos?"

14. Zis-a iarăşi: „Să nu agoniseşti vreun lucru de prisos, care să zacă în deşert, fiindcă Dumnezeu nu se va mai griji de tine; şi bani de-ţi vor veni, de-ţi trebuie la vreo trebuinţă de nevoie, adică pentru hrană sau haină, cumpără îndată, iar de nu-ţi trebuie, să nu doarmă cu tine, ci dă-i celor ce au tre­buinţă înainte de înserare".

15. Zis-a iarăşi: „De ai chilie cât să încapă numai capul tău, adică care să te aco­pere numai pe tine, nicidecum să nu zideşti alta, ca de acolo să afli lărgime".

16. Zis-a iarăşi: „Vas de argint sau de aur nici să pipăie mâinile tale în chilia ta, fie cât de mic, adică nu numai să nu gân­deşti a agonisi, ci chiar dacă ţi se trimite ţie de la cineva pentru vreo trebuinţă un lucru ca acesta, să nu voieşti a-l pipăi, fie el şi o cruciuliţă mică, sau altceva făcut din aur sau argint".

17. Zis-a iarăşi: „Să nu atârne cuţit la brâul tău, căci lucruri ca acesta alungă străpungerea şi plânsul de la tine şi, simplu fie zis, toate, şi aşternutul tău, şi lucrurile, şi încălţămintea, şi brâul să fie într-un chip ca acesta, ca, măcar de vor veni oarecari să fure, să nu le placă a lua ceva dintr-unele ca aces­tea şi din cele ce sunt în chilia ta".

18. Un frate a întrebat pe un Bătrân zicând: „Spune-mi, Părinte, cum să mă mântuiesc?" Şi, dezbrăcând Bătrânul rasa, şi-a încins mijlocul şi şi-a ridicat mâinile sale şi a zis: „Aşa este dator monahul să fie, gol de materia lumii şi răstignit în lupte".

19. Zis-a un bătrân: „Iubeşte sără­cia foarte, şi nu vei avea materii în chilia ta; căci atunci când sufletul caută vreun lucru şi nu-l găseşte, suspină şi se smereşte, şi atunci îl mângâie pe dânsul Dumnezeu şi-l stră­punge; iar sufletul, de va gusta din dulceaţa lui Dumnezeu, de aici, în scurt timp va urî până şi trupul său. Că, de nu va urî omul trupul său ca pe un vrăjmaş socotindu-l pe el potrivnic şi întru nimic făcându-i lui mân­gâiere, afară de cea de nevoie trebuinţă -, nu se va putea izbăvi vreodată de cursa diavo­lului".

XVIII.

A Sfântului Efrem

1. Monahul iubitor de avere este finic neroditor, iar cel neagonisitor, ca un finic tinzând degrab spre înălţime. Monahul iu­bitor de materie se aseamănă porumbelului care zboară şi e legat cu aţă de picioare, care, oriunde se va pune, se împleticeşte, iar cel fără de materii e ca un călător bine-rânduit.

255

PRICINA A DOUA

Că milostenia cea trupească, celor din lume, de nevoie este, atunci când nu sunt săraci, ca uno­ra ce nenumărate binefaceri li se face printr-însa.

Pe care aceştia se cade a o face fără cruţare [cu toată inima] şi din cele mai de cinste pe care le au.

I.

Din Pateric

1. Mers-au odinioară la Avva Iosif, în [mănăstirea] Enat, şi era acolo şi înţeleptul Sofronie, şi, vorbind noi cu Bătrânul, iată oa­recine din Ila îi dădea lui trei arginţi zicând: „Primeşte-i pe aceştia, cinstite Părinte, ca să te rogi pentru corabia mea, căci am încărcat-o şi am trimis-o în Etiopia". Iar Bătrânul ni­cidecum n-a luat aminte la dânsul.

2. Şi a zis Sofronie Bătrânului: „Primeşte-i, Părinte, şi-i dă altui frate căruia-i trebuie". Răspuns-a Bătrânul: „îndoită ruşine este, fiule, ca să iau cele ce nu-mi tre­buie, iar cu ale mele mâini să secer spini stră­ini. O, de-aş putea secera spinii sufletului meu, că scris este: Dacă semeni, pe ale tale să le semeni, că cele străine sunt mai amare decât neghinele. Şi mai vârtos, fiule, pentru aceea că pricina nu este pentru suflet".

3. Zis-a către dânsul Sofronie: „Dar ce? Câte face omul întru milostenie, oare Dumnezeu nu le socoteşte?" Răspuns-a Bătrânul: „Fiule, multe sunt deosebirile, chiar şi în scopul milosteniei: că este cineva care face milostenie ca să se blagosloveas­că casa lui, iar altul face milostenie pentru corabia lui, şi Dumnezeu sporeşte corabia lui, altul pentru fiii lui, şi Dumnezeu păzeş­te pe fiii lui, altul pentru ca să se slăveas­că, şi Dumnezeu îl slăveşte pe dânsul; căci Dumnezeu nu leapădă pe nimeni, ci orice voieşte fiecare, îi dă lui, atunci când sufletul lui nu se vatămă dintru aceasta.

4. Însă aceştia toţi departe sunt de plata lor: căci, după scopul cu care au făcut milostenia, după acela le-a plătit lor Dumnezeu, şi cu nimic nu le este dator în veacul viitor. Deci tu, de vei face milostenie, fă pentru sufletul tău, şi orice voieşti, îţi va da ţie Dumnezeu, că scris este: Dea ţie Domnul după inima ta (Psalm 18: 5); şi sunt unii care, părându-li-se că fac milostenie, întărâtă pe Dumnezeu".

5. Şi a zis Sofronie: „Lămureşte-ne nouă, Părinte, cuvântul!" Iar el a zis: „Dumnezeu a poruncit a I se aduce Lui pârga semănăturilor, a tuturor roadelor şi a do­bitoacelor celor curate, pentru binecuvânta­rea celorlalte [ale omului] şi pentru iertarea păcatelor; încă şi din oameni, pe cei întâinăscuţi să-i afierosească Lui (cf. ieş. 22: 29). Iar bogaţii fac împotrivă: pe cele de bunătreabă le ţin pentru ei, iar pe cele netrebnice le împart săracilor şi fraţilor lor. Adică vinul cel bun îl beau ei, iar cel oţetit sau stricat îl dau văduvelor şi săracilor; poama cea binepăstrată o mănâncă ei, iar pe cea putredă o dau de pomană

6. Şi hainele asemenea, pe cele scumpe le poartă ei, iar pe cele cârpite şi vechi le aruncă săracilor; încă şi din copii, pe cei sănătoşi şi frumoşi îi gătesc spre nun­tă şi spre naştere de copii, şi multă grijă le fac acestora, iar pe cei bolnavi, sau cu un ochi, sau lipsiţi de mădulare, sau urâţi, lui Dumnezeu afierosindu-i, îi dau la mănăstiri, pentru aceasta şi neprimite se fac cele aduse de dânşii; că aşa şi Cain, nu numai că nu a veselit pe Dumnezeu, ci L-a şi întărâtat.

7. Dar se cuvenea a socoti unii ca aceştia că dacă oameni muritori ca noi, vrând noi a-i cinsti, acelea ne sârguim a le aduce, care mai vârtos decât toate ni se par a fi mai cinstite la dânşii, cu atât mai vârtos pe Dumnezeu Ziditorul nostru, de la Care avem şi înseşi acestea ce le aducem, pe Acesta de vom voi prin milostenie a-L dobândi nouă, datori suntem a-I aduce Lui pe cele mai cin­stite din cele ce avem, ca nu aducerea noas­tră cu ruşine să se întoarcă în sânul nostru şi jertfa noastră nesuferită şi neprimită să se facă.

8. Că precum jertfa lui Noe, fum şi mireasmă fiind, pentru aşezarea cea bună

256

a celui ce o a adus, miros de bună mireas­mă s-a socotit la Dumnezeu precum este scris: A mirosit Domnul miros de bună mireas­mă (Fac. 8: 21) -, tot aşa din socoteala cea rea aducându-se jertfă, măcar bună de se pare după partea cea văzută, nesuferită însă se socoteşte de Domnul, precum jertfa şi tămâ­ia Jidovilor. Că aşa a zis Domnul către dân­şii prin Prorocul: Tămâia voastră urâciune-Mi este Mie (Is. 1:13)".

9. Acestea ne-a zis nouă Bătrânul, iar noi, folosindu-ne, am ieşit; şi, petrecându-ne pe noi, a zis: „Fiilor, în sâmbăta viitoare să veniţi la mine, că-mi sunteţi de trebuinţă". Şi venind sâmbătă în ceasul al treilea, precum le-a zis lor, l-au aflat pe dânsul săvârşit. Şi, după ce l-au îngropat, s-au dus mulţumind lui Dumnezeu, Celui ce i-a învrednicit pe dânşii a se îngriji de un Sfânt ca acesta.

10. Zis-a un Bătrân: „Este cineva fă­când oareşicare bunătăţi, şi vicleanul îi vâră lui scumpete într-un lucru prea mic, ca săşi piardă plata tuturor bunătăţilor pe care le lucrează. Iată, şezând eu odată în Oxirinh la un preot ce făcea milostenie, a venit o vădu­vă cerând de la dânsul puţintel grâu. Şi i-a zis ei: Adu-ţi sac, ca să-ţi măsor.

11. Iar ea i-a adus. Şi, cercând el sa­cul cu mâna, a zis: Mare este, şi a ruşinat pe văduvă. Şi i-am zis lui: Avva, doar n-ai vândut grâul! Răspuns-a acela: Nu, ci l-am dat de pomană. Şi eu iarăşi i-am zis lui: Deci, dacă l-ai dat pomană, cum de ai luat aminte la măsură şi ai înfruntat-o pe ea?"

12. Întrebat-a Avva Timotei Prezbiterul pe Avva Pimen zicând: „Este o femeie în Egipt care curveşte şi plata ei o dă milostenie". Şi a zis Bătrânul: „Nu va stărui în curvie, că se va arăta întru dânsa rod de căinţă".

13. După puţin a venit mama lui Timotei şi a întrebat-o pe dânsa zicând: „Acea femeie petrece curvind?" Iar ea a zis: „Da, şi a mai adăugat şi alţi ibovnici, dar şi întru milostenie". Şi a spus Avva Timotei lui Avva Pimen acestea, iar el a zis: „Nu va ră­mâne în curvie".

14. Iar după acestea iarăşi a venit mama lui Timotei şi i-a spus lui: „Ştii că curva aceea căuta să vină cu mine, ca să te rogi pentru dânsa?" Iar el, auzind, i-a vestit lui Avva Pimen, iar el i-a zis lui: „Mai vârtos du-te tu şi te întâlneşte cu dânsa".

15. Şi, după ce s-a sculat, s-a dus. Şi văzându-l pe dânsul femeia, şi auzind de la el cuvântul lui Dumnezeu, s-a străpuns la ini­mă şi a plâns, şi a zis lui: „Eu de astăzi mă lipesc de Dumnezeu şi nu voi mai curvi". Şi, îndată venind într-o mănăstire, a bineplăcut lui Dumnezeu.

16. Povestit-a oarecine că era un magistrat trimis cu o hotărâre împărătească şi pe cale a aflat un mort sărac, zăcând gol. Şi, milostivindu-se, a zis către sluga sa: „Ia calul şi mergi puţin mai-nainte", iar el s-a pogorât. Iar el, dezbrăcând una din hainele sale, a pus peste cel ce zăcea şi s-a dus.

17. Apoi, după puţin, trimis fiind iarăşi cu o hotărâre, a ieşind din cetate şi a căzut de pe cal şi şi-a frânt piciorul. Iar după ce a fost dus în casa sa, pătimea dureri foarte iuţi, iar cei ai lui îi căutau doftori. Iar după trecerea a cinci zile, piciorul lui s-a înnegrit. Şi, văzând doftorii aceasta, ca nu cumva să-i putrezească şi celelalte mădulare ale trupu­lui, au hotărât ca a doua zi să-i taie piciorul.

18. Auzind magistratul aceasta, foarte s-a mâhnit; şi se tânguia din pricina primejdiei, şi de întristare nu putea nici dor­mi, ci noaptea aceea a stat treaz. Şi iată, pe la miezul nopţii, fereastra se făcu luminoasă şi a văzut un om pogorându-se de sus prin fe­reastră şi venind către dânsul, care, şi stând lângă el, a zis: „De ce plângi? De ce te mâh­neşti?" Iar el a zis: „Doamne, nu voieşti să plâng? Că mi-am rupt piciorul, şi mâine vin doftorii să mi-l taie".

19. Iar el a zis: „Arată piciorul tău". Şi, arătându-l, cel ce s-a arătat i-a uns piciorul şi i-a zis: „Scoală şi umblă". Iar magistratul a zis: „Doamne, nu pot, că este frânt". Iar el a zis către dânsul: „Reazemă-te de mine". Şi, răzimându-se, s-a sculat şi a umblat sănătos. Apoi a zis iarăşi cel ce s-a arătat: „Iată, te-ai fă­cut sănătos, deci culcă-te şi te odihneşte şi nu te întrista!" Apoi şi cuvinte despre milostenie i-a pus lui înainte zicând că a zis Domnul: Fericiţi cei milostivi, că aceia se vor milui (Matei 5: 7) şi nemilostivă este judecata celui ce nu face milă (Iac. 2:13) şi altele ca acestea.

257

20. Apoi a zis către dânsul: „Rămâi sănătos". Şi magistratul a zis: „Te duci?" Zis-a acela: „Ce voieşti, dacă te-ai făcut sănătos?" Şi iarăşi magistratul: „Pentru Dumnezeu, Cel ce te-a trimis, spune-mi cine eşti?" Răspuns-a cel ce s-a arătat: „Uită-te la mine". Şi, uitându-se, el, i-a zis: „Cunoşti acest giulgiu pe care-l port?" Magistratul a zis: „Da, Doamne, al meu este". Şi iarăşi a zis acela: „Eu sunt cel pe care l-ai văzut lepădat mort pe cale şi căruia i-ai aruncat haina ta; şi m-a trimis Dumnezeu să te tămăduiesc, deci mulţumeşte totdeauna lui Dumnezeu". Şi, acestea zicând, s-a suit iarăşi prin fereastra prin care a intrat; iar magistratul n-a conte­nit mulţumind lui Dumnezeu şi dând cu în­destulare celor lipsiţi din cele ce avea.

21. Zicea oarecine din iubitorii de Hristos că dator este cel ce dă milostenie, aşa să dea, de ca şi cum el însuşi ar lua, că o mi­lostenie ca aceasta ne uneşte cu Dumnezeu.

22. Un iubitor de Hristos, ducându-se la o trebuinţă, întâlnindu-se pe drum cu un sărac gol, milostivindu-se spre dânsul, i-a dat haina sa; iar săracul, ducându-se, a vândut-o. Iar acesta, aflând ce a făcut săracul, s-a întris­tat. Şi a venit la el în vis Hristos purtând acea haină; şi, arătând-o lui, i-a zis: „Nu te întrista, că, iată, port ceea ce Mi-ai dat".

II.

A Sfântului Isaac

1. Dacă, făcând tu milostenie, cineva şezând pe cal va întinde mâna sa către tine ca să ia, să nu-l întorci pe dânsul deşert, ci dă-i lui cu faţă veselă; că negreşit, în vremea aceea, este şi el lipsit ca unul din săraci; şi mai mult decât cere dă-i lui. Că zice: Trimite pâinea ta pe firul apei, şi după multă vreme vei afla răsplătire (Eccl. 11:1).

2. Nu despărţi bogatul de sărac şi să nu voieşti a şti pe cel vrednic de cel ne­vrednic, ci, pentru tine, toţi să fie deopotrivă către lucrul cel bun. Că Domnul şi cu vame­şii şi cu curvele se împărtăşea la mese; şi nu despărţea pe cei nevrednici, ca într-un chip ca acesta să tragă pe toţi la Sineşi şi prin cele trupeşti să se apropie de cele duhovniceşti.

III.

A Sfântului Maxim

1. Cel ce face milostenie după urma­rea lui Dumnezeu nu ştie de vreo deosebire între cel bun şi cel rău sau între ce e drept şi ce e nedrept întru nevoile cele trupeşti, ci tuturor, deopotrivă, după trebuinţă împarte, chiar dacă mai mult cinsteşte pe cel îmbună­tăţit pentru aşezarea lui cea bună decât pe cel rău.

258

PRICINA A TREIA

Că patima iubirii de arginţi este mai pierzătoare decât toate patimile.

I.

A lui Antioh Pandectul

1. Boala iubirii de argint este foarte cumplită şi pierzătoare; căci cu neputinţă este după Dumnezeu a vieţui fiind iubitor de dulceţi şi de arginţi. Căci această boală, când negrijnic şi necredincios va afla pe su­flet, oarecari pricini „binecuvântate" îi vâră lui, adică bătrâneţe lungi, neputinţă trupeas­că şi altele ca acestea. Şi precum marea nu se satură primind mulţime de râuri, tot aşa pofta iubitorului de argint nu se satură nici­odată de bani.

2. Monahul cel iubitor de argint lu­crează cu încordare, iar cel neagonisitor se îndeletniceşte în rugăciune şi citiri. Iubitorul de argint învistiereşte în pungă, iar cel nea­gonisitor nu adună bani. Că zice Scriptura: Blestemat este cel ce face idol şi-l pune într-as­cuns (Deut. 26: 15); asemenea acestuia este şi iubitorul de argint: că unul se închină fără folos mincinosului idol, iar celălalt poartă drept idol nălucirea bogăţiei. Şi precum pân­tecele se face dumnezeu celor robiţi acestuia, tot aşa se face aurul iubitorului de argint.

3. Această patimă o bolesc cei fără de credinţă şi fără de nădejde, precum s-a zis, care şi după cuviinţă se numesc închină­tori la idoli, căci nu au pe Dumnezeu întru nădejde, ci în dobitoace împărăteşti. Astfel, nimic nu este mai fără de lege ca iubitorul de argint, precum zice Scriptura; acesta şi su­fletul său şi-l face vândut. Că mulţi au ajuns să cadă pentru aur, precum Iuda pentru iubirea de argint, care nu numai din ceata Apostolilor a căzut, ci s-a făcut şi vânzătorul Stăpânului şi a pierit prin spânzurare.

4. Aşadar, lepră a sufletului este iu­birea de argint, precum s-a arătat prin Ghiezi (cf. IV împ. cap. 4 şi 5), care, când pe aceasta o a iubit, îndată s-a leproşit. Aceasta se face oamenilor şi molie a oaselor, rozându-l pe dânsul prin grijă şi nedormire. Însă cel ce voieşte, cu lesnire, o poate birui pe dânsa, că nu este patimă a firii, ci a voirii. Pentru aceasta, de va dobândi cineva credinţă în Dumnezeu şi nădejde neîndoită, cu lesnire va scuipa [dispreţui] pe iubirea de argint, şi aşa pe sineşi de mari primejdii se va izbăvi.

5. Fericit este omul care s-a aflat fără de prihană, şi pe urma aurului n-a mers (Sirah 31: 8), după Scriptură. Şi Iacov, îngrozind pe iu­bitorii de argint, zice: Aurul vostru şi argintul au ruginit, şi rugina lor va fi mărturie asupra voastră, şi ca focul va mistui trupurile voastre (Iac. 5: 3).

6. Asemenea cu acesta zice şi Prorocul Avacum ticăloşind pe iubitorii de argint: Vai celui ce-şi înmulţeşte luişi cele ce nu sunt ale lui (2:6); căci, cu adevărat, cel ce adu­nă bani învistiereşte câte puţin cele ce nu vor fi ale lui. împreună cu aceştia şi David gră­ind a zis: Iată omul care n-a pus pe Dumnezeu ajutor al lui, ci a nădăjduit spre mulţimea bo­găţiei sale, şi s-a întărit întru deşertăciunea sa (Psalm 52: 9).

7. Deci să fugim, fraţilor, de această cumplită, nemilostivă, urâtoare de oameni, fără de nădejde şi solitoare a tuturor răutăţi­lor, ascultând pe Apostolul ce zice: Rădăcină a tuturor răutăţilor este iubirea de argint (I Tim. 6:10), şi neagoniseala să o primim, supunându-ne mântuitoarei porunci: Nu agonisiţi nici aur, nici argint la brâiele voastre (Matei 10: 9); că neagoniseala, bine-rânduită fiind şi uşoa­ră, suie în cer pe cel ce o a câştigat pe ea.

8. Pentru aceasta, să încredinţăm lui Dumnezeu trebuinţa trupului, şi aşa ne vom arăta, încredinţând Lui şi pe cea a duhului; căci a Lui este grija pentru noi, şi ştie de ce avem trebuinţă înainte de a cere noi de la Dânsul.

9. Că Dumnezeu, simplu fiind, de simplitate se bucură şi, celor ce vieţuiesc îm­preună cu dânsa, le este Dătător prea îndes­tulat, precum zice înţelepciunea: Cel ce umblă simplu umblă încredinţat (Pilde 10: 9), şi iarăşi: Credinciosului, toată lumea îi este câştigare, iar necredinciosului, nici un bănişor (Pilde 17: 6), şi blagoslovenia Domnului peste capul dreptului (Pilde 10: 6), şi tot sufletul blagoslovit, simplu

259

este (Pilde 11: 25), şi cel ce seamănă dreptate va lua plata credinciosului (Pilde 11: 21), că nu va omorî Domnul de foame sufletul dreptului (Pilde 10: 3). Cel ce se nădăjduieşte spre bogăţie, acela va cădea (Pilde 11: 28).

10. Zice încă şi cântătorul de psalmi:

Iată, ochii Domnului spre cei ce se tem de El, ca să izbăvească din moarte sufletele lor şi să-i hrănească pe dânşii în foamete (Psalm 22: 18-19); că bogaţii au sărăcit şi au flămânzit, iar cei ce-L caută pe Domnul nu se vor lipsi de tot bi­nele (Psalm 33: 11). Şi iarăşi: N-am văzut pe cel drept părăsit, nici seminţia lui cerând pâine (Psalm 37: 25).

11. Şi însuşi Iubitorul de oameni, Stăpânul nostru, ne îndeamnă pe noi zicând: Priviţi la păsările cerului, că nu seamănă nici nu seceră, nici nu adună în jitniţă, şi Părintele vos­tru Cel ceresc le hrăneşte pe ele; au nu sunteţi voi mai deosebiţi decât dânsele (Matei 6: 26)?. Şi adaugă: Deci nu vă îngrijiţi zicând „ce vom mânca, sau ce vom bea, sau cu ce ne vom îmbră­ca", că ştie Tatăl vostru Cel ceresc că vă trebuie acestea toate, ci căutaţi mai întâi împărăţia lui Dumnezeu şi dreptatea Lui, şi acestea toate se vor adăuga vouă (Matei 6: 31-33).

II.

A Sfântului Maxim

1. Tot iubitorul de argint, făţărnicind fapta bună prin evlavie, de va afla de unde poate câştiga materia cea dorită lui, cu jurământ se leapădă de chipul prin care mainainte se socotea ucenic Cuvântului.

III.

Din Pateric

1. Întrebat a fost un Bătrân: „Ce este iubirea de argint?" Şi a răspuns: „A nu crede lui Dumnezeu că are grijă de tine, şi a te deznădăjdui de făgăduinţele lui Dumnezeu, şi a iubi dulceţile".

260

PRICINA A PATRA

De unde seface dragostea cea întru Dumnezeu, şi cum se arată, şi care sunt lucrările ei.

I.

A Sfântului Marcu

1. Cei ce iubesc pe Dumnezeu în fie­care zi mor; ei, adică, peste toată înţelegerea vieţii de aici păşind, de nimic altceva nu se grijesc, fără numai de când vor ajunge întru dragostea cea desăvârşită a lui Hristos, care este deschiderea cea mai dinlăuntru a inimii, unde înainte-mergător pentru noi a intrat Iisus prin Botez.

2. Aceasta căutând-o la început, Sfântul Pavel zicea: Alerg după ea, doar voi prinde-o, întru care şi sunt prins de Hristos (Filip. 3: 14), adică „să iubesc pe cât m-am iubit de Hristos", iar după ce a ajuns la o dragoste ca aceasta, nu mai primea să cu­gete nimic altceva, nici la cele necăjicioase ale acestui trup, nici la minunile zidirii, şi, pe scurt, de toată cugetarea se lepăda, nici la un ceas neprimind a se lipsi de lucrarea duhului.

3. Şi încă a făcut cunoscut de câte se lepăda pentru dragostea cea duhovnicească, că zice: Cine ne va despărţi pe noi de dragostea lui Hristos? Necazul, strâmtorarea, prigoana, foamea, golătatea, primejdia, sabia (Rom. 8: 35). Şi iarăşi, încredinţat sunt, zice, că nici moartea, nici viaţa, nici îngerii, nici începătoriile, nici stăpâniile, nici puterile, nici cele ce sunt acum, nici cele viitoare, nici înălţimea, nici adâncul, nici altă făptură oarecare nu va putea să ne despar­tă pe noi de dragostea lui Dumnezeu, care e în Hristos Iisus, Domnul nostru (Rom. 8: 38, 39). Drept aceea, nimic din cele de aici nu sufe­rea să cugete, ci numai la a stărui într-acolo.

4. Tot graiul lui Hristos arată drept­atea, înţelepciunea şi mila lui Dumnezeu, iar puterea acestora o dă prin auz celor ce cu dulceaţă ascultă. Drept aceea, nemilostivii şi nedrepţii, fără de dulceaţă ascultând, n-au putut cunoaşte înţelepciunea lui Dumnezeu, ba pentru graiurile Lui L-au şi răstignit.

5. Deci şi noi să vedem de-L ascul­tăm cu dulceaţă. Că însuşi a zis: Cel ce Mă iubeşte pe Mine, poruncile Mele va păzi, şi-l va iubi pe dânsul Tatăl Meu, şi Mă voi arăta lui (Ioan 14: 21). Vezi cum arătarea Sa întru po­runci o a ascuns?

6. Cel ce se doreşte de sporirea cea după Dumnezeu este dator ca începerea ei să o facă de aici, în chip neuitat şi fără înce­tare; întru neîncetată cugetare să socotească el purtările de grijă şi facerile de bine cele făcute spre dânsul de Iubitorul de oameni Dumnezeu, cele din născare până acum, cele trupeşti şi cele duhovniceşti, şi pe ace­lea înaintea ochilor punându-le, într-însele a cugeta şi a se îndeletnici, după cea zisă: Nu uita toate răsplătirile Lui (Psalm 102: 2), ca nu cumva cu uitarea cea rea să le acopere, sau cu pricina lenevirii a nu pomeni binefacerile Lui cele multe şi mari, şi pentru aceasta fără de folos şi fără mulţumire să treacă cealaltă vreme.

7. Căci nişte pomeniri necurmate ca acestea, care ca un bold împung inima, o pornesc pe dânsa totdeauna spre mărtu­risire, spre smerenie, spre mulţumire cu su­flet zdrobit, spre toată buna-sârguinţă, spre răsplătirea deprinderilor şi a obiceiurilor celor bune şi a toată fapta bună cea după Dumnezeu, de-a pururea cugetând cu buna-conştiinţă a socotelii prorocescul cuvânt, adică: Ce voi răsplăti Domnului pentru toate câte mi-a dat mie? (Psalm 116:12).

8. Căci atunci când sufletul va soco­ti cele de la naştere [şi până acum] faceri de bine ale Iubitorului de oameni Dumnezeu, şi din câte primejdii de multe ori s-a izbă­vit sau, sub câte rele căzând şi în greşeli alu­necând de voie, n-a fost dat spre pierzare şi moarte duhurilor celor amăgitoare, după dreapta judecată, ci cu îndelungă-răbdare Stăpânul Iubitor de oameni, trecând cu ve­derea greşelile, l-a păzit, aşteptând întoarce­rea lui.

9. Şi vrăjmaşilor şi duhurilor celor viclene de bunăvoie prin patimi slujind, El l-a hrănit, l-a acoperit şi în tot felul l-a sprijinit,

261

iar pe urmă cu bună plecare în calea mântuirii l-a povăţuit, şi dragoste de viaţă pustnicească în inimă i-a pus, şi l-a împuter­nicit a părăsi cu bucurie lumea şi pe toată amăgirea dulceţilor celor trupeşti ale ei, şi cu îngereasca schimă a rânduielii cei pust­niceşti l-a împodobit, gătindu-l a se primi cu lesnire de Sfinţii Părinţi întru adunarea frăţimii.

10. Cine, dar, având socoteală cu bună-conştiinţă, şi acestea socotindu-le, nu va petrece totdeauna întru zdrobirea inimii? Cine, având atâtea vistierii ale binefaceri­lor celor mai dinainte, nimic bun lucrând el mai-nainte, nu va lua totdeauna nădejde temeinică, şi aceasta sfătuindu-se: „Că dacă nimic bun făcând eu, ci încă multe păcătuind înaintea Lui întru necurăţia trupului şi întru multe alte răutăţi prinzându-mă, El n-a făcut după păcatele mele, nici după fărădelegi nu mi-a răsplătit, ci atâtea şi atâtea dăruiri şi ha­ruri a iconomisit spre mântuire; dacă acum cu totul mă voi da pe sinemi a-I sluji Lui de aici înainte întru toată petrecerea curată şi îndreptarea faptelor bune, de câte bunătăţi şi dăruiri duhovniceşti nu mă va învrednici, împuternicindu-mă şi sporindu-mă întru tot lucrul bun?"

11. Pentru aceasta, cel ce păstrează totdeauna un gând mântuitor ca acesta, şi nu uită atâtea faceri de bine, cu lesnire că­tre sârguinţa şi dragostea lui Dumnezeu pe inimă o are mişcându-se, spre a răsplă­ti, după putere, vieţuirea cea îmbunătăţită şi toată nevoinţa bună şi lucrarea dreptăţii, totdeauna osârdnic şi gata fiind a face voia lui Dumnezeu, îndemnat fiind de pomeni­rea atâtor bunătăţi primite de la Stăpânul cel Bun şi Iubitor de oameni; şi cu un chip oa­recare de sineşi pornit şi mai vârtos cu împreună-lucrarea harului celui de sus -, de-a pururea rănindu-se cu inima spre mai multă dragoste şi dorire a lui Dumnezeu.

II.

A Sfântului Diadoh

1. Nimeni nu poate iubi pe Dumnezeu întru simţirea inimii fără mai întâi a se teme din toată inima; căci, curăţindu-se şi muindu-se prin lucrarea temerii, vine întru lucrătoarea dragoste. Nimeni, cu nici un chip, nu va veni întru frica lui Dumnezeu, în chipul în care s-a zis, de nu se va face afa­ră de toate grijile vieţii.

2. Căci atunci când întru linişte mul­tă şi întru negrijă se va face mintea, atunci o strâmtorează frica lui Dumnezeu, curăţind-o pe dânsa întru simţire multă de toată grosimea pământească, ca aşa să o aducă pe dânsa întru cea multă dragoste a bunătăţii lui Dumnezeu; drept aceea, frica adică este a celor ce se curăţesc, dimpreună cu mijlocirea dragostei, iar dragostea cea desăvârşită este a celor ce s-au curăţit înainte, întru care de aici nu mai este frică, că dragostea cea desă­vârşită, zice, izgoneşte afară frica (I Ioan 1:18).

3. Însă amândouă sunt ale celor drepţi, care cu lucrarea Sfântului Duh îndreptează bunătăţile; şi, pentru aceasta, oareunde dumnezeiasca Scriptură grăieşte: Temeţi-vă de Domnul toţi Sfinţii Lui (Psalm 34:10), iar în altă parte: Iubiţi pe Domnul toţi Cuvioşii Lui (Psalm 31: 24), ca prin acestea să ne învăţăm că frica lui Dumnezeu este a drepţilor ce încă se curăţesc împreună şi prin mijlocirea dragostei, precum s-a zis, iar dragostea cea desăvârşită este a celor ce s-au curăţit, întru care nu este vreo înţelegere de vreo frică, ci de ardere neîncetată şi dor al sufletului către Dumnezeu prin lucrarea Sfântului Duh, după cel ce zice: Lipitu-s-a su­fletul de tine şi pe mine m-a sprijinit dreapta Ta (Psalm 63: 9).

4. Precum ranele cele ce se întâmplă trupului, atunci când se înăspresc şi sunt ne­îngrijite, doftoria ce se aduce de la doftori nu o simte, iar curăţindu-se, simt lucrarea doftoriei, spre tămăduire grabnică venind de aici, în acelaşi chip şi sufletul, atâta vreme cât se află negrijit şi de lepra iubirii de dul­ceaţă cu totul este acoperit, nu poate simţi frica lui Dumnezeu, măcar de i-ar vesti lui

262

cineva neîncetat slăvitul şi înfricoşatul judeţ al lui Dumnezeu.

5. Iar de va începe prin multă luare-aminte a se curăţi, atunci ca pe o doftorie oarecare a vieţii simte dumnezeiasca frică, ca şi cum l-ar arde pe dânsul prin lu­crarea mustrărilor, în focul nepătimirilor [nesuferinţei]. Pentru aceasta, de aici, din parte curăţindu-se, ajunge spre desăvârşirea curăţiei, atâta sporind în dragoste pe cât se micşorează cu frica, ca aşa să ajungă întru dragostea cea desăvârşită, întru care nu este frică, ci toată nepătimirea se lucrează întru slava lui Dumnezeu. Deci fie-ne nouă lau­dă neîncetată, mai presus de toate laudele, mai întâi frica lui Dumnezeu, iar de aici dra­gostea, plinirea Legii desăvârşirii celei întru Hristos.

6. Cel ce se iubeşte pe sine nu poate iubi pe Dumnezeu, iar cel ce nu se iubeşte pe sineşi pentru bogăţia cea covârşitoare a dragostei lui Dumnezeu, acesta iubeşte pe Dumnezeu; drept aceea, unul ca acesta nu iubeşte slava sa, nici n-o caută vreodată, ci pe cea a lui Dumnezeu; căci cel ce se iubeşte pe sineşi slava sa o caută; iar cel ce iubeşte pe Dumnezeu iubeşte şi caută slava Celui ce L-a făcut pe dânsul.

7. Căci sufletului simţitor şi iubitor de Dumnezeu îi este propriu a căuta slava lui Dumnezeu întru toate poruncile pe care le face, şi întru a sa smerenie a se veseli; căci lui Dumnezeu I se cuvine slavă, pentru măreţia Lui, iar omului smerenie, ca printr-însa să ne unim cu Dumnezeu, de care lucru, de-l vom face şi noi, precum Sfântul Ioan Botezătorul, ne vom bucura de slava lui Hristos şi neînce­tat vom începe a zice: Acela se cade a Se înălţa, iar noi a ne micşora (Ioan 3: 30).

8. Ştiu pe oarecine care atât de mult îl iubeşte pe Dumnezeu încât plânge că to­tuşi nu-L poate iubi pe Dumnezeu precum voieşte, iar sufletul lui este într-o dorire aşa de fierbinte, încât îl slăveşte pe Dumnezeu întru sineşi, iar el este de ca şi cum n-ar fi, şi nici nu se ştie pe sine ce este, nici măcar întru laudele cuvintelor; că, pentru multa dorire a smereniei, nu-şi mai cunoaşte vrednicia sa.

9. Ci liturghiseşte lui Dumnezeu, precum este legea preoţilor, iar pentru multa aşezare iubitoare de Dumnezeu, el îşi as­cunde pomenirea vredniciei sale, lauda cea pentru dânsa ascunzând-o întru adâncul dragostei lui Dumnezeu în duh de smere­nie, astfel încât în cugetare de-a pururea să se arate ca un rob netrebnic, ca unul ce este străin de vrednicia sa, pentru dorirea smere­niei, lucru pe care şi noi făcându-l, se cade să fugim de toată cinstea şi slava, pentru covâr­şirea bogăţiei dragostei Domnului, a Celui ce cu adevărat ne-a iubit pe noi.

10. Cel ce iubeşte pe Dumnezeu întru simţirea inimii, acela s-a cunoscut de Dânsul, că, pe cât cineva întru simţirea su­fletului primeşte dragostea lui Dumnezeu, pe atât se face întru dragostea Lui; pentru aceasta, de aici, unul ca acesta este într-un dor iute al luminării cunoştinţei şi cu o dra­goste aşa de puternică, încât simte până la însăşi simţirea oaselor, nemaiştiindu-se pe sine, căci este cu totul schimbat de dragostea lui Dumnezeu.

11. Unul ca acesta şi este în viaţa aceasta, şi nu este în viaţa aceasta; pentru că, încă aflându-se în trupul său, prin dra­goste călătoreşte neîncetat către Dumnezeu cu mişcarea sufletului; iar de aici, fără a slă­bi, se aprinde la inimă prin dragoste şi cu o dorire puternică este lipit de Dumnezeu, ca cel ce pentru dragostea lui Dumnezeu a ieşit odată pentru totdeauna din iubirea de sine, că zice: De ne-am ieşit din minte, este pentru Dumnezeu, iar de suntem întregi la minte, este pentru voi (II Cor. 5:13).

12. Când va începe cineva a simţi cu îndestulare dragostea lui Dumnezeu, atunci începe a iubi pe aproapele întru simţirea du­hului, că aceasta este dragostea despre care vorbesc toate scripturile, pentru că prietenia cea după trup, puţină pricină aflând, foarte lesne se strică, căci nu este legată cu simţirea duhului.

13. Şi aşa, măcar de s-ar întâmpla vreo zădărâre asupra sufletului celui lucrat de Dumnezeu, legătura dragostei nu se va dezlega de la acesta, căci, cu fierbinţeala dra­gostei lui Dumnezeu înfocându-se pe sineşi, îndată întru bunătate se întoarce degrab şi cu multă bucurie la dragostea aproapelui, măcar şi prea mult de dânsul de va fi ocărât

263

sau păgubit, pentru că, cu adevărat, prin dulceaţa lui Dumnezeu se mistuie amără­ciunea urii şi a certei.

14. Precum către bunătăţile acestea arătate cu sila oarecum ne îndeamnă simţirile trupului, tot aşa, către bunătăţile cele ne­văzute, simţirea minţii după ce va fi gustat din dumnezeiasca bunătate are obicei a ne povăţui; că negreşit fiecare de a sa rudenie doreşte, sufletul, adică, ca un netrupesc de bunătăţile cele cereşti, iar trupul, ca o ţărână, de hrana cea pământească. Deci, dacă mate­ria cu osteneală o vom subţia, vom ajunge întru iscusul simţirii cei nematerialnice.

15. Iar cum că una este simţirea cea firească a sufletului, singură lucrarea sfintei cunoştinţe ne învaţă pe noi, dar despărţită [sfâşiată] în două lucrări, din pricina neas­cultării lui Adam. Aşadar este una singură, din Duhul Sfânt făcându-se întru dânsul, pe care nimeni nu o poate cunoaşte, fără numai cei ce cu dulceaţă s-au descotorosit de bunătăţile vieţii pentru nădejdea bunătăţilor ce­lor viitoare şi care prin înfrânare îşi veştejesc toată poftirea simţirilor celor trupeşti.

16. Spre acestea numai cu bărbăţie mişcându-se mintea pe temeiul negrijii, poa­te în chip negrăit a simţi dumnezeiasca bu­nătate; drept aceea, atunci şi trupului, după măsura sporirii sale, îi împarte dintru a sa bucurie, cu oarecare cuvânt nemărginit veselindu-se întru dragostea mărturisirii. Că zice: Spre Domnul a nădăjduit inima mea, şi m-am ajutorat şi a înflorit trupul meu, şi de voia mea mă voi mărturisi Lui (Psalm 28: 7); căci, cu adevărat, bucuria ce se face atunci în suflet şi în trup este pomenire neînşelată a vieţii cei nestricăcioase.

17. Cel ce iubeşte pe Dumnezeu şi crede curat, şi lucrurile credinţei le săvârşeş­te curat, iar cel ce doar crede, dar nu este în­tru dragoste, nici însăşi credinţa ce i se pare că o are [nici pe aceea] nu o are, căci crede cu uşurinţa minţii, ca una ce nu este lucrată de greutatea plină de slavă a dragostei. Deci credinţa, de se lucrează prin dragoste, se vă­deşte ca cea mai mare între faptele bune.

18. Nimeni nu poate iubi sau crede curat dacă nu se face luişi pârâş, căci atunci când conştiinţa se tulbură pe sine cu mustrări, mintea nu se poate slobozi încă spre a simţi mireasma bunătăţilor celor mai presus de lume, ci îndată se împarte în îndoială: cu fierbinte pornire le doreşte pe acelea, pentru cercarea credinţei ce a apucat mai-nainte, însă neputând încă a se apuca de dânsa întru simţirea inimii prin dragoste, din pricina îmboldirilor mustrării conştiinţei, precum am zis. Curăţindu-ne, însă, pe înşine prin mai fierbinte luare-aminte şi cu mai multă cerca­re, întru Dumnezeu vom dobândi lucrul cel dorit.

19. Două bunătăţi ne pricinuieşte nouă sfântul har, prin Sfântul Botez al naş­terii celei de-a doua, din care una în chip ne­mărginit o covârşeşte pe cealaltă. Pe prima o dăruieşte îndată, că de iznoavă ne înnoieşte pe noi în însăşi acea apă, şi luminează toate trăsăturile sufletului, adică chipul omului, spălând toată întinăciunea păcatului nostru, iar pe alta o aşteaptă, ca dimpreună cu noi să o lucreze, care este asemănarea.

20. Deci, atunci când va începe min­tea întru multă simţire a gusta din bunătatea Sfântului Duh, atunci trebuie să ştim că ha­rul începe a zugrăvi pe cea după asemănare peste cea după chip. Că în ce chip zugra­vii mai întâi adică cu o vopsea scriu forma omului, apoi cu o vopsea sau alta înfloresc câte puţin chipul omului având astfel grijă ca desăvârşit să iasă chipul omului, până la firele de păr -, tot aşa şi harul lui Dumnezeu, mai întâi, adică prin Sfântul Botez, alcătuieş­te pe om după cea după chip, precum era atunci când a fost făcut.

21. Iar când ne va vedea pe noi că din toată aşezarea poftim frumuseţea ase­mănării, şi cum că stăm goi şi nespăimântaţi în prăvălia aceea, atunci, printr-o faptă bună altă faptă bună înflorind, şi din slavă în slavă purtând în sus chipul sufletului, îi dăruieşte însuşirile asemănării sale. Şi astfel simţirea ne arată pe noi alcătuindu-ne după asemănare, însă desăvârşirea asemănării o vom cunoaşte din luminare.

22. Căci toate faptele bune prin sim­ţire le dobândeşte mintea, sporind înainte după măsura împlinirii poruncilor şi după o rânduială negrăită. Însă duhovniceas­ca dragoste nu o poate dobândi cineva de

264

nu întru toată adeverirea se va lumina de Duhul Sfânt. Că dacă mintea nu va dobân­di în chip desăvârşit pe cea după asemăna­re prin dumnezeiasca lumină, poate avea toate celelalte fapte bune, însă de dragostea cea desăvârşită rămâne încă neîmpărtăşită. Iar când se va asemăna cu fapta bună a lui Dumnezeu zic, adică, pe cât îi e cu putinţă omului a se asemăna cu Dumnezeu -, atunci va purta [aduce] şi asemănarea dumnezeieş­tii dragoste.

23. Că precum la cei ce zugrăvesc după un model, dacă la chipul [icoanei] de zugrăvit se adaugă vopseaua cea mai vie dintre toate vopselele, se păstrează asemă­narea cu modelul până la însăşi zâmbetul, tot aşa şi la cei ce se zugrăvesc de har întru asemănarea cu Dumnezeu: adăugându-se lumina dragostei, arată cum că este cu to­tul cea după chip; pentru că nicio altă faptă bună nu poate aduce în suflet nepătimirea, fără numai singură dragostea; căci dragos­tea este plinirea Legii (cf. Rom. 14:10).

24. Aşadar, întru gustarea dragostei, omul nostru cel dinăuntru de iznoavă se înnoieş­te din zi în zi (II Cor. 4:16), dar se împlineşte prin desăvârşirea acesteia.

25. Iar întru începăturile sporirii, de vom îndrăgi cu fierbinţeală fapta bună a lui Dumnezeu, Sfântul Duh face sufletul să guste întru toată simţirea şi adeverirea din harul lui Dumnezeu, ca mintea să poată şti întru cunoştinţă şi cu de-amănuntul răsplata desăvârşită a ostenelilor celor iubitoare de Dumnezeu şi, de aici, a ascunde întru multă vreme bogăţia acestui har de viaţă făcător; şi, măcar pe toate celelalte bunătăţi de le vom lucra, nimic cu totul să ne socotim a fi, şi de nimic vrednici, pentru că încă nu avem întru deprindere fericita dragoste.

26. Însă atunci dracul urii mai mult supără sufletele cele ce se nevoiesc, încât chiar şi pe cei ce-i iubesc pe dânşii îi face să-i clevetească cu ură, şi, pe scurt, lucrarea cea făcătoare de stricăciune a urâciunii o întinde până la a face din ea o îndeletnicire plăcută, din care pricină mai multă mâhnire pătimeş­te sufletul, purtând adică pomenirea duhov­niceştii dragoste, dar neputând a o dobândi pe dânsa întru simţire, pentru lipsa ostenelilor celor mai desăvârşite.

27. Deci trebuinţă este a o lucra pe dânsa mai întâi [măcar] din silă, ca întru toa­tă simţirea şi deplin încredinţaţi să ajungem întru gustarea ei, pentru că desăvârşirea acesteia, nimeni fiind în trupul acesta, nu o poate dobândi, fără numai Sfinţii, care au venit până la mucenicie şi la cea desăvârşită mărturisire; căci cel ce o a dobândit pe aceas­ta se schimbă cu totul şi nici de hrană cu lesnire nu are poftă.

28. Şi [oare] cel ce de-a pururea se hrăneşte cu dumnezeiasca dragoste, ce fel de poftă va mai avea de bunătăţile cele din lume? Pentru aceasta, Preaînţeleptul Pavel, marele vas al cunoştinţei, hrana ce va să fie a drepţilor binevestindu-ne nouă dintru a sa adeverire, zice aşa: Nu este împărăţia lui Dumnezeu mâncare şi băutură, ci dreptate şi pace şi bucurie întru Sfântul Duh (Rom. 14:17), care sunt roada dragostei celei desăvârşite.

29. Aşadar, a gusta adeseori dintr-însa aici pot numai cei ce sporesc întru desăvâr­şire, iar desăvârşit a o dobândi pe ea nimeni nu poate, fără numai când ce este muritor se va înghiţi desăvârşit de viaţă (II Cor. 5:4).

30. Povestitu-mi-a mie oarecine din cei ce iubesc pe Dumnezeu cu voinţă nesă­turată: „Mie, celui ce am poftit a cunoaşte lămurit dragostea lui Dumnezeu, mi-a dă­ruit-o pe aceasta Bunul [Dumnezeu] întru simţire şi adeverire, şi aşa de mult am simţit această lucrare, încât sufletul cu nepovestită bucurie şi dragoste se grăbea a ieşi din trup şi a merge către Domnul, nemaivrând să cunoască chipul acestei vieţi vremelnice".

31. Deci cel ce s-a făcut întru iscusul unei dragoste ca aceasta, măcar de mii de ori de s-ar ocărî de cineva sau s-ar păgubi, nu se mânie asupra aceluia, ci rămâne ca li­pit de sufletul celui ce l-a ocărât pe dânsul sau l-a păgubit, şi numai împotriva acelora se aprinde, care se pornesc împotriva săra­cilor, sau împotriva lui Dumnezeu grăiesc nedreptate, precum zice Scriptura (cf. Psalm 75: 6), sau în alt chip vieţuiesc rău.

32. Pentru că cel ce de aici mai pre­sus decât pe sineşi iubeşte pe Dumnezeu, ba mai vârtos nu se mai iubeşte pe sineşi, ci numai pe Dumnezeu, nu-şi mai caută cinstea

265

sa, ci voieşte a se cinsti numai dreptatea Aceluia ce l-a cinstit pe el cu cinste veşnică; şi aceasta nu o are ca dintr-o voinţă slabă, ci ca unul care, pentru multa cercare a dragos­tei lui Dumnezeu, a ajuns întru deprinderea unei astfel de aşezări.

33. Iar pe lângă acestea, se cuvine a şti că cel ce se lucrează de Dumnezeu într-o dragoste ca aceasta, în vremea lucrării ei se face mai presus de credinţă, ca unul care, pentru multa lui dragoste, ţine întru simţirea inimii pe Cel ce se cinsteşte de dânsul prin credinţă. Aceasta ne-o însemnează nouă lă­murit Sfântul Apostol zicând: Iar acum ră­mân acestea trei: credinţa, nădejdea şi dragostea, iar mai mare decât acestea este dragostea (I Cor. 13:13), că cel ce ţine pe Dumnezeu, cum s-ar zice, întru bogăţia dragostei, este atunci mai mare decât credinţa sa.

III.

A Sfântului Maxim

1. Dragostea este aşezare bună a su­fletului, pentru care el nimic din cele ce sunt nu cinsteşte mai mult decât cunoştinţa lui Dumnezeu; dar cu neputinţă este a veni în­tru deprinderea acestei dragoste cel ce e îm­pătimit după ceva din cele pământeşti.

2. Cel ce iubeşte pe Dumnezeu cin­steşte cunoştinţa Lui mai mult decât toate cele făcute de Dânsul adică lumina cunoş­tinţei, care este viaţa minţii şi neîncetat prin dorire stăruie întru aceasta.

3. Cel ce are mintea pironită în dra­gostea faţă de Dumnezeu defaimă până şi însuşi trupul său, ca pe ceva străin.

4. Dacă trupul este mai bun decât sufletul, şi dacă mai bun decât lumea fără de asemănare este Dumnezeu, Cel ce a zi­dit-o pe dânsa, cel ce cinsteşte trupul mai mult decât sufletul, şi lumea cea zidită de Dumnezeu mai mult decât pe Dumnezeu, nu se deosebeşte întru nimic de închinătorii la idoli.

5. Cel ce şi-a despărţit mintea de dragostea şi stăruinţa cea către Dumnezeu şi o are legată de vreun lucru din cele sim­ţite, acesta este cel ce cinsteşte trupul mai mult decât sufletul şi pe cele ce s-au făcut de Dumnezeu mai mult decât pe Dumnezeu, Care le-a zidit.

6. Cel ce crede Domnului se teme de muncă, iar cel ce se teme de muncă se înfrâ­nează de la patimi; iar cel ce se înfrânează de la patimi suferă [răbdând] necazurile, iar cel ce suferă necazurile va avea nădej­de întru Dumnezeu; iar nădejdea cea întru Dumnezeu desparte mintea de toată împătimirea pământească, iar de aceasta despărţindu-se mintea, va avea dragoste către Dumnezeu.

7. Toate faptele bune ajută mintea cea lucrătoare prin ele către dumnezeiescul dor, dar mai presus de toate rugăciunea cea curată, că prin aceasta mintea zboară că­tre Dumnezeu. Iar atunci nici pe sineşi nu se simte, nici ceva din cele ce sunt, căci de dumnezeiasca şi negrăita lumină covârşindu-se, nesimţitoare se face spre toate cele ce sunt, precum şi ochiul cel simţitor, odată ră­sărind soarele, nu mai vede stelele.

8. Când prin dragoste mintea se ră­peşte de dumnezeiasca cunoştinţă şi, făcându-se afară din cele ce sunt, simte dumneze­iasca nemărginire, atunci, precum dumne­zeiescul Isaia de uimire, întru simţirea sme­reniei sale venind, cu dragoste zice graiurile Prorocului: O, ticălosul de mine! Umilitu-m-am, că om fiind şi necurate buze având, şi locu­ind în mijlocul unui norod cu buze necurate, pe împăratul, Domnul Savaot, L-am văzut cu ochii mei (Is. 6: 5).

9. Precum pomenirea focului nu în­călzeşte trupul, tot aşa cunoştinţa fără dra­goste nu lucrează în suflet luminarea cu­noştinţei; precum lumina soarelui trage la sine ochiul cel sănătos, tot aşa cunoştinţa lui Dumnezeu trage în chip firesc la sineşi min­tea cea curată prin dragoste. Minte curată este cea care s-a despărţit de necunoştinţă şi se luminează de dumnezeiasca lumină.

10. Cel ce iubeşte pe Dumnezeu nu poate să nu iubească pe tot omul ca pe sine însuşi, măcar de se şi scârbeşte către patimile celor ce încă nu s-au curăţit; pentru aceasta, şi întoarcerea, şi îndreptarea lor văzându-le, cu nemăsurată şi negrăită bucurie se bucură.

266

11. Cel ce vede în inima sa vreo urmă de ură, pentru vreo greşeală a cuiva, este cu totul străin de dragostea cea către Dumnezeu; pentru că dragostea cea către Dumnezeu nu suferă nicidecum ură faţă de om. Cel ce Mă iubeşte pe Mine, zice Domnul, poruncile Mele va păzi (Ioan 14: 21). Şi aceas­ta este porunca Mea: ca să vă iubiţi unul pe al­tul (Ioan 15: 12, 17). Deci cel ce nu iubeşte pe aproapele nu păzeşte porunca, nici pe Domnul nu-L poate iubi.

12. Dumnezeu, din fire fiind bun şi fără de patimă, pe toţi adică întocmai îi iu­beşte ca pe nişte lucruri ale Sale, însă pe cel îmbunătăţit îl slăveşte, ca unul ce şi cu voirea s-a făcut al Lui.

13. Cel ce iubeşte pe Dumnezeu, via­ţă îngerească duce pe pământ: postind şi pri­veghind, cântând şi rugându-se şi pentru tot omul bine-socotind.

14. Chinuieşte-ţi trupul tău cu nemâncarea şi cu privegherea, şi îndeletniceşte-te fără lenevire cu cântarea psalmilor şi cu rugăciunea, şi sfinţenia întregii înţelepciuni va veni la tine, aducând dragostea.

15. Cel ce s-a învrednicit dumneze­ieştii cunoştinţe, şi pe lumina acesteia prin dragoste o a agonisit, nu se va tulbura niciodinioară de dracul slavei deşarte; iar cel ce încă nu s-a învrednicit acesteia, cu lesnire se stăpâneşte de aceea, şi cugetă înalt pentru cele ce după Dumnezeu se fac de dânsul; iar cel ce o a dobândit pe aceasta cu toată ini­ma grăieşte graiurile Patriarhului Avraam, pe care le-a zis atunci când s-a învrednicit dumnezeieştii arătări: Eu sunt pământ şi ce­nuşă (Fac. 18: 27).

16. Încă nu are desăvârşită dragos­te cel ce se schimbă după socoteala oameni­lor, pe unul adică iubind, iar pe altul urând, pentru cutare lucru sau cutare pricină, sau pe acelaşi om uneori adică iubindu-l, iar al­teori urându-l pentru aceleaşi pricini.

17. Cel ce iubeşte pe Dumnezeu nu întristează şi nu se întristează către cineva pentru vreun lucru vremelnic, ci se întristea­ză numai cu o întristare mântuitoare, cu care şi Fericitul Pavel s-a întristat şi a întristat pe Corinteni.

18. Cel a cărui minte de-a pururea este către Dumnezeu, acestuia şi pofta foar­te a crescut întru dumnezeiescul dor, iar mâ­nia cu totul întru dumnezeiasca dragoste s-a prefăcut; căci, prin zăbavnica împărtăşire de dumnezeiasca strălucire, s-a făcut cu totul de lumină, iar partea cea pătimaşă a ei către sineşi strângând-o, întru dumnezeiescul dor în chip necontenit, precum s-a zis, şi întru dra­goste neîncetată o a întors, cu totul din cele pământeşti către Dumnezeu mutându-se.

19. Mintea cu Dumnezeu împreună unindu-se, şi întru Dânsul zăbovind prin rugăciune şi dragoste, înţeleaptă, bună, pu­ternică, iubitoare de oameni, milostivă şi îndelung-răbdătoare se face, şi, pe scurt a zice, aproape toate dumnezeieştile însuşiri întru sineşi le poartă; iar odată depărtându-se aceasta, şi întru cele materialnice zăbovind, ori ajunge dobitocească, făcându-se iubitoa­re de dulceţi, ori sălbatică, bătând război cu oamenii pentru acestea.

20. Când vei vedea mintea ta cu dul­ceaţă îndeletnicindu-se întru cele materialnice şi întru înţelegerile acestora petrecând, cunoaşte de aici că pe acestea mai vârtos decât pe Dumnezeu le iubeşti; căci unde este comoara ta, zice Domnul, acolo este şi inima ta (Matei 6: 21).

21. Dragostea faţă de Dumnezeu pleacă pe părtaşul ei să defaime toată dul­ceaţa ce trece, toată durerea şi toată întrista­rea; şi pentru aceasta să te plece pe tine toţi sfinţii care atâtea, întru Hristos, cu bucurie, au pătimit.

22. Frica Gheenei face pe cei începă­tori a fugi de răutate; iar dorul de răsplata bunătăţilor dăruieşte râvnă celor ce sporesc întru lucrarea faptelor bune.

23. Taina dragostei ridică mintea mai presus de toate cele ce se fac, oarbă lucrând către toate cele ce sunt după Dumnezeu; că Domnul înţelepţeşte numai pe aceia ce se fac orbi faţă de toate cele ce sunt după Dumnezeu, arătându-le pe cele ce sunt mai dumnezeieşti.

267

IV.

A Sfântului Isaac

1. Dragostea lui Dumnezeu este o fierbinţeală mai presus de fire, iar când în chip nemăsurat (covârşitor) va cădea pes­te cineva, îl face pe dânsul cu totul uimit şi înţelegător, iar după măsura chipului acelei dragoste care a intrat întru el, schimbare ne­maiîntâlnită şi minunată se vede într-însul.

2. Iar semnele ei cele simţite sunt acestea: faţa omului se face rumenă şi vese­lă, trupul lui se înfierbântă, frica şi sfiala se depărtează de la dânsul, dobândeşte astfel evlavie şi putere de a aduna mintea în sineşi.

3. Iar omul se face ca un uimit şi ieşit din minte, iar moartea cea înfricoşată o soco­teşte bucurie, şi niciodată vedenia (duhovni­cească) a minţii nu află contenire din cugeta­rea celor cereşti, şi cugetul lui de-a pururea se îndeletniceşte, de ca şi cum ar vorbi cu cineva, şi nu simte în chip simţit mişcarea sa care se mişcă într-un lucru căci, măcar de face ceva, lucrul nu-l simte cu desăvârşire, ca unul ce are mintea înălţată întru vedenie.

4. De această dumnezeiască beţie s-au îmbătat Apostolii şi Mucenicii. Primii au străbătut toată lumea, s-au ostenit şi au fost ocărâţi; iar celorlalţi, mădularele tăindu-li-se şi cele prea-cumplite pătimind, nu s-au împuţinat, ci vitejeşte au suferit şi, făcându-se înţelepţi, ca nişte nebuni au fost socotiţi; de a căror nebunie şi noi să ne rugăm să ne învrednicim.

5. Iar întru dragoste ne povăţuieşte pe noi frica, prin lucrările nebuniei aducându-ne în raiul cel duhovnicesc, de unde ne apropiem de pomul vieţii, care este dragos­tea. Din acesta căzând Adam, n-a mai aflat întru sineşi bucurie, ci în pământul mărăci­nilor lucra şi se ostenea, mâncând pâinea su­dorilor lucrurilor sale.

6. Deci şi noi, până ce nu vom afla dragostea, lucrarea noastră este în pământul mărăcinilor, şi în mijlocul lor semănăm şi secerăm, în tot ceasul înţepându-ne de dân­şii măcar de ar fi sămânţa noastră sămânţa dreptăţii -, şi întru sudoarea feţei câştigăm pâinea faptelor bune.

7. Iar când vom fi aflat dragostea, care este hrana îngerilor, atunci şi înşine ne hrănim cu pâine cerească şi ne întărim de dânsa, fără de nici un lucru şi osteneală. Deci, cel ce a aflat dragostea, pe Hristos mă­nâncă, şi de la Dânsul se hrăneşte, şi nemu­ritor se face.

8. Pentru că zice: Eu sunt Pâinea care Se pogoară din cer şi dă lumii viaţă (Ioan 6: 33, 51), şi iarăşi: Cel ce va mânca din pâinea pe care Eu i-o voi da lui nu va vedea moartea în veci (Ioan 6: 58). Deci, dar, cel ce vieţuieşte în dragoste, de aici a moştenit şi viaţa veşni­că şi, încă aici fiind, adulmecă din acel văz­duh al slobozeniei întru care se vor desfăta drepţii la înviere; aceasta este deci mâncarea şi băutura cea tainică pe care o făgăduieşte Hristos, zicând că din ea Se va împărtăşi îm­preună cu Apostolii întru împărăţia Sa:...Ca să mâncaţi şi să beţi la masa Mea întru împărăţia Mea (Luca 22: 30).

9. Căci dragostea este îndestulată a hrăni pe om în loc de toată mâncarea şi bău­tura. La acest liman liniştit şi fără de valuri, despre dragoste zic, nu este cu putinţă a ajunge cineva de nu va trece mai întâi marea cea gândită a patimilor cea aşezată între noi şi acest liman al mântuirii; pe aceasta o pu­tem trece în corabia pocăinţei prin temeinica ocârmuire a fricii şi cu ajutorul Duhului.

10. Iar când vom ajunge la acest li­man neînviforat, al dragostei zic, cei ce adi­că ne duc pe noi se întorc înapoi, că zice: Dragostea alungă frica (I Ioan 4:18); iar noi de aici fără de grijă ne vom desfăta întru aceas­ta cu harurile ei, de-a pururea fiind întru Dumnezeu şi de dulceaţa Lui fără de săturare îndulcindu-ne.

11. S-a spus despre pasărea care se numeşte sirin că, de va auzi cineva viersul glasului ei, aşa se trage de dânsa şi cu totul îşi iese din sineşi, încât de dulceaţa viersului uită de toate câte are mână, şi chiar de însăşi viaţa, şi cade şi moare.

12. Tot într-acest fel pătimeşte şi su­fletul lucrându-se de dragoste; căci atunci când va răsuna întru dânsul dulceaţa cea cerească, descoperindu-i lui tainele lui Dumnezeu, atâta se cuprinde de dulceaţa aceea, încât porneşte cu totul pe urma ei,

268

uitându-şi de viaţa aceasta trupească, şi de Dânsul fără de saţiu doreşte. Şi atunci şi tru­pul amorţeşte dinspre toate poftirile sale, nu numai de cele din afara firii, ci şi de cele după fire înjugate cu dânsul.

V.

Din Pateric

1. Se spunea despre un Bătrân din Schit că trăgea să moară, iar fraţii, întristându-se, au înconjurat patul lui şi au început să plângă; iar Bătrânul şi-a deschis ochii săi şi a râs; apoi, oprindu-se puţin, iarăşi a râs, şi aşa a râs şi a treia oară.

2. Şi l-au rugat pe el fraţii zicând: „Spune-ne nouă, Avva, pentru ce tu ai râs, iar noi plângem?" Iar el le-a răspuns lor: „întâi am râs pentru că toţi vă temeţi de moarte, iar a doua, pentru că nu sunteţi gata, iar a treia, pentru că de la osteneală mă duc la odihnă". Şi, zicând aceasta, îndată a adormit.

3. Zis-a Avva Antonie: „Eu nu mă tem de Dumnezeu, căci îl iubesc pe El; pen­tru că dragostea cea desăvârşit alungă frica".

4. Mers-a Avva Ammun Nitriotul la Avva Antonie şi i-a zis lui: „Eu fac mai multă osteneală decât tine; şi cum se face că nu­mele tău s-a mărit între oameni mai mult de­cât al meu?" Zis-a Avva Antonie: „Pentru că iubesc pe Dumnezeu mai mult decât tine".

5. Se spunea că oarecine din Bătrâni L-a rugat odată pe Dumnezeu să îi vadă pe Părinţi, şi i-a văzut, afară însă de Avva Antonie. Şi a zis către cel ce-i arăta lui: „Unde este Avva Antonie?" Iar el i-a zis lui: „în locul în care este Dumnezeu, acolo este".

269

PRICINA A CINCEA

Că prea mare lucru între faptele bune este a se linişti cineva (a trăi în isihie) cu socoteală şi că mare nevoie are sufletul să o îndrepteze pe aceasta; şi care este liniştea cea cu socoteală, şi cum se isprăveşte.

I.

Din viaţa Sfântului Arsenie

1. Marele Arsenie, încă în lume fi­ind, se topea cu totul de dorul liniştii; pentru aceea se şi ruga lui Dumnezeu cu fierbinţea­lă, ca să-şi împlinească dorirea. într-o zi, rugându-se el, un glas de sus l-a strigat zicând: „Arsenie, fugi de gâlcevi şi te vei mântui".

2. Aceasta auzind el, n-a mai zăbo­vit în cele lumeşti, ci, îndată sculându-se, s-a dus în Schit şi s-a nevoit cu cei de acolo, iar după puţină vreme i-a întrecut pe toţi ai locului, căci el gustase din osteneli şi se de­prinsese cu fapta bună mai-nainte de a cu­noaşte Schitul şi obiceiul monahilor.

3. Dar şi mai-nainte de aceasta, el cu frica lui Dumnezeu îşi avea mintea ferecată, şi spre fapta bună se sârguia, şi era obişnuit cu ostenelile pustniceşti, încât, întru mulţi­mea gâlcevilor petrecând, putea îndrăzni şi zice după dumnezeiescul David: Deosebi sunt eu, până ce voi trece (Psalm 140: 10). Pentru aceea, şi venind în Schit, şi numărându-se cu Părinţii de acolo, în puţină vreme de cele mai mari fapte bune s-a apucat; care Părinţi şi luau aminte la dânsul ca la un das­căl, şi fiecare îl întreba pentru cele ce avea trebuinţă, iar pe cele auzite de la dânsul cu osârdie le primeau.

4. Odată, fiind întrebat de oarecine despre petrecerile cele în loc străin, a zis: „De se va întâmpla monahului să fie în ţară străină sau cetate, aceasta i se cuvine lui a păzi mai întâi: a nu se face el cunoscut ni­mănui, a nu cugeta îndrăznire, nici prietenie către cineva din cei mulţi; aceasta păzind, negreşit foarte mult se va folosi".

5. Un alt monah, cu numele Marcu, vestit pentru fapta bună, ştiind singurătatea lui Arsenie şi neprimirea vorbirii cu oame­nii, l-a întrebat pe dânsul: „Pentru ce fugi de noi? Că, de ai fi împreună cu noi, nu te-ai vătăma cu nimic, iar pe noi prea mult ne-ai putea folosi".

6. Către care dumnezeiescul Arsenie a răspuns zicând: „Dumnezeu ştie că foar­te sunt atârnat de dragostea voastră; dar ce pătimesc eu?! Că nu pot să mă împart pe sinemi şi lui Dumnezeu şi oamenilor; fiindcă mai lesne este a-I plăcea Lui decât acelora; căci miile şi milioanele de îngeri un scop şi o voie au: a-L lăuda adică pe Dumnezeu şi a sluji poruncilor Lui; iar la oameni, unele sunt voirile şi scopurile şi altele urmările (cf. şi Rom. 7 19); pentru aceasta, dar, precum am zis, mai cumplit este a sluji oamenilor decât a plăcea lui Dumnezeu".

7. Aşadar, pentru aceasta dorea Arsenie liniştea cu aşa râvnă, şi se îngreuia de vorbirile celor ce veneau, fiindcă poftea cu singur Dumnezeu a vorbi de-a pururea; pentru aceasta şi chilia lui era la mai bine de treizeci de mile depărtare de celelalte.

8. Venind la dânsul oarecine din Părinţii cei mai bătrâni, zicea: „Părinte, gân­durile mă necăjesc zicându-mi: De vreme ce a posti şi a te osteni, iată, nu poţi, din pri­cina bătrâneţii, măcar pe cei neputincioşi şi bolnavi cercetează-i, fiindcă şi acesta nu mic semn al dragostei este". La acestea, dumne­zeiescul Arsenie a zis (şi nu-i era lui nearătat vicleanul şi răul meşteşug al dracilor): „Du-te, zicea, mănâncă şi bea, încă nu te da îna­poi nici de la îndestularea somnului, numai din chilia ta să nu te pleci a te depărta".

9. Atunci când Schitul a fost pustiit de năvălirea barbarilor, ieşind şi el împreună cu ceilalţi Părinţi, lacrimi din ochi slobozea şi pentru linişte foarte dorea; căci ştia cum că mişcările şi mutările din loc în loc la călugări sunt moarte şi pierzare a bunătăţilor celor ce le-au câştigat în linişte, căci de multe ori se întâlnesc cu cele ce nu le voiesc şi văd cele ce nu se cuvin şi aud cele ce nu trebuie.

270

10. Altă dată, mergând Avva Arsenie la nişte călugări în apropierea cărora erau trestii clătinându-se încetişor de vânt, a zis către dânşii: „Ce sunet este acesta? Căci celui ce se doreşte de linişte, nici glas de pasăre nu poate suferi; cum dar, voi, de nişte sunete ca acestea fiind înconjuraţi, puteti curat să vă liniştiţi?"

11. Odinioară, cunoscând Marele pe un frate că venea către dânsul, a început să arunce cu pietre în el, şi aşa l-a izgonit, însă nu urând pe fratele, cum ar putea zice cineva că cine a îndreptat mai mult decât el, ală­turi de altele, dragostea cea către aproapele? -, ci liniştea sa păzind-o curată, precum s-a zis, iar printr-însa, partea cea văzătoare ne­risipită.

12. Şi încă pe aceasta nu simplu o fă­cea, că ştia pe cine se cade a izgoni pe cei ce puteau tulbura liniştea lui şi pe cine a primi şi din cuvânt a-i împărtăşi; şi iarăşi pe cine a primi fără însă a se împărtăşi cu dânşii şi din cuvânt, ci tăcerea la aceştia a o păzi, precum va arăta povestirea.

13. Iată cum pe un frate l-a apucat dorul să-l vadă pe Arsenie. Venind acesta la biserică, se ruga să vadă pe Marele; şi au tri­mis un frate ca să-i arate chilia, şi, mergând, a bătut în uşă, şi, după ce le-a deschis, i-a băgat înlăuntru şi i-a salutat; apoi au şezut tăcând, fără a vorbi ceva unul cu altul. Şi vreme din destul trecând, şi nici un cuvânt vorbind Bătrânul, fratele cel dat spre arăta­rea chiliei a zis către cel străin: „Eu mă duc". Şi acela a zis: „Merg şi eu cu tine, fiindcă de­şartă îmi este petrecerea aici".

14. După ce au ieşit, au mers din nou împreună, şi a poftit fratele cel străin pe cel de loc ca să-l ducă la Avva Moise, care fu­sese mai-nainte tâlhar. Şi, ducându-se ei cu bucurie mare, i-a primit, i-a găzduit şi, din vorbire din destul împărtăşindu-i pe dânşii, i-a odihnit şi apoi i-a slobozit. Şi a zis fratele către cel străin: „Care din cei doi ţi se pare mai înalt întru fapta bună?" Şi i-a zis: „Cel ce ne-a odihnit şi ne-a găzduit pe noi".

15. Iar pe aceasta o auzit şi un Bătrân din cei mari, care, şi nedumerindu-se, şi ne­putând şti care din cei doi este mai înalt cu fapta bună, s-a rugat lui Dumnezeu să-i arate. Şi a văzut într-o vedenie două coră­bii umblând pe râu, din care una avea pe dumnezeiescul Arsenie cu linişte înotând şi pe Duhul lui Dumnezeu încălzindu-l, iar în cealaltă pe Moise împreună cu îngerii lui Dumnezeu, care cu faguri de miere îl hră­neau pe dânsul.

16. Şi a cunoscut Bătrânul că amândoi sunt vrednici de mari lucruri la Dumnezeu; însă tăcerea lui Avva Arsenie mai mare este decât iubirea de străini a lui Avva Moise, mai vârtos pentru aceea că Duhul lui Dumnezeu era cu dânsul, iar cu Moise, îngerii Atotţiitorului Dumnezeu, iar a se hrăni el de îngeri însemnează bu­nătatea iubirii de străini, iar cum că Duhul lui Dumnezeu Se odihnea peste liniştea lui Arsenie se va arăta şi din cea următoare.

17. Mers-a cineva la acest Bătrân vrând a vorbi şi a dobândi folos; dar fiind­că a găsit uşa încuiată şi pe Arsenie liniştit petrecând, n-a mai bătut în uşă, ca să nu-i facă lui supărare; însă, plecându-se printr-o fereastră mică, a văzut pe Cuviosul tot nu­mai foc. Şi negreşit cel ce a văzut vrednic de crezare era pentru nişte privelişti ca acestea. Apoi, după aceasta, bătând el în uşă, a ieşit Arsenie şi, văzându-l pe el speriat, l-a între­bat: „Câtă vreme ai de când ai venit aici? Nu cumva ai văzut ceva?" Iar fratele a tăgăduit.

18. Încă şi aceasta se păzea la minu­natul Arsenie: adică a nu pune înainte între­bări din Scriptură, nici a trimite scrisori, şi nu pentru că nu era în stare căci cum nu i-ar fi fost cu putinţă celui ce atât de lesne îi era frumos a vorbi, pe cât altora prost a grăi? Ci obiceiul de a tăcea şi îngreuierea ce-o pri­cinuia arătarea [cu alţii], acestea erau pricina celor zise.

19. Pentru aceasta dar, ori în biserici, ori în adunări, foarte se sârguia ca pe nimeni să nu vadă, nici alţii să-l vadă pe el, ci numai în dosul vreunui stâlp sau al altui lucru să stea, după cum îşi avea aşezarea, alegând mai degrabă să se ascundă decât să fie văzut de alţii, ca cel ce totdeauna voia să ia aminte de sineşi şi mintea înlăuntru a o aduna, şi aşa cu lesnire către Dumnezeu a o ridica.

20. Şi mai era la Arsenie şi acest obicei, a zice adică adeseori către sineşi:

271

„Arsenie, pentru ce ai ieşit? Unde mergi? Pentru ce scop te-ai depărtat pe sineţi de lume? Şi care este acesta, fără numai negreşit a plăcea lui Dumnezeu? Cu cele ce ştie El a Se mulţumi, cu acestea te sârguieşte". Şi nu nu­mai aceasta, ci şi alta obişnuia a zice adeseori către sineşi, adică: „De multe grăind, m-am căit, iar tăcând, niciodată". Pentru care se şi întorcea dinspre vorbirile cele cu oamenii, numai de nu i se părea cumva că vorbirea e de nevoie şi plăcută lui Dumnezeu.

21. Odinioară, aflând că vin oarecari către dânsul, îndată a zis către cei ce erau îm­preună cu el: „întrebaţi-i şi aflaţi pentru care pricină au venit?" Şi, fiind întrebaţi, s-au în­ştiinţat cum că aceia se duc în Thebaida pen­tru o trebuinţă; şi au spus aceasta lui Avva Arsenie. Şi, luând el pricină dintru aceasta pentru a nu i se tăia liniştea, a zis: „De vreme ce n-au venit pentru mine, nici nu mă vor vedea; după ce s-or odihni puţin, îi voi lăsa să-şi caute de drum".

II.

Din Pateric

1. Avva Arsenie, pe când încă se afla în palatele împărăteşti, se ruga cu fier­binţeală lui Dumnezeu zicând: „Doamne, povăţuieşte-mă cum să mă mântuiesc!" Şi într-o zi, pe când se ruga el, a auzit glas de sus zicând: „Arsenie, fugi de oameni şi te vei linişti!" Aceasta auzind el, îndată lăsând cele lumeşti, s-a dus în Schit şi s-a alăturat bărba­ţilor ce se nevoiau acolo".

2. Şi s-a rugat iarăşi lui Dumnezeu, acelaşi cuvânt zicând, şi iarăşi acelaşi glas l-a auzit zicându-i lui: „Arsenie, fugi, taci, linişteşte-te! Că acestea sunt rădăcinile nepăcătuirii!" Deci aşa făcând Arsenie, în scurtă vreme s-a făcut mare şi, pe scurt a zice, pe toţi Părinţii cei de acolo i-a întrecut cu vederea şi cu cunoştinţa".

3. Venit-au odată nişte Bătrâni la Avva Arsenie, rugându-se ca să vorbească cu dânsul. Iar el, luând aminte la rugămin­tea lor cea multă, le-a deschis. Iar după ce au intrat, i-au cerut să le spună [cuvânt] despre cei ce se liniştesc şi care cu nimeni nu se întâlnesc, şi pentru ce pricină fac aceasta. Şi a răspuns Bătrânul: „Atunci când fecioara este în casa tatălui ei, mulţi sunt cei ce voiesc să se logodească cu dânsa, iar după ce-şi va lua bărbat, nu mai place tuturor, şi, aşa, unii o laudă, iar alţii o defaimă, şi nu mai are atâ­ta cinste pe cât avea atunci când era ascun­să. Tot întru acest chip şi cele ale sufletului, dacă se vor vădi, nu vor plăcea tuturor, şi aşa cinstea cea de la Dumnezeu o pierd".

4. Zicea Avva Dula: „De ne va sili pe noi vrăjmaşul să părăsim liniştea, punându-ne nou înainte felurite pricinuiri, fie ele cumva binecuvântate sau nu, să nu-l ascul­tăm pe el, căci sunt meşteşugiri de-ale lui; iar ca ajutor spre a nu ne fura noi de dânsele, nimic nu ni se dă nouă mai bun ca liniştea şi postirea; că acestea mai mult decât toate faptele bune dăruiesc ochilor celor dinăun­tru vederea cea iute".

5. Zis-a acelaşi: „Taie prieteşugurile celor mulţi, ca să nu se tulbure mintea ta făcându-se împrăştiată şi îngrijată, că aşa nu va mai putea curat a se uita către văzduhul cel slobod al liniştii".

6. Zis-a Avva Teodor al Fermei: „Oricine dintre oameni învaţă dulceaţa chi­liei, întru dânsa de-a pururea fuge, de ca şi cum l-ar urî pe aproapele sau l-ar necinsti, dar ţinându-se dulceaţa chiliei".

7. Se spunea despre Avva Isidor că atunci când mergea cineva la dânsul, de simţea Bătrânul, fugea în chilia cea mai din­lăuntru, ca să nu-l afle. Şi, întrebat fiind de fraţi pentru ce fuge, le răspundea: „Şi fiare­le fugind în culcuşul lor se mântuiesc". Iar aceasta o zicea Bătrânul vrând a-i folosi pe fraţi, ca şi ei să îmbrăţişeze liniştea şi să ca­ute negrija.

8. Zis-a Avva Moise către Avva Macarie, atunci când era în Schit: „Voiesc să mă liniştesc, şi nu mă lasă fraţii, căci vin des la mine. Oare ce să fac?" Şi i-a răspuns lui Avva Macarie: „Văd că firea ta este moale, căci, după ce vine cineva la tine, nu se poate întoarce. Deci, de voieşti să te linişteşti, du-te în pustie înlăuntru spre Piatră, şi linişteşte-te acolo, iar el a făcut aşa şi s-a odihnit".

9. Pe acelaşi Avva Macarie l-a în­trebat Avva Aio zicând: „Spune-mi un grai,

272

cum să mă mântuiesc?" Şi i-a răspuns lui Bătrânul: „Fugi de oameni şi şezi în chilia ta, şi plânge-ţi păcatele tale, şi nu iubi vorbirea oamenilor, şi te vei mântui".

10. Zis-a încă şi Avva Moise: „Omul care fuge [de lume] este asemenea strugu­relui copt şi plin de dulceaţă; iar cel ce este între oameni este ca agurida, nebucurând pe cel ce o mănâncă".

11. Bolnăvitu-s-a odinioară Avva Iosif şi a trimis la Avva Teodor zicând: „Vino să te văd, înainte de a ieşi din trup". Şi era la mijlocul săptămânii, şi nu s-a dus; ci i-a ves­tit lui zicând: „De vei rămâne până sâmbătă, voi veni, iar de te vei duce, ne vom vedea unul pe altul în cea lume".

12. Un frate a întrebat pe Avva Ruf: „Ce este liniştea şi care este folosul ei?" Şi a răspuns lui Bătrânul zicând: „Liniştea este a şedea cineva în chilie în cunoştinţă şi cu frica lui Dumnezeu, depărtându-se de pomeni­rea de rău şi de înalta-cugetare. O linişte ca aceasta, născătoare a tuturor faptelor bune, păzeşte pe monah de săgeţile cele înfoca­te ale vrăjmaşului, nelăsându-l a se răni de acela. Deci această linişte câştig-o, frate, de-a pururea pomenind frica morţii, că nu ştii în care ceas vine furul; de aceea, trezveşte-te în sufletul tău".

13. Venit-a odată Avva Ammun din Raith spre Klisma, ca să ajungă la Avva Sisoe şi, văzându-l pe el necăjindu-se pentru că lă­sase pustia, i-a zis lui: „Avva, pentru ce te necăjeşti? Că ce puteai să mai faci în pustie, de acum aşa îmbătrânind?" Iar Bătrânul, luând aminte la dânsul cu posomorâre, i-a zis: „Ce-mi zici, Ammune? Au nu-mi ajunge mie în pustie singură slobozenia gândului?"

Şi a făcut acest Avvă Sisoe petrecând în linişte în muntele lui Avva Antonie până la ducerea aceluia din viaţă şaptezeci şi doi de ani, nu puţin şi mai-nainte isprăvind în Schit cu Avva Or. Deci vezi, după atâta nevoinţă, cum dorea de pustie, pentru linişte?"

14. Odată, pe când Avva Sisoe şedea în Klisma, gândind şi cugetând, a zis uce­nicului său: „Sloboade apa la finice, fiule". Şi, auzind acela, a zis: „Suntem în Klisma, Avva!" Şi i-a zis Bătrânul: „Ce să fac în Klisma? Du-mă iarăşi în munte!"

15. Zis-a un Bătrân: „A şedea bine în chilie umple monahul de toată bunătatea".

16. Zis-a acelaşi: „Dator este mona­hul, de i se va întâmpla vreodată şi pagubă trupească, să o treacă cu vederea, şi printrînsa să-şi cumpere liniştea sa".

17. Un frate a mers la un stareţ is­cusit şi i-a zis lui: „Sunt istovit, Avva". Iar Bătrânul i-a zis: „Şezi în chilia ta, şi Domnul îţi va da ţie odihnă".

18. Povestit-a Avva Daniil despre Avva Arsenie: „A venit odată un magistrat din Roma la Schit, care i-a adus lui o diată a unui singlitic, rudenie de-a lui, care, murind de curând, i-a lăsat lui Avva Arsenie moş­teniri multe. Iar Bătrânul, luând diata şi ci­tind-o, s-a pornit să o rupă, iar magistratul a căzut la picioarele lui zicând: „Rogu-mă ţie, nu o rupe, căci îmi vor lua capul". Şi i-a zis lui Avva Arsenie: „Eu înainte de acela am murit, iar acum mă îndeamnă spre moşte­nirea lui?" Şi după ce a zis acestea, a trimis diata, neprimind nimic.

19. Avva Teodor al Fermei agonisi­se trei cărţi bune şi folositoare; şi, mergând la Avva Macarie, i-a spus lui: „Am trei cărţi bune şi mă folosesc dintr-însele, şi le citesc şi fraţii şi se folosesc; spune-mi, deci, ce trebu­ie să [mai] fac? Să le ţin pentru folosul meu şi al fraţilor, ori să le vând şi preţul lor să-l dau săracilor?" Şi răspunzând Bătrânul a zis: „Bune sunt faptele de acest fel, însă mai mare decât toate este neagoniseala, la cei ce adică au trecut de treapta lucrătoare şi au sporit spre vedenii întru linişte". Şi, auzind Bătrânul aceasta, s-a dus şi le-a vândut şi preţul l-a dat săracilor.

20. Zis-a avva Cassian: „Era un mo­nah care locuia într-o peşteră în pustie şi i s-a vestit lui de la rudeniile lui cum că: Tatăl tău este foarte supărat de boală şi va să se săvâr­şească, vino şi-l moşteneşte. Iar el le-a răspuns: Eu înaintea lui am murit lumii, şi deci cum poate cel mort să-l moştenească pe cel viu?"

21. Povestit-a oarecine din Părinţi că era odată un Bătrân care se învrednicise de mari daruri de la Dumnezeu, şi era ves­tit pentru vieţuirea lui cea îmbunătăţită, şi ajunsese numele lui până la împăratul. Şi a trimis împăratul de l-a chemat, ca să se învrednicească

273

de rugăciunile lui. Iar după ce a vorbit cu el şi mult s-a folosit, i-a adus lui aur, iar el l-a primit; şi, întorcându-se la chi­lia sa, a început să lucreze în ţarină şi la alte­le din agoniselile lui, după obicei.

22. Şi i-au adus lui un îndrăcit; şi a zis Bătrânul către dracul: „Ieşi din zidirea lui Dumnezeu!" Şi a zis dracul: „Nu te as­cult!" Zis-a Bătrânul: „De ce?" Zis-a dracul: „Pentru că te-ai făcut ca unul din noi, ai pă­răsit grija pentru Dumnezeu şi te-ai îndelet­nicit cu grija pământească".

23. Un egumen al unei obşti a între­bat pe cel întru Sfinţi Părintele nostru Chiril, Papa [Arhiepiscopul] Alexandriei, zicând: „Cine este mai mare întru vieţuire, noi, care avem fraţi sub noi şi în multe feluri pe fie­care îl povăţuim spre mântuire, sau cei ce în pustie singuri pe sineşi se mântuiesc?" Răspuns-a Papa: „Nu este deosebire întru Moise şi Ilie, căci amândoi au plăcut lui Dumnezeu".

24. Zis-a un Bătrân: „Eu cred că Dumnezeu nu este nedrept, ca adică din temniţă să scoată şi în temniţă să bage".

25. Se spunea despre Avva Ioan Colovul că a venit la biserică în Schit şi, au­zind sfădirea unor fraţi, s-a întors la chilia sa; şi nu a intrat în ea până n-a înconjurat-o de trei ori. Iar nişte fraţi, văzându-l pe el făcând aşa, l-au întrebat: „Pentru ce ai făcut asta?" Iar el le-a spus lor: „Urechile mele le aveam pline de sfădire, şi am înconjurat chi­lia ca să se curăţească, şi aşa să intru în chilia mea întru liniştea minţii mele".

26. Zicea acelaşi: „A şedea în chilie şi a pomeni pe Dumnezeu totdeauna este ca [şederea] în temniţă; aceasta însemnează adică pe în temniţă am fost şi aţi venit la Mine (Matei 25:36).

27. Se spunea despre acesta că, după ce se întorcea de la seceră sau de la Bătrâni, se îndeletnicea în rugăciune, în citire şi în cântarea psalmilor până când se aşeza gân­dul lui întru aşezarea cea mai dinainte.

28. Avva Sisoe, mult fiind rugat de un frate ca să-i grăiască vreun cuvânt, i-a zis: „Şezi în chilia ta cu trezvie, şi pune-te pe sineţi înaintea lui Dumnezeu cu multe lacrimi, şi te vei odihni".

29. Zis-a un Bătrân: „Precum osta­şul şi vânătorul, mergând la o bătălie, nu se îngrijesc de celălalt, ci fiecare numai pentru sine se sileşte, tot aşa se cade a fi şi mona­hul".

30. Zis-a acelaşi: „Tăcerea deprindeo, de nimic nu te îngriji, ia aminte la cugeta­rea ta, cu frica lui Dumnezeu culcându-te şi sculându-te, şi nu te vei teme de năvălirile necredincioşilor".

31. Zis-a un Bătrân: „Deşi aici s-au ostenit sfinţii, ei şi-au luat partea de odihnă, pentru că s-au slobozit de grija lumii".

32. Zis-a Avva Alonie: „De nu va zice omul întru inima sa cum că numai eu şi Dumnezeu suntem în lumea aceasta, nu va avea odihnă".

33. Paisie, fratele lui avva Pimen, avea prietenie cu oarecine din afară de chi­lia lui. Şi se necăjea Avva Pimen: şi, sculându-se, a fugit la Avva Ammona şi i-a zis lui: „Fratele meu are prietenie cu oarecine, şi nu mă odihnesc". Zisu-i-a lui: „Pimene, încă mai trăieşti? Du-te şi şezi în chilia ta şi pune în inimă cum că de acum ai un an de când şezi în mormânt!"

34. Zis-a un Bătrân: „Sumaniteanca l-a primit pe Elisei pentru că nu avea prie­tenie cu vreun om. Şi zic că Sumaniteanca închipuieşte sufletul, iar Elisei, Sfântul Duh. Deci în orice ceas se va depărta omul de prietenia cea trupească, vine la el Duhul lui Dumnezeu, şi atunci va putea naşte, fiindcă este fecior".

35. Avva Sisoe, şezând în chilie, tot­deauna încuia uşa, şi toţi Părinţii la rândul lor făceau aceasta.

36. Doi tovarăşi de viaţă s-au călugă­rit şi au arătat mare nevoinţă şi viaţă înaltă. Unul s-a întâmplat să se facă egumen al unei chinovii, iar celălalt, petrecând în singurătate şi desăvârşit nevoindu-se, făcea multe şi mari minuni, pentru că tămăduia îndrăciţi şi vindeca bolnavi, şi spunea de mai-nainte cele viitoare.

37. Şi auzind tovarăşul lui, egu­menul, că s-a învrednicit de nişte daruri ca acestea, trei săptămâni s-a liniştit deosebi de oameni: şi se ruga lui Dumnezeu cu căldură ca să-i descopere cum de acela face minuni

274

şi aşa de mult s-a cinstit de Dumnezeu, iar el nu s-a învrednicit de niciuna din acestea.

38. Şi i s-a arătat lui îngerul Domnului zicându-i: „Acela lângă Dumnezeu şade suspinând şi plângând ziua şi noaptea, flă­mânzind şi însetând pentru Domnul, iar tu, de multe îngrijindu-te, ai vorbirea multora, şi-ţi ajunge ţie mângâierea oamenilor".

39. Zis-a un Bătrân: „Nu se cade a ne îngriji de nimic, fără numai de frica lui Dumnezeu. Că eu, zicea, măcar deşi sunt si­lit pentru trebuinţa trupului, niciodată mainainte de vreme nu m-am gândit la dânsa".

40. Zis-a Avva Sisoe: „Când este vreun om având grija ta, nu ţi se cade să-i porunceşti lui".

41. Zis-a un Bătrân: „Negrijirea, tă­cerea şi cugetarea cea ascunsă nasc curăţia".

42. Un frate a întrebat pe un Bătrân cum trebuie să fie monahul în chilia lui, şi a zis Bătrânul: „Să se depărteze de cunoştinţa celor mulţi, ca, liniştindu-se gândul, să locu­iască cunoştinţa".

43. Zis-a fratele: „Dar, de va ieşi vreodată din chilie, ce se cade să facă?" Răspuns-a Bătrânul: „Monahul porumbel este şi, precum porumbelul este în vremea sa în văzduh ca să-şi scuture aripile sale, de va zăbovi afară de cuib şi va fi lovit de păsările sălbatice [de pradă], îşi pierde podoaba sa. Tot aşa şi monahul care iese în vremea pra­vilei ca să scuture [împrăştie] gândurile sale, de va zăbovi [mult] afară de chilie, se va lovi de draci şi gândurile lui se vor întuneca".

44. Zis-a fratele: „în ce chip scoate diavolul pe monah din chilia sa?" Răspuns-a Bătrânul: „Diavolul se aseamănă cu descân­tătorul: că precum acela cu oarecari cuvin­te simple scoate fiara din vizuină, iar apoi, apucând-o, o duce în uliţele cetăţii şi o slo­boade pe ea să se mişte pe uliţă spre batjocu­ra [râsul] oamenilor, astfel, după ce din des­tul va ţine fiara, ori cu foc o prăpădeşte, ori o îneacă. Tot aşa şi monahul, în acelaşi chip pătimeşte când va părăsi chilia, trăgându-se de gânduri".

45. Un alt frate a întrebat pe un Bătrân zicând: „Cum trebuie să se linişteas­că monahul în chilie?" Şi a răspuns Bătrânul: „Şezând în chilie, nicidecum să nu aibă pomenire de vreun om".

46. Zis-a fratele: „Şi ce lucrare e da­toare inima a avea, ca întru dânsa să se în­deletnicească?" Zis-a Bătrânul: „Aceasta este lucrarea cea desăvârşită a monahului: totdeauna a lua aminte la Dumnezeu fără risipire".

47. Nişte pustnici Sfinţi, trei la nu­măr, adunându-se la un loc, au cerut unul de la altul ca fiecare să spună ce fel de lucrare gânditoare are în chilia sa.

48. Şi a zis cel dintâi dintre dânşii: „Eu, fraţilor, de când am început a mă linişti, cu totul m-am răstignit pe sinemi lucrurilor celor din afară; gândind la cea scrisă: Să ru­pem legăturile lor, şi să lepădăm de la noi jugul lor (Psalm 2: 3), şi, perete făcând între sufle­tul meu şi lucrurile trupeşti, am zis în cuge­tul meu: că precum cel de dincolo de perete nu vede pe cele ce stau afară, tot aşa nici tu să nu voieşti a vedea lucrurile cele dinafară, ci ia aminte de sineţi, aşteptând în fiecare zi cu nădejdea lui Dumnezeu, şi aşa vei fi ca un străin şi nemernic, că mâine o să te izbăveşti.

49. Aşijderea gândesc şi la înge­rii care în fiecare ceas se suie şi se pogoară spre chemarea sufletelor, totdeauna aştep­tând sfârşitul, zicând gata este inima mea, Dumnezeule, gata este inima mea (Psalm 56: 8). Şi încă privesc şi pe îngerul care petrece cu mine, aproape stând de-a dreapta mea, şi pe acesta înaintea mea văzându-l, totdeauna mă păzesc pe sinemi, temându-mă de el ca de cel ce păzeşte căile mele; şi îl văd pe dân­sul în fiecare zi suindu-se către Dumnezeu şi arătând lucrurile şi cuvintele mele, aducerile-aminte şi pomenirile".

50. Iar al doilea a zis: „Eu de-a pu­rurea privesc către biserica cea gândită a Puterilor şi pe Domnul slavei în mijlocul ei strălucind mai mult decât toţi; iar când obo­sesc, mă întorc gândindu-mă la frumuseţile cele minunate ale îngerilor şi ale laudelor lor, care neîncetat le trimit lui Dumnezeu, şi ale viersurilor lor, iar sunetele şi viersurile lor mă ridică în sus şi pe toate cele de pe pă­mânt le socotesc gunoaie".

51. Iar al treilea a zis: „Eu de dimi­neaţă mă îndrept către Domnul meu şi, închinându-mă Lui, îmi plec faţa în jos mărturisind

275

păcatele mele; apoi, pogorându-mă, mă închin îngerilor Lui rugându-i să se roa­ge pentru mine lui Dumnezeu şi pentru toa­tă zidirea.

52. Iar când fac aceasta, mă pogor în adânc şi înconjoară muntele, văd mădula­rele mele muncindu-se şi plâng cu dânsele, socotindu-mă şi pe mine a fi împreună cu ele osândit; şi văd acolo lacrimi şi tânguiri neîncetate şi nepovestite şi marea cea de foc vâlvâind şi sunând cumplit, şi valuri de foc ridicându-se întru dânsa mai mari decât munţii cei mari, şi înlăuntrul ei oameni nenumăraţi aruncaţi şi străjuiţi de îngeri sălba­tici şi cruzi.

53. Şi ca nişte găteje toţi se ard şi nu se mistuiesc, în foc de-a pururea petre­când, şi dinţii scrâşnindu-i şi clănţănindu-i, tare plâng şi se tânguiesc, iar îndurările lui Dumnezeu se întorc de la dânşii pentru păcatele şi fărădelegile lor. Şi împreună cu dânşii tânguindu-mă şi eu, ţin plânsul în ini­ma mea, ca să se facă mie după cea scrisă: Făcutu-s-au lacrimile mele pâine ziua şi noaptea (Psalm 41:4)".

54. Un frate a mers în Schit la Avva Moise cerând de la dânsul cuvânt. Şi i-a zis lui Bătrânul: „Du-te de şezi în chilia ta, şi chilia ta te va învăţa toate".

55. Zis-a acelaşi: „Cine are aproape pe Dumnezeu, şi se îndeletniceşte spre El, bine ar face să primească pe oameni la chilia sa".

56. Zis-a acelaşi: „Cu neputinţă este a dobândi pe Iisus fără decât prin osteneală multă, rugăciune neîncetată şi smerenie".

57. Se spunea despre un Bătrân care locuia la Chilii, că stătea încuiat şi cu totul via­ţa lui era neieşită, nici la biserică venind. Şi avea un frate trupesc şezând în altă chilie şi, bolnăvindu-se el, a trimis la Bătrânul, rugându-l să vină să-l vadă înainte de a ieşi din trup.

58. Iar el a răspuns către cel trimis: „Nu pot să vin, măcar că frate trupesc îmi este". Iar acela iar a trimis zicând: „Măcar în vremea nopţii vino să te văd" Şi a răspuns iarăşi stare­ţul: „Nu pot, că, de te voi vedea, nu se află ini­ma mea curată către Dumnezeu". Şi a adormit cel bolnav, şi nu s-au văzut unul cu altul.

59. Se spunea despre Amma Sarra că avea peşteră pe ţărmurile râului şi, locuind într-însa şaizeci de ani, nu s-a plecat să vadă râul.

60. Zis-a Avva Teodor al Fermei: „De nu mă voi tăia pe sinemi dinspre îndu­rările acesteia, nu-mi vor îngădui să fiu că­lugăr".

61. Un frate a venit la Avva Teodor al Fermei ca să înveţe de la el să împleteas­că coşniţe, aducând la dânsul şi şirul. Şi i-a gătit întâia împletitură zicând: „Aşa şi aşa să faci", şi l-a lăsat pe el. Şi, intrând Bătrânul în chilie, a şezut; şi, venind ceasul, i-a făcut lui să mănânce şi l-a trimis.

62. Şi dimineaţa iarăşi a venit. Şi i-a zis lui Bătrânul: „Ia-ţi şirul de aici şi du-te, căci spre ispită ai venit să mă bagi în grijă". Şi nu l-a mai lăsat înlăuntru.

63. Zis-a avva Ioan: „De va avea omul în sufletul său lucru al lui Dumnezeu, poate să şadă în chilie, chiar şi dacă nu va avea lucrurile lumii acesteia". Şi iarăşi: „De va avea cineva lucruri ale lumii acesteia, şi acesta va [putea] şedea în chilie; iar cel ce nu are deloc nici lucruri ale lui Dumnezeu, nici ale lumii acesteia, nu poate şedea cu niciun chip în chilie".

64. Un frate era într-o obşte având mare nevoinţă; şi, auzind fraţii cei din Schit despre dânsul, au venit să-l vadă. Şi au in­trat în locul unde lucra el. Iar el, după ce s-a sculat şi i-a îmbrăţişat pe dânşii, s-a întors şi a început să lucreze iarăşi.

65. Şi, văzând fraţii ceea ce a făcut, i-au zis lui: „Ioane, cine te-a îmbrăcat făcându-te monah cu schima nu te-a învăţat ca atunci când va veni un frate la tine tu să-l în­tâmpini şi să iei cojocul de la el şi să-i zici lui să se roage şi să şadă?" Iar el a zis: „Păcătosul Ioan nu se îndeletniceşte întru acestea".

66. Un frate a întrebat pe un Bătrân zicând: „Ce fel de gânduri sunt dator să am în inima mea?" Răspuns-a lui Bătrânul: „Toate câte gândeşte omul de la cer în jos, deşertăciune sunt, iar cel ce stăruie întru po­menirea lui Iisus, acesta întru adevăr este".

67. Întrebat a fost acest Bătrân în ce fel este călugărul dator să fie, şi a răspuns:

276

„Precum socotesc eu, dacă numai singur că­tre Singur, [adică] numai pe Dumnezeu închipuindu-L de-a pururea. Că precum stru­gurele, zăcând pe pământ, se face netrebnic, tot aşa şi gândul celui ce se linişteşte, dacă se risipeşte la cele pământeşti".

III.

A lui Antioh Pandectul

1. Liniştea mult ajută monahului; căci dăruieşte nu numai nelucrarea răutăţi­lor, ci şi rugăciunea o curăţeşte, iar în minte pricinuieşte plâns şi străpungere [umilinţă], aceste patru virtuţi având cu sine: îndelungă-răbdarea, blândeţile, privegherea şi înfrânarea; căci de acestea fiind ajutorată, de păzeşte şi rugăciunea neîncetată, în scurtă vreme îi soleşte monahului nepătimirea.

2. Bună este şi tăcerea cea la bună vreme, căci este maică a înţelegerilor celor înţelepte, fiindcă Duhul Cel Bun fuge de multa grăire, ca Cel ce este afară de toată tul­burarea şi închipuirea, iar liniştea naşte fap­tele bune prin rugăciunea către Dumnezeu cea neîncetată şi nerisipită.

3. Călugărul cel iubitor de linişte se iubeşte de Dumnezeu; căci şi el, iubind pe Dumnezeu, cu Dânsul singur voieşte a vorbi prin rugăciunea curată şi, pe pământ petre­când, de-a pururea-şi închipuie cele cereşti, şi toată mintea lui se îngrijeşte de cum va plăcea lui Dumnezeu şi cum să se facă bise­rică Sfântului Duh.

4. Unul ca acesta se întrece în viaţa de aici cu îngerii, în toată vremea căutând pus­tietăţile, ca, întru multă linişte şi negrijă vor­bind cu Dumnezeu, să facă mintea sa oglin­dă neîntinată, precum Marele Ilie şi înaintemergătorul şi Botezătorul Domnului.

5. Fericit este unul ca acesta pe pă­mânt şi în cer, care pe toate gunoaie le-a so­cotit, ca să dobândească pe Hristos şi să se afle umblând întru Duhul cel bând şi liniştit.

IV.

A lui avva Isaia

1. Cel ce voieşte a veni spre odihna chiliei şi a nu fi asuprit de vrăjmăşie se de­părtează pe sineşi de oameni întru tot lucrul, nu prihăneşte pe nimeni, nici nu face drept pe cineva, nici nu laudă, nici nu fericeşte sau spune [despre] dreptatea aproapelui, nici nu-l mâhneşte întru ceva, nici nu ia amin­te la neajunsurile lui şi nu lasă vreo rană a cugetului vrăjmăşiei în inima sa, nici nu slobozeşte cunoştinţa celui necunoscător, nici voia sa celui fără de minte, şi [numai] atunci se va cunoaşte pe sineşi şi va pricepe ce îl vatămă pe el, şi aşa se va odihni.

