luni, 15 iunie 2020

Sf. Efrem Sirul erminii scripturistice



SFÂNTUL EFREM SIRUL

ERMINII SCRIPTURISTICE

Colecţia „Patristica" este coordonată de Dragoş Dâscă şi Pr. Cezar Ţâbârnă

Referenţi ştiinţifici:

John Behr (St Vladimir’s Orthodox Theological Seminary, New York)

Paul Gavrilyuk (St Thomas University, Minnesota)

Alexis Torrance (Notre Dame University, Indiana)

Josiah Trenham (Ss Cyril and Athanasius Orthodox Institute, San Francisco)

Ştefan Munteanu (Institut de Theologie Orthodoxe Snt-Serge, Paris)

Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale a României EFREM SYRUS sfânt

Erminii scripturistice Sfântul Efrem Sirul; trad, din lb. greacă veche, introd, şi note: Alexandru Prelipcean; carte tipărită cu binecuvântarea înaltpreasfinţitului Teofan, Mitropolitul Moldovei şi Bucovinei. Iaşi: Doxologia, 2018

Index

ISBN 978-606-666-727-2

I. Prelipcean, Alexandru (trad.; pref.; note)

2

■ ©DOXOLOGIA,2018

ISBN: 978-606-666-727-2

Traduceri 15

SFÂNTUL EFREM SIRUL

ERMINII SCRIPTURISTICE

Traducere din limba greacă veche, introducere şi note Alexandru Prelipcean

Carte tipărită cu binecuvântarea înaltpreasfinţitului TEOFAN Mitropolitul Moldovei şi Bucovinei

DOXOLOGIA Iaşi, 2018

CUPRINS

Sfântul Efrem Sirul: diaconul poet şi teolog al Bisericii creştine 7

Notă asupra ediţiei.... 15

1

Erminii veterotestamentare

Cuvânt despre Cain şi despre glasul lui Abel 21

Despre cumpătare, despre cum să nu-i invidiem pe păcătoşii care se opun timpului şi despre Noe 36

Cuvânt despre Avraam şi Isaac (primul cuvânt) 37

Cuvânt despre Avraam şi Isaac (al doilea cuvânt) 48

Cuvânt despre Avraam 61

Cuvânt despre Lot şi despre încredinţare 68

Cuvânt despre preafrumosul Iosif 72

Cuvânt la Sfântul Ilie, prorocul 100

Cuvânt la profetul Iona şi despre pocăinţa ninivitenilor 107

Cuvânt la profetul Daniel şi la Sfinţii trei tineri.

Pentru cel ce spune: timpul este ispititor, nu pot să mă mântuiesc 132

Răspuns unui frate, despre Eli, preotul 135

întrebări şi răspunsuri 142

Fragmente (I) 160

2

Erminii neotestamentare

Cuvânt, când magii au sosit în Ierusalim. 167

Cuvânt la Schimbarea la Faţă a Domnului şi Dumnezeului şi Mântuitorului nostru Iisus Hristos 171

Omilie despre femeia păcătoasă 185

Cuvânt despre Pătimirea Mântuitorului 204

Cuvânt în Vinerea Pătimirilor despre tâlhar şi despre Cruce 212

Cuvânt despre tâlharul de pe cruce

Cum a intrat în Rai tâlharul, mai înainte de înviere 221

Cuvânt de început despre Sfânta Cruce şi despre lemnul cel sfânt al Crucii 232

cuvânt de început despre înviere şi despre Sfântul Mormânt 234

Fragmente (II) 239

Indice de referinţe scripturistice 245

Sfântul Efrem Sirul: diaconul poet şi teolog al Bisericii creştine

Cunoscut mai cu seamă datorită rugăciunii Doamne şi Stăpânul vieţii mele, rostită în cadrul Postului Mare, Sfântul Efrem Sirul (306 - 9 iunie 373 d.Hr.) rămâne în spa­ţiul românesc încă un Părinte al Bisericii nevalorificat la adevărata valoare1.

în ceea ce priveşte creionarea surselor biografice, trebuie să spunem că ele sunt multiple şi provin din diferite spaţii. Deşi sunt cunoscute mai multe Vita, inclusiv una de prove­nienţă siriacă2, dublate de cuvântări encomiastice, precum

1 Despre contribuţia teologiei româneşti, vezi: Lect. univ. dr. Var­laam Mercariu, Literatura patristică în teologia românească (I). Bibliografie, Ed. Basilica a Patriarhiei Române, Bucureşti, 2009, pp. 639-660.

2 Pentru mai multe informaţii privind această Vita, vezi următoarele studii (în ordine cronologică): Edward George Mathews, „The Vita Tra­dition of Ephrem the Syrian, the Deacon of Edessa", în: Diakonia, XXII (1988-1989), pp. 15-42; Joseph Phillip Amar, The Syriac „Vita” Tradition of Ephrem the Syrian, Ph.D. dissertation, The Catholic University of Ame­rica, 1988 (în manuscris; tipărită sub acelaşi titlu în col. CSCO, 629 CSCO Scriptores Syri, 242, Peeters Publisher, Louvain, 2011); Anton Schall, „Die syroaramäische Vita Sancti Ephraem Syri: Geschichtlicher und sprachlicher Ertrag", în: Werner Diem Abdoldjavad Falaturj (ed.), XXIV. Deutscher Orientalistentag vom 26. bis 30. September 1988 în Köln: Aus­gewählte Vorträge, (Zeitschrift der Deutschen Morgenländischen Gesell­schaft, Supplement 8), Franz Steiner, Stuttgart, 1990, pp. 99-104; Joseph Phillip Amar, „Byzantine Ascetic Monasticism and Greek Bias în the Vita Tradition of Eprem the Syrian", în: Orientalia Christiana Periodica, LV11I (1992), 1-2, pp. 123-156; Idem, „An Unpublished Karsunî Arabic Life of Ephrem the Syrian", în: Le Muséon, CVI (1993), 1-2, pp. 119-144; Edip Aydin, „The Vita of St. Ephrem the Syrian", în: Gouden Hoorn: Tijdschrift over Byzantium, VII (1999-2000), 2 (online: https:goudenhoom.comtagedip-aydin (citat 13 oct. 2017]); Nestor Kavvadas, „Die Vita Ephrems des Syrers în Edessa des 6. Jh.s: Versuch einer Interpretation", în: Tinatin Khidesheu Nestor Kawadas (ed.), Bau und Schrift: Studien zur Archäologie und Literatur des antiken Christentums fur Hans Reinhard Seeliger, (Jahrbuch für Antike und Qiristentum, Ergänzungs-band: Kleine Reihe 12), Westfalen: Aschendorff, Münster, 2.015, pp. 255-264.

8

cea redactată de Sfântul Grigorie de Nyssa3, precum şi de surse istorico-hagiografice4, informaţiilesunt incomplete şi adeseori contradictorii.

Pe de altă parte, denumiri precum „chitara Duhului"5, „maestrul limbii siriene şi poetul prin excelenţă al Siriei"6, „sursa de inspiraré a formelor de poezie greacă"7, „clasicul Bisericii din Siria"8, „cel mai mare teolog sirian al epocii sale şi al tuturor epocilor"9, ne arată valoarea incontesta­bilă a Sfântului Efrem, considerat de patrologi drept pri­mul poet creştin al Bisericii.

Pe numele său sirian Aphrem, acest mare Părinte s-a născut în localitatea Nisibi din Siria, undeva pe la 306 d.Hr. După unele teorii părinţii săi par a fi fost păgâni,

3 rQiyyoQÍov Ntedc, ffc töv Voiov Ilarépa tjpujv Eÿpaïp, PG 46,820-849..

4 Despre aceste surse, vezi: Sebastian Brock, Lceil de lumière. La vi­sion Spirituelle de Saint Éphrem, traduit de l’anglais et du syriaque par Didier Rance, préface de Dom Louis Leloir, col. „Spiritualité Orientale", 50, Abbaye de Bellefontaine, 1991, pp. 15-17; Oaiou Eopaim tot Error, Tpyrr, xôpoç ktoç, KdpEvo-ptrácÍJQaoq-axóAia ànô xôv Kcuvertavrivo T. «DçavxCoAd, EKÔôaeiç,,Tô FteQißoAq arrjç navayiaç", OcaoaAovîktj, 1995, pp. 17-18.

5 ErvAiavoù T. ilAnAAonoTAor, llaipoÄoyia B: o téiaproc aiôvaç (AvaxoAfi Kal Avaq), KÖocrq B, AOqva, 1999, p. 327.

6 Ignatius Aphram I. Barsoum, The scattered pearls: a history of Syriac literature and sciences, translated by Matti Moosa, Gorgias Press, p. 229.

7 navayidrcr] Xphctot, EAArçviKrç naipoÀoyia, xópoq E: ñpario- ßvQavTivri Ttepioôoç a Kat 0 aubveç, Arvreça ékôochç, Ekôotlkôc Oikoç Kvçopavôç, OEaaaAovÎKT), 2006, p. 581.

8 AqpqxQtoç T. Teamhe, EKKÀryjtacrtiKr] ypappazoÄoyia, Ekôôoeic II. riouQvaQá, 0E(7craAovÎKq, 2001, p. 156.

9 navayicúrq K. Xphctot, EKKoiaariKr] ypappaióÁoyia: naiépeç Kai Gêôhôyoi xov Xpianaviopov, xôpoç A, ôeûteqt) ékôoot], Ekôotikôç Olkoç Kvçopavôç, OeaaaAovÎKq, 2005, p. 277.

9

tatăl său fiind chiar preot al zeului Abnil, al cărui templu a fost distrus de împăratul Iovian. Se pare că el s-a căsătorit cu o creştină şi că, în timpul naşterii Sfântului Efrem, era deja creştin. După o altă ipoteză, părinţii au fost creştini şi au dat copilului încă de la început o creştere evlavioasă10.

Nu este exclus ca formaţia sa intelectuală, alături de stu­diile de retorică, să fi fost desăvârşite de episcopul Iacob al Nisibiei (308-338) şi de Afraat (+ după 345), primul scriitor bisericesc de origine siriană11. A fost hirotonit diacon şi â trăit în două „cetăţi-ţări" ca aspru ascet, fiind cunoscut sub denu­mirea siriană de îhîdaiă, termen cu care era desemnat monahul sau eremitul12.

în lucrarea sa, Poemele nisibene, tânărul monah povesteşte încercările prin care a trecut patria sa în timpul ultimului război cu perşii. Din localitatea natală se mută, alături de alţi creştini, la Edessa, unde va rămâne până la ultima suflare, deşi Sinaxarul redactat de Simeon Metafrastul13 indică faptul că a plecat la Edessa pentru a se închina sfintelor moaşte care se aflau în oraş, iar pe de altă parte, pentru a se întâlni cu un oarecare bărbat sfânt, ca să ia model de viaţă de acolo14. Aici, la Edessa, va înfiinţa o Şcoală teologică, pe care o va ilustra cu minunatele sale lucrări din ultimii ani de viaţă15.

Ca ascet, Efrem a încercat să dea lucrărilor sale o notă caracteristică. A urmărit să redea mai cu seamă lupta duhovnicească pentru sfârşitul cel bun şi mai puţin problemele teo­logice specifice epocii sale. Este caracteristic faptul că erminiile

10 Pr. Ioan G. Coman, Patrologie, Sl. Mănăstire Dervent, 2/1999, p. 144.

11 EwAiavou T. nAiiAAonoTAor, IlaipoAoyta B...t p. 328.

12 DruAiavou T. nAiiAAorioYAOT, riaipoAoyia B... p. 328.

13 Vieţile Sfinţilor pe luna ianuarie, Retipărite şi adăugite cu apro­barea Sf. Sinod al Bisericii Ortodoxe Române, după ediţia din 1901-1911, Ed. Episcopiei Romanului şi Huşilor, 1993, pp. 558-564.

14 Vieţile Sfinţilor, pe luna ianuarie... p. 559.

15 Pr. Ioan G. Coman, Patrologie... p. 145.

10

sale la cărţile Sfintei Scripturi sunt extrase din trăirea sa du­hovnicească, iar cuvântul său este povăţuîtor, învăţător şi descriptiv în ceea ce priveşte virtuţile credinciosului. Asceza impregnată de iubirea reală pentru concetăţenii săi devenea neîncetat busola care delimita întreaga sa acţiune16.

Ultimele zile ale vieţii sale i-au fost îndurerate de o secetă grozavă, determinându-l să vândă tot ce avea pentru a le oferi săracilor. Obştescul sfârşit şi-l dă în data de 9 iunie 373 17. Despre felul său de viaţă şi trăirea sa, iată cât de frumos măr­turiseşte Sinaxarul, redând înseşi cuvintele marelui ascet18:

Nicidecum în toată viaţa mea n-am ocărât pe Domnul şi cuvânt nebun din buzele mele n-a ieşit. în toată viaţa mea n-am blestemat pe nimeni. Şi nicidecum nu m-am certat cu vre­unul dintre cei dreptcredincioşi”.

Operele sale, traduse iniţial în limba greacă19, au acoperit un număr semnificativ de palete teologice: de la interpretări

16 ervAiavou T. FlAnAAonoTAor, riaipoÂoyia B... p. 329.

17Pr. Ioan G. Coman, Patrologie... p. 145.

18. Vieţile Sfinţilor, pe luna ianuarie... p. 558.

19 Această realitate a traducerilor corpusului efremian a dat naştere la ceea ce patrologii contemporani denumesc „Efrem grecul" (6 „TAAqvac" EiţjQaip). în mod concret, prin acest termen este definită marea colecţie a textelor greceşti, care sunt prezentate ca fiind traduceri ale operelor Sfântului Efrem Sirul (DruAiavou T. ilAnonorAOT, natpoĂoyia B... p. 332). Despre existenţa acestor traduceri avem indicii încă din epoca lui Sozomen (vezi: navayidnr) Xphctot, EĂĂrjviKq riaipoÂoyia, ropoc E, p. 593). Acelaşi Papadopoulos indică cinci caracteristici ale acestui. corpus, şi anume: a) baza acestui corpus este dat de traducerile operelor poetului-teolog sirian în diferite limbi (latină, armeană, georgiană, etiopiană, siro-aramaică, arabă, coptă şi slavă); b) cunoaştem doar trei texte care sunt traduceri autentice ale operelor Sfântului Efrem; c) cele mai multe texte traduse sunt de fapt falsificări ale originalului siriac sau sunt prelucrări, parafrazări sau compilaţii făcute după bunul plac al tradu­cătorului; d) redarea originalului sirian după aceste traduceri este aproa­pe imposibilă şi e) fiindcă se ignoră isosilaba originalului efremian devine şi mai dificil de a înţelege problema „Efrem grecul" (EruAiavov T. riAnAAonorAOT, IlaipoĂoyia B... pp. 332-333). Vezi, de asemenea, şi: D. Hemmerdikiger Iliadou, „Ephrem Grec", în: Marcel Vîller (ed.), Dictionnaire de Spiritualité Ascétique et Mystique. Doctrine et histoire, 1959, coll. 800-815; riavayiiÔTT] Xhictot, EAAqviKij naipoAoyia, wpoç E, pp. 593-594.

11

alegorice şi duhovniceşti la cărţile Sfintei Scripturi (din care ni s-au păstrat comentariile la Facere, Ieşire, Iosua, Judecători, Regi, Iov, Proverbe, precum şi comentariul la Noul Testament, în traducere armeană), la imnuri, cuvântări şi predici, împăr­ţite de specialişti în Menire (Cuvântări metrice) şi Madraşe (Imne cantabile). Unele au conţinut dogmatic, iar altele deţin un conţi­nut moral-ascetic (Despre pocăinţă, Despre feciorie, Funebre, etc.)20.

Ca poet, Sfântul Efrem a creat cea mai impunătoare lu­crare poetică a Bisericii până în epoca Sfântului Roman Melodul21. în afară de comentariile, omiliile şi imnele sale, Efrem a creat ceva cu totul unic în literatura bisericească, şi anume, poezia creştină22. Amintim dintre acestea cele 77 Poeme nisibene (în care descrie nenorocirile oraşului Nisibi în timpul războiului cu perşii şi meritele unor episcopi în timpul ase­diului), cele 15 Imne în cinstea lui Abraam de Kidun şi cele 24 Imne în cinstea lui Iulian Saba23.

20 Pr. Ioan G. Coman, Patrologie... p. 145. Vezi, despre conţinutul lor, şi: AqpijTQioç T. Teamhi, EKKAqaiaoiiKq ypappaxoAoyia... p. 157.

21 în privinţa acestei relaţii şi a influenţei Sfântului Efrem asupra lui Roman Melodul, a se vedea următoarele lucrări şi studii: William L. Petersen, The Diatessaron and Ephrem Syrus as Sources of Romanos the Melodist, col. „Corpus Scriptorum Christianorum Orientalium", 475, (Subsidia 74), Louvain, 1985; Idem, „The Dependence of Romanos the Melodist upon the Syriac Ephrem: Its Importance for the Origin of the Kontakion", în: Vigiliae Christianae, XXXIX (1985), pp. 171-187; Sebas­tian Brock, „From Ephrem to Romanos", în: Studia Patristica, vol. XX (1989), pp. 139-151 (republicare în: Idem, From Ephraem to Romanos Interactions between Syriac and Greek in Late Antiquity, col. „Variorum Collected Studies Series", 664, aiciershot, Ashgate, 1999, pp. 139-151); Manolis Papolttsakis, „The Making of a Syriac Fable: from Ephrem to Romanos", în: Le Muséon, vol. CXX (2007), 1-2, pp. 29-75.

22 ExuAtavoû E ÜAnAAonoTAOT, FlaipoAoyia B... p. 329. Despre importanţa acestor poezii, precum şi relaţia lor cu poezia eclesiastică grecească, vezi: pp. 330-332.

23 Pr. Ioan G. Coman, Patrologie... p. 145.

12

Genul liric al Sfântului Efrem sesprijină mai cu seamă pe severitatea parasilabică, pe incomparabila repetare muzicală şi pe bogatul paralelism. Metodele de exprimare şi formele sale sunt, totuşi, simple: apostroful, îndemnul, mărturisirea, implorarea, auto-osândirea, antiteza, rugămintea, iertarea de la Dumnezeu şi de la oameni. El reuşeşte să creeze o muzi­calitate fermecătoare pentru cuvântul său, însă foarte des abundă în multe cuvinte şi recapitulări, care sunt vizibile în spaţiul străduinţelor pastorale24.

La ora actuală pomenirea Sfântului Efrem se face în di­ferite Biserici locale, şi la date diferite: în a şaptea sâmbătă după Paşti în Biserica Ortodoxă Siriană, la 1 februarie în Martirologiul Roman, în data de 28 ianuarie în Biserica Ortodoxă, în data de 9 iunie în Biserica Catolică şi la 18 iunie în Biserica Maronită.

În finalul acestei scurte introduceri despre Sfântul Efrem Sirul, transpunem o rugăciune extrasă din învăţătura acestui Părinte sirian (Evxq k xqc; toccţîov EcfQaip bibaoKaAiac;), cu speranţa că vom imita şi noi îndeaproape viaţa acestui mare Sfânt şi, prin rugăciunile sale, se va aprinde în noi darul pocăinţei şi dorul iubirii celei dumnezeieşti, pentru ca şi Dumnezeu să rodească în sufletele noastre virtuţile şi daru­rile rostite şi scrise în operele cele inspirate ale autorului sirian:

Am păcătuit la cer şi înaintea Ta, Doamne, Dumneze­ule, Atotţiitorule, şi nu mai sunt vrednic să mă numesc fiul Tău25, cum nici să privesc şi să văd înălţimea cerului din cauza nedreptăţilor mele celor multe, cum nici să rostesc cu buzele mele cele păcătoase numele Tău cel Preasfânt. M-am făcut pe mine însumi nevrednic faţă de cer şi faţă de

24 LtuAuxvou T. riAnAAonoTAOT, riaipoAoyia B... p. 331. Despre imnografia Sfântului Efrem, vezi şi: François Cassincena-Trévedy, L’hymnographie dÉphrem le Syrien", în: Lettre de Ligugé, 316 (2006), pp. 4-15.

25 Lc. 15,18-19.

13

pământ, fiindcă am înfuriat pe Stăpânul cel Preabun. Te rog, Stăpâne! Te rog să nu mă îndepărtezi de la faţa Ta26 şi să nu Te îndepărtezi de la mine27, ca să nu mă pierd. Căci, dacă harul Tău nu mă va acoperi, eu voi fi pierdut şi voi fi acum precum praful în suflarea vântului28 şi voi ajunge ca şi cum nu aş fi avut viaţă. Fiindcă am părăsit drumul meu, nu am zărit ziua cea bună. Adevărat, înăuntrul păcatelor, ziua care pare că este bună este de fapt plină de amărăciune, dar şi acum nădăjduiesc în harul Tău, că mă vei întări astfel încât să mă îngrijesc pentru mântuirea mea. Acum cad [în genunchi] şi Te rog, ajută-mă pe mine, cel care m-am înde­părtat de drumul dreptăţii. Lasă să vină peste mine mulţi­mea îndurărilor Tale, cum a fost asupra fiului risipitor29, fiindcă mi-am cheltuit viaţa mea, risipind bogăţia harului Tău. Miluieşte-mă, Dumnezeul meu, şi scoate de la mine răul pe care l-am făcut în viaţa mea cea ticăloasă. Miluieşte-mă, precum ai miluit-o pe femeia cea desfrânată30, şi pe vameş31, şi pe tâlhar32. Fiindcă pe aceştia, deşi câtă vreme au fost pe pământ, toţi Te-au respins, însă Tu, Doamne, i-ai primit şi i-ai făcut locuitori ai Paradisului. Primeşte, deci, şi pocăinţa mea, a robului celui netrebnic, fiindcă şi pe mine toţi m-au respins. Căci, Doamne, ai venit să chemi la pocă­inţă nu pe cei drepţi, ci pe cei păcătoşi33. Ţie Se cuvine slava în vecii vecilor. Amin34.

26 Ps. 50,13.

27 Ps. 37,22.

28 Cf. Ps. 34, 5; Os. 13, 3; Is. 17,13; 29, 5.

29 Cf Lc. 15, 20.

30 Cf Lc. 7,48.

31 Cf. Lc. 5, 27.

32 C. Lc. 23, 43.

33 Lc. 5, 32.

34 wOoiou Epaim tot Ettot, "Epya, xopoc îevtcqoc, 2000, pp. 44-45.

Notă asupra ediţiei

Sub titlul Sfântul Efrem Sirul: Erminii scripturistice, redăm în traducere, după versiunea grecească35, o mică parte din vasta operă a Sfântului Efrem Sirul, şi anume acele cu­vântări efremiene care analizează diferite texte sau eveni­mente cuprinse în Sfânta Scriptură36. Acest prim volum al ope­relor Sfântului Efrem Sirul „prefaţează" alte şapte volume pe care le-am gândit în cadrul colecţiei Patristica seria Tra­duceri, şi anume: volumul al doilea dedicat cuvântărilor despre a Doua Venire a Mântuitorului şi despre Judecata de Apoi; al treilea volum cuprinde cuvântările de laudă închinate diferiţilor sfinţi ai Bisericii creştine; al patrulea volum, inti­tulat îndemnuri la virtute, compus din cele 50 de cuvântări parenetice către monahii din spaţiul egiptean; al cincilea volum cuprinde cuvântări despre virtute şi pocăinţă; al şaselea volum cuprinde cuvântări despre smerenie şi alte cuvântări către monahi; al şaptelea volum cuprinde cuvântări despre suflet, patimi şi rugăciune, iar ultimul volum dedicat operei Sfântului

35 Ckriou Bwaim îut Liror, Epya, ropos ektoq Kri4vo-pETd()QaaraxoAia ăno iov KcjvoravTÎvo I (pQavxCoAd, Eicdocrtu; „Td rteQi3oAr ttjc; navayiac", 0taaaAovÎJcr), 1995, pp. 47-69, 81-90 şi Tâpoc tpbopoq, pp. 13-111, 199-337,433-438.

36 Despre această relaţie dintre textul Sfintei Scripturi şi gândirea efremiană, vezi şi opinia extrem de pertinentă a lui Domnique Cerbelaud: „Mai bine spus Scriptura locuieşte de la un capăt la altul în pro­priul său text, fără a se putea distinge cu claritate întotdeauna între ele. Se întâmplă, e adevărat, să facă citate explicite, reperabile, chiar dacă îşi permite să retuşeze textul biblic în virtutea constrângerilor prozodice care i se impun" (citat în: Sfântul Efrem Sirianul, Imnele Păresimilor, Azinielor, Răstignirii şi Învierii, trad. studiu introductiv şi note de diac, Ioan I. Ică jr. Ed. Deisis, Sibiu, 2010, p. 9).

16

Efrem Sirul, intitulat Despre fericire şi suferinţă, va cuprinde diferite cuvântări cu caracter moral. Aşa cum vom vedea în paginile de mai jos, Sfântul Efrem a fost un mare interpret al celor două Testamente, aceasta arătându-ne că Teologia cea adevărată nu se face în afara textului sacru, cum nici în afara Bisericii, locul unde textul cel sfânt se citeşte în cadrul fiecărei Sfinte Liturghii.

Ne-am propus ca prezenta traducere să fie o pătrun­dere în scrisul şi în trăirea autorului sirian. Dorind să ajun­gem la ţinta noastră nu am încercat aici să intrăm în foarte multe detalii, în teorii care s-au creionat cu privire la pater­nitatea textuală, în interpretarea filologică, tocmai pentru a nu oferi lectorului nostru senzaţia de „sufocare”. Pe de altă parte, am ţinut cont de consideraţia că destinatarii prezentei traduceri sunt în principal credincioşii, care sunt invitaţi să guste şi să vadă dulceaţa acestui mare tezaur al Bisericii şi, mai cu seamă, să se înfrupte din operele acestui mare ascet, poet şi teolog sirian. Oricine poate observa în scrisul marelui Efrem chemarea lui Dumnezeu, chemare care astăzi este mai prezentă ca niciodată, şi, în plus, odată chemaţi, să o con­firmăm prin urmarea poruncilor, prin imitarea Sfinţilor şi,

mai ales, prin participarea la slujbele Bisericii, de unde viaţa noastră se îmbogăţeşte prin prezenţa Fiului lui Dumnezeu, Hristos Domnul.

De asemenea, pentru trimiterile scripturistice ne-am folosit de ediţia sinodală din anul 2008, corectând în mod tacit, acolo unde era necesar, trimiterile prezente în ediţia grecească, în plus, acolo unde comentariile sau indicaţiile editorului grec ni s-au părut absolut necesare sau preţioase le-am inserat în traducerea noastră, prin indicaţia n.ed: grec. Două din tra­ducerile de mai jos au fost publicate iniţial în două perio­dice teologice româneşti. Am indicat, desigur, acolo unde se întâlnesc aceste situaţii în prima notă de subsol.

17

în concluzie, cuvintele Sfântului Efrem Sirul nu sunt cu­vinte care au fost rostite şi care au murit. Ele sunt, în genere, cuvinte care dăinuiesc veşnic, iar simplitatea lor arată sim­plitatea şi frumuseţea Ortodoxiei, pe care Sfântul Efrem, prin fiecare rând al interpretărilor sale, ne îndeamnă să o cunoaştem. Cunoaşterea vine din trăire, iar trăirea din experienţă, par a fi cuvintele marelui Efrem.

Alexandru Prelipcean

1 noiembrie 2017, La pomenirea Sfinţilor Cosma şi Damian

ERMINII VETEROTESTAMENTARE

Cuvânt despre Cain şi despre glasul lui Abel1

Gândindu-mă să ofer cu exactitate înţelesurile duhovniceşti ale faptelor şi ale cuvintelor din sfânta prestire, aşadar, din izvorul cel curat, m-am pus la rugăciune, ca să le înţeleg bine. Şi când mintea mea le-a primit, am des­chis imediat privirea mea în adâncimea povestirii şi, iată, am văzut în câmpie doi tineri voinici trupeşte, foarte fru­moşi şi cu mers liniştit. Când au ajuns aceştia într-o loc anume, unul din ei s-a ridicat ca să-l ucidă pe celălalt2.

Eu, când am văzut, m-am ameţit de junghierea cea înfri­coşătoare, care s-a făcut pe nedrept şi, dorind să ştiu pentru ce motiv acela l-a ucis pe celălalt, cu mâna sa neînfricată, am încercat să mă ridic la înălţimi pentru o clipă şi din înţe­lesul faptei să învăţ adevărul, căci cel ucis era ca un miel3 în câmp, iar ucigaşul ce stătea fără teamă a plecat nepăsător.

Fraţilor, pentru acest motiv m-am instruit din Scriptură, dorind să învăţ adevărul, aşadar, cine erau cei doi. Dumne­zeiasca povestire m-a udat din abundenţă cu izvoarele ei de viaţă dătătoare, ca să înţeleg cele în legătură cu aceştia şi să prezint în mod descriptiv esenţa, în relaţie cu imaginea celui ucis şi a celui ucigaş. însă, fraţilor, acceptaţi-le numai cu chip duhovnicesc şi deschideţi urechile voastre la ascul­tarea acestor cuvinte, pe care vi le voi relata. Dacă păstorul

1 Publicat, iniţial, în revista: Teologie şi Viaţă, SN, XXII (2012), 1-4, pp. 212-223.

2 Cf. Fc. 4,8.

3 Imaginea lui Abel de tip al lui Hristos, văzut de profetul Isaia drept „Mielul lui Dumnezeu".

22

conduce oile sale într-un anume fel, acolo unde ele vor paşte, unde le dă apă însufleţită, ca să sporeascăHurmele lui, la fel este şi cu cel care spune cuvintele harului spre folosul oamenilor.

Aceştia, deci, Cain şi Abel, erau copiii lui Adam şi ai Evei, iar ei s-au născut după călcarea poruncii4. Primul născut5 avea de la început o gândire libertină6, cu toate că auzea per­manent de la părinţii lui referiri despre izgonirea lor din Paradis7, şi adeseori [vedea cum părinţii lui] vărsau lacrimi pentru modul în care s-au făcut nevrednici unui asemenea har. Pe acestea auzindu-le de la părinţii lui, încerca să se facă plăcut. Şi din silinţele lor, cei doi au adus lui Dumne­zeu daruri şi jertfe8, ca să devină şi ei vrednici de frumuseţea Paradisului. Pe de o parte, Cain a oferit lui Dumnezeu darurile pământului, şi nu numai acestea, ci şi alte jertfe, păs­trând mai multe din cele bune pentru sine, mai multe decât cele aduse jertfă. Pe de altă parte, fratele său, Abel, a oferit lui Dumnezeu oi alese9 din turmele sale. Dumnezeu, Cel a toate cunoscător, ştiind de mai înainte gândurile celor doi, S-a arătat cu bunăvoinţă şi dragoste spre darul lui Abel, decât spre cel al lui Cain. Aşadar, Dumnezeu a primit jertfa lui Abel10, datorită curăţeniei inimii lui, în timp ce pe cea a lui Cain nu a dorit-o, fiindcă voia să-l poarte pe drumul cel drept şi să-i arate că-i cunoaşte inima sa cea plină de lăcomie. Domnul nostru nu cere de la noi daruri, ci inimi curate.

4 Cf. Fc. 4,1-2. Cutoate că sensul original al termenului naQâpacrq ar fi mai degrabă cel de „viol, încălcare, infracţiune" am optat aici pentru forma călcarea poruncii, ţinând cont de context.

5 Primul născut era Cain (Cf Fc. 4,1).

6 Redăm au0iXÎQETr prin libertin, aşa cum bine s-ar putea traduce şi prin gândire samavolnică, după bunul plac.

7 Cf. Fc. 3, 23-24.

8 Cf. Ec. 4,3.

9 Fc. 4,4.

10 Cf. Fc. 4,4.

23

Cain, văzând că darul fratelui său a fost primit, s-a tul­burat mult şi nu dorea să se închine şi să se roage lui Dum­nezeu, ci mai mult s-a umplut de supărare şi mânie. Însă Dumnezeu Cel Multmilostiv, fiindcă este răbdător şi dorea să-l poarte pe drumul cel drept şi să-l înveţe că, dacă se pocăieşte, îi va accepta darul, i-a spus: „De ce te mânii? De tine, Cain, depinde păcatul acesta"11. Fiindcă nu a dorit să-şi în­toarcă inima sa spre milă, Cain a fugit cu mânie de la faţa lui Dumnezeu, spunând astfel de cuvinte: „Mă voi urca pe munţii cei înalţi şi voi deschide cerurile şi acolo voi vorbi cu Dum­nezeul Cel Preaînalt, căci I-a părut rău de mine, cel întâinăscut, şi l-a cinstit pe Abel mai mult decât pe mine şi spre darul lui Abel a privit şi l-a iubit mai mult decât pe mine".

Dumnezeu, Care vede din munţii cei înalţi, când l-a văzut pe Cain că tocmai se apropia cu obrăznicie de porţile cerului, S-a mâniat pe el. Munţii când au văzut marea necugetare12 a lui Cain, care a îndrăznit să urce spre vârfurile lor, imediat s-au făcut câmpii. Cain, văzând deci că munţii dispăreau de pe pământ şi din nou se înălţau, a rămas uimit şi puterea trupului său şi-a pierdut-o, fiindcă nu mai dorea să se apropie de munţi şi să urce, căci muntele pe care dorea să se urce îl simţea şi câmpie devenea. Toate au fost create la porunca lui Dumnezeu13, încât uşor le era creaturilor acum să asculte de Creatorul lor.

De vreme ce şi-a pierdut puterea [trupului] său, s-a aşezat pe un loc anume şi, în sinea sa, spunea: „Ce să fac eu, căci nu pot să ajung la ceruri? Văd că şi munţii se luptă cu mine.

Dar, iată, văd un munte înalt şi cerul deasupra lui. Dacă aş vrea să urc, mă simte şi se face câmpie, deci ce să fac eu?

11 C. Fc. 4,6-7.

12 La fel de bine, termenul druQiaKEipia poate fi redat şi prin impru­denţă, nechibzuire şi nesăbuinţă.

13 Autorul se referă aici la zilele creaţiei, când Dumnezeu spunea: „Să fie... Şi a fost".

24

Fiindcă Dumnezeu stă pe munţi, şi eu mă chinui. Toate îl ascultă pe El. Stă14 pe ceruri şi vede toate deasupra pămân­tului şi le stăpâneşte, iar întunericul nu poate să se apropie de lumina Lui, fiindcă El însuşi calcă deasupra vânturilor celor înaripate15. Şi cum să-L întristez pe Acesta care de mine S-a întristat, pentru darurile mele pe care nu le-a primit? Dacă voi distruge munţii şi pădurile prin foc, ele vor reîncolţi alături. Dacă omor animalele sălbatice şi fiarele pământului16, ele se vor înmulţi şi mai mult şi vor mări şi mai mult tristeţea mea. Văd, deci, pe Abel, că s-a apropiat primul de Cel Preaînalt17, Care i-a şi primit darul lui. Fiindcă atunci când stăteam noi doi, [Cel Preaînalt] purtându-Se peste darurile noastre a coborât foc şi a primit numai darul lui [Abel], iar pe al meu, dimpotrivă, l-a lăsat deoparte, aşadar a lăsat jertfa în mâinile mele. Pentru aceasta şi eu îl voi întrista, după cum şi El m-a întristat pe mine. Fiindcă nu pot să urc la ceruri, pentru ca să-I împărtăşesc gândurile inimii mele, am găsit un alt chip să-L întristez şi eu: îl voi ucide pe Abel, cel mult dorit, şi pe El îl va cuprinde întristarea, cum m-a cuprins pe mine [acum]".

Cain, gândind acestea, şi-a pus în aplicare planul de a-şi ucide fratele, spunând în sine: „Voi merge la părinţii mei, ascunzând acest gând şi, prin cuvinte linguşitoare, îl voi înşela pe fratele meu, ca să găsesc momentul prielnic când îl voi îndepărta de părinţii noştri şi-l voi urca în munte, astfel încât să nu-l plângă pe acesta, când îl vor vedea cum moare. Dimpotrivă, mă voi apropia cu bucurie, astfel încât pe Abel

14 Se înţelege din context că este vorba de Dumnezeu.

15 C. Ps. 17,10.

16 u0rQÎo şi KTTjvoţ desemnează unul şi acelaşi lucru: animal sălbatic, fiară, bestie. Utilizarea cuvintelor ce au acelaşi sens nu este un lucru ne­obişnuit în operele Sfântului Efrem Sirul. Ele sunt folosite de autor ca să exprime intensitatea dramatismului, în cazul de faţă, drama prin care trece Cain, din cauza neacceptării darurilor sale de către Dumnezeu.

17 Termen generic pentru a-l numi pe Dumnezeu, to Tipioco.

25

să-l îndepărtez de părinţii noştri, fără să mă bănuiască, şi să-l junghii în câmpie, ca pe un berbec, şi de durere să-l scap, fiindcă numai noi doi suntem cei ce aducem Celui Preaînalt jertfe din roadele [pământului] şi din animale. Căci, iată, eu pe pământ sunt lepădat, la fel cum sunt şi jertfele mele, în timp ce fratele meu a fost primit, împreună cu darurile sale. Când îl voi ucide pe el, nu va mai exista altul care va aduce daruri Celui Preaînalt şi durerea mea se va transforma în bucurie".

După ce Cain a gândit în sine toate acestea, s-a ridicat şi a mers la părinţii lui, având gândul cel rău ascuns. Şi de vreme ce a ajuns la părinţii săi, le-a spus: „Acum am înţeles bine că fratele meu, Abel, este iubit de Cel Preaînalt, căci el L-a iubit pe Dumnezeu. Să ne grăbim deci şi pentru mine să aducem jertfă lui Dumnezeu18, fiindcă ce este mai bine primit decât aceasta, aşadar să iubească cineva pe Dum­nezeu şi să-şi cinstească părinţii? 19 Şi fiindcă eu nu am făcut acestea, pentru motivul acesta [Dumnezeu] nu a primit darul meu, ci pe cel al lui Abel20. Nu rămâne decât să se roage Abel la Dumnezeu pentru mine, ca să primească şi darurile mele". Tocmai ce a spus acestea, că s-a apropiat cu viclenie de fratele său, l-a sărutat în faţa părinţilor lor, ca să-l separe de aceştia.

însă Abel, cel fără de răutate şi rob adevărat al lui Dum­nezeu, cu bucurie asculta şi încuraja pe Cain să urce în munte şi să aducă jertfe lui Dumnezeu, spunându-i: „Cunoşti şi tu însuţi, frate, că dacă pui urechea şi asculţi, vei şti că cine îl provoacă pe Dumnezeu, acesta a şi murit, precum tu cunoşti,

18 Verbul tiAtcovopai s-ar traduce cel mai bine prin să-mi ispăşesc un păcat prin sacrificiu. Dacă am traduce astfel, atunci păcatul pe care Cain trebuie să-l ispăşească este cel al invidiei, al urii de aproapele.

19 Verbul vnqQETtu înseamnă şi a aduce servicii cuiva, a servi, a fi în ser­viciul cuiva. Aici se poate observa inspiraţia Sf. Efrem din imaginile neotestamentare, pe care le pune, aşadar, în seama lui Cain.

20 Literal „al stăpânului Abel" (tov kvq-AŞeA). Se poate vedea aşadar imaginea ironică a lui Cain, în raport cu Abel.

26

fiindcă nu ţi-ai pus nădejde în singurul Creator, adică în Dumnezeu. Nu vezi lacrimile lui Adam şi ale Evei, părinţii noştri, care plâng cu amar ca să nu-L întristeze, fiindcă au ne­socotit porunca Creatorului şi nu pot nicidecum să se conso­leze? Căci au nesocotit porunca lui Dumnezeu, iar ca urmare a dorinţei lor21 au ajuns să cunoască amarul surghiunului şi pentru acest fapt plâng în continuare după [viaţa] cea veşnică. Dar eu te povăţuiesc22 să te apropii de Dumnezeu, rugându-L fără ezitare, ca să nu trăieşti şi tu însuţi zilele tale în plângere, precum părinţii noştri. Vezi, frate, că ţi-am spus toate".

Cain, răspunzând, a zis: „Ştiu şi eu acestea, fiindcă am păcătuit şi L-am supărat pe Dumnezeu, dar vino cu mine ca frate. Căci ştiu că tu eşti prietenul lui Dumnezeu23. Roagă-L, dar, pentru mine, şi vino în câmpie cu mine, fără lene, ca să oferim jertfe lui Dumnezeu, căci este bine să-L liniştim pe Dumnezeu". Şi alte cuvinte liniştitoare a spus [Cain], ca să-l linguşească pe fratele [său]: „Iată, frate, ţi-am spus ceea ce mă apasă. îndepărtează-te de trândăvie şi vino împreună cu mine, ca să oferim jertfe lui Dumnezeu".

Iar Abel a răspuns: „Dimpotrivă, cred că cel mai bine este să pleci numai tu şi să spui: «Ai milă de mine, Dumne­zeule!». Apropie-te, aşadar, cu smerenie şi spune: «Ai milă de mine, Stăpâne! Am greşit ca [fiinţă] pământească ce sunt,

21 Aceea de a fi ca Dumnezeu.

22 Verbul cnjppouĂEva) poate fi tradus şi prin formele: te sfătuiesc, te îndrum.

23 Formularea ó íAo; tov Oeov este proprie pentru sfinţii Bisericii. Orice sfânt a devenit „prietenul lui Dumnezeu", iar noi, când ne rugăm sfinţilor, ne rugăm acestor prieteni ce au trăit în dragoste faţă de Crea­torul lor, îndemnându-ne să vieţuim şi noi în prietenie şi comuniune plină de dragoste. Când ne rugăm sfinţilor să ne ajute, intrăm în comu­niune cu prietenia pe care ei o au faţă de Dumnezeu, chemându-ne şi pe noi să trăim în prietenie, în dragoste jertfelnică unul faţă de celălalt. Trebuie să arătăm faptul că substantivul ţiAo; (prieten) provine de la verbul cpiAcá, sinonim în greaca veche cu ayanca (a iubi), iar în neo­greacă sensul este de a săruta, a îmbrăţişa.

27

am greşit ca un om, am greşit ca un nebun!». Să verşi lacrimi, ca strigătul tău să ajungă la porţile cerului. Leapădă viclenia ta şi spune: «Aici voi muri, Stăpâne, în faţa milei Tale, până ce mă vei ierta!». Astfel să arăţi pocăinţa ta lui Dumnezeu, Cel iubitor de oameni, şi vei lua iertare, căci Acesta este Dum­nezeul nostru, răbdător şi îndelung milostiv, şi pe cei ce se întorc la El îi primeşte".

Abel, cel curat şi fără de răutate, cunoştea, aşadar, rău­tatea lui Cain. Şi cu toate că l-a povăţuit atât de mult, Cain nu şi-a îndoit inima sa nemiloasă, ci, şi cu mai multă râvnă, astfel de cuvinte i-a spus lui Abel: „Ai milă de mine, frate, şi vino cu mine în câmp, şi cazi în genunchi la Dumnezeu pentru mine, ca El să Se împace cu mine".

Când Abel a auzit toate [cuvintele] acestea de la Cain, i s-a făcut milă de el şi i-a zis: „Aşadar, sunt eu pricina împăcării tale cu Dumnezeu? Haide, dar, să mergem repede". Eva, însă, când a auzit multa lor vorbire şi când Abel a decis să meargă [în câmp], inima ei s-a rănit şi a zis către ei: „Copiii mei doriţi, acest ceas nu este pentru jertfă. Cu adevărat, copiii mei, inima mea este tulburată şi arde văzând întâlnirea şi lupta [voastră]. Ce este această grabă şi această tulburare a voastră? Şi [tu] Cain, unde-l duci pe Abel? Ce vi se întâmplă? Nu cumva oare Ofis24, care ne-a înşelat pe noi, acelaşi iarăşi, din invidie face aceasta, încât să vă înşele şi să vă facă să jertfiţi mai înainte de vreme? Fiindcă vremea aceasta nu este vreme de jertfă". Adam, iarăşi, văzând liniştea lui Abel şi îngrijorarea lui Cain25,

24 Denumire generică pentru diavol

25 Forme antitetice folosite de Sfântul Efrem pentru a descrie starea celor doi fraţi. Se vede deci că puritatea sufletului conduce la o stare de linişte (yaAivâv), de calmitate, într-o formă populară, de tihnă chiar, în timp ce neliniştea (ăycovaq) lui Cain subliniază sufletul însetat de a să­vârşi păcatul. Dacă ţinem cont de valenţele lui âvăivcu, (luptă, conflict) vom observa şi mai bine acţiunea păcatului asupra fiinţei umane. Păcatul duce la nelinişte, printr-o luptă, printr-un conflict interior, în timp ce liniştea sufletului înseamnă victoria asupra păcatului.

28

cu mâhnire a spus: „Mergeţi, fiii mei, şi după ce veţi aduce jertfă, întoarceţi-vă la noi". De asemeneaEva a spus lui Cain: „Iată, şi eu, copiii mei, sunt mamă a fiecăruia dintre voi doi, şi această grijă o voi avea şi eu, până vă veţi întoarce la mine".

Abia ce au urcat cei doi, păşind cu calm şi îngrijindu-se numai pentru aceasta, aşadar, pentru cum vor aduce jertfă lui Dumnezeu, şi ajungând ei într-un loc [anume], Cain a început să se mânie pe Abel. Şi-a schimbat desigur şi mintea26 sa şi cuvinte grele împotriva lui Abel [arunca], acuzându-l cu vorbă nedreaptă, [şi] spunându-i următoarele: „Spune-mi deci: pentru care motiv şi unde este vina mea, căci eu am fost urât de Dumnezeu, în timp ce tu ai fost iubit? Răspunde-mi repede! Nu suntem noi cei doi copii ai lui Adam? Şi de ce darul tău a fost primit, iar al meu [nu]? Aşadar, pentru acest motiv presupui, spunând: Fiindcă pe mine Dumnezeu m-a iubit mai mult decât pe fratele meu! Dar şi întreaga mea creaţie [mi-]a oferit-o, ca să mă desfăfez de ea, după cum voiesc. însă eu voi face nu numai să nu te bucuri de aceasta, ci repede te voi lipsi şi de viaţa ta, fiindcă mi-ai devenit spin şi ai vrut să le moşteneşti pe toate, stârnit [fiind] de lăcomie". Şi sărind împotriva lui ca [o] fiară sălbatică, i-a rupt dinţii, ca să-l ucidă.

26 Cuvântul yvwpq a deschis o întreagă literatură de specialitate. Folosit de 41 de ori în Sfânta Scriptură (33 de ori în Vechiul Testament, de 8 ori în Noul), yvwpq acoperă sensurile lui a vrea, a voi, a hotărî (Cf Edwin Hatch Henry A. Redpath, A Concordance to the Septuagint and other Greck Versions of the Old Testament, vol. I: A-I, Clarendon Press, Oxford, 1897, p. 273). Pe de altă parte, dicţionarul lui M.A. Bailly (Dic­tionnaire grec-français, Editions Hachette, Paris, pp. 410-411) indică patru forme pentru yvwpq: facultate de cunoaştere, judecată exprimată, cunoaşterea unui lucru şi semn de recunoaştere. Mai multe forme ale lui yvwpq sunt indicate de G. W. P. Lampe: minte,, părere, doctrină, decizie, sfat, judecată, voinţă (A Patristic Greek Lexicon, Clarendon Press, Oxford, 1961, pp. 317-318). Interesant că editorul grec al operelâr Sfântului Efrem redă yvcupq cu varianta bici Otoq ÇEpya, p. 119) dispoziţie (sufletească), dispunere, ordonare, aşezare.

29

însă Abel cel curat, când a văzut pe Cain că s-a mâniat astfel împotriva sa, a rămas cu totul uimit şi, aruncându-se la picioarele lui şi rugându-l cu cuvinte de tristeţe, i-a vor­bit, dorind să-l îmbuneze şi să-l facă milostiv. Văzând însă că este atât de neînduplecat şi că se grăbeşte să-l ucidă, i-a spus acestuia: „Acestea sunt cuvintele tale, iubite frate Cain, pe care le-ai spus părinţilor noştri? Nu ai spus, rugându-te cu lacrimi, că «vrei să te rogi lui Dumnezeu cu evlavie dar nu ai curaj? Vreau, deci, să iau împreună cu mine şi pe fratele meu Abel, pe prietenul lui Dumnezeu, şi doresc să vină împreună cu mine ca [un] frate mult-iubitor şi să cadă în genunchi [în faţa] Celui Preaînalt, ca să Se împace cu mine». M-ai înşelat cu adevărat, frate, prin cuvinte linguşitoare, precum şarpele cel amăgitor i-a înşelat pe părinţii noştri cu viclenia lui27. Ai devenit pentru mine, frate, şarpe înspăimântător, care stă pe cărare şi varsă pe ascuns otrava sa. Ai devenit pentru mine, frate, un rău lucrător al pământului, care a văzut un copac plin cu roade şi, din invidie, l-a distrus şi l-a smuls. Ai devenit pentru mine, frate, ca [un] păstor fără experi­enţă, care, pentru că a văzut un berbec bun şi l-a dorit, l-a [şi] jertfit. Spune-mi, care este vina mea? M-ai auzit vreodată să fi spus despre pământ sau despre lumea lui că-l voi moşteni? Să-ţi spun acum, frate: ale tale sunt toate. Ia-le pe toate, [te] rog! Numai aceasta să-mi dăruieşti: să văd, aşadar, pe pă­rinţii noştri. Să ştii însă că niciodată nu am fost piedică pentru jertfa ta. Am spus eu, oare, Celui Preaînalt să nu primească darul tău şi pentru aceasta te mânii pe mine? Dumnezeu cu­noaşte de la început gândul fiecăruia şi ştie bine inima ta; înainte să te plăsmuiască, [ştie] ce vrei să faci. însă îmbunează-te28, frate al meu, acceptă lacrimile mele şi lasă-mă să sărut părul alb al lui Adam şi faţa Evei. căci, iată, ochii lor sunt

27 C. Fc. 3,1-6.

28 Literal: înmoaie-te.

30

înaintea porţilor şi mereu se roagă [până] când ne vor vedea întorşi lângă ei. Ce vei face dacă acum verşi sângele meu?" „Nu! Te rog, frate al meu, căci nu va urma [ceva] bun pentru sufletul tău. Căci tu te vei cerceta şi atunci ce apărare vei găsi pentru această [faptă] înaintea lui Dumnezeu? Crezi, oare, că-L vei înşela? Desigur, vei face cunoscută [fapta] înaintea Lui. Căci Cel care cercetează inimile veghează şi aici. Pentru aceasta [mă] rog să ajungi la cugetarea pe care ai făcut-o împotriva mea şi să-ţi pară rău de părul cel alb al părinţilor noştri. Ai, deci, milă de mine, fratele tău, care cad la picioarele tale, şi vino [împreună] să cădem în genunchi la Dumnezeu, la Cel iubitor de oameni, şi nu arăta că [vrei să-ţi] aduni întristare peste întristare şi suferinţă peste suferinţă. Nu orbi ochii tatălui nostru, Adam, şi nici vederea mamei noastre, Eva, nu o vătăma. Căci, dacă tu faci aceasta, unde vei merge şi unde te vei ascunde de la faţa 29 lui Dumnezeu? Cu ce fel de ochi vei întâmpina pe părinţii noştri? Ce le vei spune acestora, când te vor întreba despre Abel cel smerit? Cum vei birui limba ta, ca să te aperi pentru acea întrebare vred­nică de plâns? Cum vor suporta urechile tale? De asemenea, cum va cugeta mintea ta doliul cel nemângâiat al celor doi [părinţi], în timp ce-ţi vor spune: unde este Abel, fratele tău? Nu-l sili, frate al meu, pe Adam să vină aici, căutând unde se află trupul meu. Şi, apoi, dacă mă găseşte, cum se va apleca peste mine, văzându-mă că zac ca un miel junghiat în ogor? Să nu doreşti să vină şi Eva să plângă şi să-şi ungă părul cel alb cu sângele copilului ei. Pricepe, frate, ce vei face, şi, dacă înţelegi, varsă lacrimi la Dumnezeu, să nu faci aceasta. Dim­potrivă, îţi spun, pământul împreună cu lumea este înaintea ta. Foloseşte-l! Mie îmi este de ajuns să văd faţa ta cea înge­rească. Eu mă rog, deci, vărsând lacrimi; tu însă, stăpânit de

29 Literal: prezenţa lui Dumnezeu. De asemenea, napouaia poate fi tradus şi cu înfăţişare.

31

mânie, nu ai grijă. Cum ai închis ochii tăi, cum s-au închis urechiletale, cum a devenit inima ta nepăsătoare30, încât să nu auzi cuvintele mele, şi te-ai pornit să mă ucizi pe ne­drept? Te rog deci, frate, să spui lui Adam şi Evei să vină şi să vadă această privelişte timpurie şi junghierea mea cea tristă. Şi precum în Paradis au acceptat desfătarea şi goi au devenit, căci nu au ascultat de Dumnezeu, să vadă din nou aici junghierea mea cea dureroasă şi să se întristeze. Precum s-au întristat când au fost izgoniţi din Paradis, astfel să se întristeze şi pentru cel mort, care a fost ucis de curând. Lasă-l pe Adam să sărute trupul meu cel sărăcăcios31 cu [o] sărutare ultimă şi dureroasă. Primeşte, o, pământule, sângele meu şi strigă cu putere către Dumnezeu, ca să primească repede pe cel drept. Acoperă32, o, pământule, trupul meu de fiarele cele sălbatice şi de păsările cele de pradă, ca să nu-l sfâşie deloc, fiindcă nu este aici Adam, ca să mă îngroape. Ceru­rilor, ascultaţi tristele glasuri ale celui omorât pe nedrept şi nu tăceţi. Plângeţi-mă, toate bogăţiile pământului. Să mă plângă oile care pasc pe câmpii şi pe munţi. Să mă plângă pâraiele de apă, fiindcă nu voi mai vedea turmele mergând. Să poarte doliul şi iarba câmpiei, dimpreună cu florile ei, fiindcă nu le voi vedea".

Chiar dacă Abel a spus toate aceste cuvinte, ce pot să înmoaie chiar şi [o] inimă împietrită, Cain cel fioros şi fără de milă, ce stătea ca o viperă otrăvitoare ce-şi astupă ure­chile ei33, s-a înfuriat precum o fiară împotriva celui drept, şi plănuia cum să înfăptuiască uciderea. Şi, după ce şi-a ridicat

30 Sensul adjectivului avaiaOqxoc, -q, -o din acest pasaj este şi de in­diferent, nesimţitor, indolent.

31 Traducerea lui Tanttvoq nu este numai cea de smerit, ci şi cea de modest, umil, sărăcăcios, iar în sens figurat: josnic.

32 Verbul aKcnâa) poate fi tradus şi cu a înveli, a ascunde, a tăinui, a masca.

33 Ps. 57,4.

32

în înălţimi mâna sa, cel fără de milă a ucis într-[o] clipă pe fratele său şi, cu bucurie, ticălosul vorbea de unul singur: „La ce ţi-a folosit, Abele, că toate jertfele tale au fost pri­mite? Vezi ce ai păţit şi vezi unde zace râvna [ta] cea minu­nată! Eu acum trăiesc; tu, dimpotrivă, ai murit. Dar ce voi face pentru mine însumi, eu ticălosul? Trebuie să mă gân­desc în continuare ce voi răspunde lui Adam şi Evei despre Abel cel junghiat. Fiindcă ştiu că cei doi stau înaintea porţilor şi ne aşteaptă şi, dacă mă văd că mă întorc singur, necunoscând faptele, mă vor întreba aşadar despre Abel: «Ce [i] s-a întâmplat?». Şi dacă vor începe să mă întrebe «De ce ai venit singur?», eu le voi răspunde cu glas aspru: «De ce mă întrebaţi despre fratele meu? Nu are dreptul, oare, să meargă unde doreşte?» Sau: «Sunt eu, oare, paznicul său34?». Şi, de vreme ce voi vorbi acestora în acest fel, se vor teme să mă întrebe şi altceva despre Abel. Şi dacă se tulbură şi se mânie pentru aceasta, nu vor putea să mă ucidă. De asemenea, fiindcă numai ei sunt pe pământ, nu se va afla alt om pe pământ, care mă va întreba. îngerii nu m-au văzut, deci nu mă voi teme de aceasta ci, dimpotrivă, voi păşi în continuare cu demnitate35".

Însă, în timp ce cugeta [cum] să spună părinţilor această jalnică minciună, judecata cea dreaptă a lui Dumnezeu s-a pornit, ca să facă dreptate lui Abel. Şi în timp ce glasul dumnezeiesc îl stăpânea în mod înspăimântător, de vreme ce se gândea să spună o minciună părinţilor lui, în continu­are a răspuns judecăţii celei înfricoşătoare a lui Dumnezeu: „Sunt eu, oare, păzitorul fratelui meu?"36. Şi, din nou, vocea dumnezeiască către acesta: „O, Cain, de ce ai ucis pe fratele, ascunzându-i cu viclenie sângele lui, în timp ce acesta, din

34 Fc. 4,9.

35 Sensul lui unepqiveia este şi de orgoliu, mândrie.

36 Fc. 4,9.

33

pământ, strigă către Mine37? De ce ai făcut aceasta? Ce nedreptate ţi-a făcut? Fiindcă a oferit darul său cu toată sinceritatea? Tu însă de la început ai fost invidios şi răutăcios38. Primeşte, deci, pedeapsa cuvenită pe măsura darului tău, pentru care ai ucis cu invidie şi viclenie. Vei rătăci pe pă­mânt suspinând şi tremurând39, ca toţi să înţeleagă că ai vărsat sânge pe nedrept".

Mama lor însă neliniştindu-se, căci aceştia întârzie cu jertfa, după ce a venit în câmpie, alergând, îl vede pe Abel stând întins în câmpie ca [un] miel junghiat, iar pe Caii că suspină şi tremură ca [o] frunză în vânt. A stat deci Eva în apropiere şi nu ştia să lămurească vederea cea înspăimântătoare. Copilul ei zăcea mort, dar Eva nu ştia chipul morţii40 şi, de aceea, îşi striga copilul ei, spunând: „Abel, Abel, copilul meu, ce ai păţit? Zaci ca şi cum ai dormi şi mamei tale nu-i răspunzi. Văd, într-adevăr, la tine un somn ciudat, căci înfăţişarea şi chipul tău este vânăt, ochii tăi nu stau li­niştiţi în locul lor, iar picioarele tale [stau] îndoite. Spune-mi, dacă tu eşti Abel, pe care l-am născut din trupul meu, sau eşti [altcineva], diferit? De ce dar taci şi nu vorbeşti mamei tale? Dacă nu de altceva, măcar de izvoarele lacrimilor mele şi de sânii la care ai supt fie-ţi milă, şi răspunde-mi. Ce este această vedere străină şi de nesuportat? Tu, Abele, taci şi nu vorbeşti mamei tale, iar eu cu plânsete mă întorc la Adam. Voi plânge pe viitor şi pe tine te voi jeli, copile al meu, fiindcă aşa deodată ai fost înşfăcat, ca [o] vrabie, din braţele mele". Apoi, întorcându-se spre Cain, îi spune: „Tu de ce suspini, tremuri şi te chinui precum [o] frunză în vânt? De asemenea,

38 Fc. 4,10.

39 Forma KaKÖtpuxo«; poate fi redată şi prin expresia a fi râu la süßet. wFc. 4, 12.

40 Tqöhoc; Oavdxov simbolizează în mod concret forma corpului uman după moarte. Imaginea este susţinută de adevărul că, prin moartea lui Abel, omul descoperă moartea fizică, diferită de cea spirituală.

34

de ce nu stai pe picioarele tale şi de ce hainele tale sunt roşii? Şi de ce picură sânge pe mâna ta? Dumnezeule, ce este această privelişte înspăimântătoare?". Şi către Cain a spus: „Poate te-a înşelat şi pe tine diavolul şi te-a condus spre fratricid, precum m-a înşelat şi pe mine? Te-a înşelat deci şi pe tine şi te-a făcut ucigaş şi asasin al lui Abel?". „Vai, m-am distrus! Cu ochii voi vedea pe Adam cel bătrân şi ce cuvinte voi spune acestuia? Dacă-i spun adevărul, pe Abel nu îl voi ajuta şi pe Cain îl voi învinui. De altfel, cum voi fi învinuitor pentru copilul meu? Am mila de viaţa lui şi plâng moartea celuilalt. Acesta stă suspinând şi tremurând, iar celălalt zace tăcut şi sângele [său] strigă. [O] maică nu mai este maică, şi aceasta, care se bucura pentru copiii ei, [acum] îi pare rău. Ce să fac şi ce să spun? Să-l întristez pe Adam, fiindcă, săpând pământul cu sapa 41 şi trudindu-l, va mânca pâinea sa cu sudoarea feţei sale?42 Să mă plâng pe mine însumi, căci fiul pe care l-am născut în durere a căzut, precüm cade fructul necopt din cauza vântului. Şi precum noi am acceptat fructul din copacul în­şelăciunii43, astfel şi acesta a gustat din copacul înşelăciunii, căci şi pe Abel l-a ucis, şi pe sine însuşi s-a lipsit de viaţă. El, cel dintâi, moartea a arătat-o şi cel dintâi tâlcuitor al ameninţării lui Dumnezeu44 s-a făcut. Fiindcă l-am născut pe el din cauza încălcării [poruncii], el invidie a arătat lui Abel.

Vai, Abele, copile al meu! Nu vei mai veni la tatăl tău aducându-i miel! Nu vei mai cânta acel cântec! Nu vei mai veghea turmele tale, apărându-le! Nu vei [mai] sta pe cul­mile munţilor ca să admiri jocurile mieilor? Nu vei [mai] mulge ugerele oilor ca să iei lapte!

41 AucéAAa sapă cu doi dinţi.

42 C. Fc. 3,19.

43 C. Fc. 3,6.

44 C. Fc. 2,17.

35

Pricina pentru această nenorocire a mea nu a fost şarpele45, [cum] nici pomul46, ci dispoziţia duşmănoasă faţă de po­runca lui Dumnezeu; aşadar, am cules duşmănie şi moarte. Plâng, copile al meu, fiindcă am pierdut pe fiul meu după fire (Kaxâ cf)verr]). Fiindcă l-am lepădat pe Tatăl meu după har (Kaxâ xd(?n)am pierdut Paradisul şi moartea am descoperit-o. Din Paradis am luat fructul şi l-am mâncat, iar din moarte am câştigat tristeţea. Paradisul m-a izgonit, iar moartea m-a primit. Fiindcă am mâncat fructul pomului47, moarte am cules."

Dar, iubiţilor, încetând cuvântul, să înălţăm slavă Tatălui, şi Fiului, şi Sfântului Duh, acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin.

Despre cumpătare, despre cum să nu-i invidiem pe păcătoşii care se opun timpului şi despre Noe

Fiindcă unii care sunt captivaţi de vicleanul monstru48 seînşală, căci nu înţeleg Scripturile49 şi nu lucrează pentru luminarea cunoştinţei lor, Domnul [le] spune: „Vă rătăciţi pentru că nu cunoaşteţi Scripturile, nici puterea lui Dumnezeu"50. Să vedem deci în ce timp a plăcut Noe Domnului, precum este scris: „Când a văzut Domnul Dumnezeu că păcatele oame­nilor s-au înmulţit pe pământ şi fiecare om se gândeşte în inima sa fără încetare la faptele cele viclene în fiecare zi"51, iar după alte cuvinte spune: „Însă Noe a găsit har în faţa Domnului Dumnezeu"52 şi, de asemenea, spune: „Noe a plăcut Dom­nului"53. Şi arată în ce timp a plăcut. „Pământul a devenit stricat înaintea lui Dumnezeu, spune, şi pământul era inundat de ne­dreptate. Şi a văzut Domnul Dumnezeu pământul şi era stricat, căci fiecare om îşi stricase calea sa pe pământ54. Dreptul Noe deci, văzând aceste neorânduieli pe de o parte, plângea pentru păcătoşi, iar pe de alta, urma cele bune ale sale după voia Creatorului. Pentru aceasta este şi lăudat de Sfânta Scriptură care spune: „Noe era om drept şi neprihănit în timpul său; Noe a plăcut lui Dumnezeu"55. Pentru aceasta, când a venit potopul, dreptul Noe s-a salvat, în timp ce nelegiuiţii s-au înecat56.

48Cu referire la diavol.

49 Cu sensul de cărţile Sfintei Scripturi.

50 Mt. 22, 29; Mc. 12, 24.

51 Fc. 6,5.

52 Fc. 6,8.

53 Fc. 6,9.

54 Fc. 6,11-12.

55 Fc. 6,9.

56 C. Fc7,23.

Cuvânt despre Avraam şi despre Isaac57

(primul cuvânt)

Dumnezeu îndepărtează pe dreptul Avraam de rudeniile sale şi de toţi cei ai săi58. Şi trăia într-o ţară străină, răbdând suferinţele şi aşteptând să se înfăptuiască nădejdea promisiunii. Patriarhului i s-a adăugat o mare încercare, prin care s-a dovedit statornicia sa faţă de Dumnezeu.

A trecut mult timp; tinereţea lui s-a ofilit ca o floare. Bă­trâneţea s-a apropiat; firea, urmându-şi drumul, s-a slăbănogit, ca să se supună bătrâneţii. Puterea şi tăria pentru naş­terea de prunci s-a stricat prin bătrâneţea acestuia şi a soţiei sale; trupul celor doi s-a supus firii. Aşadar, tinereţea lor s-a istovit în întregime. Nădejdea însă în Dumnezeu, fiind plină de viaţă înăuntrul lor, a fost nu numai neîmbătrânită, dar şi de nebiruit. Pentru aceasta a şi născut [Sarra] în mod neaşteptat pe Isaac, care prin toate a fost o prefigurare a Stăpânului.

Nu era lucrarea firii ca pântecele mort să conceapă, iar sânii cei sterpi să ofere lapte lui Isaac. Nu era lucrarea firii nici ca Fecioara Maria să conceapă fără de bărbat şi să nască pe Mântuitorul tuturor, fără să sufere stricăciune. Dumnezeu a făcut-o pe Sarra mamă la bătrâneţe şi a făcut-o cunoscută pe Fecioara Maria după naştere. îngerul din povestire59 a

57 Publicat, iniţial, în revista: Ortodoxia, SN, VI (2014) 4, pp. 130-136.

58 C. Fc. 12,1.

59 Naraţiunea sau scena (v xq (JKqvq, cum apare în original) se referă în mod clar la momentul filoxeniei lui Avraam (Fc. 18). în concepţia patristică, filoxenia sau primirea celor trei bărbaţi-îngeri de către Avraam constituie prefigurare a dogmei Sfintei Treimi. De altfel, îngerul care a dialogat cu Avraam prefigurează întruparea Cuvântului lui Dumnezeu (n.ed. grec).

38

spus patriarhului: „La anul, Sarra va avea un fiu"60; îngerul, în Nazaret, a spus mariei: „Iată, vei naşte fiu, tu care ai primit har"61. A râs Sarra, cunoscându-şi sterpiciunea ei62, văzând neputinţa firii, arătând necredinţă faţă de cuvântul [înge­rului]. „Cum spune ea va fi aceasta, de vreme ce eu şi Avraam suntem neputincioşi ca să avem rod?"63. Şi Maria se mira, văzând fecioria ei şi purtând nestricată pecetea ei. „Cum, deci, va fi aceasta, de vreme ce eu nu cunosc bărbat?64 Fiindcă promisiunea este străină de fire". însă Cel ce a dat Sarrei pe neaşteptate pe Isaac, Acela s-a născut ca om din Fecioară. Avraam şi Sarra au fost în întregime cuprinşi de bucurie când s-a născut Isaac, după cum a spus Dumnezeu65. Plini de bucurie au fost şi Maria şi Iosif, când s-a născut Iisus, precum a spus Gavriil66. Izvoarele au ţâşnit din belşug lapte în gura lui Isaac, de la cea care era la o vârstă înaintată; din belşug au izvorât lapte şi sânii Fecioarei, pentru Cel care hrăneşte toate marginile lumii. „Cine va face cunoscut lui Avraam, că Sarra alăptează fiu la bătrâneţile ei?"67, a strigat cea stearpă. „Cine va face cunoscut oamenilor, că sunt fecioară, şi de vreme ce am născut, alăptez?", a spus Maria. Sarra nu a râs de bucurie pentru Isaac, ci pentru Cel care se năştea din Maria. Şi precum Ioan cu tresăltarea lui68, astfel şi Sarra râzând, şi-a arătat bucuria ei69. Copilul a crescut şi, ajungând precum o floare la adolescenţă, era frumos şi stră­lucitor. Sporindu-şi zi după zi virtuţile sufletului, dimpreună

60 Fc. 18,14.

61 Lc. 1,28-31.

62 Cf. Fc. 18,12.

63 Fc. 18,12-13.

64 Lc. 1,34.

65 C. Fc. 18,14.

66 C. Lc. 2,7.

67 Fc. 21,7.

68 CLc. 1,41.

69 Cf. Fc. 21,6.

39

cu frumuseţea trupului, era o mulţumire pentru părinţi. Toţi câţi aveţi copii, închipuiţi-vă următorul lucru: cum aşadar părintele se bucură văzând copilul său că joacă, cum încă se bucură observându-şi copilul său că sporeşte şi că arată râvnă pentru lecturi.

Dar în clipa în care Avraam vedea acestea şi se bucura, s-a înfăţişat acestuia ispită70 şi încercare mare, Ca să arate cui atribuie mai multă cinste: aplecării firii sau râvnei faţă de Dumnezeu. Iubiţilor, eu simt groază şi rămân uimit, povestindu-vă asprimea acestei încercări. Porunceşte aşadar din nou Dumnezeu lui Avraam şi îl strigă pe nume, spunând: „Ia-l pe unicul tău fiu, pe Isaac, pe care tu-l iubeşti, şi jertfeşte-l pe el singur sus pe un munte, pe care ţi-l voi arăta"71. Când însă i-a spus acestuia „Avraame, Avraame", el a răspuns cu râvnă72, nădăjduind mai de folos împlinirea harului. Aştepta oricum fie să încheie legământul, fie să ridice patul de nuntă, ca să se împlinească binecuvântarea pentru urmaşul său şi înmulţirea, aşa cum i-a fost promisă73.

Dar să fim atenţi la plinirea cuvântului „Ia-l pe singurul născut al tău, pe fiul tău cel iubit"74. Vezi înţepăturile cuvân­tului? Cum pune în centru pe tatăl şi cum aţâţă flacăra firii? Cum agită iubirea tatălui faţă de fiu, numindu-l „singurul năs­cut" şi, în acelaşi timp, „cel iubit", încât, dacă reîncălzeşte prin asemenea expresii iubirea faţă de el, îi încearcă dispo­ziţia sa? „Şi oferă-l Mie ardere de tot pe un munte, pe care Eu ţi-l voi arăta"75.

Ce aţi suferi, aşadar, ascultând acestea? Cum nu v-a tul­burat această povestire, toţi cei ce sunteţi părinţi şi aţi învă­ţat din fire tandreţea către fiii voştri? Cunoaşteţi, aşadar,

70 Cf. Fc. 22,1.

71 Fc. 22,2.

72 Fc. 22,1.

73 Cf Fc 13,15-16.

74 Fc. 22, 2.

75 Fc. 22, 2.

40

cunoaşteţi, cum auzul tatălui a primit înjunghierea singu­rului său fiu; Cine nu ar fi uimit de unasemenea glas? Şi cine nu ar fi întors imediat în altă parte faţa sa? Cine nu ar fi preferat să moară mai bine la comandă, decât să accepte cuvântul? Şi cine nu s-ar fi justificat lui Dumnezeu, având astfel firea [umană] drept apărător? „De ce, Stăpâne, ai po­runcit să se petreacă acestea? Şi de ce ai rostit acest cuvânt neplăcut? Pentru aceasta ai vrut să mă faci tată, ca să mă schimbi dintr-odată în ucigaş de fiu? Pentru aceasta mi-ai dat să gust darul cel dulce, ca să mă faci cunoscut [prin] nara­ţiune întregii lumi? Să înjunghii, aşadar, cu mâinile mele pe fiul meu şi să devin ucigaş de fiu, mânjindu-mi mâinile mele cu sânge de rudenie? Porunceşti, deci, acestea şi te mul­ţumeşti prin astfel de jertfe? Porunceşti să ucid pe fiul meu cel mult iubit, de la care am aşteptat să mă îngroape împre­ună cu Sarra? Spune-mi, o asemenea cameră de nuntă să ridic pentru el? O asemenea bucurie pentru nuntă să-i pregătesc? Să aprind pentru el lumânări de înmormântare [în loc de) lumânări de nuntă, aşadar lumini ale bucuriei? Oare voi face dansuri pentru aceasta? Oare voi deveni părinte al neamu­rilor76, precum ai spus, eu care nu mă consider vrednic pentru un copil?".

Dar o astfel de împotrivire nu a arătat-o dreptul; dimpo­trivă, făcând ascultare, a aprins iubirea mai mult decât focul, a făcut dorinţa mai ascuţită decât sabia, fiindcă prin dorinţa aceasta a tăiat legăturile firii. Şi de vreme ce apărăsit şi a în­depărtat de deasupra sa, ca ceva pământesc, greutatea stării de milă, s-a predat pe sine cu dragă inimă şi a ascultat de porunca de a-şi ucide fiul său. însă, nici soţiei sale nu i-a spus ceva despre aceasta, nici nu s-a sfătuit, acţionând astfel într-un mod corect. A socotit că femeia este rea de credinţă, şi i-ar nimici sfatul său, fiindcă ea nu a adus foloase, câtuşi

76 Fc. 17,4.

41

de puţine, ci a vătămatpe Adam, care a primit sfatul Evei. Ca să nu pătimească, deci, Sarra ceva ale firii femeieşti, dim­preună cu plânsul, aşa cum este firesc ca o mamă să plângă, şi să nu-l facă să renunţe înăuntrul lui la pornirea şi sinceri­tatea iubirii lui către Dumnezeu, s-a preocupat să abată atenţia ei. Care plâns nu ar fi folosit Sarra pentru însuşi fiul ei, sau pentru tatăl său? Şi câte nu ar fi putut să facă, văzându-l pe fiul ei că este târât cu grabă spre junghiere?

Cum, deci, nu l-ar fi adus la sine, cuprinzându-l şi ţinându-l cu putere în braţele ei? Şi ce cuvinte nu i-ar fi spus lui Avraam şi cum nu ar fi strigat, plângând cu tristeţe? „Fie-ţi milă, fie-ţi milă natură; fie-ţi milă de fiul tău, Avraame. Fie-ţi milă, ca să nu devii în viaţă o istorisire tristă. Este fiul tău, cel unul-născut. Acesta este pentru mine primul; Isaac este primul şi ultimul [apărut] din durerile naşterii. Nu tăia singurele ciorchine care a rodit, când spre bătrâneţe am de­venit fără de rod. Nu secera cu secera asprimii singurul spic, pe care l-am rodit, pe acesta care a încolţit din noi, aşadar, din sterpiciunea noastră. Nu zdrobi sprijinul, pe care ne spri­jinim. Nu rupe toiagul nostru, pe care ne odihnim. Nu orbi ochii pe care amândoi i-am dobândit. Nu lăsa să dispară de pe pământ amintirea noastră. Nu junghia ca o oaie pe mielul pe care-l avem. Nu lua bucuria noastră, ca să ne umple du­rerea. Pe cine vom întâmpina la masă dacă nu pe acesta? Cine mă va numi mamă? Cine se va îngriji de bătrâneţile noastre? Cine ne va înmormânta, când vom muri? Cine va îngropa trupul nostru? Cine va ţine minte în continuare numele celor lipsiţi de copii? Vezi frumuseţea celui nou, floarea tinereţii, pe care văzându-o chiar şi duşmanul, în orice caz o vor compătimi? Acesta a devenit rodul rugăciu­nii mele de mult timp; acesta a rămas vlăstarul cel tânăr al moştenirii; acesta este rămăşiţa urmaşilor; acesta este spri­jinul bătrâneţilor [noastre]; acesta este singura nădejde a deznădejdii noastre. Dacă trebuie să înfigi sabia în gâtul

42

mult iubitului meu [fiu], omoară-mă mai întâi pe mine, [căci] îmi vei face cea mai mare bucurie. Să se facă una pământul şi, de asemenea, mormântul; să acopere cu acelaşi pământ trupul celor doi. Să se facă moartea celei sterpe una cu cea a fiului, care s-a născut din aceasta; să se povestească pe aceeaşi coloană păţaniile celor doi. Să nu vadă ochii Sarrei pe Avraam ucigaşul de copil, şi nici pe Isaac să-l vadă ucis de mâinile tatălui".

Acestea şi altele asemănătoare ar fi spus Sarra, dacă ar fi cunoscut că fiul ei cel mult iubit ar fi urmat să fie junghiat. Pentru aceasta Avraam nu i-a spus nimic din toate acestea, ca să nu-l împiedice deloc din lucrarea pe care avea să o înfăptuiască. A pus în sarcina copilului lemnele pentru foc77, fiindcă şi Mântuitorul a purtat Crucea pe umerii Săi78. Când Isaac era gata să meargă către junghiere, l-a urmat măgarul şi robii săi79, iar când Hristos era gata să înainteze spre Pătimire, a stat deasupra unui mânz80, făcând cunoscută chemarea neamurilor. L-au urmat, desigur, şi ucenicii Lui, ţinând însemnele biruinţei81 şi strigând „Osana"82. Isaac, ridi­când pe umerii săi lemnele, a urcat pe munte ca să fie jertfit ca un miel nevinovat83, [după cum] şi Mântuitorul, ridi­când Crucea pe umerii Săi, a ieşit în afara [Ierusalimului] în locul [numit al] Căpăţânii84, ca să se jertfească pentru

77 Fc. 22,6.

78 In 19,17. O primă imagine tipologico-hristologică din partea auto­rului siriac. Isaac este tip al lui Hristos, iar moartea sa nevinovată este privită ca imagine prefigurativă a morţii Mântuitorului Iisus Hristos.

79 Fc. 22,5.

80 Mt. 21,7; In 12,14.

81 „însemnele biruinţei" (rd ouppoAa xf; vîktc) simbolizează în mod clar stâlpările de finic cu care a fost întâmpinat Mântuitorul la intrarea în Ierusalim.

82 Mt. 21,9; Mc. 11,9; In 12,13.

83 C. Fc. 22,7.

84 C. In 19,17.

43

noi, ca un miel. Văzând rana85, să gândeşti la vârful suliţei86; privind altarul87, să te gândeşti la Locul Căpăţânii88; zărind lemnele89, să cugeţi la Cruce90, iar când vei vedea focul, să cugeţi la dorinţă. Priveşte şi oaia care se ţine cu cele două coarne în tufiş91; priveşte şi pe Hristos, pe Mielul lui Dum­nezeu, că este pironit cu ambele mâini pe Cruce. Tufişul în­seamnă „iertare" (căci a eliberat pe fiul celui bătrân din junghiere), prefigurând Crucea care a iertat lumii păcatele ei şi a adus viaţă; berbecul, care stătea agăţat în tufiş, a eliberat în mod tainic doar pe Isaac; Mielul lui Dumnezeu însă, prin ridicarea Sa pe Cruce, a eliberat lumea din moarte şi din iad. S-a separat Isaac de robii Săi92, când a fost să urce pe munte ca să fie jertfit. Şi Hristos s-a despărţit de ucenicii Săi93, când a mers să Se jertfească pentru noi. Dreptul Avraam a lăsat pe robii săi, ca să nu existe din partea lor vreun anume obstacol la înfăptuirea acestui lucru sfânt; şi de vreme ce l-a luat pe Isaac, l-a urcat pe munte numai pe el singur, cărând împre­ună cu el focul, cuţitul şi lemnele [pentru foc]94.

Dar Isaac ce a făcut? Cu glas plin de blândeţe i se adre­sează şi îi spune: „Spune-mi, tată, văd focul şi lemnele, care sunt [pentru foc], însă oaia pentru jertfă?"95. Din nou glasul fiului amărăşte mila tatălui; din nou, o altă ispită înspăimân­tătoare i-a apărut; din nou, o altă încercare, nu mai mică decât prima şi mai puţin iubitoare de oameni, a căzut asupra

85 cf. Fc. 22,10.

86 C. In 19,34.

87 Cf. Fc. 22, 9.

88 C. Mt. 27, 33; Mc. 15, 22; Lc. 23, 33; In 19,17.

89 Cf Fc. 22, 3.

90 Cf. In 19, 17.

91 cf Fc. 22,13.

92 C. Fc. 22, 5.

93 cf. Lc. 22,41.

94 Cf. Fc. 22, 6.

95 Fc. 22, 7.

44

tdreptului. Şi cum Avraam nu s-ar fitulburat din cauza la­crimilor, din clipa în care nu i-ar mai fi rămas să audă stri­gătul de „tată"! Nu spune ceva mai de milă, nu răspunde cu ceva de jale, ci cu suflet liniştit şi cu un gând ferm acceptă glasul cel dulce al fiului său. I-a răspuns şi [astfel] a vorbit cu el: „Dumnezeu va avea grijă, copile al meu, de oaia cea pentru jertfă"96. Aceasta a spus-o Avraam, fie ca să dea curaj copi­lului, fie profeţind viitorul. Şi când tatăl a ajuns în grabă la locul poruncit, a construit altarul, a pregătit locul de jertfă, a ascuţit cuţitul şi a pregătit lemnele şi focul pentru fiul [său]. După aceasta, tatăl l-a prins pe fiu şi firea [sa de părinte] nu s-a opus nicidecum, încât să devină vreo piedică [pentru jertfă]. Isaac s-a predat pe sine tatălui său, ca să-l folosească97 în orice chip dorea.

Pentru cine mai întâi să mă minunez şi pentru cine mai întâi să rămân uimit? Pentru cine mai întâi să făuresc cununa de cinste? Pentru cel care a întins mâinile sale către iubirea şi dăruirea faţă de Dumnezeu, împotriva iubirii sale mari [faţă de fiu], sau pentru cel care s-a supus tatălui drept moarte şi a acceptat din partea sa junghierea cea cerească? Fiindcă unul s-a înălţat pe sine deasupra firii, deoarece a preferat porunca lui Dumnezeu mai mult decât firea; celălalt s-a supus tatălui până la moarte, căci cunoştea că a-l întrista pe tatăl este mai rău decât moartea.

Apoi Avraam, de vreme ce l-a legat pe copil, nu şi-a lăsat slobodă mâna sa, nu şi-a pierdut cugetul său. De câte ori am văzut zugrăviri cu acest copil, niciodată nu am putut să le privesc fără de lacrimi, fiindcă arta dezvăluie limpede pentru mine vărsarea sângelui său, prin înfăţişarea aceasta mult

96 Fc. 22,8.

97 Sensul verbului pETaxeK?iCFai este cel de „a fi folosit”, „a face uz”, „a fi tratat, „a avea un anumit comportament faţă de cineva”. Am optat pentru expresia „a fi folosit", pentru uzanţa sa astăzi.

45

cunoscută. în apropierea altarului de jertfă Isaac se găseşte căzut, îngenunchind în faţa tatălui şi având mâinile sale la spate. în continuare, se găseşte Avraam care strânge funia; apoi trage cu o mână, către sine, părul fiului şi-l apleacă către partea sa, vede faţa lui Isaac, care are privirea tristă, aţintită către tatăl şi aşteptând înjunghierea. Fiind înarmat în mâna sa cu un cuţit, ţinteşte jertfa [şi se] apropie de trup. Tăişul cuţitului este mai aproape de gât, încât să împingă cuţitul în corpul lui. Şi atunci a auzit un glas de la Dumnezeu, care a ţinut pe loc elanul şi i-a împiedicat fapta: „Avraam, Avraam spune nu întinde mâna ta împotriva lui Isaac, nici să faci vreun rău împotriva fiului tău; căci acum am înţeles cu ade­vărat, că tu te temi de Dumnezeu, şi pentru mine nu ai avut milă nici de fiul tău cel iubit98. Iată, un berbec este legat în tufiş. Ia-l şi jertfeşte-l spune în locul lui Isaac99, ca să se ade­verească că Eu am primit jertfa Ta, aşadar dispoziţia ta fierbinte".

S-au minunat îngerii, Domniile şi Puterile, Tronurile, Stăpâniile şi toată gruparea îngerilor. Au rămas uimite cele cereşti, soarele şi luna, şi toate stelele, pentru strania vedere. Lui Dumnezeu, însă, i-a fost de ajuns dorinţa lui Avraam, care s-a arătat foarte credincios şi vrednic, şi a spus acestuia: „Te voi binecuvânta şi mai mult şi voi înmulţi mult pe urmaşii tăi pe faţa pământului, precum stelele cerului, fiindcă ai ascultat cuvântul Meu cu râvnă şi te-ai grăbit să îndeplineşti porunca Mea”100.

Şi a pus Dumnezeu o oaie în tufiş în locul copilului101, ca să facă jertfa. Fiindcă Dumnezeu nu se mulţumeşte cu o jertfă moartă, care se oferă Acestuia prin miros şi fum de carne, ci cere de la noi o jertfă vie, sfântă, plăcută, un cult

98 Fc. 22,11-12.

99 Cf. Fc. 22,13.

100 Fc. 22, 16-17.

101 C. Fc. 22,13.

46

duhovnicesc, precum Apostolul [Pavel] sfătuieşte pe toţi102, fiindcă cunoaşte bine că aceasta este bineplăcută lui Dum­nezeu. Dumnezeu a ales să jertfească pe fiul său103, nu dorind să facă ucigaş de copil pe Avraam, ci ca să se arate tuturor celor ce trăiesc în lume că Avraam iubea foarte mult pe Dum­nezeu, că nu i-a fost milă nici de Isaac pentru El, cu toate că îşi iubea mult fiul. Pentru aceasta şi Dumnezeu a arătat pe ascuns lui Avraam, ca prieten, o taină mare şi străină, căci prin această jertfă a devenit preot iar prin prefigurare[a jertfei], Dumnezeu l-a făcut profet. Dumnezeu Cel Preaînalt l-a în­ştiinţat, dar, că însuşi El va oferi pe Fiul Său Cel Unul-Născut din dragoste faţă de lume104, ca Dumnezeu, care S-a făcut om, să scoată din greşeală neamul omenesc. Aceasta a făcut-o cu­noscută prin a-i da în locul lui Isaac o oaie, în tufiş105, ca să fie jertfită.

Fiindcă oamenii neîncrezători sunt în măsură să nu creadă în naşterea Fecioarei cum ar puteasă nască aşadar un fiu fără vreo relaţie cu un bărbat, fiindcă este cu neputinţă pentru aceasta a arătat berbecul din tufiş, ca să se adeverească din această stranie [imagine]106, că prin voinţa dum­nezeiască orice poruncă a Sa devine imediat faptă.

Precum acolo cuvântul [Scripturii] a arătat oaia, astfel şi în Fecioara, Cuvântul [lui Dumnezeu] s-a făcut om107, şi cum oaia a fost legată de copac, astfel şi Cel Unul-Născut a fost ţintuit pe Cruce. Pentru aceasta şi Isaia strigă, spunând: „Ca o oaia a fost dusă la junghiere, fără să se audă vreun glas"108. Fiindcă şi Domnul [nostru Iisus Hristos] a spus iudeilor:

102 CRom. 12,1.

103CFc. 22,2.

104 Literal: de dragul lumii.

105 C. Fc. 22,13.

106 Literal: din acest paradox.

107In 1,14.

108 Is. 53,7.

47

„Avraam dorea să vadă ziua Mea, şi a văzut-o şi s-a bucurat"109, aşadar, de ziua pătimirii, prin prefigurarea lui Isaac, în mun­tele cel sfânt.

Binecuvântat este Dumnezeu, care le preînchipuie pe toate pentru noi în Sfintele Scripturi, pentru mântuirea noastră. Şi, de vreme ce a venit [în lume]110, a împlinit cuvintele Pro­feţilor, şi s-a urcat cu slavă la Tatăl Său, ca să ne închinăm în fiecare loc Tatălui, dimpreună cu Fiul şi cu Duhul [Sfânt], în veci. Amin.

109 In 8,56.

110 Referire în mod clar la întruparea Domnului.

Cuvânt despre Avraam şi despre Isaac

(al doilea cuvânt)

Isaac dintr-un pântece pustiu ca o plantă cu multe roade şi dintr-o femeie stearpă, ca un izvor de oameni, [a ră­sărit]; el a fost purtat în pântece, aşadar, spre făgăduinţă111, şi a crescut drept făgăduinţă pentru alţii112. A fost, aşadar, dăruit lui Avraam, însă el s-a păstrat pe sine însuşi în faţa idolatriilor, deoarece în persoana sa L-am văzut pe Fiul lui Dumnezeu.

Din cel drept, deci, se naşte mlădiţa cea dreaptă, ca să prevestească dreptate, adică, pe Hristos. Isaac a devenit înaintemergător al lui Hristos cu trei mii de ani înainte, fiindcă toate neamurile l-au recunoscut drept părinte.

A născut, dar, natura, ca să nască şi râvna; natura a născut pe om şi râvna a născut pe cel drept. S-au unit ambele, iar Isaac a devenit deplin în sfinţenie.

Dreptatea are trei chipuri: firea, înfăptuirea şi harul. Are, pe de o parte, firea, căci s-a tras dintr-o [mamă] stearpă, precum şi Hristos s-a născut din fecioară113; pe de altă parte, are înfăptuirea, căci a fost lipsit de răutate şi plin de bunătate pentru duşmani, după cum şi Hristos, atunci [când] a fost răstignit, Se ruga pentru duşmani114; avea şi harul, fiindcă, de vreme ce a fost dus spre jertfire, nu a murit115, după cum şi Hristos, de vreme ce a murit, a înviat din morţi.

La ce, oare, s-a gândit Avraam, atunci când i s-a cerut jertfă? Şi ce a crezut, când nu a plinit-o? S-a gândit la judecata

111 C. Fc. 16,1.

112 Cf Fc. 16,11.

113 C. Mt. 1,18.

114 C. Lc. 23,34.

115 C. Fc. 22,12.

49

Celui care i-a dat porunca, fiindcă şi-a schimbat gândirea, că a spus minciuni sau că nu ar fi putut să readucă la viaţă pe Isaac dintre cei morţi? Nu. Fiindcă, dacă el nu credea acest lucru, nu ar fi început jertfa, precum a spus Apostolul [Pavel]116.

Dar nu a arătat nici necredinţă, nici nu s-a smintit, ci a văzut că-l preînchipuie pe Hristos şi a înţeles, aşadar, scopul iconomiei. A văzut în fiul său pe Fiul lui Dumnezeu şi a înţeles semnificaţia tainei, iar experienţa sa a văzut-o drept folos pentru mulţi. Fiindcă până astăzi în preînchipuirea lui Isaac cred încă mai multe neamuri, decât în Hristos.

Despre aceasta, Hristos a spus în Evanghelie în ziua [aceea] că, [atunci] când Avraam a văzut acea zi, s-a bucurat117. Fiindcă, dacă nu o vedea, nu ar fi scăpat de ispitele la care ne-am referit mai înainte. Pentru aceasta, de altfel, s-a bu­curat mai mult, căci s-a găsit vrednic pentru un har îndoit, fiindcă a văzut, aşadar, pe Dumnezeu şi fiindcă a ales să fie preînchipuirea lui Hristos. El l-a dezlegat pe cel în care se ascundea Cel care s-a arătat. Avraam l-a luat înapoi pe fiul său nevătămat şi a arătat Crucea prin lemnele purtate de el. Deoarece nicăieri dumnezeirea nu a pătimit dimpreună cu trupul, aşa şi Isaac a fost primit înapoi, fără să fi păţit ceva. Dumnezeirea a locuit împreună cu Fiul, fără să pătimească nimic, fiindcă şi Isaac a fost jertfit sus pe altarul jertfei. Altarul, bineînţeles, a fost preînchipuire a Golgotei, iar lemnele preînchipuire, aşadar, a Crucii lui Hristos; Avraam a preînchipuit încuviinţarea Tatălui, iar cuţitul a fost modul prin care a socotit că trebuia să pătimească Fiul Său.

Spune Isaac: „Iată, foc şi lemne [sunt]. Unde este oaia, tată?"118. Dar şi Iisus a spus: „Părinte, dacă este cu putinţă, să treacă de la Mine paharul acesta"119. A tăcut copilul, de vreme

116 C. Evr. 11,17.

117 C. In 8, 56.

118 Fc. 22, 7.

119 Mt. 26, 39.

50

ce a înţeles voinţa tatălui; a tăcut şi Hristos, de vreme ce a spus: „Facă-se voia Ta, Părinte"120.

Să vedem, dar, Crucea şi să înţelegem semnificaţia jertfei. Să înţelegem, deci, că altarul lui Isaac este Crucea. Ca să se facă altar, precum spune Dumnezeu, din pietre necioplite121, pentru altarul Fiului Său, şi Legea [Vechiului Testament] a spus să nu se pună pietre şlefuite la [construirea] altarelor. Cunoaşte că Hristos Se jertfeşte pe un altar nefăcut de mână [ome­nească].

De ce, oare, a dorit aşa Dumnezeu? Ca să arate jertfa, că nu trebuie să o înfăptuiască din mâinile oamenilor; dimpo­trivă, oamenii trebuiau să zidească acele jertfelnice oriunde ar fi trebuit să ofere drept jertfă oile cele necuvântătoare. Jertfelnicul lui Hristos să-l zidească însă Dumnezeu, fiindcă a oferit pe Fiul Său de dragul neamului omenesc. Deoarece Ierusalimul l-a creat Dumnezeu şi nu omul122; în mod ase­mănător şi jertfelnicul lui Hristos l-a zidit Dumnezeu.

Cunosc părinţi care-şi pedepsesc copiii lor, jertfindu-i123, dar nu dedică altora jertfa. Astfel şi Dumnezeu a stabilit ca Fiul [Său] să aibă jertfelnic nu cu edificii umane, ci cu cele dumnezeieşti.

Cuvintele, deci, au asemănări, fiindcă cele în relaţie cu Hristos se referă la toţi. Asemănarea, desigur, la care ne-am referit, a fost folosită nu pentru ca să te sminteşti, ci ca să înţelegi semnificaţia, iar parabolele se spun nu ca să se mic­şoreze dumnezeirea, ci ca să se mărească.

Ascultă, deci, cele ce se spun în lumină şi nu spune cuvinte întunecate. înţelege lucrările luminii şi nu arunca întuneric în mintea ta. Am descoperit, desigur, că, în preînchipuire,

120Lc. 22,42.

121 C. Ieş. 20,25.

122 Cf. Evr. 11,10.

123 în afară de cazul lui Avraam, Sfântul Efrem se referă aici cel mai probabil la cazul lui Ieftae (Jud. 11,30-39).

51

se arată şi Crucea; în ceea ce Sfânta Scriptură a numit tufişuri124. Îl numeşte tufiş125, fiindcă nu provenea din pământ, ci a fost răsădit din cer. Se numeşte tufiş, fiindcă, pe de o parte, şi-a îndeplinit rolul pe pământ, iar pe de altă parte, îşi va extinde rădăcinile sale în ceruri. Dacă oaia era de la început în acel loc, ar fi fost acolo şi copacul, în orice caz mai înainte de creaţie. Dacă, însă, oaia s-a văzut acolo dintr-odată, este clar că şi copacul nu exista în locul acela.

O, dar, Păstorului celui minunat şi, o, Lucrătorului de pământ126, cel slăvit! Fiindcă nu este numai lucrător de pământ, ci şi Creator şi mare ocrotitor. Oare a adus, într-adevăr, copa­cul din cer? De unde oare a adus oaia? Ce? Are cerul pă­mânt, încât să încolţească plantele? Hrăneşte animalele necuvântătoare, încât să ofere oaia? Cum, deci, Dumnezeu este Păstorul şi lucrătorul sufletelor raţionale? Căci, pe de o parte, EI este Păstorul celor care înfăptuiesc [faptele cele bune] şi care oferă dispoziţiile Legii şi ale profeţilor şi darurile Evangheliilor, în timp ce, pe de altă parte, ei se păzesc de uneltirile demonilor şi de patimile trupului.

De unde, dar, a adus tufişul şi oaia? Ar spune cineva, poate, că din Paradis; eu însă nu spun aceasta. Fiindcă Para­disul nu a fost dat pentru prefigurare, ci în mod real; cum nici nu a fost dat pentru vreo asemănare vremelnică, ci pentru a fi o realitate stabilă. Desigur, Cel care a spus „Să dea pă­mântul din sine verdeaţă127 şi fiinţe cu viaţă în ele"128, El însuşi este Cel care a spus şi s-au făcut [toate]129. Fiindcă Cel care a

124 Cf Fc. 22,13.

125 în originalul grecesc apare (Jjutov, aşadar, copac. Noi l-am redat prin tufişuri, urmând linia cunoscută în traducerile româneşti ale textului biblic.

126 Literal: agricultor.

127 Fc. 1,11.

128 Fc. 1,20.

129 C. Ps. 148, 5.

52

creat mulţime de oameni într-o clipită, nu a împrumutat oaia de la cineva, cum nici nu avea nevoie să o ia de la vreun lucrător şi nici nu avea nevoie să sădească copacul; ci imediat a dat-o nouă prin cuvântul Său.

De la profet[ul Iona], aşadar, am învăţat deopotrivă ade­vărul. Căci Dumnezeu a poruncit vrejului să se ridice dea­supra capului său [lui Iona]130, iar în deşert, a spus pietrei şi a izvorât apă131. Fiindcă porunca lui Dumnezeu nu are nevoie de vreo pricină, cum nici de loc şi de timp.

De aceea, toţi cei care spun că materia este cauza ele­mentelor lumii, a varietăţilor şi a neamurilor, să înveţe, deci, din toate acestea. Fiindcă Dumnezeu nu a separat ma­teria în întâmplarea lui Ioan, încât partea uscată a ei să o facă pământ, iar partea lichidă să o facă aer; partea lichidă a materiei să se schimbe în apă, în timp ce partea uscată a ei, foarte subţire, să o schimbe prin foc. Din mişcările inactive ale celor patru elemente la care ne-am referit, pe de o parte, materia uscată îşi va menţine starea uscată, iar pe de altă parte, partea fierbinte şi uscată se va menţine în roade lichide; materia grea şi cea lichidă se va păstra în plante ne­roditoare, iar materia uşoară şi lichidă în plante roditoare. Din puterea fiecăruia vor ieşi deosebirile celor uscate şi lichide, precum şi forma legumelor, şi a ierburilor, şi a rădăcinilor. Numai din materia uscată s-a separat puritatea pentru cre­area celor purpurii şi a grâului; din materia umedă puritatea s-a separat în orz şi miere, şi în varietatea ovăzului, iar din materia grea în diferite feluri de legume. De asemenea, din materia lichidă şi uşoară, cea care este puţin caldă, s-a separat în ceapă, iar materia caldă în legume şi în toate cele pi­cante; cele mai uşoare şi lichide s-au distins în dovlecei, cas­traveţi şi ardei. Ajunge, de altfel, cuvântul despre toate acestea, dacă aş vrea să ofer o interpretare fiecărui element în parte.

130 Cf. Iona 4, 6.

131 Cf. Ieş. 17, 6.

53

Dacă Dumnezeu a divizat, deci, materia, aşa cum spun grecii, în părţi şi în specii, din ce au fost create tufişul şi oaia?132 Din ce a fost creat dovleacul?133 Iar într-o altă situaţie: din ce au fost create mulţimile de păsări nenumărate?134 Şi de unde s-a arătat apa în piatră135, iar izvorul în falca măgarului?136

După cum le-a creat pe toate acestea din nimic, fiindcă nu le-a transferat odată cu trecerea timpului, încât să Spu­neţi mai apoi că le-a însuşit din fire, tot aşa şi pe acestea le-a creat din nimic, fiindcă nu este materia mai sus decât toate cele inteligibile. Dacă, desigur, în ceea ce priveşte puterea, rapiditatea, şi înţelepciunea137 acestea sunt mai sus, şi ele au fost create, totuşi, din nimic, cine se va îndoi pentru cele in­ferioare şi cele schimbătoare? însuşi [Apostolul] Pavel a spus: „Cele care se văd sunt trecătoare, în timp ce cele ne­văzute sunt veşnice"138, deoarece cunoştea într-o oarecare măsură că mare este diferenţa dintre existenţele cereşti şi cele pământeşti.

în continuare, de vreme ce ne-am întors la chestiunea noastră, să spunem care a fost cuvântul lui Isaac, ca să învăţăm taina lui Dumnezeu. Era tăcut şi întristat din cauza junghierii, prefigurându-l pe Cel care nu răspundea şi tăcea139, pe Cel care era răstignit şi Se ruga Părintelui [ceresc] pentru cei care L-au omorât140.

Dar oaia nu s-a născut din sămânţă, ca să prefigureze pe Cel care urma să Se nască din fecioară. Berbecul de un an stătea prins cu coarnele [în tufiş], fiindcă şi Cel care a rămas

132 C. Fc. 22,13.

133 C. Iona 4, 6.

134 Cf. Ieş. 16,13.

135 Cf. Ieş. 17,6.

136 Cf Jud. 15,19.

137 Aici Sfântul Efrem face referire la puterile cereşti.

138 ICor. 4,18.

139 Cf. Mt. 26, 59-63.

140 Cf. Lc. 23, 34.

54

să fie răstignit pentru neamul omenesc, a fost dus [la moarte], legat fiind de bunăvoie. Nu a fost nimeni care să-i fi dat oaia, decât numai Dumnezeu; şi pe Hristos nu L-ar fi răstignit omul, dacă nu exista voinţa Tatălui. Berbecul stătea, de vreme ce coarnele şi picioarele din faţă au rămas înţepenite în tufiş, ca să arate Crucea; el oferă, aşadar, o preînchipuire desă­vârşită. Coarnele berbecului simbolizează harul, iar picioa­rele din faţă prefigurează întinderea mâinilor, fiindcă taina lui Hristos a fost realizată prin intermediul lui Dumnezeu şi al faptelor neprihănite.

O, tainele cele mari, care sunt ascunse în prefigurări lipsite de importanţă! O, dumnezeire, care, prin a sa hotărâre, s-a apropiat de curăţirea păcatului! O, mare putere, care ai râs pentru necugetarea diavolului! Isaac este condus spre altar, dar [până la urmă] oaia se junghie; copilul a vorbit, iar ber­becul era nevăzut; tânărul se lupta, dar încununat a fost berbecul. Isaac se lupta pentru ca să obţină harul cel mare;

când însă berbecul s-a făcut vizibil, chestiunea s-a răsturnat. Oaia s-a arătat şi a ascuns taina de Isaac; mielul a fost jun­ghiat,iar tânărul trăieşte din nou. Isaac a regretat când oaia s-a arătat; păstrându-se berbecul, copilul a fost eliberat.

Toate acestea, deci, au fost făcute pentru Cel care a rămas să împlinească taina Crucii. Fiindcă, dacă-l aseamănă cineva cu predarea lui Hristos la moarte, imediat şi Isaac ar fi murit ca să ofere mărturie celor care nu cred. Când a venit, dar, Hristos, au fost omorâţi pentru un singur Isaac mulţi copii de-ai lui, ca să se împlinească taina lui Isaac. Murind aceştia pentru Hristos, ei au înspăimântat iadul, fiindcă, deşi erau nevinovaţi, ei au pătimit de dragul lui Hristos, chiar fără să-şi dorească.

Când a văzut aceasta, aşadar, s-a minunat şi moartea, căci nu intenţia a dat mărturie despre evlavie, ci firea prin cuvântul cel de neexprimat. Moartea a înţeles, deci, că Zidi­torul a pus înainte firea cea lipsită de experienţă să se lupte

55

pentru harul Său, iar duşmanul a crezut că firea a fost creată la întâmplare. Creatorul a cunoscut, desigur, mărturisirea firii şi a primit mărturia ei. Dumnezeu care a spus ca Isaac cel lipsit de experienţă să fie adus pentru junghiere, iar prin a sa pre­figurare să împlinească jertfa Sa supremă, El însuşi a acceptat şi taina lui Hristos, prin junghierea pruncilor. Căci aşa cum Dumnezeu aude, oamenii nu aud în felul acesta. Ioan, mai înainte de a se naşte, a profeţit, săltând în pântece141, cu o bu­curie de neexprimat142. După spusele Apostolului, şi pruncii, tăcând, au dat mărturie despre Hristos. Iacob şi Isav se băteau într-un mod supranatural143, descoperind intenţiile lor. Cum, deci, martirii lui Hristos, cu toate că erau prunci, nu s-ar fi luptat pentru harul Său? Isav şi Iacob au profeţit pentru ei înşişi, iar pruncii au dat mărturie pentru Hristos. Iacob îl ţinea pe Isav de călcâi144, iar ceea ce firea a prezis, aceea s-a şi înfăptuit. Acest lucru s-a petrecut şi cu pruncii: firea a pătimit şi firea a mărturisit; a urmat însă şi intenţia. Fiindcă omul îşi are intenţia în acord cu firea; intenţia nu îi dă omului firea.

O, fire, care vorbeşte cu tăcere şi are înlăuntrul ei profeţia despre cele viitoare! Şi atunci când pruncii s-ar fi maturizat ei ar fi dat mărturie, deoarece firea l-a arătat pe Iacob că lu­crează în acord cu intenţia pe care o avea firea.

în trei zile Avraam a ajuns la locul cel sfânt145, arătând astfel învierea pe care Isaac a cunoscut-o. Căci în acord cu voinţa sa, el a murit şi a înviat a treia zi. Când a ajuns, deci, la locul acelei sfinte junghieri, a văzut în acel loc şi taina cea ascunsă: Crucea, aşadar, şi învierea, şi cum s-a petrecut

141 C. Lc. 1,44.

142 Cf I Pt. 1, 8.

143 Cf. Fc. 25, 22. Referire la cei doi copii gemeni ai Rebecăi, care se zbăteau în timpul sarcinii, prefigurând două popoare şi că cel dintâi născut va sluji celuilalt frate.

144 Cf Fc. 25, 26.

145Cf. Fc. 22, 4.

56

cu Hristos. Jertfelnicul lui Isaac a fost în loc de mormânt. Acolo pe jertfelnic, de vreme ce a fost pus ca să moară, deci de acolo el a ieşit viu şi a văzut taina Crucii, fiindcă mielul era atârnat.

■ Crucea a devenit unealtă Celui care a rămas să mântuiască neamul nostru, fiindcă El l-a eliberat pe Isaac. Atunci Hristos l-a salvat pe Isaac de mormânt, după cum în acelaşi mod a mântuit pe sfinţi din iad146. Cele care s-au petrecut, aşadar, cu Isaac, cuprind multe taine.

O, taina cea străină! Acolo jertfelnicul a fost şi mormânt; iar lui Hristos, mormântul i-a fost şi jertfelnic. în înviere, acolo a fost prezent mormântul şi jertfelnicul, ca să se împlinească cuvântul lui Isaia, că îngroparea Sa va fi cinstită147.

Un astfel de eveniment, că mormântul Său va deveni jertfelnic, iar jertfelnicul mormânt, ce prefigurează deci? Nimic altceva decât faptul că pământul a devenit cer, iar cerul a devenit pământ. Fiindcă Domnul însuşi a împăcat pe cele cereşti cu cele pământeşti148, pentru aceasta şi îngerii au coborât. din cer pe pământ. Când însă s-a întâmplat aceasta? Când mulţimea îngerilor s-a arătat şi au strigat din cer, spunând: „Slavă întru cei de sus lui Dumnezeu şi pe pământ pace"149. De asemenea, că pământul a devenit cer aceasta s-a petrecut când, prin moartea Sa, Hristos a urcat la ceruri sufletele sfinţilor. „Căci Eu, când Mă voi înălţa spune [Hristos] pe toţi îi voi atrage spre Mine"150. Ai văzut cum a aşezat pe fiecare lângă celălalt? Cum a pus pământul în ceruri şi pe pământ pacea, adică, cerurile?

Iar Avraam şi Isaac au urcat singuri în locul care le-a fost arătat151, fiindcă au lăsat asinul şi pe robi la poalele muntelui152.

146 C. Mt. 27,52-53.

147 Cf. Is. 11,10.

148 Cf. Ef. 2,14.

149 Lc. 2,14.

150 In 12,32.

151 Cf. Fc. 22,8-9.

152 C. Fc. 22,5.

57

Şi la înviere, aşadar, când două femei vor fi la moară, una va fi luată, iar cealaltă va fi lăsată153. Robii păcatului, aşadar, sunt lăsaţi pe pământ, aşteptând judecata, iar toată trăirea za­darnică şi fără de valoare a vieţii sunt prefigurate de asin, care nu salvează pe nimeni. Căci dimpreună cu trupul său se pierde întreaga existenţă. Şi Pavel spune, de asemenea, că vom fi răpiţi în nori154.

Şi slugile vor fi primite în muntele lui Isaac. Acolo ele vor vedea crucea şi învierea. Eu spun că muntele acesta este raiul; acesta este pământul celor vii, despre care s-a spus că-l vor moşteni cei blânzi155. în privinţa faptului că raiul este mai sus decât acest pământ, Apostolul spune că „a fost răpit în rai"156; răpirea aceasta face cunoscută, aşadar, înălţimea. Pentru aceasta, fiindcă era inaccesibil pentru oameni, Dumnezeu l-a făcut accesibil prin intermediul răpirii. Dar şi în cartea Facerii se spune că patru râuri izvorau de acolo157. însă apa nu poate să izvorască dintr-un loc jos şi să meargă spre cel mai înalt loc. Şi râul Gihon158 coboară prin Tebaida, care este o ţară de munte, spre Egipt, şi de aici este vizibil că el co­boară spre Etiopia; el coboară, deci, din cel mai înalt loc.

De acolo vin sfinţii, părăsind toate uşurinţele şi deşer­tăciunea vieţii; căci slugile sunt uşurinţele slujirii lumii, transportând focul şi lemnele, aşadar, faptele, cuvintele, gân­durile. Trei sunt cele care, desigur, reuşesc datorită credinţei în Sfânta Treime; fiindcă vor avea la înviere tot sufletul, şi trupul, şi duhul159. Spun, de asemenea, că acestea trei sunt incluse în unul. Fiindcă martirii a ridicat pătimirile lor, pornind

153 Mt. 24,41.

154 Cf. 1 Tes. 4, 17.

155 C. Mt. 5, 5.

156 1 Cor. 12,4.

157 C. Fc. 2,10.

158 Cf. Fc. 2, 13. „Gihon" era denumirea ebraică pentru râul Nil.

159 C. 1 Tes. 5, 23.

58

către Hristos. Lemnele, dar, şi focul, şi cuţitul sunt mijloacele prigonitorilor. Dacă cineva va spune că poartă chinurile, o spune şi Pavel că fiecare îşi va purta sarcina sa160. De ase­menea, se spune că „iată omul şi lucrarea sa". Desigur, şi Domnul a spus: „Am venit să aduc foc pe pământ"161; iar în alt loc a spus: „Nu am venit să aduc pace, ci sabie"162. Dar Apostolul [Pavel] a spus că Duhul Sfânt şi sabia sunt una: „Să luăm şi sabia Duhului, care este cuvântul lui Dumnezeu"163.

Sfinţii Duhului Sfânt, avându-L pe El în ei, părăsesc viaţa dimpreună cu lemnele şi ridică în mod duhovnicesc Crucea lui Hristos, îndepărtaţi fiind de lume prin cumpătare. Vorbind însă şi despre Isaac, trebuie să spun în continuare şi despre tufiş. Numele copacului este tufiş. Sfânta Scriptură însă nu obişnuieşte să ofere numele niciunui copac; nici al cedrului, nici al chiparosului, nici al pinului, nici al molidului, nici al plopului, nici al platanului, nici al altui copac dintre toţi copacii. Ce este oare acest copac şi de unde a venit? Şi de ce numele lui este straniu?

Să vedem, dar, cum este interpretat tufişul. Putem oare să descoperim urme pentru interpretare, deoarece are o sem­nificaţie neclară?164 Pe de o parte, are o semnificaţie neclară, iar pe de altă parte, una puternică; dar ambele se armonizează, fiindcă Crucea ne-a dăruit nouă iertarea păcatelor noastre şi ne-a dat puterea să ne opunem duşmanului.

Credem că tufişul este lemnul şi, de asemenea, înţelegem că acest copac este straniu şi că nu este nimic asemănător cu el decât pomul cel îndoit. Acest lemn este unul îndoit, căci Crucea are o biruinţă îndoită: oferă viaţă celor care cred în ea şi moarte celor care nu cred.

160 C. Gal. 6,5.

161 Lc. 12,49.

162Mt. 10,34.

163 Ef. 6,17.

164 Cf. Fc. 2,9. Referire aici la pomul cunoştinţei binelui şi răului.

59

Pe de o parte, lemnul a fost în cazul lui Isaac iertare pentru oameni, iar pe de altă parte, putere pentru sfinţi, ca să lupte împotriva demonilor. De asemenea, el a fost iertarea pentru cei care cred, putere însă pentru necredincioşi, fiindcă are puterea să-i pedepsească în Ziua Judecăţii. Dar şi lemnul Paradisului avea o puterea îndoită: oferind unora cunoaş­terea binelui şi a răului, iar altora cunoaşterea lui Dumnezeu şi a oamenilor.

Avraam a văzut tufişul; fiindcă, prin intermediul aces­tuia, Dumnezeu a arătat că Isaac nu va fi lăsat să moară. Şi Isaac a înţeles faptul că Dumnezeu se va mulţumi cu tăce­rea şi el va câştiga plata cea desăvârşită a răbdării.

întorcându-ne din nou la slugi165, vedem că asinul era împreună cu ele. Vederea [aceasta] se referă la timpurile cele îndepărtate, după cum a spus şi profeţia lui Daniel166. Ca şi cum s-ar întoarce de la templu, ei au ajuns la casa lor, de vreme ce taina s-a desăvârşit. Avraam a fost preotul, iar Isaac animalul închipuit al junghierii. Berbecul, deci, a desăvârşit mâna slujitorului, încât Isaac, care a fost preînchipuire, a ajuns să profeţească despre Cel care va veni, va muri şi va învia; care se va jertfi şi care nu va fi prins de stricăciune, care nu va fi primit şi nu va rămâne pe pământ.

Avraame! Eşti fericit, fiindcă prin tine şi fiul tău Hristos s-a preînchipuit. Fericit eşti, căci tu, omul din Caldeea, ai venit în pământul Canaanului, ca să propovăduieşti locui­torilor lui despre cele cucernice şi, prin intermediul răbdării, ai devenit, pe de o parte, apostol, iar pe de altă parte, profet, prin intermediul harului. Ai devenit, de asemenea, strămoşul, fiindcă ai fost primul care a cinstit167 evlavia şi ai devenit desăvârşit, fiindcă te-ai arătat drept în multe ispite.

165 Cf Fc. 22, 19.

166 C. Dan. 8, 17,19, 26.

167 Literal: ai început.

60

Să ne bucurăm, dar, şi noi dimpreună cu tine, când Hristos va veni cu slava Sa. Acestuia se cuvine slava, dimpreună cu Tatăl şi cu Duhul Sfânt, acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin...

Cuvânt despre Avraam

Mă înspăimântez să vorbesc despre Avraam, fiindcă este mai presus de cuvântul meu; dar promisiunea mă împinge din nou şi mă trage ca o navă spre amintirea ei; mă tem, deci, de marea virtuţilor sale. Cum aş putea, aşadar, să mă refugiez în porturi, atât timp cât am început să călătoresc pe asemenea drumuri? Astăzi însă să vedem, dacă cel drept a rămas până la final în aceeaşi stare.

Care a fost, aşadar, porunca? „Ia-l pe fiul tău cel iubit, pe Isaac, aşadar, pe care mult îl iubeşti, şi adu-l ca jertfă, pe un munte pe care ţi-l voi arăta"168.

Cum nu s-a tulburat Avraam şi numai la auzul acestor cuvinte? Cum a rămas încă liniştit? Cum de nu a rămas fără de glas? Cum nu şi-a pierdut dintr-odată cuvintele sale? Cum de nu a spus din mânie durerea sa? „Acesta este, Stăpâne, darul supunerii mele faţă de Tine? Acesta este rodul cel mare al evlaviei mele? Acesta este darul plecării mele într-o ţară străină169 din cauza Ta? La această încercare nu am strigat oare cu răbdare? De dragul Tău lipsit am fost de ţara mea, şi de averile, şi de familia mea. Tu mi-ai dat un fiu fără să mai nădăjduiesc; Tu mi-ai promis că-mi vei da la naşterea lui multe bunuri170.

Acesta este sfârşitul celor pe care mi le-ai promis? îţi vei mai ţine promisiunea Ta că, «prin Isaac, vei dobândi urmaşi»171. Dacă moare el, cum vei mai putea să înfăptuieşti adevărul

168 Fc. 22, 2.

169 C. Fc. 12,1,4.

170C. Fc. 12, 7.

171 Fc. 21,12.

62

promisiunii? Dacă dispare începutul, cum vei putea să continui neamul? Dacă ai vrut să-l iei, de ce atunci l-ai dăruit? Era mai bine ca femeia mea să rămână stearpă; mai bine era să nu se vindece durerea neputinţei naşterii de copii a Sarrei. Aş fi fost norocos, dacă nu aş fi dobândit atunci harul. Starea mea ar fi fost mult mângâiată; şi gândindu-mă că sunt lipsit ca şi alţii, ar fi fost răbdător.

Acum însă oricine, referindu-se la numele lui Avraam, ar fi adăugat şi denumirea de ucigaş de copil. Să nu fac eu o astfel de faptă. Să nu fac eu pentru oameni o povestire lipsită de sfinţenie. Dar, de vreme ce mi-ai cerut [să-ţi po­vestesc despre Avraam], îţi voi spune ceea ce ştiu. Primesc, deci, să îţi spun. Însă nu pune junghierea pe seama lui Avraam. Nu-l dispreţui pe părintele cel sfânt şi condamna pentru junghierea fiului său. Cum nici nu mă socoti pe mine uci­gaşul copilului, din a cărui sămânţă sunt. Fiindcă cine se va întrista de cel care a fost rănit de el însuşi? Cine va călăuzi mâna cea tremurândă a tatălui, care nu şi-a plâns fiul? Cine va considera prieten pe cel care a luptat cu cele ale sale?

Voi pleca şi eu din viaţa [aceasta], îngropat dimpreună cu fiul meu. Rămăşiţele lui, aşadar, sângele copilului, care a fost vărsat în jurul unui mormânt, să devină acoperământ72 pentru cele ale mele. Vom păşi împreună în iad. Am fost sepa­rat de fiul meu în timp ce el trăia? Să locuiesc dimpreună cu el măcar acum când a murit. Moartea să accepte, în acelaşi timp, pe părintele cel bătrân şi pe fiul său cel tânăr, care s-a născut din el. Cu ce ochi voi privi pe mama cea nefericită a copilului?".

Acestea le-ar fi spus oricine, în locul lui Avraam. Dreptul însă niciodată nu a spus din acestea, cum nici nu a cugetat [la ele], ci, dimpotrivă! S-a oferit lui Dumnezeu pentru junghi­erea copilului său, jertfă care a ieşit din porunca Sa. „Ridică-te,

172 Literal: învelitoare.

63

Avraame, mâine dimineaţă", spune Sfânta Scriptură, „şi pune samarul pe asinul tău. Ia încă împreună cu tine şi pe doi robi şi pe Isaac, fiul tău, şi tăind lemne pentru jertfă, ridică-te şi pleacă"173. Nu i-a spus mamei despre junghierea cea vii­toare a fiului ei ia aminte ce urmează să se întâmple! ca să nu se descopere fapta cea îndrăzneaţă, ca să nu se îngroape şi ea însăşi cu lacrimi pentru cel care s-a născut din ea, ca să nu-l petreacă pe fiul ei, care se îndrepta spre moarte; ca să nu meargă cu cel care nu s-ar mai fi întors; ca să nu se bucure de ultima vedere prin ultime sărutări.

O, sufletul cel de diamant al dreptului Avraam! „Desigur, am încredere în virtutea femeii; mă tem însă de puterea firii ei celei slabe şi de înfruntarea unui asemenea moment, care este greu de realizat. Pătimirea este cea mai puternică, şi mă tem ca nu cumva luptând, să cedez. Poate nenorocirea va distruge voinţa. Să înfăptuiesc junghierea lui Isaac. De vreme ce ştie motivul, îl va filosofa cu vitejie, pe măsură ce faţa cea iubită nu se va mai vedea".

„Şi în a treia zi a ajuns la locul unde Dumnezeu i-a po­runcit"174. O, timpul pedepsirii! O, nenorocire continuă! Toate cele pe care le presupune războiul, crezi că Avraam le-a acceptat? Cum oare s-a luptat în el evlavia şi firea? „Nu îţi pare rău, bătrâne, de copilul tău, de vreme ce în afară de el nu mai ai pe nimeni? Nu eşti tu părinte şi în ceea ce priveşte voinţa? Plimbi copilul tău şi îţi mânjeşti cuţitul tău cu sângele lui? Gândeşte-te bine pe care fiu te grăbeşti să-l ucizi şi faţă de care te înarmezi atât de mult. Gândirea mea s-a făcut ca un animal sălbatic? Te temi de Cel care a dat porunca? Cel care ţi-a poruncit este Iubitor de oameni".

173 Fc. 22,3.

174 Fc. 23,4.

64

Şi de vreme ce firea se opunea, aşa cum este şi normal la un asemenea argument, din nou însă evlavia a ridicat obiecţii împotriva înţelepciunii sale. „Avraame! Dumnezeu porunceşte şi existenţa cuiva, şi naşterea. Ai ceva, pe care nu l-ai primit de la Creatorul? Nu trebuie, deci, să preferi ceea ce ţi-a fost dat, mai mult decât ceea ce oferi. îl iubeşti pe fiul tău? Dacă îl iubeşti pe fiul tău, a mea este dorinţa. Nimeni nu poate să nesocotească porunca Stăpânului său şi să nu îi ofere pe cel pe care-L doreşte. Pentru care motiv nu vrei să-l oferi de bunăvoie? Nimeni nu este singur, dacă este împreunăvieţuitor cu Ziditorul. Te înţeapă acul afecţiunii părinteşti? Nu trebuie unui rob ca firea să biruiască voinţa stăpânului său. Aşa cum Stăpânul ţi-a dat odată un fiu, dincolo de orice raţiune, îţi va da, dacă va dori, şi pe al doilea." Astfel de gânduri îi împărţeau în mod egal sufletul său.

Imediat ce a ajuns la locul unde Dumnezeu i-a poruncit, Avraam a luat lemnele jertfei şi le-a pus pe umerii lui Isaac, fiul său175. Pentru care motiv a luat lemnele şi ce jertfeşte? Oare copilul este mai cucernic decât tatăl? De ce l-a încărcat cu lemnele, dacă peste puţin timp îi va junghia trupul său? Au luat, deci, şi foc în mâinile lor, şi cuţit, şi aşa au plecat împreună176. Isaac, văzând însă că lemnele sunt în faţa lui, că focul este aprins, că pumnalul este ascuţit, dar că oaia nu este nicăieri, a întrebat pe tatăl său: „Părinte, iată, focul şi lemnele. Unde este oaia pentru jertfă?"177. A răspuns, dar, Avraam: „Dumnezeu va purta de grijă, copilul meu, pentru oaia de jertfă"178. Răspunsul [acesta] a fost profeţie, fiindcă nu a fost înştiinţat despre minunea care cu adevărat a fost decisă de Dumnezeu. „A făcut, dar, Avraam un jertfelnic şi

175 C. Fc. 22,6.

176 fc. 22,5.

177 Fc. 22,7.

178 Fc. 22, 8.

65

legând picioarele lui Isaac, l-a aşezat deasupra lemnelor. După aceea şi-a întins mâna sa ca să-l junghie"179.

Isaac însă nu era mirat absolut deloc de cele care se petreceau. Nu s-a tulburat pentru că a fost pregătit pentru junghiere. El a rămas plin de răbdare, ca şi cum s-ar fi petrecut cu altcineva cele care trebuiau să se petreacă cu el însuşi. A simţit mai degrabă bucurie, fiindcă ar fi fost adus jertfă lui Dumnezeu. De vreme ce mâna şi cuţitul erau înălţate, iar moartea era atât de aproape, dintr-odată un oare­care vuiet a venit din cer: „Avraame, Avraame180, aşteaptă! De ce te grăbeşti atât de mult să înfăptuieşti fapta, de dragul Meu? Opreşte-te!".

Priveşte avântul bătrânului, care deşi era reţinut din cauza feluritelor piedici, avea încă puterea să înfăptuiască cu iuţeală. Cuvântul l-a împiedicat; râvna s-a aprins. Dum­nezeu, care a dat poruncă, a suprimat-o [acum]: „Să nu-ţi întinzi mâna ta asupra copilului181, şi să nu atingi darul Meu. Vrei să îndeplineşti porunca Mea? Doreşti să mărturiseşti că ai oferit ceea ce ţi-am cerut? Primeşte har. Am primit darul [tău], căci ai înfăptuit junghierea. Dar vei spune: «Isaac, copi­lul meu, este aşezat pe jertfelnic». Eu socotesc că junghie­rea s-a făcut; am acceptat junghierea credinţei tale. Iar dacă acum trăieşte, pentru Mine însă el a fost junghiat. Eu ţi-am dăruit acest fiu, în locul altuia. Să consideri această naştere a sa ca o a doua naştere. întâia oară s-a născut în afara duhului, astăzi va trăi în mod neaşteptat. Doresc, aşadar, râvna şi nu jertfa. încerc purtarea şi nu cer junghierea. Nu lepăd lucrul pe care l-ai adus pentru Mine; nu tai copacul, din care aştept roadele dreptăţii de la mulţi oameni. Nu fac să dispară rădăcina care va da, la puţin timp după, în ceea

179 Fc. 22,9-10.

180 Fc. 22,11.

181 Fc. 22,12.

66

ce priveşte firea Sa omenească, pe Fiul Meu Cel Întâi-Născut. Nu admir lupta, ci descopăr porunca Mea pentru cei drepţi ai Mei. Lepăd jertfele animalelor celor necuvântătoare182, şi voi primi oare jertfele celor cuvântătoare? Nu doresc moar­tea celor păcătoşi183 şi voi dori oare junghierea celor drepţi? Eu urmăresc să-ţi ofer o oaie necesară pentru junghiere. Prin prefigurarea ta ai rostit adevărul tuturor minunilor care se vor petrece în ceruri. Avraame, am şi Eu un Fiu, Unul-Născut, care este necunoscut. Fiindcă tu ai dat pe fiul tău, fără să îţi pară rău, şi Eu îl voi oferi peste puţin timp pe Fiul Meu Cel Unul-Născut. Tu l-ai adus pe fiul tău pentru mine, iar Eu îi voi da Fiului Meu firea ta omenească. Tu l-ai adus ca jertfă pe cel de acelaşi neam cu tine; Eu însă îl voi oferi pe Cel de o fiinţă [cu Mine]. Fiul Tău S-a născut din cea stearpă, dar Fiul Meu Se va naşte la puţin timp din fecioară. aici se junghie oaia cea necuvântătoare, după puţin timp va fi jertfit Mielul cel dumnezeiesc. Aici jertfa s-a făcut cu lemnul copacului; după puţiq timp ea va fi făcută cu lemnul Crucii. Denumirea acestui arbust este tufiş, care în­seamnă iertare; asemănător, deci, cu numele pentru lemnul Crucii care înseamnă iertarea păcătoşilor. Acestuia de acum, i s-a dat numele din ceea ce s-a petrecut, dar celui care va veni la puţin timp din ceea ce se va făptui. Pe acesta va fi primit berbecul, pe aceea se va jertfi Hristos. Berbecul acesta se junghie pentru Isaac care a fost în pericol; Hristos Se va răstigni pentru lumea întreagă. Fiul tău a aşteptaţ trei zile cu răbdare moartea cea nerăbdătoare, dar Fiul Meu după acelaşi număr de zile va primi moartea cea adevărată pentru voi. Fiul Tău a aşteptat, desigur, să moară, dar nu a murit; dar Fiul Meu, bineînţeles, va muri, dar nu va suferi stricăciune. Isaac a fost condus la moarte, dar nu a murit. El însuşi

182 C. Is. 1,11.

183 C. Iez. 18,23.

67

a fost condus la pătimire în ceea ce priveşte ceea ce tu ai dorit pentru el, dar nu a pătimit din cauza piedicilor puse. Desigur, Fiul Meu Cel Unul-Născut a pătimit în ceea ce priveşte cele văzute, însă nu a pătimit în ceea ce este considerat nevăzut184".

„Şi cum şi-a ridicat Avraam privirea, a văzut dintr-odată un berbec că şi-a încurcat coarnele sale într-o plantă, care se numeşte tufiş"185.

Cu adevărat, Hristos a spus iudeilor: „Avraam, părintele vostru, s-a simţit bucuros, căci a rămas să vadă ziua Mea; a văzut-o şi s-a bucurat"186.

Lui Hristos I se cuvine slavă în veci. Amin.

184 Cu siguranţă, aici, autorul sirian are în vedere relaţia dintre firea umană (văzută) şi firea dumnezeiască (nevăzută) în Persoana Mântui­torului Hristos.

185 Fc. 22,13.

186 In 8, 56.

Cuvânt despre Lot şi despre încredinţare

Fiindcă cei înclinaţi spre plăcerile trupeşti au inima lor slabă spre lăcomie şi ochii lor sunt plini de [imagini] adulterine şi nesăţioase pentru păcat187, ca să fie robi ai stri­căciunii188, neagă asemenea cuvinte şi spun: „Aşadar, poate numai noi slujim patimii? Multora se întâmplă lucrul [acesta], nu numai necunoscuţilor, ci şi celor renumiţi". Şi ei cred că găsesc justificare în acest argument. Noi însă să ne temem de cel ce crede conform faptei sale189; căci noi când plecăm de aici, trebuie să fim judecaţi pentru toate câte am făcut în această viaţă. Iată că zilele noastre trec ca umbra de seară.

Aşadar, având [ca] ţintă a noastră viaţa sfinţilor, să în­dreptăm corabia190 noastră spre această ţintă, ca să ajungem în final la limanul cel liniştit şi să ne desfătăm în veci, în viaţa veşnică. Fiindcă aceste cuvinte sunt cuvintele oameni­lor păcătoşi la minte.

Să ascultăm, dar, Sfânta Scriptură, care spune: „Oare voi ascunde Eu de Avraam, robul Meu, acestea pe care le voi face? Strigătul Sodomei şi Gomorei s-a înmulţit, şi pă­catele lor sunt foarte mari"191. Şi a plecat Domnul, [deşi] abia a încetat să vorbească lui Avraam. Şi doi îngeri au ajuns seara la Sodoma, iar Lot i-a primit în casa sa. Sodomiţii, locuitorii cetăţii, cu toţii împreună, tineri şi bătrâni, au înconjurat casa lui şi strigau de afară pe Lot şi îi spuneau: „Unde sunt băr­baţii care au intrat în casa ta noaptea? Scoate-i afară la noi,

187II Pt. 2,14.

188 IIPt. 2,19.

189 C. I Pt. 1,17.

190 Sensul corăbiei (orxdcpoc, to) este cel de viaţă.

191 FC. 18,17; Fc. 18, 20.

69

ca să ne destrăbălăm împreună cu aceştia"192. însă dreptul Lot nu s-a speriat când a văzut mulţimea lor, şi nici nu a predat în mâinile nelegiuiţilor pe aşa-zişii străini şi călă­tori, cu toate că nelegiuiţii urlau ca nişte câini înaintea lui. Căci prefera să fie ucis înaintea uşii casei sale, decât să fie părtaş la nelegiuirea lor. A purtat, aşadar, platoşa credinţei şi a rămas apărător al cucerniciei. Aceia însă, aţâţaţi de obiceiul cel rău, constrângeau pe bietul Lot, şi s-au apropiat ca să spargă uşa. Atunci cei doi bărbaţi au întins mâinile lor şi l-au tras pe Lot înăuntru şi au închis uşa casei. Şi pe aceştia care erau înaintea uşii i-au pedepsit cu orbirea, pe cei mici şi pe cei mari, şi ei în zadar au sperat să găsească uşa193.

Aşadar, cine este acesta care spune că nu este nimic păcatul acestei fapte respingătoare? Desigur, dacă se pretinde că această faptă nu este nimic, învinuim pe Dumnezeu pentru nedreptate, căci s-ar zice că distruge oraşul sodomiţilor fără motiv. Ascultând, aşadar, adevărul, să păzim pe cei ai noştri de orice păcat şi mai cu seamă de această murdărie şi res­pingătoare dorinţă. Cei doi bărbaţi au spus către Lot: „Ai aici pe gineri sau pe fii sau fiice sau pe oricare altul în cetate? Scoate-i din locul acesta, căci noi vom distruge acest loc, pentru că strigătul acestor oameni s-a urcat la Domnul, şi Domnul ne-a trimis să-l pierdem"194. Şi a ieşit Lot din casa sa şi s-a adresat ginerilor săi, care au luat pe fiicele lui şi le-a spus: „Treziţi-vă şi fugiţi departe de locul acesta, căci Domnul va pierde cetatea"195. Ginerii lui însă credeau că el glumeşte. Şi, când a început să se arate zorii, îngerii îl grăbeau pe Lot, spunându-i: „Scoală-te şi ia-ţi femeia ta şi pe cele două fiice ale tale, pe care le ai, şi fugi departe, ca să nu pieri şi tu împreună cu locuitorii cei păcătoşi ai cetăţii"196. Iar îngerii l-au

192 Fc. 19,1-5.

193 C. Fc. 19,9-11.

194 Fc. 19,12-13.

195 Fc. 19,14.

196 Fc. 19,15.

70

prins de mână pe el şi pe femeia lui şi mâinile celor două fiice ale sale, căci Domnul Dumnezeu a avut milă de Lot197. Şi abia l-au scos afară din cetate că îngerii i-au şi spus: „Scapă-ţi viaţa ta. Să nu întorci capul tău înapoi, nici să te opreşti undeva în împrejurimile cetăţii. Fugi să îţi salvezi viaţa în munte, ca să nu te cuprindă şi pe tine prăpădul"198. Şi Lot a cerut cetatea Ţoarului, ca să se refugieze acolo, iar îngerii nu au lepădat această cerere a sa, ci i-au spus: „Priveşte, am admirat inima ta şi am acceptat rugămintea ta, să nu distrug cetatea pe care ai cerut-o. Grăbeşte-te, aşadar, să ajungi acolo, căci nu voi trimite prăpădul, până ce nu vei ajunge tu acolo"199.

Vezi îngăduinţa lui Dumnezeu faţă de robii Săi? Vezi. mila?. Vezi puterea lucrării rugăciunii omului drept? „Nu voi trimite prăpădul, până ce nu vei ajunge tu acolo."200 Hotărârea s-a dat împotriva desfrânaţilor. Focul s-a pregătit ca să piardă cetatea lor. îngerii au aşteptat semn pentru ca să îndeplinească porunca Stăpânului lor, iar Creatorul S-a folosit de puterile cele cereşti [ca] să ţină pe loc prăpădul ce va veni, până când dreptul Lot s-a Salvat din cele ale lui.

Oare nu s-a înfricoşat şi ceata îngerilor de o asemenea mare milă şi iubire de oameni a lui Dumnezeu? Cine nu se va înfricoşa de această dreaptă Judecată? Cine nu va iubi pe dulcele Stăpân? Fiindcă, precum tatăl are milă de fiii săi, şi Domnul va avea milă de cei ce se tem de Dânsul201. însă cei ce au luat în derâdere dreptatea, dintr-odată au dispărut, căci nu au ascultat îndemnul celui drept. Fiindcă observau soarele că urmează după regulă drumul şi obiceiul său, luna că stă la locul ei, aerul curat şi pământul că scoate verdeaţă, că stelele nu cădeau, că tunetele nu se auzeau, că un cutremur

197 Cf. Fc. 19,16.

198 Fc. 19,17.

199 Fc. 19,21-22.

200 Fc. 19,22.

201 Cf. Ps. 102,13.

71

nu era, însă chiar dacă au crezut că sunt fericiţi în deplină pace şi siguranţă, deodată prăpădul i-a distrus202. Precum scris este: „După cum a fost în zilele lui Lot: mâncau, beau, cumpărau,, vindeau, sădeau şi zideau; dar în ziua când Lot a ieşit din Sodoma, a plouat cu foc şi pucioasă din cer, şi i-a nimicit pe toţi"203. Atunci când dreptul s-a îndepărtat de cele ale lor, mâna cea atotputernică a lui Dumnezeu a plouat deasupra lor cu foc şi pucioasă şi i-a nimicit pe toţi, precum o cetate fortificată când zidurile i-au fost dărâmate cu uşurinţă se cucereşte -, aşa şi aceştia, când au refuzat rugăciunea celui drept, cu toţii au fost nimiciţi.

Să ne temem aşadar, iubiţilor, de Domnul Dumnezeul părinţilor noştri şi al fiecărui om, ca să ne acoperim şi noi în ziua mâniei Sale; cu îngăduinţa Sa în acord [să fim], căci scris este: „Ca pilde li s-au întâmplat acestora şi scrise au fost pentru povăţuirea noastră, a celor care am ajuns la sfâr­şitul veacurilor"204. Să supunem, aşadar, asprimea simţurilor noastre voinţei lui Dumnezeu, ca să întâmpinăm pe cei ce uneltesc în viaţa noastră, căci umblăm în timp ce căderea se găseşte în paşii noştri205, şi păşim între multe capcane206. Însă, dacă ne încredinţăm Domnului, ne vom mântui cu ajutorul Lui de mânia [Sa].

202 C. ITes. 5,3.

203 Lc. 17, 28-29.

204 1 Cor. 10,11.

205 înţ. Sir. 13, 13.

206 Cf înţ. Sir. 9,13.

Cuvânt despre preafrumosul Iosif

Dumnezeul lui Avraam, Dumnezeul lui Isaac, Dumne­zeul lui Iacov, Dumnezeu Cel binecuvântat, Care a ales neamul cel sfânt al drepţilor Săi, al robilor care L-au iubit, mi-a oferit cu mult belşug, râurile harului Său, ca să pot să descriu chipul cel luminos şi însemnat al lui Iosif cel preafrumos, care a fost mereu sprijinul cel cuviincios al bă­trâneţilor celor adânci ale patriarhului Iacob. Fiindcă acest copil, [da!] acest copil, a prefigurat de la tinereţe două ară­tări ale lui Hristos: prima, care s-a făcut din Maria Fecioara şi, de asemenea, cea de care se va înfricoşa tot universul207.

Acum, deci, iubiţilor, [aşadar], cei iubiţi de către Hristos, să stăm drepţi şi să avem bucurie în suflet, încât să ascul­tăm şi să vedem fără de frică marile biruinţe ale copilului celui cuviincios. Desigur, fraţii mei, eu nu spun numai aceasta: că tânărul copil era, aşadar, cuviincios, ci şi că era demn de admirat, izvor al înţelepciunii, biruitor neînfricat, trofeu mi­nunat. Pentru aceasta, deci, s-a făcut în principal preînchipuire a prezenţei viitoare a lui Hristos.

Să îndepărteze, dar, fiecare dintre noi din sufletul său toată grija pentru faptele cele pământeşti şi să primim cu dor cântecele cele melodioase, deoarece ele sunt duhovniceşti şi desfătează sufletul. Fiindcă, după cum Domnul a fost trimit nouă din braţele părinteşti, ca să ne mântuiască pe noi toţi, aşa şi copilul Iosif a fost trimis din braţele părinteşti ale lui

207 Aici Sfântul Efrem Sirul se referă cu siguranţă la imaginea trădării şi vânzării Mântuitorului Hristos, eveniment preînchipuit de vinderea lui Iosif de către fraţii săi.

73

Iacov, ca să afle apoi cele despre fraţii săi208. Şi după cum fraţii cei nemiloşi ai lui Iosif, de vreme ce l-au văzut că se apropie de ei, au început să aibă gând rău împotriva lui209, cu toate că el le aducea salutul de pace de la tatăl lor, aşa şi iudeii, care erau neîncetat nemiloşi cu inima, când L-au văzut pe Mântuitorul, au spus: „Cu adevărat El este moştenitorul! Veniţi să-l ucidem şi toate să devină ale noastre"210. Şi după cum fraţii lui Iosif au spus: „Să-l ucidem, deci, şi să ne izbăvim de visurile lui"211, în acelaşi mod şi iudeii au spus: „Veniţi să-l omorâm şi să luăm moştenirea lui"212. în timp ce fraţii lui Iosif mâncau, l-au vândut, sacrificându-l la dorinţa lor. Aşa şi iudeii cei respingători, în acelaşi mod, în timp ce mâncau cina de la Paşti, L-au sacrificat pe Mântuitorul. Coborârea lui Iosif în Egipt213 simbolizează coborârea Mântuitorului nostru pe pământ. După cum Iosif, în cameră, a călcat toată puterea păcatului214, purtând trofeele cele luminoase ale bi­ruinţei împotriva egiptencei, a stăpânei sale215, în acelaşi mod şi Domnul nostru, Mântuitorul sufletelor noastre, de vreme ce a coborât în iad, a risipit acolo, prin puterea Sa, întreaga stăpânire a tiranului celui înspăimântător şi nenorocit. Fiindcă Iosif a biruit păcatul, a fost dus în închisoare216 până la vremea când a purtat inelul217; astfel şi Domnul nostru, ca să ridice întregul păcat al lumii, fost-a pus în mormânt218. Iosif a pe­trecut în închisoare doi ani, trăind acolo cu trecere [înaintea

208 Cf. Fc. 37,13-14.

209 Cf. Fc. 37,18.

210Mt. 21, 38; Mc. 12, 7; Lc. 20, 14.

211 C. Fc. 37, 20.

212 Cf. Fc. 37, 25-28.

213 Cf. Fc. 37, 28.

214 C. Fc. 39, 12.

215 Referire aici la soţia lui Putifar.

216 Cf Fc. 39, 20.

217 Cf. Fc. 41,42.

218 Cf. Mt. 27, 60; Lc. 23, 53; In 19, 42.

74

mai-marelui temniţei]219; Domnul nostru însă a stat trei zile în Iad, ca Cel Puternic, fără să sufere stricăciune220. Iosif a ieşit din închisoare cu bucurie221 la porunca lui Faraon, ca o în­chipuire reală, interpretând cu uşurinţă visurile şi arătând belşugul care trebuia să vină222; Domnul nostru Iisus Hristos însă a înviat din morţi prin puterea Sa, de vreme ce a golit iadul prin jefuirea Sa, oferind Tatălui Său împăcarea noastră şi propovăduind învierea şi viaţa veşnică. Iosif a stat în carul lui Faraon, dobândind puterea peste tot Egiptul223; Mântuitorul nostru însă, împăratul Cel veşnic, de vreme ce S-a suit la ceruri prin norii cei luminoşi, a stat cu slavă de-a dreapta Tatălui224, peste heruvimi, ca Fiul Cel Unul-Născut. Şi când Iosif domnea în Egipt, de vreme ce dobândise puterea împotriva duşmanilor săi, fraţii săi au fost călăuziţi de bună­voie la tronul celui care se temea de ei; ei au fost călăuziţi să se închine cu teamă şi cu frică în faţa celui care a fost vândut de aceştia ca să fie ucis. Cu frică s-au închinat lui Iosif225, pe care nu-l doreau să stăpânească peste ei226. Şi când Iosif i-a recunoscut pe fraţii săi, a dezvăluit printr-un singur cuvânt că ei sunt ucigaşi227; iar ei când au fost înştiinţaţi [de aceasta], au rămas fără de glas şi au simţit o mare ruşine, fără să poată să se apere în întregime, recunoscând cu exac­titate păcatul pe care l-au făcut în vremea aceea când l-au vândut. Desigur, Iosif, despre care credeau fraţii lui că s-a pierdut în iad, s-a găsit dintr-odată că domneşte printre ei.

219 C. Fc. 39,21.

220 C. Fapte 2,31.

221 C. Fc. 41,14.

222 Cf. Fc. 41,25-36.

223 Cf. Fc. 41,43.

224 Cf. Mc. 16,19; Fapte 1,9.

225 Fc. 44,14.

226 C. Fc37,8.

227 C. Fc. 45,4.

75

Aşa şi în acea zi înfricoşătoare, când Domnul va veni pe norii cerului228, va sta pe tronul împărăţiei Sale229, iar toţi vrăj­maşii Lui, care nu doreau să stăpânească peste ei230, legaţi de către îngeri, vor fi aduşi în faţa tronului Său de judecată. Fiindcă iudeii cei nelegiuiţi credeau atunci că, dacă-L vor răstigni, El va muri ca om, căci cei nenorociţi nu credeau că El este Dumnezeu care a venit pentru mântuirea noastră ca să mântuiască sufletele noastre. După cum Iosif a spus limpede fraţilor săi, făcându-i să se teamă şi să se cutremure: „Eu sunt Iosif, cel pe care voi l-aţi vândut ca să devină rob! Acum însă stăpânesc peste voi, chiar dacă voi nu o doriţi"231, aşa şi Domnul arată Crucea, forma cea luminoasă, celor care L-au răstignit şi recunosc atât Crucea, cât şi pe Fiul lui Dum­nezeu, care a fost răstignit de către ei.

Aţi învăţat întocmai cum Iosif a devenit preînchipuire reală a dreptăţii Stăpânului, fiindcă virtutea sa a înflorit din fragedă vârstă cu voinţa sa liberă. Vom începe să po­vestim, aşadar, descriind virtuţile tânărului [Iosif]232. Acest fe­ricit copil a trăit şaptesprezece ani în casa părintească233, arătând în fiecare zi frică de Dumnezeu şi orice comportare bună şi orice preţuire faţă de părinţi. Văzând însă necuviinţa care era între fraţii lui, i-a spus tatălui său multe lucruri, deoarece, cu adevărat virtutea nu poate să vieţuiască dim­preună cu nedreptatea, căci lucrul acesta este absurd. Din acest motiv, deci, aceştia îl urau pe Iosif, fiindcă era străin de răutatea lor. Şi cum acest copil era unul virtuos, având visuri234, el vedea cele care urmau să se petreacă potrivit

228 C. Mt. 24, 30; Mc. 13, 26; Lc. 21, 27.

229 Cf. Mt. 25, 31.

230 Cf. Lc. 19, 27.

231 Cf. Fc. 45,4.

232 Literal: Sfântului tânăr.

233 Cf. Fc. 37, 2.

234 Cf. Fc. 37, 5-9.

76

iconomiei Dumnezeului Celui Preaînalt. însă Iacov, tatăl [său], neluând în seamă ura cea ascunsă [a fraţilor] împotriva lui Iosif235, iubea şi mai mult pe Iosif, care din fragedă copilărie întotdeauna s-a distins ca o floare a virtuţii. Şi în timp ce fraţii [lui] păşteau oile în Sichem236, s-a întâmplat ca Iosif să fie trimis de tatăl său. Iar Iacov, ca părinte prea mult iubitor, a arătat grijă pentru [ceilalţi] copii, care se găseau înSichem. I-a spus, deci, lui Iosif: „Haide, fiul meu, de mergi la fraţii tăi şi vezi cu exactitate ce fac237 şi în acelaşi timp de cirezile lor. Apoi, întoârce-te repede acasă"238. De vreme ce Iosif a primit po­runca tatălui [său], a pornit cu bucurie spre fraţii săi, purtând mesajul de pace de la tatăl său şi, în acelaşi timp, grija pe care o avea el pentru aceştia. Când însă acesta a plecat, s-a rătăcit pe drum fără să-i găsească pe fraţii şi cirezile lor. Şi în timp ce s-a întristat şi plângea pentru aceştia, un om l-a găsit şi i-a arătat drumul. Iar când Iosif i-a văzut din depărtare, s-a grăbit cu bucurie, dorind să-i îmbrăţişeze pe toţi239. Şi în timp ce Iosif se grăbea [să vină spre ei], l-au văzut aceştia, şi ca nişte ani­male sălbatice doreau să-l omoare pe el. Iosif însă ca un miel fără de răutate a mers să se predea în mâinile lupilor celor sălbatici. Şi imediat ce a ajuns la ei, Iosif i-a îmbrăţişat cu bunătate, purtând mesajul de pace de la tatăl lor. Aceştia însă, ca nişte animale sălbatice, s-au ridicat imediat şi l-au dezbrăcat de haina cea aleasă, pe care o purta240, şi fiecare dintre ei îşi scrâşnea dinţii ca să-l rănească. Erau aspri şi lipsiţi de milă în duşmănia lor; de aceea l-au chinuit pe Iosif cel cuviincios şi pe tânărul cel sfânt în diferite chipuri, din cauza mâniei lor.

235 Cf. Fc. 37,4 şi 11.

236 Cf. Fc. 37,12.

237 Literal: vezi de sănătatea lor.

238 C. Fc. 37,13-14.

239 Cf. Fc. 37,15-17.

240C. Fc. 37,23.

77

Iosif, văzând că se găseşte între cei răi şi că în nici unul dintre ei nu există nicidecum milă, a recurs la rugăminţi, văr­sând lacrimi şi suspine şi înălţându-şi glasul său i-a rugat, spunându-le: „Pentru care motiv v-aţi înfuriat? Vă rog pe toţi să-mi îngăduiţi puţin timp, ca să mă rog, fraţii mei. Mama mea a murit241, iar Iacov până acum o plânge în fiecare zi. Voi însă doriţi să adăugaţi încă un plâns tatălui nostru, îi timp ce celălalt nu a trecut încă. Vă rog pe toţi să îngăduiţi pentru puţin, ca să nu mă despart de Iacov, ca să nu se coboare bătrâneţea sa în iad cu tristeţe adâncă. Vă implor pe toţi, deci, în numele Dumnezeului părinţilor noştri, al lui Avraam, al lui Isaac şi al lui Iacov, în numele lui Dumnezeu care a chemat la început pe Avraam şi i-a spus: «Ieşi din pă­mântul tău, şi dintre rudeniile tale, şi din casa ta părintească şi vino în pământul pe care ţi-l voi arăta242 şi ţi-l voi da ţie. Şi voi înmulţi urmaşii tăi, precum stelele cerului şi precum ni­sipul de pe ţărmul mării243 şi care este nemăsurat». Vă implor în numele Dumnezeului Celui Preaînalt, care a dăruit răb­dare lui Avraam, încât să jertfească cu râvnă pe Isaac, fiul său244, ca să răsplătească răbdarea lui Avraam cu mândrie. Vă implor în numele lui Dumnezeu, care l-a salvat pe Isaac de la moarte şi a dat în locul lui un berbec pentru arderea de tot245. Vă implor în numele lui Dumnezeu Cel Sfânt, care a dat binecuvântare lui Iacov prin gura lui Isaac, tatăl său246. Vă implor în numele lui Dumnezeu, care a coborât dimpre­ună cu Iacov din Haran în Mesopotamia247, de unde a plecat Avraam. Vă implor în numele lui Dumnezeu, care l-a salvat

241 C. Fc. 35, 19.

242 Fc. 12,1.

243Fc. 22,17.

244 C. Fc. 25,10.

245 C. Fc. 22,11-13.

246 Cf Fc. 27, 27-29.

247 C. Fc. 32,1-2.

78

pe Iacov de durere şi care i-a spus că îi va da binecuvântarea; [Sa]248. Să nu-i lipsesc lui Iacov, după cum îi lipseşte Rahela; sănu mă plângă, precum a plâns pentru Rahela, cum nici să nu ajungă din nou ochii lui Iacov întunecaţi, de vreme ce aş­teaptă să vadă venirea mea la el. Trimiteţi-mă la Iacov, tatăl meu, de vreme ce aţi primit lacrimile mele. Lăsaţi-mă să merg la el".

După ce i-a implorat cu aceste jurăminte în numele Dum­nezeului părinţilor, îndată aceste animale sălbatice l-au aruncat într-un puţ249, fără să se teamă de Dumnezeu şi nici jurământul să nu-l respecte. Cu toate că Iosif a cuprins picioa­rele tuturor şi a vărsat lacrimile sale la picioarele fraţilor săi, strigând şi spunând „Fraţilor, lăsaţi-mă", îndată el a fost arun­cat de către ei în puţ. Iar când Iosif a fost aruncat în puţul din pustie, el plângea cu lacrimi amare şi cu suspine vrednice de milă pentru sine însuşi şi pentru Iacov, tatăl său. Şi văr­sând lacrimi, spunea cu suspine amare: „Iacove, tatăl meu, vezi acestea care s-au făcut copilului tău. Căci iată, am fost aruncat în puţ, precum un mort. Iată! Tu însuţi aştepţi să mă întorc la tine, părinte; eu însă acum mă aflu jos în puţ, precum un ucigaş. Tu însuţi, părinte, mi-ai spus: «Mergi şi vezi pe fraţii tăi şi turmele lor şi întoarce-te repede»250; dar, iată, aceştia au devenit ca nişte animale sălbatice şi cu mânie m-au des­părţit de tine, bunul meu părinte! Tu nu mă mai vezi, deci, cum nici nu mai auzi glasul meu, cum nici, de asemenea, bă­trâneţile tale nu se mai sprijină pe mine, cum nici eu nu mai văd părul tău cel alb, fiindcă eu nu sunt altceva decât un mort pus în groapă. Plânge-ţi, părinte, copilul tău, iar eu, fiul tău, voi plânge pentru tatăl meu, fiindcă aşa am fost des­părţit de prezenţa ta. Cine îmi va da un porumbel, care să poată

248 Cf. Fc. 32,29.

249 Cf. Fc. 37,24.

250 Fc. 37,13.

79

vorbi, încât să vină şi să vestească bătrâneţilor tale plânsetul meu? Au dispărut, părinte, lacrimile şi suspinele; a slăbit şi glasul meu şi nu există nimeni care să mă ajute".

„O, pământule! O, pământule! Tu care ai strigat către Dumnezeul Cel Sfânt pentru dreptul Abel251, care a fost ucis pfe nedrept după cum există predanie din străbunii părin­ţilor noştri, că pământul a strigat, aşadar, către Dumnezeu pentru sângele celui drept tu însuţi strigă şi acum către Iacov, tatăl meu, vestindu-i bine cele ce s-au petrecut cu mine din cauza fraţilor mei".

Abia ce aceşti [fraţi] nemiloşi l-au aruncat pe Iosif în puţ, că s-au şi aşezat să mănânce şi să bea cu bucurie. După cum cineva care a câştigat în bătălie ar fi săltat de bucurie, aşa şi aceştia s-au aşezat să mănânce cu inimă veselă. Şi în timp ce ei mâncau şi beau cu bucurie, dintr-odată şi-au ridicat pri­virile lor şi au văzut că vin negustorii ismaeliţi, care mergeau spre Egipt şi care aveau cămile ce duceau aromate252. Şi-au spus, deci, între ei: „Este cu mult mai bine pentru noi să-l vindem pe Iosif acestor negustori străini, ca să plece departe şi să moară într-o ţară străină, ca astfel să nu ne ridicăm mâinile noastre asupra fratelui nostru"253. Precum nişte animale săl­batice l-au scos ei din puţ pe fratele lor şi de vreme ce au primit contravaloarea în bani pentru el, l-au vândut negustorilor254, fără să poarte în mintea lor grija şi lipsa lui la casa părintească.

Şi cum negustorii se îndepărtau, au ajuns ei la calea cea de lângă Eufrat, unde se găseşte mormântul Rahelei, fiindcă acolo ea a murit, pe calea spre Eufrat, când Iacov s-a întors din Mesopotamia255. Când Iosif a văzut mormântul Rahelei, mama lui, a alergat şi a căzut cu faţa la mormânt. Şi de vreme ce şi-a

251 cf. Fc. 4,10.

252 Cf. Fc. 37, 25.

253 Fc. 37, 27.

254 Cf. Fc. 37, 28.

255 Cf. Fc. 35,19.

80

ridicat glasul său, striga şi răcnea cu lacrimile amare ale sufletului său, spunând următoarele: „Rahela, Rahela, mama mea, ridică-te din pământ şi vezi-l pe Iosif, care te-a iubit şi care uite ce a pătimit. Iată! Ca un prizonier este dus în Egipt, în mâinile străinilor, de vreme ce a fost prezentat ca un rău­făcător. Fraţii mei m-au vândut ca un sclav, iar Iacov nu ştie că eu am fost predat [ismaeliţilor]. Deschide, maică a mea, mormântul tău şi primeşte-mă! Să devină, aşadar, mormântul tău un pat comun pentru mine şi pentru tine. Primeşte, Rahela, pe fiul tău, ca să nu mor de moarte violentă. Primeşte, maică, pe cel care dintr-odată a fost lipsit de Iacov, în acelaşi mod cum am fost luat şi ţie de copil256. Ascultă, maica mea, suspinurile inimii mele şi primeşte-mă în mormântul tău, fiindcă ochii mei nu mai îndură să verse lacrimi, cum nici sufletul meu nu mai are putere să strige cu suspine. Rahela, Rahela, nu auzi glasul fiului tău Iosif? Iată! în grabă plec departe şi nu doreşti să mă primeşti? L-am chemat pe Iacov şi glasul meu nu l-ai auzit. Iată, din nou te strig pe tine şi tu nu vrei să mă auzi. Aici voi muri, deasupra mormântului tău, ca să nu plec departe în ţară străină, ca un nelegiuit".

Numai ce l-au văzut toţi ismaeliţii, cei care l-au cumpărat pe Iosif, că el a alergat şi s-a aruncat cu faţa la mormântul mamei sale Rahela, încât au început să spună între ei: „Acest tânăr doreşte să ne facă vreo magie, ca să poată să ne înnebu­nească şi să nu cunoaştem cum se va face nevăzut. Să-l prin­dem, deci, şi să-l legăm cu atenţie, ca să nu facă ceva ca să dispărem cu toţii". Cum s-au apropiat de el, i-au spus cu supărare: „Ridică-te, deci, şi încetează să mai faci magii, ca să nu te ucidem peste mormânt şi să pierdem aurul pe care l-am dat pentru tine". Când însă acesta s-a ridicat, toţi au văzut că faţa sa este întristată de plânsetul cel mare şi fiecare a început să-l întrebe într-un mod blajin: „De ce plângi?

256 C. Fc: 35,18.

81

Deoarece te-ai tulburat serios în clipa în care ai văzut acest mormânt, care se află pe drumul spre Eufrat. Spune-ne cu curaj, alungând sfiala: care este lucrarea ta şi de cei ai fost vândut? Acei păstori, atunci când te-au vândut, ne-au spus acestea: «Păziţi-l bine, ca să nu vă înnebunească pe drum. Noi suntem nevinovaţi. Iată, v-am spus toate acestea dinainte ca să ştiţi». Spune-ne nouă, deci, întocmai, al cui rob eşti tu? Al acelor păstori sau al altui stăpân? Descoperă-ne pentru care motiv te-ai aruncat cu dorinţă arzătoare peste mormânt?. Noi te-am cumpărat şi suntem stăpânii tăi. Spune-ne toate cele ce sunt în legătură cu tine. Dacă ascunzi de noi cele care sunt în legătură cu tine, cui poţi să le dezvălui? Eşti robul nostru. Aşa cum ne-au spus acei păstori, vrei să scapi, când noi vom odihni. însă fii liniştit şi spune-ne nouă lim­pede care este lucrarea ta, fiindcă pari a fi stăpân. Nu. te vom trata ca un rob, ci ca un frate sau ca un fiu iubit. Fiindcă am distins [în tine] o foarte mare nobleţe şi o bună cunoaş­tere [a lucrurilor], precum şi o mare statornicie. Căci vrednic eşti, tinere, şi cu împăratul să stai alături, şi dimpreună cu stăpânii să primeşti cinstiri. Căci această frumuseţe, care este însoţită de o mare bună-cuviinţă şi de vrednicie, repede te va conduce spre putere şi vei fi prietenul şi cunoscutul nos­tru acolo, unde te vom duce, ca să găseşti înăuntrul tău bucurie. Cine nu va dori un asemenea copil, plin de frumu­seţe precum eşti tu, plin de amabilitate şi de înţelepciune?".

A răspuns, deci, Iosif şi le-a spus lor cu suspine: „Nici rob nu am fost, nici mag, nici altceva şi nici nu am fost vândut vouă fiindcă aş fi făcut ceva rău. Dimpotrivă! Am fost fiul cel iubit al tatălui meu, la fel de iubit şi de mama mea. Desigur, aceşti păstori sunt fraţii mei, iar părintele meu m-a trimis să văd cum sunt. Tatăl cel mult iubitor le purta de grijă. Aceştia, desigur, s-au pierdut pentru puţin timp în munţi şi din acest motiv am fost trimis de tatăl meu ca să-i văd. Însă aceştia, îmboldiţi de o invidie groaznică, m-au prins îndată

82

şi m-au vândut vouă ca rob. M-au îndepărtat de tatăl meu, fiindcă nu au îndurat iubirea pe care o avea tatăl pentru mine. Iar mormântul de aici este al maicii mele; fiindcă în trecut tatăl meu s-a ridicat din Haran, a trecut pe aici, ca să meargă spre locul unde acum locuieşte. Şi în timp ce el călătorea pe aici, mama a murit şi a fost îngropată în acest mormânt, pe care-l vedeţi".

Când au auzit acestea, au plâns pentru el şi i-au spus: „Nu te teme, tinere! Deoarece tu mergi în Egipt, ca să do­bândeşti o foarte mare demnitate. Înfăţişarea ta face cunos­cută, aşadar, originea ta nobilă. Fii vesel, aşadar, de vreme ce ai scăpat de invidia şi de răutatea fraţilor tăi, care te-au vândut nouă".

între timp, fraţii lui Iosif, după ce l-au vândut, au luat un ţap şi l-au junghiat cu dragă inimă. După ce au mânjit cu sânge haina dreptului Iosif, au trimis-o imediat tatălui lor, spunându-i: „Noi am găsit această haină ruptă în munţi şi imediat am priceput că este faina fratelui nostru. Noi toţi sun­tem întristaţi pentru el. Din acest motiv, părinte, ţi-am trimis haina cea mânjită de sânge a lui Iosif, fiindcă nu l-am găsit. Vezi însă şi tu însuţi, dacă este [haina] fiului tău; fiindcă toţi ani priceputcă este a lui Iosif"257.

Când Iacov a văzut haina, a plâns cu suspine şi cu plâns amar, spunând: „A lui Iosif, fiul meu, este această îmbrăcă­minte. Un animal sălbatic l-a sfâşiat pe fiul meu"258. Şi plân­gând, spunea cu suspine adânci: „De ce nu m-a sfâşiat mai bine pe mine, fiul meu, în locul tău? De ce nu s-a.întâlnit cu mine animalul sălbatic şi, hrănindu-se cu mine, să te fi lăsat, fiul meu? De ce animalul cel sălbatic nu m-a sfâşiat mai bine pe mine şi nu am devenit mâncarea sa pentru ca să se hră­nească? Vai, vai, s-au sfâşiat cele ale mele de dragul lui Iosif!

257 Cf. Fc. 37,31-32.

258 Fc. 37,33.

83

Vai, vai, că s-a înjunghiat fiul meu, ca să merg şi să-mi smulg părul cel albit din cauza frumuseţii tale [pierdute]! Fiindcă nu mai vreau să trăiesc, fără să-l văd pe Iosif. Eu sunt vinovat pentru moartea ta, copile al meu. Eu sunt cel care am orbit lu­mina ochilor tăi. Eu, copile al meu, te-am ucis, fiindcă te-am trimis să mergi în pustiu să-i vezi pe fraţii tăi, care erau cu turmele lor259. Voi plânge în continuare, copile al meu, şi mă voi tângui în fiecare ceas, până ce voi coborî la tine în iad260. Iar în locul trupului tău, voi aşeza în faţa mea haina ta, Iosife, vărsând lacrimi neîntrerupte, iată, haina ta mă duce spre un alt plânset mare, fiule al meu; fiindcă haina este întreagă, cred că nu un animal te-a sfâşiat, ci de mâna oamenilor ai fost dezbrăcat şi sfâşiat. Deoarece, dacă ai fost devorat, aşa cum spun fraţii tăi, haina ta ar fi fost ruptă în bucăţi, căci nu este posibil mai întâi să te dezbrace un animal, iar mai apoi să se hrănească cu carnea ta. Pe de altă parte, dacă te-a dezbrăcat şi mai apoi te-a devorat, haina ta ar fi fost lipsită de sânge. Nu există pe haină nici urme de gheare, nici sem­nele de la dinţii fiarei. Mai mult de atât: unde este sângele? Dacă fiara care l-a devorat pe Iosif a fost una singură, cum putea să le facă pe toate acestea? Pentru mine, care am rămas în întregime singur, aceasta este suspin şi plânset. Două plânsete, două suspine şi două bocete amare pentru Iosif şi pentru haină! Cum, deci, l-a dezbrăcat? Voi muri, Iosife, lumina mea şi sprijinul meu. Haina ta să coboare acum cu mine în iad, fiindcă nici lumina nu mai vreau să o văd, fără tine, Iosif, fiul meu! Să se termine viaţa mea dimpreună cu viaţa ta, Iosif, fiul meu!".

Ismaeliţii, după ce l-au luat pe Iosif, l-au dus în grabă în Egipt, gândindu-se în acelaşi timp că, datorită frumuseţii sale, vor câştiga bani de la vreun stăpân important. Cum au

259 Cf. Fc. 37, 14.

260Cf. Fc. 37, 35.

84

mers ei prin mijlocul oraşului, iată, Putifar i-a întâlnit şi când l-a văzut pe Iosif i-a întrebat pe ei, spunându-le: „Spuneţi-mi, dar, negustorilor! De unde este tânărul? Nu seamănă cu noi; căci voi toţi sunteţi ismaeliţi, în timp ce el este preafrumos". Iar ei răspunzându-i, i-au spus: „Tânărul acesta are multă pricepere şi este plin de cunoaştere". Dându-le lor preţul cerut, l-a cumpărat de la ei pe Iosif261. Şi, de vreme ce l-a dat pe el slu­jitorilor săi, a cerut să afle despre creşterea sa. între timp, [Iosif], adevăratul vlăstar al neamului celui sfânt al dreptului Avraam, Isaac şi Iacov, sporea în virtute şi în multă stator­nicie în casa lui Putifar, luptându-se cu acribie, zi de zi, cu privirea şi cu cuvintele, şi ajungând la măsura înţelepciunii, având neîntrerupt în faţa ochilor săi pe Dumnezeu Cel Sfânt, Care pe toate le păzeşte; pe Dumnezeul părinţilor lui, Care l-a salvat din puţul morţii şi de la ura fraţilor. Cu toate acestea, inima lui plângea permanent pentru Sfântul Iacov, tatăl său.

Putifar, observând statornicia tânărului, multa lui cu­noaştere şi înţelepciune, i-a încredinţat lui toate. Toate cele pe care le dobândise [le-a încredinţat] în mâinile lui Iosif cel preabun, ca şi cum ar fi fost fiul său legitim. Şi nu ştia în în­tregime de cele pe care le făcea Iosif în toate lucrurile sale, nici măcar un singur cuvânt, decât numai pâinea pe care o mânca la ora cuvenită262, fiindcă a văzut că Iosif era foarte pri­ceput şi cunoştea din cele văzute că bunurile sale materiale se înmulţeau prin chivernisirea lui Iosif263, şi că exista multă binecuvântare peste robi şi roabe pentru binele care venea de la Iosif.

Soţia lui însă, când a văzut pe Iosif că este împodobit de frumuseţe şi de cunoaştere, a fost rănită de iubire şi de dorinţă

261 c. Fc 37,36.

262 C. Fc. 39,5.

263 c. fc. 39,6.

85

drăcească de a dormi cu el, iar pe acest tânăr cuviincios, care era izvorul înţelepciunii, dorea să-l arunce în groapa desfrâului. Născocind nenumărate viclenii şi minciuni, se gândea cum să le folosească pentru înşelarea tânărului. Schimbându-şi în fiecare oră îmbrăcăminţile sale, şi vopsindu-şi faţa, şi punându-şi bijuteriile ei de aur, cea sărmană încerca să ade­menească, cu semne demonice şi cu râsete ruşinoase, ochii cei sfinţi ai dreptului, fiindcă credea că prin acestea va prinde în capcană cu uşurinţă sufletul sfântului. Iosif însă, întărit cu teamă faţă de Dumnezeu, nici măcar o privire nu o întorcea spre aceasta.

Când ea a văzut, aşadar, că vicleniile multor împodobiri nu-l influenţează pe cel drept, şi-a aruncat şi mai mult patima ei [asupra lui], gândindu-se cu mânie, deoarece nu ştia încă ce să facă pentru el. în continuare, şi-a pus în minte să-l invite cu obrăznicie la fapta cea imorală, pândindu-l ca o viperă otrăvitoare şi înfuriată, ca să-i verse otrava desfrâului. Cu o faţă neruşinată a spus celui drept: „Iosife, culcă-te cu mine"264, fără să-i fie frică câtuşi de puţin. „Vino alături de mine cu curaj să mă desfătez de frumuseţea ta, până ce mă voi hrăni de ea. Hrăneşte-mi, deci, şi tu frumuseţea. Tu ai în casă putere desăvârşită faţă de toţi robii. Nimeni altcineva nu îndrăzneşte să intre la noi, cum nici să audă fapta noastră. Pe de altă parte, dacă nu doreşti, fiindcă te temi de soţul meu, eu îl voi ucide, oferindu-i otravă. Vino, dar, la mine şi împlineşte-mi dorinţa, fiindcă sunt mult cuprinsă de dorinţa ta".

Acesta, care era un om neprihănit265 în suflet şi în trup, nu a fost biruit în minte de această furtună, ci, de vreme ce a respins toate faptele datorită fricii faţă de Dumnezeu, cu un comportament cuviincios şi bun a sfătuit-o cu vorbele cele

264 Fc. 39,7.

265 Literal: un diamant.

86

dumnezeieşti, spunându-i următoarele: „Femeie! Nu este un lucru bun acesta, adică să păcătuiesc cu tine, stăpâna mea, fiindcă eu mă tem de Dumnezeu. Iată! Domnul meu m-a pus, deci, peste toate ale sale în casă şi în ţarină şi nu există nimic altceva peste care să nu stăpânesc, în afară, desigur, de tine, stăpâna mea. îmi este, aşadar, necuviincios să trădez această atât de mare dragoste a acestui domn, care, desigur, m-a iubit astfel. Cum pot să săvârşesc un asemenea păcat în faţa lui Dumnezeu266, Care cercetează voile şi dorinţele [oamenilor]?267".

Aceste cuvinte sfinte le-a spus Iosif stăpânei sale în acea clipă, sfătuind-o, încurajând-o, dojenind-o, învinuind-o; ea însă nu a primit nimic din cele dumnezeieşti, ci, dimpo­trivă. Ca o viperă otrăvitoare care îşi astupă urechile sale s-a aprins, fiindcă dorinţa cea rea clocotea în ea. în fiecare clipă pândea să găsească ocazia, încât cu obrăznicie să-l constrângă pe tânărul cel cumpătat să cedeze. Iosif, văzând că femeia atacă precum un animal sălbatic ca să-l distrugă, şi-a ridicat ochii săi spre Dumnezeul părinţilor săi şi-L ruga mereu pe Cel Preaînalt, spunând următoarele: „Dumnezeul lui Avraam şi al lui Isaac şi al lui Iacov, Dumnezeu Cel mare şi minunat, salvează-mă de această fiară. Fiindcă, iată! Tu însuţi, Stăpâne, vezi furia femeii acesteia, cum vrea să mă omoare pe ascuns cu faptele cele necuviincioase, ca să mor în păcate împre­ună cu ea şi să mă despartă definitiv de Iacov, tatăl meu. M-ai salvat, Stăpâne, de la moarte; m-ai salvat de fraţii mei cei nelegiuiţi. Salvează-mă din nou şi aici de fiara cea înfuriată, ca să nu devin prin faptele mele străin de tatăl meu, care, Doamne, Te-a iubit cu putere şi cu evlavie". Şi suspinând din adâncurile inimii lui, striga din nou în ajutor pe Iacov, spunându-i: „Te rog pe tine însuţi, părinte al meu, pentru Iosif,

266 Cf. Fc. 39,9.

267 Cf. Ps. 7,10.

87

fiul tău, fiindcă o luptă sălbatică s-a aruncat asupra mea, luptă care are putere să mă despartă de Dumnezeu. Această luptă este mai puternică decât moartea pe care au plănuit-o fraţii mei să mi-o pricinuiască. Aceştia ar fi ucis trupul; aceasta desparte sufletul de Dumnezeu. Eu, părintele meu, cunosc că rugăciunile tale pentru mine s-au ridicat la Dumnezeu cel sfânt, şi din acest motiv m-am ridicat din puţul morţii. Acum din nou roagă-te la Cel Preaînalt ca să mă izbăvească de această femeie care nu are ruşine în privirea sa, cum nici, de asemenea, frică de Dumnezeu în inima ei şi care doreşte să ucidă pe fiul tău. Roagă-te, tată al meu, ca să nu devin străin şi de sufletul tău, după cum fizic am fost lipsit de braţele tale. La fraţii mei am mers, dar ei au devenit ca fiarele; lupii cei sălbatici m-au lipsit de tine, bunul meu părinte, şi am ajuns în mâini străine. Iată! Am întâlnit din nou un alt animal sălbatic. Pe de o parte, fraţii mei au dorit să mă ucidă în pustiu; ea însă, pe de altă parte, şi-a pus în gând să mă sfâşie într-o cameră. Roagă-te, părinte al meu, să nu mor în faţa lui Dumnezeu şi în faţa părinţilor mei". De vreme ce [Iosif] nu a dorit să se supună cuvintelor Stăpânei sale, care în orice clipă alerga după el ca o viperă veninoasă şi neruşinată, ea a urmărit clipa când îl va găsi în cameră şi aşa să ajungă să săvârşească păcatul. Când l-a zărit în patul lui, aşa cum dorea, de vreme ce s-a apropiat cu neruşinare de Iosif cel cumpătat, l-a tras spre ea cu violenţă ca să înfăptuiască nelegiuirea. El însă când a văzut neruşinarea exagerată a femeii, a sărit, fugind afară. Şi precum un vultur, când vede pe vânători, îşi ridică aripile sale spre cer, la fel şi Iosif a ieşit afară, ca să nu pătimească cu vorbele şi cu faptele. Şi de vreme ce a lăsat în mâinile ei haina lui268, a scăpat de capcanele diavolului. Când însă femeia a văzut că el a fugit, a fost cuprinsă de o mare mânie şi s-a gândit

268 Cf Fc. 39, 12.

88

să-l vatăme pe cel drept prin vorbe neruşinate, dorind să-l acuze în faţa bărbatului ei, încât acesta ascultând-o, să se aprindă de gelozie şi să-l Ucidă pe Iosif. Gândea în minte acestea: „Este mai bine pentru mine să moară Iosif, iar eu să-mi găsesc alinare; fiindcă nu suport să văd în fiecare clipă în casa mea marea lui frumuseţe, fără să pot să mă desfătez, fie de cele văzute, fie de cele ascunse, de frumuse­ţea şi de marea lui cunoaştere". După ce a strigat la robii şi roabele ei, le-a spus: „Cunoaşteţi ce mi-a făcut tânărul evreu, pe care bărbatul meu l-a pus supraveghetor peste toată casa? A dorit în mod neruşinat să doarmă cu mine269. Nu i-a ajuns puterea casei mele, ci mă dorea şi pe mine ca să mă despartă de bărbatul meu". Şi de vreme ce a luat haina lui Iosif, i-a arăta t-o bărbatului ei, acuzându-l pe Iosif şi spunându-i: „Iată! L-ai băgat în casă pe tânărul evreu, ca să mă înjosească şi să mă necinstească pe mine, nevasta ta270. Nu cunoşti, stăpâne al meu, că sunt nevinovată? Pentru aceasta ţi le-am descoperit".

Când bărbatul ei a auzit acestea a dat crezare cuvintelor femeii, că astfel au fost lucrurile. Imediat, deci, a poruncit ca Iosif să fie dus în închisoare cu multă pază şi sub ame­ninţarea pedepsei. Fără cercetare, desigur, şi fără întrebare imediat Putifar a decis împotriva dreptului [Iosif], spunând: „Poruncesc ca Iosif să fie aruncat în închisoare271, fără să aibă vreo uşurare". Dumnezeul lui Avraam, şi al lui Isaac, şi al lui Iacov era cu el272. Dumnezeu, care cercetează inimile tu­turor, i-a oferit lui milă prin prezenţa temnicerului, care a oferit toate cele necesare lui Iosif273, fiindcă niciodată Dumnezeu nu Se îndepărtează de cei care se tem de El cu toată inima lor.

269 Cf. Fc. 39,14.

270 C. Fc. 39,17.

271 Cf. Fc. 39,20.

272Cf. Fc. 39,21.

273 Cf. Fc. 39,21-22.

89

După ceva timp au căzut în greşeală faţă de Faraon doi eunuci, marele paharnic şi marele pitar. A poruncit, dar, Faraon să-i arunce pe cei doi în închisoare; iar Iosif le slujea274. După ce au fost puşi în închisoare şi aceştia doi, la câteva zile au avut două vise275, în legătură cu cele care urmaţi să li se întâmple lor la scurt timp. Sfântul Iosif, care era slujitorul lor, fiindcă erau demnitari, după ce a intrat la ei, ca să le slujească, i-a văzut că sunt într-o mare întristare276. Erau trişti şi foarte supăraţi, aşadar, din cauza viselor. Şi când Iosif i-a întrebat ca să ştie cauza mâhnirii lor277, cei doi i-au spus: „Am avut vise şi suntem întristaţi, fiindcă nu are cine să tâlcuiască visele278 noastre". Iar Iosif a spus lor: „Aceasta este lucrarea lui Dumnezeu, ca să le facă cunoscute, aşadar, celor care se tem de El. Spuneţi-mi, deci, visele voastre, încât Dumnezeul meu să le facă cunoscute prin mijlocirea mea"279. Când ma­rele paharnic şi marele pitar au auzit acestea au povestit vi­sele lor, aşa cum a văzut fiecare. Iar Iosif le-a interpretat în puţine cuvinte toate evenimentele care aveau să li se în­tâmple lor din partea lui Faraon, după cum a şi fost: pe de o parte, marelui paharnic i s-a dat din nou marea cinste, iar pe de altă parte, marele pitar a fost dat la moarte280.

Fiindcă Iosif a văzut, dar, cinstea care va fi acordată marelui paharnic, l-a rugat, spunându-i: „Aminteşte-ţi de mine în faţa lui Faraon şi fă-i cunoscută cauza mea repede, ca să ies de aici; fiindcă nu am greşit cu nimic, cum nici ceva rău nu am făcut, pentru care să fiu aruncat în închisoare"281.

274 Cf. Fc. 40, 1-4.

275 Cf. Fc. 40, 5.

276 Cf. Fc. 40, 6.

277 Cf. Fc. 40, 7.

278 C. Fc. 40,8.

279 Cf. Fc. 40, 8.

280 Cf. Fc. 40, 9-22.

281 C. Fc. 40, 14-15.

90

Dar, urmaşule cel ales şi fericite, ce să ceri de la un om trecător?! Oare, ai abandonat pe Dumnezeu de te rogi de un om, când ai încercat chiar ajutorul lui Dumnezeu în atât de mari greutăţi, când chiar haina înţelepciunii tale ai păstrat-o întreagă? De ce, fericite, ai ajuns lipsit de curaj, când Dumne­zeu a pregătit pentru tine, prin pronia Sa, împărăţie şi slavă, căci El însuşi doreşte aceasta? Când suporţi cu neînfricare încercarea, vei face şi mai luminoasă cununa biruinţei.

Şi pentru ca tălmăcirea celor două vise să se împlinească, aşa cum Iosif a spus, după trei zile, Faraon a oferit un ban­chet pentru toţi ai casei lui, aducându-şi aminte şi de mai marele paharnic şi de mai marele pitar. Mai marelui paharnic i-a redat, desigur, locul său, însă pe mai marele pitar l-a trimis la moarte282. Fiindcă mai marele paharnic a uitat de Iosif283, după doi ani, potrivit cu pronia lui Dumnezeu, Faraon a avut nişte vise minunate284, care depăşeau mintea tuturor înţe­lepţilor Egiptului şi ale magilor. Iar când Faraon a trimis şi i-a chemat pe toţi înţelepţii, spunându-le visele lui, nimeni nu a putut să-i tălmăcească lui înţelesurile lor285. Cât împăratul se găsea, deci, într-o mare tristeţe, mai marele paharnic şi-a adus aminte de Iosif şi i-a povestit lui Faraon toate cele ce s-au petrecut cu Iosif şi cu înţelepciunea sa286. Când Faraon a auzit despre el, s-a bucurat foarte mult şi a trimis [gărzi] ca să-l aducă repede287. Atunci când Iosif a ieşit din închisoare, Faraon i-a spus în faţa invitaţilor săi: „Am auzit despre tine că eşti bărbat înţelept, care poţi să tălmăceşti visele cu uşurinţă"288. A răspuns Iosif lui Faraon: „Stăpânului înţelepciunii îi aparţine

282 Cf. Fc. 40,20-22.

283 C. Fc. 40, 23. C. Fc. 41,1. W5C. Fc. 41,8. C.Fc. 41,12. M7C. Fc. 41,14. wC.Fc.41,15.

284 c. fc. 41,1.

285 C. fc. 41,8.

286 Cf. fc. 41,12.

287 C. Fc. 41,14.

288 C. Fc. 41,15.

91

puterea să tălmăcească visele"289. Şi a povestit Faraon visele sale lui Iosif290, în faţa invitaţilor săi. Imediat, deci, Faraon a ascultat tălmăcirile viselor din gura lui Iosif, ca şi când ar fi fost din gura lui Dumnezeu291. Şi a rămas uimit Faraon de educaţia lui şi de sfatul său cel însemnat. Căci i-a dat sfat lui Faraon, spunându-i următoarele: „Să caute Faraon un bărbat înţelept şi cuminte; şi îl vei numi într-o funcţie ca să o adune grâul Egiptului, fiindcă va urma o mare foamete, iar grânele de prisos vor fi depozitate pentru acea vreme de greutate"292. Şi a spus Faraon: „Pe tine te numesc astăzi supra­veghetor în întregul Egipt, fiindcă mi-ai dat un asemenea sfat. Din gura ta Egiptul va primi porunci şi tot palatul meu"293. Atunci l-a urcat pe Iosif în trăsura sa294, iar toţi cei ai casei mergeau înaintea şi în jurul lui Iosif.

Când Putifar, cel care-l aruncase mai înainte pe Iosif în închisoare, a văzut această minune străină, căci Iosif stătea în trăsura lui Faraon, s-a îndepărtat în linişte de cei ai casei lui Faraon şi fugind spre casa lui cu multă frică i-a spus soţiei lui: „Ai văzut, femeie, ce minune străină s-a petrecut şi ce mare teamă a căzut peste noi? Căci acel Iosif, robul nostru, a devenit stăpânul nostru şi domnul întregului Egipt şi, iată! El stă cu slavă în trăsura lui Faraon, de vreme ce este cinstit de către toţi ca un împărat. Eu însă nesuportând să mă arăt lui, m-am retras pe furiş". Iar când femeia lui Putifar a auzit acestea, l-a încurajat, spunându-i: „îţi voi povesti păcatele mele. Eu am păcătuit şi eu sunt cea care m-am îndrăgostit de Iosif cel preafrumos, de acest tânăr cumpătat; şi în fiecare clipă îl pândeam cu multe linguşiri, ca să pot să dorm cu el

289cf. Fc.41,16.

290 Cf. Fc. 41, 17-24.

291 C. Fc. 41, 25-32.

292 Cf. Fc. 41, 33-36.

293 C Fc. 41, 39-41.

294 Cf. Fc. 41, 43.

92

■ şi să mă desfătez de frumuseţea lui. Însă nu mi-am împlinit scopul şi nu m-am învrednicit nici măcar de un cuvânt din partea lui. L-am ţinut cu forţa ca să mă accepte puţin, dar el a ieşit afară, iar eu ţi-am arătat haina lui. Eu am fost cauza stăpânirii sale şi a marii sale cinstiri. Fiindcă, dacă nu m-aş fi îndrăgostit de Iosif, el nu ar fi fost aruncat în închisoare; cu alte cuvinte, eu am devenit cauza slavei sale. Iosif este drept şi sfânt, şi chiar dacă a fost defăimat, el nu a arătat ni­mănui aceasta. Ridică-te acum şi mergi cu bucurie, şi închină-te acum dimpreună cu toţi oamenii". Putifar s-a ridicat şi a mers să se închine cu respect lui Iosif.

Între timp însă s-au împlinit toţi anii marelui belşug, foametea cuprinsese întregul pământ al Haranului295, iar Iacov dimpreună cu fiii săi erau mâhniţi. Iacov a auzit însă că în Egipt existau cereale din belşug, aşa că a spus fiilor săi: „Mergeţi şi cumpăraţi pentru noi cereale din Egipt, după cum am auzit, ca să nu murim cu toţii din pricina foametei"296. După ce cei zece fii ai lui Iacov au primit poruncă, au plecat cu toţii ca să cumpere merinde297. Ei nu ştiău însă că fratele lor trăieşte. Când însă Iosif i-a văzut pe fraţii săi,i-a recunoscut pe toţi şi le-a spus pe un ton aspru298: „Aceşti zece bărbaţi sunt iscoade rele şi pentru aceasta au venit în Egipt. Prindeţi-i şi legaţi-i în siguranţă; fiindcă au venit aici ca să ne spioneze ţara noastră"299. Aceştia însă s-au înspăimântat şi i-au răspuns lui cu teamă, spunându-i: „Niciodată aşa ceva, stăpâne! Noi suntem fraţi, copiii unui părinte drept. Cândva am fost doi­sprezece la număr, dar unul, care era preabun şi mult iubit de tatăl său, a fost omorât de un animal sălbatic. Tatăl său încă şi astăzi îl plânge. Pe de altă parte, un alt frate de-al

295 C. Fc. 41,53-54.

296 C. Fc. 42,1-2.

297 Cf. Fc. 42,3.

298 Cf. Fc. 42,7.

299 C. Fc. 42,9.

93

nostru este împreună cu tatăl nostru în pământul Canaanului300, ca să-l mângâie". Iosif, din nou, cu mânie le-a răspuns lor, spunându-le: „Fiindcă eu mă tem şi cinstesc pe Dumnezeul cel Sfânt, de data aceasta vă iert. Luaţi grânele şi mergeţi repede la tatăl vostru, dacă sunteţi sinceri. Iar pe fratele vostru, pe cel pe care tatăl vostru îl iubeşte, aduceţi-l aici la mine şi aşa vă voi crede"301.

Şi de vreme ce au luat grâul, au plecat spre tatăl lor în pământul Canaanului cu amărăciune, înştiinţându-l pe Iacov de întrebările cele neplăcute şi de mânia acelui bărbat. Tatăl lor s-a mâhnit mult pentru aceste cuvinte şi a spus cu suspine: „De ce aţi făcut aceasta? De ce i-aţi spus stăpânului Egiptului că aveţi aici un alt frate?"302. Iar ei i-au răspuns: „Acesta ne-a întrebat de noi şi de rudeniile noastre cu multă precizie"303. Iacov a spus lor: „Mai bine să mor decât să-l luaţi din braţele mele pe Veniamin". Fiindcă foametea i-a constrâns, Iacov le-a spus lor: „Deşi eu i-am pierdut pe copiii mei din Rahela şi lipsit am fost de cei mai iubiţi fii, ridicaţi-vă, luaţi în mâinile voastre daruri şi pe fratele vostru şi mergeţi împreună"304.

Şi au făcut aşa cum Iacov le-a poruncit lor. De vreme ce au ajuns ei în Egipt cu mare frică s-au închinat în faţa lui Iosif305. Când Iosif l-a văzut pe Veniamin, fratele său, a venit lângă el şi cu teamă şi cu sfială. în toate cele ale sale s-a tulburat. Dorea însă să-l cuprindă şi să-l sărute. L-a întrebat, deci: „Tatăl tău trăieşte?"306, iar acela i-a răspuns: „Tatăl nostru şi robul tău trăieşte"307. Şi l-a întrebat din nou: „Oare îl are pe Iosif la inima

300 Cf. Fc. 42, 11 şi 13.

301 Cf. Fc. 42, 19-20.

302 Cf. Fc. 43,5.

303 Cf. Fc. 43, 6.

304 Cf. Fc. 43,10-13.

305 Cf. Fc. 43, 25.

306 Cf. Fc. 43, 26.

307 Cf. Fc. 43, 27.

94

sa?", iar el i-a răspuns: „Da! îl are mult la inimă şi arde [de dor] pentru el". Fiindcă nu putea să-l cuprindă sau să-l întrebe mai multe, a mers în camera sa şi a plâns cu amar308, căci în clipa în care l-a văzut, aşadar, pe fratele său, şi-a adus aminte imediat de bătrâneţile cele bune ale lui Iacov. Spunea în sine cu lacrimi: „Fericiţi sunt cei care văd bătrâneţile tale, bunul meu părinte. Aşa cum cred nu sunt vrednic de bătrâneţile tale, cum nici de întreaga putere şi de slavă, bunule părinte. Doream să mă conving dingura lui Veniamin, dacă mă ai în inima ta şi dacă mă doreşti, aşa cum eu te doresc pe tine. Din acest motiv i-am constrâns pe fraţii mei cu vicleşug, ca să-l aducă împreună cu ei pe Veniamin, fratele meu. Deoarece nu îi credeam, când mi-au spus cele referitoare la tine, că «îl avem pe tatăl şi pe un frate mai mic». Căci eu credeam că l-au ucis cu cruzime şi pe Veniamin, fiul tău mai mic şi mult iubit, şi au aruncat sufletul tău şi mai mult în iad, dimpreună cu durerea, aşa cum m-au ucis şi pe mine după voinţa lor. Ne-au urât pe amândoi, pe mine, şi pe Veniamin, cei ce suntem din aceeaşi mamă. Ştiu, părinte, căci te vei întrista foarte mult pentru noi, şi mai ales acum, când bătrâneţile tale s-au adâncit şi mai mult în durere pentru Veniamin, fratele meu. Dar iată! Şi eu sufăr foarte mult, văzând plânsul său, fiindcă nimeni dintre noi nu are grijă de bătrâneţile tale. Nu era suficient plânsul meu de dinainte, ci am adăugat, părinte, încă un plâns; un alt plâns lângă un altul. Eu sunt pricina pentru plânsul şi tânguirile tale, fiindcă am lucrat cu asprime, luându-l pe Veniamin în Egipt. Dar vestea despre tine m-a silit să fac aceasta, fiindcă doream să ştiu dacă părintele meu trăieşte cu adevărat. Cine îmi va da prilejul să văd din nou faţa ta cea sfântă şi să mă desfătez de privirea ta îngerească?".

Apoi, după ce a plâns cu amar în camera sa, şi-a spălat faţa şi a ieşit bucuros. A poruncit tuturor să intre în casa lui, ca

308 Cf. Fc. 43,29.

F

95

să mănânce cu toţii împreună309. Ascultaţi, fraţii mei, cum Iosif îi conduce pe toţi la sfială. Iosif a poruncit fiecăruia să stea la masă, invitându-i pe nume şi în ordine, după cum s-au născut. A folosit, deci, înşelăciunea pentru fiecare, ca şi cum ar fi ghicit în potir, potir care era de culoare argintie şi pe care-l ţinea în mâna sa. A aşezat, dar, potirul [pe masă] şi l-a lovit cu degetul de la mâna sa dreaptă, iar potirul a scos o un sunet puternic, auzit de toţi cei care erau prezenţi în casă. După ce l-a atins o dată, a spus: „Primul născut este Ruben, primul să stea la masă, conform cinstei sale". După ce a lovit potirul a doua oară, a dezvăluit numele celui de-al doilea născut, spunând: „Simeon! Acesta este al doilea născut. Să se aşeze la masă în ordinea naşterii". După ce a lovit a treia oară potirul, a spus: „Să stea la masă şi Levi, şi să fie cinstit". Şi aşa i-a pus la masă pe toţi, spunându-le fiecăruia pe nume şi în ordinea lor. Le-a provocat, însă, mai multă uimire310 şi mai multă timiditate, căci toţi se gândeau că el pe toţi îi cu­noaşte şi că poate ştie şi alte lucruri în afară de acestea. Aveau o şi mai mare teamă mai ales faţă de potir. Se gândeau, deci, între ei, fiecare spunând că „noi prima dată am minţit că Iosif a fost omorât de o fiară sălbatică". Deci se chinuiau mult din pricina aceasta. Ca să oprească suspiciunile lor, [Iosif] le-a oferit lor bucate de la masa sa; cele mai multe însă i le-a dat fratelui său, Veniamin, aşadar, de zece ori311 mai mult decât celorlalţi [fraţi]. Te miri, în cele din urmă, de ce a făcut Iosif aceasta fraţilor săi şi de ce prin potir a descoperit numele fiecăruia? Ca să le descopere şi mai mult crima lor.

Atunci [Iosif] a poruncit administratorului său să le ofere lor grâu din belşug, fără plată, iar în sacul lui Veniamin să pună pe ascuns potirul şi aşa i-a condus afară cu bucurie312.

309 Cf. Fc. 43, 30.

310 Cf. Fc. 43, 33.

În textul Septuagintei, formula este „de cinci ori" (nEvranAacriax;).

311 Cf. Fc. 43, 33.

312 C. Fc. 44,1-3.

96

După ce bucuroşi s-au îndepărtat puţin de cetate, adminis­tratorul lui Iosif a alergat după ei, spunându-le cuvinte grele şi batjocorindu-i groaznic, numindu-i hoţi şi că s-au arătat nevrednici de cinstea pe care au primit-o313. Iar ei i-au răs­puns administratorului că „şi prima oară am găsit aur în sacii noştri şi l-am dat domnului nostru. Ar fi cu putinţă acum să furăm potirul stăpânului nostru? Niciodată aşa ceva!"314. Iar el le-a spus: „Aruncaţi-vă sacii, ca să îi cercetez". Au dat în grabă sacii jos de pe animale, iar administratorul a găsit potirul în sacul lui Veniamin. Când l-au văzut, au început să-şisfâşie hainele lor315 şi cu multă spaimă să învinuiască şi să-i defăimeze pe Rahela şi pe Iosif, dimpreună cu mama lui, şi pe [Veniamin], fratele lor, spunând: „Voi aţi pricinuit scandal tatălui nostru; tu şi Iosif, copiii Rahelei. Iosif dorea să domnească peste noi316, iar tu, fratele lui, de asemenea, ne-aţi făcut să ne fie ruşine şi să fim învinuiţi317. Nu sunteţi voi copiii Rahelei, care a furat idolii părintelui ei şi a spus că nu i-a furat318?".

Şi de vreme ce Veniamin şi-a ridicat glasul său, cu plânsete şi suspine, a început să îi adeverească pe fiecare dintre ei în mod separat şi să le spună: „Iată! însuşi Dumnezeul pă­rinţilor noştri cunoaşte; Dumnezeu, Care a primit-o pe Rahela, aşa cum El însuşi a dorit-o; Dumnezeu, Care cunoaşte moartea lui Iosif cel preabun; Dumnezeu, Care poartă de grijă lui Iacov ca să-l mângâie pentru despărţirea de Iosif, iar acum, de ase­menea, să-l mângâie în mod nevăzut, după cum ştie El; Dum­nezeu, Care vede toate faptele noastre şi cercetează dorinţele şi stările sufleteşti319; Dumnezeu, Care cunoaşte că nu am furat

313 Cf. Fc. 44,4-6.

314 Cf. Fc. 44,7-8.

315 Cf. Fc. 44,10-13.

316 Cf. Fc. 37,8.

317 Cf. Fc. 44,12.

318 Cf. Fc. 31,19.

319 CE Ps. 7,9.

97

potirul acesta, aşa cum voi spuneţi, cum nici nu mi-a trecut prin minte aşa ceva. Să văd părul cel alb al lui Iacov şi să-i sărut mai bine genunchii săi cu bucurie. Nu am furat acest potir. Vai, vai, Rahela! Ce au pătimit copiii tăi! Iosif cel preabun, aşa cum spuneţi, a fost omorât de fiară sălbatică. De aseme­nea, mamă, eu am devenit dintr-odată hoţ şi nu ştiu cum. Sunt captiv într-un pământ străin. Iosif în pustiu, în timp ce era devorat de fiara cea sălbatică, a strigat la cineva ca să-l sal­veze, dar nu a fost găsit. De asemenea, buna mea mamă, eu le adeveresc fraţilor mei [acestea], dar nu există cine să mă audă şi să mă creadă, copilul tău".

Şi de vreme ce i-au prins, s-au întors în cetate la Iosif fără ca ei să aibă cuvânt de apărare pentru aceasta. Iosif a luat cuvântul şi le-a spus lor cu mânie: „Aceasta este răsplata pentru binefacerile mele? Pentru aceasta v-am cinstit, ca să-mi furaţi mai apoi potirul cu care ghicesc?320 Nu v-am spus că nu sunteţi oameni paşnici, ci iscoade?321 De teama lui Dum­nezeu însă voi face aceasta: pe cel care a furat, aşadar, potirul, îl voi ţine ca rob al meu. Voi, ceilalţi, puteţi pleca în pace!"322.

Atunci s-a apropiat de el unul dintre ei, care se numea Iuda; s-a pus în genunchi şi-l ruga, spunându-i: „Să nu mă pedepseşti, stăpâne, dacă vorbesc. Tu însuţi ne-ai întrebat pe noi robii tăi, spunându-ne: «Aveţi vreun tată sau vreun frate?», iar noi ţi-am răspuns că tatăl nostru este robul tău şi că are doi copii, pe care îi iubeşte mai mult decât pe noi. Unul a fost sfâşiat în munte de o fiară sălbatică, iar tatăl nostru îl plânge la fiecare ceas şi trăieşte în durere şi suspin în fiecare clipă, şi oricine poate să spună că pământul plânge, ascultând glasul său. Pe celălalt îl ţine pe lângă el drept con­solare în locul primului copil. Acum însă, aşa cum ai poruncit,

320 C. Fc. 44,15.

321 C. Fc. 42, 9.

322 C. Fc. 44,17.

98

l-am adus pe fratele nostru, iar noi ne-am găsit robii tăi ca să ne învinuieşti pentru nedreptate. Te implor, să devin eu robul tău în locul acestui copil. Să meargă, deci, copilul dim­preună cu fraţii mei la tatăl nostru, fiindcă eu l-am luat de la el şi nu pot să plec fără el la tatăl, ca să nu văd moartea cea amară a tatălui nostru"323.

Când Iosif a auzit aceste cuvinte vrednice de compăti­mire şi i-a văzut pe toţi că stau cu ruşine, şi desigur pe Veniamin că şi-a sfâşiat haina sa, şi cu suspine că se aruncă la pământ, încât să-l implore pe Iosif pentru el, ca să se în­toarcă şi să meargă cu fraţii săi, s-a tulburat foarte mult şi, emoţionat fiind în sinea sa, a poruncit ca toţi cei din casă să se retragă imediat324. După ce au ieşit afară, Iosif şi-a ridicat glasul său şi plângând le-a spus cu mult curaj în limba ebraică: „Eu sunt Iosif, fratele vostru; nu am fost sfâşiat de fiara cea sălbatică, precum voi spuneţi. Eu sunt cel pe care l-aţi aruncat gol în puţ. Eu sunt cel pe care l-aţi vândut ismaeliţilor; eu sunt cel care am îngenunchiat la picioarele fiecăruia, dar nimeni atunci nu a avut milă faţă de tristeţea mea, ci ca nişte ani­male sălbatice m-aţi prins. Cu toate acestea, fraţilor, nimeni dintre voi să nu se teamă, cum nici să se înfricoşeze, ci mai degrabă să se bucure, şi eu şi voi, fiindcă eu stăpânesc. Şi aşa cum aţi spus tatălui nostru prima dată, că eu am fost omorât în munţi de către fiarele sălbatice, de vreme ce vă veţi întoarce din nou, vestiţi-i lui Iacov, spunându-i că Iosif, fiul său, trăieşte şi, iată, el stă acum în carul puterii împărăteşti a Egiptului"325.

Când au auzit glasul lui Iosif, fraţii săi au rămas ca morţi de frică şi de spaimă. Iar Iosif, vlăstarul lui Iacov, apropiindu-se, i-a sărutat cu dor pe fiecare dintre ei326, fără dorinţă

323 C. Fc. 44,18-34.

324Cf. Fc. 45,1.

325 Cf. Fc. 45,2-5,9.

326C. Fc. 45,15.

99

de răzbunare, aşa cum ar fi trebuit, şi i-a bucurat mult, oferindu-le daruri şi o mare bucurie. Şi i-a trimis pe toţi la Iacov, spunându-le următoarele: „Să nu vă certaţi deloc pe drum, ci mai bine mergeţi mai repede la părintele nostru şi spuneţi-i lui: «Acestea le spune Iosif, fiul tău: Dumnezeu m-a făcut să domnesc peste întregul Egipt327. Vino, părinte, cu inimă veselă, ca să văd faţa îngerească a bătrâneţilor tale»".

Şi cum au pornit repede la drum, i-au vestit lui Iacov cuvintele lui Iosif şi toate cele pe care le-a poruncit el. Când însă Iacov a auzit numele lui Iosif, a plâns cu amar şi tânguindu-se le-a spus: „De ce tulburaţi sufletul meu, încât să-mi amintesc chipul lui Iosif cel preafrumos şi doriţi să aprindeţi tristeţea care încet-încet s-a stins în inima mea?". Şi de vreme ce s-a apropiat Veniamin, sărutându-i genunchii şi barba sa, i-a spus: „Sunt adevărate cuvintele acestea, bunule părinte?" şi i-a arătat lui toate cele trimise de către Iosif. Atunci [Iacov] a crezut în cuvintele lui Veniamin. Şi de vreme ce Iacov a plecat cu întreaga familie, s-a dus în grabă mare şi cu bucurie în Egipt la Iosif, fiul său328.

Când Iosif a auzit că Iacov, părintele său, a ajuns s-a ridicat cu mare bucurie, ieşind afară din cetate dimpreună cu robii lui Faraon şi acolo l-a întâlnit cu un mare cortegiu. Când Iacov l-a văzut, deci, pe Iosif, fiul său, a căzut la grumazii săi cu mare ardoare329, spunând: „De acum pot să mor, de vreme ce faţa mea te-a văzut pe tine, copilul meu cel preadulce. Căci tu cu adevărat trăieşti"330. Amândoi au slăvit pe Dumnezeu.

Pentru toate acestea, aşadar, să aducem slavă Tatălui şi Fiului şi Sfântului Duh; Căruia I se cuvine slava, şi puterea, şi cinstea, şi închinăciunea, acum şi pururea şi în vecii veci­lor. Amin.

327 Cf. Fc. 45, 24-25.

328 Cf. Fc. 45, 4-5.

329 Cf. Fc. 46, 29.

330 C. Fc. 46, 30.

Cuvânt la Sfântul Ilie, prorocul

Faceţi linişte, întoarceţi-vă urechile voastre, ca să [vă] povestesc istoria Sfântului şi slăvitului Ilie, care a arătat râvnă fierbinte, îndemnând cu zel neîncetat [ca oamenii] să se închine numai lui Dumnezeu. De vreme ce cu greu a văzut că poporul face multe fărădelegi, că se îndepărtează aşadar de Dumnezeu şi că se închină idolilor, s-a umplut de mânie şi de râvnă, şi-a întors privirea sa şi a ochit cu limba sa, precum arcul cerul; şi cu cuvântul [său] a ajuns în cer. Şi, când a văzut că poporul este ademenit de demoni, l-a sfătuit încercând să-l îndepărteze de ademenire.

Când Ilie a văzut că poporul s-a umilit de mulţimea ido­lilor, şi toţi profeţii au fost ucişi de către cei necuviincioşi, s-a umplut de râvnă şi de multă mânie, a rostit jurământ înain­tea poporului celui necuviincios, a dat poruncă cerului, a închis norii să nu mai plouă, şi a rugat cu milă pe Dumnezeu să înfăptuiască cuvântul robului. Vrând să facă cunoscut acestora care au păcătuit puterea Stăpânului celui virtuos, a dat acestora jurământ în numele său, spunând: „Mă jur pe Dumnezeul Cel viu, în faţa Căruia eu stau, că nu va ploua, nici răcoare deasupra pământului nu va fi, decât numai când o vor cere buzele mele"331.

S-a făcut în faţa lui o minune străină! Căci Dumnezeul cel milostiv abia a auzit glasul robului ce avea râvnă şi s-a jurat pe numele Său, că de îndată a şi împlinit profeţia acestuia, care s-a adeverit împotriva lor, prin râvna cea dumneze­iască. De vreme ce cerul s-a închis şi norii s-au pecetluit, s-a făcut goliciune pe întreg pământul. Viile s-au golit, grânele

101

nu au încolţit, toţi pomii fructiferi şi-au ascuns fructele lor. Pământul nu a dat fructe, iarba cea verde nu se vedea pe pământ şi întreaga vegetaţie s-a pierdut pe pământ, copacii care erau pe acesta au dispărut de la suprafaţa lui, când s-au sfârâit râurile la hotărârea lui Ilie. Dumnezeul cel milostiv332 a îndeplinit hotărârea lui Ilie, ca cerul să nu dea ploaie, fiindcă Stăpânul nu vroia să se prezinte ca un apostat al jurământului robului Său, care s-a jurat în numele Lui să înfăptuiască jurământul; El încerca în continuare să schimbe pe rob, din furios în milostiv. A poruncit ca acesta să rămână la pârâul (Cherit) şi i-a trimis hrană printr-un corb333. însă mi­lostivul Dumnezeu vrând să salveze lumea, (şi) ca să-l schimbe pe Ilie, a secat apele334, încât, de vreme ce a însetat şi era vizitat des de cei ce respingeau (Legea), a retras hotărârea, pe care a dat-o pentru cer. însă râvnitorul cel fierbinte nici măcar nu s-a îndoit ca să respingă cele ce s-au dat, ci aspru a rămas. Şi Domnul, de vreme ce a văzut pe Ilie că rămâne în mai multă asprime şi că nu se retrage, a dat dreptului o altă ocazie: „Mergi spune în cetatea Sarepta. Căci, iată, am poruncit unei văduve să te hrănească aceasta cu cele de mare trebuinţă"335.

O, milostenia lui Dumnezeu! Porunceşte dreptului să meargă drum lung, ca să treacă prin părţile cele locuite şi să vadă dezastrul pământului şi cele ce se întâmplă pe acesta, şi să dezlege cerul. Căci putea oricine să vadă pe bătrânii care se topesc din cauza foamei, şi de asemenea, pe tinerii cei vânjoşi, care au câştigat trofee şi victorii în războaie, că se prăbuşesc deodată la pământ şi că părăsesc viaţa. Desigur, şi nou-născuţii, încercând să-şi dobândească forţa din sânurile

331 Fragmentul redat în paranteze pătrate (] şi însoţit de semnul aste­risc () cuprinde fragmentul lipsă din ediţia lui S. Mercati, S. Ephraem Syri Opera, I, Roma, 1915. (n.ed.grec)

332 III Rg. 17,3-6.

333 III Rg. 17,7.

334 III Rg. 17,9.

335 III rg. 17,10.

102

mamelor lor, au murit, fiindcă nu aveau lapte ca să mănânce. Mama oferea sânul ei, însă laptele ei nu mai putea fi dat, căci sânii ei de foame s-au uscat şi trupul ei de sete s-a topit; şi cel nou-născut prinzând de sân încerca să dobândească lapte cu gura, însă nu găsea mâncare. Adeseori, s-a întâm­plat ca în timp ce sânul se găsea în gura noului născut, să moară copilaşul. Pus era în acelaşi mormânt cu mama sa,împreună. Pe toţi i-a cuprins nenorocirea cea cu neputinţă de exprimat: mireasa şi mirele mureau în camera lor de nuntă, şi în locul bucuriei s-a ridicat o jale îngrozitoare; în faţa ochilor tatălui murea fiul, şi cel ce l-a născut, îl poartă şi-l îngroapă. La ceasul în care se întorcea acasă [de la mor­mânt], descoperea că fiica lui şi-a dat sufletul din cauza foamei; şi în timp ce credea că a găsit în casă lui odihnă, a aflat o îndoită nenorocire prin moartea fiicei sale. Acesta, deci, şi pentru aceasta a plâns cu înfricoşătoare jale, a pus-o în mor­mânt, precum a făcut şi mai sus cu fiul său. La ora în care acesta se găsea în clipele amintirii 336, a venit şi această veste îngrozitoare: că fratele sau sora lui a murit, sau cineva din familia sa ori din prietenii cei apropiaţi. Şi acesta, când a auzit, fiindcă nu a suportat greutatea tristeţii şi a foamei, a fugit de acolo; a devenit pământ şi mormânt, căci în clipa în care îngropa pe altul, s-a descoperit că se îngroapă pe el însuşi. Adeseori se întâmpla, ca cel ce îngroapă pe altul, să fie îngropat de altul în aceeaşi zi. Căci, precum valurile mării năvălesc unul pestealtul, purtate de curenţi,aşa veneau atunci nenorocirile peste oameni din cauza foamei şi a setei cele mari. Oricine putea să vadă priveliştea cea înfricoşă­toare şi catastrofa cea mult dureroasă deasupra pământului, precum în zilele lui Noe; căci nu au murit numai oamenii, ci şi animalele şi fiarele sălbatice şi păsările cerului. O, râvnitorule

336 Aici având sensul de practica de a se duce la mormântul celor dragi şi de a-şi plânge morţii.

103

Ilie! El credea că oamenii au greşit Domnului, cu înşelarea de la duşman. Însă copiii ce păcat au făcut? Animalele şi fiarele sălbatice şi păsările [cerului] ce păcat au săvârşit? Căci toate acestea morţii s-au predat. Măcar de aceştia ce sunt nevinovaţi ai milă, şi dă-le ploaie pe pământ.

Dar pe râvnitorul Ilie nimic din toate acestea nu l-a tul­burat. Cei ce au avut bogăţii şi bani s-au nimicit cu foamea şi, de asemenea, cu setea, căci nu au avut ploaie. Însă Domnul tuturor, care vrea totdeauna să arate mila Sa neamului ome­nesc, care a ticluit întotdeauna [ceva], l-a îndemnat pe Ilie să arate milă. Fiindcă nu a reuşit să schimbe mânia sa, l-a tri­mis pentru aceasta să ceară ajutor de la văduvă337, cu toate că era vrednică de milă şi foarte săracă. Şi, de vreme ce Ilie a ajuns acolo unde i s-a poruncit să meargă, a văzut pe vă­duvă că aduna vreascuri338. Când a simţit sărăcia cea îngro­zitoare, în care aceasta trăia, i-a fost ruşine să vorbească sau să strige la ea; a îndeplinit porunca cea rostită, prinzând curaj cu ruşine şi spunând: „Femeie, adu-mi puţină apă, ca să beau"339. Acesta a fost cel ce a poruncit să nu plouă pe pământ. Şi văduva a răspuns lui Ilie: „O, râvnitorule! De vreme ce ai închis cu jurământ cerurile să nu dea apă, prin gura ta, cum ceri apă de la mine? Apa pe care o ţii în frâu şi o stăpâneşti cu gura ta, uscând pământul şi ucigând toate cele ce sunt pe pământ, de unde să ţi-o dau?". Şi acela imediat s-a tulburat de cuvântul văduvei şi mila s-a mişcat înăun­trul lui. De asemenea, văduva, când a auzit cuvântul profe­tului, a încuviinţat să-i dea apa pe care a cerut-o. A mers să scoată apă, iar Ilie a adăugat şi aceasta: „Adu-mi în mână şi o bucată de pâine, ca să mănânc"340. Şi aceasta imediat a răs­puns lui Ilie: „Mă jur pe Domnul Dumnezeu, că nu am pâine,

337 III Rg. 17,9.

338 III Rg. 17,10.

339 III Rg. 17,10.

340 III Rg. 17,11.

104

decât numai o mână de făină într-un vas; de asemenea, şi puţin ulei în urciorul meu. Pentru aceasta am adunat aceste vreas­curi, ca să gătesc pentru mine şi pentru copilul meu o pâine ne­dospită, să o mâncăm şi să murim"341. Fiindcă a ascultat acestea şi [a văzut că] se chinuiau din cauza foamei, s-a cercetat pe sine însuşi ca să-i dezlege de lanţurile [foamei]; abia a auzit cuvintele cele vrednice ale văduvei, că imediat a grăit aces­teia cuvinte pline de milă: „Mergi, dar, la casa ta, şi fă pentru mine prima oară o turtă nedospită, iar pentru tine şi pentru fiul tău vei face mai pe urmă. Acestea spune Domnul: «Făina din vas nu va scădea, şi nici untdelemnul din urcior, până când Domnul va da ploaie deasupra pământului şi va încolţi vegetaţia ca mai înainte, pentru toate cele ce locuiesc pe pământ342". Fără să vrea, [Ilie] hotăra dezlegarea legă­turilor cerului, căci suferinţa foamei l-a obligat să o facă. Şi văduva îndată s-a grăbit, şi râvnă a arătat ca să împlinească cuvântul343 pe care i l-a spus, căci a înţeles cu inspiraţie de la Duhul cel Sfânt că acesta este profetul Ilie, care a legat cerul cu cuvântul gurii sale, şi a crezut că se vor împlini toate cele pe care le-a spus dreptul [Ilie]. Şi, de vreme ce Ilie a rămas în casa văduvei, şi chiar dacă s-a hrănit, a rămas aspru ca mai înainte, Dumnezeu a trimis moarte copilului celei văduve344, silindu-l pe Ilie să poruncească dezlegarea legăturilor.

Iar văduva, când a văzut moartea fiului ei, s-a apropiat de profet şi cu lacrimi i-a spus: „Vai mie, profetule al lui Dum­nezeu, mai râvnitor decât toţi, de ce ai stârnit în sufletul meu această durere profundă şi acest plânset de nevindecat!? De ce trăiesc eu maică sărmană pe pământ, de vreme ce copilul pe care l-am avut, s-a dat morţii?345 Am înţeles eu că al meu

341 III Rg. 17,12.

342 III Rg. 17,14.

343 III Rg. 17,15.

344 III Rg. 17,17.

345 III Rg. 17,18.

105

copil a murit din cauza ta, căci înainte să fi venit tu, copilul meu era sănătos, aşadar, înaintea foamei celei înfricoşătoare şi a setei celei de nedescris, pe care ai adus-o pe pământ, trăiam şi ne descurcam. Când ai venit la mine, te-ai arătat ca dăruitor de mâncare, dar acum ai devenit, dimpotrivă,

nimicire pentru unicul meu copil pe care l-am avut. M-ai I uşurat de foame şi mor din cauza plânsetelor. Credeam că mă ajuţi, şi te-ai arătat trădător; te-am primit sub acoperişul casei mele, şi l-am pierdut pe fiul meu. Ne-ai scos din foame, şi ne-ai dat morţii; m-ai scos [din foame] ca să-l îngrop pe unicul meu copil pe care l-am avut. Nădejdea pe care o aveam ai pierdut-o de la mine; lumina ochilor mei ai stins-o cu moartea. Mângâierea mea am pierdut-o când ai venit tu. Prin a ta întâlnire, l-am pierdut pe al meu fiu, căci, când ai venit tu la mine, a murit copilul meu. Am suferit o înfrico­şătoare nenorocire prin îngroparea adoratului meu copil! Căci ce folos sunt pentru mine făina şi untdelemnul, ca să scap de foame, dacă fiul meu a murit? Era mai de preferat pentru mine să mor împreună cu ceilalţi, decât să pierd, prin belşug, pe fiul meu. Fiindcă cine va mânca acum acestea, pe care mi le-ai dat? Ce câştig am eu să am mâncare, ca să mă hrănesc, de vreme ce m-am lipsit de slava unicului meu copil, pe care l-am avut? Mor plângând şi suspinând pentru acesta. Bine ar fi fost de nu m-ai fi văzut şi de nu ai fi auzit acestea, căci nu vreau să mă lipsesc de copilul meu cel iubit".

Putea oricine să vadă pe această văduvă că plânge şi varsă lacrimi la picioarele lui Ilie. Şi abia ce a auzit acestea râvnitorul Ilie, că a şi regretat în sufletul său. S-a predat ru­găciunii, şi pe Dumnezeu L-a rugat, spunând: „Dezleagă, Stăpâne, legăturile morţii din fiul văduvei, şi înviază-l"346. Şi Milostivul Dumnezeu a spus cu glas mare acestuia: „Dezleagă tu mai întâi cerul, pe care l-ai închis cu limba ta, şi atunci

346 III Rg. 17,21.

106

voi dezlega şi Eu legăturile morţii, pe care le-am trimis bine­voitor pentru văduva ta. Priveşte şi vezi, Ilie, ce mulţime de bătrâni şi de tineri, prunci împreună cu mamele lor, au murit. îngrijeşte-te şi vezi lacrimile întregii lumi, cum coboară la Mine cu plânset, cerând ploaie! Numai o singură femeie vezi că varsă lacrimi pentru fiul ei şi crezi că eşti milostiv? Toată lumea însă plângând, îşi varsă lacrimile, şi tu continui sa arăţi nepăsare, până ce vor muri cu toţii? Ştiu că din râvnă ai cerut un semn; cunosc bine, Ilie, că nu este nimeni la fel ca tine". Atunci a răspuns Ilie Domnului său: „Dă viaţă co­pilului şi voi dezlega cerul. Uşurează-mă măcar de plânge­rile văduvei, ca să nu mă întristez, plângând şi mai mult". Deci, de vreme ce copilul a înviat, Ilie l-a luat în braţele sale şi mamei sale l-a dat347. Şi, când mama a luat fiul în braţe, cu mare bucurie a spus lui Ilie: „Acum am înţeles că eşti cu adevărat omul lui Dumnezeu, şi că în gura ta există cuvântul cel adevărat"348.

Atunci Dumnezeu a zis lui Ilie: „Mergi şi spune lui Ahab că voi da ploaie pe pământ"349.

Şi, de vreme ce Ilie a venit la Ahab, a spus acestuia că Domnul va da ploaie în ţara sa350, şi întreg poporul lui Israel a prins şi a înjunghiat pe preoţii care închinau [jertfe] lui Baal351.

De vreme ce pe mulţi i-a întors la credinţa în Dumne­zeul cel viu, Ilie s-a înălţat cu carul cel de foc, în vârtej mare de vânt, înspre cer352, lăsând lui Elisei cojocul său353.

Dumnezeului nostru I se cuvine slavă, în vecii vecilor. Amin.

347 III Rg. 17,23.

348 III Rg. 17, 24.

349 III Rg. 18,1.

350 Cf. III Rg. 18, 41.

351C. III Rg 18,40.

352 Cf. IV Rg. 2,21.

353 Cf IV Rg. 2,13.

Cuvânt la profetul Iona şi despre pocăinţa ninivitenilor

Iona iudeul, când a ieşit din mare354, a început să propovă­duiască în Ninive locuitorilor ei netăiaţi-împrejur. Imediat ce a intrat profetul în cetatea cea grandioasă, un glas înspăimântător l-a cutremurat355. Cetatea, care era stăpânită de neamuri [idolatre], s-a cutremurat imediat la propovăduirea fiului lui Amitai, şi ca şi cum ar fi fost mare, se agitase din toate părţile ei la glasul lui, atunci când acesta a ieşit din adâncurile mării. Coborând [Iona] din mare, a cutremurat [cetatea] şi ieşind la pământ uscat a pus-o la grea încercare.

Marea s-a agitat prin fuga lui [Iona]356, iar pământul cel uscat s-a înspăimântat la propovăduirea sa357; marea s-a li­niştit la rugăciunea lui358, iar pământul s-a minunat de marea milostivire a lui Dumnezeu359. Iona se rugase înăuntrul marelui chit; la fel se rugaseră şi ninivitenii în mijlocul cetăţii. Ru­găciunea a salvat pe Iona din chit, iar implorarea salvează [cetatea] Ninive de la catastrofă.

Iona a fugit şi s-a ascuns de la faţa lui Dumnezeu360; la fel şi ninivitenii [au fugit] de la bucurie361. Pentru aceasta şi judecata cea dreaptă a lui Dumnezeu a închis pe amândoi ca într-o închisoare, după cum în închisoare sunt închişi unii

354 C. Iona 2,11.

355 Cf. Iona 3, 4.

356 Cf. Iona 1, 3-4.

357 Cf. Iona 3, 5-6.

358 C. Iona 1,15; 2, 2.

359 Cf. Iona 3, 10.

360 Cf Iona 1, 3.

361 Cf. Iona 3, 5.

108

datornici. Judecăţii celei drepte a lui Dumnezeu i s-a dat pocăinţa ambilor, ca să se salveze de la condamnarea cea cerească şi de pedeapsa pentru greşelile lor. Domnul a po­runcit chitului, care era în mare, să-l adăpostească viu pe Iona, scoţându-l apoi la pământ uscat362.

De la sine însuşi a învăţat, aşadar, Iona că este drept ca cei ce se pocăiesc să trăiască. Harul a dat un exemplu despre sine; Iona, aşadar, de vreme ce s-a pocăit, a ieşit din mare viu363, ca să scoată astfel din adâncuri cetatea care se cufunda. Cetatea s-a cutremurat, după cum marea, la glasul lui Iona care s-a ridicat din adâncuri. Dreptul Iona şi-a deschis gura sa, iar Ninive, ascultându-l, imediat s-a tulburat364.

De vreme ce [Iona] iudeul a propovăduit, cetatea a în­spăimântat-o, fiindcă a semănat moarte în rândul ascultătorilor săi. Tămăduitorul s-a făcut propovăduitor între cei pu­ternici, şi de teama pe care le-a pricinuit-o, ei au tremurat ca nişte copii mici. Glasul său a fărâmiţat inimile împăraţi­lor, fiindcă cetatea lor va fi distrusă chiar în vremea stăpâniei lor. De vreme ce printr-un glas [Iona] a rupt orice nădejde de-a lor, el adapă cetatea lor cu un potir plin de urgie şi de mânie.

Au ascultat împăraţii şi s-au cutremurat, sau, mai bine zis, s-au smerit, căci de vreme ce au aruncat hainele lor de mare preţ, pocăinţa şi-au dorit-o. Stăpânii au ascultat şi s-au neliniştit, şi în loc de îmbrăcămintea lor luminoasă au purtat saci. Au ascultat înţelepţii365, care erau vrednici de multă cinste, şi şi-au acoperit capetele lor cu cenuşă. Au ascultat cei bogaţi şi imediat şi-au deschis comorile lor în faţa celor săraci. Au ascultat vameşii şi imediat şi-au rupt însemnă­rile cu datoriile pe care le aveau alţii la ei. Au ascultat da­tornicii şi s-au gândit la aceasta: că drept este, aşadar, să întoarcă

362 C. Iona 2,11.

363 Cf. Iona 2, 11.

364 Cf. Iona 3,4-6.

365 Literal: cei bătrâni.

109

datoriile pe care le datorau. Fiecare, aşadar, se grăbea să se preocupe de salvarea sa şi cu rugăciunea către Dumnezeu. Nu exista acolo om care să dorească să dobândească câştig cu vicleşug, fiindcă toţi s-au predat unui scop drept, aşadar, cum să câştige fiecare sufletul său.

Numai ce hoţii au ascultat glasul lui Iona că imediat au întors cu mare grabă cele furate proprietarilor, şi făcându-se neghiobi cei care jefuiau, nu au mai luat nimic, ci dimpotrivă le-au lăsat pe toate proprietarilor. Fiindcă fiecare, cercetându-se pe sine însuşi cu dreptate, a arătat iubire de oameni faţă de aproapele său. Numai ce au ascultat ucigaşii că şi-au măr­turisit imediat crimele lor şi au dispreţuit teama de judecă­tori. Au ascultat judecătorii şi au arătat iertare, fiindcă în această urgie înfricoşătoare nu mai exista nici un judecător; fiecare, aşadar, se grăbea să semene iubirea de oameni, ca să culeagă el însuşi iertare în acea clipă. Au ascultat păcătoşii glasul lui Iona şi au mărturisit faptele lor. Au ascultat robii şi au mărit cinstea faţă de stăpânii lor. De la glasul lui Iona, cei bogaţi şi cei mândri şi-au smerit înţelepciunea lor.

Pocăinţa noastră în raport cu pocăinţa ninivitenilor este ca un vis şi ca o umbră de după-amiază. Ninivitenii au dăruit multe ajutoare celor săraci; noi însă am putea măcar opri faptele de lăcomie. Ninivitenii au eliberat robii, dându-le în mod onorific daruri; noi să nu ne comportăm lipsiţi de drep­tate faţă de robii cei liberi.

Când profetul Iona a fost trimis în cetatea Ninive, care era plină de păcate, judecata cea dreaptă a propovăduit-o, dar nu cu arme şi cu suliţe, ci cu o propovăduire foarte mică366. A fost trimis ca un tămăduitor, ca să opereze rănile lor şi să le curăţească bolile cu medicamente vindecătoare. Atunci când a deschis sacul său, le-a arătat medicamentele sale, care erau foarte puternice şi curăţitoare. Fiindcă harul l-a trimis pe

366 Cf. Iona 3, 4.

110

Iona în cetate, nu pentru ca să o distrugă, cipentru ca să o facă să-şi schimbe viaţa.

Iona nu a spus acestora să se pocăiască, dorind să arate că cel bolnav aleargă la cel care-l tămăduieşte. Dimpotrivă! El a închis cu totul acestora uşa nădejdii, ca să arate cât de mult au lovit-o fiindcă s-au temut de hotărârea sa.

Ninive a auzit glasul hotărârii sale şi prin post şi rugă­ciuni şi-a schimbat viaţa ei, ca să arate cât de mult izbuteşte refugiul la Dumnezeu, căci acest [refugiu] a schimbat hotă­rârea lui Dumnezeu. Ninivitenii erau bolnavi de păcate. Folosindu-şi ca o sabie glasul său înspăimântător, i-a cutre­murat pe aceştia, dar nu ca să-i nimicească, ci ca să-l vadă şi să înceteze păcatele care au stârnit bolile.

A fost tămăduitor cel care a venit să-i vindece pe cei care sufereau; de vreme ce şi-a scos sabia [urgiei], le-a arătat-o celor bolnavi. Cetatea l-a văzut şi imediat s-a neliniştit, fiindcă a stat în afara cetăţii, purtând sabia urgiei. Cei bolnavi, părăsindu-şi patul, alergau în grabă de la teamă la pocăinţă. Glasul lui Iona, ca o sabie, tăia părţile cele putrezite de timp şi rănile cele cu greu de vindecat; fiindcă [Iona] era medicul care tămăduia pe cei bolnavi cu toiagul ameninţării.

Medicii, atunci când dau medicamente celor bolnavi, fo­losesc cuvintele în mod linguşitor. Iona însă le oferă cu glasul [său] cel plin de asprime şi cu multă ameninţare. Cel bolnav a fugit din patul său, fiindcă a văzut toiagul plin de urgie şi de mânie, aşadar, acest toiag care tămăduia pe cei care sufereau de bolile relei dorinţe. Fiecare, deci, de teama acestui toiag, se vindeca.

Mâncărurile cele felurite ale împăraţilor s-au oprit; la fel şi cinele cele somptuoase ale stăpânilor. De ce spun acestea? Dacă cei întâi-născuţi ai lor nu erau alăptaţi, cine ar fi fost, dar, între cei care ar fi căutat desfrâul? Dacă animalele lor ar fi fost împiedicate cu silă ca să nu bea apă367, cine ar fi fost,

367 C. Iona 3,7.

111

deci, între cei care ar fi băut puţin vin? Şi dacă împăratul a purtat îmbrăcăminte de pocăinţă, cine ar fi fost cel între ei care s-ar fi îmbrăcat pe sine cu îmbrăcăminte strălucitoare? Şi dacă au văzut pe desfrânate că se înţelepţesc, cine ar fi fost cel care s-ar fi căsătorit sau şi-ar fi însurat copiii săi? Şi dacă cei înverşunaţi s-au înfricoşat şi s-au înţelepţit, cine ar fi fost între ei cel care ar fi râs chiar şi puţin? Dacă toţi în general plângeau şi se tânguiau, cui i-ar fi făcut plăcere să se distreze? Dacă hoţii s-au îndreptat, cine ar fi fost cel care s-ar fi păzit în casa sa? Au aruncat aurul la pământ şi nu era nimeni care să-l adune [de pe jos]; au deschis comorile şi nu era nimeni care să le prade. Cei risipitori şi-au închis ochii lor, ca să nu vadă farmecul cel ascuns al femeilor; dar şi femeile au căutat să-şi ofilească farmecul lor, ca să nu-i provoace pe cei care le vedeau, fiindcă fiecare încerca în acelaşi timp să se tămăduiască şi pe el însuşi, dar şi pe aproapele său, încât împreună să se mântuiască.

Fiecare dintre ei îndemna pe aproapele său la rugăciune, implorare şi mărturisire, încât cetatea s-a făcut ca un singur trup, fiindcă fiecare dintre ei se ruga ca niciunul dintre ei să nu păcătuiască. Nimeni de acolo nu se ruga ca să se mântu­iască singur, ci fiecare se ruga ca o parte a trupului pentru mântuirea tuturor; fiindcă cetatea, ca un om, era chemată să fie predată spre nimicire şi catastrofă. Cei drepţi se rugau pentru cei păcătoşi, ca să se mântuiască împreună cu ei. De asemenea, cei păcătoşi strigau spre Dumnezeu, ca să asculte glasul celor drepţi.

Aţinteşte-ţi repede mintea ta, iubitule, şi vezi cum toţi trăiau în acelaşi timp în pocăinţă adâncă; fiindcă plânsetul noilor-născuţi, care era vrednic de compătimit, a făcut ca toată cetatea să plângă şi să se tânguiască. Strigătul cel trist al fiilor care a crescut cu lacrimi a tulburat inimile şi mădu­larele părinţilor. Cei bătrâni, smulgându-şi firele cele albe de păr cu plânset, le aruncau la pământ; cei tineri, de asemenea,

112

văzând pe cei bătrâni că sunt în plânse de vreme ce glasul lor creştea din ce în ce mai mult, au strigat în acelaşi timp cu tristeţe, fiindcă toţi împreună într-o clipă vor muri, înmormântându-se unii pe alţii. Copiii ţineau pe mamele lor, iar mamele îşi ţineau copiii lor în mod reciproc, ca fiecare dintre ei să învingă moartea. Noii-născuţi şi cei mici, de acel glas înspăimântător, îşi vărsau plânsetul în braţele ma­melor lor.

Seara şi dimineaţa, deci, îşi numărau zilele care erau hotărnicite de propovăduirea lui Iona iudeul368, ca să vadă câte zile au mai rămas. Şi când din nou trecea o zi, se tânguiau cu lacrimi, deoarece a rămas puţin timp. Fiii întrebau cu lacrimi pe părinţii lor: „O, părinţilor, spuneţi-ne nouă, copiilor voştri cei iubiţi, câte zile au trecut şi câte au rămas, din cele care s-au hotărnicit nouă prin propovăduirea fiului lui Amitai iudeul şi care este clipa în care noi cei vii vom coborî cu toţii în iad? De asemenea, când se vedea cetate [din nou] veselă, şi care este ziua în care se va răspândi în lumea întreagă vestea catastrofei noastre şi vor privi amara privelişte toţi cei care vor trece pe alături?".

Imediat ce au auzit acestea părinţii de la copiii lor, că ■ au fost stăpâniţi de tristeţe şi au început să verse lacrimi amare pentru acestea. Nimeni nu putea nicidecum să le dea un răspuns, fiindcă gurile lor erau îngrădite de tristeţe. însă ca să nu mărească tristeţea fiilor lor şi ca aceştia să nu moară mai înainte de [zilele] stabilite [de Iona], îşi stăpâneau la­crimile, ca să-şi mângâie copiii lor cei mult iubiţi. Părinţii se temeau să le spună adevărul, căci aproape erau zilele pe care le-a spus profetul. Şi precum Avraam, dorind să-l mân­gâie pe Isaac, fiul său, a profeţit fără voia sa, aşa şi ninivitenii, deci, au profeţit fără de voia lor, de vreme ce doreau să-şi mângâie propriii copii.

368 Cf. Iona 3,4.

113

Isaac, oaia cea cuvântătoare, a întrebat: „Tată, unde este oaia pentru jertfă?"369. Iar Avraam nu i-a descoperit taina, de teama că poate Isaac se va întrista şi va pângări darul. Atunci când Avraam a încercat să-l convingă pe fiul său şi, precum a încercat, a profeţit tainele cele ascunse, scoţându-le din cele necunoscute. Nu a vrut să nu-i spună, însă răspunzându-i, i-a spus adevărul. Fiindcă se temea să-i spună „tu eşti", a profeţit alte taine; deoarece limba lui Avraam cunoştea mai bine decât inima, şi pentru aceasta mintea a rămas înceată, iar limba profeţea.

Cu toate că limba avea obiceiul să fie învăţată de către inimă, aceasta învăţa tainele cele viitoare. Avraam a spus robilor: „Eu şi Isaac vom urca în munte şi ne vom întoarce împreună"370. Vrând, aşadar, Avraam să spună minciuni, el profeţea. Nu a fost un mincinos, dar a spus minciuni, fiindcă era apărător al adevărului. La fel, deci, şi ninivitenii, spunând minciuni, mărturiseau adevărul, fiindcă crezând că au spus minciuni, erau profeţi ai adevărului. Deoarece, vărsând la­crimi, le spuneau copiilor lor: „Nu vă temeţi, copiii noştri cei mult iubiţi, ci dimpotrivă! Să nu aveţi teamă! Fiindcă Domnul este foarte Mult-milostiv; va face să dispară acestea. Dacă un pictor, care zugrăveşte o icoană neînsufleţită, este preocupat să o păstreze cu multă grijă şi atenţie, cu cât mai mult Domnul va păzi de la cele rele chipul Său, raţional şi însufleţit? Nu va nimici şi nu va pieri cetatea noastră, ci prin ameninţarea sa ne cheamă la pocăinţă. Voi, fiii noştri cei mult iubiţi, de câte ori nu aţi fost pedepsiţi de către noi, şi aţi înţeles că pedeapsa este necesară? Din motive pedagogice aţi devenit înţelepţi şi moştenitori, iar tristeţea din bătaie a devenit pentru voi bucurie. Aşa, deci, să gândiţi şi cele despre Dumnezeu, Cel iubitor de oameni, căci instruind pe părinţi ca pe. fiii

369 Fc. 22, 7.

370 Fc. 22, 5.

114

Săi. Îi compătimeşte din nou. El îşi ridică toiagul Său, ca să-i înspăimânte şi să-i cuminţească; El instruieşte şi nu dă la moarte, ci dimpotrivă conduce spre întoarcere. Fiindcă, dacă noi, părinţii, vă instruim pe voi, copiii noştri, prin amenin­ţarea bătăii, dorind să vă educăm, cu mult mai mult Domnul. Chiar dacă educă precum un Părinte, prin harul Său, ne sal­vează pe toţi. Ameninţându-ne cu toiagul Său, descoperă iubirea Sa şi ne conduce pe toţi la comoara milostivirii Sale. Fiindcă nu putem noi să vă iubim atât de mult, cât de mult iubeşte Dumnezeu prin milostivirea Lui faţă de fiii oamenilor.

Mângâiaţi-vă, copii, şi încetaţi să vărsaţi lacrimi, fiindcă nu va distruge cetatea noastră, ci mânia vine şi trece".

Acestea spunându-le, deci, ninivitenii copiilor lor, îi mângâiau, profeţind involuntar. Erau profeţi cu adevărat, fiindcă pocăinţa lor i-a făcut profeţi. Şi spunând aceste cuvinte, nu s-au oprit din vărsarea lacrimilor; chiar dacă îi mângâiau, plângeau totuşi cu tristeţe, fiindcă teama ameninţării i-a dus la o mai mare postire, iar prin rugăciuni au încercat să oprească termenul.

A ieşit împăratul din palat şi s-a văzut pe sine însuşi şi cetatea s-a cutremurat când a văzut sacul său. A văzut îm­păratul cetatea că se tânguieşte pentru înfăţişarea sa şi ochii săi s-au umplut de lacrimi. A plâns cetatea pentru împărat, când a văzut capul său acoperit cu cenuşă şi pământ; a plâns şi împăratul pentru întreaga cetate, când a văzut-o că, în tânguirea ei, este îmbrăcată în saci. Toţi împreună plângeau şi toţi împreună se tânguiau, încât ar fi făcut şi pietrele să se tânguiască împreună cu ei.

Cine s-ar fi rugat aşa? Cine ar fi implorat aşa? Sau cine s-ar fi smerit aşa în faţa lui Dumnezeu? Sau cine, de asemenea, ar fi negat toate faptele sale cele văzute şi ascunse? Cine, ascultând un simplu glas, s-ar fi grăbit să-şi facă inima sa să crape pentru păcate? Cine este cel care a ascultat cuvântul şi a simţit tristeţe în minte? Cine, ascultând un glas trist, ar

115

fi fost stăpânit de teama morţii? Sau cine a văzut în faţa ochilor săi, ca într-o oglindă, pe Dumnezeu Cel iubitor de oameni, prin intermediul pocăinţei? Cine a văzut pe dreptul Iona că a scos sabia şi întreaga cetate că plânge şi se tânguieşte?

Cine ar putea să sufere glasul de plânset al bătrânilor şi al tinerilor, al celor nou-născuţi şi, de asemenea, al mamelor? Toţi împreună se tânguiau; fiindcă toţi au auzit că zilele lor se terminau şi că, într-o zi, vor merge cu toţii în iad, prin răs­turnarea cetăţii, şi nu se va găsi cel care să-i îngroape [pe alţii] şi cel care se va îngropa, fiindcă judecata morţii a fost anunţată împotriva tuturor. Tinerii care urmau să se căsă­torească, aşteptau dintr-odată moartea lor. Cine, dar, ar putea să îndure strigătele cele triste ale mireselor? Fiindcă, deşi erau aşezate în camera de nuntă, în locul bucuriei pe care o aşteptau, dintr-odată au fost chemate dimpreună cu mirii lor înspăimântaţi, ca să fie duşi spre moarte. Cine, deci, ar putea să nu plângă, văzându-l pe împărat că plânge, fiindcă, dintr-odată, în locul palatelor şi a locuinţelor luminoase, ar fi ajuns să locuiască în iad şi să-i conducă pe cei care împreună cu el au murit şi ar fi ajuns cenuşă? În locul trăsurii şi a multei sale cinstiri [de care era înconjurat], a auzit că cetatea sa era pe cale să se nimicească. în locul desfătării şi a feluritelor sale mâncăruri, a auzit că pe el însuşi moartea îl asupreşte, fiindcă întreaga cetatea a fost chemată să coboare de vie în adânc.

împăratul a chemat armatele sale şi a plâns pentru ele, iar acestea au plâns pentru ei, şi a început, vărsând lacrimi, să spună [acestea] în faţa tuturor: „Ce fel de războaie am biruit şi de câte ori şi voi, luptând cu bărbăţie împotriva duş­manilor, aţi fost slăviţi pretutindeni?! Dar acum nu este un război obişnuit, încât să pornim spre o campanie militară, precum o făceam întotdeauna ca să învingem. Chiar dacă am biruit multe popoare şi neamuri, [acum] e vorba să fim biruiţi de către un iudeu. Numai glasul nostru înspăimânta

116

împăraţii; dar glasul acestui ticălos ne-a neliniştit pe toţi. Noi întotdeauna stăpâneam cetăţile; iar acum în cetatea noastră un străin ne stăpâneşte. Cetatea noastră Ninive, mama celor uriaşi, s-a temut de glasul unui om neînsemnat. Leoaica cea înspăimântătoare s-a neliniştit foarte mult în peştera ei din cauza unui iudeu. Ninive strigă ca o fiară în întreaga lume, iar glasul lui Iona strigă în Ninive. Cât de mult oare au slăbit urmaşii uriaşului viteaz Nimrod371, care a zidit-o?!".

împăratul a dat armatelor sale sfaturi foarte bune, sfătuindu-i astfel: „Nici acum să nu trândăvim, nici să nu ne pierdem ca nişte sărmani. Fiindcă, atunci când cineva suferă cu bărbăţie o ispită, şi dacă încă biruieşte, câştigă două lucruri: dacă trăieşte, este slăvit, iar dacă moare este lăudat ca un bărbat şi ca un viteaz adevărat. Să devenim, deci, puternici, şi să arătăm bărbăţia noastră. Să ne luptăm, purtând toată înarmarea noastră. Deoarece chiar dacă nu vom birui, cel puţin să murim cu bărbăţie. Să lăsăm tuturor un nume bun. Am auzit că judecata cea dreaptă şi iubirea de oameni se înfăptuieşte ca să fim conduşi la simţire şi că Dumnezeu, Judecăto­rul cel drept, îi ameninţă pe cei răi şi îi salvează [pe cei buni] ca un Bun şi Iubitor de oameni. Să ne temem de drep­tatea Sa cea dreaptă şi să înmulţim mila Sa; fiindcă dacă ju­decata Sa cea dreaptă se înmoaie, mulţimea îndurărilor Sale va fi cu noi. Deoarece ne găsim între judecata cea dreaptă şi îndurări, să punem pe noi înşine armura cea bunăîn războiul cel bun care ne aşteaptă. Să nu-l dispreţuim pe Iona. Nu tre­buie, aşadar, să ascultăm cu uşurătate propovăduirea sa. Am căzut într-o mare grijă şi tristeţe, ascultând glasul cu care acesta propovăduieşte. Fiindcă înfăţişarea sa este ticăloasă şi neînsemnată, însă glasul său este puternic, iar teama pe care o pricinuieşte este mare.

371C. Fc. 10,8-11; Mih. 5, 5.

117

L-am întrebat în faţa voastră, a tuturor, ca să încercaţi cuvintele sale ca într-un creuzet. Acesta însă nu s-a înspăimântat de noi, cum nici nu s-a lăsat cuprins de frică, cum nici nu s-a neliniştit. Şi încă nu s-a tulburat, cum nici nu s-a ruşinat pentru cuvintele pe care le-a spus, ci, dimpotrivă! Nu s-a schimbat deloc, fiindcă acestea sunt strâns legate de adevăr.

L-am linguşit, dar nu l-am convins; l-am înspăimântat, dar nu l-am făcut să se retragă; i-am dăruit bogăţie şi m-a luat peste picior; i-am arătat sabia, dar a râs. Nu s-a lăsat influenţat de sabie şi a rămas nesimţitor faţă de daruri; fiindcă el la toate acestea nu a dat înapoi. Există om care, atunci când este linguşit cu daruri, cedează, şi om care, atunci când vede sabia, şi acesta cedează. însă pe acest iudeu, chiar dacă l-am pus între linguşire şi ameninţare, l-am găsit că este viteaz şi faţă de una, şi faţă de cealaltă. Căci a văzut sabia şi a râs; de asemenea, a biruit şi iubirea de arginţi, considerând-o ca ceva neînsemnat. Un mic cuvânt, care a ieşit din gura sa, a istovit cu asprimea sa toate cuvintele noastre.

El nu s-a înspăimântat absolut deloc la asprimea mea, cum nici nu s-a bucurat de cinstirile mele, ci întreaga noastră bogăţie el a considerat-o ca un gunoi, pe care îl calcă [în pi­cioare). Oare acesta a venit la noi din Ierusalim, de vreme ce persoana sa este atât de îndrăzneaţă? Cuvântul său a de­venit pentru noi ca o oglindă; şi am văzut că Dumnezeu locuieşte în el şi că ameninţă faptele noastre cele desfrânate; în el am văzut că judecata [Sa] cea dreaptă se îndreaptă asupra faptelor noastre cele rele. Prin intermediul lui, din gura lui Dumnezeu a ajuns [la noi] condamnarea cetăţii.

Dacă prin venirea sa s-ar fi propovăduit pacea şi biru­inţele, vom presupune că el este un amăgitor, care, prin cele bune pe care le profeţeşte, ţinteşte să ia daruri de la noi, ca răsplată pentru cuvintele lui.

118

Un medic adevărat, când se gândeşte la cel bolnav, spune în mod limpede adevărul, că trebuie, aşadar, să opereze şi porunceşte să se folosească pentru el metode dureroase şi nu evită să decidă pentru smulgerea din rădăcină a dinţilor. Nu se teme nici de împărat să-i spună despre dureri, chiar dacă îi va oferi să bea un medicament amar.

Cinear putea să numească mincinos pe cel care a pro­povăduit urgia? Dacă era mincinos, s-ar fi aplecat cuvântului meu. însă aşa cum văd, el este mai presus de toţi doctorii, fiindcă nici măcar puţină pâine nu a dorit să mănânce de la noi. Însă, dacă Iona, cu toate că este drept, posteşte, să ne preocupăm să postim cu mult mai mult, fiindcă am păcătuit; dacă [Iona], cu toate că este sfânt, imploră şi se roagă, să ne punem pe noi înşine sac cu cenuşă; fiindcă cel drept posteşte şi se roagă, ca nu cumva să se arate oamenilor drept un min­cinos. Probabil se luptă cu stăruinţă ca cetatea noastră să fie nimicită, deoarece doreşte să devină credibilă propovăduirea, pe care a dat-o nouă. Iar noi, prin post şi rugăciune, să-l com­batem, fiindcă nu profetul a păcătuit, ci păcatele noastre ne îngroapă pe toţi împreună.

Bineînţeles, iudeul nu distruge cetatea noastră, ci răutatea noastră o nimiceşte. Avem, iubiţilor, un alt duşman nevăzut; acestuia trebuie să rezistăm cu vitejie. Am auzit izbânda drep­tului Iov; căci bărbăţia lui a devenit cunoscută, iar cuvântul şi încercarea sa ca o trâmbiţă şi ca o biruinţă a fost procla­mată în întreaga lume împotriva duşmanului372. Dacă duş­manul astfel se luptă împotriva drepţilor, ce ar face oare nouă celor păcătoşi? El însuşi este cel care a ieşit şi a dărâmat casa la vremea festinului unde erau copiii lui Iov373, amestecând vinul cu sângele şi nimicind în mod neîndurător pe ei dim­preună cu paharele lor.

372 C. Iovi, 22.

373Cf. Iovi, 18-19.

119

Noi am biruit în război împărăţii, acum însă îngrijiţi-vă voi cu rugăciunile voastre ca să biruiţi pe satana. Să scoatem, deci, armele noastre şi să facem un război puternic cu el. Scoateţi-vă platoşele şi îmbrăcaţi-vă în sac; aruncaţi tolbele pentru săgeţi şi folosiţi-vă de rugăciuni; lepădaţi sabia şi cereţi credinţa; rupeţi săgeţile şi apucaţi-vă de post. Victoria pe care am avut-o înainte, luptând împotriva vrăjmaşilor şi a împărăţiilor de pe pământ, nu este nimic [faţă de aceasta]... Dacă acum biruim pe satana, victoria noastră va fi mai mare decât biruinţele şi isprăvile pe care le-am înfăptuit cândva. Şi după cum eu primul am intrat acolo în luptă, aşa şi acum voi fi primul în acest război".

Şi îndată împăratul s-a ridicat în grabă, şi-a scos îmbrăcă­mintea sa împărătească şi şi-a pus sac; şi-au scos şi ei înşişi îmbrăcăminţile lor şi s-au îmbrăcat în saci. Şi au plâns îm­preună cu împăratul ninivitenii, cei care întotdeauna erau îmbrăcaţi strălucitor. Se asemănau cu indienii, de teamă pentru nenorocirile ce vor urma.

împăratul a luat dimpreună cu el gărzile sale şi ieşind din palat, a vizitat întreaga cetate. A trimis retori ca să pro­povăduiască pretutindeni ca toţi să se pocăiască: „Fiecare spunea împăratul să părăsească răutatea sa, ca să nu ne rănească în război şi să ne omoare. Hoţul să înapoieze cele furate; cheltuitorul să se înţelepţească; cel mânios să devină blând; cel care trăieşte în plăceri să postească. Nimeni să nu poarte ranchiună; nimeni să nu blesteme pe altul; ni­meni să nu întristeze pe altul, cum nici să-l ia peste picior. Dacă noi iertăm greşelile greşiţilor noştri, şi Dumnezeu ne va ierta greşelile pe care le-am făcut împotriva Lui. Aceasta să fie rânduiala noastră şi aşa vom birui şi vom salva cetatea".

Acestea şi altele asemănătoare vesteau retorii împăra­tului în marea cetate, ca toţi împreună să postească, aşadar, şi

375 Indienii; cei negricioşi. Autorul înţelege schimbarea culorii feţei lor, din pricina fricii. («. ed. gr.)

120

animalele lor. A stat împăratul, precum un doctor, vindecând cetatea sa care era bolnavă: a sfinţit, aşadar, prin post armata sa; prin intermediul postului, a dat [ninivitenilor] o platoşă plină de slavă şi un scut de salvare; s-a îngrijit să propovă­duiască având ca pildă o tolbă a blândeţii, că săgeţile ei ajung cerul şi că atunci când sunt aruncate, ele biruiesc; a scos din cutie şi a oferit acestea: iubirea, credinţa, nădejdea, săbii care stăpânesc şi oferă bucurie. De vreme ce, aşadar, împăratul a înarmat aşa armata sa cu postiri şi rugăciuni, a început în continuare să viziteze mulţimile, bărbaţi şi femei, pe toţi dimpreună, şi le-a spus lor: „Să ne batem toţi cu băr­băţie şi vitejie pentru salvarea noastră". Prin îmbrăcămintea sa cea de doliu a dat acestora un exemplu, încât întreaga cetate să se înarmeze aşa.

Fiul lui Nimrod, al uriaşului celui viteaz, a încetat să ucidă fiarele şi şi-a stăpânit patimile; în locul fiarelor, el sacrifica păcatul. A abandonat fiarele cele din afară şi încerca să ucidă răul din interior; în loc să stea în car de slavă, mergea pe jos prin cetate şi îi îndemna pe toţi să vină la pocăinţă, împăratul s-a apropiat de pieţele cetăţii, ca să purifice din ele murdăria păcatului; mergea umil şi a devenit temelia cetăţii care se cutremura, astfel încât să nu fie distrusă.

Iona a văzut toate acestea, a rămas surprins şi a început să se minuneze de fiii celor de neam străin. A văzut reuşi­tele şi virtuţile ninivitenilor şi vărsând lacrimi, s-a tânguit pentru urmaşii lui Avraam. A văzut pe descendenţii lui Canaan că s-au îndreptat prin pocăinţă, iar pe urmaşii lui Iacov că s-au îndepărtat de Dumnezeu. A văzut inimile cele netăiate-împrejur că acceptă tăierea-împrejur şi pe cei tăiaţi-împrejur că insistă în inimă împietrită. împăratul Ninivei însă cunoştea motivul urgiei care a fost declarată din cauza păcatelor lor; pentru aceasta a tăiat de la rădă­cină cauza şi s-a îndepărtat de cele rele. A fost într-adevăr un medic care cunoştea bine boala cetăţii, fiindcă prin medicamentul postului a vindecat cetatea, de vreme ce, prin sac

121

şi prin cenuşă, a izgonit păcatul din aceasta. Iona, ca un ju­decător ceruse pentru aceştia o pedeapsă, dar postul a iertat păcatele lor.

Ninivitenii s-au adunat ca să poată potoli pe Domnul şi să scape de moarte. Au înţeles, deci, că postul este capabil să desfiinţeze decizia morţii şi să acorde acestora viaţă. Iona postea, temându-se de acest lucru, că poate se vor salva prin post şi el se va arăta mincinos. Dar pocăinţa a desfiinţat sen­tinţa lui Iona. Pentru aceasta şi ninivitenii, ca cei înţelepţi, au cunoscut că Dumnezeu are milă, că este Milostiv şi spre cei care se pocăiesc cu tot sufletul lor se apleacă cu milosti­vire. Ei au văzut că profetul este nemilos şi că Dumnezeu este Iubitor de oameni; şi de vreme ce l-au părăsit pe cel dur [adică, pe Iona), s-au refugiat la Cel milostiv. Iona le-a tăiat nădejdea prin ameninţarea lui, dar postul pe care l-au înmulţit ei le-a promis viaţă. Căci aerul care mai înainte era deasupra celor posomorâţi, prin pocăinţa şi multa lor smerenie a devenit strălucitor. Cetatea se cutremura, dar ei înşişi au sprijinit-o prin ajutorul lor; cei nou-născuţi au fost păstraţi în braţele mamelor lor, fiindcă în timpul încercării au fost învăţaţi să postească.

Au strigat bătrânii, îmbrăcaţi cu sac şi prăfuiţi pe cap din cauza cenuşii, şi viaţa i-a bucurat pe ei, precum şi pe Iezechia374. Şi fiindcă tinerii au vărsat lacrimi cu pocăinţă, Dumnezeu a păzit de dragul lor cununile lor; fiindcă miresele purtau îmbrăcămintea cea întunecoasă, s-au întors din nou cu bucurie în camerele lor nupţiale. Au strigat, desigur, şi animalele, fiindcă nu au băut apă şi glasul tuturor, şi al oa­menilor şi al animalelor, era înspăimântător. Dar judecata cea dreaptă a lui Dumnezeu a auzit strigătul lor, iar harul Său a salvat imediat cetatea de ziua pe care Iona o prevestise, fiindcă au postit continuu şi s-au rugat neîncetat. Ochii lor

374 Cf. Is. 38,5.

122

nu s-au uscat din cauza lacrimilor de pocăinţă, cum nici limba lor nu a încetat să ceară milă. Nu se mai auzise nici un alt glas, fiindcă în mod continuu se auzeau plânsetele şi lacri­mile şi jelirile. Nu era posibil ca cineva să vadă acolo pe cineva i că se bucură sau că râde sau că spune glume, fiindcă toţi se tânguiau. Vărsau, aşadar, încontinuu lacrimi şi înălţau tân­guiri pentru milă. Prin pocăinţă au dobândit postul şi curăţirea, Bărbaţii şi femeile au dobândit fără multă greutate înţelepciunea.

Când harul lui Dumnezeu le-a văzut pe acestea, a arătat milostivirea Sa şi a trimis peste ei răcorirea vieţii şi a milos­tivirii. Fiindcă Dumnezeu nu vrea moartea păcătosului, ci mai degrabă ca el să se întoarcă şi să trăiască375; dar vrea pocăinţă pentru mântuirea lui, căci Tatăl, dimpreună cu Fiul şi cu Sfântul Duh, este Iubitor de oameni şi Bun, şi Milostiv, şi Răbdător.

Între cei mâniaţi a stăpânit, deci, împăcarea şi pacea; fiindcă cei bătrâni trăiau în pace, cei tineri se purtau cu în­ţelepciune, iar fecioarele îşi păzeau feciorialor; cei obraznici deveneau blânzi. O singură privelişte era şi o singură rânduială; împăratul şi robul erau, aşadar, desculţi. La fel erau şi mâncărurile pentru cei bogaţi şi pentru cei săraci, şi una era băutura, deopotrivă pentru stăpâni şi pentru servitori. Fiindcă toţi alergau spre cele de jos ale pocăinţei, ca să do­bândească milele lui Dumnezeu, lucrau cu aceeaşi voinţă pentru lucrarea cea comună, ca să primească drept răsplată de la Dumnezeu şi iertarea comună.

Cetatea se mişca, precum trestia (este mişcată] de către vânt şi ca vrabia care ar fi prinsă în capcană. Credeau că nu va veni pentru ei dimineaţa şi o altă zi. întreaga cetate stătea în gura morţii, şi în timp ce era în picioare, bătea la porţile iadului. Cu toate acestea, Iona măsurase zilele şi nopţile,

375C. Iez. 18, 23.

123

iar ninivitenii îşi măsurau păcatele lor; Iona în coliba sa se ruga ca să fie adevărată [profeţia sa], iar ninivitenii din cetate se rugau ca să nu moară. Iona era cuprins, desigur, de frică, când a văzut lacrimile lor. Pândea, deci, ca să vadă ce se va petrece în cetate. Avea umbra vrejului, pe care nu-l sădise el însuşi376; el însă ardea de arşiţa zilei, deoarece adă­postul lui Iona s-a uscat de la rădăcină377, iar puterea Celui Preaînalt i-a protejat ca o umbră pe niniviteni.

I-a văzut pe ei că tremură de mânia lui Dumnezeu, aşa cum [cineva] dârdâie la apă. A văzut copiii că postesc şi că, în plânset, ei strigă [către Dumnezeu]. A văzut că pruncii varsă lacrimi; că viţeii şi berbecii mugesc. A văzut cum mamele se frământă şi se roagă Celui Preaînalt. A văzut pe cei bă­trâni că plâng şi se întorc la Dumnezeu şi pe bătrânii lui Israel că sunt întotdeauna în neorânduială. A văzut, de asemenea, [cetatea] Ninive că se pocăieşte cu râvnă, iar Sionul că se desfrânează şi că este stăpânită de pasiunea pentru cele idolatre. Vedea cum cetatea Ninive a căzut în pocăinţă faţă de Ierusalimul cel ales, care era permanent lipsit de ospitalitate. Vedea pe desfrânatele cetăţii Ninive că se înţelepţesc, iar fiicele lui Iacov că se desfrânează mai tare. A văzut pe hoţii din Ninive că spun adevărul, iar falşii profeţi din Sion că sunt întotdeauna plini de viclenie.

în cetatea Ninive cele idolatre au fost zdrobite în chip văzut, dar în Ierusalim erau cinstite în ascuns. Iona a do­bândit o vastă experienţă de la neamurile străine, căci preotul idolilor a primit pe Moise378, văduva pe Ilie379, iar cei de alt neam pe David, atunci când Saul, regele Israelului, îl prigo­nea380. A văzut cetatea Ninive că este adunată ca o biserică, şi

376 C. Iona 4, 10.

377 Cf. Iona 4, 7.

378 Cf. Ieş. 2, 20-21.

379 Cf. III Rg. 17,9.

380 Cf. 1 Rg. 27, 1-7.

124

era preocupat, că poate propovăduirea sa nu va fi adevărată.

Templul lui Dumnezeu, care era în Ierusalim, a fost făcut de iudei peşteră de tâlhari, iar împăratul cetăţii Ninive îl slăvea pe Domnul. Cei vii plâng pe cei morţi; ninivitenii însă îi plângeau pe cei vii. Toţi tânguiau pe fiii lor şi pe rudele lor. Plânset mare şi înspăimântător exista atunci acolo, şi toţi credeau că cei vii vor coborî în pământ; iar cu cât zilele se în­mulţeau până la plinirea lor, cu atât mai mult plângeau cu la­crimi, deoarece socoteau că nu vor mai trăi până mâine.

A venit însă ziua în care, dacă nu se pocăiau, ar fi fost nimiciţi; iar cetatea s-a umplut de plânsete. Praful pămân­tului, care era udat de mulţimea lacrimilor, pe care ei înşişi le vărsau cu amărăciune, s-a făcut ca un lut. Părinţii îşi tre­zeau copiii din somn ca să se tânguiască împreună pentru moartea lor cea amară; în mijlocul lor se aşezau cei căsătoriţi şi miresele. Părinţii zăreau frumuseţile copiilor lor, iar din marea lor tristeţe a ieşit întuneric. în cele din urmă, ei credeau că pământul se mişcă şi şi-au înălţat cu tânguire glasurile lor, care au ajuns la ceruri. Bătrânii au mers la mormânt şi plângeau, fiindcă cel care a murit şi cel care va muri erau împreună. Fiecare a văzut în faţa ochilor săi moartea cea amară şi a dat drumul celui mai trist strigăt, fiindcă nu cunoştea la ce fel de moarte a ajuns.

Şi-au rupt inimile lor când au auzit că pământul s-a cu­tremurat. Se mirau pentru sfârşitul prin care aveau să se dea morţii. înfăţişarea feţei tuturor s-a schimbat, de vreme ce se gândeau în mintea lor la faptul că pământul se va întoarce pe dos. împăratul, purtând sacul de cenuşă, era stăpânit de durere, de vreme ce se gândea că mâine nu va mai fi în viaţă. Toţi mâncau cenuşă şi-L implorau pe Dumnezeu; toţi, în timpul rugăciunii lor, îşi umpleau gura cu cenuşă; toţi strigau pe fiii lor ca să se bucure de privirea lor, mai înainte de a coborî ei înşişi în iad.

125

Când ziua s-a împlinit, toţi stăteau, deci, împreună la pragul morţii. Ţinându-şi mâinile unul cu altul, plângeau unul pe altul. A venit ultima noapte şi se gândeau la ce oră vor auzi sunetul nimicirii lor. Credeau că cetatea va fi nimicită seara; a venit însă seara şi cetatea nu a suferit nimic. Credeau, de asemenea, că noaptea se va preschimba în haos şi vor pieri. în continuare, a venit şi noaptea, dar nu au fost predaţi nimicirii. Credeau că, în întuneric, vor fi daţi morţii. A trecut şi întunericul, dar nu au suferit absolut nimic. Credeau că cetatea va fi distrusă dimineaţa. A venit dimi­neaţa şi speranţele lor s-au mărit. La ceasul când aceştia cre­deau că nu vor mai fi, la acea vreme s-a plinit bucuria lor. Se bucurau toţi, dimpreună cu ai lor copii şi cu robii lor şi slăveau pe Dumnezeu, care i-a miluit.

Iona însă stătea departe, urmărind pe ascuns şi înspăi­mântat că poate va fi dovedit ca mincinos. Şi în vremea la care aştepta ca cetatea să fie distrusă, la acea vreme cetatea a fost salvată de la moarte, fiindcă Dumnezeu Cel iubitor, cunoscând lacrimile lor, şi-a arătat mila faţă de ei. Fiindcă, chiar dacă nu au murit, prin aşteptarea morţii celei rele, au murit deja dinainte. într-adevăr au murit; erau, aşadar, morţi neîngropaţi, fiindcă teama nenorocirilor lor i-a ucis pe cei vii. Atât de mult i-a deznădăjduit Iona că ameninţarea nenoro­cirilor i-a făcut să-şi piardă puterea lor, fiindcă erau ca umbrele.

Iona însă nu s-a gândit la toate acestea, ci fiind atent la cele ale sale, cerea [de la Dumnezeu] să-i omoare pe toţi. Lui Dumnezeu însă i-a părut rău de toţi, fiindcă erau cuprinşi de teamă, iar cetatea cea moartă a reînviat. Toţi dimpreună cu bucurie, deci, s-au umplut de nădejde, fiindcă au văzut urgia că s-a schimbat în milostivire. în rugăciunea lor şi-au plecat genunchii lor, dar mâinile şi le-au ridicat şi au mul­ţumit lui Dumnezeu, care i-a salvat de la moarte, pe care mai înainte nu o aşteptau, şi le-a bucurat viaţa prin mila Sa.

126

Când Iona a văzut, dar, că ninivitenii au fost salvaţi, el a devenit mincinos şi foarte mult s-a întristat. Ninivitenii însă au început să-l mângâie şi să-l consoleze381, spunându-i urmă­toarele: „Să nu-ţi pară rău, Iona, ci să te bucuri, fiindcă prin mijlocirea lui [Dumnezeu] am descoperit o nouă viaţă; prin mijlocirea Sa am cunoscut, aşadar, pe Dumnezeul întregii lumi. Nu te teme! Nu ai spus minciuni, fiindcă toată răutatea noastră s-a nimicit, iar credinţa noastră s-a înălţat. În mâna ta am găsit mijloacele pocăinţei şi am luat comorile lui Dum­nezeu. Spune-ne, Iona, ce ai fi avut de câştigat dacă cetatea noastră ar fi fost nimicită şi cu toţii am fi murit? Sau ce ai fi avut de câştigat, fiule al lui Amitai, dacă iadul ne-ar fi asuprit pe toţi? De ce îţi pare rău că ne-am vindecat de cele rele? Poporul îţi mulţumeşte mai cu seamă ca fiind un binefăcător; deoarece ai suspinat şi te-ai ostenit să oferi cetatea nu spre nimicire, ci spre cunoaşterea lui Dumnezeu. De ce te întristezi pentru cei care s-au salvat prin pocăinţă? Acum dar ai fost încununat. Să te bucure acest eveniment; fiindcă tu i-ai bu­curat pe îngerii din înălţimile cerului. Trebuie să te bucuri şi tu pe pământ pentru aceasta; fiindcă Dumnezeu se bucură dimpreună cu îngerii Săi pentru noi în ceruri382. Preamăritu-s-a mintea ta pentru aceasta mai mult, fiindcă toţi au oferit cinste lui Dumnezeu. Mângâie-te pe tine însuţi, deci, fiindcă toată cetatea, dimpreună cu regele, se închină [ţie] cu bucurie. Deoarece ai văzut copiii cum s-au salvat de la moarte, mân­gâie-te şi te roagă pentru viaţa lor. Ai văzut, de asemenea, şi pe cei nou-născuţi că au scăpat; pune, deci, mâinile tale peste creştetul lor. Ai binecuvântat cetatea care a fost salvată pe neaşteptate, ca să devină amintirea ta mai mare decât aceasta. Plânsul a fost alungat departe, iar postul s-a încheiat; arată, aşadar, bunăvoinţa ta spre noi, profetule al lui Dumnezeu!".

381 Literal: a se pune bine cu el.

382 Cf. Lc. 15,10.

127

Acestea şi mai multe decât acestea i-au spus lui ninivitenii, ca să-i potolească tristeţea cea nepotrivită, fiindcă acesta stătea în afara cetăţii şi a ieşit ca să fie văzut de întreaga cetate. Ei însă au văzut o privelişte înfricoşătoare. Au văzut, aşadar, pe Iona că stă drept şi că, prin gura sa, ei sunt conduşi la judecată. L-au ascultat pe Iona cum se apăra pe sine însuşi în faţa lui Dumnezeu şi cum, de asemenea, îşi răs­pundea sieşi ca şi cum ar fi din partea lui Dumnezeu. Fiindcă Duhul Sfânt, pe care-l avea Iona în cuvintele sale pentru acuzare, vorbea înăuntrul lui, iar Iona arăta ca şi cum ar fi existat înăuntru lui două persoane, cea a lui Dumnezeu şi cea a profetului, care erau în acelaşi timp în contradicţie, întregul popor asculta cum Iona se apăra pe sine însuşi pentru vrejul [de dovleac] şi, în acelaşi timp, cum se justifica pe sine însuşi faţă de Domnul şi faţă de cetate. Deoarece limba lui Iona se apăra din două părţi, şi din ea se auzeau glasurile a două persoane; fiindcă prin limba lui vorbeau două per­soane: şi Iona vorbea, aşadar, cu Dumnezeu, şi Dumnezeu îi răspundea prin gura sa. O, apărătorule cel înfricoşător! O, cum limba ta apăra doi rivali: pe Dumnezeu şi pe tine însuţi!

Mulţimile stăteau şi ascultau cum Iona, prin cuvântul său, se adresa lui Dumnezeu, reproşându-I acestea: „O, Stăpâne! De ce mă întristezi de pretutindeni şi de ce m-ai abandonat şi m-ai arătat drept mincinos?". Şi în continuare: „[de ce] vrejul cel lipsit de importanţă pe care-l aveam, ca să mă apere de arşiţa soarelui, l-ai uscat şi m-ai doborât cu căldură mare? Pentru aceasta îmi cer moartea. Ia, dar, sufletul meu; fiindcă m-am întristat foarte mult din cauza necazului meu pentru vrejul [de dovleac]"383.

Imediat Duhul Cel Preasfânt a răspuns, deci, prin gura lui, ca să-l dezaprobe prin gura sa. Imediat l-a combătut şi l-a făcut prin gura sa ca să dea dreptate lui Dumnezeu.

383 Cf. Iona 4, 9.

128

Fiindcă poporul cetăţii asculta,din gura lui Iona, cum Dumnezeu L-a dojenit pe el, opunându-i-se pentru apărarea cetăţii: „Tu spune [Dumnezeu] te-ai întristat pentru acest vrej pentru care nu te-ai ostenit, cum nici nu l-ai crescut; care a încolţit din zori şi în alţi zori s-a şi uscat. Cu cât mai mult, deci, mă voi întrista pentru cetatea Mea?384 îţi dau acum pildă pentru viaţă orice vrej care s-a uscat. Vrejul tău să-ţi fie acum dascăl şi de la el să dobândeşti cumpătare şi înţelepciune, fiindcă, pe de o parte, vrejul cel fără de importanţă [te] învaţă cât de mare este mulţimea milei lui Dumnezeu. Tu te întristezi pentru vrej; Eu mă întristez pentru cetate. Tu ceri o colibă lipsită de importanţă, dar dezrădăcinezi o cetate. Unde este, Iona, judecata ta cea dreaptă? De ce preferi vrejul în locul cetăţii? Pentru un vrej neînsemnat ai arătat, Iona, milă; iar pentru cetate arăţi multă asprime. Cât de mare valoare a dobândit vrejul în ochii tăi, care s-a dat pentru ca să se usuce? Ai preferat cele stricăcioase în locul celor care se pocăiesc şi arăţi mai multă cinste frunzelor vrejului decât oamenilor celor raţionali".

Când ninivitenii au auzit toate acestea, au dat lui Dum­nezeu Celui dintru înălţime slăviri ca dintr-o singură gură, fiindcă de dragul lor Creatorul însuşi s-a împotrivit creaturii, Creatorul faţă de creatură, Stăpânul faţă de rob, ca limba lui Iona, care era în opoziţie cu Dumnezeu, să cedeze şi să ajungă la o dreaptă judecată. Iona fără să vrea a arătat biruinţa lui Dumnezeu, slăvindu-L. Prin judecată s-a îndreptăţit Dreptul Judecător.

Dumnezeu a preferat, de dragul celor ce le arătase mila Sa, să-şi retragă cuvântul Său cel ameninţător, ca să salveze cetatea, iar Iona s-a certat foarte mult cu Dumnezeu, ca să dis­trugă cetatea şi el să nu se arate pe sine însuşi drept mincinos, întregul popores-a bucurat, de vreme ce a auzit acestea şi a

384 Iona 4,10-11.

129

văzut că Iona a fost biruit de către Dumnezeu; iar când au cunoscut că Dumnezeu l-a mângâiat, s-au grăbit să-şi spo­rească cinstea faţă de Iona. L-au cuprins, deci, în braţele lor şi precum un împărat a intrat în cetate cu slavă şi a stat pe tron. Şi atunci toţi cei care s-au pocăit l-au cuprins, i s-au închinat, oferindu-i lui daruri şi zeciuială şi toate cele pe care le-au făgăduit în vremea tânguirii lor. împăratul a deschis comorile sale şi i-a oferit lui multe daruri strălucite.

Iona a fost slăvit, aşadar, din gurile tuturor. Şi de vreme ce a intrat în cetate, s-a aşezat pe un car împărătesc. Pe mare, chitul l-a purtat pe Iona [în pântece], iar pe pământ, în cetatea Ninivei, împăratul şi întregul popor l-au slăvit. Pe mare, peştii l-au înconjurat, iar când Iona s-a întors la Ierusalim, împă­ratul ninivitenilor a trimis împreună cu el ucenici, ca să-i pre­gătească totdeauna cele necesare pentru călătorie. Dumnezeu a călăuzit chitul pe unde să meargă, iar împăratul [ninivite­nilor] a arătat profetului drumul. împăratul a mers ca să-l în­tâmpine cu slavă. L-a venerat şi l-a întâmpinat de teamă pentru propovăduirea lui, şi, desigur, întreaga cetate i-a adus cinstire, împăratul se temea de faptul că poate profetul cunoaşte ne­norocirea Ninivei, şi se ruga lui, ca să nu îi nimicească.

Când însă Iona s-a apropiat de hotarul Ierusalimului, a spus celor care-l însoţeau să se întoarcă înapoi, fiindcă se temea ca nu cumva să intre şi să vadă idolatria şi marea nele­giuire [din Ierusalim) şi să înveţe de la aceştia să jertfească din nou idolilor, ei care s-au pocăit şi care-L cinsteau pe Dumnezeu. Căci se temea ca nu cumva să se arate din nou rana care s-a vindecat şi s-a tămăduit prin mijlocirea sa. Iona a arătat recunoştinţă celor care au venit dimpreună cu el, şi-a luat rămas bun cu emoţie şi i-a binecuvântat. I-a în­demnat să se întoarcă; ei însă nu au ascultat cele pe care le-a spus [Iona]. Ei înşişi acestea i le-au spus, vorbind cu stăruinţă: „Să nu ne izgoneşti de lângă tine, profetule! Lasă-ne să mer­gem împreună cu tine în ţara lui Israel, ca să cunoaştem din

130

Israel virtuţile şi legile, faptele cele bune şi dreptepildele de purtare, cuvintele şi felurile [cele bune]. Să intrăm şi să vedem ţara în care nu există nicidecum închinare la idoli, ci credinţă şi dreptate. Lasă-ne să vedem rădăcina cea bună, de la care ai încolţit tu. Te rugăm, profetule, în locul răsplă­tirii silinţei pe care am arătat-o prin acest drum, lasă-ne să intrăm [în Israel] dimpreună cu tine".

În timp ce ei spuneau acestea, Iona a căzut cu faţa la pă­mânt, gândindu-se ce răspuns să găsească pentru ei, ca să se întoarcă, fiindcă se ruşina foarte mult de iudei, căci erau răi şi nelegiuiţi. Acest lucru era pentru el mai rău decât uscarea vrejului, încât ceruse moartea pentru sufletul său. A început, deci, profetul să-şi găsească scuze şi să spună oamenilor pricini neadevărate: „Acum este o mare sărbătoare în ţara noastră şi nu poate intra acolo vreun om de alt neam. Chiar dacă sunteţi credincioşi, nu puteţi intra la sărbătoarea lui Dum­nezeu, fiindcă sunteţi netăiaţi împrejur. Pentru aceasta întoarceţi-vă în ţara voastră cu bucurie şi pace, la cel care v-a trimis. Iar când va trece sărbătoarea lui Dumnezeu, dacă doriţi, întoarceţi-vă din nou de acolo".

Prin cuvintele acestea, ei s-au întristat foarte mult şi plângând şi-au luat rămas bun de la el. în continuare, s-au întors ei cu multă tristeţe, de vreme ce au auzit cuvântul profetului Iona. După îndepărtarea profetului Iona de la ei, în timp ce erau încă în acelaşi loc, au văzut un munte foarte înalt şi s-au gândit să urce pe el, ca să vadă de departe ţara cea aleasă. Când însă au ajuns în vârful muntelui, au văzut întreaga ţară şi imediat au simţit o mare uimire, fiindcă au văzut pe oameni că aduc jertfe demonilor şi fac libaţii, că au pe altare zeităţi şi că se închină cu râvnă idolilor. Şi au văzut pe cei care intrau şi ieşeau aducând cinste acestora şi cum se închină idolilor sculptaţi. Unul jertfea un viţel, iar altul, de asemenea, oferea libaţii demonilor. De ce să mai pălăvrăgesc? Au văzut, aşadar, fiecare furia şi viclenia satanei.

131

Au început, deci, să spună: „Oare avem vreun vis? Oare pământul lui Israèl, pe care-l vedem, este ca Sodoma? Aceştia sunt urmaşii lui Avraam sau poate demonii ne zugrăvesc în­chipuiri? Oare marea nelegiuire din pământul nostru a fugit şi s-astabilit acolo? Acolo am zdrobit pe demoni cu râvnă; oare au venit aici şi au înfrânt bărbăţia lor? Şi nu numai acestea, dar aici există idoli de pretutindeni, pe care noi nu-i avem. în pământul nostru nu ne este permis să ne închinăm şarpelui; aceştia fiind vicleni se închină şarpelui. în pământul nostru jertfeam animale; aceştia înjunghie pe fiii şi fiicele lor. Dar fiindcă poporul care a luat legea de la Dumnezeu, prin mijlocirea lui Moise, aşa cum spunea Iona, şi-a făurit şi vinde statui, să ne coborâm şi să fugim de acest popor pă­cătos, ca să nu pierim dimpreună cu faptele lor. Căci în locul cetăţii Ninive, care nu a fost distrusă, poate era vorba de distrugerea pământului lui Israel". Abia ce au spus acestea că s-au întors înfricoşaţi în pământul lor, slăvind pe Dumnezeu.

Să slăvim, dar, şi noi pe Dumnezeu, care ne oferă pildă şi arvună prin intermediul ninivitenilor. Fiindcă, aşa cum i-a salvat prin intermediul lui Iona, aşa şi acum şi întotdea­una să mântuiască poporul Său prin mijlocirea Fiului Său, Cel Unul-Născut. Să nimicească poporul, înţelegând smochi­nul cel neroditor385, care împiedică neamurile să se mântu­iască prin roadele pocăinţei, în numele lui Iisus Hristos, Domnul nostru, Căruia se cuvine slava şi puterea, dimpreună cu Tatăl şi cu Duhul Sfânt, acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin.

385 Cf. Mt. 21,18-19. Prin această formulare, poporul iudeu este iden­tificat cu smochinul cel neroditor, blestemat de Mântuitorul Iisus Hristos.

Cuvânt la profetul Daniel şi la Sfinţii trei tineri. Pentru cel ce spune: timpul este ispititor, nu pot să mă mântuiesc

Vedeţi, să cercetăm cele ce se referă la profetul Daniel şi la cei trei tineri sfinţi. Aceşti sfinţi au trăit în zilele în care Domnul a dat Ierusalimul în mâinile lui Nabucodono­sor386, împăratul Babilonului, din cauza păcatelor poporului, şi a avut grijă neîncetată de aceştia din fragedă vârstă. între atât de multe şi de felurite ispite şi dureri, ei au strălucit ca sfinţi. Ce silinţe au suferit aceşti tineri iubitori de Dumne­zeu în tulburarea care era în acea captivitate, văzând prima şi prima dată cum poporul cel ales se nimiceşte fără de milă de către asirieni? Căci Ieremia spune: „De feţele pre­oţilor nu le-a păsat,, şi nici de bătrâni nu au avut milă; cei bogaţi au fost spânzuraţi de mâini, şi cei tineri în bătaie s-au sfârşit"387, şi celelalte. Şi, cu toate că vedeau sfânta cetate388 că se nimiceşte de către cei păcătoşi, că templul lui Dumnezeu se trece prin foc, că sfintele vase sunt pângărite de mâini ne­curate şi că au fost închinate idolilor389, că pe profeţi îi leagă cu cătuşele cele de fier, inima lor nu s-a îndepărtat de Dum­nezeu390, nu l-au învinuit pe Dumnezeu, nu au şovăit [în cre­dinţă]. Precum cineva spune undeva: „Iată, nenorocirea aceasta s-a pricinuit de la Domnul; ce altceva să mai aştept de la

386 Nabucodonosor al II-lea, cel Mare (604-562 î.Hr.), rege al Babilonului sub conducerea căruia armatele asiriene ocupă Ierusalimul în 587, iar populaţia iudaică este condusă în robia babiloniană (n.ed.grec).

387 Plâng. Ier. 4,16; 5,12-13.

388 Cu referire la Ierusalim.

389 Cf. Dan. 1,2.

390 C. Ps. 43,19.

133

Domnul?"391. în continuare, aşadar, au fost conduşi în cap­tivitate; îi urmează suferinţa cea de nemăsurat în mersul lor pe jos; îndură suferinţele, foamea şi sărăcia, căci nu s-au pângărit cu cele nevrednice. Au fost duşi în Babilon; [acolo] i-a urmat altă luptă. S-a făcut alegerea copiilor, după cum spune şi Scriptura, între care s-au socotit Daniel, Anania, Azaria şi Misael392.

Diavolul cel urâtor, când a văzut că nici asediul sfintei cetăţi nu a putut să îi îndepărteze de Domnul, şi nici mersul pe jos nu i-a făcut să mănânce din mâncărurile cele nepermise, a intrat în inima cea păcătoasă a împăratului şi l-a convins să poruncească să li se ofere în fiecare zi mâncare de la masa [regală] şi vin din porţia sa, şi astfel să-i hrănească timp de trei ani393, încât să îi convingă, fie şi prin poruncă împărătească, să mănânce din cele interzise lor. A avut grijă monstrul cel viclean, [ca tinerii] să nu fie stăpâniţi numai o zi, şi nici măcar zilele unei luni, ci a prelungit lupta [la] trei ani, ca să îi câştige pe îndrăgostiţii de evlavie cu frică şi cu timp. Aceştia însă, fără să fie stăpâniţi de diavol, şi fără să se ruşineze pentru Legea cea strămoşească, au considerat în taină de la mai marele eunucilor să le dea seminţe394, ca să nu se pângărească cu mâncarea de la masa regelui, fiindcă nu se temeau de primejdia neascultării şi a dârzeniei. În continuare, când eunucul nu le-a mai dat seminţe, nu s-au îndepărtat de scopul iubirii lui Dumnezeu. Domnul însă, Care slăveşte şi înalţă pe cei ce îl slăvesc, vrând să îi păs­treze pentru luptele cele măreţe, l-a făcut pe Amelsad, care a fost pus eunucul răspunzător de aceştia, să le îndepli­nească cererea lor395. Şi ca să înveţe că această faptă, care s-a

391 IV Rg. 6,33.

392 C. Dan. 1, 6.

393 C. Dan. 1,5.

394 Termenul ocmpto (to) semnifică mai degrabă fasole. L-am redat totuşi prin seminţe, pentru a fi în concordanţă cu textul biblic Dan. 1, 12.

395 C Dan. 1,16.

134 ,

petrecut, este lucrarea lui Dumnezeu, dintre copiii care mâncau la masa regelui nu s-a găsit [nimeni] mai luminos la înţelep­ciune şi la înfăţişarea cea din afară396. Dacă însă erau fără curaj sau lipsiţi de păreri, s-ar fi înfăţişat cu aceste cuvinte: „Ce să facem, fraţilor? Ne-a învins nevoia. Există amenin­ţarea cea regească cu moarte, ca pedeapsă. De ce să stârnim peste cei ai noştri uneltele de tortură, prin neascultare? Dumnezeu aşa vrea. Vede şi El însuşi constrângerea, de care su­ferim; şi ne va ierta pentru că am nesocotit porunca Lui din cauza nevoilor. Ne găsim în ţară străină, suntem robi, am pierdut ţara noastră. Dacă noi slăbim prin călire, cine se va ocupa de noi şi cine ne va ajuta? Nu există nici tată, nici mamă, nici fraţi, nici rude nu sunt, care ar putea să ne îmbăr­băteze în tristeţe, căci toţi sunt săraci, şi toţi sunt robi în ţara străină. Nu vedem pe nimeni să trăiască bine, decât numai pe cei de la masa regală. Noi încă, chiar dacă murim, nu vom merita nici mormânt, ci vor arunca trupurile noastre ca mâncare pentru câini". însă robii lui Dumnezeu nu s-au gândit la nimic din toate acestea, şi nici primind mâncarea de seminţe, ar fi ales această comportare, ci ar fi luptat să sufere prin râvnă pentru virtutea adevărului.

Tu însă să distingi slava celor ce au acceptat masa cea regală şi vinul cel înmiresmat şi nu au dorit să sufere pentru virtutea adevărului, de slava celor care au respins desfătările acestei vieţi şi au îndurat suferinţe pentru virtutea adevărului. Ca pe aceştia să ne slăvească Domnul, ca să avem parte, împreună cu toţi sfinţii Lui. Amin.

396 Cf. Dan. 1,19.

Răspuns unui frate, despre Eli preotul

O ntrebare: De ce Scriptura spune despre Eli, preotul, că deşi fiii săi l-au batjocorit pe Dumnezeu, nu i-a îndreptat, chiar dacă ne informează că le-a vorbit şi i-a povăţuit397?

Răspuns: Ai grijă la tine însuţi, poate vreo clipă, după cum arăţi multă curiozitate, mintea ta a primit din greşeala celor necuviincioşi; căci înţelegerea Scripturii este lucrarea cre­dinţei. însă, dacă lipseşte credinţa, omul cel indecis în pă­reri nu va descoperi nimic din cele ce le cere. „Fiindcă, dacă nu veţi crede spune Scriptura nici nu veţi înţelege nimic"398. Despre Eli, desigur, Scriptura spune că nu era de acord cu cele ce fac copiii lui, însă putea uşor să împiedice răul, precum descrie cuvântul care urmează. însă sfatul, care se presupune că s-a dat, nu este sfat, ci nepăsare faţă de iubirea lui Dum­nezeu. Căci oprirea lui Eli are caracter de îngăduinţă; s-a făcut desigur din iconomie şi aceasta, încât el însuşi prin gura sa să mărturisească lipsa de respect a copiilor săi, precum este scris: „Şi Eli era tare bătrân şi auzea de toată purtarea fiilor săi faţă de întreg Israelul şi că se culcau cu femeile celor ce se adunau la uşa cortului adunării. Şi le-a zis: «Pentru ce faceţi voi asemenea lucruri, căci aud vorbe rele despre voi de la tot poporul Domnului? Nu, copiii mei, nu este bună vestea ce o aud eu despre voi; nu mai faceţi aşa, căci nu este bună vestea pe care o aud eu; voi răzvrătiţi poporul Domnului. Că de va greşi omul faţă de alt om, atunci se vor ruga pentru el lui Dumnezeu; iar de va păcătui cineva faţă de Domnul, atunci cine va mijloci pentru el?»"399.

397 C. 1 Rg. 2, 23-25.

398 Is. 7,9.

399 1 rg. 2, 22-25.

136

Aşadar, din mărturisirile tatălui trebuie să cunoaştem exa­gerata lipsă de respect a acelor oameni; fiindcă nu cădeau numai unul, ci toţi, de la mic la mare, precum însuşi Eli măr­turiseşte, spunând: „Pentru ce faceţi voi asemenea lucruri, căci aud vorbe rele despre voi de la tot poporul Domnului?"400. Pe toţi îi vătămau şi îi scandalizau, profanând sfintele jertfe; fiindcă nu au îndepărtat numai poporul de la jertfă, ci în continuare şi poporul s-a obişnuit cu lepădarea [de Dum­nezeu], gustând disperarea din cauza lor; pentru faptele cele necuviincioase, pe care le înfăptuiau fiii lui Eli401.

Ascultă, aşadar, pe Eli, spunând: „Nu este bună vestea ce o aud eu despre voi; că voi răzvrătiţi poporul de a nu cinsti pe Domnul"402. Pentru aceasta spunea: „Nu mai faceţi aşa"403. Poate temându-se de atacul poporului, a folosit această expri­mare, ca să-i liniştească pe cei care strigau împotriva copiilor lui. Fiindcă, dacă el arăta interes pentru cinstirea lui Dumne­zeu, nu ar fi îngăduit deloc o atât de mare stricăciune, aşadar, o atât de mare nelegiuire, pe care o săvârşeau copiii lui, ci s-ar fi ocupat imediat să îndepărteze nelegiuirea casei sale. Fiindcă paznicii Legii erau şi preoţii şi aceştia ce au încercat să suprime Legea, fie i-ar fi îndemnat precum porunceşte Legea, dacă s-ar supune, căci era şi preot şi judecător, fie întregul popor se supunea cuvintelor lui. Trebuia numai­decât să fie scutit de mânia lui Dumnezeu, dar fiindcă s-a împăcat cu nelegiuirile copiilor lui, pe bună dreptate a gus­tat şi el însuşi mânia viitoare.

Să nu-L acuzi pe Dumnezeu, fiindcă Domnul Dumnezeul nostru este drept şi nu există nedreptate la El404. însă faptul că îndemnul şi Legea sunt puse în legătură cu pedeapsa, o

400 I Rg. 2,23.

401 Cf. I Rg. 2,12-17.

402 IRg. 2,24.

403 I Rg. 2,24.

404 C. Ps. 91,15.

137

descoperă cuvântul următor. S-a spus despre dreptul Iov: „Fericit este omul pe care Dumnezeu îl mustră! Şi să nu dispreţuieşti certarea Celui Atotputernic. Căci El răneşte şi El leagă rana, El loveşte şi mâinile Lui tămăduiesc"405, după cum şi Apostolul [Pavel] a învăţat părinţii, spunând să crească copiii lor întru învăţătură şi povaţa Domnului406. Pe bună dreptate Sfânta Scriptură spune despre el că deşi fiii săi au clevetit pe Dumnezeu, nu i-a sfătuit, fiindcă nu avea pentru Dumnezeu un asemenea zel pe care-l au sfinţii; ci, dimpo­trivă, a preferat mai mult îngrijirea copiilor săi decât slava lucrurilor dumnezeieşti. Fiindcă o atât de mare compasiune purta, precum îmbrăcămintea celui ce ne-a născut din Evan­ghelie407, o ştiu toţi oamenii cu discernământ, deoarece avea înăuntrul său milă, bunătate şi răbdare. Când însă a fost în­ştiinţat că cineva, care era departe, a păcătuit, nu a întârziat, nici nu l-a trecut cu vederea, ci imediat a dat poruncă să fie predat omul acela satanei, ca să-i nimicească trupul, dar su­fletul său să se mântuiască în ziua Domnului nostru Iisus Hristos408. De asemenea, fericitul Apostol Petru considera că cei care au venit să supere pe Duhul Sfânt409 şi nu s-au întors către Dumnezeu sunt nevrednici chiar să şi trăiască. Desigur, israeliţii, când au renunţat la Dumnezeu410, au jertfit pe fiii şi pe fiicele lor pentru cultul demonilor. însă acesta, chiar dacă era preot şi putea să-i împiedice, a arătat o nepăsare411 pentru o astfel de mare încălcare a Legii; fără să se impună acestora, în mod pedagogic, pentru îndreptarea lor, nici [cu] pălmuire, nici [cu] un cuvânt aspru pentru pângărirea sfintelor

405 Iov 5, 17-18.

406 Cf. Ef. 6, 4.

407 Cf. 1 Cor. 4,15.

408 Cf ICor. 5, 5.

409 Cf Fapte 5, 3-10.

410 Literal: au apostaziat (ânouxăxroav).

411 ctdiaoQÎa poate însemna şi neglijenţă, delăsare, neîngrijire.

138

jertfe, în clipa în care aceia pentru jertfa demonilor, cu propriile mâini, şi-au înjunghiat copiii lor la tulpina oricărui copac umbros.

Cine este acesta care-l consideră nevinovat pentru cele rele, deşi a aflat de la Dumnezeu, Cel care pe toate le-a creat, hotărârea pe care a pronunţat-o împotriva lui?412 însă Domnul Cel milostiv, dorind să-l salveze, prin pocăinţă, de urgia care era aşezată deasupra sa, i-a făcut cunoscut acestuia cele pe care le-a cunoscut printr-un blând copil, ca să nu intre pe ascuns înlăuntrul său vreo oarecare suspiciune şi să-şi facă cugetarea obraznică; aşadar, că s-a spus acestuia profeţia de la vreo [anume] cercetare omenească, care i-a venit fie din invidie, fie din răutatea unora împotriva sa. Domnul i-a vorbit şi i-a adeverit despre cele la care ne-am referit mai înainte, după cum Scriptura ne spune: „Şi copilaşul Samuel slujea pe Dom­nul în faţa preotului Eli. Şi cuvântul Domnului vorbea înlă­untrul său; [în] vremea aceea nu s-au arătat vedenii, care să facă cunoscut adevărul. Şi a fost în vremea aceea că Eli dormea în locul său,, şi ochii săi au început să-şi piardă vederea lor, şi nu putea să vadă. Şi mai înainte de a fi stins lumina din sfeşnic, Samuel dormea în templul Domnului, unde se găsea chivotul lui Dumnezeu. Şi a strigat Domnul pe Samuel: «Samuele, Samuele», iar Samuel a răspuns: «Iată, aici sunt». Şi a alergat la Eli şi a spus: «Iată, am venit. De ce m-ai strigat?». Şi Eli a spus: «Nu te-am strigat, întoarce-te şi dormi, copile al meu». Şi Samuel s-a întors şi a adormit. Iar Domnul, din nou, a strigat pe Samuel şi i-a spus: «Samuele, Samuele». Şi s-a arătat lui Eli pentru a doua oară şi a spus: «Iată, aici sunt. De ce m-ai strigat?». Şi Eli i-a spus: «Nu te-am strigat, întoarce-te şi dormi, copile al meu». Iar Samuel nu avusese încă expe­rienţa lui Dumnezeu şi nu i se arătase nici o descoperire. Din nou Domnul a strigat pe Samuel pentru a treia oară, iar

412 1 Rg. 2, 31-34.

139

Samuel s-a sculat şi a mers la Eli şi i-a spus: «Iată, aici sunt; de ce m-ai strigat?». Şi Eli a înţeles că Domnul îl striga pe copilaş, şi i-a spus: «Nu te-am strigat; întoarce-te înapoi şi dormi, copile al meu. Şi dacă glasul te strigă din nou, să spui: Spune, Doamne, căci robul Tău ascultă». Şi a mers Samuel şi a ador­mit la locul său. Şi Domnul a venit şi a stat, şi l-a strigat, pre­cum prima şi a doua oară: «Samuele, Samuele», iar Samuel I-a răspuns: «Spune, Doamne, căci robul Tău ascultă». Şi Domnul a spus lui Samuel: «Iată, am să fac în Israel un lucru, încât cine va auzi de el, aceluia îi vor ţiui amândouă ure­chile. în ziua aceea, voi aduce împotriva lui Eli toate cele ce le-am spus împotriva casei sale; voi începe şi voi întregi pe­depsele. Eu i-am prevestit acestuia că voi pedepsi casa lui în vecii vecilor pentru păcatele fiilor săi, care ştia că fiii au cârtit pe Dumnezeu şi nu i-a povăţuit. Dar nu se va continua aşa. Am jurat pentru casa lui Eli şi am spus că păcatul din casa lui Eli nu se va ispăşi prin tămâie şi jertfe în vecii vecilor»". Şi a dormit Samuel până dimineaţă, s-a sculat în zori de zi, a deschis porţile casei Domnului şi s-a temut să-i vestească lui Eli vedenia pe care a văzut-o. Şi a zis Eli către Samuel: „Copile al meu", iar Samuel a răspuns: „Iată, aici sunt". Şi [l-a] întrebat: „Care este cuvântul Domnului, care ţi s-a dat ţie noaptea [în vis], copile al meu? Nu ascunde, deci, de la mine nici un cuvânt din cele ce le-au primit urechile tale. Să te pe­depsească Dumnezeu şi să-ţi adauge pedepse, dacă ascunzi de mine chiar şi un cuvânt din toate cuvintele pe care ure­chile tale le-au primit". Şi Samuel a făcut cunoscut acestuia toate cuvintele şi nu i-a ascuns nici măcar un cuvânt. A spus, deci, Eli: „El este Domnul, facă dar ce va binevoi!"413.

O, neputinţă a sufletului pentru păstrarea poruncilor lui Dumnezeu! O, iubire nedreaptă pentru copiii cei nedrepţi! Cum nu s-a cutremurat trupul tău pentru cele pe care le-ai

413 I Rg. 3,1-18.

140

auzit! Cum nu s-au spăimântat măruntaiele tale! Cum nu a făcut [nimic], încât să ţâşnească urgia lui pentru osânda copiilor săi necuviincioşi cu râvna lui Finees414! Cum nu şi-a rupt el hainele de indignare şi cum s-a liniştit în suferinţa care s-a pronunţat împotriva sa şi cum nici nu s-a clintit el din locul său! Nu a arătat o atât de mare lipsă de respect nici măcar Acan, fiul lui Carmi, prin păstrarea pentru sine din cele nimicite415. însă copiii lui Eli, prin faptul că au fost mereu răi şi duşmănoşi, au arătat lipsă de respect însuşi Creatorului, care a spus lui Moise şi lui Aaron: „Celor care se vor apropia [de Mine], le voi arăta sfinţenia Mea şi toată adunarea poporului o voi slăvi"416. Şi, din nou: „Spune-i lui Aaron şi fiilor săi să se îngrijească de jertfele israeliţilor, şi să nu pângărească numele Meu cel Sfânt, cu jertfele pe care mi le oferă. Eu sunt Domnul. Spune-le acestora: «Tot omul din seminţia voastră şi din neamul vostru, care va avea pe sine vreo necurăţenie şi se va apropia de cele sfinte, care se afierosesc de fiii lui Israel Domnului, omul acela se va stârpi de la Mine»"417. Din contră, Eli nu s-a îngrijit de acestea; pentru aceasta a secerat fruct de moarte şi a plecat din viaţă, fiindcă a preferat mai mult să supere pe Dumnezeu decât să se îndepărteze de în­grijirea copiilor săi nelegiuiţi. Chiar dacă îi dezaproba printr-un cuvânt vădit, spunându-le: „Nu faceţi aşa, copiii mei"418, în mod ascuns se făcea însă părtaş la faptele cele rele ale copiilor săi. Ai grijă, deci, şi la înţelesul răspunsului, căci spune: „El este Domnul, facă dar ce va binevoi"419, în loc să spună cu­vântul: „Eu nu voi răbda să întristez pe copiiimei". Dar nu s-a îndepărtat de îngrijirea copiilor săi nici ca să fie educaţi după [legea] lui Moise, fiindcă Moise, de vreme ce a primit

414 Cf. Num. 25,7-13.

415 Lev. 10,3.

416 Lev. 22,1-3.

417 1 Rg. 2,24.

418 4 Rg. 3,18.

419 1 rg. 3,18.

141

tablele [cu porunci] şi a coborât din munte şi văzând facerea viţelului, a aruncat tablele şi le-a fărâmiţat, şi nu a socotit persoana fratelui său, ci l-a învinuit cu glas aspru pe Aaron, spunând: „Ce ţi-a făcut poporul acesta, încât să aduci asupra loc un păcat atât de mare?"420. Şi Aaron, confruntând pe fratele său, ce era stăpânit de râvnă dumnezeiască, se apăra, spunând astfel: „Să nu se aprindă mânia domnului meu! Tu ştii pe poporul acesta că e răzvrătitor"421. Şi de vreme ce a stat Moise la intrarea taberei, a spus: „«Cine este pentru Domnul să vină la mine!» Şi s-au adunat la el toţi fiii lui Levi. Iar Moise le-a zis: «Aşa zice Domnul Dumnezeul lui Israel: Să-şi încingă fiecare din voi sabia sa la şold şi străbătând tabăra de la o intrare până la cealaltă, înainte şi înapoi, să ucidă fiecare pe fratele său, pe prietenul său şi pe aproapele său». Şi au făcut fiii lui Levi după cuvântul lui Moise. în ziua aceea au căzut din popor ca la trei mii de oameni. Căci Moise le zisese fiilor lui Levi: «Afierosiţi-vă astăzi mâinile voastre Domnului, fiecare prin fiul său sau prin fratele său, ca să vă trimită El astăzi binecuvântare!»"422. De asemenea, Iov îngrijindu-se pentru copiii săi, aducea jertfe de zi cu zi pentru aceştia, nu numai pentru cele văzute, ci şi pentru cele cugetate423, încât aceştia să fie curaţi. Atât de mult au dorit drepţii să pre­zinte Domnului fructul cel curat al copiilor lor. Eli, însă, care a fost moale şi nepăsător pentru îndreptarea copiilor săi, nu a fost cruţat de urgia lui Dumnezeu nici de bătrâneţea sa respectabilă, cum nici de curajul şi de cinstea sa ierarhică. Când ascultăm, deci, sfintele scrieri, şi începe duşmanul să semene în mintea noastră ceva din cele ale sale, să spunem acestuia, noi cei ancoraţi în credinţă: „Credincios este Domnul întru cuvintele Sale şi cuvios întru toate lucrurile Sale"424.

420 Ieş. 32, 21.

421 Ieş. 32, 22.

422 Ieş. 32, 26-29.

423 Cf Iov. 1,5.

424 Ps. 144,13.

întrebări şi răspunsuri

1: întrebare: în ce mod se huleşte Dumnezeu? Şi ce cere acesta, Căruia îi aparţine orice cinste şi putere, Cel ce este stăpânul sfinţeniei?

Răspuns. Spune Dumnezeu prin glasul profetului: „Vai vouă, pentru care numele Meu se huleşte între neamuri"425. Aşadar, această ameninţare se potriveşte acelora care ne­cinstesc chipul lui Dumnezeu. Ne-a creat după chipul Său şi după asemănarea Sa426 şi fiecare creştin trebuie să res­pecte cele ale Lui şi să le păzească, să respecte chipul lui Dumnezeu în cele ale sale şi să-l sfinţească cu faptele cele bune, ca să poată spune: „Să se sfinţească în mine numele Tău, Doamne!"427.

„Aşa să lumineze lumina voastră înaintea oamenilor, ca să vadă faptele voastre cele bune şi să slăvească pe Tatăl vostru Cel din ceruri"428. Aţi văzut cum se slăveşte Dumnezeu cu faptele cele bune? Şi precum se slăveşte cu faptele cele bune, asemenea se şi huleşte şi se necinsteşte cu faptele cele rele. Fiindcă necredincioşii şi neamurile văzând pe creştini că trăiesc şi aceştia în desfrâu şi beţie, dansând şi tresărind la chimvale şi timpane şi la alte [instrumente] şi cântece precum necredincioşii şi neamurile, nu spun că toţi creştinii sunt neghiobii care nesocotesc Legea şi poruncile lui Hristos şi că hulesc, ci spun că precum Hristos a dat şi a poruncit şi

425 Is. 52,5; Rom. 2,24.

426 C. fc. 1, 26.

427 Mt. 6, 9.

428 Mt. 5,16.

143

pentru aceştia, aşa şi pun în practică, fiindcă nu pot să ne­socotească cuvântul şi porunca învăţătorului lor. Cred că aşa este învăţătura şi taina lui Hristos şi astfel numele lui Dumnezeu se huleşte datorită nouă. Prin urmare, se împli­neşte cu noi [cuvântul] acesta care este scris: „Vai vouă, pentru care se huleşte numele Meu între neamuri"429.

Dar noi, fraţii mei, lăsând acestea acelora care le doresc, să sfinţim numele lui Dumnezeu cu faptele noastre cele bune, căruia I se cuvine orice slavă în vecii vecilor. Amin.

2. Întrebare: Ce semnificaţie au spusele Apostolului: „Prin călcarea Legii necinsteşti pe Dumnezeu"?430.

Răspuns: Dacă cel ce primeşte scrisorile împăratului le cercetează, le acceptă şi le preţuieşte, le cuprinde şi imediat execută poruncile, cinstea se dă împăratului; dacă însă refuză scrisorile şi le desconsideră, insultă şi necinsteşte pe mesager, [iar] ofensa se adresează împăratului. Aşa şi aceştia, care nesocotesc scrisorile marelui împărat, aşadar Evanghe­lia cea preacurată a Sa, necinstesc prin încălcarea lor pe Hristos care a dat porunca. Astfel trebuie să gândească fiecare şi despre iudei, căci, chiar dacă au primit scrisorile care s-au scris cu degetul lui Dumnezeu, pe mesageri i-au batjocorit şi i-au amărât, i-au bătut cu pietre şi i-au omorât431, şi astfel au nesocotit legea lui Dumnezeu, care spune: „Să nu ucizi pe omul cel drept şi nevinovat"432; şi pe începătorul vieţii, pe Sfântul şi Dreptul [Iisus]433 L-au batjocorit, L-au pălmuit, au scuipat sfânta, curata şi minunata Sa faţă; pe Acesta, de care tremură cerul şi pământul şi marea şi toate cele ce sunt în

429 Is. 52,5; Rom. 2, 24.

430 Rom. 2, 23.

431 Cf Mt. 21, 35.

432 Ieş. 23,7.

433 Cf. Fapte 3, 15.

144

ea. Pentru aceasta şi Mântuitorul spunea acestora: „Eu cinstesc pe Tatăl, şi voi Mă necinstiţi"434. Şi, la final, L-au omorât.

Aţi auzit cum prin încălcarea Legii se necinsteşte Dum­nezeu? Aşa, copiii mei, şi aceştia care se consideră creştini şi trăiesc în trândăvie, prin încălcarea Evangheliei, necinstesc pe Dumnezeu, făcând cele opuse faţă de taina Stăpânului Hristos şi considerând vorbărie poruncile Mântuitorului nostru Iisus Hristos, pe de o [parte] închizându-şi urechile lor ade­vărului, iar pe de alta, întorcându-se la mituri, precum a spus şi Apostolul435, că va veni timpul când nu vor suporta dreapta învăţătură. Şi iată, vedem cuvântul cum devine realitate.

Fiindcă cine suportă scrierile cele sfinte? Cine este atent la poruncile lui Hristos? Cine este înţelept, încât să păzească acestea?436 Cine va dovedi că nu suntem călcătorii Legii? Există după criteriile cele omeneşti mulţi înţelepţi, mulţi cu origine nobilă, mulţi oameni de ştiinţă şi cunoscători ai Scripturii şi ai Legii, împăraţi şi căpetenii,bogaţi şi săraci, robi şi liberi, învăţători şi pustnici, feciori şi închinoviaţi. Care dintre toţi aceştia poate să susţină sau să dovedească faptul că un creştin trebuie să cânte sau să danseze, să salte sau să participe la banchete, să strige sau să recurgă la oracole, să confecţioneze amulete sau să le poarte, să întrebe diavolii sau să se îmbete, şi tot aşa cu altele? Cine va dovedi că aceste semne sunt ale creştinilor? Care Evanghelie? Care carte a Apostolilor? Care profet? Căci Sfânta Evanghelie, Legea, Profeţii, Apostolii şi Stăpânul tuturor se propovăduiesc în Biserică pentru cei din lume şi nicăieri nu se găseşte că se cuvine creştinilor să facă aceasta, ci fiecare s-a rânduit pe drumul său. Iar de a păcătuit, este călcător de Lege şi necinsteşte pe Dumnezeu prin încălcarea

434In8,49.

435 C. IITim. 4,4.

436 Cf. Ps. 106, 43.

145

Legii437; şi, prin încălcarea tuturor poruncilor se încalcă Legea, Profeţii şi Apostolii.

Iată, ascultaţi cum se necinsteşte Dumnezeu. încetează aşadar, creştine, să păcătuieşti şi să necinsteşti pe Dumnezeu. Încetează, aşadar, să faci necuviinţele neamurilor ca să nu descoperi când porneşti acolo o mare greutate, supărare şi ruşine.

Vrei să asculţi cum Stăpânul a poruncit să danseze şi să tresalte creştinul? Ascultă: „Fericiţi cei ce plâng, fericiţi sunt cei ce flămânzesc şi însetează [pentru dreptate]"438. Aceasta este prima sărbătoare a creştinului. Şi, de asemenea: „Să vă siliţi să intraţi pe poarta cea strâmtă"439. La fel: „Adevăr vă spun că voi veţi plânge şi vă veţi tângui, iar lumea se va bucura"440. Şi, de asemenea: „Nu căutaţi [voi ce veţi mânca şi ce veţi bea]; căci pe toate acestea le fac păgânii. Aşadar nu vă asemănaţi cu aceştia"441.

Vrei să asculţi şi cântecele şi tresăririle profetului David? Ascultă ce spune: „Mergeam mâhnit şi amărât şi sufletul meu cu postul l-am smerit şi am purtat ca haină sacul şi am făcut zi şi noapte pentru mine lacrimile mele pâine şi am mâncat cenuşă în loc de pâine şi apa pe care o beau o amestec cu plângerile mele"442. Şi de asemenea zice: „Voi spăla în fiecare noapte patul meu, voi stropi cu lacrimile mele gura mea". Şi iarăşi: „Din orice drum păcătos, am ferit picioarele mele". Ai auzit cum a dănţuit David? Aşa, creştine, să dănţuieşti!

Vrei să asculţi serbările, odihna, lupta şi emoţiile ferici­tului Pavel? Veniţi să ascultăm, fraţilor, ce simbolizează feri­citul Pavel. Veniţi, ascultaţi cum încurajează şi îndeamnă

437 Rom. 2, 23.

438 Mt. 5, 4-6.

439 Lc. 13,24.

440 In 16, 20.

441 Lc. 12,29-30.

442 Ps. 37, 7; 68, 11-12; 41, 4; 101, 10; 6, 7; 24, 15; 118,101.

146

spunând: „Fiţi următori ai mei"443. însă ce a făcut şi Pavel, ca să-l urmăm şi noi, astfel încât să ne învrednicim de cele ale sale? Fiindcă ascult pe mulţi care să spună: „Eu ascult pe Apostol, şi precum învaţă, aşa fac". Ascultă ce spun: „Poate spui minciuni, poate ai schimbat cuvântul tău. Să spui ade­vărul, să fii fericit şi în viaţa de acum, şi în cea viitoare. Dar mă tem că poate mă vei găsi mincinos, fiindcă s-au împuţinat adevărurile de la oameni 444, şi toţi s-au abătut [de la adevă­ruri]"445. Precum fericitul Pa vel încurajează pe toţi, spunând: „Fiţi următorii mei"446, următor al lui Pavel să te faci, creştine, tu care spui că tot ce spune Apostolul, accepţi şi faci. Cel ce vrea să devină următor lui Pavel să nu danseze pe pământ, nici să se distreze, nici să cheltuiască peste măsură. „Fiţi următori ai mei, fraţilor"447. Oare a dansat Pavel? Oare a cântat la chitară? Oare a interpretat cântece demonilor? Niciodată aşa ceva!

Aşadar, cum au primit să danseze aceştia ce spun că respectă învăţătura Apostolului? Cine este cel ce învaţă acestea pe creştini? Acestea nu le-a învăţat Pavel, nici Petru, nici Ioan, nici vreunul dintre purtătorii de Dumnezeu; pe toate acestea le-a învăţat monstrul cel vechi448, duşmanul creştinilor celor adevăraţi, învăţătorul fiecărei fapte urâte449. Cel ce a învăţat [pe oameni] să se desfrâneze, care i-a învăţat să ţopăie; cel ce a învăţat [pe oameni] să cinstească cele idoleşti i-a învăţat şi să danseze. Pentru aceasta, Apostolul [Pavel] a numit ido­latri pe cei ce dansează, spunând: „Să nu deveniţi închinători

443 1 Cor. 11,1.

444 Ps. 11,2.

445 Ps. 13, 3.

446 1 Cor. 11,1.

447 1 Cor. 11,1.

448 Imagine de exprimare plastică a diavolului.

449 Sensul grecescului pţxupiri poate sublinia atât fapta cea rea, cât şi murdăria, mirosul cel urât, josnicia, aşadar starea în care ne aduce orice contact cu diavolul şi urmarea voinţelor acestuia.

147

la idoli, ca unii dintre ei; precum scris este: A şezut poporul să mănânce şi să bea şi s-au sculat să joace"450.

Ascultaţi, voi, care dansaţi, sau mai bine, voi, pe care diavolul îi dansează, că Pavel v-a numit pe voi împreună cu închinătorii la idoli. Să vă ruşinaţi, aşadar, şi să încetaţi această închinare la idoli şi la desfrânare neîngrădită. Nu Pavel v-a învăţat acestea, cum nici Biserica, mama noastră. Câţi doriţi să fiţi următori ai Sfinţilor Apostoli, îndepărtaţi-vă de această închinare la idoli. Fraţilor, nu vă înşelaţi! Acestea nu sunt semnele creştinilor; acestea nu sunt semnele acelora care cinstesc pe Dumnezeu; acestea nu sunt semnele acelora care doresc să se mântuiască şi să moştenească viaţa cea veş­nică; pe toate acestea le săvârşesc neamurile, pentru care nu există vreo speranţă de mântuire. Pe toate acestea le fac toţi aceia care nu au în faţa ochilor lor viaţa cea viitoare şi nici teama de Dumnezeu. De asemenea, Pavel striga: „Nu deveniţi închinători la idoli, ca unii dintre ei"451. Şi cine sunt aceştia? Este limpede că sunt iudeii. Cum au devenit închi­nători la idoli? Spune-ne nouă, Pavele! „A şezut poporul să mănânce şi să bea şi s-au sculat să joace"452.

Ajung oare toate acestea sau să menţionez şi altele? Da, ajung acestea pentru cei ce doresc să asculte. Câţi sunt ucenicii lui Pavel vor asculta pe acesta; câţi sunt ucenicii lui Hristos vor asculta, precum spune [Ioan] Teologul: „Noi suntem din Dumnezeu; cel ce cunoaşte pe Dumnezeu ne ascultă; cine nu este din Dumnezeu nu ne ascultă"453.

Veniţi cei ce urmaţi pe Pavel şi [voi] ucenicilor ai lui Hristos să ascultăm ce strigă Pavel. Iată, aşadar, cum îndeamnă spu­nând: „Fiţi următori ai mei, fraţilor, precum şi eu sunt al lui

450 1 Cor. 10,7.

451 1 Cor. 10,7.

452 1 Cor. 10,7.

453 1 In 4, 6.

148

Hristos"454. Spune, fericite Pavele, în ce mod poate cineva să devină ucenicul tău? Să poarte cu sine sfânta ta învăţătură. Povesteşte-ne nouă faptele, lupta, odihna şi tresăltările pentru ca să le ascultăm şi să le imităm, căci toţi ştim că tu eşti fericit şi rege împreună cu Hristos, în vecii cei fără de sfârşit. Spune-ne nouă cum te-ai luptat şi cum te-ai învrednicit de slava aceasta? Spune-ne nouă, Pavele, ca să te imităm şi noi şi să ne învred­nicim împreună cu tine de bunurile cele veşnice. Dacă ai dansat, să dansăm. Dacă ai plâns, să plângem. Dacă ai postit, să postim. Toate faptele cele drepte câte le-ai făcut, spune-le nouă, şi le vom săvârşi. Spune-ne nouă, Pavele, cum trebuie să trăiască creştinii, încât aceştia care nu te ascultă să se ru­şineze, iar cei ce cred în cuvintele tale să se sprijine? A răspuns Pavel şi a zis: „Vă implor în numele Domnului să nu vă com­portaţi precum se comportă neamurile în născocirile cele îngâmfate ale minţii lor, morţi fiind în cugetarea [lor] şi în­străinaţi de slava lui Dumnezeu455. Lepădând de la voi min­ciuna, să spuneţi adevărul. Soarele să nu ajungă la apusul său iar furia voastră să continue încă, nici să daţi diavolului prilej. Cel ce a furat să nu mai fure. Nici un cuvânt rău să nu iasă din gura voastră"456.

Unde sunt cei ce cântă cântări diavolului şi consideră că urmează pe Pavel? Ascultaţi pe Pavel care strigă: „Nici un cuvânt rău să nu iasă din gura voastră, ci numai ce este bun, spre zidirea cea de trebuinţă. Să piară de lavoi orice amărăciune! Şi orice întărâtare şi amărăciune, şi izbucnire, şi de­făimare împreună cu toată răutatea"457! Spune, Pavele, cele minunate! Ai spus: „fiţi următori ai mei"458; spune şi pe cele

454 1 Cor. 11,1.

455 Ef. 4,17-18.

456 Ef. 4, 25-29.

457 Ef. 4,29; 4,31.

458I Cor. 11,1.

149

minunate: „Fiţi dar următori ai lui Dumnezeu, ca nişte copii iubiţi"459.

Ascultaţi şi înfricoşaţi-vă, voi, care doriţi să fiţi creştini, şi depărtaţi-vă de faptele cele idoleşti. Să deveniţi, aşadar, ur­mători ai lui Dumnezeu. La fel şi Pavel strigă: „Desfrânarea şi orice faptă rea sau lăcomia să nu se pomenească la voi, nici neruşinarea, vorbe nebuneşti sau glume care nu se cuvin. Şi nu vă îmbătaţi de vin, în care este pierzare. Fiţi următori ai mei. Să dojeniţi pe cei fără de rânduială, să îmbărbătaţi pe cei slabi la suflet, sprijiniţi pe cei neputincioşi, fiţi îndelungrăbdători faţă de toţi. Fiţi următori ai mei. Luaţi seama să nu răsplătească cineva cuiva răul cu rău, ci totdeauna să urmaţi cele bune unul faţă de altul şi faţă de toţi. Fiţi următori ai mei. Bucuraţi-vă pururea; rugaţi-vă neîncetat; lepădaţi fărădelegea460 şi dorinţele lumeşti. Să deveniţi imitatorii mei, fraţilor. Primirea de oaspeţi să n-o uitaţi. în iubire fră­ţească, unii pe alţii iubiţi-vă, bucuraţi-vă în nădejde, în su­ferinţă fiţi răbdători, la rugăciune stăruiţi. Fiţi următori ai mei"461. Fiţi următori ai fericitului Pavel, ca să împărăţiţi împreună cu Hristos în veci nesfârşiţi.

Unde sunt cei ce spun că săvârşesc toate câte spune Pavel? Şi cine este mai mulţumit decât tine, dacă spui adevărul? Atenţie însă, poate te vei găsi mincinos, să spui că faci şi să nu o faci. Căci iată, din nou Pavel te încurajează: „Fiţi ur­mători ai mei! Să îndrumaţi pe cei ai voştri în orice mod, ca robi ai lui Dumnezeu, cu mare răbdare în necazuri, în nevoi, în strâmtorări, în bătăi, în temniţe, în tulburări, în osteneli, în privegheri, în posturi, în curăţie, în bunătate, în Duhul Sfânt, în iubire nefăţarnică, în cuvântul adevărului, în puterea lui Dumnezeu. Fiţi următori ai mei!"462.

459 Ef. 5,1.

460 Tit 2,12.

461 Ef. 5, 3-4; 5, 18; 1 Tes. 5,14-17; Tit. 2,12; Evr. 13, 2; Rom. 12,10; 12,12.

462 1 Cor. 11,1; II Cor. 6, 4-7.

150

Cine este atât de viteaz, încât sa imite pe Pavel şi să devină vas al alegerii?463 Dacă doreşti, creştine, să imiţi pe Petru şi pe Pavel şi pe Ioan, respectă cuvintele lor, păzeşte învăţă­tura lor, imită luptele lor. Să nu iubeşti lumea şi nici lucru­rile care sunt în lume464. Să nu te bucuri de această viaţă. Să nu dormi mult şi nici celor vesele să nu te dedici. Imită pe Pavel, căci din nou aceleaşi [lucruri] ţi le voi spune. învaţă, creştine, cum Pavel s-a desfătat, ce plăceri a avut, cum a pe­trecut, cum a sărbătorit şi cum a dansat în această lume. Şi imită nu numai cuvintele, ci şi faptele lui. Spune, Sfinte Pavele, fiindcă nu încetez să te rog, prea fericite; istoriseşte-ne nouă cum te-ai desfătat şi cum te-ai bucurat în această lume. A răspuns Pavel: „Desfătarea mea este aceasta: trei ani încon­tinuu nu am contenit noapte şi zi să povăţuiesc cu lacrimi pe fiecare din voi. Aceasta este lupta mea: în osteneli mai mult, în loviri, în închisori, de multe ori în pericol de moarte, de la iudei de cinci ori am primit patruzeci de lovituri de bici fără una, de trei ori m-au bătut cu vergi, o dată m-au bătut cu pietre, de trei ori s-a sfărâmat corabia, o noapte şi o zi am petrecut în largul mării, în călătorii adesea, în primejdii de la râuri şi de la păgâni şi de la tâlhari, pericole în părţile cele pustii şi pe mare, în osteneală şi trudă, în privegheri adeseori, în frig şi fără de haine"465.

Acestea sunt tresăltările şi paşii lui Pavel: „Fiţi urmă­tori ai mei, fraţilor, precum şi eu sunt următor466 al lui Hristos.

463 C. Fapte 9,15.

464IIn2,15.

465 Fapte 20,31; II Cor. 11, 23-27.

466 Sensul grecescului ptpqTT(; (imitator, următor) trebuie înţeles în acest pasaj cu sensul de ucenic, Apostol al lui Hristos, ca cel ce urmează calea adusă de Hristos şi nu ca cel ce ar avea o a doua cale pe care o propovăduieşte oamenilor, cale distinctă de cea a Mântuitorului. Apostoiul Pavel îndeamnă, aşadar, la urmarea căii aduse de Hristos şi nu propovăduieşte o altă cale. Pentru Apostolul neamurilor calea mântuirii este numai drumul cu Hristos.

151

Argint sau aur sau îmbrăcăminte [scumpă] nicidecum nu am dorit; în orice mod v-am dat exemplu. Fiţi următori ai mei, căci eu sunt bucuros nu numai să primesc, ci să şi mor pentru numele Domnului Iisus. Alerg la ţinta cea înaltă, la cununa cerului, la chemarea lui Dumnezeu. Aşa alerg, nu la întâmplare; aşa mă lupt, nu ca să lovesc în aer cu pumnul, ci să călesc trupul meu şi să-l supun [robiei] ca uri rob. Desigur, oricine se luptă, în toate cumpătat [devine]. Aşa să luptaţi, fraţilor, ca să dodândiţi cununa"467. Să imitaţi pe Sfinţi, şi aşa să luptaţi, ca să dobândiţi cununa [împărăţiei] şi să împărăţiţi împreună cu aceştia.

Creştine, încetează aşadar faptele popoarelor şi ale pă­gânilor, ca să nu necinsteşti pe Dumnezeu prin încălcarea Legii468 şi să se prăbuşească peste tine necinstea şi să fii pus la o parte cu furie în ziua mâniei şi a arătării Judecăţii celei drepte a lui Dumnezeu469, în care Dumnezeu va face cunoscute cele ascunse ale oamenilor, după cum spun în evanghelia mea470; în ziua în care şi îngerii cu frică stau şi în care vom fi pedepsiţi nu numai pentru fapte, ci şi pentru vorba cea în deşert471. Să ne gândim, fraţilor, că zilele omului sunt ca iarba cea verde, ca floarea câmpului, aşa va înflori pentru puţin timp472; vine o clipă şi toate mor.

De ce te tulburi fără sens, omule? O apariţie a bolii va opri salturile şi tresăltările tale. Un ceas rău te separă de prietenii tăi. O noapte doar, iar şi trupul tău va lupta, picioarele tale se vor odihni, ochii tăi se vor topi şi limba ta va amuţi, vocea cea schimbătoare a ta va dispărea şi suspinul tău se va mări, la­crimile tale se vor vărsa şiroind şi nimeni nu va putea să te

467 Fapte 20, 22; 20, 35; 21,13; Filip. 3,14; I Cor. 9, 24-27.

468 Cf. Rom. 2, 23.

469 Cf. Rom. 2, 5.

470Cf Rom. 2, 6. Sensul lui „evanghelie" este aici cel de scrisoare, de epistolă, în acord cu faptul că Apostolul Pavel nu a redactat nici o evan­ghelie.

471 Cf. Mt. 12,36.

472 Ps. 102, 15.

152

ajute; toţi te vor părăsi şi fiecare va merge pe drumul său,

nimeni nu se va opri pe latura ta, decât numai demonii cei nevăzuţi care s-au folosit de tine. Şi îngerul cel aspru va sta departe şi va aştepta semnul Stăpânului pentru ca să înşface sufletul tău cel chinuit şi să-l ducă jos, în locul care a fost pregătit pentru acesta, încât să-şi ia răsplata pentru cele ce a semănat; acolo unde se cultivă, cresc şi prisosesc plânsul, bocetul, doliul, suspinul, tristeţea, supărarea, scrâşnirea dinţi­lor şi „vaietele". Acolo ochii celor beţivi se vor topi, acolo mâinile dănţuitorilor se vor frânge, acolo vor plânge şi vor suspina cei ce beau vin şi [cântă] la timpane şi la fluiere473, acolo desfrânaţii şi adulterii, hoţii şi prezicătorii, fermecă­torii şi magii, descântătorii şi vrăjitorii, şi toţi câţi au mers pe drumul cel larg şi încăpător vor plânge şi vor scrâşni dinţii lor şi „vaiul" acestora [se va auzi], căci nu este cu putinţă să tresalte şi să danseze şi aici, şi acolo, după cum şi Domnul spune: „Vai vouă celor ce râdeţi acum, căci veţi plânge"474.

Fraţilor, este evident că nu este cu putinţă acolo o dată să fii creştin şi altădată să fii păgân, fiindcă nimeni nu poate să fie slujitor la doi domni475. Nicăieri, aşadar, precum s-a spus mai înainte, nu s-a permis să fie creştin cineva de acest fel, căci, de vreme ce Domnul nostru a venit, a poruncit toate acestea, şi de vreme ce a învins pe diavol, cel care te-a învă­ţat aceste [rele], şi ne-a eliberat din mâinile lui, spunea: „Eu sunt Păstorul cel bun, veniţi la Mine toţi. Eu sunt calea, veniţi la Mine toţi. Eu sunt adevărul, veniţi la Mine toţi. Eu sunt viaţa, veniţi la Mine toţi. Eu sunt lumina lumii, veniţi la Mine toţi. Aţi părăsit pe satana, lepădaţi învăţăturile lui. Veniţi la Mine toţi, de vreme ce aţi fost scoşi din cele ale voastre, din îmbrăcămintea omului celui vechi împreună cu faptele lui, şi îmbrăcaţi-vă în omul cel nou. Veniţi la Mine toţi, căci

473C. Is. 5,12.

474 Lc. 6,25.

475 Cf. Mt. 6, 24.

153

cele vechi au trecut, şi iată, toate noi au devenit. Veniţi la Mine toţi, Legea s-a dat prin Moise, harul şi adevărul au venit prin Mine, Iisus Hristos. Toţi câţi au încercat să se îndrepte prin Lege, au căzut din har. Veniţi la Mine toţi, căci cel ce vine la Mine, nu-l voi scoate afară"476.

O, bunătate nemăsurată a lui Dumnezeu! Cum pe toţi care strigă, pe toţi vrea să-i mântuiască! Slavă iubirii Sale de oameni!

Fraţilor, să nu mai încercaţi să găsiţi îndreptarea prin lege, căci a trecut umbra Legii. Câţi se găsesc sub Lege, se găsesc sub blestem477, fiindcă Hristos, Mântuitorul nostru, pe noi ne-a răscumpărat din blestemul Legii478. Să nu mai încercaţi să găsiţi îndreptarea prin Lege. Să nu mai împodobim cu coroane uşile caselor noastre. Să nu mai ridicăm dansul, cântând cântece demonilor. Să nu mai înşelăm pe alţii cu chitarele. Să nu mai încercăm să găsim dreptatea înăuntrul Legii, ca să nu ne găsim căzuţi din har, ca să nu ne găsim sub blestem, căci Hristosul nostru ne-a răscumpărat din blestemul Legii479. Acestuia i se cuvine slava, în veci. Amin.

3. Întrebare: De ce a scris despre eretici: să-i urâm, Doamne, pe cei care Te urăsc480? Şi, în altă parte, a remarcat: să-i urăşti pe eretici ca vrăjmaşi ai lui Dumnezeu. De asemenea, în alt loc a subliniat: să nu urăşti pe nici un om481.

Răspuns: Pe eretici, ca defăimători şi vrăjmaşi ai lui Dum­nezeu, Scriptura nu îi numeşte oameni, ci câini şi lupi, porci şi antihrişti, precum Domnul spune: „Să nu aruncaţi cele sfinte porcilor"482. Şi Ioan [Evanghelistul] spune că „mulţi antihrişti

476 In 10,11; Mt. 4,19;In 14, 6; Mt. 11, 28;In 8,12; Col. 3,9-10; II Cor. 5, 17;In 1,17; Gal. 5, 4;In 6, 37.

477 Cf Gal 3, 10.

478 Cf. Gal 3, 13.

479 Cf. Gal 3,13.

480 Cf Ps. 138, 22.

481 Cf Lev 19,17.

482 Mt. 7, 6.

154

s-au arătat"483. Pe aceştia nu trebuie să-i iubim, nici să-i vi­zităm, nici să ne rugăm împreună cu ei, nici să mâncăm îm­preună, nici să-i primim în casă, nici să-i salutăm, ca să nu devenim părtaşi la faptele lor cele viclene484.

4. Întrebare: Care păcat este de neiertat?

Răspuns: Păcatul care se referă la Duhul cel Sfânt şi păcatul tuturor ereticilor, fiindcă au defăimat şi defăimează pe Duhul cel Sfânt. Păcatul nu li se va ierta acestora nici în viaţa de acum, nici în cea viitoare, după cuvântul Domnului485, căci s-au opus lui Dumnezeu însuşi, Celui prin care se oferă izbăvirea486. Şi atunci, cine îi va ajuta?

5. Întrebare: Care păcat este cel mai mare în afară de erezie?

Răspuns: După cum deasupra tuturor virtuţilor este iu­birea, aşa şi cel mai mare dintre toate păcatele este să-l urască cineva pe fratele său, căci cel ce urăşte pe fratele său este ucigaş de oameni, precum spune şi Apostolul [Ioan]487. Cel ce urăşte pe fratele său, urăşte pe Însuşi Dumnezeu. Cel care urăşte pe fratele său, se găseşte în întuneric şi merge spre întuneric, şi nu ştie unde merge, căci întunericul a orbit ochii săi488. Vezi câte rele generează ura? Iubirea însă acoperă mulţime de păcate489. Invidia este greu de vindecat sau fără vindecare. Păcatul care conduce la moarte este orice păcat nepocăit, însă înşelătorii de parte bărbătească, fermecătorii şi prezică­torii, cel care opreşte plata lucrătorului490 şi cel care urăşte

483 In 2,18.

484 C. In 2,2.

485 Mt. 12,32.

486 Cf. Col. 1,14.

487 I In 3,15.

488 1 In 2,11.

489 IPt. 4, 8.

490 înţ. Sir. 34,22.

155

pe fratele său491 se osândesc la pedeapsa cea mai groaznică, cea a ucigaşului.

6. Întrebare: Care era simbolismul mării şi al norului492 pen­tru poporul iudeu?

Răspuns: Simbolismul botezului era eliberarea, fiindcă, atunci când poporul iudeu a ieşit din Marea Roşie493, a părăsit pe Faraon. Aşa şi prin sfânta cristelniţă ne-am eliberat cu ade­vărat din stăpânirea diavolului, având în loc de nor darul Duhului Sfânt, care stinge cu desăvârşire flacăra patimilor cu moartea trupului.

7. Întrebare: De ce Dumnezeu a înghiţit pe egipteni în Marea Roşie494 şi nu i-a nimicit cu altă pedeapsă?

Răspuns: Dumnezeu, răsplătind în acelaşi mod şi redând dreptatea pentru nimicirea copiilor de parte bărbătească a evreilor, care s-a făcut prin aruncare în râu495, a înecat pe bărbaţii [egipteni], pentru ca dreptatea să aibă legătură şi cu trupurile lor.

8. Întrebare: Ce era Avraam pentru Sarra?

Răspuns: Bărbatul ei, dar şi unchi. Fiindcă Haran, fratele lui Avraam, a născut pe Lot şi pe Sarra şi pe Milca, astfel încât Avraam [a ajuns] să fie unchiul ei496.

9. Întrebare: Cum trebuie să înţelegem ceea ce Avraam a spus slujitorului casei sale: „Pune mâna ta sub coapsa mea", şi celelalte...497?

491 lin 3, 15.

492 Cf. I Cor. 10,1-2.

493 Cf Ieş. 14, 29.

494C Ieş. 14, 26-28.

495 Cf Ieş. 1, 22.

496 Cf. Fc. 11, 26-29.

497Fc. 24, 2.

156

Răspuns: A profeţit despre Cel498 care va deveni urmaşul său.

10. Întrebare: De ce pe cei nouăsprezece împăraţi, care au domnit de la David la Iehonia, Evanghelistul [Matei] îi socoteşte paisprezece?499

Răspuns: îi socoteşte paisprezece, fiindcă nu se referă la urmaşi, ci la neamuri. Fiindcă unii din aceştia au dobândit copii de la douăzeci de ani, ca să întregească neamul celor care au trăit mulţi ani [pe pământ], pe alţii i-a trecut [cu vederea]; desigur, poate i-a neglijat şi pe aceştia care au trăit adânci bătrâneţi.

11. Întrebare: De ce au fost înscrise pe plăci de piatră cele zece porunci date iudeilor?500

Răspuns: Fiindcă greu ştergi ceea ce este înscris pe pietre; însă se subînţelege mai cu seamă împietrirea şi amorţirea care era în inimile lor, în care Legea s-a înscris.

12. Întrebare: De ce urmaşii lui Israel au fost pedepsiţi 400 de ani ca să fie străini în Egipt şi apoi să dobândească pă­mântul făgăduinţei?

Răspuns: Fiindcă atunci când Dumnezeu a grăit lui Avraam:

„Cunoaşte bine că voi da pământul acesta ţie şi urmaşilor tăi"501, acesta a răspuns zicând: „Cum voi cunoaşte aceasta?"502, în locul pedepsei, Dumnezeu a răspuns, zicând către acesta că „de vreme ce nu ai crezut promisiunii Mele, cea cu multă dragoste, o amân pe aceasta pentru un timp din

498Se înţelege aici Hristos, Mesia (n.ed.grec).

499 Cf. Mt. 1,6-11; 1,17.

500 Ieş 24,12; 34, 28.

501 C. Fc. 15,7.

502 cf. Fc. 15,8.

157

cauza necredinţei tale, şi urmaşii tăi vor fi [străini] într-o ţară străină"503.

13. Întrebare: De ce la sfârşitul vieţii lui Avraam s-a dat circumcizia, aşadar spre sfârşit, în timpul în care a crezut în Domnul şi a înfăptuit alegerea sa; de ce nu a dat-o de la început, din vremea lui Adam şi a lui Abel, sau a lui Set, sau a lui Enoh, sau a lui Enos, care au bineplăcut înaintea Domnului?...

[Lipsă răspuns]

14. Întrebare: De ce observăm în diferite moduri într-o parte a Crucii pe A [alfa] şi pe O [omega] şi deasupra pe P [ro]?504

Răspuns:

Fiindcă Moise [care] a întins mâinile sale către Dumnezeu în forma crucii, ajutat de Aaron şi de Or, i-a pus pe fugă pe amaleciţi505, dar şi pentru că Cel ce S-a răstignit pe Cruce este începutul şi Sfârşitul506. [Litera] P [ro] înseamnă ajutorul, care are valoarea de o sută507.

15. Întrebare: Care zi trebuie să fie considerată a treia, în care a avut loc nunta cea din Cana [Galileii]?508

Răspuns: A treia zi după întrebarea509 lui Natanael.

16. Întrebare: Ce înseamnă cuvântul „să nu avem două haine"510, care de la Domnul s-a primit?

503 Cf. Fc. 15,13.

504 Referire la monograma lui Hristos.

505 C. Ieş. 17,12-13.

506Apoc. 21, 6.

507 în alfabetul grecesc litera q are valoarea numerică de 1,00.

508 Cf In 2,1.

509 CIn 1, 48.

510 Lc. 9, 3.

158

Răspuns: înseamnă să nu folosim o gândire îndoită, ci

să avem numai una şi să ne îndreptăm spre Dumnezeu.

17. Întrebare: Ce înseamnă cuvântul: „o dată bătut cu pietre, de trei ori s-a sfărâmat corabia cu mine, o noapte şi o zi am petrecut în largul mării"511?

Răspuns: Lovirea cu pietre înseamnă ieşirea lui Adam din Paradis. Zdrobirea corăbiei înseamnă potopul din timpul lui Noe. Noaptea şi ziua în largul mării înseamnă viaţa înainte de venirea lui Hristos şi după venirea Sa.

18. Întrebare: Ce înseamnă hainele de piele pe care Dum­nezeu le-a cusut lui Adam şi Evei?512

Răspuns: Hainele de piele sunt [preluate] de la animalele cele moarte. A folosit, deci, această haină ca simbol al morţii.

19. Întrebare: Ce înseamnă: „Omorul lui Cain va atrage înşeptite pedepse"513? Care sunt păcatele sale şi care sunt pe­depsele sale?

Răspuns: Primul păcat este invidia514, al doilea înşelăciu­nea515, al treilea omorul516, al patrulea blestemul pământului şi al sângelui517, al cincilea tristeţea părinţilor518, al şaselea fratricidul519, al şaptelea este minciuna pe care a spus-o lui Dumnezeu520. Şi pedepsele sale sunt: prima, să fie blestemat

511 1 Cor. 11,25.

512 Cf. Fc. 3,21.

513 Fc. 4,15.

514CFc. 4,15.

515 C. Fc. 4, 8.

516 C Fc. 4, 8.

517 cf Fc. 4, 8.

518 Cf. Fc. 4,11.

519 cf. Fc. 4,9.

520 Cf. Fc. 4,11.

159

pe pământ521, a doua, să lucreze pământul522, a treia, pământul să nu-şi ofere lucrarea şi să nu îi dea roade523, a patra, sus­pinul524, a cincea, teama525, a şasea, să fie departe de pre­zenţa lui Dumnezeu526, a şaptea, să aibă semn, încât să nu-l omoare nimeni din toţi cei ce-l vor întâlni527.

20. Întrebare: Cum se înţelege că lui Dumnezeu i-a părut rău că a uns pe Saul ca rege?528

Răspuns: Fiindcă merita, spune [Domnul], „să se chinu­iască, căci M-au lepădat ei, pe care i-am miluit. Voi da acestora alt împărat, pe robul Meu David, fiindcă Saul este aspru înaintea voastră".

21. Întrebare: Cine se numesc singuratici?

Răspuns: Ucigaşii şi tâlharii, şi orice răufăcător şi desfrânat se numeşte singuratic.

521 C. Fc4,12.

522 C. Fc 4,12.

523 C. Fc 4,12.

524 C. Fc4,12.

525 Cf. Fc 4,14.

526 C. Fc 4,15.

527 C/ Fc4,15.

528 C. I Rg. 15,35.

Fragmente (I)

Şi a zidit o cetate...

Două omoruri a săvârşit [Lameh]: primul că a ucis bărbat529, şi celălalt că a ucis [un] tânăr530. Şi a luat pe femeile celor ucişi, spune Scriptura, pe care le numeşte în mod clar, în timp ce pe bărbaţi nu [îi] numeşte. Aşadar, în vremea aceea s-a impus în general desfrâul şi au apărut omucideri nenumărate pentru femei, iar femeile schimbau pe bărbaţii lor fără ruşine, încât femeile [au ajuns] să ademenească pentru împreunare şi pe fiii lui Dumnezeu, care-şi aveau originea din neamul lui Set531, după cum spune Evanghelia undeva despre Hristos, că EI este „fiul lui Set, fiul lui Adam, fiul lui Dumnezeu"532.

I

Şi a trăit Iared o sută şaizeci şi doi de ani533...

Am auzit [de la] iudei să spună: „dacă Hristos a venit ca să desfiinţeze moartea, cum de Enoh nu a murit, şi nici Ilie?534 Şi dacă moartea s-a desfiinţat în cazul lui Enoh, atunci Enoh şi Ilie sunt superiori lui Hristos. Şi dacă Ilie şi Enoh, înainte de venirea lui Hristos, au locuit în Paradis şi în cer, de ce era nevoie de învierea lui Hristos şi ce a oferit mai mult sau ce a avut Hristos?". Răspund cu scurtime: Hristos a venit pentru Adam care a murit, nu pentru Ilie care a scăpat de împlini­rea rânduielii firii. Hristos a venit să desfiinţeze puterea

529 Fc. 4,17.

530 Cf. Fc. 4,23.

531 Num. 24,17.

532 Lc 3,38.

533 Fc. 5,18.

534 Cf. Fc. 5,24; IV Rg. 2,11.

161

păcatului şi nu pentru firea lui Enoh, care încă nu a murit acum ca să se facă cunoscut Creatorul. Hristos a venit pentru firea [umană], nu pentru virtute; pentru aceasta şi firea este supusă morţii, încât şi Enoh împreună cu toţi se va desfăta de firea cea nemuritoare prin intermediul lui Iisus Hristos.

Şi puţin după toate acestea Moartea nu a pierdut puterea ei, fiindcă Enoh nu a murit535, căci se crede că este încă sub puterea morţii; [iar] viaţa lui Ilie nu pricinuieşte tristeţe morţii536, căci nădejdea [ca] aceştia să moară nu anulează dreptul morţii537. în persoana lui Hristos moartea a regretat foarte mult, căci a fost învinsă de Acesta care era mort şi mai apoi a înviat. Ştiu că Enoh este robul virtuţii, căci şi pe acesta l-a eliberat din datoria păcatului.

Enoh era un om foarte evlavios şi pe strămoşul lui, pe Adam, l-a condamnat pentru încălcarea sa şi a dat mărturie despre Dumnezeu, că acestea pe care le-a spus le va oferi lui Adam, dacă nu devin trecute, căci Enoh prin credinţă a câştigat nemurirea, şi cu toate că era muritor, nu a murit. Cum, deci, a murit Adam? A murit, fiindcă nu a ţinut porunca. Dreptul se opune virtuţilor, iar [ereticii] spun că pe nedrept Dum­nezeu a scos pe Adam din Paradis. Căci, atunci când a văzut pe Enoh că a trăit cu evlavie, l-a luat de pe pământul acesta şi l-a aşezat în Paradis. Dacă Dumnezeu l-a izgonit pe Adam din Paradis din slăbiciune şi cu pretext, cum de pe Enoh l-a aşezat în Paradis prin intermediul credinţei şi l-a păzit ne­muritor pe cel de-al şaptelea urmaş de la Adam538, fiindcă pe cel drept l-a găsit plăcut [înaintea] Sa?539

535 Fc. 5,24.

536 Cf IV Rg. 2,11.

537 Cf. Apoc. 11,7.

538 Cf Iuda 14.

539 Cf. Fc. 5, 24.

162

Şi puţin după toate acestea

Dumnezeu a arătat feţei lui Enoh cum după înviere drepţii se separă de păcătoşi şi feţei lui Ilie cum trupurile se ridică în aer. Scriptura a spus că s-au descoperit două arte de către oamenii acelui timp: psalterion540 şi chitara, şi prelucrarea cuprului şi a fierului; chitara pentru sărbători şi prelucrarea metalelor pentru război; groaznică catastrofă vieţii s-a impus, căci [au început] să o laude, să o desfrâneze, şi cu evlavia, jignitor să se comporte. Viaţa lor nu era alta decât lupte şi desfătări. Şi fiindcă oamenii erau între ei ca nişte animale sălbatice în faţa oilor, având pace numai faţă de femei, însă şi pentru acestea mari războaie sufereau, căci şi prin omo­rurile bărbaţilor, femeia rătăcea aici şi acolo; stricăciunea morală transforma puterea trupului în adulter, iar femeile nu aveau mândria lor în iubire, ci în poliandrie. Astfel şi acestea au fost cucerite de patima cea năvalnică, luptându-se cu dorinţele lor nu mai puţin ca şi bărbaţii. Doreau să moară bărbaţii pe care i-au avut, ca să slujească cu patos stricăciunii, căci în acestea, atât de mult a crescut patosul nestăpânirii, încât [au ajuns] să ademenească la împreunare ticăloasă încă şi pe fiii lui Dumnezeu541, care erau oamenii lui Dumnezeu ce se trăgeau din neamul lui Set, căci şi Evanghelia spune despre Hristos, că El era „fiul lui Set, fiul lui Adam, fiul lui Dumnezeu"542 şi pe Israel l-a numit fiul cel dintâi-născut543. Cine credea că, în acestea pe care le-a exprimat [Scriptura], nu urmează stricăciunea şi moartea? Şi de ce le-a spus? Ca să arate că sfârşitul lumii care a avut loc în timpul lui Noe, aşadar, potopul, s-a făcut din aceste [cauze]544.

540 Vechi instrument cu coarde.

541 Cf. Fc. 6,2.

542 Lc. 3,38.

543 Cf Ieş. 4, 22.

544 C. Fc. 6,12-13; 7,10; 7,21.

163

Nimic nu a greşit Iov cu buzele sale545

Din aceasta am învăţat că este cu neputinţă celor ce se tem cu adevărat de Domnul să fie stăpâniţi de diavol, care, deşi încearcă desigur să îi tulbure, nu are puterea să îi smulgă din rădăcini, precum s-a întâmplat şi cu Iov, când predând în mâinile sale ispitele, acela nu a îndrăznit să-l atingă fără îngăduinţa lui Dumnezeu, cu toate că a luat puterea de la Dumnezeu să se folosească de el după cum doreşte, în afară de viaţa dreptului546, de vreme ce duşmanul nu avea putere nici în faţa porcilor, fără permisiunea lui Dumnezeu547. Desigur, dreptul a învins pe adversar548 numai cu dorinţa cea în­dreptată cu adevărat spre Dumnezeu, după cum şi Pavel a învins spinul care i s-a dat, pe slujitorul satanei549. Căci nici înfrângerea nu este ca să se îmbolnăvească trupeşte cineva, cum nici căderea nu este ca să întâmpine cineva pedepse şi suferinţe, ci să se descopere ispitele cele neînsemnate.

545 Iov 2,10.

546 Iov 1,12.

547 Mt. 8, 31-32; Mc. 5,12-13; Lc. 8, 32.

548 Titlu generic acordat diavolului.

549 C II Cor. 12, 7.

ERMINII NOUTESTAMENTARE

Cuvânt, când magii au sosit în Ierusalim1

Când călătorul găseşte un bun camarad de drum, se bucură de silinţa călătoriei îndepărtate, fiindcă se lasă amăgit de însoţire. Să ne sprijinim, aşadar, pe cuvânt ca pe un toiag, căci se pare că mergem cu picioare prăfuite şi cu o gură neobosită; punând silinţa în genunchi, cu buzele uşu­răm mersul cel neîncetat.

Astfel şi magii, când Hristos S-a născut, de vreme ce au văzut steaua, au luat-o pe ea drept tovarăş de drum. Atunci când osteniţi fiind de la mersul pe jos, ei se amăgeau cu în­trebarea, căutând să ştie2 unde este împăratul3; aşadar, îi în­trebau pe iudei ca şi cum ar fi fost hoţii Celui care S-a născut.

Celor care îi întrebau, iudeii în mod drept le spuneau: „Ce îndrăzniţi, aşadar, străinilor? Ce spuneţi, oamenilor? De ce aţi venit, purtând veste primejdioasă? De ce propovăduiţi pe noul împărat în cetatea care are un împărat? De ce vă puneţi în pericol pe voi înşivă spre un sfârşit prematur? De ce puneţi limba în gâturile voastre ca o sabie? De ce deschi­deţi mormântul vostru cu limba, iar moartea, care doarme, o sculaţi împotriva voastră? Nu are Persia morminte, astfel încât, de vreme ce încă Irod trăieşte, să întrebaţi de un alt împărat? Când [Irod] va auzi [aceasta], va arăta spre voi multă recunoştinţă şi vă va răsplăti cu multe daruri".

Dar răspunsul magilor la acestea a fost scurt: „Am văzut, spuneau ei, steaua Lui la Răsărit şi am venit ca să I ne închinăm"4.

1 Mt. 2,1.

2 Literal: să înveţe.

3 Cf. Mt. 2,2.

4 Mt. 2, 2.

168

Nu era suficient să întrebe de aceasta, ci şi să vorbească despre închinăciune, arătând prin această exprimare că Cel care S-a născut este Dumnezeu.

Numai ce a ajuns vestea lor la Irod, că el s-a aşezat în mijlocul magilor şi chemând pe înţelepţii iudeilor, a întrebat: „Unde Se va naşte Hristos?". Iar aceştia i-au răspuns: „în Betleemul Iudeii"5.

O, ce minune! Ei cunosc locul, dar le este silă de Cel născut; Betleemul îl slăvesc şi iconomia o ascund; pe Iudeea o deo­sebesc, dar domnia o resping. Dacă aşa spune Sfânta Scriptură, de ce nu i se supun ei? Dacă o citiţi, de ce nu credeţi? Dacă se va naşte în Betleem, de ce nu vă închinaţi Lui?

Deoarece Irod a înţeles că magii nu au venit fără vreun motiv ca să-l întrebe, de vreme ce i-a întrebat pe ascuns; ceruse să ştie de la ei timpul în care steaua s-a arătat, întrebând: „Povestiţi-mi cu exactitate felul cum aţi venit şi spuneţi-mi scopul călătoriei voastre. Sănu ne păcăliţi. încredinţaţi-mi cauza prezenţei voastre şi spuneţi cine este Cel care v-a convins să vă închinaţi unui străin de alt neam. Şi care este câştigul potrivit pentru o atât de mare silinţă? Dacă însă cel care v-a chemat nu este om, ci un înger cu chip de stea, povestiţi-mi cu exactitate evenimentul [apariţiei] lui la Răsă­rit; să ştiu timpul şi vremea, în care şi stelele au învăţat să slujească Celui trimis, încât să merg şi eu să mă închin Lui"6.

După ce au spus, aşadar, timpul apariţiei stelei, au fugit, luând poruncă de la Dumnezeu să nu se întoarcă la Irod7. Acestora li s-a arătat din nou steaua cea călăuzitoare, şi de vreme ce au ajuns acolo unde se găsea Pruncul, ea a rămas nemişcată8, ca să se facă cunoscută lor prin această oprire

5 Mt. 2,3-5.

6Cf. Mt. 2,8.

7Cf. Mt. 2,12.

8 Cf. Mt. 2,9.

169

că: „Acesta este împăratul, pe care eu ca un stindard al Celui pe care-L vedeţi în faţa voastră L-am închipuit. El m-a trimis la voi, de vreme ce a aprins în mine făclia călăuzirii".

Cine, dar, cercetând, va descoperi o asemenea naştere? Care cuvânt va înţelege felul tainei? Nimeni să nu încerce să ajungă la cele de neînţeles prin gânduri omeneşti. Fiindcă eu nu folosesc, deci, analogiile, ci numai credinţa.

încetează să cercetezi, omule, şi învaţă să te închini dim­preună cu magii. Poţi mai întâi să întrezăreşti razele soarelui şi apoi să priveşti în mod nevătămător la naşterea feciorelnică. Dumnezeirea este focul care arde9; dacă doreşti să atingi flacăra, îţi vei arde mâinile tale fără să descoperi nimic.

Aşadar, când s-a născut cineva, pentru cine s-a cutre­murat cerul prin cântările îngerilor?10 Pentru cine a răsărit steaua şi cine i-a făcut teologi pe cititorii în stele? Cine a fost numit de către îngeri drept „Domn"11, chiar dacă era în pântecele maicii Sale? Cine a fost numit cu acest nume mai înainte de a se naşte?12 Cui, chiar dacă era încă în pântecele maicii Sale, I s-a închinat atunci pruncul cu tresărire?13 Cine, chiar dacă era în pântece, a primit preţuire de la cei care erau în pântecele [maicilor lor]?14 Cine i-a atras pe magii din Persia, ca să I se închine?15

Cu adevărat, deci, este frumos să ne minunăm de cre­dinţa lor, fiindcă nu au ezitat, chiar dacă au văzut peştera şi marea sărăcie. Deoarece au fost învăţaţi, prin luminarea Duhului Sfânt, că pentru noi [Hristos] S-a făcut sărac, chiar dacă era bogat16; că are în palma Sa întreaga lume, chiar dacă

9 Cf. Evr. 12, 29.

10 C. Lc. 2,13-14.

11 Cf. Lc. 2,11.

12 Cf Lc. 1,43.

13 Cf Lc. 1,41,44.

14 Cf Lc. 1,41,44.

15 Cf. Mt. 2, 2.

16 Cf 1 Cor. 8, 9.

170

S-a născut în peşteră; că înconjoară cerul cu nori chiar dacă este înconjurat de cele sărăcăcioase17, precum este obişnuit pentru cei nou-născuţi18; că se odihneşte în sânurile Tatălui19, deşi ca om este culcat în iesle20; că se găseşte pe tronul Tată­lui21, chiar dacă este purtat în braţele maicii.

Dar noi să slăvim naşterea cea trupească a Domnului din Fecioara [Maria] şi închinarea Lui din partea întregii creaţii, oferindu-ne toată viaţa Persoanei lui Hristos însuşi, Căruia I se cuvine slava în vecii vecilor. Amin.

17 Cf. Ps. 146, 8.

18 Literal: cele zdrenţuite.

19 C Ps. 146,8.

20 Cf. Lc. 2, 7.

21 Cf. Evr. 8, 1.

Cuvânt la Schimbarea la Faţă a Domnului şi Dumnezeului şi Mântuitorului nostru Iisus Hristos

Din ogor se trage bucuria secerişului, din vie, fructele pe care le mâncăm, iar din Sfintele Scripturi se trage învăţătura care însufleţeşte. Ogorul are secerişul o dată pe an, iar via [tot] o dată pe an are culesul său, însă când Scriptura se citeşte, ea izvorăşte întotdeauna învăţătura care însufle­ţeşte. Când ogorul se seceră, el se goleşte, şi când via se culege, face fructul său, însă Scriptura, cu toate că se seceră toată ziua, nu îi lipsesc spicele pentru cei ce o interpretează; şi în fiecare zi o culeg, iar strugurii nădejdii, care există în ea, nu se epuizează.

Să ne apropiem, dar, de acest ogor şi să ne desfătăm din brazdele cele însufleţite ale lui; să secerăm din acesta spicul de viaţă, aşadar, cuvintele Domnului nostru Iisus Hristos, care a spus ucenicilor Lui: „Sunt unii din cei ce stau aici care nu vor gusta moartea până ce nu vor vedea pe Fiul Omului, venind în împărăţia Sa"22.

„Şi după şase zile, Iisus a luat cu Sine pe Petru şi pe Iacov şi pe Ioan, fratele lui, şi i-a dus într-un munte înalt, de o parte. Şi S-a schimbat la Faţă, înaintea lor, şi a strălucit Faţa Lui ca soarele, iar veşmintele Lui s-au făcut albe ca lumina"23. Bărbaţii care au spus să nu ajungă la moarte, până nu vor vedea slava venirii Sale, sunt cei pe care i-a luat împreună cu El, i-a urcat în munte şi le-a arătat acestora cum va veni în ziua cea mai de pe urmă cu slava firii Sale dumnezeieşti şi cu trupul firii Sale omeneşti.

22 Mt. 16,28.

23 Mt. 17, 1-2.

172

Şi i-a urcat în munte, ca să arate acestora cine este Fiul, şi al cărui Tată este. Fiindcă, atunci când i-a întrebat „Cine spun oamenii că sunt Eu, Fiul omului?" 24, ei au răspuns Acestuia: „Unii spun că eşti Ilie, iar alţii că eşti Ieremia sau unul dintre proroci"25. Pentru aceasta i-a urcat în munte şi le-a arătat aces­tora că nu este Ilie, ci Dumnezeul lui Ilie; de asemenea, nu este nici Ieremia, ci Cel ce l-a sfinţit pe Ieremia în pântecele maicii sale26; nici unul dintre proroci, ci Domnul prorocilor, Cel ce i-a trimis. Şi le-a arătat acestora că El însuşi este Crea­torul cerului şi al pământului, şi El însuşi este Domnul celor vii şi al celor morţi, căci El a poruncit cerului şi l-a ri­dicat pe Ilie, şi a făcut semn pe pământ şi pe Moise l-a înviat.

I-a urcat în munte, ca să le arate că El este însuşi Fiul lui Dumnezeu, Care S-a născut mai înainte de toţi vecii din Tatăl, şi Care a luat în vremurile cele mai de pe urmă trup din Fecioara, precum însuşi El cunoaşte, ca să se nască fără să­mânţă bărbătească şi în mod de neexprimat să păstreze fecioria nestricată, căci unde Dumnezeu vrea, se biruieşte rânduiala firii. Fiindcă Dumnezeu Cuvântul a locuit în pântecele Fe­cioarei, dar focul dumnezeirii Lui nu a ars părţile trupului Fecioarei, ci dimpotrivă, a păstrat-o [fecioară] în întregul timp al zămislirii. A locuit în pântecele Fecioarei, fără să-i fie silă de mirosul greu al firii omeneşti, şi din aceasta27 a venit Dum­nezeu cu trup omenesc, ca să ne mântuiască.

I-a urcat în munte, ca să le arate slava dumnezeirii Lui şi ca să le dezvăluie că El însuşi este Cel ce va izbăvi pe Israel, precum a arătat prin Profeţi, ca să nu se scandalizeze cu Acesta, văzând cele ce va pătimi de bunăvoie pentru noi, ca om. căci cunoşteau că El însuşi este om, dar nu ştiau că este

24 Mt. 16,13.

25 Mt. 16,14.

26 Cf. Ier. 1, 5.

27 Din Fecioara Maria, aşadar.

173

Dumnezeu. Cunoşteau că El însuşi este fiul Mariei, om care se vedea cu cei [ai Lui] în lume, dar în munte le-a descoperit că El însuşi este Fiul lui Dumnezeu şi Dumnezeu. L-au văzut că a mâncat şi a băut, obosea şi se odihnea, că îi era somn şi dormea, că se temea şi transpira, lucruri care nu se potrivesc firii Sale dumnezeieşti, ci numai firii omeneşti, şi pentru aceasta în munte i-a urcat, pentru ca Tatăl să-I vorbească Fiului şi ca să le arate acestora că este Fiul său adevărat28 şi Dumnezeu.

I-a urcat în munte şi le-a arătat împărăţia Sa înainte de Pătimirea Sa, puterea Sa înaintea de moartea Sa, slava Sa înainte de umilirea Sa, valoarea Sa înainte de dezonorarea Sa, astfel încât, atunci când a fost prins şi răstignit de către iudei, să cunoască că nu a fost răstignit din cauza slăbiciu­nii, ci că S-a răstignit de bunăvoie din bunătate, ca să mân­tuiască lumea.

I-a urcat în munte şi le-a arătat slava dumnezeirii Sale înainte de înviere, astfel încât, înainte de învierea Sa din morţi cu slava firii Sale dumnezeieşti, să cunoască că nu a luat slavă pentru chinul Său, ca şi cum I-ar fi lipsit, ci a Sa era mai înainte de veci, având-o din aceeaşi vreme cu Tatăl şi împreună cu Tatăl, precum a spus când venea la Pătimirea Sa cea de bunăvoie: „Preaslăveşte-Mă, Tu, Părinte, la Tine însuţi, cu slava pe care am avut-o la Tine, mai înainte de a fi lumea"29.

Pe această slavă a dumnezeirii Sale, care era necunos­cută şi ascunsă firii Sale umane, a făcut-o cunoscută Apostolilor în munte. Căci au văzut Faţa Sa că strălucea ca soarele şi hainele Sale albe erau ca lumina30. Ucenicii vedeau doi sori: un soare pe cer, obişnuit, şi un Soare neobişnuit; un [soare] fixat care strălucea şi lumina lumea, şi un alt [Soare] ce strălucea

28 C. Mt. 17, 5; Mc. 9, 7; Lc. 9, 35.

29 In 17,5.

30 Mt. 17,2.

174

numai acelora, aşadar faţa Sa. Şi le-a arătat veşmintele Sale albe, ca lumina, fiindcă din întregul Său trup izvora slava dumnezeirii Sale, şi din toate părţile trupului Său strălucea lumina Sa. Căci nu a strălucit trupul Său în afară cu strălucire,

precum cel al lui Moise31, ci din El a izvorât slava dumnezeirii Sale. Lumina Lui a răsărit, şi această lumină l-a cuprins pe EL Căci nici nu a plecat în altă parte şi L-a părăsit, fiindcă nu a venit de undeva şi L-a luminat, nici nu a împrumutat-o. Nu a arătat întreaga nemărginire a slavei Sale, ci cât au putut suporta pupilele ochilor lor.

„Şi iată, Moise şi Ilie s-au arătat lor, vorbind cu El"32. Cu­vintele lor, pe care le-au spus Lui, au fost acestea: îşi măr­turiseau recunoştinţa faţă de El, fiindcă, prin prezenţa Lui, s-au împlinit cuvintele lor, şi actuale [s-au făcut] cuvintele tuturor profeţilor care aparţin neamului lor. Ei au adus Acestuia închinare pentru mântuirea pe care a înfăptuit-o în lume, pentru neamul oamenilor. Iar taina pe care o descriau ei, El însuşi a împlinit-o în faptă. Hristos a devenit bucurie pentru profeţi şi pentru apostoli, prin această urcare în munte. S-au bucurat profeţii, când au văzut firea Sa umană, pe care ei nu o ştiau. S-au bucurat, de asemenea, şi apostolii, când au văzut slava dumnezeirii Sale, pe care nu o cunoşteau. Prin glasul [Său] au cunoscut întruparea Lui, care era necunoscută lor. împreună cu vocea Tatălui, acestora le-a confirmat slava trupului Său, care era vizibil şi care s-a unit în El cu firea dumnezeiască, fără să sufere vreo schimbare şi fără vreo amestecare. Mărturia celor trei a fost confirmată prin vocea Tatălui, prin cea a lui Moise şi a lui Ilie, care au stat alături de El, ca robi, şi se vedeau unul pe celălalt: profeţii vedeau pe apostoli, iar apostolii pe profeţi. Se vedeau acolo unul

■ ■

31C. Ieş. 34, 30,35.

32 Mt. 17,3; Mc. 9, 4; Lc. 9, 30.

175

pe celălalt: căpeteniile33 Vechiului Testament pe căpeteniile Noului [Legământ]. Moise cel sfânt l-a văzut pe Simón [Petru] cum se sfinţeşte; iconomul Tatălui l-a văzut pe iconomul numit de Fiul. Unul a despărţit marea ca poporul [iudeu] să umble printre valuri, celălalt a construit colibă ca să se zidească Bi­serica. Ilie, feciorul34 Vechiului Testament a văzut pe Ioan, feciorul Noului Testament. Cel care a fost ridicat în carul de foc35 l-a văzut pe cel care s-a aşezat la pieptul Flăcăriii36. Muntele a devenit chip al Bisericii, iar Iisus a unit pe acesta cele două Testamente, pe care Biserica le-a primit, şi ne-a descoperit nouă faptul că El însuşi este Cel care a dat cele două Testamente. Un Testament a primit taina Sa, iar celă­lalt a descoperit slava lucrărilor Sale.

A spus Simón [Petru]: „Doamne, bine este să rămânem aici"37. „O, Simone, ce zici? Dacă rămânem aici, cine va împlini cuvintele profeţilor? Cine va confirma cuvintele propovă­duitorilor? Cine va înfăptui tainele drepţilor? Dacă rămânem aici, cine va împlini profeţia: «străpuns-au mâinile mele şi picioarele mele»?38". Profeţia „împărţit-au hainele mele loruşi şi pentru cămaşa mea au aruncat sorţii"39 cui se va potrivi? Iar profeţia „mi-au dat spre mâncarea mea fiere şi în setea mea m-au adăpat cu oţet"40 când se va petrece? Şi iarăşi profeţia „între cei morţi slobod"41 cine o va confirma? Dacă rămânem

33 Grecescul tXQxnY0 Poate fi redat aici Prin conducător, cap.

34 Sensul grecescului naQOcvoţ prezent în original este mai mult decât grăitor. Pe lângă sensul de fecior, cuvântul în sine deţine şi valenţa de pur, cel curat.

35 Cf. IV Rg. 2,12.

36 Cf. In 13, 25; 21,20.

37 Mt. 17,4.

38 Ps. 21,18.

39 Ps. 21,19.

40 Ps. 68, 25.

41 Ps. 87, 4.

176

aici,cine va plăti datoria lui Adam? Şi cine va depăşi datoria lui? Şi cine-l va restaura pe acesta în fîaina cea luminoasă? Dacă rămânem aici, cum se vor plini toate cele pe care le-am spus? Cine va întemeia Biserica?42 Cine va lua de la Mine cheile împărăţiei cerurilor?43 Cine le va vedea? Cine le va împlini? Dacă rămânem aici, cum vor fi înfăptuite toate cele care s-au spus prin profeţi?".

A spus, de asemenea: „Să facem aici trei colibe: una pentru Tine, una pentru Moise şi una pentru Ilie"44. Simón (Petru] a fost trimis ca să întemeieze Biserica în lume. El a dorit să facă colibe pe munte, deoarece vedea încă pe Iisus cu ochi omeneşti, şi din acest motiv L-a pus împreună cu Moise şi cu Ilie. Dar imediat Iisus a arătat acestuia că nu are nevoie de coliba sa, deoarece El însuşi a fost Cel care S-a făcut strămoşilor săi stâlp de nor în deşert, timp de patruzeci de ani. „Fiindcă, în timp ce El vorbea, un nor de lumină i-a acoperit"45. Vezi, Simone, un cort care s-a făcut fără de efort? Vezi un cort care nu putea arde şi care nu pricinuia întuneric? Vezi [tu] un cort care strălucea şi lumina?

Şi în timp ce ucenicii se minunau, un glas au auzit înă­untrul norului, [glas] care venea de la Tatăl şi care spunea: „Acesta este Fiul Meu Cel iubit, în Care am binevoit; pe Acesta să-L ascultaţi"46. La auzul glasului Tatălui, Moise s-a întors la locul său şi Ilie la fel, iar Apostolii s-au aruncat cu faţa la pământ47; numai Iisus a stat drept48, fiindcă glasul acela s-a împlinit numai în El. Profeţii au plecat, iar Apostolii s-au aruncat la pământ, fiindcă glasul Tatălui nu s-a împlinit în

42 Cf. Mt. 16,18.

43C. Mt. 16,19.

44 Mt. 17,4.

45 Mt. 17,5.

46 Mt. 17,5.

47 Cf Mt. 17,6.

48 C. Mt. 17,8.

177

cei care au auzit mărturia: „Acesta este Fiul Meu Cel iubit, în Care am binevoit; pe Acesta să-L ascultaţi"49. [Dumnezeu] Tatăl i-a învăţat că s-a împlinit iconomia lui Moise şi că [Apostolii] trebuie să asculte pe Fiul. Deoarece Moise, ca rob, a spus ceea ce a fost rânduit şi a propovăduit ceea ce i s-a spus. De asemenea, toţi profeţii au prorocit, până a venit Acesta, pe care-L aşteptau50, adică Iisus, care este Fiu şi nu slugă, Domn şi nu rob, Stăpân şi nu stăpânit, Legiuitor şi nu exe­cutor al legii. În ceea ce priveşte firea dumnezeiască, „Acesta este Fiul Meu Cel iubit"51. Iar Apostolilor, Acesta care le era necunoscut lor, însă L-a făcut cunoscut Tatăl în munte. Cel care cu adevărat există face cunoscut pe Cel care există cu adevărat; Tatăl îl descoperă pe Fiul.

La auzirea acestui glas, Apostolii s-au plecat cu faţa la pământ52, fiindcă tunetul a fost înspăimântător. La glasul lui [Dumnezeu] pământul s-a cutremurat, iar aceştia au căzut cu faţa la pământ. Tatăl a arătat acestora că S-a apropiat [de ei]. Şi în continuare Fiul i-a strigat cu glasul Său şi i-a ridicat [de la pământ]53. Fiindcă, precum glasul Tatălui i-a aruncat jos, aşa şi glasul Fiului i-a ridicat prin puterea dumnezeirii Sale, care chiar dacă s-a sălăşluit înăuntrul trupului Său şj s-a unit cu acesta, fără să se schimbe, au rămas aceste două firi într-un singur ipostas şi o singură Persoană neîmpărţită şi neamestecată. Hristos nu a dobândit strălucirea din afară, precum Moise54, ci strălucea de slavă ca Dumnezeu. Fiindcă Moise s-a îmbrăcat în lumină la vederea Persoanei Sale; Iisus însă în tot trupul Său a luminat cu slava dumnezeirii Sale, aşa cum soarele străluceşte cu razele sale.

49 Mt. 17,5.

50 Fc. 49,10.

51 Mt. 17,5.

52 Cf Mt. 17,6.

53 Cf. Mt. 17, 7.

54 Ieş. 34,30,35.

178

Iar Tatăl a strigat: „Acesta este Fiul Meu Cel iubit, în Care am binevoit; pe Acesta să-L ascultaţi” 55. Nu-L separă pe Fiul de slava dumnezeirii, fiindcă Tatăl şi Fiul o fire sunt, dimpreună cu Duhul Sfânt. Este o singură putere şi o singură fiinţă şi o singură împărăţie. A strigat, deci, adresându-se unei singure Persoane, cu nume simplu56, dar cu slavă înfricoşătoare. [Fecioara] Maria L-a numit fiu, nu despărţit în ceea ce priveşte trupul omenesc de slava dumnezeirii Sale, fiindcă Unul este Dumnezeu, care S-a arătat în lume cu trup. Slava Sa a arătat firea dumnezeiască care venea din Tatăl, iar trupul Său arăta firea umană care provenea din Maria. Ea a arătat că cele două firi s-au întâlnit şi s-au unit într-un ipostas. Unul-Născut din Tatăl şi Unul-Născut din Maria. Pentru aceasta şi cel care împarte firile, va fi despărţit de împărăţia Lui, iar cel care confundă firile Sale, se va îndepărta de viaţa Lui. Cel care-L respinge, spunând că Maria nu L-a născut pe Dum­nezeu, să nu vadă slava dumnezeirii sale, iar cel care-L respinge, spunând că [Hristos] nu a purtat trup lipsit de păcate, să fie îndepărtat de mântuire şi de viaţa care se primeşte prin in­termediul Trupului Său.

Aceleaşi lucruri le mărturisesc şi le învaţă vindecările Sale dumnezeieşti: pe cei care cred că există deosebiri [în firi], îi învaţă că Hristos este Dumnezeu adevărat, iar prin Păti­mirile Sale se vede că El este Om adevărat. Şi dacă ei nu cred în cele care sunt cu neputinţă de înţeles pentru minte, atunci vor fi pedepsiţi în ziua cea înfricoşătoarei [Judecăţii] Sale. Dacă nu era om, de ce S-a arătat în pântecele [Fecioarei] Maria?57 Şi dacă nu era Dumnezeu, pe cine a numit [arhan­ghelul] Gavriil Domn?58 Dacă nu era om, cine S-a culcat în

55 Mt. 17,5.

56înţelegem aici în mod clar numele de „fiu" (uioc), cu care se adre­sează Fecioara Maria.

57 Cf. Lc. 1, 27.

58 CLc. 1,32.

179

iesle?59 Şi dacă nu era Dumnezeu, pe cine slăveau îngerii care au coborât din cer? Dacă nu era om, pe cine L-au înfăşat cu scutece?61 Şi dacă nu era Dumnezeu, cui s-au închinat păstorii?62 Dacă nu era om, pe cine a tăiat împrejur Iosif?63 Şi dacă nu era Dumnezeu, pe cine s-a grăbit steaua de pe cer să cinstească?64 Dacă nu era om, pe cine a alăptat Maria?65 Şi dacă nu era Dumnezeu, cui au adus magii daruri?66 Dacă nu era om, pe cine a ţinut Simeon în braţele sale?67 Şi dacă nu era Dumnezeu, cui a spus: „Lasă-mă să mor în pace"?68. Dacă nu era om pe cine a luat Iosif şi a fugit în Egipt?69 Şi dacă nu era Dumnezeu, în cine s-a împlinit cuvântul: „Din Egipt am chemat pe Fiul Meu"?70 Dacă nu era om, pe cine a botezat Ioan?71 Şi dacă nu era Dumnezeu, cui a spus Tatăl din cer: „Acesta este Fiul Meu Cel iubit, întru Care am binevoit"?72 Dacă nu era om, cine a postit şi a flămânzit în pustiu?73 Şi dacă nu era Dumnezeu, pe cine ar fi slujit îngerii care au coborât [din cer]?74 Dacă nu era om, pe cine ar fi chemat nuntaşii în Cana Găalileii?75 Şi dacă nu era Dumnezeu, cine a transformat apa în vin?76 Şi dacă nu era om, în mâinile cui se găseau pâinile?77 Şi dacă nu era

59 Cf Lc. 2,7.

60 Cf Lc. 2,13-14.

61 Cf Lc. 2,7.

62 Cf Lc. 2,16.

63 CLc. 2,21.

64 Cf Mt. 2,9.

65 C. Lc. 11,27.

66 CMt. 2,11.

67 Cf Lc. 2, 28.

68 Cf Lc. 2, 29.

69 Cf Mt. 2,14.

70 Mt. 2,15.

71 C. Mt. 3,15.

72 Mt. 3,17.

73 Cf Mt. 4, 2.

74 Cf Mt. 4,11.

75 Cf In 2,2.

76 Cf In 2, 9.

77 Cf Mt. 14,19.

180

Dumnezeu, cine a hrănit pe iarbă, cu cinci pâini şi doi peşti, mulţimile şi mii de bărbaţi, în afară de femei şi copii?78 Dacă nu era om, cine a adormit în corabie?79 Şi dacă nu era Dum­nezeu, cine a mustrat vânturile şi marea?80 Dacă nu era om, cu cine a mâncat Simon, fariseul?81 Şi dacă nu era Dumnezeu, cine a iertat păcatele femeii desfrânate?82 Dacă nu era om, cine a stat la izvor, obosit din cauza mersului [pe jos]?83 Şi dacă nu era Dumnezeu, cine a dat femeii samarinence apa cea vie84, şi cine a dojenit-o că a avut cinci bărbaţi? Dacă nu era om, cine a purtat îmbrăcăminţile de om? Şi dacă nu era Dumne­zeu, cine a făcut puterile şi minunile?85 Dacă nu era om, cine a scuipat pe pământ şi a făcut tină?86 Şi dacă nu era Dumnezeu, cine a uns cu tină ochii [orbului] ca să vadă din nou lumina?87 Dacă nu era om, cine a plâns la mormântul lui Lazăr?88 Dacă nu era Dumnezeu, cine l-a scos [pe Lazăr din mormânt] la porunca Sa, chiar dacă era mort de patru zile?89 Dacă nu era om, cine a şezut pe asin? Şi dacă nu era Dumnezeu, pe cine să întâmpine mulţimile cu slăviri?90 Dacă nu era om, pe cine au prins iudeii?91 Şi dacă nu era Dumnezeu, cine a poruncit pământului [să se cutremure] de s-au aruncat cu faţa la pă­mânt?92 Şi dacă nu era om, cine a primit pălmuirile?93 Şi dacă

78 Cf. Mt 14, 17, 20-22.

79 Cf Mt 8, 24.

80 Cf Mt 8, 26.

81 C. Lc. 7, 36.

82 C. Lc. 7,48.

83 CIn4,6.

84 Cf In 4,10.

85 CIn 4,18.

86 Cf In 9, 6.

87 Cf In 9, 7.

88 C. In 11, 35.

89 CfIn 11, 39, 44.

90 C. In 12,13-14.

91 C. Mt 26,50.

92 CfIn 18, 6.

93 C. In 18, 22.

181

nu era Dumnezeu, cine a vindecat şi a pus din nou la locul ei urechea pe care o tăiase Petru?94 Dacă nu era om, care persoană accepta pălmuirile?95 Dacă nu era Dumnezeu, cine a suflat Duhul Sfânt asupra Apostolilor?96 Dacă nu era om, cine a stat la judecată, în faţa lui Pilat?97 Şi dacă nu era Dumnezeu, de cine s-a temut femeia lui Pilat în visul ei?98 Dacă nu era om, îmbrăcămintea cui au rupt-o şi au împărţit-o soldaţii?99 Şi dacă nu era Dumnezeu, cum s-a întunecat soarele la timpul răstignirii?100 Dacă nu era om, cine a fost răstignit pe Cruce? Şi dacă nu era Dumnezeu, cine a cutremurat pământul din temeliile lui?101 Dacă nu era om, ale cui mâini şi picioare au fost străpunse cu cuie? Şi dacă nu era Dumnezeu, cum s-a despicat catapeteasma templului şi cum stâncile s-au rupt şi mormintele s-au deschis?102 Dacă nu era om, cine a strigat: „Dumnezeul Meu, Dumnezeul Meu, pentru ce M-ai părăsit"?103 Şi dacă nu era Dumnezeu, cine a spus: „Părinte, iartă-i pe ei"?104 Dacă nu era om, cine a fost răstignit pe Cruce între tâlhari?105 Şi dacă nu era Dumnezeu, cum a spus tâlharului: „Astăzi vei fi îm­preună cu Mine în Rai"?106 Dacă nu era om, cui i-au adus oţet şi fiere?107 Şi dacă nu era Dumnezeu, al cui glas a auzit iadul?108

Şi Dacă nu era om, a cui coastă a fost împunsă cu suliţa şi din ea a ieşit sânge şi apă?109 Şi dacă nu era Dumnezeu,

94 C. Lc. 22,51.

95 Cf. Mt. 26, 67.

96 Cf. In 20,22.

97 C. Mt. 27,11.

98 C. Mt. 27,19.

99 Cf Mt. 27, 35; Lc. 23, 34; In 19, 24.

100 Cf Lc. 23, 44-45.

101C. Mt. 27,51.

102 Cf. Mt. 27, 51-52.

103 Mt. 27,46; Mc. 15,34.

104 Lc. 23, 34.

105 C. Mt. 27, 38; Mc. 15, 27; Lc. 23, 33; In 19,18.

106 Lc. 23, 43.

107 Cf Mt. 27,34.

108 C. Is. 14,9.

109 Cf. In 19, 34.

182

cine a zdrobit porţile iadului şi a spart legăturile lui şi la porunca cui au ieşit cei morţi care drau închişi? Dacă nu era om, pe cine au văzut Apostolii în foişorul cel de sus? Şi dacă nu era Dumnezeu, cine a intrat, deşi uşile erau încuiate?110 Dacă nu era om, ale cui mâini pline de rănile cuielor le-a atins Toma şi semnul suliţei în coastă?111 Şi dacă nu era Dum­nezeu, cui a strigat: „Domnul meu şi Dumnezeul meu"?112 Dacă nu era om, cine a mâncat în apropiere de marea Tiberiadei?113 Şi dacă nu era Dumnezeu, la porunca cui s-a umplut mreaja?114 Şi dacă nu era om, pe cine au văzut Apostolii şi îngerii că Se înalţă la cer?115 Şi dacă nu era Dumnezeu, pentru cine s-a deschis cerul, iar puterile cereşti cui s-au închinat cu frică, iar Tatăl pe cine îndemna, spunând: „Stai de-a dreapta Mea"?, după cum şi David spunea: „Spus-a Domnul Domnului meu: şezi de-a dreapta Mea" şi celelalte116. Şi dacă nu era Dum­nezeu şi om, înşelătoare este, deci, mântuirea noastră, după cum amăgitoare sunt şi glasurile profeţilor.

Profeţii însă au spus adevărul, iar mărturiile lor sunt nemincinoase. Cele ce au fost poruncite să fie spuse, le-au propovăduit cu gura lor de la Duhul Sfânt. Pentru aceasta şi Ioan cel curat117, care s-a aşezat la pieptul118 Flăcării119, con­firmând propovăduirile profeţilor şi teologhisind în Evan­ghelii, ne-a învăţat, spunând: „La început era Cuvântul şi Cuvântul era la Dumnezeu şi Dumnezeu era Cuvântul. Toate S-au făcut prin El şi fără El nimic nu s-a făcut din ceea ce s-a

110 Cf In 20,19.

111 Cf. In 20, 27.

112 In 20, 28.

113 C. In21,11.

114 In 21,11.

115 Cf Fapte 1, 9-10.

116 Cf. Ps. 109,1.

117 Sensul grecescului dyvoc; este de neprihănit, curat cu sufletul.

118 Cf. In 13, 25.

119 Forma vr 4Aoyd; indică în mod cert pe Hristos. Este o imagine plastică folosită de Sfântul Efrem, prin care-L denumeşte pe Hristos.

183

făcut. Şi Cuvântul S-a făcut om şi a trăit printre noi"120.

Dumnezeu Cuvântul, care are drept izvor pe Tatăl, şi Fiul Cel Unul-Născut, care S-a născut din Tatăl, este deofiinţă cu Tatăl. Cuvântul Cel mai înainte de veci, care îşi are existenţa şi izvorul Său în Cel care există, este Cel care S-a născut din Tatăl mai înainte de veci, fără de mamă, într-un mod cu neputinţă de exprimat. El însuşi S-a născut în zilele cele mai de pe urmă din fiică de om, adică din Fecioara Maria, fără de tată. Dumnezeu Care S-a întrupat, poartă trupul lui din aceasta. Cu toate că S-a făcut om, aşadar, ceea ce nu era, El a rămas Dumnezeu, adică ceea ce era, ca să mântuiască lumea. Iar Acesta este Hristos, Fiul lui Dumnezeu, Unul-Născut din Tatăl şi Unul-Născut din mamă.

Mărturisesc că El însuşi este Dumnezeu desăvârşit şi Om desăvârşit, Care este cunoscut în două firi, care sunt unite într-un ipostas121, adică într-o Persoană, fără împărţire şi fără despărţire şi fără schimbare; Cel care a purtat trup însufleţit cu suflet raţional şi mental, şi S-a făcut întru toate asemă­nător nouă, în afară de păcat. El însuşi este pământesc şi ceresc, mai înainte de timp şi veşnic, cu început şi fără de început, în afară de timp şi supus timpului, creator şi necreat, pătimitor şi nepătimitor, Dumnezeu şi Om, desăvârşit şi în două firi, Unul în două firi şi în două firi Unul. O Persoană a Tatălui şi o Persoană a Fiului şi o Persoană a Sfântului Duh. O dumnezeire, o putere, o împărăţie în trei Persoane, adică, în trei ipostasuri. Astfel, slăvim Sfânta Unime în Treime, şi Sfânta Treime în Unime. Acestuia din cer, Tatăl i-a strigat: „Acesta este Fiul Meu Cel iubit; pe Acesta să-L ascultaţi"122.

120In 1, 1, 3,14.

121 în mod cert, autorul sirian face referire aici la unirea ipostatică ale celor două firi în Persoana Mântuitorului Hristos. După cum indică şi editorul elen, termenii dogmatici de ipostas (vn6rraoi;) şi de persoană (rtQoaamov) sunt identici în cadrul teologiei efremiene (n.ed.gr. p. 29, nota 99).

122 Mt. 17,5.

184

Acestea le-a primit SfântaBiserică sobornicească a lui Dumnezeu. în această Treime Sfântă [Biserica] botează [pe oricine] pentru viaţa de veci. în Aceasta, [oricine] se sfinţeşte şi primeşte aceeaşi cinste şi pe Această [Treime Sfântă Bise­rica o] mărturiseşte fără împărţire şi fără despărţire. Acesteia I se închină, pe Aceasta o mărturiseşte şi o slăveşte. Acestei Unimi treimice I se cuvine slava, mulţumirea, cinstea, puterea şi măreţia: Tatălui şi Fiului şi Sfântului Duh, acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin.

Omilie despre femeia păcătoasă

Pentru noi a fost uşoară strădania şi cercetarea despre dreptatea cea binecuvântată. Acum însă ni se prezintă cercetarea despre femeia desfrânată, care ne invită la credinţă desăvârşită, dacă, desigur, dorim şi noi, prin această povaţă, să venim la ascultare şi să câştigăm acel mărgăritar mare şi de mult preţ, cum a fost numită împărăţia cerurilor123, care este precedată de chemarea popoarelor şi de îndemnul pentru pocăinţă; care a proclamat desfiinţarea păcatelor şi au încetat nenorocirile care proveneau de la duşman; care a pregătit pentru credincioşi lumina veşnică şi va oferi celor care-L iubesc pe Domnul multă bucurie şi de nedescris; care va oferi ca răsplată viaţa veşnică pentru cei care au preferat să vieţuiască după voia lui Dumnezeu124; de dragul căreia şi eu, de vreme ce am prins mult curaj de la bunurile care sunt înaintea noastră, le voi oferi şi vouă toţi, iubiţi şi cinstiţi fraţi în Hristos.

Nu lungesc cuvântul meu, ci (doresc să] măresc râvna voastră, ca să învăţaţi cu toţii de la pocăinţa cea bună şi cinstită a femeii pe care am pomenit-o. Fiindcă ceea ce trebuia să se petreacă, adică fecioria să biruiască desfrânarea, nu s-a pe­trecut, ci pocăinţa cea plină de lacrimi a femeii păcătoase a biruit fecioria. Aceasta s-a petrecut ca să se împlinească glasul cel dumnezeiesc şi adevărat al lui Hristos, Mântuitorul nostru, care spune: „Nu am venit să chem la pocăinţă pe cei drepţi, ci pe cei păcătoşi"125.

123 Mt. 13,45-46.

124 Literal: după placul lui Dumnezeu.

125 Mt. 9,13.

186

Iubiţilor! Este drept, dar, să semănăm cuvântul în cei care-l primesc cu bună dispoziţie. Cum şi în ce mod a alergat ea cu mare şi neobrăzată îndrăzneală şi a oferit izvorul la­crimilor ei Doctorului Celui bun şi cinstit, ca să şteargă puţul cel adânc al păcatelor sale?

Aceasta, ignorând credinţa, a cumpărat mărgăritarul cel autentic şi de mult preţ cu darurile cele neimportante ale filoxeniei; noi însă, care avem din abundenţă harul credinţei, nu l-am cumpărat nici măcar cu cuvântul. Aceea cu dragă inimă se desfrâna126, dar a dobândit fecioria; noi însă am neglijat fecioria şi am primit lucrările nelegiuirii. Aceea, prin lipsa bogăţiilor, a câştigat dreptatea; noi însă, care suntem îmbelşugaţi, am înţeles lăcomia drept cumpătare. Aceea s-a întors spre datorii, fără a i se cere înapoi dinari. Ea prin iertare a do­bândit scutirea de datorii, considerând că slava recunoştinţei este darul cel mai de preţ; noi însă, înrobiţi cu cele mai mari datorii osânditoare, nu ne-am preocupat să schiţăm vreo în­vinuire. Aceea s-a desfătat întreg cu pomul vieţii; noi însă avem rădăcinile răutăţii şi ale mândriei, fără să cunoaştem că peste puţin timp ne va veni timpul pierderii, iar dacă ră­mânem fără roadele cele bune, vom deveni moştenitorii iadului. Tovarăşul păcatului şi al duhorii127, oferind lacrimi neaş­teptate, a cules adevărata Viţă de vie128; noi însă nu dorim niciodată să devenim robi ai ascultării celei cinstite, ca să ne mântuim sufletele noastre din moarte.

Cu toate că există, deci, mulţi drepţi şi sfinţi bărbaţi ai Domnului nostru, dintre aceştia care slăvesc cu evlavie pe

126 Literal: vindea desfrânare.

127 Prin această expresie, Sfântul Efrem Sirul caracterizează activita­tea femeii desfrânate de dinaintea pocăinţei. Devine evidentă realitatea că, în concepţia Părintelui sirian, femeia păcătoasă s-a „însoţit" în viaţa personală de „duhoarea" desfrânării, dar şi că prin întoarcerea spre pocăinţă, ea a dobândit mărgăritarul cel de mult preţ.

128 C. In 15, 1.

187

Stăpânul Cel Preacurat, m-am considerat şi eu, care sunt ne­vrednic, să slăvesc împreună cu ei, prin harul credinţei, puterea Stăpânului Dumnezeu, putere care are grijă de toate cele smerite. Fiindcă niciodată nu ar putea să spună cineva că harul îl îndepărtează pe cineva dintre oamenii care doresc să se mântuiască. Aşa cum izvorul, curgând neîntrerupt în râuleţe şi multe ape ale lui, niciodată nu pune stavilă celui care doreşte să se desfăteze de apele cele bogate şi curate ale lui, astfel şi dumnezeiescul har se întinde peste toţi, ca oricine să se bucure de el în modul în care doreşte. Fiindcă atunci când Domnul, în Evanghelii, i-a chemat pe toţi prin glasul Său dumnezeiesc, spunându-le: „Dacă cineva însetează, să vină la Mine şi să bea"129, fără să separe în întregime pe cel sărac de cel bogat, cum nici pe cel păcătos de cel drept, din acest motiv şi eu, chiar dacă sunt nevrednic, m-am făcut prin curajul meu părtaş la slăvirea şi la dorinţa de a mă umple cu harul Lui, fără să-mi lipsească lacrimile, ca să dobândesc şi eu iertarea păcatelor, precum acea femeie păcătoasă, care lipsită de ruşine, dar cu căldura sufletului, a intrat la Doc­torul Cel bun şi vesel, în casa unde se oferă masă130 şi la care stă Cel care iartă păcatele.

Dobândind o foarte mare râvnă, eu, cel neruşinat, doresc să-mi exprim cererea mea. Fiindcă văd căldura sufletului şi mo­destia acelei femei bune. Veniţi, deci, [voi], ascultătorii cei desăvârşiţi şi iubitori de Hristos; bucuraţi-vă de istorisirea aceasta bună despre femeia cea minunată şi deosebită, care ne invită să vedem o privelişte uimitoare. Eu numesc privelişte

129 In 7,37.

130 Este evident că, prin această exprimare, Sfântul Efrem se referă în mod clar la Sfânta Euharistie. „Casa" este Biserica lui Hristos, iar „masa" face referire chiar la Sfânta Masă din altar, care este locul unde însuşi Hristos stă prin Trupul şi Sângele Său. Tocmai această „oferire a mesei" este aluzia directă la împărtăşirea celor care-L doresc pe Hristos în sufletul lor.

188

această istorisire care s-a înfăţişat îngerilor şi oamenilor. Cum, dar, a pătruns, în mod vizibil, fără să o invite cineva înăuntru? Şi cum, de asemenea, de Hristos s-a apropiat, care stătea la masă, vestind toate tainele inimii sale şi poruncindu-i toate fără de glas şi de aivânt?

Ai văzut râvna peste măsură a sufletului ei, cum s-a întărit pe sine însăşi prin neruşinare! Nu s-a temut cea îndrăzneaţă, nici de zarva robilor, nici de mustrarea aspră a trecătorilor, fiindcă se gândea la acestea: „Dacă nu mă fac pe mine însumi ca fierul sau ca arama, nu pot să mă mântuiesc; sau, de aseme­nea: dacă având ochii cei din afară lipsiţi de vedere131 şi nu am simţit nici o ruşine pentru a-i înşfăca pe mulţi [spre desfrânare], aşa şi acum, dacă nu merg, făcându-mi ochii su­fleteşti132 ai inimii mele foarte duri şi lipsiţi de cuviinţă, nu voi putea să spun dorinţa mea cea ascunsă, cum nici, de ase­menea, să mă curăţesc de revărsarea cea necuviincioasă a destrăbălării mele. Acum este nevoie să aleg neruşinarea din destrăbălarea mea anterioară; acum este timpul să schimb lucrările neruşinării mele în bună cuviinţă; acum este timpul pentru multă luptă, astfel încât să uit parfumurile cele vre­melnice şi spurcate, prin care am îmbătrânit înăuntrul păca­tului; acum este vremea să îndrăznesc, încât, pe de o parte, să-L rog pe Stăpânul luminii şi al vieţii şi prin care voi putea să primesc harul cel îngeresc, iar pe de altă parte, să îndepărtez aroganţa cea amară a nopţii celei întunecoase, înăuntrul căreia am făptuit cele necuviincioase. Acum eu trebuie să arăt o revoltă împotriva marelui şi înfricoşătorului duşman133 şi seminţelor lui care au încolţit în mine, cele ale murdăriei şi ale intrigilor, încât, biruindu-l în această luptă, să dobândesc haina fecioriei dimpreună cu premiul biruinţei de la Cel iu­bitor de oameni. Trebuie, aşadar, să uit parfumurile purtătoare

131 Literal: de neînduplecat, rigizi.

132 Literal: din interior.

133Cu alte cuvinte, împotriva diavolului.

189

de moarte, fiindcă timpul cere acestea, şi de vreme ce mă apropii de mirul cel adevărat şi veşnic, să dobândesc viaţa cea neprihănită. Oamenilor le-am devenit plăcută prin mijlocirea păcatului celui urât [al desfrânării]. Pentru un timp anume trebuie să devin plăcută şi lui Dumnezeu Celui Sfânt, prin inimă curată şi suflet credincios, de vreme ce mă curăţesc prin mijlocirea Lui. Ştiu, aşadar, că acest timp este timpul celor care se mântuiesc; fiindcă este prezent, dar, şi Mântui­torul. Voi dispreţui pentru puţin timp osândirile şi batjocorirea, fiind indiferentă în întregime la insultele robilor. Voi lua mântuirea cea ascunsă, pe care o oferă Cel dorit, iar harul va birui adresările insultătoare ale mulţimii. Timpul acesta al neruşinării celei bune este mai mic decât acel timp al ne­ruşinării mele cele necuviincioase. Stăteam pe drumuri şi pe toţi îi chemam la lucruri necuviincioase; întâlnindu-i pe toţi cu cele înfrumuseţate şi neruşinate, împletindu-mi părul în mod atrăgător şi făcându-l să strălucească, vopsindu-mi obrajii ca să-i înşel, încât să-l ademenesc pe fiecare să vină aproape de mine ca nişte ibovnici eleganţi şi ca nişte tineri frumoşi, pe mulţi i-am cufundat în mocirla păcatului, după cum şi eu din cauza multora nu am cunoscut pe Dumnezeul mântuirii.

Acum însă timpul este bun şi pregătirea mântuirii pe care eu am aşteptat-o este prezentă. Acum a venit bucuria celor care jeleau; acum bolile cele diferite ale celor care s-au îmbolnăvit s-au apropiat de Doctorul cel adevărat. A fost întinsă o cursă diavolească, apucând în întregime sufletele pentru judecata cea veşnică. Acum trebuie să mă îngrijesc să merg repede şi să fac faptele cele bune împotriva celor ne­cuviincioase pe care le-am făcut, fiindcă acestea sunt întu­necate şi lipsite de iubirea de oameni. Acum voi merge şi voi cădea [în faţa] Doctorului Celui mare, care primeşte pe toţi şi nu îi dispreţuieşte: care vindecă fără de arginţi134 şi te

134 Literal: fără obiecte în schimb.

190

scapă de boli cu multă bucurie. Pe toate le cunoaşte, un singur lucru însă nesocoteşte: nu ştie, aşadar, să ia răsplată pentru vindecare de la cei vindecaţi, ci le cere doar credinţa, care curăţeşte păcatul; doar credinţa ştie să o perceapă pentru curăţia sufletului. Acestuia îi voi spune toate, toate cele pe care eu le-am făcut cu trupul meu, [fapte] care nu erau drepte, cum m-am folosit de trup, de părul meu frumos, pe care-l ungeam ca să strălucească pentru plăcerea şi tulburarea multora; şi de pleoapele mele, pe care le-am [vopsit] necu­viincios, dimpreună cu pupilele ochilor; le voi folosi [însă] pentru şuvoaiele de lacrimi. Şi în continuare voi păşi pe urmele Sfântului Medic 135, ca să cad în genunchi în faţa Lui şi să mă mântuiesc. Fiindcă aud că El nu numai că face bine­faceri fără de plată, ci şi cunoaşte gândurile fiecăruia.

Ce voi spune sau ce voi gândi, sau mai bine zis ce pretext voi folosi când mă voi îndrepta spre Cel binefăcător? Pe cine să iau ajutor la aceste intenţii ale mele virtuoase, încât să prind curaj ca să reuşească scopul meu cel bun? Ce chezăşie bună voi putea să găsesc pentru comoara cea dorită de mine? Fiindcă mă găsesc în îngrijorare şi în tulburare mare, nu voi reuşi să găsesc un om, pe care să-l iau călăuzitor, încât să îndrept grija mea spre mântuire. Voi fi mai în măsură să iau în con­siderare conştiinţa mea, care nu mă invidiază nicidecum. Mă voi lupta pentru aceasta, prinzând curaj pentru scopul meu. Eu cred că este bine să iau în mâinile mele ceva mic şi să merg la El astfel; să iau ceva pe care pot să-l dobândesc, deoarece cred că nu-i va părea acest dar drept unul jignitor. Aşa voi face! Mă voi supune gândului meu şi aşa voi merge la Acesta. Dacă se va dezgusta de mine, din cauză că îi voi oferi acel dar, mă voi considera că nu sunt vrednică să mă eliberez de le­găturile păcatului".

135Tou ctyiov laTQOv este forma prin care Sfântul Efrem Sirul îl nu­meşte pe Hristos, literal: Vindecătorul suprem.

191

Având această femeie vrednică de admirat intenţia aceasta, a aşteptat prilejul, fiindcă avea în sufletul ei multă dorinţă să cuprindă cu râvnă picioarele Domnului. Şi atunci când a fost înştiinţată că Simon, unul dintre farisei, a chemat pe Domnul136, s-a bucurat mult. Şi alergând, a mers cu multă râvnă la unul dintre vânzătorii de parfumuri ca să cumpere un alabastru plin cu mir. Şi de vreme ce se îndrepta spre vân­zător, astfel îşi spunea sieşi: „Unde voi putea, dar, să găsesc mirul cel ales, demn de Marele şi Sfântul Doctor, ca să-l accepte cu mulţumire, dimpreună cu lacrimile mele? Fiindcă acestea sunt necesare ca să le alătur pocăinţei. Voi plăti scump137, ca să izbândească scopul meu. Şi la însuşi vânzătorul de aromate voi insista neîncetat sau mai bine îl voi implora în numele Dumnezeului Părinţilor noştri138, în care el crede, încât să-mi dea mirul cel ales şi demn de Doctor, de vreme ce îmi cere o sumă mare".

Şi de vreme ce a mers la unul dintre vânzătorii de aromate, i-a spus cu bucurie: „Bucură-te, vânzătorule de aromate! Dă-mi mirul cel ales, împărătesc şi de mult preţ, încât să nu se mai găsească nicăieri un mir atât de vrednic ca acesta. Fiindcă Cel căruia îi voi oferi acest mir este mai presus decât toţi, şi nu există nimeni care poate să se compare cu El".

Şi răspunzând, vânzătorul de aromate i-a spus femeii: „Femeie, ai spus cuvinte mincinoase! Cine nu te cunoaşte că stăteai pe uliţele oraşului, având cu tine un număr mare de ibovnici? Cui dintre aceştia, aşadar, vrei, femeie, să-i oferi mirul

136 C Mt. 26, 6; Mc. 14, 3.

137 Literal: voi oferi o mare contravaloare.

138 Am redat forma originală tic ovopn tou ©eou twv dyiwv naxtQGJV cu „în numele Dumnezeului Părinţilor noştri", deşi ea s-ar traduce: „în numele Dumnezeului Sfinţilor Părinţi". Este puţin probabil ca autorul sirian să se fi gândit aici la titlul generic de Sfinţii Părinţi ai Bisericii, de vreme ce compune şi descrie în tuşe dramatice întregul parcurs al femeii desfrânate de eliberare din lanţul cel greu al păcatului.

192

cel ales şi împărătesc? Ce poate să-ţi ofere Acela pentru mirul pe care doreşti să-l cumperi atât de mult? Cunosc pe toţi amanţii tăi; însă nu există niciunul dintre aceştia atât de capabil să-ţi ofere un dar de o valoare egală pentru mirul pe care-l ceri ca să-l cumperi şi să-l oferi unuia dintre ei. Vreau şi eu să vând, însă doream să ştiu la cine mergi cu atâta râvnă şi cu atâta emoţie. Nu cumva oare amantul tău se trage din neam împărătesc sau poate este un fiu al nobi­lilor? Sau poate, de asemenea, este mai presus decât David, faţă de care un alt împărat mai mare nu s-a arătat israeliţilor? Nu cumva din neamul lui se trage noul tău ibovnic, femeie? Vreau, aşadar, să aflu; căci preţul este mare, iar această râvnă mare a ta pricinuieşte mirare. Cine este acesta?".

Atunci femeia cea vrednică de laudă a răspuns, cu tul­burare în suflet, spunând [acestea] vânzătorului de aromate: „De Dumnezeul Părinţilor [noştri] mă tem, omule! Dă-mi alabastrul cu mir, ca să ajung la timp. Mă tem de Dumnezeul tău, care a dat o atât de mare putere în mâinile lui Moise, încât a despărţit marea cu toiagul şi apele le-a făcut ca nişte stânci abrupte, ca poporul să poată trece ca pe un teren uscat39. Jură-te, tinere, pe oasele cele sfinte pe care le-a luat Moise cu el140 înţeleg, aşadar, trupul lui Iosif, care a biruit în mod clar vipera cea otrăvitoare înăuntrul peşterii sale141; jură-te pe toiagul lui Aaron care într-o clipă a odrăslit mig­dale înăuntrul cortului [adunării] între celelalte toiege142. Jură-te pe glasul cel sfânt care a vorbit luiMoise în flacăra cea arzătoare, care nu mistuia mărăcinii143; jură-te pe Dum­nezeul care îi lumina faţa lui Moise în munte cu slava cea

139 C. Ieş. 14,21-22.

140 C. Ieş. 13,19.

141 Formă plastică utilizată de autorul sirian pentru a indica pe femeia lui Putifar. Cf. Fc. 39,12.

142 C. Num. 17, 8; Evr. 9, 4.

143 Cf Ieş. 3, 2.

193

strălucitoare144; jură-te pe sfântul chivot care a oprit cursul râului Iordan, încât a secat în întregime145; jură-te pe puterea cea sfântă care a zdrobit într-o clipă zidurile cetăţii Ierihonului146; jură-te pe mâinile cele sfinte ale fiului lui Navicare au fost înălţate în înălţimea cerului şi a oprit prin cuvânt cursul stihiilor147, având drept consecinţă că două zile una s-au făcut. Vezi câte îţi spun: jură-te pe numele lui Dumnezeu şi al Sfinţilor Săi, care au plăcut Acestuia. Dă-mi, deci, mirul şi ia toţi banii pe care îi doreşti pentru alabastrul de mir. Dă-mi numai mirul cel ales şi lasă-mă, deci, să plec, ca să văd repede pe marele şi preacuratul meu Iubit, pe care-L doresc".

Văzând marele preţ al alabastrului de mir, din nou vân­zătorul de aromate a răspuns femeii: „Cu ce te vatămă, femeie, dacă îmi spui şi mie despre Iubitul tău, care acum a dobândit un dor atât de mare? Fiindcă m-ai condus spre dorinţa de a-L vedea, femeie! Şi nu pot să-ţi dau [alabastrul de mir], dacă nu-mi spui cine este".

A răspuns femeia: „De ce mă sileşti, întrebându-mă de atâtea detalii despre cele care nu sunt cu putinţă a fi ştiute? Vezi cum se mişcă inima mea încât să-L văd şi să mă umplu de bucurie? Mă tem ca nu cumva timpul dorinţei mele să se sfârşească şi să nu mai găsesc pe altul asemenea Lui; fiindcă nu există pe pământ timp care să aştepte, cum nici nu se întâmplă ca El să fie cu mine ca unul dintre medicii mincinoşi sau ca unul care îţi pregăteşte vreun anume medicament. El cu un singur cuvânt de-al Său întăreşte făpturile, iar vindecarea care provine de la Acesta rămâne puternică în toţi vecii. El are un anume timp când vieţuieşte pe pământ, iar în toţi vecii El este nevăzut, fiindcă cetatea Sa este nevăzută,

144 C. Ieş. 34, 29. 4

145 Cf Ios. 3, 15-16.

146 Ios. 6, 20.

147 Ios. 10, 12-13. Este vorba aici despre oprirea lunii şi a soarelui pe cer.

194

iar împărăţia Lui rămâne veşnică. Lasă-mă, deci, primind banii, ca să nu devii pentru mine cauza întristării mele şi să nu se sfârşească cele pe care le-am nădăjduit şi le-am aşteptat. Fiindcă, dacă ai fi cunoscut iubirea cea ascunsă a inimii mele, mi-ai fi dat mirul la preţul cerut, mai înainte de a mă fi întrebat. Pentru aceasta să nu întârzii, fiindcă poate şi tu te vei folosi şi te vei topi de dorinţa mea. Grăbeşte-te după cum şi eu o fac! Căci iubirea cea plină de bunătate, care există în El, este aceasta: pe cei care se apropie de ea, îi petrece cu multă bucurie şi îi face iubiţi în veci cu afecţiunea cea de nestăpânit a iubirii Sale.

Teme-te, omule, dar, de Dumnezeu Cel Preacurat şi linişteşte-mă cu răspunsul tău cel bun; teme-te de Dumnezeu Cel Sfânt, care l-a chemat pe Avraam148 şi a slăvit pe Isaac, fiul său149; şi care, de asemenea, i-a schimbat numele lui Iacov în Israel150 şi l-a făcut patriarh pentru douăsprezece seminţii; teme-te, omule, de Dumnezeu, care a dăruit Anei pe Samuel, când s-a rugat cu durere în suferinţa sufletului ei151; teme-te, omule, de Dumnezeu Cel drept, care a salvat-o pe Susana fecioara de lupii cei înspăimântători152. Crede în cuvintele mêle, tinere, şi dă-mi alabastrul de mir, cel împărătesc şi ales, precum ţi-am spus mai înainte. Dacă ai şti, omule, flacăra inimii mele, El însuşi te-ar grăbi să plec de aici".

însă din nou vânzătorul de aromate a vorbit cu ea, fiindcă dorea să se informeze despre alabastrul cu mir: „Ascultă-mă, femeie. Mult m-ai pus să mă jur şi să mă acuzi, ca să-ţi dau alabastrul de mir. Şi eu, de asemenea, te-am întrebat de multe ori să-mi spui cine este iubitul tău şi nu vrei să-mi spui. Oare este mai presus decât toţi oamenii şi nu există pe pământ

148 Cf. Fc. 12,1-3.

149 C. Fc. 26, 13.

150 Fc. 32, 28.

151 cf. i Rg. 1,10-11.

152 Ist. Sus. 62.

195

unul mai frumos decât El? Fiindcă atât de mult te-ai rănit de frumuseţea Aceluia, încât îi oferi iubitului cel frumos mirul cel ales? Oare, aşa cum am spus, provine din neamul dreptului împărat David sau din neamul marelui Avraam, prietenul153 Celui Preaînalt? Spune-mi, cine este? Fiindcă atât de mult eşti cuprinsă de dorinţa de a vedea imediat frumuseţea Lui".

Răspuns-a femeia cea vrednică de admiraţie vânzătorului de aromate: „De ce mă constrângi atât de mult să-ţi spun cele tainice ale mele? Am venit să cumpăr mir, nu am venit să dialoghez. Teme-te, omule, de Dumnezeu Cel Preaînalt, şi nu mă întrista. Lasă-mă imediat, ca să ajung repede la marele meu Iubit. Cu orice preţ, deci, dă-mi alabastrul de mir. Nu mă ţine în loc, omule, ca să nu devii pentru mine cauza tristeţii veşnice, dacă voi fi lipsită de o asemenea comoară".

I-a răspuns femeii vânzătorul de aromate: „Dacă nu există pentru tine o anume răutate, descoperă-mi binefacerea ta, astfel încât şi eu să îţi mulţumesc şi să îţi dau mirul cel împărătesc, pe care-l ceri, dar şi să găseşti [în mine], după cum consider, un ajutor în dorinţa ta cea bună".

Când însă femeia a văzut marea profunzime a cuvintelor celui tânăr, care i-a grăit acesteia, s-a minunat mult de inte­resul omului că a cerut cu atât de multă râvnă, aşadar, să ştie cu exactitate [cele despre Cel iubit]. în continuare, i-a răspuns: „După cum cred, nimeni nu a scăpat de atenţia mea în oraş, întinându-mă154 în fiecare clipă cu desfrânările şi vânând pe alţii spre aceeaşi boală. Am văzut însă deodată pe Cel Sfânt, care pe pământ S-a arătat Doctor şi Mântuitor, iar sufletul meu a fost imediat fermecat, văzând frumuseţea Sa cea preacurată. Fiindcă am văzut cu ochii mei vindecări înfricoşătoare şi minuni de necuprins cu mintea şi multă

153 Literal: fiul.

154 Literal: infectând, contaminând.

196

milostivire la El. El acceptă pe cei păcătoşi, se apropie de vameşi, nu îi respinge pe cei leproşi, nu-i izgoneşte pe cei lipsiţi de legiuire, ci în acelaşi timp pe toţi îi primeşte cu milostivire, fără să se înfurie pe cei care se apropie de El. El înviază pe cei morţi şi izgoneşte neamul demonilor, înfăptuindu-le pe toate numai cu [al Său] cuvânt. Iar când am văzut acestea, m-am minunat şi am zis în sinea mea: de ce trăiesc eu, cea sărmană, dacă nu-L ating? Păcatul meu este mult; la fel şi destrăbălarea mea; de asemenea, mare este şi decă­derea mea. Pentru care motiv mă neglijez pe mine însumi? O altă ocazie nu voi putea să găsesc niciodată, cum nici un asemenea Doctor Iubitor de oameni. Desigur, eu am convingerea că Acesta este Dumnezeu care S-a arătat pe pământ cu putere mare. Pe toate le porunceşte cu cuvântul, pe toţi îi vindecă cu cuvântul, iartă păcatele cu întreaga Sa putere. Fiindcă am găsit un asemenea prilej şi un asemenea Doctor, nu trebuie să trândăvesc. Nu trebuia să fiu nepăsătoare faţă de vindecarea mea. Din acest motiv mă grăbesc să predau lista păcatelor mele Celui iertător şi bun. Ştiu că am păcătuit peste măsură şi nu pot să găsesc asemănare pentru desfrânarea mea. însă păcatele mele sunt picături în comparaţie cu mulţimea milostivirii Sale. Şi ştiu aceasta bine: că după ce mă apropii de El, imediat mă curăţeşte de toate păcatele mele, alungând de la mine orice lucrare necuviincioasă, fiindcă El este ceresc şi Preacurat. Da, tinere! Ţi-am spus toate cele tainice ale inimii mele. Dă-mi, deci, mirul. A trecut destul timp de când mă împiedici şi mă constrângi, ca să ştii pentru cine voi cumpăra mirul".

După ce le-a ascultat pe toate acestea, vânzătorul de mir i-a răspuns femeii cu inimă voioasă: „Îţi sunt recunoscător, femeie, fiindcă mi-ai descoperit buna ta intenţie. Ai dobândit pe neaşteptate un mare Iubit ceresc. Prin cuvântul Său El sfinţeşte pe toţi în mod dumnezeiesc. Tu vrei să faci, femeie, o faptă plină de laudă şi de mare folos pentru toate neamurile.

197

în mod real, această mântuire mare este mai întâi de toate pentru tine, dar şi pentru toţi păcătoşii. Tu eşti fiica sfinţilor părinţilor noştri şi ruda tuturor celor care au crezut în chip drept în Dumnezeu Cel Sfânt. Eu însă îţi voi da un mic sfat. Primeşte-l imediat, fără să te superi pe mine. Ştii bine că la fel şi fariseii, deşi sunt păcătoşi, se împotrivesc Lui, fiindcă este un Dumnezeu mare şi Iubitor de oameni şi iartă păca­tele prin milostivirea Sa. Dacă te vor vedea, deci, că mergi acolo, îţi vor închide porţile, ocărându-te fără îndurare. Tu însă ascultându-i să nu îţi fie frică deloc, ci să-ţi faci sufletul tău tare ca o stâncă. Dacă în faptele tale desfrânate erai fără de ruşine, cu cât mai mult trebuie să fii aici, pentru mântuirea ta? Fiindcă mult trebuie să te mustre toţi: cei liberi şi robii, portarii şi servitorii. Dispreţuindu-i, dar, pe toţi, mergi cu curaj şi cu multă cucernicie, aşa cum tu însăţi ai spus, la Cel Sfânt. Cuprinde cu dorinţă picioarele Celui Preacurat şi vei fi fericită, fiindcă eu am auzit că El este astăzi în casa lui Simón155, unul dintre farisei. Mergi cu pace, intră cu bucurie, apropie-te cu râvnă. El va primi darul tău. Iată, femeie cre­dincioasă, îţi dau mirul cel împărătesc, cel ales, cel de mult preţ, vrednic de Mântuitorul. Un alt mir mai de preţ decât acesta nu vei găsi".

Aşadar, imediat ce femeia a luat alabastrul de mir, a fugit cu bucurie şi îşi spunea cu dorinţă: „Cine îmi va face o bucurie să găsesc poarta deschisă, ca să pot intra imediat şi să cuprind picioarele Doctorului Celui Sfânt al meu? Şi, desigur, de vreme ce-L voi cuprinde, nu-L voi lăsa până ce nu voi primi iertarea păcatelor mele. Mă voi ruga, de aseme­nea, cu râvnă la Domnul, care cunoaşte toate cele tainice ale mele, şi care ştie, mai înainte de a-L cuprinde, din ce motiv real am venit eu să-L văd în casa lui Simón. Iată, Doamne, Tu iei masa în casa lui Simón, dimpreună cu el, fiindcă te credeau

155 Mt. 26, 6; Mc. 14, 3.

198

om; ca Dumnezeu însă vezi gândul sufletului meu şi cunoşti, Doamne, de ce eu am cumpărat mirul, ca să vin, aşadar, să cad şi să mă închin la picioarele Dumnezeirii Tale celei sfinte şi să mă mântuiesc. Fiindcă eu cunosc că eşti Dumnezeul Cel Sfânt, şi mântuieşti prin milostivirea Ta pe toţi, deoa­rece nu doreşti ca nimeni dintrecei păcătoşi, care cad şi se închină Ţie, Mântuitorule, să moară. Doar ce Te-am văzut în pieţe şi am crezut că pe toate le poţi [înfăptui]. Dăruieşte-mi, Mântuitorule, aceasta ca să intru acolo unde Tu iei masa fără de piedică".

în timp ce spunea ea acestea, a ajuns la casa unde Hristos lua masa şi a văzut uşa casei deschisă. A intrat şi imediat s-a apropiat pe la spate şi a atins sfintele Sale picioare, şi aplecându-şi capul, dimpreună cu inima, cu suspine şi cu şuvoaie de lacrimi a udat picioarele Lui, sărutându-le cu bucurie, cu râvnă puternică, şi ştergându-le cu părul capului ei şi ungându-le cu mir156, spunea: „Numai Tu însuţi ştii cât de mult am dorit să fac aceasta. Fără să nesocotesc, Doamne, faptele mele cele rele, am îndrăznit să mă apropii de Tine Cel Preacurat. Dorind însă să mă mântuiesc, am căzut [la picioarele Tale] şi m-am închinat, precum vameşii şi păcătoşii. Primeşte, Doamne, şuvoaiele lacrimilor mele. Primeşte, Doamne, dorinţa sufletului meu. îndrăzneala mea să o so­coteşti ca o rugăminte, iar comportarea mea neruşinată drept rugăciune; mirul meu să fie spre ispăşirea mea, iar lacri­mile inimii mele spre luminarea mea. Din fragedă copilărie am auzit că Dumnezeu Se va naşte dintr-o fecioară şi dorind eu să ştiu [aceasta], mă întrebam cum este posibil ca Cel fără de trup să se întrupeze? Iar părinţii mei mi-au spus: «Nu există acest răspuns la părinţi, căci Dumnezeu Cel Sfânt Se va naşte pe pământ dintr-o fecioară cu trup omenesc». Ceea ce am ascultat eu, pe când eram mică, văd acum cu ochii

156 Lc. 7,38.

199

mei cei trupeşti pe Dumnezeu Cel mare şi Sfânt că se arată cu trup ca al nostru, ca să ne mântuiască. Nu te văd precum te vede Simon, cel din ceata fariseilor, care te-a chemat la masă, ci Te văd ca un Dumnezeu mare şi creator, care pe toate leai creat prin cuvântul Tău. Sunt oaia turmei Tale, care rătă­ceşte; du-mă înapoi la stâna Ta, Hristoase, fiindcă Tu însuţi eşti Păstorul cel bun şi singurul, care aduni în turma Ta pe cei care rătăcesc. Eu sunt porumbiţa Ta, Iubitorule d? oa­meni, care am fost înhăţată de către şoimul cel mai înspăi­mântător. Sufletul meu, care a pătimit pentru marea Ta linişte, se aprinde. Depărtează-mă cu harul Tău de mirosul cel înspăimântător al fărădelegilor mele. Doamne, ca răsplată pentru mir, curăţeşte-mă de rănile cele înspăimântătoare ale păcatelor mele, spălându-le cu lacrimile mele. Harul Tău a deschis gura mea ca să spun toate acestea în faţa Ta, din inima mea, ca să devin modelul cel bun pentru păcătoşi, pe care ai venit să-i mântuieşti Tu însuţi, Iubitorule de oameni. Da, Mântuitorule, te rog nu ignora lacrimile inimii mele cele sme­rite, fiindcă ştiu că nimic nu este cu neputinţă pentru Tine, ci toate câte vrei le poţi".

Rugându-se înăuntrul inimii ei Celui care a creat inimile oamenilor157, a luat răsplată pentru mir, [şi anume,] Mirul vieţii; răsplată pentru cele stricăcioase, plata cea nestricăcioasă şi durabilă. Nu a fost mirul cel cu miros plăcut atât [de valoros], cât a fost mirul cuvântului lui Hristos. A oferit mir şi iubire şi a primit iertarea datoriilor sale. Fiindcă Mân­tuitorul, după cum Dumnezeu este Cel Atotştiutor, a des­coperit râvna sufletului ei, făcând să nu rămână necunos­cute păcatele pe care femeia cea vrednică de admiraţie le-a săvârşit înainte. Dar mai întâi de toate a făcut cunoscute păcatele ei, iar mai apoi a arătat iubirea ei, spunând uceni­cilor „De ce o supăraţi pe femeie? A făcut o faptă bună pentru

157 Cf Ps. 32, 15.

200

Mine. Fiindcă pe cei săraci îi aveţi întotdeauna împreună cu voi; pe Mine nu mă aveţi însă totdeauna. Deoarece, aceasta, când a uns cu mir capul Meu, a făcut-o ca pregătire pentru îngroparea Mea. Adevărat vă spun vouă: unde se va pro­povădui această Evanghelie, în întreaga lume, se va vesti şi ceea ce a făcut aceasta, pentru amintirea ei"158.

Purtând pe toate acestea în mintea ei, iubiţilor, am rămas uimit cu desăvârşire, cum a intrat, cum s-a apropiat fără de teamă, cum s-a arătat în faţa tuturor, cum a plâns în faţa tu­turor celor care luau masa acolo, cum şi-a despletit părul capului ei cu curaj, cum a udat cu lacrimi picioarele lui Hristos fără de ruşine şi cum nimeni nu s-a înfuriat absolut deloc pe ea, ci, dimpotrivă, ea a fost pentru aceştia plânsetul cel dulce, iar suspinul ei a fost pentru toţi frumos şi de mult preţ. Oamenii, rămânând fără de glas, au servit împreună cu mân­carea şi [această] privelişte, văzând o surpriză străină, care s-a arătat la timpul mesei şi care a fost făcută pe neaşteptate de o femeie păcătoasă şi neinvitată [la masă], care a intrat şi a stat în spatele mesei, având părul împletit până la pieptul ei şi ţinând în mâinile ei un alabastru cu un mir ales, şi care nu a găsit un om care să o întrebe: „De ce ai venit neinvitată?" sau unul care să-i spună: „Ce cauţi aici, femeie?", nici din cei ce erau la masă, nici din cei care serveau. Pentru toţi a fost surpriza cea dulce, priveliştea cea stranie şi mulţumitoare. Toţi arhanghelii erau cuprinşi de teamă. Heruvimii şi sera­fimii stăteau cufrică, văzând marea apropiere a femeii, care ţinea cu ardoare picioarele Domnului! Heruvimii nu în­drăzneau deloc să-şi ridice privirea lor, iar o femeie păcă­toasă săruta picioarele Lui! Serafimii îşi acopereau cu aripile feţele lor, iar o femeie păcătoasă stătea în faţa Lui! îngerii nu pot să se apropie de tronul dumnezeirii, dar o femeie şterge picioarele Lui cu părul ei!

158 Mt. 26,10-13.

201

O, femeie credincioasă! Cum să laudeu iubirea cea preamare dorinţei tale arzătoare? O, femeie! Cum să slăvesc eu marea dorinţă a sufletului tău, care s-a arătat desăvârşită pentru Dumnezeu? Cine iubeşte atât de mult, după cum ai iubit tu? Cine, deci, dintre oameni va deveni atât de primit, după cum ai devenit tu? Pe toate acestea Mântuitorul le iconomiseşte cu harul Său pentru mântuirea neamului oamenilor, încât să ofere curajul ca să vină la pocăinţă cei care sunt stă­pâniţi în mod înspăimântător de către păcate.

Însă în timpul rugăciunii şi plânsetului femeii, când a văzut [acestea], fariseul s-a tulburat foarte mult. Regretând, deci, că L-a chemat pe Hristos în casa sa ca pe un profet, şi venindu-i în inima sa gânduri amare, spunea în sinea sa: „Eu, spunea el, credeam că El este profet, care cunoaşte cele vii­toare şi ştie bine cele ce s-au petrecut; că este un profet desăvârşit. Acum însă am priceput că nu cunoaşte nici cele care sunt în faţa ochilor Săi, ci este precum sunt toţi oamenii"159.

însă Domnul nostru, care întotdeauna cercetează cele ascunse ale inimilor noastre, ca Făcător, nu l-a judecat imediat cu asprime pe cel păcătos, ci fără de răutate oferă lumină celor tainice. Şi, desigur, cu blândeţe şi cu multă bunătate a răspuns acestuia în mod tainic pentru cele pe care le cugeta: „Simon, Simon, am să-ţi spun o parabolă şi vreau să judeci cuvintele Mele. Un oarecare cămătar avea doi datornici: unul îi datora acestuia cincizeci de monede de aur, iar celălalt îi datora cinci sute. Dar i-a găsit pe amândoi în sărăcie. Văzând, deci, acel mare cămătar sărăcia lor, le-a iertat ambilor în mod egal datoria lor şi a arătat tuturor în mod clar o foarte mare compasiune. Cum judeci tu pentru unul şi pentru celălalt? Cine va trebui să iubească mai mult pe binefăcătorul său? Cel căruia i s-a iertat puţin sau mai bine cel căruia i s-a iertat mult? Fiindcă ambii au primit binefacere de la El"160.

159 C. Lc. 7, 39.

160 C. Lc. 7, 40-42.

202

A judecat, aşadar, Simon: „Cel căruia i s-a iertat mult! Acela trebuie să arate iubirea sa mai mult"161Iar Domnul a spus lui: „Drept ai judecat. Ascultă, deci, ce îţi voi spune despre ne­cunoaşterea ta. M-ai preţuit pe Mine, m-ai invitat în casa ta; dar nu ăi spălat cu apă picioarele Mele, ca unui profet; femeia pe care o vezi, însă, cu lacrimile ei a spălat picioarele Mele şi cu părul ei le-a şters. De asemenea, tu, Simone, nu mi-ai dat sărutare; aceasta însă nu a încetat să sărute picioarele Mele. Niciodată nu ai uns capul Meu cu ulei; aceasta însă a uns picioarele Mele cu mirul cel preţios. Din acest motiv îţi spun, că multele ei păcate, pe care tu le consideri că nu le cunosc, vor fi iertate acesteia, fiindcă a ajuns să arate iubirea ei pentru iertare. Celor care iubesc puţin, li se iartă puţin; celor care însă iubesc mult, li se iartă mult162. Nu te indigna, deci, pentru mântuirea acestei păcătoase, fiindcă Eu am venit să mântuiesc pe cei păcătoşi, să luminez celor din întuneric163. Pe Rahab, care a ascuns iscoadele, cum a crezut în mod drept în Dumnezeul părinţilor, cum a salvat-o Isus, fiul lui Navi164, fiindcă a înţeles că foarte mare este credinţa ei, încât şi numele ei l-a scris între celelalte neamuri, iar faima ei între cele douăsprezece seminţii ale lui Israel. în acelaşi chip am primit-o şi eu acum pe aceasta. Cu credinţă neclintită şi cu râvnă desăvârşită M-a iubit, cu toată inima ei şi cu tot su­fletul ei. O primesc pe aceasta ca cea aleasă şi ea va fi cuprinsă în numărul drepţilor care M-au iubit şi se vor ierta acesteia păcatele ei. Iar numele ei nu se va stinge, ci se va propovădui din neam în neam pentru ceea ce a făcut, spre aducere-aminte. Şi când toţi vor şti fapta ei, vor deveni ei înşişi

161 Cf. Lc. 7,43.

162 C. Lc. 7,43-47.

163 Cf Lc. 4,18.

164 Cf. Ios. 6, 25.

203

îndrăgostiţi de faptele cele bune şi părtaşi la darurile cele bogate şi multe".

Dorim şi noi să devenim imitatori ai acestei femei şi mărturisim să ne curăţim cu lacrimile noastre murdăria sufletelor şi să urmăm iubirea de oameni de la Dumnezeul Cel Sfânt. Fiindcă a Lui este slava, a Tatălui şi a Fiului şi a Sfântului Duh, acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin.

Cuvânt despre Pătimirea Mântuitorului165

Mă tem să vorbesc şi să ating cu limba mea această povestire înfricoşătoare, care se referă la Mântuitorul. Căci, cu adevărat, înspăimântător este să povestesc despre aceasta. Domnul nostru S-a dat astăzi în mâinile păcătoşi­lor! Dar pentru care motiv S-a dat, chiar dacă Stăpânul era Sfânt şi fără de păcat? Căci fără să săvârşească vreun păcat, Hristos astăzi S-a dat.

Veniţi să ne îngrijim [pe noi înşine], deoarece Hristos Mân­tuitorul S-a dat pentru noi. Pentru noi, Stăpânul a fost predat celor necredincioşi. Cine, deci, nu-L va admira? Cine, deci,

nu-L va slăvi? Chiar dacă robii au păcătuit, Domnul S-a dat, ca să-i elibereze prin moartea Sa pe robii care au păcătuit. Fiii pierzării şi copiii întunericului au ieşit din întuneric ca să vadă Soarele care are puterea să ardă, prin lumina Sa, pe toţi într-o clipită.

Domnul, cunoscând deci obrăznicia lor şi puterea mâniei lor, S-a predat pe Sine însuşi în mâinile necredincioşilor cu bunătate şi din propria Sa voinţă. Iar atunci când, cei fărădelege L-au legat166, L-au batjocorit167 pe Cel care l-a legat pe cel puternic, [adică pe diavol]168, cu obezi nedezlegate, pe noi ne-a eliberat din lanţurile păcatului. I-au împletit, de asemenea, cunună din spinii lor169, care au rodit iudeilor în locul viţei

165 După însemnarea editorului elen, acest cuvânt era rostit în ziua de Miercuri din Săptămâna Patimilor.

166 C. Mt. 27,2.

167 C. Mt. 12, 29.

168 Cf. Mt. 27, 29.

169 Mt. 27,29.

205

de vie170. L-au batjocorit, numindu-L împărat171. Cei fără de lege i-au scuipat faţa Celui Preacurat172, Celui care cu privirea Sa înspăimântă toate puterile cereşti şi ierarhia îngerilor.

Da! Din nou, tristeţea şi lacrimile stăpânesc inima mea, văzând pe Stăpânul că îndură atât de mult din partea robilor, batjocorirea şi jignirile, biciuirea şi pălmuirile. Veniţi şi vedeţi mărimea milostivirii, îngăduinţa şi mila Stăpânului Cel Dulce. A avut un rob folositor în Paradisul cel lumesc, dar când acesta a păcătuit, a fost dat chinuitorilor. Când Stăpânul Cel Preabun l-a văzut, deci, că îşi pierde curajul, I S-a făcut milă de rob şi arătându-i [această] milă, de dragul său, S-a dat pe Sine însuşi ca să fie biciuit.

Doream să păstrez tăcerea, deoarece mirarea minţii este foarte mare. Dar m-am temut din nou, ca nu cumva din cauza tăcerii mele să resping harul Mântuitorului. Cu teamă însă vă spun vouă, fiindcă tremură toate oasele mele, când gândesc [la acestea]. Creatorul a toate, însuşi Domnul nostru, S-a arătat astăzi în faţa lui Caiafa, ca unul din cei osândiţi. Dar unul dintre servitori I-a dat Lui o palmă173. Inima mea se cutremură, când, în mintea mea, mă gândesc la toate acestea: robul s-a aşezat [la judecată], iar Stăpânul S-a prezentat ca un con­damnat. Cel care era plin de nelegiuiri a dat sentinţa de condamnare împotriva Celui fără de păcat. Cerurile s-au înspăi­mântat, pământul şi-a mişcat temeliile; îngerii şi arhanghelii, cu toţii s-au spăimântat. [Arhanghelul] Gavriil, împreună cu Mihail, şi-au acoperit feţele cu aripile lor; Heruvimii s-au ascuns după roţi174; Serafimii îşi loveau aripile, una de cealaltă, în acea clipă, fiindcă slujnica L-a pălmuit pe Stăpân. Cum, deci, au suportat temeliile pământului cutremurul şi groaza acelei

170 Cf. Is. 5,1-2.

171 Cf Mt. 27, 29.

172 Cf Mt. 26, 27.

173 Cf. In 18, 22.

174 C. Iez. 1,15-21.

206

clipe, când Stăpânul a fost batjocorit? Mă gândesc şi mă cu­tremur şi, din nou, simt o tristeţe, văzând îngăduinţa Bunului Stăpân. Fiindcă, iată! Măruntaiele mele tremură atunci când vorbesc, deoarece Creatorul, care l-a plămădit prin harul Său pe om din ţărână, [acum] a fost pălmuit.

Să ne temem, fraţilor, şi să nu ascultăm fără să ţinem seama [de toate acestea]. Pentru noi Mântuitorul le-a suportat pe toate acestea. Slugă netrebnică! Spune pentru care motiv L-ai pălmuit pe Stăpânul? într-adevăr, toţi robii, atunci când sunt eliberaţi, sunt pălmuiţi, ca să-şi dobândească libertatea cea limitată. Tu însă, netrebnicule, pe nedrept ai pălmuit pe Iz­băvitorul tuturor. Ce aştepţi să primeşti, deci, de la Caiafa, drept răsplată pentru pălmuire? Oare nu ai auzit şi nu ai învăţat că Iisus este Stăpânul Cel Ceresc? I-ăi tras, desigur, Stăpânului a toate o palmă, dar ai devenit robul robilor în veacul cel fără de sfârşit! Ai devenit o ruşine şi dezgustător, şi pe veci condamnat, în focul cel nestins.

Mare minune, fraţilor, să vedem bunătatea lui Hristos, bunătatea împăratului! Când Ela fost pălmuit de către rob, i-a răspuns prin cuminţenie, cu bunătate şi smerenie175. Robul s-a răzvrătit, dar Stăpânul îndură; robul s-a mâniat, dar Stă­pânul îi arată bunătate. De altminteri, cine va suporta mânia şi tulburarea din clipa mâniei? Domnul nostru însă pe toate acestea le-a îndurat prin bunătatea Sa. Cine, dar, va putea să povestească, o, Stăpâne, marea Ta milostivire!

Apropiaţi-vă -, voi cei mulţi, doritori şi iubitori de Hristos, având smerenie şi dorinţă pentru Mântuitorul. Veniţi să învăţăm ce s-a făcut astăzi în Sion, cetatea lui David. Cei mulţi, dori­tori şi urmaşii cei vrednici ai lui Avraam, ce au făcut astăzi? Au dat la moarte în ziua aceasta pe Stăpânul Cel Preacurat.

Hristos, Mântuitorul nostru, răstignit a fost pe nedrept pe lemnul Crucii de mâinile cele nevrednice. Veniţi să ne spălăm

175 Cf. In 18,23.

207

trupul nostru cu lacrimi şi cu suspine, fiindcă Domnul nostru, împăratul slavei, pentru noi S-a dat spre moarte celor nelegiuiţi.

Dacă cineva, aude dintr-odată despre fiul său cel iubit că a murit sau vede, de asemenea, dintr-odată că acelaşi copil iubit a murit în faţa ochilor săi, necunoscut îi devine chipul său, iar strălucirea privirii sale i se întunecă. Când, din înăl­ţimea cerului, soarele cel strălucitor a văzut batjocorirea Stăpânului sus pe lemnul Crucii, s-a făcut nevăzut la față, razele şi-au ascuns strălucirea lor176, fiindcă nu a suportat să privească batjocorirea Stăpânului. Soarele a primit drept îmbrăcăminte tristeţea şi întunericul. De asemenea, când Duhul Cel Sfânt, care este la Tatăl, a văzut pe Fiul Cel Iubit sus pe lemnul Crucii, a rupt catapeteasma, [adică] podoaba templului, de sus până jos177, şi a ieşit imediat din templu sub chip de porum­bel. întreaga creaţie a fost cuprinsă de teamă şi cutremur atunci când Mântuitorul, împăratul Cel Ceresc, a pătimit, însă noi, cei păcătoşi, pentru care Cel singur fără de moarte S-a predat [morţii], permanent îl dispreţuim. Zi de zi ne batem joc, deşi auzim despre Pătimirile şi batjocorirea Mântuito­rului; zi de zi trăim în desfrânare, arătând întreaga noastră râvnă de a ne împodobi hainele. Din cauza batjocoririi Stă­pânului, soarele pe cer şi-a schimbat strălucirea sa în întuneric, pentru ca să-l vedem şi noi şi să ne facem imitatorii lui.

Stăpânul a fost batjocorit pentru tine sus pe Cruce. Tu Însă, netrebnicule, încontinuu îţi împodobeşti hainele tale. Inima ta nu se cutremură, iar mintea ta [oare] nu se înfioară, as­cultând asemenea [fapte]? Cel singur fără de păcat S-a predat morţii pentru tine, cel netrebnic, însă tu cu batjocoriri, cu insulte şi cu îngâmfare asculţi toate acestea. Desigur, trebuie ca întreaga turmă cuvântătoare să vadă continuu în faţa ei pe Păstorul ei, ca permanent să-L dorească şi să-L slăvească

176 Cf Lc. 23, 44-45.

177 Cf Lc. 23, 45.

208

cu smerenie. Fiindcă pentru aceasta a pătimit Cel nepătimitor şi Cel preacurat. Să nu te îmbraci, deci, cu hainele cele stricăcioase, nici să trăieşti, de asemenea, în desfrânarea şi cu mân­carea cea lumească, ci să placi Stăpânului prin asceză şi prin smerenie.

Să nu ne facem noi imitatori ai iudeilor; poporul cel aspru,, cel neascultător şi întotdeauna împotrivitor al bunătăţilor lui Dumnezeu şi al binefacerilor Sale. Dumnezeu Cel Preaînalt de dragul lui Avraam şi al legământului Său a trecut cu vederea178 de la început capriciile poporului. Le-a dat lor să mănânce mană din cer179; aceştia însă, nevrednici [fiind), au cerut usturoi180, [adică] hrana cea urât mirositoare. De ase­menea, le-a dat în pustiu apă din piatră181; aceştia însă, dimpo­trivă, i-au dat lui [Hristos] oţet182, atunci când L-au răstignit.

Să ne îngrijim, fraţilor, ca să nu ne facem părtaşi iudeilor, care L-au răstignit pe Stăpânul, pe Creatorul lor. Să ne temem, având întotdeauna în faţa ochilor noştri Pătimirile Mântuitorului. Să cercetăm mereu Pătimirile Sale, fiindcă pentru noi Stăpânul Cel nepătimitor a pătimit; pentru noi Singurul Cel fără de păcat S-a răstignit.

Ce vom răspunde noi la toate acestea, fraţilor? Să fim atenţi la noi înşine şi să nu tăgăduim Pătimirile Sale: Să ne apropiem cu toţii, copii ai Bisericii, voi care aţi fost cumpă­raţi cu Scumpul şi Sfântul Sânge al Stăpânului Celui Prea­curat. Veniţi să cercetăm Pătimirile Sale cu lacrimi şi cu suspine, având în mintea noastră teamă: Cercetându-le cu înfricoşare, să ne spunem nouă înşine: „Hristos, Mântuitorul nostru, S-a dat morţii pentru noi cei necredincioşi"183.

178 Literal: a ridicat.

179 Cf. Ieş. 16, 4; Ps. 77, 24.

180 Num. 11,5.

181 Ieş. 17,6.

182 Mt. 27, 34; Mc. 15, 36; Lc. 23, 36; In 19, 29.

183 Cf. Rom. 5, 6.

209

Pricepe, frate, ce sunt acestea pe care le auzi! Fiul Celui Preaînalt, care este Dumnezeu Cel fără de păcat, S-a dat pentru tine. Deschide-ţi inima ta, înţelege bine Pătimirile Sale şi spune-ţi ţie însuţi: „Dumnezeu Cel fără de păcat pe Sine S-a dat astăzi, astăzi a fost batjocorit, astăzi a fost insultat, astăzi a fost păl­muit, astăzi a fost biciuit, astăzi a purtat cunună de spini, astăzi Mielul Cel Ceresc a fost răstignit". Inima ta se va înfricoşa, iar sufletul tău se va îngrozi. Varsă lacrimi în fiecare zi la cercetarea Pătimirilor Stăpânului. Fă-ţi lacrimile dulci; sufletul, cercetând Pătimirile lui Hristos, să se lumineze întotdeauna. Astfel, cercetând continuu, vărsând lacrimi în fiecare zi, mulţumindu-I Stăpânului pentru Pătimirile pe care le-a suferit pentru tine, în ziua celei de-a Doua Sa Veniri, lacrimile tale să devină cinste şi slavă în faţa tronului cel drept al Său.

Pătimeşte şi tu, cercetând Pătimirile Stăpânului Celui Bun; arată răbdare în ispite; înalţă mulţumiri din tot sufletul tău. Fericit este bărbatul, care are în faţa ochilor săi pe Stăpânul Cel Ceresc şi Pătimirile Sale şi care s-a răstignit pe sine însuşi faţă de toate patimile şi de toate lucrurile cele pământeşti. [Fericit este) omul care a devenit imitator al Stăpânului său. Aceasta este înţelepciunea, aceasta este eliberarea robilor iubitori de Dumnezeu, atunci când devin imitatori permanenţi ai Stăpânului în faptele cele bune.

Vezi, omule, pe Stăpânul Cel Preacurat că este răstignit pe Cruce, şi îndrăzneşti, netrebnicule, să risipeşti timpul, în care vieţuieşti încă pe pământ, în desfrânare şi în batjocură? Sau nu ştii, netrebnicule, că Domnul, Care S-a răstignit, cere iertare pentru toate aceste dispreţuiri ale tale, care arată ne­păsare şi luare în batjocură şi tratare cu indiferenţă? Va veni acea zi înfricoşătoare, ca să plângi fără încetare şi să strigi dinăuntrul focului durerile tale; însă Cel care va răspunde că va avea grijă de sufletul tău nu va mai fi.

Mă înclin Ţie, Stăpâne! Te mărturisesc, Bunule! Te implor, Sfinte! Cad la picioarele Tale, lubitorule de oameni şi Te

210

slăvesc, Hristoase, fiindcă Tu, Stăpânul tuturor, Cel Unulnăscut, Singurul fără de păcat, Te-ai predat morţii pentru mine, cel păcătos şi nevrednic, şi încă la moarte pe Cruce184, ca să eliberezi sufletul celui păcătos din hainele păcatelor.

Cum îţi voi răspunde pentru acestea, Stăpâne? Slavă Ţie, Iubitorule de oameni! Slavă Ţie, Milostive! Slavă Ţie, îndelung- răbdătorule! Slavă Ţie, Celui ce ierţi pe cei păcătoşi! Slavă Ţie, căci Te-ai coborât pe pământ ca să mântuieşti sufletele noastre. Slavă Ţie, căci Te-ai întrupat în pântecele Fecioarei185! Slavă Ţie, căci ai fost legat cu lanţuri186! Slavă Ţie, căci [pentru noi] ai fost biciuit187! Slavă Ţie, Celui ce ai fost luat în batjocură188! Slavă Ţie, căci ai fost răstignit189! Slavă Ţie, Celui care a fost îngropat190! Slavă Ţie, căci ai înviat191! Slavă Ţie, căci ai fost propovăduit192! Slavă Ţie, căci ai fost crezut! Slavă Ţie, căci Te-ai înălţat la cer! Slavă Ţie, căci ai şezut cu mare slavă de-a dreapta Tatălui193 şi că iarăşi vei veni cu slava Tatălui şi a sfinţilor îngeri, ca să judeci pe toţi oamenii194, care au lepădat sfintele Tale Pătimiri, în acea clipă înfricoşătoare şi înspăimântătoare, când puterile cereşti se vor clătina195 şi când vor veni îngerii, Arhanghelii, Heruvimii şi Serafimii cu teamă şi cu înfricoşare în faţa slavei Tale, când din nou temeliile pă­mântului se vor cutremura şi fiecare existenţă vie se va înfiora de marea Ta slavă, necuprinsă de minte. în acea clipă, harul

184 C. Filip. 2,8.

185 C. Mt. 1,23.

186 C. Mt. 27,2.

187 Cf. Mt. 27, 36; In 19, 8

188 Cf. Mt. 27, 29; Mc. 15, 20; Lc. 22, 63.

189 Cf. Mt. 27, 35; Mc. 15, 24; Lc. 23, 33; In 19,18.

190 Cf Mt. 27, 60; Mc. 15, 46; Lc. 23, 53; In 19, 42.

191 Cf. Mt. 28, 6; Mc. 16, 6; Lc. 24, 6.

192 C. ITim. 3,16.

193 Cf. Mc. 16,19.

194 II Tim. 4, 1; I Pt. 4, 5.

195 C. Mt. 24, 29; Mc. 13, 25; Lc. 21, 26.

211

Tău mă va ascunde sub aripile lui, iar sufletul meu va fi izbăvit de focul cel înfricoşător şi de scrâşnirea dinţilor, de focul cel din afară şi de plânsetul cel veşnic196, ca să spun, binecuvântând: slavă Celui care a dorit să mântuiască pe cel păcătos, de dragul milostivirii Tale nemăsurate!

196 C. Mt. 8,12.

Cuvânt în Vinerea Pătimirilor despre tâlhar şi despre Cruce

Cu puţin timp înainte am vorbit despre cântecul nupţial al Rebecăi. Astăzi, psalmodiez cântecul cel de îngro­pare pentru Cel care a venit din Rebeca. Astăzi, aşadar, săr­bătorim punerea în mormânt a Domnului, care a devenit izvor de viaţă. Astăzi sărbătorim punerea cea împărătească în mormânt; astăzi cinstim cu cântece mormântul197, care a ascuns trei zile pe Cel mort după moartea Sa. Astăzi, sărbătorim în jurul mormântului, care este spaţiul198 lumii; astăzi dansăm în jurul mormântului199, care a rămas gol, cinstind pe Cel mort...

Astăzi, Crucea a fost înălţată, iar creaţia se bucură, fiindcă Crucea este drumul celor care au păcătuit; Crucea este nă­dejdea creştinilor; Crucea este strânsură celor bogaţi200; Crucea este triumful împotriva demonilor, câştigul celor săraci, nă­dejdea celor care se găsesc în greutăţi, ocrotitoarea văduvelor, ajutorul celor întristaţi, împlinirea celor vârstnici. Crucea este arma cea veşnică, înţelepciunea celor neştiutori, propovă­duirea Apostolilor, înţelepciunea fecioarelor. Crucea este si­guranţa lumii întregi; ea este distrugerea idolilor, puterea

197 Sensul grecescului AdçvaKa este cel de sicriu, coşciug, urnă fune­rară sau chiar de raclă. Pentru a fi în consonanţă cu textul am preferat redarea originalului grecesc cu mormânt.

198 Am redat prin spaţiu originalul grecesc puyoOqxq, deşi la bază el se traduce prin cutie pentru unguent sau pentru mir.

199 Deşi termenul grecesc ooqôç poate fi tradus prin sicriu, preferăm forma de mormânt. Inclusiv editorul grecesc atrage atenţia asupra aces­tei forme (p. 42, nota 2: „bu, ti «kevô pvqptio»").

200 Literal: căpăstru celor bogaţi.

213

celor fără de putere, vindecarea paraliticilor, îmbrăcămintea celor goi. Crucea este învierea morţilor, cârja celor şchiopi, prăbuşirea celor mândri, biruinţa împotriva Diavolului. Crucea este nădejdea celor deznădăjduiţi, zidul celor care poartă război, judecătorul celor nedrepţi, ocrotitoarea pruncilor. Crucea este lumina celor care se găsesc în întuneric, filosofía barbarilor, legea celor fără de lege, lauda martirilor; ea este bucuria preoţilor, dărâmarea templelor idoleşti, sminteală pentru iudei, vindecarea celor bolnavi. Crucea este pâinea celor care flămânzesc, călăuzitoarea celor orbi, mângâierea celor săraci, pocăinţa celor desfrânaţi. Crucea este pedagogul celor tineri, conducătorul celor care călătoresc pe mare, părintele orfanilor. Crucea este sfătuitorul celor drepţi, capul bărbaţilor, măreţia împăraţilor, libertatea robilor, propovăduirea Pro­feţilor. Crucea este asceza celor care vieţuiesc în mănăstire; este temelia Bisericii, dărâmarea templelor antice, izvor pentru cei care însetează.

Astăzi, Crucea a fost înălţată, iar crăpăturile pământului s-au rupt. Astăzi, mâinile lui Hristos au fost ţintuite pe Cruce, iar lanţurile celor morţi au fost desfăcute. Astăzi, [oamenii] au îndrăznit să-L omoare pe Hristos, iar cei morţi s-au sculat din morminte. Astăzi, şuroiul de sânge s-a scurs pe mor­minte, iar Iadul s-a inundat şi strămoşii au fost sloboziţi201. Astăzi, Iisus cutreieră întreaga zi de colo-colo, binecuvântând fiecare clipă prin Pătimirile Sale. A fost dus la Pilat, care L-a judecat stând jos în pretoriu202. De acolo, la ceasul al şaselea, Hristos a fost predat iudeilor celor nelegiuiţi, ca să-L batjoco­rească203. în continuare, de vreme ce trei ore a suferit dureri din cauza rănilor pricinuite de cuie, a dus Pătimirea la bun sfârşit

201 Se subînţelege că Sfântul Efrem se referă aici la cei ţinuţi robi de către iad, care prin pogorârea lui Hristos în iad au fost eliberaţi.

202 Cf. Mt. 27, 27.

203 Cf. Mt. 27, 28-30.

214

prin moarte204. După aceea, la ceasul al doisprezecelea a fost co­borât de pe lemnul Crucii, asemănător cu leul care doarme205.

Acum Hristos a coborât în iad, dorind să-i vadă pe drepţii care se odihneau după eforturile lor. Văzându-L, fiecare dintre ei i-au căzut la picioare, recunoscându-L ca împăratul care cercetează în plină zi armata care se odihneşte şi doarme. L-a văzut pe Adam cufundat în multă jale; l-a văzut pe Abel purtând porfiră pătată cu sângele său206, l-a văzut pe Noe îm­podobit cu evlavie207. L-a văzut pe Sem şi pe Iafet, îmbrăcând cu preţuire pe tatăl lor208; l-a văzut pe Avraam încununat cu diverse virtuţi; l-a văzut pe Lot că înflorea în filoxenie209; l-a văzut pe Isaac că înflorea în răbdare210; l-a văzut pe Iacob că este uns cu răbdare211; l-a văzut pe Iov că se luptă ca un atlet212; l-a văzut pe Finees că este înarmat cu lancea sa213; l-a văzut pe Moise că primeşte tainele prin mâna lui Dumnezeu214.

A mers la fiul lui Navi şi l-a văzut înarmat cu putere de luptă; s-a dus la Samuel şi l-a văzut pregătit să ungă regi215; a venit la David şi l-a văzutînmormântat dimpreună cu Psaltirea sa; a mers la Elisei şi l-a văzut înfăşurat cu mantie216.

Acolo se găsea Isaia, care a fost tăiat cu fierăstrăul şi al cărui cap era cinstit; Iona, care era împodobit cu salvarea nini­vitenilor217; Ieremia avea duhoarea noroiului din groapă218;

204 C. Mt. 27, 45sq.

205 Cf. Fc. 49, 9.

206 Cf. Fc. 4, 8.

207 C. Fc. 6,9.

208 Cf. Fc. 9, 23.

209 Cf. Fc. 19, 2-3.

210 Cf Fc. 22, 7-9.

211 C. Fc. 29, 20 şi 27-28.

212 Cf Iov 1, 21-22.

213 Cf Num. 25, 7.

214 Cf Ieş. 31,18.

215 Cf. I Rg. 10,1; 16,13.

216 Cf. IV Rg. 2,14.

217 Cf Iona 3.

218 Cf. Ier. 45, 6.

215

ochii lui Iezechiel păreau că strălucesc de vedenii înspăimântătoare219; la picioarele lui Daniel străluceau sărutările leilor220; scânteiau trupurile care ieşeau din cuptorul cel de foc221; cu instrumente de tortură erau înarmaţi [fraţii] Macabei222, iar capul Botezătorului lumina de la decapitarea [sa]223.

Le-a văzut şi pe sfintele femei că nu erau inferioare nici­decum bărbaţilor: a văzut-o pe Sarra că strălucea de credinţa cea strămoşească; a văzut-o pe Rebeca că este frumoasă de la bunătatea arătată prin scoaterea apei224; a văzut-o pe Rahila că se luminează de la nunta cea înţeleaptă; a văzut-o pe mama [celor şapte Macabei], ce au fost chinuiţi, înconjurată de şapte turnuri. I-a văzut pe toţi drepţii; i-a văzut cu atenţie pe toţi profeţii; a strigat „Am venit" şi ceata225 cea dumnezeiască s-a ridicat din somn. Desigur, am vorbit despre această rânduială împărătească pe scurt.

Vino, aşadar, să vorbim pe larg despre cuvântul lui Pilat, fiindcă acesta este începutul celor ce s-au petrecut astăzi. Iudeii, după ce l-au prins pe Hristos cu mânie, L-au predat pentru chinuire dregătorului226, fără să facă ceva conform cu rân­duielile, nici să depună vreo învinuire scrisă, nici să formu­leze vreo condamnare legală, nici să aducă vreo infracţiune sau vreo nelegiuire şi fără să prezinte vreo mărturie [împo­triva Lui]. Dar în ce chip L-au condamnat? Poporul cel josnic, gloata cea nemernică şi mulţimea cea ignorantă din toate părţile, de vreme ce erau adunaţi la sărbătoarea [Paştilor], a strigat: „Răstigneşte-L, răstigneşte-L"227. Iar Pilat, fiindcă nu

219 Cf. Iez. 1,1.

220 Cf Dan. 6, 8.

221 Cf Dan. 3,23.

222 C. II Mac. 8,13.

223 Cf Mt. 14,10; Mc. 6, 27.

224 Cf. Fc. 24, 20.

225 Literal: armata.

226 C. Mt. 27, 2; Mc. 15,1.

227 In 19, 6.

216

a văzut [în El] nici o vină de condamnare, la înverşunarea poporului care era mânat de mânie, dorind să înlocuiască pedeapsa cea mare cu una mică, ca astfel să-L salveze de la moarte, L-a bătut cu biciul228. Fiindcă şi aşa, însă, ei au rămas neînduplecaţi, după ce şi-a spălat mâinile sale, a spus: „Ne­vinovat sunt de Sângele Lui"229. Şi prin cuvinte nenumărate a încercat să-i facă pe cei cruzi să se răzgândească, prezentându-le legile romane: „Pentru care nelegiuiri, iudeilor, să-L răstignesc pe Iisus? Eu stau la locul de judecată ca judecător al ucigaşilor; Acesta însă a golit mormintele230. Eu L-am trimis la Caiafa ca judecător al celor călcători de lege. Pe Acesta însă cine L-a văzut că a păcătuit? Eu îl pedepsesc pe cel care orbeşte pe cei care văd; El însă a dat lumină orbilor231. Eu îl pedepsesc pe cel care taie picioarele altora; Acesta însă a ridi­cat pe cei şchiopi. Eu hotărăsc pedepsele la moarte pentru cel care lipseşte pe mamă de copilul ei; Acesta însă i-a dăruit mamei copilul ei, de vrme ce l-a înviat dintre cei morţi232. Pentru mine lege este să tai mâna celui care taie mâna dreaptă altuia; Acesta însă a vindecat mâna cea dreaptă233. Eu îl pedepsesc prin condamnare pe cel care opreşte plata cuiva; Acesta însă cu câte pâini a hrănit [poporul] în pustie?234 Lucrarea mea este să lovesc cu neîndurare pe cei care produc altora boli prin loviri; Acesta însă a poruncit unui paralitic, pe care l-au adus pe un pat, să meargă235. Lucrarea mea este să cuminţesc prin surghiun pe cel care distruge viile. Acesta însă a oferit bucurie la nuntă, având, drept viţă de vie cuvântul

228 Cf Mt. 27, 26; In 19, 1.

229 Mt. 27, 24.

230 Cf. In 2, 44.

231 C. Mt. 11,5; Lc. 7, 22.

232 Cf. Lc. 7,14-15.

233 Cf. Mc. 3,5.

234 C. Mt. 14, 20; Mc. 6, 43.

235 C. Mt. 9, 6-7.

217

Său236. Eu îl judec pe cel care va îndrăzni să comită vreun furt; Acesta însă pe cea cu scurgere de sânge, care s-a atins de El pe furiş, a îngăduit-o, oprindu-i scurgerea ei237. Eu, pe cei care îi îneacă pe călători, îi ameninţ cu pedepsele; El însă pe Petru l-a făcut să meargă pe valurile apei238.

Pe Acesta strigaţi să-L pedepsesc? Să nu mă stăpânească niciodată o astfel de mânie! Nu am sabie pentru uciderea acestui Om. Să-L ucid eu pe Iisus, deşi îl văd pe Lazăr că este viu şi să-L trimit în mormânt pe Omul de care mor­mintele se tem? De altfel, cum să devină mort, fără voia Sa, Cel pentru care iadul nu îndrăzneşte să mai aibă vreun mort? De asemenea, cum va deveni mort şi nu va învia şi cum starea voastră va deveni din nou cumplită?".

Atunci când le-a spus asemenea cuvinte şi i-a văzut că nu se conving, a plecat din pretoriu, lăsându-i să se retragă şi să facă ceea ce doresc. Dar în timp ce aceştia erau tulburaţi [de situaţie], înţelepciunea [adică, Hristos] stătea, tăcând. Cuvântul nu a dat nici un răspuns. Aceştia însă, ignorând dezastrul, L-au răstignit. Şi imediat toate s-au cutremurat. Fiecare a fost cutremurat de vuietul naturii; ziua s-a retras; cerul s-a întunecat; prăpăstiile pământului s-au cutremurat; pământul a strigat, căci fără voinţa lui în pământ Crucea s-a înfipt239, reacţionând faţă de cruzime prin cutremur; mormin­tele s-au sfărâmat şi prin Cruce ele s-au spart, ca nişte pârghii. Stâncile au răsunat, crăpându-se cu mânie; [catapeteasma] templului s-a rupt, de vreme ce nu a suferit comportamentul de nesuportat [al iudeilor]; soarele şi-a întors razele şi s-a ascuns în noapte; creaţia s-a cutremurat240.

236 C. In 2, 7-9.

237 C. Mc. 5, 29; Lc. 8,44.

238 cf. Mt. 14, 29.

239 Literal: fără voinţa lui a primit Crucea.

240 Mt. 27, 45 şi 51-52; Mc. 15, 33, 38; Lc. 23, 44-45.

218

Dar, cu toate că au văzut asemenea lucruri înspăimântătoare, iudeii nu s-au întors nicidecum spre mâhnire; în loc să-L cinstească, ei nu L-au dorit şi în loc să-L slăvească, ei nu L-au înţeles. Prin intermediul tuturor acestor fapte prin care iudeii au încercat să-L înjosească, I-au arătat cinste. Prin scuza batjocoririlor, iudeii au arătat cele ale Lui. L-au batjocorit, închinându-Se Lui241; dar luându-L în derâdere, s-au batjo­corit pe ei înşişi, căci au dat mărturie despre fapta lor. L-au îmbrăcat cu hlamidă242, batjocorindu-L astfel; cu mâinile lor L-au îmbrăcat regeşte. L-au încununat cu spini243 ca şi cum ar fi fost un teren neroditor; L-au adăpat cu oţet244 ca şi cum ar fi fost o viţă nefolositoare. Poporul cel lipsit de ospitalitate I-a oferit fiere245; I-a dat să bea cu buretele246 şi cu trestia247 Celui ce este Doctorul sufletelor. De aceea, s-au lepădat pe ei înşişi printr-o condamnare scrisă. L-au răstignit dimpre­ună cu tâlharii248, dar portarul Paradisului a văzut pe unul din cei care au fost răstigniţi pentru fărădelegile sale spunând: „Doamne, a spus, pomeneşte-mă când vei veni întru împărăţia Ta"249.

Vezi-l pe robul cel plin de smerenie. Vezi-l pe cel smerit care cere iubirea de oameni. Nu a îndrăznit nimic aLtceva să ceară acesta. Nu a spus „dă-mi cheile", pe care i le-a dat lui Petru250, cum nici nu a cerut tronuri, cum mama fiilor lui Zevedeu a cerut să primească251. De ce trebuie să menţionez

241 Cf. Mt. 27,29; Mc. 15,19.

242 C. Mt. 27, 28; Mc. 15,17; In 19, 2.

243 Cf. Mt. 27, 29; Mc. 15,17; In 19, 2.

244 C. Mt. 27, 34; Lc. 23, 36; In 19, 29.

245 Cf. Mt. 27, 34.

246 Cf. Mt. 27, 48; Mc. 15, 36; In 19, 29.

247 Cf Mt. 27, 29.

248 Cf. Mc. 15,27; In 19, 18.

249 Lc. 23, 42.

250 C. Mt. 16,19.

251 Cf. Mt. 20,21.

219

ceva mai presus de cele măreţe? Dimpotrivă, tâlharul nu se aseamănă nici cu vameşul, care a cerut ca [Domnul] să-şi arată mila faţă de cel păcătos252; cum nici nu a cerut iertarea păcatelor, deoarece a văzut că multe sunt păcatele sale. Pentru aceasta a cerut doar pomenirea sa în împărăţia [ceruri­lor]253. Şi-a lăsat starea sa împăratului care trebuia să-l bucure şi să-l ierte pe robul Său. „Eu, Stăpâne, spunea [tâlharul], nu am curaj să cer altceva. Să fie pentru mine doar acestea: când vei veni întru împărăţia Ta, când ceata îngerească va veni înaintea Ta, când pe nori Te vor întâmpina drepţii, când adân­curile mormintelor se vor cerne din palmele morţilor, când cărţile faptelor fiecăruia se vor deschide, atunci aminteşte-ţi de mine, spunând: «Cândva poporul iudeilor M-a ucis şi toţi au respins prietenia mea. La glasul cocoşilor254 au arătat ne­păsare şi, dintre toţi, cei mai credincioşi ai mei M-au respins255. Nimeni nu s-a uitat cu ataşament faţă de Mine, care eram răstignit pe lemn, ci cei cărora le-am dat Trupul Meu256 pri­veau de departe cum Mă jertfesc. Petru, primul dintre ucenicii Mei, a fost primul dintre cei care au fugit de la Mine; el a con­firmat cu jurământ îndepărtarea sa de Mine257. Andrei a fugit ca un laş; Andrei, fratele lui Petru, a fost frate cu Petru în tăgăduire, după cum frate era şi după fire. Filip a tăgăduit prietenia cu Mine. Fiii lui Zevedeu, acceptând atacurile şi agitaţia din cauza necredinţei, se învârteau fără rost; Ioan, cel pe care l-am mângâiat la pieptul Meu258, nu a pus mâna pe lance, atunci când coasta Mea a fost împunsă. Toma nu era prezent, iar Matei lipsea. Adunarea celor doisprezece s-a

252 Cf. Lc. 18,13.

253 Cf. Lc. 23, 42.

254 Cf Mc. 14, 68, 72.

255 Cf. Mt. 26, 70, 72, 74; Mc. 14, 68, 70, 71; Lc. 22, 57, 60;In 18,17, 25, 27.

256 Cf Mt. 26, 26; Lc. 22,19.

257 Cf. Mt. 26, 72; Mc. 14, 71.

258 CfIn 13, 25.

220

împrăştiat259; cei pentru care Mi-am jertfit viaţa Mea nu au zis nici un cuvânt în favoarea apărării Mele. Dar nici cineva din mulţimea celor care au primit binefacerile Mele nu a venit în ajutorul Meu. Lazăr, cel pe care l-am chemat dintre cei morţi260, nu s-a arătat atunci ajutorul Meu; nu a plâns pentru Mine orbul, căruia i-am dăruit razele de lumină261; nu a alergat spre Mine şchiopul, care a primit de la Mine puterea să meargă262. Un anume tâlhar, care a fost răstignit alături de Mine, mărturiseşte umilirea Mea, înfuriindu-i pe iudei şi numindu-Mă împărat263». Atunci când îţi vei aduce aminte de mine, dă-mi atunci un loc din lăcaşurile pe care le ai. Fiindcă eu nu îndrăznesc să cer ceea ce Tu vei oferi. Nu pretind dărnicia cea împărătească; nu socotesc bogăţia iubirii de oameni; nu măsor marea milostivire".

Ai văzut rugămintea fierbinte a tâlharului? Vezi darul îm­păratului: „Adevărat îţi spun, astăzi vei fi împreună cu Mine în Rai264. Tu îmi ceri să îmi amintesc când voi veni atunci, Eu îţi ofer însă acum promisiunea".

O, tâlharule! O, tâlharule al Raiului! O, hoţule al îm­prejmuirilor celor dumnezeieşti! O, hoţule al iertării păcate­lor! O, lucrătorule al ţinutei împărăteşti! O, paznicule al uşilor celor neîncuiate! O, păzitorule al vechilor trudiri! O, floarea cea timpurie a Crucii! O, roada cea dintâi a lemnelor de pe Golgota! O, răsplată a cuielor mântuitoare! O, verigă a pocăinţei! O, iubire de la Hristos pentru viaţă! Lui Hristos I se cuvine slava şi puterea în vecii vecilor. Amin!

259 Cf. Mt. 26, 56; Mc. 14, 50.

260 C. In 11, 44.

261 Cf. Mt. 8, 25; 10, 52; Lc. 18, 43; In 9, 7.

262 Cf. Lc. 23, 42.

263 Lc. 23, 43.

264 Lc. 23,43.

Cuvânt despre tâlharul de pe cruce

Sfânta Scriptură menţionează doi tâlhari. Să cercetăm faptele celor doi şi să dobândim folosul care există în aceste fapte. Primul tâlhar este Adam, cel dintâi creat; acesta a prădat rodul pomului îndoit265. Pe acesta, deoarece a fost un lucrător rău al pământului, Dumnezeu Creatorul l-a pe­depsit, şi din pricina faptelor [sale], i-a retras harul266. Ca pe un vinovat l-a dat la moarte267, iar lăcomia sa a săturat-o cu munci zadarnice. A văzut dorinţa sa şi a împiedicat-o prin fapte; i-a luat puterea şi l-a aruncat la munci268; a văzut reaua sa credinţă şi nu i-a încredinţat pomul vieţii269; a îndepărtat nepăsarea şi a poruncit să fie rob preocupat de munci. Dum­nezeu a judecat viitorul şi în mod corect nu i-a încredinţat [omului] pomul vieţii.

La început [Dumnezeu] a dat desfătare tuturor şi printr-un pom dorea să arate intenţia lucrătorului270. Se grăbea să-l pre­zinte [pe om] drept prin mijlocirea poruncii, ca să-i ofere lui Adam viaţa cea veşnică, har spre înfăptuirea virtuţii. Acesta însă a încălcat porunca şi a gustat fructul. Dumnezeu Crea­torul, prevăzător fiind, nu l-a lăsat pe Adam să fie ispitit pentru Sine, fiindcă nu este posibil ca Dumnezeu să fie ispitit. Pentru

265 Sensul lui btnAou EvAou se referă în mod cert la pomul cunoştinţei binelui şi răului. Cf. Fc. 3, 6.

266 Cf. Fc. 3, 22-23.

267 Cf Fc. 3,19.

268 Cf. Fc. 5, 23. Termenul grecesc iQârra«; se traduce prin formele transpiraţie, sudoare, efort, oboseală. Pentru a fi în consonanţă cu textul biblic am preferat inserarea formei „muncă".

269 Cf. Fc. 5, 22.

270 Cf. Fc. 2,16-17.

222

aceasta omul nu s-a pocăit, de vreme ce nu el a dat porunca în legătură cu pomul vieţii. De aceea poate nu i-a dat lui Adam pomul cunoştinţei binelui şi răului la final? Fiindcă Dumnezeu cunoştea viitorul, a văzut puterea răutăţii. A acceptat, deci, [realitatea] că firea cea stricăcioasă este lacomă. [Dumnezeu] a arătat neputinţa firii, adică, faptul că urmă­reşte lucruri zadarnice şi că atunci când încetează să lucreze, niciodată nu se mulţumeşte cu ce a dobândit. Cunoştea ceea ce se va petrece şi, prin intermediul înţelepciunii, a arătat consecinţa; cunoştea viitorul şi nu S-a vătămat din cauza răutăţii. Fiindcă, dacă ar fi dăruit [omului] pomul vieţii, pă­catul ar fi devenit veşnic271 şi nu ar fi fost posibil ca Adam să fie condamnat la moarte.

Nu pomul cunoştinţei binelui şi răului era rău din firea sa, după cum spun unii; cum nici că Dumnezeu a spus: „Mâncând fructul lui vei gusta moartea", fiindcă Dumnezeu niciodată nu a creat ceva rău272. Însă, ca să-l încerce pe Adam, a păstrat dubla cunoaştere a cunoştinţei pentru timpul potrivit şi a permis acestuia să o folosească. Datorită poruncii, pomul cel îndoit face cunoscută cunoştinţa. în mulţi, cunoştinţa de­vine sabie, fiindcă prin intermediul ei trăiesc în vicleşuguri. Aceasta cunoaşte puterea binelui şi lucrarea răului. Dar Adam nu putea încă să o primească, fiindcă avea o cunoaştere simplă a firii, care era suficientă pentru păstrarea poruncii. însă prin progres ar fi obţinut la final, fără de stricăciune, şi pe aceasta, atunci când Dumnezeu ar fi cunoscut că mintea sa este destoinică pentru deplinătate.

Ca omul să nu sufere, dar, moartea veşnică, Dumnezeu nu i-a permis să guste cunoaşterea cea îndoită. I-a oferit in­tenţia sa liberă şi ameninţătoare pentru păstrarea poruncii. Dacă pomul vieţii există, există şi pomul cunoştinţei; şi dacă ■

271 C. Fc. 3, 22.

272 Cf. Fc. 1,31.

223

există hrana vieţii, există şi hrana cunoştinţei; şi dacă exista desfătare provizorie, există şi una veşnică. Căci aşa cum su­fletul mănâncă cele temporare prin intermediul trupului, astfel şi trupul mănâncă cele veşnice prin intermediul sufle­tului. Organul sufletului273 este starea duhovnicească, iar gura lui este intenţia prin intermediul căreia acceptă mâncărurile. Pentru aceasta, deoarece a încercat la timp nepotrivit fructul cel cu gust îndoit, trupul ca un prunc s-a distrus, căci a mâncat mâncarea cea solidă. Şi, de vreme ce l-a izbăvit de moartea sufletului, a mutat trupul său ca să nu-şi facă lui însuşi ceva mai rău.

Astfel, primul om s-a dovedit a fi un tâlhar; în locul creş­terii, el s-a găsit să fure lucruri străine. El trebuia să se folosească de cele de trebuinţă, dar s-a atins de cele de care Creatorul lor nu i-a permis spre creşterea sa. Pentru aceasta, de vreme ce a ieşit la judecată cu el, a câştigat, iar adversarul Său [adică primul om274] a fost condamnat ca un tâlhar. L-a îndepărtat pe un alt ogor, iar ca să nu mai poată fi condus spre pier­zare, i-a lăsat creşterea care împiedica lăcomia sa. I-a po­runcit, deci, să se preocupe de cele cu spini [şi pălămidă], ca să se propovăduiască uneltirea răutăţii şi darurile bunătăţii.

Adam credea că are judecător asemănător cu el însuşi. A furat şi credea că rămâne neobservat; a mâncat lucruri străine şi se ascundea ca să nu-l vadă [Dumnezeu]; avea însă drept supraveghere goliciunea firii sale, pe care i-a dat-o Dumnezeu atunci când a fost creat şi prin care, fără să fie prezent, Dumnezeu L-a văzut că era gol. Nu putea să nege, deoarece avea această supraveghere din fire. Goliciunea mărturisea încălcarea [poruncii], iar Dumnezeu, păstrând

273 Literal: laringele sufletului.

274 Este clară pentru Sfântul Efrem Sirul comparaţia primului creat, adică a lui Adam, cu adversarul lui Dumnezeu. Prin neascultarea sa, omul a devenit adversarul poruncii lui Dumnezeu de a urca de la „chip" spre „asemănare".

224

tăcerea; arăta că Adam este autojudecător. Spunea: „Adame, unde eşti?"275, înţelegându-se că ştia unde este, chiar dacă a arătat că nu ştie. Pentru aceasta şi atunci când a ieşit la jude­cată cu el a câştigat, arătându-Se un Judecător drept şi dând sentinţa aşa cum trebuia, a dat o soluţie condamnării. Fiindcă era Bun, [Dumnezeu] nu a îngăduit să fie învins de către răutate.

O, puterii Sale dumnezeieşti! O, cunoaşterii Sale curate! O, bunătăţii Sale celei mari! Câte a suferit pentru om încă de la început! Nu S-a bucurat de recunoştinţă din partea creaturii, ci îndată a ieşit la judecată cu robul Său; nu a primit încă contravaloarea creşterii, ci a judecat întregul pământ. Creatorul era târât de către străin, jos pe pământ, ca să discute cu şarpele, iar Stăpânul era batjocorit de către şarpe din cauza robului.

[Dumnezeu] nu S-a bucurat de recunoştinţă din partea lui Adam pentru Paradis, ci imediat a avut un adversar rob; [robul] nu a păzit porunca, ci s-a îndreptat spre învinuiri. A respins credinţa şi nu a păzitporunca; şi cu toate acestea şi-a început apărarea, spunând: „Femeia mi-a dat"276. Încălcarea sa a fost privită imediat ca trândăvie; şi de vreme ce a să­vârşit un furt, el nu se simţea ruşinat, fiindcă nu a fost atent nici la femeia sa ca să nu mănânce, cum nici la el însuşi ca să se depărteze de mâncare.

Această prefigurare, această preînchipuire s-a repetat şi iudeilor, fiindcă s-au bucurat de vindecări prin intermediul lui Hristos, dar la scurt timp după aceea le-au transformat ca fiind ale lor şi încălcând Legea277, L-au condamnat pe Dătătorul Legii. Recurgând cu viclenie la cerinţele Legii, L-au acuzat pe Dătătorul Legii, care le-a cerut să primească poruncile cele

275 Fc. 3,9.

276 Fc. 3,12.

277 Literal: abuzând Legea.

225

desăvârşite. Dar şi aceştia între ei s-au tulburat, deoarece templul s-a golit prin ruperea catapetesmei278, astfel încât prin asemănare s-a făcut cunoscută [realitatea] că Acesta, care pe A dam pentru hoţie l-a condamnat, El însuşi i-a arătat şi pe iudei [drept] tâlhari.

Pe Adam l-a condamnat pentru păcatul său cu moartea trupului; pe aceştia însă i-a condamnat prin iadul cel veşnic al sufletului. Pe Adam l-a înstrăinat de Paradis; pe aceştia i-a înstrăinat de templu. Pe Adam l-a îndepărtat de pomul vieţii, iar pe aceştia i-a alungat de la Legea cea dumnezeiască. îţi mulţumim, Hristoase, deoarece ne-ai dat nădejdea învierii! Fiindcă duşmanul279 se grăbea să ne fure prin două tipuri de moarte: prin Adam ne-a tras la moartea trupului, iar prin iudei a pricinuit necredincioşilor moartea sufletului. Dar Cuvântul lui Dumnezeu, prin prezenţa Sa, le-a transformat pe ambele: moartea trupului, desfiinţând-o prin Pătimirea Sa, şi moartea sufletului, abolind-o prin credinţă, deoarece şi celor necuviincioşi le-a propovăduit pocăinţa. Să încheiem aici cele despre primul tâlhar şi să vedem în continuare însă cine este cel de-al doilea tâlhar, după Adam.

Acest al doilea tâlhar este cel de pe cruce280, care a săvârşit o dublă fărădelege, deoarece a furat viaţa prin moarte şi prin credinţă [a omorât] necredinţa. Adam a furat moartea de la pom, iar acesta prin intermediul lemnului a furat viaţa. Acolo281, rodul pomului a oferit o dublă cunoaştere; şi pe cruce a existat o formă dublă: chipul vieţii şi chipul morţii. Adam a mâncat şi a murit, iar tâlharul a postit şi a trăit; Adam a vorbit şi s-a înşelat, iar tâlharul a tăcut şi a reuşit.

278 Cf Mt. 27, 51; Mc. 15, 38; Lc. 23, 45.

279 Sensul grecescului xqO&î se referă aici în mod cert la diavol.

280 Cf. Lc. 23, 42-43.

281 Se subînţelege aici că este vorba despre imaginea Raiului.

226

Adam, prin viclenia sa, a căzut în neascultare cu Dumne­zeu; tâlharul care credea prin simplitate s-a mântuit. Desigur, şi apărarea lui Adam nu avea imboldul smereniei, fiindcă nu a spus: „Iartă-mă, fiindcă am păcătuit". Mărturisirea tâlha­rului însă a biruit pe diavol, prin smerenie. Pentru aceasta, Adam trăind a murit, în timp ce tâlharul a murit înviind. El a pătruns în Rai prin mijlocul credinţei, în timp ce Adam a fost depărtat din Rai din cauza greşelii. Acolo era cunoaş­terea binelui şi a răului, viaţa şi moartea. Pentru iudei pe cruce era moartea, în timp ce pentru cei credincioşi viaţa veşnică. Pentru Adam, rodul cunoaşterii atârna de pom, iar pentru tâlhar pe cruce era atârnat rodul vieţii, adică Hristos. Adam a mâncat şi s-a supus stricăciunii; tâlharul nu s-a atins şi s-a mântuit de stricăciune.

O, înţelesul cel îndoit! O, fapta cea îndoită a celor doi tâlhari! Aceeaşi faptă a celor doi a avut o urmare contradic­torie. Oricine va vedea că în fiecare dintre cei doi tâlhari sunt prezenţi cei doi pomi. Şi Adam ar fi avut pomul vieţii, dacă ar fi păzit porunca; şi tâlharul ar fi avut pomul cel îndoit, dacă dorea să se apropie de Dumnezeu prin viclenie, dar de vreme ce a părăsit viclenia cea înşelătoare, a alergat cu sin­ceritate la Hristos.

Crucea era lemnul, iar viaţa care exista pe ea era Hristos. Şi în Rai nu firea pomului conţinea viaţa în esenţă, ci o avea pusă înlăuntrul lui de la Dumnezeu.

Adam, dorind să-L vadă pe Dumnezeu care se ascundea înăuntrul lui, şi-a pierdut raţiunea; tâlharul cu atenţie s-a oferit pe sine însuşi iubirii lui Hristos. Adam o avea pe Eva drept instigatoare spre mâncare, iar tâlharul, de asemenea, avea pe un alt tâlhar, batjocoritor282. Însă el a biruit înşelăciunea prin credinţă, deoarece nu a arătat teamă pentru Cel

282 Cf. Lc. 23, 39.

227

pe care-L vedea, ci şi-a ataşat privirea sa de lucrarea Celui nevăzut.

Acestea sunt credinţa şi înţelepciunea. Lucrările lui Adam însă au fost viclenia şi răzvrătirea. Aceste furturi au foloase care revin fiecăruia. Fiindcă unul s-a grăbit în viaţă şi a obţinut ceea ce este scris; celălalt, arătând curiozitate, a intrat în conflict cu Dumnezeu, precum s-a spus mai înainte. Să vedem, deci, mintea cea profetică a tâlharului iubitor de Hristos şi să ne minunăm de înţelesul Sfintei Scripturi.

Cel de-al doilea tâlhar este însuşi poporul, care provine dintre neamurile, care a căzut în multe păcate şi la sfârşit s-a mântuit; care s-a lovit peste tot cu multe rele şi mărturisind pe Dumnezeu s-a eliberat; care trăia viaţa trupească în su­ferinţă şi în clipa morţii sale a dobândit viaţa. Acestui tâlhar s-a spus în mod special: „Ridică-ţi crucea ta şi urmează-mi Mie"283. Fiindcă în mod adevărat de pe cruce tâlharul L-a urmat pe Hristos în Rai. Aşa şi toţi cei care cred în Hristos vor moşteni viaţa prin moartea lor.

Acest tâlhar l-a mustrat pe celălalt tâlhar284. El a arătat, aşadar, ceea ce trebuie să se petreacă în legătură cu cele două popoare, căci creştinii vor mustra pe iudei ca fiind ne­credincioşi. Iudeii până şi astăzi se poartă cu răutate faţă de Hristos, iar pe aceştia, Viaţa, adică Hristos, până astăzi îi îndepărtează285. Şi aşa cum celălalt tâlhar a fost mustrat pentru necredinţa sa, aşa sunt şi iudeii prin faptul că L-au ucis pe Hristos. Noul popor stăpâneşte pe cel vechi, care se distruge din cauza duşmăniei sale.

Acest tâlhar este plin de smerenie. Fără să obosească, el primeşte darurile de la Dumnezeu, fiindcă credinţa nu are nevoie de timp, ci de dispoziţie [sufletească]. Acesta este tâlharul, care a venit în ceasul al unsprezecelea şi a luat preţul

283 C. Mt. 16, 24; Mc. 8, 34.

284 Cf. Lc. 23, 40-41.

285 Literal: se dezgustă.

228

pentru întreaga zi286, fiindcă poporul, care provine dintre neamuri, a urmat pe Hristos în vie când s-a apropiat seara lumii. Viţa este Raiul lui Dumnezeu; cei care se apropie de Rai sunt Sfinţii, Set, Enoh, Noe, Avraam, Moise, Samuel, care ca pe un rod au cules-o în întregime în arşiţa zilei prin silinţele lor. Când s-a apropiat seara, tâlharul a strâns [roadă] într-adevăr şi a fost alăturat plăţii cu aceştia. Să vedem, deci, harul lui Hristos, în care s-au unit acestea care sunt puse în legătură cu dreptatea, fiindcă nimic nu este arbitrar sau părtinitor în prezenţa sa.

Noe a crezut în Dumnezeu, dar prin intermediul desco­peririi dumnezeieşti287; Avraam a crezut, dar în Dumnezeul care i-a vorbit din cer288; a crezut şi Iosif, convins de visurile cele minunate289; şi Iacov a crezut, sprijinindu-se pe binefa­cerile cele văzute290. Dacă cineva îl va pune la mijloc pe Moise, va descoperi că credinţa lui s-a dezvoltat de la multele minuni ale lui Dumnezeu291; şi dacă-i va pune la mijloc pe Isus, fiul lui Navi, pe Judecători, pe Samuel, pe David şi pe toţi împăraţii şi oamenii, care au plăcut lui Dumnezeu, vei vedea că credinţa lor devine desăvârşită prin multele lucrări ale lui Dumnezeu.

De ce s-au petrecut însă acestea cu tâlharul? Fiindcă credea în Dumnezeu, care nu-l strigase din cer, în Dumnezeul care nu dăduse Legea din Muntele Sinai292, care nu pedepsise Egip­tul293, care nu despărţise marea în două294, care nu dăduse pâine din cer295, care nu instruise poporul, care nu nimicise

286 C. Mt. 20,6,9.

287 Cf. Fc. 6,13.

288 Cf. Fc. 12,1.

289 Cf Fc. 37, 5,9.

290 Cf. Fc. 27, 21-29.

291 Cf. Ieş. 3,1-6, 7, 8-13 sq.

292 Cf. Ieş. 31, 18.

293 Cf. Ieş. 7, 12.

294 Cf. Ieş. 14,22.

295 Cf. Ieş. 16, 4.

229

pe cananeeni296, care nu biruise cetatea Ierihonului fără arme297 care nu nimicise atacurile străinilor, care nu se arătase în templu prin intermediul vedeniilor298, care nu acceptase jertfele cu foc ceresc299, care nu vorbise în nenumărate feluri israeliţilor prin profeţi, ci credea în Dumnezeu, Care era răstignit fără de cinste, fără de onoare, pe o cruce asemenea celei pe care era răstignit şi el.

Nu L-a văzut pe Dumnezeu care a întărit cerul300, ci L-a văzut pe Dumnezeu ţintuit pe Cruce; nu L-a văzut stând plin de slavă pe un tron301, ci L-a văzut gol, răstignit cu ruşine; nu a văzut mulţimea de îngeri, ci pe călăii care se avântau îm­potriva Lui, ca să-L omoare; nu a auzit302 imnurile arhan­ghelilor, ci vorbele de ocară ale iudeilor; nu a văzut vreo dinastie celebră, ci a văzut cum [Hristos] este biciuit de către Pilat303; nu L-a văzut că este înconjurat de norii cei plini de slavă, ci că se bucură, pentru cele pe care le suferă din partea cohortei de soldaţi304; nu L-a văzut să poarte o cunună îm­părătească, ci că poartă pe capul său o cunună de spini305; nu L-a văzut să poarte în mână un sceptru împărătesc, ci o trestie306; nu L-a văzut să poarte porfiră luminoasă şi strălu­citoare, ci o haină ponosită307 şi vopsită în [culoarea] sângelui308;

296 Cf. Ios. 3,10.

297 Cf. Ios. 6, 20.

298 III Rg. 8,10-11; II Par. 5,13-14.

299 III Rg. 18, 38.

300 Cf. Fc. 1,1.

301 Cf. Is. 6,1.

302 Deşi originalul grecesc semnalează ouk ddcv („nu a văzut, în tra­ducere) am preferat să redăm aici forma „nu a auzit, dat fiind faptul că imnurile şi cuvintele de ocară nu pot fi văzute, ci auzite.

303 Cf. Mt. 27, 26; Mc. 15,15.

304 Cf. Mt. 27, 27; Mc. 15,16.

305 Cf. Mt. 27,29; In 19, 2.

306 Cf. Mt. 27, 29.

307Literal: zdreanţă, cârpă.

308 Literal: vopsită în sânge.

230

nu a auzit glasul cel demn al împăratului, ci gloata iudeilor care-L batjocoresc309; nu L-a văzut că intră plin de slavă, ca să-L cinstească, ci L-a văzut gol din cauza condamnării310. A văzut pe alţii cum îl lovesc, pe alţii cum îl pălmuiesc, pe unii cum îl batjocoresc şi pe alţii cum îi pun Crucea pe umerii Săi.

Şi cu toate acestea, el nu a şovăit, cum nici nu şi-a întors mintea spre necredinţă, ci cu glas limpede a spus: „Pomeneşte-mă, Doamne, când vei veni întru împărăţia Ta"311. O, tâlharului celui minunat, care a prădat împărăţia cerurilor! O, glasului sfânt, care moşteneşte Raiul! O, credinţă ne­asemuită, care alungi întreaga viclenie a demonului! Ce ai văzut, o, tâlharule, ca să răspunzi astfel? Hristos era om şi ca om era condamnat prin răstignire dimpreună cu tine pe lemnul Crucii, îl vedeai că pătimeşte aceeaşi pedeapsă; îl vedeai cu însăşi ochii tăi că este osândit la aceeaşi moarte cu tine. De unde a venit în tine o atât de mare dispoziţie? De unde a venit o asemenea credinţă? Ai biruit pe iudei şi înţelepciunea lor; ai ruşinat pe învăţătorii de lege în discuţiile lor; ai cunoscut smerenia care a fost propovăduita; ai ruşinat nelegiuirea celor care erau instruiţi prin Lege.

Ascultaţi, aşadar, şi pricepeţi discernământul tâlharu­lui! El mustră pe celălalt tâlhar, care îl ocăra [pe Hristos]312. A spus aceluia: „De ce lupţi împotriva lui Dumnezeu, de vreme ce te găseşti la sfârşitul vieţii tale? De ce arăţi şi te porţi cu nepăsare, comportându-te cu nesocotinţă? Pricepe nelegiurea şi spune-ţi păcatul; gândeşte la fapta noastră şi

309 Cf. Lc. 23,35.

310Cu siguranţă că această referinţă dovedeşte o bună cunoaştere din partea autorului asupra procedurii răstignirii în lumea romană. Este cunoscut că, în cazul condamnării la moarte prin răstignire, cel condamnat era dezbrăcat de haine în momentul flagelării şi răstignirii sale.

311 Lc. 23,42.

312 Cf. Lc. 23,40.

231

vezi că merităm [acestea]. Fiindcă noi în mod drept suntem răstigniţi, deoarece am săvârşit nelegiuiri nenumărate; Acesta însă este nevinovat şi din invidia lor pătimeşte. Nu există însă invidie fără prezenţa virtuţii, după cum şi cei fără de lege invidiază pe cei întocmai cu ei. Chiar dacă era nevinovat, L-au dat la moarte, şi fiindcă i-a mustrat pentru fărădele­gile lor, iudeii nu [L-]au primit [pe Hristos], ca să-i înveţe poruncile lui Dumnezeu...313".

313 Conform însemnării editorului grec, finalul acestei omilii lipseşte.

Cum a intrat în Rai tâlharul, mai înainte de înviere

Cei care resping învierea trupurilor evidenţiază ca o justificare cuvântul „Astăzi vei fi împreună cu Mine în Rai"314, spunând că sufletele se bucură de răsplătiri fără de trup şi că este limpede faptul că nu există învierea trupurilor. Dar atunci, când trebuia să ne nevoim, trupul a primit cea mai mare parte a îndurărilor, însă când vine timpul pentru cununi, numai sufletul este încununat? Nu-l auzi pe Pavel când spune că noi trebuie să ne înfăţişăm în faţa tronului de judecată al lui Hristos ca fiecare să-şi ia răsplata sa pentru toate cele pe care le-a făcut cu trupul315 şi că trebuie ca el, care este muritor, să îmbrace nemurirea?316

De aceea, pentru ceea ce negreşit se va petrece a spus Domnul tâlharului: „Astăzi vei fi împreună cu Mine în Rai", după cum şi altuia i-a spus: „Cel care nu crede în Fiul, a şi fost judecat"317. Iar dacă nu a avut loc încă învierea morţilor, cum nici primirea pedepsei, cum deci s-a şi judecat? S-a judecat numaidecât din cauza păcatului. Şi, de asemenea, [Hristos] spune: „Cel care crede în Fiul s-a mutat de la moarte la viaţă"318. Nu a spus.„îl voi muta", ci „s-a mutat"; despre cele care se vor petrece în mod negreşit, vorbeşte ca şi cum s-au întâmplat. Aşa şi pentru tâlhar a spus mai dinainte cele care se vor petrece în orice caz. Spune despre unul că a şi murit şi că este mort,

314 Lc. 23,42.

315 Cf. II Cor. 5,10.

316 Cf I Cor. 15, 53.

317 In 3,18.

318In 5, 24.

233

chiar dacă [toţi] îl văd că trăieşte319. Şi precum cel care nu are nădejdea vindecării şi este mort pentru doctori, aşa şi tâlharul. Fiindcă nu mai avea posibilitatea întoarcerii spre cele rele, a intrat în Rai prin judecată, nu prin faptă. Aşa şi Adam a auzit: „în ziua în care veţi mânca din pom, veţi muri"320. Cum adică? în aceeaşi zi a murit? Deloc! Fiindcă a trăit nouă sute de ani după acea zi321. Cum deci a spus Dumnezeu: „în ziua aceea veţi muri"? Prin judecată, nu în faptă. Aşa să gândeşti şi despre tâlhar, fiindcă nu era încă timpul răsplătirii pentru fapte. Deoarece Apostolul [Pavel] spune despre cei drepţi: „Şi toţi aceştia, chiar dacă au mărturisit prin intermediul credinţei lor, nu au luat ceea ce le-a făgăduit Dumnezeu, fiindcă Dumnezeu a rânduit ceva mai bun, încât să nu ajungă aceia la desăvârşire fără noi"322.

319 Literal: că respiră, că răsuflă.

320 Fc. 2,17.

321 Cf Fc. 5,5.

322 Evr. 11,39-40.

Cuvânt de început despre Sfânta Cruce şi despre lemnul cel sfânt al Crucii

Aşa este Crucea pentru Sfintele Locuri, fraţilor, după cum a fost pomul cel sădit în mijlocul Paradisului323.

Acel pom a dat fructul vieţii, din acest lemn a izvorât iz­vorul vieţii veşnice; acel pom îşi avea izvorul care se găsea pe lângă el324, ca să fie udat, iar acest lemn a dăruit rod şi din coasta Lui [Hristos] a izvorât izvor de apă şi sânge325. Acel pom era în mijlocul Paradisului326, iar acest lemn a fost înfipt în mijlocul pământului, după cum Profetul David a dat măr­turie despre Dumnezeu, spunând: „Ai făptuit mântuirea în mijlocul pământului"327. Acolo s-a înfipt, aici se săvârşeşte, fiindcă Paradisul a fost creat de Dumnezeu, Crucea însă o suportă ca Om.

Acel pom a dăruit viaţa cea sădită; acest lemn dăruieşte în mod liber viaţa veşnică tuturor celor care o doresc. Acel pom a fost dat numai lui Adam, ca să-l stăpânească; acest lemn al vieţii se găseşte în faţa tuturor celor care-l doresc, ca să se desfăteze. Fiindcă Adam a păcătuit, acel pom a pus piedici ca să fie gustat [din nou]; pe acest lemn al vieţii, prin inter­mediul pocăinţei, imediat au devenit uniţi încă şi cei care păcătuiesc. Acel pom plantat avea rodul spre ajutor pentru viaţa cea veşnică; acest lemn a dobândit ceea ce nu avea, fiindcă în timp ce era stricăcios, a devenit nestricăcios; şi prin inter­mediul credinţei nu mai este lemn, ci izvorul vieţii veşnice. Şi

323 Cf. Fc. 2,9.

324 Cf. Fc. 2,10.

325 Cf In 19, 34.

326 Cf. Fc. 2, 9.

327Ps. 73,12.

235

că Crucea izvorăşte viaţă, însuşi Iisus a spus-o: „Eu sunt învierea şi Viaţa"328. Şi Apostolul a spus că am fost botezaţi în moartea lui Hristos329 pentru viaţa veşnică.

Slavă puterii celei dumnezeieşti a Crucii, fiindcă ne-ai făcut să ne desfătăm de Paradis, arătându-ne viaţa în Hristos! Vai de iudei şi de greci, căci, chiar dacălocuiesc în paradisul cel obştesc, nu disting lemnul vieţii! Vai de iudei, fiindcă, chiar dacă li s-a dat lor pământul lui Dumnezeu nu cunosc rodul vieţii! Vai de iudei, fiindcă sunt orbi şi nu văd mărgăritarul cel de mult preţ, atârnat pe lemnul Crucii]! Vai de iudei, fiindcă, chiar dacă au luat făgăduinţa pământului, nu au recunoscut comoara care era pe lemn, ci au dat-o nea­murilor! Vai de iudei, căci, chiar dacă aveau viţa în stăpânirea lor, lipsiţi au fost de bucuria acestui pom şi ne-au lăsat nouă această comoară, fără să ia nimic! Pentru aceasta, satana nu a încetat să-i batjocorească ca orbi şi neştiutori. Din cauza trândăviei lor au distrus strugurele330; pentru aceasta Dumne­zeu l-a luat de la ei şi l-a dat nouă. A luat viţa de vie şi a dat-o neamurilor331; pentru aceasta, aşadar, a şi dat rod nenumărat.

Cine altcineva este rodul viţei lui Hristos dacă nu voi? După cum toţi sunteţi ca o mulţime, aşa sunt şi strugurii. în sinagogă, Hristos cerea fie şi un singur strugure, dar Profeţii i-au spus Lui: „Toţi s-au depărtat şi în acelaşi timp netrebnici s-au făcut"332. Voi însă ca strugurii cei minunaţi bucuraţi-vă de prezenţa Lui, oferindu-vă pe voi înşivă Lui. Hristos căuta în sinagogă rod, dar sfinţii i-au spus Lui: „Nu există nimeni care să facă binele; nu există nici măcar unul"333. Voi însă având părtăşie la harul lui Hristos, sunteţi cu toţii rod al acestei Vii,

328 In 2, 25.

329 Cf Rom. 6, 3.

330 în mod clar, prin „strugure" se înţelege Persoana Mântuitorului.

331 C. Mt. 21,41.

332 Ps. 13,3.

333 C. Ps. 13, 3.

■ 236

în care a fost sădit lemnul acesta. Şi în cele două Testamente, popoarele sunt rodul şi ogorul lui Dumnezeu. Pe de o parte, şi Apostolul Pavel spune: „Sunteţi ogorul lui Dumnezeu, sunteţi zidirea lui Dumnezeu"334. Pe de altă parte, şi Isaia a spus despre iudei: „Viţa Domnului Savaot sunt urmaşii lui Israel, iar oamenii din seminţia lui Iuda sunt vlăstarul cel nou şi iubit"335.

În această vie a venit Domnul, căutând rodul. Dar însuşi Isaia spune Lui: „De ce cauţi rod în via cea neroditoare? De ce ai pus viţa aproape de deşert, aşteptând struguri? De ce stărui şi aştepţi acestea? De la cei orbi ceri treburile celor pricepuţi? îţi vor da spini în loc de struguri; spini şi buruieni în loc de rod. Deşi tu ai aşteptat [ca viţa] să facă struguri, ea a rodit spini"336.

Iudeii, orbiţi de patimi, nici măcar grija care li s-a dat dinainte pentru vie nu au păzit-o, ci, dimpotrivă, pe toate le-au tăiat şi le-au pierdut din neglijenţă. Pentru aceasta şi un alt profet a spus lui Hristos, care cerea rod: „S-a distrus via din cauza mistreţului din pădure, iar porcul sălbatic a păscut-o pe ea"337. Şi încă mai mult. De vreme ce a venit stă­pânul viei, a uscat smochinul care a stricat via şi după ce a sădit în vie evlavia cea strămoşească, nouă ne-a dat via. A uscat smochinul şi a sădit Crucea în vie. El este Cel despre care profetul Iezechiel a spus că va usca copacul cel sterp şi va face pomul cel verde să scoată vlăstari338. Sau nu cumva oare Crucea a scos vlăstari, care a dat atât de mult rod, fiindcă întreaga Biserică şi popoare, care aparţin acesteia, au fost hrăniţi atât de mult?

334 1 Cor. 3,9.

335 Is. 5, 7.

336 Cf. Is. 5, 2.

337 Ps. 79,14.

338 Cf. Iez. 17, 24.

237

O, putere a Crucii! Lemnul tău a devenit măslin şi viţă de vie, după cum, de asemenea, şi spic şi ogor! Fiindcă rodul, care a înmugurit în ea, este şi pâine, şi vin, şi untdelemn, vărsat la toate neamurile.;

Şi că Hristos este toate acestea, se spune în Evanghelie: „Eu sunt Pâinea care S-a coborât din cer"339; că El însuşi a devenit, de asemenea, şi vin, este scris: „Eu, spunea [Hristos], sunt Viţa, voi sunteţi mlădiţele ei340; Tatăl Meu e lucrăto­rul341". Şi că El însuşi este untdelemnul, spune şi profetului: „Eu însă voi fi în casa lui Dumnezeu ca un măslin roditor"342.

Iubiţilor, mare este taina acestui pământ, fiindcă în trei zile a arătat roadele cele desăvârşite. Vineri a primit sămânţa, iar la numai o zi după a dat spicul cel desăvârşit. Mai înainte cu două zile a plantat această viţă de vie şi a treia zi ea a arătat struguri, imediat oferind vinul cel bogat tuturor pentru desfă­tare. Cu toate că a rodit vinul acesta, minunat este faptul că în continuare el s-a făcut mai bun decât cel precedent: „Fiindcă nimeni, spunea, nu dă mai întâi vinul cel slab, ci pe cel desăvârşit"343. Hristos însă, deşi a venit ultimul, a devenit primul, fiindcă Ioan [Botezătorul], reprezentând Legea [cea veche], a spus: „Cel care vine după mine a fost mai înainte de mine; iar eu nu-L ştiam"344.

O, izvoarele cele nemuritoare, care izvorăsc din acest lemn! Fiindcă tuturor oferă, pe măsura puterii lor, nemuri­rea cea plăcută. Pe de o parte, Pavel spune: „Avem această comoară în vase de lut"345; iar pe de altă parte, răspunzând

339 In 6,51.

340 In 15,5.

341 In 15,1.

342 Ps. 51,7.

343 In 2,10.

344 In 1,31.

345 II Cor. 4, 7.

238

la cuvântul său aş spune că avem comorile acestea în vasele cele de lemn.

Nu are nevoie acest ogor nici de ploi, cum nici de apa cea văzută, cum nici de schimbările cerului, cum nici de starea zilei, cum nici de vremuri, nici de seceta verii, ci precum mana [din pustie], el coace imediat roadele.

Dar ca nimeni să nu tăgăduiască cuvântul, deoarece noi zicem că Hristos este Pâinea şi vinul şi untdelemnul, tre­buie să le confirmăm cu cele spuse şi în Vechiul Testament. Spune, deci, David: „Gustaţi şi vedeţi că bun este Domnul; fericit bărbatul care nădăjduieşte întru El"346.

Veniţi, aşadar, să mâncăm rodul vieţii veşnice a lui Hristos, ca să devenim buni. Fiindcă dacă ne hrănim cu aceste mân­căruri, vom deveni oameni cereşti, în numele lui Iisus Hristos, Domnul nostru, Căruia I se cuvine slavă în vecii vecilor. Amin.

346 ps. 33,8.

Cuvânt de început despre înviere şi despre Sfântul Mormânt

Mulţi care erau consideraţi la început neplăcuţi, au avut în conformitate cu iconomia lui Dumnezeu un rezultat folositor, aşa cum s-a petrecut şi cu Iosif şi cu fraţii lui347, şi cu David, atunci când era persecutat de către Saul348. La fel se petrece şi cu acest loc sfânt; la început, aşadar, mor­mântul învierii a fost asigurat prin peceţi şi prin pază349, iar aceste două lucruri au dovedit învierea lui Hristos.

Vezi această piatră, iudeule? Este mărturie a Celui care aici a înviat din morţi. îngerii au răsturnat această piatră350, pe care duşmanii au pus-o la mormânt ca o pecete. Avem ca martori soldaţii, care au văzut pe cineva cu chip de om, iar piatra cum este dată la o parte.

Dar în mintea mea trec toate cele ce s-au petrecut de la început şi, pe de o parte, găsesc mormântul acesta ca izvor al învierii, iar pe de altă parte, ca piatra cea păzitoare a celor morţi; căci ea a primit pe Dumnezeu, ca să se arate, celor care aveau nevoie, comoara vieţii.

întoarceţi-vă aici mintea voastră şi veţi înţelege adeve­rirea tainelor. Moise, aşadar, cel ce a predat legile, atunci când a ieşit351 din Egipt şi a intrat în pământul lui Madian, a răs­turnat o piatră de la izvor ca să poată adăpa turmele352. Voi sunteţi turmele cele cuvântătoare, iar îngerul, de dragul vostru,

347 Cf. Fc. 45,5.

348 Cf 1 Rg. 24.

349 Cf. Mt. 27, 66.

350 Cf. Mt. 28, 2.

351 Literal: a evadat.

352 C. Ieş. 2,17.

240

a răsturnat piatra cea minunată ca să vă adape pe toţi, dar nu cu apă simţitoare, ci cu băutura cea nemuritoare, pe care o izvorăşte acest loc al învierii.

Veniţi şi beţi băutura cea nemuritoare, a cărei degustare, de vreme ce Hristos a gustat-o, vă duce în ceruri. în mod limpede, deci, şi profetul Isaia, văzând dinainte acestea, a spus: „Toţi câţi aţi însetat, mergeţi şi beţi din aceste izvoare, şi toţi câţi nu aveţi bani, mergeţi şi cumpăraţi fără de bani şi beţi"353. Şi fiindcă aţi văzut în taină izvorul cel adânc ca o fântână, [adică,] învierea lui Hristos, acelaşi [Isaia] spune într-un alt loc: „Scoateţi apă din aceste izvoare ale mântuirii şi beţi"354.

Cine sunt cei care însetează? Voi sunteţi, cei care din cauza însetării aţi străbătut atâta drum. Fiindcă, după cum David ar fi putut să spună despre sfintele locuri, aşa şi unii dintre voi ar spune: „Aşa cum cerbul aleargă cu dorinţă spre iz­voarele de apă, aşa şi sufletul meu aleargă de dor după Tine, Dumnezeul meu"355. De aceea, deci, fiindcă aţi găsit izvoa­rele în această cetate356, aşteptaţi pe Cel care va scoate pentru voi apă din fântânile cele tainice.

Cine sunt, aşadar, cei care scot această apă sensibilă? Suntem noi, cei care am primit învăţătura. Fiindcă apa acestui izvor tainic este, deci, Sfânta Scriptură, iar ciubărul357 este propovăduirea noastră, să purtăm în faţă propovăduirea cu­vântului dumnezeiesc.

Aici este locul de predicare al îngerilor, fiindcă din acest loc au vorbit Apostolilor, spunându-le: „Nu căutaţi pe Cel viu între cei morţi;a înviat, nu este aici"358.

353 Is. 55,1.

354 Is. 12,3.

355 Ps. 41, 2.

356 Fiind vorba despre Sfântul Mormânt, este evident aici faptul că Sfântul Efrem se referă la cetatea Ierusalimului.

357 Literal: cada.

358 Lc. 24, 5-6.

241

O, tainele cele nemuritoare! îngerii au fost puşi ca mar­tori ai învierii, fiindcă profeţii nu au fost crezuţi de către iudei. Mulţimea soldaţilor păzea mormântul, iar saducheii credeau că mărturia îngerilor va fi considerată drept mincinoasă. Paznicii erau împotrivă, după cum saducheii cu uşurinţă spuneau minciuni, înspăimântaţi [fiind] de pedeapsă, căci au ucis Bărbat nevinovat, prin răstignire. Au încercat, deci, să ascundă adevărul de Apostoli, ei care încercau să lucreze împotriva lor.

Iată, deci, întregul adevăr, adică nimeni să nu-i aibă drept martori pe adversarii lor; fiindcă atunci când adversarii susţin [cauza] nu mai există investigare. Jos se găseau şii giulgiurile, deoparte, de asemenea, şi mahrama, care ar fi fost mai sigur un ştergar; fiindcă aşa este numită mahrama de către iudei. Oare gol L-au luat pe Hristos, cei care L-au furat? Sau oare cei care se grăbeau să-L fure, dacă, desigur, L-au furat, ar fi întârziat ca să-i scoată hainele ca după aceea din nou să-L îngroape?

Cum, deci, se susţine ceea ce saducheii cereau paznicilor să spună: „Spuneţi că ucenicii Lui au venit, în timp ce noi dormeam, şi L-au furat; iar noi îl vom îndupleca pe dregători?359

Care a fost, deci, motivul pentru care giulgiurile au fost găsite în mormânt, dacă nu cumva pentru a arăta că cei care înviază din morţi nu au nevoie absolut deloc de hainele celor de pe pământ? Dar voi prezenta şi mărturia pe care fericitul David o spune despre Hristos, că atunci când va învia va purta îmbrăcăminte cerească: „Domnul împărăţeşte, întru podoabă S-a îmbrăcat"360. Că acest cuvânt a fost profeţit pentru învierea lui Hristos este limpede, deoarece după înviere, [Hristos] a spus: „Mi S-a dat toată puterea în cer şi pe pă­mânt"361.

359 Mt. 28, 13-14.

360 Ps. 92,1.

361 Mt. 28, 18.

242

Purtând, aşadar, podoabă împărătească, a dispreţuit nimicnicia hainelor pământeşti. De ce însă giulgiul era la o parte, separat de mahramă? Fiindcă în acesta se vedea do­vada preoţiei, deoarece pe cap se oferă harul Duhului Sfânt. Giulgiul descoperă, deci, cele două rânduieli la înmormân­tarea Mântuitorului: rânduiala poporului şi rânduiala preoţilor, fiindcă au o lucrare specială.

Le-a lăsat, dar, pe acestea în mormânt, nu numai ca să fie un indiciu al învierii Sale, ci şi pentru binecuvântarea noastră în Biserică. Aşa cum Ilie, atunci când a fost ridicat [la cer], a aruncat cojocul lui Elisei ca să-i fie spre ajutor362, în acelaşi fel şi Hristos, când S-a urcat la ceruri, a lăsat veşmintele Sale Apostolilor, ca împreună-moştenitori ai harului. A lăsat giul­giul şi mahrama Apostolilor, pentru rânduiala Bisericii.

Să vină piatra ca un martor al învierii. Aşadar, de ce somn adânc au fost stăpâniţi paznicii care dormeau la vremea în care piatra a fost îndepărtată de la gura mormântului? Aveau nevoie de caznale şi cârlige, de dălţi şi de diferite unelte din fier, ca să poată da la o parte piatra, care era blocată cu pene.

Cum, deci, se susţine cuvântul: „De vreme ce ucenicii Lui au venit, L-au furat şi au fugit"363? Eu însă vă dovedesc şi din Vechiul Testament despre această piatră, că va deveni un martor mare, astupând (gurile] duşmanilor] în nume­roase feluri. Fiindcă şi Iacov a uns cu ulei piatra364, fără să arate nimic altceva decât alegerea celor care vor deveni martori ai pietrei. Şi Moise, în pământul Madian, a fost slăvit de către piatră365, care a dat mărturie că el are putere împărătească. Şi Samuel a spus că, pe această piatră, Dumnezeu S-a făcut

362 C. IV Rg. 2,13.

363 Mt 28, 13.

364 Cf. Fc. 28,18.

365 Cf Ieş. 17, 6.

243

ajutorul nostru; şi a numit această piatră Eben-Ezer, care se tâlcuieşte „Dumnezeu ne-a ajutat nouă"366.

Dacă Vechiul Testament pune, deci, în mijlocul mărturiilor chiar şi pietre, acum şi piatra este mărturie a calomniei saducheilor, deoarece patriarhul Iacov spunea lui Laban: „Acest munte să fie martor"367. în chip adevărat şi noi să spunem iudeilor, că dacă nu au crezut că Hristos S-a ridicat la ceruri, iată, martor este şi muntele înălţării, de pe care [Hristos] S-a ridicat la Tatăl Său, de vreme ce i-a părăsit pe Apostoli368.

Nu scap din vedere şi o altă taină care se ascunde în piatră, fiindcă chiar dacă era asigurată cu peceţi, ea a devenit martor împotriva duşmanilor, care aduc obiecţii împotriva ei.

Cine, oare, nu se va dezgusta de poporul cel necredincios al iudeilor, fiindcă în toate cele pe care le cercetează sunt de acord dar nu le cred? Cine, deci, nu se va îndepărta de ei, văzându-i că înaintează în răutate şi că devin fără de minte faţă de evlavie? După cum spune despre aceştia şi profetul Ieremia: „Sunteţi înţelepţi numai în a face răul, dar binele nu ştiu să-l facă"369.

Voi, iubiţilor, având temelie în credinţa noastră cea sfântă370, credeţi că locul învierii lui Hristos este izvor de mărturie, având tălmăcirea la care ne-am referit drept mare argument. Fiindcă potrivnicii noştri nu au înţeles că se îndepărtează, ca robii care pregătesc răsturnarea stăpânilor lor. De aceea, deci, au fost respinşi de la odihnă, în timp ce noi am fost primiţi.

După cum lui Isaia, desigur, aşa şi nouă ne spune Dum­nezeu: „Tăceţi înaintea Mea, ostroave multe"371; dar în insule

366 I Rg. 7,12.

367 Fc. 31,48.

368 Cf. Mt. 28,16; Fapte 1, 2.

369 Ier. 4, 22.

370 C. Iuda 20.

371 Is. 41,1; 45, 16.

244

nu locuiesc iudeii, ci neamurile [idolatre]. Şi fiindcă glasul lui Hristos s-a adresat popoarelor harului, şi David a spus: „Domnul împărăţeşte; să se veselească insule multe"372.

Desfătându-ne noi cu adevărat, prăznuind începutul învierii noastre, să-L slăvim pe Dumnezeu, Căruia se cuvine slava în vecii vecilor. Amin.

372 Ps. 96,1.

Fragmente (II)

însă vameşul departe stând373....

Dacă năzuieşti la o viaţă dreaptă, luptă cu modestie, căci în afară de aceasta nu se întăreşte viaţa cea dreaptă.

Călătorul care a pierdut începutul drumului se rătăceşte într-o ţară străină şi cel care s-a îndepărtat de drumul celor smeriţi nu va aşeza cortul său în tabăra sfinţilor. Să faci toate faptele tale cu modestie şi aşa se va ridica la cer roada ta, căci mândria seamănă foarte mult cu copacul cel înalt, care a putrezit pentru totdeauna şi crengile sale s-au rupt şi cine urcă în acesta se zdrobeşte de la înălţime.

Despre Naşterea Domnului

în strălucita lună a mărţişorului374 a avut loc întruparea fructului celui luminos şi a luminii celei dumnezeieşti. atunci întunericul alerga repede, însă nu a putut să întunece luminoasa întrupare. în luna decembrie s-a înfăptuit Naşterea Luminii, care a risipit întunericul nostru. Şi în luna aceasta, în care întunericul ne părăsea, a răsărit pentru noi Lumina cea de biruinţă. Luna întrupării Sale a tâlcuit nouă chipul, pe care Moise l-a arătat prin intermediul cărţilor375, iar luna Naşterii Sale în acelaşi fel ne-a arătat taina376-377.

373 Lc. 18,13.

374 Am redat grecescul SavOucâ prin numele popular de „mărţişor", deoarece corespunde denumirii greceşti a lunii martie, lună în care Bise­rica Ortodoxă prăznuieşte Buna Vestire (25 martie).

376 Cf. Ieş. 12.

377 Înţelegem aici taina întrupării Cuvântului lui Dumnezeu (n.cd.grec).

INDICI

Indice de referinţe scripturistice

Vechiul Testament

Facerea 1.1- 229

1.11- 51

1,26 -142

1. 20 - 51

1,31 - 222

2, 9 - 58, 234

2,10 - 57,234

2,13 - 57

2,16-17-221

2, 17 - 34, 233

3.1- 6-29

3,6 - 34, 35,221

3.9- 224

3,12 - 35,224

3,13-35

3,19 - 34,221

3. 21 -158

3. 22 - 222

3,22-23 - 221

3, 23-24 - 22

4.1- 22

4.1- 2 - 22

4.3- 22

4.4- 22

4, 6-7 - 23

4, 8 - 21,158, 214

4, 9 - 32,158

4.10- 33,79

4, 11 -158

4.12- 33 4.15- 158

4.17- 160

4. 23- 160

5.5- 233

5.18- 160

5,22 - 221

5. 23 - 221

5. 24 -160,161

6,2 -162

6.5- 36

6.8- 36

6,9 - 36,214

6.11- 12-36

6.12- 13 -162

6.13- 228

7,10-162

7,21 -162

7. 23- 36

9,23 - 214

10.8- 11-116

11,26-29-155

12.1 - 37, 228

12,1-3-194

12,1,4 - 61

12.7- 61

13.15- 16-39

15.7- 156

15.8- 156

15,13 -157

16.1 - 48

16,11-48

250

17,4-40 23,4-63

18-37 24, 2 -155

18,12 - 38 24, 20-215

18,12-13 - 38 25,10-77

18,14 - 38 25,22 - 55

18,17-68 25, 26 - 55

18, 20-68 26, 13 -194

19,1-5 - 69 27, 27-29 - 77

19,2-3 - 214 28,18 - 242

19, 9-11 - 69 29, 20-214

19,12-13 - 69 29, 27-28 - 214

19,14 - 69 31, 19-96

19,15-69 31, 48 - 243

19,16-70 32, 1-2 - 77

19,17 - 70 32, 28 -194

19,21-22-70 32, 29 - 78

19,22-70 35, 18 - 80

21,6-38 35, 19 - 77, 79

21,7-38 37,2-75

21,12 - 61 37, 4-76

22,4 - 55, 37, 5-9 - 75

22,1-39 37, 5, 9 - 228

■ 22, 2 - 39, 46,61 37, 8 - 74, 96

22, 3 - 43, 63 37,11-76

22,5 - 42,43,56,113 37, 12 - 76

22, 6 - 42, 43, 64 37, 13-78

22,7 - 42,43,49,64,113 37, 13-14 - 73, 76

22, 7-9 - 214 37,14 - 83

22,8 - 44,64 37, 15-17-76

22, 8-9 - 56 37,18 - 73

22,9 - 43. 37, 20 - 73

22,9-10-65 3721-29 - 228

22,10-43 37, 23 - 76

22,11-65 37, 24 - 78

22,11-12-45 37, 25 - 79

22,11-13-77 37, 25-28 - 73

22,12 - 48, 65 37, 27 - 79

22, 13-43,45, 46,51,53,67 37, 28 - 73, 79

22,16-17-45 37, 31-32 - 82

22,17-77 37, 33 - 82

22, 19-59 37, 35 - 83

251

37,36-84

39.5- 84

39.6- 84

39, 7-85

39, 9-86

39.12- 73, 87,192

39.14 - 88

39,17-88

39, 20 - 73, 88

39, 21 - 74, 88

39,21-22-88

40.1- 4-89

40, 5-89

40, 6-89

40, 7-89

40, 8-89

40, 9-22 - 89

41, 14-74

40.14- 15-89

40, 20-22 - 90

40, 23 - 90

41,1 - 90

41,8-90

41.12- 90

41, 14-90

41.14- 90

41.15 - 90

41.16- 91

41.17- 24-91

41, 25-32-91

41, 25-36 - 74

41, 33-36 - 91

41, 39-41 - 91

41, 42 - 73

41, 43 - 74, 91

41, 53-54 - 92

42.1- 2-92

42, 3-92

42, 7-92

42, 9 - 92, 97

42,11-93

42,13-93

42,19-20-93

43.5- 93

43.6- 93

43.10- 13 - 93.

43,25-93

43,26 - 93

43, 27- 93

43. 29- 94

43,30 - 95

43,33-95

44.1- 3 - 95

44.4- 6-96

44.7- 8 - 96

44.10- 13 - 96

44,12 - 96

44.15 - 97

44.17- 97

44.18- 34 - 98

45.1- 98

45. 2- 5,9-98

45.4 - 74,75

45.4- 5-99

45.5 - 239

45.15 - 98

45,24-25 - 99

46. 29- 99

46.30- 99

49.9- 214

49.10- 177

Ieşirea

1, 22 -155

2,17-239

3.1- 6,7,8-13 - 228

2, 20-21 -123

3. 2- 192

4. 21- 22 -192

4. 22- 162.

7-12 - 228

12 - 245

252

13,19 -192

14, 22 - 228

14,26-28 -155

14, 29 -155

16,4 - 208, 228

16,13-53

17, 6 - 52, 53, 208, 242

17.12- 13 -157

20, 25-50

23, 7 -143

24,12 -156

31,18-214,228

32, 21 -141

32,22 -141

32, 26-29 -141

34,28 -156

34,29-193

34,30,35-174,177

Leviticul

10,3 -140

22,1-3-140

Numerii

11,5-208

17, 8 -192

24,17-160

25.7- 214

25.7- 13 -140

Iosua

3,10 - 229

3,15-16-193

6, 20 -193, 229

6,25-202

7,1 -140

10.12- 13-193

Judecători

11, 30-39-50

15,19 - 53

IRegi

i, 10-11-194

2,12-17-136

2,24 -136

2, 22-25-135

2,23-136

2, 23-25 -135

2, 24-136,140

2,31-34-138

3.1- 18-139

3,18-140

7,12 - 243

10.1- 214

15,35-159

16, 13-214

24 - 239

27.1- 7-123

III Regi

8,10-11-229

17,1 - 100

17, 3-6-101

17,7-101

17.9- 101, 103, 123

17.10- 103

17.11- 103

17, 13-104

17, 14 - 140

17, 15-104

17, 17-104

17, 18-104

17,11 -105

17, 23 -106

17, 24 - 106

18, 1-106

18, 38 - 229

18,40-106

18, 41 - 106

IV Regi

2, 11-160, 161

253

2.12 -175

2.13 -106, 242

2,14-214

2,21 -106

6,33 -133

II Paralipomena

5,13-14-229

Iov

1.5- 141

1.12 -163

1.18- 19-118

1. 21- 22-214

1. 22- 118

2,10-163

5,17-18-137

Psalmi

6,7 -145

7.9- 96

7.10- 86

11,2-146

13, 3 - 146, 235

17,10 - 24

21.18- 175

21.19- 175

24.15 -145

32.15 -199

33, 9 - 238

34.5- 13

37, 7 -145

37,22-13

41, 2 - 240

41, 4 -145

43,19 -132

50.13 -13

51, 7-237

57, 4-31

68,11-12-145

68, 25 -175

73.12 - 234

77,24 - 208

79.14 - 236

87.4 -175

91.15 -136

92.1- 241

96,1 - 244

101.10- 145

102.13 - 70

102.15 -151

106,43 -144

109.1- 182

118,101 -145

138,22-153

144.13 -141

146,8-170

148.5- 51

Isaia

1,11-66

5.1- 2-205

5. 2- 236

5.7- 236

5,12-152

6.1- 229

7,9 -135

11.10- 56

12,3-240

14,9-181

17.13 -13

29.5- 13

38.5 -121

41.1- 243

45,16 - 243

52.5- 142,143

53.7- 46

55.1- 240

Ieremia

1.5- 172.

4,22 - 243

45,6-214

254

II Macabei

8,13-215

Istoria Susanei 62 -194

Osea

13,3-13 Miheia 5,5-116

Plângerile lui Ieremia

4,16 -132

5,12-13 -132

Iona

1,3-107

Iezechiel

1,1-215

1,15-21-205

17,24 - 236 18,23-66,122

Daniel

1,2-132

1.5- 133

1.6- 133

1,12-133

1,16-133

1,19-134

3,23-215

6,8-215

8,17,19,26-59

1.3- 4-107

15-107 2,2-107

2,11 - 107,108

3-214

3.4- 107,109,112

3.4- 6-108

3, 5 -107 ■

3, 5-6 -107

3,7-110

3,10-107

4.6- 52,53

4.7- 123

4.9- 127

4.10- 123

4.10- 11-128

înţelepciunea lui Isus Sirah

9,13 - 71

13,13-71

34,22-154

Noul Testament

Matei

1, 6-11-156 2,9-168,179

2,11-179

1,17-156 2,12-168

1,18-48 2,14-179

1,23-210 2,15 -179

2,1 -167 3,15-179

2,2-167,169 3,17-179

2, 3-5 -168 4,2-179

2,8-168 4, 11-179

255

4.19- 153

5, 4-6 -145

5.5- 57

5,16 -142

6,9-142

6, 24 -152

7.6- 153

8,12-211

8, 24 -180

8, 25 - 220

8, 26 -180

8,31-32-163

9.6- 7-216

9, 13-185

10,34-58

10, 52 - 220

11,5-216

11. 28- 153

12, 29-204

12,32-154

12, 36 -151

13,45-46-185

14,10 - 215

14,17,20-22-180

14.19- 179

14, 20-216

14, 29 - 217

15, 31 - 220

16.13- 172

16.14- 172

16.18- 176

16.19- 176, 218

16, 24 - 227

16. 28- 171

17.1- 2-171

17. 2- 173

17.3- 174

17, 4 - 175,176

17.5- 173,176,177,178,183

17.6- 176,177

17.7- 177

17.8- 176

20,6,9 - 228

20,21-218

21,7-42

21.9- 42;

21,18-19 -131

21,35-143

21,38-73

21.41- 235

22. 29- 36

24. 29- 210

24.30 - 75

24.41- 57

25.31 - 75

26,6 -191,197

26.10- 13 - 200

26. 26 - 219

26. 27 - 205

26,39 - 49

26,50-180

26,56 - 220

26,59-63 - 53

26,67-181

26,70,72,74 - 219

26,72 - 219

27,2 - 204,210,215

27,11 -181

27,19 -181

27,24 – 216

27. 26 - 216,229

27. 27 - 205,213,229

27. 28 - 218

27,28-30 - 213

27. 29 - 204,205,210,218,

27.33 - 43

27.34 -181,208,218

27,35-181,210

27,36 - 210

27,38-181

27.45 - 214,217

27.46 -181

256

27,48 - 218

27,51 -181, 225

27.51- 52-181, 217

27.52- 53 - 56

27,60 - 73, 210

27,66 - 239

28,2 - 239

28,6-210

28,13 - 242

28,13-14 - 241

28,16 - 243

28,18 - 241

Marcu

3,5-216

5,12-13-163

5, 29 - 217

6,27 - 215

6,43-216

8,34 - 227

9, 4 -174

9.7- 173

11,9-42

12.7- 73

12, 24 - 36

13,25-210

13, 26 - 75

14,3 - 191,197

14, 50 - 220

14, 68, 70, 71 - 219

14, 68,72-219

14, 71-219

15,1-215

15.15- 229

15.16- 229

15.17- 218

15.19- 74, 218

15. 20- 210

15, 22 - 43

15,27-181, 218 5,33,38-217

15, 34 -181

15, 36-208,218

15, 38 - 225

15,46-210

16,6-210

16,19-210

Luca

1, 27-178

1, 28-31 - 38

1, 32-178

1, 34 - 38

1,41 - 38

1, 43, 44 - 169

1, 43-169

1,44-55

2,7-38,170, 179

2,11-169

2.13- 14-169, 179

2,14 - 56

2,16-179

2, 21 -179

2,28-179

2, 29 -179

3, 38-160, 162

4,18 - 202

5, 27-13

5, 32-13

6, 25-152

7.14- 15-216

7,22-216

7,36-180

7, 38 -198

7, 39 - 201

7, 40-42 - 201

7, 43 - 202

7, 43-47 - 202

257

8, 32 -163

8,44 - 217

9, 3 -157

9,30 -174

9,35 -173

11. 27- 179

12,29-30 -145

12,49 - 58

13, 24 -145

15,10 -126

15.18- 19-12

15,20 -13

17. 28- 29-71

18.13 - 219, 245

18.43 - 220

19,27 - 75

20.14 - 73

21,26 - 210

21, 27 - 75

22.19- 219

22,41 - 43

22.42- 50

22,51 -181

22,57,60 - 219

22,63 - 210

23.33 - 43,181,210

23.34 - 48,53,181

23.35 - 230

23.36 - 208, 218

23.39 - 226

23.40 - 230

23,40-41 - 227

23, 42 - 218, 219, 220, 230, 232

23.42- 43 - 225

23.43 -13,181,220

23, 44-45 - 181, 207,217

23, 45 - 207, 225

23, 53 - 73, 210

24, 5-6 - 240

24, 6 - 210

24, 43 -182

Ioan

1.1.3.14- 183

1.14- 46

1.17- 153

1,31-237.

1, 48 -157

2.1- 157

2. 2- 179

2,7-9 - 217

2.9- 179.

2.10- 237

2.15- 150

2.18- 154

4.6- 147

4,10 -180

4,18 -180

5,24 - 232

6.37- 153

6,51 - 237

7.37- 187 8,12-153.

8,49-144

8,56 - 47,49,67.

9.6- 215

9.7- 220

10,11-153

11, 25-235

11, 35-180 11,39,44-180 11,44 - 216,220

12.13- 42

12.13- 14 -180

12,14 - 42

12,32-56

13,25-175,182,219

14,6-153

15,1 -186,237

15.5- 237

16,20 -145

17.5- 173

18.6- 180

258

18, 17,25,27 —219

18,22-180,205

18, 23 - 206

19,1 - 210, 216

19,2-218,229

19, 6 - 215

19.17 - 42,43

19.18 -181, 210, 218

19, 24 -181

19,29 - 208,218

19,34 - 43,181, 234

19,42 - 73,210

20.19 -182

20,22 -181

20. 27- 182

20. 28- 182

21,11 -182

21,20-175

Faptele Apostolilor

1,2 - 243

1,9-74

1, 9-10-182

2,31-74

3.15 -143

5.3- 10-137

9.15 -150

20, 22 -151

20, 31 -150

20, 35 -151

21,13 -151

Romani

2.5- 151

2.6- 151

2,23-143,145,151

2, 24 - 142,143

5, 6 - 208

6.3- 235

12,1 - 46

12,10 -149

12, 12 -149

I Corinteni

3.9- 236

4,15 -137

5, 5 -137

9,24-27-151

10.1- 2-155

10.7- 147

10,11-71

11.1- 146,148,149

11,25-158

15,53-232

II Corinteni

4.7- 237

4, 18-53

5,17-153

5.10- 232

5.17- 153

6, 4-7 -149

8,9-169

11,23-27-150

12, 4-57

12.7- 163

Galateni

5, 4 -153

6,5-58

Efeseni

2,14 - 56

4.17- 18-148

4, 25-29-148

4, 29-148

4,31 -148

5,1 -149

5,3-4 -149

5.18- 149

259

6,4-137

Evrei 6,17-58 8,1-170

9,4-192

Filipeni 1,10-50

2,8-210 11,17-49

3,14 -151 11,39-40 - 233

12,29-169

Coloseni

1,14-154 13,1 -149

3,9-10-153 I Petru

1,8-55

I Tesaloniceni 1,17-68

4,17 - 57 4,5 - 210

5,3-71

5,14-17 -149 4,8-154

5,23-57 II Petru

2,14-68

I Timotei 2,19 - 68

3,16-210 I Ioan

II Timotei 2,11-154

4,1 - 210 2,15 -150

4, 4 -144 2,18 -154

3,15-154,155

Tit

2,12 -149 4,6-147

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu