PAVEL DE MONEMVASIA

ISTORISIRI DE SUFLET FOLOSITOARE SI PAGINI INEDITE DIN LIMONARIU

U

PAVEL DE MONEMVASIA
ISTORISIRI DE SUFLET FOLOSITOARE ŞI PAGINI INEDITE DIN LIMONARIU
COLECŢIA HAGIOLOGICA
PAVEL DE MONEMVASIA
Istorisiri de suflet folositoare şi pagini inedite din Limonariu
Traducere din limba greacă veche de protopresbiter dr. Gabriel Mândrilă şi Laura Mândrilă
SOPHIA METAFRAZE Bucureşti
Corector: DianaCristina Vlad
© Editura Sophia şi Metafraze, pentru prezenta ediţie
Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale a României
PAVEL DE MONEMVASIA
Istorisiri de suflet folositoare şi pagini inedite din Limonariu
Pavel de Monemvasia; trad, din lb. greacă veche de protopresbiter dr. Gabriel Mândrilă şi Laura Mândrilă bucureşti: Editura Sophia: Metafraze, 2018
ISBN 978-973-136-644-9; ISBN 978-606-8997-01-8
I. Mândrilă, Gabriel (trad.)
II. Mândrilă, Laura (trad.)
2
Pavel de Monemvasia
Cel mai bine conservat oraş bizantin din Peloponez, Monemvasia, a fost înfiinţat, în acord cu Cronica Monemvasiei, în perioada invaziilor slave din secolul al VIlea (5823 sau 5878) de către spartani, devenind un important centru comercial şi maritim, dar în permanenţă pradă atacurilor piratereşti cum ne arată şi textele Istorisirilor de sufletfolositoare.
      Pavel, autorul acestor istorisiri, se numără printre cei mai străluciţi episcopi care au păstorit cetatea Monemvasiei; se pare că a activat în cea dea doua jumătate a secolului al X-lea, în acord cu menţionarea numelui său în Synodiconul Monemvasiei1 şi, de asemenea, cu sigiliul episcopal, descoperit în Corint, care atestă existenţa istorică a unei persoane cu acest titlu
      1 V. Laurent, „La liste episcopale du synodicon de Monembasie", EO 32 (1933), p. 145.
5
şi acest nume1. Născut în acele locuri, se pare că a fost intim legat de Mănăstirea Latros centru monastic distins prin activitatea sa iconofilă în decursul persecuţiei declanşate în secolul al VIIlea împotriva sfintelor icoane -, unde sa format duhovniceşte şi de care aminteşte în cea dea doua istorisire a colecţiei de faţă. Astfel, pentru viaţa episcopiei de Monemvasia relaţiile duhovniceşti cu Mănăstirea Latros au reprezentat o constantă duhovnicească dacă ne gândim că şi Petru primul episcop de Monemvasia atestat documentar a luat parte activă la Sinodul din 787, care a restabilit cinstirea sfintelor icoane, după cum actele sinodului o adeveresc, şi a întreţinut relaţii strânse cu Mănăstirea Latros.
      Istorisirile de sufletfolositoare sau bucurat de o apreciere deosebită în perioada medievală, fiind traduse nu doar în limba latină, ci şi în limba arabă. Au fost alcătuite sub înrâurirea Scării Sfântului Ioan Sinaitul, la care, de altfel, autorul şi face referire (istorisirile IV şi XI), înscriinduse în străvechea tradiţie a apoftegmelor, al cărei început se situează în secolul al IVlea.
      1 La aceasta se adaugă şi notiţa prezentă atât la începutul istorisirii a XVIIa, cât şi la finele ei, în manuscrisul Vatican 57: „Ale preacuviosului între monahi Pavel, episcop al Monemvasiei, în Peloponez, istorisiri, foarte succinte şi multfolositoare, ale câtorva bărbaţi preacuvioşi".
6
      Un element aparte, prin care se disting aceste bijuterii ale literaturii hagiografice, îl constituie faptul că autorul recurge în permanenţă la tehnica povestirii în povestire, în încercarea de a convinge lectorul că nu el a fost martorul direct şi nemijlocit al celor relatate, cu intenţia lăuntrică, nemărturisită, de a abate atenţia de la persoana sa.
      Tehnica aceasta predispune la alte profunzimi ale artei comunicării catehetice pe care evlavia eclesiastică este obligată să le cultive pentru a readuce înaintea cititorului asceza ca singurul răspuns ce poate lămuri omului toate întrebările şi neliniştile sale existenţiale, oferindui astfel şansa de a se deschide cu adevărat relaţiei depline cu Dumnezeu.
      Pentru istorisirile IIXVII ale traducerii de faţă, am folosit textul critic elaborat de John Wortley1; textul critic al primei istorisiri a fost publicat recent de Alastair Carroll2.
      1 Les récits édifiants de Paul, évêque de Monembasie, et dautres auteurs, Paris, 1987, pp. 28-137.
      2 „Paul of Monembasia, Historia animae utilis, BHG 1449d, Cod. Vat. Gr. 57", în Metaphrastes or Gained in translation: Essays and Translations in honour of Robert H. Jordan, Belfast Byzantine Texts and Translations, Belfast, Ed. Belfast Byzantine Enterprises, 2004, pp. 185-193.
      7
      Ale preacuviosului între monahi Pavel, episcop al Monemvasiei, în Peloponez,
istorisiri, foarte succinte şi multfolositoare, ale câtorva bărbaţi preacuvioşi
I
Puterea milosteniei
      Un oarecare monah nea istorisit:
      Când am trecut odată pe la Sfântul Teodoret, patriarhul Antiohiei, şi am fost poftit de el la masă, acesta ia povestit smereniei mele următoarele:.
      Acum câteva zile a ajuns pe aici un străin, nespălat, netuns şi îmbrăcat în zdrenţe, pe care lam chemat să ia masa împreună cu mine; când veni şi se aşeză alături de noi, am văzut că mânca cu mâna stângă, pentru că mâna dreaptă îi era învelită în zdrenţe până la încheietură. Lam întrebat: „De ce nu mănânci cu mâna dreaptă, ci cu cea stângă? Că şi Vasile cel Mare în învăţăturile
9
sale morale spune: «Mâna dreaptă să slujească trupului de la coapse în sus, iar cea stângă, asemenea, de la coapse în jos»", iar el mia răspuns: „Să-mi fie cu iertare, preasfinte stăpâne, din când în când se abate asupra mea o suferinţă şi din această pricină îmi este peste putinţă." încercând să-l silesc să vorbească, dar văzând că nu voia [nicidecum], am tras, ca în glumă, zdreanţa în care îi era învelită mâna şi iam descoperit o parte din ea; atunci mâna a slobozit un miros foarte urât şi respingător, încât toţi se ţineau de nas şi nu ştiau cum să skape de el; [şi aceasta sa petrecut] până când şia învelit la loc mâna în sfânta aceea zdreanţă, şi aşa sa pus kapăt acelui miros urât, cumplit şi de nesuportat; atunci eu zice [patriarhul] -, uimit din pricina acestora, am început să-l silesc pe bărbatul [acesta] să-mi spună ce se întâmpla. Iar el, suspinând din rărunchi, se apucă să povestească: „Eu, preasfinte papă1, am avut o mamă preafrumoasă la trup, care a rămas văduvă de foarte tânără, eu fiind singurul ei prunc; şi odată ce tatăl meu muri, după cum
      1 în vechime acest titlu era conferit nu doar episcopilor în general, ci chiar şi preoţilor (P. Batifol, L Église naissante et le catholicisme, Paris, 1927, p. 353, n. 2). în prezent, face parte din titulatura oficială a Patriarhului Alexandriei (ca atare este amintit, printre alţii, şi de Eusebiu al Cezareei în Istoria bisericească [VII, 24]) şi a episcopului Romei.
10
am spus, ea se dădu risipei, beţiei şi destrăbălării, astfel că de pe urma desfrânării a ajuns să adune foarte mulţi bani; nici când am ajuns la vârsta maturizării rânduite de lege, ea nu a încetat această viaţă de ruşine, numai că sa întâmplat săi vină şi ei sfârşitul. După ce am cugetat şi am înţeles de unde se adunase o asemenea bogăţie, miam pus în inimă a urma calea lepădării de cele pământeşti căci averea de pe urma tatei şi a mamei era [nespus de] mare -, zicând: «Ca nu cumva, Stăpâne Doamne Dumnezeule, să mă folosesc de bogăţia aceasta necurată şi necuvioasă, pe toate le voi da la biserici şi la săraci, de sufletul mamei mele.» Aşa făcând, am dat totul, fără a păstra pentru mine nimic altceva decât veşmintele de pe mine. Deşi am făcut asta pentru sufletul mamei mele cu toată bunăvoinţa şi credinţa nepregetată, îmi ziceam: «Cum voi şti oare sau cine îmi va spune dacă Dumnezeu a primit cele date săracilor mai ales că acestea fuseseră adunate de pe urma unor socotiri urâte? [Cum voi şti oare sau cine îmi va spune dacă] mama mea va fi avut parte de oarecare uşurare sau folos mulţumită unor asemenea danii şi milostenii?» Am venit aşadar, domnul meu, la Ierusalim, la patriarh care, la auzul celor petrecute,
11
îmi spuse: «Ai făcut [foarte] bine, o, fiule, îngrijindute de mântuirea mamei tale; căci cu aceasta, ţie îţi faci bine, învrednicinduţi sufletul de mântuire. Numai că nimeni nuţi poate adeveri cu desăvârşire care va fi urmarea celor petrecute; dute în [pustiile] Sketei şi Tebaidei, şi acolo vei afla bărbaţi purtători de Dumnezeu, care au darul vederii cu duhul şi pot, în urma rugăciunii şi a descoperirii, să-ţi aducă lămurire.» Deîndată ce am ajuns în [pustiile] Sketei şi Tebaidei, am auzit cum mi se spune de către acei părinţi cuvioşi şi vrednici de pomenire, care vorbeau [aşa] neîndoielnic mânaţi de smerenia lor peste măsură: «Nu există în ziua de azi printre noi, fiule, cineva asemenea celui pe carel cauţi; dar dacă vrei să ne asculţi sfatul, dute şi mai în adâncul pustiei, şi acolo vei găsi un om al lui Dumnezeu desăvârşit, în stare să-ţi aducă lămurire. Să nu te biruie duhul trândăviei la gândul trudei, ci îndrăzneşte şi dute.» După ce am luat prescuri, binecuvântare şi apă, am mers treizeci de zile; şi am aflat o mică peşteră şi puţină apă, iar în jurul apei urme de om. Cuprins de bucurie, am bătut, după obicei, şi a răspuns dinăuntru sfântul avvă. După ce ma întâmpinat şi a avut loc rugăciunea obişnuită la întâlnirea dintre
12
monahi, neam aşezat. îmi spune robul lui Dumnezeu: «Bine ai venit, fiule. Care e pricina pentru care teai trudit atâta venind până aici? Spunemi cum petrece astăzi neamul creştinilor? Cum sunt împăraţii? Cum stă credinţa?» Atunci iam răspuns: «Prin cuvioasele voastre rugăciuni, ale celor ce trăiţi ca îngerii, toate cele ale noastre se fac în smerenie şi pace; în schimb am nevoie, stăpâne, de luminare în privinţa lucrului pentru care am venit şi mă rog ţie [pentru asta], căzânduţi la pikioare.» La întrebarea: «Care e pricina venirii tale la noi», iam înfăţişat toate, precum sa arătat [mai sus], şi iam spus: «Rogumă, stăpâne, ca, prin rugăciunea ta plină de îndrăzneală şi bine primită înaintea lui Dumnezeu, să primesc înştiinţarea dacă sărmana mea mamă a avut parte de vreun folos sau nu ceea ce mă rog să nu se întâmple.» Mia răspuns adevăratul rob al lui Dumnezeu: «Fiule, o asemenea cerere este peste puterea şi virtutea mea, dar ne vom ruga împreună lui Dumnezeu; şi ceea ce va voi şi va dori ne va descoperi El nouă.» Făcând cu toiagul său de finic un cerc în afara peşterei, ma aşezat în el şi mia poruncit ca vreme de şase zile să nu mă aşez, pe cât îmi stă în putere, nici să mănânc, nici să beau, ci să mă rog lui Dumnezeu noaptea şi
13
ziua ca să-mi descopere ceea ce ceream. «Iar eu voi face acelaşi lucru înăuntrul peşterii; că are puterea Judecătorul gândurilor şi al rărunchilor şi al celor necunoscute să ne descopere nouă, nevrednicilor, după voia Sa.» Cu o rugăciune stăruitoare, ma lăsat în mijlocul cercului şi a intrat în peşteră; făcând eu întocmai şase zile şi şase nopţi, la venirea celei dea şaptea, am intrat întro stare ca de ieşire din sine. Am văzut în partea stângă un lac plin de necurăţii şi urâtmirositor, şi kapetele unor [oameni] care se ridicau şi se lăsau în jos la fundul lacului, iar printre ei am zărito şi pe mama mea care se afunda şi se ridica până la gât, care ma recunoscut şi a început să mă strige: «Bunul meu fiu, miluieştemă!» şi iar se ducea la fundul necurătiilor şi iar se ridica până la piept şi striga: «Preadulcele meu fiu, miluieştemă! Fiul meu, ajută-mă!», şi iar se ducea la fund. Am văzuto ridicânduse pentru a treia oară şi din nou strigând cu şi mai multă jale, cu multe lacrimi şi vaiete: «Fiul meu, ajută-mi! Fiul meu, milostiveştete! Fiul meu, nu mă lăsa în strâmtorarea asta [de care am parte]!» Iar eu, ca şi cum nu miar fi păsat de primejdie, miam întins mâna dreaptă şi, apucândo de părul kapului, în timp ce ea se ducea la fund,
14
miam afundat mâna în groapa acelei necurăţii până la încheietura mâinii. Cum am ridicato, am văzut la dreapta o colimvitră cu apă curată, limpede şi frumos mirositoare, am afundato în ea şi, după ce am spălato de murdăria aceea urât mirositoare, am lăsato acolo, printre oamenii îmbrăcaţi în veşminte albe şi strălucitoare, slăvind şi lăudând dimpreună cu aceia pe Hristos, Dumnezeul nostru. Odată cu venirea zorilor, ma strigat [la el] robul lui Dumnezeu, care voia să afle dacă am avut parte de vreo vedere, în timp ce îi povesteam, el îmi adeverea spusele, fiindcă, după cum spunea, le văzuse şi el pe [toate] acestea. Iar când iam arătat mâna, fiindcă nu puteam suferi mirosul cel fără de măsură de urât, sfântul a spus: «Să nu te pună pe gânduri acest lucru; că aceasta e pecetea adevărului, spre încredinţarea noastră şi a tuturor celor ce vor auzi şi [te vor] vedea că vedenia a fost adevărată, nu vis, nici închipuire şi că Dumnezeu are puterea ca şi după moarte să facă milă şi [săşi arate] îndurările cu cei ce din toată inima fac danii şi milostenii pentru cei ce sau mutat mai înainte [din viaţa asta], dândule lor mila [Sa], că îndurările Lui sunt peste toate lucrurile şi poate câte vrea. Iar cât priveşte această mână a ta, mărturisesc
15
că Dumnezeu ar fi putut so vindece în chip desăvârşit de mirosul cel urât, dar, cum am spus, pentru a nu părea în ochii lumii cu neputinţă de crezut sau îndoielnice [cele petrecute], a binevoit El să rămână aşa.» După ce mia vorbit astfel robul lui Dumnezeu, a luat bucata asta veche de pânză pe care o vezi, tăindo din rasa sa monahală, mia învelit mâna şi numaidecât a încetat cu totul mirosul cel urât; ba mai degrabă, mulţumită lui, sa prefăcut în miros plăcut, care stăruie atunci când [mâna] mie învelită. Iar dacă cineva încearcă so desfacă, aşa cum ai făcut tu mai devreme, nimeni nu poate îndura mirosul cel peste măsură de urât. După toate acestea, mia spus mie acel cu adevărat rob al lui Dumnezeu: «Iată, după atâta drum, tea biruit oboseala şi nu ai nimic din cele de trebuinţă. Cum o să te întorci în ţara ta fără a avea parte de osteneală?» Pe când îmi spunea el acestea, iată că a suflat vântul de miazăzi şi un nor aducător de furtună sa ridicat de la miazănoapte, iar sfântul  Avva a grăit: «Îţi poruncesc ţie, îngerului sub a cărui putere stă norul: în numele lui Iisus Hristos, Care ţine frâiele norilor şi le chiverniseşte pe toate cu mâna Sa cea atotputernică, ial pe fratele acesta pe un nor şi dul la ale sale. Ca tuturor să
16
povestească măreţiile lui Dumnezeu şi [faptul] că tuturor celor care cer drept şi fără şovăire le poate împlini cererile făcute prin mijlocirea daniilor şi a milosteniilor pentru cei morţi, dar şi pentru cei vii; că milostivirile Sale sunt peste toate lucrurile Lui, din neam în neam şi până în veac.» Ridicândumă, aşadar, norul, ma lăsat în faţa casei aşa cum sa petrecut cu Daniil [prorocul] în groapa [cu lei] şi cu alţii -, slăvinduL şi lăudânduL pe Hristos, Dumnezeul nostru în toată cumpătarea şi curăţia; că Lui I se cuvine slava în vecii vecilor. Amin."
II
Despre femeile descoperite în apropierea Muntelui Latros1, pe vremea împăratului Constantin
      1. Un perceptor de taxe nea povestit următoarele:
      „Pe vremea domniei împăratului Constantin Porfirogenetul2, fiul împăraţilor Leon3 şi Zoe şi
      1 Centrul monastic Latros (în prezent Beţparmak Dagl, în Antichitate Latmos aărţioQ, apoi în perioada bizantină Latros a fost înfiinţat în acord cu tradiţia orală în sec. al VIlea de monahii alungaţi din Sinai în urma invaziei musulmane. Prima menţiune oficială a monahismului organizat aici se leagă de participarea în 787 a unui arhimandrit (sub ascultarea căruia se aflau mănăstirile de aici) la Sinodul VII Ecumenic (în sec. al X-lea numărul lor era în jur de şase, iar în sec. al XIIIlea, mai mult de zece; pentru mănăstirile din acest loc, vezi Raya Efthymia, Valea râului Meandros (sec. al VIleaal XIIIlea), geografia şi istoria sa, vol. I, teză de doctorat susţinută la Universitatea din Atena în 2004). Era situat în partea de Apus a Asiei Mici, în apropierea oraşului antic Milet. Din păcate, instituţiile şi evoluţia vieţii monastice de aici nu au fost încă studiate, rămânând necunoscute până în prezent oamenilor de ştiinţă.
2Constantin al VIlea (913-959).
3 Leon cel înţelept (886-912).
18
ginerele împăratului Roman vârstnicul1, am fost trimis în Răsărit ca perceptor de taxe. Mergând la o mănăstire pentru a încasa taxa publică era pe timpul verii Egumenul împreună cu monahii a ieşit în întâmpinarea mea; şi, îmbrăţişândune, neam aşezat în curte. Acolo se afla o mulţime de pomi încărcaţi de roade. Cum stăteam noi de vorbă, au venit nişte păsări care au frânt ramuri din pomi şi, luândule cu tot cu fructe, au plecat grabnic în zbor. La vederea acestui lucru neobişnuit, iam întrebat pe monahi: De ce păsările nu mănâncă fructele, ci le iau cu ramuri cu tot? Iar ei miau răspuns: «Acesta este cel deal unsprezecelea an de când păsările vin din vreme în vreme şi fac aşa.» La întrebarea mea «Ce înseamnă asta?», miau răspuns: «Nu ştim, ne minunăm şi ne mirăm şi noi de acest lucru.» Atunci eu, ca şi cum mar fi îndemnat Dumnezeu, am zis: «Să ştiţi că păsările duc fructele unor monahi aflaţi în munţi.» Pe când vorbeam, iată că veni un corb, care a rupt o ramură din pom cu tot cu fruct. Atunci am spus Egumenului şi fraţilor: «Urmaţimă!» în timp ce ei sau grăbit să mă urmeze, corbul zbura liniştit deasupra noastră, fără a da drumul ramurii; cum a ajuns pe
968-1034.
19
munte, a lăsato jos şi sa ciugulit, întinzânduşi aripile.
      2. Când am ajuns şi noi sus pe munte şi neam apropiat de el, şia luat creanga, sa ridicat în aer, apoi a coborât întro vale unde a lăsat ramura, sa înălţat iarăşi în aer fără povară şi a plecat croncănind. Urcândune noi pe buza unei prăpăstii, de unde văzuserăm corbul că sa lăsat în jos, şi pornindune să aruncăm cu pietre, nişte voci de acolo de jos neau răspuns: «Dacă sunteţi creştini, încetaţi, că o să ne omorâţi!», iar noi am întrebat: «Cine sunteţi voi?» «Dacă vreţi», neau zis, «să ne vedeţi, aruncaţine trei veşminte, căci suntem fără haine; pe urmă, luândo la vale pe povârniş, veţi afla un drumeag abrupt şi, apucândo pe el, veţi ajunge la noi.» Trei monahi, la auzul acestora, sau dezbrăcat deîndată de tunicile lor şi, învelind în ele nişte pietre, leau aruncat întracolo; apoi, după cum am fost îndrumaţi, am coborât de pe munte, am găsit drumul acela abrupt şi, cum am ajuns la kapătul lui, am zărit trei femei care, îndată ce neau văzut şi ele, au venit în întâmpinarea noastră şi ni sau închinat până la pământ. După ce neam închinat şi noi şi neam dat unii altora bineţe, neam aşezat;
20
împreună cu noi doar una dintre ele sa aşezat celelalte două au rămas în pikioare.
      3. Atunci Egumenul a întrebato pe cea care şedea: «De unde şi de ce ai venit aici, doamna şi Maica mea1?» «Eu, Părinte», a răspuns ea, «sunt din Constantinopol, şi soţul meu a fost protospătar2; după moartea lui care la luat de tânăr, am rămas văduvă şi fără copii la douăzeci şi doi de ani, cu jalea văduviei, cât şi a lipsei de copii. La câteva zile, un nobil cu foarte multă putere, aflând de cele întâmplate, împins de vrăjmaşul sufletelor noastre, a vrut să mă răpească cu sila, trimiţânduşi slugile [la casa mea]; eu leam răspuns după cuviinţă, dar aceia miau spus la plecare că se vor întoarce în ziua următoare, când aveau să mă ia fără voia mea să mă ducă la stăpânul lor. înfricoşată, mam rugat toată noaptea Domnului nostru Iisus Hristos să-mi dea puterea şi cuvintele potrivite, „când îmi voi deschide gura"3, spre a mă împotrivi şi al îndepărta de la mine pe acest om viclean, care voia ca odată cu trupul să-mi pângărească şi sufletul. Mam
1Kupia pov pricep (XLVI, 41-42).
      2 Protospătarul (npanoffnadăpi.cx;) era unul dintre cei mai înalţi demnitari de la curtea imperială în perioada mediobizantină, titlul fiind conferit de împăratul însuşi.
3 Ef. 6, 19.
21
gândit aşadar ce răspuns aş fi putut să le dau ca să nu mă ia cu sila, dacă oamenii săi aveau să vină din nou; când au venit în ziua următoare, pregătiţi să mă ia cu forţa, leam spus: «O, domnii mei, credeţi oare că eu nu maş bucura să vin la preaslăvitul meu domn? Sufăr însă de o boală grea, plină de puroi şi de miros urât, de nesuportat, şi acum am parte de îngrijiri. Aveţi răbdare până mă voi vindeca, şi atunci voi veni eu însămi neîntârziat. Carear fi folosul venirii mele la stăpânul vostru, suferind eu de acest lucru dezgustător? Oare voi nu veţi avea parte de necinste şi eu nu mă voi face de ruşine? Aveţi răbdare cu mine, daţimi un răgaz nu mai mult de patruzeci de zile, şi mă voi face bine.» La auzul acestora, au plecat zicând: «Dacă e vorba de patruzeci de zile, stăpânul nostru te va aştepta.»
      4. Aşadar, deîndată ceau plecat, leam dat libertatea tuturor robilor mei, odată cu înscrisurile necesare1, şi nam păstrat pentru mine decât pe aceste două roabe, pe care le vezi. Aşijderea şi întreaga mea avere în bunuri mobile
      1 Acyaza (legata) dispoziţie întâlnită în codul de legi roman clasic referitoare la libertăţile sau drepturile ce pot fi oferite de cineva prin testamentul său; o uzanţă foarte comună şi în spaţiul creştin (a se comp. cu testamentul Sf. Grigorie Teologul [PG 37, 389-391]).
22
am împărţito la văduve, orfani şi săraci, apoi miam chemat o rudă iubitoare de Hristos şi iam cerut sub juruinţe înfricoşătoare să se ocupe de vânzarea casei şi a tuturor proprietăţilor mele, iar câştigul să-l împartă celor în nevoi. După ce am scăpat aşadar de grija întregii mele averi, leam luat cu mine pe aceste două surori, am urcat pe un vas noaptea şi, călăuzită de Dumnezeu, am ajuns în acest loc. Iată că au trecut unsprezece ani de când nam văzut chip de om, în afară de voi, până în ziua de azi. Iar hainele, odată cu trecerea timpului, sau sfâşiat şi sau rupt de tot.
      5. Egumenul, la auzul acestora, a întrebat: «De hrană cum vaţi făcut rost?» «Dumnezeu Cel Bun şi de oameni Iubitor», a răspuns ea, «Cel Care a hrănit în pustie poporul [israelit] pribeag vreme de patruzeci de ani1, ne trimite nouă, nevrednicilor Săi robi, hrana; căci în fiecare an, după voia Sa, păsările ne aduc felurite şi nenumărate fructe, peste nevoia noastră. Iar prin Harul Său ne acoperă şi ne încălzeşte chiar de am rămas fără de acoperământ, aşa că nu simţim nici frigul iernii, nici dogoarea verii; şi trăim aici ca şi cum neam
1 Fac. 15,16ş. urm.
23
afla în Raiul desfătării1, slăvind cu cântări neîncetate preasfântul nume al Preasfintei şi Celei maipresusdefiinţă Treimi, al Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh.» Auzind noi acestea, neam minunat cu toţii! După o vreme Egumenul zice: «Dacă vei îngădui, doamna mea, voi trimite un monah la mănăstire să aducă cele de trebuinţă ca să luăm o gustare împreună.» «Dacă vrei», ia răspuns ea, «să faci aşa ceva, porunceşte să vină preotul mănăstirii aici spre a aduce lui Dumnezeu Jertfa cea fără de sânge, ca şi noi să ne facem părtaşe Preacuratelor şi de viaţă făcătoarelor Taine ale lui Hristos, Dumnezeul nostru; căci de când am plecat din cetate, nu neam învrednicit de împărtăşirea cu Sfinţitele Daruri.» 6
      6. Imediat ce a auzit acestea, Egumenul a trimis un monah la mănăstire după preot şi cele de trebuinţă. Cum a venit aşadar preotul, a săvârşit dumnezeiasca Liturghie şi sau împărtăşit şi ea, şi roabele ei; după ce ele au luat o gustare împreună cu monahii, a spus fericita către Egumen: «Rog pe sfinţia ta să rămână împreună cu noi încă trei zile.» Şi ia primit cererea, cu făgăduinţa de a rămâne acolo trei zile. A doua
1 Fac. 3,21.
24
zi, disdedimineaţă, fericita aceasta sa sculat şi, după o rugăciune stăruitoare şi îndelungă la Domnul, sa mutat la El. Am îngropato pe ea cu lacrimi şi cântări şi am aşezato în mormânt; în următoarea zi sa mutat [la Domnul] şi a doua, iar în cea dea treia zi sa mutat şi ultima. După ce leam îngropat pe toate, neam întors, mărinduL pe Hristos Dumnezeu, Cel Ce face minuni nemaiauzite şi semne slăvite fără de număr. A Acestuia este slava în vecii vecilor. Amin."
III
Despre cel chemat să dea socoteală cu trei zile înainte de sfârşitul său
      1. Un preot din Peloponez, pe nume Pardos, a venit la mine în Monemvasia, cu rugămintea să-l îmbrac în sfântul chip al monahilor. înduplecat de rugămintea sa, după catehizarea cuvenită, lam tuns [în monahism] şi, dândui veşmântul schimei monahale, iam schimbat numele în Petru. Acest fericit [bărbat], străduinduse întru nevoinţa cea bună, a fost silit de tatăl său [după trup] să plece de la mine şi să se întoarcă în patria sa o cetăţuie pe nume Eniklion unde, căzând întro boală foarte grea, sa mutat la Domnul, primind pentru nevoinţele sale ca răsplătiri, adeveritoare ale îndrăznelii sale la Dumnezeu, minunile care se petreceau zilnic la racla [moaştelor] lui.
