Lenuţa Neacşu
povestiri de familie Ediţia a doua, revizuită şi adăugită
Editura Babel, Bacău 2018
Desene de Maria Hinca Tota
Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale a României
NEACŞU, LENUŢA
Trei zile de bunătate: povestiri de familie
Lenuţa Neacşu. bacău: Editura Babel, 2017
ISBN 978-606-8583-62-4
821.135.1
Nicio parte a acestei lucrări nu poate fi reprodusă electronic, mecanic, prin fotocopiere sau prin vreun alt mod, fără acordul scris dat în prealabil de Editura BABEL din cadrul S.C. DOCUPRINT S.R.L.
Editura BABEL din cadrul S.C. DOCUPRINT S.R.L. Bacău sprijină, prin lucrările editate, crearea de către Academia Română a „Corpusului computaţional de referinţă pentru limba română contemporană”.
3
Dedicaţie
Dedic această carte memoriei monahului Athanasie (Alexandru Ştefănescu) de la Mănăstirea Petru-Vodă! De la care a început a se scrie această carte.
încerc să adun binecuvântările pe care Dumnezeu le-a revărsat peste familia mea. întotdeauna îmi dă cu rest!
5
Poveşti cu parfum de stele născute în pământul iubirii de Dumnezeu, udate cu lacrimile încrederii şi lucrate cu mâna prieteniei întinsă tuturor.
Sinceritate. Multă sinceritate. Adevăr şi durere. Bucurie şi încredere. Iubire şi devotament. O rugăciune ce naşte speranţă.
Călătorind printre povestirile acestei cărţi retrăieşti Copilăria. O copilărie a cunoaşterii, a dorinţei, a întâlnirii cu Dumnezeu, a iubirii dăruitoare. Un volum ce se adresează tuturor deopotrivă. Reflecţii şi trăiri. O altfel de biografie cum puţini ar avea tăria şi curajul să o mărturisească.
„Trei zile de bunătate” un titlu sugestiv ce te poartă cu gândul în trecut unde retrăieşti nostalgic minunea de a fi fost şi tu copil; prezentul analizei valorilor între ce-a fost şi ce va să fie şi viitor cu dorinţe şi aspiraţii, cu idealuri şi speranţe.
Cunoscându-o pe autoare îmi trec, aievea, prin minte cuvintele unei „rugăciuni”: „I-am cerut lui Dumnezeu să mă facă puternic, pentru ca să pun în aplicare proiecte măreţe şi El m-a lăsat slab precum eram, pentru a mă păstra întru smerenie.
I-am cerut lui Dumnezeu să-mi dea sănătate, pentru a pune în practică planuri grandioase, iar El mi-a dat durerea pentru a-L înţelege mai bine.
îi cerui bogăţia pământului pentru a dobândi totul, iar El m-a lăsat sărac, pentru a nu deveni egoist.
6
I-am cerut puterea, pentru ca oamenii să aibă nevoie de mine, iar El mi-a dat umilinţa, pentru ca eu să am nevoie de ei.
I-am cerut lui Dumnezeu totul, pentru ca să pot să mă bucur de viaţă, iar El mi-a lăsat doar viaţa, pentru ca să învăţ a mă încânta de toate.
-Doamne, n-am primit nimic din tot ceea ce am cerut, dar totuşi mi-ai dat tot ceea ce aveam nevoie, şi asta aproape împotriva voinţei mele. Rugăciunile pe care nu le-am făcut mi-au fost împlinite. Fie lăudat Dumnezeul meu, între toate popoarele; căci între toţi pământenii nimeni nu a dobândit ceea ce am dobândit eu!”
Bucuraţi-vă de lectura unei cărţi bucuroase.
Arhimandrit Pimen Costea Mănăstirea Tisa Silvestri, Bacău
1
Am ales câte o scriere din mai multe etape ale vieţii mele: înainte de a-L cunoaşte pe Dumnezeu, după, în momente de descurajare şi disperare sau în momente de pace şi bucurie. M-a surprins întotdeauna dragostea cu care Dumnezeu m-a vegheat în cele mai grele ceasuri ale vieţii mele... deşi nu-L cunoşteam şi nu-L înţelegeam, ghiceam doar că e undeva foarte aproape de mine. îl aşteptam să-mi schimbe viaţa de atunci cu o alta nouă: să-mi dea curajul şi seninătatea de a accepta şi mulţumi pentru ceea ce mi-a fost dat, chiar dacă mi se părea că e atât de puţin. Când eram copil, mi-a „căzut” în mâini o carte a lui Schopenhauer din care mi s-a întipărit pentru mult timp o reflecţie de-a sa: Există în lume trei aristocraţii, trei clase care domină lumea: cea a rangului, cea a banului şi puterii, şi cea a spiritului. Ca să fac parte din primele două nu se putea, sărăcia în care m-am născut şi crescut îşi spusese deja cuvântul, iar ca să fac parte din cea de-a treia îmi imaginam că trebuie să fiu foarte inteligentă, cultă... Aşa că m-am pus pe învăţat şi luat note bune...
Dumnezeu a hotărât, însă, pentru mine ceva cu mult mai bun: să fac parte din împărăţia Lui, să mă pună deoparte (sfinţească) şi să mă numească copilul Lui drag.
Cât de mult m-a iubit Dumnezeu şi cât de mult m-a ocrotit, aş vrea să vă arăt în paginile următoare. Sper din
8
tot sufletul ca în ele să se regăsească toţi aceia pe care îngrijorările lumii acesteia i-au secătuit sufleteşte, toţi aceia în care tentaţiile, murdăria şi vulgaritatea celor ce se cred puternici, bogaţi şi nelipsiţi de nimic au ucis orice speranţă de mai bine.
9
Eram în aşteptarea celui de-al doilea copil din familia noastră. În fiecare zi îi vorbeam pruncului din mine asigurându-l că e aşteptat cu mare drag de toată familia. Şi iată că într-o zi, într-o stare specială, citesc cu alţi ochi Psalmul 138: „CăTu ai zidit rărunchii mei, Doamne,Tu m-ai alcătuit în pântecele maicii mele. Te voi lăuda, că sunt o făptură aşa de minunată. Minunate sunt lucrurile Tale şi sufletul meu le cunoaşte foarte. Nu sunt ascunse de Tine oasele mele, pe care le-ai făcut întru ascuns, nici fiinţa mea pe care ai urzit-o ca în cele mai de jos ale pământului.” Şi mângâindu-mi burta în care se mişca copilul meu mă gândeam cum o fi „ţesut-o” Dumnezeu pe această fetiţă a mea? Ochii, mâinile, oasele, sunt toate întregi? Dar mai ales mă gândeam... oare pruncii, acolo în burta mamei lor... aud glasul Domnului în timp ce Domnul Hristos le zideşte rărunchii şi inima şi oasele?... Oare pot vorbi cu Hristos? Oare atingerea de mâna Domnului îi face pe prunci să fie asemenea îngerilor la naştere? Atât de curaţi... de inocenţi... de puri! Şi apoi a urmat cea mai îndrăzneaţă meditaţie-rugăciune pe care i-am adresat-o vreodată lui Dumnezeu!
Dacă vreodată, prin cine ştie ce întâmplare extraminunată... m-ar întreba Dumnezeu, aşa cum l-a întrebat pe Solomon la Ghedeon: „Cere ce vrei să-ţi dau, şi-ţi voi da!”, ei bine, ca să nu mă surprindă
10
Dumnezeu nepregătită, mi-am pregătit răspunsul la această întrebare principală: „Doamne, mi-aş dori mântuirea sufletului meu şi a familiei mele”. şi dacă ar vrea Dumnezeu să-mi facă şi un hatâr (aşa cum i-a făcut lui Solomon), i-aş mai cere ceva... în plan secundar... un fel de curiozitate feminină... i-aş cere lui Dumnezeu să mă ducă înapoi în timp şi să mă văd creată de mâna Lui cea sfântă în pântecele mamei mele... Să văd cum mă ţesea Domnul, cum îmi făcea ochii, cu care îmi voi veghea copiii... mâinile, cu care îmi voi mângâia copiii... inima, cu care îmi voi iubi copiii... să ascult şoapta Sa cea sfântă atunci când m-a „ terminat ” de zidit şi binecuvântarea cu care mi-a dat drumul în lume... M-am gândit deodată... în lumina psalmului 138 pe care tocmai îl citisem... oare cum e, ca Tu, Dumnezeu, Creator şi Modelator al fiecărei fiinţe umane, să-Ţi vezi propria Mamă cum ia viaţă... adică cum Tu, Dumnezeu, Iisus Hristos, îi modelezi trupul mariei, o „ţeşi” în pântecele mamei sale, Ana, ştiind bine că Tu însuţi, peste foarte puţin timp, doar 16 ani, Te vei naşte în acel trup pe care Tu, Creatorul, tocmai îl zideşti cu mâinile Tale... Oare cum îi ţesea ochii cu care Maria îl va veghea? Oare cum îi ţesea mâinile cu care Maica Sa îl va mângâia? Cu câtă migală i-a făcut pântecele în care El însuşi Se va plămădi? Cum îi vorbea mariei? Cum îi răspundea? Din această meditaţie s-a născut poezia pe care i-am dedicate-o mariei, Maica Domnului Hristos şi stării unice pe care aceasta a trăit-o.
11
Duhul cel Sfânt pe Maria ţesea în pântecele mamei sale, Ana Iar Domnul Iisus pe copilă veghea Şoptindu-I, vorbindu-I, copila creştea. O, Doamne Iisuse, eu pot să Te-aud, Desigur Marie urechi ţi-am făcut. Cu ele auzitu-Mi-vei glasul.
Şi ochii ţi-s gata, lucesc minunat
Cu ei, Marie, Mă vei veghea, Mă vei păzi
Iar peste un timp cu ei Mă vei jeli... Marie!
Acuma, Iisuse, ce-mi faci, ce-mi zideşti?
O, dragă Marie, mâinile-ţi fac Ca două aripi care se desfac Cu ele Mă vei strânge la pieptul tău
Mă vei mângâia şi uneori când nu voi fi cuminte (Câte-o mustrare îmi vei da... Marie!)
Şi-acum ce-mi faci, Iisuse, ce-adânc îmi plămădeşti? Acum, Marie dragă, pântecele-ţi croiesc
Cu multă migală, căci peste scurt timp
Chiar Eu şedea-voi în al tău trup Zidit în carne de Duhul cel Sfânt îmi vei fi Mamă, Marie, o taină-ţi grăiesc!
O, Doamne, dar ascultă, ce bate încet Ca un deget în uşă chiar în al meu piept?
O inimă, Marie, cu grijă-o plămădesc,
Căci plină va fi de iubire, de zbucium sufletesc;
O inimă, Marie, care Mă va iubi
Cum numai o mamă pe pământ poate şti.
Şi ea, Copilă-Mamă, când toţi M-or părăsi Străpunsă de o suliţă adâncă îţi va fi
Şi Mă vei plânge, Marie, c-aşa e pe pământ,
12
Dar toate acestea târziu vei înţelege C-au fost lăsate-n lume cu-n rost a se petrece.
Eşti gata chiar acuma în lume să te naşti Iar peste un timp anume din nou ne vom vedea Căci Eu în al tău pântec Mă voi întreţesea Şi preaiubitul Tată din cer Mă va veghea Cât Eu voi fi un prunc şi tu chiar Mama Mea.
Maria naşte un prunc
Şi pruncul... era Domnul!
Maria plânge de fericire şi pune pruncul la sân
Şi pruncul... era Domnul!
Maria (îşi ceartă copilul) şi plânge odată cu el Şi copilul... era Domnul!
Maria se joacă şi îşi învaţă copilul despre cer şi stele Copilul stă ascultă şi rosteşte „n-a fost aşa mama ci aşa...
Şi Domnul zâmbeşte!
Maria adună mâinile Copilului a rugăciune
„Să ne rugăm Domnului”
Şi Domnul... dormea alături de ea! Maria veghează pe Fiul său drag: „Noaptea e deasă şi m-am speriat”
Şi fiul său drag... era Domnul! Maria priveşte cum creşte băiatul
Ce mâini, ce picioare şi ochi... ce curaţi! Se-apropie timpul, s-a făcut bărbat Şi bărbatul... era Domnul!
Deodată Maria priveşte spre El, Acesta e Domnul... e chiar fiul meu!
Şi merge spre-o cruce cu inima frântă
13
Acesta mi-e pruncul, copilul, băiatul
Şi lacrimi mari i se-adună în privire:
Priveşte spre mine azi, Domnul meu, Stăpâne puternic şi Dumnezeu
Mi-e inima arsă căci Te-am născut, Te-am crescut Iar acum chiar eu văd al Tău sfârşit Şi sufletul-mi moare odată cu Tine
Staţi... împungeţi suliţa mai bine în mine!
Şi-aşa priveşte Maria spre El!
Nu poate fi mort, nu Emanuel!
Cu mâinile-i mângâie trupul sleit:
Găsi-voi, oare, vreun leac potrivit?
Acesta mi-e fiul! Cât L-am iubit???
Afla-veţi odată în ceruri, înmiit!!!
Şi Domnul se-ascunse în sufletul meu Crezându-L şi iubindu-L ca pe fiul meu!
Şi-aşa Maria pleacă şi plânge
Cu durere îşi aduce aminte
Că mâine-i Sabat şi Iisus Domnul, trebuie îngropat Şi murmură-n şoapte cuvinte tăinuite:
„Aceasta-i durerea oricărei mame
Ce-şi vede copilul cum moare...
Dar mare a fost harul lui Dumnezeu
Că-mi fu dat să numesc pe Domnul, fiul meu!”
Domnul din ceruri spre maică privea: „Aceasta-i Maria, şi-a fost Mama Mea!”
15
Domnul Dumnezeu te iubeşte cu o dragoste nespus de mare! Oricâte necazuri şi dureri ai avea în viaţa asta, Dumnezeu va sta întotdeauna alături de tine, îţi va uşura povara şi, atunci când vei fi la capătul puterilor, ţi-o va purta chiar El. Poate chiar acum eşti într-un astfel de moment, poate chiar acum viaţa ţi se pare nespus de amară, lipsită de sens şi fără nici o bucurie... Prietene drag, adu-ţi aminte că chiar acum Iisus Hristos te poartă în braţe, te mângâie şi te alină, îţi şterge noaptea lacrimile de pe obraz, îţi pansează rănile sufletului şi-ţi dă putere din puterea Lui ca să mergi a doua zi mai departe.
Va veni o vreme când Domnul Iisus te va lua de mână, te va roti prin cerul înstelat, te va mângâia la pieptul Său şi aşa vei înţelege rostul atâtor suferinţe din viaţa ta. Priveşte spre înălţimi şi speră! Şi crede!
Crede că dincolo de înălţimi e cerul! Dincolo de cer e Dumnezeu! Să ai curajul să pătrunzi dincolo şi măcar din când în când să-ţi aminteşti că viaţa aceasta nu e decât un test pe care îl avem de trecut pentru a câştiga clipe lungi de veşnicie alături de Dumnezeu. Prezenţa Lui ne va umple sufletul de o bucurie nemaicunoscută, de un extaz fără cuvinte în faţa căruia necazurile ni se vor părea flori albe, stropite şi albite cu lacrimile noastre.
Crede cu toată puterea în Iisus Hristos şi El îţi va aduce pacea şi liniştea! Crede în El cu toată fiinţa ta, cu tot ce ai păstrat mai bun şi mai curat în inima ta.
16
Crede şi încrede-te în El aşa cum crezi iarna în venirea primăverii, în înfrunzirea pomilor. Va veni şi pentru tine o primăvară a sufletului, când te vei simţi eliberat de toată povara păcatelor. îţi vor înflori în suflet florile albe ale neprihănirii şi-ţi vei odihni sufletul în câmpuri de verdeaţă. Chiar dacă, uneori, primăvara întârzie, ea tot vine şi bucuria venirii ei e şi mai mare. Dumnezeu nu uită niciodată, nu întârzie niciodată, Dumnezeu nu te lasă nefericit!
Caută-L pe Dumnezeu în ceas de seară şi fii sigur că-ţi vei găsi salvarea în El. întinde-ţi pasul spre Iisus Hristos, învinge-ţi orice teamă, orice ruşine. El te primeşte aşa cum eşti! Aminteşte-ţi că dragostea Lui e atât de mare încât a murit pentru tine. Din dragoste pentru tine a curs sângele Lui nevinovat. Nu uita: mâna Lui e atât de aproape de a ta! întinde-ţi privirea şi ai să vezi!
Amin!
17
tinereţe fără BĂTRÂNEŢE
A învăţa, înseamnă a afla ceea ce, deja, ştii. A face, înseamnă a demonstra că ştii. (Richard Bach)
Mă gândesc din ce în ce mai mult la vârstă! La „ideea de vârstă”! Şi asta pentru că am împlinit o cifră pe care nu mi-o recunosc, care nu corespunde interiorului meu... 40 şi ceva de ani! Mă obsedează neconcordanţa dintre ceea ce este în sufletul omului şi vârsta sa. Este clar că vârsta nu aduce înţelepciune, şi totuşi aduce cu ea ceva ce încă nu am reuşit să înţeleg, dar care seamănă a împăcare? seninătate? un fel de acceptare a ceea ce se întâmplă?! Şi dacă, totuşi, eu refuz să accept că anii trec? Dacă eu, totuşi, nu cred că am această vârstă? Dacă oamenii ar încerca să trăiască într-un fel de spaţiu al lor, atemporal? Să aibă ceva adevărat basmul nostru românesc „Tinereţe fără bătrâneţe şi viaţă fără de moarte”? A fi tânăr, mereu tânăr, înseamnă de fapt a fi veşnic; şi a fi fără de moarte înseamnă acelaşi lucru: a fi veşnic, iar veşnicia e un atribut divin. Cum am putea lua noi oamenii, muritorii, lumeştii, ceva din veşnicia Celui Veşnic? Cred că omul poate fi cât mai mult timp tânăr. Nu înseamnă că la 50 de ani eşti bătrân! Tinereţea e o stare de spirit. De ce nu ar arăta oamenii la 50 de ani la fel ca la 30? Ce au
18
pierdut ei? Inocenţa... puritatea... bucuria copilărească, zâmbetul? Dar le-au pierdut sau doar le-au uitat? Dacă ele, totuşi, există undeva în străfundurile sufletului nostru şi aşteaptă să fie scoase la lumina ochilor noştri, ca de acolo să se reverse spre alţi ochi! Dacă, totuşi, fiecare zi poartă în sine Veşnicia?? Mă gândesc la tinereţea veşnică aşa cum, probabil, se gândeau odată alchimiştii la piatra filosofală. Cum să o găsesc? Şi unde? Cine ţi-o poate da? Pot, oare, copiii să-ţi redea ceva din inocenţa, puritatea, farmecul lor? Pot ei să-ţi aducă în suflet ceea ce ştii, deja, dar ai uitat? Atunci... fii ca un copil, priveşte lumea ca un copil! Poate ea, PRIMĂVARA, să-ţi redea ceva din freamătul de viaţă prin care reînvie întreaga natură?... atunci petrece cât mai mult timp primăvara, respirând aerul de primăvară... Atunci fii ca o PRIMĂVARĂ, tot TIMPUL! Poate ea, IUBIREA, să-ţi redea ceva din FRUMUSEŢEA acestei lumi?? Din farmecul şi extazul oricărui îndrăgostit? Atunci fii IUBIRE... trăieşte în IUBIRE şi trăieşte iubirea! Poate El, Dumnezeu, să-ţi dea ceva din VEŞNICIA Lui? Poate El? Şi dacă da, cum? învăţând să trăieşti cât mai mult timp alături de cel ce este VEŞNIC? Poate că da! Şi poate, astfel, ne vom uni cu veşnicia Lui şi vom deveni nemuritori! Merită să încerci să găseşti tinereţea fără bătrâneţe, merită să încerci să găseşti viaţa fără de moarte şi dacă acestea ţi le poate da Dumnezeu, merită să te laşi căutat de El.
Caută-mă, Doamne, până Te voi afla!
21
22 iulie 1999
Aseară, copilul meu Andrei a făcut primii paşi... Mergea prin toată casa şi Nicuşor, soţul meu, a spus că intrase într-o „beţie a bucuriei” aşa cum există „beţia vitezei”. îi tremurau picioruşele şi obrăjorii şi se bucura nevoie mare; îşi calcula distanţa până unde voia să meargă, îşi lua elan şi pornea. Era o zi mare pentru el şi Nicuşor i-a făcut vreo câteva poze, ca să ne amintim mai târziu. Exact atunci, la televizor se vorbea despre un tătic (era un film) care, exact ca şi noi, povestea despre prima zi în care a mers fiul său. Şi-a dat seama că, de fapt, nu era o zi importantă pentru copil, el neştiind ce se întâmplă de fapt, neconştientizând, ci pentru tatăl care povestea şi trăia o bucurie nespusă. La fel mi-am zis, nu pentru Andrei e o bucurie mare ci pentru mine, ca părinte... Gândul m-a dus apoi la Domnul Iisus Hristos, la Iosif şi Maria. Au râs şi s-au bucurat din toată inima când copilaşul Iisus a făcut primii paşi prin casa lor. Ca şi noi, probabil... l-au luat în braţe şi l-au încurajat, l-au sărutat şi mângâiat... şi cred că la fel ca Andrei, copilaşul Iisus se bucura şi El de bucuria părinţilor..., râdea şi bătea din mânuţe: „bravo, bravo, merge copilu, merge... ” Seara, Andrei a adormit cu zâmbetul fericit pe chip. L-am acoperit şi câteva minute i-am privit chipul. Cred
22
că la fel au făcut şi Iosif şi Maria... bucuroşi de copilul lor, şi cred că mai era cineva care se bucura la fel de mult... Tatăl Lui din ceruri... Dumnezeu, care surâdea în locurile Lui cereşti şi sfinte şi nevăzut de nimeni, Îşi ştergea o lacrimă, căci ştia ce ascundeau aceşti primi paşi. Ştia că odată cu aceşti paşi s-a apropiat şi drumul care ducea la moarte, la jertfă... ştia că aceşti paşi vor fi făcuţi spre crucea Golgotei şi la fel îi vor tremura picioarele... nu de greutatea începutului, ci de greutatea păcatelor noastre... Dar mai ştia Tatăl că aceşti paşi vor salva atâtea şi atâtea vieţi, o omenire întreagă care va primi VIAŢA trecând prin moartea Fiului Său! Mai cred că întregul cer şi univers a zâmbit şi-a mângâiat pe copilul Iisus când a făcut primii paşi!
Fie ca inima lui Dumnezeu să nu fie niciodată mâhnită de noi, ceilalţi copii ai Lui, fraţi ai lui Iisus, care odată, demult, în copilăria noastră, am înseninat chipul lui Dumnezeu cu un zâmbet de copil!
„Fiecare copil născut aduce cu el mesajul că DUMNEZEU nu e încă descurajat de oameni” (R. Tagore)
23
De Andrei Neacşu
Platon definea educaţia ca fiind arta de a forma bunele deprinderi sau de a dezvolta aptitudini pentru virtute. Adaptată la contextul cultural al ţării mele, educaţia înseamnă să ai cei şapte ani de acasă, adică un bun simţ care te învaţă ce e bine şi ce este rău în relaţie cu semenii tăi. şi acest lucru se deprinde în familie, lângă mama şi tatăl tău şi lângă fraţii pe care ţi i-a dat Dumnezeu.
O educaţie înaltă şi nobilă va avea mereu în vedere modelarea caracterului care nu are legătură doar cu acumularea unor informaţii teoretice ci, mai presus de orice, cu deprinderea unor însuşiri care să devină principii de viaţă, de la care să nu abdici niciodată: să spui adevărul, să recunoşti când ai greşit, să recunoşti frumosul şi să-l apreciezi; înseamnă să-ţi cultivi obişnuinţa de a învinge împotriva greutăţilor de orice natură.
Dacă educaţia ar depinde de venitul material al unei familii din ţara mea, mulţi copii ar rămâne la stadiul de analfabeţi, lipsiţi pentru totdeauna de dorinţa de a citi vreodată o carte. Personal am experimentat faptul
24
că educaţia nu se poate cumpăra pentru că educaţia e mai mult decât o carte citită sau un examen trecut. Părinţii cu situaţie materială bună îşi dau copilul la o şcoală bună, îi cumpără cărţi, calculator şi tot ce are nevoie. Cu toate acestea, mulţi abandonează studiile în încercarea de a-şi trăi viaţa după îndemnurile inimii. Dimpotrivă, cei cu situaţii foarte modeste apreciază mult mai mult eforturile părinţilor şi au o deschidere spre cunoaştere mai mare.
Am avut şansa la 15 ani să câştig o bursă în Statele Unite ale Americii şi să trăiesc experienţe minunate. Una dintre ele a fost să vizitez Biblioteca din Boston şi să citesc cuvintele de pe frontispiciul ei: Free for ALL. M-am întrebat ce semnificaţie are şi am aflat că înseamnă nu că biblioteca este deschisă pentru toţi ci că accesul la educaţie şi informaţie este deschis pentru orice persoană, indiferent de clasa socială din care faci parte. Această bursă m-a ajutat să înţeleg că educaţia este un triumf al inteligenţei raţionale, a iubirii de semeni şi un transfer valoric de la mine la voi.
Ca adolescent, am simţit de multe ori presiunea pe care profesorii, părinţii şi ambiţia mea de a fi cel mai bun la şcoală s-au răsfrânt asupra sistemului meu de valori. Am reuşit cu greu să înţeleg că dacă parcurgi un anumit traseu educaţional nu înseamnă că eşti obligat să dovedeşti prin cultura sau educaţia dobândită că poţi găsi formula magică împotriva cancerului sau secretul levitaţiei, ci să-ţi împlineşti menirea ta de om, de tată care îşi iubeşte copiii sau de simplu cetăţean. Educat înseamnă şi să fii un om profund ancorat în realitatea comunităţii în care trăieşti, să-ţi pese de necazurile celui
25
de lângă tine, să fii parte din idealurile grupului tău social, să ai capacitatea de a te bucura de ceea ce-a oferit viaţa, aşa cum e ea, cu bune şi cu rele.
Dacă voi reuşi să absolv o facultate voi şti să am o profundă recunoştinţă pentru părinţii mei care şi-au sacrificat bucuria unui concediu sau a unei cine romantice pentru a ne putea cumpăra, celor patru copii, o carte sau un manual suplimentar. Am înţeles că chiar dacă natura ne aseamănă, educaţia ne deosebeşte, cum spunea Confucius, şi ne poate schimba fundamental viaţa.
Să fii educat, înseamnă să ai o modalitate superioară de trăire a vieţii, să vezi partea plină a paharului şi să nu-ţi pierzi speranţa. Presupune nu numai capacitatea de a înmagazina ci în mod obligatoriu şi pe aceea de a iradia bunătate, de a te dărui, de a crea.
Un neurolog celebru din ţara mea, mi-a fost model în toată adolescenţa mea. După ce a studiat o viaţă întreagă creierul uman cu neuroni şi sinapse a redactat într-o carte următoarele reflecţii:
„dacă aş fi întrebat, ca neurolog, prin ce trăsături esenţiale se deosebeşte omul de animale, aş răspunde: prin inteligenţă, care îi permite omului să se adune, şi prin bunătate, care îi îngăduie să se risipească. Nici una din aceste două trăsături nu caracterizează singură umanitatea. Numai sinteza lor contradictorie”.
Nu pot decât să-i mulţumesc lui Dumnezeu că mi-a scos în cale oamenii potriviţi la timpul potrivit şi că am putut să înţeleg aceste adevăruri înainte de a fi prea târziu.
26
„Imaginează-ţi universul cât poţi de frumos şi de perfect. Apoi fii sigur de un lucru: Dum nezeu Te-a creat şi mai bine”.
într-o zi, nepotul meu Claudiu, m-a luat de mână şi m-a tras pur şi simplu afară. Se certase cu câţiva copii şi acum mă chema pe mine să fac dreptate.
să-i baţi tare, da? Să nu mai dea niciodată în mine! Da?
stai numai puţin să vezi ce le fac eu, cum să dea ei în tine? l-am liniştit eu, ia stai puţin să vezi ce le fac eu!
Când am ajuns la locul de joacă al copiilor, aceştia fugiseră şi nu mai aveam cu cine să mă cert.
dar tu m-ai fi apărat, nu-i aşa? m-a întrebat Claudiu.
sigur că da, i-am răspuns. Ştii ce? Am să vorbesc eu cu copiii aceia şi-am să le spun să nu te mai bată.
aşa să faci, m-a aprobat Claudiu, să nu mai dea niciodată în mine.
După puţin timp m-a întrebat puţin îngrijorat:
tu m-ai fi apărat pentru că mă iubeşti, nu?
sigur că da, pentru că te iubesc. Imediat m-am întrebat cum ar fi sunat să-i spun „pentru că te iubesc NU TE-AŞ FI APĂRAT!” Mi -am imaginat cum ar fi fost să mă ducă acolo la copiii aceia care îl băteau, şi eu, în loc să-l apăr, odată ajunsă acolo... să-i dau drumul încet la mână şi să-l las în faţa copiilor, în bătaia lor, spre mirarea
27
lui. Cum m-ar fi privit?? în loc să mă aperi, tu mă priveşti cum mă bat şi cum mă batjocoresc ei? Cum? Şi mai spui că mă iubeşti? Credeţi că un tată din lumea aceasta ar putea privi cum copilul lui iubit este bătut şi umilit şi el să nu zică nimic? Să nu se roage cu glas tare: „Doamne, dă în mine mai bine, fă să mă doară pe mine în locul copilului meu!” Credeţi că ar rezista cineva fără să scoată urlete de durere? Să tacă, pur şi simplu! Există vreun astfel de tată pământesc? Dar un Tată Ceresc? Cum credeţi că a rezistat să vadă pe cruce pe singurul Său Fiu iubit şi preţuit, atârnând alături de doi tâlhari, bătut şi dispreţuit deşi atât de mult a iubit, deşi nevinovat, să fie umilit şi batjocorit. Cât de mare a fost durerea Tatălui Ceresc când Fiul Său iubit a strigat: „Tăticul Meu, pentru ce M-ai părăsit”. Inima Sa sângera pentru Fiul Său şi în faţa acestei dureri imense Dumnezeu şi-a adunat TOATĂ PUTEREA PENTRU A TĂCEA! Ştia El, Dumnezeu, că are de mântuit o lume întreagă prin Fiul Său. Ştia El, păcatele negre ale lumii, ale mele şi ale tale, pe toate le ştia şi le cunoştea. Şi cum altfel puteau fi şterse decât prin sângele Fiului Său! Faţă în faţă,Tată şi Fiu, unul pe cruce, altul în cer, s-au privit preţ de o secundă! Unul sângerând, cu o coroană de spini pe cap, altul tăcând, dar îmbrăţişând o omenire întreagă. Şi aşa, împreună, au desăvârşit ceea ce trăim astăzi noi toţi: ÎNFIEREA! Ne-a înfiat Dumnezeu şi ne-a făcut copiii Săi. Să nu uităm, oricât de mari vor fi greutăţile prin care vom trece, oricât de singuri şi părăsiţi ne vom simţi, suntem copii de Dumnezeu! El nu ne va uita niciodată. El, Dumnezeu, ne iubeşte. Puterea Lui este mare chiar şi atunci când tace. Mai ales când tace.
Dragostea lui Dumnezeu pentru lumea aceasta, pentru
28
mine şi pentru tine, a făcut ca El să tacă în faţa celui mai sfâşietor strigăt al Fiului Său. Atât de mult ne-a iubit încât a tăcut. Nu uita prietene, niciodată, că Dumnezeu te iubeşte.
„Căci Dumnezeu aşa a iubit lumea, încât pe Fiul Său Cel Unul-Născut L-a dat ca oricine crede în El să nu piară, ci să aibă viaţă veşnică.” (Ioan, 3.16)
„... El ne-a şi ales, înainte de întemeierea lumii, ca să fim sfinţi şi fără de prihană înaintea Lui, mai înainte rânduindu-ne, în a Sa iubire, spre înfierea întru El, prin Iisus Hristos, după buna socotinţă a voii Sale, spre lauda slavei harului Său, cu care ne-a dăruit pe noi prin Fiul Său cel iubit...” (Efeseni,1:4-6)
„În aceasta este dragostea, nu fiindcă noi am iubit pe Dumnezeu, ci fiindcă El ne-a iubit pe noi şi a trimis pe Fiul Său jertfă de ispăşire pentru păcatele noastre.” (I Ioan, 4:19)
30
Amintiţi-vă de o poveste minunată care v-a încântat copilăria. Se numeşte „Povestea Porcului”de Ion Creangă, şi sună cam aşa: un frumos fiu de împărat a fost blestemat să trăiască într-o piele de porc până la o vreme, când va putea să se lepede de ea şi să trăiască cu adevărata sa înfăţişare, aceea de fiu de împărat, de prinţ moştenitor, în fiecare seară el avea, totuşi, îngăduinţa să se lepede de pielea de porc şi să se bucure de frumoasa sa piele de om, de adevărata sa înfăţişare, aceea de OM. Dimineaţa, blestemul se relua şi-odată cu el prinţul se transforma în porc, trăind o viaţă plină de umilinţe şi dureri cumplite. Singurul gând care îl însufleţea ziua era că, acuşi-acuşi, vine ea seara şi se va transforma în ceea ce era de fapt: prinţ moştenitor. V-aţi amintit? Priviţi-vă, acum, chipul în oglindă şi luaţi aminte la ce vedeţi. Ceea ce aveţi mai bun nu se poate vedea cu ochiul liber, de aceea folosiţi-vă de ochii sufletului ca să pătrundeţi dincolo de realitatea trupului omenesc. în interiorul nostru domneşte ceva divin, măreţ, de o frumuseţe ce nu poate fi descrisă în cuvinte. Este adevărata noastră identitate, adevărata noastră natură... de moştenitori ai cerului! Tot ce-avem mai de preţ e ascuns în sufletul nostru şi acoperit cu o piele de carne. Am fost lăsaţi să trăim într-o piele de om până când va veni DOMNUL IISUS să ne ia pe toţi în împărăţia Sa şi să ne redea adevărata înfăţişare. Va veni o zi când trupul acesta pieritor se va transforma, se
31
va îmbrăca cu nemurire şi slavă şi va străluci ca soarele. Va pieri pielea noastră de om şi, odată cu ea, şi chipul nostru muritor pentru a descoperi adevărata frumuseţe a chipului pe care-l vom purta ca fii şi fiice ale Domnului. Până atunci, însă, nu ne rămâne decât să ne dezbrăcăm în fiecare seară de pielea noastră de om, mândră şi totuşi pieritoare, şi să privim la lucrurile veşnice pe care le vom primi, la frumuseţea ascunsă a sufletului care nu se poate vedea şi care e veşnică. Atunci când nu ne mai priveşte nici un ochi, când stând pe genunchi ne-am adunat mîinile la rugăciune şi ne-am întors privirile spre noi înşine, sufletul nostru iese la iveală în toată splendoarea şi frumuseţea sa. El zboară purtând pe aripi rugăciunea noastră ascunsă; trece peste întunericul şi groaza nopţii, trece peste nori şi furtună şi ajunge în prezenţa atât de caldă şi luminoasă a lui Dumnezeu. Abia atunci realizăm că nimic nu e mai important ca bucuria pe care o poţi avea rostind cuvintele „Tată din ceruri”, bucuria de a te şti copilul Său drag, încrederea că, deşi rostite în şoaptă, cuvintele îţi sunt auzite şi ascultate de Domnul Dumnezeu. Sufletul tău e acum în căuşul palmelor Sale şi nimic nu-L mai poate atinge. Da, suflete, mâine vei îmbrăca iarăşi pielea de om, vei simţi iar foame şi frig, vei auzi plânset şi geamăt, vei vedea iar oameni fără speranţă, indiferenţa care doare mai tare ca ura. Da, dar va veni iarăşi seara, şi ea va aduce toată pacea şi bucuria strânse într-un singur strop ce-ţi ţâşneşte din adâncul fiinţei tale şi care dă glas celei mai frumoase rugăciuni: „Tată Sfânt, care eşti în ceruri...”. Am uitat, oare, lucrul acesta? Am uitat că suntem doar călători în această lume? Ne îndrăgim atât de mult pielea de om şi chipul nostru încât
32
am uitat că nu aceasta este adevărata noastră natură? Am uitat cine suntem?... Ne îngrijim prea mult de chipul nostru uitând de prea multe ori de chipul lui Dumnezeu! Povestea adevărată a lumii în care trăim e aceasta: Va veni o noapte ca nici o alta, o noapte când spaţiul şi timpul se vor comprima într-o stare unică şi noi toţi vom sta în faţa celui ce ne-a îmbrăcat cu hainele neprihănirii: IISUS HRISTOS. Să facem cu adevărat din trupurile noastre un templu al Duhului Sfânt prin care DUMNEZEU să-şi reverse Iubirea, Iertarea, Răbdarea...