2. Zis-a iarăşi: „Se cade ca cel ce se linişteşte să se cerceteze pe sine în tot cea­sul: de a trecut de cei ce-l opresc pe dânsul în văzduh, de s-a izbăvit de dânşii, încă viu fi­ind, căci atâta vreme cât se supune robiei lor, încă nu s-a izbăvit; deci osteneală este până ce se va face mila.

3. Zis-a iarăşi: „Cel ce este întru li­nişte dator este a avea frica întâmpinării lui Dumnezeu apucând mai-nainte de răsufla­rea lui; că, atâta vreme cât păcatul îi supune inima lui, încă nu s-a făcut întru dânsul frica, şi încă departe este de milă.

4. Zis-a iarăşi: „Cel ce se linişteşte are trebuinţă de acestea trei: de frică necurmată, de rugăciune neîncetată şi de a nu slo­bozi [în chip nechibzuit] niciodată inima lui. încă dator este a se păzi pe sine să nu audă vreun cuvânt ce nu-l foloseşte pe el, altmin­teri pierde osteneala lui".

5. Povestit-a iarăşi şi despre avva Serapion zicând: „întrebat a fost odinioară avva Serapion de un Bătrân, zicând: Fă dragoste şi spune-mi cum te vezi pe sineţi? Şi a răspuns: Mă asemăn cu unul care stă într-un turn şi ia aminte afară şi face semne celor ce trec să nu se apropie de dânsul.

6. Şi i-a zis lui Bătrânul care l-a în­trebat pe el: Şi eu mă văd pe sinemi cum că mi-am făcut zidire împrejur, pe care o am în­tărit cu zăvoare de fier, ca, de va bate cineva, să nu vreau să ştie cine este, de unde a venit,

277

ce voieşte sau ce fel este, şi nu-i deschid lui până nu se duce".

V.

A Sfântului Diadoh

1. Cel ce de-a pururea călătoreşte în a sa inimă, cu adevărat se înstrăinează de cele ale vieţii: căci, cu Duhul umblând, nu mai poate şti de poftele cărnii; fiindcă unul ca acesta de aici în turnul faptelor bune îşi face umbletele, faptele bune avându-le ca pe nişte portari ale cetăţii curăţiei. Pentru aceasta, de aici şi nelucrătoare se fac asupra lui meşteşugirile dracilor, astfel săgeţile do­rului de cei din afară de abia dacă ar ajunge pe neaşteptate până la fereastra firii.

2. Când sufletul va începe a nu mai pofti cele frumoase ale pământului, atunci deseori va intra pe ascuns akedia minţii, nelăsându-l pe dânsul nici slujba cuvântului a o sluji cu dulceaţă, nici a înţelege limpede, nici a pofti cu dulceaţă bunătăţile ce vor să fie, ba şi această vremelnică viaţă prea mult o netrebniceşte ca pe una ce nu are niciun lucru vrednic de fapta bună. încă şi însăşi cunoştinţa o defaimă: ca pe una ce s-a dat şi la mulţi alţii, sau ca pe una ce nu ne făgădu­ieşte nimic desăvârşit.

3. Iar de această patimă moleşitoare şi pricinuitoare de lenevie şi toropeală vom scăpa numai atunci când vom pune mintea noastră în hotarele cele strâmte ale cugetă­rii, privind numai către singură pomenirea lui Dumnezeu. Că numai astfel, întorcându-se mintea înapoi întru a sa fierbinţeală, va putea să se depărteze dintr-acea pierzătoare nebăgare de seamă. Iar când într-un chip ca acesta îi vom îngrădi toate trecerile ei cu po­menirea lui Dumnezeu, ea va cere de la noi lucrare potrivită isteţimii şi putinţelor ei.

4. Pentru aceasta se cade a-i da ei pe „Doamne Iisuse" spre a lucra şi neguţători în întregime spre scop. Că zice: Nimeni nu numeşte Domn pe Iisus, decât în Duhul Sfânt (I Cor. 12: 3); şi aşa, în graiul acesta, să se strâmtoreze mintea, şi de-a pururi să-l pri­vească în vistieriile sale, ca să nu se abată spre oarecari năluciri. Căci câţi întru adâncul inimii lor cugetă neîncetat acest Sfânt şi Preaslăvit nume, aceştia şi lumina minţii lor în aceeaşi vreme o pot vedea. Iar dacă cu îngrijire şi cu îngrădire va fi ţinut de cuge­tare, toată întinăciunea ce este pusă pe su­flet întru îndestulată simţire o arde, că zice: Dumnezeul nostru este foc mistuitor (Deut. 4: 2; Evr. 12: 29).

5. Drept aceea, de aici spre multă dragoste a slavei Sale cheamă Domnul sufle­tul, că, zăbovind acel preaslăvit şi mult-dorit nume în fierbinţeala inimii prin pomenirea minţii, cu adevărat deprindere temeinică face în noi de a iubi bunătatea Lui, nefiind de aici nimic care să ne zăticnească; căci acesta este Mărgăritarul cel de mult preţ, pe care, vânzând cineva toată avuţia sa, îl poate agonisi şi avea astfel nespusă bucurie întru aflarea Lui (cf. Matei 13: 46).

6. Când sufletul se tulbură de mânie, sau de beţia vinului se înceţoşează, sau de o cumplită mâhniciune este supărat, min­tea nu mai poate ţine pomenirea Domnului Iisus, oricât de mult s-ar sili cineva pe sineşi; că, întunecată fiind cu totul de cumpliţimea patimilor, negreşit străină se face de a sa simţire; pentru aceasta, pofta nu mai are unde să-şi întipărească pecetea, ca mintea să poarte în chip neuitat chipul cugetării, căci din pricina cumpliţimii patimilor pomenirea cugetului s-a făcut împietrită.

7. Iar dacă afară de acestea se va face, măcar şi puţin de se va fura de uitare lucrul cel dorit, îndată mintea, din nou folosindu-se de a sa isteţime şi iuţime, cu fier­binţeală iarăşi se apucă de cel dorit şi mân­tuitor; căci are atunci pe însăşi harul împreună-cugetător cu sufletul şi împreună-ţinând pe „Doamne Iisuse" ca pe o maică a sa, căci precum o maică grăieşte cu pruncul ei învăţându-l a rosti limpede numele tatălui, până când îl va aduce pe el întru deprindere, ca în loc de orice fel de altă vorbă trupească lumi­nat să cheme numele tatălui până şi în somn.

8. Pentru aceasta zice Apostolul: Aşijderea şi Duhul ajută neputinţei noastre; căci a ne ruga precum se cade nu ştim, ci însuşi Duhul Se roagă pentru noi cu suspine negrăite (Rom. 8: 26); căci, de vreme ce suntem prunci către săvârşirea faptelor bune, trebuinţă avem negreşit

278

de ajutorul Lui, ca de nepovestita Lui dulceaţă ţinute fiind toate gândurile noastre, şi din toată aşezarea împuternicindu-ne, să putem a veni către pomenirea şi dragostea lui Dumnezeu şi Tatălui nostru.

9. Pentru aceasta precum iarăşi zice Apostolul întru Dânsul strigăm „Avva Părinte" (Rom. 8: 5), atunci când ne iscusim de Dânsul a chema Tată pe Dumnezeu.

VI.

A Sfântului Isaac

1. Nu asemăna pe cei ce fac semne şi minuni şi puteri în lume cu cei ce se liniştesc în cunoştinţă.

2. Iubeşte odihna liniştei mai mult decât a sătura pe cei flămânzi din lume şi decât a întoarce multe neamuri la cunoştinţa lui Dumnezeu; că mai bine îţi este a te dez­lega pe sineţi de legătura păcatului decât a slobozi robi din robie.

3 Mai bine este ţie a te împăca cu su­fletul tău întru unimea treimii ce este întru tine, grăiesc adică de cea a trupului, a sufle­tului şi a duhului, decât a împăca cu învăţă­tura ta pe cei dezbinaţi.

4. Mai bine este ţie a fi zăbavnic cu limba, rămânând înţelept şi iscusit, mai vâr­tos decât prin ascuţimea minţii tale a izvorî în chipul râurilor învăţătura.

5. Mai mult foloseşte ţie a te îngriji să ridici sufletul tău cel omorât de patimi, prin mişcarea gândurilor tale întru cele dumne­zeieşti, decât a învia pe cei morţi.

6. Mulţi au săvârşit puteri, şi morţi au înviat, şi s-au trudit a întoarce pe cei înşelaţi, şi au făcut minuni mari, şi prin buzele şi mâi­nile lor mulţi s-au povăţuit la cunoştinţa de Dumnezeu; iar după acestea, ei, care pe mulţi alţii au înviat, au căzut în patimi spurcate, şi pe eişi s-au omorât, şi sminteală celor mulţi s-au făcut, pentru lucrarea cea arătată de dânşii.

7. Pentru că erau întru boală sufle­tească, şi pentru a lor sănătate nu s-au îngri­jit, ci s-au aruncat pe eişi în marea lumii ca să vindece sufletele altora, încă fiind ei bol­navi, şi s-au pierdut pe eişi din nădejdea lui Dumnezeu prin chipul de care am zis. Căci

slăbiciunea simţirilor lor nu se putea întâlni cu văpaia lucrurilor, care obişnuiesc să slă­bească tăria patimilor şi să li se împotriveas­că.

8. Pentru că încă aveau trebuinţă de păzire, zic adică de a nu vedea femei, de odihnă, şi a nu cugeta la argint şi la lucruri, şi de a nu stăpâni pe alţii, şi de a nu se îndul­ci de cinste şi de slavă.

9. Mustră pe cei neastâmpăraţi cu cinstea petrecerii tale şi pe cei fără de ruşine în simţiri, cu întoarcerea ochilor tăi.

10. Curăţeşte chilia ta de dezmierda­re şi de prisosinţă, pentru că aceasta te duce pe tine spre înfrânare [chiar] fără de voie; de vreme ce, atunci când suntem în belşugul ce­lor de trebuinţă, nu ne mai putem stăpâni.

11. Cei ce au biruit războiul cel di­nafară au câştigat îndrăzneală spre temerea cea dinlăuntru, şi nimic nu-i va stăpâni pe ei cu silnicie, şi nu se clatină de războiul pati­milor.

12. Când va încuia cineva porţile ce­tăţii, adică simţirile, atunci bate război înlăuntrul său, iar de cei afară din cetate care-l pândesc nu se teme.

13. Fericit este cel ce pe toate pati­mile cele trupeşti le-a întors spre osteneala rugăciunii şi care a crezut cum că, dacă lu­crează împreună cu Dumnezeu, şi ziua şi noaptea întru El îşi aruncă grija, nu-i va lipsi lui nimic din cele ce-i sunt spre trebuinţa cea de nevoie, fiindcă pentru Dânsul se depărtează de orice lucru de prisos.

14. Iar dacă cineva nu ar putea stărui în linişte fără de lucrul de mână, să lucreze folosindu-l pe acela ca pe un ajutor, dar fără a se lăcomi pentru câştig; căci celor desăvâr­şiţi, lucrul este tulburător, iar celor neputin­cioşi, adică celor ce nu sunt încă desăvârşiţi, este ajutorare a neputinţei.

15. Nimic nu este mai mare decât a se arunca cineva pe sine înaintea Crucii lui Hristos ziua şi noaptea şi a se ruga Lui totdeauna.

16. Şi adeseori un om ca acesta se află plecat pe genunchi întru rugăciuni şi mâinile le are întinse la cer, îndreptându-şi privirea spre Crucea lui Hristos şi adunându-şi toate gândurile sale către Dumnezeu. Şi, ca unul care se roagă lui Dumnezeu cu

279

lacrimi, cu mărturisire şi cu străpungere, de năprasnă în inima lui se face o dulceaţă ne­grăită şi plină de taină, iar de dulceaţa aceas­ta se topesc şi mădularele lui, şi ochii lui se învăluie, faţa sa o pleacă la pământ, şi cu­getele lui aşa se primenesc, încât de bucuria şi de dulceaţa ce-i stăpâneşte sufletul lui nu poate mişca niciun mădular al său, nici me­tanie a face.

17. Grijeşte-te, dar, de cele zise ţie ziua şi noaptea şi nimic altceva în afară de dânsele să nu cauţi; pentru că, de nu te vei nevoi, nu vei afla şi, de nu vei bate, nu ţi se va deschide ţie.

18. Până când nu va muri omul cel dinafară dinspre toată grija şi lucrarea lu­mii, şi omul cel dinăuntru dinspre cugetele cele viclene, şi nu se va slăbi mişcarea cea firească a trupului de la a nu mişca în inimă dulceaţa păcatului, dulceaţa Sfântului Duh nu se va mişca în inima lui, şi din duhovni­ceasca beţie nu va gusta, şi nici din nebunia aceea, pentru care Apostolul mai-nainte se învinuia de cei ce nu o cunoşteau (cf. I Cor. 4:10).

19. Iar dacă cineva nu poate ţine această desăvârşită lucrare a liniştii, sârguiască-se la dreptatea cea dinafară, ca să nu se facă pustiu de amândouă căile vieţii; pentru că, fără harul lui Dumnezeu, omul nu poate a fi dinlăuntrul uşii.

întrebare

20. Spune-mi, pe scurt, care este pu­terea liniştii?

Răspuns

21. Liniştea pe simţirile cele din afa­ră le face moarte, iar mişcările cele dinăun­tru ale sufletului le ridică, şi mai puternice le face, iar mişcările gândurilor le omoară.

întrebare

22. Ce fel de gândire şi îndeletnicire se cade a avea cel ce se linişteşte în sihăstria sa, ca mintea lui să nu se îndeletnicească în gânduri deşarte?

Răspuns

23. Cugetarea monahului din chilia lui nu este alta decât plânsul, din care nu are vreme să privească către un alt gând; pen­tru că înseşi şederea şi singurătatea lui îl în­vaţă asemănarea petrecerii lui în ea cu cea din mormânt, care-l ţine departe de bucuria oamenilor, iar plânsul este lucrarea lui. Căci cel ce are mortul zăcând înaintea lui puru­rea, adică pe sufletul său omorât cu păcatele, cum de nu va plânge totdeauna?

24. Apoi, din plângere, vine curăţia inimii; iar cel ce va veni întru dânsa câştigă cea neîncetată mângâiere a Duhului, şi nu este vreo vreme întru care să nu se îndulceas­că de desfătarea ei, lacrimi de bucurie văr­sând, iar întru lacrimile acestea se învredni­ceşte vederii descoperirilor Domnului, întru înălţimea rugăciunii sale, şi nicio rugăciune nu este fără de lacrimi. Iar aceasta este cea zisă de Domnul: Fericiţi cei ce plâng, că aceia se vor mângâia (Matei 5: 4).

25. Pasărea care se numeşte erodiu se bucură şi se veseleşte într-acea vreme după cuvântul înţelepţilor când se despar­te pe sine de lume şi se duce în loc pustiu să locuiască; tot aşa şi sufletul monahului: atunci primeşte harul cel ceresc, când se va depărta de oameni şi va petrece în linişte, aş­teptând acolo vremea ieşirii sale.

26. Cheia care deschide inimii dumnezeieştile înţelegeri [noime] întru dragostea aproapelui se dă şi, pe cât se dezleagă inima de legăturile trupului, pe atâta i se deschide ei uşile cunoştinţei. Cât de frumoasă şi de lăudată este dragostea către aproapele dacă grija ei nu ne risipeşte pe noi din dragostea lui Dumnezeu!

27. Deci bine este a ne îngriji de aceasta, însă pe cât ne îngăduie cuviinţa. Adică a pândi foarte a nu cădea cu pricina dragostei aproapelui din lucrarea cea ascun­să şi din neîncetata vorbire cu Dumnezeu, ci cu socoteală, câte puţin, la vreme a vorbi şi cu fraţii, iar cea mai mare parte a vorbirii a o da lui Dumnezeu.

28. Căci cel ce se foloseşte peste mă­sură de cea dintâi o tulbură pe cea de-a doua; căci mintea nu este deodată îndestulată către amândouă vorbirile: adică şi cu oamenii şi cu

280

Dumnezeu a vorbi în a acelaşi timp; şi chiar vorbirea neîncetată cu fraţii duhovniceşti ne vatămă, iar cât priveşte cea cu mirenii, chiar şi singură vederea lor cea din afară tulbură sufletul monahului.

29. Încă şi glasuri fără de vedere, de se strecoară în inima celui ce se linişteşte, înmulţesc împrăştierea cugetului care înno­ieşte patimile şi le naşte a doua oară; iar ace­lea, crescând, nasc păcatul, prin care moare omul cel duhovnicesc.

30. Fraţilor, şi pentru aceasta se cu­vine a fi nouă înăuntrul uşii chiliei: ca să nu cunoaştem lucrurile cele rele ale oamenilor, iar atunci, în curăţenia sufletului nostru, îi vom vedea pe toţi sfinţi şi buni, iar de vom fi mustrând şi judecând, cârtind şi încercând să ne izbândim nouă, apoi cu ce se va deose­bi petrecerea noastră de cea din lume?

281

PRICINA A ŞASEA

Cum biruieşte cineva gândurile şi în ce măsura nu i se cere seamă pentru acestea.

I.

Din Pateric

1. Întrebat-a Avva Isaia pe Avva Pimen despre gândurile cele scârnave, şi i-a răspuns lui Avva Pimen: „Precum o ladă pli­nă de haine, de le va lăsa cineva în părăsire mai multă vreme, putrezeşte, tot aşa şi gân­durile, de nu vom ajunge să le facem trupeş­te, cu vremea se prăpădesc de la sine".

2. Acelaşi a zis şi către Avva Iosif, întrebându-l acelaşi cuvânt: „Aşijderea, de va băga cineva şarpe sau scorpie într-un vas şi le va astupa, negreşit că, cu vremea, vor muri, tot aşa şi gândurile viclene care răsar de la draci, prin răbdare, se răcesc şi pier".

3. Încă şi alt frate, venind către dân­sul, a zis: „E oare cu putinţă ca omul să-şi ţină toate gândurile şi niciunul să nu-l dea vrăjmaşului?" Şi i-a răspuns lui Bătrânul: „Este cineva care ia zece şi dă unul".

4. Încă şi alt frate l-a întrebat pe el despre bântuielile gândurilor, şi i-a zis lui Bătrânul: „Este cineva având foc de-a dreap­ta şi un vas cu apă de-a stânga; ca, atunci când se va aprinde focul, să ia apă şi să-l stingă. Focul este sămânţa vrăjmaşului, iar apa, a se arunca pe sineşi înaintea lui Dumnezeu".

5. Un frate a zis lui Avva Sisoe: „Cum de nu se depărtează patimile de la mine?" Răspuns-a Bătrânul: „Lucrurile lor înlăuntrul tău sunt: dă-le [înapoi] arvuna lor, şi aşa se vor duce".

6. Tot pe acela l-a întrebat Avva Iosif zicând: „în câtă vreme ar trebui omul să taie patimile?" Zis-a lui Bătrânul: „Anii voieşti a-i şti?" Răspuns-a Avva Iosif: „Da". Şi Bătrânul a zis: „în orice ceas vine patima, tai-o pe dânsa!"

7. Mers-am odată la Avva Iosif în Enat şi i-am zis lui: „Oare se vatămă sufletul dintru a se întovărăşi [amesteca] cu gândul cel pătimaş?" Şi a răspuns Bătrânul: „Dacă din gândurile cele curate şi evlavioase su­fletul se foloseşte, arătat este că şi din cele scârnave şi viclene se vatămă atunci când va zăbovi într-însele".

8. Un frate a zis unui Bătrân: „Nu văd niciun război în inima mea". Şi i-a zis Bătrânul: „Tu cu patru intrări eşti, şi cel ce voieşte intră şi iese prin tine, şi tu nu pricepi; iar de vei avea uşă şi o vei încuia pe dânsa, şi nu vei lăsa gândurile cele rele să intre printrînsa, atunci o să le vezi pe ele stând afară şi luptându-te pe tine".

9. Ziceau Bătrânii: „Nu se cade nici­odată să dăm zălog gândurilor". Şi iarăşi au zis: „Către tot gândul ce se suie asupra ta, zi aşa: De-al nostru eşti, sau de la potrivnicii noştri?, şi negreşit va mărturisi.

10. Un frate a întrebat pe oareci­ne din Părinţi zicând: „Ce să fac? Că multe sunt gândurile care mă luptă pe mine şi nu ştiu cum să bat război cu ele". Şi a răspuns Bătrânul: „Nu bate război cu toate, ci numai cu unul; căci toate gândurile călugărului pe unul singur îl are drept cap; deci trebuie a afla care este capul, şi împotriva aceluia a te lupta; şi aşa împreună cu dânsul se vor sme­ri şi celelalte gânduri".

11. Zis-a un Bătrân: „Nu intrarea în noi a gândurilor ne este spre osândă, ci a ne folosi de ele în chip rău; căci se poate ca din gânduri să ne primejduim şi tot din gânduri să ne încununăm".

12. Zis-a Avva Teodor cel din Schit: „Vine gândul, zăboveşte şi mă tulbură, şi nu pot face fapta bună, căci mă împiedică din­spre dânsa; iar bărbatul treaz, scuturându-se de gând, se deşteaptă spre rugăciune".

13. Zis-a avva Ioan Colov: „Sunt asemenea omului ce şade sub un copac mare şi care vede fiare multe şi târâtoare venind către dânsul; iar când nu poate sta împotri­va lor, se suie în copac şi scapă; tot aşa şi eu şed în chilia mea şi văd gândurile cele rele asupra mea, iar când nu pot împotriva lor, alerg către Dumnezeu prin rugăciune şi scap de dânsele".

282

14. Zis-a un Bătrân către un frate: „Diavolul este vrăjmaşul şi tu eşti casa; iar vrăjmaşul nu încetează aruncând în casa ta orice află, toată necurăţia purtând-o cu el; însă lucrarea ta este a te sârgui să o arunci afară, iar de te vei lenevi, casa ta se umple de toată necurăţia şi nu mai poţi intra într-însa. Deci, întâi de toate, scoate câte puţin cele ce le aruncă acela şi, cu harul lui Hristos, casa ta va fi curată".

15. Se spunea că în muntele lui Avva Antonie şedeau şapte călugări şi, când venea vremea [coacerii] finicilor, îi păzeau pe rând, câte unul în fiecare zi, ca să gonească păsări­le. Iar unul din Bătrâni, când venea ziua lui ca să păzească, striga zicând: „Plecaţi de la mine gânduri dinlăuntru şi păsări".

16. Zis-a un Bătrân: „Satana este îm­pletitor de funii: câte fâşii îi dai, atâtea îm­pleteşte", iar aceasta o a zis despre gânduri: că, pe cât de mult le primeşti, pe atâta se în­mulţesc şi se întăresc asupra ta.

17. Un frate a întrebat pe un Bătrân zicând: „Cum este datoare mintea a izgo­ni gândurile cele viclene?" Şi a răspuns: „Singură de sine nu va putea cu nici un chip căci nici nu are atâta putere ci, atunci când vor năvăli gândurile în suflet, datoare este îndată a fugi către Cel ce o a făcut pe ea, aducând rugăciuni, iar Acela le va topi pe ele ca ceara".

18. Întrebat-a Avva Pimen pe Avva Iosif zicând: „Ce să fac atunci când se apro­pie patimile? Să stau împotriva lor ca să nu intre ori să le las să intre? Răspuns-a Bătrânul: Lasă-le să intre şi bate război cu dânsele. Şi, întorcându-se, a stătut în Schit.

19. Apoi, după puţin, venind oareci­ne din thebei, povestea fraţilor zicând: „Am întrebat pe Avva Iosif aşa: De se va apropia patimă de mine, ce să fac? Să stau împotriva ei sau să o las să intre? Şi mi-a zis: Să nu laşi nicidecum patimile să intre, ci taie-le degrab.

20. Şi auzind Avva Pimen că aşa a zis Avva Iosif thebeului, sculându-se, s-a dus la el în Panefo şi i-a zis lui: Ţi-am încre­dinţat gândurile mele şi, iată, într-un fel mi-ai zis mie şi în alt fel thebeului. Răspuns-a Bătrânul: Nu ştii că te iubesc? Iar el a zis:

Da. Şi i-a zis lui Bătrânul: Au nu-mi zi­ceai ca însuţi ţie, spune-mi mie? Zis-a Avva Pimen: Aşa este.

21. Zis-a Bătrânul: Deci bine ţi-am zis ţie că, de vor intra patimile şi vei da şi vei lua cu dânsele, mai iscusit te vei face. Pentru aceasta ca însumi mie am grăit ţie. însă sunt unii cărora nicidecum nu le foloseşte a se apropia patimile, pentru neputinţa lor, ci în­dată au trebuinţă a le tăia pe ele.

22. Deci şi noi, fraţilor, ca celor ne­putincioşi, îndată oprind gândurile ce se apropie, prin rugăciune să le izgonim. Iar dacă cineva este puternic, să le surpe pe ele prin împotrivă-grăirea cea binecuvântată şi înţeleaptă".

II.

A Sfântului Efrem

1. Frate, cunoaşte că, atâta cât sun­tem în viaţa aceasta, în mijlocul curselor pe­trecem, pentru aceea pururea să luăm amin­te de noi a nu cădea în cursa morţii; pentru că pline sunt de dulceaţă cursele vrăjmaşu­lui, pe care de-a pururea le ascunde înaintea sufletului nostru, ca, văzându-l pe dânsul, să-l tragă în munca cea veşnică. Că foarte vătămător lucru este a se moleşi cineva întru cugetarea gândurilor celor viclene şi a le da lor intrare în suflet.

2. Deci să nu ne moleşim cu dulceaţa curselor morţii, şi aşa să ne plecăm cugetarea spre gândurile cele viclene, şi să le dăm lor intrare în suflet; pentru că, de va afla gândul cel viclean intrare în suflet, îndulceşte simţi­rea lui spre cugetarea cea vicleană şi se face lui de aici înainte ca o cursă a morţii, nefiind gonită prin rugăciune şi lacrimi.

3. Iar noi nici într-un ceas, nici într-o clipeală să nu ne moleşim spre cugetarea gândurilor celor viclene, ci să alergăm de-a pururea către Dumnezeu prin rugăciune, suspin şi lacrimi, ca să ne izbăvim din toate smintelile şi cursele vicleanului.

4. Să nu te slăbănogeşti, frate, de gândurile ce-ţi vin asupră, că începătură a nevoinţelor este [asupreala]; învaţă din cea zisă despre lacul cel din ploaie: căci atunci

283

când plouă şi se adună blagoslovenia apei în lac, la început apa este tulbure, şi pe cât stă, mai limpede se face; deci şi tu, iubitule, nu slăbi din pricina gândurilor.

5. Că scris este: Râurile fărădele­gilor m-au tulburat (Psalm 17: 6), şi iarăşi: Dumnezeu este scăparea şi puterea noastră, ajutor întru necazurile cele ce ne-au aflat pe noi foarte, pentru aceasta nu ne vom teme când se va tulbura pământul (Psalm 55: 2-3).

6. Deci, când va veni în cugetul tău gând viclean, strigă cu lacrimi către Domnul zicând: „Doamne, curăţeşte-mă pe mine păcătosul, şi prăpădeşte pe vicleanul de la mine". Pentru că cunoscător de inimi este Dumnezeu şi ştie gândurile cele ce se fac din obişnuinţa cea rea a socotinţei; ştie şi cele ce ni se fac nouă din amărăciunea dracilor.

7. Şi aceasta cunoaşte-o: că, pe cât te nevoieşti şi rabzi slujind Domnului, pe atâta se curăţeşte mintea şi gândurile (cele viclene). Că a zis Domnul: Toată viţa care nu aduce roadă întru mine, o tai pe ea; şi, pe toată aceea care aduce roadă, o curăţesc pe ea, ca mai mult rod să aducă. Numai să voieşti să te mântuieşti, căci Domnul împreună-lucrează cu cei ce se silesc a dobândi mântuirea.

8. Ascultă încă şi altă pildă despre gândurile cele viclene: vinul cel nou, odată adunat din jgheab, se pune în vase, iar la început fierbe atât de mult de parcă ar avea dedesubt o văpaie prea iute, încât de sila lui unele din vase se sparg, nesuferind pornirea aceea; apoi se aşază câte puţin, până rămâne nemişcat şi limpezit.

9. Tot aşa şi omul atunci când se va muta din veacul acesta spre a sluji lui Dumnezeu şi [spre] a [I] se supune şi a fi ne­căjit pentru Domnul, dracii în multe feluri pizmuind tulbură cugetul lui, amestecându-i lui tulburare spre a-l răsturna, cumva de vor afla vas pricinuitor spre a fi ciobit sau spart, adică suflet fără de credinţă şi îndoit; iar de va sta tare în credinţă, încep câte puţin gândurile a se linişti, şi aşa inima omului se aşază întru alinare, şi se curăţeşte primind întru sine luminat pe umbririle Duhului.

10. Şi într-alt fel: dracii se aseamă­nă cu lupii cei răpitori, care înconjoară chiliile călugărilor căutând să-şi afle loruşi uşă deschisă, ca, printr-însa sărind înlăuntru, să strice sufletul care se pleacă lor; iar de vor afla uşa încuiată înaintea feţei lor, scârbindu-se se depărtează, zic adică despre sufletul cel întemeiat în credinţă, care-şi păzeşte simţirile.

11. Deci nu te speria, nici nu te teme de tâlhăria lor, că, de nu te vei vinde pe sineţi, nu te pot vătăma pe tine, pentru că ai pe Hristos ajutător, pe Cel ce a zis: Iată, vă dau vouă stăpânire să călcaţi peste şerpi şi peste scor­pii şi peste toată puterea vrăjmaşului, şi nimic nu vă va vătăma pe voi (Luca 10: 19). Pentru aceasta, iubitule, îmbărbătează-te şi te întă­reşte întru Dumnezeul tău, că în veac este mila Lui (cf. Psalm 102,105,135 etc.).

III.

A Sfântului Isaia

1. Trei lucruri sunt care stăpânesc sufletul până ce va ajunge în măsură mare, iar acestea sunt cele ce nu lasă faptele bune a locui împreună cu mintea: robia, trândăvia şi uitarea. Uitarea se luptă cu omul aducându-l întru nevoinţă aspră până la răsuflarea lui cea mai de pe urmă, este mai puternică decât toate gândurile şi este născătoare a tu­turor relelor, iar pe cele pe care omul le zi­deşte, ea în fiecare ceas le surpă.

2. De şezi în chilia ta şi faci slujba ta către Dumnezeu în tăcere, şi inima ta se plea­că într-un lucru ce nu este al lui Dumnezeu aceasta socotind-o întru sineţi că nu este păcat, ci simple gânduri -, [chiar] şi slujba pe care o faci întru tăcere nu este adevăra­tă; iar de zici că „Dumnezeu primeşte slujba inimii mele pe care o fac întru tăcere", apoi şi plecarea inimii tale în această răutate şi zăbovirea în tăcere ţi se va socoti, împreună cu tăcerea, păcat înaintea lui Dumnezeu.

IV.

A lui avva Marcu

1. Unii zic că, „dacă întru Botez se omoară păcatul, pentru ce iarăşi lucrează în inimă?" Răspundem zicând că păcatul nu

284

lucrează de sine şi după Botez, de ca şi cum ar avea o putere prorpie, ci prin aceea că-l iubim pe el prin neîmplinirea poruncilor.

2. Căci Sfântul Botez dăruieşte desă­vârşită dezlegare; iar a se lega iarăşi [omul] pe sineşi prin împătimire, ori iarăşi a fi dez­legat prin lucrarea poruncilor, este lucru al voirii [lui] celei de-sineşi-stăpânitoare; pen­tru că zăbovirea gândului împrejurul unei dulceţi sau întru mânie nu semn al păcatu­lui celui rămas, ci al împătimirii stăpâniriide-sine [a omului], pentru că noi avem stă­pânire asupra tuturor gândurilor şi a toată înălţarea ce se ridică împotriva cunoştinţei lui Dumnezeu, după Scriptură (cf. II Cor. 10: 5).

3. Deci gândul cel viclean la cei ce îl surpă pe el întru sineşi este semn al iubirii de Dumnezeu, nu al păcatului; pentru că nu năvălirea gândului este păcat, ci împătimirea către dânsul. Iar dacă nu-l iubim, pentru ce zăbovim împreună cu dânsul? Pentru că este cu neputinţă ca lucrul cel urât de inimă să vorbească cu dânsa în chip prelungit din­colo [despărţit] de reaua noastră lucrare.

4. Aşadar, ai putere şi arme ca să le surpi pe ele; că zice: Armele ostăşiei voastre nu sunt trupeşti, ci puternice în Dumnezeu, spre surparea oricărei înălţări, gândurile surpându-se (II Cor. 10: 4) şi celelalte. Iar dacă având putere asupra lor nu le surpi pe ele [încă] din năvălirea lor, arătat este că eşti, din prici­na necredinţei, iubitor de dulceaţă, aşijderea şi pentru că te însoţeşti cu dânsele, şi tu eşti pricina unei lucrări ca acestea, şi nu Adam.

întrebare

5. Cum se poate ca cel ce s-a închis pe sine în chilie a fi din necredinţă iubitor de dulceaţă, sau a se însoţi cu gândurile, şi care în fiecare zi posteşte şi se înfrânează, şi este sărac, şi străin, şi priveghează, şi se culcă pe jos, şi se roagă şi multe strâmtorări ca aces­tea suferă?

Răspuns

6. Bine ai zis că multe strâmtorări ca acestea suferă cel ce face acestea; iar dacă fără strâmtorare, cu bucurie şi cu iubire de osteneală am fi săvârşit cele înainte-zise arătate fapte bune, nu am fi fost cu mintea iubitori de dulceţi. Dar cu neputinţă este ca cel ce simte durere pentru ostenelile cele tru­peşti să nu vorbească după măsura acestora şi cu asuprelile gândurilor, şi să nu mângâie amărăciunea cea pentru osteneli. Dar, dacă nu printr-o vorbire ca aceasta ar fi voit o ast­fel de mângâiere, nu s-ar fi necăjit pentru os­tenelile cele trupeşti; iar aceasta [necăjirea] o pătimim de vreme ce nu cu dorirea bunătăţi­lor viitoare rău-pătimim, ci de frica ispitelor celor ce ne vin acum nouă.

7. Şi, astfel, de aici numai fapta cea rea o socotim ca păcat al nostru, iar gândul cel mai-nainte de dânsul îl zicem a fi lucra­re străină. Şi cu neputinţă este să se întoarcă de la o lucrare ca aceasta cei ce n-o socotesc pe dânsa a lor proprie, ci lucrare străină. Dar se întâmplă uneori ca şi fără de o oarecare în­soţire un gând plin de amărăciune şi răutate, chiar şi urându-se de noi, să năvălească ca un tâlhar fără de veste şi mintea să o ţină cu sila la sineşi.

8. Însă cunoaşte cu de-amănuntul de aici că şi un gând ca acesta din noi îşi trage pricinile: sau (1) pentru că după Botez ne-am dat noi vreunui gând viclean, trecând şi până la faptă şi, pentru aceasta, vinovaţi şi în afara scopului socotinţei noastre ne-am făcut -, sau (2) că oarecari seminţe ale răută­ţii cu voia le ţinem, şi pentru aceasta viclea­nul se întăreşte.

9. Iar cel ce ne ţine pe noi prin se­minţe nu se va depărta de la noi până când noi nu ne vom lepăda de ele; şi ne va stă­pâni prin lucrarea cea rea în care noi stăruim până ce vom aduce osteneli vrednice de po­căinţă lui Dumnezeu pentru a-l izgoni pe el; căci Dumnezeu îl va prăpădi pe el, fiind rugat prin milostenie şi rugăciune şi prin suferirea celor ce vin asupră; drept aceea, nici pe acesta nu-l zic a fi păcat al lui Adam, ci mai vârtos al celui ce face răul şi are seminţele.

10. Iar de-mi zici mie că şi mai-nainte de aceste două pricini a mers gândul, şi ceri să afli cine este pricina acestora, eu îţi zic ţie că tu, cel ce ai stăpânire a-l curăţi pe el din întâia asupreală, şi nu-l cureţi, care şi până la făptuire vorbeşti cu dânsul; iar dacă n-ai putut nici înainte de faptă a-l doborî pe el, pentru neputinţa minţii, cum după făptuire

285

te făgăduieşti a-l tăia, măcar că prin lucruri îngrădit şi cu dreptate te ţine pe tine?

11. Iar de mărturiseşti că prin ajuto­rul lui Dumnezeu îl tai pe el, înţelege că şi mai-nainte de faptă, de ai fi voit, Dumnezeu ţi-ar fi ajutat ţie, iar când vei vedea prin inima ta făcându-se ajutorul, înţelege cu deadinsul că nu din afară printr-o mutare a venit harul, ci e cel dat ţie în chip tainic prin Botez, care acum a lucrat pe cât tu, urând gândul, te-ai întors dinspre el.

12. Pentru aceasta, Hristos, dezlegându-ne pe noi de toată silnicia, asupreala gândurilor însă nu a oprit-o de la inimă. Astfel că, unele adică urându-se, îndată pier de la inimă, iar altele iubindu-se, pe cât se iubesc, pe atâta şi petrec aproape, ca să se vădească şi harul lui Hristos şi voia omului ori de iubeşte osteneala pentru har, ori gân­durile pentru dulceaţă.

13. Şi să nu ne mirăm, că nu numai de cele ce le iubim, ci şi de cele ce le urâm ne lucrăm cu silnicie. Pentru că precum lucrea­ză o rudenie oarecare vicleană a ta, întocmai este şi între gândurile care împreună-lucrează unele cu altele întru poftele noastre: fieca­re, cu al său lucrător împreună-zăbovind, de aici îl dă celei de aproape, încât, de la a doua, toate se poartă afară de socoteală, trăgându-se cu sila şi cu obişnuinţa din cea dintâi.

14. Pentru că cine, umplându-se de slava deşartă, va putea scăpa şi de mândrie? Şi cine, săturându-se de somn şi de desfătare îndulcindu-se, de gândurile curviei nu se va prin­de? Sau cine, dându-se pe sine lăcomiei, de nemilostivire nu se va strânge? Şi cum cei sătui de toate acestea nu vor fi chinuiţi de mânie de mânie şi iuţime împotriva celor care i-au lipsit de acestea?

15. Drept aceea, se cuvine a înţelege că pentru a noastră pricină ne lucrăm de pă­cat; pentru că de robia cea după silă ne-am izbăvit căci legea Duhului vieţii, zice, m-a iz­băvit pe mine de păcatul morţii (Rom. 8: 2)

16. Iar de aici, întru a noastră stăpâ­nire, a celor ce auzim şi învăţăm porunci­le Duhului, sau după trup să umblăm, sau după Duh (duh). însă cu neputinţă este să umble după Duh cel ce a iubit lauda oame­nilor şi odihna trupului; şi cu neputinţă este să umble după trup cei ce şi-au ales ca aşeză­mânt lăuntric cele viitoare mai vârtos decât cele de faţă.

17. Drept aceea, se cuvine nouă, ce­lor ce mult am rătăcit, de acum să urâm lauda oamenilor şi odihna trupului, prin care gân­durile viclene, şi nevrând noi, răsar, şi din toată aşezarea să zicem graiul Prorocului: Au nu pe cei ce Te urăsc pe tine, Doamne, i-am urât, şi asupra vrăjmaşilor Tăi m-am topit? Cu ură desăvârşită i-am urât pe ei şi neprieteni mi s-au făcut mie (Psalm 138: 21-22).

18. Pentru că, cu adevărat, vrăjmaşi ai lui Dumnezeu sunt gândurile cele viclene care [căci] opresc a se face voia Lui de vre­me ce El voieşte ca toţi oamenii să se mântuiască şi la cunoştinţa adevărului să vină (II Tim. 2: 4) şi ne amăgesc pe noi prin împătimire şi ne opresc de la mântuire.

19. Deci, atunci când pe acestea desăvârşit le vom urî, şi despre toţi şi toa­te vom crede Domnului, pe tot gândul prin cea a inimii singură-cugetată nădejde după Dânsul aducându-l, atunci, precum întrunceputul credinţei prin Botez, Trupul lui Hristos S-a făcut mâncare celui credincios, tot aşa în nădejdea cea de un cuget a inimii şi întru lepădarea gândurilor mintea cea cu adevărat credincioasă şi curată se face mân­care lui Hristos, Cel ce a zis: Mâncare Mea este să fac voia Tatălui Meu (Ioan 4: 34)

20. Şi care este voia Tatălui? Ca toţi oamenii să se mântuiască şi la cunoştinţa adevă­rului să vină, după cuvântul lui Pavel, zicând aici de cea a adevărului care se află în nădej­dea cea gânditoare, din lucrarea Sfântului Duh, care este adeverire a celor nădăjduite (Evr. 11:1).

21. Iar cel nebotezat, care se slăveşte în deşert şi e necredincios, în cunoştinţa ade­vărului acestuia nu poate să vină; pentru că aceasta se dă întâi celor credincioşi prin Botez în chip tainic, şi locuieşte în ascuns, apoi, aşa, după măsura împlinirii poruncilor şi a nădej­dii cei de un cuget, se descoperă celor ce cred aşa Domnului, Care a zis: Cel ce crede în Mine, precum a zis Scriptura, râuri de apă vie vor curge din pântecele lui (Ioan 7: 38). Iar aceasta, zice, o zicea pentru Duhul pe care aveau să-L primească cei ce cred întru Dânsul (Ioan 7:39).

286

22. Se cuvine încă a cunoaşte şi aceasta: călcarea de poruncă a lui Adam nu o moştenim, de vreme ce şi însuşi Adam nu de nevoie o avea pe dânsa, ci de voie, iar moartea cea din călcarea de poruncă, care este o înstrăinare de Dumnezeu, de nevoie o moştenim, de vreme ce şi pe acela de nevo­ie l-a ţinut, silnică fiind. Pentru că, murind omul cel dintâi, adică înstrăinându-se de Dumnezeu, nici noi nu putem vieţui întru Dumnezeu, căci moartea a împărăţit şi peste cei ce n-au păcătuit după asemănarea greşe­lii lui Adam; pentru aceea a şi venit Domnul, ca pe noi să ne facă vii prin baia naşterii de-a doua şi să ne împace pe noi cu Dumnezeu, care lucru l-a şi făcut.

23. Trei lucruri i s-au întâmplat lui Adam, care sunt acestea: (1) asupreala după iconomie, (2) călcarea de poruncă după ne­credinţa lui şi (3) moartea după dreapta ju­decată a lui Dumnezeu; care moarte a urmat nu asuprelii celei după iconomie, ci călcării celei din necredinţă. Deci noi, precum am zis, numai moartea o am moştenit, pentru a nu putea să ne facem vii din morţi, până când a venit Domnul, şi pe toţi credincioşii i-a făcut vii.

24. Gândirea cea dintâi o avem ca şi acela [Adam], după iconomie, iar de aceasta sunt încredinţaţi numai cei ce n-au păcătu­it întru asemănarea călcării lui Adam; însă asupreala gândului, deşi o au avut de nevo­ie, precum acela, de vorbirea cea către dânsa şi de împătimire de ea cu totul s-au lepădat.

25. Deci asupreala Satanei este ară­tare într-un gând a unui lucru rău, care prin împuţinarea credinţei află prilej de apro­piere de mintea noastră. Pentru că, luând noi poruncă a nu ne îngriji de ceva şi cu toată păzirea a păzi inima noastră şi a cău­ta împărăţia cerurilor care este înlăuntrul nostru, când mintea se va depărta de inimă şi de căutarea cea mai-nainte zisă, îndată dă loc [prilej] asuprelii diavolului, şi aşa se face pricinuitoare a înclinării spre rău.

26. Dar chiar şi aşa, diavolul nu are stăpânire a mişca gândurile noastre pen­tru că altminteri nicidecum nu ne-ar fi cru­ţat, şi ar fi adus asupră-ne cu de-a sila toată cugetarea cea rea, şi nimic bun nu ne-ar fi îngăduit a cugeta -, ci are stăpânire numai a arăta, prin gândul cel către un lucru, întâia răsărire a unui înţeles rău alipit lucrurilor de care e legat, ca aşa să ispitească aşezământul nostru cel dinlăuntru, spre a vedea unde se pleacă: ori către sfătuirea aceluia, ori către porunca Domnului, fiindcă acestea stau una împotriva alteia.

27. Drept aceea, noi, către cele ce le iubim, îndată către lucrul cel arătat mişcăm gândurile, şi cu împătimire ne îndeletnicim în cuget cu lucrul cel arătat; iar cu cele ce le urâm nu putem să zăbovim, ca unii care şi însăşi asupreala o urâm. Dar dacă, chiar şi urându-se, ea petrece aproape căci se în­tâmplă uneori şi aceasta -, nu e din pricina unui aşezări [sufleteşti] noi, ci ea se întăreşte dintr-un nărav mai vechi.

28. Pentru aceasta şi stă în loc, ră­mânând fără sporire, ca un simplu gând, da­torită lipsei de dulceaţă a inimii faţă de ea, oprindu-se a păşi înainte spre multă gândire şi patimă; şi aceasta pentru că arătarea cea de o singură faţă a ei se urăşte de cel ce ia aminte la sineşi, dar şi pentru că nu are fire a trage mintea cu sila spre împătimirea de multa gândire, fără numai prin singură păti­mirea cea dulce a inimii spre aceasta.

29. Însă de ne vom depărta cu desă­vârşire de împătimirea cea dulce, nici arăta­rea cea de un gând a năravurilor nu ne mai poate vătăma pe noi şi conştiinţa nu ne va mai osândi dinspre siguranţa celor viitoare.

30. Iar cunoscând mintea deşarta îm­potrivire a năravului şi zăbovirea lui, şi măr­turisind lui Dumnezeu păcatul cel vechi, în­dată se prăpădeşte şi această ispită, şi iarăşi mintea are stăpânire să ia aminte la inimă şi cu toată păzirea prin rugăciuni a o păzi pe dânsa, căutând a intra în cele mai dinlăuntru şi netulburate cămări ale ei.

31. Adică, acolo unde nu sunt vân­turi ale gândurilor celor viclene, cu silnicie împingând sufletul şi trupul în prăpăstii­le dulcii-pătimiri, aşijderea nici vreo cale largă şi desfătată aşternută cu graiuri şi cu forme ale înţelepciunii celei mireneşti, care să amăgească pe cei ce urmează ei, măcar şi foarte pricepuţi de-ar fi. Deoarece cămările cele curate şi mai dinlăuntru ale sufletului

287

şi casa lui Hristos unde El a intrat pentru noi ca Inainte-mergător prin Botez nu pri­mesc înlăuntru mintea goală, fără ceva de-al veacului acestuia, fie binecuvântat sau iraţi­onal, fără numai pe acestea trei, care le-a zis Apostolul: credinţa, nădejdea şi dragostea.

32. Iar cel iubitor de adevăr, şi care voieşte a se osteni cu inima, nici de năravu­rile cele mai dinainte nu se împinge, ci poate lua aminte la inimă şi a spori tot mai înlăun­tru apropiindu-se de Dumnezeu, numai să nu se îngreţoşeze de ostenelile răbdării şi ale luării-aminte. însă cel ce ia aminte cu voia la împrăştierile cele gândite şi la dulceţile cele trupeşti nu se mai poate osteni cu inima în fiecare zi, căci prin acestea se va îngrădi nu numai în cele din afară, ci şi în cele dinlăun­tru, întru care de multe ori şi cu gândul şi cu fapta a petrecut.

întrebare

33. Deci, pentru ce eu, botezat fi­ind, care pe Dumnezeu îl rog, Şi harul Lui îl chem, şi care cu toată voirea voiesc a mă izbăvi şi a mă slobozi de gândurile cele vi­clene, cu toate acestea nu pot? Căci Domnul în Evanghelie S-a făgăduit a face izbândă ce­lor ce strigă către El ziua şi noaptea (cf. Luca 18: 8).

Răspuns

34. Domnul zice pilda nu către cei ce de voie zac în patimi, ci către cei luptaţi nu­mai de năravuri. Pentru aceasta, ca unora ce sunt nedreptăţiţi de vrăjmaşi le-a făgăduit a le izbândi, iar pe ceilalţi, ca unora care au le­pădat porunca cea ajutătoare, îi învinuieşte zicând: De ce Mă chemaţi: Doamne, Doamne, şi nu faceţi cele ce vă spun? (Luca 6: 46), pe care îi şi aseamănă cu bărbatul nebun, care îşi zideşte casa sa pe nisipul voilor sale, şi nu pe piatra poruncilor Domnului (Luca 6: 49).

35. Cunoaşte, dar, cu de-amănuntul, o, omule, că Domnul priveşte inimile tutu­ror oamenilor, şi celor ce urăsc întâia-cugetare [răsărire] a gândurilor celor viclene, îndată le izbândeşte, precum S-a făgăduit, şi nu lasă mulţimea multeicugetări ce asupră-le s-a sculat să le spurce lor şi mintea şi conştiinţa.

36. Iar pe cei ce răsăririle cele dintâi ale gândurilor nu prin credinţa şi nădejdea lui Dumnezeu le părăsesc, ci ca cei împăti­miţi de îndulcire se ispitesc a le pricepe, îi lasă ca pe nişte necredincioşi şi neajutoraţi a se bate împrejur de gândurile cele ce ur­mează, pe care, de aceea nu le ridică [nimiceşte], de vreme ce vede asupreala lor cea dintâi iubindu-se de noi, şi nu urându-se din întâia lor arătare. Iar dacă cineva nu crede celor zise, cu lucrarea cercând, să se înveţe de aici ade­vărul.

37. Nu fi nebăgător de seamă în­tru negrija de gânduri, că neamăgit este Dumnezeu pentru tot gândul. Vrăjmaşul are cunoştinţă de dreptatea legii celei duhovni­ceşti şi pentru aceasta caută numai învoirea cea gândită. Pentru că aşa îl poate face pe cel robit lui, sau vinovat ostenelilor pocăin­ţei, sau prin lepădarea de pocăinţă, cu cele fără de voie năpădiri ale necazurilor să-l necăjească pe el, şi încă uneori şi împotri­va necazurilor îl face să se lupte, ca atât aici să-i înmulţească durerile, cât şi întru ieşirea sufletului, [şi] din pricina nerăbdării întru acestea, necredincios să-l arate.

38. Precum Dumnezeu îi împarte fi­ecăruia ceea ce-i potrivit, tot aşa şi gânduri­lor omeneşti, fie că voim, fie că nu voim.

Păcătuind, nu învinui făptuirea, ci înţelegerea, că, de nu ar fi alergat mintea îna­inte, nu ar fi urmat trupul.

Măsură şi canon are toată înţelege­rea, fiindcă tot în aceeaşi (osteneală) este, fie că gândeşte simplu [într-un fel sau altul], fie cu împătimire.

39. Când toată răutatea din cuget de bună voie o vom lepăda, atunci vom putea bate război cu patimile cele după năravuri.

40. Năravul este pomenire fără de voie a răutăţilor celor mai dinainte; acesta este cel care se opreşte de nevoitor pentru a nu spori întru patimă, însă de biruitor se prăpădeşte încă de la asupreală.

41. Asupreala este o mişcare a inimii fără de idol, ca printr-o încuietoare oprindu-se de cei iscusiţi. Unde sunt [şi] idoli ai gân­durilor, acolo se face şi învoială; pentru că mişcarea fără de idol este asupreală nevino­vată; şi este cel ce scapă de acestea ca tăciunele

288

din foc, şi este altul care nu se întoarce până ce nu va aprinde văpaie.

42. Nu zice „nu voiesc, dar el vine", căci, cu adevărat, deşi nu lucrul, însă pricini­le lui le iubeşti.

Cel ce se poartă de gânduri se orbeş­te de dânsele; pe lucrări le vede, dar pricinile lor nu le poate vedea.

43. Când mintea se va face afară de grijile cele trupeşti, pe măsura depărtării de acestea vede vicleşugurile vrăjmaşilor.

44. Este răutate stăpânind în inimă din pricina unui nărav vechi şi este răutate care bate război în chip gândit prin lucrurile cele de fiecare zi. însă de nu vom mai face voile cărnii, după Scriptură (cf. Ef. 2: 3), [nă­ravurile] cele învistierite mai-nainte cu lesnire se vor sfârşi întru Domnul.

45. Precum viţelul neiscusit, aler­gând spre o păşune sau alta, ajunge la un loc mărginit din amândouă părţile de prăpastie, tot aşa se află şi sufletul, pe care gândurile l-au scos treptat din locul său prin înşelare.

46. Atunci când mintea, îmbărbătându-se întru Domnul, va smulge sufletul întorcându-l din năravul cel vechi, atunci şi inima ca de nişte gealaţi din amândouă păr­ţile se va munci: mintea şi patima întinzând-o pe ea într-o parte sau alta.

47. Pricinile gândurilor celor fără de voie le iubim şi pentru aceasta năvălesc asupră, iar pe ale [de iubim pricinile gându­rilor] celor de voie, arătat este că şi lucrurile lor. Dacă tot ce ni se întâmplă fără de voie în cele săvârşite de voie îşi are pricina, după Scriptură, nimeni nu este aşa de vrăjmaş omului precum îşi este el însuşi, de bună voie adică [izvodind] gândurile, iar fără de voie [asuprindu-ne] întâmplarea.

48. Trei sunt locurile cele gândi­te, întru care intră mintea schimbându-se întru sine: după fire, mai presus de fire şi împotriva firii. Atunci când intră în locul cel după fire, se află pe sine pricinuitoare a gândurilor celor viclene şi îşi mărturiseşte lui Dumnezeu păcatele, cunoscând pricinile patimilor. Iar când vine întru cel împotriva firii, uită de dreptatea lui Dumnezeu şi se luptă cu oamenii cu pricină că ar nedrep­tăţi-o pe ea. Iar când se aduce întru cel mai presus de fire, află roadele Sfântului Duh pe care le-a zis Apostolul: Dragostea, bucuria, pa­cea şi celelalte (Gal. 5: 22).

49. Şi ştie că, dacă de aici înainte ar alege mai mult grijile cele trupeşti, nu mai poate petrece înlăuntru. Iar cel ce iese din locul acela cade în păcat şi întru cumplitele întâmplări ce urmează după dânsul, măcar că nu degrab, ci la vremea cuvenită, precum ştie dreptatea lui Dumnezeu.

50. Atunci când şi fără de voie ne lucrăm de gândurile cele viclene, să nu în­vinuim pe altul, pentru că rădăcini ale gân­durilor sunt răutăţile cele arătate, pe care cu mâinile, cu picioarele şi cu gura le facem în toată vremea.

Nu este cu putinţă ca cel ce iubeşte pricinile patimii să nu vorbească [şi] în cuget cu aceasta.

51. Pentru că cine, defăimând ruşi­nea, se împreună cu slava deşartă? Sau cine, iubind defăimarea, se tulbură din pricina necinstirii? Sau cine, având inimă zdrobită şi smerită, primeşte dulceaţă trupească? Sau cine, crezând lui Hristos în chip desăvârşit, se îngrijeşte şi se ceartă pentru cele vremel­nice?

52. Păcatele cele vechi, după chip şi cu întristare pomenindu-se, depărtează pe om de nădejde şi-i aduce vătămare; iar fără de întristare zugrăvindu-se, întinăciunea cea veche o pun înlăuntru.

Când mintea prin lepădarea de [iubirea] de sine va ţine nădejdea cea de un gând, atunci vrăjmaşul, cu pricina mărturisirii, pe relele cele mai-nainte făcute le zugrăveşte ca pe un tablou, ca, pe patimile cele cu harul lui Dumnezeu uitate, iarăşi să le ridice atunci şi să le înnoiască, şi în ascuns să-l arate pe om nedrept.

53. Iar atunci, de va fi luminat şi urâtor de patimi, de nevoie se va întuneca, tulburându-se pentru cele făcute; iar de va fi încă întunecat şi iubitor de dulceaţă, negre­şit va zăbovi împreună cu ea şi cu patimă va vorbi cu asuprelile, iar o pomenire ca aceasta i se va face nărav, şi nicidecum mărturisire.

54. De voieşti a aduce lui Dumnezeu mărturisire neosândită, nu pomeni după chip alunecările spre rău ale minţii, ci rabdă

289

vitejeşte primejdiile aduse de acestea; pen­tru că cele întristăcioase vin din pricina ce­lor ce au apucat mai-nainte, aducând cu sine plată potrivită pentru tot păcatul.

55. Cel ce se osteneşte a lua aminte la inimă, afară de reaua-pătimire şi de necin­stire, se amăgeşte cu mintea şi cade în cursa şi ispita diavolului.

Cel ce se luptă să biruie gândurile rele nu le va putea birui pe acestea, de nu mai întâi va strica pricinile lor, dar nici pri­cinile fără de gânduri. Pentru că atunci când [doar] pe una din părţi o doborâm, nu după mult timp, prin cealaltă ne cuprindem de amândouă.

56. Gândurile cele fără de voie din păcatul cel de mai-nainte răsar, iar cele de voie, din voia cea de-sineşi-stăpânitoare; drept aceea, cele de-a doua se află pricinuite de cele dintâi.

57. Gândurilor cele rele ce răsar fără de voie şi se pun împotriva voii celei slobo­de, le urmează întristarea; de aceea şi degrab se pierd. Iar celor după voia slobodă, le ur­mează bucuria; de aceea, şi anevoie izgoni­te se fac, cu greu izbăvindu-ne de dânsele. De voieşti să nu te lucrezi de gândurile cele viclene, primeşte defăimarea sufletească şi necazul trupesc, şi aceasta nu în parte, ci în tot locul şi vremea şi lucrul.

58. Cel ce întru cele necăjicioase de bună voie se pedepseşte, de gândurile cele fără de voie nu se stăpâneşte, iar cel ce nu le primeşte pe primele, de celelalte, şi nevrând, se robeşte.

V.

A Sfântului Diadoh

1. Unii au socotit cum că harul şi pă­catul, adică Duhul Adevărului şi duhul în­şelăciunii se ascund în minte la cei botezaţi. Şi, pentru aceasta, zic ei cum că o Faţă către cele bune îndeamnă mintea, iar cealaltă în­dată către cele potrivnice. Iar eu din dumnezeieştile Scripturi, încă şi din însăşi simţirea minţii mele am înţeles că, înainte de Sfântul Botez, harul din afară îndeamnă sufletul că­tre cele bune, iar Satana este încuibat întru adâncurile lui, cercând a încuia toate ieşirile cele drepte ale minţii.

2. Însă din ceasul în care ne naştem a doua oară, dracul adică se scoate afară, iar harul se aşază înlăuntru, în însăşi adâncul sufletului, adică se sălăşluieşte în minte. Că zice: Toată slava fiicei împăratului e înlăuntru (Psalm 44: 5), nearătată dracilor. Că precum de demult înşelăciunea a stăpânit sufletul, tot aşa după Botez îl stăpâneşte pe el ade­vărul, şi oarecum simţim dumnezeiescul dor izvorând din adâncul inimii noastre când cu fierbinţeală pomenim pe Dumnezeu; iar de acum, duhurile cele viclene se încuibează în simţirile trupului nostru şi saltă ca nişte flă­cări afumând mintea prin umejunea trupului cu gustul dulceţilor celor iraţionale [dobitoceşti].

3. Astfel mintea noastră, după Apostolul, de-a pururea se îndulceşte cu legile Duhului (cf. Rom. 7: 22), iar simţirile cărnii împreună de netezimea dulceţii voieşte a se bucura. De aceea, harul, prin simţirea minţii lucrând în cei ce sporesc întru cunoş­tinţă, veseleşte trupul cu veselie negrăită, iar dracii mai vârtos atunci când ne află pe noi împuţinaţi [la suflet] alergând pe drumul buneicinstiri prin simţirile trupului robesc sufletul, silniceşte îndemnându-l pe el, uci­gaşii, întru cele ce nu-i sunt fireşti.

4. Iar aceasta Dumnezeu o a slobo­zit a se face la cei botezaţi, ca, prin vifor şi prin focul lămuririi trecând omul, să ajungă, de voieşte, întru îndulcirea binelui. Că zice: Trecut-am prin foc şi prin apă, şi ne-ai scos pe noi întru odihnă (Psalm 65:11). încă ca să se înveţe sufletul dreapta socoteală a binelui şi a răului şi mai smerit să se facă; pentru că, câtă vreme se curăţeşte, multă ruşine se face lui din scârnăvia gândurilor celor drăceşti; încă [ne curăţim] şi pentru ca, pe cele ce nu le-am păzit când vieţuiam după fire, acum să le păzim luând armele dreptăţii întru pu­terea lui Dumnezeu, iar de-sineşi-stăpânirea noastră să fie sub cercare.

5. Iar cum că două sunt neamurile duhurilor celor viclene, ne învaţă pe noi cu­vântul cunoştinţei; pentru că unele din ele sunt mai subţiri, iar altele mai groase: cele mai subţiri luptă cu sufletul, iar celelalte

290

obişnuiesc să robească trupul prin oarecari mângâieri stăruitoare şi necăjicioase. Pentru aceasta, dracii care războiesc sufletul şi cei care războiesc trupul de-a pururea se află cu împotrivire unii faţă de alţii, măcar că ace­laşi scop au, ca să vatăme pe oameni.

6. Deci atunci când harul nu locuieş­te în om, ei întru adâncul inimii, precum am zis, ca nişte şerpi cu adevărat se încuibează, neîngăduind sufletului să caute spre poftirea binelui. Iar când harul se ascunde în minte, dracii ca nişte nori întunecoşi se foiesc prin părţile inimii, închipuindu-se în patima pă­catului, sau iau forma feluritor împrăştieri, ca, risipind pomenirea minţii, să o smulgă pe ea din vorbirea cu harul.

7. Deci atunci când ne ardem de dra­cii care supără sufletul spre patimile cele su­fleteşti mai vârtos spre părerea de sine, care este maică a tuturor răutăţilor -, socotind stricarea tuturor în mormânt şi frica judecă­ţii, vom putea ruşina şi alunga îngâmfarea iubirii de slavă; iar atunci când ne vor supă­ra dracii care se luptă cu trupul, aceeaşi se cade să facem, căci numai această cugetare întru pomenirea lui Dumnezeu poate strica toate lucrările duhurilor celor viclene.

8. Iar cum că prin trup luptă Satana sufletul cel împărtăşit cu Sfântul Duh, Apostolul lămurit ne învaţă pe noi zicând: Staţi tari, încingându-vă mijlocul vostru cu ade­vărul, iar după puţin: peste toate luând pavăza buneicredinţe întru care veţi putea stinge toa­te săgeţile cele aprinse ale vicleanului (Ef. 4: 44 ş.u.), arătând de aici că, afară fiind vrăjma­şul, cu săgeţi înfocate vine asupra sufletelor celor purtătoare de Hristos.

Cel ce nu are stăpânire asupra vrăj­maşului său, negreşit săgeţi asupra lui tre­buie să folosească, ca, pe cel ce se luptă cu el, de departe cu săgeţile să-l poată vâna şi doborî.

9. Deci Satana, de vreme ce nu poate pentru starea de faţă a harului să se în­cuibeze ca mai-nainte în mintea celor ce se nevoiesc, se poartă, în schimb, zburând pe umezeala trupului şi se încuibează pe ea, ca, prin lesnirea îndeletnicirii cu aceasta, să amăgească pe suflet. Pentru aceea se cuvine ca trupul cu măsură să-l topim, ca nu cumva, prin umezeala lui, mintea să alunece pe netezirea dulceţilor. Iar dacă cineva, încă trăind, ar putea să moară prin osteneli, şi trupul, în chip desăvârşit, să-l facă mort prin duhul, ajunge astfel să se facă cu totul casă a Sfântului Duh, ca unul care a înviat înain­te să moară. Aşa a fost Fericitul Pavel şi cei câţi în chip desăvârşit s-au nevoit împotriva păcatului şi [alţii câţi încă] se [mai] nevoiesc.

10. La început, precum am zis mai sus, harul îşi ascunde descoperirea sa la cei botezaţi, aşteptând hotărârea sufletului, iar după ce omul se va întoarce cu totul către Domnul, atunci, cu oarecare negrăită sim­ţire, el se descoperă inimii în lucrarea sa şi iarăşi aşteaptă mişcarea sufletului: îngădu­ind adică săgeţilor drăceşti să ajungă până în adâncul simţirii lui, ca mai cu fierbinte aşe­zare să caute pe Domnul.

11. Iar de va începe omul a spori prin păzirea poruncilor şi neîncetat a chema pe Dumnezeu, atunci focul dumnezeiescu­lui dor se va întinde şi spre simţirile cele mai dinafară, pârjolind cu deplină încredinţare toate neghinele pământului omenesc. Ca o urmare, şi năvălirile drăceşti se-ndepărtează de locurile acelea, de aici înainte doar înceti­şor ajungând să atingă sau să înţepe partea pătimitoare a sufletului.

12. Iar când, pe toate faptele bune, ca pe o mantie le va avea nevoitorul, mai vârtos pe desăvârşita neagoniseală, atunci harul va lumina toată firea lui cu oarecare simţire mai adâncă, încălzindu-l de aici întru mai multă dragoste de Dumnezeu. De aici înainte şi să­geţile cele drăceşti se vor stinge în afara sim­ţirilor trupului, căci adierea Sfântului Duh, către suflări paşnice mişcând inima, săgeţile dracului celui de foc purtător le stinge încă pe când sunt în văzduh.

13. Cu toate acestea, şi pe cel ce a ajuns într-o măsură ca aceasta îl lasă uneori Dumnezeu în răutatea dracilor, neluminată lăsând atunci mintea lui, ca de-sineşi-stăpânirea noastră să nu fie întru totul legată cu legăturile harului, şi aceasta nu numai ca pă­catul să se biruiască de nevoinţă, ci şi pentru că omul este dator să sporească în iscusinţă duhovnicească; căci ceea ce pare desăvârşit celui ce se iscuseşte astfel, nedesăvârşit este

291

faţă de bogăţia lui Dumnezeu, Care ne povăţuieşte pe noi în dragostea iubirii de cinste, măcar şi toată scara cea arătată lui Iacov de o va sui cineva, prin sporirea ostenelilor.

14. Atunci când cineva stă în vreme de iarnă într-un loc oarecare şi priveşte către răsărituri la începutul zilei, părţile lui cele dinainte se încălzesc de soare, iar cele de di­napoi ale lui toate rămân neîmpărtăşite de căldură, dat fiind că soarele nu este deasu­pra capului lui.

15. Tot aşa sunt şi cei ce se află întru începutul lucrării celei duhovniceşti, care se încălzesc adică în parte la inimă de Sfântul Duh. Şi pentru aceasta şi mintea lor începe atunci a rodi cugetări duhovniceşti, însă păr­ţile ei din afară rămân cugetând după trup, pentru că încă nu toate mădularele inimii sunt întru simţire adânc[ă] luminate de sfân­tul har; care lucru nepricepându-l unii, au socotit cum că harul şi păcatul, adică Duhul adevărului şi duhul înşelăciunii, se ascund împreună în mintea nevoitorilor.

16. Astfel, aşa, întru aceeaşi clipeală se întâmplă a gândi sufletul şi bune şi rele, precum omul dat mai-nainte ca pildă, care întru aceeaşi vreme simte şi ger şi căldură. Căci dacă mintea noastră a alunecat în chi­pul îndoit al cunoştinţei, atunci de nevoie, măcar deşi nu voieşte, întru aceeaşi vreme izvodind şi gânduri bune şi rele, precum se întâmplă mai ales la cei ce se apropie de subţirătatea dreptei-socoteli. Că, deşi fărăncetare se sârguieşte a înţelege binele, înda­tă [fără de voie] îşi aduce aminte şi de rău, aceasta din pricină că, pentru neascultarea lui Adam, aducerea-aminte a omului s-a sfâ­şiat într-o înţelegere îndoită.

17. Deci, dacă cu râvnă fierbinte vom începe să împlinim poruncile lui Dumnezeu, atunci, printr-o simţire adâncă, harul va lu­mina toate simţirile noastre, iar de aici aducerile-aminte de tot le va arde, iar pe inima noastră întru oarecare pace a iubirii în chip desăvârşit îndulcind-o, ne găteşte pe noi a nu mai cugeta cele trupeşti, ci numai cele duhovniceşti; şi aceasta se întâmplă foarte des celor ce se apropie de desăvârşire, care neîncetat pomenirea Domnului Iisus o au în inimă.

VI.

A Sfântului Cassian

1. Zis-a Avva Moise: „Cu neputinţă este ca mintea să nu fie nicidecum supărată de cugetări urâte, iar a le primi şi a cugeta într-însele sau a le lepăda este cu putinţă nu­mai celui ce se stăpâneşte pe sineşi; pentru că, precum nu este în puterea noastră a nu veni ele, tot aşa întru puterea noastră stă a le goni pe ele, iar îndreptarea cugetului nos­tru ţine de sârguinţa, aşezarea şi hotărârea noastră.

2. Căci atunci când cugetăm des la Legea lui Dumnezeu, şi în Psalmi şi în cântări ne îndeletnicim, şi în posturi şi în privegheri zăbovim, şi pomenim întins de cele viitoare, de împărăţia cerurilor, de Gheena focului şi de toate lucrările lui Dumnezeu, gândurile viclene se împuţinează şi loc nu află.

3. Iar când în griji lumeşti şi în lu­cruri trupeşti ne îndeletnicim, şi la vorbiri deşarte şi zadarnice ne dăm, se înmulţesc întru noi gândurile cele rele. Este ca în prici­na morii ce se învârteşte de apă, căreia-i este cu neputinţă să se oprească din rotire, dar însă întru stăpânirea celui ce are moara stă a măcina ori grâu, ori neghină; tot aşa min­tea noastră, de-a pururea mişcătoare fiind, deşi nu se poate opri din gânduri, în puterea noastră însă stă a-i da ei cugetare duhovni­cească ori lucrare trupească.

4. Aşijderea ne învaţă şi Cântătorul de Psalmi zicând: Fericit bărbatul al cărui ajutor este de la tine, suişuri în inima sa a pus (Psalm 103: 6). Iată că şi prin Prorocul ne în­văţăm că în a noastră stăpânire stă a voi noi suişuri, adică cugetări înalte, care aduc min­tea aproape de Dumnezeu, ori pogorâşuri, adică a pune în inimă pomeniri trupeşti şi pământeşti.

5. Că, dacă n-ar fi fost aceasta, nu s-ar fi cerut cu dreptate seamă în Ziua Judecăţii şi niciun om n-ar fi putut scăpa de păcat, iar dracii ar fi putut ca, precum vâră gânduri, aşa să ne şi silească a săvârşi noi pe cele vâ­râte.

6. Însă s-a dovedit cum că niciun om nu se poate stăpâni cumva de diavolul, de

292

nu-şi va da el voirea sa în stăpânirea acelu­ia, precum zice şi Ecclesiastul: Nu se face de­grab pricire la cei ce fac răul (8:11). Zice încă şi Apostolul Iacov: Staţi împotriva diavolului şi va fugi de la voi (Iac. 4: 7).

VII.

A Sfântului Maxim

1. Dracii dau război ori prin lucruri, ori prin înţelegerile cele pătimaşe legate de lucruri: prin lucruri, adică celor ce se îndelet­nicesc cu acestea, iar prin înţelegeri, celor ce sunt depărtaţi de lucruri.

2. Pe cât mai lesnicios este a păcătui cu gândul decât cu lucrurile, pe atât este mai greu şi războiul cel prin gânduri decât cel prin lucruri.

3. Prin acestea trei primeşte mintea înţelegerile cele pătimaşe: prin simţiri, prin temperament şi prin pomenire.

4. Prin simţiri adică, atunci când se pun înaintea ei sau o lovesc lucrurile către care ne avem [îndreptate] patimile şi care o mişcă pe dânsa către gândurile cele pătima­şe.

5. Iar prin temperament, când prin hrănirea cea neînfrânată, sau din lucrarea dracilor, sau dintr-o boală primenindu-se temperamentul trupului, o mişcă iarăşi către gânduri pătimaşe, sau împotriva Proniei.

6. Iar prin pomenire, când mintea poartă pomenirea către înţelegerile cores­punzătoare lucrurilor spre care se împăti­meşte, aşijderea mişcând-o pe dânsa către gânduri pătimaşe.

7. Acestea patru, zic unii, că prefac temperamentul trupului şi dau minţii gân­duri printr-însul, ori pătimaşe, ori nepăti­maşe: îngerii, dracii, aerul şi hrana. îngerii îl prefac prin cuvânt [în chip raţional], iar dracii prin atingere, aerul prin schimbări [în metabolism], iar hrana prin felurile bucatelor şi ale băuturilor, prin prisosul şi puţinătatea lor.

8. Afară de acestea, mai sunt prefa­cerile ce i se întâmplă lui [temperamentului] prin amintire, prin auzire şi prin vedere, când adică sufletul pătimeşte întâi din lucrurile făcătoare de întristare sau de bucurie ce i se întâmplă lui; iar dintr-acestea pătimind mai întâi sufletul, schimbă temperamentul trupului. însă temperamentul se preface din cele pomenite mai-nainte, de unde şi dă minţii gânduri.

9. Unele gânduri sunt simple, iar altele compuse. Simple sunt cele fără pati­mă, iar compuse, cele alcătuite din patimă şi o noimă anume. Acestea fiind aşa, se poate vedea cum multe din cele simple urmează celor compuse, când încep să se mişte către păcătuirea cu cugetul.

10. Să luăm ca pildă aurul: dacă s-a suit cuiva în pomenire gând pătimaş despre aur, s-a şi pornit în cuget spre a fura şi a să­vârşi în minte păcatul; iar pomenirii aurului i-a urmat şi pomenirea pungii, a lădiţei, a uneltelor şi a celorlalte.

11. Pomenirea aurului era deci com­pusă, pentru că avea patimă, iar a pungii, a lădiţei şi a celorlalte era simplă, căci mintea nu avea patimă către acelea. Aşijderea se în­tâmplă şi întru tot gândul, fie pentru slava deşartă, fie pentru femeie şi celelalte. Pentru că, precum a dovedit cuvântul mai sus, nu toate gândurile care urmează gândului celui pătimaş sunt cu patimă. Deci, dintru aceas­ta, putem cunoaşte care sunt cele simple şi care sunt cele pătimaşe.

12. Deci, de voieşti să biruieşti gân­durile nevoieşte-te pentru [izbăvirea de] pa­timi şi, aşa, cu lesnire le vei izgoni pe dânsele din minte. Adică, pentru curvie, posteşte, priveghează, osteneşte-te, depărtează-te de lume; iar pentru mânie şi întristare, dispre­ţuieşte slava şi nu te tulbura pentru necin­ste şi lucrurile cele materialnice; iar pentru pomenirea de rău, roagă-te pentru cel ce te-a întristat, şi te izbăveşti.

13. Mare lucru este a nu pătimi că­tre lucruri, dar mult mai mare decât aceasta este a rămâne fără patimă către înţelegerile acestora.

14. Tot războiul călugărului către draci stă în a deosebi patimile de înţelegeri, pentru că altfel nu poate vedea lucrurile fără patimă. Una este lucrul, alta este înţelegerea şi alta este patima. Lucrul, adică, poate fi: băr­bat, femeie, aur şi celelalte. înţelegerea simpla

293

pomenire a unui lucru din cele zise îna­inte. Iar patima alcătuire din gând pătimaş şi înţelegere. Deci să deosebim patima de înţelegere, iar gândul va rămâne simplu, şi le putem deosebi, de vom voi, prin dragoste duhovnicească şi prin înfrânare.

15. Virtuţile deosebesc mintea de pa­timi, iar rugăciunea cea curată o aşază în ju­rul lui Dumnezeu. Dacă, îndeletnicindu-ne întru Dumnezeu pentru multă vreme, vom purta de grijă pentru partea cea pătimitoare [pasională] a sufletului, nu ne vom mai scăpăta spre asuprelile gândurilor, iar pricinile acestora mai cu de-amănuntul înţelegându-le şi tăindu-le, mai străvăzători întru vede­re ne vom face, încât se va împlini întru noi ceea ce s-a zis: Şi a privit ochiul meu întru vrăj­maşii mei şi întru cei vicleni ce se scoală asupra mea va auzi urechea mea (Psalm 92:11).

16. Când vezi mintea cu bună-cinstire şi cu dreptate petrecând întru înţelegerile lumii, cunoaşte de aici că şi trupul tău curat şi fără păcat va petrece; iar când vezi mintea ta îndeletnicindu-se cu gândul întru păcate şi nu o opreşti, cunoaşte că şi trupul întru aceleaşi va cădea.

17. Precum şi trupul are drept lume a sa lucrurile, tot aşa şi mintea are drept lume înţelegerile.

18. Şi precum trupul curveşte cu trupul femeii, tot aşa şi mintea curveşte cu înţelegerea femeii prin chipul trupului său; pentru că pe chipul trupului său îl vede amestecându-se în cugetare cu chipul tru­pului femeii.

19. Aşijderea, şi împotriva chipului celui ce l-a întristat, îi răsplăteşte în cugetare prin chipul trupului său, şi întru alte păcate asemenea: căci cele ce le face trupul cu lu­crarea în lumea lucrurilor, aceleaşi le face şi mintea în lumea înţelegerilor.

20. Unii dintre cei ce se nevoiesc izgonesc de la ei numai gândurile cele pă­timaşe, alţii însă taie şi înseşi patimile. Şi le izgonesc aceia prin cântarea de psalmi, prin rugăciune, prin înălţarea la cer a minţii sau prin altă oarecare dezlipire de lucruri şi de loc; iar patimile le taie defăimând lucrurile pe care acestea le nutresc şi prin care se fac lucrătoare.

VIII.

A Sfântului Varsanufie

1. Un frate a întrebat pe Bătrânul zi­când: „De mă va asupri pe mine gând păti­maş, prin ce sunt dator a-l izgoni pe el de la mine? Prin grăire-împotrivă sau prin certare şi prin mâniere asupra lui? Sau prin a alerga la Dumnezeu şi a arunca neputerea mea în­aintea Lui?"

2. Răspuns-a Bătrânul: „Frate, pati­mile sunt necazuri, şi Domnul nu le-a depăr­tat de noi, ci a zis: Cheamă-Mă în ziua necazu­lui, şi te voi scoate, şi mă vei proslăvi (Psalm 49: 15). Deci nu este cu putinţă a birui vreo pa­timă într-alt chip, fără numai prin chemarea numelui lui Dumnezeu. Iar a grăi-împotrivă nu este al oricărui om, ci a celor puternici după Dumnezeu, cărora li se supun dracii.

3. Pentru că, dacă cineva din cei ne­puternici va grăi împotrivă, îl batjocoresc pe el dracii ca pe unul ce este sub dânşii şi le grăieşte lor împotrivă. Aşijderea şi a-i certa pe ei este lucru al celor mari şi a celor ce au stăpânire [asupra lor],

4. Că pe care dintre Sfinţi îl afli cer­tând pe diavolul, precum Sfântul Arhanghel Mihail, care pentru aceasta avea stăpânire (cf. Iuda 9)? Deci al nostru, al neputincioşi­lor, nu ne este decât a alerga prin rugăciune la numele lui Iisus, pentru că patimile sunt draci, după Scriptură, şi cu numele Lui ies din noi (cf. Matei 16: 21; Fapte 8: 7; 16:18)".

5. Întrebat-a iarăşi fratele: „Părinte, de dimineaţa şi până după prânz sufăr de gânduri, şi nu ştiu de unde vine aceasta. Şi cum poate dracul, faţă de femeie sau altceva, să zugrăvească în inima mea şi deodată, cu gândul şi faţa, punând-o înainte, fără des­părţire? Şi ce să fac ca să mă izbăvesc?"

6. Răspuns-a Bătrânul: „Frate, când ci­neva este deşert şi fără lucru, se îndeletniceşte cu gândurile ce vin la dânsul, iar de lucrează, nu se îndeletniceşte cu primirea lor, neavând vreme pentru aceasta. Scoală, dar, de diminea­ţă şi apucă moara ta şi macină grâul tău spre mâncare de pâine; iar de va apuca vrăjmaşul tău şi-ţi va pune înainte neghine în loc de grâu [nu] le vei [putea] măcina [decât] pe acelea.

294

7. Cât despre feţele cele zugrăvite, frate, ia aminte la zugravii care zugrăvesc cu culori pe scânduri, căci chipurile zugrăvite de ei se ivesc odată cu culorile, iar odată zu­grăvite, se fac una cu lemnul şi nu mai pri­mesc vreun alt chip sau culoare. Deci şi tu, ca să te izbăveşti, trebuie să apuci mai-nainte şi să-ţi zugrăveşti scândura ta.

8. Deci să ne silim a face ceea ce ne stă în putere şi Dumnezeu ne va ajuta nouă. Deci, când năvălesc gândurile, aleargă de­grab către Iisus şi, aşa, te odihneşti".

9. Zis-a fratele: „Iar pentru aducerile-aminte ale celor ce le-am făcut, grăit sau auzit, ce să fac, că mă supăr de dânsele? Spune-mi încă şi cum poate păzi cineva inima sa? Şi în ce chip se face războiul de la vrăjmaş? Şi oare trebuie să grăim împotriva celui ce ne luptă?"

10. Răspuns-a lui Bătrânul: „Aducerile-aminte nu le poate tăia nimeni, fără numai rugăciunea cu smerenie, cu oste­neală şi cu lacrimi; iar a păzi cineva inima în­seamnă a avea mintea trează şi curată atunci când este luptat, adică neprimitoare. Iar de va vedea vrăjmaşul negrijă, se sileşte a adu­ce război.

11. Iar tu, dacă voieşti să ştii de este vrăjmaş sau prieten, pune rugăciune şi-l întreabă al nostru eşti, sau din cei potriv­nici?, şi-ţi va răspunde ţie adevărul. Căci vânzarea şi predarea se face din negrijă sau lenevie. Deci să nu-i grăieşti-împotrivă că aceasta o voiesc şi ei, şi astfel nu vor înce­ta din războire, ci aleargă la Dumnezeu îm­potriva lor, aruncând neputerea ta înaintea Lui, şi El nu numai că poate să-i îndepărteze, ci şi să-i lase deşerţi, fără a mai putea lucra.

IX.

A Sfântului Efrem

1. Frate, ostrovul fiind în mijlocul mării, au doară, poate opri valurile, ca să nu izbească în el? Nu, ci numai a ţine piept valurilor şi a le face întoarse. Tot aşa şi noi, nu putem alunga gândurile de la noi pentru totdeauna, mai vârtos că suntem şi pătimaşi; însă a le înfrânge şi a le opri intrarea lor la noi putem, iar de le vom lăsa pe ele să intre înlăuntru, apoi acelea, păşune aflând, surpă sufletul puţin câte puţin.

X.

Din Pateric

1. Zis-a un Bătrân: „Gândurile cele viclene sunt asemenea muştelor care intră în casă, pe care, de le-ar omorî cineva atunci când intră din parte, una câte una, nu se va osteni mult, iar de le va lăsa să umple casa, multă osteneală îi trebuie până să le omoare şi să le scoată, şi poate chiar, dacă se şi trân­dăveşte, să-şi lase casa pustie".

2. Avva Ghelasie, supărat fiind de multe ori de gând ca să se ducă în pustie, a zis într-o zi ucenicului său: „Frate, în săptă­mâna aceasta să-mi suferi orice voie fac, şi să nu-mi zici nimic". Şi, luând toiagul său de finic, a început să umble prin ograda chiliei; şi, ostenind, a şezut puţin şi, sculându-se, ia­răşi umbla.

3. Iar făcându-se seară, a zis gându­lui: „Cel ce umblă în pustie pâine nu mă­nâncă, dar tu, după neputinţa ta, mănâncă verdeţuri crude". Şi, făcând aşa, a zis iarăşi gândului său: „Cel ce este în pustie nu doar­me sub acoperământuri, ci sub cer, deci fă şi tu aşa". Şi, plecându-se pe sineşi, a dormit în ogradă.

4. Şi, făcând aşa trei zile şi trei nopţi, a ostenit şi, nemaiputând, a certat gândul ce-l supăra. Şi se mustra pe sineşi zicând: „Dacă nu poţi face lucrurile pustiei, şezi în chilia ta, cu răbdare plângând păcatele tale, şi nu te mai amăgi umblând din loc în loc, că pretutindenea vede Dumnezeu lucrurile oamenilor şi, de la fiecare, lucrul [cel de să­vârşit] după putere îl cere".

5. Pe un frate oarecare îl lupta gân­dul, zicându-i: „Trebuie să te duci şi să cer­cetezi pe Bătrânul cutare". Iar el amâna în fiecare zi zicând: „Mâine mă voi duce". Şi aşa trei ani s-a luptat cu gândul.

6. Iar mai pe urmă a zis către sineşi: „Hotărăşte cum că, iată, te-ai dus la Bătrân şi zi de ca şi cum ai zice Bătrânului: „Cum te afli Avva? Eşti sănătos? De multă vreme

295

voiam să văd pe sfinţia ta". Apoi a răspuns ca din partea Bătrânului: „Bine ai venit, frate, iartă-mă că te-ai ostenit pentru mine, Domnul să-ţi dea plată". Şi, punând lighea­nul, s-a spălat şi, făcând fiertură, a mâncat destul şi a băut şi s-a depărtat războiul de la dânsul.

7. Un frate a întrebat pe un Bătrân zicând: „Ce să fac, că mă înconjoară gân­durile cu pricină ca să merg la Bătrâni?" Iar Bătrânul i-a răspuns lui: „De vei vedea gân­durile tale vrând să te scoată din chilie din pricina strâmtorării, fă-ţi ţie mângâiere în chilia ta şi să nu voieşti să ieşi; iar dacă pen­tru folosul sufletului vrei să te duci, cearcă gândul tău şi apoi ieşi.

8. Că am auzit despre un Bătrân cum că, atunci când îl supărau pe el gândurile ca să meargă la cineva, se scula, îşi lua cojocul său şi ieşea să înconjoare chilia sa, apoi intra şi-şi făcea mângâiere de străin şi se odihnea de sila gândurilor.

9. Avva Olimpie, cel de la chilii, a fost luptat de curvie, şi-i zicea lui gândul „du-te de ia femeie". Iar el, sculându-se, a luat lut şi a plăsmuit dintr-însul chip de om, adică o femeie, şi a zis către sineşi: „Iată fe­meia ta, deci trebuinţă îţi este ţie de acum ca să lucrezi mult spre a o odihni pe dânsa". Şi lucra ostenindu-se foarte.

10. Şi, după puţine zile, iarăşi adu­nând lut, şi-a alcătuit luişi fiică şi a zis gân­dului: „A născut femeia ta, şi acum trebuie să lucrezi mai mult, ca să hrăneşti pe fiica ta şi să o îmbraci", şi încă se întindea pe sineşi la lucru şi se topea.

11. Iar după ce i s-a sfârşit toată pu­terea, i-a zis lui gândul: „Nu mai poţi". Şi el a răspuns: „Dacă nu poţi suferi osteneală, nici femeie să nu cauţi". Şi, văzând Dumnezeu truda lui, a ridicat războiul de la dânsul şi s-a odihnit.

296

PRICINA A ŞAPTEA

Că moarte este credinciosului risipirea minţii şi uitarea; iar cea de-a pururea pomenire a lui Dumnezeu şi vedere a Sa, i se face lui viaţă şi pierdere a toată răutatea.

I.

A lui Palladie

1. Era un nevoitor oarecare în Thebaida pe nume Dioclit, iscusit în gra­matică, iar mai pe urmă s-a dat pe sineşi la filozofie, însă dumnezeiescul har l-a tras cu vremea la filosofia cea cerească. Ajungând la vârsta de douăzeci şi opt de ani, s-a lepădat de lume şi a petrecut într-o peşteră vreme de treizeci şi opt de ani.

2. Fericitul acesta ne zicea aşa: „Mintea, dacă se depărtează de la vederea lui Dumnezeu, sau drăcească se face, sau dobitocească".

3. Şi noi, mult întrebându-l să ne spună felul, el ne răspundea zicându-ne: „Că mintea, depărtându-se de vederea lui Dumnezeu, de nevoie va urma ori părţii ce­lei poftitoare, şi astfel va cădea în dracul care aduce dobitoceasca neastâmpărare, ori se va stăpâni de mânie, de unde se nasc pornirile neastâmpărării celei drăceşti".

4. Iar eu, grăindu-i împotrivă, i-am zis: „Cum poate mintea să fie în chip necur­mat cu Dumnezeu?" Iar el zicea aşa: „în ori­ce înţelegere sau lucru ar fi sufletul ce a aflat gând dumnezeiesc şi lege bine-cinstitoare, după Dumnezeu este".

II.

Din viaţa Cuviosului Efrem

1. Cuviosul Efrem a mers odinioară în cetatea Edessa şi a rămas puţin într-însa, iar o femeie curvă ce locuia în vecinătatea lui se făcu unealtă de răutate a vicleanului şi printr-însa, precum prin şarpe mai-nainte, a năvălit la acest drept.

2. Se întâmpla ca dumnezeiescul Efrem să fiarbă ceva de mâncare, în care vre­me femeia a deschis fereastra din peretele din mijloc şi s-a plecat pe aceasta în chip neruşinat şi, fără sfială privind spre Cuviosul, a zis: „Binecuvântează, Avva". Iar el, după cuviinciosul lui grai şi chip, a zis: „Domnul să te binecuvânteze!" Iar ea iarăşi cu înfierbântare şi râs batjocoritor a zis: „Dar ce-ţi lipseşte la mâncare?" Iar el a zis: „Trei pietre şi puţin lut, ca să se astupe acea fereastră".

3. Iar ea, întru nimic slăbind din obrăznicie, a zis: „Oare pentru că am apucat de te-am numit cu cinste, aceasta te-a um­plut de fudulie? Eu voiesc, zice, a mă culca cu tine, şi tu deodată mă deznădăjduieşti?" Către acestea, pe cât ea de graiuri sataniceşti, pe atât el mai vârtos de cuvinte duhovniceşti plin era, de cele ce adică i se cădea lui a zice, şi aceleia a auzi. Şi i-a zis ei: „Dacă voieşti să ne culcăm amândoi, unde-ţi voi zice ţie, acolo să ne culcăm".

4. Iar după ce a apucat ea cuvân­tul întrebând de locul în care să se facă acel lucru, el a zis: „în niciun alt loc nu mă voi împreuna cu tine, fără numai în mijlocul cetăţii". Iar ea a zis: „Dar nu ne va fi sfia­lă şi ruşine prea mare de oamenii care ne vor vedea, aşa zăcând noi în mijlocul cetă­ţii?" Astfel prinsă s-a făcut femeia ce voia să prindă pe sufletul cel nepătimaş, căci ea nu putea şti ceea ce zice înţelepciunea lui Sirah: Ochii Celui Preaînalt, de zece mii de ori de ori sunt mai luminoşi decât soarele, care văd toate căile oamenilor (Sirah 23: 27).

5. Şi îndată pricină de grăire apu­când viteazul, a zis ei: „Deci, dacă ochii oamenilor i-ai socotit a fi îndestulaţi a ruşina sufletul şi de la fapta cea rea a-l trage, au nu ne vom ruşina şi ne vom sfii mai mult de ochii lui Dumnezeu, care văd toate câte se fac întru ascuns şi întru arătare, şi de la lucrul rău ne vom depărta? Care lucru, oare, nu de-a pururea ridică [ca un] pârâş conşti­inţa noastră cea aspru-mustrătoare, şi chi­nuri ne învistiereşte acolo [în iad], care nici­când nu au sfârşit?"

297

6. Acestea din destul au fost a pleca pe curvă nu numai de la a se depărta de pofta cea rea faţă de dânsul, ci şi pentru a se pocăi de răutăţile ei cele mai dinainte. Că, îndată venind ea şi la pământ căzând, şi de sfintele lui picioare atingându-se, cerea iertare pen­tru pofta ei cea dobitocească şi pornirea cea neastâmpărată şi, ca să nu greşească ea din calea ce duce spre mântuire, aducând curată pocăinţă, îl ruga să-l aibă pe el povăţuitor şi dascăl.

7. Iar el îndată s-a plecat căci cum n-ar fi voit el, Efrem, să slujească cu osârdie unor cereri ca aceasta? Şi a sfătuit-o cele cuviincioase, poruncindu-i prea cu tărie a nu mai umbla iarăşi în poftele cele rele ale inimii, după dumnezeiescul Ieremia, (Ier. 3:17) nici a mai fi fără grijă de căile ei. Apoi, într-o mă­năstire de călugăriţe o a băgat, spre a îngriji de fapta bună.

8. Şi, pe scurt, ceea ce voia să-l îm­piedice pe acela din calea cea dreaptă, el mai vârtos (pe ea) din drumul cel rău a întors-o, rod al dreptăţii având întoarcerea ei.

III.

Din Pateric

1. Zis-a un Bătrân: „Acestea caută Dumnezeu la om: mintea, cuvântul şi fapta".

2. Zis-a oarecine din Părinţi: „Nu e bine să rămână omul înlăuntrul său fără lucrare. Dacă mintea lui se va îndeletnici în lucrarea lui Dumnezeu, o dată va merge vrăjmaşul său la dânsul, dar nu va afla loc ca să petreacă. însă, de se va stăpâni cumva de robia vrăjmaşului, Duhul lui Dumnezeu va merge adeseori la dânsul, dar pentru că noi nu-I facem loc, din pricina răutăţii noastre, El Se depărtează".

3. Călătorea odată Avva Daniil cu Avva Amoi, şi a zis Avva Amoi: „Când să ne aşezăm şi noi în chilie, Părinte?" Şi a răspuns Avva Daniil: „Dar cine ia pe Domnul acum de la noi? Dumnezeu este şi în chilie, şi afară iarăşi este Dumnezeu".

4. Zis-a Avva Theona: „Pentru că nu îndeletnicim mintea noastră cu vederea spre Dumnezeu, pentru aceea ne robim de pati­mile cele trupeşti".

5. Un frate a rugat pe avva Arsenie să audă cuvânt de folos de la dânsul, şi i-a zis lui Bătrânul: „Pe cât poţi, nevoieşte-te, ca lucrarea ta cea dinlăuntru să fie după Dumnezeu, şi vei birui patimile din afară".

6. Zis-a Avva Iperehie: „Viaţa mo­nahului, după urmarea îngerului să fie, ar­zând tot păcatul".

7. Zis-a un Bătrân: „Precum nimeni nu-i poate face nedreptate celui ce stă aproa­pe de împăratul, tot aşa nici Satana nu poate să ne facă nouă ceva, dacă sufletul nostru va fi aproape de Dumnezeu, că zice: Apropiaţi-vă de Mine, şi Eu Mă voi apropia de voi (Iac. 4: 8). Dar, de vreme ce adeseori ne risipim cu mintea, cu lesnire răpeşte vrăjmaşul sufletul în patimi de necinste".

8. Ziceau Bătrânii că trei sunt pute­rile Satanei care merg înaintea a tot păcatul: uitarea, lenevirea şi pofta; căci, atunci când va veni uitarea, naşte lenevirea, iar lenevi­rea, pe poftă. Pentru că cel ce nu vine întru uitare nu se leneveşte şi nu vine întru poftire, iar cel ce nu pofteşte nu cade niciodată, cu harul lui Hristos.

9. Zicea oarecine dintre Bătrâni: „Când vor acoperi ochii boului, atunci în­vârteşte la moară, iar de nu-i vor acoperi, se împotriveşte. Tot aşa şi dracul, de va apuca şi va acoperi ochii omului, în tot păcatul îl smereşte pe el, iar de se vor lumina ochii lui, cu lesnire poate scăpa de măiestriile vrăjmaşului".

10. Zis-a un Bătrân: „Scris este: Dreptul ca finicul va înflori (Psalm 91:13), iar cuvântul însemnează ce este drept şi cuvi­incios din faptele cele înalte: că a finicului una este inima, având toată lucrarea lui, iar aceasta şi la oamenii cei drepţi este a o afla, că una este inima lor şi simplă, numai către Dumnezeu privind; este încă şi strălucitoa­re, având lumina cea din credinţă, şi toată lucrarea sfinţilor în inima lor este, iar ascu­ţimea ghimpilor însemnează împotrivirea drepţilor faţă de diavolul".

11. De se va semăna necurăţie sau ruşine în inima ta, şezând în chilia ta, vezi cum te împotriveşti sufletului tău, ca nu

298

cândva să te stăpânească. Sârguieşte-te a pomeni pe Dumnezeu, şi ia aminte la tine, că, cele ce gândeşti în inima ta, descoperite sunt înaintea lui Dumnezeu, şi zi sufletului tău: „Dacă te temi de păcătoşii cei aseme­nea ţie, ca să nu vadă păcatele tale, cu atât mai vârtos de Dumnezeu, Care ia aminte la toate", şi din sfatul acesta se descoperă su­fletului frica lui Dumnezeu.

12. Şi de va petrece după Dânsul, nemişcat rămâne spre patimi, precum este scris: Cei ce nădăjduiesc spre Domnul, ca mun­tele Sionului, nu se va clătina în veac cel ce lo­cuieşte în Ierusalim (Psalm 124: 1). încă şi la tot lucrul pe care-l faci, să ai în vedere că Dumnezeu te vede în tot gândul tău, şi nu vei păcătui niciodinioară, pentru că, pe cele ce te ruşinezi a le face înaintea oamenilor, cum înaintea lui Dumnezeu şi a îngerilor nu te ruşinezi a le face?

13. Deci ia aminte, frate, la sufletul tău în tot ceasul, nimic să nu facă din cele ce nu sunt după fire, fiindcă este schimbător după fire; şi se aseamănă sufletul cu fierul, care, de nu este îngrijit, rugineşte, iar de se va înfoca, se curăţeşte şi, câtă vreme este în foc, este asemenea focului, şi nimeni nu-l poate ţine, căci foc este.

14. Astfel este şi sufletul: câtă vre­me este întru Dumnezeu şi se îndeletniceşte întru El, foc se face şi arde pe toţi vrăjmaşii lui, pe cei ce l-au făcut pe el a rugini în vre­mea negrijirii, şi, curăţindu-se de iznoavă precum fierul, nu se mai îndulceşte cu ceva din cele ale lumii, ci se odihneşte întru firea sa de care s-a învrednicit mai-nainte, iar de va părăsi firea, moare.

15. Tot aşa şi vieţuitoarele cele de pe uscat, fiindcă sunt din fiinţa pământu­lui, de se vor cufunda în apă, mor; la fel şi peştii, de se vor trage la uscat, mor, căci sunt din fiinţa apei. Tot astfel şi păsările, în văzduh fiind, se odihnesc, iar de vor veni pe pământ, se tem ca nu cumva să fie vânate.

16. Întocmai este şi sufletul cel de­săvârşit, care a lepădat cele afară de fire şi a venit întru cea după fire: atâta cât petrece întru a sa fire, trăieşte şi se odihneşte, iar de-şi va părăsi firea, îndată moare.

17. Cei ce au ajuns într-o măsură ca aceasta văd lumea ca pe o temniţă şi nu vor să se amestece cu dânsa, ca să nu moară, ba şi de vor voi s-o iubească, nu mai pot, căci le aduce aminte de amărăciunea pe care o aveau în lume înainte de a petrece cu Dumnezeu; şi apoi în chip firesc o urăsc pe dânsa şi se întorc, şi pururea voiesc a se împărtăşi fără despărţire din dulceaţa odihnei, de care se îndulcesc petrecând cu Dumnezeu.

18. Deci ia aminte de sineţi, frate, ca nu cumva ceva dintr-ale pierzării să te de­părteze pe tine de dragostea lui Dumnezeu, adică aur, argint, casă, îndulcire, dispreţ, ocară, defăimare a cuiva, rea-pătimire sau orice otravă a balaurului celui ce suflă în ini­mile noastre.

19. Deci, de te luptă vrăjmaşul printr-una din acestea, grăbeşte a privi la şarpe­le de aramă cel pus pe lemn, care va stinge răutatea balaurului. Că scris este: Şi a făcut Moise şarpe de aramă, precum i-a poruncit lui Dumnezeu, şi l-a pus pe el în vârful muntelui, ca tot cel muşcat de şarpe să se uite la dânsul şi să se tămăduiască (Num. 21: 8-9).

20. Iar acel şarpe de aramă s-a făcut închipuire a Domnului nostru Iisus Hristos; căci, de vreme ce omul ascultă de vrăjmaşul, vrăjmaş se face şi el lui Dumnezeu, precum Adam, iar Domnul nostru Iisus, întrupându-Se pentru noi, S-a făcut deopotrivă cu noi asemenea, afară de păcat (cf. Evr. 4:15), şi pen­tru aceasta avea şarpele de aramă închipui­rea Lui.

21. S-a asemănat cu şarpele, căci asemenea a fost cel ce se făcuse vrăjmaş lui Dumnezeu, însă nu cu cel ce are otravă, ci cu cel de aramă, căci gând viclean nu avea, nici răutate, nici nu se încolăcea, nici nu şuiera, nici suflarea vrăjmaşului nu avea, pentru că păcat n-a făcut (Is. 53: 9), nici vicleşug nu s-a aflat în gura Lui.

22. Deci această închipuire o a îm­plinit Mântuitorul nostru, până a stins ve­ninul pe care l-a mâncat Adam din gura ba­laurului, de unde firea cea făcută să vieze

299

în chip firesc s-a întors întru cele împotriva firii.

23. Aşadar, dacă balaurul va semăna veninul său întru noi, să ne grăbim a privi la Cel spânzurat pe Cruce, Care, atâtea pă­timind pentru noi, răbda neschimbându-se sau mâhnindu-Se pe cei ce-I făceau Lui rău, ca să-L omoare; fără a răspunde vreun cuvânt aspru, petrecea nemişcat, ca şarpele de aramă.

24. Deci, de vom lua aminte la el, ne vom tămădui de muşcăturile şerpilor celor ascunşi. Şi cum să luăm aminte? Crezând adică că puternic este. Deoarece, către cei muşcaţi de şerpi în pustie, nu şarpele cel de aramă venea să-i tămăduiască pe ei, ci cel muşcat de şarpe venea cu credinţă şi se uita la el, şi aşa se făcea sănătos.

25. Mulţi au fost muşcaţi de şerpi

şi din pricina lor au murit, căci n-au crezut în cuvântul lui Dumnezeu, precum a zis Apostolul: Să nu ispitim precum au ispitit aceia, şi au pierit muşcaţi de şerpi (I Cor. 10: 9), căci puterea şi ajutorul este de la Cel ce a zis că, precum Moise a înălţat şarpele în pustie, aşa tre­buie să Se înalţe şi Fiul omului, ca tot cel ce crede în El să nu piară, ci să aibă viaţă veşnică (Ioan 3:14).

26. Zis-a acelaşi: „Omul, încredinţat fiind că nu este după Dumnezeu, nu are fri­ca lui Dumnezeu. Deci ia aminte de sineţi, frate, cu de-amănuntul, ca totdeauna îna­intea lui Dumnezeu nimic să nu faci, afară de voia Lui, şi, chiar şi ceva mic de voieşti să faci fie că mănânci, dormi sau orice alt lucru pe care-l faci -, să cerci întâi de place lui Dumnezeu, Celui ce vede inima ta, şi să mărturiseşti Lui pricina lucrului, şi atunci să faci ceea ce se cade înaintea lui Dumnezeu, şi, aşa, întru toate lucrurile şi cuvintele tale mărturiseşte-te lui Dumnezeu, ca multă pri­etenie (aşezare) şi îndrăzneală să ai către Dânsul".

27. Zis-a iarăşi: „Amar nouă că în­aintea oamenilor ne ruşinăm a păcătui, iar înaintea Ochilor celor ce văd cele ascunse păgânătăţim şi, păcătuind, nu ne cutremu­răm, nici nu ne temem".

28. Zis-a un Bătrân: „Dormind tu şi sculându-te, sau altceva făcând, de vei avea pe Dumnezeu înaintea ochilor tăi, întru ni­mic nu va putea vrăjmaşul să te înfricoşeze, pentru că, odată ce gândul acesta petrece întru tine, petrece întru tine şi puterea lui Dumnezeu".

29. Zis-a un Bătrân: „Două uitări sunt, şi una se împotriveşte celeilalte: cel ce a ajuns să-şi uite de pâinea sa, pentru glasul suspinului său, acela nu se stăpâneşte de ui­tarea vrăjmaşului".

30. Un frate a întrebat pe Avva Kronie zicând: „Ce să-i fac, Părinte, uitării care robeşte mintea mea, care aşa mă ţine în nesimţire, până ce mă aduce la păcat?"

31. Răspuns-a Bătrânul: „Când au luat cei de alt neam chivotul, din pricina fap­tei celei rele a fiilor lui Israil, l-au dus pe el în casa lui Dagon, dumnezeul lor, iar atunci Dagon a căzut cu faţa în jos şi s-a zdrobit".

32. Zis-a fratele: „Ce înseamnă gra­iul acesta?" Zis-a Bătrânul: „Aceasta: de vor ajunge dracii să robească mintea omului prin pricina acestuia, îl târăsc pe el înaintea patimii celei văzute. Iar atunci, dacă min­tea se va întoarce şi va căuta pe Dumnezeu, aducându-şi aminte de munca cea veşnică, îndată patima cade şi se prăpădeşte, că scris este: Când, întorcându-te, vei suspina, atunci te vei mântui şi vei cunoaşte unde erai înainte (Is. 30:15).

33. Zis-a un Bătrân: „Minune este cum, prin rugăciunile pe care le rostim către Dumnezeu, Care este faţă, deşi auzim cele ce zicem, păcatele aşa fără sfială le facem, de ca şi cum El ar fi dus departe de la noi şi nu ne vede pe noi şi cele ale noastre".

IV.

A Sfântului Marcu

1. Uitarea singură de sineşi nu are nicio putere, ci se întăreşte, dobândind pute­re pe măsura negrijirilor noastre. Din iubirea de dulceaţă se naşte lenevirea, iar din lenevire uitarea; căci Dumnezeu a dăruit tuturor cunoştinţa celor de folos.

2. Nu zice: „Ce să fac, că nu ajung să fac ceea ce voiesc?" Adu-ţi, însă, aminte că ai lucrat cu înşelăciune şi ai dispreţuit ceea ce erai dator să faci.

300

3. Aşadar, fă binele de care îţi aduci aminte; iar acela de care nu îţi aduci aminte ţi se va descoperi ţie.

Pomenire a lui Dumnezeu este du­rerea inimii ce se face pentru buna-cinstire;

iar cel ce uită de Dumnezeu se face nesimţitor şi nemilostiv.

Nu zice: „Nepătimaş fiind, nu se poate să dea de necazuri", căci, măcar că nu pentru sine, pentru aproapele său este înda­torat.

4. Când vrăjmaşul va ţine întru ui­tare zapisul păcatelor celor multe, atunci îl îndeamnă pe cel dator [lui] şi întru pomenire [în gând] să le facă, urmând în chip potrivit legea păcatului.

5. De voieşti ca neîncetat să-ţi aduci aminte de Dumnezeu, nu lepăda ca pe nişte nedrepte cele primejdioase ce-ţi vin asupră, ci rabdă-le ca pe unele venite cu dreptate; căci răbdarea prin fiecare împrejurare stâr­neşte pomenirea [lui Dumnezeu], iar defăi­marea [pare că] uşurează durerea aşezată în inimă, iar prin odihna [relaxarea] cea de aici, lucrează uitarea.

301

Pricina a opta

Că se cade a ne ruga neîncetat, şi ce este aceasta, şi cum se îndreptează.

I.

Din Pateric

1. Zis-a un Bătrân: „Dacă monahul se roagă numai atunci când stă la rugăciu­ne [pravilă], unul ca acesta nicidecum nu se roagă".

2. Povestit-au nişte fraţi zicând: „Mers-am odinioară la nişte Bătrâni şi, după obicei, îmbrăţişându-ne unii pe alţii, am şe­zut, iar după ce am vorbit, am voit să pur­cedem şi am cerut să se facă rugăciune. Şi a zis unul dintre Bătrâni către noi: „Dar ce, nu v-aţi rugat?" Şi i-am zis lui: „ Avva, când am intrat, s-a făcut rugăciune, şi am vorbit până acum". Zis-a Bătrânul: „Iertaţi, fraţilor, că, şezând cu voi un frate şi vorbind, o sută trei rugăciuni a făcut". Şi după ce a zis aceasta, a făcut rugăciune şi ne-a slobozit.

3. Zis-a un Bătrân: „De acestea are omul trebuinţă: de a se teme de judecata lui Dumnezeu, de a urî păcatul şi a iubi fapta bună şi de a se ruga lui Dumnezeu totdeau­na".

4. Zis-a Avva Isidor: „Pe când eram mai tânăr şi şedeam în chilia mea, nu aveam măsură a pravilei, că ziua şi noaptea îmi erau mie pravilă".

5. Se spunea despre Avva Arsenie că de sâmbătă seara până duminică dimineaţă lăsa soarele dinapoia sa şi întindea mâinile sale la cer rugându-se, până când iarăşi lu­mina soarele în faţa lui, şi atunci şedea.

6. Vestitu-s-a Fericitului Epifanie, Episcopul Ciprului, de egumenul mănăstirii pe care o avea în Palestina: „Cu rugăciuni­le tale nu ne-am lenevit de canonul nostru, ci cu sârguinţă săvârşim ceasul al treilea, al şaselea şi al nouălea". Iar el, defăimându-i pe ei, le-a trimis lor zicând: „E limpede de aici că în celelalte ceasuri ale zilei vă leneviţi, rămânând deşerţi, căci se cade călugărul cel adevărat necurmată a avea rugăciunea şi cântarea de psalmi în inima sa".

7. Acelaşi zicea că Prorocul David fără de vreme se ruga: la miezul nopţii se scu­la, şi mai-nainte de zori chema [pe Domnul], la slujba din zori de faţă stătea, dimineaţa se ruga, după amiază şi seara se cucerea, şi pentru aceasta zicea: De şapte ori pe zi te-am lăudat (Psalm 118:164).

8. Avva Isaia, preotul Pelusiului, când s-a făcut praznic, iar fraţii mâncau la biserică şi vorbeau unii cu alţii, i-a certat pe ei zicându-le: „Tăceţi, fraţilor, că ştiu pe un frate mâncând împreună cu voi, bând atâtea pahare ca şi voi, iar rugăciunea lui se suie ca focul înaintea lui Dumnezeu".

9. Mers-au odată oarecari călugă­ri din cei ce se zic rugători la Avva Luchie în Enat. Şi i-a întrebat pe ei Bătrânul: „Care este lucrarea voastră?" Iar ei au zis: „Noi nu ne atingem de rucodelie, ci, precum zice Apostolul (cf. I Thesal. 5:17), neîncetat ne rugăm". Zis-a Bătrânul: „Dar, de mân­cat, mâncaţi?" Zis-au ei: „Da". Şi le-a zis Bătrânul: „De dormit, dormiţi?" Iar ei iarăşi au mărturisit. Şi i-a întrebat Bătrânul: „Dar, când dormiţi, cine se roagă pentru voi?" Şi nu aflau să-i răspundă lui la aceasta.

10. Iar el le-a zis lor: „Iertaţi-mă, iată că nu faceţi precum ziceţi. însă eu vă voi ară­ta vouă că, lucrând rucodelia mea, neîncetat mă rog: pentru că şed cu Dumnezeu muindu-mi puţine smicele şi împletind şir, şi zic: Miluieşte-mă, Dumnezeule, după mare mila Ta şi, după mulţimea îndurărilor tale, şterge fără­delegea mea. Oare aceasta nu este rugăciune? Iar ei au zis: „Este".

11. Şi Bătrânul a zis: „Aşadar, atunci când petrec toată ziua lucrând, fac mai mult de şaisprezece parale, sau mai puţin, şi cu dânsele ajut vreun frate, iar din celelalte mănânc, şi se roagă pentru mine acela ce ia paralele când eu mănânc sau dorm şi, prin harul lui Hristos, se împlineşte întru mine aceea, adică rugaţi-vă neîncetat".

302

A Părintelui

Mi se pare mie că Bătrânul a răspuns având în vedere scopul acelora. Cu adevă­rat, [să înţelegem de aici] că el nu socotea rugăciune numai pe cea lucrată prin gură şi trupească.

12. Se spunea despre un Bătrân că a mers vreme de patru luni la un frate din Schit în toate zilele şi nicidecum nu l-a aflat deşert sau fără vreo îndeletnicire. Şi a mers iarăşi şi, stând afară lângă uşă, l-a auzit pe dânsul cu plângere zicând: „Doamne, dacă urechile mele nu sună [necurmat] strigând eu către tine miluieşte-mă pentru păcatele mele, nici eu nu obosesc rugându-Te pe tine. Adică, dacă faci Tu, Doamne, a nu se îngreuia urechile mele dintru a striga eu totdeauna către tine miluieşte-mă, nici eu nu ostenesc".

13. Zis-a un Bătrân: „De nu ai sme­renie duhovnicească sau rugăciune duhov­nicească, câştigă-le pe acestea măcar prin chipuri trupeşti, iar prin acestea îţi vor fi ţie acelea".

14. Un frate a întrebat pe un Bătrân zicând: „Cum se poate ruga cineva în toa­tă vremea, căci trupul slăbeşte la slujbă?" Răspuns-a Bătrânul: „Rugăciunea săvârşită la o vreme anume nu se poate numi cu ade­vărat rugăciune, de nu va fi împreunată cu cea săvârşită în toată vremea".

15. Zis-a fratele: „Ce înseamnă adică în toată vremea?"Răspuns-a Bătrânul: „Ori de mănânci, ori bei, ori umbli pe cale, ori faci vreun alt lucru, nu te depărta de rugăciune".

16. Zis-a fratele: „Dar, de va vorbi cineva cu un altul, cum poate împlini aceea, adică a se ruga în toată vremea?" Răspuns-a Bătrânul: „Pentru aceasta a zis Apostolul prin toată rugăciunea şi cererea (Ef. 6: 18), ca, atunci când vorbeşti cu altul şi nu te îndelet­niceşti cu rugăciunea, să te rogi prin cerere".

17. Zis-a fratele: „Dar cu care rugă­ciune trebuie să se roage cineva?" Şi a zis Bătrânul: „Cu Tatăl nostru; însă cel ce voieşte a îndrepta aceasta este dator a vedea pe toţi oamenii ca pe unul şi a se depărta de cleve­tire".

II.

A lui Antioh Pandectul

1. Vreme la tot lucrul potriveşte cel iscusit, precum şi Solomon a arătat (cf. Eccl. 3: 1-17), însă, pentru rugăciune, toată vremea e îndemânatică, niciun prilej nefiind nepotrivit. Binecuvânta-voi pe Domnul în toată vremea, pururea lauda Lui în gura mea (Psalm 33: 2). Pentru aceasta şi Apostolul ne porun­ceşte nouă neîncetat a ne ruga, căci toată vremea este potrivită pentru rugăciune (cf. I Thesal. 5:17). Tot aceeaşi ne porunceşte şi Domnul zicând: Privegheaţi în toată vremea şi vă rugaţi, ca neosândiţi să staţi înaintea Judecăţii lui Hristos (Luca 21: 36).

2. Deci cel ce voieşte a-şi curăţa ini­ma sa cu pomenirea Domnului totdeauna o înfierbântă pe ea, numai aceasta având-o drept cugetare şi lucru neîncetat. Căci nu e potrivit ca cei ce voiesc să se lepede de a lor putrejune să se roage uneori, iar alteori nu, ci pururea întru rugăciune să se îndeletni­cească prin păzirea minţii, măcar şi afară de casele de rugăciune de-ar fi.

3. Pentru că în ce chip cel ce voieşte să cureţe [lămurească] aurul, de va lăsa focul să se stingă, învârtoşare iarăşi face materiei ce se curăţeşte, tot aşa şi cel ce uneori po­meneşte pe Dumnezeu, iar alteori nu; şi ceea ce i se pare că câştigă prin rugăciune, aceea iarăşi o pierde prin moleşire.

4. Şi precum fierul, de se amestecă cu focul, de-a pururea îl face nepipăit, tot aşa şi desele rugăciuni fac mai sănătoasă mintea spre războiul cel asupra vrăjmaşului. Şi, precum fierul înfocându-se, se schimbă în priveliştea focului, tot aşa şi mintea se lumi­nează din raza dumnezeiescului foc, şi toată în chipul luminii, şi strălucită se face.

III.

A lui avva Isaia

1. A ne ruga deseori pierde robia, iar a fi puţin fără de grijă şi trândavi ni se face maică a uitării.

2. Zis-a avva Teodor al Enatului: „De ne va socoti nouă Dumnezeu negrijile

303

cele întru rugăciuni şi robiile cele întru cân­tările Psalmilor, nu ne vom putea mântui".

IV.

A lui avva Marcu

1. Cel ce înţelege pe cea zisă în chip tainic de Fericitul Apostol, care a zis că lup­ta noastră este împotriva duhurilor vicle­şugului (cf. Ef. 6: 12), va cunoaşte şi pilda Domnului, Care zice că totdeauna trebuie să ne rugăm şi să nu ne moleşim pierzându-ne nădejdea (cf. Luca 18:1). Pe cel ce amăgeşte porunca rugăciunii [neîncetate], mai multe auziri de necazuri fără de voie îi vor urma, una către alta ca pe un legat trimiţându-l.

V.

A Sfântului Maxim

1. Rugăciunea desparte mintea de toate înţelegerile şi goală o pune pe dânsa înaintea lui Dumnezeu; şi aceasta din prici­nă că înţelegerile [nu pot fi de sine, căci] sunt înţelegeri ale lucrurilor.

2. Iar dintre lucruri, unele sunt sim­ţite, iar altele gândite; întru dânsele petre­când mintea, cu înţelegerile lor se poartă împrejur.

3. Harul rugăciunii uneşte min­tea cu Dumnezeu, iar după ce o uneşte cu Dumnezeu, o desparte de toate înţelegerile; iar atunci, mintea, goală precum se face, vor­beşte cu El şi se face cu chip dumnezeiesc.

4. Şi, într-acest fel făcându-se, cere de la El pe cele cuviincioase şi de cererea sa nu se va îndoi niciodată.

5. Deci, pentru aceasta porunceşte Apostolul să ne rugăm neîncetat, ca, mintea neîncetat cu Dumnezeu unind-o, să ne ru­pem puţin câte puţin de împătimirea de cele materialnice.

întrebare

6. Şi cum poate mintea neîncetat să se roage? Căci, cântând şi citind, întâlnindu-se cu feluriţi, slujind întru multe înţelegeri şi priviri, o risipim pe ea.

Răspuns

7. Nimic din cele cu neputinţă nu porunceşte dumnezeiasca Scriptură, de vre­me ce şi însuşi Apostolul, şi cânta, şi citea, şi învăţa, şi slujea, şi pătimea, prigonit fiind, însă neîncetat se ruga.

8. Pentru că neîncetata rugăciune stă în a avea mintea întru evlavie multă, şi a dori să se lipească de Dumnezeu, şi a atâr­na pururea de nădejdea Lui, şi întru Dânsul a îndrăzni întru toate lucrurile şi împreju­rările, aşa cu aşezarea aflându-se, încât să zică cu Apostolul: Cine ne va despărţi pe noi de dragostea lui Hristos? Necazul, sau strâmto­rarea, sau foamea, sau sabia? (Rom. 8: 35). Iar după puţin: Că încredinţat sunt că nici moar­tea, nici viaţa, nici îngerii, nici începătoriile, nici Puterile, nici acestea de acum, nici cele viitoare, nici înălţimea, nici adâncul, nici altă oarecare făptură nu va putea pe noi să ne despartă de dra­gostea lui Dumnezeu, care este în Hristos Iisus Domnul nostru (Rom. 8: 38-39).

9. Deci, aşa aflându-se Apostolul cu aşezarea, neîncetat se ruga, pentru că întru toate lucrurile şi întru toate împrejurările în care se afla, precum s-a zis, se atârna de nădejdea lui Dumnezeu; pentru aceasta, toţi Sfinţii pururea se bucurau întru necazuri, ca astfel să vină întru deprinderea nădejdii.

10. Aşezare a rugăciunii celei adevă­rate aceasta o zic a fi: adică a se face mintea afară de trup şi de lume şi nematerialnică cu totul şi fără formă atunci când se roagă. Iar cel ce păzeşte nevătămată această aşezare, acesta cu adevărat neîncetat se roagă.

VI.

Din Pateric

1. Întrebat-a un frate pe un Bătrân zi­când: „Pentru ce, atunci când ies la lucru, mă trândăvesc pentru sufletul meu?" Şi i-a răs­puns lui Bătrânul: „Nu vrei să împlineşti cea scrisă, care zice: Binecuvănta-voi pe Domnul în toată vremea, pururea lauda Lui în gura mea (Psalm 33: 2). Deci, ori înăuntru, ori afară de eşti, stăruie binecuvântând pe Dumnezeu, nu numai cu gura, ci şi cu inima, şi trândăvia nu te va stăpâni niciodată".

304

2. Se spunea despre un Bătrân că era mare ostenitor. Odinioară, când îşi fă­cea pravila sa, a mers oarecine din Bătrâni la dânsul; şi, dinafară fiind, l-a auzit pe dânsul certându-se înlăuntru cu gândurile sale şi zicând: „Până când, pentru un cuvânt, toate acelea se duc?"

3. Iar el, după ce a auzit, a socotit că se ceartă cu cineva şi a bătut la uşă ca să intre şi să-i împace. Intrând el şi aflând numai pe Bătrân, i-a zis lui: „Cu cine te certai, Avva? (căci avea îndrăznire către dânsul)" Şi a zis: „Cu gândul meu, că paisprezece cărţi ştiu pe de rost şi, un cuvânt auzind afară, după ce am stătut să-mi fac pravila mea, [acela] le-a netrebnicit pe toate acelea, iar acel cuvânt a venit înaintea mea şi pentru aceasta mă cer­tam cu gândul".

4. Şi noi aşijderea, dacă ne-am fi silit la rugăciune, am fi fugit de cuvintele cele de­şarte, care risipesc mintea şi o fac vrednică de judecată şi ocară.

5. Zis-a Avva Macarie: „La cântarea de psalmi, sufletul este dator cu străpunge­re să-şi adune gândurile de pretutindeni, care sunt risipite ca nişte fii ai săi; şi, chiar şi de păcat de se vor fi risipit, să aştepte pe Domnul cu credinţă temeinică, ca, venind la dânsul, să-l înveţe rugăciunea adevărată şi nerisipită, numai către cererea Lui".

VII.

A lui avva Isaia

1. De nu va părăsi omul toată lu­crarea lumii acesteia, nu poate sluji lui Dumnezeu; că a sluji lui Dumnezeu înseam­nă a nu avea ceva străin în minte când ne rugăm sau ne îndeletnicim într-însul, adică dulceaţă, sau răutate, sau ură, sau râvnă rea, sau vreo închipuire şi grijă a veacului aces­tuia.

2. Căci acestea sunt ziduri întuneca­te ce cuprind ticălosul suflet, care-l opresc în văzduh, nelăsându-l pe el să întâmpine pe Dumnezeu şi într-ascuns a-L binecuvânta pe El şi a se ruga Lui curat şi luminos întru dul­ceaţa inimii şi întru dulceaţa dragostei.

3. Pentru că sufletul, pe cât se îngrijeşte de cele din afară, pe atât mintea se omoară, iar apoi patimile cele dinlăuntru îşi fac lucrările lor în tot felul; iar de se va de­părta sufletul de grijile cele din afară, atunci mintea se bucură şi se întăreşte.

4. Încă prin mijlocirea minţii, sufle­tul ajunge să înţeleagă cu adevărat patimile lui cele dinlăuntru, iar de aici mintea poartă grijă de suflet până când le va lepăda pe ele dintr-însul, şi va naşte cu dânsul, şi va creşte pe fiii săi, şi atunci se vor face amândoi o ini­mă, şi sufletul se va supune minţii precum femeia se supune bărbatului, şi se face min­tea cap al lui, precum bărbatul femeii, după Apostolul (cf. Ef. 5: 23), şi, una făcându-se în Domnul, nu mai este despărţire1.

5. Deci cei ce s-au învrednicit a ajun­ge într-o măsură ca aceasta, aceştia sunt care se roagă Domnului întru curăţie, aceştia sunt care sunt luminaţi de Dumnezeu, aceştia sunt adevăraţii închinători pe care îi cheamă Dumnezeu, aceştia sunt cei întru care umblă şi locuieşte Cel Preaînalt, după cea scrisă (cf. Ioan 4: 23; II Cor. 6:16).

6. Despre aceştia a zis şi Mântuitorul. De se vor uni doi, pentru tot ce vor cere întru numele lor, le va fi lor. Pentru că atunci când sufletul şi mintea se vor uni şi una se vor face, de aici mintea va petrece în Domnul şi Dumnezeu într-însa, precum şi Domnul nos­tru zice în Evanghelie: Petreceţi întru Mine, şi Eu întru voi (Ioan 15: 4).

7. Deci cel ce petrece întru Dumnezeu prin faptă petrece şi Dumnezeu întru dânsul prin vedere; căci dacă sufletul se va izbăvi şi va trece de cele ce-l opresc pe el în văzduh, atunci petrece întru Dumnezeu şi primeşte din Duhul Lui, precum a zis şi Apostolul, că cel ce se lipeşte de curvă, este una cu ea, iar cel ce se lipeşte de Dumnezeu, un Duh este [cu El] (cf. I Cor. 6:16-17), iar tot sufletul afară de fire se numeşte curvă.

8. Deci sufletul care s-a lipit de Domnul prin Duhul, întru Dânsul pururea petrece, şi se învaţă de Dânsul cum trebuie a se ruga Lui, şi Lui I se închină neîncetat,

1 Precum s-a mai zis, „mintea” în greceşte este de gen feminin, de unde şi metafora. Vezi şi mai jos.

305

fiind nedezlipit de el; aşijderea şi Domnul însuşi petrece întru dânsul odihnindu-l pe el şi povăţuindu-l, şi descoperindu-i cinstele şi darurile Lui negrăite.

9. Iar un om ca acesta nu mai gre­şeşte, nici vicleanul nu se mai atinge de el, căci este născut din Dumnezeu, precum este scris: Cel ce s-a născut din Dumnezeu nu păcă­tuieşte, nici nu se atinge de el cel viclean (I Ioan 5:18).

VIII.

A Sfântului Marcu

1. Multe sunt chipurile rugăciunii, unul de altul mai deosebit, însă nici unul dintre ele nu este vătămător, fără numai de nu este rugăciune, ci lucrare satanicească.

2. Orb strigând şi zicând Fiul lui David, miluieşte-mă! (Marcu 10: 48; Luca 18: 38-39) este cel ce se roagă trupeşte, ce nu are cunoştinţă duhovnicească. Celui odinioară orb, după ce i s-au deschis ochii şi a văzut pe Domnul, nu Fiu al lui David, ci Fiu al lui Dumnezeu L-a mărturisit, şi aşa I s-a închi­nat Lui.

în vremea pomenirii lui Dumnezeu, înmulţeşte rugăciunea, ca, atunci când vei uita, Domnul să facă pomenire de tine.

3. Nu este desăvârşită rugăciune, fără numai [aceea prin] chemarea cea gândi­tă; iar cel ce se roagă fără de risipire, Domnul îl ascultă.

4. Mintea ce se roagă fără risipire necăjeşte inima; iar inima zdrobită şi smerită Dumnezeu nu o va urgisi. Rugăciunea nerisi­pită, la cel ce petrece în ea, este semn al iu­birii lui Dumnezeu, iar lenevirea de ea este semn al iubirii de dulceaţă.

5. Cel ce fără scârbă priveghea­ză, şi îndelung rabdă, şi se roagă, părtaş al Sfântului Duh se face cu lucrarea; iar cel ce se scârbeşte întru acestea, şi [dar] rabdă cu voia, şi acesta degrab dobândeşte sprijinirea.

6. Dacă vei lua cândva locul cel cu­rat al rugăciunii curate, apoi să nu primeşti cunoştinţa lucrurilor, care în vremea aceea răsare de la vrăjmaşul, ca să nu pierzi pe [cu­noştinţa] cea mai mare; pentru că mai bine să-l săgetăm pe el cu săgeţile rugăciunii şi jos oareunde încuiat să-l facem, decât să vor­bim cu el şi să ne facem pradă lui, celui ce meşteşugeşte să ne smulgă pe noi din rugă­ciunea cea asupra lui.

7. Căci cunoştinţa lucrurilor în vre­mea ispitei şi a akediei foloseşte pe om, însă în vremea rugăciunii celei curate s-a obişnuit a-l vătăma.

IX.

A Sfântului Isaac

1. De te sileşti să dobândeşti rugă­ciune curată, depărtează-te pe sineţi de ve­derea lumii, şi taie-te de întâmplările cele dimprejur, şi să nu voieşti, după cum e obi­ceiul, să primeşti în chilia ta prieteni, nici cu pricina bunătăţii, ci numai pe cei de un chip cu tine, de o socotinţă şi de o taină cu tine.

2. Şi teme-te de amestecarea vorbirii celei sufleteşti, căci sufletul are fire a schim­ba vorbire cu vorbire şi a se muta de la una la alta, căci, numai puţină sârguinţă de vom fi arătat în afară, acelea obişnuiesc să se stâr­nească fără de voie.

3. Înjugă încă citirea cu rugăciunea, care strică tulburarea cea din afară şi se face materie rugăciunii adunând mintea, şi aşa, câte puţin, vei dobândi dorirea.

X.

A Sfântului Maxim

1. Ceea ce iubeşte cineva, de aceea se şi ţine; iar de aici defaimă toate cele ce îi fac lui zăticneală spre aceasta, ca să nu se lipsească de dânsa; iar pe Dumnezeu iubindu-L, se nevoieşte şi la curata rugăciune, iar de aici leapădă din sineşi toată patima care îi face lui zăticneală la aceasta.

2. Cel ce curat iubeşte pe Dumnezeu, acesta curat şi fără risipire se roagă; iar cel ce fără risipire se roagă, acesta curat pe Dumnezeu iubeşte; şi nu se roagă fără de ri­sipire cel ce are mintea pironită de ceva din cele pământeşti.

3. Mintea care zăboveşte într-un lu­cru simţit are cu adevărat patimă către dânsul

306

precum de poftă, de întristare, de mânie sau de pomenire de rău -, iar de nu defaimă lucrul acela, de patimă a se slobozi nu poate.

4. Lucru al poruncilor este ca goale [simple] a face înţelegerile lucrurilor, iar al citirii şi al vederii este a lucra mintea pentru a o face nematerialnică, iar dintru aceasta urmează a se ruga fără risipire.

5. Nu este îndestulător meşteşugul practic pentru a se slobozi cineva desăvâr­şit de patimi, ca mintea să se roage în chip neclătinat, dacă nu va avea şi osebite vederi duhovniceşti; căci meşteşugul slobozeşte mintea numai de neînfrânare şi de ură, iar acelea şi de uitare, scăpând-o pe dânsa de necunoştinţă, şi astfel va putea să se roage precum se cuvine.

6. Două sunt aşezământurile rugă­ciunii celei curate: unul, adică, al celor lucră­tori [practici], iar celălalt, al celor ce se înde­letnicesc cu vederea. Cel dintâi se naşte în suflet din frica lui Dumnezeu şi nădejdea cea bună, iar cel de-al doilea, din dumnezeiasca dragoste şi din cea prea desăvârşită curăţie.

7. Semnul ajungerii la măsura cea dintâi este acesta: când mintea se ridică din înţelegerile cele lumeşti şi stă de sine înain­tea lui Dumnezeu, pe care-L simte ca de faţă, şi când face rugăciune fără a fi smulsă într-o parte şi în alta şi fără supărare sau risipire.

8. Iar al celei de-a doua este când în însăşi pornirea rugăciunii mintea se răpeş­te de dumnezeiasca şi nemărginita lumină, şi nici pe sineşi nu se simte, nici altceva din cele ce sunt, fără numai pe Cel ce lucrează în ea prin Sfânta dragoste această lumina­re; atunci încă, şi în jurul raţiunilor despre Dumnezeu pornindu-se, curate şi luminate primeşte arătările2 privitoare la Dânsul.

9. Bărbat puternic este cel ce a înju­gat împreună cu făptuirea şi cunoştinţa, căci cu una adică pe poftă o veştejeşte, iar pe iuţime o îmblânzeşte, iar cu cealaltă, pe minte o întraripează şi către Dumnezeu călătoreşte.

10. Precum trupul murind se des­parte de toate lucrurile lumii, tot aşa şi mintea, când prea desăvârşit se roagă, se despar­te murind de toate înţelegerile lumii. Pentru că de nu va muri cu o moarte ca aceasta, îm­preună cu Dumnezeu a se afla şi a vieţui nu poate.

11. Dracii războiesc pe cei ce se roa­gă desăvârşit, ca să nu primească simple în minte înţelegerile lucrurilor celor simţite, iar pe cei ce se îndeletnicesc cu cunoaşterea, ca gândurile cele viclene să zăbovească într-înşii, iar pe cei ce se nevoiesc întru făptuire, ca să-i plece pe ei să păcătuiască cu lucrarea; şi în tot chipul se nevoiesc cu toţii, ca pe oa­meni să-i despartă de Dumnezeu.

12. Cel ce se roagă nu trebuie să se oprească vreodată din suirea la înălţimea care duce spre Dumnezeu; căci, aşa precum ca nişte suişuri din putere în putere (Psalm 83: 8) se cuvine a face sporirea în lucrarea fap­telor celor bune, şi ca o suire din slavă în sla­vă (II Cor. 3:18) vederea cunoştinţelor celor duhovniceşti, şi mutarea de la graiul dum­nezeieştilor Scripturi spre duhul acesteia, tot aşa se cuvine să facă şi cel ce s-a făcut loc de rugăciune lui Dumnezeu (cf. Psalm 70: 3).

13. Să-şi ridice mintea din cele ome­neşti şi cugetul sufletului spre cele mai dum­nezeieşti, ca mintea să-I poată urma lui Iisus, Fiul lui Dumnezeu, Cel ce a străbătut ceru­rile, Care pretutindenea este şi pe toate le străbate cu iconomisire pentru noi, ca şi noi, urmându-I Lui, să le străbatem pe toate cele după Dânsul, şi ajungem lângă El; şi vom izbândi aceasta de-L vom înţelege nu după micşorarea pogorârii celei iconomiceşti (cf. Filip. 2: 7), ci după măreţia, puterea şi vitejia Lui cea firească.

14. Zis-a oarecine din Bătrâni: „Rugăciunea deasă aduce mintea degrab în­tru îndreptare".

15. Zis-a acelaşi: „Precum cu nepu­tinţă este ca cineva să-şi vadă faţa sa în apă tulbure, tot aşa şi sufletul, de nu se va curăţi pe sine de gândurile cele străine, nu se poate ruga în chip văzător".

2 (itâoio e mai bogat; poate însemna aici şi impresiile, sensurile, imaginile.

307

PRICINA A NOUA

Că cel ce se îngrădeşte pururea cu rugăciunea este nerăzboit de vrăjmaşul, pentru aceea se cade ca întru aceasta a ne nevoi.

I.

Din viaţa Sfântului Pahomie

1. Fraţilor celor ce se adunau, Sfântul Pahomie le zicea aşa: „De multe ori aud du­hurile cele viclene bocind şi strigând cutare a stătut la rugăciune cu întindere şi, nesufe­rind noi arderea, am fugit.

2. Aşadar, fraţilor, păziţi-vă pe voi totdeauna şi îngrădiţi-vă cu numele lui Hristos; că, urmând noi voii Lui, vrăjmaşii nu vor putea împotriva noastră, pentru că cenuşă sunt şi fum, şi nu este întru dânşii ipostas ca să poată ceva împotriva celor ce se tem de Domnul".

3. Fraţilor, pe cât vă este puterea, nevoiţi-vă pentru mântuirea voastră, mai-nainte de ce va veni vremea, întru care, de ne vom lenevi, ne vom ticăloşi pe înşine.

4. Deci în fiecare zi, fraţilor, sufletul să filosofeze către acest trup gros şi să zică către fiecare mădular: Până când sunt cu tine, să rugăm cu osârdie pe Domnul nos­tru. Către mâini adică să zică: Va fi un ceas când vor înceta săltările voastre şi nu veţi mai sluji des către mânie, nici nu vă veţi mai întinde gata fiind de răpire. Iar către picioa­re: Va fi vreme când nu veţi mai alerga că­tre nedreptăţi.

5. Deci mai-nainte până ce nu vă va despărţi pe voi moartea şi vă va desjuga, facă-se dezlegare de păcat. Aşadar, să ne nevoim, să stăm vitejeşte şi fără de pregetare să ne închinăm Stăpânului, până când El iarăşi venind, pentru osteneala cea vremelnică să ne primească şi în viaţa cea fără de moarte să ne trimită.

6. Arătati simţirea din lacrimi, faceţi cunoscută Stăpânului vostru slujirea voastră cea de bun neam [nobilă], suferă-mă pe mine cu osârdie, mărturisindu-mă lui Dumnezeu, şi să nu voieşti a dormi şi a te odihni, ca nu în munca cea veşnică să te duci.

7. Că va fi ţie vreme, de te vei trezvi, când îndestulată răsplătire a bunătăţilor îţi va veni, sau poate judecată şi muncă, dacă acum ne vom trândăvi, iar atunci, tânguindu-mă, voi zice către tine: Vai mie, că am fost legat cu tine şi, din pricina ta, osândit sunt.

8. Deci dacă aşa, fraţilor, pe noi ne vom deştepta în fiecare zi, cu adevărat bise­rică a lui Dumnezeu vom fi, şi va locui întru noi Duhul Cel Sfânt, şi nicio meşteşugire satanicească nu va putea să ne înşele pe noi.

9. Pentru că mai bună este frica lui Dumnezeu decât nenumăraţi povăţuitori; şi câte mintea omenească nu poate înţelege, acestea Preacinstitul şi dumnezeiescul Duh al Firii Celei Preacurate i le arată. Pentru că a ne ruga, după Apostolul, precum se cade, nu ştim, ci însuşi Duhul Se roagă pentru noi cu sus­pine negrăite (Rom. 8: 26).

II.

Din viaţa Sfântului Grigorie Taumaturgul

1. Prigoană cumplită foarte asupra buneicinstiri întinzându-se şi, pe scurt, toa­tă lumea cuprinzând-o, Minunatul Grigorie petrecea într-un munte pustiu, având cu sine pe diaconul său, cel ce odinioară slujea idolilor şi care, apoi, după ce a fost adus la Credinţă, s-a făcut iconom al bisericii, iar apoi a primit harul diaconiei.

2. Prigonitorii, după ce s-a spus de oarecine locul în care erau ascunşi Sfântul Grigorie şi cei dimpreună cu el, au purces în căutarea lor, urmaţi de mulţime multă. Aşa pornind ei, unii au înconjurat muntele şi stă­teau de pază ca nu cumva să le fie cu putinţă să scape, de ar voi una ca aceasta, iar alţii s-au suit în munte, ca să-l cerceteze în toa­te părţile. Deodată aceia s-au ivit în vederea Marelui, care şi drept către dânsul alergau.

3. Pentru aceasta a poruncit celor ce erau cu dânsul să stea tare şi cu neîndo­ită nădejde către Dumnezeu şi să creadă în

308

mântuire, asemenea cu el întinzând mâinile spre Dumnezeu, şi, nici aproape de-ar ajun­ge prigonitorii, să nu clatine credinţa lovind-o cu frică.

4. Pildă a împlinirii poruncii se făcu pe sineşi diaconul, care privea spre cer cu ochii neîntorşi şi cu mâinile întinse în sus, iar după el, toţi ceilalţi.

5. Cei ce goneau după dânşii, deşi au cercetat pretutindenea toată tufa şi toată piatra răsturnată şi toată valea cu de-amănuntul scotocind-o -, n-au aflat nimic, drept care s-au pogorât la poalele muntelui, soco­tind că, de frica celor ce-i căutau pe ei, um­blând să fugă, au căzut sub mâna celor ce-i înconjuraseră pe dânşii la poale.

6. Aşadar, după ce aceştia n-au aflat nimic şi nici ceilalţi n-au văzut pe cineva, cel ce le spusese locul petrecerii Marelui îl arăta prin semne, despre care loc căutătorii spu­neau că n-au văzut pe nimeni, fără numai doi copaci, puţin depărtaţi unul de altul.

7. Iar după ce au plecat căutătorii, cel ce spusese a rămas acolo; însă, întorcându-se el în munte, l-a aflat pe însuşi Marele întru rugăciune alături de celălalt. Şi, cunoscând el dumnezeiasca păzire prin care aceia s-au părut celor ce-i goneau ca nişte copaci, căzu la picioarele Marelui şi crezu cuvântului, şi, aşa, cel ce cu puţin mai-nainte era prigonitor s-a făcut acum ca unul din cei supuşi.

III.

Din Pateric

1. Zicea Avva Ioan Colovul despre sufletul care se pocăieşte: „Dacă pururea va alerga către Dumnezeu prin rugăciune, nici­odată dracii sau patimile nu vor putea asu­pra lui". Şi adăuga şi o pildă ca aceasta:

2. „Era într-o cetate o curvă fru­moasă, care avea mulţi ibovnici şi, venind la dânsa dregătorul oraşului, i-a zis ei: Făgăduieşte-te mie că te vei păzi întru cu­răţie, şi eu te voi lua de femeie, şi ea s-a fă­găduit. Aşadar, după ce a luat-o pe dânsa, a dus-o în casa sa.

3. Iar ibovnicii ei, după ce au căutat-o şi n-au putut s-o afle, au zis: Să mergem la casa dregătorului, însă în casă nu vom intra, căci, de va afla, ne va chinui pe noi, ci vom sta dinapoia casei şi vom fluiera după ea, şi poate că, cunoscând ea glasul fluierăturii, se va pogorî la noi, şi noi nevinovaţi ne vom afla.

4. Deci s-au dus şi au început să şu­iere; iar ea, auzind fluierătura, şi-a astupat urechile, a fugit în cămara cea mai dinăuntru şi a încuiat uşile; iar ei, după ce au văzut că nu i-a ascultat pe dânşii, s-au întors deşerţi".

5. Şi zicea că „curva este sufletul, ibovnicii sunt dracii, dregătorul e Hristos, iar cămara cea mai dinăuntru e încăperea cea din­lăuntru a minţii.

6. Deci, dacă sufletul, luptat fiind de draci prin patimi, se va strânge întru sineşi şi prin rugăciuni va alerga către Dumnezeu, niciodinioară nu vor putea luptătorii asupra lui".

7. Întrebat-au nişte fraţi pe Avva Agathon zicând: „Părinte, care faptă bună dintre vieţuiri are mai multă trudă?" Şi le-a răspuns lor Bătrânul: „Iertaţi-mă, socotesc că nu este altă trudă mai mare decât a se ruga cineva lui Dumnezeu". Pentru că totdeauna când voieşte omul a se ruga lui Dumnezeu, vrăjmaşii vor să-l taie pe el [de la vrerea lui], căci ştiu că de nimic nu se împiedică, fără numai de rugăciune; iar pentru toată vieţu­irea pe care o urmează omul, de va răbda într-însa, câştigă odihnă, însă, pentru a se ruga până la suflarea cea mai de pe urmă, îi trebuie nevoinţă".

8. Pe un frate ce stătea la rugăciu­ne l-a muşcat o scorpie de picior şi atâta s-a atins durerea de inima lui încât puţin mai era să-şi dea şi sufletul. Iar el măcar că aşa aflându-se şi durându-l, nu s-a depărtat de loc până nu şi-a împlinit rugăciunea.

9. Zis-a Avva Evagrie: „Când eşti mâhnit foarte, roagă-te precum este scris (cf. Iac. 5:13; Psalm 16: 7; II Cor. 7:15), cu frică şi cu cutremur, cu trezvie şi cu stăpânire de sine, că aşa se cade a te ruga, şi mai vârtos din pricina nevăzuţilor vrăjmaşi cei cu nărav rău şi cu deprinderi rele, care voiesc să ne necăjească pe noi întru aceasta".

10. Zis-a iarăşi: „Când gând război­nic se va pune pe inimă, caută să biruieşti nu

309

atât prin cuvintele rugăciunilor, ci mai vâr­tos împotriva războiului aceluia ascute sabia lacrimilor".

11. Întrebat-a oarecine pe Avva Macarie zicând: „Cum trebuie să ne rugăm?" Şi le-a zis lor Bătrânul: „Nu este trebuinţă să grăim multe, ci să întindem mâinile şi să zi­cem: Doamne, precum voieşti, şi precum ştii, miluieşte-mă. Iar de stă asupră război, zi: Doamne, ajută-mi, şi El ştie, şi face cu noi cele de folos".

12. Un frate a întrebat pe Bătrân zi­când: „Când stau la rugăciune, pentru ce mă mai supără gândul?" Şi a răspuns Bătrânul: „Diavolul, dintru început nevrând a se în­china lui Dumnezeu, Celui ce este peste toa­te, s-a azvârlit din cer, făcându-se străin de împărăţia lui Dumnezeu, şi pentru aceasta se sârguieşte să ne împiedice pe noi de la ru­găciune, voind să lucreze întru noi ceea ce a pătimit şi el [din pricina neînchinării]".

IV.

A Sfântului Isaia

1. Nu trece cu vederea, nu defăima slujba ta, ca să nu cazi în mâinile vrăjmaşilor tăi.

2. Nevoieşte-te pe sineţi întru citirea Psalmilor, pentru că te păzeşte pe tine de ro­bia spurcăciunii.

3. Iubeşte rugăciunea deasă, ca să se lumineze inima ta.

4. Nu te grăbi întru slujbele tale, ca să nu te mănânce fiarele.

5. Vezi să nu fii dispreţuitor şi să treci cu vederea slujbele, ci să le săvârşeşti, că acestea sunt care au adus luminare sufle­tului.

2. Drept aceea şi diavolul cele ale vieţii şi ale trupului nu ne porneşte a le cu­geta sau a le face, ca numai din rugăciune şi din smerita cugetare să ne abată, şi aşa să ne rătăcească. Că ştie că cele ce se fac afară de acestea două, măcar şi bune de vor fi, târziu cândva se vor răpi de la el.

3. Iar rugăciune zicem nu numai pe ceea ce se săvârşeşte prin trup, ci şi pe ceea ce se aduce lui Dumnezeu prin cugetare ne­risipită.

4. Şi măcar şi una dintr-însele fără de vreme de s-ar răpi, nici cealaltă singură de sine nu stă aproape, înaintea lui Dumnezeu, ci înaintea voii sale".

5. Drept aceea, nu numai cei ce se lenevesc de rugăciune se vatămă, ci şi cei ce nu iau aminte la cuget.

V.

A Sfântului Marcu

1. Frate, cunoaşte că cei ce se îngri­jesc de rugăciune şi de smerita cugetare nu cad, iar cei ce se lenevesc de acestea, de slava deşartă şi de grija cea lumească furându-se, cu lesnire cad.

VI.

A Sfântului Efrem

1. Cel ce se roagă cu trezvie arde pe draci, iar cel ce se risipeşte cu mintea se bat­jocoreşte de dânşii.

310

PRICINA A ZECEA

Care este puterea rugăciunii, şi că prin rugăciune se dă tot binele de la Dumnezeu, şi prin ea se uneşte omul cu Dumnezeu.

I.

Din viaţa Sfântului Ioan cel Milostiv

1. Doi clerici143 ai Bisericii de sub stă­pânirea Marelui Ioan, ce se îndeletniceau cu meşteşugul pielăriei, lucrau unul alături de celălalt. Unul dintre ei era înjugat cu femeie şi avea copii; cu el mai locuia tatăl şi mama sa. El îi hrănea pe toţi din lucrul mâinilor sale; aşijderea şi către slujbele Bisericii era lucrător, nelenevindu-se niciodată pentru ele.

2. Iar celălalt trăia singur, iar la meş­teşug era mai iscusit şi, măcar că la lucru era mai osârdnic, nu izbutea să câştige în­totdeauna cele de trebuinţă. Pentru aceasta începu a pizmui pe cel de un meşteşug cu dânsul; şi, nemaiputând suferi el durerea zavistiei, întâlnindu-se cu el, i-a zis deosebi: „Jură-te pe Dumnezeu, să nu te ascunzi de mine, ci arată-mi mie pricina pentru care eşti bogat, mai vârtos că nici nu eşti unul care lucrezi cu osârdie? Căci eu, deşi sunt mai osârdnic şi mai iubitor de osteneală, mie îm­potrivă mi se întâmplă şi întru cea mai de pe urmă sărăcie am ajuns".

3. Iar el, împuţinat aflându-l şi vrând să-l facă mai osârdnic la slujbele Bisericii, i-a zis: „Frate, şi pe mine înainte-vreme mul­tă strâmtorare mă ţinea, iar de când m-am plecat a mă îndeletnici la slujbele Bisericii, îmi este mai cu lesnire a câştiga: că uneori şi bani găsesc mergând pe cale, de unde mi s-a şi adunat toată îndestularea pe care o vezi. De te pleci mie, urmează-mi atunci când mă duc, şi nu puţină mângâiere vei avea dintru aceasta".

143 Clerici putea însemna atunci orice fel de treaptă, citeţ, cântăreţ etc. Din context, cei doi nu pare să fi fost clerici-preoţi. Drept care, pentru folosul pricinuit celuilalt, unul a primit acum şi preoţia.

4. Şi acela s-a plecat cuvintelor lui şi, la fiecare slujbă mergând împreună cu dân­sul, nu după mult a simţit binecuvântarea lui Dumnezeu făcându-se în casa lui, şi pen­tru toate acestea nu uita să şi mulţumească bunului său sfetnic.

5. Iar el (adică cel ce l-a deşteptat), îndată pe prietenul său vrând să-l adevereze, i-a spus cum că niciodinioară n-a găsit bani în cale, „ci vrând eu, zice, a te deştepta pe tine ca să mergi la dumnezeieştile slujbe, am născocit cele despre aflarea banilor".

6. Aceasta venind în urechile Fericitului Ioan, pentru aşezarea lui cea bună, l-a învrednicit pe el şi de treapta pre­oţiei.

II.

Din Pateric

1. Sihăstrind oarecine, era nelucrând nimic, ci neîncetat se ruga şi, în fiecare sea­ră când intra în chilia sa, afla pâinea sa şi o mânca.

2. Într-o zi, a venit un frate având smicele şi l-a îndemnat pe el să lucreze. Iar după ce s-a făcut seară, a intrat după obicei să mănânce, şi pâine n-a aflat, şi s-a culcat întristat. Şi i s-a descoperit lui: „Atunci când te îndeletniceai cu Mine, Eu te hrăneam, iar dacă ai început să lucrezi, acum din rucodelia ta caută-ţi hrana ta".

3. Era odată un Bătrân locuind în Muntele Sinai. Şi, ieşind el de acolo, l-a în­tâmpinat un frate, care, după ce a oftat, a zis Bătrânului: „Părinte, ne întristăm pentru lip­sa ploii". Iar Bătrânul i-a zis lui: „Pentru ce nu faceţi rugăciune, rugând pe Dumnezeu să dea ploaie?" Zis-a fratele: „Ne rugăm, facem şi litanii, dar nu plouă". Zis-a Bătrânul: „E limpede că nu vă rugaţi întins. Vrei să cu­noşti că aşa este?" Să stăm la rugăciune.

311

4. Şi, întinzând mâinile la cer, s-a ru­gat, şi îndată s-a pogorât ploaie. Iar fratele, văzând, s-a înfricoşat şi, căzând, s-a închinat lui. Iar Bătrânul a fugit îndată de acolo.

5. Nişte fraţi au mers la Avva Antonie şi l-au întrebat pe el un grai din Levitic. Şi a ieşit Bătrânul în pustie, şi i-a urmat lui Avva Ammona pe ascuns, ştiind obiceiul lui.

6. Şi nu mult depărtându-se Bătrânul, stând la rugăciune, a strigat zicând: „Dumnezeule, trimite-mi pe Moise ca să mă înveţe graiul acesta". Şi i-a venit lui glas gră­ind cu dânsul. Şi zicea Avva Ammona mai apoi: „Glasul l-am auzit grăind cu dânsul, dar puterea cuvântului nu am înţeles-o".

7. Povestit-a Avva Dula, ucenicul lui Avva Visarion: „Am venit odată în chilia lui şi l-am aflat stând la rugăciune cu mâinile întinse la Cer, şi a petrecut patrusprezece zile făcând aceea. Iar după aceasta, m-a chemat şi mi-a zis: „Vino după mine". Şi, ieşind, ne-am dus în pustie. Şi, însetând eu, i-am zis: „Părinte, mi-e sete". Şi, luând el cojocul meu, s-a dus la o zvârlitură de piatră şi, făcând ru­găciune, mi l-a adus plin de apă.

9. Şi, călătorind noi, am venit în Licopole, la Avva Ioan, cu care, după ce s-a îmbrăţişat şi au stat la rugăciune, au şezut să vorbească despre vedenia ce o a văzut Avva Visarion în rugăciune. Şi a zis că a ieşit hotă­râre ca să fie caterisite [înlăturate] cele sfinţi­te. Şi aşa s-a şi făcut, căci au fost caterisite144.

10. Mers-a Avva Lot la Avva Iosif şi i-a zis lui: „Părinte, după puterea mea fac puţina mea pravilă, şi puţina mea postire şi rugăciune, citire şi linişte, apoi ce, oare, să mai fac?"

11. Iar Bătrânul, sculându-se, a în­tins mâinile la cer şi degetele sale s-au făcut ca nişte făclii de foc. Şi i-a zis lui: „De voieşti, fă-te cu totul de foc".

144 Ioan din Licopole a trăit în secolul al IV-lea, când împărăţea Theodosie cel Mare (379-395), socotit înteme­ietorul statului creştin drept-slăvitor. Acesta a interzis prin lege jertfele păgâneşti, dar şi ereziile, precum Arianismul şi altele. „Cele sfinţite” (ra tepa) se referă, aşadar, la jertfele păgâneşti (cf. nota trad. neogr).

12. Venit-a odată avva Moise să scoată apă, şi a aflat pe Avva Zaharia rugându-se la puţ, şi a văzut pe Duhul lui Dumnezeu şezând pe dânsul.

13. Spunea Avva Iacov că a zis unul dintre Bătrâni: „Când eram mai tânăr, petre­ceam în pustie având un copil pe aproape, îndeletnicindu-se undeva deosebi. Şi cerce­tare făcându-i, l-am văzut pe el făcând ru­găciune, rugându-se lui Dumnezeu ca să se împăciuiască cu fiarele. Iar după rugăciune, prin apropiere era o hienă care-şi alăpta puii săi, iar copilul s-a pus pe sine dedesubt şi a început a suge cu puii fiarei.

14. Şi a mai zis că altădată l-a văzut pe el rugându-se, cinstind pe Domnul şi zi­când: „Dă-mi mie dar, Stăpâne, ca să mă îm­prietenesc cu focul". Şi, aprinzând o văpaie, a intrat în mijlocul ei şi şi-a plecat genunchii la rugăciune.

15. Un frate a întrebat pe Avva Sisoe zicând: „Cum să mă mântuiesc?" Şi i-a zis lui Bătrânul: „De voieşti a plăcea lui Dumnezeu, ieşi din lume, depărtează-te de pământ şi lasă făptura, şi mută-te către Făcătorul, şi prin rugăciune şi plângere uneşte-te pe sine cu Dumnezeu, şi vei afla odihnă şi în Veacul de acum şi în cel ce va să fie".

16. Se spunea despre Avva Titoe că, dacă nu degrab îşi pogora mâinile sale când stătea la rugăciune, se răpea mintea lui în sus. Şi, de se întâmpla să se roage fraţii cu dânsul, se sârguia ca degrab să-şi pogoare mâinile, ca să nu se răpească mintea lui şi să zăbovească.

17. Ziceau Părinţii că rugăciunea este oglindă a monahului.

18. Fost-a odată avva Pamvo împreună-călătorind cu fraţii în părţile Egiptului şi, văzând nişte mireni şezând, le-a zis lor: „Sculaţi-vă şi vă închinaţi călugărilor, ca să vă binecuvântaţi, că ei adeseori grăiesc cu Dumnezeu şi gurile lor sfinte sunt".

19. Mers-a un frate în Schit, la chilia lui Avva Arsenie, şi, căutând prin fereastră, a văzut pe Bătrânul stând la rugăciune cu to­tul ca un foc; aceasta pentru că şi fratele era vrednic de a vedea.

20. Apoi, bătând el în uşă, a ieşit Bătrânul, care, văzându-l pe frate speriat, i-a

312

zis lui: „Baţi de mult la uşă? Nu cumva ai văzut ceva?" Iar el a zis: „Nu". Şi, grăind cu el, l-a slobozit.

21. Un Bătrân oarecare, ce locuia în părţile cele de jos ale Egiptului, zicea, în simplitatea lui, că Melchisedec este Fiul lui Dumnezeu.

22. Şi, auzind despre dânsul Fericitul Chiril, Arhiepiscopul Alexandriei, a trimis la dânsul ca să-l cheme. Iar după ce a venit, l-a văzut că este şi purtător de semne, şi că, ori­ce cere de la Dumnezeu, i se descoperă lui, şi că la cuvânt se arată cu blândeţe. Şi vrând Arhiepiscopul să-l izbăvească de o amăgire ca aceasta, a născut un meşteşug ca acesta şi i-a zis: „Avva, rogu-te: un gând îmi zice că Melchisedec este Fiul lui Dumnezeu, iar altul zice că nu, ci este arhiereu şi om al lui Dumnezeu, iar eu mă îndoiesc pentru aceas­ta, rogu-te, descoperă-mi mie!"

23. Iar Bătrânul, bizuindu-se pe în­drăzneala sa către Dumnezeu, i-a zis: „Dă-mi răgaz trei zile, şi eu voi întreba pe Dumnezeu despre aceasta, şi voi vesti ţie cine este". Şi a rugat Bătrânul pe Dumnezeu să i se des­copere pentru căutarea aceasta. Şi, primind de sus descoperire, a venit după trei zile şi a spus Arhiepiscopului că Melchisedec este om.

24. Şi el l-a întrebat pe el: „Cum de ştii, Avva?" Şi a răspuns Bătrânul: „Când mă rugam eu lui Dumnezeu, mi-a arătat mie pe toţi Patriarhii, şi trecea fiecare pe dinain­tea mea, unul câte unul, de la Adam până la Melchisedec. Şi, trecând şi acela, îmi zicea mie îngerul: „Acesta este Melchisedec, deci cutează şi crede că aşa este cu adevărat". Şi de atunci Bătrânul propovăduia că om este Melchisedec.

25. A intrat oarecând Avva Zaharia, ucenicul lui Avva Siluan, în chilia acestuia şi l-a aflat pe el întru uimire cu mâinile întinse spre cer. Şi, închizând uşa, a ieşit.

26. Şi, intrând în al şaselea şi în al no­uălea ceas, l-a aflat pe el aşijderea, iar în al zecelea ceas, l-a aflat pe el liniştindu-se, şi i-a zis lui: „Ce ai avut azi, Părinte?" Iar el a zis: „Bolnav am fost azi, fiule". Iar acela, căzând şi apucându-i picioarele lui, i-a zis: „Nu te voi lăsa până ce nu-mi vei spune ce ai văzut!" Atunci i-a zis Bătrânul: „Eu la cer m-am răpit, şi am văzut slava lui Dumnezeu, şi acolo am stătut până acum, iar acum m-am slobozit".

27. Ziceau Bătrânii, către Avva Ilie din Egipt, despre Avva Agathon: „Bun frate este". Şi le-a zis lor Bătrânul: „După neamul lui este bun".

28. Şi i-au zis lui: „Dar după cei de demult, cum?" Şi le-a răspuns lor: „ V-am zis că după neamul lui este bun, însă la măsurile celor de demult n-a ajuns. Că eu am văzut un om în Schit care prin rugăciune putea să oprească soarele de pe cer, precum Iisus al lui Na vi". Iar ei, auzind, s-au minunat şi au preaslăvit pe Dumnezeu.

29. Zicea Avva Dula, ucenicul lui Avva Visarion: „Odată, mergând noi către oarecare Bătrân, a venit soarele să apună, şi stând Bătrânul [Visarion] la rugăciune, a zis: Rogu-mă Ţie, Doamne, să stea soarele până ce voi ajunge la robul tău, şi s-a făcut aşa".

30. Acelaşi a zis: „Altădată, călăto­rind noi, am înnoptat pe malul mării şi i-am zis Bătrânului: Mi-e sete foarte. Şi, făcând Bătrânul rugăciune, mi-a zis mie: Bea din mare, şi, îndulcindu-se apa, am băut. Am luat însă din mare şi într-un vas.

31. Şi, văzând Bătrânul, mi-a zis: Pentru ce ai luat? Iar eu am zis: Iartă-mă, ca nu cumva să-mi fie sete mai încolo. Şi a zis Bătrânul: Dumnezeu este şi aici, şi în tot locul".

32. „Altădată, având trebuinţă să treacă Nilul, a făcut rugăciune şi a trecut pe jos în cealaltă parte. Iar eu, zicea, făcându-i lui metanie, i-am zis lui: Cum simţeai pi­cioarele tale când umblai pe apă? Răspuns-a Bătrânul: Până la glezne simţeam apa, iar de aici încolo era vârtoasă".

33. Mergând odată Avva Ammona la Antonie, a rătăcit drumul şi se ruga lui Dumnezeu zicând: „Doamne Dumnezeul meu, să nu pierzi zidirea ta!" Şi îndată s-a arătat lui mână atârnată din cer arătându-i lui calea, până când a venit şi a stătut deasu­pra peşterii Sfântului Antonie.

34. Trecând odată Avva Mili printrun loc, a văzut pe cineva prins, de ca şi cum ar fi făcut moarte de om. Şi, apropiindu-se

313

Bătrânul, a întrebat pe fratele şi, aflând că va fi năpăstuit, a zis către cel care-l prinsese pe el: „Unde este cel ucis?" Şi i-au arătat omul. Apoi a poruncit tuturor să se roage.

35. Şi, întinzând şi el mâinile către Dumnezeu, a înviat mortul. Şi a zis Bătrânul către acela, înaintea tuturor: „Cine este cel ce te-a omorât?" Iar el, răspunzând, a zis: „Intrând în biserică, am dat preotului bani, iar el, sculându-se, m-a junghiat, apoi m-a luat şi m-a adus în chilia părintelui acestuia. Rogu-vă pe voi să se ia lucrurile mele şi să se dea copiilor mei.

36. Şi a zis Bătrânul către dânsul ia­răşi: „Du-te, dar, şi dormi, până ce va veni Domnul să te scoale".

37. Povestit-a Avva Macarie Egipteanul şi a zis: „Şezând eu odată în Schit, au venit doi tineri dintr-un loc străin, şi unul avea puţină barbă, iar celălalt începea acum să facă. Şi, apropiindu-se, mi-au zis: Avva, unde este chilia lui Avva Macarie? Iar eu le-am zis lor: Ce voiţi cu el? Iar ei i-au zis:

Auzind despre dânsul, am venit să-l ve­dem. Şi le-am zis lor: Eu sunt. Şi mi-au făcut metanie zicând: Vrem să rămânem aici.

38. Iar eu, văzându-i pe ei veseli şi veniţi ca din bogăţie şi răsfăţare, le-am zis lor: Nu puteţi şedea aici. Răspuns-a cel mai mare: Dacă nu vom putea şedea aici, ne vom duce în alt loc. Iar eu am zis în sinemi: Oare de ce să-i izgonesc, poate se vor sminti, osteneala îi va face să fugă singuri.

39. Şi le-am zis: Dacă puteţi, veniţi de vă faceţi chilie. Şi mi-au zis: Arată-ne nouă loc şi ne vom face. Şi le-am dat lor cazma şi un săculeţ plin cu pâine şi sare, şi le-am arătat apoi o piatră vârtoasă şi le-am zis: Ciopliţi aici şi, după ce aduceţi lemne din luncă, faceţi chilie şi şedeţi.

40. Iar ei m-au întrebat: Ce lucrezi aici? Şi eu le-am zis: şir, şi, luând smicele din luncă, le-am arătat lor cum se începe şi­rul şi cum se coase [împleteşte]. Şi le-am zis: Faceţi coşniţe şi, după ce le veţi da păzitori­lor, aceia vă vor aduce pâine.

41. Deci, după ce le-am dat lor ca­nonul şederii, m-am dus. Iar ei cu răbdare făceau toate câte le zisesem lor şi n-au venit la mine vreme de trei ani. Şi-mi zicea mie gândul: Oare care este lucrarea acelor fraţi, că n-au venit să mă întrebe de niciun gând? Alţii de departe vin la mine, iar aceştia sunt aproape şi nu vin, şi nici la alţii nu se duc, fără numai la biserică tăcând, ca să ia anafură.

42. Postind eu o săptămână, m-am rugat lui Dumnezeu să-mi arate lucrarea lor, iar după o săptămână m-am dus la dânşii să văd cum şed. Şi, bătând eu la uşă, mi-au des­chis şi m-au îmbrăţişat tăcând şi, făcând ru­găciune, am şezut. Iar cel mai mare, făcând semn celui mai mic să iasă, a şezut să împle­tească şir, fără a grăi ceva.

43. Iar la ceasul al nouălea a ciocă­nit şi a venit cel mai tânăr, care a făcut puţi­nă fiertură şi, făcându-i semn celălalt, a pus masă. Şi, punând pe dânsa trei pesmeţi, au stătut tăcând. Iar eu am zis: Sculaţi-vă ca să mâncăm. Şi, sculându-se ei, am mâncat, iar după aceea au adus vasul şi am băut apă.

44. Iar după ce s-a făcut seară, unul dintre ei mi-a zis: Te duci? Iar eu am zis: Nu, ci voi dormi aici. Şi mi-au aşternut într-o parte o rogojină, iar ei şi-au pus de cealaltă; şi şi-au luat brâiele lor şi rasele lor şi s-au culcat amândoi pe rogojină. Iar eu m-am rugat lui Dumnezeu să-mi descopere lucrarea lor.

45. Iar când ei socoteau că eu dorm, s-au sculat şi au întins mâinile la cer şi am văzut pe draci venind la gura fratelui mai mic, iar alţii erau la ochi. Şi am mai văzut pe înger ţinând sabie de foc şi gonind pe draci, iar de cel mai mare nu puteau să se apropie.

46. Iar către dimineaţă s-au culcat.

Atunci eu m-am prefăcut că m-am deştep­tat. Şi mi-a zis cel mai mare: Vrei să citeşti cei doisprezece psalmi? Şi eu am zis: Da, vreau. Şi a început cel mai mic să cânte cinci psalmi, câte şase stihuri şi un Alliluia, iar după fiecare stih, din gură ieşea câte o fă­clie de foc care se suia la cer. Aşijderea şi cel mai mare, când deschidea gura şi cânta, ca o funie de foc ieşea şi ajungea până la cer. Şi eu am zis câţiva pe de rost.

47. Aşa am cunoscut că cel mai mare este desăvârşit, iar cu cel mai mic încă se lupta vrăjmaşul. Iar după ce am ieşit, le-am

314

zis: Rugaţi-vă pentru mine. Iar ei au făcut metanie zicând: Iartă-ne, Avva. Iar după puţin a adormit fratele mai mare. Iar a tre­ia zi de la moartea lui, a adormit şi cel mai mic". Şi, când mergeau vreunii din Părinţi la Avva Macarie, îi lua şi-i ducea la chilia lor, zicându-le: „ Veniţi de vedeţi mucenicia stră­inilor celor mici".

III.

A lui Antioh Pandectul

1. Dacă dracii au rugat pe Dumnezeu să nu fie trimişi în adânc, şi au dobândit ce­rerea lor, cu cât mai vârtos vom fi noi au­ziţi, cei îmbrăcaţi întru Hristos, rugându-ne a dobândi izbăvirea de moartea cea gândi­toare? Pentru aceasta, să ne îndeletnicim în rugăciune, că mare este puterea rugăciunii.

IV.

A lui avva Marcu

1. Nu se cuvine ca cel ce se sileşte să ajungă la desăvârşire să circumscrie ru­găciunea în ceasuri şi vremi [anume], afară de mare nevoie şi neputinţă; căci Domnul, adică, legiuieşte totdeauna, ziua şi noaptea, a fi adusă Atotputernicului Dumnezeu, iar Apostolul neîncetat (cf. Luca 18:1-7; I Tesal. 5:17).

2. Căci tot binele prin rugăciune se face credincioşilor, nu numai nădejdea cea întru Domnul, ci şi credinţa cea adevărată, şi dragostea cea nefăţarnică, şi nepomenirea de rău, şi iubirea de fraţi, şi înfrânarea şi răbdarea, şi cunoştinţa cea mai dinlăuntru, şi izbăvirea de ispite, şi mărturisirea din inimă, şi lacrima întinsă, şi răbdarea celor necăjicioase, şi curata iertare a aproapelui, şi cu­noştinţa Legii celei Duhovniceşti, şi aflarea dreptăţii lui Dumnezeu, şi venirea Sfântului Duh, şi toate câte a făgăduit Dumnezeu să le dea oamenilor celor credincioşi, şi aici şi în veacul cel viitor.

3. Şi, pe scurt, cu neputinţă este a se arăta sufletul după chipul lui Dumnezeu, fără decât prin harul lui Dumnezeu şi credinţa omului care petrece în cuget cu multă smerită cugetare şi rugăciune neri­sipită.

4. Cheamă pe Dumnezeu ca să-ţi deschidă ochii minţii tale şi să vezi folosul rugăciunii şi al citirii celei înţelegătoare.

Rugăciunea este maică a tuturor faptelor bune, căci le naşte pe ele prin unirea cu Hristos.

Orice vom face, fără de rugăciune şi fără de nădejde bună, mai pe urmă nedesă­vârşit şi vătămător se face.

5. Când va vedea diavolul că mintea din inimă s-a rugat, atunci mari şi rău-meşteşugite gânduri aduce asupră, căci nu sufe­ră a strica faptele cele mici cu mari aduceri asupră.

6. Spre împreună-lucrarea cu Dumnezeu şi spre bună-plăcerea Lui, nimic nu este mai puternic ca rugăciunea şi decât dânsa nimic nu este mai folositor.

Bine este ca prin cuvânt să folosim pe cei ascultători, dar mai bine este ca prin fapta bună şi prin rugăciune a lucra împre­ună cu ei. Că cel ce prin acestea se aduce pe sineşi lui Dumnezeu, prin ajutorul său [de la Dumnezeu] ajută şi aproapelui.

7. De voieşti ca prin cuvânt scurt a folosi pe cel iubitor de învăţătură, arată-i lui rugăciunea, dreapta-credinţă şi răbdarea ce­lor ce vin asupră, că toate cele bune printracestea se află.

8. Bine este a ţine porunca cea atotcuprinzătoare şi pentru nimic altceva a ne ruga, ci a căuta numai împărăţia lui Dumnezeu, după cuvântul Domnului (cf. Matei 6: 33).

9. Iar dacă pentru fiecare trebuinţă încă ne îngrijim, datori suntem ca pentru fi­ecare să ne rugăm; că cel ce fără rugăciune face ceva sau se îngrijeşte de ceva nu bine sporeşte întru sfârşitul lucrului. Iar aceasta este ceea ce a zis Domnul: Că fără de Mine nu puteţi face nimic (Ioan 15: 5).

315

PRICINA A UNSPREZECEA!

Că se cade ca cel ce cere, nu ce-i place lui să ceară, ci ceea ce este de folos, precum I se pare lui Dumnezeu.

I.

Din Pateric

1. Un frate era necăjit din pricina su­părării ce i-o făceau gândurile viclene şi, din multa lui smerenie, zicea: „De gândesc la unele ca acestea, nu am parte de mântuire".

2. Pentru aceasta s-a dus la un Bătrân mare, ca să se roage pentru dânsul şi aşa să se uşureze gândurile de la dânsul. Şi i-a zis Bătrânul: „Nu ţi-e de folos, fiule", iar el stă­ruia silind pe Bătrânul.

3. Şi, rugându-se Bătrânul, a ridicat Dumnezeu războiul de la fratele şi îndată a căzut în înalta-cugetare şi în mândrie.

4. Şi iar ducându-se, a rugat pe Bătrânul să-i vină iarăşi gânduri şi aşa să aibă smerenia cea dintâi.

II.

A lui avva Isaia

1. De te rogi lui Dumnezeu pentru război, ca să-l ia adică de la tine, şi nu te as­cultă, să nu te necăjeşti, căci El mai mult decât tine cunoaşte ce-ţi este de folos. Deci să nu zici „ia de la mine cutare şi dă-mi cuta­re", ci roagă-te zicând aşa:

2. „Stăpâne Iisuse Hristoase, ajută-mi, şi să nu mă laşi să păcătuiesc, că rătăcit sunt, şi să nu mă laşi să pier întru păcatele mele. Miluieşte-mă pe mine, zidirea Ta, nu mă trece cu vederea, că neputincios sunt. Nu mă părăsi, căci către tine am scăpat (Psalm 142: 9). Vindecă sufletul meu, că am greşit Ţie (cf. Psalm 40: 4). înaintea Ta sunt toţi cei ce mă necăjesc pe mine, şi nu este mie scăpa­re, fără numai către tine, Doamne. Doamne, mântuieşte-mă, pentru îndurările Tale; să se ruşineze toţi cei ce se scoală asupra mea, cei ce caută sufletul meu, ca să-l piardă pe el; că Tu, Doamne, eşti puternic întru toate, şi prin tine este slava lui Dumnezeu, a Tatălui şi a Duhului Sfânt, în veci. Amin!"

3. Şi atunci conştiinţa grăieşte cu ini­ma ta în taină, zicându-ţi pricina pentru care Dumnezeu nu te ascultă, iar tu fă lucrul care te îndeamnă şi nu fi nebăgător de seamă.

4. Căci cu neputinţă este ca, de va asculta omul pe Dumnezeu, Dumnezeu să nu asculte pe om, căci nu este departe de om, iar ce nu-L lasă a ne asculta sunt voile noastre.

III.

A Sfântului Varsanufie

1. Un frate a întrebat pe Bătrânul zi­când: „De voi întreba pe Sfinţii despre izbă­virea de vreo patimă sufletească şi trupeas­că, şi cred că îndată mă tămăduiesc, oare aşa se face, chiar dacă nu-mi foloseşte a fi tămă­duit îndată?"

2. Şi a răspuns Bătrânul: „Frate, nu este bine ca cineva cu de-la-sine-stăpânire să se roage să se tămăduiască de patimă, neştiind de-i foloseşte lui sau nu-i foloseşte, ci săşi aducă aminte de Cel ce a zis: Că ştie Tatăl vostru Cel ceresc de cele ce aveţi trebuinţă, înain­te de a cere voi de la Dânsul (Matei 6: 8).

3. Deci roagă-te lui Dumnezeu zi­când aşa: „Stăpâne, în mâinile Tale sunt, mi­luieşte-mă după voia Ta şi, de-mi foloseşte, tămăduieşte-mă degrab"

4. Şi tot într-acest chip cere-le şi Sfinţilor să se roage şi fără de îndoială să crezi că ceea ce te foloseşte face Dumnezeu; şi mulţumeşte-I Lui întru toate după porunca Apostolului, care zice: întru toate mulţumiţi (I Thesal. 5:18), şi te vei folosi şi cu sufletul şi cu trupul".

5. Zis-a fratele: „Dar Părinţii, de sunt rugaţi să se roage pentru vreo ispită, ce cer? Izbăvire de ispită, adică de patimă, sau ce este de folos? Şi cum de avva Sisoe, pentru ucenicul său, precum şi alţi Părinţi, a cerut de la Dumnezeu izbăvire?

6. Şi cum să înţelegem cuvântul: Toate sunt cu putinţă celui ce crede? (Matei 9: 23). încă: Nimeni nu este ispitit mai mult de­cât poate (cf. I Cor. 10: 13)? Şi de se fac ispitele

316

spre folos? Şi cum folosesc rugăciunile Sfinţilor?"

7. Răspuns-a Bătrânul: „Frate, în­deobşte Părinţii cei desăvârşiţi se roagă ca Dumnezeu să facă ce este de folos cu omul. Şi, de-i foloseşte lui, Dumnezeu lasă patima la om, pentru răbdare, iar de foloseşte a se izbăvi, face a se izbăvi, iar aceasta o atribuim pre-ştiinţei lui Dumnezeu.

8. De aceea avva Sisoe, ca să se roa­ge pentru ucenic, întâi s-a adeverit pentru aceasta, şi s-a rugat numai după ce a luat în­ştiinţare; şi mulţi alţii dintre Bătrâni, tot aşa, după adeverire, se rugau. Iar cum că spre fo­los se fac cele ce se întâmplă omului, este lu­cru vădit omului din cea zisă de Apostolul: întru toate mulţumiţi.

9. Iar prin aceea că toate sunt cu pu­tinţă celui ce crede se însemnează că poate să sufere cu nădejde necazul patimilor (boalelor), fie să rabde şi îndelung să rabde, fie să sufere cu vitejie toate, precum Iov. însă nu ispiteşte Dumnezeu pe om mai mult decât poate acesta să ducă, dar, de nu-i vor ajuta rugăciunile Sfinţilor, din pricina moleşirii sau îngâmfării sale, omul se primejduieşte de voie, lăsându-se în voia împrejurărilor".

317

PRICINA A DOUĂSPREZECEA

Că se cade ca cel ce cere de la Dumnezeu cele folositoare, pe cele aduse asupră-i de la Pronie cu mulţumită să le primească, măcar de se va întâmpla a fi împotriva voii sale.

I.

Din viaţa Sfântului Ioan cel Milostiv

1. Mulţi din Alexandria, râvnind cele de pe vremea Apostolilor, îşi vindeau averile, iar preţul lor îl puneau în mâinile Sfântului Ioan, rugându-l să se împartă de dânsul săracilor.

2. Printre aceştia era şi unul oareşi­care, care, apropiindu-se, şapte litre şi jumă­tate de aur a adus, adeverind că lui nu i-a mai rămas nimic din bani, şi cerea să ia două daruri de la dânsul: unul, ca copilul său să se mântuiască cu rugăciunile Sfântului, iar altul, ca fără primejdie să-i vină înapoi cora­bia, care acum se întâmpla să fie trimisă în Africa.

3. Deci, după ce au trecut treizeci de zile după rugăciune, fiul lui a murit, iar a treia zi de la moarte, venind şi corabia lui din Africa şi ajungând în dreptul farului, căzu într-un naufragiu aşa cumplit, încât toată povara s-a prăpădit, nescăpând decât corabia şi cei dintr-însa.

4. Aşadar, după ce vestea despre co­pil s-a auzit cu puţin înainte, şi durerea încă ţinându-l, îndată şi mâhnire pentru corabie veni asupră-i, astfel că marea lui durere îm­preună cu mâhnirea de acum îl cufundă de­săvârşit într-o scârbă prea mare, care lucru, cunoscându-l Patriarhul, mai mult s-a mâh­nit decât dânsul, şi se ruga lui Dumnezeu ca în chip nevăzut să se atingă de sufletul ace­luia şi să certe viforul scârbei şi întru alinare să-l prefacă.

5. Ca urmare, în noaptea ce a urmat, înaintea omului a stat în vis un bărbat ce se­măna la chip cu Patriarhul şi care zicea către dânsul: „De ce eşti într-o scârbă aşa de mare? Au nu tu m-ai rugat ca printr-o rugăciune ca aceasta să mă rog să se mântuiască fiul tău? Şi, iată, cu harul lui Dumnezeu s-a mântuit, din răutăţile vieţii nevătămat slobozindu-se, că, dacă mai multă viaţă ar fi dobândit, nu bun, ci rău era să se arate, şi nevrednic de Făcătorul.

6. Iar pentru corabie nimic nu te îndoi, că, de nu ar fi fost rugat prea bunul Dumnezeu de a noastră smerenie, împreună cu bărbaţii putea să fie trimisă întru adânc şi, pe lângă povară, şi pe fratele tău şi pe ceilalţi i-ai fi pierdut. Deci nu trebuie să te mâhneşti,

ci mai vârtos se cade să rabzi cu mulţumită cele ce-au venit asupră, că nimic din cele ce se fac de la Dumnezeu nu este fără judecată, măcar că nouă multe din judecăţile Lui ne sunt necunoscute".

7. Apoi, după ce bărbatul s-a deştep­tat din somn, a simţit inima sa plină de mân­gâiere şi, mergând, îndată a căzut la picioa­rele Fericitului Patriarh, foarte mulţumindu-i şi vedenia povestind-o. Iar el îl sfătuia ca nu lui să-i socotească darul, ci mai vârtos lui Dumnezeu, Celui ce iconomiseşte toate spre folos.

II.

Din viaţa Sfântului Uar145

1. O femeie iubitoare de Dumnezeu şi bogată, pe nume Cleopatra, după ce Mucenicul Uar tocmai se săvârşise şi prigoa­na, iată, de acum începu a se sfârşi, a luat trupul său în patria sa, Palestina, unde i-a şi zidit acestuia o biserică prea-frumoasă.

2. Având ea un singur fiu născut, spre dânsul singur îşi avea cârma nădejdi­lor, că de bărbat se păgubise cu multă vreme în urmă prin moarte. Trimiţând ea bani celor ce stăpâneau atunci, le-a cerut să învredni­cească pe copil cu cinste de la dânşii. Şi înda­tă au venit la dânsa scrisori împărăteşti prin care copilul era învrednicit cu dregătorie. însă, pentru o vreme, ea a lăsat lucrul cu zăbavă,

145 Sfântul Mucenic Uar a primit cununa muceniciei în vremea lui Maximian, la anul 304.

318

acum ostenindu-se la zidirea bisericii Mucenicului.

3. Iar când zidirea bisericii a luat sfârşit, a chemat pe Episcopul Eparhiei îm­preună cu preoţii spre sfinţirea bisericii; a chemat încă şi dintre călugări, câţi strălu­ceau cu viaţa şi cu fapta bună. Apoi au scos racla cu sfinţitul trup al Mucenicului şi, în chip luminos, l-au pus pe un pat de mult preţ; iar deasupra moaştelor, ea a pus brâul şi caftanul dregătoriei întru care era să se îm­brace copilul ei, ca să se blagoslovească de cei ce se adunaseră acolo, şi aşa, sfinţite, pe amândouă să le îmbrace.

4. Apoi, după ce au făcut slavoslovie de toată noaptea împreună cu toată mulţi­mea, ea împreună cu copilul au intrat primii pe sub racla Mucenicului spre a-l purta, pe care, după ce l-au luat, l-au pus cu sfinţenie în sfinţitul altar al bisericii. De aici, la toate acestea, iubitoarea de mucenici Cleopatra fierbinte sta şi lăcrima, copilului şi sieşi ce­rând cu credinţă cele bune de la Mucenicul.

5. Şi întru aceasta săvârşindu-se dumnezeiasca Liturghie, cu masă prea în­destulată pe cei ce se adunaseră acolo i-a os­pătat, iar slujirea mesei singură cu fiul său a isprăvit; însă a poruncit copilului ca nicide­cum să nu guste din vreo mâncare sau bău­tură până ce se va isprăvi ospăţul.

6. Apoi, după ce s-a isprăvit ospăţul, iată, ziua spre seară plecându-se, copilul era cu totul ostenit, şi abia ce s-a culcat puţin pe patul său, că l-a apucat fierbinţeală mare şi iute. Iar mamă-sa, şi ea flămândă lângă co­pil şezând, fără de somn petrecea şi, pe cât putea, aprinderea bolii i-o răcorea, iar pe la miezul nopţii o, cum sunt judecăţile lui Dumnezeu! văzu pe copil slăbit de boală şi zăcând mort.

7. După ce a văzut aceasta, întâi, de întunecarea ce o cuprinse, căzu la pământ fără de glas, apoi, puţin trezindu-se, şi tru­pul copilaşului pe umeri luându-l, intră în biserica pe care o zidise Mucenicului, ducându-l pe acela la sfântul altar, şi, ca şi către un însufleţit, cu trupul Mucenicului vorbea zicând:

8. „Ce nedreptate ţi-am făcut, o, Mucenice al lui Hristos, ca eu să cad într-o nenorocire amară ca aceasta? Au n-am lăsat în pământ străin trupul bărbatului meu, în tot chipul silindu-mă a aduce trupul tău? Au nu biserică din temelie ţi-am zidit? Au nu cumva altceva, sau nu din suflet ţi-am adus osârdie?

9. Ce ai voit cu toate acestea? Ce bine pentru dânsele să nădăjduiesc? Au nu mân­tuirea copilului? Au nu până la bătrâneţe împreună cu mine să petreacă? Vai, din ce fel de nădejde m-am scăpătat! Ah, în loc de unele am văzut altele! Ci, o Mucenice al lui Hristos, sau dă-mi pe copil înapoi viu, pre­cum Elisei, pe fiul sunamitencei, sau nu mă lăsa ţinută de necaz şi amărăciune, ci fă-mă pe mine, care cu aşa rea-norocire l-am năs­cut şi l-am crescut, să fiu moartă împreună cu copilul meu".

10. Aşa pe Cleopatra, cumplit tânguindu-se, somnul a furat-o, şi s-a odihnit puţin. Şi i s-a arătat ei Mucenicul împreună cu copilul, pe care atletul lui Hristos îl ţinea el în sânurile sale ca pe un fiu al său, iar îm­brăcămintea amândurora era luminată şi prea înfrumuseţată, şi cununi prea-frumoase împodobeau capetele lor, iar frumuseţea cununilor dumnezeiască şi negrăită era.

11. Şi auzea pe Mucenicul zicându-i: „Pentru ce nu te bucuri, o, femeie, ci întrista­re cumplită a cuprins inima ta? Au doară eu aşa nemulţumitor sunt? Şi nimic din cele fă­cute de tine n-am băgat în seamă? Sau n-am dat cu îndestulare mulţumire pentru dânse­le? Nu vezi de ce fel de slavă s-a învrednicit copilul tău? Ce fel de har străluceşte împre­jurul lui? Ce dar? Nu vei lăsa oare această mâhnire, ca spre bucurie să te sârguieşti şi tu? Iar de voieşti mai mult, iată, aduc pe co­pilul mai aproape, ca înaintea ochilor tăi să stea cu deadinsul, ca şi tu bine să te înveţi cele despre dânsul".

12. Zicând acestea, iată, vedea pe co­pil şi-i zicea: „Vino, o fiule, lângă maica ta şi, cum te afli, aşa arată-te, ca să mângâi lacri­mile ei cele multe". Iar copilul încă mai vâr­tos se ţinea de Mucenicul, nicidecum voind să se despartă de el, nici să se ducă la maica sa. Şi a zis către dânsa: „Du-te, maica mea, du-te, rămâi în cele ale tale, şi lasă tânguirile acestea, că socotesc a fi lucru fără de cale a

319

schimba viaţa pe moarte, şi dulceaţă nesfâr­şită pe întristare, ori să aleg viaţă vremelnică mai vârtos decât toţi vecii".

13. Acestea auzind maica de la co­pil, tare se ruga Mucenicului ca să fie şi ea împreună cu copilul şi să se mângâie de cele văzute, însă el o sfătuia ca mai mult să se ţină de calea care duce către mântuire. Iar la urmă, dăruindu-i pace, el împreună cu copi­lul către ale sale petreceri s-a dus.

14. Iar ea, îndată deşteptându-se, mult mulţumea lui Dumnezeu şi Mucenicului, apoi, şi trupul copilului punându-l lângă Mucenicul, şi mulţumire de toată noaptea împreună cu toţi cei ce se aflau făcând, a doua zi după Sfânta Liturghie lu­minat a ospătat pe cei ce s-au împărtăşit cu dânsa din sfintele laude.

15. Iar după toate acestea, câte avea împărţindu-le săracilor şi o haină proastă îm­brăcând, slujea la mormântul Mucenicului, în postire şi în rugăciune neîncetată îndeletnicindu-se, dintru care atâta s-a cură­ţit la omul cel dinlăuntru, încât în fiecare Duminică venea la dânsa Mucenicul împre­ună cu copilul, împodobiţi ca şi mai-nainte, pe care-i vedea dându-i mângâiere întristării ei. Şi aşa, şapte ani petrecând, către fericirea cea de acolo s-a mutat.

320

PRICINA A TREISPREZECEA

Cfl se cade ca rugăciunea să fie ajutorată de faptă, şi care sunt cele ce fac rugăciunea neprimită.

I.

Din Pateric

1. Întrebat a fost un Bătrân dacă se folosesc cei ce cer rugăciunile Părinţilor, iar ei se lenevesc. Şi a răspuns: „Mult poate rugă­ciunea dreptului, după cea scrisă (Iac. 5: 16), însă în chip lucrător, adică ajutorându-se şi de cel care cere rugăciunea, când acela se pă­zeşte pe sineşi cu toată sârguinţa şi cu dure­re de inimă, de fapte şi de gânduri rele.

2. Fiindcă, de va petrece cu nebăgare de seamă şi fără a se griji, nici un folos nu-i va fi, măcar şi sfinţii de s-ar ruga pentru dân­sul. Pentru că zice: Dacă unul zideşte şi altul risipeşte, ce folos aduc, fără numai se ostenesc? (Sirah 34: 25)". Şi adăuga şi o povestire ca aceasta:

3. „Era un oarecare Sfânt Părinte al unei obşti, cu toată fapta bună împodobit, iar mai vârtos cu smerita cugetare, cu blân­deţe, cu milostivire spre cei neavuţi şi cu dragoste.

4. Acesta se ruga mult lui Dumnezeu zicând: Doamne, mă ştiu că sunt păcătos, dar întru îndurările tale nădăjduiesc că mă voi mântui prin mila Ta. Deci mă rog bună­tăţii Tale, Stăpâne, să nu mă desparţi de so­borul meu, ci împreună cu mine şi pe aceia învredniceşte-i împărăţiei Tale, pentru ne­spusa Ta bunătate. Deci această rugăciu­ne neîncetat făcând-o el, cu o încredinţare ca aceasta l-a adeverit Iubitorul de oameni Dumnezeu.

5. Urma să se facă o prăznuire a unor sfinţi în altă mănăstire, nu prea departe de dânşii, iar egumenul acelei mănăstiri l-a chemat şi pe el împreună cu ucenicii, însă el nu voia să meargă.

6. Şi, ducându-se ucenicii lui, un înger s-a făcut în chip de bolnav sărac care zăcea în mijlocul drumului. Apoi, ajungând ucenicii în acel loc şi văzându-l pe dânsul tânguindu-se, îl întrebau pricina. Iar el a zis:

Bolnav sunt, că, venind eu pe dobitoc, m-a trântit şi a fugit şi, iată, nu am pe nimeni sămi ajute. Iar ei i-au zis lui: Ce să-ţi facem, Avva? Noi suntem pe jos, şi, lăsându-l, s-au dus.

7. Apoi, după puţin, a venit şi Bătrânul lor şi l-a aflat pe el zăcând şi ge­mând şi, aflând pricina, i-a zis lui: Dar n-au venit cumva nişte călugări care să te găseas­că aici? Iar el a zis: Au venit, da, şi, aflând pricina, au trecut mai departe zicând: Noi suntem pe jos, ce să-ţi facem?

8. Zis-a Bătrânul către dânsul: Poţi să umbli încetişor, ca să mergem? Nu pot, a zis. Şi Bătrânul a zis iar: Vino, dar, că te voi duce în spate şi va ajuta Dumnezeu de vom merge. Iar el a zis: Cum poţi să mă duci la aşa depărtare? Du-te mai degrabă şi te roagă pentru mine. Iar Bătrânul i-a zis: Nu te voi lăsa; dar iată o piatră, te voi pune pe dânsa, şi eu mă voi pune sub dânsa, şi te voi lua în spate, şi a făcut aşa.

9. La început îl simţea ca având gre­utate cât un om, apoi, mai uşor, apoi, mer­gând mai departe, mai uşor s-a făcut şi, ia­răşi, mult mai uşor, încât se mira şi el ducându-l, iar deodată s-a făcut nevăzut.

10. Şi a venit glas către dânsul: De vreme ce mult te-ai rugat pentru ucenicii tăi ca să se învrednicească împreună cu tine împărăţiei cerurilor, vezi acum că unele sunt măsurile tale şi altele cele ale lor. Deci pleacă-i pe dânşii să vină întru lucrarea ta şi aşa vei lua cererea ta; pentru că Judecător drept sunt, dând fiecăruia după lucrurile lui".

11. Un frate a mers la un Bătrân în Lavra lui Suka, mai sus de Ierihon, şi i-a zis lui: „Cum te afli, Părinte?" Răspuns-a Bătrânul: „Rău". Şi i-a zis fratele: „Pentru ce, Avva?" Zis-a Bătrânul: „Iată, treizeci de ani am de când stau în fiecare zi înaintea lui Dumnezeu la rugăciune şi uneori mă bles­tem pe sinemi zicând către Dumnezeu: Să nu Te milostiveşti de toţi cei ce lucrează fărădelegea

321

(Psalm 58: 6); şi: Blestemaţi sunt cei ce se abat de la poruncile Tale (Psalm 118: 21), de la care eu pururea mă abat şi lucrez fărădelege.

12. Iar alteori iarăşi zic către Dumnezeu: Pierde-i pe toţi cei ce grăiesc min­ciuna (Psalm 5: 7); iar eu în toată vremea mint. Şi, în inimă gândind cele rele, zic că­tre Dumnezeu: Cugetarea inimii mele înaintea Ta pururea (Psalm 18:15). Şi, post nicidecum având, zic: Genunchii mei au slăbit de post (Psalm 108: 21). Şi iarăşi pomenind de rău pe fratele meu, zic către Dumnezeu: Iartă-ne nouă, precum şi noi iertăm (Matei 6.12).

13. Şi toată grija având-o spre a mânca pâinea mea, zic: Şi am uitat să-mi mă­nânc pâinea mea (Psalm 101: 5). Şi, dormind până dimineaţa, zic: În miezul nopţii m-am sculat ca să mă mărturisesc Ţie (Psalm 118: 62). Străpungere nicidecum având, zic: Ostenit-am întru suspinul meu, şi: Făcutu-mi-s-au la­crimile mele pâine ziua şi noaptea (Psalm 41:1).

14. Şi, cu totul fiind plin de mân­drie şi de odihnă trupească, pe sinemi mă batjocoresc şi cânt: Vezi smerenia mea şi oste­neala mea, şi lasă toate păcatele mele (Psalm 24: 18). Şi, nefiind gata, zic: Gata este inima mea, Dumnezeule (Psalm 56: 8). Şi, pe scurt, toată rugăciunea şi slujba mea spre mustrare şi ru­şine mi-a stat înainte".

15. Zis-a fratele: „Socotesc, Părinte, că David acestea pentru sineşi le-a zis". Iar Bătrânul, oftând, a zis: „Ce spui, frate? Cu adevărat, de nu vom păzi cele ce cântăm în­aintea lui Dumnezeu, în pierzare vom mer­ge".

16. Zis-a un Bătrân: „Era un frate în Schit sârguitor la pravila sa, dar leneş la ce­lelalte. Şi, într-una din zile, se arătă Satana în chipul unuia din Bătrâni şi îi zise lui: O, minune, cutare călugăr mă strânge la sub­suoara sa ca să nu mă duc de la dânsul, ci să fac voile mele, şi zice către Dumnezeu în fiecare ceas: Doamne, izbăveşte-mă de cel viclean".

17. Zis-a Avva Moise: „De nu se va potrivi fapta cu rugăciunea, în zadar te osteneşti". Şi l-au întrebat zicând: „Ce este potrivirea faptei cu rugăciunea?" Şi a zis Bătrânul: „Ca cele pentru care ne rugăm să nu le mai facem. Căci, atunci când omul va lăsa voile sale, atunci se împacă Dumnezeu cu dânsul şi primeşte rugăciunea lui".

18. Zis-a Avva Moise din Belo: „Ascultarea pentru ascultare este; că, dacă cineva ascultă pe Dumnezeu, şi Dumnezeu îl ascultă pe el".

19. Zis-a Avva Isaia: „Făcând sluj­bele tale, de le faci cu smerită cugetare, ca un nevrednic, puternice sunt la Dumnezeu. Iar de se va sui întru inima ta, şi-ţi vei aduce aminte de cineva care doarme sau se lene­veşte, şi-l vei osândi pe dânsul, deşartă este osteneala ta".

20. Zis-a iarăşi: „Dacă caută cineva pe Dumnezeu întru cunoştinţa inimii şi în­tru cunoştinţă cere, îl ascultă pe el Domnul; iar dacă nu este legat întru ceva din cele ale lumii, ci se grijeşte pentru sufletul său întru frică după puterea sa, să îl pună pe dânsul la judecata lui Hristos cu conştiinţă cura­tă; căci, afară de osteneală, trudă şi durere, omul nu este auzit de Dumnezeu, după toa­te scripturile.

II.

A Sfântului Varsanufie

1. Un frate a întrebat pe Bătrânul zicând: „Oare poate credinţa cuiva să foloseas­că pe altul, neaducând şi el credinţă, precum pe slăbănogul, credinţa celor ce-l duceau (cf. Marcu 2: 3-5)?"

2. Răspuns-a Bătrânul: „De n-ar fi fost credincios şi slăbănogul, nu ar fi lăsat să-l ducă şi să-l sloboade pe dânsul în jos, drept care credinţa amândurora l-a mântuit pe el; pentru că, de nu va aduce omul cre­dinţă în Dumnezeu, nimic nu se foloseşte.

3. Deci să nu aduci pricină de a nu face nimic şi apoi să arunci asupra altuia toată povara ta. Că şi Ieremia, crezând că Dumnezeu va milui pe poporul său, se ruga pentru dânsul. Şi, de vreme ce poporul nu a adus credinţă împreună cu Prorocul, n-a fost ascultat (cf. Ier. 11:14). Oare n-avea Ieremia credinţă precum aceia care l-au adus pe slă­bănog? Tot acelaşi lucru şi în pricini asemănătoare".

322

4. Zis-a fratele: „Rogu-mă, Părinte, spune-mi care a fost împreună-lucrarea fiicei Canaaneencei (cf. Matei 15: 21-28) şi a slugii sutaşului, că s-au tămăduit (Luca 7: 2), dar şi a slăbănogului care, cerând tămăduirea trupului, înainte de aceasta a luat iertarea păcatelor? Deci unde este aici împreună-lu­crarea? încă şi Domnul zicând Apostolilor: Orice veţi lega pe pământ, va fi legat şi în cer şi, oricărora veţi ierta păcatele, se vor ierta lor (Matei 18: 18; Ioan 20: 23), că n-a spus de vor lucra împreună; deci lămureşte-mi mie acestea, rogu-te".

5. Răspuns-a Bătrânul: „Frate, celor ce nu cunosc lucrurile precum sunt, necaz este. Că fiica Canaaneencei şi sluga sutaşului erau ieşiţi din minţi146: la prima, din pricina nebuniei, iar la cealaltă, de primejdia bolii, şi aşa nu puteau să lucreze împreună cu cre­dinţa celor ce se rugau pentru dânşii.

6. Iar slăbănogul, aducând credinţă pentru tămăduirea trupului, s-a învrednicit şi de ceva mai mult, prin iubirea de oameni a Stăpânului. Pentru că Mântuitorul, ca să creadă oamenii că El a venit, la început făcea semne, fără de împreună-lucrare, şi oame­nii se tămăduiau îndată, ca să se plinească cuvântul cel prorocesc: El a luat neputinţele noastre, şi bolile noastre le-a purtat (Is. 53:4).

7. Deci, nevinovaţi făcându-se oa­menii, se tămăduiau cu harul Lui, necerându-li-se împreună-lucrare, ci numai să se păzească după aceea, precum zice: Iată, te-ai făcut sănătos, de acum să nu mai greşeşti, ca să nu-ţi fie ţie ceva mai rău (Ioan 5:14).

8. Şi Ioan zicea despre Dânsul: Iată Mielul lui Dumnezeu, Cel ce ridică păcatul lu­mii (Ioan 1: 29), iar cei ce nu L-au primit pe Dânsul n-au primit tămăduire, întru dânşii împlinindu-se cea zisă de Apostolul: Iar dacă cel necredincios se desparte, să se despartă (I Cor. 7:15).

9. Iar cum că a dat stăpânire Apostolilor a tămădui şi a ierta păcatele ce­lor ce împreună-lucrează cu rugăciunea lor, să te încredinţeze pe tine însuşi Iacov, care a luat o stăpânire a aceasta, că zice: Mult poate rugăciunea lucrătoare a dreptului (Iac. 5: 16). Iar la Mântuitorul nu aşa, ci numai câţi L-au primit pe Dânsul, atâţia s-au tămăduit şi s-au mântuit, iar cei ce nu L-au primit au pierit.

10. Să ne întărim dar în credinţă, şi ne vom mântui întru numele lui Dumnezeu".

146 Nu erau (destul de) conştienţi.

323

PRICINA A PAISPREZECEA

Că, celui ce are ceva asupra cuiva sau celui ce are asupra lui ceva şi nu se împacă, neprimită îi este rugăciunea.

I.

Din viaţa Sfântului Ioan cel Milostiv

1. În vremea când Marele Ioan era Patriarh al Alexandriei, s-a întâmplat ca doi dintre clericii lui să aibă pizmă unul asupra altuia; pe aceştia, Marele i-a canonisit cu afurisirea. Unul dintre ei a primit cu bucurie certarea, iar celălalt a făcut din certare prici­nă de lenevire, astfel că nu avea nicio grijă de rugăciune şi de pravilă, ci se îndeletnicea întru voile poftelor sale; încă se îngâmfa şi asupra Marelui, defăimând simplitatea lui cea mare.

2. Iar Sfântul, cunoscând aceasta, şi socotind ca nu cândva şi vânare diavolului să se facă, a vrut să-l cheme ca să-l învred­nicească de iertăciune, dar, printr-o Pronie mai înaltă, ceea ce el socotea s-a şters de ui­tare, ca lucrarea cea mare a smereniei lui să se arate printr-o milostivire şi mai mare.

3. Iată cum, atunci când a venit doamna zilelor [Duminica], şi el era în altar aducând jertfa cea fără de sânge, în ceasul în care s-a ridicat perdeaua cea sfinţită a dumnezeieştilor Daruri, şi-a adus aminte de acel pomenitor de rău. Dar, cugetând el la stăpâneasca poruncă care porunceşte a lăsa darul înaintea altarului şi cu fratele a se îm­păca, şi atunci să aducă darul (cf. Matei 5: 23-24), a zis diaconului să zică de multe ori ectenia cererilor, până când se va întoarce el, spunând că are oarecare treabă ce nu suferă amânare. Apoi a ieşit pe ascuns din altar şi a trimis cu mare grabă de a chemat pe acel cle­ric, şi acela îndată a venit, iar Sfântul a căzut la picioarele lui cerându-i iertăciune, nicide­cum ruşinându-se de cei ce-l vedeau.

4. Apoi, cel ce mai-nainte fusese neîn­ţelegător, pe acest sfinţit cap văzându-l înaintea picioarelor sale, îndată s-a zdrobit la suflet; şi, temându-se de focul cel din cer şi de arderile cele de acolo, a căzut şi el cu faţa în jos rugându-se să dobândească iertăciune. Iar Fericitul a zis: „Dumnezeu să ne ierte pe amândoi, fiul meu".

5. Apoi l-a luat pe el cu sineşi, şi cu atâta veselie şi dulceaţă au intrat în altar, în­cât nimeni n-ar putea să spună; iar atunci cu îndrăzneală a început a zice către Dumnezeu: Şi ne iartă nouă greşelile noastre precum şi noi iertăm greşiţilor noştri. Deci, dintru aceasta, atât de smerit şi măsurat s-a făcut acel cleric, încât mai apoi s-a arătat vrednic şi de hiro­tonia preoţiei.

II.

Din Pateric

1. Ziceau Bătrânii că rugăciunea este oglindă a călugărului. Şi iarăşi ziceau că, precum cu neputinţă este a-şi vedea cineva faţa sa în apă tulbure, tot aşa şi sufletul, de nu se va curăţa de cele străine, nu se poate ruga.

2. Zis-a un Bătrân: „Când se va păzi omul de nedreptăţirea aproapelui, atunci în­drăzneşte cu gândul că rugăciunea lui este primită la Dumnezeu. Iar de va nedreptăţi cineva pe aproapele, urâtă şi neprimită se face rugăciunea lui, căci suspinul celui ne­dreptăţit nu lasă rugăciunea celui ce a ne­dreptăţit a intra înaintea lui Dumnezeu".

3. Zis-a iarăşi: „De vei auzi despre cineva că te-a ocărât pe tine, şi va veni către tine, să nu te arăţi lui de ca şi cum eşti înşti­inţat despre aceasta, ci veseleşte-te cu dân­sul, şi îmbunează-ţi faţa ta către dânsul, ca să ai îndrăzneală întru rugăciunea ta".

4. Zis-a avva Moise: „De nu va avea omul în inima sa că păcătos este, Dumnezeu nu-l ascultă pe el; că cel ce îşi poartă păcatele sale nu le vede pe ale aproapelui".

5. Zis-a avva Zinon: „Cel ce voieşte ca degrab să-i audă Dumnezeu rugăciunile lui, acela, când stă la rugăciune, îşi întinde mâinile sale către Dumnezeu ca să se roage pentru vrăjmaşii săi şi atunci, orice va ruga el pe Dumnezeu, El îl va asculta pe El".

6. Povestit-au oarecari dintre Părinţi că în Schit, când aduceau clericii jertfă [pentru

324

Liturghie], se pogora ca un vultur peste dânsa, şi nimeni nu-l vedea, fără numai cle­ricii.

7. Într-o zi, oarecine a cerut ceva de la diacon, iar el a zis: „N-am vreme acum". După care, venind diaconul la jertfelnic, nu s-a pogorât asemănarea147 vulturului, după obicei. Şi a zis prezbiterul diaconului: „De ce n-a venit vulturul, după obicei? Cu adevărat, pentru că ori în mine ori în tine este oareşica­re greşeală care a oprit harul. Depărtează-te dar de la mine şi, dacă se va pogorî, se va cunoaşte că din pricina ta nu s-a pogorât".

8. Şi, depărtându-se diaconul, înda­tă s-a pogorât vulturul. Iar după ce s-a să­vârşit Liturghia, a zis prezbiterul diaconu­lui: „Spune-mi ce ai făcut?" Iar el a zis: „Nu mă ştiu pe sinemi să fi păcătuit, fără decât numai aceasta: că, venind un frate şi cerând de la mine cutare lucru, i-am răspuns lui că nu am vreme". Şi i-a zis lui: „Deci din prici­na ta nu s-a pogorât, scârbit fiind fratele asu­pra ta". Şi, ducându-se diaconul, s-a pocăit fratelui.

III.

A lui Antioh Pandectul

1. Să fugim, fraţilor, de cumplita şi pierzătoarea patimă a pomenirii de rău, ca să nu ne înstrăineze pe noi de îndrăzneala cea către Dumnezeu. Căci cu neputinţă este ca, bolind cineva de această pierzătoare pa­timă, să stea înaintea lui Dumnezeu întru ru­găciune curată.

2. Căci se opreşte de însuşi Domnul, Care zice: Dacă îţi aduci darul tău... şi celelal­te (cf. Matei 5: 23-24).

3. Că, aşa cum un bărbat cinstit [cu fecioria] fuge de o casă scârnavă de curvie, tot aşa şi Dumnezeu, de sufletul pomenitorului de rău. Şi, în ce chip fumul tulbură ochiul, tot aşa şi pomenirea de rău, mintea omenească în vremea rugăciunii.

147 oţioicoţia.

IV.

A lui avva Isaia

1. Nu avea vrăjmăşie faţă de vreun om, ca să nu-ţi faci rugăciunea ta neprimită; şi fii cu toţii în pace, ca să ai îndrăzneală la rugăciune. Căci zice Domnul în Evanghelie: De veţi lăsa oamenilor greşelile lor, lăsa-va şi Părintele Cel ceresc greşelile voastre. Iar de nu veţi ierta oamenilor greşelile lor, nici Tatăl vos­tru Cel ceresc nu va ierta vouă greşelile voastre (Matei 6:14-15).

2. Înfricoşat este graiul Domnului, că aceasta zice: „De nu vei vedea inima ta curată către toţi, nimic să nu ceri de la Dumnezeu, iar de nu, ocară îi aduci Lui", ca unul care, păcătos fiind şi având scârbă către omul cel asemenea cu tine, zici către Cel ce cearcă inimile: „Iartă-mi mie greşelile mele".

3. Unul ca acesta nu se roagă cu min­tea, ci numai cu buzele, întru necunoştinţă multă, că nu este cine să-l audă pe el şi, cu adevărat, nici rugăciune nu se poate numi o rugăciune ca aceasta, ci numai obişnuinţă a citi pravilele ceasurilor.

4. Iar cel ce voieşte întru adevăr cu mintea a se ruga lui Dumnezeu întru Duhul Sfânt şi cu inimă curată să cerce întâi min­tea şi să vadă ce are; căci, dacă va zice lui Dumnezeu „miluieşte-mă", să miluiască şi el mai întâi pe cel ce i-a greşit lui. Şi, dacă zice către Dumnezeu „iartă-mă", să ierte şi el omului celui asemenea pătimaş cu el. Şi dacă zice lui Dumnezeu „nu pomeni răută­ţile pe care le-am făcut, ori de voie, ori fără de voie", nici el să nu pomenească cele ce i-a greşit lui aproapele.

5. Căci, dacă este silă şi toţi de dânsa ne tiranisim, nu ni se cade a gândi ceva îm­potriva vreunui om.

6. Deci, dacă nu ai ajuns să faci aces­tea, în zadar te rogi, frate, căci Dumnezeu nu te ascultă, după [cum zic] toate scriptu­rile. Toată dragostea ce ţi-o dă ţie, ca cela ce voieşti să ţi se facă de la Dumnezeu, aceasta întâi tu să o faci, şi atunci te vei izbăvi, după măsura cu care ai apucat să faci aceasta cu oamenii. Căci Dumnezeu este [lucrează cu] acrivie, şi nu numai [prin] cuvinte ale limbii.

325

7. De aceea tot omul de sine se leagă şi se dezleagă de Gheena, căci nimic nu este mai tare decât voia, fie că se apleacă spre moarte, fie spre viaţă. Şi fericiţi sunt cei ce au iubit viaţa veşnică, că nu se vor poticni.

326

PRICINA A CINCISPREZECEA

Că de nevoie este credinciosului citirea Scripturilor şi că mult folos ia dintr-însa.

I.

Din Pateric

1. Zis-a un Bătrân: „Prorocii au făcut cărţi şi au venit Părinţii noştri şi au împlinit cele scrise, iar cei de după dânşii le-au învă­ţat pe de rost, iar neamul acesta a venit şi le-a scris [copiat] şi le-a pus în zadar la ferestre".

2. Întrebat a fost un Bătrân: „Bine este a învăţa pe de rost dumnezeieştile Scripturi?" Şi a răspuns: „Oaia de la păstori ia păşune bună ca să mănânce, dar mănân­că şi materie din pustie; însă, atunci când se arde înlăuntru din pricina mărăcinilor pus­tiei, rumegă iarbă de pe păşune şi aşa se în­dulceşte gura ei, şi încetează amărăciunea mărăcinilor. Tot aşa şi la om, bună este cu­getarea Scripturilor împotriva meşteşugirilor drăceşti".

3. Zis-a un Bătrân: „Dobitocul cel curat are două unghii şi rumegă mâncarea. Aşa şi noi, cei ce am crezut bine, amândo­uă Testamentele primindu-le, datori suntem hrana cea bună a o rumega, iar pe cea rea, nu. Hrana cea folositoare este cea a gânduri­lor bune, care se dau din predania dascălilor celor sfinţi şi din citirea Scripturilor, întru care de-a pururea se cuvine a cugeta sufletul cel iubitor de Dumnezeu. Iar hrana cea rea este a gândurilor celor necurate, care se vâră din meşteşugirea dracilor, pe care se cade a le izgoni din însuşi începutul asuprelii lor şi a nu zăbovi întru dânsele".

4. Spunea un Bătrân văzător: „Am văzut pe un frate citind în chilia sa, dar nu pravila sa, ci cărţi părinteşti, iar când fratele citea, dracul nu putea să intre, iar când în­ceta din citire atunci intra în chilie şi-l lupta pe el".

II.

A Sfântului Efrem

1. Frate, ia aminte cu toată inima ta la citirea dumnezeieştilor Scripturi, şi suge bogăţia felurimii ce se face în suflet din ci­tirea acelora, precum suge pruncul ţâţa. Pentru că dintr-însele te vei învăţa plăţile faptelor bune şi de aici va fi bucurie şi vese­lie inimii tale.

2. Pentru că, dacă tâlcuitorii lumii acesteia cu osârdie se îndeletnicesc cu citirea a ceea ce nu este înţelepciune căci înţelepciu­nea lumii acesteia este nebunie la Dumnezeu (I Cor. 3: 19) -, cu mult mai vârtos noi trebuie a citi şi a ne învăţa cuvintele lui Dumnezeu spre mântuirea sufletelor noastre. Căci Duhul Sfânt fericeşte pe cei ce cearcă mărtu­riile Lui, ca unii care cu toată inima îl caută pe Dânsul.

3. Cine este mai rău decât acela ce are apă dulce şi nu adapă suflet însetat? Sau cine este mai pizmăreţ decât cel ce are carte folositoare şi nu o dă şi fratelui spre zidire? Cine este mai leneş decât cel ce este însetat şi, şezând aproape de izvor, nu-şi întinde mâinile ca să-şi ia apă şi să-şi astâmpere se­tea? Sau cine este mai leneş ca cel ce are sau ia carte şi nu se îngrijeşte de citire?

4. Osteneşte-te împreună cu cel ce are trebuinţă să înveţe carte, ca, citind mi­nunile lui Dumnezeu, să binecuvânteze nu­mele Lui cel minunat, şi El îţi va fi ţie dătător de plată.

III.

A lui avva Marcu

1. Cheamă pe Dumnezeu ca să-ţi deschidă ochii inimii tale şi să vezi folosul rugăciunii şi al citirii.

327

IV.

A Sfântului Isaac

1. Citeşte des şi fără saţiu din cărţile învăţătorilor despre Pronia lui Dumnezeu, pentru că acestea povăţuiesc mintea spre a vedea rânduiala zidirilor lui Dumnezeu şi cunoştinţa lucrărilor Lui, şi o împuternicesc prin ele, şi o gătesc a dobândi înţelegeri lu­minate din subţirătatea lor, şi a o face să că­lătorească cu curăţie către înţelegerea zidiri­lor lui Dumnezeu.

2. Fie-ţi citirea ta întru linişte din­spre toate şi toţi, şi fă-te slobod de grija cea multă a trupului şi de tulburarea lucrurilor, ca gustare prea dulce să guşti în sufletul tău prin dulceaţa înţelegerilor, şi să le simtă pe ele sufletul tău, şi să se veselească din petre­cerea cu ele.

3. Să nu fie la tine cuvintele cele is­cusite ca cuvintele celor care plăsmuiesc1 sau care vând cuvintele dumnezeieşti, ca să nu rămâi întru întuneric până la sfârşitul vieţii tale şi să te lipseşti de dobânda lor.

4. Îndeletniceşte-te întru citirea Scripturilor care arată calea subţirătăţii ve­deniilor, chiar dacă la început nu vei simţi dulceaţă pentru că mintea ta nu s-a curăţit încă şi nu s-a depărtat de materie.

5. Iar când te vei scula la rugăciune şi la canonul tău, în locul cugetării la cele lu­meşti, pe care le-ai văzut şi le-ai auzit, te vei afla întru cugetarea Scripturilor pe care le-ai citit, şi prin aceasta uiţi de grija celor dintâi, şi aşa începe mintea a se curăţi, şi aceasta este cea scrisă: că sufletul se ajută de citire atunci când stă la rugăciune, şi iarăşi din rugăciune se luminează la citire, iar citirea, precum s-a zis, în locul tulburării celei dinafară, îşi află materie pentru chipul rugăciunii.

6. Până când nu va primi omul pe Mângâietorul, are trebuinţă de dumnezeieştile Scripturi, ca pomenirea celor bune să se întipărească în inima lui, iar din neîncetata citire să se înnoiască într-însul mişcarea spre bine şi să-şi păzească sufletul lui de subţirimea căilor păcatului, pentru că el încă n-a câştigat puterea Duhului, cea care înlătură uitarea din minte, căci uitarea şterge din minte pomenirile cele de suflet folositoare, uitare ce o face pe dânsa să se risipească şi să se rătăcească.

7. Căci, atunci când puterea Duhului se sălăşluieşte în puterea sufletului, lu­crătoare prin minte, atunci, în locul Legii Scripturilor, se înrădăcinează în inimă po­runcile Duhului, care acum se învaţă pe ascuns din Duhul, şi nu mai are trebuinţă de ajutorul materiei celei simţite; pentru că atâta vreme cât mintea se învaţă de la cele supuse simţurilor [materie], învăţăturii îi ur­mează amăgirea şi uitarea; iar când are învă­ţătura Duhului, atunci pomenirea se păzeşte neprimejduită.

1 Ce izvodesc basme sau osebite idei ca tot atâţia idoli înţeleşi cu mintea.

328

PRICINA A ŞAISPREZECEA

Că datori suntem ca pe cele ce le citim să le şi facem, că nu în cuvânt este mântuirea, ci în lucrare; pentru aceasta, cunoaşterea goală este nefolositoare.

Şi că se cade ca cel duhovnicesc să nu rămână în slovă, ci să se nevoiască să treacă şi spre Duhul.

I.

A lui avva Isaia

1. De va dobândi cineva vreun lucru spre trebuinţa sa, iar în vremea trebuinţei nu-l va afla, în deşert l-a dobândit.

2. Tot aşa este cel ce zice: „Mă tem de Dumnezeu şi ştiu Scripturile", iar de va sosi ceasul trebuinţei, în vremea mâniei sau a îndrăznelii, şi nu se va afla [în el] frica lui Dumnezeu, aşijderea când învaţă pe altul spre ceea ce el n-a ajuns, ori spre plăcerea oamenilor sau a altor patimi...

3. Deci, de nu va afla frica lui Dumnezeu într-acea vreme, în deşert nă­dăjduieşte spre cunoştinţa dumnezeieştilor Scripturi.

II.

A lui avva Marcu

1. Cel smerit cugetător şi care are lucrare duhovnicească, [de] citeşte dumnezeieştile Scripturi, toate cele zise de dumne­zeiasca Scriptură le va înţelege [ca zise] spre sineşi, şi nu spre altul. Deci se cuvine nu nu­mai să le înţelegem, ci să le şi facem pe ele.

2. Pentru că unii, socotindu-le în­ţelegeri goale şi, pentru aceasta, cărţi agonisindu-şi, cunoscând puterea celor scrise, nimic dintr-însele n-au lucrat, de unde se în­gâmfă foarte pentru înţelegerile cele goale, şi prin cuvinte şi prin întrebări vădindu-se pe ei, mare laudă îşi aduc la cei neiscusiţi a filosofa, neapucându-se, precum s-a zis, de cea după Dumnezeu osteneală, nici la lucra­re cugetând.

3. Aceştia multă osândă îşi trag îna­intea lui Dumnezeu şi a bărbaţilor celor iubi­tori de osteneală şi blagocestivi. Şi, pentru că cunoştinţa cea introducătoare a Scripturilor nu spre lucrare, ci spre arătare numai o folo­sesc, de cunoştinţa cea cu lucrare a Sfântului Duh s-au lipsit. Aceştia sunt cei ce, după Scriptură, nu în inimă ci în faţă se fălesc (cf. II Cor. 5:12) şi, aşa, cu dreptate de dânsa se tânguiesc, care zice: Fii nădăjduind cu toată inima ta spre Domnul şi cu înţelepciunea ta nu te mări (Pilde 3: 5).

4. Să nu te înalţi cu inima ta spre noimele Scripturilor, ca să nu cazi cu mintea în duhul hulei.

Citind dumnezeieştile Scripturi, în­ţelege cele ascunse întru dânsele, pentru că atâtea câte mai-nainte s-au scris, zice, spre a noastră învăţătură cu adevărat s-au scris (Rom. 15: 4).

Graiurile Scripturii prin fapte citeşte-le şi nu flecări îngâmfându-te pentru înţele­surile lor cele simple.

5. Cel ce a lăsat lucrarea şi se reaze­mă de cunoştinţa cea goală, în loc de sabie cu două ascuţişuri, ţine băţ de trestie, care, în vremea războiului, după Scriptură, va in­tra prin mâna lui şi o va găuri (cf. Is. 36: 6) vâ­rând într-însa veninul firii mai-nainte de cel al vrăjmaşilor.

6. Câţi cu pricina nevoinţei se înalţă asupra celor mai leneşi, aceştia din lucruri trupeşti socotesc a se îndrepta. Iar câţi înălţându-se pentru goala înţelegere defaimă pe cei ce nu cunosc, aceştia sunt mult mai nebu­ni şi decât aceia.

7. Cunoştinţa nu poate sta tare fără de lucrurile cele pentru dânsa, măcar şi ade­vărată de este, pentru că la toată lucrarea [ce vrem să o facem sau să o zicem], întărire este fapta.

De multe ori, din lenevirea cea pen­tru faptă, şi cunoştinţa se întunecă şi, aşa, lu­crărilor celor ce nu s-au îngrijit de săvârşirea lor, li se va pierde câte puţin şi pomenirea.

329

8. Înţelepciunea stă nu numai în a şti adevărul prin rânduiala firii, ci şi a răbda ca pe a noastră viclenia celor ce ne fac nedrep­tate. Pentru că cei ce au rămas întru cea din­tâi, către mândrie se îngâmfă, iar cei ce au ajuns întru cea de-a doua, smerită cugetare au dobândit.

III.

Din Pateric

1. Zis-a un Bătrân: „Sunt unii care, întru lenevie cheltuindu-şi zilele lor, numai cu cuvântul şi cu gândul caută a se mântui, iar cu lucrarea nu se apucă; vieţile sfinţilor le citesc, iar smerenia acelora, neagoniseala, înfrânarea, privegherea, rugăciunea, pleca­rea genunchilor, culcarea pe jos, liniştirea şi cealaltă nevoinţă nu le urmează.

2. Iar cu a loruşi părere de sine şi lenevire, mincinoase fac vieţile Părinţilor, zicând că cu neputinţă este a răbda un om unele ca acestea, nesocotind că, unde Dumnezeu locuieşte prin harul Botezului şi prin lucrarea poruncilor, acolo se fac lucrări şi daruri mai presus de fire".

IV.

A Sfântului Maxim

1. Harul Testamentului celui Nou este ascuns în chip tainic în slova celui Vechi. Pentru aceasta şi Apostolul zice că Legea du­hovnicească este (Rom. 7: 14). Prin urmare, Legea după slovă se învecheşte, îmbătrâneş­te şi se strică, iar cea după duh e totdeauna tânără şi lucrătoare; pentru că harul nu se învecheşte niciodată (cf. Evr. 8:13).

2. Toată dumnezeiasca Scriptură o zicem că se împarte în trup şi duh, fiind ca un trup duhovnicesc. Aşadar, cel ce zice că graiul Scripturii este trup, iar mintea aceste­ia duh, adică suflet, nu va greşi de la adevăr. Dar înţelept este cu adevărat cel ce lasă de o parte ceea ce e stricăcios şi se ţine cu totul de ceea ce este nestricăcios.

3. La cei mai sârguitori întru dumnezeieştile Scripturi, cuvântul Domnului se arată având două forme, una adică de obşte şi mai simplă şi de mulţi văzută despre care zice: L-am văzut pe El, şi nu avea nici chip nici frumuseţe (Is. 53: 2) -, iar cealaltă, mai ascunsă şi de puţini înţeleasă, la cei ce s-au făcut ca Sfinţii Apostoli Petru, Iacov şi Ioan, înaintea cărora S-a schimbat Domnul la faţă întru slava care biruia simţirile, pentru care se şi zice că este împodobit cu frumuseţea mai mult decât fiii oamenilor (Psalm 44: 3).

4. Şi dintr-aceste două forme, cea dintâi este potrivită celor începători, iar cea de-a doua, celor desăvârşiţi în cunoştinţă, după măsură, pe cât este cu putinţă oame­nilor.

5. Prima este icoană a Venirii celei Dintâi a Domnului, pe temeiul căruia se cu­vine să socotim cuvântul Evangheliei, care curăţeşte prin pătimiri pe cei lucrători.

6. Iar cea de-a doua este preînchipuire a slăvitei Veniri celei de-a Doua, pe te­meiul căreia se înţelege Duhul, care preface prin înţelepciune pe cei cunoscători, ridicându-i la îndumnezeire. Aceştia, pe temeiul schimbării la faţă a Cuvântului, oglindesc cu faţă descoperită slava Domnului.

7. Când luminos şi limpede se face cuvântul lui Dumnezeu întru noi, iar faţa Lui străluceşte ca soarele, atunci şi hainele Lui se arată albe, adică graiurile Sfintelor Scripturi ale Evangheliilor, care astfel se fac străvezii şi limpezi, nemaiavând nimic acoperit. Dar împreună cu El vin şi Moise şi Ilie, adică cele mai duhovniceşti ale Legii şi ale Prorocilor.

V.

Din Pateric

1. Ziceau Bătrânii: „Acestea sunt cele ce caută Dumnezeu de la creştini: ca să se supună ei dumnezeieştilor Scripturi, iar cele grăite să se sârguiască să le arate în lucrare şi să se plece povăţuitorilor şi părinţilor celor duhovniceşti".

2. Întrebat-a Avva Ammun al Raithului pe Avva Sisoe zicând: „Când ci­tesc [din] Scriptură, gândul meu voieşte să socotesc şi să înfrumuseţez cu cuvinte, ca să am spre întrebare". Şi i-a răspuns Bătrânul: „Nu este trebuinţă, ci mai vârtos nevoieşte-te

330

ca din curăţia minţii să-ţi dobândeşti ţie [folos din întrebarerăspuns], fără a te îngri­ji şi a grăi [pentru aceasta]".

VI.

A Sfântului Efrem

1. Frate, cunoscător te numeşti pe sineţi? Din lucrări cunoaşte-te pe sineţi. Că precum duhul fără de trup este mort, tot aşa şi cunoştinţa fără de lucrare este moartă. Amăgire a bărbatului este neştiinţa Scripturilor şi îndoit se amăgeşte cel ce ştie şi nu bagă de seamă [dispreţuieşte].

VII.

A Sfântului Isaac

1. La cuvintele tainelor celor ce sunt întru dumnezeiasca Scriptură, să nu te apro­pii fără de rugăciune şi fără de ajutorul lui Dumnezeu, şi, de te rogi, zi aşa: „Doamne, dă-mi simţirea puterii celei dintru dânsele". Şi rugăciunea să o înţelegi ca fiind cheia în­ţelegerilor celor adevărate a celor încuiate în dumnezeieştile Scripturi.

331

PRICINA A ŞAPTESPREZECEA

Că nu se cuvine ca din mândrie mult a cerceta cele înalte ale Scripturii, şi aşa a iscodi cele dogmaticeşti şi ascunse, sau şi judecăţile lui Dumnezeu.

I.

Din Pateric

1. Venit-au odinioară nişte fraţi la Avva Zinon şi l-au întrebat pe el zicând: „Ce este cea scrisă la Iov: Nici cerul nu este curat înaintea Ta (Iov. 15: 5)?"

2. Şi a răspuns Bătrânul: „Au lăsat oamenii păcatele lor şi [acum] cearcă des­pre cele cereşti; iar tâlcuirea cuvântului este aceasta: de vreme ce numai singur Dumnezeu este curat, pentru aceasta a zis Scriptura că nici cerul nu este curat înaintea Ta".

3. Un frate din Egipt s-a dus în stră­inătate pentru o trebuinţă şi s-a abătut la un sihastru ce avea dragoste şi primea pe mulţi. Iar fratele a vestit sihastrului despre Avva Pimen, iar el, auzind, a dorit să-l vadă.

4. Iar după ce s-a întors fratele, după puţin a venit şi sihastrul în Egipt la acel fra­te, iar el l-a dus pe dânsul la Avva Pimen. Şi, intrând fratele întâi, i-a spus despre sihastru, zicând că mare om este şi multă dragoste şi cinste are în ţara sa. Şi l-a primit Avva Pimen cu bucurie şi, după ce s-au îmbrăţişat unul cu altul, au şezut.

5. Apoi sihastrul a început să grăias­că din Scriptură despre cele dumnezeieşti şi cereşti, iar Bătrânul îşi întorcea faţa sa şi nu-i răspundea lui. Iar sihastrul, dacă a văzut că, ceas din destul şezând, el nu grăieşte cu dân­sul, mâhnindu-se a ieşit şi a zis fratelui care l-a adus pe el: „în zadar am făcut toată călă­toria aceasta, că am venit la Bătrânul şi el nu vrea să grăiască cu mine".

6. Şi a intrat fratele la Avva Pimen şi i-a zis lui: „Avva, ţi-am spus că pentru tine a venit acest om mare. De ce nu ai vorbit cu dânsul?" Şi a răspuns Bătrânul: „Acesta este dintre oameni, şi cele cereşti grăieşte, iar eu din cele de jos sunt, şi cele pământeşti gră­iesc. Deci, de mi-ar fi grăit mie despre pati­mile sufleteşti, eu i-aşfi răspuns lui, iar despre cele duhovniceşti, acelea eu nu le ştiu".

7. Apoi, ieşind fratele, a spus sihas­trului că Bătrânul nu degrab grăieşte din Scripturi, ci [numai] de-l întreabă cineva despre patimi sufleteşti, atunci îi răspunde lui. Iar el, străpungându-se la inimă, a in­trat iarăşi la Bătrânul şi i-a zis lui: „Ce să fac, Avva, că mă stăpânesc patimile cele sufle­teşti?"

8. Atunci Bătrânul s-a uitat la dânsul şi i-a zis: „Acum bine ai venit, acum voi des­chide gura mea despre acestea şi o voi um­ple de bunătăţi", şi aşa au vorbit din destul. Iar sihastrul, mult folosindu-se, a zis: „Cu adevărat, aceasta este calea cea adevărată; şi mulţumesc lui Dumnezeu că m-am învred­nicit a vorbi cu un Sfânt ca acesta", şi s-a în­tors în ţara sa.

9. Zis-a un Bătrân: „De va sui grai al Scripturii la inima fratelui, în vremea şederii în chilie, şi va alerga după grai [ca să-l dez­lege], fără a fi ajuns el în măsură mare, nici tras fiind de Dumnezeu, îi arată lui dracii graiul precum voiesc, ca sau în eres, sau în înşelare să-l bage"1.

10. L-a întrebat cineva pe avva Sosipatru, zicând: „Dă-mi o poruncă, Avva, şi o voi păzi!" Iar el i-a zis: „Să nu intre fe­meie în chilia ta, să nu citeşti cărţi care se nu­mesc apocrife, adică ascunse".

11. Avva Antonie, privind către adâncul judecăţilor lui Dumnezeu, a cerut zicând: „Cum de mor unii de timpuriu, iar alţii mor după ce ajung la adânci bătrâneţi? Şi pentru ce unii sunt săraci, iar alţii bogaţi? Şi cum unii, nedrepţi fiind, sunt bogaţi, iar alţii, săraci?"

12. Şi i-a venit lui glas zicând: „Antonie, de sineţi ia aminte, iar acestea sunt

1 Această apoftegmă ilustrează pe scurt ce înseamnă adesea să urmezi teologia de şcoală, în general, şi cea pro­testanta şi neoprotestantă, în special.

332

judecăţi ale lui Dumnezeu şi nu-ţi foloseşte ţie să le ştii pe ele".

13. Mers-au odată nişte Bătrâni la Avva Antonie şi era şi Avva Iosif cu dânşii. Iar Bătrânul, voind să-i ispitească pe dânşii, le-a pus înainte un cuvânt din Scriptură şi a început a-i întreba de la cei mai mici ce este cuvântul acesta. Şi fiecare zicea după pu­terea sa, iar Bătrânul răspundea fiecăruia: „încă n-ai aflat".

14. Iar la urmă, după toţi ceilalţi, a zis şi către Avva Iosif: „Tu cum zici că este cuvântul acesta?" Şi a răspuns Bătrânul: „Eu nu ştiu".

15. Povestit-a Avva Daniil despre Avva Arsenie că niciodată nu voia să răs­pundă la vreo întrebare din cele despre Scriptură, măcar că putea, de ar fi voit, şi nici epistolă nu scria degrab. Iar când trebuia să vină la Biserică, după stâlp şedea, ca nimeni să nu vadă faţa lui sau el să se uite la cineva.

16. Adunatu-s-au odată Părinţii Schitului [ca să vorbească] despre Melchisedec şi au uitat să-l cheme pe Avva Coprie. Chemându-l însă mai pe urmă, l-au întrebat despre aceasta.

17. Iar el, bătându-şi gura sa de trei ori, a zis: „Vai ţie, Coprie, vai ţie! Că cele ce ţi le-a poruncit ţie Dumnezeu le-ai părăsit, iar cele ce nu le cere de la tine le iscodeşti". Şi, auzind fraţii acestea, au fugit în chiliile lor.

18. Un frate a venit la Avva Teodor al Fermei şi a început a grăi şi cerca lucruri pe care nu le împlinise în lucrare. Şi i-a zis lui Bătrânul: „încă n-ai aflat corabie, nici lu­crurile nu le-ai luat şi, înainte de a naviga, iată, ai şi ajuns în cetatea aceea? Fă mai întâi lucrarea şi apoi vei veni în cele de care grăieşti acum".

II.

A lui avva Isaia

1. Dorinţa de a cerca2 Scriptura naşte vrăjmăşie şi sfadă, iar a plânge pentru păca­te aduce pace.

2. Căci păcat este călugărului ce şade în chilia sa, care îşi părăseşte păcatele sale şi iscodeşte Scriptura.

3. Cel ce îşi dă inima sa înainte de a se câştiga pe sineşi3, cercând să afle cum de a zis Scriptura aşa şi pentru ce, unul ca aces­ta are inimă iscoditoare şi zace în cumplită robie.

4. Cel ce priveghează spre a nu se robi iubeşte să se arunce pe sineşi înaintea lui Dumnezeu de-a pururea.

5. Câtă vreme te rogi lui Dumnezeu să-ţi vină în ajutor, nu cerca pe cele înalte ale Lui, ca să te mântuiască de păcat, căci cele ale lui Dumnezeu vin de la sineşi, de se va face locul curat şi fără prihană.

6. Cel ce se reazemă pe a sa cunoş­tinţă şi ţine la voia sa agoniseşte vrăjmăşie şi nu poate fi afară de duhul ce aduce întristare în inimă.

7. Cel ce vede [înţelege] cuvintele Scripturii şi le împlineşte pe ele după a sa cunoştinţă şi pricepere, şi se întăreşte spre dânsa [zicând] că aşa este, unul ca acesta nu cunoaşte slava lui Dumnezeu şi bogăţia Lui.

8. Iar cel ce vede şi zice „nu ştiu, om sunt", acela dă slavă lui Dumnezeu şi întru unul ca acesta locuieşte bogăţia lui Dumnezeu, după puterea şi socoteala lui.

2 Peste măsură, cu iscodire, fără socoteală etc.

3 (Knîoerai). Despre acest fel de „câştigare”, să se vadă Luca 21: 19.

333

PRICINA A OPTSPREZECEA

Că se cuvine credinciosul cu totul a se depărta de cunoştinţa cea cu nume mincinos şi de vorbirea cu ereticii.

Şi care este înţelepciunea cea după Dumnezeu,

şi că la unii chiar şi simplitatea ajută.

I.

A lui avva Isaia

1. Frate, păzeşte-te pe sineţi şi nu vorbi cu ereticii, ca vrând adică a întemeia Credinţa, ca nu cumva să te vatăme otrava cuvintelor lor cele purtătoare de moarte; şi nici carte ereticească să nu voieşti a citi, ca nu cumva să omori sufletul tău.

2. Ci întru ceea ce te-ai luminat, în­tru aceea stăruie, şi să nu adaugi sau să scazi dintr-însa. încă depărtează-te cu totul de cu­noştinţa cea cu nume mincinos, care se împo­triveşte învăţăturii celei sănătoase, precum a hotărât Apostolul (cf. I Tim. 1:10).

II.

A lui avva Marcu

1. Înţelepciunea lumii acesteia este ne­bunie la Dumnezeu, după Apostolul (I Cor. 3: 19), iar cea de la Dumnezeu, de sus este, de la Părintele luminilor (Iac. 1: 17), al cărei semn1 este smerita cugetare.

2. Cei ce voiesc a plăcea oamenilor, în loc de înţelepciunea cea de la Dumnezeu, au primit întru sineşi pe cea omenească; şi, întru aceea îngâmfându-se şi lăudându-se, pe mulţi din cei mai simpli au amăgit, plecându-i a filosofa nu întru ostenelile evla­viei şi ale rugăciunii, ci întru cuvintele cele momitoare ale înţelepciunii celei omeneşti, pe care şi Apostolul de multe ori o prihăneşte (cf. I Cor. 2: 4), deşertare [zădărnicire] a Crucii numind-o (cf. I Cor. 1:17).

3. Căci zice în Epistola către Corinteni: Nu m-a trimis Hristos ca să Botez, ci ca să binevestesc, nu întru înţelepciunea cuvintelor, ca să nu se facă zadarnică Crucea lui Hristos (I Cor. 1: 17). Şi iarăşi: Cele nebune ale lumii le-a ales Dumnezeu, ca să ruşineze pe cei înţe­lepţi, şi pe cele de jos [nebăgate în seamă] ale lu­mii, pe cele defăimate, pe cele ce nu sunt le-a ales Dumnezeu, ca să le strice pe cele ce sunt, ca să nu se laude niciun trup înaintea lui Dumnezeu (I Cor. 1: 27-29)

4. Deci, dacă Dumnezeu nu întru graiurile înţelepciunii celei elineşti bine­voieşte, ci întru ostenelile rugăciunii şi ale smeritei cugetări, precum se arată, să ne de­părtăm şi noi cu totul de cunoştinţa cea cu nume mincinos, ca să nu cădem din înţelep­ciunea cea de la Dumnezeu.

5. Am văzut oamenii simpli şi neînvăţaţi smerit cugetând cu fapta, şi erau mai înţelepţi decât înţelepţii. Alt om simplu, auzind că aceia sunt lăudaţi, n-a urmat lor smerit cugetând, ci, slăvindu-se în deşert prin simplitatea lui, mândrie a luat.

6. Cel ce defaimă priceperea şi întru neînvăţătură se laudă nu este simplu numai în cuvânt, ci şi în cunoştinţă.

7. Pentru că, precum una este înţe­lepciunea cuvântului2 şi alta priceperea, tot aşa, una este simplitatea cuvântului şi alta, nebunia [nepriceperea]. Pe cel prea-cucernic cu nimic nu-l va vătăma neînvăţătura ziceri­lor, precum nici înţelepciunea cuvintelor pe cel smerit cugetător.

8. Nu zice: „Nu ştiu ceea ce se cuvine şi deci, dacă nu fac aceea şi aceea, sunt nevi­novat", pentru că de ai fi făcut câte bunătăţi ştii că sunt bune şi de folos, după urmare ţi s-ar fi descoperit ţie şi celelalte, după chipul odăilor, una printr-alta cunoscându-se.

1 TKnripiov, sau (a cărei) „dovadă”.

2 Socotim că „înţelepciunea cuvântului”e luată aici în sensul folosit de Sfântul Apostol Pavel mai sus.

334

9. Drept care nu-ţi este de folos să ştii pe cele de-a doua mai-nainte de lucrarea celor dintâi, pentru că cunoştinţa îngâmfă (I. Cor. 8: 1) din pricina nelucrării, iar dragos­tea zideşte, pentru că le rabdă pe toate.

10. Cele rele primesc putere una printr-alta, asemenea şi bunătăţile, unele printr-altele cresc, iar pe cel părtaş de ele mai mult îl îndeamnă spre cele dinainte.

11. Fără de pomenirea lui Dumnezeu, cunoştinţă adevărată nu se poate; pentru că, afară de cea dintâi, cea de-a doua este min­cinoasă.

12. Pe cel împietrit la inimă nu-l fo­loseşte cuvântul unei cunoştinţe mai subţiri, pentru că, fără de frică, nu primeşte durerile pocăinţei.

13. Omul blând se foloseşte de credincioşia cuvântului, pentru care el nu ispi­teşte îndelungă-răbdarea lui Dumnezeu şi nici nu se vatămă în deasă călcare de lege.

III.

A Sfântului Diadoh

1. Darurile sunt ale Sfântului Duh, precum înţelepciunea şi cunoştinţa şi toate celelalte dumnezeieşti daruri, dar osebită este lucrarea fiecăruia. Pentru aceasta măr­turiseşte Apostolul: Că unuia se dă înţelepciu­ne, iar altuia, cunoştinţă, întru acelaşi Duh (I Cor. 12: 8). Pentru că cunoştinţa prin iscus [experiere] uneşte pe om cu Dumnezeu, dar fără a mişca sufletul spre pricinile [raţiunile] lucrurilor. Drept aceea, şi unii din cei ce filo­sof ează viaţa cea călugărească se luminează din cunoştinţă întru simţire, iar spre cuvinte dumnezeieşti nu vin.

2. Iar de se va da cuiva, pe lângă cu­noştinţă, şi înţelepciune în frică (însă aceasta se întâmplă rar), aceasta va arăta însăşi lucra­rea cunoştinţei, de vreme ce prima obişnu­ieşte să lucreze prin lucrare, iar a doua, prin lumina cuvântului. Dar cunoştinţa e adusă de rugăciune prin linişte multă şi întru de­săvârşită negrijă, iar înţelepciunea e adusă de citirea cuvintelor lui Dumnezeu şi cugetarea la ele fără slavă deşartă, însă mai vârtos de harul lui Dumnezeu, care o dă.

3. Cuvântul duhovnicesc de-a puru­rea păzeşte sufletul ce nu se slăveşte în de­şert; pentru că, mângâind şi făcând bine tu­turor mădularelor prin simţirea inimii lui, îl face pe dânsul a nu avea trebuinţă de cinstea cea de la oameni, pentru aceea şi cugetarea de-a pururea i-o păzeşte de năluciri, ca cel ce o preface pe dânsa toată în dragostea lui Dumnezeu.

4. Însă cuvântului înţelepciunii aces­tei lumi de-a pururea îl îndeamnă pe om spre iubirea de slavă: căci, de vreme ce nu poate lucra binele şi mulţumi pe cei ce sunt ai lui, prin iscusul simţirii, dăruieşte [în schimb] dulceaţa laudelor, ca cela ce însuşi este o plăsmuire a oamenilor celor ce se slăvesc în deşert. Iar aşezarea dumnezeiescului cuvânt o vom cunoaşte în chip neînşelat, numai de vom cheltui ceasurile cuvântării întru negrijnică tăcere şi în pomenirea fierbinte a lui Dumnezeu.

IV.

A lui avva Isaac

1. Păzeşte-te, ca să nu citeşti dogme­le ereticilor, căci, de cele mai multe ori, [citi­rea] acestora întărâtă duhul hulei asupra ta.

întrebare

2. Cine se poate numi cu dreptate înţelept?

Răspuns

Cel vrednic a fi numit înţelept este cel care cunoaşte cu adevărat că viaţa aceas­ta are un hotar şi care pentru aceasta se si­leşte să-şi pună hotar greşelilor sale. Căci care cunoştinţă sau pricepere este mai mare decât a se înţelepţi cineva ca să iasă din viaţa aceasta întru nestricăciune, neavând mădular întinat din mirosul poftelor lumii, nici tină sufletească din dulceaţa ei?

3. Şi care din oameni este mai nebun decât cel ce-şi subţiază înţelegerile sale ca să pă­trundă în tainele tuturor firilor, şi care, îmbogăţindu-se întru descoperirea şi cunoştinţa acestora, are sufletul acoperit cu tina păca­tului, şi care n-a aflat întru sine vreo mărturie

335

a conştiinţei, prin nădejdea şi gustarea celor viitoare, ci, din nădejdea lumii şi din cunoştinţa celor dintru dânsul, i se pare că a ajuns bine în limanul siguranţei şi la desă­vârşire. Unul ca acesta este mai nebun decât toţi oamenii, iar de oamenii cei asemenea lui e numit priceput.

întrebare

4. Care este cel luminat în înţelege­rea lui?

Răspuns

5. Cel care a ajuns să cunoască amă­răciunea cea ascunsă în dulceaţa lumii, şi şi-a oprit gura ca să nu bea din acest pahar, şi de-a pururea cearcă cele pentru mântuirea sufle­tului său, şi nu se opreşte din drum până ce nu se va dezlega din lumea aceasta, şi careşi încuie uşile simţirilor sale, ca nu cumva printr-însele să intre într-însul dorirea vieţii acesteia şi să fure vistieriile lui.

V.

A Sfântului Efrem

1. Frate, nu întru multa învăţătură a cărţii stă înţelepciunea, ci, precum este scris, începutul înţelepciunii este frica Domnului (Pilde 9: 10). Iar a cunoaşte legea este a cu­getării celei bune; pentru că credinţa naşte cugetarea cea bună, iar cugetarea cea bună este râu de apă vie şi cel ce l-a agonisit pe dânsul se va sătura de apele lui.

2. Nu este înţelepciune, nu este pri­cepere acolo unde nu este frica Domnului, pentru că îndestularea de înţelepciune stă în frica Domnului. A Lui este slava, în veci. Amin.

336

pricina a nouăsprezecea

Că asupra credincioşilor nimic nu pot dracii; pentru aceasta nu trebuie să-i băgăm în seamă sau să ne temem de ei şi nicidecum să luăm aminte la dânşii, orice ar face ei; şi cum poate deosebi cineva vederea celor bune de cea a celor viclene, pentru că, de multe ori şi năluciri arată, spre înşelarea celor groşi,

că pe suflet îl poate mângâia şi vederea cea dumnezeiască, şi cea drăcească.

I.

Din viaţa Sfântului Antonie cel Mare

1. Zicea Sfântul Antonie către uce­nicii săi: „Nu trebuie să ne temem de draci, măcar deşi ni se va părea că năvălesc asupră, măcar de ne şi vor îngrozi cu moarte, căci neputincioşi sunt şi nu pot nimic, fără numai să îngrozească; pentru că, după ce a venit Domnul, vrăjmaşul a căzut şi puterea lui a slăbit.

2. Pentru aceasta, ca unul care a slă­bit şi nimic nu poate, totuşi, ca un tiran ce este, chiar şi căzut, nu se astâmpără, ci doar cu cuvinte voieşte să îngrozească. Aceasta să o socotească fiecare dintre noi şi aşa vom pu­tea dispreţui pe draci.

3. De ar fi fost îmbrăcaţi cu nişte tru­puri ca ale noastre, le-ar fi fost cu putinţă să zică: Fiindcă oamenii se ascund, nu-i gă­sim, iar dacă îi găsim, îi vătămăm, şi astfel am putea şi noi să ne ascundem şi să închi­dem uşile în faţa lor.

4. Însă, pentru că nu sunt aşa, pot intra chiar dacă uşile sunt închise, iar întâ­iul dintre ei, diavolul, se află în tot văzdu­hul. Pe lângă aceasta, sunt pururea voitori de rău şi gata spre vătămare, precum a zis şi Mântuitorul că dintru început ucigaş de oa­meni este diavolul şi tatăl răutăţii (Ioan 8: 44),

5. Însă noi să trăim rânduindu-ne împotriva lui, căci fricoşi sunt şi nu pot ni­mic asupra noastră. Pe ei nici locul nu-i opreşte ca să ne vrăjmăşească, nici nu ne privesc cumva ca pe nişte prieteni, ca să ne cruţe, nici iubitori de bine nu sunt, ca să ne îndrepteze, ci mai vârtos sunt prea-vicleni şi nimic altceva nu le este mai sârguincios ca a vătăma pe cei iubitori de fapte bune şi cinsti­tori de Dumnezeu.

6. Deci, pentru că nu pot face nimic, nu fac decât să ne îngrozească, pentru că, de ar fi putut, nu ar fi zăbovit, ci îndată ar fi lu­crat răul, gata având voirea spre aceasta, şi mai vârtos asupra noastră.

7. Pentru că, iată, şi acum adunându-ne, grăim asupra lor şi ştiu că, sporind noi, ei slăbesc. Deci, de-ar fi avut stăpânire, pe niciun creştin dintre noi n-ar fi lăsat să trăiască, pentru că urâciune este păcătosului [diavol] cinstirea de Dumnezeu. Iar de vre­me ce nu pot asupra noastră, mai vârtos pe eişi se străpung, căci nu pot face nimic din cele cu care îngrozesc.

8. Încă şi aceea trebuie să socotim, spre a nu ne teme de dânşii: că, de ar fi fost lor cu putinţă să ne vatăme, n-ar fi venit cu gloate şi cu zgomot la cei ce se liniştesc, nici n-ar fi adus năluciri, nici n-ar fi meşteşugit ceva prin schimbarea înfăţişării, ci ar fi fost de-ajuns să vină numai unul, care poate şi voieşte, şi să facă aceasta; mai vârtos că tot cel ce are stăpânire, nu cu nălucire ucide, nici cu gloate înfricoşează, ci îndată, precum voieşte, se foloseşte de stăpânirea sa.

9. Însă dracii, neputând nimic, joacă ca pe scenă, schimbându-şi feţele şi pe co­pii înfricoşându-i cu nălucirea gloatelor şi cu osebitele înfăţişări, pentru care lucru mai vârtos se cuvine a-i dispreţui, ca pe unii ce se arată ca nişte neputincioşi.

10. Că iată: îngerul cel adevărat, cel trimis de Dumnezeu asupra Asirienilor, nu avea trebuinţă de arme, nici de nălucirea cea din afară, nici de gloate, nici de lovituri, nici de zgomote, ci cu linişte s-a folosit de stăpâ­nirea sa şi a ucis deodată o sută optzeci şi cinci de mii (cf. IV regi 18: 35), iar cei ce nu pot nimic, precum dracii, se ostenesc ca măcar cu năluciri să înspăimânte.

337

11. Iarăşi la Iov, nu era diavolul cel ce era puternic şi putea ceva cu el, ci Dumnezeu, Cel ce l-a dat lui pe Iov spre cer­care; pentru că, neputând el să facă ceva, a cerut stăpânire de la Dumnezeu către acesta şi, luând, a făcut toate acelea. Căci, de n-ar fi luat, n-ar fi putut face ceva; nici asupra do­bitoacelor n-ar fi putut face ceva, de nu l-ar fi slobozit Dumnezeu.

12. Şi nici asupra porcilor nu aveau stăpânire, cu mult mai vârtos nu aveau asu­pra oamenilor celor făcuţi după chipul lui Dumnezeu; pentru că rugau pe Domnul, precum este scris în Evanghelie, zicând: Ingăduie-ne nouă ca măcar în porci să ne ducem (Matei 8: 24), iar dacă nici asupra porcilor nu au stăpânire, cu mult mai vârtos nu au asu­pra oamenilor celor făcuţi după chipul lui Dumnezeu.

13. Aşadar, de Dumnezeu se cade să ne temem, iar pe dânşii să-i dispreţuim. Şi, pe cât de mult ar face ei acestea, noi mai mult să ne întindem nevoinţa noastră, pen­tru că mare armă asupra lor este viaţa dreap­tă şi credinţa în Dumnezeu: căci se teme de postul nevoitorilor, de priveghere, de rugă­ciune, de blândeţe, de linişte, de neiubirea de argint, de lipsa slavei deşarte, de smerita cugetare, de iubirea de săraci, de milostenie, de nemâniere, iar înainte de toate, de bunacinstire cea întru Hristos.

14. Pentru aceasta toate le fac, ca aceştia să nu-i vadă călcaţi în picioare, căci ştiu harul cel dat credincioşilor asupra lor de la Mântuitorul, Care zice: Iată, v-am dat vouă stăpânire peste şerpi şi peste scorpii şi peste toată puterea vrăjmaşului (Luca 10:19).

15. Deci, de vor veni vreodată asu­pra voastră noaptea, pecetluiţi-vă pe înşivă împreună cu casa cu semnul crucii şi vă ru­gaţi, şi-i veţi vedea pe dânşii pierind, că fri­coşi sunt şi foarte se tem de semnul crucii Domnului, de vreme ce, printr-însa făcându-se pildă Mântuitorul, i-a ruşinat pe aceştia. Iar dacă mai cu obrăznicie vor sta împotrivă, jucând teatru şi schimbând nălucirile, să nu vă speriaţi, nici să vă nedumeriţi, că nimic sunt şi degrab se sting.

16. Că de multe ori se prefac a cânta cu glas, fără a se arăta, şi pomenesc cuvinte din Scripturi şi, dormind noi, ei ne scoală la rugăciune, şi astfel nici să dormim nu ne lasă, dar noi nu trebuie să luăm aminte la dânşii. Chiar şi de ne-ar sfătui să nu mai mâncăm de­loc, sau de se vor preface că ne prihănesc şi ne ocărăsc pentru cele ce odinioară ne-au în­demnat pe noi, nu trebuie nici aşa a lua amin­te, pentru că nu fac aceasta din evlavie sau din adevăr, ci ca să aducă pe cei mai simpli întru deznădejde, şi să le zică că nevoinţa lor nu le este de folos, şi să-i facă pe oameni să se îngreţoşeze de viaţa călugărească, ca de una ce ar fi grea şi împovărătoare, şi aşa să-i îm­piedice pe cei ce vieţuiesc împotriva lor.

17. Că şi însuşi Domnul astupa gura dracilor atunci când spuneau adevărul, căci ziceau: Tu eşti Fiul lui Dumnezeu (Luca 4:41), şi îi oprea să mai grăiască, ca nu cumva îm­preună cu adevărul se semene şi răutatea lor, dar şi ca să ne înţelepţească pe noi ca niciodinioară să nu luăm aminte la unele ca aces­tea. Şi vezi că necuvios lucru este ca, având noi Scripturile şi venirea Mântuitorului, să ne învăţăm de la diavolul, ca de la cel ce nu şi-a păzit rânduiala sa, care a cugetat altele în locul celor ce se cuveneau. Pentru aceasta şi grăind el, cuvintele Scripturilor îl opresc zicând: Iar păcătosului i-a zis Dumnezeu: Pentru ce tu povesteşti dreptăţile Mele, şi iei Legământul Meu în gura ta? (Psalm 19:16).

18. Căci pe toate le fac, le tulbură şi în toate se prefac şi pe toate le amestecă, spre amăgirea celor mai simpli: căci pricinu­iesc loviri, plesniri din mâini, râd nebuneşte, şuieră; iar dacă nimeni nu va lua aminte la dânşii, se tânguie şi plâng ca nişte biruiţi.

19. Aşadar Domnul îi făcea pe draci să tacă, iar noi, învăţându-ne de la Sfinţi, să facem ca şi aceia, urmând vitejia lor. Căci şi aceia, văzând acestea, ziceau: Când a stătut păcătosul împotriva mea, amuţit-am şi m-am smerit şi am tăcut de cele bune (Psalm 38: 2); şi iarăşi: Iar eu ca un surd nu auzeam, şi ca un mut ce nu-şi deschide gura sa, şi m-am făcut ca un om ce nu aude (Psalm 37:14).

20. Deci şi noi să nu-i auzim pe dân­şii, ca unii ce sunt străini de noi, nici să-i as­cultăm, măcar de ne vor scula la rugăciune şi vor grăi despre postire, ci să luăm aminte la aşezarea [scopul] nevoinţei noastre şi să

338

nu ne amăgim de aceia ce pe toate le fac cu viclenie, nici să luăm aminte la dânşii ca la nişte buni. Căci starea de faţă şi a celor rele, şi a celor bune cu putinţă şi cu lesnire este a o cunoaşte şi a face deosebiri.

21. Pentru că vederea Sfinţilor nu are nimic tulbure în ea pentru că zice: Nu se va prici, nici nu va striga, nici nu va auzi cineva glasul Lui (Is. 42: 2) -, ci e aşa liniştită şi cu blândeţe, încât îndată în suflet se face bucu­rie şi veselie şi îndrăznire. Pentru că Domnul este cu dânşii, Care este bucuria noastră, şi putere a lui Dumnezeu Tatăl; căci gândurile sufletului rămân netulburate şi neînvăluite, încât, luminându-se el prin sineşi, vede pe Sfinţii ce se arată şi, de dorul celor dumne­zeieşti şi a celor viitoare, va voi cu adevărat să se despartă de cele de aici şi să se împăr­tăşească împreună cu dânşii.

22. Iar dacă unii, ca nişte oameni, se vor teme de vederea celor bune, cei ce se arată depărtează de la ei temerea prin în­săşi dragostea lor, precum a făcut Gavriil lui Zaharia (cf. Luca 1:12), şi îngerul ce s-a ară­tat femeilor la mormântul cel dumnezeiesc (cf. Matei 28: 5) şi păstorilor din Evanghelie, zicându-le: Nu vă temeţi (Luca 2:10). Căci fri­ca acelora nu este din spaima sufletului, ci din pricina cunoştinţei celor mai înalte.

23. Aşadar, aceasta este vederea Sfinţilor. Iar năvălirea celor răi e cu zgomote, cu vuiet şi cu strigare, de ca şi cum s-ar face o pornire a unor tineri fără minte sau a tâlhari­lor, dintru care îndată se face tulburare sufle­tului, neorânduială şi spaimă gândurilor, ură faţă de nevoinţă, akedie, tristeţe, pomenire a rudeniilor, frica morţii şi toate celelalte rău­tăţi, împuţinarea către fapte bune şi tulbura­rea sau stricarea năravurilor celor bune.

24. Deci, atunci când vedeţi pe cine­va, vă temeţi, dacă îndată se va ridica frica şi, în locul aceleia, se va face bucurie negrăită şi veselie, şi îndrăznire, întărire şi netulburare a gândurilor, bărbăţie şi dragoste către Dumnezeu şi celelalte câte le-am spus mainainte, îndrăzniţi şi vă rugaţi, căci bucuria şi aşezarea sufletului arată sfinţenia celor ce sunt. Tot aşa Avraam, văzând pe Domnul, s-a bucurat (Ioan 8: 56) şi, glas făcându-se de Sfânta Fecioara Maria, Născătoarea de Dumnezeu, pruncul Ioan a săltat de bucurie, şi celelalte ce le-am zis înainte.

25. Iar dacă sufletul cuiva va petrece stăruind în frică, este semn al venirii vrăj­maşilor, pentru că dracii nu ridică frica de la unii ca aceştia, precum fac Sfinţii, ci mai vâr­tos, când îi vor vedea temându-se, înmulţesc nălucirile, ca mai mult să-i sperie pe dânşii şi, năvălind, îşi bat joc de ei zicând: Căzând, închinaţi-vă (Matei 4: 9).

26. Astfel au amăgit pe Ellini şi s-au socotit de către aceştia dumnezei cu nume mincinos, dar pe noi Domnul nu ne-a lăsat să fim amăgiţi de diavolul, că, certându-l pe el atunci când şi către Dânsul voia să facă nişte năluciri ca acestea, ca să-L spăimânteze -, i-a zis: Mergi înapoia mea, Satano, căci scris este: Domnului Dumnezeului tău să te închini şi Lui singur să-I slujeşti (Matei 4:10). Căci ceea ce a zis Domnul, aceea a şi făcut pentru noi, ca, auzind dracii de la noi aceste glasuri, să se întoarcă înapoi biruiţi, pentru Domnul, Care i-a certat prin nişte glasuri ca acestea.

27. A bătut oarecine în uşa chili­ei mele şi, ieşind eu, am văzut pe oarecine mare şi înalt. Şi l-am întrebat: Cine eşti?. Şi a zis: Eu sunt Satana. Apoi am zis: Pentru ce ai venit aici? Iar el a zis: Pentru ce în za­dar mă defaimă călugării şi ceilalţi creştini, şi mă blestemă în tot ceasul?

28. Iar eu zicând: Pentru că-i superi pe ei, el a zis: Nu sunt eu care-i supăr, ci ei se tulbură pe sineşi între ei; căci eu am slăbit. Au n-au citit că vrăjmaşului i-au lipsit săbiile de tot, şi cetăţile i-au sfărâmat (Psalm 9:7)? Nu mai am loc, nici cetate, nici săgeţi. Pretutindenea se făcură creştini, încă şi pustia s-a umplut de călugări. De acum să-şi vadă de ei înşişi şi să nu mă blesteme în zadar.

29. Atunci, minunându-mă eu de harul lui Hristos, i-am zis lui: Pururea min­cinos fiind, acum şi nevrând ai spus adevă­rul; că, venind Hristos, te-a făcut neputincios şi, după ce te-a surpat, te-a golit. Iar acela, auzind numele Mântuitorului şi nesuferind arderea cea dintru aceasta, s-a făcut nevăzut.

30. Deci, dacă şi însuşi diavolul măr­turiseşte că nu poate nimic, datori suntem ca desăvârşit să-l defăimăm pe el şi pe dracii lui. Deci să nu cădem cu cugetul, nici să ne spăimântăm

339

cu sufletul, nici să ne plăsmuim nouă înşine frici zicând: Să nu vină cumva dracul şi să mă răstoarne, sau să mă ia şi să mă trânteas­că, sau, fără de veste năvălind, să mă scuture!

31. Nicidecum să nu pomeniţi de unele ca acestea, nici să nu ne mâhnim de ca şi cum am fi pierduţi, ci mai vârtos să în­drăznim şi să ne bucurăm, ca cei ce ne mântuim, şi să cugetăm în suflet că Domnul de-a pururi este cu noi, ca Cel ce i-a biruit şi i-a netrebnicit pe dânşii. De-a pururi să ne adu­cem aminte că, odată ce Domnul este cu noi, vrăjmaşii nu ne pot face nimic.

32. Iar venind ei, de vor afla sufletul întemeiat întru unele ca acestea, şi cugetând la bunătăţile cele viitoare, se întorc înapoi ruşinaţi, iar de ne vor afla înspăimântându-ne şi tulburându-ne şi temeri întru înşine plăsmuind, înmulţesc spaimele cu năluciri şi îngroziri, şi ceea ce noi oglindim întru înşine şi gândim, aceasta ei cu adăugire o sporesc.

33. Deci şi noi, de voim să dispre­ţuim pe vrăjmaşul, precum de multe ori am zis, să gândim pururi la cele ale Domnului, şi sufletul să se bucure neîncetat întru nădej­de, şi aşa meşteşugirile lui le vom vedea ca pe un fum, şi pe ei mai vârtos fugind decât prigonindu-ne, căci sunt, precum am zis, fri­coşi foarte, aşteptând de-a pururi focul cel gătit lor.

34. Încă şi acest semn să-l aveţi lângă voi spre netemere: când se va face vreo nălu­cire, să nu se cuprindă cineva mai-nainte de frică, ci, în orice fel ar fi, îndrăznind să întrebe: Cine eşti tu, şi de unde? Şi, de va fi vedenie a Sfinţilor, te va adeveri pe tine şi frica ta întru bucurie o va preface, iar de va fi diavolească, va slăbi, văzând mintea întărită.

35. Iar un semn de netulburare este a întreba tu cine eşti, şi de unde?. Căci, tot aşa, Iisus al lui Navi, întrebând, s-a înştiinţat (cf. Isus navi 5:13), iar Daniil întrebând pe vrăjmaşul, acesta n-a putut să se ascundă de el, care l-a întrebat (cf. Dan. 10:18-19)".

II.

Din viaţa Sfântului Pahomie

1. Sfântul Pahomie avea obiceiul să se ducă uneori departe de chilie, în locuri pustii, pentru rugăciune, iar după ce se ruga, se întorcea înapoi. Iar de multe ori, după ce se întorcea, viclenii diavoli, ca să-l batjoco­rească, apucau înainte poruncind unii altora ca înaintea unui boier şi zicând: „Faceţi loc omului lui Dumnezeu".

2. Iar Pahomie, prin credinţa şi nă­dejdea cea întru Hristos nădăjduindu-se, râ­dea de dânşii, socotind meşteşugirile lor ca o lătrătură a unor câini neîmblânziţi. Iar ei, văzând vitejia bărbatului şi nespăimântarea, iarăşi se adunau asupra lui întru tulburare multă: împresurând ei chilia lui, îi năluceau că se cutremură, încât sfântului i se părea că se clatină temelia locului.

3. Iar el, fără de frică fiind iarăşi, lovea struna cea duhovnicească, şi cu glas cânta zicând: Dumnezeu este scăparea şi pute­rea noastră (Psalm 45: 2) şi celelalte. Şi aces­tea zicând el, aceia ca un fum s-au stins, şi se făcu linişte multă. Iar după puţin, după ce ca nişte câini au fost goniţi şi s-au depărtat, iarăşi cu obrăznicie veneau asupră, cercând să-l amăgească şi altfel.

4. Astfel, adunându-se ei mulţi la un loc, au luat o funie groasă şi lungă, după care au luat o frunză de stejar pe care au le­gat-o bine cu aceasta şi, stând ei împrejur, se îndemnau unii pe alţii să se ostenească trăgând frunza ca pe o piatră prea mare, iar aceasta o făceau părându-li-se că pu­teau muia inima Sfântului spre râs, ca mă­car întru aceasta să se laude asupra lui. Iar Pahomie, văzând obrăznicia lor, a suspinat către Domnul asupra lor şi îndată s-a făcut oastea lor nevăzută.

5. Şi iarăşi văzându-i pe ei năvă­lind, şi fără slăbire luptându-se, a cerut de la Domnul să se depărteze somnul de la dân­sul, să petreacă adică ziua şi noaptea pe cât se putea fără de somn, ca aşa să poată birui pe potrivnici, după cea scrisă: Necăji-voi pe dânşii şi nu vor putea să stea, şi vor cădea sub picioarele mele (Psalm 16: 38-39).

6. Altădată iarăşi, liniştindu-se Sfântul mai pe urmă, s-a apropiat demonul, care, stând înaintea lui, a zis: „Bucură-te, Pahomie, eu sunt Hristos şi am venit la tine ca la prietenul meu". Iar el, cu socoteala cea

340

dreaptă a Duhului Sfânt, ştiind măiestriile vicleanului, gândea întru sineşi zicând: „Starea de faţă a sfinţeniei lui Hristos este plină de toată bucuria şi slobodă de toată frica, iar toate gândurile omeneşti îndată pier prin vederea Celui ce S-a arătat, însă eu acum sunt înconjurat de tulburare şi mă bat cu gândul".

7. Şi, sculându-se el degrab, a îndrăz­nit în credinţa cea întru Hristos şi, întărindu-se, s-a întins să-l apuce şi, suflând [asupra lui], a zis duhului: „Du-te de la mine, diavole! Blestemat să fii tu şi vedenia ta, şi meşteşugirile sfătuirilor tale cele viclene".

8. Şi, făcându-se dracul ca praful, a umplut chilia de putoare şi văzduhul îl tul­bura, strigând către dânsul cu glas mare: „Acum te-aş fi putut câştiga trântindu-te la picioarele mele, dar puterea lui Hristos mare este, care ne face pe noi jucărelele voastre în toate zilele; însă nu voi înceta bătând război, căci mi se cade a săvârşi lucrul meu".

9. Iar Pahomie, împuternicindu-se cu duhul, se mărturisea lui Dumnezeu, mul­ţumind pentru minunatele Lui daruri.

III.

Din Pateric

1. Nişte fraţi au mers la Avva Antonie ca să-i spună lui despre nălucirile pe care le vedeau şi să se înveţe de la dânsul de sunt adevărate sau de la draci. Şi aveau cu ei un măgar, care a murit pe drum.

2. Deci, după ce s-au dus la Bătrânul, apucând el înainte, le-a zis lor: „Cum a mu­rit măgăruşul pe drum?" Iar fraţii i-au zis lui: „Cum de ştii, Părinte?" Iar el le-a zis lor: „Dracii mi-au arătat mie". Şi ei i-au zis lui: „Noi pentru aceasta am venit la tine, să te în­trebăm despre nălucirile ce le vedem, că de multe ori se arată ca adevărate. Nu cumva sunt înşelări?"

3. Şi le-a adeverit lor Bătrânul, din pilda măgarului, că de la draci sunt.

4. Un frate şedea liniştindu-se şi au voit dracii să-l înşele cu pricina îngerilor. Şi-l sculau pe el la pravilă, arătându-i-se lui cu chip luminos. Şi, mergând la un Bătrân, i-a spus lui: „Părinte, îngerii vin cu lumi­nă şi mă scoală la pravilă". Răspuns-a lui Bătrânul: „Nu-i asculta pe ei, că draci sunt. Iar când vor veni să te deştepte, zi-le lor: Eu mă voi scula când voi vrea, iar pe voi nu vă ascult".

5. Şi, primind fratele porunca Bătrânului, s-a dus în chilia sa. Şi în noaptea următoare, după obicei, venind diavolii, îl sculau pe dânsul, iar el, precum i-a poruncit Bătrânul, le-a zis lor că adică când va voi el se va scula şi se va ruga, şi pe ei nu-i va ascul­ta. Atunci i-au zis lui: „Bătrânul acela rău şi ticălos te-a înşelat pe tine: căci, iată, a venit un frate la el ca să se împrumute de parale şi, având el, a minţit, şi nu i-a dat lui. Dintru aceasta cunoaşte că mincinos este".

6. Şi, mânecând fratele, a venit la Bătrânul şi i-a spus lui acestea. Şi i-a zis Bătrânul: „Cum că aveam parale, mărturi­sesc, dar n-am dat fratelui care cerea, căci ştiam că nu-i este de folos şi ar fi venit spre pagubă sufletească. Şi aşa am socotit să calc mai degrabă o poruncă, şi nu zece, iar tu pe dracii care voiesc să te amăgească nu-i asculta". Şi, mult întărindu-se fratele de la Bătrânul, s-a întors în chilia sa.

7. Doi fraţi s-au depărtat în pustia cea mai dinlăuntru şi erau şase zile despărţiţi unul de altul, iar a şaptea zi săvârşeau împreună rugăciunile şi gustau câte ceva, nevorbind nimic unul cu altul.

8. Deci, mergând dracii la unul dintr-înşii, îl amăgea pe el întru multe şi îl înşti­inţau de mai-nainte veniri de fraţi şi de cele ce se făceau în multe locuri. Acestea auzindu-le şi văzând că se împlinesc, credea lor, socotind că cei ce îi vesteau lui acestea sunt îngeri; încă l-au oprit pe el de a merge şi la fratele în ziua cea rânduită.

9. Şi s-a dus odată să cerceteze un frate într-o mănăstire şi a spus înainte unora de-ai mănăstirii, ca pentru altul întrebând, de este cu putinţă a şti cineva pe cele ce se fac în lume. Iar ei, auzind şi cunoscând că el este cel amăgit, l-au certat pe dânsul zicând: „Dacă întru unele ca acestea te îndeletni­ceşti, să nu mai vii la noi".

341

10. Şi îndată fratele s-a pocăit, lepădându-se de toate acelea. Şi, întorcându-se el la locul său, au venit iarăşi dracii după obi­cei să-l amăgească, iar el îi numea mincinoşi, şi i-a certat pe dânşii, şi îndată s-au prefăcut în dobitoace necuvântătoare, şi, îngrozindu-l pe el, s-au dus.

11. Se spunea despre un Bătrân că, şezând în chilia sa şi nevoindu-se, vedea pe draci aievea şi-i defăima pe dânşii, iar ei, văzându-se biruiţi de Bătrânul, s-au arătat lui. Iar unul dintr-înşii i-a zis: „Eu sunt Hristos". Şi, văzându-l Bătrânul, şi-a închis ochii săi, şi a zis diavolul: „Pentru ce-ţi închizi ochii tăi, că eu sunt Hristos". Răspuns-a Bătrânul: „Eu pe Hristos nu voiesc să-L văd aici". Şi, auzind dracul aceasta, s-a făcut nevăzut.

12. Altui Bătrân i-au zis dracii: „Voieşti să vezi pe Hristos?" Şi le-a răspuns lor: „Anatema vouă şi celui pentru care zi­ceţi; căci eu cred Hristosului meu, Care a zis: De va zice cineva vouă: Iată, aici este Hristos, iată acolo, să nu credeţi (Matei 24: 23)". Şi, au­zind dracii, s-au făcut nevăzuţi.

IV.

A Sfântului Diadoh

1. Când mintea va începe să simtă mângâierea Sfântului Duh, atunci şi Satana întru oareşicare simţire părut-dulce caută să mângâie sufletul întru liniştea de noapte, aducându-l într-o subţirătate de somn.

2. Deci, de se va afla mintea întru pomenire foarte fierbinte a numelui celui sfânt al Domnului Hristos şi va folosi acel preasfânt şi preaslăvit nume ca pe o armă împotriva înşelăciunii, se depărtează vicle­şugul înşelătorului; iar de aici înainte se va aprinde războiul cel anevoios al sufletului.

3. Însă astfel, mintea drept cunos­când înşelăciunea vicleanului, mai mult sporeşte întru iscusul dreptei-socoteli. Iar buna mângâiere se face atunci când trupul e în vreme de veghe sau ca arătare în somn a unui bine viitor, însă numai atunci când cineva, stăruind în fierbinte pomenirea lui Dumnezeu, se lipeşte de dragostea Lui.

4. Iar mângâierea înşelăciunii vine întru oareşicare somn subţire [toropeală], când nevoitorul face o pomenire mijlocie [fără multă fierbinţeală] a lui Dumnezeu. Pentru că prima adică, ca ceea ce este de la Dumnezeu, voieşte cu adevărat a îndem­na sufletele nevoitorilor buneicinstiri către dragoste şi întru multa revărsare a sufletu­lui.

5. Iar a doua, cu oareşicare adiere a înşelăciunii obişnuind să sufle peste suflet, cearcă să fure prin somnul cel trupesc simţi­rea cea sănătoasă a minţii care ţine pomeni­rea lui Dumnezeu.

6. De se va afla mintea, precum am zis, cu luare-aminte pomenind pe Dumnezeu, risipeşte acea subţire suflare părut-dulce a vrăjmaşului şi, bucurându-se, se porneşte spre războiul cel împotriva lui, având de aici, pe lângă har, ca pe o a doua armă, pe lauda cea din cercare.

7. Dacă sufletul va începe să se aprindă către dragostea lui Dumnezeu, cu neîndoită şi nenălucită mişcare, trăgând oa­recum şi trupul întru adâncul acelei negrăite dragoste fie că este deştept, precum am zis, fie venind întru somnul cel lucrat de la har, nimic altceva cugetând atunci, fără decât la aceea întru care s-a pornit trebuie să ştie că este lucrare a Sfântului Duh. Pentru că, îndulcindu-se tot de acea nepovestită dulcea­ţă, nimic altceva nu mai poate cugeta atunci, căci se bucură în chip covârşitor de acea bu­curie.

8. Iar dacă în vremea unei lucrări ca acestea mintea va zămisli vreo îndoire, sau vreun cuget întinat, sau se va folosi [doar] de sfântul nume spre a se apăra de vrăjma­şul, şi nu mai vârtos spre sigură dragostea lui Dumnezeu [se va întinde], se cuvine să cunoaştem că de la înşelătorul este acea mângâiere, care voieşte ca printr-o făcătură a bucuriei ca aceasta sufletul să preacurvească, iar bucuria aceea fără viaţă este şi nemu­tată, ba mai vârtos fără de rânduială.

9. Căci, atunci când vede că mintea se făleşte cu cercarea cea cu acrivie a simţirii sale, atunci, precum am zis, el îmbie sufletul către sineşi cu nişte mângâieri părut-bune, ca, prădându-se acesta de acea trândavă şi umedă dulceaţă, necunoscută să i se facă lui împreunarea celui viclean.

342

10. Deci dintru aceasta să cunoaştem Duhul adevărului şi duhul înşelăciunii. însă cu neputinţă este a gusta cineva întru sim­ţire din dumnezeiasca bunătate sau a simţi din amărăciunea dracilor şi a se iscusi de aici, de nu [mai întâi] s-a adeverit pe sineşi [pentru aceasta].

11. Că adică harul s-a sălăşluit în­tru adâncul minţii, iar duhurile cele viclene petrec împrejurul mădularelor inimii, care lucru dracii nu voiesc să fie crezut de oa­meni, ca nu cumva, ştiind mintea aceasta cu de-amănuntul, cu pomenirea lui Dumnezeu împotriva lor să se întrarmeze.

12. Nimeni, auzind despre simţirea minţii, să nu nădăjduiască a i se arăta lui sla­va lui Dumnezeu în chip văzut. Căci zicem că sufletul simte mângâierea dumnezeiască după ce se va fi curăţit prin oarecare gusta­re negrăită, dar nu că i se arată lui ceva din cele nevăzute, de vreme ce acum prin credinţă umblăm, şi nu prin chip, precum zice Fericitul Pavel (cf. II Cor. 5: 8).

13. Deci de se va arăta cuiva din cei ce se nevoiesc fie lumină, fie închipuire în chipul focului, fie glas, nicidecum să nu pri­mească o astfel de vedere, căci este înşelă­ciune vădită a vrăjmaşului, pe care mulţi din necunoştinţă pătimind-o, s-au abătut din ca­lea adevărului. Noi însă să ştim că, atâta cât suntem călătorind în trupul acesta stricăcios, suntem depărtaţi de Dumnezeu, adică nu-L putem vedea în chip văzut, nici pe Dânsul, nici altceva din minunile Lui cele cereşti.

V.

Din Pateric

1. Un Bătrân petrecea într-o capişte idolească. Şi venind dracii i-au zis lui: „Du-te din locul nostru!" Iar el a zis: „Voi nu aveţi loc". Şi deodată au început să-i risipească smicelele lui.

2. Iar Bătrânul le aduna pe ele. Apoi, apucându-l dracul de mână, l-a aruncat afară, iar după ce a ajuns la uşă, s-a apucat de ea cu cealaltă mână, strigând: „Iisuse, ajută-mi!" Şi îndată a fugit dracul, lăsându-l pe dânsul.

3. Iar Bătrânul a început să plângă, şi i-a venit lui glas de sus zicându-i: „De ce plângi?" Răspuns-a Bătrânul: „Pentru că cu­tează a-l apuca pe om şi a face aşa". Şi gla­sul i-a zis iarăşi: „Tu te-ai lenevit, pentru că, atunci când M-ai căutat, ai văzut cum îndată M-am aflat ţie!" Şi, mulţumind Bătrânul, se ţinea de lucrarea cea după Dumnezeu.

4. Se suia odată Avva Daniil de la Schit către Teremuth, iar pe cale a intrat într-o capişte să doarmă; şi erau acolo idoli vechi ai Ellinilor şi, luând unul, l-a pus drept pernă sub capul lui.

5. Iar dracii, văzând îndrăzneala lui şi vrând să-l sperie, strigau o femeie pe nume şi zicând: „Cutare, vino la noi la baie". Iar alt drac, auzind, răspundea ca din trupul celui ce zăcea sub capul Bătrânului şi zicea: „Străin am peste mine şi nu pot veni".

6. Iar Bătrânul nu s-a spăimântat, ci, îndrăznind, lovea trupul zicând: „Du-te întru întuneric dacă nu poţi". Şi, auzind de­monii, au strigat cu glas mare zicând: „Ne-ai biruit pe noi", şi au fugit ruşinându-se.

7. Întrebat a fost un Bătrân: „Pentru ce mi-e frică să umblu prin pustie?" Şi a răs­puns: „Pentru că încă trăieşti".

8. Întrebat-a oarecine pe Avva Teodor al Fermei zicând: „De s-ar face vreo­dată vreo cădere de năprasnă, te vei teme şi tu, Avva?" Şi a răspuns lui Bătrânul: „De s-ar lipi cerul de pământ, Teodor nu se teme", căci era rugându-se la Dumnezeu ca să ia de la el frica, şi Dumnezeu l-a ascultat pe dân­sul, şi pentru aceasta l-a şi întrebat fratele.

9. Un frate a întrebat pe un Bătrân zicând: „Ce să fac, Părinte, că mă tem noap­tea?" Şi a răspuns Bătrânul: „Cetăţenii se tem de barbari atâta vreme cât nu au ajuto­rul împăratului, iar dacă vor afla că au ajuns în cetate fie că e Căpetenia, fie Stratilatul -, atunci nu se mai îngrijesc, ştiind că aceia se vor îngriji pentru dânşii. Şi chiar de-ar auzi că au sosit barbarii, nicio grijă n-au, având pe cel ce bate război pentru dânşii.

10. Deci şi noi, de vom crede în Dumnezeu, nu ne vom teme de draci, căci ne trimite nouă ajutorul Său şi risipeşte pe toţi vrăjmaşii noştri.

343

PRICINA A DOUĂZECEA

Că în multe feluri se arată visurile, pentru aceasta mai fără de primejdie este a nu crede lor, şi că dracii nimic nu ştiu din cele ce vor să fie; măcar deşi zic că le ştiu pe cele ce le pun înainte, le zic astfel prin ghicire [şi nu din adevăr].

I.

A Sfântului Grigorie Dialogul

1. Petru

Aceasta cer a afla: de se cuvine a cer­ceta visurile şi ce se cade a crede despre ele.

2. Se cuvine să ştim că în şase chipuri se ating de suflet icoanele visurilor. Aşadar, visurile se fac: (1) când pântecele este plin sau gol, (2) prin gânduri, (3) prin batjocură, (4) prin gânduri împreunate cu batjocură, (5) prin descoperire sau (6) prin gânduri împre­unate cu descoperire. Pe primele două le cu­noaştem cu toţii din iscus, că sunt înjugate cu noi, iar despre celelalte patru se scrie în cărţile dumnezeieştilor Scripturi.

3. Pentru că visurile, de nu s-ar fi aflat cu temei că se ivesc prin batjocură de la vrăjmaşul, n-ar fi arătat aceasta un bărbat în­ţelept, zicând aşa: Pe mulţi i-au făcut visurile să rătăcească, care au şi pierit nădăjduind întrînsele (Eccl. 31: 7). Aşijderea porunceşte ca nici să le iubim, nici să le cercetăm (Eccl. 31: 5). Şi, ştiind acest înţelept că uneori visurile se ivesc din gânduri împreunate cu batjocură, ne învaţă zicând: Multe griji urmează visurilor (Eccl. 5: 2).

4. Iar cum că uneori visurile se fac şi prin descoperire, martor este Iosif, care s-a văzut pe sineşi prin vis, care a şi fost pus mai mare peste fraţii săi, iar apoi s-a cunoscut şi cu lucrul (Fac. 37: 5-10). încă şi lui Iosif, lo­godnicul Fecioarei, prin vis i-a spus îngerul să ia Pruncul şi să fugă în Egipt.

5. Iar cum că şi prin gânduri împre­unate cu descoperire ies visurile, ne învaţă Daniil Prorocul: căci, tâlcuind el vedenia lui Nabucodonosor, din rădăcina primelor gân­duri a început, zicând: Tu, împărate, pe aşter­nutul tău ai început a gândi cele ce vor să fie; căci Cel ce descoperă tainele, Acela ţi-a arătat ţie cele viitoare; şi, după puţin: Iată, ai văzut că o icoa­nă a stătut înaintea ta, şi celelalte ale visului

(Dan. 2: 29-31). Şi, pe scurt zicând, bine înte­meiat fiind Daniil, a vestit şi din care gând şi descoperire s-a născut visul, arătând că une­ori ele răsar atât din gândurile noastre, cât şi din descoperire.

6. Deci, de vreme ce dintr-atâtea pri­cini şi chipuri ale lucrurilor apar visurile, trebuie să avem îndoială asupra lor şi să nu le dăm crezare degrab, căci nu este cu lesnire a cunoaşte de unde se ivesc şi cine le vâră. însă bărbaţii cei sfinţi ştiu să facă deosebi­re între batjocuri şi între descoperiri, căci pe icoanele vedeniilor cu a lor lăuntrică dreaptă socoteală le cunosc, ce adică primesc de la Duhul Cel Bun şi ce pătimesc de la cel înşe­lător.

7. Pentru că, dacă mintea va şti să privegheze, nu se va primejdui în feluritele amăgiri şi batjocuri ale duhului celui făcă­tor de rău: căci, iată, de multe ori îi spune ei multe lucruri adevărate, ca mai pe urmă să poată prinde sufletul în cursă cu vreo amă­gire.

8. Spre pildă, unuia dintr-ai noştri, care foarte lua aminte la visuri, de curând i s-a întâmplat una ca aceasta: i s-a făgădu­it prin vis o viaţă lungă, şi, pentru aceasta, mulţi bani adunând el pentru a trăi viaţă lungă, fără de veste de moarte a fost cuprins, astfel că toţi banii i-a lăsat aici, nelucrând nicio faptă bună pe care să o ducă cu sine.

II.

Din viaţa Sfântului Antonie

1. Zicea Marele Antonie către călu­gării care veneau la dânsul: „Nu se cade să credem dracilor, măcar deşi făţărnicesc că spun ceva de mai-nainte. Pentru că, de multe ori, despre venirea fraţilor care ne vizitează în fiecare zi ei ne spun cu câteva zile înainte, iar aceia, într-adevăr, vin precum au zis. Iar aceasta o spun dracii nu ca purtând de grijă

344

de cei care-i ascultă, ci ca să-i plece pe dânşii să le dea crezare, iar mai apoi, avându-i la mână, să-i poată arunca în pierzare.

2. Drept aceea, nu trebuie să luăm aminte la dânşii, iar de spun ei ceva, trebuie să defăimăm şi să le zicem că nu avem tre­buinţă de acestea. Pentru ce lucru de mirare este dacă dracii, fiind mai subţiri decât noi, văd pe cei ce pornesc la drum luându-ne-o înainte şi vestind venirea acelora? Aceasta o poate face şi cineva şezând pe un cal, care poate alerga mai repede decât cel ce merge cu picioarele.

3. Drept care nu trebuie să ne minu­năm de dânşii într-unele ca acestea, căci ei nu cunosc nimic din cele ce nu s-au făcut sau se vor face, ci singur Dumnezeu este Cel ce le ştie mai-nainte de facerea lor (Dan. 13:42), iar aceştia, ca nişte furi alergând, vestesc cele ce le văd.

4. Aceasta o poate prevesti şi cel ce călătoreşte pe un cal, care o poate lua îna­intea celui ce călătoreşte pe jos. Iar ceea ce zic trebuie înţeles aşa: dacă cineva nu por­neşte încă la drum, ei nu ştiu de va călători sau nu, iar dacă cineva porneşte la drum din Tebaida sau din alt loc, ei nu vor şti unde va merge. Iar dacă-l văd pe el deja pornit în că­lătorie, aleargă înaintea lui şi vestesc venirea aceluia înainte de a ajunge el, şi aşa se întâm­plă ca el să vină după câteva zile.

5. Iar de multe ori, cel ce călătoreşte poate face deodată cale întoarsă, mai vârtos dacă şi Pronia sfătuieşte ceva între timp, ast­fel că dracii se vădesc ca mincinoşi, iar cel ce va fi luat aminte la dânşii s-a înşelat. Aşa s-au născut oracolele şi vrăjile Ellinilor (păgânilor) şi aşa au fost amăgiţi de draci încă de la început. Iar acum a încetat de tot amăgirea lor, căci a venit Domnul, care i-a stricat, împreună cu vicleşugul lor.

6. Aşadar, nimic nu cunosc dracii de la sineşi, ci, ca nişte furi, cele ce le văd la alţii, acelea le spun. Ei sunt mai mult ghicitori sau înainte-vorbitori. Pentru aceasta, măcar de vor spune ca adevărate unele ca acestea, nici aşa nu trebuie să se mire cineva de dânşii sau cumva să ia aminte. Căci iată, şi dofto­rii, deşi sunt iscusiţi în boli, dacă vor vedea la alţii aceeaşi boală, de multe ori, semuind din obicei, spun de mai-nainte cele ce se vor întâmpla.

7. Încă şi corăbierii şi plugarii, din obicei văzând tocmirea văzduhului, spun de mai-nainte dacă va să fie vifor sau cer senin. Şi deci n-ar putea spune nimeni că, din pri­cina aceasta, ei din dumnezeiasca insuflare spun aceasta, ci din iscus şi din obicei.

8. Încă şi într-alt fel: ce foloseşte pe cei ce-i ascultă să ştie de la aceia cele viitoare înainte cu câteva zile? Sau la ce s-ar sârgui cineva să cunoască astfel de lucruri, chiar de le-ar cunoaşte cu adevărat? Căci această [cu­noştinţă] nu este pricinuitoare de faptă bună, nici semn al unei deprinderi bune. Căci ni­meni dintre noi nu se fericeşte că a aflat sau a cunoscut ceva. Ci întru acestea fiecare este judecat de a ţinut credinţa şi a păzit porun­cile. Drept aceea, nu trebuie să le privim pe acestea ca pe un lucru mare, nici nu trebuie să ne ostenim pentru ele, ca mai-nainte să le cunoaştem, nici să cerem cunoaşterea lor ca pe o plată a nevoinţei, ci mai vârtos să ne ru­găm ca Domnul să ne fie împreună-lucrător întru biruinţa asupra diavolului.

9. Aşadar, să ne curăţim cu cugetul, şi am credinţă că, curăţindu-ne cu totul su­fletul, îl vom face să stea după fire, şi poa­te că, făcându-se văzător, mai multe şi mai depărtate decât dracii poate vedea, având în sine-ne pe Domnul, Care i le descoperă lui. Aşa era sufletul lui Elisei, care vedea cele ale lui Ghiezi (cf. IV împ. 4:26) şi care privea la puterile (oştirile) care stăteau în jurul lui (cf. IV împ. 6:17).

10. Visurile ce se arată sufletului întru dragostea lui Dumnezeu sunt dovezi neînşela­te ale sufletului sănătos; pentru aceasta, nici nu se prefac dintr-o închipuire în alta, nici nu înspăimântă simţirea, nici nu pricinuiesc de năprasnă râs sau posomorâre, ci se apro­pie de suflet cu toată blândeţea, umplându-l pe dânsul de veselie duhovnicească. De ace­ea, şi după ce se deşteaptă trupul, cu multă dorire caută sufletul bucuria visului.

11. Iar nălucirile dracilor prin toate împotrivă se află, căci nici întru aceeaşi în­chipuire nu rămân, nici chipul nu-l arată multă vreme fără tulburare. Pentru că pă­ruta dulceaţă ce o pricinuiesc nu le ajunge

345

lor spre mai mult căci nu e proprie aşezării lor, ci se folosesc apoi de înşelăciune, grăiesc felurite grozăvii şi cu prea multe îngrozesc: de multe ori se prefac pe eişi în chip de os­taşi, iar alteori cântă sufletului cu glas mare. Drept aceea, cunoscându-i mintea pe dânşii atunci când se curăţeşte, fără nălucire de­şteaptă apoi trupul.

12. Iar uneori se şi bucură, ca una ce s-a obişnuit să cunoască vicleşugul lor, fără a se tulbura. Pentru aceea, chiar şi în vremea visului, de multe ori mustrându-i pe dânşii, spre mânie mare îi porneşte. însă se întâm­plă uneori ca nici visurile cele bune să nu aducă bucurie sufletului, ci să pricinuias­că într-însul întristare dulce şi lacrimi, însă aceasta se întâmplă la cei ce sporesc întru smerita cugetare.

13. Noi am zis precum am auzit de la cei ce prin iscus au ajuns la dreapta so­coteală a celor bune şi a celor rele. Dar noi la nu mică faptă bună vom ajunge dacă ni­cidecum nu ne vom pleca la vreo nălucire. Deoarece, de cele mai multe ori, visurile nu sunt altceva decât idoli ai gândurilor celor rătăcite sau, iarăşi, precum am zis, batjoco­riri ale dracilor.

14. Aşadar noi, când ni se va tri­mite vedenie, măcar şi din bunătatea lui Dumnezeu de-ar fi, nu o vom primi, şi nu se va mânia pe noi pentru aceasta mult dori­tul Domnul nostru Iisus Hristos, căci ştie că pentru vicleşugurile dracilor nu o primim. Căci cea mai sus zisă dreaptă socoteală este una a acriviei şi, de se întâmplă ca din vreo răpire să ne simţim sufletul întinându-se de care [întinăciune] afară, precum mi se pare, nimeni nu se află -, putem pierde urma cunoştinţei celei cu acrivie şi aşa să credem celor ce nu sunt buni ca unor buni.

15. Fie-ne dar nouă spre pilda lucru­lui sluga chemată noaptea de stăpân înain­tea curţilor casei după o îndelungată ducere. Pe acest stăpân, sluga l-a lepădat cu totul, încă de la deschiderea uşilor; pentru că se temea ca nu cumva, cu o asemănare de glas, să fie răpită şi aşa vânzător să-l gătească a se face de lucrurile ce i s-au încredinţat de la dânsul.

16. Pe care slugă, făcându-se ziuă, nu numai că domnul nu s-a mâniat pe ea, ci şi de multe laude o a învrednicit pe dânsa, că, iată, şi pe glasul stăpânului îl socotea a fi amăgire, nevrând a pierde ceva din lucrurile lui.

III.

A Sfântului Maxim

1. Precum mintea celui flămând nă­luceşte pâine şi a celui însetat, apă, tot aşa şi pântecele celui lacom năluceşte felurite bucate, aşijderea cea a iubitorului de dulceţi, chipuri femeieşti, a celui ce se slăveşte în de­şert, cinstele cele de la oameni, a iubitorului de argint, câştiguri, a pomenitorului de rău, răsplătire celui ce l-a supărat, şi a zavistnicului, facere de rău împotriva celui ce-i zavistuieşte.

2. Şi în celelalte patimi aşijderea: pentru că, din patimi tulburându-se mintea, primeşte înţelegerile cele pătimaşe, şi atunci când trupul este treaz, şi când este în somn. Când pofta [îşi] creşte materiile făcătoare de dulceţi, mintea le năluceşte în somn.

3. Iar când creşte mânia, vede lucru­rile cele pricinuitoare de frică. Şi, deşi necuraţii draci sunt cei ce cresc patimile, ei iau ca împreună-lucrătoare şi lenevia noastră, şi le întărâtă pe acestea, iar sfinţii îngeri le mic­şorează, mişcându-ne pe noi spre lucrarea faptei bune.

IV.

Din Pateric

1. Un frate a întrebat pe un Bătrân zicând: „Părinte, ce sunt nălucirile cele de noapte?" Şi a răspuns Bătrânul: „Precum în zi ne face diavolul să ne îndeletnicim în gân­duri străine, ca să nu ne îndeletnicim întru rugăciune şi în cugetările cele bune, tot aşa şi în noapte tulbură mintea noastră cu mari şi felurite năluciri, sârguindu-se urâtorul de oameni să netrebnicească şi rugăciunea de noapte. Pentru aceasta nu trebuie să luăm în niciun fel aminte la dânsele".

346

V.

A Sfântului Efrem

1. Iubite, nu crede visurilor celor amăgitoare, că pe mulţi au înşelat visurile şi au căzut nădăjduindu-se spre dânsele; căci în ce măsură am ajuns noi, ca să vedem ve­denii îngereşti?

347

PRICINA A DOUĂZECI ŞI UNA

CĂ cele din inima omului dracii nicidecum nu le ştiu, nici de care patimă ne biruim; dar, din cele ce grăim sau lucrăm, din acestea le învaţă.

I.

Din Pateric

1. Zis-a Avva Matoi: „Nu ştie Satana de care patimă se biruie sufletul; că el [doar] seamănă gândurile pătimaşe, adică pe ale curviei, pe ale clevetirii, asemenea şi pe ale celorlalte patimi, dar nu ştie de va secera, adică dacă le vom primi pe acestea sau de le vom face; ci, în care patimă va vedea pe suflet plecându-se prin trup, pe aceasta i-o întăreşte lui slujindu-i în fel şi chip".

II.

A lui avva Cassian

1. Un frate a întrebat pe Avva Arsenie zicând: „Rogu-te, Părinte, să-mi spui ce uni­re este între duhurile cele viclene şi suflet, care, deşi este nearătat, totuşi pot vorbi cu dânsul fără ca el să simtă şi se pot împreu­na şi sufla într-însul cele ce vor? Şi este atâta împreunare între cuget şi dânşii, încât fără harul lui Dumnezeu nu i-am putea deosebi. Şi ce iese din meşteşugirea cea cu vicleşug a acelora, şi ce din aşezarea noastră?"

2. Iar Bătrânul a zis: „Nu este de mirare că, pe nesimţite, se poate împreuna duh cu duh şi, nevăzut fiind, să se apropie şi să sfătuiască sufletul spre cele ce-l îndul­cesc. Pentru că între aceste duhuri şi sufle­tul omenesc este o asemănare şi o rudenie în partea cea gânditoare şi cuvântătoare, iar acest hotar s-a dat pentru sufletul omului şi pentru fiinţa cea gânditoare a acelora şi pen­tru aceasta se şi pot împreuna unii cu alţii prin gânduri.

3. Însă unirea aceasta nu este după fiinţă, astfel încât unul să fie copleşit de ce­lălalt sau să-l primească, căci aceasta numai Dumnezeirii îi este cu putinţă, Care este simplă sau neîndoită după fiinţă şi fără de trup; şi pentru aceasta este şi întru toată firea cea gânditoare, străbătând prin tot ipostasul şi fiinţa, care şi pe cele nearătate ale ei le cu­prinde şi le cearcă, ca ceea ce cu adevărat este simplă şi neîndoită în fire şi fără de trup.

4. Şi, deşi le zicem a fi firi duhovni­ceşti adică ale îngerilor şi ale dracilor -, aşijderea zicem şi firii sufletului, însă cu totul lipsite de trupuri nu le socotim; pentru că au şi acestea trup, deşi cu mult mai subţi­re decât al nostru, precum zice şi Apostolul: Trupuri cereşti şi trupuri pământeşti (I Cor. 15: 40), şi iarăşi: Se seamănă trup sufletesc şi răsare trup duhovnicesc (v. 44).

5. Deci dintru acestea ne învăţăm limpede că niciunul nu este fără de trup, fără numai Unul Dumnezeu, Care poate cerceta cele ascunse, Care poate străbate adâncurile inimii şi cunoaşte toate fiinţele cele gândi­toare, pentru că El singur este în tot, pretutindenea şi întru toate, pentru aceea şi pome­nirile oamenilor Sigur Acela le vede, precum zice Apostolul: Viu este cuvântul Domnului şi lucrător, şi mai ascuţit decât sabia cea cu două ascuţişuri, străbătând până la despărţiturile su­fletului de trup, ale încheieturilor de măduvă, şi judecător al pomenirilor şi al cugetelor inimii, şi nu este vreo făptură nearătată înaintea Lui (Evr. 4:12). Zice şi Iov: Cel ce ai zidit deosebi inimile noastre şi cunoşti mintea oamenilor (Iov. 6: 20).

6. Deci Unuia Dumnezeu, precum am zice, îi este cu putinţă să cunoască po­menirile noastre, ca Celui ce Singur este fără de trup, Care răzbate prin toată fiinţa sufletească, iar necuratele duhuri, ca unele ce nu sunt în suflet, pricep felurimile gân­durilor noastre numai prin vestiri oareca­re din afară, folosindu-se adică de semne trupeşti. Aşadar, numai aşa ne pot vedea în aşezarea noastră, precum din graiuri, din cele pentru care ne sârguim, spre care ne îndreptăm şi ne aplecăm, şi din acestea citesc pomenirile sufletului, iar pe acele gânduri care au ieşit din cămara cea mai

348

dinlăuntru a sufletului nicidecum nu le pot pricepe1.

7. Încă şi gândurile cele rele pe care ei le seamănă întru noi, ei nu pot cunoaşte dacă le-am primit, fără numai prin mişcările cele trupeşti, precum am zis, şi prin vesti­rile omului celui din afară, şi nu prin fiinţa sufletului însuşi, adică prin acea mişcare lă­untrică ascunsă în măduva lui, ca să zic aşa; adică, atunci când vor îndemna pe cineva la lăcomia pântecelui, dacă îl vor vedea pe dânsul uitându-se la soare şi cu grijă aflându-se pentru ceasul mâncării, înţeleg că a primit asupreala lăcomiei pântecelui.

8. Atunci când stârnesc spre curvie, de vor vedea ochii fluşturatici şi cu iscodire uitându-se la cele ce nu trebuie, şi vor simţi mişcarea trupului, şi nu vor vedea pe suflet vitejeşte stând împotriva unor asupreli ca acestea, îl vor cunoaşte pe dânsul rănit de săgeţile lăcomiei.

9. Şi întristare ori mânie când vor se­măna, şezând ei în mădularele inimii, simt primirea [seminţei] prin mişcările trupului, când văd adică ochii întorşi şi tulburaţi, şi faţa schimbată din obişnuita vedere, şi că s-a îngălbenit cu încreţirea şi cu repejunea sângelui, sau rumenă de năprasnă făcută cu înfierbântarea sângelui dimprejurul inimii celui ridicat în chipul obrazului.

10. Şi aşa, cu subţirătate, cearcă şi pândesc cu care patimă se biruieşte, căci pe fiecare din noi cunosc arătat după patima de care ne veselim, de a cărei asupreală ne vor vedea că ne îngreunăm, către care în linişte şi tăcere arătăm prietenia, îndeletnicindu-ne cu dânsa. Şi nu este deloc de mirare dacă dracii, trupuri de aer având, prin trup iau cunoştinţă de aşezările sufletului, pentru că, adesea, aceasta şi oamenii cei mai iscusiţi o înţeleg, ajungând să cunoască starea şi aşezarea omului celui dinlăuntru din trăsăturile feţei sau din felurimea omului celui din afară.

11. Încă trebuie să cunoaştem şi aceasta: că şi la cei îndrăciţi nu se cade a-i socoti pe draci ca lucrând de ca şi cum ar fi ascunşi şi şezând în însăşi fiinţa sufletu­lui, trimiţând pe acest temei vorbe şi graiuri după voie din gura omului, căci cu niciun chip nu le este lor cu putinţă aceasta, pre­cum s-a zis, dar nici printr-o micşorare, lipsă sau slăbiciune a sufletului nu poate duhul necurat să lucreze, ci prin slăbirea trupului, când adică întru acele mădulare şezând, în­tru care se ţine puterea sufletului, nesuferită şi nemăsurată greutate punând el, înnegreş­te şi întunecă simţirile cele gândite, care lu­cru îl vedem întâmplându-se de multe ori şi din pricina vinului, a febrei sau de la un frig prea mare, de la boli şi de la altele din afară.

12. Pe care lucru, ca să nu-l aducă diavolul şi Fericitului Iov, primind stăpâni­re asupra trupului său, e oprit cu porunca Domnului să intre şi în suflet, că zice: Iată, îl dau pe dânsul în mâinile tale, numai sufletul lui păzeşte-l (Iov. 2: 6)2, adică „să nu-i iei mintea, făcându-l nebun şi, astfel, cu multa greuta­te vătămând sălaşul sufletului, să-i întuneci înţelegerea şi înţelepciunea minţii, care stă împotriva răutăţii tale".

13. Pentru că, dacă duhul necurat se amestecă cu acest trup gros şi materialnic şi oareşicum se îmbracă cu dânsul, nu putem spune că astfel se poate uni şi cu sufletul, ca acesta să pară a fi un duh primitor de duh, pentru că aceasta e cu putinţă numai Sfintei Treimi, precum s-a zis, ci dracii se pun asu­pra sufletului şi-l luptă numai prin lesnirea3 trupului.

1 „Că nu voi spune vrăjmaşilor tăi taina Ta...”, zice o cântare. Vrăjmaşul nu cunoaşte gândurile noastre cele izvodite din harul lui Dumnezeu, căci harul este ca o îngră­dire, o armură, un scut de netrecut împotriva vrăjmaşilor. Odată slăbită sau stricată această apărare, din pricina leneviei noastre şi celor următoare, vrăjmaşul va putea cunoaş­te lesne gândurile noastre din cele ce facem atâta vreme cât stăm descoperiţi şi fără apărare.

2 în sensul de „ţine-te de-o parte de el, lasă-l aşa cum e”.

3 euepeia, sau: uşurătatea, toleranţa, indiferenţa, ires­ponsabilitatea şi, evident, toate ce decurg de aici.

349

PRICINA A DOUĂZECI ŞI DOUA

Care este măsura nepătimirii, şi care sunt osebirile [însuşirile] acesteia, şi de unde i se face ea omului.

I.

Din Pateric

1. Un Bătrân a făcut cincizeci de ani nici pâine mâncând, nici vin bând degrab, şi zicea: „Am ucis curvia şi iubirea de argint şi slava deşartă".

2. Şi, auzind Avva Avraam despre dânsul că a zis aceasta, a venit la dânsul şi i-a zis lui: „Tu ai zis aceasta?" Iar el a zis: „Da". Şi l-a întrebat pe dânsul Avva Avraam şi a zis: „Iată, intri în chilia ta, şi afli femeie pe rogojina ta, poţi să gândeşti că nu este fe­meie?" Răspuns-a Bătrânul: „Nu, ci mă lupt cu gândul ca să nu mă ating de dânsa". Zis-a Avraam: „Iată, nu s-a omorât, ci trăieşte pati­ma, dar este legată".

3. Iarăşi, umbli pe drum, şi vezi pie­tre şi hârburi, iar în mijlocul acelora, aur. Poate mintea ta să socotească aurul ca pe acelea?" Iar el a zis: „Nicidecum, ci mă lupt cu gândul ca să nu-l iau". Apoi i-a zis Avva Avraam: „Iată, şi aceasta trăieşte, dar este le­gată".

4. Şi iarăşi l-a întrebat: „Iată, auzi despre doi fraţi cum că unul te iubeşte, iar altul te urăşte şi te grăieşte de rău. Aşadar, de vor veni cei doi la tine, îi ai deopotrivă pe amândoi?" Răspuns-a Bătrânul: „Nu, ci mă lupt cu gândul ca să fac bine celui ce mă urăşte". Zis-a avva Avraam: „Iată, şi aceasta trăieşte, dar este legată asemenea celorlalte. Drept aceea, e limpede că patimile trăiesc, numai că se leagă de nevoitor".

5. Zis-a un Bătrân: „Nu poate omul să fie bun, măcar de va şi voi să fie bun, de nu va locui Dumnezeu întru dânsul, măcar şi foarte se va sârgui el. Că nimeni nu este bun, fără numai Domnul Dumnezeu (Marcu 10:18)".

6. Zis-a un Bătrân: „De s-a făcut întru tine defăimarea ca şi lauda, şi sărăcia ca şi bogăţia, şi lipsa ca îndestularea, nu vei muri. Căci cu neputinţă este ca cel ce le-a îndreptat pe acestea să cadă întru necurăţia patimilor sau întru amăgirea dracilor".

7. Zis-a Avva Longhin către Avva Acachie: „Atunci cunoaşte femeia că a ză­mislit, când se va opri sângele ei. Tot aşa şi sufletul, atunci cunoaşte că a dobândit pe Duhul Sfânt, când se vor opri patimile care-l trag pe dânsul [de] jos. Iar câtă vreme este ţinut într-însele, cum poate să se slăvească în deşert că este nepătimaş? Dă sânge şi pri­meşte Duh!"

8. Un monah, întâlnindu-se cu niş­te călugăriţe, s-a dat în lături din cale, iar văzând egumeniţa ce a făcut fratele, a zis uitându-se la dânsul: „Bine ai făcut, fiule, pentru neputinţa ta. Însă de ai fi fost monah desăvârşit, nu ai fi luat aminte la noi ca la nişte femei".

II.

A lui avva Isaia

1. Zis-a Avva Isaia: „De veţi face slujbele voastre, iar după ce le veţi fi termi­nat, se va mişca vreo patimă în inimile voas­tre, toate ostenelile voastre în deşert sunt, căci Dumnezeu nu le primeşte pe dânsele".

2. I-a zis lui oarecine din Părinţi:

„Dar ce, nu sunt ele cele ce lovesc, Părinte?" Şi a răspuns: „Atunci când plouă pe pămân­tul semănat, sămânţa dă rod, iar de nu are sămânţă, de unde să odrăslească? Tot aşa, de se va nevoi cineva şi va scoate pe cele po­trivnice firii din inima sa, ele nu se vor mai mişca într-însul".

3. Pentru că Dumnezeu voieşte ca omul să fie asemenea cu El întru toate; şi pentru aceasta a şi venit şi a pătimit, ca să schimbe firea noastră cea împietrită în cele de jos, ca să taie voile noastre şi cunoştinţa cea mincinoasă care stăpâneşte peste inima noastră. Căci şi dobitoacele cele necuvântătoare pe a lor fire o au păzit, iar omul pe a sa o a schimbat. Căci precum vitele sunt supuse omului, tot aşa şi omul trebuie să se supună aproapelui său pentru Dumnezeu.

350

4. Pentru că dintru început, de când a făcut Dumnezeu pe om, l-a pus pe dânsul în Rai, împrejur având simţirile lui sănătoa­se şi neclătite din aşezarea lor cea firească, iar după ce a ascultat pe cel ce l-a amăgit pe dânsul, toate aşezarea lui s-a întors împotri­va firii, iar atunci s-a lipsit de puterea lui şi a căzut din slava sa.

5. Iar Domnul nostru, din multa Lui dragoste cu care ne-a iubit pe noi, cei nemulţumitori, a făcut mila Sa cu neamul nostru. Şi, întrupându-Se, a schimbat prin Sfântul Său Trup starea cea afară de fire în cea după fire, de a Cărui împărtăşire ne-a învrednicit pe noi. Şi ne-a întors iarăşi în Rai, dându-ne nouă şi porunci sfinte, cărora urmându-le, vom putea birui pe cei ce ne scot pe noi din slava noastră, pentru a ne face iarăşi în starea cea firească întru care ne-am făcut la început.

6. Pentru că este poftă după fire, ca să poftim cele de jos, aşijderea cu poftă [dor] se face şi dragostea către Dumnezeu pen­tru aceea şi Daniil s-a numit bărbatul doririlor (Dan. 9: 23) -, însă vrăjmaşul o a schimbat pe dânsa în poftă ruşinoasă, spre a pofti toată necurăţia.

7. A minţii este râvna cea după fire şi fără de râvnă pentru Dumnezeu nu spo­rim în nimic, precum este scris în Apostol: Râvniţi darurile cele mai bune (I Cor. 12: 31). Dar această râvnă întru Dumnezeu ni s-a în­tors împotriva firii, spre a ne zavistui unul pe altul, a pizmui şi a ne minţi unul pe altul.

8. A minţii este şi iuţimea cea după fire şi fără de aceasta nici curăţia nu i se face omului, de nu se va iuţi [mânia] adică spre toate cele semănate într-însul de la vrăjma­şul (cf. Matei 13: 25). Dar această iuţime s-a schimbat întru noi spre a ne iuţi spre aproa­pele pentru pricini nebuneşti şi nefolositoa­re.

9. A minţii este ura cea după fire, spre a urî vrăjmăşia, şi fără de ură nu se descoperă cinstea sufletului. Dar această ură ni s-a schim­bat nouă spre cele potrivnice firii, făcându-ne să urâm pe aproapele şi să ne îngreţoşăm de dân­sul, care lucru şi izgoneşte toate faptele bune.

10. A minţii este şi înalta-cugetare cea după fire, asupra vrăjmăşiei, spre a nu o asculta pe dânsa şi, astfel, a sluji patimilor celor necinstite. însă nouă înalta-cugetare ni s-a schimbat spre a ne vrăjmăşi unii pe alţii şi spre a ne îndreptăţi pe înşine în faţa aproa­pelui, şi de aceea ne-am făcut şi vrăjmaşi lui Dumnezeu, şi ne-am smerit de vrăjmaşii noştri. Iată, acestea aşa din început au fost zidite omului, iar după ce a mâncat din ne­ascultare, i s-au schimbat lui întru cele po­trivnice firii şi a slujit patimilor celor prea scârnave.

11. Deci cel ce voieşte a ajunge la starea cea după fire, acela va tăia toate voile sale cele după trup, nevoindu-se până ce se va pune pe sine în starea cea după fire. Atunci unul ca acesta se face nepătimaş, şi se numeş­te nemincinos, şi împărăţia lui Dumnezeu, iată, o a moştenit, precum a zis Mântuitorul nostru: Nu este împărăţia lui Dumnezeu aici sau acolo, ci înlăuntrul vostru (Luca 16: 21).

12. Şi sunt unii grăind cele ale împărăţiei, însă fără a le lucra, şi sunt alţii lucrând pe cele ale împărăţiei, dar nu întru păzire, nici întru cunoştinţă. Iar cei întru care s-a plinit cuvântul Mântuitorului împărăţia cerurilor înlăuntrul vostru este puţini sunt şi anevoie de aflat. La aceia a venit Duhul Cel Sfânt al lui Dumnezeu şi, cu adevărat, de la Dumnezeu s-au născut (Ioan 1:13), după cuvântul Apostolului Ioan, care chipul celui pământesc lepădându-l, Chipul Celui ceresc l-au purtat (cf. I Cor. 15: 49), schimbându-se la faţă din slavă în slavă (f. II Cor. 3: 18) şi pe Hristos avându-L locuind întru ei, prin credinţă.

13. Acestora, şi duhul, şi sufletul, şi trupul fără prihană s-au unit după lucra­rea Duhului (I Thesal. 5: 23), şi nevinovaţi şi neosândiţi de conştiinţă petrec, pacea lui Dumnezeu dăruindu-se în inimile lor. Peaceştia vrăjmaşul nu-i mai poate vătăma.

14. Pentru că, dacă mintea ajunge să vadă dulceaţa Dumnezeirii, săgeţile vrăjma­şului nu mai intră într-însa, căci este îmbră­cată cu toată întrarmarea faptelor bune, care o păzesc şi poartă grijă de dânsa, şi nu o lasă să se tulbure întru ceva, ci îi dă ei fără opreală a se îndeletnici întru vederea sa.

15. Drumul faptelor bune înseamnă cădere şi îndreptare; pentru că este război,

351

este schimbare, este micşorare, este sporire, este poftire, este bucurie, este osteneală, este odihnă, este silire, este îmbunătăţire; căci este călătorie, până ce ajunge întru odihnă.

16. Iar nepătimirea este departe de toate acestea şi nu are trebuinţă de ceva, pen­tru că este întru Dumnezeu, şi Dumnezeu întru dânsa, şi vrăjmăşie nu mai are, nici că­dere, nici necredinţă, nici osteneală a păzirii, nici frică de patimă, nici poftire a vreunui lu­cru materialnic, nici durere din pricina unei vrăjmăşii cu cineva, şi mari şi nenumărate sunt slavele ei.

17. Iar câtă vreme este frică de vreo patimă oarecare, departe este omul de dân­sa [de nepătimire], iar de se suie pâră din inimă, înseamnă că străin este de dânsa, iar dacă stânga lucrează ceva de-ale ei, încă n-a murit păcatul, nici faptele cele bune ale dreptei n-au pace cu dânsa. Căci scris este: Căruia v-aţi dat robi spre ascultare, sunteţi robi aceluia căruia vă supuneţi, ori păcatului spre moarte, ori ai ascultării spre dreptate (Rom. 6: 16). Căci două căi sunt: una a vieţii şi alta a morţii.

18. Cel ce călătoreşte pe calea vie­ţii nu umblă pe cealaltă, iar cel ce merge pe amândouă nu s-a socotit încă că merge pe vreuna, şi nici n-a cunoscut care este deose­birea dintre ele, astfel încât de una să fugă şi pe cealaltă să o iubească.

19. Iar dacă a cunoscut cineva dul­ceaţa slavei lui Dumnezeu, acesta poate cu­noaşte şi amărăciunea vrăjmaşului; dacă ci­neva a cunoscut împărăţia aceasta, cunoaşte şi necurăţia patimilor; de a cunoscut cineva rodul faptelor bune, acesta a cunoscut ce este şi rodul răutăţii. Căci, de nu va fi mâncat ci­neva dintr-amândouă, nu poate cunoaşte deosebirea lor.

20. Căci cum va cunoaşte cineva ne­bunia iubirii de argint, de nu va fi cunoscut din odihna sărăciei celei după Dumnezeu? Cum va cunoaşte amărăciunea iuţimii, de nu va fi cunoscut alinarea blândeţii? Cum va cunoaşte tulburarea mâniei, de nu va fi câştigat pacea îndelungii-răbdări? Cum va cunoaşte obrăznicia mândriei, de nu va fi câştigat atenţia smeritei cugetări? Cum va cunoaşte tulburarea akediei, de nu se vor fi aşezat simţirile lui şi nu va fi înţeles lumina lui Dumnezeu?1

21. Încă şi pe celelalte patimi nicide­cum nu le va cunoaşte cineva, de nu va cu­noaşte faptele cele bune potrivnice lor, care le strică pe acestea. Pentru aceasta, mulţi fără de minte s-au socotit pe eişi că au ajuns întru nepătimire, patimile încă fiind în suflet şi trupuî necurăţindu-se cu desăvârşire.

22. Zis-a acelaşi: „Aceasta ne împo­vărează şi ne mistuie pe noi, că nepătimirea o avem în gură, iar răutatea şi fărădelegea în inimă".

23. Iarăşi a zis: „Că de nu se va nevoi omul până la moarte, ca să-şi facă trupul său asemenea cu cel purtat de Iubitul Iisus, nu se va întâmpina cu Dânsul cu bucurie, nici nu va scăpa din amara robie".

24. Zis-a iarăşi: „Cel ce nu află ajutor în vremea războiului nu poate crede nici în pace".

III.

A lui avva Marcu

1. Cel ce voieşte să treacă marea cea gândită, smerit cugetă, îndelung rabdă, priveghează, se înfrânează; iar de se va sili a in­tra [la limanul nepătimirii] fără acestea patru, inima se va tulbura, iar a trece nu poate.

2. Liniştea va fi de folos atunci când răutăţile vor înceta, iar de va lua [cineva] la

1 Foarte sugestiv acest chip al cunoaşterii propus aici, chiar dacă mai greu de înţeles pentru cei neîmbunătăţiţi. în nici un caz nu se referă la o cunoaşterea a răutăţilor prin experierea lor ca o condiţie a cunoaşterii sau experierii celor bune; e drept că avem multe istorioare în care se povestesc grozăviile păcatelor săvârşite de cei ce mai apoi s-au sfinţit şi s-au mântuit, dar în aceste cazuri se aplică zisa de la Rom. 5: 20: Iar unde s-a înmulţit păcatul, a prisosit harul; a prisosit pentru aceea că păcatul, atât de mult crescând şi orbind pe om, acesta nu şi-a mai văzut măsurile, socotind chiar că e drept, precum Fariseul (cf. Luca 18), sau Saul, viitorul Apostol Pavel, sau tâlharul de pe cruce şi mulţi al­ţii, unde aceştia doi din urmă sunt o pildă cum nu se poate mai grăitoare pentru zisa de mai sus. Cunoaşterea de care avva vorbeşte este cea prin har, căci nevoitorul, odată ri­dicat cu mintea şi inima către cele de sus, vede mai bine prăpastia sau primejdia celor de jos, sau stricăciunea lor, iar de aici cunoaşte mai bine şi chipul biruirii ispitelor sau al deosebirii gândurilor.

352

sine şi pe cele patru fapte bune întru rugă­ciune, ajutor către nepătimire mai scurt ca acesta nu-şi va găsi.

3. Fără de trup, mintea nu se poate linişti, nici zidul cel din mijloc al acestora nu-l poate surpa fără linişte şi rugăciune.

4. Carnea pofteşte împotriva duhului, iar duhul împotriva cărnii (Gal. 5: 17). Iar cel ce umblă cu duhul [Duhul], pofta cărnii nu va săvârşi.

IV.

A Sfântului Diadoh

1. Nepătimirea nu înseamnă să nu fim luptaţi de draci, căci astfel ar fi trebuit să ieşim din lume, după Apostolul (cf. I Cor. 10:17; II Cor. 6:17), ci, luptaţi fiind de dân­şii, în chip neluptat să petrecem. Căci osta­şii cei îmbrăcaţi în fier, deşi se săgetează de potrivnici şi sunetul săgeţilor îl aud, şi chiar săgeţile cele trimise asupra lor mai pe toate le văd, totuşi nu se rănesc, din pricina îmbrăcămintei celei de război.

2. Aşadar, cu fier fiind îngrădiţi în bătălie, petrec nebiruiţi, iar noi, cu întrarmarea Sfântului Duh şi cu coiful Mântuitorului întrarmându-ne prin toate lucrurile cele bune, să tăiem toate oştile cele întunecate ale demonilor, pentru că nu numai nesăvârşirea faptelor rele ne aduce curăţia, ci şi sârguinţa spre cele bune, prin care ne lepădăm cu toa­tă vârtutea de cele rele.

V.

A lui avva Isaac

întrebare

1. De unde cunoaşte cineva de a ajuns la curăţia inimii? încă şi ce este curăţia inimii?

Răspuns

2. Atunci când pe toţi oamenii îi vede buni şi nimeni nu i se pare necurat şi spurcat, atunci cu adevărat este curat cu ini­ma. Că fiecare întru simţire şi întru adevăra­ta aşezare a inimii nu poate să-i socotească pe toţi deopotrivă, şi mai presus decât pe sineşi, după porunca Apostolului, de nu va ajunge întru acel grai care zice: Ochiul curat nu vede pe cele viclene (Avac. 1:13).

3. Deci curăţia este desăvârşită ui­tare şi necunoştinţă a chipurilor celor po­trivnice firii, pe care firea le-a scornit şi le-a crescut din neascultare şi din lucrurile cele dinlăuntru. Iar cel ce este afară de dânsele, şi care mai vârtos leapădă din sineşi pe cele potrivnice firii, şi are uitarea lor, pe temeiul necunoştinţei şi al lucrării lor, arătat este cum că a luat înapoi simplitatea şi nerăutatea firii dintâi şi s-a făcut ca un prunc fără de răutate, afară de neajunsurile cele prunceşti.

întrebare

4. „Şi se poate ca cineva să ajungă la o stare ca aceasta?"

Răspuns

5. „Da, iată, Avva Sisoe a ajuns la măsura aceasta, până într-acolo încât întreba pe ucenicul despre sineşi dacă a mâncat sau nu.

6. Încă şi altul din Părinţi a venit într-o simplitate ca aceasta, că a ieşit cu totul din cele de aici, încât a uitat şi dacă a mâncat înainte de împărtăşire; şi, de nu s-ar fi oprit de unul din ucenicii săi, s-ar fi apropiat de Sfânta Cuminecătură, care ucenici îl şi adu­ceau pe el ca pe un prunc la împărtăşire. Şi lumii adică era ca un prunc, iar cu sufletul era desăvârşit către Dumnezeu.

VI.

A Sfântului Maxim

1. Suflet curat este cel care s-a izbă­vit de patimi şi de dumnezeiasca dragoste se veseleşte neîncetat.

Nepătimirea este aşezământ paşnic al sufletului, dintru care anevoie mişcat că­tre răutate se face.

Când mintea se va slobozi desăvâr­şit de patimi, călătoreşte către vederea celor ce sunt fără a se uita înapoi, făcând călătoria spre cunoştinţa Sfintei Treimi.

2. Semn al desăvârşitei nepătimiri este când la inimă totdeauna se vor sui numai

353

înţelegerile simple ale lucrurilor, chiar şi în vremea somnului, când, dacă mintea este curată, odată ce primeşte înţelegerile lucru­rilor, spre duhovniceasca vedere printr-însele se porneşte; iar necurată prin lenevire făcându-se, rămâne la lucruri, închipuindu-şi numai înţelegerile lor cele simple; cât pri­veşte cele omeneşti, odată primite, le preface în gânduri rele şi urâte.

3. Cel ce este desăvârşit întru dragos­te şi la desăvârşirea nepătimirii a ajuns, şi nu ştie de vreo deosebire între al lui şi al altuia, între al credinciosului şi al necredinciosului, între al robului şi al celui slobod sau în toate între bărbat şi femeie; ci, fiindcă a ajuns mai presus de tirania patimilor şi la singură firea oamenilor priveşte, îi vede pe toţi întocmai, şi către toţi are acelaşi aşezământ. Căci nu mai este într-însul Ellin şi Jidov, nici parte bărbătească sau femeiască, nici rob sau slo­bod, ci toate şi întru toate Hristos (cf. Gal. 3: 18).

4. Una este a se izbăvi cineva de gân­duri şi alta a se slobozi de patimi. De multe ori, cineva se izbăveşte de gânduri atunci când nu sunt de faţă acele lucruri către care îşi are patimile. Dar patimile se ascund în suflet, iar când se arată, lucrurile ies la ivea­lă. Prin urmare, trebuie să păzim mintea în faţa lucrurilor, ca să cunoaştem pentru care din ele e stăpânită de patimă.

5. Suflet desăvârşit este cel a cărui putere pătimitoare s-a plecat cu totul lui Dumnezeu.

6. Minte desăvârşită este cea care prin credinţă adevărată într-un chip mai presus de cunoştinţă L-a cunoscut pe Cel ce este mai presus de cunoştinţă, care pe cele de obşte făpturi ale Lui le-a văzut şi care a luat de la Dumnezeu cunoştinţa cea cuprin­zătoare a Proniei şi a Judecăţii celei dintr-însele, zic adică pe cât le este cu putinţă oame­nilor a înţelege.

7. Când nu vei face şi nici nu vei zice cu cugetul vreun lucru rău, şi când nu vei pomeni de rău pe cel ce te-a păgubit sau te-a grăit de rău, şi când de-a pururea vei avea mintea în vremea rugăciunii nematerialnică şi fără închipuiri, atunci cunoaşte că ai ajuns la măsura nepătimirii şi a dragostei celei desăvârşite.

8. Nu socoti cum că ai nepătimire desăvârşită când lucrul nu este de faţă, ci atunci când se va arăta şi tu vei rămâne nemişcat către el şi către pomenirea lui cea după aceasta; şi numai atunci cunoaşte-te pe sineţi că ai păşit peste hotarele ei, însă nici aşa să nu fii nebăgător de seamă, pentru că numai zăbovirea în fapta bună omoară pati­mile, iar negrijirea de ele iarăşi le ridică.

9. Cel ce împlineşte legea prin viaţă şi prin petrecere numai prin semuirile inimii sau ale răutăţii poate face silogisme, jertfind lui Dumnezeu lucrarea patimilor celor iraţi­onale, şi în acest chip se îndestulează către mântuire pentru duhovniceasca pruncie cea dintru dânsul.

10. Cel ce este învăţat de cuvântul cel prorocesc, pe lângă lepădarea lucrării patimilor, leapădă şi învoirile ce i se fac în suflet, ca să nu se pară că prin trup se depăr­tează de răutate, iar cu sufletul pe ascuns o lucrează pe dânsa cu îndestulare.

11. Cel ce îmbrăţişează cu adevă­rat viaţa cea evanghelicească, şi începutul şi sfârşitul răutăţii sale l-a tăiat de la sine, şi toată fapta bună şi cu lucrul şi cu cuvântul o lucrează, acesta, izbăvit fiind de tot păcatul lucrător prin patimi, aduce jertfă de laudă şi de mărturisire. Şi, slobod făcându-se de lup­ta cu mintea cea către dânsele, are sufletul numai cu nădejdea bunătăţilor celor viitoa­re, care fără de saţiu îl hrănesc cu dulceaţă.

12. Inima curată este ceea ce pune în­aintea lui Dumnezeu pomenirea ei fără for­me şi închipuiri, cu singure întipăririle Lui gata fiind a se însemna, prin care şi Hristos obişnuieşte să i se facă arătat. Aceasta este mintea lui Hristos pe care o iau Sfinţii, după cela ce a zis: Iar noi mintea lui Hristos avem (I Cor. 2: 16), care nu se face după lipsirea puterii gânditoare celei dintru noi, nici ca o întregire a minţii noastre, nici ca mutându-se în chip fiinţial întru mintea noastră după ipostas, ci ca, printr-a Sa felurime2, puterea minţii noastre să o lumineze şi să o ducă la aceeaşi lucrare cu a Lui.

2 Prin trăsăturile Sale, adică.

354

13. Pentru că mintea lui Hristos o are, zic eu, cel ce le înţelege toate după dân­sul şi prin toate îl înţelege pe Dânsul.

14. Trup al lui Hristos ni se zice că suntem, după cea zisă: Iar noi trup al lui Hristos suntem şi mădulare fiecare în parte (I Cor. 12: 27), dar nu că ne-am lipsi de trupu­rile noastre şi ne-am face Trupul Lui, nici că Acela S-ar schimba în noi după ipostas sau S-ar tăia în osebite mădulare, ci pentru că, după asemănarea Trupului Domnului, stri­căciunea păcatului o scuturăm.

15. Că, precum Hristos după fire se înţelege a fi om cu trup şi cu suflet, tot aşa şi noi, cei ce am crezut Lui şi prin sloboda ale­gere ne-am îmbrăcat întru Dânsul prin duh, putem fi întru Dânsul fără păcat.

VII.

A Sfântului Isaac

1. De te vei vedea pe sineţi că te-ai odihnit de supărarea patimilor, [totuşi] să nu-ţi crezi ţie înainte de a intra în cetatea smereniei. Pentru că o cursă oarecare îţi gă­teşte ţie vrăjmaşul. Şi aşteaptă după odihnă multă tulburare. Căci, de nu vei fi trecut prin aşezările faptelor bune, nu vei afla odihnă de truda ta, nici tihnă dinspre cei ce uneltesc, până ce nu vei ajunge în cetatea smereniei.

2. În vremea în care smerenia împărăţeşte în sufletul tău şi întru vieţuirea ta se supune sufletul tău, împreună cu dânsul se vor supune ţie toate, pentru că în inima ta se naşte pacea de la Dumnezeu, iar când eşti în afara smereniei, nu numai de patimi, ci şi de felurite întâmplări vei fi supărat. Căci, cu adevărat, de nu ne vom smeri noi de voie, nu va înceta Dumnezeu smerindu-ne pe noi; [căci] adevărata smerenie este roadă a ispi­telor.

3. Două chipuri sunt ale răstignirii: răstignirea trupului, iar celălalt, suişul întru vedenie. Cel dintâi se face din izbăvirea de patimi, iar al doilea, din lucrarea faptelor du­hului, căruia mintea nu I se supune, dacă nu mai întâi acesteia i se va fi supus trupul.

4. Împărăţia minţii este răstignirea trupului, iar mintea nu se va supune lui Dumnezeu dacă nu şi de-sineşi-stăpânirea se va supune raţiunii. Cine se va supune pe sineşi, adică de-sineşi-stăpânirea, părţii celei raţionale a sufletului este aproape de a ajun­ge să i se supună lui toate.

5. Cel ce se cunoaşte pe sineşi a luat cunoştinţa tuturor [celor ce sunt], căci în cu­noştinţa de sineşi se află plinătatea cunoş­tinţei tuturor, iar întru supunerea sufletului său i se supun lui toate. Iar acestea cu anevo­ie este a le încredinţa cuiva, dacă este începă­tor şi prunc cu vârsta duhovnicească, pentru că zice: Vai ţie, cetate, când împăratul tău este tânăr (Eccl. 1:16).

6. Curăţia trupului este cuvioşie do­bândită prin izbăvirea de întinăciunea căr­nii, iar curăţia sufletului este slobozire de patimile ascunse care se statornicesc în cu­get, adică vederea nematerialnică ce se face întru puterea duhului în afara simţirilor tru­peşti, prin trecerea peste toate cele simţite.

7. Curăţia trupului şi a sufletului o au pruncii cei de curând născuţi, ca cei ce sunt curaţi de patimi; iar curăţia minţii se dă celor desăvârşiţi, de la Duhul.

355

PRICINA A DOUĂZECI ŞI TREIA

Când şi cum se cuvine a ne atinge de cuvântarea de Dumnezeu [teologie], şi care este cuvântul înţelepciunii duhovniceşti şi care al cunoştinţei, şi de unde se învredniceşte mintea de dânsele.

I.

A Sfântului Diadoh

1. Cuvântul cel duhovnicesc adeve­reşte simţirea cea gânditoare, făcând-o fără primejdie în cugetare, pentru că e adus de la Dumnezeu prin lucrarea dragostei, pentru aceasta şi nesilită de vreo ispită rămâne min­tea întru mişcările cuvântării de Dumnezeu, căci nu pătimeşte vreo lipsă aducătoare de grijă, fiindcă atâta se lărgeşte cu vederile pe cât voieşte lucrarea dragostei.

2. Deci bine este a rămâne de-a pu­rurea în credinţă, ca prin lucrarea dragostei să primim luminarea cuvântului, căci nimic nu este mai sărac decât cugetarea care filo­sof ează cele ale lui Dumnezeu stând în afara lui Dumnezeu, nici cel încă neluminat nu se cade a se apropia de vederile cele duhovni­ceşti, nici iarăşi, covârşit de luminarea bună­tăţii Sfântului Duh, să înceapă a cuvânta.

3. Pentru că lipsa luminii aduce necunoştinţă, iar unde este covârşirea bo­găţiei, aceasta nu îngăduie a grăi. Căci, îmbătându-se atunci sufletul de dragostea lui Dumnezeu, cu glas tăcut voieşte a se desfăta în slava Domnului. Pentru aceasta se cade a păzi mai curând mijlocia lucrării şi aşa a veni la cuvinte grăitoare de Dumnezeu.

4. Pentru că o măsură ca aceasta dăruieşte sufletului un oarecare chip deo­sebit de cuvinte preaslăvite, iar nepreţuirea luminării hrăneşte credinţa cuvântătorului credincios, ca cel ce învaţă să fie el cel dintâi care gustă din rod prin dragoste şi cunoştin­ţă, căci zice: Plugarul care se osteneşte, se cade ca el să se împărtăşească întâi din roade (II Tim. 2: 6).

5. Mintea noastră adesea anevoie suferitoare se află întru rugăciune, şi aceas­ta din pricina strâmtorării celei prea mari în lucrarea virtuţii dorite şi a săvârşirii ei în ascuns, însă spre cuvântarea de Dumnezeu

bucurându-se se dă pe sineşi, pentru lărgimea şi slobozenia dumnezeieştilor înţelesuri.

6. Deci, ca să nu voim să-i facem cale să grăiască multe, sau peste măsură să o lă­săm să zboare, sau să vrem a-i aduce oare­care bucurie, mai vârtos să ne îndeletnicim întru rugăciune, întru cântarea de psalmi şi întru citirea Sfintelor Scripturi, nelăsând de-o parte nici vederile [învăţăturile] bărba­ţilor celor iubitori de cuvinte [filologi], a că­ror credinţă prin cuvinte se cunoaşte.

7. Pentru că, făcând aceasta, nu o vom lăsa pe dânsa să amestece nici graiurile sale în cuvintele harului, nici iarăşi de slava deşartă a se târî, deşertându-se prin multa dulceaţă a vorbăriei, ci în vremea vederii o vom păzi pe dânsa afară de toată închipui­rea, iar prin aceasta va face ca aproape toate înţelegerile ei să fie însoţite de lacrimi.

8. Că odihnindu-se în vremile liniş­tii şi îndulcindu-se mai vârtos din dulceaţa rugăciunii, nu numai de cele zise pricini se va slobozi, ci şi mai mult se va înnoi spre a se deda cu iuţime şi fără osteneală la dumnezeieştile vederi, dimpreună cu sporirea în multă smerenie spre vederea duhovnicească a dreptei-socoteli.

9. [Astfel,] cuvântătorul de Dumnezeu, îndulcindu-se cu sufletul şi înfocându-se din înseşi cuvintele lui Dumnezeu, răzbate la lărgimile nepătimirii la vreme potrivită. Că zice: Cuvintele Domnului, cuvinte curate, ar­gint curat lămurit în foc pe seama pământului (Psalm 12: 6).

10. Iar cunoscătorul, adeverindu-se din cercarea cea lucrătoare, se face deasupra patimilor. încă şi cuvântătorul de Dumnezeu gustă din cercarea cea cunoscătoare, dacă se va aşeza pe sine smerit, dar şi cunoscătorul, dacă partea cea drept socotitoare a sufletu­lui o are nerătăcită, gustă puţin din virtutea duhovniceştii vederi.

11. Căci nu se întâmplă ca amândouă

356

darurile să vină desăvârşit fiecăruia, ca amândoi să se minuneze de ceea ce priso­seşte fiecăruia şi aşa să se înmulţească întru dânşii smerita cugetare şi râvna dreptăţii. Deci pentru aceasta, precum am zis mai sus, zice Apostolul: Că unuia adică prin Duhul i s-a dat cuvântul înţelepciunii, iar altuia, cuvântul cunoştinţei, întru acelaşi Duh (I Cor. 12: 8).

II.

A Sfântului Maxim

1. Îndreptând mintea virtutea prac­tică, sporeşte întru pricepere, iar îndreptând pe cea văzătoare, sporeşte întru cunoştin­ţă. Pentru că lucrarea celei dintâi este de a-l duce pe nevoitor întru dreapta socoteală a virtuţii şi a răutăţii, iar a celei de-a doua este de a-l introduce pe cel părtaş de ea în raţi­unile celor netrupeşti şi a celor trupeşti. Iar de lucrarea harului cuvântării de Dumnezeu [teologiei] se învredniceşte atunci când, pe toate cele înainte-zise prin aripile dragostei trecându-le şi ajungând la Dumnezeu, va privi scrutând prin duhul raţiunea privitoa­re la Dumnezeu, pe cât este cu putinţă firii omeneşti.

2. De vrei să teologhiseşti, să nu ca­uţi raţiunile cele dintru Dânsul, pentru că mintea omenească nu le poate afla, dar nici pe cele ale altuia oarecăruia din cei după Dumnezeu, ci, pe cât este cu putinţă, pe cele dimprejurul Lui cearcă-le, precum pe cele privitoare la pururea-vecuire, nemărginire şi nehotărnicie, la bunătate şi înţelepciune, ca şi pe cele ale puterii ziditoare, proniatoare şi judecătoare a celor ce sunt. Căci acela este între oameni mare cuvântător de Dumnezeu, care raţiunile acestora întrucâtva le află, cât despre cele ale fiinţei lui Dumnezeu, necu­noscute sunt deopotrivă la toată firea cea fă­cută.

3. Cei ce defaimă dulceţile, ori din pricina firii le defăimează, ori a nădejdii, ori a cunoştinţei, ori a dragostei de Dumnezeu1.

1 Avem aici implicate nişte trepte: dulceţile, plăcerile oferite de fire sau de altceva din afara ei pot fi vătămătoa­re şi duhovniceşte şi trupeşte, de aceea nevoitorul (sau şi umanitatea de obşte) le defaimă aproape de la sine, iar dacă are şi nădejde în viaţa fericită cu Dumnezeu, le defaimă odată în plus, iar dacă are şi cunoştinţă a Lui şi a raţiunilor Sale, îl şi iubeşte, iar de aici le defaimă aproape cu totul, mărginindu-se la cele strict trebuitoare. Cele de aici le în­tăreşte şi mai jos.

Cel ce s-a învrednicit cunoştinţei lui Dumnezeu şi din dulceaţa cea dintru aceasta s-a îndulcit cu îndestulare, acesta defăimea­ză toate dulceţile ce se nasc din partea cea poftitoare.

4. Cel ce pofteşte pe cele pământeşti, ori bucate de pofteşte, ori pe cele ce slujesc celor de sub pântece, ori slavă omenească, ori bani, ori altceva din cele ce urmează aces­tora, dacă mintea [acestuia] nu va afla ceva mai bun decât acestea către care să-şi mute pofta, nu se va îndupleca să le defaime pe acestea desăvârşit, iar fără de asemănare, mai bună decât acestea, este cunoştinţa lui Dumnezeu şi a celor dumnezeieşti.

5. Cunoştinţa cea fără de patimă a celor dumnezeieşti încă nu înduplecă min­tea să defaime până în sfârşit pe cele materialnice, ci ea se aseamănă cu un gând simplu al vreunui lucru simţit. Pentru aceasta, multor oameni le este cu putinţă să afle multă cunoş­tinţă, dar care în aceeaşi vreme se tăvălesc în patimile cărnii ca nişte porci în noroi. Iar curăţindu-se ei cu sârguinţă întru puţină vreme şi cunoştinţa dobândind-o, de se vor lenevi mai pe urmă, se vor asemăna cu Saul, care, după ce s-a învrednicit împărăţiei şi a petrecut cu nevrednicie, cu urgie afară dintrînsa a fost aruncat.

6. Precum gândul cel simplu al lu­crurilor omeneşti nu sileşte mintea ca să de­faime cele dumnezeieşti, tot aşa nici simpla cunoştinţă a celor dumnezeieşti nu o îndu­plecă până în sfârşit să defaime cele ome­neşti, pentru că în umbre este acum adevărul şi întru asemănări [ghicituri]. Pentru aceas­ta are trebuinţă de fericitul plâns al sfintei iubiri, al celei ce leagă mintea de vederile cele duhovniceşti, care o pleacă să cinsteas­că, mai mult decât cele materialnice, pe cele nematerialnice şi, decât cele simţite pe cele gândite şi dumnezeieşti.

357

7. Cel ce nu şi-a tăiat patimile cu to­tul şi gândurile nu le-a făcut simple, încă nu poate socoti că le-a întors pe dânsele şi spre cele dumnezeieşti, ci poate că nici către cele omeneşti nu s-a împătimit, nici către cele dumnezeieşti. Iar aceasta se întâmplă numai celor făptuitori şi care încă nu s-au învred­nicit cunoştinţei, care, ori pentru frica chi­nurilor, ori pentru nădejdea împărăţiei, se depărtează de patimi.

8. Prin credinţă umblăm, nu prin vede­re (II Cor. 5: 7), şi în oglindă avem cunoştin­ţa, şi întru ghicituri (cf. I Cor. 13:12), pentru aceasta trebuinţă avem de multă îndeletnici­re cu aceasta, ca prin îndelunga cercetare şi pătrundere a lor să ne câştigăm o deprindere cu anevoie de abătut de la aceste vederi.

9. Dacă puţin, pe pricinile patimilor tăindu-le, întru cele duhovniceşti vederi ne vom îndeletnici, dar însă nu de-a pururea întru dânsele petrecem, însăşi această înde­letnicire având-o drept lucrare, cu lesnire iarăşi la patimile trupului ne vom abate, ne­agonisind nimic altceva de acolo decât rodul cunoştinţei goale împreunată cu părerea de sine, căreia îi va urma întunecare şi cea de­săvârşită întoarcere a minţii la cele materialnice.

10. Patima vrednică de ocară a dra­gostei este îndeletnicirea minţii în lucrurile cele materialnice, iar patima lăudată a dra­gostei e cea care o leagă întru cele dumne­zeieşti. Pentru că mintea are obicei ca, întru care lucruri zăboveşte, întru acelea şi pofta şi dragostea să le întoarcă: ori întru cele dum­nezeieşti, crezute ca proprii şi gândite, ori întru lucrurile şi patimile cărnii.

11. Dumnezeu a zidit lumea cea ne­văzută şi pe cea văzută, adică El a făcut su­fletul şi trupul. Iar dacă lumea văzută este aşa de frumoasă, oare cum este cea nevăzu­tă? Şi dacă aceea este mai bună decât aceasta, cu cât mai mult nu le va întrece Dumnezeu, Care le-a zidit pe ele? Deci, dacă mai bun decât toate cele ce s-au făcut este Ziditorul tuturor celor bune, pentru care pricină lasă mintea pe Cel mai bun decât toate şi se în­deletniceşte cu cele mai rele decât toate, zic adică cu patimile cărnii? Este limpede că din pricină că întru acestea din naştere împreună a petrecut şi împreună s-a obişnuit, iar iscusul Celui mai bun decât toate şi mai pre­sus de toate încă nu l-a luat desăvârşit2.

12. Deci, dacă prin nevoinţă înde­lungată a înfrânării dulceţilor şi a cugetării celor dumnezeieşti, câte puţin pe dânsa de la acest fel de prietenie [afecţiune] o vom rupe, mintea se lărgeşte sporind câte puţin întru cele dumnezeieşti, iar toată dorirea sa şi-o va purta către Dumnezeu.

13. Tot scopul poruncilor lui Hristos este ca mintea să se slobozească de neînfrânare şi de ură şi întru dragostea Sa şi a aproapelui să o ducă, dintru care se naşte cea după lucrare lumină a cunoştinţei.

14. După ce te-ai învrednicit, din parte, de Dumnezeu, de oarecare cunoştin­ţă, nu te lenevi de dragoste şi de înfrânare, pentru că acestea curăţesc partea cea pătimitoare a sufletului şi cale către cunoştinţă pururea îţi gătesc ţie.

Cale către cunoştinţă este nepătimirea şi smerenia, fără de care nimeni nu poate vedea pe Dumnezeu, de vreme ce cunoştinţa trufeşte, iar dragostea zideşte (I Cor. 8:1).

15. Împreună cu cunoştinţa înjugă şi dragostea, şi vei fi iconom netrufaş şi du­hovnicesc, astfel şi pe tine te vei zidi, şi pe cei ce se apropie de tine.

Dintru aceasta se zideşte dragostea: din aceea că nici nu zavistuieşte, nici asupra celor ce zavistuiesc nu se amărăşte [supără], nici cu lucrul său cel zavistuit de alţii nu se făleşte spre a se arăta oamenilor, nici nu se socoteşte pe sineşi că acum a înţeles, ajun­gând la scop, iar privitor la cele ce nu le ştie îşi mărturiseşte fără de ruşine necunoştinţa. într-un chip ca acesta, mintea netrufaşă o face, iar sporirea întru cunoştinţă pururea o găteşte.

16. Prin fire oareşicum cunoştinţa e urmată de zavistie şi de părerea de sine, mai vârtos la început. Părerea de sine vine numai dinlăuntru, iar zavistia, şi dinăuntru, şi din afară: dinlăuntru, ca să se îndrepte împotriva

2 Despre lumea cea văzută şi cea nevăzută trup, su­flet, pământ, cer etc. -, Sfântul Maxim a vorbit în vestita lucrare Mistagogia.

358

celor ce au cunoştinţă, iar din afară, de la cei ce de asemenea au cunoştinţă.

17. Dragostea însă pe toate trei le răstoarnă: părerea de sine, pentru că nu se trufeşte, zavistia cea dinlăuntru, fiindcă nu pizmuieşte, şi pe cea din afară, fiindcă înde­lung rabdă şi se milostiveşte. Deci, de nevoie este ca cel ce are cunoştinţă să dobândească şi dragostea, ca întru toate nerănită să se pă­zească mintea.

18. Cel ce s-a învrednicit darului cunoştinţei şi are faţă de cineva scârbă, po­menire de rău sau ură, este asemenea cu cei ce înţeapă ochii cu spini şi mărăcini; pentru aceasta, cunoştinţa de dragoste are trebuin­ţă.

19. Dacă Hristos locuieşte în inimile noastre prin credinţă, după Apostolul, şi toate comorile înţelepciunii întru Dânsul sunt ascunse (Col. 2: 3), atunci toate comorile cunoştinţei şi ale înţelepciunii întru inimile noastre sunt ascunse şi se arată inimii pe măsura curăţiei fiecăruia, prin porunci.

20. Aceasta este comoara cea ascun­să în ţarina inimii tale, pe care încă nu o ai aflat, din pricina nelucrării; că, de ai fi aflat-o, ai fi vândut toate şi ai fi cumpărat ţarina aceasta. Iar acum, fiindcă ai părăsit ţarina, de cele dimprejurul ţarinii te îngrijeşti, adi­că de cele dimprejurul trupului, întru care nimic altceva nu se află, fără numai spini şi pălămidă.

Curăţeşte-ţi mintea ta de mânie, de pomenirea de rău şi de gânduri de ruşine, şi atunci vei putea să cunoşti sălăşluirea lui Hristos întru tine.

21. Toate cele ce sunt, înţelese cu mintea se zic, ca cele ce-şi au începuturi [principii] nedemonstrabile despre cunoş­tinţele celor despre Dânsul, iar Dumnezeu, neînţeles cu mintea se numeşte, căci [El] se crede [de către om] a fi numai din cele în­ţelese cu mintea. Pentru aceasta, nimic din cele înţelese la ceva nu se aseamănă câtuşi de puţin cu Dânsul.

22. Cunoştinţele celor ce sunt au în chip firesc împreunate spre dovadă şi raţiu­nile acestora, prin care circumscrierea lor stă fireşte. Iar Dumnezeu, prin raţiunile aflătoa­re în cele ce sunt, se crede numai a fi, mărturisire şi credinţă decât toată dovada mai te­meinice, dând celor bine-credincioşi cum că Domnul este cu adevărat. Pentru că credinţa este cunoştinţă adevărată, având începături­le [principiile] nearătătoare şi nedoveditoa­re, ca ceea ce este ipostas al lucrurilor mai presus de minte şi de cuvânt.

23. Cei ce caută cunoştinţa cu oste­neală şi nu o află, nu izbutesc fie din pricina necredinţei, fie poate din aceea că vor să se pricească prosteşte, înălţându-se asupra ce­lor ce nu cunosc, precum norodul de demult asupra lui Moise. Către aceştia zice legea cu cuviinţă: Că, silindu-se, unii au ieşit în munte, şi a ieşit Amoreul ce locuia în muntele acela şi i-a zdrobit pe dânşii (Num. 14: 40). Astfel că de nevoie este ca cei ce pentru fală se îmbracă cu chipul virtuţii, nu numai că greşesc prin a făţări blagocestia, dar şi de conştiinţă sunt loviţi.

24. Cel ce nu spre fală doreşte cunoş­tinţa şi nu o află, să nu pizmuiască aproape­lui, nici să se mâhnească, ci să-şi facă gătirea întru ceva din vecinătatea ei, precum este poruncit, după vrednicie întâi în faptele tru­pului să se ostenească cu sufletul, spre a se găti astfel spre cunoştinţă.

25. Dumnezeu, Cel ce ne-a slobozit pe noi din amara robie a dracilor, care ne tiraniseau, jug iubitor de oameni al cinstirii de Dumnezeu ne-a dăruit nouă prin smerita cugetare, prin care se domoleşte toată pute­rea diavolească, se zideşte tot binele pentru cei ce au ales-o şi nevătămată se păzeşte.

26. Cel ce crede se teme, iar cel ce se teme se smereşte, iar cel ce se smereşte se potoleşte din pornirile potrivnice firii ale mâniei şi poftei, astfel deprinzându-se cu nelucrarea lor. Iar cel astfel îmblânzit păzeş­te poruncile, iar cel ce păzeşte poruncile se curăţeşte, şi cel curăţit se luminează, şi cel luminat se învredniceşte a se sălăşlui împre­ună cu Mirele-Cuvântul în cămara tainelor.

27. Precum plugarul, căutând ţarină îndemânatică ca să răsădească niscai copaci sălbatici, dă peste o comoară neaşteptată, tot aşa şi tot nevoitorul smerit-cugetător, nepre­făcut şi cu sufletul lipsit de asprimea cea materialnică, este asemenea Fericitului Iacov care, fiind întrebat de tatăl despre chipul în

359

care a ajuns la cunoştinţă ce este aceasta ce degrab ai câştigat, fiule? -, răspunde zicând: Ce a dat Domnul Dumnezeu înaintea mea (Fac. 27: 20).

28. Căci atunci când din înţelepciu­nea Sa Domnul dă vederi [înţelesuri] înţe­lepte, fără de osteneală, în chip neaşteptat, să înţelegem că iată, aşa, de năprasnă, am găsit comoară duhovnicească. Aşadar, plu­garul duhovnicesc este nevoitor iscusit, care transplantează, ca pe un copac sălbatic, ve­derea cea către simţirea celor văzute în ţarina celor înţelese cu mintea, unde află ca pe o comoară descoperirea înţelepciunii aflată prin har în cele ce sunt.

29. Cei ce drept, după blagocestie, se apropie cu mintea de cele ce sunt, şi niciun chip al iubirii de arătare nu izvodesc, vor afla vederile cele luminoase ale acelora mainainte întâmpinându-i pe ei, făcând deplină întru dânşii înţelegerea lor, către care zice şi Legea: Intrând, moşteniţi cetăţi mari şi bune şi case pline de toate bunătăţile pe care nu le-aţi zi­dit şi puţuri cioplite în piatră, pe care nu le-aţi cioplit, şi vii şi măslinişuri, pe care nu le-aţi să­dit (Iosua 24:13). Pentru că cel ce nu trăieşte luişi, ci lui Dumnezeu, plin se face de toate darurile cele până acum nearătate, din pri­cina supărării patimilor care zăceau asupră.

30. Niciodată nu poate sufletul să se întindă către cunoştinţa lui Dumnezeu, de nu însuşi Dumnezeu, pogorâre făcând, Se va atinge de dânsul şi-l va sui către Sineşi. Pentru că n-ar fi putut atâta mintea ome­nească a alerga în sus, până la a se apuca de vreo strălucire dumnezeiască, de nu singur Dumnezeu n-ar fi odihnit-o pe dânsa pe cât este cu putinţă firii omeneşti a se odihni şi cu dumnezeieştile raze n-ar fi luminat-o.

31. Cel ce şi-a plinit gătirea faptelor dreptăţii a trecut către odihna tainicei ve­deri, întru care, cu dumnezeiască cuviinţă cuprinzând raţiunile celor ce sunt, se odih­neşte cu mintea de mişcarea din jurul lor.

32. Ziua a şasea este împlinirea desă­vârşită a faptelor după fire ale lucrătorilor virtuţii practice, a şaptea este împlinirea tu­turor înţelegerilor fireşti a văzătorilor negră­itei cunoştinţe cea din lucrarea virtuţii, iar a opta, schimbarea şi trecerea celor vrednici către îndumnezeire.

33. Cel ce şi-a umplut ziua a şasea dumnezeieşte cu potrivite lucruri şi gândiri şi cu Dumnezeu bine şi-a isprăvit lucrurile sale, acela a trecut cu vederea minţii ipostasul celor de sub fire şi timp, mutându-se la vederea cea tainică a veacurilor şi a celor veşnice; acela se odihneşte în chip neştiut cu mintea, prin părăsirea cea cuprinzătoare a celor ce sunt şi depăşirea lor.

34. Iar cel ce şi de ziua a opta s-a în­vrednicit a înviat din morţi, zic adică de toate cele ce sunt după Dumnezeu, simţite şi gân­dite, raţiuni şi înţelegeri, şi a vieţuit viaţa cea fericită a lui Dumnezeu, Care singur cu ade­vărat este şi Căruia I se zice în chip propriu „Viaţă", ca unul care şi el s-a făcut dumne­zeu prin îndumnezeire. Iar dacă cu adevărat moştenire a celor vrednici însuşi Dumnezeu este, cel ce s-a învrednicit Harului acestuia va fi mai presus de toţi vecii, timpurile şi lo­curile, loc având pe însuşi Dumnezeu, după cea scrisă: Fii mie Dumnezeu ocrotitor şi loc în­tărit, ca să mă mântuieşti (Psalm 70: 3).

35. De nevoie tuturor celor cunos­cători [gnostici] este bogăţia virtuţilor prac­tice. Căci cel ce are pungă, zice, adică cunoş­tinţă duhovnicească, să-şi ia şi traistă, adică bogăţia virtuţilor practice, care hrănesc cu îmbelşugare sufletul, iar cel ce nu are [nici pungă şi traistă, adică cunoştinţă şi virtute] să-şi vândă haina sa şi să-şi cumpere sabie (cf. Luca 22: 36).

36. Să-şi dea adică cu osârdie tru­pul ostenelilor faptelor bune şi să purcea­dă cu înţelepciune la războiul cel împotri­va patimilor şi al dracilor, pentru pacea lui Dumnezeu, adică la deprinderea care cu cu­vântul lui Dumnezeu deosebeşte ce este rău de ce este bine.

37. Până ce nu vom fi ieşit în chip curat cu cugetul din toate cele ce sunt după Dumnezeu, n-am dobândit încă deprinderea neschimbării în fapta bună. Dar, când aceas­tă vrednicie prin dragoste ni se va isprăvi, atunci vom cunoaşte puterea dumnezeieştii făgăduinţe. De unde cei vrednici trebuie să creadă cum că acolo este şedere nemutată: unde mintea mai-nainte prin dragoste apu­când, puterea sa o a înrădăcinat. Că cel ce

360

n-a ieşit din sineşi şi din toate cele înţelese cu mintea şi nu s-a aşezat în pământul cel mai presus de înţelegere nu poate fi cu totul slobod de schimbare.

38. Marele Moise, numai după ce şi-a înfipt cortul afară de tabără, adică după ce şi-a statornicit socoteala şi cugetul său afară de cele văzute, începe a se închina lui Dumnezeu. Şi, în întuneric intrând, adică în locul cel fără de formă şi nematerialnic al cu­noştinţei, rămâne acolo, introducându-se în sfintele rânduieli.

39. Întunericul este starea fără de formă, fără materie şi fără trup, ce are cu­noştinţa paradigmelor tuturor lucrurilor, iar cel ce a ajuns înlăuntrul ei, ca un alt oarecare Moise, prin fire muritoare priveşte cu min­tea pe cele fără de moarte. Prin aceasta, zu­grăvind în sine frumuseţea dumnezeieştilor bunătăţi ca pe un desen lesne de urmat, în care se oglindeşte frumuseţea chipului celui dintâi, se pogoară pe sineşi, punându-se în­aintea celor ce voiesc să-i urmeze virtutea, astfel arătând iubirea de oameni şi belşugul harului de care s-a împărtăşit.

40. Cuvântul lui Dumnezeu, asemănându-Se cu grăuntele de muştar (cf. Matei 13: 3), înainte de a fi cultivat pare a fi foarte mic, iar după ce se lucrează după cuviinţă, atât de mare se arată, încât în el se odihnesc ca nişte păsări raţiunile cele măreţe după fire ale zidirilor celor simţite şi gândite, căci Lui îi sunt încăpute raţiunile tuturor, iar El de niciuna din cele ce sunt nu poate fi încăput.

41. Că pentru aceasta a zis Domnul că cel ce are credinţă cât un grăunte de muştar poate muta muntele (cf. Matei 17: 19) cu cu­vântul, adică poate goni stăpânirea diavo­lului cea împotriva noastră şi a o muta din temelie, sau deprinderea răutăţii cea greu de mutat.

42. Mana cea dată lui Israil în pus­tie este Cuvântul lui Dumnezeu dat lui spre toată dulceaţa duhovnicească, Care îndes­tulează pe toţi cei ce-L mănâncă pe Dânsul, prefăcându-Se în tot gustul, după osebitele pofte ale celor ce-L mănâncă, căci are felu­rimea a toată mâncarea duhovnicească. De aceea, celor ce s-au născut de sus, din sămânţă nestricată prin Duhul, lapte gândit şi nestricat li se face, iar celor neputincioşi, verdeaţă, mângâind puterea sufletului care pătimeşte, iar celor ce prin deprindere pe simţirile sufletului le au iscusite întru deosebirea binelui de rău, Se dă pe Sine ca mâncare vârtoasă.

43. Cuvântul lui Dumnezeu are încă şi alte puteri nemărginite, care aici, în veacul acesta, nu pot fi încăpute. însă, dezlegându-se [murind] cineva şi vrednic făcându-se a fi pus peste multe sau peste toate, va lua şi toate celelalte puteri ale Lui, sau numai une­le puteri, ca unul care în puţine s-a făcut aici credincios. Căci orice nemărginire a dumne­zeieştilor daruri ce se dau aici, în asemănare cu cele viitoare, prea mică şi măsurată este.

44. Tot cuvântul lui Dumnezeu nu este nici multă vorbă, nici vorbărie, ci e unul alcătuit din osebite înţelesuri, fiecare fiind o parte a cuvântului. Drept aceea, cel ce gră­ieşte pentru adevăr, chiar de-ar putea zice atâtea încât să nu lase de-o parte nimic din ceea ce voieşte, n-a grăit decât un singur cu­vânt al lui Dumnezeu.

45. Precum cuvântul nostru prin fire iese din minte ca vestitor al mişcărilor celor ascunse ale minţii, tot aşa şi Cuvântul lui Dumnezeu, cunoscând după fiinţă pe Tatăl precum cuvântul pe mintea care l-a născut -, înaintea Căruia nimeni fără de Dânsul nu-I poate sta înainte şi privi, descoperă pe Tatăl pe Care L-a cunoscut, ca Cel ce este raţiunea Lui după fire; şi pentru aceasta i se şi zice înger [vestitor] al marelui sfat (Is. 9: 5).

46. Precum în centrul de unde liniile pornesc drept, nedespărţită cu totul se vede întinderea lor, tot aşa şi cel ce s-a învrednicit să ajungă în Dumnezeu cunoaşte toate raţiu­nile cele mai-nainte înfiinţate ale celor făcute printr-însul printr-o simplă şi nedespărţită înţelegere.

47. Bine este de-a pururea să ne în­deletnicim cu Dumnezeu şi să-L căutăm numai pe El, precum ni s-a poruncit. Căci dacă în viaţa aceasta de acum căutându-L, a veni la marginea adâncimii lui Dumnezeu nu putem, poate măcar puţin la adâncimi­le Lui ajungând, să vedem [lucruri] tot mai sfinte din cele sfinte şi tot mai duhovniceşti din cele duhovniceşti. Aceasta o arată cu în­chipuire arhiereul, care intră din sfintele cele

361

mai sfinte decât curtea, la Sfintele Sfintelor, care sunt mai sfinte decât sfintele.

48. Dacă Cuvântul lui Dumnezeu din iconomie S-a pogorât pentru noi în păr­ţile cele mai de jos ale pământului şi S-a suit mai presus de ceruri şi mai presus de toată începătoria, stăpânia, domnia şi de tot nu­mele ce se numeşte, ori în veacul acesta, ori în veacul viitor (cf. Ef. 4: 9-10), Cel cu totul nemişcat după fire, lucrând cu iconomie în sine ca om, de mai-nainte, cele ce vor să fie, cel ce iubeşte cunoştinţa să ia seama, bucurându-se tainic de ce fel este sfârşitul făgă­duit celor ce iubesc pe Domnul. Că toate lu­crurile cele după Dumnezeu şi numele, şi vredniciile vor fi mai prejos de cei ce vor ajunge întru Dumnezeu prin har.

49. Înălţându-se întru noi Cuvântul lui Dumnezeu prin lucrare şi prin vedere, trage la Sineşi (Ioan 12: 32) toate gândurile şi raţiunile noastre cele dinspre trup şi suflet şi de pe lângă firea celor ce sunt, şi, astfel, înseşi mădularele trupului şi simţirile, prin fapta bună şi cunoştinţă sfinţindu-le, sub al Său jug le pune.

50. Deci văzătorul celor dumnezeieşti să se suie cu sârguinţă urmând Cuvântului, până ce va ajunge la locul unde este El, căci acolo trage, precum zice Ecclesiastul, firea noastră, asemenea Arhiereului, celui ce a fost chip, care intra din curte în cele sfinte, şi din cele sfinte în Sfintele Sfinţilor, unde El a intrat ca om pentru noi, ca Inainte-mergător al nostru (Evr. 6: 20).

51. Cel ce se îndeletniceşte cu învă­ţătura cuvântului prin pilde şi graiuri mai groase, din pricina slăbiciunii înţelegerii as­cultătorilor, face Cuvântul trup şi, iarăşi, cel ce prin vederile cele înalte arată teologia cea tainică face Cuvântul duh.

52. Cel ce s-a învăţat a săpa cu Patriarhii prin faptă şi vedere puţurile cu­noştinţei cele dintr-însul va afla înlăuntru pe Hristos, Izvorul Vieţii, din Care înţelepciu­nea ne îndeamnă să bem zicând: Bea apă din vasele tale şi din izvorul puţurilor tale (Pilde 5: 15), care lucru făcându-l, vom afla înlăuntru nostru comorile ei.

53. Cei ce pentru frica Jidovilor şed într-un foişor din Galileea cu uşile încuiate

sunt cei ce adică, pentru frica duhurilor vi­cleşugurilor, petrec fără primejdie în latura descoperirilor, suiţi la înălţimea dumneze­ieştilor vedenii, unde ca pe nişte uşi, pen­tru siguranţă, şi-au închis simţirile. Aceştia cunosc în chip neînţeles pe Dumnezeu Cuvântul, Care vine la ei şi li Se arată fără lucrarea simţirilor şi le dăruieşte lor nepătimire prin pace şi prin împărţirile Duhului Sfânt cele prin suflare; asemenea le dă şi stăpânire asupra duhurilor celor viclene şi le arată simboalele tainelor Lui (cf. Ioan 20: 19-23).

54. Rumen, cu ochi frumoşi, ca Marele David, este cel ce cu strălucirea vieţii după Dumnezeu are şi cuvântul cunoştinţei împreună strălucind, după asemănarea că­rora şi lucrarea şi vedenia s-au alcătuit: Una adică strălucind cu chipurile faptelor bune, iar cealaltă, cu dumnezeieşti noime luminându-se.

55. Cel ce se roagă să ia pâinea cea spre fiinţă, cu adevărat, nu toată o primeşte, precum este pâinea însăşi, ci precum poate cel ce o primeşte. Căci Pâinea vieţii Se dă pe Sineşi tuturor, ca un Iubitor de oameni, dar nu tuturor la fel, ci celor ce au făcut fapte mari ale dreptăţii, mai mult, iar celor mai de jos decât aceştia, mai puţin, fiecăruia după cum poate primi vrednicia minţii.

56. Uşă se zice Cuvântul lui Dumnezeu, fiindcă îi introduce în cunoştin­ţă pe cei ce bine au săvârşit toată calea bună­tăţilor pe drumul cel fără de prihană al lu­crării şi ca pe o lumină le arată vistieriile cele mult luminoase ale înţelepciunii. Că Acelaşi şi este cale, şi uşă, şi cheie, şi împărăţie; cale adică ca un povăţuitor, şi cheie, fiindcă des­chide celor vrednici de cele dumnezeieşti şi Se deschide, uşă, ca Cel ce duce înăuntru, iar împărăţie, ca Unul ce Se moşteneşte şi prin împărtăşire Se dă întru toţi.

57. Zice-se, încă tot Acelaşi, lumină şi viaţă, şi înviere, şi adevăr: Lumină, ca strălucire a sufletelor, ca un izgonitor al necunoştinţei şi al întunericului, şi fiindcă luminează min­tea către înţelegerile celor negrăite şi arată tainele cele văzute numai de cei curaţi, iar Viaţă, fiindcă dă putere de mişcare sufletelor celor ce iubesc pe Domnul spre cele dumnezeieşti,

362

iar înviere, fiindcă ridică mintea din moarta împărtăşire de cele materialnice, curăţind-o de toată stricăciunea.

58. Iar Adevăr, fiindcă dăruieşte ce­lor vrednici deprindere neschimbată în cele bune. Până când sufletul trece din putere în putere şi din slavă la slavă, adică sporeşte din faptă bună în mai mare faptă bună şi din suire de la cunoştinţă în mai mare cunoştin­ţă, nu încetează nemernicind, după cea zisă: Mult a nemernicit sufletul meu (Psalm 119: 6).

59. Pentru că multă este depărta­rea şi mulţimea cunoştinţelor pe care e da­tor să le treacă sufletul, până când va trece în locul cortului celui minunat, până la casa lui Dumnezeu, în glas de bucurie şi de mărturisire şi în sunet de prăznuire (Psalm 41: 5). De-a pu­rurea el adaugă glas înţelegător la glasurile cele înţelegătoare prin sporirea în dumnezeieştile vederi, cu multă săltare de bucurie a minţii întru cele ce vede, adică cu bucurie şi potrivită mulţumire.

60. Că acest fel de praznice prăznuiesc toţi cei ce pe Duhul harului l-au luat în inimile lor, strigând Avva, Părinte (Gal. 4: 6).

61. Cel ce şi-a lucrat inima sa cura­tă va cunoaşte nu numai raţiunile celor mai de jos şi după Dumnezeu, ci întrucâtva şi pe însuşi Dumnezeu priveşte, după ce a trecut peste toate, Care este capătul cel mai de pe urmă al bunătăţilor.

62. Întru care inimă fiind Dumnezeu, socoteşte cu vrednicie să însemneze slovele Sale prin Duhul, ca pe nişte lespezi ale lui Moise, atâta cât S-a dat pe sine prin lucrare şi vedere, după cuvântul care zice tainic spo­reşte (cf. Fac. 35:11).

63. Câtă vreme este cineva în viaţa aceasta, chiar şi desăvârşit de ar fi cu starea de aici prin lucrare şi prin vedere, cunoştin­ţa, prorocia şi arvuna Duhului Sfânt numai din parte le are, însă nu şi plinătatea, care, când va veni cândva după isprăvirea veacu­rilor, la sfârşitul cel desăvârşit, va arăta celor vrednici faţă către faţă însuşi Adevărul de sine stătător, ca să nu mai aibă doar o parte din plinătate, ci toată plinătatea harului prin împărtăşire să o ia.

64. Căci vom ajunge toţi, după dum­nezeiescul Apostol, adică cei mântuiţi, la starea bărbatului desăvârşit, la măsura plinătăţii lui Hristos (Ef. 4:13), întru Care sunt ascunse vistieriile ştiinţei şi ale înţelepciunii (I Cor. 13: 10; Col. 2: 3) iar ceea ce e din parte va înceta (I Cor. 13: 6).

65. Cearcă unii cum va fi starea ce­lor ce se vor învrednici de desăvârşirea cea dintru împărăţia lui Dumnezeu. Care, adică, din două: va fi una de sporire şi mutare ori de stare la un loc? Şi cum este cu datorie a socoti că vor fi trupurile şi sufletele?

66. La aceasta, cu bună-socoteală va zice cineva: că, precum la viaţa aceasta tru­pească, îndoită este pricina hranei una adi­că spre creştere, iar alta adică spre păstrarea [susţinerea] celor ce se hrănesc -, căci ne hră­nim spre creştere până ajungem la desăvâr­şirea vârstei trupeşti, iar trupul, după ce se va opri din sporirea spre mărime, nu se mai hrăneşte spre mărime, ci spre păstrare.

67. Tot aşa şi la suflet, îndoit este scopul hranei: căci se hrăneşte sporind acum cu bunătăţile şi cu vederile, până ce, trecând toate cele ce sunt, va ajunge la măsura plină­tăţii vârstei lui Hristos, la care, ajungând, se opreşte din toată sporirea înainte şi creştere prin cele din mijloc, fără mijlocire hrănindu-se cu cea mai presus de creştere şi de înţele­gere.

68. Şi pentru aceasta de aici primeşte un fel de hrană nestricăcioasă, spre păstra­rea desăvârşirii celei cu chip dumnezeiesc ce i-a fost dăruită, iar împărtăşindu-se de dum­nezeiasca şi nesfârşita dulceaţă a acelei hrane, prin care dobândeşte putere de a fi de-a pururi fericit, se face dumnezeu prin împăr­tăşirea de dumnezeiescul har.

69. Odihnindu-se [sufletul] de toate lucrările minţii şi ale simţirii şi deodată cu aceasta dând odihnă şi tuturor lucrărilor na­turale ale trupului care şi el se îndumnezeieşte împreună cu sufletul, prin împărtăşirea de îndumnezeire pe potriva lui -, prin suflet şi prin trup Se va arăta numai Dumnezeu, însuşirile fireşti biruindu-se de covârşirea slavei.

70. Unora li se pare că osebirea între lăcaşurile celor veşnice şi ale făgăduinţelor stă în aşezarea locului, iar altora că fiecare locaş se deosebeşte prin calitatea şi cantitatea

363

duhovnicească a fiecăruia. Dar cel ce a cunoscut că împărăţia lui Dumnezeu este înlăuntrul vostru (Ioan 14: 2) şi că la Tatăl sunt multe lăcaşuri (Ioan 17: 21) se va ţine mai vâr­tos de a doua părere.

III.

A Sfântului Isaac

1. Este o cunoştinţă premergătoa­re credinţei şi este o cunoştinţă ce se naşte din credinţă. Cea dintâi este fireasca dreaptă socoteală, semănată în fire din întâia zidire, care deosebeşte binele de rău fără învăţătu­ră şi care din învăţătură primeşte adaos şi creştere, şi nu este om care să nu o aibă pe aceasta.

2. Cel ce cu voia sa cea iubitoare de dulceţi şi pătimaşă o va acoperi şi o va îngro­pa pe dânsa se lipseşte de folosul şi de povăţuirea cea de la ea şi aşa pierzând cinstea de care Dumnezeu a învrednicit firea noastră, se face asemenea celor necuvântătoare, la care nu este pricepere sau dreaptă socoteală a binelui şi a răului, pentru aceea şi aude de la Prorocul acestea: Omul, în cinste fiind, n-a priceput, alăturatu-s-a dobitoacelor celor necu­vântătoare şi s-a asemănat lor (Psalm 48:13).

3. Iar cel ce o păstrează pe aceasta şi cu sârguinţă neîncetat o cercetează află întru dânsa calea lui Dumnezeu şi se povăţuieşte printr-însa întru credinţă; căci, deosebind bi­nele de rău, are mărturie din fire că trebuie a crede lui Dumnezeu, Care a făcut toate, şi cuvintelor poruncilor Lui, şi a le face pe ele.

4. Iar dintr-o credinţă ca aceasta se naşte frica lui Dumnezeu, care sileşte pe om a se pocăi şi a lucra, şi aşa omul se învred­niceşte cunoştinţei duhovniceşti, care este simţirea tainelor. Iar aceasta nu se naşte din frică căci cum se poate să se nască ceea ce nu se află zăcând în fire? -, ci, prin lucrările pocăinţei, de la har se dă, a cărui arvună o am primit de la Botez.

5. Iar dintru această cunoştinţă du­hovnicească, altă credinţă se naşte, a vederii celei adevărate, care nu e potrivnică credin­ţei celei dintâi, ci mai vârtos o adevereşte şi o întăreşte pe dânsa; pentru că întru aceea este auzirea cunoştinţei de Dumnezeu, iar întru aceasta se descoperă vederea, care este mai temeinică decât auzirea, despre care Iov, învrednicindu-se după biruirea ispitelor, a zis către Dumnezeu: Cu auzul urechii mele am au­zit mai-nainte, dar acum ochii mei Te-au văzut (Iov 42: 5), şi celelalte.

364

PRICINA A DOUĂZECI ŞI PATRA

Cum şi de unde se face mintea părtaşă harului lui Dumnezeu şi se suie întru vedenie, şi cum se păzeşte întru dânsa.

I.

Din Pateric

1. Zis-a Avva Arsenie: „De vom că­uta pe Dumnezeu, Se va arăta nouă şi, de-L vom ţine pe Dânsul, va petrece la noi".

2. Un frate a întrebat pe un stareţ zicând: „Care este plugăria sufletului, ca să rodească?" Şi a răspuns Bătrânul: „Plugăria sufletului este liniştirea trupului, multa ru­găciune trupească şi neluarea aminte la gre­şelile oamenilor, ci doar la ale sale. De va răbda omul întru acestea, sufletul lui nu va zăbovi să rodească".

3. Zis-a Avva Pimen: „Sufletul, atunci când se va depărta de toată sfădirea în întrebări, de tulburarea şi neînţelegerea cea omenească, vine la dânsul Duhul lui Dumnezeu şi atunci va putea naşte, sterp fi­ind el".

4. Odinioară, Zaharia, ucenicul lui avva Siluan, ducându-se la o ascultare, a zis către Bătrânul: „Sloboade apa şi udă grădi­na". Iar el, ieşind, şi-a acoperit faţa cu culionul, şi numai picioarele i se vedeau, şi aşa adăpa grădina.

5. Iar în ceasul acela a venit un frate la dânsul, care, văzându-l pe el de departe, a priceput ce făcea. Iar după ce fratele a intrat la dânsul, i-a zis aceluia: „Spune-mi, Avva, pentru ce ţi-ai acoperit faţa cu culionul, adăpând astfel grădina?" Şi i-a răspuns lui Bătrânul: „Ca să nu vadă ochii mei pomii, iar mintea mea să se smulgă din lucrarea ei printr-înşii".

6. Un frate a întrebat pe Avva Sisoe zicând: „Voiesc a păzi inima mea şi nu pot". Zisu-i-a lui Bătrânul: „Cum vom putea păzi inima noastră, limba noastră având uşa des­chisă?"

7. Întrebat-au odată fraţii pe Avva Siluan zicând: „Ce fel de vieţuire ai lucrat, Părinte, ca să iei o pricepere ca aceasta?" Şi a răspuns: „Nu am lăsat niciodată în inima mea vreun gând care întărâtă pe Dumnezeu".

8. Şedea odată Avva Sisoe în chilia sa şi, bătând în uşă ucenicul lui, a strigat Bătrânul: „Fugi, Avraame, nu intra acum, că n-am vreme".

9. Un frate a întrebat pe Avva Moise zicând: „Văd înaintea mea un lucru şi nu-l pot ţine [opri]". Zis-a Bătrânul: „De nu te vei face mort, precum cei îngropaţi, nu-l vei pu­tea ţine [departe]".

10. Un frate a întrebat pe un Bătrân despre cum trebuie să şadă în chilie şi cum să se întâmpine cu cele ce-i vin asupră.

întrebare

11. „Ce fel de lucrare trebuie să aibă inima, ca întru dânsa să se îndeletnicească?"

Răspuns

12. „Aceasta este lucrarea cea desă­vârşită a monahului, adică a lua aminte la Dumnezeu fără risipire".

întrebare

13. „Dar gândurile cele viclene nu-l lasă niciodată să ia aminte la Dumnezeu. Cum, dar, trebuie să le izgonească?"

Răspuns

14. „Mintea de sineşi nicidecum nu poate face aceasta, căci nu are o putere ca aceasta, însă, atunci când năvălesc gân­durile, datoare este îndată a alerga către Dumnezeu, iar Acela le va topi pe dânsele ca ceara. Că Dumnezeul nostru foc mistuitor este".

întrebare

15. „Dar cum Părinţii Schitului se fo­loseau de cuvântul împotrivă-grăitor1?"

1 dvTippriTLKoc;. Sau: „Cum puteau face faţă controver­selor sau împotrivirilor?”

365

Răspuns

16. „Aceea este lucrare mare şi alea­să, şi are osteneală, şi nu este tuturor fără primejdie".

întrebare

17. „Cum adică nu tuturor fără pri­mejdie?"

Răspuns

18. „Când va veni gând asupra su­fletului, şi mult nevoindu-se îl va putea scoa­te, venind altul asupră, îl apucă pe dânsul; şi aşa, toată ziua grăind împotriva mişcării gândurilor, nu se va putea niciodată îndelet­nici cu vederea lui Dumnezeu".

întrebare

19. „Dar prin ce meşteşug poate scă­pa gândul la Dumnezeu?"

Răspuns

20. „De ţi se va face ţie gând de curvie, îndată smulgând tu mintea, îndată sui-o pe dânsa cu sârguinţă către Dumnezeu; şi să nu zăboveşti [cu gândul], că zăbovirea este hotar al învoirii".

întrebare

21. „Dar, de va veni gând de slavă deşartă, n-ar trebui ca gândul să grăiascăîmpotrivă?"

Răspuns

22. „în orice ceas ar grăi cineva îm­potrivă, îndată gândul mai mare şi mai nă­vălitor se face, că acela află pricină să grăias­că împotrivă mai multe decât tine, şi Duhul Sfânt nu te va mai apăra de atunci, pentru că te află fălindu-te, ca fiind îndestulat a-ţi ajuta ţie spre a bate război cu patimile; însă mai vârtos ţi se cade să alergi către Dumnezeu.

23. Că, precum cel ce are părinte duhovnicesc, lasă [toate] asupra părintelui, şi el întru toate este fără de grijă, tot aşa şi tu, dându-te pe sineşi lui Dumnezeu, nu tre­buie cu niciun chip să te îngrijeşti de gând, sau să-i grăieşti împotrivă, sau cumva să-l laşi pe dânsul să intre. Iar de va intra, ia-l pe dânsul sus, către părintele, şi zi lui: Eu n-am treabă. Iată părintele meu! El ştie. Şi încă ducându-l tu în sus pe dânsul, în mij­locul drumului părăsindu-te, va fugi, că nu poate merge cu tine până la acela, nici a sta înaintea lui; iar o lucrare mai mare decât aceasta nu este în toată Biserica".

întrebare

24. „Dar cum Schitenii prin împotrivă-grăire au plăcut lui Dumnezeu?"

Răspuns

25. „Fiindcă aceia cu simplitate şi cu frica lui Dumnezeu o făceau, pentru aceasta Dumnezeu îi apăra pe dânşii, iar mai pe urmă şi însăşi lucrarea vederii a venit întru dânşii, prin bunăvoinţa lui Dumnezeu, pentru mul­ta lor osteneală şi iubire de Dumnezeu".

26. „Iar aceasta şi însumi am cu­noscut-o, zice Bătrânul. Căci, ducându-mă odinioară în Schit, am mers la un sfânt ce zăbovise acolo, care, după ce s-a sculat, m-a sărutat. Iar după ce am şezut, acela nu grăia deloc, ci lucra iarăşi şir, neridicând deloc ca­pul sau uitându-se cumva la mine. Încă şi eu întru vedere îndeletnicindu-mă, tăceam şezând, şi aşa a trecut ziua, şi nici spre mân­care nu m-a îndemnat, ci a petrecut toată ziua uitându-se în jos şi împletind, măcar că aveam şase zile de când nu mâncasem.

27. Iar a doua zi, la ceasul al zece­lea, răspunde şi-mi zice mie: „Frate, de unde ai lucrarea aceasta?" Şi i-am zis lui: „Noi [Schitenii] din copilărie am învăţat lucra­rea aceasta de la părinţii noştri, şi precum mă vezi acum, aşa am petrecut toată vre­mea mea: puţină rucodelie şi puţină citire, şi după putere curăţindu-mă cu gândul şi grăind împotrivă celor ce veneau asupră, şi aşa a venit duhul vederii, fără a şti eu ceva sau învăţând cum au avut unii o lucrare ca aceasta". Şi răspunzând [continuând] i-am zis lui: „ [Iar] eu [la rându-mi] m-am învăţat aceasta din copilărie".

366

întrebare

28. „în ce fel trebuie unul ca acesta să ia aminte la vedere?"

Răspuns

29. Precum ne învaţă dumnezeieştile Scripturi: că Daniil primea pe Dumnezeu ca pe un vechi de zile (cf. Dan. 7: 9,13, 22), iar Iezechiil, pe căruţă de heruvimi (cf. Iez. 9: 3. 10:1-22), iar Isaia, pe scaun înalt şi preaînălţat (cf. Is. 6.1), iar Moise, pe Cel nevăzut ca pe un văzut îl aştepta (Ieş. 3: 4-6 ş.u.).

întrebare

30. „Cum poate mintea vedea ceea ce n-a văzut niciodată?"

Răspuns

31. „N-ai văzut niciodată pe împăra­tul şezând precum în icoane?"

întrebare

32. „Şi cum e mintea datoare să-şi zugrăvească Dumnezeirea?"

Răspuns

33. „Au nu este mai bine a nu o de­scrie, ca nu cu necurate gânduri să ne ames­tecăm?"

întrebare

34. „Nu cumva se va socoti ca un pă­cat?"

Răspuns

35. „Pentru o vreme, tu ţine-o pe aceasta: ceea ce adică prorocii au văzut is­toriceşte [în parte], aceea va apărea şi cu de­săvârşire. Precum a zis Apostolul: Acum ve­dem prin oglindă, ca într-o ghicitură, iar atunci faţă către faţă (I Cor. 13: 12), iar acest cuvinţel, atunci, arată limpede că Apostolul l-a zis despre dezlegarea trupului, însă şi atunci când gândul se face desăvârşit, de are în­drăzneală, o poate vedea şi atunci".

întrebare

36. „Oare aceasta nu înseamnă ieşire din minţi?"

Răspuns

37. „Nicidecum, dacă cineva în ade­văr se nevoieşte. Că eu ştiu odată că am pe­trecut toată săptămâna şi nu mi-am adus aminte de vreo pomenire omenească. încă şi altul oarecare mi-a povestit mie acestea: Am petrecut odată umblând pe cale şi am văzut doi îngeri mergând împreună cu mine, de-o parte şi de alta, şi nu am luat aminte la dânşii".

întrebare

38. „Pentru ce n-ai luat aminte?"

Răspuns

39. „Pentru că scris este: Nici înger, nici duh nu ne va putea despărţi pe noi de dra­gostea lui Dumnezeu (Rom. 8. 38-39)".

întrebare

40. „Oare în toate vremile, totdeau­na poate mintea vedea?"

Răspuns

41. „Nu totdeauna, ci [numai] atunci când gândul, asuprindu-se de patimi, nu va zăbovi şi va alerga către Dumnezeu prin rugăciunea cea văzătoare. Pentru că zic ţie că, dacă gândul se va face desăvârşit întru aceasta, mai cu lesnire este să mute muntele decât să mute gândul de acolo. Că precum cel încuiat în întuneric, atunci când se va slo­bozi şi va vedea lumina, nu vrea să-şi mai aducă aminte de întuneric, tot aşa şi gândul, când îşi va vedea raza sa, nu voieşte să se depărteze câtuşi de puţin de dânsa.

42. Că zice oarecine din Părinţi:

Odinioară, vrând să-mi ispitesc gândul meu de se risipeşte slobozit fiind în lume, l-am slobozit, şi el a stătut cu mine, nefiind unde să se ducă, până când iarăşi l-am ri­dicat pe el în sus pentru că ştia că, de se va duce să se risipească, aveam să-l pun din nou în jug. Iar această lucrare, liniştea cu smerenie şi rugăciune o îndreptează. Pentru că, de cele mai multe ori, rugăciunea întru smerenie aduce mintea cu adevărat spre în­dreptare".

367

II.

A lui avva Isaia

1. Fraţilor, să luăm pildă de la iubitul Iacov, cel ce întru toate a ascultat de părinţii săi după Dumnezeu, care, după ce a luat blagoslovenie, s-a dus în Mesopotamia. întâi a venit la locul numit Bethil, care se tâlcuieşte „casa lui Dumnezeu", şi a dormit acolo.

2. Şi a văzut în descoperire, noaptea, chip de scară ajungând până la cer de la pă­mânt şi pe îngerii lui Dumnezeu suindu-se pe dânsa, iar Domnul se sprijinise pe dânsa (cf. Fac. 25:1-7). Iar acesta este un semn pen­tru cel ce vine să slujească lui Dumnezeu: căci la început i se descoperă lui chipul fap­telor bune, iar dacă nu va împlini osteneala lor, nu va ajunge la Dumnezeu.

3. Deci, sculându-se Iacov, a aşezat legământ cu Dumnezeu, ca să fie el robul Lui. Şi l-a împuternicit Dumnezeu pe dânsul zicând: Voi fi cu tine şi te voi păzi (Fac. 28:15). Atunci a venit în Mesopotamia să-şi ia luişi femeie de acolo, ca să nască fii. Şi, când a vă­zut pe Rahila, o a iubit pe ea, şi a slujit pen­tru dânsa şapte ani, şi nu i s-a dat lui, până ce nu va lua mai întâi pe Lia. Şi a săvârşit slujba Rahilei alţi şapte ani, şi atunci i s-a dat lui. Şi s-a făcut Rahila stearpă.

4. Cuvântul însemnează acestea: Mesopotamia se numeşte aşa pentru că este în mijlocul a două râuri, numele celui dintâi fiind Tigru, iar al celui de-al doilea, Eufrat. Tigrul se tâlcuieşte dreaptă socoteală, iar Eufratul, smerită cugetare. Lia este chipul ostenelilor celor trupeşti, iar Rahila, chipul vederii celei adevărate. Acestea se întâmplă omului care se află în Mesopotamia, pentru ca prin dreapta Socoteală să lucreze ostene­lile cele trupeşti care stau împotriva vrăjmă­şiei, asemenea şi prin smerita cugetare, ca să stea întru vederea cea adevărată.

5. Dar nu i-a născut lui Rahila până ce Lia nu i-a născut pe toţi fiii ei. Şi însem­nează cuvântul că, dacă nu va face omul toa­tă lucrarea, nu i se slobozeşte lui adevărata vedenie.

6. Amândouă erau femeile lui, dar pe Rahila o iubea mai mult decât pe Lia,

pentru că Lia avea ochii bolnavi, iar Rahila era frumoasă foarte.

7. Aceasta ce s-a zis că femeia lui cea dintâi avea ochii bolnavi însemnează că omul este încă în ostenelile cele trupeşti şi n-a văzut încă slava vederii celei adevă­rate, pentru că vrajba trebuie să-şi ameste­ce lucrurile ei în plăcerea omenească. Dar el nu trebuie să se îngrijească pentru aceasta, nici să se teamă. Că, de va şi înceta Lia puţin din naşterea de fii, dă bărbatului ei pe Zelfa, roaba ei, care naşte pe Asir, care se tâlcuieş­te bogăţie, iar când va înceta Lia de a mai naşte, atunci îşi aduce Dumnezeu aminte de Rahila.

8. Înţelesul este acesta: de va ago­nisi ostenelile trupeşti şi simţirile, iar aces­tea se vor izbăvi de patimi, ca să nu mai robească lor, atunci vederea cea adevărată descoperă minţii slavele sale. Şi erau fiii Liei ajutători lui Iacov, dar el iubea pe Iosif mai mult decât pe toţi, adică, deşi ostenelile cele trupeşti păzesc pe om de vrăjmaş, vederea cea adevărată îl uneşte pe el cu Dumnezeu.

9. Iar dacă a văzut pe Iosif, Iacov a vrut să se întoarcă la părinţii săi, fiindcă a văzut pe împăratul fraţilor lui. Şi, ducându-se, a primit bucuria binecuvântării lui Dumnezeu, zicând lui: Nu se va mai chema Iacov numele lui, ci Israil (Fac. 32: 28).

10. S-a numit Iacov pentru că a călcat în picioare vrajba, pentru a se învrednici de binecuvântare şi a-şi slobozi simţirile lui ce erau în mâna vrajbei; iar când i s-au slobo­zit lui, atunci i s-a schimbat numele în Israil, adică „mintea care vede pe Dumnezeu".

11. Pentru că, dacă mintea va ajun­ge să vadă slava Dumnezeirii, vrajba se va teme de dânsa, astfel că chiar şi Isav ar veni întru întâmpinarea lui întru vrăjmăşie. Smerita cugetare a lui Iacov va stinge rău­tatea lui şi nu mai este el cel care dă război cu dânsul, ci, aruncându-se pe sine înaintea lui Dumnezeu, îl are pe Dumnezeu bătând război pentru dânsul.

12. Şi chiar dacă vrajba îl face pe acela să pizmuiască pe Iacov, văzându-l pe om şi slava lui cea mare de care s-a covâr­şit, nu-l va putea sili pe el întru nimic, că Dumnezeu este ajutându-i lui, precum este

368

scris: întoarce-te în pământul naşterii tale şi Eu voi fi cu tine (Fac. 32: 9).

13. Şi a venit apoi la Ierusalim, adi­că la pace, căci aşa se tâlcuieşte. Căci, dacă omul va trece de război, ajunge la pace. Şi şi-a cumpărat acolo ţarine, în pământul fă­găduinţei, şi a zidit jertfelnic lui Dumnezeu din douăsprezece pietre, Celui ce l-a auzit pe el în ziua necazului, şi a adus peste el daruri din ostenelile slujbei, pe care le-a dobândit când era în Mesopotamia.

14. Iar acestea s-au scris nu numai pentru cei ce s-au nevoit mai-nainte de Har, ci şi pentru cei ce fac voia lui Dumnezeu, cărora aceia li s-au făcut chipuri. S-au scris şi spre învăţătura noastră, ca să mergem pe urmele celor ce s-au nevoit să câştige nemurire, căci nemurirea i-a păzit pe dânşii de toată săgeata vrăjmaşului. Căci ei s-au aruncat sub acope­rământul lui Dumnezeu, rugându-se pentru ajutorul Lui, fără a nădăjdui în vreo osteneală a lor, şi acoperământul lui Dumnezeu li s-a făcut lor cetate de îngrădire.

15. Pentru că, dacă Dumnezeu va vedea că mintea I s-a supus Lui cu toată puterea şi nu are alt ajutor decât numai pe Dânsul singur, o împuterniceşte pe ea zi­când: Nu te teme, Iacove, micule Israil, şi iarăşi: Nu te teme, că te-am izbăvit, şi am pus numele tău al Meu eşti tu, şi, de vei trece prin apă, cu tine sunt, şi râurile nu te vor îneca pe tine, şi, de vei trece prin foc, văpaia nu te va arde, că Eu sunt Domnul Dumnezeul tău, Sfântul lui Israil, Cel ce te mântuiesc pe tine (Is. 43:1-3).

16. Deci, dacă va auzi mintea în­drăzneala aceasta, poate cuteza asupra vraj­bei zicând: Cine este cel ce se luptă cu mine? Să-mi stea împotrivă. Cine este cel ce se judecă cu mine? Să se apropie de mine. Iată, Domnul este ajutorul meu, cine-mi va face rău? Iată, voi toţi ca o haină vă veţi învechi şi ca lâna de molie vă veţi mânca (Is. 50: 8-9).

17. De eşti mai tânăr şi încă nu ţi-ai robit trupul, de vei auzi faptele înalte ale Părinţilor, să nu alergi spre dânsele vrând să le trăieşti întru odihnă, căci, de nu vei face lucrarea lor, nu vor veni la tine; iar de le lu­crezi, vor veni de la sine.

18. Trei sunt faptele bune, pe care, de le va vedea mintea în sineşi, crede că a ajuns la nemurire: dreapta socoteală, adică de a deosebi un lucru de altul şi pe sineşi de altul, a vedea toate înainte de vreme şi a nu se îndupleca de vreun lucru străin.

19. Încă sunt şi alte trei fapte bune, ce de-a pururea dăruiesc lumină minţii: adi­că a nu vedea vicleşugul vreunui om, a face bine celor ce-ţi fac ţie rău şi a suferi fără tul­burare cele ce-ţi vin asupră.

20. Aceste trei fapte bune nasc alte trei mai mari decât ele: a nu vedea vicleşu­gul niciunui om naşte dragostea, a face bine celor ce-ţi fac ţie rău agoniseşte pacea şi a su­feri fără tulburare cele ce vin asupră aduce blândeţea, întru care Se odihneşte Duhul lui Dumnezeu.

21. Încă mai sunt şi patru fapte bune care curăţesc sufletul: tăcerea, păzirea po­runcilor, strâmtorarea şi smerita cugetare.

22. Şi mai sunt alte patru fapte bune de care mintea se foloseşte de-a pururea şi se păzeşte prin ele: de rugăciunea către Dumnezeu, căzând neîncetat către Dânsul, de aruncarea înaintea lui Dumnezeu, de negrija dinspre tot omul, ca să nu-l judece pe el, muţenia faţă de patimile ce grăiesc cu dânsul, dinspre gândurile pătimaşe; iar starea împo­triva uitării e cea care păzeşte toate acestea.

23. Prin patru lucruri se întunecă su­fletul: prin urârea aproapelui, defăimarea, cârtirea şi pizmuirea lui.

Iar pustiu sufletul se face prin aces­tea patru: prin umblarea din loc în loc, iu­birea împrăştierii prin cele din jur, iubirea materiei şi prin scumpete.

24. Deci cel ce voieşte să se facă uce­nic al lui Iisus fuge de patimi. De nu le va tăia pe ele de la sine, nu se poate face locaş al lui Dumnezeu, nici nu poate vedea dul­ceaţa Dumnezeirii Lui, că însuşi a zis: De va fi ochiul tău simplu, tot trupul tău va fi luminat, iar de va fi ochiul tău viclean, tot trupul tău se va întuneca (Luca 11: 34-35).

25. Deci socoteşte-te că, dacă mintea ta se face nesănătoasă din pricina răutăţii, nu poate înţelege lumina Dumnezeirii; pen­tru că răutatea se face minţii perete întune­cos, care face sufletul pustiu, precum e scris în Evanghelie: Nimeni, aprinzând făclie, nu o pune sub obroc, ci în sfeşnic, ca cei ce intră să

369

vadă lumina (Luca 8:16). Iar obroc a zis că este nedreptatea lumii.

26. Deci câtă vreme mintea se află într-o aşezare potrivnică firii, făclia Dumnezeirii nu poate lumina înlăuntrul ei. Iar dacă mintea se va face întru sfeş­nic înalt, atunci luminează peste ea lumina Dumnezeirii, şi aşa poate vedea pe cei din casă, şi, pe cel ce trebuie să-l scoată, îl scoate şi, cu cel ce poate fi în pace, pe acesta îl lasă. Pentru aceasta şi zicea celor ai Lui, cărora li s-a luminat mintea: Sculaţi-vă, să mergem de aici (Ioan 14: 31).

27. Şi oare unde îi ia pe dânşii? E limpede că ridică mintea lor din veacul aces­ta şi o odihneşte întru împărăţia Sa. Pentru aceasta, şi împuternicindu-i pe dânşii, zicea: Eu sunt viţa, voi mlădiţele, petreceţi întru Mine, şi Eu întru voi. Şi precum mlădiţa nu poate adu­ce rod de nu va petrece în viţă, tot aşa şi voi, de nu veţi petrece întru Mine (Ioan 15: 5-6).

28. Acestea le zicea celor ce au pără­sit lumea şi s-au despărţit de patimi, fiindcă este întru dânşii Duhul Sfânt, şi El le slujeşte lor, şi El Se îngrijeşte pentru dânşii, precum a zis: Nu veţi fi voi grăind, ci Duhul Tatălui vos­tru este cel ce grăieşte întru voi (Matei 10: 20).

29. Zice şi Apostolul: Nouă ne-a des­coperit Dumnezeu prin Duhul Său, pentru că Duhul toate le cearcă, chiar şi adâncurile lui Dumnezeu, şi iarăşi: Iar noi mintea lui Hristos avem (I Cor. 2: 10,16). Deci cum este cu pu­tinţă ca, mintea lui Hristos având, să soco­teşti pe cineva păcătos? Zice încă şi într-alt loc: Suntem mădulare ale trupului Său, din car­nea şi din oasele Lui (Ef. 5: 30).

30. Vezi, aşadar, că voieşte ca omul să fie cu Dânsul în toate. Că scris este: Şi a adus Dumnezeu toate dobitoacele la Adam să vadă de se află ceva asemenea lui, şi nu s-a aflat niciuna din toate, căci nu erau din firea lui. Atunci, luând Dumnezeu una din coastele lui, a făcut femeie, fiindcă a luat-o din bărbatul ei (cf. Fac. 2:19-21).

31. Deci, precum acolo, Eva, din Adam luată fiind, ca dânsul era întru toate, tot aşa şi cei ce au părăsit cele ale lumii şi au urmat sfintei voii Lui: aceştia s-au învredni­cit a se face mirese ale Lui şi petrec în uni­re cu El, că din fiinţa Lui sunt, din a doua naştere a Duhului şi din Sfânt Trupul Lui, precum zice Apostolul: Că un trup suntem toţi întru Hristos şi fiecare mădulare unii altora (Rom. 12: 5).

32. Iar de avem ceva din necuvântarea dobitoacelor, adică ori lăcomia fiarelor, ori nestatornicia păsărilor, ori veninul târâ­toarelor, nu putem fi miresele Lui, nici din trupul Lui, căci nu suntem după făptuirea Lui. Deci sufletul care s-a învrednicit a se face mireasă a Lui, ca Dânsul este, sănătos, afară de cele potrivnice firii, şi se cunoaşte pe sineşi din făptuirea sa. Că zice Apostolul: Au nu cunoaşteţi că Hristos Iisus locuieşte întru voi? Numai dacă nu sunteţi necercaţi (II Cor. 13:5).

33. Vezi dar că, de nu va agonisi omul fapta lui Iisus, nelămurit este şi nu este feciorelnic la Dânsul? Pentru că toate fecioa­rele şi-au gătit candelele lor, dar cele care n-au avut faptă s-au aruncat în afara uşii.

34. Să ne sârguim, dar, a face fapta, şi Duhul Sfânt va locui întru noi, precum a zis Domnul: De mă iubiţi, păziţi poruncile mele, şi Eu voi ruga pe Tatăl, şi alt Mângâietor va tri­mite vouă, Duhul Adevărului (Ioan 15: 26).

35. Deci să facem tot ce ne stă în pu­tere cu lacrimi, nevoindu-ne câte puţin, până când ne vom dezbrăca de fapta omului celui vechi. Păziţi-vă pe sine de tot lucrul pierză­tor, până ce dragostea Lui va veni spre noi, şi va ridica de la noi chipul celui pământesc, şi va pune să stea în inima noastră sfântul Lui chip, precum zice Apostolul: Că precum am purtat chipul celui pământesc, aşa să purtăm şi chipul Celui ceresc (I Cor. 15: 49).

36. Şi fiindcă Apostolul a văzut că nu este om fără de păcat de când s-a făcut călcarea de poruncă, şi cum că pocăinţa poa­te să întoarcă iarăşi pe om întru înnoirea cea fără de păcat, pentru aceasta a zis să pără­sim fapta celui ce n-a ascultat de poruncă şi să împlinim lucrarea Domnului nostru Iisus Hristos, care este împlinirea sfintelor Lui po­runci.

37. Care a făcut milă şi a purtat robia omului, până când l-a introdus pe dânsul în Raiul cel ascuns, dăruindu-i lui toate sfintele Lui bunătăţi şi îngăduindu-i lui să mănânce din pomul vieţii, care este curăţia.

370

38. Şi a zis către cei ce i-au urmat Lui întru toate, pe care şi fraţi şi prieteni ai Lui i-a făcut, turnând Duhul Său peste dânşii: Sui-Mă-voi la Tatăl Meu şi la Tatăl vostru (Ioan 20:17), pentru care şi către Tatăl a zis: Voiesc, Părinte, ca, unde sunt Eu, să fie şi aceştia cu mine, şi să vadă slava Mea, că i-am iubit pe dânşii pre­cum M-ai iubit Tu pe Mine (Ioan 17: 24).

39. Aşadar, acestea sunt cuvintele celor ce au iubit pe Iisus şi au nădăjduit spre Dânsul, ale căror suflete s-au făcut mirese împodobite întru toată fapta bună, având sfânta lor oglindă întru ei, întru care se uită adesea, ca nu cumva să aibă vreo prihană în chip şi să nu placă Mirelui lor.

40. Şi întru dânsa oglindesc de-a pururea slava Mirelui, după Cuvântul Apostolului, care zice: Iar noi toţi, cu faţă des­coperită, slava Domnului o privim ca în oglin­dă, întru acelaşi chip prefăcându-ne din slavă în slavă, ca din Duhul Domnului (II Cor. 3: 18). Şi iarăşi zice: Acum vedem ca prin oglindă şi ghicitură, iar atunci îl vom vedea faţă către faţă (I Cor. 13:12).

41. Acelaşi a zis: „A suferi propria mustrare şi a putea slobozi aproapelui pro­pria voie pentru Dumnezeu, ca la mijloc să nu vină vrăjmaşul şi să se facă sfădire, arată pe om că lucrător este; pentru că cel ce are mintea trează şi este sub picioare­le Domnului întru cunoştinţă se sârguieşte de-a pururi spre a-şi tăia voia sa, ca să nu fie izgonit de Domnul, iubitul Lui.

42. Iar cel ce zice nu-mi pasă de ceea ce grăiesc sau aud se aseamănă cu or­bul, pe care de-l vor aduce la lumină sau îl vor scoate afară, el tot nu o vede.

43. Să înţelegeţi aceasta şi din soare­le acesta arătat: că un mic nor, pe dedesubt alergând, acoperă raza şi-i opreşte căldura. Dar acestea nu sunt tuturor arătate, decât numai celor ce au cunoştinţă; pentru că îm­puţinarea şi prihănirea cuiva tulbură cugetul şi nu-l lasă să vadă lumina lui Dumnezeu".

III.

A lui avva Marcu

1. Cunoaşte că de la Botez ni s-a dă­ruit desăvârşită iertare păcatelor, după da­rul lui Hristos şi harul Duhului Sfânt către împlinirea tuturor poruncilor. Apoi, fiecare dintre noi, odată ce l-a luat pe dânsul în chip tainic, dar nu a săvârşit poruncile, se lucrea­ză de păcat după măsura nelucrării acestora.

2. Iar de zici că ne-am slobozit la Botez, dar că nu vedem văzduhul sloboze­niei, precum îl văd cei ce se nevoiesc, îţi zic ţie că e din pricina dulceţilor celor cu voia şi a lenevirilor pe care le aduc, ele fiind care ne fac întuneric. Căci, precum am zis, omul se slobozeşte cu darul lui Hristos, urmând voirii sale, care, unde iubeşte, acolo rămâne, măcar că s-a botezat, pentru ca de-sineşi-stăpânirea să fie nesilită.

3. Deci, pe cât credem, pe atâta lu­crăm poruncile lui Hristos şi pe atâta şi Duhul Sfânt lucrează întru noi roadele Sale. Iar roadele Duhului Sfânt, după Apostolul Pavel, sunt: Dragostea, pacea, bucuria, îndelun­ga răbdare, facerea de bine, credinţa, blândeţea, înfrânarea (Gal. 5: 22-23).

4. Deci tu, omule, cel botezat întru Hristos, osteneşte-te numai cu lucrarea a că­rei putere o ai luat şi găteşte-te pe sineţi spre arătarea Celui ce locuieşte înlăuntru, şi aşa Domnul ţi Se va arăta duhovniceşte, după făgăduinţa Sa, precum însuşi ştie. Căci Domn este Duhul şi, unde este Duhul Domnului, aco­lo este slobozenia (II Cor. 3: 17), şi atunci vei înţelege cea zisă: împărăţia cerurilor înlăuntru vostru este.

5. Deci dacă cineva din credincioşi, bine-vieţuind prin porunci, a aflat oareşicare lucrare duhovnicească după măsura vieţui­rii sale, să creadă că, iată, puterea [lucrării] acesteia de mai-nainte o a luat, deoarece prin Botez a luat harul Duhului, Pricina a toate bunătăţile, zic adică nu numai a fapte­lor bune cele ascunse şi duhovniceşti, ci şi a celor arătate.

6. Şi nimeni din cei îmbunătăţiţi să nu socotească că a făcut ceva bun numai prin puterea sa. Pentru că omul cel bun nu de la

371

sineşi grăieşte cuvântul, ci din comoara inimii cea bună scoate cele bune (Luca 6: 45), comoară zicând pe Duhul Sfânt, Cel ascuns în inimile credincioşilor.

7. Pentru că împărăţia cerurilor este asemenea unei comori ascunse în ţarină, pe care, aflând-o omul, o a ascuns, şi, ducându-se, a vân­dut toate şi a cumpărat ţarina aceea (Matei 13: 44), iar zisa aceasta este o tâlcuire potrivită celor zise. Pentru că cel ce cu de-amănuntul a înţeles că pe Hristos îl are ascuns întru sine de la Botez, după Apostolul, lepădând toate lucrurile lumii acesteia, petrece întru a sa inimă, cu toată păzirea ferind-o pe ea şi căutând ieşirea din viaţă, după Parimie (cf. Pilde 4: 23; cf. şi Sirah 11: 23).

8. Încă şi ceea ce zice: Fără de Mine nu puteţi face nimic (Ioan 15: 5), şi aceea: Nu voi M-aţi ales pe Mine, ci Eu v-am ales pe voi (Ioan 15:16), spre aceeaşi noimă privesc.

9. Drept aceea, să înţelegem că desă­vârşit s-a dat nouă harul Duhului, spre pli­nirea tuturor poruncilor, neluând de la noi vreo adăugire, ci el dând adăugire a creşte­rii celei după Hristos, Acela dându-ne nouă sporire a creşterii celei întru Hristos şi îm­puternicind pe lucrătorii Săi până la moarte, până când toţi vom ajunge întru unimea credin­ţei şi a cunoştinţei Fiului lui Dumnezeu, întru bărbat desăvârşit, întru măsura vârstei deplină­tăţii lui Hristos (Ef. 4:13).

10. Deci desăvârşit am luat harul, precum s-a zis, dar fiecare, după deosebirea lucrării, deosebit şi darul i se descoperă. Şi precum soarele, fiind desăvârşit, în chip de­săvârşit, simplu şi egal îşi trimite darul său tuturor, de aici, fiecare, pe cât de curăţit are ochiul, pe atâta primeşte înlăuntru şi lumina soarelui, tot aşa şi Duhul Sfânt.

11. Pe cei ce cred Lui i-a făcut de la Botez primitori ai tuturor lucrărilor şi daruri­lor Sale, dar nu tuturor deopotrivă le lucrea­ză darurile, ci fiecăruia după vrednicie, după măsura lucrării poruncilor, adică pe cât măr­turiseşte şi face arătate faptele cele bune, după măsura credinţei întru Hristos. Pentru aceasta şi grăieşte: Trimis-a Dumnezeu pe Duhul Fiului Său întru inimile voastre strigând: Avva (Părinte)! Şi: însuşi Duhul mărturiseşte duhului nostru că suntem fii ai lui Dumnezeu (Gal. 4: 6).

întrebare

12. Iar cel ce s-a botezat pe cine pri­meşte în chip tainic: pe Hristos sau pe Duhul Sfânt? Pentru că uneori ai zis că întru el locu­ieşte Hristos, iar alteori, Sfântul Duh?

Răspuns

13. Prin Botez îl primim pe Sfântul Duh; însă, de vreme ce Acesta e numit şi Duhul lui Dumnezeu, este şi Duhul lui Hristos. Pentru aceasta, prin Botez primim şi pe Tatăl şi pe Fiul, după Cel ce a zis: Eu şi Tatăl vom veni, şi vom face locaş la el (Ioan 14:23).

întrebare

14. Au drept aceea Duhul este Treimea?

Răspuns

15. Pe Cel ce are o singură faţă nu-L zicem a fi Treime, căci, de vreme ce nu S-a despărţit de Tatăl şi de Fiul, pentru aceas­ta mărturisim că în El este Treimea, pe te­meiul Dumnezeirii Sale. Pentru că precum Duhul este şi în Tatăl şi în Fiul, şi iarăşi în Fiul este Tatăl şi Duhul, aşa şi în Duhul este Tatăl şi Fiul, nu prin amestecarea Celor Trei Ipostasuri, ci prin unimea unuia şi aceluiaşi sfat al unei Dumnezeiri. Drept aceea, şi noi, fie că pe Tatăl îl vom numi din parte, fie pe Fiul sau pe Sfântul Duh, într-un nume nu­mim Treimea, în chipul pe care l-am zis mainainte.

17. Domnul întru ale Sale porunci este ascuns şi cei ce-L caută pe Dânsul îl află după măsura împlinirii lor.

Ceea ce este casa simţită aerului ce­lui de obşte, aceasta este şi mintea cea raţio­nală dumnezeiescului har. Şi pe cât ai scoate afară materia, pe atâta de sineşi va veni; şi pe cât o ai băga înlăuntru, pe atâta se va de­părta acela. Materia casei sunt vasele şi bu­catele, iar materia minţii este slava deşartă şi îndulcirea.