26
      2. Odată, pe când stăteam de vorbă cu acest [părinte] vrednic de pomenire şi discutam despre ieşirea sufletului şi despre felul în care i se cere să dea socoteală duhurilor răutăţii, îmi zise:
      prietenul meu sa îmbolnăvit şi, când mam dus să-l văd, mia spus următoarele: „După starea în care mă aflu, preacinstite părinte, înţeleg că sfârşitul mie aproape; cu îngăduinţa ta, o să mărturisesc sfinţiei tale cele săvârşite de mine." După ce iam spus: „Grăieşte, frate, fără să te ruşinezi; căci cu toţii, stricăcioşi fiind, am păcătuit şi, ispitiţi de vrăjmaşul cel de obşte, păcătuim; dar să nu socoteşti că milostivirile lui Dumnezeu nu vor birui mulţimea relelor noastre dacă ne îndreptăm spre El prin pocăinţă sinceră", el a început săşi mărturisească de bunăvoie greşelile.
      3. După ce sa spovedit, rudele şi prietenii au venit să-l vadă. Pe când şedeam eu dimpreună cu aceia şi bolnavul ne vorbea, dintrodată, întorcânduse către cealaltă parte a patului, a spus: „Dumnezeu să-ţi înmulţească anii, domnul meu." în timp ce noi toţi eram cuprinşi de uimire şi frică şi ne gândeam că are o vedenie, el îşi avea privirea îndreptată spre cel ce i se arătase şi spunea: „Da, este adevărat, Stăpâne al meu,
27
am făcut asta, dar am mărturisit preotului." Şi iarăşi: „Şi pe acestea leam făcut, dar leam spovedit", apoi: „Spun minciuni, domnul meu, nam făcut aşa ceva, mă osândesc pe nedrept." Multe asemenea lucruri spunea, uneori: „Am săvârşit acestea şi leam mărturisit", alteori „Aceştia spun minciuni, sunt învinovăţit pe nedrept." Iar după aceea a zis: „Cât priveşte înscrisul, domnul meu, despre care mă învinovăţesc, Domnul ştie că eu nam vrut să-l iau, dar alţi necugetaţi asemenea mie mau îndemnat zicândumi: «Fură-l de la mama ta şi dă-l slugii, care are să-ţi dea bani, şi vei avea răsplată şi de la Dumnezeu»; iar acesta e adevărul, Stăpâne." Şi iarăşi spunea: „Spun minciuni, domnul meu, mă osândesc pe nedrept, însă cercetează, şi, dacă sunt adevărate cele pretinse de ei, să mă omori", apoi grăia: „[Zici că] te duci, domnul meu, şi te întorci după trei zile; dar temete de Dumnezeu! Dacă vrei să mă iei, iamă acum, că nu voi putea să mă chinui vreme de trei zile", şi iarăşi: „Să mergi, domnul meu, eu te voi aştepta după trei zile; şi Dumnezeu să-ţi dea mulţi ani."
      4. În timp ce noi toţi ascultam acestea, cuprinşi şi stăpâniţi de multă frică şi spaimă din pricina
28
înfricoşatei şi nevăzutei sale trageri la răspundere, cel bolnav sa întors spre noi, iar eu lam întrebat: „Ce au fost, frate, cele pe care le spuneai şi cu cine grăiai?", iar el [mia răspuns]: „Să nu crezi că miam ieşit din fire şi nu am minţile întregi. Ori sunteţi orbi şi nu vedeţi pe trimisul împărătesc şi pe cinstiţii bărbaţi carel însoţesc şi nici pe întunecaţii [demoni] care stau la uşă?" Eu însă [iam răspuns]: „Care trimis împărătesc?", iar el: „Pe famenul care până acum a vorbit cu mine, al cărui chip strălumina mai mult decât soarele şi ale cărui veşminte erau mai strălucitoare decât lumina. Nici nu a apucat acesta să ajungă bine aici împreună cu slăviţii şi înfricoşătorii săi oameni, că nişte [demoni] întunecaţi şi hidoşi, cu ochi ca de foc, şiau făcut apariţia şi sau aşezat la uşă, învinuindumă şi spunând câte am făcut şi câte nam făcut; iar când împuternicitul împărătesc mă întreba «dacă sunt adevărate cele pe care le grăiesc», despre cele ce ştiam că leam săvârşit, spuneam «Da, stăpânul meu, pe acestea leam făcut, dar leam mărturisit preotului», iar despre cele ce ştiam că nu leam săvârşit, spuneam «Spun minciuni, pe acestea nu leam făcut, mă osândesc pe nedrept.»"
29
      5. Atunci lam întrebat din nou: „Iar înscrisul, de care vorbeai, ce era cu el? Căci despre asta nu miai spus nimic." „Am socotit", mia răspuns, „că nu era nimic însemnat şi de aceea nu am mărturisit acest lucru." „Şi despre ce este vorba?", lam întrebat, iar el a răspuns: „Mama mea avea un rob şi ia făcut un înscris prin carei acorda libertatea, însă păstra acest înscris, zicând că «după moartea mea să se dea robului spre a pleca slobod unde doreşte şi pofteşte». [Robul], fiind însă foarte viclean, a împins pe nişte necugetaţi ca şi mine să mă silească săi fur mamei înscrisul şi să îl dau acestuia, cu făgăduinţa că-mi vor da şi bani. Amăgit de ei, am furat înscrisul şi lam dat robului, fără să primesc nici un ban. Acela, îndată ce a luat înscrisul, nu mai voia să slujească mamei mele. Când sa apucat să caute înscrisul, fiindcă nu la găsit, sa necăjit şi a început să-l blesteme pe hoţ, iar eu, deşi o auzeam de multe ori cum blestemă, nu iam mărturisit nimic. Despre acestea vorbeau [demonii cei] întunecaţi; ei mai spuneau şi multe altele pe care nu leam săvârşit. Când mă întreba despre acestea [trimisul] împărătesc, îi răspundeam că: «Spun minciuni, domnul meu, am parte de osândă nedreaptă, însă cercetează, şi dacă sunt adevărate
30
cele pretinse de ei, omoară-mă». Atunci [trimisul] împărătesc, alungândui pe [demonii cei] întunecaţi, mia spus: «Mergi, pregăteştete pentru tunderea [în monahism], îmbrăcând sfântul chip monahal, iar după trei zile o să vin să te iau.» Eu însă iam spus: «Dacă vrei să faci aceasta, domnul meu, iamă acum, că nu voi putea îndura să mă chinui încă trei zile», iar el [mia răspuns], «nu, nu, ci mergi şi fă aşa cum îţi spun şi după trei zile mă voi întoarce să te iau»; atunci iam spus: «Dumnezeu să-ţi înmulţească anii, domnul meu» şi numaidecât acesta şi cei dimpreună cu el sau făcut nevăzuţi."
Noi însă, la auzul acestora, am rămas uimiţi şi neam cutremurat cu gândul la cumplitul sfârşit care ne aşteaptă; iar el, după ce şia bine rânduit toate cele ale sale şi a îmbrăcat chipul cel sfânt al monahilor, sa mutat la Domnul după trei zile.
IV
Despre cel ce sa spovedit la un părinte sfânt în Muntele Olimpului
      1. Un monah cuvios, pe nume Sofronie, când sa întors de la Muntele Olimp, mia povestit un lucru asemănător cu cel consemnat în cartea sfântă a Scării.1 Spunea, aşadar, că la un Bătrân sporit duhovniceşte şi purtător de Dumnezeu, aflat în Muntele Olimp, mergeau mai mulţi fraţi spre a asculta de la el cuvânt de mântuire şi, în timp ce aceştia se aşezau, Bătrânul le lămurea care sunt cele ce duc la mântuirea sufletului; [oarecând] a venit un frate laic şi, după ce i sa închinat, sa aşezat deoparte. Abătânduşi Bătrânul privirea spre el şi întrebândul din ce pricină a venit la dânsul, el a răspuns: „Am venit, cinstite părinte, ca să îmi mărturisesc păcatele la sfinţia ta",
      1 PG 88,681-684.
32
apoi bătrânul a zis: „Şi vrei să le vădeşti deoparte, numai către mine, nevrednicul, sau înaintea tuturor fraţilor de faţă?" „Cu îngăduinţa ta, cinstite părinte, o să le rostesc chiar şi înaintea tuturor celor de faţă." Bătrânul a mai zis: „Spune, fiule, fără a te ruşina." Şi a început să mărturisească asemenea lucruri ce nu se cuvin nici a ajunge în auzul oamenilor, nici a fi consemnate în scris. După ce lea mărturisit, aşadar, pe toate cu lacrimi, sa oprit, cuprins de întristare, cu privirea în pământ şi cu inima zdrobită. Bătrânul cel sfânt, după ce a cugetat destulă vreme, i sa adresat: „Vrei, fiule, să îmbraci veşmântul cel sfânt?" „Da, părinte, îmi doresc asta, iar în torba mea chiar am atare veşminte." După catehizarea [cuvenită] şi după rânduiala tunderii [în monahism], sfântul bătrân la slobozit cu cuvântul: „Mergi, fiule, în pace şi nu mai păcătui." Iar el, după ce a luat iertarea şi a făcut metanie înaintea lui, a făcut cale întoarsă, slăvinduL pe Dumnezeu, în timp ce monahii se mirau şi ziceau: „Cum se poate, cinstite părinte, că, deşi acesta a mărturisit înaintea noastră a tuturor astfel de păcate grele, nu iai dat nici o poruncă [spre a o păzi] şi nici o epitimie?", însă el lea răspuns: „O, preaiubiţi fii, nu aţi luat seama la
33
bărbatul înfricoşător şi preaslăvit care a fost aici de faţă, al cărui chip era ca soarele, iar îmbrăcămintea sa ca lumina? în mâini avea un zapis în care se aflau scrise păcatele celui ce sa spovedit. Şi în afară de asta, avea şi cerneală şi o pană din trestie ca instrument de scris; în timp ce omul îşi spunea înaintea mea, nevrednicul, şi înaintea voastră cele ale sale, el le însemna cu pana. Aşadar, dacă iubitorul şi milostivul Dumnezeu a iertat unele ca acestea, cine sunt eu, păcătosul, săi dau acestuia porunci şi epitimii?" La auzul acestora, monahii, cuprinşi de frică, sau închinat cinstitului părinte, arătânduşi recunoştinţa faţă de bunătatea şi iubirea de oameni ale Domnului nostru Iisus Hristos; [apoi] plini de mirare şi multă uimire din pricina faptelor minunate ale Milostivului Dumnezeu, au făcut cale întoarsă.
34
V
Despre femeia care a mers la avva Neofit spre a se mărturisi
      1. Purureapomenitul Eftimie, monah plin de virtute şi preot al lui Dumnezeu, nevoitor în mănăstirea Părintelui nostru celui între Sfinţi Arsenie cel Nou, mia povestit că soţia unui nobil de rang înalt, după moartea soţului, adunânduşi gândurile, cântărinduşi păcatele şi având în cuget pomenirea morţii şi a Judecăţii înfricoşătoare, a venit la avva Neofit. După ce i sa închinat, ia spus: „Am venit la sfinţia ta îndemnată de credinţă, cinstite Părinte, spre ami mărturisi greşelile." Iar când acela ia zis că „numi stă în putere să primesc spovedania păcatelor femeilor", ea ia răspuns: „Părinte Sfinte, Domnul nostru Iisus Hristos, adevăratul nostru Dumnezeu, Cel Ce Sa îmbrăcat întru firea
35
noastră, Care a petrecut cu vameşii şi cu fariseii şi a stat la masă în casa lui Symon Leprosul şi a fariseului1, na alungato pe desfrânata care a venit la El, sărutândui cu lacrimi preacuratele pikioare şi mărturisinduşi păcatele! în schimb, tu mă alungi pe mine cea care voiesc să-mi mărturisesc păcatele şi să mă mântui?"
      2. La auzul acestora, monahul ia zis: „De vreme ce spui că ai venit, fiică, la mine, cel nevrednic, mânată de credinţă, să mergem în biserică, spre a face cunoscute în faţa lui Dumnezeu, întru zdrobirea inimii şi smerirea cugetului, faptele tale pe care eu, netrebnicul, le voi asculta." Luând aminte la acestea şi intrând în biserică împreună cu bătrânul cel plin de virtute, după ce sa rugat şi sa închinat, a rămas fără glas, ca întro stare de răpire. Când el cu mirare a întrebato: „Ce sa întâmplat, fiică? Cum mai devreme mă sileai pe mine, smeritul, să-ţi primesc spovedania, iar acum nu mai spui nimic?", ea ia răspuns: „Nu îndrăznesc să-ţi spun ce mă frământă, cinstite Părinte; căci sunt stăpânită de tot felul de gânduri rele." Atunci Bătrânul [ia zis]: „Dacă aşa stau lucrurile, fiică, şi, stăpânită de asemenea
1 Lc. 7,36.
36
gânduri, nu voieşti să mărturiseşti nimic, atunci scrieţi păcatele pe care le ştii, şi eu le voi citi înaintea Domnului Dumnezeu, Cel Ce cunoaşte cele ascunse ale inimilor şi Care iartă, prin mila Sa cea multă şi prin iubirea de oameni nemăsurată, greşelile tale." „Nici asta nu pot", a spus ea. Atunci Bătrânul a stat multă vreme pe gânduri, apoi ia zis: „Dacă nu eşti în stare nici a le scrie, îţi voi spune eu cele pe care le săvârşesc oamenii de obicei şi te voi întreba dacă ai făcut una sau alta." Iar ea, după ce a fost întrebată, a zis: „Cu ajutorul lui Dumnezeu şi al sfintelor tale rugăciuni, cinstite Părinte, eu nam făcut nimic din cele despre care vorbeşti; altele sunt greşelile mele." „Dacă este vorba de alte păcate", a zis el, „nu eu sunt cel ce cunoaşte inimile oamenilor şi nici nu ştiu cele ascunse ale lor1." „Roagăte pentru mine, Părinte sfinte", a spus ea, „şi, după porunca Domnului, aşa să se rânduiască viaţa mea!"
      3. Cu aceste cuvinte i sa închinat Bătrânului şi a plecat. Pe când se întorcea acasă, a trecut pe un pod şi, văzând un monah lepros, care zăcea la pământ plin de bube şi cu totul neîngrijit, ia zis: „Ceai spune dacă teaş lua acasă la mine să
1 Cf. Rm. 2,16.
37
te îngrijesc, iar tu, în schimb, să te rogi lui Dumnezeu pentru mine?" „Măcar deai putea, doamna mea", ia răspuns el, „să arăţi milă cu mine, păcătosul şi sărmanul!" Cum a ajuns acasă, ia pregătit o chilie cu un pat gata aşternut, şia trimis robii săi cumpere haine monahale, apoi lea poruncit să-l ia pe monahul cel plin de bube şi să-l însoţească la baia publică ca să fie spălat, apoi să fie îmbrăcat cu veşmintele acelea, iar pe urmă să-l aducă şi să-l aşeze în patul pregătit pentru el. După ce sau făcut toate acestea, ea însăşi îl slujea, ungândui rănile cu alifii şi purtândui de grijă în tot chipul.
      4. În Sfânta şi Marea Joi din Săptămâna Patimilor îi zise [monahului] lepros: „Vreau să fac ceva pentru tine, părinte, dar să ai răbdare să mă asculţi până la kapăt fără să spui nimic." „Voi face precum doreşti, doamna mea", ia răspuns. La vremea dumnezeieştii Liturghii, săvârşite de preot în paraclisul pe carel avea acasă la ea, îndată ce a început citirea pericopei evanghelice: „Fiind Iisus în Betania, în casa lui Symon Leprosul, sa apropiat de El o femeie, având un alabastru cu mir de mare preţ..."1 ş.a.m.d,, ea a luat
1 Mt. 26,6-7.
38
mir, sa dus la monah şi la vărsat pe pikioarele lui, sărutânduile şi ştergândule cu părul kapului ei, şi şia mărturisit păcatele1. în acel moment, sa făcut cutremur mare, nu în tot oraşul, ci doar în casa ei; după cutremur sa auzit un glas care a spus: „Iertateţi sunt păcatele!"
      După acel glas, monahul lepros sa ridicat sănătos, fără nici o vânătaie pe trup de pe urma bolii, slăvind şi lăudânduL pe Domnul nostru Iisus Hristos, Cel Ce face minuni neasemănate şi semne înfricoşătoare. Iar acea fericită femeie, după ce a primit iertarea păcatelor prin iubirea de oameni cea negrăită şi mai presus de pricepere a lui Dumnezeu, petrecânduşi restul vieţii în pocăinţă, sa mutat la Domnul, lăsând o pildă preafrumoasă celor care vor din toată inima să se întoarcă întru pocăinţă şi spovedanie la Iubitorul de oameni Dumnezeu, „Care voieşte ca toţi oamenii să se mântuiască şi la cunoştinţa adevărului să vină"2. Acestuia I se cuvine slava în veci. Amin.
1 Cf. Lc. 7, 37-38.
2ITim. 2,4.
39
VI
Despre săracul care se ruga în biserica din cartierul Halcopratia1
      1. Un bărbat, secretar [la palatul] imperial2, nea povestit următoarele:
      Când mam dus întro vineri seara la biserica Preasfintei Născătoare de Dumnezeu din cartierul Halcopratia pentru a lua parte la Privegherea de acolo, în zori, aşa cum stăteam acolo şi cântam, am văzut un sărac, care se ruga cu
      1 Biserica aceasta (6 vaoc, Tâv XaAKonpaTeiMv) rămâne cea mai importantă bazilică din Constantinopol, după aceea a Vlahernelor, închinată Maicii Domnului; era situată întrunul dintre cele mai importante cartiere ale kapitalei imperiului, acolo unde se afla şi piaţa negustorilor şi meşteşugarilor arămari (nu departe de complexul arhitectonic de la Sfânta Sofia în prezent, zona Zeynep Sultan Cărnii), cartier atestat încă din vremea lui Constantin cel Mare, când meşteşugarii erau cu precădere evrei. A funcţionat ca paraclis al Sfintei Sofia, aici aflânduse depuse Brâul Maicii Domnului şi o părticică din Acoperământul ei.
      2Noiâpio(; secretar personal fie în serviciul imperial, fie în cel bisericesc.
40
osârdie şi lacrimi, făcând neîncetat mătănii mari, până la pământ; şi mam minunat de evlavia şi cucernicia sa; pe la ceasurile când cântau cocoşii a ieşit din biserică şi eu mam luat după el. Când a ajuns la porţile Bisericii Sfântul Ioan Teologul, în locul numit Diippis, după ce a îngenuncheat de trei ori şi sa rugat, porţile închise sau deschis de la sine şi el a intrat. Eu am rămas afară în ascunzătoarea mea, minunândumă de semnul petrecut, iar el, după ce sa rugat [o vreme], a ieşit şi a luato către Porticul de Jos al Bisericii celei Mari1, după ce porţile acestui sfânt locaş sau închis iarăşi de la sine în urma sa. Am continuat să-l urmez, până când a intrat întruna dintre acele încăperi modeste, în care locuiesc oamenii sărmani, şi a închis uşa după el; iar eu, după ce am însemnat locul, mam întors la biserică. Sâmbătă şi duminică, fiind ocupat cu treburi, nu mam dus să-l caut pe acest om.
      2. Luni însă, când am ajuns în acel loc, am recunoscut semnul făcut la uşa sa; şi, aflând o femeie care şedea acolo, am întrebato: „Unde este omul care locuieşte aici?" „La soţul meu te referi, domnul meu?", ma întrebat ea. „Mă refer
1 Scil. Sfânta Sofia.
41
la omul care locuieşte aici nu ştiu dacă este [sau nu] bărbatul tău." „Nu locuieşte nimeni altcineva aici", îmi răspunse, „numai eu şi soţul meu, care sa dus în Forul [Imperial] săşi vândă marfa, căci este cizmar. De cel cauţi, domnul meu?" Eu, slujindumă de motivul oferit de ea, iam spus că vreau să comand nişte încălţări. „Dacă vrei să-l aştepţi până se întoarce, are să-ţi facă orice îi vei porunci." Am scos însă un tremissis1 şi i lam dat, zicând: „Mergi şi cumpără deale gurii ca să ne ospătăm aici!" „Domnul meu", a spus ea, „vrei să te ospătezi aici, în locul acesta plin de murdărie şi de miros urât, în sărăcăcioasa noastră odaie?" „Nu iau în seamă", iam zis eu, „casa mea e departe şi mie greu să plec ca apoi să mă întorc." A mers aşadar şi a cumpărat cele poruncite.
3. Peste puţin sa întors şi soţul ei şi, aflândumă acolo, ma întrebat, după ce sa închinat înaintea mea: „Ce sa întâmplat, domnul meu?"
„Am venit", iam spus, „să comand nişte încălţări pentru oamenii mei." „Eu, domnul meu", mia zis el, „nu sunt un meşter aşa de priceput, care să-ţi facă o lucrare pe placul tău", dar eu iam
      1 Monedă romană valorând o treime dintrun solidus (a 72a parte dintro uncie [1 uncie = 328,9 g aur]).
42
răspuns: „Vreau să faci tu [încălţările] pentru oamenii mei, indiferent cum vor ieşi. Mai întâi însă să luăm masa, apoi ne vom înţelege." „Cum e cu putinţă, domnul meu, să iei masa sub acest biet acoperiş?", ma întrebat el, şi eu iam răspuns: „Asta nu este important, căci casa mea e departe şi astăzi vreau să mănânc aici." După ce am prânzit împreună cu el şi cu soţia sa şi neam ridicat de la masă, mam adresat ei: „Lasă-ne singuri o clipă; am de discutat ceva cu soţul tău aparte."
      4. După ce a ieşit soţia sa, iam spus lui: „Sâmbătă am fost la Privegherea de la biserica Preasfintei Născătoare de Dumnezeu din Halcopratia, unde team văzut rugândute cu multă osârdie; apoi, la cântatul cocoşilor, ai ieşit din lăcaş, iar eu am venit după tine, urmărindute; când ai ajuns în faţa porţilor sfintei biserici Ioan Evanghelistul şi Teologul, team văzut cum ai făcut trei mătănii şi cum porţile sau deschis de la sine şi ai intrat; iar la ieşire, cum sau închis iarăşi. Văzând acestea, am înţeles că eşti robul lui Dumnezeu. Dacă te temi de Domnul, numi ascunde virtuţile tale, ca să le iubesc şi eu şi să le împlinesc, spre a primi iertarea păcatelor mele celor fără de
43
număr." La auzul acestora, a roşit şi, adâncinduse în gânduri, mia răspuns: „Domnul meu, eu sunt străin de toată virtutea; dar pentru că mai silit să-ţi mărturisesc faptele mele, cu ajutorul lui Dumnezeu, no să-ţi ascund nimic; însă, în numele Domnului, să nu spui nimănui nimic despre mine, înainte ca Dumnezeu să mă ia de pe pământ. După cum vezi, sunt cizmar şi tot câştigul îl împart în trei: o parte pentru nevoile noastre, alta pentru fraţii noştri sărmani şi a treia pentru cumpărarea materialelor folositoare meseriei mele. Postim în fiecare zi până seara şi eu şi roaba ta, cu pâine şi apă şi în rugăciune toată noaptea; astăzi se împlinesc douăzeci şi şapte de ani de când neam căsătorit şi Domnul Dumnezeu nea păzit în feciorie." La aflarea acestora, am dat slavă lui Dumnezeu şi nu am îndrăznit să fac cunoscute aceste lucruri decât după moartea sa, spre folosul celor ce le vor asculta.
VII
Despre preotul oprit de la săvârşirea celor preoţeşti de către episcopul său
Un oarecare preot a fost oprit de către episcopul său de la săvârşirea celor preoţeşti1; primind acest canon, sa întâmplat că a mers în alt oraş, cu nişte treburi. La puţin timp după plecarea lui, iată că episcopul şia aflat sfârşitul. Pentru că era încă sub pedeapsa canonică2, cuprins de multă întristare şi mâhnire, nu ştia ce să facă. Mergând la Constantinopol, sa înfăţişat arhiepiscopului şi cu îndrăzneală ia povestit totul.
1 Scil. caterisit.
      2 în original „afuriseniei", însă termenul nu este folosit m sens general şi riguros canonic, întrucât în situaţia în care preotul este pedepsit o dată cu caterisirea, nu mai poate fi pedepsit şi cu „afurisirea", dat fiind că, în acord cu can. XXV apostolic, un păcat nu se poate pedepsi de două ori, caterisirea şi afurisenia nefiind identice (n. trad.).
45
Iar acesta îi spuse: „Mărturiseştemi care ţia fost greşeala, iar, dacă episcopul tău tea pedepsit neîntemeiat, eu îţi voi dezlega epitimia." „Ma trimis cu o treabă, stăpâne", îi răspunse acela, „dar a fost peste puterile mele so duc la kapăt; mâniinduse atunci pe mine, ma pedepsit canonic şi ma oprit de la săvârşirea celor preoţeşti." Arhiepiscopul îi zise: „Dacă greşeala ta e aşa cum spui, nu e deloc gravă, iar episcopul tău neîntemeiat tea pedepsit canonic; şi dacă lucrurile stau aşa cum cred eu, nu e potrivit ca unul să lege şi altul să dezlege; ci, după cum Domnul va voi, se vor rândui şi cele ale tale." Luândul, aşadar, arhiepiscopul pe preot, sau dus la o mănăstire şi lea spus egumenului şi fraţilor: „Acestui om i sau întâmplat toate acestea, roguvă, pentru Domnul, sfinţiţi părinţi, fiţii alături în această săptămână în post, priveghere şi rugăciune; poate că Domnul va milui pentru sfintele voastre rugăciuni pe preotul acesta dat neîntemeiat pedepsirii canonice." „Pentru sfinţia ta", iau răspuns aceia, „vom face cum porunceşti." La o săptămână, după ce arhiepiscopul dimpreună cu preotul au rămas acolo, postind şi rugânduse cu inimă zdrobită, sa arătat stând dimpreună cu părinţii şi cântând la slujba de dimineaţă
46
a doxologiei şi episcopul care la supus pedepsei canonice pe preot. Văzândul, aşadar, pe acesta arhiepiscopul, ia spus preotului: „Ştii cine este cel de acolo?", la care el ia răspuns: „Da, stăpâne, este episcopul meu". „Dute", ia zis [arhiepiscopul], „aruncăte la pikioarele lui şi cerei iertare." Deîndată ce preotul a mers şi a căzut cu fața la pământ, zicând: „Dă-mi pentru Domnul iertarea", acela ia răspuns de trei ori: „Dumnezeu să te ierte; Dumnezeu să te ierte; Dumnezeu să te ierte!" Şi cu acestea, sa făcut nevăzut. Văzând deci arhiepiscopul şi părinții semnul arătat, au dat slavă lui Dumnezeu, Cel Ce face „lucruri mari şi nepătrunse, lucruri minunate şi fără număr."1
      1 Iov 5,9.
47
VIII
Despre preotul căzut în desfrânare
      1. Un oarecare preot din Constantinopol a căzut prin lucrarea diavolului în desfrânare; gândinduse, după zile, la greşeala sa şi cugetând la ceasul cel înfricoşător al morţii şi la ziua Judecăţii, se tânguia, zicând: „Vai mie, ticălosului, celui ce miam pângărit sufletul şi trupul! Ce voi face ca să am parte de iertarea celor săvârşite de mine?" Însă Bunul şi Iubitorul de oameni Dumnezeu, nevrând să piară cineva1, ia sădit în inimă dorul de a merge în Muntele Olimp şi de aşi mărturisi unui părinte greşelile. Aşadar, cum a ajuns, a aflat un bătrân sfânt, căruia ia mărturisit toate greşelile săvârşite în viaţa sa, încredinţândui şi păcatul desfrânării. Iar bătrânul [ia zis]: „Fiule, după ce ai căzut întrun asemenea
      1 mat. 3,9.
48
păcat atât de greu, ai îndrăznit să mai slujeşti?" „Da, sfinte părinte, am făcut aceasta, călcândumi conştiinţa însăşi." Atunci bătrânul [a continuat]: „Să ştii, fiule, că, dacă un preot cade în păcatul acesta, altă vindecare nu are decât să se îndepărteze de dumnezeiasca Liturghie şi prin pocăinţă adevărată să alerge la Iubitorul de oameni Dumnezeu. Iar dacă se va încumeta, în urma căderii, să slujească, după părerea mea, nu poate avea parte de iertare." „Părinte, nu este oare pocăinţă, ci trebuie să-mi pierd orice nădejde?", a spus preotul, la care bătrânul [a răspuns]: „Iartă-mă, pentru Domnul, fiule, dar cine sunt eu să ascult asemenea lucruri ca să le judec şi să arăt discernământ duhovnicesc? Măcar deaş putea ajunge să-mi plâng păcatele." La auzul acestora preotul, făcândui metanie, a plecat mâhnit.
      2. Pe când cobora [de pe Muntele Olimp], sa întâlnit cu  Avva Petru care, văzândul mâhnit, la întrebat: „Cei cu tine, fiule?" „Mam dus", a răspuns el, „la un duhovnic, cinstite părinte, şi, luând îndrăzneală spre ai mărturisi acestuia gândurile, ma adus la deznădejde." „Socotesc că nu există păcat", ia spus acestuia
49
minunatul Petru, „care să biruiască iubirea de oameni a lui Dumnezeu. Vino cu mine la chilie şi încredinţează-mi cele ale tale, şi Dumnezeu, după a Sa voie, te va rândui." îndată ce au ajuns la chilie, ia mărturisit acestuia păcatul desfrânării. „Bine ţia grăit ţie sfântul bătrân", ia răspuns atunci  Avva [Petru], „că greu şi de neiertat este păcatul acesta pentru preot. întradevăr, dar de vreme ce sa petrecut, ce să facem? De acum tu să nu mai slujeşti şi, tunzândute, să îmbraci haina monahilor şi pocăieştete sincer; nădăjduim în bunătatea Domnului nostru Iisus Hristos că are să facă milă cu tine, aşa cum face cu toţi cei ce se pocăiesc." La auzul acestora preotul a căzut la pikioarele sale, zicând: „Pentru că Domnul Dumnezeu ma trimis în mâinile tale sfinte, nu voi mai pleca de la tine." Văzândui aşadar bătrânul lacrimile şi cugetul zdrobit, ia spus: „Dacă-ţi va fi de ajuns, fiul meu, să fii cu mine, nu te alung; că a spus Domnul, cum şi tu cunoşti, că «pe cel ce vine la Mine nul voi scoate afară».1" Astfel, după câteva zile, după ce la catehizat şi la tuns, la îmbrăcat în sfânta haină a monahilor şi a rămas cu el în pocăinţă, postiri şi lacrimi, căutând împăcarea cu Dumnezeu.
1 In. 6,37.
50
      3. Avea bătrânul un beci şi, după o vreme, cel altădată preot îi ceru săi poruncească a se sălăşlui acolo. Acesta a făcut după cererea lui şi ia dat pivniţa. Şi, ducânduse el singur, a făcut un lanţ şi un kapăt la legat de gâtul său, iar pe celălalt la prins de peretele beciului. Trecând deci trei zile fără a veni la bătrânul, sa dus bătrânul la el şi, văzândul legat în lanţ, îi zise: „Ceai făcut, fiule, cum o să ieşi de aici pentru nevoile trupului tău, legat astfel?" „Părinte sfinte", ia răspuns, „eu mam desfătat de mirosul de mosc, tămâie şi de multe alte arome; se cuvine, aşadar, să-mi fac aici nevoile trupului, legat fiind, ca, aşa cum mam desfătat de bunele miresme, să mă desfăt şi de duhoarea ce iese dinlăuntrul meu; şi aşa cum Dumnezeu o va povăţui pe sfinţenia ta, la două sau trei zile îmi vei aduce puţină pâine şi apă pentru nevoile cele fireşti." înduplecat bătrânul în faţa cererii sale, la două sau trei zile îi aducea pâinea pe care acesta o mânca, udândo cu lacrimile sale. Pe când el stăruia întro asemenea pocăinţă sinceră vreme de trei ani, bătrânul a fost înştiinţat de Dumnezeu printro vedenie că metania ia fost primită şi că avea să se mute în curând din viaţa aceasta. Când bătrânul coborî [în beci] şi se apropie de el ca să-l dezlege,
51
zicândui că „Ţi sa apropiat sfârşitul", el îl rugă să nu fie dezlegat, dorind săşi afle sfârşitul în chipul acesta. Atunci bătrânul îi spuse: „Nu, fiule, aşa ceva nu îngădui"; dezlegândul, aşadar, şi poruncindui să facă rugăciunea [rânduită], şia dat Domnului duhul cu rugăciunea pe buze.
IX
Despre cei trei monahi căzuţi prizonieri în Africa
      1. În părţile Calavriei1 se află o mică mănăstire în care sălăşluiesc cuvioşi şi îmbunătăţiţi monahi.
Unul, aşadar, dintre ei sa întâmplat să afle un copil vândut [ca rob], pe care la [răs]cumpărat şi la crescut cu grijă, învăţândul carte, cu gândul ca mai apoi să-l tundă şi să-l îmbrace în haina monahală. întruna din zile, trei monahi sau gândit să se ducă la pescuit pe mare şi, în timp ce coborau spre ţărm, lau luat cu ei şi pe copil; cum au ajuns pe mare, au fost luaţi prizonieri de nişte sarazini pe care iau întâlnit în drumul lor
      1 Probabil se referă la zona cu acelaşi nume din partea de sud a Italiei (în Antichitate fiind cunoscută sub mai multe nume: Messapia, Iapygia şi mai apoi Salentia), supranumită şi „Grecia Magna" şi la perioada când arabii cuceriseră Sicilia, când pirateria arabă şi comerţul cu robi erau în floare.
53
pe când aceştia veneau cu corabia din Africa. La aflarea veştii, egumenul şi părinţii mănăstirii nu puţin sau întristat, mai ales [monahul] care [răs] cumpărase copilul. După câteva zile, egumenul lea spus monahilor: „Nu e drept, părinţilor, săi uităm pe fraţii noştri în robie, în slujba celor barbari şi necredincioşi; acela dintre voi care are râvnă, să se ducă la cei milostivi şi iubitori de creştini şi să ceară milostenie; poate că Domnul va face să se adune puţin aur şi se va putea izbăvi măcar unul dintre fraţii noştri." „Cu sfintele tale rugăciuni", a răspuns la acestea cel ce răscumpărase copilul, „voi merge eu, părinte, şi voi cere milostenie şi, dacă Domnul va binecuvânta să adun câte ceva, mă voi duce în Africa săi caut pe fraţii noştri duhovniceşti." Astfel, îndată ce a ieşit din mănăstire, ia cercetat pe cei cu frică de Dumnezeu, care lucrează spre folosul propriului suflet prin milostenii şi, adunând de pe aici şi de pe dincolo o sută de monede, a pornit spre Africa.
      2. Cum mergea, aşadar, prin mijlocul pieţei, întâlni copilul [pe carel răscumpărase]; şi îmbrăţişândul numaidecât, îl întrebă cu lacrimi: „O, fiule, ce se întâmplă cu tine?" „Un om, vrăjmaş
54
al lui Dumnezeu", a răspuns el, „ma cumpărat, cinstite părinte, şi în toată ziua mă pedepseşte căutând să mă pângărească, dar nădăjduiesc în Dumnezeu şi în sfintele tale rugăciuni că no să izbutească, nici dacă va trebui să mor." Aşadar, cum vorbea cu monahul, fostul său stăpân, iată că sarazinul, stăpânul lui de acum, veni şi, cum îi văzu stând de vorbă, îl ocărî pe monah şi îşi întinse mâna ca să-l pălmuiască, dar numaidecât mâna ia rămas uscată şi nemişcată. Când a venit un alt sarazin, care a încercat să facă la fel, şi a lui dreaptă a încremenit. La vederea semnului petrecut, ceilalţi sarazini lau luat cu dea sila pe monah şi lau dus la căpetenia lor pe care în dialectul lor o numesc „umirmnis", zicândui: „Monahul acesta este mag şi prin magia lui lea uscat mâinile celor ce voiau să-l lovească." La auzul acestora bătrânii, împodobiţi cu bărbi lungi şi cu pricepere, care fac parte din divanul lui „umirmnis" şi sunt numiţi „martorii cei de pe urmă", au răspuns: „Dacă e mag, nu va putea vindeca mâinile uscate; iar dacă va face rugăciune înaintea noastră şi se vor vindeca, vom cunoaşte că este robul lui Dumnezeu." Cu aceste cuvinte, lau îndemnat pe monah să facă rugăciune, iar el, cu genunchii plecaţi şi cu
55
mâinile întinse la cer, a spus: „Doamne, Iisuse Hristoase, Cel Care ai făcut în lume minuni mari şi înfricoşătoare, Care ai înviat morţi şi ai vindecat leproşi şi leai dat orbilor vederea, ai tămăduit mâinile cele uscate, dă ascultare mie, păcătosului şi nevrednicului Tău rob, şi lecuieşte mâinile uscate ale acestora." După ce a zis acestea şi a pecetluit cu semnul cinstitei Cruci dreapta lor, lea redat sănătatea.
      3. De îndată ce barbarii au văzut semnul săvârşit, sau înspăimântat, zicând: „Cu adevărat, monahul acesta este rob al lui Dumnezeu!" Chemândul atunci „umirmnis"ul, la întrebat: „Ce cauţi şi de ce ai venit aici, o, călugăre?", iar [el ia răspuns]: „Trei monahi din mănăstirea mea dimpreună cu un copil au fost luaţi kaptivi şi am venit săi caut, cu nădejdea că, întradevăr, dacă vă veţi milostivi, o să nii daţi înapoi." Atunci „umirmnis"ul la întrebat: „Ai aurul pentru a plăti şi ai răscumpăra?", iar monahul a răspuns: „Am cu mine o sută de monede adunate de la iubitorii de Hristos. Dacă vă veţi îndura, după ce veţi lua banii aceştia, nii veţi da înapoi pe kaptivi." „Umirmnis"ul [ia spus]: „Călugăre, fiindcă ni sa adeverit că eşti rob al lui Dumnezeu,
56
ţii vom da înapoi pe cei trei monahi şi pe copil în dar, pentru ca în rugăciunile tale cele către Dumnezeu să ne pomeneşti şi pe noi. Iar cu cele o sută de monede pe care le ai poţi răscumpăra alţi robi." După aceea „umirmnis"ul a dat poruncă săi aducă pe cei trei monahi şi pe copil şi ia încredinţat călugărului. Apoi, după ce a mulţumit şi a urat căpeteniei [cele de cuviinţă], luândui cu sine, a plecat. Cu cele o sută de monede a răscumpărat şi alţi robi şi, înfăţişânduse din nou căpeteniei, ia spus: „După porunca ta, iam răscumpărat pe robi. Dar cum o săi scot de aici, de vreme ce nici corabie, nici cele trebuincioase nu am?" „Voi face şi aceasta", ia răspuns, „pentru a ta binecuvântare." Atunci, după ce a poruncit să se pregătească o corabie cu numele de „monerion1" şi a încărcato cu toate cele trebuincioase călătoriei, la chemat pe cel căruia ia încredinţat corabia şi ia spus în taină: „Să îi iei pe monahi şi pe robi şi săi duci unde vor voi. Dar fii cu luare aminte la purtarea atât a sarazinilor, cât şi a monahului care a făcut minunea vindecării mâinilor uscate ca, la întoarcere, să ne aduci la cunoştinţă dacă este cu adevărat rob al lui Dumnezeu." La auzul acestora sarazinul sa
1 Probabil o barcă cu vâsle şi o singură velă (n. trad.).
57
retras şi, după ce ia adunat pe ceilalţi sarazini, care urmau să chivernisească corabia şi să vâslească, a plecat pe mare dimpreună cu monahii şi cu robii.
      4. Odată plecaţi din Africa, în timp ce pluteau pe mare, sarazinii se mirau văzândul pe monah cum posteşte în fiecare zi şi se roagă, grăindule celorlalţi monahi cuvinte mântuitoare; aşa au ajuns pe o insulă lipsită cu totul de apă, şi, pentru că vântul sufla împotriva lor, au zăbovit acolo vreme de multe zile. După ce li sa terminat apa de băut, pe care o aduseseră de pe corabie cu ei în vase, treipatru zile au suferit de sete. Văzând monahul că toţi se află în primejdie mare din pricina setei, lea spus: „Mergeţi, umpleţi toate vasele de lut cu apă din mare şi aduceţile la mine." După ce leau umplut şi leau adus la el, plecânduşi genunchii, sa rugat: „Doamne, Iisuse Hristoase, Fiule şi Cuvântul lui Dumnezeu, Care prin prorocul Tău Elisei ai îndulcit apele cele amare şi iarăşi, la venirea Ta în trup, ai prefăcut apa în vin, Tu însuţi şi acum îndulceşte apa aceasta, ca bândo cei dimpreună cu mine, credincioşi şi necredincioşi, să se minuneze, mărind puterea Ta, şi să slăvească
58
numele Tău cel înfricoşat şi sfânt, dimpreună cu Părintele Tău Cel fără de început şi cu Bunul şi deViaţă-făcătorul Tău Duh." Rugânduse aşa, a făcut semnul Crucii asupra vaselor pline cu apă de mare care numaidecât sau prefăcut în apă dulce. După ce au băut, aşadar, cu toţii, şi prizonierii şi sarazinii, slăvinduL pe Dumnezeu, au mai zăbovit acolo câteva zile.
      5. Când li sa sfârşit şi apa aceasta, cu vânturile încă potrivnice, au venit din nou la monah cu toţii, cerândui să miluiască pe cei aflaţi în primejdie din pricina însetării. După ce ei au umplut din nou, la porunca lui, vasele de lut cu apă de mare şi după ce monahul sa rugat din nou şi a pecetluit vasele cu semnul Crucii, apa sa îndulcit. Cuprinşi de uimire, sarazinii, care îl priveau ca pe un înger al lui Dumnezeu, fiindcă începu să sufle un vânt prielnic, au plecat de pe insulă şi iau dus pe monahi şi pe robi acasă. La întoarcere în Africa, iau adus căpeteniei la cunoştinţă toate cele văzute, iar el, minunânduse şi lovinduse peste faţă, la auzul unor astfel de lucruri, a spus: „Ceam făcut de am lăsat un asemenea om, pe care Dumnezeu la trimis în mâinile mele, şi nu lam ţinut aici ca să văd minunile săvârşite
59
prin el?" întocmind aşadar neîntârziat o scrisoare, ia trimiso monahului, cu rugămintea de a veni la dânsul şi cu făgăduinţa de a elibera şi alţi robi, oricâţi va voi, pe care îi va dărui lui. Primind scrisoarea, monahul a spus: „Când a trebuit să plec din mănăstire, am făcuto de nevoie, spre ai milui pe fraţii mei duhovniceşti care fuseseră înrobiţi. De acum înainte însă Domnul numi va îngădui a ieşi din mănăstire până la ceasul morţii mele. Iar «umirmnis», dacă îşi va aduce aminte să facă vreun bine de dragul sufletului său, să-l ducă la împlinire şi să slobozească oricâţi robi va voi, dar să nu aibă nădejde că mă va mai vedea." După ce trimişii sarazinilor sau întors fără nimic şi iau adus [căpeteniei] la cunoştinţă cuvintele bătrânului, şi sarazinii şi „umirmnis"ul au fost cuprinşi de uimire cu toţii, din pricina vieţuirii sale virtuoase, cu toate că nu erau în stare săşi părăsească rătăcirea spre a veni la credinţa cea adevărată şi mai presus de îndoială a creştinilor, fiind prinşi de vii şi aserviţi voii diavolului. Totuşi, na fost cu putinţă să nu se minuneze, miraţi din pricina îndrăznelii de care bătrânul dăduse dovadă înaintea lui Dumnezeu.
X
Despre copilul care a avut la Sfântul Botez o vedere minunată
      În zilele împăraţilor Leon şi Alexandru, un bărbat de vază din Peloponez a cumpărat un copil, de neam scit, şi la dat preotului, slujitor în paraclisul din casa sa, spre al educa şi al învăţa carte şi cele bisericeşti. Când copilul, care învăţase să-l ajute pe preot la cele de trebuinţă, a împlinit 12 ani, îl întrebă stăpânul său dacă sciţii, din care se trăgea, sunt creştini, iar el răspunse: „Nu, domnul meu; nu sunt creştini şi, după cum bănuiesc, nici eu nu sunt botezat." „Şi cum te împărtăşeşti", îl întrebă stăpânul, „de vreme ce nu eşti botezat? Căci, socotind că eşti creştin, nu lam oprit niciodată pe preot a te împărtăşi cu Trupul şi Sângele
61
de viaţă-făcătoare ale Domnului nostru Iisus Hristos." „Eu, domnul meu", răspunse copilul, „fiindcă eram neştiutor, văzândui pe ceilalţi copii cum se împărtăşeau, mă împărtăşeam şi eu." Atunci stăpânul, chemândul pe preot, îi porunci să-l boteze pe copil. După botez aşadar şi după săvârşirea dumnezeieştii mistagogii1, la sfârşitul ei, copilul, ţinând în mâini lumânarea [de la botez], veni la stăpânul său, care îi spuse: „Mergi şi cheamă-l pe cel ce tea botezat." Mergând copilul la biserică, la aflat pe preot încă potrivind dumnezeieştile Daruri şi, întorcânduse, îi zise stăpânului: „Nu este [acolo] cel ce ma botezat, stăpâne", iar el, mirânduse că preotul a plecat atât de grabnic de la biserică, îi porunci din nou copilului: „Aşa cum ţiam spus, cheamă-l pe cel ce tea botezat." îndată ce a plecat copilul şi la văzut pe preot, sa întors, spunând: „Cel ce ma botezat nu este acolo." Uimit de acest lucru, stăpânul a trimis un alt copil să-l cheme pe preot care, aflat de copil potrivind Darurile, a venit numaidecât, după poruncă, la stăpânul său care, cum la zărit, ia spus copilului botezat: „Nu ţiam poruncit eu «cheamă-l pe cel ce tea botezat»?, şi nu miai răspuns la
1 Scil. dumnezeiasca Liturghie.
62
întoarcere că «Cel ce ma botezat nu este acolo»? Aşadar, cinei acesta?" Atunci copilul ia răspuns: „Nu acesta este cel ce ma botezat pe mine, stăpâne; că cel ce ma botezat avea chipul strălucind asemenea fulgerului şi tot el a săvârşit şi dumnezeiasca mistagogie; şi, în timp ce slujea acel Luceafăr, preotul aici de faţă stătea afară gol, legat de gât şi de mâini cu lanţuri, ţinut de doi bărbaţi întunecaţi asemenea etiopienilor, înfricoşători şi urât mirositori. Şi, după ce a săvârşit acela cu chipul precum soarele dumnezeiasca Liturghie, în timp ce încă se mai afla în biserică, am venit la tine, stăpânul meu, şi, întorcândumă, fiindcă mai trimis să-l chem, nu lam mai aflat."
      La auzul acestora, stăpânul, nedumerit şi zguduit de frică din pricina unor astfel de cuvinte, luândul de mână pe preot, a intrat în cubiculumul său şi la întrebat: „Ce sunt cele pe care le grăieşte copilul, omule?", iar preotul, căzând la pikioarele stăpânului cu lacrimi, a răspuns: „întrucât Domnul a dat pe faţă cele ale mele, nu le voi ascunde pe acestea de stăpânul meu; eu, stăpâne, pe când mă aflam în patria mea, biruit fiind de diavolul, vrăjmaşul sufletelor noastre, am căzut în păcat de moarte. La aflarea acestora,
63
episcopul meu mia dat ca epitimie să nu mai săvârşesc cele ale preoţilor. Fiindcă eram sărac şi nu puteam fără preoţie să-mi câştig traiul, am plecat din patria mea şi am venit aici. întrucât teai milostivit şi teai îndurat, stăpâne al meu, de băjenia şi de sărăcia mea lucie, mai luat ca slujitor la sfânt locaşul tău; iar eu, ticălosul, călcândumi pe conştiinţă şi nesocotind judecata cea dreaptă a lui Dumnezeu şi pedepsele cele veşnice şi înfricoşătoare, am slujit până astăzi. Dar, pentru că Dumnezeu a dat pe faţă cele ale mele, din clipa de acum nu mai sunt vrednic să mă arăt înaintea ta, domnul meu." La acestea, stăpânul ia răspuns: „O, omule, ţiar fi fost mai de folos să fi trăit în lipsuri decât să-ţi calci de dragul vieţii acesteia trecătoare pe conştiinţă şi să-ţi dai morţii sufletul, îndrăznind a te atinge de Tainele cele înfricoşătoare şi preasfinte; şi dacă spre acestea până şi îngerii, după cuvântul apostolului, abia dacă «doresc să privească»1, cum tu, nevrednic fiind, teai încumetat a te atinge de ele? însă, pentru că avem un Dumnezeu iubitor de oameni, Care primeşte pe cel ce vine la El cu pocăinţă sinceră, retragete la mănăstire şi pocăieştete din toată inima pentru
1 I Pt. 1,12.
64
tot restul vieţii tale; că milostiv îţi va fi ţie Domnul chiar şi pentru un asemenea păcat; că, după a mea socotinţă, nu este ceva mai rău decât atunci când un preot nevrednic cutează a săvârşi dumnezeieştile Taine"; şi, cu aceste cuvinte, ia îngăduit să plece.

XI
Despre monahul din peşteră
      1. Un monah cuvios pe nume Grigorie mia povestit [următoarele]:
      Cuprins de dorinţa fierbinte de a merge la Ierusalim şi de a mă închina la biserica învierii Domnului nostru şi la toate Locurile Sfinte de acolo şi umblând [încoace şi încolo], am ajuns întrun loc, în care se afla o prăpastie adâncă, iar acolo o peşteră. în josul prăpastiei se afla o mănăstire şi cei din mănăstirea aceea miau spus că în urmă cu ceva timp unul dintre fraţii noştri a avut dorinţa de a se sălăşlui în peştera aflată în prăpastie şi ia cerut egumenului [binecuvântarea] aceasta. [Egumenul] având darul discernământului duhovnicesc, îi spuse: „O, fiule, cum o să sălăşluieşti singur în peşteră? Oare patimile trupeşti şi sufleteşti ţi leai supus cugetului? Că
66
cel ce vrea săşi afle isihia trebuie să fie dascăl, nu să aibă nevoie de alte învăţăminte. Tu ce spui aşadar? Oare tu, care nu ai ajuns încă la această măsură, ceri de la mine, smeritul, aţi îngădui să te sălăşluieşti în peşteră singur? Dar, după câte se pare, tu încă nu cunoşti meşteşugirile felurite ale diavolului. Că mult mai bine este a le sluji aici fraţilor, a avea parte de rugăciunile lor şi dimpreună cu ei la ceasurile cuvenite a aduce slavă şi cântare Stăpânului a toate decât a fi singur, sub loviturile gândurilor necurate. Au oare nu ai auzit de la dumnezeiescul Ioan, alcătuitorul Scării, care spune că: «Vai celui singur, de va cădea în lenevie şi trândăvie, că nu e nimeni dintre oameni ca să-l ridice»? «Că unde sunt doi sau trei, adunaţi în numele Meu, acolo sunt şi Eu în mijlocul lor»1". Cu toate că egumenul ia vorbit despre toate acestea, nu la putut îndupleca să renunţe la gândul acesta stricător de suflet. Când a văzut aşadar că a rămas neabătut în hotărârea lui şi că stăruia în cererea sa de a se sălăşlui în peşteră, ia îngăduit să facă ce dorea. Prin urmare, cu rugăciunile părinţilor, a intrat în peşteră. La vremea mesei un frate îi aducea de mâncare, iar el, având un coş, legat cu o frânghie, îl cobora şi astfel lua [cele aduse].
1 Mat. 18,20.
67
      2. Şi cum se afla monahul în peşteră, diavolul, care pururea luptă împotriva tuturor celor ce vor să trăiască după Dumnezeu, nu înceta să-l tulbure cu gânduri viclene noaptea şi ziua. După câteva zile, prefăcânduse întrun înger al luminii1, i se arătă, zicândui: „Să ştii că pentru conştiinţa ta curată şi viaţa înaltă şi la măsura îngerilor ma trimis Domnul să slujesc sfinţeniei tale." Iar monahul îi răspunse: „Ce bine am făcut ca îngerii să-mi slujească mie?" „Toate câte ai făcut", [a continuat potrivnicul] „sunt mari şi înalte, că ai părăsit toate desfătările lumii, teai făcut monah şi în postiri, privegheri şi rugăciuni ai petrecut şi, iarăşi, părăsind mănăstirea, teai sălăşluit aici; cum să nu slujească îngerii cinstitei tale feţe?" Cu asemenea cuvinte dracul cel stricător de suflete la făcut să se îngâmfe şi, conducândul la mândrie, i se arăta acestuia în fiecare zi.
      3. Întruna din zile, un om căruia tâlharii îi prădaseră casa se porni să vină la monahul [nostru]; de îndată ce demonul cel necurat la văzut venind, i sa arătat [monahului] ca înger al luminii şi, amăgindul, îi zise: „Acestui om, care vine la tine, casa ia fost prădată de hoţi, iar lucrurile
1Cf. II Cor. 11,14.
68
furate sunt cutare şi cutare şi se află în locul acela. Spunei, aşadar, să meargă şi să le ia." Când omul veni şi i se închină de jos, [fără a urca] la peşteră, monahul îi grăi de sus: „Bineai venit, frate; ştiu că necazul a venit peste tine, dar să nuţi fie spre întristare. Căci hoţii ţiau călcat casa şi ţiau luat cutare lucruri, pe care leau ascuns în locul acela. Aşadar, dacă te vei duce acolo, le vei afla pe toate; şi să te rogi pentru mine." Acela, de îndată ce a auzit, uimit şi minunânduse, a mers [acolo], a aflat toate cele furate şi a dus în toate împrejurimile vestea că monahul sălăşluit în peşteră a ajuns proroc, aşa că o mulţime nenumărată de bărbaţi şi femei a început să vină în grabă la el. Şi se minunau de cele ce auzeau de la el, căci, avândul în sine pe diavolul, spunea fiecăruia cele ce i se întâmplaseră, iar de multe ori chiar şi cele viitoare.
      4. Iar egumenul şi monahii la auzul acestora se minunau cum în scurt timp acesta a ajuns la măsura de a spune cele ce se întâmplă sau chiar şi cele viitoare. Astfel, acestui sărman, amăgit fiind nu pentru puţină vreme, în lunea dinaintea înălţării Domnului nostru Iisus Hristos, i se arătă acel demon spurcat şi îi spuse: „Să ştii, cinstite
69
părinte, că pentru vieţuirea ta neprihănită şi asemenea îngerilor vor veni la tine şi alţi îngeri spre a te înălţa aşa cu trupul la ceruri, ca să vezi acolo frumuseţile cele ascunse dimpreună cu toţi îngerii." Şi, odată cu aceste cuvinte, demonul cel necurat sa făcut nevăzut. însă iubitorul de oameni şi milostivul Dumnezeu, Care nu voieşte pierderea nimănui, ia sădit în inimă gândul de a mărturisi egumenului toate acestea. Când fratele care obişnuia săi aducă cele de trebuinţă sosi, ia zis, aplecânduse de sus: „Frate, săi spui egumenului să vină aici." Iar el, îndată ce sa dus, a spus egumenului, care, lăsânduşi deoparte treburile, veni numaidecât, cu o scară urcă la monahul nostru şi îl întrebă: „Din ce pricină ai dorit să urc aici sus?", iar [monahul îi răspunse]: „Ceţi voi da ţie, părinte, pentru tot binele făcut mie, nevrednicului?" La întrebarea egumenului: „Ce bine ţiam făcut?", el a răspuns: „Da, părinte, multe, înalte şi mari lucruri: prin tine mam învrednicit a îmbrăca sfânta şi îngereasca schimă monahală; prin tine am ajuns a sălăşlui în peştera aceasta; prin tine mam învrednicit până şi de vederea îngerilor şi de vorbirea dimpreună cu ei; prin tine mam învrednicit şi de harisma vederii cu duhul şi a prorociei"; la auzul acestora,
70
egumenul îi zise, cuprins de uimire: „Sărmane, tu ai ajuns a vedea îngeri? Tu teai învrednicit de harisma vederii duhovniceşti? Vai ţie, că eşti vrednic de milă; oare nu ţiam spus eu să nu vii aici sus în peşteră pentru că vei fi dus în rătăcire de către demonii cei necuraţi?" La vorbele egumenului, monahul răspunse: „Nu vorbi aşa, cinstite părinte; pentru rugăciunile tale eu am vederea îngerilor, iar în ziua înălţării [Domnului] urmează să mă ridic şi eu la Ceruri cu trupul acesta, şi să ştie sfinţia ta că, după ce mă voi înălţa eu, voiesc să cer de la Domnul nostru Iisus Hristos să te înalţe îngerii la cer şi pe tine, ca să fii dimpreună cu mine întru slava aceea."
      5. Auzind egumenul unele ca acestea, se lovi peste faţă şi spuse: „Teai îndrăcit, nefericite?ţiai ieşit din minţi? Dacă tot am urcat aici sus, nu voi coborî înapoi, ci voi sta să aştept aici până voi vedea ce se va petrece cu tine; însă, pentru că eu nu voi avea cum săi văd pe îngerii cei spurcaţi şi necuraţi, despre care vorbeşti, tu, când îi vei vedea venind, să mă înştiinţezi." Atunci, aplecânduse, porunci celor [de jos] să ia scara [pe care urcase acolo] şi rămase în peşteră dimpreună cu rătăcitul, în post şi rugăciune, citind neîncetat
71
la Psaltire. Când sosi ziua, în care nădăjduia, în amăgirea sa, să se înalţe la Ceruri, îi văzu pe demonii care veneau şi spuse: „Părinte, au venit." Atunci egumenul, apucândul strâns cu braţele, începu să strige cu glas puternic: „Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul şi Cuvântul lui Dumnezeu, ajutăi robului Tău rătăcit şi nu îngădui să fie luat în stăpânire de duhurile cele necurate!"
În timp ce el zicea acestea, demonii îl trăgeau pe cel rătăcit ca să îl răpească din mâinile stareţului; şi, cum îi certa, aceştia, apucând rasa monahală1 a celui rătăcit, se făcură nevăzuţi, în timp ce [stareţul] continuă să vadă rasa ridicânduse în aer până ce se făcu nevăzută; iată că după destulă vreme rasa se lăsă în jos şi căzu la pământ. Egumenul atunci îi grăi celui rătăcit: „Vezi, preanecugetate şi nemernice, ceau făcut demonii cu rasa ta? Asta ar fi vrut să-ţi facă şi ţie, ca, ridicândute în aer, ca pe Symon Magul, să te lase să cazi ca să te striveşti şi, petrecând în rele, să-ţi dai sufletul." Atunci, strigândui fericitul stareţ pe monahi şi poruncindule să aducă scara, la scos [din peşteră] pe cel rătăcit şi ia poruncit să slujească la bucătărie şi la cuptorul de pâine şi la alte
      1 iîaAAiov, dar şi ndAAiov, termen de origine latină (lat. pallium), aflat încă în uz în spaţiul bisericesc neoelen; în prezent are sensul de rasă monahală (¿ţcopaoo).
72
munci de trebuinţă, ca astfel cugetul acestuia să se smerească şi să se pocăiască în chip vrednic.
      Vedeţi, fraţilor, vicleniile necuraţilor demoni? Luaţi seama la duşmanii pe carei avem, că sunt nematerialnici şi nevăzuţi, se silesc ziua şi noaptea să ne piardă ca pe monahul despre care am vorbit. Să luăm aminte deci la noi înşine şi cu toată paza să veghem asupra inimilor noastre, spre a nu ne învoi cu nici unul dintre gândurile viclene aduse de ei. Ba mai degrabă să ne întrarmăm cu alte gânduri: cu pomenirea morţii şi a pedepselor celor veşnice, şi cu asemenea gânduri să ne îndemnăm ca nu cumva să ne petrecem zilele vieţii noastre trecătoare în trândăvie şi nepurtare de grijă, ci în post, rugăciuni, lacrimi şi în toate virtuţile cele după Dumnezeu, ca printro vieţuire bineplăcută lui Dumnezeu să avem parte dimpreună cu toţi Sfinţii de bunătăţile cele veşnice în Iisus Hristos, Domnul nostru, Căruia I se cuvine slava, dimpreună cu Tatăl şi cu Sfântul Duh, acum şi pururi şi în vecii vecilor. Amin.
XII
Despre cel ce sa mărturisit înaintea icoanei Domnului nostru Iisus Hristos
      Un bărbat dintre cei de seamă avea multă credinţă în sfântul ierarh al Domnului nostru Iisus Hristos, Ioan Gură de Aur; îmbolnăvinduse, lea poruncit slugilor sale să-l ia şi să-l ducă la cinstitul lăcaş al Sfinţilor Apostoli, unde se află şi mormântul izvorâtor de vindecări al părintelui de Dumnezeu purtător [Ioan] Hrisostom. îndată ce a ajuns la cinstitul locaş, sa rugat cu lacrimi şi sa întins în patul pregătit pentru el jos la pământ. Cum sta el întins, cu dureri, chemândui pe Sfinţii Apostoli ai lui Hristos şi pe Sfântul nostru Părinte Ioan Gură de Aur să-l miluiască pe el, care se afla în primejdie, a început să se gândească la faptele necuvenite
74
săvârşite de el. Cum se gândea la acestea, zicea, tânguinduse: „Vai mie, celui ticălos şi nepocăit; cum mă voi duce pe calea fără de întoarcere, cum voi răbda ameninţarea Judecătorului celui înfricoşător şi chinurile cele veşnice şi de neîndurat?" Zicând acestea, dar şi multe altele şi tânguinduse, în jurul ceasului al şaselea, când plecaseră cu toţii din acest cinstit locaş, a rămas singur; şi, îndreptânduşi privirea spre cupola sfintei biserici şi zărind icoana Domnului nostru Iisus Hristos, îi grăi astfel: „Dacă şi numai la vederea icoanei Tale, Stăpâne, făcute de mâini omeneşti, mă cutremur şi mă înfricoşez, cum Te voi putea privi pe Tine, Judecătorul cel înfricoşător, eu, netrebnicul, când vei veni ca să le judeci pe toate? Am greşit, Stăpâne; iartă-mă pe mine, cel ce nam păzit poruncile Tale!" Cu aceste cuvinte, a început săşi mărturisească păcatele înaintea sfintei icoane; după ce lea încredinţat pe toate, amintinduşi de un alt păcat greu pe care la săvârşit, sa apucat să zică: „Şi alt păcat am mai făcut, Stăpâne, dar nu îndrăznesc să-l mărturisesc; nu îndrăznesc, Iubitorule de oameni, nu îndrăznesc, Milostive!" De îndată ce spuse acestea, veni un glas din sfânta icoană către el: „Spune!"; iar, după ce îl mărturisi
75
şi pe acesta, se auzi un alt glas: „Păcatele îţi sunt iertate!" Cum a venit acest glas înfricoşător, sa ridicat sănătos şi, căzând cu faţa la pământ, cu glas mare a înălţat cântări de mulţumire către iubitorul de oameni Dumnezeu, Cel Ce nu voieşte moartea păcătosului, ci aşteaptă întoarcerea şi pocăinţa lui şi Care voieşte ca toţi oamenii să se mântuiască şi la cunoştinţa adevărului să vină1. După ce se închină la mormântul aducător de vindecări al purtătorului de Dumnezeu părinte Hrisostom, se întoarse acasă, spre aşi trăi restul vieţii în chip cumpătat. Văzând, aşadar, fraţilor, puterea pocăinţei şi mărturisirii, să nu ne ruşinăm înaintea atotmilostivului Dumnezeu şi a duhovnicilor a ne spovedi păcatele; căci acela, care se va supune pentru puţin ruşinii, mărturisinduse în veacul acesta, se va elibera de ruşinea şi osânda dinaintea îngerilor şi a oamenilor din veacul ce va să vină.
1ITim. 2, 4.
76
XIII
Despre femeia aflată pe o insulă [pustie] împreună cu fiul ei
      1. Fericitul între sfinţi monah Marcu, întemeietorul mănăstirii din apropierea [bisericii închinate] Sfântului Agatonic, ce se află în cetatea aceasta păzită de Dumnezeu a Constantinopolului, nea mărturisit că un preacuvios monah şi preot1 ia povestit următoarele:
      Pe când mă întorceam de la Roma cea străveche la această împărăteasă a oraşelor [care e Constantinopolul], am acostat pe o insulă [pustie]. Din cauza vânturilor potrivnice, am rămas acolo vreme de multe zile. întruna din zile, coborând de pe corabie şi colindând destulă vreme [ţinutul], am zărit de departe umbra unui om gol. Urmând un drum abrupt şi apropiindumă de
1 Adică un ieromonah.
77
ceea ce văzusem, [la un moment dat] am auzit un glas: „Dacă vrei să-mi cercetezi starea vrednică de milă [în care mă aflu], omule al lui Dumnezeu, şi să-mi dăruieşti mie, sărmanei, binecuvântarea ta, aruncă-mi una dintre hainele tale, căci sunt femeie şi, după cum vezi, nu am nici un veşmânt pe mine, iar desăvârşirii tale preoţeşti nu i se cuvine să mă vadă aşa." Cum am auzit eu unele ca astea, mam dezbrăcat de una dintre haine, iam aruncato, iar ea, după ce o luă şi se îmbrăcă, se întoarse spre răsărit şi, plecânduşi genunchii, îşi ridică mâinile la cer, zicând cu glas puternic: „Slavă Ţie, Iisuse Hristoase, Fiule şi Cuvântul lui Dumnezeu, Cel Ceai împlinit dorinţa roabei Tale nevrednice şi ai binevoit ca acest preot al Tău să mă cerceteze!" Cu aceste cuvinte, sa întors către mine şi mia făcut o plecăciune. Aşijderea am făcut şi eu şi, după rugăciunea obişnuită, neam aşezat.
      2. Atunci am întrebato: „De unde eşti, doamna mea, şi cum ai ajuns aici şi de cât timp locuieşti pe insula asta?" „Eu, cinstite părinte", mia răspuns ea, „sunt din ţara grecească, din oraşul Larisa, fiica unor părinţi săraci; când au murit ai mei şi mau lăsat orfană, unul dintre nobilii locului, milostivinduse de mine, ma luat în casa sa,
78
ma crescut şi ma educat cu grijă ca pe fiica lui. Când am ajuns apoi la vârsta potrivită, acel bărbat iubitor de Hristos ma dat de soţie singurului său fiu, fără a se ruşina de sărăcia şi de originea mea modestă. După aceea însă rudele şi prietenii soţului meu îl necăjeau în fiecare zi, spunândui: «Cei lucrul pe care la făcut tatăl tău? Nu sa găsit nicăieri o femeie vrednică de rangul nostru, ci ţia dato pe femeia asta săracă şi dintro familie de jos?» Iar el răspundea: «Sunt mulţumit cu alegerea făcută de sfântul meu tată; căci el a crescuto şi a cunoscut cât de vrednică şi bună este; na preferat bogăţia sau neamul ales, ci virtutea cea bineplăcută lui Dumnezeu, şi pe ea mia dato.» Şi, chiar dacă el le răspundea aşa rudelor, acestea nau încetat săşi bată joc amarnic de el. Or eu, văzând că este atât de rău batjocorit în fiecare zi de către rudele şi prietenii săi, îi ziceam: «Ai frică de Dumnezeu, omule; lasă-mă să mă duc la mănăstire, iar tu iaţi o soţie pe potriva ta şi de rangul tău, mândră şi slăvită.» «Pentru mine», îmi răspundea el, «nau nici o însemnătate vorbele lor goale şi sunt mulţumit cu ceea ce a hotărât tatăl meu.» Deşi el ne răspundea aşa şi mie şi lor, ei tot nu încetau să-l batjocorească şi să vorbească [pe seama lui].
79
      3. Văzândul eu [atât de] întristat de pe urma tuturor, mam hotărât să-l părăsesc ceea ce am şi făcut. Mam trezit întro noapte fără să prindă de veste nimeni şi am plecat singură, fără să iau nimic cu mine, numai cu hainele de pe mine. Am venit la ţărm şi, aflând o corabie, am urcat pe ea; călăuzită de Dumnezeu, am ajuns pe această insulă, fără să ştiu că eram însărcinată. Şi am să-ţi împărtăşesc, omule al lui Dumnezeu, un lucru minunat: nu ştiu cum, în acele chinuri şi lipsuri, am adunat ierburi ce mau ajutat să-mi hrănesc sărmanul trup, care a putut să supravieţuiască, şi să crească pruncul în pântecele meu; dar cine oare va putea să povestească puterile şi semnele minunate ale lui Dumnezeu? La împlinirea celor nouă luni am născut un băiat; şi, rupând din hainele mele, cu care eram îmbrăcată, lam înfăşat; iar prin milostivirile cele negrăite ale lui Dumnezeu, Care poate face orice şi le preface pe toate după voia şi hotărârea Sa, lam crescut, şi acum e în vârstă de treizeci de ani, gol ca şi mine, cântândui lui Dumnezeu în fiecare zi dimpreună cu mine, având cugetul în Ceruri şi contemplând [cu mintea] frumuseţile dumnezeieşti. Mă rugam lui Dumnezeu zilnic să Se milostivească de mine, nevrednica, şi să trimită
80
un preot, care săi aducă fiului meu luminarea prin [Taina] Sfântului Botez. Şi na trecut cu vederea cererea mea, ci tea trimis pe tine, sluga Sa, ca să-mi împlineşti dorinţa. Rog aşadar pe sfinţia ta, Părinte preacinstite, să te duci pe vas, să-ţi aduci veşmântul preoţesc şi Sfântul Artos1 spre ami boteza fiul şi a face Sfânta Liturghie şi a ne învrednici de împărtăşirea cu Cinstitul Trup şi Sânge ale Domnului nostru Iisus Hristos. Mai cer evlaviei tale să aduci o cămaşă ca să-mi îmbraci fiul după [săvârşirea] Sfântului Botez, dar să nu spui nimănui nimic despre noi; eu te voi aştepta în locul acesta până te vei întoarce spre a merge împreună la fiul meu."
      4. La auzul acestora, am făcut metanie şi mam întors pe corabie; fără să spun nimic la nimeni, miam luat odăjdiile şi Artosul de trebuinţă pentru [dumnezeiasca mistagogie] şi mam întors la locul unde am lăsato. Când am ajuns, mia spus: „îndată ce vei porunci, Părinte, vom merge la robul tău, fiul meu." Cum nea văzut de departe venind, pe mama sa îmbrăcată şi pe mine împreună cu ea, sa ascuns printre tufişuri şi desişuri. Apropiinduse de el, mama ia zis: „Ce faci, fiule?
1 Scil. prescura.
81
Nu ţiam spus ca în fiecare zi să te rogi şi săi ceri Domnului nostru Iisus Hristos să trimită un preot ca să te boteze? Iată, acum rugăciunea ta a fost ascultată, şi la trimis pe preotul Său, ca să-ţi împlinească dorinţa. Aratăte, fiule, şi închinăte celui ce a venit să te lumineze1!" Iar el, ascultând, ieşi şi îmi făcu o metanie. După ce am făcut şi eu la fel, mama sa îmi spuse: „Să mergem, cu binecuvântarea ta, la izvor, ca să-l botezi!" Urmândo, neam dus la izvor, am făcut slujba catehezei2, apoi restul rânduielii şi lam botezat în numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh. După săvârşirea dumnezeieştii mistagogii3, sau împărtăşit amândoi cu preacuratul Trup şi Sânge ale Domnului nostru Iisus Hristos. Când am terminat şi am gustat câte ceva din cele pe care le adusesem cu mine, mia spus fericita aceea: „în numele Domnului, când cu Dumnezeu vei ajunge la Constantinopol, poţi, dacă ţie voia, să povesteşti cele pe care Domnul ţi lea arătat, dar să nu spui numele locului, ca nu cumva din pricina zvonurilor să vină unii şi să ne găsească; căci sunt treizeci de ani de când noi nam văzut alt om în afară de tine." Cu aceste cuvinte,
1 Scil. să te boteze.
2 Partea începătoare a rânduielii Sfântului Botez.
3 Scil. dumnezeiasca Liturghie.
82
a făcut metanie, a cerut binecuvântarea dimpreună cu fiul ei şi au plecat spre părţile mai retrase ale insulei. Iar eu, în lacrimi, închinândumă lui Dumnezeu, Care face semne şi minuni nenumărate şi Se îngrijeşte de cei ceL caută cu toată inima şi păzesc poruncile Sale dumnezeieşti, mam întors pe corabie. Şi nu am spus nimănui nimic până ce nu am ajuns în megalopolisul Constantinopolului.
XIV
Despre femeia care a murit şi apoi a înviat
      1. O femeie din Constantinopol, pe nume Ana, vieţuind în chip cuvios, cumpătat şi după lege cu bărbatul ei, se îmbolnăvi grav şi după ce şia pierdut cu totul glasul a murit. Dacă a murit întradevăr sau dacă a fost o stare de catalepsie1, numai Dumnezeu ştie. Atunci mama şi surorile o jeliră şi trimiseră de veste soţului, plecat cu treburi deale casei, să se întoarcă degrabă pentru a fi de faţă la înmormântarea ei. Şi, fiindcă a întârziat să se întoarcă, jeliră la căpătâiul celei moarte ziua întreagă. Spre seară însă începu săşi mişte degetele de la mâna dreaptă; apoi ridică ambele mâini şi spuse: „Slavă ţie, Preasfântă Născătoare de Dumnezeu!" Şi, cum stăteau surorile cu soţii alături de
1 Stare de moarte clinică.
84
mama ei, veni şi îi îmbrăţişă. Uluiţi şi cu miraren glas, au întrebato ce sa întâmplat, dar ea na fost în stare să le dea nici un răspuns. Nişte cunoscuţi deai mei, rude cu ea, mau înştiinţat în ziua următoare şi mau rugat să merg so văd; cum am ajuns la ea şi am văzuto, am întrebato ce sa petrecut, iar ea mia răspuns: „Nu sunt în stare, părinte, să spun ce am văzut!" La stăruinţele mele, după puţină vreme, a început cu glas stins să-mi vorbească: „Ce să-ţi zic... Miam pierdut glasul şi am simţit cum sufletul mi se stingea, asemenea celor ce sunt pe moarte; auzeam toate tânguirile mamei şi ale surorilor mele, dar nu puteam scoate nici un sunet. După destul timp, leam auzit glasurile ca şi cum veneau de departe. Atunci am văzut doi bărbaţi înfricoşători care au venit spre mine iar mărimea, strălucirea şi frumuseţea lor limba omenească nu le poate înfăţişa -, mau ridicat şi mau dus spre Ceruri. Iar tot gândul meu aceia îl pricepeau îndată, cum şi eu pricepeam ce gândeau ei. Căci gândul meu era că sunt păcătoasă şi ei au să mă supună la multe cazne, iar aceia se gândeau să mă ducă întru cele de sub pământ. Dacă mau urcat la Cer, am văzut acolo nenumărate mulţimi de îngeri care dădeau slavă; şi cu toţii se închinau, cântând: Sfânt, Sfânt, Sfânt
85
Domnul Savaot, plin e Cerul şi pământul de slava Ta! Iar îngerii care mă luaseră cu ei mă îndemnau şi pe mine să aduc închinare; pe când mă închinam, am auzit un glas care zicea: «Duceţio întru cele mai de jos ale pământului!» Şi eu nu vedeam cui mă închinam.
      2. Iar îngerii, răpindumă, mau dus, după cum cred, întru cele mai de jos ale pământului, întrun loc întunecat şi înfricoşător; mau lăsat acolo şi au plecat. în locul acela se afla mulţime nenumărată de oameni, cu multă plângere şi scrâşnire neîncetată a dinţilor; închisă şi eu împreună cu aceia, întruna mă tânguiam: Vai mie, nenorocitei, celei ce nu mam pocăit! Cine mă va ajuta şi se va pune chezaş pentru mine ca să skap din chinurile acestea şi să mă pocăiesc? Cât oare nu sa rugat bogatul acela1 de Avraam ca să-l trimită pe Lazăr la casa tatălui său să le spună fraţilor lui să se pocăiască? Şi cu toate acestea na fost ascultat. Cine mă va milui oare pe mine, nefericita? Preasfântă Născătoare de Dumnezeu, miluieştemă şi mă sloboade de această întunecată osândire, ca să mă pot întoarce la pocăinţă cu adevărat! Iar cei condamnaţi alături de mine
      1. Lc. 16,15-30.
86
spuneau: «Şi tu, nefericito, ai venit aici? Nu ai auzit ce spuneau dumnezeieştile Scripturi şi Sfintele Evanghelii? întradevăr, noi în nesocotinţă şi negrijă neam petrecut zilele; dar de ce oare şi tu [ai ajuns aici]?» Aşa cum vorbeau ei, am văzut pe Sfinţii îngeri, care mă luaseră mai devreme, cum vin şi îmi spun: «Să ştii că Preacurata şi Preasfânta Născătoare de Dumnezeu a auzit glasul rugăciunii tale şi a chezăşuit pentru tine ca să te întorci în trupul tău, să te pocăieşti cu adevărat şi să te împaci cu surorile tale, ca după două luni să venim şi să te luăm din nou.» Spunând acestea, mau luat, mau adus aici şi mau aşezat din nou în trupul meu. Rogute, aşadar, Părinte, povăţuit fiind de Dumnezeu, dacă va veni soţul meu, săi spui să mă lase să mă retrag la mănăstire spre ami plânge păcatele, întrucât iarăşi, după două luni, voi pleca din această viaţă." Eu am întrebato: „Ce rău a pus stăpânire pe tine şi pe surorile bărbatului tău?" „O asemenea duşmănie şi răutate", mia răspuns ea, „şia făcut loc între noi, încât eu nu voiam să le văd în ochi, şi nici ele pe mine."
      3. În timp ce îmi spunea ea acestea, se întoarse şi soţul ei; şi văzândo vorbind se bucură foarte
87
tare. însă eu iam spus: „Sa întâmplat ceva cu soţia ta care nu mia fost dat să văd până acum; nea povestit lucruri cutremurătoare; mai spune că după două luni va muri şi te roagă să o laşi să se ducă la mănăstire." Auzind el acestea, a zis: „Nu se cuvine, Părinte, să spui să-mi las soţia de douăzeci şi doi de ani neîmpliniţi să plece la mănăstire, şi eu să fiu lăsat la voia întâmplării!" „Şi dacă e aşa cum spune, dacă după două luni va muri?" „Nare cum să moară, nu suferă de nimic; a intrat întro stare de catalepsie, are vedenii şi nuşi dă seama ce vorbeşte." Spunând acestea, na lăsato să meargă la mănăstire. După ce sau împlinit cele două luni, femeia a murit. După moartea ei, mama acesteia le povestea tuturor că din clipa în care a avut vedenia aceea minunată a postit în toate zilele; seara mânca doar câteva firimituri, pe care le înmuia în apă caldă, fără a gusta nimic altceva; în fiecare noapte făcea nenumărate mătănii mari, udândule cu lacrimi. Acesta a fost chipul în care şia petrecut aceste două luni.
XV
Despre fericita Marta, egumena lăcaşului Preasfintei Născătoare de Dumnezeu din cetatea de Dumnezeu păzită a Monemvasiei, aflat în josul lăcaşului Hodoghitria din acelaşi castru, mai sus de fântâna lui Vlyharos1
      1. Pe vremea strămoşilor noştri, în mănăstirea de jos a Preasfintei Născătoare de Dumnezeu se afla o egumenă, fericita Marta; aceasta era atât de virtuoasă, cum nu mai fusese nici o altă femeie în castrul Monemvasiei. Sa întâmplat ca ea să sufere de scurgerea de sânge2 şi din pricina
      1 După ultimele cercetări se pare că sensul termenului vdcop nu este cel de râu, ci mai degrabă cel de fântână, puţ cu apă sărată (Haris A. Kalligas, Monemvasia: a Byzantine city state, Routledge, London New York, 2010, n. 15, p. 166).
2Cf. Mt. 9, 20; Lc. 8, 43.
89
acestei boli nu intra în sfânta biserică, ci rămânea în partea hărăzită catehumenilor1. Întruna din zile, un monah bătrân ajunse la această mănăstire şi ceru să o vadă pe egumenă. Pentru că surorile o înştiinţară că „un monah străin cere să te vadă", ea îi porunci să vină în pronaos. Şi, îndată ce veni, ceru săi dea unul dintre veşmintele ei, dar ea îi spuse: „Credemă, părinte, nam decât două tunici, cu una, după cum vezi, sunt îmbrăcată, iar pe cealaltă numai ce a spălato ucenica mea, ca so îmbrac, şi apoi so spele pe aceasta cu care sunt îmbrăcată, din pricina bolii pe care o am pentru păcatele mele; dar, dacă porunceşti, voi cere de la maici o haină şi ţio voi da." Bătrânul însă, auzind acestea, îi zise, aruncânduse cu faţa la pământ: „Te jur pe Hristos2, Dumnezeul nostru, pe Cel Născut din Sfânta Fecioară Maria, să-mi dai unul dintre veşmintele tale." Atunci fericita aceea, cum auzi acestea, porunci uneia dintre cele ce o slujeau săi dea monahului tunica spălată. De îndată ce el o luă şi ieşi din pronaos, unde stau catehumenii, scurgerea de sânge a acestei [monahii] vrednice de pomenire se opri. Şi, pentru că simţi minunea săvârşită cu ea,
1 Scil. în pronaos.
2Cf. F.A. 19,13.
90
a trimis în grabă monahiile să-l cheme pe bătrân. Dar, cum au ieşit ele din mănăstire, căutând în dreapta şi în stânga, nau reuşit să-l găsească nicidecum.
      2. Însă chiar în ziua şi ceasul cu pricina bătrânul acela, arătat în chip de monah, se făcu văzut în oraşul Thessalonic, unora din Monemvasia, aflaţi acolo cu treburi, pe care îi întrebă: „O ştiţi pe doamna şi egumena mănăstirii de jos a Preasfintei Născătoare de Dumnezeu din Monemvasia?" „O cunoaştem foarte bine", răspunseră ei, „mai ales că ne este şi rudă." Atunci bătrânul a continuat: „De acolo vin chiar acum, şi ea mia dat veşmântul acesta; când veţi ajunge însă în Monemvasia, spuneţii acesteia că «Multe te aşteaptă»", şi, zicând aceasta, sa dus de la ei. Ei au alergat după aceea în urma lui, voind să afle mai multe amănunte, dar bătrânul sa făcut nevăzut dinaintea ochilor lor. Cuprinşi de uimire, au însemnat ziua şi ceasul la care li sa arătat lor şi, de îndată ce sau întors în Monemvasia, au mers la fericita egumenă, iar ea lea adus la cunoştinţă că în ziua şi la ceasul cu pricina scurgerea sângelui ei a încetat; minunânduse şi dând slavă lui Dumnezeu, au socotit că persoana arătată sub
91
chipul bătrânului nu era altul decât Ioan Evanghelistul şi Teologul.
      3. Această fericită Marta, la prăznuirea Adormirii Preacuratei Născătoare de Dumnezeu, pe când se afla încă în pronaos, iar monahiile săvârşeau slujba utreniei, o zări în altarul acelei sfinte biserici, şezând pe tron, pe prealăudata Născătoare de Dumnezeu şi la vederea ei lacrimile începură săi curgă fără oprire. Spre sfârşitul utreniei, aşadar, la doxologia mare, când surorile se porniră să cânte cu glas puternic, vederea minunată a Stăpânei noastre, de Dumnezeu Născătoarea, dispăru dinaintea ochilor acestei vrednice de pomenire [egumene], care numaidecât începu să strige: „O, ceaţi făcut?", iar ele, pline de uimire, după încheierea doxologiei mari, o întrebară de ce a strigat. Iar ea lea grăit despre acea înfricoşătoare vedere şi lea poruncit ca de atunci să cânte liniştit şi cu inima zdrobită: „Dacă cei ce se află înaintea împăratului pământesc, care este un om stricăcios şi pătimitor asemenea lor, nu îndrăznesc să se întoarcă la stânga sau la dreapta, ci se înfăţişează cu un cuget smerit şi cu kapul plecat, spre a nui fi ştirbită onoarea împăratului, cu atât mai mult noi, care
92
stăm înaintea împăratului ceresc şi înfricoşător, a Făcătorului nestricăcios şi veşnic a toată zidirea cea văzută şi nevăzută, suntem datori să ne înfăţişăm cu inima zdrobită spre a nu arăta sfruntare şi a ne face vinovaţi de pedepsele cele veşnice!" Povăţuind cu astfel de cuvinte sufletele încredinţate ei, mult folos lea adus, iar după aceea, bine străbătând calea nevoinţei, sa mutat la Domnul, primind de la El răsplata cea veşnică a nevoinţei şi răbdării.
XVI
Despre [femeia] canonică
      Un pustnic lea povestit fraţilor cele ce urmează: întruna din zile, pe când stăteam la pustie, prin părţile râului Arnon, sa întâmplat să fiu cuprins de întristare şi descurajare. Atunci îmi veni un gând, cemi spunea: „Ieşi şi te plimbă prin pustie." Am luato peo vale şi, cum scrutam sub lumina lunii depărtările soarele apusese demult -, zării o făptură cu mult păr şezând pe o piatră; la gândul că e un leu, am făcut cale întoarsă. Apoi cumpănind că nar trebui să arăt teamă, chiar dacă ar fi un leu, ci, prin Harul lui Hristos, îndrăzneală, mam îndreptat spre stânca aceea care avea deasupra o deschizătură îngustă. Şi cum mă văzu de departe [făptura aceea] intră în peşteră. Când am ajuns acolo, am găsit un coş cu legume şi un urcior
94
plin cu apă, şi, dândumi seama că e om [şi nu leu], iam zis rugător: „Robule al lui Dumnezeu, arată-ţi dragostea faţă de mine şi ieşi afară să mă binecuvântezi!", dar la început nam primit răspuns; după lungi stăruinţe şi rugăciuni, în cele din urmă mia răspuns: „Să-mi fie cu iertare, avvă, dar nu pot ieşi!" La întrebarea mea „De ce?", mia zis: „Să-mi fie cu iertare, femeie sunt şi nam nici un acoperământ!" Cum am auzit aceasta, miam scos mantia1, am împăturito şi am aruncato prin deschizătura stâncii, spunândui: „Ia haina aceasta, acoperăte şi vino afară" ceea ce a şi făcut. După ce a ieşit, am făcut obişnuita rugăciune şi neam aşezat; atunci iam zis: „Arată-mi dragostea ta şi spunemi, amma, de ce ai venit în acest loc, cum vieţuieşti aici şi cum ai găsit peştera asta?" Şi începu să-mi povestească viaţa ei: „Eu am fost în rândul canonicelor2 şi făgăduisem să mă afierosesc lăcaşului Sfintei învieri [a Domnului]. Iar un monah, a cărui chilie se afla lângă poartă, avea obiceiul să vină pe la mine şi, pentru că am petrecut foarte mult împreună, am căzut în păcat; eu mă duceam la el, şi el venea la mine;
1Mav5vac probabil în sensul de rasă.
2 Canonica era femeia, fecioara care se pune în slujba bisericii, dar fără a fi tunsă în monahism.
95
aşadar, întruna din zile când, după obicei, mam dus la chilia sa, lam auzit cum plângea înaintea lui Dumnezeu, mărturisinduşi păcatele; am bătut la uşă, dar el nu mia răspuns, cu toate că ştia că eram eu, ci şia continuat plângerea şi spovedania [înaintea Domnului]. La vederea acestui lucru, am spus în sinea mea: «Acesta se pocăieşte pentru păcatele sale, eu de ce no fac? Acesta se tânguie pentru greşelile sale, eu să nu mă pocăiesc?» îndată ce mam întors în chilia mea, chiar în ceasul acela mam îmbrăcat în nişte haine foarte smerite, miam umplut coşul acesta cu legume şi seminţe uscate şi urciorul cu apă; am intrat în lăcaşul învierii Domnului şi mam rugat, zicând: «Dumnezeule Cel mare şi minunat, Cel Ce ai venit să mântuieşti oaia cea pierdută şi să ridici pe cel căzut, Cel Ce Ţiai arătat bunăvoinţa asupra celor ce Te cheamă întru adevăr, arată-Ţi mila Ta şi asupra mea, a celei păcătoase; şi, dacă pocăinţa şi întoarcerea sufletului meu sunt după voia Ta, binecuvântează seminţele, legumele şi apa aceasta spre ami ajunge pentru toată vremea vieţii mele, ca nu cumva (din pricina amăgitoare a nevoilor trupului şi pântecelui) să nuŢi pot aduce închinare neîncetată!» Apoi am ieşit la locul cel sfânt
96
al Golgotei, mam rugat şi acolo în acelaşi fel şi, atingând de Sfânta Piatră vasele acestea, am chemat iarăşi numele cel sfânt al lui Dumnezeu; atunci am plecat de acolo şi mam încredinţat cu totul în mâinile lui Dumnezeu. Pogorândumă la Ierihon, am trecut Iordanul, mergând pe ţărmul Mării Moarte (pe care niciodată nam văzuto atât de învolburată!). Aşadar, străbătând munţii şi rătăcind prin pustie, am ajuns în această vale, şi, cum am urcat pe această stâncă, am zărit deschizătura de aici; am intrat şi mia plăcut locul, socotind că mia fost dăruit de Dumnezeu spre a mă pocăi. Sunt aici de treizeci de ani şi în afară de tine nam mai întâlnit pe nimeni până acum. De asemenea, coşul cu seminţe şi legume şi urciorul cu apă miau ajuns până acum fără a se împuţina niciodată, însă hainele, cu trecerea timpului, sau stricat şi, crescândumi părul kapului, mam acoperit cu el, fără nevoia unui alt veşmânt; şi prin Harul lui Hristos nici frigul, nici dogoarea nu mă vatămă." După aceste cuvinte, mă rugă să gust legumele (pentru că şia dat seama prin Duhul că eram foarte înfometat). Am mâncat împreună şi apoi am băut din acea apă până mam săturat, dar coşul şi urciorul rămăseseră pline la fel
97
ca înainte. Atunci am dat slavă lui Dumnezeu. Când sosi vremea plecării, am vrut săi las rasa1 mea, dar na primito, spunândumi: „Să-mi aduci veşminte noi!" Cu bucurie negrăită iam cerut îngăduinţa de a reveni în acel loc.
      După ce am făcut rugăciunea din nou şi am însemnat drumul, mam îndreptat spre biserica din satul cel mai apropiat, unde iam povestit preotului toate acestea, iar el dădu de ştire oamenilor de acolo cum că „Nişte sfinţi au nevoie de haine; cine are haine de prisos, să le aducă". Atunci creştinii cucernici au adus grabnic mai multe veşminte, iar eu am luat după trebuinţă şi mam dus cu bucurie şi cu nădejdea de a vedea din nou chipul sfânt al acestei Maici duhovniceşti. Cu toate că am umblat peste tot şi obosisem de atâta căutare, nu am izbutit să mai aflu peştera; când, în sfârşit, am găsito, femeia
      1 nallo (lat. pallium echivalentul elin fiind ipâTLOv) era un veşmânt alcătuit dintro bucată pătrată de ţesătură care avea mai multe întrebuinţări (veşmânt, cuvertură, giulgiu), specific iniţial filosofilor; ulterior a devenit veşmânt monahal. Probabil autorul se referă la aceeaşi haină, menţionată anterior ca „pavâua;". De curând palliumul a fost reintrodus şi în Biserica Catolică, ca un veşmânt specific papei, pe care acesta îl poate conferi şi cardinalilor cu funcţie de arhiepiscopi şi mitropoliţi un echivalent al omoforului arhiereilor ortodocşi. De amintit că în unele reprezentaţii iconografice din Roma sec. al VIleaal VIlea (precum în aceea din baptisteriul din Lateran) Maica Domnului însăşi e reprezentată purtând acest „omofor".
98
aceea de Dumnezeu purtătoare nu mai era acolo, şi atunci mam întristat nespus. După câteva zile au venit la mine nişte pustnici, care miau mărturisit următoarele: „în timp ce umblam noi doi prin pustia de peste mare, am văzut stând în noapte, pe o stâncă, un anahoret cu plete lungilungi şi despletite. Când am grăbit pasul întracolo, cu dorinţa de a lua binecuvântare, sa ascuns de noi, intrând în acea mică peşteră. Cum am încercat să ne apropiem de intrare, o voce nea zis implorator: «Roguvă pe voi, o, robi ai lui Hristos, să numi tulburaţi liniştea; iată, sus pe stâncă sunt un coş cu legume şi un urcior cu apă; faceţi bine şi gustaţi din ele!» Cu binecuvântarea ei am mers să găsim cele despre care nea vorbit; şi, aşezândune, am gustat din legumele [din coş] şi am băut apă din urcior, apoi neam petrecut acolo în linişte întreaga noapte. în dimineaţa următoare, când neam dus să luăm binecuvântarea din partea pustnicului, neam dat seama că adormise în Domnul; şi că era femeie şi nu avea veşminte, ci se acoperea cu părul kapului ei. Cu binecuvântarea adusă nouă de rămăşiţele ei, am pecetluit cu o piatră gura peşterii şi, după rugăciunea cuvenită, am făcut calentoarsă."
99
      Atunci miam dat seama că este vorba de acea Sfântă Maică care oarecând fusese canonică; am povestit aşadar şi eu cele pe care mi lea încredinţat ea, şi cu toţii dimpreună am slăvit pe Dumnezeu, că a Acestuia este slava în veci. Amin.
XVII
Despre Serghie, demotul1 din Alexandria
      Un monah, pe nume Avacum, mia povestit următoarele:
      [Pe când mă aflam] în Tamiathi, [o localitate] din Egipt, am găsit o carte veche şi uzată; citindo, am aflat din ea că un monah, pe nume Elpidie, a fost muncit de diavolul, începătorul răului, cu alte cuvinte, de dracul acediei, [pe când petrecea] la chilia sa; înteţinduse războiul,
      1 în sens obişnuit ¿JrpdTrjc înseamnă om simplu, din popor, sărac şi fără educaţie şi, prin extensie, om fără principii; de aici şi sensul de faţă, scil. proxenet. De altfel, una dintre denumirile prostituatelor în Bizanţ era şi aceea de dr] ploaia (cf. Ioan Gură de Aur, „La cuvântul apostolic" [PG 51, 215]); prin urmare, era firesc ca şi proxeneţii să fie numiţi „demoţi (¿rjOTTjc)" ■ Pentru vocabularul din sfera semantică a prostituţiei, vezi Kostas Kapparis, „The Terminology of Prostitution in the Ancient Greek World", în Allison Glazebrook şi Madeleine M. Henry (ed.), Greek Prostitutes in the Ancient Mediterranean, 800 BCE200 CE, The University of Wisconsin Press, 2011, pp. 222-255.
101
a plecat de acolo şi sa dus mai în adâncul pustiei, în locul numit Elos1. Cum rătăcea pe acolo, a zărit un om gol, înaintat cu vârsta, care, la vederea lui, a iuţit pasul, îndreptânduse spre adâncurile pustiei;  Avva Elpidie sa ţinut după el multă vreme, alergând din răsputeri, până când acela sa oprit la rugăminţile [lui Elpidie] pentru rugăciune. După rugăciune, îl întrebă: „Cine eşti, frate, şi de ce ai venit aici? Pentru ce teai ostenit atât?" Iar  Avva Elpidie răspunse: „Am fost muncit de dracul acediei; de aceea am plecat din chilia mea şi am venit în pustie spre a mă cerceta şi a mă ruga Iubitorului de oameni Dumnezeu să se depărteze de la mine dracul acesta al acediei, cu gândul în acelaşi timp că voi afla un rob al lui Dumnezeu care să se roage pentru mine. Şi iată că Dumnezeu cel Multmilostiv, trecând cu vederea păcatele mele, tea trimis pe sfinţenia ta către mine. Mijloceşte, aşadar, la Domnul, părinte, şi roagăte pentru mine, păcătosul, şi (chiar dacă nu sunt vrednic) primeştemă pe mine în preajma ta!" După ce părintele la îmbrăţişat şi la binecuvântat, îi spuse: „Nu e cu putinţă ceea cemi ceri, că nu ţia fost dat ţie de la Dumnezeu
1 Scil. mlaştină.
102
să rămâi cu mine."1  Avva Elpidie îi zise: „Deci, Părinte, fii milostiv mie şi spunemi de ce ai venit aici şi de cât timp şi ce harismă ai primit de la Dumnezeu." Iar Bătrânul răspunse plin de bunăvoinţă: „Pricina şi felul în care am venit aici arată neîndoielnic că, fiind păcătos şi voind să mă mântuiesc, Dumnezeu, iubitorul de oameni, [nu ma lăsat, ci] ma povăţuit pe mine, smeritul. Sunt de şaptezeci de ani aici şi nam văzut până acum chip de om. Nu cu mult timp în urmă însă mam semeţit în inima mea prin lucrarea celui ce urăşte Binele la gândul că am ajuns la o măsură înaltă şi sunt mai presus decât toţi ceilalţi părinţi, care se nevoiau la pustie. Şi prin purtarea de grijă a lui Dumnezeu mi sa insuflat gândul de aL ruga să-mi facă cunoscuţi şi alţi oameni, dacă există, la aceeaşi măsură cu mine. La rugăciunile mele stăruitoare către Dumnezeu, în cea dea şaptea zi, sa făcut un glas către mine, care mia spus: «Eşti la aceeaşi măsură cu Serghie, demotul din Alexandria!» Auzind acestea, mam întristat nespus şi am spus în sinemi: «Vai ţie, sărmane Pyr! Iată că de atâţia ani slujeşti lui Dumnezeu, în atâtea nevoinţe trupeşti, şi nu ai ajuns decât la măsura acestui simplu demot!» Din pricina
1 Cf. Mt. 19,11; Lc. 8,10.
103
cugetului meu semeţ, socoteam că acest glas este de la vrăjmaşul, şi mam arătat neîncrezător faţă de el. După alte şapte zile, în care mam rugat la fel, am auzit acelaşi glas. îndoindumă şi acum, mam rugat mai stăruitor alte şapte zile şi am auzit din nou, pentru a treia oară, acelaşi glas: «Ţiam mai spus că eşti la aceeaşi măsură cu Serghie, demotul din Alexandria!» Atunci mam gândit: dacă aşa a hotărât Dumnezeu Cel Bun şi de oameni Iubitor, no să mă las până nu voi afla cine este acest om şi care e lucrarea lui. Mergând, am ajuns în oraşul Alexandriei şi, întrebând, mi lau arătat pe acesta; el stătea la o cârciumă, petrecânduşi vremea în dezmăţ şi în desfătări cu desfrânatele, în timp ce unele intrau, iar altele ieşeau, şi părea a fi maimarele lor.
      Am intrat aşadar în cârciumă şi, la întrebarea mea dacă el e Serghie, mia răspuns: «Da, eu sunt.» Atunci iam zis: Vreau să-ţi arăt dragostea mea astăzi şi să prânzesc împreună cu tine. Iar el mia răspuns: «Fie cum voieşti tu, avvă. Ia loc.» Apoi a poruncit cârciumarului să ne aducă din toate câte se consumă acolo de obicei. Am fost constrâns (după atâţia ani) să gust din toate pentru dragostea faţă de Dumnezeu, gândindumă în sinea mea că «Dacă a plăcut atât de mult lui
104
Dumnezeu, Care la aşezat la măsura mea, oare nu se cuvine săi arăt dragostea mea şi să stau la masă cu el?» După atâtea desfătări, când ne pregăteam să plecăm, lam întrebat: Tu nai casă? Iar el mia răspuns: «Ba am.» Să mergem la tine iam zis -, pentru că am o vorbă să-ţi spun. Dar el sa smintit, [gândind] în sinea sa: «Oare nu cumva, amăgit şi războit de potrivnicul, vrea să se dedea păcatului?» Privindumă cu luareaminte, se mira cugetând asta mia lămurit mai târziu cum la vârsta cărunteţii şi în urma unei asemenea nevoinţe a fost cu putinţă să fiu biruit de patimă.
      Când am ajuns la casa sa, după obişnuita mea rugăciune, neam aşezat amândoi, după care iam spus: Pentru Domnul, frate, [fără să-mi ascunzi nimic], descoperă-mi viaţa ta, ce fapte bune ai săvârşit! Cuprins de uimire şi minunânduse el de acestea, mia zis: «Omule al lui Dumnezeu, iată că mai găsit la cârciumă, mâncând, bând şi petrecând împreună cu desfrânatele; căci eu le sunt kapul şi fără voia mea nimeni nu se poate atinge de vreuna: [muşteriii] mi se adresează întâi mie, şi atunci eu le dau pe cine vor; şi după toate astea tu încă mai stărui, aşa cum spui, să afli care e viaţa mea? Iată, ai văzut
105
cu ochii tăi, ce altceva mai vrei să afli despre mine?» După ce lam rugat cu stăruinţă şi iam cerut să jure că numi va ascunde nici una dintre faptele bune săvârşite de el, iam vorbit despre vocea venită din Cer, şi, minunânduse de iubirea de oameni a lui Dumnezeu, cu suspin mia zis: «Să-mi fie cu iertare, dar dacă aşa stau lucrurile, o să-ţi spun: întro zi intrând eu, după obiceiul meu, în cârciumă, am văzut o femeie foarte frumoasă la trup, aşezată la războiul de ţesut, lucrând cu ziua ca săşi câştige pâinea. Aprins de dorinţă, am întrebato pe hangiţă: De unde e femeia asta? Din acest oraş, îmi răspunse ea. Iam spus atunci: Vorbeştei şi convingeo să se culce cu mine. Nu pot, răspunse, săi cer aşa ceva; chiar dacăi umilă starea ei de acum, totuşi ea este de viţă nobilă. Şi voind să aflu pricina stării ei de acum, îmi spuse: Soţul ajuns dator stăpânului său, guvernatorul Alexandriei, cu o sută de monede, a fost arestat şi aruncat în închisoare, luânduise totodată şi cei doi fii ca robi. şi iată că peste tot umblă în chipul acesta, osteninduse ziua şi noaptea, cu nădejdea căi va putea slobozi. Cum am auzit acestea, iam zis: Dute şi spunei să vină cu mine, şii voi da eu cele o sută de monede. Dar ea din nou a refuzat: Nu
106
pot; căci, dândumi seama de adevărata ei cumpătare, socotesc că nu se va lăsa nicicând convinsă. Iam zis iarăşi: Dute şi, cine ştie, poate va ceda; iar dacă nu, nai nimic de pierdut. Ma ascultat şi a vorbit cu ea, iar aceea cu suspine şi în lacrimi, împinsă de nevoie, a consimţit, spunândui hangiţei: îmi închipui că Dumnezeu, întru iubirea Sa de oameni, îmi va ierta păcatul pe care urmează să-l fac fără voia mea, întrucât ştie că până acum nam cunoscut alt bărbat; iată că de atâta vreme, ziua şi noaptea, cu îndelungă trudă şi chin mă zbat să eliberez cele trei suflete, dar fără sorţi de izbândă; ma biruit dracul acediei şi miam pierdut nădejdea şi nu ştiu ce să mă mai fac. E mai bine pentru mine să îmi dau, silită de împrejurări şi de dragul lor, trupul spre păcat. Cum veni aşadar hangiţa şi îmi spuse că a consimţit, mam dus deîndată şi am adus suma de bani; după ce iam numărat una câte una monedele şi i leam înmânat, intră în dormitorul meu, în multe lacrimi şi suspine, şoptind: Doamne, Tu ştii necazul meu: iartă-mă!
      La auzul acestora, rănit în inimă, mam gândit: Dacă aşa stau lucrurile, de ce nu mă duc să-mi fac pofta cu oricare dintre cele aflaten slujba mea, atâta timp cât fapta aceasta, nelegiuită şi
107
necurată, cei drept, nu se aseamănă cu aceea de a atrage [un suflet neîntinat] întro astfel de destrăbălare? Şi aşa iam dat drumul să plece împreună cu suta de monede, despre care ţiam vorbit, eliberândui bărbatul şi pe cei doi copii.» Auzind eu acestea, iam zis: Slavă lui Dumnezeu, Cel Ce singur e iubitor de oameni! Pe drept am fost socotit la măsura ta. Apoi, suspinând din nou, îmi spuse: «Întradevăr, dacă aceasta a bineplăcut Bunului şi Iubitorului de oameni Dumnezeu, după cum spui, şi ai venit trimis de El la mine, cel cu adevărat păcătos, cinstite părinte, îţi voi mărturisi şi altceva care, după părerea mea, e deasupra celor de mai înainte. Peste oraşul acesta al Alexandriei fusese numit un oarecare guvernator, nemilos, iubitor de păcate şi străin de Biserică; în fiecare zi venea să ia de la mine două sau chiar trei curtezane. Aşadar, se întâmplă ca întro zi, trecând pe lângă o mănăstire de maici, să vadă la fereastră nişte fecioare trebăluind; aprins de poftă pentru ele, le ordonă soldaţilor să înconjoare mănăstirea şi să vegheze asupra uşilor, ca nu cumva săi skape vreuna dintre ele. Pătrunzând în mănăstire şi luândule pe toate prizoniere, le numără şi află că sunt şaptezeci; apoi mi le dădu, spunândumi: Iată, ţi le încredinţez şi
108
fă cum voieşti; în fiecare zi să-mi trimiţi câte îţi voi cere, până li se va împlini numărul. Auzind eu asemenea lucru de la acel demon rău, am plecat. Şi, suspinând din adâncul inimii, am spus în sinea mea: Vai mie, păcătosului! De atâta vreme străjuitoare ale fecioriei pentru Dumnezeu, topinduşi trupurile în post şi priveghere şi în toată nevoinţa, ca să se înfăţişeze neîntinate înaintea Stăpânului Ceresc, iar acum, prin mâna mea, săşi piardă truda şi multele osteneli şi să fie pângărite de nebunia acestei fiare însetate? Vai mie! Să nu cumva sajung să fac aşa ceva acestor nevinovate mieluşele şi porumbiţe ale lui Hristos! Pe când cumpăneam îndelung şi mă frământam, neştiind deloc ce să fac spre a le salva de la împreunarea necurată cu cârmuitorul cel nelegiuit, şi mă rugam Iubitorului de oameni Dumnezeu să-mi insufle un gând şi să-mi arate o cale de a le slobozi din ghearele unei asemenea grozăvii, Atotmilosârdul, în milostivirea Sa, mia trimis mie, păcătosului, gândul cel potrivit. Mam dus la cele mai vestite hetaire din oraş, miam cheltuit toată averea cu ele şi leam convins să se tundă în monahism şi să îmbrace schima monahală. Aşa leam adus pe ele la mănăstire, leam lăsat acolo, leam luat pe fecioare şi

109
leam ascuns în altă parte, trimiţândui guvernatorului aceluia nemernic în fiecare zi [câte douătrei] dintre prostituatele pe care le tunsesem monahii până ce sa împlinit numărul celor şaptezeci. Şi, odată ce se împlini numărul lor (adică al desfrânatelor), demonul cel rău a părăsit oraşul. Leam luat atunci şi leam dus pe acele monahii şi sfinte fecioare înapoi la mănăstirea lor, dator fiind să le iau pe celelalte, dar acestea, văzândule pe fecioarele şi miresele lui Hristos, nu au mai voit să plece, zicând: Dacă Dumnezeu nea învrednicit de chipul acesta sfânt, deşi dintrun motiv mai presus de voinţa noastră, să nu care cumva să ne întoarcem pentru tot restul vieţii la acea necurăţie şi pierzanie ale sufletelor noastre! Aşadar, au rămas acolo, fără să renunţe la sfânta schimă [monahală], în pocăinţă neprefăcută şi bineplăcând Milosârdului şi Atotputernicului Dumnezeu.»
      Auzind eu acestea de la Serghie şi slăvinduL cu atât mai mult pe Singurul Ajutător şi Mântuitor al celor ce nădăjduiesc şi cred cu adevărat în El, iam spus: «Cu adevărat, frate, chiar dacă în multe şi mari ne voinţe am petrecut, acum am înţeles că nu eşti doar asemenea mie, ci chiar deasupra mea. Pentru numele lui Dum nezeu,
110
      dă-mi binecuvântarea ta ca să mă întorc de unde am venit!» «îţi voi da binecuvântarea ca să te întorci, dar II iau ca martor pe Domnul nostru Iisus Hristos că, de vreme ce am fost socotit (după cum spui) la măsura ta, nu te voi lăsa [să pleci singur], ci voi veni cu tine.» Rugândumă să mai rămân o zi sau două, şia împărţit toată averea la săraci şi ma urmat. A rămas cu mine trei ani şi sa sfârşit în Domnul acum patru zile. Socotesc, fiule Elpidie, că şi tu ai ajuns aici din Pronia lui Dumnezeu, ca atunci când Dumnezeu Cel cu adevărat Bun şi de oameni Iubitor îmi va primi sufletul să mă aşezi şi pe mine lângă el. Dar acum duten pace, rogute, şi întoarcete peste trei zile, întrucât am ceva de grăit cu tine neapărat. Prin urmare lam lăsat şi, după trei zile, când am trecut din nou, aşa cum primisem porunca de la acel  Avva sfânt, lam aflat săvârşit în Domnul; lam îngropat lângă  Avva Serghie, aşa cum, de altfel, mia şi poruncit, şi, mulţumindui lui Dumnezeu cel Sfânt pentru toate minunile Sale vrednice de laudă, am plecat [la chilia mea], slăvinduL pe Dumnezeu."
ADDENDA
Pagini inedite de Limonariu1
      1 Dintre povestirile inedite care fac parte din Limonariu, o parte au fost publicate de Th. Nissen („Unbekannte Erzählungen aus dem «Pratum spirituale»", în Byzantinische Zeitschrift 38 [1938], pp. 351-376), altele de Ph. Pattenden („The Text of the Pratum Spirituale", in the Journal of Theological Studies 26 [1975], pp. 38-54); la acestea se adaugă alte 12, publicate de E. Mioni ( «Pratum spirituale» di Giovanni Mosco, în Orientalin Christiana Periodica, XVII [1951], pp. 83-94), la traducerea cărora am ţinut seama şi de observaţiile filologice critice ale reputatului filolog Emanuel Kriarâs, publicate în recenzia pe care o face articolului mai sus menţionat al lui E. Mioni (în Hellenica, 12 [1952], pp. 192-194).
      De subliniat că E. Mioni a folosit manuscrisul Marcianus Gr. II, 21, în care sunt prezentate 162 de povestiri duhovniceşti, dintre care 66 (!), chiar dacă nu toate pot fi atribuite lui Ioan Moshos, au rămas necunoscute şi nu au fost până în prezent editate în întregime. Deşi sfântul patriarh Fotie vorbeşte în Biblioteca sa de un manuscris care cuprindea 342 de apoftegme, asta nu înseamnă, desigur, că toate ar fi ieşit de sub pana lui Ioan Moshos. Dacă sar adăuga la acestea de mai înainte şi cele atribuite lui Anastasie Sinaitul (recent, de altfel, publicate), sar putea ajunge la numărul de care aminteşte Fotie.
113
Pratum Spirituale1
      Povestituneau nişte pescari din Faran2:
      Întro zi ne duseserăm să pescuim în Vouhri3, pe partea cealaltă a Mării Roşii şi, fiindcă prindeam foarte mulţi peşti, am mers să acostăm în apropiere de Petreleou. Şi cum voiam să trecem de cealaltă parte, în Raith, am fost împiedicaţi de vânturile potrivnice şi furtuna abătută asupra mării. Aşa că am acostat, [rămânând acolo] vreme de nouăzeci de zile; pe când cutreieram locul acela dea dreptul pustiu, găsirăm sub o stâncă trei pustnici neînsufleţiţi, îmbrăcaţi în colovioane4 din fâşii de finic, în timp ce cojoacele lor din
      1 Ph. Pattenden, „The Text of the Pratum Spirituale", in the Journal of Theological Studies 26 (1975), pp. 38-54.
      2 Kaput CXX, cf. numerotării din textul lui Pattenden (op. cit., p. 49).
3 Bovxpi localitate neidentificată.
      4 Scil. giulgiu, veşmântul alcătuit din „cucul" şi „analav", îmbrăcat de monahul care devine „schimonah", care primeşte schima mare.
115
piele de oaie erau împăturite deoparte. îndată ce iam luat şi iam dus pe corabie, numaidecât marea se linişti şi vânturile potrivnice ni se făcură prielnice; am trecut de cealaltă parte fără nici o tulburare, am venit în Raith, iar părinţii iau îngropat pe ei alături de bătrânii din vechime.
21
      Povestituneau nouă părinţii din locul de aici despre  Avva Gheorghe Bizantinul şi ucenicul său,  Avva Gheorghe Faranitul, zicândune:
      aceştia sălăşluiau întro insulă din Marea Roşie. Iar pe insula aceea nu se afla apă deloc, ci pentru nevoi îşi aduceau apă de pe continent. Şi aveau o plută cu care mergeau săşi umple [burdufurile]. întruna din zile aşadar şiau lăsat pluta pe mare, legândo deo stâncă, dar în noaptea aceea au fost valuri mari şi, rupânduse funia, pluta sa pierdut şi părinţii au rămas fără putinţa de a ieşi de pe insulă ca săşi aducă apă de băut.
      După opt luni sau dus monahii de la Raith şi iau aflat pe amândoi răposaţi; au găsit şi o piele de broască ţestoasă, pe care scria aşa: „Fratele
      1 Kaput CXXI, cf. numerotării din textul lui Pattenden (op. cit., p. 50).
116
Gheorghe Faranitul, fără să bea apă vreme de douăzeci şi opt de zile, a răposat; iar eu am treizeci şi opt de zile de când nu am băut." Iam aflat pe amândoi cu trupurile neatinse şi, luândui cu noi, iam îngropat în Raith.
31
      Neam dus să-l vedem pe  Avva Ştefan Kapadocianul, în Muntele Sinai, care ne povesti următoarele:
      acum câţiva ani în Raith în Joia Mare -, mă aflam în biserică, cu toţi părinţii de faţă, la momentul când se aducea sfânta Jertfă, şi iată că văd doi pustnici intrând în biserică; şi erau goi. Nimeni altul dintre părinţi în afară de mine na băgat de seamă că erau goi. Aşadar, după ce sau împărtăşit cu Trupul şi Sângele Domnului şi Dumnezeului nostru [Iisus] Hristos, au ieşit din castru2; am ieşit şi eu dimpreună cu ei şi numaidecât leam făcut metanie, zicândule: „Pentru
      1 Kaput CXXII, cf. numerotării din ediţia lui Ph. Pattenden (op. cit., p. 51).
      2 Adică din incinta mănăstirii. Pentru a rezista în faţa năvălirii barbarilor, piraţilor şi tâlharilor, monahii au fost constrânşi să ridice împrejurul mănăstirilor ziduri de protecţie, asemenea castrelor şi castelelor de apărare. Acest model este întâlnit atât în pustia egipteană, în Sfântul Munte, precum şi la mănăstirile româneşti din perioada medievală.
117
dragostea voastră, luaţimă cu voi." Ei şiau dat seama că eu vedeam goliciunea lor; miau spus: „Stai locului şi te linişteşte." Eu din nou leam făcut metanie [rugândui astfel] să mă ia cu ei. Atunci miau zis: „Nu se poate cu noi; încetează; stai bine [aici]." Cum mau binecuvântat, au plecat, păşind sub ochii mei pe apele Mării Roşii, şi au trecut de cealaltă parte a mării.
41
      Ne povesti nouă Procopie Scolasticul [cel numit şi] Porfireonitul despre avva Zaheu aşa:
      pe când fiii mei învăţau în Cezareea, izbucni acolo o plagă ucigătoare, iar eu eram îngrijorat pentru copiii mei de frica morţii lor şi nu ştiam ce să fac. Spuneam în sinea mea: „Dacă voi trimite după ei, nu voi putea fugi de mânia lui Dumnezeu. Dacă îi voi lăsa, [mie teamă] ca nu cumva să moară şi să nui mai văd." Neştiind cear trebui să fac, miam zis: „O să merg la avva Zaheu şi orice îmi va spune voi face." Mam dus aşadar la Sfântul Sion seara târziu, căci acolo se retrăgea pentru odihnă, dar, fiindcă nu era acolo, mam îndreptat spre curtea interioară a [bisericii]
      1 Kapu t CXXX1, cf. numerotării din textul lui Pattenden (op. cit., p. 52).
118
Sfânta Maria Mică1, unde lam aflat şezând întrun colţ al grădinii interioare şi iam spus despre copiii mei. Cum a auzit, sa întors spre Răsărit şi a luat aminte la cer cu încordare vreme de două ceasuri, fără a grăi nimic. După aceasta se întoarse către mine şi îmi spuse: „îndrăzneşte, nu te întrista: copiii tăi nu vor muri din pricina năpastei, ba, mai mult, după două zile năpasta nimicitoare va dispărea din Cezareea." Ceea ce sa şi petrecut, după cuvântul bătrânului.
      Acestea, după cum am spus, ni lea povestit Procopie Scolasticul.
52
      Avva Ciprian Koukoulas, care are mănăstirea în afara porţilor [oraşului] Cezareea, când am trecut pe la el să-l vedem, nea povestit: „Când izbucni plaga aceea aducătoare de moarte, în urmă cu destule zile, mam închis în chilia mea, rugândumă iubitorului de oameni Dumnezeu să ne miluiască şi să nimicească primejdia ce ne pândea. Şi a venit un glas care mia spus: „Avva Zaheu a primit har."
1 Scil. închinate Naşterii Maicii Domnului.
      2 Kaput CXXXII, cf. numerotării din textul lui Pattenden (op. cit., p. 53).
119
      IP1
1
Unul dintre părinţi nea spus că există o chinovie2, aproape de Nisibe, aflată sub povăţuirea [duhovnicească] a unui mare Stareţ. Aşadar, cei din obşte semănau orz şi, cum secerau din belşug, îl împărţeau şi altor mănăstiri. însă se întâmplă odată ca un general, în trecere [prin acele locuri] ca trimis al perşilor, să se întâlnească cu sfântul stareţ; şi pentru că dobândi mult folos de pe urma întâlnirii cu el, făcu o danie chinoviei în valoare de 300 de litre3. Bucuroşi, fraţii şiau împărţit între ei [dania generalului], ajungând să aibă [de toate] mai mult decât le trebuia.
      1E. Mioni, II «Pratum spirituale» di Giovanni Mosco, în Orientalia Christiana Periodica, XVII (1951), pp. 83-94.
2 Mănăstire cu viaţă de obşte.
3 Cca. 10 kg de aur.
120
      Aşa că, deşi şiau semănat, după obicei, orzul, pământul na mai rodit nici în primul, nici în al doilea, nici în cel deal treilea an. Atunci fraţii se duseră la avva şi îi spuseră: „De ce oare pământul na mai rodit orzul ca înainte?", iar Bătrânul le răspunse: „Fiindcă am primit cele trei sute de litre; de asta nici pământul nu a mai dat rod. Aşadar, mergeţi, vindeţivă toate lucrurile şi daţile săracilor." Făcând fraţii după cuvântul Bătrânului, pământul a dat rodul său şi cu toţii Lau slăvit pe Dumnezeu.
2
      Povestitunea nouă unul dintre părinţi despre un oarecare bărbat iubitor de Hristos, pe nume Martyrios, ([şi nu e deloc lipsit de însemnătate că] cel ce nea povestit era un mare ascet şi preot) următoarele:
      „Neam dus la acest bărbat, pe nume Martyrios, şi cum am bătut în poartă, femeia sa, care se afla înăuntru, auzi şi, ştiind că noi suntem, sa dus la vie ca să-l cheme pe bărbatul ei. îndată ce veni el, ne îmbrăţişă şi, punând apă în vasul de spălat, ne spălă pikioarele şi, invitândune în foişorul locuinţei sale, ne aşeză la masă, căci era
121
plin de iubirea lui Dumnezeu. Şi cum mâncam, femeia sa îl aduse acolo şi pe fiul său şi îl aşeză în apropierea uşii foişorului unde stăteam, lângă tatăl său, ca să fie binecuvântat de noi. Şi, prin lucrarea demonului celui pizmaş, pruncul căzu de lângă uşa foişorului şi muri numaidecât. Tatăl său, care se afla şi el [la masă], în apropierea uşii foişorului, primind de la femeia sa [bucatele] cele servite nouă, întorcânduse, îşi văzu fiul căzut fără suflare şi nu se tulbură nici el, nici femeia sa, ci, bătând din palme, făcu semn mamei copilului care, venind, îşi află copilul mort; şi îl aşeză pe pat. El însă plin de bunăvoinţă mânca şi bea cu noi, iar după masă, când urma să apucăm pe calea noastră, ne însoţi cu chip senin; după rugăciunea [de mulţumire], apucând mâna preotului, [părinţii copilului] iau spus: «Intră şi fă o rugăciune asupra copilului, pentru că îi este greaţă.» Intrând preotul, la pecetluit cu semnul Crucii şi neam dus în drumul nostru. După câteva zile am trecut iarăşi pe la dânşii, iar ei sau bucurat foarte tare la vederea noastră; pe copil lam aflat lângă mamă şi am dat slavă lui Dumnezeu, Care ia dat acestuia sănătate.
      Luând ei pruncul, neau povestit, zicând: «Micuţul acesta mort a fost şi pentru rugăciunile
122
voastre Dumnezeu ni la dăruit înapoi.» Şi nea povestit fiecare pe rând: «După ce aţi ieşit afară [din casă], am intrat unde zăcea copilul ca să-l scoatem afară, dar, pentru rugăciunile voastre, lam aflat viu.» Aşadar, se povestea despre acesta că, odată ajuns la vârsta bărbăţiei, a avut o vieţuire plăcută lui Dumnezeu."
3
      Nea povestit un oarecare părinte:
      pe când mă aflam în Constantinopol, am fost martor al acestei întâmplări minunate. Era un bărbat iubitor de Hristos, pe nume Hristofor, care slujea ca soldat la palat, în aşanumitul regiment al protectorilor1; acesta slujea la palat întreaga zi, fără a gusta nimic până la apusul soarelui; când pleca seara [de la palat], mânca pâine uscată şi legume fierte şi [bea] apă, fiind mulţumit cu rânduiala sa, negustând nimic dintre multele feluri de mâncăruri preparate cu mirodenii, din
      1 „Protectores domestici" ordin înfiinţat în anul 250 era alcătuit din membri ai gărzii de corp imperiale. După anul 400 au intrat în serviciul curţii imperiale, fiind socotiţi predecesorii celor ce serveau în „schola palatina". E menţionat în lucrarea De ceremoniis a lui Constantin Porfirogenetul, dar nu se ştie în mod cert dacă au continuat să existe după anii 600 (n. trad.).
123
care se înfruptă cei mai mulţi. Pe dedesubt avea un veşmânt din lână, iar pe deasupra, pentru al ascunde de cei mulţi, veşminte scumpe.
      Când lua leafa, după ce le dădea liber celor aflaţi în subordinea sa, se ducea la un argintar, schimbător de bani, cunoscut lui, şi lua de la acesta trei pungi: una cu monede de aur întregi, una cu monede de aur de o treime şi alta cu monede de aur de o doime, şi aşa, singur mergea întreaga noapte [la cei ce se adăposteau] pe sub colonade şi [la cei aflaţi] în temniţe, făcând [milostenii] cu cei care cerşeau. Aşadar, întro noapte, ajungând la coliba unui frate, a scos [bani] ca săi dea o binecuvântare, dar, atingândul uşor pe fratele ca să se ridice şi să primească [binecuvântarea], acela na răspuns deloc. Atingândul din nou şi strigând uşor la el, na scos nici un glas şi nici un sunet. Pipăindul şi înţelegând că murise, a mers la un han din vecinătate şi, bătând la uşă, ia cerut hangiului, după ce ia dat o monedă de aur de o treime, săi aducă nişte lumânări şi un vas cu apă şi să meargă împreună cu el spre al spăla pe fratele. Ducânduse, aşadar, împreună cu hangiul, la spălat [pe fratele]; apoi, mergând la un atelier de văluri, a cumpărat cele de trebuinţă îngropării; de asemenea, ia adus încălţări şi lumânări
124
şi, îngropândul după cuviinţă, a aprins lumânările, ia pus pe piept, după obicei, o monedă de aur pentru gropari şi ia spus răposatului: „Ridicăte, frate, şi dă-mi îmbrăţişarea iubirii în Hristos." Ridicânduse atunci în şezut, la îmbrăţişat şi apoi, întinzânduse [la loc], a adormit. La vederea acestui lucru hangiul a luato la goană, cuprins de groază, dar din pricina fricii a căzut ca mort. Acesta e cel ce a povestit multora minunea aceasta cu totul neobişnuită.
4
      Se mai spunea şi altceva despre acest Hristofor [numărat] între sfinţi. Pe când mergea, aşadar, să se roage noaptea în diferite biserici, se ducea şi la palatul aflat în Chalki, şi de acolo la aşanumita Fântână a Mântuitorului un loc cu adevărat sfânt şi închinat, [împodobit] cu porţi de aramă1. Şi cum se ducea singur să se roage, porţile i se deschideau de la sine. Cum intra şi se închina, tămâia, iar apoi ieşea fără ca nimeni să ştie ceva. Aşadar, adeseori cei ce
      1 Era probabil o agheasmă, adică un loc unde izvora apă sfinţită, şi, cu siguranţă, cum se vede din detaliile prezentate, un paraclis, o „casă de rugăciune", cum spune literalmente textul (svxrinjpux; otKop).
125
sălăşluiau [spre a străjui şi sluji] în locul acela, aflând porţile descuiate, erau cuprinşi totodată de uimire şi frică, ca nu cumva, lipsind ceva din schevofilachie1, să fie traşi la răspundere, ca cei ce dădeau socoteală în săptămâna cu pricina. Aşa, începând să ţină sub veghe locul acela cu osârdie şi trezvie, au aflat că acest lucru se petrecea numai când de faţă era acest bărbat. Au mers aşadar şi lau înştiinţat privitor la aceasta pe patriarhul de atunci, care, mirat, na dat crezare până când, ascunzânduse în locul menit catehumenilor2 şi priveghind, la văzut cu proprii ochi cum tămâia; încredinţânduse [astfel], a dat slavă lui Dumnezeu. Şi oricine nu va da crezare celor povestite, spunând că sunt absurde, săşi amintească de dumnezeiescul David, care spune: „Voia celor ce se tem de El o va face şi rugăciunea lor o va auzi şii va mântui pe dânşii."3
5
      Nea povestit un creştin iubitor de Hristos că o femeie, tânără şi foarte frumoasă la înfăţişare,
1 Sacristie.
2 Pridvorul bisericii.
3 Ps. 144,19.
126
cum a intrat întro biserică a început să se roage cu lacrimi şi să strige cu glas tare: „Doamne, batemă!" Şi a rămas acolo destulă vreme, spunând aceasta de multe ori. Unul dintre maimarii locului, întâmplânduse să se afle acolo în acelaşi timp pentru rugăciune, se întreba care e pricina rugilor ei aşa de stăruitoare. După ce sa oprit din plâns, sa dus la ea şi a întrebato: „Spunemi, pentru dragostea lui Dumnezeu, din ce pricină ceri asemenea lucruri în rugăciunea ta? Dacă-mi vei spune adevărul, nădăjduiesc în Dumnezeu că te voi ajuta cu oricemi stă în putinţă." Căci îşi închipuia că era doborâtă de lipsuri sau de munca istovitoare. Iar ea, văzândui sârguinţa de a afla pricina mâhnirii ei, la luat deoparte şi ia spus: „Eu, stăpâne, am avut un singur soţ căruia iam dăruit fecioria mea, dar care a murit înainte de vreme, lăsândumă văduvă; acum, fiindcă trupul meu se ridică împotriva mea, din dorinţa de a fi cu un bărbat, mă rog lui Dumnezeu să mă smerească, ca să nu ajung să cunosc un alt bărbat." Cu aceste cuvinte femeia a plecat la casa ei.
      Luând el aminte, sa minunat, dar voind să afle în amănunt cele petrecute, a trimis un copil după ea, ca să vadă unde locuieşte; iar copilul
127
ia arătat casa ei. Când mai apoi a trimis pe cineva la ea, la întoarcere acela ia vestit stăpânului că era cuprinsă de febră puternică, zăcând la pat şi suspinând, iar el sa minunat de un aşa suflet plin de cumpătare şi a dat slavă lui Dumnezeu.
6
      A fost [odată] un pustnic sporit, care se ruga lui Dumnezeu şi spunea: „Doamne, fă-mă să pricep judecăţile Tale." De multe ori făcea chiar şi nevoinţe de dragul acestei cereri. Iar Dumnezeu ia descoperit că acest lucru e cu neputinţă la oameni. Dar, fiindcă acesta, cu rugăciune la Dumnezeu, stăruia [în cererea sa] prin nevoinţă, voind Dumnezeu ai da un răspuns, îngădui săi vină gândul de a merge să vadă un alt pustnic, care sălăşluia deloc aproape; pregătinduşi cojocul, a pornito la drum. Aşadar, Dumnezeu trimise un înger sub înfăţişare de monah, care îl întâmpină pe bătrân şi îl întrebă: „Unde mergi, călugăre?" „La pustnicul cutare", răspunse Bătrânul, iar îngerul aşazisul monah îi zise: „Şi eu merg la el, deci să mergem împreună." Cum mergeau ei, în prima zi au ajuns întrun loc unde se afla un bărbat iubitor de Hristos care,
128
după ce ia întâmpinat, ia dus să se odihnească. în timp ce mâncau, iubitorul de Hristos lea adus un disc ca de argint pe care îngerul, luândul, la sfârşitul mesei la făcut să dispară în aer. Văzând bătrânul [asta], sa întristat. Plecând apoi mai departe împreună, în cea dea doua zi, după o vreme, au ajuns întrun loc unde se afla un alt creştin iubitor de Hristos, foarte iubitor de monahi care, după ce ia primit şi lea spălat pikioarele, lea arătat toată grija. în dimineaţa următoare, întrucât avea un singur fiu, la adus spre a fi binecuvântat de ei. Prinzândul de beregată, îngerul la ucis. Bătrânul, văzând aceasta, a fost cuprins de uluire, dar na spus nimic. Aşadar, în cea dea treia zi, după ce au călătorit multă vreme, fiindcă nau aflat pe nimeni care săi primească, sau oprit întro curte, pustie de mult timp, şi, aşezânduse la umbra unui zid, au mâncat din pesmetul pe carel avea bătrânul şi, în timp ce mâncau, îngerul a văzut că zidul stătea să cadă. Ridicânduse şi încingânduse, a început să dărâme pilastrul şi să zidească din nou. Atunci, fără să mai poată răbda, bătrânul la pus să se jure, zicând: „înger eşti? Demon eşti? Spunemi ce eşti. Că lucrurile pe care leai făptuit nu sunt de om." îngerul ia răspuns:
129
       „Ceam făcut?", iar bătrânul a continuat: „Ieri şi alaltăieri neau primit acei iubitori de Hristos şi neau dat odihnă, iar unuia iai făcut discul să dispară, iar celuilalt iai ucis fiul; iar aici, deşi nu am aflat nici o mângâiere, teai apucat de zidit." Atunci îngerul îi spuse: „Ascultă şi o să-ţi spun. Cel dintâi care nea primit este un bărbat iubitor de Dumnezeu, care îşi chiverniseşte bunurile după Dumnezeu; însă discul acela îi rămăsese în urma unei moşteniri nedrepte; ca să nuşi piardă din pricina acelui disc răsplata altor fapte bune, iată că eu lam făcut să dispară şi făptuirea sa este curată. Celălalt bărbat care nea primit este virtuos; dar dacă copilul aceluia ar fi trăit, ar fi ajuns unealtă a satanei, şi faptele bune ale tatălui său ar fi fost date uitării. De aceea, pentru că se afla la o vârstă fragedă, lam sugrumat, ca să se mântuiască şi el, iar făptuirea tatălui său să rămână fără pată înaintea lui Dumnezeu. A continuat bătrânul: „Şi aici?", iar îngerul îi răspunse: „Stăpânul acestei curţi este o pacoste şi caută să facă rău multora; sărac fiind, nuşi poate duce la împlinire pofta. însă bunicul său, la zidirea casei, sub pilastrul acesta, pe care lam zidit din nou, a pus bani. Ca să nu afle banii cu prilejul rezidirii clădirii şi să facă celorlalţi răul
130
pe care şil pusese în gând, iată că am refăcut pilastrul, şi aşa va fi lipsit de mijloacele [împlinirii planului său rău]. Aşadar, întoarcete la chilie. Căci, aşa cum a spus Duhul Sfânt, «judecăţile Tale, adânc mare»."1. Şi cu acestea, îngerul lui Dumnezeu se făcu nevăzut. Veninduşi atunci în sine, bătrânul sa întors la chilia sa, slăvinduL pe Dumnezeu.
7
      Când am încetat să mai păzim poruncile dumnezeieşti şi am ales să ne însoţim cu păcatul, Dumnezeu rândui ca noi, cei ce neam arătat nevrednici de marile Sale daruri, să ajungem, din pricina greşelilor noastre şi după ce fuseserăm supuşi asediului, robi ai barbarilor.
Şi am ajuns străini de Locurile Sfinte prin judecata cea dreaptă a lui Dumnezeu, atunci când oraşul Ierusalimului cu toate împrejurimile sale a ajuns în mâinile perşilor. în zilele acelea sa petrecut în Ierusalim un lucru minunat, vrednic de pomenit, adeverit de mai mulţi, nu numai de unul, spre pilda şi folosul celor iubitori de feciorie şi neprihănire. După ce vrăjmaşii au pus
1 Ps. 35, 6.
131
stăpânire pe oraş, prin uciderea a mii şi mii de oameni, la urmă au intrat şi în Biserica Sfintei învieri şi în celelalte Locuri Sfinte cu precădere în Sfântul lăcaş al învierii -, căci întracestea sau refugiat mulţimile. Şi, întradevăr, iau junghiat fără milă pe cei găsiţi acolo, lăsând în viaţă doar tinerele frumoase la înfăţişare şi fecioarele cele neîntinate.
      În aceste [locaşuri] multe au fost luate roabe de ei, iar, după ce uciderea cea multă încetă, perşilor li sa dat mână liberă să chefuiască laolaltă prin case; şi, meşteşugind în chip viclean lucrarea fărădelegii asupra cinstitelor fecioare, le târau cu dea sila la stricăciune. Atunci una dintre mieluşelele lui Hristos, nuntită în adevăr cu El, văzând stricăciunea petrecută cu roabele lui Dumnezeu şi că ea avea parte de ceea ce spusese oarecând David (că „Văzutam pe cei nepricepuţi şi mă sfârşeam"1), se hotărî să nu mai guste nimic. Vreme de cincisprezece zile nu doar că na gustat nimic, nici mâncare, nici băutură, ba mai mult, nici na ascultat de alte fecioare, multe la număr, care o îndemnau [să pună kapăt postirii], ci, stăruind în lacrimi şi suspine, şia cheltuit toată puterea trupului care îi mai rămăsese.
      1 Ps. 118,158.
132
Şi era, întradevăr, mai frumoasă la trup decât toate celelalte femei aflate dimpreună cu ea, precum şi persul care o înrobise era unul dintre cei mai de vază.
      Aşadar, aceasta era îmbiată prin mijlocirea celorlalte fecioare, prizoniere împreună cu ea, să se dea acestuia, dar pe ea numai şi auzul [unei asemenea îmbieri] o îngreţoşa. Căci adevărat e cuvântul rostit de Domnul că „mulţi sunt chemaţi, dar puţini aleşi"1. Şi chiar dacă unele erau fecioare, cele mai multe dintre ele nu şiau păstrat făgăduinţa în chip neclintit. Astfel că, dânduse fără de frică mâncărurilor şi băuturilor, au avut parte prin urmare şi de ruşinea stricăciunii şi au ajuns so îmbie şi pe ea [să facă aşijderea]. însă aceasta, cu suspine şi lacrimi, le dojenea.
      La auzul acestora, persul care o avea în stăpânire era cuprins, pe de o parte, de furie, iar, pe de alta, de poftă, din pricina frumuseţii sale trupeşti. întro seară, pe când încă mai zăbovea la masă dimpreună cu alţi perşi şi cu alte fecioare cu nume mincinos, aţâţat de diavolul şi robit de pofta pentru ea, ia îngăduit să vină şi să stea la masă alături de el; şi, în pofida împotrivirii ei,
      Mat. 22,14.
133
slugile au luato cu dea sila. Iar dacă sa aşezat la masă lângă el, nu a pus nimic în gură. După terminarea cinei, aprins de vinul băut din belşug şi de patima desfrânării, a uitat de toate celelalte [fecioare], îndemnândo pe aceasta să se culce cu el. La împotrivirea ei, acela, sub impulsul mâniei, a lovito aşa de rău, că şia pierdut simţirea; şi, fiindcă na cedat defel, în pofida tuturor constrângerilor, a luato şi a duso pe la ceasurile serii sus pe meterezele turnului, întrebândo dacă se va supune dorinţei lui. La refuzul şi sila ei [faţă de o asemenea propunere], persul sa purtat ca o fiară, scoţânduşi sabia şi supunândo caznelor; cu fiecare rană, o poftea să se lase pradă desfrânării. Rămânând cuvioasa fecioară credincioasă alegerii ei, după ce a fost rănită de nenumărate ori cu sabia şi acoperită toată de sânge, când a fost întrebată pentru ultima dată, a dat acelaşi răspuns ca mai înainte, prin mărturisirea cuvioasă a fecioriei, iar [persul] a poruncit slugilor sale să o arunce de pe metereze în gol ceea ce sa petrecut chiar în ceasul acela. Astfel, nevoinduse bărbăteşte, şia dat duhul [în mâinile] Domnului, primind de la Hristos Dumnezeu cununa mărturisirii.
134
8
      Nişte laici aveau o fiică şi sa întâmplat să fie tulburată de demon; părinţii ei au cerut multor monahi să se roage pentru dânsa, dar ea nu sa vindecat. Mai apoi, un monah foarte îndrăgit de aceştia le spune: „Dacă vreţi ca fiica să vi se vindece, mergeţi în pustia [Sketei]; acolo sunt sfinţi şi cred că pentru sfintele lor rugăciuni se va vindeca." Dândui ascultare, se duseră în pustie. Se întâmplă ca un oarecare monah mai tânăr să le iasă în cale, iar ei se bucurară de cum lau văzut pe acesta de departe, zicând: „Iată, Dumnezeu nea trimis nouă pe unul dintre ei ca să nu ne pierdem nădejdea în pustia aceasta." Cum sau apropiat de el, sau aruncat la pământ dimpreună cu copila, rugândul şi zicând: „Această fetiţă a noastră este tulburată de demon necurat, dar, pentru Domnul, roagăte pentru ea." El însă lea răspuns: „Eu nu sunt întratât de sporit duhovniceşte; sunt păcătos." Dar ei îl rugau, spunândui: „Pentru Domnul, nu spune asta, ci, mai degrabă, fieţi milă de noi şi roagăte pentru ea." Ei socoteau că vorbea aşa din smerenie şi iarăşi la stăruinţa şi rugămintea lor acela le răspundea cu aceleaşi vorbe. Dar pentru că nu se
135
      lăsau şi îl sileau, înmuinduise inima, a scos din sân o carte mică şi lea spus sub jurăminte: „Am plecat de acolo după ce am furato." Grăindule el cuvântul acesta, demonul sa dus [de la copilă], neîndurând atât smerenia tânărului, cât şi credinţa acelora, care nu sau smintit din pricina vorbei monahului, ci i sau închinat ca unui sfânt şi i sau rugat stăruitor.
9
      Spusa fraţilor avva Irineu: să ne ne voim şi să stăruim în războiul [nostru], că ostaşi suntem ai împăratului ceresc; precum ostaşii împăratului lumesc au coifuri, aşa şi noi avem harisme cereşti, [adică bunele şi] frumoasele virtuţi. Aceia au armură alcătuită din inele de metal, iar noi platoşă duhovnicească făurită din bronzul credinţei; aceia au suliţă, noi crucea; ei au scut, noi nădejdea în Dumnezeu; ei au pavăza lumească, noi pe Dumnezeu; ei îşi varsă în războaie sângele, noi ne aducem de bunăvoie [ca jertfă]. De aceea şi împăratul ceresc lea îngăduit demonilor să lupte împotriva noastră: ca să nu uităm binefacerile Sale. Că în bunăstare adeseori cei mai mulţi oameni nu se roagă deloc, iar
136
dacă se roagă, nu o fac continuu, ci cu mintea în risipire; unii ca aceştia e ca şi cum nu sar ruga; căci dacă Ii vorbesc lui Dumnezeu cu buzele, dar sunt cu gândul şi inima la cele lumeşti, cum se vor face auziţi? întradevăr, când avem parte de întristări, atunci ne rugăm cu trezvie şi adesea fără a psalmodia cu glas tare ne rugăm lui Dumnezeu cu cugetul, ridicând ochii inimii şi vorbind cu El în suspine. Aşadar, şi noi, fraţilor, să ne asemănăm ostaşilor împăratului muritor şi să luptăm cu râvnă; ba mai mult, să călcăm pe urmele celor Trei Tineri, mergând în cuptorul cel de foc al patimilor întru neprihănire, şi să stingem cărbunii ispitelor cu rugăciunea, şi pe Nabucodonosor, care închipuie duhovniceşte pe diavolul, să-l ruşinăm, trupurile noastre să le înfăţişăm lui Dumnezeu ca pe o jertfă vie, iar cugetul plin de dreapta credinţă să il aducem ca pe o jertfă a arderii de tot.
10
      Un frate îl întrebă pe un stareţ, zicând: „Ce voi face, avvă, dacă, atunci când voi vedea pe un frate păcătuind, îl voi urî şi dacă, atunci când voi auzi despre nepăsarea altuia, îl voi judeca
137
      şimi voi pierde sufletul?" Şi ia spus lui bătrânul: „Când vei auzi ceva de acest fel, să părăseşti grabnic acest gând şi să alergi la gândul acelei zile înfricoşătoare [de pe urmă] şi să-ţi închipui că te afli înaintea cumplitului scaun de judecată, a Judecătorului nemitarnic, a râurilor de foc, a celor târâţi înaintea acelui scaun, în clocot mare şi în flăcări, a săbiilor ascuţite, a pedepselor crâncene, a chinurilor nesfârşite, a negurii fără pik de lumină, a întunericului celui mai dinafară, a viermelui celui ce varsă venin, a legăturilor fără dezlegare, a scrâşnetului dinţilor şi plânsului nemângâiat. Gândeştete, aşadar, la unele ca acestea şi la certarea de neocolit. Căci Acel Judecător nu are nevoie nici de învinovăţiri, nici de martori, nici de dovezi, nici de certări, ci, precum sa săvârşit oricare [dintre păcate], aşa se va şi vădi înaintea ochilor celor ce lau săvârşit, şi nimeni nu te va scăpa de pedeapsă, nici cel ce sar târgui, nici cel ce te poate scăpa cu dea sila, nici tatăl, nici fiul, nici fiica, nici mama, nici o altă rudă, nici vecinul, nici prietenul, nici apărătorul, nici darea de bani, nici averea şi bogăţia, nici puterea, ci toate acestea vor fi lepădate asemenea prafului de pe pikioare. Numai cel judecat va primi răsplata pentru lucrul săvârşit de
138
el, [aceasta fiind] fie hotărârea carel va izbăvi, fie cea carel va osândi. Atunci nimeni nu va fi judecat pentru ceea ce a făptuit celălalt, ci fiecare pentru cele ale sale; ştiind acestea, fiule, să nu judeci pe nimeni şi să rămâi liniştit, fără teamă de nici o tulburare."
11
       Avva Petru, ucenicul avvei Isaia, nea povestit următoarele:
      pe când mă aflam odată cu părintele meu  Avva Isaia, la avva Macarie, au venit unii de la mănăstirea Optsprezecinicului din Alexandria, având cu ei o fecioară canonică, cumplit muncită de diavolul, şi îl rugară pe bătrânul  Avvă să se îndure de ea şi so vindece, pentru că rasofora1 îşi sfâşia ea însăşi carnea de pe ea în chip groaznic. Văzândo  Avva cum se chinuia şi se zvârcolea, după ce o pecetlui cu semnul Crucii, a certat pe diavolul. Diavolul însă îi răspunse avvei: „Nu ies din ea, căci nu la alegerea mea şi de bunăvoie am intrat în ea. Că Daniil,
      1 în text, „monahia", dar întrucât, după cum ne spune textul, era „canonică", e mai potrivit so numim „rasoforă", fiind, cu alte cuvinte, o simplă purtătoare de rasă, care nu îşi depusese încă făgăduinţele monahale.
139
      tovarăşul şi părtaşul tău, e cel ce sa rugat lui Dumnezeu şi ma trimis în ea." Iar  Avva îl întrebă: „în ce chip ai intrat în ea?", şi el răspunse: „Aceasta a fost unealta mea; am învăţato să meargă la baia publică gătită neruşinat şi fără cuviinţă; pe mulţi îi rănea şi vătăma sufleteşte [cu înfăţişarea ei], în timp ce se lăsa şi ea [rănită şi vătămată] de ei, prinzând în kapcana ei nu doar laici, ci şi preoţi, pe care, stârnindui, îi făcea să se împreuneze neruşinat cu ea, şi atât prin încuviinţarea lăuntrică a gândurilor celor ruşinoase, cât şi prin vederea ochilor îi amăgea în timpul nopţii pe cei care îşi săpau groapa prin vărsarea seminţei. Dar sa întâmplat ca Daniil, cel ce nui în stare să biruiască păcatul lăcomiei la mâncare, să o întâlnească la baie, când se spăla, şi să meargă la ea în chilie; cu suspine înaintea lui Dumnezeu, sa rugat să aibă parte de mustrare, spre a se mântui şi ea şi alte monahii, care au ales să trăiască în neprihănire, spre a ajunge [pildă tuturor ca] să nu mai iasă deloc din mănăstire. Din pricina aceasta mam sălăşluit în ea." La auzul acestora bătrânul spuse: „Cel Ce a îngăduit [aceasta] poate să şi mântuiască [din aceasta]"; şi ia trimis bătrânul pe aceştia la avva Daniil.
140
12
      Fosta [oarecând] în Constantinopol un iudeu, sticlar de meserie. Era căsătorit şi avea un fiu, pe care la dat la şcoală ca să înveţe carte, în apropierea Bisericii celei Mari1. Dar sa întâmplat ca sacristierul Sfintei Sofia să aibă multă anafură, rămasă nu de puţin timp de la Sfânta Masă2; şi a trimis pe cineva la învăţătorul şcolii ca săi lase pe copii să vină spre a consuma cele ce prisosiseră de la sfânta proscomidie. Căci aveau obiceiul de a face aşa. îndată ce copiii au plecat, sa luat după ei şi copilul iudeului. întrucât aceştia întârziau acolo, dascălul lea dat drumul acasă celorlalţi copii [de la şcoală], fiind vremea mesei de prânz. Sa întors şi iudeul sticlar acasă de la atelierul său, fiindcă era pe la ceasurile odihnei de amiază şi, negăsinduşi fiul, îşi întrebă femeia: „Unde e copilul?", iar ea, văzând că nu era nicăieri, începu să întrebe prin vecini. îndată ce copilul se întoarse, îl întrebă: „De ceai întârziat?", iar el răspunse: „Mam dus şi eu cu ceilalţi copii la Biserica cea Mare, unde am mâncat şi am băut pe săturate." La auzul acestora, tatăl sa mâniat foarte tare, dar atunci nu a spus nimic;
1 Scil. Sfânta Sofia.
2 Scil. de la dumnezeiasca Liturghie.
141
      după masă însă la luat pe copil la atelierul său şi a aflat de la el mai în amănunt [ce se petrecuse]; şi, pentru că [fiul său] ia spus că la biserică luase din Sfânta împărtăşanie, cuprins de mânie, la înşfăcat şi la aruncat în cuptorul de foc, căruia ia astupat gura, după care a plecat şi sa ascuns, căci era pe la amiezi. Mânată de Dumnezeu, mama sa a venit la atelier, ştiind că tatăl copilului era furios pe el; uitânduse pe o găurice pe care o avea poarta cuptorului1, a auzit înăuntru glasul copilului şi, spărgând uşa, a intrat [în cuptor] şi şia aflat fiul în foc; când la scos afară din cuptor, la întrebarea: „Cine tea vârât în cuptor, copile?", el răspunse: „Tatăl meu." „Cum de nu teai ars, copilul meu", continuă ea, „în focul din cuptor?" „O femeie îmbrăcată în porfiră", răspunse copilul, „a venit la mine, mia dat [să beau] apă şi mia spus: «Nuţi fie teamă!»." Descumpănită, [mama] la luat cu sine, sa dus la preasfântul patriarh Mina şi, cum a intrat la el, ia povestit cele petrecute şi ia cerut să se facă creştină dimpreună cu fiul ei. La auzul acestora, patriarhul sa minunat şi, luând femeia şi copilul, sa dus cu ei la iubitul de Dumnezeu şi iubitorul de Hristos împărat Iustinian şi ia povestit
      1 Acest cuptor special avea dimensiunile unei încăperi.
142
minunea aceasta cu totul neobişnuită. Iar acest împărat iubit de Dumnezeu a poruncit iudeului, tatăl copilului, să se predea, cu îndemnul de a se face creştin. întrucât nu sa lăsat înduplecat, împăratul a dat poruncă să fie aruncat în cuptor, zicând: „Asta [se întâmplă] pentru că acolo ţiai aruncat fiul"; şi patriarhul a rânduit ca mama să se facă nevoitoare1, iar copilul [să fie hirotesit] anagnost, după cum sa şi făcut. Şi cu toţii au slăvit pe Dumnezeu, Carele face mari minuni spre mântuirea neamului omenesc: Acestuia I se cuvin slava şi puterea, acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin.
1 Scil. monahie.
143
Pratum Spirituale II1
1
La începutul domniei împăratului şi preacredinciosului cezar Tiberiu2, neam dus la Oaza, care se află la miazănoapte de Tebaida de Sus3, înspre deşert; acolo se spunea că Nestorie, care a hulito pe Preasfânta, cu adevărat de Dumnezeu Născătoare, Maria şi pe Dumnezeu Cuvântul Cel mai înainte de veci, Care Sa întrupat şi Sa născut din ea în chip neschimbat, a fost surghiunit din pricina aceasta în părţile dinspre răsărit, însă prin mijlocirea unor demnitari ce cugetau asemenea lui a fost repus în drepturi printro scrisoare trimisă lui din partea împăratului; se
      1 Th. Nissen, „Unbekannte Erzählungen aus dem «Pratum spirituale»", în Byzantinische Zeitschrift 38 (1938), pp. 351-376.
      2 Anacronism; e vorba, evident, de împăratul Teodosie al IIlea (408-450).
      3 Oraş situat în Egiptul de Sus, spre sudul ţării.
144
spune că târziu, cu o seară în urmă, înainte de a se culca în patul său, sa dus la ieşitoare şi, în timp ce şedea el acolo, după cum au auzit cei ce stăteau afară, a strigat: „Ţiam arătat eu, Marie, că om, nu Dumnezeu ai născut!" Iar aceia, la auzul unor asemenea lucruri, au plecat de acolo, pentru că aveau poruncă să nu lase pe nimeni să se apropie de locuinţa sa înainte de a le da el poruncă dinăuntru. Dar, fără întârziere, cât încă hulirea mai era pe buzele lui spurcate, un înger al mâniei, trimis de Dumnezeu, la lovit în timp ce şedea în umblătoare şi acolo şia vărsat măruntaiele, suferind atotticălosul o pedeapsă pe măsura hulirii şi relei sale voinţe.
      Spre dimineaţă a ajuns şi trimisul împăratului, grăbinduse şi spunând că are termen fix de înmânare [a scrisorii] şi că nu poate aştepta. Aşadar, dat fiind că Nestorie, după porunca dată [servitori] lor, nu dăduse încă nimănui porunca de a intra [în locuinţa sa], iar ofiţerul imperial1 nu mai putea să aştepte, au forţat porţile şi au intrat înăuntru; şi, îndreptânduse spre camera în care obişnuia să doarmă şi bătând în uşă, nu au primit
      1 Magistrianos ofiţer, membru al birocraţiei imperiale; iniţial servise sub magister officiorum, ulterior devenind agentes in rebus, în atribuţiile căruia intrau şi transmiterea corespondenţei şi organizarea călătoriilor oficialilor.
145
      nici un răspuns. Din pricină că încuietorile erau pe dinăuntru, nau putut să intre decât scoţând uşa din ţâţâni. Şi, fiindcă nu lau găsit, lau căutat în umblătoare, unde lau aflat şezând fără suflare. întrebaţi fiind slujitorii despre el dacă nu cumva i sa întâmplat aceasta în urma unei oarecare tulburări, au răspuns că: „Seara târziu nea dat drumul, fiind foarte vesel şi bucuros şi, după ce a închis uşile, aşa cum leaţi găsit, a intrat la umblătoare; când ne îndreptam fiecare spre casă spre a ne odihni, de afară lam auzit vorbind singur înăuntru şi zicând: «Ţiam arătat eu, Marie, că nu Dumnezeu, ci om ai născut!»".
      La auzul acestora, cu toţii au înţeles că din această pricină a avut parte de o moarte atât de netrebnică, aşa că sa plinit, în ceea ce îl priveşte, cuvântul marelui proroc Ieremia, care zice: „Vai de bărbatul acesta, că nul vor plânge, o, Doamne, şi nici nu vor spune: «Vai, fratele meu! Vai, domnul meu!»; ci el va fi îngropat ca un asin; că se vor hotărî dimpreună şil vor arunca în afara porţilor [cetăţii]."1 Acesta a fost sfârşitul hulitorului Nestorie, cel ce va avea parte de întunericul cel veşnic şi „mai din afară"2, dar care a
      1 ier. 22,18-19 (LXX).
      2Cf Mt. 8,12; 22,13; 25,30.
146
ajuns pe pragul întunericului încă din viaţa de aici, pedepsit fiind pe măsura hulirii şi relei sale voinţe.
2
      Un frate, după ce sa lepădat de toate [făcânduse monah], a împărţit toate ale sale, păstrând pentru sine doar o bucată de pământ mănos. Un mirean de vază însă şia dorit să intre în stăpânirea lui şi de multe ori îi ceru să il vândă sau să-l dea la schimb; dar monahul na fost de acord nici cu una, nici cu alta. Sa întâmplat ca mireanul să ajungă guvernatorul acelei eparhii; şi [a început] să-l silească pe monah să renunţe la pământul lui, necăjindul întruna şi lăsânduşi animalele să intre pe ogorul lui. Fratele, văzânduse la mare strâmtorare, fără nici o cale de al face pe guvernator să se îndure de el, a mers în cele din urmă la un bătrân sporit în virtute şi foarte cunoscut, care se nevoia prin acele locuri în căutarea liniştii. Veni la acesta de mai multe ori, dar bătrânul nul primea şil trimitea înapoi la chilia sa. Atunci când a văzut că guvernatorul era la un pas de a pune stăpânire pe pământ, veni la bătrân şi îi spuse:
147
  „Pentru Dumnezeu, fă ceva! Scriei sau trimite pe cineva la el [ca săi vorbească]." întrucât stăruia şi îl necăjea, bătrânul ia trimis guvernatorului o scrisoare cu următoarele cuvinte: „Cel ce se face monah să ducă viaţă de monah: să nu aibă în posesia sa vreun lucru din a cărui pricină să poată fi nedreptăţit; iar dacă are, să fie nedreptăţit, că [unul ca acesta] nu este monah." Scriind deasupra [numele expeditorului şi adresantului], ia dato fratelui ca să io ducă guvernatorului fără ca acesta să ştie ce se spunea în scrisoare. Sa dus şi ia înmânat guvernatorului scrisoarea pe care acesta a primito cu multă cinste şi, după ce a sărutato, a deschiso şi a citito. Apoi la întrebat pe fratele: „Tu ştii ce mia scris [bătrânul]?", iar el a răspuns: „Să pleci de pe pământul meu." Şi, minunânduse de înţelepciunea bătrânului, guvernatorul ia lăsat în pace ogorul.
      Să ne minunăm aşadar, de pe urma [acestei pilde], de bunătatea lui Dumnezeu şi [să cinstim] felul dea fi al virtuţii, adică chipul în care bătrânul printro asemenea scrisoare, fără nimic batjocoritor sau învinuitor la adresa guvernatorului, la făcut săşi schimbe părerea şi să se îndure de cel ce se ruga de el.
148
      3
      Nişte oameni învăţaţi1 au mers să-l cerceteze pe un bătrân care, după ce ia binecuvântat, a rămas în tăcere, continuânduşi împletirea coşului, fără a le arunca măcar o privire. Şi începură să-l roage, zicândui: „Spunene nouă un cuvânt, avvă." Dar el continua să tacă. Atunci iau spus: „Pentru asta am venit, ca să auzim un cuvânt de la tine şi să dobândim folos", iar bătrânul lea răspuns: „Voi vaţi cheltuit banii ca să învăţaţi a vorbi; eu însă am părăsit lumea ca să învăţ a tăcea." Când au auzit ei acestea, sau minunat şi, câştigând folos [duhovnicesc], au plecat.
4
      Nea povestit unul dintre părinţi că în Thessalonic se afla o mănăstire de fecioare; iar una dintre ele, prin lucrarea celui viclean, a fost muncită de [gândul] plecării din mănăstire. Plecând, a căzut în desfrânare sub înrâurirea aceluiaşi demon, care a amăgito şi a făcuto să iasă [din mănăstire]; şi odată ce a căzut, a rămas destulă
1 Ad litteram, filosofi.
149
vreme în păcat. Cuprinsă mai apoi de părere de rău, cu ajutorul lui Dumnezeu a ajuns la pocăinţă. Pe când se întorcea la obştea de unde plecase cu scopul de a se pocăi, şia aflat sfârşitul, căzând în faţa uşilor mănăstirii. Moartea acesteia i sa descoperit unuia dintre sfinţii episcopi, care a avut vederea sfinţilor îngeri, ce veneau săi primească sufletul, şi a demonilor, ce veneau în urma acestora. şi se văzu martor al disputei dintre ei, în care îngerii spuneau că „a venit în [stare] de pocăinţă", iar demonii răspundeau că „pentru noi a lucrat atâta vreme şi a noastră e". în multa lor grăire, demonii, potrivnici ai binelui, ziceau că „nici na apucat să intre în mănăstirea ei: cum puteţi spune că sa pocăit?", iar sfinţii îngeri răspundeau: „Din clipa în care Dumnezeu ia văzut pornirea atât de stăruitoare [spre căinţă], ia primit pocăinţa. Iar ea e îndreptăţită să culeagă roadele acestei pocăinţe în virtutea scopului pe care Domnul şi Stăpânul a toate la pus mai dinainte vieţii [omeneşti]." Ruşinaţi de acestea, demonii sau retras. Iar descoperirea aceasta, de care sfântul episcop a avut parte [cu duhul], a povestito unora, de la care am auzito şi noi şi am împărtăşito mai departe. Văzând aceasta, fraţilor, să ne punem la adăpost
150
şi, fără a ne preda nici măcar cu gândurile vreunui păcat, să ne împotrivim şi să luptăm mai ales împotriva ieşirii noastre din mănăstire, ca nu cumva să cădem ca nişte neştiutori în kapcanele şi uneltirile vrăjmaşului nostru.
      5
      Nea spus unul dintre părinţi:
      odată, pe când mă aflam în Alexandria, am intrat în locaşul ridicat pe mormântul unui martir1 spre a mă ruga, şi am văzut o femeie iubitoare de Hristos, ce părea văduvă după îmbrăcăminte, însoţită de slujitori şi slujitoare. Şi, în timp ce se apucase cu tărie de grilajul [care înconjura racla mormântului sfântului], îi grăia aşa: „Mai părăsit, Doamne; miluieştemă, Stăpâne, Iubitorule de oameni!", încât, din pricina strigătelor şi a lacrimilor ei, uitasem de rugăciunea mea, fiind
      1 Această tradiţie de a înălţa sfinte locaşuri pe mormintele martirilor este străveche; din acest motiv, până în zilele noastre în Biserica Ortodoxă la zidirea oricărei biserici se aşază la temelia Sfintei Mese părticele din moaştele sfinţilor. De asemenea, aceste locaşe se aflau de obicei în afara zidurilor oraşului, excepţie făcând, printre altele, biserica Sfântului Dimitrie din Thessalonic, care până în clipa de faţă a fost păstrată ca loc de pelerinaj, nefiind nici lăcaş care să deservească nevoile liturgice al unei mănăstiri, nici biserică de parohie (pentru detalii, a se vedea A. Grabar, Martyrium. Recherches sur le culte des reliques et lart chretiene antique, College de France, Paris, 1946).
151
cu luareaminte la dânsa, mişcat adânc de pe urma lacrimilor şi strigătelor ei. Eu socoteam că ajunsă, probabil, văduvă, era asuprită de cineva. Aşadar, pentru că îl cunoşteam pe unul dintre membrii consiliului prefectului augustal1, am aşteptato să îşi termine rugăciunea şi, chemând pe un slujitor deal ei, iam zis: „Spunei stăpânei tale că vreau săi vorbesc." De îndată ce sa apropiat, iam împărtăşit cele ce gândeam. Ea însă, izbucnind din nou în lacrimi şi bocete, îmi răspunse: „Nai înţeles, părinte, care mie necazul... Ma părăsit Dumnezeu şi nu mă mai cercetează; că se împlinesc azi trei ani de când nu mam mai îmbolnăvit nici eu, nici vreunul dintre robii şi slujitorii mei şi nici nimeni altcineva din casa mea, şi socotesc că Dumnezeu şia întors faţa de la mine din pricina păcatelor mele. De asta plâng, ca să mă cerceteze Dumnezeu în
      1 Scil. Probabil funcţionari imperiali, aflaţi în subordinea lui „Praefectus augustalis Aegypti", regentul, comandantul roman (byzantin) al Egiptului; în jurul anilor 380-381, acest guvernator deţinea în Egipt funcţii şi atribuţii civile (Roger S. Bagnall, Egypt in late Antiquity, PUP, 1993, p. 64; Chr. Haas, Late Antiquity. Topography and Social Conflict, The Johns Hopkins UP, Londra, 1997, p. 72); în acord cu Edictul 13 din 539 al lui Justinian, biroul acestui guvernator cuprindea în jur de 600 de oficiali, însumând funcţii civile şi militare, avândui în subordine pe guvernatorii celor şase provincii care alcătuiau Egiptul (Bernhard Palme, „The Imperial Presence: Government and Army", în Roger S. Bagnall [ed.), Egypt in the Byzantine World 300-700, CUP, Cambridge, 2007, pp. 245 şi 248-249).
152
chip grabnic după mila Sa." Cuprins de uimire şi mirare la vederea acestui suflet iubitor de înţelepciune, iam dat binecuvântarea mea şi am plecat, slăvinduL pe Dumnezeu.
6
Nea povestit un iubitor de Hristos:
neam dus în pelerinaj la chinovia unui Avvă sfânt în Tebaida şi, cum am ajuns la mănăstire, de sus, de pe ziduri, au început să latre la noi nişte câini foarte mari, dintre cei pe carei au păstorii de kapre. Făcândumise frică, voiam să mă dau jos de pe cal, dar însoţitorii mei, care mai avuseseră dea face cu lătratul acestora, miau spus: „Nu te da jos, stăpâne; câinii au poruncă de la avva să nu coboare de pe ziduri." Când am intrat în mănăstire şi am luat binecuvântare de la părinţi, am fost duşi la fântână în timpul slujbei. însă cămila, care ajuta la scoaterea apei, stătea cu totul nemişcată. La întrebarea noastră de ce cămila nu învârte roata, ni sa răspuns: „ Avva ia poruncit ca la vremea slujbei să nu învârtă roata până nu se va face apolisul în biserică. Căci odată, la vremea slujbei, din pricina zgomotului făcut de mecanism, fratele care făcea ascultare la
153
fântână nu a auzit toaca şi nu sa dus la biserică.  Avva aşadar sa dus la el şi la întrebat: «De ce nu ai venit la biserică la ceasul rânduit?», iar el a răspuns: «Iartă-mă, părinte, din pricina zgomotului de la mihanie nam auzit toaca.» După ce a cumpănit,  Avva ia poruncit cămilei care scotea apa, zicând: «Binecuvântat este Domnul: din clipa în care se va bate toaca pentru slujbă şi până la apolisul acesteia să nu te mai mişti din loc.» Iar cămila a păzit porunca [întocmai]. Şi oricare altă cămilă, dacă e pusă la această treabă, păzeşte porunca [întocmai]." La auzul acestora, am dat slavă lui Dumnezeu.
7
      Sa întâmplat să existe în Tebaida un oarecare Pavel, care mergea la sfânta biserică sobornicească a lui Dumnezeu ziua şi noaptea. Văzândul filoponii şi spudeii1, îl întrebară: „Părinţele, nici părinţi nu ai, nici femeie nu vrei să-ţi iei: de ce nu te faci monah?", iar el le răspunse: „Bine ziceţi; mă duc să mă fac monah." Ducânduse, aşadar,
      1 Membrii unor ordine laice dedicate bisericii, unii distingânduse prin râvnă pentru nevoinţă (piAonovea) = a lucra cu osârdie), ceilalţi prin iubirea faţă de studiu (cmovbaQa) = a studia).
154
sa sălăşluit singur întro chilie, nevoinduse doar înăuntrul ei şi lăsând la o parte celelalte osteneli [pentru care ar fi trebuit săşi părăsească chilia]. Şi era foarte curat cu cugetul. Văzând demonul cel viclean vieţuirea lui, i sa arătat sub chip de înger, prevestindui în batjocură [că se vor petrece] diferite lucruri puse la cale [de cel rău]. Când demonul îşi dădu seama că la înrobit, îi spuse: „Hristos îţi preţuieşte vieţuirea, aşa că mâine va veni la tine ca să-ţi dăruiască harisme; îndată ce vei ieşi din chilia ta, să I te închini, după care vei primi harisma şi te vei întoarce la chilie." Când a ieşit, aşadar, în ziua următoare din chilie, văzu o mulţime de îngeri, ce păreau îmbrăcaţi în haine luminoase şi erau înşiruiţi în jurul unei roţi de foc, în mijlocul căreia se vedea statura cuiva care, după cum îşi închipui el, trebuia să fie Hristos. Numaidecât, în clipa în care îşi plecă grumazul spre a se închina, primi o palmă peste ceafă care îl aruncă în faţă, împiedicândul a se închina. Căzând la pământ, băgă de seamă că îngerii aceia purtători de candele nu se mai aflau în jurul roţii de foc. Atunci, dânduşi seama de amăgirea demonului, a rămas în acel loc două zile şi două nopţi, zicând cu plânset înaintea lui Dumnezeu: „Vai mie, păcătosului!
155
Păcătuitam! Miam pierdut viaţa cu totul şi nu ştiu ce mă voi face." El auzise însă de un pustnic care se afla în Tebaida de Sus de mulţi ani, petrecând singur şi [sălăşluinduse] sub cerul liber. Se gândi, aşadar, să se ducă la acela şi săi descopere cele întâmplate.
      Cum se apropie de locul acelui avvă, sa aruncat cu faţa la pământ, închinânduise şi zicând: „Păcătuitam, iartă-mă şi roagăte pentru mine." Dar bătrânul a strigat la el: „Nu veni aici, batjocură a demonilor ce eşti! Nu teapropia de locul acesta!", continuând să-l ocărască şi cu alte vorbe asemenea. Însă el nu se mişca, ci stătea prăvălit la pământ şi plângând. Făcânduise sfântului milă de el, la chemat şi ia spus: „Oare nu ştii că atunci când mergi să înveţi un meşteşug oarecare, trebuie să te duci la un meşter ca să înveţi cele ale meşteşugului? Dar tu teai dus să sălăşluieşti doar cu tine, fără aţi încredinţa nimănui sufletul. Dacă nu ţiar fi ajutat Dumnezeu şi mâna dreaptă a sfântului înger, ci teai fi închinat [celui viclean], atunci ţiai fi pierdut minţile şi ai fi început să cutreieri cetăţile ca unul dintre cei demonizaţi. Aşadar, mulţumeşteI lui Dumnezeu, Carele ţia ajutat şi vino să intri întro mănăstire cu viaţă de obşte." Sfântul la luat pe
156
acesta şi la dus la una dintre chinoviile din Tebaida şi i la încredinţat avvei, zicând: „Trimitel la bucătărie şapte ani ca să pună în lucrare porunca lui Hristos şi să slujească fraţilor." Apoi i sa adresat şi avvei Pavel aşa: „O să vin peste şapte ani şi vom mai grăi [atunci]."
      La împlinirea celor şapte ani, a venit bătrânul şi ia spus avvei: „Dăi acestuia o chilie în afara mănăstirii tale de obşte." Căci mănăstirile chinoviale din Tebaida au mici chilii pustniceşti, astfel că unii dintre nevoitori, atunci când îmbătrânesc, petrec primele cinci zile ale săptămânii acolo, iar sâmbăta şi duminica se întorc la chinovie, alături de fraţi. I sa adresat iarăşi [avvei Pavel] bătrânul: „Stai la chilie pustnicească pentru încă şapte ani, şi vom mai grăi [atunci]." Când a împlinit şi porunca aceasta, a venit sfântul bătrân. Ia spus acestuia  Avva Pavel: „Ce porunceşti să fac?" Şi ia zis lui bătrânul: „Nu mai ai nevoie de mine; că Duhul Sfânt Care sălăşluieşte în tine te va învăţa toate." Câştigând multă cinste de pe urma acestui cuvânt, a plecat şi sa dus la Schit1. Fiindcă au venit la el cei de la mănăstirea de obşte cu rugăminţi, lau luat împreună cu ei. Chiar dacă a mers cu ei, totuşi, din pricina cinstei peste măsură
1 Scil. în pustia Sketei.
157
pe care io arătau, a plecat din nou de acolo. Sa întâmplat ca, în timp ce se afla în pustie, să ne ducem la el eu şi alţi trei părinţi, între care se afla şi stareţul meu, care era preot. Şi întradevăr, nici pâine, nici vreun vas, nici nimic altceva nu avea pentru nevoia trupului; nici vreo rucodelie nu făcea, nici vreo carte nu avea şi nici nu mânca nimic timp de cinci zile; şi era mare la trup. Ne spunea nouă că nici apă na avut vreodată în chilia sa. Odată, au trecut pe la el în vremea arşiţei unii, care erau foarte însetaţi; cum nu avea apă, sa ridicat şi sa rugat. în chip minunat, Dumnezeu a făcut să izvorască apă chiar din locul unde se ruga; şi bând, şiau potolit setea şi au slăvit pe Dumnezeu.
8
      Nea povestit  Avva Vasile, preotul şi pustnicul, cel ce sa făcut monah la Noua Lavră, că auzise un lucru minunat, povestit lui de nişte bărbaţi iubitori de Hristos:
      întrun târg înţesat de lume din ţara Palestinei locuiau creştini şi evrei, cu multe turme. Şi aveau acest obicei din strămoşi: în fiecare dimineaţă îşi adunau vitele la porţile târgului,
158
fiecare trimiţânduşi fie fiul, fie sluga cu necuvântătoarele. Luânduşi aceştia mâncare pentru acea zi şi animalele, pe care le duceau la păscut, rămâneau pe câmp până seara, iar la apusul soarelui se întorceau acasă cu ele în cârd. Cum au dus întro zi, după obicei, la păscut [animalele], copiii creştinilor sau adunat laolaltă la vremea prânzului şi şiau spus între ei: „Haideţi să facem o Liturghie, după cum fac clericii la biserică." Aşa că unul şia luat cinstea de episcop şi a rânduit pe un altul în treapta de preot, pe altul, în cea de diacon, pe altul, în cea de cântăreţ, iar pe alţii ia făcut citeţi; din nişte pietre au făcut o suprafaţă întinsă, asemenea Sfintei Mese, şi ca prescuri au folosit pâinea avută cu ei de mâncare. Împreună cu ei se afla şi un evreu, fiul arhirabinului, care îi ruga pe copii, spunândule: „Primiţimă şi pe mine, ca să aduc şi eu, asemenea vouă, jertfă." Ei însă lau alungat, zicândui: „Nu poţi veni cu noi pentru că eşti iudeu." Atunci le răspunse: „Mă fac şi eu creştin", iar ei îi spuseră: „Dacă te faci creştin, te primim." Şi cum el a consimţit, lau primit, şi aşazisul episcop la botezat cu apa aflată în locul acela. Apoi au făcut toată rânduiala şi au adus artosul [ca jertfă]. Când au ajuns la sfârşit
159
şi au zis: „Unul Sfânt...", sa pogorât un foc din cer şi a ars toate cele aflate acolo [pe altar]. De frică, ei au căzut [jos] şi au rămas ca morţi. Seara, animalele sau întors singure acasă. în dimineaţa următoare, când părinţii sau dus săşi caute copiii, iau aflat pe jumătate morţi. Şi, luânduşi fiecare copilul, sau întors acasă. După abia trei zile, când copiii şiau mai revenit, au fost întrebaţi de părinţi ce li se întâmplaseră, iar ei au mărturisit toate cele petrecute, după cum sau scris mai sus.
      Fiul arhirabinului însă a fost chemat de tatăl său, care ia pus înainte pâinile [specifice mesei evreieşti] ca să mănânce. Dar el nu a primit să mănânce, zicândui: „Sunt creştin şi nu mănânc." La auzul acestora, nelegiuitul se hotărî săşi dea [copilul] morţii celei amare. însă Dumnezeu Care le vede pe toate dinainte şi cercetează inimile şi măruntaiele1, cunoscând socoteala cea vicleană a netrebnicului rabin, a rânduit astfel încât cadiul târgului aşanumitul amir2 să se înfurie foarte tare pe băiaşul târgului, învinovăţindul că este cu nesocotinţă
1 Ps. 7, 9.
      2 „Emir" este forma turcizată a cuvântului arab „amir", care, în sens larg, are înţelesul de conducător, iniţial referinduse exclusiv la conducătorul militar.
160
şi nu se îngrijeşte după cuviinţă de aerul din hamam; aşa că ia spus: „Ia uite cât timp a trecut de când îi batjocoreşti pe toţi şi, la vremea îmbăierii, găsesc [aerul] rece; îţi jur pe marele Dumnezeu că, dacă nu vei face îndeajuns foc dedesubt1 şi se va afla aerul [din baie] rece în ziua în care o să vin, o să-ţi tai kapul." Acela şia dat cuvântul că va face aşa încât să îi slujească amirului după cuviinţă. Aflând acestea tatăl copilului evreu şi socotind că îşi poate duce la împlinire planul diabolic, la chemat pe cel responsabil cu baia publică, care îi era dator, şi ia spus: „Din câte ştiu, îmi datorezi zece monede", iar acela ia răspuns: „întradevăr, aşa este." Apoi a continuat: „Dacă vei asculta de porunca mea, îţi voi ierta întreaga datorie." „Tot ce îmi vei porunci, voi face", ia răspuns băiaşul, „ca să skap de povara împrumutului." Iar nelegiuitul de rabin necurat ia zis: „Am aflat că ai primit poruncă de la amir să înfierbânţi baia foarte bine; şi, pentru că eu am o slugă oarecare, ce mă umple de întristare, vreau ca atunci când cuptorul se va
      1 Aerul şi metoda folosită la încălzirea lui reprezintă elementul definitoriu al băii islamice în comparaţie cu baia romană sau greacă; în acest scop, în subsolul băii se afla un spaţiu special destinat încălzirii aerului care în perioada de început fusese mai bogat în aburi, iar mai târziu, după secolul al X-lea, mai uscat.
161
înfierbânta şi urmează săi pecetluieşti gura1, să-mi dai de veste. Iar pe acela, pe care îl voi trimite să te întrebe dacă baia sa încălzit, pe dată să-l prinzi şi să-l arunci în cuptor şi, după ce îi vei pecetlui gura [cuptorului], să pleci, ca aşa să skap de rătăcirea lui." Auzind aceasta băieşul, în nădejdea iertării datoriei, sa înduplecat să facă după poruncă. Sa dus şi a încins cuptorul cu mult mai mult decât de obicei, cuprins de spaima ameninţării amirului. Când află [rabinul] că urma să se pecetluiască cuptorul, îşi trimise fiul să întrebe dacă baia sa încălzit. Iar băieşul îi răspunse: „Pe Adonai! Ba sa încălzit prea tare; şi dacă nu mă crezi, mai bine [vino şi] te uită!" Şi, apucândul pe copil, îl aruncă în foc şi, după pecetluirea cuptorului, plecă.
      Când a venit amirul să se îmbăieze, a găsit baia mai rece decât în zilele din urmă şi, chemândul pe băieş, ia spus: „Nu ţiam poruncit să încălzeşti bine baia? De ce ai făcuto mai rece, fără să-mi dai ascultare?" Iar el se jura că „Am pus de trei ori mai mult lemn, voind să-ţi
      1 Pentru a asigura o ardere mai îndelungată şi, totodată, mai economică, încă din Antichitate (3000 î.Hr.) se aplica tehnica arderii mocnite, în care se limita, prin pecetluirea gurii cuptorului, cantitatea disponibilă de oxigen (piroliza); aceeaşi metodă se practică şi astăzi la obţinerea tradiţională a cărbunilor de lemn.
162
fac pe plac, şi nu ştiu de ce sa întâmplat asta. Iar dacă nu crezi cuvintelor mele, hai să vezi cuptorul şi cărbunii rămaşi, şi te vei convinge că nu spun minciuni". Când, plin de mânie, îl urmă şi dădu la o parte lespedea [de la gura] cuptorului, a aflat copilul şezând în [cuptorul] răcoros. îl întrebă pe băieş: „De unde a ajuns copilul acesta aici? Şi din ce pricină a fost aruncat aici?" Atunci acela îi dezvălui toate amirului, susţinând că focul atât de mare se stinsese pesemne întrucât copilul fusese aruncat [în cuptor] pe nedrept. Însă amirul, socotind că nu vrea decât să se dezvinovăţească şi că nimic din ceea ce grăieşte nu e adevărat, îi porunci: „Adu lemne şi aprinde cuptorul de faţă cu mine." în timp ce se făceau cele poruncite, amirul îl întrebă pe copil al cui este şi din ce pricină a fost aruncat în cuptor şi, la aflarea pricinii cum că sa făcut creştin şi că na voit să guste mâncărurile iudaice, sa înfuriat şi, fiindcă nutrea dispreţ pentru Creştinism (că „celui păcătos îi este urâtă temerea de Dumnezeu"1), luând copilul, la aruncat în foc, zicând: „Dacă prima dată ai stins focul prin şiretlicuri vrăjitoreşti, acum no să skapi din mâinile mele."
1 Sir. 1, 25.
163
      Însă Dumnezeu, Carele pururea face lucruri măreţe şi preaslăvite, fiind aproape de toţi cei ceL cheamă pe El întru adevăr1, a stins focul cuptorului, cum făcuse şi mai înainte, şi a păzit copilul nevătămat. Când sa dus amirul să se îmbăieze, a găsit baia şi mai rece decât prima dată, de parcă nu se mai făcuse foc de o săptămână întreagă. Nedumerit, a mers să deschidă uşa cuptorului băii şi a aflat copilul şezând foarte vesel înăuntru, unde nu mirosea deloc a fum. Atunci amirul, uimit peste măsură de minunea cu totul neobişnuită, sa grăbit să facă cunoscute toate acestea în amănunt aşanumitului [în Islam] sfetnic2. Acesta, cum auzi, veni numaidecât în târgul cu pricina, porunci să fie aprins cuptorul din nou şi chiar în prezenţa sa copilul să fie aruncat în el. După ce pecetlui intrarea şi aşeză strajă, intră să se îmbăieze, dar în baie în loc de cald era mai mult rece, şi, îndată ce ieşi din baie şi deschise gura cuptorului, găsi copilul şezând ca şi cum nu sar fi întâmplat nimic, fără ca înăuntru să miroasă câtuşi de puţin a foc. După ce îl întrebă la rândul lui pe copil al cui este şi află că e al necuratului preot
1 Ps. 144,18.
2 Scil. imamului.
164
al iudeilor celor nelegiuiţi, precum şi cele petrecute pe câmp, cum au fost mai sus înfăţişate, că din pricina învoielii şi stăruinţei sale de a mărturisi religia creştină şi a refuzului de a se spurca cu mâncărurile cele necurate ale părinţilor a fost dat pradă de însuşi tatăl său acestei pedepse aducătoare de moarte, şi că, deşi cuptorul a fost aprins de trei ori, nu la ars, ci, dimpotrivă, la răcorit, aşa cum a făcut oarecând şi cuptorul babilonian cu cei trei tineri; atunci la adus pe tatăl copilului şi la întrebat: „Ce cuvânt de apărare ai de dat înaintea lui Dumnezeu pentru lucrul cel diavolesc şi necurat pe care lai săvârşit? Oare socoteşti că te poţi ascunde de la faţa lui Dumnezeu şi a oamenilor? Însă Dumnezeu, Cela Ce cunoaşte faptele şi socotinţele tale viclene, nu ţia îngăduit, ci ţia dat pe faţă cruzimea sufletului tău. Tu, care ai dat dovadă de o atât de mare nemilostivire, încât să-ţi dai morţii celei amare chiar şi vlăstarele pântecelui tău, oare ce nu vei fi în stare să faci în clipa în care vei prinde prilejul? Aşadar, pentru că ai făcut un lucru atât de rău şi în aşa fel încât să ajungem şi noi părtaşi uneltirii tale, vei avea de îndurat pedeapsa cu moartea, ca nu cumva alt demon, ca tine, să săvârşească ceva asemănător." Aşa
165
că, după ce a fost predat [gâdelui], a poruncit să i se taie kapul în afara târgului, întrun loc pustiu, spre a ajunge hrană fiarelor sălbatice. A chemat apoi pe copii şi, după ce a aflat în amănunt cele petrecute pe câmp, ia trimis la mănăstire, dândule simbrie, după numele pe care şil luaseră fiecare: celui numit episcop simbrie de episcop, iar fiecăruia dintre cei numiţi preoţi, sau diaconi, sau ipodiaconi, sau citeţi zilnic simbrie după treapta sa.
      Iar Dumnezeul şi Făcătorul a toate a îngăduit acestea spre sprijinirea şi ajutorarea creştinilor şi spre a se face cunoscută tuturor neamurilor care sau ridicat asupra noastră, din pricina voii iudeilor celor fără de lege, de rău făcătoare, ura diavolească [de la început] şi până la sfârşit faţă de Dumnezeu şi faţă de Fiul Său Cel Unul-Născut şi faţă de noi, care am crezut în El cu adevărat. Că trebuia să se împlinească prorocia Domnului, rostită către cei nerecunoscători: „Eu am venit în numele Tatălui Meu şi voi nu Mă primiţi; dacă va veni altul în numele său, pe acela îl veţi primi"1 şi „veţi muri în păcatele voastre"2 cele rele.
1 In. 5, 43.
2 In. 8,24.
166
9
      întro oarecare mănăstire cu viaţă de obşte, sa întâmplat ca, înainte de săvârşirea Sfintei împărtăşanii1, să intre diaconii [în altar] pentru aşi îmbrăca odăjdiile2, şi să ia seama că lipsea unul; după multe căutări zadarnice, iau făcut cunoscut şi avvei, care lea spus: „Căutaţi din nou." Şi, pentru că nu lau găsit, avva, necăjit din pricina lucrului necuvenit, lea spus: „Sălăşluim dimpreună cu tâlhari. Dar viu este Domnul şi nu ne vom împărtăşi nici cu dumnezeiasca Euharistie, nici cu nimic altceva până ce nu se va afla tâlharul." în timp ce  Avva se apucă împreună cu diaconii să caute prin chilii, iar fraţii stăteau în biserică, acela ce furase îi spuse fratelui de lângă el, care era cunoscut pentru evlavia sa: „Vai mie, ceo să păţesc!", iar celălalt îl întrebă: „De ce?" „Pentru că eu [sunt cel ce] am furat veşmântul, care se află în chilia mea, în vasul de lut, la fund [sub nişte lucruri]." Atunci celălalt îi zise: „Nu te
1 Scil. a dumnezeieştii Liturghii.
      2 Mapopi.ov (lat. mafortium, evr. maaforet termenul grec echivalent fiind cel de coQiy;)) era vălul purtat de femei, un fel de tunică, ce acoperea kapul şi cobora pe umeri până la glezne. în general, termenul e folosit în scrierile patristice şi imnografice pentru a desemna „acoperământul Maicii Domnului", care în calendarul bisericesc se prăznuieşte la 2 iulie. Uneori indică îmbrăcămintea monahală în genere, atât a bărbaţilor, cât şi a femeilor (PG 34,1220A). Aici este folosit cu sensul de stihar.
167
întrista, ci dute şi mută-l în chilia mea." Ducânduse, a mutat vasul în chilia fratelui. Când au ajuns căutând [în chilia cu pricina]  Avva şi diaconii, în locul unde se afla vasul de lut al fratelui unul dintre diaconi, afundânduşi mâna [în vas], a scos veşmântul şi a început să strige: „Cuviosul de aici ne este hoţul!" Cum au ajuns în biserică, au pus mâna pe el, iau tăbărât multe lovituri, şi apoi, târândul, lau scos afară din mănăstire. Iar el se ruga: „îngăduiţimi să mă pocăiesc şi no să mai fac!" Dar ei lau alungat, zicândui: „Nu putem avea un tâlhar printre noi." După aceea când se întoarseră [în biserică] spre a săvârşi dumnezeiasca Liturghie şi veni diaconul să tragă dvera1, aceasta nu putu fi mişcată; căutând cu luareaminte la ea, dacă nu cumva ceva o împiedică, nau aflat nimic. Atunci  Avva sa gândit şi lea spus: „Oare nu cumva fiindcă lam alungat pe fratele ni se întâmplă nouă aceasta? Duceţivă şi aduceţil aici şi vom afla." Cum intră fratele [în biserică], au tras dvera, care na mai fost ţinută de nimic. Vedeţi? Aceasta înseamnă „să-ţi pui sufletul pentru aproapele"2. Iar dacă nu vom ajunge şi noi la această măsură, cel puţin să nu
1 înainte de momentul prefacerii cinstitelor daruri.
2. In. 15,13.
168
ne vorbim de rău aproapele, să nul judecăm, ca să nu ne înstrăinăm de bucuria de care sfinţii se vor desfăta.
10
      A fost odată un părinte de alt neam, care nea spus pilda aceasta:
      în ţara mea pentru a vâna leii [oamenii] fac un fel de groapă; sa întâmplat ca întro asemenea groapă să cadă o vulpe care, cu toate că sa zbătut mult, na putut scăpa din kapcană. Mai apoi a venit acela care făcuse groapa, ca să vadă dacă nu cumva căzuse ceva în ea, şi găsi vulpea. Numai că vulpea a meşteşugit un vicleşug: sa prefăcut moartă. Omul a coborât, a apucato de coadă şi a aruncato afară [din groapă]. Atunci ea, luândo la fugă, dusă a fost. După câteva zile, vulpea a trecut din nou pe acolo şi a văzut o altă vulpe cum căzuse în aceeaşi groapă şi cum sărea încoace şi încolo, dar fără a putea să iasă; atunci ia spus: „Şi eu am încercat în tot felul [să ies], sărind încoace şi încolo, dar dacă nu maş fi omorât1, nu aş fi scăpat." La fel şi noi, fraţilor, dacă voim să „scăpăm
      1 Prin ideea „omorârii" patimilor se pune în evidenţă faptul că în asceză patimile nu sunt extirpate, amputate, ci păstrate, însă fără a fi puse în lucrare.
169
din kapcanele diavolului, să ne omorâm voile şi aşa, prin harul lui Dumnezeu, ne vom mântui"1.
12 2
      În Antiohia cea Mare3 (Siria) există diferite diaconii4. Starostele uneia dintre ele era un bărbat iubitor de Hristos, care avea obiceiul de a da săracilor cele necesare. Aşadar, mergea şi cumpăra cele de trebuinţă, printre care se numărau şi diferite pânzeturi mai ieftine din lână, aduse din Egipt, pe care le împărţea celor ce aveau nevoie de îmbrăcăminte, după cuvântul Domnului care zice: „Gol am fost şi Maţi îmbrăcat."5 Odată, pe când avea loc, după cum spuneam, împărţirea de veşminte, a venit un frate şi a luat pânzet nu numai o dată, ci şi a doua, şi a treia oară. Însă acel bărbat iubitor de Hristos, deşi a văzut că sa întors şi a doua, şi a treia oară, sa
      1 Adaosul este preluat din Vechiul Limonariu, Ed. S. Shoinâs, Voios, 1959, p. 48.
      2 Istorisirea a unsprezecea, aici prezentată fragmentar, este identică cu istorisirea 6 din colecţia lui E. Mioni, prezentată mai sus.
      3 Antiohia Mare este cel mai important oraş dintre cele 28 de oraşe asiatice cu acest nume, înfiinţate în cinstea tatălui său, Antioh I (324-261 î.Hr.), de către Seleuc I (358-281 î.Hr.), general al lui Alexandru cel Mare.
4 Scil. frăţie, societate filantropikă.
5Mt. 25, 36.
170
gândit să nui spună nimic despre aceasta. Dar când a venit a patra oară, sub pretextul îngrijorării de dragul celorlalţi săraci, îi spuse: „Iată că ai luat şi a treia şi a patra oară, iar eu nu ţiam spus nimic; dar nu cumva de acum să mai faci aşa ceva, fiindcă mai sunt şi alţii la fel de necăjiţi, care au trebuinţă de această facere de bine." aşa că, după ce săracul sa retras acoperit de ruşine, în noaptea aceea starostele diaconiei sa văzut [în timp ce dormea] stând întrun loc care se numea „Heruvimii"1. Iar locul acesta este foarte cinstit; aici, după spusele celor ce lau văzut, se află o icoană preaînfricoşătoare, în care e zugrăvit chipul Mântuitorului nostru Iisus Hristos. Cum stătea el acolo pe gânduri, îl vede pe Mântuitorul cum Se coboară la el din icoană şi [începe] să îl certe chiar pentru cele patru rânduri de veşminte pe care le luase nevoiaşul. Cum el nu
      1 Loc cunoscut şi ca „Poarta Heruvimilor" (poarta principală a oraşului, după Malalas), în zonă existând la un moment dat o stradă cu colonadă „a Heruvimilor" şi un cartier cu acelaşi nume. Se pare că după distrugerea Ierusalimului din anul 70 d.Hr. Vespasian şi Titus, după cum relatează Cronica lui I. Malalas (PG 97, 396), au luat Heruvimii „de aur, lucraţi din ciocan" (după Malalas erau din bronz) din Templul lui Solomon, care adumbreau chivotul Legii (Ieş. 37, 2-9), şi iau aşezat în Antiohia (astăzi oraşul Latakia), spre a le face în ciudă evreilor aflaţi întrun număr mare în acest oraş. Din acelaşi motiv («tiqoc, u(3qiv auxărv»), după cum ne spune aceeaşi cronică, au desfiinţat şi sinagoga, pe care au transformato în teatru.
171
scotea o vorbă, Mântuitorul Şia dat la o parte tunica pe care o purta şi îi arătă veşmintele de pe dedesubt, numărândule şi zicând: „Iată-l pe primul, iată-l pe al doilea, iată-l pe al treilea, iată-l pe al patrulea. Să nu te întristezi, prin urmare, deloc; ci să ai încredinţarea că, din clipa în care leai dat săracului, ele Mi sau făcut veşminte." Recunoscând veşmintele, căzu la pikioarele Lui, zicând: „Iartă-mi lipsa de mărinimie, Stăpâne, că am gândit aceasta ca un om [ce sunt]." Când se trezi din somn, Ia adus mulţumire lui Dumnezeu, Cel Ce la făcut vrednic de o asemenea vestire. De atunci a început să dea tuturor celor care îi cereau întru simplitatea [inimii] şi cu [multă] bucurie. Şi toţi cei ce au auzit [cele petrecute] au dat slavă lui Dumnezeu.
13
      Sfântul  Avva Teodor din Adana1 nea povestit că pe când se afla în oraşul sfânt [al Ierusalimului], la mănăstirea cu viaţă de obşte [numită] a lui Penthouklâ2, din apropierea sfântului râu al
      1 Oraş în Antichitate cunoscut sub numele de Antiohia Ciliciei.
2 Mănăstire cu viaţă de obşte aflată la est de Iordan, nu departe de acest râu, supranumită „a Botezului". „The monastery of Penthucla was probably situated to the northwest of Deir Hajlaa" (Y. Hirschfeld, „List of the Byzantine Monasteries in the Judean Desert", în Bottini, G. c., Segni, L.D. and Alliata, E. [eds], Christian Archaeology in the Holy Land. New Discoveries. Archaeological Essays in honour of Virgilio C. Corbo, OFM, SBF Collectio Maior 36 [Jerusalem], p. 55).
172
Iordanului, a sosit cineva din părţile Asiei, care voia să se lepede [de lume şi să se facă monah]. La ceva vreme după ce fusese primit de egumen, zidinduse duhovniceşte mulţumită vieţii deosebite din chinovie, fiindcă avea aur, i la dat avvei, zicândui: „Pentru că mam zidit duhovniceşte, părinte, mulţumită stării [duhovniceşti] de aici, vreau, cu îngăduinţa lui Dumnezeu, să mă tunzi [în monahism] şi să-mi dai sfânta schimă monahicească, ca să rămân dimpreună cu voi aici. Şi ia binecuvântarea aceasta" - [spusa el], arătândui aurul - „şi cheltuieştel după cum voieşti." Egumenul însă, bărbat sporit duhovniceşte, nu se grăbi să ia aurul, ci îi spuse: „Fiule, navem nevoie de aşa ceva; că, aşa cum ai văzut, nu suntem prea cheltuitori cât priveşte nevoile noastre, ci, fiindcă trăim în locul acesta pustiu, ne mulţumim cu foarte puţin. Dute, dar, după porunca Domnului, şi împartel fraţilor noştri săraci şi vei avea, după făgăduinţele Sale nemincinoase, comoară în ceruri."1 Fratele ia răspuns
1 Cf. Mt. 19,21.
173
pe un ton mustrător şi ia spus: „Am făgăduit, părinte, că acolo, unde mă voi lepăda [de cele lumeşti], voi face această danie." Bătrânul îi spuse: „Dacă o să primesc aurul, fiule, o să-l dau săracilor. Că noi nam fost învăţaţi [de Hristos] să adunăm comori pe pământ." „Ial, părinte", stăruia el, „şi, fie îl dai săracilor, fie altfel, fă după cum voieşti şi ştii." Aşadar, avva, dacă nu la convins, primi de la el aurul. După puţină vreme la tuns [în monahism], iar după încă puţin la făcut schimonah.
      Prin grija lui Dumnezeu însă  Avva na cheltuit banii, ci a aşteptat să vadă cum va spori fratele duhovniceşte. Cu gândul la cursele diavolului nimeni, nici măcar fratele, nu a ştiut că banii nu se cheltuiseră. La început, mânat de râvna lepădării de lume, împlinea şi săvârşea fără pregetare şi neobosit toată ascultarea încredinţată lui. După o vreme, a început să se moleşească prin lucrarea vrăjmaşului şi să nu mai arate aceeaşi râvnă, ba încetîncet chiar să şi crâcnească, zicând: „Eu, care am dat atâta aur chinoviei, [nici măcar] pâinea no mănânc aici fără a plăti." Auzind acestea, unii dintre fraţi sau smintit, cu precădere cei mai simpli la cuget. îndată ce a aflat stareţul chinoviei, la chemat pe fratele şi ia spus: „Nu tu, frate,
174
mai silit să primesc din partea ta aurul? Nu mi lai dat spre al împărţi săracilor? Oare sa întâmplat să încalc înţelegerea noastră astfel încât [să fii îndreptăţit] săi sminteşti pe fraţi prin crâcnirea ta? Nu [se cuvine să faci] aşa, fiule; căci scris e: să nu smintiţi pe unul din aceştia mici1." Cu toate că  Avva ia dat aceste poveţe şi multe alte asemenea, acesta nu sa dezbărat din pricina lucrării diavoleşti de obişnuinţa cea vicleană a cugetului său. Văzând, aşadar,  Avva stăruinţa lui pe calea cea rea, întruna din zile îi spuse: „Vino, frate, să ne pogorâm la Iordan." Şi sau pogorât la Iordan numai ei doi şi, cum mergeau pe malul Iordanului, a început  Avva să-l povăţuiască pe fratele şi, scoţând afară aurul pe care fratele il dăduse cu pecetea neatinsă, îi zise: „îl recunoşti?"„Da, stăpâne", răspunse acela. „[Recunoşti] şi pecetea?" „E aceeaşi, părinte." îi spuse atunci avva: „Ia, fiule, aurul şi, dacă vrei să-l dai, aşa cum ai făgăduit, săracilor, dă-l; dacă vrei să-l păstrezi, păstrează-l pe răspunderea ta; căci eu nu pot încălca pentru bănuţii aceştia canonul [de viaţă al] chinoviei, nici săi smintesc pe fraţi, iar pe Dumnezeu să-L mânii. Că este cu neputinţă să rămâi cu noi fără a face ascultarea [încredinţată ţie], precum
1 Cf. Mc. 9,42.
175
fac şi ceilalţi fraţi şi aşa cum am făcut şi eu din tinereţea mea şi cum chiar până acum mă silesc după putinţă să fac." Fratele, când văzu aurul şi auzi acestea de la avva, sa aruncat la pikioarele lui, zicândui: „Iartă-mă, de vreme ce am dat aceşti bani lui Dumnezeu, nui pot lua [înapoi]."„Dumnezeu nu are nevoie de ei", îi răspunse bătrânul, „căci toate sunt lucrurile Sale; dar voia Lui este mântuirea sufletelor noastre. Aşadar, îmi este cu neputinţă să mai păstrez aceşti [bani] de acum înainte." însă la vederea rugăminţilor stăruitoare ale fratelui, care a căzut înaintea lui şi ia zis: „Nu mă ridic de la pikioarele tale decât dacă îmi vei da cuvântul că nu te vei sminti din pricina mea, nici nu mă vei sili să iau banii înapoi", bătrânul ia spus: „Ridicăte, fiule, şi credemă: nici pe tine nu te voi mai sili săi primeşti înapoi, nici eu nu îi voi păstra." Cum sa ridicat fratele,  Avva a dezlegat punga cu bani şi la întrebat: „Aceştia sunt, fiule, banii?", iar fratele ia răspuns: „După făgăduinţa ta, să nu mai aduci vorba despre ei." Zâmbind, bătrânul ia spus: „Nicidecum, fiule"; şi cu aceste cuvinte chiar sub ochii lui aruncă monezile în râu şi i se adresă: „Noi am fost învăţaţi de Domnul, fiule, a le dispreţui pe toate acestea; vino aşadar înapoi
176
la chinovia noastră, spre a te nevoi dimpreună cu fraţii tăi, săvârşind pentru Hristos fără ruşine toată diaconia încredinţată ţie, luând aminte la ceea ce a spus Domnul: «Că şi Fiul Omului na venit ca să I se slujească, ci ca El să slujească şi săşi dea sufletul răscumpărare pentru mulţi»."1 Când a văzut fratele bunăvoinţa plină de iubirea de Dumnezeu a avvei, cu străpungere de inimă, întru frica de Dumnezeu sa întors dimpreună cu el la chinovie, dobândind multă smerenie şi ascultare faţă de toţi. Şi, prin harul lui Dumnezeu, a devenit vas ales şi sa săvârşit în acea mănăstire.
1 Mc. 10,45.
177
Cuprins
Pavel de Monemvasia 5
I. Puterea milosteniei 9
II. Despre femeile descoperite în apropierea Muntelui Latros, pe vremea împăratului Constantin 18
III. Despre cel chemat să dea socoteală cu trei zile înainte de sfârşitul său 26
IV. Despre cel ce sa spovedit la un părinte sfânt în Muntele Olimpului 32
V. Despre femeia care a mers la avva Neofit spre a se mărturisi 35
VI. Despre săracul care se ruga în biserica din cartierul Halcopratia 40
VII. Despre preotul oprit de la săvârşirea celor preoţeşti de către episcopul său 45
VIII. Despre preotul căzut în desfrânare 48
IX. Despre cei trei monahi căzuţi prizonieri în Africa 53
179
X. Despre copilul care a avut la Sfântul Botez o vedere minunată 61,
XI. Despre monahul din peşteră 66
XII. Despre cel ce sa mărturisit înaintea icoanei Domnului nostru Iisus Hristos 74
XIII. Despre femeia aflată pe o insulă [pustie] împreună cu fiul ei 77
XIV. Despre femeia care a murit şi apoi a înviat. 84
XV. Despre fericita Marta, egumena lăcaşului Preasfintei Născătoare de Dumnezeu din cetatea de Dumnezeu păzită a Monemvasiei, aflat în josul lăcaşului Hodoghitria din acelaşi castru, mai sus de apa lui Vlyharos 89
XVI. Despre [femeia] canonică 94
XVII. Despre Serghie, demotul din Alexandria. 101
ADDENDA
Pagini inedite de Limonariu
Pratum Spirituale I 115
Pratum Spirituale II 120
Pratum Spirituale III 144
Tipar: ARTPRINT Email: office@artprint.ro Tel.: 021 336 36 33
      Aceste Istorisiri de sufletfolositoare, alcătuite sub înrâurirea Scării Sfântului Ioan Sinaitul, sau bucurat de o apreciere deosebită în toată lumea ortodoxă, fiind traduse destul de repede după apariţia lor nu doar în limba latină, ci şi în limba arabă, lăsând o pildă preafrumoasă celor care vor din toată inima să se întoarcă întru pocăinţă şi spovedanie la Iubitorul de oameni Dumnezeu, Care voieşte ca toţi oamenii să se mântuiască şi la cunoştinţa adevărului să vină.

     „Să luăm aminte deci la noi înşine şi cu toată paza să veghem asupra inimilor noastre, spre a nu ne învoi cu nici unul dintre gândurile viclene, ci, petrecând în post, rugăciuni, lacrimi şi în toate virtuţile cele după Dumnezeu, să avem parte dimpreună cu toţi sfinţii de bunătăţile cele veşnice. Amin.”
      EDITURA SOPHIA EDITURA METAFRAZE
www.librariasophia.ro ISBN 978-973-136-644-9
9 789731 36644

9

Technorati Tags: pocainta,spovedanie,monahism,Hristos,pustie,rugaciune