„Pentru că ce-i va folosi omului, dacă va câştiga lumea întreagă, iar sufletul său îl va pierde? Sau ce va da omul în schimb pentru sufletul său?“ (Matei, 16:26)
„Pentru că însuşi Domnul, întru poruncă, la glasul arhanghelului şi întru trâmbiţa lui Dumnezeu, Se va pogorî din cer, şi cei morţi întru Hristos vor învia întâi, După aceea, noi cei vii, care vom fi rămas, vom fi răpiţi, împreună cu ei, în nori, ca să întâmpinăm pe Domnul în văzduh, şi aşa pururea vom fi cu Domnul.” (1 Tesaloniceni, 4:16)
33
„Ceea ce omida numeşte sfârşitul, un fluture numeşte începutul” (R. Bach)
Când eram mică, mi se vorbea despre minuni, şi am înţeles că minunile se întâmplă dacă crezi în ele. în mintea mea de copil am început să caut o minune. Şi am găsit-o în pământ, ca pe cea mai mare minune, minunea pământului care rodeşte şi hrăneşte o lume întreagă. Mi se explica la câmp de bunica: „sădeşti o sămânţă în pământ şi spui o rugăciune. Dacă eşti om bun, pământul ţi-o primeşte şi-ţi va da un rod bun, dacă nu, nu va rodi.” şi abia mai târziu am înţeles ce minuni de fructe şi legume ne dă pământul prin simpla sămânţă pe care o punem în pământ. „De unde ştie pământul că i-am pus o sămânţă de fasole şi nu una de cartof? am întrebat-o pe bunica. De la Dumnezeu, aşa a lăsat El să dea fiecare sămânţă rod după soiul ei. Oh! mi-am zis, înseamnă că, de fapt, Dumnezeu e cel care porunceşte pământului să ne dea hrana cea de toate zilele. Ce mare e pământul şi ce bun cu noi! Desigur, şi Dumnezeu era bun cu noi, dar El era aşa de sus, aşa de departe... pământul atât de jos, atât de aproape!
Şi minunea pământ a rămas câţiva ani în mintea
34
mea de copil, până când am descoperit o altă minune: minunea Om! Nu era mai mare decât minunea pământ, era altceva. Nu era omul în maturitatea lui, ci miracolul Facerii. Fătul care creşte acolo în burtica mamei lui, asta da minune! Era peste puterile mele să înţeleg cum stă bebeluşul acolo cuminte şi, mai ales, cum ia el fiinţă, cum „răsare” acolo în burtica mamei lui. Am făcut imediat asociaţie cu pământul şi mi-am zis că aşa trebuie să fie: copilul se află acolo pentru că cineva a pus o sămânţă de iubire în sufletul femeii şi pentru că a fost om bun, a dat rod! în imaginaţia mea de copil era suficient ca o femeie să iubească şi să primească dragostea unui bărbat ca să şi aibă un copil de la el... Păi altfel, cum?? Salvarea a venit tot de la bunica. „Îi face Dumnezeu aşa mi-a zis pe copii şi-i dă Dumnezeu.”Tot Dumnezeu? înseamnă că e foarte puternic, dacă porunceşte pământului să rodească şi copilului să crească în burtica mamei lui. Ei da, dar Dumnezeu era sus şi aşa de departe... copii erau jos şi atât de aproape!
Şi minunea facerii a durat până când am descoperit o a treia. Simplă, mult mai simplă decât toate; deşi imaterială, totuşi reală, foarte, foarte reală: marea minune a iubirii lui IISUS HRISTOS! Am aflat într-o zi că Dumnezeu a dat tot ce-a avut mai bun, a dat pe Singurul Său Fiu, să moară pentru noi oamenii, pentru mine şi pentru tine, pentru toţi aceia care cred în EL. N-am putut să înţeleg atunci cum m-a iubit atât de mult deşi niciodată n-am meritat, cum m-a găsit deşi nu L-am căutat, şi cum m-a iertat deşi atât de atât de mult L-am îndurerat... Nu ştiam cum să-I păstrez iubirea, nu ştiam că trebuie să-L primesc în viaţa mea ca Domn şi
35
Mântuitor. Şi, mai târziu, m-am trezit că L-am pierdut prin încâlcitele şi neînţelesele cărări ale adolescenţei. L-am regăsit mai târziu când eram deja debusolată şi descurajată, când am descoperit că nu este suficient să admiri iubirea şi sacrificiul lui Iisus Hristos, ci să trăieşti pentru El, nu să-L simpatizezi, ci să-L iubeşti cu toată fiinţa ta, cu toată inima ta, cu tot cugetul tău!
Şi deodată... Dumnezeu n-a mai fost acolo sus şi aşa de departe ci aici, pe pământ, în inima mea şi atât de aproape!
„Căci, iată, împărăţia lui Dumnezeu este înăuntrul vostru.” (Luca, 17:21)
36
„Oamenii ţin cu atâta disperare la ura lor, pentru că dacă ar încerca s-o facă să dispară ar trebui să suporte cu greu durerea şi compasiunea”
Aveam cinci sau şase ani şi eram fascinată de şcoală. Abia aşteptam să vină ora 12 să merg în întâmpinarea surorilor mele, care veneau de la şcoală. Pe drumul către casă le ceream surorilor mele să-mi lase şi mie ghiozdanul să-l duc în spate, sau să-mi dea blocul de desen să-l ţin sub braţ... să creadă lumea că sunt şi eu la şcoală. Era un mare vis pentru mine să devin şcolăriţă. Atâta doar că, de fiecare dată când treceam uliţa îngustă care ducea spre şcoală, la capătul ei stăteau întotdeauna doi băieţi răi, „şmecheri”, cum îşi ziceau singuri. Aveau 14-15 ani şi erau foarte bătăuşi. Orice copil trecea pe lângă ei trebuia să le dea socoteală, să le dea ceva în schimbul trecerii pe-acolo, bomboane, ciocolată, orice. Eu, fiind prea mică şi prea saracă, primeam întotdeauna bătaie. Mă trăgeau de păr, îmi dădeau şuturi în fund sau mă loveau peste faţă. Am vrut să-i spun mamei, odată, dar ştiam că, dacă ar fi aflat, nu mi-ar mai fi dat voie să merg să le întâmpin pe fete. Aşa că mai bine tăceam şi răbdam. Cine mai era ca mine, când veneam cu surorile mele cu ghiozdanul uneia în spate şi cu blocul de desen într-o mână... ei da, merita orice bucuria aceasta! Cum se apropia ora 12, îmi luam
37
o bluziţă, o fustiţă (mă găteam, adică) şi zburam către şcoală. îi vedeam de departe pe cei doi băieţi şi, uneori, ezitam întrebându-mă dacă să merg mai departe sau nu. Mergeam întotdeauna cu speranţa că poate măcar o dată se vor sătura să mă tot bată... Mă băteau de fiecare dată. Uneori mai scurt, cu pumnul în stomac, alteori mai lung, cum era trasul de codiţe. De obicei nu plângeam, ca să nu mă vadă fetele şi nici nu protestam. Stăteam cuminte în picioare şi aşteptam să se termine bătaia.
într-o zi, am pornit ca de fiecare dată spre şcoală. Mama mi-a amintit să nu trec strada, că sunt prea mică, ci să le aştept pe fete pe trotuar. Am ajuns în dreptul băieţilor, mi-am luat porţia de bătaie, am trecut pe lângă un zid dărâmat de cărămizi, şi aşteptam cuminte pe trotuar să vină surorile de la şcoală. De data aceea nu erau amândouă ci numai una din ele... venea încet cu ghiozdănelul târâit pe jos şi cu o faţă cam tristă. Am strigat-o şi i-am făcut din mână. „Mihaela!” Ea s-a grăbit să treacă strada spre mine şi, deodată, am văzut cum o maşină a izbit-o direct în faţă. „Vai de mine, a călcat-o maşina şi a murit” mi-am spus imediat - „trebuie să-i spun mamei cât pot de repede!”. Am început să alerg repede spre casă, numai că, deodată, i-am văzut pe cei doi... Să trec mai departe sau ce să fac? Două bătăi în aceeaşi zi erau parcă prea mult... Merg mai departe, cine ştie... poate scap. Am trecut pe lângă ei alergând. Cei doi au strigat către mine: „Hei, hei unde alergi aşa, opreşte-te imediat!”. M-am oprit cu inima la gură, speriată nu atât de ei, ci mai ales de ceea ce văzusem că s-a întâmplat cu sora mea. „Uite ce-i” le-am spus eu deodată - „vă rog să mă lăsaţi să merg repede acasă!”. „De ce?” „Pentru că
38
pe sora mea a călcat-o maşina şi a murit” le-am spus eu pe nerăsuflate - „şi trebuie să mă duc să-i spun la mama!” Şi deşi unul din ei mă şi trăgea de păr, celălalt l-a oprit cu un gest şi i-a spus pe un ton grav: „băi, las-o în pace, dacă a murit soră-sa, las-o în pace, las-o să meargă repede acasă!”. Băiatul m-a lăsat şi eu am început să alerg din nou mulţumind în gând că m-am ales numai cu atât. Totuşi, alergând, mă chinuia o întrebare: oare ce-o fi aceea moarte? Ce este, ce culoare are de i-a speriat până şi pe şmecherii ăştia de băieţi?... Măi, măi, măi, trebuie să fie ceva grozav moartea asta! Când o să fiu mare, neapărat trebuie să aflu ce-i moartea. Neapărat!
Peste câţiva ani stăteam în faţa sicriului surorii mele cu aceeaşi întrebare pe buze... ce este moartea? O priveam pe sora mea moartă, alta decât cea care fusese accidentată în copilărie şi care îşi revenise repede după o scurtă spitalizare, şi încercam să răspund la întrebare. Noaptea târziu, când toată lumea era ocupată cu pregătirile de înmormântare, m-am apropiat de sicriul ei şi am privit-o din toate unghiurile, doar-doar oi descoperi ceva care să mă facă să înţeleg ce-i moartea. îi luam mâna şi i-o lăsam să cadă în jos, şi mâna îi cădea fulgerător şi dureros peste lemnul sicriului. îi luam şuviţe din părul ei atât de frumos şi le lăsam să cadă peste faţa ei. Părul ei cădea uşor, mut, fără să-mi descopere nimic din lumea de dincolo. Am plâns mult, mai ales când unul din cei doi copii ai ei, în vârstă de 4 ani, s-a aplecat spre faţa ei să-i spună ceva la ureche. „Ce i-ai spus?” l-am întrebat. „Că mi-e foame, acum poate să se ridice şi să-mi facă ceva de mâncare că au plecat oamenii aceia care plângeau. Mâine moare iar?” L-am luat în braţe şi l-am adormit. Simţeam moartea ca
39
pe o forţă necunoscută care denaturează legile vieţii şi le anulează. După ce-am îngropat-o am concluzionat trist: „moartea este absenţa vieţii”. Atât, altceva nu poate fi, şi ani de-a rândul am râmas cu aceeaşi definiţie, mulţumită că am găsit sensul atâtor căutări.
Peste câţiva ani, când eram studentă, şi când mă obişnuisem, deja, cu definiţia găsită de mine, o colegă de cameră m-a pus în încurcătură întrebându-mă: ce este, atunci, viaţa? Ce înseamnă viaţa? şi, cu acelaşi dor de adevăr, m-am pus iarăşi pe căutat. încercam să ghicesc în orice manifestare a vieţii secretul începutului. Să se identifice viaţa doar cu aspectul biologic? Să fie viaţă trăirea mea lăuntrică? Sau propria mea respiraţie; să se concentreze viaţa în intensitatea unei clipe căreia îi spui: „rămâi, eşti atât de frumoasă!?” Ce să fie, totuşi, viaţa? Savanţii, filozofii şi înţelepţii veacurilor n-au reuşit să dea o definiţie care să aducă linişte sufletului meu.
Până când, într-o zi, încercând să găsesc o definiţie a adevărului am găsit o persoană care nu numai că ştia ce este viaţa ci El însuşi se definea ca fiind Viaţa. I-am cercetat pe paginile Scripturii viaţa, vorbele, faptele. L-am căutat aşa cum cauţi un prieten şi la vreme de necaz şi la vreme de bucurie. Oamenii m-au dezămăgit de multe ori, chiar prietenii cei mai apropiaţi s-au purtat nefiresc de crud cu mine şi totuşi acest Om a reuşit să nu mă dezamăgească niciodată. Gânduri şi rugăciuni uitate de mine s-au împlinit când uitasem aproape că I le-am cerut... Când am născut a fost cu mine, când am plâns a fost cu mine, când m-am bucurat a fost lângă mine, iar când am fost la capătul puterilor m-a odihnit la umbra aripilor Sale. L-am crezut atunci când a spus: „Eu sunt
40
Calea, Adevărul şi viaţa, cel ce crede în Mine chiar dacă va muri, va trăi.” Ce paradoxală definiţie! Aceasta era viaţa, şi aceasta era moartea: dacă trăieşti în absenţa celui ce I se spune Viaţă, eşti mort. Dacă din viaţa ta lipseşte legătura cu Iisus Hristos, eşti mort, în ciuda pulsului, a ritmului cardiac, sau a oricăror alte coordonate medicale. Oricine ai fi şi orice ai face, mai devreme sau mai târziu va veni momentul când va trebui să te confrunţi şi cu această ultimă realitate din viaţa ta: sfârşitul tău. Te naşti cu condiţia să mori. viaţa ta e doar un element al marii ecuaţii umane al cărui rezultat sigur e moartea. Totul va rămâne în urma ta şi nimic din ce crezi tu că te-ar putea salva n-o va face, nici banii, nici prietenii, nici medicii. Oricât de şmecher ai fi, te va speria şi pe tine, într-o zi, sfârşitul. O singură persoană din lumea aceasta, care este om şi Dumnezeu, a promis: „Oricine crede în Mine nu va muri niciodată” (Ioan 11:26). Nimeni altcineva în istoria omenirii nu a mai făcut o asemenea promisiune. Suntem tentaţi să credem, uneori, publicitatea tv, prezentatoarea meteo, agentul de vânzări care ne bate la uşă şi cine ştie pe câţi alţii, şi să nu credem noi pe singurul Fiu al lui Dumnezeu? Singurul care a murit şi a înviat! Singurul care a promis că te poate scăpa de moarte! încearcă, Viaţa e de partea ta!
„Şi Iisus i-a zis: Eu sunt învierea şi viaţa; cel ce crede în Mine, chiar dacă va muri, va trăi. ” (Ioan 11:25)
43
„Copiii sunt mâinile cu care ne prindem de rai”
(Henry Ward Beecher)
Aprilie 2001.
în urmă cu câteva luni am aflat că voi mai avea un copil. Nu m-am bucurat. Am plâns câteva zile întrebându-mă cum voi reuşi să cresc şi acest copil, ce-i voi dărui? De ce mi-a dăruit Dumnezeu încă un copil... de ce tocmai mie? De ce nu unei familii mai înstărite, mai bogate? Rugându-mă, am căpătat curaj şi am acceptat voia lui Dumnezeu ca pe o justiţie supremă. Cu această hotărâre luată, o prietenă m-a întrebat într-o zi:
tu crezi că Dumnezeu ştie că tu ai un copil în burtă?
bineînţeles, i-am răspuns.
da de unde, eşti naivă! Cum să ştie Dumnezeu de acolo de sus, din ceruri, ce se întâmplă aici jos, pe pământ, la o aşa de mare depărtare?
poate că nu-i aşa de mare depărtarea, am încercat eu să-i răspund, dar deja nu mai puteam vorbi cu ea prinsă în argumente şi contraargumente.
Gândindu-mă la ea am încercat zile întregi să-i răspund în gând. Ideea care îmi venea în mod constant în minte era „Dumnezeu e mai aproape decât credem noi oamenii, mult mai aproape decât ne închipuim noi”. Şi tot gândindu-mă aşa, într-o zi am simţit prima mişcare a copilului. Am rămas pe loc, foarte atentă la mişcările lui. Parcă îmi transmitea
44
un mesaj de dincolo, din lumea lui. Şi-atunci am înţeles profund că Dumnezeu e la fel de aproape de noi, pe cât de aproape e o mamă de copilul ei nenăscut. Cei doi formează o singură fiinţă, pentru că micuţul e trup în trupul ei, pentru că e sînge din sângele ei, carne plămădită şi hrană din hrana ei, pentru că respiră prin respiraţia ei, dar mai ales pentru că poate simţi întristarea şi bucuria şi iubirea mamei lui. Există o legătură organică între mamă şi copilul ei prin acel cordon ombilical prin care primeşte hrană, apă şi aer. Fără acest cordon micuţul nu ar supravieţui.
Uimitor e faptul că şi noi, „oamenii mari”, avem cordonul nostru ombilical prin care ţinem o legătură permanentă cu Dumnezeul nostru, Domnul Iisus Hristos. Prin el primim lumină din lumină, putere din puterea lui Dumnezeu, căldură şi dragoste. Prin el simţim bucuria şi durerea. Şi toate apăsările noastre, şi acestea sunt ştiute de El. Prin el simţim că dragostea lui Dumnezeu a fost turnată în inimile noastre. Fără această legătură nu am mai putea exista ca şi copii ai lui Dumnezeu.
Am mai aflat apoi dintr-un documentar că micuţul din trupul meu poate deosebi vocea mamei de a altor femei, că se linişteşte atunci când îi aude glasul sau când mama îi cântă. Iisus Hristos spunea că cei care îl vor urma pe El, Păstorul cel bun, vor fi asemenea unor oi care cunosc glasul stăpânului lor. Noi, „oamenii mari”, recunoaştem vocea lui Dumnezeu când ne vorbeşte prin Sfânta Scriptură, sau BIBLIE. Prin Cuvântul Său Sfânt, primim mângâiere în suferinţă, alinare şi răbdare în necazuri, mustrare atunci cînd greşim. Pentru micuţul nenăscut, centrul universului său e mama însăşi. şi nu doar pentru că primeşte hrană, apă şi căldură, cât mai ales pentru că toate acţiunile ei se răsfrâng asupra lui, aşa
45
cum toate acţiunile lui se răsfrâng asupra ei. Orice mişcare pe care copilul o face e percepută din plin de mamă, care ştie exact ce trebuie să facă pentru a-i fi bine. în acelaşi mod, orice faptă a noastră, a „oamenilor mari”, e percepută şi cunoscută de Dumnezeu pentru că trăim în trupul Lui, pentru că suntem făcuţi de mâinile Lui. Şi aşa cum copilul se linişteşte şi se calmează când simte căldura mamei lui, aşa şi noi căpătăm linişte simţind prezenţa lui Dumnezeu într-o vorbă bună spusă de un prieten, în mângâiere la vreme de necaz, în sprijinul familiei la apăsările noastre. Cel mai ciudat lucru pe care nu-l ştie micuţul nenăscut este că stratul de placentă care îl desparte de mămica lui este de numai cîţiva milimetri! Atât îl despart de centrul universului său, de mama sa. Nu ştie că mâna sa e mai aproape decât simte el, nu ştie că orice ar face e doar la o mică distanţă de lumea adevărată! Câţiva milimetri de piele... Oare nu cumva şi noi oamenii mari suntem la cîţiva milimetri de cer, sau de nori, de centrul universului nostru, de Dumnezeul iubirii? Oare nu e mâna Lui gata să se întindă asupra noastră aşa cum s-a întins asupra lui Petru când era să se scufunde în mare? Uităm şi noi, uneori, că orice am face suntem simţiţi şi auziţi şi văzuţi de El pentru că Dumnezeu e Creatorul nostru, Făcătorul nostru bucată cu bucată. Şi mai e ceva ce nu ştie copilul nenăscut! Un lucru foarte important! Nu ştie că locul acela în care stă, placenta, e doar ceva vremelnic, temporar, îşi închipuie că aşa va fi toată viaţa lui. Dar mama lui ştie exact când i se va împlini „sorocul”, ştie că va veni o zi cînd se va naşte într-o lume adevărată, lume pe care nu şi-a imaginat-o ci doar a întrezărit-o prin glasul ei. Aşa şi noi oamenii, trăim în această lume crezând că aici se va sfârşi totul, că aici ne este locul. Doar pentru că avem ce mânca,
46
ce bea sau unde dormi. Uităm că într-o zi, fiecare la sorocul său, ne vom naşte într-o lume a veşniciei, a împărăţiei lui Dumnezeu aşa cum ne-a descris-o apostolul Pavel: „Ceea ce ochiul n-a văzut, urechea n-a auzit şi la inima omului nu s-a suit, aşa sunt lucrurile pe care le-a pregătit Dumnezeu celor ce-L iubesc”. Aceasta e lumea pe care ne-a descris-o Iisus Hristos şi pe care ne-a lăsat să ne-o imaginăm vorbindu-ne despre ea, o lume văzută prin ochii lui Iisus, ştiută şi cunoscută de El. înainte de a se naşte, copilul devine agitat, începe travaliul şi nu ştie că-l aşteaptă o armată de oameni gata să-l ia în primire: un doctor care îl ajută să iasă la lumină, asistente care îl spală şi-l fac curat, o infirmieră care-l duce într-un pătuţ şi, mai ales, o mamă care îi va pune sânul în gură şi va simţi pentru prima oară gustul laptelui cald. Ce bogăţie! Dacă pentru o naştere lumească se fac atâtea pregătiri, cum nu s-ar face pentru o naştere cerească! Dumnezeu ne vorbeşte în Scripturi că nu vom fi singuri în călătoria aceasta ci că Domnul nostru Iisus Hristos ne vine în întâmpinare cu lumina şi căldura Sa, pregătindu-ne un loc în împărăţia Sa, care „împărăţie nu e din lumea aceasta”. Poate că, într-adevăr, nu ne despart decât cîţiva milimetri de cer, de soare, de nori, uneori de Dumnezeul nostru! Atât de aproape de noi!
„Ca ei să caute pe Dumnezeu, doar L-ar pipăi şi L-ar găsi, deşi nu e departe de fiecare dintre noi.” (Fapte, 17:27)
Cu aceste gânduri te aştept copilul meu, să-mi fii o binecuvântare, o bucurie, şi-o mângâiere, să trăim o viaţă plină de împliniri alături de Dumnezeu şi de oameni.
47
Dragostea este atunci când cel de lângă tine simte că ai nevoie de un pahar cu apă. (Doru Davidovici)
A fost o perioadă în viaţa mea de studentă pe care mi-o amintesc ca fiind neagră. Şi asta pentru că mă apucasem de furat! întotdeauna o dusesem rău cu banii, dar atunci ajunsesem la limită. Şi pentru că în sesiune foamea era cel mai crunt duşman şi pentru că trebuia să-mi potolesc cumva burta, şi pentru că nu aveam încotro, m-am apucat de furat mâncare. Mergeam la cantina studenţească împreună cu Ana, o colegă de cameră, şi în timp ce una fura, cealaltă o acoperea. Ne era destul de greu pentru că, fiind în sesiune, cei mai mulţi studenţi erau plecaţi acasă, doar cei de foarte departe mai rămâneau în cămin sau cei care n-aveau bani nici de tren, oricât de aproape ar fi stat, într-o zi am venit de la un examen greu care ne epuizase şi fizic şi psihic. Pe drum Ana încerca să glumească şi-mi spunea: „Nuşa, acasă ne aşteaptă un dejun festiv, adică avem pâine mucegăită, pâine uscată şi pâine cu sare. Ce vrei să mîncăm?” „Pîine cu ceapă”, îi răspundeam eu râzând, ştiind sigur că vom merge iar la furat. Ana, în ultimul timp, se cam codea, nu prea mai voia să meargă să mai fure, dar eu o împingeam întotdeauna, o forţam aproape să meargă cu mine. Când am ajuns în cameră i-am luat mîinile Anei şi am implorat-o: „Ana, hai la
48
cantină, te rog!” Bineînţeles că n-a vrut, dar eu atât de mult am insistat încât a cedat. Cu o condiţie, însă: să ne rugăm înainte. Ana era luterană, o religie despre care eu nu ştiam aproape nimic. Mi se părea ciudat să mergem la furat şi să te rogi înainte, dar de dragul unei farfurii de ciorbă aş fi făcut orice! Am ajuns la cantină râzând pentru că Ana îmi repeta într-una că sunt aşa de slabă şi de prost îmbrăcată de parcă aş fi venit din Bangladesh. Uneori mă punea să-i arăt cu degetul pe hartă „Unde e Bacăul ăsta, dragă?” şi când îi arătam, începea să mă ironizeze „Da chiar că vii din Bangladesh!”, aşa de departe i se părea Bacăul faţă de Sibiu. în cantină am avut o surpriză neplăcută. Erau foarte puţini studenţi la cantină, fiind sâmbătă, cei mai mulţi erau plecaţi acasă şi riscam să nu putem fura. Am încercat, totuşi, să glumim şi să ne spunem că noi avem experienţă, nu ni se poate întâmpla nimic. Am luat cănile cu ciorbă şi-am luat-o încetişor spre o masă. Deodată, ne-a strigat cineva: „No, hei, fetelor, veniţi încoace la mine imediat!”. Era bucătăreasa! Ne văzuse, cu toată experienţa noastră. Am înlemnit cu ciorbele în mână, fără să ştim ce să facem. Toată cantina se uita la noi. Bucătăreasa devenise insistentă: „Veniţi la mine imediat!” Nu mai aveam încotro, trebuia să mergem. Am ajuns în dreptul ei şi Ana a vrut să lase cana jos, eu dimpotrivă, am strâns-o şi mai tare la piept. Bucătăreasa ne-a zis: „No, amărâtelor, ce tot faceţi voi aici în cantină? Vă urmăresc de zile întregi şi vă văd cum furaţi ciorbă! Păi de ce? N-aveţi bani să vă luaţi cartelă? De unde sunteţi voi?” „Din Bangladesh”, mi-a venit să spun. „Din Bacău, doamnă bucătăreasă”, am încercat eu şi Ana şi mai timid: „dinTârgu-Mureş, doamnă”. „Aşa de departe?”, s-a mirat
49
ea, „păi ia veniţi încoace amărâtelor, să vă dau şi felul doi, să mâncaţi să vă săturaţi şi voi odată. Ţineţi tava, să vă pun şi pachete pentru diseară. Luaţi, luaţi tot de-aici şi mergeţi să mâncaţi! No!” Nouă nu ne venea să credem că e adevărat... să ne trezim deodată cu o tavă de mâncare, de unde noi speram doar la o ciorbă, şi-aceea furată. Ne-am îndreptat spre masă cu ochii în jos; ne era foarte ruşine de cei din cantină. Ne-am dus în capătul cantinei să putem mânca. Şi totuşi, la masă, câteva secunde nu ne-am putut ridica ochii din pământ. Ana a rupt tăcerea şi mi-a spus: „să ştii Nuşa că asta s-a întâmplat pentru că ne-am rugat, ai văzut?”. Eu nu îndrăzneam să spun nimic, numai că-mi venea să plîng. Aşa, pur şi simplu, să ne trezim cu o tavă de mîncare... Gata, m-am încurajat eu, asta e, trebuia să se întâmple odată şi-odată, acum să mâncăm. Şi-am mâncat. Când am ieşit din cantină, am întrebat-o pe Ana: „Ana, nu înţeleg totuşi, cum poţi să crezi că Dumnezeu ne-a ajutat să furăm! Ce fel de Dumnezeu ar mai fi? Care te ajută să furi mâncare?” „Măi Nuşa, măi”, mi-a spus ea cu un aer de superioritate, „eu ţi-aş putea explica ca o bună luterană ce sunt, din Târgumureş, dar ţie, o ortodoxă din Bangladesh, ţi-ar trebui o veşnicie să înţelegi!”. Am râs. Aşa era Ana! Nu-i plăcea să vorbească despre lucrurile profunde. M-am gândit mult la întâmplarea aceasta şi mult timp după ce intram în cantină mi se punea un nod în gât. Am înţeles, totuşi, că Dumnezeu e plin de dragoste şi înţelegere chiar şi atunci când greşim. Un Dumnezeu care te ajută şi te înţelege nu pentru că aprobă greşelile noastre ci pentru că înţelege slăbiciunile noastre, natura noastră umană. Un Dumnezeu care urăşte păcatul, dar iubeşte pe păcătos.
50
Mai târziu, am intrat cu Ana într-o biserică reformată şi ne-am rugat, din respect pentru religia ei. Din respect pentru religia mea, ea a intrat într-o catedrală ortodoxă şi-am învăţat-o să-şi facă semnul crucii... Eram total diferite şi, totuşi, atât de apropiate, două umbre care ieşeam seara târziu din biserică mergând încet spre casă. Ana începea: „Nuşa, dacă eu voi veni vreodată la tine la Bacău, la Bangladesh adică, la tine acolo există cumva biserici luterane? Sau, mai bine, hai să-ţi explic cum e cu istoria bisericii luterane...”
Iisus a zis „nu vă îngrijoraţi de viaţa voastră, gândindu-vă ce veţi mânca sau ce veţi bea, nici de trupul vostru, gândindu-vă cu ce vă veţi îmbrăca. Oare nu este viaţa mai mult decât hrana şi trupul mai mult decât îmbrăcămintea?” (Matei, 6:25)
52
Am visat întotdeauna să am copii şi, mai mult, să am şi nepoţi. Mi se părea că cel mai mare dar şi har pe care ţi-l poate face Dumnezeu pe pământ este bucuria de a ţine în braţe pe copilul copilului tău. Copiii mei erau încă mici de tot, unul de 5 ani, altul de 3 ani şi cea mai mică fetiţă de o lună de zile, când am început să visez cum îmi va sta mie ca bunică. Voi fi blândă şi înţeleaptă sau uitucă şi cam zăpăcită? Şi încet, încet, a prins contur un vis din care era nelipsit un fulăraş... să împletesc cu mîinile mele un fulăraş unuia dintre nepoţii mei, să i-l aşez dimineaţa la guriţă sau cam aşa ceva. Din păcate, viaţa mi-a dat o lecţie dură, şi am fost nevoită să îngrop acest vis adânc, adânc în pământ! La o lună de zile după ce am născut al treilea copil, pe Daria, a murit tatăl meu care îşi dorise foarte mult s-o cunoască. N-a mai apucat. La câteva zile după ce l-am înmormântat am aflat că sunt bolnavă de hepatită tip C. Neştiind ce este asta, m-am speriat şi m-am retras într-o stare depresivă. Erau zile când nu mă puteam ridica din pat din cauza durerii şi oboselii. Cei trei copii mă solicitau foarte mult şi credeam că n-o să mai apuc să dorm o noapte întreagă din cauza fetiţei pe care o alăptam. Lipsită de orice ajutor din partea familiei,
53
am căzut răpusă de oboseală fără să mai ştiu nimic din ce se întâmpla în jurul meu. Am stat multe luni în pat, neputincioasă, fără să-i pot ajuta cu nimic pe copii. Soţul meu a înţeles exact situaţia, a renunţat la serviciu şi, atât cât a putut, m-a îngrijit zile şi nopţi. Uneori era nevoie să-mi dea mâncare cu linguriţa, încet-încet, alteori cădea epuizat de plânsul copiilor şi al datoriilor de părinte care îl solicitau.
Într-o zi, soţul a plecat după cumpărături şi m-a asigurat că se va întoarce repede. Orele s-au scurs, dar el nu venea, iar cei doi copii mai mari trebuiau luaţi de la grădiniţă. îmi era atât de ciudă pe mine că sunt neputincioasă şi nu-mi pot ajuta copiii! într-un sfârşit au venit amândoi, singuri, de mânuţă, şi primul lucru care l-au spus a fost că le este foame. Nu le puteam da eu. Atunci băiatul a luat doi cârnaţi din frigider şi i-a pus direct în tigaia încinsă. A încercat să-i întoarcă cu mâna şi s-a ars. Şi-a ascuns mâinile la spate ca să nu-l văd, şi mi-a spus că au ieşit flăcări mari de la aragaz. Printre lacrimi, l-am rugat să mai aştepte puţin că va veni tata imediat. M-am întors cu faţa la perete şi am văzut-o pe cea mică care dormea şi care ar fi trebuit să fie schimbată de scutece de mult... în clipa aceea m-am rugat fierbinte ca Dumnezeu să mă ia la El... Copiii mă vor uita, soţul îşi va găsi pe altcineva, mă vor uita cu toţii... Nu era drept pentru copiii aceştia frumoşi să aibă o mamă aşa de bolnavă... Era nevoie de două braţe vânjoase pentru hrănit, spălat şi mângâiat trei copii, era nevoie de multă putere şi eu nu aveam. Eram pregătită să mă ia Dumnezeu la El în clipa aceea, ştiam unde mă duc, la cine mă duc, nu-mi era frică. Aşa că, după ce am terminat rugăciunea, convinsă că Dumnezeu mi-a ascultat-o, am strâns fetiţa de 3 luni de
54
zile şi mai tare la piept aşteptând sfârşitul! După un timp, „dezamăgită” că încă mai trăiam, am început să mă revolt: „deci nu vrea Dumnezeu să mor, deci nu asta e voia Lui... atunci în picioare, gata cu boala, e timpul de trăit! Şi m-am ridicat în picioare după 3 luni de zăcut în pat. Copiii erau atât de fericiţi că mă vedeau umblând prin bucătărie că au început să bată din palme. Eu, încă, mă sprijineam de scaune şi de dulapuri. Şi, puţin câte puţin, starea mea s-a îmbunătăţit vizibil. A doua zi m-am dus la grădiniţă la băiat după multe luni de când n-am mai putut s-o fac. A ieşit ultimul din clasă cu ghiozdănelul târâit pe jos. Când m-a văzut a început să strige la doamna educatoare: „Doamna, doamna, mama! A venit mama după mine! Vedeţi, s-a ridicat din pat... Te simţi bine mamă?” m-a întrebat el grijuliu. Eram aşa de fericită!
Am învăţat, trecând prin această suferinţă, să nu mai măsor prezenţa lui Dumnezeu în viaţa mea după confortul sau bunăstarea din casă... să nu mai cred că Dumnezeu este cu mine doar dacă rugăciunile îmi sunt împlinite şi nici dacă durerea e absentă din trup sau din suflet! Mult mai importantă e pacea din inimă, convingerea că totul se va sfârşi cu bine. Dumnezeu nu m-a vindecat brusc, deodată, ci m-a lăsat să depind în fiecare zi de ajutorul Său, să cred că fiecare zi va aduce un strop de putere în trup şi un gram de speranţă în suflet. Am învăţat să cred mai mult în ceea ce nu se vede decât în ceea ce se vede. Nu trăiam de probă şi nici nu muream de probă. Aşa că am început să trăiesc fiecare zi cu speranţa că ea se va înfige în pământul vieţii ca o lopată, lopată care va aduce visul meu mai aproape cu încă o zi... şi încă o zi... şi încă o zi!
55
PS: Şi-am mai făcut ceva! Mi-am cumpărat un ghem mare de lână şi o pereche de andrele. Şi aştept!
„Pune-ţi nădejdea În Domnul din toată inima ta şi nu te bizui pe priceperea ta. Pe toate căile tale gândeşte la Dânsul şi El îţi va netezi toate cărările tale." (Proverbe, 3:5)
56
Pentru a le fi mai bine copiilor şi pentru a avea, cumva, mai mulţi bani pentru cheltuielile familiei, am hotărât împreună cu soţul meu să urmez cursurile Facultăţii de Litere ultimul an. Această licenţă, a treia, implica un efort fizic foarte mare din partea mea. Am stat pe internet o noapte întreagă şi am căutat cea mai apropiată facultate de Bacău. Am găsit-o la Braşov. Trebuia să ne trezim la 4 noaptea, să mergem 4 ore cu maşina şi la ora 8 fix să ajungem la facultate. Acolo stăteam 7-8 ore la cursuri, uneori şi 10 ore, după care mergeam iarăşi 4 ore cu maşina înapoi şi ajungeam acasă unde copiii noştri, care ne aşteptau, ne luau de „noi”. Daria avea 3 ani, Adela 6, şi Andrei 9 ani. Nu era uşor, mai ales cu problemele mele de sănătate, dar am hotărât să mergem mai departe. Am trecut cu bine sesiunea de iarnă. Adică vreo 8 examene! Imediat urma să pregătim lucrarea de licenţă şi cele 11 examene din vară. M-am concentrat pe lucrarea de licenţă, care mi-a luat multă energie şi atenţie, gândindu-mă că sigur voi trece cu bine de cele 11 examene din vară. Lucrarea se numea „Bibliotecile mănăstireşti, tezaur bibliofilic uitat” şi, lucrând la ea, am cunoscut oameni extraordinari, călugări de la Mănăstirea Petru-Vodă, sau maicile de la Mănăstirea Diaconeşti! Am lucrat multe nopţi la ea, când dormeau copiii, şi am fost foarte fericită când am reuşit să o termin, cu puţin timp
57
înainte de a intra în sesiunea de vară. Am reuşit să iau primele 10 examene dar la ultimul examen, aveam pur şi simplu o zonă în cap care refuza să priceapă lingvistica şi teza lui Saussure! Mi-era imposibil să mă concentrez şi să reuşesc să înţeleg ceva din ce citeam. Printre oale cu mâncare, spălat şi şters nasul la copii mă întrebam ce legătură avea Saussure acesta cu viaţa mea de nu puteam dormi nici noaptea! Am hotărît să mă prezint şi fie ce-o fi!
Cu o seară înainte de examen m-am aşezat la rugăciune şi mă gândeam cum să mă rog eu în aşa fel încât nici să nu-l mânii pe Dumnezeu, dar şi examenul să-l iau. Cele câteva noţiuni pe care le învăţasem nu făceau de un cinci şi atunci eu cum să mă rog fără să-l supăr?? încurcată dar şi ruşinată, mă rugam doar cu cuvintele: Doamne miluieşte-mă, Doamne miluieşte-mă! Deodată, fetiţa mea Daria, care dormea cu mine, s-a trezit şi m-a întrebat ce tot spun eu acolo? I-am răspuns că mă rog să iau examenul de mâine.” „Şi aşa se roagă ca să iei un examen? Doamne miluieşte?” m-a întrebat ea. „Cam aşa ceva” am spus eu. „Ştii ce? Vreau să mă rog şi eu lângă tine.” „Vai ce bine, hai lângă mine”, am chemat-o eu gândindu-mă că vrea să se roage pentru acelaşi lucru. După cîteva secunde am auzit-o rugându-se cu voce tare: „Doamne sucureşte-mă, Doamne sucureşte-mă!” Am întrebat-o: „Ce te rogi tu acolo, Dăriuca?” „Cum ce mă rog? Doamne sucureşte-mă!” „Dar ce înseamnă su-cu-reş-te-mă, draga mamii?” „Adică să-mi curgă suc prin gură, că tu niciodată nu-mi dai, că spui că are chimicale!” Am râs încetişor şi am lăsat-o să se roage. Apoi ne-am băgat amândouă în pat şi-am adormit.
58
A doua zi, la examen, am primit un subiect care am crezut iniţial că e la geografie... Nu ştiam aproape nimic. Nici colegele din faţă, nici cele din spate... nimic. „Ce mă fac eu? Mă gândeam, dacă nu iau un 5, o să rămân cu restanţa asta şi o să ratez intrarea în licenţă. Şi când mă gândeam cât am muncit la lucrarea de licenţă şi ce speranţe îmi pusesem că voi termina cu toate în vară! îmi venea să plâng de ciudă! Şi Saussure ăsta ce-a putut să inventeze! Deodată, disperată, mi-a trecut prin cap o idee! M-am uitat la foaia de hârtie, care era scrisă pe trei sferturi, dar pe care nu putea să-mi dea un 5, şi m-am hotărât să-i spun profesoarei de fetiţa mea, Daria, cum s-a rugat ea de dimineaţă, convinsă că exact aşa va face Dumnezeu! aşa că am început să-i spun cât de mult îmi doream să intru în licenţă şi ce nevoie aveam de nota 5. şi am încheiat cu cuvintele: „Doamnă, vă rog, cinciuiţi-mă! Ştiu că nu merit, dar am nevoie! Fiţi asemenea lui Dumnezeu care nu ne dă după cum merităm ci după cum avem nevoie! Am nevoie de cinci-ul acesta! Vă rog! Nu mă lăsaţi! Ce-o să-i spun fetiţei mele când o să vin acasă? Vă rog, Doamnă, iertaţi-mă şi cinciuiţi-mă! Pur şi simplu n-am picat pe subiect! Vă rog, cinciuiţi-mă!”. Şi am dat foaia doamnei după care am ieşit val-vârtej pe uşă.
Pe drumul spre casă mă gândeam că am făcut-o lată, că nu trebuia să mă exprim aşa în faţa unui profesor universitar... să vezi dacă nu ajung la rector şi s-a zis şi cu licenţa mea şi cu toată facultatea. Putea să-mi facă mult rău, dacă voia doamna. Of, Doamne! Cine m-a pus? Cum am ajuns acasă, fără să vorbesc cu Daria, am intrat pe internet să văd notele. în dreptul meu scria cu litere mari: nOTA 5! Şi în paranteză: „în alte condiţii am fi
59
stat noi două de vorbă, domnişoară!” Am luat-o în braţe pe Daria şi am dansat cu ea prin casă! Am reuşit, Daria! Am terminat! Ce fericită sunt! Ce fericită sunt! Seara i-am mulţumit cu lacrimi Lui Dumnezeu!
A doua zi ne-am îmbrăcat frumos şi am ieşit în oraş să ne sucurim. „Ce să facem, mamă?” m-a întrebat băiatul derutat? Am lăsat-o pe Daria să le explice, iar ea, cu un zâmbet complice şi un aer important le-a spus: „Adică să vă curgă suc prin gură, ce e aşa greu de înţeles?”
„Iisus a zis: Lăsaţi copiii şi nu-i opriţi să vină la Mine, că a unora ca aceştia este împărăţia cerurilor. (Matei, 19:14)
60
Bătrâna simţea o durere în tot corpul, fără să poată spune exact care-i locul care o doare cel mai tare. Se tot freca ea cu unguente şi tot felul de unsori puternic mirositoare, dar degeaba. Se gândi să-şi pună la borcan nişte buruieni ştiute numai de ea: tătăneasă, busuioc şi rostopască. Să stea acolo la macerat şi apoi să se frece cu ele ca bolnavii de reumatism... da, aşa va face! Sigur o să-i treacă toate durerile cu leacuri băbeşti.
Vestea că are cancer o ameţi ca o muşcătură de şarpe! Era o femeie voinică, încă în putere, mânca bine, dormea adânc, încă avea putere să muncească la câmp... cum s-o fi strecurat boala asta în trupul ei?
Un timp refuză să creadă asta, dar într-o zi îi spuse băiatului ei că „lucruri neobişnuite se petrec în corpul ei”. Nu putea exprima în cuvinte, dar ceva nu era în regulă, corpul ei nu mai avea putere. Şi-l rugă s-o ducă la un medic, undeva, la oraş. Băiatul sări imediat în căutarea unor medici pricepuţi, dar cel mai mult se încredea în Dumnezeu! în El îşi pusese toată speranţa. Aşa că într-o zi, porni spre o mănăstire vestită împreună cu mama sa. Auzise de un călugăr bătrân care tămăduia numai cu ierburi culese de mâna lui. Când i-a văzut chipul, băiatul a avut, deodată, încredere în el. Chipul lui era ca o răsufl are în palmă. Blândeţea lui te fermeca pe loc. Vorbea încet şi rar şi glasul său era rază, umbră, lacrimă. Recunoştea
61
natura după verde, iubirea după alb şi credinţa după albastru. Aşa glumea el! Vorbele lui erau leacul potrivit pentru orice boală, pentru că, în cuvintele lui era putere. Cu mare greutate desprinzându-se de farmecul creat de călugăr, băiatul îşi spuse durerea lui cu încrederea că, sigur, se va găsi un leac din plante, o fi ertură care să-i vindece mama. Aşa gândea şi bătrânica... sigur o va scăpa de boală călugărul acesta cu faţa luminoasă. Numai că, omul lui Dumnezeu privi lung spre cei doi, îşi cântări bine spusele şi cu multă blândeţe spuse:
din păcate, această boală nu se va vindeca cu buruieni!
dar cu ce, părinte? întrebă încrezător băiatul.
această boală va trece cu altfel de leacuri: cu apus de soare, cu cântec şoptit şi cu râs de copil.
Bătrâna îşi duse mâna dreaptă la gură nedumerită. Cum aşa? Ce vorbe-s astea? Ce cântec, ce râs? îşi bate joc de ea? Lacrimi amare îi curgeau pe obraz. Pentru asta bătuse ea atâta drum? Şi atâta osteneală până în vârful muntelui... Fără să mai poată răbda, ieşi din chilia călugărului cu paşii înapoi, într-o continuă aplecare, gârbovită de neînţelesul ce se abătuse asupra sa. Fără să se sperie, băiatul ceru amănunte. întrebă ce şi cum să facă, până când totul căpătă un înţeles deplin. într-un târziu se depărtă de călugăr şi porni cu mama sa spre casă. în maşină îi spuse cu un ton potolit:
trei zile de bunătate, mamă! Aşa zice că te vei vindeca.
cum aşa? întrebă ea.
adică trei zile să cânţi într-una, să zâmbeşti încontinuu...
62
ce să fac? întrebă aiurită femeia.
să zâmbeşti ca la venirea primăverii, când vezi pomii că înmuguresc! Sau când vezi matale că a dat fi rul ierbii, sau că a încolţit ce ai semănat: ceapa, usturoiul.
aha, zise bătrâna pe gânduri.
şi în astea trei zile să ierţi pe toată lumea, orice ţi s-ar întâmpla. Oricine ţi-ar face orice supărare, tu să-l ierţi! Să fi i plină de îngăduinţă şi de răbdare. Dacă nu reuşeşti trei zile la rând, o iei de la capăt până îţi reuşeşte deplin.
trei zile?
trei zile! spuse băiatul. Trei zile de bunătate!
o fi greu? întrebă bătrâna.
nu cred, răspunse el pe gânduri. Pe drumul către casă, femeia se gândea la vorbele călugărului... apus de soare! apoi de câte ori nu se uita ea la câmp la cer, de multe ori, dar fără bucurie, fără speranţă, aşa ca în toate zilele. Acum se gândea că numai în copilărie se uita la apusul de soare cu veselia şi fericirea pe care ţi-o dau anii! Uitase de mult să mai privească liniştită şi calmă apusul de soare! în mintea ei erau numai socoteli, prăjini de pământ de cules, de semănat, de prăşit... Oh, Doamne! Peste acest oftat veni amintirea şi mai dureroasă a cântecului şoptit. Auzi! Cântec şoptit, adică să nu cânţi aşa în gura mare să te audă tot satul, ci doar şoptit, să te auzi numai tu şi sufl etul tău obosit, ofi lit, însetat de frumos! De când nu mai cântase ea! Şi ce voce frumoasă avea, de se oprea tot satul să o asculte. Uitase să mai cânte! Nu mai avea timp de cântat, şi încă şoptit! Dar dacă trebuie... o va face! Va cânta, va privi apusul, va zâmbi! Dar de unde să facă ea rost de râs de copil?? De avut, avea ea nepoţi,
63
dar niciodată nu-i trecuse prin cap să-i facă să râdă! Să aibă ce mânca, ce îmbrăca, că viaţa-i grea, bani nu sunt, pensiile-s mici, ce? nu se ştie? Cum să facă ea un copil să râdă??? Şi cum o să se vindece ea fi ind trei zile plină de bunătate, de îngăduinţă, de blândeţe şi de iertare! Nu, hotărât lucru, nu era uşor ce i se cerea! Dar va încerca!
Odată ajunsă acasă, i se păru potrivit să se roage pentru putere de la Dumnezeu în lupta aceasta ciudată. Şi într-o dimineaţă şi-a luat îndemn şi a început să cânte! Uşor, şoptit, cum se cântă un cântec de leagăn. Glasul său căpăta inflexiuni noi, melodioase, cristaline. Termină tot cântecul şi-l reluă de la prima strofă. îi plăcea glasul său curat, tineresc. Şi culmea! Se simţea bine! Şi plină de bucurie. Nu crezuse, dar era adevărat! Cântecul o făcea să uite de boală.
într-o altă zi, începu să privească apusul de soare altfel decât îl privise vreodată. Se bucură că, încă, îl mai poate vedea. Că e atâta frumuseţe în jurul ei pe câmp, încât simţea cum verdele crud al câmpului îi intră în sufl et şi-i tămăduieşte tot amarul şi tot necazul! Fără să înţeleagă cum, se surprinse fericită! Şi inima ei o împingea să cânte! Şi cânta! Şi cântecul ei se împletea cu apusul de soare până când deveneau una şi bucuria ei era deplină.
începu, apoi, să se gândească mai mult la viaţa ei, să şi-o pună în ordine, să analizeze ce făcuse rău şi ce bine. Şi, dintre toate, cel mai vinovat i se părea că nu se apropiase de copiii săi, de nepoţi. Nu ştia să-i facă să râdă, nici măcar să zâmbească. Nu te puteai apropia de un copil decât într-o anumită stare sufl etească plină de înţelegere şi de dragoste! Şi ea nu era o bunică prea bună. Ştia asta. Dar îşi propuse să înceapă cu nepoţii săi.
64
Să-i viziteze, să le facă cadouri, să se intereseze de şcoala lor. Reuşi toate acestea şi într-un efort suprem îşi adună toată energia şi merse la serbare la nepoţica ei. Ori i se părea ei, ori chiar aşa era, dar nepoata ei era, parcă, cea mai frumoasă de acolo... şi poezia, parcă, a spus-o cel mai bine. Oricum, rochie mai frumoasă ca nepoata ei nu mai avea nimeni, de asta era convinsă! A bătut din palme cel mai tare, de se uitau uimiţi părinţii de lângă ea. „E nepoata mea! O vedeţi? Aţi văzut ce bine a spus poezia? E nepoata mea!” Era aşa de bucuroasă, că se hotărî să rămână peste noapte la copii să le citească o poveste. Copiii se roteau în jurul ei de bucurie, îmbiind-o fi ecare cu ceva: „Vrei ceai, mamaie? Vrei o pătură, mamaie?” Ea îşi puse solemnă ochelarii pe nas şi cu un ton grav le spuse că le va citi povestea Harap Alb, de Ion Creangă! Să se facă linişte! În timp ce citea despre împăratul care se îmbrăca în piele de urs ca să le încerce curajul fi ilor săi, cea mai mică nepoţică o întrerupse şi-i şopti:
mamaie, chiar aşa e? în spatele ursului se ascunde întotdeauna, de fapt, împăratul? Care vrea să ne facă mai curajoşi?
Chiar aşa, mamaie? Întrebă şi fetiţa mai mare, în spatele ursului de necaz sau de boală se ascunde mâna Tatălui?
Mamaia nu mai putea vorbi, îi dădură lacrimile... că vedea ce bucurii ascunse pierduse ea depărtându-se de nepoţi. înţelese că aducând bucurie celor din jur, prin slujire şi bunătate îşi dăruieşte ei însăşi cea mai aleasă bucurie.
Ciudat era că se simţea îndemnată să fi e mai bună cu toată lumea, nu numai cu cei apropiaţi. Şi, totuşi, uneori
65
îi venea foarte greu să-şi exprime bunătatea. înţelesese un mare adevăr:
Un gram de bunătate arătată unui semen îi cerea o sforţare omenească mai mare decât o zi de coasă dusă de la răsăritul soarelui până departe, în asfi nţit.
La început, încercase să fi e bună o singura zi şi ce greu i-a fost! Reuşi doar două ore, după care se certă din nimic cu o vecină. A doua zi reuşi până la amiază, dar primi un telefon de la oraş de la unul din copii şi se întristă aşa de tare încât nu putu să ducă încercarea până la sfârşitul zilei. Mai târziu, reuşi două zile pline, adică de dimineaţa până seara, dar cum venea a treia zi, cum simţea o tristeţe şi-o povară în inimă. Ba o apăsa singurătatea, ba gândul morţii îi dădea târcoale, ceva reuşea să o întristeze. Şi aşa a descoperit că poate să-şi alunge starea cu cântec. Şi mergea! Şi lupta se relua! Când se aşeza noaptea la rugăciune, se gândea cât de mult se schimbase de când îl întâlnise pe călugărul ciudat care îi vorbise, şi cât de mult îl înţelegea ea acum! Cât de multe încercări făcuse pentru numai trei zile de bunătate. Nu reuşise, încă, 3 zile pline, ci doar una, două, două şi-o amiază. Bunătatea ei se formase printr-o luptă aspră şi dureroasă cu eu-ul ei şi doar disperarea care veneau de la boală îi dădeau tăria să nu abandoneze. Starea ei de sănătate îi mira pe medici şi chiar ea le spunea cu tărie că se simte sănătoasă. Cum? Prin bunătate! De câte ori era plină de compasiune, de iertare, sau de înţelegere, simţea că viaţa ei se leagă iar, se înnoadă de acolo de unde au rupt-o necazurile, grijile, şi toate supărările veacului acestuia. Ştia că toate necazurile sunt unelte ale lui Dumnezeu care îi modelau viaţa spre sfi nţenie. Se apropia postul Paştelui şi bătrâna se gândi
66
că odată cu postul şi rugăciunea va veni, poate, şi izbânda în încercarea ei. Zilele au trecut unele după altele, mai uşor, mai greu, şi se trezi pe nesimţite în noaptea învierii.
Porni cu inima uşoară spre biserica din sat cu nepoţica de mână, fericită că împlinise măcar o parte din ce-i ceruse călugărul. De-acum se va vindeca cu siguranţă. Ajunse în biserică şi, spre uimirea ei, era foarte multă lume. Toţi oamenii i se păreau frumoşi, luminaţi, curaţi.
Fiecăruia îi venea să-i spună câte o vorbă bună! Ce batic frumos avea Maria! Şi ce fustă frumos brodată, Smaranda! Şi ce frumos îi strălucea părul Ilenei! Zâmbea tuturor şi pentru fi ecare avea un cuvânt bun de spus. Era atât de fericită! în această stare de adâncă mulţumire, ascultă sfânta slujbă a învierii! Şi în timpul slujbei, sufl etul ei se deschise şi înţelese cu mintea şi cu inima că nu mai avea importanţă dacă se vindeca sau nu, şi că nu mai conta dacă reuşea sau nu să fi e trei zile plină de bunătate, încercarea însăşi avea în ea sămânţa vindecării prin iertare şi iubire. Zâmbi ascuns şi faţa ei se lumină de o bucurie ca şi cum ar fi descoperit o comoară ascunsă de veacuri, înţelese că nu trebuie să fi e bună ca să se facă sănătoasă, nu ca să-i reuşească un lucru sau altul, ci din recunoştinţă pentru multa bunătate cu care a înconjurat-o Dumnezeu cât timp trăise! Bunătatea ei nu izvora din educaţie sau cultură ci era un refl ex al bunătăţii Domnului, care suferise pe cruce pentru ca ea să aibă parte de iertare şi iubire. Slujba se termină şi ea ieşi afară din biserică mulţumită de bucuria de care-i făcuse parte Dumnezeu în această noapte sfântă. Porni spre casă convinsă că viaţa ei se schimbase odată pentru totdeauna şi că cea care plecase odată la mănăstire era alta decât cea care
67
ieşise acum din biserică. Ştia că avea datoria de a face din viaţa ei o izbândă continuă împotriva morţii, răului şi întunericului. Simţea că nu mai este singură, că este ocrotită, că aparţine rostului dumnezeiesc şi că niciodată nu va pieri sub piatra necazurilor, oricât de greu ar fi aşezată peste fi ravul ei trup. Cu nepoţica de o mână şi cu o lumânare în cealaltă, păşea cu paşi mici, cu grijă, ca nu cumva să se stingă lumina ce voia să o aducă acasă. Şi cu tot sufl etul începu a cânta şoptit cântecul unui nou început, al unui alt timp purtător de har:
Hristos a înviat din morţi
Cu moartea pe moarte călcând
68
Dumnezeu iubea mult florile. Le trimitea razele blânde ale soarelui când se trezeau, le spăla faţa în roua dimineţii, le hrănea cu lumina şi cu dragostea Sa. Le dădea, însă, şi de lucru, şi fiecare trebuia să-şi împlinească misiunea ei; astfel, uneia îi dădea sarcina de a însenina atmosfera dintr-un salon de spital, alteia să aducă o explozie de culoare în buchetul unei mirese, alteia să aducă mulţumire, dăruită fiind de un şcolar doamnei învăţătoare, şi tot aşa... Când să termine de dat ultimele sfaturi, Dumnezeu văzu o lalea roşie care aştepta zâmbind. O cunoştea bine pentru că o folosise de multe ori în misiunile pe care i le încredinţase. Se gândi o clipă ce-ar putea face această gingaşă floare pentru a împlini planul dragostei Sale pentru om şi, hotărându-se, îi spuse blând: „Micuţa Mea lalea, îţi dau o sarcină grea astăzi, dar nu te speria... voi fi cu tine toată ziua, te voi sprijini şi cu nici un chip nu te voi lăsa. Adună-ţi toată puterea pentru că va trebui să faci să zîmbească o mămică singură, măcinată de grijile vieţii, de lipsurile materiale, de copiii care trebuie spălaţi, îmbrăcaţi, trimişi la şcoală. Dar tu arată-i-te şi spune-i că Eu sunt alături de ea, că o voi ajuta să treacă peste toate greutăţile... spune-i că nu o voi lăsa cu nici un chip, să nu-şi piardă încrederea şi credinţa în Mine. Nu va fi uşor, dar tu încearcă, micuţă floare, pentru că Mi-e tare scump zîmbetul ei”. Floarea se aplecă în semn de respect,
69
îşi adună o picătură de rouă în petalele sale şi porni la drum spre cucerirea zâmbetului...
Ioana ieşi grăbită din scara blocului, avea atâtea de făcut astăzi, şi la serviciu şi acasă şi apoi mai era şi serbarea copiilor, la care trebuia să ajungă... şi, gândindu-se la toate astea, faţa i se crispă şi un rid îi brăzdă fruntea. Aruncă o privire spre grădina din faţa blocului şi zări cu uimire o lalea roşie, tare ciudată... când o fi răsărit şi laleaua asta aici? îşi spuse Ioana, încetinind pasul. Voi să o privească mai atent dar îşi aduse aminte că trebuie să cumpere flori pentru serbarea copiilor şi nu avea destui bani şi trebuia să împrumute şi... grăbi pasul îngândurată. Floarea nu se lăsă bătută, îşi luă repede petalele, frunzele şi plecă după ea. Ioana ajunse la serviciu şi lucră toată ziua cu spor. Când să plece, zări mirată în vaza de pe birou o lalea roşie. Ce frumoasă e! Se gândi că merita să trăieşti pentru o asemenea clipă! Şi ce parfum! Aproape că-i venea să zâmbească, dar nu o făcu. Se uită lung la floare şi parcă floarea aceea îi şoptea: Nu te descuraja, Dumnezeu e cu tine, nu te va lăsa, îţi va purta de grijă ţie şi familiei tale, nu te descuraja! Floarea îi aminti de serbarea copiilor aşa că plecă repede la piaţă să cumpere flori. Ajunse la timp la şcoală, se aşeză pe un scaun şi privi bucuroasă spre copiii ei. Ce frumoşi erau, ce isteţi, şi cât de greu îi creştea zi de zi, numai Dumnezeu ştia! Ascultă tot programul cu faţa tristă şi îngândurată. Ar fi vrut să se bucure, dar parcă nu putea de oboseală şi grijă.
Deodată, la finalul serbării, surpriză... fiecare copilaş dăruia mamei lui o floare. Ioana privi cu uimire cum fetiţa ei îi aduse o lalea roşie, superbă! Unde a mai văzut ea floarea asta? O privi cu uimire... floarea îşi adună
70
toată puterea şi-i transmise acelaşi mesaj: Nu te lăsa descurajată... Dumnezeu e cu tine, nu te va lăsa, îţi va purta de grijă ţie şi familiei tale... hai zâmbeşte... o implora floarea şi, de emoţie, scăpă picătura de rouă pe care o strânsese de dimineaţă. Femeia privi floarea aceea năzdrăvană şi i se păru că o urmărise întreaga zi, apoi privi cum o picătură de apă se desprinse de pe o petală şi căzu exact pe mâna ei, tandru ca un sărut... Ce frumoasă e! îşi spuse Ioana şi încet, încet, cu mare greutate, pe faţa ei apăru un zâmbet care îi lumină toată faţa. Strânse fetiţa la piept şi se bucură din plin de clipa binecuvântată!
Seara, când ajunse acasă, Ioana păstra pe chip acelaşi zâmbet de la serbare. înainte de culcare, mai privi odată floarea din vază şi i se păru că Dumnezeu e mai aproape de ea prin această floare pe care i-a dăruit-o fetiţa ei, şi că-i transmite acelaşi mesaj. Gândi cu voce tare: „Cel ce a făcut această floare, m-a făcut şi pe mine şi El îmi va purta de grijă mie şi familiei mele, va veghea asupra mea şi cu nici un chip nu mă va lăsa”. Cu aceste gânduri, intră în lumea viselor, cu zâmbetul pe buze şi cu promisiunea că ori de câte ori va vedea o floare... îi va zâmbi.
De sus din cer, Dumnezeu urmărea fiecare sol pe care îl trimisese de dimineaţă pe pământ. Vedea cu ochi trişti planurile sale zădărnicite de răutatea oamenilor, văzu războaiele dar şi rănile soldaţilor pansate de mâini blânde; foametea, dar şi bucata de pâine împărţită de doi copii; ura, dar şi dragostea care nu se lasă biruită de rău. Privi, apoi, într-o casă unde, într-o vază, stătea cuminte, fericită, floarea năzdrăvană. Dumnezeu o privi şi-i spuse blând: „Bravo, ai făcut o treabă bună, ţi-ai împlinit misiunea şi ai adus peste atâta suferinţă şi atâtea necazuri
71
un zâmbet preţios, care e atât de dorit de Mine! Bravo, mâine te aşteaptă o altă misiune, alte inimi şi alte feţe pe care va trebui să aduci zâmbetul, bucuria şi pacea. Şi lumea va fi mai bună, floare scumpă! Noapte bună!”
72
într-o zi frumoasă de vară, proaspătă mămică pentru a patra oară, pe când stăteam în balcon şi priveam ce frumos este cerul senin, m-am trezit cu Daria, fetiţa mea de 5 anişori, venind în fuga mare să mă întrebe ceva neapăratneapărat.
ce anume?
ce înseamnă lumea toată?
lumea toată? păi ce să însemne... adică tot pământul.
nu, nu... câţi oameni anume, cam cât de mulţi?
păi... vreo şase miliarde de oameni, cred, i-am răspuns.
cam câte degete de la mâini şi de la picioare înseamnă 6 miliarde?
păi multe, multe de tot... nu pot să-ţi spun de la câţi oameni, dar multe de tot...
aha... spuse ea tristă... aha.
dar de ce mă întrebi? cine ţi-a spus de lumea toată?
ei cine? mi-a spus tata că dacă aş fi şi eu un pic mai cuminte şi nu m-aş mai urca în copaci... şi nu m-aş mai bate cu băieţii, şi nu aş mai arunca cu pungi cu apă în copii... ei bine a spus că aş face fericită lumea toată! şi voiam să ştiu câţi oameni înseamnă asta...
aha... am zis eu impresionată, şi ce crezi? ai putea?
păi, zise ea tristă deodată, cred că sunt prea mulţi oameni şi nu ştiu dacă pot să-i fac fericiţi pe toţi...
73
Văzând-o cât de serioasă a devenit deodată şi de gânditoare, am luat-o în braţe şi am mângâiat-o, apoi i-am spus:
ştii ceva? Lasă-mă puţin să mă gândesc, du-te şi joacă-te pe afară şi când vii în casă îţi spun cum o să descurcăm problema asta, bine?
bine, a spus ea, dar să te gândeşti bine şi să-mi spui cât mai repede, da?
cât mai repede, am asigurat-o.
După plecarea ei am stat şi m-am gândit cum aş putea eu să fac fericită lumea toată? Greu tare... 6 miliarde de oameni, cu 6 miliarde de moduri de-a fi, de a gândi! Şase continente, greu..., greu tare!
Dar... dacă toată lumea s-ar reduce deodată doar la continentul tău? Dacă toată lumea ar însemna doar Europa? Dacă tot ce înseamnă pământ şi glob pământesc şi populaţie a planetei ar însemna doar continentul european şi atât... cum ar fi? Parcă sună un pic mai bine! Da, e mai uşor aşa, să faci fericiţi doar vreo 800 de miloane... o nimica toată pe lângă 6 miliarde! Doar că atunci, aici, pe continentul tău ar fi avut loc cele două războaie mondiale, aici în Europa s-ar fi construit marele zid chinezesc, aici s-ar fi născut Maica Tereza şi de aici ar fi făcut toate faptele de milostenie, aici ai vedea cangurii zburdând pe străzi şi elefanţii africani ducând cumpărături scumpe pe spinările lor...
Dar... dacă lumea toată s-ar reduce la ţara ta? La România ta? Ei? Cum ar fi? Un pic mai bine, nu? Da, parcă e mai uşor de iubit şi fericit vreo 20 de milioane de oameni, cât are ţara noastră. Dar atunci... tot centrul pământului ar fi aici în ţara ta: aici ar avea sediu Casa Albă,
74
aici s-ar hotărî soarta omenirii, războiul din Irak aici ar fi avut loc, jungla Amazoniană ar înconjura Bucureştiul, aici s-ar fi născut Iisus Hristos, aici ar fi fost răstignit Pavel, verişorul tău ar fi fost unul din cei 10 leproşi vindecaţi, tu ai fi fost unul din ucenicii Domnului... şi străbunicului tău i-ar fi spălat Iisus Hristos picioarele...
Dar... dacă lumea toată s-ar reduce la oraşul tău? O, ce frumos ar fi... numai vreo 200.000 de oameni pe care să-i iubeşti şi să-i faci fericiţi? Simplu de tot, nu? Atunci aici ar fi începutul şi sfârşitul lumii, tăbliţele din Sumer aici s-ar fi găsit, la Bacău, aici s-ar găsi statuia Libertăţii... aici ar fi fost adorat şi trădat Iisus Hristos... străbunicii tăi l-ar fi răstignit pe cruce, şi unul dintre fraţii tăi I-ar fi străpuns o suliţă în coastă...
Dar... dacă lumea toată s-ar reduce la cartierul tău? La micuţul tău cartier pe care îl ştii de la un capăt la altul pentru că te-ai plimbat de multe ori prin el? Păi... atunci ar fi mult mai simplu: doar vreo 10.000 de oameni de iubit şi făcut fericiţi, aici ai cunoaşte la propriu pe toată lumea, fratele tău ar fi preşedintele Casei albe, cu părinţii tăi ai face în fiecare seară înconjurul pământului când duci gunoiul la tomberon, via Dolorosa ar fi fost taman pe uliţa ta, în cartierul tău va veni pentru a doua oară Iisus Hristos în slavă şi glorie să judece viii şi morţii... pe tine te-ar strânge primul la pieptul Său... aici ar fi totul!
Dăriuţa mea dragă, cu siguranţă nu poţi iubi 6 miliarde de oameni, nici măcar 20 de milioane cât are ţara ta, nu poţi face fericit un oraş întreg de oameni şi poate nici un cartier, dar... scumpa mea, vei putea face fericiţi, zi de zi, pe cei din familia ta, pe fratele tău, pe surioarele tale, pe mama ta şi pe tatăl tău, care te iubesc
75
zi de zi! Da, Dăriuţa, pentru unii oameni, lumea toată se reduce la familia lor, cu rudele şi prietenii familiei lor. Străduieşte-te, atât cât îţi stă în putere, să-i faci fericiţi pe ei în primul rând, să-i iubeşti cu toată puterea sufletului tău, să-i asculţi şi să le urmezi sfaturile, să-i respecţi ca pe nişte sfinţi şi să-i ocroteşti ca pe nişte comori preţioase. Şi lumea... lumea va fi mai bună! Toată!
76
Într-o zi, fetiţa mea Adela, de 5 anişori, m-a întrebat cu un aer foarte serios... cum se cheamă când doi oameni tac? Că tac, i-am răspuns derutată de întrebare Nu, nu se cheamă că tac, ci că tăcesc. Când doi oameni îşi spun cuvinte, vorbe, înseamnă că vorbesc, iar atunci când îşi spun tot felul de lucruri fără cuvinte înseamnă că tăcesc! Eu pot să-ţi spun acum o mulţime de lucruri... pot să-ţi spun că te iubesc, fără cuvinte... Cum? Uite... şi mi-a zâmbit cu ochişorii ei albaştri şi cu toată faţa ei de copilaş. Vezi? Am luat-o în braţe şi am pupat-o! Mi-a dat o lecţie importantă. De atâta amar de vreme îmi învăţam copiii să vorbească, dar niciodată să tacă! Să tăciuiască, mai bine zis. M-am gândit că Dumnezeu ne vorbeşte de 2.000 de ani, tăcând. Ne vorbeşte prin natură, prin flori şi copaci, prin şoaptele vântului şi miresmele câmpului, prin oameni înţelepţi, duhovnicii noştri, şi mai ales prin Sfânta Scriptură. Ne-a spus că ne iubeşte fără cuvinte, prin Iisus Hristos, Fiul Său, atunci când L-a lăsat să moară pe o cruce. Ne-a făcut să înţelegem că lumea nu are sens decât prin Iubire şi Iertare, prin bunătate şi credincioşie. Ne-a vorbit prin cuvinte sfinte rostite de prooroci la început, apoi prin însuşi fiul Său Iisus Hristos, cu grai viu, şi tăciuind, spălând picioarele ucenicilor, mângâind pe leproşi, vindecând pe îndrăciţi, luminând pe cei orbiţi. îţi mulţumesc, Doamne, pentru toată dragostea arătată mie şi familiei mele!
78
Ilinca era o femeie frumoasă! Ştia asta după mulţimea capetelor întoarse după ea încă din copilărie... I se spusese de sute sau poate mii de ori de mama sa: cât de frumoasă poţi să fii! Cum de te-a făcut Dumnezeu atât de frumoasă? Numai că pe ea n-o interesa ce plan avea Dumnezeu cu ea de îi dăruise atâta frumuseţe, ea voia doar joacă şi păpuşi şi iar joacă. Acum atinsese vârsta de 30 de ani şi totul i se părea de neînţeles. Nu mai era în centrul atenţiei, n-o mai copleşea nimeni cu mângâieri pe obrazul catifelat, nu mai auzea: eşti frumoasă, eşti frumoasă, eşti frumoasă! Acum se trezea dimineaţa şi auzea cum pleacă soţul grăbit la serviciu, auzea cum plâng cei 4 copii mici pe care trebuia să-i îngrijească şi nimeni nu-i mai spunea că este cea mai frumoasă mămică sau cea mai bună mămică... Privea deznădăjduită la maşina de spălat ce aştepta rufele murdare, la chiuveta plină de vase murdare, şi tot ce-i rămânea de făcut era să ofteze din tot sufletul. „Ce se întâmplă, de fapt? Ce mă nelinişteşte?” se întrebă într-o dimineaţă. Se gândi că frumuseţea dăruită de Dumnezeu în copilărie era o plată pentru clipele de banalitate pe care le trăia ca adult. Oare conta pentru cineva că se străduia din răsputeri să facă ordine desăvârşită în toată casa, că punea maşina de spălat de 2 ori pe zi (o considera cea mai bună prietenă), că scotea copiii în parc de 2-3 ori pe zi, că se juca cu ei
79
chiar şi atunci când se simţea rău şi o durea capul? Conta pentru cineva? Chiar dacă ei, copiii, nu apreciau efortul ei şi nici soţului nu i se părea extraordinar ce făcea, conta pentru cineva efortul ei? Aprecia cineva strădania ei? Trăia o viaţă banală dar ei i se părea plină de bucurie doar pentru că se simţea utilă pentru cei din familia sa. Oare contau lucrurile acestea mărunte pentru mântuirea sufletului ei? Asta voia ea să ştie cu precizie. Atârnau în balanţă toate lucrurile mărunte pe care le făcea pentru familia sa? Ştia de la orele de religie că va veni o judecată a lui Dumnezeu când se vor deschide cărţile vieţii şi fiecare va fi mântuit sau pierdut în funcţie de faptele sale. Dar care fapte? se gândi Ilinca. Cu siguranţă că se vor vedea toate certurile cu soţul său pentru care îi părea atât de rău, cu siguranţă şi clipele când îşi pierdea răbdarea cu copiii şi le vorbea pe un ton răstit... of! Ei, dar sigur că va atârna în balanţă şi vorbele frumoase pe care le-a rostit în diverse împrejurări importante... când şi-a căutat bine cuvintele şi şi-a analizat bine gesturile. Ce şi cât din viaţa ei, viaţă pe care o trăise până atunci, va conta pentru mântuirea sufletului ei? Voia să ştie mai mult, mai mult, mai mult...
Obosită de toate treburile zilei aţipi pe fotoliul în care se adâncise de la amiază şi alunecă în lumea viselor. Visă că se înalţă spre cer, sus, sus, tot mai sus, apoi simţi o atingere uşoară pe mână... era un înger! Ce emoţionată se simţi! Pentru o clipă se gândi să coboare înapoi pe pământ, căci prea frumos era cerul acolo... Dar îngerul o trăgea mai departe prin cerul înstelat până când ajunse într-un loc foarte luminos. „Acum pot să-ţi răspund la frământările tale, îi spuse îngerul, pot să-ţi arăt ce
80
va conta cu adevărat pentru mântuirea sufletului tău”. Ar fi vrut să strige să nu i se arate viaţa ei... era prea banală, prea ştearsă... ea nu făcuse nici o faptă bună pentru Hristos, nu făcuse milostenii la orfani, nu făcuse călătorii misionare în satele sărace, nu spălase picioarele leproşilor, nu donase sume mari pentru copiii cu SIDA... nu făcuse nimic din toate acestea... ce voia să-i arate, acum, îngerul în cerul acesta aşa de luminos şi frumos? îngerul, o linişti, o mângâie cu vorbe blânde spunându-i că îi va arăta ce fapte din viaţa ei contează cu adevărat pentru mântuirea sufletului ei, lucru care o frământa aşa de tare în ultimul timp. Vaiii, se gândi Ilinca, cu siguranţă se va vedea tot ce făcuse rău sau greşit, lucruri pentru care acum îi părea atât de rău... Dar poate se va vedea şi fapta aceea bună când a vorbit în faţa unei mulţimi de oameni din faţa Palatului Parlamentului, în cadrul unei emisiuni care a fost difuzată apoi la TV, când a afirmat că tot succesul ei se datorează lui Dumnezeu; şi mai era şi ziua când câştigase titlul naţional cu echipa de handbal şi declarase reporterului că, în primul rând, îi mulţumeşte lui Dumnezeu pentru această victorie. Sigur că aceste două evenimente s-au înscris în memoria cerului, o să fie bine, o să fie bine! îngerul o luă de mână şi o invită să privească pe un monitor precum cel al unui calculator. Prima imagine pe care o văzu era cea a unei căsuţe pe care o făcuse în copilărie, demult, unei pisici... cum era posibil să mai ştie cineva de căsuţa aceea? Conta fapta aceea bună pentru Cineva? Deodată văzu o altă imagine... vaiii, era chiuveta ei de la bucătărie, chiuveta unde spălase mii de vase murdare, chiuveta unde i se scurgea uneori câte o lacrimă peste vasele cât un munte... vai, vai! Dar
81
ce căuta chiveta ei de vase pe monitorul acesta din înaltul cerului? îngerul îi răspunse că fiecare zi în care a spălat vase şi a pregătit mâncare pentru copiii ei a fost un gest de dragoste şi Dumnezeu a preţuit acest lucru. Aşa, care va să zică... chiuveta făcea parte din lucrarea de mântuire a sufletului său! îngerul mai dădu o pagină pe care era imprimată o altă imagine: maşina ei de spălat, maşina pe care o considera cea mai bună prietenă... maşina la care spălase sute, mii de kilograme de rufe, maşina ei de spălat se vedea în înaltul cerului! Care va să zică şi maşina avea rostul ei în bunul mers al mântuirii sale. O altă imagine apăru apoi: biroul unde făcea temele cu copiii, bucătăria unde a gătit multe bucate gustoase pentru copilaşii ei...şifonierul unde aranja hainele copiilor zi de zi... Imaginile se derulau unele după altele şi Ilinca scotea exclamaţii de bucurie şi de surpriză când descoperea câte un lucru familiar. Văzu, deodată, o imagine care o făcu să tacă brusc pentru că îi aduse aminte de o perioadă tare dureroasă...fără să vrea i se umplură ochii de lacrimi: era imaginea unui pătuţ cu poza Albei ca Zăpada şi a unui copilaş care se juca cu mânuţele în părul ei, era perioada când fetiţa ei făcuse pneumonie şi când a vegheat-o zi de zi şi noapte de noapte, luptându-se cu boala pe viaţă şi pe moarte... Ce bucurie, când a văzut-o salvată! îngerul o luă de mână şi îi spuse că e timpul să plece înapoi acasă... să aducă iar bucurie şi veselie în casa ei. Acum ştia ce era cu adevărat important, ce fapte contau în viaţa sa, ştia că bucuria de a avea o familie aşa de frumoasă şi de unită era cel mai de preţ lucru, cea mai mare comoară a sa. Zbură înapoi din înaltul cerului, tot mai jos, tot mai jos, şi mai jos...
82
Ilinca se trezi, brusc, din somnul cu vise atât de frumoase şi parcă îi părea rău că nu mai putea să viseze iar, să vadă iar imaginile din trecutul său. îşi pipăi obrazul şi simţi că e plin de lacrimi. înţelese cu inima şi mintea că ceea ce făcea în fiecare zi cu dragoste şi credinţă, aceea se marca în memoria cerului. Nu discursurile minuţios pregătite, nu sălile impunătoare de la tribuna cărora a vorbit, şi nu mulţimea persoanelor care au ascultat-o îi vor da garanţia că a făcut ceea ce-i era de folos pentru mântuirea sufletului său, ci lucrul banal făcut cu dragoste şi bunătate, fapta măruntă şi constantă făcută cu bucurie va clădi în timp convingerea că şi-a făcut cât a putut de bine datoria sa pe acest pământ. Imaginile cu ea şi copiii săi, cu soţul ei, cu vecinii din bloc, vor fi cele care se vor arăta în cer: cu chiuveta de vase, cu maşina de spălat, cu teancurile de rufe călcate, cu tot ce alcătuia universul ei atât de drag! Zâmbi cu toată faţa către cer şi către soarele arzător: cum să nu mulţumească ea în fiecare zi lui Dumnezeu pentru atâtea bucurii primite şi cum să nu-şi ridice ea capul sus, mândră că poate spune: sunt mămica a 4 copii!
„De altă parte, ştim că toate lucrurile lucrează împreună spre binele celor ce iubesc pe Dumnezeu, şi anume spre binele celor ce sunt chemaţi după planul Său. ”(Romani 8:28)
83
Niculina stătea în ograda ei de ţară şi privea cum se adunau găinile sale la mâncare. Le dădea grăunţe din cele mai bune, le făcea fiertură, le dădea mămăliguţă anume făcută pentru ele, ce mai, le iubea! Acesta era cuvântul cel mai potrivit, le iubea ca pe nepoţii săi. Nu ştia să spună cum s-a înfiripat dragostea asta a ei pentru găini, dar observaseră şi copiii ei şi nepoţii că tare mult mai iubea găinile... Când veneau copiii săi de la oraş la ea, tot de găini le vorbea: ba că una şi-a prins piciorul într-un gard şi i-a rămas o aşchie în picior, ba că una s-a ouat cam puţin, alta prea mult şi tot aşa, povestea pe care o va pune cloşcă, pe care nu, găinile erau subiectul zilei. Abia după ce termina de povestit cu găinile mai schimba vorba şi despre altceva.
Acum, însă, era supărată de moarte: vecina sa, Maria lui Iordache, îi furase găina cea mai dragă ei, pe Bubulina, găina pe care o avea de 12 ani, de când se născuse primul ei nepot. Pe toate găinile le iubea ea, dar pe Bubulina o iubea mai mult ca pe oricare.
îi vorbea, o alinta ca pe un copil, îi mângâia penele... şi acum tocmai pe ea să i-o fure Maria lui Iordache! Asta nu putea să ierte, în veci n-o va ierta!, poate să spună popa din sat ce-a vrea, ea n-o va ierta! Unde mai pui că Maria nici măcar nu voia să recunoască că ea furase găina. Deşi Niculina îi arătase urma paşilor de la ea din ogradă
84
până la poarta ei, Maria nu şi nu, că ea nu ieşise din casă nici până la fântână, d-apoi până la curtea Niculinei. Nu voia să recunoască şi pace! într-una din zile, ca să-şi mai potolească durerea după găina ei, o rugase pe Maria să spună, măcar, bogdaproste aşa... ca să-i mai aline durerea. Să zică, adică, că i-ar fi dat-o de pomană, decât că i-a furat-o! Dar Maria, nu şi nu, n-a furat nici o găină şi s-o lase în pace. Ba, încă, îi mai amintea şi de vorba aceea că „hoţul neprins e negustor cinstit”. Parcă şi mai mult foc punea pe inima ei... of! Cel mai mult se necăjea acum că era postul Sfinţilor Apostoli Petru şi Pavel şi nu putea să meargă la spovedit fără să se gândească că preotul o va întreba dacă ţine supărare pe cineva, şi ea, ce va răspunde? îi era ruşine, dar nu avea încotro... de 20 de ani de când pusese început credinţei sale, nu trecuse vreun post să nu se spovedească sau împărtăşească. Acum ce va fi, va fi, îşi spuse ea gânditoare... dar, oricum, de iertat nu putea să ierte! Amânase cât putuse de mult ziua spovedaniei, dar mai mult decât ziua dinaintea sărbătorii nu se mai putea. Era ultima şansă să vorbească cu preotul despre durerea ei, despre neputinţa ei, despre tot!
A doua zi, de sărbătoarea Sfinţilor Petru şi Pavel, era târg mare şi bâlci, veneau oameni din toate satele şi era frumos. Numai în sufletul ei era multă jale şi toate astea trebuia să i le spună preotului. Mergea cu paşi înceţi şi târâiţi spre biserică şi parcă n-o trăgea inima deloc... dar ce era să facă? Să strice rânduiala pe care o avea de ani de zile? Nu putea! Ce-o fi, o fi!
Ajunse în biserică şi preotul o pofti imediat la spovedit, în faţă, ştiind că mai târziu se va aglomera. Niculina porni cu paşi şovăitori, se aşeză în genunchi şi fără prea
85
multă introducere povesti episodul cu Bubulina, găina ei cea dragă. Spuse tot, pe nerăsuflate, să se ştie odată, gata! Preotul o ascultă şi după ce termină de povestit o întrebă dacă ea crede cu adevărat în Iisus Hristos? Da cum să nu creadă, mai încape vorba? Doar era femeie credincioasă de 20 de ani... cu postit, cu rugăciuni! Atunci, trebuie să ierte tot, că aşa este porunca lui Iisus Hristos! îi mai spuse preotul că la rugăciunea Tatăl Nostru, când se spune „şi ne iartă nouă greşalele noastre precum şi noi iertăm...” ea trebuie să înţeleagă că dacă nu iartă pe cineva din toată inima, cu tot sufletul... nici Dumnezeu nu îi va ierta ei păcatele ei.
nici pe cele pe care le-am spovedit? întrebă ea şovăitoare.
nu, nici pe acelea, spuse preotul hotărât. Degeaba crezi matale că Dumnezeu există, degeaba crezi că Iisus Hristos e Fiul lui Dumnezeu... dacă nu ierţi, degeaba e totul! Trebuie să o ierţi, mai ales că nici măcar nu eşti sigură, nu ai văzut-o cu ochii matale.
mai încape vorbă părinte... inima mea simte că ea a furat-o!
ei, atunci tot ai inima aia a matale să o ierţi, neapărat. Nu te pot împărtăşi mâine, să ştii!
Nici dacă i-ar fi dat cineva cu un lemn în cap nu ar fi simţit aşa mare ameţeală ca la vorbele părintelui. Se învârtea biserica cu ea de necaz şi supărare. Ea crezuse că dacă va spovedi păţania, gata, se va duce, se va uşura... dar de unde, nu era deloc aşa. Dimpotrivă, o mai încerca acum şi supărarea că nu se va împărtăşi mâine, pentru că nu o putea ierta, nicicum nu putea. Şi-un munte de-ar fi avut de urcat i s-ar fi părut mai uşor decât să o ierte pe Maria.
86
uite cum facem, zise preotul, nu te pot împărtăşi mâine, dar matale caută să o ierţi pe Maria şi la postul următor, al Sfintei Marii, să vii să-mi spui că v-aţi împăcat!
greu lucru, părinte!
greu, dar nu imposibil! Niculina, ceea ce la oameni e cu neputinţă, la Dumnezeu e cu putinţă!
Niculina se ridică de la spovedit cu inima grea şi se depărtă repede din biserică.
Când să iasă din curtea bisericii, o văzu taman pe Maria a lui Iordache! Venea la spovedit! Aha... poate că se va descoperi adevărul, va mărturisi că ea i-a furat găina, şi când va auzi părintele din gura mariei că chiar i-a furat găinuşa, va înţelege preotul că a avut dreptate, îi va înţelege ura şi neputinţa ei de-a ierta şi... poate că postul următor se va împărtăşi! Da! Aşa va fi cu siguranţă.
Zilele treceau una după alta şi Niculina nu se gândea decât la un singur lucru: cum să facă ea să o ierte pe Maria! Cum să facă, ce să-i zică? Să meargă la ea la poartă să-i zică verde în faţă... mi-ai furat găina, recunoaşte odată şi gata! Nu ţi-ar fi ruşine la obraz... femeie bătrână! Dar nu mergea aşa! Ar fi făcut un scandal Maria... de s-ar duce vestea în tot satul! Nu, nu, altfel trebuia să caute iertarea, dar cum? Cum? Nu ştia ce să mai încerce. Disperată că se apropia sărbătoarea Adormirii Maicii Domnului şi ea tot nu se va putea împărtăşi, hotărî să ceară iar sfat de la preotul din sat. Merse la el acasă şi îi spuse tot ce avea pe suflet, că adică încercase ea să o ierte, dar nu putea.
dar cum ai încercat matale? o întrebă preotul senin.
păi, cum să încerc? M-am sforţat eu, aşa, să vină peste mine, deodată, iertarea...
şi de unde ştii că nu a venit aşa... peste matale?
87
păi cum să vină, părinte, dacă cum ies pe uliţa satului şi o văd mă ia cu tremurături de ciudă şi de furie... îmi vine să sar la gâtul ei!
nu e bine, zise preotul. Nu e bine, trebuie să încerci altfel.
cum, părinte?
nu prin sforţarea matale omenească, nu din voinţa proprie, ci din puterea lui Hristos. Să ceri în rugăciune şi cu post ca Dumnezeu să-ţi dea puterea să ierţi din toată inima, aşa cum ne-a iertat şi El.
să cer asta cu post şi rugăciune?
Da, puterea de-a ierta nu vine din om, nu ne naştem cu ea, nu o avem în firea noastră, aşa ca mila sau instinctul matern. Când auzi un copil că plânge îţi şi vine să alergi să-l alinţi, nu-i aşa? Ei bine, puterea de-a ierta se învaţă încetul cu încetul, din copilărie până la bătrâneţe. Şi atunci când ne este mai greu cerem ajutor de la Dumnezeu. Că el este mai mare decât inima noastră, el poate schimba sentimentele noastre! înţelegi matale, Niculina? întrebă preotul, blând.
înţeleg, părinte, înţeleg.
care e vecina cea mai apropiată de matale?
păi Maria, că de aproape ce stă mi-a furat găina!
ei bine, ştii matale ce ne-a poruncit Hristos? Să ne iubim aproapele ca pe noi înşine! O iubeşti matale pe Maria?
ce să fac? S-o iubesc? După ce mi-a forat... părinte, zise Niculina, cum aş putea?
aşa cum ţi-am spus, nu prin puterea matale ci prin puterea lui Hristos. Puterea matale sufletească îţi permite să iubeşti pe cine te iubeşte, pe cine se poartă frumos cu
88
matale, nu-i aşa? Puterea lui Hristos îţi dă tăria să iubeşti pe duşmanul tău, să te rogi pentru el, să-l binecuvântezi, înţelegi matale? E o poruncă de-a lui Hristos, nu e un sfat sau o recomandare, e poruncă! Ei bine, mai sunt câteva zile, o săptămână, până la sărbătoare, să încerci cum ţi-am spus!
bine părinte, sărut-mâna!
Niculina ieşi din casa părintelui gânditoare... ea se rugase întotdeauna până acum să-i dea Dumnezeu sănătate, putere de muncă, spor în casă, să-i ocrotească copiii şi casa... niciodată nu se gândise să-i ceară puterea de-a ierta... ce lucru tainic îi spusese părintele! S-o iubească... Mâine va posti post negru şi se va ruga precis la Dumnezeu, cum îi spusese părintele. Era aşa de gânditoare că nu observase ploaia care începuse să cadă cu stropi grei. Când ajunse acasă era udă până la piele, dar nu mai conta, era bucuroasă că vorbise cu părintele.
A doua zi, de dimineaţă, când voi să dea mâncare la găini, băgă de seamă că abia se putea mişca. Tuşea întruna şi avea febră. „O să-mi fac un ceai se gândi ea şi o să-mi treacă, nu e ceva grav”. Dar afară ploua cu găleata, cu tunete şi fulgere şi ea se simţea din ce în ce mai rău, ameţea şi nu se putea da jos din pat. O să stau în pat şi o să mă rog... o să mă uit la icoana Mântuitorului şi o să mă rog, dacă tot nu pot să mă mişc... doar n-o să mor de la o răceală! Sau poate... mor? Nu, nu se poate, nu se poate să mor şi să rămân neiertată cu Maria! Trebuie să mă fac bine ca să pot încerca ce mi-a spus părintele.
Orele treceau una după alta, iar febra Niculinei creştea şi ea tuşea din ce în ce mai tare. Stătea în pat şi se gândea ce rău este să nu-ţi intre nimeni în casă, să nu te viziteze
89
nimeni când eşti bolnav. Repeta încontinuu: Doamne, dă-mi puterea s-o iert pe Maria, de tot, din toată inima! Doamne, ajută-mă! Doamne, scapă-mă de ură! întoarse capul spre curtea vecinei ei, Maria. Trecuseră mulţi ani de când îi murise bărbatul, copiii erau plecaţi în străinătate şi rar de tot o mai vizita cineva. Sărmana, se pomeni că spune... N-are pe nimeni... poate că nici n-are ce mânca! Păi, degeaba ajunsese ea să-i fure găina? De foame... de bună seamă! Ce milă o apucase! Dacă s-a coborât ea până la fapta asta înseamnă că i-a ajuns cuţitul la os! Ce-ar mai fi vrut să fie sănătoasă şi să meargă până la ea s-o viziteze, să vadă ce mai face... Abia aştepta să se facă bine să meargă până la ea! Să-i vorbească, fără să pomenească nimic de găina ei, ce importanţă mai avea? Oare o găină era mai preţioasă decât un suflet de om pentru care murise Hristos?
în liniştea nopţii care se lăsase încetul cu încetul, Niculina pricepu că lumea nu poate fi înţeleasă decât prin bunătate şi Iubire! Chiar ura şi dispreţul ei faţă de Maria nu puteau fi înţelese decât prin iubire. Ce ruşine îi era pentru toată nedragostea arătată mariei... Ce dacă ea, Niculina, era mai bogată? Parcă bogăţia sau sănătatea ei de fier o făceau să fie om? Nu, nu sănătatea, nu bogăţia sau luxul din casă dădeau siguranţă vieţii ei ci capacitatea de a ierta din toată inima, de a fi împăcată cu Dumnezeu, de a răspândi Iubire în jurul ei. Totul se aranja în mintea ei, şi în mijlocul nopţii îşi văzu limpede toate greşelile făcute în anii din urmă. Câte păcate nu-i iertase ei Dumnezeu... Ceea ce-i iertase ei Dumnezeu era mai mult decât ceea ce avea ea de iertat mariei. Tunetele şi furtuna din noapte o înspăimântau şi o îngrozeau, gândindu-se ce rău este să
90
stai în timpul furtunii singură în casă, singură în noapte... Poate că şi Maria stă trează înspăimântată de tunete... Dacă mâine dă Dumnezeu şi se face sănătoasă primul drum îl va face la casa mariei. Ba nu, întâi va face o ciorbă bună şi nişte sărmăluţe de post cu ciuperci, neapărat şi o mămăligă caldă şi o va invita pe Maria acasă la ea să mănânce. Dar dacă o va refuza? Măcar a încercat! S-a străduit, cum zicea părintele, a făcut ceva, a lucrat la iertarea mariei. Ce-ar fi dacă s-ar ruga pentru asta? Nu-i trecuse niciodată prin cap să se roage pentru puterea de a face mâncare, că ea plesnea de sănătate, dar acum, bolnavă, cu febră, cu tuse, stând în pat cu ochii ţintă la icoana Mântuitorului, se rugă să-i dea Dumnezeu putere să facă mâine o mâncare bună şi să-i moaie şi inima mariei ca să primească invitaţia ei.
Liniştită, încercă să doarmă, cu ochii spre fereastra de unde mijeau zorii dimineţii. Se trezi târziu, aproape de amiază, dar se simţea mai bine, mai în putere. Nu mai tuşea, iar febra îi scăzuse cu totul. Făcu o cruce mare şi se apucă de făcut sărmăluţele cu ciuperci şi o mămăligă caldă. Munci două ore la sărmăluţe, dar le făcu bune de-i lăsa gura apă. Nu gustă niciuna, nici măcar de poftă, până nu vine şi Maria. O pândi pe geamul bucătăriei şi când o văzu că se mişcă prin ogradă ieşi ca fulgerul din casă, strigând:
Marie, Marie, stai puţin!
ce vrei femeie de strigi aşa la mine? zise Maria cu chef de ceartă.
Niculina simţi tonul certăreţ al mariei, dar nu se lăsă intimidată, dimpotrivă, îşi muie glasul şi rosti cât de mieros putu ea:
Marie, vino până la mine! Am ceva să-ţi spun, dar nu aici, la gard, hai până la mine acasă!
91
ce? făcu Maria, să vin la tine acasă? Da pentru ce mă rog, ce vrei de la mine?
Marie, nu te chem cu gând rău, vreau numai să-ţi spun ceva din toată inima, şi apoi poţi să pleci la treburile tale, vino numai, te rog eu din tot sufletul, insistă Niculina!
Şocată de-a dreptul de bunătatea din glasul Niculinei, Maria îşi zise să încerce, să vadă despre ce-i vorba şi cu glas mai potolit răspunse:
iaca vin, iaca vin.
Şi porni către poarta Niculinei. Aceasta sări de pe prispă şi din doi paşi era la poarta casei sale, o deschise larg şi o pofti pe Maria cu cuvinte ospitaliere: poftim la noi, poftim în casă... în casă, Niculina începu cu un ton domol, ca la spovedanie:
stai jos, Marie, stai jos, poftim uite colea, lângă sobă, am făcut sarmale de post şi-o mămăligă caldă, ia stai jos, să-ţi spui şi eu ceva.
Vai... gândi Maria, iar o să-mi spună de găină! Dar Niculina începu blând:
Marie, ştii ceva? Mi-am adus aminte cum am trăit noi în vremurile bune, când am rămas noi văduve şi cu o casă de copii, ţii minte? Cum se jucau copiii noştri, ce cântece şi veselie se auzea din ograda noastră, şi nu ştiu cum, m-a apucat aşa un năduf că adică cum de-am ajuns noi să ne duşmănim de la o nimica toată... şi auzi Marie, iartă-mă, iartă-mă pentru toţi anii ăştia în care nu ţi-am arătat dragoste, în loc să fim cele mai bune vecine şi să trăim ca două surori, uite ce-am ajuns...aşa că... Niculina se apropie de Maria şi cu o mână pe umerii ei o îndemnă, hai să ne împăcăm! Hai să mâncăm sarmalele astea şi să ne iertăm una pe alta! Maria rămase cu ochii pironiţi pe faţa
92
vecinei pe care se prelingeau lacrimi sincere de căinţă şi o podidi şi pe ea plânsul... plângea cu sughiţuri.
ba nu-i aşa, Niculină! Că îmi stă pe inimă să-ţi spui ceva... să ştii că tu te porţi frumos cu mine, da să ştii... găina eu ţi-am furat-o! De două zile nu mâncasem nimic şi stăteam bolnavă în casă... şi m-a luat, deodată, gândul c-oi muri... şi de frica morţii am furat găina, şi m-am întremat, aşa să ştii!
Un junghi îi trecu prin inimă la auzul mărturisirii la care nu se aştepta. Oftă şi îşi ridică ochii spre icoana Mântuitorului din faţa ei... degeaba se rugase ea toată noaptea? Privirea senină a Mântuitorului parcă o încuraja: hai iartă, iartă!
nu-i nimic Marie! Dă-o încolo de găină! De la o găină să ţinem noi atâta ură şi vrajbă! Hai mai bine să mâncăm şi să uităm! Uite că se răcesc sărmăluţele!
cum... cum, tu tot mă ierţi? După tot ce ţi-am spus? Nu eşti furioasă că taman pe Bubulina am prins-o pe întuneric?
nu, Marie, nu-ţi port pică, te iert din toată inima şi să mă ierţi şi tu că n-am venit la tine cât ai fost bolnavă... Hai să ne iertăm şi să ne împăcăm.
Se pupară zgomotos pe amândoi obrajii şi se îmbrăţişară strâns.
ştii ceva, Marie? Să trăim de-acum încolo ca două surori, că am îmbătrânit şi ca mâine ne ducem dincolo, să trăim frumos ca pentru Hristos!
amin! zise şi Maria, amin!
Cu zâmbetul pe buze şi radiind de fericire se apucară să mănânce din sărmăluţele aburinde şi din mămăliga rotundă care strălucea ca un soare în mijlocul încăperii,
93
alungând orice nor şi ceaţă, aducând lumina şi bucuria de-a fi iertat!
„Dimpotrivă, fiţi buni unii cu alţii, miloşi şi iertaţi-vă unul pe altul, cum v-a iertat şi Dumnezeu pe voi în Hristos. (Efeseni 4:32)
Îngăduiţi-vă un ii pe alţii şi, dacă unul arepricină să se plângă de altul, iertaţi-vă unul pe altul. Cum v-a iertat Hristos, aşa iertaţi-vă şi voi. (Coloseni 3:13)
94
într-o zi frumoasă de vară am ieşit să dau cu mătura, ca de obicei, în faţa bibliotecii unde lucrez de câţiva ani. Tot ca de obicei mi s-a alăturat şi măturătorul de stradă pe care îl mai serveam în iernile geroase cu câte o cană de ceai fierbinte şi-l lăsam să se încălzească puţin la calorifer. M-am gândit pentru o clipă că... uite am şi eu ceva în comun cu acest om al naturii: dragostea pentru frumos şi pentru lucrul bine făcut. Ne diferenţiau, ce-i drept, studiile şi cultura, el avea 4 clase, iar eu 2 licenţe. Curioasă, m-am apropiat de el şi l-am întrebat care e salariul său, după acea reducere cu 25 a veniturilor. Mi-a răspuns mândru: 7 milioane! Mi-a căzut faţa! Am descoperit uluită că mai aveam ceva în comun cu domnul măturător de stradă, pe lângă pasiunea pentru mătură: salariul. Atât câştigam şi eu: 7 milioane. Uşor stânjenită, i-am spus că e un norocos că primeşte atât de mulţi bani... 7 milioane!! Mi-a răspuns că are tot felul de sporuri... de ruşine, de vechime, care îi ridică salariul... ca să vezi! Dacă mie nu îmi era ruşine să dau cu mătura în faţa bibliotecii... am rămas fără spor! Ca să fie şi mai convingător m-a luat ocrotitor de umeri şi mi-a spus părinteşte: „Nu te mai scârbi şi matale acum... atâta te-a dus capul! Ce voiai să faci?... Hai să trăieşti şi să auzim de bine!” Am rămas mult timp cu mătura în mână privindu-l pe măturător cu câtă graţie
95
mătura strada principală a oraşului (graţie care mie îmi lipsea), încercând în mintea mea să creionez portretul absolventului de studii superioare din România: serviabil, umil, cu iniţiativă (într-o zi am spălat şi geamurile) şi cu multe puncte comune cu măturătorul de stradă... Nu vă mai scârbiţi fraţilor cu studii superioare... atâta v-a dus capul!!! Hai să trăim şi să fim sănătoşi... dacă mai puteţi!
96
Povestea bibliotecii în care lucrez este una în care licăre binele, frumosul, adevărul. Statornica iubire pentru carte a oamenilor face să se ţese o legătură magică între sufletele trecute şi prezente. Oriunde ai pleca sau de oriunde te-ai întoarce, amintirea cărţilor rânduite cu dragoste în rafturi va rămâne în sufletul tău iar glasul unei cărţi anume îţi va şopti cu gingăşie, ca într-un joc de îndrăgostiţi: „Dacă nu mă găseşti într-un loc, Caută-mă într-altul, Eu undeva m-am ascuns, şi te-aştept!” (Walt Withman)
De ce iubesc biblioteca? Pentru că îţi poate da, în ascuns, tot ce-ai pierdut în viaţa reală! Copilăria, adolescenţa, prietenii, tot ceea ce o soartă neprielnică sau un destin crud ţi-au „furat”, aici le poţi avea din plin şi pot fi doar ale tale. Olguţa cea isteaţă va trăi veşnic! Punguţa cu 2 bani va fi veşnic plină! Cavalerii Pardaillan vor scoate oricând sabia în numele onoarei, chiar dacă trebuie să apere domnişoare în blugi şi adidaşi.
Cu fiecare nouă generaţie menirea bibliotecii este aceeaşi: să dezvăluie oamenilor comorile ascunse dincolo de coperţile prăfuite şi bătătorite de degetele muritorilor, divinul din spatele literelor, descoperind fiecare că: „O carte citită e o bucurie veşnică!”
97
Şi lovind pe Petru în coastă, îngerul l-a deşteptat, zicând: Scoală-te degrabă! Şi lanţurile i-au căzut de la mâini.”(FapteleApostolilor, 12:5-7)
Un înger bun se trezi, deodată, în iureşul unei misiuni. Trebuia să meargă repede pe pământ şi să scoată din temniţă un ucenic de-al Domnului Hristos. Era poruncă de la Dumnezeu. Ce-i drept, el era cam începător şi misiunea aceasta pe care i-o încredinţase acum Dumnezeu îl onora. Până acum făcuse tot felul de alte lucruri: îi păzea pe copilaşi, făcea culorile curcubeului să fie şi mai strălucitoare, făcea mamele obosite să zâmbească şi nu se lăsa până când pe chipul lor nu răsărea măcar umbra unui zâmbet... şi câte şi mai câte nu făcuse el. Acum, însă, i se încredinţase o misiune specială. Un ucenic creştin, Petru, a fost închis în închisoare, cu lanţuri la picioare şi la mâini, de Irod Agripa, taman în zilele Azimilor. Şi Dumnezeu îi poruncise să meargă şi să-l scoată de acolo. îşi luă cu el curajul şi credinţa şi merse pe pământ. Văzu în drumul pe pământ o mulţime de oameni. Un copil arunca cu piatra spre altul, din joacă. Exact la timp, îngerul devie piatra ca să nu lovească capul copilului. O fetiţă plângea tristă că era singură în casă... îngerul trimise o bunicuţă să-i aline suferinţa. Un bărbat era gata-gata să
98
se răstoarne cu barca de pescuit, îngerul redresă barca şi-l linişti pe omul îngrozit.
în sfârşit, ajunse la închisoare, intră prin zidurile închisorii, căci porţile erau închise, îl căută pe ucenicul Petru şi îl privi câteva secunde cum dormea... Aha, deci acesta era omul atât de special, atât de drag lui Dumnezeu, încât îi dăduse poruncă fermă să-l păzească bine şi să-l aducă în mijlocul ucenicilor viu şi nevătămat. Aşa, deci... păi voi face întocmai, îşi spuse îngerul. Petru dormea adânc între doi soldaţi, legat cu două lanţuri. Vrând să-l trezească uşor, îngerul îl lovi în coastă şi-l trezi din somnul adânc. îi păru rău că îl lovise, chiar dacă uşor, dar se gândi că dacă l-ar fi mângâiat nu s-ar fi trezit. Nu era obişnuit să lovească pe nimeni, nici măcar uşor de tot. Se amuză de faţa uimită a lui Petru şi de gândul lui că îngerul nu e aievea ci că doar visează. Se uită adânc la Petru şi lanţurile căzură la pământ. Deja făcuse un pas să-l încingă cu cureaua şi să-i dea sandalele dar îşi aminti că Dumnezeu îi spusese ca ceea ce pot să facă oamenii, să facă oamenii şi acolo unde nu pot oamenii, să facă ei, îngerii. Aşa că îi şopti blând să se încalţe, apoi îl conduse afară din închisoare, trecând printre două rânduri de străjeri. Când l-a văzut în siguranţă s-a depărtat de el.
în drumul său spre Dumnezeu, îngerul salvă alte vieţi, alintă, mângâie şi făcu tot ce poate fi făcut de un înger bun. în timp ce zbura spre cer, îi atrase atenţia o imagine: o bătrânică care hrănea o mulţime de pisici... oare grija şi blândeţea bunicii nu puteau fi puse în slujba unui copil părăsit sau bolnav? Nu era mai bine să-i moaie inima şi s-o călăuzească spre casa unui bătrân nevoiaş
99
care avea nevoie de îngrijire? Cu nehotărârea aceasta în minte ajunse în cer în faţa tronului lui Dumnezeu. îşi aşteptă rândul ca să primească o nouă misiune. Văzu şi auzi câte lucruri avea Dumnezeu de făcut în acea zi... războaie care trebuiau curmate, moarte care se cerea alungată, vindecări din boală, inimi întoarse spre adevăr şi dreptate, şi câte şi mai câte...
Ajuns în faţa lui Dumnezeu se închină şi aşteptă supus o nouă misiune. Dumnezeu îi zâmbi şi-i spuse că şi-a făcut bine datoria în misiunea trecută, atâta doar că nu trebuia să-l lovească pe Petru ca să-l trezească, era suficient să-l atingă cu aripa sa de înger. îngerul îşi ceru iertare umil şi supus şi-I spuse că încă mai are de învăţat, că este abia la început. Dumnezeu îi zâmbi plin de îngăduinţă şi bunătate şi-i încredinţa o nouă misiune: „Astăzi, vei avea o misiune la fel de grea...Va trebui să aduci veselie şi bucurie într-o casă plină de copii. Au rămas singuri acasă, iar părinţii sunt la câmp. Rămâi cu ei, şi fă-le inima uşoară toată ziua!” îngerul se aplecă până la pământ, se înclină respectuos şi dădu să plece. Dar Dumnezeu îl strigă, şi cu o voce nespus de blândă îi spuse: „Dragul meu, nu te mai gândi la bătrâna aceea care hrăneşte pisici... Şi ele sunt creaţia mea, şi din voia mea trăiesc toate animalele... de la elefant până la pisică şi furnică... Nu te gândi că e în zadar. Ele vor înveseli inima multor copilaşi care le vor face o căsuţă şi le vor da lapte şi mâncare şi vor învăţa prin ele, prin pisici, să fie blânzi şi iubitori cu orice făptură creată, să ocrotească orice fiinţă lipsită de apărare şi să fie buni cu toată lumea! Aşa să ştii!”. Dumnezeu îi zâmbi plin de bunătate şi îngerul rămase
100
uimit în faţa bunătăţii, a căldurii, a dragostei şi grijii Sale pentru orice făptură, oricât de neînsemnată, de pe acest pământ. Se înclină plin de recunoştinţă şi plecă zâmbind mai departe... spre Pământul atât de drag lui Dumnezeu, plin de oameni, de copii, de animale mari şi mici cum ar fi pisici şi furnici!
101
Poţi să fii un cântăreţ de mare succes, o faimoasă vedetă, şi cu toate astea viaţa ta privată să arate lamentabil... (Madona). Poţi să fii un actor extraordinar în film şi pe scenă, şi totuşi viaţa ta să fie mai tristă decât a unui clown de circ... sfârşită dureros de un capăt de sfoară (Robin Williams). Poţi să fii un scriitor de mare succes, să atingi culmile rafinamentului şi eleganţei în scris, să ai puterea de a atinge coarda cea mai sensibilă a fiinţei omeneşti, dar incapabil de a găsi struna care să-ţi armonizeze cântecul vieţii cu cântecul lumii şi doar glonţul unui pistol să-ţi aducă împăcarea (dureroasă) cu lumea (Ernest Hemingway).
Ceea ce vreau să spun este că oricât de frumos ar părea mesajul pe care îl transmiţi prin arta ta, fie ea muzica, pictura, filmul sau „scriitura”, dacă în realitate viaţa ta e contrară acelui mesaj, te dezici de tot ce-ai scris, de tot ce-ai pictat, de tot ce-ai cântat... căci cântecul vieţii tale ar suna a doină de jale iar bucata de pâine pe care o duci zilnic la gură n-ar mai avea gust de pâine plămădită ci de minciună şi prefăcătorie... iar sufletul, pe care nici o artă neautentică din lume nu-l poate amăgi, se ofileşte încetul cu încetul, se usucă, asemenea unei flori neudate cu „apa vieţii”.
102
M-am trezit într-o duminică dimineaţa cu o bucurie de nedescris, un freamăt ca de Ajun de Crăciun. De câte ori aveam starea aceea, căci am mai avut-o de câteva ori în viaţă, ştiam că urmează să mi se întâmple ceva neobişnuit, un lucru, o experienţă pentru sufletul meu, ceva ce nu trăiam în fiecare zi. Ştiam asta după starea de febrilitate care mi se imprima în corp. Am îmbrăcat încet şi cu grijă copiii, mi-am ales baticul de mănăstire, cel mai frumos din câte am, şi am plecat la Mănăstirea Diaconeşti, aşa cum ne propusesem cu câteva zile înainte. Pe drum mă uitam cu luare-aminte la tot ce trecea pe lângă noi: oameni, maşini, căruţe cu cai, doar-doar voi remarca ceva-ul prevestit de dimineaţă.
Am ajuns la mănăstire şi am ascultat atentă slujba, păstrând urechea ciulită la tot ce se întâmpla în jurul meu. în tot acest timp, fetiţa mea, Cristinuţa, mă trăgea de mână să ieşim puţin afară, să se joace cu florile. Eu nu şi nu, nu ieşim afară până nu se termină slujba. Nu am venit la mănăstire ca să ne jucăm, am venit să fim atenţi la liturghie... Greu lucru de priceput la 4 ani, aşa că fetiţa mă trăgea iar şi iar de mână... hai un pic afară, mami! După ce am rostit împreună rugăciunea Tatăl
103
Nostru, m-am lăsat convinsă şi am ieşit puţin afară să vedem florile.
Eu m-am aşezat pe o bancă lipită de peretele bisericii, una din multele băncuţe puse acolo parcă tocmai pentru mamele cu copii mici. Lângă mine stătea o mămică cu fetiţa ei. Fetiţa era extrem de gălăgioasă, vreau apă, vreau o bomboană, dă-mi un şerveţel, m-am udat pe rochiţă, mai dă-mi puţină apă, şi tot aşa. Mama făcea totul cu mişcări de robot, automat, parcă fără să vadă fetiţa. M-am uitat la mâinile ei şi am observat că-i tremurau nesigure. Săraca, mi-am zis în gând, sigur e bolnavă de ceva, că tare slabă mai este.
Deodată, fetiţa ei, s-a depărtat câţiva metri spre un strat cu flori, căutând ceva în iarbă. Fata mea s-a îndreptat şi ea spre acelaşi strat cu flori şi împreună au început să miroase pe rând florile. Le priveam de câteva minute cum se jucau aşa de frumos când, deodată, am simţit cum mi se zbârleşte părul de pe mână. Femeia de lângă mine îşi pusese mâinile la ochi şi mutându-şi trupul spre marginea băncii, mai înspre o parte, ca şi cum ar fi fost singură pe lume, singură cu Dumnezeu, a început să plângă. Nu se jelea, nu-şi smulgea părul din cap, nu teatral, nu nebunesc, plângea cu capul sprijinit de zidul aspru al mănăstirii. A început să-şi plimbe capul dintr-o parte în alta, mângâind parcă o bucată de catifea, nu un zid aspru, şi buzele sale se mişcau fără să scoată nici un sunet. Scotea numai din când în când un icnet, aşa ca la capătul firului de plâns şi apoi iar începea plânsul... Mâinile şi le ţinea lipite de ochi, capul se mişca uşor şi blând, iar la sfârşitul rândului de plâns iar icnetul subţire care o sufoca puţin. Plângea banca odată
104
cu ea, plângea biserica cu ea, plângea plânsul tuturor mamelor care au plâns vreodată pe pământ. Am avut, deodată, sentimentul clar, limpede, că femeia aceea vorbea cu Dumnezeu, cu mâinile, cu faţa, cu ochii, şi tot ce-i spunea era atât de desluşit, atât de înţeles... „Nu mai pot, Doamne, nu mai am viaţă în trupul meu, sunt la capătul puterilor, ajută-mă, Doamne, că altfel mor, nu mă lăsa, Doamne! “ Aşa spuneau cuvintele ei, şi cerul întreg, parcă, se oprise ca să asculte plânsetul ei.
După câteva minute, s-a oprit brusc ca şi cum şi-ar fi adus aminte de ceva important şi a lăsat mâinile în jos de la ochi. în viaţa mea nu mai văzusem asemenea ochi, aveau culoarea violet, iar albul ochiului era roşu de la plâns. Avea o seninătate întipărită pe chip de parcă fusese legănată de Dumnezeu în braţe, iar privirea violetă exprima mulţumirea sufletească a unei regine care tocmai a scris o pagină de istorie. S-a ridicat în picioare, dreaptă, sigură, hotărâtă, calmă. Nu mai era femeia gârbovită, chinuită, tristă de pe bancă ci se transformase, dintr-odată, într-o femeie de o rară frumuseţe. Cu mersul sigur şi liniştit s-a îndreptat spre cele două fetiţe care se jucau în iarbă. Copila ei a întors capul spre ea şi privindu-i chipul câteva secunde a spus: Mami, ai vorbit cu Dumnezeu? Da, draga mamii, a venit răspunsul ei prompt, a vorbit mama cu Bunul Dumnezeu, va fi totul bine cu noi deacum înainte. Şi-a luat fetiţa în braţe şi a strâns-o la piept, imprimând pentru o clipită chipul unei icoane zugrăvită tainic de mâna ascunsă a lui Dumnezeu. Mamă şi fiică au trăit atunci atingerea sfântă a Celui ce aude, a Celui ce înţelege, a Celui ce cu nici un chip nu te lasă, şi-am văzut cum faţa lor exprimau bucuria lăuntrică şi mulţumirea
105
sufletească a copilului adormit cu sânul în gură.
Am ştiut cu inima că, da, femeia aceea chiar vorbise cu Dumnezeu în cuvinte numai de ea ştiute şi că da, întregul cer îşi oprise freamătul pentru a-i asculta plânsul şi pentru a surprinde şoapta lui Dumnezeu. Căci lucru vădit, inima ei prinsese în zbor şoapta de alinare a lui Dumnezeu şi ca la o comandă, sufletul ei se liniştise gustând fericirea de a fi om în toată clipita vieţii, chiar şi în cea a unei lăcrimări!
Iară eu..., eu mă simţeam asemenea unui cerşetor umil căruia i se făcuse hatârul să şadă într-un colţ de rai şi martor neştiut şi tăcut să se înfrupte din ospăţul îmbelşugat al atingerii Domnului în zi sfântă de liturghie veşnică.
106
Povestea trupei de teatru „Pentru Voi” este strâns legată de meseria mea, aceea de bibliotecar la Biblioteca Judeţeană „Costache Sturdza” Bacău. Biblioteca în care lucrez este una în care licăre binele, frumosul, adevărul. Statornica mea iubire pentru micuţii cititori a făcut să se ţese o legătură magică între sufletele lor şi al meu, aşa încât oriunde aş pleca sau de oriunde m-aş întoarce, amintirea copiilor aşteptând un gram de dragoste, de înţelegere sau de acceptare mă copleşeşte. Lucrez, în mod constant, cu copii de etnie rromă, copii ai străzii, cerşetori. Fiecare dintre ei ascunde în spate o dramă greu de închipuit. Am încercat să le vorbesc, să le predic mai bine zis, dar ei erau imuni la orice însemna vorbă fără suport. înţelegeam că au nevoie de altceva, dar nu reuşeam să înţeleg cum să ajung să le imprim nişte obiceiuri frumoase, să cultiv trăsături alese în caracterul lor fără să le vorbesc prea mult, fără să-i cicălesc, fără să le dau sentimentul că vreau să-i corijez. Ei aveau nevoie de certitudinea că cineva îi iubeşte aşa cum sunt ei. După ce am epuizat toată gama de încercări, într-o iarnă geroasă, am avut ideea de a le face o surpriză prezentându-le o scenetă îndelung repetată de cei trei copii ai mei
107
seară de seară. Am făcut rost şi de câteva cadouri de la o fundaţie generoasă şi am invitat şi pe părinţii acelor copii. Sărbătoarea Naşterii Domnului deschide sufletul spre tot ce e frumos, spre bunătate şi generozitate, numai că cititorilor mei le era greu să înţeleagă „cum vine asta?” Când le-am prezentat pentru prima dată sceneta „De Crăciun”, am văzut lacrimi în ochişorii unora dintre ei dar şi în ai părinţilor. Am înţeles, atunci, că pot să ajung mai uşor la inima lor prin teatru şi că, uşor-uşor, puteam corecta obiceiurile rele imprimate de mici în felul lor de-a fi: minciuna, furtul, răutatea şi înjuratul. Am făcut zeci de scenete în care i-am implicat pe aceşti copii acordând roluri modelatoare exact acelor copii care aveau defectul pe care-l voiam corectat. Cei care m-au ajutat cel mai mult în acest proiect au fost cei trei copii ai mei, care au înţeles ce doresc şi pe cine vreau să ajut.
Deviza bibliotecii mele este: „Din bube, mucegaiuri şi noroi Iscat-am frumuseţi şi preţuri noi.” Mi-am dat seama că teatrul îţi poate da în ascuns tot ce-ai pierdut în viaţa reală! Copilăria, adolescenţa, prietenii, tot ceea ce o soartă neprielnică sau un destin crud ţi-au „furat”, aici le poţi avea din plin şi pot fi doar ale tale. Olguţa cea isteaţă va trăi veşnic, punguţa cu doi bani va fi veşnic plină, cavalerii Pardaillan vor scoate oricând sabia în numele onoarei chiar dacă va trebui să apere domnişoare în blugi şi adidaşi. Am înfiinţat (acesta e cuvântul cel mai potrivit căci trupa are viaţă) trupa Pentru Voi, din dragoste pentru oameni, prezentând spectacole celor mai nevoiaşi dintre oameni, copiilor bolnavi de Sida sau bătrânilor din centrul de plasament. Nu am vrut să mă prezint la concursuri de teatru şi să arătăm ce talentaţi
108
suntem, să câştigam premii şi onoruri, ci am vrut, în primul rând, să răspund nevoilor afective ale unor copii chinuiţi de singurătate, să aduc o clipă de mângâiere unor oameni nevoiaşi care veneau la biserica din cartier
cu bănuţii înnodaţi în batistă, să transform o lacrimă într-un zâmbet... E mult, e puţin?
O cititoarea de-a mea, de 10 ani, a venit odată la bibliotecă cu lacrimi în ochi. Am întrebat-o de ce? Mi-a răspuns: „astăzi la ora de religie, doamna ne-a spus că este mare bucurie în cer când un singur suflet de om este salvat de la pierzare... că mulţimi de îngeri se bucură când văd că un om nu se lasă copleşit de necazuri ci îşi pune toată nădejdea lui în Dumnezeu. Apoi a continuat cu o voce stinsă „oare aici... jos, pe pământ, ştie cineva câte lacrimi sunt stoarse de copiii care plâng după părinţii plecaţi la muncă în Italia? îi pasă cuiva dacă eu voi avea un brăduţ de Crăciun sau un cadou oricât de mic?” Am realizat atunci, pe loc, că a întoarce paşii unui om de la deznădejde şi disperare, şi singurătate, la lumină... la speranţă... la bucurie, e o minune mai mare decât să despart Marea Roşie în două! De aceea, pentru mine, mama celor trei copii, trupa „Pentru Voi” reprezintă un triumf al iubirii de semeni şi un transfer valoric „De la mine la tine, la voi”. Cred cu toată puterea că cel mai bine omul se poate defini prin prisma comunităţii în mijlocul căreia trăieşte şi pentru care simte că trăieşte.
Teatrul mi-a deschis noi orizonturi, noi moduri de a vedea viaţa. Eu nu am încercat să combin doar nişte replici pe o scenă de lemn. Este nevoie de gândire şi pasiune, într-o scenetă de teatru se citesc istorii, povestiri, dar cel mai important, se citesc sentimente. Ea capătă suflet. Aceste emoţii devin parte din omul care priveşte sceneta.
109
Am avut ocazia să întâlnim, în una din bisericile unde prezentam, pe domnul ministru Valerian Vreme şi să primim felicitări la scenă deschisă. Am văzut lacrimi în ochii maicilor de la Mănăstirea Diaconeşti (mănăstirea noastră de suflet) care ne-au încurajat să nu dăm înapoi, să prezentăm în continuare spectacole cu mesaj creştinesc căci prea puţin se juca până acum.
Am trecut de multe ori prin clipe grele când nu aveam bani de o pâine sau de un decor potrivit pentru piesa care urma să o interpretăm. Am făcut o mămăligă dintr-o mână de făină şi am trecut cu bine peste asta. Alteori, noaptea, toţi patru coseam fulare şi perdele ca să facem un decor potrivit pentru sceneta de a doua zi, şi eram fericiţi. Altădată, Daria, care avea de pus doi bănuţi într-un lighean de inox, special ales pentru zgomotul sonor, a aruncat bănuţii iar aceştia au început să se învârtă şi să se învârtă şi nu se mai opreau... iar Adela, care era instruită să nu-şi spună replica până nu se termina zgomotul banilor, şi-a lungit gâtul aşteptând să se oprească bănuţul din rotit. Toată sala a remarcat asta şi râsul a fost general, am râs şi noi, şi după o pauză am reluat textul. Cred că cea mai bună descriere a ceea ce-am făcut cu trupa de teatru găsiţi în descrierea lui Andrei, atunci când a fost intervievat pentru Gala Premiilor în Educaţie. Acest interviu îl găsiţi integral pe site-ul Fundaţiei Dinu Patriciu, secţiunea Elevul Anului, anul 2011. Vă redau un fragment:
Andrei Neacşu: începuturile trupei „Pentru Voi”
Pasiunea mea pentru teatru este legată de o amintire mai puţin plăcută. Când aveam 5 ani m-am
110
îmbolnăvit foarte tare la plămâni. Am stat internat împreună cu mama într-un salon de copii unde fiecare avea o afecţiune foarte gravă: leucemie, cancer de piele, tumoră la stomac. La o oră anume, toţi copiii stăteam în pat şi ni se puneau perfuzii cu medicamente. Deşi stăteam foarte aproape unul de patul altuia, nu puteam să zicem un banc sau să facem o glumă ca între băieţi. Pe faţa fiecăruia se citea suferinţa... şi tot ce puteam să zic era „te doare? lasă că o să-ţi treacă! Nu mai plânge!” Eu eram norocos pentru că mama stătea internată cu mine şi mă ştergea pe frunte sau îmi umezea buzele cu apă. Mai mergea şi la ceilalţi copii şi îi învelea cu o păturică sau le făcea aer cu un evantai dacă le veneau valuri de căldură.
Până când, într-o zi, a venit o doamnă doctor care ne-a spus că... deoarece am fost cuminţi şi am făcut toate injecţiile, aveam voie două ore la o cameră anume de joacă. Ne-am dus toţi copiii, fără să ne vină să credem că poate exista o cameră de joacă într-un spital de copii. Şi ce ne-au văzut ochii? Jucării, păpuşi, maşinuţe, jocuri de puzzle, cărţi de colorat... o minunăţie, nu alta! Noi, băieţii, ne-am repezit la maşinuţe, ba chiar ţin minte că ne-am înghiontit puţin, ne dădeam coate şi niciunul nu se plângea de nimic, uitasem că suntem bolnavi. Puteam să ne dăm şi o castană în glumă unul altuia că tot nu ne supăram! Nu eram la salon! Eram în camera dejoacă! Fetiţele se jucau cu păpuşile şi uitau să-şi aşeze băsmăluţa pe capul fără păr (din
111
cauza chimioterapiei), dar cui îi mai păsa? Se jucau şi transpirau legănându-le. Surpriza a fost că a venit o trupă de teatru care a interpretat o piesă pentru copii. Nici până astăzi nu am uitat piesa aceea la care am râs cu lacrimi. După ce ne-am întors la salon, ne spuneam replici din sceneta aceea şi iar râdeam... iar doamna doctor ne-a spus că nu ştie ce s-a întâmplat dar toate analizele ne-au ieşit bune, aşa că o parte din copii vom merge acasă. Printre ei eram şi eu.
Ajuns acasă, am tot povestit cu tata despre actorii aceia iar mama m-a întrebat dacă vreau să facem şi noi la fel. Sigur că voiam, i-am spus, şi de atunci am tot repetat... La început, scenete mai uşoare şi mai scurte, ca să poată exersa şi surioarele mele, apoi din ce în ce mai grele! Acum jucăm piese „tari” şi cea mai mare bucurie a fost când, cu ajutorul mamei (care face regia, coase hainele şi pregăteşte decorul), am fost în spitalul în care am stat internat şi am interpretat o scenetă amuzantă copiilor de acolo. Am râs cu ei, am glumit, dar am şi plâns pentru ei la final, şi m-am rugat la Dumnezeu să-i facă sănătoşi pe toţi, aşa cum m-a făcut şi pe mine. în amintirea lor am dat numele trupei „PENTRU VOI”.
Am interpretat piese de teatru în diverse instituţii în care am fost invitaţi, biserici, spitale, case de copii, case particulare. Am urcat pe scena „FESTIVALULUI NAŢIONAL DE TEATRU” şi am cucerit locul 1. Nu ne aşteptam, pentru că veniseră
112
40 de trupe, şi toţi erau buni! Juriul a apreciat decorul nostru din care făcea parte şi o mămăligă. De-a lungul timpului, am trecut prin tot felul de faze amuzante, cum ar fi faptul că uneori, una dintre surori îşi uita replica şi o spunea cealaltă, deşi ea era adversara, sau uneori mama, care e aproape întotdeauna povestitorul, uita finalul, şi o ajutau actorii (adică noi, copiii). Asta ne-a dat şi mai mult sentimentul de echipă unită şi ne-a făcut să ne iubim şi mai mult! Chiar dacă în spatele prestaţiei de 10 minute se ascunde o muncă uriaşă, când văd cum mă aplaudă spectatorii, uit de greutăţi şi văd doar bucuria de a fi util altora. Mă emoţionează foarte mult să văd o lacrimă pe faţa unei bunici.
Ca şi coordonator al trupei de teatru „Pentru Voi”, am organizat spectacole în multe instituţii în care am fost invitaţi. O parte din ele sunt:
muzeul de Ştiinţe ale Naturii Ion Borcea Bacău;
biblioteca Judeţeană „C. Sturdza”, 15 ianuarie 2011, 15 aprilie 2011;
biblioteca Municipală „Radu Rosetti” Oneşti, 5 septembrie 2011;
biserica Ortodoxă „Crucea de Piatră” Oneşti, 25-26 decembrie 2010;
universitatea Vasile Alecsandri bacău în deschiderea cursului festiv, 15 iunie 2011;
spitalul de Pediatrie Bacău, copii cu Hiv-Sida,2010, 2011,2012,2014;
penitenciarul Bacău, 2013;
căminul de Bătrâni bacău 2012,2013,2014.
114
Scris de Daria Neacşu
în mod sigur, pentru fiecare copil e importantă ora de religie. Mie, însă, ora de religie mi-a salvat viaţa... nu e o glumă, e chiar adevărat! Căci ce-ar fi fost viaţa mea fără cei doi stâlpi ai familiei mele, mama şi tata? Cum aş fi putut eu supravieţui după ce, cei doi părinţi ai mei au hotărât să divorţeze şi să ne împartă pe noi, cei 4 copii, ultimul fiind încă în burtica mamei? Cum să descriu în cuvinte disperarea care m-a cuprins la gândul că nu voi mai adormi noaptea în murmurul rugăciunilor şoptite ale mamei sau că nu voi mai merge la săniuş cu tata în iernile pline de zăpadă? Când l-am văzut într-o seară pe tata cum îşi face bagajul şi pleacă pe uşă, pe uşa pe care de-atâtea ori intrase zâmbind, sufletul meu s-a sfărâmat în pulberi mici, căci nu învăţase lecţia ruperii în două: jumătate să stea cu mama şi jumătate cu tata. Şiroaie de lacrimi au curs în noaptea aceea pe perna mea cu prinţese şi multe altele pe drumul de la şcoală către casă. Lacrimi amestecate cu praful de pe drum şi bătătorite de paşii deznădejdii... Cui să-i spun eu durerea mea? Unde să găsesc eu ajutor pentru necazul care a lovit familia noastră? Atât de crudă să fie lumea la 8 ani?
M-am gândit într-o zi să citesc din cartea de rugăciuni a mamei că sigur voi găsi şi rugăciuni pentru împăcarea
115
părinţilor dar negăsind niciuna, mi-am propus să o întreb a doua zi pe doamna de religie. Doamna de religie, însă, după ce m-a ascultat cu toată atenţia, mi-a luat mâinile într-ale ei şi mi-a spus că rugăciunea aceea se găseşte în inima mea, că acolo se află toată credinţa unui om, şi că pot, aşa mică cum sunt, să schimb hotărârea părinţilor mei. Chiar aşa, oare? Să fie adevărat? Dar, oare, inima mea nu era prea mică pentru o rugăciune aşa de importantă? Doamna mi-a spus atunci un lucru pe care îl voi ţine minte toată viaţa mea: Că Dumnezeu e mai mare decât inima noastră, decât sentimentele noastre, şi că el poate să transforme orice stare de mânie, de neiertare sau de indiferenţă în dragoste, milă, şi compasiune. Am înţeles într-o clipită că exact de asta aveau nevoie părinţii mei, de aceea am întrebat-o pe doamna dacă chiar poate face Dumnezeu asta pentru părinţii mei, dacă e chiar adevărat...
Nici acum nu ştiu cum de mâna doamnei a ajuns pe obraz înaintea mea şi mi-a şters lacrimile de pe faţă. Mi-a spus să nu mă dau bătută în faţa necazurilor, oricât ar părea de mari, ci cu răbdare şi curaj să mă rog în fiecare seară pentru părinţii mei, iar Dumnezeu va lucra. Am îmbrăţişat-o pe doamna pentru că am simţit că mi-a dat soluţia salvatoare pentru familia mea. Au urmat apoi alte şi alte lecţii de religie în care am învăţat cât de mare este Dumnezeul căruia ne închinăm şi cât de multe sunt minunile făcute de El. M-au impresionat corabia lui Noe adăpostind toate animalele pământului ca şi curajul lui Moise de a conduce poporul evreu în Ţara Sfântă. Am admirat puterea lui Dumnezeu de a porunci mării să se despartă în două pentru a face loc poporului ales să
116.
treacă prin ea ca pe uscat, sau de a porunci unei balene să-l înghită pe Iona până când îşi vine în fire. Credinţa mea a crescut cu fiecare oră de religie, dându-mi curaj şi tărie în rugăciune. Şi într-o zi, pe neaşteptate, mama a plecat aşa, deodată, să nască. Tata a aflat şi a venit într-un suflet acasă la noi, ne-a făcut mâncare, ne-a citit poveşti şi a stat cu noi până seara târziu când a sunat, deodată, telefonul. Era mama care îi spunea că a născut o fetiţă... şi tata râdea fericit de parcă nu mai erau supăraţi. Apoi am auzit-o pe mama clar cum îi spunea tatei cele mai frumoase cuvinte: „iartă-mă, te rog, nu ştiu ce-a fost cu mine...”şi tata i-a spus şi el: „iartă-mă şi tu, draga mea” şi o lacrimă îi tot cădea poznaşă peste obraz şi tata o ştergea repede, grăbit, bărbăteşte, cu dosul mâinii, şi iar vorbea cu mama şi râdea şi lacrima, obraznică, iar apărea şi tata iar o ştergea... şi vorbea cu mama despre fetiţă că e Inimoasă ca un înger şi că seamănă cu mine. Când i-am auzit vorbind şi spunându-şi cuvinte frumoase, mi-am ţinut câteva secunde respiraţia ca să nu încurc cu aerul meu conversaţia lor. Am ştiut că Dumnezeu mi-a ascultat rugăciunea şi că El este mai mare decât inima lor, că a schimbat tot ce era rău în iubire şi dragoste şi că de acum înainte totul va fi bine în familia noastră.
Ştiu că poţi să crezi de multe ori că totul e pierdut şi că nu mai ai nici o şansă să îndrepţi lucrurile, că există zile când eşti la capătul puterilor, când totul în jurul tău se prăbuşeşte şi nimeni nu te poate ajuta. Când viaţa mea a ajuns într-un asemenea moment, am găsit o mână întinsă în doamna de religie, în ora de religie, în încurajarea care vine din cunoaşterea unui Dumnezeu puternic. E mult? E puţin? Să întorci paşii unui suflet de la disperare şi
117
descurajare la lumină şi speranţă şi fericire... eu cred că e o minune mai mare decât să desparţi Marea Roşie în două!
Pentru orice copil e importantă ora de religie, mie însă... mi-a salvat viaţa!
Poveste premiată cu Marele Premiu la Concursul de eseuri „De ce e importantă ora de religie" organizat de + Sihăstria Putnei, 10 aprilie 2015.
118
Să merg sau să nu merg la biserică? M-am întrebat câteva minute asta, cu copilaşul meu proaspăt născut, de 2 luni jumătate, în braţe. în ciuda frigului, am decis să merg şi ce va fi, va fi... dacă va plânge foarte tare voi ieşi câteva minute cu el afară ca să nu încurce, să nu deranjeze ceilalţi credincioşi. Nici n-am ajuns bine la biserică, că băiatul a şi început să plângă, trebuia schimbat de scutece. Unde să mă duc cu el? Afară era foarte frig, ger, nu puteam să ies. Văzându-mi încurcătura, o doamnă care făcea curăţenie în biserică m-a îndemnat să merg într-o cămăruţă şi să-l schimb acolo. Era o cameră unde se depozitau materialele de construcţie pentru biserica care se construia în cartier. Am găsit, totuşi, o masă curată şi am reuşit să-mi schimb copilul. în acest timp, am auzit un difuzor micuţ care transmitea slujba. Mi-am zis în gândul meu: Ce să mai merg în biserică să deranjez credincioşii cu plânsul copilului, mai bine rămân aici în camera aceasta, căci se aude foarte bine slujba în difuzor. Pentru că era 1 Decembrie, părintele a vrut ca la sfârşitul slujbei să se cânte un cântec românesc vechi şi minunat, „Nu uita că eşti român”. îl ştiam şi eu şi am început să-l cânt încetişor. Deodată, m-a zgâriat ceva la ureche. Era o voce care cânta fals, deşi încerca să se armonizeze cu corul bisericii. Probabil că microfonul bisericii era chiar în dreptul vocii lui şi vocea sa se auzea distinct de a celorlalţi. în timp ce
119
mă minunam de sunetul fals care se auzea, am descoperit că recunosc vocea care cânta. Da, da, doar o auzisem de atâtea ori de când veneam la această bisericuţă. Era un credincios foarte statornic, nelipsit de la biserică şi da, cânta în corul bisericii. Numai că de data asta cânta fals! Atunci când cânta în cor, împreună cu ceilalţi corişti, vocea sa se armoniza cu a celorlalţi şi nu părea deloc falsă dar acum, când se auzea singură prin difuzorul nemilos, nu mai era corectă. Am medidat câteva secunde dacă nu cumva aşa e şi ai viaţa noastră. Atunci când o trăim comparându-ne cu ce face unul şi altul, cum trăieşte x sau y, viaţa noastră pare bună şi frumoasă şi numai bună de lăudat. Dar când e trecută prin filtrul voii lui Dumnezeu, prin difuzorul său îngust, s-ar putea ca viaţa noastră să sune fals, deosebit de grav, pentru că faci mai puţin decât puterile care ţi-au fost date... Pentru că voia lui Dumnezeu nu e totdeauna să trăim precum cutare sau cutare credincios, care face şi drege, ci să-ţi trăieşti propria ta viaţa aşa cum ţi-o dă Dumnezeu, cu bune şi cu rele, mai ales cu rele...
Să-ţi împlineşti menirea pe care ţi-a dat-o Dumnezeu potrivit cu talanţii pe care îi ai în tine, darul încurajării, al mângâierii, al milosteniei, fiecare din aceste daruri ale Sale puse în slujba aproapelui tău pe care Domnul a poruncit să-l iubeşti ca pe tine însuţi. Facă Bunul Dumnezeu ca viaţa noastră să nu sune niciodată fals atunci când va fi trecută prin filtrul voii Sale şi voia Sa cea sfântă să ne fie cunoscută şi împlinită întru totul.
„Să nu vă potriviţi chipului veacului acestuia, ci să văprefaceţi prin înnoirea minţii voastre, ca să puteţi deosebi bine voia lui Dumnezeu: cea bună, plăcută şi desăvârşită. "(Romani 12:2)
120
Aveam 3 ani, eram afară la joacă în curtea casei părinteşti şi m-am lovit la picior. Am alergat cu lacrimi în ochi la tata şi i-am arătat piciorul: „mă doare tare, tată“... Tata m-a luat repede în braţe, s-a uitat la picior şi mi-a zis:
nu-i nimic, draga tatei, uite acuma mă duc la farmacie şi îţi cumpăr o pastiluţă pentru durere de picior.
dar există aşa ceva? l-am întrebat.
sigur că da, a zis tata, la farmacie au pastiluţe pentru tot felul de dureri. Uite-acum se duce tata să-ţi cumpere şi mă întorc imediat.
Peste câteva minute a venit cu o pastiluţă galbenă pe care mi-a zis să o ţin în gură până se topeşte. Era Vitamina C. Am făcut întocmai şi durerea mi-a trecut.
Peste câţiva ani, am alergat iarăşi la tata şi i-am arătat obrazul umflat, mă durea tare o măseluţă. Tata m-a liniştit imediat, m-a mângâiat pe frunte, m-a aşezat frumos pe un scăunel şi mi-a zis că se duce la farmacie să cumpere o pastiluţă pentru durere de măsea. Iar la farmacie? Dar au şi aşa ceva? Pentru oprit durerea de... măsea? Sigur că da, la farmacie au orice, pentru toate durerile... Bietul tata, a venit imediat cu o pastiluţă albă şi durerea a dispărut ca prin farmec. Peste alţi ani, eram adolescentă, vreo 14 ani, mi s-a făcut rău la şcoală, ameţeam foarte tare, şi doamna dirigintă mi-a zis să merg acasă, să mă ducă mama la
121
doctor... Când am ieşit pe poarta şcolii, tata venea de la cumpărături şi m-a văzut. I-am spus că mi-e rău, că ameţesc foarte tare şi tata m-a luat imediat de mână şi mi-a zis: „hai cu mine”. „Unde mă duci, la doctor?”. „Nu, a zis tata, la farmacie”. M-am uitat la tata şi nu-mi venea să cred că încă mai crede că la farmacie au pastiluţe pentru orice durere... M-am uitat de sus la el, eram mai înaltă decât tata, şi i-am spus pe un ton dojenitor... „Tată... nu mai sunt copil! Hai la doctor!” „Nu, a zis tata, mergem la farmacie, ai încredere în mine! îţi cumpăr o pastiluţă pentru ameţeală.” Mi-era şi milă şi ruşine, cum să ceri aşa ceva? O să râdă farmacista de mine... Dar tata, fără nici o ruşine, i-a explicat farmacistei ce se întâmplă şi să-i dea o „pastiluţă de ameţeală”... Doamna farmacistă, s-a uitat puţin la mine şi mi-a zis că îmi va da o pastiluţă pentru „vertij” şi că e foarte posibil să ameţesc pentru că am crescut în înălţime foarte repede. Am luat pastiluţa şi i-am zis tatei: „Ai auzit? Se zice vertij nu ameţeală, tată, să ţii minte.” „Da, da, ameţeală, lasă că ştie tata mai bine. Ia pastiluţa să vezi că te simţi mai bine...”
Peste alţi ani... am intrat în casă şi m-am încuiat în baie..., plângeam pentru prima dezamăgire, prima dragoste pierdută care se aşeza peste sufletul meu, printre prosoapele de baie ca să nu mă audă nimeni... Simţeam o durere aproape fizică în dreptul inimii, deşi ştiam că mă doare tare sufletul. Printre lacrimile şiroaie l-am auzit pe tata cum bate încetişor cu degetul în uşă... „Nuşa, Nuşica... dă drumul, tată!” Nu, nu-i dau drumul, e doar durerea mea, nu mă poate ajuta nimeni, nu-ţi dau drumul tată, îmi spuneam în gând. Dar tata insista: „Ceai păţit, draga tatei? Dă drumul, tată... Nuşica... vino la
122
tata!” I-am dat drumul la uşă pentru că ceva din glasul lui m-a făcut să înţeleg că şi el plângea. Aveam 18 ani, eram mai înaltă ca el, dar tata m-a luat în braţe şi mi-a şters lacrimile de pe obraz. S-a aşezat pe un fotoliu şi mi-a zis: „Spune-i lui tata, ce te doare? M-am aşezat în genunchi în faţa fotoliului său şi pentru o clipă m-am trezit spunând: „De ce? Vrei să mergem iar la farmacie? Au pastiluţe şi pentru dureri de suflet?” M-a mângâiat pe păr şi mi-a zis: „Nu... pentru durerile de suflet nu se găsesc leacuri la farmacii, draga tatei, ci numai la Dumnezeu, la Cel care a făcut sufletul... Te doare tare? Vino încoace la mine!” Şi fără prea multe cuvinte, a început să mă alinte aşa cum făcea în copilărie, când nu ştia cum se alintă o fetiţă şimi spunea toate silabele care aveau terminaţia cu ş: luş, puş, tuş, nuş, nuşelu lu tata, luş, puş, tuş, nuş... Toate amintirile duioase ale copilăriei mele au ieşit atunci la suprafaţă, toate încercările tatei de-a mă face să mă simt bine, blândeţea vocii lui, toate m-au făcut să plâng în hohote, pe genunchii lui, şi el, fără să mă oprească, îmi spunea doar: „Plângi, dacă vrei, plângi că o să te simţi mai bine... o să treci şi peste asta că eşti puternică, o să fie bine, încă puţin şi o să fie bine...”
Au trecut ani buni de când tata e în cer... la Cel ce a făcut sufletul cu toate meandrele lui şi mă trezesc, uneori, şoptind: mă doare tare viaţa asta, tată... unde să mă duc? Există vreo farmacie cerească pentru toate durerile vieţii? Pentru minciună? Şi pentru falsitate? Şi pentru laşitate? Şi pentru aroganţă?... Şi câte pastiluţe să iau, Tată, ca să nu mă mai doară? Să iau o supradoză? Ce să fac, tată?!
Ne prinde viaţa în hăţişurile ei, în capcanele ei, în certuri şi invidii, în ambiţii şi slavă deşartă şi uităm că
123
nu pentru asta ne-am născut; uităm cât de frumoase sunt zilele cu soare, cu pace şi iubire pe care ni le dă Dumnezeu. Cuvintele de încurajare din partea prietenilor mei, dragostea familiei mele, susţinerea lor, au fost cele mai bune pastiluţe pentru sufletul meu în vremurile tulburi. Speranţa care răzbate din Sfânta Scriptură, că Dumnezeu e în control, că mâine va răsări soarele din nou, şi-odată cu el o nouă speranţă, îmi dă curaj să înfrunt viaţa aşa cum este ea şi să lupt pentru adevăr şi dreptate:
„Iată ce mai gândesc În inima mea şi iată ce mă face să mai trag nădejde: Bunătăţile Domnului nu s-au sfârşit, îndurările Lui nu sunt la capăt, ci se înnoiesc în fiecare dimineaţă Şi credincioşia Ta este atât de mare” (Plângerile lui Ieremia, cap. 3: 22-23)
124
Sărbătoarea Paştelui se apropia cu repeziciune, mai repede decât mulţimea treburilor pe care le aveam de rezolvat, aşa că, fără să-mi dau seama, m-am trezit în Joia Mare cu o listă de cumpărături şi cu o mulţime de mâncare de făcut. îmi pregăteam toate cele necesare pentru o masă îmbelşugată: cozonaci, pască, ouă roşii, sărmăluţe şi alte bunătăţi. Copiii roiau în jurul meu încercând să mă ajute şi ei cu ceva. Le-am dat fiecăruia câte ceva de făcut, potrivit cu vârsta lor. Dăriuţa, care avea 6 ani, mă întreba întruna, pot să fac asta? Dar asta, pot să fac? Dar oare nu pot eu să fac maioneza? Ca să nu mă încurce mai mult decât să mă ajute, am rugat-o să facă doar ce-i spun eu, adică să culeagă miezul de nucă pentru cozonac. La început l-a cules veselă şi vioaie apoi, deodată, am văzut-o gânditoare şi chiar puţin tristă.
ce ai, am întrebat-o, de ce eşti tristă?
păi, mi-a spus ea, vreau să ştiu sigur, să nu mă minţi, mamă, vreau să ştiu: asta e ajutare? E sigur asta ajutare?
da, i-am răspuns foarte categoric, sigur că e ajutare, să scoţi miezul de la nucă e mare ajutare.
bine, a răspuns ea liniştită şi a trecut iar la miezul de nucă.
După ce a terminat cu nucile i-am dat de spălat câteva vase murdare din chiuvetă fără să-i dau alte explicaţii. Scurt şi la obiect: spală vasele murdare din chiuvetă. M-a întrebat imediat:
125
dar asta e ajutare?
sigur că da, i-am spus, mă ajuţi foarte mult dacă speli vasele murdare.
După ce a terminat cu vasele i-am dat de curăţat câţiva cartofi asigurând-o că şi asta e ajutare. Mi-am dat seama în timp ce o urmăream cu coada ochiului că ceva o nelinişteşte aşa că am lăsat orice treabă şi am întrebat-o:
de ce mă tot întrebi dacă asta e ajutare? asta e ajutare? De ce?
pentru că vreau să ştiu sigur că te ajut nu doar să mă prefac sau să fac treabă de mântuială... uite, pe Adela ai pus-o să facă maioneza, adică să învârtă acolo la gălbenuşurile de ou, asta e treabă grea, serioasă, sigur asta e ajutare, că e mai greu.
aha, am spus eu, înţelegând într-o clipită ce vrea să spună.
Am luat-o puţin deoparte şi am asigurat-o total şi deplin că şi ce face ea e foarte important, că mă ajută foarte mult, chiar dacă face un lucru mai uşor decât Adela. Adela face un lucru important potrivit cu vârsta ei şi cu priceperea ei (e cu 3 ani mai mare ca Daria). Şi dacă ea, Daria, nu ar face lucrul respectiv nu ar mai ieşi cozonacii buni şi gustoşi.
am înţeles, mi-a răspuns ea bucuroasă, cu faţa plină de zâmbet, eu fac un pic de cozonac, Adela încă un pic de cozonac şi tu încă un pic de cozonac.
cam aşa ceva, ai înţeles foarte bine, am asigurat-o eu.
în timp ce-mi continuam treaba prin bucătărie, mă gândeam la Daria, cu câtă seriozitate m-a întrebat ea: „asta e ajutare, mamă, sigur e ajutare? să nu fac cumva
126
treabă de mântuială...” Oare nu cumva aşa ar trebui să mă întreb şi eu dimineaţa în faţa lui Dumnezeu?
Asta e credinţă, Doamne? Asta e dragoste, Doamne? Puţina mea rugăciune făcută cu ochii lipiţi de somn, seara, cu gândul la treburile zilei de mâine..., asta să fie rugăciunea? Puţinul timp pe care-l pun deoparte ca să vizitez un bolnav sau o vecină, aceasta să fie dragostea? Bănuţii pe care îi arunc în grabă unui cerşetor de la biserică sau bucata de pâine pe care o dau unui sărman pe stradă..., aceasta să fie milostenia? Asta e deplinătatea, desăvârşirea pe care ai cerut-o de la mine, Doamne, în schimbul unei mântuiri aşa de mari! Aş vrea şi eu, ca şi Daria, să nu-mi trăiesc credinţa doar de ochii lumii, să nu fac treaba doar de mântuială..., să nu cumva să-mi dai ceva de treabă Doamne, numai ca să mă aflu şi eu în treabă pe acest pământ, Doamne, ci vreau cu adevărat să fiu de folos în ogorul tău. Nu reuşesc întotdeauna să fac mai mult, dar ştiu că, potrivit cu puterile şi cu priceperea mea, mă rog Ţie, Bunule Dumnezeu, să-mi dai minte şi călăuzire pentru a duce la bun sfârşit lucrarea de mântuire a sufletului meu, pentru care ai plătit un preţ aşa de mare!
„... că nu cu lucruri stricăcioase, cu argint sau cu aur, aţi fost răscumpăraţi din viaţa voastră deşartă, lăsată de la părinţi, ci cu scumpul sânge al lui Hristos, ca al unui miel nevinovat şi neprihănit,...”
(Sfânta Scriptură, 1 Petru, capitolul 1, versetele:18-19)
128
Andrei Neacşu, 19 ani
Sunt legitimat la Clubul Sportiv Şcolar Bacău şi la Sport Club Bacău unde practic atletismul de performanţă de 9 ani (din clasa I). La început am crezut că stadionul e un altfel de teren de joacă, unde părinţii m-au înscris ca să-mi consum multa energie pe care o aveam la cei 7 ani ai mei. Cu timpul, am realizat că joaca s-a transformat încet-încet în bătălii serioase, nu cu sabia sau pistolul ci cu mine însumi şi cu cronometrul cel nemilos. Fantezia mea mă purta uneori cu gândul la personajele din poveştile pe care tata mi le citea seara la gura sobei şi cu ajutorul cărora am reuşit să trec peste momentele dificile din copilăria mea. Aşa au devenit colegii mei de echipă Harap Alb şi împăratul Roşu, eu fiind întotdeauna Prâslea cel Voinic. Merele de aur pe care trebuia să le cuceresc erau mult râvnitele medalii, care cu timpul au aterizat în tolba mea una câte una. Primul Concurs Naţional de Atletism la care am participat a avut presiunea unui „pod de aur”, pe care, asemeni purceluşului din „Povestea Porcului”, nu ştiam cum o să-l construiesc. Eram, încă, cu gândul la jocuri şi poveşti, la maşinuţe şi baloane colorate când am realizat, deodată, că basmul se transformă în realitate şi că ceea ce visasem cu ochii deschişi la antrenamente putea deveni, într-o secundă, o medalie de aur extrem de preţioasă. La asta mă gândeam când stăteam faţă în faţă cu ştacheta de înălţime ridicată la
129
1,50, pe care am privit-o fix timp de câteva secunde, într-o linişte perfectă... aşa cum, probabil, David l-a privit odată pe Goliat. Am reuşit să o sar din prima încercare. Ţipetele de bucurie ale domnului antrenor şi ale colegilor mei au însemnat mult pentru mine şi mi-au dat siguranţa că sunt o piesă importantă în echipă şi că am un rost al meu bine definit în club. Sentimentul pe care l-am avut când am urcat pe prima treaptă a podiumului m-a copleşit, iar strigătele colegilor, aplauzele lor şi premierea făcută de antrenorul meu m-au făcut să nu-mi pot stăpâni lacrimile. Nici acum nu ştiu cum de mâna lui a ajuns înaintea mea la ochi şi mi-a şters discret lacrima şoptindu-mi la ureche că în tribună se afla şi o Ileana-Cosânzeana care îmi urmărea fiecare mişcare şi pe care nu voiam s-o dezamăgesc, doar eram bărbat deacuma, nu? Aveam 11 ani!
Timpul şi antrenamentele grele m-au făcut să înţeleg că realitatea e mai dură şi că viaţa de sportiv se conformează unei legi sigure şi implacabile: victoria este întotdeauna a celui mai bun. Lecturilor copilăriei li s-au adăugat altele, mai complexe, mai mature, care mi-au întărit convingerea că, aşa cum spunea Hemingway, „Sportul te învaţă să câştigi cinstit şi să pierzi demn. Deci, te învaţă ce e viaţa!” Şi viaţa mea a continuat cu participarea la zeci de competiţii de nivel diferit: judeţean, zonal şi naţional. Au fost şi concursuri la care nu am câştigat locul 1 sau nici măcar nu am urcat pe podium, dar mi-a prins bine experienţa de concurs pentru că... am învăţat cât îmi mai trebuie ca să câştig.
La competiţiile mai uşoare, locale, am înscris-o şi pe sora mea cea mare (pianistă la Liceul de Artă). Deşi se sufoca, ameţea sau se împleticea, nu se lăsa bătută şi termina cursa întotdeauna. Am alergat cu ea la multe crosuri, şoptindu-i
130
câte un secret... cum să ţină braţele sau cum să respire mai bine, cu condiţia să-mi spună cum să interpretez mai bine un menuet sau o sonată la pian la care mă chinuiam câte o săptămână. Şi am făcut echipă bună!
La unele concursuri au venit şi părinţii mei cu mine. Dar nu în tribune, ca spectatori, ci pe stadion, chiar lângă mine, masându-mă la un picior, sau pansând o rană, sau dându-mi o ultimă înghiţitură de apă înaintea cursei.
Cel mai greu îmi este atunci când sunt în cantonament (cu 3 antrenamente pe zi). Aş minţi dacă v-aş spune că este uşor! Viaţa din cantonamente e destul de dură, iar domnul antrenor nu prea ştie de glumă! „Cine vrea să facă performanţă să se aştepte la luptă!” sau „Victoria care se câştigă uşor nu e victorie!” Asta ne spune la antrenamente. Am, totuşi, şi amintiri plăcute, când ne aduna pe toţi într-o cameră de hotel şi ne povestea din viaţa marilor sportivi: Doina Melinte, Nadia Comăneci, băcăuani de-ai noştri, în acele seri visam... că la prima Olimpiadă la care voi participa, asemeni Nadiei Comăneci, voi realiza un timp atât de bun încât arbitrii olimpici vor trebui să aducă un altfel de cronometru pentru a-mi valida performanţa.
Cel mai mult îmi este dor de atmosfera caldă de acasă... amintirea surorilor şi-a părinţilor îmi dă putere să lupt cu antrenamentele grele. Oricâte medalii aş câştiga şi oricâte trofee aş cuceri, dacă nu aş vedea strălucirea de bucurie din privirea tatei şi lacrima ascunsă din ochii mamei, nu ştiu dacă aş putea fi pe deplin fericit. Ceea ce mă face să-mi doresc să câştig este faptul că am acasă o familie cu care să împart imensa bucurie a victoriei!
De un an şi jumătate în familia noastra a mai apărut un îngeraş, o fetiţă blonduţă care a făcut o fixaţie pe părul meu.
131
înaintea fiecărui concurs îmi ciufuleşte zdravăn părul, ceea ce e semn sigur că voi câştiga. La linia de start îi aud glăsciorul ei din tribună, unde stă alături de părinţi şi strigă Dei, Dei! adică Andrei, Andrei, anticipând parcă cine va câştiga finala, ceea ce-l obligă pe arbitrul de start să strige „LINIŞTE în tribune, vă rog!” Şi... când urc pe podium şi-i văd pe toţi ai mei în picioare, Adela, Daria, Cristina, Nuşa şi Nicuşor, dând din mâini şi fluturând steguleţe, îmi vine iar să plâng... nu de emoţia începutului ci de bucuria de-a şti că familia mea este lângă mine, mă iubeşte şi mă preţuieşte. Şi nu ştiu cum... prin ce conexiune ciudată a memoriei, îmi vine în minte imaginea lui Făt-Frumos din Lacrimă care parcă îmi şopteşte la ureche că... da! Valea Fericirii există!., că deja am păşit pe ea şi că primele flori stau, deja, în mâna mea!
Cum să nu fiu eu fericit, înconjurat de atâta lume care mă iubeşte! Cum să nu-i mulţumesc eu lui Dumnezeu că mi-a dat o familie aşa de frumoasă! şi cum să nu mă simt eu chipeş cum sunt ca un Făt-Frumos care tocmai a descoperit taina tinereţii fără bătrâneţe şi a vieţii fără de moarte!...
132
DE CE E IMPORTANTĂ ORA DE RELIGIE
Într-o dimineaţă însorită de primăvară, am intrat în cancelaria şcolii să aduc catalogul clasei pe care doamna de religie îl uitase pe masă. încă de la uşă am auzit câteva voci care se străduiau să convingă pe cineva anume de importanţa orelor de curs. Ora de istorie spunea: „Eu sunt cea mai importantă oră! Cu mine, copiii învaţă cine sunt, de unde vin şi cine au fost înaintaşii lor; cu mine învaţă cine a fost Ştefan cel Mare, Mihai Viteazul sau Constantin Brâncoveanu; eu le arăt care sunt tradiţiile acestui popor, rădăcinile lui spirituale şi cum să cinstim memoria strămoşilor noştri, nu mă puteţi contrazice, eu sunt cea mai importantă oră de curs!” Ora de geografie nu se lăsa mai prejos: „Ba eu sunt cea mai importantă, cu mine copiii învaţă oraşele, ţările, continentele acestei lumi, învaţă câte popoare sunt pe lume, ce limbă şi ce climă au fiecare, învaţă unde e orizontul, şi cum e la Ecuator... ce mai, geografia e cea mai frumoasă!” Ora de matematică s-a ridicat sobră şi a rostit sec: „Linişte!”... în timp ce-şi aranja ochelarii pe nas: „Fără matematică nu există nimic! Totul e matematică, cifre şi ecuaţii. Nu poţi ajunge cineva în viaţă dacă nu ai noţiuni de matematică. Fără discuţii suplimentare, eu sunt cea mai
133
importantă oră din şcoală”. Gâtuită de emoţie am ascultat rând pe rând cum ora de chimie, ora de fizică şi ora de tehnologie şi-au expus, una câte una, motivele pentru a fi considerate cele mai importante... Aproape că mă convinsese ora de română când, deodată, s-a auzit abia şoptit o altă voce, ultima, care, cu foarte multă duioşie, a îndrăznit să rostească şi ea: „Iertaţi-mi îndrăzneala de a mă amesteca şi de a mă număra şi eu printre materiile care educă lumea... Cu siguranţă voi, toate, sunteţi mai importante decât mine, numai că eu sunt ca numărul de urgenţă 112, la mine apelează cei ce se află într-o criză sufletească, cei ce au de toate dar nu au pace sufletească... La ora de religie copiii învaţă că există un Creator care le ştie fiecare durere a sufletului lor, pentru că El i-a făcut, înveţi ce sunt sentimente precum milostenia şi bunătatea, dragostea pentru aproapele sau credinţa care mută munţii din loc. Înveţi că fiecare om îşi are rostul lui aici pe pământ, că nimeni nu a apărut la întâmplare şi că Dumnezeu îţi cântăreşte fiecare lacrimă scursă pe obrazul tău... Că poţi să te rogi Creatorului tău cu apelativul Tată şi să ai siguranţa că El te ascultă şi îţi răspunde... Religia te învaţă că aşa cum ai o identitate naţională ai şi una spirituală, aceea de creştin ortodox, că aparţii unui neam de creştini care şi-au dat viaţa, s-au lăsat arşi de vii sau mâncaţi de fiare pentru ca noi să avem libertatea de a crede în Bunul Dumnezeu care pentru noi, oamenii, şi-a lăsat mâinile străpunse pe o cruce ce duce la mântuire... La ora de religie înveţi ceea ce nici o materie nu te învaţă: să fii blând cu duşmanii tăi, să te străduieşti să-i ierţi, să-i binecuvântezi şi să te rogi pentru sufletul lor. în clipa cea de taină, a spovedaniei, când sufletul tău se află în
134
căuşul palmelor lui Dumnezeu, când poţi să-ţi descarci povara inimii în braţele duhovnicului tău, simţi că te-ai născut din nou, că eşti un alt om, cu alte sentimente, că cerurile s-au deschis pentru tine şi că începi o altă viaţă cu speranţa că va fi un pic mai bine pentru tine.” Deodată s-a lăsat liniştea în cancelarie, nici o voce nu se mai auzea, aşa că am îndrăznit să intm să iau catalogul clasei. M-am uitat atentă să văd cine a vorbit aşa de frumos despre religie dar nu am văzut pe nimeni, decât o carte aşezată cuminte pe un raft alături de alte manuale... nimic deosebit. Am urcat gânditoare scările către clasa mea, întrebându-mă: oare cine are interes să nu mai facem ora de religie? Cine vrea să ne pierdem orice identitate? Să uităm cine suntem şi de unde venim? La ora de religie am învăţat odată, că sus... în cer, este mare bucurie când un singur păcătos se întoarce cu faţa spre Dumnezeu şi îşi schimbă viaţa, punând-o la dispoziţia Sa... oare aici, jos... pe pământ, contează pentru cineva că fără ora de religie mii de tineri îşi pot pierde „Nordul”, că ne putem rătăci de la calea cea dreaptă, şi vom bâjbâi în întuneric? Nu, nu ne vom lăsa, vom lupta pentru această oră scumpă sufletului nostru, luptând cu armele credinţei, cu postul şi cu rugăciunea până va cădea ultima piesă de rezistenţă lăsând loc soarelui credinţei să lumineze cu razele sale sufletul oricărui credincios!
Adela Neacşu,
clasa aVII-a, Şcoala Domniţa Maria, Bacău
Povestire premiată cu premiul I la Concursul de eseuri „De ce e importantă ora de religie ” organizat de + Sihăstria Putnei.
136
Încercarea unei mame de a face GRAMATICA MAI UŞOR DE ÎNŢELES PENTRU COPIII SĂI
A fost odată ca niciodată, o împărăţie a Propoziţiei unde domnea pacea şi liniştea. Fiecare îşi cunoştea locul şi sensul în propoziţie şi toţi erau fericiţi. Numai că într-o zi, pe tărâmul acesta fermecat s-a iscat un adevărat scandal. Complementul şi atributul se războiau între ei încercând să afle care e mai mare dintre părţile secundare: atributul sau complementul?
Eu determin un verb, zise complementul, n-ai cum să te pui cu mine, tu... un biet atribut, care, după ce că stai în umbra unui substantiv, te mai şi acorzi cu el în gen, număr şi caz!
tocmai tu ţi-ai găsit să vorbeşti?... tu care cerşeşti de la verb ba o circumstanţă de timp, ba una de loc, ba una de mod... fără să ai un pic de demnitate, zise şi atributul vizibil supărat.
atribut obraznic, tu chiar nu vezi cât de mare sunt? Pot să mă exprim şi prin adverb dacă vreau şi împreună cu verbul să dau un sens nou oricărui cuvânt. în plus, te pot ataca oricând şi direct şi indirect. Nu-ţi dai seama?
dar măcar eu mi-am făcut un scut dintr-un epitet,
137
pe când tu ţi-ai croit o mantie dintr-o comparaţie, vino-ţi în fire complementule, n-ai nici o şansă cu mine!
Şi cearta tot continuă, tot continuă, până când hotărâră să meargă la împăratul şi împărăteasa Propoziţiei ca să hotărască ei cine e cel mai important: atributul sau complementul. Se înfăţişară în faţa Subiectei şi a Predicatului, care în acea zi nu erau „în toate cuvintele” lor. Subiecta îşi făcea aer cu un evantai de virgule în timp ce predicatul bătea darabana cu nişte semne de întrebare.
ce-i cu voi, aici? Nu aveţi exprimare? zise Subiecta, vădit indispusă.
măria ta, vrem să ştim care e cel mai important dintre noi... fiecare crede că persoana lui merită un loc mai de cinste... mai aproape de Măria ta. De aceea, ne-am gândit să hotărâţi înălţimile voastre cine merită cinstea aceasta.
aşa... zise gânditoare Subiecta, şi sunteţi pregătiţi pentru orice?
pregătiţi, Măria Ta! ziseră într-un glas amândoi.
atunci, la duel cu voi! Nu se poate altfel decât duelându-vă să aflăm care e cel mai bun. Sunteţi pregătiţi pentru asta? Gândiţi-vă bine...
suntem pregătiţi, Măria Ta!
bine, atunci, să-mi spuneţi deîndată cu ce arme vreţi să luptaţi?
eu voi lupta cu arma epitetului, zise atributul.
iar eu cu cea a comparaţiei, zise şi complementul, la fel de hotărât.
atunci, aşa să fie, peste o oră să fiţi în faţa palatului, pregătiţi şi echipaţi cum se cuvine. A, să nu uitaţi să vă aduceţi şi susţinătorii.
să trăieşti, Măria Ta! rostiră într-un glas părţile secundare şi porniră la pregătiri.
138
o clipă, zise şi Predicatul, care până atunci nu scosese nici un diftong, dar ca să nu creadă cineva că Subiecta îl ţine sub papuc, vorbi şi el:
mai aveţi de lămurit un singur lucru... hmm, ştiţi... bărbăteşte vorbind, la un duel vă puteţi pierde sensul sau chiar funcţia vitală sintactică, aşa că ar fi bine să vă încheiaţi socotelile cu cei apropiaţi...
că bine zici, Măria Ta! Aşa vom face, ziseră părţile secundare şi plecară iute să se echipeze de luptă.
Atributul se grăbi să încheie un acord de pace cu substantivul, iar complementul, prin testament, îşi declină toate funcţiile sale verbului.
La ora stabilită se înfăţişară înaintea împăraţilor, împreună cu însoţitorii lor: atributul îşi luă drept galerie toate substantivele articulate şi nearticulate, simple sau compuse, iar complementul îşi aduse în tribună toate verbele personale şi nepersonale.
o clipă, zise atributul, nu e drept ce face complementul, şi-a adus cu el şi locul şi timpul şi modul... să lupte singur, fără ajutoare, că aşa şi eu aş fi putut lua toate superlativele de superioritate şi să te ţii atunci...
aşa e! zise Predicatul, fiecare să lupte singur, fără ajutoare.
să înceapă duelul, strigă galeria! Să înceapă duelul!
treceţi spate în spate, zise Subiecta, lăsaţi 10 puncte de suspensie între voi, după care vă întoarceţi şi atacaţi cu armele proprii.
Atributul şi complementul se întoarseră emoţionaţi spate în spate, numărară în gând până la zece... apoi fiecare atacă cu armele ce şi le adusese: atributul aruncă în aer, sub forma unui curcubeu, cele mai frumoase epitete spuse de el vreodată, cele mai artistice şi cele
139
mai apreciate de public vreodată. Complementul nu se lăsă nici el mai prejos şi aruncă şi el în aer o jerbă de comparaţii, care de care mai preţioase şi mai vizuale, luminoase şi deosebit de artistic construite. împreună cu epitetele atributului au format pe cerul albastru un tablou neimaginat de frumos, de vibrant, încântând atât ochiul cât şi inima celor doi împăraţi.
cine a câştigat? Cine a câştigat? se auzeau din tribună şuşotelile substantivelor curioase şi nerăbdătoare...
linişte! rosti grav un gardian-imperativ.
poftiţi în faţă, spuse solemn Predicatul.
încadraţi de doi soldaţi-ghilimele, atributul şi complementul păşiră tăcuţi până în faţa împăratului, aşteptând înfriguraţi verdictul.
În urma duelului, care a avut loc astăzi în faţa tuturor cuvintelor care au asistat la acest eveniment... ei bine, eu, Predicatul, împăratul Propoziţiei, vă declar pe amândoi câştigători! în plus, de azi înainte, sunteţi, oficial, CELE MAI PRINCIPALE PĂRŢI SECUNDARE!
Şi încă ceva, zise şi Subiecta în vacarmul care se crease la auzirea unei asemenea veşti. Eu, Subiecta, vă numesc, de astăzi înainte, CAVALERI AI ORDINULUI DE FRAZĂ! Felicitări!
La auzul unei asemenea veşti, cei doi şi-au dat mâna ca doi cavaleri ce erau şi şi-au jurat prietenie sinceră.
să mergem cu toţii la un ceai de cuvinte, propuse împăratul, un ceai cu aromă de nuanţe şi conotaţii.
să mergem, să mergem, strigară în cor toate interjecţiile şi toate onomatopeele sfioase şi delicate, bucuroase că au scăpat de la pieire doi flăcăi atât de chipeşi ca atributul şi complementul!
140
Nu ştiu alţii cum sunt... dar eu când mă gândesc la părinţii mei, mi se umple sufletul de lumină! Dar nu o lumină obişnuită, ci ca acele luminiţe care împodobesc bradul în noaptea sfântă de Crăciun! Mi-e tare dragă mama mea! Nu ştiu dacă aş putea să adorm noaptea fără să aud murmurul rugăciunilor ei. Şi nici nu m-aş băga în pat până nu aş vedea-o cum se pregăteşte să citească povestea de seară! Frumoase mai sunt serile când mama ne citeşte poveşti, basme şi rugăciuni la gura sobei! Suntem patru fraţi şi fiecare avem un autor preferat. Mie îmi plac poveştile lui Ion Creangă, fratelui meu mai mare poveştile lui Petre Ispirescu, iar surorii mele mai mici poveştile lui Ioan Slavici. Pentru că fiecare îl ruga pe tata să citească povestea sa preferată, tata a hotărât să citească povestea celui care va fi cel mai cuminte peste zi. Eu mă străduiam să fiu cea mai cuminte ca să ascult în fiecare seară una dintre poveştile mele preferate: „Povestea Porcului”. De atâtea ori au ascultat fraţii mei povestea aceasta că au ajuns să-mi dea bomboane în ascuns ca s-o schimb cu alta. Mama m-a luat binişor deoparte şi m-a întrebat de ce îmi place aşa de mult povestea?
pentru că... vreau şi eu să fac un pod de aur! Să fiu
141
şi eu cea mai mijlocie! am spus eu lăcrimând, să fac şi eu ceva nemaipomenit!
Tata a zâmbit blând, mi-a şters lacrimile cu multă duioşie, şi mi-a spus că, foarte, foarte curând, va veni o zi, când voi putea să fac un pod cu totul şi cu totul de aur, că sunt în viaţă încercări peste care nu poţi să treci decât dacă ţi-ai făcut din timp un pod de aur.
şi cu ce să-l construiesc? am întrebat eu curioasă.
cu speranţă, cu dragoste şi cu multă, multă credinţă!
aha!... am răspuns eu cu un aer înţelept.
Şi a venit o zi, când, fiind elevă la un liceu de artă, clasa de pian, a trebuit să susţin primul meu concert pe o scenă. Vai! Ce emoţii am avut când am văzut pianul cu coadă, de concert, şi toată lumea aceea din sală aşa de frumos îmbrăcată! M-am gândit pentru o secundă să mă strecor afară pe uşă, aşa gătită cum eram, dar privirea severă a doamnei de pian m-a cuminţit imediat. Am alergat la mama, care era în primul rând şi am rugat-o să mă încurajeze cumva, că urma să intru în scenă în câteva minute. Mama mi-a aranjat puţin bretonul, mi-a fixat codiţele, mi-a luat o scamă imaginară de pe ciorap şi mi-a zis: Eşti bine, nu ai de ce să ai emoţii, arăţi impecabil. Nu asta aşteptam să aud, aşa că mi-am îndreptat privirea spre tata. Tata m-a luat uşor în braţe şi mi-a spus hotărât:
acum e timpul tău, fii pregătită! A venit vremea să faci un pod de aur! Cu talentul tău! Cu muzica ta! Ştiu că poţi! Te-am ascultat toată după-amiaza cum cântai şi ştiu fiecare notă din Menuetul lui Krieger! Va fi bine! Eşti purceluşul meu! Şi chiar dacă nu va ieşi un pod de aur, ci unul de argint, eu tot te iubesc! Şi tot purceluşul meu vei rămâne!
Nu ştiu cum am ajuns pe scenă, dacă am zburat sau am
142
alergat, nu ştiu cum de mi-am auzit numele... ştiu doar că mi-am şters bine ochii plini de lacrimi şi m-am uitat mai atentă ca niciodată la partitură. Că totul a fost perfect am înţeles după aplauzele prelungite ale spectatorilor şi după privirea aprobatoare a doamnei de pian, care-mi făcea semn să trec la loc. Mi-am permis să mai zăbovesc o secundă şi să privesc la tatăl meu care aplauda fericit... şi îşi ştergea o lacrimă repede-repede şi iar aplauda până când şi-a dat seama că era singurul care aplauda şi care stătea în picioare, şi fără să vreau mi s-au împăienjenit şi mie ochii. Şi de acolo, de pe scenă, spre disperarea doamnei de pian, i-am trimis un pupic tatălui meu, de la buzele mele până la el, în primul rând. Tata s-a întins după el, l-a prins din zbor şi l-a dus spre inimă. Apoi mi-a făcut un semn ca un curcubeu... pe care doar eu şi el l-am înţeles! Şi am ştiut că am reuşit, că am făcut primul meu pod de aur... De la inimioara mea de copil până la publicul din sală, toate notele Menuetului au călătorit pe un pod cu totul şi cu totul din aur! Podul copilăriei mele fericite!
După concert, mama mi-a spus că a fost foarte mândră de mine în timp ce eram pe scenă, şi că a fost aşa de emoţionată încât a simţit că i se topeşte respiraţia. Şi pentru o clipă s-a gândit că poate o ia Dumnezeu în cer să o facă înger... şi că ar fi plecat fericită... cu imaginea mea concentrată şi a degeţelelor mele care alunecau jucăuşe pe clapele pianului. Dar nu a luat-o Dumnezeu în cer, că a strâns-o tata un pic de mână şi i-a revenit respiraţia. Draga mea, mămică! Dragul meu, tătic!
Elev: Neacşu Adela, Clasa: a ViI-a, Şcoala: „Domniţa Maria”, Bacău, Prof. Soţu Roxana
144
POVESTEA LUI IONA PE CARE L-A ÎNGHIŢIT BALENA
A fost odată ca niciodată un om pe care-l chema Iona. El era un om cu mare frică de Dumnezeu şi de aceea căuta să-I dea ascultare totdeauna. Totuşi... într-o zi, când primi poruncă de la Dumnezeu să meargă într-o cetate, Iona fugi în celălalt capăt al oraşului de teamă, îi era teamă să meargă în acea cetate, ce se numea Ninive, pentru că oamenii de acolo treceau drept foarte răi şi neascultători de Dumnezeu. Şi tocmai pe el îl rugă Dumnezeu să meargă în cetate şi să le spună oamenilor să se întoarcă de la obiceiurile lor rele şi să asculte de Dumnezeu. Aşa că se gândi să fugă cu o corabie ca să nu-l mai găsească nimeni, căci se gândea el, fugind cu corabia pe mare i se va şterge urma şi nu va mai şti nimeni de el. Aşadar, plăti preţul călătoriei, se urcă în corabie şi aşteptă bucuros să ajungă cât mai repede la destinaţie. Dar... Dumnezeu din cer vedea totul şi nu îi plăcu fapta lui Iona, şi, ca să-i dea o lecţie, pregăti un plan pentru el. A făcut să sufle, deodată, un vânt năprasnic şi a stârnit o mare furtună. Corăbierii s-au temut atât de tare încât fiecare a strigat la dumnezeul lui şi au aruncat în mare uneltele din corabie ca s-o facă mai uşoară. Iona,
145
când a văzut ce furtună cumplită s-a stârnit, s-a pogorât în fundul corăbiei, s-a culcat şi a adormit dus. Cârmaciul corăbiei, când l-a văzut că doarme, s-a apropiat de el şi i-a zis:
ce faci? De ce dormi? Nu vezi ce furtună mare e afară? Scoală-te şi cheamă pe Dumnezeul tău! poate că Dumnezeu va voi să se gândească la noi şi nu vom pieri!
Şi au zis unul către altul: Veniţi să tragem la sorţi ca să ştim din pricina cui a venit peste noi nenorocirea asta.
Au tras la sorţi şi sorţul a căzut peste Iona. Corăbierii i-au zis:
spune-ne din ce pricină a venit peste noi nenorocirea aceasta? Ce meserie ai şi de unde vii? Care îţi este ţara şi din ce popor eşti?
Iona le-a răspuns:
sunt evreu şi mă tem de Domnul, Dumnezeul cerurilor care a făcut marea şi uscatul! Dar acum fug de faţa lui Dumnezeu pentru că mă tem de porunca ce mi-a dat-o.
Oamenii, corăbierii, i-au zis:
pentru ce ai făcut aceasta? Nu vezi că marea e din ce în ce mai furioasă? Vrei să pierim cu toţii? Ce să-ţi facem ca să se potolească marea faţă de noi?
luaţi-mă şi aruncaţi-mă în mare, şi marea se va linişti faţă de voi! Căci ştiu că din vina mea a venit peste voi această mare furtună.
Pentru că vedeau că marea se învolbura din ce în ce mai tare şi pentru că le era teamă să nu-şi piardă viaţa, corăbierii l-au luat şi l-au aruncat pe Iona în mare. Cum l-au aruncat, cum s-a şi potolit furia mării. Când au văzut liniştea mării, pe corăbieri i-a apucat o mare frică şi au adus fiecare câte o jertfă, promiţându-i ascultare.
146
în acest timp, Iona se zbătea în valurile mării încercând să ajungă la mal. Numai că, deodată, trimis de Dumnezeu, un peşte mare, l-a înghiţit pe Iona cu haine cu tot. Ce era să facă acum? Ce putea el să mai zică? îi fusese frică să meargă în cetatea Ninive şi să-i mustre pe oamenii de acolo să se întoarcă cu faţa spre Dumnezeu, dar mai frică îi era acum să stea în întunericul din burta balenei. întunericul era adânc şi de nicăieri nu se zărea nici măcar o fărâmă de lumină. A stat aşa timp de 3 zile şi 3 nopţi tremurând de frică şi de spaimă. Auzea valurile mării cum se zbăteau de burta balenei, auzea vântul cum şuiera şi se gândea că va muri cât de curând. După trei zile, s-a gândit să facă ceva şi şi-a spus: Ştiu ce am să fac, am să mă rog Domnului să mă scape. Şi Iona s-a rugat Domnului Dumnezeului său din pântecele balenei şi a zis: în strâmtorarea mea am chemat pe Domnul şi m-a ascultat; din mijlocul locuinţei morţilor am strigat şi mi-a auzit glasul.
Dumnezeu a auzit rugăciunea lui Iona şi a poruncit peştelui să-l verse pe Iona pe pământ. Când s-a văzut iarăşi pe pământ, Iona a scos un chiot de bucurie. Dar bucuria lui a fost de scurtă durată, pentru că Dumnezeu i-a adus aminte de porunca pe care i-o dăduse şi anume: „Scoală-te, du-te la Ninive, cetatea cea mare şi vesteşte acolo strigarea pe care ţi-o voi da”. Iona, n-a mai avut încotro şi s-a dus la Ninive, a intrat în oraş strigând şi zicând: încă patruzeci de zile şi Ninive va fi nimicită. Oamenii din cetate au început să-l întrebe despre mustrarea Domnului şi despre ce trebuie să facă ca să se întoarcă mânia lui Dumnezeu de la cetate. Ei au crezut spusele lui Iona şi, chiar dacă erau răi, au început să ţină
147
un post aspru, s-au îmbrăcat cu saci, de la cel mai mare până la cel mai mic. Până şi împăratul cetăţii s-a sculat din scaunul lui de domnie, şi-a scos mantia de pe el, s-a acoperit cu un sac, şi a şezut în cenuşă. El a trimis să se dea de ştire în toată cetatea din Ninive, din porunca împăratului şi mai marilor lui, ca toţi oamenii, şi vitele, boii şi oile, să nu guste nimic, să nu pască, şi nici să nu bea apă deloc! Şi oamenii au făcut întocmai, au strigat cu putere către Dumnezeu, au promis că se vor întoarce de la calea lor cea rea şi de la faptele de asuprire de care le erau pline mâinile. De sus din cer, Dumnezeu a văzut cum se întorceau de la căile lor cele rele şi nu a mai trimis asupra lor răul pe care îl hotărâse.
Când a văzut Iona că oraşul Ninive a căpătat îndurare de la Dumnezeu, s-a mâniat foarte tare şi a cerut lui Dumnezeu să-i ia viaţa. El a ieşit din cetate şi s-a aşezat la răsărit, şi-a făcut un umbrar şi s-a hotărât să stea acolo până va vedea ce are să se întâmple. Dumnezeu a făcut să crească un curcubete, care s-a ridicat peste Iona ca să facă umbră capului lui şi să-l facă să-i treacă mânia. Iona s-a bucurat mult de umbra curcubetelui şi a ajuns să-l îndrăgească. A doua zi, de dimineaţă, Dumnezeu a trimis un vierme care a înţepat curcubetele până s-a uscat de tot. Iona a suferit din cauza soarelui până a leşinat şi atunci s-a rugat mai bine să moară decât să trăiască fără curcubetele lui. Dar... Dumnezeu, cel plin de bunătate şi înţelegere, a văzut supărarea lui Iona şi a înţeles dragostea lui pentru curcubetele care îi făcea umbră şi a vorbit cu multă blândeţe lui Iona zicând:
iona, ţie îţi este milă de curcubetele acela care nu te-a costat nici o trudă şi pe care nu tu l-ai făcut să crească, ci
148
într-o noapte s-a născut şi într-o noapte a pierit şi Mie să nu-Mi fie milă de Ninive, cetatea cea mare, în care se află mai mult de o sută două zeci de mii de oameni, pe care i-am făcut şi cunoscut din copilăria lor şi până acum!
Lui Iona i-a fost ruşine mare pentru mânia şi neascultarea lui, şi-a cerut iertare şi s-a întors bucuros în cetatea sa.
învăţătura pe care o tragem din această povestioară este că trebuie să-i dăm ascultare Bunului Dumnezeu chiar şi atunci când nu-I înţelegem planul sau nu credem că vom reuşi. Să ne smerim înaintea Lui şi să ne încredem în dragostea Lui nemărginită pentru noi, oamenii!
150
Cu puţin timp în urmă am spus adio unui vis. Un vis frumos, măreţ şi bine-crescut în vreo 20 de ani de viaţă. Iniţial, nu am vrut să renunţ la el, bătăioasă cum mă ştiţi, mi-am zis că mă voi lupta pentru el. Mai ales că-l văzusem lovit, călcat în picioare şi batjocorit de trecătorii de peaceeaşi uliţă a vieţii mele. Mi s-a făcut milă de el când l-am văzut acolo jos,la răspântie de drumuri, amestecat cu praful de pe drum şi bătătorit de paşii deznădejdii. L-am mai amestecat şi eu cu lacrimile mele în încercarea de-al mai înviora, l-am strigat, l-am implorat să-şi revină... şi nimic. în acel moment de maximă tensiune s-a apropiat de mine un prieten care m-a convins să stau deoparte, să mă retrag şi să las visul exact acolo unde se găsea pentru că, zicea el, Dumnezeu îl poate face din nou să renască... într-un alt timp, o altă dimensiune sau alte coordonate. Mi-a mai spus prietenul acela, să merg acasă şi să uit tot ce am văzut. Şi să tac. Şi să ascult... Şi să trăiesc prin credinţă. Şi prin ascultare... Şi să-l las pe Dumnezeu să aibă El ultimul cuvânt în această ecuaţie a visurilor. Şi, deşi, toată fiinţa mea se împotrivea revoltată de atâta nedreptate, deşi mă pregăteam să conving prietenul că se înşală, privirea lui, ochii pătrunzători şi plini de păsare (mie îmi pasă, aşa spuneau) m-au convins să-l ascult. Şi, hipnotizată de cuvintele lui, m-am hotărât să-i dau ascultare... Şi am ales aşteptarea. Şi tăcerea. Am ales să
151
dau la o parte dreptatea omenească şi să fac loc harului lui Dumnezeu. Am ajuns acasă şi m-am cuibărit în pat, urmărită de privirea prietenului meu. Am rememorat toate cuvintele Lui direct de pe suprafaţa inimii mele pe care ele, cuvintele, se întipăriseră ca odinioară cuvintele Legii pe tablele de piatră ale lui Moise. Inima mea era singura care bătea în ritmul cuvintelor citite... Am strivit între gene o lacrimă ce nu se hotărâse, încă, dacă să cadă sau nu şi am închis, surâzând, poarta unui vis ce se nevoia să rămână în amintirea mea... I-am spus „rămas bun vis frumos, poate într-o altă viaţă, cu miresme de veşnicie”... şi-am adormit.
M-am trezit cu o frământare în trup, o aşteptare mută... şi-am înţeles. Aştept în tăcere promisiunea sfântă a lui Dumnezeu. Aştept să plămădească un nou vis, să ia câte puţin din roua dimineţii, din nectarul unei flori şi din lacrima prelinsă pe un geam de autobuz... din râsul unui copil, din bucuria unui nou început, câte puţin din mine, câte puţin din tine, şi să încropească un nou vis... să-l dea de-a rostogolul prin amarul şi dulceaţa acestei vieţi şiapoi, cu o azvârlitură de praştie, să-l pomenească direct în inima mea! O inimă care să cuprindă veşnicia! şi care să îmbrăţişeze visul cu toate arterele şi venele purtătoare de viaţă... Şi visul să pulseze odată cu ritmul inimii mele iar eu să îl iubesc, să-l stropesc cu flori de cireş şi-un pic de praf de stele, să-l privesc cum îi cresc aripile, pentru ca, într-o zi, să înflorească întru realitate... O floare mare şi una mai mică. Pe cea mare ţi-aş dărui-o ţie, cititorule, ca să te ocrotească şi să te împlinească, iar pe cea mică aş păstra-o pentru mine şi i-aş aşterne petalele una câte una printre filele unei cărţi de copii... a fost odată ca niciodată...
152
Hei, voi oameni ajunşi „mari”, nu mai tăiaţi aripile visurilor plămădite cu şoapte şi rugăciuni fierbinţi în nopţile târzii... aşteptaţi o fărâmă de timp!
Să nu mă uiţi, Doamne! Am ales ascultarea şi am ales aşteptarea... prin credinţă am ales. Slavă Ţie Dumnezeule Mare, care dai cu două mâini (cereşti) ceea ce pierd oamenii cu o mână (pământească).
„Iar credinţa este încredinţarea celor nădăjduite, dovedirea lucrurilor celor nevăzute. ” (Evrei 11:1)
153
SOARELE şi LUNA şi STELELE TOATE
Obişnuiesc să le citesc poveşti copiilor mei înainte de culcare, poveşti româneşti cu Făt-frumos, cu Ileana Cosânzeana sau cu Prâslea cel voinic. Aşa i-am învăţat pe copii să se asemene în purtare şi trăire cu câte unul din personajele preferate, adică fără teamă ca Prâslea cel Voinic (Andrei), gingaşă ca o zână bună (Adela), cuminte ca fata moşului (Daria) şi tot aşa.
într-o seară sfântă, am început să le citesc din Biblia pentru copii, o carte primită cadou de Crăciun şi, ca la orice carte, am început cu începutul: cum a făcut Dumnezeu cerul şi pământul, soarele şi stelele, munţii şi tot ce ne înconjoară. Povestea era bine punctată cu imagini nespus de frumoase, viu colorate, şi perfect grăitoare. Brusc, Andrei m-a întrerupt cu o întrebare:
-Aşa de repede a făcut Dumnezeu soarele? Doar la un rând distanţă de cer? (un rând de carte)
a, nu, i-am răspuns puţin derutată de întrebare, de fapt, le-a făcut pe toate pe rând şi la ceva distanţă de timp după ce a făcut cerul.
aha, a răspuns el gânditor.
Şi am continuat cu făcutul apelor, al munţilor, al pomilor şi al florilor până când am ajuns la om.
154
aşa de greu se face omul? m-a întrebat Adela.
cum adică, greu? am întrebat.
păi, cel mai greu din toată creaţia asta a fost să-l facă pe om? Nu munţii cei înalţi, nu soarele, nu luna, nu stelele?
păi, să vezi, am început nesigur, nu ştiu dacă cel mai greu lucru a fost să-l facă pe om, dar cu siguranţă că a fost cel mai bun lucru, am zis eu trăgând cu coadaochiului la rândul din carte care spunea că omul a fost cununa creaţiei lui Dumnezeu, capodopera lucrării Sale şi a întregii creaţii.
cum aşa, mamă? a spus Andrei vădit derutat, omul a fost cel mai bun lucru creat de Dumnezeu? Mai bun decât soarele, decât luna de pe cer, decât stelele şi toate galaxiile?
păi... da, aşa scrie aici, în Biblie.
adică eu, Andrei, sunt mai frumos ca Soarele? mi-a zis el zâmbind şi făcându-mi cu ochiul? Şi mai binefăcut? Şi şi-a încordat spatele...
s-o crezi tu, s-a auzit deodată Adeluţa, eu sunt mai frumoasă decât luna şi decât toate stelele de pe cer...
eu sunt mai strălucitoare decât un curcubeu, a spus cu glas timid şi Dăriuţa... şi au continuat să se asemene cu personajele din cartea citită, că doar eu îi învăţasem să facă asta de mici.
Privindu-i timp de câteva secunde, am realizat deodată ce a fost cel mai greu pentru Dumnezeu! Nu să facă munţii, soarele, luna şi stelele cu suflarea gurii Sale şi ele să se înfăptuiască, ci să-i dea omului SENTIMENTE şi omul să devină un SUFLET VIU.
Să rostească Iubire şi energia cuvântului să prindă
155
conturul inimii şi să se cuibărească în sufletul omului!
Să adune căldura de sub aripa unui porumbel, s-o pună în sufletul omului şi să-l numească dor. Să ia roua dimineţii şi umbra unui nor ca să facă lacrima şi omul să cunoască melancolia. Să amestece praful de stele cu bătaia unei aripi şi să facă visele. Să rostogolească şuvoiul unui izvor peste şoapta unei privighetori, să zică spre miazănoapte „vino” şi spre miazăzi „mai aşteaptă”... şi omul să cunoască plânsul... pentru ca, mai apoi, să împletească razele din urmă ale unui curcubeu cu adierea vântului de vară şi să-l facă pe om să zâmbească.
Tu, omule care citeşti aceste rânduri, eşti mai frumos decât soarele ce străluceşte în amiază, mai de preţ decât aurul, argintul şi toate mărgăritarele făcute într-o clipită, şi tu, femeie, eşti mai frumoasă decât luna în amurg, decât asfinţitul şi decât stelele ce strălucesc în miez de noapte. Îţi ştie Dumnezeu toate lacrimile şi toate zâmbetele. Andrei, eşti chipeş şi puternic ca un luceafăr de dimineaţă; Adela, eşti frumoasă ca un răsărit îndelung aşteptat după o noapte polară; Daria eşti ca asfinţitul de vară care lasă pe cer culori violete; Cristinuţa, eşti ca o ploaie de vară pe un pământ secetos! Oameni buni, sunteţi mai frumoşi decât tot ce-a ieşit vreodată din mâna lui Dumnezeu, mai buni decât orice a plămădit cu gingăşie şi dragoste fierbinte făptura Sa.
Nu putea să rămână omul creat în starea de început, fără sentimente, fără emoţii şi fără simţire, aşa că Şi-a revărsat Dumnezeu harul şi l-a făcut suflet viu, ca să-L poată cunoaşte, să-L simtă şi să-L miroasă în adierea vântului, în cântecul păsării şi în umbra norului...
156
„Ca oamenii să caute pe Dumnezeu, doar L-ar pipăi şi L-ar găsi, deşi nu e departe de fiecare dintre noi. Căci în El trăim şi ne mişcăm şi suntem...” (Faptele Sfinţilor Apostoli, 17:27-28)
„Şi acum, aşa zice Domnul, Ziditorul tău, Iacove, şi Creatorul tău, Israele: „Nu te teme, căci Eu te-am răscumpărat şi te-am chemat pe nume, al Meu eşti! Dacă tu vei trece prin ape, Eu sunt cu tine şi în valuri tu nu vei fi înecat. Dacă vei trece prin foc, nu vei fi ars şi flăcările nu te vor mistui. Că Eu sunt Domnul Dumnezeul tău, Sfântul lui Israel, Mântuitorul. Eu dau Egiptul preţ de răscumpărare pentru tine, Etiopia şi Saba în locul tău; Fiindcă tu eşti de preţ în ochii Mei şi de cinste şi te iubesc; voi da neamurile în locul tău şi popoarele în locul sufletului tău. Nu te teme, că Eu sunt cu tine!” (Isaia, 43:1-5)
158
Lasă-te îmbrăţişat de Dumnezeu! Lasă-L să-ţi acopere ochii dimineaţa ca într-un joc de-a v-aţi ascunselea! „Caută-mă”, îţi va şopti... „ghiceşte-mi pasul, umbra... nu pe acolo, nici pe acolo... nu, nu sunt în cuvintele seci, nici în privirile goale, mai încearcă... mai fă un pas spre dragoste şi încă doi spre zâmbete... eşti pe-aproape... mai spre căldură, mai spre albastru, şi spre un pic de verde! Scoate-ţi sufletul din iarnă şi lasă-l la înflorit... Ocoleşte cu atenţie vulcanii noroioşi şi poartă-ţi paşii spre câmpiile unde zboară puful de păpădie... Ghidează-te după miros... parfum de primăvară şi liliac înflorit... mă găseşti? Mă mai cauţi? Atinge-mă cu mâinile în petalele unei flori şi simte-mă în splendoarea unui fir de iarbă... sunt în apus de soare, în cântec şoptit şi zâmbet de copil! M-ai pierdut? Caută-mă... sunt la un pas de bucurie şi doi de nostalgie... chiar dacă-ţi par ascuns, Eu stau într-un loc şi te aştept... caută-mă... căci am un vis de trăit pentru tine şi o speranţă pentru viaţa ta! Caută-mă... căci Eu mă las găsit de tine, şiatunci când M-ai găsit fugi înapoi spre locul de început şi strigă: „un, doi, trei, Doamne-Doamne... te-am găsit! Tu eşti la mijat!” Şi Dumnezeu... îşi pune curcubeul la ochi şi începe: „unde eşti? Prin ce vânturi?... te cauuut!”
Caută-mă, Doamne, până la sfârşit căci, fără să vreau, m-am ascuns bine!
160
Avem o mulţime de prieteni de familie care poartă barbă lungă până la piept. Unii dintre ei stau luni de zile prin mănăstirile din Athos, apoi vin să ne viziteze şi să ne mai spună ce-au văzut şi auzit.
bună ziua, ne-a spus un prieten cu faţa plină de zâmbet!
nu se zice bună ziua, a spus Daria (4 ani) cu un aer foarte serios.
vai de mine, dar cum se zice domnişoară, a spus prietenul cu un aer grav şi serios. Poate sărut-mâna?
se zice DUMNEZIUA! Tu nu vezi ce barbă mare ai?
aha, a zis prietenul să ştii că ai dreptate: Dumneziua domnişoară!
dumneziua, om al lui Dumnezeu!
162
în urmă cu ceva timp, mă aflam în Cluj, în vizită la un prieten, Cătălin, pe care-l rugasem să mă ajute să termin cu bine o problemă. Dis de dimineaţă am început să mergem în stânga şi în dreapta, ba la un notar, ba la un amic, drumuri peste drumuri. La un moment dat, Cătălin, observând că alunecam foarte tare cu ghetele, îmi propune să nu mai merg şi eu cu el până la notar ci să-l aştept într-o cofetărie că va veni imediat. Stând la o măsuţă şi admirând peisajul, se apropie de mine un cerşetor.
nu vreţi să cumpăraţi tui umeraş de haine? Vă rog, doamnă!
L-am studiat atent pe copilul din faţa mea. Avea 9-10 ani, foarte curat îmbrăcat şi frumos la chip, cu ochii mari şi expresivi. în mână ţinea patru umeraşe de lemn pe care încerca să le vândă.
de ce cerşeşti? l-am întrebat. Eşti foarte frumos îmbrăcat.
vai doamnă, mi-a zis el, dar eu nu cerşesc, eu încerc să vând câteva umeraşe, atât.
păi, de ce? Nu-ţi pot da părinţii tăi cei câţiva bănuţi?
păi, să vedeţi... mama este la maternitate, a plecat să nască un bebe, iar tata e la serviciu, şi eu am luat
163
umeraşele astea din casă şi încerc să le vând!
dar, de ce? Ce vrei să faci cu banii?
cum ce să fac?? Cum ce să fac? Să-mi cumpăr şi eu un pahar cu piure de castane!
piure de castane? Există aşa ceva?
da, doamnă, există şi eu nu am mâncat niciodată!
nici eu nu am mâncat niciodată, nici n-am auzit până acum de aşa ceva!
nu aţi mâncat niciodată?... Niciodată?
niciodată!
păi uite cum facem, îmi daţi dumneavoastră mie 5 lei şi vă invit eu pe dumneavoastră la un pahar de piure de castane, vreţi?
Nu ştiam dacă să râd sau să plâng... atât de frumos şi de cavaleresc mi-a propus să mâncăm împreună un piure de castane, că, inimă slabă, m-am lăsat dusă în jocul lui.
uite, îţi dau banii şi du-te tu şi comandă la rând, bine?
bine, acum mă duc, mulţumesc doamnă, să nu plecaţi de la măsuţă. în timp ce stătea la rând să comande, eu îl priveam cu coada ochiului şi pe el dar şi geamul cofetăriei, să-l văd pe Cătălin. A spus domnului din faţa sa că m-a invitat la un piure de castane şi că e foarte fericit. Până să ajungă la rând, mi-a fâcut cu mâna de câteva ori şi eu i-am răspuns, amuzată de entuziasmul lui. A venit cu două pahare din renumitul piure de castane şi am savurat cu nesaţ aroma care-mi aducea aminte de copilărie. în timp ce mâncam mi-a povestit despre familia sa şi despre faptul că a făcut prima dată acest gest nebunesc. îl ascultam, pur şi simplu fascinată de dicţia şi de gesturile politicoase pe care le făcea, când a intrat Cătălin în cofetărie.
ooooh, văd că deja ai companie...
164
cum puteam să ratez aşa companion, i-am zis şi i-am povestit începutul.
Cătălin era un băiat credincios, mergea în fiecare duminică la biserică, doar că, fiind foarte aglomerat în bisericuţa sa de cartier, stătea chiar la intrarea în biserică, lângă uşă. Tot acolo stăteau şi cerşetorii şi acostau pe oricine intra în biserică: Daţi-mi un ban, daţi-mi un ban... Cătălin le dădea, uneori, bani iar alteori îi lua în braţe şi îi rotea prin aer. Nu rata nici unul... pe toţi îi lua şi îi învârtea prin aer. Copii râdeau şi se bucurau atât de mult încât uitau să mai ceară bani.
uite cum facem, a spus Cătălin, pentru că ai fost atât de drăguţ şi ai invitat-o pe prietena mea la un piure de castane, după ce ieşim din cofetărie vei avea o surpriză, bine?
bine! a spus şi băieţelul, abia aştept! Am ieşit din cofetărie şi Cătălin m-a rugat să ţin eu puţin umeraşele de lemn ale copilului. Apoi l-a luat în braţe şi l-a rotit prin aer şi l-a rotit şi l-a rotit în timp ce copilul râdea în hohote şi spunea că parcă-i un peştişor care înoată în mare. După ce l-a ameţit bine, Cătălin l-a lăsat uşurel jos, apoi i-a vorbit foarte serios:
acum iei înapoi umeraşele astea, le pui exact, dar exact pe hainele de pe care le-ai luat din casă şi îl aştepţi cuminte pe tatăl tău, bine?
bine, a spus zâmbind băiatul, promit!
Iar atunci când va veni mama ta de la maternă să ieşiţi împreună cu ea şi cu bebele la un piure de castane, şi i-a strecurat discret câteva bancnote în palmă. Promiţi?
promit, a răspuns băiatul, că doar de-acum sunt bărbat, nu?
păi sigur, i-am răspuns în cor. Dacă ai avut curajul să inviţi o doamnă...
165
A plecat cu paşi mărunţi, cu faţa plină de zâmbet şi radiind de o lumină ghiduşă. S-a întors de cel puţin 10 ori să ne facă din mână şi să ne trimită pupicuri. Iar noi, bineînţeles, ne ridicam pe vârfuri şi ne înghesuiam care din noi doi să-i prindă pupicul... unde mai găseam noi aşa gentelman!
166
Dimineaţa, devreme, când ceaţa nu se ridicase încă de pe visele mele, Dumnezeu umbla desculţ prin grădina sufletului meu. L-am văzut din profil, stând aplecat deasupra unei tufe înmiresmate de lăcrămioare. Vai, vai, ce mă fac?? mi-am zis, tocmai la tufa aceea!! Doamne, i-am zis în gând, am straturi frumoase de fapte bune, am copaci cu florile milosteniei şi am o mulţime de muguri de bucurie, de răbdare şi îndelungă-răbdare... nu zăbovi la tufa aceea, Doamne, Te rog, nu la tufa aceea... Dacă vrei, uite, mă apuc acum să înfloresc şi-ţi trimit parfumul meu ca pe-o ofrandă! Doar depărtează-te de tufa aceea! Dar, El,privindu-mă o singură clipă, rămânea aplecat şi culegea buruiană cu buruiană de la rădăcina firavă a lăcrămioarelor. Şi erau atât de multe buruieni... mânie, neascultare, patimă, slavă deşartă şi multă, multă, răzbunare... încât spatele Său a rămas aplecat pentru multă vreme.
într-un târziu, s-a ridicat şi, fără nici un cuvânt, a dat să plece. Picioarele îi erau pline de buruienile mele. M-am dus lângă El, i-am luat mâna şi i-am sărutat-o. Am simţit o lacrimă pe mână. Era lacrima mea? Era a Lui? N-am mai spus nici un cuvânt şi nici El. Doar lacrima neştiută căzuse pe picioarele Sale sfinte topind totul în iertare. Ochi în ochi, creatură şi Creator, ne-am înţeles total şi deplin. începutul şi Sfârşitul îmi dicta pe cord deschis lecţia iertării în care ieri se răsfrânge în azi iar depărtările devin apropieri!
168
CELE MAI IMPORTANTE LUCRURI DIN viaţĂ
îmi învăţam cuvintele să iubească
le arătam inima
şi nu mă lăsam până când silabele lor
nu începeau să bată.
(Nichita Stănescu)
îmi învăţam fetiţa de 4 ani rugăciuni: „înger îngeraşul meu” într-o seară, „Doamne, Doamne ceresc Tată” în altă seară, până am ajuns la rugăciunea domnească „Tatăl nostru”.
de ce trebuie să învăţ şi rugăciunea asta? a întrebat Cristinuţa. Nu e de-ajuns îngeraşul? Că mie îmi place foarte mult! Şi de ce se cheamă „domnească”?
păi... cam trebuie, i-am zis eu, pentru că e cea mai frumoasă rugăciune, şi, în plus, a fost rostită chiar de Domnul nostru, Iisus Hristos, aşa că ar fi bine să o învăţăm şi pe aceasta, ce zici?
bine, bine, a zis ea, dar vădit fără chef, dar ce ne învaţă aşa de important rugăciunea asta? a întrebat cu mâna în păr.
păi, ne învaţă cum să ne rugăm lui Dumnezeu, ce să-i cerem, ce e mai important pentru sufletul nostru. Hai să începem şi ai să vezi.
169
mami, de ce e aşa de important să-i cerem pâine lui Dumnezeu? Avem neapărat nevoie de ea?
sigur că da, scumpa mea, noi nu ducem lipsă dar atâţia copii din lumea asta visează dimineaţa la o bucăţică mică de pâine încât e foarte important să-i cerem asta lui Dumnezeu.
dar noi avem nevoie şi de un şifonier, şi de o maşină nouă de spălat, de un televizor mai mare, de un calculator mic pentru mine...
da, e adevărat, avem nevoie de multe lucruri în căsuţa noastră, dar mai important decât toate este să avem pâine, adică hrană, ca să putem munci şi muncind vom putea cumpăra toate acele lucruri de care spuneai tu... televizor, calculator, înţelegi?
da, dar şi o păpuşă să ne cumpăram...
desigur că şi o păpuşă. Mă bucur că ai înţeles.
dar, El doar ştie de ce avem nevoie, ştie că avem nevoie de pâine, de ce trebuie să-I mai cerem?
pentru că, atunci când îi cerem, ne arătăm încrederea noastră în El, că El poate să ne dea tot ceea ce-I cerem în rugăciune.
aha, am înţeles, am înţeles!
După câteva rânduri citite mă întrerupe iar:
mami, dar e foarte important să iertăm?
da, draga mea, e foarte important, pentru că dacă noi nu iertăm, nici greşelile noastre nu vor fi iertate. Vezi tu, pâinea e pentru trup, ca să ne dea putere, iar iertarea e pentru suflet ca să ne dea mântuire. Putea Iisus Hristos, în această rugăciune, să ne înveţe cum să fim mai buni, mai blânzi, cum să facem milostenie, cum să nu ne pierdem speranţa şi atâtea alte virtuţi de care avem nevoie în viaţa
170
de credinţă, dar, vezi tu, regina virtuţilor este puterea de a ierta... nu numai pe surioarele tale, pe fratele tău dar şi pe cei străini care te necăjesc, îţi iau jucăriile, care te îmbrâncesc! Pe toţi trebuie să-i iertăm!
păi stai puţin, eu i-am iertat deja, înainte să mă înveţi tu rugăciunea domnească! înseamnă că aşa m-am născut eu, iertătoare, nu? De ce mai trebuia să ne înveţe Iisus Hristos despre regina virtuţilor dacă ne-am născut cu ea?
păi, scumpa mea, nu te-ai născut aşa, te-am învăţat eu sau tati ce să faci când te supără copiii de la grădiniţă, îţi aduci aminte? Capacitatea asta de a ierta nu ne este dată la naştere, ca alte virtuţi, ca milostenia, adică atunci când vedem un căţel flămând sau un copil plângând ni se face milă imediat de el, dar puterea de a ierta pe cei care ne greşesc trebuie să o cerem de la Dumnezeu să ne-o dea, şi apoi trebuie să ne-o exersăm toată viaţa, înţelegi?
a, gata, am înţeles, e ca vitamina C, pe care m-ai învăţat tu că organismul nostru nu o poate produce şi trebuie să i-o dăm noi, zilnic, prin multe fructe şi legume...
exact, ai înţeles foarte bine. Iisus Hristos ne-a învăţat să cerem de la Tatăl ceresc, cele mai importante dintre cele mai importante lucruri adică, hrană, ca să avem putere pentru trup, şi puterea de-a ierta ca să avem putere pentru suflet.
stai puţin, a zis ea cu un zâmbet buclucaş, am nevoie de o recapitulare... adică cele mai importante lucruri din viaţa noastră sunt: să avem pâine, ca să putem trăi şi munci şi să ne iertăm pe cei care ne greşesc ca să ni se ierte şi nouă greşelile şi ca să avem linişte în suflet? Şi apoi? Următorul pas? Ce facem cu ei după ce îi iertăm?
171
păi, ce să facem... după ce îi iertăm... îi iubim!!!
îi iubim?
da, toată viaţa noastră învăţăm să iertăm şi să iubim! Dar asta, lecţia asta a iubirii, e mult mai importantă şi o să învăţăm într-o altă seară despre ea, acum la culcare! Hai să te pup!
După ce am învelit-o cu păturica m-am gândit câteva secunde la întrebările pe care mi le-a pus Cristina. Chiar aşa, putea Dumnezeu să ne înveţe în rugăciunea domnească cum să fim mai blânzi, mai încrezători, mai credincioşi, şi totuşi... a ales lucrurile de căpătâi pentru om: slăvirea lui Dumnezeu (sfinţească-se numele Tău!), acceptarea voii lui Dumnezeu cu privire la viaţa noastră (facă-se voia Ta!), pâinea noastră cea de toate zilele, şi puterea de a ne ierta aproapele, o virtute cu care nu te naşti ci pe care trebuie s-o ceri de la Dumnezeu să Şi-o reverse peste tine, uneori după zile de post şi rugăciune... puterea de a ierta fie el duşman, fie el prieten, coleg de serviciu...
Să văd dacă-mi iese şi mie (exerciţiu spiritual):
Vă rog, deci, pe toţi cei care mă cunoaşteţi, real sau virtual, dacă v-am greşit cu ceva (şi sigur v-am greşit) să-mi iertaţi toate acele greşeli. Din toată inima şi cu toată sinceritatea sufletului, vă rog! Iertaţi-mă şi primiţi de la mine promisiunea că voi încerca să nu mai repet greşeala care v-a supărat. Şi Dumnezeu să vă dea pacea de care are nevoie sufletul vostru!
Mai am un singur pas şi ajung să vă iubesc! Doamne ajută!
„Şi pacea lui Dumnezeu, care covârşeşte orice minte, să păzească inimile voastre şi cugetele voastre, întru Hristos Iisus.” (Filipeni 4:7)
172
în copilăria mea nu exista Nurofen, Panadol, Septolin sau alte medicamente de urgenţă pentru copilaşi... existau medicamente cu alte denumiri sofisticate şi leacuri băbeşti care vindecau miraculos orice rană. Mă doare burtica, mamă! îi spuneam în miez de noapte mamei mele şi ea, ce să facă? Să cheme Salvarea sau să alerge cu mine la Urgenţe? Nu... „arată-mi locul unde te doare“ îmi spunea. îşi punea mâna pe burtica mea şi începea să cânte un cântecel abia şoptit în miez de noapte, atenţionându-mă că, atunci când se va termina cântecelul de cântat, se va termina şi durerea din burtica mea... Nu ştia carte multă mama mea, dar ştia să bată la uşa lui Dumnezeu aşa încât să se audă şi să i se răspundă! „Şi o să treacă burtica?” o întrebam încet, nesigur. „Da mai întrebi? Sigur că va trece, doar ne-am rugat, nu?” spunea mama şi cânta mai departe încetişor cu versuri inventate ad-hoc: „să se ducă toată durerea de la fata mea în fundul pământuluiiiiii...” Privind spre ea, spre mama mea neştiutoare de carte, am învăţat că Dumnezeu nu iubeşte numai perfecţiunea caracterului uman, dobândită după multe străduinţe şi bătălii interioare... ci şi mersul şchiopătat, închinarea stângace şi timidă, iubeşte lacrimile tale de neputinţă adunate de-a dreapta şi de-a stânga pernei de dormit, of-ul tău scos din preaplinul unei zile şi pus pe altarul Său ca unică ofrandă ce ţi-a
173
rămas în tolbă... toate sunt de mare preţ înaintea lui Dumnezeu şi păstrate cu grijă mare, aşa cum îşi păstrau odinioară bunicile bănuţii într-o batistă înnodată cu multe noduri... Mi-e dor de tine, mamă! Mă auzi?
174
Într-o zi binecuvântată, soţul meu a avut o idee minunată: să comandăm la Mănăstirea Diaconeşti o icoană cu toţi sfinţii ai căror nume îl purtăm noi, membrii familiei noastre, din respect pentru sfinţii respectivi dar şi pentru maicile care atât de mult ne iubeau. Zis şi făcut! Soţul a vorbit cu maicile, şi ele, pricepute, ne-au sugerat să picteze o icoană cu sfinţii Andrei, Nicolae, Elena, Daria şi Parascheva pe margine iar în mijlocul lor pe Maica Domnului cu pruncul Iisus în braţe. Credeam noi, la vremea aceea că aceştia vor fi toţi copiii noştri... habar nu aveam că Dumnezeu, în marea Sa Bunătate, mai plănuise un îngeraş de fetiţă în familia noastră! Şi peste ani, într-o dimineaţă de iarnă... soarele strălucea taman pe icoana pictată, luminând exact chipul Maicii Domnului din icoană. Cu privirea fixată pe icoană, Cristina, îngeraşul meu de 4 ani a întrebat candid: cine e aici în icoană? Nicuşor răspunde: păi cine să fie... uite toţi sfinţii care ne ocrotesc pe noi, cei din casă... Sfântul Apostol Andrei, care îl ocroteşte pe Andrei, Sfânta Mucenică Daria care o ocroteşte pe Daria, Sfântul Ierarh Nicolae care mă ocroteşte pe mine, Nicuşor... N-a apucat să termine, că fetiţa cu privirea ageră a remarcat că ea nu e pe nicăieri şi a întrebat grăbit:
şi eu unde sunt? Unde e sfântul meu? Eu n-am sfânt?
175
ba da, a răspuns Nicuşor cu o ezitare în glas, uite, pe tine te ocroteşte Maica Domnului cea din mijloc, vezi?
cea care ţine un bebe în braţe?
da, e Domnul nostru Iisus Hristos!
Iisus Hristos? Adică El e Şeful? a întrebat duios.
da, El e Stăpânul nostru... aici în icoana asta era mic dar, uite, în icoana asta de pe perete (icoana Iisus Pantocrator) uite, aici a crescut mare, s-a făcut om mare, vezi? Nu a rămas un copilaş... înţelegi?
-Da, a răspuns Cristina blând, da, văd că a crescut mare, i-a crescut şi părul lung, da, şi i-a CRESCUT ŞI O CRUCE ÎN SPATE! într-adevăr, El e Stăpânul, a spus zâmbind şi s-a liniştit!
176
La biblioteca la care lucrez, se aduc şi ziarele cele mai dorite de cititori. Cei mai fideli cititori ai ziarelor sunt pensionarii care, după ce savurează rubrica de DECESE şi cele cu anunţuri matrimoniale, simt nevoia să se desfete puţin şi cu mine. Ce mai faceţi, doamnă? V-au mai mărit bandiţii ăştia salariile? La ora 12 fix, pe poarta bibliotecii a intrat odată un om în stare de ebrietate. Primul impuls a fost să sun la Firma de securitate, dar ceva din privirea lui, ceva de o tristeţe inimaginabilă m-a oprit. Târâia după el atâta tristeţe că nu m-am putut linişti până nu am aflat. Lucrase mulţi ani în Franţa, ca muncitor pe un şantier. Venise acasă plini de bani, dar şi-a găsit nevasta măritată cu cel mai bun prieten şi băiatul, plecat la facultate, nu-l mai recunoştea. Şi el, atunci, ce să facă? S-a apucat de băut, pentru că atunci când bea, uita de toate. Păi nu e bine, i-am spus eu, nu se vor rezolva problemele, încercaţi să vă reveniţi, să vă găsiţi pe cineva cu care să mâncaţi, să petreceţi timpul frumos împreună. Cine să se uite la mine? m-a întrebat trist. Am 50 de ani, nu mai prezint interes. Şi-atunci? Ce e de făcut? Chiar nu ştia, nu ştia decât că alcoolul îl făcea să uite, îi amorţea durerea sufletească pentru o scurtă perioadă de timp, chiar dacă
177
trezirea era şi mai dureroasă. A continuat să facă asta zile în şir şi eu îl priveam neputincioasă cum citea ziarele, cu ochii absenţi, cum privea pe fereastră la vânt, la fulgii de zăpadă şi cum mergea apoi direct spre crâşma din cartier. Doamne, m-am rugat pentru atâţia oameni din viaţa mea, pentru copii bolnavi, vecini, oare de ce nu mă pot ruga şi pentru el? Păi ce să mă rog, m-am trezit eu deodată? Ce să mă rog? Dă-i Doamne un suflet cu care să împartă infinita-i tristeţe şi jalea după nevasta şi copilul pierdut? Nu, n-ar rezista nimeni! Atunci, ce să mă rog? M-am rugat într-o seară, cuprinsă de o milă infinită pentru el... La radioul care merge întruna în bibliotecă s-a intonat Imnul Franţei şi el, s-a ridicat în picioare şi şi-a dus mâna la inimă, şi a cântat cu glas tare imnul. Apoi a hohotit într-un plâns năprasnic, am venit lângă el şi i-am şoptit: nu mai plângeţi, v-aţi amintit de prietenii din Franţa? Nu, doamnă, nu, doamnă, nu, mi-am amintit ce gust avea pâinea pe care o mâncam în Franţa, cu gândul că voi ferici femeia mea şi băiatul... Franţa a avut pentru mine gust de sarmale clocotinde în miez de seară şi de mititei, pentru că aşa mă făcea să cred femeia mea, acum eu în cine să mai cred? în ce să mai cred? Atât de mult mi-aş fi dorit să-l strâng în braţe, atât de mult... dar n-am făcut-o şi pentru că n-am făcut-o, seara am stat pe genunchi până când mi-au amorţit şi m-am rugat Lui Dumnezeu: Doamne, ştii Tu mai bine ce e bun pentru el, Doamne dă-i gândul cel bun, Doamne, nu-l mai lăsa pradă deznădejdii, Doamne, e singur ca un copac uitat, Doamne, ajută-l. M-am aşezat apoi în pat lângă fetiţa mea şi m-am gândit ce clipe de fericire trăiam eu alături de familia mea, de soţul meu, şi omul acesta
178
atâta singurătate, parcă mi-era ruşine. într-o miime de secundă, m-am aruncat iar pe genunchi, Doamne, Tot eu sunt, Nuşa, gata, ştiu ce să-i dai... Doamne, ia o zi de fericire din viaţa mea şi dă-i-o lui, Te rog, Doamne, ia-mă pe mine să trăiesc o zi mai puţin de fericire şi dă-i-o lui. Te rog, Doamne, nu sunt multe zilele mele de fericire, dar ia una, cea mai fericită zi pe care urmează să o trăiesc şi dă-i-o lui! M-am aşezat iar în pat cu o mulţumire în suflet! Gata, m-am rugat! Bine că înţelegea Dumnezeu şi dincolo de cuvinte! Halal rugăciune pentru o absolventă de Teologie. Of! A doua zi, la 12 fix, a intrat el. Nu era băut, hopaa, mi-a ascultat Dumnezeu rugăciunea. Dar nu mai avea privirea senină, avea ceva straniu, ceva sălbatic în privire şi instinctiv am pus mâna pe butonul de alarmă fără să-l apăs. Doamnă, mi-a zis, vreau să vă rog ceva. Pe mine? Da pe dv. Uitaţi, nu am băut nimic de două zile, vreţi să staţi puţin de vorbă cu mine să-mi limpezesc gândurile? în legătură cu ce? Vreau să mă întorc în Franţa, ce ziceţi o fi bine? Păi, dacă aveţi putere să mai lucraţi acolo, cred că da. Mai aveţi prieteni acolo? Şi timp de 30 minute am întors pe toate feţele cum să fie mai bine pentru el. După ce s-a lămurit, m-a privit intens în ochi şi mi-a zis: Vreau să vă mai rog ceva, dar nu îndrăznesc... Mâna mea a plecat automat spre butonul de alarmă. Spuneţi, vă rog. Doamnă, tot de două zile nu am mâncat nimic, nimic. Am aici, în sacoşa asta, plăcinte cu brânză. Vreţi să mâncaţi cu mine o plăcintă? Doamne, şi eu care mă prăpădeam după plăcintele cu brânză, de eram în stare să vând sticle şi borcane, ca în copilărie. Sigur că da, o să mănânc cu plăcere. Am lăsat şi buton şi alarmă la o parte şi am mâncat nu una ci două
179
plăcinte calde, cu miros de vanilie şi de coajă de lămâie rasă. Cine le-a făcut? O vecină, i-am cumpărat eu de toate numai să mi le facă şi acum îmi miroase toată casa a plăcinte... ca în vremurile mele bune... şi-o lacrimă îi juca în privire. Am mâncat plăcinta şi m-am şters bine la gură de zahărul vanilat. Aveam faţa plină de zâmbet. Şi el la fel. Domnule D., îmi daţi voie să vă fac ceva? Păi da, sigur, dar ce? Să vă strâng în braţe înainte de a pleca? A zâmbit trist şi... Pe mine? Da, pe dv., aşa ca înainte de plecare. Bine. Ne-am strâns în braţe şi pentru prima dată paşii săi nu au mai luat-o spre crâşma prăpădită din deal, ci spre vale, spre casa lui care mirosea toată a plăcinte. Peste două săptămâni am primit un mesaj pe facebook. „Bună dimineaţa! Sunt D.! Nu puneţi mâna pe alarmă! Sunt în Franţa şi sunt FERICIT! Prima zi din noua mea viaţă poartă chipul dumneavoastră şi un gust puternic de plăcinte cu brânză, mâncate în doi. Vă mulţumesc!” Am respirat uşurată! Aşadar, ziua de fericire mi-a fost dată înapoi, în duh de viaţă care nu înşeală, căci poartă amprenta: Made by God! Cât ne costă o minune? O minune care poate schimba viaţa unui om? Un om pentru care a murit Hristos? Păi să vedem. Avem nevoie de:
o zi mohorâtă de iarnă;
un om singur şi trist;
o bibliotecară visătoare (sau o funcţionară, casieră, profesoară etc);
un buton de alarmă;
şi, neapărat, o plăcintă cu brânză cu aromă de vanilie şi de coajă de lămâie rasă.
180
Să vezi şi să nu crezi! Am făcut ce-am făcut şi toamna asta am uitat să pun murăturile. Doamne, unde mi-a fost capul... Am rămas fără murături şi gata, ce să mă mai plâng atâta, asta e! Mai făceam câţiva paşi prin casă şi iar începeam... acuma că am uitat, am uitat, dar oare de ce am uitat eu? Ce m-o fi stresat aşa de mult? „Scumpa mea, îmi zice soţul, ca să nu mai stresezi toată familia cu murăturile tale, uite vorbesc eu cu mama şi o rog pe ea să ne dea un borcan de castraveţi muraţi şi gata, o să ne fie bine la toată familia. De acord?” „Mai întrebi, îi zic eu, sigur că e bine aşa. Să mă liniştesc, deci!” Doar doi paşi am reuşit să fac depărtându-mă de soţ că iar am început: „Dragule, dar oare de ce oi fi uitat eu să pun murăturile... Ştii, Alzheimer-ul, am citit eu pe undeva... Oare... nu cumva?” Adela, adolescenta mea de 15 ani, pe care o crescusem în învăţătura creştină, şi căreia îi repetam zi de zi să se împace cu fraţii ei că în orice clipă poate reveni Domnul Iisus Hristos să ne ia în cer şi să ne trăim veşnicia, deschide deodată uşa camerei şi îmi spune cu cel mai hotărât şi convingător ton: „Mamă! Dacă aşa de importante sunt murăturile astea pentru omenire şi dacă atâta nevoie va avea familia noastră de ele şi dacă nu te poţi linişti din cauza lor, păi atunci fii sigură că va veni Domnul Nostru Iisus Hristos, să ne ia în cer înainte să avem vreunul din noi nevoie de ele! Punct”. Şi
181
a închis uşa la fel de hotărât pe cum o deschisese. Un pic de ruşine, un pic de dezmeticire, şi o adâncă mulţumire sufletească s-au grămădit deodată în sufletul meu. M-am liniştit subit căci am înţeles cu inima că, da, sămânţa pe care o sădisem în sufletul copiilor mei în miile de nopţi, citind din cartea Sfântă, a prins rod. Şi că, chiar dacă m-ar paşte de patru ori Alzheimer-ul, are cine să-mi aducă aminte de tot atâtea ori de lucrurile esenţiale ale vieţii... doar am patru copii!
Amin!
Liniştiţi-vă cu toţii!
182
Am spus „te iubesc” persoanelor dragi şi celor mai dragi din viaţa mea! Soţului meu şi prietenului meu de-o viaţă, întru viaţă, Dumnezeu! Mi-e dor de tine, Doamne! Dacă ai fi un copac... ţi-aş îmbrăţişa trunchiul până când nici un savant din lume nu ar mai putea descoperi unde se termină omul şi unde începe Dumnezeu! Nici unde se termină epiderma şi unde începe scoarţa... Dacă ai fi apă, m-aş scălda în Tine până când toate moleculele ce mă alcătuiesc ar seca în mine ca să renască în Tine. şi eu să devin un ochi de baltă ce-şi primeşte zilnic raţia de apă spre fiinţă. Dacă ai fi aer... aş inspira fiecare părticică de aer de dinaintea şi dinapoia mea, aş reţine aerul cât mai mult în plămânii mei, o secundă, două, trei, iar ceea ce-aş expira ar fi zvâcniri de dragoste, cu reflexe de veşnicie. Şi dacă Tu, Doamne, Te-ai lăsa prins în jocul meu şi pentru o singură clipită m-ai transforma şi pe mine în aer... Te-aş ruga să mă inspiri profund, să mă treci prin toate cămăruţele inimii Tale, prin toţi porii plămânului Tău şi apoi, ca să nu mă smintesc de atâta frumuseţe, să mă expiri pe un ogor proaspăt cosit. Şi toată fiinţa mea să fie compusă din molecule de iubire sfântă, cu parfum de mântuire! M-ai lăsat să întrevăd odată, pe un apus de soare, frumuseţea Ta lăuntrică, Doamne! asemenea lui Moise care întors cu spatele, a întrezărit pentru o fracţiune de secundă slava Ta! Şi de atunci inima mea şchioapătă
183
neputincioasă în încercarea de a-Ţi pulsa frumuseţea în cuvinte... Te-am întrezărit odată, Doamne, pe un pat de spital, şi de atunci, mâna mea, palimpsest învechit, atins de Tine, poartă amprenta cuvântului TU... Mi-e dor de Tine, Doamne, ca de aerul pe care îl respir şi fără de care nu pot trăi mai mult de una, două sau trei secunde!
Mă uneşte cu Dumnezeu ceea ce-mi lipseşte. Şi-mi lipsesc atât de multe... încât mă simt unită pe vecie!
Lenuţa Neacşu
M-am născut în Bacău la 11111967. Am copilărit într-o mahala de ţigani (Griviţa Roşie) unde s-au construit primele blocuri pentru personalităţile notabile ale oraşului. Am avut prieteni în copilărie atât copiii de ţigani cu care mergeam să vând seminţe la meciurile de fotbal, cât şi copii de medici sau avocaţi. De la unii am învăţat manierele frumoase şi arta conversaţiei, de la ceilalţi am învăţat limba, obiceiurile şi tradiţiile unei etnii ce ascundea în spate multă durere şi suferinţă. Copilăria, în splendoarea ei, a făcut ca glasul copiilor să sune la fel şi diferenţele de cultură, civilizaţie şi rang social să nu aibă aproape nici o importanţă. Aşa că gustul plăcintelor şi al bomboanelor împărţite frăţeşte între noi, al cireşelor furate din copaci, sau al seminţelor de bostan prăjite cu sare, să aibă o amprentă pe care doar dulceaţa copilăriei o poate identifica.
Cărţile, au avut pentru mine o atracţie sinonimă cu adicţia. Am devenit bibliotecară printr-un proces lung de metamorfozare a unui cititor pasionat, fidel, alunecând uneori spre alienare şi izolare de dragul pasiunii pentru carte şi pentru înţelepciunea ascunsă dincolo de coperţile lor. Cu trecerea timpului, am realizat că mulţimea lecturilor, a cărţilor citite, nu te fac obligatoriu mai înţelept şi că de multe ori tot ce-ai învăţat şi deprins prin ani grei de lectură şi exerciţii e pierdut printr-un gest nepotrivit sau un cuvânt necuvenit. Am înţeles că cititorul trebuie să fie un căutător neobosit al Adevărului, al Binelui şi al Frumosului şi că aceste valori trebuie să facă parte din fiinţa ta, să devină adevărurile tale, pentru care şi prin care trăieşti, să stăpânească viaţa şi să dicteze comportamentul tău.
Am absolvit în 1995 Colegiul Universitar de Biblioteconomie la Universitatea Lucian Blaga din Sibiu, în 2001, Colegiul Biblic Betania, Sibiu, în 2007, Facultatea de Litere a Universităţii Bucureşti, în 2015 Facultatea de Ştiinţe ale Comunicării la Universitatea Babeş Bolyai şi Universitatea Michigan State University. Masterand al Universităţii Alexandru Ioan Cuzafacultatea de Teologie, specializarea Comunicare şi Consiliere psihologică şi spirituală.
Soţie de Nicuşor şi mamă de Andrei, Adela, Daria şi Cristina. Pasionată intens de consilierea creştină şi muzică, dar şi de coregrafie. Aflată pe masa de lucru a lui Dumnezeu într-o stare jalnică, mai păcătoasă decât las să se vadă, cu speranţa că voi putea fi transformată, într-o zi... într-o operă de artă spre laudă şi gloria Sa.
CUPRINS
PREFAŢĂ 5
CUVÂNT ÎNAINTE 7
MARIA 9
PRIETENE DRAG, 15
TINEREŢE FĂRĂ BĂTRÂNEŢE 17
ANDREI 21
A FI SAU A NU FI EDUCAT? 23
Pyuterea de a tăcea 26
Poveste adevărată 30
MINUNEA IUBIRII LUI HRISTOS 33
ÎNTRE VIAŢĂ ŞI MOARTE 36
Copilul Adela 43
LA FURAT MÂNCARE 47
O LECŢIE DE CREDINŢĂ 52
DARIA 56
TREI ZILE DE BUNĂTATE 60
FLOAREA NĂZDRĂVANĂ 68
LUMEA TOATĂ 72
TĂCIUIREA 76
ILINCA 78
PRECUM ŞI NOI IERTĂM 83
HAZ DE NECAZ 94
POVESTEA BIBLIOTECII MELE 96
POVESTE CU ÎNGERI 97
ARMONIZARE 101
Plânsul care mântuiește 102
TRUPA DE TEATRU „PENTRU VOI” 106
Doamna de religie 114
VOIA LUI DUMNEZEU 118
PASTILUŢA 120
AJUTAREA 124
SPORT 128
DE CE E IMPORTANTĂ ORA DE RELIGIE 132
POVESTEA PĂRŢILOR SECUNDARE 136
PURCELUŞUL şi PODUL DE AUR 140
POVESTEA LUI IONA PE CARE L-A ÎNGHIŢIT BALENA 144
POVESTEA UNUI VIS 150
SOARELE şi LUNA şi STELELE TOATE 153
DE-A V-AŢI ASCUNSELEA! 158
OMUL lUi DUMNEZEU 160
UN GENTELMAN PE CINSTE! 162
LECŢIA IERTĂRII 166
CELE MAI IMPORTANTE LUCRURI DIN viaţĂ 168
MI-E DOR DE TINE, MAMĂ!. 172
CRISTINA 174
INGREDIENTELE UNEI MINUNI 176
MURĂTURILE 180
Dragobetele 182
Cărţi apărute la Editura BABELTipografia DOCUPRINT
RELIGIE
învăţături creştineşti
Ghidul mamei creştine culegere
Cuvintele înţeleptului. Pr. Justin Pârvu -I.R.
Pr. Ilie Lăcătuşu. Viaţa, minunile, acatistul culegere
Catehismul creştin ortodox mitropolit Irineu Mihălcescu
Noaptea nunţii pr. Nicolae Tănase
Din învăţăturile pr. Arsenie Boca (9 vol.)
pr. A. Bocet -Acatistul sf. din închisori
Ortodoxia şi ecumenismul
Poezii sf. Ioan Iacob Hozevitul
Pilde culegere de texte pentru copii
Noul testament pt. copii
culegere de Pr.
Valeriu Dobrescu Istorioare morale culegere de Pr. Valeriu Dobrescu
Colinde culegere
Pr. A. Boca un sfânt al zilelor noastre dan Lucinescu
Sufletul după moarte pr. Arsenie Boca
Unul este Legiuitorul (despre clevetire) t. Zugrav
Lumina sfântă de la Ierusalim t. Zugrav
Avortul culegere
Sf. Nectarie. Viaţa, minunile, acatistul culegere
Muntele Athos mihai Stere Derdena
Domnitorii români ctitori la Sf. Munte Athos.
Damaschin -Ultimul Constantin.
Romanul brâncovenilor ileana Toma
Nostalgia paradisului nichifor Crainic
Măreţia muceniciei creştine M.S. Derdena
Scurt ist. al culturii şi civ. creştine Aurelia Bălan-Mihailovici
Descoperirea unei taine Sfântul Ioan Comşuţa
Cartea vieţii mAc-Emanuel Iscru
SĂNĂTATE
Arta de a vindeca fără doctorii şi operaţii louis Kuhne
Ştiinţa expresiei figurii louis Kuhne
Despre alimentaţie ioan Vlăducă
Terapii integrate maria Sterian
Preţul vindecării dr. Floarea Damaschin
Pacea casei dr. Floarea Damaschin
333 de sfaturi pentru alimentaţie dr. Floarea Damaschin
Sănătos şi fericit iuliana Barbu
Regăsirea drumului pierdut Svetlana Belen
DIVERSE
Principele n. Machiavelli Scrisori, critici
M. Eminescu Articole politice
m. Eminescu -Memoriile refugiului din Basarabia
Apocalipsa după Stalin Gică Manole
Zborul unui înger mihai Stere Derdena
Mărturisirea unui neînvins mihai Stere Derdena
Poezia închisorilor cristian Filip
Figuri simbolice ale elitei mărturisitoare c. Mihai
Nevoia de modele. Chipuri ale elitei C. Mihai
Adusu-mi-am aminte Aspazia Oţel-Petrescu
Înstrăinata noastră Basarabie (Pactul Ribbentrop-Molotov) ion Lupii
Cireşe pentru mareşal ion Iachim
Mărturisirile unui criminal politic vladimir Dumitrescu
Paradigme ale tragediei Basarabiei gheorghe Buzatu
File din procesul comunismului Traian Popescu
Lichidarea burgheziei române grigore Alexandrescu
Amiata Naţională a Guvernului de la Viena carlos Caballero Jurado Richard Landwehr
George Mânu. Monografie gheorghe Jijie
Un dac cult. Nicolae Petraşcu. Monografie gh. Jijie
Vică Negulescu. Monografie gheorghe Jijie
Avocatura, între mit şi istoria profesiei constantin Antoniu
Opere george Bacovia
În jurul lui Bacovia constantin Călin
Dosarul Bacovia vol. I, II, III constantin Călin
Cărţile din ziar vol. I, II, III constantin Călin
Cea mai frumoasă poveste de iubire lenuţa Neacşu
România 100. Băcăuani în Marele Război şi la Marea Unire
Rainer Maria Rilke gheorghe Iorga
Nicu Enea. Pictura viorel Şovin
Nicu Enea. Grafica viorel Scevin
miercuri, 4 decembrie 2019
NEACSU LENUTA TREI ZILE DE BUNATATE
Abonați-vă la:
Postare comentarii (Atom)
VREMĂ REALĂ ȘI PUTERNICĂ DE ÎNTÂMPLARE CARE MUNCĂ RAPID ȘI EFECTIV (drodion60@yandex.com)
RăspundețiȘtergereBună ziua tuturor, știu că există cineva undeva care citește acest lucru, Numele meu este Dena Cruz din orașul Leicester, Anglia, vreau să împărtășesc o lucrare grozavă a unui caster vrăjitor numit DR ODION. eu și soțul meu am avut o luptă care a dus la divorțul nostru, dar când mi-a părăsit o parte din mine am plecat cu el și am fost atât de trist și am plâns toată ziua și noaptea căutam ceva online când am văzut oameni care mărturiseau despre marea lui muncă și tocmai m-am hotărât să-l încerc să am făcut tot ce mi-a spus să fac și mi-a dat asigurări că după 24 de ore soțul meu va reveni la mine, a doua zi dimineața, pentru cel mai mare surprins, o mașină s-a oprit în afara casei mele și a fost a mea soț Sunt atât de fericit că vă poate ajuta, de asemenea, să-i trimiteți un e-mail la (drodion60@yandex.com) WhatsApp +2349060503921
VREMĂ REALĂ ȘI PUTERNICĂ DE ÎNTÂMPLARE CARE MUNCĂ RAPID ȘI EFECTIV (drodion60@yandex.com)
RăspundețiȘtergereBună ziua tuturor, știu că există cineva undeva care citește acest lucru, Numele meu este Dena Cruz din orașul Leicester, Anglia, vreau să împărtășesc o lucrare grozavă a unui caster vrăjitor numit DR ODION. eu și soțul meu am avut o luptă care a dus la divorțul nostru, dar când mi-a părăsit o parte din mine am plecat cu el și am fost atât de trist și am plâns toată ziua și noaptea căutam ceva online când am văzut oameni care mărturiseau despre marea lui muncă și tocmai m-am hotărât să-l încerc să am făcut tot ce mi-a spus să fac și mi-a dat asigurări că după 24 de ore soțul meu va reveni la mine, a doua zi dimineața, pentru cel mai mare surprins, o mașină s-a oprit în afara casei mele și a fost a mea soț Sunt atât de fericit că vă poate ajuta, de asemenea, să-i trimiteți un e-mail la (drodion60@yandex.com) WhatsApp +2349060503921
Există un om în care am încredere și face minuni cu vrăji, numele lui este DR WALE. mi-a salvat căsnicia acum nouă ani cu vraja lui. Soțul meu a cerut divorțul și a fost foarte jenant, rușinos și sfâșietor, am început să caut ajutor pe internet când am văzut diferite mărturii în care oamenii l-au apreciat pe DR WALE pentru că i-a ajutat să-și restabilească relația, așa că l-am contactat prin WhatsApp: +2347054019402 pt. ajutor și el a răspuns și a promis că mă va ajuta să-mi refac căsnicia cu vraja lui. Am făcut cum mi-a spus el și câteva zile mai târziu, soțul meu s-a întors, implorându-mă în genunchi să-l iert și să-l accept înapoi. A anulat divorțul, au trecut nouă ani și suntem încă fericiți căsătoriți. Voi continua să-l apreciez pe DR WALE pentru că este un Dumnezeu pe Pământ. El te poate ajuta si pe tine. Contactați-l prin WhatsApp: +2347054019402 SAU E-mail: drwalespellhome@gmail.com
RăspundețiȘtergereBună, sunt atât de fericit că împărtășesc asta, încă nu pot să-ți mulțumesc suficient de puternic DR WALE, soțul meu a plecat pentru o doamnă mai tânără pentru că nu am putut să nasc din cauza PCOS, am fost atât de devastată încât am fost singură, am plâns mult Am încercat chiar să-mi iau viața, apoi prietena mea mi-a spus despre acest bărbat grozav DR WALE care a ajutat-o să-și facă căsnicia perfectă, am accesat și eu online și am făcut mai multe cercetări despre el acolo, am văzut și o mulțime de vești bune despre DR WALE. așa că l-am contactat fără teamă și fără griji în mintea mea, pentru că știam că cu el totul va fi în regulă, mi-a spus tot ce trebuie să plătesc, ceea ce a fost o taxă convenabilă și am făcut-o și el și-a făcut treaba și mi-a trimis un videoclip. DR WALE și mi-a spus să aștept câteva săptămâni că se va întoarce. Săptămâna următoare, spre cea mai mare surpriză a mea, soțul meu a fost în genunchi și mi-a spus că îmi pare rău pentru durerile pe care mi le-a provocat. chiar acum sunt atat de fericita, nu s-a oprit aici, sunt mandra sa spun ca sunt insarcinata in 3 saptamani. Multumesc mult DR WALE Sunt vesnic recunoscator..Aici contactul lui...WhatsApp/Viber : +2347054019402 SAU
RăspundețiȘtergereE-mail: drwalespellhome@gmail.com