Lărgimea inimii, nădejde spre Dumnezeu; iar strâmtorarea ei, grijă tru­pească.

18. Unul şi neschimbat este darul Duhului, dar lucrează deosebit fiecăruia precum voieşte, precum ploaia, vărsându-se

372

pe pământ, dă sadurilor felurime, dulceaţă adică celor dulci, acreală adică celor acre, tot aşa şi harul, în chip neschimbat intrând în inimile credincioşilor, dăruieşte acele lucrări potrivite felurilor faptelor bune: celui ce flă­mânzeşte pentru Hristos i se face hrană, ce­lui însetat, băutură prea dulce, celui ce tre­mură, îmbrăcăminte, celui ostenit, odihnă, celui ce se roagă, nădejde din inimă şi celui ce plânge, mângâiere.

19. Deci, când vei auzi Scriptura gră­ind despre Sfântul Duh că a şezut pe fiecare din Apostoli (Fapte 2: 3) sau că a căzut asupra Prorocului (I împ. 10:10; Iez. 2:2) sau lucrează (I Cor. 12:11) sau se întristează (Ef. 4: 30) sau se stinge (I Tes. 5: 19) sau se aprinde (Fapte. 17: 16). Şi iarăşi, că unii adecă îl au ca pârgă (Rom. 8: 23) iar alţii că sunt plini de Duhul Sfânt (Fapte 2: 4), să nu socoteşti vreo tăiere a Duhului, sau schimbare, sau vreo preface­re oarecare, ci crede după chipul în care s-a zis mai-nainte, că este adică neprefăcut, ne­schimbat şi Atotputernic.

20. Aşijderea şi întru lucrările Lui: ceea ce este fiecăruia cuviincios cu dumnezeiască-cuviinţă îi păzeşte, şi-l ţine nevătămat, iar El petrece precum este. Acela, adică, S-a vărsat cu covârşire [desăvârşit] ca un soare peste cei ce s-au botezat; şi fiecare se lumi­nează în măsura în care, urând patimile ce-l întunecă, le nimiceşte de la sine, iar după cât arată că le iubeşte, îndeletnicindu-se cu ele, pe atâta se şi întunecă.

21. Cel ce urăşte patimile taie prici­nile acestora, iar cel ce zace lipit de pricini, supunându-se lor, se luptă de patimi chiar şi nevrând.

22. Cunoştinţa lucrurilor se câştigă după măsura împlinirii poruncilor, iar cu­noştinţa adevărului, după măsura nădejdii celei întru Dumnezeu. Deci, de voieşti să te mântuieşti şi la cunoştinţa adevărului să vii (cf. I Tim. 2: 4), cearcă totdeauna a covârşi cele simţitoare şi, cu singură nădejdea, a te lipi de Dumnezeu.

23. Şi, dacă uneori, fără de voie abătându-te cu mintea, vei afla începătoriile şi stăpâniile luptându-se cu tine prin asupreli, biruindu-le pe acestea prin rugăciune şi pe­trecând cu bună nădejde, vei avea harul lui Dumnezeu izbăvindu-te pe tine de urgia ce va să fie. Că trebuie mai-nainte a avea pe harul Sfântului Duh lucrând în inimă şi aşa, după măsura lui, a intra în împărăţia ceru­rilor în veacul cel viitor. Pentru că se cuvine ca mai întâi, în inimă lucrând, a avea harul Sfântului Duh şi, aşa, după măsura şi vred­nicia lucrării aceluia, a intra întru împărăţia Cerurilor.

IV.

A Sfântului Diadoh

1. Cum că una este simţirea cea fi­rească a sufletului, Sfântul şi Iubitorul de oa­meni Duhul lui Dumnezeu ne învaţă pe noi, căci cele cinci se deosebesc după trebuinţele trupului nostru, dar, din pricina alunecării minţii cea din neascultare, simţirea aceasta se împarte în tot atâtea părţi, câte feluri de mişcări ale sufletului sunt.

2. Pentru aceasta, o parte a ei se îm­preună cu partea cea pătimaşă a firii, din pricina căreia bunătăţile vieţii cu dulceaţă le primim. Iar altă parte se îndulceşte de mul­te ori împreună cu mişcarea cea raţională şi gânditoare a firii, de unde mintea noastră doreşte să alerge către frumuseţile cele ce­reşti, atunci când suntem întregi cu curăţia şi înţelepciunea.

3. Dar, când vom veni întru deprin­derea de a defăima bunătăţile cele din lume, vom putea să împreunăm cu lucrarea cea raţională a sufletului şi pofta lui pămân­tească. Iar aceasta o va iconomisi împărtăşi­rea de Duhul Sfânt. Căci, dacă n-ar lumina Dumnezeirea Lui cu putere cămările inimii noastre, n-am putea să gustăm binele cu o simţire neîmpărţită, adică cu toată aşezarea sufletului.

4. Simţirea minţii stă în gustarea cu de-amănuntul a celor deosebite din lumea nevăzută. Căci, precum prin simţul gustu­lui trupesc, când se află sănătos, osebim fără greşeală cele bune de cele rele şi dorim cele bune, tot aşa mintea noastră, când începe să se mişte în desăvârşită sănătate şi fără griji, poate să simtă cu îmbelşugare mângâierea cea dumnezeiască şi să nu mai fie răpită ni­ciodată de cele potrivnice aceleia.

373

5. Şi precum trupul, gustând din dulceţile pământeşti, experiază fără greşeală simţirea lor, tot aşa şi mintea.

6. Când se află deasupra cugetului cărnii, poate să guste fără înşelare din mân­gâierea Duhului Sfânt gustaţi, zice, şi vedeţi că bun este Domnul (Psalm 33: 8) şi să păs­treze neuitată amintirea gustării prin lucra­rea dragostei, încât să cunoască fără greşeală cele ce-i sunt de folos, după Sfântul Apostol Pavel, care zice: Şi aceasta mă rog, ca dragostea voastră să prisosească tot mai mult şi mai mult, în cunoştinţă şi toată simţirea, ca să cercaţi şi preţuiţi cele ce sunt de folos (Filip. 1: 9-10).

7. Numai Duhul Sfânt poate curăţi mintea. Căci, de nu va intra Cel Puternic ca să răpească şi să lege pe tâlhar, nicidecum nu se va slobozi prada. Deci, se cuvine ca prin toate, şi mai vârtos prin pacea sufletu­lui, să dăm odihnă Duhului Sfânt dintru noi, ca să avem sfeşnicul cunoştinţei neîncetat luminând întru noi.

8. Căci, răspândindu-şi el neîncetat lumina în cămările sufletului, nu numai că se fac arătate în minte acele amare şi întu­necate asupreli ale dracilor, ci se şi slăbesc, fiind vădite de acea sfântă şi slăvită lumină.

9. De aceea Apostolul zice: Duhul să nu-l stingeţi! (I Thesal. 5:15), adică nu gândiţi şi nu lucraţi cele rele, ca să nu întristaţi bu­nătatea Duhului Sfânt şi să vă lipsiţi de acel sfeşnic apărător. Căci Cel veşnic şi de-viaţăfăcător nu se stinge, ci, de-L vom întrista, El numai Se va depărta de la noi, lăsând mintea înceţoşată şi neluminată de cunoştinţă.

10. Precum marea în vremea tulbu­rării se linişteşte când se varsă untdelemn în ea, furtuna ei fiind biruită de felul aceluia, tot aşa şi sufletul nostru se umple de o linişte fericită când se toarnă în el dulceaţa Duhului Sfânt; căci se lasă biruit cu bucurie de nepătimirea şi de dulceaţa negrăită care-l um­breşte, potrivit cu sfântul care zice: Suflete al meu, supune-te lui Dumnezeu (Psalm 65:11).

11. Pentru aceasta, oricâte întărâtări ar încerca atunci dracii să aducă în su­flet, el rămâne fără mânie şi plin de toată bucuria. Dar la această stare nu va veni şi nu va rămâne cineva, fără numai dacă îşi va îndulci sufletul său neîncetat cu frica lui Dumnezeu. Pentru că, celor ce se nevoiesc, frica Domnului Iisus le dă o curăţie oarecare. Căci frica Domnului, zice, efără prihană; ea rămâne în vecii vecilor (Psalm 19:10).

12. Nu trebuie să ne îndoim că, atunci când mintea începe să se afle sub pu­ternica lucrare a luminii dumnezeieşti, se face cu totul diafană, încât de aici lumina ei o poate vedea cu covârşire. Căci aceasta se întâmplă, zice, când puterea sufletului împărăţeşte asupra patimilor; însă tot ce i se arată într-un anume chip, fie ca lumină, fie ca foc, se întâmplă din reaua-uneltire a vrăj­maşului, precum limpede ne învaţă dumne­zeiescul Pavel, zicând că acela se preface în chip de înger de lumină (cf. I Cor. 11:14).

13. Prin urmare, nu trebuie ca cine­va să se apuce de viaţa pustnicească cu o nă­dejde ca aceasta, ca nu cumva, prin aceasta, Satana să afle sufletul gata pentru răpire; ci, cu nădejdea să ajungă să iubească numai pe Dumnezeu cu toată simţirea şi adeverirea inimii, adică din tot sufletul, din toată inima şi din tot cugetul (Luca 10:27). Căci cel ce e adus de lucrarea harului lui Dumnezeu la o stare ca aceasta a ieşit din lume, chiar dacă este în lume.

14. Una este dragostea firească şi alta este ceea ce se face lui de la Sfântul Duh. Pentru că prima se porneşte din a noastră vo­ire, când vrem; pentru aceasta, şi cu lesnire se răpeşte de duhurile cele viclene atunci când nu cu tărie stăpânim slobozenia voirii noastre.

15. Iar a doua, atât de mult aprinde spre dragostea de Dumnezeu, încât toa­te părţile lui se lipesc de negrăita bunătate a dumnezeieştii doriri, într-o nemărginită simplitate a aşezării; pentru că, umplându-se atunci mintea de duhovniceasca lucrare, izvorăşte izvor de dragoste şi de bucurie.

16. Precum văzduhul cel dimprejurul nostru, atunci când vântul de Miazănoapte suflă în zidire, se face curat, din pricina firii celei subţiri şi de senin făcătoare a vântului, în vreme ce, când suflă cel de Miazăzi, se în­deseşte cu totul, datorită firii ceţoase a aces­tui vânt, care, cu pricina oarecărei înrudiri, aduce din părţile sale nori peste toată lumea, tot aşa şi sufletul, când se lucrează de la suflarea

374

Adevăratului şi Sfântului Duh, afară de ceaţa cea drăcească cu totul se află, dar, când de duhul înşelăciunii tare se suflă, de norii păcatului peste tot se acoperă.

17. Ni se cade, dar, ca de-a pururea să întoarcem voia cea slobodă cu toată pute­rea noastră către adierea cea curăţitoare şi de viaţă dătătoare a Sfântului Duh, adică către adierea Duhului, pe Care, în lumina cunoş­tinţei, Prorocul Iezechiil L-a văzut venind dinspre Miazănoapte (cf. Iez. 1: 4), ca partea cea văzătoare a sufletului de-a pururea să rămână înseninată, spre a ne îndeletnici fără de amăgire cu vederile cele dumnezeieşti, pe cele ale luminii întru văzduhul luminii văzându-le; căci aceasta este lumina adevă­ratei cunoştinţe.

V.

A lui avva Isaac

1. Sufletul care iubeşte pe Dumnezeu îşi are odihna numai întru Dânsul. Apucă mai-nainte şi dezleagă de la sineţi toată le­gătura ta cu cele din afară şi atunci vei putea să te legi cu inima de Dumnezeu; pentru că, mai-nainte de a te lega de Dumnezeu, trebu­ie a te dezlega de materie.

2. Pâinea i se dă pruncului după în­ţărcare; iar omul care voieşte să se lărgească întru cele dumnezeieşti este dator ca mai-na­inte să se înstrăineze pe sineşi de toate ale lumii, precum pruncul de la ţâţele maicii.

3. Căci lucrarea trupească merge înaintea celei sufleteşti, precum ţărâna su­fletului celui insuflat lui Adam. Cel ce nu a agonisit lucrarea cea trupească, nici pe cea sufletească nu o poate avea, pentru că aceas­ta dintru aceea se naşte, precum spicul din grăuntele simplu.

4. Iar cel ce nu are lucrarea sufle­tească se lipseşte de darurile dumnezeieşti. Cine, iubind bârfelile, poate câştiga minte curată? Sau cine, neastâmpărat fiind, şi [cu sufletul] vărsat în mădulare va fi smerit cu inima şi liniştit?

5. Când mintea se va trage de sim­ţiri, atunci mănâncă împreună cu dânsele hrana fiarelor, iar când simţirile vor fi trase de minte, atunci se împărtăşesc împreună cu dânsa din hrana îngerilor.

întrebare

6. Care este pricina vedeniilor şi a descoperirilor şi de ce unii se învrednicesc de dânsele, nu prea mult ostenindu-se, iar alţii, trudindu-se şi rău-pătimind, nimic din acestea n-au dobândit?

Răspuns

7. Pricinile acestora multe sunt şi fe­lurite, însă, prin mila lui Dumnezeu, de cele mai multe ori acestea se iconomisesc la oa­meni în trei chipuri: bărbaţilor desăvârşiţi şi sfinţi, harul Duhului le descoperă şi lucrează în vârtutea curăţiei inimii lor, iar celor mai simpli şi cu covârşire fără răutate, pentru obiceiul lor cel neprefăcut şi neviclean, şi care nu se pot înălţa cu mândria, sau celor care au râvnă înfocată către Dumnezeu, care s-au lepădat desăvârşit de lume, şi goi după Dumnezeu au ieşit, şi departe de oameni s-au depărtat.

8. Cărora însă le cade o frică a sin­gurătăţii şi-i înconjoară frica de moarte, de foamete, de boală ori de altă primejdie, încât se apropie de deznădăjduire.

9. La unii ca aceştia, zic, de multe ori se trimit mângâieri de la Dumnezeu, ca uno­ra care n-au vreo mângâiere de la oameni. Iar dacă cineva are mângâiere de la oameni sau din cele văzute, o mângâiere ca aceasta nu se face spre dânsul decât dintr-o iconomisire pentru harul cel de obşte; şi martor pentru aceasta este oarecare din Părinţi, care, rugându-se, a auzit acestea: „îţi ajunge ţie mângâierea şi vorbirea oamenilor".

10. Încă şi altul, pustnic fiind mainainte şi întru pustnicie adeseori bucurându-se de mângâierea lui Dumnezeu, după ce s-a făcut episcop şi s-a apropiat de lume, a căutat după obicei mângâierea sa, dar nu a aflat-o.

11. Şi s-a rugat lui Dumnezeu să-i arate lui pricina pentru care n-a dobândit obişnuita mângâiere: „Doamne, nu cumva din pricina episcopiei s-a depărtat harul Tău de la Mine?" Şi i s-a zis lui: „Nu, ci pentru că acum ai mângâiere de la oameni, care îţi

375

ajunge ţie; iar atunci, în pustie petrecând şi nicio mângâiere văzută având, aceea de la Mine o primeai".

12. Vedenia şi descoperirea nu sunt una şi aceeaşi, ci deosebite; dar, pentru că lu­crul cel ascuns se arată prin descoperire, se poate zice că vedenia este şi ea ca o descope­rire. Dar descoperirii nu i se poate zice vede­nie, căci, de cele mai multe ori, descoperirea se ia pentru cele cunoscute şi gustate de minte în vârtutea curăţiei ei.

13. Iar vedenia de orice fel ca într-o icoană şi tip se face, precum de demult la cei vechi, sau treaz fiind cel ce vedea, sau întru uimire ca într-un somn adânc fiind ţi­nut. Pentru aceea, şi cel ce vede de multe ori nu cunoaşte de este treaz sau doarme atunci când vede.

14. Şi uneori vedeniile searată des­coperit şi lămurit, faţă către faţă, iar alteori, mai umbros, ca într-un chip oarecare, sau într-o nălucire, care se şi face la cei mai ne­desăvârşiţi, în locurile mai pustii şi mai de­părtate de oameni, unde omul neîntârziat are trebuinţă de dânsele, căci nu are niciun ajutor sau mângâiere din partea locului.

VI.

A Sfântului Maxim

1. Precum soarele răsărind şi lumea luminând-o, se arată pe sineşi şi lucrurile care se luminează de el, tot aşa şi Soarele Dreptăţii, răsărind în mintea cea curată, şi pe Sineşi Se arată, şi raţiunile celor ce s-au făcut de Dânsul şi se vor face.

2. Pe Dumnezeu, nu din fiinţa Lui îl cunoaştem, ci din măreţia lucrărilor Lui şi din Pronia arătată în cele ce sunt. Că prin acestea, ca printr-o oglindă, înţelegem ne­mărginita Lui bunătate, înţelepciune şi pu­tere.

3. Hristos, Care ţi-a făgăduit ţie bu­nătăţile cele veşnice şi arvuna Duhului în inimă ţi-a dat-o, ţi-a poruncit să ai [de acum] grijă de viaţa ta; ca omul cel dinăuntru, de patimi slobozindu-se, să înceapă de aici a se bucura de bunătăţi.

4. Astfel, învrednicindu-te dumne­zeieştilor şi înaltelor vederi, foarte să te grijeşti de dragoste şi de înfrânare; ca păzindu-ţi netulburată partea cea pătimitoare, să ai nelipsită lumina sufletului tău.

5. Iuţimea sufletului, cu dragostea să o înfrânezi, pe cea poftitoare a lui, veştejeş­te-o cu înfrânarea, iar pe cea raţională a lui, întraripeaz-o cu rugăciunea, şi lumina min­ţii nu se va întuneca niciodinioară; iar aşe­zarea rugătoare o înfăţişează lui Dumnezeu însuşi.

6. Precum s-a scris, Dumnezeu este Soarele Dreptăţii (Maleahi 3: 20), revărsând peste toţi razele bunătăţii. Dar sufletul se face după socotinţa sa: ori ca ceara, prin iu­birea lui Dumnezeu, ori ca lutul, prin iubirea de materie.

7. Precum lutul prin fire se usucă sub razele soarelui, iar ceara se înmoaie, tot aşa şi fiecare suflet iubitor de materie şi de lume, îndemnat fiind de Dumnezeu, dar refuzând prin slobozenia socotinţei sale a se forma pe sine după chipul Lui, se învârtoşează ca lutul şi se împinge pe sine, ca Faraon, spre pierzare.

8. Dar sufletul iubitor de Dumnezeu se înmoaie ca ceara: primind întru sine for­mele şi însuşirile dumnezeieşti, se face loca­şul lui Dumnezeu în duh, iar la bunătatea fi­rească cea după chip adaugă bunătatea voită a asemănării cu Dumnezeu.

9. Slăveşte pe Dumnezeu nu cel ce-L laudă pe El în cuvinte, ci cel ce rabdă pentru Dumnezeu şi pentru fapta bună pătimiri, du­reri şi osteneli. Acesta e slăvit la rându-i de Dumnezeu cu slava aflătoare în Dumnezeu, dobândind prin împărtăşire harul nepătimirii, ca o răsplătire a faptei bune.

10. Căci tot cel ce slăveşte pe Dumnezeu în sine prin pătimiri pentru fap­ta bună în vremea făptuirii se slăveşte şi el în Dumnezeu, primind lumina celor dumneze­ieşti într-o vedere lipsită de patimă.

11. Căci Domnul, venind la pati­ma Sa, zice: Acum S-a preaslăvit Fiul Omului şi Dumnezeu S-a preaslăvit întru El. Iar dacă Dumnezeu S-a preaslăvit întru El şi Dumnezeu îl va preaslăvi pe El întru Sine. Şi îndată îl va preaslăvi pe El (Ioan 13: 31). De aici se vede

376

limpede că pătimirilor, pentru fapta bună, le urmează dumnezeieştile daruri.

12. Graiul s-a apropiat împărăţia ceru­rilor (Matei 5: 2; 4: 17) nu însemnează, pre­cum socotesc, o scurtare a timpului; căci ea nu vine în chip văzut, nici nu vor spune: „Iat-o aici sau iat-o acolo", ci ea stă în chipul aşezării celor vrednici de ea; căci împărăţia lui Dumnezeu, zice, înlăuntrul vostru este (Luca 17: 20-21).

13. Împărăţia lui Dumnezeu şi Tatăl este în putere în toţi cei ce cred, iar în lucra­re, în cei ce au lepădat din aşezarea lor toată viaţa după fire a sufletului şi a trupului şi au dobândit numai pe cea a Duhului, încât pot zice: De acum nu mai vieţuiesc eu, ci Hristos vieţuieşte întru mine (Gal. 2: 20).

377

PRICINA A DOUĂZECI ŞI CINCEA

În câte feluri se face dumnezeiasca slobozire şi părăsire, şi ce trebuie a face întru dânsele, şi [cum] a chema înapoi harul Duhului.

I.

A Sfântului Diadoh

1. Părăsirea cea pedepsitoare nu lip­seşte nicidecum sufletul de dumnezeiasca lumină, ci, de cele mai multe ori, harul îşi ascunde de minte venirea sa, ca oarecum să împingă sufletul către amărăciunea dracilor, ca aşa, cu toată osteneala, şi cu multă smere­nie să caute ajutorul lui Dumnezeu, cunos­când câte puţin răutatea vrăjmaşului.

2. Este întocmai precum o maică îm­pinge din braţele sale pe pruncul său, care face neorânduială în legile alăptării, ca, înspăimântându-se el de niscaiva oameni cu chip grozav ce stau împrejur sau de niscaiva fiare, cu multă frică şi cu lacrimi să se întoar­că în sânurile maicii.

3. Dar părăsirea care se face după în­toarcerea [noastră] dinspre Dânsul, aceea ca pe un legat îl dă dracilor pe sufletul care nu vo­ieşte a avea pe Dumnezeu. Dar noi nu suntem fii ai îndoielii, spre pierzare (Evr. 10: 39). Să nu fie! Ci credem că suntem prunci adevăraţi ai harului lui Dumnezeu, cu mici părăsiri şi cu dese mângâieri alăptându-ne de la Dânsul, ca prin bunătatea Lui să ajungem întru bărbat desăvârşit, la măsura vârstei plinirii lui Hristos (Ef. 4:13).

4. Părăsirea cea pedepsitoare aduce sufletului multă întristare, smerenie şi deznădăjduire măsurată, pentru ca partea lui cea iubitoare de slavă şi lesne alunecătoa­re să o tragă cu cuviinţă întru smerenie. Ea aduce îndată inimii frica lui Dumnezeu, la­crimi de mărturisire şi multă dorire pentru tăcerea cea bună.

5. Iar părăsirea ce se face din întoar­cerea lui Dumnezeu dinspre noi lasă sufletul să se umple de deznădăjduire, de necredinţă, de mânie şi de trufie. Deci, ştiind noi iscusul amânduror părăsiri, se cade nouă să ne apropiem de Dumnezeu după chipul fiecă­reia.

6. În pricina celei dintâi suntem da­tori să aducem lui Dumnezeu mulţumire cu mărturisire, ca Celui ce prin luarea mângâ­ierii ne pedepseşte neînfrânarea socotinţei noastre, ca să ne înveţe, asemenea Unui Tată bun, deosebirea dintre fapta bună şi cea a ră­utăţii.

7. Iar în pricina celei de-a doua sun­tem datori a aduce Lui neîncetata mărturisi­re a păcatelor, ca aşa, prin sporirea osteneli­lor, să-L putem pleca pe Dumnezeu să caute, precum înainte, spre inimile noastre.

8. Însă se cade a şti cum că, atunci când se face război între suflet şi Satana, lovindu-se ca două fiinţe, datorită părăsirii pedepsitoare zic, harul se trage înapoi pe sineşi, precum am zis şi înainte, însă lucrea­ză în chip neştiut împreună cu sufletul spre ajutor, ca să arate vrăjmaşilor lui cum că bi­ruinţa este numai a sufletului.

9. Harul obişnuieşte ca dintru înce­put să lumineze întru multă simţire sufletul cu lumina sa. Iar mergând înainte nevoinţele, de cele mai multe ori necunoscut lu­crează tainele sale în sufletul cel grăitor de Dumnezeu, pentru ca, bucurându-ne noi atunci, să ne pună pe urma dumnezeieştilor vedenii, ca pe unii ce suntem chemaţi de la necunoştinţă la cunoştinţă; însă, în mijlocul nevoinţelor, neslăvită în deşert voieşte să păzească cunoştinţa noastră.

10. Deci se cade nouă să ne întristăm în chip măsurat, ca pe unii oarecum părăsiţi, ca, aşa, mai mult să ne smerim şi să ne supu­nem slavei Domnului. Dar trebuie la vreme să ne şi bucurăm, întraripându-ne cu nădej­dea cea bună, ca precum multa întristare în­tru deznădăjduire şi întru necredinţă îl pune pe suflet, tot aşa şi multa bucurie întru păre­rea de sine îl cheamă pe dânsul.

11. Însă aici către cei ce sunt încă prunci grăiesc, pentru că între luminare şi părăsire la mijloc este iscusirea, precum la mijloc între întristare şi bucurie se află nă­dejdea. Căci aşteptând, zice, am aşteptat pe

378

Domnul şi a căutat spre mine (Psalm 39:1), şi iarăşi: După mulţimea durerilor mele în inima mea, mângâierile Tale au veselit sufletul meu (Psalm 93:19).

II.

A Sfântului Maxim

1. Patru sunt chipurile cele cuprin­zătoare ale părăsirii: una, din iconomie, cum este la Domnul, ca, prin părută părăsire, cei părăsiţi să se mântuiască; a doua, spre cerca­re, cum este la Iov şi Iosif, ca unul să se arate stâlp al bărbăţiei, iar altul al întregiicurăţii şi înţelepciuni; a treia, spre pedepsire părin­tească, cum este la Apostolul (cf. II Cor. 12), ca smerindu-se în cugetare, să păstreze co­vârşirea harului, iar a patra este lepădarea, ca la iudei, ca, fiind chinuiţi, să se facă încovoiaţi către pocăinţă.

2. Dar toate chipurile sunt mântui­toare şi pline de bunătatea şi de iubirea de oameni a lui Dumnezeu.

379

pricina a DOUĂZECI ŞI ŞASEA

Că vederea duhovnicească uimeşte mintea şi o face a uita toate cele de aici; şi că harul Duhului se face acoperământ, hrană şi băutură pentru cei desăvârşiţi; pentru această pricină şi unii dintre sfinţi, întărindu-se cu dumnezeiescul har, pe acestea prea puţin sau nicidecum nule foloseau pentru fire, căci se împuterniceau de har.

I.

Din Pateric

1. Se spunea despre Avva Ioan Colovul că a împletit odată funie de două coşniţe şi a cusut-o toată numai într-o coşniţă, dar n-a înţeles, până ce s-a apropiat de perete; că era mintea lui îndeletnicindu-se cu vederea celor înalte.

2. A venit un frate să ia coşniţa de la Avva Ioan. Şi, după ce a ieşit, i-a zis lui: „Ce voieşti, frate?" Iar el i-a zis: „Coşniţa, Avva!" Şi, intrând să o scoată, a uitat. Şi a şezut cosând.

3. Şi iarăşi a bătut în uşă şi, dacă a ieşit, i-a zis lui: „Adu coşniţa, Avva". Şi in­trând iarăşi a şezut să coasă.

4. Şi a bătut acela, şi, ieşind el, i-a zis: „Ce vrei, frate?" Iar el i-a zis: „Coşniţa, Avva". Şi, apucându-l de mână, l-a băgat înlăuntru zicându-i: „Dacă coşniţe vrei, ia şi te du, că eu n-am vreme".

5. A venit odată un cămilar ca să-i ia vasele şi să se ducă în alt loc. Iar el, intrând să-i aducă funia, a uitat, având cugetul în­tins către Dumnezeu.

6. Şi iarăşi a supărat cămilarul, bă­tând în uşă. Şi iarăşi Avva Ioan, intrând, a uitat.

7. Iar a treia oară, bătând cămilarul, intrând zicea: „Funie, cămilă, funie, cămilă". Şi zicea acestea ca să nu uite.

8. Spunea Avva Avraam despre unul din Părinţii de la Schit că era scriitor şi nu mânca pâine. Şi a venit la el un frate, rugându-se să-i scrie o carte. Iar bătrânul, avându-şi mintea sa în vedere, a scris în sti­huri, fără însă să pună soroace1.

1 O punctuaţie oarecare.

9. Iar fratele lui, luând şi vrând să pună soroace, a găsit şi nişte cuvinte sărite şi i-a zis Bătrânului: „Avva, sunt nişte stihuri lăsate". Zisu-i-a Bătrânul: „Du-te întâi de fă cele scrise şi apoi să vii să ţi le scriu şi pe celelalte!"

10. Şezând odata Avva Isaac la Avva Pimen, s-a auzit glas de cocoş. Şi i-a zis lui: „Sunt vietăţi aici, Avva?" Iar el, răspunzând, i-a zis: „Isaac, de ce mă sileşti să vorbesc? Tu şi cei asemenea cu tine îi auziţi pe aceştia, iar cel ce se trezveşte nu se grijeşte de acestea".

11. De multe ori îi zicea lui Avva Sisoe ucenicul său: „Avva, scoală-te să mân­căm!" Iar el zicea către dânşii: „Dar n-am mâncat, fiule?" Iar ucenicul îi răspundea: „Nu, Părinte". Şi zicea bătrânul: „Dacă nu am mâncat, adu să mâncăm".

Scoliile Părintelui, adică ale lui Everghetinos

a. Aşa plin de lucrarea şi de harul Sfântului Duh era acest Bătrân, încât se iz­băvise nu numai de foamea şi setea de cele simţite, ci şi de tulburarea ce o aduce neîmpărtăşirea din mâncarea aceasta văzu­tă; pentru că, hrănindu-se de la Dumnezeu cu hrana cea necurgătoare şi nedeşertată a Duhului Sfânt, plin se simţea totdeauna şi pentru aceasta se şi afla cu nesimţire către mâncarea aceasta văzută.

b. Aceasta şi mulţi alti sfinţi o au văzut de la Dumnezeu, care vreme înde­lungată nu se împărtăşeau din mâncarea aceasta simţită, ci numai rareori şi pentru puţină vreme se împărtăşeau de ea. încă şi Domnul, începătorul mântuirii şi al daruri­lor celor dumnezeieşti, potrivindu-se firii, a arătat aceasta de la Sineşi, după omenitatea Sa, precum este scris pentru Dânsul: Făcând

380

patruzeci zile şi nopţi, mai pe urmă a flămânzit (Matei 4: 2).

c. Cuvântul însemnând cum că, mainainte de aceasta, nu îi era foame, fiind plin de lucrarea Duhului, după care, strângându-se înapoi harul pentru puţin, a dat prici­nă ispititorului să-L lupte pe Dânsul, iar El, ca un om, a flămânzit ca şi mai-nainte. Căci dacă firea de sine abia dacă e îndestulată să petreacă fără hrană o săptămână de zile, da­rămite patruzeci de zile şi nopţi.

d. Iar cum că adevărată este cea zisă, înseşi graiurile Domnului o însemnează lă­murit, care au mustrat reaua lucrarea a vrăj­maşului, care a zis: De eşti Fiul lui Dumnezeu, zi ca să se facă pietrele acestea pâini (Matei 4: 3), ca cum spre hulă îndemnându-L pe Dânsul, împotriva Tatălui Cel ceresc, Care L-a nu­mit Fiul Său când S-a botezat de Ioan, să-L hulească pentru aceea că, iată, patruzeci de zile de postire făcând în pustie, L-a părăsit, lăsându-L flămând până în sfârşit.

e. Astfel grăi vrăjmaşul adevărului, ca unul care nu ştia de împărtăşirea dintre Tatăl şi Fiul; şi pentru aceasta L-a şi ispitit spre împuţinare şi hulă, prin punerea înainte a pietrelor, zicând: Porunceşte acestor pietre să se prefacă în pâini (Matei 4:3); iar El cu adevă­rat drept a mustrat neştiinţa lui zicând: Scris este: „Nu numai cu pâine va trăi omul, ci şi cu fiecare cuvânt care iese din gura lui Dumnezeu" (Matei 4: 4; Deut. 8: 3).

f. Zicând acestea, Domnul a dovedit că, ca Unul ce e hrănit cu cuvântul Părintelui, este mai presus de cele simţite, apărând pe Tatăl ca drept cu adevărat şi iubitor de oa­meni. De aceeaşi mâncare şi Bătrânul de-a pururea de la Duhul se sătura şi nicidecum, niciodată, nu simţea vreo lipsă pentru mân­carea cea văzută.

12. S-a dus odată Avva Macarie Cetăţeanul să taie smicele de finic şi fraţii, împreună cu dânsul. Şi i-au zis lui în ziua dintâi: „Vino, mănâncă cu noi, Părinte!" Iar el s-a dus şi a mâncat. Şi iarăşi în cealaltă zi i-au zis să mănânce, dar el nu voia, ci le-a zis: „Voi aveţi trebuinţă să mâncaţi, fiilor, că încă sunteţi trup, dar eu acum nu mai vreau să mănânc, căci acum eu nu mă sârguiesc pentru mâncarea de aici".

13. Mers-a oarecare din bătrâni la un alt bătrân şi, după ce a sosit ceasul al şaselea, Bătrânul care l-a primit a zis ucenicului său: „Fă-ne puţine linte şi udă pesmeţii". Şi a fă­cut ucenicul aşa. Iar bătrânul a petrecut vor­bind despre lucruri duhovniceşti de la cea­sul al şaselea până a doua zi la acelaşi ceas şi nu şi-au adus aminte de hrană.

14. Atunci iarăşi a zis bătrânul uce­nicului: „Fă-ne nouă puţină linte, fiule". Şi i s-a răspuns: „De ieri am făcut-o, Avva". Şi aşa au mâncat bătrânii.

15. Alt bătrân oarecare s-a dus la unul din părinţi, iar acela, fierbând puţină linte, fiindcă sosise seara, a zis celui ce veni­se: „Să citim puţin din pravilă!" Astfel unul a sfârşit toată Psaltirea, iar celălalt a rostit din minte cei doi proroci mari. Şi, făcându-se dimineaţă, după ce şi-a luat ziua bună de la dânsul, oaspetele a plecat, iar din pricina rugăciunii au uitat de hrană.

16. Povestit-a ucenicul unui bătrân iscusit despre părintele său că „ odată, ve­nind ceasul al nouălea, a voit să guste ceva. Şi, punând masa, a stat împreună cu el la ru­găciune. După ce au cântat doi psalmi, a în­ceput bătrânul a grăi, în răpire fiind, şi gră­ia cuvinte potrivite răpirii. Şi a petrecut aşa până a doua zi. Iar a doua zi, la al nouălea ceas, a încetat. Aceasta se întâmpla, zicea, fiindcă mintea lui privea sus, spre tainele ce­reşti".

17. Teodor, cel ce a fost episcop la Rossu, povestea: „Un bătrân pe care-l cu­noşteam a venit odată la mine, la lavra Pirghiilor [Turnurilor], aproape de Iordan, unde şedeam eu. Şi mi-a zis: Frate Teodore, fii bun şi vino cu mine în muntele Sinai. Eu, neputând să calc cuvântul bătrânului, i-am zis: Să mergem.

18. După ce am trecut Iordanul, bătrânul mi-a zis: Frate Teodore, vino să punem metanie, ca până la muntele Sinai nici unul din noi să nu mănânce. Răspuns-am: Cu adevărat, părinte, eu nu pot să fac aceasta. Auzind bătrânul, depărtându-se puţin de mine, a pus metanie rugându-se lui Dumnezeu. Iar după ce s-a sculat, am pornit în călătorie, şi până la sfântul munte Sinai nimic n-a gustat.

381

19. Iar acolo, la Sinai, cum am ajuns, după ce s-a împărtăşit cu Sfintele Taine, a luat şi a mâncat. Şi iarăşi de la Sinai ne-am dus la Sfântul Mina, în Alexandria. Când a sfârşit bătrânul şi drumul acesta, a postit şi acolo, iar după ce s-a împărtăşit, a mâncat iarăşi.

20. Apoi am mers înapoi la Sfânta Cetate [Ierusalim] şi bătrânul n-a mâncat ni­mic pe cale, ci asemenea, împărtăşindu-se cu Sfintele Taine la Sfânta înviere a lui Hristos, Dumnezeul nostru, a luat şi hrană. în toată călătoria aceasta, atât de lungă, bătrânul nu a mâncat decât de trei ori, fiindcă avea harul lui Dumnezeu, care îl întărea".

382

PRICINA A DOUĂZECI ŞI ŞAPTEA

Că mare este vrednicia preoţiei, pentru aceea nu trebuie a alerga către dânsa, ci cel chemat spre ea, pentru evlavie, să se lepede de dânsa, mai vârtos de va socoti şi că alegerea se face din sârguinţa omenească, iar nu din dumnezeiască hotărâre;

aşijderea a face şi pentru începătorie [dregătorie] şi pentru învăţătorie.

I.

A lui Paladie

1. Ammonie, bărbat vrednic de po­menire, a fost ucenicul Cuviosului Pamvo. Şi pentru că era foarte iubitor de învăţătură, pentru aceasta, o cetate din apropiere voia să-l aibă de episcop. Şi s-au dus cetăţenii la Fericitul Timotei Episcopul, pe care l-au ru­gat să-l hirotonisească pe Ammonie episcop. Iar acesta le-a zis: „Aduceţi-l la mine şi-l voi hirotoni".

2. Când, deci s-au dus la el cu un ajutor, şi acela, dacă a văzut că a fost prins, i-a rugat şi s-a jurat că nu primeşte hirotonia şi nici din pustie nu voieşte să iasă.

3. Dar nu l-au ascultat. Şi, privind la ei toţi, a luat o foarfecă şi şi-a tăiat din ră­dăcină urechea stângă, zicându-le: „Mi-e cu neputinţă să primesc arhieria, de vreme ce legea opreşte să fie primit în preoţie unul cu urechea tăiată sau cu alt beteşug".

4. Drept urmare, l-au lăsat şi s-au dus de au spus episcopului. Iar acesta le-a spus: „Această lege are putere la iudei. Dar mie de-mi aduceţi şi pe cineva cu nasul tă­iat, îl voi hirotoni, de se arată vrednic prin purtări".

5. Plecând ei iarăşi la acela, l-au ru­gat din nou şi, fiindcă nu voia, voiau să-l ducă cu sila. Dar el s-a jurat lor: „De mă veţi sili, îmi voi tăia şi limba". Atunci ei l-au lăsat şi s-au dus de acolo.

II.

Din viaţa Sfântului Grigorie Taumaturgul

1. Fedim episcopul, în vremea aceea, era povăţuitor al Bisericii Amaselor. El pri­mise de la Dumnezeu darul înainte-cunoaşterii. Acesta toată sârguinţa o punea ca să apuce de mână pe Marele Grigorie şi întru începătoria Bisericii să-l pună, ca nu cumva o bunătate atât de mare în chip zadarnic şi nefolositor să treacă viaţa. Iar acela, pornirea arhiereului simţind-o, mai mult se meşteşu­gea a se ascunde, mutându-se dintr-o pustie în alta.

2. Iar de vreme ce tot iscusul slobozindu-l acel minunat Fedim şi toată măies­tria şi izvodirea uneltind-o, şi tot nu-i era cu putinţă să apropie pe bărbat de hirotonie. Grigorie se temea chiar ca nu cumva în as­cuns să fie prins vreodată de mâna arhiere­ului şi aşa să-l hirotonească. Pe de-o parte, Fedim era încredinţat că, prin hirotonia lui Grigorie, acesta va fi mult mai sârguitor că­tre Dumnezeu, iar Grigorie se temea ca, prin grijile şi răspunderile preoţiei, oarecare po­ticneală sau vreo povară de nesuferit să se ivească, care să-l depărteze de blagocestiva filosofie.

3. Pentru a isprăvi cea propusă, mişcat de dumnezeiescul har, socoti să-l hirotonească pe Grigorie, fără ca acela să fie de faţă. Neţinând seama de depărtarea dintre dînşii (cale de trei zile), a sfinţit pe Grigorie episcop al Bisericii Neocezareei. Şi căutând spre Dumnezeu, a zis întru sine: „împreună cu dânsul stau acum înaintea Atoatevăzătorului Dumnezeu, care ne vede pe amândoi şi, astfel, depărtarea nu poate sta în calea puterii lui Dumnezeu"1. Astfel l-a hirotonit pe fericitul, nefiind el de faţă. Iar dacă nu a apucat să pună mâinile pe ca­pul lui, a întins totuşi mâinile şi hotărârea

1 în versiunea din Vieţile Sfinţilor avem aşa: „Cela ce toate le ştii, Dumnezeule, şi toate le poţi, caută în ceasul acesta spre mine şi spre Grigorie şi săvârşeşte, cu darul Tău, hirotonisirea lui”.

383

hirotoniei lui Grigorie o a pus în scris. Iar după ce a citit cuvenitele rugăciuni, a trimis cele scrise lui Grigorie, cerându-i să se supu­nă poruncii sale.

4. După toate acestea, Fedim l-a afierosit pe Grigorie unei cetăţi oarecare, care în acea vreme era sub înşelarea idolatriei, din care numai şaptesprezece locuitori erau creştini. Aşadar, iată cum, într-un chip as­cuns ca acesta, acel mare luminător a intrat în tagma preoţiei. Cu toate acestea, punerea mâinilor episcopului pe capul celui hirotonit şi cealaltă rânduială au fost mai apoi săvâr­şite după lege.

III.

Din viaţa Sfântului Amfilohie

1. Săvârşindu-şi viaţa Ioan, cel atunci întâi-stătător al Bisericii Iconiului, şi, Marelui Amfilohie, anul al patruzecilea în­tru călugărie acum isprăvindu-se, pe dân­sul, Pronia lui Dumnezeu, Căruia de demult îi erau cunoscute cele ale inimii lui, în locul celui mutat de aici l-a chemat, de unde cu cuviinţă îi era şi îngerului Domnului stând înaintea lui Amfilohie să zică: „Amfilohie, întru Mitropolia Iconiului să fii păstor oilor celor cuvântătoare".

2. Însă el spre o chemare ca aceasta nu lua aminte şi a face cea poruncită se ză­bovea. Sosind a doua noapte, iarăşi a doua chemare şi îndemn şi a aceluiaşi deopotrivă zăbovire, pe cea arătată prepunând-o a fi drăcească înşelăciune. Iar de vreme ce şi a treia noapte a sosit şi acela aşijderea a stătut înainte îndemnându-l, din aşternut viteazul sculându-se, i s-a părut că a fost apucat de cela ce-i vorbea şi a strigat: „De eşti îngerul lui Dumnezeu, vino să stăm la rugăciune",

3. Iar acela s-a supus şi, capul plecându-şi, a strigat: Sfânt, Sfânt, Sfânt este Domnul Savaot, plin este cerul şi pământul de slava Lui. Şi, ţinând pe Amfilohie de mână, au ajuns amândoi la biserică, şi uşile singure de sineşi li s-au deschis, şi, lumină mare şi negrăită luminând biserica, mulţime de băr­baţi s-au adunat împrejur.

4. Aceia, luându-l pe Amfilohie, l-au dus la jertfelnic, unde i-au dat ceea ce purta­seră ei în mâini, ce părea a fi o Evanghelie, şi i-au zis: „Domnul să fie cu ţine", iar unul, care se arăta a fi fruntaş al celorlalţi, a zis: „Spre rugăciune să ne dăm, ca să-i vină lui harul Sfântului Duh". Deci, rugându-se şi zicând „pace ţie", s-au dus, miezul nopţii ajungându-i. Iar el, pentru preaslăvitele ace­lea spăimântându-se, s-a întors împreună cu acela înapoi către căscioara sa.

5. Iar pe drum l-au întâmpinat nişte episcopi, şapte la număr cărora din dum­nezeiasca descoperire li se poruncise să-l hi­rotonească pe dânsul episcop al Iconiului -, care şi cunoscându-l pe el că este Amfilohie, de care s-au înştiinţat din dumnezeiască ve­denie, după ce l-au luat, s-au dus cu dânsul la biserică. Şi au adunat acolo pe toţi episco­pii şi preoţii eparhiei, cărora le-au vestit lor lucrul, cum adică l-au hotărât pe dânsul şi l-au aşezat arhiereu; şi aşa în scaunul cetăţii Iconiei l-au pus.

IV.

Din viaţa Sfântului Grigorie al Acragantelor

1. Aşijderea şi Grigorie, Episcopul Acragantelor, văzând de departe pe episco­pii trimişi de Episcopul Papa în căutarea lui şi ştiind de mai-nainte ce voiau, s-a ascuns în mănăstirea Sfântului Ermie. Iar după ce au sosit bărbaţii şi pe dânsul l-au căutat, mai înlăuntrul grădinii alergând, în mijlocul sa­durilor s-a vârât.

2. Dar s-a vădit de egumenul mă­năstirii, care, silit fiind de bărbaţii aceia, l-a căutat prin toată mănăstirea; şi, aflându-l în grădină, l-a luat de mână şi l-a scos de acolo, apoi a alergat cu el la bărbaţii aceia, trăgându-l pe el ca pe un vinovat de mari greşeli.

3. Care episcopi văzându-l pe dân­sul, la picioarele lui îndată au căzut şi, cu bucurie îmbrăţişându-l, i-au spus lui lucrul pe care Papa în chip lămurit din dumneze­iasca descoperire l-a aflat despre dânsul: că, poruncindu-li-se adică a-l hirotonisi pe dân­sul episcop în Acraganta, i-a trimis pe dânşii să-l cheme către sineşi.

4. Iar el, nemaiputând grăi împotriva

384

lui Dumnezeu, Celui ce a iconomisit aces­tea, s-a supus şi arhieria a primit.

V.

Din Pateric

1. Venit-au odată părinţii să facă pe Avva Isaac preot; şi, auzind el, a fugit în Egipt şi, ajungând la o ţarină, s-a ascuns în iarbă, iar părinţii au alergat după dânsul. Şi ajungând în ţarina aceea, au poposit ca să se odihnească puţin acolo, că, iată, se făcuse şi seară, când au slobozit şi asinul să pască.

2. Iar asinul, plecând de lângă ei, a stătut lângă Bătrân. Iar părinţii, căutând dimineaţa asinul, au aflat şi locul unde era ascuns Bătrânul, pe care, prinzându-l, s-au apucat să-l lege. Iar el nu i-a lăsat, zicând: „Nu voi mai fugi, că voia lui Dumnezeu e, şi, oriunde voi fugi, tot la aceasta merg".

3. Dusu-s-a odinioară Avva Matoi din Egipt în părţile Magdalonului, şi era şi fratele lui cu dânsul. Şi, apucând episcopul pe Bătrânul, l-a hirotonit preot. Şi, gustând ei împreună, îi zicea lui episcopul: „Iartă-mă, Avva, ştiu că nu voieşti lucrul acesta, dar pentru ca să mă blagoslovesc de la tine am făcut aceasta".

4. Şi, la aceasta, Bătrânul a răspuns cu smerenie: „Şi gândul meu voia puţin, însă eu mă mâhnesc pentru că am a mă despărţi de fratele meu, pentru că nu pot face singur toate rugăciunile". Şi a zis episcopul: „De ştiu că este vrednic, eu îl voi hirotoni". Şi a zis Bătrânul: „De este vrednic, nu ştiu, însă una ştiu, că este mai bun decât mine".

5. Şi l-a hirotonit şi pe dânsul. Şi au adormit amândoi, fără a se apropia de jertfelnic pentru jertfă. Iar pe când încă tră­ia, Bătrânul zicea: „Cred lui Dumnezeu că, pentru hirotonie, nu va avea judecată multă, pentru că nu a făcut Liturghie; căci a celor fără prihană este hirotonia".

385

PRICINA A DOUĂZECI ŞI OPTA

Despre preoţie, cum că cel ce cu nevrednicie slujeşte foarte grea muncă îşi trage asupră-şi, precum şi cel ce cu luare-aminte şi cu vrednicie slujeşte prea mult dobândeşte.

I.

A lui Palladie

1. Ducându-mă odată la Avva Macarie Alexandrinul, am aflat în apropie­rea chiliei lui un preot al unui sat care zăcea jos, al cărui cap era mâncat de boala ce se numeşte carkin [cancer], aşa de grav, încât osul creştetului său era gol, fără de piele.

2. Preotul mersese la dânsul, iar avva nici nu voia să vorbească cu el. Şi l-am rugat pe dânsul zicând: „Rogu-te, milostiveşte-te spre acest ticălos, dă-i măcar un răspuns". Şi mi-a zis: „Nevrednic este de a se tămădui, că spre pedeapsă i s-a trimis lui aceasta; iar de voieşte să se tămăduiască, pleacă-l a se de­părta de Liturghie". Şi eu am zis: „Pentru ce, rogu-mă?" Şi mi-a zis mie: „Pentru că curveşte şi slujeşte, şi pentru aceasta se pedep­seşte. De se va depărta cu frică de cele ce a cutezat a defăima, Dumnezeu îl tămăduieşte pe dânsul".

3. Şi eu am spus acestea celui ce pătimea; iar el s-a făgăduit, jurându-se pe Dumnezeu, că nu va mai preoţi. Şi atunci l-a primit şi i-a zis lui: „Crezi că este Dumnezeu, de Care nimic nu se ascunde?" Şi a răspuns: „Da, rogu-mă ţie". Apoi i-a zis lui: „Nu cum­va ai crezut că-L poţi batjocori pe Dânsul?" „N-am crezut, domnul meu". Zis-a Marele: „De-ţi cunoşti păcatul şi pedeapsa lui Dumnezeu pentru care ai pătimit acestea, îndreptează-te de acum înainte".

4. Şi şi-a mărturisit păcatul şi a dat făgăduinţă că nu va mai păcătui, nici nu va mai sluji jertfelnicului, ci va îmbrăţişa sluji­rea mirenească. Apoi Sfântul şi-a pus mâi­nile sale pe capul lui, iar după puţine zile s-a tămăduit şi i-a crescut părul, şi s-a dus la casa sa slăvind pe Dumnezeu şi mulţumind Sfântului.

II.

A Sfântului Grigorie Dialogul

1. Un cleric de la biserica din Aquino era supărat de un demon necurat, iar epi­scopul acestuia, Preacuviosul Constantin, l-a trimis pe dânsul la felurite gropniţe ale sfinţilor mucenici ca să se vindece, dar nu s-a vindecat. Mai pe urmă, bolnavul a fost adus la robul lui Dumnezeu, Benedict, care, rugându-se lui Dumnezeu, a izgonit dintrînsul duhul necurat şi sănătos pe dânsul, cu harul lui Hristos, l-a făcut.

Apoi i-a dat drumul zicându-i: „Du-te, iată, te-ai făcut sănătos; carne să nu mă­nânci, nici pe treapta preoţească să nu te sui, căci în ziua în care vei cuteza să primeşti vreo vrednicie sfinţită, îndată sub stăpânirea necuratului duh vei fi dat".

2. Şi, ducându-se întru ale sale, a uitat de porunca cea dată lui de Sfântul, iar după trecerea a mulţi ani după ce a văzut pe mai-marii săi din sfinţita treaptă mutaţi din viaţa aceasta, iar pe cei mai de jos decât dânsul sporind întru sfinţita ceată -, uitare, precum s-a zis, pătimind de sfătuirile făcu­te către dânsul de Sfântul Părinte, în sfinţi­ta ceată s-a suit şi îndată dracul, ca o fiară sălbatică, într-însul s-a încuiat, fără milă pe dânsul chinuindu-l până ce a murit2.

III.

Din Pateric

1. Se spunea despre Avva Macarie Egipteanul că a petrecut treizeci de ani neieşind din chilia sa. Şi avea preotul obicei de venea şi-i făcea lui Sfânta Liturghie, iar diavolul, văzând răbdarea cea îmbunătăţită a bărbatului, s-a măiestrit a-l bântui pe dân­sul spre a osândi. Şi a făcut pe oarecare ce

2 Cf. şi Dialoguri, Cartea a doua, 16.

386

avea duh necurat să vină la bătrânul pentru blagoslovenie.

2. Iar înainte de tot cuvântul, aces­ta a strigat către bătrânul: „Preotul tău are miros de păcat, deci nu-l mai lăsa să intre la tine". Iar dumnezeiescul şi credinciosul bărbat a zis către dânsul: „Toţi leapădă afară necurăţia, iar tu o ai adus la mine". Dar scris este: Nu judecaţi, şi nu vă veţi judeca (Matei 7: 1). însă, deşi este păcătos, Dumnezeu îl va mântui pe el. Căci scris este: Rugaţi-vă unii pentru alţii, ca să vă vindecaţi (Iac. 5: 16). Iar după cuvântul acesta, făcând rugăciune, a izgonit pe dracul din om şi a dat drumul omului sănătos.

3. Iar după ce a venit preotul după obicei, bătrânul l-a primit cu bucurie. Iar Bunul Dumnezeu, văzând nerăutatea bătrâ­nului, i-a arătat lui semn: căci, atunci când preotul era să stea înaintea sfintei mese, precum a povestit bătrânul, a văzut pe înge­rul lui Dumnezeu pogorându-se şi punând mâna sa pe capul clericului, şi s-a făcut cleri­cul ca un stâlp de foc.

4. Şi, înspăimântându-se bătrânul de acea străină vedere, a auzit glas zicând către dânsul: „De ce te-ai mirat, omule, de lu­crul acesta, căci, dacă împăratul cel pământesc nu-i va lăsa pe sfetnicii săi întinaţi să stea înain­tea sa, decât numai cu slavă multă, cu atât mai vârtos dumnezeiasca putere va curăţi pe slujito­rii Sfintelor Taine, ca să stea înaintea slavei celei cereşti".

5. Altui pustnic, care era cu totul neieşit, un preot din cler obişnuia să vină ca să-i facă Liturghie. Într-o zi, a venit la dânsul un sihastru ce-l pâra pe preot, grăind nenumărate clevetiri împotriva lui. Cu care clevetiri tras fiind pustnicul, venind preotul după obicei ca să-i facă liturghie, nu i-a des­chis.

6. Şi, iată, se făcu glas către pustnicul zicând: „Au luat oamenii judecata Mea". Şi deodată cu glasul s-a făcut pustnicul întru ui­mire şi a văzut un puţ de aur, o ciutură de aur, o funie de aur şi apă curată şi limpede în puţ. Şi a mai văzut un bubos ce şedea deasupra puţului, care scotea dintr-însul apă şi o turna. Şi, voind pustnicul să bea apă, s-a sfiit şi n-a băut, pentru că cel ce scotea apă era bubos.

7. Şi, iată, se făcu iar glas către dân­sul zicând: „Pentru ce nu bei apă? Ce pricină are bubosul ce scoate? Că scoate şi toarnă". Iar el, venind întru sine şi socotind puterea vedeniei, a chemat pe preot şi l-a rugat să-i gătească lui Liturghia şi să i-o facă ca şi mainainte.

387

PRICINA A DOUĂZECI ŞI NOUA

Că şi în toate zilele a sluji [după tipic], prea mare folos soleşte; pentru aceea se şi află la Părinţi făcându-se aceasta; şi cum că în sfinţita jertfă cele cereşti îm­preună cu cele pământeşti se împreună.

I.

A lui Grigorie Dialogul

1. Casie, episcopul cetăţii Narnia, bărbat cucernic foarte, se obişnuise a aduce lui Dumnezeu în toate zilele jertfă fără de sânge cu multe lacrimi.

2. Într-o zi, fiind înlăuntrul altarului, a primit, prin vedenia unui preot al său, po­runcă de la Domnul, Care-i zicea: „Lucrează ceea ce lucrezi, şi să nu înceteze mâna ta, nici piciorul tău, că la Praznicul Apostolilor vei veni către Mine şi-ţi voi da plata ta". Care lu­cru s-a şi întâmplat, căci după trecerea a şap­te ani, chiar de Praznicul Apostolilor, după ce a săvârşit dumnezeieştile Taine şi s-a îm­părtăşit cu dumnezeiasca Cuminecătură, el s-a dezlegat din încheieturile trupului.

3. Deci este limpede, Petre, că, dacă atâta bine le face jertfa unora ca aceştia, pre­cum şi întru altele am zis, e de socotit că aceasta mai vârtos pe cei vii poate să-i folo­sească. Căci aceasta e mai bună decât toate celelalte, adică ca bunătăţile pe care cineva le nădăjduieşte după moarte, fiecare pentru sineşi să şi le gătească; că mai fericit este ca cineva slobod să iasă din viaţă, decât mai pe urmă din legături să caute slobozenie.

4. Deci, datori suntem lumea aceasta cu tot gândul nemernică a o socoti, văzând-o pe dânsa ca pe una ce se stinge, şi a cărei slavă piere degrab, şi jertfele cele de fiecare zi lui Dumnezeu cu lacrimi a le jertfi, adi­că Trupul şi Sângele Lui, că singură această jertfă izbăveşte sufletul de moartea cea veş­nică.

5. Iar prin Taina aceasta venim în­tru pomenirea morţii Fiului lui Dumnezeu Cel Unul-Născut, care, din morţi înviind, nu mai moare, că moartea pe Dânsul nu-L mai stăpâneşte (cf. Rom. 6: 9) şi, deşi nemuritor şi nestricăcios rămâne, pentru noi El iarăşi se jertfeşte prin Taina Sfintei Jertfe. Fiindcă trupul Său se împarte acolo spre mântuirea norodului. Aşijderea, şi Sângele Lui nu se mai varsă pe mâinile necredincioşilor, ci se toarnă în gurile credincioşilor.

6. Aşadar, dintru acestea să înţele­gem ce fel de jertfă este aceasta ce se aduce pentru noi. Aceasta, pentru totdeauna, ne aduce înainte pătimirea Unuia-Născut Fiul lui Dumnezeu pentru răscumpărarea noas­tră. Şi cine din credincioşi se poate îndoi? Că adică în ceasul sfintei Jertfe, întru glasul preotului, cerurile se deschid, întru Taina Domnului nostru Iisus Hristos, şi cetele în­gerilor acolo vin, şi cele înalte cu cele smerite se amestecă, şi cele cereşti cu cele pământeşti se împreună şi una se fac.

II.

Din viaţa Sfântului Eftimie

1. Lavra Marelui Eftimie de acum începând a se îndestula şi numărul fraţilor întru cincizeci împlinindu-se, fiecăruia dintr-înşii i s-a zidit chilie şi sfinţita jertfă cea de taină în fiecare zi se săvârşea. Şi erau la Lavră doi preoţi, Ioan şi Carion cu numele.

2. Odată, într-una din sâmbete, Marele Eftimie, pe când slujea lui Dumnezeu, jertfa cea fără de sânge aducând-o Lui, Dometian, ucenicul său, şedea de-a dreapta jertfelnicului şi ţinea ripida cea de taină pen­tru Liturghie.

3. Deci, prinosul săvârşindu-se, Terevon Saracinul, stând aproape de jertfel­nic şi având mâinile rezemate pe colţul alta­rului o, harul Tău cel milostiv, Hristoase! -, vede fără veste că, pogorându-se foc din cer, se întinde deasupra jertfelnicului ca o pânză şi acoperă pe Marele Eftimie, precum şi pe fericitul Dometian; şi a rămas de la începutul Trisaghionului până la sfârşitul Liturghiei.

4. Iar această minune n-a văzut-o ni­meni, fără numai cei ce erau înlăuntrul fo­cului, Terevon şi Gavriil, fratele lui Hrisip,

388

care şi el era înlăuntrul altarului. Terevon însă, cutremurându-se şi plin de frică fiind, a părăsit altarul şi de atunci înainte n-a mai cutezat cu semeţie, după obiceiul ce-l avea, să intre în cele neintrate, mai vârtos în vremea Proscomidiei, ci înapoi, în tinda bise­ricii cu multă cucernicie stătea la pravilă, precum mai pe urmă pustnicul Kiriac mi-a povestit că a auzit acestea de la Terevon şi de la Gavriil.

III.

Din Pateric

1. Spuneau unii dintre Părinţi des­pre Avva Marcelin al Thebaidei că totdeau­na când voia duminica să iasă la biserică se gătea în aşa fel încât, pe drumul către bise­rică, rostea pe de rost o parte oareşicare din Scripturi, până ce venea la biserică. Şi aşa rostind el, buzele lui nu se mişcau, ca să nu audă cineva, iar când şedea la pravilă, piep­tul său se uda de lacrimi.

2. Şi zicea că, „săvârşindu-se pravi­la, văd toată biserica ca un foc, iar slobozindu-se adunarea, îndată şi focul se duce".

3. Un stareţ povestea despre un epi­scop că a mers la un sat, într-o duminică, şi a zis diaconilor săi: „Căutaţi pe preotul satu­lui, ca să ne facă nouă Sfânta Aducere [anafora] a dumnezeieştilor Taine". Şi, căutând, au aflat pe preot plin de mojicie şi neprefă­cut şi l-au adus la episcop să slujească.

4. Iar preotul, după ce a intrat în Sfântul Altar, a fost văzut de episcopul stând înaintea dumnezeieştii mese învăluit peste tot de foc.

5. Iar după ce s-a săvârşit Liturghia, episcopul l-a chemat pe preot în locul ce se chemă diaconicon şi a zis către dânsul: „Binecuvântează-mă, vrednicule rob al lui Dumnezeu". Iar el a zis către el: „Cum e cu putinţă ca episcopul să se blagoslovească de preotul cel hirotonit de dânsul? Ci tu mă blagosloveşte, Părinte". Iar episcopul a zis: „Nu pot să blagoslovesc pe cel ce stă în foc şi aduce Sfintele Daruri lui Dumnezeu, căci în tot chipul cel mai de jos de la cel mai înalt se blagosloveşte".

6. Şi preotul a zis: „Dar se află cum­va, cinstite stăpâne, vreun episcop sau preot stând înaintea Sfintelor Taine care să nu stea în foc dumnezeiesc?"

7. Şi, aceasta auzind-o episcopul, s-a minunat foarte de curăţia bărbatului celui simplu cu năravul şi, folosindu-se, s-a dus.

389

PRICINA A TREIZECEA

Că nu numai celor vii, ci şi celor morţi, jertfa prea mult le foloseşte.

I.

A lui Grigorie Dialogul

întrebare

Petru

1. Ce le poate folosi după moarte pe sufletele care s-au săvârşit?

Răspuns

Grigorie

2. Dacă nu sunt greşeli neiertate după moarte, mult poate ajuta sufletelor deasa aducere a jertfei celei mântuitoare. Drept aceea, de multe ori chiar şi sufletele celor morţi s-au arătat căutând aceasta, pre­cum şi despre cei vii cu auzul am înţeles aceasta.

3. Anume despre oarecine, care, în robie fiind şi cu lanţuri legat, soţia lui s-a obişnuit a aduce jertfă pentru dânsul. Acesta, care după mulţi ani s-a întors din robie la so­ţia sa, i-a spus acesteia în care zile a fost dez­legat din lanţuri, iar ea i-a zis că acestea au fost zilele întru care ea aducea jertfă pentru dânsul.

4. Următoarea minune, povestită de un corăbier (care încă trăieşte), s-a pe­trecut acum şapte ani. Agathon, episcopul cetătii Palermo, a fost chemat la Roma de către înaintaşul meu de vrednică pomenire. Navigând spre Roma împreună cu Varaca corăbierul (care acum este cleric într-o bi­serică din Palermo), care conducea o luntre legată de pupa corăbiei în care era episco­pul, Agathon a întâmpinat o furtună aşa de puternică, încât nu mai nădăjduia să mai ajungă pe uscat. Deodată, funia s-a rupt şi luntrea s-a înălţat peste valuri împreună cu dânsul, iar de atunci s-a făcut nevăzut.

5. Însă şi episcopul, după ce a îndu­rat multe primejdii, a ajuns într-un sfârşit cu corabia stricată în ostrovul Ustica. Trecură trei zile, iar luntrea cu corăbierul nu se ve­dea nicăieri. Socotind de aici că s-a înecat, a poruncit a se aduce pentru dânsul lucrul cel cu datorie morţilor sfânta jertfă.

6. Făcându-se acestea şi corabia fiind reparată, a pornit mai departe în taină spre Italia, spre portul Romei, unde a găsit pe co­răbier viu, pe care episcopul l-a întrebat cum de a scăpat de acea cumplită primejdie.

7. Iar el povestea cât a petrecut luptându-se în luntre cu acele valuri sălbatice şi cum că se umplea de apă şi de multe ori se răsturna, punându-se cu fundul în sus. Acestea s-au petrecut zi şi noapte, până ce atât de mult i se sleiseră puterile de foame şi de sete, încât s-a îngreuiat la minte şi s-a clă­tinat cu firea şi nici spre somn nu se trăgea cu totul, nici desăvârşit treaz nu putea fi.

8. Deci, aşa făcându-se el, i s-a arătat lui oarecine în noian ţinând pâine şi dândui-o lui; de unde, mâncând şi săturându-se, a luat putere. Iar nu după mult timp a trecut o corabie, care l-a scos din primejdie, ducându-l la uscat.

9. Când l-a întrebat episcopul în care zi s-a petrecut aceasta, a aflat că a fost scăpat în chiar ziua în care s-a adus pentru dânsul sfânta Jertfă în ostrovul Ustica.

Petru

10. Acestea pe care le zici le-am au­zit şi eu că s-au făcut, când am fost în Sicilia.

Grigorie

11. Cred, Petre, că, pentru aceasta, aşa arătat şi între cei vii se face, măcar că ei nu cunosc aceasta întotdeauna, ca să se ara­te cum că pe cei morţi mult îi poate folosi jertfa cea adusă pentru dânşii, dacă greşeli neiertate nu vor fi greşit. Dar şi povestirea cea despre lust, despre care s-a scris într-alt loc, arată folosul ce se face celor morţi din Sfinţita Liturghie.

12. Acest lust, aflat fiind în mănăsti­rea întru care şi eu eram mai-nainte de a mă face arhiereu, a agonisit pe ascuns trei gal­beni, călcând astfel regula mănăstirii. Ajuns el în ceasul morţii şi vădindu-se fapta lui, nici îngroparea cea legiuită nu a dobândit, măcar că se şi pocăise înainte de ieşirea sa,

390

ci în gunoi ca pe un rău a fost aruncat tru­pul lui, aruncându-se împreună cu dânsul şi acei trei galbeni. Şi tuturor fraţilor din po­runca noastră li s-a poruncit să strige: „întru pierzarea ta ia-ţi şi banii".

13. Apoi, după treizeci de zile, jale luând eu de dânsul, m-am milostivit de el şi am poruncit a se aduce alte treizeci de zile jertfă pentru dânsul, ca sufletul lui să se izbăvească din muncă. Iar în a treizecea zi, mortul s-a arătat în vis lui Copios, fratele său după trup. Acesta din urmă l-a întrebat de îndată de ce a venit şi cum se afla, la care acesta îi răspunse: „Până acum m-am chinu­it, dar acum sunt bine foarte".

14. Cu o veste ca aceasta, Copios a alergat către mănăstire şi le-a spus monahi­lor toate cele aflate, iar ei au numărat şi au aflat că aceasta a fost a treizecea zi în care s-a adus jertfă de mântuire pentru sufletul lui. înainte de aceasta, Copios n-a ştiut că fraţii aduseseră jertfă pentru lust, nici fraţii n-au ştiut că Copios îl văzuse întru vedenie. Prin urmare, au înţeles de aici că vedenia şi adu­cerea Jertfei s-au petrecut în aceeaşi vreme. Astfel s-au încredinţat că fratele care muri­se a fost slobozit de pedeapsă prin jertfa cea mântuitoare.

II.

Din viaţa Sfântului Ioan cel Milostiv

1. Marele Ioan îndemna şi sfătuia pe cei de sub dânsul ca deseori să facă slujbă pentru cei adormiţi, adeverind şi întărind că mult foarte foloseşte celor duşi din lume po­menirile şi Liturghiile cele pentru dânşii şi, întru credinţa celor zise, una ca aceasta, nu de mult făcută, povestea.

2. Zicea cum că oarecine a fost luat rob de perşi şi dus în Persida, iar acolo a fost aruncat în temniţa ce se cheamă „Uitare". Iar la perşi se ţinea o lege ca aceasta: ca pe cei închişi în temniţa aceea să nu-i mai scoată niciodată, şi pentru această pricină s-a şi nu­mit „Uitare".

3. Însă, putând unii scăpa de aco­lo şi veni în Cipru, adeveriră către părinţii tânărului că acela a murit în temniţă. Iar ei, într-un an, de trei ori, ca pentru un mort fă­ceau slujbe pentru dânsul, şi aşa patru ani au petrecut.

4. Apoi şi feciorul, de acolo putând scăpa, s-a întors acasă, pe care părinţii nu ca pe un scăpat din temniţă, ci mai vârtos ca pe un înviat cu multă mirare văzându-l, de ne­spusă dulceaţă s-au umplut. Şi altele ziceau şi făceau după cum ar pătimi şi ar zice un suflet văzând pe unul ca acesta -, şi cum că acum ei ca pentru un mort cele legiuite morţilor le făceau, şi zilele i le spuneau, care erau sfânta zi a Botezului, Paştele Mântuitorului şi sfânta Cincizecime.

5. Acestea auzindu-le acela şi întru pomenire venind, cu jurământ adeverea pe născătorii săi cum că într-acele zile, prin ve­nirea oareşicărui purtător de lumină, şi el din legături se slobozea, şi de toată sloboze­nia se îndulcea, iar întru celelalte zile iarăşi era pus în legături, ca şi mai-nainte.

391

PRICINA A TREIZECI ŞI UNA

Că după moarte nu mai este iertare, numai de vor fi din păcatele foarte uşoare, dar şi pentru acestea cu greu se va da iertarea; iar pentru cei răposaţi, care au săvârşit fapte vrednice de muncă, este cu neputinţă să-i mai scoată cineva de acolo.

I.

A Sfântului Grigorie Dialogul

1. Domnul în Evanghelie zice: Umblaţi până când aveţi lumina (Ioan 12: 35). Iar prin Prorocul zice: La vreme bine-primită te-am auzit; şi în ziua mântuirii ţi-am ajutat ţie (Is. 49:8), pe care [zisă] tâlcuind-o Apostolul, zice: Iată acum vreme bine-primită, iată acum ziua mântuirii (II Cor. 6: 2). Iar Solomon zice: Orice poate mâna ta face, pe cât îţi este puterea, lucrează, pentru că în iad unde mergi tu, nici lu­cru, nici gând, nici ştiinţă, nici înţelepciune nu este (Eccl. 9:10).

2. Deci, luminat se arată din toate aceste mărturii că în ce fel iese fiecare de aici, în acelaşi fel stă şi înaintea Judecăţii.

3. Însă se cuvine a şti că de cele uşoa­re şi prea mici greşeli cei morţi se izbăvesc prin rugăciunile cele pentru dânşii ale celor vii, prin milostenii, prin aducerea sfintei jert­fe, prin cele ce fac pentru dânşii cei ce sunt încă în viaţa aceasta, ajutorându-se şi aceştia din faptele bune ale acelora; pentru că numai atunci vor putea să se învrednicească dum­nezeieştii iertări a greşelilor celor uşoare.

Petru

4. Mă rog a mă învăţa şi aceasta: pe cei odată aruncaţi în focul Gheenei se cade a-i socoti cum că ard de-a pururea?

Grigorie

5. Şi aceasta este foarte adevărată, şi îndoială întru dânsa nicidecum nu este: că, precum sfârşit al bucuriei celor buni nu este, tot aşa şi sfârşit al muncii celor răi nu va fi. Dar şi însuşi adevărul a zis: Merge-vor aceştia în munca cea veşnică, iar drepţii în viaţa veşnică (Matei 25: 46).

6. Dacă ceea ce a făgăduit celor buni este adevărat, este limpede că şi ceea ce a îngrozit celor răi este nemincinos;. pentru că spre toţi deopotrivă stăruie cum că veşnice sunt. Iar de zice cineva că fireşte bun este Dumnezeu şi Iubitor de oameni, însă nu împlineşte şi ceea ce a îngrozit (celor răi), să cunoască că, deşi îl numeşte milostiv, minci­nos îl propovâduieşte pe Dânsul, care lucru şi a ni-l închipui este primejdios.

Petru

7. Voiesc să cunosc dacă este drept ca greşeala care se face în scurtă vreme şi are sfârşit, aici, să fie pedepsită acolo fără de sfârşit?

Grigorie

8. Socoteala ta ar fi fost dreaptă nu­mai dacă Judecătorul nu ar fi cercat inimile oamenilor, ci numai faptele lor. Cu adevărat, nedrepţii pentru scurtă vreme păcătuiesc, căci păcatul lor încetează odată cu moartea. Dar, de ar fi fost cu putinţă să trăiască aşa fără de sfârşit, nu ar fi voit ca şi fără de sfârşit să păcătuiască? Dar, ca unii care nu s-au depărtat de păcat câtă vreme au trăit aici, prin aceasta îşi vădesc dorinţa de a vieţui totdeauna în păcate.

9. De aceea, marea dreptate a Judecătorului cere ca cei ce în viaţa aceasta de acum niciodată n-au contenit a păcătui, să fie trimişi în veşnicele munci.

Petru

10. Dar niciun drept nu se bucură de cruzime, iar pe robul ce greşeşte înaintea stăpânului celui drept, el îl pedepseşte, ca din răul nărav să se îndrepteze. Dar nedrep­ţii care sunt daţi focului Gheenei, dacă spre dreptate nu vin, pentru ce se mai ard de-a pururea?

Grigorie

11. Atotputernicul Dumnezeu, iubi­tor de oameni fiind, nu se bucură de muncile păcătoşilor, dar, drept fiind, nu îngăduie în veac să se oprească răzbunarea cea asupra

392

nedrepţilor; căci toţi nedrepţii care sunt daţi în veşnica muncă se pedepsesc pentru fără­delegea lor.

12. Iar această dreptate mai are o pri­cină: ca, arzându-se aceştia şi drepţii toţi în­tru Dumnezeu fiind, pe de-o parte să poată vedea întru eişi harul pe carele l-au luat de la El şi să se bucure în el, iar pe de alta, pentru acea muncă de care au scăpat, în care alţii s-au osândit, mai mult să se socotească pe eişi îndatoraţi dumnezeiescului har în veac.

Petru

13. Dar de ce mai sunt numiţi sfinţi, când ei nu se roagă pentru vrăjmaşii lor pe care îi văd atunci arzându-se?

Grigorie

14. Sfinţii, Petre, întru acea vreme se roagă pentru vrăjmaşii lor, întru care pot să întoarcă inima lor întru rodirea pocăinţei şi, prin pocăinţă, să se mântuiască. Că aceasta înseamnă a se ruga cineva pentru vrăjmaşi, care o zice Apostolul: Certând cu blândeţe pe cei ce stau împotrivă, doar le va da Dumnezeu pocăinţă spre cunoştinţa adevărului şi să scape din cursa diavolului, prin care au fost vânaţi şi ţinuţi spre a face voia lui (II Tim. 2: 25,26).

15. Iar dacă de aici înainte nicide­cum nu-i pot întoarce pe dânşii către drepta­te de la lucrurile fărădelegii lor, cum atunci se vor putea ruga pentru dânşii? Că a se ruga atunci pentru dânşii este asemenea cu a se ruga acum cineva pentru diavolul şi pentru robii săi cei osândiţi în veşnica mun­că. Aşadar, pentru aceasta nu se roagă acum bărbaţii cei sfinţi pentru oamenii cei necre­dincioşi şi păgâni care au murit, pe care i-au cunoscut că sunt hotărâţi de aici muncii celei nesfârşite, ca nu cumva vrednicia rugăciunii cea dinaintea dreptului Judecător să ajungă de ocară.

16. Deci, dacă, încă vii fiind drep­ţii, nu împreună-pătimesc cu necredincioşii care au murit şi sunt osândiţi pentru păcate­le lor măcar că şi pe eişi se ştiu că săvârşesc oarecari fapte, pentru slăbiciunea trupului lor, pentru care sunt vrednici să se munceas­că în trupurile lor -, cu atât mai vârtos nu le va fi milă de cei fărădelege, atunci când munca acelora o vor vedea venită spre împlinire, iar pe sineşi ieşiţi din toată patima şi stricăciunea şi cu totul lipiţi de Dreptate.

17. Pentru că, lipindu-se prin gân­duri de voia Dreptului Judecător, nicidecum nu cutează a cerca ceva sau a se ruga pentru ceea ce nu se întocmeşte cu de-amănuntul cu sfatul Lui cel veşnic.

Petru

18. De acum nu mai pot răspunde ceva la o socoteală ca aceasta. Dar cer a mă înştiinţa cum de sufletul, fără de moarte fi­ind, în veşnicul foc se zice că moare?

Grigorie

19. Dat fiind că în două feluri se zice că este viaţa, după urmare şi moartea se în­ţelege în două feluri. Una este cea prin care trăim întru Dumnezeu, adică cu fericire, şi alta este aceasta întru care ne-am zidit şi ne-am făcut, adică cu înfiinţare3. Deci sufletul este şi muritor şi nemuritor: muritor, când încetează sau pierde vieţuirea în fericire, iar nemuritor, când vieţuieşte duhovniceşte.

20. Iar această viaţă firească niciodinioară nu o poate pierde, nici dacă va fi osândit în veşnica moarte, căci este cea pen­tru care a fost făcut să trăiască. Căci, întru aceea fiind, nu pierde vieţuirea cea simplă, ci numai pe cea cu fericire, dintru care se dă a înţelege că pătimeşte moarte nemuritoare şi stingere [mistuire] nestinsă şi sfârşit fără sfârşit4.

II.

A Sfântului Diadoh

1. Ni se cade nouă, celor ce iubim pe Domnul, să ne rugăm ca în vremea ieşirii să ne aflăm afară de toată frica. Căci cei ce atunci se vor afla în frică nu vor putea trece slobozi peste boierii tartarului, pentru că au temerea sufletului împreună-lucrătoare cu răutatea lor.

3 Viaţa după raţiunile firii, biologică.

4 Cf. şi Dialoguri (IV, 47).

393

2. Iar sufletul ce se veseleşte în dra­gostea lui Dumnezeu în ceasul despărţirii se poartă împreună cu îngerii păcii deasupra oştilor celor întunecate; căci s-a întraripat cu dragostea cea duhovnicească, ca unul ce fără de lipsire a împlinit Legea (Rom. 13:10), adică dragostea. Pentru aceea, şi cei ce cu o astfel de îndrăzneală ies din viaţă se vor răpi împreună cu toţi Sfinţii întru venirea Domnului.

3. Iar cei ce măcar numai puţin se vor teme în vremea morţii se vor lăsa întru mulţimea celorlalţi oameni, ca unii ce se află sub judecată, ca, lămurindu-se prin focul judecăţii (cf. şi I Cor. 3: 13), să dobândeas­că moştenirile cele datorate lor, după fapte­le lor, de la Dumnezeul şi împăratul nostru Iisus Hristos.

III.

A Sfântului Maxim

Tâlcuirea Sfântului Maxim la graiul Sfântului Diadoh, care zice:

„Căci vor trebui să fie cercaţi prin focul judecă­ţii", despre înţelesul căruia au întrebat unii.

1. Cei ce au agonisit dragoste desă­vârşită şi şi-au înălţat prin fapte bune aripile sufletului se vor răpi în nori şi la Judecată nu vor veni, precum zice Apostolul.

2. Iar cei ce n-au agonisit cu totul desăvârşirea, ci au laolaltă păcate şi îndrep­tări, aceştia vor veni la divanul Judecăţii, iar acolo, prin cercarea faptelor bune şi a celor rele oarecum arzându-se, de se va îngreuia cumpăna faptelor bune (cf. I Cor. 3: 13), se vor izbăvi de munci.

Scoliile Părintelui

Atât Diadoh cât şi tâlcuirea Sfântului Maxim la acesta au în vedere aici judecata nedesăvârşită a sufletului, ce are loc îndată după moarte; iar judecata de obşte, ce va fi la a Doua Venire, îi are în vedere pe toţi oame­nii, până la unul, din care drepţii vor moşte­ni împărăţia cerurilor, iar păcătoşii, munca veşnică (cf. Matei 25:46).

394

PRICINA A TREIZECI ŞI DOUA

Care este raţiunea şi puterea Sfintelor Taine şi că se cuvine să ne facem drept scop apropierea de dânsele.

I.

Din viaţa Sfântului Arsenie

1. Marele Arsenie a spus odată celor ce erau de faţă o povestire ca aceasta:.„Un monah, zicea, era mare în fapta bună, adică minunat foarte, şi, deşi crescuse cu simplita­te şi cu neînvăţătură, nu puţin însă se afla cu greşeală faţă de Taina Sfintei Liturghii. Că zicea şi întărea cum că dumnezeiasca Pâine cu care ne cuminecăm nu este însuşi Trupul lui Hristos, Dumnezeul nostru, ci aceea ni se dă întru oarecare închipuire şi icoană a Aceluia.

2. Care lucru auzindu-l unii din Bătrâni şi, fiindu-le milă de bătrânul pen­tru această socoteală necuvioasă, au venit la dânsul şi i-au vestit cele ce au auzit despre dânsul. Iar el zicea că aşa este cu adevărat şi că din socoteala aceasta nu se schimbă. Aceia însă nu l-au slăbit, ci cu multe şi cu puterni­ce încredinţări se sârguiau să-l schimbe pe dânsul, adeverind că Acela este cu adevărat însuşi Trupul lui Hristos, aşijderea şi vinul, preacuratul şi de viaţă făcătorul Sângele Lui este.

3. Şi ziceau: „Că, deşi pâine şi vin au fost, însă cu chemarea şi cu sfintele cuvin­te ale rugăciunii lor, venind dumnezeiescul Duh, se prefac în însuşi Trupul şi Sângele lui Hristos, iar acela primit de noi este şi Trup şi Sânge Stăpânesc.

4. Dar de vreme ce cu anevoie primit era, oameni fiind noi, ca nu cu carne crudă a ne împărtăşi precum fiarele cele carnivo­re, însuşi Domnescul Trup a iconomisit ca în chip nevăzut să săvârşească Liturghia.

5. Şi vezi că precum Botezul în pri­velişte apă este, dar, de rugăciuni şi de sfin­ţite cuvinte învrednicindu-se, se umple de dumnezeiescul Duh, şi, de aici, nu mai este simplu apă. Căci cum se poate să fie simplu ceea ce se naşte a doua oară? Căci pe cel bo­tezat a doua oară îl zideşte şi slobod de păcat cu de-amănuntul îl arată".

6. Acestea şi altele ca acestea zicându-se de Bătrâni, în faţa celor zise, el se arăta ca un surd şi încă necrezând era, cerând în­credinţare chiar din lucruri.

7. Cu toate acestea, Bătrânilor li s-a părut fără de cale a trece cu vederea pe bă­trânul care aşa din simplitatea şi îndrăzneala lui greşea, drept care înşişi cu sârguinţă au început să se roage, sfătuindu-l şi pe acela să se roage, ca nu în deşert să se arate atâtea osteneli şi sudori ale nevoinţei.

8. După care, aşa [în rugăciune] o săptămână de zile trecând, au intrat toţi în biserică, unde s-a făcut sfinţita Liturghie şi, după ce a fost pusă înainte dumnezeiasca Pâine o, puterea şi bunătatea Ta, Hristoase -, Pâinea care este pe sfânta masă se vedea întru aceeaşi vreme ca un prunc, dar numai la trei bătrâni.

9. Apoi, întinzând preotul mâna ca să împartă pâinea în părţi, s-a văzut înger de sus zburând într-acolo. Şi, cuţit în mâini având, pe pruncul care era pus înainte îl junghie, iar sângele lui îl deşertă în potir. Şi, pe cât frângea preotul pâinea în mici părticele, pe atâta se vedea şi îngerul tăind bucăţele din carnea pruncului.

10. Iar dacă s-a apropiat şi acel bă­trân rătăcit ca să se împărtăşească de jertfă, carne curată şi sânge i s-a dat spre împăr­tăşire. Aceasta şi celălalt bătrân văzând, l-a îndreptat pe dânsul din socoteala cea nesă­nătoasă şi l-a făcut a aduce lui Dumnezeu mulţumire cu lacrimi, iar ceilalţi Bătrâni, din îndreptarea lui, pricină de veselie şi-au făcut.

II.

Din Pateric

1. Se spunea despre Avva Apollo că avea un ucenic cu numele Isaac, învăţat întru tot lucrul bun; acesta, când intra în bi­serică şi voia să se împărtăşească din Sfânta

395

Aducere, nu îngăduia nimănui a intra în vorba lui.

2. Şi zicea că toate sunt bune la vremea lor (cf. şi Eccl. 3: 1-7)", şi, când se isprăvea sinaxa, ca de foc era gonindu-se, căutând să ajungă la chilia sa. De multe ori se dădea fra­ţilor câte un pesmet şi câte un pahar de vin, iar el nu lua, însă fără a lepăda blagoslovenia fraţilor, ci vrând să păstreze liniştea sinaxei.

3. Şi s-a întâmplat să se bolnăveas­că şi să zacă. Şi, auzind fraţii, au venit să-l cerceteze. După ce l-au întrebat despre boala lui, au zis către dânsul: „Avva Isaac, pentru care pricină fugi de fraţi la biserică?"

4. Şi le-a răspuns lor: „Nu fug de fraţi, ci de reaua meşteşugire a dracilor, căci, dacă ţine cineva făclie de lumină şi va zăbo­vi stând [cu ea] în vânt, se stinge de la dân­sul; tot aşa şi noi, luminându-ne de la Sfânta Aducere, de vom zăbovi afară de chilie, ni se întunecă mintea".

5. Se spunea despre Avva Pimen că, atunci când voia să vină la biserică, şe­dea deosebi, ca la un ceas, cercând gândurile sale, şi aşa ieşea.

6. Încă şi alt frate, cu aceste gânduri bătând război, şi aşa pentru cele sfinţite precum şi bătrânul cel mai-sus-zis îndoindu-se şi necrezând, de ceilalţi fraţi luându-se la biserică, aşijderea povestea că a văzut unele ca acestea, căci fraţii care îl luaseră pe dânsul se rugaseră întins ca să i se arate lui de la Dumnezeu adevărul lucrurilor şi astfel să lepede gândurile necredinţei:

7. După ce s-a isprăvit sinaxa, frate­le le-a povestit lor zicând: „După ce s-a citit Apostolul, de îndată ce s-a suit diaconul să citească Sfânta Evanghelie, am văzut acope­rământul bisericii deschis şi cerul arătat, iar diaconul era înconjurat din toate părţile de foc.

8. Apoi, aducându-se darurile şi punându-se înainte, am văzut cerurile deschizându-se şi foc pogorându-se peste dumnezeieştile Daruri, şi, după foc, mulţime de îngeri, şi, în mijlocul lor, un Prunc şi alte două feţe, a căror frumuseţe nu e cu putinţă a o spune, că era strălucirea lor ca fulgerul.

Şi adică îngerii au stătut în jurul Mesei, iar Pruncul a şezut pe Masă.

9. Iar când s-au apropiat preoţii ca să frângă pâinile punerii-înainte, am văzut cele două feţe minunate apropiindu-se şi apu­când mâinile şi picioarele Pruncului şi, cu cuţitul pe care îl aveau, junghiind pe Prunc, Trupul L-au tăiat bucăţele, iar Sângele l-au deşertat în potir. Apoi L-au pus pe pâini şi îndată pâinile s-au făcut Trup.

10. Şi când s-au apropiat fraţii ca să se cuminece, mie mi s-a dat Trup curat, dar, neputând a-L mânca, plângeam. Şi am auzit glas zicând în urechile mele: Omule, pen­tru ce nu te împărtăşeşti? Au nu este aceasta ceea ce ai cerut? Şi eu am zis: Milostiv fii mie, Doamne, nu pot mânca Trup.

11. Şi iarăşi glasul: învaţă-te dar, că, de ar fi putut omul să mănânce Trup, trup s-ar fi dat, precum ai aflat şi tu, dar nu poate să mănânce trup. Şi pentru aceasta Domnul şi Dumnezeul nostru a rânduit pâini ale pu­nerii-înainte. Deci, de ai crezut, împărtăşeşte-te şi tu. Iar eu am zis: Cred, Doamne. Şi, aceasta zicând eu, îndată trupul pe Care îl aveam în mâna mea s-a făcut pâine, şi, mul­ţumind lui Dumnezeu, m-am împărtăşit.

12. Iar isprăvindu-se Sfânta Liturghie, asemenea am văzut acoperămân­tul bisericii deschizându-se şi dumnezeieştile şi cereştile puteri iarăşi în cer înălţându-se".

13. Aceasta povestind fratele, au­zind fraţii şi umilindu-se pentru atâta dar al lui Hristos, s-au dus mulţumind şi slăvindu-l pe Dânsul.

396

PRICINA A TREIZECI ŞI TREIA

Cum se cade şi când trebuie să ne apropiem de cele sfinte şi cu ce fel de conştiinţă.

I.

A lui Paladie

1. Fericitul Moise Arapul, luptat fi­ind de dracul curviei, tot chipul de rea-pătimire şi de nevoinţă a arătat, dar nu s-a putut izbăvi de patima acesteia.

2. Deci, după ce a arătat el acea ne­ajunsă răbdare împotriva ei, atunci a zis că­tre dânsul Marele lui Hristos preot Isidor cel din Schit: „Conteneşte de aici înainte a te mai lupta cu dracii, frate Moise, şi nu te pune aşa asupra lor, căci în nevoinţă sunt măsuri ale luptei împotriva dracilor".

3. Iar diamantul lui Hristos, Moise, a zis către dânsul: „Nu voi conteni a mă lup­ta cu dânşii, până nu vor fi încetat năluciri­le visurilor mele". Atunci i-a zis lui Marele Isidor: „întru numele lui Iisus Hristos, de acum, visurile tale cele necuvioase au con­tenit. Acum, arată-te cu îndrăzneală la dumnezeieştile Taine şi te împărtăşeşte".

II.

A aceluiaşi

1. Am văzut în Muntele Thebaidei un preot pe nume Evloghie, care, atunci când aducea lui Dumnezeu Darurile, atâta har al cunoştinţei avea, încât cunoştea soco­telile fiecărui monah care se apropia de el. Acesta, de multe ori văzând monahi vrând a se apropia de altar, [pe unii] îi oprea zicându-le: „Cum de cutezaţi să vă apropiaţi de Sfintele Taine având cugete relei"

2. „Şi tu, zicea, ai gândit în noaptea de dinainte la necuvioasa pomenire a curvi­ei, iar altul a gândit, zicea, în cugetul său că nu se deosebeşte păcătos ori drept când se apropie de Harul lui Dumnezeu, iar altul s-a îndoit pentru Dar: Oare mă va sfinţi prin apropierea mea?"

3. „Deci, daţi-vă puţin în lături de la Sfintele Taine şi vă pocăiţi din suflet, ca să se facă vouă iertare păcatelor şi vrednici să vă faceţi de împărtăşirea lui Hristos, iar de nu mai întâi vă veţi curăţa sufletele, nu vă veţi putea apropia de Harul lui Hristos".

III.

A lui Grigorie Dialogul

1. Datori suntem, frate Petre, cu la­crimi a jertfi lui Dumnezeu jertfele cele din toate zilele prin Trupul şi Sângele Lui; că singură această jertfă izbăveşte sufletul din moartea cea veşnică.

2. Şi de nevoie este, când acestea le lucrăm, ca pe noi înşine, întru zdrobirea ini­mii, jertfă lui Dumnezeu să ne aducem, pen­tru că, Tainele Patimilor Domnului săvârşindu-le, datori suntem a ne aduce aminte de ele şi a le urma în cele ce lucrăm. Căci atunci, cu adevărat, pentru noi se aduce jertfă lui Dumnezeu, când pe noi înşine ne vom face jertfă.

3. Şi trebuie a ne păzi ca după vre­mea rugăciunii, dând Dumnezeu putere su­fletelor noastre, întru frica Lui să ne păzim, nelăsând-o pe aceasta a se răpi de gândul moliciunii, nici de deşarta nechibzuinţă a se risipi, căci aşa pierde sufletul agoniseala străpungerii.

4. Că aşa şi Anna s-a învrednicit a lua ce a cerut, căci, şi după cererea cea cu lacrimi, întru aceeaşi cugetare a gândului s-a păzit pe sineşi, pentru care şi scris este că faţa ei nu s-a mai schimbat de atunci (I împ. 1:18).

5. Şi se cade a şti că acela cere drept iertarea greşelilor sale, care mai-nainte a ier­tat cele greşite de alţii către el. Că nu va pri­mi cineva vreun dar, de nu va goni mai întâi răutatea din sufletul său. Că însuşi Adevărul a zis: De vei aduce darul tău la altar şi celelalte (Matei 5: 23-24).

6. Deci, întru aceasta, se poate înţele­ge că, pe cât prin aducerea darului se dezlea­gă toate greşelile, pe atâta, prin pomenirea de rău, iarăşi se înnoiesc şi, pentru aceasta, nici darul nu-l primeşte Dumnezeu. Căci,

397

dacă Ziditorul, văzând aşezarea noastră, va primi darul, făcând aşa, ne va slobozi de pă­cat.

7. Aşa ne învăţăm şi din pilda robului, a celui dator cu cele zece mii de talanţi, căruia i s-a iertat datoria, pentru pocăinţa lui, dar pentru că a cerut o sută de dinari, sumă îndatorată lui de la cel împreună-rob, iarăşi a răsturnat iertăciunea şi, prin datoria celor zece mii de talanţi, în muncă s-a dat (cf. Matei 18: 24-35).

8. Deci, datori suntem şi de cei de aproape, şi de cei ce sunt departe, în chip gânditor a ne lipi, şi la dânşii cu smerenie a supune sufletul nostru, şi prin buna-voire a plăcea Lui.

9. Şi, când va vedea Ziditorul nostru un gând ca acesta, cu adevărat îndată şi da­rul nostru îl primeşte, şi pe noi de păcate ne dezleagă.

IV.

Din viaţa Sfântului Eftimie

1. Povestitu-mi-au Părinţii cum că, pe lângă celelalte daruri date lui de Dumnezeu, Cuviosul Eftimie îl avea şi pe acesta: a înţelege din înfăţişările oamenilor mişcările sufletelor lor, văzându-le ca într-o oglindă, şi de a cunoaşte cu de-amănuntul cu ce gânduri se luptă fiecare, pe care dintre ele le-au biruit, de care, prin puterea diavo­lului, au fost biruiţi.

2. Se mai spunea despre el cum că a mărturisit unor fraţi care-l vizitau deosebi că adesea vede îngeri cu ochii lui: îngeri, adi­că, împreună liturghisind cu el şi aducând Sfintele Daruri. Când venea vremea să se cu­minece cu Trupul Stăpânului, vedea cum unii din cei ce se împărtăşeau se luminau, iar alţii se întunecau, adică cei care nu erau vrednici de strălucirea şi luminarea Sfintei împărtăşanii.

3. De aceea, pe temeiul unor vederi mai presus de fire ca acestea, el îi certa pe fraţi, împotrivindu-se venirii lor fără gătire pentru cuminecare. întemeindu-se pe Apostolul, îi sfătuia zicând că fiecare creştin trebuie să se cerceteze pe sine cu de-amănuntul spre a afla de este vrednic, şi că nu­mai cu frică trebuie să se cuminece din Pâine şi din Sfântul Potir. „Cel ce se apropie, întă­rea Sfântul, trebuie să ştie bine că cel ce se apropie cu nevrednicie mănâncă şi bea (I Cor. 11: 29) osândă şi pierzare".

4. „Şi astfel, deoarece apropierea tre­buie să fie cu vrednicie, preotul, atunci când se pregăteşte să aducă preaslăvita jertfă, se sârguieşte să-i păzească pe cei veniţi de îm­părtăşirea cu nevrednicie. Şi le zicea celor de faţă: Să ne ridicăm inimile! Şi numai după ce primea de la ei încredinţare, atunci se îm­puternicea şi purcedea la oferirea jertfei.

5. Iar în vremea când săvârşitorul e pe cale să săvârşească jertfa, el îşi ridică mâi­nile către cer, arătând Taina cea încredinţată de Pronie pentru mântuirea noastră, zice ce­lor de faţă cu glas lin şi prelungit: Sfintele, Sfinţilor! Noima strigării era aceasta: Ca unul ce sunt împreună-pătimitor cu voi, mă­car că nu ştiu ce va fi făcut fiecare din voi în viaţă, vă fac însă cunoscut de mai-nainte să luaţi aminte, iar pentru întărire, vă pun îna­inte un chip prin care să puteţi socoti vredni­cia sau nevrednicia conştiinţei voastre.

6. Dacă cineva e cuprins de pizmă, ură, mândrie, ocară sau cuvinte ruşinoase ori de pofte neruşinoase, sau de altă patimă se va fi cuprins, unul ca acesta să nu se apro­pie pentru a se cumineca din Sfintele Daruri, dacă nu mai întâi îşi va fi curăţat sufletul de putoarea acestor lucrări prin pocăinţă. Căci, precum zice Duhul prin preotul liturghisitor, cele Sfinte nu au împărtăşire cu cele ne­curate, decât cu cei Sfinţi. De aceea, cei care au conştiinţa curată şi simt îndrăzneală ca să se apropie de Domnul, să se apropie de El şi să se lumineze şi feţele lor să nu se ruşineze (Psalm 33: 6)".

V.

Din Pateric

1. Unui episcop oarecare, Sfânt şi văzător cu duhul, pe când săvârşea dumne­zeiasca Mistagogie, în care a dat poporului din Cele Sfinte, unii dintre cei ce se apropi­aseră i se arătau negri la faţă, de ca şi cum

398

erau mânjiţi cu funingine, iar alţii, înfocaţi la feţe, cu ochii înflăcăraţi, căci, ca unii care se împărtăşeau din Stăpânescul Trup, se aprin­deau atunci de Dânsul, înflăcărându-se pes­te tot.

2. Iar pe alţii din cei ce se apropiau, îi vedea luminaţi la faţă şi albi la haine, căci, ca o lumină făcându-se Trupul Domnului, mai mult îi lumina pe dânşii şi noi şi curaţi îi făcea; iar între toţi aceia, erau şi mireni, şi călugări.

3. Iar după ce s-a isprăvit sinaxa, episcopul s-a rugat lui Dumnezeu să i se descopere lui pricina şi puterea celor ce le-a văzut.

4. Şi, stând înaintea lui îngerul Domnului, a zis către dânsul: „Pentru ce stai în nedumerire, ai văzut ceva? învaţă-te, dar, că cei luminaţi la faţă şi albi la îmbrăcăminte în­tru întreaga-curăţie, dreptate şi curăţie vie­ţuiesc; şi sunt blânzi, împreună-pătimitori şi milostivi, care, în curăţie împărtăşindu-se din Sfinţenii, se luminează de dânsele şi mai luminoşi se fac.

5. Cei ce aveau feţele negre sunt lucră­tori ai curviei şi ai înverşunării, cu neastâmpărarea şi răsfăţarea vieţuind de-a pururea, iar cei înfocaţi cu ochii şi cu feţele înflăcărate, întru viclenie şi nedreptate de-a pururea se bucură, fiind ucigaşi, batjocoritori, hulitori şi ucigaşi.

6. Care, şi împărtăşindu-se cu Stăpânescul Trup, nu numai că nu-i curăţeşte pe dânşii, ci mai vârtos îi şi arde, ca pe cei ce cutează cu conştiinţă mârşavă şi necurată a veni la nişte Taine ca acestea.

7. Iar tu, dacă pofteşti mântuirea acestora căci pentru aceasta s-au şi desco­perit ţie acestea, ca văzând să te înştiinţezi de păcatele norodului celui păstorit de tine -, ajută-le lor cu învăţături şi sfătuiri, sârguieşte-te a-i face mai buni prin pocăinţă şi a-i întoarce către Dumnezeu, Cel ce pentru dân­şii a murit şi a înviat.

8. Pentru că astfel, din tot sufletul pocăindu-se şi îndreptându-se ei, nu numai iertăciune greşelilor va fi lor de la Stăpânul Cel din fire bun şi iubitor de oameni, ci şi de dobândirea bunătăţilor celor viitoare se vor învrednici, iar ţie multă plată, care ai urmat Stăpânului tău, Care, pentru mântuirea oamenilor, S-a deşertat pe Sine şi n-a socotit nevrednicie a purta chip de rob".

VI.

A Sfântului Efrem

1. Fraţilor, să socotim pe cei ce stau înaintea împăratului celui pământesc şi slu­jesc scaunului celui muritor cum cu toată cucernicia şi frica stau înaintea împăratu­lui lor! Deci, dacă aceia aşa, au nu cu mult mai vârtos suntem noi datori a sta înaintea împăratului ceresc, cu frică şi cutremur şi cu toată cinstea? Deci, să luăm aminte de înşine şi să nu căutăm cu ochi neruşinat la Tainele cele ce ne sunt puse înainte, ale Stăpânescului Trup şi Sânge.

2. Că, dacă Moise n-a cutezat, cu cât mai vârtos suntem noi datori a ne sfii şi cu frică a sta împrejur? Că scris este: Pe cei ce Mă slăvesc pe Mine, îi voi slăvi, iar cei ce Mă defaimă pe Mine se vor necinsti (I împ. 2: 30). Pentru că tu ca un om cauţi şi înţelegi, iar El ca un Dumnezeu vede adâncurile inimii tale şi gândurile tale, că nu este vreo făptură nearătată înaintea Lui.

VII.

A lui avva Isaia

1. În ceasul aducerii jertfei, stai îm­potriva gândurilor tale şi cu simţirile tale în­tru frica lui Dumnezeu, ca să te învredniceşti Tainelor, şi Domnul te va tămădui; iar de nu vei păzi tot gândul, nu te apropia, ca să nu te împărtăşeşti spre osândă (I Cor. 11. 29). Căci Sfânta împărtăşire se numeşte unire cu Dumnezeu.

2. Deci, pe cât ne biruim de patimi, ori de mânie, ori de zavistie, ori de plăcerea omenească, ori de slava deşartă, ori de ură sau de altă patimă, departe suntem de Dumnezeu. Şi unde, dar, mai este unire cu Dumnezeu?

3. Zis-a iarăşi: „Vai mie, vai mie, că, pe cât mă împărtăşesc cu vrăjmaşii lui Dumnezeu, în ce fel este împărtăşirea pe care o am cu Dânsul? Şi, aşa, spre osânda

399

mea mă cuminec. Că atunci cuvântul acesta îl zicem: Sfintele, sfinţilor, adică nu celor spurcaţi, ci celor sfinţi se dau Sfintele. Deci, dacă eu sunt sfânt, cine sunt aceştia care lu­crează în mine? Vai mie, vai mie, că îmbrăcat sunt cu numele Tău, Doamne, şi robesc vrăj­maşilor Tăi".

VIII.

A lui avva Varsanufie

1. Un frate a întrebat pe Bătrânul zi­când: „Dacă mi se face nălucire de noapte, iar a doua zi trebuie să mă apropii de Sfânta împărtăşanie, ce se cuvine să fac?" Şi a răs­puns Bătrânul: „Să ne apropiem ca nişte ră­niţi, şi nu ca nişte nebăgători de seamă, ci ca cei ce avem trebuinţă de doftor; şi Cel ce a vindecat pe cea cu scurgere de sânge (Matei 9: 22) ne tămăduieşte şi pe noi. Şi să iubim mult, ca şi nouă să ne zică „Iartă-se vouă pă­catele voastre cele multe, că mult aţi iubit" (cf. Luca 7: 47).

2. Şi, când voieşti să te împărtăşeşti, zi: „Să nu-mi fie mie, Stăpâne, Sfintele aces­tea spre osândă, ci spre sfinţirea sufletului şi a trupului", şi atunci apropie-te cu frică, şi Dumnezeu va face mila Sa cu noi.

400

PRICINA A TREIZECI ŞI PATRA

Că de prea mare folos este a ne împărtăşi în fiecare zi, tot astfel şi a nu ne împărtăşi deseori vătămător este.

I.

A lui Palladie

1. Celor cinci sute de fraţi ce erau împreună cu Marele Apollo, obicei le era ca, în fiecare zi, în ceasul al nouălea, să se împărtăşească din Preacuratele Taine. Apoi, după ce mâncau, şedeau şi se învăţau de la dânsul dumnezeieştile porunci, până la pri­mul ceas de noapte.

2. Şi zicea către dânşii: „Se cade să ne curăţim de gânduri în toate zilele şi ast­fel să ne gătim sufletele, ca vrednici să fim totdeauna spre primirea dumnezeieştilor Taine, şi către pomenirea pătimirii celei mântuitoare [a lui Hristos], şi printr-însele să ne învrednicim de iertarea păcatelor".

II.

A aceluiaşi

1. Un bărbat egiptean neastâmpărat a îndrăgit o femeie întreagă la minte şi care avea bărbat, iar pentru a-şi ajunge scopul, a vorbit cu un vrăjitor zicând: „Lucrează cu meşteşugul tău ca ori să mă iubească, ori să-şi lepede bărbatul ei". Şi, luând vrăjitorul plată din destul de la dânsul, dar neputând schimba cu vrăjile lui mintea ei cea cumpă­tată, a făcut-o să se arate ca o iapă celor ce o vedeau.

2. Şi, venind de faţă bărbatul ei şi văzând-o pe dânsa în chip de iapă, se tânguia foarte pentru nenorocirea ei. Şi, chemând pe preoţii satului, o a arătat pe ea, dar nici ei n-au putut să priceapă ce se făcuse. Iar timp de trei zile ea n-a gustat nimic. Mai pe urmă, însă, i-a venit în gând bărbatului să o ducă în pustie, la Sfântul Macarie Egipteanul. Şi, punându-i căpăstru ca unui cal, o a dus pe dânsa aşa acolo unde locuia omul lui Dumnezeu.

3. Şi, când s-a apropiat, i-au zis lui fraţii: „De ce ai adus iapa aici?" Iar el a zis:

„Ca să se miluiască cu rugăciunea Sfântului". Şi ei au zis: „Dar ce rău are?" Zisu-le-a lor: „Aceasta pe care o vedeţi iapă este nefericita mea femeie, şi nu ştiu ce i s-a făcut ei".

4. Sfântului însă i se descoperi­se toate cele făcute şi era rugându-se lui Dumnezeu pentru dânsa. Şi ei au spus pen­tru dânsa robului lui Hristos, Macarie, zi­când: „A adus aici oarecine o iapă". Zis-a lor Sfântul: „Voi sunteţi cai, care aveţi ochii cailor, iar aceea femeie este, precum s-a zidit, dar şi-a schimbat chipul numai în ochii celor amăgiţi".

5. Şi, adusă fiind la dânsul, a bla­goslovit apă şi a turnat din creştet până jos, goală fiind ea, şi, rugăciune făcând pe capul ei, o a tămăduit, şi îndată femeia s-a arătat tuturor după fire, şi a poruncit să i se dea ei să mănânce.

6. Şi o a învăţat pe dânsa omul lui Dumnezeu zicând: „Niciodată să nu lipseşti de la biserică şi de la împărtăşirea de Tainele lui Hristos, pentru că aceasta ţi s-a întâmplat ţie pentru că timp de cinci săptămâni nu te-ai apropiat de Preacuratele Taine". Aşa tămăduind-o pe dânsa la trup şi la suflet, i-a slobozit pe dânşii.

III.

Trimitere a Sfântului Vasile cel Mare către patriciana Chesaria

1. Şi a ne cumineca în fiecare zi, a ne împărtăşi adică din Sfântul Trup şi Sânge al lui Hristos, bun şi folositor lucru este, însuşi El lămurit zicând: Cel ce mănâncă Trupul Meu şi bea Sângele Meu are viaţă veşnică (Ioan 6: 54). Şi cine se poate îndoi că a se împărtăşi deseori din viaţă este altceva decât fără nu­mai a via în felurite chipuri?

2. Însă noi ne împărtăşim numai de patru ori pe săptămână: duminica, miercurea, vinerea şi sâmbăta, dar şi în celelalte zile când se face pomenirea vreunui Sfânt (mai deosebit).

401

IV.

Din viaţa Sfântului Eftimie

1. În cetatea Vitagabaeonilor locuia oarecine pe nume Romano; acesta avea un frate preot cucernic, Ahtabie cu numele, din mănăstirea Sfântului Eftimie. Romano era umed şi molicios, şi se împotrivea în toate fratelui său.

2. Şi pizmuind oarecine pe Romano pentru avuţia lui, pândea şi tâlhăreşte se is­pitea să pună mâna pe ea, dar, neîmplinindu-şi scopul, iute ca şi cu o suliţă inima rănindu-şi, s-a dus în Eleutheropoli şi a luat ajutor asupra lui pe un vrăjitor, cumpărând ticălosul cu mult preţ vătămarea aproapelui.

3. Iar acela, pe cât putea, uneltea meşteşugurile, iar Romano, ca cel ce nu ştia nimic din cele ce se fac, petrecea în ţarină, neavând nicio păzire pentru cele cu vicle­şug lucrate lui. Şi, iată, trupul cu oarecare amorţire s-a cuprins, Dumnezeu tăind de la el multa lui trândăvie şi voind ca sufletul către sârguinţă să-l întoarcă. Pentru aceasta, a slobozit a se birui puţin de meşteşugirile vicleanului, trebuind pentru aceasta să se în­toarcă acasă.

4. Apoi, mai amar răutatea vârându-se, zăcea chinuindu-se de idropizie, de aici luând deznădăjduire şi de meşteşugul doftorului. Iar cei ai lui şi prietenii şedeau împrejur slobozind peste dânsul cea din urmă lacrimă. Deci, aşa greu aflându-se ace­la şi însuşi sfârşitul aşteptându-l, abia dacă mai putea zări ceva; cu greu desfăcându-şi genele, s-a rugat de cei ce erau de faţă să se dea puţin în lături ca să rămână singur.

5. Rămânând aşa, s-a întors către perete, precum odinioară marele Iezechia (cf. IV împ. 20: 2), şi unele ca acestea întru zdrobirea inimii se ruga: „Dumnezeul puteri­lor, Cel ce ai zis: Când, întorcându-te, vei suspi­na, atunci te vei mântui (Is. 30:25), însuţi caută spre mine şi mă scoate din nevoia aceasta ce mă ţine şi din primejdie". Iar dintru aceasta i-a venit lui în minte şi Marele Eftimie, pe care acum îl chema cu fierbinţeală, şi mijlo­citor îl aducea pe el la Dumnezeu, şi printrînsul pentru izbăvire se ruga.

6. Apoi, ca într-o uimire făcându-se, a văzut pe oarecine cu veşminte de monah şi cu părul alb stându-i înainte şi zicând: „Ce voieşti să-ţi fac?" Iar el, de frică, dar şi de bu­curie, întreba: „Oare cine eşti tu, stăpâne?" Şi acela a zis: „Eu sunt Eftimie, pe care tu cu puţin mai-nainte îl chemai, şi pentru nimic să nu te sperii de vederea mea; căci vreau să văd, zicea, ce pătimeşti şi ce primejdie a trupului te-a cuprins".

7. Iar el arătând pântecele, acela a împreunat drept degetele sale şi, cu acestea, ca şi cu o sabie, a tăiat acea umflătură a pântecelui, făcând să înceteze pătimirea şi să se scurgă [lichidul]. Apoi a scos din pântece ca o tăbliţă făcută din cositor, având oarecari însemnări pe dânsa, şi a pus-o pe o masă, întru vederea lui. Apoi, şi tăietura cu mâna lipind-o şi netezind-o, întreagă şi sănătoasă a aşezat toată partea aceea.

8. Şi, pe rând, toată pehlivănia aceea a sfârşit-o: adică pizma avuţiei, tocmeala cu fermecătorul, chemarea dracilor. „în niciun fel n-ai fi putut birui măiestriile vrăjmaşului, de nu te-ai fi dat ca pricină, pentru că iată, întru atâta vreme, nici biserica n-ai vrut s-o vezi şi să mergi, nici de Preacuratele Taine nu te-ai apropiat, ci cu lenevire ai trăit şi fără de grijă faţă de cele în care a ajuns sufletul tău. Deci, de vreme ce a făcut Dumnezeu milă cu tine, de acum ia aminte de tine şi nicidecum să nu te mai leneveşti de mântuirea ta.

9. După ce Romano a auzit acestea, s-a sculat îndată sănătos, umflătura cea de la pântece acum dezumflându-se. Apoi a che­mat pe ai săi şi le-a spus lor starea de faţă a sfântului şi acea neobişnuită tăiere a degete­lor, şi, pe scurt, toată arătarea o a povestit. Şi, de atunci, din ziua aceea a facerii de minuni şi până acum, praznic foarte mare făcea, în fiecare an aducând sfântului mulţumiri.

V.

A lui Paladie

1. Înconjurând pe Părinţii cei din pustie, am venit şi la un oarecare băr­bat sfânt cu numele Or, care era Părinte al

402

Mănăstirilor celor o mie de fraţi. Acesta, după ce ne-a văzut, s-a bucurat şi ne-a îm­brăţişat. Apoi, după ce s-a rugat pentru noi şi ne-a spălat picioarele noastre cu mâinile sale, a vorbit din destul cu noi, învăţându-ne din dumnezeieştile Scripturi, că era bărbat învăţat de Dumnezeu.

2. Apoi ne-a îndemnat la rugăciuni, că obicei era lui a nu se apropia de hrana cea trupească până nu dădea sufletului lui hrana cea duhovnicească, care este împărtă­şirea cu Tainele lui Hristos. Dintru aceasta, împreună cu cei de acolo, ne-am împărtăşit şi noi şi am mulţumit. Ne-au chemat apoi la masă, dintru care a gustat şi el împreună cu noi, hrănindu-ne sufletele cu cuvântul învă­ţăturii.

VI.

A lui avva Cassian Romanul

1. Mergând noi în Schit la avva Serin, bărbat sfânt şi purtător de Dumnezeu, după alte vorbe folositoare de suflet, l-am întrebat pe dânsul şi despre cei bântuiţi de duhuri necurate, zicând: „Pentru ce în ţara noastră cei îndrăciţi sunt trecuţi cu vederea? De ce oamenii se tem de dânşii, nu vor să se apropie şi se feresc de ei? încă şi de la Stăpâneasca împărtăşire de-a puru­rea îi opresc, aducând spre mărturie glasul Domnului, care porunceşte: Nu daţi cele sfin­te câinilor, nici nu aruncaţi mărgăritarele înaintea porcilor (cf. Matei 7: 6).

2. Şi, răspunzând Bătrânul, ne-a zis nouă: „De credem că toate cele ce se fac nu se fac fără voia lui Dumnezeu chiar şi ne­cazurile şi ispitele şi că se iconomisesc spre folosul sufletelor noastre, nu numai că nu vom trece cu vederea pe cei ce pătimesc, ci şi vom şi pătimi împreună cu dânşii, ca şi cu nişte mădulare ale noastre, şi pentru dânşii ne vom ruga fierbinte către Dumnezeu, suferindu-i pe ei întru multă dragoste şi priete­nie, precum învaţă şi Apostolul zicând: Când pătimeşte un mădular, împreună-pătimesc toate mădularele (I Cor. 12: 26).

3. Cât despre Sfânta împărtăşire ce se dă acestora, niciodinioară nu ne-am înştiinţat să fie oprită de Bătrânii noştri, socotindu-se chiar să li se dea în fiecare zi. Iar graiul cel evanghelicesc ce porunceşte a nu da cele sfinte câinilor, nu cu potrivire îl înţelegeţi, căci nu pentru Sfânta împărtăşire zicem că a zis Hristos, ci pentru învăţătura şi tâlcuirea dogmelor celor mai înalte.

4. Căci, împărtăşindu-se cel bântuit, Sfintele nu se dau spre mâncare demonu­lui, ci mai vârtos spre curăţirea sufletului şi a trupului, şi spre arderea vicleanului duh, care şade în mădularele trupului şi care, prin împărtăşirea Sfintelor, fuge ca ars de foc. Cu un astfel de chip ceva mai-nainte şi pe avva Andronic l-am aflat că s-a tămăduit şi pe mulţi alţii.

5. Deci, dacă cu totul pe cel bân­tuit îl vom opri de la făcătoarea de viaţă împărtăşire a Sfintelor, vom da prilej dracu­lui ce-l chinuieşte pe dânsul a se trufi şi mai tare, astfel gătindu-l pe dânsul mai des şi mai greu să se pună asupra omului, ca asu­pra celui ce mai mult se desparte de ajutorul cel de sus, pe care l-ar fi putut câştiga din Sfânta împărtăşire.

6. Deci nu se cade ca pe cei ce fără de voia lor se lucrează de draci să-i despăr­ţim de acoperământul celor Sfinte, ci numai pe cei ce de voie se dau pe eişi păcatelor şi prin fapte necurate se îndrăcesc.

7. Care sunt cu atât mai păcătoşi decât aceia, pe cât dracii care lucrează întru dânşii pe ascuns şi în chip nevăzut şi care nu se învrednicesc de nicio pedeapsă spre tămăduirea răutăţii lor, ci aspra şi nepocăi­ta lor inimă le învistiereşte lor urgie în ziua urgiei, a descoperirii şi a dreptei judecăţi a lui Dumnezeu (cf. Rom. 2: 5), unde viermele lor nu se va sfârşi şi focul nu se va stinge (cf. Marcu 9:44).

403

PRICINA A TREIZECI ŞI CINCEA

Că cel ce este sub canon şi nu se poate împărtăşi la dumnezeiasca Adunare [Liturghie] trebuie să iasă din biserică împreună cu catehumenii.

I.

A Sfântului Grigorie Dialogul

1. Erau două fecioare călugăriţe de neam mare care petreceau în casa lor, nu de­parte de mănăstirea fericitului Benedict; iar un bărbat sârguitor şi cucernic iconomisea cele din casa lor. Acestea însă, îngâmfându-se pentru neamul lor, fără rost sudalme şi ocări în fiecare zi îi aruncau.

2. În cele din urmă, acela, nemaisuferind ocările lor, a venit la omul lui Dumnezeu, Benedict, şi i-a spus de ocările fecioarelor, iar el le-a trimis cuvânt zicând: „îndreptaţi-vă pe înşivă şi limba voastră în­frânaţi-o, pentru că, de nu vă veţi îndrepta, neîmpărtăşite vă voi face pe voi". Iar aces­ta nu ca legându-le pe dânsele [cu canon] a zis, ci doar le-a îngrozit, vrând numai a le îndrepta.

3. Iar acelea, nicio grijă făcând de sfătuirea Sfântului, a se depărta dintru a loruşi nebunie n-au voit. După puţine zile însă, cele două şi-au sfârşit viaţa şi s-au în­gropat la biserica din apropiere.

4. Iar când în biserică se făcea adunare pentru dumnezeiasca Liturghie şi, după obi­cei, diaconul striga cu glas tare: „Oricine nu se împărtăşeşte să iasă din biserică", vechea în­grijitoare a fecioarelor, care obişnuia să aducă jertfă Domnului pentru dânsele, le vedea ade­seori pe amândouă ieşind din biserică.

5. Aceasta s-a întâmplat la multe Liturghii, până când, într-o zi, şi-a amintit de omul lui Dumnezeu care, încă trăind ele, le-a vestit cu îngrozire că, de nu se vor îndrepta cu sârguinţă, le va tăia de la împărtăşirea cu dumnezeieştile Taine. Pentru aceasta, ea a trimis de veste la dumnezeiescul Benedict despre toate cele aflate. Venind la acesta, tri­mişii acesteia au căzut la picioarele lui şi i-au spus despre acea înfricoşata vedenie.

6. Iar el, din milostivire pornindu-se, a luat o prescură şi i-a dat-o îngrijitoarei zicând: „Du-te şi fă să se aducă Domnului prescura aceasta pentru dânsele, şi de aici înainte nu vor mai fi neîmpărtăşite". Aşadar, aducându-se Domnului prescura pentru dânsele şi diaconul după obicei strigând şi îndemnând ca cei ce nu se împărtăşesc să iasă din biserică, de atunci înainte n-au mai fost văzute de îngrijitoare.

7. Aşijderea este scris în viaţa Cuvioasei Matrona, privitor mai vârtos la sărutare. Mergând aceasta la mănăstirea Cuviosului Vasian, s-a prefăcut că este eu­nuc şi a fost primită. Şi vreme nu puţină împreună nevoindu-se cu monahii şi ascunzându-se, mai pe urmă însă, din oarecare descoperire dumnezeiască, Marelui Vasian i s-au făcut arătate cele făcute de dânsa.

8. Iar el, chemând-o pe dânsa şi as­pru căutând spre ea, i-a zis: „Ce te-a făcut pe tine, femeie, cu o aşa cutezare să petreci în soborul acesta? Pentru ce te-ai ascuns atâta vreme? Ai voit să necinsteşti cumva mănăs­tirea şi s-o faci de ocară sau ai vrut să ne is­piteşti în oarecare fel?"

9. Iar ea, îndrăznind spre cea zisă, îndată s-a pus pe sine jos la pământ şi, de pi­cioarele cuviosului atingându-se, cuvinte cu multă smerenie abia grăind slobozea zicând: „Nu vrând a aduce ispită, o, stăpâne, turmei tale, întru dânsa pe sinemi m-am numărat, ci mai vârtos fugind de ispita celor potrivnici şi din cursele cele din viaţă abătându-mă".

10. Către care Vasian a răspuns: „Dar, femeie fiind, cum dar te apropii de dumnezeieştile Taine cu capul gol şi săruta­rea fără de frică o dai fraţilor?"

11. Răspuns-a ea: „Pentru dumneze­ieştile Daruri, zicea, puneam pricină nepu­tinţa şi nu-mi descopeream acoperământul capului şi, aşa, din dumnezeieştile Daruri mă împărtăşeam. Iar de la sărutarea dragos­tei către fraţi nicidecum nu mă dădeam îna­poi, pentru că socoteam că nu de guri ome­neşti mă apropii pe sinemi, ci râvnesc a mă aduce la îngereasca nepătimire".

404

II.

Din Pateric

1. Zis-a unul din bătrâni că, „de mul­te ori zicând diaconul îmbrăţişaţi-vă unii pe alţii, am văzut pe Duhul Sfânt în gurile fraţilor".

405

PRICINA A TREIZECI ŞI ŞASEA

Că îngroparea în biserică a celor blagocestivi de folos este, iar a celor osândiţi, solitoare de muncă în focul cel veşnic.

I.

A lui Grigorie Dialogul

întrebare

Petru

1. Învaţă-mă, rogu-te, de se cuvine să socotim că se face vreun folos sufletelor celor ce s-au săvârşit, dacă trupurile lor sunt îngropate în biserică?

Răspuns

Grigorie

2. De nu vor fi păcatele lor grele, fo­loseşte a-i îngropa pe cei morţi în biserică, căci rudeniile lor, de câte ori vin la biserică, văzând mormânturile celor ai lor, îşi aduc aminte de dânşii şi aşa aduc Domnului ru­găciuni pentru ei.

3. Iar cei ale căror păcate sunt grele, nu spre izbăvirea păcatelor lor, ci spre mai mare osândă se îngroapă trupurile lor în bi­serică, iar aceasta este arătată şi din cele fă­cute în vremurile de acum.

4. Povestitu-mi-a mie preacucernicul Felix, episcopul de Ostia, care s-a născut în provincia Sabina, cum că era acolo o călu­găriţă care, deşi de cele scârnave dulceţi se înfrâna, de clevetirea lumii însă şi de vorba cea fără de vreme nu se depărta.

5. Aceasta, după ce s-a săvârşit şi a fost îngropată în biserică, păzitorul bisericii a văzut-o, printr-o descoperire, adusă înain­tea jertfelnicului tăiată în două: o parte adică era dată spre ardere focului, iar cealaltă ne­atinsă.

6. După ce s-a făcut ziuă, sculându-se, păzitorul a povestit celor ce erau împre­ună cu dânsul ceea ce a văzut prin desco­perire într-acea noapte. Din aceasta se arată limpede că cei ale căror păcate sunt de neier­tat nu pot dobândi vreun ajutor din locurile cele sfinte (unde s-au îngropat) spre a scăpa de divanul Judecătorului.

7. Încă şi Valerian, patriciul, pe care şi noi îl ştim, fiind în cetatea ce se zice Brescia,

întru dânsa s-a sfârşit. Iar episcopul cetăţii aceleia a luat bani de la oamenii lui pentru a i se da trupului loc de îngropare în biserică, însă acest Valerian până la bătrâneţe foarte cu alunecare a trăit, niciodinioară vrând să pună frâu patimilor şi neorânduielilor sale.

8. Astfel, îngropându-se trupul lui în biserica Sfântului Mucenic Faustin, în noaptea ce a urmat, Sfântul Mucenic s-a ară­tat eclesiarhului şi i-a zis: „Du-te şi spune episcopului să arunce afară trupul cel împu­ţit pe care l-a pus aici, iar dacă nu va face aceasta, în ziua a treizecea va muri".

9. Însă eclesiarhul s-a temut să spu­nă această vedenie episcopului; şi iarăşi, a doua oară vestindu-i-se să spună episcopu­lui, el s-a lepădat. Astfel, în ziua a treizecea, sănătos fiind episcopul, după ce spre seară s-a culcat pe patul său, cu moarte năprasni­că şi în chip neştiut s-a săvârşit; din care se poate înţelege în ce fel s-a pedepsit sufletul lui Valerian.

10. Deci arătat este că cei ale căror păcate sunt grele nu au niciun ajutor de la sfinţitele locuri în care se îngroapă, ci mai vârtos se osândesc pentru cutezarea lor, şi nu numai ei, ci şi cei ce-i îngroapă pe dânşii vor fi judecaţi.

406

PRICINA A TREIZECI ŞI ŞAPTEA

Că şi a îngropa pe cineva cu cinste [pompă] nu mică vătămare poate pricinui sufletelor; pentru aceea [nu întâmplător], cei iubiţi de Dumnezeu sunt îngropaţi simplu [fără pompă]; pentru aceasta, de mare folos este a alege cineva îngroparea fără slavă.

I.

Din viaţa Sfântului Efrem

1. Sfântul Efrem, iată, vrând a se muta de aici, unele ca acestea cu stăruinţă a rânduit:

2. „Cântări să nu-i cântaţi lui Efrem; nu mă îmbrăcaţi cu haine de mult preţ, nu faceţi mormânt osebit trupului meu, că toc­meală am cu Dumnezeu să mă sălăşluiască pe mine cu străinii, că străin sunt eu şi ne­mernic pe pământ, precum toţi părinţii mei. Iar dacă cineva, adăuga, iubitor de părinte fiind, mai-nainte mi-a gătit mie haină scum­pă pentru hotărâta îngropare, să o dea celor lipsiţi".

3. Aşadar, unele ca acestea acela că­tre cei ce stăteau împrejur a rânduit. Iar unul dintr-înşii şi acesta dintre cei mai vestiţi şi mai râvnitori -, haină scumpă şi de mult preţ gătindu-i acestuia, avea în gând ca după moarte să-i învelească cu ea trupul lui. Auzind apoi porunca, foarte îl durea, ca cel ce trebuia să se lepede de hotărârea sa.

4. Iar a o da săracilor întârzia, jude­când că mai bine este să plătească acelora banii, cât s-ar fi preţuit haina necunoscând, precum se vede, că, făcând aşa, cu mult mai vârtos s-ar fi arătat acesta har făcând lui Efrem dând-o săracilor, decât privind la voia şi judecata sa -, în ciuda celor zise de sfântul, însă aceasta a înţeles-o numai după ce a pă­timit pedeapsa neascultării, căci, de drac vi­clean fiind rănit, pentru gândurile cele vicle­ne muncă deopotrivă ca pentru faptă a luat.

5. Drept aceea, şi la patul sfântului, înaintea tuturor, pe sine s-a aruncat, mâini­le strâmbându-le, ochii întorcându-i, dinţii scrâşnindu-i, spumă din gură slobozind şi câte alte lucruri ale nebuniei celei arătate făcând. Astfel a fost dat de dumnezeiasca iconomie diavolului spre pedeapsă, căruia supunându-se, a lepădat porunca cea părin­tească.

6. Ce a făcut însă acela care cele as­cunse vedea şi cu Duhul Cel dumnezeiesc grăia? A priceput că pătimirea este rod al păcatului şi a zis: „Ce lucru necuvios ai lu­crat, o, omule, pentru care te-ai aruncat şi într-atâta primejdie?"

7. Iar el, trezindu-se din nebunie, şi-a mărturisit arătat fărădelegea, neasculta­rea şi-a vădit şi slăbiciunea gândurilor şi-a mustrat, spre care, pentru pătimire, milostivindu-se Sfântul Efrem şi primind mărturi­sirea lui, l-a izbăvit pe el de diavolul numai cu rugăciunea şi cu punerea mâinilor.

II.

Din viaţa Sfântului Ioan Colibaşul

1. Înştiinţându-se minunatul Ioan prin descoperire că s-a apropiat sfârşitul său, a cerut să vadă pe doamna casei, care şi mamă îi era lui.

2. Adusă fiind aceea, care de mult dorea să-şi vadă fiul, şi de maica cea dorită aproape ajungând şi feciorul cel mult dorit, nicidecum nu se descoperi pe sine cine este, punând pentru aceasta multă înfrânare lim­bii şi inimii.

3. Apoi, cu glas smerit, zise: „Cele făcute de voi mie, săracului, zicea, ştiţi bine că trec către Stăpânul Cel de obşte că al Lui este glasul ce zice: De vreme ce aţi făcut unuia dintr-aceşti fraţi prea mici ai mei, Mie aţi făcut (Matei 25: 40).

4. Dar, însă, sfârşitul vieţii aproape îmi este şi voiesc această cerere de pe urmă a cere de la tine înaintea lui Dumnezeu, Cercătorului şi Martorului tuturor; iar cere­rea este ca nicidecum cu haine alese să îngropaţi

407

trupul meu, nici în vreun loc osebit să mă puneţi, ci cu aceste zdrenţe cu care mă aflu să mă îngropaţi şi numai acolo unde cu ale mele mâini mi-am înfipt coliba".

5. Acestea rânduindu-i mamei, ple­cată a avut-o pe dânsa, căci încredinţări te­meinice îi dădu lui, fără a cunoaşte ea că-i era mamă; că aceasta de mai-nainte o izvodi­se priceperea lui, ca să răpească vreme spre încredinţare, mai-nainte de a se face cunos­cut. Apoi, înainte de săvârşirea lui, s-a cu­noscut de părinţi că el este Ioan cel căutat de dânşii; iar aceea că s-a descoperit pe sine a fost pentru nevoia jurămintelor acelora, iar după puţin s-a săvârşit.

6. Însă mama, biruindu-se de dra­gostea cea către dânsul, a uitat de porunci­le feciorului, pe care îndată l-a dezbrăcat de cele zdrenţuroase ale sale, îmbrăcându-l cu haină luminoasă şi de mult preţ; dar numai­decât slăbănogiri de mădulare o apucă pe dânsa, feciorul neprimind ceea ce se făcea. O, dragoste fierbinte către Hristos! Că şi în­seşi semnele nevoinţelor [hainele adică], cu mult mai dorite decât dragostea de maică le socotea la dânsul.

7. Iar tatăl, aşa slăbănoagă văzând pe femeia sa, şi-a adus aminte de poruncile feciorului; pe care şi dezbrăcându-l de hai­nele cele de mult preţ, cu cele obişnuite l-a îngropat, astfel îndată şi mama de slăbănogire s-a tămăduit. Aşadar, precum se vede, feciorul îndreptător al părinţilor săi s-a fă­cut, Dumnezeu arătând că nu numai porun­cile născătorilor sunt vrednice de păzit fiilor, dar şi părinţii lor, rânduielile fiilor, când adi­că ţin scopul cel după Dumnezeu.

8. Deci s-a îngropat viteazul nevo­itor întru acea colibă, precum a şi rânduit pentru acesta, căci ştia că mai vârtos pe cele aşa smerite le primeşte strălucirea celor de sus.

III.

Din viaţa Sfântului Pahomie

1. Odinioară, cercetând Sfântul Pahomie mănăstirile pe care el cu harul lui Dumnezeu le-a întemeiat, cum a ajuns aproape de una din acestea, s-a întâlnit cu ducerea unui frate săvârşit care trăise în lenevire. Iar fraţii mănăstirii aceleia urmau ducerii aceluia cu multă şi potrivită cântare, fiind acolo şi născătorii, rudeniile şi toţi pri­etenii celui mort.

2. Aceştia, după ce l-au văzut pe sfântul, au pus jos patul, ca atât pentru dân­şii cât şi pentru fratele cel mort stând să facă rugăciune. Şi, aducând sfântul după datorie închinăciune şi rugăciune lui Dumnezeu, s-a întors apoi către dânşii şi a zis: „Conteniţi din cântare". A poruncit apoi a se aduce ha­inele mortului ca să fie arse înaintea tuturor, iar trupul să se îngroape fără de cântarea cea legiuită.

3. Dar născătorii şi rudeniile celui mutat de aici, înspăimântându-se de acea nouă vedere, s-au rugat să lase să se facă pentru dânsul obişnuita cântare, însă el nu suferea.

4. Dar iarăşi ei către dânsul murmu­rau şi ziceau: „Ce este aceasta nouă vedere, o, Părinte? Cine n-ar milui un mort, chiar şi de-al vrăjmaşilor de va fi fost? îndestulată este nenorocirea, ca şi o fiară să aducă spre jale. încă nici sfinţiei tale, nici nouă, nu ni se cuvine o ocară şi o necinste ca aceasta. Alte rudenii ziceau: „Mai bine de n-am mai fi fost aici, mai bine de nu s-ar fi făcut acesta monah şi, aşa, nu ne-ar fi lăsat întristare veşnică".

5. Acestea şi altele asemenea zicând aceia şi rugându-se să dea cântare cuvioşii mortului, Pahomie răspunzând a zis lor: „Cu adevărat, fraţilor, mai mult decât voi îmi este milă de acesta ce zace jos, că, pe cât voi faceţi purtare de grijă pentru cortul cel văzut al acestuia, pe atâta mie îmi este grijă pentru sufletul lui, pentru care, ca un părin­te, am poruncit una ca aceasta".

6. Când murmurele au mai contenit, sfântul le-a răspuns blând şi liniştit: „Voi adică mai multă durere acolo îi grămădiţi prin părută cinste, eu însă prin această ne­cinste nădăjduiesc ca măcar puţintică apăra­re sau odihnă să-i gătesc înaintea nemitarnicului Judecător. Iar pentru aceasta nu mă îngrijesc precum voi de trupul cel mort, ci de sufletul cel fără de moarte, pe care iarăşi îl va lua nestricăcios la înviere.

408

7. Încă şi într-alt fel: de-i voi da lui slobozenie, ca un plăcător de oameni mă voi judeca de Dumnezeu, de dragul unei vre­melnice pliniri putând primejdui folosul su­fletului care acolo se va munci veşnic.

8. Că izvor de bunătate fiind Dumnezeu, caută pricinuiri prin care să ia prilej de a ne izvorî cu îndestulare pe a Sa bunătate şi de a ierta greşelile nu numai în veacul acesta, ci şi în cel viitor. Pentru că, iată, zicând despre cei ce hulesc spre Duhul Sfânt că nu vor dobândi iertăciune nici în veacul acesta, nici în veacul cel ce va să fie (cf. Matei 12: 32), a dat a se înţelege cum că nu­mai pentru oarecari greşeli se poate da iertă­ciune şi dincolo de această viaţă.

9. Iar noi, care ne-am învrednicit a primi iscusinţa doftoriei Lui celei dumneze­ieşti, de nu vom aduce fiecăruia cu drepta­te leacul cel potrivit, ca nişte defăimători de suflete vom auzi cea scrisă: Vedeţi defăimăto­rilor, şi luaţi aminte, şi vă minunaţi de cele mi­nunate, şi pieriţi (Avvacum 1: 5).

10. Pentru aceasta mă rog pentru iz­băvirea acestuia mutat de aici de cele cum­plite ce sunt asupra lui şi ca sufletul lui să dobândească odihnă: fără de psalmi îngropaţi-l pe dânsul; căci Dumnezeu, bun fiind şi mult-milostiv, poate primi pe cel ce s-a dus către Dânsul chiar şi fără a noastră cântare de îngropare".

11. Deci dus a fost fratele cel mort în munte, fără de cântare, şi, aşa, acolo s-a îngropat, precum a poruncit Sfântul.

IV.

Din Pateric

1. Vrând a se săvârşi Avva Arsenie, a poruncit ucenicilor săi zicând: „Nu vă în­grijiţi a face pentru mine pomană sau fapte ale dragostei, că eu, de am făcut pomană sau dragoste, pe aceea o voi afla dincolo".

2. Deci, văzându-l pe el ucenicii când încă nu se săvârşise el, s-au tulburat. Iar el le-a zis lor: „încă n-a venit ceasul, iar când va veni, voi spune vouă, iar de veţi da moaştele mele cuiva, mă voi judeca cu voi înaintea lui Hristos la înfricoşatul divan".

Iar ei au zis: „Dar ce vom face, că nu ştim să te îngropăm?" Zis-a lor bătrânul: „Nu ştiţi să legaţi o funie de piciorul meu şi să mă duceţi în munte?"

3. Iar când era aproape a se săvârşi, l-au văzut pe dânsul fraţii plângând şi i-au zis lui: „Şi tu te temi, Părinte?" Iar el le-a zis lor: „într-adevăr frica care este acum în­tru mine e de când m-am făcut monah". Şi, aceasta zicând, a adormit.

4. Povestit-a oarecine din Părinţi că era un sihastru în pustia cetăţii Nilului şi îi slujea lui un mirean credincios. Şi era în cetate un om bogat şi necredincios, şi s-a întâmplat de a murit, şi îl petrecea toată ce­tatea împreună şi episcopul cu făclii şi cu tă­mâieri.

5. Şi a ieşit atunci şi slujitorul sihas­trului, după obicei, ca să-i aducă lui pâine, şi l-a aflat pe dânsul mâncat de o fiară ce se numeşte hienă.

6. Pentru aceasta a căzut cu faţa la pământ, rugându-se lui Dumnezeu şi zi­când: „Nu mă voi scula, Doamne, până nu­mi vei vesti ce sunt acestea: că acel necre­dincios şi după moarte atâta alai a avut, iar acesta, care a slujit Ţie ziua şi noaptea, cum de a murit aşa?"

7. Şi a venit îngerul Domnului şi i-a zis lui: „Acel necredincios avea puţin lu­cru bun şi s-a luat înapoi aici, ca acolo nicio odihnă să nu afle, iar acest sihastru împodo­bit era cu toată fapta bună, dar avea şi el, ca un om, o mică greşeală, pentru care a fost pedepsit aici, ca acolo curat să se afle înain­tea lui Dumnezeu".

8. Şi, adeverindu-se omul, s-a dus slăvind pe Dumnezeu pentru judecăţile Lui cele drepte şi necuprinse.

9. Aproape de un frate sârguitor, ce avea plânsul neîncetat, petrecea alt frate. Într-o zi, ducându-se acesta în cetate, a zis fratelui celui sârguitor: „Fă dragoste, frate, şi ai grijă de grădină până mă voi întoarce". Răspuns-a acela: „Crede-mă, frate, că, pe cât voi putea, nu mă voi lenevi".

10. Iar după ce s-a dus fratele, el a zis către sine: „Smerite, fiindcă ai aflat vre­me, poartă grijă de grădină". Şi, stând decuseară până dimineaţă la pravilă, n-a contenit

409

cu lacrimi cântând şi rugându-se, aşijderea şi toată ziua aceea, că era duminică.

11. Venind seara, s-a întors şi fratele şi a aflat că aricii i-au prăpădit grădina, şi a zis către fratele: „Dumnezeu să te ierte, fra­te, că nu ai purtat grijă de grădină". Zis-a el: „Dumnezeu ştie, frate, că am făcut cât mi-a stat în putere şi am păzit. Şi nădăjduiesc la mila lui Dumnezeu, ca mica grădină să ne dea nouă rod". Zis-a fratele: „Cu adevărat, frate, toată s-a pustiit".

12. Răspuns-a acela: „Ştiu, dar cred lui Dumnezeu că iar va înverzi". Zisu-i-a stăpânul grădinii: „Vino să o adăpăm". Iar el a zis: „Du-te şi o adapă tu acum, şi eu o voi adăpa la noapte".

13. Iar făcându-se secetă, se întrista grădinarul. Şi a zis vecinului: „Crede, frate, că, de nu va ajuta Dumnezeu, nu vom avea apă în această vreme". Răspuns-a acela: „Vai nouă, frate, că, de se vor usca izvoarele grădinii, cu adevărat nu vom avea parte de mântuire"; iar el zicea despre lacrimi şi des­pre grădina inimii cea adăpată de acestea.

14. Şi, înverzind ea atunci când el trăgea să moară, acest bun nevoitor a rugat pe fratele, vecinul său, zicând: „Fă dragoste şi nu spune nimănui că sunt bolnav, şi ră­mâi astăzi aici, şi, când voi adormi, ia trupul meu şi-l aruncă în pustie, ca să-l mănânce fiarele şi păsările, pentru că a greşit mult lui Dumnezeu, şi nu este vrednic să fie îngro­pat".

15. Răspuns-a lui acela: „Crede-mă, Avva, că se îndoieşte sufletul meu ca să facă aceasta". Zisu-i-a lui bolnavul: „Păcatul acesta, asupra mea, şi cuvânt îţi dau că, de mă vei asculta şi vei face aşa, de voi putea, îţi voi ajuta ţie acolo unde mă duc".

16. Şi, murind el într-acea zi, a făcut fratele precum i-a rânduit lui, şi i-a aruncat trupul lui în pustie, că petreceau ei ca la do­uăsprezece mile de cetate.

17. Iar a treia zi i s-a arătat lui în somn şi i-a zis: „Dumnezeu să te miluias­că, frate, precum m-ai miluit şi tu pe mine. Crede-mă că mari faceri de bine mi-a făcut mie Dumnezeu pentru că trupul meu a ră­mas neîngropat. Că mi s-a zis mie: Vezi că, pentru multa ta smerenie, am poruncit să fii cu Antonie. Şi iată, frate, că m-am rugat pentru tine; iar tu lasă de acum mica grădi­nă cea simţită şi poartă grijă de grădina cea gândită şi nestricăcioasă a sufletului; căci şi eu, după ce am ieşit din trup, m-am înştiin­ţat că lacrimile mele au stins focul întru care era să merg".

410

PRICINA A TREIZECI ŞI OPTA

Că nu al tuturor este a învăţa, ci numai al celui pus spre aceasta de dumnezeiasca Pronie, ca cel ce este îndestulat a împlini cele pe care le învaţă şi căruia i s-au biruit patimile; iar cel prost [nevrednic] se cade a lua aminte de sine, ca nu cumva, voind pe alţii să-i zidească, pe sineşi să se surpe. Şi cum, cu toate acestea, uneori, unii s-au aflat pe eişi, încă de la începutul lor povăţuiţi fiind de Duhul Sfânt şi care nicidecum nu au fost legaţi de vreo povăţuire omenească -, povăţuitori ai altora, de care lucru se cuvine numai a ne minuna, nu însă a-l şi urma, dată fiind neputinţa noastră.

I.

A lui Grigorie Dialogul

1. În Samnia, provincie a patricia­nului Venantie, era un plugar care avea un fiu pe nume Onorat, care din copilărie, spre dorul patriei celei cereşti, prin înfrânare şi postiri se aprindea.

2. Şi, sporind întru prea mari puteri, a dobândit, iată, slobozenie, de la domnul său cel mai sus zis, Venantie, şi într-un loc ce se cheamă Frudon a zidit o mănăstire întru care s-a făcut Părinte a două sute de monahi.

3. Într-o zi, din muntele ce era dea­supra mănăstirii s-a rupt o stâncă, care, rostogolindu-se pe munte, putea pricinui căde­re mănăstirii şi pierzare tuturor.

4. Pe aceasta aşa iute prăvălindu-se văzând-o sfântul, striga fără oprire, che­mând numele lui Hristos, şi, dreapta ridicându-şi, chipul cinstitei cruci în dreptul ei l-a pus; şi iată, îndată piatra a stătut sus din pornirea sa. Şi până acum aşa de toţi se vede spânzurată şi nemişcată petrecând, precum i-a poruncit sfântul să stea, cu puterea lui Hristos.

Petru

5. Rogu-te, cinstite Părinte, voiesc să aflu dacă acest vestit om, care mai pe urmă s-a făcut dascăl a mulţi ucenici, a avut cum­va vreun dascăl mai-nainte.

Grigorie

6. Nicidecum n-am auzit să fi fost acesta ucenic al cuiva, căci un dar al Sfântului Duh ca acesta nu se dă printr-o lege sau rânduială anume. însă obiceiul petrecerii celei drepte este să nu cuteze cineva a fi cineva întâi-stătător, dacă nu mai întâi s-a învăţat cum să se supună, drept care nici să nu cu­teze a porunci ascultare celor supuşi, pe care el n-a cunoscut-o prin săvârşire de la cei de mai-nainte de dânsul.

7. Dar se află unii care [numai] dinlă­untru din învăţătura Duhului sunt învăţaţi, căci, dacă nu este la dânşii ştiinţa învăţătu­rii omeneşti celei din afară, înţelepciunea Dascălului celui dinăuntru nu lipseşte; dar aceasta se întâmplă la bărbaţii cei desăvâr­şiţi, a căror slobozenie a vieţii nu trebuie să fie şi pildă celor mai neputincioşi.

8. Însă e lucru vrednic de luat aminte ca nimeni, neaşezându-se mai întâi ucenic al cuiva, să se socotească pe sine plin de Duhul Sfânt şi, aşa, dascăl al înşelării să se facă. Iar mintea cea plină de Duhul Sfânt în chip prea luminat arată semnele Acestuia, care sunt: puterea [duhovnicească a facerii de minuni] şi smerita cugetare, care dacă amândouă vor ajunge desăvârşite într-un cuget, astfel se va însemna lămurit venirea Sfântului Duh.

9. Tot aşa nici Ioan Botezătorul n-a avut dascăl, după cum citim în Scriptură. Şi nici însuşi Adevărul, Domnul nostru Iisus Hristos, întru venirea cea trupească învă­ţând pe Apostoli, pe acesta nu trupeşte ală­turi de dânşii l-a chemat, ci mai vârtos pe dinlăuntru învăţându-l, iar pe din afară l-a lăsat întru slobozenie.

10. Aşa şi Moise, de înger în pustie fiind povăţuit, porunca nu prin om o a cu­noscut şi învăţat (cf. ieş. 3: 2). însă acestea, precum am zis, la cei ce se află mai nepu­tincioşi nu sunt de urmat, ci mai vârtos se cuvin a fi cinstite.

411

11. Unul ca acesta a fost şi Cuviosul Părintele nostru Benedict, că acesta, ca o stea a zorilor din cetatea Nursiei ieşind, în Roma a răsărit şi, încă tânăr fiind şi zburdând cu trupul, ca pe o iarbă uscată [trecătoare] pe toată lumea cu floarea ei o a socotit şi aşa s-a întors dinspre dânsa.

12. Şi, ajungând în pustie, într-un loc pe care cei ai locului îl numesc Lakkon, şi aflând peşteră, a locuit într-însa şi toată felu­rimea faptelor bune desăvârşit o a deprins, de tăria Sfântului Duh umplându-se, de la Care şi bine-lucrându-se cu inima, roade de învăţătură a dat celor ce se apropiau.

13. Astfel că mulţi erau cei de prin apropiere care se adunau la dânsul pentru zidire duhovnicească; că nu se putea ca mul­tă vreme sub obrocul uitării să se ascundă lumina faptelor lui celor bune, drept care în sfeşnic cu vrednicie s-a pus de Pronie, ca dintr-a sa lumină să împartă şi altora.

14. Deci, fiind el în peştera cea zisă, cu fulgerul faptelor bune, a semnelor şi a puterilor sale celor prea mari pe care Dumnezeu le făcea printr-însul, pe mulţi a tras către sine, care au venit cerând a se paşte sub dânsul. Iar el îndată i-a primit pe dânşii şi douăsprezece mănăstiri, apoi, cu puterea lui Hristos, a alcătuit, în fiecare aşezând câte douăsprezece monahi, iar cu sine a oprit nu­mai câţiva vieţuitori.

15. Precum aceştia, au fost şi corifeii Părinţilor: Marele Antonie şi Marele Eftimie, căci şi aceştia, nu om, ci pe Dumnezeu şi pe conştiinţă având dascăl, luminători ai lumii se făcură; aşijderea a fost şi Cuviosul Apollo, şi cei de pe stâlpi: Daniil şi Alipie şi Marele Simeon.

II.

Din viaţa Sfintei Singlitichia

1. Zicea Fericita Singlitichia că foarte primejdios este pentru cineva să se apuce să înveţe dacă nu mai întâi a sporit prin viaţa practică. Că, precum cel ce are o casă stricată şi primeşte străini, prin căderea casei şi luişi şi acelora pierzare le mijloceşte, tot aşa şi cel ce nu s-a zidit temeinic pe sine de mai-nainte

şi care se apucă să înveţe pe alţii: şi pe sine, şi pe cei ce vin la el, cu primejdie cumplită îi înconjoară.

2. Cu cuvintele spre mântuire pe dânşii i-a chemat, iar cu lucrul, pierzare lor le-a mijlocit. Pentru că arătarea cea goală a cuvintelor se aseamănă cu scrierile cele alcă­tuite prin culori lesne şterse.

3. Care şi după scurtă vreme, prin suflările vânturilor şi picăturile ploilor, se ri­sipesc; iar învăţătura cea cu lucrul nu o poate risipi tot veacul; că, pe cele tari ale sufletului, fapta împreună cu cuvântul scriindu-le, chip veşnic celor credincioşi dăruieşte.

III.

Din Pateric

1. Zis-a Avva Pimen: „A învăţa pe aproapele este a celui sănătos şi nepătimaş. Fiindcă la ce foloseşte să zidească cineva casa altuia, iar pe a sa să o răstoarne?"

2. Zis-a iarăşi: „Omul care învaţă şi nu face cele ce le învaţă se aseamănă cu izvorul, care pe toţi adapă şi spală, iar pe sine nu se poate curăţi, ci toată întinarea şi necurăţia la dânsul este".

3. Dusu-s-a odinioară Avva Serin la Avva Pimen cu ucenicul său, Isaac. Şi a zis către dânsul: „Ce să fac lui Isaac acesta, care cu aşa dulceaţă ascultă cuvântul meu?" Răspuns-a lui Avva Pimen: „De voieşti să-l foloseşti pe dânsul, cu lucrul arată-i lui fapta bună, fiindcă cel ce ia aminte la cuvânt ră­mâne nelucrător, iar dacă cu lucrul vei arăta lui, acesta rămâne [lucrător] lângă dânsul".

4. Zis-a Avva Iperehie: „înţelept cu adevărat este nu cel ce cu cuvântul învaţă, ci cel ce cu lucrul se iscuseşte".

5. Zis-a un bătrân: „Sufletul, de va avea cuvânt, iar lucru nu va avea, se asea­mănă cu un copac ce are frunze, iar rod nu are. Că precum la pomul cel plin de rod, în­verzite sunt şi frunzele lui, aşa se potriveşte cuvântul la acel suflet ce are lucrare bună".

6. Zis-a un bătrân: „De vei vedea pe cineva căzând în ceva şi poţi să-i ajuţi lui, tinde-i lui toiagul tău şi-l trage, iar de nu-l vei putea trage, lasă-i toiagul tău, ca să nu piei şi tu împreună cu dânsul.

412

7. Iar de-i vei da lui mâna ta şi nu-l vei putea trage pe dânsul, el te va trage pe tine jos şi amândoi veţi muri". Iar aceasta o zicea către cei ce se bagă a ajuta cuiva peste măsura lor.

8. Zis-a un bătrân: „Nimic nu este mai sărac decât cugetul fără Dumnezeu care filosofează pe cele ale lui Dumnezeu. Că da­tor este cel ce învaţă, ori în biserică, ori în chi­lie, să fie el cel dintâi care face cele ce le zice şi învaţă. Că zice: Plugarul ce se osteneşte se cade întâi el din roadă să mănânce (II Tim. 2:6)".

9. Zis-a un bătrân către alt bătrân ce avea dragoste şi ajuta şi călugărilor şi mire­nilor: „Că sfeşnicul pe mulţi luminează, iar gura sa şi-o arde".

10. Zis-a Avva Orsisie: „Cărămida nearsă, punându-se la temelie aproape de râu, nu rezistă nicio zi, iar cea arsă, ca piatra rămâne. Tot aşa şi omul care încă are înţele­gere trupească şi nu s-a ars ca Iosif cu frica lui Dumnezeu după ce s-a suit la stăpânire, se risipeşte [ca o piatră nearsă].

11. Că multe sunt ispitele unora ca aceştia, fiindcă sunt în mijlocul oamenilor, şi bine este ca cineva, după ce-şi va cunoaşte măsurile sale, să fugă de greutatea stăpâni­rii, căci nu toţi sunt tari în credinţă şi neclintiţi.

12. Căci, dacă va lua cineva aminte la Sfântul Iosif, va afla că n-a fost pământesc: căci cu câte n-a fost ispitit, şi în ce fel de ţară? însă n-a ieşit din fapta bună. Deci şi noi, cu­noscând măsurile noastre, să ne nevoim a scăpa de judecata lui Dumnezeu.

13. Zis-a Avva Pimen: „Omul, de-şi va păzi rânduiala sa, nu se tulbură".

14. Zis-a iarăşi: „Omul care a văzut şi n-a păzit, cum poate învăţa pe aproape­le?"

15. Un frate l-a întrebat pe dânsul zi­când: „Nişte fraţi locuiesc cu mine, voieşti să le poruncesc lor?" Răspuns-a bătrânul: „Nu, ci fă tu întâi lucrul cel duhovnicesc şi, de vor voi să trăiască de sineşi5, ei vor vedea". Şi a zis fratele: „Ei voiesc, Părinte, să le poruncesc

5 în trad. neogr Avem: „De vor voi să trăiască viaţă duhovnicească mai înaltă”.

lor". Şi a zis bătrânul: „[Chiar şi aşa,] fă-te lor chip, şi nu punere de lege".

16. Un frate a întrebat pe un bătrân: „De va aduce vreun frate la mine cuvinte din afară, voieşti, Avva, să-i zic lui să nu le aducă?" Zis-a lui bătrânul: „Nicidecum". Zis-a fratele: „De ce?" Zisu-i-a lui bătrânul: „Că nici noi n-am putut păzi aceasta, astfel ca nu cândva, zicând aproapelui a nu face aceasta, să ne aflăm noi după acestea făcândo". Zis-a fratele: „Şi ce e de făcut?" Zis-a bă­trânul: „De vom voi a plăcea, chipul acesta îi va ajunge aproapelui".

17. Întrebat-a Avva Petru pe Avva Isaia: „Ce înseamnă rob al lui Dumnezeu?" Şi a răspuns Bătrânul: „Pe cât robeşte cineva într-o patimă, încă nu se poate socoti robul lui Dumnezeu, ci este rob la aceea de care se stăpâneşte; că, pe cât el este în prinsoare, pe cel ce este stăpânit de aceeaşi patimă a-l învăţa nu poate. Că ruşine este lui a învă­ţa mai-nainte de a se fi izbăvit el de aceea

sau a ruga pe Dumnezeu pentru ea de dra­gul aproapelui, dacă el este încă prins întru dânsa".

18. Zis-a Avva Isaia: „De unde ştiu eu că sunt bine-primit la Dumnezeu ca să spun altuia fă aceasta sau aceea, însumi fiind sub pocăinţă pentru păcatele mele? Că omul care a căzut o dată este sub pocăinţă şi nu se află fără primejdie, căci nu ştie în ce măsură sau dacă s-a făcut lui iertarea fără­delegilor. Iar semnul acesta este: dacă nimic din cele ce a greşit nu se va mişca în inima lui, sau altuia grăindu-i lui despre dânsele. Că frică şi cutremur este dinspre dânsele, până ce va ajunge la judecata lui Dumnezeu.

19. Iar dacă va cere cineva să-i arăţi sau să-l sfătuieşti despre ceva, şi tu îţi primejduieşti sufletu-ţi de moarte grăindu-i de slobozenie [de patimi], iar el se va întoarce către tine grăindu-ţi aceleaşi, fără a lucra ceva sau spori pentru cele ce i-ai spus, apoi depărtează-te de dânsul, căci astfel îţi omoa­ră sufletul tău.

20. Căci a lăsa omul îndreptăţirea sa, pe care o socoteşte a fi după Dumnezeu, şi a păzi graiul celui ce învaţă după Dumnezeu este un lucru mare pentru el.

413

21. Că iată, omul lui Dumnezeu, Avva Nistero, văzând slava lui Dumnezeu şi având pe fiii surorii sale locuind împreu­nă cu el, întru nimic lor nu le-a poruncit lor ceva, ci i-a lăsat pe fiecare după a sa voie, ori de se făceau buni, ori răi, neîngrijindu-se de dânşii".

22. Zicea [Avva Isaia] şi despre Cain şi Abel, neştiind ei nici legea, nici Scriptura, cine oare i-a învăţat pe dânşii a face aceasta sau aceea? Pentru că, dacă nu Dumnezeu va învăţa pe om, în deşert se osteneşte.

23. Zis-a iarăşi: „A învăţa pe aproa­pele este cădere a sufletului; şi a voi să-l aduci pe dânsul la firea cea bună este mare zdrobire a sufletului6. Căci, întrucât înveţi pe aproapele în aceasta sau aceea, înţelege-te şi socoteşte întru sineţi că, [în felul acesta], vrând a zidi casa altuia, ţii o sapă cu care-ţi poţi răsturna casa ta.

24. Cel ce lasă păcatele sale şi se în­grijeşte a îndrepta pe altul este nelucrător şi al rugăciunii celei din toată inima, şi al mângâierii celei întru cunoştinţa cea către Dumnezeu.

25. Zis-a iarăşi despre a învăţa:

„Frică se cuvine a avea pentru a nu cădea în ceea ce tu îi înveţi pe alţii să lepede; că,

pe cât cazi întru dânsa, pe atâta nu mai poţi învăţa".

26. Zis-a iarăşi: „Vai nouă, că, pli­ni fiind de vini, pe cei ce mult se deosebesc de noi îi sfătuim şi îi învăţăm. Vai nouă, că, bârna având-o în ochi (cf. Matei 7. 3-5), de ca şi cum n-am avea nicio prihană, pentru cele prea subţiri greşeli aducem vină fraţilor noştri. Vai nouă, că ne iuţim şi legăm altora sarcini grele şi anevoie de purtat (Matei 23: 4), iar noi, ca nişte mai slabi cu trupul, ne lepădăm a ne atinge de ele.

27. Vai nouă, că, de lucrarea cea că­lugărească departe fiind, ne repezim să în­văţăm pe alţii virtutea cea lucrătoare. Vai

6 Trad. neogr. face (cel puţin) o parafrază: „Atunci când cineva învaţă pe aproapele, există primejdia ca sufle­tul lui să fie abătut (de la lucrarea lui de căpetenie: zidirea lăuntrică) şi să cadă; iar dorind să-l aducă pe aproapele la starea după fire, îşi pune sufletul în cumplita primejdie de a se strica şi a se pierde.

celui ce se osteneşte pentru alţii, ştiind că de ale sale osteneli s-a lipsit. Vai nouă, că pe cele drepte le hotărâm, le judecăm şi [de aici le] învăţăm, iar de lucrarea binelui ne-am depărtat.

IV.

A lui avva Marcu

1. Cel ce afară de lucrare se face în­ţelept şi grăieşte cuvânt se îmbogăţeşte din nedreptate, iar osteneala lui, după Scriptură, în casă de străini intră (cf. Pilde 5:10).

V.

A lui avva Isaac

1. Să nu înveţi pe cineva ceea ce tu încă n-ai ajuns, ca să nu te ruşinezi de sineţi şi, din rânduiala vieţuirii tale, să se desco­pere minciuna ta. Iar de este pricină binecu­vântată a grăi, grăieşte ca unul care se învaţă [un ucenic], şi nu cu stăpânire şi obrăznicie, şi apucă înainte osândindu-te pe sineţi, ară­tând că eşti mai prejos decât cel către care faci cuvântul.

2. Bine este a învăţa pe oameni bu­nătatea şi a-i aduce pe dânşii în rânduia­la Proniei, şi, din înşelăciune, la cunoştin­ţa adevărului. Căci acesta a fost chipul lui Hristos şi al Apostolilor, şi este înalt foarte.

3. Iar de va simţi cineva că a ieşit din vieţuirea aceasta şi din deasa împărtăşire de Dumnezeu, şi că conştiinţa lui slăbeşte din­spre vederea duhovnicească a celor ce sunt, şi alinarea inimii lui se tulbură, şi cunoştinţa lui se întunecă ca unul ce are cugetul lipsit de păzire, şi trebuinţă de lepădarea [grosi­mii] simţirilor trupeşti, şi că, întru a voi să tămăduiască pe alţii, pe a sa sănătate o pier­de, mintea tulburându-se din slobozirea vo­irii sale -, acesta trebuie să-şi aducă aminte de Apostolul.

4. Care zice: Hrana tare este proprie ce­lor desăvârşiţi (Evr. 5:14), adică a celor sănă­toşi cu simţirile şi deprinse în aceasta, a celor ce pot primi toată hrana zic adică de asuprelile simţirilor -, fără a-şi vătăma inima în vreo împrejurare, pe temeiul deprinderii în

414

săvârşire, ca nu cumva să se întoarcă înapoi şi să audă ca în pildă: Doftore, tămăduieşte-te pe sineţi (Luca 4: 23).

5. Pentru aceasta, fiecare să se osân­dească pe sineşi, şi pe a sa stare să şi-o pă­zească, şi, în locul cuvintelor lui celor simţi­te, buna-petrecere s-o slujească [urmeze], şi cu a lui faptă să înveţe. Iar de este departe de oameni, mai mult bine le poate face lor întru râvna lucrurilor celor bune decât prin cea în cuvinte, câtă vreme el e încă bolnav şi are trebuinţă ca şi aceia de vindecare, că, orb pe orb de va povăţui, zice, amândoi cad în groapă (Matei 15:14).

VI.

A Sfântului Varsanufie

1. Un frate din obştea întru care sfântul acesta se liniştea, auzind de un frate ce era războit, l-a sfătuit cele spre folos, fără însă a ajunge însuşi la o măsură ca aceasta, de unde îndată a venit război asupra lui.

2. Iar după ce s-a văzut pe sine îngre­uiat, a cunoscut că aceasta o a pătimit pen­tru că n-a mărturisit fratelui neputinţa sa, şi că mai degrabă se cade întâi a-i întreba pe Părinţi. Venind la Stareţul, i-a vestit lui lucrul.

3. Şi i-a răspuns lui Stareţul: „Frate, nu este altă cale prin care să te poţi izbă­vi de război, fără decât să te prihăneşti pe sineţi pentru cele ce ai grăit, şi te va ierta Dumnezeu". Deci, făcând fratele precum l-a sfătuit Stareţul, s-a prihănit pe sineşi pentru cele ce a zis şi, punând metanie, în­dată s-a uşurat de război, şi a mulţumit lui Dumnezeu.

VII.

Din Pateric

1. Zis-a Maica Teodora: „Cel ce înva­ţă este dator a fi străin de iubirea de stăpâni­re, înstrăinat de slava deşartă şi de mândrie, nebatjocorit de linguşire, de daruri neorbit, nici de mânie stăpânit, ci îndelung-răbdător, blând, mai presus de toate smerit cugetător, bine-socotitor, răbdător, luător-aminte şi iu­bitor de suflete.

2. Zis-a un bătrân: „Nu învăţa mainainte de vreme, iar de nu, vei fi micşorat întru pricepere".

3. Zis-a acelaşi: „Dator este cel ce în­vaţă pe alţii despre mântuirea lor, întâi el să secere rodul învăţăturii (cf. II Tim. 2: 6); că cel ce nu se înţelepţeşte pe sine, cum poate să înţelepţească pe altul? Şi cel ce este strâns de iubirea de argint şi de dracul acesteia go­nit, cum poate învăţa pe altul despre milos­tenie? Şi cel ce se îndeletniceşte întru a da şi a lua, şi a vinde, şi îşi cheltuieşte zilele în gri­ji pământeşti, cum pe alţii îi va învăţa despre bunătăţile cele viitoare?

4. Încă [de luat aminte] şi [că] cei învăţaţi de dânsul, mai vârtos la faptele lui vor lua aminte decât la cuvintele lui, şi astfel ei se vor învăţa a trece cu vederea cele veşnice, iar la cele vremelnice de-a pururea se vor nevoi, precum văd şi pe dascălul făcând.

5. Astfel, unuia ca acesta Dumnezeu îi zice: Pentru ce tu povesteşti dreptăţile Mele şi iei Aşezământul de Lege al Meu prin gura ta, când tu ai urât învăţătura şi ai lepădat cuvinte­le Mele înapoi (Psalm 48:16-17). Şi iarăşi: Vai celor prin care numele Meu se huleşte (Psalm 52: 2). Bine este a învăţa cineva, dacă şi va face ceea ce zice, ca prin cele ce grăieşte să şi facă, iar prin acestea pe care le trece sub tăcere (din smerenie), mare se va cunoaşte, că fericit este nu cel ce doar învaţă, ci acela ce învaţă şi face (Matei 5:19)".

6. Zis-a un bătrân: „De vei zice cui­va cuvânt despre viaţă, cu străpungere şi cu lacrimi zi către cel ce ascultă, făcându-te ase­menea cu cele zise, iar de nu, nimic să nu zici, ca să nu mori vrând a mântui pe alţii cu cuvinte străine".

VIII.

A Sfântului Efrem

1. Mai bine este a te învăţa pe tine cu multă grijă, decât a învăţa în greşeală prin a face cele ce nu trebuie.

Cel ce se pedepseşte pe sine pedep­seşte şi pe altul care ia aminte la el; şi cel ce învaţă învaţă şi pe aproapele.

415

2. Nu alerga după fratele din iubi­re de stăpânire, că, de nu va fi sfatul acesta de la Dumnezeu, nu va sta, iar de este de la Dumnezeu, chiar de te vei ascunde între lu­cruri, ca Saul (cf. I împ. 10:22), de acolo te va lua Dumnezeu şi te va pune egumen peste norodul Său.

416

PRICINA A TREIZECI ŞI NOUA

Că cel ce din Duhul Sfânt face judecăţile, măcar că nu este preot, întru cele ce va cerca îl are pe Dumnezeu împreună-hotărâtor. Şi cum că nu numai preoţilor, ci şi altora care sunt curaţi le-a îngăduit Dumnezeu a învăţa.

Care este preoţia cea înţeleasă cu mintea.

Cum se cuvine ca cei din pustie, nefiind de faţă preot, să se împărtăşească cu Sfintele Taine.

I.

A lui Grigorie Dialogul

1. Aducându-se prescura cea dată de Sfântul Benedict, care nu era preot, pen­tru acele două fecioare, care şi după moarte ieşeau din biserică, ca cele ce erau oprite de la împărtăşire de dânsul (când striga diaco­nul, după obicei, ca cei ce nu se împărtăşesc să iasă din biserică), acele fecioare moarte nu s-au mai văzut de îngrijitoarea lor ieşind din biserică.

2. Drept aceea, credem, Petre, afară de toată îndoiala, că, atunci când s-a jert­fit prescura pentru dânsele, îndată s-au în­vrednicit de iertăciune de la Dumnezeu şi aşa s-au dezlegat prin mijlocirile Fericitului Benedict.

Petru

3. Minunat lucru este cum acest cin­stit bărbat, în trup fiind, avea putere să dez­lege sufletele din legături.

Grigorie

4. Au doară nu erau încă în trupul acesta cei ce au auzit de la Dumnezeu: Ce veţi lega pe pământ, va fi legat şi în ceruri şi, ce veţi dezlega pe pământ, fi-va dezlegat şi în ce­ruri (Matei 18:18), a cărui rânduială şi acum o ţin cei ce împodobesc cu obiceiurile şi cu credinţa scaunele Sfinţilor Apostoli şi ale păstorilor.

5. Mai mult, ca de o slavă ca aceasta să se învrednicească pământeanul, Făcătorul cerului şi al pământului, din cer, pe pământ S-a pogorât; iar ca trupul din Duhul să se poată socoti, l-a învrednicit de nişte daruri ca acestea. Iar Dumnezeu fiind, Se făcu trup

pentru oameni, afară de neputinţa noastră; însă puterea lui Dumnezeu nu a slăbit de la Dânsul.

6. Iar că acel bărbat s-a învrednicit de daruri duhovniceşti ca acestea de la Duhul, voi arăta prin cele următoare. Un bărbat de neam bun, pe nume Felix, moştean al unei familii nobile, a ajuns să-l cunoască pe pu­rurea pomenitul Părinte Echitie. Cunoscând însă că nu are vrednicia preoţească, s-a încu­metat totuşi să îndrăznească către dânsul, pe care l-a întrebat aşa: „Dregătorie preoţească neavând, nici voie a propovădui luând de la Patriarhul Romanilor sub care eşti pus, cum cutezi a face aceasta?"

7. Către care sfântul a răspuns: „Acestea pe care mi le zici, şi eu mi le-am socotit, iar cum am luat voia propovăduirii, arătat ţi-o fac. într-o noapte, prin vedenie, un tânăr frumos foarte mi-a stătut înainte şi a pus pe limba mea un brici ascuţit zicând: Iată, cuvintele mele le-am pus în gura ta. Şi din ziua aceea, deşi aş vrea să tac, nici­decum nu pot, Dumnezeu silindu-mă spre aceasta".

Petru

8. Aş vrea să cunosc lucrul părinte­lui acesta, care s-a învrednicit de nişte daruri ca acestea.

Grigorie

9. Lucrul din dar, Petre, nu darul din lucru, căci astfel harul n-ar mai fi har. Deci, înaintea fiecărui lucru [duhovnicesc], merg darurile şi acestea, iarăşi, din lucrul ce ur­mează cresc. Şi mai mult ce lucru cauţi, când curăţia vieţuirii lui se potriveşte cu sârguinţa propovăduirii?

417

10. Că atâta dor s-a aprins întru dân­sul ca să aducă sufletele lui Dumnezeu, în­cât, pentru aceasta, şi mănăstiri a călăuzit, şi nu lipsea alergând în biserici şi în cetăţi, în târguri şi, pe scurt, în fiecare loc al credincio­şilor, pentru a ridica inimile celor ce auzeau spre dorul vieţii veşnice.

11. Vestea propovăduirii lui a ajuns şi la cetatea Romei. Unii însă, mişcându-se de pizmă, au grăit multe asupra lui că­tre Patriarhul [Romei, adică papa], zicând: „Cine este acest mujic de om care şi-a dres luişi dregătoria propovăduirii şi slujba prea­sfinţiei voastre, stăpâne, la sineşi o a mutat, lăsând pe ale sale şi mergând în osebite lo­curi? Deci, de găseşti de cuviinţă, trimite pe cineva să-l aducă pe dânsul aici, ca să cu­noască care este rânduiala bisericească.

12. Şi n-au contenit pizmaşii lui a-l osândi înaintea Patriarhului, până ce nu l-au plecat pe dânsul să trimită pe defenso­rul7 Iulian ca să-l aducă pe sfântul cu sila. în noaptea următoare acela plecase şi se pregă­tea să plinească porunca, iar Patriarhul, prin dumnezeiască vedenie, înfricoşat s-a făcut, căci a cutezat a trimite la sfântul. Apoi, de îndată sculându-se din pat, a trimis la Iulian veste să nu cuteze a mişca pe sfântul din mă­năstirea sa.

II.

A Sfântului Maxim

1. În măsura diaconului a ajuns cel ce îndeamnă mintea către sfintele nevoinţe şi gândurile cele pătimaşe le izgoneşte de la dânsul, iar întru a preotului, cel ce în cunoş­tinţa celor ce sunt se luminează, iar întru a episcopului, cel ce cu sfântul mir al cunoş­tinţei şi închinării Sfintei Treimi se desăvâr­şeşte.

III.

Din viaţa Sfântului Luca cel Nou

1. Arhiepiscopul Corintului, întru împărăteasca cetate suindu-se, a venit şi la coliba Cuviosului Luca, vrând a-l vedea pe dânsul şi rugăciunile lui merinde a le lua.

2. Deci, primindu-l pe dânsul sfân­tul şi şezând bucuros împreună cu el, printre altele, a întrebat pe arhiepiscopul şi aceasta: „Spune-mi, stăpâne, noi, care în munţi şi în pustietăţi pentru mulţimea păcatelor stăru­im, cum să ne împărtăşim din dumnezeieştile şi înfricoşatele Taine? Că vezi că nu numai de Liturghii, ci şi de preot suntem lipsiţi".

3. Iar el, pentru întrebare foarte bucurându-se, a zis: „E bine, părinte, că pentru bun şi prea mare lucru întrebăm. Că binele, precum se spune, nu-i bine dacă nu e făcut bine.

4. Aşadar, pentru aceasta trebuie ca negreşit să fie un preot de faţă. însă, de se iveşte vreo nevoie mare şi acela nu poate veni, se cade cu toată evlavia a pune vasul8 cu Sfintele Daruri cele mai-nainte sfinţite pe Sfânta Masă, de va fi vreo bisericuţă [locşor de rugăciune] în chilie; iar de va fi doar chi­lia, pe un scaun preacurat.

5. Apoi, după ce vei fi pus o buca­tă de pânză alături de vas, să pui pe dânsul sfintele părticele şi să aprinzi tămâie, apoi Psalmii, după tipic, sau Sfinte Dumnezeule, şi rosteşti Simbolul Credinţei. Apoi, de trei ori genunchii plecându-ţi, strânge-ţi mâinile [cruciş] şi numai cu gura, fără a atinge, să te împărtăşeşti din cinstitul Trup al Domnului nostru Iisus Hristos, zicând Amin.

6. Şi, în loc de vinul şi apa care se pune în pahar, un pahar de vin [simplu, nebinecuvântat] să ai. Iar acesta, după ce-l foloseşti pentru Sfânta împărtăşanie, să nu se mai folosească entru vreo altă trebuinţă.

Apoi, celelalte părticele rămase să le aduni cu pânza folosită la împărtăşire şi să le pui cu multă grijă în vas, ca să nu cadă undeva şi să fie călcate în picioare".

7. Auzit-a Marele Luca şi a mulţu­mit Arhiepiscopului pentru acestea.

7 Un fel de avocat desemnat pentru a apăra drepturile sau privilegiile Bisericii.

8 Trad. neogr. numeşte vasul acesta „Artoforion”.

418

PRICINA A PATRUZECEA

Că se cade ca păstorul cel adevărat să sufere toată primejdia pentru oi şi foarte cu osârdie a griji de dânsele.

I.

Din viaţa Sfântului Petru al Alexandriei

1. Sfântul Petru a fost pârât la răucredinciosul împărat Diocleţian cum că de­părtează pe mulţi de la închinarea la idoli şi că îi cheamă către creştinătate. Umplându-se tiranul de mânie, cinci bărbaţi prea buni îm­preună cu ostaşii cei de sub dânşii a trimis în Alexandria, poruncind să-l ucidă pe dânsul. „Iar de s-ar ispiti cineva, zicea, din cei ce-şi zic creştini, să vă stea împotrivă, nicidecum zăbovind, pe aceia cu sabia să-i omorâţi".

2. Aşadar, după ce au sosit trimişii în Alexandria, au aflat pe Fericitul în biseri­că învăţând, căruia i-au vestit porunca îm­părătească. Iar el, pentru că nicidecum nu ştia a se prici sau a striga, cu osârdie urma celor ce-l căutau. Iar după ce cei ai cetăţii au simţit ce se petrecuse, îndată cu toţii s-au pornit asupra lor.

3. Şi zarvă nu mică făcându-se, temându-se tribunii să nu se întâmple lor ceva rău, au băgat pe arhiereu într-o temniţă aproape de biserică. Iar cetatea toată înaintea temniţei era petrecând toată noaptea, ca cei ce cu mult dor se ţineau de învăţătorul, căci lipsa lui o socoteau întru nimic mai uşoară decât moartea.

4. Iar după ce iarăşi venind tribu­nii împreună cu ostaşii, aceştia din urmă se străduiau să scoată pe sfântul din temniţă, grăbindu-se să isprăvească cea poruncită lor. însă poporul i-a înconjurat din toate păr­ţile, ca să nu mai poată scoate pe arhiereul din temniţă, punând înainte că gata sunt mai întâi să moară, decât să lase pe dascălul celor ce voiesc să-l omoare.

5. Iar atunci, simţind atâta zarvă în jurul lor, s-au dus deşerţi. însă mai apoi s-au sfătuit să afle cum le-ar fi fost lor cu putinţă să scoată pe Sfântul din temniţă; deci au hotă­rât că trebuie să-l ia cu sila, iar de ar voi cine­va să le stea împotrivă, cu săbiile să-l ucidă.

6. Iar Patriarhul, cunoscând sfatul tribunilor, s-a temut pentru norod, ca să nu se întâmple să piară vreunii pentru dânsul; de aceea, se sfătuieşte sfat voinicesc şi vred­nic de sufletul lui cel mare, prin care sfat tur­ma nevătămată s-ar păzi, iar el cu mucenicie să-şi dezlege viaţa.

7. A chemat îndată la sine pe un Bătrân din cei ce aşteptau lângă dânsul, prea-credincios fiind şi primenit de cucerni­cie, prin care a vestit tribunilor ca în noaptea ce va urma să vie într-ascuns dinspre partea de răsărit a temniţei şi să ia aminte: şi unde va lovi el cu toiagul dinăuntru, acolo, pe di­nafară, în dreptul ciocănirii ei să spargă zi­dul, şi pe dânsul să-l primească, şi, aşa, cea poruncită de la cel ce i-a trimis să o împli­nească.

8. Iar ei, aceasta auzind-o şi cu bu­curie primind cuvântul, se grăbeau a-l îm­plini, şi singuri, fără de ostaşi, au luat cu ei pietrari şi au venit într-acea noapte la locul cu pricina.

9. A căror venire simţind-o fericitul dinlăuntrul temniţei, a mers acolo unde i se părea că poate ascunde cea lucrată de cei îm­preună legaţi, iar acolo a ciocănit în perete, după tocmeală, arătat făcând locul celor mai dinafară. Iar aceia de îndată s-au apucat a sparge în dreptul ciocăniturii şi, fără de nicio socoteală, au făcut o bortă.

10. Încă şi altă întâmplare a făcut ne­văzută pe cea lucrată: că, de îndată ce aceia s-au atins de spargere, vânt silnic suflând, ploaie multă s-a pornit, dumnezeiasca Proniei iconomisind a birui scopul sfântului, că sune­tul cel dintr-însele acoperea izbiturile fieru­lui şi ale pietrelor celor sfărâmate şi auzurile [alexandrinilor] le astupau, încât nimeni din­tre ei n-a prins de veste ce se făcea.

11. Deci aşa spărgându-se zidul, în­dată şi dumnezeiescul Petru, celor ce voiau a-l prinde, pe sine se dădu, urmând pe al său Dascăl, Care, în vremea Mântuitoarei Patimi, S-a dat pe Sine ucigaşilor de Dumnezeu, iar

419

ucenicilor săi dându-le slobozenie, că zice: De mă căutaţi pe Mine, lăsaţi pe aceştia să se ducă (Ioan 18: 8).

12. Iată cum şi-a pus acest bun păs­tor sufletul său pentru oi, că, prins fiind de cei rânduiţi a-l omorî, la locul săvârşirii l-au dus şi acolo mucenicescul sfârşit l-a luat într-un chip ca acesta:

13. Întâi şi-a plecat genunchii şi şi-a întins mâinile şi, dulce căutând spre cer, a trimis mulţumită lui Dumnezeu. Apoi, aşa, cu semnul crucii pecetluindu-se pe sineşi peste tot şi zicând Amin, s-a dat pe sine slo­bozind jos omoforul cu care era învelit şi, astfel, dezgolind grumajii şi întinzând capul, a chemat pe gâde pentru a-i tăia capul.

14. Când au văzut soldaţii îndrăznirea lui în faţa morţii, s-au ruşinat de bună­tatea bărbatului şi, de ca şi cum ar fi fost cu mâinile legate, se uitau unii la alţii, fiecare făcând semn aproapelui să lucreze tăierea.

15. Iar pentru că niciunul nu putea săvârşi cea poruncită, încercând să se aba­tă spre altă treabă că foarte uimiţi erau de bunătatea bărbatului -, au meşteşugit oareşice într-acest fel: ca fiecare să pună câte cinci galbeni şi aceia să-i dea celui ce va lucra tăie­rea. Iar după ce unul care avea mai mulţi i-a împrumutat şi pe cei care nu aveau, un ostaş cu mai multă plecare spre aur, luând pe cei puşi jos, a tăiat acel mucenicesc şi dumneze­iesc cap.

II.

Din viaţa Sfântului Avramie

1. Sfântul Avramie avea un frate după trup care murise, lăsând numai pe fii­ca sa, care nu avea mai mult de şapte ani. Iar pentru că între timp murise şi mama ei, rudeniile ei au luat-o şi au dus-o la unchiul cel după tată, la dumnezeiescul cu adevărat Avramie.

2. Pentru că era foarte tânără şi or­fană, sfântul milui pe copilă, primind-o pe dânsa cu mâinile întinse. Şi i-a dat ei căscioa­ra cea afară de chilie, şi era de acolo înainte uitându-se prin fereastră spre dânsa. O în­văţa pe dânsa sfintele Scripturi, arătându-i calea mântuirii şi gătind-o către nevoinţele cele duhovniceşti.

3. Şi cu totul era ca un vultur, care-şi ţine puiul pe aripi şi împreună, pogorând-o şi ridicând-o, şi tăind văzduhul împreună cu dânsa. Aşa grijind el de dânsa, a învăţat-o pe dânsa a zbura către înălţimea faptei bune.

4. Iar ea, încă tânără foarte fiind, se dădea totuşi către nevoinţele faptelor bune, acestea arătându-se ca mai presus de putin­ţele unei vârste ca a ei. De acestea, se bucu­rau cele dinlăuntru şi inima lui Avramie, se bucurau încă şi toţi cei ce o vedeau, că, într-o vârstă ca aceasta, atâta voire avea către cele duhovniceşti.

5. Deci, întru acestea fiind ea, şi aşa minunată, şi întru al doisprezecelea an, iată, ajungând, un om, monah cu portul, iar cu socoteala stricător de suflet, obişnuia, după legea prieteniei, să vină pe la fericitul. Acela, însă, privea la dânsa cu ochi neastâmpăraţi, prin vorbă, nu ştiu cum, dragoste necuvioasă pricinuind întru ea.

6. Iar ea, silită fiind de acea dragoste curvească, a ieşit prin fereastră şi a păcătu­it împreună cu spurcatul acela. însă îndată s-a rănit la suflet, foarte umilindu-se pentru ceea ce a cutezat.

7. Şi foarte cu jale pe sine se tânguia, strigând: „Vai mie, ticăloasa, vai mie, celei ce am făcut de ocară biserica lui Dumnezeu! Amar mie, ticăloasei, amar mie, celei mai ticăloase decât toate femeile, că de făgădu­inţele cele către Dumnezeu m-am lepădat, care, toată vremea cea mai dinainte a nevoinţei, pe îndulcire prea scurtă o am dat!

8. Cu ce fel de ochi voi privi la cer, avându-i pe dânşii orbiţi cu neastâmpărate căutări? Şi ce fel de buze voi mişca spre ru­găciune, după ce le-am spurcat pe dânsele cu neastâmpărate graiuri şi sărutări? Şi cu ce fel de îndrăzneală mă voi apropia la fe­reastră ca să vorbesc cu unchiul, eu, care am lepădat poruncile aceluia? O, spurcata, tică­loasa şi pângărită cu trupul şi sufletul!

9. Vai mie, ce să mă fac, încotro să mă duc? La ce mai trăiesc? O, de mi-ar fi venit moar­tea înainte de poftă! Căci aşa aş fi avut curăţia su­fletului ca dar al morţii! Dar acum care izvoare de lacrimi vor putea să spele atâta tină?"

420

10. Acestea şi altele ca acestea amar jelindu-se, pentru nemăsurata ei jale, viclea­nul a aflat pricină o a răpi pe dânsa, ca aşa să o arunce în deznădăjduire. Astfel, de a sa mântuire deznădăjduindu-se, a fugit în ce­tatea Aison, ce se afla cale de două zile din pustie. Acolo a poposit la o cârciumă, unde, portul lepădând, haină mirenească şi-a pus şi slujnică îndemânatică se dădu amarei dulceţi tot celui ce voia.

11. Deci aşa făcându-se aceea, sfân­tului, în căscioara cea mai dinlăuntru liniştindu-se, i s-a făcut un vis ca acesta: i se părea lui un balaur cu mărime prea mare şi urât uitându-se la el. Acesta începu a se târî din vizuina sa şi intră în chiliuţa lui, unde în­ghiţi un porumbel care sălăşluia acolo, după care iarăşi întru a sa vizuină a scăpătat.

12. Îndată după ce Sfântul se deştep­tă din vedenie, se mâhni şi se tulbură cu su­fletul. Neputând tâlcui vedenia, se ruga lui Dumnezeu să-i descopere lui lămurit cele ale ei.

13. În noaptea viitoare iarăşi a văzut pe balaurul acela ivindu-se de acolo de unde a scăpătat mai-nainte. Acela s-a târât către dânsul şi, capul la picioarele lui punându-l, îndată a crăpat. Iar porumbelul acela, pe care mai-nainte îl înghiţise, neîntinat peste tot şi curat, din mijlocul pântecelui a zburat.

14. Acestea văzând, socoti că vede­nia semuieşte oareşicare alunecare a sufletu­lui nepoatei sale. Cuprins îndată de tulbura­re şi de mâhnire, pe fereastră plecându-se, a zis: „ Maria mea, Maria mea, ce-ţi este ţie fii­că, ce ţi-a pricinuit atâta negrijire întru tine, încât, vreme de două zile, nici gura nu o ai mişcat spre laudă, nici de fereastră nu te-ai apropiat, ca învăţătură să fi cerut, care mai dulce decât mierea şi fagurul era gurii tale?"

15. Acestea către nepoata sa zicându-le şi nimic de la dânsa auzind căci cum putea auzi, ca una ce se îndeletnicea prihănită la cârciumă? -, cunoscu limpede de aici că vedenia pentru căderea ei a însemnat.

16. Şi, îndată la cele dinlăuntru prea durându-l şi suspin ca un fum din văpaia cea dinlăuntru slobozind, se ruga lui Dumnezeu ca iarăşi să o deştepte pe dânsa şi întru spo­rirea cea mai dinainte să vie. Vreme de doi ani s-a rugat lui Dumnezeu pentru dânsa, pentru că îndoita vedenie a visului însemna vremea cea de doi ani

17. Iar la sfârşitul anului al doilea, s-a întors oarecine din prietenii sfântului pe care el îl trimisese spre căutarea nepoatei sale. Acela a vestit lămurit toate lui Avramie: unde petrece fata, la cine s-a dus şi care-i era vieţuirea. Şi îndată, deloc acela zăbovind, de departe luându-şi ziua bună şi blândeţelor, şi pustniciei, şi liniştii, şi portului călugăresc, şi celorlalte datorii, porni să slobozească de la diavolul sufletul muncit de acesta.

18. Şi, îmbrăcându-se cu podoabă os­tăşească, şi punând în sân un galben (că atâta se întâmpla să aibă), a năimit un cal, pe care încălecând degrab, apucă pe calea ce duce către cârciumă. Se grăbi spre acela precum Avraam cel de demult, care, asupra celor cinci împăraţi ostăşindu-se, pe nepotul său, Lot, din robie l-a mântuit (cf. Fac. 14:8-16).

19. Ajungând el la cârciumă, a aştep­tat câtăva vreme într-însa, însă nicidecum nu putea să vadă pe nepoată-sa (căci atâta se păzea aceea de ochii cei curaţi, pre cât aler­ga către cei întinaţi şi neastâmpăraţi). Pentru aceasta, a izvodit un lucru care şi numai sin­gur poate pune de faţă râvna lui cea multă, cum adică, pentru a mântui sufletul aceleia, de nimic, nicidecum, nu s-a depărtat.

20. Se prefăcu, iată, în chip de îndrăgitor şi cu forma, şi cu chipul cel ce puţin de nu s-a atins de materia îngerilor, dragos­te trupească făţărnicindu-se că îndrăgeşte. Şi, apropiindu-se de crâşmar, a zis încetişor: „Se află la tine o fată, cu frumuseţea luminat strălucind, ce, înaintea crâşmei stând, pri­meşte a curvi cu cei ce voiesc, deci pe aceasta şi eu dorind-o, am venit".

21. Crâşmarul se uită la cărunteţele lui Avramie, scârbă îl cuprinse în suflet şi multa lui neastâmpărare şi înverşunare o osândea, că, iată, nici la atâta bătrâneţe şi cărunteţe nu suferea a se înfrâna. însă ca să nu se păgubească de câştigurile de pe urma fetei, se prefăcea a-l zădărî şi spre mai multă poftă a-l aprinde pe sfântul, şi frumuseţea ei prea mult o lăuda.

22. Iar el, galbenul cel din sân scoţându-l, l-a dat crâşmarului, căruia îi şi porunci

421

să pună cină şi pe fată la cină să o scoa­tă. Acela, după ce găti cină scumpă, a scos pe fată, care hrănită bine se afla şi moale9, pe care, văzând-o Avramie aşa curveşte gătită, în mijlocul inimii s-a rănit, în tăcere chinuindu-se să-şi oprească lacrimile, ca nu cumva să se trădeze şi pe fată să o pună pe fugă.

23. Cu toate acestea, nu putea să oprească curgerea lacrimilor, biruindu-se de pătimirea sufletului său. Drept aceea, lacrimi fără de picare vărsa, întorcând faţa într-altă parte, şi lacrimile de pe obraz le ştergea. Iar ca să alunge tot prepusul, pentru aceasta cuvinte curveşti îi aducea, îi făcea cu ochiul, şi dulce râdea, şi altele ca acestea făcea, câte pot a învăpăia dragostea.

24. Iar aceea aducea înapoi sărutare lui Avramie. însă mireasma ce ieşea din cu­ratele şi pustniceştile mădulare, câte puţintel simţind-o ea şi de vieţuirea cea mai dinainte aducându-şi aminte de bunătatea curăţiei şi din ce fel de bunătăţi a căzut, nenorocita -, lăcrima foarte fierbinte, suspina şi zicea: „Vai mie, ticăloasei, vai mie, ceea ce sunt în­făşurată cu funia atâtor păcate! Amar mie, ce voi face acum? De-ar putea şi pământul să mă înghită acum!"

25. Către acestea temându-se Sfântul Avramie, ca nu adică vădit să se facă, apoi fugară să se facă nepoata sa de acea multă căinţă (vrând, pentru aceasta, a ridica de la ea tot prepusul), în chip de ibovnic mai obraznic s-a prefăcut, şi zicea: „Lasă acum, opreşte această posomorâre şi lacrimile, că nu la aceasta ne-am adunat astăzi, să se po­menească cele lucrate mai-nainte".

26. Şi apoi, către cârciumar întorcându-se, a zis: „Prietene, mai dă-ne ceva bău­tură ca să ne veselim, că de departe, precum vezi, am venit pentru dânsa".

27. Deci petrecere scumpă săvârşindu-se, acela ce în cincizeci de ani întregi nici faţă de femeie n-a suferit a vedea, nici de pâine vreodată, nici apă sau cele de nevoie nu a mâncat până la saţiu, acum din vin şi din carne s-a împărtăşit şi împreună cu fe­meie curvă a mâncat.

28. Pentru acest pogorământ a avut ca învăţător pe Fericitul Pavel, care, deşi odi­nioară a primit a se curăţi şi părul a şi-l rade (Fapte 21:17-26), care a îngăduit ca Timotei să se taie împrejur (Fapte 16: 3), nu a urmat Iudaismul cu totul, ci a uneltit acestea pen­tru ca pe sufletele cele necredincioase să le adune la cinstirea de Dumnezeu. Către aces­ta, dar, privind el, s-a făcut următor al râv­nei şi milostivirii aceluia pentru alţii.

29. Deci aşa mâncând ei împreu­nă, luându-se de mână unul cu altul, au in­trat în odaia cea mai dinlăuntru, întru care era un pat bine-aşternut. Pe acesta şezând Avramie, i-a zis lui fata: „Dă-mi să-ţi dezleg încălţămintele". Iar el a poruncit ca mai întâi să se încuie uşa cu zăvoare.

30. După ce încuie uşa vârtos, îmbrăţişă dulce pe sfântul. Atunci, fiindcă a văzut-o pe dânsa prinsă fără scăpare, acope­rământul cel de ibovnic lepădându-l, a des­coperit pe Avramie cel adevărat. Apoi, după ce a ridicat podoaba de pe capul nepoatei, suspină cu greu şi-i zise cu jale:

31. „Marie, nu ştii cine sunt eu? Au nu cunoşti pe rudenia ta? Oare ce ţi s-a în­tâmplat ţie, sufletul meu? Cine te-a tras pe tine către pierzare? Unde este acum schima cea îngerească a fecioriei? Unde este viaţa crucii? Unde sunt lacrimile umilinţei? Cum de la atâta înălţime a faptei bune în prăpastia cea prea adâncă a înşelăciunii te-ai pogorât?

32. Pentru ce nu mi-ai spus mie răz­boiul vrăjmaşului? Pentru ce cumplita acea cădere deloc şi îndată nu o ai vestit? Că, ne­greşit, eu şi cu prietenul meu Efrem, cu la­crimi şi cu rugăciuni, ţi-am fi solit ţie mântu­ire la Dumnezeu10.

33. Pentru ce te-ai îndepărtat atâta de noi? De ce te-ai robit atâta cu deznădăjduirea care este undiţă de nescăpat a vicleanu­lui -, încât nici nu te-ai mai cruţat pe sineşi şi neruşinarea celor prea de ruşine ai cutezat? Trebuinţă este, dar, a te deştepta mai vârtos şi multă căinţă pentru cele cutezate a arăta.

9 înfăţişând adică o moliciune ispititoare spre curvie.

10 Este vorba de Sfântul Efrem Sirul, care a cunoscut-o îndeaproape pe Maria şi care a scris o frumoasă viaţă a ei şi a Sfântului Avramie.

422

34. Au nu ştii milostivirea lui Dumnezeu cea către noi şi cum este mai grijitor decât tatăl nostru, aşa vrând a ne aduna pe noi? Şi cum mai vârtos nebăgat în seamă fiind, de multe ori ne adună precum cloşca puii săi sub aripi (cf. Luca 13: 34)?

35. Pentru acestea, dar, apucă, rogu-te, calea ce duce către cele mai dinainte. Aşa, dă-mi mie puţin a răsufla, milostiveşte-te de tristeţea şi durerile sufletului meu. Întoarce-te la calea virtuţilor şi nu trimite bătrâneţile mele în iad cu scârbă".

36. Acestea către nepoata sa zicând Avramie, i se părea că grăieşte mai degra­bă unui surd. Mariei însă, jos plecându-şi capul, de multă ruşine, glasul nu i se mai auzea. Stătea uitându-se în pământ şi multe feţe schimba, pentru tulburarea din suflet.

37. Acela însă, încercând să o îmbu­neze, i-a zis: „Pentru ce nu răspunzi nimic, o, fiică? Nu ştii că pentru tine am făcut atâta cale? Nu ştii că pentru a ta mântuire m-am făţărnicit prin toate acestea podoaba ostă­şească, îndrăgirea, mâncarea de carne? Eu, despre care ştii că, afară de chilie şi de liniş­te, n-am ştiut nimic!

38. Nu este ceva din greşelile oame­nilor pentru care se cade a deznădăjdui, nu este vreo rană nevindecată a sufletului care nu se tămăduieşte arzându-se cu focul pocă­inţei. Asupra mea, fărădelegea ta, fiică! Eu voi da pentru tine seamă lui Hristos, numai vino cu mine şi să ne întoarcem iarăşi la lo­cuinţa pustiului".

39. Către acestea foarte zdrobindu-se la suflet fata, a căzut şi ea, precum curva, la picioarele învăţătorului său amar jeluindu-se (cf. Luca 7:37-50) şi cu râuri de lacrimi pe dânsele udându-le.

40. Deci aşa aflându-se ei, el porun­ci nepoatei sale a-i urma către munte, iar ea, întrebând despre haine şi aur, şi de aşternuturile de mătase, că nu ştia ce să le facă, căci scumpe erau şi multe, dumnezeiescul Avramie i-a poruncit să lase toate acestea, după stăpâneasca poruncă, şi Lui singur să-I urmeze, şi către acea bogăţie adevărată a vieţii celei viitoare să se silească.

41. Deci, luând-o pe dânsa, au ieşit pe ascuns din casa de oaspeţi. Şi, suind-o pe dânsa pe cal, el mergea pe jos, înainte tră­gând cu mâna sa calul.

42. Iar sosind în munte, au schimbat rânduiala chiliilor: el a luat-o pe cea mai dinafară, iar nepoatei i-a dat-o pe cea mai dinlăuntru, întru care s-a şi încuiat pe sine, şi totdeauna era acolo, cu posturi şi cu rugă­ciuni şi cu lacrimi, ştergând întinările păca­tului sufletului.

43. Pe care acum le avea neîncetat înaintea ochilor, căci, ca una care abia se deşteptase din patimile trupului, de-a pu­ruri îşi întorcea jos sufletul şi foarte amar ră­nea conştiinţa, măcar că de multe ori îi arăta Dumnezeu că i s-au iertat păcatele. Pentru aceasta, cu darurile facerii de minuni împo­dobind-o, de care mult se bucura cu inima Avramie şi lui Dumnezeu dădea mulţumire.

44. Deci acela întru adânci bătrâneţi ajungând şi-a sfârşit viaţa şi către corturile cele cereşti s-a mutat. Iar la al cincilea an după săvârşirea aceluia, s-a săvârşit şi ne­poata sa, care şi moartă acum zăcând, oare­care har dulce înflorea în faţă şi o rază de acolo lucea, semn adevărat al strălucirii su­fletului.

III.

Din viaţa Sfântului Ioan Cuvântătorul de Dumnezeu

1. Marele Ioan, după pogorârea de la Patmos, a ajuns la oarecare cetate din cele de aproape, întru care, nu puţin mângâind pe fraţi cu învăţătura şi dragostea sa, a aflat acolo un tânăr, la mărime, măsuratec, iar la faţă, chipeş. Cu lucrarea cea văzătoare a Duhului semuind blagorodia sufletului lui şi slobozenia de obiceiul cel rău, a împărtăşit tânărului din blagoslovenia sa, îndemnându-l către fapta bună.

2. Iar pentru că urma să plece mai departe în călătorie, ca şi în alte părţi să ves­tească mântuitoarea propovăduire, ca pe un amanet a dat pe tânăr episcopului cetăţii, în­aintea lui Hristos şi al Bisericii, ca martori, mult poruncindu-i lui pentru învăţătura şi îndreptarea aceluia.

423

3. Iar el l-a primit cu osârdie, făgă­duind că se va griji de dânsul. Ioan plecă apoi spre Efes. Iar episcopul, luând acasă pe tânăr, îl hrăni, îl învăţă, îi purtă de grijă, iar în cele din urmă îl boteză. Iar după ce a pus pe dânsul temeinica pecete a Domnului, l-a mai slăbit din păzirea cu care-l înconjurase.

4. Iar el, după ce, iată, mai-nainte de vreme a luat slobozenie, s-a întovărăşit cu nişte tineri de vârsta lui, la pornire neînfrâ­naţi şi nepedepsiţi, şi l-au tras către răutate, ispitindu-l la început cu ospeţe şi mese în­destulate. Şi ce putea să urmeze de aici? Că foarte păgubitoare este calea răutăţii, ca una care neîncetat pogoară, iar cel ce odată apu­că pe dânsa, foarte cu lesnire, din netezirea pe care călca mai-nainte, îndată se pogoară în fund.

5. Ducându-se aceia într-o noapte la o tâlhărie, l-au luat cu ei şi pe tânăr. Iar el, ca unul ce fusese aprins de dorul tâlhăriei şi cu nădejdea banilor pornirea ascuţindu-şi-o, de acum nimic nu mai gândea la mărimea vâr­stei şi la blagocestiva chemare, ba şi ceată de tâlhari a reuşit să adune lângă sine, făcându-se cu adevărat vătaful acelora.

6. După toate acestea, Marele Ioan, după ce, celelalte ale Bisericii pentru care venise, precum era cu cuviinţă le aşezase, a venit iarăşi la cetate, unde de îndată a che­mat pe episcopul şi i-a zis: „Haide de îmi dă amanetul, pe care eu şi Hristos înaintea Bisericii ţi l-am încredinţat, care este şi mar­toră pentru aceasta".

7. Iar el, socotind că banii sunt ceea ce cere, de multă mirare fiind cuprins cum adică i se cerea să dea ceea ce nu a luat -, de care bani nu-şi amintea să-i fi primit, însă nici a nu crede pe Ioan nu putea.

8. Dar, după ce Ioan i-a zis de tânărul cel încredinţat, de sufletul pe care-l lăsase în mâinile lui, episcopul a oftat adânc cu duhul şi, jalnic lăcrimând, a zis: „Acela a murit". „Unde a murit? în ce fel? A murit ca un cre­dincios, dând sufletul său lui Dumnezeu?" La aceste întrebări, episcopul răspunse în­durerat: „A ales mai degrabă să tâlhăreas­că, schimbând Biserica cu muntele. A iubit mai mult petrecerea cea cu tâlharii, decât sârguinţa şi grija noastră cea pentru dânsul. Aceasta este moartea de care grăiesc".

9. Iar pe el foarte durându-l de aceasta, a tăcut câteva clipe, după care a zis: „Cu adevărat, bun paznic al sufletului am lăsat în urma mea. Aduceţi dar un cal, iar cineva care cunoaşte drumul să mă povăţuiască". Şi, îndată încălecând, apucă hăţurile şi îndemnă calul să alerge cât putea de iute, părându-i-se că iuţimea calului era neîndes­tulătoare faţă de sârguinţa sa ce o avea pen­tru aflarea ascunzătorii tâlharilor.

10. Odată ajuns în munte, n-a vrut nici să se ferească, nici să fugă de răutatea tâlharilor. Drept care n-a trecut mult şi l-au prins. Iar el a zis: „Spre aceasta am venit. La vătaful vostru duceţi-mă". Iar acela, fiindcă l-a cunoscut pe dânsul că este Ioan, a fugit ruşinându-se. Dar marele Ioan, uitându-şi bătrâneţile şi treapta, îl goni pe acela spre a-l prinde.

11. Ajungându-l din urmă, strigă cu glas tare şi îndurerat zicând: „De ce fugi, fiule, de mine, de părintele tău? Fie-ţi milă de bătrâneţile mele, miluieşte şi floarea vârstei tale, căci nădejde de viaţă încă ţi-a rămas. Eu pentru tine voi da seamă. Stai pe loc, fiule. Hristos m-a trimis la tine!"

12. Acestea auzindu-le tâlharul, în­tâi adică a stătut jos la pământ, întins uitându-se, de ruşine nici capul nu-l putea ridica. Apoi a aruncat armele la pământ şi jalnic şi dureros se tânguia. Şi, apropiindu-se, a îm­brăţişat pe bătrânul zicând: „De care suspinuri şi gemete, de care mângâieri şi lacrimi nu sunt vrednic?"

13. Iar Ioan, ca un Părinte iubitor de fii şi prea milostiv, a chezăşuit pe tânăr de iertare şi aşa, de-a dreapta luându-l, l-a săru­tat şi a întors pe tânăr la Biserică.

14. Apoi, îndestulate rugăciuni fă­când şi întru îndelungată postire petrecând, şi pe sufletul tânărului cu fel de fel de sfătuiri ca şi cu nişte doftorii muindu-l, nu s-a depărtat de cetate până ce nu i-a dăruit sănă­tatea lui cea dintâi [duhovnicească]. De aici, mare pildă spre pocăinţă a lăsat în viaţă, dar şi pomenirea iubirii sale de oameni şi a împreună-pătimirii.

424

IV.

A Sfântului Efrem

1. Cei ce lucrează la meşteşugul arămii [fierarul] nu se leapădă de praf şi de cenuşă, nici de bocăniturile ciocanului şi de osteneală, nici de pârjolirea focului, ci, apucându-se de bulgărele de aramă sau de fier, cu sârguinţă şi răbdare scot vase de bună treabă.

2. Deci aşa şi noi, să nu slăbim în­văţând pe cei de sub, sfătuindu-i, mângâindu-i, certându-i, mustrându-i şi toată sârguinţa şi grija arătând, şi aşa, cu ajutorul lui Dumnezeu, să putem scoate dintr-un vas de necinste unul vrednic de cinste, ca să ne în­vrednicim slavei celei mai presus de fire.

3. Pe care o a făgăduit Dumnezeu celor ce aşa se nevoiesc, zicând: De vei scoate cinstit din nevrednic, ca gura Mea vei fi (Ier. 15: 19), şi într-alt loc zice: Fericit cel ce are sămân­ţă în Sion, şi casă în Ierusalim (Is. 31: 9).

4. Şi cunoscut să vă fie vouă şi aceas­ta: că oricare dintre voi nu s-a supus (vre­odată) unuia mai mare, precum se cuvine, se cade să sufere neputinţa începătorului, ca prin această osteneală să împlinească oste­nelile vremii celei trecute.

5. Zice şi Apostolul: Datori suntem noi cei tari să purtăm slăbiciunile celor neputin­cioşi, şi nu nouă înşine să plăcem, ci aproapelui, la ce este bine, spre zidire (Rom. 15:1-2).

V.

Din Pateric

1. Era un stareţ având ucenic, şi era luptat fratele spre curvie, iar bătrânul îl mângâia pe dânsul zicând: „Fii cu răbdare, fiule, căci al vrăjmaşului este războiul, şi va trece". Iar el a zis: „Nu mai pot răbda, Avva, dacă nu voi face lucrul".

2. Deci, după ce l-a văzut stareţul neînduplecându-se, s-a prefăcut şi el a fi luptat asemenea şi a zis ucenicului: „Şi eu sunt lup­tat, fiule, să mergem dar împreună să facem treaba şi vom veni iar la chilia noastră". Şi avea bătrânul un galben şi l-a luat cu sine.

3. Deci, după ce s-au dus la loc, a zis stareţul ucenicului său: „Aşteaptă-mă afară şi lasă întâi să intru eu, apoi vei intra tu". Şi, intrând stareţul, a dat galbenul curvei şi o a rugat zicând: „Să nu spurci pe fratele aces­ta". Iar ea a dat făgăduinţă stareţului să nu-l spurce pe dânsul. Deci a ieşit stareţul şi a zis fratelui să intre.

4. Şi, intrând, i-a zis lui curva: „Aşteaptă, frate, că, deşi păcătoasă sunt, lege avem şi trebuie întâi pe dânsa a o face noi". Şi i-a poruncit să stea de o parte şi să facă metanii împreună cu dânsa, până la cincizeci.

5. Deci, cum făceau ei metaniile fie­care despărţiţi, după ce au făcut treizeci, s-a umilit fratele şi a zis întru sineşi: „Cum mă rog eu lui Dumnezeu aşteptând o urâciune ca aceasta?" Şi îndată a ieşit fără a se spurca.

6. Şi, văzând Dumnezeu osteneala bătrânului, a ridicat războiul de la fratele şi s-a întors în chilie slăvind pe Dumnezeu.

7. Zis-a un bătrân: „Părinţii noştri aveau obicei a merge în chiliile fraţilor celor de curând răsădiţi, a celor ce voiau deosebi a se nevoi, şi a-i cerceta pe dânşii, ca nu cumva cineva dintr-înşii, bântuindu-se de la draci, să se fi vătămat cu gândul.

8. Şi, dacă odată se afla cineva vătă­mat, îl aduceau la biserică şi se punea spălă­toare şi se făcea rugăciune pentru cel ce păti­mea, şi se spălau fraţii toţi, şi apoi turnau pe dânsul din apă, şi îndată se curăţea".

9. Povestit-a Avva Mios despre un bătrân mare ce era în Schit, care fusese rob, şi era foarte cu dreaptă socoteală, şi mergea în fiecare an în Alexandria, ducând plată stăpânilor lui [pentru slobozirea lui], şi ei îl întâmpinau pe dânsul cu bucurie şi i se în­chinau. Iar bătrânul punea apă în spălătoare şi aducea ca să spele pe stăpânii lui.

10. Iar ei ziceau către dânsul: „Nu, părinte, nu ne îngreuia pe noi [cu conştiin­ţa]". Iar el le răspundea lor: „Mărturisesc că rob al vostru sunt şi mulţumesc că m-aţi lă­sat slobod a sluji lui Dumnezeu, dar şi eu voi spăla pe voi; primiţi, dar, birul acesta". Iar ei răspundeau împotrivă, neprimind.

425

11. Iar bătrânul îi încredinţa pe dân­şii zicând: „De nu veţi primi, aici voi şedea şi voi sluji vouă". Şi, temându-se de dânsul, îl lăsau pe el să facă ce voia, şi-l petreceau pe el când se ducea cu multă cinste, şi cu multe din cele de trebuinţă, ca să dea pentru dânşii de pomană. Şi pentru aceasta s-a făcut vestit ca drept-socotitor şi drăgăstos.

VI.

A Sfântului Efrem

Nu puţină pagubă îşi pricinuieşte luişi păstorul dormind afară de staulul oilor, că bucurie lupilor este somnul.

426

PRICINA A PATRUZECI ŞI UNA

Că celor ce li s-a poruncit de la Dumnezeu a învăţa pe alţii, pe cât se sârguiesc a spori în învăţătură şi a-i întări pe cei pe care îi învaţă, pe atâta şi de mai mult har se îndulcesc.

Pentru aceasta, cu sârguinţă se cuvine a învăţa; iar cei ce din trândăvie se lenevesc de la învăţătură, cea nesuferita muncă vor pătimi.

Şi cum se cade a fi egumenul în mănăstire, şi că se cade a avea pe al doilea spre a-i ajuta la a povăţui frăţimea.

I.

Din viaţa Sfântului Pahomie

1. Deoarece mulţi erau cei ce veneau la Sfântul Pahomie ca să se păstorească de dânsul, înmulţindu-se fraţii întru mulţime multă, a rânduit pe unii dintr-înşii ca să aju­te lui la ocrotirea fraţilor celor ce se adunau.

Dar şi însuşi Părintele Pahomie, întru toate fiind povăţuit de la har, dădea fiecăruia fe­lurite chipuri de vieţuire şi canoane.

2. Astfel, unora le-a rânduit să-şi câştige cele de trebuinţă din lucrarea mâini­lor, în vreme ce pe alţii i-a rânduit la slujirea frăţimii. Pe iconom l-a pus spre a sluji trebu­inţelor trupeşti a frăţimii şi a străinilor. Apoi a pus un al doilea, după el, spre a se griji de ceilalţi fraţi.

3. Tuturor acestora, Sfântul le-a poruncit a fi gata spre toată ascultarea. Şi le poruncea ca întru nimic a avea voia ini­mii lor, ca aşa să aducă roadă mai vârtos lui Dumnezeu, şi nu loruşi.

4. Iar îndeletnicindu-se el de multe ori cu altceva sau dus fiind undeva, cel de-al doilea după dânsul era către toată povăţuirea mănăstirii, afară de toată înalta-cugetare şi fala, întru multă smerită cugetare pe toate făcându-le şi rânduindu-le spre zidirea şi fo­losul fraţilor, până când Părintele se întorcea la dânşii.

II.

Din viaţa Sfântului Efrem

1. Sfântului Efrem, foarte cu îndes­tulare i s-a dat de la Dumnezeu darul învă­ţăturii, care şi cu multă grijă de-a pururea se sârguia a-l spori, lucrându-l în sufletele uce­nicilor.

2. Şi aceasta însuşi el o însemnează zicând: „Pe când eram copil, şi mă apropi­am de cele ale voinicelului, am avut un vis. Am văzut o viţă încărcată cu mulţi struguri ieşind din limba mea şi la multă înălţime ridicându-se, acoperind faţa a tot pământul şi toată pasărea odihnindu-se pe dânsa, împre­jur zburând şi struguri mâncând. Pe cât de multe păsări găzduia această viţă şi pe cât de mult mâncau aceste păsări din ea, pe atât de mult se îmbelşuga rodul ei, umplându-se neîncetat de struguri.

3. Şi aceasta însuşi pentru sine o zicea. însă, pe acest vis al lui Efrem, şi alţii dintre cei ce s-au învrednicit a vedea unele ca acestea o mărturisesc.

4. Că spun că au văzut odată mulţi­me de îngeri de sus pogorându-se şi o carte înlăuntru şi dinafară scrisă în mâini având ei. Şi făceau cercare între sineşi, pentru acea vedere ce se arătase, cine, din cei blagocestivi şi înţelepţi, ar fi putut lua cartea. Şi unii dintr-înşii, pe acesta, iar alţii, pe acela, şi al­ţii, pe altul, îl puneau înainte, câţi adică via­ţă cucernică şi curată săvârşind erau. Iar la urmă, pentru Efrem învoindu-se toată sfânta mulţime, încredinţează lui cartea.

5. Deşteptându-se cel ce a văzut ve­denia, ajunge înfricoşat la biserică. Aflând

427

întru dânsa pe Efrem, cu învăţături prea bune şi decât însăşi mierea mai dulci, pe cei ce erau de faţă ospătându-i, cu aceasta putu să potrivească şi acel vis.

6. De aici, Sfântul, după vrednicie, mulţumi lui Dumnezeu. Iar de atunci mul­te au fost lui Efrem curgerile cuvântului de prisosit, căci atâta necurmare a izvodirilor îl puhoiau pe el, încât limba nu putea din destul a sluji grăbniciei noimelor; şi atâta de prea cu lesnire şi în scurtă vreme pe noima cea gândită o vestea, încât unii nu aveau vre­me din destul să se apuce de hotarul grăbni­ciei cuvintelor şi de noimele lor.

7. Şi însuşi simţea în hotarele sufletu­lui său atâta şuvoi al darurilor harului, încât se zicea de cei ce-l cunoşteau că a zis odată că­tre Dumnezeu: „Slăbeşte, o, Stăpâne, valurile darului Tău!" Că, sub limbă adâncul dăscăliei noian făcându-se, a-l opri nu-l lăsa pe el de aici, fiindcă organele grăirii nu biruiau a sluji şuvoiul acesta. însă, pe cuvinte, nimic altceva nu le putea tăia, fără numai singură rugăciu­nea, iar pe aceasta, lacrimile1.

8. Iar de iubirea de oameni şi de hrănirea săracilor şi de jalea către cei în necaz atâta grijă îi era lui şi atâta se ţinea de folo­sirea acelora, încât, deşi de la sineşi nu avea ce să dea că de unde, că şi el era lipsit de cele de nevoie -, aceea numai pe care o avea, pe aceasta către a lor mântuire o folosea: cu înţelepciunea limbii, adică, şi cu priceperea multora dintre bogaţi şi mâna, şi inima, şi vistieriile deschizându-le -, cu îndestulare printr-înşii dădea celor ce aveau trebuinţă.

9. Şi nu numai cuvântul bărbatului cel de acest fel era care înmuia sufletele şi le trăgea pornindu-se spre milă, ci, de mul­te ori, şi de însăşi vederea şi blândeţile băr­batului şi măsurarea [modestia] lui. încă şi însăşi aceea, adică a privi la sufletele altora, destul era spre a deştepta umilinţa acelora.

10. Şi atât de bine se înrădăcinaseră în sufletul aceluia virtuţile şi atât de multă roadă aduceau, încât nu fără cuviinţă ar fi fost să-l fi numit cineva pe dânsul izvor ce curge

1 în trad. neogr. avem „rugăciunea deodată cu lacri­mile”.

cu multe feluri de ape [tămăduitoare], păşu­ne cu flori felurit colorate, împodobită şi cu trandafiri, şi un alt cer pe pământ cu mulţi­mea stelelor de pretutindeni înfrumuseţat.

11. Iar de voieşti, încă şi rai l-am pu­tea numi, cu sufletul înflorit în Eden, ce nici­odată nu se veştejeşte, totdeauna înverzit şi împodobit cu saduri roditoare şi nestricate, de şarpele cel viclean, pizmătăreţ şi bântuitor al mântuirii noastre, cu totul neatins şi necălcat.

III.

Din Pateric

1. Un bătrân era în Schit ostenindu-se întru cea trupească faptă bună, dar nu prea iscusit întru gânduri. Deci s-a dus la avva Ioan şi l-a întrebat pe dânsul des­pre uitare şi, auzind de la dânsul cuvânt, s-a întors în chilia sa, însă, până a venit, a uitat cuvântul pe care i l-a zis Avva Ioan.

2. Şi iarăşi s-a dus şi l-a întrebat pe dânsul. Şi, auzind cuvântul, s-a întors. Şi, cum a sosit la chilie, iarăşi a uitat, şi, iarăşi întorcându-se înapoi, a întrebat, şi, venind la chilie, a uitat, şi aceasta de multe ori s-a făcut, şi aşa bătrânul era stăpânit de uitare.

3. Iar după acestea, întâmpinându-se el cu Avva Ioan, a zis: „Ştii, Avva, că ia­răşi am uitat ceea ce mi-ai zis? Dar, ca să nu te mai supăr, n-am mai venit".

4. Şi i-a zis lui bătrânul: „Du-te de aprinde lumânare". Şi a aprins, şi i-a zis lui iarăşi: „Adu alte lumânări şi aprinde de la dânsa", şi a făcut aşa. Şi i-a zis lui Avva Ioan: „Nu cumva s-a vătămat şi lumânarea? Căci ai aprins dintr-însa şi pe celelalte lumânări. Răspuns-a acela: „Nu".

5. Şi i-a zis bătrânul: „Tot aşa nici Ioan: de ar veni tot Schitul la mine, nu mă va împiedica de la harul lui Hristos. Deci, cât [de câte ori] voieşti, vino, de nimic îndoindu-te.

6. Şi aşa, prin răbdarea amândurora, a ridicat Dumnezeu uitarea de la bătrânul. Şi aceasta era lucrarea Schitenilor: a da osârdie celor luptaţi şi care se silesc pe sineşi spre a se dobândi unii pe alţii în lucrul cel bun.

428

IV.

A Sfântului Efrem

1. Nu pofti a stăpâni, suflete, de nu întâi te vei fi suit la măsurile nepătimirii, căci altminteri te vei vătăma şi pe sineşi, şi pe cei următori ţie. Iar dacă, fără de voie, de la Dumnezeu la aceasta eşti pus, poartă grijă ca nu cumva să faci voile tale, ci ale celui ce ţi-a încredinţat ţie purtarea de grijă a oilor celor cuvântătoare. Că mare primejdie are dacă cu nebăgare de seamă şi cu lenevire se grijeşte de cei supuşi.

2. Că trebuie egumenul foarte iscu­sit a fi, şi veghetor la mântuirea celor de sub dânsul, şi a pricepe şi a cunoaşte a fiecăruia

— şi aşezarea, şi mişcarea, şi împodobirea, şi pe lucrul cel necuviincios a-l mustra şi a-l aduce de mână către cele mai bune. Şi, înde­obşte, toate cele ce se întind către mântuire a sfătui pe fraţi, până la cele prea mici.

3. Şi trândavilor să le mărturisească muncile cele îngrozitoare, ca din cea împo­trivă să oprească pricina şi aşa, văzând lupii sârguinţa păstorului, să fugă departe de tur­ma oilor celor cuvântătoare.

4. Căci, cu adevărat, nimic nu suie aşa de mult către mântuire pe suflet şi mai voinic către osteneală îl face, decât a afla das­căl cu lucrul şi cu cuvântul, fapta bună ară­tând şi propovăduind, după Cel ce zice: Ce la Mine veţi vedea, asemenea să faceţi. (Jud. 7:17).

V.

A lui avva Isaia

1. Zicea avva Isaia celor ce erau cu dânsul: „Vedeţi, fraţilor, să nu vă leneviţi a păzi poruncile mele, de vreme ce, altminteri

iertaţi-mă pentru cele ce zic -, nu vă voi lăsa pe voi a fi împreună cu mine.

2. Iar de veţi păzi şi întru ascuns, şi întru arătare, eu voi da socoteală lui Dumnezeu pentru voi. Iar de nu le veţi păzi, de la voi va cere seamă pentru lenevire, iar de la mine, pentru zăbavă.

3. Iar cine va păzi poruncile mele şi întru ascuns, şi întru arătare -, şi Stăpânul Dumnezeu va păzi pe dânsul de tot răul, şi-l va acoperi de toată ispita ce vine sau întru ascuns, sau întru arătare".

4. Acelaşi a zis: „De vor locui cu tine fraţi, poartă grijă de dânşii întru asprime, ca aşa să poată plini cele poruncite, ştiind că seamă vei să dai lui Dumnezeu pentru dân­şii".

VI.

A lui avva Marcu

1. Cel ce grăieşte [învaţă] drept este dator şi el ca de la Dumnezeu să ia graiurile şi le plinească cu el, căci adevărul nu al celui ce grăieşte este, ci al lui Dumnezeu, Care lu­crează prin cuvintele celui ce grăieşte.

2. Luând numire a porunci fraţilor, să păzeşti rânduiala ta şi să nu treci sub tă­cere cele cuviincioase, ca un hatâr pentru cei ce grăiesc împotrivă.

3. Că, întru cele ce te vor asculta, plată vei avea pentru fapta bună a acelora, iar întru cele ce nu te vor asculta, nu te tulbu­ra, nici nu slăbi, ci iartă-le lor toate, şi vei lua pe cele deopotrivă de la Cel ce a zis: Lăsaţi şi vi se va lăsa vouă. Şi, de veţi ierta oamenilor greşelile lor, ierta-va şi vouă Tatăl vostru Cel ce­resc. Iar de nu veţi ierta oamenilor greşelile lor, nici Tatăl vostru nu vă va ierta greşelile voastre (Matei 6:14-15).

429

PRICINA A PATRUZECI ŞI DOUA

Că nu se cuvine ca cineva să înveţe sau să mustre pe cei ce nu sunt supuşi ai lui, chiar de vor fi păcătuind, ci numai de vor cere aceasta, şi nici a izbândi celor nedreptăţiţi.

I

Din Pateric

1. Sfăditu-s-a odată Paisie cu frate­le său, încât şi sânge a curs din capetele lor. Şezând acolo Avva Pimen, nimic nicidecum nu le-a grăit lor bătrânul.

2. Şi a intrat Avva Anuv, care, văzându-i pe dânşii, a zis către Avva Pimen: „Pentru ce ai lăsat pe fraţi sfădindu-se şi ni­mic nu le-ai zis lor?" Şi a răspuns bătrânul: „Fraţi sunt şi iar se vor împăca".

3. Zis-a bătrânul: „Pune în inima ta că n-am fost aici, căci, către Dumnezeu pri­vind bătrânul, nici nu lua aminte la cele ce se făceau de dânşii, ca cei ce nu erau supuşi lui".

4. Trimis-a Amma Sarra la Avva Pafnutie zicând: „Lucrul lui Dumnezeu ai făcut, lăsând a se necinsti fratele tău". Şi a zis bătrânul: „Ca cel ce fac lucrul lui Dumnezeu, treabă cu cineva nu am".

5. Întrebat a fost un bătrân: „Bine este oare a mijloci între prigonirea fraţilor?" Şi a răspuns: „Fugi de unele ca acestea, că scris este: bărbatul drept îşi astupă urechile sale, ca să nu audă judecată de obşte sau de sânge vărsat, şi ochii săi îşi închide, ca să nu vadă nedreptatea (cf. şi Is. 33:15)".

6. Zis-a Avva Arsenie: „Că monahul străin în ţară străină nimic să mijlocească, şi aşa se va odihni".

7. Mers-a odată Avva Macarie la Avva Antonie şi, vorbind cu dânsul, s-a în­tors în Schit, iar părinţii au venit întru în­tâmpinarea lui şi, pe când vorbeau, le-a zis lor bătrânul: „Am spus lui Avva Antonie: N-am prinos aici, în locul vostru"2.

2 Trad. lit. Trad. neogr. încearcă o tâlcuire a acestui cu­vânt, zicând cum că Avva Macarie, care era preot, zicea de cele trebuincioase săvârşirii Liturghiei, că adică nu le avea.

8. Şi au început părinţii a grăi des­pre altele, fără a întreba ca să se înştiinţeze de răspunsul lui Antonie la aceasta, şi nici bătrânul nu le-a pus lor.

9. Că aceasta şi oarecine din Părinţi spunea: „Atunci când Părinţii văd cum că fraţii uită a întreba despre vreun lucru care-i foloseşte pe dânşii, se silesc a le spune nu­mai începerea cuvântului, apoi, de nu vor fi siliţi de fraţi, nu mai grăiesc cuvânt, ca să nu se afle degeaba, fără de întrebare, căci, odată grăind, ca o cuvântare în deşert se va afla".

10. Un frate a întrebat pe un stareţ zicând: „Dacă, locuind cu fraţi, voi vedea vreun lucru afară de cuviinţă, voiesc să gră­iesc?" Răspuns-a bătrânul: „De sunt mai mari decât tine sau de o vârstă cu tine, tă­când mai vârtos vei avea odihnă, că întru aceasta pe sineţi mai mic te faci şi fără de gri­jă". Zis-a fratele: „Dar ce să fac, Părinte, că mă tulbură duhurile?" Zis-a bătrânul: „De te superi, fă-le pomenire o dată smerindu-te, iar de nu te vor asculta, lasă osteneala ta îna­intea lui Dumnezeu, părăsind pe a ta voie, şi ia aminte ca să nu te fuduleşti, ca să se facă după Dumnezeu grija ta, însă, precum văd, mai bine este a tăcea".

II.

A lui avva Isaia

1. Fraţilor, de veţi ieşi unii cu alţii la lucru, fiecare dintre voi să ia aminte de sineşi, şi nu la fratele său, ca adică să-l înveţe pe dânsul sau să-i rânduiască lui, ci lăsaţi pe cel ce face lucrul să facă precum voieşte.

2. Iar de va zice: „Fă dragoste, învaţă-mă, că nu ştiu cum să mă sârguiesc la lucrul acesta şi nici nu ştiu pe cineva care să mă înveţe", să nu fii viclean şi să zici că nu ştii meşteşugul, că nu este aceasta smerenie după Dumnezeu, şi cel rugat, care nu voieş­te a învăţa pe fratele său, nu dovedeşte că

430

are întru sineşi dragostea lui Dumnezeu, ci vicleşug ţine, că cei ce viclenesc, zice, de tot vor pieri (Psalm 36: 9).

3. De vei merge să locuieşti în vre­un loc sau singur, sau cu alţii -, iar la cei veniţi acolo mai-nainte de tine vei vedea vreun meşteşug, sau lucrări pricinuind pa­gubă, sau având vătămare, sau care nu sunt călugăreşti, să nu deschizi gura ta a mustra lucrurile lor, iar de te tulburi, du-te într-alt loc şi păzeşte limba ta, ca să nu cleveteşti pe dânşii, că moarte este aceasta.

III.

A lui avva Marcu

1. Celui ce nu este întru supunerea ta, greşeala să nu i-o aduci în faţă, că aceasta [mustrarea] e mai vârtos a stăpânirii decât a sfătuirii.

2. Cele ce se zic cu număr de mulţi3, tuturor se fac folositoare, arătând fiecăruia în conştiinţa sa pe cele ale lui, pe care numai el le cunoaşte.

3. Cu cei ce nu au făgăduinţă de supunere către tine şi care stau împotri­va adevărului, nu te prigoni, ca să nu-ţi ri­dici în zadar urâciune, după dumnezeiasca Scriptură4.

3 în chip general sau impersonal.

4 Nu-i mustra pe cei răi, ca nu cumva să te urască (Pilde 9: 8) şi Ura aprinde sfada, iar dragostea acoperă toate păcatele (Pilde 10: 12).

431

PRICINA A PATRUZECI ŞI TREIA

Că nu se cuvine a ne purta cu asprime faţă de cei sub ascultarea noastră sau a le porunci lor cele nepotrivite şi cum că, pe tot lucrul poruncit cu smerenie şi cu bunăconştiinţă, harul îl ajută să sporească spre bine.

I.

Din Pateric

1. Dacă cineva cu frica lui Dumnezeu şi cu smerenie porunceşte fratelui a face un lucru, cuvântul cel ieşit de la Dumnezeu face pe fratele a se supune şi a face cea poruncită.

2. Iar dacă cineva, nu cu frica lui Dumnezeu, ci din stăpânire vrând a stăpâni pe fratele porunceşte, Dumnezeu, Cel ce vede cele ascunse ale inimii, nu-l încredin­ţează pe dânsul a auzi sau a face.

3. Că arătat este tot lucrul care se face pentru Dumnezeu şi arătat care pentru stăpânire, că lucrul stăpânirii este plin de mânie şi de tulburare şi arătat că de la cel viclean este5.

4. Un frate s-a scârbit asupra altui frate şi, auzind acela, a venit să se pocăiască lui, iar acela nu i-a deschis lui uşa.

5. Şi s-a dus la un bătrân şi i-a po­vestit lui lucrul. Şi, răspunzând bătrânul, i-a zis: „Vezi ca nu cumva să ai îndreptăţire în inima ta, ca şi când defăimând pe fratele tău, ca cel ce este pricina, iar pe sineţi îndreptăţindu-te, şi pentru aceasta nu i se va fi vestit lui a-ţi deschide ţie. Deci aceasta fă, măcar deşi a greşit acela ţie, du-te şi pune întru ini­ma ta că tu ai greşit asupra lui, iar pe fratele tău fă-l drept, şi atunci Dumnezeu îl încre­dinţează pe dânsul a se împăca cu tine.

5 Despre stăpânire s-a vorbit şi înainte. Ceea ce vor să zică Părinţii e aceea că stăpânirea nu o poate avea decât Dumnezeu şi că toate de la El vin, iar dacă cineva, prin forţa împrejurărilor, ajunge să „stăpânească”, peste alţii, ei nu trebuie să se vădească ca nişte stăpâni (autoritari), care prin sine ar avea niscai autoritate, ci pe Dumnezeu, de la Care vine toată „stăpânirea” aceasta pământească şi trecă­toare. Prin urmare, orice manifestare (mai mult) omeneas­că a stăpânirii nu face decât să aducă pagubă şi despărţire între unii şi alţii, şi mai vârtos în ierarhia bisericească, de la vlădică până la opincă.

6. Şi, plecându-se fratele, a făcut aşa, şi, ducându-se iarăşi către acel frate, a bătut în uşă, iar acela, numai cât a simţit dină­untru, întâi el s-a pocăit lui şi, deschizând, l-a sărutat din suflet şi se făcu pace mare la amândoi.

7. Zis-a un bătrân: „Nu defăima pe cel ce-ţi stă înainte, că nu ştii dacă întru tine este Duhul lui Dumnezeu sau întru dânsul. Iar stătător înainte zic pe cel ce-ţi slujeşte ţie".

8. Vrând Avva Romano a se săvârşi, s-au adunat la dânsul ucenicii lui şi i-au zis lui: „Cum suntem datori a ne ocârmui?"6 Şi a răspuns bătrânul: „Niciodinioară nu ştiu să fi zis cuiva din voi să facă ceva, până n-am făcut pe gândul meu mai întâi a nu se mânia, de nu va face adică ceea ce am zis să se facă, şi aşa, în toată vremea noastră, am locuit cu pace".

II.

A Sfântului Efrem

1. Frate, ţi s-a încredinţat suflet? Încinge ca un bărbat mijlocul tău, că nevoinţă nu mică vine, că lucru al bărbaţilor celor desăvârşiţi ai primit asupră-ţi. Deci trezveşte-te, că de multă luare-aminte are trebuinţă lucrul, şi nu fi nebăgător de seamă. Iar pe­trecerea voastră unii cu alţii7 să fie întru toată sfinţirea, ca nu vreodată, din nebăgare de seamă, pe ascuns, să semene ceva vrăjmaşul dintru ale sale, prin ascultarea din cele po­trivnice.

2. Că cel ce trece peste hotarele curăţiei şi ale întregii înţelepciuni şi cere asculta­re pentru o oarecare dulce pătimire, înfrico­şată şi groaznică muncă îşi trage asupră-şi,

6 în trad. neogr. avem: „Dar noi cum vom putea ocâr­mui pe alţii?”

7 Trad. neogr. redă mai nuanţat „dintre tine şi ucenic”.

432

nu mai mică, precum mi se pare, decât a ce­lor ce au răstignit pe Domnul, că pe biserica lui Dumnezeu cea sfântă au cutezat a o stri­ca, pe care Duhul Sfânt o a încredinţat lui.

3. Zice încă şi Apostolul: Oricine strică biserica lui Dumnezeu, strica-l-va pe dân­sul Dumnezeu (I Cor. 3: 17). Dar nici cel ce ascultă la un lucru ca acesta nu va rămâne nemuncit de la Dumnezeu: pentru că n-a urmat lui Iosif celui întreg la minte, nici n-a râvnit fericitei Suzana.

4. Pentru că Iosif, măcar că era vân­dut întru robie, nu s-a amăgit cu momelile stăpânei sale şi nici de îngrozirile cele de moarte ale ei nu s-a spăimântat iubitorul de Dumnezeu. Că, uneori, momind pe tânărul, îi făgăduia să-i dea daruri multe, iar nesupunându-se el, de multe ori îl îngrozea cu munci şi cu moarte.

5. Iar el nimic n-a cinstit decât întreaga-curăţie, alegând mai vârtos moartea decât a cădea într-o spurcăciune ca aceea, care decât a noastră este cu mult mai uşoară (cf. Fac. 39: 1-20)8. Că ascultător întru toate fiind stăpânilor lui9, de aceasta pentru blagocestie numai s-a lepădat, lăsându-ne nouă chip şi pildă asemenea (cf. I Pt. 2: 21). încă şi fericita Suzana, mai vârtos a ales a muri decât a păcătui înaintea lui Dumnezeu.

6. Deci cu frică, fraţilor, şi cu cutre­mur să lucrăm pe a noastră mântuire (cf. Filip. 2: 12), după apostoleasca sfătuire, că foarte stă împotrivă vrăjmaşul asupra celor ce au îndreptat faptele bune şi prin toate se ispiteşte a-i prinde în cursă, dar, de vom lua aminte la înşine şi la frica lui Dumnezeu, cu lesnire pe acesta îl vom călca.

7. Şi trebuie cei mai mari să fie pil­dă celor mai mici spre toată fapta bună, ca să nu dăm pricină celor ce caută pricină [de împotrivire]. Că zice Domnul: Cel ce face şi învaţă, acesta mare se va chema întru împărăţia cerurilor (Matei 5:19).

8 trad. neogr. redă aşa: „care pentru ea, de care am zis, era nimic”.

9 Atât stăpânei sale cât şi celor de care a avut parte mai-nainte sau după aceasta, precum ştim din viaţa lui.

8. Şi Apostolul îndeamnă zicând:

Chip fă-te al credincioşilor (I Tim. 4: 12). Iconomule, ai auzit pe Apostolul zicând: Cel ce stă înainte, întru sârguinţă să stea (Rom. 12: 8) şi nimeni să nu defaime tinereţile tale (I Tim. 4:12).

9. Vezi, dar, ca nu cumva, cu împătimire sau scârbă, să unelteşti dăscălia, ca şi cum stăpânind peste împreună-slujitori, ci chip făcându-te turmei, ca, ivindu-Se începătorul păstorilor, să luaţi cununa slavei cea neveştejită (cf. I Pt. 5: 3-4).

10. Şi iarăşi zice: Fiţi mie următori precum şi eu lui Hristos (I Cor. 11:1), că mân­dria străină este de credincioşi, după ceea ce zice: Domnul, celor mândri, le stă împotrivă, iar celor smeriţi, le dă har (Pilde 3: 34; Iacov 4: 6; I Pt. 5: 5).

11. Frate, egumen te-au pus? Nu te înălţa, ci fii între fraţi ca unul dintr-înşii, socotindu-ţi ostenelile tale cele mai dinainte, adică pe cele întru supunere, şi cunoaşte că acum şi ei petrec întru dânsa, şi nu te lenevi de dânşii, ci te sârguieşte pentru mântuirea lor ca o maică pentru fiii săi, întru învăţătură şi sfătuire, şi vei fi bineplăcut Domnului şi cinstit.

12. Cel ce se milos tiveşte spre aproapele său, şi spre dânsul se va milostivi Domnul totdeauna; că milostenia bărbatu­lui este ca o pecete a lui.

13. Când cineva nu stăpâneşte pe ni­meni, se pare a fi blând şi milos, apoi, pus fi­ind a stăpâni şi a porunci, fără socoteală unel­teşte stăpânirea. Iar de se va lua de la dânsul stăpânirea, a purta pe cele poruncite de dân­sul nu poate şi atunci îşi cunoaşte neputinţa sa, pe care mai-nainte nu o cunoştea, ca un neînţelept întunecat fiind cu stăpânirea10.

III.

A Sfântului Marcu

1. Dator este începătorul [egumenul] să spună ascultătorului ceea ce este îndato­rat, iar neascultând, să-i vestească venirea

10 Trad. neogr. „Ca unul căruia stăpânirea îi întune­case mintea”.

433

asupră a răutăţilor. Luând sorţ [de la Pronie] a învăţa întru Domnul şi neascultat fiind, necăjeşte-te în chip gânditor şi nu te tulbura arătat. Că, necăjindu-te astfel, nu te vei osân­di împreună cu neascultătorul, iar tulburându-te, vei fi ispitit împreună cu acela.

2. Cel ce cu frica lui Dumnezeu sfă­tuieşte sau pedepseşte11 pe cel ce păcătuieşte îşi ocroteşte luişi fapta bună care se împo­triveşte acelei greşeli; iar cel ce pomeneşte de rău, îl voieşte sau impută altuia, într-o patimă asemenea va cădea, după legea cea duhovnicească: Căci cu ce judecată vei judeca, cu aceea vei fi judecat (Matei 7: 2).

3. Pe cel ce nu ascultă de la început din cuvânt, nu-l sili cu prigonire, ci câştigul pe care l-a lepădat acela, tu agoniseşte-l ţie; că mai mult decât îndreptarea aceluia te va folosi pe tine nerăutatea.

4. Zis-a Avva Macarie: „Dacă, cer­tând pe cineva, te vei mişca spre mânie, pe a ta patimă o împlineşti, şi nu este bine ca pe alţii să-i mântuieşti, iar pe tine să te pierzi".

11 în sens de „corectează” sau „îndreptează”.

434

PRICINA A PATRUZECI ŞI PATRA

Că se cade, pe cel ce face ceva bine, măcar şi nedesăvârşit de va fi, să nu-l oprim, ci mai vârtos să-l sprijinim, şi puţin câte puţin să-l aducem spre desăvârşire.

I.

Din Pateric

1. Un frate a venit la Avva Pimen şi i-a zis lui: „Semăn ţarina mea şi fac dintr-însa pomană. Oare bine fac?" Răspuns-a bă­trânul: „Bine faci", şi s-a dus cu osârdie şi a mai adăugat la pomană.

2. Auzit-a Avva Anuv cuvântul pe care l-a zis Avva Pimen fratelui şi a zis către avva Pimen: „Nu te temi de Dumnezeu gră­ind aşa fratelui?" Şi a tăcut bătrânul.

3. Iar după două zile, trimiţând Avva Pimen, a chemat pe fratele şi a zis lui, auzind şi Avva Anuv: „Ce mi-ai zis alaltă­ieri, că nu ţin minte, că mintea mea aiurea era?" Zis-a fratele: „Am zis că semăn ţarina mea şi fac dintr-însa pomană". Şi a zis Avva Pimen: „Eu gândeam că pentru fratele tău, mireanul, ai grăit, iar dacă tu eşti cel ce faci lucrul acesta, să ştii că acesta nu este călugă­rie".

4. Şi auzind el, s-a mâhnit şi a zis: „Eu alt lucru nimic nu ştiu, fără numai aces­ta, şi nu pot să nu semăn ţarina mea". Şi, aceasta zicând, s-a dus mâhnit.

Şi văzând Avva Anuv ceea ce fu, a făcut metanie bătrânului zicând: „Iartă-mă".

5. Şi, iertându-l, a zis către dânsul: „Şi eu de la început ştiam că nu este lucru că­lugăresc, ci după gândul lui am grăit, şi i-am dat lui osârdie spre sporirea dragostei către fraţi. Dar acum, iată, s-a dus mâhnit şi iarăşi acelaşi lucru face".

6. Zis-a un stareţ: „Urâte îmi sunt slăvirile în deşert ale celor mai tineri, că iată, deşi se ostenesc, plată nu iau, căci privesc la slavele oamenilor".

7. Zisu-i-a lui alt stareţ foarte cunoscător: „Eu foarte îi laud pe dânşii, că folo­seşte tânărului a se slăvi în deşert, căci aşa [barem] nu se leneveşte. Că negreşit, mândrindu-se în deşert, nevoie îi va fi lui şi a se înfrâna şi a priveghea, căci gol se va vedea,

şi de aici se va nevoi a-şi agonisi dragoste şi necazurile a le suferi din pricina laudei.

8. Iar după ce petrece aşa, îi vine lui harul lui Dumnezeu zicându-i: „Pentru ce nu te osteneşti pentru sineţi12, ci pentru oa­meni? Şi atunci se supune a nu lua aminte la slava omenească ci la cea a lui Dumnezeu". Şi, auzind ceilalţi bătrâni, au zis: „Cu adevă­rat, aşa este".

9. Un frate a zis către Avva Pimen: „De dau fratelui meu puţină pâine sau altce­va, dracii le întinează pe ele, ca pe cele ce se fac după plăcerea omenească13". Răspuns-a lui stareţul: „Deşi se fac după plăcerea omenească, totuşi noi să dăm fratelui trebuinţa".

10. Şi i-a zis lui şi o pildă ca aceas­ta: „Doi oameni plugari erau locuind într-o cetate, şi unul dintr-înşii, semănând seminţe necurate14, a făcut puţine pâini asemenea [pe măsură], iar celălalt, lenevindu-se a semăna, n-a făcut nicidecum nimic. Deci foamete făcându-se, care dintr-amândoi socoteşti că a reuşit să trăiască?"

11. Şi a zis fratele: „Acela ce a făcut puţine şi necurate". Zis-a stareţul: „Aşadar şi noi, chiar puţine şi necurate să semănăm, ca să nu murim de foame15 ".

12. Zis-a Maica Sara: „Bine este a face milostenie, pentru că, deşi la început se face pentru a plăcea oamenilor, mai pe urmă însă ne va veni [să facem milostenie] întru plăcerea lui Dumnezeu".

12 în trad. neogr. avem „pentru Mine”.

13 Trad. neogr. . „Dracii îmi întinează gândurile cu ideea că am făcut aceasta din dorinţa de a plăcea oamenilor şi nu în vârtutea unei dragoste curate”.

14 Trad. lit. Poate în sens de stricate, alese prost.

15 Trad. lit. Trad. neogr. redă aşa: „Ca să nu murim cu sufletul, nelucrând nicio faptă bună”.

435

PRICINA A PATRUZECI ŞI CINCEA

Că se cade ca egumenul, pe cei mai neputincioşi dintre fraţi, câteodată şi prin cei mai tari a-i deprinde la ascultare şi răbdare şi la celelalte nevoinţe, iar pe cei începători foarte a-i cruţa.

I.

Din Pateric

1. Avva Agathon foarte iubea pe Avva Alexandru, pentru că era foarte nevoi­tor, măsuratic cu cugetul şi prea blând.

2. Odată, toţi ucenicii lui spălau în râu rogojinile şi spăla şi Alexandru câte ceva în linişte, fără a fi văzut prea bine de cei­lalţi fraţi. Iar aceia au zis stareţului: „Vezi, Părinte, Avva Alexandru nimic nu face". Şi, vrând a-i mângâia pe dânşii bătrânul, a zis lui Alexandru: „Spală bine, frate Alexandre".

Iar el, după ce a auzit, se dumirea ce putea însemna graiul stareţului. Iar după aceea a zis lui stareţul: „Nu te mira, frate, că au doară nu ştiam că bine faci? Ci aceasta am zis înaintea lor, ca să vindec gândul lor cu ascultarea ta".

II.

A Sfântului Efrem

1. Fraţilor, puţin câte puţin se zideş­te cetatea, şi cu chiverniseală16 se face războ­iul, şi, îndeobşte, toate câte puţintel sporesc şi aşa ajung la săvârşire. Nu poate cel neis­cusit la război, ca cel iscusit, a ţine arcul şi a se lupta; aşijderea, nici copilul nu poate să alerge ca un bărbat.

2. De vei pune pe un copilaş greu­tate peste puterea lui, îl vatămi pe dânsul. Şi, iarăşi, de te vei lenevi a-l pedepsi pe el, netrebnic va ieşi.

3. Tot aşa se cade şi pe noul înce­pător cu socoteală a-l chivernisi [stareţul], şi nici, din mândrie, a pune pe dânsul pes­te puterile lui, şi, iarăşi, nici cu lenevire a te afla către dânsul, şi astfel a fi fără grijă de sufletul lui.

4. Ci, precum lucrătorul de pământ, sădind sad în ţarina sa, în tot chipul se îngri­jeşte de dânsul, tot aşa şi tu, ca un nou-răsădit fiind fratele, cu dragoste şi cu iscusinţă dă-i lui nevoinţa, socotind cum şi tu te-ai supus mai-marelui tău. Şi, de va fi bolnav cu trupul, să nu-l lepezi pe dânsul, ci te osteneşte împreună cu dânsul, îndelung răbdând asupra lui.

5. Şi se cuvine, fiecăruia din cei supuşi ţie, măsurile a le socoti şi după putere a le cere, aducându-ţi aminte de Domnul, Care zice pentru cei ce au primit sămânţa cea du­hovnicească că rodeşte şi face unul o sută, al­tul, şaizeci, iar altul, treizeci, ca fiecare întru a sa rânduială să placă lui Dumnezeu (Matei 13: 8).

6. Tânăr este la tine, iubească-l su­fletul tău, şi nu pune pe dânsul povară peste puterea lui, ca să mântuieşti sufletul lui în­tru Domnul şi să câştigi cununa slavei cea neveştejită, când Se va arăta începătorul păstorilor (I Pt. 5: 4).

7. Spre noul-începător îndelung rab­dă, că toate sunt cu putinţă lui Dumnezeu. Iar noul-începător, dispreţuind smerenia, armă nu va avea asupra potrivnicilor, pen­tru aceea şi mult se va sfărâma unul ca aces­ta de aceia17.

8. Egumenul priceput nu va urgisi niciodată pe noul-începător, nici să-i micşo­reze vrednicia, doar că a auzit că s-a sfădit cu unul mai iscusit decât el; ci mai curând să cerceteze cu de-amănuntul lucrul şi cu frică să mijlocească între dânşii.

16 Urmând o anumită strategie, nu oricum sau deo­dată.

17 Trad. neogr. adaugă: „...până ce se va străpunge (umili cu duhul)”.

436

PRICINA A PATRUZECI ŞI ŞASEA

Că nu de la toţi deopotrivă se cade a cere nevoinţă, ci socotind viaţa pe care a avut-o fiecare mai-nainte şi după deprinderea trupului.

I.

Din Pateric

1. Un om bogat a venit odată din Roma şi, făcându-se monah, a locuit în Schit aproape de biserică, şi avea şi pe una din slugile lui, care-i urma şi-i slujea.

2. Şi, văzând preotul bisericii slăbi­ciunea bărbatului şi înştiinţându-se din ce fel de odihnă este, i-a trimis din cele ce se aduceau la biserică.

3. Deci, făcând bărbatul acesta în Schit douăzeci şi cinci de ani, se făcu văzător cu duhul şi vestit. Şi, auzind unul din stareţii cei mari ai Egiptului despre dânsul, a venit să-l vadă, aşteptând nu trupească18 vieţuire să vadă la dânsul. Deci, intrând, s-au îmbră­ţişat şi, după ce au făcut rugăciune, au şezut.

4. Şi l-a văzut pe dânsul egipteanul purtând haine moi şi sandale în picioare, un harar19 pe care se culca, o piele aşternută de­desubt şi o pernuţă la căpătâi, şi s-a smin­tit văzând acestea, că în locul acela nu era o petrecere ca aceasta, ci mai vârtos petrecere aspră.

5. Iar bătrânul, văzător fiind, a cu­noscut pe cel din Egipt că s-a smintit şi, ni­mic vădind către dânsul, a zis posluşnicului său: „Fă-ne nouă astăzi praznic pentru Avva!" Iar el a fiert puţine verdeţuri şi, la vreme, au mâncat.

6. Şi avea şi puţintel vinişor bătrâ­nul, pentru neputinţa sa, şi a băut dintr-însul. Iar după ce s-a făcut seară, au rostit cei doisprezece psalmi şi s-au culcat. Şi, iarăşi mai-nainte de Utrenie sculându-se, până la ziuă s-au rugat.

7. Iar dimineaţa i-a zis lui cel din Egipt: „Roagă-te pentru mine". Şi, luându-şi

18 Comodă, confortabilă.

19 Un fel de ţol gros, ţesut din păr de capră (din turcă: harar).

ziua bună de la dânsul, a ieşit, cu nimic folosindu-se, şi se ducea. Iar bătrânul, vrând a-l folosi pe el, trimiţând, l-a chemat pe el.

8. Şi, intrând, l-a întrebat pe el zi­când: „Din ce ţară eşti?" Iar el a zis: „Din Egipt". „Din care cetate a Egiptului?", a în­trebat bătrânul. Şi a răspuns: „Eu nicidecum nu sunt cetăţean, ci dintr-un sat". Zis-a bă­trânul: „Care era lucrul tău în satul tău?" Şi a zis: „Lucram la câmp". Şi acelaşi iarăşi l-a în­trebat: „Unde dormeai?" Şi egipteanul a zis: „în câmp". Şi bătrânula zis: „Aveai aşternut sub tine?" Şi a zis: „în ţarină nu aveam nici­decum aşternut ca să pun sub mine, ci dor­meam jos".

9. Şi bătrânul iarăşi: „Şi ce fiertură aveai în ţarină, şi ce beai?" Răspuns-a egip­teanul: „Au doară este fiertură sau vin în câmp?" „Dar cum trăiai?" întrebă bătrânul. Iar el a zis: „Pâine uscată mâncam, iar de se afla, ceva mezelic [pâine cu sare], şi beam numai apă". Şi răspunzând bătrânul a zis: „Mare osteneală...". Şi adăugă: „Şi era şi baie în sate să vă spălaţi?" Iar el a zis: „Nu, ci mă duceam în râu, când aveam nevoie".

10. Deci, după ce l-a întrebat bătrâ­nul toate acestea şi s-a înştiinţat de necazul vieţii lui de dinainte, vrând a-l folosi pe el, i-a povestit şi el petrecerea sa cea din lume, zicând: „Mă vezi pe mine, smeritul? Din ce­tatea cea mare a Romei sunt, mare fiind în palaturile împăratului".

11. Iar egipteanul, cum a auzit înce­putul cuvântului, s-a smerit şi cu deadinsul lua aminte la cele ce se grăiau, iar acela poves­tea: „Deci, am părăsit cetatea şi am venit în pustia aceasta. Şi iarăşi, pe mine, care mă vezi, casă mare aveam şi bani mulţi, dar, trecându-le cu vederea, am venit în chilia aceasta micuţă.

12. Şi aveam şi patul tot de aur, având aşternuturi de mult preţ, şi, în locul lor, mi-a dat Dumnezeu hararul acesta şi pielea. Iar îmbrăcăminţile mele erau vrednice

437

de mult preţ, iar acum, în locul acelora, port acestea proaste. încă şi la prânzul meu, mult aur se cheltuia pentru mâncări, iar în locul acelora, Dumnezeu mi-a dat aceste pu­ţintele verdeţuri şi acest pahar mic de vin.

13. Şi erau cei ce-mi slujeau mie slugi multe şi, iată, în locul acelora, a umilit Dumnezeu pe bătrânul acesta ca să-mi slu­jească. încă şi în locul băilor, acum torn pu­ţină apă pe picioarele mele, şi port sandale, pentru neputinţa mea.

14. Şi, în locul muzicilor şi al alăute­lor, zic cei doisprezece psalmi. Aşijderea şi noaptea, în locul păcatelor pe care le făceam, acum împreună cu odihna fac puţina mea pravilă. Deci roagă-te, Avva, şi nu te sminti de neputinţa mea".

15. Acestea auzind egipteanul, of­tând dintru adânc, a zis: „Vai mie, că, din puţin necaz al lumii, am venit în odihnă şi pe cele ce nu le aveam atunci, pentru sărăcia mea, acum le am, iar tu, din multa odihnă, întru necaz ai venit şi, din multă slavă şi bo­găţie, întru smerenie şi sărăcie ai venit".

16. Şi, mult folosindu-se, s-a dus, şi s-a făcut prieten al lui, şi venea la dânsul de multe ori pentru folos, că era bărbat dreptsocotitor şi plin de mireasma Sfântului Duh.

17. Se spunea despre Avva Arsenie că, bolnăvindu-se el odată în Schit, l-a adus prezbiterul în biserică şi l-a pus pe harari, iar la capul lui a pus o pernuţă mică.

18. Şi, iată, oarecine din bătrâni, ve­nind să-l cerceteze pe dânsul, după ce l-a vă­zut pe el pe harari culcat şi pernuţă sub ca­pul lui, s-a smintit şi a zis: „Deci acesta este Avva Arsenie şi pe acestea se odihneşte!"

19. Iar luându-l pe dânsul preotul deosebi, i-a zis: „Ce era lucrul tău în sat?" Iar el a zis: „Păstor eram". Apoi preotul a zis: „Iar viaţa ta cum o petreceai?" Iar el a zis: „Cu multă osteneală". Apoi a zis preotul: „Iar acum cum petreci în chilia ta?" Şi acela a răspuns: „Mă odihnesc destul de mult".

20. Şi i-a zis lui preotul: „Vezi pe acest Avvă Arsenie? Acesta părinte al împă­raţilor a fost în lume20. în slujba lui stăteau o mie de slugi încinşi cu brâie de aur şi îmbrăcaţi cu mătase. Şi aşternuturi de mult preţ erau sub dânsul. Iar tu, păstor fiind, nu aveai odihna pe care o ai acum, iar el, această răsfăţare pe care o avea în lume, aici nu o are. Deci iată, tu te odihneşti, iar el rău pătimeş­te.

Şi, auzind el acestea, s-a umilit, şi a făcut metanie zicând: „Iartă-mă, Avva, că am greşit. Cu adevărat, aceasta este calea cea adevărată, că acesta a venit la smerenie, iar eu, la odihnă".

II.

A Sfântului Efrem

1. Nu sili pe cel mai bătrân la lucru peste puterea lui, căci el şi-a zdrobit întru pustnicie trupul tinereţilor sale. îi ajunge lui conştiinţa celui ce se teme de Domnul, adică a celui ce, iată, a îmbătrânit după Dumnezeu, căruia îi ajunge lucrarea minţii şi împlinirea celor ce-l sfătuieşte conştiinţa.

2. Dă cinste bătrâneţelor, pentru Domnul, şi pentru cei mai necunoscători dintre fraţi, care, astfel, văzând fapta bună cinstindu-se, mai râvnitori se fac.

3. Chibzuieşte, frate, măsurile fiecă­ruia din cei supuşi ţie, pentru Cel ce a zis că unul rodeşte o sută, altul, şaizeci, iar altul, trei­zeci (Matei 13: 8)

20 Lui Arsenie, împăratul Teodosie îi încredinţase creşterea fiilor săi, Arcadie şi Onorie, împăraţii de mai târ­ziu.

438

PRICINA A PATRUZECI ŞI ŞAPTEA

Că se cade mai vârtos a purta grijă de cei neputincioşi şi a ne pogorî la măsura lor, atunci când nu calcă vreo poruncă a lui Dumnezeu, ca să nu se smintească. Şi cum că obiceiurile, îndreptările şi păcatele fiecăruia, se cuvine a le judeca după puterea şi cunoştinţa fiecăruia.

I.

Din Pateric

1. Mers-au odinioară trei bătrâni la Avva Ahile şi unul dintr-înşii avea veste rea.

2. Şi a zis unul dintr-înşii către Avva Ahile: „Avva, fă-ne un năvod". Iar el a zis: „Nu fac". Şi celălalt a zis: „Fă dragoste de ne fă nouă un năvod, ca să avem pomenirea ta în mănăstire". Iar el a zis: „Nu am vreme".

3. Zisu-i-a lui şi celălalt ce avea veste rea: „Părinte, mie să-mi faci o mreajă, ca să o am din mâinile tale". Şi el îndată a răspuns: „Ţie îţi voi face".

4. Şi i-au zis lui deosebi cei doi bă­trâni: „Cum nouă, rugându-te, n-ai vrut să ne faci şi acestuia i-ai zis îţi voi face?"

5. Zisu-le-a lor bătrânul: „V-am zis că nu fac, şi am văzut că nu v-aţi mâhnit, fi­indcă nu am vreme, iar acestuia, de nu-i voi face, ar fi zis întru sine: Despre păcatul meu auzind Bătrânul, pentru aceasta n-a voit să facă. Şi astfel, lepădându-l, aş fi tăiat funia dragostei, şi poate l-aş fi aruncat în deznă­dejde. Deci scopul meu era să-i trezvesc su­fletul, ca să nu se înghită de întristare".

6. Întâmplatu-s-au oarecari din Părinţi a merge în casa unui iubitor de Hristos, între care era şi Avva Pimen. Iar când au mâncat ei, le-a pus înainte şi carne, şi au mâncat toţi, afară de Avva Pimen.

7. Şi se minunau bătrânii că nu mân­ca, că ştiau socoteala lui cea dreaptă. Iar după ce s-au sculat, i-au zis lui: „De ce ai fă­cut aceasta?"

8. Răspuns-a lor Bătrânul: „Voi aţi mâncat şi nimeni nu s-a smintit. Iar eu, de-aş fi mâncat, mulţi dintre fraţi care vin aproape de mine aveau a se sminti zicând că Pimen a mâncat carne, iar noi să nu mâncăm?" Şi, auzind, s-au minunat de socoteala lui.

9. Un frate a întrebat pe oarecine din Părinţi de se spurcă cineva atunci când îi vine gând scârnav în minte. Şi, fiind şi alţii acolo, şi făcându-se întrebare pentru aceas­ta, unii ziceau: „Cu adevărat se spurcă", iar alţii ziceau că „nu, ci doar atunci când îl îm­plinim trupeşte, căci, dacă ne-am spurca nu­mai de la un singur gând, nimeni dintre noi, cei simpli, nu s-ar mântui".

10. Iar fratele, ducându-se la un sta­reţ iscusit, l-a întrebat pentru aceasta. Şi a zis stareţul: „Aceasta după măsura fiecăruia se înţelege. Că, iată, zace aici un lucru [ce poate fi] poftit [de mulţi]. Şi au intrat doi fraţi: unul având măsuri mari, iar celălalt, mai mici.

11. Deci, de va zice gândul celui de­săvârşit [cu măsuri mari] că vreau să am acest vas, şi nu va zăbovi cu el, ci îndată îl va lepăda, nu s-a spurcat. Iar cel ce n-a ajuns la nişte măsuri ca acestea, de va pofti adică şi se va îndulci cu gândul, dar nu-l va lua, nu s-a spurcat.

II.

A Sfântului Efrem

1. Frate, suferă pe cel neputincios, că cel tare nu are trebuinţă de tine, că scris este: Nu au trebuinţă cei sănătoşi de doctor, ci cei bolnavi (Matei 9:12), şi voi, cei tari, purtaţi slăbiciunile celor neputincioşi (Rom. 15:1).

439

PRICINA A PATRUZECI ŞI OPTA

Că se cade ca pe cel ce a căzut în păcat şi este aproape de deznădejde să nu-l lepădăm îndată, nici să-l necăjim cu mustrări iuţi, ci cu blândeţe şi cu milostivire să-l ridicăm din cădere. Aşijderea şi pe cel ce se desparte de obşte să-l întoarcem şi cu bunătate să-l primim.

I.

Din Pateric

1. Năpăstuit a fost un frate într-o ob­şte din pricina curviei. Sculându-se, a venit la Avva Antonie. Şi au venit şi fraţii din ob­şte ca să-l mângâie şi să-l ia înapoi în obşte. Şi au început să-l mustre: „Iată ce ai făcut!" Iar el răspundea că nimic de acest fel n-a fă­cut.

2. Şi iată că acolo de faţă era Avva Pafnutie, care a spus o pildă ca aceasta: „Am văzut pe marginea râului un om băgat în nămol până la genunchi şi, venind unii să-i dea lui mână de ajutor, l-au cufundat până la grumaz".

3. Şi a zis Antonie: „Iată om adevă­rat, care poate mângâia suflete rănite şi să le mântuiască. Şi, umilindu-se fraţii de cuvân­tul bătrânilor, au făcut metanie fratelui. Şi, mângâiaţi fiind de la Bătrâni, au luat pe fra­tele şi s-au întors în obşte.

4. Zis-a Avva Pimen: „De va gre­şi omul şi va tăgădui zicând n-am greşit, nu-l mustra pe el, iar de-l mustri, îi tai osâr­dia lui, ci mai vârtos zi lui: Nu te mâhni cu totul frate, ci te păzeşte de acum înainte, şi aşa vei ridica sufletul lui spre pocăinţă".

II.

A Sfântului Efrem

1. De se va despărţi vreun frate de chinovie cu orice fel de pricini şi va cădea în boală sau, căindu-se, se va întoarce, nu tre­buie să-l dispreţuim, ci mai vârtos să-l pri­mim ca pe un mădular al trupului. Că, de a şi greşit depărtându-se, tu însă fă milă cu dânsul, pentru Domnul, Care a zis: întrucât aţifăcut unuia din aceşti mai mici, Mie aţifăcut (Matei 25: 40).

2. Că, pentru tine, a te îngriji numai, oprit este, fiindcă a zis Mântuitorul: Nu vă grijiţi cu sufletele voastre ce veţi mânca (Matei 6: 25) şi celelalte. încă şi Apostolul porun­ceşte zicând: Fiecare nu numai de ale sale să se grijească, ci şi de ale altuia (Filip. 2: 4). Că, iată, pe dragoste o a pus mai presus decât toate isprăvile şi darurile (cf. I Cor. 13:1-13).

3. Că bună este rugăciunea cu post, însă pe aceasta, milostenia o întemeiază, că zice: Milă voiesc, iar nu jertfă (Matei 9:13; 12: 7; Osea 6: 6).

4. Vezi şi pe Prorocul cum mustră pe cei nemilostivi, zicând că nu şi-au adus aminte a face milă, şi au gonit pe omul cel sărac şi sărman, şi umilit la inimă, ca să-l omoare (cf. Psalm 108: 16). Şi iarăşi: Pe care Tu l-ai bătut, ei l-au gonit, şi la durerea ranelor mele au adăugat (Psalm 68: 27).

5. Încă şi Mântuitorul porunceşte a fi noi milostivi: Fiţi milostivi, precum şi Tatăl vostru cel ceresc milostiv este (Luca 6: 36). Pe cei milostivi îi fericeşte zicând: Fericiţi cei milostivi, că aceia se vor milui (Matei 5: 7). Şi, către Tatăl rugându-ne, ne-a poruncit a zice: Şi ne iartă nouă datoriile noastre, precum şi noi iertăm datornicilor noştri (Matei 6:12).

6. Deci primeşte pe cel rătăcit care se pocăieşte, dacă într-adevăr arată curată şi adevărată pocăinţă, şi ascultă pe Apostolul ce zice: Aşa încât voi, dimpotrivă, mai bine să-l iertaţi şi să-l mângâiaţi, ca nu cumva, pentru multa mâhnire, să se înghită unul ca acesta. De aceea vă îndemn să întăriţi în el dragostea (II Cor. 2: 7-8).

7. Şi iarăşi zice: Rugămu-vă pe voi, fra­ţilor, învăţaţi pe cei fără de rânduială, mângâiaţi pe cei slabi la suflet, sprijiniţi pe cei neputincioşi, fiţi răbdători faţă de toţi. Socotiţi să nu întoarcă cineva răul cuiva, ci pururea cele bune să urmaţi, şi unul spre altul şi spre toţi (I Thesal. 5:14-15).

440

8. Căci şi Domnul slavei nu a lepă­dat pe fiul cel curvar, ci l-a primit ca pe un înviat din morţi, şi l-a îmbrăcat în podoaba cea dintâi, şi l-a înălţat, şi inel i-a dăruit, şi pe viţelul cel bine hrănit l-a junghiat, ca să se veselească întru aflarea fiului celui pierdut (cf. Luca 15:11-24).

9. Iar celălalt, deşi s-a scârbit, şi pe dânsul l-a mângâiat şi împăcat zicând: Fiule, tu totdeauna eşti cu mine, şi toate ale Mele sunt ale tale; se cuvenea însă a ne bucura şi a ne veseli, că fratele tău acesta mort era şi a înviat, pierdut era şi s-a aflat (Luca 15:31-32).

10. Dar şi tu, frate care ai dobândit milă, nu fi nebăgător de seamă, ci urmează şi tu pe fiul care s-a întors şi s-a pocăit, şi cazi la părintele tău cu smerenie, şi mărturiseşte greşeala întru adevăr, şi nu întru făţărnicie, ci zi: Părinte, greşit-am la cer şi înaintea ta, şi nu mai sunt vrednic a mă chema fiul Tău,fă-mă ca pe unul din argaţii tăi (Luca 15:18-19).

11. Şi, cu străpungerea şi durerea aceasta, cazi la dânsul şi, dobândind iertă­ciune, păzeşte-te de acum înainte, în frică şi în smerenie slujind Domnului, în toate zilele vieţii tale aducându-ţi aminte de facerea de bine care ai dobândit.

12. Însă ia seama ca nu pentru puţi­nă vreme să arăţi smerenie şi tăcere, iar apoi, după puţin, obrăznicie şi neruşinare sau lenevire spre pravilă şi priveghere. Nu astăzi să mulţumeşti pentru cele puse pe masă şi mâine să cârteşti asupra bucătarului sau a trapezarului.

13. Ci adu-ţi aminte de prorocul care zice: Cenuşă ca pâinea am mâncat (Psalm 101: 10), şi de oţetul şi de fierea pe care le-a gustat Stăpânul pentru noi, şi cu mulţumită mă­nâncă din cele ce stau înainte, orice fel ar fi.

14. Şi, în scurt a zice, nu acum, pri­mit fiind, să arăţi înfrânare şi cucernicie şi celelalte fapte bune, iar după aceasta, la neînfrânare şi la nebăgare de seamă să te dai, ca nu cândva grea mânie să-ţi tragi asuprăţi, ca cel ce şi după iertare ai defăimat pe Făcătorul de bine şi, ca un mădular putred şi bolind fără vindecare, din celălalt trup [al frăţiei] să te tai. Căci de acolo înainte nu vei mai afla loc de pocăinţă sau de îndreptare, precum a zis Domnul: Iată, te-ai făcut sănătos,

de acum să nu mai păcătuieşti, ca nu cumva să-ţi fie mai rău (Ioan 5:14). Ia seama că neputin­ţa în care ai căzut mai-nainte a fost urmarea păcatului tău; şi deci, dacă te întorci la ace­laşi păcat, lesne poţi strica sănătatea trupu­lui, şi aşa îţi pierzi sufletul.

15. Şi în frica lui Dumnezeu lucrează pe a ta mântuire de-a pururi, ca pe aluneca­rea cea mai dinainte să o poţi a întoarce şi să te învredniceşti bucuriei Domnului tău cu toţi cei ce i-au plăcut Lui.

16. Dacă, luptat fiind un frate, va fugi din mănăstire şi vei ieşi spre căutarea lui21, aflându-l, paşnic să-i răspunzi lui, ca să nu-i adaugi lui durere, păzindu-te şi tu, ca să nu cazi în ispită (Gal. 6:1).

III.

Din Pateric

1. Un stareţ avea doisprezece uce­nici. Şi s-a întâmplat ca unul dintr-înşii, ducându-se într-un sat pentru o trebuinţă oarecare, din ispita diavolului să cadă în curvie. Şi, de atunci, luând obiceiul răutăţii, se ducea de multe ori pe ascuns în sat, după slavoslovia Utreniei, şi se întorcea mai-nain­te de ziuă.

2. Deci, cunoscându-se celorlalţi fraţi lucrul ce-l făcea, apoi şi însuşi stareţu­lui, acesta nu l-a mustrat pe el îndată, ci l-a lăsat aşa câtăva vreme, prefăcându-se că nu cunoaşte lucrul nicidecum.

3. Însă ceilalţi fraţi au început să stri­ge asupra aceluia despre păcatul lui, învinuind tăcerea egumenului ca o fără de vreme, într-o zi, stareţul s-a dus în chilia fratelui de dimineaţă. Şi se întâmplase ca şi acela să se întoarcă din satul din care, precum am zis, pe ascuns se ducea pentru scârnava-i faptă.

4. Atunci însă, grăbindu-se a se în­toarce, haina muierii în loc de a sa mantie o a îmbrăcat, pe care o a şi agăţat în chilia sa, într-un ungher al peretelui, după ce s-a în­tors, neiscodind sau cunoscând ce este.

21 Trad. neogr: „... dar se va întoarce spre îndreptare”.

441

5. Şi iată şi pe egumenul simţindu-l că vine la dânsul, cu totul se îngrijea pe sine spre întâmpinarea aceluia şi în minte întor­cea ce să-i răspundă lui. Deci, după ce a in­trat Avva în chilia fratelui şi a văzut haina muierii agăţată, a tăcut deocamdată pentru dânsa, dar a zis către fratele: „Unde ai fost, frate?" Iar el se încurca zicând: „în cutare loc m-am dus, pentru răspuns". Şi a zis stareţul: „Dar nu te-ai dus în sat?" Zis-a acela: „Nu, stăpâne".

6. Atunci i-a zis lui Avva: „A cui este haina cea agăţată?" Iar după ce văzând-o fratele şi cunoscând-o că este a muierii, s-a aruncat îndată jos pe sineşi la picioarele sta­reţului zicând: „Iartă-mă, că nu voi mai face aceasta".

7. Iar el l-a iertat. Şi, sculându-l pe dânsul, l-a mângâiat zicând: „Ia aminte de sineţi de acum, fiule, că ce câştigi din necurăţia aceea? Aici, înaintea oamenilor, ruşine şi ocară, iar în veacul viitor, foc nestins şi viermi neadormiţi. Rogu-mă, dar, fiule, să nu te mai tăvăleşti în această putredă şi gre­ţoasă faptă".

8. Iar fratele, foarte umilindu-se, în­dată la picioarele stareţului căzând, din des­tul pe ele cu lacrimi le-a scăldat, iertare de la Dumnezeu cerând.

9. Şi de atunci nu numai că a conte­nit de la acea scârnavă faptă, ci şi o pocăinţă fierbinte ca aceasta a arătat: încât, în scurtă vreme, şi lui Dumnezeu a plăcut prin bunălucrarea sa, că s-a făcut monah prea-iscusit; aşijderea şi ceilalţi fraţi, văzând pocăinţa lui şi sporirea după Dumnezeu, mulţumeau lui Dumnezeu.

10. Iar odată, apropiindu-se fraţii la stareţ, îl întrebau să le spună lor pentru ce nu mustra pe fratele de îndată ştiindu-l că păcătuieşte, ci îndelung răbda până la o vre­me.

11. Şi, răspunzând stareţul, şi a zis lor: „Vedeam pe Satana ţinând pe fratele de o mână şi trăgându-l în lume, iar eu, prin în­delungă răbdare, îl ţineam de cealaltă mână, ca nu cumva, la mustrarea mea, să fugă în­dată în lume, unde îl târa pe dânsul diavolul. Iar acum, pentru că a binevoit Dumnezeu a mântui pe a Sa zidire, iată, am avut şi cealal­tă mână, şi pe dânsul tot mântuit".

Tâlc al lui Everghetinos

a. Deci bună e îndelungă răbdarea cu rugăciune, zice scriitorul, când o arătăm pe dânsa spre fratele cel bântuit de vrăjmaşul cel de obşte şi care întru deznădăjduire a că­zut. Că de multe ori, rugat fiind Dumnezeu şi miluind pe a Sa zidire, îndreptează pe cel greşit şi-l ridică din cădere, iar asprimea şi mustrarea făcând u-se, au firea mai vârtos a freca rănile celor ce au căzut, iar nu a le tă­mădui.

b. Asprimea şi mustrarea, dimpo­trivă, atunci când nu sunt folosite la vreme, mai degrabă sporesc decât vindecă rănile ce­lui căzut.

12. Unui frate ce vieţuia în obştea lui Avva Ilie i s-a întâmplat odinioară o ispită, adică o alunecare de păcat. Şi, gonit fiind de acolo, s-a dus la Avva Antonie în munte şi a petrecut la dânsul câtăva vreme.

13. Apoi l-a trimis pe el Avva Antonie în obştea de unde ieşise; dar cei din obşte nu l-au primit. Şi, întorcându-se la Avva Antonie, i-a spus lui: „N-au voit să mă primească, Părinte".

14. Iar el, trimiţându-l împreună cu un frate, le-a vestit lor acestea: „O corabie s-a primejduit în noian, şi şi-a pierdut povara, şi cu trudă au scăpat la uscat, iar voi voiţi să o cufundaţi pe cea scăpată?"

15. Şi, înştiinţându-se ei că Avva Antonie era cel ce l-a trimis înapoi pe fratele, l-au primit de îndată.

442

PRICINA A PATRUZECI ŞI NOUA

Că se cade egumenului a nu tăcea atunci când cei ce sunt sub dânsul vor păcătui, ci a-i mustra şi a-i canonisi şi în tot chipul a încerca a-i tămădui.

I.

Din Pateric

1. Mers-a odinioară Avva Macarie Alexandrinul la Avva Pahomie Tavenisiotul şi l-a întrebat Pahomie pe dânsul zicând: „Sunt fraţi în obşte care stau fără de rânduială. Oare să-i pedepsesc pe dânşii?"

2. Zisu-i-a lui Avva Macarie: „Pedepseşte şi judecă cu dreptate pe cei de sub tine, iar pe cineva din cei de afară să nu judeci, că scris este: Au nu pe cei dinăuntru voi îi judecaţi, iar pe cei din afară Dumnezeu îi judecă?"

II.

A Sfântului Efrem

1. Despre cei fără de rânduială din fraţi şi lenevoşi, nu trebuie a linişti toiagul egumenului, pentru că cei ce nu voiesc de frica cea dumnezeiască a-şi înfrâna inima lor, prin toiag să se depărteze de cele nefolo­sitoare, precum robul [fără rânduială] se înţelepţeşte [numai] de asprimea stăpânului.

III.

A lui avva Marcu

1. Cel ce dă loc supusului să grăias­că împotrivă când nu trebuie îl amăgeşte pe dânsul întru acel lucru şi-l găteşte a se lepă­da de făgăduinţele supunerii.

2. Nu fi îndoit la inimă, într-un fel cu cuvântul aflându-te şi în alt fel cu conşti­inţa, că pe unul ca acesta sub blestem îl pune Scriptura (Is. Sirah 28:14; 5:11 ş.u.).

3. Sunt care grăiesc adevărul, şi se urăsc de cei nebuni, şi sunt alţii făţărnicindu-se, şi pentru aceasta se iubesc de aceiaşi, însă niciunul nu va rămâne într-un târziu fără răsplătire de la Dumnezeu, căci Domnul, fi­ecăruia, la a sa vreme, va da pe cea cuviin­cioasă răsplătire.

443

PRICINA A CINCIZECEA

Că pe cel ce greşeşte fără îndreptare şi care este vătămător de obşte să-l izgonim, ca pe unul care nici după cea cuviincioasă purtare de grijă nu s-a folosit. într-o astfel de pricină, egumenul nu trebuie să uneltească milostivire, altminteri şi sieşi şi celorlalţi va aduce vătămare.

I.

Din Pateric

1. Povestit-a Avva Daniil că, atunci când era Avva Arsenie în Schit, era acolo un monah care fura lucrurile bătrânilor. Şi l-a luat pe el Avva Arsenie în chilia sa, vrând a-l dobândi pe dânsul, iar pe Bătrâni a-i odihni.

2. Şi i-a zis lui: „Orice pofteşti, eu îţi voi da, numai nu fura". Şi îi dădea lui ce voia, şi aur, şi parale, şi haine, tot ce cerea, iar el iarăşi fura.

3. Iar bătrânii, văzând că n-a contenit, l-au izgonit pe dânsul zicând: „Că, de se va afla vreun frate având vreo scădere care nu vatămă pe obşte, trebuie a-l sluji pe dânsul, iar dacă şi pe ceilalţi tulbură, se cade a-l izgo­ni, ca nu împreună cu dânsul şi alţii să piară".

II.

A Sfântului Efrem

1. De ţi s-a încredinţat un începător, de şovăie către jugul cel bun al Domnului (cf. Matei 11: 30), nu te face prea mult în­tru împreună-pătimirea (milostivirea) către acela, peste ceea ce ţi se cere de la Ziditorul, ca nu cumva să fii tras împreună cu dânsul. Căci, de se va cufunda luntrea, nu se cuvine a trece cu vederea corabia.

2. Întru cunoştinţa Domnului să fie faptele tale şi, aşa, întru diavoleştile mreje nu te vei încurca, că obicei este lui să-i fure pe cei ce se nevoiesc de-a dreapta şi, aşa, pe răutate prin bunătate a o lucra.

3. De vei ruga pe egumen pentru un frate scos din mănăstire, care a făcut vreo sminteală în frăţime, nu sili pe părintele în­tru aceasta, ci fii ca şi cum aducându-i amin­te, lăsându-l de atunci în voia lui Dumnezeu.

4. Căci, dacă cumva fratele nu şi-a ve­nit încă întru simţirea nesocotinţei sale şi, primindu-se prin mijlocirea ta, vătămare va face frăţimii, te vei afla ca pricină a răutăţii lui.

5. Căci, scânteie căzând în hambar, arde osteneala a tot anul. Deci se cade ca fi­ecare a suferi pe aproapele, pe cât cere ra­ţiunea, iar nu peste măsură. Fericit este cel ce suferă pe aproapele, pentru dragostea cea după Dumnezeu, şi vai celui pe care alţii îl suferă, dar care rămâne nepedepsit.

6. De vei avea ucenic cu sineţi şi, prin lenevire şi nebăgare de seamă, se va lepăda de jugul blagocestiei, nu te mira de aceasta, nici nu da loc cumplitei mâhniri, sfărâmându-ţi prea mult mintea, ca nu cumva şi pe si­neţi să te vatămi, şi pe acela cu nimic să nu-l foloseşti. Socoteşte pentru aceasta pe sluga prorocului Elisei (IV împ. 5: 20-27).

7. Iar dacă şi întru multă răutate se rostogoleşte, socoteşte pe acela ce din Apostoli s-a făcut vânzător. Căci cine ar putea fi atât de nerecunoscător şi necredincios, încât să atribu­ie învăţătorului pricina căderii aceluia, şi nu asupra voirii celei rele a ucenicului?

8. Că de sineşi stăpânitor l-a făcut Dumnezeu pe om, pentru aceea, celor ce bine se nevoiesc, încununaţi şi cinstiţi cu nu­mele îi arată, iar călcătorilor de lege şi nebă­gătorilor de seamă, chinuri şi munci.

III.

A Sfântului Marcu

1. Când vătămarea unuia se va întin­de la mulţi, nu trebuie a răbda îndelung, nici a căuta pe al său folos, ci pe cel al multora, ca să se mântuiască mai mulţi; pentru că, decât fapta bună cea din parte, mai folositoare este cea a multor părţi.

Iar Dumnezeului nostru fie slava, în veci. Amin.

Sfârşit al cărţii lui Everghetinos, împre­ună cu Dumnezeu Sfântul.

445

Cuprins

PREDOSLOVIE 9

ÎNCEPUTUL CĂRŢII A TREIA A LUI EVERGHETINOS

PRICINA ÎNTÂI 19

Că nu se cuvine a osândi pe cineva în urma unor bănuieli sau, îndeobşte, a crede în bănuieli

PRICINA A DOUA 23

Că nu trebuie a osândi nici a defăima pe cel ce păcătuieşte la arătare, ci a lua aminte de sine şi a nu iscodi cele străine; că cel ce ia aminte la răutăţile sale, nu [mai] poate osândi pe aproapele

PRICINA A TREIA 37

Că nu trebuie a sminti pe cineva întru cele ce nu sunt după poruncă; şi despre ce înseamnă numele smintelii; şi cum că nu se cuvine să ne smintim, iar pe cei ce smintesc să-i tămăduim

PRICINA A PATRA 40

Se cade ca creştinul să-şi robească toată înţelegerea întru Hristos; şi că cei duhovniceşti şi din cugetările cele mireneşti sau şi din lucruri rele întru cugetări bune se povăţuiesc

PRICINA A CINCEA 42

Despre vicleşug şi răutate, simplitate şi nerăutate, de unde se nasc, şi ce folos şi vătămare este dintr-însele; şi despre pizmă

PRICINA A ŞASEA 43

Că cei ce defaimă şi iau în batjocură pe bărbaţii cei neprefăcuţi şi simpli, care pe sine se smeresc, prea mult păcă­tuiesc

PRICINA A ŞAPTEA 45

Că se cade ca credinciosul, pe cele ce le face, cu bună-conştiinţă să le facă şi nu cu rea; că Dumnezeu judecă fap­ta fiecăruia nu precum se vede, ci după scopul celui ce o face

PRICINA A OPTA 47

Mare bunătate este conştiinţa, ce ni s-a dăruit nouă de la Dumnezeu, şi mult ajută celui ce o ascultă pe aceasta

PRICINA A NOUA 49

Că trebuie de-a pururea a lua aminte şi de pretutindenea a ne păzi pe înşine, că vrăjmaşul de pretutindenea şi prin toate năvăleşte

PRICINA A ZECEA 56

Că se cade a ne cerceta pe înşine şi greşalele a le îndrepta, iar pe cele bune a le spori

PRICINA A UNSPREZECEA 58

Că nu fără de primejdie este credinciosului călcarea unei singure porunci, ca unul ce a luat putere a le lucra pe toate, mai vârtos că aceasta i se cere cu deosebire [de Domnul] şi că o mică răutate prea mult vatămă

446

PRICINA A DOUĂSPREZECEA 65

Că monahilor celor cucernici şi, îndeobşte, celor ce au primit dumnezeiasca cunoştinţă, şi păcatele cele mici cu mari munci li se cercetează

PRICINA TREISPREZECEA 67

Că se cade bărbăteşte a sta împotriva trândăviei [akediei] şi a întristării celei de la draci; şi despre răbdare

PRICINA A PAISPREZECEA 76

Că se cade ca nevoitorul, chiar bolnav fiind cu trupul, nu cu totul să se slobozească dulceţilor, nici să facă dez­legare la rânduială, sau în doftorii să-şi nădăjduiască sănătatea, ci în Dumnezeu, cu a Cărui iconomie şi boalele vin către noi

PRICINA A CINCISPREZECEA 81

în ce chip, când şi ce doftorii se cuvine a folosi, şi că nu se cade monahului să plece din mănăstire pentru tămă­duirea trupească, ci, odată bolnăvindu-se într-însa a răbda, îndestulându-se de îngrijirea fraţilor

PRICINA A ŞAISPREZECEA 85

Că nu se cuvine ca monahul, fără de mare nevoie, a se scălda sau a se dezgoli

PRICINA A ŞAPTESPREZECEA 89

Că la Dumnezeu nu este ceva nehotărât, ci toate cele ce se fac, şi înseşi morţile cele de năprasnă, cu pre-cunoştinţa lui Dumnezeu sunt hotărâte [rânduite]

PRICINA A OPTSPREZECEA 91

Despre răbdarea în boale şi folosul cel dintr-însele, şi cum unora din cei îmbunătăţiţi li se aduce de la Dumnezeu pedepse iconomiceşti spre desăvârşita curăţenie

PRICINA A NOUĂSPREZECEA 96

Pentru oarecare folos, de multe ori şi drepţii se dau (de Dumnezeu) la moarte silnică

PRICINA A DOUĂZECEA 100

Că nu se cade a se mira cineva atunci când ceva primejdios li se întâmplă bărbaţilor celor drepţi

PRICINA A DOUĂZECI ŞI UNA 103

Că se cuvine credinciosul, chiar de va fi şi lipsit vreodată de cele de folos şi de nevoie, să nu se împuţineze înda­tă, ci să mulţumească şi să aştepte pe Domnul, şi fără de îndoială să nădăjduiască că Bunul Dumnezeu negreşit va purta grijă de dânsul. Şi cum că ruşine este nevoitorului, odată ce slujeşte lui Dumnezeu, să se apropie de mireni şi a cere cele de trebuinţă, chiar de seva şi îngreuia cu lipsa

PRICINA A DOUĂZECI ŞI DOUA 110

Cine este cel care nebuneşte nădăjduieşte în Hristos

PRICINA A DOUĂZECI ŞI TREIA 112

Că nu se cade a lepăda nici cea mai mică poruncă pentru oarecare trebuinţă trupească măcar de mult ne-ar sili aceasta sau pentru vreo frică omenească

PRICINA A DOUĂZECI ŞI PATRA 114

Că nu se cade ca credinciosul, măcar şi în tulburări [lumeşti] de va cădea vreodată, să se prefacă [închipui] după lucrurile cele din afară, ci către Dumnezeu să privească şi plăcerea Aceluia să o facă

447

PRICINA A DOUĂZECI ŞI CINCEA 117

Se cade ca, cel ce caută a plăcea lui Dumnezeu, necinstirile şi cinstele de la oameni ca nimic a le socoti

PRICINA A DOUĂZECI ŞI ŞASEA 120

Că se cuvine ca fapta bună întru ascuns a o lucra şi a nu o vădi, nici a ne făli pentru slavă-deşartă şi [sau] slavă omenească; şi de unde se naşte slava-deşartă, cum lucrează şi cum se aprinde

PRICINA A DOUĂZECI ŞI ŞAPTEA 128

Că nu se cade a căuta prieteşugurile celor mai mari din lume

PRICINA A DOUĂZECI ŞI OPTA 131

Că nu se cuvine ca, din plăcerea de sine, a face ceva mai presus de ceilalţi fraţi ce sunt în mănăstire

PRICINA A DOUĂZECI ŞI NOUA 134

Că şi singură mândria poate a pierde pe creştin şi cum că cei ce se îngâmfă pentru îndreptări, părăsiţi fiind de har, cad

PRICINA A TREIZECEA 142

De unde se naşte hula şi cum se tămăduieşte

PRICINA A TREIZECI ŞI UNA 146

Că prea mare între faptele bune este dreapta-socoteală, iar cele ce le face credinciosul se cuvine a le face după dânsa; că cele ce se fac fără dreaptă-socoteală şi fără scop, măcar bune de-ar fi, la nimic nu folosesc, ba uneori pricinuiesc şi vătămare

PRICINA A TREIZECI ŞI DOUA 154

Că, fără de ajutorul cel de sus, nici izbăvire de răutate, nici dobândire de faptă bună nu se face celui ce se nevoieşte şi cum că înfierea, nu din lucruri, ci din har se face

PRICINA A TREIZECI ŞI TREIA 157

Care este pricina ispitelor, care este folosul dintru acestea şi cum se deosebesc [de ce fel sunt]

PRICINA A TREIZECI ŞI PATRA 167

Cum se cade a sta împotriva ispitelor, şi că nu se cuvine a se arunca cineva într-însele; când se cade a fugi de ispită şi în ce împrejurare se cuvine a fugi sau a o primi pe aceasta

PRICINA A TREIZECI ŞI CINCEA 173

Că nu este bine a alerga către făcătorii de minuni, ci, din smerenie, a ne lepăda de aceştia; şi nici osebite daruri [harisme] nu se cade a dori sau a cere; iar de se va învrednici cineva de acestea, să nu cugete înalt, ci să se păzească prin smerenie; şi cum că cei ce arată vieţuire dumnezeiască nu sunt cu nimic mai prejos decât cei ce fac semne; şi că, afară de facerea de minuni, sunt alte daruri, mai mari, din care se cunosc cei duhovniceşti

PRICINA A TREIZECI ŞI ŞASEA 179

Că mai mare decât toate faptele bune este dragostea şi că cel ce iubeşte pe Dumnezeu iubeşte folosul sau odihna aproapelui său întru toate mai mult decât le cinsteşte pentru sine

PRICINA A TREIZECI ŞI ŞAPTEA 185

Că se cade ca pentru aproapele a pune şi sufletul

448

PRICINA A TREIZECI ŞI OPTA 189

Că cel ce întru Domnul are dragoste şi smerenie se sârguieşte nu numai a nu întrista pe aproapele, ci şi a-l ajuta în tot felul, şi pe toate cele ale lui a le face ca pe ale sale

PRICINA A TREIZECI ŞI NOUA 196

Că cel ce după Dumnezeu are dragoste se sârguieşte a face bine aproapelui, chiar şi neştiind acesta

PRICINA A PATRUZECEA 198

Că se cuvine credinciosului, atunci când cumpără sau vinde sau altceva de acest fel face, a avea pe Dumnezeu înaintea ochilor, şi paguba aproapelui a nu o îngădui, măcar de ar zice acela că „nu mi se face strâmbătate", şi se cade ca întru dragoste a păzi neîndrăzneala, şi mai vârtos cei tineri, încă şi de tovărăşii în obşte [a se păzi credinciosul], ca de unele ce sunt pierzătoare

PRICINA A PATRUZECI ŞI UNA 202

Ce se cade a face către cei ce vin şi cum a-i întâmpina pe dânşii şi a vorbi cu ei

PRICINA A PATRUZECI ŞI DOUA 206

Că întru venirile celor ce vieţuiesc după Dumnezeu, mulţi Părinţi, pentru odihna celor ce veneau, lăsau puţin din nevoinţă, cu nimic vătămându-se din aceasta, pentru nepătimirea lor; iar unii dintr-înşii, pentru acea puţi­nă răsuflare [odihnă], mai pe urmă se chinuiau pe eişi; şi că cel ce întru veniri şi mângâieri păzeşte nevoinţa sa nedezlegată sau dezleagă puţin, vrednic de laudă se face de aici, căci bine a judecat; şi cum că cei ce se silesc peste măsură nu se cuvine a se pleca întru mângâieri

PRICINA A PATRUZECI ŞI TREIA 210

Că celor ce vin la vreo obşte, măcar şi călugări de vor fi, nu se cuvine a li se da voie să vorbească cu fraţii fără opreală sau să locuiască cu ei; încă şi despre ce se cuvine a păzi fraţii către cei ce vin

PRICINA A PATRUZECI ŞI PATRA: 213

Că nu se cuvine a mânca împreună cu bărbaţii cei nebăgători de seamă [nepăsători] şi că, de cei ce întreabă şi nu fac, după întâia şi a doua vorbă trebuie a ne lepăda

PRICINA A PATRUZECI ŞI CINCEA 215

încă şi pentru înşişi cei ce vin: care este petrecerea cea cuviincioasă în străinătate şi cum se cade a călători cu fraţii.

PRICINA A PATRUZECI ŞI ŞASEA 217

Că se cuvine ca pe tot cel ce se apropie de noi pentru a câştiga milă a nu-l întoarce deşert, ci ca pe un trimis de la Dumnezeu să-l primim cu blândeţe şi să-i dăm din cele ce avem; şi, măcar că el obrăzniceşte, să fim fără de răutate şi să nu ne mâniem, după asemănarea lui Dumnezeu; şi că Dumnezeu pe cei milostivi de multe ori îi răsplăteşte; şi cum trebuie să se facă împărţirea în chinovie, şi de cine să se facă

PRICINA A PATRUZECI ŞI ŞAPTEA 228

Că nu se cuvine ca monahul, cu pricina milosteniei, să aibă bani sau să primească cele ce i se dau, şi care este milos­tenia cea cuviincioasă călugărului

PRICINA A PATRUZECI ŞI OPTA 235

Că de multe ori unii, întru sărăcie fiind, dar după putere miluind, apoi, îndestulându-se de bani şi cu iubirea de argint biruindu-se, şi milostenia pe care o aveau o au pierdut

449

PRICINA A PATRUZECI ŞI NOUA 238

Că nu se cade monahului a lua fără de socoteală de la tot omul, nici peste trebuinţă, şi că dator este ca cel ce ia să se ostenească pentru cei ce dau

PRICINA A CINCIZECEA 242

Că se cade, de cele ce nu ne folosesc sau ne sunt străine, ca de nişte [lucruri] pierzătoare a ne depărta

ÎNCEPUTUL CĂRŢII A PATRA A LUI EVERGHETINOS

PRICINA ÎNTÂI 247

Că monahului neagoniseala îi este făgăduinţă; şi care este semnul nepătimaşului, şi cum au îndreptat Părinţii aceasta

PRICINA A DOUA 255

Că milostenia cea trupească, celor din lume, de nevoie este, atunci când nu sunt săraci, ca unora ce nenumărate binefaceri li se face printr-însa. Pe care aceştia se cade a o face fără cruţare [cu toată inima] şi din cele mai de cinste pe care le au

PRICINA A TREIA 258

Că patima iubirii de arginţi este mai pierzătoare decât toate patimile

PRICINA A PATRA. 260

De unde se face dragostea cea întru Dumnezeu, şi cum se arată, şi care sunt lucrările ei

PRICINA A CINCEA 269

Că prea mare lucru între faptele bune este a se linişti cineva cu socoteală şi că mare nevoie are sufletul să o îndrepteze pe aceasta; şi care este liniştea cea cu socoteală, şi cum se isprăveşte

PRICINA A ŞASEA 281

Cum biruieşte cineva gândurile şi în ce măsură nu i se cere seamă pentru acestea

PRICINA A ŞAPTEA 296

Că moarte este credinciosului risipirea minţii şi uitarea; iar cea de-a pururea pomenire a lui Dumnezeu şi vedere a Sa, i se face lui viaţă şi pierdere a toată răutatea

PRICINA A OPTA 301

Că se cade a ne ruga neîncetat, şi ce este aceasta, şi cum se îndreptează

PRICINA A NOUA 307

Că cel ce se îngrădeşte pururea cu rugăciunea este nerăzboit de vrăjmaşul, pentru aceea se cade ca întru aceasta a ne nevoi

PRICINA A ZECEA 310

Care este puterea rugăciunii, şi că prin rugăciune se dă tot binele de la Dumnezeu, şi prin ea se uneşte omul cu Dumnezeu

PRICINA A UNSPREZECEA 315

Că se cade ca cel ce cere, nu ce-i place lui să ceară, ci ceea ce este de folos, precum I se pare lui Dumnezeu

450

PRICINA A DOUĂSPREZECEA 317

Că se cade ca cel ce cere de la Dumnezeu cele folositoare, pe cele aduse asupră-i de la Pronie cu mulţumită să le primească, măcar de se va întâmpla a fi împotriva voii sale.

PRICINA A TREISPREZECEA 320

Că se cade ca rugăciunea să fie ajutorată de faptă, şi care sunt cele ce fac rugăciunea neprimită

PRICINA A PAISPREZECEA 323

Că, celui ce are ceva asupra cuiva sau celui ce are asupra lui ceva şi nu se împacă, neprimită îi este rugăciunea.

PRICINA A CINCISPREZECEA 326

Că de nevoie este credinciosului citirea Scripturilor şi că mult folos ia dintr-însa

PRICINA A ŞAISPREZECEA 328

Că datori suntem ca pe cele ce le citim să le şi facem, că nu în cuvânt este mântuirea, ci în lucrare; pentru aceasta, cunoaşterea goală este nefolositoare. Şi că se cade ca cel duhovnicesc să nu rămână în slovă, ci să se nevoiască să treacă şi spre Duhul

PRICINA A ŞAPTESPREZECEA 331

Că nu se cuvine ca din mândrie mult a cerceta cele înalte ale Scripturii, şi aşa a iscodi cele dogmaticeşti şi ascunse, sau şi judecăţile lui Dumnezeu

PRICINA A OPTSPREZECEA 333

Că se cuvine credinciosul cu totul a se depărta de cunoştinţa cea cu nume mincinos şi de vorbirea cu ereticii. Şi care este înţelepciunea cea după Dumnezeu, şi că la unii chiar şi simplitatea ajută

PRICINA A NOUĂSPREZECEA 336

Că asupra credincioşilor nimic nu pot dracii; pentru aceasta nu trebuie să-i băgăm în seamă sau să ne temem de ei şi nicidecum să luăm aminte la dânşii, orice ar face ei; şi cum poate deosebi cineva vederea celor bune de cea a celor viclene, pentru că, de multe ori şi năluciri arată, spre înşelarea celor groşi, că pe suflet îl poate mângâia şi vederea cea dumnezeiască, şi cea drăcească

PRICINA A DOUĂZECEA 343

Că în multe feluri se arată visurile, pentru aceasta mai fără de primejdie este a nu crede lor, şi că dracii nimic nu ştiu din cele ce vor să fie; măcar deşi zic că le ştiu pe cele ce le pun înainte, le zic astfel prin ghicire [şi nu din adevăr]

PRICINA A DOUĂZECI ŞI UNA 347

Că cele din inima omului dracii nicidecum nu le ştiu, nici de care patimă ne biruim; dar, din cele ce grăim sau lucrăm, din acestea le învaţă

PRICINA A DOUĂZECI ŞI DOUA 349

Care este măsura nepătimirii, şi care sunt osebirile [însuşirile] acesteia, şi de unde i se face ea omului.

PRICINA A DOUĂZECI ŞI TREIA 355

Când şi cum se cuvine a ne atinge de cuvântarea de Dumnezeu [teologie], şi care este cuvântul înţelepciunii du­hovniceşti şi care al cunoştinţei, şi de unde se învredniceşte mintea de dânsele

451

PRICINA A DOUĂZECI ŞI PATRA 364

Cum şi de unde se face mintea părtaşă harului lui Dumnezeu şi se suie întru vedenie, şi cum se păzeşte întru dânsa

PRICINA A DOUĂZECI ŞI CINCEA 377

În câte feluri se face dumnezeiasca slobozire şi părăsire, şi ce trebuie a face întru dânsele, şi [cum] a chema înapoi harul Duhului

PRICINA A DOUĂZECI ŞI ŞASEA 379

Că vederea duhovnicească uimeşte mintea şi o face a uita toate cele de aici; şi că harul Duhului se face acoperă­mânt, hrană şi băutură pentru cei desăvârşiţi; pentru această pricină şi unii dintre sfinţi, întărindu-se cu dumne­zeiescul har, pe acestea prea puţin sau nicidecum nu le foloseau pentru fire, căci se împuterniceau de har

PRICINA A DOUĂZECI ŞI ŞAPTEA 382

Că mare este vrednicia preoţiei, pentru aceea nu trebuie a alerga către dânsa, ci cel chemat spre ea, pentru evlavie, să se lepede de dânsa, mai vârtos de va socoti şi că alegerea se face din sârguinţa omenească, iar nu din dumneze­iască hotărâre; aşijderea a face şi pentru începătorie [dregătorie] şi pentru învăţătorie

PRICINA A DOUĂZECI ŞI OPTA 385

Despre preoţie, cum că cel ce cu nevrednicie slujeşte foarte grea muncă îşi trage asupră-şi, precum şi cel ce cu luare-aminte şi cu vrednicie slujeşte prea mult dobândeşte

PRICINA A DOUĂZECI ŞI NOUA 387

Că şi în toate zilele a sluji [după tipic], prea mare folos soleşte; pentru aceea se şi află la Părinţi făcându-se aceasta; şi cum că în sfinţita jertfo cele cereşti împreună cu cele pământeşti se împreună

PRICINA A TREIZECEA 389

Că nu numai celor vii, ci şi celor morţi, jertfa prea mult le foloseşte

PRICINA A TREIZECI ŞI UNA 391

Că după moarte nu mai este iertare, numai de vor fi din păcatele foarte uşoare, dar şi pentru acestea cu greu se va da iertarea; iar pentru cei răposaţi, care au săvârşit fapte vrednice de muncă, este cu neputinţă să-i mai scoată cineva de acolo

PRICINA A TREIZECI ŞI DOUA 394

Care este raţiunea şi puterea Sfintelor Taine; şi că se cuvine să ne facem drept scop apropierea de dânsele

PRICINA A TREIZECI ŞI TREIA 396

Cum se cade şi când trebuie să ne apropiem de cele sfinte şi cuce fel de conştiinţă

PRICINA A TREIZECI ŞI PATRA 400

Că de prea mare folos este a ne împărtăşi în fiecare zi, tot astfel şi a nu ne împărtăşi deseori vătămător este

PRICINA A TREIZECI ŞI CINCEA 403

Că cel ce este sub canon şi nu se poate împărtăşi la dumnezeiasca Adunare [Liturghie] trebuie să iasă din biserică împreună cu catehumenii

PRICINA A TREIZECI ŞI ŞASEA 405

Că îngroparea în biserică a celor blagocestivi de folos este, iar a celor osândiţi, solitoare de muncă în focul cel veşnic, nu se arată nevinovat

452

PRICINA A TREIZECI ŞI ŞAPTEA 406

Că şi a îngropa pe cineva cu cinste [pompă] nu mică vătămare poate pricinui sufletelor; pentru aceea [nu întâm­plător], cei iubiţi de Dumnezeu sunt îngropaţi simplu [fără pompă]; pentru aceasta, de mare folos este a alege cineva îngroparea fără slavă

PRICINA A TREIZECI ŞI OPTA 410

Că nu al tuturor este a învăţa, ci numai al celui pus spre aceasta de dumnezeiasca Pronie, ca cel ce este îndestulat a împlini cele pe care le învaţă şi căruia i s-au biruit patimile; iar cel prost [nevrednic] se cade a lua aminte de sine, ca nu cumva, voind pe alţii să-i zidească, pe sineşi să se surpe. Şi cum, cu toate acestea, uneori, unii s-au aflat pe eişi, încă de la începutul lor povăţuiţi fiind de Duhul Sfânt şi care nicidecum nu au fost legaţi de vreo povăţuire omenească -, povăţuitori ai altora, de care lucru se cuvine numai a ne minuna, nu însă a-l şi urma, dată fiind neputinţa noastră

PRICINA A TREIZECI ŞI NOUA 416

Că cel ce din Duhul Sfânt face judecăţile, măcar că nu este preot, întru cele ce va cerca îl are pe Dumnezeu împreună-hotărâtor. Şi cum că nu numai preoţilor, ci şi altora care sunt curaţi le-a îngăduit Dumnezeu a învăţa. Care este preoţia cea înţeleasă cu mintea. Cum se cuvine ca cei din pustie, nefiind de faţă preot, să se împărtăşească cu Sfintele Taine

PRICINA A PATRUZECEA 418

Că se cade ca păstorul cel adevărat să sufere toată primejdia pentru oi şi foarte cu osârdie a griji de dânsele

PRICINA A PATRUZECI ŞI UNA 426

Că celor ce li s-a poruncit de la Dumnezeu a învăţa pe alţii, pe cât se sârguiesc a spori în învăţătură şi a-i întări pe cei pe care îi învaţă, pe atâta şi de mai mult har se îndulcesc. Pentru aceasta, cu sârguinţă se cuvine a învăţa; iar cei ce din trândăvie se lenevesc de la învăţătură, cea nesuferită muncă vor pătimi. Şi cum se cade a fi egumenul în mănăstire, şi că se cade a avea pe al doilea spre a-i ajuta la a povăţui frăţimea

PRICINA A PATRUZECI ŞI DOUA 429

Că nu se cuvine ca cineva să înveţe sau să mustre pe cei ce nu sunt supuşi ai lui, chiar de vor fi păcătuind, ci numai de vor cere aceasta, şi nici a izbândi celor nedreptăţiţi

PRICINA A PATRUZECI ŞI TREIA 431

Că nu se cuvine a ne purta cu asprime faţă de cei sub ascultarea noastră sau a le porunci lor cele nepotrivite şi cum că, pe tot lucrul poruncit cu smerenie şi cu bună-conştiinţă, harul îl ajută să sporească spre bine

PRICINA A PATRUZECI ŞI PATRA 434

Că se cade, pe cel ce face ceva bine, măcar şi nedesăvârşit de va fi, să nu-l oprim, ci mai vârtos să-l sprijinim, şi puţin câte puţin să-l aducem spre desăvârşire

PRICINA A PATRUZECI ŞI CINCEA 435

Că se cade ca egumenul, pe cei mai neputincioşi dintre fraţi, câteodată şi prin cei mai tari a-i deprinde la ascultare şi răbdare şi la celelalte nevoinţe, iar pe cei începători foarte a-i cruţa

PRICINA A PATRUZECI ŞI ŞASEA 436

Că nu de la toţi deopotrivă se cade a cere nevoinţă, ci socotind viaţa pe care a avut-o fiecare mai-nainte şi după deprinderea trupului

453

PRICINA A PATRUZECI ŞI ŞAPTEA 438

Că se cade mai vârtos a purta grijă de cei neputincioşi şi a ne pogorîla măsura lor, atunci când nu calcă vreo poruncă a lui Dumnezeu, ca să nu se smintească. Şi cum că obiceiurile, îndreptările şi păcatele fiecăruia, se cuvine a le judeca după puterea şi cunoştinţa fiecăruia

PRICINA A PATRUZECI ŞI OPTA 439

Că se cade ca pe cel ce a căzut în păcat şi este aproape de deznădejde să nu-l lepădăm îndată, nici să-l necăjim cu mustrări iuţi, ci cu blândeţe şi cu milostivire să-l ridicăm din cădere. Aşijderea şi pe cel ce se desparte de obşte să-l întoarcem şi cu bunătate să-l primim

PRICINA A PATRUZECI ŞI NOUA 442

Că se cade egumenului a nu tăcea atunci când cei ce sunt sub dânsul vor păcătui, ci a-i mustra şi a-i canonisi şi în tot chipul a încerca a-i tămădui

PRICINA A CINCIZECEA 443

Că pe cel ce greşeşte fără îndreptare şi care este vătămător de obşte să-l izgonim, ca pe unul care nici după cea cuviincioasă purtare de grijă nu s-a folosit. într-o astfel de pricină, egumenul nu trebuie să uneltească milostivire, altminteri şi sieşi şi celorlalţi va aduce vătămare

Vol. IV Distribuţie:

S.C. Egumeniţa S.R.L.

O.P. 3 C.P. 301 800730 Galaţi tel.fax: 0236-326.730 e-mail: editura@egumenita.ro www.egumenita.ro

Tipărit la S.C. DON-STAR S.R.L. Galaţi Str. 1 Decembrie 1918, Nr. 23 TelFax: 0236420100 e-mail: donstargalati@yahoo.com

Să nu socoţi că îţi e de ajuns numai citirea Evangheliei, fără citirea Sfinţilor Părinţi! Acesta este un gând trufaş, primejdios. Mai bine să te aducă la Evanghelie Sfinţii Părinţi ca pe un fiu iubit, care a fost pregătit pentru aceasta prin scrierile lor.

Sfântul Ignatie Brianceaninov

Everghetinosul este o mare binefacere, pentru că putem cunoaşte pe deplin duhul Sfinţilor Părinţi împotriva tuturor patimilor, pe rând; sufletul cunoaşte cum au lucrat aceia şi se foloseşte.

Cuviosul Paisie Aghioritul

Părinţii din pustia Patericului vin la noi, îndemnându-ne să primim mărturia lor în inimile noastre şi în viaţa noastră. Deşi au trăit cu mult timp înaintea noastră, poveţele lor sunt foarte actuale. Dacă va fi citit cu luare aminte, marele Everghetinos va fi una dintre cărţile cele mai importante pentru viaţa fiecărui monah şi a fiecărui mirean.

Editorii

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu