Vasile Marcu
POVESTIRI DIN COPILĂRIA TATĂLUI MEU ŞI DIN VIAŢA MAMEI FLOAREA
Tipărit cu binecuvântarea Prea Sfinţitului Părinte GALACTION Episcopul Alexandriei şi Teleormanului
Editura AGAPIS 2018
Noi ne vom duce de aici mai devreme sau mai târziu, dar, dacă reuşim să lăsăm urmaşilor cât mai multe cărţi sfinte, le lăsăm o zestre de mare valoare pentru ei şi pentru cei care vor veni după ei
Povestiri din copilăria tatălui meu şi din viaţa mamei floarea
Odihneşte, Dumnezeule, cu sfinţii Tăi şi sufletul bun şi drept al lui bietul tata, căci după Tine, Doamne, lui i se cuvine tot respectul şi dragostea mea. Ţie adorare ca unui Dumnezeu şi Tată Ceresc şi lui cinstire ca unui tată pământesc, că mult s-a ostenit şi s-a jertfit pentru ca să creeze fiilor săi o viaţă mai bună, mai lipsită de grija zilei de mâine şi să-i vadă oameni în rândul oamenilor.
De câte ori îmi apare în gând amintirea despre el, nu mi-l pot imagina altfel, decât aşa cum îi era temperamentul aparent, cu faţai evlavioasă, blândă şi veşnic zâmbitoare.
După câte ştiu, s-a născut la casa părinţilor săi din satul B. la data de 15 noiembrie 1885 şi a fost al doilea dintre cei şase copii la părinţi. A rămas orfan de tată încă de la vârsta de 12 ani. La şcoală a urmat numai patru clase, dar mai mult a învăţat să citească şi să socotească pe apucate, de la unul şi de la altul. Citea corect şi frumos. Avea o scriere ordonată, caligrafică şi de un farmec cartografic.
în timpul liber citea şi studia Biblia şi alte cărţi religioase cu plăcere şi cu deosebit interes.
Un lucru mai cu deosebire doresc a-l spune despre tatăl meu, că lua parte activă la viaţa Bisericii noastre. Mulţi ani de-a rândul a fost epitrop păzind cu sfinţenie buna conduită şi canoanele unui adevărat creştin, nelipsind de la slujbele religioase din duminici şi sărbători.
Tatăl meu nu avea vicii urâte şi mult îi plăcea să-şi ducă o viaţă ordonată. Ţinea foarte mult la curăţenie şi ordine până în cel mai neînsemnat colţişor al gospodăriei. îşi cumpărase unelte de tot felul, necesare unei aşezări ţărăneşti. Avea relaţii bune cu toţi locuitorii din sat. Era îndelung răbdător, ierta orice, nu ţinea minte răul, blând din firea lui şi bun povestitor.
în politică, nu se amesteca. A fost gestionarul primei forme de cooperaţie din sat şi din fondul social a construit local mare, de zid, pentru cooperativă.
îşi amintea destul de bine despre marea răscoală ţărănească din anul 1907 şi a îndurat din plin rigorile primului război mondial din anii 1916 1918.
După multe şi grele dureri ce i-a fost dat a le îndura în împrejurările celui de-al doilea război mondial, în urma dispariţiei pe frontul de luptă pentru apărarea patriei a celui mai mare dintre fii şi tragica moarte a celui mai mic, de adâncă supărare s-a îmbolnăvit de ficat şi a dus-o pe picioare suferind din ce în ce mai greu, până în Săptămâna Luminată de după sfintele Paşti, ale anului 1950, la 14 aprilie, când s-a stins din viaţă adânc îndurerat, având privirile lui calde, înlăcrimate şi pline de duioşia iubirii fixate asupra celui ce vă mărturiseşte acestea.
Autorul
Povestiri din copilăria ta tălui meu şi din via ţa mamei floarea
Deşi au trecut mai bine de 27 de ani de când bietul tata a adormit în Domnul somnul veşniciei şi în jur de 40 de ani de când ne încânta şi ne umplea de farmec copilăria cu frumoasele sale povestiri, nu pot da uitării o poveste ce ne-a spus-o cam prin anul 1937.
Ţin minte că era o iarnă geroasă şi cu zăpadă multă şi într-una din nopţile lungi ale Sărbătorilor Crăciunului din acel an, ne aflam cu toţii strânşi în jurul părinţilor noştri dragi.
în casă era cald şi lampa cu petrol îşi revărsa din belşug lumină sa, poleind parcă cu aur borangicul ştergarelor de pe pereţii albi ca neaua. Candela ardea frumos şi Sfântul Ilie din icoana de la răsărit, parcă ne blagoslovea cu blândeţea sa.
Pe masă se afla Sfânta Scriptură şi diverse cărţi care ilustrau bogat, în culori vii mistica Naştere a Mântuitorului lumii în ieslea cea săracă din Betleemul Iudeei.
Aspectul sărbătoresc şi bucuria de care e plină orice casă de creştin în aceste sărbători, precum şi atmosfera duioasă în care ne aflam adunaţi laolaltă, ne umpleau inimile de veselie şi ne făceau să ne simţim nespus de fericiţi.
Aşa fiind, ne-am rugat de tata să ne povestească ceva din vremea de pe când era dânsul copil. Şi parcă-l aud spunând:
bine, uite am să vă spun zise el şi după ce se aşeză mai bine şi tuşi uşor pentru a-şi drege glasul, începu aşa:
Pe vremea când eram eu copil, cam de 10 12 ani, tatăl meu transporta cu carul tras de boi vin şi rachiu din Valea Călugărească la Bucureşti şi când se întorcea, ne povestea despre minunăţiile ce le vedea pe acolo. Eu, încântat de cele ce auzeam, l-am rugat să mă ia şi pe mine când va face un drum la Bucureşti, făgăduindu-i că am să fiu cuminte şi n-o să-i fac nici un neajuns.
De cum avui promisiunea din partea lui tata că-mi va face această bucurie, eu am şi început a mă lăuda la toţi copiii cum că peste puţină vreme voi face o plimbare la Bucureşti.
Unul dintre ei, pe nume Costăchel, sări de trei palme în sus zicând că nu-l va slăbi pe tatăl său până ce nu-l va lua şi pe el la Bucureşti. Căci vedeţi, astfel de transporturi nu se puteau face decât cu patru, cinci care în convoi, pentru a se ajuta oamenii unii pe alţii la nevoie, căci drumul
7
era lung şi anevoios şi mai cu seamă se mergea mai mult prin pădure. Vă spun ca să ştiţi şi voi, că de aici, de lângă Ploieşti şi până aproape de Bucureşti, se întindea marele codru al Vlăsiei, de pe urma căruia nu a mai rămas, decât câţiva arbori seculari prin preajma Mănăstirii Ghighiu.
în sfârşit, veni şi ziua mult aşteptată, când tata înjugă boii la car şi pornind împreună cu alţi 4-5 oameni din sat cu carele lor, am trecut prin vadul Teleajenului spre Valea Călugărească.
De cu seară, mama, Dumnezeu s-o ierte, ne pusese într-o traistă mare câteva pâini de casă, mălai, sare, brânză, şuncă şi peşte sărat ca să avem ce mânca pe drum, că această călătorie avea să dureze şase sau poate şapte zile.
După ce am încărcat carele cu butoaie mari pline cu vin de la o cramă a unui proprietar, am pornit apoi, către Bucureşti. Carele scârţâiau sub greutatea poverii, iar oamenii mergeau pe lângă boi îndemnându-i la drum.
Deşi plecasem de cu noapte de acasă, nu am reuşit să ajungem în prima zi, decât până la satul Pucheni.
Se întunecase de-a binelea şi astfel fiind, furăm nevoiţi a rămâne peste noapte în marginea satului pentru a mai paşte boii şi a fi feriţi de eventualele neplăceri din partea tâlharilor care stăteau ascunşi prin acele locuri întunecoase.
în timp ce tatăl meu păştea boii pe marginea drumului în apropierea carelor, ceilalţi cărăuşi pregăteau cina şi puseseră tuciul la foc aninat de nişte furci de lemn, pentru a face mămăliga. în acest timp, eu şi Costăchel şedeam pe lângă foc, că deşi era vară, noaptea era totuşi răcoare mai ales, la margine de pădure fiind. Simţeam cum, din negrul ca smoala al hăţişurilor, năvăleau peste noi valuri reci de aer, ceea ce ne-a făcut să ne îmbrăcăm pe timpul nopţii cu haine groase de lână. Când, deodată ne pomenirăm lângă noi cu un om străin, care zice:
bună seara, oameni buni.
bună săţi fie inima, bade, precum ţi-e căutătura răspunserăm noi.
dar ce v-aţi apucat să faceţi, măi fraţilor, mai zise el, oare dumneavoastră n-aţi auzit câte prădăciuni fac tâlharii care ies de ici din codru?
Şi după asta, a început el a povesti multe şi de toate despre blestemaţii ceia de hoţi.
în vremea asta mămăliga s-a fiert şi unul dintre oamenii noştri, a luat-o la mestecat cu făcăleţul. Eu abia aşteptam să o răstoarne din ceaun, ca să fac un boţ cu brânză, să-l mănânc aşa, fierbinte. Străinul
8
acela continua să spună mai departe despre isprăvile nelegiuiţilor, dar omul care mesteca mămăliga îi spuse:
pentru ce să ne temem, omule al lui Dumnezeu, că doar noi suntem oameni de omenie şi nimănui nu am făcut vreun rău, şi apăi suntem în margine de sat şi cum ar putea să se apropie de noi acei oameni răufăcători?
vai de mine, mai zise omul străin, se vede treaba că prea puţine locuri cunoaşteţi pe lumea aista. Uite aşa de răi sunt măi neică tâlharii ceia, că-s în stare a-ţi lua şi tuciul cu mămăligă de pe foc şi a te lăsa flămând, zău aşa.
asta e prea de necrezut, răspunseră oamenii noştri, cum ar putea îndrăzni să facă o astfel de faptă?
cum aţi zis? Uite aşa.
Şi cât ai clipi din ochi, străinul ne arătă cum se poate lua tuciul cu mămăligă fierbinte de pe foc şi odată cu acesta, fulgerător înşfacă şi un ştergar în care era înfăşurată o bucată mare de brânză şi ca un strigoi se făcu nevăzut în bezna neagră a pădurii.
stai, măi nene, săriră ca arşi oamenii noştri. Nu ne lua mămăliga. Aşa vrei să ne arăţi cum fac hoţii? Nu cumva şi tu eşti unul din aceia? Stai pe loc să-ţi arătăm noi ţie dacâ-i vorba de-aşa.
Dar el şi-a văzut de drumul lui spre adâncul Întunecos, în timp ce noi rămaserăm cu gurile căscate şi doar cu mirosul plăcut de mămăligă caldă cu brânză proaspătă de oi şi în plus, cu învăţătură de minte.
de ce nu s-au luat oamenii după el ca să-i tragă o chelfăneală, că doar voi eraţi 4-5, iar el, numai unul?, ziserăm noi făcând mare haz de această întâmplare, dar tata, după o pauză de câteva clipe, ne-a răspuns cu surâsul pe buze:
păi cum ar fi putut cineva face una ca asta, că doar de la locul unde ne aflam noi şi până în desiş, nu erau decât 15 20 de metri şi fugi după el dacă ai curaj. Asta ar fi însemnat de a se arunca de bună voie în bârlogul lupilor.
Şi după aceasta tata a rămas o clipă pe gânduri, dar noi l-am luat cu întrebările:
şi cea mai fost? Şi ce-a mai urmat?
păi să vedeţi zise el că după întâmplarea asta a urmat alta şi mai şi.
Eh, în seara aceea, am mâncat noi pâine, căci luaserăm de acasă, dar nu ne puteam împăca cu gândul cum de a putut un hoţ să păcălească atâţia oameni în toată firea!
9
în fine, prima noapte a trecut cum a trecut, dormind fiecare sub carul lui, ţinându-şi boii legaţi de tânjeală. Unul dintre oameni stătea supraveghind liniştea somnului celorlalţi.
A doua zi, de cum au început a se ivi zorile, am şi pornit la drum. Eu şi cu Costăchel, ca nişte copii zburdalnici, mergeam când pe jos, alergând înaintea carelor, când călătorind împreună în carul meu sau eu mergeam în car la dânsul, şi haida-haida, pe la nămezi am ajuns în apropiere de satul ce se numeşte Săftica. Carul lui moş Dinu în care ne aflam de data aceasta era în urma celorlalte şi într-o vâlcea, unde drumul trecea printr-un vad cu hârtoape şi izvoare ds apă pe alocuri, deodată, hop, dăm cu roata într-o groapă plină cu apă şi noroi şi cât pe ce să se răstoarne carul. Moş Dinu, înciudat de această întâmplare, se uită la car când pe o parte, când pe alta, se scarpină în ceafă şi făcându-şi în gând planuri după planuri, cum să facă, cum să dreagă ca să poată ieşi din impas. în sfârşit, cârmeşte carul spre dreapta, ia un drug de lemn de la car şi-l pune la căpăţâna roţii cu pricina. Apoi, săltând cu umărul cât a fost să poată, zice cu glas tare către boi: „Hăis, Duman şi tu, Plăvan” îndemnându-i în acelaşi timp cu biciul
Bietele animale se opintiră cu ceafa lor puternică în jug şi carul a fost scos din groapa aceea. Şi parcă îl văd pe moş Dinu cum îşi scoate căciula de pe cap, slobozeşte un oftat de uşurare şi-şi face cruce zicând: „Mulţumesc Ţie, Maica Domnului, că m-ai ajutat.”
Până să pornim din loc, ne pomenirăm cu un om care părea tare pricăjit şi se ruga cu cerul şi pământul de tatăl lui Costăchel, zicând:
bade, fii atât de bun şi nu mă lăsa la strâmtoare şi ajută-mă. Uite, colea-n cale mi-a rămas carul într-un gropan, boii mei îs cam mărunţi şi nu pot ieşi de acolo, deci rogu-te, ia boii dumitale şi mergi de mă ajută, c-apoi te va vedea Dumnezeu pentru binele aista. Că uite şi io vroi a mere la Bucureşti...
Şi tatăl lui Costăchel, ca om de bună credinţă, socotind că e cât se poate de bine să ajuţi omul la necaz, nu a stat mult pe gânduri şi luând boii, a purces după omul acela pricăjit.
Nu a trecut la mijloc decât, să zicem, vreo 5-6 minute când, deodată auzim ţipete de disperare. Era glasul tatălui lui Costăchel. Amândoi am alergat într-un suflet la locul cu pricina şi ce să vezi?
Bietul om se zvârcolea şi ţipa cât îl lua gura, că hoţul l-a lăsat chior aruncându-i în ochi ardei pisat din cei ce usturau de mama focului.
Dar ce ţi s-a întâmplat, moş Dinu? zic eu, iar bietul Costăchel să-l fi văzut cum începu colea să plângă cât îl ţinea gura.
10
duceţi-mă la apă să mă spăl, că nu mai poci să rabd, se văicărea omul frecându-se cu amândouă mâinile la ochi.
L-am luat cu noi şi l-am dus la un puţ cu apă care din fericire avea şi ciutură şi lanţ. Şi pe când mergeam către puţul cu apă, l-am întrebat pe moş Dinu:
moşule, dar boii unde sunt?
mi i-o furat hoţul cela, care zicea să-l ajut ca să-şi scoată carul din gropan, dar duceţi-mă repede la apă.
Când am scos noi ciutura plină cu apă, să-l fi văzut pe bietul moş cum şi-a vârât capul cu totul în apă şi, încet, încet s-a mai potolit omul nostru din dureri şi usturime, având ochii în cap roşii ca focul.
Apoi, am mers la car şi moşul se scărpină în cap zicând:
acum ce să mai fac? Dar bine că nu m-a lăsat nenorocit de lumina ochilor.
Noi, copiii am vrut a alerga înainte să anunţăm pe tata şi pe ceilalţi cărăuşi de această nenorocire, dar, deodată ne pomenirăm lângă noi cu un popă călare pe cal.
ce ţi s-a întâmplat, bade? zise el cu voce detunătoare.
cu plecăciune şi sărutăm dreapta, Prea Cuvioase Părinte. Iaca, mare răbdare are Bunul Dumnezeu, că l-a lăsat pe hoţ să-mi fure boii şi dacă nu erau ţâncii iştia să mă ducă la fântână, rămâneam chior pe toată viaţa.
Apoi să fi văzut cum popa a băgat două degete în gură şi a tras un fluierat de ne-au ţiuit urechile, şi deodată ieşiră din grosul codrului printre crengile arborilor, doi voinici călări pe nişte cai ageri ca focul şi s-au oprit în faţa popii zicând:
porunceşte, Căpitane!
Când au zis ei aşa, atunci ni s-a făcut părul măciucă în cap, crezând că de-acum s-a isprăvit cu noi, ne va fura şi carul cu butoaiele cu vin, iar pe noi ne va putea ucide ca pe nişte muşte. Dar să vedeţi voi, că n-a fost aşa, că omul acela, adică popa, zice unuia cu glas poruncitor:
măi Vorova! tu grăbeşte pe cărarea aiasta şi vezi de prinzi pe un netrebnic cu nişte boi de funie şi de-l afli, sileşte-l să se întoarcă aici la car.
tu, Trancule să păzeşti prin preajmă p-aci că eu am să dau târcoale pe unde aş crede că ar fi putut să apuce neisprăvitul cela de hoţ.
D-apoi, noi văzând cum stau lucrurile, ne-am mai liniştit că oamenii aceia nu sunt precum credeam noi şi iar am zis ca eu şi Costăchel să fugim cât mai degrabă înainte ca să prindem din urmă carele noastre şi să anunţăm pe toţi de această întâmplare, dar moş Dinu zice:
11
măi copii, duceţi-mă mai degrabă până la fântână să mă mai răcoresc oleacă, că tare mă mai ustură ochii.
Ce era să facem, ne-a fost milă de el, şi pe când eram la fântână şi moş Dinu îşi arunca pe faţă cu apă rece, auzirăm o ciorovăială iscată la locul unde se afla carul rămas fără boi şi îndată am fugit cu toţii la locul cu pricina.
Când colo, ce să vezi? Boii lui moş Dinu, se aflau înjugaţi la car.
„Mare ţi-e minunea, Doamne” ziserăm noi, nedumerindu-ne cum mai poate fi şi asta, şi omul ce fusese pus de popă ca să păzească carul se certa de mama focului cu hoţul, că vedeţi voi, ce s-o fi gândit el, hoţul, ca să fure carul cu butoaiele pline de vin, dar nu i-au mers bobii, că Trancu nostru a stat pitit, l-a prins şi acum îl judeca.
12
ăsta-i hoţul, moşule?, îl întrebă Trancu pe tatăl lui Costăchel.
hm, parcă el ar fi. Da, chiar el, zise moş Dinu frecându-se la ochi. Şi boii ai mei îs. Dar cum l-ai prins, conaşule, trăite-ar Dumnezeu?
nu l-am prins eu, ci el s-a prins singur, că necioplitul, crezând că dumneata nu mai vezi, şi că umbli tehui, a ghinit cătinel amu, ca să-ţi fure şi carul.
de ce-ai furat boii creştinului aista, mă? întrebă Trancu pe hoţ.
păi să vezi, conaşule, de sărăcie, că şi pe-ai mei mi i-o furat altul.
parcă mai adineaori ai spus altfel.
apăi, pârdalnica asta de gură mi-o luat-o pe dinainte.
şi de ce l-ai chiorât pe omul aista?
să mă ierţi luminăţia ta, dar el a vroit să mă jefuiască şi io am fost nevoit să mă apăr.
ce sporovăieşti măi, necoptule la minte? Dar de ce ai venit înapoi şi ai înjugat boii omului?
sunt un om cinstit, conaşule, zău aşa, că să vezi dumneata, mă giudeca glagoria şi am ghinit îndărăt să-i dau omului boii că nu voi să ard în foc pe celălalt tărâm.
iar minţeşti, tâlharule, dar de ce ai întors carul, că creştinul aista, mergea gherăpt la satul lui Vodă?
păi se vede treaba, domnule, că dobitoacele dumnealui au vroit să se întoarcă spre casă, că de unde avea să ştie ei, ca nişte boi, că trebuie să meargă tuma-n partea ailaltă.
în vremea asta, hop că soseşte şi popa ăla călare şi cu cel ce-i zice Vorova şi el popa zice aşa hoţului:
ha! Parcă te-aş cunoaşte găinarule. Nu eşti tu ăla care ai furat mânzata mătuşii Siţa, din Corbeanca. Zi că nu-i aşa, ciopârţanule!
13
valeu, domnule, iartă-mă. Nu mă omorî, că-s om năcăjit. Am o ciurdă de copii şi n-am după ce bea apă. Şi iaca numai sărăcia e de vină. rogu-te să mă ierţi, boierule!
Şi parcă-l văd pe popa că face semn celorlalţi doi tovarăşi ai lui
şi le zice:
aplicaţi-i doar articolul trei.
Să fi văzut pe Vorova şi pe Trancu cum l-au luat pe hoţ, l-au legat fedeleş de trunchiul unui copac şi l-au bătut cu nişte bîciuşe groase, de i-au făcut spinarea dobă, de credeai că-i pâine coaptă şi din loc în loc chiar îi curgea sânge, că-i plesnise pielea şi netrebnicul nu mai putea nici să strige, ci doar gemea sub lovituri.
La sfârşit, l-au dezlegat, iar el văzându-se slobod a îngenunchiat cerându-şi iertare. Şi parcă-l văd şi acum pe popa al nostru că-şi dă anteriul la o parte şi atuncea am văzut la brâul lui numai pistoale şi hangere cu mânere de sidef, şi bătute cu pietre scumpe. Abia atunci ne-am dat seama că numai popă nu poate fi, ci un veritabil căpitan de haiduci. Dezlegând de la brâul lui o pungă, scoase din ea trei sorcoveţi şi-i pune în mâna hoţului zicându-i:
hai, cară-te de aici, şi de amu să nu mai cutezi a fura, că numai bine n-o să fie de pielea ta şi iertare de la faţa noastră nu o să mai afli, cât e lumea şi pământul.
Şi atunci să fi văzut pe hoţ, cum s-a aplecat şi cum pupa cizmele popii mulţumindu-i pentru bănuţii aceia şi făgăduindu-se că nu va mai fura de acum încolo. Apoi, ridicându-se de jos, s-a dus împleticindu-şi picioarele, afundându-se în adâncul codrului. După aceea, moş Dinu a mulţumit haiducilor din toată inima şi am pornit din nou la drum.
N-am mers mai mult, să zic aşa, ca vreo 200 de metri şi hop, că ne întâlnim cu tata şi cu moş Iancu Răducanu, care îngrijoraţi fiind, se întorceau pe jos neştiind ce s-a întâmplat cu noi de am întârziat pe drum şi am rămas atâta în urmă.
Când moş Dinu le povesti păţania, mai nu le venea să creadă, dar văzând ochii roşii ai moşului au început a-l văicări şi a-i zice:
vai de noi, cum de-ai rămas aşa mult în urmă, că de eram laolaltă nu ar fi avut hoţul curaj să se apropie de noi.
La intrare în satul Săftica ne aşteptau celelalte care ale noastre şi, fiind pe înserate, oamenii au hotărât să rămână aci şi dejugând boii i-au lăsat să pască în voie.
14
în noaptea aceea, am dormit împreună cu Costăchel sub o sarică făcută din păr de cămilă, dar cu gândul că în ziua următoare vom vedea Bucureştiul, mai să nu se lipească somnul de noi.
Când zorile celei de a treia zi a călătoriei noastre au început a miji înspre răsărit ne-am aşternut din nou la drum. După ce a mai trecut prin vreo trei sate, ale căror case, toate erau acoperite cu stuf, de altfel ca şi majoritatea caselor din satele prin care trecuserăm până aici, am ieşit în câmp deschis, se terminase pădurea şi în sfârşit, am putut vedea la orizont, capitala ţării noastre, Bucureştiul.
Să mai fi fost cam vreo 5-6 kilometri până acolo, nu mai aveam răbdare să stăm în car şi alergam înainte cu Costăchel înciudaţi de încetineala cu care înaintau carele noastre.
Marginea oraşului nu ne-a încântat deloc. Erau numai locuinţe mici, mizere şi insalubre, dar când am ajuns în strada ce se cheamă Kiseleff, am rămas de-a dreptul încântaţi. O stradă largă, dreaptă şi lungă, mărginită de arbori pe ambele părţi şi din ce înaintam către inima oraşului, din aceea clădirile erau mai mari, mai arătoase.
După prânzul mare, carele noastre obosite, intrau în curtea doamnei Elena Cretzulescu, cea care a făcut biserica din satul nostru. Case mari cu multe odăi şi cerdac.
Cucoana, fiind înştiinţată de sosirea noastră, ne-a ieşit întru întâmpinare, bucuroasă că am ajuns cu bine şi imediat a dat poruncă slugilor să ne ajute la descărcarea vinului.
Am tras pe rând carele în faţa pivniţelor şi am descărcat vinul cu nişte furtune mari, în alte butoaie. După aceasta, am dat de mâncare animalelor, ne-am spălat la o cişmea din mijlocul curţii şi am ieşit cu toţii de ne-am plimbat pe străzi. Prăvălii peste prăvălii, case cu mai multe etaje, bisericile erau cu mult mai mari decât ale noastre de la sate. Şi câte şi mai câte minunăţii am văzut. Când ne-am întors la curte, doamna Cretzulescu ne-a poftit în casă şi ne-a condus prin mai multe odăi, unde drept să vă spun, am rămas nespus de plăcut impresionaţi.
Din toate acestea, mi-a rămas în minte imaginea salonului unde ţinea calul bărbatului ei. Da, da, calul pe care a călărit bărbatul ei în timpul cât era ministru. Şi uite, cu ocazia aceasta, e bine să vă spun ceva şi despre cel ce a fost, Nicolae Cretzulescu.
Acesta a lucrat la întemeierea statului român modern şi se trăgea din cele mai vechi familii boiereşti şi încă de tânăr a înţeles că, numai meritele şi munca îl ridică pe om.
15
De aceea el s-a hotărât să înveţe medicina şi întorcându-se în anul 1840 de la Paris cu titlul de doctor, a înfiinţat la Bucureşti cea dintâi şcoală de medicină. în anul 1848 a fost alungat din ţară împreună cu alţi revoluţionari, apoi a fost doctor într-un spital din Constantinopol, până în anul 1850, când a putut să se întoarcă în ţară, în timpul domniei lui Ştirbei Vodă şi când fu numit ministru al învăţământului.
Mai târziu, după unirea principatelor, între anii 1862-1864 a fost ministru de justiţie sub prezidenţa lui Mihail Kogălniceanu. Apoi a servit ţara în împrejurări grele, fie ca prezident de consiliu, fie ca ministru pe timpul lui Lascăr Catargiu şi a lui Ion Brătianu.
După aceasta a fost ambasador al ţării noastre la Berlin, la Petersburg, la Roma şi la Paris. Pe lângă toate aceste ocupaţii, domnul Creţ zulescu a cultivat ştiinţa şi a iubit literatura. El a fost membru al Academiei Române şi în trei rânduri prezident al acesteia. A scris cărţi şi a ajutat pe mulţi tineri ca să urmeze învăţătura în străinătate.
Şi acum, să revenim la povestirea noastră. Când calul a murit, doamna Cretzulescu a hotărât să-l conserve şi, mulajul, adică calul împăiat, l-a instalat într-un salon frumos, iar în conovăţ, din când în când, îi punea iarbă verde. Aceasta, ca cinstire, pentru că a purtat pe spatele său pe cel ce i-a fost soţ.
După ce văzurăm multe lucruri frumoase prin odăile acelea, cucoana ne-a poftit să urcăm la cerdacul casei şi a poruncit unei slugi să aducă scaune pentru toţi. Şi după ce ne-am aşezat, cucoana a început a ne întreba despre toate cele de prin satul nostru, dar uitasem să vă spun că, pe vremea aceea, moşia de pământ din preajma satului nostru era proprietatea doamnei Cretzulescu şi de aceea cunoştea oarecum împrejurimile acestea şi pe bătrânii satului.
Pe străzi, de acolo, de la cerdacul casei, vedeam nişte trăsuri care mergeau pe şine de fier şi ne minunam de acestea, iar cucoana, intrând în vorbă, a zis aşa:
-ehe, nene Stane, nene Tache, nene Dinule şi mata moş Iancule, vă minunaţi de lucruri ca astea, dar nu va trece multă vreme şi veţi vedea trăsurile acestea mergând fără cai.
vai, cucoană, dar cum ar putea să fie o aşa minunăţie? ziseră bieţii oameni, iar ea le răspunse aşa:
Nu vă miraţi, că aşa o să fie. Au născocit oamenii din ziua de azi nişte maşinării care vor trage de trăsuri în locul cailor.
16
Şi în timp ce bătrânii noştri nu se puteau dumiri asupra unei astfel de născociri omeneşti, cucoana mai le spuse una care i-a lăsat pe bieţii oameni ca picaţi din altă lume şi pe care n-au crezut-o în ruptul capului.
ascultaţi, oameni buni zise cucoana nu vă miraţi aşa de mult, că cel mult peste doi ani veţi vedea trăsuri din astea zburând pe sus.
Şi parcă-l văd pe moş Tache că sare de pe scaun şi zice:
păi bine, luminăţia ta, cucoană, asta înseamnă fără prea multă vorbă că a sosit sfârşitul lumii. Păi asta, să-mi fie cu iertare, eu unul nu poci să crez chiar de m-ai pica cu ceară.
apăi cam aşa cucoană intră în vorbă şi moş Iancu Răducanu io am credinţa mea şi gândesc la statu ăsta al nostru, cum de-i lasă pe oamenii ceia să născocească hiare care să meargă pe drumuri, fără boi sau fără cai? Şi auzi dumneata, alta şi mai boacănă, cică să şi zboare! Oare oamenii aceia nu au altceva mai bun de făcut?
Uite aşa, din vorbă-n vorbă, ne-a apucat întunericul acolo pe cerdac. Apoi cucoana a chemat iar sluga şi i-a poruncit să ne servească masa de seară. De dormit, am dormit într-un fel de saivan, pe fân.
A doua zi de dimineaţă, am făcut calea întoarsă. Cu toate că butoaiele erau goale, mersul era tot încetinit, boii sunt boi, nu-i poţi scoate din pasul lor, aşa că la întoarcere, tot trei zile am făcut.
Pe drum, până să intrăm în satul Ciolpani, venind dinspre Bucureşti, am oprit ca să mâncăm şi să adăpăm boii. în partea dreaptă a drumului era un conac boieresc, cu porţi înalte. Moş Tache ia găleata şi dă să intre în curtea aceea ca să scoată apă din puţul cu cumpănă, care se afla nu departe de drum, dar se opreşte şi se uită pe o tăbliţă ce se afla prinsă în cuie deasupra porţii. Apoi priveşte înapoi spre care şi-l strigă pe tata:
măi, Stane, tu ştii să citeşti, ia vino şi vezi ce vrea să zică slovele astea de pe tablă.
Şi tata mergând, i-a citit scrisul acela care zicea aşa: „Oricine se află flămând, poate intra să-şi potolească foamea.”
măi, dar ce-ar mai putea să fie şi asta?, mai zise moş Tache şi cum era cam mucalit de fel, iarăşi zise lui tata:
măi, Stane, ce o hi, o hi. Eu mă duc să văz cu ochii mei despre ce este vorba.
Dar tata i-a mai spus aşa:
vezi-ţi de treabă, nene Tache, că boierul ăsta nu poate fi altfel decât ceilalţi. Cine ştie ce te aşteaptă după ce-ţi dă să mănânci. Eu am auzit că la urmă-ţi trage o mamă de bătaie de auzi câinii din Giurgiu.
17
s-ar putea să ai dreptate tu, măi Stane, dar mor de curiozitate Tu ştii ce fel de om îs io şi cum îţi spusei, ce-o hi, o hi ş-apoi n-oi hi io omul ăla care să nu mă pot descurca.
Şi după ce adăpă boii, se duse drept la casa boierului acela. Un argat îi luă şi-I duse de-i înfăţişă în faţa boierului. Şi ce a urmat am putut afla după aproape un ceas, timp în care noi am servit prânzul şi de acum eram în aşteptarea lui moş Tache. Nu trecu mult şi iată că vine, şi când sosi, zise:
Măi fraţilor, să ştiţi că i-am făcut-o boierului şi în acest timp se bătea cu palma peste burtă. Am mâncat şi am băut ca la lăsata secului, fără să-l despăgubesc fără măcar cu o para chioară. Şi să vedeţi cum. Când mă înfăţişai în faţa lui, îi zisei: „Săru-mâna, boierule, să nu hie cu bănat, da iaca io îs un om sărac şi văzui că-mneata faci pomană cu trecătorii străini şi apăi să ştii, conaşule, că m-oi ruga cu tot dinadinsul pentru sporul casei-mneavoastrâ.”
Şi să-l hi văzut pe boier cum a rânjit în mustăţi, ca un cotoi şi, ducându-mă într-o cămară, unde era o masă şi un scaun cioplit din lemn gros, mi-a spus să aştept un pic. N-au trecut cinci minute şi văz că intră o muiere tânără şi frumoasă cu o tavă mare cu fel de fel de bunătăţi şi numai că nu-mi venea să-mi creadă ochilor. Muiara aceea a lăsat tava plină pe masă, m-a pohtit să mănânc şi apoi a plecat. Io, m-am uitat la acele bunătăţi şi văzui că în mijloc era o mămăligă caldă, apoi un castronaş cu brânză, lângă asta o bucată bună de carne friptă şi o strachină cu sarmale, un dorobanţ cu rachiu şi o ulcică plină cu vin d-âl bun. Mă uitam şi la mâncare, mă căutam şi în chimir după parale şi apoi am zis bogdaproste. Şi văzând în peretele dinspre soare răsare o icoană cu Maica Precista şi candela aprinsă, am îngenunchiat şi m-am rugat pentru sănătatea boierului şi, ridicându-mă am sărutat icoana. Apoi iarăşi m-am închinat şi am început a mânca. Şi mănâncă neică, şi mănâncă şi nu m-am lăsat până ce am terminat toată mâncarea şi băutura. Apoi, iarăşi m-am închinat şi am zis încă o dată bogdaproste. La urmă, am strâns toate fârimiturile în castron, am făcut curat pe masă şi am acoperit tava cu ştergar şi hop şi boierul. Acuş e acuş, am zis în gândul meu şi am zis aşa boierului:
„Dumnezeu să te răsplătească, conaşule. Am mâncat şi am băut de n-oi uita cât oi trăi, şi-oi spune şi la morţi de pomana ce făcuşi cu mine. Şi acum stau să mă baţi.”
dar cine ţi-a spus şi trăznaia asta, bade, că doar io nu sunt ca vărul meu Hartulari din Vaslui. Numai el îi bate pe bieţii oameni, dar
18
io numai îi pui să-mi taie un car de lemne sau altă treabă care-i de folos, dar pe-mneata te iert, că tare de treabă eşti. Iaca, te văzui pe ferestruica aiasta cum te-ai rugat la Maica Precista, şi nu ai scăpat pe gios nici măcar o fărâmitură. Io, ii pui la muncă numa pă-i dă-s nepricepuţi, care nu-şi iau măcar cuşma de pe cap când stau la masă, darămite să-şi plece genunchii la Sfânta Icoană. Par izamplu, săptămâna ce s-a dus, a ghinit aici un pămpălău de ţigan şi zicea el că-i din Turbaţi. I s-auzeau maţele chiorăind de la dooj dă metri şi zice: „Săru-mâna conaşule. îs nemâncat de tri zile. Rogu-te deci şi fă pomană şi cu un amărât ca mine, c-apoi ţi-oi pupa şi picioarili.”
„Bine, măi ţigane, îi zic io, şezi colea de te ospătează că şi tu ăi fi un suflet dă rumân. Ş-apoi vom vedea noi.”
Şi să-l fi văzut pe ţiganul nostru cum s-a pus la masă şi cum înfuleca de să băteau doi la buzoaili lui. Şi dă-i, şi dă-i şi nu s-a lăsat trenţurosu până ce a gătat toate bucatili. Pe gios, să fi văzut, numa fărâmituri şi călca pe ele fără nici un pic de milă, ca o vită încălţată. Ehe, şi la urmă, să-l fi văzut pe ţigan cum ar fi vrut el să o şteargă iepureşte, fără ca măcar să zică bogdaproste.
Eh, da cu mine nu i-a mers că io l-am pândit şi am pus vechilul pe el şi l-a obligat de a săpat la hârleţ toată grădina de acolo.
Aşa că, bade, pe-mneata, te iert. Să-ţi hie de bine şi drum bun!
săru-mâna, boierule, şi Maica Domnului să te miluiască zisei io şi p-ici ţi-i drumul şi iaca mă văzui sătul, să crăp nu altceva.”
După acestea, am continuat drumul spre casă, care ni s-a părut mai lung ca la ducere.
Am ajuns în satul nostru tocmai în a şasea zi de la plecare, pe când soarele cobora spre orizont, la asfinţit.
A doua zi, când am ieşit la joacă, copiii m-au asaltat cu întrebările şi atunci eu şi Costăchel al lui moş Dinu, i-am poftit de s-au aşezat pe iarba de pe marginea şanţului şi le-am povestit cu de-amănuntul toată petrecania, precum şi minunăţiile ce le-am văzut şi ce am auzit la Bucureşti.
Şi aşa a fost călătoria noastră la satul lui Vodă, vorba lui Trancu haiducul, în vara anului 1897.
Şi acum, copii, poftiţi la culcare, că ceasul arată ora 23,30 şi mâine seară am să vă spun altă povestire mai frumoasă şi mai interesantă decât aceasta.
19
în noaptea aceea, cu greu s-a putut lua somnul de noi, fiind mereu cu gândul la cele ce auzisem şi, mai ales, cu copilăreasca nerăbdare, pentru cele ce urma să auzim în seara următoare. în fine, trecu şi noaptea, trecu şi ziua, ca toate celelalte şi sosi şi timpul mult aşteptat.
După cină, iată-ne din nou în jurul lui tata. Şi, Doamne, parcă l văd cum stă rezemat de soba caldă de zid, îmbrăcat în cămaşă din pânză de casă cusută cu arnici, şi cu dulceaţă în glas, cum începe el rar şi tacticos, folosind întotdeauna fraze introductive ca să poată fi înţeles de toţi cei ce ascultă.
Şi după o pauză în care îşi ţinu privirile fixate undeva în tavan de parcă ar fi voit să-şi amintească ceva, îşi începu povestirea aşa:
„Ehe, măi copii, au fost cândva printre noi oameni care la vedere nu se deosebeau cu nimic de ceilalţi oameni, dar au fost aşa de cinstiţi şi de buni la suflet, că în inimile lor, locuia însuşi Dumnezeu. Şi poate mai sunt şi acum oameni din aceştia, dar trebuie căutaţi cu atenţie şi cu dragoste, să li se acorde cinstea cuvenită, că cine cin steşte pe oamenii drepţi, plată de drept va primi de la Dumnezeu. Şi de l socoteşte pe el în inima sa, şi-l primeşte în sufletul său ca pe un sfânt, plată de sfânt va lua de la Dumnezeu Tatăl.
Astfel de oameni se găsesc rar şi ca loc şi ca timp. Ei se pot asemui cu nişte fântâni dătătoare de apă vie. De aceea zic, trebuie căutaţi cu atenţie şi onoraţi după cuviinţă.”
După o pauză de câteva clipe, tata începu iarăşi:
„Era prin anul 1897, când am rămas orfan de tată. Deci, pe atunci, eram cam de 12 ani şi biata mama, Dumnezeu s-o ierte, rămânând văduvă şi cu 6 copii (cel mai mare era fată şi apoi urmam eu) şi vremile fiind grele, fui nevoit să intru cioban la oi la un frate de-ai mamei, pe nume Nicolae Anghelache.
Pe vremea aceea unchiul meu era cel mai bogat om din sat, avea aproape 550 de oi. După cum se ştie, unii dintre proprietari mocani strângeau oile de la mai mulţi oameni din sat, cum se zicea: „în lăptărit” Aşa a procedat şi unchiul meu, turma lui numărând laolaltă aproximativ 1000 de oi. Şi cum în jurul satului nostru nu prea era loc de păşunat, unchiul meu cumpărase islaz în câmpia Trestienilor,
20
unde-şi mâna turma de cum se desprimăvăra şi se întorcea abia când neaua iarăşi acoperea întinderea câmpiei cu voalul ei alb imaculat.
Pentru paza oilor, unchiul meu angajase vreo trei ciobani şi cu mine, patru. Unul fiind mai în vârstă şi de toată nădejdea, era numit baciul, iar eu, ca un copil, dădeam oile la strungă pentru muls şi ajutam baciul pentru trebile de la stână: pregătirea caşului, pregătirea mesei, spălatul putinilor pentru brânză, îngrijirea de uneltele necesare şi de tot cuprinsul stânei.
Viaţa de la stână precum şi anii petrecuţi în mijlocul oilor, mi-au priit foarte mult. în afară de faptul că asiguram o părticică din traiul mamei şi al fraţilor mei, aici am crescut şi m-am format ca om. Aici am învăţat să scriu, să citesc şi să socotesc, şi tot aici am cunoscut pe Dumnezeu şi voia Lui.
Poate, vouă copiilor, nu vă vine să credeţi cele ce vă spun şi aveţi să spuneţi că omul nu poate deveni învăţat şi pregătit pentru asprimile
21
vieţii, decât numai în şcoli şi în mijlocul societăţii de oameni Aceasta este desigur foarte adevărat, dar vedeţi voi, că tocmai aici am vrut sa ajung şi nici nu am aşteptat să puneţi întrebarea ca replică şi vă spun ca să fiţi lămuriţi că acolo, la stâna de la Trestieni, am petrecut câţiva ani, având ca părinte şi dascăl, pe însuşi baciul stânei, un supraom, să-i zic aşa, un om cu adevărat al lui Dumnezeu. Şi când trăieşti în asocierea unui astfel de om, apăi să ştiţi că ai credinţa că trăieşti în cer, nu pe pământ, că paşti oile Domnului nu pe ale oamenilor, că în toată vremea zbori pe sus şi în nici un caz nu calci pe pământ şi că totul din jurul tău este de o frumuseţe desăvârşită şi se află în armonie perfectă.
Liniştea câmpului, iarba grasă şi abundentă, fântânile cu cumpănă de la răscrucile de drumuri şi pădurea din apropiere te făceau să crezi că te afli cu adevărat prin preajma Raiului. Ehe, şi pe vremea aceea, oamenii erau mai buni ca astăzi, trăiau mai cu frică de Dumnezeu. în Duminici şi sărbători, nimeni nu lucra, ci mergeau cu toţii la Sfânta Biserică unde se rugau cu credinţă, pentru ca Dumnezeu să dăruiască lumii spor în toate şi pâinea care-i atât de necesară vieţii tuturor.
şi acum copii, să vă spun câteva întâmplări minunate petrecute cu ciobanul ce era mai în vârstă decât ceilalţi şi care se numea Ştefan, şi la care din cele mai multe întâmplări, eu am fost de faţă.
Era prin anul 1898 şi din unele împrejurări s-a întâmplat ca nenea Ştefan să se afle într-una din zile acasă la unchiul meu. în ziua aceea, mătuşii mele i-a venit să aducă pe lume un copil. Ciobanul nostru s-a rugat de stăpânii săi să-i îngăduie a rămâne trei zile ca să vadă ce va fi cu copilul. Şi ei s-au învoit la aceasta. în a treia noapte de la naşterea pruncului, ciobanul s-a culcat pe prispa casei şi în dimineaţa ce a urmat după aceea, a spus stăpânilor lui, aşa:
să nu vă amărâţi prea mult de cele ce au să se întâmple, dar copilul vostru va fi luat dintre cei vii.
După aceea, ciobanul a plecat pe jos la stâna lui.
La nouă săptămâni de la această prezicere stăpânii oilor au venit la stână cu căruţa pentru a lua brânza. Acest lucru îl făcea de
22
două ori pe lună, dar în alte dăţi venea numai unchiul meu, iar acum a venit împreună şi cu mătuşa Mariţa.
Brânza care se strângea era în jur de 400 kg. Odată cu venirea îa stână, aducea şi câteva pâini de casă, mălai, peşte sărat, fasole, cartofi, untdelemn şi altele ce erau necesare pentru întreţinerea şi hrana noastră. Şi după ce au luat din căruţă ceea ce adusese pentru noi, nenea Ştefan se adresează stăpânei lui, aşa:
mariţo tată, pentru ce i-ai făcut copilului tău cămăşuţa aceea aşa de lungă că l-am văzut azi noapte plângând cu amar, căci nu putea şi el să se joace. Cum da să alerge, se împiedica şi cădea jos în timp ce ceilalţi copilaşi care se aflau acolo se zbenguiau printre flori cât era livada aceea de mare şi frumoasă.
La întrebarea aceasta, mătuşa mea s-a schimbat la faţă şi apoi îl întrebă cu un tremur în glas:
nene Ştefane! de unde ştii dumneata toate acestea şi cum zici că ai văzut azi noapte copilul, când el de zece zile zace în mormânt?
Şi nenea Ştefan îi răspunse:
ei lasă astea toate, că doar ţi-am spus că copilul vostru nu va trăi. Şi acum ascultă-mă, te rog. Când îi vei face parastas, să dai de pomană o cămăşuţă potrivită pentru statura lui. Ai auzit? Aşa să faci, că tare m-au înduioşat lacrimile lui.
în urma acestora, mătuşa, neştiind ce să mai zică, se închină cu de-a mirării, zicând:
mare-i puterea Ta, Doamne.
Apoi noi am suit putinile cu brânză în căruţă, şi stăpânii au plecat spre casă obsedaţi de toate ce le spusese acest om al lui Dumnezeu, căruia nimeni nu-i spusese că pruncul a murit şi că a fost îmbrăcat cu o cămăşuţă mai lungă decât el.
Era în toamna anului 1898. O toamnă secetoasă, uscată. Se adunase de pe câmp toate bucatele şi se depozitase în hambare, iar fâneţurile, cu grijă strânse în căpiţe, umpleau ogrăzile gospodarilor.
La stână, de data aceasta, rămăseseră ciobanii noştri pentru a-şi spăla rufele de pe ei, iar eu cu nenea Ştefan păşteam oile şi ne aflam departe de stână în câmpul deschis. Numai răzoarele erau pline de
24
stufişuri, prin care iepurii se simţeau în elementul lor. Scaieţii uscaţi păreau nişte gheme mari de lână sură, de parcă cineva anume îi presăraseră pe toată întinderea câmpiei.
Prin văzduh, şiruri de cocori zburau spre miazăzi, înspre ţările calde. Noi îi urmăream cu privirile până ce se pierdeau în feeria îndepărtatelor zări, de parcă se topeau în mirajul spaţiului nemărginit al cerului.
Pe la ora prânzului, am mânat turma la unul din puţurile din câmpie şi le-am adăpat. Vă daţi seama câte găleţi de apă au trebuit să scoatem pentru un număr aşa de mare de oi!...
După aceea, obosiţi, ne-am aşezat pe un petec de iarbă şi în timp ce noi mâncam, oile se strânseseră toate la un loc şi în jurul lor cei patru câini ciobăneşti stăteau de strajă.
ce timp frumos nene Ştefane! zic eu încântat fiind de vremea caldă ce mângâia natura până aşa toamna târziu.
ehe Petre, aşa este. Ar trebui totuşi să ne plouă că pământul este uscat şi plugul nu poate intra în brazdă. în alţi ani, pe vremea aceasta, grânele erau semănate, dar, bun este Dumnezeu. El care ne-a făcut, tot El ne va şi purta de grijă.
în timp ce ne odihneam după masă, nenea Ştefan îmi vorbea despre Măreţia Puterii lui Dumnezeu şi deodată arătă cu mâna spre răsărit, zicându-mi:
ia te uită acolo, Petre, dar să nu te înfricoşezi.
Eu, privind în direcţia arătată de el, văzui cum de la orizont se înălţau pe bolta cerului nişte nori negrii ca smoala. Curând după aceasta se făcu un întuneric înfricoşător şi în acelaşi timp se stârni un vânt puternic, care se transformă repede într-o vijelie, încât am fost nevoiţi să ne ţinem cu putere de stâlpul puţului şi să stăm culcaţi, lipiţi pământului. în acest timp regretam că ne aflam departe de stână, unde am fi fost la adăpost noi şi oile noastre.
Arbuştii de prin răzoare au început a fi smulşi şi duşi în rostogoluri până departe. Tot aerul era plin de frunzişuri, coceni de porumb, ierburi uscate şi scaieţi, care într-o amestecare înfiorătoare şi tulbure alai se duceau cu mare viteză înspre soare-apune.
Vijelia se înteţi atâta, încât din câteva zgâlţâieli smulse şi cumpăna puţului din vârtejul ei şi o aruncă la vreo 7-8 metri. Cât despre oi, ce să vă spun, deşi se culcase toate la pământ, foarte multe erau smulse din gruparea în care se aflau şi ca tăvălugii erau duse de-a rostogolul prin toate hăţişurile răzoarelor.
25
ce ne facem nene Ştefane, că pierdem oile? mă jelui eu.
nu ţi-am spus că Dumnezeu are grijă de toate... De ce te frămânţi? îmi răspunse el.
Şi-l văd deodată pe nenea că se ridică şi stă pe genunchi, ţinându-se cu nădejde de furca puţului. Vijelia se lupta din răsputeri ca să-l descleşteze de lângă trunchi, sau cel puţin, să-i smulgă zăbunul de pe dânsul.
Şi-n această luptă cu forţa dezlănţuită a lui Eol, omul lui Dumnezeu cu braţul stâng se ţinea strâns de stâlp iar cu dreapta îşi luă căciula de pe cap. Având privirile aţintite spre locul de unde sufla furtuna, grăieşte cu glas puternic şi plin de nădejde:
doamne, Dumnezeule priveşte cu mila Ta cea mare spre turma aceasta nevinovată, ai milă şi de stăpânul lor şi nu-l păgubi de ele, că este om harnic, cinstit şi drept.
26
Şi deodată, o, Doamne! mare Ţi-e puterea!... din frământarea lor, norii cei negrii s-au destrămat ca fumul, vijelia s-a potolit, iar aerul, liniştindu-se din atâta frământare, a lăsat să cadă pe pământ din ameţeala vârtejurilor toată frunzăria şi păişul uscat al câmpului. După aceasta, văzându-ne teferi, am căutat a ne îngriji de oile ce erau duse departe de vijelie şi lăudat să fie Dumnezeu, căci spre mirarea noastră nici o oaie nu a pierit. Nici măcar cu un picior rupt nu am avut vreuna, ci toate behăiau de spaima ce au tras şi veneau în goană înapoi la turmă. Cred că de ar mai fi ţinut vijelia numai câteva minute, toate oile ar fi fost duse de-a valma şi înecate în râul Teleajen, care era cam la doi km de unde ne aflam noi.
După aceasta, nenea Ştefan îmi zice:
să mânăm turma spre stână, Petre, că va începe curând o ploaie binecuvântată.
Când am ajuns, stâna nu mai era. O măturase vijelia, iar cei doi ciobani se osteneau de zor a construi din nou un adăpost pentru noapte.
Prin sate, puţine case au rămas cu acoperişurile intacte, iar salcâmii erau smulşi din rădăcini sau rupţi de la jumătate.
Cu ajutorul lui nenea Ştefan, adăpostul fu înjghebat şi îndată începu o ploaie măruntă, care a ţinut trei zile şi trei nopţi fără întrerupere, încât a săturat pământul de apă...
Şi uite aşa a potolit Dumnezeu furtuna aceea, la rugăciunea omului Său, Ştefan.
27
De când cu furtuna aceea groaznică ce era gata să ne măture de pe faţa pământului, eu nu-l vedeam pe nenea Ştefan altfel, decât ca pe un om venit din altă lume. Ca pe o fiinţă cu puteri miraculoase, extraordinare.
într-una din seri, pe când stam la masă îmi iau inima-n dinţi şi-l întreb aşa ca un copil nepriceput:
nene Ştefane! cum ai putut matale să opreşti vijelia aceea numai cu căciula?
băiatul tatii îmi răspunse el cu blândeţe ţi-am mai spus că nu eu am potolit furtuna, ci Dumnezeu. Eu sunt un om la fel ca toţi ceilalţi, sunt un păcătos. Noi oamenii nu putem face nimic fără Dumnezeu şi să ţii minte, că Dumnezeu, în neţărmuîta Lui bunătate, se înduplecă spre om, dacă omul când se roagă nu se îndoieşte în inima lui şi cu credinţă puternică cere de la El numai ceea ce este de folos sufletului lui şi spre îndreptarea celorlalţi oameni. Şi dini potrivă, Domnul nu voieşte a asculta de cei ce duşmănesc, fumează tutun, se îmbată, fură lucrul altuia, nu vrea să asculte de Sfânta Bise rică, mănâncă de dulce în zilele rânduite pentru postire.
nene Ştefane, dar oamenii aceia care înjură de lucruri sfinte şi zic vorbe rele, când se roagă, sunt ascultaţi de Tata Dumnezeu?
în primul rând, astfel de oameni, nu se roagă şi nu ştiu ce-i rugăciunea, nu i-au cunoscut puterea şi nu au gustat din savoarea ei. Şi dacă totuşi rostesc din când în când şi ei câte o rugăciune, o rostesc aşa, de mântuială şi nu sunt ascultaţi de Dumnezeu. Că nu poate un pom să rodească şi fructe dulci şi fructe acre şi nu poate a izvorî şi apă dulce şi apă amară din aceeaşi vână de izvor.
Ascultă tu, Petre tată! Oamenii care au urâtul obicei de a înjura se aseamănă cu Iuda şi cu cei ce L-au lovit şi L-au scuipat pe faţă pe Domnul Hristos în timpul Sfintelor Lui patimi. Astfel de oameni săvârşesc un mare păcat şi ei nu-şi dau seama că înjurăturile aduc pagubă sufletelor lor, căci astfel de vorbe izvorăsc numai dintr-o inimă plină de răutate şi nici un folos nu se trage de pe urma înjurăturii.
De aceea omul este dator a cinsti buzele sale cu dulceaţa rugăciunii şi numai cu cuvinte care sunt de folos. Căci tot cu acele buze se împărtăşeşte cu Trupul şi Sângele Domnului Iisus Hristos şi cine
28
nu ştie că buzele, gura omului este calea sufletului la sfârşitul vieţii fiecăruia. Această cale este frumoasă şi trebuie să fie împodobită cu minunatele flori ale rugii.
Dumnezeu Tatăl a lăsat omului gură pentru a fi cădelniţă de bună mireasmă şi de a ridica cu ea spre ceruri parfumul rugăciunii, nu miazma înjurăturii.
da, cred că aşa trebuie să fie omul, nene Ştefane, şi ce bine ar fi ca nimeni să nu mai înjure, să nu se mai duşmănească între ei, să se roage la Dumnezeu, să postească, zic eu mişcat în suflet de cele ce auzisem. Şi apoi iarăşi îl întreb:
dar noi, nene Ştefane, de ce mâncăm acum ciorbă de fasole, ceapă şi cartofi copţi, că doar astăzi este luni?
tocmai de aceea, oare nu ştii că lunea este zi de post? Trei zile de post sunt în săptămână: luni, miercuri şi vineri, fără să mai vorbim de posturile mai mari rânduite de Biserica lui Dumnezeu.
Şi pentru că tot sunt în vorbă cu el, îl mai întreb:
nene Ştefane! Ce ai matale în punguţa aceea ce o porţi la brâu, că am băgat de seamă cum în fiecare dimineaţă, după ce te speli pe faţă, te piepteni, şi-ţi faci rugăciunea, vâri mâna în ea şi apoi iar o strângi şi ţi-o anini la brâu?
petrică, taică! Punga aceasta este calendarul meu.
asta n-am auzit-o de când sunt. Cum o pungă poate fi calendar?
da, da, poate, şi uite cum (şi în acest timp şi-o scoase de la brâu şi mi-o arătă). Vezi că este despărţită în două, o parte este de culoare neagră şi cealaltă parte, de culoare albă. în pungă, precum vezi, sunt nişte părăluţe de aramă, nişte părăluţe mici, aproape cât nasturii de la cămaşă şi care sunt la număr întocmai cu numărul zilelor dintr-un an adică 365. Şi în fiecare dimineaţă trec câte un bănuţ din partea de culoare albă în partea de culoare neagră. Şi dacă vreau să ştiu câte zile au trecut din an, sau câte au mai rămas, nu am decât să număr părăluţele dintr-o parte sau alta. Apoi, tot după acest calendar ştiu când e vremea să tundem oile, când e vremea înmulţirii lor şi chiar sărbătorile din an se pot şti şi să-ţi dau un exemplu. Cine nu ştie că ziua Sfântului Nicolae se prăznuieşte la 6 decembrie? Deci bănuţii din partea de culoare albă trebuie să fie în număr de 25, adică egal cu numărul de zile ce ar mai rămâne până la sfârşitul anului. Aşa socotesc şi ziua Sfântului Gheorghe, a Sfinţilor împăraţi, Sfântului Ilie, Sfintei Parascheva, Sfântului Dumitru, şi altele care au zile fixate. Şi dacă vrei să crezi, niciodată nu am dat greş.
29
După aceea, fiind seară târziu, ne-am făcut cu multă evlavie rugăciunea şi ne-am culcat. Eu am adormit cu mulţumire în suflet pentru frumoasele şi preţioasele învăţăminte ce le-am primit de la el.
Vizita Sfântului Gheorghe
Cât voi trăi nu voi putea uita dimineaţa aceea minunată de primăvară. Era în ziua de 23 aprilie din anul 1899. Soarele urca vesel pe bolta cerului, anunţând o zi frumoasă. Câmpul era acoperit de iarbă crudă ca mătasea şi presărat cu flori galbene de păpădie, iar din loc în loc pâlcurile de coada-şoricelului încoronate cu umbreluţe de flori albe ca de nea, înmănuncheate, întregeau farmecul acestui peisaj minunat şi plin de viaţă. Turma de oi era mânată la păscut, iar eu am fost lăsat să am grijă de tot cuprinsul stânei, în tovărăşia a doi dulăi.
Nenea Ştefan, după ce a terminat cu treburile mărunte, specific stânei, s-a spălat frumos, s-a primenit, şi-a pieptănat barba, şi-a pus sumanul cel nou de lână şi după ce şi-a dat cu vax pe opinci, a plecat la Sfânta biserică din Trestieni. Şi, Doamne, ce frumos se auzeau clopotele care chemau pe creştini la Sfânta slujbă, O pace sfântă domina peste toată natura mişcătoare şi nemişcătoare, te făcea să crezi că te afli în Raiul lui Dumnezeu.
Eu, după ce am aşezat lucrurile la locul lor, am luat Sfânta Scriptură, o sarică şi m-am dus de m-am aşezat pe un petec de iarbă din afara ţarcului.
Dar iată cum uitasem să vă spun, că nenea Ştefan de altfel, era nedespărţit de această sfântă carte, dar acum fiind plecat la Biserică, a lăsat-o la stână în haina lui de lucru. Drept să vă spun, deşi aveam aproape 14 ani, nu ştiam prea bine să citesc. Urmasem eu vreo treipatru clase la şcoală, dar ce învăţasem acolo era egal cu nimic, aş putea spune că ceea ce ştiam se datora mai mult învăţătorului meu, baciul Ştefan.
Şi deschizând cărticica, aşa, la întâmplare, am citit acolo textul: „Dumnezeu este Preamărit întru Sfinţii Săi."
Am citit o dată, am citit de două ori, de trei ori, dar tot nu înţelegeam şi văzând aceasta m-am rugat la Dumnezeu ca să-mi dea şi mie pricepere. Apoi am mers şi am mai dereticat ceva prin coliba
30
noastră şi când soarele se afla la zenit, am aşezat mâncarea la foc ca să fie caldă la sosirea baciului.
Precum am socotit, aşa a şi fost, că nenea Ştefan a sosit exact la timpul potrivit.
Eu ca un copil aşteptam de la dânsul să mă laude pentru ordinea şi curăţenia ce făcusem şi ca răspuns la gândul meu, el îmi zice:
petre, să nu cugeţi cele deşarte în inima ta, că nimic în plus nu ai făcut, ci numai cele ce erai dator să faci, acelea ai făcut. Mai degrabă aş putea spune că puteai lăsa toate în neorânduială şi ar fi fost mai bine aşa, şi să fi mers ca să asculţi şi tu măcar un ceas la Sfântul Gheorghe.
nu te înţeleg, nene Ştefane. Cum vine asta, că să fi mers şi să fi ascultat la Sfântul Gheorghe?
auzi Petre? De acum eşti mare şi trebuie să pricepi toate. Dacă mergeai la Biserică ai fi văzut şi tu pe Sfântul Martir care a împărţit binecuvântări tuturor creştinilor care au fost prezenţi la Sfânta Slujbă.
Nene Ştefane! mai zic cu sfială. Eu ştiu că Sfântul Gheorghe a fost ucis demult, cum dar zici că astăzi a împărţit binecuvântări?
deocamdată, Petre, să lăsăm acestea pentru puţin timp ca să stăm la masă şi după aceea vom mai vorbi.
După ce am servit masa şi am făcut rugăciunea de mulţumire, ne-am întors pe petecul de iarbă din afara ţarcului, unde stătusem eu până în prânz.
Nenea Ştefan, deschizând Biblia, a început să-mi citească din sfintele Evanghelii despre cum s-a născut Domnul Iisus la vremea ce a fost proorocită cu sute şi mii de ani înainte, cum a învăţat lumea şi pe Sfinţii Săi ucenici şi apostoli, cum a pătimit şi a murit, cum a fost îngropat pe vremea când în Iudeea guverna în numele cezarului Tiberiu de la Roma, Pilat din Pontul Ciliciei, şi cum Domnul a treia zi a înviat şi cum s-a arătat la mai mulţi. Din Faptele Sfinţilor Apostoli mi-a citit cum Domnul în lumină mare s-a înălţat la ceruri şi cum după aceea s-a pogorât Duhul Sfânt peste Sfinţii Apostoli.
Când mi-a citit despre martirajul Sfântului Arhidiacon Ştefan, mi-am amintit şi de Sfântul Gheorghe şi mai fără să voiesc l-am întrerupt din citit întrebându-l:
nene Ştefane! Dar cu Sfântul Gheorghe cum a fost?
păi vezi, Petre, de aceea am zis că dacă ai fi mers şi tu la Sfânta Biserică, ai fi ascultat sfânta Cazanie în care s-a citit despre viaţa Sfântului Gheorghe.
31
dar cum era să las stâna singură?
nu ar fi rămas singură, că Dumnezeu are grijă de toate dacă mai întâi îl căutăm pe El, şi apoi câinii noştri, altceva nu ar fi avut de făcut decât să păzească.
Aici avea dreptate nenea Ştefan, că dulăii noştri erau aşa de răi şi de puternici că nu era posibil ca cineva să se apropie de stână, că l-ar fi rupt în bucăţi nu altceva.
ascultă, Petre, mai zise el, să fii cu luare aminte la felul cum te porţi şi cum vorbeşti. Să fii cu băgare de seamă la toată viaţa ta. Dacă te păzeşti curat şi vei duce o viaţă în rugăciune cu post şi milostenie faţă de cei nevoiaşi sau aflaţi la strâmtoare, Dumnezeu îţi va da să vezi chiar să şi grăieşti faţă către faţă cu Sfinţii şi cu îngerii Lui.
nene Ştefane! Ce-mi spui matale este de-a dreptul peste puterea mea de judecată. Ca să poţi vedea şi vorbi cu lumea din cer, neapărat trebuie să fii un om sfânt. Ori un om cu maţe, cum ar putea să fie sfânt?
Nenea Ştefan, bietul de el, văzând naivitatea mea, cu zâmbetul pe buze mai zise aşa:
petrică tată, ascultă tu, băiatul meu, toţi sfinţii lui Dumnezeu din ceruri mai întâi au trăit cu trup pe pământ, asemenea nouă, dar au dus o viaţă curată, fără de păcate, plini de răbdare, bunătate şi blândeţe...
Şi deodată a fost întrerupt de atitudinea dulăilor noştri, care au tresărit, s-au ridicat de jos şi au stat pe picioare cu ochii fixaţi înspre partea din stânga. Noi, îndreptându-ne privirile într-acolo, am văzut că pe poteca ce trecea pe lângă coliba noastră, venea un om călare pe cal.
Cam la 25-30 de metri de stână era o cărare pe care nu mai trecuse nimenea demult, probabil de teama câinilor noştri.
Atunci, de teamă, am zis:
cum putem ţine câinii, nene Ştefane, că uite, omul acela se apropie? Fă-i matale semn să se întoarcă până nu se iau dulăii după el.
Şi parcă-l văd şi acum pe nenea Ştefan cum îşi pune mâna dreaptă deasupra stufoaselor lui sprâncene şi privind cu atenţie, zice:
da, el e.
cine, întreb eu.
Nenea Ştefan se aşează în genunchi, îşi ia căciula de pe cap şi-mi face şi mie semn să fac asemenea.
32
Drept să vă spun, la început eram cuprins de un cutremur nestăpânit, dar odată cu apropierea călăreţului acela, tremurul mi-a pierit şi o bucurie interioară a pus stăpânire pe toată fiinţa mea.
Când trecătorul străin s-a apropiat de noi, nenea Ştefan a început a se închina. Atunci m-am închinat şi eu şi aşteptam din moment în moment să sară câinii asupra lui, dar ei nici măcar nu au mârâit, ci au stat cuminţi şi l-au urmărit cu privirea.
Eu nu puteam să ştiu ce este la mijloc şi când s-a apropiat de noi, am privit cu atenţie la el şi am văzut că era un tânăr îmbrăcat ostăşeşte. Toate străluceau pe el ca aurul. Avea părul negru, lung, şi lăsat pe spate şi pe cap purta un coif ce strălucea ca soarele. Cu mâna stângă ţinea dârlogii şi în dreapta ţinea o lance. Calul lui era alb ca spuma, cu o coamă mare, coadă lungă, stufoasă şi arcuită şi părea aşa de ager ca de mama focului.
Când a ajuns în dreptul nostru şi-a mutat lancea în mâna stângă şi cu dreapta ne-a binecuvântat aşa cum binecuvântează preotul nostru din uşa Sfântului altar. Faţa lui era aşa de blândă şi frumoasă, de părea că-i înger, nu altceva, şi drept să vă spun, nu mă mai puteam sătura privind la el, dar a trecut şi şi-a văzut de drumul lui, iar noi, stând în genunchi l-am urmărit cu privirea, să zic aşa, cam până la
33
200 de metri, şi apoi, nu ştiu cum, mi s-a părut că a luat-o în sus şi nu l-am mai văzut.
cine să fi fost ofiţerul acesta tânăr, nene Ştefane? întreb eu şi cum de nu au sărit asupra lui dulăii noştri.
închină-te, Petre, şi mulţumeşte lui Dumnezeu că te-a învrednicit să vezi despre ceea ce am vorbit mai înainte. Ofiţerul acesta este Sf. Gheorghe. Ai văzut cum a zburat spre cer?
Care Sfântul Gheorghe? îl întreb eu fiind cufundat cu totul într-un delir. Iar el, cu zâmbetul pe buze şi cu lacrimi în ochi, îmi spuse:
iată, Petre tată, că acum văzuşi şi tu pe marele Martir al lumii creştine, pe sfântul ales al lui Dumnezeu, Gheorghe.
Şi uite aşa, dragii mei, Bunul Dumnezeu a voit ca să-l văd şi eu pe Sfântul Gheorghe, pe când eram copil ca voi, şi iaca au trecut de atunci mai bine de 38 de ani şi de câte ori mi-amintesc de vedenia aceea, simt aşa o mare mângâiere şi bucurie în sufletul meu.
Vizita Sfântului Arhanghel Mihail
ehe, măi copii, nu am cuvinte în grai ca să vă pot spune cât de bine mă simţeam eu acolo, la stână. Putea să fie vremea oricum ar fi fost, vânt, ploaie, frig sau arşiţă de soare, pentru mine tot bine şi frumos era şi acest bine şi frumos se datora numai omului aceluia despre care multe aş avea de spus...
şi acum să vă povestesc încă un eveniment minunat şi interesant ce s-a petrecut în toamna anului 1900. Era seara, târziu. Terminasem cu toate treburile şi de acum ciobanii se culcaseră. La slaba lumină a lămpii cu gaz, nenea Ştefan, cu Biblia în mână, continua să-mi citească şi să-mi dea sfaturi duhovniceşti.
ia fii tu atent, îmi zice el. Uite ce ne spune Domnul Iisus aici, cică: Fericiţi cei blânzi că aceia vor moşteni pământul. Asta înseamnă, Petrică, tată, să fii bun, să fii nespus de bun. într-un cuvânt, să fii om de omenie, căci numai aşa poţi fi respectat de oameni când tu vei respecta şi vei iubi pe toţi. Omul de omenie este omul iubirii, al iubirii de adevăr şi dreptate, omul cinstei al răbdării şi al smereniei. Şi să ştii că omenia este mai scumpă ca avuţia. Omenia face pe om virtuos, cu inimă mare, iar omul inimos, e ca un pom frumos, care pe toţi îi umbreşte, îi hrăneşte şi îi încălzeşte. Cine pe un astfel de om nu cinsteşte,
34
nelegiuit se numeşte. Cine e cu adevărat om, respectă pe oameni şi cine nu respectă, se aseamănă câinilor şi aceia nu au decât să latre.
Să ţii minte ce-ţi spun, dacă vrei să fii plăcut lui Dumnezeu, trebuie să fii curat la trup şi la suflet, să fii cumpătat şi judecat în vorbire. Să nu iubeşti hainele cele scumpe, căci sub hainele strălucitoare se ascund şi tâlharii şi desfrânatele şi toată viclenia, aşa după cum se ascunde şarpele pe sub flori. Tu să iubeşti respectul, smerenia şi modestia în toate. Şi cine e om cu mintea întreagă, te va respecta şi te va iubi. Nu după hainele cu care se îmbracă omul, ca să-şi ascundă goliciunea, judecă Dumnezeu. El este duh şi judecă numai după cele dinlăuntru, adică după cele ce cugetă inima omului.
Iar tu, ca să nu te abaţi din minunata cale către cer, ai ca model Vieţile Sfinţilor, care şi-au dat viaţa pentru Biserică şi Crucea Domnului.
Bătrânii şi scriitorii noştri bisericeşti ne spun că Vieţile Sfinţilor strălucesc ca diamantele pe cerul senin al creştinătăţii. înaintea lui Dumnezeu, orice sfânt este ca un sfeşnic luminos, este locaş al Duhului Sfânt izvorâtor de forţă morală, turn al creştinătăţii şi biruitor al păgânătăţii.
Cunoaşterea Vieţilor Sfinţilor ne învaţă să preţuim cele cereşti şi veşnice, să iubim smerenia şi spiritul de jertfă, să ajutăm şi să mângâiem pe cei în suferinţă, să fugim de mândrie şi alte patimi şi să păstrăm întotdeauna o legătură vie cu Hristos Domnul. Să ne întărim cu răbdare în timpul necazurilor.
Pilda sfinţilor este pentru noi un permanent îndemn la îmbunătăţirea şi propăşirea spre bine a vieţii noastre, este un urcuş spre desăvârşire şi spre Dumnezeu, care, hotărât, aduce buna înţelegere între oameni şi sfinţenia fără de care nimeni nu va vedea pe Domnul (Evrei 12,14).
După multe alte sfaturi, văd pe nenea Ştefan că îşi scoate punga de la brâu şi-mi zice:
ia numără tu părăluţele din partea albă, Petre şi vezi câte au mai rămas.
Iar eu, supunându-mă voii lui, am numărat şi am văzut că sunt la număr 54.
eh, mai zice el, spune-mi dar în câte suntem astăzi şi ce sărbătoare avem mâine?
Am stat eu un pic de m-am gândit, dar neştiind prea bine să socotesc, i-am răspuns că nu ştiu. Apoi, el a făcut următoarea socoteală dialogată:
35
ştii câte zile are luna decembrie?
treizeci şi una.
Şi el a pus deoparte 31 de bănuţi.
acum numără pe cei ce au rămas.
douăzeci şi trei, îi răspund eu după ce am numărat bănuţii.
În câte deci suntem? mă întrebă iarăşi.
în noiembrie, 7, îi răspund eu plin de curaj.
ei, bravo! Vezi că ştii. Şi acum spune-mi, mâine ce sărbătoare este?
Apoi, după bănuţii matale, nu am cum să ştiu este adevărat că de cu seară auzisem clopotele sunând la Biserică, dar nu ştiam pentru ce.
să ştii, Petre, că mâine este sărbătoare mare. E praznicul închinat Sfinţilor Arhangheli Mihail şi Gavriil.
Şi uite aşa, din vorbă în vorbă, am stat în seara aceea până târziu ascultând cu luare aminte şi învăţând lucruri cât se poate de interesante de la acel om.
A doua zi de dimineaţă, el a plecat la Sfânta Biserică, iar eu nu mai pridideam cu treburile rostului de la stână.
Şi ca să nu mai lungesc vorba cu chestiuni mărunte, am să vă spun ce s-a întâmplat mai cu deosebire în ziua aceea. Eram amândoi, adică eu cu nenea Ştefan, stând în după-amiaza acelei zile, pe nişte scăunele în faţa colibei.
ce a mai fost la Sfânta Biserică, nene Ştefane? îl întreb eu.
ehe, Petre tată! frumoasă şi înălţătoare slujbă fuse astăzi. Atât de înălţătoare şi cutremurătoare, încât s-au zguduit şi temeliile Bisericii. La Vohodul cel Mare, adică atunci când preotul a ieşit cu Sfintele Daruri, am văzut cum deasupra lui pluteau în aer, Domnul Hristos îmbrăcat numai în lumină mare şi înconjurat de mulţime de îngeri, iar în dreapta şi în stânga, şi în spatele Lui stăteau Sfinţii Arhangheli Mihail, Gavriil şi Rafail.
Când preotul a început a pomeni pe mai marii noştri, pe cei ce au zidit Biserica şi pe făcătorii de bine, toată ceata aceea îngerească s-a împrăştiat peste mulţimea ce se afla îngenuncheată. Numai Sfinţii Arhangheli au stat împrejurul Domnului, până când preotul a intrat iar în Sfântul Altar şi a aşezat sfintele Daruri pe Sfânta Masă. Şi tot aşa deasupra lui a mers Domnul cu toată ceata îngerească. Şi apoi nu am mai văzut nimic.
36
După terminarea slujbei am stat şi m-am gândit la cele ce văzusem şi parcă cineva îmi tot spunea: „Ştefane, să nu încetezi a te ruga la Sfinţii îngeri, căci ei sunt duhuri sfinte, care văd pururea faţa lui Dumnezeu şi îndrăznire au ca să mijlocească pentru mântuirea sufletelor voastre.”
37
Aşa că, şi tu, Petrică, copilul meu, să te obişnuieşti ca să te rogi în gândul tău, zicând: „Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine, păcătosul. Şi voi, Sfinţilor îngeri şi Arhangheli care slujiţi înaintea Scaunului de Domnie al celui ce a făcut cerul şi pământul, rugaţi-vă ca să se mântuiască sufletele noastre.”
Şi în timp ce el mă învăţa cum să mă rog în toată vremea, văd deodată câinii, care stăteau pe lângă noi, că se ridică şi se uită în partea stângă.
Acest lucru ne-a atras şi nouă atenţia, şi privind într-acolo am văzut că pe cărarea aceea venea o fată îmbrăcată în alb.
nene Ştefane! zic eu cu îngrijorare să închidem repede câinii în colibă, că uite vine o fată înspre noi.
nu te îngriji tu de asta, Petre, că dulăii noştri nu vor zice nimic. Ai să vezi.
în acelaşi timp, îşi ia căciula de pe cap şi se aşează în genunchi, în momentul acela mi-am amintit cum, cu un an în urmă îl văzusem pe Sfântul Gheorghe trecând tot pe cărarea aceea şi fui cuprins de o frică din creştet până-n tălpi, nu am mai grăit nimic şi am aşteptat cu înfiorare.
Când fata aceea s-a apropiat de noi, atunci am văzut frumuseţea ei cea negrăită. Avea părul lung, lăsat pe spate şi legat peste frunte cu o diademă ce strălucea foarte. Purta o rochie lungă şi albă ca zăpada şi încinsă la mijloc cu o centură de aur. în picioare purta sandale de curele şi mergea de parcă nu călca pe pământ, căci sub picioarele ei mergea odată cu ea un covor alb ca aburul.
Când fata a ajuns în dreptul nostru, nenea Ştefan şi-a lăsat căciula jos şi şi-a ridicat mâinile spre cer, iar ea a privit spre noi cu ochii ei frumoşi, din care mi se părea că slobozeşte nişte raze de lumină puternică. Apoi a ridicat mâna dreaptă în sus, ca şi când ar fi voit să ne salute, şi atunci am văzut că ţinea în mână o fâşie de lumină orbitoare. Şi am urmărit-o până ce a trecut de noi şi s-a depărtat, să zic aşa, cam 150- 200 de metri, şi deodată o vedem învăluită aşa ca într-un soare şi ca fulgerul se ridică spre cer lăsând în urma sa o dâră de lumină.
După aceasta, cuprins de o plăcută emoţie, am privit spre nenea Ştefan şi am văzut că faţa îi era luminoasă şi brăzdată de lacrimi. Nu am îndrăznit să vorbesc un cuvânt, până când el s-a aşezat din nou pe scăunel.
în cele din urmă, cu o voce tremurată, îl întreb:
38
Asta ce Sfântă a fost, nene Ştefane, că drept să-ţi spun, aşa frumuseţe nu am văzut în viaţa mea şi strălucirea ei a întrecut cu mult pe a Sfântului Gheorghe, pe care l-am văzut în primăvara anului trecut?
nu, Petre. Nu a fost vreo Sfântă, cum crezi tu, ci a fost însuşi Sfântul Arhanghel Mihail. Tu ai văzut sabia din mâna lui?
nu, nu am văzut nici o sabie.
dar când a ridicat mâna dreaptă-n sus, ce ai putut observa?
a! Da. Am văzut o fâşie luminoasă care era să mă orbească de atâta strălucire.
aceea era Sabia de foc a lui Dumnezeu, făcută din Focul şi Puterea Duhului Său Cel Sfânt. Este arma cea atotputernică cu care Domnul l-a înarmat ca să apere toată natura zidită de El. Nouă, Petre, aşa după cum ţi-am mai spus, ni se cade a ne ruga fără încetare la Sfinţii îngeri şi Arhangheli, căci ei sunt trimişi de Dumnezeu ca să ne apere şi să ne îndemne la pocăinţă, pentru ca Domnul să ne mântuiască de focul cel nestins, care este pregătit diavolului şi îngerilor lui, aşa după cum ne spune Domnul Iisus aici la Sfânta Evanghelie de la Matei, cap. 25.
Şi iată ce ne spun Sfinţii Părinţi ai Bisericii: „Ah! de ar şti omul cât de neînchipuită şi de salvatoare este chemarea lui la mântuire! Şi cât de mult trebuie să preţuim şi să ne ostenim noi a fi vrednici de numele de creştin, pentru ca lumea care întârzie a înţelege marea taină a creştinătăţii, să ne simtă şi să admire felul nostru de trăire, încât văzându-ne în bună rânduială să slăvească şi ei pe Dumnezeu.
De aceea este nevoie ca focul lăuntric al râvnei noastre pentru mântuirea sufletelor să nu se stingă şi duhul nostru de jertfelnicie să nu se împuţineze, oricât de potrivnice ne-ar fi împrejurările şi oricât de mari talazurile care tulbură marea acestei vieţi.
Viforul ispitelor apare fără încetare iar făptura noastră alcătuită din smerenie şi mărire, adeseori cade sub loviturile lui, rănită de moarte. Şi totuşi noi trebuie să îndrăznim ca să biruim lumea, adică să-i prefacem chipul după icoana desăvârşirii lui Dumnezeu.
Şi să mai ştii tu, Petre, că oricât de aprinsă ne-ar fi dorinţa de a primi pe Domnul Hristos în inimile noastre, dacă nu însoţim credinţa noastră cu fapte de milostenie faţă de semenii noştri, nu vom fi în stare să facem măcar un pas pe calea sfântă a desăvârşirii.
Aşa că tu să fii cu luare aminte la tot ceea ce ţi-am spus, căci Domnul, hotărât, va trimite îngerul Său ca să te păzească în toate căile tale. Amin.”
39
Într-o seară din toamna anului 1906, pe când turma de oi era adusă la curtea stăpânului, nenea Ştefan îmi spune printre altele:
să nu pleci acasă la mama ta până ce nu vei sta de vorbă cu mine.
Şi după ce am terminat cu mulsul oilor şi am servit masa de seară, am mers în camera unde de obicei dormea ciobanul nostru. După ce îşi dezbrăcă haina şi aprinse candela, se aşeză pe un scăunel la gura vetrii şi mă pofti şi pe mine să iau loc lângă dânsul.
La lumina limbilor de foc, ce ieşeau pâlpâind dintr-o buturugă uscată, i-am văzut faţa lui tristă şi udată de lacrimi. După ce slobozi un oftat adânc, îşi plecă puţintel fruntea şi-mi zise cu glas domol şi grav:
petre tată, să ştii că nu „miroase” a bine. Ne aşteaptă necazuri. S-a apropiat vremea când trebuie să ne despărţim şi iată că de acum eşti destul de mare; deci deschide-ţi bine ochii, inima şi sufletul şi fii cu luare aminte la tot ceea ce îţi spun eu: „Să fugi de păcat, ca de şarpe. Să iubeşti adevărul şi să grăieşti numai adevărul. Să ierţi greşelile aproapelui tău, să-ţi faci prieteni numai pe aceia care iubesc adevărul, căci cei ce se potrivesc, des se întâlnesc.
Adevărul are multă răbdare şi aşteaptă, numai minciuna e grăbită. Şi în cele din urmă, adevărul este un fruct ce trebuie cules numai când este bine copt. Iar cu privire la ascultare, învaţă-te mai mult să asculţi decât să vorbeşti, că ascultătorul adesea este mai înţelept decât vorbitorul şi apăi cine vorbeşte, risipeşte, iar cel ce ascultă, culege roadă multă.
Tu să fii grabnic la auzire şi zăbavnic la grăire. Să dai ascultare omului bătrân şi pe acesta să-l cumperi, nu să-l vinzi. Nu uita că Dumnezeu ţi-a dat pentru vorbire numai o singură limbă iar pentru ascultare, două urechi. Iată dar pentru ce ascultarea este baza virtuţii.
Unde crezi că pământul nu este roditor, nu risipi sămânţa că este păcat să arunci mărgăritarele în gura porcilor.
Bunul simţ şi judecata sănătoasă sunt sfetnici buni într-o casă. Şi cinstea valorează mai mult decât aurul. Ea nici nu se vinde, nici nu se cumpără.
Primul pas spre bine este acela de a nu face rău. Tu să te sileşti să faci bine cât poţi, căci n-ai putinţa să-l faci oricând. Ah! dacă toţi
40
oamenii ar fi înţelepţi şi ar face binele, pământul ar fi un paradis. Acum, el este adesea un infern în care moartea huzureşte.
Să fii tare în credinţă, puternic în nădejde şi aprins de dragoste pentru Dumnezeu, ca să poţi trece peste toate necazurile ce vor veni.
Şi acum mergi acasă la tine de te odihneşte şi mâine să vii mai de dimineaţă, că uite ziua s-a micşorat.”
A doua zi am mânat turma la păscut prin preajma pădurii Raiosu şi cum în orele dimineţilor de noiembrie este frig, am făcut un foc de vreascuri uscate în şanţul din marginea pădurii.
Pe când stam şi ne încălzeam pe lângă foc, mă tot gândeam cu îngrijorare la cele ce-mi spusese cu o seară înainte nenea Ştefan. Şi deodată, el rupse tăcerea şi-mi zise:
ascultă tu, Petrică tată, în toată viaţa ta pe nimic să nu pui preţ, fără numai pe credinţa în Dumnezeu, căci toate trec, toate pier, totu-i goană după vânt şi, numai credinţa te ajută să-ţi mântuieşti sufletul.
Iată că-ţi spusei ne aşteaptă necazuri. Şi bunul Dumnezeu îngăduie acestea pentru a ne lămuri mai bine pe temelia credinţei.
Peste două săptămâni vom încheia alergarea de păstori, căci stăpânul ne va lua oile, şi pe ale mele şi pe ale tale, dar să nu te tulburi şi nici să spui ceva acasă la tine până ce vor fi toate acestea.
în decursul a câţiva ani îmi strânsesem şi eu câteva oi şi care, prăsindu-se, se făcuse la număr vreo 16-17. Nenea Ştefan avea şi el pe ale lui, vreo 10-12. în vara anului acela intrase în oi o boală ce se numeşte gălbează şi murind multe din ale stăpânului, la încheierea anului de păstorire, unchiul meu ne-a oprit oile pentru a-şi acoperi cât de cât paguba, ce nu din vina noastră se produsese.
Arderea Sfintei Scripturi
Şi pe când stam pe lângă foc, la un moment dat, ciobanul şi-a scos mantaua de pe dânsul şi a agăţat-o de creanga unui copac, apoi iar s-a aşezat la locul lui şi a continuat a-mi da sfaturi.
După un timp, oile, fiind la păscut, se depărtaseră un pic de noi. Am fost nevoiţi să plecăm de lângă foc pentru a sta prin preajma turmei.
în vremea asta, pe drum a trecut un grup de femei din satul C. care mergea în pădure la adunat ghebe sau alţi bureţi comestibili,
41
că de, de acum ne aflam în Postul Crăciunului şi nimeni nu mai mânca de dulce.
Când femeile acelea au ajuns în dreptul unde se afla mantaua agăţată-n pom, una dintre ele, vrând să pară mai interesantă, mai isteaţă sau nu ştiu cum să zic, a sărit şanţul şi mergând la mantaua lui nenea Ştefan a scos Biblia din buzunarul acesteia şi fără nici o chibzuinţă a pus-o pe focul din şanţ, ce încă nu se stinsese gândind probabil în mintea ei beteagă, că în felul acesta îşi va bate joc de acel cioban, pe care mulţi nesocotiţi îl considerau ca nefiind în toate facultăţile mintale.
Noi, degrabă am alergat la locul cu pricina, dar când am ajuns, era prea târziu. Cartea era deja cuprinsă de flăcări, iar femeile fugeau prin pădure făcând mare haz de această nebunească şi nesăbuită glumă a lor.
42
Atunci, nenea Ştefan, supărat foarte fiind, a grăit următoarele cuvinte:
domnul să judece între mine şi voi, că El îmi este martor că nimic rău nu v-am făcut. Pentru ce dar aţi mâniat pe Dumnezeu şi mie rană adâncă în inimă făcându-mi. Numai unul cu sufletul orb ar fi putut face o faptă atât de rea.
După acestea, strivit de supărare, s-a aşezat pe marginea şanţului şi, plecându-şi capul în palme, a început a plânge ca un copil. Lacrimile lui calde, curgând şiroaie în jăraticul mult iubitei lui cărţi se transformau în aburi care urcau în sus ca nişte porumbei albi trimişi spre înălţimi să ceară de la Dumnezeu Tatăl milă şi îndurare pentru multele păcate ale omenirii.
Femeia aceea care a pus Sfânta Scriptură pe foc se numea Maria Panait şi a trăit până la vârsta de 80 de ani. Cu 15 ani înainte de sfârşitul vieţii ei, a fost lovită de o boală necruţătoare care i-a stins lumina ochilor şi a lăsat-o atâta amar de ani, cufundată într-un întuneric adânc de noapte neagră şi îndelungată, ca de mormânt.
43
în vremea asta, în toată ţara mocnea o stare incandescentă de nelinişte. Plugarii care constituiau talpa ţării ajunseseră la o mare neînţelegere cu proprietarii de moşii. Este vorba de pregătirea marilor răscoale ţărăneşti din ianuarie-februarie 1907.
Şi datorită acestei tulburări unchiul meu s-a hotărât să vândă din oi şi să oprească mai puţine. Şi aşa că, la numai două săptămâni de la întâmplarea aceea cu arderea Bibliei, tot ce prezisese nenea Ştefan, s-a petrecut întocmai, că unchiul, până în cele din urmă, a vândut cea mai mare parte din oi şi pe ale noastre nu a mai vrut să ni le dea înapoi, refuzând totodată să ne plătească şi dreptul ce ni se cuvenea pe anul de slujbă. Şi aşa fiind situaţia, nenea Ştefan, neavând încotro, a fost nevoit să plece.
La despărţire m-a binecuvântat ţinându-şi degetele aşa cum le ţinem noi când ne închinăm, şi cu ochii plini de lacrimi îmi grăi ultimele lui cuvinte de despărţire:
rămâi sănătos, Petre. Să te rogi neîncetat lui Dumnezeu şi n rugăciunile tale să pomeneşti şi numele meu, iar tot ceea ce ţi-am spus şi plângând te-am sfătuit, să nu dai uitării. Aşa să faci şi aşa să lucrezi în toată viaţa ta. Amin.
Apoi m-a sărutat pe frunte şi s-a dus de la noi. S-a dus în lumea largă şi fără destinaţie lăsând să cadă pe pământul ce l-a iubit atât de mult, la fiecare pas câte o caldă şi sfântă lacrimă.
Ehe, şi eu rămânând la casa părintească, am început a mă îngriji de gospodărie, că deh, de acum eram destul de mare şi nu peste multă vreme urma să mă căpătuiesc.
De serviciul militar am fost scutit pe motivul că mama era văduvă şi între cei şase fii ai ei eu eram cel mai mare ca băiat.
Au trecut mulţi ani la mijloc, în care timp eu m-am căpătuit, apoi ne-am făcut casa aceasta şi tot rostul ce-l avem. Voi pe rând aţi venit pe lume şi iată că acum sunteţi mari şi ca mâine, parcă vă văd cum veţi zbura din casa părintească, unul câte unul, mergând fiecare
44
la rostul lui. Şi acum hai să vă mai spun încă o întâmplare care s-a petrecut cu mulţi ani mai târziu, după plecarea lui nenea Ştefan, de prin locurile acestea, mai precis în luna martie a anului 1931, nu ţin minte ziua.
Ne aflam la mătuşa mea, care de acum era şi naşa noastră ca să tăiem moţul aşa după cum cere obiceiul, la cel mai mic dintre voi, că atunci împlinise vârsta de trei anişori. Dar iată acum m-am luat cu vorba şi uitasem să vă spun că unchiul N. murise demult.
Copilul nostru nu putea merge bine pe picioare şi până la data aceea nu pronunţase vreun cuvânt şi-l consideram ca fiind mut şi oarecum olog din naştere.
Pe când ne aflam cu toţii la masă şi naşa proceda la tăierea moţului, eu şi cu mama voastră furăm
45
cuprinşi de un puternic sentiment de milă şi, fără de voie, am început a plânge de soarta copilului şi, deodată, nu ştiu cum, dar o inspiraţie îmi veni aşa, din senin, şi am zis deznădăjduit, dar plin de convingere: „Dacă nenea Ştefan ciobanul ar mai fi fost pe aici, el s-ar fi rugat lui Dumnezeu pentru noi şi hotărât, copilul nostru nu s-ar fi aflat în starea aceasta.”
Şi, Doamne! De cum terminai de zis vorbele astea, copilul deodată a sărit de pe scaun şi în goană mare, a ieşit pe uşă zicând:
mamă, eu mă duc acasă.
Vă puteţi da seama câtă bucurie am simţit în momentul acela când l-am văzut alergând şi vorbind ca oricare copil normal.
Plin de emoţie ce nu se poate spune, imediat am ieşit cu toţii în alai până la poartă şi l-am urmărit cu privirea până ce a intrat aici în curte. Şi toţi ne minunam de puterea cea nemăsurată a lui Dumnezeu şi de milostivirea Sa revărsată din belşug asupra noastră pe dată ce am pronunţat cu deosebit respect numele robului Său, Ştefan.
Şi cu acestea dragii mei, am terminat cu povestirile despre omul lui Dumnezeu, Ştefan, de pe vremea când el era cioban la oi pe meleagurile noastre, adică de aici de la movila Soplei, Lunca Bucovului, Lipovul tot şi până în câmpia dintre Dumbrava şi Trestieni, şi la ale cărui fapte şi întâmplări eu am fost de faţă, le-am trăit aşa cum le-am auzit cu urechile şi le-am văzut cu ăşti doi ochi ai mei, aşa vi le-am povestit şi vouă.
Şi acum copii, poftiţi la culcare şi mergeţi cu pace în lumea plină de miraje a visurilor. Noapte bună!
Şi cu acestea am încheiat şirul povestirilor auzite de la tatăl meu, în nopţile lungi de iarnă, în vremea copilăriei noastre.
46
Pe urmele lui Ştefan
Cu privire la cunoaşterea biografiei lui Ştefan ciobanul, pentru vremea dinainte ca şi după plecarea lui de prin locurile acestea, atât tatăl meu precum şi alţi bătrâni din satul nostru au posedat cunoştinţe foarte nesigure. Cu toate acestea, obţinând unele informaţii pe care le-am cules ulterior, am găsit că este potrivit să le prelucrez şi să alcătuiesc o lucrare de reconstituire a momentelor şi evenimentelor din viaţa lui, după plecarea de la stâna unchiului tatălui meu, din care, fiecare cititor este liber a culege şi a reţine ceea ce crede că i-ar fi de folos sufletului său. Rugăm totuşi a nu se pierde din obiectiv personajul principal care pentru oricine poate fi un minunat model de trăire creştinească, de credinţă, curăţie, sensibilitate şi justiţie umană. Aşa că vă poftim să citiţi şi povestirea ce urmează.
în ciuda vârstei sale înaintate şi a bolii care-i macină sănătatea aproape văzând cu ochii, bătrânul Matei se tot apleacă şi adună de prin curte, te miri ce, ba un gătej uscat, ba o surcică şi le pune la adăpost, sub şopronul de lângă casă.
Din când în când se ridică, îşi îndreaptă spatele şi priveşte la norii plumburii care se apropie cu tunete înfundate. Şi din buzele sale pământii, bătrânul rosteşte neîncetat rugăciuni de îndurare:
doamne, zice el, în marea Ta milostivire şi cu puterea Ta cea nemăsurată, adu-mi feciorul acasă. Adu-l, Doamne, că el şi numai el îmi poate fi toiag de sprijin bătrâneţilor mele. El este lumina ochilor mei. Că nu mă pot împăca, Dumnezeule, cu gândul că tocmai feciorul meu cel mic să nu mai fie în viaţă. Adu-mi-l, Doamne, iar pe Gheorghe şi pe Nicolae întoarce-i cu mila Ta către fratele lor.”
Primii picuri l-au lovit pe bătrân în spate, dar el continua totuşi să se învârtească prin curte neluând în seamă că ploaia se înteţeşte de la o clipă la alta. Gheorghe şi Niculaie, feciorii lui mai mari, stau pe prispa casei părinteşti şi-şi pun la cale câte în lună şi stele:
49
Ce să mai amânăm? E timpul să ne luăm inima în dinţi şi să i-o spunem pe faţă, zise Gheorghe către fratele său, Nicolae. Iaca au trecut mai bine de şase luni de când s-a terminat războiul şi cine a fost de venit, a venit, şi cine nu, înseamnă că nu mai e în viaţă.
Până şi Lixandru Ababii, care a fost prizonier în Bulgaria, a venit. Dar el? Ce să mai aşteptăm? Asta înseamnă că n-are de unde să mai vină şi gata. Aşa că, haide odată, şi să-i spunem bătrânului că altă cale, vezi bine, că nu-i.
cheamă-l tu, îi zise Niculaie cu jumătate de glas.
tată hăi! strigă Gheorghe, lasă roboteaîa şi vină că te udă ploaia.
Şi bătrânul se duse îngândurat şi fără de sine lângă feciorii lui.
Urmă o tăcere ca de mormânt, în care timp bătrânul îşi simţi sufletul apăsat de amărăciune. în cele din urmă feciorul cel mare rupse tăcerea şi-i zise tatălui său cu dojană:
ce tot roboteşti aşa, fără noimă, tată? Că doar de acum eşti bătrân şi ar trebui să mai stai locului. Doar n-ai vrea să spui că dichiseşti pentru fecior-tu Ştefan?
păi, vezi bine că doar n-oi face pentru mine, care de acum sunt deja cu un picior în groapă, răspunse tatăl cu un ton de reproş, sinv ţindu-se înţepat până în adâncul inimii de cuvintele spuse de Gheorghe.
geaba osteneşti tată, intră în vorbă Niculaie, sunt 6 luni şi mai bine de când s-a terminat răzbelul şi...
şi, şi, ce vrei să spui? Doar nu cumva doriţi ca pe fiul meu cel mic să nu-l mai văz? răspunse bătrânul tată, ascunzând după pleoapele lăsate, ochii lui înlăcrimaţi.
cum să dorim aşa ceva, tată? Se poate una ca asta? Că doar şi el e fratele nostru şi toţi suntem de aceeaşi mamă, răspunseră ei cu făţărnicie.
dar ce v-a găsit de v-aţi grăbit să-mi întunecaţi puţinele zile ce mi-au mai rămas de trăit?
tată, odată şi odată tot trebuia. A trecut atâta vreme de la război şi...
şi, şi, iar zici aşa? Io văz cam ce vreţi voi, dar să ştiţi că partea lui Ştefan de moştenire este a lui şi numai a lui. Voi nu aveţi aici un drept să vă amestecaţi. V-am dat fiecăruia partea ce vi se cuvine, v-am făcut case la fiecare. V-am dat plug şi boi la fiecare. Acum sunteţi la casele voastre, cu nevestele voastre, şi aţi face bine să mă lăsaţi în pace, că fratele vostru nu este mort, iar credinţa mea îmi spune că el trebuie să vină acasă cât de curând.
50
Cei doi fraţi, văzând că n-o scot la capăt cu bătrânul au pus la cale un vicleşug. Mergând împreună la vornicul satului, l-au măsluit cu plocoane şi l-au rugat să facă o ţidulă în care să se arate cum că Ştefan, feciorul lui Matei Vădanul, este declarat dispărut în focul luptelor pe pământul Bulgariei în zilele marelui război pentru Independenţa României. „Că voim ai face pomenile după rânduiala creştinească” au zis ei primarului dar numai la asta nu le era lor gândul.
Nu au trecut decât două zile la mijloc şi-n poarta lui Matei bătu vătăşelul primăriei, care-i înmână o scrisoare sigilată.
Cu mâna tremurândă, bătrânul o luă şi nedumerit se uită la ea când pe o parte, când pe alta. Nu părea a fi o scrisoare trimisă de feciorul său Ştefan şi cu îndoială în suflet merse la Nicolae ca să i-o citească. Acesta, cu o prefăcătorie fariseică, desfăcu plicul şi citi textul. Bătrânul de cum auzi despre ce este vorba, îşi plecă domol capul cărunţit, gemu de durere şi rămase nemişcat ca un trunchi.
După mai multe clipe de tăcere, îşi ridică privirile sale înlăcrimate spre cer şi-şi făcu trei cruci mari zicând:
-tu mi l-ai dat. Tu mi l-ai luat. De acum viaţa mea nu-şi mai are rostul aici; deci ia-mă şi pe mine, Doamne.
Apoi plecă păşind greu, legănat şi se duse sub şopronul de lângă şură, unde se aşeză pe vreascurile adunate şi plânse acolo cu amar, până spre seară. în tot acest timp, nimeni nu a venit să-l mângâie măcar pe mult îndureratul bătrân.
Suspine şi lacrimi multe de jale vărsă sărmanul tată, dar până la urmă fu nevoit să-i facă înmormântare prezumtivă, iubitului său fiu, Ştefan.
Era într-o zi de sâmbătă, când clopotul Bisericii sună din răstimpuri a jale cu ecouri prelungite. Soarele toată ziua a stat ascuns dincolo de perdeaua de nori. Oare plânge şi el moartea timpurie a lui Ştefan? Nu, ci plânge pentru pizma şi ura care omoară sufletele celor doi fraţi.
Când preotul sosi, curtea deja era plină de lume ce se adunase ca să compătimească pe bătrânul Matei.
După citirea „stâlpilor” au mers cu toţii la Biserică, unde s-a oficiat slujba prohodirii după toate canoanele. De aici pelerinajul numai în plânset şi suspine a ieşit în curtea locaşului sfânt şi s-au aşezat în jurul mormântului însemnat numai, la căpătâiul căruia, străjuia o cruce de mesteacăn.
52
Preotul luă o sticlă cu untdelemn sfinţit şi-l turnă pe cruce, zicând:
- „Odihneşte Mântuitorul nostru cu Drepţii pe robul Tău şi-l aşează în rai, unde cetele Sfinţilor Doamne şi Drepţii ca luminătorii strălucesc, pe adormitul pe câmpul de onoare pentru apărarea patriei şi slava Sfintei noastre Biserici, robul Tău Ştefan, odihneşte-l, trecându-i lui toate greşalele cele de voie şi cele fără de voie, cele întru ştiinţă şi cele întru neştiinţă, cu fapta, cu gândul şi cu cuvântul, cele din noapte şi din zi, cele din tinereţile sale şi până-n ceasul cel mai de pe urmă şi toate cele ce ca un om le-ar fi greşit, iar Tu ca un Dumnezeu Bun, iartă-le.”
- „Dumnezeu să-l ierte.”
- „Că numai Tu eşti Dumnezeul nostru şi numai Ţie se cuvine toată Slava, Cinstea şi închinăciunea: Tatălui şi Fiului şi Sfântului Duh, acum şi pururea şi-n vecii vecilor, AMIN.
După terminarea slujbei înmormântării, strivit de durere, bătrânul Matei îmbrăţişă crucea de la mormântul fiului său şi prinse a se jelui cu amar:
„Ştefan feciorul tatii spune-mi unde eşti?
Vreau să te văd acum venind din val de nori,
Călcând pe stropi de rouă sau ieşind din flori.
Ştefan feciorul tatii unde zăboveşti?
Arată-te şi vino din slăvile cereşti,
Că nu mai pot s-aştept!...
Vino acum Ştefane unde eşti tu oare?
Să te mai văd o dată şi apoi pot să mor,
Deci vino cu grăbire de stinge al meu dor,
Vino acum Ştefane, că sunt la strâmtorare mi-e sufletul zdrobit şi amarnic mă mai doare Inima din piept!...
Destul îmi este jalea pentru soaţa mea,
Că a murit sărmana prea de timpuriu.
Deci vino dragul tatii până nu-i târziu Că mâine nu se ştie de mă vei afla Destul îmi e durerea pentru mama ta Ce zace în mormânt!...
Tu eşti pentru mine văzul şi puterea Şi fără de tine, viaţa mi-e amară.
Te-aştept pe prispa casei încă de astă-vară.
53
Te-aştept, deci vino grabnic să-mi alini durerea Ştefan băiatul tatii, tu-mi eşti mângâierea Aici pe pământ!...
O! tu fire blândă şi-nţelegătoare Vino să mă vezi şi să te văd odată,
Vino tu şi-alină durerea de tată.
Vino să-ţi vezi groapa, crucea asta mare.
O! fire blajină şi mângâietoare Tu înger în trup!...
Iată cum amarnic plâng lâng-a ta cruce Şi vărs multe lacrimi pe acest pământ Tu unde eşti dară, că n-oi fi în mormânt, Arată-te şi vino, fă-mi clipa asta dulce,
Că hulpava moarte, vrea ca să m-apuce
Cu-o foame de lup!...
întoarce-te, copile, din al morţii drum,
Căci mângâiere n-am acum la bătrâneţe,
Iar zilele mele-s pline de tristeţe,
Parcă te văd cu duhul aşa ca prin fum. întoarce-te, copile, din al morţii drum Şi fă măcar un pas!....
Nu pot să mai aştept şi vino, copile,
Căci de cruda moarte, tu nu poţi fi răpus.
Tu ce ai credinţă în Domnul Iisus Doar ştii că n-am răbdare, deci vino, copile Şi mângâie-mi tu puţinele zile Ce mi-au mai rămas!...
O! chiar dacă ai luptat trecând prin foc şi scrum Şi prin cenuşă caldă la Plevna sau Vidin,
Cred totuşi că eşti viu, căci sânge de român Pulsează-n trupul tău, nu sânge de păgân Şi-n viaţa ta vibrează un suflet de creştin, întoarce-te, Ştefane, din pământ străin Întoarce-te din drum!....
Stau sprijinit de cruce, lâng-al tău mormânt. Stau şi plâng într-una fără mângâiere.
Mi-e trupul slăbit lipsit de putere -
La cer îmi ridic ochii, rugând pe Domnul Sfânt
Şi te aştept, Ştefane aici lângă mormânt,
54
Te aştept să vii acum!...”
După acestea, din nou au mers cu toţii la curtea lui Matei, unde s-a pus masa parastasului.
Din toată adunarea aceea, numai bătrânul tată era cel mai îndurerat şi mai adânc lovit de soartă.
Este foarte adevărat că el şi-a iubit copiii, pe toţi deopotrivă şi tocmai de aceea a ţinut ca să facă o casă pentru feciorul cel mare în spatele celei părinteşti şi pentru Nicolae, în faţă. Iar pe Ştefan, fiind cel mai mic, să şi-l ţină pe lângă dânsul. De altfel, acesta era şi cel mai lipit de inima tatălui său, căci el rămânând fără de mamă încă mic fiind, bătrânul i-a fost şi mamă şi tată în acelaşi timp.
Şi acum iată-l pe bătrânul Matei, petrecând cu nespusă durere înmormântarea celui mai iubit dintre odraslele sale.
în timp ce toţi se aflau la masă şi udau pământul vărsând din pahare câte un pic de vin zicând: „Dumnezeu să-l ierte” un străin, care părea a fi ca un cerşetor, se opri în dreptul casei lui Matei, în mijlocul drumului. Hainele lui erau ponosite şi abia se ţineau pe dânsul. Era murdar şi nebărbierit de multă vreme. Unul din mulţime, merse şi-l pofti la masă; că nu poate fi pomană mai acătării, decât cu un drumeţ străin şi sărac.
Acesta intră în curte cu sfială, îşi roti privirile peste toată adunarea, apoi cu un aer plin de curiozitate şi spaimă, întrebă pe cei ce se aflau în apropiere de el:
dar ce s-a întâmplat? Pentru ce este acest praznic? Nu cumva a murit bătrânul?
în acest timp, o pereche de ochi îl sfredeli până în adânc. Străinul văzu şi mai ales simţi aceasta, dar se reţinu şi nu grăi un cuvânt. Cel ce îl iscodi cu privirile, era Gheorghe, care ar fi voit, nu ştiu din ce pricină, să sară asupra lui, dar aceasta nu îi era cu putinţă şi stăpânindu-se pe sine, luă o bucată de pâine de pe masă, aşa ca şi când ar fi rupt din carnea lui, o dădu necunoscutului şi-l pofti să plece cât mai grabnic.
Cei ce se aflau la mese, mirându-se de aceasta, îl întrebară cu nedumerire:
pentru ce, Gheorghe, ai izgonit pe sărmanul acela?
era prea murdar şi mi-a fost teamă să nu vă facă scârbă zise el grăind un neadevăr.
55
Şi străinul acela, crezând că masa parastasului este pentru moartea bătrânului Matei, se duse plângând şi cu mare jale în sufletul lui şi nu s-a mai întors.
A trecut multă vreme de la această întâmplare şi să fi fost cam pe la anul 1896, când acel străin sărac, dar acum curat la trup şi la suflet, iese din misterioasa împărăţie a tăcerii şi din desăvârşita lui pustnicie şi-şi face apariţia prin preajma oraşului Ploieşti. Se angajează ca cioban la oi, servind pe oameni cu o impecabilă dăruire de sine, pânăn toamna anului 1906, când cerul ţării noastre se întunecase de frământarea răscoalelor, care de la o zi la alta erau gata să răbufnească.
Aerul părea trist şi apăsător, iar pământul însetat, parcă şi el aştepta cu nerăbdare să înghită cu lăcomie sângele cald a mai multor mii de robi ai ţarinei.
Ciobanul, cinstitul cioban, cu sufletul întristat de situaţia tul bure din ţară, doreşte să se retragă din nou în adăpostul şi liniştea măgurii. Calea până la munţi fiind lungă este nevoit să poposească din loc în loc.
în contemplarea popasului şi-n nostalgia amintirilor, în suflet i se aprinde un dor nestăvilit pentru casa părintească şi locurile natale, unde cu 50 de ani în urmă a văzut pentru prima dată lumina zilei, unde şi-a petrecut copilăria şi primii ani ai tinereţii sale.
În vremea aceasta, în sătucul de sub poalele munţilor Buzăului, Gheorghe, fratele mai mare al lui Ştefan, întâlneşte în uliţă pe Duhovnicul satului:
plecăciune, Preacucernice Părinte!
bun întâlnişul, Gheorghe, tată!
da de unde vii aşa lunea dimineaţa, taică Părinte?
iaca fusei până-n costişe la Mitru a Marandii de i-am făcut o sfeştanie, că m-a rugat de ieri, bietul om... Daa, ştii, eu chiar voiam să te întâlnesc, Gheorghe, tată?
aa! ce spui, Părinte! Da mă rog, ce aveai să-mi spui?
ia să vezi dumneata: Azi noapte, de unde şi până unde, l-am visat pe Ştefan, fratele vostru mai mic...
56
La auzul acestora, Gheorghe se întunecă la faţă, dar pentru a nu-şi trăda pizma ce mocnea în inima lui, ca spuza sub cenuşă, se arătă că este îndurerat de soarta fratelui său şi zise cu prefăcătorie în glas:
o, Doamne! Şi cum zici că l-ai visat, Părinte?
păi să vezi cum (continuă preotul). Se făcea că vine de departe şi că mai avea de mers vreo trei stadii până să ajungă aici în sat, şi părea aşa de luminat şi bogat foarte în cele duhovniceşti, încât ai fi crezut că e din altă lume, nu altceva. Şi apoi nu ştiu cum s-a făcut că nu s-a mai aflat. A dispărut aşa deodată. Şi iaca parcă stau să-l văd şi acum înaintea ochilor mei...
ei! Vise de noapte, Părinte. Cine ştie pe unde i-or fi zăcând oasele, bietul de el. Poate pe undeva pe la Plevna sau Vidin, mai zise Gheorghe despărţindu-se de preot, înciudat că-i răscolise amintirea fratelui său, despre care mai degrabă ar fi dorit să nu-i mai vorbească nimeni. Şi pe dată, în sufletul lui, începu o frământare care-l chinui cu amarnice închipuiri:
nu! El nu trebuie să mai fie în viaţă. Şi de ar fi, aici nu mai are ce căuta. Da, el e mort de mult şi cine ştie prin ce coclauri i-o fi zăcând scheletul... Dar... Dar, ochii aceia sfredelitori ai nespălatului aceluia de la masa parastasului de înmormântare, oare nu erau ai lui? Nu cumva el este pe aici, pe undeva şi acum i-a năzărit să vină ca să-şi ceară dreptul de moştenire?! îi dau eu moştenire să mă pomenească! Mai bine şi-ar vedea de hoinăreala lui...
Dar ce tot mă frământ fără rost? Ştefan nu mai e şi gata. Oho! şi de unde să mai fie după 30 de ani de la război?...
Dar nu ştiu ce e, că în suflet, tot mă roade ceva. Cine să fi fost oare cerşetorul acela care a venit atunci la masa înmormântării lui Ştefan?! Şi apoi de ce a dispărut fără urmă? I-o fi fost teamă de noi? O fi bănuit că eu şi cu Nicolae deja pusesem stăpânire pe dreptul lui de avere?... Mai ştii!...
Şi dacă ar fi să fie în viaţă, de ce de atâta amar de vreme nu a mai dat pe acasă?...
Eh! şi dacă e, după 30 de ani, nu mai are el dreptul la moştenire. Nu el l-a înmormântat pe tata! Nu el i-a făcut parastasele! Nu el a plătit fonceria la stat!... Oo! Dar ce slab sunt! Ar trebui să fiu mai bărbat, că doar de acum sunt un om în toată puterea vârstei. De ce-mi fac Singur atâtea închipuiri? Dar, totuşi, ceva parcă mă roade la inimă. Visul popii m-a tulburat adânc!
57
Da, şi apoi, nu ştiu cum se face, că tot ce spune popa ăsta al nostru, se petrece întocmai. Nu cumva o fi ceva şi cu Ştefan?
Şi cum zicea el că vine putred de bogat şi că mai avea trei coline de urcat ca să ajungă aici? Eh! Trei coline ar putea să însemne trei ani, treizeci de ani sau,., sau...
O noapte plină de mistere
Şi acum să ne întoarcem cu povestirea la ciobanul nostru, ca să vedem ce s-a mai petrecut cu dânsul.
Iată-l în a treia zi de la părăsirea stăpânului, în drumul întoarcerii spre locurile natale.
Suntem în 6 decembrie, ziua praznicului Sfântului şi Marelui Ierarh Nicolae, făcătorul de minuni.
Şi de data aceasta, iarna parcă ar vrea să-şi spună cuvântul mai de timpuriu, căci pământul e îngheţat tun şi primii fulgi de zăpadă se aşternu odată cu venirea zorilor.
Ciobanul nostru făcu un popas la una din bisericile ce le întâlni în drumul său, unde ascultă cu evlavie Sfânta Slujbă. Apoi, întărit şi mai mult sufleteşte, porni din nou la drum şi când umbrele înserării se lăsau ca un văl liniştit peste toată suflarea, drumeţul se opri un pic sub sprânceana muntelui şi se rugă în gândul său:
„Doamne, ştiu că şi bietul tata s-a dus după mama odihneşte-i Tu în pace pe părinţii mei şi fie-ţi milă şi de fraţii mei. Adu-i la cunoştinţa Adevărului Tău ca şi sufletele lor să afle bucuria mântuirii Tale...”
De-acum se înserase de-a binelea şi pe la ferestrele caselor începu a licări slabele pâlpâiri ale lumânărilor de seu, sau ale opaiţului.
Călătorul nostru păşeşte măsurat şi se îndreaptă cu sfială spre căminul tătânelui său. Are suflet curat ca raza de lumină şi nu are de gând să se aşeze aici temeinic.
Iată-l ajuns în dreptul casei fratelui său, Nicolae. Lumină multă şi din lăuntrul odăilor se aud râsete de desfătare. „Da. Desigur, el îşi serbează ziua numelui şi se veseleşte cu cei ai casei lui. Poate că are şi invitaţi. Oare câţi copii o fi având? O fi căsătorit pe vreunul dintre ei? Cine poate şti?
58
Din uliţă, până să intre în curtea casei părinteşti, îşi aruncă privirile spre casa fratelui său cel mare, Gheorghe. Acolo, întuneric beznă. Probabil că sunt invitaţi la Nicolae.
De cum intră în curte, Ştefan îşi scoase cuşma de pe cap şi-şi făcu trei cruci mari, zicând:
„Doamne, în milostivirea Ta cea mare, odihneşte şi sufletele părinţilor mei în Sânurile Tale.”
Apoi îşi roti privirile în jur, ca unul care nu mai călcase pe aici de o viaţă şi observă că nimic nu mai rămăsese din dependinţe: şura, şopronul, grajdul boilor şi altele. Le dărâmaseră fraţii lui şi le împărţiseră între ei. Numai căsuţa nu se ştie prin ce miracol sau din ce motive, a mai putut sta pe tălpile sale.
Ştefan se urcă pe prispă şi apoi a dat să intre în casă, dar uşa era încuiată. îşi aduse aminte că se poate pătrunde şi prin chilerul din fund, a cărui uşă nu avea broască pentru închidere, ci numai un mâner.
în interior un întuneric ca smoala.
Ştefan călcă pipăit şi intră în odaia unde a dormit bătrânul până în cea din urmă clipă a vieţii lui.
Ajuns aici, scoase amnarul din buzunar, îl lovi de cremene şi aprinse candela care se afla la locul ei. Se uită cu luare aminte la lucrurile din casă toate erau la locul lor. Până şi ceaunul de mămăligă sta cuminte pe cotlonul sobei.
Dacă n-ar fi stratul acesta gros de praf aşternut peste tot, ai fi crezut că cineva locuieşte aici.
O rază de mângâiere i se strecură în suflet, văzând că fraţii lui au păstrat toate acestea în cinstea bătrânului lor tată.
Ştefan, deşi se afla în casa care de drept şi de fapt era a lui, se simţea totuşi străin şi mai că nu se gândea să-şi plece capul spre a se odihni. Ceva nebănuit îl face să se teamă. în cele din urmă se aşeză pe pat şi până una, alta, scoase punga de la brâu şi la slaba lumină a candelei începu a număra bănuţii de aramă, când dintr-o parte, când din cealaltă. Şi asta o făcea aşa, ca să mai treacă vremea, căci frigul începuse a „strânge” amarnic.
Se gândi ca să adune vreascuri de prin ogradă şi să facă un focşor în sobă, dar afară pospaiul de zăpadă se aşternuse peste tot şi apoi ograda poate că este arată şi semănată. Şi soba? Soba, de atâta amar de vreme, s-ar putea să fie înfundată şi Doamne fereşte, cine ştie ce alt necaz s-ar fi putut întâmpla! şi apoi fratele său Gheorghe care l-a izgonit din curte cu mulţi ani înainte, ce ar fi putut să zică dacă ar
59
fi văzut ieşind fum pe hornul casei părinteşti? Aşa că până la urma urmei, tot mai bine este să se culce aşa în frig. Se va acoperi mai întâi cu cojocul său şi deasupra va pune toate scoarţele cele învechite... Zis şi făcut. Mai întâi îşi făcu rugăciunea de seară, apoi îşi scoase chimirul şi-l anină într-un cui din perete. Tot în acelaşi cui îşi puse şi punga cu părăluţele de aramă. Apoi se băgă sub toate lăicerele acelea mulţumit că i-a ajutat Dumnezeu de a ajuns după mai bine de 30 de ani, să-şi mai plece capul pe perna lui nebănuind măcar bietul de el că din întunericul de afară, doi ochi iscoditori şi scăpărători de invidie l-au urmărit pas cu pas.
Nu trecu mult şi simţindu-se încălzit sub lăicere şi obosit de drum, adormi dus pe cea lume.
Cine ar putea să fie altul, cel ce l-a urmărit, decât fratele său, Gheorghe care, de când cu preotul ce i-a povestit visul, linişte în suflet nu şi-a mai putut afla. „Trei coline ar putea să însemne trei ani sau de ce nu trei zile, adică, exact atâtea câte au trecut de la întâlnirea cu preotul? Şi ai auzit ce spune popa? (îşi zicea el în gând) că Ştefan este bogat, foarte şi iată cum s-au izbândit întocmai toată prorocia visului lui! Doar l-am văzut cu ochii mei cum a numărat câteva sute de galbeni. Asta înseamnă o avere uriaşă; o comoară de mare preţ... Hm! nemernicule şi hoinarule, nu te-ai simţit în stare să întreţii pe tatăl tău, ai fugit de muncă şi acum intri în casa bătrânului ca un hoţ? Şi încă ce hoţ dom-le! Păi o comoară de galbeni ca asta se poate câştiga nemuncind? Hotărât că hoţul şi şarlatanul ăsta a lăsat pe cineva nenorocit şi cu mâna la inimă.
Ehe! şi dacă i-ai furat, hoţule, nu trebuie să ai parte de ei. Numai un om harnic ca mine merită să se bucure de o avere ca asta!... Stai că-ţi arăt eu ţie!... Şi astfel plănuind el, nu stătu mult pe gânduri şi când socoti că Ştefan doarme de acum, tiptil, tiptil, se strecură prin chiler, apoi cu o încetineală ca de melc deschise puţintel uşa odăii, unde dormea Ştefan, şi vârând mâna, apucă de nojiţe punga cu pricina din cui şi tot cu aceeaşi încetineală o închise la loc, şi se duse ascunzându-se în bezna nopţii...
La un ceas mai târziu, un călăreţ necunoscut ieşea din sătucul de la poalele muntelui şi luând direcţia şesului dădu pinteni calului, care cu copitele sale lovea bulgării îngheţaţi de pe drumul din ţarină cu o răpăială din ce în ce mai puţin auzită, până ce se pierdu în depărtări spre zările negre şi sinistre.
60
După aproape trei sferturi de ceas de mers galopat, se opreşte şi cercetează cu atenţie. întunericul nopţii nu-i îngăduie a identifica bine drumul, dar stratul subţire de zăpadă îl ajută câtuşi de puţin.
„Iată aici în stânga e dâmbul prundişului, deci cam la cincizeci de metri mai la vale se află vadul de trecere prin apa Buzăului. Aşa că am ajuns cu bine”, îşi zice el mulţumit.
Iată-l pe malul râului. Apa este îngheţată bocnă. O clipă mai stătu locului şi apoi îşi îndemnă calul a păşi prin vad.
La început, dobitocul se codi, dar până la urmă prinzând curaj, la îndemnul stăpânului, păşi dar cu sfială. Nu era potcovit pentru gheaţă totuşi, încet, încet, se văzură trecuţi de partea cealaltă fără peripeţii.
Urcă malul stâng al râului şi se opri din nou. Din slăvile Cerului începu iarăşi să cadă rar fulgi mari de nea. După o nouă orientare, călăreţul coti spre dreapta şi merse în lungul apei până ajunse la un grup de sălcii bătrâne. Aici legă calul de un ciot şi el merse până lângă unul din trunchiurile răsucite se plecă şi vârî în scorbura acestuia o pungă plină cu bani. Apoi acoperi scobitura cu frunziş uscat amestecat cu zăpadă şi luându-şi dobitocul, se întoarse la vadul de trecere. Când însă voi să calce pe podul de gheaţă, calul se opuse cu îndărătnicie. Dar călăreţul era grăbit. îi împinse pintenii în burtă, îl lovi în cap cu frâul şi-l împinse în vad. Calul porni de-a curmezişul apei, punând cu nehotărâre copita pe gheaţa zgrunţuroasă.
Un vânt tăios bătea în lungul apei, pătrunzând până la oase şi pe cal şi pe călăreţ. Dar nu mai era mult până dincolo. Malul opus se desluşea din ce în ce în noaptea tulbure şi neagră ca iadul. Iată-l aproape, mai aproape!
„Dar de ce s-a poticnit gloaba?” Şi călăreţul îl izbi cu putere în coaste cu tocurile cizmelor. Nu făcu însă doi paşi şi calul se poticni din nou, scăpând un picior într-o copcă. Gheaţa proaspătă şi nu prea groasă nu ţinu sub greutatea copitei. Călăreţul înjură amarnic şi lovi calul cu sălbăticie în coaste şi în cap. Calul se opinti şi sări cu picioarele dinainte peste groapă, din care ţâşnea apa afară. Sub lovitura şi greutatea copitelor un bloc de gheaţă se desprinse dintre alte copci şi se lăsă în jos cu cal şi călăreţ. Văzând primejdia, omul sări din şa cât ai clipi şi se agăţă cu disperare de gheaţă.
Simţi pe la genunchi apa rece a râului care-l chema la sân, cu îmbrăţişarea morţii. Calul, sforăind turbat, se opinti din nou şi nefiind apa prea adâncă reuşi a se smulge din ghearele pierzării.
61
în clipa aceea, călăreţul se văzu salvat şi strângând în mâini curelele dârlogilor, se avântă şi ieşi din ochiul ce-şi bolborosea cu lăcomie apa.
încă 10-15 paşi şi se văzură din nou pe limanul salvării. Nu mai era timp de gândit şi nici altceva de făcut decât în cea mai mare grabă să se întoarcă acasă. Deci se săltă din nou în şa şi hai la drum. Hainele de pe dânsul, în câteva minute, deveniră sloi şi o răceală mai groaznică decât mormântul îl cuprinse din creştet până-n tălpi.
O clipă se gândi şi socoti că dreapta judecată nu întârzie să vină şi din clipa de faţă a şi început a-l sugruma cu fiorii morţii, cerându-i răsplătire pentru fapta săvârşită.
încă puţină galopare şi suferinţa îngheţului se va sfârşi, căci satul a început a se vedea printre fulgii de zăpadă care începuseră să cadă din ce în ce mai abundent. „E bine totuşi, se gândi el, că ninsoarea va
62
acoperi orice urmă, numai să nu mă aleg cu vreo boală de oase, cât pentru punga cu galbeni hoţul nu ar putea să se plângă că şi el i-a furat de la altcineva şi apoi, cine m-ar putea bănui când totul s-a săvârşit într-o noapte ca asta tăcută şi rece ca infernul?”
Din nările calului ieşeau în răbufnituri nori groşi de aburi, iar omul cu greu mai putea suporta asprimea gerului.
Peste alte zece minute, călăreţul intră pe poarta căminului său şi fără zgomot introduse calul la adăpost şi-i puse pe spate o pătură veche. Apoi intră în camera sa. îşi scoase îmbrăcămintea îngheţată pe dânsul şi se lipi de soba caldă.
în camera alăturată, nevasta şi cu ai săi copii dorm duşi, ei nu au de unde să ştie ce s-a putut petrece în noaptea aceasta atât de întunecoasă şi rece.
Când cocoşii cântau, vestind apropierea zorilor, ciobanul Ştefan se trezi din somnul său cu brumă groasă la gură. Candela încă ardea frumos şi la lumina ei, Ştefan deretecă odaia aşezând totul la locul lor precum fusese mai înainte. Apoi îngenunche în faţa icoanei şi se rugă lui Dumnezeu ca să-l păzească în toate căile lui. Se mai rugă el pentru odihna repausaţilor lui părinţi şi pentru sănătatea, iertarea şi mântuirea sufletelor fraţilor lui.
„Şi pe mine nevrednicul”, zise el în încheiere, „Doamne, iartă-mă de tot ceea ce aş fi putut să-Ţi greşesc, cu voie sau fără de voie, că şi eu iert acum în clipa aceasta, din adâncul inimii mele, pe fraţii mei şi pe toţi care mi-au necăjit sufletul”.
63
Şi ridicându-se de la rugăciune, se închină de trei ori, apoi se încinse cu chimirul, dar când voi să-şi lege punga la brâu ia-o de unde nu-i. O caută în sus, o caută în jos, în dreapta, în stânga, nu-i şi pace. Parcă a intrat în pământ, nu altceva. Numai Dumnezeu ştie ce-o mai fi şi asta...
„Dar nu-i nimic” îşi zise el în gând, „şi aşa bănuţii aceia de aramă nu aveau prea multă valoare. Iar de calendar, pentru socoteala zilelor, nu voi mai avea nevoie. De acum, toate zilele, pentru mine vor fi zile de rugăciune. Vor fi numai Sfinte Sărbători. Eu plec acum, până nu se va crăpa de ziuă şi numai Dumnezeu ştie de-mi va mai călca vreodată paşii prin aceste locuri”.
După acestea, cu evlavioase închinăciuni, îşi plecă de trei ori fruntea până la pământ zicând: „Rămâi cu bine, tu scumpă căsuţă a părinţilor mei, cuibul în care am văzut pentru prima dată răsăritul soarelui, rămâi cu bine...”
Şi ieşind cu sufletul întristat, se duse călcând agale peste covorul alb şi moale de zăpadă şi depărtându-se, se făcu nevăzut prin cernerea măruntă a fulgilor de nea.
Iată, aşa trecu o noapte plină de taine şi linişte discretă. Până ce se lumină de ziuă ninsoarea cu puful ei alb imaculat acoperi orice urmă a opincilor lui Ştefan.
Gheorghe care de grija comorii şi de spaima ce a tras-o când a căzut în copcă, nu a putut dormi măcar o ţâră, îşi făcu vânt până la Nicolae cu oarecare treburi, aşa mai mult pentru a trage cu urechea dacă el a simţit ceva deosebit în noaptea trecută.
După cheful prelungit de cu seară, Nicolae încă nu se sculase din somn şi la strigătul lui Gheorghe îşi puse scurteica nevestei pe umeri şi ieşi morocănos.
bună dimineaţa, Nicolae şi să-ţi fie de bine petrecerea,
bună neică Gheorghe şi-ţi mulţumesc de urare. Dar cu ce treburi te abătuşi pe la mine aşa de dimineaţă?
te rog să-mi împrumuţi barda ta, că pe a mea nu o mai găsesc. Probabil că a acoperit-o zăpada pe undeva, că voi să-mi cioplesc un vârtej pentru car, că deh! „Omul gospodar de cu iarnă îşi face car”
64
Apoi Nicolae se duse sub şopronul de lângă casă, luă barda şi i-o dădu lui Gheorghe. Acesta, ca să aducă vorba la subiectul ce-l interesa mai mult, îl întrebă:
dar ce era gălăgia aia aseară la tine aici prin curte?
nu ştiu să fi fost vreo gălăgie pe afară, dar probabil c-o fi sărit vreun viţel peste ţarc şi în cazul ăsta copiii aleargă după el pentru a-l băga din nou la adăpost.
aa, da! se prea poate, zise Gheorghe mulţumit, şi apoi plecă zicând: cu bine, Nicolae!
mergi sănătos neică.
Şi Nicolae intră din nou în casă nebănuind nimic din tot ceea ce îi frământa sufletul fratelui său mai mare.
Când Gheorghe ajunse în dreptul casei părinteşti, se uită din nou cu atenţie. „Ei, dar nu se vede nici o urmă” îşi zise el în gând. „Nu cumva hoţul o fi observat lipsa galbenilor şi a fugit încă din toiul nopţii de teama de a nu cădea pe mâna jandarmilor? Sau poate că doarme şi acum având ţurţuri de gheaţă sub nas?! în fine, ce-o fi o fi, şi-om mai vedea. Eu mă fac că nu ştiu nimic, vorba aceea: Nici usturoi nu am mâncat, nici gura nu-mi miroase. Aşa că...”
Au mai trecut la mijloc încă două săptămâni, timp în care, Gheorghe a stat ca pe spini.
Inima lui era plină de nădejde şi temere. Pe de o parte, dintr-un unghi imaginar, îi zâmbea fericirea îmbogăţirii fără ca să muncească pentru aceasta iar pe de altă parte frica şi îngrijorarea îl apăsa ceas de ceas.
Şi dacă văzu că fratele său Ştefan nu a dat nici un semn de nelinişte pentru dispariţia pungii cu bani şi nici măcar nu s-a mai arătat de parcă nu ar fi fost în realitate, ci doar o umbră, un vis trecător, se hotărî să meargă negreşit şi să-şi aducă comoara acasă la el, să o vadă lângă el, să se simtă stăpân pe ea. Şi într-un târziu din seara de Ignat, când pe uliţi nu mai era nici o ţipenie de om, se aruncă pe spatele calului şi-i dădu pinteni îndemnându-l la drum.
Afară din sat, splendoarea feeriilor şi vraja visurilor, cât vezi cu ochii, pe câmp, prin văi, pe dealuri, tot o pânză sclipitoare de argint.
65
Stratul de zăpadă, gros de două palme, acoperise şi drum, şi brazde, şi ponoare.
Înveşmântaţi cu chiciură grea, arbuştii răzleţiţi de prin răzoare păreau a fi nişte Moşi Crăciun din poveşti, îmbrăcaţi în mantii strălucitoare poleite cu safir şi cu stropi de peruzele.
De pe cer, luna plină îşi revărsa din belşug pretutindeni lumina sa, ajutându-l de a cunoaşte cu uşurinţă direcţia de mers.
Şi hai, şi hai, ba pe drum, ba peste câmp şi în cele din urmă iată-l ajuns pe malul drept al Buzăului. Până să coboare de pe cal, scrutează împrejurimile pentru a-şi da seama unde se află.
Dincolo de râu, nu prea departe, cam la un sfert de oră de mers întins, se zăreau câteva luminiţe. „Da” îşi zise el satisfăcut „acolo trebuie să fie Mărăcinenii. Deci salcia trebuie să fie p-aci pe aproape.” Coborând din şa, la numai 100 de metri mai în sus, a putut observa pe fondul cerului, la lumina lunii, siluetele bătrânilor trunchi ce străjuiau pe malul râului ca nişte fantasme în noapte.
„Iată că am reuşit să ajungem cu bine Murgule. De data aceasta, mă voi duce singur, iar tu, ai să mă aştepţi aci.
Păcat că tu nu poţi vorbi, că m-ai fi sfătuit atunci să nu trecem amândoi peste podul acesta de gheaţă. Ai văzut ce era să păţim!... Vai ce cap sec am avut! Dacă am fi trecut pe unde râul e îngust, să ştii că acolo apa e adâncă, precis că sub lespedea de gheaţă ne-am fi găsit mormântul! Mare noroc am avut!” Şi la gândul acesta se scutură de frică.
După ce-şi legă calul de un arbust, Gheorghe puse piciorul cu sfială pe suprafaţa lucie, păşind pipăit la fiecare pas.
„Ehe! dar gheaţa acum e mai groasă ca atunci şi apoi nu sunt aşa de greu cât Murgul meu”, se gândea el făcându-şi curaj.
Peste câteva minute se află lângă salcia cu pricina. Un tremur nestăpânit îl cuprinse din creştet până-n tălpi şi un gând năstruşnic i se furişă în minte:
„O mai fi oare punga cu galbeni în scorbură? Nu cumva am fost zărit de cineva atunci când am ascuns-o aici? Cât despre Ştefan, numai dacă ar fi devenit năzdrăvan ca-n poveşti ar fi putut ghici unde-i ascunsă comoara lui, adică nu a lui, ci a mea.”
Apoi lăsându-se în jos şi tremurând ca varga, vârî mâna şi bâjbâi prin unghere.... Dar, nimic! Deodată simţi cum se învârte pământul sub el. Vederea i se întunecă, tâmplele-i trosnesc şi capu-i vâjâie ca o cădere de apă.
66
Mai scobeşte el în jos ce mai scobeşte în putregaiul îngheţat şi deodată simţi între degete că i se încurcă o sfoară. Erau noj iţele pungii. Ah! acum speranţele-i cresc. Şi trăgând cu nădejde, scoase afară la lumina lunii, mult, nespus de mult iubita lui comoară. Repede o strânse la piept, o sărută de mai multe ori şi apoi o vârî în sân.
„Bine că nu mi-a luat-o careva” zise el cu nespusă bucurie. Se întoarse călcând peste calota de gheaţă mai cu frică acum decât la venire ca şi când punga cu pricina ar fi fost de greutatea unui cal.
Când se afla călcând cu încordare pe firul apei, deodată, îi alunecă picioarele pe luciul ca de sticlă şi căzu jos. Sub greutatea lui, podeaua de gheaţă pârâi până departe. De spaimă, îi îngheţă sângele în vine şi sudori reci îşi simţi pe tot trupul. Apoi fugi repede pe patru labe din locul acela şi nu se mai opri până aproape de mal, când crezu că este în afară de orice pericol.
„Măi ce ghinion afurisit”, îşi zise el în gând şi în acelaşi timp îşi pipăi punga din sân.
Iată-l acum gata de întoarcere spre casă. Suit în şa, dă pinteni Murgului şi-i face vânt înainte. Calul se supuse şi în curând se pierdu în zarea drumului din noapte, departe de râul blestemat care ar fi voit şi de data aceasta să-l tragă spre adâncuri cu ghearele morţii.
67
Deşi nu e fricos din fire, totuşi o stare inexplicabilă de nesiguranţă puse stăpânire pe toată fiinţa lui şi-l face să tresară la orice umbră de arbust sau ridicătură de pământ.
Pe de altă parte, punga îngheţată din sân îl chinuia de parcă-l străpungea în coaste ca un ţăruş. Ba chiar la un moment dat i se păru că merge pe un drum opus dar nu, că la ducere luna era în faţa lui şi acum ea se află în spate, deci e bine, şi apoi Murgul, cu instinctul lui dezvoltat, niciodată nu şi-a înşelat stăpânul, aşa că satul trebuie să apară cât de curând socoti el după distanţa ce parcursese şi după timpul ce a trecut de când a plecat de la râu şi până acum.
în fine, cum, necum, iată-l ajuns la căminul său. Cu multă băgare de seamă, pentru a nu face zgomot, duse calul în grajd. Aici scăpără din amnar şi aprinse felinarul ce şi-l ţinea aninat de o grindă.
După ce se încredinţă că e cu desăvârşire singur şi nu e suspectat de nimeni, se hotărî a scoate din sân averea cea minunată, la care nici măcar nu visase vreodată.
„Tu, Murgule, eşti cel mai loial prieten al meu. Sunt convins că tu nu mă vei pârî îa nimeni şi să ştii că de acum zilnic vei mânca ovăz
fiert în lapte dulce şi la desert vei avea o căpăţână de zahăr”, se adresă el calului său şi apoi il sărută pe botul negru şi umed.
Dar, vai!... când desfăcu punga, dezamăgire, banii nu erau de aur cum a crezut el, ci de aramă şi încă de pe timpul lui Vodă Caragea.
„Ah! popă, popă, amarnic ai minţit” zise el scrâşnind din dinţi. „N-ai zis tu că Ştefan vine foarte bogat? Păi cu bani de ăştia poate fi un om bogat?... Cum? Cum ai zis, că vine bogat nu în cele materialnice ci în cele duhovniceşti?... Da, da. Ah!... Doamne, chiar aşa a zis preotul, mi-aduc bine aminte că aşa a zis... Vai, Doamne, grozav am greşit înaintea Ta şi a fratelui meu. în ce nechibzuinţă m-am cufundat. Şi-n ce primejdie de moarte m-am aflat!... Vai, cât m-am amăgit şi cât de nedrept sunt, în timp ce fratele meu Ştefan este un om bun, este neprihănit înaintea Ta, Dumnezeule, Doamne!...
Vai! cum el nu şi-a aflat loc aici la casa părintească din pricina invidiei noastre. Vai, Doamne, cât sunt de păcătos!... Simt cum păcatul mă sugrumă şi ce răspuns voi da înaintea Dreptului Judecător?...
68
Maica Dumnezeului meu, fie-ţi milă de mine şi nu mă lăsa; ajută-mă să mă pocăiesc, căci sunt gata a cade înaintea fratelui meu cerându-i iertare, dar nu ştiu unde să-l aflu. Vai, în ce stare de răutate fusei până-n clipa de faţă! Cum l-am izgonit de la casa părinţilor mei şi cu câtă viclenie am răpit dreptul lui de moştenire! Vai cât de mult l-am urât fără nici un temei!....
Vai mie, căci cu purtarea mea cea rea am întunecat zilele bătrâneţilor lui tata şi foarte întristându-l, i-am grăbit sfârşitul!...
Dacă la Tine, Doamne, există nădejde de îndreptare, nu mă lăsa pe mine mult păcătosul şi ajută-mă, că iată mai sunt doar patru zile la mijloc până la marea sărbătoare a Praznicului Naşterii Tale şi părtăşie cu Tine n-am mai avut din tinereţile mele. Acum păcatul mă sugrumă şi vârsta mă împinge spre sfârşit. Ce voi face nemernicul de mine?!... Deci, iartă-mă Doamne, curăţeşte-mă de toată întinăciunea şi primeşte-mă iarăşi la sânul Tău, Părintele nostru cel ceresc!”
Şi astfel pocăindu-se el sincer, cu frângere de inimă, o sfântă nădejde se coborî în sufletul lui. Apoi, vârându-şi capul cât mai adânc în căciulă, îşi ridică gulerul cojocului şi degrab se duse de agăţă punga lui Ştefan în cuiul de lângă uşă, din casa părintească, de unde o luase cu două săptămâni în urmă, fără a îndrăzni măcar, în smerenia lui, a-şi ridica privirile în sus.
Când se întoarse în curtea casei sale, se închină de mai multe ori şi mulţumi lui Dumnezeu că i-a ajutat de a-şi lua de pe suflet o mare şi grea povară.
„Acum, da! îşi zise el. Abia acum ştiu care-i adevărata fericire. Deci ajută-mă, Doamne, să lepăd tot păcatul meu şi să mă unesc cu Tine, căci numai la Tine, Doamne, aflăm adevărata fericire şi viaţa cea fără de sfârşit, Amin.”
Din nori a început iar să cadă fulgi mari de zăpadă. în acest splendid peisaj natural, Gheorghe întârzie a sta mai multă vreme afară în curte. Oboseala zilei sau somnul de noapte au pierit ca prin farmec. Se simte nespus de fericit. Niciodată în viaţa lui nu şi-a simţit sufletul atât de uşurat.
„Nu am auzit a început el a se judeca singur ca cineva găsind o comoară, să fie fericit: numai griji, ameninţări, necazuri şi suferinţe. Dar ce să mai zic de mine, care nu am găsit-o, ci am răpit-o ca un tâlhar, şi iată că nu mi-a ajutat Dumnezeu! Dar ce vorbesc eu ca un nesocotit? Ba dimpotrivă, Dumnezeu m-a ajutat să devin om de
69
omenie, să trăiesc numai din muncă cinstită. M-a ajutat să arunc o mare povară ce-mi apăsa sufletul zi şi noapte!...
Slavă Ţie, Doamne, pentru fericirea ce o simt de acum în inima mea, Slavă Ţie!”
Apariţia lui Ştefan şi candela miraculoasă
în a patra seară de la întoarcerea la pocăinţă a lui Gheorghe, fratele său Nicolae se afla alergând după nişte miei, ce scăpaseră din ocol şi în zburdălnicia lor se împotmoliseră în troianul de zăpadă din spatele casei.
De aici îşi aruncă privirile peste gardul de nuiele înspre casa părintească şi văzu prin fereastra acesteia, în odaia din mijloc, o luminiţă ce ardea ca o stea îndepărtată.
„Doamne! ce ar putea să fie în casa tatălui meu? Doar ştiu bine că uşa e încuiată şi cine oare ar fi putut intra acolo?”
Şi în grabă merse de chemă şi pe Gheorghe. Acesta văzu şi el luminiţa şi se hotărâră să meargă împreună ca să cerceteze îndeaproape.
De altfel Gheorghe, despre care ştim toată întâmplarea, se aştepta ca să vadă în odaia bătrânească pe fratele lor Ştefan. La gândul acesta, îi săltă inima de bucurie că va avea prilejul fericit ca în această noapte sfântă de Crăciun să-i ceară iertare pentru toate necazurile ce i-a pricinuit.
Ajunşi în faţa ferestrei, priviră cu atenţie şi văzură cum candela din perete era aprinsă. Nicolae se înfricoşă văzând aceasta, dar Gheorghe, Gheorghe era liniştit şi se urcă pe prispa casei iscodind tot interiorul. Nimic. „Poate că este prin cealaltă odaie? S-ar putea. Să mai aşteptăm un pic”... Au aşteptat ei câteva clipe, dar nu observară nici o mişcare. Apoi îşi luară inima-n dinţi şi ciocăniră în geam. Nici un răspuns.
hai să intrăm prin chiler zise Gheorghe în şoaptă.
să-ţi spun drept, mie mi-e frică. Stai mai bine un pic să aduc felinarul.
Nicolae se duse repede acasă şi veni cu felinarul aprins.
intră tu întâi zise el lui Gheorghe.
70
Apoi încet şi cu multă băgare de seamă, intrară pe rând în chiler şi de aici în odaia cu pricina. Nu observară nimic care să trădeze că pe aici ar fi trecut cineva. Şi totuşi candela ardea aşa de frumos de credeai că e o steluţă de pe firmamentul cerului.
Gheorghe, în care altă fire se plămădeşte de cum a fost mai înainte o nouă făptură dornică de adevărul mântuitor, îi spune lui Nicolae hotărât şi convins:
frăţioare dragă, dă crezare cuvintelor mele: Ştefan, fratele nostru, a trecut pe aici. El ne-a lăsat nouă lumină.
Rămas ca trăsnit, Nicolae zise cu nedumerire:
şi dacă el mai trăieşte încă şi a trecut pe aici pe la casa părintească, cum de nu a venit la niciunul din noi doi, căci slavă Domnului, fiecare avem rosturi bune şi doar ieri am tăiat porci cât malul? Oare, după atâta vreme să ne mai poarte supărare pentru cele ce i-am pricinuit, că doar l-am ştiut mort în război şi oricine ar fi procedat la fel ca noi într-o situaţie ca asta.
nu. Hotărât nu, răspunse Gheorghe. El nu ne poartă supărare, căci a avut mult de câştigat în urma atâtor suferinţe. El a câştigat ceea ce nu se poate cumpăra cu tot aurul din lumea aceasta. A câştigat mântuirea sufletului său, viaţa cea de veci. Ascultă tu, Nicolae: Eu nu mai sunt cel de ieri. Îţi spun un adevăr, pentru care sunt gata a-mi da şi viaţa, dacă mi s-ar cere, deci ascultă: „în a treia zi din luna aceasta, am întâlnit aici în uliţă pe preotul nostru şi mi-a spus cum că l-a visat pe Ştefan, fratele nostru, mult luminat la suflet şi duhovniceşte foarte bogat fiind, şi peste trei zile de la aceasta, adică în seara zilei de Sf. Nicolae, el a venit aici, a aprins candela şi apoi a plecat iarăşi. Nu ştiu unde s-a dus, dar de atunci nu s-a mai arătat.”
cum poţi crede una ca asta?... L-ai văzut tu? Şi apoi cine nu ştie că o candelă nu poate arde mai mult de trei ceasuri?!...
eu cred, frăţioare, şi află că l-am văzut cu ochii mei, şi faptul că ţie nu ţi-am spus, este că am voit să aflu ce va fi după toate acestea şi iată că văd cum la mijloc este Puterea lui Dumnezeu. Candela lui Ştefan arde aici de trei săptămâni continuu, fără ca cineva să îngrijească de ea. Sunt gata să jur că acesta este adevărul. Doar amândoi am văzut că prin zăpadă nici o urmă nu era până la venirea noastră aici şi ştii bine că din noaptea de Ignat nu a mai căzut un fulg de zăpadă măcar.
71
aa! Dar asta ce este? zise Nicolae cu surprindere, observând deodată punga în cuiul de lângă uşă şi luând-o au deschis şi au văzut în ea o mulţime de bănuţi.
vezi? zise Gheorghe asta nu poate fi decât a fratelui nostru Ştefan.
Şi pe când Nicolae nu se putea dumiri în faţa unor astfel de lucruri care de-a dreptul păreau miraculoase, auziră deodată un glas potolit şi dulce, zicându-le:
„Pacea Domnului cu voi” iar ei s-au înfricoşat şi întorcându-se de unde venea glasul, au văzut clar sub Icoana Preacuratei, ca într-o ploaie de raze sclipitoare, chipul luminat şi blând al lui Ştefan.
„Nu vă temeţi le mai zise el că desăvârşită iertare am dăruit vouă. Mergeţi dară la Duhovnic şi vă mărturisiţi păcatele ca să căpătaţi iertare de la Dumnezeu Tatăl, că-n această Sfântă Noapte, Fiul Său Iisus va să se nască duhovniceşte şi în inimile voastre. AMIN.”
Şi deodată în faţa lor nu mai văzură decât Icoana Maicii Sfinte şi candela care ardea cu luminiţa ei tainică.
Mai multe clipe în şir rămaseră încremeniţi locului ca nişte stane de piatră şi nu erau în stare a grăi un cuvânt măcar. Şi în cele din urmă, căzând în genunchi şi bătându-şi frunţile lor de pământ, strigau zicând:
„Iartă-ne, iubite frăţioare! Te rugăm din tot sufletul nostru, iartă-ne! Recunoaştem că ţi-am pricinuit mari şi multe necazuri. Iată că păcatul apasă asupra noastră şi numai tu ne poţi elibera de sub osândă!”
Astfel grăind ei, se căiau cu amar şi-şi băteau piepturile lor plângând cu lacrimi şiroaie.
După acestea, se ridicară de jos şi au început a-l căuta peste tot, dar nu l-au aflat şi foarte înfricoşându-se, au mers chiar în ceasul acela la Duhovnic de şi-au mărturisit păcatele după cum i-a sfătuit însuşi fratele lor Ştefan.
Preotul când a auzit cele ce s-au petrecut cu dânşii, fu cuprins de un fior plăcut şi sfânt şi le grăi aşa:
fiilor! Nu este mai mare bucurie în cer, ca atunci când un suflet de om se întoarce la pocăinţă ca să fie mântuit.
De vreme ce şi fratele vostru v-a iertat toate şi eu ca un martor al lui Dumnezeu ce sunt, primind mărturisirea voastră, vă dezleg de tot ce aţi greşit înaintea lui Dumnezeu şi a oamenilor. Mergeţi acum dar la casele voastre şi vă pregătiţi, că peste trei ceasuri vom
72
începe Dumnezeiasca Slujbă a Naşterii Mântuitorului, după care vă veţi împărtăşi cu Sfintele Taine.
Iar ei, ieşind cu inimile arzând de bucurie, s-au dus fiecare la rostul lui. Şi când clopotele Bisericii sunau cu putere chemând pe creştini la rugăciune, Gheorghe şi cu Nicolae şi cu toţi ai caselor lor au mers la Sfântul Locaş, unde cu fierbinţi şi cu duioase lacrimi au mulţumit lui Dumnezeu pentru că i-a ajutat şi i-a învrednicit de a pune început bun unei noi şi curate vieţi de adevăraţi creştini.
După terminarea Sfintei Slujbe, poporul s-a împărtăşit cu Dumnezeieştile Taine, umplându-se laolaltă de sfântă şi negrăită bucurie.
în predica de la sfârşit, cu glas tremurat de emoţie, tuturor celor ce se aflau de faţă la Dumnezeiasca Slujbă, preotul le-a spus aşa: fraţilor, mare e Puterea lui Dumnezeu care lucrează în lume! Mare şi
73
luminată este această Sfântă Noapte când Fiul lui Dumnezeu a binevoit pentru mântuirea noastră a se naşte din Preacurata Fecioara Maria în ieslea cea săracă din Cetatea lui David, Betleem, Dar iată că la această mare bucurie, pentru enoriaşii din parohia noastră, se adaugă încă o bucurie tainică: Cei ce sunteţi mai în vârstă, poate că l-aţi cunoscut personal pe Ştefan al lui Matei Vădanul, despre care se crede că ar fi murit în războiul din 1877... Eh!... Iată că în noaptea aceasta sfântă, el şi-a făcut apariţia. în casa tătânelui său. Dacă a fost în trup sau în duh, nu ştiu, ci numai singur Dumnezeu ştie. Fraţii lui sunt aici în mijlocul nostru şi ei pot spune cum l-au văzut, cum l-au simţit şi ce cuvinte a grăit cu dânşii.
Toţi, care ascultau erau cuprinşi de uimire auzind unele ca acestea.
Când afară începuse a se lumina de ziuă, în pelerinaj, cu preotul în frunte, au mers cu toţii la casa bătrânească a lui Matei Vădanul, unde cu adâncă cucernicie au cercetat odăile ce erau îmbălsămate cu miros de bună mireasmă de smirnă şi tămâie şi au văzut candela cea miraculoasă, care continua să ardă lin şi tainic ca o steluţă albă de pe cer şi toţi se minunau şi dădeau slavă lui Dumnezeu.
Multă vreme a trecut de la această întâmplare, şi Gheorghe, şi Nicolae s-au dus în lumea de dincolo, iar în căsuţa lui Ştefan din sătucul de la poalele Subcarpaţilor Buzăului, minunata candelă a continuat să ardă mereu, fără întrerupere, fiind cercetată cu adâncă evlavie de către mulţime de popor.
Şi în urmă la toate acestea, nu s-a mai auzit nimic oficial despre Ştefan doar un zvon foarte vag ne-a venit la urechi cum că Milostivul Dumnezeu i-ar fi dăruit o nouă Sfântă Biblie şi că el s-ar fi stabilit la o mare stână de oi, pe undeva prin masivul muntos al Vrancei.
75
în vizită la mama Floarea
Până nu demult, în satul nostru a vieţuit printre noi o bătrânică firavă, scundă, tăcută şi plină de evlavie, căreia unii dintre noi îi spuneam „mama Floarea”.
încă de când eram copil auzeam despre această femeie, lucruri minunate, deşi în ochii lumii de acum nu era văzută, cum s-ar zice, „în culori trandafirii”. Despre ea, de vorbea careva din lumea asta, vorbea aşa, mai mult cu un iz ironic. Arareori, mai cuteza, te miri cine, a grăi cu oarecare respect şi a destăinui adevărul ce sta învăluit în hlamida smereniei mamei Floarea.
Dar, mai îndreptăţiţi am fi a spune, şi acesta era adevărul, că despre ea, mai degrabă nu se vorbea nimic şi astfel se făcea oarecum pierdută în noianul vremii, persoana acestei femei.
Aşa stând lucrurile, în mintea mea, de multă vreme s-a născut dorinţa, de a scrie câtuşi de puţin, despre viaţa ei curată, mult smerită şi prea îndurerată.
Dar, împrejurările vieţii îngrădindu-mă, m-au făcut să întârzii cam mult, ori, gândul meu vechi la care nu era cu putinţă să renunţ, m-a apăsat fără încetare întocmai ca o grea povară silindu-mă să încep ceea ce mi-am pus în gând, socotind aceasta ca o adevărată îndatorire. Şi cum mama Floarea se afla deja la o vârstă înaintată, îmi tot ziceam: „Doamne, Doamne, fii atât de bun cu făptura Ta şi îngăduie acestei femei să mai zăbovească aici printre noi şi, o, Doamne Iisuse Hristoase, învredniceşte-mă şi pe mine netrebnicul de a pune început bun la tot ceea ce mi-am pus în gând”.
Şi pe când osteniţii paşi ai mamei Floarea încă mai umblau pe grelele cărări ale munţilor amurgului vieţii ei pământeşti, într-una din zile mi-am luat hotărârea ca să fac primul pas şi lăsând toate deoparte, am mers acasă la mama Floarea, pe care am găsit-o cufundată în rugăciune. Şi, simţindu-mă vinovat că-i tulburasem starea de extaz în care se afla, i-am cerut iertare şi apoi i-am sărutat mâna dreaptă, iar dânsa, cu vocea-i blândă şi înceată, mă pofti să mă aşez şi bucuroasă fiind de vizita mea, începu a mă întreba de sănătate, de familie, de serviciu şi printre altele, ca să intre într-un subiect ce ne-ar fi putut interesa mai mult, bătrâna, mai grăi aşa:
ce zici, frate Vasile, de lumea asta?
79
Şi eu Îi zic:
care lume, mamă Floare?
de lumea asta din ziua de azi, frate, că s-a depărtat aşa de mult de la credinţă, încât mă cutremur numai când mă gândesc la asta!...
ce să zic, mamă Floare îi răspund eu -nu trebuie să ne surprindă starea actuală a lumii, că aşa trebuie să fie acum, spre sfârşitul veacului. Şi acestea toate-s din pricina necredinţei, doar suntem înştiinţaţi de Domnul Iisus prin glasul Sfintei Evanghelii de toate acestea, la care, bătrâna mai zise:
vai de noi, frate, şi vai de lume de nu se va întoarce la pocăinţă. Ne aşteaptă grea osândă, că păcatele omenirii strigă neîncetat la ceruri, să vină după dreptate, pedepse asupra pământului. Dacă lumea continuă să trăiască în păcate şi necredinţă, hotărât, că Dumnezeu, va trimite foc din Cer, aşa cum a trimis de a distrus cetăţile Sodoma şi Gomora. Iar dacă lumea se va întoarce la adevăr, vom fii iertaţi cum au fost iertaţi şi locuitorii cetăţii Ninive, care s-au căit de faptele lor rele, la glasul proorocului Iona.
Şi uite aşa, din vorbă în vorbă, am stat cu mama Floarea, discutând despre starea lumii de astăzi, punând-o, după slaba noastră pricepere, faţă în faţă cu adevărul Sfintei Scripturi, până spre seară, după care, eu am luat cuvântul, pentru a-i spune scopul vizitei şi am zis:
„Mamă Floare, eu am venit aici cu o rugăminte, cum să-ţi explic, că uite aşa, un îndemn lăuntric m-a tot silit să vin la matale să te rog să-mi povesteşti, dacă vrei, ceea ce-ţi mai poţi aminti din întâmplările ce s-au petrecut mai cu deosebire în viaţa matale, că nu ştiu cum să-ţi spun, dar am tot dat, zi după zi, şi după cum nimeni nu ştie ce poate aduce ziua de mâine, mi-a fost teamă, că sincer să fiu, am început să simt încă de pe acum bătrâneţea în oase, şi cum îţi spusei, imboldul cel lăuntric m-a tot biciuit îndemnându-mă spre aceasta, spunându-mi parcă: „Omule, nu lăsa pe mâine, lucrul pe care-l poţi face azi şi nu îngropa darul ce ţi-a fost dat să-l ai, ci adaugă măcar un bănuţ peste el, pentru ca să nu fii aruncat afară împreună cu slugile viclene şi nevrednice în ziua aceea mare şi înfricoşată.
De altfel, mamă Floare ii mai zic eu dacă nu ai uitat matale, ştii că te-am mai rugat eu despre aceasta într-o duminică la Biserică, după terminarea Sfintei slujbe.
da, nu am uitat, frate Vasile, îmi răspunse ea şi te-am tot aşteptat să vii ca să mai vorbim împreună că, drept să-ţi spun, deşi sunt în mijlocul lumii, nu am cu cine schimba măcar o vorbuliţă. Dar,
80
uite şi eu am o rugăminte la dumneata, ceea ce ai să auzi la mine, nimănui să nu spui până ce sunt în viaţă, că mai degrabă aş dori să nu se ştie nimic despre mine, nevrednica şi mult păcătoasa. Că vezi şi dumneata cum îi lumea în ziua de azi, că s-a depărtat cu totul de la cuvântul lui Dumnezeu şi nu vrea să mai asculte de glasul Sfintei lui Biserici darămite de o păcătoasă ca mine!
Şi să mai ştii, frate Vasile, că ceea ce vreau să-ţi spun acum, îţi spun aşa, să fie ca mărturisire, nu spre laudă, Doamne fereşte, ci cum îţi spusei, spre mărturisire. De aceea încă o dată te rog, nu uita, să nu se audă în lume din cele ce-ţi voi spune, până ce trăiesc.
Şi acuşica, iaca am să încep. Şi-am să-ncep mai întâi cu unele petrecanii de pe când eram copilă. Aşa că mă rog de-mneata să mă asculţi.
Şi mama Floarea se opri din vorbit câteva clipe pentru a-şi aduna gândurile, apoi se ridică de pe scaun, se închină cu evlavie în faţa icoanei Maicii Domnului, potrivi fitilul candelei, în aşa fel ca să lumineze fără a face fum, după care iarăşi se închină, apoi îşi împinse scăunelul mai aproape de sobă, se aşeză şi începu a vorbi rar, domol şi cu multă evlavie:
şi după cum îţi spusei, frate Vasile, am să încep cu o povestire de pe când eram eu mică. Şi iacă, să fi fost cam prin anul 1904, aşa că pe atunci să fi avut şi eu vreo 12 anişori şi în vremea aia mergeam în câmp cu vacile părinţilor mei, la păscut, împreună cu alţi copii.
într-una din zile ne aflam la punctul ce se cheamă, „la pod” şi în timp ce vitele păşteau liniştite rupând cu mult nesaţ iarba crudă şi abundentă de pe lângă calea ferată, noi, copiii ne jucam sus pe ecartament.
La un moment dat, animalele noastre s-au abătut spre recoltele de cereale ale oamenilor şi ceilalţi copii au alergat pentru a le înturna la locul de păşunat de pe rambleu.
Eu, rămânând singură în aşteptarea revenirii prietenilor de joacă, am început a merge pe şina de cale ferată cu faţa înspre Valea Călugărească şi murmurând rugăciunea: înger, îngeraşul meu,
Ce mi te-a dat Dumnezeu Totdeauna fii cu mine Şi mă-nvaţă să fac bine.
Eu sunt mic, tu fă-mă mare Eu sunt slab, tu fă-mă tare
81
În tot locul mă păzeşte
Şi de rele mă fereşte. AMIN!
Şi când terminai de zis ultima vorbă, adică Amin, mă pomenii deodată îmbrâncită jos de pe şina de fier şi aruncată cu putere în hăţişul rambleului şi, ce să vezi, Doamne, Doamne, în clipa aia a trecut trenul venind dinspre Ploieşti cu viteză mare ca fulgerul şi m-am speriat într-atâta că mi-a îngheţat sângele în vine.
Când am văzut asta, am încremenit de frică şi nu am putut să mă ridic din căderea aia până ce au venit ceilalţi copii ce erau cu mine şi m-au ajutat să-mi revin din spaima ce am tras. Iar ei, cercetându-mă cu luare aminte, au constatat că nu eram lovită şi nici vreo zgârietură n-am avut.
Cine să-mi fi făcut vânt de pe şină, nu ştiu. Eu nu am văzut pe nimeni, numai singur Dumnezeu ştie cum am fost scăpată de la moarte sigură şi încă de la o moarte năprasnică!
Dispariţia cailor
Mama Floarea se opri din vorbit, apoi îşi plecă privirile în jos şi după câteva clipe de tăcere, începu din nou să povestească cu glasul ei blajin:
he, şi să vezi mneata, frate Vasile, ce mi s-a întâmplat întro toamnă, tot în vremea copilăriei mele. Şi să fi avut şi eu vârsta de 13-14 ani şi bietul taica, Dumnezeu să-l ierte, m-a trimis atunci cu caii la păscut în câmp, unde să zice „La pietroi".
Şi cum îţi spusei, era toamnă şi se adunaseră toate recoltele de pe câmp. Şi ajungând eu în câmpul deschis, am împiedicat caii de picioarele din faţă şi m-am dat la joacă cu alţi copii, care şi ei se aflau cu vitele lor la păscut.
Şi ne-am jucat şi ne-am zbenguit noi, căci altă grijă nu aveam, până spre seară când fiecare a căutat să-şi ia animalele şi să se îndrepte spre sat. Dar eu, când am vrut să merg la cai să le dezleg piedicile de la picioare, ia caii de unde nu-s. Caută-i în dreapta, caută-i în stânga, nu-s şi pace. Măi, dar ce s-or fi făcut, că doar aveau piedicile bine legate, şi cum am spus, pe câmp nu mai erau recolte şi se putea vedea până departe. S-or fi dus acasă? mă gândeam eu, dar cum erau să meargă împiedicaţi şi cum ar fi putut să plece fără să fie văzuţi de
82
careva dintre noi. Şi văzând că nu e chip să-i găsesc, am început să plâng şi am plecat spre sat în nădejdea că poate îi voi găsi acasă. Dar, spre marea mea mâhnire, caii nu erau nici acasă şi am fost nevoită să-i spui lui taica:
taică, mi-au fugit caii şi nu ştiu unde s-au dus!
Şi bietul de el, parcă-l văz şi-acum, deodată s-a mohorât la faţă, şi-a împins căciula mai spre ceafă, a luat biciul şi a plecat hotărât ca să nu se-ntoarcă până ce nu va găsi animalele.
Şi a căutat el în zona unde-i spusesem că i-am lăsat împiedicaţi, a căutat pe tot câmpul, dar nu i-a fost cu putinţă să dea de urma lor şi fiindcă îl apucase întunericul nopţii, a venit acasă foarte dezamăgit fiind.
A doua zi, la fel a iscodit toate împrejurimile, viile din câmp şi grădinile oamenilor, întrebând pe toţi care-i întâlneau, dar totul a fost zadarnic, nimeni nu-i văzuse şi de-acum, taica era convins că ni i-au furat niscaiva hoţi şi de atâta supărare, mi-a tras o mamă de bătaie de nu am putut să dorm toată noaptea aceea.
Dimineaţa, în zorii celei de a treia zi de la pierderea animalelor, bietul taica, în deznădejdea lui, fiind foarte supărat, îmi zice:
„Pleacă, să nu te mai văz în faţa ochilor mei. Pleacă şi fără cai să nu te mai întorci!”
Şi eu, ca un copil, ce era să fac, vai de capul meu, m-am dus în casă, am îngenunchiat la icoană şi am început să mă rog, plângând cu lacrimi.
Şi, pe când mă rugam şi ceream ajutor la Maica Domnului, deodată auz o voce ca de copil că-mi zice: „Mergi la pădure, şi în poiana din mijlocul pădurii, vei găsi caii pe care îi cauţi!”
Mă uit eu prin toată odaia să văd cine este cel ce-mi vorbeşte, dar nu am văzut pe nimeni şi atunci, m-am înfricoşat, dar până la urmă, ce m-am gândit eu, ia să mă duc la pădure! Şi, cu toate că eram fată şi nu aveam decât 13 ani cum am mai spus am plecat fiind cuprinsă pe de o parte de frica lui taica, iar pe de altă parte de speranţa şi curajul ce l-am primit la auzul glasului acela. Şi, să zic aşa, era ceasul nouă când am ajuns la pădure şi degrabă m-am îndreptat cu toată nădejdea către poiana din mijloc. Când am ajuns acolo, ce-mi văzură ochii, nu mi-a venit să crez, caii noştri împiedicaţi, păşteau fără să se sinchisească. Bucuroasă fiind cum nu poci să spui, m-am dus lângă ei şi atunci am văzut că legătura piedicilor era făcută cu totul altfel de cum o făcusem eu în ziua aceea când i-am pierdut. Apoi,
83
le-am dezlegat legăturile de la picioare, i-am împreunat de căpestre şi am plecat cu ei spre sat, ţinându-i de funie.
Când am ajuns acasă, caii fiind foarte însetaţi, au tras drept la puţ şi după ce i-am adăpat, am intrat cu ei în curte, şi, o, Doamne, bietul taica, Dumnezeu să-l ierte, era cât p. aci să plângă de bucurie când i-a văzut.
După aceea eu i-am povestit lui taica toată petrecania, cum de am dat de urma cailor şi parcă-l văz şi acum, bietul de el, că nu-i venea să creadă vorbelor mele şi îmchinându-se cu de-a mirării, a mulţumit lui Dumnezeu pentru toate şi pentru mila lui cea mare ce a avut-o faţă de noi păcătoşii!...
Şi după asta, mama floarea, a tăcut iar. şi nu a mai zis nimic timp de aproape un minut, nici eu nu am silit-o, ci am lăsat-o să-şi adune gândurile şi parcă o văd şi acum cum a început din nou să povestească, cu glasul ei blajin:
O fată străină
he, şi acuşica să-ţi mai spui încă una, cum altădată, tot aşa am fost salvată din ghearele morţii.
Era în vara anului 1906, ţin minte ca şi-acum, o vară fierbinte de nu puteai să mergi prin praful drumului decât pe la umbră pe poteca de pe lângă garduri. Eram atunci, cam de paişpe ani şi într-una din acele zile, pe când soarele strălucea cu toată măreţia lui pe bolta cerului, aruncând peste faţa pământului razele lui ca nişte săgeţi de foc, mai multe fete, cam tot de o vârstă cu mine, ne-am vorbit să mergem la gârlă ca să ne scăldăm. Şi după ceasul prânzului, vreo 5-6 fete, am mers la Teleajen, la cotul cu sălcii, că acolo eram ferite de vederea a multor copii ce se scăldau din loc în loc.
Apa râului era atât de caldă şi limpede, că nu-ţi venea să mai ieşi din ea. Şi atâta ne zbenguiam noi scăldându-ne şi atâta ne veseleam, că chicotele râsetelor noastre se auzeau până departe pe albia râului.
La un moment dat, pe când mă aflam în apă, nu ştiu cum s-a întâmplat, că mi-a fugit pietrişul de sub picioare şi m-am văzut luată de apă şi dusă sub un mal unde era un ochi adânc şi înspumat în care apa se mişca în rotocoale mari. Când am auzit că sunt furată de şuvoi, de spaimă am tras un ţipat cât am putut, şi când am fost dusă la fundul
84
apei în acel ochi, am început a înghiţi la apă şi după aceea nu am mai ştiut nimic de mine. Pierdusem orice simţire. Nu ştiu cât să fi trecut la mijloc, dar la un moment dat, m-am trezit scoasă pe mal, unde am vărsat multă apă din mine.
Când iau seama, în jurul meu, nu mai era nici o fată din cele ce fuseseră cu mine, toate erau departe şi se îmbrăcau din fugă şi strigau după ajutor. Doar o „fată străină” pe care nu am cunoscut-o sta lângă mine şi mă sprijinea şi aşa mi se părea de frumoasă cum nu poci să spui. Avea faţa foarte blândă şi era plină de strălucire şi era îmbrăcată cu o cămaşă albă ca zăpada şi lungă până la degetele picioarelor. Pe frunte avea un fel de pamblică şi mijlocul şi-l avea încins cu o curea galbenă ca de aur.
Eu, cu mâinile tremurânde, mi-am şters apa de pe ochi ca să pot s-o văd mai bine, dar, ia-o de unde nu-i. Uită-te în dreapta, uită-te în stânga, nu-i şi pace. A pierit aşa, deodată.
Apoi, iarăşi mi-am îndreptat privirea spre fetele ce fuseseră cu mine la scăldat şi le-am văzut cum s-au oprit din fuga lor şi privind înapoi spre locul unde era să pier eu înecată şi văzându-mă pe mal, s-au întors din drum şi când au sosit ele lângă mine, au început care mai de care să mă întrebe: „Cine te-a scos din ochiul ăla adânc, că doar te-am văzut cum te-a luat apa şi te-a dus la fund şi încă tu nu ştii să înoţi?” La care eu nu am putut să le răspund, decât atât că nu ştiu nimic. M-am trezit aşa deodată pe uscat şi cum mi s-a părut că lângă mine sta o fată îmbrăcată în alb. Mai mult nu ştiu. Numai singur Dumnezeu ştie. Şi toate ne minunam, neştiind cu mintea noastră de copii, ce ar fi putut să fie la mijloc!...
Doamne, Doamne, mare Ţi-e puterea, Doamne, iar noi, ca nişte păcătoşi nevrednici nu suntem în stare să-ţi mulţumim pentru milele Tale ce le reverşi din belşug asupra noastră!
Caii s-au speriat
Şi, iaca, acuşica să-ţi mai spui încă una, frate Vasile, adică o altă nenorocire ce era să mi se întâmple în toamna anului 1910, eram de, şi eu fată mare şi aveam de acum 18 ani şi bietul taica dumnezeu să-l ierte m-a luat cu dânsul la cărat de coceni de pe câmp. Şi după ce am încărcat căruţa, el, adică taica, a luat-o peste câmp ca s-ajungă mai de-a dreptul la drum, lăsându-mă pe mine ca să mân caii.
De pe porumbişte am scos eu căruţa la drum fără nici o greutate că aveam cai buni, mari şi puternici, dar cum drumul de câmp este îngust, la un moment dat, hop, intru cu roţile din dreapta într-un şanţ, anume făcut pentru a se aduna apele pe timp ploios şi din smuncitura aia, am căzut de sus de pe coceni, în picioarele cailor. Atunci caii s-au speriat şi au rupt-o la fugă, iar eu, de, ca de frica morţii, mă ţineam cât puteam de lanţurile şleaurilor, iar picioarele îmi erau pe sub căruţă şi nu mai puteam să sufăr, că mi se jupuia pielea de pe degete fiind târâtă cu viteză pe drumul ăla gloduros. Caii fugeau cât puteau, căruţa alerga dintr-o latură în alta, snopii de coceni cădeau în toate părţile şi deodată am scăpat mâinile de pe lanţuri şi-atunci căruţa a trecut peste mine ca fulgerul.
Bietul taica, de unde era el, a văzut asta şi degrabă a alergat înaintea cailor şi-a început el să-i oprească, dar nu i-a fost cu putinţă şi apoi, când a văzut că a trecut căruţa peste mine şi sunt făcută mototol în mijlocul drumului, a venit în grabă, crezând că sunt moartă. M-a cercetat el cu luare aminte şi când a văzut că trăiesc încă, i-a mai venit inima la loc. M-a ajutat apoi ca să mă ridic şi am plecat ca vai de mine, că abia mai puteam să merg pe picioare. Pe tot corpul aveam numai julituri, faţa miera desfigurată şi eram tot una de sânge.
Din cauza sperieturii, caii nu s-au mai oprit din fuga lor, până ce au ajuns la poarta casei, iar în căruţă nu mai rămăseseră decât câţiva snopi de coceni.
Ehe, şi după aceea o lună de zile am îndurat usturimea rănilor ce le căpătasem, dar mai mult a durat spaima ce am tras-o şi pe care nu am uitat-o nici în ziua de azi,
Cum am scăpat şi-atunci cu viaţă, numai Cel de Sus ştie, că puteam să fiu făcută praf şi cu toate oasele zdrobite...
Ravagiile războiului
Hei, şi multe şi multe ar mai fi de spus, o, Doamne, ce-am mai îndurat şi prin câte am mai trecut, dar toate s-au dus, pentru că nimic nu e statornic pe pământ.
La vremea cuvenită, părinţii m-au căsătorit şi am avut noroc de un soţ bun, dar care a plecat cam devreme la Domnul.
Copii, şase am avut, trei băieţi şi trei fete, şi până la urmă am rămas numai cu doi băieţi, adică cu cel mai mare şi cu cel mai mic
86
dintre ei, iar cei din mijloc, un băiat şi două fete au pierit în timpul războiului. Una din fete murise mai înainte.
Şi nu zic că eu am îndurat mai multe şi mai grele necazuri decât alţii, dar vezi dumneata, frate Vasile, că nu-i uşor să pierzi aşa într-o clipă două fete mari şi toată agoniseala ce am putut să strâng o viaţă întreagă împreună cu răposatul meu, Lixandru, Dumnezeu să-l ierte!
Numai cine nu a cunoscut grozăviile războiului, acela nu se cutremură la auzul cuvântului „război”. Nimic nu poate fi pe lume mai rău, mai groaznic ca războiul. Războiul omoară multă lume, omoară bătrâni, tineri şi copii nevinovaţi. Omoară vite, păsări şi distruge tot, şi holdele din câmp şi livezile frumoase, şi grădinile bogate şi gospodăriile şi tot ce a putut să facă omul pe lumea asta. în urma războiului nu rămân decât ruine, cenuşă, scrum şi moarte, lacrimi, suspine şi dureri.
într-un cuvânt, în urma războiului rămân răni ce sângerează mulţi ani. O viaţă întreagă. Ba chiar au de suferit şi îndurat şi generaţiile următoare...
Şi acum, frate Vasile, am să-ţi spui o întâmplare, o nenorocire mare ce am petrecut-o în vara anului 1944 când ţara noastră se afla în război.
în zilele alea, multe avioane americane veneau în zbor şi bombardau fabricile, şi cum peste tot era un strat gros de fum ce camufla totul şi nu se mai vedea nimic şi tunurile trăgeau în avioane, bombele cădeau la întâmplare peste toată zona camuflată de fumul ăla.
Şi aşa s-a făcut, că satul nostru a avut mult de suferit. Au fost dărâmate multe case şi a murit foarte multă lume şi animale şi păsări!...
Şi mama Floarea se opri câteva clipe din vorbit ca şi când ar fi voit să nu mai spună nimic, după care slobozi un oftat din adâncul inimii şi apoi continuă cu voce tremurândă şi având ochii plini de lacrimi.
era de-acum, frate Vasile, într-una din acele zile grele. Se sunase alarma şi cea mai mare parte a locuitorilor fugiseră departe. Eu, cu fetele mele, Florica şi Zoia, ne aflam în curtea casei noastre şi ne pomenirăm că lângă noi mai vin încă două fete, surori. Erau nişte vecine de-ale noastre.
Şi când în aer a început războiul cu avioanele şi schijele de oţel fierbinţi cădeau ca ploaia, atunci am intrat în casă cu toţii. Fetele au început să plângă speriate şi să nu-şi găsească loc, şi atunci le-am spus: „Fiţi liniştite şi staţi aici în genunchi lângă mine, ca să ne rugăm
87
împreună.” Şi ele au stat un pic în genunchi, dar nu puteau să se roage cum ar fi trebuit. Frica pusese stăpânire pe toată fiinţa lor şi se cutremurau ca luate de friguri şi plângeau disperate.
Când, deodată, au început să cadă bombele şi pământul să fiarbă şi să se cutremure de exploziile lor. Geamurile săreau cât colo făcute ţăndări.
Atunci, ce mi-a venit mie, am luat icoana asta în braţe (şi mama Floarea îmi arătă icoana Maicii Domnului ce şi-o avea în perete deasupra candelei şi continuă) şi am ieşit afară în curte spunând fetelor să meargă cu mine, dar ele nu au vrut şi au rămas în casă, de spaimă, toate ghemuite după uşă şi ţipând disperate.
Afară, Doamne, Doamne, dar cine poate să spuie?! Ce limbă poate grăi? Grozăvenie mare. Infernul însuşi. Bubuiturile exploziilor de bombe te asurzeau, zgomotul proiectilelor ce sfâşia văzduhul ca nişte fulgere de foc îţi producea o amărăciune pe care omul nu o putea suporta. Casele se dărâmau într-o clipă. Urlete, ţipete disperate se auzeau pretutindeni şi tot aerul era plin de fum, praf, bolovani mari, lemne, scânduri şi table erau aruncate cu putere în toate părţile.
Şi eu, dacă văzui asta, am mers în spatele casei şi m-am aşezat în genunchi pe o grămadă de gunoi şi am început a mă ruga cu lacrimi şi a săruta icoana Maicii Domnului.
Bombele cădeau ca ploaia şi explodau aşa de aproape încât credeam că se crapă pământul sub mine şi am văzut cu ochii mei cum casele vecinilor fiind făcute într-o clipă în bucăţi, săreau în aer întro amestecare de fum, ţărână şi bolovani.
De groază, am strâns icoana cu Prea Curata Maică în braţe, am căzut cu faţa pe grămada de gunoi şi am stat aşa câteva secunde, când, deodată, o explozie ce mi s-a părut a fi mai puternică decât toate de până atunci, m-a cutremurat atât de mult, că n-am mai ştiut de mine şi nici nu am cum să spui. Atunci, mi -am ridicat faţa, şi când am privit în jurul meu, ce să vezi? Adică, ce era să mai vezi? Nu mai era nimic. M-am pomenit, să zic aşa, în câmp şi asta numai cât ai clipi din ochi. Nu mai erau case, nu mai era grajdul, porumbarul, magazia, coteţul porcilor, al păsărilor. Nici caii nu mai erau, nici vacile, nici porcii, şi oile şi păsările pieriseră cu toatele. Nici gardurile nu mai erau şi nici pomii. într-un cuvânt, nu mai rămăsese nimic. Ştii ce-i aia, nimic?...
O bombă sau mai multe din cele ce li se ziceau că sunt razante, măturase totul. Chiar şi grămada de gunoi pe care stam, o spulberase suflul ăla puternic. Ba am crezut că nici eu nu mai sunt în viaţă.
88
Şi când m-am convins că încă n-am murit, m-am uitat cu frică şi cu cutremur la icoana ce o ţineam strânsă la piept şi am observat că era neatinsă şi cu geamul întreg. Şi mi s-a părut că Maica Domnului plânge şi dumnezeiescul Ei Prunc, o mângâie...
Atunci am vărsat şi eu multe lacrimi şi abia după ce m-am ridicat de jos, mi-am dat seama, aşa, ca trezită la realitate, dintr-un somn adânc şi greu, că am rămas singură pe pământ, fără copii şi fără nici un rost pe lume.
Vijelia groazei şi clipele de spasm au trecut, şi după asta mi-am căutat fetele. Speram să fie fugite mai departe. Speram să le găsesc în viaţă şi întregi. Dar, nenorocire mare. Fetele mele şi cele ale vecinului, erau făcute bucăţi şi aruncate mult mai departe de locul unde fusese casa noastră.
După asta m-a cuprins o jale amară şi nu mai aveam un pic de putere măcar, şi nici cine să mă mângâie. Nu-mi mai aduc aminte cine m-a ajutat să strâng bucăţile de carne ale fetelor şi nu se puteau cunoaşte care e una şi care e alta.
Nu ştiu dacă este cineva care să poată spune ce mari nenorociri m-au strivit atunci pe mine ca şi pe mulţi alţii din satul nostru ca şi din alte sate din jurul oraşului Ploieşti!...
Şi uite aşa, frate Vasile, am rămas singură, singurică într-o secundă pe pământ şi cu mare jale în suflet săracă cum nu se poate spune şi doar cu această sfântă icoană care m-a apărat de moarte. Şi toate acestea le-am petrecut şi le-am îndurat numai pentru greşelile mele, că sunt vai de mine, o mare păcătoasă înaintea lui Dumnezeu!...
Aşa că, frate Vasile, vezi dumneata, noi care mai simţim creştineşte, datori suntem să ne rugăm la Dumnezeu şi zi şi noapte pentru pace şi linişte pe pământ. Să ne rugăm pentru toată lumea şi mai cu deosebire pentru Sfânta noastră Biserică şi pentru conducătorii ţării ca să le dăruiască Tatăl Ceresc, înţelepciune, să-i ţină sănătoşi, cu putere de muncă şi în bună înţelegere cu toate noroadele de pe pământ, că nu poate fi ceva mai plăcut lui Dumnezeu, ca lumea să trăiască în credinţă şi dragoste, în pace şi în armonie. Şi de-ar fi aşa, să fii încredinţat dumneata, că în lume nu ar mai fii nici o durere, nici boli, nici secetă, nici înecuri de ape, nici cutremure de pământ. Să fii încredinţat de asta, că atâta vreme cât oamenii trăiesc în bună înţelegere şi iubire unii faţă de alţii şi natura asta pe care a făcut-o Dumnezeu, se va supune legilor zidite de Creatorul ei şi nu va mai aduce necazuri pe lume...”.
89
în tot timpul acesta cât a durat povestirea, mama Floarea, numai a suspinat şi a plâns cu amărăciune, ceea ce m-a făcut şi pe mine să nu pot rezista şi am plâns împreună cu lacrimi şiroaie ca unii care văzuserăm şi trăiserăm acele timpuri de groază.
Fetele ei se numeau Floarea şi Zoia, prima de 19 ani şi cealaltă de 18 ani. Celelalte fete ale vecinului erau tot cam de aceeaşi vârstă cu fetele mamei Floarea şi toate au pierit fulgerător, aşa într-o clipă de moarte năprasnică.
„Odihneşte Tu, Doamne Dumnezeule, şi sufletele lor curate în cereasca Ta împărăţie, acolo în sânurile Tale. Amin!”
Câteva explicaţii
După acestea mama Floarea mai slobozi un oftat din adâncul inimii ei, apoi îşi plecă fruntea-n palme şi începu din nou să plângă potolit. A urmat apoi un timp de reculegere sufletească, un timp de o desăvârşită tăcere, iar eu mişcat până la lacrimi fiind, nu am mai îndrăznit să grăiesc un cuvânt măcar.
La sfârşit tot ea a fost aceea care a rupt tăcerea şi-mi mai spuse una despre care, drept să spun, nu ştiu ce să cred.
Şi înainte de a aşterne pe hârtie cele ce am auzit de la mama Floarea, consider că este necesar a introduce câteva fraze care se consideră drept explicaţii pentru fraţii noştri cititori.
Aşa că, dragii mei, ascultaţi.
în cruntul război din 1941 1944, la care fără de voie a participat şi ţara noastră, au pierit în focul luptelor o jumătate de milion de ostaşi români.
în acest flagel, au fost trimişi şi doi fii de-ai mamei Floarea şi de la acest amar, unul din ei nu s-a mai întors nici până în ziua de azi. Şi despre aceasta mi-a povestit mama Floarea nişte chestiuni, să zic aşa, de-a dreptul fantastice. De altfel o ştim pe mama Floarea cât este de lucidă în toate şi să stăm un pic să ne gândim care mamă ar fi mai putut rezista văzându-şi fiicele masacrate în halul descris mai sus, cu doi fii trimişi pe front, morţi, văduvă fiind, şi cu toată agoniseala ei de-o viaţă, făcută zob într-o clipă? Şi să judece oricine citeşte acestea. Ce o face pe bătrânica aceasta să fie aşa de tare pe poziţie?... Cine este Cel ce i-a dat atâta noian de răbdare fără cârtire aşa tărie de a putut trece prin focul necazurilor. De unde atâta rezistenţă fizică şi mai ales spirituală, de a putut sta cu fruntea sus în faţa marilor dureri şi a-şi purta povara anilor prin toate vitregiile vremii?!... Toate acestea ne uimesc într-atâta, că nu găsim un răspuns şi cu toţii tăcem ca nişte peşti fără de glas...
Doamne, mare Ţi-e puterea, Doamne!... Numai Dumnezeu este vistieria tuturor virtuţilor. El este Cel ce revarsă harul fără de măsură asupra aleşilor Săi. Şi acest lucru s-a putut observa la mama Floarea, că în ceasurile de adâncă meditare, ea se afundă în meditare cu toată fiinţa ei şi în acele momente, o mistică lumină îi mângâie sufletul şi-i face cunoscut cele mai ascunse taine ale fiinţei. Lumea cea nevăzută, devine pentru ea o realitate pipăibilă. De aici izvorul tuturor lucrurilor ce depăşesc mintea omenească şi trec dincolo de înţelegerea noastră. De aici nezdruncinata ei nădejde într-o viaţă fericită şi fără de sfârşit.
Dar, deocamdată să lăsăm toate acestea şi să ascultăm mai departe cuvântul mamei Floarea. Şi ea a început aşa:
Costică nu e mort
ehe, frate Vasile, ia să vezi dumneata că băiatul meu, Costică, nu-i mort. Cel puţin aşa cred eu...
cum de spui asta, mamă Floare, zic eu, şi de unde ştii că mai trăieşte încă, după atâţia ani de la război?!...
păi, să vezi, că el îmi spune!...
care „el”, mamă?...
el, bre! El, Costică!...
ştiu că nu-ţi vine să crezi, frate, dar aşa este. Nici mie nu mi-a venit să cred la început, dar mi-a spus acest lucru hotărât şi de câteva ori!...
să dea Dumnezeu să fie în viaţă, mamă Floare şi să vină cât mai degrabă acasă, dar aş vrea să ştiu cum de eşti convinsă de acest lucru? Ţi-a scris el vreo scrisoare cu mâna lui?...
nu, nu mi-a scris, că nu are voie, dar mi-a spus el cu gura lui!...
91
-vai, mamă Floare -mai zic eu matale încerci să mă rupi de realitate şi să mă transporţi, vrei, nu vrei, într-o lume de legende şi de vis!...
Nu înţeleg ce vrei să spui, frate Vasile, dar ia ascultă acuşica la mine. Eu, ca femeie bătrână ce sunt nu prea am somn, şi ca să nu fiu furată de gânduri fără rost, pun mâna pe cartea de rugăciuni şi citesc şi câteodată mai rostesc rugăciuni, aşa de la mine, şi atunci, nu ştiu cum să-ţi spui, dar parcă sunt alta şi mai ales dacă se ntâmplă asta în toiul nopţii. Şi ca să nu mai lungesc vorba, am să spui cum am auzit eu cu urechile mele, vorbele lui Costică al meu.
Era, tot aşa pe la miezul nopţii şi mă rugam pentru mântuirea sufletelor copiilor mei şi când am pomenit numele lui Costică, deodată am auzit glasul lui, d-adevărat, că-mi zice: „Mămică, să ştii că eu nu sunt mort cum crezi matale...” Şi tare m-am înfricoşat, dar cu toate astea, l-am întrebat: „Păi dacă eşti viu, Costică mamă îi zic eu de ce nu vii acasă, sau cel puţin, de ce nu-mi scrii câteva vorbe într-o scrisoare?...” Şi el mi-a răspuns: „Nu am voie să fac un pas de aici de unde mă aflu şi nici să scriu nu am voie. De altfel am făcut un jurământ înaintea lui Dumnezeu şi pe care trebuie să-l împlinesc, că, dacă scap cu viaţă de pe front, nimic altceva nu voi face, decât tot restul vieţii să îngrijesc de fraţii mei care sunt nenorociţi din cauza războiului, iar aici am mulţi din aceia. Unii sunt fără picioare, unii nu au mâini, alţii şi fără mâini şi fără picioare, altora le lipseşte lumina ochilor şi eu sunt singur care îngrijesc de ei, îi spăl, îi îmbrac, le dau să mănânce, îi culc, îi învăţ să spuie rugăciuni şi acest lucru trebuie să-l fac până ce vor trece din viaţă, unul câte unul. Aşa că eu nu poci să-i părăsesc o clipă măcar, că sunt sărmanii complet neajutoraţi şi la urmă de tot, să facă Bunul Dumnezeu cu mine ce va voi El...”
- „Şi unde eşti tu acuşica, Costică mamă?...” „Sunt departe. Atât de departe, că de ar fi să plec pe jos şi să viu la matale în România, nu mi-ar ajunge zilele ce mi le-a mai dăruit Dumnezeu ca să le mai trăiesc pe pământ!...”
şi când e aproape să termine el ce are de vorbit cu mine, se duce auzul ăla aşa departe, tot mai departe, până ce se pierde de tot şi nu se mai aude nimic.”
mamă Floare intru eu în vorbă acest lucru aproape că nu cutez să-l scriu. Mă gândesc la cei ce-l vor citi, că foarte greu le-ar veni să creadă aşa ceva!...
92
treaba dumitale. Faci cum vrei şi cum crezi. M-ai rugat să-ţi spui, iar eu ţi-am spus ce este. Şi de ce, mă rog, să-ţi vină greu să crezi? Da ia spune dumneata. Ai radio acasă?
am, mamă Floare, şi am şi televizor!...
păi, vezi, frate Vasile, ce-i radioul? Nişte fiare şi nişte sârme băgate într-o cutie şi auzi ce vorbeşte ăla de la marginea pământului. Ba chiar să-l şi vezi, la aparatul ăla de-i ziseşi, tilivizor. Şi dacă nişte lucruri făcute de mâini omeneşti, sunt aşa de minunate, oare lui Dumnezeu, Care din nimic a făcut Cerul şi pământul. El, care este fără de început şi fără de sfârşit, i-ar fi greu să înlesnească acest lucru?
Şi iată, frate Vasile, cum am ajuns cu vorba la metafora aia care zice că: „Urechi avem şi nu auzim. Ochi avem şi nu vedem.” Păi de lucrurile făcute de om după înţelepciunea dată lui de Bunul Creator, ne minunăm aşa de mult, iar la cele ale lui Dumnezeu, care este izvorul desăvârşitei înţelepciuni, nu luăm seama şi nici nu le dăm crezare!... Ce poţi să zici şi de asta?! Vai în ce rătăcire diavolească s-a afundat bietul de om!...
La auzul acestora m-am scuturat aşa de parcă mi-era oarecum frică. Şi de ce să nu fiu sincer, chiar începusem să mă tem de mama Floarea, deşi, ea, sărmana, era atât de blândă şi smerită şi nimic ostil nu se putea afla în toată fiinţa ei, dar povestirea aceasta, cu fiul ei, m-a zguduit de-a binelea. Prea mi s-a părut a fi afară din cale.
Şi, deodată, bătrâna îmi întrerupe firul gândurilor zicând:
păi, frate Vasile, oare noi când ne rugăm la Domnul nostru Iisus Hristos, la Maica Domnului, la Sfântul Nicolae sau alţi sfinţi ai lui Dumnezeu, oare nu vorbim cu ei? Şi doar ştii bine cât ajutor primim dacă ne rugăm cu credinţă şi cerem numai ce este de folos sufletului nostru. Desigur, noi nu am putea face nimic că suntem păcătoşi, dar Dumnezeu este Cel ce face totul. El face tot ceea ce voieşte. Nu voieşte să facă tot ceea ce poate, ci face tot ceea ce voieşte. Acesta este Dumnezeul nostru, care pe cât este de mare şi înfricoşat, pe atât este de bun şi apropiat de noi, dacă ne recunoaştem păcatele şi făgăduim să ne îndreptăm viaţa după cuvântul Lui. Frate Vasile mai adăugă ea oare dumneata nu ai auzit că unii dintre fraţii noştri creştini s-au învrednicit să vadă aievea pe sfântul la care se roagă? Ba încă vedere de îngeri li s-a arătat. Eu cunosc pe unii care încă sunt acum în viaţă, ce s-au învrednicit, cum îţi spusei, de asemenea vedenii.
Dumneavoastră vi se cade să-i căutaţi căci cei care sunt ai lui Dumnezeu, lesne îi poţi cunoaşte, dacă ai cugetul curat.
93
„He, mamă Floare, mamă Floare, îmi mai zic eu în gând, pe cât te ştiu de zgârcită la vorbă, pe atât faci acum risipă de cuvinte şi cauţi cu orice preţ să mă convingi despre un lucru care pare minţii noastre cu totul ieşit din comun."
Şi bătrâna îşi încheie povestirea cu acestea:
aşa că, dumneata, frate Vasile, dacă vrei să crezi bine, dacă nu, treaba dumitale, vorba aceea, eşti major, şi faci ce vrei şi crezi cum vrei. De aceea a dat bunul Dumnezeu voie liberă omului şi la urmă de tot va fi întrebat cum a folosit acest talant de mare preţ, adică libera voire,
De altfel, am mai spus eu asta şi la alţii, dar am observat că n-au crezut şi li s-a părut că eu spui basme. Pe o ureche le-a intrat şi pe alta le-a ieşit şi în cap nu le-a rămas nimic. Aşa că, treaba lor, eu n-am nici o vină. Şi apăi nici Dumnezeu nu-l obligă pe om ca să creadă, darămite o păcătoasă ca mine.
Ehe, şi încă multe alte minunăţii s-au mai petrecut cu mama Floarea, şi ce-i drept, din când în când, ea a mai spus câte ceva creştinilor noştri, a spus aşa, mai în surdină, nu cum s-ar zice, „de pe acoperişuri” şi asta tot din cauza smereniei ei. Ori, mândria, nepăsarea şi necredinţa ascultătorilor, au făcut ca toate acestea să rămână încă necunoscute ca şi când nici nu s-ar fi petrecut.
Dragii mei, ca să nu scăpăm din vedere unele chestiuni despre care zic, că nu pot fi socotite ca neglijabile, în rândurile ce urmează vom căuta să vă mai spunem câte ceva din cele ce am mai auzit de pe la unii din fraţii noştri, cu privire la persoana acestei femei.
Când se întâmpla să fie de faţă la oficierea slujbei de parastas, în timpul când preotul zice de trei ori „veşnica pomenire”, în acel moment, ea vedea ca într-un abur, nespus de frumos pe cel repauzat pentru care se făcea parastasul, fiind de faţă şi primind cu bucurie jertfa adusă în numele lui de către cei rămaşi în viaţă. Şi aceasta numai când jertfa era făcută cu toată dragostea şi curăţia.
Şi, fraţilor, să ştiţi că nu din modestie nu voim să scriem aici numele celor ce s-au ostenit a aduce jertfă bine primită şi la care mama
94
Floarea a fost de faţă, ci pentru a nu da prilej scârnavului vierme al trufiei să se strecoare în inimile lor.
Credem şi acest lucru, că ceea ce vedea mama Floarea în chip deosebit, era numai sfântul înger păzitor al celui răposat şi numai el venea de primea cu bucurie jertfa pentru a o duce înaintea lui Dumnezeu, căci, după cuvântul Sfintei Scripturi, nimeni din cei adormiţi nu-şi mai poate schimba locul: „Prăpastie mare s-a întărit între unii şi alţii, între cei de sus şi între cei de jos”, ne spune Domnul Iisus Hristos în parabola „Bogatului nemilostiv şi a săracului Lazăr” şi numai singur Dumnezeu poate schimba soarta omului în veşnicie, la jertfele aduse şi rugăciunile ce se fac pentru cei răposaţi de către Sfânta Biserică.
Ce se petrece în timpul Sfintei Liturghii...
He, şi de vedere de îngeri s-a învrednicit mama Floarea şi mai cu deosebire în timpul Dumnezeieştii Liturghii, ea a văzut adesea sfinţii îngeri plutind pe deasupra credincioşilor îndemnându-i la cucernicie şi la uitarea tuturor grijilor pământeşti.
De asemeni, tot în timpul sfintelor slujbe, Dumnezeu i-a dat mamei Floarea a vedea pe diavolul cum îmboldeşte pe creştini ca să le fure luarea aminte, buna cuviinţă, să umble de colo-colo, să privească în altă parte sau să vorbească cu cel de lângă dânsul, când tot creştinul trebuie să fie atent la slujbă şi să participe cu toată fiinţa lui la rugăciunile ce se fac. în vremea asta, diavolul nu are astâmpăr şi scrie în catastiful lui cu o cerneală neagră şi puturoasă ca păcura, pe toţi cei care reuşesc ai zgândări, căci el fiind duh, cu uşurinţă poate să se adreseze duhului omului şi să-l îndemne la orice necuviinţă. Şi astfel omul, corupt din pricina neatenţiei lui se face părtaş cu diavolul şi devine vrăjmaş lui Dumnezeu şi însăşi vieţii şi fericirii lui.
Iar când omul se trezeşte la adevăr şi plânge pentru ale sale greşeli şi făgăduieşte ca să-şi îndrepte viaţa după poruncile lui Dumnezeu, lăsate în Sfânta Sa Biserică atunci, puterea Sfântului Duh şterge păcatul ce este scris de diavol în catastiful lui, iar el, văzând aceasta, turbează de mânie şi, alergând, caută să aducă mai multe duhuri rele, mai mulţi diavoli şi în special, pe cel al clevetirii şi al zavistiei ca să se lupte cu omul.
95
Şi astfel, de o necontenită şi nevăzută războire dintre diavol şi om i-a fost dat mamei Floarea să vadă cu ochii săi de mai multe ori.
în compania îngerilor
Unele din acele caracterizări ce o deosebeau de semenii ei pe mama Floarea, se putea observa în chip vădit la această femeie, cum ar fi de pildă, atunci când cineva din cei necredincioşi, o jignea cu vreo vorbă, ea, cu blândeţe, îi răspundea: „Să te umple Dumnezeu de sănătate şi înţelepciune”, sau, „Bunul Dumnezeu să te ierte şi să te binecuvinteze!” sau „N-am nici o vrednicie înaintea lui Dumnezeu să mă «cinsteşti» cu vorbele astea” sau „îţi mulţumesc frate (soră) că mă ajuţi să mă îndrept!” şi altele.
Din multele istorisiri ce s-au împletit în jurul persoanei acestei femei, am reţinut una pe care o redăm mai jos spre cunoştinţa şi luarea aminte a cititorilor.
Se zice că era în seara zilei de joi mari din Săptămâna Patimilor, anul 1937, când la biserică se terminase slujba celor 12 Evanghelii şi de acum urma Privegherea la care de obicei rămâneau peste noapte în jurul Sfântului Epitaf, unii dintre credincioşi. În acea seara s-a întâmplat să rămână la priveghere numai mama Floarea, probabil, ceilalţi credincioşi se simţeau obosiţi de muncile din primăvara aceea. Dar, după scurtă vreme (să zicem o oră, două), ce s-au gândit câţiva dintre credincioşi, să n-o lase chiar singură în Biserică pe tot timpul nopţii pe „sora Floarea” ci să se întoarcă după ce vor servi masa de seară ca să-i ţină compania.
Astfel, una dintre credincioase, mătuşa Mariţa Răducanu, sora mamei Floarea, a mai adus pe lângă sine vreo trei, patru persoane, şi au mers la Sfânta Biserică. Când au ajuns în pridvor, le-a fost dat să audă în interiorul Bisericii, cântări de slavă, nemaipomenit de frumoase, alcătuite din voci cristaline şi multe, de copii sau fete tinere. Nu le venea să intre, nu cumva să deranjeze acel cor minunat. Şi când li s-a părut că a încetat cântarea, au deschis uşa şi au păşit în interiorul Bisericii, dar... nu au văzut lângă crucea Domnului decât pe mama Floarea şi s-au grăbit să o întrebe: „Unde sunt copiii aceia, care au fost aici şi au cântat aşa de frumos, soro dragă?” Şi ea le-a răspuns: „Care copii, bre? Nu vedeţi că sunt singură?” „Noi vedem că eşti
96
singură, dar adineaori, când eram în pridvor, am auzit aici în Biserică o cântare minunată, care n-am auzit de când suntem pe pământul ăsta!” „Eu nu ştiu să mai fi fost cineva cu mine. Atâta ştiu, că am cântat singură cântările: O, ce valuri de-ndurare!, Lângă Crucea Ta, Iisuse! şi Slăvit să fie Domnul!”
Una e vedenia şi alta nălucirea
Fraţilor, ce poate fi rău, este că am auzit pe unii din creştinii noştri spunând că toate acestea nu sunt altceva decât năluciri diavoleşti şi că cei ce zic că au vedenii, au mintea bolnavă şi că boala de care suferă le produce astfel de iluzii. Şi iarăşi zic, fraţilor, nu vă lăsaţi amăgiţi de părerile unor astfel de oameni care din pricina mândriei nu pot vedea mai departe şi nu pot ieşi cu slaba lor pricepere din carapacea de piatră a materiei.
Astfel de oameni, sunt ca nişte stâlpi de sare, înţepeniţi la marginea Mării Moarte. Domnii aceştia ar fi în stare să spună că nu există suflet, căci ce spun ei? „Există numai ceea ce se poate vedea cu ochii şi pipăi cu mâinile.” Vai de ei! După cum a zis şi mama Floarea: „Ochi au şi nu văd, urechi au şi nu aud!”
Dar, să-i lăsăm pe aceştia şi să ne îndreptăm privirile către Sfânta Scriptură care este plină de astfel de întâmplări suprafireşti, când Dumnezeu şi îngerii Lui s-au arătat oamenilor, încât nu mi-ar ajunge vremea să spun, începând de la Adam cu toţi proorocii, Moise şi ceilalţi, dreptul Tobie, Prea Sfânta Născătoare de Dumnezeu, Sfinţii Apostoli, Sfântul Arhidiacon Ştefan şi ce să mai zicem de Sfântul Ioan Teologul, Sfântul Ierarh Calinic şi toţi Sfinţii Părinţi ai Bisericii noastre.
Citiţi, fraţilor, şi veţi vedea, că Domnul s-a făcut arătat şi pe mare şi pe uscat şi în Cer şi pe pământ şi în văpaie de foc.
L-au văzut Sfinţii, Drepţii, Cuvioşii, martirii, popoare întregi. Ba chiar şi păgânii L-au văzut. Ce fac dar, oamenii zilelor noastre? Nu vor să creadă. Nu cred pentru că cerbicia lor le-a pietrificat inimile. Lor li se potriveşte cuvântul proorocului care zice: „Doamne, dar cine a crezut cuvintelor noastre?”
Şi acum, fraţilor, vouă, care mai simţiţi creştineşte, vă mai spun, ca să ştiţi, despre mama Floarea şi aceasta, că a ţinut-o
97
Dumnezeu sănătoasă la minte şi la trup până la adânci bătrâneţi. Nu a lipsit de la Sfânta Biserică în duminici şi sărbători. A păstrat cu sfinţenie toată rânduiala bisericească, postind, rugându-se, şi făcând milostenie, după a sa putere.
A ţinut posturile cum rar s-a mai auzit să le mai fi ţinut cineva, nu mânca nimic toată ziua, ci numai după apusul soarelui fierbea o cană de vin, îl turna în farfurie, punea pâine cât putea să cuprindă şi aceasta îi era hrana în toate zilele de post din an ce sunt rânduite de Sfânta noastră Biserică Ortodoxă, cu excepţia primei şi ultimei săptămâni din posturile mari, când înlocuia vinul cu ceaiul. Bătrâna era blândă foarte, nu ştia ce e ura şi ierta totul, neţinând minte răul, ce i l-ar fi putut face cineva.
Conştiinţa smerită despre sine şi-a dorit-o mai mult decât toate ştiinţele. Dintre toate virtuţile ce erau înmănuncheate în fiinţa acestei femei, smerenia era cea mai mare. Smerenia ei era atât de mare încât o ascundea de-a binelea şi cum am arătat la începutul povestirii noastre, o făcea pierdută cu totul ca un firicel neobservabil, neluat în seamă de nimeni.
A trăit aproape 90 de ani în mijlocul acestei generaţii numai prin muncă împletită cu rugăciunea plină de dragoste, răbdare desăvârşită şi post, prin matura înfruntare cu marile dureri şi eforturi care au dus-o la biruinţa supremă.
Istovită de durerile vieţii şi sub povara celor 90 de ani fără unul, inima mare şi virtuoasă a mamei Floarea şi-a rărit ritmul bătăilor. Bătrâna, văzându-se ajunsă la sfârşitul vieţii pământeşti, s-a aşezat lângă lumina candelei ce licărea sub icoana Prea Curatei, a închis ochii ei blajini, şi un ultim şi prelung suspin a arătat celor ce se aflau lângă dânsa că sufletul ei curat şi bun s-a slobozit din locaşul de lut şi pe braţe, de îngeri fiind purtat, s-a suit la Stăpânul şi Dătătorul de Viaţă, Hristos Domnul în cea de-a opta zi a lui cireşar din anul 1981.
Pe deplin liniştită fiind din toată fiinţa ei, sufletul mamei Floarea a fost dus cu bucurie de către îngeri la Dumnezeu, în înaltele sfere ale lumii de dincolo, în lumina cea negrăită a împărăţiei Cerurilor „unde nu este durere, nici întristare, nici suspin, ci viaţă fără de sfârşit” în viaţa cea fericită care este la Domnul, Iubitorul de oameni, Dumnezeul nostru.
Mama Floarea a adormit somnul cel de veci cu credinţa nezdruncinată că viaţa veşnică începe odată cu moartea trupului, căci faţa ei era senină, plină de blândeţea evlaviei şi cu un zâmbet discret pe
98
buze a adormit pentru totdeauna împăcată fiind cu Dumnezeu, cu sine şi cu semenii săi.
Şi fiind prohodită după ritualul dreptmăritoarei credinţe a Bisericii noastre Ortodoxe pe care a iubit-o din fragedă pruncie, trupul ei neînsufleţit, a purces apoi pe drumul cel fără de întoarcere şi s-a aşezat în mormântul care a aşteptat-o şi în sânul căruia se odihnesc şi moaştele fiicelor sale: Maria, Floarea şi Zoia.
Ehe, şi încă multe altele ar mai fi de spus despre această bătrânică, dar, timpul şi spaţiul ne îngrădeşte şi trebuie să ne mulţumim şi cu atât. Şi acestea s-au scris ca să fie spre mărturie şi să se facă cunoscut multora despre ce fel de femeie a fost cea căreia noi i-am zis „mama Floarea”.
Bunul Dumnezeu s-o învrednicească de a se ruga şi pentru noi păcătoşii şi să o odihnească în raiul desfătărilor cereşti împreună cu sfinţii săi îngeri, în veşnicie. Amin.
99
O familie fericită şi binecuvântată
Sunt aproape o sută de ani, de când într-un mic cătun de pe malul siretului, trăia familia ţăranului Gheorghe Bucium. Nu era prea cuprins acest ţăran, căci pe lângă livada din jurul casei, unde în fiecare vară ostenea de zor nevasta lui, Smaranda, la înălbitul pânzei, mai avea Gheorghe Bucium cam la două pogoane de vie, aşezată pe coasta dealului din preajma satului.
Aici, în vie, robotea omul mai tot timpul anului, de aceea i se mai zicea şi Bucium vierul. într-o parte a livezii de pe lângă casă era semănat trifoi, spre a fi hrană celor două vaci de lapte. Câţiva meri, vreo doi gutui, un nuc bătrân şi mai mulţi pruni, câteva legume şi vreo cinci stânjeni de porumb sau popuşoi, cum i se zice prin partea locului, formau bogăţia livezii. Şi erau împrejmuite atât livada cât şi ograda casei, cu gard, făcut din nuiele, adică mlădiţe de salcie, tăiate din lunca de mai jos de ea. Iar gard nu era decât pe trei părţi, căci pe partea de Răsărit era Siretul, care ţinea loc de gard. în dreptul livezii, forma apa râului un fel de vad, unde Smaranda spăla şi înălbea cu plată pânza femeilor mai avute, din sat. Un câine, cât un zăvod, era paznicul averei lui Gheorghe Bucium, când la vie în deal, când acasă în sat.
însă singura şi adevărata lor avere şi bucurie o formau cei cinci copii ai lor: două fete şi trei băieţi, dintre care micuţul Dan avea abia un an.
Cu tot avutul lor puţin şi cu toată obositoarea muncă, pentru trai, era atâta mulţumire şi bună înţelegere în casa lor, încât adeseori, preotul satului îi da drept pildă celorlalţi săteni, atât pentru traiul lor, cât mai ales pentru credinţa lor fierbinte în Dumnezeu. Căci nu bogăţia face pe om fericit, cât mai ales credinţa în Dumnezeu, mulţumirea sufletească şi voia bună de fiecare zi. Şi se ridicau copiii ca nişte mlădiţe tinere, drepte şi frumoase, crescute în dragoste pentru Dumnezeu şi pentru muncă.
Adeseori spunea Gheorghe Bucium: Munca şi rugăciunea ne dau linişte şi împăcare sufletească, făcându-ne destoinici şi pentru lumea asta şi pentru cealaltă. Nu ştiau învăţătură multă şi nici copiilor lor nu puteau să le-o dea, dar pilda vieţii lor era o icoană pentru copii, care urmau în totul faptele părinţilor. Şi nu se afla prin împrejurimi familie mai fericită şi mai mulţumită ca asta.
103
Dar precum fierul, spre a i se vedea tăria e pus în foc şi bătut cu ciocanul pe nicovală, aşa şi tăria credinţei unui om, numai în nenorocire se cunoaşte. Şi Dumnezeu nu încearcă pe cei mici la suflet şi nevolnici, ci numai cei plăcuţi înaintea Lui sunt piatră de încercare pentru credinţa lor.
Vin apele
Se întâmplă, pe când începe această istorisire, să fie o iarnă grea şi aspră, cum nu-şi mai aminteau oamenii să fi fost de mult. Zăpadă grea, de se înălţau nămeţii cât gardurile, acoperea şi văi şi dealuri. Cu casele-i joase, învăluite în mantia zăpezii, satul părea a fi pustiu. Nici ciripitul vrăbiilor, ascunse în streaşină de stuf a caselor sau în cătina gardurilor, nu mai străbătea văzduhul ca altă dată. Singur fumul coşurilor se înălţa în coloane singuratice şi drepte, părând a fi jertfă de tămâie, adusă lui Dumnezeu. îngheţase Siretul din mal în mal, de puteai trece cu tunul pe el. Dar timpul fuge repede şi primăvara veni să ia locul iernii.
Era prin martie. Ün vânt dulceag de primăvară, adia dinspre miazăzi. Moina începuse să topească troienele şi să dezgheţe apele. Vuia satul de năvălirea şuvoaielor, ieşite din topirea zăpezii, spre Siret Sloiuri mari şi dese erau duse de apele râului la vale, spre Dunăre. Se cam îngrijorau oamenii de atâta năvală de ape.
în noaptea spre 14 martie, Gheorghe fu trezit din somn, cam pe la miezul nopţii, de dangătul clopotelor de la biserică. Speriat, cătă să iasă afară. Dar nu apucă bine să deschidă uşa de la tindă şi un şuvoi năpraznic de apă năvăli în casă, gata-gata să-l trântească la pământ, înţelegând primejdia, strigă îngrozit către nevastă: „Scoală, Smarandă, că ne-au năpădit apele! Apucă copiii în braţe şi grăbeşte să ieşim pe coastă sus, că tot satul e ca o mare de valuri furioase!”
Şi părea că un taur, rănit de moarte, mugeşte năpraznic, aşa de tare vuiau apele în mânia lor distrugătoare. în timp ce val după val izbeau furios pereţii casei, începuse şuvoiul să pătrundă şi pe ferestre, atât de multă apă venise.
Se dezgheţase sus la munte şi umflându-se Siretul şi-a scos apele din matca sa, târând şi distrugând totul în cale.
Iar afară, era o noapte de smoală; nu se auzeau decât vuietul apelor şi şuierul vântului turbat. Din când în când trosnituri de case
104
dărâmate, mugete de vite îngrozite, sau strigări de oameni ce se căutau unii pe alţii spărgeau văzduhul. Era iadul pe pământ.
într-acestea, sări Smaranda din pat, aşa puţin îmbrăcată cum era şi apucând doi copilaşi în braţe ieşi împreună cu Gheorghe, care şi el avea alţi doi copii la sân să înfrunte mânia apelor.
Şi parcă era vremea cea de apoi, când pământul şi cerul mâniindu-se pe om pentru fărădelegile lui, cearcă să-l pedepsească; aşa era acea noapte. Pe lângă toate celelalte de până acum, începu şi o ploaie mare şi mânioasă să biciue obrajii celor ce luptau, în noapte, să-şi scape viaţa lor şi a copiilor lor.
Cu mare greutate, au ajuns pe culmea dealului dinspre nord. Şi era dealul asemeni unui furnicar de oameni, ce plângeau, ţipau şi alergau în neştire.
La lumina unor facle, părea satul din vale o gură de iad, ce se deschide ameninţător către cei de pe culme.
Adăpostindu-se sub nişte copaci stufoşi, făcură un foc mare din gătejele strânse cu greu, pentru ca toţi cei scăpaţi să se încălzească şi să se usuce îmbrăcămintea de pe ei.
Unde-i Dănuţ?
Ajunsă aproape în neştire lângă foc, începu Smaranda să-şi adune copiii lângă ea. Atunci de-abia îşi dădu seama, că Dănuţ lipsea. Copilul fusese pus în leagănul de lemn lângă patul mamei. Apa, pătrunzând în casă în cantitate aşa de mare şi cu atâta furie, smulsese din locul lui leagănul, târându-l vijelie la vale spre Siret. Iar biata mamă, în spaima cea mare, apucase pe cei doi copii aflaţi în calea ei, crezând că Dănuţ fusese luat de taică-său.
Dându-şi seama abia acum de cruda realitate, începu să ţipe şi să se văicăre: Unde-i Dănuţ? Aduceţi-mi copilul!
Şi se frământa amarnic, rupându-şi părul din cap de-atâta durere şi obidă.
Gheorghe nu-şi pierdu cumpătul, ei împreună cu doi vecini, oameni de ispravă şi săritori să dea o mână de ajutor, porni să înfrunte grozăvia din vale, spre a-şi căuta copilul. Smaranda, care voia să alerge după ei, fu oprită de celelalte femei.
105
Cu o faclă de răşină în mâini, pieriră în noapte cei trei oameni. Ca mânaţi de un suflu nevăzut, se strânseră la un loc cei de pe deal şi îngenunchind, cu faţa către răsărit, înălţară rugă fierbinte spre Dumnezeu; cu mâinile ridicate, ca pe vremuri israelitenii în pustiu, cerură mila cerului: „Doamne, Dumnezeule, în neputinţă aflându-ne, caldă rugă înălţăm către Tine; ajută acestor oameni, ce-şi pun viaţa în primejdie să găsească pruncul nevinovat şi să-l aducă mamei lui spre a nu-i amărî mai mult zilele. Numai Tu poţi să dai bucurie unor suflete zbuciumate!”
După atâta rugăciune, aşteptau liniştiţi parcă întoarcerea celor din vale. Speranţa începu să ia locul disperării.
în acest timp, cei trei bărbaţi încercară zadarnic să ajungă la casa lui Gheorghe Bucium. La lumina faclei, vedeau cum şuvoaiele târăsc la vale grinzi, garduri, păsări şi vite, lăsând pustiu în urma lor. Ajungându-le apa până la piept şi fiind ameninţaţi din clipă în clipă să fie luaţi de puhoi, se întoarseră înapoi, mai mâhniţi de cum plecaseră, cei ce se avântaseră cu atâta nădejde şi curaj în vale. Când i-au văzut, întorcându-se fără copil, înţeleseră toţi nenorocirea şi nimeni nu mai întrebă nimic. Singură o mamă şi câţiva copilaşi plângeau cu lacrimi amare moartea unui înger...
Iară bătrânul preot al satului, făcând semnul crucii către turma de oameni, sfâşiată de durere, grăi cuvinte de îmbărbătare: „Nu plângeţi şi nu disperaţi căci neştiute şi nepătrunse sunt căile Domnului şi nimic nu face El, care să nu fie bine făcut”.
într-acestea, începură norii a se desface în pâlcuri greoaie, fugind ca nişte monştri apocaliptici, spre răsărit. Ploaia şi vântul încetaseră. Ici, colo, câte-o stea îşi tremura lumina palidă, ca flacăra unei candele.
După o noapte mare şi îngrozitoare, plină de chin şi nelinişte, se arătă spre răsărit soarele, mai roşu şi mai întunecat ca de obicei, ca şi cum suferise şi el chinurile acelei nopţi. Abia la lumina zilei, îşi dădură oamenii seama de prăpădul făcut de ape. Nu mai rămăsese din satul de până ieri, decât case mult depărtate de râu şi biserica, ce părea încă mai dârză, în pustiul semănat în jurul ei. Puhoaiele distrugătoare frânseseră pomii, rupseseră gardurile şi dărâmaseră casele; nu mai erau nici păsări, nici alte vite în sat: toate au fost târâte de ape la vale.
Pustiul şi jalea stăpâneau acum peste cătunul fericit de odinioară. Nămolul adus de ape era până la genunchi. încet, încet, fără ca nimeni să-i îndemne sau să-i cheme, s-au strâns oamenii la biserică. Şi mai frumos ca niciodată sunau astăzi cuvintele părintelui Ioan. Vorba
106
lui era alinare şi mângâiere pentru ţăranii loviţi de năpastă. Mult le vorbi înţeleptul preot, fiecăruia spunându-i câte o vorbă de îmbărbătare. Şi au plecat oamenii de la biserică mai împăcaţi cu soarta lor, mai blânzi şi mai înţelegători unii faţă de alţii şi parcă mai drept călcau acum pe căile Domnului.
Iară Gheorghe şi cu Smaranda, ne mai fiind aşa de abătuţi şi zbuciumaţi ca mai înainte, de pierderea copilaşului lor, uitau pentru o clipă durerea şi se mângâiau la gândul că au în ceruri un îngeraş...
Au început oamenii, chiar de a doua zi, să-şi refacă căminele distruse. Tot satul era un mare şantier în care se lucra de zor. Săriseră în ajutor satele vecine, aducându-le câte puţin din toate câte aveau trebuinţă...
Şi în locul pustiului lăsat de ape, începu să se înalţe către cer, un sat nou, cu oameni ce păreau mai buni şi mai drepţi acum decât cei dinainte de potop...
Venea un leagăn pe Siret...
Aproape de vărsarea Siretului în Dunăre se mai află şi astăzi lângă Galaţi, satul Bărboşi, sat de oameni gospodari şi cumsecade. Auzind de revărsarea Siretului şi de dezastrul pricinuit, ieşiseră oamenii, încă de dimineaţă, la malul râului, pescuind cu căngile lor mari nişte prăjini lungi, cu câte un cârlig de fier în vârf felurite lucruri purtate de ape, sau scăpând de la înec multe vite şi păsări, care se mai zbăteau încă printre valuri.
Câţiva copii care merseseră mai în susul râului, veniră deodată fuga, strigând: Vine un leagăn pe Siret şi în urma lui se zbate un câine!! Apropiindu-se oamenii mai mult de mal, văzură cum un câine mare şi lăţos, hârşit mereu de valuri şi de sloiuri, se trudea să îndrepte leagănul spre ţărm. Săriră în grabă câţiva pescari în bărci şi înfruntând mânia apei, ajunseră lângă leagăn, în care un prunc dormea, visând la sânul mamei. Luară copilul cu leagăn cu tot, şi-l aduseră la mal. Câinele veni singur şi se aşeză scheunând lângă micul lui stăpân.
...Zâmbea copilul în somn; poate că în visul lui de înger vedea pe mama lui. Era ca o floare de nufăr smulsă din mijlocul apei... Şi tare se mai mirau oamenii: atât de prunc, cât şi de credinţa câinelui. Numai că erau încurcaţi, neştiind ce să facă cu copilul.
107
Se nimeri să fie de faţă la această minunată întâmplare un negustor mare de vinuri din Galaţi, împreună cu soţia sa. Ei tocmai treceau pe acolo cu trăsura, venind de la via lor din regiunea Odobeştilor, când curajoşii pescari scoteau din valuri leagănul cu copilul în el.
Ei aflându-se în urma morţii singurului lor copilaş, au rugat pe oameni ca să le dea lor pruncul găsit, voind să-l crească ei. Bucuroşi că au aflat inimi bune şi cu frica lui Dumnezeu, le-au dat pescarii lor pe copilaşul adus de ape, împreună cu câinele ce-l păzise. Această familie de oameni cumsecade se numea Elena şi Niţă Georgescu.
în valea oraşului Galaţi, în port, avea domnul Niţă Georgescu mari depozite de vinuri, făcând negoţ mai ales cu străinătatea. Ajungeau vinurile din depozitele sale tocmai prin Germania şi Olanda.
Aceşti oameni bogaţi şi temători de Dumnezeu au primit să crească pe micul Dănuţ, pe care li-l trimisese Domnul în locul scumpului lor Florinel, mort nu de mult timp. Aşa a fost, pe semne, vrerea Celui de sus.
Părinţii adoptivi
Au luat atât copilul cât şi câinele, ducându-i cu ei, la oraş. Aici, de-abia au văzut cât de sănătos şi zglobiu era copilul şi ce ochi albaştri avea. Iar în casa din port, de unde moartea răpise odată cu micuţul lor copilaş şi bucuria, s-au întors din nou mulţumirea şi dorul de viaţă.
Neştiind care-i numele noului lor copil şi dacă e botezat sau nu, i-au dat ei numele de Florinel, aşa cum se numise copilul lor, botezându-l din nou. Şi atâta dragoste îi arătă noua lui mamă, că nu simţi copilul înlocuirea mamei celei adevărate. Iar câinele, după câteva zile de şedere la noii lui stăpâni, se făcu deodată nevăzut, plecând stingher în lume. Plecase înţeleptul şi credinciosul animal să-şi afle locurile şi stăpânii lui de odinioară. Şi oarecum le era teamă bunilor oameni, că va găsi câinele pe foştii lui stăpâni, care vor veni călăuziţi de câine, să le ia copilul.
Dar într-o bună zi, se întoarse câinele înapoi. Era mai trist de cum plecase şi mai jalnic scheuna acum. Se linişti în cele din urmă, fără ca tristeţea din ochi să-i piară. Au înţeles doamna şi domnul Georgescu, că n-a putut câinele să afle pe foştii lui stăpâni.
108
Cu dragoste părintească s-au apucat să-şi împlinească îndatorirea ce şi-o luaseră faţă de Dumnezeu şi faţă de ei înşişi, de a creşte acest copil.
Au trecut treisprezece ani de la întâmplarea asta. Florinel era băiat mare şi voinic. Fusese înfiat de noii lui părinţi şi toată lumea îl ştia drept fecior al domnului Georgescu.
învăţase carte şi era astăzi de trebuinţă tatălui său, căruia îi ajuta la facerea socotelilor. L-au crescut în dragoste faţă de cele sfinte, aşa că nicicând vorbe nechibzuite nu ieşeau din gura lui. Era iubit de toţi cei ce-l cunoşteau atât pentru isteţimea lui, cât mai ales pentru caracterul lui drept şi cinstit. întocmai unei mlădiţe de soi, înfiptă în pământ sănătos şi prielnic şi îngrijită cum trebuie, aşa se ridica Florinel. Niciodată nu lipsea de la biserică în Duminici şi sărbători. Se spovedea şi se împărtăşea în toate posturile. în niciun post nu mânca de dulce. O plăcere deosebită simţea când ajuta preotului în altar, când cânta la strană şi mai ales când făcea curăţenie cu paraclisierul.
Din istoria vieţii sale, nu-i povestiseră părinţii nimic, neavând prilej nici din altă parte să afle acest lucru. Iar câinele, care-l păzise pe el odinioară, când apele mânioase ale Siretului îl smulseseră de lângă mama lui, era astăzi prietenul lui de joacă. Din când în când, câte o umbră de mâhnire trecea prin ochii câinelui. Dacă ar fi avut el limbă omenească şi grai asemeni omului, i-ar fi povestit lui Florinel despre casa şi livada de pe malul Siretului, despre via din deal, ca şi despre fraţii şi părinţii lui, cei neştiuţi de el. Şi i-ar mai fi spus şi de noaptea cea grozavă. Dar aşa...
Omul de pe plută
Florinel împlinise 14 ani, fiind de pe acum mâna dreaptă a tatălui său. Cum învăţase mai multe limbi străine, multe scrisori de afaceri îi scria tatălui său, acesta nefăcând altceva decât să iscălească.
într-o zi, cam pe seară, îl trimise domnul Georgescu până la oficiul vamal, unde avea să rezolve nişte afaceri. Fiind o vreme frumoasă şi plăcută pentru plimbare şi cum nu era departe, plecă bucuros Florinel, luând şi pe bătrânul câine cu el. Ajuns la vamă, Florinel îşi aranjă repede socotelile şi plecă să se mai plimbe pe cheiul Dunării,
109
mergând spre locul unde poposesc plutele ce vin de pe Siret, Tocmai atunci trăsese la ţărm o plută mare, ce aducea lemne şi călători de la munte.
Coborâră de pe ea câţiva munteni, în straie frumoase, cu suman şi cojocel, şi cu desagii din păr de capră pe umeri, au purces îndată spre oraş după diferite treburi.
La urmă, coborî un om la fel îmbrăcat, ca toţi ceilalţi munteni cu care venise, dar mai domol la mers, puţin aplecat de spate şi cu privirea-i blândă pierdută în zări, departe. Se opri lângă o stivă de scânduri de brad, căutând a-şi face culcuş de dormit pentru noapte. Alegându-şi un loc ferit şi aproape de plută, se aşeză jos şi scoţându-şi merindea din desagă, începu să mănânce încet şi tacticos.
Văzând Florinel simplitatea acestei mese şi atrăgându-l chipul omului cu privirea de azur, se opri înaintea lui şi cu voce caldă şi sfioasă, îi vorbi, înroşindu-se, ca şi cum ar fi făcut o faptă urâtă:
dacă nu-mi luaţi în nume de rău, aş vrea să vă dăruiesc o monedă, din care să puteţi bea un pahar de vin; oricum, e mai bun vinul pentru un călător trudit decât apa şi mai ales decât apa de râu.
iubite tinere, îi răspunse omul, drept să-ţi spun, nu sunt deprins să trăiesc din pomană; dar pentru că îmi oferi cu atâta bunătate în glas şi cu atâta prietenie, nu mă lasă inima să nu-ţi primesc darul. E pentru întâia oară când primesc ceva de pomană. îţi mulţumesc frumos şi bunul Dumnezeu să-ţi dăruiască ce-i mai plăcut şi mai ales din grădina sa.
în acest timp, câinele care alergase zbenguindu-se până departe, pe malul Dunării, se apropie de Florinel. Dar zărind pe străin, începu să-i dea târcoale, mirosindu-l. Apoi, ca ieşit din minţi se apucă să latre şi să se gudure, la omul de pe plută. Acesta, privind uimit la câine şi necrezându-şi parcă ochilor de ceea ce vedea, strigă:
grivei, câinele meu, pe unde ai rătăcit până acum? După atâta amar de vreme, pierdusem orice speranţă să te mai văd; iar astăzi îmi ieşi tu singur în cale şi mă primeşti cu aceeaşi bucurie, ca pe timpuri.
Florinel, care stătuse şi privise această întâlnire dintre străin şi câine, fără să zică nimic, grăi acum:
după cât se vede, câinele acesta a fost pe vremuri al dumitale, moşule, căci văd că vă cunoaşteţi bine.
o, da, a fost al meu, răspunse omul, însă acum treisprezece ani, când s-a revărsat Siretul şi puhoaiele mi-au distrus casa, a pierit
110
şi câinele; am crezut că s-a înecat. Iar astăzi, îl găsesc aici pe malul Dunării.
Şi se trezi deodată povestind copilului de orăşean, întâmplările de acum treisprezece ani. Şi-i povesti de noaptea cea înspăimântătoare, când a pierit, furat de valuri, Dănuţ copilul lui cu ochii de cicoare şi cu chip de înger. Şi lacrimi amare se rostogoleau pe faţa smeadă, bătută de vânturi şi brăzdată de nevoi, a omului venit cu pluta.
Era, acest om, moş Gheorghe Bucium, cel din satul distrus, acum treisprezece ani de ape; iar Florinel, băiatul de orăşean, căruia bătrânul îi împărtăşea, astăzi, necazurile avute în viaţă, nu era altul decât feciorul lui, Dănuţ, pe care-l smulseseră cu leagăn cu tot din casa părintească, puhoaiele Siretului. Dar ei nu ştiau. Mintea lor nu putea pătrunde taina acestei minuni. Singur câinele ştia. Dar nu avea glas şi limbă omenească să vorbească, în bucuria lui alerga când la unul, când la altul, ca şi când ar fi voit să le spună că ei sunt cei pe care apele i-au răzleţit pe vremuri.
Iar când Florinel voi să plece spre casă, căci şi aşa întârziase destul, i se aşeză câinele în drum şi aţinându-i calea, căuta să-l întoarcă înapoi lângă străin. înturnându-se apoi către cel rămas şi apucându-l cu dinţii de suman, îl trăgea scheunând către Florinel. Şi mult se minunau cei doi oameni şi nu puteau înţelege ce vrea câinele de la ei. Văzând că alt chip de scăpare nu-i, rugă Florinel pe străin să meargă cu el acasă. Şi-au pornit astfel amândoi, spre casa comerciantului Niţă Georgescu.
Acesta tocmai voia să-l mustre pe Florinel pentru întârzierea sa; dar când copilul îi povesti întâmplarea cu câinele şi cu străinul, atât de neobişnuită, ceva parcă săgeta inimile soţilor Georgescu. Dar stăpânindu-şi emoţiile puseră pe străin să le povestească cum s-a întâmplat şi de când a pierdut câinele. Vădit mişcat, începu omul străin să povestească cum în noaptea cea fioroasă de martie s-a revărsat Siretul, cum valurile spumoase i-au răpit nu numai acest câine, ci şi un copilaş, ce se afla în leagăn. De pierderea acestuia nu se va putea mângâia niciodată. Şi aşa de duios povestea munteanul cel străin despre grozăviile din acea noapte, încât cu toţii îşi simţiră ochii în lacrimi.
Iscodindu-l apoi mai cu de-amănuntul aflară din ce fel de lemn era leagănul copilului, cum era vopsit şi ce litere avea săpate pe el. Au văzut atunci că într-adevăr Florinel al lor, e feciorul acestui om, de la care-l smulseseră apele, pentru a le fi mângâiere în locul adevăratului lor copilaş luat de mâna haină a morţii.
111
Trimiţând apoi pe Florinel în odaia lui, ca o stâncă de munte stând drept, grăi cu emoţie în glas domnul Georgescu:
omule, omule, nu mai căina şi nu te mai boci, ci ridică-ţi fruntea şi priveşte cu seninătate în sus, că fiul dumitale, pe care acum treisprezece ani ţi l-a răpit Siretul ca prunc plăpând, cu leagăn cu tot, a fost scăpat de la moartea prin înec şi trăieşte încă, fiind astăzi flăcău voinic. El e chiar tânărul care te-a adus aici. Şi povesti apoi, pe scurt, cum a fost scăpat de la înec copilul şi cum l-a păzit câinele în vâltoarea apei.
A căzut moş Gheorghe în genunchi şi împreunându-şi mâinile, ridică ochii spre cer, rămânând multă vreme astfel, în rugă mută. Apoi lacrimile de mulţumire curseră în voie, răcorind faţa brăzdată de necazuri a omului adânc cercat de Dumnezeu.
îi mai spuseră apoi că Dănuţ al lui a fost crescut şi înfiat de ei, fiind toată bucuria lor de astăzi şi nădejdea de viitor.
Tata şi feciorul
Rugară apoi pe moş Gheorghe, ca să treacă într-o odaie alăturată, până ce ei vor povesti băiatului aceste întâmplări din timpul prunciei lui. Chemând apoi pe Florinel, domnul Georgescu grăi cu glas părintesc către el:
iubite copile, noi, pe care tu ne numeşti tată şi mamă, nu suntem părinţii tăi.
La auzul acestor cuvinte, Florinel rămase ca trăsnit; încremenise de uimire şi multă vreme nu putu scoate nici o vorbă. Dar, venindu-şi în fire, zise:
o, prea bunii mei părinţi adoptivi, cât bine mi-aţi făcut voi mie! Cât de mare a fost iubirea voastră faţă de mine şi cu atât mai vrednică de recunoştinţă, de vreme ce eu sunt pentru voi numai un copil de suflet! Vă voi fi recunoscător cât voi trăi! Dar cum se face că abia acum îmi descoperiţi taina aceasta? Cred că nu aveţi de gând să mă alungaţi de-acuma!
nicidecum, răspunse domnul Georgescu, dar ascultă mai departe. Tu eşti acel copil care a fost scăpat din valurile Siretului, iar străinul acela pe care l-ai întâlnit la plută şi pe care câinele l-a recunoscut nu este altcineva decât tatăl tău.
112
Şi voind să vadă rodul învăţăturilor bune primite, zise, mai departe, către el domnul Georgescu, căutând a-l încerca:
după cum vezi, tatăl tău e foarte sărac. Tu, prin îngrijirea noastră, stai cu mult mai sus decât dânsul, fiind în rândul celor bogaţi. De aceea cred că nici n-ai nevoie de el. Eu m-am gândit să-i dau o oarecare sumă de bani şi să-l trimit înapoi în satul lui.
o, Doamne, strigă Florinel, nu cumva l-aţi şi trimis? Lăsaţi-mă să fug după el, să-i mai văd odată faţa de părinte şi să mă bucur împreună cu el. Ceea ce spuneţi dumneavoastră nu e deloc drept! Să fie tatăl meu cel mai sărac om de pe lume, cel mai nefericit, el, totuşi, ar fi tatăl meu. Nu m-aş ruşina de el niciodată şi aş împărţi cu el şi cea din urmă bucăţică de pâine.
în acest timp şi fără ca Florinel să vadă, uşa camerei învecinate se deschise, lăsând pe moş Gheorghe să intre înăuntru. Plângând cu hohote îşi îmbrăţişă copilul, pentru prima oară după atâţia amar de ani. Şi au stat aşa multă vreme strânşi unul de altul; iar bucuria ce-au simţit-o ei nu se poate spune cu cuvinte...
A rămas moş Gheorghe peste noapte, să doarmă în casa domnului Georgescu. A doua zi de dimineaţă, la ivirea zorilor, Bucium vierul era în picioare. Şi părea mai drept şi mai dârz astăzi; ochii lui ca de cicoare râdeau şi aveau în ei lacrimi şi sclipiri de copil jucăuş. Stătu mult de vorbă cu domnul Georgescu, care-i spuse că doreşte ca Florinel să rămână mai departe copilul lui. Iar moş Gheorghe Bucium, era aşa de bucuros de găsirea copilului, că se învoi îndată, părându-i bine chiar.
Povesti apoi necazurile ce-l mânaseră pe Siret, la vale. Avea de gând să ia vaporul şi să meargă până la Salonic, unde o ruda a sa, plecată de mult printre străini, murise, lăsându-i lui, ca singur moştenitor, o avere destul de frumuşică. Cum până acum, cu toate încercările făcute, n-a putut să ajungă în stăpânirea moştenirii, şi-a scos hârtiile trebuitoare cu gândul să plece el însuşi la Salonic. Cu aceşti bani moşteniţi, socotea bietul om să-şi plătească datoriile ce le avea, căci ani haini şi secetoşi se abătuseră peste capul lui, înglodându-l în datorii.
Văzându-i hârtiile ce şi le pregătise moş Gheorghe pentru a putea primi moştenirea şi ştiind câte piedici se pun în străinătate pentru astfel de lucruri, cu sufletul lui larg şi bun, îi zise domnul Georgescu.
călătoria până la Salonic îţi vine cam peste mână. Afară de aceasta, ar trebui să rămâi acolo vreme mai îndelungată şi te-ar costa
113
prea mulţi bani, până să poţi căpăta suma ce ţi se cuvine din moştenire. De aceea, m-am gândit să-ţi dau eu suma aceea rotundă, iar dumneata să-mi dai în schimb o hârtie iscălită, adică o procură, cu ajutorul căreia să pot ridica eu banii, căci având eu acolo un om al meu de afaceri, acesta mi-i va scoate repede.
Se bucură moş Gheorghe foarte mult de această propunere, primind-o cu mare mulţumire. Economisea astfel şi timp şi bani.
îl rugară apoi să mai rămână câteva zile la ei, ceea ce moş Gheorghe primi de îndată.
în timpul cât a mai rămas Gheorghe Bucium la Galaţi, s-a interesat doamna Georgescu de soţia şi de copii lui şi împreună cu Florinel au cumpărat de toate cele de trebuinţă pentru fiecare din ei. I-au cumpărat straie noi lui moş Gheorghe, de-asemeni tuturor fiilor şi soţiei sale. Atâta bucurie simţea Florinel de fiecare lucru ce-l cumpăra pentru fraţii sau surorile sale, încât cu mare nerăbdare aşteptă ziua când avea să plece cu taică-său spre meleagurile unde s-a născut, la cei de un sânge cu el. Şi multă bucurie simţeau cu toţii, căci Dumnezeu sădise în inimile lor floarea dragostei şi a adevărului.
Din nou în sânul familiei
Şi încărcaţi astfel cu de toate, au plecat într-o joi din luna august tatăl şi feciorul, spre cătunul umil din susul Siretului. Le găsise loc domnul Georgescu în poştalionul care pleca atunci taman, spre Piatra-Neamţ.
Sâmbătă de-abia, înainte de prânz, a sosit diligenţa în satul lui moş Gheorghe. Şi tare nerăbdător era Florinel să-şi vadă mama şi fraţii!... Surugiul a oprit diligenţa în dreptul porţii lui Gheorghe Bucium. Şi au descărcat din ea două lădiţe frumoase şi multe pachete cumpărate de la Galaţi. Iar ca vestitor, pătrunse în curte, sărind în toate părţile şi neaflând astâmpăr, Grivei, câinele rătăcit, care acum se gudura pe lângă toţi.
Iară soţia şi feciorii lui moş Gheorghe, tare se minunau de întâmplarea asta. Dar crezând mătuşa Smaranda că banii luaţi ca moştenire i-au cam stricat minţile bărbatului ei, îi grăi cu blândeţe, mustrându-l:
dar bine, Gheorghe dragă, ce înseamnă asta? Să umbli tu îmbrăcat cu straie noi, aşa ca boierii şi încă să vii acasă cu poştalionul?
114
Mă tem că moştenirea ceea ţi-a cam sucit capul. Dacă începi să trăieşti aşa de risipitor de pe acum, s-a dus pe gârlă moştenirea noastră.
Moş Gheorghe îi răspunse zâmbind:
nu te supăra nevastă; nici minţile nu mi le-am pierdut, nici risipitor nu m-am făcut tocmai acum la bătrâneţe; mai curând luaţi aceste lucruri toate mergând în casă vă voi povesti multe întâmplări, la care nimeni n-a gândit măcar odată.
Şi era Florinel sfios şi mergea în urma tuturor; nici o vorbă nu scosese încă... Sufletul său era însă plin de bucuria vederii celor dragi lui. Iară când moş Gheorghe, cu glas tremurător şi cu lacrimi în ochi, termină de povestit minunea pe care Dumnezeu o făcuse cu ei şi cu copilul lor, nu era în toată casa decât o inimă şi un suflet, care preamăreau pe Dumnezeu. Plângeau mama şi feciorul îmbrăţişaţi. Lacrimi de bucurie erau în ochii tuturor. Şi nimeni nu vorbea; inima şi ochii lor spuneau tot ce simţeau.
într-un târziu grăi bătrânul:
pentru bucuria de astăzi să mulţumim Domnului, căci Dumnezeu, fără de ştirea căruia nu se întâmplă nimic pe lume, El ne-a scăpat copilul. El, în nesfârşita lui înţelepciune, s-a folosit de câinele nostru credincios, spre a ne mântui copilul de la înec. De aceea pe Dânsul să-l preamărim, Lui să ne închinăm şi Lui să-I mulţumim din tot sufletul nostru.
Şi mare bucurie era astăzi în casa din care puhoaiele apelor smulseseră acum treisprezece ani un leagăn cu un copilaş în el. Bucurie mare avură toţi ai casei şi de lucrurile aduse de la Galaţi. Iar aflându-se în sat vestea aceasta nemaiauzită până acum, bătrânul preot care mai vieţuia încă a chemat, prin glasul de aramă al clopotelor, pe oameni la biserică, arătându-le minunea cea dumnezeiască. Şi ca odinioară, pe culmea dealului, când apele năvăliseră în sat, grăi cu glas de sfânt albitul slujitor al bisericii. Cu adevărat minunate şi neştiute sunt căile Domnului....
Nu în zadar oamenii aceştia cu copilaşii lor erau nelipsiţi de la Biserică. Dumnezeu a văzut viaţa lor curată şi cinstită. Le-a ascultat rugăciunile. Le-a primit postul lor căci ei n-au spurcat cu mâncări de dulce nici unul din posturile rânduite de Sfânta Biserică.
Ei n-au avut certuri cu nimeni. N-au vorbit pe cineva de rău. întotdeauna au ajutat, după puteri, pe cei mai nevoiaşi ca ei. N-au adus în munca lor lucrul altuia.
Cu adevărat, bun eşti Tu, Doamne!
115
Au trecut de atunci câţiva ani. într-o podgorie mare din regiunea Odobeştilor era vier destoinic şi priceput moş Gheorghe Bucium. Lăsase sus, în satul de pe malul Siretului, pe feciorul cel mai mare să conducă gospodăria, iar el la rugămintea domnului Georgescu primise să fie vier şi paznic al viei acestuia, mutându-se aici cu familia sa. Dănuţ al lor a ajuns mâna dreaptă a domnului Georgescu, care l-a iubit întocmai ca un părinte adevărat. Ca un fiu iubitor şi credincios în cele sfinte a fost Dănuţ sprijin şi mângâiere pentru toţi.
Şi au trăit ei până la adânci bătrâneţi, totdeauna preamărind pe Dumnezeu. Iar povestea vieţii lor va rămâne pildă peste veacuri şi fericiţi vor fi cei care îi vor înţelege şi vor simţi purtarea de grijă şi multa bunătate a Celui Atotputernic.
(Din Mărgăritarele lumii, Nr. 41, anul 1938).
116
Lumânarea
Era pe vremea boierilor. Erau boieri de tot soiul. Unii nu uitau ceasul morţii şi trăiau cu frica de Dumnezeu; acestora le era milă de oameni. Alţii erau adevăraţi câini. Dar cei mai răi din toţi stăpânii erau aceia care din robi ieşiţi din noroi, ajunseseră stăpâni la rândul lor. Ăştia mai ales amărau traiul săracilor.
Pe o moşie boierească era un vechil. Munca o făceau ţăranii. Pământul era din belşug şi bun: râuri multe, livezi şi păduri. Ar fi fost de ajuns pentru toată lumea, pentru boier şi pentru ţăranii lui, dar proprietarul pusese ca vechil o slugă de pe o altă moşie a lui.
Vechilul se făcu tare şi mare şi puse piciorul pe grumazul ţăranilor. Era şi el gospodar, avea nevastă şi două fete măritate. Strân sese bani mulţi; ar fi putut trăi fără să păcătuiască, dar era nesăţios şi îmbătrânit în rele. De cum veni, sili pe ţărani să facă zile de muncă peste rând. Făcu o cărămidărie, puse cu samavolnicie oamenii, bărbaţi şi femei, să lucreze, şi vându cărămizile. Ţăranii se duseră la Moscova să se plângă boierului, dar fără nici o ispravă. El îi alungă şi lăsă pe vechil să facă cum o vrea.
Vechilul, aflând că ţăranii se duseră să-l pârască, căuta să se răzbune. Traiul ţăranilor se făcu şi mai cumplit. Printre ei se aflau şi mişei: aceştia pârâră pe tovarăşii lor şi aşa căutau să-şi facă rău unii altora. Astfel se iscară vrajba şi dihonia şi vechilul se făcu şi mai aprig.
Pe zi ce trecea era tot mai greu de bieţii oameni; vechilul ajunsese că tot satul se temea de el ca de o fiară turbată. Când trecea prin sat oamenii se fereau din cale ca din calea unui lup, se ascundeau pe unde nimereau numai să nu dea ochii cu el. Vechilul băgă de seamă că oamenii fugeau de el şi îndârjirea lui spori şi mai mult. El împovără şi mai tare pe oameni cu munci şi angarale. Vai şi amar de capul ţăranilor. Se întâmplă uneori că blestemaţi de aceştia sunt omorâţi.
Ţăranii începură să se sfătuiască între ei să-l omoare. Se strângeau câte odată în vreun ungher şi unul mai îndrăzneţ zicea: „Cât o să mai îndurăm jugul acestui tâlhar? Moartea-i de la Dumnezeu, dar să omori o iazmă ca asta nu e păcat”.
Într-o zi, înainte de săptămâna sfântă, oamenii se adunară întro pădure: vechilul trimisese oamenii să cureţe pădurea. La vremea prânzului se strânseră şi se sfătuiră.
nu mai e de trăit! ziseră ei. O să stoarcă tot sângele din noi. Suntem istoviţi. Noi şi femeile noastre n-avem nici zi, nici noapte.
119
Şi dacă nu e mulţumit, biciul! Pe Sunicn l-a omorât în bătăi; Amisius a murit în butuci. Ce mai aşteptăm? Diseară o să vie şi iar o să-şi facă mendrele cu noi. Să-l dăm jos de pe cai, să-i tragem una cu toporul şi gata-i socoteala. îl îngropăm ca pe un câine şi s-a sfârşit. Decât să rămâie vorba între noi, să nu ne vindem! Aşa vorbi Vâslii Milaev. El era cel mai îndârjit împotriva vechilului, care-l bătea în toate săptămânile cu biciul şi-i luase femeia făcând-o slujnica lui.
Ţăranii se sfătuiră până la sosirea vechilului. Acesta veni călare şi căuta nod în papură ţăranilor că nu tăiaseră arborii cum voia el. în grămezile de crengi tăiate dădu peste un tei.
eu n-am poruncit să tăiaţi şi teii! strigă el. Cine a făcut astea? Spuneţi-l sau vă bat pe toţi! începu să caute a cui e grămada în care se găsise teiul.
Descoperi că cel cu pricina era Sidor. Vechilul ii plesni în obraz aşa de tare că-l podidi sângele. Bătu tot aşa pe Vasili, sub cuvânt că grămada lui nu era destul de mare, apoi plecă. Seara ţăranii se adunară iar şi Vasili vorbi:
ei, ce mi-aţi făcut! Voi nu sunteţi oameni, sunteţi vrăbii. Aţi strigat cu toţii: „O să-i încheiem socotelile!” şi când să puneţi mâna, aţi dat bir cu fugiţii. Tot aşa se întovărăşesc şi vrăbiile împotriva uliului: Să nu ne lăsăm, nici una să nu se dea înapoi!” Şi când vine uliul, toate pier în urzici. Atunci uliul se lasă, ia pe care îi place şi pleacă pe aci încolo. Vrăbiile se strâng apoi iar: Cirip, cirip... Una nu e. Care lipseşte? Ivan. Treaba lui, acuma toate bune". Tot aşa să faceţi şi voi. Când vrea omul să nu dea înapoi, nu dă. Când a pus mâna pe Sidor, trebuia să ne apropiem şi să-i facem de petrecanie. Dar ţi-ai găsit! Voi: Să nu ne lăsăm, să nu ne dăm înapoi!" şi când s-a arătat el, v-aţi cărat toţi prin tufişuri.
Pe zi ce trecea, bătăile se îndeseau şi ţăranii puseră jurământ să scape de vechil. în săptămâna mare, vechilul vesti pe ţărani că trebuie să are pământul pentru ovăz în săptămâna Paştilor. Porunca aceasta scoase din sărite pe ţărani.
în Vinerea Paştilor se adunară la Vasili şi începură iar a se sfătui.
dacă a uitat de Dumnezeu, dacă aşa socoteşte să se poarte, nu mai merge, trebuie să-l ucidem, ziceau ei. Ori aşa, ori aşa, tot o moarte avem.
La sfat veni şi Petre Mikheev. Era un om blajin şi nu-i plăcea să se amestece în certuri. Cu toate astea veni, ascultă şi zise:
120
ce puneţi voi la cale, e mare păcat, fraţilor. E mare păcat să pierzi un suflet de om. Să omori pe altul e uşor, dar ce te faci atunci cu sufletul tău? Face cineva rău? Răul rămâne partea lui. Omul trebuie să îndure toate, fraţilor.
Vasili se supără:
o ţii într-una, că e greu păcat să omori un om! zic eu că nu e aşa? Dar ce fel de om! E păcat să omori un om de treabă, dar ce se potriveşte când e vorba de un câine ca ăsta! Chiar voia lui Dumnezeu e aşa. Dacă ţi-e milă de oameni trebuie să omori câinii turbaţi. Mai mare păcat e să nu omori câinii turbaţi. Căci pe câţi oameni n-o să-i mai muşte! Noi, de-o fi să ispăşim moartea lui, vom suferi pentru alţii. Ceilalţi au să se mulţumească. Dacă nu ne hotărâm odată să facem ceva, el o să chinuiască toată obştea. Ce spui tu, sunt prostii Mikheev. Ce crezi că e păcat mai mic să munceşti în zilele sfintelor Paşti? Tu ai să ieşi la muncă?
Mikheev răspunse:
de ce n-aş ieşi? Dacă mă trimite la muncă, mă duc. Nu muncesc pentru mine şi Dumnezeu ştie pe cine cade păcatul. Noi cătăm numai să nu-l uităm. Nu eu vorbesc aşa, fraţilor. Dacă ar fi bine să ne împotrivim răului cu rău, aşa ar fi lăsat Dumnezeu. Dar Dumnezeu a spus dimpotrivă: dacă te osteneşti să faci să piară răul, îl iei asupră-ţi. Nu e greu lucrul să omori un om, dar sângele lui îţi va păta sufletul. A ucide un om înseamnă a-ţi însângera sufletul. Crezi că ai omorât pe un păcătos, crezi că ai nimicit rău... şi când colo bagi de seamă că tu pătimeşti de un rău şi mai mare. înduri răul şi ai să-l învingi.
După asta ţăranii nu luară nici o hotărâre. Părerile erau de partea lui Petre şi, de teama păcatului, socoteau că e mai bine să aştepte.
Ziua întâia de Paşte, Duminică, ţăranii fură lăsaţi în pace să ţină sărbătoarea. Seara, veni primarul şi-i vesti că era o poruncă de la curte: Mihai Semenovici, vechilul, porunceşte ca a doua zi de dimineaţă toată lumea să iasă la munca câmpului. Starostele străbătu tot satul, înştiinţă pe tot omul că a doua zi să iasă la muncă, împărţindu-i care să lucreze dincolo de râu şi care dincoace, la drum. Ţăranii se tânguiră, dar n-avură curajul să se împotrivească. A doua zi ieşiră toţi cu plugurile şi începură să are.
La biserică se făcea slujbă, toată lumea ţinea sărbătoare: ţăranii lucrau.
121
Mihai Semenovici, vechilul, se sculă destul de târziu şi dădu o raită pe moşie. Femeia şi fata lui, văduva, (care venise să petreacă la ei sfintele sărbători) se îmbrăcară; un argat pune caii la o trăsurică şi ele plecară la biserică. Când se înapoiară, o slujnică pregăti samovarul. Mihai Semenovici se întoarse şi el şi luară ceaiul împreună. După ceai, Mihai Semenovici îşi aprinse luleaua şi porunci să vie starostele.
ei, ai scos pe ţărani la muncă?
negreşit, Mihai Semenovici.
a ieşit toată lumea?
toată lumea. I-am dus chiar eu.
i-ai dus, i-ai dus... Vorba e, muncesc? Du-te de vezi şi spune-le că am să trec şi eu după amiază. Trebuie să-mi are o deseatină la două pluguri, şi să nu facă treabă de mântuială. Dacă găsesc lucru prost nu ţiu socoteală nici de sărbătoare nici de nimic...
bine.
Starostele dădu să plece, când Mihai Semenovici îl cheamă îndărăt ca să-i mai spuie ceva, dar nu-i prea venea îndemână, se simţea încurcat, nu ştia cum s-o întoarcă; în sfârşit zise:
uite despre ce e vorba: Trage cu urechea, vezi ce zic tâlharii despre mine. Care sunt cei mai gălăgioşi şi ce anume zic; să-mi afli tot. Îi ştiu eu pe tâlharii ăştia, nu vor să muncească, ar vrea mai bine să doarmă şi să nu facă nimic. Să-şi umfle burta şi să trândăvească, atâta ştiu, şi nu se gândesc că dacă laşi să treacă vremea muncilor, apoi baţi din buze. Ascultă-i ce vor besc şi spune-mi tot ce zic. Vreau să ştiu. Du-te dar vezi să-mi spui tot.
Starostele se întoarse, ieşi, încălecă pe cal şi plecă la câmp. Femeia vechilului auzind ce vorbise starostele cu bărbatul ei, se apropie de acesta ca să-l roage de ceva. Era o femeie blândă şi bună la inimă. Când putea, căuta să îmblânzească pe bărbatu-său şi lua partea ţăranilor. Veni, dar, la bărbatu-său şi-l rugă:
mişenka, dragul meu, într-o zi mare ca asta, în ziua învierii Domnului nostru Iisus Hristos, nu e bine să păcătuieşti. Te vede Dumnezeu; nu pune pe ţărani la muncă.
Mihai nu vru să ia în seamă vorbele nevestei sale şi-i râse în nas.
se vede că nu ţi-am mai mângâiat de mult spinarea cu gârbaciul, de te arăţi aşa de îndrăzneaţă. Lucrurile astea nu te privesc pe tine.
122
dragă Mişenka, am visat un vis despre tine, un vis urât. Ascultă-mă: nu pune pe ţărani la muncă.
vorba mea, ţi s-a urât cu binele şi te mănâncă spinarea. Bagă de seamă!
Semenovici se supără, trase femeii una peste gură cu luleaua şi o dădu afară, poruncindu-i să îngrijească de masă.
Mihai Semenovici mâncă o galantină de cap de vacă, tăieţei, nişte cârnaţi de porc, un purcel de lapte fript, bău rachiu de cireşe şi la urmă luă cozonac. Pe urmă chemă bucătăreasa şi-i porunci să cânte, iar el, luându-şi chitara, începu să joace.
Mihai Semenovici îşi trecea vremea vesel, răpăind, pişcând coardele chitarei şi chinuindu-şi bucătăreasa. Starostele intră, salută şi începe să povestească ce a văzut pe câmp.
ei? Lucrează? Au să facă atâta cât am spus?
până acum au şi făcut mai bine de jumătate.
lucru de seamă?
da. Muncesc cumsecade. Le este frică.
se ară uşor pământul?
foarte uşor. Se fărâmiţează ca nişte sămânţă de mac. Vechilul nu zise nimic o vreme.
şi ce zic de mine? Mă ocărăsc? Starostele păru încurcat. Mihai Semenovici îi porunci să spună tot adevărul.
vorbeşte fără sfială. Ce ai să spui nu e de la tine, sunt vorbele lor. Dacă spui adevărul, ai de la mine o răsplată; dacă-mi tăinuieşti ceva, te bat cu biciul. Fără supărare... Ha! Katiuşa! Dă-i un pahar de rachiu ca să mai prindă curaj.
Bucătăreasa se duse să aducă rachiul şi-l dădu starostelui. El închină în sănătatea vechilului, îl dădu pe gât, îşi şterse barba. Treaba lui, se gândi el, nu e vina mea dacă oamenii nu-l vorbesc decât de rău. Am să-i spun adevărul, de vreme ce-mi porunceşte”. Şi începu.
oamenii sunt nemulţumiţi Mihai Semenovici, nemulţumiţi.
şi ce zic? Spune.
zic că nu crezi în Dumnezeu.
Vechilul începu să râdă.
cine zice aşa?
toţi. Mai zic că ţi-ai vândut sufletul dracului. Vechilul nu mai putea de râs.
123
foarte bine, dar povesteşte mai amănunţit. Cine zice aşa? Ce zice Vasili? Starostelui nu-i plăcea să vorbească de rău pe tovarăşii lui, dar era certat cu Vasili.
-vasili strigă mai tare decât toţi ceilalţi.
şi ce zice? Vorbeşte odată.
nu-mi vine să spun... Zice că n-ai s-o sfârşeşti cu bine.
aşa zice? Dar ce mai aşteaptă? De ce nu mă omoară? Ce, n-are mâna destul de lungă? Bine Vasili, lasă să te satur eu! Dar Tişca, turbatu, tot aşa zice, hai?
toată lumea te vorbeşte de rău.
dar ce zice?
nu e bine să spun.
de ce nu e bine? Haide, fă-ţi curaj! Vorbeşte.
zic: Plezni-i-ar burta să i se verse maţele!
Mihai Semenovici se înveseli şi mai tare şi râse cu poftă.
o să vedem noi ale cui maţe au să se verse mai curând. Cine a zis aşa? Tişka?
nimeni nu te vorbeşte de bine. Toţi te blestemă şi ameninţă.
prea bine! Şi Petre Mikheev ce zice? Mă blestemă şi râiosul acela?
nu, Mihai Semenovici, Petre nu blestemă.
dar ce face?
el e singurul care nu zice nimic. E foarte ciudat. M-am uitat la el şi m-a uimit, Mihai Semenovici.
de ce?
toţi ţăranii se miră de purtarea lui.
dar spune odată ce face?
ceva ce nu s-a mai văzut. Când m-am îndreptat spre el lucra la o deseatină pe coastă, lângă Turkino. Mă duc spre el şi-l aud cântând cu un glas aşa de dulce, aşa plăcut... iar pe plug lucea ceva....
-Ce?
o flăcăruie. Mă apropii şi văd o lumânare de cinci copeici lipită de plug. Lumânarea arde şi vântul nu o stinge.
Am văzut cu ochii mei cum a scuturat plugul, i-a schimbat brăzdarul şi lumânărica nu s-a stins.
şi ce zice?
nimic. Când m-a văzut, mi-a zis „Hristos a înviat" şi a început iar să cânte.
ai vorbit cu el?
124
nu. S-au apropiat atunci nişte ţărani de el şi au râs. Ah... ah!... ziceau ei, Mikheev se roagă ca să-i ierte Dumnezeu munca din săptămâna Paştilor.
Şi el ce a răspuns?
un singur lucru: Pace pe pământ şi între oameni bună învoire“. Apoi a luat iar plugul de coarne, a îndemnat calul şi a urmat să cânte cu un glas dulce. Şi lumânarea ardea mereu şi nu se stingea.
Vechilul nu mai râdea. Pusese chitara la o parte, lăsase capul în jos şi sta dus pe gânduri. Rămase aşa adâncit multă vreme, apoi spuse bucătăresei şi starostelui să plece, se aruncă pe pat şi începu să suspine şi să geamă cu zgomotul pe care-l face o căruţă încărcată.
Femeia lui se apropie să-i vorbească. El nu-i răspunse. Rosti doar atât: „M-a biruit, acum mi-a venit şi mie rândul“.
du-te, zise ea, dă drumul ţăranilor de la muncă, o să treacă şi asta. Ai făcut tu altele şi mai rele şi nu te-ai speriat nici odată ca acum. De ce te temi?
sunt pierdut, răspunse el. M-a biruit.
Femeia zise iar:
o ţii într-una cu: „M-a biruit, m-a biruit!“ Du-te, sloboade oamenii de la lucru şi toate au să fie bine. Du-te. Mă duc să spun să pună şeaua pe cal.
Aduseră calul şi femeia vechilului bătu atâta capul bărbatului ei, că-l hotărî să se ducă la câmp şi să dea drumul ţăranilor. Mihai Semenovici încălecă pe cal şi plecă la câmp. O femeie îi deschise poarta şi el străbătu satul. La vederea vechilului, toţi se depărtau de el şi se ascundeau, care în curte, care în grădină, care în vreun colţ.
Vechilul străbătu astfel tot satul şi apăru la poarta de ieşire. Poarta aceasta era închisă. Nu putea s-o deschidă stând pe cal. Strigă pe cineva să vie să-i deschidă, dar nu se ivi nimeni. Descălecă deci, deschide poarta şi se pregătea să încalece iar. Puse piciorul în scară şi, când să-şi arunce piciorul celălalt peste cal, calul se sperie de un porc care se ivise atunci, şi sări spre barieră.
Vechilul era greu. în loc să cadă în şea, căzu cu burta peste poartă. în poartă era un par ascuţit mai înalt decât ceilalţi pari. El căzu tocmai pe parul acesta. îşi spintecă burta şi căzu la pământ.
Ţăranii se întorceau de la muncă. Caii, mirosind, se traseră înapoi când ajunseră la poartă. Ţăranii se uitară şi văzură pe Mihai Semenovici, întins pe spate, cu braţele în cruce, cu ochii sticloşi, cu
125
măruntaiele împrăştiate şi plin de sânge; un sânge pe care pământul nu-l sorbea.
Ţăranii, speriaţi, îşi duseră caii pe alt drum. Singur Petre Mikheev descălecă, se apropie de vechil, şi văzându-l mort, îi închise ochii. Ajutat de fiul său, pune caii la o căruţă, aşează în ea trupul vechilului şi-l duse la casa boierului, stăpânul moşiei. Acesta, aflând toată povestea, slobozi pe ţărani din şerbie.
Şi ţăranii înţeleseseră atunci că atotputernicia lui Dumnezeu nu stă în răzbunare ci în bunătate.
„Nu vă răzbunaţi singuri, iubiţii mei, ci lăsaţi să vină mânia lui Dumnezeu".
deL. Tolstoi
126
CUPRINS
Povestiri din copilăria tatălui meu 3
Cuvânt introductiv 5
O plimbare la Bucureşti 7
Viaţa la stână 20
Proorocire 22
Potolirea furtunii 24
Calendarul 28
Vizita Sfântului Gheorghe 30
Vizita Sfântului Arhanghel Mihail 34
Prevestirea necazurilor 40
Arderea Sfintei Scripturi 41
Despărţirea 44
25 de ani mai târziu 44
Pe urmele lui Ştefan 47
Un cuvânt înainte 49
înmormântarea prezumtivă 49
Visul bătrânului preot 56
O noapte plină de mistere 58
Iscodire 54
Comoara din scorbură 55
întoarcerea la pocăinţă 58
Apariţia lui Ştefan şi candela miraculoasă
Epilog
Povestiri din viaţa mamei Floarea
în vizită la mama Floarea
Dispariţia cailor
O fată străină
Caii s-au speriat
Ravagiile războiului 86
Câteva explicaţii 90
Costică nu e mort 91
Nu e chiar duhul mortului 94
Ce se petrece în timpul Sfintei Liturghii 95
în compania îngerilor 96
Una e vedenia şi alta nălucirea 97
Povestirea minunată a unui copil luat de puhoi 101
O familie fericită şi binecuvântată 103
Vin apele 104
Unde-i Dănuţ? 105
Venea un leagăn pe Siret 107
Părinţii adoptivi 108
Omul de pe plută 109
Tata şi feciorul 112
Din nou în sânul familiei 114
Lumânarea 117
vineri, 7 iunie 2019
VASILE MARCU POVESTIRI DIN VIATA TATALUI MEU
Abonați-vă la:
Postare comentarii (Atom)
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu