PATERICUL MARE

PATERICUL MARE APOFTEGMELE PĂRINŢILOR PUSTIEI COLECŢIA TEMATICĂ

PATERICUL MARE

APOFTEGMELE PĂRINŢILOR PUSTIEI COLECŢIA TEMATICĂ

Traducere, introducere şi note

Pr. Prof. Constantin COMAN

Editura Bizantină

Ilustraţie copertă:

CuVioşii Patericului (detaliu) mănăstirea Suceviţa

Copertă: Maria Coman

Ilustraţii interior: Mihai Coman

Corectură:

Pr. Sorin Tancău; Viorica Dumitreco

Concept interior şi tehnoredactare: Tudor Coman

Redactor:

Sabin Preda

Traducere din limba greacă după To Miya Tspov-mov. OsparLKr EuÂAoyij. EiuaycoyTj-Kelpevo-METâippaarieoAta. EkSoot] I. HouxaoTqpîov to Feveoiov rtţ Qeotokou, navopapa 0 CoaaĂoviKr;

Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale a României Patericul Mare trad.: preot prof. dr. Constantin Coman. bucureşti: Editura Bizantină, 2016 ISBN 978-606-8112-32-9

I. Coman, Constantin (trad.)

28

Difuzare prin Editura Bizantină, Bucureşti, Strada Macedoniei nr. 18, sector 1, Tel. 0751166118, Fax. 0213108607 Comenzi: tudor@editurabizantina.ro www.librariabizantina.ro

Copyright© Editura Bizantină

Părintelui Hariton din pustia Athonului, cu metanie

NOTA ASUPRA EDIŢIEI

Colecţia tematică a Apoftegmelor Părinţilor pustiei ziceri, sentinţe, scurte istorisiri ale şi despre monahii din pustia Egiptului, sec. IV-V d.Hr. se publică acum pentru prima dată în limba română, cu traducere integrală făcută după originalul grecesc, introducere şi note. Monument literar cu o istorie de peste 1.500 de ani, aparţinând pa­trimoniului universal, cea mai răspândită şi populară car­te după Biblie, prezentă şi lucrătoare neîntrerupt în Viaţa Bisericii şi a creştinilor până astăzi, Apoftegmele Părinţilor pustiei au circulat de la început (sec. al V-lea) în două vari­ante: Colecţia alfabetică şi Colecţia tematică.

Colecţia tematică este cea mai completă colecţie a Apof­tegmelor Părinţilor pustiei, însumând un număr aproape dublu de apoftegme faţă de Colecţia alfabetică¹, lucru pen­tru care a şi primit denumirea de Patericul Mare².

Colecţia alfabetică aşază apoftegmele pe autori şi au­torii în ordinea alfabetului grecesc, începând cu Avva Antonie cel Mare şi sfârşind cu Avva Or (Omega, ultima literă a alfabetului grecesc). Având în vedere că ordinea literelor alfabetului grecesc este mult diferită de ordinea

¹ Colecţia alfabetică însumează aproximativ 1.000 de apoftegme (nu­mărul variază uşor în funcţie de ediţie), iar Colecţia tematică (Ediţia Tesalonic) însumează aproape 2.000 de apoftegme.

² „A fost preferat acest titlu deoarece versiunea tematică conţine toate apoftegmele Părinţilor pustiei" [To MsyarspovriKOv. 0 PcmKr) ZvĂXoyr. EioayaYri-KLpvo-MTâcppaari-ZxoLa. EkSoch] I. HovxaoTTipiov to fEVEoiov xrţ Qeotokou, Ilavopotpa 0 EcraaĂovucr);, Topoţ A, p. 25).

10

alfabetului românesc şi că niciun editor român nu a reaşe­zat autorii după alfabetul românesc, ordinea alfabetică în ediţiile româneşti este aproape în întregime răvăşită, pierzându-şi în mare parte funcţia ei iniţială³.

După toate probabilităţile, aşezarea într-o colecţie alfabetică a reprezentat o primă şi cea mai la îndemână formă de a pune ordine în mulţimea deapoftegme care au circulat şi s-au transmis pe cale orală o bună perioadă de timp. Este de presupus că apoftegmele care proveneau de la un anume avvă, mai ales cei mai cunoscuţi, precum Avva Antonie sau Avva Pimen, sau Avva Arsenie etc., să fi fost adunate în scris la un loc şi să fi circulat sub numele respectivului avvă. Întrucât circula şi un mare număr de apoftegme anonime, cei care au alcătuit colecţia alfabetică au adăugat la sfârşit şi o colecţie a acestora, aşezate într-o ordine tematică. Este evident că aceasta avea să devină foarte repede punctul de pornire pentru realizarea colec­ţiei tematice propriu-zise, care va redistribui tematic, de data aceasta, toate apoftegmele.

Colecţia tematică reprezintă evident o etapă superi­oară de sistematizare a apoftegmelor, părăsind criteriul

³ Douăsprezece litere din cele douăzeci şi patru ale alfabetului grecesc îşi au un alt loc în alfabetul românesc, nefiind vorba doar de a schim­ba câteva locuri, ci litere care se află ultimele într-un alfabet şi prin­tre primele în celălalt, ca să nu mai spunem că în ediţia românească avem două litere de câte două ori, pentru că sunt scrise diferit în limba greacă, dar transcrise la fel în română (Theta şi Tau prin T, Omicron şi Omega prin O). Astfel, în ediţiile româneşti, după litera A (Antonie etc.) avem litera V (Visarion, Veniamin etc.), transcrierea literei greceşti Beta, citită la noi Vita. Urmează litera Gama, a treia în alfabetul grecesc (Grigorie, Ghelasie etc.) înainte de litera D şi E, pentru ca după E să avem litera Z (Zenon, Zaharia); T (Theta) este înainte de I, C (Kappa) este după I şi înainte de L, X este între N şi O, pentru ca să terminăm al­fabetul cu F, H, P, S şi O. Aşa încât ediţia românească nu poate fi decât cu greu numită colecţie alfabetică şi folosită ca atare, decât dacă învăţăm ordinea din alfabetul grecesc.

11

alfabetic⁴ în favoarea celui tematic, mult mai elaborat, mai funcţional şi, prin urmare, mai folositor. Dacă aşezarea în ordinea alfabetică nu a reprezentat o mare dificultate, sis­tematizarea tematică va fi fost un proces mult mai com­plex, în încercarea de a conferi o anume coerenţă şi mai ales o cheie de lectură unitară unui material bogat şi di­vers, dar destul de puţin elaborat la început, după cum se „plâng” în Prolog părinţii alcătuitori ai Colecţiei tematice: „...multe din aceste cuVinte şi izbânzi ale Sfinţilor Bătrâni au fost istorisite, în vremuri diferite, în cuvânt simplu şi nelucrat, un singur scop având în vedere: să fie de folos celor mulţi"⁵. Părinţii menţionează motivele ce i-au deter­minat spre acest lucru şi scopurile urmărite: „Deoarece istorisirea multora era neclară şi neîngrijită şi pricinuia anumită greutate minţii cititorului, acesta neputând să re­ţină cu memoria înţelesul fragmentat şi răspândit în carte, am purces pentru el la expunerea lor pe capitole. Prin gru­parea cuVintelor asemănătoare şi aşezarea lor într-o ordi­ne, ele dau celor care vor folosul gata pregătit şi lucrător. Căci nu este spre puţin îndemn cuvântul oferit într-un glas din partea mai multor persoane Virtuoase"⁶. Dacă benefi­ciul ediţiei alfabetice este acela de a pune pe cititor în rela­ţie cu marii Părinţi ai pustiei, privilegiul colecţiei tematice este acela de „a pune în valoare principale pârghii ale unei pedagogii duhovniceşti"⁷.

Avem, aşadar, o ordine logică a celor douăzeci şi două de capitole, precum şi o ordine a apoftegmelor în fiecare

⁴ Criteriul alfabetic este păstrat parţial în distribuirea apoftegmelor în fiecare capitol. Avva Antonie va deschide şirul de apoftegme la o temă sau alta, urmat de Avva Arsenie şi de ceilalţi, care oferă apoftegme aso­ciate temei respective.

⁵ Prolog 3.

⁶ Prolog 4.

⁷ J.C. Guy, s.j. Les Apophtegmes des peres. Collection systematique. Chapitres I-X., Sources Chretiennes, Nr. 387, p. 32.

12

capitol în parte. Nici împărţirea în capitole nu este „za­darnică sau întâmplătoare" şi nici „înlănţuirea acestora", cum spun înfăptuitorii ei. Criteriile au în vedere un par­curs în patru etape sau niveluri, întrucât este vorba de un urcuş. Prima etapă (cap. I-IV) începe cu îndemnurile şi motivarea monahilor spre înaintarea în desăvârşire, la care se adaugă „cele particulare şi practicate la început de monahi: liniştirea (isihia), privegherea cu zdrobire de ini­mă şi înfrânarea. Etapa a doua (cap. V-XIII) marchează un alt nivel şi „descrie treptat pe cele mai desăvârşite": lupta cu duhul desfrânării, neagonisirea, răbdarea şi bărbăţia, a nu face nimic spre arătare, a nu judeca pe nimeni, du­hul deosebirii, trezVia, rugăciunea neîncetată, primirea de străini. Etapa a treia (cap. XIV-XVII) „înaintează la cele de folos comun, cele ce unesc şi desăvârşesc pe cei ce sunt împreună şi dau conţinut Vieţii de obşte": ascultarea, smerenia, a nu răspunde răului cu rău, iubirea. în fine, ultimul nivel (cap. XVIII-XIX) îl reprezintă darul vederii cu duhul şi cel al facerii de minuni, care „sunt mai cu­rând daruri ale lui Dumnezeu, decât strădanii ale oame­nilor", împreună cu care „nu va greşi cineva dacă va nu­măra”: înstrăinarea desăvârşită de oameni sau faptul de a trăi pentru totdeauna fără haine sau a se hrăni numai cu ierburi (cap. XX). Ultimele două capitole nu sunt luate în calcul în această împărţire, întrucât reprezintă un fel de recapitulare, mai ales cap. XXI consemnând pe scurt Virtuţile celor care „au îmbătrânit întru nevoinţă".

Deşi cele două colecţii s-au format aproape concomi­tent şi au circulat în paralel la fel de mult de-a lungul isto­riei o demonstrează tradiţia manuscrisă -, în epoca mo­dernă a tiparului s-a impus Colecţia alfabetică. Acest lucru s-a întâmplat şi în spaţiul românesc. Românii au iubit mult Patericul. Avem traduceri vechi ale Patericului alfabetic⁸,

13

care s-au reeditat de multe ori, precum şi traduceri noi⁹. Facem aici cuvenită şi îndatorată pomenire, cu recunoş­tinţă, primului traducător al Patericului în limba română, Pafnutie Dascălul de la Neamţ, şi primului său editor, Sfân­tul Ierarh Grigorie Dascălul (Bucureşti, 1828). Cât priveşte Patericul tematic, există o traducere făcută la anul 1809 de Isaac Dascălul, renumitul dascăl de greacă şi slavonă din şcoala de la Mănăstirea Neamţ a stareţului Paisie Velicicovschi şi păstrată în mai multe manuscrise la Biblioteca

⁸ Au existat traduceri româneşti ale Patericului încă din sec. al XVII-lea, probabil din limba slavonă, făcute la Mănăstirea Bistriţa din Vâl­cea. Prima traducere după textul grecesc aparţine monahului Pafnutie Dascălul, de la Mănăstirea Neamţ, publicată de Mitropolitul Grigorie Dascălul, al Ţării Româneşti, în anul 1828, la Bucureşti, cu titlul: PATE­RIC. Ce cuprinde în sine cuVinte folositoare ale Sfinţilor Bătrâni. Aceas­tă traducere a fost reeditată de mai multe ori înainte de instaurarea (1913, 1930) şi după căderea regimului comunist. Am să pomenesc şi „ediţia" xeroxată şi legată în volum, circulată în perioada comunis­tă de cunoscutul istoric al literaturii române vechi Dan Zamfirescu, acesta fiind primul exemplar din Pateric cu care eu am venit în con­tact în vremea studenţiei şi pe care îl păstrez cu evlaVie în biblioteca mea. Prima reeditare după 1989 are loc la Alba Iulia, în anul 1990, şi se datorează iniţiativei IPS Mitropolit Andrei, la acea vreme Episcopul Alba Iuliei. Aceasta va fi reluată în tipăriri succesive în 1993, 1997, 2003, 2007, în Colecţia Izvoare duhovniceşti. în 2011 va fi publicată o nouă ediţie a traducerii lui Pafnutie Dascălul şi Mitropolitului Grigorie Dascălul, sub titlul Patericul egiptean (Editura Sofia şi Editura Cartea Românească, Bucureşti), diortosit, completat şi adnotat de Monahul Filotheu Bălan.

⁹ Patericul sau Apoftegmele Părinţilor din pustia Egiptului, traducere de Dan Ungureanu, Editura înVierea, Timişoara, 2009. Patericul sau Apoftegmele Părinţilor din pustiu, traducere de Cristian Bădiliţă, Edi­tura Polirom, Iaşi, 2007. Aceste două ediţii traduc exclusiv Patericul al­fabetic, fără adaosul de apoftegme anonime aranjate tematic, pe care-l găsim la toate ediţiile traducerii lui Pafnutie Dascălul şi care este foarte consistent, dublând aproape volumul apoftegmelor rânduite alfabetic pe autori.

14

Academiei Române¹⁰. Nu ştim ce text original a folosit Isaac Dascălul, dar s-a exprimat opinia¹¹ că acesta ar fi apropiat de varianta folosită de recenta ediţie de la Tesalonic.

Colecţia tematică a Apoftegmelor Părinţilor pustiei avea să fie publicată pentru prima dată relativ recent, aproape concomitent în două ediţii. Este vorba despre ediţia bi­lingvă (textul original grecesc şi traducerea franceză) în trei volume, apărută în bine-cunoscuta colecţie Sources Chretiennes: Les Apophtegmes des Peres. Collection systematique, Introduction, Texte critique, traduction et notes par Jean-Claude Guy, s.j., Les Editions dii Cerf, Vol. I. Chapitres I-IX, Sources Chretiennes nr. 387, Paris 1993, (452 pag.); Vol. II. Chapitres X-XVI, Sources Chretiennes Nr. 474, Paris, 2003, (419 pag.); Vol. III, Chapitres XVII-XXI, Sources Chretiennes nr. 498, Paris, 2005, (471 pag.). Con­secvent proiectului editorial promovat, Institutul Sources Chretiennes ne propune, pe lângă traducerea în limba franceză, o ediţie critică a textului, un studiu introductiv substanţial şi un bogat aparat critic. La final, ediţia cuprin­de o concordanţă între Colecţia alfabetică şi Colecţia siste­matică publicată, indice onomastic, tematic şi biblic.

Un an mai târziu, 1994, începea publicarea în Grecia a colecţiei tematice a Patericului, tot într-o ediţie bilingvă (textul original grecesc şi traducerea neogreacă) cu titlul To Meya repovriKOV. 0 EpariKri EvAAoytj. Etoaycoyri-KELpevo-METâcppaarj-Exoha. EkSoot] I. Hovaorripiov ro Teveolov tijc Oeotokov, Flavopapa OEooaAovÎKqţ, Toţiog A (KEcp. I-III, 494 pag.), 1994, Topoţ B (KE(p. IV-IX, 550 pag.), 1995, Topog T (keqj.X-XIV,

512 pag.), 1997, Topo;A

¹⁰ Este vorba de manuscrisul autograf sub cota mss. rom. 1928; o co­pie integrală şi identică în manuscrisul sub cota mss. rom. 1893 şi o copie care conţine numai primele şase capitole, manuscrisul sub cota mss. rom. 1911. Vezi mai multe detalii la Monahul Filotheu Bălan, în Cuvânt despre istoria Patericului în Patericul egiptean, pp. 543-544.

¹¹ Monahul Filotheu, Cuvânt... p. 544.

15

(Kp. X-XXII 603 pag.), 1999. (Patericul Mare. Colecţia te­matică. Introducere text traducere scholii. Editura Sfintei Sihăstrii Naşterea Maicii Domnului, Panorama Tesalonicului.) După obiceiul unor astfel de îndeletniciri mo­nahale, în carte nu apare niciun nume propriu al ostenito­rilor ei. Această ediţie este în întregime realizată de obştea de maici a Mănăstirii Naşterea Maicii Domnului. Avem în vedere compilarea textului original, care nu este o ediţie critică, dar foloseşte mai multe manuscrise, traducerea neogreacă, studiul introductiv şi scoliile sau notele. Ediţia este înzestrată, de asemenea, cu indice onomastic, tematic şi biblic, la care se adaugă şi scurte biografii ale Părinţilor Patericului.

între cele două ediţii există deosebiri importante dato­rită manuscriselor folosite pentru textul original. Opţiu­nea pentru o familie de manuscrise sau alta a fost dictată de obiectivele declarate ale editorilor, preponderent ştiin­ţific şi academic pentru Ediţia SC (Sources Chretiennes) şi preponderent duhovnicesc şi ziditor de suflete pentru ET (Ediţia Tesalonic).

Tradiţia manuscrisă a Colecţiei tematice a apofteg­melor este foarte bogată. Ea a fost studiată meticulos de Jean-Claude Guy, realizatorul Ediţiei SC, rezultatele cer­cetărilor sale fiind publicate într-o primă lucrare de re­ferinţă: Recherches sur la traduction grecque des Apophthegmata Patrum (SH 36, Bruxelles, 1962 (1984²)) şi apoi prezentate pe scurt în introducerea la Ediţia SC. Realiza­rea unei ediţii critice¹², care să reconstituie cât mai fidel pe baza cercetării comparative a manuscriselor forma

¹² Autorii Ediţiei Sources Chretiennes (SC) sunt nevoiţi în final să se recunoască uşor înVinşi în demersul lor: „Variantele de text sunt foarte numeroase de la un manuscris la altul... Suntem conVinşi că nu se poate spune astăzi că am ajuns la o ediţie cu adevărat critică, dacă, în acest gen de literatură, un astfel de obiectiv nu este cumva iluzoriu..." (Les Apophtegmes... SC I, pp. 86-87).

16

iniţială a colecţiei, a întâmpinat dificultăţi. Tradiţia manuscrisă prezintă o atât de mare fluctuaţie, încât nu „s-au aflat până acum două manuscrise identice ale Patericu­lui¹³, fiecare autor adăugând noi apoftegme preluate din diferite surse sau modificând uşor ordinea lor.

J.C. Guy împarte manuscrisele Colecţiei tematice în mai multe familii, reprezentând tot atâtea etape distincte în formarea şi circulaţia lor: etapa A, reprezentată astăzi de traducerea latină a lui Pelagiu şi Ioan¹⁴ şi parţial de colec­ţia coptă editată de M. Chaîne, dar care nu se regăseşte în niciunul din manuscrisele greceşti cunoscute astăzi; etapa B consemnează un plus de 71 de apoftegme şi este repre­zentată de trei familii de manuscrise, B¹: Athos, Protaton 86, sec. al IX-lea (începe cu cap. V,l) şi Paris, Biblioteca Naţională, grec 917, sec. al XII-lea (câteva lipsuri). B²: Paris, Bibl. Naţională, grec 914, sec. al XII-lea (cu mici lipsuri) şi Athena, Biblioteca Naţională 500, sec. al XII-lea; B³: Vatican, Ottob. Gr. 174, sec. X-XI; Paris, Biblioteca Naţională, Coislin 282, sec. XI; Veneţia, Biblioteca Sf. Marcu, grec 346, sec. XI; Moscova, Muzeul de Istorie, Biblioteca Sinodală 452 (cata­log Vladimir 344) sec. XII; etapa C aduce şi ea un plus de 85 de apoftegme faţă de etapa B: Athos, Lavra B 37, scris în 970 (conţine prologul şi primele cinci capitole); Milano, Bi­blioteca Ambrosiană, C-30-Inf. sec. XII (cu unele lipsuri)¹⁵.

Ediţia SC publică textul ce se regăseşte în etapa C, cu menţiunea că, în anumite situaţii în care manuscrisele prezentau mai multe variante, au preferat lectura a cărei vechime era confirmată şi de acordul cu versiunea latină.

Evoluţia textului colecţiei tematice continuă cu etapa a patra, reprezentată de ceea ce J.C. Guy caracterizează drept colecţie sistematică derivată, care se regăseşte în

¹³ Les Apophtegmes... SC I, p. 29.

¹⁴ Vezi Patrologia Latina (PL) 73, 815-1022.

¹⁵ Vezi Les Apophtegmes..., SC I, pp. 85-86.

17

şapte manuscrise: Paris Coislin 108 (sec. XI) şi Paris Coislin 127 (sec. XII); Milan Ambros. F. 140 Sup. (sec. XIII), Atena B.N. 501 (sec. XI); Ierusalim S. Sabas 180 (sec. X); Muntele Sinai, Sf. Ecaterina 449 (sec. X-XI); Moscova Sf. Sinod, cata­log. Vladimir 345 (sec. XIII)¹⁶.

Caracteristic pentru textul acestei familii de manuscri­se sunt numărul mare de apoftegme care se adaugă, dar şi introducerea între Apoftegmele Părinţilor pustiei a unor fragmente preluate din scrieri anterioare, cum ar fi Limonariul lui Ioan Moshu, Istorisirile Avvei Daniil de la Schit sau scurte fragmente din lucrări ale lui Ioan Casian, Marcu Ascetul, Diadoh al Foticeii etc. J.C. Guy numără în total 681 de apoftegme în plus faţă de colecţia sistematică pe care o publică el în SC¹⁷.

Această ultimă familie de manuscrise stă la baza stabi­lirii textului original al ediţiei realizate de Mănăstirea Naş­terea Maicii Domnului din Tesalonic (Panorama), în speci­al manuscrisele Coislin 108, Coislin 127 şi Sinai 454 (acesta din urmă pare să nu fi fost cunoscut lui J.C. Guy sau pur şi simplu este acelaşi cu Sinai 449, strecurându-se undeva o mică inadvertenţă). Cum spuneam, ET optează pentru cea mai completă variantă a apoftegmelor¹⁸, care se regăseş­te în manuscrise la fel de vechi şi care se pare că circulau preponderent în spaţiul răsăritean¹⁹. Se confirmă tradi­ţia Bisericii Răsăritene conform căreia funcţionalitatea şi

¹⁶ Vezi J. C. Guy, Recherches... pp. 201-211 şi Les Apophtegmes... SC I, pp. 86-87.

^{17 L}es Apophtegmes..., SC I, p. 33.

¹⁸ Ediţia de la Tesalonic (ET) însumează, în cele din urmă, un total de 1.937 de apoftegme, în timp ce Ediţia SC însumează 1119.

¹⁹ Studiul comparativ între Everghetinos şi Patericul Mare confirmă înrudirea manuscrisului după care Pavel Everghetinos preia, în sec. al XI-lea, cele 380 de apoftegme din Pateric, numai în cartea întâi a Everghetinosului, cu manuscrisele care stau la baza ET a Patericului Mare (Everghetinosul, vol. I, Sfânta Mănăstire a Vatopedului, 2011, p. XIIX).

18

criteriul dreptei credinţe prevalează criteriilor savante de recuperare şi conservare a formei iniţiale a colecţiei apof­tegmelor. De altfel, alcătuirea unor colecţii de apoftegme sau istorisiri, dictată de nevoi practice ale organizării şi îndrumării Vieţii duhovniceşti din marile centre monaha­le, este larg cunoscută în Răsărit şi va face ca apoftegmele Părinţilor pustiei să fie ele însele integrate în mare parte în astfel de florilegii²⁰.

Prezenta traducere românească este făcută după textul original al Ediţiei din Tesalonic, pe care l-am urmat cu fi­delitate, cu două mici modificări, susţinut în acest demers de duhul care a îngăduit tuturor compilatorilor textului de-a lungul timpului mici adăugiri: a. Am preluat Prolo­gul din ediţia SC, întrucât în ET nu exista şi pentru că l-am considerat firesc şi folositor ca introducere a Părinţilor la colecţia tematică; b. Prologul publicat de ET la sfârşitul vol. I (pp. 402-437), ca anexă, l-am publicat la sfârşitul în­tregii lucrări, tot ca anexă.

Este locul să adresăm călduroase mulţumiri maicii sta­reţe Filotheia şi obştii Mănăstirii Naşterea Maicii Domnu­lui pentru generozitatea cu care ne-au acordat dreptul să folosim textul original din ediţia lor, precum şi de a folosi unele din notele de subsol (cu menţiunea expresă a sur­sei), precum şi notele biografice ale Părinţilor Patericului. Ne-a fost de folos, desigur, şi tălmăcirea textului original dată de maici în traducere neogreacă. Am optat însă pen­tru o traducere mai fidelă originalului şi din raţiuni ce ţin de opţiuni personale referitoare la traducerea textelor sfinte vechi, dar şi datorită faptului că, spre deosebire de traducerea neogreacă, ce beneficiază de prezenţa textului grec original pe pagina alăturată, traducerea româneas­că şi-a dorit să suplinească pe cât posibil lipsa textului

²⁰ Vezi Everghetinosul, vol. I, Sfânta Mănăstire a Vatopedului, 2011,

pp. XIVIII-XIIX.

19

original printr-o foarte fidelă redare a lui.

Mulţumesc întregii mele familii care mi-a stat alături în acest lung, dar frumos parcurs al traducerii Patericului Mare şi care a contribuit efectiv la publicarea lui în condi­ţii editoriale şi tipografice de excepţie. Am ţinut cu toţii ca şi prin acest aspect al veşmântului tipografic, atât cât s-a putut, să aşezăm Patericul la locul care i se cuVine, între cărţile de căpătâi ale Bisericii şi ale creştinătăţii, alături de Biblie.

Notă asupra traducerii

Am optat pentru o traducere fidelă nu numai în duh, ci şi în literă, întâi de toate pentru a mă înscrie în tradiţia traducerilor româneşti ale textelor sfinte şi pentru a aşe­za Apoftegmele Părinţilor pustiei acolo unde le este locul, adică între corpusurile literare fundamentale cu funcţii normative ale Bisericii. Am socotit că traducerea unor ast­fel de texte presupune renunţarea la anumite libertăţi pe care orice alt gen de texte le-ar fi îngăduit şi chiar cerut. Biserica Răsăriteană a impus Vizibil şi a păstrat totdeauna o distanţă între limbajul textelor ei fundamentale şi lim­bajul comun, lumesc, cu intenţia declarată de a mărturisi şi în acest fel diferenţa dintre perspectiva bisericească-teologică şi cea seculară asupra lucrurilor şi rezistenţa pe care o propune faţă de duhul lumii. Acest lucru este cu atât mai îndreptăţit în cazul Patericului, care este mărturia şi expresia prin excelenţă a lepădării de lume şi de tot ceea ce o exprimă şi a luptei împotriva duhului lumii, nu din dispreţ, ci pentru a recupera legătura cu Dumnezeu şi a se întoarce apoi la lume cu iubirea care i se cuVine.

Am rezistat oricărei tentaţii de a face textul mai uşor şi mai accesibil în limba română decât era în original tocmai pentru a nu face loc duhului lumesc, caracterizat, între

20

altele, şi de opţiunea pentru uşor şi repede. Ar fi fost cu totul nepotriVit să urmărim facilitarea, fie chiar şi în ceea ce priveşte lectura şi înţelegerea textului, într-o literatură care are în centru nevoinţa, opţiunea pentru calea difici­lă. Am dorit ca lectura acestei cărţi să presupună un grad anume de nevoinţă a minţii şi a sufletului şi, în orice caz, să nu fie grăbită, motiv pentru care am lăsat de bunăvoie în text mici şi dese obstacole care să împiedice sau să tem­pereze alergarea. Am evitat introducerea cuVintelor lămu­ritoare, pentru a provoca pe cititor la efortul de a le des­coperi singur, am preferat exprimarea eliptică acolo unde se întâlnea în text. Am menţinut din aceleaşi raţiuni obosi­toarele formule repetitive de introducere a apoftegmelor şi de redare a dialogurilor: A zis Avva... A zis un Bătrân... Iar el a zis.... etc. Nu am folosit ghilimelele în redarea di­alogurilor, nici alte forme de marcare a acestora, inVitând pe cititor la efortul de a le urmări. Aş fi renunţat şi la Virgu­lă, dar corectura m-a biruit. Am refuzat deliberat, atât cât mi-a stat în putinţă, să plătesc tribut investiţiilor în înfru­museţare sau exprimare mai îngrijită, preferând cuvântul simplu, sărac, uneori bolovănos sau stângace, conVins că mintea trebuie să nu fie atrasă sau reţinută de forma fru­moasă, ci să caute conţinutul, duhul, sensul. Patericul, ca şi Dumnezeieştile Scripturi, cheamă pe om la o continuă lepădare de sine, de obişnuinţe, de conVingeri, de prefe­rinţe etc. Soluţiile propuse, replicile Părinţilor pustiei, explicaţiile şi înţelesurile pe care le dau ei lucrurilor sunt surprinzătoare, frecvent chiar smintitoare din punctul de vedere al logicii lumeşti. Nu le-ar fi stat bine într-o ex­primare solidară discursului legitimat de această logică. Constatând legătura foarte strânsă între Apoftegmele Pă­rinţilor pustiei şi Sfintele Scripturi, prezenţa abundentă a vocabularului biblic în sentinţele pustnicilor, am urmărit

21

să păstrez această unitate de vocabular optând pentru vocabularul apropiat celui din traducerile româneşti ale Bibliei.

Cu conştiinţa multor limite, traducătorul nădăjduieşte ca cele de lipsă, aşa cum cereau vechii traducători, să fie plinite de Bunul Dumnezeu, care va veghea şi la corecta înţelegere a lucrurilor din Pateric de către cel ce se aşază pe cât îi stă cu putinţă în postura ucenicului sau a fratelui care vrea sincer şi smerit să afle răspuns la întrebarea: Ce să fac? Sau: Cum să mă mântuiesc?

MONAHISMUL, RĂSPUNSUL DESĂVÂRŞIT AL OMULUI LA IUBIREA LUI DUMNEZEU

I. Scurtă istorie

Patericul ilustrează o perioadă de aproximativ două secole (IV şi V) de înflorire a Vieţii monahale anahoretice în pustia egipteană. Apoftegmele Părinţilor pustiei provin mai ales de la pustnicii care au Vieţuit în pustia egipteană, dar şi de la cei din pustia sinaitică şi palestiniană.

în afara Patericului există şi alte surse istorice, foar­te importante, care provin din epoca respectivă, ai căror autori au cunoscut la faţa locului monahismul egiptean şi care ne prezintă informaţii preţioase şi le confirmă pe cele ce se regăsesc în apoftegmele Părinţilor. Sfântul Ioan Casian ajunge în Egipt în jurul anului 380, Vizitează mai multe mănăstiri înainte de a ajunge la Schit, unde hotă­răşte să rămână definitiv. De la el s-au păstrat două lucrări referitoare la monahismul egiptean: Despre aşezămintele mănăstireşti şi Convorbiri duhovniceşti²¹. Extrem de utilă

²¹ De Institutis Coenobiorum et de Octo Principalium Vitiorum Remediis (Institutes), ed. M. Petschening, CSEL XVII, Viena 1888. Conlationes (Conferences), ed. M. Petschening, CSEL XIII, Viena, 1886. Publicate în limba română, într-un singur volum: Sfântul Ioan Casian, Aşezămintele mănăstireşti şi Convorbiri duhovniceşti, PSB 57, trad. de Vasile Cojocaru şi DaVid Popescu, Editura IBMBOR, Bucureşti, 1990.

23

este şi Istoria Lausiacă sau Lavsaiconul²² care are drept autor pe Paladie. Acesta a Vieţuit printre monahii din pus­tia Egiptului între anii 388 şi 399, la Nitria, apoi la Chilii, în apropierea lui Evagrie Ponticul, şi a cercetat cel puţin o dată Schitul, cunoscând astfel direct cele trei mari cen­tre monahale ale Patericului. Cea de-a treia sursă istorică este lucrarea Historia Monachorum in Aegypto. Aceasta cuprinde notele de călătorie ale unui grup de şapte pele­rini care efectuează în iarna anului 394-395 un pelerinaj la mănăstirile din pustia egipteană. Lucrarea s-a păstrat într-o versiune greacă²³ şi într-o versiune latină, datora­tă lui Rufin²⁴. Istoria monahilor din Egipt a contribuit mult la răspândirea faimei monahilor din Egipt, atât în Răsărit, cât şi în Apus. Din acest punct de vedere cartea „a jucat un rol comparabil cu cel al Istoriei Lausiace a lui Paladie, cu care a fost adesea asociată în tradiţia manuscrisă”, după cum afirmă Antoine Guillaumont, un cunoscut cercetător al monahismului egiptean²⁵.

Pavel Tebeul

Istoricii datează începuturile monahismului egiptean la sfârşitul secolului al III-lea. Primul pustnic cunoscut cu numele este Pavel Tebeul (227-341). Vor fi existat şi

²² Paladius, Historia Lausiaca, editată, cu introducere şi comentarii de Cuthbert Butler, Cambridge, 1904. Vezi traducerea românească făcută de pr. Dumitru Stăniloae: Paladie, Istoria Lausiacă (Lavsaicon), Editura IBMBOR, Bucureşti, 2007.

²³ Andre-Jean Festugiere, Historia Monachorum in Aegypto, Bruxelles, 1961 (texte grec et traduction; trad. Les moines dOrient, IV1, Paris, 1964, reimp. avec la trad. et des index, Bruxelles, 1971). Vezi şi tradu­cerea românească a arhim. Ioasaf Popa: Timotei Alexandrinul, Istoria monahilor din Egipt, Editura Lumea Credinţei, Bucureşti, 2009.

^{24 R}ufinus, Historia Monachorum in Aegypto, PL 21, 387-462.

²⁵ Claremont Coptic Encyclopedia, Historia Monachorum in Aegypto, 1238b.

24

înaintea lui monahi care s-au retras în deşert, dar el este primul confirmat de istorie, „având pe Sf. Antonie cel Mare drept martor şi pe Fericitul Ieronim drept biograf”²⁶. Sfân­tul Antonie cel Mare îl întâlneşte cu un an înainte ca Sfân­tul Pavel Tebeul să se sfârşească şi va reveni peste un an să-l înmormânteze, la rugămintea pustnicului. Avea 114 ani şi se afla în pustie de aproximativ 90 de ani. Pavel Te­beul se retrage în deşert din pricina persecuţiilor din vre­mea împăratului Decius şi a intrigilor rudeniilor care-i vâ­nau averea moştenită de la părinţi. Este posibil ca, mustrat fiind de faptul că a fugit din calea persecuţiei, care-i putea aduce moartea martirică, Avva Pavel Tebeul să fi rămas în pustie, deschizând astfel calea martirilor conştiinţei sau a martirilor pocăinţei. CuViosul Pavel Tebeul va rămâne în memoria Vie a Bisericii, fiind pomenit la 15 ianuarie şi în Apus, şi în Răsărit. Deasupra peşterii unde a Vieţuit s-a ridicat o mănăstire în sec. al V-lea, în care s-a perpetuat Viaţa monahală până astăzi, cu unele întreruperi pricinui­te de Vitregiile istoriei.

Antonie cel Mare

întemeietorul monahismului anahoretic egiptean este considerat Sfântul Antonie cel Mare (251-356). S-a spus despre CuViosul Antonie cel Mare că a avut o aşa de mare influenţă asupra creştinilor, cu modul lui de Viaţă şi cu înţelepciunea dobândită în pustie, încât a „depopulat

²⁶ Michel-Ange Marin, Vies des peres des desert dOrient, Tome I, Editions Magnificat, Monastere des Apotres, 1971, p. 1. Patrologia Latina, voi.

23, col. 17-28. Bazyli Degorski (ed.), Edizione critica della «Vita Sancti

Pauli Primi eremitae» di Girolamo, Institutum Patristicum "Augustinianum”, ROMA 1987; Viaţa Fericitului Pavel, monahul tebeu, în Fericitul Ieronim, Trei Vieţi de monahi. împotriva lui HelVidius. Epistole, Editura Institutului Biblic şi de Misiune Ortodoxă, Bucureşti, 2011; Carolinne White, editor and translator, “Life of Paul of Thebes by Jerome"în Early Christian Lives. Penguinclassics (London, England: Penguin Books, 1998).

25

cetăţile de locuitorii lor şi a populat pustia cu colonii de sfinţi²⁷". Popularitatea lui s-a datorat şi faptului că la foarte puţin timp după moartea sa (undeva între anii 357 şi 362), un mare Părinte al Bisericii, Sfântul Atanasie cel Mare, Ar­hiepiscop al Alexandriei, ucenic apropiat al cuViosului, a scris Viaţa sfântului. Lucrare de început a literaturii aghiologice, devenită în scurt timp foarte cunoscută, Viaţa şi pe­trecerea CuViosului Părintelui nostru Antonie²⁸ va influenţa hotărâtor dezvoltarea Vieţii ascetice şi răspândirea mona­hismul în Răsărit şi în Apus. în anul 388 este deja tradusă în limba latină de Evagrie, Episcop al Antiohiei²⁹. Sfântul Atanasie cel Mare ne spune că tânărul Antonie, născut în­tr-o familie de neam bun şi bogată, după moartea părinţi­lor este determinat să părăsească lumea pentru pustie la auzul a două cuVinte din Evanghelie motivează retragerea din lume şi Vieţuirea în pustie. Primul era îndemnul la de­săvârşire, care presupune ca punct de plecare lepădarea de lume: De voieşti să fii desăvârşit, mergi, Vinde averea ta, dă-o săracilor şi vei avea o comoară în cer! După aceea Vino şi urmează-Mi (Matei 19,21). Cel de-al doilea are în vedere totala încredinţare şi nădejde în Dumnezeu: Nu vă îngrijiţi de ziua de mâine! (Matei 6, 34). Urmând aceste îndemnuri, tânărul Antonie, în vârstă de douăzeci de ani, împarte toată averea sa săracilor şi începe o Viaţă de nevoinţă, mai întâi în casa sa şi prin împrejurimi, „luând aminte la sine şi înfrânându-se cu asprime... căci încă nu erau în Egipt sălaşuri dese de retragere, nici nu ştia monahul de pustia depărtată, ci oricine voia să ia aminte la sine se mulţumea

²⁷ Michel-Ange Marin, Vies des peres des desert dOrient, Tome I, p. 20.

²⁸ BIOL KAI nOAITEIA TOY OZIOY nATPOX HMP1N ANTQNIOY, Patrologia Graeca, vol. 26, 835-977. Vezi traducerea românească, Sfântul Ata­nasie cel Mare, Epistole. Viaţa CuViosului Părintelui nostru Antonie, trad. de pr. Dumitru Stăniloae, PSB 16, Editura IBMBOR, Bucureşti, 1988.

²⁹ Vita Beati Antonii Abbatis, Patrologia Latina, vol. 73.

26

să se nevoiască singur, nu departe de satul său"³⁰. între anii 286 şi 306 se va retrage în pustia de est de la Muntele Pispir (astăzi Der-el Memum), pe malul drept al Nilului, unde va trăi în deplină izolare, închis într-un fort roman părăsit, timp de douăzeci de ani. Apoi se va retrage în pus­tia şi mai adâncă, la Muntele Qozlum, nu departe de ţăr­mul Mării Roşii, unde se va şi săvârşi la vârsta de 105 ani. La puţin timp după moartea cuViosului, aici se va întemeia o mănăstire cu numele său, mănăstire ce dăinuie şi astăzi. CuViosul Antonie cel Mare a avut o înrâurire directă sau indirectă asupra tuturor mănăstirilor din pustia Egiptu­lui, „ConVingea pe mulţi să aleagă Viaţa monahicească, şi aşa s-au iVit în munţi locaşuri de conVieţuire singuratică şi pustia s-a umplut de monahi care au părăsit toate ale lor şi şi-au însuşit Vieţuirea cerească... Prin puterea cuvân­tului lui s-au înfiinţat foarte multe locaşuri şi pe toate le călăuzea ca un părinte³¹", după mărturia Sfântului Atanasie. De numele lui sunt legate direct două mari comuni­tăţi monastice, cea din jurul Pispirului, care ar fi numărat la moartea cuViosului aproximativ 10.000 de călugări, şi cea din jurul Muntelui Qozlum, cu aproximativ 5.000 de monahi³². Chiar după ce s-a retras în „muntele cel dinlă­untru", Avva Antonie Vizita obştile de monahi frecvent şi era cercetat de monahi pentru îndrumare duhovniceas­că. Autoritatea sa duhovnicească îl impune posterităţii pe CuViosul Antonie cel Mare ca „Părinte al monahilor" prin excelenţă. Sfântul Atanasie cel Mare consemnează această răspândire a numelui şi faptelor sale minunate, punând-o pe seama lucrării lui Dumnezeu, care scoate la lumină fap­tele cele ascunse ale pustnicilor spre folosul celor mulţi:

³⁰ Viaţa CuViosului Părintelui nostru Antonie, p. 193.

³¹ Viaţa CuViosului Părintelui nostru Antonie, pp. 201-202.

³² Informaţiile sunt oferite de Rufin, în Historia Monachorum in Aegypto.

27

„Dovadă a Virtuţii şi a sufletului lui iubitor de Dumnezeu erau vestea despre el răspândită pretutindeni şi faptul că toţi se minunau de el, fiind dorit chiar şi de cei care nu-l văzuseră. Era cunoscut nu prin scrieri, nici prin înţelep­ciunea cea din afară (laică), nici pentru vreo măiestrie oarecare, ci numai pentru evlaVia sa. Şi nimeni n-ar pu­tea tăgădui că aceasta era darul lui Dumnezeu. Căci, cum s-ar fi auzit despre el în Spania, în Galia, la Roma, în Africa, câtă vreme şedea ascuns în munte, fără lucrarea care face cunoscuţi pretutindeni pe oamenii săi... Deoarece, chiar dacă aceştia lucrează în ascuns, chiar dacă voiesc să ră­mână necunoscuţi, Domnul îi arată ca pe nişte sfeşnice, ca şi în felul acesta cei ce aud să cunoască câtă putere dau poruncile lui Dumnezeu ca să fie împlinite şi să se aprindă şi ei de râvnă pentru a porni pe calea Virtuţii"³³. Istoricul bisericesc Sozomen scrie despre CuViosul Antonie că a avut mulţi ucenici nu numai în Egipt, ci şi „în Libia, în Pa­lestina, în Siria, în Arabia”. Aceşti ucenici nu se mulţumeau numai cu „a urma ei Virtutea sa şi modul său de Vieţuire, ci se străduiau să înveţe şi pe mulţi alţii”³⁴. CuViosul Antonie cel Mare s-a impus în conştiinţa Bisericii universale şi este pomenit la 17 ianuarie de toată lumea creştină.

Nitria

Monahismul ce se va dezvolta în cele trei centre mo­nahale din Egipt, unde se nasc Apoftegmele Părinţilor pustiei, nitria, Chiliile şi Schitul -, este legat de CuViosul Antonie cel Mare. „Izvoarele istorice confirmă legăturile dintre Antonie cel Mare şi Macarie Egipteanul, întemeie­torul comunităţii monahale din Schit, precum şi legături­le dintre Antonie cel Mare şi Avva Ammun, întemeietorul

³³ Viaţa CuViosului Părintelui nostru Antonie, pp. 244-245.

³⁴ Sozomen, Istoria bisericească, Editura „Cărţilor Bisericeşti”, Bucu­reşti, 1897, p. 24.

28

comunităţilor monahale din Nitria şi Chilii. Monahismul practicat aici este pe structura celui practicat şi promo­vat de Antonie cel Mare.”³⁵ Primele aşezări monahale se constituie în apropierea Nilului, în Egiptul de Sus. De aici monahii vor pleca şi se vor adânci din ce în ce mai mult în pustia egipteană. La sfârşitul secolului al IV-lea pot fi identificate trei zone geografice în care existau aşezămin­te monahale: Valea Nilului, Deşertul Nitriei (Wadi Natrun) şi Qozlum.

Deşertul Nitriei se află la 60 km sud de Alexandria şi 50 km vest de Nil. Valea Nitriei, largă de 6-7 km, şerpuieşte asemenea unei albii secate de râu pe o distanţă de 30 km, având de o parte şi de alta şiruri de munţi, între care şi Muntele Nitriei, şi Muntele Fermei, deseori pomeniţi în Pa­teric. Primul care se aşază în pustiul Nitriei pentru a Vieţui în deplină retragere este Avva Ammun, în jurul anului 325. Paladie descrie împrejurările în care Avva Ammun s-a re­tras în pustie, după ce a Vieţuit în curăţie cu soţia sa timp de optsprezece ani: „...Ajungând amândoi la nepătimire, rugăciunile lui Ammun arătându-şi puterea, ea îi spuse: E un lucru drept ca, fiind tu bărbat şi nevoindu-te cu drepta­te şi eu râvnind să umblu pe aceeaşi cale, să Vieţuim fieca­re în mod deosebit. Căci nu se cuVine să ascunzi o astfel de Virtute Vieţuind cu mine în curăţie. Iar el, mulţumind lui Dumnezeu, i-a zis ei: Deci, să ai această casă. Iar eu îmi voi face mie altă casă. Şi ieşind, s-a aşezat în partea cea mai dinăuntru a Muntelui Nitria, în care nu erau încă atunci mănăstiri. Şi-şi făcu două mici chilii."³⁶ La puţin timp după aceasta Avva Ammun a atras primii ucenici şi în numai câţiva ani pustia Nitriei s-a populat cu monahi. Când auto­rul Lavsaiconului, Paladie, cercetează Muntele Nitriei, pe la anul 391, constată că „în acest munte locuiesc bărbaţi

³⁵ Antoine Guillaumont, Originile Vieţii monahale..., p. 207.

³⁶ Paladie, Istoria Lausiacă, p. 27.

29

ca la cinci mii, cu felurite moduri de Vieţuire, fiecare pre­cum poate şi voieşte, trăind pe cât le este cu putinţă câte unul, sau câte doi, sau mai mulţi”. Dintre aceştia, tot după estimările lui Paladie, vreo şase sute trăiau retraşi în pus­tia deplină"³⁷, adică în celălalt centru monahal, Chiliile, care era mai în adâncul pustiei, cam la 18 km faţă de Nitria³⁸. La sfârşitul sec. al IV-lea, după relatările lui Paladie, la Nitria era „o biserică mare..., lângă biserică era o casă de oaspeţi, în care era primit orice străin care Vine, tot timpul, până ce pleacă de bunăvoie, chiar de rămâne doi sau trei ani. O săptămână i se îngăduie să rămână fără să lucreze, iar celelalte zile e pus să lucreze fie în grădină, fie la cuptorul de pâine, fie în bucătărie. Dacă e vrednic, i se dă vreo carte, dar nu i se îngăduie convorbirea cu celălalt mai mult de o oră. în acest munte se află şi doctori, şi ţesă­tori. Se foloseşte şi Vin, şi se şi Vinde Vin. Toţi fac pâine cu mâinile lor, încât nu atârnă de alţii. De la ceasul al treilea se aud răspândindu-se din fiecare chilie psalmodieri care parcă te înalţă în Rai. Iar în biserică se intră numai sâmbă­ta şi duminica. în biserică sunt opt preoţi. Până ce este în Viaţă întâiul preot, niciun altul nu slujeşte sau nu vorbeşte, sau nu judecă, ci stau toţi alături de el în linişte"³⁹.

Dintre Părinţii Patericului au Vieţuit la Nitria Avva Pamvo, care la moartea sa a spus ucenicilor: „De când am venit în acest loc al pustiei şi mi-am clădit chilia, şi am Vie­ţuit în ea, nu-mi amintesc să fi mâncat pâine în dar, în afară de cea făcută de mâinile mele, şi nu m-am căit de vreun cu­vânt pe care l-am grăit până în acest ceas. Şi totuşi, plec la Dumnezeu ca unul ce nu am început încă să am adevărată

^{37 P}aladie, Istoria Lausiacă, p. 26.

³⁸ „Chiliile, localitate aşezată între Nitria şi Schit, la distanţă de cinci mile de mănăstirile din Nitria şi optzeci de mile de pustiul Scitium, în care ne găseam noi" scrie Sfântul Ioan Casian (Convorbiri VI), p. 397.

³⁹ Paladie, Istoria Lausiacă, p. 27.

30

evlaVie faţă de Dumnezeu”⁴⁰. De asemenea au Vieţuit aici Avva Ammonas, Avva Veniamin, care a trăit la Nitria 80 de ani şi avea darul Vindecărilor, Avva Dioscor, preotul, cei doi fraţi, Avva Paisie şi Isaia, Avva Or şi alţii.

Chiliile

Chiliile sunt înfiinţate tot de Avva Ammun, pe la 338. Momentul hotărârii de a deschide un alt aşezământ, mult mai retras, este redat de o apoftegmă şi-i are drept eroi pe Avva Antonie şi pe Avva Ammun. O redăm în întregime fiind relevantă pentru motivaţia ridicării unui nou aşeză­mânt, dar şi pentru rolul Avvei Antonie şi legătura lui cu monahismul Patericului: „A mers odată Avva Antonie la Avva Ammun, în Muntele Nitriei. Şi după ce s-au întâlnit unul cu altul, a zis Avvei Ammun: Deoarece pentru rugă­ciunile tale s-au înmulţit fraţii şi unii dintre ei vor să ri­dice chilii departe, ca să se liniştească, cât porunceşti să fie distanţa dintre chiliile noi şi acestea de aici? Iar el a zis: Să gustăm ceva la ceasul al nouălea⁴¹ şi, ieşind, să ne plimbăm prin pustie şi să vedem locul. Şi după ce au mers prin pustie până s-a apropiat apusul soarelui, a zis Avvei Antonie: Să facem rugăciune şi să aşezăm aici cruce, ca aici să ridice chilii cei ce vor să ridice. Pentru ca şi cei de acolo să Vină la aceştia, după ce au gustat puţina lor mâncare de la ceasul al nouălea. Iar când pleacă cei de aici, să facă acelaşi lucru şi să rămână astfel nedespărţiţi, cercetându-se unii pe alţii. Şi distanţa era de douăsprezece semne" (X, 9). Legătura dintre Chilii şi Nitria era foarte strânsă. După un timp de doi-trei ani petrecuţi la obştile monahale din Nitria, unii monahi se retrăgeau la Chilii pentru a pustnici. Denumirea Vine chiar de la mulţimea chiliilor, care acope­reau împreună suprafeţe mari, deoarece erau construite

⁴⁰ Paladie, Istoria Lausiacă, p. 31.

⁴¹ Ora trei după-amiază din zilele noastre.

31

la o asemenea distanţă între ele, încât monahii nici nu se puteau vedea cu claritate, nici nu se puteau auzi. Unele chilii erau aşezate la distanţă de 4-6 km de biserica ce se afla în centrul comunităţii. în 1964, situl arheologic de la Chilii a fost prospectat şi scos la iveală un adevărat oraş monahal⁴², în jur de 1.500 de chilii pe o suprafaţă de apro­ximativ 40 km². Chiliile vor atrage aşadar mii de monahi, între ei şi nume vestite. Evagrie Ponticul ajunge în pustia egipteană în 383, stă doi ani la Nitria, apoi se retrage la Chilii până la moarte (399). Celebri scriitori bisericeşti vor poposi aici: Rufin, în anul 374, Sfântul Ioan Casian, în anul 390, autorii Istoriei monahilor din Egipt, în 394-395. Pa­ladie, autorul Lavsaiconului, Vieţuieşte în pustia Chiliilor nouă ani, până în 399, ucenicind la Macarie Alexandrinul, cel mult nevoitor, şi la Evagrie Ponticul.

Schitul

Cel de-al treilea centru monahal este Schitul, plasat la o distanţă de aproximativ 50 km sud de Chilii, adică mai în adâncul pustiei. întemeietor al acestuia este Macarie Egipteanul, sau cel Mare, după cum ne spune Sfântul Ioan Casian: „Părintele Macarie cel dintâi şi-a găsit loc de aşe­zare în singurătatea pustiei Scitium"⁴³. Avva Macarie în­suşi povesteşte că s-a retras la Schit după ce a încercat să Vieţuiască în apropierea unui sat, de unde a fugit pentru că voiau să-l facă preot, apoi „în alt loc”, unde a fost ca­lomniat de către o fată care rămăsese însărcinată, că el, pustnicul, ar fi împricinatul şi a suferit toate consecinţe­le până când fata, la ceasul naşterii, neputând să nască, a recunoscut minciuna. Auzind că satul era pornit să Vină la el „să se pocăiască înaintea lui"... „ca să nu mă supere oamenii, m-am sculat şi am venit aici la Schit. Acesta este

⁴² Antoine Guillaumont, Originile Vieţii monahale... p. 209.

⁴³ Sfântul Ioan Casian, Convorbiri duhovniceşti, XV, 3, p. 570.

32

pricina de început pentru care am venit aici" (XV,83. Macarie 1). Născut în jurul anului 300, dintr-o familie săra­că, Macarie era cămilar. Se retrage în pustia Schitului pe la anul 330, unde Vieţuieşte până la moarte (390). între 330 şi 340 face cel puţin o Vizită, dacă nu două, CuViosului Antonie cel Mare⁴⁴. întrucât nu aveau preot la Schit şi era nevoie ca fraţii să meargă aproape 60 km2 până la Nitria în fiecare sâmbătă, Macarie primeşte să fie hirotonit în anul 340, la sfatul Avvei Antonie cel Mare. Dobândeşte o aşa de mare cinstire, încât „Părinţii spuneau că Avva Macarie cel Mare devenise, aşa cum este scris, dumnezeu pământesc. Precum Dumnezeu acoperă lumea, la fel a ajuns Avva Ma­carie acoperind greşelile pe care le vedea ca şi când nu le-ar vedea şi pe cele pe care le auzea ca şi când nu le-ar auzi" (IX, 13). în scurt timp, Schitul va fi populat de sute şi mii de monahi şi va deveni mai renumit decât Nitria. Se ajunge la o formă de organizare care va fi numită în spaţiul răsă­ritean ortodox schit. Este vorba despre incinte mult mai încăpătoare decât cele din Nitria şi de la Chilii. Avva Moise ajunge să aibă în obştea sa 75 de ucenici.

Schitul este centrul monahal care-i va aduna pe cei mai renumiţi Părinţi ai Patericului. Sfântul Ioan Casian declară fără nicio ezitare că „cei care locuiau în pustia Schitului îi întreceau în ştiinţă şi desăvârşire pe toţi cei din mănăs­tirile Egiptului"⁴⁵. El se declară irezistibil atras de „faima singurătăţii schitice"⁴⁶ atunci când i se adresează inVitaţia

⁴⁴ Cf. Apoft. Avva Macarie 4 şi 26 din Patericul alfabetic.

⁴⁵ Sf. Ioan Casian, Convorbiri duhovniceşti, p. 476.

⁴⁶ Sf. Ioan Casian, Convorbiri duhovniceşti, p. 664. Sf. Ioan Casian sub­liniază superioritatea Vieţuirii la Schit în mai multe rânduri. Aici este vorba de răspunsul lui la insistenţa celor de la Panefysis de a rămâne la ei. în altă parte subliniază nivelul mult ridicat al Vieţuirii de la Schit în comparaţie cu mănăstirile din pustia Calamus şi din pustia Porphyrion, care, deşi erau mai depărtaţi decât cei de la Schit („merg şapte-opt zile până ajung la chiliile lor”), totuşi, datorită faptului că se ocupă cu agri­cultura şi stau foarte puţin închişi în chiliile lor, când Vin la Schit, sunt pur şi simplu depăşiţi şi tulburaţi de nivelul Vieţuirii monahilor de aici, „ca şi cum n-ar fi trăit niciodată în singurătate, abia pot răbda liniştea şi pacea chiliei" (Sf. Ioan Casian, Convorbiri duhovniceşti... p. 726).

33

insistentă de a rămâne la altă mănăstire şi constată că „...în pustia Schitului îşi duceau Viaţa în toată desăvârşirea cei mai încercaţi dintre monahi", motiv pentru care îşi înce­pe convorbirile sale duhovniceşti cu Părinţii de la Schit. Despre Avva Moise, fostul tâlhar, cu care are primele două convorbiri, spune că „trăia cu înflăcărare Virtuţile, nu nu­mai în manifestarea lor practică, dar şi în exprimarea lor teoretică⁴⁷. Lucrul se va adeveri şi în cazul celorlalţi Bă­trâni din Schit, cu care va avea următoarele opt convor­biri: Avva Pafnutie, Avva Daniel, Avva Serapion, Avva Te­odor, Avva Serenie şi Avva Isaac. „în acel rând al sfinţilor, care erau ca nişte stele foarte luminoase în noaptea aces­tei lumi, am văzut pe CuViosul Pafnutie deosebit, cu pute­re între ei prin marea strălucire a ştiinţei sale. Acesta era preotul comunităţii noastre din Pustiul Schitului, în care a trăit până la sfârşitul Vieţii. Deşi locuia de tânăr într-o chilie la o depărtare de cinci mile de biserică, nu s-a mu­tat niciodată în alta mai aproape şi nici în anii bătrâneţii nu l-a supărat lungimea drumului, când venea sâmbăta şi duminica la biserică. Iar după slujbă nu se întorcea cu mâinile goale, ci aducea pe umeri un vas cu apă de folos pe toată săptămâna, neprimind nici când avea 90 de ani să-i facă acest serViciu unul dintre cei mai tineri... Aprins de dorinţa de a se înălţa cât mai sus, s-a grăbit să pătrun­dă în toate tainele pustiului, pentru ca să se unească mai uşor cu Domnul, de care dorea să se simtă nedespărţit... Prin dragoste şi stăruinţă era mai presus de toţi şi în cu­noaşterea ştiinţei dumnezeieşti... Pentru aceasta trebuie

⁴⁷ Sf. Ioan Casian, Convorbiri duhovniceşti, p. 307.

34

să căutăm singurătatea, ştiind că Viaţa noastră trebuie să conste în post, veghe, trudă, îmbrăcăminte sărăcăcioasă, citirea cărţilor sfinte şi în celelalte Virtuţi. Prin acestea ne putem pregăti şi păstra inima neatinsă de patimi vătămă­toare şi, urcând pe aceste trepte, ne înălţăm la desăvârşi­rea dragostei."⁴⁸

La Schit se ajungea foarte greu. Autorii Istoriei monahi­lor din Egipt, care nu ajung şi la Schit, ne spun că drumul de la Nitria la Schit dura o zi şi o noapte numai prin pustie şi că reprezenta un pericol mare pentru cei care-l parcur­geau, deoarece numai un pic dacă greşea cineva, drumul se rătăcea în pustie⁴⁹. Paladie ne descrie drumul de la Chi­lii la Schit. El pleacă spre Schit împreună cu Albaniu şi mo­nahul Eron, „un tânăr isteţ, înzestrat cu multă înţelegere, cu Viaţă curată, covârşitor de înfrânat în Vieţuire, de multe ori mânca la răstimpuri de trei luni, îndestulându-se cu împărtăşirea cu Sfintele Taine şi cu ierburi... Schitul era departe de noi, ca la patruzeci de stadii. în aceste patru­zeci de stadii, noi am mâncat de două ori, iar de trei ori am băut apă, câtă vreme acela n-a gustat nimic şi, mergând pe jos, rostea din amintire cincisprezece psalmi, apoi Psal­mul cel mare şi, după aceea, Epistola către Evrei, şi apoi pe Isaia şi o parte din Ieremia, apoi Evanghelia după Luca şi Pildele. Şi făcând aceasta, noi nu izbuteam să ne ţinem de el"⁵⁰.

J.C. Guy, împarte istoria monahilor Patericului în patru generaţii, plecând de la Antonie cel Mare: a. Cea a con­temporanilor lui Antonie cel Mare; b. Cea care merge de la moartea acestuia (356) până la moartea lui Macarie

⁴⁸ Sf. Ioan Casian, Convorbiri duhovniceşti, p. 345.

⁴⁹ PL 21,453 C.

⁵⁰ Paladie, Istoria Lausiacă, pp. 66-67. Tot Paladie ne spune că un frate chiar a murit pe cale spre Schit, din pricina lipsei de apă.

35

Egipteanul (390); c. Epoca de aur a Schitului (până la 407) şi d. SupraVieţuitorii epocii de aur.⁵¹ Monahul Filotheu, în studiul istoric foarte documentat şi elaborat, aşezat ca postfaţă la ediţia pe care o îngrijeşte şi o diortoseşte a Pa­tericului egiptean al lui Grigorie Dascălul, propune urmă­toarele generaţii: a. Prima generaţie o alcătuiesc monahii care au intrat în Viaţa monahală începând cu anii 325-330; b. Generaţia a doua ar fi alcătuită de cei care intră în mă­năstiri începând cu anii 345-350; c. Generaţia a treia co­respunde celor care au venit în pustie începând cu anul 370; d. Generaţia a patra ar fi cea a monahilor care au in­trat în mănăstiri după anul 400⁵².

O să-i trecem în revistă pe scurt pe principalii repre­zentanţi ai „generaţiilor”, aşa cum le prezintă J.C: Guy. Din prima generaţie reţinem pe Avva Sisoie, căruia îi sunt atri­buite 58 de apoftegme, Avva Ammonas, Avva Isaia, Avva Or, Avva Paisie. Din a doua generaţie: Avva Arsenie (nu Arsenie cel Mare, care va trăi un secol mai târziu), Avva Karion şi fiul său Zaharia, Avva Isidor, preotul Schitului, Avva Pafnutie, preotul Schitului după Ava Isidor, al cărui ucenic a fost, Avva Daniel, ucenicul Avvei Pafnutie, Avva Silvan, care va pleca de la Schit şi va întemeia mănăstiri în Sinai şi în Palestina, Avva Theonas. A treia generaţie este re­prezentată de Avva Achile, Avva Alonie, Avva Apollo, Avva Ioan Colovos, de la care s-au păstrat 47 de apoftegme, Avva Moise, omorât de barbarii care vor devasta Schitul în 407, Avva Serapion, despre care scrie Sfântul Ioan Casian, Avva Teodor de la Ferme. în fine, ultima generaţie, cea a moştenitorilor, este generaţia de după invazia triburilor de barbari din 407: Avva Arsenie cel Mare, fost demnitar

⁵¹ SC vol. I, p. 47.

⁵² Monahul Filotheu, Cuvânt despre istoria Patericului... în Patericul egiptean, Editura Sofia, Bucureşti, 2011, pp. 515-516.

36

la curtea împăratului Teodosie, Avva Pimen, de la care ni s-a păstrat cel mai mare număr de apoftegme (peste 250), şi cei şase fraţi ai săi.

Pahomie cel Mare

Pentru întregirea imaginii monahismului egiptean la vremea Patericului vom aminti şi pe Pahomie cel Mare şi mănăstirile lui de obşte. Pahomie⁵³ s-a născut la 292 în Egiptul de Sus şi a început Viaţa monahală sub îndruma­rea CuViosului Palamon. în anul 323 s-a aşezat la Tabennisi, unde a întemeiat prima mănăstire de obşte. El este întemeietorul monahismului egiptean chinovial. La scurt timp (329) se va întemeia a doua obşte în apropiere, iar în anii care au urmat, numărul obştilor va creşte şi va popu­la toată Tebaida. Obştile se vor organiza şi vor funcţiona după regulile puse de Avva Pahomie cel Mare. La moartea sa, care se întâmplă la anul 346, obştea sa era împărţită în nouă mănăstiri. Paladie spune că mănăstirea lui Pahomie avea o mie trei sute de bărbaţi, dar mănăstirile ce i-au în­suşit acest mod de Vieţuire însumau şapte mii de bărbaţi⁵⁴. Paladie scrie despre Pahomie că era „unul dintre bărbaţii care au trăit o Viaţă dreaptă şi de aceea a fost învredni­cit de darul prorociei şi de vederi îngereşti. Era iubitor de oameni şi iubitor de fraţi la culme". Tot el ne spune că Pahomie a primit prin vedenie îngerească toată rânduiala de obşte pentru monahi. „I s-a arătat odată un înger şi i-a zis...: clădeşte chilii diferite în curte şi să locuiască câte trei. Iar masa tuturor va avea loc într-o singură încăpere. Nu vor dormi întinşi, ci pe scaune puţin aplecate, şi pe ele

⁵³ E Halkin, Sancti Pachomii Vitae Grecae (Subsidia Hagiographica, 19. Brussels: Societe des Bollandistes, 1932). Scrisă de un autor grec ano­nim, Viaţa CuViosului Pahomie cel Mare va fi tradusă în latină de Dionisie Exiguul Vita Pachomii.

⁵⁴ Paladie, Istoria Lausiacă, p. 73.

37

se vor pune saltele pe care se vor aşeza cei ce dorm. Noap­tea vor purta cămăşi încinse de in. Fiecare dintre ei să aibă o manta făcută din piele de capră şi să nu mănânce fără ea. Când merg însă la împărtăşire, sâmbăta şi duminica, să-şi dezlege cingătorile, să-şi dezbrace mantaua de piele, dar să intre având culion... Să nu vorbească în vreme ce mănâncă, nici să-şi aţintească privirea în altă parte, decât la blid sau la masă. Le-a rânduit să rostească în cursul zilei douăsprezece rugăciuni şi seara la lumânare douăspre­zece, şi peste noapte douăsprezece, şi la ceasul al nouă­lea (trei după-amiază) trei rugăciuni, iar când mănâncă obştea a rânduit ca înainte de orice rugăciune să se cânte psalmi."⁵⁵ Monahii aveau şi diverse ascultări: „Unul lucra pământul, altul pregătea pâini, altul zidărie, altul croitorie; unul împletea coşuri mari, altul cosea haine din piele, altul lucra acoperişuri, altul se ocupa cu copierea de scrieri, al­tul împletea veşminte moi. Şi toţi învăţau pe de rost toate Scripturile"⁵⁶. în zonă, „era şi o mănăstire de femei, locuită de patru sute de monahii, având aceeaşi rânduială, aceeaşi Vieţuire, deosebindu-se doar prin îmbrăcăminte. Femeile se aflau dincolo de râu, iar bărbaţii pe ţărmul opus... în afară de preot şi de diacon, nimeni nu trecea la mănăstirea de femei. Şi aceasta, numai duminica”⁵⁷.

în Lavsaicon avem o secvenţă grăitoare despre nivelul nevoinţelor şi regimul de Vieţuire monahală din mănăstirile lui Pahomie cel Mare, dar şi al celor din celelalte mănăstiri. Macarie Alexandrinul, de la Chilii, mare nevoitor fiind şi „auzind el că tabenisioţii duc o Vie­ţuire înaltă”, ascunzându-se sub chipul unui bătrân sim­plu, a mers la Avva Pahomie şi i-a cerut să-l primească în

⁵⁵ Paladie, Istoria Lausiacă, pp. 72-73.

⁵⁶ Paladie, Istoria Lausiacă, p. 74.

⁵⁷ Paladie, Istoria Lausiacă, pp. 74-75.

38

mănăstirea lui, să se facă monah. Pahomie îl respinge mai întâi pe motivul că, bătrân fiind, nu se mai poate acomo­da, pentru că „fraţii de aici sunt nevoitori şi nu poţi purta ostenelile lor. Şi te vei sminti, şi vei pleca vorbindu-i de rău". Şi nu l-a primit decât a şaptea zi. „Obştea unei singure mănăstiri este de o mie patru sute de bărbaţi, până astăzi, scrie Paladie. La vremea Postului Mare a văfcut pe fiecare nevoindu-se într-un fel sau altul: unul mânca numai seara, altul la două seri, altul la cinci seri. Unul stătea în picioare toată noaptea, iar ziua se aşeza." Macarie, însă, i-a întrecut pe toţi. După ce şi-a înmuiat multe ramuri de finic pentru a avea de lucru, „a şezut într-un colţ şi până nu s-au împlinit cele patruzeci de zile şi nu au venit Paştile, nu s-a atins de pâine, nici de apă, n-a încovoiat genunchiul, nu s-a întins pe pământ. Nu a luat nimic, afară de puţine foi de varză du­minica, spre a lăsa părerea că mănâncă. Afară de rugăciu­nea inimii şi de lucrul de mână, nu făcea altceva nimic"⁵⁸.

Tot la Macarie Alexandrinul aflăm de măsura adâncirii pustnicului cu mintea în Dumnezeu, în vederea lui Dum­nezeu. „Am dorit să ţin numai cinci zile mintea nedespărţi­tă de Dumnezeu. Şi luând această hotărâre, am închis chi­lia şi curtea mea, ca să nu dau vreunui om vreun răspuns, şi am stat aşa începând de luni. Am poruncit, deci, minţii mele zicând: Nu coborî din ceruri. îi ai acolo pe îngeri, pe arhangheli, puterile cele de sus, pe Dumnezeul tuturor. Nu coborî sub cer. Şi stăruind două zile şi două nopţi, am su­părat aşa de mult pe demon, că s-a făcut flacără de foc şi mi-a ars toate cele din chilie, cum a ars şi rogojina de stuf pe care şedeam, încât am socotit că mă arde şi pe mine întreg. în sfârşit, pătruns de frică, m-am despărţit a treia zi, nemaiputând să-mi ţin mintea neîmprăştiată, ci am co­borât la privirea lumii, ca să nu mă cuprindă mândria."⁵⁹

⁵⁸ Paladie, Istoria Lausiacă, pp. 45-46.

⁵⁹ Paladie, Istoria Lausiacă, p. 47.

39

Egiptul ţinutul monahilor

Există o dezvoltare atât de spectaculoasă a monahis­mului egiptean, încât putem spune că tot Egiptul se umple de mănăstiri. Multe dintre ele sunt pomenite în Apofteg­mele Părinţilor pustiei. Dintr-un motiv sau altul, Părinţi cunoscuţi părăsesc Schitul sau celelalte două centre (Nitria şi Chiliile) pentru a se instala în alte mănăstiri: Avva Sisoe la Clysma (cetate lângă Marea Roşie), Avva Herman la Diolkos (aşezat lângă una din cele şapte guri ale Nilului), Avva Siluan la Panefysis, apoi în Sinai. Pilusium, Ostrakini, Enat, Arsinoe, Oxirinh, Troin, unde s-a săvârşit Avva Arse­nie cel Mare sunt cetăţi în jurul cărora se dezvoltă centre monahale. Avva Serapion întemeiază un mare centru mo­nahal lângă Arsinoe, unde numărul monahilor ajunge la zece mii⁶⁰. în Pateric este pomenit de mai multe ori Mun­tele Ferme, despre care vorbeşte şi Paladie în Lavsaicon. Sfântul Ioan Casian îşi împarte cele douăzeci şi patru de convorbiri duhovniceşti în trei grupe, după cele trei mari centre monahale Vizitate de el şi de tovarăşul său de pele­rinaj, CuViosul Gherman: mai întâi Schitul, apoi Panefysis şi Diolkos, arătând prin aceasta că Bătrâni înţelepţi erau în toate mănăstirile.

Din mărturia Părintelui Piamun aflăm că „trei sunt în Egipt categoriile de monahi: prima categorie este cea a chinoviţilor, care, stând toţi la un loc în comunitate, sunt conduşi de înţelepciunea unui Bătrân. A doua este a anahoreţilor, formată din acei călugări care au fost formaţi şi desăvârşiţi mai întâi în mănăstiri şi în prezent au ales retragerea în singurătăţile pustiului. Din această categorie dorim să facem parte şi noi. A treia este cea nevrednică de a fi imitată, aceea a sarabaiţilor, care este călduţă şi trebu­ie evitată.⁶¹

⁶⁰ Monahul Filotheu, Cuvânt despre istoria Patericului, p. 512.

⁶¹ Sfântul Ioan Casian, Convorbiri duhovniceşti, p. 629

40

Monahismul egiptean ocupă un loc proeminent în isto­ria monahismului creştin, datorită numărului mare de mă­năstiri şi monahi (este avansată estimativ cifra incredibilă de o sută de mii de monahi în tot Egiptul), dar şi măsurii desăvârşite la care ajung aici Vieţuirea monahală, nevoinţele monahale, dar şi experienţele dumnezeieşti. Desigur, lucrarea lui Dumnezeu face ca monahismul egiptean să ră­mână în memoria Bisericii şi datorită monumentelor lite­rare care vor transmite posterităţii Viaţa şi petrecerea Bă­trânilor din pustia egipteană, la care ne-am referit mai sus, între care Patericul ocupă locul central. Monahii din pustia Egiptului vor face atât de evidente prezenţa şi lucrarea lui Dumnezeu, poate în cea mai intensă însoţire a pământului cu cerul şi a oamenilor cu Dumnezeu, încât pecetea dum­nezeieştii prezenţe se imprimă şi apoftegmelor Părinţi­lor, dându-le o putere asemănătoare cu cea a cuVintelor Dumnezeieştii Scripturi. De altfel, Părinţii Bisericii nu vor ezita să treacă Patericul, alături de alte lucrări, în categoria cărţilor de Dumnezeu insuflate (QEOTrvuCTTaiypaipcxî)⁶², iar creştinii, în special monahi, se vor hrăni fără întrerupere din apoftegmele Părinţilor pustiei.

Declinul monahismului anahoretic egiptean începe cu o primă invazie a triburilor barbare ale mazicilor, în anul 407. Invaziile următoare, în 434 şi 444, vor duce la devas­tarea Schitului şi a principalelor centre monahale din pus­tia egipteană. Al IV-lea Sinod Ecumenic va impune o anu­me dificultate de comunicare între monahismul egiptean, rămas sub influenţa monofizită, şi centrele monahale,

⁶² A se vedea subtitlul Everghetinosului, care include mare parte din Apoftegmele Părinţilor pustiei egiptene în culegerea pe care o reprezintă: Adunare a cuVintelor şi învăţăturilor celor de Dumnezeu grăite, ale purtătorilor de Dumnezeu Părinţi, culeasă din toată Scriptura cea de Dumnezeu insuflată (Everghetinos, vol. I, Sfânta Mănăstire Vatoped, Muntele Athos, 2001).

41

rămase sub Constantinopolul ortodox. între anii 614 şi 619, Egiptul este invadat de perşi, care vor jefui toate mă­năstirile de aici, ca şi pe cele din Palestina. în anul 641, Egiptul este ocupat de arabi şi iese de sub stăpânirea bi­zantină. După cucerirea arabă, centrele monahale cunos­cute din Pateric rămân încet-încet fără monahi, pentru ca spre anul 900 să fie pustiite de tot.

Condiţii materiale

Cercetările istorice şi arheologice⁶³ au avansat foar­te mult în reconstituirea condiţiilor materiale în care îşi desfăşurau Vieţuirea monahii în pustia Egiptului. La Chilii, unde se retrăgeau monahii din Nitria pentru o Viaţă mai aspră, „chilia se afla într-o curte închisă, împrejmuită de un zid; în curte se afla un puţ, din care se putea scoate apă pentru băut; apa putea serVI şi la irigat. Săpăturile au scos la iveală dovezi despre existenţa unor mici grădini care furnizau monahilor legume şi salate pentru hrana lor. Curtea era destul de mare ca dimensiuni din moment ce monahul se putea preumbla prin curte fără să iasă... Chi­lia era construită din cărămizi arse pentru porţiunile care trebuia să fie mai rezistente şi din chirpici. Iluminatul era asigurat prin ferestre, iar o uşă, dotată cu zăvor, permitea închiderea incintei"⁶⁴.

Chilia avea cel puţin două încăperi. Una avea loc de rugă­ciune, orientat spre răsărit şi însemnat cu o cruce, desenată

⁶³ în 1964 şi 1965 s-au desfăşurat săpături arheologice în situl Kellia (Chilii), sub conducerea lui Antoine Guillaumont şi F. Daumas, cu spri­jinul Institutului Francez de Arheologie Orientală din Cairo. Rezultatele au fost publicate în Kellia I, Kom 219, Fouilles executees en 1964 et 1965, 2 vol, Cairo, 1969.

⁶⁴ O foarte amănunţită şi precisă prezentare a lucrurilor am aflat la Antoine Guillaumont, Originile Vieţii monahale... pp. 209-210. Reprodu­cem în rezumat informaţiile strict necesare pentru o imagine a condiţii­lor în care trăiau monahii în pustie.

42

pe perete sau într-o nişă. Chilia mai putea avea o cămară şi o încăpere separată pentru ucenic. Săpăturile arheologice au scos la iveală chilii cu până la şapte-opt încăperi. Cât priveşte „mobilierul”, după informaţiile aceluiaşi autor, în loc de scaune erau folosite legături de trestie. Săpăturile au descoperit un singur pat zidit din cărămidă într-una din chilii, patul fiind de obicei improvizat dintr-un strat de ierburi uscate sau săpat în pământ ca o groapă. Hrana era în principal alcătuită din pâine uscată cu sare şi cu puţin ulei. Fiertură se folosea pentru bolnavi şi pentru oaspeţi. Despre cum decurgea masa atunci când un monah avea un oaspete aflăm de la Sfântul Ioan Casian. în Vizită la Avva Serenie pentru continuarea dialogului, Sfântul Casian relatează: „După ce s-a terminat slujba religioasă cerută de sărbătoarea zilei şi toţi au plecat de la biserică, noi ne-am întors în chilia Bătrânului, care mai întâi ne-a serVit o agapă deosebită. în loc de saramura peste care punea de obicei o picătură de untdelemn şi care-i constituia masa de prânz, el ne-a dat o mâncare cu ceva mai mult untde­lemn decât de obicei. De altfel, fiecare foloseşte zilnic la masă acea picătură de untdelemn, nu pentru ca mâncarea să fie mai gustoasă, ci pentru ca prin acest obicei să poto­lească trufia care de obicei se furişează şi mângâie inima, datorită înfrânării mai aspre. Experienţa arată că, cu cât înfrânarea se săvârşeşte mai pe ascuns, fără să fie vreun om mărturie, cu atât ea ispiteşte mai mult pe cel care o ascunde. Apoi ne-a pus o sărătură cu câte trei măsline la fiecare şi un coşuleţ cu năut prăjit, pe care ei îl numesc prăjitură, din care am luat numai cinci grăunţe. Ni s-au dat de asemenea şi câte două prune şi câte o smochină, mai mult nu, fiindcă este Vinovat cel ce în acel pustiu de­păşeşte acest număr"⁶⁵.

⁶⁵ Sfântul Ioan Casian, Convorbiri duhovniceşti VIII, p. 435.

43

Lucrul de mână la Chilii şi la Schit era în principal con­fecţionarea coşurilor din trestie sau mai ales din fibră de palmier, care se punea mai întâi la înmuiat. Se împleteau funii lungi, care după aceea erau cusute pentru a se rea­liza un coş. Despre acestea se face frecvent pomenire în apoftegmele Părinţilor. Părinţii mai lucrau, de asemenea, la seceriş, primind în schimb pâine. Erau şi ocupaţii mai specializate, cum ar fi cea a copiştilor⁶⁶.

Monahii stăteau retraşi în chiliile lor peste săptămână. „Statul în chilie reprezenta principiul esenţial, căci numai el putea asigura singurătatea şi liniştirea indispensabile în vederea potolirii patimilor şi unirii cu Dumnezeu.”⁶⁷

Monahii se adunau sâmbăta şi duminica la biserică pentru „sinaxă”. Restul zilelor, biserica era încuiată. Biseri­ca era în centrul comunităţii monahale. La Nitria şi la Chilii a fost câte o singură biserică. La fel şi la Schit, până pe la jumătatea secolului al V-lea, când începe să se construias­că o a doua biserică. Clădirea respectivă avea mai multe încăperi, cu destinaţii diferite.

Sâmbătă seara, monahii se adunau aproape toţi, cu ex­cepţii foarte puţine, care-i priveau pe cei foarte retraşi în Vieţuirea pustnicească. Când lipsea cineva, era cercetat pentru a vedea dacă nu este bolnav sau dacă nu a murit. Sâmbătă seara avea loc agapa, monahii luau masa împre­ună. Era o continuare a tradiţiei Bisericii primare, agapa fiind o manifestare concretă a iubirii dintre monahi. Me­niul era îmbunătăţit faţă de cel din chiliile monahilor, în sensul că se consuma mâncare gătită (fierturi) şi chiar se bea puţin Vin, pe care unii îl refuzau. Erau monahi cărora această agapă le ajungea pentru toată săptămâna. Agapa se organiza într-o altă încăpere, nu în biserică. După agapă

⁶⁶ Antoine Guillaumont, Originile Vieţii monahale, pp. 211-213.

⁶⁷ Antoine Guillaumont, Originile Vieţii monahale, p. 214.

44

urma Dumnezeiasca Liturghie, care se desfăşura de-a lun­gul întregii nopţi. Nu s-au păstrat elemente privitoare la Liturghie. Este de presupus că era o primă parte în care se cântau psalmi şi se făceau citiri din Vechiul şi Noul Testa­ment, apoi urmau Euharistia şi împărtăşirea monahilor⁶⁸. Ziua de duminică, monahii aveau dialoguri duhovniceşti, apoi pleca fiecare la chilia sa, luând cu siine pâine pentru toată săptămâna şi foarte probabil cele necesare lucrului de mână.

Iată câteva informaţii păstrate de Sfântul Ioan Casian: „Când se adună să facă slujirile mai sus pomenite, pe care le numesc «sinaxe», toţi păstrează atâta linişte, încât, deşi se strânge la un loc un număr mare de monahi, ai crede că nu se mai află niciun om înlăuntru, în afară de cel care, sculându-se, intonează psalmul la mijloc, şi asta mai ales când se încheie slujba... Iar numărul de doisprezece psalmi îi împart în aşa fel ca, dacă sunt doi fraţi, să cânte câte şase, dacă sunt trei, să cânte patru, dacă sunt patru, să rămână câte trei de fiecare. în adunările de slujire nu se cântă ni­ciodată un număr mai mic decât acesta, dar nici mai mult de patru fraţi, oricât de mare ar fi numărul celor adunaţi la slujbă... Săvârşind în adunările lor aceleaşi slujbe, numai unul se ridică în picioare la mijloc să rostească psalmii, pe când toţi ceilalţi, potriVit obiceiului, stau pe scăunele foar­te joase, cu inima îndreptată într-o mare încordare spre glasul psaltului"⁶⁹.

Cum s-a născut Patericul

„Apoftegmele sunt fructul unei lente şi îndelungi ger­minări în tăcerea deşertului. Au fost cu greu smulse din această tăcere şi rămân pentru totdeauna învăluite în

^{68 A}ntoine Guillaumont, Originile Vieţii monahale, p. 217.

^{69 S}fântul Ioan Casian, Convorbiri duhovniceşti, p. 126.

45

ea.”⁷⁰ Apoftegmele Părinţilor pustiei sunt prin excelenţă o literatură care aparţine genului filosofiei practice, care răspunde la întrebarea: Ce să fac? Ele s-au născut într-un spaţiu în care oamenii erau angajaţi nu în descifrarea rosturilor ultime ale existenţei, ci în împlinirea acestora la măsura deplinătăţii. în acelaşi timp, apoftegmele devin ele însele argumente, semne concrete care confirmă sensul şi calea de împlinire a lui, tocmai datorită faptului că descriu şi istorisesc chipuri de oameni care au ajuns la capătul drumului, la împlinire, la măsura desăvârşirii. Apoftegmele se nasc, deci, în atmosfera aceasta de aşezare pe calea împlinirii şi de depăşire a obstacolelor ce apar pe această cale. Cel mai adesea, zicerile Părinţilor pustiei Vin să ofere răspuns începătorilor sau celor care ajung în impas. Este o literatură mărturisitoare prin excelenţă, expresie a experienţei personale, nemijlocite, departe de orice speculaţie teoretică.

Primele generaţii de pustnici nu aveau la îndemână o literatură didactică. Această funcţie era împlinită aproape exclusiv de Sfânta Scriptură, la care pustnicii se raportea­ză, de altfel, foarte mult.

Sunt uşor de reconstituit sursele iniţiale ale apofteg­melor: 1. Dialogul particular dintre un ucenic şi părintele lui duhovnicesc (Avva sau Bătrânul). 2. Un fel de discuţii la care participau mai mulţi monahi şi discutau lucruri zidi­toare. 3. Dialoguri dintre doi Bătrâni. La acestea se adaugă istorisiri biografice extrase din lucrări anterioare. Este o literatură fragmentară, aparent neomogenă, fără o prove­nienţă foarte sigură în ceea ce priveşte autorul, pentru că nimeni nu a semnat ceea ce a spus sau a scris. Este con­siderată a fi o „documentaţie unică" datorită faptului că

⁷⁰ Les Sentences des peres du desert, Abbaye Saint-Pierre solesmes,

1966, p. 2.

46

„ne restituie, în linii mari, experienţa pionierilor pustiei şi pot fi citite ca un ghid practic al experienţei lui Dumnezeu în pustie"⁷¹. Apoftegmele au avut o etapă a lor orală, apoi au început să fie puse în scris şi să circule izolat. Fiecare copist îşi permitea să modifice sau să completeze ceea ce prelua de la înaintaşii lui. Spre sfârşitul secolului al IV-lea, această literatură este, deja, din ce m ce mai bogată. în Tratatul practic al lui Evagrie Ponticul, redactat la sfârşi­tul Vieţii (399), avem prima mărturie scrisă referitoare la circulaţia apoftegmelor. Sunt prezentate aici mai mul­te apoftegme ale Părinţilor pustiei, citate dinmemorie de Evagrie.

Etapa cea mai importantă este aceea a formării colec­ţiilor de apoftegme⁷². Apoftegmele sunt adunate foarte probabil mai întâi în Colecţia alfabetică, apoi în cea tema­tică sau sistematică. Despre Colecţia tematică, tradusă şi publicată de noi, se ştie cu certitudine că circula deja la anul 530 în limba greacă, din moment ce un astfel de ma­nuscris, adus de Pelagiu într-una din călătoriile sale în Ră­sărit, făcută între anii 538 şi 555, a stat la baza traducerii latine, efectuate de Pelagiu şi Ioan. J.C. Guy coboară data la sfârşitul secolului al V-lea (480-490)⁷³. Acelaşi cercetător avansează ipoteza că autorii iniţiali ai colecţiei tematice ar fi putut fi ucenici ai Avvei Pimen⁷⁴. Palestina a fost spaţiul în care s-au răspândit imediat după Egipt şi de aici în toată lumea creştină.

⁷¹ Ediţia SC, vol. I., pp. 20-21.

⁷² Subiectul este tratat pe larg în lucrarea lui Jean Claude Guy, Recherches sur la tradition grecque des Apophtegmata Patrum, Bruxelles, 1962 (1984²).

⁷³ Ediţia SC vol. I, p. 82.

⁷⁴ Ediţia SC vol. I, p. 83.

47

II. Lumea şi Pustia

în anul 313, prin cunoscutul Edict de la Mediolan, Con­stantin cel Mare punea oficial capăt persecuţiilor împotri­va creştinilor. Creştinii erau repuşi în drepturi, li se restituiau proprietăţile, li se întorceau vredniciile sociale de care fuseseră eventual despuiaţi, erau reintegraţi în soci­etatea din care fuseseră expulzaţi sau marginalizaţi, reve­neau în mijlocul lumii. Bisericii creştine i se deschidea cale generoasă în istorie. După trei secole în care i s-a refuzat instalarea în lume, Biserica va prinde repede cheag istoric şi social şi lumesc şi nu va întârzia să ocupe un loc chiar dominant pe scena lumii. Odată cu mutarea capitalei de la Roma la BizanţConstantinopol, împăratul roman devine din persecutor protector al creştinilor, promotor al cre­dinţei şi valorilor creştine şi susţinător al Bisericii. Noul imperiu ce se năştea, cel Bizantin, va fi Imperiu creştin.

în acest moment începutul secolului al IV-lea -, chiar în perioada de revenire şi integrare confortabilă a Bisericii în lume, un număr impresionant de mare de creştini părăsesc lumea pentru a se aşeza în pustie, refuzând parcă ostentativ instalarea în lume şi în istorie. Timpul naşterii monahismului anahoretic egiptean coincide frapant cu timpul încetării persecuţiilor şi al aşezării Bisericii în lume cu conştiinţa duratei sale istorice nedeterminate. Este greu să nu cauţi o legătură între cele două evenimente majore. Care să fie explicaţia acestei intersectări, dintr-o parte, Bi­serica Vine din afară, de la margine spre lume, spre centrul lumii, din cealaltă parte, numeroşi creştini fug şi evadea­ză din lume şi se îndreptă spre marginea ei, spre pustia cea mai adâncă. Cercetătorii monahismului anahoretic egiptean avansează diferite explicaţii, dar cei mai mulţi se

48

declară încă neputincioşi în a dezlega această dilemă⁷⁵.

Pentru prima dată pustia apare ca spaţiu de locuit, pre­ferat lumii de către un număr însemnat de oameni. Pustia va propune un mod de Viaţă în contrast evident cu cel din lume. Pe de o parte lumea, ca spaţiu primitor, cu oferta bogată a condiţiilor pentru o Viaţă confortabilă, frumoasă şi chiar facilă, deschisă creşterii şi progresului continuu, un spaţiu prietenos omului şi Vieţii în general. De cealal­tă parte, pustia, ca spaţiu neprimitor, lipsită de condiţiile elementare pentru susţinerea Vieţii, un loc nu numai ne­prietenos, ci chiar duşmănos pentru om şi pentru Viaţă în general, unde-şi găsesc adăpost mai curând adversarii omului şi ai Vieţii, fiarele sălbatice şi duhurile rele. Aceasta reprezintă o lectură la prima vedere a celor două toposuri.

De ce fug, atunci, monahii de lume şi se aşază în pustie? Este evident că renunţă la confortul şi oferta lumii şi pre­feră lipsurile şi adversităţile pustiei. Ca să facă acest lucru cu atâta determinare trebuie să existe o motivaţie foarte puternică. Vom descoperi în explicaţiile oferite chiar de ei o evaluare diferită a raportului dintre lume şi pustie, contrară celei de mai sus. Pentru monahi, lumea cu oferta ei generoasă este un spaţiu riscant, amăgitor, duşmănos, pierzător, în timp ce pustia, în ciuda ofertei sale extrem de sărăcăcioase sau tocmai de aceea, este un spaţiu favora­bil, izbăVitor, împlinitor. Sau poate altfel spus, lumea oferă condiţii ce favorizează eşecul existenţial, în timp ce pustia oferă condiţii prielnice împlinirii. Pe scurt, în timp ce con­Vingerea celor din lume este că aceasta oferă şanse mai

⁷⁵„Nu se va da fără îndoială niciodată o explicaţie faptului pentru care în ultimii ani ai sec. al III-lea un anume număr de creştini au început să iasă din oraşe şi din comunităţile creştine pentru a se instala în deşert, părând a răspunde unei vocaţii de a trăi altfel credinţa în Hristos." (J.C. Guy, Les apophtegmes des peres, Vol. I, p. 13)

49

mari de Viaţă, iar pustia presupune nenumărate riscuri la adresa Vieţii, pentru cei din pustie, lumea duce la moarte, iar pustia la Viaţă.

Lumea şi pustia sunt doi vectori esenţiali pentru defi­nirea şi înţelegerea monahismului anahoretic creştin, dar şi al etosului creştin în general. Lumea şi pustia apar ca repere fundamentale, chei ermeneutice esenţiale pentru realizarea Vieţii şi pentru înţelegerea ei. Sunt toposuri te­ologice prin excelenţă, sau mai curând etosuri teologice, întrucât presupun şi recapitulează integral un mod de Via­ţă anume, determinat de raportarea omului la Dumnezeu.

Perspectiva teologică asupra lumii şi pustiei

Ceea ce-i determină pe oameni să plece în pustie este dorul după Dumnezeu, dorinţa de a se apropia mai mult de Dumnezeu şi conVingerea că în lume nu s-ar putea îm­plini acest dor. Mărturia lor este clară: dacă vrea cineva să se apropie de Dumnezeu, pustia este un loc unde acest lu­cru se poate realiza mult mai bine decât în lume. Nu se ex­primă pentru prima dată în istorie acest lucru şi nici nu se probează pentru prima dată, dar acum totul se întâmplă la o scară mare şi mai ales la o măsură desăvârşită. Lumea şi pustia sunt văzute de monahi dintr-o perspectivă teolo­gică. Perspectivă teologică înseamnă a vedea lucrurile şi a le evalua, luându-L în calcul şi pe Dumnezeu. Mai concret, evaluarea lumii sau a pustiei dintr-o perspectivă teolo­gică înseamnă aşezarea lor în spaţiul relaţiei dintre om omenire şi Dumnezeu, sau în termeni inversaţi: evaluarea lumii şi a pustiei ca spaţiu în care se desfăşoară relaţia dialogul omului cu Dumnezeu, întrebând: Ce reprezintă şi cum funcţionează lumea sau pustia în această relaţie, sau cum funcţionează relaţia omului cu Dumnezeu în lume sau în pustie.

50

Perspectiva asupra lumii şi a pustiei se modifică radi­cal atunci când Viaţa omului este determinată de relaţia cu Dumnezeu, de fapt, de Vieţuirea cu Dumnezeu. Simplu spus, într-un anume fel se desfăşoară Viaţa noastră cu Dumnezeu, dialogul sau relaţia noastră cu Dumnezeu în lume şi în alt fel se desfăşoară în pustie. Pretextul îl repre­zintă materialitatea şi concreteţea, evidenţa şi proximita­tea, frumuseţea şi oferta lumii, care pare să-L concureze pe Dumnezeu în ochii, mintea şi inima omului, ispitindu-l, provocându-l cu suficienţa şi autonomia ei. Aşezat între o lume imediat accesibilă şi atât de generoasă, pe de o par­te şi un Dumnezeu aparent inaccesibil, de cealaltă parte, omului nu-i este greu să cedeze ispitei eliminării lui Dum­nezeu din calcul şi considerării lumii ca singura şi ultima realitate, iar pe sine potenţialul unic beneficiar sau poate chiar stăpân absolut al acesteia. Nu este responsabilă lu­mea pentru aceasta, nici frumuseţea lumii, ci slăbiciunea şi neputinţa omului, inerţia firii umane căzute care-l pre­sează insistent spre ispita şi himera unei existenţe închise şi suficientă sieşi, autonomă.

Pustia, topos teologic

Pustia nu intră acum pentru prima dată în orizontul Vie­ţii şi reflecţiei creştine. Istoria biblică şi literatura biblică, în consecinţă îi consacraseră un loc important ca topos teologic, spaţiu în care se petrece ceva important în rela­ţia omului cu Dumnezeu. Pustia este locul care face trece­rea de la ţinutul robiei la ţinutul făgăduinţei, al eliberării. Pustia este locul încercărilor, al ispitirilor, dar şi al vederii lui Dumnezeu. Pustia, însoţită de cele mai aspre privaţi­uni, este locul însoţirii poporului Israel cu Dumnezeu, toc­mai datorită condiţiilor aspre de Viaţă, care îndepărtează pe om de chipul frumos al lumii şi-l deschide perspectivei

51

cereşti, eshatologice, îl deschide lui Dumnezeu. în pustie şi în condiţiile absenţei totale a reperelor exterioare şi a resurselor Vitale hrana şi apa -, poporul lui Israel va face experienţa nemijlocită a suportului dumnezeiesc al Vieţii şi al istoriei lor. Dumnezeu însuşi le va arăta drumul, ziua printr-un stâlp de nor şi noaptea printr-un stâlp de foc ce mergeau înaintea lor (Ieşire 13, 21), îi va hrăni cu mană din cer (Ieşire 16, 4) şi cu apă scoasă în mod minunat din piatră seacă (Ieşire 17, 6). în pustie, poporul lui Dumne­zeu recuperează imaginea adevărată, clară a condiţiei sale de făptură a lui Dumnezeu, din Care izvorăşte de fapt Viaţa şi Căruia se datorează înaintarea lui în istorie, adevăr fun­damental ce priveşte condiţia umană în general. Pustia şi Muntele Sinai, de care este asociat postul ca nevoinţă şi desprinderea de resursa lumească a Vieţii, constituie con­textul în care se petrec evenimente de vârf ale istoriei bi­blice vechi-testamentare: vederea lui Dumnezeu, vorbirea cu Dumnezeu şi darea Legii.

Prorocii vor invoca frecvent pustia cu nostalgie, ca loc al maximei apropieri a poporului de Dumnezeu şi al trăirii iubirii dumnezeieşti. Du-te, şi strigă la urechile cetăţii Ie­rusalimului: Aşa vorbeşte Domnul: Mi-aduc aminte încă de dragostea pe care o aveai când erai tânără, de iubirea ta, când erai mireasă, când Mă urmai în pustie, într-un pământ nesemănat. Atunci Israel era sfinţenia Domnului. (Ieremia 2, 2). Prorocul Isaia asociază, de asemenea, pustia cu locul venirii şi întâlnirii cu Dumnezeu: Un glas strigă: Pregătiţi în pustie calea Domnului, neteziţi în locurile uscate un drum pentru Dumnezeul nostru! (Isaia 40, 3) Pustia este vă^zută ca loc al recuperării fidelităţii şi al însoţirii cu Dumnezeu din moment ce relaţia dintre popor şi Dumnezeu a fost începută în termenii unei relaţii de iubire mire şi mireasă. Pustia este locul

52

Potrivit pentru a ademeni mireasa pentru a o recuceri: Pentru aceasta iată, o voi atrage şi o voi duce în pustie, şi-i voi vorbi inimii ei (Osea 2,16). Petrecerea în pustie va deveni reper esenţial în istoria poporului lui Dumnezeu, cu funcţii fondatoare şi pedagogice, la care se vor face trimiteri continuu: Adu-ţi aminte de tot drumul pe care te-a călăuzit Domnul, Dum­nezeul tău, în timpul acestor patruzeci de ani în pustie, ca să te smerească şi să te încerce, ca să-ţi cunoască pornirile inimii şi să vadă dacă ai să păzeşti sau nu poruncile Lui (Deuteronom 8, 2).

Amăgit de confortul material din Egipt şi înfricoşat de lipsurile pustiei, poporul lui Israel va cârti împotriva conducătorilor şi chiar împotriva lui Dumnezeu: Copiii lui Israel le-au zis: Cum de n-am murit loviţi de mâna Dom­nului în ţara Egiptului, când şedeam lângă oalele noastre cu carne, când mâncam pâine de ne săturam? Căci ne-aţi adus în pustia aceasta ca să faceţi să moară de foame toată mulţimea aceasta (Ieşire 16, 3); Poporul stătea acolo, chi­nuit de sete, şi cârtea împotriva lui Moise. El zicea: Pentru ce ne-ai scos din Egipt, ca să ne faci să murim de sete aici cu copiii şi turmele noastre? (Ieşire 17,3). Răzvrătirea le va fi potolită de primirea manei din cer şi apei din stâncă. Este grăitoare atitudinea israeliţilor faţă de pustie şi faţă de lume. în aceasta se recapitulează atitudinea oamenilor până astăzi. Ei preferă siguranţa şi confortul lumii, chiar dacă acestea presupun lipsa parţială sau totală a libertăţii reale şi mai ales închiderea completă a orizontului unor bunătăţi Viitoare mult superioare. Egiptul va reprezenta ţinutul şi semnul belşugului păcătos, al robiei prin exce­lenţă, al robiei păcatelor, iar pustia, cu privaţiunile ei, ţi­nutul şi semnul izbăVirii din robie, calea spre bunătăţile făgăduite. Scoşi din robia egipteană şi duşi în pustie, israeliţii vor cârti, vor avea nostalgia belşugului din perioada

53

robiei, vor respinge calea izbăVirii şi drept pedeapsă, ge­neraţia cârtitoare nu va ajunge să trăiască în pământul făgăduinţei şi să se bucure de bunătăţile făgăduite. Vor ajunge, însă, copiii lor.

în contrast evident cu israeliţii, mişcarea creştinilor anahoreţi este una voluntară şi parcurge acelaşi drum cu râvna şi cu determinarea pe care le dau numai conştiinţa demersului adevărat, izbăVitor, susţinut de credinţa nestrămutată. Suportul credinţei este experienţa nemijlo­cită a Dumnezeirii, sălăşluirea Duhului lui Dumnezeu în ei, care le hrăneşte dorul după Dumnezeu ca stimul puternic, irezistibil, ce-i ajută să se desprindă din siguranţa şi con­fortul amăgitor al lumii acesteia şi al ofertei sale, încredin­ţaţi că pustia este drumul scurt spre împreuna-petrecere cu Dumnezeu, spre împărăţia lui Dumnezeu.

întâmplător sau poate nu, pustia va fi de data aceasta Egiptul însuşi. Altădată, ţinut al belşugului material, dar şi al robiei, Egiptul devine, prin pustia sa, ţinut al elibe­rării, drum spre Dumnezeu. Să fie o lecţie dumnezeiască de afirmare a putinţei de schimbare, de transfigurare şi de confirmare că nimic nu este rău prin sine şi nici definitiv? Egiptul faraonic şi pustia Egiptului monahismului anaho­retic devin toposuri teologice, care se vor regăsi în refle­xia teologică şi în literatura creştină peste veacuri. Egiptul faraonic este semnul ofertei acestei lumi, iar pustia este semnul ofertei lui Dumnezeu. De o parte, oferta lumii şi a Vieţuirii lumeşti, cu plăcerea şi confortul şi siguranţa ei, dar amăgitoare, perisabilă şi muritoare. De cealaltă parte, oferta pustiei, cu privaţiunile, chinurile, nevoinţele ei, în fond eliberatoare şi deschizătoare de drumuri spre Viaţa nestricăcioasă şi veşnică. în esenţă, de o parte, oferta Vieţii lumeşti fără Dumnezeu, şi de cealaltă parte, oferta Vieţuirii cereşti cu Dumnezeu. Amândouă făcute pentru acum şi aici.

54

în Noul Testament îl vom regăsi pe Sf. Ioan Botezătorul pregătind venirea Domnului în pustie, el însuşi devenind prototip al monahilor, prin Vieţuire austeră, înstrăinat de lume, retras în pustie, hrănindu-se cu ceea ce-i oferea pustia şi raportându-se cu judecată aspră la cei rămaşi în lume. „Ioan s-a retras, fugind de zgomotul oraşelor, de asaltul mulţimilor şi de păcatele oraşelor, ca să se ducă în pustie, unde aerul era proaspăt, cerul mai deschis şi Dum­nezeu mult mai aproape.⁷⁶ Pustia va fi şi locul încercării sau al ispitirii Mântuitorului Hristos, unde, înainte de pro­ba de foc a ispitirii diavolului, va posti patruzeci de zile şi patruzeci de nopţi (Matei 4, 1-2). Biruinţa Mântuitorului constă tocmai în faptul respingerii ofertei lumii hrană materială, stăpânire lumească şi închinare la falşi dumne­zei şi a credinţeiîncredinţării fără rezervă în Dumnezeu.

Pustia este locul cel mai potriVit pentru întâlnirea cu Dumnezeu, tocmai pentru că, prin imaginea ei respingă­toare, oferă omului şansa îndepărtării şi lepădării de lu­mea extrem de ofertantă care-i alimenta ispita suficienţei de sine şi a depărtării de Dumnezeu. Departe de orice per­spectivă idilică şi romantică, pustia era un pământ sterp, un domeniu al morţii, care inspira teamă, străbătut de fia­re sălbatice periculoase, ca şerpii, hienele, şacalii, în care om nu întâlneai, decât eventuale hoarde de barbari. Pus­tia, lipsită de oameni, goală de prezenţe şi de lumea ma­terială, era plină de duhuri necurate, de demoni. Ajuns în pustie, omul va da lupta adevărată şi neamăgitoare, singu­ra adevărată, anume cu propria sa fire şi cu duhurile. Să ne amintim de cuVintele Sfântului Apostol Pavel, care spune că:... lupta noastră nu este împotriva sângelui şi a cărnii, ci împotriva începătoriilor, împotriva stăpâniilor, împotriva

⁷⁶ Origen, Din omiliile la Evanghelia după Luca, PSB 7, Bucureşti, 1992,

pag. 100.

55

stăpânitorilor întunericului acestui veac, împotriva duhuri­lor Vicleniei... (Efeseni 5,12).

Pustia îi oferă monahului şansa exerciţiului prezenţei constante a lui Dumnezeu, condiţiile cele mai propice adu­nării din orice risipire, a adunării în sine, condiţiile cele mai prielnice realizării liniştirii isihiei depline şi a trezViei desăvârşite în care se produc convorbirea cu Dumnezeu şi unirea cu EL. Pustia oferă omului condiţiile ideale urmă­rii lui Hristos. Retragerea în pustie exprimă ura împotriva lumii şi iubirea faţă de Dumnezeu, adevăruri despre care vorbesc Scripturile Noului Testament: Nu ştiţi că prietenia lumii este vrăjmăşie lui Dumnezeu? (Iacob 4, 4) Afirmaţia pare în contradicţie cu porunca iubirii. Şi totuşi, Evanghe­lia supralicitează în aceeaşi direcţie, atingând perspective de-a dreptul smintitoare. Nu numai prietenia lumii, ci iu­birea părinţilor şi a copiilor, iubirea propriului suflet aşază pe om în neputinţa de a urma lui Hristos, în timp ce ura acestora îl face compatibil cu calea lui Hristos: Dacă cineva Vine la Mine şi nu urăşte pe tatăl său şi pe mamă şi pe femeie şi pe fii şi pe fraţi şi pe surori, chiar şi sufletul său, nu poate să fie ucenicul Meu (Luca 14, 26).

Mişcarea anahoreţilor dinspre lume spre pustie, pără­sirea lumii locuibile, a familiilor, a părinţilor şi, frecvent, a copiilor, înstrăinarea şi instalarea într-un spaţiu nu numai neprietenos Vieţii, ci de-a dreptul duşmănos şi în condiţia unei singurătăţi desăvârşite şi definitive confirmă într-o manieră de netăgăduit adevărul cuVintelor Mântuitorului Hristos.

Orice încercare de a accepta şi justifica această cale din perspectivă speculativă, logică, teoretică este sortită eşe­cului. Singura tentativă cu şanse de a deschide înţelegerii această cale este experienţa însăşi. Patericul este prin ex­celenţă o carte mărturisitoare, o sumă de mărturii simple,

56

de Viaţă, în care se întrupează şi se confirmă adevărurile anunţate de Mântuitorul Hristos.

Patericul devine cea mai legitimă şi conVingătoare erminie a Dumnezeieştilor Evanghelii, cea mai conVingătoa­re confirmare a adevărului spuselor Domnului Hristos. Şi nu este o erminie speculativă, prin cuVinte, ci una în fapt, concretă, materializată în Viul Vieţii. De data aceasta adevărul va fi întrupat la măsura deplinătăţii, a desăvârşirii, în coordonatele sale esenţiale, în Vieţile umor oameni, a unor oameni aparţinând tuturor categoriilor sociale, bărbaţi şi fe­mei, bătrâni şi tineri, aristocraţi şi robi, învăţaţi şi agramaţi.

Lumea ca proiecţie a minţii omului

Ce este lumea? a întrebat un frate pe Avva Isaia. Şi Bătrânul a răspuns: „Lumea este risipirea lucrurilor. Lumea este a lucra cele împotriva firii şi a împlini voiri­le tale după trup. Lumea este a cugeta cineva despre sine că rămâne în acest veac. Lumea este a se îngriji cineva de trup spre păgubirea sufletului şi a se mândri cu ceea ce lasă în urmă. Nu de la mine spun acestea, ci Ioan Aposto­lul este cel care zice: Nu iubiţi lumea, nici toate câte sunt ale lumii" (1 Ioan 2, 15). Răspunsul Avvei Isaia exprimă înţelesul pe care-l dau pustnicii lumii pe care o părăsesc şi împotriva căreia se poziţionează. Nu este vorba, aşadar, de lumea-creaţie a lui Dumnezeu, ci este vorba, foarte clar, de percepţia pe care o au oamenii asupra acestei lumii şi lumea care rezultă din Vieţuirea conformă cu aceas­tă percepţie. „Risipirea lucrurilor" trimite la perspectiva fragmentară asupra lumii, la neputinţa omului de a se ri­dica la o măsură care să-i permită vederea unitară asupra făpturilor, coerenţa lumii, sesizarea resorturilor ce leagă lucrurile funcţional între ele şi conduc la un sens unitar şi la o finalitate unică. Lipsit de o astfel de perspectivă, omul

57

va trăi drama continuă a vederii disociative, a perspectivei fragmentare, a dilemei, a scindării, neputinţa de a pune la un loc atâta risipire de lucruri foarte frecvent contrare şi presiunea de a alege între ele. Această risipire din afară se va proiecta ca atare înlăuntrul omului, scindându-i şi fragmentându-i fiinţa şi existenţa.

„Lumea este a lucra cele împotriva firii", spune Avva Isaia. Există, aşadar, o fire a lucrurilor, a tuturor lucruri­lor, care are în sine o raţiune de a exista şi un sens în care funcţionează, există un adevăr al firii. Există însă în om şi imboldul de a ignora acest adevăr al firii şi de a lucra îm­potriva firii. Este împotriva firii tot ceea ce ignoră sensul pus de Creator în fire. Păcatul este tocmai această încălca­re a adevărului firii. Dacă ceri firii bărbăteşti să funcţione­ze femeieşte este un lucru împotriva firii. Am citat acest exemplu extrem pentru că, plecând de la el, putem înţe­lege uşor cum forţează omul inventarea unui alt sens, in­ventarea „altei" lumi, pentru a-şi legitima devierile. Şi cum această lume falsă ia proporţii exercitând presiuni să se impună pe lângă sau împotriva firii adevărate a lucrurilor, împotriva lumii reale.

Lumea înseamnă continuă Avva Isaia a împlini voiri­le tale după trup. Cum reiese foarte evident din exemplul de mai sus, forţarea firii, Violentarea firii, pervertirea ei, sunt determinate de „voia trupească a omului”. Voia tru­pească a omului, în această situaţie, nu este verificată prin raportarea la adevărul firii şi sancţionată în consecinţă pozitiv sau negativ, ci devine pretext pentru elaborarea unui „nou" adevăr privind firea, pentru „sancţionarea şi corectarea" firii. O foarte simplă observare a realităţii ne-ar conVinge că „a lucra cele împotriva firii" înseamnă cam tot ceea ce defineşte lumea ciVilizată de astăzi. O lumea prinsă ca într-o capcană în lucrarea celor împotriva firii

58

şi mai furibund ca niciodată angajată în lupta de a impune legitimarea „lucrurilor împotriva firii”. O lume care iată nu se dezice de sine, ci confirmă cu supra măsură definiţia dată de Avva Isaia.

Există o raţiune de a fi a fiecărui lucru şi a întregii cre­aţii, un sens şi o finalitate imprimate de Creator lumii, şi oamenii credincioşi încearcă să descopere acest sens şi să i se conformeze. Logica simplă şi firea lucrurilor ar spri­jini această perspectivă, din moment ce vedem limpede că mărul are în el sensul existenţei lui acela de a face fructe spre hrana omului, nu i-l dăm noi. Noi pur şi simplu îl des­coperim, îl constatăm şi ne conformăm lui.

Există în acelaşi timp o tentaţie dominantă a omului de a da el sens lumii, ignorând sensul intrinsec al acesteia, toc­mai pentru că acceptă cu greu gândul că lumea şi el au un Creator. Această mulţime de sensuri imaginate sau inventa­te de om dă naştere unei lumi false, amăgitoare, mincinoase.

Există, aşadar, o lume obiectivă şi iniţială, creaţia lui Dumnezeu, „bună foarte", dar există şi o „lume" sau un nu­măr nesfârşit de „lumi" care se identifică în fapt cu proiec­ţia sau percepţia pe care o are fiecare om asupra lumii şi în temeiul căreia Vieţuieşte, făptuieşte, funcţionează, dând naştere la o lume consecventă acestei percepţii. Există lumea ca sumă a creaturilor şi ca rezultat al funcţionării mecanismului Vital aşezat de Dumnezeu la temelia ei, dar există şi o lume ca sumă a proiecţiilor minţii oamenilor asupra făpturilor şi mai ales asupra funcţionării acestora şi asupra sensurilor fiecăreia în parte şi a tuturor la un loc. Există un sens, o direcţie şi o finalitate imprimate de Cre­ator întregii lumii create, dar există şi o sumă infinită de sensuri, direcţii şi finalităţi imprimate de oameni creatu­rii lui Dumnezeu, care în Virtutea similitudinilor şi com­plicităţilor generalizate dau naştere „altei” lumi, o lume

59

idolatră, închipuită, făcută de mintea oamenilor, care evident se doreşte convenabilă, plăcută, supusă, oferindu-se fără condiţii spre consum nelimitat omului. Părinţii pusti­ei nu fug de lumea-creaţie a lui Dumnezeu, de lumea reală, ci fug de lumea idolatră, fug de oamenii care se amăgesc şi trăiesc nu în lumea reală, ci în lumea făcută de mintea lor. Aceasta este lumea de care fug monahii.

Perspectiva eshatologică asupra Vieţii

„Lumea este a cugeta cineva despre sine că rămâne în acest veac", continuă Avva Isaia. Nu este vorba pur şi sim­plu de un gând, ci este vorba de a crede cineva că acest veac este totul, a nu avea deschidere spre dincolo, spre veacul ce va să Vină, cum spunem bisericeşte, şi a-şi trăi Viaţa în consecinţă. „Lumea" pe care o defineşte Avva Isaia este lumea care s-a „construit" pe sine proclamând sau insinuând faptul că timpul acesta, istoria, este totul. Nu este nevoie să insistăm asupra acestui aspect, pentru că această credinţă este o constantă a lumii de astăzi. Chiar dacă lumea pare a mărturisi măcar în termeni de ipoteză credinţa şi în existenţa „altui" veac, felul în care trăieşte şi construieşte este unul care trădează socotinţa „despre sine că rămâne în acest veac".

Pustia, retragerea în pustie, etosul pustiei nu înseamnă respingerea, refuzul lumii, ci ridicarea deasupra ei, des­chiderea perspectivei care duce dincolo de ea, păstrarea uşii deschise spre dincolo, înseamnă afirmarea în fapt a credinţei că lumea aceasta, frumoasă şi folositoare, nu este un univers închis, suficient sieşi, nu-şi are suportul şi raţiunea ultimă de a fi în sine, ci este un univers deschis, care-şi trage existenţa din afara sa şi îşi va afla împlinirea dincolo de sine. Credinţa că chipul prezent al lumii, acesta care ne este atât de familiar şi plăcut, nu este ultimul ei

60

chip, prin urmare nu reprezintă finalul, împlinirea, capă­tul drumului, nu este totul. Este începutul, reprezintă par­cursul, dar nu închide în sine capătul.

O minimală reflecţie asupra existenţei ne-ar descoperi că niciuna din făpturi, din componentele lumii create nu-şi are raţiunea de a fi în sine, ci în afară de sine, nu există pentru sine, ci pentru cineva sau ceva care îi este exterior. Iar dacă împlinirea fiecărei făpturi este dată de împlinirea raţiunii de a fi, atunci împlinirea este în afară de sine, în altceva sau în altcineva. Această constatare ar atrage după sine concluzia că nici lumea în întregimea ei nu are raţiu­nea de a fi în sine, ci în afara ei, nu se împlineşte prin sine, ci se împlineşte în afara ei. Această constatare revelează şi susţine adevărul că la temelia lumii stă logica iubirii, sin­gura care explică structurarea ei aşa, şi nu altfel.

Când spune în continuare că lumea este „a se mândri cineva cu ceea ce lasă în urmă", Avva Isaia are în vedere tot ispita închiderii în acest veac şi în această lume, opusă des­chiderii spre veacul ce va să Vină. A se mândri cineva cu ce lasă în urmă este o investiţie exclusivă în această lume şi o nesocotire a perspectivei celeilalte lumi. Cuvântul Avvei Isaia este o evidentă parafrază a cuvântului Mântuitorului Hristos: Nu vă adunaţi comori pe pămînt... ci adunaţi-vă comori în cer... Pentru că unde este comoara voastră, acolo va fi şi inima voastră. (Mat 6, 19-21). Părinţii pustiei pa­riază totul pe lumea veacului ce va să Vină, investesc tot ceea ce au în speranţa împreună-petrecerii cu Dumnezeu în împărăţia Cerurilor, răscumpără veacul de aici cu vea­cul ce va veni, în timp ce lumea tinde să parieze totul pe veacul acesta.

Perspectiva duhovnicească sau lumea lăuntrică

în fine, „lumea este a se îngriji cineva de trup spre păgubirea sufletului". Aici, Avva Isaia pune faţă în faţă

61

omul cel dinafară şi omul cel dinăuntru, expresia văzută şi componenta nevăzută a fiinţei omului. Lumea este domi­nată de grija şi investiţia în ceea ce se vede, în ceea ce este palpabil şi ignoră în mare parte partea nevăzută a omului.

Din simpla observaţie comparativă, lumea este plină, iar pustia este goală, lumea, ca loc şi ca societate, are o consistenţă exterioară, materială, fizică, nemişcătoare şi mişcătoare, atât de impunătoare şi captivantă, încât poate uşor hrăni iluzia că această exterioritate reprezintă totul, în lume, omul se risipeşte, se rătăceşte, se pierde pur şi simplu în mulţimea celorlalţi oameni, dar şi în pădurea de clădiri şi mai ales în mulţimea evenimentelor, schimbări­lor, mişcărilor ce caracterizează lumea. Solicitările, obli­gaţiile Vieţii în lume îl scot pe om în afara sa, amăgindu-l cu iluzia că Viaţa lui, existenţa lui se epuizează în afară. Deşi lumea este făcută pentru a fi locuită de om, se ajun­ge, în cele mai multe cazuri, paradoxal, ca lumea să-l lo­cuiască pe om prin preocupările, grijile, exigenţele, ofer­tele ei. Omul locuieşte fizic, exterior lumea, dar lumea îl ocupă şi îl locuieşte lăuntric, în duh. Până într-acolo, încât omul pierde conştiinţa dimensiunii sale lăuntrice, simţul omului lăuntric. Pustia oferă omului şansa conştientizării lumii sale lăuntrice, a sinelui, tocmai prin lipsa aproape totală a provocărilor exterioare. Pustia îl ajută pe om să-şi Vină în fire. Ieşirea în afară şi risipirea sunt completate de coordonarea Vieţii în funcţie de criteriile exterioare. Grija pentru imagine este cea care, din păcate, conduce, frec­vent, pe om la dublarea sinelui. Imaginea fiului risipitor din parabola evanghelică este sugestivă şi paradigmatică: atunci când cheltuieşte toată averea şi rămâne întrutotul lipsit, fiul risipitor îşi Vine în fire, fapt care-i deschide per­spectiva salvării, anume întoarcerea la Tatăl. Deosebirea în cazul Părinţilor pustiei este aceea că se lipsesc ei de bu­năvoie de toată averea pentru a se pune în situaţia care le

62

favorizează venirea în fire şi întoarcerea în deplină conşti­inţă de sine la Dumnezeu Tatăl. Dimpotrivă, beneficiarul constant al averii, fiul cel mare, nu ajunge să dobândească această conştiinţă de sine. Ba mai mult, ajunge în postura de a-şi exterioriza o împietrire sinucigaşă a sinelui, o în­străinare de sine, în fond.

Secularizarea Bisericii

Dacă există vreo legătură cauzală între instalarea Bi­sericii în lume şi fuga monahilor în pustie, atunci aceasta sugerează foarte posibila temere ca nu cumva Biserica noul popor al lui Dumnezeu, adunarealumea oamenilor plini de Duh Sfânt să fie afectată de această aşezare a ei în lume, să fie influenţată de modul de a fi al lumii. Teme­rea ca nu cumva modul lumesc să alieneze modul biseri­cesc de a Vieţui şi să conducă la alienarea lui, la pierderea etalonului şi a busolei. Temerea ca nu cumva Biserica să fie înghiţită de lume, copleşită de duhul lumii, de grijile şi problemele lumii, de criteriile şi mijloacele lumeşti, ca nu cumva să-şi piardă propriul duh, Duhul lui Dumnezeu⁷⁷ şi să împrumute duhul lumii. Entuziasmul eshatologic iniţial al Bisericii se va tempera mult odată cu aşezarea

⁷⁷„Şi din câte se vede. Biserica amestecându-se cu lumea şi do­bândind un loc legitim în societate -, de atunci şi până acum şi până la sfârşitul veacurilor, fără a înceta să fie Biserică, într-un fel anume va fi secularizată. începutul secularizării Bisericii alungă Duhul Sfânt. Din acest motiv, din secolul al IV-lea, începe marea evadare a creşti­nilor spre pustie. Nici mintea şi nici inima lor nu puteau înţelege cum este posibil să fie mădulare Vii ale Bisericii lui Hristos şi să le lipsească sentimentul prezenţei harului, sentimentul prezenţei Duhului Sfânt, în perioada apostolică şi în perioada prigoanelor era de neconceput să existe Biserică fără simţământul prezenţei harului lui Dumnezeu. După secularizare, aşa cum trece sângele prin degete şi nu rămâne ni­mic, tot aşa, am spune, a rămas pustie Biserica de prezenţa sensibilă a harului lui Dumnezeu. Era de neînţeles pentru cei mai mulţi creştini ca ei să fie mădulare ale Bisericii lui Hristos fără harul Duhului Sfânt.

63

în lume, dar va fi salvat la măsura conVingătoare de mo­nahismul anahoretic. Chemată să îmbisericească lumea, împrumutându-i orientarea eshatologică, cerească şi cri­teriile şi instrumentele duhovniceşti, Biserica se va afla într-o continuă tensiune şi luptă cu lumea, cu duhul lumii, cu inerţia lumii. în această luptă, monahismul reprezintă reperul, sursa de forţă şi inspiraţie, argumentul în fapt, cel mai conVingător.

Biserica este chemată să dea lumii chip bisericesc, du­hovnicesc, ceresc, dumnezeiesc, sfinţit, dar suportă presi­unea chipului lumii asupra ei. Istoria califică drept secu­larizare a Bisericii aşezarea acesteia în istorie şi recursul ei la mijloacele lumeşti pentru a se organiza şi funcţiona. Sunt invocate diferite motive istorice care ar fi condus la secularizarea în parte a Bisericii, dincolo de riscul pe care-l presupune pur şi simplu instalarea Bisericii în lume cu perspectiva duratei istorice nedeterminate. Recunoaş­terea creştinilor ca religie majoritară a imperiului va sti­mula venirea spre Biserică a unor mulţimi de oameni mult prea mari pentru ca Biserica să le poată catehiza şi pregăti suficient pentru primirea Botezului⁷⁸. Se avansează ideea

De aceea creştinii au făcut ceea ce era nevoie să facă pentru a dobândi harul. Astfel, au plecat unul după altul, unul închizându-se într-o peş­teră, altul găsind o altă modalitate greu de înţeles pentru oamenii din lume, numai ca să dobândească harul lui Dumnezeu şi să-l păstreze. Cu adevărat, Dumnezeu le-a dăruit din belşug harul Său, le-a dăruit cu ge­nerozitate, fără nici un pic de zgârcenie, tuturor acelora care au plecat în pustiu, asemenea fiarelor sălbatice (Arhim. Symeon Krayopoulos, în pustiul lumii, Editura Bizantină, pp. 20-21.

⁷⁸„în secolul al IV-lea, odată cu recunoaşterea Creştinismului ca religie oficială a Imperiului, mulţime de oameni au început să Vină în Biseri­că fără pregătirea necesară. Acest lucru a provocat un anume grad de secularizare în Biserică şi a coborât Viaţa duhovnicească. Astfel, mona­hismul se prezintă ca o mişcare de protest la adresa acestei degradări şi a tendinţei care propunea un compromis între credinţa creştină şi idealurile filosofiei greceşti." (To Msya TspovTiKov, vol. I, pag. 21)

64

că odată devenită religie oficială, sub presiunea inerţiei religioase a Imperiului Roman, creştinismul suportă un proces de alienare, de „transformare în religie a eveni­mentului eclezial, de pătrundere a trăsăturilor religiozită­ţii naturale în evenimentul eclezial."⁷⁹

Toate aceste explicaţii sau cauze se regăsesc în ceea ce numim riscul secularizării Bisericii, adică al influenţei lu­mii asupra Bisericii, a lumii ca orientare majoră, ca duh, ca mentalitate dominantă. Va trebui să recunoaştem că indi­ferent sub ce formă se va manifesta, tendinţa dominantă a lumiioamenilor este aceea de îndepărtare de Dumnezeu şi de emancipare din relaţia cu El şi strădania de a reinventa şi impune iluzia unei existenţe autonome a lumii şi a oamenilor, a unei existenţe fără Dumnezeu, sau cu un Dumnezeu absent. Aceasta este ispita cea mai puternică a lumii de a se declara suficientă sieşi, uzurpând în folos propriu atributele dumnezeieşti pentru a explica şi justi­fica totul.

Pustia şi pustnicul salvează chipul adevărat al lumii

Monahismul este segmentul bisericesc neameste­cat cu lumea, în care se vede limpede chipul bisericesc, înduhovnicit, îndumnezeit al lumii. Biserica pustiei re­prezintă chipul cel mai curat al Bisericii, măsura desăvâr­şirii prin raportare la măsura pogorământului, măsura împlinirii depline a poruncii Evangheliei prin raportare la măsura neputinţei, partea cea mai avansată spre cer a Bisericii prin raportare la partea cea mai pământească a ei. Pustnicii reprezintă vârful Bisericii, măsura desăvârşi­rii, confirmarea poruncilor dumnezeieşti din Evanghelie.

Avem faţă în faţă Biserica din lume şi Biserica din pus­tie. Pe de o parte, Biserica din lume, nevoită să îmbrace

^{79 C}hristos Yannaras, Contra religiei, Editura Anastasia, 2011, pag. 198.

65

chip lumesc în toate domeniile Vieţii ei, se va strădui să păstreze în toate transparenţa şi semnele chipului ei dum­nezeiesc. Va trebui să se organizeze şi să se structureze ca orice societate umană, dar va avea grijă ca în organizarea ei să nu se confunde întru totul cu modul lumii de a se or­ganiza şi funcţiona. îşi va dezvolta instituţii pentru a face faţă Vieţii şi activităţii ei în lume, dar aceste instituţii se vor păzi să nu se confunde până la capăt cu instituţiile lumeşti. Va împrumuta instrumentele de funcţionare şi comunica­re, dar va avea grijă să le umple cu duhul şi orientarea ei. Esenţialul era ca în toate să transpară că Biserica înseam­nă a Vieţui omul cu Dumnezeu. Şi acest lucru se manifestă în fapt în aceea că niciodată şi în niciun domeniu al Vieţii bisericeşti şi creştineşti lucrurile nu trebuie să se epuizeze la nivelul mijloacelor omeneşti şi lumeşti. Creştinul şi Bise­rica nu fac nimic numai cu puterile lumeşti, ci iau în calcul întotdeauna prezenţa şi lucrarea lui Dumnezeu, recursul la puterile şi energiile dumnezeieşti. Mai mult decât orice, în Biserică şi în Viaţa creştinului trebuie să se facă vădit faptul că omul nu se întemeiază pe voia sa ca ultim suport al iniţiativelor şi activităţilor sale, ci întotdeauna şi în toa­te se străduieşte să se întemeieze în voia lui Dumnezeu. Am putea lua câteva exemple: în cele din urmă, şi Biserica apelează la convenţiile lumii, foloseşte de exemplu banii pentru realizarea obiectivelor sale materiale, misionare etc. Ea va trebui, însă, totdeauna să facă evident faptul că nu-şi epuizează speranţa şi credinţa în resursele materia­le, ci nădăjduieşte în ajutorul lui Dumnezeu. Lucrul acesta trebuie să se regăsească în modul în care administrează şi gestionează banii. Cu cât se va îngriji mai mult, mai siste­matic, apelând la metodele lumeşti de procurare, păstrare, înmulţire a banilor, cu atât va face loc pătrunderii duhului lumesc în Biserică, adică va face loc secularizării Biseri­cii. Cu cât va face mai evidentă raportarea la Dumnezeu

66

în această chestiune, ca şi în toate componentele Vieţii ei, lăsând loc lucrării lui Dumnezeu, cu atât va face mai clară perspectiva duhovnicească asupra lucrurilor.

Chipul acesta recapitulează sau cuprinde în sine sen­sul ultim al existenţei: omul singur în dialog personal cu Singurul Dumnezeu, care nu poate avea drept motivaţii, suport şi finalitate decât iubirea. îndialogul de dragoste dintre omul concret, dintre mine şi Dumnezeu se cuprind raţiunile de a fi ale lumii întregi, ale tuturor oamenilor şi ale tuturor făpturilor. Acesta este înţelesul cuVintelor Avvei Alonie, care spune că numai el singur şi Dumnezeu sunt în lume şi ceilalţi oameni asemenea lui, fiecare în parte -, adică în dialogul meu de dragoste cu Dumnezeu cuprind totul. De data aceasta se actualizează în mine, da­torită lărgirii mele lăuntrice, duhovniceşti chipul real al lumii, al întregii creaţii şi al întregii omeniri. Ajuns în pos­tura de a fi singur, faţă în faţă cu Dumnezeu, mă eliberez de orice pervertire a realităţii, de chipul alienat şi idolatru al lumii care îmi susţinea aşezarea de până acum faţă de lume, faţă de ceilalţi oameni şi faţă de Dumnezeu.

Lupta Bisericii cu lumea

Lupta cu lumea, cu duhul lumii, cu stăpânitorii veacu­lui acestuia este o condiţie fără de care nu se poate, este o stare ce nu poate fi evitată, fie că se dă în lume, fie că se dă în afara ei. Lupta este mai grea atunci când lumea pare a-ţi fi „prietenă” şi mai uşoară când lumea se declară adversar sau duşman. Lupta se dă la nivelul fiecărei persoane în parte şi la nivelul Bisericii întregi, ca o comuniune de persoane.

Lupta nu va înceta, nici în lume, nici în pustie, confir­mând adevărul fundamental că nu acea luptă este cea mai importantă, sau ultima. Monahii retraşi în pustnicie se vor lupta până la sânge cu păcatele lor, cu gândurile şi cu

67

duhurile rele şi necurate. Biserica sau creştinii aşezaţi în lume sunt chemaţi să ducă aceeaşi luptă. Condiţiile sunt diferite. Monahii servesc celor din lume drept model.

Lupta între stăpânitorii acestei lumi şi mărturisitorii credinţei în Dumnezeu Cel Viu, Singurul Domn legitim al lumii părea că s-a încheiat odată cu încreştinarea împăra­ţilor şi a aparatului administrativ, a edificiului statal. Dar nu era deloc aşa. Deşi a dat milioane de martiri în primele trei secole, Biserica încă nu trecuse proba de foc. Aceas­ta abia acum venea. Era vorba de ciocnirea Bisericii cu lumea. Această ciocnire se va traduce într-o veritabilă şi Vitală, continuă luptă între perspectiva cerească şi cea lu­mească asupra Vieţii şi a morţii, între Duhul lui Dumnezeu şi duhul lumii acesteia, o luptă a Cerului cu pământul, a împărăţiei lui Dumnezeu cu împărăţia acestei lumii. Până acum fusese luptă trupească, fizică, de acum se deschidea lupta duhovnicească, a duhurilor. Aceasta abia avea să în­ceapă şi va dura până la sfârşit, impunând celor cu mini­mală trezVieluciditate conştiinţa că prezenţa creştinilor, a Bisericii în lume presupune o permanentă tensiune şi luptă dusă până la sfârşit, când se va schimba, adică se va îndumnezei chipul lumii.

Până atunci, beneficiind de elanul iniţial, emancipată de graniţele identitare istorice, de neam, de limbă, de cul­tură şi de religie, Biserica lui Hristos, poporul lui Dumne­zeu, Noul Israel, sinaxa celor plini de Duh Sfânt, se aşază ea însăşi într-un fel în afara istoriei sau deasupra istoriei îşi întemeiază conştiinţa existenţei şi a duratei, a unităţii şi identităţii pe mărturisirea aceleiaşi credinţe, în Fiul lui Dumnezeu întrupat, răstignit şi înViat, şi pe realitatea îm­părtăşirii de acelaşi Duh Sfânt, cu ochii şi cu inima des­prinşi de lumea aceasta şi aţintiţi cu toată nădejdea spre Dumnezeu şi spre împărăţia Lui.

68

Departe de a fi primită ca o perioadă tragică, distrugă­toare, perioada persecuţiilor, citită în cheie dumnezeias­că, adică din perspectiva voii şi a iconomiei dumnezeieşti, avea să fie înţeleasă ca expresie a proniei lui Dumnezeu şi aşezare a lumii a unei infime părţi a lumii pe traiecto­ria existenţială a lui Hristos însuşi, adică cea a pătimirilor şi a răstignirii. înţeleasă în lumina Evangheliei lui Hristos, Biserica va începe parcursul ei istoric cu pătimirile şi cu răstignirea, urmând lui Hristos. Când se vor încheia per­secuţiile, dacă se vor încheia vreodată, creştinii măcar unii dintre ei vor continua această cale, răstignindu-se de bunăvoie pentru lumea aceasta.

Bătălia de fond este între chipul istoric al lumii şi ipostasul ei duhovnicesc. Biserica conştientizează tensiunea ce se creează în sine, între nevoia folosirii instrumenta­rului lumesc şi păstrarea deschiderii eshatologice, între suportul lumesc şi suportul dumnezeiesc al Vieţii, între oferta acestei lumi şi oferta lumii de dincolo, între împă­răţia acestui veac şi împărăţia lui Dumnezeu. Tensiunea şi lupta au cunoscut diverse faze. Pustia reprezintă renun­ţarea totală la oferta acestei lumi şi deschiderea exclusivă spre lumea lui Dumnezeu. Nu în temeiul vreunui dispreţ la adresa lumii, ci conştientizând cu luciditate că oferta lumii acesteia poate să te prindă exclusiv în mrejele ei şi să te închidă prezenţei lui Dumnezeu.

Patericul, ca şi Dumnezeieştile Scripturi, este un stri­găt profetic adresat tuturor oamenilor, lumii de astăzi, dar mai ales Bisericii de a nu se lăsa copleşiţi de evidenţele lumii date de materialitate, de hăţişul de instituţii care se înmulţesc pentru a-şi înghiţi proprii creatori şi slujitori. Cuvântul de ordine al Patericului este fuga de lume, iar fuga de lume înseamnă lepădare de chipul alienat al lu­mii, de criteriile lumeşti. Dacă lumea va pieri, sub povara

69

acestei amăgiri sau atât cât piere din omenire continuu, clipă de clipă, datorită amăgirii duhului lumesc, responsa­bilitatea majoră aparţine Bisericii, celor care ar fi trebuit să arate lumii conVingător calea pustiului, a lepădării de lume, tocmai pentru a iubi cu adevărat lumea şi pentru a o înţelege.

Lumea nu este numai un topos, un loc, ci este mai cu­rând un etos, un mod de Viaţă şi de gândire, o mentalitate. La fel şi pustia. Este desigur un loc, dar el dobândeşte va­lenţe de etos teologic, tocmai pentru că devine matricea unui mod de Viaţă şi a unui mod de a gândi Viaţa, a unei fi­losofii de Viaţă, a unei mentalităţi. Lumeaoamenii, într-o complicitate generalizată, au edificat un etos dominant, care exprimă şi recapitulează mai curând Viaţa fără Dum­nezeu, sau cu dumnezei falşi, artificiali, creaţi de minţile lor.

70

III. Monahismul răspunsul desăvârşit al omului la iubirea lui Dumnezeu

Dacă Biblia este cea mai conVingătoare istorie a iubi­rii lui Dumnezeu pentru oameni, Patericul consemnează răspunsul oamenilor la iubirea lui Dumnezeu, fiind cea mai fascinantă şi conVingătoare istorie a iubirii oamenilor pentru Dumnezeu. Istoria martirilor este şi ea un răspuns al oamenilor la iubirea lui Dumnezeu, prin sacrificiul total, dar aceasta pune în evidenţă mai ales credinţa oamenilor în Dumnezeu. Patericul aşază elocvent în pagină măsura cu care oamenii răspund iubirii lui Dumnezeu cu iubire desăvârşită. Nu mai există un factor exterior care deter­mină mărturisirea credinţei şi a iubirii, ci este vorba de o mişcare de bunăvoie, un gest radical, total, care nu se jus­tifică altfel, decât ca expresie a iubirii pentru Dumnezeu, a dorului după Dumnezeu. Pustnicii din pustia egipteană şi de pretutindeni sunt expresia cea mai conVingătoare a răspunsului oamenilor la declaraţia de dragoste a lui Dumnezeu. Aceasta se arată în lepădarea deplină de lume pentru Dumnezeu şi în împlinirea desăvârşită a porunci­lor lui Dumnezeu.

Monahismul anahoretic continuarea entuziasmului creştin iniţial

Monahismul egiptean nu marchează începutul mona­hismului creştin, ci un moment de manifestare accentuată a acestuia, atât la nivel numeric, cât şi la nivel calitativ. Pu­tem aşadar vorbi de un moment exploziv în evoluţia com­ponentei ascetice-monastice a creştinismului, care poate fi apreciat ca un nou început, determinant pentru evoluţia lui Viitoare, moment legat cauzal de contextul istoric, acela

71

al sfârşitului persecuţiilor şi al aşezării Bisericii în lume.

în aceeaşi epocă, independent sau în legătură cu mona­hismul egiptean se dezvoltă centre monahale în Palestina, Siria, Mesopotamia. Concluziile istoricilor monahismului primar sunt ferme în direcţia susţinerii apariţiei simultane şi independente a monahismului în diferite puncte ale lumii creştine. în acelaşi timp, este cunoscută mult mai bine astăzi şi „preistoria monahismului". „Monahismul, aşa cum s-a manifestat în Biserică la sfârşitul secolului al III-lea, nu este un fenomen chiar atât de nou susţine cunoscutul istoric al monahismului egiptean A. Guillau­mont. Elemente constitutive esenţiale existau în Biserică din chiar primul ei secol. Sursa principală a ceea ce numim la propriu monahism creştin este de găsit în curentele as­cetice puternice, mult mai bine cunoscute astăzi, care au marcat profund creştinismul primelor trei secole."⁸⁰

Am ajuns la concluzia că monahismul este o mişcare de salvgardare a orientării puternic eshatologice a Bisericii primare. Nu este vorba, aşadar, de un moment de apa­riţie a monahismului, ci despre un moment exploziv în evoluţia şi exprimarea lui, datorat, după toate probabili­tăţile, apariţiei riscului major de slăbire a acestei orientări eshatologice la nivelul întregii Biserici. Sub presiunea, de data aceasta pozitivă a istoriei, Biserica se îndepărtează de entuziasmul eshatologic iniţial, care, iată, se salvează

⁸⁰ „La ora actuală avem indicii numeroase care ne îndreptăţesc să credem că monahismul a apărut în mai multe puncte ale creştinătăţii, independente unele de altele şi aproape simultan. Cu siguranţă, mona­hismul mesopotamian are origini autohtone şi nu a suferit influenţe egiptene masive decât după secolul al V-lea... La fel şi în Palestina avem dovada existenţei, încă de la începuturi, a unor aşezăminte monastice independente de cele ale Sfântului Ilarie, pe care Fericitul Ieronim îl prezintă ca discipol al Sfântului Antonie." Antoine Guillaumont, Origini­le Vieţii monahale. Pentru o fenomenologie a monahismului. Traducere de Constantin Jinga, Editura Anastasia, Bucureşti,1998, pp. 290-291.

72

în monahismul anahoretic. Nu întâmplător, monahii egip­teni au despre ei înşişi simţământul că nu reprezintă alt­ceva decât continuarea la măsura deplină a entuziasmului eshatologic şi a standardelor maximale ale credinţei şi Vieţuirii Bisericii primare descrise în cartea Faptele Apos­tolilor. Aceasta este şi opinia lui S. Ramfos, autorul unui extins comentariu la Pateric: „Monahismul anahoretic ex­primă, aşadar, reacţia spontană, instinctivă, reechilibrantă a duhului eshatologic al Bisericii faţă de forma ei instituţi­onală, reacţie nu împotriva adaptării necesare la condiţiile lumii, ci ca să salvgardeze integral, în regimul de adaptare, dimensiunea eshatologică înlăuntrul ei... Monahismul nu se împotriveşte Bisericii, ci constituie aripa sa luptătoare, care salvează de-a lungul veacurilor şi păstrează Viu ca­racterul eshatologic al credinţei, ca sete după desăvârşirea sau împlinirea duhovnicească”⁸¹.

într-una din convorbirile Sfântului Ioan Casian cu Pă­rinţii din pustia Egiptului, Avva Piamun din Diolkos⁸² ex­pune Viziunea lui asupra naşterii monahismului anaho­retic egiptean, subliniind faptul că acesta este generat de râvna unora dintre creştini de a rămâne la măsura Biseri­cii din vremea Apostolilor. El pleacă de la imaginea Biseri­cii din Ierusalim descrisă în Faptele Apostolilor: Iar inima şi sufletul mulţimii celor care au crezut era una şi niciunul nu zicea că este al său ceva din averea sa, ci toate le erau de obşte! (Fapte 4, 32) „Aşa era atunci toată Biserica..., spune Avva Piamun, dar după trecerea vremii apostolice a înce­put să devină călduţă mulţimea celor ce credeau.” Aposto­lii înşişi sunt nevoiţi să tempereze exigenţele iniţiale pen­tru cei care veneau din alte neamuri şi care aveau puţine

⁸¹ Steăiou Pâpcpou, IlEĂEKâvoi EpripiKOÎ, EEvâyqor oro rspovTtKOV, EkSooeic; Appoţ, A0 Pvai, 1994, p. 17.

⁸² Sfântul Ioan Casian, Convorbiri duhovniceşti (XVII), p. 628 ş.u.

73

cunoştinţe şi multe deprinderi vechi. „Această libertate, continuă Avva Piamun, care a fost îngăduită neamurilor pentru slăbiciunea primei lor credinţe, a întinat încetul cu încetul şi desăvârşirea Bisericii care se găsea în Ierusalim." Creşterea numărului şi a băştinaşilor, şi a celor veniţi „a în­ceput să răcească fervoarea acelei credinţe dintâi”, „chiar şi celor care erau fruntaşii Bisericii le-a slăbit îndeplinirea cu stricteţe a datoriilor. Cei care vor păstra în suflet bucu­ria şi flacăra apostolică, amintindu-şi de acea desăvârşire de altădată, părăsindu-şi localităţile, au început să rămână în locuri mai retrase şi să practice acolo în chip particular cele de care-şi aminteau că au fost întemeiate, în general, de Apostoli în corpul Bisericii... Aceştia, în decursul vre­mii, despărţindu-se încetul cu încetul de mulţimea credin­cioşilor, din cauza faptului că se abţineau de la căsătorii, ca şi de la tovărăşia cu părinţii şi de felul de Viaţă al acestei lumi, au fost numiţi monahi sau singuri trăitori, de la trăi­rea Vieţii aspre în singurătate"⁸³.

Reiese cu multă claritate din cele de mai sus că, în înţelegerea părintelui, monahismul reprezintă continuita­tea la nivel maximal a entuziasmului Bisericii primare, fidelitatea desăvârşită faţă de măsura evanghelică a credinţei şi de măsura deplinătăţii în Vieţuirea creştină, în contrast cu ceilalţi creştini, care în număr din ce în ce mai mare pierd fervoarea celor dintâi, cedează presiunilor lumii şi se plasează la nivelul compromisului cu lumea. Istoria demonstrează că nici nu se putea altfel. Dar pronia dumnezeiască salvează într-un număr limitat de creştini expresia cea mai avansată a credinţei şi a Vieţuirii cu Dum­nezeu în această lume.

Avva Piamun îi vede pe pustnici, pe cei dintre monahii care au mers în singurătatea pustiei „din dorinţa unei mai

^{83 S}fântul Ioan Casian, Convorbiri duhovniceşti, (XVII) p. 629.

74

mari înaintări în Virtute prin contemplarea (vederea) ce­lor dumnezeieşti", ca înscriindu-se în continuitatea unor exemple consemnate de istoria biblică: „imitând pe Ioan Botezătorul, care a rămas toată Viaţa în pustie, şi pe Ilie, şi pe Elisei, şi pe aceia despre care Apostolul aminteşte astfel: Au pribegit în piei de oaie şi în piei de capră, lipsiţi, strâmtoraţi, rău primiţi. Ei, de care lumeanu era vrednică, au rătăcit în munţi, în peşteri şi în crăpăturile pământului. Despre aceştia se pomeneşte în chip figurat şi în cartea lui Iov: I-am dat pustiul ca să locuiască şi pământul sărac i l-am hărăzit ocol... Şi în psalmi se spune: Rătăcit-au în pustie, în pământ fără de apă şi cale spre cetate de locuit n-au aflat. Erau flămânzi şi însetaţi: sufletul lor într-înşii se sfârşea. Dar au strigat către Domnul în necazurile lor şi din nevoile lor i-a izbăVit pe ei! Pe aceştia şi Ieremia îi descrie astfel: Fericit cel ce-şi poartă jugul din tinereţe. El va trăi singuratic şi în tăcere, fiindcă s-a înălţat deasupra sa. Aceştia, în simţământul şi lucrarea psalmistului, spun: Asemănatu-m-am cu pelicanul în pustie. Am privegheat şi am ajuns ca o pasăre singuratică pe acoperiş"⁸⁴.

Folosind imaginea pe care o invocă Avva în pledoaria sa, aceea a locului şi rolului prorocilor amintiţi, prin ra­port la restul poporului lui Dumnezeu în Vechiul Testa­ment, putem citi în aceeaşi cheie locul şi rolul pustnicilor prin raport la restul poporului lui Dumnezeu din Noul Tes­tament, adică Biserica.

Avva Moise spune limpede, în prima sa convorbire cu Sfântul Ioan Casian, care este scopul final al demersului ascetic monahal: „Ţelul nostru este Viaţa veşnică, potriVit cuVintelor Apostolului, care spune: Să aveţi ca roadă sfin­ţenia şi ca ţel Viaţa veşnică. Mijlocul este, deci, curăţia ini­mii, sfinţenia, fără de care nu putem ajunge la scopul ultim

^{84 S}fântul Ioan Casian, Convorbiri duhovniceşti, pp. 630-631.

75

propus, adică la Viaţa veşnică... Căci pentru aceasta ne ostenim şi suferim, pentru aceasta lăsăm părinţii, patria, demnităţile, bogăţiile şi dispreţuim toate plăcerile lumii acesteia, ca să dobândim pe veci curăţia inimii... Aceasta trebuie să ne fie strădania principală, această direcţie ne­schimbată a inimii, cu gândul îndreptat totdeauna către Dumnezeu şi către cele dumnezeieşti."⁸⁵

împlinirea desăvârşită a Evangheliei lui Hristos

într-adevăr, Părinţii pustiei se revendică de la aceeaşi Evanghelie de la care se revendică, evident, toţi creştinii. Există o singură Evanghelie, o singură măsură a desăvârşirii, o singură cale de Vieţuire izbăVitoare şi împlinitoare despre care ne vorbeşte Hristos Mântuitorul şi pe care o şi arată, înfăptuind-o El însuşi la măsura deplinătăţii. Sinteză şi recapitulare a Evangheliei este Crucea, jertfa supremă de sine pentru ceilalţi. Diferenţa dintre monahi, în general, şi monahii pustnici, în special, şi restul poporului binecredincios este dată de măsura anga­jării şi a râvnei pentru împlinirea standardelor evangheli­ce. Nu este deloc greu să verificăm acest lucru.

Lepădarea de cei dragi pentru Hristos

Spre exemplu, nouă celor mulţi ni se pare greu de îm­plinit, dacă nu chiar smintitoare, porunca Mântuitorului de a ne lepăda şi chiar de a-i urî pe cei dragi ai noştri pen­tru a ne face vrednici de El şi de urmarea Lui. Pentru pust­nici acest comandament este aşezat la temelia demersului lor anahoretic şi ascetic şi împlinit întocmai şi uneori cu supra măsură. Avva Pafnutie ne spune că ceea ce l-a miş­cat pe CuViosul Antonie cel Mare spre lepădare de lume şi retragere definitivă în pustie a fost dorinţa de a împlini

^{85 S}fântul Ioan Casian, Convorbiri duhovniceşti (I), p. 312.

76

întocmai cuVintele Mântuitorului: Cine nu urăşte pe tatăl său şi pe mama sa, şi pe fii săi, şi pe soţie, şi ţarinele, şi chiar sufletul său, nu poate să fie ucenicul Meu. (Luca 14, 26) „Aşa ştim că a fost chemat şi Fericitul Antonie, care dato­rează chemării dumnezeieşti convertirea sa îşi aminteşte Avva Pafnutie. Această poruncă a primit-o cu cea mai mare zdrobire de inimă, ca şi când i-ar fi fost adresată numai lui şi renunţând la toate l-a urmat pe Hristos, nechemat de niciun îndemn şi de nicio învăţătură omenească."⁸⁶

Pentru a se retrage definitiv în pustie, toţi pustnicii îşi asumă conştient această dureroasă lepădare de familie, de părinţi şi destul de frecvent de soţie şi de copii. în Pate­ric întâlnim scene sfâşietoare, dacă nu chiar revoltătoare, dintr-o perspectivă temperată sau lumească, în care copii deveniţi monahi refuză să se arate fie şi numai pentru o clipă mamei lor bătrâne, care se tânguia şi cerşea cu stăru­inţă la poarta mănăstirii să-i vadă pentru ultima dată (IV, 57; XIV, 11); întâlnim fii care nu vor să audă că tatăl lor a murit (VI, 21); tată care trimite înapoi cu mâinile goale pe propriul fiu venit la el să ceară puţină pâine pentru că era foamete şi mureau de foame, el şi mama lui (X, 257); tată care, pentru a-şi ţine canonul ascultării primit la venirea în mănăstire împreună cu fiul său, nu primeşte să vorbească fiului său nici înainte de moartea celui din urmă, deşi erau în aceeaşi mănăstire (XIV, 29) etc. Refuzul lor, greu de înţe­les pentru noi, ar fi însemnat un compromis făcut relaţiei cu Hristos, faţă de care se angajaseră să-i împlinească po­runcile în chip desăvârşit, ar fi însemnat infidelitate faţă de Hristos însuşi. Redăm dialogul între doi fraţi după trup care Vieţuiau la Chilii, înainte de sfârşitul unuia dintre ei. Cel care se sfârşea a trimis la fratele lui ca să-l vadă îna­inte de a ieşi din trup. „Şi acela i-a trimis răspuns: nu pot

^{86 S}f. Ioan Casian, Convorbiri duhovniceşti, p. 317.

77

să Vin, pentru că îmi eşti frate după trup. Iarăşi a trimis zicând: Măcar noaptea Vino, ca să te văd. Iar el a zis: Nu pot, căci dacă Vin, nu se va afla inima mea curată la Dum­nezeu. Şi a adormit şi nu s-au văzut" (IV, 95).

întâlnim situaţii în care se repetă istoria jertfirii lui Isaac de către Avraam: un tată îşi aruncă propriul copil în cuptorul înroşit pentru a împlini porunca stareţului care-i încearcă credinţa şi cuptorul se răcoreşte ca de rouă (XIV, 34). întâlnim tineri îndrăgostiţi care-şi depăşesc iubirea reciprocă pentru a arăta lui Hristos iubire la măsura cea mai înaltă, împlinind, adică, porunca Domnului şi hotărăsc să se retragă amândoi la mănăstire, „pentru ca şi ţie să-ţi socotească Domnul că te-ai lepădat pentru El de femeie şi mie că m-am lepădat de bărbatul meu" (XX, 25).

Lepădarea de cei din lume trebuie să fie desăvârşită, ca la Evanghelie. Iată un episod între multe altele: „A venit unul dintre tebaiţi la Avva Sisoe, vrând să se facă monah. Şi l-a întrebat Bătrânul dacă are pe cineva în lume. Iar el a zis: Am un fiu. Şi i-a zis Bătrânul: Mergi, aruncă-l în râu şi atunci să Vii să te faci monah. Deci, plecând omul să-l arunce în râu pe fiul său, Bătrânul a trimis un frate ca să-l împiedice să o facă" (XIV, 20).

Lepădarea aceasta de cei dragi înseamnă atât de mult, dar nu este suficientă. Monahul trebuie să rămână consec­vent până la capăt şi cu măsura deplinătăţii motivaţiei ini­ţiale care a determinat lepădarea, adică iubirea lui Dum­nezeu. Cel mai mic compromis poate să le zădărnicească toate jertfele. „A zis un Bătrân: Mulţi dintre monahi au risipit averi, au părăsit tată şi mamă, fraţi şi rudenii pen­tru păcatele lor. Şi intrând în obşti, au izbutit Virtuţile cele mari, dar, împiedicându-se de lucrurile mici şi neînsemna­te, s-au făcut batjocura dracilor, deoarece s-au înconjurat pe ei înşişi de traiste şi lăzi, având în ele fructe şi poame

78

uscate, de ace şi foarfece, cuţite şi curele. Aceştia sunt so­cotiţi iubitori de ei înşişi de către cei care cugetă drept, iar după Dumnezeiasca Scriptură sunt trimişi în întunericul cel mai dinăuntru ca blestemaţi (X, 281)."

Nu este, aşadar, vorba de cumularea unor performanţe sau unor merite, ci este vorba de aşezarea într-o atitudi­ne căreia să-i rămâi credincios până la capăt. Ceea ce face sau ceea ce i se întâmplă monahului exprimă sau trădează această atitudine. Şi această atitudine exprimă credinţa, devotamentul, dorul, iubirea faţă de Dumnezeu.

Nu vă îngrijiţi ce veţi mânca şi ce veţi bea

Părinţii pustiei răspund cu deplină încredinţare che­mării şi poruncilor dumnezeieşti cuprinse în Sfintele Evanghelii. Poruncile au un caracter universal, sunt adre­sate tuturor, dar numai ei, pustnicii, par a le împlini la măsura deplinătăţii. în Predica de pe Munte, cunoscuta sinteză-chintesenţă a Evangheliei, Mântuitorul adresea­ză tuturor îndemnul categoric şi fără clauză: Nu vă îngri­jiţi pentru Viaţa voastră ce veţi mânca, nici pentru trupul vostru cu ce vă veţi îmbrăca! (Matei 6, 25). Să lăsăm totul în seama lui Dumnezeu, care va purta de grijă omului cu mult mai mult decât poartă de grijă păsărilor cerului, care nu seamănă, nici nu seceră, nici nu adună în hambare, şi Ta­tăl Cel ceresc le hrăneşte, sau crinilor câmpului, care nu se ostenesc, nici nu torc şi nici Solomon în toată mărirea lui nu s-a îmbrăcat ca unul dintre aceştia (6, 26-28). Pustnicii din pustia egipteană şi cei din toate timpurile, până astăzi, se încredinţează acestui cuvânt şi-l probează în propria lor Viaţă. Avva Macarie: Domnul a dat poruncă spunând: Priviţi la păsările cerului, că nu seamănă, nici nu seceră, nici nu adună în jitniţe, şi Tatăl vostru Cel ceresc le hrăneşte. Oare nu sunteţi voi cu mult mai presus decât ele? Monahul care are aur sau argint sau alte bunuri materiale nu crede

79

că Dumnezeu poate să-l hrănească. Dacă pâine nu poate să ne dea, nici împărăţia Lui nu poate să ne-o dea (I, 33). Lepădarea de orice bun, neagonisirea este totală: „Să nu ai în chilia ta haină agăţată nefolosită, căci îţi este moarte, deoarece alţii mai drepţi ca tine tremură de frig şi tu păcă­tosul ai şi de prisos” (VI, 47). A zis iarăşi: „Să nu ai vas de prisos care să stea degeaba, chiar şi o scoică mică, pentru că vei da seama pentru aceasta" (VI, 48).

Sunt prezentate situaţii în care purtarea de grijă a lui Dumnezeu se manifestă chiar cu o candoare cuceritoare, descoperind în fapt că totul se traduce în cheia iubirii: „Era un monah care nu lucra deloc, ci se ruga neîncetat. Deci, spre seară intra în chilia lui şi acolo afla pâinea lui şi o mânca. Un alt frate l-a Vizitat pe el, având lucrul cu sine, şi l-a făcut pe Bătrân să lucreze. Şi când a venit seara, a intrat după obicei ca să mănânce şi nu a aflat nimic. A adormit, deci, întristat. Şi i s-a descoperit lui acestea: Când petreceai timpul tău cu Mine, te hrăneam Eu. Când ai început să lucrezi, de la lucrul mâinilor tale să ceri hrana ta" (XVIII, 53).

Dar proba cea mai grăitoare a încredinţării în grija lui Dumnezeu este întâmpinarea pericolelor de orice fel. Vom cita replica Avvei Daniil atunci când au năvălit barbarii în schit şi părinţii au fugit: „Dacă nu-mi poartă de grijă Dum­nezeu, pentru care pricină stau aici? Şi au trecut barbarii şi nu l-au văzut!” Antologică este continuarea, care arată subţirimea gândirii avvei: „Atunci a zis către sine: Iată, ţi-a purtat de grijă Dumnezeu şi nu ai murit. Fă şi tu ceea ce este omenesc şi fugi ca părinţii" (X, 31).

Iubirea de vrăjmaşi şi suportarea suferinţelor

Să mai consemnăm unul din reperele înalte ale Evan­gheliei, care de asemenea se adresează tuturor şi care este împlinit de monahii pustiei: porunca iubirii vrăjmaşilor şi

80

a binecuvântării răufăcătorilor şi, în prelungirea acesteia, îmbrăţişarea cu răbdare şi chiar cu bucurie a suferinţelor, batjocurilor, dispreţului celorlalţi. „Un frate l-a cercetat pe Avva Matoe şi i-a zis: Cum de schitioţii (Părinţii de la Schit) au împlinit mai multe decât zice Scriptura, iubind pe vrăjmaşii lor mai mult decât pe ei înşişi (XV, 92)"? Iu­birea de vrăjmaşi este considerată indicator pentru cea mai înaltă sporire duhovnicească, de aceea există îndem­nul ca, atunci când cineva este ispitit de gândul mândriei, să se cerceteze pe sine dacă a păzit toate poruncile, „dacă iubeşte pe vrăjmaşi şi se întristează pentru micşorarea lor" (XV, 181). Avva Zenon asigură pe oricine că Dumnezeu îi va asculta şi împlini toate rugăciunile dacă „înainte de orice şi înainte de însuşi sufletul său se va ruga din suflet pentru vrăjmaşii lui. Şi pentru o astfel de izbândă, orice va ruga pe Dumnezeu, îl va asculta" (XVI, 4). „Ziceau despre Avva Ioan Persul că răufăcătorilor care veneau peste el le aducea vasul şi le cerea stăruitor să le spele picioarele. Şi aceia se ruşinau şi începeau să se căiască (XVI, 9).

Sunt cazuri de bătrâni care refuză ajutorul în stare de boală. Nu vor Vindecarea din boli grele, nu datorită vre­unor înclinaţii masochiste, ci cu conştiinţa că suferinţe­le acestea cumplite îi ajută să-şi menţină trezVia, starea de pocăinţă şi de smerenie şi apropierea de Dumnezeu. Cercetat fiind de confraţi într-o astfel de situaţie, un Bă­trân spune: „Cu adevărat aş vrea să mă lase Dumnezeu în această boală alţi treizeci de ani. Şi nu a primit Bătrânul, în astfel de boală fiind, să mănânce puţină fiertură" (IV, 114).

Nu judeca!

Porunca din Evanghelie de a nu judeca este respectată de pustnici cu măsura deplinătăţii şi în cele mai provoca­toare situaţii. Aceştia îşi găsesc temei în adevărul lucrurilor

81

să nu judece pe aproapele nici când îl vede înfăptuind cele mai grozave păcate. Avva Longhin dă măsura acestei îm­pliniri: Precum mortul nu mănâncă, tot aşa nici cel smerit nu poate să judece pe alt om, chiar dacă îl vede pe acela închinându-se la idoli (XV, 79). A se înţelege că dispozi­ţia de a judeca pe celălalt şi măsura în care se întâmplă sunt indiciu al lipsei smereniei. Este surprinzător motivul pe care-şi întemeiază evitarea judecăţii un Bătrân, martor al unei fărădelegi greu de suportat: „...a văzut pe un frate păcătuind cu un copil şi nu l-a certat, zicând: Dacă Dum­nezeu care l-a plăsmuit pe el, văzându-l, nu-l arde, eu cine sunt ca să-l cert?” (IX, 10). Un pustnic care suportă desfă­şurarea în propria chilie şi în prezenţa sa, în timpul nop­ţii, a păcatului desfrânării între un monah şi o fecioară pe care îi găzduise este întrebat: Unde era gândul tău în cea­sul acela? Şi a zis lor: Gândul meu? Unde S-a răstignit Hris­tos, acolo era în ceasul acela, stând şi plângând. Şi luând metanie de la Bătrânul, au plecat şi au devenit vase alese (IX, 34). „Un bărbat sfânt, văzând pe un altul păcătuind, lăcrimând, a zis: Acesta astăzi şi eu sigur mâine." (IX, 39). A zis un Bătrân: „Dacă vezi cu ochii tăi pe fratele tău că greşeşte, spune îndată: Anatema să fii satana, fratele meu nu are Vină"(IX, 46). Părinţii se feresc să judece şi pentru că singurul Judecător legitim este Dumnezeu, iar omul care judecă pe semenii săi devine uzurpator al acestui drept exclusiv dumnezeiesc.

A nu judeca pe celălalt este completat cu a se osândi pe sine. întrebat un avvă din Nitria ce socoteşte că este mai important pe calea aceasta, a răspuns: „A-mi afla pricină şi a mă osândi pe mine însumi totdeauna! Iar cel ce a între­bat a consimţit, zicând: Altă cale nu există decât aceasta!"

82

Măsura desăvârşită a lucrurilor măsura dumnezeiască

în atenţia monahilor stă desăvârşirea, măsura deplinătăţii în tot ceea ce fac, şi aceasta ca dovadă a cre­dinţei şi a iubirii neştirbite faţă de Dumnezeu, a aşezării cu neclintire pe traiectoria existenţială a Evangheliei. Măsura împlinirii poruncilor lui Dumnezeu la care ţintesc Părin­ţii pustiei este cea desăvârşită, de aceea, deşi sunt atât de nevoitori şi râvnitori, se tânguiesc şi se smeresc, aflându-şi continuu motive de pocăinţă adâncă: „Minciuna este de la diavol, a spus Dumnezeu; şi a vedea femeia spre a o pofti a socotit a fi adulter, şi mânia faţă de aproapele a asemuit-o cu uciderea, şi pentru cuvântul deşert a arătat că vom da seamă. Cine este omul acela şi unde-l vom căuta pe el, neispitit de minciună, neîncercat de vreo poftă cu privirea şi niciodată mânios pe aproapele, nici aflat răspunzător de vreun cuvânt deşert, aşa încât să nu aibă nevoie de pocăin­ţă? Aceasta, deci, să cunoşti, fiule, că cel care nu s-a dat pe sine desăvârşit crucii, în duh de smerenie şi umilire, şi nu se va arunca pe sine la pământ spre a fi călcat în picioare de toţi, spre a fi nedreptăţit şi batjocorit şi luat în râs şi toate acestea răbdându-le cu mulţumire şi bucurie pentru Dumnezeu şi cel care nu a ajuns să nu caute deloc cele omeneşti, adică slavă sau cinste, sau laudă, sau plăcerea mâncării, sau a băuturii, sau a îmbrăcării, acela nu poate să fie creştin adevărat" (1,123). întâlnim la tot pasul exem­ple în care este probată măsura credinţei, sau a ascultării, sau a iubirii, cu cele mai provocatoare teste: un ucenic este trimis să ude zilnic un băţ uscat înfipt în nisip, parcurgând pentru a aduce apă un drum dus-întors de o noapte şi bă­ţul va lăstări, şi rodul lui va fi prezentat celorlalţi ca rod al deplinei ascultări (XIV, 7); un monah sare fără cea mai

83

mică ezitare în râul plin de crocodili, făcând ascultare de porunca fratelui său după trup, monah şi el, care-l pizmuia pentru ascultarea lui desăvârşită, şi „au venit crocodilii şi îi lingeau trupul, dar nu l-au vătămat cu nimic" (XIV, 33). Lupta şi ostenelile lor nu au limite, în temeiul aceluiaşi crez şi al aceleiaşi motivaţii. Avva Visarion a mărturisit despre sine: „Patruzeci de ani nu m-am întins pe o parte, ci dormeam şezând sau în picioare" (VII, 6).

îndemnul final al Mântuitorului adresat celor care doresc desăvârşirea este acela de a râvni măsura dumnezeirii pentru că omul este chemat la această măsură: Fiţi desăvârşiţi precum Tatăl vostru Cel ceresc desăvârşit este (Matei 5,48). Criteriul este unul foarte clar şi spus de Dom­nul Hristos: Desăvârşirea lui Dumnezeu se vede în aceea că atitudinea Lui izvorăşte exclusiv din Sine, fiind motivată de iubirea de oameni şi nu este în niciun fel dependentă şi, prin urmare, diferenţiată în funcţie de performanţele sau faptele oamenilor: căci El face să răsară soarele Său peste cei răi şi peste cei buni, şi dă ploaie peste cei drepţi şi peste cei nedrepţi (Mat. 5,45). Acesta este un indiciu al desăvâr­şirii, pe care Părinţii pustiei îl invocă: „A zis un Bătrân: Cel care nu-i primeşte pe toţi ca pe fraţi şi face deosebire, unul ca acesta nu este desăvârşit" (I, 149). Şi cu multă străda­nie chiar îl împlinesc: „A zis un Bătrân: Douăzeci de ani am stat luptându-mă cu un singur gând, pe toţi oamenii să-i văd ca pe unul singur" (IV, 100). Pentru alţii, demersul poate fi infinit mai scurt: „Dacă vrea omul, de dimineaţa până seara Vine la măsura dumnezeiască" (XI, 15).

Iubirea lui Dumnezeu este motivaţia, suportul şi fina­litatea oricărui demers al pustnicilor. Nimic nu poate fi înţeles fără raportarea la această raţiune ultimă. Multe din gesturile, faptele, atitudinile Părinţilor ar părea pur şi simplu absurde, sau penibile, sau gratuite. Iubirea lui

84

Dumnezeu nu este numai ţelul, ci şi suportul lucrurilor. Şi nu este vorba de o motivaţie teoretică, abstractă, ci de una din care respectivii au gustat. Ceea ce-i ţine pe cei mai mulţi dintre pustnici într-o continuă şi deplină jertfire de sine este arvuna sau pregustarea din cele dumnezeieşti. „Au întrebat fraţii pe unul dintre Părinţi, zicând: Cum se întâmplă că sufletul nu aleargă la făgăduinţele lui Dum­nezeu, pe care le-a făgăduit prin Scripturi, dar spre cele necurate înclină? Iar Bătrânul le-a zis: Eu spun că deoa­rece nu a gustat încă cele de sus, de aceea pofteşte cele necurate" (X, 300). Ei, pustnicii, sunt dintre oameni, cei care au gustat şi pot sta drept mărturie celor care nu au şansa să guste, sunt cei care, în propria Viaţă, în propria experienţă, adeveresc împlinirea făgăduinţelor făcute de Dumnezeu oamenilor pentru veacul ce va să Vină, dar şi pentru veacul acesta. „Când gustă sufletul din dulceaţa lui Dumnezeu, urăşte după aceea aproape şi haina pe care o poartă, şi chiar propriul său trup" (VI, 57).

Logica iubirii este singura care poate explica gestu­rile radicale şi definitive ale acestor mii şi zeci de mii de oameni care se leapădă de lume şi de Viaţă pentru Dum­nezeu. Iubirea pentru Dumnezeu nu poate fi împărţită. Aceasta este măsura iubirii desăvârşite, dar la o astfel de măsură nu ajung nici toţi monahii, iar cei care nu ajung judecă pe cei care ajung. Avva Arsenie este mustrat de fraţi că fuge de ei. El fuge de dregători (II, 6), se ascunde de oamenii Bisericii (II, 7), dar şi de confraţii monahi. Când Avva Marcu îl întreabă: de ce fugi de noi?, Avva Arsenie răspunde: „Dumnezeu ştie că vă iubesc, dar nu pot să fiu şi cu Dumnezeu, şi cu oamenii... Nu pot, deci, să las pe Dum­nezeu şi să Vin cu oamenii" (II, 9). El invocă multitudinea şi diversitatea de voinţe ale oamenilor, în contrast cu o singură voinţă a celor de sus, insinuând riscurile rătăcirii,

85

amăgirii, căderii presupuse de contactele cu voinţele oa­menilor. Acest adevăr nu poate fi înţeles cum se cuVine decât de către cei care-l trăiesc. „A zis unul dintre sfinţi: Este cu neputinţă omului câtă vreme are dulceaţa lumii să aibă şi dulceaţa lui Dumnezeu. Şi iarăşi, dacă a gustat dulceaţa lui Dumnezeu, urăşte lumea, precum este scris: Nimeni nu poate să slujească la doi domni. La fel şi noi, dacă vrem legătura cu oamenii şi odihna trupului, nu putem să ne bucurăm de dulceaţa lui Dumnezeu” (II, 50).

Cel care se leapădă de lume pentru Dumnezeu, când ajunge la măsura iubirii desăvârşite, se întoarce spre oa­meni şi spre lume cu o iubire mult superioară celei pe care eventual o avea înainte, oricum mult superioară celui care încearcă să iubească pe oameni fără să iubească pe Dum­nezeu. Păleşte orice declaraţie de dragoste dintre oameni pe lângă cea a Avvei Agathon, de exemplu: „Dacă ar fi cu putinţă să găsesc un lepros, să-i dau trupul meu şi să-l iau pe-al lui, aş face-o cu bucurie, căci aceasta este dragostea desăvârşită" (XVI 1,7).

Apoftegmele Bătrânilor sfinţi sunt cuvânt din experi­enţă, ipostas practic al Vieţii celei noi în Hristos şi ne in­teresează în mod Vital ca să cunoaştem la prima mână ar­hetipul nostru: ce fel de om, ce ritm al sufletului şi duh al Vieţii a adus în lume credinţa creştină.

Adeverirea credinţei prin semne

Părinţii pustiei vor adeveri întru totul cuVintele Mântu­itorului rostite cu prilejul trimiterii Apostolilor la propovăduirea Evangheliei, anume că cei care vor crede Evan­gheliei vor arăta putere făcătoare de minuni: „Iar celor ce vor crede le vor urma aceste semne: în numele Meu vor scoate draci; în limbi noi vor grăi; vor lua în mână şerpi şi chiar ceva dătător de moarte dacă vor bea, nu-i va vătăma; îşi vor pune

86

mâinile peste bolnavi, şi bolnavii se vor face sănătoşi" (Marcu 16,17-18). Patericul este plin de dovezi în acest sens.

Părinţii Vindecă demonizaţi, Vindecă boli incurabile, înVie morţi, depăşesc legile firii, nu sunt vătămaţi de fia­re sălbatice, ci dimpotrivă, conVieţuiesc cu acestea în cele mai paşnice condiţii. Avva Nisterie nu era nevoie să-şi pună mâinile pe un bolnav pentru a-l Vindeca, ci „precum era şarpele de aramă făcut de Moise pentru Vindecarea popo­rului, aşa era şi Bătrânul. Având toate Virtuţile şi totdeau­na tăcând, pe toţi îi Vindeca” (I, 63); Avva Longhin Vindecă o femeie bolnavă de cancer la sân numai făcând semnul crucii (XIX, 11). Vindecările se petrec aidoma celor din Evanghelie săvârşite de Mântuitorul, numai cu cuvântul şi fără un efort deosebit: „Cunoscând, deci, Bătrânul şi fiind înştiinţat ce are, s-a ridicat şi a închis fereastra care dădea spre ea şi i-a zis: Pleacă, nu mai ai nicio stricăciune. Şi s-a Vindecat femeia din ceasul acela"(XIX, 13). Uneori, cunos­când smerenia Bătrânilor şi temându-se să nu fie refuzaţi, cei care aduc pe bolnavi le fură într-un fel acestora Vin­decarea. Un tată, aducând pe fiul său bolnav care murise pe drum, „a căzut la pământ cu fiul său, ca şi când ar fi făcut metanie, aşa încât să fie binecuvântaţi de Bătrân. Şi sculându-se tatăl, a lăsat copilul jos la picioarele Bătrânu­lui şi a ieşit afară. Iar Bătrânul, crezând că îi pune meta­nie copilul, i-a zis: Scoală-te şi mergi afară! Căci nu ştia că murise. Şi îndată copilul s-a sculat şi a ieşit. Şi văzându-l tatăl lui, s-a minunat. Şi intrând, s-a închinat Bătrânului şi i-a vestit lucrul. Auzindu-l, Bătrânul s-a întristat, căci nu voia să se întâmple aceasta. Şi ucenicul lui i-a porun­cit să nu spună nimănui până când se va săvârşi Bătrânul (XIX, 23). Un copil paralizat este lăsat de tatăl său pe furiş la uşa Avvei Macarie şi când acesta îl descoperă şi află că tatăl lui plecase, îi porunceşte fără nicio ezitare, la fel ca

87

Mântuitorul slăbănogului din Evanghelie: Scoală-te să-l prinzi din urmă! Şi îndată, făcându-se sănătos, l-a ajuns pe tatăl său şi au plecat la casa lor (XIX, 17). Se împlinesc întocmai cuVintele Mântuitorului rostite către cei care se minunau de minunile pe care le săvârşea El: Adevărat, adevărat, zic vouă: Cel ce crede în Mine va face şi el lucrări­le pe care le fac Eu; şi mai mari decât acestea va face. (Ioan 14,12).

Avva Ammonas, ameninţat fiind de un şarpe, a zis: „Doamne, sau eu voi muri, sau acesta! Şi îndată, şarpele veninos a crăpat cu puterea lui Hristos" (XIX, 1). Zicea ci­neva că odată a fost muşcat un monah de şarpe şi a mers într-un oraş oarecare să se Vindece. L-a primit o femeie ev­laVioasă care avea frică de Domnul şi l-a Vindecat (V, 90). „Se spune despre un anume Avva Pavel că era din părţile de jos ale Egiptului şi locuia în Tebaida, şi că acesta ţinea în mâinile sale şerpi cu coarne şi scorpioni, şi ceilalţi şerpi, şi-i rupea în două" (XIX, 21).

în numele Meu vor scoate demoni

Vindecările demonizaţilor sunt foarte frecvente. Lup­ta cu cel rău este în prim planul nevoinţelor pustnicilor, şi aceasta ia chipuri dintre cele mai neaşteptate. „A venit odată cineva îndrăcit la Schit. Şi după mult timp nu s-a Vin­decat. Atunci, unuia dintre Bătrâni făcându-i-se milă, a fă­cut semnul crucii peste cel demonizat şi l-a Vindecat. Plângându-se, dracul a zis Bătrânului: Iată, m-ai scos afară, Vin asupra ta. I-a zis lui Bătrânul: Vino, mă bucur! Şi a trăit Bătrânul doisprezece ani având demonul asupra sa şi chinuindu-l pentru că mânca în fiecare zi doisprezece sâm­buri de curmale. Sărind dracul, a ieşit din el şi văzându-l Bătrânul că a ieşit din el, i-a zis: De ce pleci? Mai rămâi! Răspunzând dracul, a zis lui: Să te piardă Dumnezeu,

88

pentru că numai El singur are putere asupra ta” (VII, 60). Un Bătrân Vindecă pe fiica demonizată a unui dregător prin smerenia lui, întorcând şi obrazul celălalt când demonizata l-a lovit peste faţă (XV, 29); Avva Longhin Vindecă un demonizat trimiţându-l la Avva Zenon pentru a-şi as­cunde fapta (XIX, 12; vezi şi XIX, 19; XIX; 29).

Pentru a se feri pe ei înşişi de ispitaMândriei şi pe cei­lalţi de cea a invidiei, Părinţii se încredinţează reciproc de faptul că a Vindeca pe bolnavi sau a scoate pe draci nu este semn de sporire, ci este dovadă a lucrării lui Dumnezeu şi a credinţei celui care Vine spre Vindecare: „Fiule, aceasta nu este sporire, adică a scoate draci sau a Vindeca bolnavi. Căci nu este omul cel care le face pe acestea, ci puterea lui Dumnezeu şi credinţa celui care se roagă” (XV, 240).

Minuni şi semne nenumărate sunt consemnate în apof­tegmele Părinţilor pustiei: un părinte îndulceşte apa din mare pentru a astâmpăra setea ucenicului (XIX, 4), un frate merge pe ape ca pe uscat precum Mântuitorul (XIX, 5), altul Vindecă un orb (XIX, 27), altul face să stea soarele în loc: „Mă rog Ţie, Doamne, să stea soarele, până voi ajunge la robul tău. Şi s-a făcut aşa!" (XIX, 6).

Credinţa pustnicilor înVie morţii

Sunt cuceritoare firescul şi simplitatea cu care Părinţii săvârşesc astfel de fapte minunate. Doi fraţi, unul nevoitor şi altul ascultător, descoperă un mort pe drumul lor: „Şi a zis nevoitorul: Dacă am fi avut vreo vechitură, am fi pus-o peste el. A zis cel care făcea ascultare: Mai bine ne rugăm, poate înVie! Şi s-au aşezat la rugăciune şi, rugându-se ei, mortul a înViat" (XIV, 33). Credinţa Bătrânilor este atât de puternică, încât nu au nicio ezitare în a chema pe cei morţi la Viaţă, numai pentru a certifica nişte lucruri rămase în nelămurite, pentru ca după aceea să-i trimită înapoi până la obşteasca înViere: „Şi rugându-se ei, Avva Macarie a

89

strigat pe cel mort, zicând: Cutare, unde ai pus averea stră­ină? Iar el, răspunzând, a zis: în casa mea este ascunsă, sub piciorul patului! Şi i-a zis lui Bătrânul: Dormi iarăşi până în ziua înVierii! Şi văzând aceasta fraţii, de frică au căzut la picioarele lui. Şi le-a zis lor Bătrânul: Aceasta nu s-a făcut pentru mine, căci eu sunt nimic, ci pentru văduvă şi pentru orfani a făcut Dumnezeu lucrul acesta. Acesta este lucrul cel mare, că Dumnezeu vrea sufletul fără de păcat, şi atunci orice va cere, va primi (XIX, 15). Acelaşi Avva Ma­carie înVie un mort pentru a descoperi pe ucigaşul său şi pentru a evita înVinovăţirea nedreaptă (XIX, 18).

Semnele şi minunile săvârşite de Bătrâni rămân în me­moria Părinţilor pustiei şi sunt invocate pentru a transmite mai departe aşezarea corectă în Vieţuirea monahală. Iată, în exemplul de mai jos, Avva Siluan mustrând pe un fra­te tânăr care nădăjduia să obţină spor duhovnicesc din cântarea psalmilor: „Gândeşte-te la Părinţii cei mari, cât de neînvăţaţi erau şi nu ştiau decât câţiva psalmi, nu cunoşteau nici glasurile, nici troparele, şi străluceau ca lu­minătorii în lume. Şi dau mărturie cuvântului meu Avva Pavel cel Simplu şi Avva Pamvo, şi Avva Apollo şi aşa mai departe, care înViau morţii şi care au primit putere împo­triva demonilor nu în cântări şi tropare şi glasuri, ci în ru­găciune şi post” (III, 45).

Lupta cu sine

Dar biruinţele mari ale monahilor sunt în lupta cu pro­pria fire, cu patimile, cu gândurile, cu pofta, cu mânia etc., cu înclinaţiile rele ale firii şi în egală măsură cu atacurile diavolului şi ale duhurilor rele. în estimările lor, de exem­plu, cine biruie mânia este mai puternic decât cel care în­Vie un mort (X, 18).

Un anahoret este ispitit trimiţându-i-se la chilie o feme­ie uşoară. Aceasta îl conVinge pe pustnic să o primească în

90

chilie invocând faptul că s-a rătăcit şi se teme de fiarele pustiei peste noapte. Ispitit de prezenţa femeii, pustnicul îşi arde la opaiţ pe rând toate degetele de la mâini, biru­ind în felul acesta stârnirea propriei firi. Spectacolul, însă, o înfricoşează atât de mult pe femeie, încât îşi dă duhul. Când Vin dimineaţa cei care instrumentaseră Vicleşugul, sunt întâmpinaţi de bătrân, care le arltă mâinile şi le spune: „Iată ce mi-a făcut fiica diavolului. M-a făcut să-mi pierd degetele". Povestirea nu se termină însă aici. Măsura monahului abia acum se va arăta. îşi aduce aminte de po­runca lui Hristos: Să nu răsplăteşti răul cu rău. Şi „făcând rugăciune, a înViat-o pe aceea. Iar ea, plecând, a trăit de atunci înainte cuViincios" (V, 60).

Lupta cu diavolii este un capitol central în Vieţuirea pustnicilor. Râvna şi nevoinţele pustnicilor care vădesc măsura hotărârii şi devotamentului lor total faţă de Dum­nezeu stârnesc duhurile rele. Bătrânii încercaţi confirmă celor mai tineri existenţa acestei furii, ce se materializează într-un continuu război al ispitelor: „Să nu te înfricoşeze ispitele care ţi se întâmplă, căci vrăjmaşii, cu cât văd su­fletul tău urcând şi unindu-se cu Dumnezeu, cu atât ei se înfurie topindu-se de invidie" (I, 112). Patericul ne rela­tează nenumărate ipostaze ale acestei lupte, cu biruinţe şi cu înfrângeri de ambele părţi. Odată cu trecerea timpului şi cu acumularea experienţei, pustnicii înţeleg că demonii nu au în fond o putere reală, nicio poziţie determinantă sau o şansă reală în această luptă. Ei sunt de fapt expresia eşecului total, ireversibil. La un Bătrân care stătea într-un templu idolatru au venit dracii şi i-au zis: „Pleacă din locul nostru! Şi Bătrânul a zis: Voi nu aveţi loc" (VII, 20). Iar alt Bătrân confirmă faptul că „vrăjmaşul, dacă nu este primit, nu poate să intre” (1,113).

Există la Părinţii pustiei un simţ foarte dezvoltat al ierarhiei lucrurilor şi în special al priorităţii lucrurilor

91

duhovniceşti sau al perspectivei duhovniceşti în faţa celor materiale. Este poate cea mai elocventă erminie a raportu­lui dintre lege şi duh, dintre perspectiva vechi-testamentară şi perspectiva nou-testamentară a lucrurilor, lată două exemple: „Căci, dacă posteşti de mâncăruri şi vorbeşti de rău pe cineva, sau judeci, sau îţi aduci aminte de cele rele, sau primeşti gânduri Viclene, sau în gând pofteşti ceva din acestea, îţi este mult mai de folos a mânca de cinci ori pe zi şi a te feri de ele decât a nu gusta din acelea şi a te stăpâni acestea. Căci, ce este să te ţii departe de mâncăruri şi să fii stăpânit de orice altă poftă?” (IV, 67). „A zis iarăşi: Este mai bine a mânca carne şi a bea Vin decât a mânca prin vorbire de rău trupurile fraţilor" (IV, 88).

Despre ascultare

„A zis Avva Isaia: Predarea în deplină cunoştinţă a si­nelui înaintea lui Dumnezeu şi ascultarea în smerenie de poruncile Lui aduc iubirea, iar iubirea aduce nepătimirea” (XV, 42). Ascultarea este una din pârghiile esenţiale de restaurare a omului vechi, a omului căzut. Ascultarea înseamnă ieşirea de sub stăpânirea voii proprii cea care te-a condus la cădere şi te menţine în cădere şi aşeza­rea sub voia lui Dumnezeu. Voia lui Dumnezeu reprezintă sensul pe care l-a pus Dumnezeu Creatorul la temelia fie­cărei făpturi, prin urmare, şi la temelia fiinţei umane. îm­plinirea acestui sens coincide cu împlinirea existenţială, după cum eşecul în împlinirea acestui sens reprezintă un eşec existenţial. Aşezarea în ascultare este predată şi de Mântuitorul Hristos, care se arată ca Fiu cu desăvârşire as­cultător faţă de Tatăl, aşa cum vedem din Dumnezeieştile Evanghelii. De data aceasta, dat fiind că nu se poate lua în calcul eventualitatea căderii şi, deci, nevoia restaurării, ascultarea este expresia şi conţinutul iubirii desăvârşite a Fiului faţă de Tatăl. Ascultarea desăvârşită de voia lui

92

Dumnezeu este calea recuperării depline a relaţiei cu Dumnezeu. în monahism, exerciţiul ascultării desăvârşite este esenţial şi Vital. De altfel, în Biserica pustiei, relaţia dintre Bătrân şi ucenic este instituţia fundamentală şi ea actualizează relaţia dintre Dumnezeu şi om şi lucrează recuperarea relaţiei omului cu Dumnezeu prin ascultare. „Ziceau Bătrânii că, dacă unul are credinţă în cineva şi se predă pe sine aceluia prin ascultare, nu mai are nevoie să ia aminte la poruncile lui Dumnezeu, ci să-şi încredinţeze vo­irile sale părintelui său, şi nu va avea osândă la Dumnezeu. Căci nimic altceva nu cere Dumnezeu de la începători, de­cât osteneala ascultării" (XIV, 30). Este foarte interesantă mărturia că în ascultarea ucenicului de părintele duhovni­cesc se actualizează, se lucrează ascultarea de Dumnezeu.

Statornicia în împlinirea unui lucru

Ceea ce frapează ca semn dominant al atitudinii şi în general al demersului pustnicilor este statornicia lucrului, aşezarea pentru totdeauna într-un lucru, într-o stare, într-o lucrare. Nu este vorba de lucru exterior, ci de statornicia în împlinirea lucrului exterior dă măsura fidelităţii lăuntrice faţă de Cel căruia îi este dedicat lucrul respectiv, indiferent cât de mărunt poate să fie acela. Părinţii nu fac lucruri pen­tru a le trece într-un bilanţ, pentru a le bifa ca realizări, ci fac lucruri pentru a se aşeza şi pentru a se menţine într-o stare şi într-o atitudine lăuntrică. Statornicia aceasta este dovada fidelităţii, a credinţei neştirbite, a devotamentului total, a măsurii depline cu care se dau lui Dumnezeu.

Provocat de Avva Ioan să spună ce a reuşit „în atâta timp, fiind astfel retras şi nefiind tulburat cu uşurinţă de vreun om, Avva Paisie i-a zis: „De când sunt în singurăta­te, niciodată nu m-a văzut soarele mâncând. A zis şi Avva Ioan: Nici pe mine mâniindu-mă" (IV, 39). A se vedea ac­centul pus pe „niciodată". Aceasta este biruinţa! O singură

93

încălcare a măsurii ar fi dărâmat întreg edificiul, ar fi ştirbit ireparabil măsura dăruirii! Un alt exemplu, din nenumăra­tele ce ar putea fi citate. Un alt avvă, în ceasul sfârşitului, plecând cu seninătate, este rugat de ucenici să le lase moş­tenire un cuvânt mântuitor, şi acesta le spune: „Niciodată n-am făcut voia proprie, niciodată n-am învăţat pe cine­va ceea ce n-am făcut eu mai înainte” (I, 42). Aici, măsura lucrurilor este într-adevăr mare. A nu face niciodată voia proprie este o măsură care îl apropie pe om de măsura dumnezeiască. Numai Hristos însuşi a mai putut mărturisi o astfel de măsură spunând: Nu fac voia Mea, ci voia Tată­lui care m-a trimis. (Ioan 6,38) Să recunoaştem că ceea ce-l apropie pe Avva de Hristos este tocmai deplinătatea lucru­lui, acest niciodată, măsura desăvârşită, lucrul deplin, fără ştirbire.

Confruntat cu o boală trupească grea, Avva Longhin se avertizează pe sine în termeni foarte hotărâţi în direcţia riscului de a abandona, fie şi pentru puţin, angajamentul, programul, făgăduinţa: „Şi bolnav să fii şi să mori, dacă îmi ceri să mănânci în afara timpului, nici mâncarea de fiecare zi nu ţi-o dau" (IV, 42).

Uneori lucrurile în sine nici nu sunt prea mari, dar plata Vine de la statornicia cu care sunt împlinite până la sfârşit. Se relatează într-o apoftegmă că Avva Pahomie vede mer­gând în urma unui mort ce era purtat la groapă doi îngeri şi-L roagă pe Dumnezeu să-i descopere înţelesul. îngerii în­şişi se apropie de el şi-i desluşesc enigma: „Unul dintre noi este al zilei de Miercuri şi celălalt al zilei de Vineri. Şi pentru că, până să moară, acesta nu s-a lipsit de postul de Miercuri şi de Vineri, de aceea mergem în urma trupului lui, pentru că până la moarte a păzit postul. Şi în felul acesta, deci, şi noi am slăVit pe acest luptător în Domnul” (XVIII, 30).

în vreme de mare secetă, un episcop este trimis de Dumnezeu să apeleze la un bătrân sărman să se roage şi,

94

într-adevăr, rugăciunea bătrânului face să plouă, şi numai rugăciunea lui face să se oprească ploaia. Episcopul îl im­ploră să-i destăinuie taina Vieţuirii lui. Va auzi, probabil cu stupoare, câteva lucruri simple: „...ies şi tai pentru mine o sarcină mică de lemne şi Vin în cetate să le vând. Şi mai mult de două pâini din care mănânc nu am. Şi dorm în bi­serică. Şi iarăşi ies în ziua următoare şi fac asemenea. Şi dacă se face vreme rea, o zi sau două rămân nemâncat, până când iarăşi se face vreme bună şi pot să ies ca să tai lemne" (XII, 4). Atât. Nimic mai mult. Unde să fie secretul? în simplitatea lucrului? în statornicia cu care este lucrat? Sau poate acestea sunt indiciile unei foarte corecte aşezări a lui faţă de adevărul Vieţii şi, în ultimă instanţă, faţă de Dumnezeu? Arată, de fapt, o neştirbită încredere în purta­rea de grijă a lui Dumnezeu.

în contrast cu scena de mai sus, întâlnim nevoinţe la măsuri mari, greu de închipuit şi de realizat, care exprimă însă aceeaşi aspiraţie spre măsura deplinătăţii. „Odată, când s-a proclamat începutul Postului Mare în Schit, un frate a mers la un mare Bătrân să-i vestească, zicând: Avva, a venit postul. A zis lui Bătrânul: Care, fiule? Iar fratele a zis: Postul Mare, de patruzeci de zile. Atunci a răspuns lui Bătrânul: Cu adevărat, fiule, de cincizeci de ani, nu ştiu nici când începe postul despre care vorbeşti, nici când se sfâr­şeşte, căci tot timpul este post pentru mine" (4, 148). Aş observa nu faptul că Bătrânul postea continuu, ci faptul că acest lucru se întâmpla de cincizeci de ani fără întrerupere.

Comandamentul esenţial pare să fie acesta: lucrul pe care-l faci, oricare ar fi el, fă-l cu deplinătate, statornic, până la capăt. Lucrul care-ţi este la îndemână, care-ţi stă în putere, la care ai acces, care-ţi este dat în vreun fel anu­me. Aşază-te într-o atitudine, într-o stare, într-o hotărâre pentru totdeauna, nu pentru un timp.

95

Lucrurile, deşi par şi uneori chiar sunt simple, pentru a fi înfăptuite, este nevoie de mult angajament, de hotărâre nestrămutată. Ostenelile se transformă într-un adevărat război. Părinţii se luptă cu o ispită, cu un gând, cu o patimă ani de zile pentru a nu se lăsa biruiţi. Atacat de războiul desfrânării şi al lăcomiei pântecelui, un monah, pe nume Filorom, s-a nevoit timp de optsprezece ani, lipsindu-se de pâine de grâu şi de orice mâncare gătită la foc, iar treizeci şi doi de ani nu s-a atins de nicio poamă, şi aşa a biruit pe diavol. Acelaşi ne spune că, pentru a birui ispita fricii, a stat într-un mormânt şase ani, „ducând război corp la corp cu duhul care-mi aducea frica” (IV, 93).

Până la urmă, nimic din cele omeneşti nu este absolut. Lucrurile sunt mişcătoare şi relative, aşa cum este Viaţa însăşi. Un cuvânt al Avvei Sisoe, mângâietor şi înfricoşător, optimist şi pesimist, în acelaşi timp şi în aceeaşi măsură: „Un frate a întrebat pe Avva Sisoe, zicând: Ce să fac, Avva, că am căzut? I-a zis lui Bătrânul: Ridică-te iarăşi! A zis lui fratele: M-am sculat şi iarăşi am căzut! Şi i-a zis Bătrânul: Ridică-te iarăşi şi iarăşi! A zis, deci, fratele: Până când? A zis Bătrânul: Până când te va găsi ceasul morţii, fie în bine, fie în cădere. Căci în ceea ce va fi aflat omul, în aceea şi pleacă." (X,155)

Monahii şi mirenii

Una din cheile de înţelegere a monahismului şi a Pa­tericului o constituie limpezirea sau modul de percepţie a raportului dintre monahi şi mireni, dintre creştinii care trăiesc în pustie şi creştinii care trăiesc în lume. Imaginea dominantă şi aproape unanim acceptată, atât de teologia de şcoală, cât şi de mentalitatea generală a creştinilor, este cea reprezentată de teoria celor doi versanţi care conduc la acelaşi vârf: un versant ce reprezintă urcuşul specific

96

monahilor şi celălalt versant ce reprezintă urcuşul mire­nilor. Adică, avem un mod de Viaţă specific monahilor marcat mai ales de cele trei voturi monahale: ascultarea, fecioria, sărăcia de bunăvoie şi un alt mod de Viaţă speci­fic mirenilor, care nu au în vedere cele trei voturi.

Concluzia noastră este că această imagine nu este con­formă cu realitatea. Contactul cu lumea Patericului ne conVinge fără drept de apel că pentru toţi oamenii este un singur urcuş şi un singur parcurs, o singură cale. Diferen­ţa o face locul unde se află cineva pe această cale, pe acest urcuş. Este mai mult decât evident că monahii reprezintă avangarda, cel mai înaintat segment, iar noi, mireni, re­prezentăm grosul plutonului rămas undeva mult în urmă. Acest lucru este adeverit de constatarea că şi mulţi mireni s-au aflat întotdeauna, şi se află şi astăzi, în plutonul frun­taş, uneori chiar înaintea multor pustnici.

Imaginea ne este oferită chiar de apoftegmele Părinţi­lor pustiei. în repetate rânduri întâlnim cazuri de mireni care trăiesc în lume, nu în pustie, dar ajung la măsuri cel puţin egale cu ale celor atinse de pustnici sau uneori chiar îi depăşesc pe aceştia. Sunt mai multe situaţii în care cei mai îmbunătăţiţi dintre monahi sunt trimişi de Dumnezeu să primească lecţii de la mireni. Avva Antonie este trimis de Dumnezeu la un cizmar din Alexandria, cu provocarea că el nu a ajuns încă la măsura aceluia. Auzind în ce constă lucrarea cizmarului anume faptul de a-şi zice dimineaţa şi seara că „toată cetatea, de la cel mic la cel mare, intră în împărăţie pentru dreptăţile lor şi numai eu singur voi moş­teni iadul pentru păcatele mele, Avva Antonie a concluzi­onat: „Cu adevărat, şezând în casa ta, cu odihnă ai moşte­nit împărăţia. Iar eu, fără discernământ fiind, locuind tot timpul în pustie, nu te-am ajuns". (XX, 1). Avva Macarie, pe când stătea în chilie, primeşte şi el provocarea unui glas care-i spune că „încă nu a ajuns la măsurile femeilor cutare

97

şi cutare din cetate." Şi aflându-le pe femeile respective, le cere insistent să-i descopere lucrarea lor. Erau două femei căsătorite cu doi fraţi, care nu se certaseră vreodată şi care puseseră legământ între ele „ca până la moarte să nu vor­bim cu gura noastră cuvânt lumesc”. Nu pare un lucru atât de spectaculos la prima vedere, dar Avva Macarie, auzind acestea a exclamat: „Cu adevărat nu este fecioară sau fe­meie căsătorită sau monah, sau mirean, ci Dumnezeu cau­tă la gândul omului şi dăruieşte Duhul Sfânt tuturor” (XX, 5). Un alt Bătrân, care stătea în pustie de mulţi ani, dorind înştiinţare dacă este plăcut Domnului, a văzut înger care i-a spus: „Nu ai ajuns încă precum zarzavagiul din cutare loc!” Un prim lucru pe care-l află de la vânzătorul de legu­me, acela că se socotea mai păcătos decât ceilalţi, nu-l con­Vinge pe Bătrân că este vrednic să întreacă ostenelile lui de atâţia ani. Cel de-al doilea lucru, însă, anume faptul de a suporta fără sminteală un zgomot continuu ce ajungea la locuinţa lui de la petrecăreţii din centrul cetăţii, spunându-şi conVingător despre respectivii: Gândesc că toţi merg în împărăţie!, îl biruie pe Bătrân, care se recunoaşte în­Vins: „Aceasta este lucrarea care întrece osteneala mea de atâţia ani!"(XX, 24). Alţi doi părinţi au rugat pe Dumnezeu să le arate măsura la care au ajuns şi glasul din cer îi trimi­te la o familie într-un sat, unde vor afla că cei doi soţi îm­part venitul lor în trei părţi: o parte săracilor, alta pentru primirea de străini şi cea de a treia pentru trebuinţa lor, că sunt aşa cum erau înainte de căsătorie, dormind separat, că noaptea dorm îmbrăcaţi în sac, iar ziua îşi pun hainele şi că nimeni până atunci nu a cunoscut despre ei lucrurile respective (XX, 2). Un alt Bătrân, stăruind pe lângă un mi­rean foarte ostenitor să afle ce a reuşit să dobândească cu atâta osteneli, primeşte răspunsul: „acestea am izbutit: să nu râd, să nu jur, să nu mint” (II, 32). Avva Sisoe, întâlneş­te un vânător şi află de la acela că de unsprezece luni era

98

în munte şi nu văzuse om până la Avva. Atunci Bătrânul intră în chilie şi se ceartă, zicând: Iată, Sisoe, credeai că ai făcut ceva vreodată, dar nu ai izbutit să faci nici ceea ce a făcut mireanul acesta! (XX, 12). Un episcop, cercetând pe un preot dintr-un sat, îl vede pe acesta în timpul Sfintei Liturghii că era tot cuprins de foc şi nu ardea. Văzând mi­rarea episcopului şi gestul lui de a i se închina şi a-i cere binecuvântare, se minunează la rândul său, întrebându-se dacă este vreun episcop sau preot care „să slujească Sfin­tele Taine şi să nu stea în dumnezeiescul foc" (XXII, 7).

în altă ordine de idei, idealurile şi în consecinţă aspira­ţiile monahilor sunt aceleaşi cu cele ale mirenilor. Luptele sau ostenelile duse de monahi în pustie, la care se referă frecvent apoftegmele, au drept obiectiv depăşirea unor probleme care ţin de firea omului în general, nu sunt spe­cifice monahilor numai. Luptele monahilor privesc aşadar biruirea unor slăbiciuni sau a unor ispite cu care se con­fruntă toţi oamenii: riscul înăbuşirii sau asfixierii omului de către griji reale sau amăgitoare; riscul copleşirii omu­lui de presiunea poftelor şi a ispitelor de tot felul este în fond acelaşi şi pentru monahi, şi pentru mireni. Virtutea şi păcatul au acelaşi sens şi acelaşi impact şi pentru unii, şi pentru alţii, deşi par a avea o rezonanţă diferită.

Fenomenul retragerii creştinilor în pustie şi apoi cel al monahismului mai mult sau mai puţin retras din lume pune în discuţie raportul acestuia cu Biserica din lume. Ni­meni nu pune la îndoială faptul că monahismul este în Bi­serică, dar este o distincţie clară ce se poate face atunci în­tre Biserica din pustie monahismul şi Biserica din lume. Lucrurile sunt mai uşor de împăcat atunci când este vorba despre mănăstirile noastre de astăzi, care sunt asimilate unor instituţii administrative bisericeşti şi supuse acelu­iaşi regim instituţional, cu excepţia faptului că există un regim de Viaţă special.

99

IV. Eu şi Dumnezeu

Adevărul esenţial în care se descifrează Vieţuirea Pă­rinţilor pustiei este aşezarea persoanei umane concrete faţă în faţă cu Dumnezeu. Acesta este motivul principal al lepădării de lume, al înstrăinării totale, al pustniciei. Cheia existenţială prin excelenţă este limpezirea relaţiei mele cu Dumnezeu, aşezarea în legătură nemijlocită cu Făcătorul, care sunt sursa şi sensul Vieţii prin excelenţă. Nu există altă explicaţie pentru retragerea oamenilor din lume şi instalarea lor în pustie. Dacă lumea şi cele ce sunt în ea îngreuiază sau fac chiar imposibilă realizarea dialogului continuu, consistent şi la măsura deplinătăţii cu Dumne­zeu, atunci rămâne o singură cale, lepădarea de lume şi aşezarea într-un spaţiu în care cele ale lumii nu se regă­sesc deloc sau se regăsesc într-o măsură extrem de mică, atât cât să nu pună în pericol împlinirea scopului. între­bările care se pun continuu de către specialişti în legătură cu motivul pentru care la un moment dat unii oameni au părăsit lumea locuibilă cu confortul ei şi s-au instalat în pustia nelocuibilă, neprimitoare, nu pot avea decât un răs­puns credibil: această lepădare desăvârşită de lume este făcută pentru Dumnezeu, din dragoste pentru Dumnezeu, cu sentimentul că numai aşa pot răspunde pe măsura iu­birii lui Dumnezeu Creatorul şi Mântuitorul. Pentru mo­nahii pustiului, Dumnezeu nu este o autoritate anume, o idee anume care explică geneza şi supraVieţuirea lumii şi care dă legi pentru oameni, ci este Cel care face toate acestea din dragoste faţă de oameni. Iubirii Lui îi datorăm totul şi trebuie să-i răspundem cu măsura deplină a pute­rilor noastre de dăruire. Mersul în pustie este în cele din urmă cel mai conVingător gest de dragoste. Se împlineşte

100

adevărul mărturisit de Mântuitorul Hristos: Cel ce iubeşte îşi pune Viaţa pentru prietenul său (Ioan 15, 13). Am fost martor la replica unui monah atonit contemporan dată unui grup de participanţi la un congres internaţional te­ologic şi care-i imputau în temeiul deontologiei ştiinţifice abateri de la metodă şi de la subiect: Dacă teologia voas­tră stă între mine şi Dumnezeu, nu am nevoie de ea; dacă regulile şi canoanele voastre mă împiedică în relaţia mea personală cu Dumnezeu, nu am nevoie de ele; dacă doctri­na voastră ecleziologică stă în calea dialogului meu perso­nal de dragoste cu Dumnezeu, nu am nevoie de ea...!

Dialogul de dragoste dintre omul concret şi Dumnezeu este cadrul în care se desfăşoară toată iconomia dumneze­iască, trecută, prezentă şi Viitoare.

întreaga nevoinţă şi asceză a părinţilor se desfăşoară cu conştiinţa continuă a relaţiei personale cu Dumnezeu. Părinţii trăiesc la maximum de trezVie prezenţa lui Dum­nezeu. Iată reacţia unui Bătrân la faptul că un frate a greşit un cuvânt din psalmii pe care-i rostea la slujbă: „Eu, când încep slujba, simt ca un foc arzând sub mine şi gândul meu nu poate să se încline nici la dreapta, nici la stânga. Deci, unde era gândul tău când am început slujba, de ai greşit cuvântul din psalm? Nu ştiai că stai înaintea lui Dumnezeu şi vorbeşti lui Dumnezeu?" (IV, 103).

Părinţii pustiei trăiesc la propriu împreună cu Dumne­zeu, de aceea pentru problemele cu care se confruntă îl întreabă pe Dumnezeu însuşi de răspuns. Un alt avvă pri­meşte o întrebare, la care răspunde: „Dă-mi trei zile şi voi întreba pe Dumnezeu despre acestea şi-ţi voi da de veste cum este" (XVIII, 7).

întreaga lume a Patericului se reduce, în cele din urmă, la ecuaţia Eu şi Dumnezeu, adică la conţinutul foarte con­cret al relaţiei personale a unui monahom cu Dumnezeu. Motivaţia, cum am mai spus, şi miza ultimă a demersului

101

ascetic reprezintă relaţia de iubire cu Dumnezeu Cel Viu şi personal. La tot pasul Părinţii vorbesc de „dorul după Dumnezeu”. Motivul mărturisit al colecţionării şi publicării apoftegmelor este acela ca cititorii să cunoască în felul acesta: „...dorul pe care-l aveau Sfinţii noştri Pă­rinţi pentru Dumnezeu şi cu ce cinstiri a slăVit şi Acesta pe cei care I se dăruiau cu adevărat" (Prolog 9). „Ne este de folos chiar să cerşim, numai să fim cu Iisus.” Spune Amma Evghenia (I, 23). Avva Cassian povestea despre Avva Ioan că, atunci când i s-a apropiat sfârşitul, „pleca senin şi cu dorul de Dumnezeu" (1,42).

Râvna Părinţilor pustiei pentru împlinirea poruncilor lui Dumnezeu la măsura deplinătăţii nu este un scop în sine, ci dovada şi calea iubirii depline a lui Dumnezeu, „Căci dragostea de Dumnezeu stă în păzirea poruncilor Lui" (1 Ioan 5, 3).

Avva Alonie rosteşte într-o scurtă apoftegmă un ade­văr fundamental despre Vieţuirea Părinţilor pustiei, adevăr ce se regăseşte confirmat de la un capăt la altul al Patericului: „Dacă nu va spune omul în inima lui că eu singur şi Dumnezeu suntem în lumea aceasta, nu va avea odihnă!" (XI, 14). Aceasta este ecuaţia la care se reduce to­tul, existenţa întreagă, universul întreg. în relaţia mea cu Dumnezeu îşi află totul sens sau lipsa de sens, împlinire sau eşec. Nu este vorba despre o perspectivă egoistă care îi elimină din peisaj pe ceilalţi şi tot ceea ce există în afa­ră de mine. Ci dimpotrivă, numai conştientizarea acestui adevăr ultim, exprimat de binomul eu şi Dumnezeu, recu­perează percepţia adevărată a lucrurilor. Tentaţia noastră ar fi să ducem lucrurile spre o exprimare generică şi să de­finim ecuaţia în termenii: Omul şi Dumnezeu. Dar tocmai aici este diferenţa esenţială. Formularea lui Alonie este singura realistă, exprimă şi rămâne în adevăr, nu într-un adevăr abstract, ci într-un adevăr întrupat, concret. Dacă

102

am spune omul şi Dumnezeu, am aluneca în abstract şi în speculaţie. Singura cale de a evita amăgirea speculaţiei şi de a aşeza lucrurile în concret este de a le raporta la tine, subiectul vorbirii, şi cum tu nu eşti începutul şi sfârşitul, ci eşti fiinţă dependentă, ai existenţa împrumutată, ai înce­putul şi sfârşitul dincolo de tine şi dincolo de lume, atunci singura exprimare lipsită de risc este: Eu şi Dumnezeu. Lu­mea întreagă se recapitulează în conştiinţa mea personală şi se cuprinde pe cât se poate în fiinţa mea şi a fiecărui eu în parte.

Această exprimare este cea mai desăvârşită afirmare a caracterului personal al fiinţei umane şi, în consecinţă, al caracterului personal al existenţei şi al Vieţii. Viaţa în fond se concretizează la vârf în dialogul de iubire dintre mine şi semenii mei, pe de o parte, şi dintre mine şi Dumnezeu, pe de altă parte. Acest lucru este adeverit de faptul că toată porunca dumnezeiască se cuprinde în cele două: Iubeşte pe Dumnezeu şi pe aproapele tău. în cele din urmă, dialogul meu cu semenii se cuprinde şi depinde, prin urmare, în di­alogul meu cu Dumnezeu, iar dacă dialogul meu cu Dum­nezeu nu există, nici dialogul cu semenii nu se realizează în parametri autentici şi deplini. Măsura sau calitatea, sau intensitatea relaţiei mele Vii cu Dumnezeu dă măsura şi intensitatea relaţiei mele Vii cu semenii şi cu lumea. De aceea, dacă dorim să ajungem la ultima reducere la esen­ţă a întregii existenţe, aceasta este exprimată de cuvântul Avvei Alonie: Eu şi Dumnezeu.

Unele din rătăcirile mari ale lumii par a fi tocmai alu­necarea şi rătăcirea în abstract, în speculaţie, în ideologic, ispita reinventării lumii şi a sensului ei la nivel ideologic, crearea unei lumi sau a unei multitudini de lumi false, ido­latre. Or, afirmaţia Avvei Alonie, pe care nu am mai întâl­nit-o atât de ferm exprimată, dar care, cum spunem, o poţi extrage de peste tot din Dumnezeieştile Scripturi şi din

103

Pateric, este una profetică, cu o forţă mustrătoare şi resta­uratoare, pe care dacă nu o ia în seamă cel care s-a întâlnit cu ea, se poate teme că va da socoteală o dată în plus.

Eu şi Dumnezeu, dincolo de punctarea fără echivoc a existenţei mele personale şi a unicităţii valorii mele ca fiinţă personală, mă cheamă stringent să-mi Vin în fire, să mă adun din toate risipirile, să dau consistenţă şi im­portanţă omului lăuntric, să mă adâncesc în conştiinţa de sine. Această venire în sine este descrisă de Mântuitorul în parabola fiului risipitor ca fiind momentul sau punctul ge­nerator al pocăinţei, al întoarcerii la Tatăl şi al restaurării: Dar venindu-şi în sine a zis:... Sculându-mă, mă voi duce la tatăl meu şi voi zice: Tată am greşit la cer şi înaintea ta... (Luca 15,17-18).

Patericul este cel mai conVingător exemplu că toate lu­crurile se încurcă şi eşuează sau, dimpotrivă, se descurcă şi se împlinesc la nivelul fiinţei mele lăuntrice. în centrul istoriei este persoana umană, concretă, cu nume: Avva An­tonie, Avva Arsenie, Avva Pafnutie, Avva Sisoe, Avva Dani­el, Avva Moise etc.

într-o lume ca şi cea de astăzi, în care realităţile obiecti­ve impersonale strivesc persoana umană concretă, propu­nând prioritar în faţă o seamă de valori sau adevăruri, sau mărimi impersonale, Patericul pune înainte de orice per­soana umană, nu în abstract, ci pe mine, subiectul conşti­ent personal care se exprimă prin pronumele personal Eu.

Atmosfera Patericului este dominată de persoana uma­nă concretă şi de zbaterile ei pentru salvare şi împlinire. Instituţiile, oricare ar fi ele, apar cu totul episodic, sunt oricum în fundal, în umbră şi nu exercită niciun fel de presiune asupra persoanei umane. Omul faţă în faţă cu sine şi cu Dumnezeu! La aceasta se reduce ecuaţia Vieţii. Este motivul esenţial pentru care monahii se retrag şi se leapădă de lume, nu din pricina oamenilor, ci din pricina

104

acumulărilor lumeşti, a ideologiilor şi a instituţiilor ce în­treţin şi dezvoltă neîncetat un aparat lumesc stufos, care devine barieră de netrecut între om şi Dumnezeu şi chiar între om şi semenii săi. Pustia este locul şi simbolul însin­gurării desăvârşite, nu în sensul ruperii de oameni, ci al lepădării de chipul prea-complicat al lumii. Lucrul acesta apare în toată însemnătatea lui dacă ldăm în seamă lumea noastră de astăzi şi de altădată, în care persoana umană concretă este dominată, este captivă până la asfixiere şi anulare structurilor, instituţiilor, organizaţiilor, proiec­telor, ideologiilor etc. în mod firesc, instituţia, de orice natură ar fi aceasta, ar trebui să respecte şi să slujească persoana umană, interesele ei fundamentale. în fapt, s-a ajuns ca persoana umană concretă să fie subjugată de instituţii. în Dumnezeieştile Evanghelii, ca şi în Pateric, instituţiile sunt în plan secundar, persoana umană este în plan central, instituţiile sunt în slujba persoanei.

Omul este o existenţă dependentă întru totul de Dum­nezeu. El este făcut şi chemat în consecinţă să trăiască cu Dumnezeu. Activarea cu prioritate absolută, continuă şi cât mai deplină a relaţiei cu Dumnezeu este premisa pri­mordială şi fundamentală a aşezării omului în adevărul propriei existenţe. La antipodul acestei aşezări este exis­tenţa autonomă, suficientă sieşi, trăirea fără Dumnezeu, care-l lipseşte pe om de perspectiva dumnezeiască şi de resursa dumnezeiască şi-l transformă în propriul crite­riu şi propria măsură. Dacă adevărul esenţial al existenţei omului şi a lumii este dependenţa lor de o realitate extramundană, atunci căderea cea mai mare a omului şi a lumii din adevărul propriei existenţe, atentatul cel mai crunt la adresa propriei Vieţi, sunt închiderea în sine, autonomia şi suficienţa de sine a omului şi a lumii create.

Dacă există Dumnezeu, atunci El nu poate avea în Via­ţa noastră decât locul principal şi la mare distanţă de

105

celelalte existenţe. Dacă există, Dumnezeu nu poate ocu­pa în Viaţa noastră un loc secundar, marginal. Dumnezeu nu poate fi o idee sau un concept care funcţionează pen­tru satisfacerea exigenţelor gândirii noastre şi atât. Dacă există Dumnezeu, atunci El este începutul şi sfârşitul Vieţii noastre, dinspre El şi către El îşi au sens toate. Cu El începe totul şi cu El se sfârşeşte totul. El este Alfa şi Omega.

Relaţia omului cu Dumnezeu este o relaţie de iubire. Iubirea stă la temelia existenţei şi, prin urmare, este cheia înţelegerii şi calea împlinirii existenţei. Pentru a putea săşi actualizeze capacitatea de a iubi, omul trebuie să lupte cu propria fire şi cu presiunile din afară, să-şi curăţească inima şi să se racordeze la sursa dumnezeiască a plinătăţii Vieţii şi a iubirii.

în fine, Viaţa aceasta, lumea aceasta, istoria în coordo­natele ei cunoscute nu reprezintă realitatea ultimă, are continuare, are întregire, are deschidere spre absolut şi veşnic şi este chemată să participe continuu la această re­alitate dumnezeiască. în cele din urmă se va transfigura după chipul lumii lui Dumnezeu, al împărăţiei Cerurilor, devenind un cer nou şi un pământ nou. Dacă această per­spectivă eshatologică, cum îi spunem, este reală, atunci perspectiva asupra Vieţii prezente este alta. Or, monahis­mul egiptean anahoretic Vine să confirme în fapt tocmai acest adevăr proclamat de Mântuitorul Hristos, arătând prin propria aşezare în Viaţă că participarea la bunătăţile veacului ce va să Vină este posibilă încă de acum şi Bise­rica reprezintă chiar acest segment sau procent din lume care participă anticipat la realităţile Viitoare.

Acesta este, prin urmare, una din funcţiile esenţiale ale monahismului, a păstra entuziasmul sau deschiderea eshatologică, arătând o evidentă îndepărtare de lume şi de instrumentele lumeşti, a funcţiona simplu, refuzând sistemele complexe de organizare şi mai ales refuzând

106

obiectivele lumeşti, eficienţa lumească, producţia de bu­nuri, de cultură etc. A muri pentru lume şi a trăi pentru Hristos. Biserica a protejat monahismul şi mai ales func­ţia lui eshatologică, lăsându-i libertatea să funcţioneze la limitele sistemului administrativ bisericesc, tocmai pentru a da mărturie de prezenţa la măsura evidentă, dacă nu deplină a orientării ei eshatologice. Dacă monahismul dispare atunci, vom conVinge mai greu lumea că Biserica este realmente preocupată de Dumnezeu şi mai ales inte­resată şi orientată spre împărăţia lui Dumnezeu, arătând rezerve, limite faţă de coordonatele lumeşti ale existenţei.

Retragerea monahilor în pustie a fost, după mărturia multor teologi, o reacţie la ameninţarea procesului de secularizare a Bisericii. Protejată de persecuţii, Biserica creştină se ţine departe de ispita lumii, a criteriilor şi in­strumentelor lumeşti. Odată cu încheierea persecuţiilor împotriva creştinilor, odată cu marcarea triumfului Bise­ricii, ieşirea din catacombe şi aşezarea în lume, pe făgaşul istoriei, Biserica cedează inevitabil compromisului cu du­hul lumesc, cedând la început puţin, apoi mai mult criteri­ilor şi etaloanelor lumeşti, dar mai ales instrumentarului, metodelor, organizării şi gestionării instituţionale a Vieţii înseşi. Suportă un inevitabil proces de secularizare⁸⁷. Mo­nahismul va rămâne în coordonatele şi orientarea eshato­logică a Bisericii primare, dând mărturie de măsura depli­nătăţii credinţei şi luptând cu duhul lumii.

⁸⁷ Mi se pare complet neadecvată vorbirea despre „secularizarea so­cietăţii" sau secularizarea Europei, sau alte expresii echivalente, frec­vent folosite astăzi, trimiţând la un fenomen care nu priveşte propria ogradă. Este ca şi când ar vorbi de „secularizarea lumii". Este atât de limpede şi evident că secularizarea este un fenomen şi o realitate care privesc strict Biserica sau pe oamenii credincioşi, întrucât ea înseam­nă pătrunderea sau capacitarea Bisericii de duhul lumesc, de criteriile, etaloanele, judecăţile şi de instrumentele lumeşti, înseamnă Vieţuirea, organizarea, funcţionarea corpusului eclezial, al aparatului bisericesc

107

Patericul este în tensiune evidentă cu duhul lumii, aşa cum este în tensiune şi Evanghelia Mântuitorului Hristos. Constatând inevitabil această discrepanţă, poate este tim­pul să ne întrebăm dacă nu cumva marşul nostru existen­ţial în anumite capitole a apucat o direcţie greşită sau chiar contrară celui înscris în firea lucrurilor.

Monahismul ţine de natura Bisericii. Nu se putea să nu existe. Dacă Biserica este suma, sinaxa oamenilor cre­dincioşi care avansează în marş către împărăţia lui Dum­nezeu, atunci monahii, cu deosebire pustnicii, reprezintă avangarda mult avansată a coloanei. Ei sunt la aşa o dă­ruire şi măsură, încât pot vedea capătul drumului Vieţii şi pregusta din bunătăţile veacului ce va să Vină şi, în conse­cinţă, pot arăta celorlalţi cu limpezime drumul pe care ei în măsuri diferite l-au parcurs. Parcursul spre împărăţia lui Dumnezeu, spre Dumnezeu însuşi, nu este în afară, ci este înspre înăuntru, înspre propria fiinţă. Nu este întâm­plător faptul că bătălia Părinţilor pustiei este bătălia cu propria fire, cu ispitele ce Vin dinăuntru. Retragerea din lume în pustie este o dovadă a faptului că acest război se poate duce în condiţii de reuşită mai curând în pustie, de­cât în lume. Iar războiul, deşi este unul indiVidual, nu este deloc egoist unde să fie egoismul celor care au renunţat la Viaţă! -, ci este unul cu beneficii universale. Părinţii pus­tiei verifică adevărul conform căruia cea mai substanţia­lă contribuţie a cuiva la îmbunătăţirea lumii este propria îmbunătăţire, lupta pentru propria împlinire. Omenirea administrativ şi al Vieţii credincioşilor după criteriile lumeşti. Corect este a se vorbi de secularizarea Bisericii sau a societăţii creştine, dacă vrem, a corpusului eclezial. Secularizarea priveşte, evident, Biserica, şi nu societatea sau lumea necreştină. Secularizare nu înseamnă întâi de toate lepădare de Dumnezeu şi de credinţă. Aceasta se numeşte ne­credinţă. Secularizare înseamnă infestarea Bisericii cu duhul lumii, în­seamnă ca Biserica, cler şi popor, să-şi regleze Vieţuirea şi organizarea, având la bază nu criterii teologice-dumnezeieşti, ci criterii lumeşti.

108

întreagă este concepută ca un organism Viu şi unitar, de aceea este lesne de înţeles cum însănătoşirea şi împlinirea unui om reprezintă de fapt îmbunătăţirea şi însănătoşirea întregului organism.

Considerăm că dincolo de orice cauză istorică secunda­ră există o motivaţie adâncă ce depăşeşte circumstanţele istorice, oricare ar fi acestea. Dealtfel, avem credinţa că omul a fost făcut de Dumnezeu, are în sine chemarea şi capacitatea de a se ridica deasupra oricărui determinism istoric. Cei care au contribuit la adunarea apoftegmelor şi la formarea colecţiei tematice consemnează cu conVingere drept motivaţie a lepădării monahilor de lume şi retrage­rii lor în pustie dorul acestora după Dumnezeu, Căruia se predau în totalitate, pentru că nici nu se poate altfel. A se reţine faptul că lepădarea nu are în vedere aspectele ne­gative ale lumii aceasta ar fi normal şi în firea lucrurilor pentru oricine, Vieţuind oriunde -, ci lepădarea de cele care sunt bune şi de cinste. Aceasta ne trimite la ideea de sacri­ficiu, atitudine şi gest, ce întemeiază, susţine şi exprimă iubirea. „Dorul pe care-l aveau Sfinţii noştri Părinţi pentru Dumnezeu" era cel care-i determina la „înstrăinarea totală de oameni sau la a trăi pentru totdeauna fără haine sau a se hrăni numai cu ierburi"⁸⁸.

Cheia iubirii de Dumnezeu este singura care poate des­chide înţelegerea Patericului, a lepădării definitive de lume şi a Vieţuirii în pustie. Nicio altă explicaţie nu poate oferi o înţelegere mulţumitoare a monahismului în sine. încer­cările de a afla explicaţii în circumstanţe istorice concrete, oricare ar fi acestea, confundă secundarul cu esenţialul, forma cu fondul, contextul cu evenimentul în sine. Putem fi de acord că un context istoric anume este mai prielnic, iar altul este mai potrivnic lucrului, dar nu în măsura în

^{88 P}rolog 9.

109

care influenţa acestuia să genereze din nimic fenomenul sau să-l facă să dispară definitiv. De altfel, istoria monahis­mului şi chiar a pustnicilor, în ciuda unei durate de două mii de ani, a consemnat perioade de înflorire şi perioade de declin, dar niciodată nu s-a întrerupt, ci dimpotrivă, a cunoscut perioade, poate nu la fel de entuziaste ca aceea din pustia Egiptului, dar la fel de puternice şi conVingătoa­re. Să avem în vedere că, după ce în secolele IV şi V avem în plină expansiune monahismul anahoretic egiptean, în secolele VI-VII, centrul de greutate se deplasează în Pales­tina şi Siria, apoi în Asia Mică şi Constantinopol, pentru ca să urmeze istoria de o mie de ani a republicii monahale a Muntelui Athos, mărturie Vie până astăzi a dorului după Dumnezeu care determină oamenii să se lepede de oferta generoasă a lumii şi să se retragă în pustie. Sfântul Munte Athos recapitulează toate formele de monahism pe care le găsim în pustia Egiptului: monahismul de obşte, monahismul semianahoretic şi monahismul anahoretic.

Avem nevoie de aceşti oameni, pustnici, pentru că ar fi singurii care L-ar recunoaşte fără dubii pe Domnul Hristos dacă ar mai coborî printre noi ca acum două mii de ani. Avem nevoie de ei pentru a certifica la măsura deplinătăţii adevărul credinţei noastre în propria Viaţă şi experienţă. Avem nevoie pentru a ne încredinţa de adevărul lui Dum­nezeu, despre care noi speculăm de obicei şi pe care ei îl iubesc cu adevărat. Dacă pier monahii, pierdem în prin­cipiu etalonul, măsura, direcţia, calea. îi includ aici şi pe mirenii ajunşi la măsura monahilor care Vieţuiesc alături de noi în lume.

CuVioşilor Părinţi ai pustiei, rugaţi-vă pentru noi, păcătoşii!

Prolog la cartea bătrânilor stareţi, numită Rai¹

1. În această carte sunt înfăţişate asceza cea plină de Vir­tute, petrecerea cea minunată a Vieţii şi cuVintele sfinţilor şi fericiţilor părinţi spre întărire, învăţare şi urmare, celor care doresc să dobândească Vieţuirea cea cerească şi celor care vor să înainteze pe calea împărăţiei Cerurilor.

2. Trebuie să se ştie că sfinţii părinţi care au devenit oarecând râvnitori şi învăţători ai Vieţii fericite a monahilor, odată aprinşi de dorul dumnezeiesc şi ceresc şi socotind de nimic toate cele ce între oameni erau bune şi de cinste, se străduiau mai presus de orice ca să nu facă nimic spre

¹ Ediţia de la Tesalonic nu include acest prolog. îl găsim, însă, în ediţia Sources Chretiennes. Deşi tradiţia manuscrisă dovedeşte că prologul nu a existat de la început, ci a fost introdus mai târziu, el regăsindu-se în puţine manuscrise, am hotărât introducerea lui în ediţia românească, nu urmând pur şi simplu exemplu celor de la SC, ci întemeindu-ne pe un principiu valabil în Răsăritul Ortodox, anume acela de a accepta in­tervenţii ulterioare, ca provenind din corpusul eclesial a căruia autori­tate le receptează şi legitimează. Acest fenomen este consecvent ideii de tradiţie, de preluare şi creştere a acesteia cu condiţia rămânerii în duh şi în adevăr. Autoritatea care constată rămânerea în duh şi în ade­văr este Biserica însăşi care, asemenea unui organism Viu, reţine pro­punerile şi intervenţiile ce consună cu adevărul credinţei ei şi respinge, în timp, ceea ce nu se înscrie în expresia sănătoasă a acesteia, reţine, de fapt, ceea ce edifică şi respinge ceea ce vatămă corpul eclezial (Toate notele unde nu apare indicată o altă sursă aparţin traducătorului).

112

a fi văzuţi. Ei străbăteau calea cea după Hristos ferindu-se de vederea oamenilor şi ţinând ascunse cele mai multe din faptele lor Virtuoase, din prisos de smerenie.

3. Astfel, nimeni nu a putut să ne descrie întocmai Via­ţa Virtuoasă a lor. Cei care s-au ostenit mult să facă lucrul acesta ne-au transmis în scris scurte fragmente despre izbânzile lor în cuvânt şi în faptă,nu dăruindu-le acelo­ra ceva, ci străduindu-se să trezească râvna celor de după ei. Aşadar, multe din aceste cuVinte şi izbânzi ale sfinţilor bătrâni au fost istorisite, în vremuri diferite, în cuvânt sim­plu şi nelucrat, un singur scop având în vedere: să fie de folos celor mulţi.

4. Deoarece istorisirea multora era neclară şi neîngrijită şi pricinuia anumită greutate minţii cititorului, acesta ne­putând să reţină cu memoria înţelesul fragmentat şi răs­pândit în carte, am purces pentru el la expunerea lor pe ca­pitole. Prin gruparea cuVintelor asemănătoare şi aşezarea lor într-o ordine, ele dau celor care vor folosul gata pregătit şi lucrător. Căci nu este spre puţin îndemn cuvântul oferit într-un glas din partea mai multor persoane Virtuoase.

5. Atunci când Avva Antonie spune că smerenia trece peste toate capcanele diavolului, altul spune, iarăşi, că smerenia este pom al Vieţii ridicat la înălţime; altul că smerenia nu se mânie şi nici nu mânie pe nimeni; şi altul iarăşi spune că dacă cineva cere cuiva iertare cu smere­nie arde pe demoni; din toate acestea, mintea cititorului primeşte înştiinţare să cerceteze cu toată râvna smerenia. Şi în celelalte capitole vei afla acelaşi lucru. Căci ordinea tuturor capitolelor împreună şi a fiecăruia dintre ele în parte foloseşte în cea mai mare măsură celui ce purcede la citirea cărţii.

6. Şi pentru că fiecare capitol conţine cuVinte diferite ale unor părinţi cunoscuţi sau necunoscuţi, trebuie să se ştie

113

că am aşezat mai întâi în ordine alfabetică pe cele ale căror nume le-am aflat, în afara cazului în care, odată cu dispari­ţia numelui, s-a pierdut şi litera din alfabet cu care începea.

7. Dar şi înlănţuirea tuturor capitolelor nu este nici aceasta zadarnică sau întâmplătoare, ci se dovedeşte, de asemenea, foarte folositoare celui ce voieşte să ia seama cu mintea la aceasta.

8. Începe, aşadar, după îndemnuri,² cu cele particulare şi practicate la început de monahi, adică: liniştirea (isihia), privegherea cu zdrobire de inimă şi înfrânarea³, apoi trece la un alt nivel şi descrie treptat pe cele mai desăvârşite;⁴ după aceea înaintează la cele de folos comun, cele ce unesc şi desăvârşesc pe cei ce sunt împreună şi dau conţinut Vie­ţii de obşte, care sunt: ascultarea, smerenia iubirea.⁵ Ce este, de altfel, mai mare şi mai folositor decât ascultarea? Ce este mai desăvârşit decât iubirea? Ce este mai înalt de­cât smerenia?

9. Acestora le urmează altele câteva, care sunt mai cu­rând mari daruri dumnezeieşti decât izbânzi personale. Căci descoperirile şi dezlegările cuVintelor dumnezeieşti, săvârşirile de semne şi puteri sunt mai curând daruri ale lui Dumnezeu decât strădanii ale oamenilor.⁶ Dar nu va greşi cineva dacă va număra împreună cu acestea la fel de bine şi înstrăinarea totală de oameni sau faptul de a trăi pentru totdeauna fără haine sau a se hrăni numai cu ier­buri. Sunt adăugate acestea aici pentru ca noi să alergăm prin orice mijloc după ele şi să cunoaştem dorul pe care-l

² Cap. I: îndemnuri ale Sfinţilor Părinţi privitoare la înaintare spre desăvârşire.

³ Cap. II, III şi IV: Virtuţile particulare practicate mai ales de monahi.

⁴ Cap. V-XIII.

⁵ Cap. XIV, XV şi XII. Cap. XVI nu este amintit.

⁶ Cap. XVIII şi XIX.

114

aveau sfinţii noştri părinţi pentru Dumnezeu şi cu ce cin­stiri a slăVit şi Acesta pe cei care I se dăruiau cu adevărat.

10. Cartea se sfârşeşte cu apoftegmele părinţilor, care constituie un buchet la final, ce ne învaţă pe scurt lucrarea monahilor.

11. Iar capitolele cărţii sunt cele de mai jos:

I. îndemn al sfinţilor părinţi pentru înaintarea în desăvârşire

II. Că trebuie să urmărim liniştirea cu toată silinţa

III. Despre străpungerea inimii

IV. Despre înfrânare, şi că nu numai la mâncăruri se are în vedere, ci şi la celelalte mişcări ale sufletului

V. Diferite povestiri spre întărire în războaiele ridicate în noi de desfrânare

VI. Despre neagonisire şi că trebuie să ne păzim şi de lăcomie

VII. Diferite povestiri care neîntărescîn răbdare şi bărbăţie

VIII. Despre a nu face nimic spre arătare

IX. Cum că trebuie a te păzi să nu judeci pe nimeni

X. Despre darul deosebirii

XI. Despre aceea că trebuie în toată vremea să avem trezVie

XII. Despre a ne ruga neîncetat şi cu trezVie

XIII. Despre aceea că trebuie să-i primim pe străini şi să-i miluim cu voie bună

XIV. Despre ascultare

XV. Despre smerita cugetare

XVI. Despre a nu răspunde răului cu rău

XVII. Despre dragoste

XVIII. Despre cei ce văd cu duhul

XIX. Despre făcătorii de minuni

XX. Despre Vieţuirea Virtuoasă

XXI. Apoftegme ale părinţilor îmbătrâniţi întru nevoinţă, care arată pe scurt culmea Virtuţii lor

CAPITOLUL I

ÎNDEMN AL SFINŢILOR PĂRINŢI PENTRU ÎNAINTAREA ÎN DESĂVÂRŞIRE

1. A întrebat cineva pe Avva¹ Antonie²: Ce trebu­ie să păzesc, ca să fiu plăcut înaintea lui Dumnezeu? Şi răspunzând Bătrânul³ i-a zis: Cele pe care ţi le po­runcesc păzeşte-le: Oriunde vei merge, pe Dumnezeu să-L ai înaintea ochilor tăi totdeauna; orice vei face, să ai din Sfintele Scripturi mărturie; şi în orice loc te vei aşeza, să nu te muţi repede de acolo. Acestea trei păzeşte-le şi te vei mântui.

1 Numele de Avva (provenit din limba aramaică: Avva-părinte) a fost folosit din primele veacuri creştine, odată cu dezvoltarea monahismului anahoretic în Palestina, Egipt şi Siria, cu sensul de Părinte duhovnicesc. La început, Avva erau numiţi pustnicii, apoi chiar episcopii şi preoţii care se distingeau printr-o experienţă duhovnicească avansată. Mai târziu denumirea a fost dată stare­ţilor de mănăstire. A existat şi un corespondent pentru stareţă: amma.

^{2 L}a sfârşitul cărţii va fi prezentată pe scurt biografia tuturor părinţilor pomeniţi pe parcursul acesteia.

^{3 Î}n original răpojv. Sensul iniţial al cuvântului este acela de bătrân ca vârstă, în limbajul mănăstiresc grecesc, cuvântul devine cu timpul un termen tehnic denumind pe cei înaintaţi în vârsta duhovniceas­că. El include de cele mai multe ori şi sensul propriu, deoarece experienţa duhovnicească se dobândea la bătrâneţe, după multă nevoinţă şi luptă. Este sinonim cu Avva. în limba română terme­nul a fost tradus cu bătrân în mai toate ediţiile Patericului, deşi el nu s-a impus în limbajul monahal cu referire la părinţii duhovni­ceşti cu multă autoritate. La noi s-a folosit şi se foloseşte pentru astfel de situaţii apelativul mai general de Părinte, chiar şi pentru cei mai mari duhovnici: Părintele Cleopa, Părintele Paisie, Pă­rintele Arsenie. Vom păstra în traducere termenul de bătrân, cu specificarea faptului că acesta se referă în egală măsură la vârsta trupească şi la vârsta duhovnicească.

118

2. A întrebat Avva Pamvo pe Avva Antonie, zicând: Ce să fac? I-a spus acestuia bătrânul: Nu te încrede în dreptatea ta, nu purta de grijă lucrului trecut şi fii înfrânat la limbă şi la pântece.

3. A zis Avva Antonie: Părinţii din vechime mergeau în pustie, se Vindecau pe ei înşişi şi deveneau doctori, întorcându-se de acolo, Vindecau pe alţii. Noi însă, de îndată ce am plecat din lume, înainte de a ne Vindeca pe noi înşine, vrem să Vindecăm pe alţii. De aceea se întoarce boala asupra noastră şi se fac cele de pe urmă mai rele decât cele dintâi ⁴. Şi auzim de la Domnul cu­vântul: Doctore, Vindecă-te întâi pe tine însuţi⁵.

4. A zis Avva Andrei: Se cuVine ca monahul să aibă acestea trei: înstrăinarea⁶, sărăcia şi tăcerea cu răbdare.

5. A spus Avva Atanasie, episcopul Alexandriei: Adeseori, unii dintre voi zic: Unde este prigoană, ca

^{4 M}atei 12, 45.

^{5 L}uca 4, 23.

6 Înstrăinarea este ieşirea pentru totdeauna din lumea ta, exilul voit de altfel, acelaşi cuvânt grecesc este folosit în lim­bajul comun pentru a denumi exilul înstrăinarea de patria ta, de casă, de părinţi, de prieteni şi de toate lucrurile tale, exteri­oare sau interioare, înstrăinarea de tine însuţi prin renunţarea la idealurile proprii şi la voia proprie. Sfântul Ioan Scărarul spu­ne: „înstrăinarea este despărţirea de toate, ca mintea să rămână nedespărţită de Dumnezeu..." (Scara, Cuvântul 13).

119

să mucenicesc?⁷ Muceniceşte cu conştiinţa, mori pă­catului, omoară-ţi mădularele cele pământeşti⁸ şi ai devenit mucenic de bunăvoie. Aceia înfruntau pe îm­păraţi şi dregători; ai şi tu potrivnic pe diavolul, împăratul păcatului, şi dregători pe draci⁹. Căci aşa cum, atunci, acelora le erau puse înainte altar şi jertfelnic şi toată urâciunea închinării la idoli, gândeşte că ai şi tu aşezat în suflet idolul cel vrednic de osândă. Există şi astăzi altar şi jertfelnic şi idol blestemat, nemate­rial, în suflet. Căci altar este patima lăcomiei pântecelui, jertfelnic este pofta plăcerilor, iar idolul este duhul poftei. Pentru că cel care este robul desfrâului şi se dedă plăcerilor s-a lepădat de Iisus şi se închină la idol. Are în sine statuia Afroditei¹⁰, adică plăcerea ruşinoasă a cărnii. Iarăşi, cel care a fost biruit de furie şi mânie şi nu a smuls din rădăcini nebunia acestei patimi s-a lepădat de Iisus şi îl are pe Ares¹¹ înăuntrul său ca dumnezeu; căci s-a supus întru totul mâniei, care este idolul nebuniei. Altul, fiind iubitor de argint

7 Verbul papTUpijuai are dublu sens: a da mărturie şi a mucenici. Con­textul cred că justifică opţiunea pentru al doilea sens. De altfel, cel de-al doilea sens îl include în mod necesar pe primul, muce­nicia fiind forma supremă de mărturisire. ^{8 E}ste citat cuvântul Sfântului Pavel: Drept aceea, omorâţi mădularele voastre, cele pământeşti: desfrânarea, necurăţia, patima, pofta rea şi lăcomia, care este închinare la idoli. (Coloseni 3, 5).

^{9 E}ste o trimite­re probabilă la textul din Efeseni 6, 12: Căci lupta noastră nu este împotriva trupului şi a sângelui, ci împotriva începătoriilor, împotriva stăpâniilor, împotriva stăpânitorilor întunericului acestui veac, împotriva duhurilor răutăţii, care sunt în văzduh.

^{10 Z}eiţa reproducerii şi a fertilităţii.

¹¹ Zeul războiului.

120

şi de plăceri, închizându-şi inima faţă de fratele lui şi nefăcând milostenie cu aproapele, s-a lepădat de Iisus şi se închină idolilor. Căci are înlăuntrul lui pe idolul lui, pe Hermes ¹² şi, mai mult, se închină făpturii şi nu Făcătorului. Rădăcina tuturor relelor este iubi­rea de arginţi¹³. Astfel, dacă te înfrânezi de la acestea şi te păzeşti de patimile oarbe, ai călcat în picioare idolii şi te-ai lepădat de superstiţii. Te-ai făcut mărtu­risitor, mărturisind mărturia cea bună. 1⁴

6. A spus Avva Visarion: Când se întâmplă să ai pace şi nu eşti luptat, atunci mai mult să te smereşti, ca nu cumva intrând înlăuntrul nostru bucurie stră­ină să ne mândrim şi să fim daţi războiului. Căci, de multe ori, Dumnezeu, pentru slăbiciunile noastre, nu îngăduie să fim daţi războiului, ca să nu pierim.

7. Un frate care locuia împreună cu alţi fraţi l-a în­trebat pe Avva Visarion: Ce să fac? I-a zis Bătrânul: Păstrează tăcerea şi nu te măsura¹⁵ pe tine însuţi.

8. Avva Veniamin le-a zis fiilor săi duhovniceşti, în timp ce îşi dădea duhul: Acestea să faceţi şi vă veţi putea mântui: Bucuraţi-vă pururea, rugaţi-vă

^{12 Z}eul negoţului.

¹³ 1 Timotei 6, 10.

^{14 V}ezi 1 Timotei 6, 12 şi Matei 10, 32.

^{15 V}erbul folosit în original este pcrpeco, care înseamnă a măsura. Sensul exact folosit aici este acela de a te măsura sau a estima că eşti bun sau mai bun ca alţii! Este greu să eviţi concluzia aceasta atunci când te măsori. Am preferat traducerea fidelă literei, pentru că verbul este folosit cu acelaşi sens şi în Noul Testament, într-un text pe care foarte probabil îl au în vedere părinţii când dau sfatul acesta: Căci nu îndrăznim să ne numărăm sau să ne asemănăm cu unii care se laudă singuri; dar aceia, măsurându-se şi asemănându-se pe ei cu ei înşişi, nu au pricepere (1 Cor. 10,12).

121

neîncetat, daţi mulţumire pentru toate¹⁶.

9. L-a întrebat cineva pe Avva Viare, zicând: Ce să fac ca să mă mântuiesc? Şi acela i-a spus: Mergi, fă-ţi pântecele tău mic şi lucrul mâinilor tale puţin şi nu te tulbura în chilia ta; şi te vei mântui.

10. A zis Avva Grigorie Teologul: Pe acestea trei le cere Dumnezeu de la orice om care are botezul: cre­dinţă dreaptă de la suflet, adevăr de la limbă şi cum­pătare de la trup.

11. A zis Avva Dioscur: Dacă ne îmbrăcăm cu veş­mântul ceresc, nu ne vom arăta goi. Dacă, însă, nu suntem aflaţi purtând acel veşmânt, ce vom face, fra­ţilor? Vom auzi şi noi glasul acela care zice: Aruncaţi-l în întunericul cel mai dinafară, acolo va fi plângerea şi scrâşnirea dinţilor¹⁷. Ruşine mare ne va fi, după atâţia ani în care am purtat schima monahală, să fim găsiţi în acel ceas al judecăţii neavând veşmânt de nuntă¹⁸. O, ce căinţă ne va cuprinde atunci! O, ce întuneric ne va învălui, în faţa părinţilor şi a fraţilor noştri, văzându-ne aceştia pe noi osândiţi de îngerii osândirii! Ce tristeţe îi va cuprinde pe Avva Antonie şi pe Avva Am­mun cel din Nitria, pe Avva Pavel al Fotiei, pe Avva Ammun, cel din Arabia Egiptului şi pe Avva Mios din Tebaida, pe Avva Macarie Alexandrinul, pe Avva Pafnutie din Sidonia, pe Avva Orsirie din Tigonia, pe Avva Ammonie Henevritul şi pe toţi drepţii care vor fi luaţi în împărăţia Cerurilor, în timp ce noi vom fi aruncaţi în întunericul cel mai din afară!

12. Spunea Fericitul Epifanie: Chip al lui Hristos

¹⁶ 1 Tesaloniceni 5,16-18.

¹⁷ Matei 8,12.

^{18 M}atei 22,1 1-12.

122

fiind, Melchisedec¹⁹ a binecuvântat rădăcina iudeilor, pe Avraam. Cu cât mai mult decât acesta, Adevărul, Hristos, binecuvântează şi sfinţeşte pe toţi cei care cred în El.

13. A zis iarăşi că: Este de folos a avea cărţi creştine pentru cei care le au. Căci vederea însăşi a cărţilor ne face mai şovăielnici în faţa păcatului şi chiar ne îm­pinge să ne deschidem spre dreptate²⁰.

14. A zis iarăşi: Mare întărire spre a nu păcătui este citirea Scripturilor.

15. A zis iarăşi: Mare prăpastie şi groapă adâncă este necunoaşterea Scripturilor.

16. A zis iarăşi că: Mare trădare a mântuirii este a nu cunoaşte niciuna din legile dumnezeieşti.

17. Acelaşi zicea că: Păcatele celor drepţi sunt în jurul buzelor, iar ale necredincioşilor în trupul întreg. De aceea, cântă dumnezeiescul DaVid: Pune Doamne strajă gurii mele şi uşă de îngrădire împrejurul buzelor mele²¹. Şi: Zis-am: Păzi-voi căile mele, ca să nu păcătu­iesc eu cu limba mea²².

18. Acelaşi a zis că: Dumnezeu păcătoşilor care se

^{19 F}acere 14, 18-20. Despre legătura dintre Melchisedec şi

Hristos vezi Evrei 7, 15-25.

^{20 A}m preferat traducerea prin dreptate deşi pare mai greu inteligibilă, motiv pentru care ma­joritatea traducătorilor preferă alte echivalenţe lingVistice.

Dreptatea este un concept biblic fundamental şi nu întâmplător apare ca antonim al păcatului. Este drept ceea ce este conform adevărului şi ceea ce promovează, cultivă şi împlineşte adevă­rul. Dreptatea este adevărata stare a lucrurilor, iar nedreptatea este abaterea sau căderea de la această stare şi este sinonimă cu păcatul, înţeles, de asemenea, ca eşec, abatere de la sensul firesc şi adevărat al lucrurilor.

^{21 P}salmul 140,3.

^{22 P}salmul 38,1.

123

pocăiesc le iartă şi datoria, ca desfrânatei şi vame­şului, iar drepţilor le pretinde şi dobânda. Şi aceasta este ceea ce a spus apostolilor: De nu va prisosi drept­atea voastră mai mult decât a cărturarilor şi a farisei­lor, nu veţi intra în împărăţia Cerurilor.²³

19. A zis Avva Evprepie: De ai în tine însuţi că Dum­nezeu este credincios şi puternic, crezi în El şi te vei împărtăşi de cele ale Lui, iar de eşti puţin la suflet, nu crezi. Şi: Toţi credem că El este puternic şi credem că toate îi sunt Lui cu putinţă; crede, însă, şi lucrurilor care sunt în tine însuţi, că şi în tine face minuni.

20. Un frate l-a întrebat pe acelaşi bătrân, zicând: Cum Vine frica de Dumnezeu în suflet? Şi a zis bătrâ­nul: Dacă are omul smerenia şi neagonisirea, îi Vine frica de Dumnezeu.

21. Acelaşi a zis: Teama şi smerenia şi lipsa hranei şi tânguirea să rămână cu tine neîncetat.

22. Acelaşi Avva Evprepie a cercetat la început pe un bătrân şi i-a zis: Avva, spune-mi cuvânt să mă mântuiesc! Şi acela i-a zis: Dacă vrei să te mântuieşti, oriunde mergi, nu te grăbi să vorbeşti înainte să te în­trebe cineva. Iar el, fiind străpuns la inimă pentru cu­vânt, a pus metanie zicând: Cu adevărat, multe cărţi am citit, dar asemenea folos niciodată n-am cunos­cut. Şi mult folosindu-se a ieşit.

23. A spus Amma Evghenia: Ne este de folos chiar să cerşim, numai să fim cu Iisus. Căci bogat este cel ce este cu Iisus, chiar dacă trupeşte este lipsit. Cel care cinsteşte cele de pe pământ înaintea celor duhovni­ceşti le va pierde pe amândouă, iar cel care doreşte

²³ Matei 5, 20.

124

cele cereşti va afla oricum şi bunurile pământeşti²⁴.

24. Avva Irineu a zis fraţilor: Să ne luptăm şi să răbdăm când ne războiesc, căci suntem soldaţi ai lui Hristos, ai împăratului ceresc. Şi precum soldaţii împăratului pământesc au coifuri de aramă, tot aşa şi oastea noastră are coifuri Virtuţile bune. Aceia au platoşă de zale, noi avem platoşă duhovnicească ce este călită în credinţă. Aceia au suliţă, iar noi rugăciu­nea. Aceia au scut, noi nădejdea în Dumnezeu. Aceia au pavăză, noi îl avem pe Dumnezeu²⁵, aceia îşi varsă sângele în războaie, noi îi aducem înainte voia noas­tră liberă. De aceea şi împăratul ceresc a îngăduit dra­cilor să ne războiască, ca să nu uităm binefacerile Lui. Căci la vreme de uşurare, adesea, cei mai mulţi dintre oameni nu se roagă deloc. Şi dacă se roagă stând îm­preună cu alţii la rugăciune, nu se roagă cu adevărat sau mintea lor fuge încolo şi încoace. Rugându-se, sunt ca şi când nu s-ar ruga. Căci cei care vorbesc lui Dumnezeu cu buzele, iar cu inima vorbesc lumii aces­teia, cum vor fi auziţi? Când însă suntem strâmtoraţi, atunci ne rugăm cu trezVie, şi de multe ori, cu buzele nezicând nimic, cu inima ne rugăm, înălţând către El glasul inimii şi vorbindu-I cu suspine. Aşadar, şi noi, fraţilor, să urmăm soldaţilor împăratului cel stricăcios şi să luptăm cu osârdie. Sau mai bine celor trei tineri²⁶ să urmăm şi cuptorul patimilor să-l călcăm în picioare cu curăţia, cărbunii aprinşi ai ispitelor să-i stingem cu rugăciunea şi pe Nabucodonosor²⁷ cel

^{24 M}atei 6, 33.

^{25 E}feseni 6, 14-18.

^{26 D}aniel 3, 8-23.

^{27 T}extul trimite la Nabucodonosor, rege al Babilonului între 605-562 î. Hr.. La porunca lui au fost aruncaţi în cuptorul cu foc cei trei tineri.

125

nematerialnic, pe diavol, să-l ruşinăm. Şi trupurile noastre jertfă Vie²⁸ să le aducem lui Dumnezeu şi cu­getul nostru binecredincios să i-l aducem înainte ca pe o ardere de tot.

25. A zis Avva Zenon, ucenicul fericitului Siluan: Să nu te aşezi în loc vestit, nici să stai alături de om cu nume mare, nici să pui temelie spre a-ţi zidi ţie chilie vreodată.

26. A zis Avva Macarie Avvei Zaharia: Spune-mi care este lucrarea monahului? Iar el i-a zis: Pe mine mă întrebi, Părinte? A zis Avva Macarie: Am înştiin­ţare²⁹ despre tine, fiule Zaharia; este cineva care mă îmboldeşte să te întreb. I-a zis Avva Zaharia: După mine, părinte, pe sine să se silească în toate, acesta este monahul!

27. Spuneau despre Avva Isaia că, odată, a luat un sac şi s-a dus la arie. Şi a zis stăpânului ţarinei: Dă-mi grâu! Acela îl întrebă: Şi tu ai secerat, Avva? Nu!, zice. I-a zis stăpânul ţarinei: Cum, atunci, ceri să primeşti grâu, fără să fi secerat? I-a zis Bătrânul: Aşa!? Dacă cineva nu seceră, nu ia plată? I-a zis stăpânul ţarinei:

^{28 R}omani 12,1.

^{29 N}Ăr)popop(a este harisma dăruită sufletului de Dumnezeu după multă rugăciune, ca o cer­titudine neclintită cu privire la justeţea unui gând sau a unei fapte, la soluţia unei probleme şi în general la descoperirea voii lui Dumnezeu într-o situaţie concretă. Se recomandă, însă, ca aceste lucrări tainice dăruite sufletului să fie supuse judecăţii duhovnicilor cu discernământ, spre a fi evitată înşelăciunea, pentru că satana poate să furnizeze astfel de simţăminte, din moment ce poate lua chipul îngerului luminii. (Notă preluată din ediţia Mănăstirii Naşterea Maicii Domnului din Panorama, Tesalonic. în continuare ET).

126

Nu! Şi aşa a plecat Bătrânul. Iar fraţii, văzând ce a fă­cut, i-au pus metanie rugându-l să le spună de ce a făcut aceasta. Le-a zis Bătrânul: Pildă i-am făcut, că, dacă cineva nu lucrează, nu ia plată de la Dumnezeu³⁰.

28. A zis Avva Isaia, preotul: Spunea unul dintre părinţi că omul este dator să dobândească înainte de toate acestea: a crede în Dumnezeu, şi a-L dori pe Dumnezeu neîncetat, şi nerăutatea, şi a nu răsplăti răul cu rău³¹, şi îndurarea, şi smerenia, şi curăţia, şi facerea de bine, filantropia, şi dragostea faţă de toţi, şi supunerea, şi blândeţea, şi mărinimia, şi răbdarea, şi dorinţa sfântă către Dumnezeu. Şi a ruga neîncetat pe Dumnezeu cu durere în inimă şi iubire adevărată spre a nu privi în urmă şi spre a lua aminte la cele ce vor veni³², şi a nu se încrede în facerea sa de bine, adi­că în slujire, şi a cere neîncetat ajutorul lui Dumnezeu pentru cele ce vor veni în fiecare zi.

29. Un frate a cerut de la Avva Isaia cuvânt. Şi răs­punzând Bătrânul, i-a zis: Dacă voieşti a urma Domnului nostru Iisus, păzeşte cuvântul Lui. Şi omul tău cel vechi de vrei să se spânzure pe lemn împreună cu El, pe cei ce vor să te coboare de pe cruce eşti da­tor să-i tai de la tine până vei muri. Şi eşti dator să te pregăteşti pe tine însuţi să porţi ocara, să odihneşti inima celor care-ţi fac rău, să te smereşti pe tine îna­intea celor care vor să te stăpânească, să-ţi ţii gura în tăcere şi să nu judeci pe cineva în inima ta.

30. A zis iarăşi că: Osteneala trupească, şi sărăcia, şi înstrăinarea, şi bărbăţia³³, şi tăcerea nasc smerita

³⁰ 1 Corinteni 3,8.

^{31 C}f. Romani 12,17.

^{32 C}f. Filipeni 3,13.

^{33 B}ărbăţie în sens de curaj.

127

cugetare. Şi smerita cugetare înlătură multe păcate. Iar pentru cel care nu păzeşte acestea, lepădarea³⁴ este zadarnică.

31. A zis iarăşi: Urăşte toate cele din lume şi odih­na trupului, că acestea te-au făcut vrăjmaş lui Dum­nezeu.³⁵ Căci aşa cum omul, având vrăjmaş, luptă cu el, tot aşa suntem datori să luptăm cu trupul spre a nu se odihni.

32. Un frate l-a întrebat pe Avva Isaia despre cu­vântul rugăciunii din Evanghelie: Ce înseamnă: „Sfinţească-se numele Tău”³⁶? Şi răspunzând, i-a zis: Aceasta este pentru cei desăvârşiţi. Căci este cu nepu­tinţă să se sfinţească numele lui Dumnezeu în noi, cei stăpâniţi de patimi.

33. Ne-a povestit Avva Isaia că şezând el odată ală­turi de Avva Macarie au venit şapte fraţi din Alexan­dria ispitindu-l şi zicându-i: Spune-ne, Părinte, cum ne vom mântui? Iar eu luând o foaie îndoită zicea şi stând deoparte, scriam cele ce ieşeau prin buzele lor. Bătrânul, oftând şi deschizându-şi gura sa cea luminată, a zis: O, fraţilor, fiecare dintre voi ştie cum se mântuieşte, dar nu vrem să ne mântuim. Iar aceia i-au zis: Mult vrem să ne mântuim, dar nu ne lasă gân­durile Viclene. Ce să facem? Atunci Bătrânul a zis: Dacă sunteţi monahi, de ce umblaţi cu cei din lume şi vă apropiaţi de locul unde locuieşte mireanul? Cei care s-au lepădat de lume şi au primit schima sfântă şi sunt printre mireni, se înşală pe ei înşişi unii ca

■^{34 C}uvântul traduce grecescul (ritOTaYiî, un termen tehnic care înseamnă renunţarea la lume şi la cele ale lumii şi retragerea în pustie din iubire pentru Dumnezeu.

^{35 I}acob 4,4.

^{36 M}atei 6,9.

128

aceştia. Şi osteneala lor este zadarnică. Ce vor câştiga de la cei din lume, dacă nu odihna trupească? Iar unde este odihnă trupească, acolo nu poate să locu­iască frica lui Dumnezeu, mai ales în monah. De ce se numeşte monah³⁷? Deoarece vorbeşte singur lui Dumnezeu noaptea şi ziua. Iar monahului care petrece cu cei din lume mai mult de o zi sau cel mult două pentru că nu poate să trăiască fără cele necesare şi este nevoie să vândă lucrul mâinilor lui şi să dobân­dească cele de trebuinţă întorcându-se îi pare cu adevărat rău pentru cele două zile petrecute în ceta­te ca să-şi vândă lucrul său, pentru că nu s-a folosit deloc. Monahul care îşi petrece timpul cu mirenii, aceste Virtuţi câştigă şi mai ales la început se arată astfel: îşi înfrânează limba, posteşte şi se smereşte pe sine însuşi până când devine cunoscut şi se răs­pândeşte zvonul că monahul cutare este robul lui Dumnezeu. Şi, îndată, îi mişcă satana pe cei din lume să-i aducă toate cele necesare, Vin, ulei, bani şi orice altceva, zicând: Sfântul, sfântul! Şi cum se întâmplă de obicei în slava deşartă, auzind zicându-i-se Sfân­tul!, se umflă smeritul monah. Şi numaidecât începe să stea împreună cu aceştia, mâncând, bând şi odihnindu-se. După aceea, sculându-se la cântare, îşi înalţă glasul până când vor spune mirenii că mona­hul cutare cântă şi priveghează, până îl vor lăuda pe el. Şi iarăşi, plin de slavă deşartă, se mândreşte şi se înalţă. Şi îndată pleacă smerenia de la el. Iar dacă ci­neva îi spune cuvânt aspru, îi răspunde foarte urât. Apoi, în timp ce priveşte la cei din lume, diavolul îi

^{37 C}uvântul iiovaoţ (monah) înseamnă singur.

129

aruncă săgeţi spre femei, copii şi spre grija Vieţii. Iar el se întunecă, după cum şi Domnul nostru Iisus Hristos a spus în Evanghelie, că: Oricine se uită la fe­meie, poftind-o, a şi săvârşit adulter cu ea în inima lui³⁸. Iar dacă socotim acestea basme să-L auzim pe Domnul zicând: Cerul şi pământul vor trece, dar cu­Vintele Mele nu vor trece³⁹. Apoi, începe să se îngri­jească de nevoile de peste an. Astfel, se răspândeşte şi începe să adune şi arginţi, până când îl sădesc dra­cii în rădăcina iubirii de arginţi. Şi dacă îi aduce cine­va un dar mic, i-l întoarce spunând: Nu-l primesc, căci nu iau nimic. Dar dacă cineva îi aduce aur sau argint, sau veşmânt, sau ceva plăcut lui, îndată cu bucurie primeşte. Şi întinde masă şi încep să mănân­ce. Iar săracul, mai bine zis Hristos în afara porţii bate şi nu este nimeni să-l înţeleagă, nimeni să-L audă⁴⁰. Către aceştia a zis Domnul nostru Iisus Hris­tos că: Mai lesne este a trece cămila prin urechile acu­lui decât să intre bogatul în împărăţia lui Dumne­zeu⁴¹. Dar poate zicem că: Nu nedreptăţesc pe nimeni, căci am din lucrul meu de mână şi din cele ce-mi trimite Dumnezeu. Spuneţi-mi, părinţilor, în­gerii în ceruri adună aur şi argint, sau slava lui Dum­nezeu? Şi noi, fraţilor, de ce am primit schima? Ca să adunăm bani şi bunuri materiale, sau ca să devenim îngeri? Sau nu cunoaşteţi că ceata căzută din ceruri se întregeşte cu monahi? Deci, fraţilor, de ce ne-am lepădat de lume? Şi dacă ne-am lepădat de lume, de ce iarăşi, îngâmfându-ne, ne-am întors de la calea

^{38 M}atei 5,28.

^{39 M}atei 24,35.

^{40 A}pocalipsa 3,20.

^{41 L}uca 18,25.

130

smereniei? Sau nu ştiţi că Vinul şi femeile şi aurul şi odihna trupească, precum şi petrecerea cu cei din lume, acestea toate ne separă de Dumnezeu? Căci ră­dăcina tuturor relelor este iubirea de argint. Cât de departe este cerul de pământ, atât de departe este şi monahul iubitor de arginţi de slava lui Dumnezeu. Şi încă: Nu este un rău mai mare decât monahul iubitor de argint. Monahul cu tovărăşii lumeşti are nevoie de rugăciuni multe făcute de părinţi sfinţi. Sau nu-l au­zim pe fericitul Ioan spunând: Nu iubiţi lumea, nici cele ce sunt în lume. Dacă cineva iubeşte lumea, iubi­rea Tatălui nu este întru el⁴². Şi Iacob iarăşi asemenea: Cine, deci, va voi să fie prieten cu lumea se face vrăjmaş lui Dumnezeu⁴³. Să fugim de lume, fraţilor, aşa cum fuge cineva de şarpe. Căci unde muşcă şarpele, cu greu se Vindecă. La fel şi noi, dacă vrem să devenim monahi, să fugim din lume. Este spre binele nostru, fraţilor, să avem un război, nu multe şi nenumărate. Spuneţi-mi, părinţi şi fraţi, părinţii noştri unde au do­bândit Virtuţile, în lume sau în pustie? Aşadar, noi cum putem să dobândim Virtuţile în lume fiind? Dacă nu flămânzim, dacă nu însetăm, dacă nu îngheţăm,⁴⁴ dacă nu locuim cu fiarele şi nu murim trupului, cum vom trăi sufletului?⁴⁵ Cum vrem să moştenim împă­răţia Cerurilor trăind printre cei din lume? Să avem privirile aţintite spre împărăţia Cerurilor! Căci dacă soldatul nu va lupta şi nu va birui şi după acestea nu va da bani, nu dobândeşte vrednicia. Cu cât mai puţin noi, care, mâncând şi bând, şi în mijlocul celor din

⁴² 1 Ioan 2, 15.

^{43 I}acob 4, 4.

^{44 V}ezi 1 Corinteni 4, 11.

^{45 V}ezi Romani 8,13.

131

lume fiind, vrem să moştenim împărăţia Cerurilor! Să nu ne pună diavolul gânduri Viclene, spunând că: Adun ca să fac şi milostenie. Căci cel care nu vrea din codrant⁴⁶ să facă milostenie, nici dintr-o mie de di­nari⁴⁷ nu va face. Nu, fraţii mei! Acestea sunt ale celor din lume. Nu ne vrea Dumnezeu pe noi, monahii, să avem aur sau argint, haine şi bunuri materiale. Dom­nul a dat poruncă spunând: Priviţi la păsările cerului, că nu seamănă, nici nu seceră, nici nu adună în jitniţe, şi Tatăl vostru Cel ceresc le hrăneşte. Oare nu sunteţi voi cu mult mai presus decât ele?⁴⁸. Monahul care are aur sau argint sau alte bunuri materiale nu crede că Dumnezeu poate să-l hrănească. Dacă pâine nu poate să ne dea, nici împărăţia Lui nu poate să ne-o dea. Aceasta cunosc că, atunci când am un lucru şi cineva din lume mai ales îmi aduce altul de acelaşi fel, ace­la este din lucrare diavolească. Dacă, însă, nu am şi cer de la Dumnezeu, o dată şi de două ori, atunci Acesta, cunoscând de ce am nevoie, îmi aduce pre­cum lui Daniel în groapa leilor⁴⁹. Iar dacă nu am nevo­ie de nimic, ci am şi aur, şi argint, şi alte bunuri mate­riale şi nu le arunc, şi tot aştept să-mi aducă cineva cele de trebuinţă, atunci devin părtaş lui Iuda Iscarioteanul, care a lăsat harul ce i s-a dat şi a alergat spre pofta iubirii de arginţi. De unde, fericitul Apostol, aceasta cunoscând, nu numai rădăcina tuturor rele­lor⁵⁰, i-a zis iubirii de arginţi, ci şi închinare la idoli a

^{46 C}odrant (Ko8 PâvTTţ Lat. Quadrans = dintr-o monedă: Matei 5, 26) era cea mai mică monedă romană din bronz. Deseori se folosea cu sensul de sumă neînsemnată, cum am zice: cinci bani.

^{47 M}onedă romană de argint.

^{48 M}atei 6, 26.

^{49 D}aniel 6,10-22.

^{50 1} Timotei 6,10.

132

numit-o⁵¹. Să vedem, aşadar, spre câtă răutate trage după sine această boală pe monah, încât chiar şi spre închinarea la idoli îl duce. Căci iubitorul de arginţi se îndepărtează de iubirea lui Dumnezeu şi se închină idolilor pecetluiţi ai oamenilor, adică banului de aur. O, iubire de arginţi, care îl desparţi pe monah de slava lui Dumnezeu! O, iubire de arginţi, înfricoşătoare şi amară, care-l desparţi pe monah de ceata îngerilor! O, iubire de arginţi, rădăcina tuturor relelor, care-l faci pe monah să se îngrijească de toate, până când îl faci să-L părăsească pe Stăpânul cerurilor şi să se alipeas­că de stăpânitorii pământului! O, iubire de arginţi, care deschizi uşa tuturor răutăţilor, care ascuţi limba călugărului spre hulă şi ocări şi spre tulburări, până când îl faci pe acesta să se judece în tribunalele lu­meşti! Vai monahului aceluia care dă curaj dracului iubirii de arginţi! Vai, monahului iubitor de arginţi, că a părăsit porunca Mântuitorului, care a zis: Să nu aveţi nici aur, nici argint⁵²! De multe ori dracul îi tri­mite un gând ca acesta: Scoală-te, fă priveghere şi mâine cheamă pe fraţi şi fă-le agapă. Apoi, pleacă dra­cul la cei chemaţi şi le zice: Luaţi cu voi cele trebuin­cioase. Atunci zice: Canonul nu-l încetez. Voi face şi Ceasul al treilea, şi Ceasul al şaselea, şi Ceasul al no­uălea, neştiind că: Nu oricine îmi zice: Doamne, Doam­ne, va intra în împărăţia Cerurilor,⁵³. Şi ce-mi va vătă­ma mie aurul sau argintul, sau alte bunuri? Neştiind că, unde este aur şi argint şi alte bunuri, acolo este îndrăzneala dracilor şi pieirea sufletului şi a trupului, acolo este vai pentru totdeauna. Cum va intra

^{51 C}oloseni 3, 5.

^{52 M}atei 10, 9.

^{53 M}atei 7, 21.

133

străpungerea inimii în monahul iubitor de arginţi? Căci părăsind voia Celui ce l-a făcut pe el şi l-a chemat la Viaţa veşnică, aurului se închină şi se înconjoară de el. Cum va intra într-un astfel de bărbat zdrobirea ini­mii? Dar de multe ori, îi aduce diavolul lacrimi şi sus­pine şi-l face să-şi bată pieptul zicându-i: Uite, ţi-a dat Dumnezeu aur şi argint şi zdrobire de inimă!, ca să nu smulgă de tot rădăcina iubirii de arginţi din el. O, fra­ţii mei iubiţi, cum noi călugării avem aur şi argint şi haine şi lemne şi nu încetăm să strângem? Şi săracul, mai bine zis Hristos, este bolnav şi flămânzeşte, îi este frig şi însetează, şi noi nimic din acestea nu fa­cem pentru El⁵⁴. Ce răspuns vom da ca monahi, fraţi­lor, Stăpânului Hristos, noi care ne-am lepădat de lume şi iarăşi ne întoarcem la ea? Şi ne clătinăm în credinţa că schima monahală este îngerească! Am fă­cut-o lumească pentru aur, pentru că am avut şi nu am dat. şi dacă de multe ori am dat, am făcut-o înaintea tuturor ca să fim lăudaţi. Nu aşa, fraţii mei iubiţi! Să fugim din lume! Greu este a te mântui şi în pustie! Cum vom rămâne atunci printre cei din lume? Sigur nu ne vom mântui, mai ales că Domnul a zis: Cel care nu se leapădă de lume şi de cele care sunt în ea, chiar şi de sufletul lui însuşi... şi nu-şi ridică crucea ca sămi urmeze Mie, nu este vrednic de Mine⁵⁵. Căci Viu sunt, zice Domnul⁵⁶, ieşiţi din mijlocul lor şi vă

^{54 V}ezi Matei 25, 42-43.

^{55 V}ezi Luca 14, 26-27 şi 33; Luca 9, 23-25.

^{56 V}iu sunt, zice Domnul este o expresie frecvent citată în Vechiul Testament, mărturie invocată ca argument în spriji­nul unor adevăruri. După modelul: Precum este adevărat că Eu sunt Viu, tot aşa este de adevărat că te voi micşora..., Iezechiel 5, 11. Vezi şi: Isaia 48,19; Ieremia 22, 24; Iezechiel 35,11 etc..

134

osebiri⁵⁷. Vedeţi, fraţii mei iubiţi, cât folos este în a fugi de întâlnirile lumeşti? Ne este de folos şi nouă, şi acelora. Vorbirea lor este despre vânzări şi cumpă­rări, despre soţii, copii şi animale. O asemenea înto­vărăşire desparte gândul de Dumnezeu. Şi dacă nu­mai vorbirea cu aceştia desparte gândul de Dumnezeu, a mânca împreună cu ei şi a bea împreună cu ei câtă vătămare aduce? Nu pentru că sunt necuraţi spun acestea. Să nu fie! Ci pentru că aceştia mănâncă o dată şi de două ori pe zi toate mâncărurile şi cărnurile, iar noi stăm departe de mâncăruri şi cărnuri şi mâncăm o dată pe zi. Dacă însă ne văd mâncând cu îndestula­re, îndată ne osândesc şi spun: Iată şi monahii se sa­tură!, şi nu-şi amintesc că şi noi purtăm trup ca şi ei. Şi iarăşi, dacă ne văd înfrânându-ne de la mâncăruri, din nou ne osândesc, zicând: Iată, se fac plăcuţi oame­nilor! Şi îşi pierd sufletele lor din pricina noastră. Dacă, iarăşi, ne văd mâncând cu mâinile nespălate sau având haina murdară, din nou zic: Iată, neorân­duială! Iar dacă ne văd mâncând cu mâinile spălate zic: Iată, şi monahii se fac curaţi, şi se pierd pe ei înşişi din pricina noastră! Şi devenim noi Vinovaţi şi prici­nuitori pierzaniei lor. Să fugim în orice chip de mesele lor. Să căutăm mai curând defăimarea lor decât lau­dele. Căci lauda lor este pricinuitoare a judecăţii. Iar defăimarea lor pricinuitoare de cununi. Care este fo­losul dacă plac oamenilor şi-L mânii pe Domnul Dum­nezeul meu? Martor este Apostolul Pavel, căci zice: Dacă aş plăcea încă oamenilor, n-aş mai fi slujitor al lui Hristos⁵⁸! Aşadar, să ne rugăm înaintea Domnului

⁵⁷ 2 Corinteni 6,17.

^{58 G}alateni 1,10.

135

zicând: Iisuse Dumnezeul nostru, izbăveşte-ne şi păzeşte-ne de lauda şi de defăimarea oamenilor. Şi ni­mic să nu facem spre a plăcea lor. Căci lauda lor nu va putea să ne ducă în împărăţia Cerurilor, nici defăima­rea lor nu are puterea să ne închidă Viaţa veşnică. Să cunoaştem, fraţi iubiţi şi binecuvântaţi, că pentru fie­care cuvânt de prisos vom da seama Domnului Dum­nezeului nostru⁵⁹.

34. Un frate s-a apropiat de Avva Ilie Isihastul, la obştea din peştera Avvei Sava, şi i-a zis: Avva, spune-mi cuvânt! Iar Bătrânul a zis fratelui: în zilele pă­rinţilor noştri, erau iubite aceste trei Virtuţi: neagonisirea, blândeţea şi înfrânarea. Iar acum domneşte la monahi lăcomia şi pofta pântecelui şi obrăznicia. Ce vrei, aceea ţine!

35. Se zicea despre Avva Teodor din Ferme⁶⁰ că pe aceste trei le avea mai de căpetenie decât multe: neagonisirea, nevoinţa⁶¹ şi fuga de oameni.

36. A spus Avva Teodor din Ferme că: Omul care

⁵⁹ Matei 12, 36.

60 Munte în nordul Nitriei, unde se nevoiau mulţi monahi (ET).

^{61 A}m tradus în limba română termenul âoKTcn; prin nevoinţă, deşi nu redă fidel sensul etimologic. În vocabularul tehnic al limbii române a intrat şi cuvântul grecesc ca atare, asceză, dar acesta este folosit mai puţin şi cu un sens general. Este important de semnalat faptul că în limba română s-a tradus de la început prin nevoinţă, cuvânt ce trimite la ne-voire, adică la tăierea voii. Cuvântul grecesc asceză înseamnă exer­ciţiu stăruitor şi este folosit până astăzi în spaţiul grecesc. Este o diferenţă de accent. în limba română, nevoinţă este termenul generic pentru strădaniile monahului, în timp ce în limba greacă termenul generic este cel de asceză. Accentul pe nevoinţă este o particularitate a spiritualităţii monahale româneşti. Lucrul acesta poate fi observat până astăzi.

136

stă în pocăinţă nu este legat de poruncă.

37. A întrebat Amma Teodora pe Papa⁶² Teofil despre cuvântul Apostolului, adică ce înseamnă: Răscumpăraţi vremea⁶³. Iar el i-a răspuns: Cuvântul ara­tă câştigul. în ce fel? S-a arătat vreme de batjocură! Cumpără cu smerenia şi îndelunga-răbdare vremea de batjocură şi atrage câştigul la tine. Vreme de necinste! îndură şi cu îndurarea răscumpără vremea aceasta şi ai câştig. Şi toate cele potrivnice, dacă vrem, ni se fac nouă câştig.

38. A zis iarăşi Amma Teodora: Siliţi-vă să intraţi prin poarta cea strâmtă⁶⁴. Căci, aşa cum copacii, dacă nu trec prin zăpezi şi ploi nu pot să aducă rod, la fel şi noi. Veacul acesta este iarnă. Şi dacă nu trecem prin multe necazuri şi încercări, nu vom putea să devenim moştenitori ai împărăţiei Cerurilor⁶⁵.

39. A zis iarăşi aceeaşi că: învăţătorul este dator să fie străin de iubirea de stăpânire şi de slava deşartă, să stea departe de mândrie, să nu se lase amăgit de linguşiri sau orbit de daruri, să nu fie biruit de pânte­ce, să nu fie stăpânit de mânie, ci să fie îndelung răb­dător, binevoitor, smerindu-se cu toată puterea, îngă­duit de ceilalţi şi îngăduitor, grijuliu şi iubitor.

40. A zis Avva Ioan Kolovos: Eu vreau ca omul să se împărtăşească de toate Virtuţile. Pentru aceasta, sculându-te dimineaţa, în fiecare zi, pune început la

^{62 P}atriarhul Alexandriei ( 385-412). în primele veacuri creş­tine titlul de papă avea o întrebuinţare largă şi se atribuia episcopilor, dar şi preoţilor. în cele din urmă s-a consacrat atribui­rea acestui titlu episcopului de Alexandria şi episcopului Romei. (ET).

^{63 E}feseni 5,16.

^{64 L}uca 13, 24.

^{65 F}apte 14, 22.

137

toată Virtutea şi porunca lui Dumnezeu, în cea mai mare răbdare, cu frică şi îndelungă-răbdare, în iubire de Dumnezeu cu toată dorirea sufletului şi a trupului şi multă smerenie, în răbdare faţă de durerile inimii şi pază, în rugăciune multă şi cereri cu suspine, în cură­ţia limbii şi paza ochilor. Defăimat şi nemânios, împă­ciuitor şi nerăsplătind răul cu rău⁶⁶, neluând în seamă căderile celorlalţi. Nu te măsura pe tine însuţi, ci fii mai prejos decât toată făptura, în lepădare de materie şi de toate cele după trup, în cruce, în luptă, în sărăcia cu duhul, în bună-vrere şi nevoinţă duhovnicească, în post, în pocăinţă şi plâns, în osteneala războiului, în discernământ, în curăţia sufletului, în împărtăşire de bine, lucrul mâinilor tale în linişte⁶⁷, în privegheri de noapte, în foame şi sete, în frig şi lipsă de haine⁶⁸, în suferinţe, închizând mormântul ca şi când eşti deja mort, încât să socoteşti că moartea îţi este aproape în fiecare zi.

41. A zis Avva Iosif Tebeul că trei lucruri au mare preţuire înaintea lui Dumnezeu: Când omul este bol­nav şi se adaugă bolii şi alte ispite, iar acesta le pri­meşte cu mulţumire; Al doilea este când cineva face toate lucrurile curate înaintea Domnului, fără nimic omenesc; Iar al treilea când cineva se aşază în supu­nere faţă de părintele duhovnicesc şi se leapădă de toată voia proprie.

42. Povestea Avva Casian despre un anume Avva Ioan, întâistătător de obşte, că a fost mare în Viaţa sa. Acesta, când i s-a apropiat sfârşitul şi pleca senin şi cu

66 Romani 12, 17.

⁶⁷ 2 Tesaloniceni 3, 12.

⁶⁸ 2 Corinteni 11,27.

138

dor de Dumnezeu, l-au înconjurat fraţii, cerându-i să le lase ca moştenire un cuvânt scurt şi mântuitor, prin care vor putea să ajungă la desăvârşirea în Hristos. Iar acela oftând a zis: Niciodată n-am făcut voia pro­prie, niciodată n-am învăţat pe cineva ceea ce n-am făcut eu mai înainte⁶⁹. „

43. A zis fericitul Ioan Gură de Aur: Aşezându-te să citeşti cuVinte dumnezeieşti, întâi roagă pe Dum­nezeu să-ţi deschidă ochii inimii⁷⁰ tale, aşa încât nu numai să citeşti cele scrise, ci să le şi faci, ca să nu străbatem spre osânda noastră Vieţile şi cuVintele sfinţilor⁷¹.

44. Spunea Avva Ioan Kilikas, egumenul Raithului⁷², fraţilor: Fiilor, cum am fugit de lume, să fugim şi de poftele trupului⁷³.

45. A zis iarăşi: Să urmăm exemplul părinţilor noş­tri, cu câtă asprime şi liniştire se nevoiau aici!

46. A zis iarăşi: Să nu spurcăm, fiilor, locul acesta, pe care părinţii noştri l-au curăţit de draci.

47. A zis iarăşi: Locul acesta este al nevoitorilor, nu al negustorilor.

^{69 E}cou al poruncii lui Hristos: iar cel ce va face şi va învăţa, acesta mare se va chema în împărăţia Cerurilor... (Matei 5,19).

^{70 E}feseni 1,18.

^{71 V}ezi Luca 12,47; Iacob 1,23-25.

^{72 R}aitho sau Raithou se află pe ţărmul de sud-vest al peninsulei Sinai, unde se aflau cele 12 izvoare şi cei 70 de copaci de finic (Ieşire 15, 27). Din secolul al IV-lea a existat aici o mănăstire, distrusă în anul 373 de barbari. în 540 a fost reconstruită şi fortificată de către Iustinian şi a cunoscut o mare dezvoltare până la sfârşitul sec. al VI-lea.

⁷³ Poftele trupului, mai exact poftele cărnii este o expresie biblică nou-testamentară frecvent folosită (Vezi: Galateni 5,16; Efeseni 2, 3; 2 Petru 2,18; 1 Ioan 2,16).

139

48. Cum urcăm de la Ghetsimani pe Muntele Măs­linilor, este mănăstirea Avvei Avramie. în această mănăstire a fost egumen şi Avva Ioan Kizikinul. L-am întrebat pe acesta într-o zi, zicând: Avva, cum dobân­deşte cineva Virtutea? Şi a răspuns Bătrânul zicând: Dacă vrea cineva să dobândească Virtutea, nu poate să o dobândească dacă nu urăşte răutatea potrivnică acesteia. Deci, dacă vrei să ai pururea lacrimi, urăşte râsul. Vrei să ai smerenie, urăşte mândria. Vrei să fii înfrânat, urăşte lăcomia pântecelui. Vrei să fii cumpă­tat, urăşte Viaţa desfrânată. Vrei să fii lipsit, urăşte iu­birea de arginţi. Cel care vrea să fie locuitor al pustiei, urăşte cetăţile pentru sminteli. Cel care vrea să aibă liniştire, urăşte îndrăzneala. Cel care vrea să fie stră­in, urăşte arătarea. Cel care vrea să-şi stăpânească mânia, urăşte petrecerea cu cei mulţi. Cel care vrea să nu ţină minte răul, să urască vorbirea de rău. Cel care vrea să fie nestingherit, să rămână în singurătate. Cel care vrea să-şi ţină limba, să-şi închidă urechile ca să nu audă multe. Cel care vrea să aibă totdeauna frica lui Dumnezeu, să urască odihna trupească şi va iubi necazul şi strâmtorarea.

49. Un frate l-a întrebat pe Avva Iosif, zicând: Dacă se întâmplă prigoană, este bine să pleci în pustie sau în lume? Şi a zis Bătrânul: Unde auzi că sunt orto­docşi, acolo mergi, cât mai aproape de ei, şi să nu ai deloc prietenie cu vreun copil, nici să locuieşti îm­preună cu acesta. Şi dacă este cu putinţă să rămâi în chilia ta, este bine. Şi să cultivi legumele tale, în loc să mergi la altul să ceri. Iarăşi a zis fratele: Vreau să stau

140

cu cineva în obşte, ca să mă liniştesc singur în chilie şi acela să-mi dea lucrul meu de mână şi să-mi poarte de grijă. Şi i-a zis Bătrânul: Părinţii noştri nu voiau lucru acesta. Dacă nu ţii seama, nu vei oferi pâine ni­mănui, căci nu te va lăsa satana⁷⁴.

50. Ziceau despre Avva Isac că, aproape fiind de el sfârşitul, au venit la el părinţii şi i-au zis: Ce vom face după ce pleci, părinte? Iar el a zis: Vedeţi cum am mers eu în faţa voastră! Dacă voiţi şi voi să mă urmaţi şi să păziţi poruncile lui Dumnezeu, va trimite harul Lui şi va păzi locul acesta. Iar dacă nu le veţi păzi, nu veţi mai rămâne în locul acesta. Căci şi noi, când urma să moară părinţii noştri, ne întristam, dar ţinând poruncile Domnului şi sfaturile lor, rămâneam ca şi când aceia erau cu noi. Aşa să faceţi şi voi şi vă veţi mântui.

51. Un frate a rugat pe Avva Ierax: Spune-mi cu­vânt cum să mă mântuiesc. îi zice Bătrânul: Stai în chilia ta. Dacă flămânzeşti, mănâncă; dacă însetezi, bea; şi nu vorbi de rău pe cineva; şi te vei mântui.

52. Un frate a întrebat pe Avva Kronie: Ce voi face cu uitarea⁷⁵ care îmi înrobeşte mintea şi nu mă lasă să simt când se apropie de mine păcatul? Şi a zis Bă­trânul: Când au luat chivotul cei de alt neam, pentru

^{74 R}ăspunsul avvei înseamnă probabil că felul acesta de Viaţă monahală adică să trăiască cineva închis şi altul să-l slujească şi să-l îngrijească este potriVit pentru cei care au atins o anumită măsură a sfinţeniei. Dacă monahul este imatur duhovniceşte, aşa cum se pare că este cazul de faţă, există pericolul să eşueze şi să nu folosească pe nimeni, de aceea îl şi respinge (ET). ^{75 E}ste vorba despre uitarea sufletului care se datorează trândăvelii şi lenevirii. Este opusul trezViei, al privegherii minţii şi al inimii (ET).

141

fapta rea a fiilor lui Israel, l-au târât până l-au adus la locaşul lui Dagon⁷⁶, zeul lor. Atunci, a căzut fratele cu faţa la pământ şi a zis: Ce înseamnă aceasta? Iar Bătrânul a zis că: Dacă cei de alt neam⁷⁷ vor ajunge să robească mintea omului cu propriile ei pricini, îl târăsc aşa până când îl aduc deasupra patimii celei nevăzute. în acel loc, aşadar, dacă mintea se întoarce şi-L caută pe Dumnezeu, şi îşi va aduce aminte de ju­decata veşnică, îndată patima cade şi se face nevăzu­tă. Căci scris este: Când te vei întoarce şi vei suspina, atunci te vei mântui şi vei cunoaşte unde ai fost⁷⁸.

53. A zis Avva Kronie: Dacă Moise nu ducea oile pe Muntele Sinai, nu ar fi văzut focul în rug.⁷⁹ Atunci un frate a întrebat pe Bătrân: Drept ce poate fi luat rugul? Şi i-a zis că rugul este luat drept lucrarea trupească; căci scris este: Asemenea este împărăţia Cerurilor cu o comoară ascunsă în ţarină⁸⁰. A zis fratele către Bă­trân: Aşadar, fără osteneala trupească nu înaintează omul în vreo vrednicie? Şi Bătrânul i-a răspuns: Din vechime este scris: Cu ochii aţintiţi asupra lui Iisus, în­cepătorul şi Plinitorul credinţei, Care, pentru bucuria pusă înaintea Lui, a suferit crucea⁸¹. Şi DaVid spune iarăşi: Nu voi da somn ochilor mei şi genelor mele dormire şi odihnă tâmplelor mele...⁸² şi celelalte.

^{76 Z}eul filistenilor. Despre incidentul cu răpirea chivotului de către filisteni şi ducerea lui în templul zeului lor, Dagon, vezi IRegi 4, 3-22 şi 5,1-2.

^{77 A}ici îi înţelegem pe draci care întotdeauna pândesc prilejul să înrobească sufletul, în special când el însuşi îi provoacă într-un oarecare fel (ET).

^{78 I}saia 30, 15.

^{79 V}ezi Ieşire 3,1-6.

80 Matei 13, 44.

^{81 E}vrei 12, 2.

^{82 P}salmul 131, 2-5. La întrebarea fratelui dacă fără truda trupului nu poate cineva să înainteze, ca răspuns, Avva aduce primul şi cel mai important exemplu, pe Domnul, care „în loc de bucuria lui

de mai dinainte, a suferit cruce” şi pe prorocul DaVid, omul care a aflat „în inima lui” pe Dumnezeu, şi plin de iubire şi zel sfânt promite că nu-şi va îngădui nici cea mai mică odihnă, înainte să pregătească loc potriVit pentru chivot, adică pentru casa lui Dumnezeu. Pe urmele Domnului au mers Apostolii şi toată cea­ta sfinţilor şi a martirilor Bisericii. Truda trupului trebuie s-o înţelegem în două feluri: una este truda pe care călugărul o de­pune în fiecare zi pentru a împlini îndatoririle lui călugăreşti, în momentul consacrării, călugărul l-a auzit pe părintele lui du­hovnicesc că l-a oferit în taină lui Dumnezeu, că este chemat să se pregătească nu spre odihnă, nu spre lipsa de griji, nu spre confort..., ci spre lupte duhovniceşti, spre înfrânarea trupului... şi spre toate cele amare şi truditoare ale Vieţii fericite în Dum­nezeu (din slujba schimei celei mari). Şi va flămânzi şi va înseta şi va priveghea şi va fi pregătit să sufere cu bucurie orice oste­neală şi durere pe care Dumnezeu i-o va cere în drumul Vieţii sale călugăreşti. Al doilea înţeles al trudei trupului este lucrarea practică. Ceea ce ne spune Sfântul Casian Romanul este foarte expresiv: „Având în vedere poruncile apostolice, Sfinţii Părinţi ai Egiptului nu lasă niciodată pe călugări să rămână fără lucrare şi mai ales pe cei tineri, pentru că ştiu că prin răbdarea lucrării alungă acedia, îşi procură hrana şi ajută pe cei care au nevoie". Şi mai jos adaugă: „De asemenea, Părinţii spun că cel care lu­crează se războieşte de cele mai multe ori cu un demon şi este chinuit de acesta, în timp ce leneşul este înrobit de mii de duhuri Viclene” (Filocalia vol.1 Către Castor, episcopul, cap. 60. Despre acedie) vezi 2 Tesaloniceni 3, 6-12. şi Apoftegma II, 75 (ET).

142

54. Un frate a rugat pe Avva Kronie: Spune-mi cu­vânt! Şi i-a spus lui: Când s-a dus Elisei la sunamiteancă, a aflat-o stearpă; dar ea a zămislit şi a născut prin venirea lui Elisei.⁸³ A zis lui fratele: Ce înseamnă cuvân­tul acesta? Şi Bătrânul a zis: Sufletul, dacă veghează⁸⁴ şi se adună din griji şi părăseşte vrerile sale, atunci Duhul lui Dumnezeu îl cercetează şi poate să nască, deoarece altfel este sterp.

55. A zis Avva Macarie: Să nu dormi în chilia fratelui care are faimă rea.

56. Un frate a întrebat pe Avva Macarie cel Mare des­pre desăvârşire. Şi răspunzând Bătrânul a spus: Dacă dobândeşte omul smerenie mare în inima lui şi în trup; şi dacă nu se măsoară pe sine în niciun lucru, ci mai cu­rând se aşază pe sine în smerenie mai prejos decât orice făptură; şi nu judecă în niciun fel pe nimeni decât numai

143

pe sine; şi rabdă defăimarea; şi aruncă din inima sa toa­tă răutatea; şi se sileşte pe sine să fie îndelung-răbdător, bun, iubitor de fraţi, cumpătat, înfrânat căci scris este: A celor ce se silesc este împărăţia Cerurilor şi cei ce se silesc pun mâna pe ea.⁸⁵ Şi vede drept cu ochii săi; şi are paza limbii; şi îşi întoarce auzul de la orice lucru deşert şi vătămător de suflet; şi dreptatea mâinilor sale şi cu­răţia inimii să fie spre Dumnezeu; şi nepătarea trupului; şi să aibă aducerea aminte de moarte înaintea ochilor în fiecare zi; şi lepădarea de mânia şi răutatea duhov­nicească; şi lepădarea de cele materiale şi de plăcerile trupeşti; şi lepădarea de diavol şi de toate lucrările lui; şi, desigur, unirea cu Dumnezeu, împăratul tuturor, şi cu toate poruncile Lui; şi să rămână neîncetat în tot locul şi în tot lucrul, şi în toată fapta lângă Dumnezeu; fără acestea nu poate să fie desăvârşit.

⁸³ 4 Regi 4, 8-37.

^{84 C}uVintele vpcpco, vfijiţ, vpcpotĂioţ în textele patristice exprimă trezVia minţii şi a inimii, sau trezVia duhovni­cească. Aceasta este o premisă esenţială pentru lupta cu păcatul şi lepădarea de lume, dar şi pentru dialogul Viu cu Dumnezeu. Acest dialog se întemeiază pe un continuu şi profund proces de pocăinţă care nu este posibil fără trezVie.

85 Matei 11,12.

144

57. A zis Avva Marcu: Legea libertăţii învaţă tot adevărul. Cei mulţi o citesc spre cunoştinţă, dar pu­ţini o înţeleg cu trimitere la lucrarea poruncilor⁸⁶. Nu cere desăvârşirea acesteia în Virtuţile omeneşti; căci om desăvârşit în acestea nu se găseşte. Iar desăvârşi­rea ei în Crucea lui Hristos se ascunde.⁸⁷

58. Un frate a venit la Schit la Avva Moise, cerând de la acesta cuvânt. A zis acestuia Bătrânul: Mergi, şezi în chilia ta şi chilia te va învăţa toate.

59. A zis Avva Moise: Cel care îl are aproape de el pe Iisus şi se bucură de El bine face neaducând om în chilia lui.

60. A zis iarăşi: Cu neputinţă este să dobândească cineva pe Iisus altfel decât prin osteneală şi smerenie şi rugăciune neîncetată.

61. Spunea Avva Matoe că trei părinţi au plecat la Avva Pafnutie, cel numit şi Kefalas, ca să ceară cuvânt, şi Bătrânul le-a zis: Ce vreţi să vă spun, cuvânt du­hovnicesc sau trupesc? I-au spus lui: Duhovnicesc! Şi Bătrânul le-a zis: Mergeţi, iubiţi suferinţa mai mult decât odihna, defăimarea mai mult decât slava şi a da mai degrabă decât a lua⁸⁸.

62. Un frate a întrebat pe un Bătrân zicând: Ce lu­cru este bun, pe care să-l fac şi să fiu Viu în el? Şi a zis Bătrânul: Dumnezeu ştie binele. Dar am auzit că cine­va din părinţi a întrebat pe Avva Nisterie cel Mare, pri­etenul Avvei Antonie, zicând lui: Care lucru este bun,

^{86 E}ste o reluare în lectură aplicată a textului din Iacob 1, 25:

Cine s-a uitat, însă, de aproape în legea cea desăvârşită a libertăţii şi a stăruit în ea, făcându-se nu ascultător care uită, ci împlinitor al lucrului, acela fericit va fi în lucrarea sa.

^{87 I}oan 8, 31-32 şi 36.

^{88 F}apte 20, 35.

145

ca să-l fac? Şi acela a zis lui: Nu sunt, oare, toate Vir­tuţile egale? Sfânta Scriptură ne spune că Avraam era iubitor de străini, şi Dumnezeu era cu el⁸⁹. Ilie iubea liniştea, şi Dumnezeu era cu el. Iar DaVid era smerit, şi Dumnezeu era cu el. Deci, ceea ce vezi că vrea sufletul tău după Dumnezeu aceea fă şi ţine inima trează.

63. Spunea Avva Pimen despre Avva Nisterie că, precum era şarpele de aramă făcut de Moise pentru Vindecarea poporului⁹⁰, aşa era şi Bătrânul. Având toate Virtuţile şi totdeauna tăcând, pe toţi îi Vindeca, întrebat fiind Avva Nisterie de către Avva Pimen cum a dobândit Virtutea aceasta, că, ori de câte ori s-a în­tâmplat vreun necaz în obşte, nici nu vorbea, nici nu lua parte, a răspuns acela: Iartă-mă Avva, când am intrat la început în obşte, mi-am zis în cugetul meu: Tu şi măgarul una veţi fi! Aşa cum măgarul este bătut şi nu vorbeşte, este ocărât şi nu răspunde nimic, aşa şi tu, precum spune psalmul: Ajuns-am ca un dobitoc înaintea Ta şi credincios Ţie, şi voi fi pururea cu Tine⁹¹.

64. A zis Avva Pimen: A fi treaz, şi a lua aminte la tine, şi a avea darul deosebirii, aceste trei Virtuţi sunt unelte ale sufletului.

65. Un frate l-a întrebat pe Avva Pimen: Cum tre­buie omul să se poarte? I-a zis lui Bătrânul: Să vedem pe Daniel, că nu s-a aflat împotriva lui nicio pâră, de­cât în slujirile aduse Dumnezeului său⁹².

66. A zis iarăşi: Sărăcia, suferinţa şi darul deosebirii, acestea sunt uneltele Vieţii monahale. Căci scris

■^{89 C}f. Facere 12, 2 ş.u.

90 Numeri 21, 9.

^{91 P}salmul 72, 22.

92 Confraţii lui Daniel, demnitarii, mânaţi de invidie, au vrut să-l pârască împăratului Darie al perşilor, încât acesta să renunţe la preţuirea pe care o avea pentru el şi să-l scoată din demnitatea înaltă cu care îl însărcinase. Dar nu puteau să găsească motiv pentru că purtarea lui era fără reproş. De aceea, au născocit o poruncă conform căreia timp de treizeci de zile, cel care va cere ceva de la un alt zeu sau om în afară de Darius să fie aruncat în groapa leilor. Erau siguri că Daniel nu va trăda slujirea lui faţă de Dumnezeul în care credea şi astfel capcana lor ar fi dus la rezultatul dorit, ceea ce s-a şi întâmplat. (Cf. Daniel 6, 5 ş.u.).

146

este: Dacă ar fi aceşti trei bărbaţi Noe, Iov şi Daniel, Eu sunt Viu, zice Domnul Dumnezeu⁹³. Noe este chip al neagonisirii, Iov al suferinţei şi Daniel al deosebirii. Aşadar, dacă există aceste trei lucruri în om, Dumnezeu locuieşte în acesta.

67. A zis iarăşi Avva Pimen că: Două lucruri dacă urăşte monahul, poate să devină liber faţă de lume. Şi a zis lui fratele: Care sunt acestea? Şi a zis Bătrâ­nul: Odihna trupească şi slava deşartă. Şi a zis fratele: Spune-mi alt cuvânt! A răspuns Bătrânul: Cât poţi, lu­crează lucrul de mână, ca din acesta să faci milă. Căci scris este că milostenia şi credinţa curăţă păcatele⁹⁴. A zis fratele: Ce este credinţa? A zis Bătrânul: Credin­ţa este a petrece în smerenie şi a face milă.

68. A zis iarăşi: Omului despre care inima ta nu are înştiinţare⁹⁵ nu-i încredinţa cugetul tău.

69. Un frate a întrebat pe Avva Pimen, zicând: Ce

93 Iezechiel 14, 14.

⁹⁴ Vezi Pilde 15, 27 şi Galateni 3, 11.

95 înştiinţarea (rtAr]pocpopîa) este un termen tehnic în spiritu­alitatea şi în literatura monahală şi se referă la primirea unui fel de vestire, de informare tainică, nu prin cuVinte, ci la nivelul sufletului sau al duhului, oricum, mai curând la nivelul simţirii decât al minţii, în legătură cu un lucru sau cu o hotărâre, sau cu o atitudine pe care urmează să o ai. Gheron Iosif, cunoscutul isihast athonit din sec. XX spunea că nu lua nicio hotărâre până nu avea înştiinţare de sus.

147

să fac cu prieteniile nefolositoare pe care le am? Şi acela a zis: Este vreun om care, horcăind de moarte, mai ia seama la prieteniile din lumea aceasta? Nu te apropia, nici nu le atinge şi singure se vor înstrăina.

70. A zis iarăşi că: Atunci când un om vrea să-şi ridice casă, multe lucruri adună să poată înălţa casa, şi diferite materiale adună. Aşa şi noi să luăm puţin din toate Virtuţile.

71. Acelaşi a zis că DaVid a scris lui Ioab: Să fii stă­pân în război şi vei stăpâni cetatea şi-o vei distruge⁹⁶.

72. A zis Avva Pimen: Dacă vezi privelişti şi auzi lu­cruri, să nu le povesteşti aproapelui tău, căci aceasta este întoarcere de la război⁹⁷.

73. A zis iarăşi: La început fugi îndată, a doua oară fugi iarăşi, iar a treia oară fă-te sabie.

74. A zis Avva Pimen Avvei Isaac: Uşurează parte din dreptatea ta şi vei avea odihnă în puţinele tale zile⁹⁸.

75. A întrebat Avva Vitimie pe Avva Pimen zicând: Dacă cineva este trist din cauza mea şi îi pun metanie, dar nu se lasă înduplecat, ce să fac? A zis lui Bătrânul: Ia cu tine alţi doi fraţi şi pune-i metanie, şi dacă nu se înduplecă, ia alţi cinci. Şi dacă nu se va lăsa înduple­cat nici de aceştia, ia cu tine preot. Şi dacă nici aşa nu se va îndupleca, să te rogi în continuare netulburat

⁹⁶ 2 Regi 11, 25.

97 Adică deturnarea aceluia de la lupta sa duhovnicească.

98 Cuvântul dreptate (6 IKaiocnjvr) poate fi în­ţeles în două feluri: un prim sens poate fi ţinerea legii lui Dum­nezeu, Virtute, sfinţenie, în care caz aici se recomandă Avvei Isaac să micşoreze puţin nevoinţa lui aspră, care probabil îi crea probleme. Un al doilea sens poate fi acela de automustrare, în care caz i se recomandă avvei să micşoreze mustrarea de sine, ca să i se liniştească sufletul (ET).

148

lui Dumnezeu, ca Acesta să-i dea înştiinţare, iar tu să rămâi fără grijă"99.

76. Un frate, mergând în piaţă, l-a întrebat pe Avva Pimen: Ce vrei să fac? A zis Bătrânul: Să te faci prieten cu cel care se sileşte pe sine şi vei Vinde lucrurile tale cu odihnă.

77. A zis iarăşi: Această Vieţuire a dat Dumnezeu lui Israel: să stea departe de cele împotriva firii, de mânie, furie, invidie, ură, de vorbirea împotriva frate­lui şi de celelalte ale firii vechi.

78. A zis iarăşi: Osteneşte-te cât poţi să nu te porţi rău cu nimeni şi să-ţi păstrezi inima curată cu orice om.

79. A venit la Avva Paladie mai-marele locului, vo­ind să-l vadă, căci auzise cele despre el. Şi luând cu sine un tahigraf, i-a poruncit lui zicând: Eu intru la Avva, iar tu să scrii cele spuse de acesta către mine cu precizie. Şi intrând, mai-marele locului a zis Bătrâ­nului: Roagă-te pentru mine, Avva, că am multe pă­cate. A zis Bătrânul: Singurul fără de păcat este Iisus Hristos. A zis mai-marele locului: Oare, Avva, pentru fiecare păcat vom da socoteală? A zis Bătrânul: Scris este: Tu răsplăteşti fiecăruia după faptele lui¹⁰⁰. A zis mai-marele locului: Explică-mi cuvântul! A zis Bătrâ­nul: Este de la sine înţeles, dar ascultă mai pe larg! Ai supărat pe aproapele? Aşteaptă-te la acelaşi lucru. Ai răpit de la cei lipsiţi, ai năpăstuit pe sărac, ai fost păr­tinitor la judecată, ai ruşinat, ai batjocorit, ai calom­niat, ai pus în primejdie cinstea familiei altora, ai ju­rat strâmb, ai mutat hotarele ogoarelor părinteşti, ai

99 Vezi Matei 18,15-17. Wsalmul 61,11; Pilde 12,14.

100 ^Psalmul 61,11; Pilde 12,14.

149

jefuit casele orfanilor, ai strâmtorat pe văduve, ai pre­ferat plăcerea trecătoare de aici bunurilor Viitoare? Aşteaptă să ţi se întoarcă toate. Căci ceea ce seamănă omul, aceea va secera. Şi, desigur, dacă ai făcut şi ceva din cele bune, şi acelea să aştepţi să ţi se întoarcă în­sutit, căci Tu răsplăteşti fiecăruia după faptele lui¹⁰¹. Această hotărâre având în minte toată viaţa, vei putea să ocoleşti multe din păcate. A zis dregătorul: Şi ce trebuie să fac, Avva? A zis Bătrânul: Să cugeţi la cele veşnice şi nesfârşite şi de neînlocuit, în care nu este noapte, unde nu este somnul cel asemănător morţii; în care nu este mâncare, nu este băutură slujitorii slăbiciunii noastre; nu este boală, nu sunt dureri, nici spitale, nu sunt tribunale, nici negoţ, nici bani înce­putul tuturor relelor, pricina războaielor, şi rădăcina duşmăniei; ci este locaşul celor Vii, al celor care nu mor prin păcat, al celor care trăiesc Viaţa adevărată în Hristos Iisus. Oftând, dregătorul a zis: Adevărat, Avva, aşa este, cum ai spus. Şi folosindu-se mult, a plecat la ale sale, mulţumind lui Dumnezeu.

80. Se povestea despre Avva Pamvo că, dându-şi sfârşitul, în ceasul în care îi părăsea, a zis bărbaţilor sfinţi care se aflau lângă el: De când am venit în locul acesta al pustiei şi mi-am ridicat chilie şi am locuit în ea, nu îmi amintesc să fi mâncat pâine nemunci­tă cu mâinile mele¹⁰² şi nu-mi pare rău pentru vre­un cuvânt pe care l-am vorbit până în acest ceas. Şi plec la Dumnezeu, ca şi când n-aş fi început încă să-L cinstesc. Şi mai mult decât mulţi, avea obiceiul, când

^{101 P}salmul 61,11; Pilde 12,14. ¹⁰²2 Tesaloniceni 3, 8.

102 2 Tesaloniceni 3,8.

150

îi cereau cuvânt din Scripturi sau duhovnicesc, să nu le răspundă îndată, ci spunea că nu ştie cuvântul şi o lună sau mai mult nu dădea răspunsul.

81. A zis Avva Pamvo: Dacă ai inimă, poţi să te mântuieşti.

82. Spuneau despre părinţii Avva Pamvo, Avva Visarion, Avva Isaia şi Avva Paisie că erau puternici foar­te. întâlnindu-se odată întâmplător cu Avva Athre, i-a întrebat pe aceştia preotul Muntelui Nitriei: Cum sunt datori fraţii să petreacă? Iar ei au zis: în mare nevoinţă şi păzindu-şi conştiinţa faţă de aproapele.

83. A întrebat un frate pe Avva Pamvo zicând: De ce mă împiedică duhurile să fac bine aproapelui? A zis lui Bătrânul: Nu vorbi aşa, afară numai dacă numeşti pe Dumnezeu mincinos. Ci spune mai bine: Nu vreau deloc să fac milostenie. Luându-ţi înainte, Dumnezeu a spus: V-am dat stăpânire să călcaţi peste şerpi şi pes­te scorpii şi peste toată puterea vrăjmaşului¹⁰³.

84. Avva Pamvo a trimis pe ucenicul lui în cetatea Alexandriei ca să vândă lucrul mâinilor lui. Şi pentru că a rămas şaisprezece zile în cetate, aşa cum ne-a spus, a dormit nopţile în pridvorul bisericii Sfântului Marcu. Şi după ce a văzut slujba bisericii catedrale, s-a întors la Bătrân. învăţase şi tropare. A zis lui Bătrânul: Te văd, fiule, tulburat. Nu cumva ţi s-a întâm­plat vreo ispită în cetate? A zis fratele către Bătrân: Adevărat, Avva, în nepăsare cheltuim zilele noastre în pustia aceasta şi nici canoane, nici tropare nu cân­tăm. Căci plecând eu în Alexandria am văzut cetele bisericii cum cântă şi m-am întristat mult. De ce noi

^{103 L}uca 10,19.

151

nu cântăm canoane şi tropare? Atunci Bătrânul i-a zis lui: Vai de noi, fiule, că am ajuns zilele în care mo­nahii vor părăsi hrana tare, cea despre care vorbeşte Duhul Sfânt, şi vor alerga după cântări şi ehuri. Care străpungere a inimii, care lacrimi se nasc din tropa­re? Ce străpungere a inimii îi Vine monahului când stă în biserică sau în chilie, şi-şi înalţă glasul său precum boii? Dacă ne înfăţişăm înaintea lui Dumnezeu sun­tem datori să stăm cu străpungere de inimă şi nu cu semeţire. 1⁰⁴ Căci nu au ieşit monahii în pustia aceasta ca să se înfăţişeze lui Dumnezeu şi să se semeţească, şi să îngâne cântări, şi să bată ritmuri, şi să-şi lege­ne mâinile, şi să se mute de pe un picior pe altul. Ci, suntem datori cu frică şi cutremur, cu lacrimi şi sus­pine, cu evlaVie şi cu glas smerit, măsurat şi coborât, să aducem rugăciuni lui Dumnezeu¹⁰⁵. Iată, îţi spun ţie, fiule, că vor veni zile în care vor strica creştinii cărţile Sfintelor Evanghelii şi ale Apostolilor şi ale dumnezeieştilor proroci, uitând de Sfintele Scripturi, scriind tropare şi cuVinte elineşti şi se va împrăştia mintea în tropare şi în cuVintele elinilor. De aceea,

^{104 E}ste folosit aici cuvântul iiETEtopiopoţ, un termen tehnic pentru limbajul paterical şi filocalic, întâlnit şi în textele biblice. Antioh, aşadar, a plecatîn grabă spre Antiohia, socotind, în trufia lui, să facă uscatul drum de corăbii şi marea drum de picior, pen­tru semeţia inimii. (2 Macabei 5, 21) Un neologism care ar reda mai exact sensul, dar pe care nu-l putem folosi în contextul de faţă este cuvântul exaltare.

^{105 P}ână în secolul al VI-lea monahii nu s-au folosit de imnografie, ca să evite capcana celui rău. Ei întrevedeau riscul ca frumuseţea melodiei să alunge străpungerea inimii celor care se rugau, pe de o parte, şi pe de altă parte ca execuţia cântării să provoace celui care o cânta gânduri de slavă deşartă (ET).

152

părinţii noştri au zis caligrafilor din această pustie să nu scrie Vieţile şi cuVintele sfinţilor pe pergament¹⁰⁶, ci pe papirus¹⁰⁷, căci neamul ce va veni va şterge Vie­ţile părinţilor sfinţi şi va scrie după voia lui. Şi i-a zis lui fratele: Oare, vor fi schimbate obiceiurile şi tradi­ţiile creştinilor şi nu vor mai fi preoţi în biserică, ca să se întâmple acestea? Şi a spus Bătrânul: în acele timpuri se va răci iubirea multora¹⁰⁸ şi va fi strâmto­rare nu puţină, năvălirea altor neamuri, mişcare de popoare, nestatornicie între împăraţi, neorânduia­lă între dregători, risipă între preoţi, nepăsare între monahi. Egumenilor nu le va păsa de mântuirea lor şi a turmei lor. Doritori vor fi toţi şi primii la mese şi certăreţi, leneşi la rugăciune, dar gata mereu să vor­bească de rău pe alţii¹⁰⁹, oricând gata să judece Vieţile

^{106 C}uVintele membrană, difteră şi pergament se referă la ace­laşi obiect. Erau piei de diferite animale, prelucrate, în special de Viţel, de capră, de miel sau de oi, care erau folosite pentru scris. Raritatea pergamentului îi obliga deseori pe oameni să le spele sau să le cureţe pe cele deja scrise, ca să poată să le folosească din nou ca material de scris. Astfel, au apărut aşa-numiţii codici palimpsest (de la cuVintele greceşti ttc(Âiv-i)jc«jl= a lustrui din nou). Prin lustruirea aceasta se ştergea scrierea anterioară. ■

^{107 P}apirusul era un material de scris confecţionat din planta papirus care creştea în timpurile vechi în valea Nilului, în Siria, Mesopotamia şi Palestina. Era un material care se distrugea uşor şi nu rezista la procedura de curăţire şi de scriere a doua oară, aşa cum se întâmpla cu pergamentele. Astfel, prin folosirea papiru­sului se elimina şi pericolul imediat al distrugerii textelor sfinte scrise.

^{108 V}ezi Matei 24,12.

^{109 V}orbirea de rău (KaTaĂaĂtâ) sau bârfa, cum o numim noi popular, este amintită deseori în textele patericale, dar şi în cărţile biblice. Vezi: Nu vă vorbiţi de rău unul pe altul, fraţilor! Cel care-l vorbeşte de rău pe un frate, sau îl judecă pe fratele său, acela vorbeşte de rău legea şi judecă legea; dar dacă judeci legea, nu eşti împlinitor al legii, ci judecă­torul ei (Iacob 4,11).

153

bătrânilor şi cuVintele lor nici nu le vor urma, nici nu le vor asculta, ci mai curând vor flecări şi vor spune: Dacă trăiam în zilele acelora, ne-am fi nevoit şi noi. Iar episcopii timpurilor acelora vor fi slugarnici faţă de persoanele celor puternici, vor judeca judecăţile lor după darurile primite, nu vor apăra pe săraci în judecăţile lor, vor strâmtora pe văduve, vor necăji pe orfani. Vor pătrunde şi în popor necredinţa, risipirea, ura, duşmănia, invidia, cearta, hoţia, beţia, petreceri­le nesimţite, adulterele, desfrâul, uciderile, jafurile. Şi a zis fratele: Ce va face, dar, cineva în asemenea tim­puri şi vremuri? Şi a zis Bătrânul: Fiule, în asemenea zile, va scăpa cel ce-şi mântuieşte sufletul său; şi mare se va chema acela în împărăţia Cerurilor¹¹⁰.

85. Spunea Avva Pitirion, ucenicul Avvei Antonie: Cel care vrea să alunge dracii mai întâi să-şi supună patimile. Căci ce patimă va birui şi dracul aceleia va alunga. Te urmăreşte dracul mâniei? Dacă ai biruit mâ­nia, ai alungat şi pe dracul ei. La fel este cu orice patimă.

86. A spus Avva Sisoe: Fă-te neînsemnat, voia ta arunc-o înapoia ta şi fă-te fără griji şi vei găsi odihnă.

87. Acelaşi a zis: Sunt unii care îşi cheltuiesc zilele lor în nepăsare. Cu cuvântul şi cu gândul caută să se mântuiască, dar cu fapta nu se îngrijesc. Pe de o par­te citesc Vieţile sfinţilor, pe de altă parte nu urmează smerenia şi neagonisirea, rugăciunea şi privegherea, înfrânarea şi liniştirea, somnul pe pământ şi meta­niile. Socotesc neadevărate Vieţile sfinţilor, în trufia lor, spunând că este cu neputinţă să îndure cineva

^{110 M}atei 5,19.

154

asemenea lucruri, negândindu-se că unde Dumnezeu locuieşte, prin harul dumnezeiesc al Botezului şi prin lucrarea poruncilor, se săvârşesc lucruri şi daruri du­hovniceşti mai presus de fire.

88. Ziceau despre Avva Homai că, atunci când era să se săvârşească, a spus fiilor săi duhovniceşti: Să nu locuiţi împreună cu ereticul, nici să nu faceţi cunoştin­ţă cu dregătorii, nici să fie mâinile voastre întinse spre a aduna, ci mai degrabă întinse spre a da¹¹¹.

89. A zis un Bătrân: Pregăteşte-ţisabia! Şi a zis fratele: Dar nu mă lasă patimile! A zis Bătrânul: Scris este: Cheamă-Mă în ziua necazului tău şi Eu te voi iz­băVI, iar tu Mă vei preaslăVI!¹¹². Cheamă-L, deci, pe Domnul şi te va izbăVI de orice ispită.

90. Ziceau Bătrânii: scufa este semnul nerăutăţii, paramanul al crucii şi cingătoarea al bărbăţiei¹¹³. Deci, să trăim potriVit schimei, împlinind toate cu râvnă, ca să nu părem că purtăm schimă străină.

91. Un frate a întrebat pe un Bătrân, zicând: Cum

■111 Fapte 20, 35.

^{112 P}salmul 49, 15.

^{113 D}upă Avva Dorotei, scufa este semnul smereniei şi al lipsei de răutate, pentru că pruncii poartă scufii şi nu omul adult... Trebuie să urmăm prun­cilor în nerăutate. Pe prunc dacă îl umileşti, nu se mânie, dacă-l cinsteşti, nu cade în slavă deşartă. Dacă-i ia cineva ceea ce are, nu se necăjeşte, pentru că este fără de răutate. Nu se împotri­veşte, nu caută slavă. Dar scufa este şi semnul harului diVin. Aşa cum scufia acoperă şi protejează capul copilului, la fel şi harul lui Dumnezeu acoperă mintea conducătoare şi se îngrijeşte de lipsa de răutate a copilului pe care ne-o dăruieşte Hristos şi o ocroteşte faţă de aceia care încearcă continuu s-o lovească şi s-o rănească. Paramanul (se numeşte şi polistavru) se poartă cruciş pe umeri, conform cuVintelor: Ia-ţi crucea şi urmează-Mi Mie. Şi crucea, ce altceva înseamnă decât mortificarea desăvârşită care se săvârşeş­te în noi prin credinţa în Hristos? Cingătoarea simbolizează, pe de o parte, că suntem pregătiţi să slujim, aşa cum face cel care vrea să lucreze, care mai întâi se încinge şi după aceea începe treaba. Mai simbolizează însă şi mortificarea poftei instinctuale. Adică cingătoarea este făcută din piele moartă şi o purtăm la mijloc, unde se află rinichii (care sunt consideraţi ca locaş al poftelor su­fletului) şi, astfel, suntem chemaţi să omorâm iubirea de plăceri (Avva Dorotei, Lucrări ascetice. Didascalia I, cap. 15-19) (ET).

155

poate cineva să se facă nebun pentru Domnul? I-a spus lui Bătrânul: Era într-o obşte un copil şi a fost dat unui bătrân îmbunătăţit ca să-l îndrume şi să-l înveţe fri­ca de Dumnezeu. Deci a spus Bătrânul acestuia: Când te ocărăşte cineva, binecuvântează-l; dacă te aşezi la masă, mănâncă pe cele rele şi lasă pe cele bune; dacă trebuie să alegi haină, las-o pe cea bună şi ia-o pe cea rea. I-a zis copilul: Nebun sunt de-mi zici să fac aces­tea? A zis Bătrânul: De aceea zic să faci acestea, ca să te faci nebun pentru Domnul şi să te înţelepţească Domnul. Iată, ne-a arătat Bătrânul ce trebuie să facă cineva ca să devină nebun pentru Domnul.

92. A zis un Bătrân: Să stăm pe stâncă şi să năvă­lească râul! Nu te teme, căci nu te poate nărui. Cântă în linişte, zicând: Cei ce se încred în Domnul sunt ca muntele Sionului; nu se va clătina în veac cel ce locu­ieşte în Ierusalim ¹¹⁴.

93. A zis iarăşi: Pentru tine S-a născut Hristos, omule! Pentru aceasta a venit Fiul lui Dumnezeu,

^{114 P}salmul 124,1. Vezi Calist Patriarhul: Sfântul Părinte ne spu­ne că, cuvântul Ierusalim se tâlcuieşte ca locul păcii şi simbolizea­ză locul unde se sălăşluieşte Dumnezeu. Este evident că se referă la sufletul care trăieşte pacea adusă de prezenţa lui Hristos în el. Nu orice suflet poate să trăiască pacea lui Hristos şi să aibă nu­mele păcii, decât acela care, ca o cetate ce se construieşte, are la temeliile ei piatra nezdruncinată din capul unghiului, pe Hristos (Filocalia vol. 4 Capitole despre rugăciune, 53) (ET).

156

ca tu să te mântuieşti. S-a făcut prunc, s-a făcut om, Dumnezeu fiind. Odată, citeţ făcându-se, a luat car­tea în sinagogă şi a citit, zicând: Duhul Domnului este peste Mine, că Domnul m-a uns.115 Altă dată, ca un ipodiacon, făcând bici din frânghii, a scos afară din templu oile şi boii şi toate celelalte¹¹⁶. Diacon fiind, încingându-se cu ştergarul, a spălat picioarele uceni­cilor Săi, poruncind acestora să spele şi ei picioarele fraţilor¹¹⁷. Ca preot, stând în mijlocul preoţilor, învăţa poporul. Episcop fiind, luând pâinea şi a binecuvântat-o, a dat-o ucenicilor Săi¹¹⁸. A fost biciuit pentru tine, şi tu pentru El nu duci nici măcar o ocară; S-a în­gropat şi a înViat ca Dumnezeu; toate pentru noi după rânduială le-a pătimit una după alta, ca să ne mântu­iască. Să fim treji, să priveghem, să ne îndeletnicim cu rugăciuni, cele plăcute Lui să facem¹¹⁹.

94. Despre gândurile vătămătoare a răspuns un Bătrân: Vă rog, fraţilor, ca, aşa cum am încetat faptele, să încetăm şi gândurile!

95. A zis un Bătrân: Dacă între tine şi altul s-a în­tâmplat cuvânt întristător, şi acela tăgăduieşte, zicând: Nu am zis cuvântul acesta!, să nu te cerţi cu el; că poate să se întoarcă şi să zică: Da, am zis şi ce-i cu asta?

^{115 I}saia 61, 1.

^{116 I}oan 2, 15-16.

^{117 I}oan 13, 5 şi 14.

^{118 M}arcu 14, 22.

^{119 E}ste interesant cum grupează Bătrânul într-un singur sfat mai multe sfaturi ce se regăsesc răspândite în textele nou-testamentare. îndemnurile „Să fim treji, să prive­ghem” se găsesc în 1 Petru 5,8, la persoana a II-a plural, Fiţi treji, privegheaţi; cu rugăciuni să ne îndeletnicim este din 1 Cor. 3, 7; iar ultima parte, cele plăcute lui să facem este din 1 Ioan 3, 22. Este o dovadă a familiarităţii părinţilor cu limbajul biblic şi a libertăţii cu care îl folosesc.

157

96. A zis un Bătrân: Să nu încuViinţezi orice cuvânt şi să nu te învoieşti cu el. Cu greu să crezi şi repede să adevereşti.

97. Zicea unul din bătrâni: Ne adunam la început unii cu alţii şi vorbeam spre folos şi făceam cete-cete şi urcam la cer. Acum ne adunăm şi, ajungând la vor­bire de rău, ne tragem unul pe altul în prăpastie jos.

98. A zis unul din bătrâni: Dacă omul nostru lăun­tric veghează¹²⁰, are puterea să-l păzească şi pe cel din afară. Iar dacă nu, câtă putere este, să păzim limba.

99. Acelaşi spunea: De lucrare duhovnicească este nevoie, că pentru aceasta am venit. Căci mare chin este a învăţa cu gura şi a nu face lucrul cu trupul.

100. Un frate a întrebat pe unul din părinţi: Ce este Viaţa? Şi acela răspunzând a zis: Gură care spune adevărul, trup sfânt, inimă curată, gânduri ce nu cu­treieră prin lume, cântare cu străpungere de inimă, a petrece în liniştire şi nimic altceva cugetând afară de aşteptarea cu nădejde a Domnului.

101. A zis Bătrânul: Diavolul atacă meteahna mo­nahului. Căci un obicei statornicit prin timp îndelung dobândeşte puterea firii¹²¹, mai ales la cei nepăsători. Orice mâncare pe care o cauţi după miros să nu do­reşti să ţi-o dai, mai ales când eşti sănătos. Şi ceea ce pofteşti să nu mănânci, ci, mâncând cele trimise ţie de

^{120 O}mul lăuntric şi omul din afară sunt sintagme antropologice folosite pentru prima dată de Sfântul Pavel. Vezi Romani 7, 22; 2 Corinteni 4, 16; Efeseni 3,16. Practica monahală ascetică şi literatura patericală şi filocalică vor dezvolta mult aceste noţiuni.

^{121 C}eea ce spune şi înţelepciunea populară: Obiceiul este a doua natură!

158

Dumnezeu, fii mulţumitor în orice ceas. Pâinicile mo­nahilor am mâncat, dar încă nu am devenit monahi. Deci, îmbărbătează-te, frate, ca să nu porţi veşmânt străin, ci să ai pecetea lui Hristos, adică smerenia.

102. Spuneau bătrânii că: Monahul este dator până la moarte să se împotrivească dracului acediei¹²² şi al nepăsării, mai ales în timpul slujbelor. Şi dacă ai reuşit aceasta cu ajutorul lui Dumnezeu, ia aminte la gândul mulţumirii de sine şi al semeţirii şi zi în gân­dul tău: De n-ar zidi Domnul casa, în zadar s-ar osteni cei ce o zidesc¹²³, căci nimic nu este omul decât pământ şi cenuşă¹²⁴,şi aminteşte-ţi că Domnul stă împotrivă celor mândri, iar celor smeriţi le dă har¹²⁵.

103. A zis un Bătrân: Când te culci sau când te sco­li, sau orice altceva faci, dacă va fi Dumnezeu înaintea ochilor tăi, nicicum vrăjmaşul nu poate să te înfrico­şeze. Iar dacă gândul, în acest fel, rămâne în Dumne­zeu, şi puterea lui Dumnezeu va rămâne în el.

104. A zis un Bătrân: Trebuie ca monahul să nu tra­gă cu urechea, să nu fie bârfitor şi să nu se smintească.

105. Un frate a întrebat pe un Bătrân zicând: Spu­ne-mi cuvânt, cum să mă mântuiesc? Iar el a zis: Străduieşte-te să lucrezi puţin câte puţin şi te vei mântui.

106. Spuneau părinţii că acestea sunt pe care Dum­nezeu le cere de la creştini: Să se supună Sfintelor

^{122 D}upă Sfântul Ioan Sinaitul, acedia înseamnă „paralizia su­fletului şi depravarea minţii, lene şi nepăsare faţă de nevoinţă, ură faţă de făgăduinţele călugăreşti..., este cea care aduce istovirea la vremea psalmodiei şi slăbiciunea la vremea rugăciunii...; acedia este pentru călugări moartea sufletească ce cuprinde toate relele” (Scara, Cuvântul al 13-lea, Despre acedie).

^{123 P}salmul 126,1.

^{124 F}acere 18,17.

^{125 P}ilde 3, 34; Iacob 4, 6.

159

Scripturi, cele spuse să fie şi făcute¹²⁶ şi să asculte de cârmuitori şi de părinţii duhovniceşti¹²⁷.

107. Un frate a întrebat un Bătrân zicând: Ce să fac că gândurile mă împresoară sub pretextul de a cerceta pe Bătrâni? Iar Bătrânul a zis lui: Dacă vezi că gânduri­le vor să te scoată afară din chilie din pricina strâmto­rării, fă-ţi ţie însuţi o mângâiere în chilie şi nu vei mai vrea să ieşi. Iar dacă vrei să mergi pentru folosul sufle­tesc, încearcă-ţi cugetul şi ieşi. Căci am auzit despre un bătrân că, atunci când îi spuneau gândurile să cercete­ze pe cineva, se ridica, lua rasa, ieşea afară, înconjura chilia şi intra din nou şi făcea pentru sine mângâierea străinului¹²⁸, şi aşa făcând îşi găsea liniştea.

108. Ziceau părinţii că pentru călugări cursa dia­volului, mai mult decât femeile, sunt copiii.

109. Ziceau iarăşi: Unde există Vin şi copii nu mai este nevoie de satana.

110. Un frate râvnitor stătea în chilia lui şi, auzind de Virtuţile sfinţilor, se grăbea, crezând că acestea se dobândesc fără suferinţă şi luptă multă. Plecând, a spus unui mare părinte despre aceasta, şi i-a răspuns Bătrânul: Dacă voieşti, mergi şi fă-te ca un copil care ia lecţii de la învăţătorul lui şi una câte una le vei în­văţa. Astfel, ia hotărârea ca în acest an să lupţi până vei reuşi să te opreşti înainte de a-ţi sătura pântecele. Şi iarăşi osteneşte-te până când vei urî slava deşartă ca pe un duşman. Şi când vei învăţa acestea bine, luptă-te să dispreţuieşti cele materiale şi să încredinţezi lui Dumnezeu grija pentru tine. Şi îndrăzneşte, căci,

^{126 M}atei 7, 21-23.

^{127 E}vrei 13,17.

^{128 Î}şi oferea sieşi ceea ce oferea unui străin când îl cerceta.

160

dacă acestea trei le va reuşi omul, va întâmpina cu bu­curie pe Iisus când va veni.

111. A zis unul din părinţi: Dacă nu urăşti mai în­tâi, nu poţi să iubeşti; dacă nu urăşti păcatul, nu poţi să împlineşti dreptatea, precum este scris: Fereşte-te de rău şi fă bine¹²⁹. Dar chiar şi în acestea, voinţa¹³⁰ este cea care se cere totdeauna. Pentru că Adam, în rai fiind, a încălcat porunca lui Dumnezeu şi Iov, pe gunoaie şezând, şi-a păstrat stăpânirea de sine. Aşa­dar, numai bunăvoinţă cere Dumnezeu de la om şi să se teamă de El totdeauna.

112. Un frate, fiind ispitit, a mers la un Bătrân şi a încredinţat acestuia ispitele la care era supus. Şi i-a zis Bătrânul: Să nu te înfricoşeze ispitele care ţi se întâmplă, căci vrăjmaşii, cu cât văd sufletul tău urcând şi unindu-se cu Dumnezeu, cu atât ei se în­furie topindu-se de invidie. Nu este cu putinţă să nu fie de faţă Dumnezeu şi îngerii Lui în ispitele noas­tre. Numai nu înceta să-L chemi cu multă smerenie. Deci, când ţi se întâmplă aşa ceva, să ai în gând pu­terea Celui ce ne ajută pe noi, slăbiciunea noastră şi

^{129 P}salmul 33,13.

^{130 T}ermenul folosit în original este irpo0 Vpîa. O posibilă trimitere la 2 Corinteni 8,11 f] npoSupia rob 0 Eăeiv. Din păcate limba română nu a descoperit încă un termen perfect echivalent pentru 7 Rpo0upia, aşa cum se întâmplă şi cu alte cuVinte greceşti care exprimă realităţi fundamenta­le mai ales pentru domeniul Vieţii duhovniceşti şi al nevoinţelor monahale. în vechime s-a propus osârdie, ceea ce nu este deloc rău. Mitropolitul Bartolomeu Anania împrumută din Biblia de la Ierusalim ardoare, traducând prin ardoarea de a voi, expresie uşor forţată pentru limba română. în Noul Testament cuvântul este folosit numai de Sfântul Pavel (de patru ori) şi de ucenicul său, Luca, în Fapte (o dată).

161

cruzimea vrăjmaşului, şi te vei bucura de ajutorul lui Dumnezeu.

113. A zis un Bătrân: După cum păzitorul hanului nu are putere să primească un străin până ce nu are poruncă de la stăpânul casei, aşa şi vrăjmaşul, dacă nu este primit, nu poate să intre. Iar când te rogi să spui: Cum Te voi dobândi, Doamne, Tu ştii! Eu sunt ca o sălbăticiune şi nu ştiu nimic. Tu m-ai adus în ceata mântuirii¹³¹, mântuieşte-mă! Eu sunt robul Tău şi fiul roabei Tale¹³². Doamne, mântuieşte-mă după voia Ta!

114. A zis un Bătrân: Este cu neputinţă să dobân­dească cineva pe Iisus altfel, decât numai prin oste­neală, smerenie şi rugăciune neîncetată.

115. A zis unul dintre Părinţi: Este dator călugărul, când este împreună cu alţi monahi, să aibă întotdeauna privirea plecată spre pământ şi să nu ia seama deloc la faţa omului, mai ales a celui tânăr. Iar când este singur, să aibă atenţia îndreptată întotdeauna spre cele de sus. Căci mult pătimesc şi se tem dracii când luăm aminte spre cele înalte, spre Domnul.

116. A zis un Bătrân: Dumnezeu rabdă păcatul celor din lume, dar păcatul celor din pustie nu-l rab­dă. Vezi, fratele meu, că cel care a plecat din lume nu se judecă după măsura lumii? Căci cel din lume are multe îndreptăţiri, noi însă ce îndreptăţiri vom găsi să punem înainte? Cu adevărat, focul este înfricoşător şi osândirile multe pentru cei care au cunoscut voia lui Dumnezeu, dar au nesocotit-o¹³³ şi au urmat voia lor proprie. Căci, desfătându-se¹³⁴ şi bucurându-se

^{131 P}salmul 72, 22-23.

^{132 P}salmul 115, 7.

^{133 V}ezi Luca 12, 47-48.

^{134 I}acob 5, 5.

162

cu cele deşarte şi trecătoare, spun că pentru nevoile trupului agonisesc aur şi bunuri materiale, ca să stă­pânească trupul. Este bun foarte acest cuvânt şi ara­tă adevărul, dacă, desigur, se îngrijesc numai de cele necesare. Dacă spune „numai pentru nevoile trupului mă îngrijesc”, nu trebuie, deci, când i se aduc monahului bani sau mâncăruri alese, să fie atras şi să le primească, ci să poarte grijă fără zarvă numai pentru nevoile trupului. Şi unde sunt aceia care, dobândind atâtea, iarăşi altele cer, şi aceia caremâncând atâtea, iarăşi cele mai bune mâncăruri poftesc? Dacă lucrezi, nu primi bani, iar dacă primeşti, nu lucra, ca să nu ai tulburări. Noi însă vrem şi pe una, şi pe cealaltă. Ţi-am pus înainte pricinile care provoacă patimile, prin care cel care crede că este călugăr este judecat mai aspru decât cei din lume. Pentru că mulţi din lume trăiesc cuViincios şi fac milostenii, iar acesta nu miluieşte pe fratele său, ci cheltuieşte şi face din casa lui Dumnezeu casă de negoţ sau mai curând cârciumă. Despre acestea am vorbit în parte, despre cele care duc la deşertăciune, ca să le cunoaştem şi să fugim de ele şi să ne mântuim. Căci celor mai mulţi li se pare că în a purta rasa şi în a spune „Doamne, Doamne...” şi în a auzi numindu-ne monahi stă îndeletnicirea noas­tră. Cu adevărat, fraţilor, dacă nu luăm aminte la noi înşine, mai rău decât celor din lume ni se întâmplă să cădem în groapă, ca să nu mai putem striga după aceea către Dumnezeu. Deci, de frică este nevoie şi de smerenie adevărată. Căci cei mai mulţi dintre fraţii noştri, în smerenie crezând că sunt şi că petrec călugăreşte şi căutând să se bucure de voia proprie, nu

163

se supun voii lui Dumnezeu. Aceştia cad robi propriei lor voinţe şi pierd în zbateri şi griji zadarnice timpul dat lor pentru pocăinţă, pe care îl vor căuta mult după puţină vreme, dar nu-l vor mai găsi¹³⁵.

117. A zis un Bătrân: Sileşte-te cu grijă să nu păcătuieşti, ca să nu batjocoreşti pe Dumnezeu Care locu­ieşte în tine şi să-L alungi din sufletul tău.

118. A zis un Bătrân: Fraţilor, să fim treji, să priveghem¹³⁶, să ne îndeletnicim cu rugăciunea¹³⁷, ca să ne mântuim. Cele plăcute lui Dumnezeu să facem¹³⁸. Os­taşul, intrând în război, numai de sufletul său are gri­jă; la fel şi vânătorul. Să ne asemănăm, deci, acestora. Cel care trăieşte după Dumnezeu trăieşte împreună cu Acesta. Ascultă ce zice: Voi locui în ei şi voi umbla întru ei, şi voi fi Dumnezeul lor, şi ei îmi vor fi popor¹³⁹.

119. A venit odată un frate care locuia la Chilii¹⁴⁰ la unul dintre Părinţi şi i-a încredinţat gândul că era strâmtorat. Şi Bătrânul a zis lui: Tu ai aruncat la pă­mânt marea unealtă, care este frica de Dumnezeu, şi ai luat să porţi cu tine toiagul de trestie, adică gân­durile Viclene. Ia mai degrabă cu tine focul, care este frica de Dumnezeu, şi când Vine să te atingă, ca trestia va fi arsă de foc. Căci nu are putere răutatea împotri­va celui care are frică de Dumnezeu.

120. A zis un Bătrân: Nu învăţa pe alţii înainte de vreme! Altfel, toată Viaţa ta vei fi lipsit de înţelepciune!

121. Un frate a întrebat un Bătrân: Părinte, spune-mi ce bine să fac ca să împlinesc voia lui

^{135 V}ezi Matei 25,1-13.

¹³⁶ 1 Petru 5, 8.

¹³⁷ 1 Corinteni 7, 5.

¹³⁸ 1 Ioan 3, 22; Ioan 8, 29.

^{139 L}evitic 26,11-12; 2 Corinteni 6, 16.

¹⁴⁰ Vezi introducere, pp. 30-31.

164

Dumnezeu? Iar Bătrânul i-a zis: Fiule, dacă vrei să faci voia lui Dumnezeu, să stai departe de orice nedrepta­te¹⁴¹, lăcomie¹⁴², iubire de arginţi¹⁴³ şi să nu răsplăteşti niciodată răul cu rău, sau ocara cu ocară¹⁴⁴, pumnul cu pumn, sau blestemul cu blestem¹⁴⁵. Adu-ţi aminte de Domnul care a zis: Să nu judecaţi, ca să nu fiţi ju­decaţi¹⁴⁶, iertaţi şi VI se va ierta vouă, fiţi milostivi, ca să fiţi miluiţi, cunoscând bine că ochii Domnului, de mii de ori mai luminoşi decât soarele, sunt îndreptaţi spre oameni şi nimic nu le scapă, nici din gânduri, nici din cugete, nici ceva din tainele inimii¹⁴⁷. Şi, oricum, trebuie să ne înfăţişăm înaintea tronului lui Hristos, ca fiecare să primească după faptele lui¹⁴⁸. Pentru aceasta, fiule, suntem datori să slujim Acestuia cu fri­că şi cu cutremur, şi cu toată evlaVia, aşa cum El însuşi a dat poruncă şi cum au învăţat şi Apostolii, ca să fim treji la rugăciuni¹⁴⁹ şi să stăruim în postiri şi cereri, rugându-L pe Dumnezeu, Cel ce pe toate le vede, să nu ne lase să cădem în ispită¹⁵⁰.

122. Acelaşi a spus că: Cel care învaţă pe alţii des­pre mântuirea lor este dator să adune primul rodul învăţăturii pentru el însuşi. Căci cel care nu poate să se înţelepţească pe sine însuşi, cum va putea să înţelepţească pe altul? Şi cel care este strâns legat de iubirea de arginţi şi tras după sine de dracul aceste­ia, cum poate să-i înveţe pe alţii despre milostenie? Şi cel care se ocupă cu a da şi a lua, cu a Vinde şi a

¹⁴¹ 2 Timotei 2,19.

^{142 L}uca 12,15.

¹⁴³ 1 Timotei 6,10.

¹⁴⁴ 1 Petru 3,9.

^{145 L}uca 6, 28; Romani 12,14.

^{146 L}uca 6, 37.

147 Înţelepciunea lui Isus Sirah 23, 19.

¹⁴⁸ 2 Corinteni 5, 10.

¹⁴⁹ 1 Petru 4, 7.

^{150 M}atei 6,13.

165

cumpăra, cheltuindu-şi ca un amăgit zilele şi anii cu grijile pământeşti, cum poate să înveţe pe alţii des­pre bunătăţile Viitoare? Dacă el însuşi, care învaţă, a părăsit cele cereşti pentru cele trecătoare şi nesigure, este vădit că cei care îl văd şi sunt învăţaţi de el, vor fi învăţaţi să treacă cu vederea cele veşnice şi să dea toată grija Vieţii de aici. Unuia ca acesta îi spune Dumnezeu: Pentru ce istoriseşti tu dreptăţile Mele şi iei legământul Meu în gura ta? Tu ai urât învăţătura şi ai lepădat cuVintele Mele înapoia ta¹⁵¹. Şi din nou va zice: Vai prin care este hulit numele Meu¹⁵². Bine este a învăţa, dacă cel care vorbeşte şi face, pentru ca prin ceea ce vorbeşte să facă şi prin ceea ce tace să fie cu­noscut; căci fericit este nu cel care învaţă, ci cel care face şi învaţă¹⁵³.

123. Un frate a întrebat un Bătrân zicând: Cum cei ce trăiesc în lume, neglijând posturile, dispreţuind ru­găciunile, stând departe de privegheri, săturându-se de toate mâncărurile, făcând totul după poftele lor, mâncându-se unii pe alţii în a da şi a lua, cheltuind cea mai mare parte a zilei cu jurăminte şi mărturii, nu cad, nici nu spun că păcătuiesc, nici nu se opresc pe ei înşişi de la împărtăşanie? Iar noi, monahii, alipiţi de posturi şi de privegheri şi de metanii şi de mâncăruri­le uscate, lipsiţi de orice odihnă trupească, ne jeluim şi ne tânguim şi spunem că suntem pierduţi şi că am căzut din împărăţia Cerurilor şi suntem vrednici de gheena? Iar Bătrânul oftând a zis: Bine ai zis, frate, că nu cad cei din lume; căci, căzând odată cu cădere

^{151 P}salmul 49,16-17.

^{152 I}saia 52, 5; Romani 2, 24.

^{153 M}atei 5,19.

166

ruşinoasă şi înfricoşătoare, nu pot nici să se ridice, nici nu au de unde să mai cadă. Ce grijă să aibă diavo­lul să lupte cu cei care sunt mereu căzuţi şi nu se ridi­că niciodată? Monahii, însă, când înVingători, când învinşi, când căzuţi, când sculaţi, când chinuitori, când chinuiţi, când luptători, când luptaţi, se împotrivesc diavolului. Iar cei din lume, odată cu prima cădere, din multă necunoştinţă, rămânând aşa şi nevăzând măcar că au căzut, nicidecum nu se îngrijesc să se ri­dice din cădere. Iar ca să afli, fiule, că nu numai eu şi tu, care ne credem monahi, departe fiind de petrece­rea monahală, avem nevoie să ne jeluim pururea şi să ne tânguim, ci şi marii Părinţi, adică asceţii şi anahoreţii, au nevoie de tânguire, ascultă cu înţelepciu­ne ca să cunoşti. Minciuna este de la diavol¹⁵⁴, a spus Dumnezeu; şi a vedea femeia spre a o pofti a socotit a fi adulter¹⁵⁵, şi mânia faţă de aproapele a asemuit-o cu uciderea¹⁵⁶, şi pentru cuvântul deşert a arătat că vom da seamă¹⁵⁷. Cine este omul acela şi unde-l vom căuta pe el, neispitit de minciună, neîncercat de vreo poftă cu privirea şi niciodată mânios pe aproapele, nici aflat răspunzător de vreun cuvânt deşert, aşa în­cât să nu aibă nevoie de pocăinţă? Aceasta, deci, să cunoşti, fiule, că cel care nu s-a dat pe sine desăvâr­şit crucii, în duh de smerenie şi umilire, şi nu se va arunca pe sine la pământ spre a fi călcat în picioare de toţi, spre a fi nedreptăţit şi batjocorit şi luat în râs şi toate acestea răbdându-le cu mulţumire şi bucurie pentru Dumnezeu şi cel care nu a ajuns să nu caute

^{154 I}oan 8, 44.

■^{155 M}atei 5, 28.

^{156 M}atei 5, 21-23.

^{157 M}atei 12, 36.

167

deloc cele omeneşti, adică slavă sau cinste sau laudă sau plăcerea mâncării sau a băuturii sau a îmbrăcării, acela nu poate să fie creştin adevărat.

124. A zis un Bătrân: Cunoaşte cu experienţa Vie­ţuirea cea bună şi nu te teme că eşti neputincios.

125. A zis un Bătrân: Dacă te-ai lepădat pentru Dumnezeu de cei după trup, stând în chilia ta nu lăsa să te cuprindă doruri după tată, sau mamă, sau fra­te, sau fii preaiubiţi, sau fiice, sau soţie iubită. Căci pe toate le-ai lăsat pentru Dumnezeu. Aminteşte-ţi de ceasul morţii tale, că nimeni dintre aceştia nu te poa­te ajuta.

126. A zis un Bătrân: Aşa cum luptătorul se întă­reşte în lupte, la fel este dator şi monahul pentru gân­durile lui să ridice mâinile către cer, chemându-L pe Dumnezeu în ajutor. Gol, luptătorul stă în arenă pen­tru luptă, gol şi fără nimic la el, uns cu uleiuri şi învă­ţat de instructor cum trebuie să lupte. Vine adversa­rul asupra lui, aruncă cu nisip pe el, adică cu pământ, ca să poată astfel să-l prindă mai uşor. Vezi aceasta la tine, o, monahule! Instructorul este Dumnezeu, Cel care ne dă nouă biruinţa, iar luptătorii suntem noi. Adversarul este potrivnicul, iar nisipul sunt lucruri­le lumii. Vezi măiestria vrăjmaşului? Stai liber, deci, de cele materiale şi vei birui. Căci atunci când mintea este îngreuiată de cugetul material, nu primeşte cu­vântul nematerial¹⁵⁸.

127. A zis un Bătrân că era un ţăran foarte bogat şi voind să înveţe pe fiii lui agricultura, le-a zis: Fii­lor, voi ştiţi cum m-am îmbogăţit! Şi voi, dacă mă veţi

^{158 V}ezi 1 Corinteni 2,14.

168

asculta, vă veţi îmbogăţi. Au zis lui: Te rugăm, tată, spune-ne! Şi acela, ca să nu fie cuprinşi de nepăsare, s-a folosit de un Vicleşug şi le-a zis: Este o zi din an în care dacă cineva este aflat muncind, se îmbogăţeşte. Dar din cauza bătrâneţii am uitat care este. Deci, nu neglijaţi nicio zi munca voastră, ca să nu fiţi aflaţi că nu lucraţi în acea zi binecuvântată şi să lucraţi în gol întreg anul. Aşa şi noi, dacă lucrăm neîncetat, vom găsi drumul Vieţii.

128. A întrebat un frate pe un Bătrân: De ce atunci când ies la lucru sunt nepăsător cu sufletul meu? A zis lui Bătrânul: Nu vrei să împlineşti ceea ce este scris: „Bine voi cuvânta pe Domnul în toată vremea, pururealauda Lui în gura mea. în Domnul se va lăuda sufletul meu"¹⁵⁹. Dacă eşti înăuntru sau dacă eşti afară, oriun­de mergi, nu înceta să binecuvântezi pe Dumnezeu; nu numai cu cuVintele, ci şi cu faptele şi în minte slă­veşte pe Stăpânul tău. Pentru că Dumnezeu nu este mărginit la un loc, ci se află pretutindeni, şi pe toate le ţine cu puterea Lui dumnezeiască.

129. Spunea un frate că a întrebat pe un Bătrân: Ce să fac cu nepăsarea mea? Şi a zis Bătrânul: Dacă nu smulgi buruiana mică, care este nepăsarea, devine hăţiş mare.

130. A zis un Bătrân: Dacă spui cuiva cuvânt des­pre Viaţă, să vorbeşti cu străpungere de inimă şi cu la­crimi celui care te ascultă. Altfel să nu vorbeşti, ca să nu te prindă ceasul morţii stând fără folos în cuVinte străine şi vrând să mântuieşti pe alţii.

159 Psalmul 33, 2-3.

169

131. A zis un Bătrân că: Oriunde mergi, ia aminte mereu la tine însuţi, că locaşul cocostârcului este aşe­zat mai sus decât aceştia¹⁶⁰, adică, monahul oriunde merge, acolo este locuinţa lui. Sileşte-te, deci, să-ţi faci canonul tău şi ceasurile şi slujbele de seară şi să nu fii fără luare aminte la înţelesuri. Totdeauna să ai strâmtorarea înaintea ochilor tăi, căci fără osteneală multă nu se pot izbândi acestea.

132. A zis iarăşi: Să te faci precum cămila, purtând în spate păcatele tale şi, ca legat de el, să urmezi celui care cunoaşte bine calea lui Dumnezeu.

133. A zis unul dintre Părinţi: Cei care nesocotim cele mici cădem în rele mari! Iată cuvântul pe care ţi-l zic: Cineva a râs fără rost, unul l-a certat, iar al­tul a risipit teama zicând: Nu este nimic, căci ce este dacă cineva râde? Deci, de la aceasta s-a făcut zarvă, de aici vorbe ruşinoase, de la acestea fapte ruşinoase şi fărădelegi şi, astfel, de la cele ce păreau mici, cel rău strecoară pe cele mari şi, prin cele mari, duce la deznădejde. Iar deznădejdea este lipsită de evlaVie şi primejdioasă, căci nu distruge păcatul cât distruge deznădejdea. Cel care se pocăieşte îndreptează gre­şeala, iar cel care deznădăjduieşte se pierde. Aşadar, să nu nesocotim cele mici. Căci ne atacă cu Viclenie. Dacă ne-ar război pe faţă, lupta ar fi uşoară şi biruin­ţa sigură. Dacă suntem treji, ne este mai uşor acum! Căci Dumnezeu ne-a înarmat desăvârşit, dorind să nu dispreţuim nici pe cele mici. Ascultă cum ne îndeam­nă, zicând: Cel care va zice fratelui său „nebunule" va

^{160 P}salmul 103,17.

170

fi vrednic de gheenă¹⁶¹ şi cel care va privi cu priviri desfrânate este adulterin¹⁶². Pe cei ce râd îi pedepseş­te şi cere socoteală pentru orice cuvânt de prisos¹⁶³. De aceea, Iov a vindecat gândurile fiilor săi¹⁶⁴. Deci cunoscând acestea, să ne păzim de atacuri şi nu vom cădea niciodată.

134. A zis un Bătrân: Când eşti singur, nu pune masa înainte de ora rânduită! Nu vorbi înainte să te întrebe, iar dacă eşti întrebat, vorbeşte cele de cuViinţă cu înţelepciune.

135. A zis un Bătrân: Vezi că diavolul a lovit prima dată pe Iov în averile lui. Şi văzând că nu s-a depăr­tat de Dumnezeu, atunci, a doua oară l-a lovit în trup. Dar nici aşa Viteazul nevoitor n-a păcătuit cu cuvântul gurii sale, căci avea înăuntrul său bunătăţile lui Dum­nezeu şi, pentru totdeauna, a rămas în ele¹⁶⁵.

136. A zis un Bătrân: Cel care intră într-un magazin de parfumuri, chiar dacă nu cumpără nimic, oricum se împărtăşeşte de mireasmă. Aşa şi cel care se apropie de lucruri, dacă vrea să lucreze, acestea îi arată drumul smereniei şi i se fac lui zid în faţa năvălirilor dracilor.

137. Un frate a întrebat pe un Bătrân: Fac toate cele cuvenite în chilia mea şi nu aflu mângâiere de la Dumnezeu. A zis Bătrânul: Aceasta ţi se întâmplă de la împreună-petrecerea cu cineva neîncercat şi de la dorinţa de a pune voia ta înainte. I-a zis fratele Bă­trânului: Deci, ce vrei să fac, părinte? A zis Bătrânul: Pleacă, alipeşte-te de un om cu frică de Dumnezeu, smereşte-te pe tine însuţi înaintea lui şi dă în mâinile

♦^{161 M}atei 5,22.

^{162 M}atei 5, 28.

^{163 M}atei 12, 36.

^{164 I}ov 1, 5.

^{165 I}ov 1,13-22; 2,10.

171

lui voia ta; atunci vei afla mângâiere de la Dumnezeu.

138. Un frate a întrebat pe un Bătrân zicând: Spune-mi cuvânt! Iar acesta a zis: Să nu stai cu ereticul, ţine-ţi limba şi pântecele şi, oriunde stai, spune con­tinuu „Sunt străin!”

139. Un Bătrân stătea la Schit¹⁶⁶ şi a plecat într-o zi în Alexandria ca să-şi vândă lucrul mâinilor lui. Şi a văzut un călugăr tânăr intrând în cârciumă. Pentru aceasta Bătrânul s-a întristat mult şi a stat afară aşteptând ca, atunci când va ieşi, să se apropie de el, cum s-a şi întâmplat. Şi, în timp ce ieşea, prinzându-l pe el Bătrânul de mână, l-a luat deoparte şi i-a zis: Frate, nu ştii că eşti îmbrăcat cu schima îngerească? Nu ştii că eşti tânăr? Nu ştii că multe sunt cursele vrăj­maşului? Nu ştii că şi prin văz şi prin auz şi prin deşertăciunile oamenilor monahii se vatămă în cetăţi? şi tu intri în cârciumi fără teamă şi cele ce nu vrei auzi şi cele ce nu vrei vezi, şi te întovărăşeşti cu bărbaţi şi femei necuViincioşi? Să nu mai faci te rog asta, să nu mai faci, fiul meu, ci fugi în pustie, unde vei putea cu ajutorul lui Dumnezeu să te mântuieşti. I-a răspuns lui tânărul: Fugi de aici, călugăre, Dumnezeu nu caută decât inimă curată. Atunci, ridicându-şi mâinile către cer, a zis Bătrânul: Slavă Ţie, Dumnezeule, că am în Schit cincizeci şi cinci de ani şi inimă curată nu am dobândit, iar acesta, plimbându-se prin cârciumi, a dobândit inimă curată! Şi întorcându-se către fratele a zis: Fiule, Dumnezeu şi pe tine să te mântuiască, şi pe mine să nu mă ruşineze!

166 Centru monahal în nord-vestul oraşului Cairo din Egipt, înfi­inţat de Sfântul Macarie Egipteanul (300-390).

172

140. A zis un Bătrân: Fiilor, sarea este din apă şi, dacă apa se apropie de ea, se topeşte şi dispare. Ase­menea şi călugărul din femeie este şi, dacă se apropie de femeie, se topeşte şi se pierde.

141. A zis un Bătrân: Să ne rugăm lui Dumnezeu spunând: Nu ne lăsa pe noi în ispită¹⁶⁷. Nu să nu fim ispitiţi spunem căci aceasta este cu neputinţă -, ci să nu fim înghiţiţi de ispită, făcând ceva neplăcut lui Dumnezeu. Căci aceasta este a intra în ispită; pre­cum cel care se luptă cu fiara, dacă nu este înghiţit de aceasta, nu intră în ea, aşa este şi cu toate patimile, până când nu suntem biruiţi, nu am intrat în ispită.

142. A zis un Bătrân: Roagă pe Dumnezeu să-ţi dea tânguire în inimă şi smerenie. Ia aminte totdeauna la păcatele tale şi nu judeca pe alţii, ci fii mai prejos de­cât toţi. Să nu ai prietenie cu femeie, nici cu copil, nici cu ereticii. Taie îndrăzneala de la tine şi ţine-ţi limba şi pântecele şi fereşte-te de Vin. Şi dacă cineva vor­beşte cu tine despre un lucru oarecare, nu te certa cu el, ci dacă spune bine, să zici: Da!, iar dacă spune rău, să-i zici: Tu ştii cum vorbeşti! Şi să nu te cerţi cu el des­pre cele ce a vorbit. Şi atunci va afla pace gândul tău.

143. Spunea altul că unul dintre părinţi¹⁶⁸ a zis că hrana uscată şi mâncatul regulat¹⁶⁹, însoţite de iubire, îl conduc mai repede pe monah la limanul nepătimirii¹⁷⁰.

^{167 M}atei 6,13.

^{168 A}poftegma aceasta, ca şi cea care urmează sunt ale lui Evagrie. Copiştii au trecut numele lui sub tăcere fiindcă era suspectat de erezie, dar au introdus cele două apoftegme la locul lor în ordinea alfabetică. Traducerea latină păstrează numele lui Evagrie aici (SC).

^{169 M}âncatul regulat este caracterizat şi acceptat de mulţi părinţi ca fiind mâncatul zilnic „cu înfrânare” şi nu o zi da şi una nu sau la fiecare două zile etc., aşa cum făceau unii asceţi. Clar este şi răspunsul Avvei Pimen când l-au întrebat cum trebuie să postească. El a zis: Eu vreau ca să mănânce cineva în fiecare zi câte puţin, ca să nu se sature. I-a zis lui Avva Iosif: Când erai mai tânăr, nu posteai două câte două, Avva? Şi a zis Bătrânul: Şi câte trei, şi câte patru zile, şi câte o săptămână. Toate acestea le-au încercat părinţii cei îmbunătăţiţi şi au aflat că este bine să mănânci în fiecare zi, dar puţin. Şi ne-au predat şi nouă această cale împărătească, uşor de ţinut (Pateric alfabetic, Avva Pimen, 31) (ET).

173

144. A zis iarăşi: A fost vestită unuia dintre monahi moartea tatălui său. Iar acesta a zis către cel care îi dusese vestea: încetează să huleşti, căci tatăl meu este nemuritor.

145. A zis un Bătrân: Dogma creştinului este ur­marea lui Hristos.

146. Un frate a întrebat pe un Bătrân cuvânt despre Viaţă. Şi Bătrânul i-a zis: Ierburi să mănânci, ierburi să îmbraci, pe ierburi să te culci! Aceasta înseamnă pe toate să le dispreţuieşti şi vei dobândi inimă de fier.

147. Zicea unul dintre Bătrâni: Ce urăşti tu, să nu faci altuia¹⁷¹! Nu-ţi place dacă cineva vorbeşte împotriva ta? Nici tu să nu vorbeşti împotriva cuiva. Nu-ţi place să te calomnieze? Nici tu să nu calomniezi pe cineva! Nu-ţi place dacă cineva te batjocoreşte sau te

^{170 N}epătimirea (apatia) este caracterizată în limbaj patristic drept eliberarea sufletului de lu­crarea patimilor. Aceasta Vine ca o harismă dumnezeiască după multă rugăciune şi luptă pentru smerenie. Apatia este caracteri­zată ca „înViere a sufletului înainte de înVierea trupului, ca un cer pământesc..., mintea se înalţă în extaz, la vederile cereşti şi devine o desăvârşire fără limite” (Sfântul Ioan Scărarul, Scara, Cuvân­tul 29, Despre nepătimire).

^{171 T}obie 4,15; Vezi şi Matei 7,12.

174

ocărăşte, sau îţi ia ceva din ale tale, sau câte aseme­nea acestora? Nici tu să nu faci cuiva vreuna din aces­tea. Celui care poate să păzească acest cuvânt îi este de-ajuns spre mântuire.

148. A zis un Bătrân: Viaţa monahului este lucru, ascultare, cercetarea cărţilor sfinte, să nu judece, să nu vorbească împotriva cuiva, să nu cârtească. Sfânta Scriptură spune: Cei ce iubiţi pe Domnul urâţi răul!¹⁷². Iar Viaţa monahului este: să nu se apropie de ceea ce este nedrept, ochii lui să nu privească la cele rele, să nu fie curios, să nu întindă urechea la întâmplări străine, mâinile lui să nu răpească, ci mai curând să dea, să nu fie trufaş cu inima, nici să Viclenească cu gândul, nici să-şi sature pântecele. Toate să le facă cu discernământ. în acestea este monahul.

149. A zis un Bătrân: Cel care nu-i primeşte pe toţi ca pe fraţi şi face deosebire, unul ca acesta nu este desăvârşit.

150. A zis un Bătrân: Să învăţăm blândeţea şi îngă­duinţa, şi îndelunga răbdare, şi iubirea. Căci în aces­tea este monahul.

151. CuVintele Avvei Zosima

a) începând, Fericitul Zosima zicea aşa, făcându-şi mai întâi semnul crucii pe gură: Întrupându-Se Cu­vântul lui Dumnezeu atâta har a dăruit celor care cred în El! Este cu putinţă şi acum să credem şi să începem de astăzi, dacă voim. Căci îndată ce voinţa noastră doreşte şi harul conlucrează este cu putinţă oricui voieşte să socotească toată lumea ca un nimic. Apoi lua orice găsea, fie un pai, fie o aţă, fie orice altceva

^{172 P}salmul 96,11.

175

neînsemnat şi zicea: Cine se luptă pentru aşa ceva sau se ceartă, sau ţine răutate, sau se tulbură, fără numai dacă şi-a pierdut cu adevărat mintea? Aşadar, înain­tând şi îmbunătăţindu-se, omul lui Dumnezeu soco­teşte toată lumea ca pe paiul acesta, chiar dacă lumea întreagă este a lui. Căci, aşa cum spun, nu a avea vatămă, ci a te ataşa cu patimă de ceea ce ai¹⁷³. Cine nu ştie că, din toate cele pe care le avem, cel mai preţios este trupul? Deci, aşa cum atunci când împrejurările o cer suntem chemaţi să nesocotim chiar şi trupul, cu cât mai mult cele din afara trupului. Şi, după cum nu se cuVine afară numai dacă este nevoie să aruncăm pur şi simplu la întâmplare bunurile noastre, tot aşa nici pe noi înşine nu trebuie să ne aruncăm şi să ne dăm morţii căci un lucru ca acesta este făcut de cel care şi-a pierdut mintea -, ci să aşteptăm timpul po­triVit, ca să fim aflaţi pregătiţi. Atunci şi-a amintit de fratele care se îngrijea de legume şi a început să spu­nă: Oare, nu a semănat? Nu s-a ostenit? Nu le-a sădit şi îngrijit cu migală? Le-a smuls, cumva, din rădăcină şi le-a aruncat? Nu, dar le avea ca şi când nu le avea.

^{173 C}uvântul TTpooTtâ0 Eia to irpocnTaOwţ eeiv pe care-l în­tâlnim în text, în terminologia ascetică, arată de regulă alipirea pătimaşă a omului de ceva, de persoane, obiecte sau de o lucra­re, sau de o anumită aspiraţie. Alipirea cu patimă de ceva distra­ge atenţia sufletului de la lucrarea lui principală, robindu-l ce­lor pământeşti şi vremelnice, iar pe de altă parte hrăneşte voia proprie. în textul nostru se vorbeşte (în paragrafele următoare) şi despre lipsa acestui ataşament pătimaş, care are ca rezultat, aşa cum ne spune Avva, îndepărtarea demonilor, pentru că nu găsesc în suflet loc unde să se aşeze. Vezi şi Asceticele Avvei Dorothei, pp. 61, 8, Ed. „ETOipoia”, Sfânta Mănăstire Prodromu, Kareia, Atena, 1981 (ET).

176

Când stareţul lui l-a cercetat, şi vrând să-l încerce, a început să le distrugă, nu a luat seama, ci s-a ascuns. Şi când mai rămăsese o singură rădăcină, atunci i-a spus: Dacă vrei, părinte, las-o pe aceasta şi să facem cu ea agapă. Atunci, cunoscând sfântul că acesta este rob adevărat al lui Dumnezeu şi nu al legumelor, i-a zis: S-a odihnit Duhul lui Dumnezeu în tine, frate. Căci dacă s-ar fi alipit cu patimă de legume, ar fi arătat în­dată acest lucru tulburându-se şi necăjindu-se, dar a arătat că le avea pe acestea ca şi când nu le avea. Şi a zis că: Unele ca acestea sunt luate în seamă de draci. Şi dacă văd pe cineva că are ceva, dar nu este alipit pătimaş de ceea ce are prin aceea că nu se tulbură şi nu se necăjeşte -, cunosc atunci că acela umblă pe pământ, dar nu are cugetare pământească în el.

b) A zis iarăşi că: Sunt porniri ale voinţei! Şi o vo­inţă fierbinte, într-un ceas, poate să aducă lui Dumne­zeu, ceea ce nu aduce o altă voinţă, care este moale, în cincizeci de ani. Şi, dacă văd dracii că cineva a fost batjocorit, sau necinstit, sau păgubit, sau a suferit ori­ce altceva şi se necăjeşte nu pentru că a suferit ceva rău, ci pentru că nu a dus cu curaj acestea, de o astfel de pornire se tem dracii. Căci cunosc că a atins calea lui Dumnezeu şi voieşte să umble după poruncile lui Dumnezeu. Şi şi-a amintit de Sfântul Pahomie, când a strigat la el fratele lui cel mai mare, zicând: încetează să mai fii semeţ!, deoarece voia să lărgească mănăsti­rea după înştiinţarea dată lui de la Dumnezeu. Acesta auzind, zice, s-a tulburat crezând că făcea bine, dar, totuşi, nu a zis nimic împotrivă, ci, fiind înfrânat la

177

inimă, în noaptea următoare coborând într-un mic bordei, a început să plângă şi rugându-se a zis: Dum­nezeule, cugetarea trupească este încă în mine; încă trăiesc după trup. Vai mie, căci voi muri, aşa cum este scris. 1⁷⁴ Căci, atâta nevoinţă şi atâta pregătire a inimii având, sunt răpit iarăşi de mânie, chiar dacă pentru lucru bun. Miluieşte-mă, să nu pier, Doamne! Căci dacă va găsi în mine loc cât de puţin vrăjmaşul, dacă nu mă sprijini, voi cădea în mâinile lui. Căci dacă toa­tă legea Ta o va păzi cineva, dar va cădea într-una sin­gură, s-a făcut faţă de toate Vinovat¹⁷⁵. Cred că, dacă multele Tale milostiviri mă vor ajuta, mă voi învăţa să merg pe calea sfinţilor Tăi, tinzând la cele dinainte¹⁷⁶. Căci aceştia, aşa cum trebuie, au ruşinat pe vrăjmaş. Şi cum voi învăţa eu, Doamne, pe cei care-i vei chema să urmeze împreună cu mine Viaţa aceasta, dacă nu voi fi biruit mai întâi pe vrăjmaş? Şi acestea rugân­du-se, a rămas toată noaptea, aceleaşi zicând cu la­crimi, până s-a făcut ziuă. Şi de la sudoarea lui cele de sub picioarele lui s-au făcut ca noroiul, căci era vară şi locul era încins. Şi a zis, minunându-se, fericitul: Căci nu aveau lacrimile lui măsură! Cum să nu-i dăruias­că Dumnezeu unei asemenea voinţe toate bunătăţile Sale? Eu aşa sunt încredinţat, că în noaptea aceea i-a dăruit Dumnezeu tot ceea ce-I ceruse, adică să fie ca mort faţă de toate.

c) Şi a zis iarăşi: Dacă cineva ia seama că l-a tulburat vreunul, sau l-a păgubit, sau l-a vorbit de rău, sau i-a făcut orice altceva rău, şi începe să urzească gânduri

^{174 R}omani 8,13.

^{175 I}acob 2,10.

^{176 F}ilipeni 3,13.

178

împotriva aceluia, atunci pune la cale răul pentru su­fletul său precum dracii înşişi. Căci îi este de-ajuns uneltirea proprie. Dar ce spun „urzeşte”? Dacă nu se gândeşte la acela ca la doctorul său, se păgubeşte pe sine în cel mai înalt grad. De ce zici că pătimeşte? Aşa se curăţă sufletul şi trebuie să-l pomeneşti pe acela ca pe un doctor trimis ţie de Hristos. Căci eşti dator să suferi pentru numele Lui şi de aceea trebuie să-l ai pe acela ca pe un binefăcător. Iar dacă nu te-ai lepă­dat de răutate şi nici nu doreşti să te lepezi, este fără de Vină Domnul Dumnezeu. Faptul însuşi de a suferi este semn al sufletului bolnav. Dacă nu ai fi bolnav, nu ai suferi. Şi eşti dator să fii recunoscător fratelui, căci prin el ai cunoscut boala ta şi să primeşti cele venite de la el ca pe medicamente Vindecătoare trimise ţie de Iisus. Dar dacă tu, nu numai că nu mulţumeşti, ci urzeşti gânduri împotriva Lui, este ca şi când ai zice lui Iisus: Nu vreau să fiu Vindecat de Tine, nu vreau să primesc medicamentele Tale! Vreau să putrezesc în rănile mele, ascultător vreau să mă fac de draci. Ce va face, deci, Domnul? Bun fiind, Domnul nostru ne-a dat porunci sfinte pentru răutăţile noastre, care curăţă ca fierul înroşit şi ca leacurile curăţitoare. Aşadar, cel care vrea şi însetează să se Vindece, pentru a scăpa de boală, este nevoie să îndure toate cele date de doctor. Căci nici bolnavul nu primeşte cu bucurie să i se taie şi să i se ardă părţi din trup sau să ia leac curăţitor, ci se gândeşte la acestea cu scârbă. Şi totuşi se con­Vinge pe sine însuşi că fără acestea este cu neputinţă să scape de boală şi ca urmare se dă pe mâna doc­torului, ştiind că prin puţină scârbă scapă de starea

179

de rău şi de o boală îndelungată. Fierul înroşit al lui Iisus este cel care-ţi provoacă pagubă, dar te scapă de lăcomie, dacă înduri cu curaj. Iar dacă nu poţi îndu­ra unele ca acestea, tu te păgubeşti pe tine însuţi. Nu găsi pe fratele tău Vinovat. Dar, ca şi când am fi sub ispită, lăsând deoparte mustrarea de sine, neprimind medicamentul lui Hristos, începem să urzim gânduri împotriva binefăcătorilor noştri ca cei fără de minte.

d) Şi a zis: Ridică gândurile de la om şi nimeni nu va mai fi sfânt. 1⁷⁷ Cel care fuge de ispita folositoare fuge de Viaţa veşnică. Căci a zis unul dintre sfinţi: Cine a adus sfinţilor mucenici cununile acelea, dacă nu cei care i-au judecat? Cine a făcut să se dăruiască Sfântu­lui Ştefan o asemenea slavă, dacă nu cei care l-au ucis cu pietre¹⁷⁸? Şi amintea mereu cuvântul lui Evagrie: Eu, pe cei care mă osândesc, nu îi înVinovăţesc, ci chiar îi numesc binefăcători; şi nu alung pe doctorul sufletelor, cel care dă medicamentul necinstirii sufle­tului meu iubitor de slavă deşartă. Şi m-am temut ca nu cumva şi despre sufletul meu să spună: Am voit să Vindecăm Babilonul, dar nu s-a Vindecat!¹⁷⁹ Şi zicea: Evagrie se temea să nu fie înVinuit de Hristos şi să-i spună: Evagrie, te-ai îmbolnăVit de iubire deşartă şi ţi-am adus medicament necinstirea, ca prin aceasta să te curăţi, iar tu nu te-ai Vindecat. Aceasta să aflăm, că nimeni nu spune mai bine adevărul decât cei care ne osândesc. Zicea: Cunoaşte Domnul, Cel ce cercetează

^{177 Î}n Patrologia lui J. P. Migne (78,1685) textul este: „Ridi­că ispitele şi gândurile..." Vezi Apoftegma lui Evagrie: „Ridică ispitele şi nimeni nu se mai mântuieşte” (Patericul alfabetic).

^{178 F}apte 7, 54-60.

^{179 I}eremia 28, 9.

180

inimile şi rărunchii¹⁸⁰,că şi dacă toţi oamenii mă laudă şi mă fericesc, toate ale mele sunt vrednice de ocară şi de ruşine şi de scuipări¹⁸¹. Căci dacă ei zic: Aceasta sau aceea ai făcut!, eu spun: Care din lucrurile mele este bun? Nimeni nu minte mai mult decât cei care mă laudă şi mă fericesc pe mine! Şi nimeni nu spu­ne adevărul mai mult decât cei care mă ocărăsc şi mă batjocoresc pe mine, după cum am spus mai înainte, şi nici nu spun tot adevărul. Şi dacă ar fi ajuns să vadă, nu zic marea cea mare a relelor mele, ci o mică parte din acestea, şi-ar fi întors faţa de la sufletele noastre, ca de la mocirlă, ca de la împuţiciune, ca de la un duh necurat. Şi dacă s-ar face trupurile oamenilor limbi care să ne vorbească de rău, sunt conVins că nimeni nu ar fi în stare să spună pe măsură necinstea noastră. Căci tot cel care vorbeşte de rău şi batjocoreşte spune numai o parte, pentru că nu este cu putinţă să ştie toate.

Iar dacă Dreptul Iov a zis: Sunt plin de ticăloşie!¹⁸² şi cuvântul plin nu mai primeşte niciun adaos, noi ce vom spune, mare de ticăloşie fiind. în tot păcatul ne-a smerit pe noi diavolul şi suntem datori să fim recu­noscători pentru smerirea noastră. Căci cei care sunt recunoscători pentru smerirea lor strivesc pe diavo­lul, aşa cum au spus părinţii: Dacă va coborî smerenia până la iad, la cer este ridicată, şi dacă mândria se va înălţa până la cer, va fi coborâtă la iad.

Şi zicea: Cine înduplecă vreodată pe cel smerit să împletească gânduri împotriva cuiva? Căci orice ar păţi cel smerit şi orice ar auzi, ia prilej spre a se ocărî pe sine şi a se batjocori. Şi-a amintit de Avva Moise,

180 psalmul 7,10.

^{181 I}saia 50, 6.

^{182 I}ov 10,15.

181

când l-au scos preoţii din altar, spunându-i: Mergi afară, etiopianule! Acela a început să se mustre pe sine şi să zică: întunecatule, negriciosule, bine ţi-au făcut! Nefiind om, de ce Vii în mijlocul oamenilor!?

e) A zis iarăşi că: Orice s-ar întâmpla celui smerit, îndată aleargă la rugăciune şi pe toţi îi are drept bine­făcători. Dar noi, abătându-ne de la calea adevărului şi de la îndrumarea sfinţilor, vrem să ne croim drum nouă înşine după voirile noastre cele Viclene.

Dar ce este mai uşor decât a asculta pe sfântul şi trăitorul nostru învăţător, Avva Ammon, care zice: Ia aminte cu străşnicie la tine însuţi! Cu orice lucru te-ar supăra cineva, să taci şi să nu vorbeşti deloc până când, cu rugăciunea neîncetată, nu se va îm­blânzi inima şi astfel să vorbeşti fratelui. 1⁸³ Căci cel care doreşte calea cea dreaptă şi adevărată, atunci când este tulburat, se pedepseşte pe sine cu asprime şi se ceartă şi zice: Ce te porţi ca un nebun, suflete al meu? Ce te tulburi ca cei care spumegă de mânie? Chiar prin aceasta arăţi că eşti bolnav. Dacă nu ai fi fost bolnav, nu ai fi suferit. De ce ai părăsit mustrarea de sine şi osândeşti pe fratele tău pentru că ţi-a arătat boala ta şi în lucru, şi în adevăr? învaţă poruncile lui Hristos, Care, batjocorit fiind, nu răspundea cu batjo­cură şi pătimind nu a ameninţat. 1⁸⁴ îl auzi pe Acesta spunând şi în fapt arătând: Spatele Meu l-am dat spre bătăi şi obrajii Mei spre pălmuiri, şi faţa Mea nu am ferit-o de ruşinea scuipărilor. 1⁸⁵ Şi tu, ticăloase, pentru

^{183 V}ezi Avva Ammona, îndemnuri, cap. 12, pag. 74, Ed. Sfânta Mănăstire Paracletul, Oropos, 1980. ¹⁸⁴ 1 Petru 2,23.

^{185 I}saia 50, 6.

182

o înjurătură şi pentru o necinstire stai şi împleteşti mii şi mii de gânduri, complotând în sinea ta, precum dracii?

Ce poate mai mult să facă un demon unui astfel de su­flet, decât îşi face el însuşi? Crucea lui Hristos o vedem, patimile Lui, pe care le-a îndurat pentru noi, le citim în fiecare zi, şi noi nu putem duce nici măcar o batjocură. Cu adevărat ne-am abătut de la calea cea dreaptă.

Mai spunea că: Dacă ar trăi cineva anii lui Matusalem¹⁸⁶, dar nu merge pe calea cea dreaptă pe care au mers toţi sfinţii, aceea de a fi batjocorit şi păgubit şi a duce acestea cu bărbăţie, cum am spus, nu va înainta nici puţin nici mult, ci numai îşi va cheltui ani zadarnic.

Mai spunea că: Fiind eu împreună cu fericita Dionisia¹⁸⁷, i-a cerut acesteia un frate milostenie şi aceasta i-a dat cât a crezut de cuViinţă. Deoarece, însă, nu i-a dat cât ceruse, acela a început să ocărască, spunând împotriva ei şi despre mine cuVinte necuViincioase. Auzind aceea şi întristându-se, căuta prilej să-i facă rău. Dar aflând eu, i-am spus: Ce faci? Unelteşti împo­triva ta însăţi, alungi orice Virtute de la sufletul tău? Ce rabzi tu pe măsura celor pe care Hristos le-a răb­dat pentru tine? Ştiu, doamnă, că ai risipit bani pre­cum gunoiul! Dacă însă nu dobândeşti blândeţea, eşti ca fierarul care loveşte o bucată de fier, dar nu scoate din aceasta un vas.

Şi i-am spus acesteia: Zice Ignatie, purtătorul de Dumnezeu: Am nevoie de blândeţea în care se topeşte

^{186 M}atusalem a trăit 969 de ani (Facere 5,21-27).

187 Persoană necunoscută. Aşa cum reiese din text, era o femeie bogată care făcea multă milostenie.

183

toată puterea stăpânitorului acestui veac. Semn al le­pădării de lume este să nu te tulburi. Căci există situ­aţii în care cineva dispreţuieşte mulţi centinari¹⁸⁸, dar Vine în faţa unui ac şi alipirea lui de acesta îl tulbură. Şi preţuieşte acul acela cât un centinar, făcându-se rob al acului sau al fesului, sau al cărţii, şi nu mai este rob al lui Dumnezeu. Bine a spus unul dintre înţe­lepţi: câte patimi are sufletul, tot atâţia stăpâni are. Şi iarăşi Apostolul: fiindcă ceea ce te biruieşte, aceea te şi stăpâneşte¹⁸⁹. Auzind acestea, s-a uitat la mine minunându-se şi mi-a zis: Să afli pe Dumnezeu, pe care-L doreşti!

f) Şi a mai zis fericitul: Sufletul vrea să se mân­tuiască, dar, poftind cele deşarte şi ocupându-se cu acestea, fuge de osteneli. Pentru că, în adevăr, porun­cile Lui nu sunt grele¹⁹⁰, ci voirile noastre sunt Vicle­ne. Căci de frica mării şi de frica tâlharilor obişnuim să ne lepădăm de toate şi să aruncăm fără întârziere toate lucrurile noastre, deşi cunoaştem că după puţin timp murim. Dar pentru puţinul timp pe care-l mai avem de trăit dispreţuim toate lucrurile şi ne soco­tim fericiţi dacă, pierzând toate, ne salvăm pe noi în­şine fie din mâna tâlharilor, fie din furia mării. Şi cel care cu puţin înainte era nebun pentru a câştiga un obol, aruncă de bună voie toate numai ca să câştige puţină Viaţă trecătoare. De ce să nu gândim acestea despre Viaţa veşnică? De ce să nu aibă putere frica de

■^{188 K}EVTT)vâpiov (de la lat. Centum = 100): a) o sută, măsură de cântărire a aurului sau a monedelor de aur, dar şi a altor materiale; b) cantitate de o sută de obiecte.

¹⁸⁹ 2 Petru 2,19.

190 1 Ioan 5,3.

184

Dumnezeu, după cum a spus un sfânt, câtă putere are frica de mare?

Spre întărirea acestora, Fericitul a povestit întâm­plarea aceasta pe care a auzit-o de la unii: Odată un cioplitor, pe care-l numeau giuvaergiu, având pietre preţioase şi mărgăritare, s-a suit într-o corabie cu slujitorii săi, voind să plece pentru neguţătorie. Şi s-a întâmplat, din iconomie dumnezeiască, să se împrietenească cu un slujitor oarecare al corăbiei, care îi slujea petrecând şi el bine pe lângă acela, mâncând şi el din ceea ce mânca acela. într-una din zile, slujitorul a auzit pe corăbieri şuşotind şi sfătuindu-se între ei ca să-l arunce pe giuvaergiu în mare pentru pietrele preţioase pe care le avea. După aceasta, slujitorul, cu multă tristeţe, a venit la cioplitor ca să-i ofere după obicei slujirea, şi acela l-a întrebat: De ce eşti trist, as­tăzi? Acela se ascundea zicând: Nu este nimic! Iarăşi l-a întrebat: Cu adevărat, spune-mi ce ai? Atunci a iz­bucnit în plâns şi i-a spus că asta şi asta s-au sfătuit corăbierii împotriva ta! A zis acela: Chiar aşa? A răs­puns: Da, aşa s-au sfătuit între ei!

Atunci a chemat pe slujitorii săi şi a spus acesto­ra: Ceea ce vă voi spune, fără şovăială să faceţi! Deci, a întins un cearşaf şi a început să le spună: Aduceţi cuferele! Şi aceia le-au adus. Şi deschizându-le, a în­ceput să întindă pietrele preţioase şi după ce le-a aşe­zat pe toate, a început să spună astfel: Aceasta este Viaţă? Pentru acestea sunt în primejdie să fiu aruncat în mare şi peste puţin să mor fără să iau nimic din această lume cu mine! Şi a zis slujitorilor săi: Goliţi-le pe toate în mare! Şi îndată, urmând cuvântului lui, au

185

slobozit toate în mare. Atunci, corăbierii au rămas ui­miţi şi au renunţat la planul lor.

Şi a zis Fericitul: Să luăm aminte cum, atunci când s-a pornit gândul lui, a devenit filosof în cuVinte şi în fapte! Şi aceasta pentru a câştiga puţină Viaţă! Drept a făcut! Căci a cugetat astfel: Dacă mor, ce am de câş­tigat de la pietre? Iar noi nu îndurăm nicio mică pagu­bă pentru porunca lui Hristos.

Dacă, totuşi, trebuie oricum să ne întristăm, să o facem pentru pierzania celui ce ne-a păgubit, şi nu pentru paguba de bani. Căci acela, făcând nedreptate, s-a scos pe sine din împărăţia Cerurilor. Că nedrep­ţii nu vor moşteni împărăţia lui Dumnezeu. 1⁹¹ Iar ţie, celui nedreptăţit, ţi-a adus Viaţă. Bucuraţi-vă şi vă ve­seliţi, că plata voastră multă este în ceruri. 1⁹² Dar noi, părăsind părerea de rău pentru pierzania mădulare­lor lui Hristos, stăm şi urzim gânduri pentru lucruri stricăcioase, netrebnice şi pierzătoare şi fără niciun preţ. Cu adevărat, pe drept vom fi daţi iadului.

Căci în rândul mădularelor ne-a pus pe noi Dum­nezeu, având cap pe Hristos, Dumnezeul nostru, pre­cum a spus Sfântul Apostol: Iar toate mădularele trupului, multe fiind, sunt un trup..., iar cap al tuturor este Hristos. 1⁹³ Aşadar, când te supără fratele, este ca şi cum te supără mâna suferindă sau ochiul bolnav. Atunci, totuşi, deşi suferim, nici mâna nu o tăiem şi nu o aruncăm, nici ochiul nu-l scoatem, socotind pagubă nespus de mare înlăturarea oricăruia dintre acestea. Dimpotrivă, şi pecetea lui Hristos mai preţioasă

¹⁹¹ 1 Corinteni 6, 9.

^{192 M}atei 5,12.

¹⁹³ 1 Corinteni 12, 12; Coloseni 1,18; Efeseni 1, 22.

186

decât toate o punem asupra noastră, şi pe sfinţi îi rugăm să mijlocească, şi rugăciuni stăruitoare adu­cem lui Dumnezeu pentru ele. Şi, pe lângă acestea, pregătim picături de ochi şi cataplasme pentru a Vin­deca mădularul suferind. Deci, aşa cum te rogi pentru ochiul tău sau pentru mâna ta să se facă sănătoase şi să nu mai fii strâmtorat, la fel şi pentru fratele tău. Dar mădularele lui Hristos, văzându-le astfel păti­mind, nu numai că nu ne întristăm, ci le şi ocărâm. Pe acestea le fac cu adevărat cei care nu au Inimă bună.

Şi zicea: Cel care are inimă milostivă sau iubire, sau înţelegere, mai întâi îşi este sieşi bucurie şi folos şi după aceea aproapelui. După cum răutatea, dim­potrivă, pe cel care o are îl topeşte şi îl înrobeşte. Şi chiar dacă se arată a vătăma pe aproapele, ori în privinţa banilor, ori a părerii, ori chiar până la trup ajun­ge vătămarea, totuşi pe sine se scoate afară din Viaţă. Şi spunea cuvântul acela: Ceea ce nu vatămă sufletul, nici pe om nu-l vatămă¹⁹⁴.

g) Şi iarăşi zicea Fericitul: Mi-a spus mie cineva: Avva, multe sunt cele poruncite şi se omoară mintea pe care să le păzească şi pe care să nu le păzească! Şi i-am zis lui: Aceasta să nu te neliniştească, ci un lucru să ai în minte, că, nefiind alipit de lucruri, cu uşurinţă vei reuşi Virtutea şi, nerâvnind la ele, nu vei ţine minte răul. Ce osteneală are a te ruga pentru vrăjmaşi? Sau a săpa pământul? Dar a merge pe cale? Dar a avea pagubă de bani?

Deci, dispreţuit fiind, mulţumeşte, şi te-ai făcut ucenic al Sfinţilor Apostoli, care mergeau pe cale bucurându-se că s-au învrednicit, pentru numele lui

^{194 V}ezi Matei 15,17-20.

187

Hristos, să sufere ocară¹⁹⁵. Aceia, fiind curaţi şi sfin­ţi, pentru numele lui Hristos, iar noi pentru păcatele noastre suntem datori să primim ocări. Şi demni de ocară suntem, chiar dacă nu ne ocărăşte nimeni, şi sub blestem, căci zice: Blestemaţi sunt cei care se abat de la poruncile Tale¹⁹⁶.

Oare tuturor le este dat să îndure ocară pentru numele lui Hristos? Nu tuturor, ci celor sfinţi şi celor curaţi, cum am spus. Cât despre noi, este bine să ne mişcăm cu recunoştinţă şi să mărturisim că pe drept suntem dispreţuiţi pentru păcatele noastre şi pentru faptele noastre Vicioase. Dar sufletul acesta ticălos, deşi îşi cunoaşte faptele sale necurate şi că suferă pe drept ceea ce suferă, stă şi îşi înşală cugetul său, ur­zind gânduri şi spunând că „mi-a zis", „m-a umilit" sau „m-a batjocorit”, uneltind astfel împotriva lui însuşi şi luând locul demonilor.

Precum este cu meşteşugurile, aşa se întâmplă şi cu sufletul. Căci aşa cum acolo meşterul predă meşteşu­gul ucenicului, apoi îl lasă pe acesta să lucreze singur şi nu mai este nevoie să stea lângă el, ci îl cercetează numai din când în când, ca nu cumva să fie delăsător la lucru sau să strice ceva, tot aşa şi demonii, dacă văd un suflet că ascultă de gândurile Viclene şi le primeş­te cu uşurinţă, îi predau meşteşugul satanic şi nu mai au nevoie să stea lângă el. Ştiind că îşi este de ajuns sieşi pentru a unelti, trec numai din când în când pe la el ca nu cumva să se delase.

Ce este mai uşor decât a iubi pe toţi şi a fi iubit de aceştia? Care odihnă nu o aduc cu ele poruncile

¹⁹⁵ Fapte 5, 41.

^{196 P}salmul 118, 21.

188

lui Hristos? Dar nu dă năvală vrerea noastră liberă! Dacă ar năvăli, cu harul lui Hristos toate i-ar fi uşoare. O mică pornire a voinţei noastre, aşa cum am spus de multe ori, atrage pe Dumnezeu spre ajutor. Şi cum spune dumnezeiescul Antonie: Virtutea numai de vrerea noastră are nevoie. Şi iarăşi: Nu avem nevoie de înstrăinare pentru împărăţia Cerurilor, nici să tre­cem marea pentru Virtute. Ce odihnă nu are cel blând şi cel smerit? Cu adevărat, cei blânzi vor moşteni pă­mântul şi se vor bucura din belşug de pace¹⁹⁷.

h) A zis iarăşi Fericitul: Mergeam eu şi un frate, îm­preună cu câţiva mireni, pe drumul spre Neapole¹⁹⁸ şi am ajuns la un loc unde era vamă. Mirenii, ştiind obiceiul, au dat dajdia cuvenită, iar fratele care era cu mine a început a se împotriVI şi a zice acelora: în­drăzniţi să cereţi de la monahi? Iar eu, auzindu-l, i-am zis lui: Ce faci, frate? Altceva nimic nu spui acestora fie că vrei, fie că nu vrei decât: Cinstiţi-mă ca pe un sfânt. Aceştia se cuvenea mai curând să vadă bunăvo­inţa şi smerenia ta şi apoi să te respecte şi să spună: Iartă-ne! Deci, ca ucenic al Celui blând şi smerit, plă­teşte şi treci cu pace!

Altădată, pe când mă aflam eu în Cetatea Sfântă,¹⁹⁹ a venit la mine un om evlaVios şi mi-a zis: Deoarece cu puţin timp în urmă eu şi fratele meu am avut în­tre noi ceva şi nu vrea să se împace cu mine, te rog să-i vorbeşti. Iar eu, cu bucurie primind cuvântul şi chemând pe fratele lui, i-am grăit lui cele ce zidesc iubirea şi pacea şi mi s-a părut că s-a lăsat înduplecat.

^{197 M}atei 5, 5 şi 9.

^{198 C}etate a Palestinei, la nord de vechea cetate Sihem.

^{199 C}etatea Sfântă este Ierusalimul.

189

La urmă, însă, acesta mi-a zis: Nu pot să mă împac cu el deoarece am jurat pe cruce. Iar eu, zâmbind, am zis: Jurământul tău o astfel de putere are, ca şi când ai spune: Am jurat pe cinstita Ta Cruce, Hristoase, să nu păzesc poruncile Tale, ci să fac voia vrăjmaşului Tău, diavolul! Nu numai că nu trebuie să ţinem ceea ce este rău hotărât de către noi, ci este nevoie chiar să ne pocăim şi să ne tânguim pentru ceea ce hotărâm greşit noi înşine, după cum spune de-Dumnezeu-purtătorul Vasile: Căci dacă Irod s-ar fi pocăit şi nu şi-ar fi ţinut jurământul său, nu ar fi lucrat acel păcat mare de a tăia capul înainte-mergătorului lui Hristos. Şi i-am adus lui cuvântul Sfântului Vasile²⁰⁰, pe care l-a luat din Sfânta Evanghelie, când a vrut Domnul să spele picioarele Sfântului Petru şi acela s-a împotriVit.

i) Zicea iarăşi Fericitul că a fost întrebat cum poate cineva să-şi stăpânească mânia. Şi, răspunzând, a zis că începutul stăpânirii mâniei este ca atunci când se tulbură cineva să nu vorbească. De aceea Avva Moise nu s-a tulburat când l-au dispreţuit, spunându-i: Ce Vine şi acest etiopian între noi? Ci a zis: Deşi m-am tulburat, nu am vorbit. Iar cel de-al doilea cuvânt este nu numai că nu a arătat că s-a tulburat, ci s-a mustrat pe sine, zicând: întunecatule, negriciosule, bine ţi-au făcut, nefiind om, de ce Vii în mijlocul oamenilor?

Dar noi, foarte jos fiind, neputând ajunge nici cele ale începătorilor din pricina multei nepăsări, soco­tim că poruncile sunt exagerate şi cu neputinţă de ţinut. Căci a se tulbura şi a nu vorbi nu este al celor

■^{200 S}fântul Vasile cel Mare, Dogme pe scurt, 60. Vezi şi Ioan 13, 8-9.

190

desăvârşiţi, ci al începătorilor. Este lucru mare, într-adevăr, a nu se tulbura cineva deloc, după Sfântul Proroc, care zice: Gata am fost şi nu m-am tulburat²⁰¹. Dar noi nu căutăm nici măcar să punem început şi nici nu arătăm o asemenea vrere, încât să atragem harul lui Dumnezeu spre ajutorul nostru. Şi chiar dacă pă­rem a arăta o dorinţă, aceasta este atât de slabă şi neînsemnată şi nu merită să primească nimic bun de la Dumnezeu.

Căci toate cele ale noastre sunt ca sămânţa şi re­colta. Dăruieşte cineva cele ale voinţei şi primeşte cele ale harului. Şi, precum agricultorul, tot aşa şi el, seamănă puţin, dar, dacă binevoieşte Dumnezeu spre osteneala lui, câştigă multe. Cum este scris şi despre Isaac: Şi a semănat Isaac în pământul acela şi a cules anul acela rod însutit. Domnul l-a binecuvântat!²⁰² La fel, dacă binevoieşte Dumnezeu spre buna noastră vrere, putem, fără suferinţă şi fără multă silinţă şi cu multă odihnă, să le facem pe toate şi din toate să câş­tigăm. Căci a te ruga cu silinţă şi a răbda naşte rugă­ciunea curată şi odihnitoare sufletului. Şi silinţa este a vrerii noastre, iar odihna este a harului.

Şi în toate meşteşugurile vedem aceasta. Căci, când Vine cineva şi vrea să înveţe un meşteşug, la început se osteneşte şi nu izbuteşte, iar de multe ori chiar strică, dar nu-şi pierde nădejdea. Ci iarăşi încearcă şi, dacă iarăşi strică, nu dă înapoi, arătând meşterului voinţa lui de a învăţa. Iar dacă îşi pierde nădejdea şi dă înapoi, nimic nu învaţă. Stricând de multe ori, dar nedând înapoi, ci stăruind, ostenindu-se şi lucrând,

^{201 P}salmul 118, 60.

^{202 F}acere 26,12.

191

va dobândi împreună-lucrarea lui Dumnezeu şi, în continuare, toate le va face cu uşurinţă şi fără a obosi, încât se şi poate întreţine din meşteşugul său.

Aşa este şi cu cele duhovniceşti. Dacă se apucă ci­neva să săvârşească Virtutea, nu trebuie să creadă că îndată va reuşi. Căci nici nu poate. Dar să încerce. Şi dacă nu reuşeşte, să nu dea înapoi crezând că nu poa­te să facă nimic, ci iarăşi să încerce, după cum face cel care vrea să înveţe un meşteşug. Şi stăruind de multe ori şi nepierzându-şi nădejdea, Dumnezeu se aplea­că spre osteneala voinţei lui şi îi dă să facă toate fără silinţă. Şi aceasta este ceea ce a zis Avva Moise: Pu­terea celor care vor să dobândească Virtuţile aceasta este, dacă vor cădea, să nu deznădăjduiască, ci iarăşi să încerce.

j) Şi zicea: Orice Virtute şi de osteneală are nevo­ie şi de timp, şi de voinţa noastră, dar mai înainte de toate are nevoie de împreună-lucrarea lui Dumnezeu. Căci dacă nu lucrează împreună Dumnezeu cu voinţa noastră, se zădărniceşte toată osteneala, precum se întâmplă cu agricultorul care lucrează şi seamănă pă­mântul lui dacă nu dă ploaie Dumnezeu peste sămân­ţa lui. Dar împreună-lucrarea lui Dumnezeu are nevo­ie de rugăciunile şi cererile noastre, căci prin acestea atragem ajutorul lui Dumnezeu de partea noastră. Iar dacă neglijăm rugăciunea, cum se va apleca Dumne­zeu asupra lucrării noastre? Sau, iarăşi, dacă o facem cu moleşeală şi cu lenevire sau dacă ne pierdem repede nădejdea, după cum spune mereu, nu ne vom învrednici să primim nimic. Căci la vrerea noastră luând seama Dumnezeu, către aceasta dă şi darurile.

192

Nu a fost, oare, mai întâi Avva Moise căpetenie de tâlhari? Nu a făcut el mulţime de fapte rele, încât a fost urmărit şi de stăpânul său pentru răutatea lui? Dar pentru că a venit cu bărbăţie asupra lucrului şi cu asemenea voinţă fierbinte, am văzut cu toţii la ce măsuri a ajuns, încât este numărat între robii cei aleşi ai lui Dumnezeu, potriVit scriitorului care vorbeşte despre el.

Dar noi şi căldura pe care ni se pare că o aveam la lepădarea noastră de lume cu timpul am pierdut-o prin nepăsare, atraşi fiind de lucruri reci şi neînsem­nate şi nevrednice de vreun cuvânt, dând în schimbul lor iubirea de Dumnezeu şi de aproapele. Ne-am în­suşit lucrurile ca şi când le-am fi avut de la noi înşine şi nu le-am fi primit de la Dumnezeu. Şi ce ai, pe care să nu-l fi primit? Iar dacă l-ai primit, de ce te făleşti, ca şi cum nu l-ai fi primit!²⁰³

Şi zicea: Nu cumva este sărac Iisus şi neputincios să ne dăruiască şi nouă bunătăţi, aşa cum a îmbogă­ţit pe Sfinţii Patriarhi, dacă ar fi văzut că avem vreun folos oarecare din ceea ce ne-a dat? Dar, pentru că ne vede pe noi păgubind, şi în cele mici şi puţine, din pri­cina nepăsării noastre, de aceea, iubitor de oameni fiind, nu ne încredinţează multe, pentru ca să nu ne pierdem cu desăvârşire. Căci, dacă ne-ar fi văzut folosindu-ne de cele puţine, nu ar fi fost neputincios să ne dăruiască şi pe cele multe, aşa cum am spus mai sus. Adevărat, cine a înduplecat pe aceia să arunce banii la picioarele Apostolilor?²⁰⁴ Aşa cum mereu spun, Dum­nezeu, bun fiind, ne-a dat nouă să ne folosim de toate,

^{203 1} Corinteni 4, 7.

^{204 F}apte 4, 34-35.

193

dar noi, din pricina alipirii noastre de ele şi a relei folosiri a darurilor lui Dumnezeu, le distrugem şi le pierdem. Şi chiar prin cele dăruite nouă, din pricina minţii noastre rele, ne păgubim.

Şi zice deseori că: Nimeni nu poate să vatăme un suflet credincios, căci orice ar suferi i se socoteşte spre folos. Precum lucrătorul care se osteneşte fără să primească plata sa după osteneală, aşa se osândeş­te şi cel necredincios de necredinţa lui. Iar cel credin­cios, fiind credincios chiar şi în însăşi osteneala lui şi nădăjduind să ia plata pentru răbdarea lui, are multă mângâiere. Cel necredincios, neavând credinţă că va primi de la Domnul, ce mângâiere să aibă?

Aşadar, stă şi lâncezeşte în gândurile lui şi, chiar ceva neînsemnat dacă păţeşte, cugetă în sinea lui: Şi el mi-a zis... şi eu am să-i spun..., gândind răul şi închipuindu-şi lucruri neadevărate, pe care, de cele mai multe ori, nu poate să le ducă la îndeplinire. Căci nici nu pot oamenii să facă tot ceea ce voiesc, ci numai acele lucruri care le sunt îngăduite de Dumnezeu, şi acelea pentru motive pe care numai El le cunoaşte. De multe ori cineva încearcă să facă rău cuiva, dar, neîngăduind Dumnezeu, se zădărniceşte scopul lui şi nu mai sunt puse la încercare intenţiile oamenilor. Câţi nu au încercat să facă rău Sfinţilor Patriarhi şi, deoarece nu a îngăduit Dumnezeu, nici nu au putut să-i vatăme, precum este scris: N-a lăsat pe om să facă strâmbătate şi a certat pentru ei pe împăraţi, zicându-le: Nu vă atingeţi de unşii Mei şi nu Vicleniţi împo­triva prorocilor Mei²⁰⁵.

^{205 P}salmul 104, 14-15.

194

Dar, când va voi să-Şi arate puterea Lui covârşitoa­re²⁰⁶, chiar şi inimile celor nemilostivi le mişcă spre milă, precum şi la Daniel este scris: Şi i-a dat Domnul lui Daniel să afle înaintea căpeteniilor famenilor bu­năvoinţă şi îndurare²⁰⁷. Şi fericit este sufletul care s-a pregătit pe sine întru adevăr prii setea de Dumnezeu spre primirea darurilor Lui. Că nu-l va părăsi pe el pentru nimic, ci în toate îl apără pe el, chiar şi în cele pe care, necunoscându-le, nu le cere. Şi bine spunea înţeleptul: Bărbatul înţelept este apărat de Dumne­zeu²⁰⁸. Căci pe fericitul DaVid de câte ori nu a încercat să-l omoare Saul? Ce n-a făcut? Ce nu a încercat? Dar pentru că era apărat de Domnul, orice plan al lui Saul era zădărnicit. Şi nu numai aceasta, ci a şi fost dat în mâinile sfântului aceluia, căruia i s-a făcut milă de el, căci nu avea răutate îndârjită şi nici întărâtată.

A fost întrebat iarăşi, cum poate cineva care este dispreţuit şi vorbit de rău de către altcineva să nu se mânie şi a zis: Dacă cineva se socoteşte pe sine un ni­mic, nu se tulbură, precum a spus Avva Pimen: Dacă te dispreţuieşti pe tine, vei avea odihnă!

k) Şi mai zicea: Odată, unul din fraţii care stăteau cu mine şi care primiseră schima de la mine, multe primind de la mine era dintre cei răsfăţaţi, eu făcându-i pogorăminte pentru slăbiciunea lui mi-a zis într-o zi: Avva, mult te iubesc! Şi eu i-am zis: Eu încă nu am aflat pe cineva care să mă iubească mai mult decât îl iubesc eu. Iată, acum zici că mă iubeşti şi sunt încredinţat de aceasta. Dar dacă ţi se va întâmpla

²⁰⁶ 2 Corinteni 4, 7.

^{207 D}aniel 1, 9.

^{208 Î}nţelepciunea lui Solomon 5,15 -16.

195

ceva neplăcut, nu vei rămâne acelaşi. Eu, însă, orice aş suferi din partea ta, nimic nu poate să mă îndepăr­teze de iubirea pentru tine. Puţin timp a trecut şi nu ştiu ce i s-a întâmplat că a început să spună multe îm­potriva mea, până şi cuVinte ruşinoase. Toate le-am auzit şi ziceam în sinea mea: Acesta este fierul roşu al lui Iisus şi a fost trimis pentru a Vindeca sufletul meu plin de slavă deşartă. De la aceştia poate să se folosească cineva, dacă este treaz, tot atât cât poate fi vătămat de cei care-l fericesc. Acesta este cu adevărat un binefăcător. Şi îl pomeneam pe el ca pe un doctor şi binefăcător. Şi spuneam celor care-mi aduceau veş­tile: Numai relele mele care sunt la vedere le ştie. Şi nu pe toate, ci numai o parte, iar cele ascunse sunt fără de număr.

După un timp, m-a întâlnit în Cezareea²⁰⁹ şi a venit la mine după obicei, m-a îmbrăţişat şi m-a sărutat, şi eu pe el, ca şi când nimic nu se întâmplase. Şi, spunându-mi aceleaşi lucruri, când mă întâlnea, mă îm­brăţişa mult. Şi, cu toate că eu nu-i arătam niciun fel de bănuială, nici vreo urmă de tristeţe, deşi auzeam toate, odată a căzut în faţa mea şi prinzându-mi pi­cioarele mi-a zis: Iartă-mă, Avva, pentru Domnul, că multe şi înfricoşătoare lucruri am vorbit împotriva ta. Iar eu, sărutându-l, i-am spus cu delicateţe: îşi aduce aminte cuVioşia ta ceea ce mi-ai spus: Mult te iubesc! Şi eu ţi-am spus: Nu am aflat pe cineva care să mă iubească atât cât îl iubesc eu pe el. Şi: Dacă ţi se va întâmpla ceva împotriva plăcerii tale, nu vei rămâne

^{209 P}robabil că este vorba despre Cezareea lui Filip, din regiu­nea Tirului, patria Avvei Zosima.

196

acelaşi. Eu însă orice aş pătimi din partea ta, nimic nu poate să mă îndepărteze de dragostea pentru tine. Să afle inima ta că nimic nu mi-a scăpat din cele ce ai vorbit. Am auzit toate, chiar şi unde şi către cine ai vorbit, şi niciodată nu am spus că nu este aşa, nici nu m-a înduplecat cineva să spun împotriva ta ceva rău. Ci chiar spuneam că ce zice adevărat, zice şi zice din iubire, pentru că m-a făcut al lui, şi nu am înce­tat să te pomenesc în rugăciune. Şi, ca să-ţi arăt o do­vadă de iubire, odată mă durea foarte tare ochiul şi, pomenindu-te, am făcut semnul cinstitei Cruci şi am zis: Doamne Iisuse Hristoase, pentru rugăciunile lui, Vindecă-mă! Şi îndată m-am Vindecat... Acestea cât priveşte pe fratele.

De multe ori spunea fericitul: Noi, oamenii, nu mai ştim să iubim, nici să ne preţuim unul pe altul, ci ne-am pierdut priceperea. Puţin trebuie să ducă²¹⁰ cine­va pe fratele său când se mânie sau se necăjeşte. Şi, după puţin timp, îşi Vine acesta în sine şi, cunoscând cum l-a purtat acela, şi sufletul îşi va pune pentru el.

l) îşi amintea fericitul de cineva care îi spusese că avea un avvă tare blând şi spunea că pentru multa sa Virtute şi pentru semnele minunate pe care le făcea

^{210 A}m ţinut să păstrez în traducere verbul din original, care în­seamnă a purta, a duce, verb folosit deseori în Sfintele Scripturi şi cu sensul de a purta crucea (Şi cel ce nu-şi poartă crucea sa şi nu Vine după Mine nu poate să fie ucenicul Meu. Luca 14, 27), dar şi cu sensul de a purta sau duce pe celălalt, slăbiciunile, neputinţele sau greutăţile lui. Deşi nu este vorba despre referirea punctuală la un text biblic, cuvântul este evident ecoul mai multora. Vezi: Datori suntem noi cei tari să purtăm slăbiciunile celor neputin­cioşi (Rom. 15,1); Purtaţi-vă sarcinile unii altora (Gal. 6, 2).

197

întregul ţinut îl avea pe acesta ca pe îngerul lui Dum­nezeu. Odată, înşelat de vrăjmaşul, venind acela l-a batjocorit în ultimul hal, toţi fiind de faţă. Iar Bătrâ­nul stând şi luând aminte numai la gura lui a zis: Ha­rul lui Dumnezeu este în gura ta, frate! Acela, ieşit din minţi, a zis: Da, stricatule, bătrân lacom, zici acestea ca să te arăţi blând! A zis lui Bătrânul: Sunt adevărate cele ce spui, frate. Bine zici! După acestea l-a întrebat pe Bătrân cineva: Acum, nu te-ai tulburat, călugăre! A zis: Nu, dimpotrivă, am simţit sufletul meu acoperit de Hristos.

Mai spunea Fericitul Zosima: Cu adevărat este da­tor cineva să mulţumească unora ca aceştia şi, dacă este împătimit, să-i aibă pe ei drept doctori care le Vin­decă rănile sufletului, iar dacă este slobozit de patimi, drept binefăcători care îi aduc împărăţia Cerurilor.

Zicea iarăşi Fericitul: Pe când eram eu încă în mă­năstirea din Tyr, înainte de a pleca, ne-a cercetat un Bătrân îmbunătăţit. Şi citind noi din zicerile bătrâni­lor sfinţi iubea Fericitul să citească acestea şi erau aproape ca răsuflarea lui, de aceea a rodit din acestea toată Virtutea -, am ajuns la Bătrânul acela la care au venit tâlharii şi i-au zis: Am venit să luăm tot ceea ce este în chilia ta! Şi acela a zis: Câte credeţi voi, fiilor, luaţi! Au luat tot şi au plecat, dar le-a rămas un să­culeţ. Atunci Bătrânul, spune apoftegma, luând săcu­leţul a plecat după ei strigând şi spunându-le: Fiilor, luaţi de la mine ceea ce aţi uitat în chilia noastră²¹¹.

■^{211 O}riginalul are aici pronumele posesiv la persoana I plural: „chilia noastră.” Traducerea neogreacă are persoana I singular: „chilia mea.” Am păstrat pluralul având conVingerea că nu este o greşeală, ci redă nemărginita bunătate a Bătrânului care, în măsură fiind să dea hoţilor toate cele din chilie, îi făcuse pe hoţi co-proprietari ai chiliei sale.

198

Iar aceia, minunându-se de lipsa de răutate a Bătrâ­nului, i-au întors acestuia toate la locul lor în chilie şi pocăindu-se au zis unii către alţii: Cu adevărat omul lui Dumnezeu este acesta!

Aşadar, pe când citeam acestea, îmi zice mie Bătrâ­nul: Ştii, Avva, acest cuvânt tare mi-a folosit! îi zic lui: Cum părinte? Şi el îmi zice: Odată, pe când stăteam eu în locurile acelea de la Iordan, citind acest cuvânt, m-am minunat de Bătrân şi am zis: Doamne, învredniceşte-mă să merg pe urmele acestuia, Tu care m-ai învrednicit să primesc schima lui.

Deci, cum aveam eu această dorinţă fierbinte, după două zile, iată cad asupra noastră hoţii. De cum au bătut în poartă şi am înţeles că sunt hoţii, am zis în sinea mea: Slavă Domnului! Iată, a sosit timpul să arăt rodul dorinţei mele fierbinţi. Deschizând, i-am primit pe aceştia cu voie bună şi aprinzând o făclie am înce­put să le arăt lucrurile, spunându-le: Nu vă neliniştiţi, nădăjduiesc, cu ajutorul Domnului, să nu ascund de voi nimic. Aceia mi-au zis: Ai aur? Am zis lor: Da, am trei monede! Am deschis vasul în faţa lor şi luându-le au plecat în pace. Iar eu, spune Fericitul Zosima, glu­mind, am zis către el: S-au întors înapoi, ca aceia la Bătrânul? Şi el mi-a zis îndată: Să nu fi dat Dumnezeu! Căci nu voiam aceasta, adică să le aducă înapoi.

Şi zicea: Iată ce i-au adus dorinţa fierbinte a Bătrâ­nului şi pregătirea lui. Nu numai că nu s-a întristat,

199

dar s-a şi bucurat că s-a învrednicit de un astfel de lucru bun.

m) Şi pentru că mi-am amintit a zis Avva Zosima că, vorbind mai sus, spuneam că numai puţin dacă îl purtăm pe fratele nostru care s-a tulburat vom câşti­ga sufletul lui, vreau să povestesc cele ce am auzit de la fericitul Serghie, egumenul din câmpie. Acesta mi-a povestit că odată, mergând noi pe cale cu un anume Bătrân sfânt, am rătăcit calea. Şi neştiind noi în ce di­recţie ne îndreptam, ne-am aflat pe nişte semănături şi am călcat puţin peste semănături. Când lucrătorul ogorului ne-a văzut, căci se afla acolo lucrând, a înce­put să ne ocărască foarte tare cu mânie, zicând aşa: Voi sunteţi călugări? Vouă nu vă este frică de Dum­nezeu? Dacă aţi fi avut frică de Dumnezeu în faţa ochilor, nu aţi fi făcut aceasta! Şi îndată ne-a zis nouă sfântul: Pentru Domnul, nimeni să nu vorbească! Şi a zis aceluia cu blândeţe: Bine zici, fiule! Dacă am fi avut frică de Dumnezeu, nu am fi făcut aceasta! Ia­răşi acela ocăra cu mânie şi iarăşi Bătrânul a zis: Spui adevărul! Dacă eram călugări, nu am fi făcut aceasta. Dar pentru Domnul, iartă-ne pe noi, că am păcătuit! Minunându-se acela, a venit şi s-a aruncat la picioare­le Bătrânului, zicând: Iartă-mă pe mine, pentru Dom­nul, şi luaţi-mă cu voi! Şi zicea Fericitul Serghie că: într-adevăr, a venit cu noi şi a primit schima. Şi zicea Fericitul: Iată blândeţea şi bunăvoinţa Bătrânului ce a putut, cu Dumnezeu, să facă! Să mântuiască sufletul făcut după chipul lui Dumnezeu, pe care Dumnezeu îl doreşte mai mult decât mii şi mii de lumi dimpreună cu toate avuţiile lor.

200

Odată, pe când eram eu²¹² la el, mi-a zis: Citeşte-ne nouă ceva din Scriptură. Şi cum am început să citesc din Pilde, am ajuns la cuvântul care spune: Când nu mai sunt lemne, se stinge focul, şi dacă nu mai este ni­ciun defăimător, se potoleşte cearta²¹³. Am întrebat, deci, pe acesta: Ce este cuvântul acesta, părinte? Iar el, răspunzând, a zis: Precum lemnele sunt pricina flăcării focului şi, dacă nu pune cineva destule pe foc, se stinge focul, la fel sunt şi unele pricini ale patimi­lor, şi, dacă taie cineva pricinile, nu mai lucrează pa­timile. Aşa cum pricinile desfrâului după cum a zis Avva Moise sunt: a mânca şi a bea peste măsură, şi somnul pe săturate, şi a lenevi, şi a te juca, şi a vorbi îndelung şi frumuseţea hainelor. Acestea dacă le taie cineva, slăbeşte patima desfrâului.

Iarăşi, pricinile mâniei tot aşa a zis sunt: a da şi a lua²¹⁴, şi a face voia proprie, şi a-ţi plăcea să înveţi pe altul, şi a te socoti pe tine că eşti înţelept. Acestea dacă le taie cineva, slăbeşte patima. Aceasta este şi ceea ce a spus Avva Sisoe, întrebat de un frate de ce patimile nu pleacă de la el, zicând: Vasele acestora, pricinile lor adică, sunt înăuntrul tău. Deci, dă-le îna­poi arvuna lor şi vor pleca.

Certăreţul, în care nu se linişteşte lupta, este acela care nu se mulţumeşte cu prima tulburare, ci se întă­râtă pe sine însuşi şi spre a doua mânie. însă, dacă ci­neva se aprinde de mânie, dar îşi Vine îndată în fire şi

^{212 A}ici vorbeşte la persoana I Avva Dorotei, cel care a consemnat învăţăturile lui Avva Zosima.

^{213 P}ilde 26, 20.

^{214 A} da şi a lua este o expresie care trimite la negustorie şi la orice fel de schimb interesat între două persoane.

201

se osândeşte pe sine şi cere iertare fratelui pe care s-a mâniat, acesta nu se numeşte certăreţ, căci în acesta se linişteşte lupta. S-a osândit pe sine şi a făcut pace cu fratele său şi în acesta lupta nu mai are loc, aşa cum am spus mai înainte. Iar mâniosul, cel care nu se osândeşte pe sine şi cel care mai curând se întărâtă pe sine spre mânie şi îi pare rău nu pentru că s-a mâ­niat, ci pentru că nu a spus mai multe decât a apucat să spună în tulburarea sa, acesta se numeşte certăreţ şi în acesta nu se linişteşte lupta. Căci una după alta Vin în el ţinerea de minte a răului şi tristeţea şi rău­tatea. Dar Domnul Iisus Hristos să ne scape din ceata unora ca aceştia şi să ne învrednicească de ceata ce­lor blânzi şi smeriţi.

Zicea de multe ori că: Este nevoie de multă trezVie şi chibzuinţă în faţa felurimii meşteşugirilor diavolu­lui. Uneori din nimic face pe cineva să se tulbure. Al­teori, iarăşi, aduce cel mai bun pretext ca să i se pară cuiva că pe bună dreptate şi dintr-o pricină binecu­vântată s-a mâniat. Şi aceasta este întru totul nepo­triVit pentru cel care însetează cu adevărat să meargă pe calea sfinţilor. Cum a spus Sfântul Macarie²¹⁵: Stră­in lucru este monahului să se mânie! Şi iarăşi: Străin este a întrista pe aproapele!

Şi a mai zis acestea: Am comandat odată nişte cărţi unui caligraf priceput şi, după ce a terminat scrisul, mi le-a trimis şi mi-a zis: Iată, am terminat! Când ţi se pare potriVit, trimite pe cineva să le ia. Un frate au­zind acestea, a plecat în numele meu către caligraf şi,

■^{215 A}poftegma aparţine lui Evagrie, însă a fost atribuită Sfân­tului Macarie după cunoscuta condamnare a primului (ET).

202

dând plata, a luat cărţile. Iar eu, neştiind aceasta, am trimis un frate de-al nostru cu scrisori şi cu plata pen­tru a le lua. Deci, cum a aflat caligraful că a fost înşelat de către cel care a luat cărţile, s-a tulburat şi a zis: Cu adevărat voi pleca să-l dojenesc pentru două lucruri, şi pentru că m-a înşelat, şi pentrucă a luat ceea ce nu era al său. Eu însă, auzind aceasta, am trimis vorbă şi i-am spus: Ştii, frate, cărţile pentru aceea le dobândim, pen­tru a învăţa din ele dragostea, smerenia şi blândeţea. Iar dacă începutul dobândirii cărţilor este cu vrajbă, nu vreau să mai am nicio carte, numai să nu fie vrajbă. Căci un rob al Domnului nu trebuie să se certe²¹⁶. Iată, deci, arătând că nu mă mai interesează cartea, am fă­cut pe fratele să se slobozească deplin de tulburare.

n) Stând Fericitul Zosima şi vorbind despre folos, a început să spună unele cuVinte ale bătrânilor sfinţi şi a ajuns la cuvântul spus de Avva Pimen că: Cel ce se osândeşte pe sine află odihnă în toate! Apoi la ceea ce a spus un avvă din muntele Nitriei, care a fost între­bat: Ce ai găsit mai mult pe calea aceasta, părinte? Şi a răspuns: A-mi afla pricină şi a mă osândi pe mine însumi totdeauna! Iar cel ce a întrebat a consimţit, zi­când: Altă cale nu există decât aceasta! Şi zicea: Câtă putere au cuVintele sfinţilor! Cu adevărat, dacă au vorbit ceva, din experienţă şi din adevăr²¹⁷ au vorbit,

²¹⁶ 2 Timotei 2, 24.

^{217 C}ând părinţii pustiei folosesc cuvân­tul adevăr, ca, de altfel, întreaga tradiţie răsăriteană, înţeleg realitatea însăşi, nu discursul despre realitate. Este motivul pentru care ediţia neogreacă preferă aici traducerea cuvântu­lui otĂT]0 EÎa chiar prin realitate. Noi am preferat traducerea prin adevăr, rămânând fideli originalului şi adăugând nota aceas­ta, tocmai pentru a încerca să recuperăm tradiţia patristică în folosirea termenului. Adică, atunci când folosim cuvântul ade­văr, adevărat, mintea noastră să nu se mai ducă la un enunţ teoretic, ci la o realitate Vie. A se vedea şi perspectiva biblică, exprimată foarte clar în cuvântul Mântuitorului: Eu sunt Ade­vărul! (Ioan 14, 6), dar şi nenumăratele mărturii ale Părinţilor care promovează acest principiu gnoseologic fundamental. „Nu în cuVinte, ci în lucruri este adevărul! (Sfântul Grigorie Teologul; Sfântul Grigorie Palama etc.).

203

cum spune dumnezeiescul Antonie. Şi pentru aceasta sunt puternice, deoarece toate au fost rostite pe temeiul Vieţuirii, după cum spune unul dintre înţelepţi: CuVintele tale să fie adeverite de Viaţă!²¹⁸

Şi a povestit acest lucru: Odată am stat puţin timp în lavra Avvei Gherasim²¹⁹ şi aveam pe cineva drag. Stând noi într-una din zile şi vorbind lucruri de folos,

^{218 E}ste vorba despre Sfântul Isidor Pelusiotul. în trei epistole scurte, acesta se referă la faptul că propovăduitorul cuVintelor dumnezeieşti, dacă vrea să evite ridiculizarea oamenilor, dar şi să-şi asume răspunderea înaintea lui Dumnezeu, este dator să trăiască în aşa fel încât Viaţa lui să fie în acord cu cele propovăduite. Doar aşa va putea să-i îndru­me pe oameni către Dumnezeu, aşa cum au făcut şi ucenicii lui Hristos. „Au dus Viaţă minunată" şi nicio putere potrivnică nu i-a biruit, căci aceştia prin Viaţa lor, încă din lumea aceasta „s-au făcut cetăţeni ai cerului". Grăitoare este fraza scurtă a sfân­tului: „Viaţa fără cuvânt s-a arătat mai de folos decât cuvântul fără Viaţă. Căci Viaţa şi tăcând foloseşte, iar cuvântul şi tunând tulbură!" (Isidor Pelusiotul, Epistole II 251, II 265 şi IV212, PG 78,688; 708 şi 1305) (ET).

^{219 A}ceastă Lavră renumită a fost în­temeiată de Sfântul Gherasim de la Iordan, în jurul anului 455, în locul pustiu de lângă râul Iordan. Avea un sistem monastic original, pentru că îmbina Viaţa de obşte cu cea pustnicească, în mijlocul lavrei era o obşte pentru începători, şi în ţinutul din jur erau chilii pentru pustnici, care se numeau „cei desăvârşiţi”. Chiliile, 70 la număr, erau la distanţă una de alta, ca nu cumva călugării să se deranjeze unul pe altul. Niciun călugăr nu putea să devină pustnic, înainte de a trece prin încercare îndelungată în cadrul obştii. Pustnicii, timp de cinci zile din săptămână, ră­mâneau cu desăvârşire izolaţi. Se rugau, cercetau Scripturile şi confecţionau coşuri din nuiele de finic. Sâmbătă după-amiază, toţi se adunau în obşte, ca să participe la Liturghia de Duminică. Ziua următoare, după ce dădeau socoteală egumenului pentru faptele lor, se aprovizionau cu apă, nuiele de finic şi alte lucruri necesare şi se întorceau la chiliile lor. Mâncare gătită aveau doar sâmbătă şi duminică pentru că în toate celelalte zile nu aprin­deau la colibele lor, nici foc, nici lumânare (ET).

204

mi-am amintit de cuVintele acestea ale Avvei Pimen şi ale unui alt avvă. Şi el mi-a zis: Eu am experienţa acestor cuVinte şi a odihnei lucrării lor. Odată, eram legat cu iubire adevărată de un diacon din lavra. Şi nu ştiu cum a ajuns să aibă o bănuială despre un lucru care i-a adus tristeţe şi a început să mi se arate în­tunecat. Văzându-l eu întunecat, l-am întrebat ca să aflu pricina şi el mi-a spus: Cutare lucru ai făcut! Iar eu neavând în sine mea nicidecum conştiinţa că am făcut un astfel de lucru, am început să-l încredinţez de aceasta. El însă mi-a zis: Iartă-mă, dar nu sunt pe deplin încredinţat! Plecând eu la chilia mea, am înce­put să-mi cercetez inima dacă un astfel de lucru s-a petrecut în mine şi nu am aflat.

Odată, l-am văzut pe acesta ţinând Potirul şi îm­părtăşind şi i-am jurat despre acel lucru, că nu am conştiinţa în mine însumi că l-am făcut, dar nu s-a în­credinţat. Venindu-mi iarăşi în sinea mea şi aducându-mi aminte de aceste cuVinte ale sfinţilor părinţi şi crezându-le, îmi schimb puţin gândul şi îmi zic: Diaconul mă iubeşte cu adevărat şi mişcat de iubire a luat îndrăzneală să-mi spună ce avea în inima lui

205

despre mine, ca să mă trezesc şi să mă păzesc pentru ca să nu fac lucrul acela. Dar tu, suflet ticălos, spui că nu ai făcut lucrul acela, mii de răutăţi ai făcut şi le-ai uitat. Unde sunt cele pe care le-ai făcut ieri sau acum zece zile? îţi aduci aminte de ele? Aşadar, şi pe acesta l-ai făcut ca şi pe celelalte şi l-ai uitat ca şi pe acelea. Şi astfel, am primit în inima mea că într-adevăr am făcut lucrul acela, dar aşa cum le-am uitat pe celelalte, aşa l-am uitat şi pe acesta. Şi am început să mulţumesc Domnului şi diaconului că prin el m-a învrednicit Domnul să ajung la cunoştinţa greşelii mele şi să mă pocăiesc pentru ea.

Sculându-mă, deci, cu aceste gânduri, am venit să pun metanie diaconului şi să-i mulţumesc. Şi cum băteam la uşa lui, deschizând îmi pune el primul meta­nie, zicând: Iartă-mă, căci de la draci am fost amăgit, bănuind despre tine lucrul acela. într-adevăr, m-a în­credinţat Dumnezeu că nu l-ai făcut. Şi nu m-a lăsat să spun nimic, zicând: Nu este nevoie!

Şi zicea Fericitul: Iată adevărata smerenie, cum a întors inima celui care era însetat după ea. încât, nu numai că nu s-a smintit de diacon şi nu s-a supărat pe el, mai întâi pentru că îl bănuise, al doilea pentru că, încredinţat fiind de el, nu a primit încredinţarea. Ci, dimpotrivă, a trecut greşeala în dreptul său şi nu numai aceasta, ci i-a şi mulţumit. Şi a zis: Vezi ce face Virtutea? Câte trepte de îmbunătăţire aduce celui care o săvârşeşte? Căci dacă voia, mii de motive pri­mise prin diacon ca să devină demon, dar pentru că s-a îndreptat cu hotărâre spre Virtute, nu numai că

206

nu s-a supărat pe el, ci a şi mulţumit acestuia, după ce primise Virtutea arvună în inima lui.

Aşa şi noi, dacă o luăm înainte şi oferim inima noastră seminţelor blândeţii şi ale smereniei, nu mai are loc vrăjmaşul să semene în ea seminţele cele rele. Dar pentru că ne află pe noi pustii de orice gând bun sau chiar şi mai mult, întărâtaţi spre răutate, de ace­ea, luând de la noi înşine pricini, plineşte ale sale. După cum, dimpotrivă, se întâmplă cu Virtutea, că dacă vede Domnul un suflet însetat să se mântuiască şi care seamănă seminţele cele bune, luând în seamă intenţia lui bună, o umple cu darurile Sale.

o) Odată şi-a adus aminte de un Bătrân pe care l-a furat un frate vecin cu el. Şi Bătrânul, deşi ştia, nu l-a mustrat niciodată, ci lucra şi mai mult, zicând: Poate are nevoie fratele! Se minuna de milostivirea sfinţilor şi ne povestea, zicând că: Odată, fiind eu la câmpie, mi-a povestit unul dintre egumeni că stătea aproa­pe de obştea noastră un Bătrân. Era un suflet plin de bunătate. în vecinătatea lui stătea un frate. Şi lipsind Bătrânul, acela, lucrat de satana, a deschis chilia lui şi intrând în ea a luat lucrurile şi cărţile. Când a ve­nit Bătrânul, deschizând chilia şi negăsind lucrurile, a mers la fratele acela să-i spună şi a aflat lucrurile lui în mijloc, deoarece încă nu apucase fratele să le adune. Şi vrând Bătrânul să nu-l ruşineze pe el, nici să-l mustre, s-a făcut că-l doare stomacul şi plecând, a rămas destul timp la locul unde se retrăsese, până când fratele a adunat din mijloc lucrurile. Şi venind după aceea Bătrânul, a început să vorbească despre alt lucru şi nu l-a mustrat pe fratele.

207

După câteva zile au recunoscut unii lucrurile Bă­trânului şi luându-l pe frate l-au pus în închisoare, fără să afle Bătrânul. Auzind despre fratele că este în închisoare, dar pricina pentru care fusese pus în închisoare neştiindu-o, a venit la mine povestea egumenul căci venea adesea la noi, şi mi-a zis: Ai dragoste, dă-mi câteva ouă şi câteva pâini. Şi îi spun: Oare, ai pe cineva, astăzi? Mi-a zis: Da! Dar Bătrânul lua acelea pentru ca să meargă la închisoare şi să facă mângâiere fratelui. Deci, cum a intrat în închisoare, a căzut fratele la picioarele lui şi i-a zis: Pentru tine sunt aici, Avva, eu sunt cel care ţi-a furat lucrurile. Iată, cartea ta este la cutare şi haina ta este la cutare. I-a zis lui Bătrânul: Să fii încredinţat în inima ta, fiule, că nu pentru aceasta am venit aici şi nici nu am aflat că din pricina mea eşti aici, ci, auzind că eşti în închi­soare, m-am întristat şi am venit să-ţi fac mângâie­re. Şi iată aici câteva ouă şi nişte pâini. Acum voi face totul până te voi scoate din închisoare. Şi plecând a rugat pe unii dintre cei mari căci le era cunoscut lor pentru Virtutea lui şi trimiţând aceştia, l-au scos pe acela din închisoare.

Se povestea, iarăşi, despre Bătrânul că, odată, ple­când la piaţă, a cumpărat pentru sine haină şi, dând o monedă de aur, mai rămânea să întregească suma cu câteva numii²²⁰. Deci, a luat haina şi a pus-o sub el. Şi cum număra banii mărunţi pe o piatră, iată Vine cineva, vrând să-i ia haina. Şi simţind Bătrânul, a în­ţeles, dar, având multă milostivire şi îndurare, se ridi­ca puţin câte puţin, ca şi când se întindea spre locul

^{220 N}umia era o monedă mică de aur, argint sau aramă.

208

unde erau monedele, până când acela a luat haina şi a plecat, şi Bătrânul nu i-a zis nimic.

Şi zicea Fericitul Zosima: Nu ştiu ce preţ aveau ha­ina sau lucrurile pe care le pierduse, dar bunăvoinţa lui a fost mare. A arătat că, având acelea, era ca şi când nu avea nimic. Fără să-i pese când i-au fost luate, a ră­mas acelaşi, nici nu s-a întristat, nici nu s-a tulburat. Căci este aşa cum spun mereu: Nu a avea dăunează, ci a avea cu patimă. Acesta, chiar dacă ar fi avut lumea întreagă, aşa ar fi fost ca şi când nu ar fi avut nimic. Căci din cele pe care le-a făcut s-a arătat pe sine liber de toate.

Sfârşitul tratatului despre înaintarea în desăvârşire

CAPITOLUL II

CĂ TREBUIE SĂ URMĂRIM LINIŞTIREA¹ CU TOATĂ SILINŢA

1. Avva Antonie, stând odată în pustie, a căzut în acedie şi în multă întunecare a gândurilor. Şi zicea că­tre Dumnezeu: Doamne, vreau să mă mântuiesc şi nu mă lasă gândurile. Ce voi face în necazul meu, cum mă voi mântui? Şi numai puţin sculându-se a văzut afară pe cineva, stând ca şi el şi lucrând, apoi sculându-se de la lucru şi rugându-se, şi iarăşi aşezându-se şi îm­pletind funia, apoi, iar la rugăciune sculându-se. Era îngerul Domnului trimis spre îndreptarea şi încredin­ţarea lui Antonie. Şi a auzit pe înger spunând: Aşa fă şi te vei mântui! Iar el, auzind aceasta, a avut multă bucurie şi îndrăzneală şi, aşa făcând, se mântuia.

2. Şi a zis Avva Antonie: Precum mor peştii, stând mult timp în afara mării pe uscat, tot aşa şi monahii, întârziind în afara chiliei lor sau petrecând vremea cu cei din lume, slăbesc în tăria lor spre liniştire. Trebuie,

1 Am tradus prin liniştire cuvântul isihia (rnxia-ramxâ(o). Această opţiune nu redă foarte clar conţinutul tehnic al concep­tului, iar traducerea prin isihia ar reda fidel conţinutul, dar nu a pătruns încă suficient de conVingător în limba noastră şi, în plus, nu se încadrează în registrul lingVistic pentru care am optat în această traducere. Părintele Dumitru Stăniloae însuşi oscilea­ză în traducerea acestui cuvânt. Chiar titlul cunoscutei lucrări a Sfântului Grigorie Palama este tradus de Părintele Stăniloae, fie Cuvânt pentru cei ce se liniştesc cu evlavie (Filocalia, vol. VII, Bucu­reşti 1977, pag. 223), fie Tratatul pentru cei ce se dedică cu evlaVie isihiei (Ibidem, pag. 208), fie Tratatul pentru cei ce Vieţuiesc cu sfinţenie în isihie (Ibidem, pag. 207). Socotesc că şi dânsul încli­na spre prima variantă, din moment ce o foloseşte în traducerea propriu-zisă a textelor, în timp ce variantele celelalte sunt folosite în studiul introductiv. Trebuie totuşi spus că este vorba despre practica binecunoscută a retragerii din lume şi a rugăciunii neîn­cetate în deplină liniştire şi adunare în sine.

210

aşadar, precum peştele spre mare, la fel şi noi spre chilie să ne grăbim, ca nu cumva, zăbovind afară, să uităm paza cea dinăuntru.

3. A zis iarăşi că: Cel care stă în pustie şi se dedă liniştirii, de trei războaie scapă: al auzului, al vorbirii şi al văzului. Unul singur mai arenei al inimii².

4. Avva Arsenie, pe când era încă în palat, se ruga lui Dumnezeu zicând: Doamne, călăuzeşte-mă cum să mă mântuiesc. Şi a venit un glas spunând: Arsenie, fugi de oameni şi te vei mântui!

5. Acesta, plecând la Viaţa monahicească, iarăşi se ruga, acelaşi cuvânt zicând; şi a auzit un glas spunând lui: Arsenie, fugi, taci, caută liniştirea, căci acestea sunt rădăcinile nepăcătuirii.

6. A cercetat odată Fericitul Teofil, arhiepiscopul Alexandriei, pe Avva Arsenie, împreună cu un dregător. Şi l-a rugat pe Bătrân să audă de la el un cuvânt,

² Am optat pentru această variantă care se găseşte în cele mai multe manuscrise şi în Patericul clasic, alfabetic, variantă pentru care optează şi SC şi ET. în traducerile româneşti vechi ale Patericului egiptean aflăm varianta: „... al desfrânării sau al trândăViei.” (Vezi ediţia Râmnicu Vâlcea, 1930). Varianta aceasta este posibil să fie împrumutată de la Tema XII, 21, unde se face trimitere la acedie, după aminti­rea celor trei războaie: al vorbirii, al auzului şi al văzului.

211

Tăcând puţin, Bătrânul i-a răspuns: Şi dacă vă spun o să păziţi? Iar ei au făgăduit să păzească. Şi le-a spus lor Bătrânul: Oriunde auziţi că este Arsenie, să nu vă apropiaţi!

7. Altădată iarăşi, vrând arhiepiscopul să-l cerceteze pe Bătrân, a trimis mai întâi să vadă dacă va deschide. Şi i-a trimis lui acest răspuns: Dacă Vii, îţi voi deschi­de. Şi dacă îţi deschid ţie, voi deschide la toţi şi atunci nu voi mai sta aici. Auzind acestea arhiepiscopul a zis: Dacă merg ca să-l alung, nu voi mai merge la el.

8. A zis cineva Avvei Arsenie: Gândurile mele mă necăjesc spunându-mi: Nu poţi să posteşti, nici să lucrezi! Măcar cercetează pe bolnavi, căci şi aceasta este iubire. Iar Bătrânul, cunoscând seminţele draci­lor, a zis lui: Mergi şi mănâncă, bea, dormi şi nu lucra. Numai de chilia ta să nu te îndepărtezi. Deoarece ştia că răbdarea chiliei aduce pe monah în rânduiala lui.

9. A zis Avva Marcu Avvei Arsenie: De ce fugi de noi? A zis lui Bătrânul: Dumnezeu ştie că vă iubesc, dar nu pot să fiu şi cu Dumnezeu, şi cu oamenii. Cei de sus, mii şi mii fără de număr fiind, o singură voinţă au, iar oamenii au multe voinţe. Nu pot, deci, să las pe Dumnezeu şi să Vin cu oamenii.

10. Spuneau despre el că avea chilia la depărtare de treizeci şi două de mile³ şi nu ieşea degrabă, căci alţii îi

^{3 S}C preferă versiunea cu două mile pentru că cea cu treizeci şi două de mile nu pare realistă. Exactitatea măsurătorilor nu are o prea mare importanţă nici în relatările părinţilor, ca, de altfel, nici în relatările biblice. Textul dorea să ne spună că era vorba despre o distanţă considerabilă. Lucrul acesta este mai important decât preocuparea pentru exactitatea distanţei. Fac această menţiu­ne, deoarece, spre deosebire de cei de atunci, noi, cei de astăzi, avem o mentalitate pentru care contează mai mult exactitatea măsurătorilor decât ceea ce vrea să spună cineva prin indicarea unei anume cifre.

212

slujeau. Când s-a pustiit, însă, Schitul, a ieşit plângând şi a zis: Lumea a pierdut Roma şi monahii Schitul.

11. A cercetat odată Avva Arsenie un loc şi erau acolo trestii şi acestea erau mişcate de vânt. Şi zice Bătrânul fraţilor: Ce este vuietul acesta? Şi i-au spus: Trestiile sunt! Şi le-a zis lor Bătrânul: Cu adevărat vă spun că, dacă stă cineva în liniştire şi va auzi un glas de pasăre, inima nu mai are aceeaşi liniştire. Cu cât mai mult voi care aveţi vuietul acestor trestii.

12. Pe când stătea odată Avva Arsenie în Kanoponul⁴ Alexandriei, o fecioară de familie senatorială, foarte bogată şi temătoare de Dumnezeu, a venit din Roma ca să-l vadă. Şi a primit-o pe ea Teofil arhiepi­scopul, şi ea l-a rugat pe acesta să-l înduplece pe Bă­trân să o primească. Acesta, venind la el, l-a rugat zi­când: Cutare senatoare a venit din Roma şi vrea să te vadă. Iar Bătrânul nu a catadicsit să-i răspundă. Deci,

4 Kanovos sau Kanopos era o veche cetate egipteană, la vest de Nil, şi un port important al Mediteranei. De la marea libertate de moravuri care exista în acest loc provine şi cuvântul „KavoPiopoţ”, care înseamnă desfrânat sau Viaţă des­frânată. în timpul patriarhului Teofil al Alexandriei (385-412), aici s-au distrus multe temple idolatre şi s-au întemeiat biserici creştine şi mănăstiri. Este foarte probabil ca Avva Arsenie, după pustiirea Schitului (407), să fi rămas o mică perioadă de timp la Kanovos, unde îl şi Vizitează tânăra senatoare din Roma (ET).

213

cum i-a vestit acestea, ea a poruncit să-i pregătească un animal de drum, zicând: Mă încred în Dumnezeu că îl voi vedea, căci nu am venit să văd un om, deoare­ce şi în oraşul meu sunt mulţi oameni, ci am venit să văd un proroc.

Şi când s-a apropiat de chilia Bătrânului, din iconomia lui Dumnezeu, s-a întâmplat ca Bătrânul să fie în afara chiliei şi ea, văzându-l, a căzut la picioarele lui. Iar acela a ridicat-o mânios şi s-a întors către ea zicând: Dacă faţa mea vrei să o vezi, iat-o, vezi-o! Dar aceea de ruşine nu s-a uitat la faţa lui. Şi Bătrânul i-a zis: Nu ai auzit despre faptele mele? Pe acelea este nevoie să le vezi! Cum ai îndrăznit să faci o aşa călătorie pe mare? Nu ştiai că eşti femeie şi nu trebuie să ieşi nicăieri? Sau ai făcut-o ca să mergi apoi la Roma şi să spui celorlalte femei: Am văzut pe Arsenie! Şi să se facă pe mare un drum de femei venind la mine? Iar aceea a spus: Dacă vrea Dumnezeu, nu voi lăsa pe nimeni să Vină aici, dar roagă-te pentru mine şi pomeneşte-mă pentru totdeauna. Iar el, răspunzând, i-a zis: Mă rog lui Dumnezeu să şteargă amintirea ta din inima mea!

Auzind acestea, a ieşit tulburată şi cum a ajuns în cetate, de atâta tristeţe, a cuprins-o fierbinţeala; şi l-a înştiinţat pe fericitul Teofil arhiepiscopul că este bolnavă. Şi venind acesta, a întrebat-o să afle ce are. Iar ea i-a zis: Mai bine nu veneam aici! Căci am zis Bătrânului: Pomeneşte-mă! şi el mi-a zis: Mă rog lui Dumnezeu să şteargă amintirea ta din inima mea. Şi, iată, mor de tristeţe. Şi i-a zis ei arhiepiscopul: Nu ai ştiut că eşti femeie şi că prin femei luptă vrăjmaşul

214

pe sfinţi? De aceea ţi-a vorbit Bătrânul aşa. Dar pen­tru sufletul tău se roagă neîncetat. Şi aşa s-a Vindecat gândul ei şi a plecat cu bucurie la ale sale.

13. Pe când şedea odată Avva Arsenie în părţile de jos⁵ şi era stânjenit de mulţime acolo, a hotărât în sine să-şi părăsească chilia. Şi, neluând nimic din ea, a plecat aşa la ucenicii săi faraniţi⁶, Alexandru şi Zoilo. A zis, deci, lui Alexandru: Ridică-te şi mergi în josul râului! Iar lui Zoilo i-a zis: Mergi cu mine până la râu şi caută-mi corabie care să meargă pe mare la Alexan­dria, şi după aceea mergi şi tu în jos la fratele tău. Iar Zoilo, tulburându-se de cuvânt, a tăcut şi s-au despăr­ţit unul de altul. Deci, a coborât Bătrânul în părţile Alexandriei şi s-a îmbolnăVit de o boală grea. Iar cei care-l slujeau au zis între ei: Nu cumva cineva dintre noi l-a mâhnit pe Bătrânul şi de aceea s-a separat de noi? Şi nu au aflat între ei nimic şi nici că l-ar fi au­zit vreodată. Făcându-se sănătos Bătrânul, a zis: Voi merge către părinţii mei. Şi aşa, luând corabia înapoi, a venit la stânca unde erau ucenicii lui. Dar, pe când se afla încă aproape de râu, o tânără etiopiancă ve­nind s-a atins de pielea de oaie cu care era îmbrăcat, şi Bătrânul a certat-o. Atunci tânăra i-a zis: Dacă eşti monah, mergi în munte! Iar Bătrânul a fost pătruns

⁵ O nouă incursiune a barbarilor l-a obligat pe Avva Arsenie să plece iarăşi de la Schit. S-a dus la Tria sau Troia, de unde, din nou, din cauza năvăliriilor barbarilor este nevoit să meargă într-o zonă mai sigură „în părţile de jos”, adică la Kanovos (ET).

^{6 C}etate din Arabia pietroasă, în nordul munţilor Sinai. Faranul este amintit în Vechiul Testament (Facere 21, 21 ş. a.). în pustiul Faran îşi făcuseră evreii tabără (Numeri 10, 12; 12, 16; 13, 3 şi 26) (ET).

215

de cuvânt şi zicea în sinea lui: Arsenie, dacă eşti mo­nah, mergi în munte! Şi în acel moment l-au întâlnit Alexandru şi Zoilo şi, căzând ei la picioarele lui, s-a aruncat la pământ şi Bătrânul şi au plâns toţi trei. Iar Bătrânul a zis: Nu aţi auzit că am fost bolnav? Şi ei i-au zis lui: Da! Şi a zis Bătrânul: De ce nu aţi venit să mă vedeţi? Şi a zis Avva Alexandru că: Separarea ta de noi nu a fost înţeleasă şi mulţi nu s-au folosit, spu­nând că, dacă nu am fi făcut neascultare, Bătrânul nu s-ar fi separat. A zis lor: Iarăşi vor spune peste puţin oamenii că nu a aflat porumbiţa odihnă picioarelor ei şi s-a întors la Noe în arcă⁷. şi aşa s-a Vindecat şi a rămas cu ei până la sfârşitul lui.

14. A venit unul dintre părinţi la Avva Arsenie. Şi când bătea în poartă, Bătrânul a deschis, crezând că este ucenicul lui. Şi văzându-l pe acela, a căzut cu faţa la pământ. Iar acela i-a zis: Ridică-te, Avva, ca să te îmbrăţişez! Şi i-a zis lui Bătrânul: Nu mă ridic, dacă nu pleci! Şi mult timp rugându-l, nu s-a ridicat până când nu a plecat.

15. Vorbeau despre un frate care a venit la Schit să vadă pe Avva Arsenie şi, intrând în biserică, îi ruga pe clerici să-l întâlnească pe Avva Arsenie. Deci i-au zis lui: Odihneşte-te puţin, frate, şi apoi îl vei vedea. Iar el a zis: Nu voi gusta nimic, până nu-l întâlnesc. Deci au trimis un frate să-l ducă, căci era departe chilia lui. Şi, bătând la uşă, au intrat şi, îmbrăţişând pe Bătrân, s-au aşezat tăcând. A zis, deci, fratele cel din biseri­că: Eu plec, rugaţi-vă pentru mine! Iar fratele străin, neaflând îndrăzneală la Bătrân, a zis fratelui: Vin şi eu

^{7 F}acere 8,11.

216

cu tine! Şi au ieşit împreună. L-a rugat deci pe acesta zicând: Du-mă şi la Avva Moise, cel dintre tâlhari. şi venind el la acesta, i-a primit pe ei cu bucurie şi cinstindu-i i-a slobozit.

Şi a zis fratele care-l dusese: Iată, te-am dus la un străin şi la un egiptean, care din cei doi ţi-a plăcut? Şi răspunzând, acela a zis: Mie acum mi-a plăcut egipteanul. Auzind unul din părinţi s-a rugat lui Dumnezeu zicând: Doamne, arată-mi lucrul acesta, că unul fuge pentru numele Tău, şi altul îmbrăţişează pentru numele Tău. Şi iată s-au arătat lui două corăbii mari pe râu. Şi a văzut pe Avva Arsenie şi Duhul lui Dumnezeu plutind în linişte într-una şi pe Avva Moise şi îngerii lui Dumnezeu plutind în cealaltă şi hrănindu-l cu faguri de miere.

16. Au venit odată câţiva bătrâni la Avva Arsenie şi l-au rugat mult să le spună cuvânt despre cei ce trăiesc în liniştire şi nu se întâlnesc cu nimeni. A zis acestora Bătrânul: Cât timp fecioara rămâne în casa tatălui ei, mulţi doresc să se logodească cu aceasta. Când însă îşi ia bărbat, nu mai place tuturor: unii o ponegresc, alţii o laudă, şi nu mai are cinstirea aşa cum o avea la început, când era ascunsă. Aşa şi cele ale sufletului, când se fac cunoscute, nu este cu putin­ţă să mai placă tuturor.

17. A zis Avva Vitimie: Odată, coborând eu în Schit, mi-au dat unii puţine mere ca să le dau la bătrâni; şi am bătut la chilia Avvei Achilâ, ca să i le dau lui. Iar acesta a zis: Adevărat, frate, nu aş fi vrut să baţi la uşa mea acum, nici dacă ar fi fost mană cerească. Nici la

217

altă chilie să nu te duci! Am plecat, deci, la chilia mea şi le-am dus la biserică.

18. A zis Avva Diadoh: Precum uşile băilor, când se deschid întruna, împing repede căldura afară, tot aşa şi sufletul, când vrea să stea de vorbă mult, chiar dacă spune lucruri bune, îşi risipeşte căldura sa prin poar­ta vorbirii. Este bună, aşadar, tăcerea la timp, ea fiind, ca nimic altceva, maica celor mai înţelepte înţelesuri.

19. A zis Avva Dulas: Dacă vrăjmaşul ne sileşte să părăsim liniştirea, să nu-l ascultăm. Nimic nu este asemenea ei şi nimic nu se asemuieşte cu aceasta şi cu nemâncarea în lupta împotriva aceluia. Căci ele dau ascuţime ochilor dinăuntru.

20. A zis iarăşi: Taie legăturile cu cei mulţi ca să nu se risipească războiul⁸ împotriva vrăjmaşului şi să nu-ţi tulbure rânduiala liniştirii.

21. Un frate l-a întrebat pe Avva Isaia, zicând: Cum trebuie să se liniştească cineva în chilie? Şi a răspuns Bătrânul: A se linişti în chilie înseamnă a se arunca în faţa lui Dumnezeu şi a sta cu toată puterea lui împo­triva oricărui gând semănat de vrăjmaş. Căci aceasta înseamnă a fugi din lume. A zis fratele: Ce este lumea? Şi a răspuns Bătrânul: Lumea este risipirea lucruri­lor. Lumea este a lucra cele împotriva firii şi a împlini voirile tale după trup⁹. Lumea este a cugeta cineva despre sine că rămâne în acest veac. Lumea este a se îngriji cineva de trup spre păgubirea sufletului şi a se mândri cu ceea ce lasă în urmă. Nu de la mine spun

^{8 S}C are varianta:...mintea ta să nu se risipească!

^{9 V}ezi Efeseni 2, 3.

218

acestea, ci Ioan Apostolul este cel care zice: Nu iubiţi lumea, nici toate câte sunt ale lumii¹⁰.

22. A zis iarăşi: Trebuie ca cel ce caută liniştirea¹¹ să se cerceteze pe sine în tot ceasul dacă a scăpat de cei care-l stăpânesc în văzduh¹² şi dacă s-a eliberat de aceia, chiar de petrece încă în trup. Căci atâta cât se supune robiei acestora, nu poate să afle liniştirea.

23. Un frate l-a întrebat pe acelaşi Bătrân, zicând: Ce trebuie să facă cel ce caută liniştirea? Şi el a zis: Cel ce caută liniştirea are nevoie de aceste trei lucruri: frică de Dumnezeu neîncetat, de asemenea, să ceară cu răbdare şi să nu slobozească inima lui de la pome­nirea lui Dumnezeu.

24. A zis Avva Theodor al Fermei¹³: Omul care a aflat dulceaţa chiliei fuge de aproapele său nu pentru că îl dispreţuieşte¹⁴.

^{10 1} Ioan 2,15.

11 Cititorul român a reţinut sper că prin liniş­tire şi cel ce caută liniştirea redăm termenul tehnic binecunoscut de isihie sau isihast.

^{12 P}oate fi ecoul textului din Efeseni 2, 2: în care aţi umblat mai înainte, potriVit veacului lumii aces­teia, potriVit stăpânitorului puterii văzduhului, a duhului care lucrează acum în fiii neascultării. Spaţiul aerian şi văzduhul din jurul pământului se consideră ca fiind locul de stăpânire al du­hurilor rele, care urmăresc să-i înrobească pe oamenii care se află pe pământ, încât să-şi revendice drepturile asupra suflete­lor lor, când vor ieşi din această lume (Vămile Văzduhului). Ceea ce urmăreşte monahul de la început este, conform spuselor avvei, să se izbăvească de influenţa duhurilor rele, încât eliberat de acestea, să poată să lucreze principala lui lucrare isihastă, care este comuniunea cu Dumnezeu.

13 Munte în Egipt, în nordul Nitriei, unde se nevoiau mulţi anahoreţi.

¹⁴ „Isihastul este cel care fuge de toate, fără să le urască, pentru că nu vrea să înceteze gus­tul dulceţei lui Dumnezeu" (Scara, Cuvântul 27 despre isihie).

219

25. A zis iarăşi: Dacă nu mă voi rupe pe mine de la aceste milostiviri, nu mă vor lăsa să fiu monah.

26. S-a îmbolnăVit odată Avva Iosif şi a trimis la Avva Theodor, zicând: Vino ca să te văd înainte de a ieşi din trup. Era la mijlocul săptămânii şi nu s-a dus. A trimis răspuns zicând: Dacă rămâi până sâmbătă, voi veni, iar dacă pleci, ne vom vedea unul pe altul în cealaltă lume.

27. Un frate a venit la Avva Theodor ca să-l înve­ţe să împletească, aducând cu el şi legătura cu finic. Iar Bătrânul a zis lui: Mergi şi Vino aici dimineaţă. Şi sculându-se Bătrânul i-a udat legătura şi i-a pregătit împletitura de început şi i-a zis: Aşa şi aşa să faci; şi l-a lăsat. Intrând în chilia sa, a şezut Bătrânul. Iar când a venit ceasul, a făcut fratelui mâncare şi i-a trimis. Iar dimineaţa, acela a venit iarăşi şi Bătrânul i-a zis: Ia-ţi legătura ta de aici şi pleacă, căci ai venit să mă bagi în ispită şi în griji. Şi nu l-a lăsat pe acesta înăuntru¹⁵.

28. A zis Amma Theodora: Bun lucru este să ajun­gă cineva la liniştire. Omul înţelept ajunge la linişti­re. Căci cu adevărat lucru mare este pentru fecioară

^{15 E}ste o perspectivă ce trebuie readusă în actualitate într-o epocă în care mai toţi suntem prinşi să facem lucruri exterioare, materiale, neglijând sau fugind fără să ne dăm seama de petre­cerea cu Dumnezeu în liniştire. Insistenţa părinţilor asupra aces­tui subiect arată cât de importante sunt meditaţia, reculegerea, trezirea şi hrănirea conştiinţei legăturii noastre cu Dumnezeu şi cât de ispititor şi amăgitor este angajamentul în lucrurile acestei lumi oricât de folositoare ar fi acestea pentru noi şi pentru seme­nii noştri. Sunt cu atât mai mari riscul şi sminteala când această perspectivă este asumată de Biserică şi de oamenii Bisericii şi propusă cu fervoare şi cu îndreptăţire de sine.

220

şi pentru monah să trăiască în liniştire, şi mai ales pentru cei tineri. Dar să ştii că, dacă cineva îşi pune mai înainte în gând să trăiască în liniştire, îndată vrăj­maşul Vine şi îngreuiază sufletul lui cu acedia, cu ne­păsarea, cu gânduri. îngreuiază şi trupul cu boli, cu slăbiciune, cu înmuierea genunchilor şi a tuturor mă­dularelor. I se topeşte puterea sufletului şi a trupului şi îşi zice: sunt bolnav şi nu am putere să-mi fac praVila. Dar dacă suntem cu trezVie¹⁶, toate acestea dispar.

Era un călugăr care, de cum a început să-şi facă praVila, l-au apucat frigurile şi fierbinţeala şi durerea de cap, şi îşi zicea în sine: Iată sunt bolnav şi peste puţin voi muri, deci mă voi ridica înainte de a muri şi îmi voi face praVila. Şi cu gândul acesta s-a silit pe sine şi şi-a făcut praVila. Şi cum a terminat praVila a încetat şi fierbinţeala. Dar, iarăşi, la ceasul praVilei venea fierbinţeala şi iarăşi cu acelaşi gând fratele se împotrivea şi îşi făcea praVila, biruind gândul cel rău.

29. Spunea Avva Ioan că: Dacă are omul în sufletul

^{16 E}ste folosit aici verbul vfpu, de la care Vine şi substantivul vrjvlnţ, un termen tehnic cu semnificaţii foarte importante, mai ales pentru spiritualitatea monahală, dar şi pentru spiritualita­tea creştină în general. în româneşte s-a tradus prin a priveghea sau a veghea. Este folosit în Noul Testament de mai multe ori. Sfântul Apostol Petru îl foloseşte alături de verbul yprjyopfioaTE, sugerându-ne o diferenţă semantică între acestea: Fiţi treji, privegheaţi. (NfpjjaTE, yprYopf)oaT). Potrivnicul vostru, diavo­lul, umblă, răcnind ca un leu, căutând pe cine să înghită (1 Pe­tru 5, 8). La fel şi Sfântul Apostol Pavel: De aceea să nu dormim ca şi ceilalţi, ci să priveghem şi să fim treji. (ypryopojpv Kai vrppcopEv) (1 Tesaloniceni 5, 6 ). Considerăm că cea mai apropi­ată traducere este prin a fi treaz, trezVie, fiind vorba de o stare permanentă de trezire a sufletului.

221

lui lucrul lui Dumnezeu, poate să stea în chilie, chiar dacă nu are lucrul acestei lumi. Şi iarăşi, dacă are omul lucrurile acestei lumi şi nu are lucrurile lui Dumnezeu, pentru lucrurile lumii şi acesta poate să stea în chilie. Iar cel care nu are niciun fel de lucruri, nici pe ale lui Dumnezeu, nici pe ale lumii acesteia, nu poate nicicum să stea în chilie¹⁷.

30. Era un frate care trăia în obşte, ţinând o nevo­inţă foarte aspră. Auzind unii fraţi din Schit despre el, au venit să-l vadă şi au intrat în locul unde acesta lucra. Şi îmbrăţişându-i pe ei, s-a întors şi a început să lucreze din nou. Văzând fraţii ce a făcut, i-au zis: Ioane, cine ţi-a pus schima sau cine te-a făcut monah şi nu te-a învăţat să iei de la fraţi cojocul şi să le spui: Rugaţi-vă pentru mine sau şedeţi? A zis lor: Ioan pă­cătosul nu lasă lucrul pentru acestea.

31. Spuneau despre Avva Isidor că, atunci când mergea un frate la el, se ducea în locul cel mai din spa­te al chiliei. Şi ziceau fraţii către el: Avva, ce este aceas­ta ce faci? Şi a zis că şi sălbăticiunile se salvează fugind

¹⁷ Avva se referă aici la câteva condiţii fundamentale pentru ca un om să poată rezista în Viaţa monahală ascetică. Condiţia de bază este harul lui Dumnezeu care, atunci când Vine în suflet, îl atrage spre cele de sus, oferindu-i desfătarea dumnezeiască (lu­crurile lui Dumnezeu). în aceste condiţii nu constituie o problemă să trăiască Viaţa în chilie, chiar dacă îi lipseşte mângâierea unei preocupări omeneşti curate, aşa cum sunt lucrul mâinilor, cultivarea grădinii ş.a. Când lipseşte sau se ridică pentru un timp harul lui Dumnezeu şi călugărul îşi dă sieşi mângâierea lucrării, aşa cum am spus, poate să reziste în Viaţa de chilie. Iar Dumne­zeu, văzând intenţia lui şi lupta plină de răbdare, îl va cerceta şi-i va dărui har. Dacă lipsesc însă, în acelaşi timp, amândouă condiţiile, nimic nu poate să-l ţină în Viaţa ascetică (ET).

222

în cuiburile lor. Acestea le spunea spre folosul fraţilor.

32. Trăia în Alexandria un om învăţat, pe nume Cozma, tare minunat şi Virtuos, smerit la cuget, mi­lostiv, înfrânat, feciorelnic, liniştit, iubitor de străini, iubitor de săraci. Având eu multă îndrăzneală la el, i-am zis într-o zi: Arată-mi dragoste şi spune-mi de cât timp eşti în liniştire? Tăcând el şi nerăspunzându-mi nimic, iarăşi i-am zis: Pentru Domnul, spu­ne-mi! Iar el, după un timp mi-a zis: Am treizeci şi trei de ani. Iarăşi i-am zis: Arată-mi dragoste desăvârşită ştiind că pentru folosul sufletului te întreb: Spune-mi, în atâta timp de liniştire ce ai izbutit? Iar el, oftând din adâncul inimii, mi-a zis: Ce poate să izbutească un om lumesc, mai ales stând în casa lui? Eu însă îl rugam, zicând: Pentru Domnul, spune-mi ca să mă fo­losesc. Atunci, fiind silit mult de mine, a zis: Iartă-mă, acestea trei ştiu că am izbutit: să nu râd, să nu jur, să nu mint. Iar eu, auzind, am dat slavă lui Dumnezeu.

33. Avva Macarie cel Mare zicea fraţilor în Schit, de cum termina slujba la biserică: Plecaţi, fraţilor! Şi i-a zis lui unul dintre Bătrâni: Părinte, unde avem să plecăm mai mult decât în pustia aceasta? Iar el a dus degetul său la gură, zicând: Cu aceasta să plecaţi¹⁸. Şi a intrat în chilia lui, a închis uşa şi stătea.

34. A zis Avva Moise către Avva Macarie la Schit: Vreau să mă liniştesc, dar nu mă lasă fraţii. I-a zis Avva Macarie: Văd că firea ta este slabă şi nu poţi să-i îndepărtezi pe fraţi. Dar dacă vrei să trăieşti în liniş­tire, mergi în pustie adânc, într-o stâncă, şi acolo vei duce Viaţă în liniştire. Şi aşa a făcut şi a găsit odihnă.

18 Bătrânul se referă la tăcere. Adică, gura să plece!

223

35. A întrebat Avva Isaia pe Avva Macarie zicând: Spune-mi cuvânt. Şi i-a zis lui Bătrânul: Fugi de oa­meni. I-a zis Avva Isaia: Ce înseamnă să fugi de oa­meni? Iar Bătrânul i-a zis: Să stai în chilia ta şi să-ţi plângi păcatele.

36. Avva Aio a întrebat pe Avva Macarie zicând: Spune-mi cuvânt! I-a zis lui Avva Macarie: Fugi de oameni, stai în chilia ta şi plânge-ţi păcatele şi nu iubi vorba cu omul şi te vei mântui.

37. Un frate a cercetat la Schit pe Avva Moise, ce­rând de la acesta cuvânt. I-a zis lui Bătrânul: Mergi, stai în chilia ta şi chilia te va învăţa toate.

38. A zis Avva Moise: Omul care fuge de oameni este ca strugurele copt, iar cel care stă cu oamenii este ca agurida.

39. A zis Avva Marcu: Cel care vrea să treacă marea cea duhovnicească îndelung-rabdă, se smereşte, priveghează, se înfrânează. în afara acestor patru, dacă se grăbeşte să intre, se tulbură inima lui, dar nu poate să treacă.

40. A zis iarăşi: Liniştirea foloseşte pentru că nu lucrează cele rele. Iar dacă şi cele patru Virtuţi¹⁹ le do­bândeşte în rugăciune ca ajutor, nimic nu duce mai repede la nepătimire.

41. A zis iarăşi: Nu este cu putinţă să se liniştească mintea fără de trup²⁰, nici să se dărâme zidul care le desparte fără liniştire şi rugăciune.

^{19 S}e referă la Virtuţile din apoftegma precedentă.

^{20 S}C are o variantă de text diferită: xveu TT]ţ puyr; tou omparoţ fără să fugă de trup, ceea ce răstoarnă sensul apoftegmei. în vari­anta textului ET se vorbeşte despre solidaritatea dintre minte şi trup, iar în textul SC de fuga minţii de trup. Partea a doua a apoftegmei pare să dea dreptate variantei de text ET. Din mo­ment ce se vorbeşte despre dărâmarea zidului dintre minte şi trup este evident că se are în vedere unirea lor şi nu separarea.

224

42. A zis Avva Nil: Nevătămat de săgeţile vrăjma­şului rămâne monahul care iubeşte liniştirea, iar cel care se amestecă cu mulţimile se răneşte continuu. Căci la cel ce se linişteşte şi mânia se arată mai blân­dă, iar dorinţa în starea de liniştire obişnuieşte să pornească mai domol şi mai raţional. într-un cuvânt, orice patimă care nu este aţâţată se potoleşte uşor şi după aceea încetează cu desăvârşire, uitând cu tim­pul lucrarea proprie. Şi rămân amintirile subţiri ale lucrurilor, după ce s-a retras pornirea pătimaşă.

43. A zis iarăşi: Pentru aceasta este bună liniştirea, pentru că nu vede lucrul vătămător şi, nevăzându-l, cugetul nu-l primeşte şi, neprimind formă în el, nu mişcă amintirea cu închipuirea, şi amintirea, nefiind mişcată patima, nu se aţâţă. Nemişcând patima, el are linişte adâncă şi multă pace în cele dinăuntru.

44. Avva Iosif a zis Avvei Nistherie: Ce voi face cu limba mea pentru că nu pot să o stăpânesc? Şi a zis lui Bătrânul: Dacă vorbeşti, ai odihnă? I-a zis lui: Nu! A zis Bătrânul: Dacă nu ai odihnă, pentru ce vorbeşti? Mai bine taci şi, dacă se va întâmpla să fie vorbă, este mai bine să auzi multe decât să vorbeşti.

45. A zis Avva Pimen: începutul relelor este risipirea!

46. A zis iarăşi: Trebuie să fugi de cele trupeşti. Căci atunci când omul este aproape de războiul trupesc, se aseamănă omului care stă deasupra unei gropi adân­ci. Şi în orice clipă vrea vrăjmaşul lui, cu uşurinţă îl

225

aruncă jos. Când însă cele trupeşti sunt departe, se aseamănă omului care stă departe de groapă, şi chiar dacă vrăjmaşul îl atrage pe acesta pentru a-l arunca jos, cât îl atrage şi îl sileşte, Dumnezeu îi trimite ajutor.

47. A zis iarăşi: Dacă eşti tăcut, vei avea odihnă în orice loc în care te vei aşeza.

48. Unui frate care şedea în Thebaida în pustie²¹ i-a venit un gând, zicând: De ce stai lipsit de roade? Scoală-te, mergi la obşte şi acolo vei da roadă. Şi sculându-se, a venit la Avva Pafnutie şi i-a descoperit gân­dul. Şi i-a zis lui Bătrânul: Mergi, stai în chilia ta şi fă o rugăciune dimineaţa, şi una seara, şi una noaptea. Şi când ţi-e foame, mănâncă, şi când ţi-e sete, bea, şi când ţi-e somn, culcă-te. Şi rămâi în pustie. Dar neîncredinţându-se acestuia, a venit şi la Avva Ioan şi i-a descoperit cuVintele Avvei Pafnutie. Şi i-a zis Avva Ioan: Să nu mai faci deloc rugăciuni, ci numai să stai în chilia ta. Şi sculându-se, a venit la Avva Arsenie şi i-a descoperit şi lui toate. Şi a zis lui Bătrânul: Ţine ce ţi-au spus părinţii. Mai mult de atât nu am ce să-ţi spun. Şi încredinţându-se, a plecat.

49. Avva Pavel şi Avva Timotei erau împodobitori²² în Schit şi erau stingheriţi de fraţi. Şi a zis Timotei fra­telui său: De ce ne dorim această îndeletnicire? Toată ziua nu suntem lăsaţi să ne liniştim. Şi răspunzând Avva Pavel i-a zis: Ne este de ajuns liniştirea de peste

^{21 T}eba se numeşte, în general, Egiptul de Sus, datorită vechii Cetăţi a Tebelor care, în vechime, a fost şi reşedinţa împăraţilor. Ruinele ei s-au salvat sub numele de Luxor şi Carnac. Aici în­seamnă, de asemenea, pustiul dintre cele două părţi ale râului Nil, unde s-au refugiat mulţi creştini şi s-a dezvoltat cu timpul un mare centru anahoretic (ET).

^{22 Î}mpodobitori erau numiţi aceia care se îngrijeau de curăţenia şi împodobirea mănăstirii. Vezi epitimia Sfântului Teodor Studitul, Despre împodobitor: „Dacă întreaga mănăstire nu se înfrumuseţează de două ori pe săptămână, 50 de mătănii sau hrană uscată" (P. G. 99,1745- 46)

(ET).

226

noapte, dacă cugetul nostru priveghează cu trezVie.

50. A zis unul dintre sfinţi: Este cu neputinţă omu­lui, câtă vreme are dulceaţa lumii, să aibă şi dulceaţa lui Dumnezeu. Şi iarăşi, dacă a gustat dulceaţa lui Dumnezeu, urăşte lumea, precum este scris: Nimeni nu poate să slujească la doi domry²³. La fel şi noi, dacă vrem legătura cu oamenii şi odihna trupului, nu pu­tem să ne bucurăm de dulceaţa lui Dumnezeu. Aceas­ta spun că, dacă stă cineva în chilia sa şi se nevoieşte cu tăcerea, luând aminte din tot sufletul la rugăciune şi lucrare, în acest timp poate să se mântuiască.

51. A zis ucenicul Avvei Sisoe către acesta: Părinte, ai îmbătrânit, să plecăm puţin mai aproape de lume. I-a zis lui Bătrânul: Unde nu este nici măcar o femeie, acolo să mergem. I-a zis ucenicul: Şi unde este locul unde nu este nicio femeie, în afară de pustie? A zis, atunci, Bătrânul: în pustie să mă duci!

52. A venit odată Avva Ammun din Raith la Clysma²⁴ să-l cerceteze pe Avva Sisoe. Şi văzându-l pe acesta necăjit că a lăsat pustia, a zis lui: De ce te necăjeşti, Avva, ce ai fi putut să mai faci de acum în pustie, aşa bătrân? Iar Bătrânul l-a privit pe acesta cu asprime zicând: Ce îmi zici, Ammun? Nu ne era de ajuns şi numai libertatea gândului în pustie?

53. Un frate l-a întrebat pe Avva Sisoe zicând: Cum de ai părăsit Schitul împreună cu Avva Or şi ai venit şi

^{23 M}atei 6, 24.

^{24 C}etate din străfundul Ieropolei (Golful Arabic-Suez)

227

te-ai aşezat aici? I-a zis lui Bătrânul: Când au început să se înmulţească fraţii la Schit, auzind eu că a ador­mit Avva Antonie, m-am ridicat şi am venit în munte şi, aflând lucrurile liniştite aici, am stat puţin timp. A zis lui fratele: Cât timp ai de când eşti aici? A zis lui Bătrânul: Sunt şaptezeci şi doi de ani.

54. Ziceau despre Avva Sisoe Thebeul²⁵ că, de cum se termina slujba, fugea la chilia lui. Şi ziceau despre el: Are demon! Acesta însă făcea lucrarea lui Dumnezeu.

55. A întrebat un frate pe Avva Sarmatâ zicând: Gândurile mele îmi spun: Mergi afară şi cercetează pe fraţi. şi a zis Bătrânul: Să nu asculţi aceasta de la ele, ci să zici: Iată, v-am ascultat prima dată, acum nu vă mai pot asculta.

56. A zis Amma Sinclitichia: Mulţi dintre cei ce se află în munte fac cele ale orăşenilor şi se pierd, iar mulţi dintre cei care trăiesc în oraşe, făcând faptele pustiei, se mântuiesc. Căci este cu putinţă ca, fiind cu cei mulţi, să trăieşti ca monahul înlăuntrul tău şi, sin­gur fiind, să petreci cu mulţi în cugetul tău.

57. Odată, când şedea Avva Tithoe la Clysma, cuge­tând a zis ucenicului său: Dă drumul apei la finici, fiu­le. Iar acesta a zis: La Clysma suntem, Avva. Iar Bătrâ­nul a zis: Ce fac la Clysma? Să mă duci iarăşi la munte!

58. A zis un Bătrân: A sta bine în chilie umple pe monah de bunătăţi.

59. A zis un Bătrân: Monahul este dator să-şi

^{25 A}vva Sisoe Tebeul a trăit în secolul al V-lea şi este altul decât Avva Sisoe de la Schit, care a trăit în secolul al IV-lea. Mai este amintit şi un al treilea Sisoe, cunoscut ca Sisoe din Petra (ET).

228

cumpere liniştea sa cu preţul de a-şi nesocoti chiar şi vătămarea trupească, dacă se întâmplă.

60. Povestea cineva că: Trei prieteni, iubitori de os­teneală, s-au făcut monahi. Şi primul dintre ei a ales să fie între cei ce se luptă să facă pace, după cuvântul: Fericiţi făcătorii de pace!²⁶ Al doilea a ales să cerce­teze pe bolnavi. Iar al treilea a plecat să trăiască în liniştire în pustie. Deci, primul, ostenindu-se pentru certurile dintre oameni nu a putut să Vindece pe toţi şi, căzând în acedie, a venit la cel ce slujea pe bolnavi şi l-a aflat şi pe acesta împuţinat şi neajungând să-şi desăvârşească porunca.

Şi înţelegându-se amândoi, au plecat să-l vadă pe cel ce alesese liniştirea. Şi i-au povestit tristeţea lor şi l-au rugat să le spună el ce a izbutit. Şi tăcând puţin timp, a pus apă într-un vas şi le-a zis: Uitaţi-vă la apă! Era tulburată. După puţin timp iarăşi le-a zis: Uitaţi-vă acum ce s-a întâmplat cu apa. Şi cum se uitau la apă, au văzut ca în oglindă feţele lor. Şi le-a zis: Aşa este şi cel care trăieşte în mijlocul oamenilor. Din pricina tulburărilor nu-şi vede păcatele sale. Când se linişteşte, însă, mai ales în pustie, atunci îşi vede lipsurile sale.

61. Un frate a cercetat pe un Bătrân mult încercat şi i-a zis: Sufăr! Şi a zis lui Bătrânul: Stai în chilia ta şi Dumnezeu îţi va da uşurare.

62. A zis un Bătrân: Aşa cum pe un drum folosit nu creşte niciodată iarbă chiar dacă pui sămânţă, pentru că locul este călcat cu picioarele, la fel şi cu noi. Linişteşte-te dinspre orice lucru şi vei vedea crescând

^{26 M}atei 5, 9.

229

lucruri de care tu nu ştiai că sunt înăuntrul tău, deoa­rece călcâi peste ele²⁷.

63. Un frate a întrebat pe un Bătrân zicând: Este bine, Avva, să locuieşti în pustie? Şi a răspuns Bătrânul: Fiilor lui Israel, când au încetat rătăcirea prin pustie şi au locuit în corturi, atunci li s-a făcut cunoscut cum trebuie să cinstească pe Dumnezeu. Căci şi corăbiile, bătute de valuri în mijlocul mării, rămân nelucrătoare, dar, când ajung la liman, atunci fac lucrătoare încărcă­tura lor. Şi omul, dacă nu rămâne cu răbdare într-un singur loc, nu va primi cunoştinţa adevărului. Căci înaintea tuturor Virtuţilor Dumnezeu a ales linişti­rea. Scris este: Spre unii ca aceştia îmi îndrept privirea Mea: spre cel blând şi liniştit şi care tremură la cuVintele Mele!²⁸ Şi a zis fratele: Cum este cu putinţă să locuieşti singur? A răspuns Bătrânul: Atletul, dacă nu se întrece cu mulţi, nu poate învăţa meşteşugul Victoriei, ca, după aceea, să lupte singur cu potrivnicul²⁹. Aşa şi monahul, dacă nu se va antrena cu fraţii şi nu va învăţa meşteşu­gul gândurilor, nu poate să se aşeze în singurătate şi să se împotrivească gândurilor.

Şi a zis fratele: Dacă este nevoie în vreo împrejurare

^{27 V}ezi Luca 21,34: Luaţi aminte ca nu cumva să se îngreuneze inimile voastre cu grijile vieţii.

^{28 I}saia 66,2. Am redat textul în traducere proprie, deoarece traducerea românească din ediţii­le cunoscute nu păstrează sensul exact al textului original şi se pierde raţiunea citării lui în acest context. Vezi ediţia sinodală, de ex.: Spre unii ca aceştia îmi îndrept privirea Mea: spre cei smeriţi, cu duhul umilit şi care tremură la cuvântul Meu!

29 Po­trivnicul este aici citat cu sensul particular, nu cu sensul comun, etimologic, trimiţând la diavolul. Vezi: Fiţi treji, privegheaţi. Po­trivnicul vostru, diavolul, umblă răcnind ca un leu, căutând pe cine să înghită (1 Petru 5, 8).

230

anume ca cineva să întâlnească femeie, cum trebuie să o întâlneşti pe aceasta? Şi i-a zis lui Bătrânul: Nevoia aceea este de la diavolul. Căci multe pricini trebuincioase are diavolul. Iar dacă se întâmplă nevoia de a întâlni femeie, nu o lăsa pe aceasta să vorbească mult. Şi tu, dacă vorbeşti,să spui multe în puţine cuVinte şi grabnic slobozeşte-o pe ea. Iar dacă întârzii cu ea, să cunoşti că mireasma ei se va năpusti peste cugetul tău.

Iar fratele a zis: Cu ce gând poate omul să oprească vorbirea de rău? Şi a răspuns Bătrânul: Aşa cum cel care primeşte foc la sânul său se răneşte, tot aşa şi cel care primeşte tovărăşia oamenilor nu va fi scutit de vorbirea de rău. Şi a zis fratele: Ce sunt închipuirile de noapte ale diavolului? Şi a zis Bătrânul: Aşa cum în timpul zilei diavolul ne ţine cu gânduri străine pentru a nu ne ocupa cu rugăciunea, tot aşa şi noaptea ne aprinde mintea cu închipuiri, întunecându-ne şi lipsindu-ne de rugăciunea de noapte.

Iarăşi a întrebat fratele pe Bătrân zicând: Ce va face omul, părinte, pentru a primi darul Virtuţilor? Şi a răspuns Bătrânul: Dacă cineva vrea să înveţe un meş­teşug, lasă deoparte orice grijă şi numai cu acela se ocupă, rămânând lângă învăţătorul lui, smerindu-se şi micşorându-se pe sine, şi aşa învaţă meşteşugul. La fel şi monahul, dacă nu va lăsa toată grija omenească şi nu se va micşora pe sine, încât să nu se socotească pe sine niciodată a fi mai bun sau egal cu cineva³⁰, nu va dobândi în cele din urmă Virtutea. Iar dacă se va

^{30 V}ezi Filipeni 2, 3.

231

smeri pe sine şi se va micşora în orice lucru, atunci Virtuţile îşi găsesc lucrarea lor şi Vin de la sine.

64. Ne povestea nouă un Bătrân: în Viaţa lui, Bă­trânului meu îi plăcea să meargă în cele mai îndepăr­tate pustiuri şi acolo să se liniştească. într-o zi i-am zis: Avva, de ce fugi aşa în pustiuri? Căci cel care ră­mâne aproape de lume şi, pentru Dumnezeu, când vede ceva, este ca şi când nu ar vedea, acela are cea mai mare plată. Şi mi-a zis Bătrânul: Crede-mă, fiule, până nu ajunge omul la măsura lui Moise şi nu devine aproape fiu al lui Dumnezeu, nu se foloseşte din cele ale lumii. Eu sunt încă fiu al lui Adam. Ca şi părintele meu, de îndată ce văd rodul păcatului, îl şi poftesc şi, luându-l, îl mănânc şi mor. De aceea părinţii noştri fu­geau în pustiuri şi acolo ucideau lăcomia pântecelui, negăsind mâncărurile care nasc patimile.

65. A zis un Bătrân: Cel care a păcătuit lui Dumne­zeu este dator să se despartă pe sine de orice dragos­te a oamenilor, până când va fi înştiinţat că Dumne­zeu a devenit prietenul său. Căci iubirea oamenilor ne opreşte pe noi de la iubirea lui Dumnezeu.

66. A zis un Bătrân: Aşa cum cineva care moare în­tr-o cetate nu mai aude nici glasul celor din cetate, nici vorba şi nici sunetul, ci, odată ce a murit, este mu­tat în alt loc, unde nu mai sunt glasurile şi strigătele cetăţii aceleia, la fel şi monahul, odată ce a îmbrăcat schima şi a ieşit din cetatea sa, este dator să-şi părăsească părinţii şi pe cei ai casei şi rudeniile, şi să nu se mai dedea grijilor acestei Vieţi şi risipirii şi ostenelii acesteia şi tulburărilor şi tumultului şi furtunii lumii

232

acesteia deşarte şi ucigătoare de suflet. Dacă însă după tunderea sa în monahism nu a ieşit din cetatea sa sau din satul său, seamănă cu un mort care stă în casa sa şi răspândeşte miros greu, pe care toţi mirosindu-l fug de casa aceea.

67. A zis iarăşi: Carnea, dacănu are sare, se stri­că, încât toţi îşi întorc privirile din pricina mirosului greu. Şi Viermii se târăsc prin carnea stricată şi din ea se hrănesc, în ea rămân şi îşi fac cuib. Iar dacă se sărează, sunt îndepărtaţi şi pier Viermii care trăiesc în ea, şi mirosul greu încetează. Căci firea sării are în­suşirea de a îndepărta Viermii şi de a face să dispa­ră mirosul greu. Tot aşa este şi monahul ce se dă pe sine lucrurilor pământeşti şi răspândirii, şi cel ce nu se linişteşte în chilia sa şi nu se înarmează cu frica de Dumnezeu şi nu se împărtăşeşte de puterea lui Dum­nezeu, care este rugăciunea şi postul şi privegherea, sarea duhovnicească. Acesta se strică şi miroase urât, umplându-se de multe gânduri Viclene, încât se întoarce faţa lui Dumnezeu şi a îngerilor de la urâciunea mirosului gândurilor deşarte şi a întunericului pati­milor care lucrează într-un astfel de suflet şi într-un astfel de cuget rău. Vezi Viermii, care sunt duhurile Vicleniei şi puterile întunericului, cum umblă în aces­ta şi rămân în el, în gândurile spurcate, şi se târăsc în el, făcându-şi cuib şi locuind în el, mâncându-l şi dându-l pieirii şi stricăciunii. De îndată, însă, ce monahul fuge la Dumnezeu şi se rupe de risipiri şi crede că Dum­nezeu poate să-l hrănească pe el, atunci se trimite lui sarea cea duhovnicească, Duhul cel bun şi iubitor de

233

oameni; Şi venind Acesta sunt alungate patimile.

68. A zis iarăşi că: Este potriVit monahului să nu caute copaci cu multe ramuri sau umbroşi, sau izvoa­re frumos curgătoare, sau livezi felurite, sau grădini cu tot felul de legume, sau case bine îngrijite. Nici să fie iubitor de sărbători, nici să ţină minte cinstirile, nici să-şi ocupe mintea cu turma oilor sau cu cireada de vaci. Ci, folosindu-se de cele trebuincioase cu mul­ţumire, să-şi conducă Viaţa pe o cale străină, pustie de orice dorinţă trupească. Iar dacă monahul, căzând în moleşeală, se încurcă cu unele ca acestea, nu poate să fie nici prieten al lui Dumnezeu şi nici să ocolească ocara oamenilor. Căci îl aşteaptă certuri în legătură cu hotarele şi cu grăniţuirea, şi din pricina caselor stră­lucite să găzduiască pe cei mari, iar din pricina grădi­nilor să fie deranjat de toţi, şi pentru turmele de oi să fie rob, şi pentru cirezile de vaci să fie plătit, şi pen­tru ogoare şi câmpuri să se spetească, şi pentru Vii şi pentru rodul lor să se încurce în duşmănii. A încălcat cineva hotarul de la Vie şi a unit Via străină cu a lui, altul a lăsat dobitocul său liber pe câmp, altul a înde­părtat apa care curgea în grădină. Aşadar, trebuie să se întristeze şi să se certe şi mai rău decât cei nebuni să se facă şi să cheme în ajutor pe dregători. Cu ce se foloseşte, deci, monahul care s-a lepădat de Viaţă şi iarăşi se loveşte de grijile lumeşti? Căci nimeni care slujeşte ca ostaş nu se încurcă în grijile Vieţii³¹. Aşadar, să începem îndepărtarea de lucruri. Să dispreţuim banii şi toate câte afundă mintea şi o aşază pe fundul

³¹ 2 Timotei 2,4.

234

mării. Să aruncăm încărcătura, pentru ca să se ridi­ce un pic corabia şi mintea-comandant cu gândurile care plutesc împreună cu ea să se poată mântui.

69. A zis un Bătrân: Cel care vrea să stea în chilie să nu aibă legătură cu nimeni, mai ales cu cineva care-l poate vătăma.

70. Pe un frate care stătea în munte l-a întrebat odată unul dintre Bătrânii din Lavra Kalamon³² şi i-a zis: Spune-mi, frate, în atâta timp de liniştire şi de nevoinţă ce ai izbutit? A zis lui fratele: Mergi şi Vino după zece zile şi-ţi voi spune. Iar plecând Bătrânul, a venit după ziua a zecea şi a aflat pe fratele mort şi pe o cărămidă era scris: Iartă-mă, părinte, că nicioda­tă, făcându-mi canonul, nu am lăsat mintea mea pe pământ!

71. Doi fraţi locuiau împreună în pustie. Unul din­tre ei, când îşi aducea aminte de judecata lui Dum­nezeu, de multe ori fugea pe ascuns în pustie, iar ce­lălalt ieşea în urma lui căutându-l. Şi odată, după ce s-a ostenit mult până l-a găsit, i-a zis: De ce fugi aşa afară? Ai făcut tu singur toate păcatele lumii? A zis lui fratele: Crezi că nu ştiu că mi-au fost lăsate păcatele mele? Da, ştiu că Dumnezeu mi-a iertat păcatele, dar osteneala aceasta o fac pentru ca în ziua judecăţii să fiu între cei care privesc la cei judecaţi.

72. A cercetat un frate pe un Bătrân din Lavra celor

^{32 L}avra Kalamon era o vatră monastică în Palestina, lângă Mănăstirea Sfântul Gherasim. Denumirea ei a primit-o de la trestiile foarte înalte din zonă. în timpul incursiunilor arabe din 614, Lavra Kalamon a fost un refugiu pentru monahii ţinutului Hozeva.

235

Optsprezece³³ în Alexandria, având cu el şi pe cineva din lume. Şi a zis Bătrânului: Spune-ne nouă cuvânt, Avva, cum trebuie să stăm unul cu altul, căci fratele de aici vrea să se lepede de lume. A zis Bătrânul: Bine face, fiule, că lepădându-se îşi mântuieşte sufletul său. Şedeţi, dar, într-o chilie, unde voiţi, numai să fiţi cu trezVie şi să duceţi Viaţa în liniştire şi să vă rugaţi neîncetat. Şi am nădejdi la Dumnezeu, fiilor, că va tri­mite cunoştinţa Lui să vă lumineze mintea.

73. A zis iarăşi: Dacă vreţi să vă mântuiţi, fiilor, fu­giţi de oameni. Căci, astăzi, noi nu încetăm să batem la toate porţile şi să cutreierăm toate cetăţile şi ţinu­turile, ca să putem în vreun fel să cumpărăm pentru noi înşine provizii din iubire de arginţi şi din slavă deşartă şi să umplem sufletele noastre de deşertăciu­ne. A zis iarăşi: Să fugim, deci, o, fiilor, că Domnul este aproape³⁴.

74. Ziceau despre un Bătrân sihastru că a trăit în liniştire treizeci şi cinci de ani, postind câte două zile³⁵ şi păstrând tăcere desăvârşită, fără să vorbească la nimeni. Iar dacă voia să spună vreodată ceva, o făcea scriind pe piatră. Pe acesta şi eu l-am văzut în ţinutul lui, al Eliotonilor³⁶, căci am rămas în acel ţinut zece ani.

75. Un Bătrân mare, venind la râu, a găsit un loc

^{33 L}avra celor Optsprezece se găsea la aproximativ 18 stadii de Alexandria.

^{34 V}ezi Filipeni 4, 5-6.

35 însemna că mâncau fie o zi da, o zi nu, fie la trei zile.

36 Ţinut în Ierusalim. Pe ruine­le cetăţii distruse a Ierusalimului, împăratul Adrian întemeiază în 135 Aelia Capitolina. în acest loc, creştinii au ridicat o Biseri­că, cunoscută drept Episcopia Eliei, care este continuatoarea, de fapt, a primei Biserici din Ierusalim.

236

întărit cu trestii, liniştit. Şi aşezându-se acolo, tăia trestie din râu, împletea funie şi o arunca în râu. Şi aşa a făcut până când au venit oamenii şi l-au văzut. Atunci a plecat. Nu pentru trebuinţă lucra, ci pentru osteneală şi linişte.

76. A zis un Bătrân că: Există oameni care fac o sută de ani în chilie şi nu învaţă cum trebuie să stea în chilie.

77. A zis un Bătrân: Dacă vrea cineva să se liniş­tească, să locuiască fie în pustie, fie în Lavra între mulţi fraţi. Dacă va locui într-un loc apropiat şi retras, va afla multă tulburare. Căci, atunci când cineva Vine în locul acela, trebuie să-l întâmpine, dar nu are unde să-l odihnească. Iar dacă stai într-un loc cu mai mulţi, chiar dacă tu nu-l primeşti, nu se tulbură cugetul tău. Va afla în altă parte odihnă, şi mulţimea fraţilor ţi se face ţie acoperământ şi poţi să afli odihnă.

78. Un frate a întrebat pe un Bătrân zicând: Ce este liniştirea şi care este folosul acesteia? Iar Bătrânul i-a zis lui: Liniştirea înseamnă să stai în chilie cu cu­noştinţă şi frică de Dumnezeu, ţinându-te departe de pomenirea răului şi de cugetare trufaşă. O astfel de liniştire, născătoare fiind a toată Virtutea, păzeşte pe monah de săgeţile de foc ale vrăjmaşului şi nu-l lasă să fie rănit de acesta.

O, linişte, sporire a monahilor

O, linişte, scară cerească

O, linişte, cale a împărăţiei Cerurilor

O, linişte, maică a străpungerii

O, linişte, a pocăinţei pricină

237

O, linişte, oglindă a păcatelor, care arăţi omului pă­catele lui

O, linişte, care nu pui piedică lacrimilor şi suspinelor

O, linişte, care luminezi sufletul

O, linişte, maică a blândeţii

O, linişte, care locuieşti împreună cu smerenia

O, linişte, care aduci în starea de pace pe om

O, linişte, care vorbeşti cu îngerii

O, linişte, luminătoare a minţii

O, linişte, însoţită cu frica de Dumnezeu,

Paznic al gândurilor şi împreună-lucrătoare a deo­sebirii duhurilor

O, linişte, maică a tuturor bunătăţilor

întărire a postului şi frâu al limbii şi staVilă a lăcomiei pântecelui

O, linişte, şcoală a rugăciunii şi a cititului

o, linişte, linişte a gândurilor şi liman neînviforat

o, linişte, care îndupleci pe Dumnezeu

Armă a celor tineri, care dai cuget neschimbă­tor şi pe cei care vor să stea în chiliile lor îi păzeşti netulburaţi

O, linişte, jugul cel bun şi povara cea uşoară

care odihneşti şi porţi pe cel care te poartă pe tine

O, linişte, bucurie a sufletului şi a inimii

O, linişte, care porţi de grijă numai alor tale şi vor­beşti cu Hristos

şi pururi ai în faţa ochilor moartea

O, linişte, înfrânare a ochilor, a auzului şi a limbii

o, linişte, care aştepţi în fiecare zi şi noapte pe Domnul şi ţii făclia nestinsă

238

Pe Acesta dorindu-L mereu, cânţi zicând:

Gata este inima mea, Dumnezeule, gata este inima mea³⁷

o, linişte, care faci să dispară îngâmfarea şi în locul râsului lucrezi suspinul în cel care te-a dobândit pe tine.

O, linişte, vrăjmăşeşti neruşinarea şi urăşti îndrăzneala

Pururi aşteptând pe Hristos

O, linişte, maică a evlaViei

O, linişte, închisoare a patimilor

O, linişte, loc al lui Hristos care rodeşti roade bune

Da, frate, să dobândeşti liniştea, pomenind moar­tea, căci nu ştii ceasul în care Vine furul³⁸. Aşadar, fii treaz, îngrijindu-te de sufletul tău.

Sfârşitul tratatului despre liniştire.

37 Psalmul 56,10.

38 Matei 24, 42-44; Luca 12, 39-40.

CAPITOLUL III

DESPRE STRĂPUNGEREA INIMII¹

1. A zis Avva Antonie: înaintea ochilor având frica de Dumnezeu, să ne aducem aminte mereu de moar­te², să urâm lumea şi toate cele din lume, să urâm toa­tă odihna trupească, să ne lepădăm de Viaţa aceasta ca să trăim lui Dumnezeu³. Aduceţi-vă aminte ce aţi făgăduit lui Dumnezeu. Căci aceasta va cere de la noi în ziua judecăţii. Să flămânzim, să însetăm, să suferim lipsa hainelor, să priveghem, să plângem, să suspinăm din inima noastră, să ne supunem încercării pentru a vedea dacă am devenit vrednici de Dumnezeu, să iu­bim necazul⁴ ca să-L aflăm pe Dumnezeu, să dispre­ţuim trupul ca să se mântuiască sufletul nostru.

2. Ziceau despre Avva Arsenie că tot timpul Vieţii lui, şezând pentru lucrul său de mână, avea la piept un ştergar pentru lacrimile care îi curgeau din ochi.

1 Este vorba aici despre un termen tehnic important pentru spiritualitatea părinţilor din Pateric şi, în general, pentru spiri­tualitatea monahală. Limba română nu a reuşit până acum să dea un echivalent care să acopere complet conţinutul semantic al acestuia. Cuvântul Karavric este împrumutat din vocabularul comun al limbii greceşti. Etimologic acesta înseamnă a pătrunde, a străpunge, a înţepa. Este format din prepoziţia KOtra şi verbul vvaaco. Un text citat de mai toate dicţionarele limbii greceşti în dreptul acestui cuvânt este din înţelepciunea lui Iisus Sirah 22, 19: 6 vvggcov otpOalpdv KaTâi SâKpva Kai vvaocov Kapdiav SKtpaivei aiadrimv cel ce străpunge ochiul îl face să lăcrimeze, iar cel ce străpunge inima îi dă la iveală simţirile. Din Noul Tes­tament este citat textul din Ioan 19, 34: «ZÂ eig tcov orpancoTcov Loyxil avrov rrv tthevpâv evvv. Ci unul din ostaşi cu suliţa a îm­puns coasta Lui. Cât priveşte traducerile româneşti, majoritatea redau prin a împuns... numai traducerea lui Cornilescu redă prin a străpuns. Verbul vvooat înseamnă de fapt a împunge, iar adăuga­rea prepoziţiei schimbă sensul în a străpunge. înţelesul expresiei în spiritualitatea patericelor este oarecum accesibil experienţei: străpungerea inimii, a simţirii, a fiinţei, în sensul că un eveniment, o stare, un gest te mişcă în adânc, îţi înmoaie inima, te biruieşte întru totul. Deşi verbul sau substantivul sunt folosite cel mai frecvent singure, este de presupus că cel mai adesea prin străpungere se în­ţelege străpungerea inimii. Dovadă stă faptul că uneori este folosită chiar expresia a-şi împunge inima vuoocov KapSiav aurob (vezi III, 48) sau străpungerea sufletului Karăvuţiv rfj yurj con (III, 104) sau, vorbindu-se despre străpungere, se arată că aceasta produce du­rere inimii, de exemplu (III, 53).

^{2 A}mintirea morţii este condiţia fundamentală pentru starea cea dreaptă şi pentru mersul sufletului către Dumnezeu. Este accentuată de toţi Sfinţii Părinţi, în special de către cei din pus­tie. Sfântul Ioan Sinaitul scrie: „Aşa cum pâinea este cea mai ne­cesară dintre toate mâncărurile, la fel şi amintirea morţii dintre toate lucrările!" (Scara, Cuvântarea a 6-a, Despre amintirea mor­ţii). Duhul lui Dumnezeu în Vechiul Testament spune: „Aminteşte-ţi de cele din urmă ale tale şi în veac nu vei greşi". (în­ţelepciunea lui Isus Sirah 7, 36). Trăirea aceasta care a însoţit permanent pe Sfinţii Părinţi este exprimată în diferite moduri în multe din apoftegmele acestui capitol (ET).

^{3 R}omani 6,11.

^{4 V}ezi Fapte 14, 22; Romani 5, 3-5; 1 Corinteni 4,17.

240

3. Un frate l-a întrebat pe Avva Ammun zicând: Spune-mi cuvânt! A zis Bătrânul: Mergi, fă gândul tău, aşa cum îl fac răufăcătorii care sunt în închisoare. Căci aceia întreabă mereu pe oameni unde este stăpânitorul şi când vine şi de aşteptare plâng. La fel şi monahul este dator să ia aminte totdeauna la sufletul lui, zicând: Vai mie, cum mă voi înfăţişa la scaunul de judecată al lui Hristos şi cum mă voi apăra în faţa Lui. Dacă te străduieşti aşa mereu, poţi să te mântuieşti.

4. A zis iarăşi⁵: Stând în chilie, adună-ţi mintea, aduţi aminte de ziua morţii, vezi atunci moartea trupului, înţelege nenorocirea, primeşte durerea, osândeşte

5 Apof­tegma este a lui Evagrie.

241

deşertăciunea din lumea aceasta. Ia seama la îngădu­inţă şi la râvnă⁶, ca să poţi pentru totdeauna să rămâi în aceeaşi bună voire spre liniştire şi să nu slăbeşti. Adu-ţi aminte şi de starea cea din Iad, gândeşte-te cum sunt oare acolo sufletele, în ce prea-amară tă­cere sau în ce prea-înfricoşătoare suspine, în ce frică mare şi zbucium şi în ce aşteptare, având să primeas­că durerea cea fără de încetare, lacrima sufletească cea nemărginită. Dar şi de ziua înVierii şi a arătării în faţa lui Dumnezeu să-ţi aduci aminte. închipuieşte-ţi judecata aceea înfricoşătoare. Adu-ţi în min­tea ta ruşinea care îi aşteaptă pe păcătoşi în faţa lui Dumnezeu şi a Hristosului Său, a îngerilor, a arhan­ghelilor şi a tuturor oamenilor⁷. închipuieşte-ţi toate chinurile iadului, focul cel veşnic, Viermele cel nea­dormit, tartarul⁸, întunericul şi mai presus de toate

^{6 E}ste vorba despre echilibrul dintre îngăduinţă şi râvnă.

^{7 V}ezi Matei 25, 31-32.

^{8 T}artarul sau Tartara este abisul întunecat, locul cel mai adânc din iad. în mi­tologia veche era considerat locul întemniţării lui Cronos şi al Titanilor.

242

scrâşnirea dinţilor, fricile şi chinurile⁹. Adu-ţi, însă, în minte şi bunătăţile care-i aşteaptă pe cei drepţi: în­drăzneala cea către Dumnezeu Tatăl şi către Hristos, către îngeri, arhangheli, puteri şi toate cetele cereşti, împărăţia şi darurile acesteia, bucuria şi desfătarea. Amintirea fiecăruia dintre acestea adu-o în sinea ta şi pentru judecata păcătoşilor suspină, plângi, îmbracă-te în tânguire, temându-te de gândul ca nu cumva şi tu să fii printre ei. Iar pentru bunătăţile ce îi aşteap­tă pe cei drepţi bucură-te şi te veseleşte şi te desfată. Şi străduieşte-te să te bucuri împreună cu aceştia şi să te înstrăinezi de aceia. Ia aminte, deci, fie că te afli în chilia ta, fie undeva afară, să nu-ţi fugă aceasta din minte. Să nu părăseşti acest cuget, ca prin acestea să scapi de gândurile cele vătămătoare.

5. A zis Avva Aio că era cineva pe nume Apollo la Schit, cioban de la ţară, care, văzând pe câmp o fe­meie având în pântece, a fost lucrat de diavolul şi a zis: Vreau să văd cum stă pruncul în pântecele ei şi spintecându-i pântecele a văzut pruncul. Şi îndată a bătut inima lui şi, fiind străpuns, a venit la Schit şi a descoperit părinţilor ce făcuse. A auzit pe aceia cân­tând: Zilele anilor noştri sunt şaptezeci de ani. Iar de vor fi în putere, optzeci de ani, şi ce este mai mult de­cât aceştia, osteneală şi durere¹⁰ şi a zis lor: Sunt de patruzeci de ani şi nu am făcut nicio rugăciune. De acum, dacă voi trăi alţi patruzeci de ani, nu voi înceta să mă rog lui Dumnezeu ca să-mi ierte păcatele. Nici lucru de mână nu făcea, ci se ruga mereu, zicând: Eu am păcătuit ca om, Tu, ca Dumnezeu, iartă-mă. Şi i s-a

^{9 M}arcu 9, 48; Matei 8,12.

^{10 P}salmul 89,10.

243

făcut lui această rugăciune spre silinţă, zi şi noapte. Era un frate care stătea cu el şi îl auzea zicând: Te-am mâniat, Doamne, iartă-mă, ca să am puţină odihnă. Şi s-a făcut lui înştiinţare că i-a iertat Dumnezeu toate păcatele lui şi pe acela cu femeia, dar despre prunc nu a primit înştiinţare. Şi i-a zis lui unul dintre Bătrâni că: Şi păcatul cu copilul ţi-a iertat Dumnezeu, dar te lasă să suferi pentru acesta, pentru că este spre folo­sul sufletului tău.

6. A fost întrebat Avva Pimen de către un frate, zicând: Mă tulbură gândurile mele şi nu mă lasă să mă îngrijesc de păcatele mele, ci mă fac să iau seama la lipsurile fratelui meu. I-a zis Avvei Pimen despre Avva Dioscur că era în chilie plângând pentru sine, iar ucenicul său era în altă chilie. Deci, s-a dus uceni­cul acestuia în chilia Bătrânului şi, aflându-l pe acesta plângând, i-a zis lui: Părinte, ce plângi? I-a zis lui: Pă­catele mele, fiule. A zis fratele: Nu ai păcate, părinte. I-a zis lui Bătrânul: Adevărat, dacă aş lăsa să se vadă păcatele mele, nu ar ajunge alţi trei sau patru să plân­gă împreună cu mine pentru acestea. A zis, deci, Avva Pimen: Aşa este omul care s-a cunoscut pe sine însuşi.

7. A zis Avva Evagrie: Aminteşte-ţi mereu de jude­cata cea veşnică şi nu uita de plecarea ta şi nu va fi păcat în sufletul tău.

8. A zis Avva Ilie: Eu de trei lucruri mă tem: când sufletul meu va ieşi din trup, când voi întâlni pe Dum­nezeu şi când va ieşi hotărârea împotriva mea.

9. A zis Avva Isaia că: Cel ce trăieşte în liniştire este dator să aibă frica întâlnirii lui Dumnezeu mergând înaintea respiraţiei lui. Căci, atâta timp cât păcatul îi

244

înduplecă inima, încă nu i s-a făcut frică de Dumne­zeu şi este departe de mila lui Dumnezeu.

10. Zicea Avva Petru, ucenicul Avvei Isaia: L-am cercetat pe Avva pe când era în boală şi l-am aflat su­ferind foarte. Şi văzându-mă întristat, mi-a zis: Care osteneală este aceea care aşteaptă odihnă? Deci pe mine mă stăpâneşte frica acelui ceas întunecat, când voi fi aruncat de la faţa lui Dumnezeu şi nu va fi ni­meni care să mă asculte şi nici nădejdea odihnei.

11. A zis iarăşi: Altădată, plecând către el, l-am găsit în multă slăbiciune şi văzând el tristeţea inimii mele mi-a zis că numai apropiindu-mă de moarte, printr-o astfel de slăbiciune, voi putea să-mi aduc aminte de ceasul acela amar; pentru că sănătatea trupului nu are folosul pomenirii morţii¹¹. Căci trupul cere să­nătate ca să fugă de Dumnezeu. Copacului care este udat în fiecare zi este cu putinţă să i se usuce rădăcina şi să nu facă roade?

12. A zis Avva Petru: L-am întrebat pe acesta spu­nând: Ce este frica lui Dumnezeu? Şi mi-a zis că omul care se lasă înduplecat de cineva, nefiind Dumnezeu de faţă, acela nu are în el frica lui Dumnezeu.

13. Zicea, iarăşi, despre împărtăşanie: Vai mie, că, în timp ce mă împărtăşesc, împreună cu vrăjmaşii lui Dumnezeu sunt. Care este împărtăşirea pe care o am cu El¹²? Aşadar, spre osânda mea şi spre mustrare mă împărtăşesc¹³. Căci aceasta spune cuvântul: „Sfin­tele Sfinţilor”¹⁴. Deci, dacă sunt sfânt, nu au putere

11 Vezi Romani 7, 24.

¹² 1 Ioan 1, 6: Dacă zicem că avem împărtăşire cu El şi umblăm în întuneric, minţim şi nu săvârşim adevărul.

¹³ 1 Corinteni 11, 29.

^{14 C}uvinte rostite cu glas tare de preotul slujitor în timpul Dumnezeieştii Liturghii, înainte de Sfânta împărtăşanie.

245

vrăjmaşii să-mi facă ceva.

14. Spunea Avva Isaia: Vai mie, vai mie, că nu m-am luptat să mă mântuiesc pe mine însumi. Vai mie, vai mie, că nu m-am luptat să mă curăţesc pe mine în­sumi ca să mă învrednicesc de întoarcerea către mine a Dumnezeului milei. Vai mie, vai mie, că nu m-am luptat să biruiesc în războaiele cu vrăjmaşii Tăi spre a împărăţi Tu peste mine.

15. A zis iarăşi: Vai mie, că mă înconjoară numele Tău şi eu slujesc vrăjmaşilor Tăi. Vai mie, vai mie, că fac cele ce-L scârbesc pe Dumnezeu, de aceea nu mă Vindecă.

16. A zis iarăşi: Vai mie, vai mie, că am în faţa mea pârâşi pentru cele pe care le ştiu şi pentru cele pe care nu le ştiu, şi nu pot să tăgăduiesc. Vai mie, vai mie, cum pot să întâmpin pe Dumnezeu şi pe sfinţii Lui, că vrăjmaşii mei nu mi-au lăsat niciun mădular curat în faţa lui Dumnezeu.

17. Fericitul Teofil arhiepiscopul zicea: Ce frică şi groază şi strâmtorare va să vedem când sufletul se desparte de trup? Căci se năpustesc peste noi oştirea şi puterea puterilor celor potrivnice, stăpânitorii întunericului, stăpânitorii răutăţii, începătoriile şi stă­pânirile, duhurile răutăţii¹⁵ şi, ţinând sufletul ca la un fel de judecată, îi aduc înainte toate păcatele săvârşite de acesta cu ştiinţă şi cu neştiinţă, din tinereţe până la vârsta în care a fost luat. Stau de faţă, deci, înVinovăţindu-l pentru toate cele săvârşite de el. Aşadar, ce groază socoteşti că are sufletul în ceasul acela, până

15 Vezi Efeseni 6,12.

246

când va ieşi hotărârea şi se va elibera de acestea? Acesta este ceasul strâmtorării, până când va vedea ce se va întâmpla cu el. Şi iarăşi, puterile dumnezeieşti stau faţă în faţă cu cele potrivnice şi aduc înainte cele bune ale sufletului. Înţelege, deci, cu ce frică şi cu ce groază stă sufletul aşezat în mijloc, până ce ju­decata sa va primi hotărârea de la dreptul Judecător. Şi dacă va fi vrednic, pârâşii primesc pedeapsă, iar sufletul este răpit de puterile cereşti şi de acum locu­ieşte fără de grijă, după cum este scris: Că în Tine este locaşul tuturor celor ce se veselesc¹⁶. Atunci se împli­neşte ceea ce este scris: Şi vor fugi durerea, întristarea şi suspinarea¹⁷. Atunci, slobozit, sufletul merge la acea negrăită bucurie şi slavă, în care se va sălăşlui. Iar dacă va fi aflat că a trăit în nepăsare, va auzi înfricoşă­torul glas: Să fie lepădat necredinciosul, ca să nu vadă slava Domnului¹⁸. Atunci sufletul acesta este cuprins de ziua mâniei, ziua întristării şi strâmtorării, ziua în­tunericului şi întunecimii. Va fi dat întunericului cel mai dinafară şi osândit la focul cel veşnic, în veacuri nesfârşite fiind chinuit. Unde va fi atunci lauda lumii, unde va fi slava deşartă, unde petrecerea, unde des­fătarea, unde arătarea, unde odihna, unde cuVintele mari, unde banii, unde buna creştere, unde va fi tata, unde mama, unde fraţii? Cine va putea să scoată din acestea sufletul ars de foc şi cuprins de chinuri ama­re? Dacă acestea toate astfel se vor întâmpla, cât de mare e trebuinţa ca voi să umblaţi întru Viaţă sfântă şi în cucernicie¹⁹? Ce fel de iubire suntem datori să do­bândim, ce fel de purtare, ce fel de petrecere, ce fel de

16 Psalmul 86, 7.

^{17 I}saia 35,10 şi 51,11.

18 Isaia 26,10.

¹⁹ 2 Petru 3, 11. Textul este puţin prelucrat. Verbul se vor în­tâmpla înlocuieşte originalul se vor desfiinţa.

247

cale? Ce acriVie, ce rugăciune, ce încredinţare? Aces­tea, zice, aşteptând să se întâmple, să ne silim ca să fim aflaţi de El neîntinaţi şi fără de prihană, în pace, pentru ca să ne învrednicim a-L auzi pe El zicând: Veniţi, binecuvântaţii Tatălui Meu, şi moşteniţi împără­ţia cea pregătită vouă de la întemeierea lumii²⁰.

18. Acelaşi Avva Teofil, arhiepiscopul, când avea să-şi dea sfârşitul, a zis: Fericit eşti, Avva Arsenie, că totdeauna pomeneai ceasul acesta.

19. Ziceau părinţii că, în timp ce mâncau fraţii cu dragoste, un frate a râs la masă. Şi văzându-l pe acesta Avva Ioan, a plâns zicând: Ce are, oare, fratele acesta în inima lui, că a râs în timp ce era dator mai curând să plângă, pentru că mănâncă la o masă a iubirii²¹?

20. Avva Isaac şi Avva Avraam locuiau împreună. Intrând Avva Avraam a aflat pe Avva Isaac plângând şi i-a zis lui: De ce plângi? Şi a zis Bătrânul: Şi de ce să nu plângem? Unde putem să mai mergem? Au

^{20 M}atei 25, 34.

^{21 Î}n general, este ştiut că râsul nu constituie un obicei întâl­nit la monahi şi, cu atât mai mult ar zice cineva, la ora mesei, considerată sfântă în cadrul întregului program monahal. Aici, însă, cuVintele Avvei Ioan arată că poate să fie şi un motiv mai special, care în acel ceas nu îndreptăţea râsul. Poate că se refe­rea la obiceiul care exista să se întâlnească pustnicii sâmbăta şi duminica sau şi în alte zile de sărbătoare în Catolicon sau Chiriacon (Biserica Centrală a ţinutului), pentru rugăciunea comună şi în special pentru săvârşirea Sfintei Euharistii. După săvârşi­rea slujbelor, intrau în trapeză, care de obicei era aşezată în faţa Bisericii, şi mâncau împreună. Acest fapt nu constituia o sim­plă masă comună unde cei dragi mâncau împreună, ci o parte a slujbei sărbătorii pe care Dumnezeu le-o dăruia şi trebuia să se păstreze în suflet străpungerea inimii venită de la darul întreg şi de la iubirea lui Dumnezeu (ET).

248

adormit părinţii noştri. Nu ne era de ajuns lucrul mâi­nilor pentru preţul corăbiilor pe care îl dădeam când plecam să vedem pe Bătrâni²². Acum, însă, am rămas orfani şi de aceea plâng.

21. A zis Avva Iacob că: Precum făclia luminează încăperea întunecată, aşa şi frica lui Dumnezeu când Vine în inima omului, o luminează pe aceasta şi o în­vaţă toate Virtuţile şi poruncile lui Dumnezeu.

22. Povestea Avva Ioan de la Kelia că: Era în Egipt o desfrânată preafrumoasă şi foarte bogată, şi stăpâ­nitorii veneau la ea. într-o zi, aşadar, a avut prilejul să treacă pe la biserică şi a vrut să intre înăuntru. Dar ipodiaconul, care stătea în uşă, nu i-a îngăduit, zicând: Nu eşti vrednică să intri în casa lui Dumnezeu, căci eşti necurată. în timp ce se certau, a auzit episcopul gălă­gie şi a ieşit. Atunci, i-a zis lui desfrânata: Nu mă lasă să intru în biserică. Şi i-a zis ei episcopul: Nu-ţi este îngăduit să intri, căci eşti necurată. Iar aceasta fiind străpunsă la inimă²³ i-a zis lui: Nu voi mai desfrâna! A zis ei episcopul: Dacă vei aduce aici lucrurile tale, voi şti că nu vei mai desfrâna. De îndată ce le-a adus, acesta luându-le le-a ars cu foc, şi ea a intrat în biseri­că plângând şi zicând: Dacă aici mi s-a întâmplat aşa, acolo ce voi pătimi? Şi s-a pocăit şi s-a făcut vas ales.

22 Bătrânul se referă la faptul că erau altădată părinţi vrednici de cercetat şi că mergeau des să-i cerceteze din moment ce nu le ajungea câştigul de pe lucrul mâinilor lor pentru a plăti călătoriile cu corăbiile până la aceia.

23 Ecou posibil al cuvântului din Faptele Apostolilor 2, 37: Ei auzind acestea, au fost pătrunşi la inimă şi au zis către Petru şi ceilalţi apostoli: Bărbaţi fraţi, ce să facem?

249

23. A zis Avva Longhin: Postul smereşte trupul, privegherea curăţeşte mintea, liniştea aduce tângui­rea, tânguirea botează omul şi-l face nepăcătos.

24. Avea Avva Longhin multă străpungere în rugă­ciune şi în psalmodia sa. I-a zis într-o zi ucenicul lui: Avva, acesta este canonul duhovnicesc, ca monahul să plângă în lucrarea lui? Şi a zis Bătrânul: Da, fiule, acesta este canonul pe care-l socoteşte trebuincios Dumnezeu. Căci Dumnezeu nu l-a făcut pe om pentru a plânge, ci spre bucurie şi desfătare, ca să-l slăvească pe El în chip curat şi fără de păcat, precum îngerii. Dar, căzând în păcat, omul a trebuit să plângă. Căci unde nu este păcat, acolo nu este nevoie de plâns.

25. L-au întrebat unii dintre părinţi pe Avva Maca­rie Egipteanul, zicând: Cum se face că şi când mănânci şi când posteşti trupul tău este uscat? Şi le-a zis lor Bătrânul: Lemnul când se pune la un loc cu vreascuri aprinse este înghiţit cu totul de foc. Aşa se întâmplă şi dacă îşi curăţă omul mintea sa cu frica lui Dumnezeu, această frică a lui Dumnezeu înghite cu totul trupul lui.

26. Au trimis odată la Avva Macarie, în Schit, Bă­trânii din Muntele Nitriei, rugându-l pe acesta şi zicându-i: Ca să nu se mai ridice tot poporul să Vină la tine, socotim că este mai bine să Vii tu la noi, ca să te vedem înainte să te muţi la Dumnezeu. Venind acesta în munte, s-a adunat tot poporul la el. Şi i-au cerut lui Bătrânii să spună cuvânt fraţilor. Iar el, lăcrimând, a zis: Să plângem, fraţilor, să verse ochii noştri lacrimi²⁴

^{24 P}reluare exactă a cuVintelor lui Ieremia prorocul: Să plângă ele pentru voi, iar ochii voştri doar să verse lacrimi şi apă să curgă din genele voastre (Ieremia 9, 17).

250

înainte de a pleca acolo unde lacrimile noastre vor arde trupurile noastre. Şi au plâns toţi şi au căzut cu faţa la pământ şi au zis: Părinte, roagă-te pentru noi!

27. A zis Avva Pafnutie, ucenicul Avvei Macarie, că zicea Bătrânul: Când eram copil, păşteam cu ceilalţi copii Viţeii şi aceia au plecat să fure smochine. Şi cum fugeau ei, le-a căzut una şi luând-o am mâncat-o. Şi când îmi aduc aminte de aceasta, stau şi plâng.

28. Se povestea despre Avva Macarie cel Mare că, plimbându-se acesta prin pustie, a găsit aruncat pe jos o căpăţână de mort. Şi, mişcându-l cu toiagul de finic, Bătrânul a zis: Tu cine eşti? Răspunde-mi! Şi i-a vorbit lui căpăţâna zicând: Eu am fost arhiereu al eli­nilor care locuiau în acest ţinut, iar tu eşti Avva Maca­rie purtătorul de duh. în ceasul în care ţi se face milă de cei din iad, aceştia se mângâie puţin. A zis Avvei Macarie: Care este mângâierea? I-a zis lui căpăţâna: cât este de departe cerul de pământ, tot atât de mare este focul de sub noi. De la picioare până la cap stând, deci, în mijlocul focului, nu poate vedea nimeni faţa celuilalt, deoarece spatele unuia este lipit de spatele altuia. Când însă te rogi pentru noi, vede puţin unul faţa celuilalt. Plângând Bătrânul, a zis: Vai de ziua în care s-a născut omul, dacă aceasta este mângâierea iadului. A zis lui iarăşi Bătrânul: Este chin mai mare decât acesta? I-a zis lui căpăţâna: Mai mare chin este sub noi. A zis Bătrânul: Şi cine sunt în acela? I-a zis lui căpăţâna: Noi, cei care nu l-am cunoscut pe Dumne­zeu, chiar dacă puţin, suntem miluiţi. Dar cei care l-au cunoscut pe Dumnezeu şi s-au lepădat de El şi nu au

251

făcut voia Lui²⁵, aceia sunt sub noi. Şi după acestea, luând Bătrânul căpăţâna, a îngropat-o în pământ şi s-a dus în drumul său.

29. A întrebat un frate pe Avva Moise, zicând: Ce să facă omul în toată ispita care Vine sau în tot gân­dul vrăjmaşului? A zis Bătrânul: Este dator să plângă în faţa bunătăţii lui Dumnezeu ca să-l ajute. Şi va afla odihnă grabnic, dacă-L roagă în cunoştinţă. Căci scris este: Nu mă voi teme de ce-mi va face mie omul²⁶.

30. A zis Avva Moise: Câţi am fost biruiţi cu pati­mă trupească, să nu pregetăm a ne pocăi şi a ne tân­gui pe noi înşine, înainte de a ne cuprinde tânguirea judecăţii.

31. A zis iarăşi: Prin lacrimi dobândeşte omul Vir­tuţile şi prin mijlocirea lacrimilor se face iertarea pă­catelor. Când plângi, nu ridica glasul suspinului tău şi să nu cunoască stânga ce face dreapta ta²⁷. Iar stânga este slava deşartă.

32. A întrebat un frate pe Avva Matoe: Spune-mi cuvânt! Şi i-a zis lui: Toată pornirea de ceartă, pentru orice lucru ar fi, tai-o de la tine. Plângi şi tânguieşte-te, căci timpul s-a apropiat²⁸.

33. S-a întâmplat odată ca Avva Marcu să iasă din Schit şi să plece la Muntele Sinai şi să rămână acolo. Şi a trimis mama Avvei Marcu veste implorându-l cu lacrimi ca să iasă fiul ei să-l vadă. Şi cum şi-a pus haina de păr ca să iasă şi a venit să ia binecuvântare de la Bătrânul, îndată a început să plângă şi nu a mai ieşit.

25 Vezi Luca 12,45-47.

26 Psalmul 55,12.

^{27 V}ezi Matei 6, 3.

28 Vezi Matei 3, 2 şi 4,17.

252

34. Mergând odată Avva Pimen în Egipt, a văzut o femeie stând într-un mormânt şi plângând cu amar. Şi a zis: Dacă ar veni toate cele plăcute ale lumii aces­teia, nu ar putea să smulgă sufletul acestei femei din tânguire. La fel şi monahul este dator pentru totdeau­na să aibă tânguirea în sine însuşi.

35. A zis iarăşi: Tânguirea este îndoită, lucrează şi păzeşte²⁹.

36. Un frate l-a întrebat pe Avva Pimen, zicând: Ce să fac? I-a zis lui Bătrânul: Avraam, când a intrat în pământul făgăduinţei, a cumpărat mormânt pentru sine şi prin mormânt a moştenit pământul. A zis fra­tele: Ce este mormântul? I-a zis lui Bătrânul: Loc pen­tru plâns şi tânguire.

37. Au trecut odată Avva Pimen cu Avva Anuv prin părţile Diolcului³⁰. Şi venind la morminte au văzut o femeie tânguindu-se tare şi plângând cu amar. Şi stând, se uitau la ea să înţeleagă ce i s-a întâmplat, înaintând puţin, au întâlnit pe cineva şi l-a întrebat pe acesta Avva Pimen zicând: Ce are femeia aceasta, că plânge atât de amar? Şi i-a zis lui că au murit bărbatul ei şi fiul şi fratele. Şi răspunzând Avva Pimen a zis Avvei Anuv: îţi spun că omul, dacă nu omoară voirile trupului toate şi nu va dobândi această tânguire, nu poate să se facă monah. Căci toată Viaţa ei şi mintea sunt la tânguire.

38. Un frate a întrebat pe Avva Pimen, zicând: Ce voi face cu păcatele mele? Şi răspunzând Bătrânul, i-a zis lui: Cel care vrea să se izbăvească de păcate, cu lacrimi se izbăveşte de ele. Şi cel ce voieşte să dobândească

29 Vezi Facere 2,15.

30 Diolcul era centru mănăstiresc.

253

Virtuţi cu plâns le dobândeşte pe ele. Căci a plânge este o cale pe care ne-au lăsat-o nouă Scriptura şi Părinţii zicând: Plângeţi, căci altă cale nu este decât aceasta.

39. Un frate l-a întrebat pe Avva Pimen, zicând: Ce să fac cu tulburările acestea care mă tulbură? I-a zis lui Bătrânul: Să plângem în faţa bunătăţii lui Dumne­zeu cu toată osteneala noastră, până când îşi va face mila Sa cu noi!

40. Povestea Avva Iosif că a spus Avva Isaac: Stă­team odată lângă Avva Pimen şi l-am văzut pe acesta fiind în extaz³¹ şi, pentru că aveam către el multă în­drăzneală, i-am pus metanie, rugându-l şi zicându-i: Spune-mi, unde ai fost? Iar el, constrâns fiind, mi-a zis: Gândul meu era acolo unde Sfânta Maria, Născătoarea de Dumnezeu, stătea şi plângea lângă Crucea Mântui­torului³². Şi eu am dorit întotdeauna să plâng aşa.

41. Un frate l-a întrebat pe Avva Pimen zicând: Ce să fac? I-a zis lui Bătrânul: Când Dumnezeu ne

31 Expresia a fi în extaz se regăseşte într-o relatare a Sfântului Apostol Pavel despre sine, consemnată de Sfântul Luca în Fap­tele Apostolilor: Şi s-a întâmplat, când m-am întors la Ierusalim şi mă rugam în templu, să fiu în extaz... (Fapte 22, 17). Am preferat traducerea prin „a fi în extaz” variantei „a cădea în extaz, folosită chiar de unele traduceri de referinţă ale Bibliei (Biblia de la Ieru­salim), bucurându-mă că traducerea românească o evită. De altfel, originalul conţine structura yevsoGat pe ev eKorâaei (Fapte 22, 17) sau ev eKordaet yevopevov (Pateric) verbul yeveaGai traducându-se cu a deveni, a fi. Aş fi preferat traducerea prin „devenind în extaz” dacă nu presupunea o forţare a limbii, pentru că este vorba despre o devenire, de o trecere dintr-o stare în alta. încă o dată menţionăm faptul că există multă familiaritate şi unitate între limbajul biblic şi cel al Părinţilor din Pateric, lucru pe care cât ne stă în putinţă dorim să-l semnalăm.

^{32 I}oan 19, 25.

254

cercetează pe noi, la ce ne vom gândi? A zis lui fratele: La păcatele noastre. I-a zis deci Bătrânul: Să intrăm atunci în chilia noastră şi, aşezându-ne, să ne aducem aminte de păcatele noastre şi Domnul va fi cu noi în toate.

42. Fericitul Atanasie, episcopulAlexandriei, a ru­gat pe Avva Pamvo să coboare din pustie în Alexandria. Coborând acesta şi văzând o femeie care juca teatru, a început să plângă. Iar cei de faţă au dorit să se încredinţeze pentru ce plângea. Două lucruri m-au mişcat, a zis, unul este pierzania aceleia şi ce­lălalt că eu nu am asemenea silinţă spre a plăcea lui Dumnezeu, cât are aceasta pentru a plăcea oamenilor destrăbălaţi.

43. A zis Avva Pavel: în mocirlă³³ sunt cufundat până la gât şi plâng în faţa lui Iisus zicând: Miluieşte-mă!

44. Şezând odată Avva Siluan cu nişte fraţi, a fost în extaz şi a căzut cu faţa la pământ³⁴. Şi după mult timp, ridicându-se, plângea. Şi l-au rugat pe el fra­ţii zicând: Ce ai, părinte? Iar el tăcea şi plângea. Si­lit de aceştia să vorbească, a zis: Am fost răpit la

33 Posibil ecou al zicalei invocate de Sfântul Petru în cea de a doua sa epistolă: Cu ei s-a întâmplat adevărul din zicală: Câinele se întoarce la vărsătura lui şi porcul scăldat la noroiul mocirlei lui. (2 Petru 2, 22). Avva Pavel foloseşte cuvântul Poppopoq un apax legomenon nou-testamentar. Starea de smerenie a acestuia este po­sibil să-l fi condus la a împrumuta această foarte dură imagine folosită de Sfântul Petru.

^{34 N}u este vorba despre o cădere în ne­ştire, cum ar putea să-şi închipuie cineva, ci mai curând despre o poziţie cu capul plecat, cu faţa spre pământ, sau chiar poziţia pe care o realizăm în metania mare când atingem cu fruntea pă­mântul, poziţie care indică respect deosebit, evlaVie, smerenie, uimire, copleşire de ceva minunat etc. Expresia propriu-zisă nu include referirea la pământ, aceasta fiind introdusă de traducă­tori. Originalul este 7 Tsobv 7 Ti 7 Tpocrco7 Iov, ceea ce s-ar traduce prin căzând pe faţă, variantă care nu face sens în limba română. Frec­vent întâlnită în Noul Testament, expresia indică un gest asoci­at cel mai adesea rugăciunii. Se spune despre Mântuitorul că a căzut cu faţa la pământ, rugându-Se şi zicând: Părintele Meu, de este cu putinţă, treacă de la Mine paharul acesta! (Matei 26, 39); despre un lepros că văzând pe Iisus, a căzut cu faţa la pământ şi I s-a rugat zicând: Doamne, dacă voieşti, poţi să mă curăţeşti. (Luca 5, 12); în acelaşi context şi Sfântul Pavel foloseşte expresia:...că­zând cu faţa la pământ, se va închina lui Dumnezeu, mărturisind că Dumnezeu este într-adevărprintre voi (1 Corinteni 14,25).

255

judecată şi am văzut pe mulţi din neamul nostru (al călugărilor) mergând în iad şi pe mulţi dintre cei din lume mergând în împărăţie³⁵. Şi se tânguia Bătrânul şi nu voia să iasă din chilia sa. Iar dacă a fost nevoit să iasă, şi-a acoperit faţa cu fesul zicând: Ce nevoie am să văd lumina aceasta trecătoare de vreme ce nu am niciun folos?

45. Un frate a întrebat pe Avva Siluan zicând: Ce să fac, Avva? Cum voi dobândi străpungerea? Căci tare sunt luptat de acedie şi de somn. Când mă scol dimi­neaţa, mult mă nevoiesc şi fără cântare nu zic niciun psalm, dar nu pot să biruiesc somnul. Şi a răspuns Bătrânul: Fiule, a zice psalmii cu cântare este cea mai mare mândrie şi îngâmfare, adică, eu cânt şi fratele meu nu cântă. Iar cântarea învârtoşează inima³⁶ şi o

35 Vezi Matei 8, 1 1-12.

36 Expresie întâlnită în Noul Testament. Mân­tuitorul vorbeşte despre învârtoşarea inimii contemporanilor Săi: Şi privindu-i pe ei cu mânie şi întristându-Se de învârtoşarea inimii lor, a zis omului: întinde mâna ta! Şi a întins-o, şi mâna lui s-a făcut sănătoasă.” (Marcu 3,5). Şi Sfântul Apostol Pavel spunea, de asemenea: întunecaţi fiind la cuget, înstrăinaţi fiind de Viaţa lui Dumnezeu, din pricina necunoştinţei care este în ei, din pricina împietririi inimii lor;” (Efeseni 4,18).

256

împietreşte şi nu lasă sufletul să se străpungă. Deci, dacă vrei să ajungi la străpungere, lasă cântarea. Şi când stai şi îţi faci rugăciunile tale, mintea ta să cer­ceteze puterea stihului şi gândeşte-te că stai în faţa lui Dumnezeu, Cel ce cercetează inimile şi rărunchii³⁷. Când te scoli din somn, înainte de toate gura ta să dea slavă lui Dumnezeu şi să nu începi de îndată canonul tău, ci ieşind afară din chilia ta spune Crezul şi Tatăl nostru care eşti în ceruri şi după aceea, intrând în chi­lie, începe canonul tău uşor-uşor, oftând şi amintindu-ţi de păcatele tale şi de iadul în care vei fi supus chinurilor. Şi a zis fratele: Eu, Avva, de când m-am făcut călugăr, cânt slujba canonului şi ceasurile după Octoih. A răspuns Bătrânul: De aceea şi străpungerea şi tânguirea fug de la tine. Gândeşte-te la părinţii cei mari, cât de neînvăţaţi erau şi nu ştiau decât câţiva psalmi, nu cunoşteau nici glasurile, nici troparele, şi străluceau ca luminătorii în lume. Şi dau mărturie cu­vântului meu Avva Pavel cel Simplu şi Avva Pamvo şi Avva Apollo şi aşa mai departe, care înViau morţii şi care au primit putere împotriva demonilor, nu în cân­tări şi tropare şi glasuri, ci în rugăciune şi post. Căci nu frumuseţea cântării este mântuitoare pentru om, ci frica lui Dumnezeu şi păzirea poruncilor lui Hristos. Iar cântarea pe mulţi i-a coborât în cele mai de jos ale pământului. Nu numai pe cei din lume, ci şi pe preoţi i-a aruncat în groapa desfrânării şi în patimi multe.

37 Psalmul 7, 10; Ieremia 11, 20; 17,10; 20,12; Apocalipsa 2, 23.

257

Aşadar, cântarea, fiule, este a celor din lume. Pentru aceasta se şi adună poporul în biserici³⁸. Gândeşte-te, fiule, câte cete sunt în cer şi nu este scris despre aces­tea că ar cânta după Octoih, ci o ceată cântă neînce­tat Aliluia!, altă ceată Sfânt este Domnul Savaot!³⁹, altă ceată Binecuvântată este slava Domnului din locul şi din locaşul Lui!⁴⁰.

Tu, deci, fiule, urmează părinţilor, dacă vrei să do­bândeşti străpungerea în rugăciuni, păzind mintea cât poţi nerătăcitoare. Iubeşte smerenia lui Hristos şi ia seama la tine însuţi păzindu-ţi mintea în ceasul rugăciunii. Şi oriunde mergi, nu te arăta pe tine a fi în­ţelept şi învăţător, ci fii cu cuget smerit şi Dumnezeu îţi va da străpungerea.

46. Ziceau despre Avva Serapion că aşa a fost Viaţa lui ca a unei păsări. Nu a dobândit niciun lucru al vea­cului acestuia, nici nu a locuit în chilie, ci înfăşurat în­tr-o pânză şi având asupra sa o Evanghelie mică, aşa cutreiera ca şi cum nu ar fi avut trup. Adeseori îl gă­seau pe acesta în afara satului, stând în drum şi plân­gând cu amar şi-l întrebau: De ce plângi aşa, Părinte? Şi le răspundea: Stăpânul meu mi-a încredinţat bo­găţia Lui şi am pierdut-o şi vrea să mă pedepsească.

38 Părerile Avvei Pamvo despre psalmodierea monahilor care coincid cu ale Avvei Siluan sunt exprimate în apoftegma I, 84. în apoftegmele Avvei Pamvo cel Simplu nu se spune că folosi­rea cântărilor este nepotriVită cu Viaţa monahală. Există, însă, o întâmplare cu Pavel Capadocianul (sec. al V-lea) care se ne­voia în Nitria. Egumenul său l-a sfătuit să nu cânte tropare şi canoane, dacă vrea mântuirea sufletului lui. (D. Tsami, Pateri­cul Sinaitic, Ediţia a Il-a, Tesalonic, 1991) (ET). “Isaia 6, 3. ^{40 E}zechiel 3,12.

39 Isaia 6,3.

40 Iezechiel 3,12.

258

Aceia, auzind, credeau că vorbeşte despre aur şi de multe ori, aruncându-i câte puţină pâine, ziceau: Primeşte, frate, mănâncă! Cât despre bogăţia pe care ai pierdut-o, Dumnezeu are putere să ţi-o dea înapoi. Şi răspundea Bătrânul: Amin!

47. A zis Amma Sinclitichia: Luptă şi osteneală multă este la început pentru cei care Vin la Dumne­zeu. Apoi, bucurie de negrăit. Asemenea celor care vor să aprindă focul, mai întâi se afumă şi lăcrimează şi mai apoi reuşesc ceea ce doreau. Căci, zice Scriptu­ra: Dumnezeul nostru este foc care mistuie⁴¹. Aşa şi noi trebuie să aprindem în noi înşine focul dumnezeiesc cu lacrimi şi durere.

48. A zis Avva Iperehie: Noaptea zi face călugărul, priveghind şi stăruind în rugăciuni. Astfel străpungându-şi inima sa varsă lacrimi şi cere milă din cer.

49. Au venit nişte fraţi la Avva Filicas, având cu ei oameni din lume, şi l-au rugat ca să spună acelora cuvânt. Dar Bătrânul tăcea. Deci, după ce l-au rugat îndelung, a zis lor: Cuvânt vreţi să auziţi? Au zis lui: Da, Avva! A zis Bătrânul: Acum nu mai este cuvânt. Când întrebau fraţii pe Bătrâni şi apoi făceau cele ce le spuneau lor, Dumnezeu le dădea acelora cum să vorbească. Acum, însă, pentru că întreabă, dar nu fac cele ce aud, a luat Dumnezeu harul de la Bătrâni şi nu mai găsesc ce să vorbească, pentru că nu este cel care să lucreze. Şi auzind acestea, fraţii au suspinat zicând: Roagă-te pentru noi, Avva!

50. Ziceau despre Avva Or şi despre Avva Teodor

^{41 D}euteronom 4, 24; Evrei 12, 29.

259

că odată lipeau cu pământ chilia şi ziceau între ei: Dacă ne Vizitează Dumnezeu acum, ce vom face? Şi plângând, au lăsat lutul şi a plecat fiecare la chilia sa.

51. Lângă un bătrân anume locuia un frate puţin mai nepăsător în Vieţuirea monahală. Când a venit ceasul ca acest frate să moară, stăteau în jurul lui niş­te părinţi. Şi văzându-l Bătrânul pe acesta părăsind trupul, luminos şi cu bucurie, şi dorind să zidească pe fraţi, i-a zis lui: Frate, crede-mă, toţi ştim că nu te-ai silit prea mult întru nevoinţă. Cum pleci aşa, cu bu­năvoinţă? Şi a zis fratele: Crede-mă, părinte, ai grăit adevărul. Dar, de când am devenit monah, nu ştiu să fi judecat vreun om, ci chiar în ziua aceea mă împăcam cu el. Şi acum vreau să spun lui Dumnezeu: Tu ai spus, Stăpâne Nu judecaţi ca să nu fiţi judecaţi şi Iertaţi şi VI se va ierta vouă. A zis lui Bătrânul: Pace ţie, fiule, că şi fără osteneală te-ai mântuit.

52. A zis un Bătrân că era un frate care locuia la Chilii. Acela, după ce a petrecut douăzeci de ani ocupându-se cu cititul noaptea şi ziua, sculându-se într-o zi, a vândut toate cărţile pe care le dobândise şi luându-şi cojocul său a plecat în cea mai adâncă pustie. L-a întâlnit pe el Avva Isaac şi i-a zis: Unde mergi, fi­ule? Şi a răspuns fratele zicând: Am douăzeci de ani, părinte, de când aud cuVintele cărţilor, acum vreau să încep şi să lucrez ceea ce am auzit din cărţi. Şi făcându-i rugăciune, Bătrânul l-a slobozit.

53. Am mers odată la Kânovon, lângă Alexandria, ca la zece mile de oraş, şi am întâlnit pe Avva Teo­dor, om nevoitor şi având darul răbdării. Acesta ne-a

260

povestit că era un frate care locuia la Chilii şi dobân­dise darul străpungerii. S-a întâmplat, deci, într-una din zile că din pricina durerii inimii i-a venit mulţime de lacrimi. Şi văzând fratele, a zis în sine: Cu adevărat acesta este un semn că ziua morţii mele este aproape. Şi cum gândea acestea, lacrimile se înmulţeau încă şi mai mult. Iar el, văzând lacrimile înmulţindu-se şi mai mult, iarăşi a zis: Cu adevărat s-a apropiat timpul. Şi în fiecare zi vărsa din ce în ce mai multe lacrimi. Folosindu-ne noi mult din istorisirea Bătrânului, l-am întrebat pe acesta despre lacrimi, de ce odată Vin sin­gure iar altădată nu Vin nici cu multă osteneală. Şi a zis Bătrânul: Lacrimile sunt asemenea cu zăpada şi cu ploaia, iar monahul este agricultorul. Este dator, deci, atunci când Vin să se străduiască, să nu piardă nimic din ele, ci pe toate când Vin să le aducă în grădina lui şi să o ude. Căci vă spun vouă, fiilor, de multe ori este o singură zi din tot anul care aduce ploaie şi care sal­vează toate roadele. De aceea, atunci când înţelegem că a venit, să luptăm şi să ne păzim pe noi înşine şi să ne străduim să ne rugăm lui Dumnezeu cu râvnă multă, căci nu ştim dacă mai găsim o altă zi cu ploaie ca aceea. Iar noi iarăşi l-am întrebat zicând: Şi cum îşi păzeşte cineva, părinte, străpungerea, atunci când aceasta Vine? A răspuns Bătrânul: Să nu întâlnească om în acea zi sau în acel timp şi să-şi păzească pân­tecele său şi inima, ca să nu-şi închipuie că a primit deplin darul lacrimilor, şi să se îndeletnicească cu ru­găciunea şi cu cititul. Oricum, când Vine la noi tângui­rea, aceasta ne învaţă lucrurile care o aduc şi cele care o împiedică. Şi ne-a povestit, zicând: Ştiu un frate care

261

şedea în chilie lucrând împletitura sa. Şi când îi ve­neau lacrimile, se ridica la rugăciune, dar îndată aces­tea se opreau. Şi iarăşi, aşezându-se, îşi continua îm­pletitura şi îşi aduna mintea, şi lacrimile veneau fără întârziere. Şi în timpul cititului, de asemenea. Când avea străpungere, se scula şi îndată îl lăsau lacrimile. Şi numai ce lua cartea iarăşi veneau. Şi atunci a zis fratele că bine au spus părinţii că plânsul este învă­ţător. Acesta îl învaţă pe om toate ce-i sunt de folos.

54. Povestea un bătrân că un frate, voind să plece în pustie, era împiedicat de mama sa. Iar el nu se lăsa de ţelul său, zicând: Vreau să-mi mântuiesc sufletul! După ce a căutat să-l împiedice cu multe şi nu a reuşit, în cele din urmă, mama s-a învoit. Plecând acesta şi Vieţuind în singurătate, îşi petrecea Viaţa în nepăsare. S-a întâmplat însă ca mama lui să moară. Şi după un timp, îmbolnăVindu-se de o boală grea, a fost în extaz şi răpit la judecată şi a găsit acolo pe mama sa îm­preună cu cei osândiţi. Aceea, deci, când l-a văzut, s-a mirat foarte tare şi a zis: Ce este aceasta, fiule? Şi tu ai fost osândit să Vii în locul acesta? Unde sunt cuVin­tele tale, pe care le spuneai: Vreau să-mi mântuiesc sufletul? Ruşinat de cele ce auzise, a rămas îndurerat neavând ce să-i răspundă. Dar cu voia lui Dumnezeu, Cel iubitor de oameni, după ce a văzut acestea, s-a în­tâmplat să se Vindece de boala sa. Şi socotind că de la Dumnezeu a fost această cercetare, închizându-se în chilia sa, se îngrijea de mântuirea lui, pocăindu-se şi plângând pentru cele săvârşite mai înainte în nepă­sare. Atât de mare a fost străpungerea lui, încât mul­ţi l-au rugat să o mai slăbească un pic, ca nu cumva

262

să păţească ceva din pricina plânsului fără măsură. Dar el nu voia să se lase mângâiat, zicând: Dacă nu am putut suporta ocara mamei mele, cum voi suporta ruşinea în faţa lui Hristos şi a sfinţilor îngeri în ziua judecăţii?

55. A zis un Bătrân că: Dacă s-ar fi întâmplat ca, la arătarea lui Hristos după înViere, de frică să iasă su­fletele oamenilor, lumea întreagă ar fi murit de spai­mă şi de uimire. Căci ce poate fi mai mult decât să vezi cerurile deschizându-se şi pe Dumnezeu descoperindu-Se cu mânie şi cu supărare, şi oştiri de nenumăraţi îngeri şi împreună întreaga omenire. De aceea, aşa trebuie să trăim ca şi când am da seamă în fiecare zi lui Dumnezeu pentru petrecerea noastră.

56. Un frate a întrebat pe un Bătrân zicând: Cum Vine frica lui Dumnezeu în suflete? Şi a zis Bătrânul: Dacă are omul smerenie şi neagonisire şi nu judecă pe nimeni, îi Vine frica lui Dumnezeu.

57. Un frate a cercetat pe un Bătrân şi l-a întrebat pe acesta zicând: Avva, din ce pricină inima mea este împietrită şi nu mă tem de Dumnezeu? I-a zis lui Bă­trânul: Cred că, dacă omul ţine mustrarea în inima sa, dobândeşte frica de Dumnezeu. I-a zis lui fratele: Ce este mustrarea? A zis lui Bătrânul: Ca omul în orice lucru să-şi mustre sufletul, zicând: Adu-ţi aminte că trebuie să te întâlneşti cu Dumnezeu. Să zică şi aceas­ta: Ce treabă am eu cu oamenii? Socotesc că, dacă cine­va rămâne în aceasta, va veni frica lui Dumnezeu în el.

58. Un Bătrân a văzut pe cineva râzând şi i-a zis lui: în faţa cerului şi a pământului avem să dăm răspuns pentru toată Viaţa noastră şi tu râzi?

263

59. A zis un Bătrân: Aşa cum purtăm umbra noas­tră peste tot, tot aşa suntem datori să avem plânsul şi străpungerea, oriunde ne-am afla⁴².

60. Un frate a întrebat un Bătrân zicând: Ce să fac? Şi i-a zis lui: A vărsa lacrimi suntem datori totdeauna. S-a întâmplat odată unuia dintre părinţi să moară şi după mult timp iarăşi să-şi Vină în sine, şi l-am între­bat, zicând: Ce ai văzut acolo, Avva? Şi ne povestea plângând: Am auzit acolo un glas de tânguire zicând neîncetat: Vai mie, vai mie! Aşa suntem şi noi datori să zicem mereu.

61. A întrebat un frate oarecare pe un bătrân, zi­când: Cât de mult doreşte sufletul meu lacrimile când îi aude pe Bătrâni vorbind despre acestea, dar nu Vin şi se întristează sufletul meu! şi i-a zis lui Bătrânul: Fiii lui Israel după patruzeci de ani au intrat în pă­mântul făgăduinţei⁴³. Lacrimile sunt pământul făgă­duinţei, în care, dacă intri, nu te mai temi de război. Aşa vrea Dumnezeu, ca sufletul să se întristeze pen­tru ca mereu să dorească a intra în acel pământ.

62. Un frate sârguitor a venit din ţară străină şi a rămas într-o chilie mică în Muntele Sinai⁴⁴. Şi cum a venit să se aşeze, în prima zi, a găsit un lemn mic pe care era scris de un frate care odată locuise acolo:

^{42 V}ezi: „Este cu putinţă tuturor, nu numai călugărilor, ci şi mi­renilor, întotdeauna a se pocăi şi a plânge şi a se ruga lui Dumne­zeu, şi prin asemenea fapte a câştiga şi celelalte Virtuţi” (Sfântul Simeon Noul Teolog, Cateheza a 5-a, pp. 122-125).

^{43 E}vrei 11,9.

^{44 M}untele Sinai se află în partea de sud a peninsulei cu ace­laşi nume, spre golful Acaba. Este o parte a Arabiei pietroase. Pe înălţimile acestui munte Moise a primit Tablele Legii.

264

Moise, a lui Teodor, sunt de faţă şi dau mărturie. Şi a pus fratele lemnul să-l aibă toată ziua în faţa ochilor şi-l întreba ca şi când era de faţă pe cel care a scris: Unde eşti, oare acum, omule, de spui sunt de faţă şi dau mărturie? Oare în ce lume te afli la acest ceas? Oare, unde este mâna care a scris acestea?

Şi aşa, în toate zilele făcând, pomenind moartea, petrecea tânguindu-se. Avea drept lucru de mână caligrafierea şi luând de la fraţi hârtie şi comenzi de scris, a murit nescriind nimănui nimic. Numai, într-o mică notă, a scris şi a lăsat pe hârtiile fiecăruia, zicând: Iertaţi-mă, stăpânii şi fraţii mei, că am avut o mică lucrare cu cineva şi de aceea nu am găsit prilejul să scriu.

63. Lângă acesta locuia un alt frate, pe nume Elisei⁴⁵. Şi, într-o zi, plecând acesta la Kastro⁴⁶, a zis frate­lui caligraf: Arată dragoste, frate, şi îngrijeşte-mi gră­dina până Vin. I-a zis lui fratele: Crede-mă, cât pot, nu voi fi fără grijă. Şi după ce a plecat fratele, a zis în sine: Sărmane, odată ce ai găsit prilejul, îngrijeşte grădina. Şi stând de seara la canon, până dimineaţa, nu înceta a cânta şi a se ruga cu lacrimi. La fel şi toată ziua, căci era Sfânta Duminică. Venind, deci, spre seară, fratele, vecinul lui, a găsit grădina răvăşită de iepurii sălbatici şi i-a zis lui: Dumnezeu să te ierte, frate, că nu ai avut grijă de grădină. Iar acela a zis: Dumnezeu ştie, Avva, după puterea mea am făcut şi am păzit-o, ca să ne dea roade grădina aceasta mică. A zis fratele: Se vede,

^{45 E}lisios se trăgea din Eilat, veche cetate din golful Elanit (es­tul peninsulei Sinai), lângă Acaba de astăzi.

^{46 S}e înţelege Sfân­ta Mănăstire Sinai.

265

frate, toate s-au prăpădit. A zis caligraful: Am văzut, dar cred lui Dumnezeu că iarăşi va înflori. I-a zis lui stăpânul grădinii: Vino, să udăm. A zis fratele: Mergi, udă tu acum şi eu voi uda la noapte. întâmplându-se să nu plouă, s-a întristat grădinarul şi a zis vecinului său, caligraful: Crede-mă, frate, dacă Dumnezeu nu va ajuta, nu vom avea apă anul acesta. A zis şi acela: Vai, nouă, frate, dacă vor seca izvoarele grădinii, cu adevă­rat nu mai avem mântuire. Acesta vorbea, însă, des­pre lacrimi. Când, deci, a venit ceasul să moară, acest bun nevoitor a rugat pe Elisei, vecinul lui, zicându-i: Arată dragoste, să nu spui nimănui că sunt bolnav, ci, rămâi aici astăzi şi, când voi adormi, ridică trupul meu şi aruncă-l în pustie ca să-l mănânce fiarele săl­batice şi păsările, deoarece am păcătuit lui Dumne­zeu multe şi nu sunt vrednic să fiu înmormântat. A zis lui grădinarul, Elisei: Crede-mă, Avva, sufletul meu şovăie să facă acest lucru. I-a răspuns lui cel bolnav: Păcatul acesta să fie asupra mea şi îţi dau cuvântul că, dacă asculţi şi faci aşa, şi eu voi putea şi te voi ajuta. Şi murind acesta în ziua aceea a făcut fratele cum i-a poruncit lui şi a aruncat trupul gol în pustie. Locuiau la douăzeci de mile de Kastro, în aşa-numitul Metemer. în a treia zi i se arată în somn cel plecat la Dom­nul şi îi zice: Dumnezeu, frate, să te miluiască aşa cum m-a miluit pe mine. Crede-mă, multă milă a făcut cu mine Dumnezeu pentru că a rămas neîngropat trupul meu, zicându-mi: Iată, pentru multa ta smerenie, am poruncit să fii împreună cu Antonie⁴⁷. Şi m-am rugat şi pentru tine. Dar mergi, lasă grădina şi îngrijeşte-te

^{47 E}ste vorba despre Sfântul Antonie cel Mare.

266

de cealaltă grădină. Căci, în ceasul în care ieşea sufle­tul meu, am văzut cum lacrimile mele stingeau focul unde urma să plec.

64. Doi fraţi după trup s-au lepădat de lume şi, ple­când, au rămas în ascultarea unui părinte în muntele Nitriei. Dumnezeu a dat amândurora darul lacrimilor şi al străpungerii. într-o zi, deci, a văzut Bătrânul în vedenie pe cei doi fraţi stând la rugăciune şi ţinând hârtii scrise şi udându-le cu propriile lor lacrimi. Şi li­terele unuia se ştergeau uşor, iar ale celuilalt cu greu, căci păreau a fi scrise cu cerneală de foc⁴⁸. S-a rugat atunci Bătrânul lui Dumnezeu să-i explice această vedenie şi, arătându-i-se un înger al Domnului, a zis: Literele de pe hârtie sunt păcatele acestora. Unul din­tre ei a păcătuit potriVit firii şi de aceea se şterg uşor greşelile. Iar celălalt în necurăţie şi căderi murdare s-a întinat împotriva firii şi de aceea este nevoie de mai multă osteneală spre pocăinţă şi multă smerenie. Şi de atunci, îi zicea Bătrânul fratelui: Nevoieşte-te, frate, căci sunt de foc şi se şterg cu osteneală. Şi nu i-a descoperit lui lucrul până la sfârşitul lui, ca să nu-i taie râvna, ci mereu mai mult îi zicea lui: Osteneşte-te, frate, căci cu osteneală se şterg.

65. Altul dintre părinţi stătea în Raith, în locul nu­mit Halcon. Pe acesta l-a Vizitat unul dintre Bătrâni şi i-a zis lui: Avva, mă întristez când trimit un frate la slujire. A zis lui: Şi eu însumi, când trimit pe ucenicul

^{48 C}erneala pe care o foloseau pentru scris era neagră şi o numeau „cerneală de scris", sau mai simplu, „cerneală", şi mai târziu „de foc” pentru că o pregăteau la foc (ET).

267

meu pentru vreo trebuinţă, stau lângă uşă şi privesc şi când îmi spune gândul: oare când Vine fratele? Zic şi eu apoi: Dacă Vine mai înainte celălalt frate, adică îngerul, să te ia la Domnul, ce se întâmplă? Şi aşa, în fiecare zi, privesc la uşă îngrijindu-mă şi plângând păcatele mele şi zicând: Oare, care frate Vine primul, cel de jos sau cel de sus? Şi mult folosindu-se, Bătrâ­nul a plecat, şi restul Vieţii a păstrat lucrarea aceluia.

66. Un frate sârguincios, făcându-şi canonul îm­preună cu fratele său, era biruit de lacrimi şi lăsa sti­hul psalmilor. într-o zi, aşadar, l-a rugat pe el frate­le lui să-i spună ce gândeşte în timpul canonului de plânge aşa amar. Iar acela i-a zis lui: Iartă-mă, frate, eu mereu în timpul canonului meu văd pe Judecăto­rul şi pe mine însumi ca un osândit stând în faţa Lui şi fiind cercetat şi pe Acesta zicându-mi: De ce ai păcă­tuit? Deci, neştiind ce să răspund, mi se închide gura şi de aceea pierd stihul psalmului. Dar, iartă-mă că te necăjesc. Dacă te odihneşte, să facă fiecare din noi ca­nonul lui separat. I-a zis lui fratele: Nu, părinte, căci chiar dacă nu plâng şi eu, dar văzându-te pe tine, mă cert pe mine însumi. Şi văzând Dumnezeu smerenia acestuia, i-a dăruit şi lui plânsul fratelui său.

67. Unul dintre fraţi a cercetat pe un Bătrân care locuia în Muntele Sinai şi l-a rugat pe acesta zicând: Părinte, spune-mi cum trebuie să mă rog, căci mult am mâniat pe Dumnezeu. I-a zis lui Bătrânul: Eu, fiule, când mă rog, aşa spun: Doamne, învredniceşte-mă săţi slujesc Ţie aşa cum am slujit lui satana şi învredniceşte-mă să Te iubesc pe Tine aşa cum am iubit păcatul.

268

68. A zis iarăşi: Este bine a întinde mâinile în văz­duh la rugăciune şi a ruga pe Dumnezeu ca sufletul să treacă fără tulburări, la ieşirea lui, printre toţi cei care încearcă să-l împiedice în văzduh.

69. Un frate mai mic a fost trimis de părintele lui la un alt frate care avea grădină în Sinai ca să aducă un fruct mic Bătrânului. Şi cum a intrat, a zis fratelui care era stăpânul grădinii: Avva, Bătrânul meu m-a trimis să te întreb dacă ai un fruct mic. I-a zis lui: Da, fiu­le, dacă vrei ceva, găseşti aici, ia cu binecuvântare! A zis monahul tânăr: Oare este aici mila lui Dumnezeu, Avva? Iar acela auzindu-l a căzut pe gânduri, cu ochii plecaţi spre pământ şi a zis copilului: Ce ai zis, fiule? A zis iarăşi copilul: Am zis oare, Avva, este aici mila lui Dumnezeu? Şi iarăşi, a treia oară l-a întrebat fra­tele acelaşi cuvânt. Şi tăcând un ceas întreg, stăpânul grădinii nu a găsit ce să răspundă copilului, ci oftând a zis: Să ajute Dumnezeu, fiule!

Şi dând drumul copilului, îndată a luat mantia sa şi a ieşit în pustie, părăsindu-şi grădina şi zicând: Să mergem, să cerem mila lui Dumnezeu. Dacă un copil mic m-a întrebat ceva şi eu nu am găsit răspuns să-i dau, ce voi face când voi fi întrebat de Dumnezeu?

70. Un frate care stătea în Muntele Măslinilor a co­borât într-o zi în Cetatea Sfântă şi, venind la stăpânitor, şi-a mărturisit păcatele sale, zicându-i: Pedepseşte-mă după lege. Iar stăpânitorul, minunându-se, a şovăit în sine şi a zis fratelui: Cu adevărat, omule, pentru că tu de la tine te-ai mărturisit, nu îndrăznesc să te judec în faţa lui Dumnezeu, căci poate te-a şi iertat.

269

Şi plecând fratele, şi-a pus fiare la picioare şi la gât şi s-a închis într-o chilie. Şi dacă vreodată îl întreba vreun om zicând, cine te-a pus, Avva, la astfel de nevoinţă cu fiarele, el răspundea: Stăpânitorul! Deci, cu o zi înainte de sfârşitul lui, s-au deschis de la sine fiarele şi au căzut de pe el. Venind ucenicul şi văzându-l, s-a minunat şi i-a zis: Cine a dezlegat fiarele de pe tine? Şi i-a zis lui: Cel ce a dezlegat păcatele mele! Mi s-a arătat ieri zicând: Iată, pentru răbdarea ta ţi-am dezlegat toate păcatele tale. Şi a atins cu degetul Său fiarele şi îndată au căzut de pe mine. Şi acestea zicând fratele, îndată a plecat la Domnul.

71. Era un slujbaş în Skithopolis⁴⁹, care săvârşise foarte multe rele şi în tot felul îşi întinase trupul său. Şi străpuns fiind de la Dumnezeu, s-a lepădat de toate şi, ridicându-şi chilie în loc pustiu, sub un pârâu, şe­dea, îngrijindu-se de sufletul său. Aflând, aşadar, unii dintre cunoscuţi, au început să-i trimită pâini şi cur­male şi ce avea trebuinţă. Iar el, văzându-se în odihnă, nimic lipsindu-i, şi-a zis în sine: Cu adevărat o astfel de odihnă ne scoate pe noi din odihna cea de dinco­lo. Căci de acestea eu vrednic nu sunt. Părăsindu-şi, deci, chilia sa, a plecat zicând: Să mergem, suflete, la strâmtorare, căci mie mi se cuVine iarba, hrana celor necuvântătoare, deoarece faptele necuvântătoarelor am săvârşit.

72. Ne povesteau nişte fraţi, când eram în Raith, că era un Bătrân nevoitor care şedea în peşterile mai sus de cea numită a lui Ioil. Şi aşa o trezVie avea min­tea Bătrânului, încât aproape la fiecare pas pe care-l

^{49 C}etate în Palestina.

270

făcea, oriunde mergea şi la orice oră, se oprea şi îşi cerceta cugetul său şi îl întreba: Ce este, frate, unde suntem? Şi dacă afla mintea lui rostind vreun psalm sau rugându-se, era bine. Iar dacă o afla cugetând alt lucru, oricare ar fi fost, îndată se certa pe sine, zicând: Vino aici, cap pătrat, la treaba ta. Aşa zicea către sine mereu Bătrânul: Frate, aproape este ceasul plecării mele şi nu văd nimic înăuntrul meu. Acestuia, i s-a arătat o dată satana şi i-a zis: De ce te osteneşti? Crede-mă, nu te vei mântui. I-a zis şi el: Nu te îngriji tu! Chiar şi dacă nu mă mântuiesc, voi sta deasupra ca­pului tău şi tu mai jos decât toţi.

73. Un Bătrân stătea în Raith având următoarea lucrare: şezând mereu în chilia sa, ghemuit la pământ şi capul său mişcându-l tot timpul, zicea cu suspine: Oare ce va fi? Şi iarăşi, tăcând ca la un ceas, îşi lucra împletitura, apoi mişcându-şi capul fără încetare, zi­cea: Oare, ce va fi? Şi aşa şi-a petrecut toate zilele Vie­ţii sale, îngrijindu-se mereu pentru plecarea sa.

74. A zis un Bătrân: Acestea sunt de trebuinţă celui ce se pocăieşte: să trăiască singur, să se îngrijească, să plângă, să nu-i pese de lume, pe nimeni să nu îngre­uieze, pe sine să se strâmtoreze, pe sine să se certe, cu lipsuri să trăiască, să se judece pe sine, să privegheze întotdeauna şi cu durere în inimă să ceară lui Dumne­zeu mila Lui.

75. A zis un Bătrân că: Aşa cum orice păcat pe care-lface omul este în afară de trup, iar cel care desfrânează păcătuieşte în trupul său⁵⁰, pentru că din sine Vine pângărirea, la fel şi orice lucrare pe care o face

^{50 1} Corinteni 6,18.

271

omul este în afara trupului, iar cel care varsă lacrimi îşi curăţeşte propriul suflet şi trup. Căci coborând de sus, lacrima spală şi sfinţeşte tot trupul.

76. Un frate a întrebat pe un Bătrân, zicând: Cum îi Vine, părinte, omului să plângă? Şi a zis Bătrânul: A plânge este obişnuinţă. Şi cel care cere aceasta are nevoie de mult timp, pentru ca mintea sa să fie me­reu la păcatele sale pe care le-a făcut, sau la iad, sau la aducerea aminte de moarte şi în general la toate gândurile păcătoase. Să-şi amintească de părinţii săi, cum au petrecut şi unde sunt acum. A zis fratele: Şi este dator, părinte, monahul să-şi aducă aminte de părinţii lui? I-a zis lui Bătrânul: Care aducere aminte ai văzut că aduce lacrimi sufletului tău, la ea să ră­mâi. Şi când Vine lacrima, tu să o duci acolo unde vrei, fie la păcatele tale, fie la alt gând bun. Ştiu un frate sârguincios a cărui inimă fiind împietrită adeseori se lovea pe sine şi plângea de durere şi atunci îşi aducea aminte de păcatele sale.

77. A zis iarăşi: A vorbi despre credinţă şi a citi dogme secătuiesc străpungerea omului şi o fac să dispară, iar Vieţile şi cuVintele Bătrânilor luminează sufletul.

78. A zis iarăşi: Nimic nu este mai greu decât obi­ceiul rău. De multă osteneală şi de mult timp are ne­voie un astfel de om pentru a-l tăia, căci fără timp şi osteneală nu este cu putinţă a tăia obiceiul. Deci, os­teneală mulţi au avut, dar timp puţini au primit. Unii prea repede au fosttăiaţi de moarte şi numai Dumnezeu singur ştie ce vrea să facă cu ei în ziua judecăţii.

272

79. Un frate, locuind în chilie, adeseori aluneca fără motiv în trândăveală, căci căzuse într-un mare păcat. Deci, tânguindu-se şi neştiind ce să facă, a zis: Ce s-a întâmplat, s-a întâmplat! Şi i-a răspuns lui cu­getul său: Dar s-a întâmplat rău. Şi în felul acesta s-a tânguit până la moarte.

80. O fecioară oarecare evlaVioasă locuia în cetate, având vecin un soldat. Plecând, odată, mama ei, sol­datul a sărit în casă şi a necinstit pe fecioară. După acestea, dezbrăcându-se de veşmântul fecioriei, s-a aşezat pe o rogojină tânguindu-se, sfâşiindu-şi chiar şi haina pe care o purta. Venind mama ei, aceasta i-a povestit întâmplarea. Şi a rămas fiica pentru multe zile şezând astfel şi jelind. Iar mai târziu, aflând fecioarele şi clericii au întâlnit-o şi au început să-i zică: îmbracă veşmântul, căci nu de către tine a fost făcut păcatul. Ea nu se lăsa înduplecată, zicând: Mi l-a luat Dumnezeu; şi cum să iau eu veşmântul dacă Dumne­zeu nu vrea? Nu putea Dumnezeu să împiedice fapta îndrăzneaţă? Iar dacă m-a văzut nevrednică de acest veşmânt, aşa rămân. Deci, a rămas aşa până la sfâr­şitul ei, îndurerată şi plângând tânguirea cea mântui­toare, cu nemărginită străpungere.

81. Un frate a întrebat pe un Bătrân, zicând: Cum se face că sufletul meu iubeşte necurăţia? I-a zis lui Bătrânul: Sufletul vrea patimile, dar Duhul lui Dum­nezeu este cel care-l ţine. Datori suntem a plânge pentru păcatele şi necurăţiile noastre. Ai văzut-o pe Maria, când s-a aplecat peste mormânt şi plângea, cum i-a grăit ei Domnul⁵¹? Aşa va fi şi sufletul.

^{51 I}oan 20,1-16.

273

82. A zis un Bătrân că: Omul care stă în chilia lui şi se ocupă cu psalmii este asemenea omului care caută pe împăratul. Acesta, cu mult plâns rugându-se, ţine în mâini picioarele împăratului cerând de la el milă, aşa cum a făcut desfrânata⁵².

83. A zis un Bătrân: Obişnuieşte-ţi puţin câte pu­ţin inima ta să zică despre fiecare dintre fraţi: Cu adevărat, acesta este înaintea mea după judecata lui Dumnezeu. Şi iarăşi: Acesta este mai râvnitor decât mine⁵³. Şi aşa, deci, vei ajunge să te socoteşti pe tine mai jos decât toţi şi va sălăşlui Duhul lui Dumnezeu în tine. Iar dacă dispreţuieşti pe vreun om, pleacă harul lui Dumnezeu de la tine şi te dai întinărilor trupului şi inima ta se învârtoşează şi niciun fel de străpungere nu se mai află în tine.

84. A zis un Bătrân: Dacă din fire este un om ne­voitor, Dumnezeu cere de la el lepădarea desăvârşită, până şi de un ac mic. Căci este cu putinţă ca acesta să-i împiedice gândul de la îndelunga-vorbire cu Iisus şi de la tânguire.

85. A zis iarăşi: Vai ţie, suflete, că te-ai obişnuit doar să ceri cuvântul lui Dumnezeu şi să-l auzi, nefăcând nimic din cele ce auzi. Vai ţie, trupule, că ai ştiut ceea ce te întinează şi mereu pe acestea le ceri, săturarea şi desfătarea. Vai de tânărul care îţi umple pântecele şi se încredinţează voii tale, că în zadar este lepădarea lui.

86. Un frate care locuia în Monidia, adeseori, din lucrarea diavolului, cădea în desfrânare, dar rămâ­nea, silindu-se pe sine să nu părăsească schima. Şi,

^{52 L}uca 7, 44-49.

274

începând mica lui rânduială, ruga pe Dumnezeu cu suspine, zicând: Doamne, şi dacă vreau, şi dacă nu vreau, mântuieşte-mă, că eu, lut cum sunt, poftesc pă­catul, dar Tu, ca Dumnezeu puternic, împiedică-mă. Căci dacă îl miluieşti pe cel drept, nu-i lucru mare; şi dacă îl mântuieşti pe cel curat, nu-i lucru minunat. Căci sunt vrednici să fie miluiţi. Cu mine, Stăpâne, se vor arăta minunate milele Tale şi vei arăta iubirea ta de oameni, că Ţie Ţi se părăseşte săracul⁵⁴. Acestea, deci, zicea în fiecare zi, fie de cădea, fie de nu cădea. Intr-o zi, deci, căzând după obicei în păcat, noaptea s-a ridicat de îndată şi a început canonul. Iar demo­nul, minunându-se de nădejdea acestuia şi de buna lui îndrăzneală către Dumnezeu, s-a arătat acestuia în chip văzut şi i-a zis: Când cânţi psalmi, cum de nu roşeşti de ruşine, sau chiar când numai stai în faţa lui Dumnezeu, sau când spui numele Lui? I-a zis lui fra­tele: Chilia aceasta este ca o fierărie, un ciocan dai şi unul primeşti. Aşadar, rabd până la moarte, luptând împotriva ta; şi unde mă va găsi ziua cea din urmă! Şi te jur, te înştiinţez, cu Cel ce a venit să cheme pe cei păcătoşi la pocăinţă, nu voi înceta să mă rog îm­potriva ta lui Dumnezeu, până când nu vei înceta şi tu să mă lupţi, şi să vedem cine biruieşte, tu sau Dumnezeu⁵⁵? Auzind acestea, demonul i-a zis lui: Cu adevărat nu am să te mai lupt, pentru ca nu cumva, prin răbdarea ta, să-ţi aduc ţie cunună. Şi a plecat de la el dracul în ziua aceea. Vezi ce lucru bun este

^{53 E}cou evident al cuvântului Sfântului Pavel:...ci întru smerenie unul pe altul să se socotească mai de cinste decât pe sine însuşi (Filipeni 2, 3).

^{54 V}ezi Psalmul 9, 35.

55 Vezi Psalmul 139,1-2 şi Matei 7, 7-8.

275

răbdarea?! Să nu deznădăjduieşti în tine însuţi, chiar dacă se întâmplă să cazi de multe ori în războaie şi păcate şi ispite! Şi dobândind fratele străpungerea, stătea plângându-şi păcatele sale. Când i-a zis lui gân­dul: Bine faci că plângi!, a zis şi el gândului: Anatema să fie binele acesta! Ce nevoie are Dumnezeu ca să-şi piardă cineva sufletul său şi să stea plângând după el, îndoindu-se dacă se mântuieşte sau nu!?

87. Un frate stătea singur în mănăstirea din Monidia şi aceasta era rugăciunea lui totdeauna: Doamne, nu îmi este frică de Tine, dar trimite-mi un fulger sau altceva, sau o boală, sau un demon, pentru ca astfel să Vină la frică sufletul meu blestemat. Acestea spunea şi ruga pe Dumnezeu, zicând: Ştiu că este cu neputinţă să mă ierţi. Căci multe am păcătuit Ţie, Stăpâne, dar, dacă este cu putinţă pentru îndurările Tale, iartă-mă, iar dacă aceasta nu este cu putinţă, pedepseşte-mă pe mine aici, Stăpâne, şi acolo nu mă pedepsi. Şi dacă şi acest lucru este cu neputinţă, răsplăteşte-mi mie în parte aici şi acolo uşurează-mă, fie şi numai puţin, începe de acum să mă pedepseşti, dar nu cu mânia Ta, Stăpâne. Astfel a stăruit un an întreg, cu lacrimi fără încetare rugând pe Dumnezeu, cu multă smere­nie a gândurilor şi zicând în sine: Oare ce înseamnă cuvântul pe care l-a spus Hristos: Fericiţi cei ce plâng, că aceia se vor mângâia⁵⁶? într-o zi, stând ghemuit la pământ şi tânguindu-se după obicei de amărăciune, a aţipit. Şi, iată, i s-a arătat Hristos, zicându-i cu glas şi faţă luminoase: Ce ai, omule, pentru ce plângi aşa? A zis Lui: Că am căzut, Doamne! I-a zis lui Cel ce i s-a

56 Matei 5, 4.

276

arătat: Ridică-te! A răspuns cel ce şedea la pământ: Nu pot, dacă nu îmi dai mâna. Şi întinzându-i mâna, l-a ridicat pe el şi i-a zis iarăşi cu glas lin: De ce plângi, omule, de ce te-ai întristat? A răspuns fratele: Doam­ne, nu vrei să plâng şi să fiu întristat pentru că te-am supărat atâta? Atunci, Cel ce s-aarătat, întinzându-Şi mâna Sa, a pus-o pe capul lui, l-a tras către El şi i-a zis: Nu te întrista, va ajuta Dumnezeu! Pentru că tu te-ai întristat, nu se va mai întoarce întristarea mea împo­triva ta. Căci dacă pentru tine Mi-am dat sângele, cu cât mai mult nu voi da iubirea mea de oameni fiecărui suflet care se pocăieşte? Şi venindu-şi fratele în sine din vedenie, a aflat inima lui plină de toată bucuria şi a fost astfel înştiinţat că a făcut Dumnezeu milă cu el. Şi a rămas pentru totdeauna în multă smerenie, mul­ţumind lui Dumnezeu.

88. Un frate, lepădându-se de lume, s-a aşezat în muntele Nitriei. Chilia lui era aproape de a altui fra­te şi îl auzea pe acela în fiecare zi plângându-şi tot timpul păcatele lui. Când, pentru un timp, nu-i mai veneau lacrimile, zicea sufletului său: Nu plângi, săr­mane, nici nu te tânguieşti? Crede-mă că, dacă nu vrei să plângi, te voi face eu să plângi. Şi ridicându-se şi luând un bici din frânghii aspre pe care îl avea, se lo­vea pe sine atât de mult până când de durere plângea. Deci, minunându-se cel care şedea lângă el, se ruga lui Dumnezeu să-i descopere lui dacă face oare bine chinuindu-se pe sine. Şi, într-o noapte, vede pe fra­tele purtând coroană şi stând în ceata mucenicilor şi pe cineva care-i spunea în timp ce-l privea: Vezi,

277

alergătorul cel bun, cum, chinuindu-se pe sine pentru Hristos, a fost încununat cu mucenicii?!

89. Un Bătrân oarecare şedea în golful fericitului Macarie, dincolo de Klysma⁵⁷. Şi într-o zi a plecat în Egipt pentru trebuinţele lui, luând şi pe ucenicul său. Coborând, deci, în cetatea numită Kyno⁵⁸, au rămas acolo o săptămână şi vedeau bărbaţi şi femei mer­gând înainte de dimineaţă la morminte şi jelind fi­ecare pe mortul său până la ceasul al treilea. A zis, deci, Bătrânul ucenicului său: Vezi, frate, pentru ce priveghează aceştia? Crede-mă că, dacă nu vom face şi noi la fel, spre pierzare mergem. Şi întorcându-se la chilie, au zidit şi aceştia de îndată morminte pentru ei, la distanţă unul de celălalt, şi în fiecare zi, şezând, îşi plângea fiecare sufletul său ca şi când era mort. Şi dacă vreodată spre dimineaţă ucenicul adormea la vremea canonului, striga la el Bătrânul, zicând: Fra­te, scoală-te. Aceia au deja vreme la morminte şi la lucrarea lor. Deci, într-o zi, fratele a zis Bătrânului: Avva, învârtoşat este sufletul meu şi nu pot să plâng. A răspuns Bătrânul: Loveşte cu pumnul⁵⁹, fiule, puţin timp, să simţi durere. Şi văzând Dumnezeu suferinţa

^{57 C}etate în adâncul golfului Suez.

58 Cetate în Egipt unde existau obşti monahale organizate.

59 Posibilă trimitere la cuvântul Sfântului Pavel:...eu aşa mă lupt, nu ca şi cum aş lovi în aer. (1 Cor. 9, 26). Este folosit acelaşi verb, ttukteuco, care în­seamnă a lovi cu pumnul şi pe care Apostolul îl foloseşte numai în acest context. Este posibil ca Bătrânul să înţeleagă în acest sens cuVintele Apostolului. Continuarea îl îndreptăţeşte: Ci îmi chinuiesc trupul meu şi îl supun robiei; ca nu cumva, altora propovăduind, eu însumi să mă fac netrebnic (1 Cor. 9, 27).

278

ta, îţi va da El tânguirea şi nu te vei mai obosi. Căci îţi zic Ţie, fiule, că aşa cum atunci când inima primeşte săgeată nu mai are Vindecare, tot aşa şi Dumnezeu, dacă o atinge pe ea cu tânguirea, nu mai pleacă de la ea durerea, ci rămâne rănită până la moarte. Şi ori­unde va merge acesta, tânguirea lui lăuntrică va fi împreună cu el. într-una din zile, văzând Bătrânul pe fratele îngreunat de la mâncăruri căci îi vizitaseră seara nişte fraţi i-a zis luându-l de o parte: Nu ştii că tânguirea este făclie aprinsă şi dacă nu o acoperi bine, îndată se stinge şi pleacă? La fel, şi multele mâncăruri o sting, şi somnul mult o împiedică, şi vorbirea de rău o stinge, şi multa vorbire o pierde. Chiar şi orice odih­nă a trupului o împrăştie. Este nevoie, aşadar, ca cel care iubeşte pe Dumnezeu să facă parte lui Hristos în fiecare lucru al său. A zis fratele: Cum este acest cuvânt, părinte? A zis Bătrânul: Când îţi cade pâine curată, las-o pe aceea altuia şi mâncă tu pe cea stri­cată, pentru Hristos. Dacă îţi cade Vin bun, amestecă în el puţin oţet şi bea-l pentru Hristos, cel care a băut oţet. Şi nu te sătura, ci lasă puţin, zicând: Iată şi par­tea lui Hristos. Dacă găseşti o pernă moale, las-o de­oparte şi pune piatră, pentru Hristos. Dacă, dormind, te ia frigul, rabdă zicând: Alţii nu dorm deloc. Dacă eşti batjocorit, taci, zicând: „pentru Hristos”, că şi El a fost batjocorit pentru noi. Dacă faci pentru tine fier­tură, stric-o puţin, zicând că alţii care sunt vrednici de pâine nu mănâncă, cu cât mai mult eu nevrednicul de a mânca fiertură trebuie să mănânc praf şi cenuşă.

Simplu, în fiecare lucru al tău amestecă şi puţină suferinţă, şi în a mânca, şi în a dormi, şi în a lucra. Cu

279

smerenie să trăieşti totdeauna, amintindu-ţi cum au trăit sfinţii, ca să Vină ceasul şi să ne găsească pe noi în suferinţă şi strâmtorare şi să găsim acolo uşurarea⁶⁰.

90. Un Bătrân, în timpul nopţii, neştiind că uceni­cul său îl aude, se tânguia cu amar, suspinând, scrâşnind din dinţi şi plângând. Şi rugat fiind de ucenicul lui, a zis: Am fost străpuns în inimă şi am văzut sufle­tele păcătoşilor în iad, în ce suferinţă sunt, şi nu am putut să mai aflu mângâiere.

91. A zis un alt Bătrân: Stau şi cos şi la fiecare îm­punsătură, înainte să o fac pe următoarea, aduc înain­tea ochilor mei moartea.

92. A zis un Bătrân: La mântuirea sufletului siliţi-vă, fraţilor⁶¹, pentru că înfricoşătoare şi amară este ziua Judecăţii. Daţi suflet şi luaţi duh, adică Duh Sfânt⁶².

93. A văzut cineva un monah mai tânăr râzând şi i-a zis: Nu râde, frate, pentru că alungi frica lui Dum­nezeu de la tine.

94. A zis unul dintre sfinţi despre îndrăzneală: în­drăzneala este ca vântul fierbinte, distruge roadele monahului. Despre râs ascultă acum: Râsul alungă afară fericirea plânsului. Râsul nu zideşte, nu păstrea­ză, ci pierde şi distruge şi cele zidite. Râsul întristează şi pe Duhul Sfânt, sufletul nu-l foloseşte, iar trupul îl strică. Râsul alungă Virtuţile, nu are amintirea morţii şi nici nu cugetă la pedeapsă.

95. Zicea unul dintre Bătrâni: începutul ruinării monahului sunt râsul şi îndrăzneala. Când te vezi

^{60 V}ezi Luca 16, 25.

^{61 V}ezi Filipeni 2, 12.

^{62 „}Dă sânge şi primeşte Duh” (Avva Longhin).

280

pe tine prins în acestea, monahule, să ştii că te afli în adâncurile răutăţilor şi să nu încetezi rugând pe Dumnezeu ca să te izbăvească pe tine de moartea aceasta. Râsul şi îndrăzneala trimit pe monah în pa­timi ruşinoase, nu numai pe cei tineri, ci şi pe bătrâni. Râsul şi îndrăzneala aduc jos pe monah.

96. A zis un Bătrân: Dacă îţi spune gândul la sărbă­toare să faci mâncăruri diferite, nu-l asculta, pentru că vei sărbători iudaiceşte⁶³. Căci aceia sărbătoreau aşa. Mâncarea bună pentru monah sunt tânguirea şi lacrimile.

97. A zis iarăşi: Dacă ieşi din chilia ta vreodată şi mergi undeva şi se va risipi puţin tânguirea ta, întoarce-te grabnic şi intră îndată în rânduiala ta dintâi.

98. A zis iarăşi: Dacă vrei să dobândeşti tânguire, luptă-te ca toate vasele tale şi lucrurile tale să fie să­race, ca acelea ale tovarăşilor tăi care stau în piaţă⁶⁴.

99. A zis iarăşi: Dacă nu ai străpungere, să ştii că ai slavă deşartă, căci aceasta nu lasă sufletul să fie pătruns.

63 Exprimarea provine din cântarea liturgică a slujbei din Joia Mare: „Să nu prăznuim iudaiceşte..." De aceea şi importanţa ei se referă la rânduiala sărbătorii Paştelui iudeilor, conform căre­ia se rânduiau azimele, jertfa mielului şi ierburile amare (Ieşire 12; Levitic 23,5-8; Numeri 28,16-25 ş.a.J. Exprimarea metafori­că de aici arată reţinerea faţă de acest mod material şi ceremo­nial de prăznuire a sărbătorilor creştine (ET). ♦ ^{64 S}ărăcia, lipsa, privarea de bunăstare sunt unele dintre elementele de bază ale rânduielii monahale, care pledează pentru renunţarea şi lepă­darea de locuinţă a călugărului. Aici se foloseşte ca exemplu rămânerea provizorie a călugărilor în piaţă, până când îşi vor Vinde lucrarea mâinilor, limitându-se în mod natural la nevoile cu desăvârşire simple şi la mijloacele indispensabile (ET).

281

100. A zis iarăşi: Dacă îţi va dărui Dumnezeu tân­guirea, să nu crezi că faci lucru mare. Căci fericit este cel care nu are nevoie de tânguire. însă, dacă vede Dumnezeu un om că se mândreşte inima lui pentru lacrimi, le ridică de la acesta şi rămâne mai departe inima lui învârtoşată şi se pierde.

101. A zis iarăşi: Dacă vezi că Dumnezeu ţi-a dăru­it pentru un timp străpungerea, în timpul acela lasă şi lucrul mâinilor tale, dacă ştii că îţi este de folos. Şi îndeletniceşte-te cu tânguirea, ca nu cumva aproape să fie ziua ieşirii tale şi de aceea să-ţi fi dăruit Dum­nezeu plânsul, pentru ca prin acesta să găseşti puţi­nă milă. Aşa cum satana, când Vine sfârşitul omului, se grăbeşte să-l piardă pe acesta, la fel şi Dumnezeu, deseori, când se apropie sfârşitul omului, prin diferi­te pricini îl mântuieşte pe el.

102. A zis iarăşi: dacă sunt morminte în locul în care stai, mergi mereu acolo şi cugetă la cei morţi, mai ales în timpul când ai război de la trup. Şi oriunde afli că un frate pleacă la Domnul, mergi şi rămâi acolo, ca să vezi cum se desparte sufletul de trup.

103. A zis iarăşi: Dacă se întâmplă să cazi în păcat şi te întorci de la el şi începi să petreci în întristare şi pocăinţă, vezi să nu încetezi întristarea şi tânguirea către Domnul până în ziua morţii tale. Deoarece ia­răşi repede în aceeaşi groapă vei cădea. Căci întrista­rea pentru Dumnezeu este frâu sufletului, care-l ţine să nu cadă.

104. A zis iarăşi: Când vede satana pe Dumne­zeu miluindu-te şi dăruind străpungere sufletului tău, atunci îţi arată în chilie o lucrare trebuincioasă,

282

zicându-ţi: Fă aceasta astăzi, că este nevoie, sau mergi şi cercetează pe cutare că este bolnav. Toate acestea le face pentru ca să nu te lase să încetezi orice lucru şi să te bucuri de dulceaţa tânguirii. Iar dacă înţelegi cursa lui satana şi te păzeşti şi te dai rugăciunii cu străpun­gere, îndată să aştepţi ispită sau de la oameni, sau de la demoni. Căci satana atunci luptă rău pe om, când omul luptă bine. Mânia mai mult decât toate risipeş­te străpungerea inimii şi smerenia sufletului. Dacă se întâmplă, când tu stai, să te înconjoare gândurile şi demonii, îndată ridică-te, roagă-te şi plimbă-te afară şi aceia se vor împrăştia de la tine.

105. Un frate a rugat pe un Bătrân, zicând: Avva, spune-mi cuvânt! A zis lui Bătrânul: Când Dumnezeu a lovit Egiptul, nu era casă să nu aibă tânguire⁶⁵.

106. A zis un Bătrân: Stând tu în chilia ta, să ai po­menirea lui Dumnezeu toată vremea şi te va încon­jura frica lui Dumnezeu. Scoate din sufletul tău tot păcatul şi toată răutatea ca să afli odihnă.

107. A zis iarăşi: Cel care a dobândit frica lui Dum­nezeu are comoară plină de bunătăţi, pentru că frica lui Dumnezeu mântuieşte pe om de păcate.

108. Un Bătrân care stătea singur în chilia lui a fă­cut şaizeci de ani ca monah şi niciodată nu a încetat să plângă. Zicea mereu că timpul acesta ni l-a dat Dum­nezeu spre pocăinţă şi tare avem să-l mai căutăm.

109. Un Bătrân stătea în munte, liniştindu-se în singurătate, de neam fiind roman. Acesta, când era tânăr, a fost cărăuş. Deci, într-o zi a plecat cu catârii

65 Ieşire 12, 30.

283

săi la Ierihon. La han era şi un copil mic şi, de la dia­vol, fără să ştie Bătrânul, a călcat catârul pe copil şi l-a omorât. Tulburându-se de aceasta, Bătrânul a plecat din lume şi s-a dus la Aronâ şi acolo a devenit anaho­ret, tânguindu-se şi mereu zicând: Eu am săvârşit uci­derea copilului şi ca ucigaş am să fiu osândit la jude­cată. Acolo, lângă Himaro, era un leu şi în fiecare zi se ducea la culcuşul leului, împungându-l şi întărâtându-l, ca să se ridice şi să-l mănânce. Dar leul în niciun fel nu l-a vătămat pe el. Atunci Bătrânul, văzând că nimic nu foloseşte, a zis în sine: Mă voi culca în calea leului şi când va trece acesta şi va merge la râu să bea apă, mă va mânca. Şi cum s-a întins, iată după puţin şi leul. Dar a sărit ca un om cu multă linişte peste Bă­trân şi în niciun fel nu l-a atins. Atunci Bătrânul a fost înştiinţat că Dumnezeu i-a iertat păcatul şi, venind în mănăstirea lui, a petrecut tot timpul Vieţii, fiind de fo­los şi zidind pe toţi până la sfârşitul lui.

110. Un frate a întrebat pe un Bătrân, zicând: Ce voi face Avva, că atunci când văd pe cineva păcătu­ind îl judec, şi dacă aud despre un frate nepăsător îl urăsc, şi aşa îmi pierd sufletul. Şi a zis Bătrânul: Când auzi asemenea lucruri, sari îndată peste gândul acela şi aleargă la înţelesul înfricoşătoarei zile a judecăţii, închipuieşte-ţi înfricoşătorul scaun şi pe Judecătorul nemitarnic, râurile de foc care curg în faţa scaunului aceluia, clocotind în văpaie năprasnică, săbiile ascu­ţite, osândele cumplite, iadul care nu are sfârşit, bez­na cea întunecată, întunericul cel mai din afară, Vier­mele cel veninos, legăturile nedezlegate, scrâşnirea

284

dinţilor şi tânguitul fără de mângâiere. La acestea să te gândeşti atunci, la nenorocirile de neocolit⁶⁶. Nici de pârâşi⁶⁷ nu are nevoie Judecătorul Acela, nici de martori, nici de dovezi, nici de cercetare, ci lucrul aşa cum a fost săvârşit, aşa va veni în mijloc, în faţa ochi­lor celor ce l-au săvârşit. Atunci nimeni nu va fi care să Vină şi să ne scape de pedeapsă, nici tatăl, nici fiul, nici mama, nici fiica, nicio altă rudenie, nici vecinul, nici prietenul, nici avocatul, nici cei cu dare de bani, nici averea, nici puterea. Ci toate acestea ca praful se vor risipi. Singur, cel judecat va duce hotărârea pen­tru cele săvârşite, sau pe cea eliberatoare, sau pe cea osânditoare. Atunci nimeni nu este judecat în locul altuia, ci fiecare pentru câte a săvârşit.

Acestea cunoscând, pe nimeni să nu judeci şi vei fi netulburat.

Sfârşitul tratatului despre străpungerea inimii

66 Vezi: Isaia 66,24; Marcu 9,48; Matei 8,12.

^{67 A}pocalipsa 12,10.

CAPITOLUL IV

DESPRE ÎNFRÂNARE¹ ŞI CĂ NU NUMAI LA MÂNCĂRURI SE ARE ÎN VEDERE, CI ŞI LA CELELALTE MIŞCĂRI ALE SUFLETULUI

1. Nişte fraţi mergeau de la Schit² la Avva Antonie. Şi, urcându-se în corabie ca să plece către el, au aflat un alt Bătrân care voia şi el să meargă acolo. Dar fraţii nu-l cunoşteau pe el şi şezând ei în corabie grăiau în­tre ei cuVinte ale Părinţilor³ şi din Scriptură şi de ase­menea despre lucrul lor de mână. Iar Bătrânul tăcea. Ajungând ei la ţărm, au văzut că şi Bătrânul mergea tot la Avva Antonie. Iar când au ajuns la el, le-a zis lor: Bună tovărăşie aţi găsit pe Bătrânul acesta. A zis apoi şi Bătrânului: Buni fraţi ai aflat cu tine, Avva. şi a zis lui Bătrânul: Sunt buni, dar curtea lor nu are poartă şi cel care vrea intră în staul şi dezleagă asinul. Iar

1 Ediţia franceză traduce cu stăpânire de sine, echivalent care ar fi fost potriVit şi pentru limba română, deşi românescul înfrânare traduce exact cuvântul grecesc. Stăpânirea de sine este însă un concept mai cuprinzător şi, în plus, trimite la o chema­re fundamentală a omului, aceea de a fi stăpân pe sine şi a nu se lăsa stăpânit de lucruri ce Vin dinlăuntrul său sau din afara sa. Înfrânarea îl ajută pe om să-şi exerseze şi să-şi întărească stăpânirea de sine.

^{2 S}chitul: locul aşezămintelor monahale, la NV de Cairo.

^{3 E}ste cea mai veche mărturie scrisă despre folosirea apoftegmelor Părinţilor. Avem, deci, un stadiu pre­mergător colecţiilor scrise, care au urmat mai târziu (ET; SC).

286

aceasta o zicea pentru că cele ce veneau în gura lor ei grăiau.

2. Zicea Avva Daniil despre Avva Arsenie că toată noaptea o petrecea priveghind şi, când voia către di­mineaţă să doarmă din pricina firii, zicea somnului: Vino, slugă rea. Şi îl răpea puţin, şezând, apoi îndată se scula.

3. Zicea Avva Arsenie că este îndeajuns monahului să doarmă o oră, dacă este nevoitor.

4. Zicea despre el Avva Daniil că: Atâţia ani a stat cu noi şi îi făceam numai un săculeţ de grâu în fiecare an, iar când mergeam la el, încă mâncam din acela.

5. A zis iarăşi: în afară de o singură dată pe an, el nu schimba apa la frunzele de finic, ci numai adăuga. Căci făcea împletituri şi cosea până la ceasul al şase­lea⁴. Deci, l-au întrebat pe el Bătrânii, zicând: De ce nu schimbi apa la frunzele de finic, că miroase. Şi le-a zis lor: în locul miresmelor şi al mirodeniilor cu care m-am desfătat în lume este nevoie să îndur mirosul acesta.

6. A zis iarăşi: Cum auzea că s-a copt vreun fruct, zicea el singur: Aduceţi-mi! Şi gusta numai o singură dată, câte puţin, mulţumind Domnului.

^{4 C}easul bizantin care a preluat sistemul roman de măsurare a timpului împărţea cele douăzeci şi patru de ore ale zilei în opt grupe de câte trei ore, care se numeau „străji", pentru că la fie­care interval de trei ore se schimba straja. Primele patru străji, arătau ceasurile zilei, şi celelalte patru, ceasurile nopţii. Ora şase dimineaţa corespunde ceasului întâi bizantin al zilei, ora nouă, ceasului al treilea bizantin, ora doisprezece, ceasului al şaselea bizantin, ora trei după-amiaza, ceasului al nouălea bizantin, ora şase după-amiază, ceasului al doisprezecelea şi se încheia ziua. După aceea începeau străjile de noapte până la şase dimineaţa. Sfinţii Evanghelişti şi scriitorii bisericeşti au folosit sistemul ro­man de măsurare a timpului. Şi rânduielile ceasurilor, pe care Biserica le-a pus mai târziu, s-au adaptat orei bizantine, adică ceasul 1, III, VI şi IX. Deci, Avva din apoftegma cinci îşi făcea lu­crul său de mână până la ora doisprezece la amiază (ET).

287

7. Ziceau despre Avva Agaton că trei ani a pus o piatră în gura lui până când a reuşit să tacă.

8. Acelaşi, mergea odată cu ucenicii lui. Şi unul din­tre ei a găsit pe cale un vrej mic verde şi a zis Bătrâ­nului: Părinte, porunceşti să-l iau? Bătrânul l-a privit mirându-se şi a zis: Tu l-ai pus acolo? I-a zis lui frate­le: Nu! A zis Bătrânul: Cum vrei atunci să iei ceea ce nu ai pus?

9. Ziceau iarăşi despre el şi despre Avva Ammun că atunci când Vindeau un lucru spuneau o singură dată preţul şi primeau ceea ce li se dădea, tăcând cu odih­nă. Şi iarăşi, când voiau să cumpere ceva, ceea ce li se spunea dădeau cu tăcere şi luau lucrul, nimic zicând.

10. Avea odată Avva Agaton doi ucenici care se nevoiau fiecare în parte. A întrebat, deci, într-una din zile, pe unul dintre ei: Cum petreci în chilia ta? Iar el a zis: Postesc până seara şi mănânc doi pesmeţi. Şi a zis lui: Bună rânduială, fără să aibă multă osteneală. A zis şi celuilalt: Şi tu, cum petreci? Iar el a zis: Două zile postesc şi două mănânc pesmeţi. Şi a zis lui bătrâ­nul: Te osteneşti cu adevărat, ducând îndoită luptă,

288

căci, dacă cineva mănâncă în fiecare zi şi nu se satură, se nevoieşte, dar este şi altul care, voind să postească două cu două, se satură. Tu, însă, postind îndoit, nu te saturi.

11. A venit odată Avva Ahila la chilia Avvei Isaia la Schit şi l-a aflat mâncând. Pusese în farfurie apă şi sare. Văzându-l Bătrânul că a ascuns farfuria după împletituri, a zis lui: Spune-mi, ce mâncai? Iar el a zis: Iartă-mă, Avva, că am tăiat frunze pe arşiţă mare şi venind am luat în gură pâine şi sare, dar s-a uscat gâ­tul meu de la arşiţă şi nu cobora pâinea. De aceea am fost nevoit să pun puţină apă peste sare, pentru ca astfel să înghit. Dar, iartă-mă. A zis lui Bătrânul: Veniţi să vedeţi pe Isaia mâncând zeamă în Schit. Dacă vrei să mănânci zeamă, mergi în Egipt.

12. A mers unul dintre Bătrâni la Avva Ahila şi l-a văzut scuipând sânge din gură şi l-a întrebat: Ce este acesta, părinte? Şi a zis Bătrânul: Este cuvântul unui frate care m-a întristat şi m-am luptat ca să nu-l fac cunoscut. Şi am rugat pe Dumnezeu ca să-l ridice de la mine. Şi s-a făcut cuvântul sânge în gura mea şi l-am scuipat şi m-am liniştit şi am uitat întristarea.

13. Ziceau despre Avva Ammoe că s-a îmbolnăVit, fiind la pat mulţi ani. Şi niciodată nu a lăsat gândul său să ia aminte la interiorul chiliei şi să vadă ce are. îi aduceau, deci, multe din pricina bolii. Şi, când intra ucenicul său Ioan şi ieşea, îşi închidea ochii ca să nu vadă ce face. Căci ştia că este monah credincios.

14. A zis Avva Anuv: De când numele lui Hristos a fost chemat peste mine, nu a ieşit minciună din gura mea.

15. Un frate l-a întrebat pe Avva Avraam zicând: Dacă

289

mi se întâmplă să mănânc de mai multe ori, ce este aceasta? Şi răspunzând Bătrânul a zis: Ce spui, frate? Atât de mult mănânci? Sau crezi că ai venit la arie?

16. Zicea Avva Veniamin: Când am coborât de la seceriş la Schit ne-au adus din Alexandria, pentru fi­ecare, ca binecuvântare, un ulcior de o xestă⁵ cu ulei, pecetluit cu ghips. Şi când a venit iarăşi vremea sece­rişului, fraţii au adus ce mai rămăsese la biserică. Eu nu deschisesem ulciorul meu, ci, făcându-i cu acul un orificiu, am consumat puţin şi în inima mea credeam că am făcut un lucru mare. Şi când au adus fraţii ul­cioarele lor pecetluite cu ghips, aşa cum le primiseră, iar al meu era găurit, m-am umplut de ruşine, ca şi cum desfrânasem.

17. A zis Avva Veniamin, preotul Chiliilor: Am mers la Schit la un Bătrân şi am vrut să-i punem puţin ulei, iar el ne-a zis: Iată unde stă ulciorul pe care mi l-aţi adus acum trei ani. Aşa cum l-aţi aşezat, aşa a rămas. Auzind noi, ne-am minunat de petrecerea Bătrânului.

18. Acelaşi a zis: Am mers la un alt Bătrân şi ne-a ţinut pe noi la masă. Ne-a pus însă ulei de ridichi⁶ şi noi i-am spus: Părinte, pune-ne mai bine puţin ulei din cel ce se obişnuieşte. Iar el auzind şi-a făcut sem­nul crucii, zicând: Dacă este alt ulei în afară de acesta, eu nu ştiu.

19. Se povestea despre Avva Dioscor din Anchiaste

^{5 E}ecttt;, ecttov sau a) unitate de măsură romană a lichidelor, care după aceea s-a răspândit în Grecia. Xestul an­tic avea în jur de 0,4 litri, b) ulcior cu lichide, cană de lut.

^{6 P}airavEĂaio sau pacpavsÂotio este uleiul extras din ridiche. Acesta se mai numeşte şi pacpaViţ.

290

că pâinea lui era din orz şi linte. Şi în fiecare an pu­nea început unei rânduieli zicând: Nu mă întâlnesc cu nimeni anul acesta sau nu vorbesc sau nu mănânc mâncare gătită sau nu mănânc fructe şi legume. Şi la fiecare lucru aşa făcea. Terminând pe unul, îl începea pe celălalt şi aceasta făcea în fiecare an.

20. A trimis odată Epifanie, episcopul Ciprului, la Avva Ilarion, rugându-l şi zicând: Vino ca să ne vedem înainte de a ieşi noi din trup. Şi venind acesta, s-au bucurat împreună. Iar când mâncau ei, au adus la masă pasăre şi, luând episcopul, a dat Avvei Ilarion. Şi a zis lui Bătrânul: Iartă-mă, Avva, căci de când am luat schima nu am mâncat carne. A zis lui episcopul: Eu de când am luat schima nu am lăsat pe cineva să se culce având ceva împotriva mea şi nici eu nu m-am culcat având ceva împotriva cuiva. Şi a zis lui Bătrânul: Iar­tă-mă, căci petrecerea ta este mai bună decât a mea.

21. Ziceau despre Avva Elladie că mânca pâine şi sare. Când a venit, deci, Paştile⁷, zicea că fraţii mănân­că pâine şi sare, iar eu sunt dator să fac puţină oste­neală pentru Paşti. Deoarece în celelalte zile mănânc stând jos, acum, pentru că este Paştile, voi face oste­neală şi voi mânca stând în picioare.

22. Ziceau despre Avva Elladie că făcuse douăzeci de ani la Chilii şi nu ridicase niciodată ochii să vadă acoperişul bisericii.

23. Ziceau despre Avva Zenon că, mergând prin Palestina şi obosind, s-a aşezat să mănânce aproape de o grădină cu castraveţi. Şi i-a zis lui gândul: Ia un castravete şi mănâncă, căci ce este? Iar el răspunzând

^{7 S}e referă la Săptămâna Mare care precede Paştile.

291

a zis gândului: Dacă hoţii se duc în iad, încearcă aici dacă poţi să înduri iadul. Şi sculându-se, a stat în ar­şiţă cinci zile şi arzându-se, a zis: Nu pot să îndur ia­dul. A zis, deci, gândului: Dacă nu poţi, nu fura ca să mănânci.

24. A zis Avva Isaia: Iubeşte a tăcea mai mult decât a vorbi, căci tăcerea adună, iar vorbirea risipeşte.

25. Acelaşi Avva Isaia a chemat pe cineva dintre fraţi şi i-a spălat picioarele. Şi a pus un pumn de linte în oală şi, în timp ce fierbea, a dat-o jos. I-a zis lui fra­tele: Nu s-a fiert, Avva. Şi a zis lui: Nu-ţi este de-ajuns că ai văzut focul? Şi aceasta este mare mângâiere.

26. A zis Avva Theodor: Să nu dormi în locul unde este femeie!

27. A zis Avva Theodot: Lipsa pâinii topeşte trupul monahului. Dar altul dintre Bătrâni a zis: Privegherea mai mult topeşte trupul.

28. A zis Avva Ioan Kolovos: Dacă un împărat vrea să ia o cetate de la vrăjmaşi, mai întâi opreşte apa şi hrana şi astfel duşmanii, pierind de înfometare, i se supun. Aşa şi patimile trupului, dacă omul va petrece cu post şi cu foamete, vrăjmaşii din sufletul lui vor slăbi.

29. A zis iarăşi: Urcând odată calea către Schit, cu împletitura, am văzut pe cămilar vorbind şi pe mine mişcându-mă spre mânie. Atunci, lăsând lucrurile, am fugit.

30. A zis iarăşi: Cine este puternic ca leul? Dar şi el, din pricina pântecelui, cade în capcană şi toată pute­rea lui se smereşte.

31. A zis iarăşi că, mâncând Părinţii din Schit pâine

292

şi sare, au zis între ei: Să nu ne silim pe noi înşine la sare şi pâine. Şi, astfel, erau puternici spre lucrul lui Dumnezeu.

32. Un frate l-a întrebat pe Avva Isidor, preotul Schitului, zicând: De ce demonii se tem de tine aşa de tare? A zis lui Bătrânul: De când am devenit monah mă nevoiesc să nu îngădui mâniei să urce pe gâtlejul meu⁸.

33. Zicea iarăşi că are treizeci de ani de când sim­te păcatul în cugetul lui, dar niciodată nu a consimţit nici cu pofta, nici cu mânia.

34. A zis Avva Isaac: Cunosc un om care, secerând în ţarină, a voit să mănânce un spic de grâu şi a zis stăpânului ţarinii: Voieşti să mănânc un spic de grâu? Iar acela s-a minunat şi a zis lui: A ta este ţarina, pă­rinte, şi mă întrebi pe mine? Până într-acolo ţinea fra­tele acriVia.

35. Ziceau despre Avva Isaac că mânca cenuşa din cădelniţa de la punerea înainte cu pâine⁹.

36. Avva Isaac s-a îmbolnăVit de boală grea şi a stat mult timp în ea. Şi un frate i-a făcut puţin terci şi i-a pus prune mici în el, dar nu a vrut Bătrânul să guste. Şi l-a rugat fratele zicând: Ia puţin, Avva, pentru boală. Şi a zis lui Bătrânul: Adevărat, frate, aş vrea să rămân în boala aceasta treizeci de ani.

37. A mers unul dintre Bătrâni la tovarăşul său, ca să plece împreună să cerceteze pe Avva Iosif, şi i-a zis: Spune ucenicului tău să ne pregătească asinul. Şi i-a zis: Strigă-l şi ceea ce vrei îţi va face. Şi a zis: Cum îl cheamă? Iar el a zis: Nu ştiu. Şi a zis: Cât timp are

^{8 V}ezi Psalmul 149, 6.

^{9 V}ezi Psalmul 101,10.

293

de când este cu tine, de nu ştii numele lui? Şi a zis: Are doi ani. Iar el a spus: Dacă tu în doi ani nu ai aflat numele ucenicului tău, eu într-o zi ce nevoie am să-l aflu?

38. Ziceau despre Avva Isidor, preotul, că a venit odată un frate ca să-l cheme la masă. Dar Bătrânul nu primea să meargă, zicând: Adam, înşelat fiind cu mâncarea, s-a aflat în afara Raiului. A zis lui fratele: Tu te temi şi acum să ieşi din chilia ta? Iar el iarăşi a zis: Fiule, mă tem că diavolul, ca un leu răcnind, caută pe cine să înghită¹⁰. Şi de multe ori zicea că, dacă cine­va se dă pe sine băuturii de Vin, nu va scăpa de cursa gândurilor. Căci şi Lot, silit fiind de fiicele lui, s-a îm­bătat cu Vin şi, prin beţie, cu multă uşurinţă, diavolul l-a pregătit să cadă în faptă nelegiuită¹¹.

39. Ne povestea Avva Casian că Avva Ioan, om care conducea obştea cea mare, a cercetat pe Avva Paisie, care petrecea în pustia cea mai îndepărtată, de patru­zeci de ani. Şi, având către el multă iubire şi îndrăz­neală care izvora din ea, i-a zis lui: Ce ai reuşit în atâta timp, fiind astfel retras şi nefiind tulburat cu uşurinţă de vreun om? Iar el a zis: De când sunt în singurătate, niciodată nu m-a văzut soarele mâncând. A zis şi Avva Ioan: Nici pe mine mâniindu-mă.

40. A zis iarăşi: ne povestea nouă Avva Moise des­pre Avva Serapion, zicând: Când eram mai tânăr şi stăteam cu Avva Theonas, după ce mâncam, sculându-mă de la masă, cu lucrarea diavolului, furam pes­met şi-l mâncam pe ascuns de părintele meu. Deci, pentru că am rămas făcând aceasta mult timp, fiind

^{10 1} Petru 5, 8.

11 Facere 19, 30-38.

294

stăpânit, nu puteam să mă biruiesc pe mine însumi. Eram numai osândit de propria conştiinţă şi mă ruşi­nam să-i spun Bătrânului. S-a întâmplat, însă, din iconomia Iubitorului de oameni Dumnezeu, ca să intre la Bătrânul unii, pentru folosul lor, şi să-l întrebe despre gândurile lor. Şi a răspuns Bătrânul că nimic nu vată­mă atât de mult pe monah şi nu bucură pe diavol ca ascunderea gândurilor de părinţii duhovniceşti. Le-a vorbit lor şi despre înfrânare. în timp ce spunea aces­tea a zis Avva Serapion gândind eu că Dumnezeu l-a înştiinţat pe Bătrân despre mine, fiind străpuns, am început să plâng şi am scos din sân pesmetul pe care, după obiceiul rău, îl furasem. Şi, aruncându-mă la pământ, ceream iertare pentru cele trecute şi făceam rugăciune pentru primirea celor Viitoare. Atunci a zis Bătrânul: O, fiule, tăcând eu, mărturisi­rea ta te-a eliberat pe tine de captivitatea aceasta, iar pe diavolul care te-a rănit prin tăcerea ta l-ai nimicit, spunând cele ascunse ale tale, chiar dacă până acum l-ai lăsat să te stăpânească, pentru că nici nu te-ai îm­potriVit lui, nici nu l-ai dat pe faţă. De acum înainte nu va mai avea loc în tine, fiind scos din inima ta şi dat la iveală. Nu a terminat Bătrânul să vorbească şi iată, lucrarea cea rea s-a văzut ca o făclie de foc, ieşind din sânul meu, şi a umplut casa de miros urât, încât cei de faţă credeau că este undeva multă pucioasă care arde. Atunci a zis Bătrânul: Vezi cum Domnul a dat mărturie cuVintelor mele şi eliberării tale prin sem­nul întâmplat?

41. Un Bătrân cu numele Conon şedea în obştea

295

celui întru sfinţi părintelui nostru Teodosie arhi­mandritul¹², săvârşind acest canon: timp de treizeci şi cinci de ani, o singură dată pe săptămână lua ca hrană pâine şi apă, lucrând neîncetat şi neieşind din biserică.

42. Avva Longhin, îmbolnăVindu-se odată, a zis că­tre sine: Şi bolnav să fii şi să mori, dacă îmi ceri să mănânci în afara timpului, nici mâncarea de fiecare zi nu ţi-o dau.

43. Ziceau despre Avva Macarie că pentru atunci când se întâmpla să fie cu fraţii, şi-a pus sieşi acest ca­non: dacă va fi Vin, să bei pentru fraţi şi pentru un pa­har de Vin, o zi să nu bei apă. Deci, fraţii îi dădeau Vin pentru odihna lui, iar Bătrânul lua cu bucurie pentru ca să se ostenească pe sine. Dar ucenicul lui, văzând lucrul, a zis fraţilor: Pentru Domnul, nu-i mai daţi; iar de nu, în chilia lui se va istovi pe sine. Şi aflând fraţii, nu i-au mai dat.

44. A zis Avva Macarie: Dacă, mustrând pe cineva eşti purtat spre mânie, propria patimă îţi împlineşti. Pentru a mântui pe alţii, nu trebuie să te pierzi pe tine însuţi.

45. I-au adus Avvei Macarie struguri, pentru că

^{12 L}a vremea aceea cuvântul arhimandrit avea sensul său etimologic, adică conducător de mănăstire, de obşte monaha­lă numeroasă. Aşezămintele monahale erau numite la început „mandre" (mandra înseamnă stână), iar întâistătătorul unei mă­năstiri cu mulţi fraţi sau al unei lavre, sau conducătorul general al mai multor mănăstiri, a primit numele de arhimandrit (con­ducătorul mandrei). La Sfântul Munte, titlul a rămas până astăzi cu sensul lui vechi. în practica bisericească actuală, arhimandri­tul este cel mai înalt titlu acordat unui monah (ET).

296

poftea să mănânce. Arătând însă înfrânare, i-a trimis la un frate care dorea şi el struguri. Acela primindu-i, s-a arătat foarte bucuros, vrând să-şi ascundă înfrânarea, dar i-a trimis la un alt frate zicând că el nu avea poftă de niciun fel de mâncare. Primindu-i şi acela, a făcut acelaşi lucru, pentru că poftea foarte tare şi el să-i mănânce. Şi după ce la mulţi fraţi au ajuns strugurii şi niciunul nu a vrut să-i mănânce, ultimul dintre ei, nici el nu i-a mâncat, ci i-a trimis la Avva Macarie, crezând că-i face un mare dar. Recunoscând Macarie strugurii, după ce a cercetat ce s-a întâmplat, s-a minunat, mulţumind lui Dumnezeu pentru atâta înfrânare a fraţilor.

46. A mers, odată, Avva Macarie, cel din cetate, să taie nuiele de finic împreună cu fraţii. Şi i-au zis lui în prima zi: Vino să mănânci cu noi, părinte. Şi el a mers şi a mâncat. Şi, iarăşi, ziua următoare, i-au zis lui să mănânce. Iar el nu a vrut, ci le-a zis lor: Voi aveţi ne­voie să mâncaţi, fiilor, căci încă sunteţi trup, eu acum nu vreau să mănânc.

47. Ne povestea Avva Mina: Când stăteam odată în chilia mea, a venit la mine un frate din altă ţară rugându-mă şi zicând: Du-mă la Avva Macarie! Şi sculându-mă, am mers cu el la Bătrân şi, după ce ne-a făcut rugăciune, ne-am aşezat. Şi a zis fratele Bătrâ­nului: Părinte, am treizeci de ani de când nu mănânc carne şi încă sunt luptat pentru aceasta. Iar Bătrânul a răspuns: Dar aceasta să mă înştiinţezi, fiule, şi să-mi spui adevărul, câte zile ai în care nu ai vorbit împo­triva fratelui, nici nu ai osândit pe aproapele tău şi

297

nici nu a ieşit cuvânt deşert¹³ din gura ta? Şi punând metanie, fratele a zis: Roagă-te pentru mine, părinte, să pun început.

48. Ziceau despre Avva Marcu anahoretul că timp de şaizeci şi trei de ani a avut această lucrare: Toa­tă săptămâna postea, încât credea cineva că este fără trup. Lucra ziua şi noaptea şi dădea totul săracilor. Ni­ciodată nu a luat de la nimeni ceva. Auzind despre el un iubitor de Hristos, a venit să facă milostenie. Iar el a zis: Nu primesc, căci lucrul meu de mână mă hrăneşte pe mine şi pe cei care Vin la mine pentru Dumnezeu.

49. Un frate l-a întrebat pe Avva Zoion zicând: Dacă se întâmplă vreodată şi mănânc trei pâinici, este cumva mult? A zis lui Bătrânul: La arie ai venit, frate? A zis iarăşi: Dacă beau trei pahare de Vin este cumva mult? A zis lui Bătrânul: Dacă nu este diavol, nu este mult, dar dacă există, este mult¹⁴. Căci Vinul este lucru străin pentru monahii care trăiesc după Dumnezeu.

50. A zis Avva Pimen: Dacă Nabuzardan, mai-ma­rele bucătarilor, nu ar fi venit, nu ar fi ars templul Domnului¹⁵. Adică, dacă nu ar fi venit odihna lăcomiei pântecelui în suflet, mintea nu ar fi căzut în războiul cu vrăjmaşul.

51. Ziceau despre Avva Pimen că, fiind chemat să mănânce, se ducea împotriva voinţei sale, lăcrimând, pentru a nu face neascultare fraţilor şi să-i întristeze.

52. I-au povestit unii Avvei Pimen despre un monah că nu bea Vin, şi el a zis: Vinul nu este deloc al monahilor.

^{13 V}ezi Matei 12, 36.

^{14 V}inul face vulnerabil pe om lucrării diavolului.

¹⁵ 4 Regi 25, 8-21.

298

53. A zis iarăşi Avva Pimen: Urâciune este Domnu­lui orice odihnă trupească.

54. A zis iarăşi: Dacă îşi va aminti omul cuvântul scris că din cuVintele tale vei fi găsit drept şi din cuVin­tele tale vei fi osândit¹⁶, va alege mai curând să tacă.

55. A zis iarăşi Bătrânul că un frate l-a întrebat pe Avva Pamvo dacă este bine să laude pe aproapele şi i-a zis lui: Bine este mai curând a tăcea.

56. A zis Avva Pimen: Aşa cum fumul alungă albi­nele şi atunci încetează dulceaţa lucrării lor, la fel şi odihna trupească alungă frica de Dumnezeu de la su­flet şi acesta pierde orice lucrare bună.

57. Povestea unul din Părinţi despre Avva Pimen şi despre fraţii lui că locuiau în Egipt, şi mama lor do­rea mult să-i vadă, dar nu putea. Deci, i-a urmărit într-una din zile, când plecau spre biserică, şi le-a ieşit în cale. Iar ei, văzându-o, s-au întors şi au închis poar­ta în faţa ei. Şi ea striga la poartă, zicând cu suspine multe şi plânset: Să vă văd, fiii mei iubiţi! Auzind-o pe ea, Avva Anuv a intrat la Avva Pimen şi i-a zis: Ce vom face cu bătrâna aceasta care plânge la poartă? Iar Avva Pimen, sculându-se, a venit la poartă şi, stând înăuntru, o auzea pe ea plângând cu multe suspine; şi a zis ei: De ce strigi aşa, femeie? Iar ea, auzind glasul lui, mai tare striga zicând: Vreau să vă văd, copiii mei. Ce este dacă vă văd? Nu sunt eu mama voastră, nu v-am alăptat eu? Am albit toată şi auzind glasul tău m-am tulburat. A zis ei Bătrânul: Aici vrei să ne vezi sau în lumea cealaltă? A zis lui aceea: Dacă nu vă văd

^{16 M}atei 12, 37.

299

aici, fiule, vă voi vedea acolo? A zis ei: Dacă te vei birui să nu ne vezi aici, ne vei vedea acolo. Atunci a plecat, bucurându-se şi zicând: Dacă vă voi vedea cu adevă­rat pe voi acolo, nu mai vreau să vă văd aici.

58. A zis Avva Iosif despre Avva Pimen că spunea: Acesta este cuvântul scris în Evanghelie: Cel care are haină să o vândă şi să-şi cumpere sabie¹⁷. Aceasta în­seamnă că cel care are odihnă să o părăsească şi să ţină calea cea strâmtă.

59. Un frate a întrebat pe Avva Pimen zicând: Cum trebuie să fie cei din obşte? Şi i-a zis lui Bătrânul că cel care stă în obşte este dator să-i vadă pe toţi fraţii ca pe unul, apoi să-şi ţină gura şi ochii. Şi aşa îşi va găsi odihna.

60. A zis iarăşi: DaVid, când s-a luptat cu leul, l-a prins de gât şi îndată l-a omorât¹⁸. Deci, dacă şi noi ţinem gâtlejul şi pântecele noastre, vom birui cu aju­torul lui Dumnezeu leul cel nevăzut.

61. A zis Avva Pimen: Acestea trei nu pot să le tai: mâncarea, îmbrăcămintea şi somnul. Dar, în parte, le pot tăia şi pe acestea.

62. A întrebat un frate pe Avva Pimen zicând: Mă­nânc multe legume. A zis Bătrânul: Nu-ţi este spre fo­los. Mănâncă mai bine pâine şi puţine legume. Şi să nu mergi la locurile părinteşti pentru cele de trebuinţă.

63. A zis iarăşi Avva Pimen: Sufletul nu se smereş­te cu nimic dacă nu împuţinează pâinea sa.

64. Se spunea despre Avva Pior că mânca mer­gând. întrebat fiind de cineva de ce mănâncă aşa, el a

^{17 V}ezi Luca 22, 36.

^{18 V}ezi 1 Regi 17, 34-35.

300

zis: Nu vreau să am mâncarea ca pe o lucrare, ci ca pe o nelucrare¹⁹. Altuia care l-a întrebat despre acelaşi lucru i-a răspuns: Pentru ca nu cumva sufletul meu să simtă plăcere trupească în a mânca.

65. Ziceau despre Avva Petru Pionitul, cel care era la Chilii, că nu bea Vin. Când a îmbătrânit, fraţii au amestecat puţin Vin cu apă şi l-au rugat pe acesta să primească. Şi zicea: Credeţi-mă că mi se pare ca un Vin aromat. Şi se judeca pe sine pentru acel amestec.

66. Ziceau despre Avva Pavel că a făcut Postul Mare cu o măsură²⁰ de linte şi un ulcior de apă şi că a stat închis până la sărbătoare împletind şi despletind un coş de nuiele.

67. Un frate l-a întrebat pe Avva Paladie zicând: Părinte, spune-mi ce să fac, pentru că, de trei ani, postesc câte două zile la fiecare două zile şi nu pot să mă scap de duhul desfrânării. Şi a zis Bătrânul: Fiule, lui Isaia prorocul, când a fost trimis de Domnul către israeliţi, i-a spus aşa: Strigă din toate puterile şi nu te opri, dă drumul glasului să sune ca o trâmbiţă, ves­teşte poporului Meu păcatele sale şi casei lui Iacob fărădelegile sale. în fiecare zi Mă caută, pentru că ei voiesc să ştie căile Mele ca un popor care făptuieşte dreptatea şi de la legea Dumnezeului său nu se aba­te. Ei Mă întreabă despre legile dreptăţii şi doresc să se apropie de Dumnezeu? Pentru ce să postim, dacă Tu nu vezi? La ce să ne smerim sufletul nostru, dacă Tu nu iei aminte? Da, în zi de post, voi vă vedeţi de

^{19 Î}n original este un joc de cuvinte epyov şi napepyov pe care am încercat să-l redăm în traducere.

^{20 M}cmov sau pcrriv este o măsură egipteană de capacitate mică (ET).

301

treburile voastre şi asupriţi pe toţi lucrătorii voştri. Voi postiţi ca să vă certaţi şi să vă sfădiţi şi să bateţi furioşi cu pumnul; nu postiţi cum se cuVine zilei ace­leia, ca glasul vostru să se audă sus. Este oare acesta un post care îmi place, o zi în care omul îşi smereşte sufletul său? Să-şi plece capul ca o trestie, să se cul­ce pe sac şi în cenuşă, oare acesta se cheamă post, zi plăcută Domnului²¹? Deci tu, fiule, când posteşti, cum petreci? Şi a zis Bătrânului: Eu, de dimineaţă, ud nuielele şi lucrez, spunând psalmi. Şi când termin un coşuleţ, mă rog, iar la prânz mă culc puţin. Şi după ce mă scol, ies din chilie şi iarăşi lucrez, până când fac trei coşuleţe. Şi, când Vine seara, mă rog, fac o sută de metanii şi mă culc. Apoi mă scol pentru canon şi a doua zi, la ceasul al nouălea²², fac fiertură şi mănânc o măsură. Şi a zis Bătrânul: Acesta, fiule, nu este post. Căci, dacă posteşti de mâncăruri şi vorbeşti de rău pe cineva sau judeci sau îţi aduci aminte de cele rele sau primeşti gânduri Viclene sau în gând pofteşti ceva din acestea, îţi este mult mai de folos a mânca de cinci ori pe zi şi a te feri de ele decât a nu gusta din acelea şi a te stăpâni acestea. Căci ce este să te ţii departe de mâncăruri şi să fii stăpânit de orice altă poftă? Nu ştii că oricine îşi împlineşte pofta sa cu gândul se satură şi se îmbată chiar şi fără mâncărurile din afară? Dar, dacă vrei să te înfrânezi şi să posteşti, pentru ca pos­tul tău să fie primit la Dumnezeu, să te păzeşti înainte de toate, postind de orice cuvânt rău, de orice vorbire împotriva cuiva şi de judecată şi de orice auz Viclean,

^{21 I}saia 58,1-5.

^{22 E}ste vorba de ora bizantină, care ar corespunde cu ceasul al treilea.

302

şi curăţă-ţi inima de orice întinăciune a trupului şi a duhului şi de orice aducere aminte a răului şi de câştig ruşinos. Şi, în ziua în care posteşti, să-ţi fie de-ajuns un pic de pâine, apă şi legume, mulţumind lui Dum­nezeu. Şi socotind cheltuiala hranei pe care ar fi tre­buit a o mânca în ziua aceea, să o dai mui frate sărac înstrăinat sau unei văduve sau unui orfan, şi cel care primeşte, umplându-şi sufletul său, se va ruga pentru tine Domnului. îmblânzeşte-ţi trupul în mulţime de metanii şi privegheri, în nevoinţă ascunsă. Să dormi şezând. Lasă şi coşuleţele şi apucă-te de coşuri. Căci dacă tinereţea nu este îmblânzită prin multă ostenea­lă şi nevoinţă, post şi priveghere, şi dacă nu se pedep­seşte pe sine cu dormitul pe jos şi mâncare uscată²³, nu poate să scape de duhul desfrânării. De aceea şi Părinţii noştri pe tineri nu au rânduit să-i aşezăm în chilii şi în locuri pustniceşti, ci să rămână mai bine cu răbdare în obşte şi să poarte nu lucruri moi, ci tari şi scorţoase, şi să fie ţinuţi în deplină siguranţă de către proiestoşi. Căci nelucrarea şi îndestularea, a mânca de două ori pe zi şi somnul nu numai spre duhul des­frânării ne împing, ci şi spre cel al acediei şi spre cel al slavei deşarte şi al mândriei.

68. Un frate l-a întrebat pe Avva Sisoe, zicând: Ce să fac când merg la biserică şi de multe ori se face acolo agapă şi mă opresc şi pe mine? A zis lui Bătrâ­nul: Grea întrebare! Atunci a zis Avraam, ucenicul lui: Dacă se face întâlnirea Sâmbăta sau Duminica şi un frate bea trei pahare²⁴, nu este mult? A zis Bătrânul:

23 Mâncare negătită.

^{24 C}ele trei pahare erau considerate deseori ca o măsură ce nu trebuia depăşită. Dar se întâlnesc şi atitudini mai stricte, de multe ori oprind complet de la Vin.

303

Dacă nu este satana²⁵, nu este mult.

69. De multe ori spunea Avvei Sisoe ucenicul aces­tuia: Avva, scoală-te să mâncăm. Iar acesta spunea către el: Nu am mâncat, fiule? Iar el răspundea: Nu, părinte! Şi zicea Bătrânul: Dacă nu am mâncat, adu să mâncăm.

70. A zis odată cu îndrăzneală Avva Sisoe: Crede-mă, iată, am treizeci de ani de când nu mă rog lui Dumnezeu în legătură cu vreun păcat, ci rugându-mă, zic acestea: Doamne Iisuse Hristoase, acoperă-mă de limba mea. Căci până acum, în fiecare zi cad, păcătu­ind prin aceasta.

71. S-a adus odată ofrandă pe muntele Avvei Anto­nie şi s-a aflat acolo un vas²⁶ cu Vin. şi, luând unul din Bătrâni un ulcior mic şi un pahar, a adus Avvei Sisoe, i-a dat Vin şi acela a băut. La fel şi a doua oară şi a primit. I-a dat lui şi a treia oară, dar nu a luat, zicând: încetează, frate, sau nu ştii că există satana?

72. Un frate l-a întrebat pe Avva Sisoe, cel din Pe­tra²⁷, despre Vieţuire şi a zis lui Bătrânul: A zis Daniil că pâine poftind, nu am mâncat²⁸.

^{25 A} se citi: Dacă nu ar exista satana care să profite de vulne­rabilitatea creată în om de efectele consumului de vin.

26 Cuvântul kVISlov din textul original se referă la o unitate de măsu­ră egipteană, al cărui nume l-a luat din cetatea de provenienţă, Knido.

^{27 P}etra era o veche cetate din Iordania, în sudul Mării Moarte, construită pe stânci, de unde a primit şi numele Sela (piatră) şi în greceşte Petra (vezi Isaia 42, 11). în epoca creş­tină, anumite construcţii s-au transformat în biserici, iar altele în lăcaşuri ale pustnicilor. în timpul stăpânirii arabe (secolul al VI-lea), cetatea a fost pustiită, iar ruinele ei au fost descoperite în decursul secolului al XIX-lea (ET).

28 Daniel 10, 3.

304

73. Un frate l-a întrebat pe Avva Sisoe, zicând: Dacă mergem pe cale şi se rătăceşte călăuza noastră, tre­buie să-i spunem? A zis lui Bătrânul: Nu! A zis, deci, fratele: Dar să-l lăsăm să ne rătăcească şi pe noi? A zis lui Bătrânul: Eu am cunoscut nişte fraţi care mer­geau pe cale şi călăuza lor s-a Rătăcit noaptea. Erau doisprezece şi toţi ştiau că s-au rătăcit, dar se lupta fiecare să nu spună. Făcându-se ziuă şi aflând călău­za că au rătăcit drumul, a zis lor: Iertaţi-mă că m-am rătăcit. Şi au zis toţi: Şi noi am ştiut, dar am tăcut. Iar acela, auzind, s-a minunat zicând că: Până la moarte se înfrânează fraţii să vorbească! Şi a slăVit pe Dum­nezeu. Iar lungimea drumului pe care s-au rătăcit era de douăsprezece mile.

74. Ziceau despre Avva Sisoe, Tebeul, că a locuit în Kalamonas din Arsinoie²⁹. Şi un alt Bătrân s-a îm­bolnăVit în cealaltă Lavră. Şi cum a auzit, s-a întristat, deoarece postea la fiecare două zile câte două zile şi era o zi în care nu mânca. Şi a zis în gândul său: Ce voi face? Dacă merg, se poate ca fraţii să mă silească să mănânc, iar dacă aştept până mâine, să nu cumva să se sfârşească. Aceasta fac: voi merge şi nu voi mân­ca. Şi, astfel, a plecat postind şi împlinind porunca lui

29 a. Ptolemeu al II-lea a întemeiat mai multe cetăţi cărora le-a dat numele de Arsinoie, în cinstea soţiei sale care purta acest nume. Ţinutul Kalamonas se găsea sub jurisdicţia arsinoită, în regiunea Faghium, cu capitala Arsinoie. b. Tebei se numeau lo­cuitorii Tebaidei, regiune în sudul Egiptului (Egiptul de sus), cu capitala la Tebe, care a cunoscut în antichitate o mare dezvoltare culturală (Luxor karnac). în pustiurile acestui ţinut a înflorit monahismul. în regiunea Tabenisia a acestui ţinut şi-a întemeiat obştea şi Sfântul Pahomie. (ET)

305

Dumnezeu şi nu a dezlegat Vieţuirea lui cea pentru Dumnezeu.

75. Povestea unul dintre Părinţi despre Avva Sisoe din Kalamonas³⁰ că, voind odată să biruiască somnul, s-a atârnat pe sine de marginea prăpastiei din Petra, dar venind îngerul, l-a desprins de acolo şi i-a porun­cit să nu mai facă aceasta şi nici să dea mai departe altora o astfel de tradiţie.

76. Ziceau despre Avva Sisoe Tebeul că nu mânca pâine. Şi, la Sărbătoarea Paştilor, i-au pus fraţii metanii ca să mănânce cu ei, dar el, răspunzând, a zis lor: Un lucru pot să fac, ori mănânc pâine, ori cele câte aţi gătit. Şi ei i-au zis: Mănâncă numai pâine. Iar el a făcut aşa.

77. Au mers odată Avva Siluan şi ucenicul lui, Zaharia, la mănăstire şi i-au făcut pe ei să guste ceva înainte de a pleca. Şi ieşind ei, ucenicul a găsit apă pe cale şi a vrut să bea. Iar Bătrânul i-a zis: Zaharia, este post astăzi. Iar el a zis: Nu am mâncat, părinte? A zis Bătrânul: Aceea a fost mâncarea iubirii, noi însă, fiule,

^{30 L}avra din Kalamonas denumirea provine de la trestiile în­alte ale regiunii, unde se afla cel mai important aşezământ mo­nahal, în valea râului Iordan, în nordul Mării Moarte, care a fost întemeiată între anii 452 şi 470. Se învecina cu vestita mănăstire a Sfântului Gherasim. Lavra din Kalamonas a exercitat în zonă o puternică influenţă duhovnicească, iar datorită întăriturilor ei puternice a fost şi un refugiu pentru călugării din regiunea Hozeva şi din alte mănăstiri în timpul năvălirilor arabe (614). în secolul al XI-lea, Lavra preia şi denumirea Sfântului Ghera­sim pentru că mănăstirea, în fapt, a fost pustiită. Avva Sisoe, din apoftegma 75 este a treia persoană cu numele Sisoe care se de­osebeşte de celelalte două, numit Sisoe din Kalamonas sau Si­soe al Petrei. Celelalte două persoane sunt: Sisoe de la Schit (cel Mare) şi Sisoe Tebeul (vezi Consemnări biografice) (ET).

306

să ţinem postul nostru.

78. Ziceau despre Avva Serenie că lucra mult şi mânca numai doi pesmeţi. Şi a venit la el Avva Iov, tovarăşul lui de nevoinţă şi acesta un mare nevoitor şi i-a zis: în chilia mea păzesc rânduiala mea, dar, când ies, fac pogorământ fraţilor.,Şi a zis Avva Sere­nie: Nu este mare Virtute aceasta, să păzeşti rânduia­la ta când eşti în chilie, ci mai curând atunci când ieşi din chilia ta.

79. Au mers odată schitioţii la Amma Sarra. Aceas­ta le-a pus înainte un coş cu mâncăruri. Iar ei, lăsând deoparte cele bune, au mâncat pe cele stricate. Şi le-a zis lor: Cu adevărat sunteţi schitioţi.

80. A zis Fericita Sinclitichia: Trebuie ca noi, care am ales această îndeletnicire, să avem o cumpătare desăvârşită. Căci şi la cei din lume se pare că se tră­ieşte cu cumpătare, dar ea este împreună cu necumpătarea, căci prin toate celelalte simţuri se păcătu­ieşte. într-adevăr, ei privesc cu necuViinţă şi râd fără socoteală.

81. A zis iarăşi: Precum fiarele sălbatice veninoase sunt îndepărtate de otrăvurile cele mai tari, tot aşa şi gândul Viclean este alungat de rugăciunea însoţită de post.

82. A zis iarăşi: Să nu te ademenească desfătarea celor bogaţi lumeşte ca şi cum ar avea ceva folositor. Pentru plăcere aceia pun preţ pe meşteşugul pre­gătirii bucatelor. Iar tu, cu postul şi cu cele fără de preţ, treci peste belşugul mâncărurilor acelora. Căci zice Scriptura: Sufletul sătul dispreţuieşte fagurii, dar

307

sufletului flămând chiar şi lucrurile amare i se par dulci³¹. Nu te sătura cu pâine şi nu vei pofti Vin.

83. A zis Avva Titoe: înstrăinarea³² este pentru a-şi stăpâni omul gura sa.

84. Un frate a întrebat pe Avva Titoe: Cum voi păzi inima mea? A zis lui Bătrânul: Cum vom păzi inima noastră când sunt deschise limba şi pântecele?

85. A zis Avva Iperehie: Precum leul este înfrico­şător pentru asinii sălbatici³³, tot aşa este monahul încercat pentru gândurile poftei de plăceri.

86. A zis iarăşi: Postul este frâul monahului împo­triva păcatului. Cine îl aruncă devine cal înnebunit după iepe³⁴.

87. A zis iarăşi: Cine nu-şi ţine limba sa la vreme de mânie, unul ca acesta nici patimile nu le va stăpâni vreodată.

88. A zis iarăşi: Este mai bine a mânca carne şi a bea Vin decât a mânca prin vorbire de rău trupurile fraţilor.

89. A zis iarăşi: Şuşotind, şarpele a scos pe Eva din rai³⁵. Asemenea acestuia este şi cel care vorbeşte de rău pe aproapele. Căci pierde sufletul celui care îl as­cultă şi pe al său nu-l mântuieşte.

90. A zis iarăşi: Trupul uscat de post al monahului trage sufletul din adânc şi postul monahului usucă toate intrările plăcerilor.

91. A zis iarăşi: Monahul cumpătat va fi cinstit

31 Pilde 27,7.

^{32 E}ste vorba de plecarea din lume, înstrăinarea de ai săi. Stăpânirea gurii are în vedere atât vorba, cât şi mâncarea.

33 Iisus Sirah 13,19.

^{34 I}eremia 5, 8.

35 Facere 3,1-5.

308

pe pământ şi în ceruri va fi încununat înaintea Celui Preaînalt.

92. A zis iarăşi: Cuvânt Viclean să nu grăiască gura ta. Căci Viţa nu rodeşte spini³⁶.

93. Un bărbat cu numele Filorom a devenit monah foarte încercat. S-a lepădat de lume în zilele lui Iuli­an împăratul, cel cu rău nume, căruia îi vorbea cu în­drăzneală, ocărându-l şi mustrându-l pentru nebunia lui. Acela a poruncit să fie tuns şi bătut crunt de nişte tineri. Dar el, răbdând lucrul, a mărturisitaceluia re­cunoştinţă. Acest Viteaz monah a fost atacat de răz­boiul desfrânării şi al lăcomiei pântecelui. Iar el, cu legături de fier şi zăvorât, lipsindu-se de mâncăruri şi de pâinea de grâu şi de orice mâncare gătită la foc, nevoindu-se timp de optsprezece ani cu înfrânarea, a biruit pe diavol. Zicea acest fericit: treizeci şi doi de ani nu m-am atins de nicio poamă. Şi când, odată, m-a luptat frica peste puteri, zicea, încât chiar şi ziua mă înfricoşam, am stat într-un mormânt timp de şase ani şi am biruit-o, ducând război corp la corp cu duhul care îmi aducea frica.

94. Erau doi fraţi care se învecinau unul cu altul şi unul dintre ei, dacă avea ceva, fie vreun bănuţ, fie pâine, le ascundea şi le punea în lucrurile vecinului său. Şi celălalt nu ştia, dar se minuna că se înmulţeau lucrurile sale. într-una din zile, însă, l-a prins fără şti­re în timp ce ascundea şi a început să se certe cu el zicând: Pentru cele trupeşti ale tale m-ai dezbrăcat de cele duhovniceşti. Şi i-a cerut lui cuvânt ca să nu mai facă aceasta şi aşa l-a iertat.

^{36 iI}saia 5, 2-4.

309

95. Ziceau despre un Bătrân de la chilii că era zăvo­rât şi nici la biserică nu mergea. Acesta avea un frate după trup care şedea într-o altă chilie şi care s-a îm­bolnăVit. Şi a trimis la el ca să-l vadă înainte de a ieşi din trup. Şi i-a spus: nu pot să Vin pentru că îmi eşti frate după trup. Iarăşi a trimis zicând: Măcar noaptea Vino, ca să te văd. Iar el a zis: Nu pot, căci dacă Vin nu se va afla inima mea curată la Dumnezeu. Şi a adormit şi nu s-au văzut.

96. Unul dintre episcopi venea în fiecare an în schit la Părinţi. Şi, întâlnindu-l un frate, l-a dus în chilia lui şi, după ce i-a oferit pâine şi sare, a zis: Iartă-mă, Stă­pâne, că nu am nimic altceva să-ţi ofer. A zis lui epi­scopul: Vreau ca anul care Vine, intrând la tine, nici sare să nu mai găsesc.

97. Zicea unul dintre fraţi că s-a făcut zarvă în La­vra Egiptului şi vorbeau toţi, şi cei mari, şi cei mici. Numai unul nu vorbea. Şi ieşind ei afară, l-a întrebat unul dintre fraţi, zicând: Tu cum de nu ai vorbit? Iar el, silit de fratele, a zis lui: Iartă-mă, frate, că am spus gândului meu: Dacă nu vorbeşte rogojina de sub tine, nici tu să nu vorbeşti, şi aşa am rămas fără să vorbesc.

98. Odată, mâncând fraţii în biserica de la Chilii la sărbătoarea Paştelui, au dat unui frate un pahar cu Vin şi l-au silit să-l bea. Iar el a zis lor: Iertaţi-mă, pă­rinţilor, că şi anul trecut la fel mi-aţi făcut şi am băut un pahar şi m-am întristat pentru mult timp.

99. Coborând odată un Bătrân la schit, l-a întâlnit un frate. Şi când a venit vremea să se despartă unul de celălalt, a zis lui Bătrânul: Să gustăm ceva împre­ună, frate. Şi au gustat. Era dimineaţă şi început de

310

săptămână. Iar sâmbătă, făcându-se dimineaţă, Bă­trânul a venit la fratele şi i-a zis: Oare ai flămânzit, frate, de când am mâncat? A zis lui fratele: Nu, căci mâncând în fiecare zi, nu flămânzesc. A zis lui Bă­trânul: Eu, frate, de atunci nu am mâncat şi îmi este foame. Auzind fratele aceasta, a avubstrăpungere de inimă şi s-a folosit mult.

100. A zis un Bătrân: Douăzeci de ani am stat luptându-mă cu un singur gând: pe toţi oamenii să-i văd ca pe unul singur.

101. S-a făcut odată sărbătoare în Schit şi au dat unui Bătrân un pahar cu Vin. Acesta l-a dat înapoi şi a zis: Luaţi de la mine moartea aceasta. Văzându-l ceilalţi care şedeau împreună la masă, nici ei nu au primit.

102. A flămânzit odată un frate de dimineaţă şi s-a luptat cu gândul de a nu mânca până s-a făcut ceasul al treilea³⁷. Şi când s-a făcut ceasul al treilea, s-a silit pe sine până s-a făcut ceasul al şaselea. Şi făcându-se ceasul al şaselea, a înmuiat pâinile şi s-a aşezat să mă­nânce, dar iarăşi s-a ridicat zicând gândului: Să stăm până la ceasul al nouălea. Şi s-a făcut ceasul al nouă­lea şi, făcând rugăciunea a văzut lucrarea (diavolului) ca fumul ridicându-se la cer din lucrul mâinilor sale şi a încetat foamea din el.

103. Povestea un ucenic despre părintele lui că în toţi cei douăzeci de ani nu s-a aplecat niciodată pe o parte să se culce, ci în scaunul în care lucra acolo dormea, şezând. Şi mânca fie la două zile, fie la patru,

37 Este vorba de ora bizantină, căreia îi corespunde aproxima­tiv ceasul al nouălea din zi.

311

fie la cinci. Aşa a făcut timp de douăzeci de ani. Iar când mânca, o mână a sa era ridicată la rugăciune şi cu cealaltă mânca. Şi eu i-am zis: Ce este aceasta, de ce faci aşa, Avva? Mi-a răspuns: Judecata lui Dum­nezeu o pun înaintea ochilor mei şi nu o pot îndura. Odată, începând noi slujba împreună, mi-a scăpat şi am greşit un cuvânt din psalm. Şi cum am terminat slujba, răspunzându-mi, Bătrânul a zis: Eu când încep slujba, simt ca un foc arzând sub mine şi gândul meu nu poate să se încline nici la dreapta, nici la stânga. Deci, unde era gândul tău când am început slujba, de ai greşit cuvântul din psalm? Nu ştiai că stai înaintea lui Dumnezeu şi vorbeşti lui Dumnezeu?

104. A ieşit odată Bătrânul noaptea şi m-a găsit dormind în curtea chiliei. Şi a stat Bătrânul, jelindu-mă şi plângând, şi a zis: Oare unde este gândul acestuia, că doarme aşa fără grijă?

105. S-a adus la Chilii o idrie³⁸ cu Vin, ca pârgă, ca să se dea fraţilor câte un pahar. Şi vrând un frate să intre în hrubă³⁹, a căzut hruba. Şi alergând fraţii îndată aco­lo, din pricina zgomotului, au găsit hruba dărâmată şi au început să-l dojenească zicând: Uşuraticule, bine ţi-a făcut! Şi l-a luat deoparte Avva, zicând: Lăsaţi-l

^{38 I}dria care apare în textul vechi sub numele de naÎTTq, era o unitate de măsură echivalentă cu 22 de sexte. Dacă măsurăm folosindu-ne de sexta antică, care avea în jur de 0,4 litri, cele 22 de sexte care s-au adus făceau în jur de nouă litri. ET).

39 Hru­ba este o construcţie rotundă, cu acoperiş conic. Aceste hrube se construiau de obicei în ţinuturile deschise, în afara oraşului, şi se foloseau ca depozite de alimente, vase de gătit şi altele. Se pare că într-o asemenea hrubă, poate construită superficial, s-a ascuns fratele care nu se înfrâna de la Vin şi a căzut clădirea (ET).

312

pe fiul meu, că bun lucru a făcut. Viu este Domnul⁴⁰, că nu se va mai zidi hruba aceasta în anii mei, ca să afle lumea că pentru un pahar de Vin a căzut hruba la Chilii.

106. Unul din Bătrâni a mers la un alt Bătrân. Şi acesta a zis ucenicului său: Fă-nenouă puţină linte. Şi le-a făcut. Şi iarăşi: înmoaie-ne pâine. Şi le-a înmuiat. Şi au rămas până la ceasul al şaselea din ziua urmă­toare vorbind despre cele duhovniceşti. Şi a zis uce­nicului iarăşi: Fă-ne puţină linte, fiule. Şi a zis: De ieri v-am făcut. Şi ridicându-se, au mâncat.

107. Un alt Bătrân a cercetat pe unul din părinţi. Iar acesta, fierbând puţină linte, a zis lui: Să facem o slujbă mică. Şi a terminat unul toată Psaltirea, iar fratele a zis pe deasupra pe cei doi proroci mari⁴¹. Şi făcându-se dimineaţă, Bătrânul care venise a plecat şi au uitat de mâncare.

108. S-a îmbolnăVit unul din Bătrâni şi neputând să mai primească mâncare timp de mai multe zile, a fost rugat de ucenicul său să-i facă puţin terci de griş. Plecând el, a făcut terciul şi i l-a adus să mănân­ce. Erau acolo un vas atârnat care avea puţină miere şi un alt vas care avea puţin ulei de in. Acesta miro­sea urât pentru că stătea de mult timp şi era pentru candelă. Şi greşind fratele, în loc de miere a pus din acela în mâncarea Bătrânului. Iar Bătrânul, gustând,

^{40 E}xpresia „Viu este Domnul" este o formă de jurământ pe care o foloseau prorocii Vechiului Testament ca să confirme adevărul cuvintelor lor (ET).

^{41 P}rorocii Isaia şi Ieremia, pentru că aceştia erau cei mai mari după volumul scrierilor lor, dar şi după conţinutul acestora (ET).

313

nu a zis nimic, ci, tăcând, a mâncat. Şi l-a forţat pe el să mănânce încă o dată şi acesta silindu-se pe sine a mâncat, i-a dat şi a treia oară, dar el nu a vrut să mai mănânce, zicând: Cu adevărat nu mai pot, fiule. Şi fratele, ca să-i dea curaj, a zis: Este bun, Avva, iată mănânc şi eu cu tine. Gustând şi înţelegând ce a făcut, a căzut în genunchi în faţa lui şi a zis: Vai mie, Avva, te-am omorât şi tu m-ai încărcat cu acest păcat pentru că nu ai vorbit. A zis Bătrânul: Fiule, nu te tângui, dacă ar fi vrut Dumnezeu să mănânc miere, ai fi pus miere.

109. Povesteau despre un Bătrân că a poftit odată un castravecior, pe care, luându-l, l-a atârnat în faţa ochilor săi şi, nefiind biruit de poftă, s-a pedepsit to­tuşi, pocăindu-se numai pentru că a poftit.

110. Un frate a plecat să Viziteze pe sora lui care era bolnavă într-o mănăstire. Aceasta era foarte cre­dincioasă şi nu primea să vadă bărbat, nici nu voia ca fratele ei, din pricina ei, să Vină în mijlocul femei­lor. Şi a vestit lui, zicând: Mergi, frate, roagă-te pentru mine şi cu harul lui Hristos, te voi vedea în împărăţia Cerurilor.

111. Un monah s-a întâlnit pe cale cu nişte călu­găriţe şi s-a întors din cale. Iar stareţa a zis lui: Ei, tu, dacă erai monah desăvârşit, nu ne vedeai ca femei.

112. Un frate mergea pe drum cu mama sa, care era bătrână. Şi, când au ajuns la râu, bătrâna nu putea să treacă. Deci, luându-şi fiul ei mantia, şi-a înfăşu­rat mâinile pentru ca să nu se atingă de trupul ma­mei sale. Şi aşa, purtându-o, a dus-o pe malul celălalt. Şi a zis mama lui: Fiule, de ce ţi-ai înfăşurat mâinile? Iar el a zis: Pentru că trupul femeii este foc şi prin

314

apropierea de tine îmi Vine în minte amintirea altei femei şi de aceea am făcut aşa.

113. Un frate de la Chilii a adus pâinişoarele sale proaspete şi a chemat la masă pe Bătrânii nevoitori. Şi după ce a mâncat fiecare câte două pâinişoare, s-au oprit. Iar fratele, văzând osteneala nevoinţei lor, a pus metanie zicând: Pentru Domnul, mâncaţi astăzi până vă veţi sătura. Şi au mâncat câte alte zece pâinişoare. Iată, deci, cât de puţin din ceea ce aveau nevoie mân­cau adevăraţii nevoitori.

114. Un Bătrân a căzut odată în boală grea, încât cele dinlăuntrul lui scoteau mult sânge. Unul dintre fraţi s-a întâmplat să aibă nişte prune uscate. Şi fă­când terci, a pus şi pe acestea în el şi au adus Bătrânu­lui. Şi-l rugau să guste puţin, zicând: Arată dragoste şi mănâncă, căci poate îţi vor fi de folos. Iar Bătrânul, privindu-l îndelung, a zis: Cu adevărat aş vrea să mă lase Dumnezeu în această boală alţi treizeci de ani. Şi nu a primit Bătrânul, în astfel de boală fiind, să mă­nânce puţină fiertură. Şi luând-o înapoi, fratele a ple­cat la chilia sa⁴².

115. Un alt Bătrân stătea în pustie departe. S-a întâmplat ca un frate să-l cerceteze pe el şi l-a găsit bolnav. Deci, luându-l, l-a spălat şi din cele ce ducea

^{42 N}evoinţa şi Virtutea Bătrânului din apoftegmă depăşesc mă­sura comună. De aceea, la prima vedere, pare o exagerare refu­zul lui de a primi mâncare ca să se întărească. însă, prin poziţia pe care o ia, arată clar că trăia în lumea lui Dumnezeu şi se bu­cura de darurile dumnezeieşti, necunoscute omului comun, pe care nu vrea cu niciun chip să le schimbe cu odihna pământeas­că. în apoftegma următoare, 115, Bătrânul reprezintă modelul ascetic încărcat de ani, ca unul ce se sileşte pentru împărăţia lui Dumnezeu care, însă, primeşte cu simplitate omenească rodul iubirii fratelui şi, desigur, „cu mulţumire”; (vezi 1 Timotei 4, 4). Asceţii şi sfinţii Bisericii, în decursul veacurilor, n-au fost toţi la fel. Fiecare chip al lui Dumnezeu, fiecare suflet, are particula­ritatea lui şi trăitorii în duhul, „cine i-a văzut făcând semnele lui Dumnezeu”, merg pe cale fiecare în felul lui. în casa Tatălui Meu, multe locaşuri sunt. S-ar putea spune în parte că versetul este valabil şi pentru calea duhovnicească pe care o parcurge Biserica în veacul de acum (vezi Ioan 14, 2-3).

315

cu el a făcut puţină fiertură şi i-a dus să mănânce. Răspunzând, însă, Bătrânul, a zis: Cu adevărat, frate, am uitat că oamenii au astfel de lucruri care le aduc odihnă. I-a dus lui şi un pahar cu Vin şi, văzându-l, a plâns, zicând: Nu mă aşteptam ca până la moarte să mai beau Vin.

116. Un Bătrân se nevoia fără să bea nimic timp de patruzeci de zile. Şi dacă vreodată era arşiţă, spăla ulciorul, îl umplea cu apă şi îl atârna în faţa sa. Şi fiind întrebat de un frate pentru care pricină face aceasta, a răspuns: Ca împreună cu setea să mă nevoiesc mai mult şi să iau mai mare plată de la Dumnezeu.

117. A zis un Bătrân: Fără osteneală nimeni nu do­bândeşte Virtutea. Iar dacă o dobândeşte, nu rămâne la el. Căci celor care plâng şi însetează le-a fost făgă­duită împărăţia Cerurilor⁴³.

118. A zis un Bătrân: De aceea îndepărtez plăceri­le, pentru a tăia pricinile mâniei. Căci ştiu că aceasta mă luptă dintotdeauna pentru plăceri şi îmi tulbură mintea şi-mi alungă cunoaşterea⁴⁴.

119. Un frate fiind mişcat spre mânie împotriva cuiva a stat la rugăciune cerând îndelungă-răbdare

43 Matei 5, 4-6.

44 Apoftegma aceasta este pusă pe seama lui Evagrie Ponticul.

316

pentru fratele şi să treacă ispita fără vreo vătămare. Şi îndată a văzut fum ieşind din gura lui. Şi, după ce s-a întâmplat aceasta, a încetat mânia.

120. A zis unul dintre Părinţi: Ştiu un frate de la Chilii care postea toată săptămâna Paştelui. Şi când se adunau seara, el pleca, pentru ca să nu mănânce la biserică. Deci, mânca puţină sfeclă cu sare, fără ulei.

121. A mers odată preotul din Schit la arhiepisco­pul Alexandriei şi, când s-a întors în Schit, l-au întrebat fraţii: Cum este cetatea? Iar el a zis lor: Adevărat vă zic, fraţilor, eu faţă de om nu am văzut, decât pe cea a arhi­episcopului. Iar ei auzind s-au minunat şi s-au întărit în cugetul lor, ca să păzească de rătăcire ochii⁴⁵ lor.

122. Au coborât odată câţiva Părinţi în Alexandria, chemaţi de Teofil Arhiepiscopul, ca să facă rugăciune pentru dărâmarea idolilor⁴⁶. Şi în timp ce mâncau cu el, au adus carne de Vită şi ei au mâncat fără să aibă vreun gând. Şi luând arhiepiscopul o bucată, a dat-o bătrânului care era cel mai aproape de el, zicând: Iată

45 Expresia folosită aici, pETEwpiopog tojv op0 AA.pdv, are un sens tehnic, întâlnit şi în Sfintele Scripturi. Vezi Isus Sirah 23, 4: Kvpie Ttmep Kai Oce ăorjp pov psrscopiopov otpOuI.păv pi] Sq poi doamne, Tată şi Dumnezeule al Vieţii mele, rătăcirea ochilor nu mi-o da mie! Sensul acestei expresii este plimbarea sau cutre­ierarea necontrolată a ochilor. pcTEcopiapoţ se mai foloseşte şi în asociere cu inima: Siă tov perecopiapov tfj; Kapdlaq — pentru semeţirea inimii (2 Macabei 5,21), cu sensul de semeţire, de um­flare. în literatura creştină se mai întâlneşte frecvent în asociere cu mintea sau gândurile.

46 Teofil al Alexandriei a fost arhiepi­scopul cetăţii Alexandria timp de 28 de ani (385-412). Dotat cu multe daruri intelectuale, a fost în special un luptător împotriva ereziilor. Destule episoade din Viaţa lui, însă, mărturisesc că era stăpânit într-o mare măsură de duh de ceartă şi iubire de slavă. De la înălţimea îndatoririlor, a hotărât să smulgă şi ultimele ră­măşiţe ale păgânismului în Egipt, de aceea a şi început o luptă susţinută împotriva acestora. A provocat distrugerea multor temple ale păgânilor şi, în special, al renumitului Serapion din Alexandria (ET).

317

aceasta este o bucată bună, mănâncă, Avva. Iar ei răs­punzând au zis: Noi până acum am mâncat legume. Dacă este carne, noi nu mâncăm. Şi niciunul dintre ei nu a continuat să mănânce.

123. A zis un frate: Ştiu un Bătrân care se nevo­ia pe un munte înalt şi care nu primea nimic de la nimeni. Dar avea puţină apă şi îngrijea de legumele sale. Şi aşa s-a hrănit până la cincizeci de ani, cât a trăit, niciodată ieşind din curtea sa. Devenise foarte cunoscut pentru multele Vindecări pe care le făcea cu fiecare din cei care veneau la el. A adormit în pace acolo, lăsând în acel loc cinci ucenici ai lui.

124. Împreună cu un mare Bătrân locuia un frate nepăsător. Şi văzându-l pe Bătrân mâncând o dată pe săptămână a zis lui: Avva, zic unii că marea nevoinţă aduce unora mândrie. A zis lui Bătrânul: Deci, fiule, dacă prin nepăsare Vine smerenia, să plecăm şi să ne luăm femei, să mâncăm carne şi să bem Vin. Vai nouă, fiule, cum ne batjocorim şi nu ne dăm seama. Nu-l auzi pe DaVid zicând: Vezi smerenia mea şi osteneala mea şi-mi iartă toate păcatele mele⁴⁷.

125. A zis un Bătrân: Monahul va da socoteală lui Dumnezeu pentru cele primite de la oameni din dragoste.

126. A zis un Bătrân: Dacă mergi la cineva şi se face rugăciune şi îţi îngăduie să stai, spune-i lui:

47Psalmul 24,19.

318

Părinte, spune-ne nouă cuvânt de Viaţă, cum vom afla pe Dumnezeu, şi să nu mai vorbeşti alt cuvânt dacă nu te va întreba.

127. A zis iarăşi: Obişnuieşte-ţi ochii tăi să nu pri­vească la trup străin şi, dacă este posibil, nici la al tău.

128. A zis iarăşi: Dacă este luptat sufletul tău spre multe mâncăruri, strâmtorează-l şi la pâine, ca să te roage să se sature cu pâine.

129. A zis iarăşi: Dacă eşti încă tânăr, fugi de Vin ca de şarpe. Şi la agapă dacă bei puţin, opreşte-te. Chiar dacă cei care te-au chemat fac jurăminte şi îţi fac metanie, nu te lăsa înduplecat de jurămintele lor. De multe ori, satana pune pe monahi să-i silească pe cei mai tineri la Vin. Căci să ştii că Vinul şi femeile se­pară de Dumnezeu.

130. A zis un Bătrân: Este scris despre Solomon că era iubitor de femei⁴⁸. Orice fire bărbătească iubeşte firea femeiască, dar să silim cugetele noastre şi să ne nevoim firea mai curând spre curăţie şi să nu cădem în pofta aceasta.

131. Am auzit despre un frate sărac şi nevoiaş că atunci când îi aduceau mâncărurile de trebuinţă şi se întâmpla să-i fi adus şi altul, nu le primea, zicând: Deja m-a hrănit Domnul meu şi îmi este de-ajuns.

132. Povestea ucenicul unui mare avvă despre Bătrânul lui că, odată, făcându-se ceasul al nouălea⁴⁹, i s-a făcut foame şi a vrut să guste ceva. Şi punând masa, ne-am aşezat la rugăciune şi am cântat doi psalmi şi a început Bătrânul să spună pe de rost. Şi

⁴⁸ 3 Regi 11,1.

^{49 O}ra bizantină, adică ceasul al treilea după ora de astăzi.

319

s-a făcut seară şi s-a făcut dimineaţă, şi s-a făcut iarăşi ceasul al nouălea, şi aşa a încetat. Căci mintea lui era sus şi vedea lucruri tainice.

133. A zis un Bătrân: Pe demonul lăcomiei pântecelui să-l supui zicând acestea: Aşteaptă, căci nu-ţi este foame. Mănâncă apoi mai cuViincios. Căci aşa si­leşte pe om, ca şi când ar vrea să mănânce totul dintr-odată. Dar cu cât te sileşte mai mult, cu atât tu mă­nâncă mai rânduit.

134. A zis un Bătrân: Am apucat un Părinte, în pustia aceasta, care făcuse şaptezeci de ani, mâncând numai legume şi curmale.

135. A zis un Bătrân: Nimic altceva nu-i apropie pe monahi de Dumnezeu ca buna şi cuViincioasa şi iubitoarea de Dumnezeu curăţie, care aduce cu sine fără clintire ceea ce este plăcut şi potriVit Domnului, precum a mărturisit aceasta Duhul cel Preasfânt prin luminătorul Pavel⁵⁰.

136. A zis un Bătrân: Lăcomia pântecelui este mai­ca desfrânării. A zis iarăşi: Cel ce-şi stăpâneşte pânte­cele îşi poate stăpâni şi desfrâul, şi limba.

137. Nişte fraţi au fost chemaţi în Schit pentru a curăţa sfoara. Şi unul era bolnav de la nevoinţă şi, tu­şind, scotea sânge, pe care-l scuipa. Şi fără să vrea, din scuipatul său cădea peste un frate. Şi acela era luptat de cugetul său să-i spună bolnavului să înceteze a mai scuipa pe el. Şi luând îndată din scuipat, a vrut să-l mănânce. Atunci a zis în sinea lui: Nici să nu mănânci, dar nici să nu vorbeşti.

138. A zis un Bătrân: Bogăţia sufletului este

^{50 1} Corinteni 7, 35.

320

înfrânarea. Aceasta să o dobândim cu cuget smerit, fugind de slava deşartă care este maica relelor.

139. A zis iarăşi: Este bine a posti şi pentru a se hrăni cel sărac.

140. A zis iarăşi: în cuVinte dumnezeieşti să ne desfătăm şi în istorisiri ale SfinţilorPărinţi să prăznuim, nu cu pântecele desfătându-ne, ci duhovniceşte bucurându-ne.

141. Ziceau despre un mare Bătrân din Lavra Avvei Petru⁵¹ că s-a nevoit cincizeci de ani stând în peş­tera lui, nici Vin bând, nici pâine mâncând, ci numai tărâţe. Şi mânca numai de trei ori pe săptămână.

142. Au adus odată în Schit legume şi dovleci şi le-au pus în biserică, pentru ca atunci când Vin fraţii să ia câte puţine la chiliile lor. Şi a luat un Bătrân puţine legume şi puţini dovleci şi mergând pe cale le-a mân­cat crude. întâlnindu-l un frate, l-a întrebat: Unde sunt legumele tale? Iar el a zis: Le-am mâncat. A zis lui fratele: Iată, eu le-am păstrat. Şi a zis lui Bătrânul: Ţie nu ţi-e foame, frate, de aceea le-ai păstrat.

143. Un frate l-a întrebat pe un Bătrân: Dacă obiş­nuieşte omul să mănânce şi să bea fără discernământ, ce i se întâmplă? A răspuns Bătrânul: I se întâmplă tot răul. Vedem că pustiirea desăvârşită a Ierusalimului s-a făcut din pricina lui Nabuzardan, mai-marele bucăta­rilor⁵². Şi iarăşi, Domnul porunceşte ucenicilor, zicând: Luaţi seama la voi înşivă, să nu se îngreuieze inimile voastre de mâncare şi de băutură şi de grijile Vieţii⁵³.

144. A zis un Bătrân: Monahul care bea mai mult

^{51 L}avra lui Avva Petru se află în valea dinspre apus a Iordanului, între Ierihon şi Marea Moartă.

⁵² 2 Regi 25, 8.

^{53 L}uca 21, 34.

321

de trei pahare⁵⁴ să nu se roage pentru mine.

145. Un frate a întrebat pe un Bătrân zicând: Ce să fac, pântecele meu mă necăjeşte şi mănânc mult şi nu pot să mă înfrânez şi puţin câte puţin trupul meu se înfierbântă? Răspunzând Bătrânul, a zis lui: Dacă nu pui în tine însuţi frica şi postul, nu vei păşi drept pe cale lui Dumnezeu. Şi a zis pilda aceasta: Un om avea un măgăruş. Şi pe când stătea el pe măgăruş, acesta se abătea într-o parte sau alta de la drum, iar stăpâ­nul, luând toiagul, l-a lovit. Şi a zis lui măgăruşul: Nu mă mai bate şi voi merge de acum drept. După ce a mai mers un timp, s-a dat jos de pe măgăruş şi a pus toiagul în desagă sus, dar măgăruşul nu ştia că deasu­pra lui este toiagul. Şi cum a văzut pe stăpânul său că nu mai are toiagul, a început să nu mai ţină seama şi să se abată prin semănături. Dar a venit stăpânul lui, a luat toiagul şi l-a bătut până când a mers drept. Aşa este şi cu trupul, şi cu pântecele.

146. Iarăşi a întrebat fratele pe Bătrân, zicând: Cum mă necăjesc gândurile! Şi, de multe ori, după ce mă stăpânesc, le cert, dar nu pleacă, ci rămân la locul lor? A răspuns Bătrânul şi a zis lui: Dacă nu le zici, flămând fiind: Plecaţi de la mine!, nu pleacă, ci rămân. Căci atât timp cât găsesc odihnă, nu pleacă.

147. A zis un Bătrân: Posteşte cu înţelepciune şi cu acriVie. Vezi să nu se amestece vrăjmaşul în negoţul postului tău. Se pare că despre aceasta Mântuitorul a zis: Să fiţi zarafi pricepuţi⁵⁵, adică să recunoaşteţi

54 Pahare de Vin.

55 Textul apoftegmei 147 se găseşte aproape neschimbat în cuvântarea Sfintei Sinclitichia, în lucrarea Sfân­tului Atanasie cel Mare: Viaţa şi petrecerea Sfintei Sinclitichia, PG 28,1488 A-L557 B. Referitor la propoziţia: Deveniţi cămătari pricepuţi, care-n apoftegmă este pusă pe seama Domnului, exis­tă consemnarea că se consideră unul dintre cuVintele nescrise ale lui Iisus (A. Resch, Agrapha. Ausserkananische Schrift-fragmente, Darmstadt, 1967, nr. 87, pag. 112.) Cuvântul acesta este consemnat ca un cuvânt al Domnului de Sfântul Chiril al Ierusa­limului în cateheza a 6-a, cap. 36 şi la alţi Părinţi ai Bisericii (ET).

322

cu precizie pecetea împărătească. Căci sunt şi peceţi prefăcute. Firea aurului este aceeaşi, dar pecetea este diferită. Aurul este postul, înfrânarea, milostenia. Dar fiii păgânilor pun pecetea tiranului lor pe ele şi toţi ereticii se încununează cu acestea. Trebuie, deci, să-i vedem şi să-i ocolim ca pe nişte falsificatori. Ia amin­te, aşadar, să nu fii păgubit, căzând Victimă acestora ca un neîncercat. Primeşte cu hotărâre Crucea Dom­nului întipărită în Virtuţi, adică credinţa dreaptă îm­preună cu faptele smerite.

148. Odată, când s-a proclamat începutul Postului Mare în Schit, un frate a mers la un mare Bătrân să-i vestească, zicând: Avva, a venit Postul. A zis lui Bă­trânul: Care, fiule? Iar fratele a zis: Postul Mare, de patruzeci de zile. Atunci a răspuns lui Bătrânul: Cu adevărat, fiule, de cincizeci de ani, nu ştiu nici când începe postul despre care vorbeşti, nici când se sfâr­şeşte, căci tot timpul este post pentru mine.

149. Povesteau Părinţii că au supus odată un băr­bat cumpătat la mucenicie, punându-l la un război amar, încât să fie silită însăşi cumpătarea lui. Deci, cele ale uneltirii lor, aşa s-au întâmplat: Au aşternut într-o grădină, la umbră, un pat, l-au legat pe sfânt de el şi au lăsat deasupra lui o femeie necuViincioasă,

323

încât, şi de la plăcerea locului, şi din pricina faptului că nu putea să ocolească în niciun fel lucrarea femeii celei necuViincioase, să fie atras fără voia lui spre fap­ta desfrânată. Dar bărbatul credincios, când femeia prin sărutările ei i-a aprins plăcerile, şi-a muşcat lim­ba şi, desprinzând o bucată din ea, a scuipat-o asupra ei, oferindu-şi în locul plăcerii dureri înfricoşătoare şi chinuri. Iar aceea s-a înfricoşat şi i s-a făcut scârbă din pricina curgerii sângelui şi prin aceasta sfântul s-a dovedit biruitor în Domnul.

150. Un anahoret stătea în adâncul pustiei de trei­zeci de ani, având drept hrană fructele unui pom săl­batic⁵⁶. La sfârşit, a început să zică în sine: în zadar mi-am pierdut aici zilele atâtor ani. Iată, atâţia ani nu am mâncat nimic altceva decât din pomul acesta săl­batic şi nici descoperire nu am văzut, nici vreun semn minunat nu am făcut, dintre cele făcute de monahii dinaintea mea. Părăsind cele de aici, voi pleca în lume. Şi, cugetând el acestea, i s-a arătat un înger al Dom­nului zicând: Ce cugeţi în sinea ta? Iar el i-a spus cele de mai sus. Deci, a zis lui îngerul: Şi ce semn minu­nat ai fi vrut să faci mai mare decât acesta? Cine este cel care te-a întărit să ai răbdare atâţia ani în locul acesta, hrănit numai din acest pom sălbatic? Rabdă, aşadar, şi roagă-L pe Dumnezeu să-ţi dea smerenie. Iar el, întărit de înger, a făcut răbdare acolo cealaltă vreme a Vieţii sale.

151. A zis un Bătrân: Nu este de folos monahului

56 Cuvântul paĂoiaq înseamnă fructul unui pom sălbatic sau al unei tufe, poate un dud sălbatic (ET).

324

să întrebe cum este cutare sau cum este celălalt. Căci, prin întrebarea aceasta, rupându-se de la rugăciune, cade în flecăreală şi vorbire de rău. Aşa încât, nimic nu este mai bun decât tăcerea!

152. Povesteau nişte Părinţi că era cineva între Bă­trâni de neam pontic, care a ajuns la multe şi mari izbânzi. Despre acela, Bătrânul Teodor, care a devenit episcopul Rosului⁵⁷, ne-a zis: într-o zi a venit foarte aproape de mine la râul sfânt Iordan, în Lavra Pirghilor⁵⁸ căci acolo eram atunci aşezat şi mi-a zis: Arată dragoste, frate Teodore, şi Vino cu mine pe Muntele Sinai, căci am pus făgăduinţă să merg acolo. Iar eu, neputând să fac neascultare Bătrânului, am zis lui: Să mergem. De cum am trecut Iordanul, Bătrânul mi-a zis: Frate Teodore, Vino să punem metanie, ca până la Muntele Sfânt Sinai să nu mâncăm nimic. Am zis lui: Cu adevărat, părinte, eu nu pot să fac acest lucru. Şi, neputând eu să fac aceasta, Bătrânul a pus metanie şi până la Sfântul Munte Sinai nu a gustat nimic. Deci, după ce s-a împărtăşit în Sinai cu Sfintele Taine, atunci a gustat şi hrană. La fel, din Sinai am plecat la Sfântul Mina din Alexandria⁵⁹, fără ca acesta să guste mânca­re, şi acolo, după ce s-a împărtăşit, a luat şi mânca­re. Şi de la Sfântul Mina am venit în Cetatea Sfântă⁶⁰, acesta negustând nimic pe drum. împărtăşindu-se în

57 Rosul este o cetate de pe ţărmul N-V al Antiohiei.

^{58 L}avra Pirghilor se află în pustiul Kalamonas, în nordul Mării Moarte.

^{59 E}ste vorba despre biserica Sfântului Mina, marele mucenic, a cărui prăznuire se face pe 11 noiembrie. în persecuţia lui Diocleţian şi Maximilian (296), acesta a părăsit Viaţa ascetică de pe muntele Kotiaion sau Kiutahia (Frigia), unde se refugiase pentru nevoinţă, plecând din armată, şi a venit de bunăvoie şi a mărturisit credinţa. După chinuri înfricoşătoare, i s-a tăiat capul. Moaştele rămase de la rugul muceniciei au fost duse de creştini în pământul natal, Egiptul, şi îngropate lângă lacul Mareatida, la vest de Alexandria, unde, datorită multelor minuni săvârşite de sfânt, curgeau mulţimi de oameni chiar şi din ţările vecine. Pri­ma biserică a fost construită pe mormântul sfântului, de Con­stantin cel Mare şi de episcopul Atanasie cel Mare, şi este consa­crată ca centru religios. Mai târziu, în jurul bisericii s-a construit o mănăstire şi în timpul împăratului Zenon (474-491), s-a înte­meiat cu contribuţia substanţială a acestuia, întregul oraş format din clădirile din jurul mormântului sfântului, cunoscută ca „Cetatea Sfântului Mina". Ruinele acestui oraş se găsesc în oraşul El Alamaein de astăzi (care înseamnă locul Sfântului Mina) unde puterile aliate în timpul celui de-al doilea război mondial au câş­tigat o mare Victorie împotriva Axei. Biruinţa aceasta a fost pusă pe seama intervenţiei minunate a sfântului.

60 Ierusalimul.

325

Biserica Sfintei înVieri a lui Hristos Dumnezeul nos­tru, a luat apoi şi mâncare. Deci, în toată această călătorie lungă, Bătrânul a mâncat numai de trei ori, o dată la Muntele Sinai, o dată la Sfântul Mina şi o dată la Sfânta înViere a lui Hristos Dumnezeul nostru.

Sfârşitul tratatului despre înfrânare.

CAPITOLUL V

DIFERITE POVESTIRI SPRE ÎNTĂRIRE ÎN RĂZBOAIELE RIDICATE ÎN NOI DE DESFRÂNARE

1. A zis Avva Antonie: Socotesc că trupul are o miş­care naturală, întrepătrunsă lui, dar care nu lucrează fără ca sufletul să vrea. Ea înseamnă, aşadar, în trup, o mişcare nepătimaşă. Există şi altă mişcare care Vine din hrănirea şi îngrijirea trupului cu mâncăruri şi cu băuturi, din care Vine încălzirea sângelui, care împin­ge trupul spre lucrare. De aceea a zis Apostolul: Nu vă îmbătaţi de Vin, în care este desfrânare¹. şi iarăşi Domnul, poruncind ucenicilor, a zis: Luaţi seama să nu se îngreuieze inimile voastre de mâncare şi de bă­utură². Există şi o altă mişcare în cei ce se nevoiesc, care Vine din înşelăciunea şi pizma dracilor... Aşa în­cât, trebuie să ştie oricine că trei sunt mişcările tru­peşti: una din fire, alta din lipsa de grijă faţă de mân­căruri, iar a treia de la demoni.

2. Un frate a întrebat pe Avva Agaton despre des­frânare şi acela i-a zis lui: Mergi, aruncă în faţa lui Dumnezeu slăbiciunea ta şi vei avea odihnă.

1 Efeseni 5, 8.

^{2 L}uca 21, 34.

327

3. Altădată, un mare Bătrân a cercetat pe Avva Achilâ din Tebaida şi i-a zis: Avva, sunt luptat pentru tine. Iar el a zis: Fugi de aici, Părinte, eşti luptat pen­tru mine, acum! Iar Bătrânul, din smerenie, a zis: Da, Avva. Şi era acolo, şezând lângă uşă, un bătrân orb şi şchiop. Şi i-a zis lui Bătrânul: Am vrut să stau aici pu­ţine zile şi din pricina Bătrânului acestuia nu pot să stau. Auzind, deci, Avva Achilâ, s-a minunat de sme­renia Bătrânului şi a zis: Aceasta nu este desfrânare, ci pizmă este, a Viclenilor draci.

4. A zis Avva Gherontie, cel din Petra, că: Mulţi din cei ispitiţi de plăcerile trupeşti, neapropiindu-se de trupuri, au desfrânat în cugetul lor; deci, păzind trupurile fecioreşti, au desfrânat în suflet. Bine este, deci, iubiţilor, să facem ceea ce este scris şi să păzim fiecare inima sa mai mult decât orice³.

5. Un frate l-a întrebat pe Avva Daniil, zicând: Dă-mi o poruncă şi o voi păzi. Şi i-a zis lui: Niciodată să nu întinzi mâna ta în farfurie împreună cu o femeie şi să mănânci cu ea. Şi aşa vei fugi puţin de dracul desfrânării.

6. A zis Avva Evdemon despre Avva Pafnutie, pă­rintele Schitului: Am coborât acolo când eram tânăr şi nu m-a lăsat să rămân, zicând: Cât sunt eu aici, chip ca de femeie nu voi îngădui să rămână la Schit, din pricina războiului vrăjmaşului.

7. A zis Avva Ioan Kolovos că cel care este sătul şi vorbeşte cu un copil a desfrânat deja în gând cu el⁴.

^{3 P}ilde 4, 23.

^{4 C}eea ce pare exagerat până la obsesiv, sem­nalează, de fapt, atenţia pe care o acordă pustnicii mişcării in­terioare a gândului, a cugetului, a inimii. Este cea mai conVin­gătoare dovadă a faptului că lupta se duce pe plan duhovnicesc, sufletesc, ceea ce poate confirma fiecare dintre noi, cu un pic de

efort. Prinşi însă în mentalitatea materialistă, supralicităm fapta exterioară şi subevaluăm mişcarea tainică a inimii. Din păcate, mintea noastră, citind aceste apoftegme, se duce spre lucrurile exterioare, spre fapte, dar părinţii pustiei se luptau cu gândurile, cu motivaţia şi suportul interior al faptei.

328

8. A zis Avva Karion că omul care locuieşte cu un copil, dacă nu este puternic, dă înapoi, iar dacă este puternic şi nu dă înapoi, oricum nu înaintează.

9. A zis Avva Casian: Ne zicea nouă Avva Moise: Bine este a nu ascunde gândurile, ci a le mărturisi Bătrânilor duhovniceşti şi cu discernământ⁵, nu celor care au albit numai din pricina trecerii timpului. Deoarece mulţi, privind la vârstă şi spunându-şi gându­rile lor, în loc de Vindecare au căzut în deznădejde din pricina lipsei de experienţă⁶ a celui carei-a ascultat. Era un frate, dintre cei mult-râvnitori, care, fiind tare muncit de dracul desfrâului, a venit la un Bătrân şi i-a mărturisit gândurile sale. Iar acela, ascultându-l şi fi­ind lipsit de experienţă, s-a mâniat şi l-a numit pe fra­te ticălos şi nevrednic de schima monahală, deoarece

^{5 D}upă Sfântul Ioan Scărarul, discernământul este: la cei începători dreapta cunoş­tinţă de sine; la cei de mijloc simţul minţii care deosebeşte fără greşeală ceea ce este cu adevărat bine de binele natural şi de contrariul lui, răul; la cei desăvârşiţi, este cunoaşterea care se dă de către strălucirea dumnezeiască şi are posibilitatea să lumineze deplin şi cele câte sunt întunecate în gândirea celorlalţi (ET).

^{6 E}xperienţa (nEÎpă) este un concept foarte important în literatura patericală, ca şi în cea filocalică, şi se referă la faptul confruntării cu realitatea concretă sau cu lucrul respectiv, nu are sensul general pe care de obicei îl dăm noi cuvântului şi care se confundă deseori cu vârsta. De aceea pot fi părinţi tineri care au experienţă şi vârstnici lipsiţi de experienţă.

329

a primit astfel de gânduri. Auzind acestea, fratele a deznădăjduit întru sine şi, părăsind chilia sa, a plecat în lume. Prin iconomia lui Dumnezeu, l-a întâlnit pe cale Avva Apollo şi acela, văzându-l tulburat şi tare abătut, l-a întrebat, zicând: Fiule, care este pricina unei astfel de amărăciuni? Iar acela, la început, din prea multa mâhnire nu a răspuns nimic. în cele din urmă, fiind mult rugat de Bătrân, a mărturisit ale sale, zicând: Gânduri de desfrânare mă muncesc şi am fost de le-am spus Bătrânului cutare şi după cuvântul lui nu mai este nădejde de mântuire pentru mine. Deci, deznădăjduind de mine însumi, plec în lume. Auzind acestea, ca un înţelept doctor, părintele Apollo l-a mângâiat mult şi l-a sfătuit zicând: Nu te mira, fiule, şi nici nu deznădăjdui de tine însuţi. Căci eu, la vâr­sta aceasta şi cu părul alb, tare sunt muncit de acele gânduri. Nu te mâhni, deci, de o astfel de aprindere⁷, care se Vindecă nu atât cu strădania omenească, cât cu mila lui Dumnezeu. Numai, fă-mi bucurie astăzi şi întoarce-te în chilia ta. Iar fratele a făcut aşa. Şi ple­când de la el, Avva Apollo a mers la chilia Bătrânului care l-a deznădăjduit pe fratele şi, stând afară, se ruga lui Dumnezeu cu lacrimi, zicând: Doamne, care aduci ispitele spre folos, întoarce războiul fratelui la acest bătrân, pentru ca prin ispitire⁸ să înveţe la bătrâneţe

^{7 Î}n sfatul Bătrânului se regăsesc ecouri ale cuvintelor Sfântu­lui Apostol Petru din prima sa epistolă: Iubiţilor, nu vă miraţi de aprinderea care este întru voi, care se face vouă spre ispită (1 Petru 4, 12).

^{8 Î}n original este folosit aici cuvântul nelpa care se traduce astăzi cel mai corect prin experienţă. Cuvântul este din aceeaşi familie cu verbul iTEipâEiv care înseamnă a ispiti, a pune la încercare şi cu substantivul iTEipaopot; ispitirea. Pă­rintele Dumitru Stăniloae îl traduce cu cercare, cuvânt ieşit din uz în limba română de astăzi.

330

ceea ce atâta timp nu a învăţat, adică să sufere împre­ună cu cei care au război. Şi cum a sfârşit rugăciunea, a văzut un arap⁹ stând lângă chilie şi aruncând săgeţi împotriva bătrânului. De care acela, rănit fiind, îndată se învârtea de colo-colo ca un om beat. Şi neputând să îndure, ieşind din chilie, porni pe drumul spre lume pe care plecase şi fratele mai tânăr. Iar Avva Apollo înţelegând ce se întâmplă a ieşit în întâmpinarea lui şi, apropiindu-se de el, i-a zis: Unde mergi şi care este pricina pentru care ai fost cuprins de tulburare? Temându-se că au fost făcute cunoscute sfântului cele ce i s-au întâmplat, de ruşine nu a zis nimic. Atunci, a zis Avva Apollo: întoarce-te în chilia ta şi de acum să cunoşti slăbiciunea ta şi socoteşte-te pe tine fie ca neluat în seamă de diavol, fie ca dispreţuit. De aceea nu te-ai învrednicit de lupta cu el, precum cei silitori. Dar ce zic de luptă? Atacul lui nicio zi nu ai putut să-l duci. Iar aceasta ţi s-a întâmplat pentru că, primind un tânăr luptat de vrăjmaşul de obşte, în loc să-l în­demni la luptă, l-ai aruncat în deznădejde, nesocotind acea poruncă înţeleaptă care zice: Izbăveşte pe cei ce sunt târâţi la moarte şi pe cei ce se duc clătinându-se la junghiere scapă-i!¹⁰ Dar nici pilda Mântuitorului nostru care zice: Trestie striVită nu va frânge şi feş­tilă fumegândă nu va stinge¹¹. Căci nimeni nu poa­te duce uneltirile vrăjmaşului, nici să stingă sau să

^{9 Î}n scrierile monastice diavolul apare, deseori, sub înfăţişarea unui chip închis la culoare şi urât.

^{10 P}ilde 24,11.

11 Matei 12, 20.

331

contenească aprinderea firii dacă harul lui Dumne­zeu nu ar păzi slăbiciunea omenească. Şi, pentru că s-a împlinit lucrarea aceasta mântuitoare cu noi, să rugăm pe Dumnezeu cu rugăciuni obşteşti ca să înde­părteze şi biciul pe care l-a îngăduit împotriva ta. Căci El face să sufere şi iarăşi aduce la starea cea dintâi, El loveşte şi mâinile Lui tămăduiesc¹², smereşte şi înalţă, omoară şi înVie; El coboară la locuinţa morţilor şi iarăşi scoate¹³. Acestea zicând şi rugându-se, îndată l-a izbăVit de războiul care era asupra lui, sfătuindu-l să ceară de la Dumnezeu să-i dea lui limbă de învăţă­tură, ca să cunoască în care vreme trebuie să deschi­dă gura lui şi să spună cuvânt¹⁴.

10. Întrebat despre gândul desfrânării, Avva Kyr Alexandrinul a răspuns astfel: Dacă nu ai gânduri, nu ai nădejde. Dacă nu ai gânduri, ai faptă. Aceasta în­seamnă că cel care nu luptă în cugetul său cu păca­tul şi, luptându-se, nu i se împotriveşte, îl săvârşeşte trupeşte. Căci cel care are fapte nu este tulburat prin gânduri. A întrebat Bătrânul pe frate zicând: Nu cum­va ai obiceiul să vorbeşti cu femeie? Şi a zis fratele: Nu. Dar gândurile mele sunt ca nişte zugraVI vechi şi noi. Amintirile sunt cele care mă tulbură şi chipurile femeilor. Iar Bătrânul a zis către el: De morţi să nu te temi, ci de Vii să fugi, adică de învoirea cu păcatul şi de făptuirea lui. Şi stăruieşte mai mult în rugăciune.

11. Povestea cineva despre un frate care a căzut în păcat că, Vizitându-l pe Avva Lot, era tulburat şi intra şi ieşea neputând să se aşeze. Şi i-a zis lui Avva Lot: Ce

^{12 I}ov 5,18.

¹³ 1 Regi 2, 6-7.

^{14 I}saia 50,4.

332

ai, frate? Iar el a zis: Păcat mare am făcut şi nu pot să-l destăinui Părinţilor. A zis lui Bătrânul: Mărturiseşte-l mie şi eu îl voi lua asupra mea. Atunci i-a zis: în des­frânare am căzut şi am jertfit idolilor pentru a reuşi acest lucru. Şi a zis lui Bătrânul: îndrăzneşte, pentru că este pocăinţă. Mergi, stai la peşteră şi posteşte două cu două¹⁵ şi eu voi duce cu tine jumătate din păcat. Deci, împlinindu-se trei săptămâni, Bătrânul a fost înştiinţat că Dumnezeu a primit pocăinţa fratelui şi a rămas acesta ucenic la Bătrân până la moartea lui.

12. Zicea Avva Matoe: A venit un frate la mine şi mi-a zis că vorbirea de rău este mai rea decât desfrânarea. Şi am zis: Este tare cuvântul. Atunci mi-a zis: Şi cum socoteşti că este lucrul acesta? Iar eu am zis: Vorbirea de rău este lucru rău, dar se Vindecă repede. Căci de multe ori cel care vorbeşte de rău se pocăieşte zicând: Am vorbit de rău! Iar desfrânarea este moarte trupească.

13. Avva Olimpie, cel de la Chilii, era luptat de des­frânare. Şi i-a zis lui gândul: Mergi şi ia-ţi femeie. Şi ridicându-se a făcut lut şi a plăsmuit o femeie. Apoi a zis: Iată femeia ta. Este nevoie, deci, să lucrezi mult ca să o hrăneşti. Şi lucra mult, ostenindu-se. Şi, după mai multe zile iarăşi ridicându-se, a făcut lut şi a plăs­muit pentru sine o fiică. Apoi a zis gândului său: Iată, a născut femeia ta. Ai nevoie să lucrezi mai mult ca să poţi să hrăneşti copilul tău şi să-l îmbraci. Şi făcând aşa, de multă osteneală s-a istovit pe sine şi a zis gân­dului: Nu mai pot să suport osteneala. Şi a zis: Deci,

15 Două cu două înseamnă a posti o zi da şi una nu sau a mânca la fiecare a treia zi (ET).

333

dacă nu poţi să te osteneşti, nici femeie să nu cauţi. şi văzând Dumnezeu osteneala lui, a ridicat de la el războiul şi s-a liniştit.

14. A zis Avva Pimen: Aşa cum păzitorul împăratu­lui stă lângă el, întotdeauna pregătit, la fel trebuie şi sufletul să fie pregătit împotriva dracului desfrânării.

15. A întrebat Avva Anuv pe Avva Pimen despre gândurile necurate pe care le naşte inima omului şi despre poftele deşarte. Şi a zis Avvei Pimen: Oare va fi slăVită securea fără cel care o foloseşte? Şi tu, nu da mâna ta acestora şi vor sta nelucrătoare.

16. A venit odată un frate la Avva Pimen şi a zis lui: Ce să fac, părinte, căci sunt strâmtorat de desfrânare? Şi, iată, m-am dus şi la Avva IVistion şi mi-a zis: Nu trebuie să o laşi să zăbovească asupra ta. A zis Avvei Pimen: Faptele Avvei IVistion sunt sus în cer, cu înge­rii, şi uită că eu şi tu suntem în desfrânare. Dar, după mine, dacă monahul îşi păzeşte pântecele şi limba şi înstrăinarea de lume, să aibă îndrăzneală, nu va muri.

17. Alt frate l-a întrebat pe Avva Pimen, zicând: Ce să fac, căci sunt luptat cu desfrânarea şi prins de mâ­nie? A zis Bătrânul: De aceea DaVid zicea: Leul l-am ucis şi ursul l-am sugrumat¹⁶. Aceasta înseamnă că mânia am tăiat-o, iar desfrânarea am strâmtorat-o în osteneli.

18. A zis iarăşi: A trăi după voia lui Dumnezeu este cu neputinţă pentru cel care este iubitor de plăceri şi iubitor de arginţi.

19. A zis Avva Pimen despre desfrânare şi despre vorbirea de rău: Omul nu trebuie să vorbească deloc

¹⁶ 1 Regi 17, 35.

334

cu aceste două gânduri, nici să cugete în vreun fel la ele cu inima sa. Căci dacă vrea negreşit să le dea chip în inima lui, nu se foloseşte, ci va fi sălbăticit de ele şi nu va avea odihnă.

20. A fost întrebat Avva Pimen despre întinări şi a răspuns că: Dacă vom fi statornici în lucrare şi ne vom îngriji să avem trezVie, nu vom afla în noi întinare.

21. Şi iarăşi: Omul care locuieşte împreună cu un copil şi în care încă mai lucrează patima către aces­ta sau orice patimă a omului vechi, şi totuşi îl ţine pe acesta cu sine, este asemenea omului care are un ogor mâncat de Viermi.

22. Un frate l-a întrebat pe Avva Pimen despre des­frânare şi i-a zis lui Bătrânul: Mult este ajutorul lui Dumnezeu care-l înconjoară pe om, dar nu ne este în­găduit să-l vedem cu ochii noştri.

23. Era un frate în Schit cu Avva Pafnutie. Acesta era luptat de desfrânare şi zicea: Dacă îmi iau zece femei, nu-mi împlinesc pofta mea. Iar Bătrânul l-a ru­gat zicând: Nu, fiule, este război al demonilor. Dar nu s-a conVins, ci a plecat în Egipt şi a luat femeie. După un timp, a urcat Bătrânul în Egipt şi l-a întâlnit pe acesta ducând un coş cu vase de lut. Bătrânul nu l-a cunoscut, dar acela a zis lui: Eu sunt cutare, ucenicul tău. Şi văzându-l Bătrânul în starea aceea, a plâns şi a zis: Cum ai lăsat cinstea aceea şi ai venit în necinstea aceasta? Dar, spune-mi, ai luat zece femei? Şi oftând, a zis: Cu adevărat, una am luat şi mă chinuiesc cum să o satur de pâine. Şi a zis lui Bătrânul: Vino iarăşi cu noi. Şi a zis: Este pocăinţă, Avva? Şi a zis lui: Este! Şi

335

părăsind toate, a urmat lui şi intrând în Schit agoni­sind experienţă a devenit monah încercat.

24. Se povestea despre Amma Sarra că a stat trei­sprezece ani luptată puternic de demonii desfrânării şi niciodată nu s-a rugat să se îndepărteze războiul, ci spunea numai: Dumnezeule, dă-mi putere!

25. Ziceau, de asemenea, despre aceasta că a fost atacată odată cu multă putere de duhul desfrânării, care-i amintea de deşertăciunile lumii. Iar ea, nelăsând nici frica de Dumnezeu şi nici nevoinţa, a plecat într-o zi către cămara ei să se roage. Şi i s-a arătat ei trupeşte duhul desfrânării şi i-a zis: Tu m-ai biruit, Sarra! Iar ea a zis: Nu te-am biruit eu, ci Stăpânul meu, Hristos.

26. A zis Avva Focas că după ce a venit în Schit, Avva Iacob a fost luptat puternic de dracul desfrână­rii. Şi aproape fiind de a cădea, a venit la mine şi mi-a destăinuit cele ale sale şi mi-a zis: în cutare peşteră plec de luni. Te rog pe tine, pentru Domnul, nimănui să nu spui, nici părintelui meu, ci numără patruzeci de zile şi, când se vor împlini, arată dragoste şi Vino la mine, aducând şi Sfânta împărtăşanie. Şi dacă mă vei găsi mort, îngroapă-mă, iar dacă mă vei găsi încă Viu, să-mi dai Sfânta împărtăşanie. Acestea, deci, au­zind de la el, după ce s-au împlinit patruzeci de zile, luând Sfânta împărtăşanie şi pâine obişnuită cura­tă cu puţin Vin, am plecat spre el. Şi numai ce m-am apropiat de peşteră, mult miros greu am simţit care venea din gura lui şi am zis în sinea mea că a adormit fericitul. Dar intrând la el, l-am găsit aproape mort. Şi

336

cum m-a văzut, mişcându-şi puţin mâna dreaptă cât putea, arăta cu semnul mâinii spre Sfânta împărtăşa­nie. Iar eu am zis: Am. M-am ostenit, deci, să-i des­chid gura puţin şi am vărsat cinstitul Trup şi Sânge, după ce le-am subţiat cât se putea. Şi a luat putere de la împărtăşirea cu Sfânta Cuminecătură. Şi după mai mult timp, înmuind puţină din pâinea obişnuită, i-am dat; şi după puţin iarăşi, dar numai cât putea să ia. Şi aşa, cu harul lui Dumnezeu, după o zi întreagă, a venit împreună cu mine, mergând la chilia lui izbă­Vit cu ajutorul lui Dumnezeu de patima nimicitoare a desfrânării.

27. Era un Bătrân care avea un ucenic luptat cu desfrânarea. Şi l-a rugat pe el Bătrânul zicând: Rabdă, fiule, căci este război de la vrăjmaşul. Iar el i-a răs­puns: Nu mai pot îndura, Avva, dacă nu voi face lucrul. Şi s-a prefăcut Bătrânul şi a zis lui: Şi eu sunt luptat, fiule, deci să mergem să facem împreună lucrul şi să ne întoarcem la chilia noastră. Iar Bătrânul avea o monedă şi o ţinea cu el. Rămâi afară. Lasă-mă mai în­tâi să intru eu şi după aceea vei intra tu. Şi intrând Bă­trânul, a dat desfrânatei moneda şi a rugat-o zicând: Nu întina pe fratele acesta. Şi desfrânata şi-a dat cu­vântul că nu va întina pe fratele. A ieşit, deci, Bătrânul şi a zis fratelui: Intră. Şi când a intrat acesta, desfrâ­nata i-a zis: Aşteaptă, frate, căci, deşi sunt păcătoasă, avem şi noi lege şi trebuie să o împlinim. A poruncit, deci, aceluia să stea deoparte şi să facă cincizeci de metanii, şi ea în altă parte asemenea. Deci, după ce fratele a făcut douăzeci sau treizeci de metanii, a fost străpuns şi a zis în sine: Cum mă rog lui Dumnezeu,

337

în timp ce aştept să fac această urâciune? Şi îndată a ieşit, neîntinându-se. Şi văzând Dumnezeu osteneala Bătrânului, a ridicat războiul fratelui şi s-au întors la chilie slăVind pe Dumnezeu.

28. Un frate a fost trimis de Avva lui la o ascultare. Şi ieşind la un loc care avea apă, a aflat acolo o femeie ce spăla rufe. Iar el, luptat fiind, i-a zis aceleia să se culce cu el. Aceea i-a zis: A te asculta îmi este uşor, dar îţi devin pricină a multor necazuri. A zis ei: Cum? A răspuns lui aceea: După ce vei face lucrul, te va mus­tra conştiinţa şi fie vei deznădăjdui, fie îţi va trebui multă osteneală să Vii din nou la rânduiala pe care o ai acum. înainte, deci, de a primi acest lucru, mergi cu pace în drumul tău. Iar el, auzind, a fost străpuns şi a mulţumit lui Dumnezeu şi înţelepciunii ei. Şi venind la Avva i-a povestit întâmplarea şi Bătrânul s-a minu­nat de aceea. Şi l-a rugat pe el fratele să nu mai iasă din mănăstire. Şi cu adevărat a rămas în mănăstire, neieşind niciodată până la moarte.

29. Un frate a plecat să scoată apă din râu. Şi a aflat acolo o femeie care spăla rufe şi i s-a întâmplat lui să cadă cu ea. După păcat, luând apa, a plecat spre chilia lui. însă demonii, năvălind asupra lui, îl strâmtorau cu gândurile zicând: Unde mergi? Nu mai este pentru tine mântuire. De ce să pierzi şi lumea aceas­ta? Cunoscând fratele că vor să-l piardă cu totul, a zis gândurilor: De unde aţi venit şi mă strâmtoraţi ca să deznădăjduiesc în mine însumi? Nu am păcătuit. Şi ducându-se la chilie, s-a nevoit în linişte ca ieri şi ca mai înainte. Iar Domnul a descoperit unui Bătrân, ve­cin cu el, că fratele cutare, căzând, a biruit. Venind,

338

deci, la el Bătrânul, a zis lui: Cum eşti? Iar el a zis: Bine, Avva. A zis lui Bătrânul: Şi nu ai avut nicio strâmtora­re zilele acestea? A zis lui: Niciuna. A zis lui Bătrânul: Mi-a descoperit Dumnezeu că după ce ai căzut, ai bi­ruit. Atunci fratele a povestit Bătrânului toate cele ce i s-au întâmplat. Iar Bătrânul a zis lui: Cu adevărat, fra­te, discernământul tău a striVit puterea vrăjmaşului.

30. Povestea cineva că un frate care stătea în obşte a fost trimis cu treburile obştii. Era un mirean evla­Vios într-un sat şi îl primea pe el cu credinţă ori de câte ori venea în sat. Iar mireanul avea o fiică, de cu­rând rămasă văduvă, după ce stătuse cu bărbatul său doi ani. Deci, intrând şi ieşind fratele, a fost luptat din pricina ei. Aceea, însă, fiind înţeleaptă, a înţeles şi se ferea pe sine să nu se întâlnească cu el. într-una din zile, însă, plecând tatăl ei într-un oraş din apropiere pentru o nevoie oarecare, a lăsat-o pe aceasta singu­ră acasă. Venind, deci, fratele, după obicei, a aflat-o pe aceasta singură şi i-a zis: Unde este tatăl tău? A zis lui: A plecat la oraş. A început, deci, să fie tulburat fratele de război, vrând să se pornească asupra ei. A zis aceea către el cu înţelepciune: Nu te tulbura de­loc. Până când Vine tatăl meu suntem aici amândoi. Ştiu că voi monahii nimic nu faceţi fără rugăciune. Scoală-te, deci, şi roagă-te lui Dumnezeu şi ceea ce va pune în inima ta, aceea vom face. Iar el nu a vrut, căci era tulburat de război. A zis lui: Adevărat, tu ai cunoscut vreodată femeie? A zis ei: Nu. Dar şi pentru aceasta vreau ca să aflu ce este. A zis lui: De aceea te tulburi, fiindcă nu cunoşti mirosul urât al femeilor

339

ticăloase. Şi vrând să micşoreze patima lui, a zis că: în perioada lunară sunt şi nimeni nu poate să se apropie de mine şi nici să suporte mirosul urât. Iar el auzind de la ea acestea şi altele asemenea şi simţind silă, şi-a venit în sine şi a lăcrimat. Când a văzut ea că şi-a venit în sine, i-a zis: Iată, dacă m-aş fi încredinţat ţie, deja am fi săvârşit păcatul. Cu ce privire, deci, ai fi privit în ochii tatălui meu sau ai fi plecat la mănăstirea ta să asculţi ceata sfinţilor acelora cântând? Te rog, deci, să fii treaz de acum înainte şi să nu mai vrei pentru o plăcere mică şi ruşinoasă să pierzi asemenea osteneli pe care le-ai făcut până acum şi să te lipseşti de bună­tăţile veşnice. Auzind aceste cuVinte de la ea, fratele păţit a zis celui care mi-a povestit mie că a mulţumit lui Dumnezeu, care, prin înţelepciunea şi înfrânarea aceleia, nu l-a lăsat să cadă până la capăt.

31. Un monah, luptat mult timp de dracul desfrâ­nării, simţind în timpul slujbei că Vine războiul, nemaiţinând seama, s-a dezbrăcat în faţa fraţilor şi a dat pe faţă lucrarea lui satana, zicând: Rugaţi-vă pentru mine, căci de paisprezece ani am acest război. Şi pen­tru smerenia lui a încetat războiul.

32. Despre acelaşi gând al desfrânării a zis un Bă­trân: Acestea din nepurtare de grijă le pătimim. Căci, dacă am avea înştiinţarea că Dumnezeu sălăşluieşte în noi, nu am pune înăuntrul nostru vas străin. Căci Stăpânul Hristos, locuind în noi şi fiind împreună cu noi, vede Viaţa noastră. De aceea şi noi, purtându-L în noi şi văzându-L, nu trebuie să fim nepăsători, ci tre­buie să ne curăţim pe noi precum Acela curat este. Să

340

stăm pe piatră şi să lovească cel Viclean. Nu te teme, căci nu te va vătăma. Cântă cu putere zicând: Cei care şi-au pus nădejdea în Domnul se aseamănă cu mun­tele măreţ, Sionul. Nu se va clătina în veac cel ce locuieşte în Ierusalim¹⁷.

33. A zis iarăşi: Vrăjmaşul zice Tatălui: Trimit pe ale mele la ale Tale, pentru a le distruge pe ale Tale. Şi, dacă nu pot să-i amăgesc cu Viclenia pe aleşii Tăi, cel puţin le dau închipuiri noaptea. A zis către el Mântui­torul: Dacă un făt născut înainte de vreme va moşteni pe tatăl său, şi aceasta se va socoti păcat aleşilor Mei¹⁸.

34. Ucenicul unui mare Bătrân, luptat fiind cu desfrânarea, a plecat în lume şi s-a logodit. Iar Bătrânul, întristându-se, se ruga lui Dumnezeu zicând: Doamne, Iisuse Hristoase, nu îngădui ca robul tău să se întineze cu împreunarea ruşinoasă. Şi, numai ce s-a închis cu femeia sa, acela şi-a dat duhul fără să se întineze.

35. Despre gândurile vătămătoare a răspuns un Bătrân: Te rog, frate, aşa cum am încetat făptuirile, să încetăm şi amintirile. Căci ce suntem, fără numai pământ din pământ?

36. Un frate a fost luptat de desfrânare şi era răz­boiul ca focul arzând în inima lui noaptea şi ziua. Iar fratele se lupta să nu se învoiască cu gândul. Şi după mult timp a plecat războiul, pentru răbdarea fratelui,

17 Psalmul 124,1.

18 Apoftegma este foarte obscură ca înţeles. Este posibil ca răspunsul Mântuitorului să asocieze fătul născut mort cu închipuirile date de vrăjmaş aleşilor Săi noaptea, de unde deducem că şi aceste închipuiri vor fi socotite păcat aleşilor.

341

fără să reuşească ceva. Şi îndată a venit odihna¹⁹ în inima lui.

37. A fost luptat un alt frate cu desfrânarea. Şi sculându-se noaptea, a venit la un Bătrân şi i-a spus gândul. Şi l-a mângâiat pe el Bătrânul. Şi folosindu-se, a plecat la chilia sa. Şi iată, războiul iarăşi a venit asu­pra lui. Iar el iarăşi s-a dus la Bătrân. Şi a făcut aceas­ta de mai multe ori. Iar Bătrânul nu s-a întristat, ci îi zicea cele spre folos şi adăuga: Să nu te laşi, ci să Vii şi mai des, ori de câte ori te supără demonul, şi să-l dai pe faţă. Pârât în felul acesta, va pleca. Căci nimic altceva nu scârbeşte atât pe demonul desfrânării ca descoperirea lucrărilor lui şi nimic nu-i face atâta plă­cere ca ascunderea gândurilor. A venit, deci, fratele la acelaşi Bătrân a unsprezecea oară, osândind gân­dul său. Apoi a zis fratele Bătrânului: Arată dragoste, Avva, şi spune-mi cuvânt. A zis lui Bătrânul: îndrăz­neşte, fiule, dacă ar îngădui Dumnezeu gândului meu să Vină la tine, nu l-ai putea duce şi ai coborî foarte jos. Şi aceasta zicând Bătrânul, pentru multa lui sme­renie, a încetat războiul fratelui.

38. A fost războit un alt frate cu desfrânarea şi s-a luptat acesta prelungind nevoinţa timp de paispreze­ce ani, păzindu-şi gândul său să nu se învoiască pof­tei. La urmă, venind în biserică, a descoperit lucrul întregii mulţimi şi s-a dat poruncă şi toţi s-au ostenit

¹⁹ Odihna lăuntrică pe care o întâlnim deseori în apoftegmele Părinţilor înseamnă pacea adâncă şi liniştea, care sunt dar dum­nezeiesc. Vieţuirea aceasta este însoţită de certitudinea că Dum­nezeu este cu noi în toate zilele (Matei 28, 20) (ET).

342

pentru acesta o săptămână rugându-se lui Dumnezeu şi a încetat războiul.

39. Despre gândul desfrânării a zis un Bătrân ere­mit: Dormind vrei să te mântuieşti? Mergi şi fă, mergi şi osteneşte-te, mergi şi caută, şi vei afla. Priveghează, bate şi ţi se va deschide²⁰. Sunt în lume luptători cu pumnul²¹. Şi, deoarece primesc multe lovituri şi în­dură şi se împotrivesc cu putere, sunt încoronaţi. De multe ori şi unul singur, fiind lovit de doi, s-a împotri­Vit cu tărie loviturilor şi a înVins pe cei care-l loveau. Vezi câtă vlăguială rabdă pentru un câştig trupesc? Şi tu, deci, stai drept şi întăreşte-te, şi Dumnezeu va lup­ta împotriva vrăjmaşului pentru tine.

40. Despre acelaşi gând a zis un alt Bătrân: Să fii precum cel care trece în piaţă prin faţa hanului şi miroase ceva fiert sau fript. Cel care a vrut, a intrat şi a mâncat, iar cel care nu a vrut, a mirosit numai, trecând pe acolo, şi a plecat. Aşa şi tu. Alungă de la tine mirosul urât, scoală-te şi roagă-te zicând: Fiule al lui Dumnezeu, ajută-mă! Aceasta să faci şi cu alte gânduri. Căci nu suntem cei care smulg din rădăcină gândurile, ci cei care luptăm cu ele.

41. Un frate care era tulburat de desfrânare a mers la un Bătrân şi l-a rugat, zicând: Arată dragoste şi roa­gă-te pentru mine căci sunt tulburat de desfrânare. Iar Bătrânul s-a rugat lui Dumnezeu pentru el. Iarăşi, a doua oară, a venit la Bătrân şi acelaşi cuvânt i-a spus. La fel şi Bătrânul, nu a întârziat să-L roage pe Dumnezeu pentru el, zicând: Doamne, descoperă-mi

^{20 L}uca 11, 9-10.

^{21 T}o mxyKpdm.ov era o întrecere atletică antică a grecilor de luptă liberă şi cu pumnii în acelaşi timp.

343

şederea²² fratelui acestuia şi de unde Vine lucrarea aceasta. Căci Te-am rugat, dar nu a aflat încă odihnă. Şi i-a descoperit Dumnezeu cele ale fratelui şi a văzut pe acesta şezând şi duhul desfrânării în apropierea lui şi fratele stând de vorbă cu el. Şi un înger stătea de faţă, trimis la el spre ajutor şi se mânia pe fratele căci nu se arunca pe sine la Dumnezeu, ci îndulcindu-se cu gândurile, toată mintea lui o preda lucrării aceleia. A cunoscut, deci, Bătrânul că pricina este de la fratele şi când acesta a venit, i-a vestit lui: Tu eşti pricina, pentru că te învoieşti cu gândurile. Şi l-a învăţat pe el cum să se împotrivească gândurilor. Astfel venindu-şi în fire fratele, prin rugăciunea şi învăţătura Bătrânu­lui, a aflat odihnă.

42. A fost luptat odată ucenicul unui mare Bătrân cu desfrânarea. Iar Bătrânul, văzându-l pe el ostenindu-se, i-a zis: Vrei să rog pe Dumnezeu să-ţi uşure­ze războiul? Iar el a zis: Nu, Avva, căci chiar dacă mă

^{22 C}uvântul KâQiopa este un termen tehnic din vocabularul ascetic şi înseamnă întreaga lucrare duhovnicească a monahului în chilie: paza minţii, rugăciune, psalmodie, meditaţie şi altele, dar în principal înseamnă rugăciunea şi vorbirea cu Dumnezeu. Sfântul Grigorie Sinaitul, în capitolul „Despre cum trebuie să stea cel din isihie” spune: „... în răbdare trebuie să fie şederea ta, prin cel care zice stăruind în rugăciune (Coloseni 4, 2) şi nu cu repeziciune stând, şi împuţinând durerea...”. Şi în capitolul „Des­pre cum trebuie să se cânte” aminteşte în acest sens: „Când vezi în şederea ta rugăciunea lucrătoare mişcându-se neîncetat din inimă, să n-o laşi pe aceasta, ci rezistă să cânţi până la un timp, dacă din iconomia lui Dumnezeu ea nu te părăseşte. Căci, păstrându-L pe Dumnezeu înlăuntru, în afară stai, apucând pe cele din înălţimi, îndepărtându-te de cele de jos" (Filocalia Sfinţilor Nevoitori, Editura ASTER, vol. IV, ET).

344

ostenesc, văd însă din osteneală rod în mine. Aceasta roagă mai curând pe Dumnezeu, ca să-mi dea răbda­re să-l pot duce. A zis Avva: Astăzi am cunoscut că ai înaintat şi m-ai întrecut.

43. Ziceau despre un Bătrân oarecare că a cobo­rât la Schit şi avea un fiu care era încă de alăptat. Şi pruncul nu a cunoscut ce este femeia. Iar când a ajuns bărbat, îi arătau lui noaptea dracii chipuri de femei şi acesta a vestit tatălui său şi acela s-a minunat. Odată, deci, urcând cu tatăl său în Egipt şi văzând femeile, a zis tatălui său: Avva, aceştia sunt cei care Vin noaptea la mine în Schit. Şi i-a zis lui tatăl său: Aceştia sunt monahii din sate, fiule. Căci altă înfăţişare au aceştia şi alta au eremiţii. Şi s-a minunat Bătrânul că i-au ară­tat demonii în pustie vedenii cu femei. Şi îndată s-au întors la chilia lor.

44. Un frate era nevoitor în Schit şi i-a adus vrăj­maşul în minte o femeie prea-frumoasă şi îl necăjea foarte tare. Cu rânduiala lui Dumnezeu a venit un alt frate, coborând din Egipt la Schit. Şi vorbind ei, aces­ta a spus că femeia lui cutare a murit. Era chiar ace­ea cu care era luptat nevoitorul acela. Iar el, auzind, şi-a luat mantaua şi, noaptea, sculându-se, a mers în Egipt şi deschizând mormântul ei, a şters cu mantaua sa curgerile răumirositoare şi s-a întors ţinând-o în chilia sa. Şi a pus duhoarea aceea în faţa sa şi lupta împotriva gândului, zicând: Iată pofta pe care o căutai, o ai în faţa ta, satură-te. Şi aşa, în duhoarea aceea, s-a chinuit pe sine, până când a încetat războiul din el.

45. A venit cineva la Schit să se facă monah, având cu el şi pe fiul său, de curând luat de la sânul mamei

345

lui. Şi cum s-a făcut acesta tânăr, au început demonii să-l atace şi el a zis tatălui său: Mă duc în lume, căci nu am putere să duc războiul. Iar tatăl lui stăruia, rugându-l. Şi iarăşi a zis tânărul: Avva, nu mai am pu­tere, lasă-mă să plec. A zis lui tatăl: Fiule, mai ascultă-mă o dată în ceea ce îţi spun. Ia cu tine patruzeci de perechi de pâini şi frunze de finic pentru patruzeci de zile şi du-te în cea mai îndepărtată pustie şi rămâi acolo patruzeci de zile şi să se facă voia Domnului. Iar el a ascultat de tatăl său şi, sculându-se, a intrat în pustie. Şi a rămas acolo douăzeci de zile, ostenindu-se, împletind frunzele uscate de finic şi mâncând pâine uscată. Şi, iată, a văzut lucrarea drăcească ve­nind spre el. A stat înaintea lui ca o arăpoaică foarte rău mirositoare, încât acesta nu putea să suporte mi­rosul urât şi a alungat-o. I-a zis, deci, lui demonul: Eu în inimile oamenilor par dulce. Dar pentru ascultarea ta şi pentru osteneala ta nu m-a lăsat Dumnezeu să te amăgesc şi ţi-a arătat mirosul meu urât. Iar el, sculân­du-se şi mulţumind lui Dumnezeu, a venit la tatăl său şi i-a zis: Nu vreau să mai plec în lume, Avva. Căci am văzut lucrarea drăcească şi duhoarea ei. Dar şi tatăl lui fusese înştiinţat despre cele întâmplate şi a zis tâ­nărului: Dacă ai fi rămas patruzeci de zile şi ai fi păzit până la capăt porunca, ai fi văzut o mai mare vedere duhovnicească.

46. Ziceau despre unul din Părinţi că era din lume şi avea război în legătură cu femeia lui. Şi el povestea aceasta Părinţilor. Şi văzând ei că este vrednic şi că face mai mult decât îi spuneau aceia, i-au pus lui nevoinţe, încât să se istovească trupul lui şi să nu poată

346

nici să se mai ridice. Din rânduiala lui Dumnezeu, a venit unul din părinţii străini să Viziteze Schitul. Şi ve­nind în faţa chiliei lui, a văzut uşa deschisă şi a trecut, mirându-se că nimeni nu a ieşit în întâmpinarea lui. întorcându-se, deci, a bătut, zicând că poate fratele este bolnav. Şi bătând a intrat şi l-a găsit pe acela în mare suferinţă şi i-a zis: Ce ai, părinte? Şi i-a povestit lui, zicând: Eu sunt din lume şi mă luptă acum vrăjma­şul cu femeia mea. Şi am povestit aceasta Părinţilor şi mi-au pus diferite rânduieli, pe care împlinindu-le, m-am istovit, dar războiul creşte. Auzind acestea, Bă­trânul s-a întristat şi a zis lui: Desigur, Părinţii, pu­ternici fiind, bine ţi-au pus ţie nevoinţele. Dar dacă asculţi smerenia mea, aruncă-le de la tine pe acestea şi ia puţină hrană la vremea ei şi, făcându-ţi mica ta slujbă, aruncă pe Domnul grija ta²³. Căci cu osteneli­le tale nu poţi să treci peste lucrul acesta. Iar trupul nostru este ca un veşmânt. Dacă îl îngrijeşti, se păs­trează, dacă nu-l îngrijeşti, se strică. Iar el, auzindu-l, a făcut aşa şi în câteva zile a plecat războiul de la el.

47. Era un anahoret din cei vechi, şezând în mun­te şi înaintând în evlaVie, în părţile Antinoului²⁴. Deci, am auzit de la monahi cunoscuţi lui, că mulţi se foloseau de cuvântul lui şi de lucrarea lui. Aşa fiind, l-a pizmuit vrăjmaşul ca pe toţi cei Virtuoşi şi i-a pus un gând sub pretextul evlaViei: Nu trebuie să fii serVit şi să fii slujit de alţii, ci tu eşti mai curând dator să slu­jeşti altora şi nu slujeşti. Măcar ţie însuţi să-ţi slujeşti.

23 Psalmul 54, 25.

24 Âvrivoov este un oraş pe ţărmul de răsărit al Nilului, VizaVI de Hermopolis, în hotarele Eptanomidei şi Thebaidei (ET).

347

Drept aceea, mergi şi Vinde-ţi coşuleţele în cetate şi cumpără-ţi cele trebuincioase, apoi întoarce-te ia­răşi la locul tău de retragere şi să nu mai fii nimănui povară. Aceasta îl sfătuia amăgitorul, pizmuind liniş­tea lui şi petrecerea cea după cuViinţă cu Domnul şi folosul celor mulţi. Căci din toate părţile se străduia vrăjmaşul să-l amăgească şi să-l prindă. Iar el, fiind încredinţat ca de un gând bun, a coborât din mănăs­tirea lui, cel care era odată lăudat, fără experienţă fi­ind în ceea ce priveşte multa Viclenie a pânditorului, deşi era un anahoret cunoscut şi vestit celor care-l văzuseră. întâlnind o femeie după mult timp şi din nepurtare de grijă fiind amăgit, a mers în loc pustiu, urmând lui şi vrăjmaşul, şi a căzut cu ea lângă un râu. Dându-şi seama că s-a bucurat vrăjmaşul de căderea lui, a deznădăjduit de sine însuşi, pentru că a întristat Duhul lui Dumnezeu şi pe îngeri, şi pe Părinţi, dintre care mulţi au biruit pe vrăjmaş în războaie. Şi pentru că nu se asemăna cu niciunul dintre aceştia, s-a în­tristat tare. Şi neamintindu-şi că Dumnezeu dă pute­re celor care nădăjduiesc cu adevărat în El, împietrit în privinţa Vindecării greşelii lui, a vrut să se arunce în apele râului spre moarte şi spre deplina bucurie a vrăjmaşului. Dar din prea multa durere a sufletului său, trupul s-ar fi istovit, şi dacă mai apoi nu l-ar fi ajutat milostivul Dumnezeu, ar fi murit spre deplina bucurie a diavolului. în cele din urmă, venindu-şi în sine, a socotit că trebuie să arate mai multă osteneală în suferinţa lui şi să roage stăruitor pe Dumnezeu cu plânset şi tânguire. Şi a plecat iarăşi la mănăstirea sa. Şi încuind uşa, a început să plângă aşa cum trebuie

348

plâns un mort, rugând pe Dumnezeu, postind şi pri­veghind cu multă durere. Şi s-a subţiat la trup, dar nu a primit înştiinţare de primirea pocăinţei. Iar fraţii veneau la el de multe ori pentru folosul lor şi băteau la uşă, dar el le spunea că nu poate să le deschidă. Căci am dat cuvânt, zicea, un an întreg să mă pocă­iesc cu adevărat. Şi zicea: Rugaţi-vă pentru mine. Era nedumerit şi nu ştia ce să spună, ca să nu se smin­tească cei ce auzeau, căci era tare cinstit de ei şi mare monah. Şi a împlinit un an întreg postind îndelung şi pocăindu-se cu adevărat. Iar când a venit ziua de Paşti, în noaptea Sfintei înVieri, luând un opaiţ gol şi pregătindu-l, l-a pus într-un vas nou, a pus capacul de cu seară şi s-a ridicat la rugăciune, zicând: Dumneze­ule, îndelung-răbdătorule şi mult milostive, care vrei şi pe păgâni să-i mântuieşti şi la cunoştinţa adevăru­lui să Vină²⁵, la tine am alergat Mântuitorul sufletelor. Miluieşte-mă pe mine care mult te-am amărât spre bucuria vrăjmaşului. Şi iată, mort sunt, ascultând de vrăjmaş. Tu, deci, Stăpâne, care şi pe cei necredincioşi şi pe cei nemilostivi îi miluieşti, şi pe cei de aproape ne înveţi să-i miluim, îndură-te de smerenia mea. Căci la Tine nimic nu este cu neputinţă, că la iad s-a risipit sufletul meu²⁶. Fă milă, că eşti bun cu făptura Ta, Cel care vei înVia în Ziua înVierii şi trupurile care încă nu sunt. Auzi-mă, Doamne, că se topeşte duhul meu²⁷ şi chinuitul meu suflet. S-a mistuit şi trupul meu pe care l-am întinat şi nu mai am putere să trăiesc, cuprins de dorul tău şi fără încurajarea că mi-a fost iertat păcatul

²⁵ 1 Timotei 2,4.

26 Vezi Psalmul 87,4.

^{27 V}ezi Psalmul 142, 7.

349

pentru care m-am pocăit. îndoită îmi este deznădej­dea. Viază-mă pe mine cel striVit şi porunceşte să se aprindă cu focul Tău opaiţul, ca luând şi eu curajul milei din îndurările iertării, restul timpului pe care mi-l vei dărui să Vieţuiesc, păzind poruncile Tale şi de frica Ta să nu mă îndepărtez, ci să-ţi slujesc Ţie cu adevărat şi mai mult decât înainte. Şi acestea zi­când în noaptea înVierii, cu multe lacrimi, s-a sculat să vadă dacă s-a aprins opaiţul. Şi descoperindu-l şi văzând că nu s-a aprins, iarăşi a căzut cu faţa la pă­mânt, rugându-l pe Domnul şi zicând: Ştiu, Doamne, că s-a făcut luptă pentru a fi încununat eu şi nu am luat seama la paşii mei, alegând mai curând plăcerea trupului cea care duce pe cei necredincioşi în iad. Ai milă de mine, Doamne, căci, iată, iarăşi, mărturisesc bunătăţii Tale urâciunea mea în faţa îngerilor Tăi şi a tuturor drepţilor, şi dacă nu ar fi fost sminteală şi oa­menilor aş fi mărturisit. Deci, îndură-Te de mine, pen­tru ca şi pe alţii să-i îndrum. Da, Doamne, dă-mi Viaţă. Astfel, de trei ori rugându-se, a fost auzit. Şi ridicân­du-se, a găsit opaiţul arzând luminos. înveselindu-se de nădejde, s-a întărit cu bucuria inimii şi se bucura foarte minunându-se de harul că în felul acesta l-a în­ştiinţat Dumnezeu. Şi zicea: Nevrednic fiind, Doamne, şi de această viaţă de aici, m-ai miluit cu acest semn mare şi cu totul nou. Căci ai cruţat, Iubitorule de oameni, sufletele Tale. Aşa petrecând el în mărturisire şi mulţumire către Domnul, s-au iVit zorii Zilei celei sfinte. Şi se bucura în Domnul, uitând de hrana tru­pească. Iar lumina opaiţului a păstrat-o toate zilele

350

lui punând ulei şi acoperind-o deasupra ca nu cumva să se stingă. Şi aşa, iarăşi, Duhul Sfânt a sălăşluit întru el şi a devenit tuturor cunoscut cu smerenia lui şi cu mărturisirea lui cea către Domnul, bucurându-se cu mulţumire. Iar când avea să-şi dea sufletul a văzut cu câteva zile înainte descoperire.

48. Un Bătrân oarecare stătea în pustia îndepărta­tă. Acesta avea o rudenie, care după mulţi ani a dorit să-l vadă. Deci, a cercetat unde stă şi a luat drumul pustiei. Şi aflând tovărăşia unor cămilari, a intrat în pustie împreună cu ei. Era însă purtată de diavol. Şi ajungând la uşa Bătrânului, a început să se recoman­de pe sine prin anumite dovezi, zicând: Sunt rudenia ta. Şi a rămas la el. Iar Bătrânul, fiind luptat, a căzut cu ea. Era un alt eremit care şedea în părţile de jos. Şi în timp ce umplea ulciorul cu apă la ora mesei, s-a răs­turnat ulciorul. Şi, din rânduiala lui Dumnezeu, şi-a zis: Voi intra în pustie ca să vestesc acest lucru Bătrâ­nului. Şi ridicându-se, a plecat. Dar făcându-se seară, s-a culcat într-un templu idolesc care era pe cale. Şi a auzit în timpul nopţii pe draci zicând: în noaptea aceasta am aruncat pe cutare anahoret în desfrâna­re. Şi auzind s-a întristat. Şi venind la Bătrân, l-a aflat pe acesta posomorât şi i-a zis: Ce să fac, Avva, că am vrut să umplu ulciorul meu la ceasul mesei şi s-a răs­turnat? Şi i-a zis lui Bătrânul: Ai venit să mă întrebi despre ulciorul care s-a răsturnat? Eu, însă, ce să fac că în noaptea aceasta am căzut în desfrânare? Iar el a zis: Şi eu am aflat! Şi i-a zis: Cum ai aflat? Şi i-a zis lui: Dormeam în templu şi am auzit pe demoni vorbind

351

despre tine. Şi a zis Bătrânul: Iată, eu voi ieşi în lume! Iar el, îl ruga zicând: Nu, părinte, ci rămâi la locul tău, iar femeia trimite-o de aici, căci aceasta este trimisă de vrăjmaşul. Iar el, ascultându-l pe acesta, a rămas, adăugând Vieţuirii sale multe lacrimi, până când a re­venit la starea sa de la început.

49. Un frate a întrebat pe un Bătrân zicând: Dacă se întâmplă omului să cadă în ispită din pricina vreu­nei lucrări drăceşti, ce se întâmplă cu cei care se smintesc? Şi i-a povestit: Un diacon era vestit într-o obşte din Egipt. Iar un politician, fiind prigonit de stăpânitorul ţinutului, a venit cu toată casa lui la obşte. Şi din lucrarea celui rău, diaconul a căzut cu o femeie şi s-a făcut de toată ruşinea. Şi a plecat la unul din Bătrânii care îi erau dragi lui şi a vestit aceluia lucrul. Iar Bătrânul avea o criptă înlăuntrul chiliei lui; şi l-a rugat pe el diaconul, zicând: îngroapă-mă aici de Viu şi să nu dai de veste nimănui. Şi intrând în locul acela întunecat, s-a pocăit cu adevărat. Şi după un timp s-a întâmplat ca apa râului să nu urce. Şi făcând cu toţii li­tanie, s-a descoperit unuia dintre sfinţi că dacă nu va ieşi şi nu se va ruga diaconul ascuns de cutare Bătrân, nu se va ridica apa. Şi auzind, s-au minunat şi, venind, l-au adus pe acesta din locul unde era şi s-a rugat şi apa a urcat. Şi cei care se smintiseră odinioară s-au folosit mult mai mult de pocăinţa acestuia şi au slăVit pe Dumnezeu.

50. Doi fraţi au plecat în piaţă ca să vândă lucru­rile lor. Şi cum s-a depărtat unul din cei doi, a căzut în desfrânare. Venind fratele lui, i-a zis: Să mergem

352

în chilia noastră, frate. Iar el a răspuns lui zicând: Nu mergem. Şi l-a rugat pe el zicând: De ce, fratele meu? Iar el a zis: Când ai plecat tu de lângă mine, am căzut în desfrânare. Şi vrând să-l câştige pe el, fratele lui a început să-i spună: Şi cu mine, când m-am depărtat de tine, s-a întâmplat la fel. Dar să mergem şi să ne pocăim cu durere şi Dumnezeu ne va ierta pe noi. Şi venind, au vestit Bătrânilor întâmplarea lor. Şi le-au dat poruncă să se pocăiască. Şi se pocăia cel nevino­vat pentru fratele lui ca şi cum ar fi păcătuit el însuşi. Văzând Dumnezeu osteneala iubirii lui, în câteva zile a arătat unuia dintre Bătrâni că pentru multa iubire a fratelui care nu păcătuise a fost iertat cel care păcătuise. Iată, aceasta înseamnă să-şi pună sufletul pentru fratele său²⁸.

51. A venit odată un frate la un Bătrân şi a zis: Fra­tele meu mă scoate din rânduială, mergând încoace şi încolo şi mă tulbură. Şi l-a rugat pe el Bătrânul, zi­când: Poartă-l pe el, frate, şi Dumnezeu, văzând oste­neala răbdării tale, îl va aduce la rânduială. Căci nu cu asprime se schimbă uşor cineva, nici nu scoate demon pe demon²⁹. Ci mai curând cu bunătate îl schimbi în bine. Căci şi Dumnezeul nostru cu mângâierea îi adu­ce pe oameni la cele bune. Şi i-a povestit că: Erau în Tebaida doi fraţi; şi unul, fiind luptat cu desfrânarea, a zis celuilalt: Mă duc în lume. Iar celălalt plângea şi zicea: Nu te las, frate, să mergi şi să-ţi pierzi ostenea­la şi fecioria ta. Iar el nu se lăsa conVins şi a zis: Nu stau, ci plec. Sau Vino cu mine şi mă voi întoarce iarăşi cu tine, sau slobozeşte-mă şi voi rămâne în lume. Şi

28 Vezi Ioan 15,13.

29 Matei 12, 26.

353

fratele a mers să întrebe pe un Bătrân mai mare. Şi i-a zis Bătrânul: Du-te cu el şi Dumnezeu, pentru oste­neala ta, nu-l va lăsa să cadă. Şi ridicându-se, au venit în lume. Şi cum au ajuns în sat, văzând Dumnezeu os­teneala iubirii lui, a ridicat războiul de la fratele său. Şi i-a zis: Să mergem iarăşi în pustie, frate! Iată, să so­cotim că am păcătuit, ce am câştigat din aceasta? Şi s-au întors nevătămaţi la chilia lor.

52. Un frate, luptat de demon, a plecat la un Bă­trân, zicându-i acestuia că: Cei doi fraţi sunt împreu­nă, unul cu altul. Şi Bătrânul a aflat că este batjocorit de demon şi trimiţând a chemat pe cei doi. Şi când s-a făcut seară, a aşternut o rogojină pentru cei doi fraţi şi i-a acoperit pe amândoi cu o singură pătură, zicând: Fiii lui Dumnezeu sunt sfinţi. A zis apoi uce­nicului său: Pe fratele acesta închide-l singur într-o chilie mai departe, căci acesta are patima în el.

53. Un frate a zis unui Bătrân: Ce să fac, părinte, că mă omoară gândul murdar? A zis lui Bătrânul: Când mama vrea să înţarce copilul, pune pe pieptul ei skila³⁰ şi vine copilul după obicei să sugă şi de la amăreală pleacă. Pune, deci, şi tu skilla. A zis lui fratele: Care este skilla pe care trebuie să o pun? Şi a zis Bătrânul: Amintirea morţii şi a chinurilor veacului ce va să Vină.

54. Acelaşi a întrebat alt Bătrân despre acelaşi gând şi i-a zis lui Bătrânul: Eu niciodată nu am fost luptat cu lucrul acesta. Şi s-a smintit fratele şi a ple­cat la un alt Bătrân, zicând: Iată, aceasta mi-a spus cutare Bătrân şi m-am smintit pentru că a spus ceva

^{30 Z}KiĂĂa: Este vorba de o plantă al cărei rod are gust foarte amar.

354

mai presus de fire. A zis lui Bătrânul: Acel om al lui Dumnezeu nu ţi-a spus simplu aceasta, ci mergi îna­poi şi fă-i metanie ca să-ţi spună puterea cuvântului. Sculându-se deci, fratele a venit la Bătrân şi i-a pus metanie, zicând: Iartă-mă, Avva, că am fost fără min­te şi am plecat nelămurit. Te rog, explică-mi cum nu ai fost niciodată luptat de desfrânare. A zis lui Bătrâ­nul: De când am devenit monah, nu m-am săturat de pâine, nici de apă, nici de somn. Şi lipsa acestora, tulburându-mă tare, nu mă lăsa să simt războiul despre care ai spus. Şi a ieşit folosit fratele.

55. Un frate a întrebat pe unul din Părinţi: Ce să fac că mereu gândul meu este la desfrânare şi nu mă lasă să mă odihnesc niciun ceas şi sufletul meu este strâmtorat. Iar acela i-a zis: Când demonii seamănă gândurile, să nu stai de vorbă cu ele. Căci este lu­crarea lor aceea de a pune totdeauna gânduri. Ei nu pierd din vedere acest lucru, dar nu pot sili. Ai văzut ce au făcut madianiţii? Au împodobit pe fiicele lor şi le-au prezentat israeliţilor. Pe niciunul dintre ei nu i-a forţat. Dar cei care au voit au căzut cu ele, în timp ce alţii s-au întristat, i-au ameninţat şi au ajuns să uci­dă³¹. Aşa este şi cu gândurile. Răspunzând fratele, a zis Bătrânului: Ce să fac, însă, că sunt slab şi patima mă biruieşte? Iar el i-a zis: Ia seama la ele şi, când în­cep să-ţi spună ceva, nu le răspunde, ci ridicându-te, roagă-te şi pune metanii, zicând: Fiule al lui Dumne­zeu, miluieşte-mă!³² A zis lui, deci, fratele: Iată, citesc, Avva, dar nu este pătrunsă inima mea, căci nu cunosc

31 Numeri 25, 1-3.

32 Este una dintre dovezile timpurii ale rugăciunii isihaste.

355

puterea cuvântului. Iar acela a zis: Tu citeşte numai, căci am auzit că au zis Avva Pimen şi mulţi dintre Pă­rinţi cuvântul acesta: Descântătorul nu cunoaşte pu­terea cuVintelor pe care le rosteşte, dar animalul aude şi cunoaşte puterea cuvântului şi se supune³³. Aşa şi noi. Chiar dacă nu cunoaştem puterea cuVintelor pe care le rostim, cu toate acestea, demonii, auzindu-le, pleacă de frică.

56. Ziceau Bătrânii că gândul desfrânării este ca un papirus³⁴. Dacă el este semănat în noi, iar noi, neîncredinţându-ne lui, îl lepădăm de la noi, se taie cu uşurinţă. Dar dacă, după ce se seamănă acesta, ne îndulcim cu el, încredinţându-ne lui, preschimbându-se, devine ca fierul şi se taie cu greutate. Este ne­voie, deci, de discernământ faţă de acest gând, căci pentru cei care i se încredinţează nu este nădejde de mântuire, iar pentru cei care nu i se încredinţează este pregătită cununa.

57. Doi fraţi, luptaţi de desfrânare, au plecat şi au luat femei. Mai târziu au spus unul către celălalt: Ce am câştigat părăsind rânduiala îngerească şi venind în necurăţia aceasta? Şi, după acestea, vom merge în foc şi în iad. Să ieşim iarăşi în pustie. Şi ieşind, au ru­gat pe Părinţi să le dea canon de pocăinţă, mărturisindu-se de toate ce au făcut. Şi Părinţii i-au separat

^{33 E}ste o trimitere indirectă la Psalmul 57,5-6.

^{34 Î}n text este biblion. Scrierea corectă ar fi biblos, numele egiptean al papiru­sului. Din foaia interioară a papirusului care se numea biblos se construia materialul de scris. Biblion este diminutivul cuvântu­lui biblos şi înseamnă carte mică din papirus. în apoftegma 56, din conexiunea celor spuse, devine evident că este vorba de planta papirus (ET).

356

pe unul de altul pentru un an şi le-au dat la amândoi porţii egale de pâine şi apă. Căci arătau la fel. Şi când s-a împlinit timpul de pocăinţă, au ieşit, şi Părinţii au văzut pe unul palid şi trist tare, iar pe celălalt îmbu­jorat şi bucuros. Şi se mirau pentru că primiseră ace­eaşi mâncare. L-au întrebat, deci, pe cel posomorât: Pe unde ai umblat cu gândurile tale în chilia ta? Iar el a zis: La relele pe care le-am făcut şi la iadul în care voi merge am cugetat şi de frică osul meu s-a lipit de carnea mea³⁵. Au întrebat şi pe celălalt:Şi tu la ce te-ai gândit în chilia ta? Iar el a zis: Lui Dumnezeu i-am mul­ţumit că m-a izbăVit de necurăţia lumii şi de iadul ce va să fie şi m-a adus în Vieţuirea aceasta îngerească. Şi po­menind pe Dumnezeu, mă bucuram³⁶. Şi au zis Bătrâ­nii că pocăinţa amândurora este egală la Dumnezeu.

58. Era un Bătrân la Schit; şi căzând el în boală grea, îl slujeau fraţii. Şi văzând Bătrânul că se oboseau a zis: Mă duc în Egipt, ca să nu istovesc pe fraţii mei. Şi i-a zis lui Avva Moise: Nu pleca, pentru că vei cădea în desfrânare. Iar el, întristându-se, a zis: A murit trupul meu şi tu îmi spui astfel de lucruri? A plecat deci, în Egipt. Şi auzind oamenii de el, îi aduceau multe. Şi o fecioară oarecare, credincioasă, a venit să-i slujească Bătrânului. După puţin timp, însănătoşindu-se, a că­zut cu ea şi aceasta a luat în pântece şi a născut fiu. Iar oamenii îi ziceau ei: De unde este pruncul acesta? Şi a zis: De la Bătrânul. Şi nu au crezut-o pe ea. Iar Bă­trânul a zis: Eu l-am făcut. Păziţi deci, pruncul născut. Şi când a fost înţărcat pruncul, într-o zi în care era sărbătoare la Schit, a venit Bătrânul, ţinând copilul pe

^{35 P}salmul 101, 6.

36 Psalmul 76, 4.

357

umărul său, a intrat în biserică şi a zis fraţilor: Vedeţi copilul acesta? Este fiu al neascultării. Aveţi grijă de voi, căci eu, iată, la bătrâneţe am făcut aceasta. Ru­gaţi-vă, dar, pentru mine! Şi văzând aceasta, toţi au plâns. Iar el, plecând în chilia sa, a pus început lucru­lui său celui dintâi.

59. Un frate a fost grozav ispitit de dracul desfrâ­nării. Căci patru demoni, preschimbându-se în chip de femei foarte frumoase, au rămas douăzeci de zile, luptând cu el, să-l atragă la împreunarea ruşinoasă. Acela însă, luptându-se bărbăteşte, nu a fost biruit. Văzând Dumnezeu lupta sa cea bună, i-a dăruit lui să nu mai aibă niciodată aprindere trupească.

60. Un anahoret se nevoia în părţile de jos ale Egip­tului şi era vestit pentru că şedea într-o singură chi­lie în loc pustiu. Şi iată, cu lucrarea satanei, o femeie necuViincioasă, auzind despre el, zicea unor tineri: Ce vreţi să-mi daţi şi eu îl voi face pe anahoretul vostru să cadă? Iar ei au fost de acord să-i dea o sumă oarecare. Şi plecând seara, a venit la chilia lui cu pretextul că s-a rătăcit. Şi bătând la uşă, acela a ieşit şi s-a tulburat, zicând: Cum ai ajuns aici? Iar ea a zis plângând: Rătăcindu-mă am ajuns aici. Şi fiindu-i milă, a primit-o în curte, iar el intrând în chilie, a încuiat uşa. Şi iată ne­fericita a început să strige: Avva, mă mănâncă fiarele sălbatice. Iar el iarăşi s-a tulburat şi temându-se de judecata lui Dumnezeu, a zis: De unde mi-a venit ur­gia aceasta? Şi deschizând uşa, a primit-o înăuntru. Şi a început diavolul să arunce săgeţi asupra lui pentru ea. Iar el, înţelegând războiul diavolului, zicea în sine: Meşteşugurile vrăjmaşului sunt întuneric, iar Fiul lui

358

Dumnezeu este lumină. Deci, ridicându-se, a aprins opaiţul. Arzând de dorinţă, zicea: Cei care fac aceste lucruri merg în iad. încearcă, deci, de aici dacă poţi să suporţi focul cel veşnic. Şi punând degetul său deasu­pra opaiţului, îl ardea, dar nu simţea nimic, ars fiind de înfierbântarea fără măsură a trupului. Şi făcând aşa, până dimineaţa şi-a ars toate degetele sale. Iar nefericita aceea, văzând ce face, a încremenit de frică. Dimineaţa, venind la anahoret tinerii aceia, ziceau: A venit aici o femeie aseară? Iar el a spus: Da, iată doar­me înăuntru. Şi intrând, au găsit-o pe ea moartă şi i-au zis: Avva, a murit. Atunci, descoperindu-şi mâinile sale, le-a arătat, zicând: Iată ce mi-a făcut fiica diavo­lului. M-a făcut să-mi pierd degetele. Şi povestindu-le întâmplarea, a zis: Scris este: Să nu răsplăteşti răul cu rău³⁷. Şi făcând rugăciune, a înViat-o pe aceea. Iar ea, plecând, a trăit de atunci înainte cuViincios.

61. Un frate a fost luptat cu desfrânarea. S-a întâm­plat să treacă printr-un sat oarecare din Egipt şi vă­zând pe fiica unui preot al păgânilor, a prins drag de ea şi a zis tatălui ei: Dă-mi-o pe aceasta de femeie. Iar acela, răspunzând, i-a zis: Nu pot să ţi-o dau, dacă nu iau înştiinţare de la dumnezeul meu. Şi mergând la demon, a zis lui: Iată a venit un monah şi o vrea pe fiica mea. Să i-o dau? Şi răspunzând demonul, a zis: întreabă-l dacă se leapădă de Dumnezeul lui şi de bo­tez şi de îndeletnicirea de monah. Şi venind preotul, l-a întrebat pe monah: Te lepezi de Dumnezeul tău, de botez şi de îndeletnicirea de monah? Iar monahul a consimţit. Şi îndată a văzut ca un porumbel ieşind

³⁷ 1 Petru 3, 9.

359

din gura lui şi zburând către cer. Şi mergând preotul la demon i-a zis: Iată a consimţit cu cele trei lucruri. Atunci, răspunzând diavolul, i-a zis: Să nu-i dai pe fiica ta de femeie. Căci Dumnezeul lui nu s-a îndepărtat de la el şi încă îl ajută. Şi venind preotul, a zis lui: Nu pot să ţi-o dau pe ea, căci Dumnezeul tău te ajută încă şi nu a plecat de la tine. Auzind acestea fratele şi-a zis în sine: Adevărat, Dumnezeu a arătat o asemenea bună­tate către mine, şi eu, nefericitul, m-am lepădat de El şi de botez şi de îndeletnicirea monahului! Şi Dumne­zeu este bun şi mă ajută încă şi acum? Şi venindu-şi în sine, s-a trezit şi a plecat în pustie la un mare Bătrân şi i-a povestit acestuia întâmplarea. Şi răspunzând Bătrânul, i-a zis lui: Stai cu mine în peşteră şi posteş­te trei săptămâni, două zile cu două, şi eu voi ruga pe Dumnezeu pentru tine. Şi Bătrânul s-a ostenit pen­tru fratele şi l-a rugat pe Dumnezeu zicând: Rogu-te, Doamne, dăruieşte-mi mie sufletul acesta şi primeşte-i pocăinţa. Şi l-a auzit Dumnezeu. Şi când s-a împli­nit prima săptămână, a venit Bătrânul la fratele şi l-a întrebat zicând: Ai văzut ceva? Şi răspunzând fratele, a zis: Da, am văzut porumbelul sus, la înălţimea cerului, stând deasupra capului meu. Şi răspunzând Bătrânul, a zis lui: Ia aminte la tine însuţi şi roagă pe Dumnezeu îndelung. Şi după a doua săptămână venind Bătrânul la fratele, l-a întrebat pe el zicând: Ai văzut ceva? Iar el a răspuns zicând: Am văzut porumbelul aproape de capul meu. Şi a poruncit lui Bătrânul: Priveghează şi roagă-te! A venit iarăşi Bătrânul, când s-a împlinit a treia săptămână, şi l-a întrebat pe el, zicând: Ce ai mai văzut? Iar el a zis: Am văzut porumbelul că a venit şi

360

a stat pe capul meu. Şi am întins mâna să-l prind, dar el, zburând, a intrat în gura mea. Atunci, mulţumind lui Dumnezeu, Bătrânul a zis fratelui: Iată, a primit Dumnezeu pocăinţa ta. De acum înainte ia aminte la tine însuţi. Şi răspunzând fratele, a zis: Iată, de acum voi fi cu tine, Avva, până voi muri.

62. Zicea unul din Bătrânii tebaiţi: Eu am fost co­pil de preot al păgânilor. Mic fiind, şedeam deseori în templu şi priveam pe tatăl meu intrând să aducă jertfe idolului. Odată am intrat în ascuns în spatele lui şi am văzut pe satana şezând şi toată oştirea lui fiind de faţă. Şi iată unul dintre căpeteniile lui, venind, i s-a închinat. Răspunzând, diavolul a zis lui: De unde Vii? Iar el a zis: în ţinutul cutare am fost şi am ridicat războaie şi multă tulburare şi vărsare de sânge am fă­cut şi am venit să-ţi vestesc. Şi a zis lui: în cât timp ai făcut acestea? Iar el a zis: în treizeci de zile. Iar acela, poruncind să fie biciuit, a zis: în atâta timp numai atât ai făcut? Şi iată altul s-a închinat lui şi el i-a zis: Şi tu de unde Vii? Răspunzând demonul, a zis: Pe mare am fost şi am ridicat furtuni, şi am scufundat vapoare, şi mulţi oameni am omorât şi am venit să-ţi vestesc. Iar el a zis? în cât timp ai făcut acestea? Iar demonul a zis: în douăzeci de zile! A poruncit şi pe acesta să-l biciuiască, zicând: De ce în atâtea zile numai atât ai făcut? Şi iată al treilea venind, i s-a închinat lui, iar el a zis: Şi tu de unde Vii? Şi răspunzând demonul, a zis: în cutare cetate s-a făcut nuntă şi eu am ridicat război mare şi multă vărsare de sânge am făcut, omorând mirele şi mireasa şi am venit să-ţi vestesc aceasta. Iar el a zis: în câte zile ai făcut aceasta? Şi a zis: în zece.

361

A poruncit să-l biciuiască şi pe acesta ca pe unul care a tras de timp. După aceea a venit un altul să i se în­chine şi el i-a zis: De unde Vii tu? Iar acela a zis: în pustie am fost şi iată am patruzeci de ani de când lupt împotriva unui monah şi în noaptea aceasta l-am fă­cut să cadă în desfrânare. Auzind aceasta, s-a ridicat şi l-a îmbrăţişat. Şi ridicând cununa pe care o purta, a pus-o pe capul lui şi l-a aşezat pe tron împreună cu sine, zicând: Ai făcut un lucru mare. A zis Bătrânul: Văzând aceasta, am zis: cu adevărat este mare tagma monahilor. Astfel Dumnezeu a binevoit mântuirea mea; şi plecând, m-am făcut monah.

63. Un frate a întrebat un Bătrân zicând: Dacă va cădea monahul în ispită, se întristează, pentru că după ce a ajuns la oarecare creştere, se vede iarăşi jos şi se osteneşte mult până se ridică. Iar cel care Vine din lume pune început şi sporeşte. Şi răspunzând Bă­trânul, a zis: Monahul care cade în ispită este precum casa care cade. Dacă este într-adevăr treaz la minte şi vrea să-şi zidească din nou locuinţa căzută, găseşte mult material, temeliile, pietrele, lemnele, pământul şi poate să propăşească mai repede decât cel care încă nu a săpat şi nu a pus temelii şi care nu are niciun material din cele necesare, ci pune început cu nădej­dea că poate va reuşi să o termine. Aşa se întâmplă şi cu cel care are lucrarea monahului. Dacă va cădea în ispită şi se va întoarce, are multe din cele necesare: cititul, cântarea, lucrul de mână, care sunt temeliile. Iar până când învaţă acestea începătorul, tu ajungi la rânduiala pe care o aveai înainte.

64. A întrebat cineva pe un Bătrân: Ce să fac, Avva,

362

pentru desfrânare? Iar Bătrânul i-a zis lui: în legătură cu acest gând, păzeşte-te cu toată puterea ta. Căci din acest gând Vine deznădejdea pentru mântuire a celui ce este biruit de el. Aşa cum se întâmplă cu corabia care se luptă cu furtunile şi cu valurile şi cu vânturi­le, dacă se pierde cârma, este în primejdie, dar încă pluteşte; la fel, dacă se frânge vreun catarg ajutător sau ceva din acestea, încă au nădejdi bune pentru că vasul nu s-a scufundat. Tot aşa şi monahul, dacă este nepăsător cu alte patimi, nădăjduieşte să le biruiască pe acestea prin pocăinţă. Dar de cade o dată în pati­ma desfrânării şi naufragiază, ajunge la deznădejde pentru că vasul s-a scufundat³⁸.

65. A venit cineva la bătrâneţe la fraţi. Acesta era fecior şi nu ştia că există desfrânare. Şi ridicându-şi ochii săi, a văzut dracii în cerc în jurul său ca arapii, mişcându-i patima. El zicea că mădularul acesta îl are omul aşa cum ulciorul are gâtul prin care iese apa. La fel şi mădularul acesta scoate apa din om. Şi iată a că­zut o piatră de pe acoperiş şi a auzit un glas dulce. Şi, pentru că a urmat un gând firav, ridicându-se, a mers la un Bătrân şi i-a povestit acest lucru. Iar acela a zis: Ai văzut dracii! Piatra care a căzut este diavolul şi gla­sul pe care l-ai auzit este pofta. Ia aminte, deci, la tine

^{38 Î}n această apoftegmă, poziţia categorică a Avvei faţă de ur­mările neîndreptate ale desfrânării Vine aparent în antiteză cu înţelesul pe care îl dau alţi Bătrâni despre cel căzut şi despre încurajarea în pocăinţă, aşa cum se prezintă în multe apoftegme ale acestui capitol. Aici este vorba despre un îndemn foarte ferm prin care Avva arată fratelui care întreabă ponderea specială a acestui păcat în relaţie cu alte patimi omeneşti şi subliniază pe­ricolul naufragiului, cu urmările neprevăzute.

363

însuţi şi roagă-te la Domnul ca să te ajute să treci pes­te război³⁹. Şi i-a arătat lui cum trebuie să lupte cu dra­cii şi, binecuvântându-l, l-a slobozit. Şi a venit în chilia sa şi s-a luptat rugându-se lui Dumnezeu. Şi i-a dat lui Dumnezeu să înainteze atât de mult, încât, dacă se în­tâmpla să se săvârşească un frate, primea înştiinţare dacă sufletul lui era într-o stare bună sau rea.

66. A zis odată unul dintre Părinţi: Multe sunt pa­timile desfrânării. Căci zice Apostolul că desfrâna­rea şi orice necurăţie şi lăcomie de avere nici să se pomenească între voi, cum se cuVine sfinţilor⁴⁰. Căci desfrânarea înseamnă a face în trup păcatul, iar necurăţia înseamnă a pipăi trupul, râsul şi obrăznicia. Dar de multe ori şi vorbind, fie din bună dispoziţie şi cu dreptate, fie certându-se, săvârşesc necurăţia, patima creşte şi ajung la război. începe, chipurile, pe bună dreptate, din evlaVie, zicând: Este bun fratele, Vieţu­ieşte în linişte!, dobândeşte îndrăzneală de a mânca cu el şi de a bea şi, de multe ori, ajunge la lucruri mai grosolane şi la a fi împreună, apoi Vine pizma. Dacă locuieşte cu un frate şi vede pe cineva vorbindu-i acestuia, se întristează zicând: Ce vrea de vorbeşte cu altul? Iar dacă locuieşte singur şi îl Vizitează alt fra­te şi-l vede având îndrăzneală cu el, îndată iarăşi se tulbură, zicând: Ce vrea oare cu el? Şi în continuare sufletul se preocupă cu acestea şi gândul lui se goleş­te de rugăciune şi de linişte şi de frica lui Dumnezeu.

67. Zicea iarăşi că de multe ori, când vorbeşte cine­va despre evlaVie şi îndreptare, îşi împlineşte pofta.

39 Adică să nu se încurce cu aceste gânduri şi să păţească stricăciune.

40 Efeseni 5, 3.

364

De multe ori, trecând numai pe lângă, de la mirosul hainelor îşi împlineşte patima. Este dator, deci, mona­hul să privegheze în fiecare ceas, pentru a nu înmulţi osteneala sa din pricina uşurătăţii, fiind păgubit de aceste patimi.

68. Zicea un Bătrân despre gândurile poftei care se nasc în inimă şi nu se împlinesc: Este ca şi când cine­va ar vedea Viţa-de-Vie şi ar pofti din toată inima lui să mănânce struguri, dar se teme să intre şi să fure, ca nu cumva să fie prins şi dat morţii. Iar dacă este prins în afara gardului, nu este dat morţii, căci nici nu a intrat, nici nu a gustat, ci numai a poftit. într-adevăr, nu este dat morţii, dar răni primeşte, chiar şi numai pentru că a poftit.

69. Un frate a întrebat un Bătrân, zicând: Sunt lup­tat de desfrânare. A zis lui Bătrânul: Dacă este lucru bun, de ce te-ai îndepărtat de el, iar dacă este rău, de ce îl cauţi?⁴¹

70. Ziceau despre un Bătrân că, plimbându-se, a aflat urme de femeie în cale şi le-a acoperit, zicând: Să nu cumva să le vadă vreun frate şi să primească război.

71. Ziceau Părinţii că nu Dumnezeu aduce copii în pustie, ci satana, ca să-i piardă pe cei care vor să tră­iască cu evlaVie.

72. Un frate a însoţit pe cineva şi a fost biruit de gândurile lui de desfrânare. Şi plecând, a spus Părin­ţilor, zicând: Ce să fac, căci nu are mângâiere inima mea pentru că am consimţit cu războiul vrăjmaşu­lui, şi sunt ca şi când am săvârşit păcatul? Şi i-au zis

41 Limbaj împrumutat din Luca 6, 43.

365

Părinţii: Nu este păcat deplin, ci vrăjmaşul a venit să te ispitească, iar Dumnezeu te-a acoperit. Iar el nu s-a lăsat deloc înduplecat, ci a fost cuprins de tristeţe. Şi i-au povestit că: Doi fraţi, trimişi de obşte într-un sat, mergeau împreună pe cale. Şi dracul l-a luptat pe cel mai mare de cinci ori să păcătuiască, dar se împotri­vea tot timpul făcând rugăciune. Când s-au întors lân­gă Părintele lor, faţa aceluia era tulburată şi a făcut metanie, zicând: Roagă-te pentru mine, părinte, că am căzut în desfrânare. Şi a povestit cum a fost lup­tată mintea lui. Părintele lui era văzător cu duhul⁴² şi a văzut pe capul lui cinci cununi şi i-a zis: îndrăzneş­te, fiule, căci de cum ai venit am văzut cinci cununi deasupra ta. Nu ai fost biruit, ci mai curând ai biruit, din moment ce nu ai săvârşit păcatul. Căci este luptă mare când omul se înfrânează atunci când are prile­jul să păcătuiască. Are mare răsplată pentru că acest război al vrăjmaşului este mai puternic şi mai ascuţit şi este anevoios să fugi de cursele lui. Ce crezi des­pre fericitul Iosif, a fost uşoară lupta lui?⁴³ Parcă se întâmpla la teatru; Dumnezeu şi îngerii îl priveau pe el luptând, iar diavolul şi demonii sălbăticeau şi mai mult femeia. Când, deci, a biruit luptătorul, toţi înge­rii au dat slavă lui Dumnezeu cu glas mare, zicând: A biruit cu biruinţă străină luptătorul. Bine este ca nici

^{42 A}iopaTiKO;-6 I6 PaOT]: Este vorba despre harisma prin care cel care o deţine vede lucruri care nu sunt accesibile ochilor trupeşti şi înţelege şi cunoaşte lucruri care nu sunt urmări ale înlănţuirii logice, din date accesibile simţurilor. Autenticitatea harismei este garantată de sfinţenia harismaticului (ET).

43 Facere 39, 7.

366

în gând să nu săvârşeşti răul. Iar dacă te ispiteşte, lup­tă ca să nu fii biruit.

73. Un anahoret era fecior, necunoscând aproape deloc ce este femeia. L-a tulburat, deci, un demon al desfrânării şi ardea de patimă, dar, din lipsă de cerca­re, nu cunoştea lucrul pe care îl poftea. Astfel că ro­bul lui Dumnezeu era încercat de dorinţa puternică, necunoscând ceea ce dorea. I-a arătat, deci, diavolul pe cineva fiind cu o femeie pentru fapta ruşinoasă. Dar Dumnezeu, văzând înşelăciunea demonului şi înăsprirea peste măsură a războiului, l-a acoperit pe fratele şi războiul a încetat.

74. Pe un anahoret l-au Vizitat nişte oameni din lume. Şi văzându-i pe ei, i-a primit cu bucurie, zicând: Dumnezeu v-a trimis ca să mă îngropaţi chiar în cea­sul în care a venit chemarea. Pentru folosul vostru şi al celor care vor auzi, vă voi povesti Viaţa mea. Eu, fra­ţilor, sunt fecior cu trupul, dar, cu sufletul, până acum sunt luptat de vrăjmaşul peste puterile omeneşti cu desfrânare. Iată, vorbesc cu voi şi văd îngerii aştep­tând să primească sufletul meu şi aici pe satana stând şi aruncându-mi gânduri de desfrânare. Acestea zi­când, întinzându-se, şi-a dat sfârşitul. Pregătindu-l pentru înmormântare, aceia au aflat cu adevărat că era fecior.

75. Ziceau despre un mare Bătrân că a Vizitat o obşte şi, văzând acolo un copil, nu a vrut să rămână în locul acela ca să doarmă. Şi i-au zis lui fraţii care erau cu el: Şi tu te temi, Avva? Adevărat, nu mă tem, fiilor, dar pentru ce să provocăm un război de care nu este nevoie.

367

76. Ziceau că odată a mers diavolul şi a bătut la poarta unei mănăstiri de obşte. Şi l-a auzit un copil care a mers să-i răspundă. Şi văzând diavolul pe băiat, a zis: Dacă eşti tu înăuntru nu mai este nevoie de mine.

77. Odată, a ajuns o corabie la Diolc⁴⁴ şi a aruncat ancora la muntele monahilor. Şi ieşind o femeie din corabie, a stat pe munte. Venind, deci, un frate să um­ple ulciorul cu apă, a văzut-o pe aceasta şi s-a întors la preot, zicând: Iată, la râu stă o femeie, lucru care ni­ciodată nu s-a întâmplat aici, Avva. Auzind Bătrânul, a luat toiagul şi, ieşind, a alergat strigând şi zicând: Aju­tor, fraţilor, că au venit hoţii aici. Şi toţi, văzându-l pe acesta, au alergat cu toiegele spre corabie. Şi văzând marinarii năvala lor, au înţeles despre ce este vorba, au luat repede femeia pe corabie, au tăiat frânghiile şi au lăsat corabia în voia valurilor.

78. Un frate care locuia în pustie a fost tulburat de desfrânare. Şi plecând el, a găsit un cuib de hienă şi, intrând în el, a rămas acolo nemâncat şase zile. Apoi, venind hiena, s-a temut şi a zis: Doamne, dacă vreau să-mi întinez trupul meu, dă acesteia putere asupra mea, iar dacă nu, scapă-mă de ea. îndată a auzit un glas zicând: Faceţi-l eunuc şi sloboziţi-l. în aceeaşi cli­pă a încetat războiul.

79. Un frate luptat de desfrânare a cercetat pe un Bătrân. Şi l-a rugat pe Bătrân să se roage pentru el ca să se uşureze războiul lui. S-a învoit, deci, Bătrânul şi a rugat pe Dumnezeu pentru el şapte zile. Iar în a şap­tea zi a întrebat pe fratele: Cum este războiul, frate? Şi

44 Regiune pe malul Deltei Nilului, unde a fost un centru mo­nastic care poartă acelaşi nume.

368

i-a zis acela: Rău! Adevărat, nu am simţit uşurare. Bă­trânul s-a mirat atunci şi, iată, noaptea, i s-a arătat lui satana şi i-a zis: Crede-mă, Părinte, din prima zi când l-ai rugat pe Dumnezeu, am plecat de la el, dar acesta are demonul lui şi războiul lui care Vine din lăcomie. Deci eu nu-l mai lupt pe acesta, cel se luptă pe sine, mâncând şi bând şi dormind mult.

80. A zis iarăşi Bătrânul că gândurile Viclene sunt asemenea muştelor care intră în casă. Dacă le omori pe fiecare în parte, una câte una, nu oboseşti. Dar dacă laşi să se umple casa, vei avea multă osteneală să le scoţi afară. Şi fie vei reuşi, fie te vei lăsa cuprins de acedie şi le vei lăsa să-ţi pustiască locuinţa.

81. Un altul dintre marii asceţi, care locuia în Enatul Alexandriei⁴⁵, a căzut într-un păcat greu. Şi, de la lenevire⁴⁶, demonii l-au adus la deznădejde. Văzându-se, deci, pe sine biruit de tristeţe, ca un doctor încercat, şi-a dat sieşi nădejde bună şi a zis: Cred în îndurările lui Dumnezeu şi că va face neapărat milă cu mine. Iar când a spus aceasta, au zis către el de­monii că neapărat va face milă cu el. A răspuns atunci el către ei: Voi cine sunteţi? Şi dacă face, şi dacă nu face, voi sunteţi odată pentru totdeauna fiii gheenei şi ai pierzaniei. Iar dacă Dumnezeu este bun, ce treabă aveţi voi? Şi aşa, ruşinându-se, au plecat.

82. A zis un Bătrân: Dacă desfrânarea îţi războieşte trupul tău sau inima, caută de unde a pornit războiul şi îndreaptă, dacă de la desfătare sau de la somn, sau

45 Centru monastic aflat la o distanţă de nouă stadii de Alexandria.

46 Cuvântul paflupîa înseamnă nepăsare, lipsă de griji, lene, apatie.

369

de la mândrie, sau dacă te socoteşti pe tine mai bun decât altul, sau ai judecat pe vreunul care a păcătuit. Căci fără acestea omul nu este luptat de desfrânare.

83. A zis iarăşi: Dacă vei cădea în desfrânare şi per­soana cu care ai căzut este aproape de locul unde stai, pleacă din locul acela, pentru că altfel nu te pocăieşti.

84. A urcat unul din Părinţi împreună cu ucenicul său în Alexandria. Şi când treceau ei pe acolo s-a în­tâmplat acest lucru. Un avvă de la Oktodekatul Ale­xandriei⁴⁷ avea un fiu şi stătea cu fiul lui, iar fiul lui avea de femeie o fată de optsprezece ani. Şi fiul lui era pescar. Şi diavolul, vrăjmaşul sufletelor noastre, a ridicat război trupesc avvei către nora sa şi căuta pri­lej să se împreuneze cu ea şi nu afla. A început, deci, să o sărute pe ea continuu şi fata îl primea ca tată, într-una din zile, au venit pescarii înainte de a se face ziuă şi l-au strigat pe tânăr ca să meargă la pescuit. După ce a plecat tânărul, tatăl lui a năvălit asupra fe­tei. Şi i-a zis lui fata: Ce este aceasta, tată? Mergi, fă-ţi semnul Crucii, căci aceasta este lucrare diavolească. El însă nu voia să plece şi s-a luptat mult, dar fata nu l-a primit. Deasupra patului era atârnată sabia fiului său şi vrând să o sperie, a scos sabia, îndreptând-o către ea şi zicând: Dacă nu mă asculţi, te voi lovi cu sabia aceasta. Iar ea i-a zis: Chiar dacă trupul meu va fi tăiat bucată cu bucată, această fărădelege nici­odată nu o voi face. Şi orbit de mânie, stăpânit fiind de diavolul, a întors sabia deodată spre fată şi a lovit-o cu putere la mijloc, tăindu-o în două. Şi îndată

⁴⁷ Obşte de călugări care se găsea la optsprezece stadii de Ale­xandria.

370

l-a orbit Dumnezeu şi se învârtea căutând uşa şi nu o găsea. Au venit, deci, alţi pescari în zori căutând pe cel tânăr. Şi, la strigătul lor, a răspuns tatăl, zicând: A plecat să pescuiască. Unde este uşa, că nu văd? Şi i-au zis lui: Aici este. şi deschizând ei uşa, au intrat şi au văzut trupul mort. Şi el le-a zis: Luaţi-mă şi duceţi-mă la căpetenie căci am făcut omor. Şi luându-l pe el, l-au predat căpeteniei cetăţii, iar căpetenia cercetându-l şi aflând de la el tot adevărul, supunându-l la chinuri, l-a dat morţii. După acestea, a zis Bătrânul ucenicu­lui său: Să mergem să vedem trupul fetei. Şi venind ei în Oktodeka Alexandriei, au auzit Părinţii de aici şi monahii că vine Bătrânul şi au ieşit în întâmpinarea lui. Şi a zis lor Bătrânul: Să faceţi rugăciuni, Părinţilor, că nu se va îngropa trupul fetei acesteia decât unde sunt îngropaţi Părinţii. Şi unii dintre ei murmurau că se îngăduie ca un trup de femeie să fie îngropat cu Părinţii, şi încă de femeie omorâtă. şi le-a zis lor Bătrânul: Această fată este maica mea şi a voastră. Căci s-a luptat pentru înfrânare şi pentru aceasta a mu­rit. Atunci nimeni nu s-a mai împotriVit Bătrânului şi au înmormântat-o la un loc cu Părinţii. Şi îmbrăţi­şând pe părinţi, Bătrânul s-a întors cu ucenicul lui în Schit. într-una din zile, un frate a fost luptat în Schit de demonul desfrânării şi, tulburat fiind foarte, a ve­nit să-i dea de ştire Bătrânului. Şi i-a zis lui Bătrânul: Mergi la Oktodeka Alexandriei şi stai în cimitirul Pă­rinţilor şi zi: Dumnezeule al Tomaidei⁴⁸, ajută-mă şi izbăveşte-mă de ispita desfrânării. Şi nădăjduiesc că

48 Acesta era numele fetei care şi-a jertfit Viaţa de dragul înfrânării. Pomenirea ei se prăznuieşte la 14 aprilie.

371

Dumnezeu te va slobozi de această ispită. Iar fratele, luând binecuvântarea şi porunca Bătrânului, a venit în Oktodeka şi a făcut cum i-a poruncit lui Bătrânul. Şi întorcându-se în Schit, după trei zile, a căzut la picioa­rele Bătrânului şi a zis lui: Pentru Dumnezeu, Avva, am fost slobozit de dracul desfrânării! A zis lui Bătrâ­nul: Cum ai fost slobozit? I-a zis lui: Am făcut numai douăsprezece metanii, m-am aşezat în cimitir şi m-a luat somnul şi a venit o fată care mi-a zis: Avva, Avva, ia binecuvântarea aceasta şi mergi în pace la chilia ta. Şi luând binecuvântarea, îndată m-am uşurat de răz­boi şi am cunoscut că m-am slobozit. Ce a fost binecu­vântarea aceea nu ştiu. Şi i-a zis lui Bătrânul: Această îndrăzneală au la Dumnezeu cei care se luptă pentru înfrânare.

85. Un frate a întrebat pe Bătrân despre patimile trupeşti, şi acela i-a zis lui: Aceştia sunt cei ce cântă la chipul lui Nabucodonosor. Dacă suflătorii⁴⁹ nu ar fi înşelat pe oameni, aceia nu s-ar fi închinat chipului⁵⁰. Aşa şi vrăjmaşul cântă sufletului cu patimile⁵¹ ca să-l arunce cu înşelăciune în patimile trupeşti.

86. A zis un Bătrân: O bucată mică de absint⁵² dis­truge vasul cu miere, şi păcatul trupesc ne îndepăr­tează de împărăţia lui Dumnezeu şi ne dă gheenei focului. Fugi, o smeritule monah, de păcatul trupesc.

49 Suflători se numesc cei care cântă la instrumentele de su­flat, cunoscute din timpurile antice. Din acestea au provenit instrumentele populare ale păstorilor (precum fluierul), cunos­cute astăzi la toate popoarele, al căror model desăvârşit este flautul contemporan (ET).

50 Daniel 3,4-7.

51 Adică prin plăcere şi în general prin lucrurile desfătării.

52 Plantă aromată foarte amară. Se foloseşte în farmacologie.

372

87. A zis un Bătrân: Lipsa grijilor⁵³, tăcerea şi lu­crul în ascuns nasc curăţia.

88. A zis un Bătrân: Acestea să păzeşti până la moarte şi te vei mântui. Să nu mănânci împreună cu femeie, să nu ai prietenie şi nici să dormi cu cineva mai tânăr pe aceeaşi rogojină,tu însuţi tânăr fiind, decât numai cu fratele tău sau cu cel care se nevoieşte împreună cu tine, şi aceasta cu frică şi nu cu nepă­sare. Să nu fii nepăsător faţă de ochii tăi atunci când te îmbraci cu hainele. Dacă se iveşte nevoia de Vin, să iei până la trei pahare şi să nu dezlegi porunca pen­tru prietenie. Să nu locuieşti în locul unde ai păcătuit lui Dumnezeu. Nu neglija slujba ta, ca să nu cazi în mâinile vrăjmaşului. Sileşte-te pe tine însuţi la citirea psalmilor, deoarece aşa te păzeşti de captivitatea vrăjmaşului. Iubeşte orice suferinţă⁵⁴ şi se vor smeri patimile tale. îngrijeşte-te să nu te măsori pe tine în­suţi în vreun lucru şi fă-ţi timp să-ţi plângi păcatele tale. Păzeşte-te pe tine de minciuni, căci acestea alun­gă frica de Dumnezeu de la tine. Descoperă gândurile tale Părinţilor tăi, pentru ca acoperământul lui Dum­nezeu să te acopere. Sileşte-te pe tine însuţi la lucrul de mână. Şi frica lui Dumnezeu va sălăşlui în tine.

89. Cineva cu numele Pahonie, ajuns aproape la şaptezeci de ani, stătea la Schit. S-a întâmplat atunci cu mine, tulburat fiind de demonul desfrânării şi cu­prins de pofta de femeie, să duc cu multă greutate şi gândurile, şi închipuirile din timpul nopţii. Şi, din

^{53 V}ezi 1 Corinteni 7, 32-35.

54 Poate fi un ecou al textului din Iacob 5,10.

373

pricina acestei ispite, ajunsesem aproape să ies din pustie, mânat cu tărie nespusă de patimă. Părinţilor vecini cu mine nu le spusesem lucrul şi nici învăţă­torului meu⁵⁵. Pe ascuns am plecat în pustia cea mai adâncă pentru cincisprezece zile şi m-am întâlnit acolo cu Părinţii din Schit care îmbătrâniseră în pus­tie. între ei am întâlnit şi pe Pahonie. L-am aflat, deci, pe acesta mai simplu⁵⁶ şi mai nevoitor. îndrăznind, i-am încredinţat cele ce aveam în cugetul meu. Şi mi-a zis acel sfânt: Să nu te mire acest lucru. Nu pătimeşti acestea din pricina trândăvelii tale. Căci dau mărturie pentru tine şi locul, şi puţinătatea celor trebuincioa­se, şi faptul că aici nu este prilej de întâlnire cu femeie. Prelungirea încercării se datorează mai curând celui care se împotriveşte Virtuţii. Căci războiul desfrânat este întreit pentru cei care petrec în pustie: o dată ne atacă trupul atunci când o duce bine; o dată patimile prin gânduri, iar altădată demonul însuşi ne tirani­zează din pizmă. Eu am aflat aceasta luând seama la multe. Iată, aşa cum mă vezi, om bătrân, am patruzeci de ani de când sunt în această chilie, îngrijindu-mă de mântuirea mea. Şi această vârstă având, până acum sunt ispitit. Şi m-a încredinţat, zicând: Doisprezece

^{55 S}e referă la Pahonie în capitolul 23 al Istoriei lausiace, unde şi clarifică faptul că învăţătorul lui Pahonie a fost Evagrie.

56 Cuvântul AKepaioq: înseamnă neamestecat, neprefăcut, sim­plu, necomplicat, curat cu sensul lui clar. Am optat pentru traducere prin simplu, conVins şi de apelul la simplitate pe care-l fac părinţii dintotdeauna, de atunci şi de acum, apelul la simplitate în sensul necomplicării cu lucruri inutile, cu amănunte, cu lu­cruri complicate, rafinate, prelucrate etc.

374

ani după ce am împlinit vârsta de cincizeci de ani, nici noaptea, nici ziua nu m-a iertat, atacându-mă. Gândindu-mă că s-a depărtat de mine Dumnezeu şi de aceea eram stăpânit, alesesem să mor mai curând fără rost decât să mă schimonosesc ruşinos cu pati­ma trupului. Şi ieşind din chilie, mergeam prin pustie şi am aflat un bârlog de hienă. în acel bârlog m-am şi aşezat gol în timpul zilei, ca ieşind fiarele să mă mănânce. Deci, cum s-a făcut seară, după cum este scris: Soarele şi-a cunoscut apusul său, pus-ai întune­ric şi s-a făcut noapte, când vor ieşi toate fiarele pă­durii. Puii leilor mugesc ca să apuce şi să ceară de la Dumnezeu mâncarea lor⁵⁷, ieşind fiarele sălbatice în ceasul acela, masculul şi femela m-au mirosit, lingându-mă de la picioare până la cap. Şi când credeam că mă vor mânca, au plecat de la mine. Stând eu, aşadar, acolo întins toată noaptea, nu am fost mâncat de fia­re. M-am gândit atunci că poate Dumnezeu şi-a făcut milă de mine şi m-am întors încă o dată la chilia mea. Aşteptând, deci, demonul puţine zile, iarăşi m-a ata­cat mai tare decât înainte, încât cu puţin nu am ajuns să hulesc. Luând chipul unei fete etiopience pe care o văzusem odată în tinereţea mea, vara, adunând spice, mi s-a părut că aceasta s-a aşezat pe genunchii mei şi atât de mult m-a tulburat, încât să cred că m-am împreunat⁵⁸ cu ea. Cuprins de mânie i-am dat o palmă şi aşa s-a făcut nevăzut. Şi crede-mă când îţi spun, că duhoarea pe care a lăsat-o pe mâna mea nu am putut

57 Psalmul 103, 21-22.

58 Verbul folosit aici are sensul tehnic al relaţiei trupeşti. Vezi: Facere 19,15; 39,10; Cartea Iuditei 12, 16; Istoria Suzanei 1,11, 39.

375

să o suport timp de doi ani. Atunci m-am împuţinat la suflet şi mai mult din pricina acestei întâmplări şi deznădăjduind în sinea mea, la urmă am ieşit, ră­tăcind în pustia adâncă. Şi am găsit o aspidă⁵⁹ mică şi luându-o am dus-o la părţile mele bărbăteşti ca şi când acestea ar fi fost pricina ispitirii mele, pentru ca astfel fiind muşcat să mor. Dar cum nici aşa nu am fost muşcat, datorită proniei harului lui Dumnezeu, am auzit după aceasta un glas zicând în mintea mea: Mergi, Pahonie, şi te luptă, căci pentru aceasta te-am lăsat să fii stăpânit atâta, ca să nu gândeşti lucruri mari despre tine, cum că tu însuţi ai putea să birui demonul acesta, ci totdeauna să alergi la ajutorul lui Dumnezeu. Astfel înştiinţat, am venit înapoi la chilia mea şi aşezându-mă cu curaj, nu m-am mai îngrijit de războiul împotriva patimii nebuneşti pentru femeie şi am avut pace dinspre lupta aceea restul zilelor. Iar demonul, văzând dispreţul meu faţă de el, ruşinându-se, nu s-a mai apropiat de mine niciodată. Cu aces­te gânduri luptătoare împotriva lui satana Sfântul Pa­honie m-a sprijinit şi m-a întărit pentru a duce mai cu curaj suferinţele şi a alungat uşor de la mine războiul demonului desfrânării. Apoi m-a trimis rugându-mă să fiu cu curaj în toate. Iar eu plecând, m-am aşezat la locul meu, îngrijindu-mă de mântuirea mea şi mulţu­mind Lui Dumnezeu şi sfântului. Amin⁶⁰.

90. Zicea cineva că odată a fost muşcat un monah

59 Şarpe veninos care aparţine speciei viperelor.

^{60 A}ceastă istorisire este luată din Istoria lausiacă a lui Paladie, care pre­cizează că dascălul lui Pahonie în Nitria a fost Evagrie Ponticul (SC).

376

de şarpe şi a mers într-un oraş oarecare să se Vinde­ce. L-a primit o femeie evlaVioasă care avea frică de Domnul şi l-a Vindecat. Când însă a avut o mică uşura­re, diavolul a început să semene în el gânduri pentru femeie şi odată a apucat-o de mână. Iar ea îi zicea: Nu face asta, părinte! îl ai pe Hristos! Gândeşte-te la tris­teţea şi la pocăinţa cu care te vei pocăi şezând în chilia ta! Gândeşte-te la suspinările şi la lacrimile pe care le vei vărsa. Auzind acestea de la ea şi altele asemenea, războiul a plecat de la el şi, schimbându-şi gândul, a vrut să plece, neputând să o mai privească în faţă. Iar ea, iarăşi, cu inimă bună, i-a zis: Nu te răvăşi deloc, căci mai ai încă nevoie de Vindecare. Nu gândea sufle­tul tău curat acele gânduri, ci au fost puse de diavolul cel pizmuitor. Şi astfel, după ce l-a Vindecat fără să se smintească în vreun fel, l-a slobozit în pace, dându-i şi merinde.

91. Un Bătrân avea doisprezece ucenici. S-a întâm­plat, din ispita diavolului, ca unul din ei să plece într-un sat şi să se afle în desfrânare cu o femeie. Deci, pleca mereu pe ascuns după slujba de seară în sat şi venea dimineaţă când încă era întuneric. Fraţii şi-au dat seama, a aflat şi Avva lucrul şi, pentru că voia să-l acopere pe fratele, nu l-a mustrat. Dar pentru că de multe ori strigătele fraţilor au ajuns la stareţul lor, Avva s-a dus singur la el, mai de dimineaţă. Când a plecat acela de la ţarină, pentru că s-a grăbit şi-a pus pe el altceva, adică pelerina femeii. Şi intrând fratele, Avva a văzut pelerina de femeie, dar a trecut sub tăce­re lucrul şi i-a zis: Unde ai fost, frate? Iar el a născocit

377

şi a zis: Până aici aproape am fost, pentru o treabă. Şi a zis Avva: Nu ai fost, deci, în sat? A zis lui: Nu, stăpâne! Atunci i-a zis Avva: Dar a cui este pelerina aceasta? Şi înţelegând fratele că este pelerina femeii, s-a aruncat la pământ la picioarele părintelui, zicând: Iartă-mă şi nu voi mai face aceasta. Iar el l-a iertat şi l-a rugat zicând: Ia aminte la tine însuţi, fiule, de acum înainte. Căci ce câştigi de la acea necurăţie? Aici numai ruşine şi dispreţ de la oameni, iar în veacul Viitor foc nestins şi Vierme neadormit şi fără de sfâr­şit⁶¹. Nu, fiule, te rog nu te mai tăvăli în fapta aceea urâcioasă. Şi prin iubirea de oameni a lui Dumnezeu şi prin îndelunga-răbdare a Bătrânului sfânt a încetat fratele fapta şi a devenit cu adevărat monah încercat. Şi toţi cei din obşte au mulţumit lui Dumnezeu pentru îndreptarea fratelui şi ziceau avvei: Arată dragoste şi spune-ne pentru ce motiv ai făcut atâta răbdare cu fratele? Iar el le-a zis: Vedeam pe diavolul trăgându-l de una din mâini şi târându-l spre lume şi din îndelungă-răbdare l-am ţinut de cealaltă mână, pentru ca nu cumva, certându-l, să plece în lume. Iar când a bine­voit Dumnezeu să mântuiască făptura Sa, iată avem şi cealaltă mână a lui şi pe el întreg mântuit. Este bună, aşadar, îndelunga-răbdare împreună cu rugăciunea când se întâmplă ispită fratelui nostru. Astfel, rugat fiind Dumnezeu şi îndurându-Se, se mântuieşte cel care a greşit. Pentru că asprimea şi mustrarea făcute la timp nepotriVit nu aduc niciun bine.

92. Era un episcop într-o cetate şi s-a întâmplat ca

^{61 M}arcu 9,44; 46; 48.

378

acesta să cadă în boală, încât toţi deznădăjduiau. Era acolo şi o mănăstire de maici. Şi aflând stareţa că epi­scopul nu mai avea nădejde, luând cu ea două surori, a plecat să-l cerceteze. Şi când episcopul vorbea cu ea, una din ucenicele ei, stând în picioare, i-a atins picio­rul, vrând să vadă cum este. Iar el, fiind luptat de la atingere, a rugat pe stareţă zicând: Nu sunt slujit de cei de aproape ai mei. Fii bună şi lasă-mi pe sora aceasta ca să mă slujească. Iar ea, nebănuind nimic rău, a lăsat-o. întărit, deci, de către diavol a zis ei: Fă-mi fiertură ca să gust. Şi a făcut. Şi după ce a gustat i-a zis: Culcă-te cu mine! Şi a făcut păcatul. Luând, deci, în pântece, au oprit-o pe ea preoţii şi i-au zis: Spune-ne cine te-a lăsat însărcinată? Iar ea nu a voit să mărturisească. Atunci episcopul a zis: Lăsaţi-o pe ea, căci eu am făcut păcatul acesta. Şi ridicându-se din boala sa, a intrat în biserică şi a pus omoforul său pe Sfântul Jertfelnic. Şi ieşind, a luat toiag în mâna sa şi a plecat în grabă la o mănăstire unde nu era cunoscut. Dar stareţul obştii, fiind văzător cu duhul, a cunoscut că un episcop are să Vină în mănăstire şi a poruncit fratelui zicând: Vezi, frate, că are să ne cerceteze un episcop. Aşteptând, deci, portarul să Vină episcopul în lectică⁶² sau cu vre­un alai după el, nu şi-a dat seama când a venit. Ieşind Avva în întâmpinarea lui, l-a îmbrăţişat pe el zicând: Bine ai venit, Stăpâne Episcop. Iar acela, pierzându-şi

62 Cuvântul vechi ăektlkiov provine din cuvântul latinesc lec­tica, care înseamnă pat mobil sau targă. Lectica este invenţia an­tichităţii răsăritene şi era tronul deasupra căruia stătea sau se întindea persoana nobilă şi era purtat de robi pe umeri.

379

graiul când a văzut că este cunoscut, a vrut să plece la altă mănăstire. Dar Avva i-a zis lui: Oriunde vei mer­ge, voi veni cu tine. Şi rugându-l îndelung, l-a adus în mănăstire. Deci, pocăindu-se cu adevărat şi cu multă căldură a inimii, s-a sfârşit şi a trecut la Domnul în pace; şi multe semne minunate s-au făcut la ieşirea sufletului său.

Sfârşitul tratatului despre desfrânare.

CAPITOLUL VI

DESPRE NEAGONISIRE¹ ŞI CĂ TREBUIE SĂ NE PĂZIM ŞI DE LĂCOMIE

1. Un frate care s-a lepădat de lume şi a împărţit avuţia sa săracilor, dar a păstrat puţin şi pentru sine, a Vizitat pe Avva Antonie. Şi aflând aceasta, i-a zis Bă­trânul: Dacă vrei să devii monah, mergi în satul cu­tare, cumpără carne, înfăşoar-o pe trupul tău gol şi Vino aşa aici. Şi făcând fratele aşa, câinii şi păsărelele i-au sfâşiat trupul. întorcându-se la Bătrân, acesta l-a întrebat dacă a făcut aşa cum l-a sfătuit. Când acela i-a arătat trupul sfâşiat, Sfântul Antonie i-a zis: Aceia care se leapădă de lume şi vor să mai aibă bani aşa sunt sfâşiaţi de demonii care-i luptă pe ei.

2. S-a îmbolnăVit odată Avva Arsenie la Schit şi

1 Cuvântul folosit aici, aKTijpoovvr), înseamnă faptul de a nu deţine nimic, stare pentru care limba română nu a produs un corespondent exact. Am putea reda prin parafrază: lipsa orică­rei avuţii. Se foloseşte uneori sărăcie sau mai exact sărăcie de bunăvoie, dar sărăcie nu înseamnă lipsa oricărei avuţii, putând exista diferite grade de sărăcie. Am folosit cuvântul neagonisire socotindu-l cel mai potriVit şi constatând că este folosit şi în alte traduceri (vezi Everghetinos, ed. Vatoped).

381

avea nevoie de un lucru de mic preţ; şi, pentru că nu avea de unde să-l cumpere, l-a primit de la cineva ca semn de iubire² şi a zis: Mulţumesc Ţie, Doamne, că m-ai învrednicit să primesc iubire pentru numele tău.

3. A întrebat Avva Marcu pe Avva Arsenie, zicând: Este bine să nu aibă cineva în chilia sa vreo mângâie­re? Căci am văzut pe un frate care avea câteva zarza­vaturi şi le-a smuls. Şi a zis Avva Arsenie: Este bine, dar depinde de alcătuirea omului. Căci dacă nu are tărie în acest mod de Viaţă, iarăşi sădeşte altele.

4. Povestea Avva Daniil despre Avva Arsenie că a venit odată la el un magistrian³, aducându-i testa­mentul unui senator rudenie cu el, care îi lăsase o moştenire foarte mare. şi luând testamentul, a vrut să-l rupă. Dar magistrianul a căzut la picioarele lui, zicând: Mă rog ţie, nu-l rupe, pentru că mi se va lua capul. Şi i-a zis lui Avva Arsenie: Eu am murit înaintea lui, iar acela a murit acum. Şi a trimis înapoi testa­mentul, fără să primească nimic.

5. Se povestea despre Avva Agaton că a stat mult timp să ridice chilie împreună cu ucenicii lui. Şi după

^{2 Î}n textul original este folosit aici, în ambele cazuri, cuvântul ccycmr [iubire): eăcxPe... ayâ-rrr a primit iubire; Aatelv ayânrjv să primesc iubire. Ediţia neogreacă traduce prin milostenie a primit milostenie; m-ai învrednicit să primesc milostenie. Noi am preferat să păstrăm acolo unde se poate cuvântul folosit în original, tocmai pentru a nu pierde conotaţia acestuia.

^{3 M}agistrianul era un funcţionar public care împlinea diferite slujbe şi serVicii ce i se încredinţau, aşa cum vedem şi din apoftegma aceasta, aici făcându-se purtătorul documentului testamentar, în primele veacuri ale Imperiului Bizantin, maghistrianul era un demnitar al curţii imperiale cu multe atribuţii (ET).

382

ce au terminat ei chilia, au venit să locuiască în ea. A văzut însă în prima săptămână un lucru care nu le folosea şi a zis ucenicilor săi: Sculaţi-vă, să plecăm de aici! Iar ei s-au tulburat tare şi au zis: Dacă tot aveai gândul să ne mutăm, de ce am suferit atâta osteneală să construim chilia? Se vor sminti şi oamenii iarăşi de noi, zicând: Iată, s-au mutat iarăşi nestatornicii! Iar el, văzându-i pe aceştia împuţinaţi sufleteşte⁴, le-a zis lor: Dacă unii se vor sminti, alţii iarăşi se vor zidi, zicând: Fericiţi unii ca aceştia, pentru că s-au mutat pentru Dumnezeu şi au dispreţuit totul. Deci, cel care vrea să Vină cu mine, să Vină, eu oricum plec. Deci, au căzut toţi cu faţa la pământ, rugându-l să le îngăduie să meargă împreună cu el.

6. Ziceau iarăşi că de multe ori se muta dintr-un loc în altul având numai dalta în coşul lui.

7. Un frate a venit la Avva Agaton, zicând: Lasă-mă să locuiesc împreună cu tine! Venind el pe cale, găsise o bucată mică de salpetru şi a adus-o cu el. Bătrânul însă i-a zis: Unde ai găsit salpetrul? A zis fratele: Pe cale l-am găsit, mergând şi l-am luat. A zis lui Bătrâ­nul: Dacă ai venit să stai cu mine, cum ai luat ceea ce nu ai pus tu acolo? Şi l-a trimis să-l ducă acolo de unde l-a luat.

8. Ziceau despre Avva Ghelasie că din tinereţe a ur­mat o viaţă de neagonisire şi de retragere din lume.

^{4 Î}ncercăm traducere literală, pentru că avem aici un cuvânt frecvent folosit, pentru care nu avem încă un corespondent exact în limba română. Este vorba despre verbul oÂiYoipvxm, care s-ar traduce exact prin împuţinare sufletească, cu sensul de a nu mai avea suport sufletesc pentru ceva, a deznădăjdui.

383

în acele timpuri erau şi alţii mulţi în aceleaşi locuri care îmbrăţişaseră împreună cu el aceeaşi Viaţă. între ei era şi un Bătrân oarecare, foarte simplu şi care nu avea nimic al său. Acesta a trăit până la sfârşit numai într-o chilie, deşi a dobândit ucenici la bătrâneţile lui. El a păzit până la moarte împreună cu cei care-l în­soţeau porunca de a nu avea două haine şi de a nu se îngriji pentru ziua de mâine⁵. Şi când s-a întâmplat, prin lucrare dumnezeiască, să se formeze obşte în ju­rul Avvei Ghelasie, i-au oferit multe ţarini, iar pentru nevoile obştii a dobândit animale de povară şi boi. Căci Cel care a descoperit dumnezeiescului Pahomie mai întâi să facă obşte, i-a stat şi acestuia în ajutor la organizarea deplină a mănăstirii. Deci, văzându-l pe acesta Bătrânul despre care spuneam mai sus şi păs­trând pentru el o dragoste sinceră, îi zicea: Mă tem, Avva Ghelasie, să nu se lege gândul tău de ţarini şi de cealaltă avuţie a obştii. Iar el i-a zis: Mai curând se leagă gândul tău de chendonariul⁶ cu care lucrezi decât gândul lui Ghelasie de avuţie.

9. Ziceau unii Bătrâni despre Avva Gheorghie, ana­horetul, că a împlinit treizeci şi cinci de ani umblând gol prin pustie.

10. A zis Avva Evprepie: Cele trupeşti sunt materie.

5 Matei 6, 34; 10,10.

^{6 H}aină ţesută din cârpe vechi. Din ca­uza sărăciei, călugării confecţionau asemenea veşminte. în Pate­ricul alfabetic, ca şi în Codicele mai nou (Sinaitic 454), în locul cuvântului KEVToivâpiov apare KEvvqrfipiov, care înseamnă „ac”, „sulă". Dacă acceptăm grafia aceasta, sensul se schimbă uşor: „Gândul tău poate să se lege de acul cu care lucrezi". Am preferat să păstrăm grafica manuscriselor mai vechi (ET).

384

Cel care iubeşte lumea iubeşte pietrele de poticnire⁷. Deci, dacă se întâmplă să pierdem ceva, să primim aceasta cu bucurie şi cu recunoştinţă, deoarece ne-a scăpat de griji.

11. Avva Teodor din Ferme a dobândit trei cărţi bune. Şi l-a cercetat pe Avva Macarie, zicând: Am trei cărţi bune şi mă folosesc din ele şi fraţii le întrebuin­ţează şi se folosesc. Spune-mi, deci, ce sunt dator să fac? Să le ţin spre folosul meu şi al fraţilor sau să le vând şi să dau banii săracilor? Şi răspunzând Bătrâ­nul, a zis lui: Bune sunt şi faptele, dar mai presus de toate este a nu avea nimic. Auzind aceasta, a plecat, le-a vândut şi a dat banii săracilor.

12. A zis Avva Isidor: Patima înfricoşătoare şi obraznică a iubirii de arginţi nu cunoaşte săturare şi de aceea duce sufletul pe care l-a înrobit la cel din urmă dintre rele. Deci, să o alungăm de la noi de la început, căci, dacă ne stăpâneşte, este de nebiruit.

13. Zicea Avva Isaac fraţilor: Părinţii noştri şi Avva Pamvo purtau haine vechi peticite şi din sevină⁸, iar acum purtaţi haine scumpe. Plecaţi de aici, căci aţi pustiit locul acesta. Iar când a fost să meargă la se­ceriş, le-a zis: Nu vă mai dau porunci pentru că nu le păziţi!

14. Povestea unul dintre Părinţi că a venit odată un frate purtând un veşmânt scurt⁹ în biserica de la

^{7 V}ezi Rom. 9, 32-33; 1 Cor. 8, 9; 1 Petru 2, 8.

^{8 S}evina sau siVina erau fibre din foi de finic din care construiau frânghii, ro­gojini, mături şi altele.

9 Hainele pe care le ţeseau cu siVină erau aspre şi călugării le foloseau pentru nevoinţă. KouoouĂiov era o haină scurtă pe care o purtau cei din lume. Manuscrisele, însă, au cuvântul koukovălov, dar cuvântul acesta nu dă sensul din context, pentru că această coucouli era o piesă indispensa­bilă a veşmântului monahal (ET).

385

Chilii, în timpul Avvei Isaac. Şi l-a alungat pe el Bătrâ­nul, zicând: Locul acesta este al monahilor, iar tu fiind lumesc, nu este cu putinţă să stai aici.

15. A zis Avva Isaac că zicea Avva Pamvo: Monahul este dator să poarte o astfel de haină, încât, dacă o aruncă afară din chilie trei zile, nimeni să nu o ia.

16. A zis Avva Isidor: Dacă doreşti împărăţia Ceru­rilor, să dispreţuieşti banii şi în locul lor să aşezi plata dumnezeiască.

17. A zis iarăşi: A trăi după voia lui Dumnezeu este cu neputinţă pentru cel ce este iubitor de plăceri şi iubitor de arginţi.

18. Povestea unul dintre Părinţi despre Avva Ioan Persul că din multul său har a ajuns la cea mai adâncă nerăutate. Acesta locuia în Arabia Egiptului. Odată a împrumutat de la un frate o monedă de aur şi a cum­părat fire de lână ca să lucreze. Dar a venit un frate şi l-a rugat, zicând: Dă-mi şi mie, Avva, puţine fire, ca să-mi fac un leviton¹⁰. Şi i-a dat cu bucurie. La fel şi altul a venit şi l-a rugat: Dă-mi şi mie puţine fire ca să-mi fac un ştergar. A dat şi acestuia. Şi altora care au cerut le-a dat cu simplitate şi cu bucurie. La sfârşit a venit stăpânul monedei de aur şi a cerut-o înapoi. Şi a zis lui Bătrânul: Ţi-o voi aduce eu. Dar neavând de unde să i-o dea înapoi, s-a sculat şi a plecat la Avva Iacob, iconomul, să-l roage să-i dea o monedă pentru ca să o întoarcă fratelui. Şi ajungând acolo, a aflat o

¹⁰ Levitonul era o tunică fără mâneci, căreia i se mai spunea şi colovion (SC).

386

monedă de aur pe jos, dar nu a atins-o, ci făcând rugăciuni, s-a întors la chilia sa. Şi iarăşi a venit fratele, vrând să-şi ia înapoi moneda. Şi i-a zis Bătrânul: Voi avea grijă, oricum! Şi plecând, iarăşi a găsit moneda jos, unde era. Şi făcând rugăciune, iarăşi s-a întors. Şi, iată, iarăşi a venit fratele, tulburându-l. Şi a zis Bătrâ­nul: încă o dată iartă-mă şi îţi voi aduce moneda. Şi ridicându-se, a plecat iarăşi spre locul acela şi a găsit acolo ceea ce era pus jos. Şi făcând rugăciune, a luat moneda şi s-a dus la Avva Iacob şi i-a zis: Avva, ve­nind către tine am găsit moneda aceasta pe cale. Ara­tă dragoste şi vesteşte în ţinutul nostru, să vedem dacă nu a pierdut-o cineva. Şi dacă se va afla stăpânul ei, o voi înapoia. Deci, după ce a plecat el, Bătrânul a vestit timp de trei zile şi nimeni nu s-a aflat că ar fi pierdut moneda. Atunci a zis Bătrânul Avvei Iacob: Deci, dacă nimeni nu a pierdut-o, o voi da fratelui cu­tare, căci îi datorez o astfel de monedă. Venind să iau de la tine dragoste¹¹ şi să-i întorc datoria, am găsit moneda. Şi s-a minunat Bătrânul cum, fiind dator şi găsind o monedă, nu a luat-o îndată să o dea celui că­ruia îi era dator. Şi mai era acest lucru minunat la el, că dacă venea cineva să împrumute de la el ceva, nu-i dădea el însuşi, ci îi spunea fratelui: Mergi tu însuţi şi ia ceea ce ai nevoie. Şi dacă îi aducea înapoi, îi spunea: Pune la locul lui. Şi dacă cel care luase nu aducea îna­poi ceea ce luase, nu-i zicea nimic.

19. Ziceau despre Avva Iulian că făcuse aproape şaptezeci de ani trăind într-o peşteră mică şi neavând

■11 Citeşte: milostenie.

387

nimic din veacul acesta, fără numai un stihar din păr de cămilă, un şal şi o cană din lemn.

20. A zis Avva Casian că un senator, după ce s-a le­pădat de lume şi a dat cele ale sale săracilor, a mai păstrat câte ceva pentru trebuinţa sa, pentru că nu a vrut să primească smerenia deplinei lepădări şi ascultarea desăvârşită de canonul Vieţuirii de obşte. Către el cel între sfinţi Vasilie a spus cuvântul acesta: Şi pe senator l-ai pierdut şi nici monah nu te-ai făcut.

21. A zis iarăşi că era un monah care locuia într-o peşteră în pustie. Şi s-a vestit acestuia de către rude­niile după trup: Tatăl tău suferă foarte tare şi se va sfârşi. Vino, deci, să primeşti moştenirea de la el. Iar el a răspuns către aceştia: Eu înaintea lui am murit pen­tru lume. Un mort nu poate să moştenească pe un Viu.

22. Odată l-au Vizitat nişte fraţi pe Avva Macarie la Schit. Şi negăsind în chilia lui decât apă stricată, i-au zis: Avva, Vino sus în sat şi te vom odihni. A zis lor Bă­trânul: Fraţilor, ştiţi brutăria lui cutare în sat? Şi i-au zis: Da! A zis lor Bătrânul: Şi eu o ştiu. Ştiţi şi ogorul lui cutare pe unde curge râul? Au zis lui: Da! A zis lor Bătrânul: Şi eu îl ştiu. Deci, când vreau ceva, nu am nevoie de voi, ci mă duc singur.

23. Ziceau în Schit despre Avva Moise că, vrând să se aşeze în Petra, a simţit pe cale oboseală şi zicea că­tre sine: Cum voi putea să-mi strâng apă aici? Şi a ve­nit către el un glas, zicând: Mergi acolo şi nu te îngriji de nimic. A mers, deci, şi a rămas acolo. Şi l-au Vizitat unii dintre Părinţi şi nu avea decât un urcior de apă. Şi pregătind puţină linte, a consumat apa. Iar Bătrânul

388

s-a necăjit. Intrând, deci, şi ieşind, se ruga lui Dumne­zeu. Şi iată un nor de ploaie a venit şi i-a umplut toate vasele. I-au zis, după aceasta, Bătrânului: Spune-ne, de ce intrai şi ieşeai? Şi le-a zis lor Bătrânul: Judecată făceam cu Dumnezeu, zicând: M-ai adus aici şi iată nu am apă ca să bea robii tăi. De aceea intram şi ieşeam, rugând pe Dumnezeu, până ne-a trimis apă.

24. Ziceau despre Avva Meghetie că ieşea din chi­lie şi, dacă îi venea gândul să plece din acel loc, nu se mai întorcea în chilia sa. Căci nu avea nimic din vea­cul acesta, decât o ţepuşă cu care despica nuielele de finic, pentru că lucra trei coşuri pe zi pentru hrana sa.

25. L-a întrebat un frate pe Avva Pistamon, zicând: Ce să fac, că mă necăjesc când vând lucrul mâinilor mele? Şi răspunzând Bătrânul, i-a zis: Şi Avva Sisoe, şi ceilalţi îşi Vindeau lucrul mâinilor lor. Aceasta nu este păgubitor. Dar, când Vinzi, spune o singură dată preţul lucrului. Dacă vrei să laşi puţin din preţ, este la voia ta. Căci aşa vei afla odihnă. Iarăşi i-a zis fra­tele: Dacă voi dobândi cele necesare în oricare alt fel, crezi că mai este nevoie să mă ocup cu lucrul de mână? Răspunzând Bătrânul, i-a zis: Orice altceva ai avea, nu părăsi lucrul de mână. Fă cât poţi, numai să nu te tulburi.

26. Ziceau despre Avva Siluan că a ieşit ucenicul său Zaharia fără el şi, luând pe fraţi, a stricat gardul grădinii şi l-a făcut mai mare. Aflând, deci, Bătrânul, şi-a luat cojocul, a ieşit afară şi a zis fraţilor: Rugaţi-vă pentru mine! Iar ei, văzându-l, au căzut la picioarele lui, zicând: Spune-ne ce ai, părinte? Iar el a zis către ei: Nu intru înăuntru şi nu dau jos milotarul după

389

mine, până nu aduceţi gardul la locul unde era înain­te. Iar ei au stricat iarăşi gardul şi l-au făcut aşa cum era mai înainte.

27. A zis Avva Siluan: Eu sunt rob. Stăpânul meu mi-a zis: Lucrează lucrul Meu şi Eu te voi hrăni. Nu în­treba însă de unde, lucrează numai şi Eu te voi hrăni. Eu, deci, dacă lucrez, mănânc din plata mea, iar dacă nu lucrez, mănânc dragoste¹².

28. Un frate l-a întrebat pe Avva Serapion, zicând: Spune-mi cuvânt! A zis lui Bătrânul: Ce să-ţi spun? Că ai luat cele ale văduvelor şi ale orfanilor şi le-ai pus în raftul acesta? Căci văzuse raftul plin cu cărţi.

29. A fost întrebată fericita Sinclitichia dacă neagonisirea este un bun desăvârşit? Şi răspunzând aceasta, a zis: Tare desăvârşit este pentru cei care pot. Iar cei care o îndură au strâmtorare în trup, dar au odihnă în suflet. Precum hainele tari se spală şi se înălbesc bătându-se şi întorcându-se de mai multe ori, tot aşa şi sufletul puternic se întăreşte şi mai tare prin sărăcia de bunăvoie.

30. A zis Avva Iperehie: Comoară este pentru mo­nah neagonisirea de bunăvoie. Adună comoară în cer, frate, căci nesfârşite vor fi veacurile de odihnă.

31. Unul dintre sfinţi, numit Filagrie, locuia în pus­tia Ierusalimului, lucrând cu osteneală ca să-şi facă pâinea sa. Şi cum stătea odată în piaţă ca să-şi vândă lucrul de mână, iată s-a întâmplat să piardă cineva o

12 Citeşte: milostenie. Deşi pare un pic de forţare a limbii ro­mâne, am păstrat totuşi traducerea literală, pentru conotaţia specială a cuvântului dragoste în acest context, dar şi pentru ex­presia: a mânca dragoste! Milostenia este dragoste.

390

pungă cu o mie de monede. Şi găsindu-o, Bătrânul a stat în acel loc, zicând: Trebuie să Vină cel care a pier­dut-o. Şi iată că venea plângând. Şi luându-l pe el deo­parte, Bătrânul i-a dat punga. Şi acela l-a ţinut vrând să-i dea o parte din bani. Dar Bătrânul nu a vrut. Atunci a început să strige: Veniţi săvedeţi un om al lui Dumnezeu ce a făcut. Iar Bătrânul, plecând în ascuns, a ieşit din oraş ca să nu primească slavă omenească.

32. A zis Avva Zoilo, preotul din Tamiathis¹³ că l-a auzit pe părintele său, Avva Natanael, zicând despre alţi şapte senatori că au râvnit să fie ca Avva Arse­nie şi să se nevoiască în Schit; Şi lepădându-se de toţi casnicii lor, au luat câte şapte tarii¹⁴ şi foloseau cele mai simple vase de pământ, zicând: Ca să vadă Marele Dumnezeu şi milostivindu-Se să ne ierte păcatele.

33. Era un începător care voia să se lepede de lume şi a zis unui Bătrân: Vreau să mă fac monah. A zis lui Bătrânul: Nu poţi. A zis acela: Pot. A zis lui Bătrânul: Dacă vrei, mergi, leapădă-te şi Vino să stai în chilie. Şi, plecând, a dat tot ceea ce avea, păstrând pentru sine o sută de monede şi a venit la Bătrân. Iar Bătrânul a zis către el: Mergi şi stai în chilia ta. Iar el, plecând, a stat în chilie. Şi pe când stătea el, gândurile îi ziceau:

^{13 T}apiâ0 I; (AagiETr]) este o cetate importantă din Egiptul antic, ce se afla în Delta Nilului, la 13 km de ţărmurile Mediteranei. De la sfârşitul sec. al IV-lea înainte de Hristos, odată cu dez­voltarea Alexandriei, Tamiathis a început să decadă.

^{14 T}âpiov, 1. Monedă cunoscută în Italia şi Sicilia, de provenienţă arabă. Probabil provine din arabescul Dirahim, pluralul lui Dirham, monedă de argint care trimite la drahma grecească. 2. Măsură de greutate mică ce se folosea pentru preparatele medicale.

391

Uşa este veche. Are nevoie să fie făcută. şi ieşind, a zis Bătrânului: Gândurile îmi spun că uşa este veche şi că trebuie făcută. Şi a zis lui Bătrânul: Nu te-ai lepădat. Mergi, dar, şi te leapădă şi după aceea Vino să stai aici. Iar el a plecat şi a dat nouăzeci de monede şi venind a zis Bătrânului. Iată, m-am lepădat. A zis lui Bătrânul: Mergi şi stai în chilia ta. Iar el, plecând, s-a aşezat în chilie. Şi pe când şedea el, gândurile îi ziceau: Aco­perişul este vechi, trebuie făcut. Şi plecând, a zis Bă­trânului: Gândurile îmi spun că acoperişul este vechi şi trebuie făcut. A zis lui Bătrânul: Mergi şi te leapă­dă! Iar el, plecând, a dat cele zece monede şi venind a zis Bătrânului: Iată, m-am lepădat. Şi pe când şedea el în chilie, gândurile i-au zis: Toate sunt vechi aici şi leul poate să Vină să mă mănânce. Şi a zis Bătrânu­lui gândurile, iar Bătrânul a zis lui: Eu aştept ca toate să cadă peste mine şi leul să Vină să mă mănânce, ca să mă izbăvesc. Mergi, stai în chilia ta şi roagă-te lui Dumnezeu.

34. Era un Bătrân bolnav şi, cum nu mai avea cele necesare, l-a cercetat pe el un părinte din obşte şi l-a odihnit. Şi acesta a zis fraţilor: Siliţi-vă puţin, ca să odihnim pe bolnav. Iar bolnavul avea o oală pli­nă cu aur, pe care o ascunsese într-o groapă făcută sub rogojină. S-a întâmplat ca acesta să moară şi nu a spus taina. După ce l-au îngropat, a zis Avva fraţi­lor: Ridicaţi rogojina aceasta de aici. Şi ridicându-o au găsit aurul. Şi a zis Avva: Dacă în timp ce trăia nu a mărturisit taina şi nici când a murit nu a spus, avea nădejde în acesta. Nu ne atingem de el, ci mergeţi şi

392

îngropaţi-l împreună cu el. Şi a coborât foc din cer şi timp de multe zile stătea deasupra mormântului lui în faţa tuturor şi toţi văzându-l se minunau.

35. Un tânăr căuta să se lepede de lume, dar, de multe ori ieşind, l-au întors înapoi gândurile, încurcându-l cu diferite lucruri, căci era bogat. într-una din zile, ieşind el să plece, l-au înconjurat gândurile şi i-au ridicat o mare tulburare în minte ca să-l întoar­că iarăşi. şi îndată dezbrăcându-se şi aruncându-şi hainele sale, a plecat gol la mănăstire. Iar Dumnezeu i-a descoperit unui Bătrân, spunându-i: Scoală-te şi primeşte pe luptătorul Meu. Şi sculându-se, Bătrânul l-a primit pe acela şi, aflând ce s-a întâmplat, s-a mi­nunat şi i-a dat schima monahală. Când veneau, deci, fraţii la Bătrân şi-l întrebau despre diferite feluri de gânduri, le răspundea lor, dar dacă era despre lepă­dare, zicea: întrebaţi pe fratele.

36. Cineva a rugat pe un Bătrân să primească bani pentru nevoile sale; şi Bătrânul nu voia, mulţumindu-se cu lucrul său de mână. Dar cum acela stăruia, rugându-l să-i primească pentru folosul celor care au nevoie, Bătrânul i-a răspuns: îndoită ruşine este aceasta, că iau, deşi nu am nevoie şi că dăruind ceea ce aparţine altuia, cad în slavă deşartă.

37. A venit cineva mare din ţară străină, aducând cu sine mult aur în Schit, şi l-a rugat pe preot să-l dea fraţilor. Iar preotul i-a zis lui: Nu au nevoie fraţii. Dar silindu-l mult acela, preotul a pus coşuleţul la uşa bi­sericii şi a zis: Cel care are nevoie să ia! Şi niciunul nu s-a atins de el, iar unii nici nu l-au văzut. Şi a zis lui preotul: Dumnezeu a primit iubirea ta, mergi şi-l dă

393

săracilor. Şi mult folosindu-se, a plecat.

38. Cineva a adus unui Bătrân bani zicând: Să ai pentru cheltuielile tale că ai îmbătrânit şi eşti bolnav. Căci era lepros. Dar el răspunzând a zis: Tu ai venit să-mi iei pe Cel care mă hrăneşte de şaizeci de ani? Iată de atâţia ani sunt bolnav şi nu-mi lipseşte nimic, deoarece Dumnezeu îmi dă cele trebuincioase şi mă hrăneşte. Şi nu a voit să primească.

39. Povesteau Bătrânii despre un grădinar oareca­re că lucra şi totdeauna osteneala lui o dădea milos­tenie, păstrând pentru sine numai cât îi era necesar. După un timp, însă, satana s-a strecurat în gândul lui, zicând: Adună pentru tine puţini bani, ca nu cumva îmbătrânind sau îmbolnăVindu-te să ai nevoie de cheltuială. Şi a adunat umplând un vas de lut cu mo­nede. I s-a întâmplat, deci, să se îmbolnăvească şi să i se cangreneze un picior şi să cheltuiască banii la doc­tori fără folos. La urmă, a venit la el un doctor negus­tor şi i-a zis: Dacă nu va fi tăiat piciorul, tot trupul tău va face cangrenă. Şi a hotărât să-i taie piciorul. Dar în noaptea aceea, venindu-şi în sine şi părându-i rău de ceea ce făcuse, suspinând, a plâns şi a zis: Adu-ţi aminte, Doamne, de lucrurile mele de la început, pe care le-am făcut lucrând şi dăruind fraţilor. Şi acestea zicând, iată îngerul Domnului a stat în faţa lui şi a zis: Unde sunt banii pe care i-ai adunat şi unde este nă­dejdea pe care ţi-ai pus-o în ei? Atunci, dându-şi sea­ma ce a făcut, a zis: Am păcătuit, Doamne, iartă-mă, şi de acum nu voi mai face aceasta. Atunci îngerul s-a atins de piciorul lui şi îndată s-a făcut sănătos. Şi sculându-se de dimineaţă a plecat la câmp să lucreze.

394

A venit, deci, doctorul, după cum se înţeleseseră, cu instrumentele ca să-i taie piciorul. Şi i-au zis: De di­mineaţă a plecat la câmp ca să lucreze. Atunci, mirându-se, doctorul a mers la câmp unde lucra grădinarul şi văzându-l săpând pământul, a slăVit pe Dumnezeu care i-a dat aceluia sănătate.

40. Un frate a întrebat pe un Bătrân, zicând: Vrei să păstrez pentru mine două monede pentru cazul în care m-aş îmbolnăVI trupeşte? Văzând Bătrânul gân­dul lui că vrea să le păstreze, i-a zis lui: Da! Şi plecând fratele la chilia sa, era strâmtorat de gânduri, zicând: Oare mi-a spus adevărul Bătrânul sau nu? Şi sculându-se, a venit iarăşi la Bătrân şi punând metanie, i-a zis: Pentru Domnul, spune-mi adevărul, căci sunt chi­nuit de gânduri pentru cele două monede. A zis lui Bătrânul: Deoarece te-am văzut că vrei să le păstrezi, de aceea ţi-am zis aşa, dar nu este bine să ţină cine­va mai mult decât nevoia trupului. Aşadar, dacă păs­trezi cele două monede, în acestea va fi nădejdea ta. Şi dacă se întâmplă să le pierzi, nici Dumnezeu nu ne mai poartă de grijă. Deci, să ne punem nădejdea noas­tră în Domnul, pentru că Acesta ne poartă de grijă¹⁵.

41. Au venit odată nişte greci la Ostrachina¹⁶ ca să arate dragoste¹⁷ şi au luat cu ei şi pe iconomi ca să le arate cine sunt cei care au mai mare nevoie. şi aceştia i-au dus la un lepros şi i-au dat ajutor. Dar el nu a voit să primească, zicând: Iată, ramurile de finic, cu aces­tea mă ostenesc şi împletesc şi aşa mănânc pâinea mea. Şi iarăşi i-au dus la coliba unei văduve cu copii.

15 Psalmul 54,23.

16 Cetate pe litoralul Mării Mediteraneene, mai la răsărit de revărsarea Nilului.

^{17 S}ă facă milostenie.

395

Şi bătând la poartă, fiica ei, care era goală, a răspuns dinăuntru. Iar mama ei era plecată să lucreze, căci era spălătoreasă. Şi i-au dat ei haine şi bani. Dar ea nu a vrut să primească, zicând: A venit mama şi mi-a zis: Să nu-ţi pierzi curajul, a vrut Dumnezeu şi am găsit astăzi de lucru şi vom avea hrana noastră. Şi când a venit mama ei, au rugat-o şi pe ea să primească şi nu a vrut, zicând: Eu am pe Cel care-mi poartă de grijă, pe Dumnezeu, şi voi vreţi să mi-l luaţi? Iar ei auzind credinţa ei, au slăVit pe Dumnezeu.

42. Povestea cineva dintre Părinţi că era un Bătrân învrednicit cu mare dar de la Dumnezeu. Şi ajungând renumit pentru Vieţuirea lui Virtuoasă, numele lui a ajuns până la împărat. Iar împăratul a trimis să-l adu­că la el ca să se învrednicească de rugăciunile lui. Şi după ce s-a întâlnit cu el şi s-a folosit mult, i-a adus aur. Iar Bătrânul a primit şi plecând la ale sale a înce­put să cultive un ogor şi un alt câmp. A venit, deci, la el un îndrăcit după obicei şi a zis Bătrânul demonu­lui: Ieşi din făptura lui Dumnezeu! Şi a zis lui demo­nul: Nu te ascult pe tine. A zis lui Bătrânul: De ce? A zis demonul: Pentru că ai devenit ca unul dintre noi, părăsind grija cea pentru Dumnezeu şi te ocupi cu grijă lumească. De aceea nu te ascult şi nici nu ies.

43. Un frate a găsit lemne în cale, căzute de pe o cămilă, şi le-a dus la chilie. Dar părintele lui i-a zis: De unde ai adus acestea? Iar el a zis: De pe cale. A zis lui iarăşi Bătrânul: Dacă erau aduse de vânt, adu-le înă­untru, iar dacă nu, mergi şi le pune la locul lor.

44. Era un ascet luptat de iubirea de arginţi. Acesta adunase din lucrul său de mână o monedă, apoi două,

396

apoi trei, apoi s-a străduit să le facă cinci. Dar îndată a căzut într-o boală şi începând să cangreneze piciorul a cheltuit o monedă, apoi pe toate cinci. Neîncetând boala, a venit în ziua următoare doctorul şi i-a zis: Pi­ciorul tău trebuie tăiat, Avva, ca să nu se cangreneze tot trupul tău. Şi s-a hotărât să se lase tăiat. Dar noap­tea a început să plângă şi i s-a arătat îngerul Dom­nului. Şi pierzându-se acesta cu firea, îngerul i-a luat piciorul şi cu mâna a început să-i ungă rana. Şi i-a zis îngerul: Le vei face cinci? Ce zici? Şi îndată l-a Vinde­cat şi s-a făcut nevăzut. Făcându-se ziuă, a venit, deci, doctorul şi a bătut la poartă. Iar el, sculându-se, l-a întâmpinat. Şi văzând doctorul, s-a minunat şi, aflând întâmplarea, s-a făcut creştin, căci era păgân.

45. A zis un Bătrân: Omul care a gustat dulceaţa neagonisirii simte că-l îngreuiază chiar şi haina pe care o poartă şi ulciorul pentru apă. Căci mintea lui în altă parte petrece.

46. A zis iarăşi: Cel care nu a urât niciodată ma­teria poate să-şi urască sufletul său după porunca Domnului¹⁸.

47. A zis un Bătrân: Să nu ai în chilia ta haină agăţată nefolosită, căci îţi este moarte, deoarece alţii mai drepţi ca tine tremură de frig şi tu, păcătosul, ai şi de prisos.

48. A zis iarăşi: Să nu ai vas de prisos care să stea degeaba, chiar şi o scoică mică, pentru că vei da sea­ma pentru aceasta.

49. A zis iarăşi: Să nu ţii aur în Viaţa ta pentru că nu-ţi va mai purta de grijă Dumnezeu. Ci, dacă se în­tâmplă să-ţi Vină de undeva şi îţi trebuie pentru vreo

18 Vezi Ioan 12, 25; Luca 14, 26.

397

nevoie sau pentru haină sau pentru hrană, cumpără-le, dar dacă nu-ţi trebuie, să nu te apuce noaptea cu el.

50. A zis iarăşi: Dacă ai chilie în care încapi să-ţi pui capul tău, să nu construieşti alta niciodată pentru a afla acolo loc mai larg.

51. A zis iarăşi: Dacă dobândeşti vreo carte, să nu împodobeşti coperta ei şi la proschinitarul¹⁹ tău să nu pui acoperământ de preţ.

52. A zis iarăşi: Vas de argint sau de aur niciodată să nu pipăie mâinile tale în chilia ta, chiar cât de mic ar fi.

53. A zis iarăşi: Haină nouă să nu pui pe trupul tău, nici chiar culion.

54. A zis iarăşi: Ştergar²⁰ să nu agăţi la cingătoarea ta. Toate acestea opresc străpungerea inimii şi tân­guirea de la tine. Simplu spus, toate ale tale, şi aşter­nutul tău, şi vasele tale, şi încălţările tale, şi cureaua ta, aşa să fie încât dacă Vin unii să fure, nimic să nu le placă să ia din cele ce sunt în chilia ta.

55. A zis iarăşi: Dacă ai vas sau cuţit sau sapă sau orice altceva şi vezi că gândul tău iubeşte lucrul acela, aruncă-l de la tine, ca să-ţi înveţi gândul să nu iubeas­că nimic decât numai pe Hristos.

56. A zis iarăşi: Dacă dai milostenie şi te chinuieşte gândul că ai dat mult, să nu-i dai atenţie, pentru că este drăcesc. Dincolo de aceasta, să trăieşti cât poţi

^{19 P}roschinitarul este suportul pe care se ţin cele necesare pentru rugăciune.

20 Cuvântul eyxcipiov din textul vechi în­seamnă prosop mic pe care clericii obişnuiau să-l agaţe la cin­gătoarea lor, ca simbol al ştergarului cu care Domnul a şters pi­cioarele ucenicilor Săi după ce le-a spălat. Cu ştergarul acesta, preoţii ştergeau Sfânta Masă şi mâinile lor în timpul săvârşirii slujirii sfinte în biserică (ET).

398

cu sărăcie şi smerenie, ca mai curând tu să ai nevoie totdeauna de milostenie. Căci cel care dă se bucură în inima lui, gândind că a făcut un lucru bun. Iar cel care nu are nimic, ci petrece în sărăcie, ajunge şi la mai mare smerenie, gândind că nimic bun nu face, nici nu dă ceva cuiva, ci mai curând caută să i se dea poruncă²¹. Aşa au trăit Părinţii noştri, aşa a găsit pe Dumnezeu Avva Arsenie.

57. A zis un bătrân: Iubeşte mult sărăcia şi să nu doreşti să ai lucruri bine făcute în chilia ta. Căci când sufletul caută un lucru şi nu găseşte, suspină şi se smereşte şi atunci îl mângâie Dumnezeu şi îi dă stră­pungere. Când gustă sufletul din dulceaţa lui Dum­nezeu, urăşte după aceea aproape şi haina pe care o poartă şi chiar propriul său trup. Aceasta îţi spun, fiule, că dacă nu-şi urăşte omul trupul său ca pe un duşman şi potrivnic şi nu refuză să facă voia lui până şi în cel mai mic lucru, nu poate niciodată să scape de cursele diavolului. Căci capcana diavolului pentru om, mai ales când acesta este tânăr, este trupul nos­tru, precum a spus şi Avva Isaia, poruncind: Să nu ţii mâna cuiva, nici să te apropii de trup străin, în afa­ră de boală grea, şi atunci cu frică; nici să se apro­pie de tine mână străină, nici să te atingă; nici să spui la cineva să-ţi ia păduchele din barbă sau din părul capului sau de pe haina ta. Nici să nu dormi alături de cineva în toată Viaţa ta. Nici să nu dai îmbrăţişare

^{21 E}ste vorba de starea de simplitate şi de smerenie la care ajunge monahul când se leapădă de voia sa, chiar şi în ceea ce priveşte facerea lucrurilor bune, şi caută poruncă de la cineva pentru a o împlini.

399

unui copil care nu are încă barbă, nici chiar în biseri­că şi nici celui care Vine din străini. Să nu ai tovărăşie cu un copil, ca să nu se piardă sufletul tău, nici să nu stai sau să mergi aproape de el sau să vă atingeţi unul de altul. Nici la nevoile pântecelui tău să nu stai nici­decum alături de altul, căci cel cu adevărat evlaVios se ruşinează şi de sine. Căci mulţi, dispreţuind aceste lucruri ca fiind mărunte, au căzut din acestea în pră­pastie şi s-au pierdut. Căci orice rău mare începe de la cele mici şi apoi devine mare. Iar Domnul să ne înţelepţească întru frica Lui.

58. A fost întrebat un Bătrân de un frate: Spune-mi, Avva, cum să mă mântuiesc? Iar acela şi-a scos levitonul²², s-a încins la mijloc, şi-a întins mâinile şi a zis: Aşa este dator monahul să fie, gol de materia lumii şi răstignit în lupte.

Sfârşitul tratatului despre neagonisire.

22 Veşmântul monahului.

CAPITOLUL VII

DIFERITE POVESTIRI CARE NE ÎNTĂRESC ÎN RĂBDARE ŞI BĂRBĂŢIE

1. Au mers nişte fraţi la Avva Antonie şi i-au zis: Spune-ne cuvânt cum să ne mântuim! Le-a zis lor Bă­trânul: Aţi auzit Scriptura? Vă este de ajuns. Dar ei au zis: Şi de la tine vrem să auzim, părinte. Le-a zis lor Bătrânul: Zice Evanghelia: Dacă cineva te loveşte peste obrazul drept, întoarce-l şi pe celălalt¹. Au zis lui: Nu putem să facem aceasta. Le-a zis lor Bătrânul: Dacă nu puteţi să-l întoarceţi şi pe celălalt, măcar răbdaţi prima palmă. Au zis lui: Nici aceasta nu putem. A zis Bătrânul: Dacă nici aceasta nu puteţi, nu daţi îna­poi cele ce aţi primit. Şi au zis: Nici aceasta nu putem. A zis atunci Bătrânul ucenicului său: Fă-le puţin terci, căci bolesc. Dacă aceasta nu puteţi şi aceea nu vreţi, ce să vă fac?

2. Un frate a întrebat pe Avva Agaton, zicând: Am primit poruncă, dar este război acolo unde mă trimi­te porunca. Vreau, deci, să merg, pentru poruncă, dar mă tem de război. A zis lui Bătrânul: Dacă ar fi fost

1 Matei 5, 39; Luca 6, 29.

401

Agaton, ar fi împlinit porunca şi ar fi biruit războiul.

3. A zis Avva Amon: Paisprezece ani am petrecut în Schit rugând pe Dumnezeu ziua şi noaptea ca să-mi dea har să biruiesc mânia.

4. A zis Avva Pimen: Semnul monahului în ispite se arată.

5. A zis Avva Visarion: Patruzeci de zile şi nopţi am stat între spini în picioare fără să dorm deloc.

6. Acelaşi Avva Visarion a zis: Patruzeci de ani nu m-am întins pe o parte, ci dormeam şezând sau în picioare.

7. Povesteau ucenicii Avvei Visarion că Viaţa aces­tuia a fost ca a uneia din păsările care zboară în văz­duh, sau ca a Vieţuitoarelor de noapte şi de uscat, petrecând totdeauna timpul Vieţii sale netulburat şi fără grijă. Căci grijă de casă nu a avut, nici dorinţă de a-şi odihni sufletul în vreun loc, nici măsură de mâncare, nici construire de locaşuri, nici să poarte cu el cărţi. Ci s-a arătat întru totul mai presus de toate pa­timile² sufletului. Se hrănea cu nădejdea celor Viitoa­re şi trăia cu întărirea credinţei. îndura cu răbdare ca un rob, aici şi acolo, petrecând în frig şi în goliciune

^{2 P}atimile trupeşti sau fireşti se cheamă diferitele nevoi şi funcţii ale trupului omenesc, care ţin de Viaţa biologică a omului: foamea, setea, simţul frigului şi al fierbinţelii, nevoia de odihnă, pornirea spre naşterea de copii şi altele care au fost îngăduite de Părintele creator, când omul a căzut din harul lui Dumnezeu, prin neascultare de voia dumnezeiască. „Aceste funcţii fizice in­dispensabile spune Sfântul Grigorie de Nyssa -, pornirea păcă­toasă a omului care caută plăcerea, le face căi prin care pătrund patimile (cele păcătoase mai ales). în locul mâncării caută des­fătarea, în locul îmbrăcămintei preferă înfrumuseţarea... în loc să facă copii, vânează plăcerile în fărădelege”. Grigorie de Nyssa, Cuvânt la cei adormiri, Ed. EPE, volumul X. pp. 189-191. Datorită voinţei celei bune şi conlucrării cu harul lui Dumnezeu, omul poate să le direcţioneze spre dumnezeiasca lipsă de patimi, fapt pe care-l mărturiseşte Viaţa sfinţilor Bisericii noastre, aşa cum vedem şi aici la Sfântul Visarion (ET).

402

şi ars de arşiţa soarelui, totdeauna sub cerul liber. Se chinuia pe sine, rătăcind prin râpele pustiurilor şi lăsându-se de bunăvoie purtat, adeseori, pe tărâmul nesfârşit de nisip ca pe mare. Iar dacă se întâmpla să ajungă în vreun loc mai domestic, unde cei care duc acelaşi mod de Viaţă o fac în obşte, aşezându-se în afara porţilor, plângea şi se tânguia asemenea unui naufragiat aruncat la mal. Şi când ieşea cineva dintre fraţi, îl găsea acolo şezând ca un cerşetor dintre săra­cii din lume, şi apropiindu-se de el cu milă îi zicea: De ce plângi, omule? Dacă îţi lipseşte ceva din cele nece­sare, vei primi după putinţa noastră. Intră, numai, înlăuntru ca să ne fii părtaş la masă şi la mângâiere, ori­care va fi aceasta. Iar el răspundea: Nu pot să rămân sub un acoperiş înainte de a găsi propria mea casă. Am pierdut, zicea, multe lucruri în diferite moduri; căci am căzut şi în mâna piraţilor, am avut şi naufragiu, şi din neamul meu aristocrat am căzut şi, între cei de cinste fiind, am ajuns de necinste. Iar fratele, îndu­plecat de cuvânt, intra, lua pâine şi-l ruga zicând: Ia aceasta, părinte! Iar celelalte, cum zici, Dumnezeu ţi le va da, şi ţară, şi neam, şi bogăţia de care vorbeai. Şi el încă şi mai mult plângea cu suspinări şi zicea tare: Nu ştiu să spun dacă va fi cu putinţă să găsesc cele pe care le-am pierdut şi le caut. Dar mai curând mă voi bucura să mă primejduiesc mereu, în fiecare zi până

403

la moarte, neavând răgaz din partea nenumăratelor mele nenorociri. Căci trebuie să-mi termin drumul rătăcind continuu.

8. Zicea Avva Visarion: Urmaţi calea împărătească; număraţi milele³ şi nu vă pierdeţi curajul.

9. Un frate a mers la Avva Victor, isihastul, în La­vra Eliogului, şi i-a zis: Ce voi face, părinte, căci mă stăpâneşte patima oligoriei (împuţinării)⁴? A răspuns Bătrânul: Este boală a sufletului. Aşa cum celor care au boală de ochi, deoarece au această suferinţă, li se pare că văd mai multă lumină, iar celor sănătoşi mai puţină, la fel şi cei puţini la suflet, aflându-se sub îm­puţinarea lor mică, se răzvrătesc şi socotesc că este multă împuţinarea lor, iar cei sănătoşi mai curând se bucură în încercări.

10. A zis Avva Grigorie Teologul: Dacă nu te aştepţi la nimic neplăcut atunci când te gândeşti să îmbrăţi­şezi filosofia⁵ aceasta, atunci începutul este nepotri­Vit şi aducător de defăimare la adresa celor care au făcut-o. Iar dacă te aşteptai la neplăcere şi nu ai în­tâlnit-o, atunci este harul, iar dacă ai întâlnit-o, sau înduri cu răbdare, sau te lepezi de făgăduinţa ta⁶.

^{3 M}ila ca unitate de măsurare a distanţei.

^{4 O}Ăiyopb în­seamnă: a fi indiferent, a nu lua aminte, a fi nepăsător. în textele ascetice de aici, nepăsarea aceasta ia dimensiunile unei patimi asemănătoare cu acedia.

5 Cuvântul filosofia din textul original nu se întâlneşte în textele noastre, dar în epoca aceea se folosea în literatura teologică ca un termen care desemna Viaţa mona­hală şi, în general, Viaţa duhovnicească în Hristos, ca unica filosofie adevărată de Viaţă. Vezi şi Luca 14, 28-33.

^{6 Î}n timpul slujbei tunderii, preotul săvârşitor adresându-se candidatului îl întreabă din ce motive este mişcat spre aceasta şi dacă a luat în mod liber hotărârea de a se dărui lui Dumnezeu. Şi în acest moment solemn, înaintea lui Dumnezeu şi a oamenilor, candida­tul la călugărie depune mărturisirea lui privind alegerea liberă şi conştientă pentru Viaţa monahală. Apoi aude din gura preotu­lui textul duhovnicesc adânc, frumos şi negrăit al Catehezei care începe prin cuVintele: „Vezi fiule ce făgăduinţă dai Stăpânului Hristos? Căci îngerii..." (vezi completarea în Slujba de călugărie).

404

11. Povestea Avva Daniil că a fost un monah pe nume Dulas care era socotit între Părinţii cei mari. Acest Dulas, deci, a stat primii patruzeci de ani în ob­şte. Şi zicea: încercând diferite moduri, am găsit că în obşte cel mai mult şi mai repede propăşesc monahii în lucrarea Virtuţilor dacă stau în locul acela cu inimă adevărată⁷. Era, zice, un frate în obşte, la vedere sme­rit şi neînsemnat, dar la cuget era mare şi vrednic de cinste. Acesta, fiind de toţi dispreţuit şi defăimat, se bucura şi simţea desfătare. Căci fraţii, din uneltirea celui străin, îl amărau pe acesta şi unii îl loveau, alţii îl scuipau, alţii îl umpleau de ocări, şi aceasta timp de douăzeci de ani. Drept care vrăjmaşul, nemaiputând să ducă răbdarea lui însufleţită, s-a furişat într-un frate şi, când ceilalţi fraţi se linişteau, intrând în biserică, a luat toate sfintele vase şi a fugit pe ascuns din obşte. Iar când a venit timpul adunării la slujbă, in­trând canonarhul să pună tămâie, a descoperit că toa­te fuseseră luate şi plecând a dat de veste Avvei. Apoi a bătut toaca şi s-au adunat toţi fraţii şi au început să se tulbure şi să zică: Nimeni altul nu le-a luat decât

^{7 P}ăstrăm traducerea literală pentru a nu ne îndepărta de nu­anţele discursului, care sunt foarte importante. Expresia inimă adevărată poate însemna cu trezVie, cu participare lăuntrică, cu deplină conştiinţă a lucrului, cu toată inima, nu pur şi simplu cu bună dispoziţie.

405

cutare frate şi de aceea nu a venit nici la adunare. Căci dacă nu ar fi făcut asta, ca întotdeauna şi acum ar fi venit primul. Şi au trimis la el şi l-au aflat stând la ru­găciune. Şi bătând au intrat şi l-au târât cu forţa. Iar el îi ruga zicând: Ce s-a întâmplat părinţilor? Iar ei, aruncând asupra lui ocări şi batjocuri, ziceau: Fur de lucruri sfinte, nu eşti vrednic nici să trăieşti. Nu ţi-a fost de ajuns că atâţia ani ne-ai tulburat, acum, iată, te joci cu sufletele noastre. Iar acela zicea: Iertaţi-mă că am greşit! Şi l-au adus la Avva şi i-au zis: Avva, acesta este cel care de la început răvăşeşte obştea. Şi au înce­put unul câte unul să spună: L-am văzut mâncând pe ascuns legume. Altul: Furând pâinile, le dădea afară. Şi altul: L-am prins bând Vinul cel mai bun. Şi cu toate că toţi minţeau, erau crezuţi. Iar pe acela, chiar dacă spunea adevărul, nu-l auzea nimeni. A luat, deci, Avva schima de pe el, zicând: Acestea nu sunt vrednice de un creştin. Şi înfăşurându-l cu lanţuri l-au predat iconomului Lavrei. Şi acela, dezbrăcându-l şi lovindu-l cu vâna de bou, voia să ştie dacă sunt adevărate cele ce se spuneau împotriva lui. Iar el, râzând, zicea: Iertaţi-mă că am greşit. înfuriindu-se din pricina aces­tui cuvânt, a poruncit să-l arunce în închisoare şi să-i prindă picioarele în prinsoarea de lemn⁸. A scris apoi şi stăpânitorului cetăţii cele întâmplate. Şi au venit

^{8 U}nul dintre cele mai înfricoşătoare instrumente de chinui­re pentru cei întemniţaţi. Era un lemn ţintuit de podea cu găuri prin care se treceau picioarele celui ţinut, încât să nu se poată mişca. Chinul cel mai cumplit era când picioarele din găuri erau foarte distanţate între ele şi aceasta nu pentru puţin timp, ci pentru o zi întreagă sau pentru mai multe zile (ET).

406

îndată cei împuterniciţi şi l-au luat. Şi suindu-l pe el pe un animal fără şa, având un lanţ greu în jurul gâtului, îl târau prin mijlocul cetăţii⁹. Şi fiind adus la judecător, a fost întrebat cum i se spune şi de unde şi pentru ce s-a făcut monah. Iar el nu mai spunea nimic decât: Am păcătuit, iartă-mă. Mâniindu-se stăpânitorul, a poruncit să fie întins şi bătut cu Vine de bou crude până îi vor zdrobi spatele. Fiind, deci, în­tins din patru părţi şi biciuit fără milă cu Vine de bou, cu faţa veselă, zicea către stăpânitor: Loveşte, loveşte. Plata mea o faci mai strălucitoare. Iar acela zicea: Eu voi face ca pedeapsa ta să strălucească mai mult de­cât zăpada. Şi a poruncit să aştearnă foc aprins sub pântecele lui, şi după ce au amestecat sare cu oţet, au turnat peste rănile lui. Iar cei de faţă se minunau de atâta putere de a îndura. Şi ziceau către el: Spune-ne unde ai pus sfintele vase şi te eliberăm. Iar el răspun­dea: Nu ştiu nimic. în cele din urmă poruncind să în­ceteze chinurile, a dat ordin să fie dus în închisoare şi să-l ţină fără mâncare şi fără îngrijire. Şi în ziua ur­mătoare, trimiţând la Lavră, a poruncit să Vină cei din obşte şi Avva. Şi venind aceştia, le-a zis stăpânitorul: Am făcut multe şi l-am supus la multe pedepse, dar nu am putut să aflu de la el nimic. Şi i-au zis lui fraţii: Stăpâne, şi multe alte rele a făcut şi pentru Dumnezeu le-am suportat, nădăjduind că se va pocăi, dar iată a ajuns şi mai rău. A zis lor: Ce să fac, deci, cu el? Au zis lui: Cele prevăzute de lege. A zis lor: Pe cei care fură cele sfinte legea îi ucide. Au zis: Să fie dat morţii! Şi

9 Toată această scenă constituia pentru acea epocă defăima­rea adusă omului considerat Vinovat de o greşeală gravă.

407

după ce le-a dat drumul acelora, l-a adus pe fratele şi, aşezându-se pe scaunul de judecată, i-a zis: Măr­turiseşte, nenorocitule, şi vei scăpa de moarte. A zis fratele: Dacă porunceşti să spun ceea ce nu am făcut, voi spune. Iar acela a zis: Nu vreau să spui minciuni împotriva ta. Iar fratele a zis: Nimic din cele despre care sunt întrebat nu ştiu să fi făcut vreodată. Văzând stăpânitorul că nu spune nimic, a poruncit să i se taie capul. Şi luându-l călăii, îl duceau să-i taie capul. Dar în timp ce-l duceau, cel care luase odoarele, fiind stră­puns la inimă, a zis către sine: Fie acum, fie altădată, lucrul se va face cunoscut oricum. Şi chiar dacă aici scapi, ce vei face în ziua aceea? Cum te vei apăra de fapte ca acelea? Şi a venit la Avva şi i-a zis: Trimite re­pede pe cineva, ca să nu moară fratele. Căci s-au găsit sfintele vase. A trimis deci pe cineva şi a spus stăpânitorului, iar acesta l-a eliberat pe frate şi l-au adus în obşte. Şi au început toţi să cadă la picioarele lui şi să spună: Am păcătuit faţă de tine, iartă-ne. Iar el a început să plângă şi să spună: Iertaţi-mă voi pe mine pentru că vă datorez multe mulţumiri, deoarece pen­tru aceste mici pătimiri m-am învrednicit de mari bu­nătăţi. Căci mereu mă bucuram nespus când auzeam spusele voastre neîntemeiate despre mine, deoarece pentru acele mici defăimări mă voi învrednici de mari cinstiri în ziua cea înfricoşătoare. M-aş fi bucurat şi mai mult acum că îmi făceaţi acele lucruri dacă n-ar fi fost întristarea mea pentru voi, deoarece vedeam de acum răsplata pentru asemenea încercări, şi anume odihna ce va să Vină în împărăţia Cerurilor. A mai tră­it fratele trei zile şi a plecat la Domnul. Şi venind unul

408

din fraţi să vadă cum este, l-a aflat pe acela stând în genunchi. Căci în momentul în care făcea metanie şi se ruga, aşa şi-a dat sufletul, rămânând, deci, numai trupul. Şi a venit fratele şi a dat de veste avvei. Acesta a poruncit să ducă trupul fratelui în biserică pentru a fi înmormântat acolo. Cum l-au pus, deci, în faţa Sfân­tului Jertfelnic, a poruncit să bată toaca pentru ca toa­tă Lavra să se adune şi cu cinstire să pună trupul lui în mormânt. Când s-au adunat, au vrut ca fiecare să ia binecuvântare de la el. Văzând, deci, aceasta, Avva a pus trupul lui în altar şi, închizând uşa, a aşteptat pe Avva Lavrei pentru ca împreună să facă înmormânta­rea. Iar când a venit părintele Lavrei împreună cu cle­ricii, după ce au făcut rugăciunea, a zis avvei: Deschi­de şi adu trupul să-l înmormântăm, căci este timpul ceasului al nouălea. Şi deschizând nu au găsit nimic, decât numai hainele sale şi sandalele. Şi toţi fiind ui­miţi, au început să se minuneze şi să aducă slavă lui Dumnezeu cu lacrimi, zicând: Vedeţi, fraţilor, ce aduc îndelunga-răbdare şi smerenia? Aşa cum aţi văzut, la fel şi voi să vă nevoiţi, răbdând batjocurile şi încer­cările, căci acestea ne aduc împărăţia lui Dumnezeu prin harul Domnului nostru Iisus Hristos.

12. Un frate Vieţuia în obşte, supus, şi se folosea, fi­ind smerit în toate. Câştiga în nouă situaţii şi se întris­ta în una. A plecat însă în altă obşte şi s-a micşorat cu unu câştigul, adică câştiga în opt şi se întrista în două. Şi iarăşi, a ieşit şi de acolo şi a mers în altă obşte, unde câştiga şapte şi se întrista în trei situaţii. Şi de aco­lo a plecat la fel, făcând aceasta până când s-a văzut pe sine câştigând în cinci lucruri şi întristându-se în

409

cinci. La urmă a vrut să intre într-o altă obşte. Dar, înainte de a intra, a luat o hârtie şi aşezându-se a zis în sinea sa: Dacă te vei încredinţa gândului tău, nu-ţi va ajunge lumea toată ca să te muţi. Pune făgăduin­ţă în inima ta că vei răbda şi scrie pe hârtia aceasta: Ai ieşit din cutare mănăstire pentru că ai avut tulbu­rări şi de la cealaltă pentru cutare motiv. Şi scrie toa­te motivele care te-au scos din obşte de fiecare dată. Şi scrie, după aceea: Toate aceste motive le vei afla şi aici. Vei răbda? în numele lui Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu, voi răbda! Şi înfăşurând hârtia, a pus-o la cingătoare şi, rugându-se, a intrat în obşte. Şi, după un timp, a început să vadă întâmplându-se anumite lucruri din pricina cărora înainte părăsea obştea şi, când îi venea să se tulbure, lua deoparte hârtia ace­ea şi citind-o găsea făgăduinţa că: în numele lui Iisus Hristos voi răbda. Şi afla odihnă, zicând în sinea sa: Ai făcut legământ cu Dumnezeu. Cere de la El ajutor. La fel, şi altele văzând şi făcând acelaşi lucru, afla odih­nă. Deci, neputând cel Viclean să îndure răbdarea fratelui, a pus fraţilor gândul să creadă că fratele se Vindecă citind ceva şi să zică: Este vrăjitor şi citind ceva anume nu se tulbură atunci când noi ne tulbu­răm. Şi au mers la Avva zicându-i: Nu putem să stăm împreună cu fratele cutare căci este vrăjitor şi ţine vraja lui la cingătoare. Dacă vrei să-l păstrezi pe aces­ta, slobozeşte-ne pe noi. Dar Avva, fiind duhovnicesc şi cunoscând smerenia fratelui, a înţeles că ceea ce se întâmplă este din pizma diavolului şi a zis fraţilor: Mergeţi şi vă rugaţi! Mă voi ruga şi eu şi peste trei zile vă spun răspunsul. Deci, pe când dormea fratele, Avva

410

i-a desfăcut cingătoarea şi a citit însemnarea, apoi a pus-o la loc şi iarăşi l-a încins cu cingătoarea. Şi după trei zile au venit fraţii şi au spus avvei: Miluieşte-ne, spune-ne nouă ce vei face. Şi a zis: Chemaţi pe fratele. Şi a zis Avva: De ce sminteşti pe fraţi? Şi a răspuns: Am păcătuit, iertaţi-mă şi rugaţi-vă pentru mine! Şi a zis Avva fraţilor: Ce ziceaţi că face fratele acesta? Şi au zis: Este vrăjitor şi vraja este în cingătoarea lui. Şi a zis Avva: Scoateţi vrăjile lui. Dar pentru că fratele nu-i lăsa să-i desfacă cingătoarea, Avva a poruncit să o taie. Atunci au găsit hârtia. Şi a dat-o Avva unuia din­tre diaconi, poruncindu-i să stea sus şi să o citească, zicând: Ca şi în aceasta să se ruşineze diavolul, care pune vrăjile în mintea oamenilor. Şi când a citit hârtia şi că în numele lui Iisus Hristos voi face răbdare fra­ţilor, ruşinându-se fraţii şi mai mult decât ei diavolul, au pus metanie avvei, zicând: Am păcătuit. A zis lor Avva: Mie îmi puneţi metanie? Lui Dumnezeu şi frate­lui puneţi metanie! Şi a zis Avva fratelui: Să ne rugăm lui Dumnezeu ca să-i ierte. Şi s-au rugat pentru ei.

13. Un eunuc stătea în pustia cea mai adâncă a Schitului. Chilia lui era ca la optsprezece mile de Schit. O dată pe săptămână, acesta mergea noaptea la Avva Daniil, şi nimeni nu ştia aceasta fără numai ucenicul avvei. Iar Bătrânul poruncise ucenicului său să umple un ulcior cu apă pentru acest eunuc o dată pe săptă­mână şi să ducă ulciorul şi să-l aşeze afară în faţa uşii lui. Să baţi la uşă numai şi să pleci, fără să vorbeşti deloc cu el, ci cercetează şi, dacă vreodată vei găsi lângă uşă vreun ciob de lut scris, adu-l cu tine. Deci, aşa făcea ucenicul acela. Şi într-una din zile, ucenicul

411

a găsit un ciob de lut pe care scria: Adu uneltele şi Vino tu, dar să te însoţească şi ucenicul tău. şi citind Bătrânul însemnarea de pe ciob, a plâns cu plânset mare şi a zis către ucenicul lui: Vai, pustie adâncă, ce stâlp pierzi astăzi! Şi a zis ucenicului său: Ţine aceste unelte şi Vino şi urmează-mi. Vai! Să mergem repede, să ajungem la Bătrân, să nu cumva să fim lipsiţi de rugăciunile lui, căci pleacă la Domnul. Şi plângând au plecat amândoi. Şi l-au găsit pe eunuc cuprins de fier­binţeală mare. Şi Bătrânul s-a aruncat la pieptul lui şi a plâns mult şi a zis: Fericit eşti că, îngrijindu-te pen­tru ceasul acesta, ai nesocotit împărăţia cea pămân­tească şi pe toţi oamenii. Şi a zis eunucul: Fericit eşti tu, noule Avraam şi primitorule al lui Hristos, pentru că multe roade primeşte Domnul prin mâinile tale. Şi a zis lui Bătrânul: Fă-ne nouă rugăciune, părinte! Şi a zis lui eunucul: Eu am nevoie de multe rugăciuni în ceasul acesta. A zis lui Bătrânul: Dacă eu aş fi ajuns înaintea ta în ceasul acesta, m-aş fi rugat pentru tine. Atunci, aşezându-se pe rogojină, eunucul a cuprins cu mâinile capul Bătrânului şi l-a sărutat zicând: Dum­nezeu, Cel care m-a adus pe mine în acest loc, El să-ţi împlinească bătrâneţile tale precum lui Avraam. Şi lu­ând Bătrânul pe ucenicul său, s-au aruncat amândoi la genunchii eunucului, zicând: Binecuvântează pe fiul meu, părinte. Şi sărutându-l pe el, i-a zis: Dumne­zeule, Cel care eşti cu mine în ceasul acesta al despăr­ţirii mele de trup, care ai văzut câţi paşi a făcut fratele acesta până la chilia mea pentru numele Tău, fă să se odihnească duhul Părinţilor lui peste el, cum s-a odihnit duhul lui Ilie peste Elisei. Apoi a zis eunucul

412

Bătrânului: Pentru Domnul, nu mă dezbrăcaţi de cele ce port, ci cum sunt, aşa trimiteţi-mă la Domnul, şi să nu afle nimeni altcineva despre mine, decât numai voi. Şi a zis Bătrânului: Dă-mi să mă împărtăşesc. Şi împărtăşindu-se, a zis: Daţi-mi mie iubirea cea întru Hristos şi rugaţi-vă pentru mine, şi uitându-se în par­tea dreaptă, a zis: Bine aţi venit! Şi strălucea faţa lui ca focul. Şi a făcut peste gura sa semnul crucii şi a zis: în mâinile Tale, Dumnezeule, îmi dau duhul meu. Şi aşa şi-a dat sufletul său Domnului. Şi plângând amân­doi, au săpat groapă în faţa peşterii. Iar Bătrânul, dând jos de pe el mantia pe care o purta, a zis uceni­cului său: îmbracă-l peste cele pe care le poartă. Căci acela purta o pânză din sibină şi o haină¹⁰ peticită. Şi îmbrăcându-l, fratelui i-a căzut privirea şi a văzut că sânii lui erau de femeie, ca două frunze uscate, dar nu a zis nimic. Şi îngropându-l, au făcut rugăciune. Şi a zis Bătrânul ucenicului: Să dezlegăm postul şi să ară­tăm dragoste pentru Bătrânul. S-au împărtăşit şi au găsit acolo puţini pesmeţi şi seminţe înmuiate. Şi au mâncat deasupra mormântului ca semn de dragoste pentru el. Apoi, păstrând rânduiala pe care o aveau, s-au întors mulţumind lui Dumnezeu la chilia lor. în timp ce mergeau pe cale, ucenicul a zis Bătrânului: Ştii, părinte, că eunucul acela era femeie? îmbrăcându-l am văzut sânii lui care erau de femeie, ca două frunze uscate. Şi a zis Bătrânul: Ştiu, fiule, că era fe­meie. Vrei, deci, să-ţi povestesc despre ea? Ascultă:

10 Cuvântul KEVTcbvtov din textul original înseamnă haină con­fecţionată prin cusătura unor bucăţi diferite de materiale vechi.

413

Aceasta a fost prima patriciană¹¹ a palatului şi împă­ratul Iustinian¹² a dorit să o ia în palatul său, pentru multa sa înţelepciune. Dar aflând Teodora¹³ împără­teasa şi înfuriindu-se, voia să o trimită în exil. Aceea a aflat gândul împărătesei şi, plătind o corabie în care a încărcat în timpul nopţii unele din lucrurile sale, a plecat în ascuns şi a ajuns în Alexandria. Şi a locuit în Pemptonul¹⁴ Alexandriei unde a făcut o mănăstire, căreia i se spune până astăzi a Patricienei. După ce a murit Teodora, iarăşi a aflat că împăratul voia să tri­mită să o aducă înapoi. Şi iarăşi a fugit noaptea din Alexandria şi a venit aici aproape de mine singură. M-a rugat să-i dau aici chilie lângă schit şi mi-a în­credinţat toate în amănunt cele despre ea. I-am dat peştera aceasta şi s-a îmbrăcat cu haine de bărbat. Iată sunt deja douăzeci şi opt de ani de când este în Schit şi nimeni nu a cunoscut-o, decât tu, un alt frate şi eu, Bătrânul. Când plecam în vreun loc, porunceam fratelui să-i umple ulciorul cu apă. Nimeni nu a aflat cine este, decât numai tu singur. Câţi soli nu a trimis împăratul Iustinian să o caute! Dar nu numai acela,

11 Patricianul (patriciana) în statul roman şi în cel bizantin până în sec. al XI-lea era cel care aparţinea clasei sociale sau politice celei mai înalte, opusă plebei. în limba greacă nouă, corespunde noţiunilor de conducător, aristocrat. De asemenea, era un titlu pe Viaţă, dar nu ereditar, pe care împăratul bizantin îl atribuia persoanelor apropiate palatului, înalţilor demnitari, politicienilor, soldaţilor ş.a. şi singurul titlu care se dădea femeilor din familia împărătească, sau celor favorizate la palat (ET).

12 Împăratul Bizanţului între 527 şi 547.

13 Soţia Împăratului Iustinian (500-548).

14 Centru monastic la o distanţă de cinci stadii de Alexandria.

414

ci şi papa¹⁵ Alexandriei şi toate cetăţile, dar nimeni nu a ştiut în ce loc Vieţuieşte până în ziua de astăzi. Iată, aşadar, cum cei care au fost crescuţi împărăteşte se luptă împotriva diavolului şi îşi zdrobesc trupuri­le lor. Iar noi cei care ne-am născut în sat şi nu ajun­geam să ne săturăm nici cu pâine, venind la Vieţuirea monahală, facem risipă şi nici măcar o singură Virtute nu dobândim. Să ne rugăm, dar, ca Domnul să ne în­vrednicească şi pe noi să găsim acelaşi drum şi îm­preună cu Sfinţii noştri Părinţi să aflăm milă în ziua aceea, împreună şi cu Avva Anastasie Eunucul, căci se numea Anastasia, pentru rugăciunile şi mijlociri­le Stăpânei noastre, Născătoarei de Dumnezeu şi ale tuturor sfinţilor, şi ale Avvei Daniil, la înfricoşătorul scaun de judecată al Domnului nostru Iisus Hristos¹⁶.

14. Era un argintar¹⁷ tânăr în Antiohia cea Mare¹⁸ pe nume Andronic. El a luat de soţie pe fata unui alt

15 Denumire folosită pentru Patriarhul Alexandriei, păstrată până astăzi în titulatura acestuia.

16 Prăznuirea Sfintei Anasta­sia Patriciana se face la 10 martie.

17 Cuvântul apYvpo-npotTTţ înseamnă şi cămătar sau schimbător de bani, şi argintar, arti­zanul care confecţionează vase din argint şi le Vinde. De altfel, în această epocă, aveau multă trecere vasele de argint şi, în ge­neral, obiectele de argint. Probabil că şi editarea textului a con­fundat cele două lucrări (ET).

18 Este vorba despre Antiohia, capitala vechii Sirii, care se distingea de cele douăzeci şi opt de cetăţi care aveau acelaşi nume, cu supranumele de „cea Mare” sau „cea a Orontului” (pentru că era construită la revărsarea râ­ului Oronte) şi din perioada lui Iustinian s-a numit şi Cetatea lui Dumnezeu, Theopolis. în secolul al IV-lea, Antiohia cea Mare şi Alexandria erau deja cele mai importante cetăţi ale împărăţiei, după Constantinopol. în Antiohia, pentru prima dată ucenicii Domnului au primit numele de creştini (Fapte 11, 26) (ET).

415

argintar, care se numea Ioan. Numele fetei era Atanasia; şi a fost cu adevărat nemuritoare¹⁹ şi cu faptele, şi cu cugetul ei. Iar Andronic era foarte evlaVios şi plin de fapte bune. La fel şi femeia lui. Erau foarte bogaţi. Viaţa lor era astfel: cele ale argintarului şi averea lui le împărţea în trei părţi; o parte pentru săraci, una pentru monahi şi o parte pentru avere şi pentru ateli­ere. Toată cetatea iubea pe Kir Andronic pentru bu­nătatea lui. El a cunoscut pe femeia lui şi aceasta ză­mislind a născut un fiu şi i-au pus numele Ioan. încă o dată luând în pântece a născut o fiică şi i-au pus nu­mele Maria. De atunci Andronic nu s-a mai apropiat de femeia lui. Ci grija lui s-a îndreptat spre faptele bune²⁰, împreună şi cu alţi argintari. în zilele de du­minică, luni, miercuri şi Vineri, de seara până dimi­neaţa, Andronic mergea să ajute la spălarea bărbaţi­lor, iar Kira Atanasia la spălarea femeilor. Aşa au trecut doisprezece ani şi, într-una din zile, a venit Kira Atanasia de la lucrarea aceasta spre dimineaţă şi a mers să-şi vadă copiii şi i-a găsit suspinând. Şi tulburându-se, s-a urcat în patul lor şi i-a pus pe amân­doi la pieptul său. Iar fericitul Andronic intrând, a în­ceput să strige la femeia lui, crezând că dormea demult. Iar aceea a zis: Nu te mânia, domnul meu, căci copiii sunt bolnavi. Şi el, atingându-se de ei, a vă­zut că sunt cuprinşi de fierbinţeală şi suspinând a zis:

^{19 A}tanasia înseamnă nemuritoare.

20 Erau grupe organizate de voluntari, dintre creştinii afierosiţi care se dedicau lucrări­lor filantropice. în special, se preocupau cu îngrijirea bolnavilor, spălarea şi curăţenia lor. Vezi D. Tsamis, Matericonul, capitolul V, pagina 98, Tesalonic, 1995.

416

Să se facă voia Domnului. Şi a plecat în afara cetăţii să se roage Sfântului Iulian, căci acolo erau înmormântaţi părinţii lui. Şi a stat acolo până la ceasul al şase­lea.²¹ Şi întorcându-se, a auzit jale mare şi multă gălă­gie în casa lui. Iar el tulburându-se a alergat şi a aflat aproape toată cetatea în casa lui şi pe copii morţi. Şi văzând pe cei doi prunci aşezaţi pe pat, intrând în pa­raclisul casei, s-a aruncat pe sine înaintea Mântuito­rului şi plângând zicea: Gol am ieşit din pântecele maicii mele, gol voi şi pleca acolo. Domnul a dat, Domnul a luat. Cum a hotărât Domnul, aşa s-a făcut. Fie numele Domnului binecuvântat de acum şi până în veac²². Iar femeia lui era să se sufoce, zicând: Voi muri împreună cu copiii mei. La înmormântarea co­piilor s-a adunat toată cetatea, chiar şi patriarhul îm­preună cu toată preoţimea, şi i-au aşezat pe ei în martiriconul²³ Sfântului Iulian, deasupra bunicilor lor. După aceea Patriarhul, luându-l pe fericitul Andronic, l-a dus la episcopie, iar femeia acestuia nu a vrut să plece la casa ei, ci a dormit în martiricon. Pe la miezul nopţii s-a arătat ei Sfântul Mucenic Iulian în chip de

^{21 E}ste vorba de ora bizantină, care corespunde aproximativ cu ora douăsprezece ziua.

^{22 I}ov 1, 21

23 Primele biserici creştine s-au numit martiricon pentru următorul motiv: Primii sfinţi ai Bisericii erau martiri ai credinţei, iar deasupra mormântului lor, în cimitire, creştinii construiau o mică clădire, acoperită, cu absidă în trei laturi. Construcţia aceasta se numea martiricon şi purtau numele martirului al cărui mormânt îl acopereau. Şi deoarece deasupra mormintelor martirilor se săvârşea dum­nezeiasca Euharistie, acestea au fost primele biserici. Astfel a apărut modelul de bază al bisericilor creştine. Pe de altă parte, de la această situaţie specială Vine şi obiceiul aşezării moaştelor martirilor în piciorul Sfintei Mese, ca şi faptul că orice biserică poartă numele martirului sau al sfântului ale cărui moaşte sunt aşezate la piciorul Sfintei Mese. De aici, şi obiceiul folosirii bi­sericilor ca locuri de înmormântare. Martiriile au început să se construiască în timpul împăratul Constantin cel Mare: O astfel de biserică s-a ridicat pe mormântul Mântuitorului Hristos (ET).

417

monah zicându-i: De ce nu-i laşi pe cei de aici să se odihnească? Iar ea a zis: Domnul meu, nu te supăra pe mine deoarece sunt îndurerată. Căci numai doi co­pii am avut şi astăzi i-am îngropat pe amândoi aici. Iar el a zis ei: De câţi ani erau copiii tăi? Iar ea zis lui: De doisprezece ani unul şi de zece celălalt. Iar el a zis către ea: De ce plângi, deci, pentru ei? Mai bine plângi păcatele tale. Căci îţi spun ţie, femeie, în felul în care cere firea omului mâncarea şi este cu neputinţă să nu-i dai să mănânce, tot aşa vor cere pruncii în ziua aceea de la Hristos bunătăţile cele Viitoare, zicând: Judecătorule drepte, ne-ai lipsit pe noi de cele pă­mânteşti, nu ne lipsi şi de cele cereşti. Iar ea auzind, a fost pătrunsă la inimă şi a schimbat jalea ei în bucu­rie. Deci, dacă pruncii mei vor trăi în ceruri, de ce să plâng? Şi întorcându-se, s-a uitat după monahul care-i vorbise şi, căutându-l în toată biserica, nu l-a gă­sit. Atunci a bătut la uşa portarului, zicând: Unde este părintele care a intrat acum aici? I-a zis ei portarul: Vezi toate uşile încuiate şi întrebi unde este monahul care a intrat acum aici? Şi gândindu-se mai bine, paramonarul²⁴ şi-a dat seama că femeia a avut vedenie. Iar ea, fiind cuprinsă de frică, l-a rugat s-o lase să

^{24 N}apapovotpLoi cei care rămân în biserică. Aşa se numeau cei care erau propuşi de episcop să rămână în biserică pentru a o îngriji şi păzi, în special acolo unde era vreun odor bisericesc. de exemplu, o icoană făcătoare de minuni. în acelaşi timp, ei îi primeau pe închinători (Canonul 2 al Sinodului IV Ecumenic, Pidalion, pag. 185-186) (ET).

418

plece la casa ei. Şi după ce a povestit bărbatului ei cele ce a văzut, fericita Atanasia a zis: Cu adevărat, stăpânul meu, şi cât au trăit copiii mei am vrut să-ţi spun ceva, dar m-am ruşinat. Iată, acum, după moar­tea lor îţi spun, dacă mă asculţi: aşază-mă într-o mă­năstire să-mi plâng păcatele mele. Şi el i-a zis: Mergi şi încearcă gândul tău o săptămână şi, dacă vei stărui în această năzuinţă a ta, vom mai vorbi. Şi după ce s-a întors, acelaşi lucru a spus. Iar fericitul Andronic a chemat pe socrul său şi, dându-i toată averea sa, i-a zis: Mergem să ne rugăm la Locurile Sfinte. Dacă, deci, se va întâmpla cu noi ce este omenesc, ai răspundere în faţa lui Dumnezeu de ceea ce vei face cu averea aceasta. Te rog să faci bine din tot sufletul tău şi să ridici aici un spital şi un loc de primire pentru mo­nahi. Şi slobozind pe robii săi, le-a dat lor moştenire. Şi luând puţine lucruri şi doi cai, au ieşit noaptea din cetate, numai el şi femeia lui. Iar fericita Atanasia, vă­zând de departe casa sa şi privind către cer, a zis: Dumnezeule, Cel care ai spus lui Avraam şi Saarei: Ieşi din pământul tău şi din neamul tău şi Vino în pă­mântul pe care ţi-l voi arăta²⁵, Tu însuţi şi acum să ne conduci paşii noştri întru frica Ta. Căci iată am lăsat casa noastră pentru numele Tău. Să nu închizi în faţa noastră uşa împărăţiei Tale. Şi plângând amândoi, au plecat. Şi ajungând la Locurile Sfinte, s-au închinat. Şi întâlnindu-se cu mulţi Părinţi, au mers de acolo la Sfântul Mina în Alexandria şi s-au folosit mult de

25 Facere 12,1.

419

mucenicul acela. Privind deci împrejur, pe la ceasul al nouălea²⁶, Andronic a văzut un monah certându-se cu un mirean. Şi a zis mireanului: De ce vorbeşti urât cu monahul? A zis lui mireanul: Stăpâne, a închiriat asinul meu ca să meargă la Schit şi îi spun să mergem acum, ca să călătorim toată noaptea şi mâine până la ceasul al şaselea, ca să ajungem înainte de arşiţă şi acesta nu vrea să plecăm acum. A zis lui Kir Andronic: Mai ai încă un asin? A zis lui: Da! Iar Andronic i-a zis: Mergi, adu-mi-l mie şi voi lua eu un asin şi Avva unul, căci şi eu vreau să merg la Schit. Şi a zis Andronic fe­meii sale: Rămâi aici la Sfântul Mina până când eu merg la Schit ca să fiu binecuvântat de Părinţi şi Vin înapoi. Şi femeia i-a zis: Ia-mă cu tine. A zis ei: Femeia nu poate să intre în Schit. Iar ea i-a zis plângând: Vei da socoteală Sfântului Mina dacă vei rămâne acolo şi nu vei veni înapoi ca să mă aşezi şi pe mine într-o mă­năstire. Şi îmbrăţişându-se, s-au despărţit. Acesta a coborât la Schit şi făcând închinare Părinţilor din fie­care Lavră a auzit cele despre Avva Daniil. Şi plecând, cu multă osteneală a putut să-l întâlnească şi i-a în­credinţat Bătrânului toate cele despre ei. Şi i-a zis Bă­trânul: Mergi şi adu pe femeia ta şi îţi voi face scrisoa­re să o duci în Tebaida, la Mănăstirea Tabenisioţilor²⁷. Andronic a făcut aşa cum i-a zis Bătrânul şi, plecând, a adus-o pe femeia lui la Bătrân. Şi Bătrânul grăindu-i ei cuvântul adevărului, i-a făcut scrisoare şi a trimis-o

26 Ora bizantină care corespunde cu ora trei după-amiază.

27 Tabenisis se numea prima obşte pe care a întemeiat-o Sfân­tul Pahomie în Tebaida de Sus, de unde şi-a luat şi numele de Mănăstirea Tabenisioţilor.

420

la Mănăstirea Tabenisioţilor. Şi când s-a întors Andro­nic, Bătrânul i-a dat schima şi l-a învăţat pe el cele ale monahului. Şi a rămas lângă el doisprezece ani. După aceea, l-a rugat pe Bătrân să-l dezlege pentru a merge la Locurile Sfinte. Iar Bătrânul, făcând rugăciune pen­tru el, l-a slobozit. Iar Avva Andronic, călătorind în Egipt, s-a aşezat sub un copac cu ţepi²⁸, ca să-şi tragă sufletul de arşiţă. Şi iată, cu lucrarea lui Dumnezeu, femeia lui venea pe drum îmbrăcată ca un bărbat, mergând şi ea spre Locurile Sfinte. Şi când şi-au dat bineţe, porumbiţa şi-a cunoscut perechea sa. Acela, însă, cum să recunoască aşa o frumuseţe care se veş­tejise şi arăta ca o arăpoaică? I-a zis, deci, lui: Unde mergi, Avva? Iar el i-a zis ei: La Locurile Sfinte. Şi eu acolo vreau să merg, i-a răspuns. Şi dacă vrei, să călă­torim amândoi împreună, dar ca şi când nu am fi îm­preună, aşa să călătorim, în tăcere deplină. Iar Andronic i-a zis: Cum porunceşti! A zis lui: Adevărat, tu nu eşti ucenicul Avvei Daniil? A zis ei: Da. Şi ea i-a zis: Rugăciunile Bătrânului să ne însoţească pe noi. Iar Andronic a zis: Amin! Călătorind, deci, împreună, după ce s-au închinat la Locurile Sfinte, s-au întors în Alexandria. Şi a zis Avva Atanasie Avvei Andronic: Vrei să stăm amândoi într-o chilie? A zis Avva Andro­nic: Da, cum porunceşti. Dar vreau mai întâi să merg să iau binecuvântarea Bătrânului. A zis Avvei Atana­sie: Mergi şi eu rămân la Oktokedekato. Şi dacă te în­torci, aşa cum am călătorit în tăcere, tot aşa vom sta împreună. Iar dacă nu poţi duce această rânduială, să

^{28 A}Kav0r] este un fel de copac cu ţepi, probabil un fel de sal­câm care se găseşte în Egipt (arbustul Mimosa Nicotica).

421

nu Vii. Eu am să rămân la Oktokedekato. Iar acela ple­când, l-a îmbrăţişat pe Bătrânul sfânt şi i-a spus cele despre fratele întâlnit pe cale. Iar Bătrânul i-a zis: Mergi, iubeşte tăcerea şi stai cu fratele, căci este mo­nah aşa cum se cuVine să fie. întorcându-se, deci şi aflând pe Avva Atanasie, au stat împreună închişi în frica lui Dumnezeu alţi doisprezece ani şi nu s-a făcut cunoscut Avvei Andronic că era femeia lui. De multe ori, Bătrânul mergea la ei în Vizită, vorbind cu ei cele de folos. Odată, plecând Bătrânul şi luându-şi rămas bun de la ei, înainte de a ajunge acesta la Sfântul Mina, l-a prins din urmă Avva Andronic şi i-a zis: Avva Ata­nasie pleacă la Domnul. Şi întorcându-se Bătrânul, l-a găsit cuprins de suferinţă. Şi a început să plângă Avva Atanasie. Şi i-a zis Bătrânul: în loc să te bucuri că pleci să întâlneşti pe Domnul, tu plângi? A zis Avva Atana­sie: Nu plâng decât numai pentru Avva Andronic. Dar arată dragoste şi după ce mă îngropaţi, vei găsi o în­semnare scrisă la căpătâiul meu. Citeşte-o şi dă-o Avvei Andronic. Şi făcând rugăciune, s-a împărtăşit şi a adormit în Domnul. Au venit, deci, să-l înmormânteze şi au găsit că după fire era femeie. Şi s-a auzit în toată Lavra. Şi a trimis Bătrânul să aducă tot Schitul şi pus­tia cea mai îndepărtată şi au venit toate lavrele Ale­xandriei şi s-a adunat toată cetatea, iar schitioţii toţi purtând veşminte albe²⁹. Căci aşa este obiceiul la Schit. Deci au dus la mormânt cu ramuri şi cu frunze de finic cinstitele moaşte ale Atanasiei, slăVind pe

29 Îmbrăcămintea albă în Sfânta Scriptură şi în mistica Bise­ricii este folosită ca simbol al mai multor realităţi, dintre care cel de bază este cel eshatologic. Preînchipuie strălucirea şi slava viitoare cu care vor fi înconjuraţi drepţii la înVierea morţilor. Din acest motiv şi călugării schitioţi obişnuiau să-l însoţească pe fratele mort la mormânt purtând haine albe. Vezi: Matei 28, 3; Marcu 16, 5; Ioan 20, 12; Apocalipsă 4, 4; 6, 11; 7, 9; 14, 19; ş.a.

422

Dumnezeu, care a dăruit atâta răbdare acelei femei. Şi a rămas Bătrânul ca să facă pomenirea de şapte zile³⁰ fericitei Atanasia. După aceasta, Bătrânul a vrut să-l ia cu el pe Avva Andronic, dar acesta nu a primit, zicând: Voi sfârşi împreună cu doamna mea. Şi iarăşi, după ce l-a îmbrăţişat pe Bătrân, înainte să ajungă acesta la Sfântul Mina, l-a prins din urmă un frate, zicându-i: Avva Andronic nu este bine. Şi din nou Bătrâ­nul a trimis la Schit zicând: Veniţi, căci Avva Andronic se duce după Avva Atanasie. Iar ei auzind, au venit şi l-au prins încă în Viaţă. Şi fiind binecuvântaţi de el, a adormit în Domnul. S-a făcut, deci, luptă mare între Părinţii de la Oktokedekato şi Schitioţi, zicând: Este al nostru fratele şi îl vom lua să-l avem în Schit ca să ne ajute rugăciunile lui. Şi cei din Oktokedekato ziceau: îl vom îngropa împreună cu sora lui. Dar schitioţii erau mai mulţi. Şi a zis arhimandritul de la Oktokede­kato: Ceea ce va spune Bătrânul, aceea vom face. Iar Avva Daniil a zis şi el să fie îngropat acolo. Iar ei nu voiau să-l asculte, zicând: Bătrânul este sus şi nu se teme de războiul trupesc. Dar noi suntem mai tineri şi-l vrem pe fratele nostru ca să ne ajute cu rugăciuni­le lui. Este de ajuns că v-am lăsat pe Avva Atanasie. Văzând Bătrânul că s-a făcut tulburare mare, a zis fra­ţilor: Adevărat, dacă nu mă ascultaţi, voi rămâne şi eu

^{30 C}ele şapte zile erau corespondentul sorocului de nouă zile pe care-l facem astăzi pentru cei adormiţi. Este vorba des­pre o tradiţie locală.

423

aici şi voi fi îngropat împreună cu fiul meu. Atunci s-au liniştit şi au îngropat pe fratele Andronic. Au zis, deci, Bătrânului: Să mergem la Schit. Iar Bătrânul le-a zis: Lăsaţi-mă să fac pomenirea de şapte zile fratelui. Dar nu l-au lăsat să rămână. Acestea le-a destăinuit Avva Daniil ucenicului său. Să ne rugăm să ajungem şi noi la măsura Avvei Atanasie şi Avvei Andronic, cu rugăciunile tuturor sfinţilor. Amin.

15. A zis Avva Isaia: Nimic nu-i foloseşte atât de mult începătorului ca ocara. Precum creşte copacul udat în fiecare zi, tot aşa şi începătorul care este de­făimat şi rabdă.

16. A zis iarăşi: Fericiţi sunt cei ale căror osteneli s-au făcut întru cunoştinţă. Căci s-au odihnit pe ei în­şişi de toată povara şi au trecut peste toată Viclenia demonilor şi mai ales de cea a demonului temerii³¹, cel care împiedică pe om de la orice faptă bună pe care are de gând să o facă. Căci aduce mintea în şo­văială, atunci când îşi pune în gând să slujească lui Dumnezeu.

17. A zis iarăşi: Prima luptă, înaintea tuturor, este înstrăinarea, mai ales de unul singur. Cel care pleacă în loc străin va părăsi cele ale sale, purtat de credinţa desăvârşită şi de nădejde şi de inimă statornică, îm­potriva voinţelor lui. Căci te vor înconjura în multe rânduri şi în multe feluri, înfricoşându-te cu ispitele şi cu sărăcia cumplită sau cu boli, punându-ţi în gând că, dacă vei cădea în acestea, ce vei face neavând pe cineva cunoscut care să te îngrijească? Şi bunătatea lui Dumnezeu te va pune la încercare, ca să se arate

^{31 C}f. 2 Tim. 1, 7.

424

strădania ta şi dragostea cea către Dumnezeu.

18. A zis Avva Ilie: Dacă mintea nu cântă împreună cu trupul, în zadar este osteneala. Dacă cineva iubeş­te necazul, îi va fi lui la urmă spre bucurie şi odihnă.

19. Un frate care era luptat a spus aceasta Avvei Heraclie. Şi acela a zis lui, întărindu-l: Un Bătrân avea de mulţi ani un ucenic foarte ascultător. Dar într-o zi, luptat fiind, a pus metanie Bătrânului, zicând: îngăduie-mi să Vieţuiesc singur. Şi Bătrânul i-a zis: Cau­tă un loc şi să-ţi facem chilie. Plecând, a găsit un loc la distanţă de un semn³². şi venind au făcut chilie. şi a zis fratelui: Ceea ce îţi spun, aceea să faci. Când îţi este foame, să mănânci, să bei şi să dormi, numai din chilia ta să nu ieşi până sâmbăta. Şi atunci Vino lân­gă mine. Iar fratele a făcut două zile după poruncă, dar a treia zi, fiind cuprins de achedie³³, a zis: De ce mi-a făcut mie aceasta Bătrânul? Şi sculându-se, a cântat mulţi psalmi şi după apusul soarelui a mâncat. Apoi, sculându-se, a mers să se culce pe rogojina lui

^{32 S}emnul este măsura de distanţă echivalentă cu o milă = 1535 m. „...în locul unui semn, adică al unei mile”. (Sfântul Epifanie al Ciprului, împotriva ereziilor, P. G. 41,1036, B).

33 Acedia apare ca o lipsă de poftă, lipsă de mânie, plictiseală, slăbiciune şi lepădare de îndatoririle călugăreşti. Sfântul Simeon Noul Teolog scrie referitor la acedie: „Pe cei care înaintează în rugăciune sau şi pe cei care se îngrijesc de rugăciune, în principal, demonul acediei este cel care obişnuieşte cel mai mult să-i războiască”. Şi continuă: „Acedia este moartea sufletului şi a minţii. Dacă Dumnezeu ar îngădui să lucreze ispita acediei cu toată puterea de care dispune, nimeni, niciodată, dintre cei nevoitori nu s-ar mântui. Lucrarea noastră este să ne împotrivim cu toată puterea şi lucrarea lui Dumnezeu ne va ridica în mod tainic şi ne va arăta pe faţă biruitori împotriva ispitei”. (Capitole practice 73-74).

425

şi a văzut un arap şezând şi scrâşnind din dinţi la el. Şi alergând cu frică mare, a venit la Bătrân şi bătând în poartă, a zis: Avva, ai milă de mine şi deschide-mi. Iar Bătrânul, cunoscând că nu a păzit cuvântul lui, nu i-a deschis până dimineaţă. Iar dimineaţă, deschizându-i, l-a găsit afară rugându-se şi, îndurându-se de el, l-a luat înăuntru. Atunci i-a zis: Mă rog ţie, părinte, un arap negru am văzut pe rogojina mea când am mers să mă culc. Iar el a zis: Ai păţit aceasta pentru că nu ai păzit cuvântul meu. Atunci punându-i rânduială după puterea lui pentru Vieţuirea de unul singur, încetul cu încetul a devenit un monah bun.

20. A zis iarăşi: Un Bătrân oarecare stătea într-un templu idolatru. Şi au venit dracii, zicându-i: Pleacă din locul nostru! Şi Bătrânul a zis: Voi nu aveţi loc! Şi au început dintr-odată să-i risipească frunzele de finic. Iar Bătrânul stăruia să le adune. După aceea, dracul, prinzându-l de mână, îl trăgea afară. Dar, când a ajuns la uşă, Bătrânul s-a prins de uşă cu cealaltă mână, strigând: Iisuse, ajută-mă! Şi îndată dracul a fugit. Şi Bătrânul a început să plângă. Iar Domnul i-a zis: De ce plângi? Şi a zis Bătrânul: Pentru că îndrăz­nesc să pună mâna pe om şi să-i facă aşa. I-a zis lui: Tu nu ai avut grijă! Căci, când M-ai chemat, ai văzut cum M-am aflat lângă tine! Acestea zic, deci, cum că este nevoie de multă osteneală. Dacă nu face multă osteneală, nu poate cineva să aibă pe Dumnezeu cu el. Căci El s-a răstignit pentru noi.

21. Un frate care locuia singur la Chilii era tulbu­rat. Şi plecând la Avva Teodor din Ferme, i-a spus lui pătimirea sa. Iar Bătrânul a spus: Mergi, smereşte-ţi

426

gândul, supune-te şi stai împreună cu alţii. A plecat, deci, în munte şi a stat împreună cu alţii. S-a întors, apoi, la Bătrânul şi i-a zis: Nici împreună cu oamenii nu îmi găsesc odihna. Şi i-a zis lui Bătrânul: Dacă sin­gur nu afli odihnă şi nici împreună cu alţii, pentru ce ai ieşit să te faci monah? Nu pentru a îndura necazu­rile? Spune-mi de câţi ani ai schima? A zis: De opt. Şi răspunzând Bătrânul, a zis: Cu adevărat, eu de şap­tezeci de ani am schima şi nici măcar o zi nu am aflat odihnă, şi tu după opt ani vrei să ai odihnă? Şi auzind acestea, a plecat întărit.

22. A întrebat cineva pe Avva Teodor: Dacă cineva cade pe neaşteptate, te vei înfricoşa şi tu, Avva? I-a zis lui Bătrânul: Dacă cerul s-ar lipi de pământ, Teodor nu s-ar înfricoşa. Căci se rugase lui Dumnezeu să ridi­ce de la el temerea. De aceea l-a şi întrebat.

23. Ziceau despre Avva Teodor şi despre Avva Lucius, cei din Enat, că au petrecut cincizeci de ani înşelând gândurile lor şi zicând: După iarna aceasta, ne mutăm de aici. Când venea însă iarăşi vara, ziceau: După vara aceasta vom pleca de aici. Şi aşa au făcut toată Viaţa lor pururea-pomeniţii Părinţi.

24. A zis Amma Teodora că odată cineva evlaVios era ocărât de altcineva şi a zis către acela: Şi eu puteam să-ţi spun aceleaşi cuVinte, dar porunca lui Dumnezeu îmi închide gura.

25. Un frate s-a întâmplat să fie înţepat spre ispiti­re de mulţime mare de purici. Şi era acela din oameni bogaţi. Şi îi ziceau dracii: înduri să trăieşti astfel şi să faci Viermi? Dar acela a biruit cu îndelunga-răbdare.

26. A zis Avva Ioan Colovos: Trei filosofi erau

427

prieteni. Şi unul dintre ei, murind, a lăsat pe fiul său unuia dintre prietenii săi. Făcându-se flăcău, s-a aple­cat spre femeia celui care-l crescuse. Şi aflând acela, l-a scos afară din casa sa. Şi, deşi s-a pocăit mult, nu a voit să-l primească înapoi, zicând: Mergi şi trei ani să fii potamit³⁴ şi aşa te voi ierta. A venit, deci, după trei ani şi a zis lui iarăşi: Nu te-ai pocăit încă. Ci mergi alţi trei ani, dând plată ca să te ocărască. Şi el a făcut aşa. Şi după aceasta a zis lui: Mergi acum în cetatea Atenienilor şi învaţă filosofia. Iar acolo era un bătrân care stătea la intrarea filosofilor, ocărându-i pe cei care in­trau. Deci, fiind ocărât şi tânărul, acesta a râs. Şi a zis lui Bătrânul: Ce este aceasta, că eu te ocărăsc, iar tu râzi? Şi a zis lui: Nu vrei să râd? Trei ani am dat plată ca să fiu ocărât şi astăzi am fost ocărât gratis. De ace­ea am râs. A zis lui Bătrânul: Urcă, intră în cetate. A zis, deci, Avva Ioan că aceasta este poarta lui Dumne­zeu şi Părinţii noştri prin multe ocări, bucurându-se, au intrat în cetatea cerească.

27. A zis iarăşi Bătrânul: Vezi că prima lovitură pe

³⁴ Potamit de la potamos, care înseamnă râu. Este vorba des­pre o muncă foarte obositoare. Potamiţii asigurau trecerea de pe un mal al râului pe celălalt. Dar când curentul râului era opus direcţiei pe care o avea barcagiul, barca era dusă departe de des­tinaţie. De aceea trebuia să aibă un sistem de remorcare. Proba­bil că era legată şi de proră, şi de pupă cu frânghii, susţinute de pe mal, şi în funcţie de direcţia corăbiei se slăbea frânghia de pe unul dintre maluri, în timp ce se strângea cea de pe malul celă­lalt. Această lucrare obositoare o făceau aşa-numiţii potamiţi. A doua semnificaţie a cuvântului este cea care se referă la hidrofanţi, adică la aceia care deţineau ştiinţa de a descoperi existen­ţa apelor de sub pământ (ET).

428

care a făcut-o lui Iov a fost la început asupra bunuri­lor sale? Şi a văzut că nici nu i-a părut rău şi nici nu s-a îndepărtat de Dumnezeu. Iar cea de a doua lovitu­ră a dat-o trupului său, dar nici aşa Viteazul atlet nu a păcătuit cu cuvântul gurii sale³⁵. Căci avea înlăuntrul său bunătăţile lui Dumnezeu şi totdeauna rămânea credincios Lui.

28. A zis Avva Kilikas: Şaptezeci şi şase de ani am stat în locul acesta, multe şi înfricoşătoare rele păti­mind din partea dracilor.

29. A zis Avva Isidor: înţelepciunea sfinţilor aceas­ta este: a cunoaşte voia lui Dumnezeu. Căci este dea­supra tuturor omul în ascultare de adevăr, pentru că este chipul şi asemănarea lui Dumnezeu. Şi decât toate duhurile mai înfricoşător este să urmeze cineva inimii sale, adică gândului propriu şi nu legii lui Dum­nezeu. La urmă îi va fi lui spre tânguire, căci nu a cu­noscut taina, nici nu a aflat calea sfinţilor ca să umble pe ea. Vremea este a face Domnului³⁶, căci mântuirea este în vreme de strâmtorare³⁷ precum este scris: în­tru răbdarea voastră vă veţi mântui sufletele³⁸.

30. A zis Avva Pimen despre Avva Ioan Colovos că a rugat pe Dumnezeu şi a ridicat patimile de la el şi a devenit fără griji în această privinţă. Şi mergând, a zis unui Bătrân: Mă văd pe mine odihnit şi neavând nici un fel de război. Şi i-a zis lui Bătrânul: Mergi şi roa­gă pe Dumnezeu ca să Vină războiul înapoi, căci prin războaie sporeşte sufletul. S-a rugat, deci, şi, după ce a venit războiul, nu s-a mai rugat să se ia de la el, ci

^{35 I}ov 2, 10.

36 Vezi Psalmul 118, 126.

^{37 I}saia 33, 2.

^{38 L}uca21,19.

429

zicea: Dă-mi, Doamne, răbdare în războaie.

31. Zicea Avva Pimen despre Avva Koprie, că ajun­sese la aşa o măsură, încât, atunci când era bolnav şi zăcea la pat, mulţumea şi îşi tăia propria voie.

32. A zis Avva Koprie: Fericit este cel care rabdă necazul cu mulţumire.

33. Ziceau despre Avva Longhin³⁹ că de multe ori, tulburat fiind de gânduri să plece în pustie, într-una din zile a zis ucenicului său: Arată dragoste, frate, şi, orice voi face, să rabzi şi să nu-mi spui nimic săptămâ­na aceasta. Şi luându-şi toiagul de finic, a început să se plimbe prin curtea sa mică. Şi obosind, s-a aşezat pu­ţin. Şi, iarăşi, ridicându-se, se plimba. Şi când s-a făcut seara, a zis gândului său: Cel care merge prin pustie nu mănâncă pâine, ci ierburi. Tu, însă, pentru slăbi­ciunea ta mănâncă verdeţuri din grădină. Şi făcând aceasta, iarăşi a zis gândului: Cel care este în pustie nu doarme sub acoperiş, ci sub cerul liber, deci, fă şi tu aşa! Şi întinzându-se jos, a dormit în curte. Făcând, deci, trei zile aceasta, adică plimbându-se în curtea sa mică, mâncând în fiecare seară puţine salate verzi, iar noaptea dormind sub cerul liber, a obosit. Şi osândind gândul care l-a îndemnat spre aceasta, s-a mustrat pe sine zicând: Dacă nu poţi să faci faptele pustiei, stai în chilia ta plângându-ţi cu răbdare păcatele şi nu te amăgi. Căci peste tot este ochiul lui Dumnezeu şi vede faptele noastre şi nimic nu-i scapă şi lucrează împre­ună cu cei care lucrează binele.

34. A mers Avva Macarie la Avva Antonie în munte. Şi bătând la uşa lui, acela a ieşit şi i-a zis: Tu cine eşti?

^{39 Î}n Patericul alfabetic, episodul i se atribuie lui Avva Ghelasie.

430

Iar el a zis: Eu sunt Macarie. Şi închizând uşa, a intrat şi l-a lăsat afară. Dar văzând răbdarea lui, i-a deschis şi salutându-se cu el, a zis: De mult timp doream să te văd, auzind cele despre tine. Şi primindu-l, s-a odihnit deoarece era obosit. Iar când s-a făcut seară a stro­pit Avva Antonie pentru sine frinze de finic. Şi i-a zis Avva Macarie: Porunceşte ca şi eu să stropesc pen­tru mine. Iar el a zis: Stropeşte. Şi făcând o legătură mare, a stropit-o. Şi stând de cu seară şi vorbind des­pre mântuirea sufletelor, împleteau. Şi împletitura, ieşind pe uşă, cobora în peşteră. Şi intrând dimineaţa, fericitul Antonie a văzut mulţimea împletiturii Avvei Macarie şi s-a minunat. Şi sărutându-i mâinile, zicea: Multă putere iese din mâinile acestea.

35. Zicea Avva Matoe: Vreau lucrarea uşoară care ţine mai mult decât pe aceea care este istovitoare la început şi care se termină repede.

36. Odată a urcat acelaşi Avva Macarie de la Schit la Terenuthi⁴⁰. Şi în timp ce venea pe drum, a intrat într-un templu idolesc ca să doarmă. Acolo erau mul­te leşuri ale păgânilor. Şi luând unul, l-a pus sub cap drept pernă. Văzând, deci, dracii îndrăzneala lui, l-au pizmuit şi, vrând să-l sperie, au strigat ca un nume de femeie, zicând: Cutare, Vino cu noi la baie. Şi a răspuns alt drac de sub el, ca şi când era unul dintre morţi, zi­când: Un străin este peste mine şi nu pot să Vin. Dar Bătrânul nu s-a speriat, ci, îndrăznind, a lovit leşul zi­când: Scoală-te, mergi în întuneric, dacă poţi. Auzind şi aceasta, dracii au strigat cu glas mare, zicând: Ne-ai

40 Cetate pe malurile de apus ale braţului Nilului de unde era mai uşoară trecerea spre Schit.

431

înVins, Macarie! Şi au fugit ruşinaţi.

37. Un frate l-a întrebat pe Avva Macarie: Părinte, ce înseamnă să rabzi şi să te rogi? A răbda şi a te ruga înseamnă a îndura orice ispită care Vine fie de la oa­meni, fie de la draci, precum este scris: Am îndurat ca o femeie care naşte⁴¹, adică am răbdat. Aşadar, şi răb­darea este bună, şi a ne ruga cu stăruinţă este bine. Suntem, deci, datori să ne rugăm lui Dumnezeu până când împreună-lucrând cu noi ne va ajuta ca să împli­nim Virtuţile noastre. Căci străin lucru este monahu­lui a se mânia pe fratele său. Şi iarăşi: Străin lucru este a supăra pe aproapele. Cu adevărat suntem datori să facem şi să zicem aşa cum este scris. Căci zice Aposto­lul: Am ajuns ca gunoaiele lumii întregi, până în acest ceas suntem socotiţi măturătura tuturor. Şi încă: noi suntem nebuni pentru Hristos, şi...noi suntem slujito­rii voştri, pentru Iisus⁴². Suntem datori să ne bucurăm când suntem batjocoriţi şi să socotim fericire necazu­rile şi nedreptăţile care ni se întâmplă pentru Domnul nostru. Petru Apostolul este cel care zice: De sunteţi ocărâţi pentru numele lui Hristos, fericiţi sunteţi, căci Duhul slavei şi al lui Dumnezeu Se odihneşte peste voi⁴³. Când sunteţi, deci, batjocoriţi pentru Dumnezeu, bucuraţi-vă zicând: suntem fericiţi că ne-am învrednicit să fim batjocoriţi pentru numele lui Dumnezeu. Nu ştiţi că fiii sunt datori să urmeze părinţilor? Suntem datori să cunoaştem că suntem fii ai sfinţilor Apostoli. Pavel strigă şi zice: Căci pe voi eu v-am născut în­tru Hristos Iisus prin Evanghelie⁴⁴. Fiind fiii acestora,

^{41 I}saia 42, 14.

⁴² 1 Corinteni 4, 10-13 şi 2 Corinteni 4, 5.

^{43 V}ezi 1 Petru 4,14.

^{44 1} Corinteni 4,15.

432

suntem datori să le urmăm purtările şi faptele. Aceia biciuiţi fiind se bucurau, calomniaţi fiind, rămâneau netulburaţi, măcar că auzeau de la elini şi de la iudei zicând despre ei: Aceştia sunt cei care răstoarnă lu­mea întreagă⁴⁵ cu farmecele şi vrăjitoriile lor⁴⁶. Şi, cu toate acestea, nu numai că nu se supărau, ci ziceau, lăudându-se: Ocărâţi fiind, binecuvântăm⁴⁷ şi celelalte. De aceea s-a şi scris, pentru ca noi să facem la fel ca ei. Şi voi, deci, când sunteţi ocărâţi sau calomniaţi sau primiţi lovituri, aşa sunteţi datori să vă mişcaţi cu inima voastră, ca şi când câştigaţi lucruri mari şi vă faceţi părtaşi şi tovarăşi apostolilor şi mucenicilor. Şi chiar încercări mai mari decât ale acestora să aşteptaţi, pentru ca şi câştigurile să fie mai mari. La acestea sunt creştinii datori să ia aminte, ca să se ştie că sunt ucenici ai celor care au propovăduit acestea. Mai ales monahii simpli, care s-au lepădat de lume şi de cele din lume.

38. Odată, pe când Avva Milisie locuia împreună cu doi ucenici în munţii Persiei, doi fii ai împăratului, fraţi după trup, au ieşit la vânătoare după obicei. Şi au pus plasele lor pe o distanţă mare, ca la patruzeci de mile⁴⁸, încât tot ceea ce era înăuntrul plaselor să fie vânat şi ucis cu arcul. Deci, acolo se afla şi Bătrâ­nul cu cei doi ucenici ai lui şi, când l-au văzut păros şi

^{45 V}ezi Fapte 17,6.

46 Cuvântul MaYyotvEÎct înseamnă: a) un fel de magie cu diferite ierburi şi plante; b) farmec, crearea fascinaţiei, înşelăciune.

⁴⁷ 1 Corinteni 4, 12.

48 Mila romană corespunde cu 1535 metri. Deci, patruzeci de mile era o distanţă foarte mare pentru aşezarea plaselor.

433

înfricoşător la vedere, s-au înspăimântat şi i-au zis: Eşti om sau duh, spune-ne? Şi le-a zis: Om sunt, păcă­tos, şi am ieşit să-mi plâng păcatele mele şi mă închin lui Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu Celui Viu. Iar ei i-au zis: Nu este alt dumnezeu în afară de Soare şi de Foc cărora ei se închinau deci, Vino şi adu jertfă acestora. Iar el le-a zis: Acestea sunt făpturi şi vă în­şelaţi. Deci, vă rog să vă întoarceţi şi să cunoaşteţi pe adevăratul Dumnezeu, Care le-a făcut pe toate aces­tea. Iar ei râzând, i-au zis: Pe Cel osândit şi răstignit îl numeşti Dumnezeu adevărat? Şi a zis Bătrânul: Da, pe Cel care a răstignit păcatul meu şi a omorât moar­tea, pe Acela îl numesc Dumnezeu adevărat. Iar aceia, supunându-i la chinuri pe Bătrân şi pe fraţi, îi sileau să aducă jertfă. Şi, după multe chinuri, au ucis pe cei doi fraţi, iar pe Bătrân au continuat multe zile să-l su­pună la chinuri. La urmă, după meşteşugul lor, l-au pus la mijloc şi aruncau săgeţi unul din faţă şi unul din spatele lui. Iar el le-a zis: Pentru că v-aţi învoit să vărsaţi sânge nevinovat, mâine, chiar la ceasul acesta, într-o clipită, mama voastră va rămâne fără copii şi va fi lipsită de dragostea voastră şi cu săgeţile voas­tre veţi vărsa sângele unul altuia. Neluând în seamă spusele lui, au venit a doua zi din nou să vâneze şi le-a scăpat o căprioară. Urcând pe cai, au alergat ca să o prindă. Şi aruncând săgeţi înspre ea, au ţintit din greşeală fiecare inima celuilalt şi au murit, după cu­vântul Bătrânului pe care l-a spus, blestemându-i.

39. Ne povestea nouă Avva Theonas despre Avva Marcel că se retrăsese spre liniştire lângă un sat mare

434

în părţile Libanului, într-o peşteră, la poalele munte­lui. Avva Marcel era foarte blând şi îngăduitor, şi ev­laVios, şi curat, şi înţelept. Multă credinţă şi dragoste aveau bărbaţii din sat faţă de el, încât mulţi mergeau la el şi erau învăţaţi de el. A stat în acel loc şase ani şi multe ispite a avut acolo Bătrânul din partea dracilor, după cum mi-a mărturisit, voind să-l alunge din peş­teră şi să-i strice liniştea, dar n-au putut. Căci acesta fiecare ispită care venea din partea dracilor o răbda mai uşor. în cele din urmă, dracul s-a preschimbat, luând înfăţişarea Bătrânului, şi a început să amă­gească femeile celor care locuiau în cetate, căutând să se afle dimineaţa şi seara împreună cu ele, vorbindu-le cuVinte necuViincioase şi încredinţându-le că nu este păcat a face desfrânare în ascuns. Deci dra­cul a făcut aceasta nu o dată, nici de două ori, ci de multe ori. Oriunde vedea o femeie mergând singură, dracul îşi schimba înfăţişarea şi intra în vorbă cu ea. Iar femeile, mergând la bărbaţii lor, le povesteau cele întâmplate şi s-a răspândit vestea în toată cetatea. Şi adunându-se bărbaţii în kyriakon⁴⁹, periodeutul⁵⁰ au chemat femeile şi le-au întrebat ca să afle adevărul, dacă într-adevăr aşa stau lucrurile. Iar femeile, care

49 KupictKov sau KaQoĂiKov se numeşte biserica centrală a mă­năstirii sau a aşezămintelor monastice unde se adunau călugării sâmbăta şi duminica şi la sărbători pentru slujirea de obşte şi împărtăşire. Aici este vorba, desigur, despre biserica centrală a orăşelului.

50 Periodeutul era cel pe care episcopul îl trimitea în sat şi în orăşele ca să supravegheze păstrarea rânduielilor de către credincioşi şi pentru a-i învăţa. (Vezi Canonul 57 al Sino­dului din Laodiceea). Etimologic, cuvântul înseamnă cel care umblă (de la ncpioSeva) a umbla, a călători).

435

erau mai mult de douăzeci, au adeverit acest lucru, spunând: Nu o dată, nici de două ori, ci de multe ori ne-a silit să facă păcatul cu noi. Auzind acestea, periodeutul împreună cu clerul, nedându-şi seama că este Viclenia diavolului, au trimis nişte tineri să alunge cu orice chip pe Bătrân. Şi plecând tinerii, l-au bătut pe Bătrân cu pumnii şi smulgându-i barba fir cu fir şi târându-l l-au scos afară din peşteră. Şi bătându-l foarte tare, l-au părăsit în mijlocul drumului aproape mort. Trecând pe acolo unii din Beirut, l-au aflat pe Bătrân căzut şi sângele curgând şiroaie din rănile lui. Şi l-au întrebat să afle cele ce i s-au întâmplat. Iar Bătrânul i-a rugat să-l sprijine şi să-l ducă în peşteră. Şi bărba­ţii aceia, ascultând de cuvântul lui, luându-l pe braţe, l-au dus la locul unde era mai înainte. Dar bărbaţii din cetate, aflând că este din nou în peşteră, au mers la el ocărându-l şi batjocorindu-l. Eu, însă, zicea, răbdam, mulţumind lui Dumnezeu! A petrecut astfel în peş­teră optsprezece luni, batjocorit şi înjurat de toţi, şi rugându-se pentru ei lui Dumnezeu, ca sufletele lor să se mântuiască. După aceea s-a descoperit periodeutului în Vis că toate au fost închipuire drăcească. în plus, tinerii şi femeile au început să se îndrăcească şi să scoată spume. Şi aflând cei din cetate, au ieşit împreună cu femeile şi copiii şi au venit ca să fie bine­cuvântaţi de mine. Iar eu, fugind de la ei, venind, am locuit în Muntele Nitriei. Şi îmi zicea mie Bătrânul: Avva Theonas, dacă voieşti ca să-ţi petreci netulburat zilele şi dracii să nu găsească pricini împotriva ta, să nu locuieşti lângă cetate sau lângă sat şi aşa vei afla odihnă.

436

40. Era un Bătrân în Lavra Pirghilor⁵¹, pe nume Mirogene, care ajunsese la aşa o măsură de grea ne­voinţă, încât a devenit hidropic⁵². Şi spunea continuu Bătrânilor care veneau la el ca să-l îngrijească: Rugaţi-vă Părinţilor ca să nu devină hidropic omul cel dinlăuntru⁵³. Căci eu mă rog lui Dumnezeu să-mi ţină mult timp boala aceasta. Aflând despre acest Avva Mi­rogene, arhiepiscopul Eutihie al Ierusalimului a vrut să-i trimită cele de trebuinţă. Dar acela niciodată nu a primit de la el nimic. îi spunea acestuia de fiecare dată: Roagă-te pentru mine, părinte, ca să fiu izbăVit de iadul cel veşnic.

41. Un frate a întrebat pe unul din Părinţi, zicând: Diavolul aduce ispitele asupra sfinţilor? Şi a zis lui Bă­trânul că era un Părinte pe nume Nicon, care Vieţuia în Muntele Sinai. Şi iată cineva a mers în cortul unui faranit⁵⁴ şi, aflând pe fiica aceluia singură, a căzut cu ea în păcat şi i-a zis: Să spui că Avva Nicon ţi-a făcut aceasta. Şi când a venit tatăl ei şi a aflat, luându-şi sa­bia, a plecat sus la Bătrân. Şi bătând la poartă, a ieşit Bătrânul. Şi întinzând sabia să-l omoare, i s-a uscat mâna. Şi plecând faranitul, a spus preoţilor. Şi au tri­mis aceia şi a venit Bătrânul, iar ei, lovindu-l de multe ori, au vrut ca să-l alunge. Dar el i-a rugat zicând: Lăsaţi-mă aici, pentru Dumnezeu, ca să mă pocăiesc. Şi

51 Lavra Pirghilor se află în pustiul Calamon, la Nord de Marea Moartă.

52 Hidropicul este cel care suferă de acumulare fiziolo­gică de lichid uretic în intestine sau în organele trupului, sau în ţesuturile intermediare ş.a., boală care se datorează în general perturbării metabolismului.

53 Categorie antropologică paulină, vezi Efes. 3,16.

54 Locuitor în Faran.

437

afurisindu-l pe el trei ani, au dat poruncă să nu-l cer­ceteze nimeni. Şi s-au împlinit trei ani, în fiecare du­minică făcând metanie în biserică şi cerând tuturor şi zicând: Rugaţi-vă pentru mine. La urmă s-a îndrăcit cel care făcuse păcatul şi care pusese ispita asupra pustnicului. Şi a mărturisit în biserică: Eu am făcut păcatul şi am zis să fie batjocorit robul lui Dumnezeu. Şi venind tot poporul, au făcut metanie Bătrânului, zi­când: Iartă-ne pe noi, Avva. Şi le-a zis lor: Cât priveşte iertarea, v-am iertat deja, dar ca să rămân aici, nu mai rămân cu voi, că nu s-a găsit niciunul între voi care să aibă discernământ şi să sufere împreună cu mine. Şi aşa a plecat de acolo. Şi a zis Bătrânul: Vezi, deci, cum aduce diavolul ispitele asupra sfinţilor?

42. Un frate l-a întrebat pe Avva Pimen, zicând: Ce să fac că inima mea se împietreşte dacă mă cuprinde o mică supărare? A zis lui Bătrânul: Nu ne minunăm de Iosif, care era băieţandru în Egipt, în pământul în­chinătorilor la idoli, cum a răbdat ispita şi cum Dum­nezeu l-a slăVit la sfârşit? Să vedem şi pe Iov, care nu s-a lepădat ţinând pe Dumnezeu până la sfârşit şi nu au putut să-l clintească de la nădejdea lui.

43. A zis iarăşi că Avva Isidor, preotul Schitului, a vorbit odată poporului, zicând: Fraţilor, nu pentru osteneală am venit în locul acesta? Dar acum nu mai este osteneală. Eu, deci, strângându-mi haina mea, plec de aici unde este osteneală şi acolo îmi voi găsi odihnă.

44. A întrebat un frate pe Avva Pimen, zicând: Văd că oriunde aş merge, aflu ajutor. A zis lui Bătrânul: Şi

438

cei care au în mâini sabie, au pe Dumnezeu ajutor în veacul acesta. Dacă suntem curajoşi, îşi arată şi cu noi mila Lui.

45. A fost întrebat Avva Pimen: La cine se referă cuvântul scris: să nu vă îngrijiţi pentru ziua de mâi­ne⁵⁵? A zis lui Bătrânul: Pentru omul careeste în ispi­tă şi rămâne nepăsător s-a zis, ca să nu se îngrijească, zicând: Cât timp voi fi în ispita aceasta? Ci mai curând să socotească, zicând în fiecare zi: Astăzi!

46. A zis Avva Pavel cel Mare, cel din Galatia: Mo­nahul care are puţin din cele de trebuinţă în chilia sa, dar iese să se îngrijească şi de altele, de draci este batjocorit. Căci şi eu am păţit aceasta.

47. Un frate de obârşie din Roma povestea zicând că era un Bătrân care avea un ucenic bun şi din ne­simţire l-a scos în afara uşii împreună cu haina lui. Iar fratele răbda, stând în afara uşii. Şi deschizând Bă­trânul, l-a aflat pe el stând şi i-a pus metanie zicând: O, fiule, smerenia îndelungii tale răbdări a biruit ne­simţirea mea. Vino înăuntru şi de acum tu să fii Bătrâ­nul şi Părintele, iar eu începătorul şi ucenicul.

48. A întrebat unul din părinţi pe Avva Sisoe, zi­când: Dacă stau în pustie şi Vine un barbar să mă omoare, dar eu pot să-l birui pe el, să-l ucid? Şi a zis Bătrânul: Nu, ci lasă-te în mâna lui Dumnezeu. Orice ispită îi Vine omului, să spună: Pentru păcatele mele mi se întâmplă aceasta. Iar dacă Vine ceva bun, să spună: lucrarea lui Dumnezeu este.

49. A plecat odată Avva Avraam, ucenicul Avvei Si­soe la o ascultare şi mai multe zile nu s-a întors. Iar

55 Matei 6, 34.

439

Bătrânul nu primea să fie slujit de altcineva, zicând: Nu am lăsat pe un alt om să se obişnuiască cu mine în afară de fratele meu. Şi nu a primit până când nu a venit ucenicul, răbdând osteneala.

50. Ziceau despre Amma Sarra că a stat într-o chi­lie deasupra unui râu şaizeci de ani şi nu s-a aplecat niciodată să vadă râul.

51. A zis Fericita Sinclitichia: Dacă se întâmplă să fii în obşte, nu schimba locul, căci te vei păgubi mult. Precum pasărea care se ridică de pe ouăle ei le răceş­te şi le face neroditoare, tot aşa şi monahul sau fecioara se răceşte şi omoară credinţa, peregrinând din loc în loc.

52. A zis iarăşi: Multe sunt uneltirile diavolului. Prin sărăcie nu a schimbat sufletul? Bogăţia nu o în­făţişează ademenitoare? Nu a biruit, oare, prin ocări şi batjocuri? îţi pune înainte lauda şi slava. A fost bi­ruit cu sănătatea? Aduce boală trupului. Căci dacă nu poate să înşele cu plăcerile, încearcă să aducă rătăci­re sufletului prin suferinţele cele fără de voie. Aduce boli⁵⁶ dintre cele mai grele celor care prin acestea îşi împuţinează sufletul, ca să întunece iubirea lor pen­tru Dumnezeu. Dar şi cu febră mare chinuieşte trupul şi cu sete neoprită îl torturează. Deci, dacă păcătos fiind suferi acestea, adu-ţi aminte de iadul ce va să Vină şi de focul cel veşnic şi de pedepsele judecători­lor şi nu-ţi vei împuţina sufletul pentru cele de acum. Bucură-te că te-a cercetat Dumnezeu şi să ai pe buze cuvântul vestit, care zice: Certând m-a certat Domnul, dar morţii nu m-a dat⁵⁷. Ai fost din fier şi prin foc ai

56 V_ezi I_ov 2_; 5-10,

57 Psalmul 117,18.

440

lepădat rugina. Iar dacă drept fiind te îmbolnăveşti, de la cele mari spre cele şi mai mari urci. Eşti aur? Prin foc devii şi mai încercat. Ţi-a fost dat un înger al satanei în trup⁵⁸? Bucură-te. Vezi cu cine te-ai fă­cut asemenea! De răsplata lui Pavel te-ai învrednicit. Eşti încercat cu febră mare şi te chinuiesc frigurile? Dar Scriptura zice: Am trecut prin foc şi apă, dar ne-ai scos la odihnă⁵⁹. Te-a aflat primul? Aşteaptă-l pe al doilea. Săvârşind Virtutea, strigă cuVintele lui DaVid, căci el zice: Sărac şi necăjit sunt eu⁶⁰. Vei deveni de­săvârşit prin această doime de strâmtorări, căci zice: întru necaz m-ai desfătat!⁶¹. Cu aceste exerciţii întă­rim sufletele noastre, deoarece vedem în faţa noastră pe vrăjmaş.

53. A zis iarăşi: Dacă ne necăjeşte boala, să nu ne întristăm cum că din pricina bolii şi a rănirii trupu­lui nu mai putem să stăm la rugăciune şi să cântăm cu glas. Toate acestea aveau drept scop omorârea poftelor. Căci şi postul şi culcatul pe jos din pricina plăcerilor noastre ruşinoase au fost legiuite. Aşadar, dacă boala omoară plăcerile, motivul acelora este de prisos. Şi ce zic de prisos? Cele mai distrugătoare ur­mări ale plăcerilor sunt adormite prin boală ca prin cel mai bun şi puternic medicament. Şi aceasta este marea nevoinţă, a răbda în boli şi a înălţa cântări de mulţumire Celui Atotputernic! Ni s-au luat ochii? Să nu ne supărăm, căci am pierdut organele lăcomiei, ci să privim cu ochii cei lăuntrici, ca într-o oglindă⁶², slava lui Dumnezeu. Am surzit? Să mulţumim că am

⁵⁸ 2 Corinteni 12, 7.

59 Psalmul 65,12.

60 Psalmul 68, 30.

61 Psalmul 4,1.

62 Vezi 2 Corinteni 3,18.

441

pierdut cu desăvârşire auzul deşert. Mâinile s-au îm­bolnăVit? Dar le avem pe cele dinlăuntru, care sunt gata pentru războiul împotriva vrăjmaşului. Boala a pus stăpânire pe tot trupul? Dar în omul cel dinlăun­tru sănătatea creşte şi mai mult⁶³.

54. A zis iarăşi: în lume, cei care au căzut, chiar şi fără voie, sunt aruncaţi în închisoare. Şi noi să ne închidem pe noi înşine în închisoare pentru păcatele noastre, pentru ca judecata de bunăvoie să zădărni­cească pedeapsa Viitoare.

55. A zis iarăşi: Când posteşti, să nu foloseşti boala ca pretext. Căci cei care nu au postit au căzut adesea în aceleaşi boli. Ai început un lucru bun? Nu te lăsa oprit de obstacolele vrăjmaşului. Acesta va fi zădărnicit de răbdarea ta. Şi cei care încep călătoria pe mare, la început, întinzând pânzele, se bucură de vânt bun, dar, pe neaşteptate, se stârneşte un vânt care le este potrivnic. Atunci, marinarii nu întorc corabia din pri­cina vântului potrivnic, ci, aşteptând puţin sau chiar luptându-se cu furtuna, îşi continuă călătoria. La fel şi noi, când se stârneşte vânt potrivnic, să înălţăm cru­cea în locul catargului şi fără frică să săvârşim călăto­ria noastră.

56. A zis Avva Iperehie: Cântare duhovnicească să fie în gura ta şi stăruinţa îţi va uşura greutatea ispi­telor care Vin asupra ta. Pildă limpede este călătorul împovărat care cu cântări alungă osteneala călătoriei.

57. A zis iarăşi: Datoria noastră este să ne înar­măm înainte de a veni ispitele, căci aşa ne vom arăta încercaţi atunci când Vin acestea.

^{63 V}ezi 2 Corinteni 4,16.

442

58. A zis Avva Fortâs: Dacă Dumnezeu vrea ca eu să trăiesc, ştie cum să mă călăuzească. Dacă însă nu vrea, de ce să mai trăiesc? Căci nu primea de la nimeni nimic, deşi era la pat. Zicea: Dacă îmi va dărui cineva ceva vreodată şi nu o face pentru Dumnezeu, nici eu nu am să-i dau ceva aceluia şi nici de la Dumnezeu nu va lua plată, deoarece nu a adus lucrul pentru Dum­nezeu, şi aşa este nedreptăţit cel ce aduce. Cei care s-au afierosit lui Dumnezeu şi care numai către Aces­ta privesc, trebuie să fie purtaţi de o aşa evlaVie, încât nimic să nu socotească ocară, chiar dacă se întâmplă de mii de ori să fie nedreptăţiţi.

59. Ziceau despre Avva Heremon de la Schit că peştera lui era la o distanţă de patruzeci de mile de biserică, şi de douăsprezece mile de baltă⁶⁴ şi de apă. De acolo îşi aducea lucrul său de mână la peştera sa şi două ulcioare pe care le purta unul într-o mână şi altul în alta. Astfel locuia în peşteră şi ducea Viaţă de liniştire.

60. A venit odată cineva îndrăcit la Schit. Şi după mult timp nu s-a Vindecat. Atunci, unuia dintre Bă­trâni făcându-i-se milă, a făcut semnul crucii peste cel demonizat şi l-a Vindecat. Plângându-se, dracul a zis Bătrânului: Iată, m-ai scos afară, Vin asupra ta. I-a zis lui Bătrânul: Vino, mă bucur! Şi a trăit Bătrânul doi­sprezece ani având demonul asupra sa şi chinuindu-l pentru că mânca în fiecare zi doisprezece sâmburi de curmale. Sărind dracul, a ieşit din el şi văzându-l Bă­trânul că a ieşit din el, i-a zis: De ce pleci? Mai rămâi!

^{64 E}losul era o pajişte băltoasă de unde-şi procurau material pentru lucrul mâinilor (ET).

443

Răspunzând dracul, a zis lui: Să te piardă Dumnezeu, pentru că numai El singur are putere asupra ta.

61. A zis un Bătrân: Dacă Vine asupra omului o is­pită, de peste tot i se înmulţesc strâmtorările, ca să se împuţineze la suflet şi să cârtească. Şi povestea Bătrâ­nul acestea: Era un frate la Chilii şi a venit asupra lui o ispită. Când îl vedea cineva, nu voia nici să-l salute şi nici să-l cheme în chilia lui. Şi dacă avea nevoie de pâine, nimeni nu-i împrumuta. Şi după ce veneau de la seceriş, nici la biserică nu-l chemau pentru agapă, cum era obiceiul. S-a întâmplat ca într-o zi de vară să nu aibă nici pâine în chilia lui şi cu toate acestea el mul­ţumea lui Dumnezeu. Văzând Dumnezeu răbdarea lui, a ridicat războiul ispitei de la el. Şi iată, a venit cineva şi a bătut la uşă, având o cămilă din Egipt încărcată cu pâine. Şi a început fratele să plângă şi să zică: Doamne, nu am fost vrednic să fiu strâmtorat puţin pentru nu­mele Tău? Apoi, pentru că trecuse ispita, fraţii îl pri­meau şi-l odihneau în chiliile lor şi în biserică.

62. Câţiva fraţi au mers în pustie la un Bătrân vestit şi i-au zis: Cum ai răbdare să stai aici, Avva, îndurând osteneala aceasta? Şi a zis Bătrânul: Toată osteneala de cât timp sunt aici nu este nici cât o zi din iad.

63. A zis un Bătrân: Cei din vechime nu plecau re­pede din locul lor, în afară de aceste trei situaţii: dacă cineva afla că un frate este supărat pe el şi, după ce fă­cea totul pentru Vindecarea lui, nu putea să-l împace; sau iarăşi dacă se întâmpla să fie cinstit de mulţi; sau de se întâmpla să cadă în ispita desfrânării.

64. Un frate a întrebat pe un Bătrân, zicând: Ce să fac pentru că gândurile mele mă necăjesc spunându-mi:

444

nu poţi să posteşti, nici să lucrezi, măcar cercetează pe bolnavi, căci şi aceasta este iubire. I-a zis lui Bătrâ­nul: Mergi, mănâncă, bea, dormi, numai din chilia ta să nu te îndepărtezi. Ştia că răbdarea chiliei aduce pe monah în rânduiala lui. Şi după ce au trecut trei zile, a fost cuprins de acedie. Dar găsind puţine frunze de finic, le-a despicat. Iar în ziua următoare a început să le împletească. Şi flămânzind, a zis: Iată, mai sunt pu­ţine frunze, le împletesc şi pe acestea şi mănânc. Şi după ce a făcut frunzele, a zis iarăşi: citesc puţin şi după aceea mănânc. Şi după ce a citit, a zis: să-mi fac puţini psalmi şi după aceea fără grijă voi mânca. Şi aşa, puţin câte puţin, înainta cu ajutorul lui Dumne­zeu până când a ajuns la rânduiala lui şi luând curaj împotriva gândurilor le-a biruit pe ele.

65. A fost întrebat un Bătrân: De ce sunt cuprins de acedie stând în chilia mea? Şi a răspuns: Nu ai vă­zut încă nici odihna la care nădăjduim, nici iadul ce va să Vină. Căci dacă le-ai fi văzut pe acestea cu ade­vărat, dacă s-ar fi umplut chilia ta de Viermi încât să te afunzi în aceştia până la gât, ai fi răbdat fără să te cuprindă acedia.

66. Unul dintre Bătrâni a fost rugat de fraţi să înce­teze nevoinţele aspre. Iar el a răspuns: Vă spun vouă, fiilor, că Avraam, văzând darurile lui Dumnezeu cele mari, se va căi că nu s-a nevoit mai mult⁶⁵.

67. Un frate a întrebat pe un Bătrân, zicând: Gân­durile mele rătăcesc încoace şi încolo şi mă necăjesc. şi a zis lui Bătrânul: Tu să stai în chilia ta şi ele se vor întoarce iarăşi. Căci precum asina, dacă este legată şi

^{65 V}ezi Evrei 11, 8,17, 39-40.

445

mânzul ei zburdă încoace şi încolo şi oriunde ar pleca, tot la mama lui se întoarce, tot aşa şi gândurile celui care stă cu răbdare în chilia lui pentru Dumnezeu. Chiar dacă rătăcesc pentru puţin, se întorc iarăşi la acesta.

68. Un Bătrân stătea în pustie având o distanţă de douăsprezece mile până la apă. Şi odată, plecând să aducă apă, s-a împuţinat la suflet şi a zis: Ce nevoie este de osteneala aceasta? Voi veni să stau mai aproa­pe de apă. Şi zicând aceasta, s-a întors şi a văzut pe cineva care venea în urma lui şi îi număra paşii. Şi l-a întrebat: Tu, cine eşti? Iar acela i-a răspuns: înger al Domnului sunt. Şi am fost trimis să număr paşii tăi şi să-ţi dau răsplată. Şi auzind aceasta, Bătrânul s-a întărit, a devenit mai râvnitor şi a adăugat încă cinci mile mai în adâncul pustiei.

69. Ziceau Părinţii: dacă ţi se întâmplă ispită în lo­cul în care stai, nu părăsi locul în vreme de ispită. Iar dacă nu, oriunde vei pleca, vei afla în faţa ta ispita de care fugi. Ci rabdă, până când va trece ispita, pentru ca plecarea ta în vreme de pace să nu fie smintitoare şi despărţirea ta să nu facă supărare celor care stau în acel loc.

70. Un frate era isihast într-o obşte şi mereu era mişcat spre mânie. A zis, deci, către sine: Voi pleca să Vieţuiesc singur ca anahoret. Şi dacă nu voi mai avea nimic cu nimeni, va înceta patima de la mine. Ieşind, deci, a locuit singur într-o peşteră. într-una din zile, umplând ulciorul cu apă, l-a aşezat pe pământ şi ace­la s-a răsturnat deodată. Luându-l, l-a umplut a doua oară şi iarăşi s-a răsturnat. Apoi, a treia oară umplându-l, s-a răsturnat. Şi, mâniindu-se, l-a luat şi l-a spart.

446

Venindu-şi în fire, a cunoscut că a fost batjocorit de diavol şi a zis: Voi merge, deci, în obşte, căci peste tot este nevoie de luptă şi de răbdare şi de ajutorul lui Dumnezeu. Şi, ridicându-se, s-a întors la locul lui.

71. Un frate a întrebat pe un Bătrân, zicând: Ce să fac, părinte, că nimic din cela ale monahului nu lucrez, ci sunt în nepăsare multă. Mănânc şi beau, şi dorm, şi mă aflu în gânduri ruşinoase şi în tulburare mare, mă mut de la o treabă la alta şi de la unele gân­duri la alte gânduri. A zis Bătrânul: Tu să stai în chilia ta şi ce poţi, aceea să faci fără tulburare. Căci vreau ca lucrul mic pe care-l faci tu să-l faci aşa cum Avva Antonie făcea lucrurile sale mari în munte. Şi cred că cel care stă în chilie pentru numele lui Dumnezeu şi îşi păstrează conştiinţa se află şi el în locul unde se află Avva Antonie.

72. A fost întrebat un Bătrân cum poate un frate nevoitor să nu se smintească dacă vede pe unii că se întorc în lume. Şi a zis: Este dator să vadă câinii care vânează iepuri. Când unul dintre ei vede iepurele şi îl urmăreşte, ceilalţi văd numai câinele care urmăreşte. Şi până la un punct aleargă împreună cu acela, dar după aceea se întorc de unde au plecat şi numai ace­la care a văzut iepurele continuă urmărirea până îl ajunge, fără să fie împiedicat în împlinirea scopului alergării sale de cei care s-au întors. Nici nu ţine sea­ma de gropi, nici de tufele cu mărăcini şi chiar dacă este de multe ori zdrelit de aceştia, nu încetează. Aşa şi cel care îl caută pe Stăpânul Hristos, luând amin­te neîncetat la Cruce, trece peste toate smintelile pe care le întâlneşte până când ajunge la Cel răstignit.

447

73. A zis un Bătrân: Aşa cum un copac nu poate să facă roade dacă este mutat mereu, tot aşa nici mo­nahul care se mută dintr-un loc în altul nu poate să săvârşească Virtutea.

74. Un frate care era tulburat de gânduri ca să ple­ce din mănăstire a adus la cunoştinţă avvei, iar acela i-a zis: Du-te şi stai în chilia ta şi dă de pereţi cu trupul tău şi nu ieşi de acolo. Lasă gândul să gândească ce vrea, numai să nu scoţi trupul din chilie.

75. A zis un Bătrân: Chilia monahului este cupto­rul din Babilon⁶⁶ unde cei trei tineri L-au găsit pe Fiul lui Dumnezeu şi stâlpul de nor din care Dumnezeu a vorbit lui Moise⁶⁷.

76. Un frate a stat nouă ani fiind luptat să iasă din obşte. Şi în fiecare zi îşi pregătea cojocul său ca să plece. Şi când se făcea seară, îşi zicea sieşi: Mâine voi pleca de aici. Iar dimineaţă zicea gândului: Să ne si­lim pe noi înşine să răbdăm şi ziua de astăzi pentru Domnul. Şi când s-au împlinit nouă ani făcând aşa, a uşurat Dumnezeu orice ispită de la el şi a aflat odihnă.

77. Un frate care a căzut în ispită, de supărare, a pierdut canonul său monahal şi, vrând să pună în­ceput, era împiedicat de supărare şi îşi zicea în sine: Când mă voi regăsi pe mine însumi aşa cum eram odată? Şi împuţinându-se la suflet, nu avea tărie să înceapă lucrarea sa monahală. Mergând la un Bătrân, i-a povestit aceluia cele despre el, şi Bătrânul, auzind cele ale supărării lui, i-a dat lui pilda aceasta zicând: Un om avea un ogor şi, din nepăsarea lui, a rămas ne­îngrijit şi s-a umplut de pălămidă şi de spini. După

66 Daniel 3,6.

67 Ieşire 33, 9.

448

aceea s-a hotărât să-l îngrijească şi a zis fiului său: Mergi şi curăţă ogorul. Şi plecând fiul său să cureţe ogorul şi văzând mulţimea de pălămidă şi spini, s-a împuţinat la suflet, zicând în sine: Când voi smulge toate acestea şi voi curăţa aici? Şi întinzându-se jos, l-a luat somnul. A făcut aceasta multe zile. La urmă a venit tatăl său să vadă ce a făcut şi l-a aflat că nu lu­crase nimic. Şi a zis lui: De ce nu ai lucrat nimic până acum? Şi a zis tânărul tatălui său: Numai ce veneam să lucrez, tată, văzând mulţimea de pălămidă şi de spini, mă îngrozeam şi de supărare mă aşezam jos şi adormeam. A zis lui tatăl: Fiule, în fiecare zi să faci cât este lungimea preşului tău. Şi aşa va înainta lucrarea ta şi nu te vei împuţina la suflet. Iar el auzind, a făcut aşa şi în puţin timp a curăţat ogorul. Deci, aşa şi tu, frate, lucrează câte puţin şi nu te împuţina la suflet. Şi Dumnezeu, cu harul Lui, iarăşi te va aşeza în rânduia­la de la început. Iar fratele, plecând şi aşezându-se cu răbdare, făcea cum fusese învăţat de Bătrân; şi a aflat odihnă cu harul lui Hristos.

78. Era un Bătrân care mereu suferea şi se îmbol­năvea. S-a întâmplat ca într-un an să nu aibă nicio suferinţă. Şi s-a mâhnit tare şi plângea zicând: M-a părăsit Dumnezeu şi nu m-a cercetat.

79. A zis un Bătrân că un frate a fost ispitit foarte tare de gânduri timp de nouă ani, încât deznădăjduia de mântuirea sa. Şi din evlaVie se osândea pe sine zicând: Mi-am pierdut sufletul! Voi merge în lume de­oarece sunt pierdut. Şi plecând el, pe cale i-a venit un glas zicând: Aceşti nouă ani în care ai fost ispitit sunt cununile tale. întoarce-te la locul tău şi te voi uşura

449

de gânduri. Aşadar, nu este bine să deznădăjduiască cineva din pricina gândurilor! Acestea ne aduc mai degrabă cununi, dacă trecem bine de ele.

80. Era în Tebaida un Bătrân care stătea în peşteră şi avea un ucenic încercat. Şi Bătrânul avea obiceiul ca în fiecare seară să-l îndemne cele spre folos. Şi după îndemn, făcea rugăciune şi-l trimitea să se culce. Oda­tă s-a întâmplat ca nişte mireni care ştiau nevoinţa multă a Bătrânului să Vină la el şi să le dea mângâiere. După ce au plecat aceia, a stat iarăşi Bătrânul seara după obicei, dând sfat fratelui şi, în timp ce-i vorbea, a fost cuprins de somn. Iar fratele a rămas lângă Bă­trân aşteptând să se trezească şi să-i facă rugăciunea. Stând, deci, mult timp şi deoarece Bătrânul nu se tre­zea, a fost tulburat de gânduri să plece să se culce fără binecuvântare. Dar silindu-se pe sine, s-a împotriVit gândului şi a rămas. Iarăşi a fost tulburat, dar nu a plecat. Fiind astfel ispitit de şapte ori, s-a împotriVit gândului. După aceea, înaintând în noapte, Bătrânul s-a trezit şi l-a aflat şezând lângă el şi i-a zis: Nu ai plecat până acum? Iar el a zis: Nu, pentru că nu m-ai slobozit, Avva. Iar Bătrânul a zis: Şi de ce nu m-ai tre­zit? Iar el a zis: Nu am îndrăznit să te ating, ca să nu-ţi stric somnul. Şi ridicându-se, au început slujbele de dimineaţă. Şi după slujbă Bătrânul a slobozit pe fra­tele. Şi, rămânând singur, a fost în extaz şi, iată, cineva îi arăta un loc slăVit şi un tron în acel loc şi deasupra tronului şapte cununi. Iar el l-a întrebat pe cel care-i arăta acestea, zicând: Ale cui sunt acestea? Iar acela i-a zis: Ale ucenicului tău. Locul şi tronul au fost dă­ruite lui de Dumnezeu pentru răbdarea lui, iar cele

450

şapte cununi le-a primit în noaptea aceasta. Auzind aceasta, Bătrânul s-a minunat şi, cuprins de teamă, a chemat pe fratele şi i-a zis: Spune-mi, ce ai făcut în noaptea aceasta? Iar el a zis: Iartă-mă, Avva, că nimic nu am făcut. Iar Bătrânul, crezând că se smereşte şi de aceea nu mărturiseşte, a zis lui: Nu te las să pleci, dacă nu îmi spui ce ai făcut sau la ce te-ai gândit în noaptea aceasta. Iar fratele, ştiind bine că nu a făcut nimic, nu a avut ce să spună. Şi a zis părintelui: Avva, nimic nu am făcut, decât numai aceasta, că fiind is­pitit de gânduri de şapte ori să plec fără slobozenie de la tine, nu am plecat. Auzind aceasta, Bătrânul a înţeles că de fiecare dată când se împotrivea gândului era încununat de Dumnezeu, dar fratelui nu a spus nimic. Pentru folosul celorlalţi a povestit însă acestea unor bărbaţi duhovniceşti, ca să învăţăm că şi pentru micile gânduri bune Dumnezeu ne dă cununi. Bine este, deci, să se silească cineva pe sine în orice lucru pentru Dumnezeu. Căci împărăţia Cerurilor se ia prin străduinţă şi cei ce se silesc pun mâna pe ea⁶⁸.

81. S-a îmbolnăVit odată un Bătrân care stătea sin­gur la Chilii. Şi neavând pe cineva care să-l slujească, ridicându-se, mânca cu evlaVie ce găsea în chilie. A stat, deci, aşa multe zile şi nimeni nu venea să-l cer­ceteze. împlinindu-se treizeci de zile fără ca cineva să Vină la el, a trimis Dumnezeu un înger să-i slujească. Şi după şapte zile şi-au adus aminte Părinţii de Bă­trân şi au zis unii către alţii: Nu cumva a murit cutare Bătrân? Când au venit, deci, şi au bătut la uşă, îngerul a plecat. Iar Bătrânul striga dinăuntru: Plecaţi de aici,

68 Matei 11,12.

451

fraţilor! Iar ei, forţând uşa, au intrat şi îl întrebau de ce striga. Iar el le-a zis: Treizeci de zile m-am ostenit şi nimeni nu m-a cercetat. Şi iată, sunt şapte zile de când Dumnezeu a trimis un înger să mă slujească. Şi cum aţi venit voi, a plecat de la mine. Şi zicând aces­tea, a adormit. Iar fraţii minunându-se, au dat slavă lui Dumnezeu că nu părăseşte pe cei care nădăjduiesc întru El.

82. A zis un Bătrân: Dacă te ajunge boala trupu­lui, nu te împuţina sufleteşte. Căci dacă Stăpânul tău a vrut să suferi cu trupul, cine eşti tu să te mâhneşti? Nu Se îngrijeşte Acela de toate? Trăieşti cumva în afa­ra Lui? Fii răbdător şi roagă-L să-ţi dea cele folositoa­re. Aceasta este voia Lui. Locuieşte cu îndelungă-răbdare şi mănâncă iubire.

83. Un monah care lupta în toate împotriva sata­nei, a fost orbit de acesta. Şi nu s-a rugat să vadă din nou, ci să aibă răbdare. Şi, pentru răbdarea lui, Dum­nezeu i-a dăruit vederea şi a văzut din nou.

84. Povestea unul din Părinţi, zicând: Când eram la Oxirrynco⁶⁹, au venit acolo nişte săraci într-o sâmbă­tă seara ca să primească iubire (milostenie). Şi când s-au culcat, era între ei unul care nu avea decât o ro­gojină, jumătate sub el şi jumătate deasupra lui. Era frig tare. Şi ieşind eu pentru nevoia trupească, l-am auzit suferind de frigul cel mare şi mângâindu-se pe sine, zicând: Mulţumesc Ţie, Doamne! Câţi bogaţi

69 Ouppuyxoq este o cetate antică, pe versantul de apus al văii Nilului, cunoscută din nenumăraţii papiruşi care s-au găsit la sfârşitul secolului al XIX-lea şi începutul secolului XX. în locul vechii cetăţi astăzi se află satul Al-Bahnasa.

452

sunt acum în închisoare legaţi cu lanţuri, iar alţii cu picioarele prinse în obezi şi nici nevoia trupească nu o pot face? Iar eu sunt ca un împărat, îmi întind pi­cioarele şi pot să merg oriunde vreau. Şi când el zice acestea, eu am stat şi l-am ascultat. Apoi, intrând, am povestit acestea fraţilor şi s-au folosit.

85. Un frate l-a întrebat pe un bătrân: Dacă Vine asupra mea un necaz şi nu am înştiinţare⁷⁰ să spun cuiva, ce să fac? Şi a zis Bătrânul: Cred că Dumnezeu va trimite harul Său şi te va ajuta, dacă te vei ruga cu adevărat. Căci am auzit că în Schit s-a întâmplat un asemenea lucru. Era un nevoitor care, neavând înşti­inţare să plece la cineva, şi-a pregătit seara milotarul ca să se retragă în singurătate. Şi iată, în noaptea ace­ea, i s-a arătat harul lui Dumnezeu ca o fecioară şi l-a rugat zicând: Nicăieri să nu pleci, ci stai aici cu mine. Căci niciun rău nu s-a întâmplat din cele ce ai auzit. în­credinţat fiind, a rămas şi îndată s-a Vindecat inima lui.

86. Un Bătrân, când mergea să-şi vândă coşurile sale, a fost întâmpinat de un drac care a făcut să-i dis­pară coşurile. Iar Bătrânul a alergat la rugăciune şi zicea: îţi mulţumesc Ţie, Dumnezeule, că m-ai izbăVit de ispită. Şi dracul, neputând să îndure filosofia⁷¹ Bă­trânului, striga, zicând: Iată coşurile tale, călugăr rău.

^{70 E}ste vorba de o înştiinţare sau încredinţare pe care monahul o aşteaptă de la Dumnezeu, fără de care nu ia hotărâri importante.

^{71 A}m păstrat termenul filosofie pentru a puncta folo­sirea acestuia în contextul concret al Vieţii monahale, cu sensul de adevărată înţelepciune. Frecvent întâlnim vorbindu-se despre filosofia monahilor şi a părinţilor în general, avându-se în vede­re mai ales înţelepciunea practică, cea care furnizează soluţii la provocările concrete ale Vieţii, cum sunt, iată, ispitele de tot felul. Termenul este folosit şi pentru a indica adevărata filosofie în contrast cu filosofia omenească.

453

Iar Bătrânul, luându-le, a mers şi le-a vândut.

87. Zicea unul din Bătrâni despre săracul Lazăr: Nu-l găsim pe el făcând nicio Virtute. Aflăm, însă, că niciodată nu a cârtit împotriva lui Dumnezeu pentru că nu a făcut cu el milă, ci cu mulţumire îşi ducea du­rerea sa şi pe bogat nu-l judeca. De aceea l-a primit pe el Dumnezeu.

88. A zis unul din Părinţi: Dacă pomul nu va fi bătut de vânturi, nici nu creşte, nici nu face rădăcini adânci. Aşa şi monahul, dacă nu va fi ispitit şi nu va răbda, nu se întăreşte.

89. A zis un Bătrân: De aceea nu înaintăm, pentru că nu ne cunoaştem propriile măsuri, nici nu avem răbdare în lucrul pe care l-am început, ci vrem să do­bândim Virtutea fără osteneală. Şi ne mutăm din loc în loc, crezând că vom afla loc unde nu este diavol.

90. A zis un Bătrân: Monahul care se osteneşte pu­ţine zile şi iarăşi se leneveşte, apoi, iarăşi se osteneşte şi iarăşi cade în nepăsare, un astfel de monah nimic nu face, nici nu dobândeşte răbdare.

91. A zis un Bătrân: Dacă te afli în loc străin şi ni­meni nu te primeşte, nu te întrista, ci spune: Dacă aş fi fost vrednic, Dumnezeu mi-ar fi făcut odihnă.

92. A zis un Bătrân: Ridică ispitele şi nu va mai fi niciun sfânt. Căci cel care fuge de ispita folositoare, fuge de Viaţa veşnică.

93. Unul din Părinţi s-a închis pe sine mai înain­te pentru Sfânta Patruzecime⁷² a Sfântului Post. Iar diavolul, cel care dintotdeauna pizmuieşte pe cei

^{72 P}ostul de patruzeci de zile.

454

nevoitori, a umplut toată peştera lui cu ploşniţe până sus, acoperind şi apa, şi pâinea, şi toate lucrurile lui, încât nu se mai vedea loc gol nici măcar cât un deget. Răbdând, deci, acest Viteaz ispita, zicea: Şi dacă tre­buie să mor, nu ies de aici până la sfânta sărbătoare. Iar în săptămâna a treia a Sfântului post, iată vede de dimineaţă o mulţime nenumărată de furnici mari in­trând în peşteră ca să distrugă ploşniţele. Şi aşa cum se întâmplă la război, înţepându-le, le-au omorât pe toate şi apoi le-au luat şi le-au scos afară din peşteră. De aceea este bună răbdarea în ispite, căci totdeauna duce la un sfârşit bun.

94. A zis un Bătrân: După cum ceara neîncălzită şi neînmuiată nu poate să primească pecetea pusă pe ea, tot aşa şi omul, dacă nu este încercat prin dureri şi suferinţe, nu poate primi pecetea Duhului. De aceea Domnul zice dumnezeiescului Pavel: îţi este de ajuns harul Meu, căci puterea Mea se desăvârşeşte în slăbi­ciune. Şi Apostolul însuşi se laudă zicând: Deci, foarte bucuros, mă voi lăuda mai ales întru slăbiciunile mele, ca să locuiască în mine puterea lui Hristos⁷³.

95. Ziceau despre un sfânt că a mărturisit credin­ţa în timpul prigoanei şi a fost chinuit mult, încât şi pe tron de aramă înroşit în foc a fost pus. Dar, între timp, fericitul Constantin a devenit împărat şi creşti­nii au fost lăsaţi liberi. Şi Vindecându-se, sfântul acela s-a întors la chilia lui şi cum a văzut-o de departe, a zis: Vai mie, la multe chinuri merg iarăşi. Iar aceasta o spunea pentru nevoinţe şi pentru lupta cea împotriva dracilor.

⁷³ 2 Corinteni 12,9-10.

455

96. Povesteau Părinţii că era un părinte în obşte şi s-a întâmplat ca slujitorul lui, împuţinându-se la su­flet, să iasă din mănăstire şi să plece în alt loc. Iar Bă­trânul l-a urmat îndeaproape tot timpul, stăruind pe lângă el să se întoarcă. Dar el nu voia. Şi a făcut aceas­ta Bătrânul timp de trei ani şi, aşa fiind înduplecat slujitorul, s-a întors. într-o zi, a poruncit lui Bătrânul să iasă şi să adune surcele. Şi făcând aceasta, slujito­rul, prin lucrarea satanei, şi-a pierdut un ochi. Aflând Bătrânul, s-a întristat tare şi a început să-l mângâie pe cel ce suferea de durere. Şi a zis lui slujitorul: Eu sunt pricina. Pentru ostenelile pe care ţi le-am provo­cat am păţit aceasta. După un timp a scăpat de durere, dar paguba a rămas. Şi iarăşi i-a poruncit Bătrânul să iasă şi să taie ramuri de finic. Şi în timp ce se ostenea el, prin lucrarea vrăjmaşului, iarăşi a sărit o creangă şi a pierdut şi celălalt ochi. A venit, deci, în mănăstire şi s-a dăruit isihiei, fără să mai facă altceva. Avva ia­răşi s-a mâhnit. Şi cum aştepta să-i Vină chemarea⁷⁴, i s-a făcut cunoscut aceasta şi a trimis la toţi fraţii şi le-a zis lor: Chemarea mea este aproape. Luaţi seama la voi înşivă. Şi a început fiecare să spună: Cui ne laşi, Avva? Iar Bătrânul tăcea şi a trimis la monahul orb şi

^{74 A}m păstrat originalul pentru a pune în evidenţă faptul că şi sfârşitul este perceput ca o chemare. Existenţa omului se desfăşoară sub semnul chemării lui Dumnezeu. Omul este chemat la existenţă de Dumnezeu, este chemat să facă un anume lucru în Viaţă de Dumnezeu, este chemat la credinţă de Dumnezeu şi, iată, sfârşitul este tot sub semnul chemării. Chemarea lui Dumnezeu este un concept biblic fundamental, care se regăseşte şi în literatura creştină, în general, şi în cea sapienţială, în special.

456

i-a spus despre chemare. Iar acela a lăcrimat, zicând: Cui mă laşi pe mine, orbul? Iar Bătrânul a zis: Roagă-te să primesc îndrăzneală în faţa lui Dumnezeu şi nădăjduiesc ca duminică să faci slujba. Şi după ce a adormit el, la puţine zile a văzut din nou şi a devenit părintele mănăstirii.

97. Era unul din Părinţi care locuia într-un loc anume, Vieţuind după rânduială. Iar un frate al lui era egumenul unei Lavre. Şi-a zis, deci, în sine: De ce stau eu aici, ostenindu-mă? Voi merge la fratele meu şi acela îmi va da cele de trebuinţă. Şi sculându-se, a mers la fratele lui. Şi văzându-l fratele său, s-a bucu­rat. Şi a zis lui acela: Vreau să rămân aici, dar dă-mi chilie ca să stau singur. Şi i-a dat. Şi din ceasul acela a uitat că a venit acolo. Iar cei din Lavră, văzând că este fratele egumenului şi crezând că fratele lui îi dă cele trebuincioase, nu i-au dus nimic şi nici nu l-au che­mat la vreo chilie să-i dea măcar o bucată de pâine. Şi acesta, fiind evlaVios, nu a deranjat pe nimeni. Şi gân­dea în sine zicând: Poate că nu este voia lui Dumne­zeu să rămân aici. A luat, deci, cheia chiliei şi a adus-o fratelui său şi i-a zis: Iartă-mă, nu pot să rămân aici. Acela s-a minunat, zicând: Dar când ai venit aici? A zis lui: Nu mi-ai dat tu cheia chiliei? A zis lui fratele său: Crede-mă că nu-mi amintesc că ai venit aici, dar pen­tru Domnul spune-mi cu ce gând ai venit aici? A zis lui acela: Având această nădejde, că voi găsi odihnă la tine. A zis lui fratele său: Cu dreptate, atunci, te-a ascuns Dumnezeu de mine, că nu aveai nădejde în El, ci în mine. Şi sculându-se, a plecat la locul său dintâi.

457

98. Un tânăr, vrând să se lepede de lume, a plecat în pustie. Şi văzând un turn, a zis în sine: Pe acela pe care-l voi găsi în turn îl voi sluji până la moarte. Ajungând, deci, la turn, a bătut şi a ieşit un monah bătrân. I-a zis lui: Ce vrei? Iar el a răspuns: Pentru binecuvântare am venit. L-a primit, deci, Bătrânul şi l-a odihnit şi i-a zis: Nu ai trimitere de nicăieri? Iar el a zis: Nu! Dar vreau să rămân aici. Şi l-a lăsat să rămână. Bătrânul căzuse în desfrânare şi avea feme­ia cu el. A zis, deci, fratelui: Dacă vrei să te foloseşti, mergi la mănăstire, căci eu am femeie. Iar fratele a zis: Dacă ai femeie sau dacă ai soră, eu nu ştiu. Eu de acum înainte te voi sluji până la moarte. După ce a trecut un timp de când îi slujea, aceia au zis între ei: Nu ne este de ajuns greutatea pe care o purtăm, mai avem de dat socoteală şi pentru sufletul acestuia! Să plecăm de aici şi să-l lăsăm în chilie. Şi luând ceea ce au putut, au zis fratelui: Noi plecăm pentru închinare, dar tu păzeşte-ne chilia. La puţin timp după ce au ple­cat, înţelegând fratele vrerea lor, a plecat după ei. Iar ei, văzându-l, s-au tulburat şi au zis: Până când ne vei osândi pe noi? Ai chilia, stai acolo şi ia aminte la tine însuţi. Iar fratele a zis: Eu nu am venit pentru chilie, ci pentru ca să vă slujesc. Atunci, femeia a plecat la o mănăstire, iar Bătrânul s-a întors la locul lui. Şi prin răbdarea fratelui s-au mântuit amândoi.

Sfârşitul tratatului despre răbdare şi bărbăţie.

CAPITOLUL VIII

DESPRE A NU FACE NIMIC SPRE ARĂTARE

1. A auzit Avva Antonie despre un monah mai tâ­năr că a făcut o minune pe cale. Acela, văzând nişte Bătrâni mergând pe cale şi osteniţi de mersul pe jos, a poruncit unor asini sălbatici¹ să Vină şi să-i poarte pe ei până ajung la el. Deci, Bătrânii au spus aceas­ta Avvei Antonie. Şi el le-a zis: Monahul acesta mi se pare ca o corabie plină de bunătăţi. Nu ştiu, însă, dacă va ajunge la liman. Şi, după un timp, a început deoda­tă Avva Antonie să plângă şi să-şi smulgă părul şi să se tânguiască. Ucenicii lui l-au întrebat: De ce plângi, Avva? Şi a zis Bătrânul: Un mare stâlp al Bisericii a căzut deja. Şi zicea aceasta despre monahul cel tânăr. Dar mergeţi, a zis, până la el şi vedeţi ce s-a întâmplat. Au plecat, deci, ucenicii şi au găsit pe monah şezând pe rogojină şi plângându-şi păcatul pe care-l săvârşi­se. Văzând pe ucenicii Bătrânului, a zis: Spuneţi Bă­trânului să roage pe Dumnezeu numai zece zile să-mi dea şi nădăjduiesc să fiu pregătit pentru răspuns. Dar în cinci zile s-a săvârşit.

1 Ovaypoţ înseamnă asin sălbatic, zebră (ET).

459

2. Un monah a fost lăudat de fraţi la Avva Antonie. Iar el, când a venit acela să-l Viziteze, l-a încercat dacă poate duce ocara. Şi, aflându-l că nu o duce, i-a zis: Te asemeni cu satul care în faţă este împodobit, iar în spate este jefuit de tâlhari.

3. Ziceau despre Avva Arsenie şi despre Avva Teo­dor din Ferme că mai presus de toate urau slava oa­menilor. Deci, Avva Arsenie nu se grăbea să se întâl­nească cu cineva, iar Avva Teodor se întâlnea, dar era ca o sabie.

4. Era un Bătrân la Schit, cu numele de Daniil şi acesta avea un ucenic. împreună cu ucenicul lui a locuit puţin timp un frate pe nume Serghie, care a adormit în Domnul. După sfârşitul fratelui Serghie, Avva Daniil i-a dat îndrăznire² ucenicului faţă de el, căci îl iubea. într-una din zile, Bătrânul l-a luat pe ucenicul său şi au plecat în Alexandria. Căci era obi­ceiul ca egumenul Schitului să meargă la papă³ la ma­rea sărbătoare⁴. Şi au ajuns în cetate pe la ceasul al4

^{2 Î}n ciuda stângăciei, am păstrat echivalentul românesc al ori­ginalului irappTţCTia, pentru că este vorba despre un substantiv folosit mult ca termen tehnic şi în literatura biblică, şi în cea bisericească de mai târziu, mai ales cu trimitere la „îndrăzneala faţă de Dumnezeu” sau îndrăzneala ucenicilor faţă de părinţii şi învăţătorii lor. Vezi: întru Care avem, prin credinţa în El, îndrăz­neală şi apropiere de Dumnezeu, cu deplină încredere (Efeseni 3,12); Şi acum, copii, rămâneţi întru El, ca să avem îndrăzneală când Se va arăta şi să nu ne ruşinăm de El, la venirea Lui. (1 Ioan 2, 28); Iubiţilor, dacă inima noastră nu ne osândeşte, avem îndrăznire către Dumnezeu. (1 Ioan 3, 21); Sau: „Unde este sfinţenie este şi îndrăzneală multă!” (Sf. Ioan Gură de Aur...).

3 Arhiepiscopul Alexandriei purta şi titlul de papă, şi pe cel de patriarh, titluri pe care le păstrează până astăzi.

^{4 E}ste vorba, desigur, de Sfintele Paşti.

460

unsprezecelea⁵ din zi. Şi cum mergeau pe drum, au văzut un frate gol, care avea agăţat de mijlocul lui un vas⁶. Fratele acela se prefăcea nebun⁷ şi împreună cu el erau şi alţi nebuni. Şi fratele se învârtea ca un nebun şi striga şi fura lucrurile din piaţă şi le dădea celorlalţi nebuni. Numele lui era Marcu de la Hipodrom, căci hipodromul este un loc public. Acolo, Marcu Nebunul făcea o sută de numii⁸ pe zi şi tot acolo le şi cheltuia; acolo şi dormea, pe trepte. Din cele o sută de numii cumpăra pentru sine hrană de douăsprezece numii, şi pe celelalte le dădea celorlalţi nebuni. Toată cetatea cunoştea pe Marcu de la Hipodrom din pricina nebu­niei lui. A zis, deci, Bătrânul ucenicului său: Du-te să vezi unde stă nebunul acela. Iar ucenicul, plecând, a întrebat şi i-au spus: La hipodrom, căci este nebun. După ce l-a întâlnit pe papă, a doua zi, Bătrânul, din iconomia lui Dumnezeu, a găsit pe Marcu Nebunul la Tetrapilul cel Mare⁹. Şi grăbindu-se Bătrânul, l-a prins de mână şi a început să strige, zicând: Bărbaţi alexan­drini, ajutaţi-mă! Iar Nebunul îl batjocorea pe Bătrân.

5 Astăzi, aproximativ ora cinci după-amiază.

^{6 P}oî, vas mic de ulei sau apă (ET).

^{7 Î}n viaţa Bisericii sunt cunoscuţi „ne­bunii pentru Hristos". Erau sfinţi care făceau pe nemintoşii, pe nebunii. în felul acesta erau batjocoriţi de lume, fugeau de slava lumească şi când se arătau pe ei înşişi, urmăreau înalta smerenie ca să câştige desăvârşirea. Cei mai cunoscuţi nebuni ai Bisericii sunt Simeon, Andrei şi Sava cel Tânăr (ET).

⁸ Numia era mone­dă mică din aramă sau argint sau aur, în uz la dorienii din Sicilia şi în Italia de Jos (ET).

9 Biserică în Alexandria unde se credea că au fost înmormântate moaştele profetului Ieremia (Sofronie al Ierusalimului, Minunile lui Cir şi Ioan, 36, P. G. 87, 3560, H. Ioan Moshos, Limonariul 77, PG, 87, 2929 D) (ET).

461

Şi s-a adunat mulţime multă în jurul lor. Iar ucenicul lui, cuprins de frică, stătea departe. Şi toţi ziceau Bă­trânului: Nu te pune cu el, căci este nebun. A zis lor Bătrânul: Voi sunteţi nebuni! Astăzi nu am aflat om în cetatea aceasta în afară de el. Au ajuns acolo şi clericii Bisericii care cunoşteau pe Bătrân şi i-au zis: Ce ţi-a făcut ţie nebunul acesta? A zis lor Bătrânul: Luaţi-l şi duceţi-mi-l la papa. Şi l-au luat. Şi a zis Bătrânul că­tre papă: Astăzi, în cetatea aceasta, vas¹⁰ ca acesta nu este altul. Iar papa, cunoscând că de la Dumnezeu a fost înştiinţat Bătrânul despre aceasta, s-a aruncat pe sine la picioarele nebunului şi a început să-i ceară cu stăruinţă să le descopere cine este. Iar acela, venindu-şi în sine, a mărturisit, zicând: Eram monah şi am fost stăpânit de dracul desfrâului cincisprezece ani şi, venindu-mi în fire, am zis: Marcule, cincisprezece ani ai slujit vrăjmaşului, Vino şi slujeşte la fel lui Hristos. Şi, plecând, am ajuns la Pemptos, unde am rămas opt ani, şi, după cei opt ani, am zis în sinea mea: Vino şi intră în cetate şi fă-te pe tine nebun alţi opt ani. Şi iată, astăzi, se împlinesc cei opt ani de nebun. Şi au plâns împreună toţi. Şi în seara aceea Marcu a dor­mit la episcopie cu Bătrânul, Şi când s-a făcut ziuă, a zis Bătrânul ucenicului său: Frate, strigă-l pe Avva Marcu, ca să ne facă rugăciune să plecăm la chilia noastră. Şi plecând fratele, l-a găsit pe el adormit în Domnul. şi venind, a vestit Bătrânului că Avva Marcu

10 Expresie biblică:...fiindcă acesta (Pavel) îmi este vas ales... (Fapte 9, 15). Am păstrat termenul pentru că este asociat ideii de pogorâre şi umplere de Duh dumnezeiesc. Omul este un vas în care Dumnezeu toarnă din Duhul Său.

462

s-a săvârşit. Iar Bătrânul a vestit papei şi papa co­mandantului de oşti şi acesta a poruncit să înceteze lucrul în ziua aceea în cetate. Şi Bătrânul a trimis pe ucenicul lui la Schit, zicând: Bateţi toaca şi adunaţi pe Părinţi şi spuneţi-le: Veniţi să fiţi binecuvântaţi de că­tre Bătrânul. Şi s-a dus tot Schitul purtând haine albe şi ramuri de finic. La fel şi cei de la Enaton, de la Chilii şi din Muntele Nitriei şi din toate Lavrele din ţinutul Alexandriei, încât vreme de cinci zile moaştele nu au fost îngropate, ci au fost nevoiţi să ungă cu smirnă¹¹ moaştele fericitului Marcu. Şi toată cetatea, cu ramuri şi cu lumânări şi udând pământul cu lacrimi, au pur­tat moaştele fericitului Marcu Nebunul, slăVind şi lă­udând pe Dumnezeu cel iubitor de oameni, care dă atâta har şi slavă celor care-L iubesc pe El şi acum şi în vecii vecilor. Amin.

5. Avva Daniil de la Schit a mers cu un ucenic al lui în Tebaida de Sus la pomenirea Avvei Apollo. Şi au ieşit toţi Părinţii de la depărtare ca de şapte mile în întâmpinarea lui. Şi erau ca la cinci mii. Şi se vedeau ei căzuţi cu pântecele pe nisip, ca nişte cete de îngeri care primeau cu frică pe Hristos. Căci unii dintre ei aşterneau hainele lor în faţa lui, iar alţii fesurile lor, şi se vedeau lacrimi vărsate ca ieşind dintr-un izvor. Şi ieşind în faţă arhimandritul¹² s-a închinat de şapte ori înainte de a se apropia de Bătrân şi, îmbrăţişându-se unul pe altul, s-au aşezat. Apoi l-a rugat să audă

11 Smirna este un clei de răşină, dintr-un pom din Arabia, un fel de salcâm pe care-l foloseau pentru păstrarea provizorie sau pentru îmbălsămarea morţilor.

12 Aşa se mai numea egume­nul, drept conducător al mandrei, adică al stânei sau al curţii.

463

cuvânt de la el, căci nu vorbea uşor cuiva. Deci cum stăteau în afară din mănăstiri, pe nisip, pentru că nu încăpeau în biserică, a zis Avva Daniil ucenicului său: Scrie: Dacă vreţi să vă mântuiţi, căutaţi neagonisirea şi tăcerea, căci de aceste două Virtuţi atârnă toată Via­ţa monahului. Şi ucenicul lui a dat unuia dintre fraţi cele scrise şi acela le-a tălmăcit în limba egipteană. Şi cum le-a citit Părinţilor, au plâns toţi şi îl petreceau pe Bătrân, căci nimeni nu îndrăznea să-i spună: ara­tă dragoste (şi rămâi). Şi intrând în Ermopole¹³, a zis ucenicului său: Mergi şi bate la mănăstirea aceea de maici şi spune stareţei că sunt aici. Căci era acolo o mănăstire de maici care se chema a Sfântului Ieremia şi locuiau acolo ca la trei sute de surori. A plecat ucenicul şi a bătut la poartă şi i-a zis portăriţa cu un glas subţire: Să te mântuieşti! Bine ai venit! Ce porun­ceşti? Şi a zis ei: Cheamă pe amma, pe arhimandrită¹⁴, căci vreau să-i vorbesc. Iar ea i-a zis: Nu se întâlneşte niciodată cu nimeni. Dar spune-mi mie ce porunceşti şi eu îi voi spune ei. Iar el a zis: Spune-i că un monah vrea să-i vorbească. Iar ea plecând, i-a spus. Şi venind stareţa, a zis cu voce subţire fratelui: Amma a trimis să întrebe ce porunceşti. Şi fratele a zis: Să arătaţi dragoste şi să dormim aici eu şi un Bătrân, căci este seară şi să nu cumva să ne mănânce fiarele sălbatice. A zis lui amma: Niciodată nu a intrat aici un bărbat.

13 Hermopole cea Mare era capitala districtului hermopolit egiptean, la graniţele Tebaidei. Astăzi se numeşte Asmounein (ET).

^{14 D}e reţinut faptul că şi stareţa mănăstirii de maici, ca şi stareţul mănăstirii de călugări, purta numele de arhimandrit(ă) cu sensul etimologic, acela de cea dintâi din mandră.

464

Vă este mai de folos să vă mănânce fiarele de afară decât cele dinăuntru. A zis fratele: Avva Daniil este de la Schit! Iar ea, auzind, a deschis larg cele două porţi şi a ieşit alergând. La fel şi toată obştea. Şi au aşezat hainele lor de la poartă până jos unde era Bătrânul şi se târau în jurul picioarelor lui şi îi sărutau tălpile. Şi după ce au intrat înăuntru în mănăstire, stareţa a adus un lighean mare şi l-a umplut cu apă călduţă şi plante, şi surorile s-au aşezat în două cete şi spălau picioarele Bătrânului şi ale ucenicului lui. Şi luând o cană, a venit lângă surori şi lua apă din lighean şi tur­na pe capul lor. Apoi a turnat pe trupul şi pe capul ei. Şi le vedeai pe toate, ca pietrele nemişcate, fără grai. Şi la un sunet ca de clopoţel¹⁵ răspundeau toate oda­tă, şi mişcarea lor aceasta era îngerească. A zis, deci, Bătrânul stareţei: îşi arată evlaVia faţă de noi sau aşa sunt totdeauna surorile? Iar ea a zis: Totdeauna sunt aşa, roabele tale, stăpâne, roagă-te deci pentru ele. A zis Bătrânul: Spune ucenicului meu că se poartă cu mine ca un got!¹⁶ Una dintre surori dormea întinsă în curtea din mijloc, zdrenţuită şi peticită. Şi a zis Bă­trânul: Cine este aceasta care doarme? I-a zis lui una dintre surori: Este o beţivă şi nu ştim ce să facem cu ea. Să o scoatem afară din mănăstire, ne temem de judecată. Şi dacă o lăsăm, sminteşte surorile. Iar Bă­trânul a zis ucenicului său: Ia ligheanul şi toarnă apa peste ea. Iar el, făcând aşa, s-a ridicat sora ca din be­ţie. Şi Amma a zis: Stăpâne, mereu este aşa. Şi luând stareţa pe Bătrân, l-a dus pe el la trapeză şi a făcut

15 Trebuie să fi fost ceva asemănător cu clopoţelul care se folo­seşte astăzi la trapeza mănăstirilor. ^{16 A} se citi barbar.

465

cină surorilor zicând: Binecuvântează pe roabele tale, stăpâne, ca să mănânce înaintea ta. Iar el le-a binecu­vântat. Iar ea şi a doua în ordine, numai ele, stăteau cu el. Şi au dat Bătrânului o farfurie având în ea fier­turi şi legume crude şi curmale şi apă. Iar ucenicului lui i-au dat linte fiartă, puţină pâine şi eucrat¹⁷. Suro­rilor, însă, le-au dat mâncare din belşug, peşte şi Vin. Şi au mâncat tare bine şi nu au vorbit nimic. După ce s-au ridicat ei de la masă, Bătrânul a zis stareţei: Ce este aceasta ce ai făcut? Căci noi trebuia să mâncăm bine, dar aţi mâncat voi cele bune. I-a zis lui amma: Tu eşti monah şi ţi-am dat mâncare de monah. Şi uce­nicul tău este ucenic de monah şi i-am dat mâncare de ucenic de monah. Iar noi suntem începătoare şi am mâncat mâncare de începătoare. A zis ei Bătrânul: Să fie pomenită iubirea voastră! Cu adevărat ne-am folosit. După ce au plecat ei să se odihnească, a zis Avva Daniil ucenicului său: Mergi şi vezi unde doar­me beţiva care stătea întinsă în mijlocul curţii. Şi a mers şi a văzut. Şi a venit şi i-a zis că doarme lângă umblătoare. Şi a zis Bătrânul ucenicului său: Rămâi treaz împreună cu mine în noaptea aceasta! Şi când s-au culcat toate surorile, Bătrânul a luat pe uceni­cul său şi s-au dus în spatele unui perete şi vedeau pe beţivă cum se ridica şi înălţa mâinile sale la cer şi lacrimile ei curgeau ca un râu. Şi buzele ei se mişcau şi făcea metanii căzând şi ridicându-se de la pământ. Iar când simţea că una din surori ieşea la nevoile sale,

^{17 B}ăutură preparată din piper, chimen şi anason fierbinte. Vezi Teodor Studitul, PG 99,1716 B: „Tot postul mare bem eu­crat, afară de bolnavi sau bătrâni" (ET).

466

se arunca la pământ, horcăind. Aşa petrecea toate zi­lele ei. A zis, deci, Bătrânul ucenicului său: Cheamă în taină pe stareţă. Şi plecând a chemat pe stareţă şi pe a doua în cinste şi toată noaptea s-au uitat la cele ce făcea beţiva. Iar stareţa a început să plângă zicând: O, cât de mult rău i-am făcut! Şi când a bătut toaca, s-a răspândit ca un vuiet vorba despre aceasta în toa­tă obştea. Iar aceea a simţit şi s-a dus pe furiş unde dormea Bătrânul, a furat toiagul lui şi mantaua, şi a deschis pe nesimţite poarta mănăstirii şi a scris o în­semnare pe care a lăsat-o la încuietoarea uşii, pe care zicea: Rugaţi-vă pentru mine şi iertaţi-mă dacă v-am greşit cu ceva! Şi s-a făcut nevăzută. Şi când s-a făcut ziuă, au căutat-o şi nu au găsit-o. Şi s-au dus la poartă şi au găsit poarta deschisă şi însemnarea scrisă. Şi s-a făcut plânset mare în mănăstire. Iar Bătrânul a zis: Eu pentru aceasta am venit aici. Căci astfel de beţiVI iubeşte Dumnezeu. Şi toată obştea s-a mărturisit la Bătrân despre ce au făcut ei. Şi făcând Bătrânul ru­găciune pentru surori, au plecat la chilia lor slăVind şi mulţumind lui Dumnezeu, singurul care cunoaşte câţi robi ascunşi are.

6. Un anume Evloghie, care a devenit ucenic al preafericitului Ioan¹⁸, episcopul Constantinopolului, era preot şi nevoitor mare, postea mâncând la două zile, iar de multe ori postea săptămâna întreagă, mân­când numai pâine şi sare, încât era slăVit de oameni. Deci a mers el la Avva Iosif în Panevo¹⁹ nădăjduind să vadă la el vreo nevoinţă şi mai aspră. Şi primindu-l

^{18 E}ste vorba de Sfântul Ioan Gură de Aur.

19 Cetatea antică din Egiptul de Jos. Astăzi se numeşte Mentzala El Haghit (ET.

467

pe el Bătrânul cu bucurie, i-a pregătit mângâiere cu ceea ce avea. Şi au zis ucenicii lui Evloghie: Preotul nu mănâncă decât pâine şi sare. Iar Avva Iosif mânca tăcând. Şi de trei zile nu i-au auzit pe aceştia cântând sau rugându-se. Căci lucrarea lor era ascunsă. Şi au plecat fără să se folosească. Din iconomia lui Dumne­zeu s-a întunecat şi rătăcindu-se s-au întors la Bătrân. Şi înainte de a bate la poartă, i-au auzit pe ei cântând. Şi stând mult timp aşa, la urmă au bătut. Iar ei, oprindu-se din cântare, i-au primit bucurându-se. Şi pen­tru că era arşiţă, ucenicii lui Evloghie au pus apă în cană şi i-au dat acestuia. Iar apa era amestecată, apă de mare cu apă de râu şi nu a putut să bea. Şi după aceasta, a căzut la picioarele Bătrânului, vrând să afle Vieţuirea lor, zicând: Ce este aceasta, Avva, că la înce­put nu cântaţi psalmi, dar acum, după plecarea noas­tră cântaţi? Şi luând acum cana, am aflat că apa este sărată? A zis lui Bătrânul: Fratele este nebun şi din greşeală a amestecat apa cu cea de mare. Iar Evloghie l-a rugat pe Bătrân, vrând să afle adevărul. Şi i-a zis lui Bătrânul: Acel pahar mic de Vin a fost al iubirii, iar apa aceasta este aceea pe care o beau fraţii mereu. Şi l-a învăţat pe el deosebirea gândurilor²⁰ şi a înde­părtat de la el toate cele omeneşti. Şi a devenit astfel priceput şi de atunci înainte mânca orice i se punea la masă şi a învăţat să lucreze în ascuns²¹. Şi a zis Bă­trânului: Cu adevărat, lucrarea voastră este în adevăr.

7. A zis Avva Isaia: Socotesc că este mare lucru şi cinstit a birui slava deşartă şi a înainta în cunoaşterea

^{20 V}ezi cap. V, despre deosebirea duhurilor sau discernământ.

²¹ Vezi Matei 6,1-6.

468

lui Dumnezeu. Căci cel care cade în mâinile patimii acesteia Viclene a slavei deşarte se înstrăinează de pace şi inima lui se învârtoşează faţă de sfinţi²² şi la sfârşitul relelor lui cade în înaltă cugetare de sine, care este mândria, maica tuturor relelor. Iar tu, o, credinciosule slujitor al lui Hristos, să ai în ascuns lucra­rea ta şi cu durere în inimă îngrijeşte-te pentru ca să nu pierzi răsplata lucrării tale din pricina dorinţei de a plăcea oamenilor²³. Căci cel care face ceva pentru a arăta oamenilor se depărtează de plata sa, aşa cum a spus Domnul²⁴.

8. Zicea iarăşi acelaşi: Cel căruia îi place să fie slă­Vit de oameni, nu poate să fie fără pizmă. Iar cel care are pizmă, nu poate să afle smerenia. Şi unul ca acesta şi-a predat propriul suflet vrăjmaşilor săi. Iar aceştia îl târăsc în multe rele şi îl omoară.

9. A venit un frate odată la Avva Teodor din Fer­me şi timp de trei zile l-a rugat pe acesta să-i spună cuvânt. Dar acela nu i-a răspuns şi a plecat întristat. Deci a zis ucenicul avvei: Cum de nu i-ai spus cuvânt

^{22 Î}i are în vedere pe creştini în general. în primele veacuri ale Bisericii, toţi creştinii erau numiţi sfinţi, în sensul împărtă­şirii de sfinţenia lui Dumnezeu prin botez (Vezi Fapte 9, 32; 26, 10; Rom. 8, 27; Rom. 15, 25; 1 Cor. 14, 33 etc.

23 Originalul avOpunrapEOKEia nu are din păcate un echivalent exact în lim­ba română ca substantiv. Folosim însă expresia verbală a plăcea oamenilor sau a fi pe placul oamenilor. Conceptul este folosit şi de Sfântul Apostol Pavel în acelaşi context, în Efeseni (6, 6) şi Coloseni (3, 22): Slugilor, ascultaţi întru toate pe stăpânii voştri cei trupeşti, nu slujind numai când sunt cu ochii pe voi, ca cei ce caută să placă oamenilor dvOpco-rrâpEaKoi -, ci în curăţia ini­mii, temându-vă de Domnul.

^{24 V}ezi Matei 6, 1-18. De reţinut însemnătatea acestei atitudini date şi de faptul că Mântuitorul Hristos, din toate sfaturile pe care le-ar fi putut da în legătură cu modul de a face fapte bune, se opreşte numai la recomandarea de a nu le face pentru a fi văzuţi de oameni, ci de a le face în as­cuns pentru a fi văzuţi de Dumnezeu Tatăl Care vede în ascuns. Semnalăm şi cu acest prilej consecvenţa cu care părinţii pustiei se conformează Evangheliei Mântuitorului Hristos.

469

şi a plecat întristat? Şi a zis lui Bătrânul: Adevărat, nu i-am spus, pentru că este vorbăreţ şi vrea să fie slăVit pentru cuVinte străine.

10. Un alt frate l-a întrebat, zicând: Avva, vrei să nu mănânc câteva zile pâine? Şi i-a zis lui Bătrânul: Bine faci, căci şi eu am făcut aşa. Şi i-a zis lui fratele: Vreau, deci, să duc năutul meu la moară şi să fac făină. Şi Bă­trânul i-a zis: Dacă iarăşi mergi la moară, mai bine fă-ţi pâine. Ce nevoie este de ieşirea aceasta?

11. Un alt frate a venit la el şi a început să vorbeas­că şi să cerceteze lucruri pe care încă nu începuse să le lucreze. Şi a zis lui Bătrânul: Nu ai găsit corabia, nici nu ai pus lucrurile şi, înainte de a călători, ai ajuns deja în cetatea aceea? Mai întâi fă lucrarea. Şi după ce o faci, ajungi şi la cele despre care vorbeşti acum.

12. Povestea unul dintre Părinţi despre Avva Te­odor din Ferme: Am fost odată, într-o seară, la el şi l-am găsit purtând cămaşa tăiată şi având pieptul gol şi fesul lăsat pe faţă. Şi, iată, cineva din sat a venit să-l vadă. Şi bătând acela, Bătrânul a ieşit să-i deschidă şi întâmpinându-l, a stat în uşă vorbind cu el. Iar eu, luând un petic de veşmânt, i-am acoperit umerii. Bă­trânul, însă, a întins mâna şi l-a dat jos. Şi cum a ple­cat săteanul, i-am zis: Avva, de ce ai făcut aceasta?

470

Omul a venit să se folosească, nu să se smintească. Şi mi-a zis Bătrânul: Ce spui, Avva? Suntem încă robiţi oamenilor? Am făcut ceea ce trebuia. A trecut, deja! Cel care vrea să se folosească, se va folosi, iar cel care vrea să se smintească, se va sminti. Eu, aşa cum mă aflu, aşa îl voi întâmpina. Şi a poruncit ucenicului său, zicând: Dacă Vine cineva şi vrea să mă vadă, să nu-i spui nimic omeneşte, ci dacă mănânc, spune: mănân­că!, dacă dorm, spune: doarme!

13. A auzit odată guvernatorul despre Avva Moise şi a mers la Schit ca să-l vadă. Şi au dat de veste unii Bătrânului acest lucru şi s-a ridicat şi a plecat la locul mlăştinos²⁵. Acela l-a întâlnit pe drum şi i-a zis: Spu­ne-mi, Bătrâne, unde este chilia Avvei Moise? Şi i-a zis Bătrânul: Ce vreţi de la el? Este un om nebun! Şi ve­nind guvernatorul la biserică, a zis clericilor: Auzind cele despre Avva Moise, am venit să-l văd, dar, iată, am întâlnit pe drum un Bătrân care mergea în Egipt şi l-am întrebat unde este chilia Avvei Moise, iar ace­la mi-a zis: Ce vrei de la el? Acela este nebun! Auzind aceasta, preoţii s-au întristat, zicând: Ce fel de Bătrân a fost acela care a vorbit aşa împotriva Sfântului? Iar în­soţitorii guvernatorului au zis: Era un Bătrân care pur­ta haine vechi, înalt şi negricios. Iar ei au zis: Acela este Avva Moise şi, pentru că nu voia să vă întâlnească, v-a

^{25 S}elos este un loc mlăştinos din adâncul pustiului Schitului, unde ţânţarii erau mari ca Viespile, aşa cum ne informează Pa­ladie, şi puteau să găurească şi pielea fiarelor sălbatice. Acesta constituia un loc inaccesibil Vizitatorilor Schitului, în timp ce pentru un pustnic care avea intenţia să scape de întâlnirea cu aceştia era un refugiu. Vezi Paladie, Istoria lausiacă, cap. 18.

471

zis acestea. Şi folosindu-se mult, guvernatorul a plecat.

14. Un frate l-a întrebat pe Avva Motie, zicând: Dacă plec să stau într-un loc, cum vrei să Vieţuiesc acolo? A zis lui Bătrânul: Dacă locuieşti într-un loc, să nu urmăreşti să-ţi câştigi nume din ceva, că nu mergi la slujbă sau că la agapă nu mănânci. Căci acestea îţi fac nume deşert şi la urmă vei afla supărare, căci oa­menii, acolo unde găsesc astfel de lucruri, acolo alear­gă. A zis lui fratele: Ce să fac, deci? A zis lui Bătrânul: Oriunde te aşezi, să te porţi la fel cu toţi ceilalţi şi ce vezi la cei evlaVioşi, despre care ai înştiinţare, aceea să faci. Şi vei afla odihnă. Căci aceasta este smerenie, să fii la fel ca ceilalţi. Şi oamenii, când te vor vedea ieşind, te vor socoti la fel ca pe toţi ceilalţi şi nimeni nu-ţi va face tulburare.

15. Avva Nisterie cel Mare mergea prin pustie îm­preună cu un frate. Şi văzând un balaur²⁶, au fugit. A zis fratele: Şi tu te temi, părinte? Şi a zis lui Bătrânul: Nu mă tem, fiule, dar îmi este de folos că am fugit, pentru că altfel nu aş fi putut să scap de duhul slavei deşarte.

16. A vrut odată cârmuitorul ţinutului să vadă pe Avva Pimen, dar Bătrânul nu a încuViinţat. Atunci, sub cuvânt că este răufăcător, au prins pe fiul surorii lui şi l-au aruncat în închisoare, zicând: Dacă va veni Bă­trânul şi ne va ruga pentru el, îl voi elibera. Şi venind

26 Cuvântul SpotKwv din textul vechi se foloseşte în textele hagiologice cu sensul de şarpe mare, sau de fiară mâncătoare de oameni. în cazul la care se referă apoftegma, s-a statornicit părerea că este vorba despre crocodili.

472

sora acestuia, plângea la poartă. Dar el nu i-a răspuns în niciun fel. Iar ea îl ocăra zicând: împietrit ce eşti, ai milă de mine, că este singurul meu fiu. Iar el a trimis să i se spună: Pimen nu a născut copii. Şi aşa a plecat. Auzind aceasta, cârmuitorul a trimis la el zicând: Şi numai cu cuvântul dacă porunceşti, îl voi elibera. Iar Bătrânul i-a răspuns, zicând: Cercetează potriVit legi­lor. Şi dacă este vrednic de moarte, să moară, iar dacă nu este, fă cum vrei²⁷.

17. A zis Avva Pimen: învaţă inima să păzească cele ce învaţă limba ta.

18. A zis iarăşi: Oamenii vorbesc la măsura desă­vârşită, dar lucrează la măsura cea mai mică.

19. Zicea Avva Daniil: Am mers odată la Avva Pi­men şi am gustat ceva împreună. Şi ne-a zis: Mergeţi şi vă odihniţi puţin, fraţilor. Au plecat, deci, fraţii să se odihnească puţin şi eu am rămas să vorbesc singur cu el. Şi ridicându-mă, am mers în chilia lui. Cum m-a văzut venind spre el, se făcea că doarme. Căci aceasta era lucrarea Bătrânului: a face totul în ascuns.

20. A zis Avva Pimen: Cel care în orice chip urmă­reşte prietenia oamenilor, se îndepărtează de priete­nia lui Dumnezeu. Nu este bine să vrei să placi tutu­ror. Vai de voi, zice, când toţi oamenii vă vor lăuda²⁸.

21. A mers odată Avva Adelfie, episcopul de Niloupole²⁹, la Avva Sisoe, în muntele Avvei Antonie. Şi

^{27 Î}n Patericul alfabetic, apoftegma se încheie cu fraza: „Atunci, auzind cârmuitorul, l-a eliberat pe acesta".

^{28 L}uca 6, 26.

^{29 C}etatea Nilului se găsea în Oaza Faium, lângă braţul apusean al Nilului. în ţinutul acesta unde se aflau multe ruine ale cetăţi­lor vechi greceşti s-au găsit mii de papirusuri.

473

când urma să iasă, înainte de a pleca, i-a făcut să gus­te ceva dimineaţă. Era vreme de post. Şi cum a pus masa, iată nişte fraţi au bătut la uşă. A zis, deci, uce­nicului său: Dă-le puţin terci, fiindcă Vin de la oste­neală. Le-a zis lor Avva Adelfie: Lasă-i acum, ca să nu spună că Avva Sisoe mănâncă încă de dimineaţă. Şi l-a privit Avva şi a zis fratelui iarăşi: Mergi şi dă-le! Şi aceia cum au văzut terciul, au zis: Aveţi străini? Oare nu mănâncă şi Avva împreună cu voi? Şi le-a zis lor fratele: Da. Şi au început să se necăjească şi să zică: Să vă ierte Dumnezeu că aţi lăsat pe Bătrân să mănânce în zi de post. Oare nu ştiţi că se va nevoi multe zile pentru aceasta? Şi auzindu-i episcopul, a pus metanie Bătrânului, zicând: Iartă-mă, Avva, că am gândit ome­neşte. Tu ai făcut lucrul lui Dumnezeu. Şi a zis Avvei Sisoe: Dacă Dumnezeu nu slăveşte pe om, slava oa­menilor nu este nimic.

22. A întrebat Avva Amun din Raith pe Avva Si­soe, zicând: Când citesc Scriptura, gândul meu vrea să înfrumuseţeze cuvântul, ca să pot da răspuns când mă întreabă. A zis lui Bătrânul: Nu este nevoie, ci mai curând din mintea preacurata să dobândeşti pentru tine şi lipsa grijii şi a vorbi³⁰.

23. A venit odată guvernatorul să vadă pe Avva

30 Întrucât exprimarea este un pic eliptică, simţim nevoia să spunem că apoftegma se referă la faptul de a nu te îngriji ce să vorbeşti şi la faptul că a vorbi este dat de Domnul. Preocuparea exclusivă ar urma să fie strădania pentru curăţirea minţii. Este o evidentă trimitere la cuVintele Mântuitorului: Iar când vă vor da pe voi în mâna lor, nu vă îngrijiţi cum sau ce veţi vorbi, căci se va da vouă în ceasul acela ce să vorbiţi; (Matei 10,19).

474

Simon. Iar acesta, auzind, şi-a pus cingătoarea şi a plecat la un finic să-l cureţe. Aceia, ajungând, au stri­gat: Bătrâne, unde este anahoretul? Iar el a zis: Nu este aici niciun anahoret. Şi auzind au plecat.

24. A venit altă dată un alt cârmuitor să-l vadă pe acesta, dar clericii, luându-le înainte, i-au zis: Avva, pregăteşte-te, că guvernatorul, auzind despre tine, Vine să fie binecuvântat de tine. Iar el a zis: Da, mă pregătesc. Şi îmbrăcându-se cu rasa sa peticită şi lu­ând pâine şi brânză în mână, s-a ridicat şi a stat la poartă mâncând. Şi venind cârmuitorul cu suita sa şi văzându-l, l-au dispreţuit, zicând: Acesta este anaho­retul despre care am auzit? Şi îndată au plecat înapoi.

25. A mers un frate la Avva Serapion şi Bătrânul l-a îndemnat să facă rugăciunea după obişnuinţă. Iar el, zicând că este păcătos şi străin de schima monahală însăşi, nu s-a supus. A vrut, de asemenea, să-i spele picioarele, dar folosind aceleaşi cuVinte, nu a primit. Atunci l-a făcut ceva să guste. A început să mănânce, iar Bătrânul îl sfătuia, zicând: Fiule, dacă vrei să te foloseşti, aşteaptă cu răbdare în chilia ta şi ia aminte la tine şi la lucrul tău de mână. Căci nu-ţi aduce atâta folos să Vizitezi pe alţii cât să stai în chilia ta. Iar el, auzind acestea, s-a amărât şi s-a schimbat la faţă, încât nu putea să se ascundă de Bătrân. Deci, i-a zis Avva Se­rapion: Până acum ziceai „sunt păcătos” şi te osândeai pe tine însuţi că nu eşti vrednic să trăieşti, iar acum, deoarece cu dragoste te sfătuiesc, te-ai mâniat atâta? Dacă vrei să fii smerit, învaţă să primeşti cu bărbăţie cele care Vin de la ceilalţi şi să nu pună stăpânire pe

475

tine cuVintele deşarte. Auzind acestea, fratele, a pus metanie Bătrânului şi a plecat folosindu-se mult.

26. A zis Sfânta Sinclitichia: Aşa cum comoara care se arată se împuţinează şi piere, la fel şi Virtutea care se arată şi se face cunoscută piere. Şi aşa cum lumâ­narea se topeşte de la faţa focului³¹, la fel şi sufletul se risipeşte din pricina laudelor şi slăbeşte.

27. A zis iarăşi: Aşa cum nu este cu putinţă să avem în acelaşi timp şi planta, şi sămânţa, tot aşa este cu neputinţă ca, înconjuraţi de slava omenească fiind, să aducem rod ceresc.

28. Odată, în timp ce Avva Tithoe stătea, un frate era lângă el. Şi nevăzându-l, a oftat. Nu a înţeles că un frate era lângă el, căci era în extaz. Şi făcând metanie, a zis: Iartă-mă frate, că nu am devenit încă monah, de vreme ce am oftat înaintea ta.

29. Ziceau despre un Bătrân din ţinuturile de jos că Vieţuia în liniştire şi un credincios mirean îl slujea. S-a întâmplat ca fiul mireanului să se îmbolnăvească. Şi s-a rugat mult mireanul de Bătrân să Vină şi să facă rugăciune pentru copil. Şi ridicându-se Bătrânul, a ieşit împreună cu el. Şi alergând mireanul, a intrat în casă, zicând: Veniţi în întâmpinarea anahoretului. Şi văzându-i Bătrânul de departe că au ieşit cu făclii, a înţeles ce se întâmplă şi, dezbrăcându-se de hainele sale, le-a dus la râu şi a început să le spele, stând gol. Iar cel care-l slujea pe el, văzând aceasta, s-a ruşinat şi, rugându-i pe oameni, le-a zis: întoarceţi-vă înapoi, căci Bătrânul şi-a ieşit din fire. Şi venind la el, i-a zis:

^{31 V}ezi Psalmul 66,2.

476

Avva, de ce ai făcut aceasta? Toţi au zis că Bătrânul are drac. Iar el a zis lui: Şi eu aceasta am vrut să aud.

30. Odată, la Chilii, fiind sărbătoare, fraţii au mân­cat în biserică. Era acolo şi un frate care a zis celui care slujea: Eu nu mănânc fiertură, ci sare. Şi a strigat tare cel care slujea la un alt frate înaintea tuturor, zi­când: Cutare frate nu mănâncă fiertură, adu-i sare. şi s-a ridicat unul dintre Bătrâni şi i-a zis: îţi era mai de folos astăzi să fi mâncat carne în chilia ta decât să se audă cuvântul acesta în faţa poporului.

31. Un frate ascet, care nu mânca pâine, a Vizitat pe un mare Bătrân. S-au întâmplat acolo şi alţi străini, şi Bătrânul a făcut fiertură pentru ei. Şi pe când şe­deau la masă, ascetul şi-a pus numai linte înmuiată şi a mâncat. Şi după ce s-au ridicat de la masă, Bătrânul l-a luat de-o parte şi i-a zis: Frate, dacă Vizitezi pe ci­neva, nu-ţi arăta Vieţuirea. Iar dacă vrei să-ţi păstrezi Vieţuirea, stai în chilia ta şi nu ieşi nicăieri. Şi el, luând învăţătură din cuvântul Bătrânului, era împreună cu ceilalţi la întâlnirile cu fraţii.

32. A zis unul dintre Părinţi că pe malul râului, aproape de satul unde Vieţuia fericitul Siluan în Pa­lestina, locuia un frate care se prefăcea nebun. Când îl întâlnea un frate, acela îndată râdea. De aceea îl lăsa şi pleca. S-a întâmplat ca trei Părinţi să Viziteze pe Avva Siluan. Şi după ce au făcut rugăciune, l-au rugat să le trimită pe cineva cu ei, ca să vadă pe fraţi în chiliile lor. Şi au zis Bătrânului: Arată dragoste şi porunceşte fra­telui ca să ne ducă la toţi. Iar Bătrânul a zis fratelui de faţă cu ei: Să-i duci la toţi Părinţii. Şi luându-l deoparte

477

i-a poruncit, zicând: Vezi, să nu-i duci la nebunul ace­la, ca să nu se smintească. Şi trecând pe la chiliile fra­ţilor, ziceau Părinţii însoţitorului lor: Arată dragoste şi du-ne la toţi. Şi el le zice: Bine! Dar nu i-a dus la chi­lia nebunului, după cuvântul Bătrânului. Când s-au întors la Bătrân, i-a întrebat: Aţi văzut pe fraţi? Iar ei au zis: Da, şi mulţumim. Dar suntem trişti de un lucru, că nu ne-a dus la toţi. Şi a zis Bătrânul către cel care-i dusese: Nu ţi-am spus să-i duci la toţi? Şi a zis fratele: Aşa am făcut, părinte. Deci, iarăşi la plecare Părinţii au zis Bătrânului: Cu adevărat mulţumim că am văzut pe fraţi, dar numai pentru aceasta ne pare rău, că nu i-am văzut pe toţi. Atunci fratele a zis deoparte Bă­trânului: La fratele nebun nu i-am dus. Deci, după ce au plecat Părinţii, cugetând în sine la cele întâmplate, Bătrânul a plecat către fratele acela care se prefăcea nebun. Şi fără să bată, a deschis încet zăvorul şi a in­trat fără să simtă fratele. Şi l-a găsit şezând la lucrul său şi având două coşuleţe, unul în dreapta lui şi unul în stânga. Şi de îndată ce l-a văzut pe Bătrân, după obicei, acela a început să râdă. A zis lui Bătrânul: Lasă astea acum şi spune-mi lucrarea ta. Iar el iarăşi a râs. A zis Avvei Siluan: Ştii că în afară de Sâmbătă şi Duminică nu ies din chilie, iar acum am venit în mijlocul săptămânii. Căci Dumnezeu m-a trimis la tine. Deci, fiind cuprins de frică, a pus metanie Bătrânului şi i-a zis: Iartă-mă, părinte, în timpul dimineţii fac lucrarea mea duhovnicească având pietricelele acestea în faţa mea. Şi dacă îmi Vine un gând bun, pun o pietricică în coşuleţul din dreapta, iar dacă Vine unul rău, o pun

478

în cel din stânga. Iar seara număr pietricelele şi, dacă sunt mai multe în cel din dreapta, mănânc, iar dacă sunt mai multe în cel din stânga, nu mănânc. Şi a doua zi iarăşi, dacă îmi Vine un gând Viclean, îmi zic: Vezi ce faci, că iarăşi nu mănânci. Auzind, deci, acestea, Avva Siluan s-a minunat şi a zis: Cu adevărat Părinţii care ne-au Vizitat erau sfinţii îngeri care voiau să facă cu­noscută Virtutea fratelui. Căci arătarea lor mi-a făcut multă bucurie şi desfătare duhovnicească.

33. A zis un Bătrân: Oriunde vei merge în Vizită, să nu vrei să arăţi Vieţuirea ta sau să spui: Eu nu mănânc ulei sau fiertură sau peşte. Numai la Vin să nu dai dez­legare, dacă te temi de război. Şi chiar dacă te judecă unii, să nu-ţi pese.

34. A zis iarăşi: Dacă te Vizitează un frate, ia doliul de pe faţa ta şi ascunde-l în inima ta, până când slobozeşti pe fratele. Şi atunci, iarăşi pune doliul pe faţa ta, pentru că fug dracii văzând că este cu tine.

35. Ziceau despre schitioţi că, dacă afla cineva lucra­rea lor, nu socoteau aceasta ca o Virtute, ci ca un păcat.

36. A zis un Bătrân: Dorinţa de a plăcea oamenilor ia toată seva³² omului şi-l lasă pe el uscat.

37. A zis iarăşi: Cel care îşi arată şi îşi face cunoscute faptele sale bune este asemenea semănătorului care aruncă seminţele pe pământ şi venind păsările ceru­lui le mănâncă pe ele³³. Iar cel care-şi ascunde Vieţui­rea lui, precum semănătorul care pune seminţele sub

32 Cuvântul TudTTjţ din textul original, înseamnă materie unsu­roasă, grăsime. Apoftegma are în vedere, desigur, seva sau grăsimea duhovnicească a omului.

33 Matei 13,4.

479

brazdele pământului, va culege roade însutite.

38. A zis un Bătrân: Sau te fereşti de oameni fu­gind, sau râzi de lume şi de oameni făcându-te pe tine nebun³⁴.

39. Un conducător de obşte avea multă slavă de la oameni şi era părinte la două sute de monahi. Pe acesta l-a Vizitat Hristos ca un Bătrân sărac şi l-a ru­gat pe portar să spună avvei că este cutare împreună-nevoitor. Deci, cu multă osteneală a intrat porta­rul să spună şi l-a găsit pe Avva vorbind cu alţii. A stat puţin şi după aceea a anunţat despre sărac, neştiind că era Hristos. Iar Avva a început să-l certe, zicându-i: Nu mă vezi vorbind cu oameni? Lasă-mă acum! Iar el a dat înapoi. Răbdând îndelung, Domnul a rămas, aşteptându-l să Vină. Pe la ceasul al cincilea³⁵, un om bogat a venit la mănăstire, şi egumenul i-a răspuns degrabă. Văzându-l împreună cu bogatul, Dumnezeu, Cel bogat în milă şi prieten al celor smeriţi, S-a apro­piat rugându-l: Vreau să-ţi vorbesc, Avva. Dar acela a intrat împreună cu bogatul să prânzească, îngrijindu-se chipurile de străini. Deci, după ce s-a terminat masa, iarăşi a însoţit pe bogat până la poartă şi s-a în­tors, robit fiind multelor griji şi uitând de rugămintea Bătrânului sărac şi fără de răutate. Făcându-se seară şi neînvrednicindu-se să primească pe Cel binecu­vântat şi cu adevărat străin, Acesta a plecat, spunând portarului aşa: Spune-i avvei: Dacă vrei slava oame­nilor, pentru ostenelile tale de mai înainte şi pentru

34 Vezi 1 Corinteni 3,18-19 şi 4,10-13.

35 Ceasul al cincilea corespunde aproximativ orei unsprezece.

480

nevoinţele tale multe, Eu îţi voi trimite oameni din cele patru părţi ale lumii să te mângâie, pentru că vrei să fii lăudat şi să lauzi. Dar bunurile împărăţiei Mele nu le vei gusta. Şi aşa au cunoscut pe Atotţiitorul sărac.

Sfârşitul tratatului despre a nu face nimic spre arătare.

CAPITOLUL IX

CĂ TREBUIE SĂ TE PĂZEŞTI A NU JUDECA PE NIMENI

1. Unui frate i s-a întâmplat odată o ispită, în obştea Avvei Ilit. Şi, fiind alungat de acolo, a plecat la Avva Antonie în munte. După ce a stat fratele un timp la el, l-a trimis în obştea de unde ieşise. Iar ei văzându-l, iarăşi l-au alungat. Şi el s-a întors la Avva Antonie, zicându-i: Nu au vrut să mă primească, părinte. Deci, l-a trimis din nou Bătrânul, zicând: O corabie a naufragiat pe mare, şi-a pierdut încărcătura şi cu multă greutate a ajuns la ţărm. Iar voi voiţi ca să înecaţi ceea ce s-a salvat şi a ajuns la ţărm? Şi ei auzind că Avva Antonie l-a trimis, l-au primit îndată.

2. Avva Agathon, când vedea un lucru şi gândul lui voia să-l judece, zicea în sine: Agathon, tu să nu faci asta. Şi astfel gândul lui se liniştea.

3. S-au îmbolnăVit odată Avva Agathon şi altul dintre Bătrâni. Stând ei întinşi în chilie, fratele citea din cartea Facerii. Şi a ajuns la capitolul în care Iacob zice: Iosif nu mai este! Simeon nu mai este! Şi acum să-mi luaţi şi pe Veniamin? Toate au venit pe capul meu!... Aţi pogorât

482

cărunteţile mele cu întristare în locuinţa morţilor!¹ Şi, răspunzând, Bătrânul a zis: Nu îţi ajung ceilalţi zece, Avva Iacob? A zis Avvei Agathon: încetează, Bătrâne! Dacă Dumnezeu este Cel care îndreptăţeşte, cine este cel care osândeşte²?

4. Avvei Ammon i-a prorocit Avva Antonie, zicând: Vei înainta în frica lui Dumnezeu! Şi a ieşit afară din chi­lie şi i-a arătat o piatră şi i-a zis: Ocărăşte piatra aceasta şi loveşte-o! Iar el a făcut aşa. Şi l-a întrebat pe el Avva Antonie: Nu a vorbit piatra? Iar el a zis: Nu! Şi a zis Avva Antonie: Şi tu vei ajunge la această măsură. Lucru care s-a şi întâmplat. Căci aşa de mult a înaintat Avva Ammon, încât din prea multă bunătate nici nu mai re­cunoştea răutatea. Când a devenit episcop, i-au adus o fecioară care luase în pântece şi i-au zis: Dă-i canon! Iar el, făcând semnul crucii pe pântecele ei, a poruncit să i se dea două perechi de cearşafuri, zicând: Nu cumva să moară la naştere ea sau pruncul ei şi să nu găsească cu ce să-i înmormânteze. Cei care erau împotriva ei au zis: De ce ai făcut aceasta? Dă-i canon! Iar el a zis lor: Vedeţi, fraţilor, este aproape de moarte. Ce pot eu să-i fac? Şi a slobozit-o pe ea. Şi nu a îndrăznit niciodată Bătrânul să osândească pe cineva.

5. A venit odată Avva Ammon într-un loc pentru a gus­ta ceva. Şi era acolo un frate care avea faimă rea. Şi s-a întâmplat să Vină femeia şi să intre în chilia fratelui celui defăimat. Aflând, deci, cei care locuiau în locul acela, s-au tulburat aşa de mult, încât au hotărât să-l alunge din chilie. Şi cunoscând că episcopul Ammon este în locul acela, venind la el, l-au rugat să meargă împreună cu ei.

1 Facerea 42, 36-38.

^{2 R}omani 8, 33-34.

483

Cum a aflat fratele, luând femeia, a ascuns-o sub un vas mare. Şi după ce a ajuns mulţimea acolo, Avva Ammon a înţeles ce se întâmpla, dar pentru Dumnezeu a acoperit lucrul. Şi intrând, s-a aşezat deasupra vasului şi a po­runcit să se caute în toată chilia. Deci, cum au căutat şi nu au găsit femeia, a zis Avva Ammon: Ce este aceasta? Dumnezeu să vă ierte. Şi rugându-se, a făcut pe toţi să plece. Şi prinzându-l de mână pe fratele, i-a zis: Ia seama la tine însuţi, frate³. Şi aceasta zicând, a plecat.

6. Un frate, păcătuind, a fost separat⁴ de către preotul bisericii. Iar Avva Visarion, ridicându-se, a ieşit împreu­nă cu el, zicând: Şi eu sunt păcătos.

7. A zis Avva Ilie: Am văzut pe cineva ţinând la sub­suoară un vas cu Vin. Şi, ca să ruşinez pe draci că era închipuire înşelătoare, am zis fratelui: Arată dragoste şi ridică-mi aceasta. Şi când a ridicat paramanul lui, s-a do­vedit că nu avea nimic sub braţ. Iar aceasta am spus ca, şi dacă vedeţi cu ochii voştri sau auziţi, să nu credeţi. Cu atât mai mult ţineţi-vă gândurile şi amintirile şi înţelesu­rile ştiind că ei (dracii) le seamănă pe acestea pentru a otrăVI sufletul să gândească cele care nu sunt spre folos şi pentru a ocupa mintea, ţinând-o departe de păcatele noastre şi de Dumnezeu.

8. A zis Avva Isaia: Dacă îţi Vine gândul să judeci pe aproapele pentru vreun păcat, gândeşte mai întâi la tine că eşti mai păcătos decât el şi cele pe care socoteşti că le faci bine să nu crezi că au plăcut lui Dumnezeu. Şi aşa nu vei îndrăzni să judeci pe aproapele.

^{3 V}ezi asemănarea dintre episodul acesta şi episodul cu feme­ia adulteră, din Ioan 8, 3-11. ♦

^{4 Î}n sensul separării de obşte sau al opririi de a participa la slujbe.

484

9. A zis iarăşi: A nu judeca pe aproapele şi a te umili pe tine însuţi este locul de odihnă al conştiinţei.

10. A venit odată un copil să fie Vindecat de îndrăcire şi l-a Vizitat pe un frate dintr-o obşte din Egipt. Şi ieşind Bătrânul, a văzut pe fratele păcătuind cu copilul şi nu l-a certat, zicând: Dacă Dumnezeu care l-a plăsmuit pe el, văzându-l, nu-l arde, eu cine sunt ca să-l cert?

11. A mers odată Avva Isaac Tebeul într-o obşte şi a văzut pe un frate greşind şi l-a judecat. Când s-a întors în pustie, a venit un înger al Domnului stând în faţa uşii chiliei lui şi zicând: Nu te las să intri. Iar el îl ruga, zicând: Ce s-a întâmplat? Şi răspunzând îngerul, i-a zis lui: Dum­nezeu m-a trimis să-ţi spun: Spune-i lui: Unde porunceşti să-l pun pe fratele care a greşit? Şi îndată s-a pocăit, zi­când: Am păcătuit, iartă-mă. Şi a zis îngerul: Ridică-te, Dumnezeu te-a iertat. Păzeşte-te de acum să nu mai judeci pe cineva înainte ca Dumnezeu să-l judece pe el⁵.

12. A zis Avva Pafnutie, ucenicul Avvei Macarie: Am rugat pe părintele meu, zicând: Spune-mi cuvânt. Iar el a zis: Să nu faci rău la nimeni, nici să judeci. Acestea să le păzeşti şi te vei mântui.

13. Ziceau despre Avva Macarie cel Mare că deve­nise, aşa cum este scris, dumnezeu pământesc⁶. Precum Dumnezeu acoperă lumea, la fel a ajuns Avva Macarie, acoperind greşelile pe care le vedea ca şi când nu le-ar vedea şi pe cele pe care le auzea ca şi când nu le-ar auzi.

14. Un frate a greşit odată la Schit. Şi făcându-se adunare, au trimis la Avva Moise. Iar acela nu a vrut să Vină. A trimis, deci, la el preotul, zicând: Vino, pentru că poporul te aşteaptă. Iar el, sculându-se, a venit. Şi luând

⁵ 1 Corinteni 4, 5.

^{6 I}oan 10, 34.

485

un coş găurit şi umplându-l cu nisip, l-a pus în spate. Iar ei ieşind în întâmpinarea lui, i-au zis: Ce este aceasta, părinte? Şi au zis lor Bătrânul: Păcatele mele sunt cele care curg în urma mea şi pe care nu le văd. Şi eu am venit astăzi să judec păcate străine. Iar ei auzind, nu au mai spus nimic fratelui, ci l-au iertat.

15. Zicea Avva Moise că omul este dator să fie mort faţă de aproapele său, ca să nu-l judece pe el întru nimic.

16. A zis iarăşi: Capătul tuturor este a nu judeca pe aproapele. Căci atunci când mâna Domnului a ucis pe toţi întâii-născuţi în Egipt, nu era casă în care să nu fie un mort⁷. A zis lui fratele: Ce este cuvântul acesta? A zis lui bătrânul: Dacă ne-ar lăsa să vedem păcatele noastre, nu am vedea păcatele aproapelui. Căci este nesăbuinţă ca omul să aibă mortul lui, să-l lase pe acesta şi să meargă să plângă pe al aproapelui. A muri faţă de aproapele tău înseamnă să duci păcatul tău şi să nu iei seama la niciun om, că acesta este bun sau acesta este rău. Să nu faci rău niciunui om, nici să gândeşti lucru Viclean în inima ta despre cineva. Nici să umileşti pe cineva care face rău, nici să încredinţezi răufăcătorului pe aproapele său, nici să te bucuri cu cel care face rău aproapelui său. Aceasta înseamnă a muri faţă de aproapele. Să nu vorbeşti împo­triva cuiva, ci să spui: Dumnezeu cunoaşte pe fiecare. Şi nici să crezi celui care vorbeşte de rău împotriva cuiva, nici să te bucuri de vorbirea lui de rău; nici să urăşti pe cel care vorbeşte împotriva aproapelui său. Aceasta este a nu jude­ca. Să nu ai duşmănie cu niciun om şi să nu ţii duşmănie în inima ta. Să nu urăşti pe cel care duşmăneşte pe aproapele său. Şi aceasta este pacea. în acestea să te sileşti pe tine.

^{7 I}eşire 12, 29-30.

486

Osteneala este pentru puţin timp şi odihna este pentru totdeauna, cu harul lui Dumnezeu-Cuvântul. Amin.

17. Ziceau despre Avva Marcu Egipteanul că a stat treizeci de ani fără să iasă din chilia lui. Preotul avea obiceiul să Vină şi să-i facă Sfânta Liturghie⁸. Iar diavo­lul, văzând răbdarea în Virtute a bărbatului, s-a gândit să-l ispitească cu judecata. Şi a trimis un om stăpânit de duhuri să meargă la Bătrân pasămite pentru a cere rugă­ciune. Iar cel stăpânit de duhuri, înainte de orice cuvânt, a zis Bătrânului: Preotul tău are miros de păcat, nu-l mai lăsa să Vină la tine. Iar bărbatul insuflat de Dumnezeu a zis către el: Fiule, toţi pun necurăţia afară şi tu ai adus-o la mine înăuntru? Dar este scris: Nu judecaţi, ca să nu fiţi judecaţi⁹! Totuşi, dacă este păcătos, Domnul îl va mântui pe el. Căci este scris: Să vă rugaţi unul pentru altul, ca să vă Vindecaţi¹⁰. Şi zicând cuvântul acesta, a făcut rugă­ciune şi a alungat dracul din omul acela şi l-a slobozit să­nătos. Când a venit preotul, după obiceiul său, Bătrânul l-a primit cu bucurie. Iar Bunul Dumnezeu, văzând lipsa de răutate a Bătrânului, i-a arătat lui un semn¹¹. Când a venit ceasul ca preotul să stea înaintea Sfintei Mese,

^{8 D}e semnalat faptul că în original este folosită expresia sinonimă: Sfânta Anafora (aYÎa avacpopâ). Facem această menţiune pentru a consemna o denumire a Sfintei Liturghii folosită la vremea aceea.

9 Matei 7, 1.

10 Iacob 5, 16.

11 Am păstrat cuvântul semn oripeiov, deşi este vorba despre o minune, pentru a fi consecvent cu originalul şi pentru a puncta aspectul particular pe care îl păstrează cuvântul semn numind o minu­ne. Este vorba de faptul că respectiva minune funcţionează ca un semn, adică atrage atenţia sau descoperă o anume realitate, dincolo de minunea în sine. Un argument în plus este acela că şi în Noul Testament, mai ales în Evanghelia după Ioan, este folosit preponderent cuvântul semne cu referire la minunile Mântuito­rului. Minunile Mântuitorului sunt citate de Sfântul Evanghelist Ioan ca semne, dovezi ale dumnezeirii Lui.

487

după cum povestea Bătrânul: Am văzut îngerul Domnu­lui coborând; şi a pus mâna lui pe capul clericului şi s-a făcut clericul ca un stâlp de foc. Iar eu, minunându-mă de vederea aceea, am auzit un glas zicând către mine: Omule, de ce te minunezi de lucrul acesta? Dacă un îm­părat pământesc nu lasă pe mai-marii săi să stea murdari înaintea lui, ci numai cu slavă multă, cu cât mai mult va curăţa puterea dumnezeiască pe slujitorii tainelor nespu­se, care stau înaintea slavei negrăite? Iar Viteazul luptător al lui Hristos, Marcu Egipteanul, s-a arătat mare şi s-a în­vrednicit de darul acesta, pentru că nu a judecat pe cleric.

18. A întrebat un frate pe Avva Pimen, zicând: Spune-mi cum să devin monah? Şi a zis Bătrânul: Dacă vrei să afli odihnă şi aici şi în veacul Viitor, la orice lucru să zici: Cine sunt eu? Şi să nu judeci pe nimeni.

19. A auzit odată preotul Pelusiului¹² despre nişte fraţi că erau mereu în cetate, mergeau la baie¹³ şi nu se îngri­jeau de ei înşişi. Şi venind în adunare, le-a ridicat schi­ma. Şi după aceasta l-a mustrat conştiinţa şi s-a căit de ce a făcut. Şi a venit la Avva Pimen, tulburat de gânduri, ducând cu sine şi rasele fraţilor şi a vestit lucrul Bătrâ­nului. Şi a zis lui Bătrânul: Tu nu mai ai nimic din omul

12 Cetate antică pe ţărmul Egiptului, pe înălţimea braţului de răsărit al Nilului (astăzi, Câmpia Al Tine). Datorită poziţiei ei, a fost un centru important militar şi comercial. în timpul perioadei creştine, a cunoscut o importantă dezvoltare monastică. într-una dintre mănăstirile Pelusiului, a trăit Sfântul Isidor Pelusiotul. Odată cu invazia şi cucerirea musulmană din 639, cetatea a decăzut (ET).

13 Este vorba de baia publică.

488

vechi? Te-ai lepădat de el? Iar preotul a zis: Sunt părtaş la omul cel vechi. Iar Bătrânul i-a zis: Iată, deci, şi tu eşti ca şi fraţii. Dacă eşti părtaş cât de puţin la cele vechi, eşti supus păcatului. Atunci, plecând preotul, a chemat pe fraţi, care erau unsprezece, le-a făcut metanie şi i-a îmbrăcat cu schima monahului, apoi i-a slobozit.

20. A zis iarăşi: Există oameni care par că tac şi inima lor judecă pe ceilalţi. Un astfel de om totdeauna vorbeş­te. Şi sunt alţii care, vorbind de dimineaţa până seara, păstrează tăcerea: Aceasta înseamnă că nimic nu vorbesc fără folos.

21. A întrebat un frate pe Avva Pimen, zicând: Dacă văd o cădere a fratelui meu, este bine să o acopăr? A zis lui Bătrânul: Atâta timp cât noi acoperim căderea fratelui nostru şi Dumnezeu o acoperă pe a noastră. Şi atâta timp cât noi o vădim pe a fratelui şi Dumnezeu o vădeşte pe a noastră.

22. Un frate a întrebat pe Avva Pimen, zicând: Dacă văd un frate despre care am auzit că a căzut, nu vreau să-l aduc în chilia mea. Iar dacă îl văd că este bun, mă bucur cu el. A zis lui Bătrânul: Dacă faci un bine mic fra­telui celui bun, de două ori mai mult să faci celuilalt, căci acela este bolnav¹⁴. Era un anahoret în obşte pe nume Timotei. Şi a auzit egumenul zvon despre un frate că a căzut în ispită. Şi l-au întrebat pe Timotei despre acesta. Şi l-a sfătuit pe el să-l scoată afară pe fratele. Când l-au alungat, ispita fratelui a venit asupra lui Timotei, încât s-a aflat în primejdie. Deci, plângea Timotei în faţa lui Dumnezeu, zicând: Am păcătuit, iartă-mă, Doamne. Şi i-a venit lui un glas care zicea: Timoteie, să nu socoteşti

^{14 V}ezi Matei 9,12 şi Luca 5, 31.

489

că ţi-am făcut ţie aceasta pentru altceva, ci pentru că ai trecut cu vederea pe fratele tău în vreme de ispită.

23. Era un mare isihast în Muntele Athlivei¹⁵ şi au venit asupra lui hoţii. Bătrânul a strigat şi, auzind vecinii lui, i-au prins pe hoţi şi i-au trimis la stăpânitor. Şi i-au pus pe ei în închisoare şi s-au întristat fraţii zicând: Din pricina noastră au fost închişi. Şi ridicându-se, au mers la Avva Pimen şi i-au vestit acestuia lucrul. Şi acesta a scris Bătrânului, zicând: înţelege de unde a venit prima trădare şi atunci vei vedea pe a doua. Căci dacă nu venea trădarea mai întâi dinăuntru, nu ai fi făcut-o pe a doua. Văzând epistola Avvei Pimen deşi era vestit în ţinutul acela şi nu ieşea din chilia lui ridicându-se, a mers în cetate şi i-a scos pe hoţi din închisoare şi i-a eliberat pe ei de faţă cu toţi.

24. A zis Avva Pimen: Scris este: Pe cele ce ochii tăi le-au văzut, pe acelea mărturiseşte-le!¹⁶ Eu însă vă spun vouă: Chiar dacă pipăiţi cu mâinile voastre, să nu mărtu­risiţi¹⁷. Un frate a fost batjocorit într-o astfel de situaţie.

^{15 S}e află pe malul drept al braţului de răsărit al Deltei Nilului.

16 Pilde 25,7.

^{17 N}u putem trece peste această apoftegmă fără să semnalăm curajul Părintelui de a „contrazice" cuvântul Sfin­telor Scripturi. Contrazicerea este aparentă sau în termenii lo­gicii simple, pentru că, de fapt, Avva Pimen corectează cuvântul vechi-testamentar de o manieră similară cu cea a Mântuitorului Hristos, folosind aproape aceeaşi formulă: Aţi auzit că s-a zis ce­lor de demult... Eu însă vă spun vouă... (Vezi Matei 5, 21-22 ş.u.). Or, ca şi în cazul Mântuitorului, avem de-a face cu o perspectivă care nu contrazice, nu anulează, ci depăşeşte ca standard exi­genţele cuvântului vechi-testamentar. Este vorba, de fapt, de îm­plinire, de depăşire în sus. Corectura nu elimină, ci include afirmaţia iniţială, depăşind-o. Aş sublinia totuşi libertatea, curajul şi maniera foarte dinamică cu care se raportează CuViosul Părinte la cuvântul biblic. Asumarea unei astfel de atitudini ne-ar ajuta să depăşim raportarea pasivă, ideologică, literală, uneori chiar fundamentalistă, la textele dumnezeieştilor Scripturi.

490

A văzut, chipurile, pe fratele său păcătuind cu femeie. Şi fiind mult luptat, a mers şi i-a atins cu piciorul crezând că sunt ei, zicând: încetaţi odată, până când? Şi, iată, des­coperă că erau snopi din spice de grâu. De aceea am zis vouă: Chiar dacă pipăiţi cu mâinile voastre, să nu certaţi.

25. Au întrebat unii dintre Părinţi pe Avva Pimen, zi­când: Cum îl răbda atât de mult Avva Nisterie pe uceni­cul său? A zis lor Avva Pimen: Dacă eram eu, îi puneam şi pernă sub cap. A zis Avvei Anuv: Şi ce i-ai fi zis lui Dumnezeu? A zis Avva Pimen: I-aş fi spus: Tu ai zis: Scoate mai întâi bârna din ochiul tău, şi atunci vei vedea bine să scoţi paiul din ochiul fratelui tău¹⁸.

26. A greşit odată un frate în obşte. Era în locul acela şi un anahoret care mult timp nu ieşise din chilia lui. Ve­nind Avva obştii la Bătrân, i-a făcut cunoscut cele despre fratele care greşise. Iar el a zis: Alungaţi-l! Ieşind fratele din obşte, s-a dus într-o prăpastie şi plângea acolo. S-a întâmplat ca nişte fraţi, care plecaseră spre Avva Pimen, să-l audă pe acesta plângând. Şi intrând la el, l-au găsit în mare durere şi l-au rugat să-l ia cu ei la Avva Pimen, dar el nu a vrut, spunând: Eu aici voi muri, pentru că am păcătuit. Venind la Avva Pimen, i-au povestit acestuia cele întâmplate. Şi rugându-i pe ei, i-a trimis, zicând: Spuneţi-i că Avva Pimen te cheamă. Iar fratele a venit la el şi, văzându-l Bătrânul necăjit, ridicându-se, l-a îmbră­ţişat. Şi vorbind frumos cu el, l-a rugat să guste ceva. Şi a trimis Avva Pimen pe unul din fraţii de la el la anahoret,

18 Matei 7, 5.

491

zicându-i: De mulţi ani doream să te văd, auzind cele despre tine şi, din lenevirea amândurora, nu ne-am în­tâlnit unul cu altul. Acum, deci, cu voia lui Dumnezeu şi pentru că s-a iVit prilejul, osteneşte-te până aici ca să ne vedem unul pe altul. Iar acela nu ieşea din chilia lui. Şi auzind, a zis: Dacă Dumnezeu nu ar fi înştiinţat pe Bă­trân, nu ar fi trimis la mine. Şi ridicându-se, a mers la el şi, îmbrăţişându-se unul cu altul cu bucurie, s-au aşezat. A zis Avva Pimen: într-un loc anume erau doi oameni şi amândoi aveau morţi. Unul dintre ei a lăsat mortul său şi s-a dus să-l plângă pe al celuilalt. Auzindu-l Bătrânul, a fost străpuns de cuvânt şi şi-a amintit de ceea ce a făcut -şi a zis: Pimen este sus-sus în cer, iar eu sunt jos-jos pe pământ.

27. Au întrebat unii dintre Părinţi pe Avva Pimen, zi­când: Dacă vedem pe un frate păcătuind, vrei să-l certăm pe acesta? A zis lor Bătrânul: Eu, dacă am trebuinţă să trec pe acolo şi îl văd pe acela păcătuind, trec mai depar­te de el şi nu îl cert.

28. Un frate l-a întrebat pe Avva Pimen, zicând: Ce să fac, căci mă împuţinez când mă aşez la lucrarea mea duhovnicească? A zis lui Bătrânul: Să nu dispreţuieşti, să nu judeci, să nu vorbeşti de rău pe nimeni¹⁹. Şi Dumnezeu îţi va da odihnă şi lucrarea ta se va face fără tulburare.

29. Un frate l-a întrebat pe Avva Pimen, zicând: Ce voi face? Şi Bătrânul i-a zis: Scris este Fărădelegea mea eu o voi vesti şi mă voi îngriji pentru păcatul meu²⁰.

30. Venind odată Avva Pimen să locuiască în părţile Egiptului, s-a întâmplat ca aproape de el să stea un frate care avea femeie. Şi niciodată nu l-a mustrat pe el. S-a

19 Vezi Romani 14,10; Iacob 4,11.

20 Psalmul 37,19.

492

întâmplat ca într-o noapte femeia să nască. Şi înţelegând acest lucru, Bătrânul a chemat pe fratele său cel mai mic, zicându-i: Ia cu tine o cană cu Vin şi dă-o vecinului, că are nevoie astăzi. Şi nu ştiau fraţii lui lucrul acesta. Iar acela a făcut cum i-a poruncit Bătrânul. Şi folosindu-se fratele şi pătruns fiind, după puţine zile a slobozit feme­ia, dându-i tot ceea ce avea nevoie. Şi a zis Bătrânului: Eu de astăzi mă pocăiesc. Şi venind, a zidit lângă el o chilie pentru sine. Şi mergea la Bătrân şi Bătrânul i-a luminat acestuia calea lui Dumnezeu şi l-a câştigat.

31. S-a făcut odată o adunare la Schit pentru un frate care greşise. Şi Părinţii vorbeau între ei. Iar Avva Pior tăcea. La urmă, ridicându-se, a ieşit. Şi luând un sac, l-a umplut cu nisip şi-l purta pe umărul său. Şi punând în­tr-un săcuţ mai puţin nisip, îl purta în faţa lui. întrebat de către Părinţi ce este aceasta, a zis: Acest sac care are mult nisip sunt greşelile mele, căci sunt multe şi le-am lăsat pe ele în spatele meu, ca să nu sufăr pentru ele şi să nu plâng. Şi, iată, acestea puţine, ale fratelui meu, sunt în faţa mea şi, privind la ele, îl judec pe el. Dar nu trebuie să fac aşa, ci mai curând, pe ale mele să le aduc în faţă şi să mă îngrijesc de ele şi să rog pe Dumnezeu să mă ierte. Şi ridicându-se Părinţii, au zis: Cu adevărat aceasta este calea mântuirii.

32. A zis Avva Pafnutie: Trecând odată pe cale, s-a întâmplat să mă rătăcesc din pricina ceţii şi am ajuns în apropierea unui sat. Şi am văzut pe unii vorbind vorbe de ruşine între ei şi am stat rugându-mă lui Dumnezeu pentru păcatele mele. Şi, iată, a venit un înger, ţinând sabie şi mi-a zis: Pafnutie, toţi cei care judecă pe fraţii lor de această sabie vor pieri. Iar tu, pentru că nu i-ai

493

judecat, ci te-ai smerit pe tine în faţa lui Dumnezeu ca şi când tu ai fi făcut păcatul, de aceea numele tău se va scrie în cartea celor Vii²¹.

33. A zis un Bătrân: Să nu judeci pe cel desfrânat, chiar dacă tu eşti înfrânat, pentru că în felul acesta calci legea. Căci Cel care a zis Să nu desfrânezi²², a zis şi Să nu judeci²³.

34. Ziceau despre cineva că stătea în Egipt într-o sin­gură chilie. Şi aveau obiceiul să-l Viziteze un frate şi o fecioară. Deci, într-una din zile, s-au întâlnit cei doi la Bătrân. Şi făcându-se seară, Bătrânul a întins rogojina şi s-a culcat între ei. Luptat fiind fratele, s-a ridicat asupra fecioarei şi au săvârşit păcatul. Iar Bătrânul, simţind, nu le-a spus nimic. Şi făcându-se dimineaţă, Bătrânul i-a însoţit la plecare, fără să arate că are vreo nemulţumi­re în sine. Iar aceia, mergând pe cale, vorbeau între ei dacă Bătrânul şi-a dat seama sau nu. Şi întorcându-se la Bătrânul, i-au făcut metanie, zicând: Avva, nu ţi-ai dat seama că şi-a bătut joc de noi satana? A zis lor: Da! Şi ei au zis lui: Unde era gândul tău în ceasul acela? Şi a zis lor: Gândul meu? Unde s-a răstignit Hristos, acolo era în ceasul acela, stând şi plângând. Şi luând metanie de la Bătrânul, au plecat şi au devenit vase alese.

35. Era un Bătrân care mânca în fiecare zi trei pesmeţi. L-a Vizitat, deci, un frate şi, aşezându-se să guste ceva, i-a pus şi fratelui trei pesmeţi. Şi văzând Bătrânul că avea nevoie, i-a adus alţi trei. Iar după ce s-au săturat şi s-au sculat, a judecat Bătrânul pe fratele şi i-a zis: Nu trebuie, frate, să slujim trupului. Iar fratele a făcut me­tanie Bătrânului şi a ieşit. în ziua următoare, când s-a

^{21 F}ilipeni 4, 3.

22 Matei 5, 27.

23 Matei 7,1.

494

făcut timpul să mănânce, Bătrânul şi-a pus trei pesmeţi. Şi mâncându-i pe aceia, a flămânzit, dar s-a înfrânat. Şi iarăşi, în ziua următoare, i s-a întâmplat acelaşi lucru. A început, aşadar, să slăbească. Şi a cunoscut Bătrânul că a fost părăsit de Dumnezeu. Şi aruncându-se în faţa lui Dumnezeu cu lacrimi, se ruga pentru părăsirea care i se întâmplase. Şi a văzut un înger care i-a zis: Pentru că ai judecat pe fratele ţi s-a întâmplat aceasta. Să cunoşti, aşadar, că cel care poate să se înfrâneze sau să facă alt lucru bun nu o face cu puterea sa, ci bunătatea lui Dum­nezeu este aceea care întăreşte pe om. De aceea ziceau Bătrânii că nimic nu este mai rău decât a judeca.

36. La un anahoret venea un preot dintre clerici săvâr­şind pentru acesta slujba Sfintelor Taine²⁴. Venind, însă, cineva la anahoret, l-a pârât pe preot. Când a venit, deci, preotul, după obişnuinţă, să săvârşească Liturghia, smintindu-se, anahoretul nu i-a deschis. Iar preotul a plecat. Şi un glas a zis anahoretului: Mi-au luat oamenii judeca­ta Mea! Şi, iată, a fost în extaz şi a văzut o fântână de aur şi o găleată de aur cu frânghie de aur şi apă tare bună. Şi a văzut pe un lepros care scotea apă şi o vărsa. Şi voind să bea, nu bea pentru că cel care scotea era lepros. Şi, iată, un glas zicând iarăşi către el: De ce nu bei din apă? Ce însemnătate are că este lepros cel care scoate apă? Căci el numai scoate şi goleşte. Venindu-şi anahoretul în fire şi înţelegând puterea vedeniei, a chemat pe pre­ot şi a făcut ca şi mai înainte, adică acesta i-a săvârşit aducerea²⁵.

37. Doi fraţi au ajuns la mare măsură într-o obşte şi

^{24 E}ste vorba despre Sfânta Liturghie.

^{25 S}e referă, desigur, la Sfânta Liturghie, dar este folosit termenul npootpopâ aducerea.

495

s-au învrednicit fiecare să vadă harul lui Dumnezeu în fratele său. Odată, s-a întâmplat ca unul dintre ei să iasă în zi de Vineri în afara obştii. Şi a văzut pe cineva de di­mineaţă mâncând şi i-a zis lui: La ceasul acesta mănânci Vinerea? Şi în ziua următoare s-a făcut adunare după obi­cei. Privindu-l pe acesta fratele său, a văzut că harul lui Dumnezeu se depărtase de la el şi s-a întristat. Şi când a venit la chilie, a zis lui: Ce ai făptuit, frate? Căci nu am mai văzut ca înainte peste tine harul lui Dumnezeu. Iar el a zis: Eu nici cu fapta şi nici în gând nu am conştiinţa să fi făcut ceva rău. A zis lui fratele său: Niciun cuvânt nu ai vorbit cuiva? Şi aducându-şi aminte, a zis: Ieri am văzut pe cineva mâncând în afara obştii dimineaţă şi i-am zis:

La ceasul acesta mănânci Vinerea? Acesta este păcatul meu. Ci osteneşte-te cu mine două săptămâni şi să rugăm pe Dumnezeu ca să mă ierte. Şi au făcut aşa. Şi, după două săptămâni, a văzut fratele harul lui Dumnezeu care venise la fratele său şi s-au mângâiat foarte şi au mulţu­mit lui Dumnezeu.

38. A zis unul dintre Părinţi: Nu este neam sub cer ca cel al creştinilor. Şi nu este iarăşi altă tagmă ca cea a mo­nahilor. Dar numai aceasta este care-i vatămă pe ei: că îi duce diavolul la pomenirea răului fraţilor lor, zicând: Mi-a zis şi i-am zis. Şi fiecare dintre ei are necurăţiile sale în faţa lui, dar nu le vede pe ele, ci se îngrijeşte de cele ale aproapelui. Şi din aceasta mult se vatămă.

39. Un bărbat sfânt văzând pe un altul păcătuind, lăcrimând, a zis: Acesta astăzi şi eu sigur mâine. Chiar dacă păcătuieşte cu adevărat cineva în prezenţa ta, să nu-l judeci pe el, ci să te consideri pe tine mai păcătos decât acela, chiar şi dacă este mirean.

496

40. Un frate i-a cerut unuia din Bătrâni să-i spună cum să deosebească gândul nepăcătos. Iată, a zis, văd pe cineva făcând un lucru şi povestesc aceasta cuiva. Şi văd că nu-l judec, ci vorbim numai. Nu este aceasta vorbire de rău? Şi a zis Bătrânul: Dacă vorbeşti pătimaş, având ceva împotriva lui, este vorbire de rău, iar dacă eşti liber de patimă, nu este vorbire de rău. Dar ca să nu se înmul­ţească răul, cel mai bine este a tăcea.

41. Un alt frate a zis Bătrânului: Dacă merg la unul dintre Bătrâni şi-l voi întreba că vreau să rămân la cuta­re, dar ştiu că nu este spre folosul meu, ce poate să-mi răspundă? Dacă-mi spune să nu rămân, nu judecă pe ace­la cu gândul? Şi a zis lui Bătrânul: Această subţirime nu o au mulţi. Dacă, deci, mişcarea are patimă şi vorbeşte, atunci se vatămă pe sine şi cuvântul nu are putere. Ce să facă, deci? Va zice, nu ştiu şi se slobozeşte pe sine. Iar dacă este slobozit de patimă, nu judecă pe nimeni, ci pe sine se va afla Vinovat, zicând: Cu adevărat, eu sunt unul care este nepăsător cu sine şi poate că nu-ţi este spre fo­los să mergi. Iar dacă acela este înţelept, nu merge. Căci nu a zis pentru răutate, ci pentru a nu se înmulţi răul.

42. A auzit unul dintre sfinţi că un frate a căzut în des­frânare şi a zis: O, rău a făcut! După puţine zile a ador­mit fratele. Şi a venit un înger al Domnului cu sufletul fratelui la Bătrân şi i-a zis: Iată, cel pe care l-ai judecat a adormit. Unde, deci, porunceşti să-l duc, în împărăţie sau în iad? Şi a rămas Bătrânul până la moartea sa, ce­rând lui Dumnezeu iertare pentru aceasta, cu lacrimi şi cu dureri multe.

43. A zis unul dintre sfinţi că nu este poruncă mai

497

bună decât aceasta: să nu dispreţuiască cineva pe fratele său. Căci scris este: Să nu duşmăneşti pe fratele tău în inima ta, dar să mustri pe aproapele tău, ca să nu porţi păcatul lui²⁶. Dacă, deci, vezi pe fratele tău păcătuind şi nu îi spui, ca să cunoască greşeala lui, din mâinile tale se va cere sângele lui. Dacă însă va fi mustrat şi stăruieşte în greşeală, va muri cu păcatul lui. Bine este, deci, pentru tine, să-l cerţi cu dragoste şi să nu-l vorbeşti de rău sau să-l dispreţuieşti ca pe un duşman.

44. A zis un Bătrân: Dacă vezi pe cineva râzând sau mâncând mult, să nu-l judeci, ci mai curând spune: Fe­ricit este acesta că nu are păcate şi de aceea se bucură sufletul lui.

45. Un Bătrân vestit se nevoia în Siria în Munţii Antiohiei. Acesta avea un frate care era foarte pornit să jude­ce dacă vedea pe cineva greşind. De multe ori, deci, l-a îndemnat Bătrânul despre aceasta, zicând: Cu adevărat, fiule, te amăgeşti şi singur îţi pierzi sufletul, pentru că nimeni nu cunoaşte cele ale omului, fără numai duhul care locuieşte în el²⁷. Căci adeseori mulţi fac în faţa oa­menilor multe rele şi în ascuns se pocăiesc în faţa lui Dumnezeu. Şi noi vedem păcatul, iar lucrurile bune pe care le-au făptuit numai Dumnezeu le ştie. în afară de aceasta, pe mulţi care au trăit rău toată Viaţa lor, adeseori apropierea morţii şi sfârşitul lor i-a aflat în pocăinţă şi s-au mântuit. Sunt şi situaţii când prin rugăciunile sfin­ţilor au fost primiţi păcătoşii. De aceea, chiar dacă omul vede cu ochii lui, în niciun fel să nu judece pe alt om. Unul este Judecătorul, Fiul lui Dumnezeu, iar tot omul

26 Levitic 19,17.

27 Vezi 1 Corinteni 2,11.

498

care judecă pe cineva se află acuzator şi potrivnic al lui Hristos²⁸, pentru că răpeşte vrednicia şi puterea pe care le-a dat Lui Tatăl, făcându-se judecător.

46. A zis un Bătrân: Dacă vezi cu ochii tăi pe fratele tău că greşeşte, spune îndată: Anatema să fii satana, fra­tele meu nu are Vină. Şi asigură-ţi astfel inima să nu ju­dece pe fratele tău. Altfel Duhul Sfânt pleacă de la tine.

47. A zis un Bătrân: De ce judeci pe ucigaşi şi pe adulteri, şi pe jefuitorii de morminte, şi pe oricare din­tre cei fărădelege? Ei au propriul judecător. Mai curând, nu cerceta dintr-o singură parte lucrurile, ci ocupă-te cu atenţie şi de greşelile tale şi te vei afla pe tine însuţi ade­seori mai rău decât aceia. Căci şi tu adeseori ai privit cu ochi desfrânaţi. Şi aceasta ştii şi tu că este socotită adulter²⁹. Şi de multe ori ai vorbit de rău pe fratele tău şi, desigur, nu eşti lipsit de cunoştinţă că şi pentru acest păcat Domnul a spus că cel care îl numeşte pe fratele său nebun se face Vinovat de focul iadului³⁰. Lucrul mai înfricoşător decât toate este să se apropie cineva cu ne­vrednicie de Sfintele Taine şi să se facă Vinovat de Tru­pul şi Sângele lui Hristos. Şi cel pe care-l judeci se va afla că a ucis un om simplu, iar tu te vei afla ucigând pe Hristos însuşi şi fiind răspunzător de înjunghierea lui când te împărtăşeşti cu nevrednicie de Trupul şi Sângele Lui. Căci zice: Astfel, oricine va mânca pâinea aceasta sau va bea paharul Domnului cu nevrednicie va fi Vino­vat faţă de Trupul şi Sângele Domnului. Căci cel ce mă­nâncă şi bea cu nevrednicie, osândă îşi mănâncă şi bea, nesocotind Trupul Domnului³¹. Adică aceasta aşa este,

28 Romani 14,4-13.

29 Matei 5, 28.

30 Matei 5, 22.

^{31 1} Corinteni 11, 26-30.

499

precum iudeii aceia care L-au răstignit aşa sunt şi cei care se împărtăşesc cu nevrednicie de Trupul şi Sângele lui Hristos. Fac acelaşi lucru. Şi este de la sine înţeles, şi că acela care sfâşie porfira împărătească şi acela care o murdăreşte sunt supuşi aceleiaşi morţi. Aşa încât şi cei care au junghiat Trupul Lui atunci şi cei care acum îl murdăresc, împărtăşindu-se cu el cu suflet necurat, vor fi supuşi aceleiaşi judecăţi cu cei care l-au răstignit, după rostirea apostolului.

48. A fost întrebat un Bătrân: De ce nu pot să locu­iesc împreună cu fraţii? Iar el a zis: Nu-ţi este frică de Dumnezeu. Căci dacă ţi-ai aduce aminte cele scrise că în Sodoma a fost mântuit Lot, pentru că nu judeca pe nimeni³², şi tu te-ai fi aşezat în mijlocul fiarelor ca să locuieşti.

49. A zis un Bătrân: Dacă vezi un frate păcătuind, să nu cauţi pricina în el, ci în cel care-l luptă pe el, şi să zici: Cum a fost acesta biruit, aşa voi fi biruit şi eu. Să plângi şi să ceri ajutorul lui Dumnezeu. Şi să arăţi înţe­legere faţă de cel care suferă fără vrerea lui. Căci nimeni nu vrea să păcătuiască lui Dumnezeu, dar toţi suntem înşelaţi.

50. A zis un Bătrân: Chiar dacă cineva va păcătui în faţa ta, nu-l judeca, ci să te ai pe tine mai păcătos de­cât acela, căci păcatul l-ai văzut, însă pocăinţa lui nu ai văzut-o.

51. Un anahoret a devenit episcop. Acesta, din evla­Vie, nu pedepsea pe nimeni, ci ducea cu îndelungă răb­dare greşelile tuturor. Iconomul lui nu chivernisea bine lucrurile Bisericii. Deci, au zis unii episcopului: De ce

32 Facerea 19,1-23; 2 Petru 2, 6-8.

500

nu pedepseşti pe iconomul tău care este fur? Iar episcopul a amânat pedepsirea lui până în ziua următoare. Au venit, deci, din nou cei care s-au ridicat împotriva iconomului, dar episcopul, aflând, s-a ascuns într-un loc anume. Venind aceia, nu au găsit pe episcop. Dar aflând de la cei de aproape ai lui locul unde se as­cunde şi găsindu-l, i-au zis: De ce te ascunzi? Iar el a zis: Pentru că cele pe care le-am reuşit şaizeci de ani, rugându-mă la Dumnezeu, voi vreţi să mi le pierdeţi în două zile.

52. Povestea unul dintre Bătrâni: Şezând eu odată în pustia cea mai îndepărtată, a venit un frate de la mănăstire ca să mă cerceteze. Întrebându-l, deci, pe el cum sunt Părinţii, mi-a zis: Bine, pentru rugăciunile voastre. L-am întrebat şi despre un frate care avea faimă rea. Şi mi-a zis acela: Crede-mă, părinte, nu a scăpat de faima aceea. Auzind aceasta, eu am zis: Of! Şi în timp ce ziceam eu of, am fost dus ca într-o stare de somn şi extaz. Şi m-am văzut pe mine stând înaintea locului sfânt al Căpăţânii şi pe Domnul nostru Iisus Hristos răstignit între cei doi tâl­hari. M-am repezit atunci să mă apropii şi să mă închin Lui. Dar cum a văzut aceasta, Domnul a poruncit cu glas mare sfinţilor îngeri care erau de faţă, zicându-le: Aruncaţi-l pe acesta afară, pentru că este potrivnicul meu, căci înainte de a judeca Eu, acesta a osândit pe fratele lui. Şi pe când eram alungat, cum am ajuns la uşă să ies, mi-a prins rasa şi uşa s-a închis. Şi lăsând-o acolo, în cli­pa aceea m-am trezit. Şi am zis celui care venise la mine: Ziua aceasta este rea pentru mine. Iar acela mi-a zis: De ce, părinte? Şi atunci i-am povestit cele ce mi s-au arătat şi i-am zis: Rasa mea era acoperământul lui Dumnezeu

501

peste mine şi am fost lipsit de acesta. Şi din ziua aceea, martor îmi este Domnul slavei³³, timp de şapte ani am rătăcit prin pustie, pâine nu am gustat şi sub acoperiş nu am intrat şi cu oameni nu m-am întâlnit, până când nu am văzut la fel pe Domnul care a îngăduit să mi se îna­poieze rasa. Iar noi, auzind acestea despre Bătrânul acela minunat, am zis: Dacă cel drept se mântuieşte cu greu, dar cel necredincios şi păcătos cum se va arăta³⁴?

53. A zis un Bătrân: Nimic altceva nu mânie atât de mult pe Dumnezeu şi nimic altceva nu goleşte atât de mult pe om şi îl aduce la părăsire ca a vorbi de rău sau a osândi sau a dispreţui pe aproapele. Şi atât de greu este a judeca, mai mult decât oricare alt păcat, încât Hristos însuşi zice: Făţarnice, scoate mai întâi bârna din ochiul tău şi atunci vei vedea să scoţi paiul din ochiul frate­lui tău³⁵. Şi a asemănat păcatul aproapelui cu paiul, iar judecata ta cu bârna. Deci, a judeca pe cineva este mai greu aproape decât orice păcat. Deci, nimic nu este mai greu, fraţilor, nici mai rău decât a osândi sau a dispreţui pe aproapele. Pentru ce nu ne osândim mai curând pe noi? Am în vedere relele noastre, cele pe care le ştim bine şi pentru care vom da socoteală lui Dumnezeu. De ce răpim judecata lui Dumnezeu? Ce vrem de la făptura Lui? Ce vrem de la aproapele? Ce vrem de la sarcina străină? Avem de ce să ne îngrijim, fraţilor. Fiecare să ia aminte la sine însuşi şi la relele sale. Căci a judeca şi a osândi este numai al lui Dumnezeu, Cel care ştie şi situaţia fiecăruia, şi puterea, şi felul de Vieţuire, şi darurile, şi tăria, şi calităţile lui. El judecă având în

33 Este un fel de jurământ folosit în Vechiul Testament pentru vădirea şi confirmarea celor spuse.

34 Pilde 11,31.

35 Luca 6,42.

502

vedere fiecare din acestea, aşa cum numai El singur ştie.

54. A zis iarăşi: Să dobândim dragoste! Să dobândim milostivire pentru aproapele, ca să ne păzim de vorbirea de rău cea înfricoşătoare şi de a judeca sau a dispreţui pe cineva. Să ne ajutăm unii pe alţii ca pe propriile mă­dulare. Căci suntem mădulare unii altora, cum spune Apostolul: toţi suntem un singur trup şi fiecare suntem mădulare unii altora. Şi dacă un mădular suferă, toate mădularele suferă împreună³⁶

Sfârşitul tratatului despre a nu judeca pe nimeni.

36 Romani 12, 5; 1 Corinteni 12, 26.

CAPITOLUL X

DESPRE DARUL DEOSEBIRII¹

1. A zis Avva Antonie: Sunt unii care şi-au topit tru­pul lor cu nevoinţă, dar pentru că nu aveau duhul de­osebirii, s-au aflat departe de Dumnezeu.

2. Câţiva fraţi au mers la Avva Antonie să-i vesteas­că acestuia vedeniile pe care le vedeau şi să afle de la el dacă sunt adevărate sau sunt de la draci. Aceştia avuseseră un asin şi le murise pe drum. Cum au venit la Bătrânul, acesta, luându-le înainte, le-a zis: Cum a murit micul asin pe cale? Au zis lui: De unde ştii, Avva? Iar el le-a zis: Dracii mi-au arătat. Şi ei i-au zis: Noi de aceea am venit să te întrebăm, căci vedem vedenii şi de multe ori se adeveresc. Nu cumva suntem înşelaţi? Şi i-a încredinţat Bătrânul, prin pilda asinului, că de la draci sunt².

3. Era cineva care vâna animale sălbatice în pustie şi l-a văzut pe Avva Antonie glumind cu fraţii³. Voind

1 Cuvântul SiâKpicnţ ar putea fi tradus prin neologismul dis­cernământ. în vechime a fost tradus în limba română cu dreapta socoteală.

^{2 V}ezi 2 Corinteni 11, 14.

^{3 Î}n Patericul alfabetic, în acest loc se adaugă şi fraza: Şi s-a smintit. în codicii colecţiei tematice pe care o folosim, cuvântul lipseşte, dar cu uşurinţă realizăm despre ce este vorba, luând aminte la pilda pe care o foloseşte Bătrânul văzător cu duhul pentru vânător, că deja avea înştiinţare despre faptul că acesta s-a smintit (ET).

504

să-l înveţe că este nevoie din când în când să facă pogorământ fraţilor, Bătrânul i-a zis lui: Pune săgeată în arcul tău şi întinde-l. Şi a făcut aşa. A zis lui: întinde-l şi mai mult. Şi l-a întins. Şi mai mult, i-a zis. A zis lui vânătorul: Dacă îl întind peste măsură, se rupe arcul. A zis lui Bătrânul: Aşa şi în lucrarea lui Dumnezeu! Dacă forţăm peste măsură pe fraţi, se frâng repede. Este nevoie, deci, ca din când în când să facem pogorământ fraţilor. Auzind acestea, vânătorul a fost stră­puns şi, folosindu-se mult de cuVintele Bătrânului, a plecat. Şi fraţii, întărindu-se, au plecat spre locul lor.

4. Un frate a zis Avvei Antonie: Roagă-te pen­tru mine! I-a zis lui Bătrânul: Nici eu nu te miluiesc, nici Dumnezeu dacă tu însuţi nu te sileşti să ceri lui Dumnezeu.

5. A zis iarăşi că Dumnezeu nu lasă războaiele asu­pra acestui neam ca asupra celor din vechime, căci ştie că sunt neputincioşi şi nu pot să le ducă.

6. A zis Avva Antonie că Vine timpul ca oamenii să-şi piardă minţile. Şi, când vor vedea pe cineva care nu şi-a pierdut minţile, se vor ridica împotriva lui, zi­când: Tu eşti nebun! pentru că nu este asemenea lor.

7. Un frate a fost vorbit de rău în obşte de desfrâ­nare şi sculându-se a mers la Avva Antonie. Şi au ve­nit acolo şi fraţii din obşte să-l tămăduiască şi să-l ia înapoi. Şi au început să-l certe pe acela că a făcut aşa ceva. Iar el se apăra cum că niciodată nu a făcut un

505

asemenea lucru. S-a întâmplat acolo şi Avva Pafnutie Kefalas care le-a spus pilda aceasta: Am văzut pe ma­lul râului un om afundat în mâl până la genunchi. Şi venind unii să-i dea mâna, l-au afundat în mâl până la gât. Şi le-a zis lor Avva Antonie despre Avva Pafnutie: Iată om adevărat, în stare să tămăduiască şi să mân­tuiască suflete. Fiind străpunşi de cuvântul Bătrâni­lor, au pus metanie fratelui şi întăriţi de Părinţi l-au luat pe acela în obşte.

8. Odată Avva Antonie a primit scrisoare de la îm­păratul Constantin ca să Vină la Constantinopol. Se gândea ce să facă şi a zis Avvei Pavel, ucenicul său: Este cu folos să merg? Şi i-a zis lui: Dacă mergi, te vei numi Antonie, iar dacă nu mergi, te vei numi Avva Antonie.

9. A mers odată Avva Antonie la Avva Ammun, în Muntele Nitriei. Şi după ce s-au întâlnit unul cu altul, a zis Avvei Ammun: Deoarece pentru rugăciunile tale s-au înmulţit fraţii şi unii dintre ei vor să ridice chilii departe, ca să se liniştească, cât porunceşti să fie dis­tanţa dintre chiliile noi şi acestea de aici? Iar el a zis: Să gustăm ceva la ceasul al nouălea⁴ şi, ieşind, să ne plimbăm prin pustie şi să vedem locul. Şi după ce au mers prin pustie până s-a apropiat apusul soarelui, a zis Avvei Antonie: Să facem rugăciune şi să aşezăm aici cruce, ca aici să ridice chilii cei ce vor să ridice. Pentru ca şi cei de acolo să Vină la aceştia după ce au gustat puţina lor mâncare de la ceasul al nouălea. Iar când pleacă cei de aici, să facă acelaşi lucru şi să

^{4 C}easul al nouălea din textul vechi corespunde cu ora trei după-amiază din zilele noastre.

506

rămână astfel nedespărţiţi, cercetându-se unii pe al­ţii. Şi distanţa era de douăsprezece semne⁵.

10. A întrebat Avva Marcu pe Avva Arsenie, zicând: De ce unii oameni buni, când este să moară, simt mul­tă strâmtorare şi sunt vătămaţi în trupurile lor? A răspuns Bătrânul: Pentru ca să fie săraţi cu sare aici şi să plece curaţi acolo!

11. Povestea Avva Daniil, ucenicul Avvei Arsenie, zicând că s-a aflat odată aproape de Avva Alexandru. Şi l-a apucat pe acela durerea şi s-a întins privind în sus de durere. S-a întâmplat să Vină şi fericitul Arse­nie ca să-i vorbească şi l-a văzut de departe întins pe spate. Şi după ce i-a vorbit, i-a zis: Cine era mireanul pe care l-am văzut aici? I-a zis Avvei Alexandru: Unde l-ai văzut? Şi a zis: Cum veneam din munte, am căutat cu privirea aici şi am văzut pe cineva întins în peşteră cu faţa în sus. Iar el i-a pus metanie şi a zis: Iartă-mă, Avva, eu eram, căci durerea mă cuprinsese. Şi a zis lui Bătrânul: Dacă tu erai, înseamnă că nu am văzut bine, crezând că era un mirean, şi de aceea am întrebat.

12. Zicea Avva Daniil că unii fraţi voind să meargă în Tebaida pentru in, au zis: Cu acest prilej să-l vedem şi pe Avva Arsenie. Şi a intrat Avva Alexandru şi a zis Bătrânului: Nişte fraţi veniţi din Alexandria vor să te vadă. A zis Bătrânul: Află de la ei pentru care pricină au venit. Şi aflând că merg în Tebaida pentru in a ves­tit Bătrânului. Şi a zis lui: Cu adevărat nu vor vedea

^{5 S}emnul era o măsură de distanţă, echivalent cu o milă (1535 m). Vezi Epifanie al Ciprului, împotriva ereziilor (PG 41 1036 B): „...în locul unui semn, adică o milă”... Deci, distanţa din­tre chilii era aproximativ de 18,5 Km., (ET).

507

faţa lui Arsenie, pentru că nu au venit pentru mine, ci pentru lucrul lor. Odihneşte-i şi slobozeşte-i în pace, zicându-le că Bătrânul nu poate să-i întâlnească.

13. A zis Avva Petru, ucenicul Avvei Lot: Eram oda­tă în chilia Avvei Agaton şi a venit la el un frate zicând: Vreau să stau împreună cu un frate. Spune-mi cum să locuiesc cu el? A zis lui Bătrânul: Ca în prima zi când ai început cu el aşa să păstrezi înstrăinarea ta toate zilele Vieţii tale, ca să nu capeţi îndrăzneală⁶ faţă de el. A zis Avva Macarie: Ce face, dar, îndrăzneala? A zis lui Bătrânul: îndrăzneala se aseamănă cu arşiţa mare, care, atunci când se întâmplă, toţi fug de la faţa ei şi strică chiar şi rodul copacilor. A zis lui Avva Macarie: Aşa de rea este îndrăzneala? Şi a zis Avva Agaton: Nu este altă patimă mai grea decât îndrăzneala, căci ea este maica tuturor patimilor. Lucrătorul nu trebuie să aibă îndrăzneală, chiar dacă este singur în chilie. Ştiu un frate care a stat destui ani locuind în chilie unde

^{6 S}ensul îndrăznelii aici este negativ. Ea se manifestă ca un curaj trufaş şi nelalocul lui, ca slobozenie a gurii şi ca obrăznicie. Părinţii înfierează, în mod special, această patimă, iar Avva Agaton o caracterizează ca fiind „patima cea mai grea”. Prelungind aici lipsa îndrăznelii monahului la obiectele care-l înconjoară, trimite la Virtutea înstrăinării. înţelesul apoftegmei de aici este următorul: purtarea monahului să se limiteze cu desăvârşire la cele necesare, folosindu-se şi de acestea cu respect, fie că este vorba despre folosirea obiectelor, fie mult mai mult, că este vor­ba despre rostirea cuvântului faţă de aproapele. în înţelesul bun, îndrăzneala constituie curajul nobil şi smerit al sufletelor sim­ple şi drepte în comuniunea lor cu Dumnezeu, sau cu persoane­le evlaVioase. Comuniunea prorocilor cu Dumnezeu, în textele sfinte, constituie un exemplu Viu de îndrăzneală, în sensul ei pozitiv (ET).

508

avea un pat mic şi a zis: Am plecat din chilie, neştiind că este acolo un pat, dacă nu-mi spunea altcineva. Un astfel de lucrător este cu adevărat luptător.

14. Ziceau despre Avva Agaton că au venit la el unii auzind că are mare discernământ. Şi voind să încerce dacă se mânie, au zis lui: Tu eşti Agaton? Am auzit despre tine că eşti desfrânat şi mândru. Iar el a zis: Da, aşa sunt. Şi au mai zis lui: Tu eşti Agaton, vorbă­reţul şi bârfitorul? Iar el a zis: Eu sunt. Au zis iarăşi: Tu eşti Agaton ereticul? Şi a răspuns: Nu sunt eretic. Şi l-au rugat, zicând: Spune-ne nouă de ce atâtea câte ţi-am zis le-ai primit, iar cuvântul acesta nu l-ai pri­mit? A zis lor: Pe cele dintâi le-am pus pe seama mea, căci sunt câştig sufletului meu. Dar eretic înseamnă separare de Dumnezeu şi nu vreau să mă despart de Dumnezeu. Iar ei, auzind, s-au minunat de discernă­mântul lui şi au plecat zidiţi sufleteşte.

15. A fost întrebat acelaşi Avva Agaton: Care este lucrul mai mare, osteneala trupească sau paza celor dinlăuntru? A zis Bătrânul: Omul se aseamănă cu co­pacul. La acesta osteneala trupească sunt frunzele, iar paza celor dinlăuntru sunt roadele. Deoarece, după cum este scris, tot pomul care nu face rod bun, este tăiat şi aruncat în foc⁷, este vădit că toată osteneala noastră este pentru roade, adică pentru paza minţii. Este nevoie şi de acoperământul, şi de podoaba frun­zelor, care sunt osteneala trupească.

16. Iar Avva Agaton era înţelept în gândire şi neo­bosit în osteneala trupească şi priceput în toate, adică în lucrul mâinilor, şi la mâncare, şi la îmbrăcăminte.

^{7 M}atei 3,10.

509

17. Acelaşi, când s-a făcut adunare la Schit pentru un anume lucru şi au luat hotărâre, a mers după ace­ea şi le-a zis lor: Nu aţi hotărât bine lucrul. Iar ei au spus către el: Tu cine eşti, de vorbeşti? Iar el a zis: Fiu al omului. Căci scris este: De grăiţi într-adevăr drep­tate, drept judecaţi, fii ai oamenilor⁸.

18. Acelaşi a zis: Un om mânios chiar şi un mort să înVie nu este primit de către Dumnezeu.

19. A zis Avva Agaton: Dacă iubesc pe cineva peste măsură şi aflu că mă trage spre greşeală, mă rup de el.

20. A zis Avva Daniil: înainte de a veni Avva Arse­nie la Părinţii mei, am stat şi eu cu Avva Agaton. Iar Avva Agaton iubea pe Avva Alexandru, pentru că era nevoitor şi blând. S-a întâmplat odată ca toţi ucenicii lui să spele thriele⁹ la râu. Şi Avva Alexandru spăla în­cet. Iar ceilalţi fraţi au zis Bătrânului: Avva Alexandru nu face nimic. Şi vrând să-i Vindece, i-a zis lui: Frate Alexandru, spală-le bine, căci sunt din in. Şi auzind aceasta, s-a întristat. Şi după aceea l-a rugat pe el Bă­trânul, zicând: Oare eu nu ştiam că îţi faci bine trea­ba? Dar ţi-am spus acestea pentru ei, ca să le Vindec gândul prin ascultarea ta, frate.

21. Povestea unul dintre Părinţi că era un Bătrân sârguitor, la Chilii, care purta veşmânt de papură. Şi plecând a cercetat pe Avva Ammon. Văzându-l pe el Avva purtând papură, i-a zis: Aceasta nu te foloseşte deloc! Acela l-a întrebat pe el, zicând: Trei gânduri mă necăjesc: Să plec în pustie sau să plec în loc străin,

^{8 P}salmul 57, 1.

⁹ Poathrya, specie de plantă iubitoare de locuri mlăştinoase, pe care călugării o foloseau la împletitul coşurilor. în popor era cunoscută sub numele de vourla (ET).

510

unde nu mă cunoaşte nimeni, sau să mă închid în chi­lie şi să nu răspund la nimeni, mâncând o dată la două zile? I-a zis Avva Ammon: Niciunul din acestea nu este spre folosul tău să faci, ci, mai curând, stai în chilia ta şi să mănânci câte puţin în fiecare zi şi să ai pururi cu­vântul vameşului¹⁰ în inima ta şi te vei putea mântui!

22. L-au Vizitat odată trei Bătrâni pe Avva Ahillâ şi unul dintre ei avea faimă rea. Şi i-a zis lui unul dintre Bătrâni: Avva, fă-mi şi mie o plasă! Iar el a zis: Nu-ţi fac! Şi celălalt i-a zis: Arată dragoste, ca să avem ceva spre pomenirea ta în mănăstire, fă-ne o plasă! Iar el a zis iarăşi: Nu am timp! A zis lui al treilea, cel cu faimă rea: Fă-mi mie o plasă ca să am ceva din mâinile tale, Avva! Iar el, răspunzând îndată, i-a zis: îţi voi face! Şi i-au zis lui cei doi Bătrâni, luându-l deoparte: Cum de noi te-am rugat şi nu ai vrut să ne faci şi acestuia i-ai zis: îţi voi face? A zis lor bătrânul: Vouă v-am spus că nu vă fac deoarece nu am timp şi nu v-aţi întristat, iar acestuia dacă nu-i voi face, va zice: A auzit Bătrânul şi pentru păcatele mele nu a vrut să-mi facă! Şi îndată rupem aţa!¹¹ I-am stârnit, deci, sufletul, pentru ca să nu fie înghiţit de întristare¹²!

23. Zicea Avva Ammon: Am mers eu şi Avva Vitimie la Avva Ahillâ şi l-am auzit cugetând asupra cuvântului acestuia: Nu te teme Iacobe să cobori în Egipt!¹³ Şi mult timp a rămas cercetând cuvântul acesta. Şi când am bătut, ne-a deschis şi ne-a între­bat: De unde sunteţi? Şi temându-ne noi să spunem că suntem de la Chilii, am zis: Din Muntele Nitriei. Şi

^{10 L}uca 18,13.

11 întrerupem dialogul, comunicarea.

12 Vezi 2 Corinteni 2, 7.

13 Facere 46, 3.

511

a zis: Ce să vă fac dacă sunteţi de departe? Şi ne-a bă­gat înăuntru şi l-am aflat pe acesta lucrând noaptea o împletitură mare. Şi i-am cerut să ne spună cuvânt şi a zis: Eu de aseară şi până acum am împletit douăzeci de măsuri¹⁴ şi adevărat vă spun că nu am nevoie de ele, ci ca nu cumva să supăr pe Dumnezeu şi să mă osândească, zicând: De ce nu ai lucrat dacă ai putut să o faci? Pentru aceasta mă ostenesc şi fac treabă cu toată puterea mea. Şi folosindu-ne, am plecat.

24. Ziceau despre Avva Ammon că odată a făcut cincizeci de artave¹⁵ de grâu spre trebuinţa lui şi le-a pus la soare. Şi înainte de a se usca bine, a văzut un lucru în acel loc care nu-l folosea şi a zis ucenicilor săi: Să plecăm de aici! Iar ei s-au întristat foarte tare. Văzându-i pe ei trişti, le-a zis: Vă pare rău după pâi­ne? Adevărat vă spun, ştiu eu pe câţiva care au plecat şi au lăsat chiliile văruite, pline de cărţi legate în pie­le şi nici nu au închis porţile, ci au plecat lăsându-le deschise.

25. Ziceau despre un Bătrân că a petrecut cincizeci de ani fără să mănânce pâine şi fără să bea apă degra­bă. Şi zicea: Am ucis desfrânarea şi iubirea de arginţi şi slava deşartă! Şi, auzind cuvântul pe care l-a spus Bătrânul, a venit la el Avva Avraam şi i-a zis: Tu ai spus cuvântul acesta? Şi el a zis: Da! Şi i-a zis Avva Avraam: Iată, intri în chilia ta şi afli o femeie dormind pe ro­gojina ta. Poţi să spui în mintea ta că nu este femeie?

14 Unitatea de măsură indicată este orgyia, care măsura între şase şi şapte picioare.

^{15 A}prâpr artaVI, măsură persană pen­tru volum. Există şi variantă egipteană, care cântăreşte aproxi­mativ 45 kg.

512

A zis: Nu! Dar războiesc gândul ca să nu o ating. A zis Avva Avraam: Iată, nu ai omorât, ci trăieşte pa­tima, dar este legată. Iarăşi, mergi şi vezi un ulcior şi un vas de piatră şi între ele aur. Cugetul tău poate să spună că şi aurul este ca ulciorul şi ca vasul de piatră? A zis: Nu! Dar mă lupt cu gândul ca să nu iau aurul. A zis lui Bătrânul: Iată trăieşte, dar este legată! A zis iarăşi Avva Avraam: Iată, auzi despre doi fraţi, că unul te iubeşte, iar celălalt te urăşte şi te vorbeşte de rău! Dacă, deci, Vin la tine, te porţi cu amândoi la fel? A zis: Nu! Dar mă lupt cu gândul să fac bine şi celui care mă urăşte, ca şi celui care mă iubeşte! A zis Avva Avraam: Aşadar, trăiesc patimile, dar sunt legate de sfinţi!

26. Zicea Avva Avraam despre unul dintre Bătrâni că era copist şi nu mânca pâine. A venit, deci, la el un frate, rugându-l să-i scrie o carte. Bătrânul, având mintea la vederea duhovnicească, a scris sărind rân­duri şi fără semne. Iar fratele luând cartea şi vrând să-i pună semne, a aflat cuVinte lipsă şi a zis Bătrânu­lui: Lipsesc rânduri, Avva! A zis lui Bătrânul: Mergi, împlineşte cele scrise şi după aceea să Vii să-ţi scriu şi pe cele care lipsesc!

27. A întrebat odată Avva Agaton pe Avva Alonie: Cum să-mi ţin limba ca să nu vorbească minciuni? Şi a zis Avva Alonie: Dacă nu vei minţi, multe păcate ai să faci! Iar el a zis: Cum? Şi i-a zis lui Bătrânul: Iată, doi oameni au făcut omor înaintea ta. Şi unul a fugit în chilia ta şi cârmuitorul îl caută şi te întreabă, zicând: în faţa ta s-a făcut omor? Dacă nu vei minţi, vei da pe omul acela la moarte. Mai bine este să laşi limba ta

513

înaintea lui Dumnezeu fără lanţuri. Căci El ştie toate!

28. Ziceau despre un Bătrân din Tebaida, Antianie, că multe nevoinţe a făcut în tinereţea lui, şi la bătrâ­neţe s-a îmbolnăVit şi a orbit. şi fraţii îi făceau multă mângâiere pentru neputinţa lui şi îi dădeau mult să mănânce. Şi au întrebat pe Avva Aio ce se va întâmpla cu această multă mângâiere? Şi le-a zis: Vă spun vouă că dacă inima lui vrea şi încuViinţează cu bucurie, chiar dacă mănâncă şi numai o curmală, Dumnezeu îl ridică din ostenelile lui. Iar dacă nu încuViinţează, ci primeşte fără să vrea, Dumnezeu îi păstrează oste­neala neştirbită, pentru că fără să vrea este silit. Iar aceia vor avea plata lor.

29. Odată, un Bătrân care locuia şi el lângă Nicopole, i-a lăsat Avvei Ghelasie chilia şi locul din jur. Un ţăran al lui Vacatie, cârmuitorul de atunci al Nicopolei Palestinei¹⁶, rudă fiind cu Bătrânul adormit, mergând la Vacatie, a luat dreptul pentru câmpul acela, ca şi când după lege i se cuvenea. Iar Vacatie, întrucât îl avea supraveghetor peste moşiile lui, a încercat să ia cu sila pământul de la Avva Ghelasie. Şi nevrând ca o chilie de monah să fie dată unuia din lume, Avva Ghelasie nu s-a înduplecat. Iar Vacatie, pândind do­bitoacele Avvei Ghelasie pe când ducea măslinele de pe locul pe care i-l lăsase cel adormit, le-a luat cu sila acasă la el, oprind măslinele şi slobozind animalele şi pe însoţitori, după ce s-a purtat rău cu ei. Iar fericitul Bătrân nu a cerut înapoi roadele în niciun fel, dar stă­pânirea locului nu a lăsat-o, pentru pricina spusă mai

16 Cetatea Nicopole din Palestina este vechiul Emaus.

514

sus. După aceea, Vacatie, din semeţia lui, atras fiind şi de alte pricini, căci era iubitor de ceartă, a plecat spre Constantinopol, făcând călătoria pe uscat. Ajun­gând la Antiohia şi strălucind atunci ca un mare lumi­nător, Sfântul Simeon, auzind cele despre el, căci era mai presus de om, a dorit ca creştin să vadă pe sfânt. Văzându-l Sfântul Simeon¹⁷ pe el de pe stâlp că intra în mănăstire, l-a întrebat: De unde eşti şi unde mergi? Iar el a zis: Din Palestina sunt şi merg la Constanti­nopol. Şi a zis către el sfântul: Şi pentru ce trebuinţă? Vacatie i-a zis lui: Pentru multe trebuinţe şi nădăjdu­iesc cu rugăciunile sfinţiei tale să mă întorc înapoi şi să mă închin sfintelor tale urme. Şi a zis lui Sfântul Simeon: Nu vrei, omule fără de nădejde între oameni, să spui că te duci împotriva omului lui Dumnezeu? Nu va merge bine călătoria ta şi nu vei mai vedea casa ta. Dacă, deci, te încredinţezi sfatului meu, chiar de aici te întorci îndată la el şi îi faci metanie, dacă vei mai fi între Vii până ajungi la locul acela. îndată, deci, l-a cuprins înfrigurarea şi, fiind aşezat în lectică de către însoţitorii săi, se grăbea, după cuvântul Sfântului Si­meon, să ajungă în ţinutul lui şi să facă metanie Avvei Ghelasie. Dar ajungând în Beirut, şi-a dat sfârşitul, fără să mai vadă casa sa, după prorocia sfântului. După sfârşitul tatălui său, fiul lui, care se chema tot Vacatie, a povestit acestea multor oameni de încredere.

^{17 E}ste vorba despre Sfântul Simeon Stâlpnicul, un mare sfânt ascet şi făcător de minuni. Se trăgea din cetatea Sisa şi se nevo­ia în zona aceasta, în munţii Siriei şi Ciliciei, în secolul al V-lea. Prăznuirea lui se face la 1 septembrie. Viaţa şi minunile lui au fost păstrate de Teodoret al Cirului în Istoria iubitoare de Dum­nezeu (PG 82,1464 ş.u.).

515

30. Ziceau despre Avva Ghelasie¹⁸ că, adesea fiind necăjit de gânduri să plece în pustie, într-una din zile, a zis ucenicului său: Arată dragoste, frate, şi orice aş face, rabdă fără să-mi vorbeşti nimic săptămâna aceasta. Şi luând toiagul de finic, a început să mear­gă prin mica sa curte. Şi obosind, se aşeza, apoi, ia­răşi, ridicându-se, se plimba. Făcându-se seară, a zis gândului său: Cel care merge prin pustie nu mănâncă pâine, ci ierburi. Tu, pentru neputinţa ta, poţi să mă­nânci din ierburile grădinii. Şi făcând aşa, a zis iarăşi gândului său: Cel din pustie nu doarme sub acoperiş, ci sub cerul liber. Şi tu, deci, să faci la fel! Şi, aplecându-se, s-a culcat în curte. Făcând, deci, trei zile aşa, adică seara mâncând cicoare, în timpul zilei mergând prin mănăstire şi nopţile dormind sub cerul liber, a obosit şi a certat gândul care-l necăjea şi s-a mustrat pe sine zicând: Dacă nu poţi să faci faptele pustiei, stai în chilia ta, plângând cu răbdare păcatele tale şi nu te îndepărta! Căci pretutindeni ochii lui Dumnezeu văd faptele oamenilor şi nimeni nu-i scapă, cunoscând pe cei care lucrează binele.

31. Ziceau despre Avva Daniil că, atunci când au venit barbarii la Schit, Părinţii au fugit. Şi Bătrânul a zis: Dacă nu-mi poartă de grijă Dumnezeu, pentru care pricină stau aici? Şi a trecut printre barbari şi aceia nu l-au văzut. Atunci a zis către sine: Iată, ţi-a purtat de grijă Dumnezeu şi nu ai murit. Fă şi tu ceea ce este omenesc şi fugi ca Părinţii!

32. Zicea iarăşi Avva Daniil că atât cât trupul

18 Apoftegma aceasta apare şi în cap. VII, 33, dar acolo este atribuită lui Avva Longhin.

516

înfloreşte, tot atât sufletul se subţiază şi atât cât tru­pul se subţiază, tot atât sufletul înfloreşte.

33. Povestea Avva Daniil că, atunci când era Avva Arsenie în Schit, era acolo un monah care fura lucru­rile Bătrânilor. Şi luându-l pe acela Avva Arsenie în chilia sa, vrând ca să-l câştige pe el şi să odihnească pe Bătrâni, a zis: Orice vrei, eu îţi voi da! Numai să nu mai furi! Şi i-a dat lui aur şi bani şi veşminte şi tot ceea ce avea trebuinţă. Iar el, plecând, iarăşi fura. Văzând, deci, Bătrânii că nu înceta, l-au alungat, zicând: Dacă un frate se află având lipsuri din slăbiciuni, trebuie să-l purtăm, dar dacă fură, alungaţi-l pe el, căci şi sufletul lui îl păgubiţi şi pe toţi cei din locul acela îi tulbură.

34. A fost întrebat fericitul Epifanie: De ce sunt zece¹⁹ poruncile Legii şi fericirile nouă?²⁰ Şi a zis: Ace­laşi număr cu plăgile egiptenilor²¹ are decalogul şi de trei ori chipul Sfintei Treimi este numărul fericirilor!

35. A fost întrebat acelaşi dacă este de ajuns un singur drept ca să-L înduplece pe Dumnezeu. Şi a zis: Da! Căci El a zis: Cercetaţi şi căutaţi măcar unul care păzeşte dreptatea şi caută adevărul şi voi fi cu milă faţă de tot poporul.²²

36. Pe când era odată pe cale fericitul Efrem, din întărâtarea cuiva, a venit la el o femeie oarecare spunându-i cuVinte linguşitoare spre împreunare ruşi­noasă. Iar de nu, măcar să-l mişte pe el spre mânie, pentru că niciodată nu-l văzuse cineva mâniindu-se. Şi el i-a zis: Urmează-mă! Şi când s-au apropiat de un loc cu multă lume, i-a zis: în locul acesta, Vino ca

19 Ieşire 20, 1-17.

20 Matei 5, 3-12.

^{21 I}eşire cap 7-11.

^{22 I}eremia 5,1.

517

să se întâmple ceea ce ai vrut! Aceea, văzând mulţi­mea, i-a zis: Cum putem să facem aceasta aici, fiind de faţă atâta lume şi să nu ne ruşinăm? Iar el a zis către ea: Dacă de oameni ne ruşinăm, cu mult mai mult de Dumnezeu, Care vede cele ascunse ale întunericului. Şi ea, ruşinându-se, a plecat fără să fi făcut ceva.

37. Ziceau despre Avva Zenon că la început nu voia să primească nimic de la nimeni. Şi de aceea cei care îi aduceau plecau mâhniţi, că acela nu primea. Alţii veneau la el să primească ceea ce doreau, ca de la un mare Bătrân, dar el nu avea ce să le dea şi aşa plecau şi aceia mâhniţi. Şi a zis Bătrânul: Ce să fac, căci şi cei care-mi aduc se mâhnesc şi cei care vor să primească. Aceasta este mai curând de folos: Dacă aduce cineva, voi primi şi dacă cere cineva, îi voi da. Şi făcând aceas­ta, se odihnea şi pe toţi îi mulţumea.

38. Au venit la el fraţii şi l-au întrebat zicând: Ce înseamnă ceea ce este scris la Iov: Cerul nu este cu­rat înaintea Lui?²³. Şi răspunzând Bătrânul, le-a zis: Au lăsat fraţii păcatele lor şi cercetează cele despre ceruri. Aceasta este erminia cuvântului. Deoarece El este singurul curat, de aceea a zis: Cerul nu este curat!

39. Ziceau despre Avva Zenon că era mic de sta­tură şi slab la trup, dar cufundat cu totul în cugeta­re şi plin de râvnă şi căldură către Dumnezeu. Avea şi multă dragoste pentru oameni. La el veneau de

23 Iov 15,15. Îngerii şi sfinţii care locuiesc în ceruri sunt lipsiţi de curăţenie în comparaţie cu curăţenia nemărginită şi cu sfinţe­nia lui Dumnezeu. După părerea părintelui Ioil Ghianacopoulos în versetul acesta poate că se face aluzie şi la căderea îngerilor. Vezi Ioil Ghianacopoulos, Vechiul Testament, cap 8, pag. 113, (ET).

518

pretutindeni mulţi mireni şi monahi şi-i încredinţau gândurile lor şi se Vindecau. Pe unul dintre Părinţii care odată locuise în apropierea Sfântului Zenon l-am întâlnit. Şi adresându-ne cuvânt de folos, l-am între­bat despre un gând, zicând aşa: Dacă cineva are un gând şi se vede pe sine biruit şi citeşte el singur şi aude cum au spus Părinţii despre curăţie şi vrea să izbândească, dar nu poate, este bine să ves­tească aceasta unuia dintre Părinţi sau este dator să caute să facă cum a citit şi să se mulţumească cu ce-i spune cugetul său? Şi ne-a zis Bătrânul: Este dator să vestească altuia care poate să-i fie de folos şi să nu se încreadă în sine. Căci nu poate cineva să-şi fie sieşi de folos şi nici să se ajute pe sine, mai ales dacă a ajuns să fie înecat de patimi. Mie, în tinereţea mea, mi s-a întâmplat ceva asemenea: Aveam o patimă sufleteas­că şi eram biruit de ea. Şi auzind despre Avva Zenon că Vindeca pe mulţi, voiam să merg şi să i-o vestesc lui. Dar mă împiedica diavolul, zicându-mi: întrucât cunoşti ce trebuie să faci, mai bine fă ceea ce spun cărţile! De ce să mergi şi să sminteşti pe Bătrân? Şi când eram strâmtorat de gândul de a pleca, războiul asupra mea se uşura puţin, ca să nu plec. Când mă hotăram să nu plec la Bătrân, iarăşi mă îneca patima şi iarăşi mă luptam să plec şi în acelaşi fel mă amă­gea vrăjmaşul, nelăsându-mă să dau de veste Bătrâ­nului. Şi de multe ori m-am dus la Bătrân să-i spun, dar nu mă lăsa vrăjmaşul, aducând ruşine în inima mea şi zicând: De vreme ce ştii cum trebuie să te Vin­deci, ce nevoie ai să mai spui cuiva? Tu eşti nepăsător faţă de tine însuţi! Ştii ce au spus Părinţii. Şi zicând

519

acestea, potrivnicul îmi aducea în minte ca să nu dau patima pe faţă doctorului şi să mă Vindec. Iar Bătrâ­nul înţelegea că am gânduri, dar nu mă întreba, aş­teptând până când eu aveam să i le mărturisesc. Mă învăţa despre Vieţuirea cea dreaptă şi mă slobozea, în cele din urmă, strâmtorat fiind şi plângând, am zis sufletului meu: Până când, suflete ticălos, nu vrei să te Vindeci? Dacă cei de departe Vin la Bătrân şi se Vindecă, tu nu te ruşinezi că, aproape având docto­rul, nu te Vindeci? Şi cuprins fiind în inimă de focul cel lăuntric, m-am ridicat şi mi-am zis mie însumi că, dacă mă duc la Bătrân şi nu aflu acolo pe nimeni, voi şti că voia lui Dumnezeu este să-i vestesc gândurile mele. Şi plecând, pe nimeni nu am aflat. Iar Bătrânul, după obicei, m-a învăţat despre mântuirea sufletului şi cum să se curăţe cineva de gândurile murdare. Şi eu, iarăşi ruşinându-mă şi nespunându-i nimic, l-am rugat să mă slobozească. Şi ridicându-se Bătrânul, a făcut rugăciune şi mi-a luat-o înainte, mergând îna­intea mea până la poarta de afară. Iar eu, chinuit de gândul să spun sau să nu spun Bătrânului, mergeam încet în urma lui. Şi Bătrânul se uita cu atenţie la mine şi ţinea uşa ca să mi-o deschidă. Şi pentru că m-a vă­zut mult timp chinuit de gânduri, s-a întors spre mine şi lovindu-mă în piept, mi-a zis: Ce ai? Şi eu om sunt! Şi cum mi-a spus Bătrânul acest cuvânt, am crezut că mi-a străpuns inima şi am căzut cu faţa la pământ la picioarele lui, rugându-l cu lacrimi şi zicând: Miluieşte-mă! Iar el mi-a zis: Ce ai? Şi eu am zis: Ştii ce tre­buinţă am! Şi el mi-a zis: Este datoria ta să spui ce ai! Şi când plin de ruşine i-am descoperit patima mea,

520

mi-a zis: Şi de ce te ruşinezi, spune-mi? Nu sunt şi eu om? Vrei să-ţi spun şi eu pe ale mele? Nu sunt trei ani de când ai aceste gânduri, Vii aici şi nu le mărtu­riseşti? Iar eu, căzând la pământ şi rugându-l, îi zi­ceam: Miluieşte-mă pentru Dumnezeu. Şi el mi-a zis: Mergi! Să nu fii nepăsător faţă de rugăciunaa ta şi să nu vorbeşti de rău pe nimeni! Ducându-mă, deci, la chilia mea şi îngrijindu-mă de rugăciune, cu harul lui Hristos şi cu rugăciunile Bătrânului, nu am mai fost necăjit de patimă. După un an mi-a venit un astfel de gând: Nu cumva Dumnezeu a făcut cu tine după mila Lui şi nu datorită Bătrânului? Şi am plecat către el vo­ind să-l ispitesc. Şi luându-l pe el deoparte, i-am pus metanie, zicând: Rog iubirea ta de Dumnezeu, părin­te, să te rogi pentru mine pentru gândul acela pe care oarecând ţi l-am spus lămurit. Şi lăsându-mă să stau la picioarele lui şi tăcând puţin, mi-a zis: Ridică-te şi să ai ştiinţă!²⁴ Iar eu, auzind aceasta, voiam să mă înghită pământul de ruşine. Şi ridicându-mă, nu pu­team să mă uit la Bătrânul. Şi am plecat la chilia mea, minunându-mă de el. Şi Bătrânul, pentru adeverirea Virtuţilor lui şi pentru folosul nostru, ne-a povestit şi aceasta, că, odată, doi fraţi care stăteau într-o lavră, fiecare în chilia sa, s-au întâlnit unul cu altul şi a zis unul către celălalt: Cu bucurie aş pleca la Avva Zenon ca să-i încredinţez unele gânduri. Şi a zis celălalt: Şi eu vreau să-i spun un gând. Şi au plecat amândoi îm­preună. Şi luându-l fiecare deoparte, i-au vestit gân­durile lor. Unul a căzut cu faţa la pământ la picioarele

24 Învaţă să cunoşti corect lucrurile.

521

Bătrânului, rugându-l cu multe lacrimi. Şi Bătrânul i-a zis: Mergi, să nu te predai pe tine însuţi vrăjmaşului şi să nu vorbeşti de rău pe cineva, şi să nu fii nepăsă­tor faţă de rugăciunea ta. Şi plecând fratele, s-a Vin­decat. Iar celălalt, vestind gândul său, a zis: Roagă-te pentru mine! Nu a cerut aceasta cu durere în suflet. Deci, după un anume timp, li s-a întâmplat lor să se vadă unul cu celălalt şi a zis unul către celălalt: Când am cercetat pe Bătrân, ai vestit gândul despre care ai spus că vrei să i-l vesteşti? Iar el a zis: Da! Şi a zis lui: Oare, te-ai folosit vestindu-l? Şi el a zis: Da! Cu rugă­ciunile Bătrânului m-a Vindecat Dumnezeu. Şi a zis: Eu, deşi i-am vestit, nu am simţit Vindecare. A zis lui cel care se folosise: Cum l-ai rugat pe Bătrânul? Iar el a zis: Am zis lui: Roagă-te pentru mine căci am cutare gând! Iar celălalt a zis: Eu până să-i vestesc gândul am udat picioarele lui cu lacrimi, rugându-l pe el să se roage pentru mine. Şi pentru rugăciunile lui m-a tă­măduit Dumnezeu. Acestea ne-a spus nouă Bătrânul: Cel care roagă ceva pe Părinţi despre gânduri trebuie să ceară cu durere şi din toată inima, ca şi când ar cere lui Dumnezeu şi aşa va izbândi. Cel care le ves­teşte cu nepăsare nu numai că nu se foloseşte, ci este şi judecat.

40. A zis Avva Isaia: Simplitatea şi a nu te măsura pe tine însuţi curăţesc inima de Viclenii.

41. A zis iarăşi: Oricine merge împreună cu fratele său având Vicleşug, nu va trece de la el întristarea inimii.

42. A zis iarăşi: Oricine grăieşte ceva şi are altce­va în inima lui cu Viclenie, slujirea unui asemenea om

522

este zadarnică. Nu te alipi de un astfel de om, ca să nu te spurci²⁵ cu otrava lui cea plină de scârbă.

43. A zis iarăşi: Câştigul şi cinstea şi odihna vor război pe om până la moarte. Nu trebuie să te învoieşti cu acestea.

44. A zis Avva Teodor, cel din Ferme: Dacă ai pri­etenie cu cineva şi se întâmplă ca acela să cadă în is­pita desfrâului, dacă poţi, dă-i mâna şi trage-l în sus. Dar dacă acela cade în erezie şi nu se lasă înduplecat să se întoarcă de la erezie, taie-l degrabă de la tine, ca nu cumva întârziind să te prăbuşeşti şi tu cu el în prăpastie.

45. A venit unul dintre Bătrâni la Avva Teodor şi a zis lui: Iată, cutare frate s-a întors în lume. A zis lui Bătrânul: Pentru aceasta te minunezi? Să nu te minu­nezi, ci minunează-te mai curând dacă auzi că cineva poate să scape de gura vrăjmaşului.

46. Acelaşi a mers odată la Avva Ioan, famen din naştere, şi vorbind ei, el a zis: Când eram la Schit, lu­crurile sufletului erau lucrarea noastră. Iar lucrul de mână îl aveam lăturalnic. Acum lucrarea sufletului a devenit lăturalnică, iar lucrul lăturalnic a devenit lucrarea noastră. L-a întrebat pe el un frate, zicând: Care este lucrarea sufletului, pe care acum o avem lăturalnică? Şi care este lucrul lăturalnic pe care acum îl avem ca lucrare? Şi a zis Bătrânul: Toate câte se fac pentru porunca lui Dumnezeu sunt lucrarea

25 Referire la textul Iacob 3,6: Foc este şi limba, lume a fărăde­legii! Limba îşi are locul ei între mădularele noastre, dar spurcă tot trupul şi aruncă în foc drumul Vieţii, după ce aprinsă a fost ea de flăcările gheenei.

523

sufletului. Iar ceea ce se lucrează şi se adună pentru sine, aceasta trebuie să avem ca pe un lucru lăturalnic. Şi a zis fratele: Limpezeşte-mi lucrul acesta! Şi a zis Bătrânul: Iată, auzi despre mine că sunt bolnav şi eşti dator să mă cercetezi şi zici în sinea ta: Să părăsesc lucrul meu şi să plec acum? Mai bine să-mi termin lu­crul meu şi după aceea să mă duc! Mai Vine apoi şi altă pricină şi poate nu te mai duci deloc. Iarăşi, un alt frate îţi spune: Dă-mi mână de ajutor, frate! Şi tu zici: Să las lucrul meu şi să mă duc să lucrez cu el? Dacă, deci, nu te duci, laşi porunca lui Dumnezeu, care este lucrul sufletului, şi faci lucrul lăturalnic, care este lu­crul mâinilor.

47. Acelaşi a zis: Altă Virtute nu este precum este aceea de a nu-l pierde pe celălalt²⁶.

48. Un frate a întrebat pe Avva Teodor, zicând: Vreau să împlinesc poruncile! I-a zis lui Bătrânul despre Avva Theona că a zis odată: Vreau să umplu gân­dul meu cu Dumnezeu²⁷. Şi luând grâu, a făcut pâine şi a stat în chilie²⁸.

26 Vezi: „Niciun lucru nu este mai greu, nici mai împovărător decât a-l judeca sau a-l nimici pe aproapele”. Avva Dorotei, Asceticele, 16, 71 (ET).

^{27 Î}n Patericul alfabetic există o variantă puţin diferită a apoftegmei în acest loc: „...şi punând grâu în râşniţă, a făcut pâine. Şi cerându-i săracii, le-a dat pâine. Şi din nou, cerându-i alţii, le-a dat ce mai rămăsese, chiar şi veşmântul pe care îl purta; şi a intrat în chilia lui încins cu o pânză şi, astfel, din nou se osândea pe sine zicând: „Nu am împlinit porunca lui Dumnezeu”.

28 Expresia a stat în chilie lipseşte din Patericul alfabetic. Ea are un înţeles special pentru pustnici. Chilia este locul prin excelenţă al pustniciei şi expresia statorniciei şi a fi­delităţii faţă de obiectivele pustnicului, precum şi a râvnei în îm­plinirea nevoinţelor specifice Vieţii pustniceşti. Părăsirea chiliei, fie şi numai temporară sau ocazională, sporeşte mult vulnera­bilitatea monahului. În spiritualitatea Patericului chilia devine toposul izbăVitor, pavăză împotriva vrăjmaşilor, câmp de luptă în care avantajul este de partea pustnicului.

524

49. A întrebat Avva Avraam IViritul pe Avva Teodor, cel din Elefterupole, zicând: Cum este bine, părinte? Să caut pentru mine slavă sau necinste? Iar Bătrânul a zis: Eu până acum vreau să caut slava şi nu necin­stea. Căci dacă fac un lucru bun şi sunt slăVit, pot să osândesc gândul meu, zicând că nu sunt vrednic de slava aceasta, dar necinstea Vine din lucruri rele. Cum pot, deci, să dau mângâiere inimii mele dacă oamenii se smintesc din pricina mea? De dorit este, deci, să faci binele şi să te slăveşti. Iar Avva Avraam a zis: Bine ai zis, părinte!

50. A fost întrebată de cineva Amma Teodora des­pre auz. Cum este cu putinţă, primind în multe chi­puri glasurile mirenilor sau oricare altele, să ia amin­te numai Ia Dumnezeu? Şi i-a zis lui: Precum atunci când stai în trapeză şi sunt multe mâncăruri şi, desi­gur, mănânci, dar nu cu bucurie, tot aşa şi când cuVin­tele mirenilor ajung la auzurile noastre. Să ai inima ta la Dumnezeu şi cu această stare nu le auzi cu plăcere şi nu te vei vătăma.

51. Au avut odată prilejul nişte Bătrâni să mănânce împreună la Schit. Era cu ei şi Avva Ioan. Şi s-a sculat unul înaintat în vârstă să dea cana cu apă şi niciunul nu a întins mâna să o ia de la el decât Ioan Kolovos. Deci s-au minunat şi i-au zis lui: Cum tu, care eşti mai mic decât toţi, ai îndrăznit să fii slujit de către cel mai

525

mare? Şi el le-a zis: Eu, când mă ridic să dau cana, mă bucur dacă primesc toţi, ca să am plată. Şi eu, deci, pentru aceasta am luat, ca să-l fac pe el să aibă plată şi ca să nu se întristeze pentru că nimeni nu a primit de la el. Şi spunând el acestea, s-au minunat şi s-au folosit de discernământul lui.

52. Un frate a întrebat pe Avva Ioan, zicând: Cum sufletul meu, care are răni, nu se ruşinează să vor­bească de rău pe aproapele? A zis lui Bătrânul o pildă despre vorbirea de rău. Un om era sărac şi avea feme­ie. A văzut şi pe alta atrăgătoare şi a luat-o şi pe ace­ea. Erau amândouă goale. Făcându-se praznic într-un anume loc, ele l-au rugat, zicând: Ia-ne şi pe noi cu tine! Şi luându-le pe amândouă, le-a pus într-un bu­toi şi, urcându-se pe corabie, a ajuns la locul acela. Şi când s-a făcut afară arşiţă şi oamenii s-au liniştit, uitându-se una dintre ele şi nevăzând pe nimeni, a sărit afară în gunoaie. Şi adunând zdrenţe vechi, şi-a făcut ceva cu care s-a înfăşurat şi după aceea se plimba cu îndrăzneală. Iar cealaltă, stând înăuntru goală, zicea: Iată, desfrânata aceasta nu se ruşinează să se plimbe goală. Necăjindu-se de cele auzite, bărbatul ei a zis: O, minune! Aceasta măcar îşi acoperă ruşinea ei. Tu, însă, eşti goală şi nu te ruşinezi să vorbeşti? Aşa este şi cu vorbirea de rău.

53. Zicea iarăşi Bătrânul fratelui despre sufletul care vrea să se pocăiască: Era o desfrânată frumoasă în cetate şi avea mulţi prieteni. Venind la ea un stăpânitor, i-a zis ei: Fă-mi legământ că te vei cuminţi şi eu te iau de soţie. Şi ea i-a făcut legământ. Şi luându-o, a

526

dus-o la casa lui. Şi prietenii ei, căutând-o, ziceau: Cu­tare stăpânitor a luat-o pe ea la casa lui. Dacă, deci, ne ducem la casa lui şi află, ne pedepseşte. Veniţi, deci, în spatele casei şi o vom afla, căci cunoscându-ne flu­ieratul, va coborî la noi, iar noi vom fi aflaţi nevinovaţi. Auzind ea fluieratul, şi-a astupat urechile, a sărit în cămara de dormit cea mai îndepărtată şi a închis uşile. Şi zicea Bătrânul că desfrânata este sufletul, prietenii ei sunt patimile şi oamenii, iar Stăpânitorul este Hristos. Casa cea mai îndepărtată este locaşul cel veşnic, iar cei care o şuieră sunt dracii Vicleni. Dar ea fuge pururea la Domnul.

54. A întrebat unul dintre Părinţi pe Avva Ioan Kolovos: Ce este monahul? Iar el a zis: Osteneală! Căci monahul în tot lucrul se osteneşte. Acesta este monah!

55. Au venit odată să-l facă pe Avva Isaac preot. Şi auzind, a fugit în Egipt şi s-a dus într-un ogor şi s-a ascuns în ierburi. Deci, au mers Părinţii în urma lui. Şi ajungând în acel ogor, s-au oprit să se odihnească puţin, căci era noapte. Iar asinul l-au lăsat să pască. Şi asinul mergând a stat faţă în faţă cu Bătrânul. Şi dimineaţă, căutând asinul, l-au aflat şi pe Avva Isaac şi s-au minunat. Şi vrând să-l lege, nu i-a lăsat, zicând: Nu mai fug, căci este voia lui Dumnezeu şi oriunde aş fugi, tot la aceasta mă întorc²⁹.

56. A zis Avva Isaac: Nu aduceţi aici copii. Căci pa­tru biserici din Schit s-au pustiit din pricina copiilor.

57. A întrebat Avva Pimen pe Avva Iosif, zicând: Ce să fac când se apropie patimile? Să mă împotrivesc

29 Adică la voia lui Dumnezeu.

527

lor sau să le las să intre? A zis lui Bătrânul: Lasă-le să intre şi luptă-te cu ele! întorcându-se, deci, la Schit, s-a aşezat la ale sale. Şi venind acolo unul dintre Thebaiţi, zicea fraţilor: Am întrebat pe Avva Iosif, zicând: Dacă se apropie de mine patima, să mă împotrivesc ei sau să o las să intre? Şi mi-a zis: Să nu laşi în niciun chip patimile să intre, ci îndată alungă-le de la tine. Auzind Avva Pimen că aşa a zis Avva Iosif monahului thebait, sculându-se, s-a dus la el în Panefo³⁰ şi i-a zis: Avva, eu ţi-am încredinţat gândurile mele şi iată alt­ceva ai spus thebaitului. I-a zis lui Bătrânul: Nu ştii că te iubesc? Şi el a zis: Da! Şi Bătrânul a zis: Nu tu îmi ziceai să-ţi vorbesc ca mie însumi? Şi a zis: Aşa este! A zis lui Bătrânul: Dacă intră patimile şi te lupţi cu ele, dai şi primeşti, ajungi mai încercat. Eu ca şi mie ţi-am vorbit. Sunt însă alţii cărora nu le este de folos nici să se apropie patimile, ci au trebuinţă să le alun­ge degrabă.

58. Un frate a întrebat pe Avva Iosif, zicând: Ce să fac, că nici să pătimesc nu pot, dar nici să lucrez şi să arăt dragoste? A zis lui Bătrânul: Dacă nu poţi să faci nimic din acestea, măcar ţine inima ta de la orice rău faţă de aproapele şi te vei mântui.

59. Zicea unul dintre fraţi: Am fost odată în Heraklion, cel de jos, la Avva Iosif, şi avea la mănăstire un dud frumos tare şi mi-a zis de dimineaţă: Mergi şi mă­nâncă! Era Vineri şi nu m-am dus din pricina postului. Dar rugându-l, i-am zis: Pentru Dumnezeu, spune-mi despre gândul acesta! Iată, tu ai zis, mergi şi mănâncă,

30 Panevo era o cetate antică din Egiptul de Jos. Astăzi poartă numele Mentzala el Haghit.

528

iar eu pentru post nu m-am dus. Şi m-am simţit ruşi­nat pentru neascultare de porunca ta, cugetând cu ce gând mi-a zis mie Bătrânul acestea? Deci, ce trebuia să fac când mi-ai spus: Mergi! Iar el a zis: Părinţii nu spun de la început fraţilor cele drepte, ci mai curând cele strâmbe şi, dacă văd că le fac pe cele strâmbe, nu le mai spun pe cele strâmbe, ci adevărul, văzând că sunt ascultători în toate.

60. Un frate a întrebat pe Avva Iosif zicând: Vreau să ies din obşte şi să stau singur. Şi i-a zis lui Bătrânul: Unde vezi sufletul tău odihnit şi nevătămat, acolo să stai! I-a zis lui fratele: şi în obşte am odihnă, şi când sunt singur. Ce vrei, deci, să fac? A zis lui Bătrânul: Dacă ai odihnă şi în obşte, şi în singurătate, pune cele două gânduri ale tale ca într-o balanţă şi unde vezi că încă şi mai mult te foloseşte şi unde te duce gândul tău, aceasta să faci!

61. Am cercetat eu şi înţeleptul Sofronie pe Avva Iosif la Enaton³¹. Şi Bătrânul ne-a vorbit cu bucurie şi cu toată bunăvoinţa. Era împodobit cu toată Virtutea, având şi experienţa înţelepciunii celei dinafară³². în timp ce stăteam noi împreună şi vorbeam despre lu­cruri folositoare de suflet, iată un iubitor de Hristos care venea din Ailâ a dat Bătrânului trei monede, zi­când: Primeşte acestea, cinstite părinte, ca să te rogi pentru corabia mea, deoarece am încărcat-o şi am trimis-o în Etiopia. Dar Bătrânul nu l-a luat deloc în

^{31 E}naton. Se obişnuia să se numească mănăstirile, după dis­tanţa pe care o aveau până la Alexandria. Enaton (a noua) era aceea care era la o depărtare de 9 mile de Alexandria (1 milă = 1535 m).

32 Este vorba de cultura laică, lumească.

529

seamă. Atunci Sofronie a zis Bătrânului: Primeşte-le, părinte, şi dă-le fraţilor care au trebuinţă! Şi a zis Bă­trânul: Este de două ori ruşine, fiule, ca să primesc ceea ce nu am trebuinţă şi cu mâinile mele să secer mărăcini străini. Măcar să secer mărăcinii sufletului meu. Căci scris este: Dacă semeni, să semeni ale tale, căci cele străine sunt mai amare decât neghinele!³³ Şi mai mult, fiule, cererea lui nu este pentru suflet. Şi iarăşi l-a întrebat: Ce este, deci? Câte face omul spre milostenie, nu le socoteşte Dumnezeu? Şi Bătrânul i-a zis: Fiule, sunt multe deosebirile privitoare la scopul milosteniei. Cineva face milostenie ca să fie binecu­vântată casa lui şi Dumnezeu binecuvântează casa acestuia. Altul face milostenie pentru corabia lui şi Dumnezeu scapă de la primejdii corabia lui. Altul face milostenie pentru copiii lui şi Dumnezeu păzeşte pe copiii acestuia. Altul face pentru a fi slăVit şi Dumne­zeu îl slăveşte. Şi nu leapădă Dumnezeu pe nimeni, ci ceea ce vrea fiecare, aceea îi şi dă, atunci când din ceea ce îi dă nu se vatămă sufletul lui. Dar toţi aceştia sunt departe de plata lor, căci nu au adus nimic lui Dumnezeu pentru ei şi pentru că scopul milosteniei nu este pentru folosul sufletului. Ai făcut milostenie ca să fie binecuvântată casa ta? Dumnezeu a binecu­vântat casa ta. Ai făcut pentru corabie? Dumnezeu ţi-a scăpat corabia. Ai făcut pentru copii? Dumnezeu ţi-a păzit copiii. Ai făcut pentru a fi slăVit? Dumnezeu te-a slăVit. Cu ce îţi mai este dator? Fă, deci, pentru

^{33 N}u am identificat acest text în dumnezeieştile Scripturi. De obicei, prin această formulă este introdus un text biblic. Poate fi o prelucrare liberă a contextului de la Matei 13, 25-30.

530

sufletul tău, ca să se mântuiască sufletul tău. Căci scris este: îţi va da ţie Domnul Dumnezeu după ini­ma ta!³⁴ Căci sunt mulţi bogaţi cărora li se pare că fac milostenie, dar mânie pe Dumnezeu. Şi i-am zis lui: Limpezeşte-ne cuvântul, părinte! Iar el a zis: Dumne­zeu a poruncit ca din pârga roadelor grâului, orzului, lintei, Vinului şi uleiului, a lânii şi a fructelor, iar de la oameni cei întâi născuţi³⁵, şi de la animale pe cele cu­rate, care nu au meteahnă, adică să nu fie fără ureche sau fără coadă, iar din roadele cele alese³⁶, acestea să fie aduse lui Dumnezeu pentru lăsarea păcatelor. Dar bogaţii fac împotrivă, cele folositoare le ţin pentru ei, iar cele nefolositoare le dau săracilor. Vinul ales îl beau ei, iar pe cel acrit îl dau văduvelor şi orfanilor. Hainele zdrenţuite şi peticite le dau săracilor. La fel, fructele stricate şi putrede le împart. Pentru că ur­mează lui Cain, cele dăruite de ei lui Dumnezeu nu sunt primite. Şi dacă vreunul dintre bogaţi are fii şi fiice tare frumoşi, caută cu privirea, îngrijindu-se de zestre şi de nuntă şi de un ginere tânăr. Iar dacă au dobândit un fiu sau o fiică chior sau cu vreun mădular lipsă sau foarte slăbănog la trup, dacă este băiat, îl rânduieşte pentru mănăstire, iar dacă este fată, o pre­găteşte pentru obşte de maici. Ar fi trebuit ca unii ca aceştia să ştie şi să gândească cu trezVie³⁷ că cinstesc oameni muritori şi vremelnici, vrând să le dea lor

34 Psalmul 19, 5.

35 Ieşire 13,1-2 şi 14-15; Numeri 3,12-13.

36 Primiţi-le pârga roadelor: Levitic 23, 10-14.

37 Npcpco, vr)4 Nţ, vTpâĂLoţ, în planul Vieţii duhovniceşti, exprimă sta­rea sufletului în care omul priveghează cu mintea şi cu inima şi dobândeşte, cu timpul, harul lui Dumnezeu şi curăţenia de a distinge cele plăcute Lui şi de a cerceta mişcările sufletului care nu sunt de la Dumnezeu, ci sunt provocate fie de cele dinlăuntru, fie de cele din afară. TrezVia este indispensabilă pentru sufletul care îl caută pe Dumnezeu.

531

lucrurile cele dintâi şi alese şi îngrijindu-se să aducă acelora cele ce li se par a fi mai de preţ decât toate. Lui Dumnezeu cum de nu socotesc să-I aducă cele mai de preţ şi cele mai deosebite? Căci se vede că Dumne­zeu, cerând de la noi această bunăvoinţă arătată în cuVinte de mulţumire, nu o face pentru că are nevoie de cuVinte, ci ca să ne înveţe să fim recunoscători şi să nu schimbăm cele ce ies din buzele noastre³⁸. Adi­că, cele pe care le-am rânduit şi hotărât să le aducem lui Dumnezeu, cu multă cercetare şi râvnă, cu frică şi cu multă sete trebuie dăruite, precum jertfa lui Noe, care era miros şi fum, a ajuns înaintea lui Dumnezeu ca mireasmă cu bun miros. Căci aşa este scris: Dom­nul Dumnezeu a mirosit mireasma bine mirositoare³⁹. Asemenea şi roada, şi jertfa bărbaţilor Vicleni, şi da­rurile lor sunt socotite urâciune înaintea Domnului. Auzi pe prorocul care zice iudeilor, care era atunci poporul lui Dumnezeu:... tămâia pe care Mi-o adu­ceţi este pentru Mine urâciune⁴⁰. Căci viclenia celor care aduceau tămâie a preschimbat buna-mireasmă în urâciune. Tot omul care vrea să se mântuiască tre­buie aşadar să săvârşească rugăciunile şi milosteniile cu simplitate şi cu toată bunăvoinţa. Iar cele ce au de gând să le aducă lui Dumnezeu să fie cele mai de preţ şi mai slăVite, ca nu cumva rugăciunea noastră să se întoarcă cu ruşine în pieptul nostru⁴¹ şi jertfa noastră

38 Psalmul 88, 34.

39 Facere 8,21.

^{40 I}saia 1,13.

41 Psalmul 34,13.

532

să nu fie primită pentru că a fost aflată vrednică de hulă şi roadele noastre stricate şi nefolositoare şi să fie socotite precum darurile lui Cain⁴². Şi noi, iarăşi, am întrebat: Aşadar, sufletul se vatămă din însoţirea cu gândurile?⁴³ Şi a zis: Dacă din cele ruşinoase şi cele necurate nu se vatămă, nici din cele curate şi evlaVioase şi iubitoare de Dumnezeu nu se foloseşte. Căci cum acestea folosesc, tot aşa şi acelea vatămă. Căci chiar dacă primim dinafară mii de păci şi Vindecări, iar înlăuntrul nostru se nasc din gânduri tulburarea, ameţeala şi zgomotul, nu este niciun folos de la pacea dinafară. Precum şi cetatea care, chiar dacă are mii de ziduri şi întărituri, dar este trădată de cei care lo­cuiesc înăuntrul ei, acelea nu-i folosesc. Dacă ne pă­zim pe noi înşine de învoirea cu gândurile ruşinoase, Stăpânul nostru ne-a făgăduit lucruri mari şi minuna­te, care sunt mai presus de gândul nostru, adică des­fătarea împărăţiei, împărtăşirea de bunătăţile cele negrăite, împreună-petrecerea cu îngerii. Acestea şi

42 Facere 4, 3-5.

43 Sfântul Petru Damaschinul prezintă suc­cint şi clar fazele prin care trece gândul, de la apariţia lui până când piere. Prima fază este atacul, adică amintirea răului (când este vorba despre un gând păcătos); urmează însoţirea, adică discuţia cu gândul, iar dacă sufletul nu-l respinge pe acesta, urmează faza a treia, care înseamnă consimţământul. Această în­voire provoacă înrobirea, care duce cu forţa inima spre a săvârşi fapta. Dacă starea aceasta durează în timp, apare aşa-numita pa­timă care duce sufletul spre celelalte, şi-l face să meargă de unul singur spre a săvârşi lucrul într-un mod voluntar şi firesc. „Şi se recomandă omului înţelept să alunge pe dată, de la început ata­cul Viclean, adică maica tuturor răutăţilor care urmează". Vezi Filocalia vol. III, Despre diferitele gânduri şi atacuri, pp. 108-110, Ed. Aster, Atena, 1960.

533

altele asemenea, şi altele pe lângă acestea, care nu au capăt, care nu au sfârşit, schimbare nu cunosc, sunt mereu aceleaşi şi fără de mutare⁴⁴. Văzându-ne pe noi Bătrânul că avem îndoieli despre cele spuse de el, sculându-se în faţa noastră şi ridicându-şi ochii la cer, în auzul nostru a zis: Iisuse, Dumnezeul nostru, Cel ce ai făcut cerul şi pământul şi marea, Răscumpărătorul sufletelor noastre, dacă cele spuse de mine către fraţi sunt mincinoase, nevătămată să rămână piatra aceas­ta. Iar dacă sunt adevărate, să se sfârâme. Şi odată cu cuvântul, piatra s-a sfârâmat în cinci bucăţi. Şi piatra era o bucată dintr-o coloană, având lungime de patru pihuri⁴⁵. Şi noi minunându-ne şi folosindu-ne, am ie­şit. Şi mergând înaintea noastră, Bătrânul a zis: Fiilor, sâmbăta Viitoare veniţi la mine, căci am trebuinţă de voi. Şi venind sâmbătă, pe la ceasul al treilea⁴⁶, l-am aflat pe acesta adormit. Şi îngropându-l, am plecat mulţumind lui Dumnezeu care ne-a învrednicit pe noi să îngropăm un asemenea sfânt.

62. A zis Avva Iacob că mai mare este să te înstrăi­nezi decât să primeşti străini!

63. A zis Avva Iacob: Nu este nevoie numai de cu­Vinte, căci sunt multe cuVinte la oamenii din vremea aceasta, ci este nevoie de lucrare. Căci aceasta se cere, şi nu cuVintele care nu au rod.

64. Avva Ioan, famenul, pe când era mai tânăr, a întrebat pe un Bătrân, zicând: Cum de voi puteaţi să

44 Vezi 1 Corinteni 2, 9.

^{45 P}ihul de piatră sau de lemn cu care se măsurau obiectele din piatră sau din lemn avea lungimea de 0,45 m. Deci, dimensiunea coloanei era de 0,45 x 4 = 1,8 m.

46 Ceasul trei din vechiul original este ora bizantină. Corespunde orei nouă dimineaţă.

534

faceţi lucrul lui Dumnezeu cu odihnă, iar noi nici cu osteneală nu putem să-l facem? Şi a zis Bătrânul: Noi puteam pentru că aveam de căpătâi lucrul lui Dumne­zeu, iar trebuinţa cea trupească o aveam ca pe cea din urmă. Iar voi aveţi de căpătâi trebuinţa trupească, iar lucrul lui Dumnezeu nu-l aveţi ca pe cel mai trebuin­cios. De aceea vă osteniţi. Şi pentru aceasta Mântui­torul a zis ucenicilor: Puţin credincioşilor, căutaţi mai întâi împărăţia lui Dumnezeu şi toate celelalte se vor adăuga vouă⁴⁷.

65. A zis Avva Isidor⁴⁸: Cei care vă nevoiţi după lege, nu vă îngâmfaţi. Căci, dacă din această pricină cugetaţi despre voi cele înalte, mai bine este să mân­caţi carne. Şi dacă pentru aceasta cugetaţi despre voi cele înalte, ce nevoie este de post? Căci este mai de folos omului să mănânce carne decât să se îngâmfe şi să se laude⁴⁹.

66. A zis iarăşi: Ucenicii trebuie să-i iubească pe învăţătorii lor ca pe părinţi şi să se teamă de ei ca de stăpânitori. Şi nici din pricina iubirii să nu dispară fri­ca, şi nici din pricina fricii să nu se întunece iubirea.

67. A zis iarăşi: Dacă doreşti cu dor mântuirea, fă toate cele care te duc la aceasta.

68. A zis cineva Avvei Ioan Persul: Atâta ostenea­lă am făcut pentru împărăţia Cerurilor! Oare vom avea moştenirea ei? Şi a zis Bătrânul: Eu cred că voi moşteni Ierusalimul cel de sus, cel înscris în ceruri⁵⁰. Căci credincios este Cel care a făgăduit⁵¹. De ce să nu

47 Matei 6, 30-33, vezi apoftegma 46.

48 Este vorba despre Isidor preotul.

49 Vezi Matei 6,16-18.

50 Vezi Evrei 12, 22-23.

51 Evrei 10,23.

535

am credinţă? Iubitor de străini ca Avraam m-am fă­cut, blând ca Moise, sfânt ca Aaron, răbdător ca Iov, smerit ca DaVid, pustnic ca Ioan, tânguitor⁵² ca Iere­mia, învăţător ca Pavel, credincios ca Petru, înţelept ca Solomon. Şi cred precum tâlharul că Cel care pen­tru bunătatea Lui mi-a dăruit mie acestea îmi va da şi împărăţia.

69. A întrebat odată Avva Longhin pe Avva Lucian despre trei gânduri, zicând: Vreau să mă înstrăinez! A zis lui Bătrânul: Dacă nu îţi ţii limba ta, nu vei fi străin, oriunde vei merge. Şi aici, deci, ţine-ţi limba ta şi eşti străin. A zis lui iarăşi: Vreau să postesc! A răs­puns Bătrânul: A zis Isaia prorocul: Să-şi plece capul ca o trestie, să se culce pe sac şi în cenuşă, oare acesta se cheamă post, zi plăcută Domnului?⁵³ Mai bine este să-ţi stăpâneşti gândurile Viclene! I-a zis lui şi pe al treilea: Vreau să fug de oameni! A răspuns Bătrânul: Dacă mai întâi nu izbândeşti împreună cu oamenii, nici în singurătate nu poţi să izbândeşti.

70. Ziceau că doi fraţi au greşit în Schit şi i-a sepa­rat⁵⁴ pe ei Avva Macarie cel din cetate⁵⁵. Şi au venit

52 Ieremia (sec. al VI-lea î.Hr.) este numit tânguitor pentru că apare ca prorocul care a suferit prin excelenţă şi s-a tânguit pentru nesimţirea şi indiferenţa poporului israelit, din care nu se osebeau cârmuitorii şi preoţii, care în majoritatea lor au ră­mas nepocăiţi şi se întorceau din ce în ce mai mult spre idolatrie, în pofida prezicerilor prorocului despre lucrurile înfricoşătoare care vor veni, ca mânie a lui Dumnezeu. Este cunoscut textul din Vechiul Testament cu titlul „Plângerile lui Ieremia".

53 Isaia 58, 5.

^{54 I}-a separat de obşte, adică i-a afurisit într-un fel.

55 Aşa era caracterizat unul dintre cei doi Macarie, care se trăgea din cetatea Alexandriei.

536

unii şi au spus Avvei Macarie cel Mare, Egipteanul. Iar el a zis: Nu sunt fraţii separaţi, ci Macarie este sepa­rat⁵⁶. Căci îl iubea pe el. A auzit Avva Macarie că a fost separat de Bătrânul şi a plecat la Elos. A ieşit, deci, Avva Macarie cel Mare şi l-a aflat pe el mâncat de ţân­ţari şi i-a zis: Tu ai separat pe fraţi şi iatau plecat în sat. Şi eu te-am separat pe tine şi tu, ca fecioara înţeleaptă, ai fugit aici, în cămara cea mai ascunsă. Eu am chemat pe cei doi fraţi şi am aflat de la ei că nu s-a întâmplat un asemenea lucru. Vezi, deci, şi tu, frate, să nu fi fost batjocorit de draci, căci nu ai văzut nimic. Ci să primeşti metanie de pocăinţă pentru greşeala ta. Iar el a zis: Dacă vrei, dă-mi metanie! Văzând Bă­trânul odihna⁵⁷ lui, a zis: Mergi şi posteşte trei săptă­mâni, mâncând o dată pe săptămână! Căci aceasta era lucrarea lor, să postească mereu toată săptămâna.

71. Un frate l-a cercetat pe Avva Macarie Egip­teanul şi i-a zis: Avva, spune-mi cuvânt, cum să mă mântuiesc? Şi i-a zis lui Bătrânul: Mergi la morminte şi huleşte pe morţi! Ducându-se, deci, fratele a hulit şi a lovit cu pietre şi venind a vestit Bătrânului. Şi i-a zis: Nimic nu ţi-au vorbit? Iar el a zis: Nu! I-a zis lui

56 Aici afurisenia nu are înţelesul bisericesc, folosit când se taie şi se îndepărtează un mădular din trupul Bisericii, ci înseamnă îndepărtarea provizorie din obşte, din motive pedagogice.

^{57 Î}n loc de cuvântul avânavoiv (odihnă) din textul vechi, alţi codici au aici cuvântul TaTisivcoatv (smerenie), dar sensul nu se înde­părtează. în ceasul în care omul conştientizează greşeala, căde­rea lui, şi o acceptă şi se mişcă spre pocăinţă, cu linişte sufleteas­că, este un semn de smerenie şi zdrobire de inimă. împotriVirea egoistă este cea care creează tulburare în suflet după cădere, adi­că împotriVirea acesteia în a nu primi realitatea interioară (ET).

537

Bătrânul: Mergi iarăşi mâine şi slăveşte-i pe ei! Mer­gând, deci, fratele i-a slăVit pe ei, zicându-le: Apostoli, sfinţi şi drepţi! Şi a venit la Bătrân şi i-a zis: I-am slă­Vit! Şi i-a zis: Nimic nu ţi-au răspuns? A zis fratele: Nu! A zis lui Bătrânul: Ai văzut cât i-ai necinstit pe ei şi nimic nu ţi-au răspuns? Şi cât i-ai slăVit pe ei şi nimic nu ţi-au vorbit? Aşa să faci şi tu, dacă vrei să te mântuieşti, să te faci ca un mort, nici nedreptatea oamenilor şi nici slava lor să nu o socoteşti, precum morţii, şi te poţi mântui.

72. Trecând odată Avva Macarie împreună cu fraţii prin Egipt a auzit un copil zicând mamei sale: Mamă, un bogat mă iubeşte şi eu îl urăsc, iar un sărac mă urăşte şi eu îl iubesc pe el. Şi auzind Avva Macarie, s-a minunat. Şi i-au zis lui fraţii: Ce este cuvântul acesta, Avva, că te-ai minunat? Şi le-a zis lor Bătrânul: Cu ade­vărat, Domnul nostru este bogat şi ne iubeşte pe noi şi noi nu vrem să-L auzim, iar vrăjmaşul nostru este sărac şi ne urăşte pe noi, iar noi iubim necurăţia lui.

73. A zis Avva Macarie: Dacă ne aducem aminte de relele făcute nouă de oameni, îndepărtăm puterea aducerii aminte de Dumnezeu. Iar dacă ne aducem aminte de relele dracilor, vom fi de neatins.

74. A zis Avva Matoe: Nu ştie satana cu ce patimă se biruie sufletul. El seamănă, dar nu ştie dacă va se­cera la unii gânduri de desfrânare, la alţii de vorbire de rău şi, asemenea, celelalte patimi. Şi spre care pati­mă vede că se înclină sufletul, pe aceea i-o dă.

75. Un frate a întrebat pe Avva Matoe: Ce să fac dacă mă Vizitează un frate şi este post sau diminea­ţă? Căci sunt strâmtorat. Şi a zis Bătrânul: Dacă nu te

538

întristezi şi mănânci cu fratele, bine faci. Dar dacă nu aştepţi pe cineva şi mănânci, aceasta este voia ta.

76. Au întrebat unii dintre Părinţi pe Avva Meghetie, zicând: Dacă prisoseşte mâncarea pentru ziua ur­mătoare, voia ta este ca să o mănânce fraţii? Le-a zis lor Bătrânul: Dacă s-a stricat, nu este bine să fie siliţi fraţii să o mănânce şi să se îmbolnăvească, ci să se arunce. Dacă este însă bună şi se aruncă din pricina desfătării şi se găteşte alta, aceasta este rău.

77. A zis iarăşi: La început când ne adunam unii cu alţii şi vorbeam despre ce ne este de folos, zidindu-ne unii pe alţii, ne făceam cete-cete şi ne urcam la ceruri. Acum, însă, ne adunăm unul la altul şi, ajungând la vorbirea de rău, ne ducem în jos.

78. A fost întrebat Avva Mios de către un soldat dacă Dumnezeu primeşte pocăinţa. Iar el, după ce l-a învăţat cu multe cuVinte, i-a zis: Spune-mi, dragule, dacă ţi se rupe mantaua, o arunci? A zis: Nu, ci iarăşi o cos şi mă folosesc de ea. A zis lui Bătrânul: Dacă ţie îţi pare rău de haina ta, lui Dumnezeu nu-i va părea rău de făptura Sa?

79. A cercetat odată Avva Macarie pe Avva Paho­mie Tavenisiotul. şi Pahomie l-a înştiinţat, zicându-i că sunt fraţi în nerânduială. Şi el l-a întrebat: Vrei să-i pedepsesc? I-a zis Avva Macarie: Pedepseşte şi jude­că pe drept pe cei care sunt sub tine. Iar în afară să nu judeci pe nimeni. Căci scris este: Pe cei dinăuntru, oare, nu-i judecaţi voi? Iar pe cei din afară îi va judeca Dumnezeu⁵⁸.

⁵⁸ 1 Corinteni 5,12-13.

539

80. Se povestea despre Avva Netra, ucenicul Avvei Siluan, că atunci când stătea în chilia lui din Muntele Sinai se chivernisea pe sine cu măsură în trebuinţele trupului. Când a ajuns episcop în Faran, s-a silit mult pe sine la Vieţuire aspră. Şi i-a zis lui ucenicul: Avva, când eram în pustie, nu te nevoiai aşa. Şi i-a zis Bătrâ­nul: Acolo era pustie şi linişte şi sărăcie, şi voiam să chivernisesc trupul, ca să nu mă îmbolnăvesc şi să cer ceea ce nu aveam. Acum, aici este lume şi sunt pricini multe. Iar dacă mă îmbolnăvesc aici, se va afla cel care să mă îngrijească ca să nu pierd pe monah.

81. Au venit odată preoţii ţinutului la mănăstirea unde era Avva Pimen. Şi a intrat Avva Anuv şi i-a zis: Să-i chemăm pe preoţi astăzi aici! Şi stând el mult timp, Avva nu i-a dat răspuns şi întristându-se a ieşit. I-au zis cei care şedeau aproape de el: Avva, de ce nu ai dat răspuns? Le-a zis lor Avva Pimen: Eu lucru să le spun nu am, căci am murit şi mortul nu vorbeşte!

82. A plecat odată unul dintre fraţi din părţile Avvei Pimen şi a mers în loc străin. Şi a ajuns acolo la un pustnic care avea multă dragoste şi mulţi veneau la el. Şi i-a vestit lui fratele despre Avva Pimen şi, auzind despre Virtutea lui, a dorit mult să-l vadă. Când fratele s-a întors în Egipt, după un anume timp, sculându-se pustnicul, a venit din locul străin în Egipt la mona­hul care-l cercetase altădată. Căci îi spusese unde stă. Văzându-l pe el monahul, s-a minunat şi s-a bucurat foarte. Şi a zis pustnicul: Arată dragoste şi du-mă la Avva Pimen. Şi luându-l pe el, s-a dus la Bătrânul şi i-a vestit lui cele despre el, spunându-i că este un om

540

mare şi are multă dragoste şi multă cinste în ţinutul lui. I-am vestit lui despre tine şi, dorind să te vadă, a venit. L-a primit, deci, cu bucurie şi, îmbrăţişându-se unul pe altul, s-au aşezat. Şi a început străinul să vor­bească din Scripturi despre lucruri duhovniceşti şi cereşti. Iar Avva Pimen şi-a întors faţa şi ni i-a dat răspuns. Văzând că nu vorbeşte cu el, întristându-se, străinul a plecat. Şi a zis fratelui care l-a adus: în za­dar am făcut toată această îndepărtată călătorie. Am venit la Bătrânul şi iată, nici nu a vrut să vorbească cu mine. Şi a intrat fratele la Avva Pimen şi i-a zis: Avva, pentru tine a venit acest om mare, care are mare sla­vă în ţinutul său! De ce nu ai vorbit cu el? I-a zis lui Bătrânul: Acesta ţine de cele înalte şi vorbeşte lucruri cereşti, iar eu ţin de cele de jos şi lucruri pământeşti vorbesc. Dacă îmi vorbea despre patimile sufletului, eu i-aş fi răspuns. Dar dacă a vorbit despre lucruri duhovniceşti, eu pe acestea nu le cunosc. Ieşind, deci, fratele, i-a spus străinului: Bătrânul nu se grăbeşte să vorbească din Scripturi. Dar dacă cineva îi vorbeşte despre patimile sufletului, îi răspunde. Iar el, fiind străpuns la inimă, a intrat la Bătrânul şi i-a zis: Ce să fac, Avva, că mă stăpânesc patimile sufletului? Şi a luat aminte Avva la el, bucurându-se, şi i-a zis: Acum bine ai venit! Acum ţi-ai deschis gura despre acestea şi am să o umplu de bunătăţi! Iar el mult folosindu-se, a zis: Cu adevărat aceasta este calea. Şi mulţumind lui Dumnezeu că l-a învrednicit să vorbească cu un astfel de sfânt, s-a întors în ţara lui.

83. Povesteau unii că odată Avva Pimen şi fraţii lui

541

lucrau skulâkion⁵⁹, dar lucrul nu înainta pentru că nu cumpăraseră in. Şi cineva, drag lui, a povestit unui ne­gustor lucrul. Dar Avva Pimen nu voia să primească de la nimeni nimic, pentru a nu-l stânjeni. Şi negus­torul, vrând să dea de lucru Bătrânului, s-a prefăcut că are nevoie de skulâkion şi a venit cu cămila şi l-a luat. Şi venind un frate la Avva Pimen şi auzind ceea ce a făcut negustorul, vrând să-l laude, a zis: Adevă­rat, Avva, şi fără să aibă nevoie de el l-a luat, ca să ne facem noi lucrul. Şi auzind Avva Pimen că fără să aibă nevoie l-a luat, a zis fratelui: Scoală-te, plăteşte o cămilă şi adu-l înapoi. Dacă nu-l aduci, Pimen nu mai stă aici cu voi! Căci nu pot să fac nedreptate unui om care nu are nevoie de lucrul acela, ca să facă pagubă şi să-mi ia câştigul. Şi a plecat fratele cu multă osteneală şi l-a adus înapoi. Dacă nu ar fi făcut aceasta, Bătrânul pleca de la ei. Când l-a văzut înapoi, s-a bucurat ca şi când a aflat o mare comoară.

84. Un frate l-a întrebat pe Avva Pimen, zicând: Am făcut un mare păcat şi vreau să mă pocăiesc trei ani. A zis lui Bătrânul: Este mult! Şi i-a zis fratele: Dar până la un an? Şi a zis iarăşi Bătrânul: Este mult! Şi cei care erau de faţă ziceau: Până la patruzeci de zile? Şi iarăşi a zis: Este mult! Şi a zis: Eu zic că dacă se va pocăi omul din toată inima lui şi nu va mai face iarăşi păca­tul, şi în trei zile îl primeşte Dumnezeu!⁶⁰

⁵⁹ XxouĂotKi(o)v sau oxAâKi(o)v este fitilul pentru candelă sau pentru lumânare.

60 Poziţia lui Avva Pimen în această apof­tegmă este încă un indiciu al lipsei de asprime şi al milostivirii părinţilor purtători de Dumnezeu ai pustiului faţă de omul că­zut. Severitatea lor se limita în principal la ei înşişi.

542

85. A întrebat Avva Isaia pe Avva Pimen despre gândurile murdare. Şi i-a zis Avva Pimen: Precum co­şul plin cu haine, dacă îl lasă cineva, cu timpul, aces­tea putrezesc, tot aşa şi gândurile, dacă nu le împli­nim pe ele trupeşte, cu timpul dispar, adică putrezesc.

86. A întrebat Avva Iosif acelaşi cuvânt. Şi i-a zis Avva Pimen: Aşa cum dacă cineva pune un şarpe sau un scorpion într-un vas şi îl închide, cu timpul acelea vor muri, la fel şi gândurile Viclene, care sunt sădite de draci, prin răbdare dispar.

87. Un frate a venit la Avva Pimen şi i-a zis: Semăn ogorul meu şi din acesta fac milostenie. I-a zis lui Bă­trânul: Bine faci! Şi a plecat plin de bunăvoinţă şi a înmulţit milostenia. A auzit Avva Anuv cuvântul şi a zis Avvei Pimen: Nu te temi de Dumnezeu vorbind astfel fratelui? Şi a tăcut Bătrânul. Şi după două zile a chemat Avva Pimen pe fratele şi i-a zis lui ca să audă şi Avva Anuv: Ce mi-ai zis zilele trecute, căci mintea mea era în altă parte? I-a zis lui fratele: Ţi-am spus că semăn ogorul şi din el fac milostenie. Şi i-a zis Avva Pimen: Am crezut că mi-ai vorbit despre un frate mi­rean. Dar dacă tu eşti cel care a făcut lucrul acesta, atunci el nu este al monahului. Iar el, auzind, s-a în­tristat, zicând: Alt lucru nu cunosc decât pe acesta şi nu pot să nu semăn ogorul meu. Deci când a plecat, Avva Anuv a pus metanie Avvei Pimen, zicând: Iartă-mă! Şi i-a zis lui Avva Pimen: Şi eu am ştiut de la început că nu este lucrul monahului, dar am vorbit gândului lui şi i-am dăruit bunăvoinţă spre propăşi­rea dragostei. Iar acum a plecat întristat şi iarăşi tot acelaşi lucru va face.

543

88. A zis Avva Pimen: Dacă va păcătui un om şi va tăgădui zicând: Nu am păcătuit!, să nu-l cerţi! Că alt­fel, îi tai bunăvoinţa! Iar dacă îi spui: Nu deznădăjdui, frate, ci păzeşte-te de acum înainte, stârneşti sufletul lui spre pocăinţă.

89. A zis iarăşi: Bună este cercarea⁶¹! Pentru că aceasta îl învaţă pe om şi-l face încercat.

90. A zis iarăşi: Omul care învaţă, dar nu face ceea ce învaţă, este asemenea izvorului, care pe toţi îi spa­lă, dar pe sine nu se poate curăţa.

91. Un frate a venit la Avva Pimen şi a zis: Am multe gânduri şi sunt în primejdie din pricina lor. Şi l-a dus Avva afară şi i-a zis: Deschide-ţi pieptul şi ţine vântul! Şi el a zis: Nu pot să fac aceasta. A zis lui Bătrânul: Dacă aceasta nu poţi să faci, nici gândurile nu le poţi împiedica să Vină. Al tău este însă a te împotriVI lor.

92. A zis Avva Pimen: Dacă sunt trei oameni în ace­laşi loc şi unul dintre ei se nevoieşte în linişte bine, iar altul este bolnav mulţumind, iar altul slujeşte cu gând curat, toţi trei fac aceeaşi lucrare.

93. A întrebat Avva Iosif pe Avva Pimen cum tre­buie să postească. I-a zis lui Avva Pimen: Eu vreau pe cel care mănâncă în fiecare zi, dar mănâncă puţin, să nu se sature. I-a zis Avva Iosif: Când erai mai tânăr nu posteai câte două zile, Avva? Adevărat, şi trei zile şi pa­tru şi o săptămână. Pe toate acestea le-au încercat Pă­rinţii, fiind cu putere, dar au aflat că cel mai bine este să se mănânce în fiecare zi, dar câte puţin. Şi ne-au dat

^{61 E}ste folosit aici cuvântul ircipa, care înseamnă cercare, în­cercare şi care va da neologismul experienţă.

544

nouă calea împărătească⁶² pentru că este uşoară⁶³.

94. Un frate a întrebat pe Avva Pimen, zicând: Mi-au lăsat moştenire, ce să fac cu ea? I-a zis lui Bătrânul: Pleacă şi după trei zile Vino şi îţi voi spune! A venit, deci, cum i se rânduise şi i-a zis Bătrânul: Ce am să-ţi spun, frate? Dacă îţi voi spune: Dă-o Bisericii, acolo o vor da ca mâncare. Dacă îţi voi spune: Dă-o rudeniilor tale, nu vei avea plată. Dacă îţi voi spune: Dă-o săra­cilor, vei fi nepăsător. Deci, ceea ce vrei, aceea să faci! Eu lucru nu am să-ţi spun.

95. A zis Avva Pimen: Dacă îţi Vine gândul despre trebuinţele trupului şi îl rânduieşti o dată, apoi îţi Vine a doua oară şi iarăşi îl rânduieşti, a treia oară dacă Vine, să nu-l mai iei în seamă pentru că este netrebnic.

96. Un frate a zis Avvei Pimen: Dacă voi vedea un lucru, vrei să-ţi spun despre el? I-a zis lui Bătrânul: Scris este: Cel ce răspunde la vorbă înainte de a o fi

^{62 E}xpresia calea împărătească este în uz din cele mai vechi timpuri şi înseamnă, cum am zice astăzi, drumul principal şi si­gur pe care merge regele (vezi Numeri 20,17 şi 22, 22], Caracte­ristic pentru calea împărătească era siguranţa drumului, pentru că pe de o parte avea indicatoare scrise şi călătorul nu se temea că se poate rătăci, iar pe de altă parte, datorită circulaţiei şi con­trolului statului, era asigurată securitatea, eliminând pericolul tâlharilor ş.a.. în literatura ecleziastică, expresia intră în uz cu sens metaforic şi exprimă calea de mijloc în nevoinţă, ferită de riscul rătăcirii sau al tâlhăririi. Calea împărătească în sensul ei duhovnicesc revendică siguranţa pentru că depărtează perico­lul pornirilor spre cele de sus, spre cele din dreapta (excesul), spre cele din stânga, lipsa, pe care diavolul, ca un maestru, le sugerează, punând, ca un alt tiran, stăpânire pe suflete ca să le piardă. Vezi apoftegmele 170 şi 278 (ET).

63 Trimitere la cuvântul Mântuitorului: Şi povara Mea este uşoară (Matei 11,13).

545

ascultat este nebun şi încurcat la minte⁶⁴. De te în­treabă cineva, vorbeşte, de nu, taci!

97. A întrebat un frate pe Avva Pimen, zicând: Poate omul să se încredinţeze numai pe o lucrare? Şi i-a zis lui Bătrânul că Avva Ioan Kolovos spunea: Eu vreau ca omul să se împărtăşească câte puţin din toa­te Virtuţile.

98. A zis iarăşi Avva Pimen că Avva Ammon spu­nea: Un om stă tot timpul cu securea în mână şi nu află cum să doboare copacul. Altul este încercat şi taie câte puţin până doboară copacul. Şi zicea că securea este discernământul.

99. A zis Avva Pimen că voia omului este perete de aramă între el şi Dumnezeu şi stâncă ce întoarce lovitura. Dacă omul o părăseşte, zice şi el: în Dumnezeul meu voi trece zidul!⁶⁵ Dacă îndreptăţirea merge îm­preună cu voinţa, omul se va chinui.

100. Au venit odată nişte eretici la Avva Pimen şi au început să vorbească de rău pe arhiepiscopul Ale­xandriei, cum că ar fi luat hirotonia de la preoţi. Iar Bătrânul, tăcând, a strigat pe ucenicul său şi i-a zis: întinde masa şi dă-le acestora să mănânce, apoi trimite-i cu pace.

101. A zis iarăşi că Avva Sisoe spunea: Există ruşi­nea netemerii (de Dumnezeu), care are păcat!

102. Un frate a întrebat pe Avva Pimen, zicând: De va cădea un om în vreo greşeală⁶⁶ şi se va pocăi, este iertat de Dumnezeu? I-a zis lui Bătrânul: Oare Dum­nezeu, Care a poruncit oamenilor să facă aceasta, nu

^{64 P}ilde 18,13.

65 Psalmul 17, 30.

66 Vezi Galateni 6,1.

546

o va face cu atât mai mult El însuşi? Căci a poruncit lui Petru să iertăm până de şaptezeci de ori câte şapte⁶⁷.

103. Un frate a întrebat pe Avva Pimen, zicând: Poate omul să-şi stăpânească gândurile şi să nu dea niciunul dintre acestea vrăjmaşului? Şi a zis Bătrânul: Este cel care primeşte zece şi dă unul!

104. A zis Avva Pimen: Nu este monah cel care-şi plânge soarta! Nu este monah cel care răspunde rău­lui cu rău! Nu este monah cel care se mânie!

105. Au cercetat unii dintre Bătrâni pe Avva Pi­men şi i-au zis lui: Vrei ca atunci când vedem un frate adormind la slujbă să-l înghioldim ca să fie treaz la priveghere? Iar el le-a zis lor: Eu când văd un frate că aţipeşte îi pun capul pe genunchii mei şi-l odihnesc.

106. Ziceau despre un frate că era luptat de un gând de hulă şi se ruşina să spună. Şi unde auzea des­pre un mare Bătrân, mergea la el ca să-i spună. Dar, când ajungea, se ruşina să mărturisească. De multe ori a mers şi la Avva Pimen. Şi-l vedea pe el Bătrânul că are gânduri şi îi părea rău de fratele că nu le spu­nea. Deci, într-una din zile mergând înaintea lui, i-a zis: Iată, de atâta timp Vii la mine având gânduri ca să mi le vesteşti şi când ajungi aici, nu vrei să le mai spui, ci pleci dintr-odată, trist pentru că le ţii nespu­se. Deci, spune, fiule, ce ai? Iar el a spus: Cu hulă mă luptă vrăjmaşul şi mă ruşinez să spun. Şi povestindu-i lucrul, îndată s-a uşurat. şi i-a zis lui Bătrânul: Nu te mâhni, fiule, ci, când Vine gândul acesta, spune: Eu amestec nu am. Hula ta să fie asupra ta, satană! Căci

67 Matei 18, 21-22. Numărul şapte la evrei exprimă deplinăta­tea şi este echivalentul lui de multe ori.

547

un astfel de lucru sufletul meu nu vrea. Căci tot lucrul pe care nu-l vrea sufletul este trecător. Şi Vindecându-se, fratele a plecat.

107. Un frate a întrebat pe Avva Pimen, zicând: De ce mă înduplecă dracii să fiu cu cel care este deasupra mea şi mă fac să dispreţuiesc pe cel care este mai jos decât mine? I-a zis lui Bătrânul: Pentru aceasta a zis Apostolul: într-o casă mare nu sunt numai vase de aur şi de argint, ci şi de lemn şi de lut; Deci, de se va curăţi cineva pe sine de acestea, va fi vas de cinste, sfinţit, de bună trebuinţă stăpânului, potriVit pentru tot lucrul bun⁶⁸.

108. A zis Avva Pimen: Obştea are trebuinţă de trei lucrări: una spre smerenie, una spre ascultare şi una mişcătoare şi care are în centru lucrul obştii.

109. Un frate a întrebat pe Avva Pimen, zicând: La vreme de strâmtorare am cerut de la unul dintre sfinţi un lucru care-mi trebuia şi mi l-a dat ca milostenie. Deci, dacă Dumnezeu le va iconomisi şi cu mine, să dau lucrul acesta altora, sau să-l dau mai bine acelu­ia? I-a zis lui Bătrânul: Drept este la Dumnezeu să fie dat aceluia, căci al lui este. A zis lui fratele: Deci dacă i-l duc şi nu vrea să-l primească, ci îmi va zice: Du-te unde vrei, dă-l milostenie, ce să fac eu? A zis lui Bătrâ­nul: Oricum, lucrul este al lui. Dacă cineva îţi dă din al lui, fără ca tu să-i ceri, acel lucru este al tău, iar dacă îl ceri, fie de la monah, fie de la mirean, şi nu vrea să-l primească înapoi, judecata este aceasta: Cu ştirea lui să dai lucrul milostenie pentru el.

110. Un frate a întrebat pe Avva Pimen, zicând: Ce

⁶⁸ 2 Timotei 2, 21.

548

este dacă se mânie cineva pe fratele lui fără pricină⁶⁹? Şi i-a zis: Pentru toată nedreptatea pe care ţi-o va face fratele tău din lăcomie, dacă te mânii pe el, te mânii fără pricină. Şi dacă îţi va scoate ochiul drept sau îţi va tăia mâna dreaptă şi te vei mânia pe el, te mânii fără pricină. Iar dacă te desparte pe tine de Dumnezeu, atunci să te mânii!

111. A întrebat un frate pe Avva Pimen, zicând: Ce este pocăinţa pentru păcat? Şi a zis Bătrânul: Să nu-l mai faci de atunci înainte! Căci pentru aceasta s-au chemat fără de prihană drepţii, deoarece au părăsit păcatul şi s-au făcut drepţi.

112. Un frate a întrebat pe Avva Pimen, zicând: Poate omul să fie mort? A zis lui: Dacă ajunge la pă­cat, ajunge să fie mort. Iar dacă ajunge la lucrul bun, va trăi şi-l va face pe el.

113. A zis iarăşi: A învăţa pe aproapele este lucrul celui sănătos şi fără patimă. Pentru care pricină să zi­deşti casa altuia şi pe a ta să o dărâmi?

114. Acelaşi a zis: Ce folos este să meargă cineva la un meşteşug şi să nu-l înveţe?

115. A zis iarăşi: Cele peste măsură, toate sunt de la draci!

116. A zis iarăşi: Foamea şi lipsa somnului nu ne-au lăsat pe noi să vedem cele care sunt de nimic.

117. A întrebat unul dintre Părinţi pe Avva Pimen, zicând: Cine este cel care zice: Părtaş sunt eu tutu­ror celor ce se tem de Tine⁷⁰? Şi a zis Bătrânul: Duhul Sfânt este Cel care spune aceasta.

■^{69 V}ezi Matei 5, 22.

70 Psalmul 118, 33.

549

118. Un frate a cercetat pe Avva Pimen. Şi stând împreună cu mai mulţi, au lăudat pe un frate, că este urâtor de rele⁷¹. Şi i-a zis Avva Pimen: Ce este a fi urâtor de rele? Fratele s-a pierdut şi nu a aflat ce să răspundă. Şi sculându-se a pus metanie Bătrânu­lui, zicând: Spune-mi, ce este să fii urâtor de rele? A zis Bătrânul: Ura împotriva răului aceasta este, dacă cineva îşi urăşte păcatele sale şi pe aproapele său îl îndreptăţeşte.

119. Un frate l-a întrebat pe Avva Pimen, zicând: Ce să fac cu greutatea aceasta care mă apasă? I-a zis lui Bătrânul: Şi corăbiile mici şi cele mari au odgoane, şi atunci când vântul nu este prielnic, trec funiile şi odgoanele prin mijloc şi trag câte puţin corabia, până când Dumnezeu trimite vânt. Şi dacă află că se ridică nor, atunci se reped să le lege de catarg, ca să nu se mişte încoace şi încolo⁷².

120. Un frate a întrebat pe Avva Pimen despre în­râurirea pe care o provoacă gândurile. Şi i-a zis lui Bă­trânul: Acest lucru seamănă cu bărbatul care are foc de-a stânga lui şi ulcior cu apă de-a dreapta lui. Dacă se înteţeşte focul, pune apă din ulcior şi-l stinge. Fo­cul este sămânţa vrăjmaşului, iar apa este a se arunca omul pe sine înaintea lui Dumnezeu.

121. Un frate l-a întrebat pe Avva Pimen, zicând: Este mai bine să vorbeşti sau să taci? A zis Bătrânul:

^{71 V}ezi: Estera 8,12, unde se spune despre Dumnezeu că este misoponiros urâtor de rele (Ediţia românească a Bibliei nu traduce acest cuvânt, deşi el apare în textul original).

^{72 Î}n Patericul alfabetic se adaugă: Catargul este să te mustri pe tine însuţi.

550

Cel care vorbeşte pentru Dumnezeu bine face şi cel care tace pentru Dumnezeu asemenea.

122. Un frate l-a întrebat pe Avva Pimen, zicând: Cum poate omul să scape de vorbirea de rău a aproa­pelui? I-a zis lui Bătrânul: Noi şi fraţii noştri suntem două icoane. în ceasul în care omul ia seama la sine şi se osândeşte pe sine, din partea sa se vede cinstit fratele lui. Când însă se vede pe sine bun, îl vede pe fratele său rău înaintea sa.

123. Un frate l-a întrebat pe Avva Pimen despre acedie. Şi i-a zis lui Bătrânul: Acedia stă înainte la tot începutul şi nu este patimă mai rea decât aceasta. Dar de o cunoaşte omul că aceea este, îşi află odihnă.

124. Un frate a întrebat pe Avva Pimen, zicând:vreau să intru şi să trăiesc în obşte. I-a zis lui Bătrâ­nul: Dacă vrei să intri în obşte, trebuie să fii nepăsă­tor⁷³ faţă de orice întâlnire şi faţă de orice lucru, altfel nu poţi să lucrezi în obşte. Căci nici măcar cana de apă nu o ai în stăpânire.

125. Îi ziceau fraţii Avvei Pimen: Să plecăm din lo­cul acesta, căci ne tulbură mănăstirile de aici⁷⁴ şi ne

73 Lipsa de grijă este Virtutea de bază care-l conduce pe călu­gărul nevoitor la Virtutea binecuvântată a înstrăinării. Este vor­ba despre nepăsarea în sensul bun al cuvântului, faţă de orice lucru din afara Vieţii de obşte. Fuga de grija nefolositoare îl sal­vează pe călugăr, care rămâne nestingherit devotat faţă de prin­cipala lui lucrare duhovnicească, şi-l ajută să înainteze, în timp ce abaterea atenţiei îl dezorientează.

74 Imaginea pe care ne-o dă apoftegma aceasta constituie încă un indiciu că în Egipt exis­tau multe mănăstiri la marginile cetăţilor şi în sate, sau chiar în interiorul acestora. Deci, era posibil să ajungă la ei şi strigăte­le copiilor la ceasul când se jucau sau făceau năzbâtii. Sau, mai puţin probabil, era vorba despre glasurile copiilor Vizitatorilor care veneau la mănăstire. în special despre Avva Pimen şi fraţii lui avem mărturie că după marea năvălire a barbarilor la Schit (anul 407) ei pleacă şi îşi continuă Viaţa ascetică la Terrenouthi, în Egipt (ET).

551

pierdem sufletele. Iată, copiii plâng şi nu ne lasă să ne liniştim⁷⁵. Le-a zis lor Avva Pimen: Pentru glasurile îngerilor vreţi să plecaţi de aici?

126. Un frate a zis Avvei Pimen: Trupul meu a slă­bit, dar patimile mele nu au slăbit. I-a zis lui Bătrânul: Mărăcini ascunşi sunt patimile!

127. Un frate l-a întrebat pe Avva Pimen, zicând: Cum trebuie să stau⁷⁶ în chilie? I-a zis lui: Pentru şe­derea în chilie, acestea sunt la vedere: Lucrul mâini­lor şi mâncarea o dată în zi şi tăcerea şi cercetarea. Iar pentru a propăşi în ascuns în chilie sunt acestea: Să porţi defăimarea de sine în tot locul, oriunde te duci, şi să nu nesocoteşti ceasurile slujbelor obşteşti

^{75 E}xpresia din apoftegmă „nu ne lasă să ne liniş­tim" nu are înţelesul comun al lipsei zgomotelor, ca să se odih­nească, ci este folosit cu înţeles ascetic, anume că le îngreunează nevoinţa isihastă, rânduiala ascetică, căci strigătele provoacă scindarea. Dar pogorământul minunat şi plin de discernământ al lui Avva Pimen, în situaţia concretă, îi dezarmează pe fraţii protestatari când aseamănă glasurile copilăreşti cu glasurile îngerilor (ET).

^{76 C}uVintele Kâ0rpai, Ka0 C(opai, KâOiopa fac parte din vocabularul ascetic care descoperă toată trăirea mo­nahului în chilie aşa cum apare şi-n apoftegmă în decursul a douăzeci şi patru de ore şi în special a lucrării lui ca rugăciune, psalmodie, meditaţie, paza minţii, vorbirea cu Dumnezeu şi alte­le. Astăzi cuvântul KâOiopa în lavrele monastice, de exemplu la Sfântul Munte, exprimă şi sensul de loc în care-şi duce monahul Viaţa ascetică. Ka0(opaTot sunt chiliile izolate care aparţin unei mănăstiri şi se dau călugărilor pentru o Viaţă ascetică mai îmbu­nătăţită (ET).

552

şi nici cele ascunse⁷⁷. Iar dacă se întâmplă să întârzii un timp la lucrul mâinilor tale, fă slujba ta fără tulbu­rare. Şi capătul tuturor acestora este să dobândeşti tovărăşie bună şi să stai departe de tovărăşia rea.

128. S-a întâmplat câtorva din Părinţi să meargă la casa unui iubitor de Hristos. între eiera şi Avva Pimen. Pe când mâncau ei, le-au adus şi carne şi au mâncat toţi în afară de Avva Pimen. şi se minunau Părinţii că nu mănâncă, ştiind discernământul lui. Când s-au sculat, i-au zis: Tu eşti Pimen şi ai făcut aceasta? Le-a răspuns Bătrânul: Iertaţi-mă, Părinţilor, voi aţi mâncat şi nimeni nu s-a smintit. Iar eu, dacă mâncam, deoarece mulţi fraţi Vin aproape de mine, s-ar fi vă­tămat, zicând: Pimen a mâncat carne şi noi nu mân­căm? Şi s-au minunat de discernământul lui.

129. S-a sfădit odată Paisie cu fratele lui, care şedea la Avva Pimen, până când a început să-i curgă sânge din cap. Şi Bătrânul nu le-a vorbit nimic tot timpul. A intrat, deci, Avva Anuv şi, văzându-i, a zis Avvei Pi­men: De ce ai lăsat fraţii să se sfădească şi nu le-ai zis nimic? A zis Avva Pimen: Sunt fraţi şi iarăşi se împacă. A zis Avva Anuv: Ai văzut ce au făcut şi spui că iarăşi se împacă? I-a zis Avva Pimen: Spune în inima ta că nu eram aici înăuntru!⁷⁸

130. Un frate a întrebat pe Avva Pimen, zicând: Ce

^{77 S}e înţeleg ispitele interioare, gândurile, poftele, patimile şi altele. Vezi Psalmul 18, 12 şi 1 Petru 3, 4.

78 Cititorul trebuie să aibă în vedere că atât Paisie şi fratele cu care s-a certat, cât şi Anuv sunt fraţi după trup cu Avva Pimen. Avva Pimen şi cei şase fraţi ai lui, după cât cunoaştem, s-au călugărit împreună. Anuv este întâiul născut, în timp ce Paisie este cel mai tânăr, şi a creat câteva greutăţi în obştea fraţilor săi, dar cu inima nevinovată s-a întors şi le-a urmat. D. Chitty, The Desert a city, Oxford 1966, vezi şi apoftegma 150.

553

să fac, că îmi Vine întristare şi mă tulbur? Şi a zis Bă­trânul: Silirea⁷⁹ îi face şi pe cei mici, şi pe cei mari să se tulbure!

131. A întrebat egumenul unei obşti pe Avva Pi­men, zicând: Cum pot să dobândesc frica de Dumne­zeu? I-a zis lui Avva Pimen: Cum putem să dobândim frica de Dumnezeu dacă avem înăuntru burdufuri de brânză şi butoaie cu sărături?

132. Un frate a întrebat pe Avva Pimen, zicând: Avva, erau doi oameni, unul monah şi unul mirean. Monahul s-a gândit seara ca dimineaţa să lepede schi­ma, iar mireanul s-a gândit să se facă monah. Amân­doi au murit în noaptea aceea. Ce li se socoteşte, oare? şi a zis Bătrânul: Monahul a murit monah şi mireanul a murit mirean. Că în ce au fost aflaţi aşa au plecat.

133. A cercetat Avva Isaac pe Avva Pimen şi, văzându-l pe acesta punându-şi puţină apă pe picioare­le sale, ca unul care avea îndrăzneală la el, i-a zis: Cum şi-au învăţat unii cu multă asprime trupurile lor? Şi i-a zis Avva Pimen: Noi nu am fost învăţaţi să fim omorâtori de trupuri, ci omorâtori de patimi.

134. Un frate l-a întrebat pe Avva Pimen, zicând: îmi vatăm sufletul lângă Avva al meu. Să mai stau încă lângă el? Bătrânul ştia că se vatămă şi se minu­na că întreabă dacă să mai stea şi i-a zis: Dacă vrei, mai stai! Şi plecând, a mai stat. A venit iarăşi, zicând

79 Este vorba despre forţarea lucrurilor. Deci nu este vorba despre silirea pozitivă frecvent întâlnită, ci de for­ţarea necugetată.

554

Bătrânului: îmi vatăm sufletul! Şi nu i-a zis Avva Pi­men: Pleacă! A treia oară a venit, zicând: Adevărat, nu mai stau! Şi i-a zis: Iată, acum te-ai mântuit. Pleacă şi nu mai sta! Şi a zis Bătrânul: Care om văzând că se va­tămă sufletul său mai are nevoie să întrebe? Despre gândurile ascunse să întrebi şi să încerci pe Părinţi, dar despre păcate vădite nu este nevoie să întrebi, ci îndată pleacă!

135. A întrebat Avraam, cel al Avvei Agaton, pe Avva Pimen, zicând: De ce mă luptă dracii? Şi i-a zis Avva Pimen: Te luptă dracii? Nu ne luptă dacă facem voile noastre, căci voile noastre s-au făcut draci şi ele sunt cele care ne strâmtorează ca să le împlinim pe ele. Dacă vrei să vezi cu cine luptă dracii, iată cu Avva Moise şi cu cei asemenea lui!

136. Un frate a întrebat pe Avva Pimen, zicând: Mă tulbur şi vreau să părăsesc locul. I-a zis lui Bătrânul: Pentru care lucru? A răspuns fratele: Pentru că aud cuVinte despre un frate care nu-mi sunt de folos. I-a zis lui Bătrânul: Nu sunt adevărate cele pe care le auzi! A zis lui fratele: Sunt, părinte, căci fratele care mi le spune este credincios. A zis Bătrânul: Nu este credincios! Căci dacă era credincios nu ţi-ar fi spus acestea. Dacă Dumnezeu, auzind glasul Sodomei, nu l-a crezut până nu a văzut cu ochii, nici noi nu trebuie să credem atunci cele spuse. I-a zis lui fratele: Şi eu am văzut cu ochii mei! Auzind Bătrânul, şi-a îndrep­tat faţa la pământ şi luând un pai mic, i-a zis: Ce este acesta? A zis fratele: Pai este! Şi-a întors privirea Bă­trânul şi la acoperişul chiliei şi i-a zis: Ce este acela?

555

A zis fratele: Bârnă este! I-a zis lui Bătrânul: Spune în inima ta că păcatele tale sunt ca bârna aceasta, iar ale fratelui tău ca acest pai mic⁸⁰. Auzind Avva Titoe cuvântul acesta, s-a minunat şi a zis: în ce te voi ferici pe tine, Avva Pimen! Piatră de mult preţ! CuVintele tale sunt pline de bucurie şi de toată slava!

137. A zis iarăşi: Omul care învaţă şi nu face ceea ce învaţă se aseamănă cu izvorul care pe toate le udă şi le spală, iar pe sine nu se poate curăţa, ci toată mur­dăria şi necurăţia este în el⁸¹.

138. A mers odată Avva Serenie cu ucenicul său Isaac la Avva Pimen şi i-a zis: Ce să fac cu acest Isaac, care ascultă cu plăcere cuVintele mele? I-a zis Avva Pimen: Dacă vrei să se folosească, arată-i în faptă Vir­tutea, căci luând aminte numai la cuvânt, rămâne ne­trebnic. Iar dacă îi arăţi în faptă, îi va rămâne.

139. A zis iarăşi: Este un om care pare că tace, dar inima lui judecă pe alţii. Un astfel de om mereu vor­beşte. Şi este un altul care de dimineaţă şi până seara vorbeşte şi păstrează tăcerea. Adică nu vorbeşte ni­mic fără de folos.

140. A zis iarăşi: Puterea lui Dumnezeu nu sălăşlu­ieşte în omul robit patimilor.

141. A zis iarăşi: Dacă urmărim odihna, aceasta fuge de noi, iar dacă nu o urmărim, ne urmăreşte ea pe noi.

142. A zis Avva Pimen că un frate a întrebat pe Avva Moise: în ce fel omoară omul sinele său faţă de aproapele. I-a zis lui: Dacă omul nu va spune stăruitor

^{80 M}atei 7, 4.

^{81 C}a o versiune a acestei apoftegmei este şi apoftegma 90 a aceluiaşi capitol.

556

în gândul său că este deja în mormânt de trei ani, nu va putea să împlinească cuvântul acesta.

143. A fost un Avvă cu numele Pamvo, despre care se spunea că timp de trei ani a rugat pe Dumnezeu zi­când: Să nu mă slăveşti pe pământ. Şi Dumnezeu atât de mult l-a slăVit, încât nu putea nimeni să caute la faţa lui de slava pe care o avea faţa lui.

144. Au venit odată doi fraţi la Avva Pamvo şi l-a întrebat pe el unul zicând: Avva, eu postesc pereche⁸² şi mănânc pereche de pâini. Oare mă mântuiesc sau sunt în rătăcire? A zis şi celălalt: Avva, eu scot din lu­crul mâinilor mele doi cheraţi⁸³ pe zi şi păstrez pen­tru mâncarea mea puţine numii⁸⁴, iar pe celelalte le dau milostenie. Oare mă mântuiesc sau mă aflu în ră­tăcire? Şi mult rugându-l pe el, acesta nu le dădea răs­puns. După patru zile au vrut să plece. Şi i-au rugat pe ei clericii, zicând: Nu vă întristaţi, fraţilor! Dumnezeu vă dă vouă plata! Acesta este obiceiul Bătrânului, nu vorbeşte degrabă, dacă nu are înştiinţare de la Dum­nezeu. Au intrat, deci, în chilia Bătrânului şi i-au zis: Avva, roagă-te pentru noi! Şi le-a zis lor: Vreţi să ple­caţi? I-au zis: Da! Şi luând faptele lor asupra sa, scri­ind pe pământ, zicea: Pamvo posteşte câte două zile şi mănâncă pereche de pâini. Oare cu aceasta se face monah? Nu. Pamvo, iarăşi, lucrează pentru doi che­raţi şi îi dă milostenie. Oare cu aceasta se face pe sine

^{82 A}dică: postesc două zile şi mănânc două pâini.

^{83 K}EpotTiov este diminutivul cuvântului KEpaţ. La romani şi bizantini însemna: a) un gen de monedă mică din argint; b) o mică măsură pentru greutăţi.

^{84 N}oupiov este o monedă mică din aramă, argint, sau aur care era în uz la dorienii din Sicilia şi din Italia de jos (ET).

557

monah? Nu încă. Şi le-a zis lor: Sunt bune şi faptele. Dar dacă îţi păzeşti cugetul faţă de aproapele, aşa te mântuieşti. Şi luând cunoştinţă, au plecat cu bucurie.

145. Ziceau despre Avva Pamvo că niciodată nu a râs faţa lui. Deci, într-una din zile, vrând dracii să-l facă pe acesta să râdă, au legat de un lemn o pană şi o ţineau în sus, făcând gălăgie şi zicând: Aii! Aii! Văzându-i pe aceştia, Avva Pamvo a râs. Şi dracii au început să joace, zicând: Ua! Ua! Pamvo râde. Şi răspunzând, le-a zis: Nu am râs, ci v-am batjocorit pentru neputin­ţa voastră, că atâţia ţineţi o pană!

146. Un frate l-a întrebat pe Avva Pamvo, zicând: De ce mă împiedică dracii să fac binele aproapelui meu? I-a zis lui Bătrânul: Să nu zici aşa, căci faci pe Dumnezeu mincinos! Ci spune mai curând: Nu vreau deloc să fac milă! Căci Dumnezeu ne-a luat-o înainte şi a zis: Iată, v-am dat putere să călcaţi peste şerpi şi peste scorpii, şi peste toată puterea vrăjmaşului, şi ni­mic nu vă va vătăma⁸⁵.

147. A zis Avva Paladie: Sufletul care se nevoieşte după Dumnezeu trebuie fie să înveţe cu credinţă cele pe care nu le ştie, fie să înveţe pe alţii cu limpezime cele pe care le ştie. Iar dacă nu vrea nici una, nici alta, boleşte de nebunie. Căci începutul lepădării de cre­dinţă este săturarea de învăţătură şi lipsa poftei de cuvânt, după care pururea însetează sufletul celui iu­bitor de Dumnezeu.

148. A trimis Amma Sarra la Avva Pafnutie, zicând: Lucrul lui Dumnezeu ai făcut oare, lăsând pe fratele

85 Luca 10,19.

558

tău să fie batjocorit? Şi a zis Avva Pafnutie: De vreme ce fac lucrul lui Dumnezeu, lucru cu altcineva nu am⁸⁶!

149. Un anume Pafnutie era episcop într-o cetate din Tebaida de Sus. Acesta era bărbat iubitor de Dum­nezeu şi ascet, încât şi semne minunate se făceau de către el. Acestuia, în vremea prigoanelor, i-au scos ochiul stâng. Şi împăratul Constantin îl cinstea foarte pe acest bărbat şi mereu îl aducea la palatele împără­teşti şi îi săruta ochiul scos. Atât de mare era evlaVia împăratului Constantin. Voi povesti unul din lucruri­le bune făcute de Pafnutie spre folosul Bisericii, prin sfatul lui. S-a părut potriVit episcopilor adunaţi în vremurile acelea la Niceea⁸⁷ să dea o lege nouă, prin care preoţii zic despre episcopi, şi preoţi, şi diaconi, şi ipodiaconi să nu mai fie împreună cu soţiile lor, cu care se căsătoriseră pe când erau mireni. Şi sculân­du-se în mijlocul adunării Pafnutie, a strigat zicând să nu se pună jug greu⁸⁸ bărbaţilor preoţiţi, zicând că nunta este cinstită, precum este scris⁸⁹. Nu care cum­va cu asprime peste măsură mai curând să vatăme Biserica. Căci nu pot să ducă nevoinţa nepătimirii şi poate nici să păzească înfrânarea. (înfrânare numeş­te aici şi însoţirea după lege cu femeia). Este de ajuns

86 Apoftegma aceasta este greu de înţeles. Cred că Bătrânul afirmă cu hotărâre faptul că cine se dedică lui Dumnezeu nu trebuie să mai ia aminte la nimeni altcineva, nici chiar la nedreptatea sau batjocura ce se aduce fratelui. Este vorba despre dăruirea desăvârşită către Dumnezeu, care nu suportă niciun fel de concurenţă.

^{87 Î}n Niceea Bitiniei aşa cum se ştie, a avut loc Sinodul I Ecumenic, din anul 325 d.Hr., în timpul lui Constantin cel Mare, precum şi Sinodul VII Ecumenic, mult mai târziu, în anul 787.

^{88 V}ezi Fapte 15,10.

89 Evrei 13, 4.

559

ca cel care a ajuns să se facă cleric să nu mai Vină spre nuntă, după tradiţia veche a Bisericii, dar nici să se despartă de aceasta odată ce a primit-o pe când era mirean. Şi zicea acestea, fără să fi cercat nunta el în­suşi şi mai simplu spus fără să cunoască femeie. Căci de copil a crescut în mănăstire şi avea drept veşmânt înfrânarea. Şi s-au înduplecat toţi episcopii de cuVin­tele lui Pafnutie: De aceea şi discuţia despre aceasta a încetat şi ţinerea departe de nuntă au lăsat-o celor care voiau aceasta⁹⁰.

150. Ziceau Bătrânii că Paisie, fratele Avvei Pi­men, a găsit un mic vas cu monede de aur. A zis, deci, fratelui său mai mare, Avvei Anuv: Ştii că este aspru foarte cuvântul Avvei Pimen. Vino să zidim mănăstire pentru noi de acum şi să şedem acolo fără grijă. A zis Avva Anuv: Şi de unde să zidim? Şi el i-a arătat mone­dele de aur. Tare s-a întristat Avva Anuv, socotind că acestea sunt pricină de pagubă pentru sufletul lui. Şi i-a zis: Bine! Să mergem şi să zidim chilie dincolo de râu. A luat deci Avva Anuv vasul şi l-a pus în culionul lui. Când treceau râul şi au ajuns pe la mijloc, Avva Anuv s-a făcut că îşi pierde cumpăna şi a scăpat culi­onul cu monedele în râu. A început atunci ca şi când s-ar fi întristat Avva Anuv şi i-a zis Avvei Paisie: Nu te întrista, Avva! De vreme ce au plecat monedele, să mergem iarăşi la fratele nostru. Şi întorcându-se, au rămas cu pace⁹¹.

^{90 V}ezi 1 Corinteni 7,1-7.

⁹¹ Şi-n apoftegma aceasta se des­coperă caracterul mai Vioi al tânărului Paisie, pe care în cele din urmă l-a salvat nevinovăţia inimii, ştiută numai de Domnul (vezi Matei 18, 3) (ET).

560

151. A venit odată un monah roman şi a locuit în Schit, aproape de biserică. Avea şi un rob care-l slu­jea. Văzând preotul slăbiciunea lui şi aflând din ce fel de odihnă⁹² venise, îi trimitea şi lui din ce iconomisea Dumnezeu şi se aducea la biserică. Şi făcând douăzeci şi cinci de ani în Schit, a devenit văzător cu duhul şi a căpătat faimă. Şi auzind unul dintre mai-marii Egipte­nilor despre el, a venit să-l vadă, nădăjduind să afle la el vreo nevoinţă trupească deosebită. Intrând la el, l-a îmbrăţişat şi făcând amândoi rugăciune, s-au aşezat. Şi a văzut egipteanul că poartă haine plăcute şi covor şi piele sub el şi o pernă mică, având şi picioare cura­te cu sandale. Şi văzând el acestea, s-a smintit că în locul acela nu era o astfel de petrecere, ci mai curând multă asprime. Iar Bătrânul, fiind văzător cu duhul, a înţeles că s-a smintit şi a zis slujitorului său: Fă-ne praznic pentru venirea avvei astăzi! S-a întâmplat să aibă câteva legume pe care le-a fiert. Şi la ceasul me­sei, sculându-se, au mâncat. Avea Bătrânul şi puţin Vin pentru slăbiciunea lui şi au băut. Şi făcându-se seară, au spus cei doisprezece psalmi şi s-au culcat. La fel şi noaptea. Sculându-se dimineaţă, egipteanul i-a zis: Roagă-te pentru mine! Şi a ieşit, de nimic folosindu-se. Şi puţin după ce a plecat, vrând Bătrânul să se folosească acela, a trimis să-l cheme. Şi când a ve­nit, iarăşi, l-a primit cu bucurie şi l-a întrebat zicând: Din ce ţară eşti? Şi a zis: Egiptean! Din ce cetate? Iar el a zis: Eu nu sunt din cetate! Şi i-a zis: Ce lucru ai făcut în sat la tine? Şi el a zis: Paznic! Şi i-a zis: Unde dormeai? Iar el a zis: Pe ogor! Aveai aşternut sub tine?

^{92 T}rai bun, Viaţă îmbelşugată.

561

La ogor să ai aşternut sub tine? Dar cum? Pe pământ! Şi i-a zis lui iarăşi: Şi ce aveai de mâncare la ogor şi ce Vin beai? A răspuns acela: Este mâncare şi băutură la ogor? Dar, cum trăiai? mâncam pâine uscată şi dacă găseam puţină sărătură⁹³ şi apă. Răspunzând Bătrâ­nul a zis: Osteneală mare! Era baie în sat ca să vă spălaţi? Iar el a zis: Nu, ci ne spălam în râu când voiam. Aflând, deci, toate acestea Bătrânul despre strâmto­rarea Vieţii de dinainte şi vrând să se folosească acela, i-a povestit aceluia petrecerea lui de dinainte, cea din lume, zicând: Eu, smeritul, cel pe care-l vezi, sunt din marea cetate a Romei, ajuns mare în palatul împăra­tului. Şi când a auzit egipteanul începutul cuvântului lui a fost străpuns la inimă şi asculta cu atenţie cele spuse. Iarăşi i-a zis lui: Am părăsit cetatea şi am venit în pustia aceasta. Şi iarăşi eu, cel pe care-l vezi, aveam case mari şi bani mulţi, pe care nesocotindu-le, am venit în această chilie mică. Şi iarăşi, eu, cel pe care-l vezi, aveam paturi de aur şi covoare preţioase şi în locul lor mi-a dat Dumnezeu acest covoraş sărăcăcios şi pielea de sub el. Şi hainele mele erau de mare preţ şi în locul lor port acum aceste haine sărăcăcioase. La mesele mele cheltuiam mult aur şi în locul lor mi-a dat Dumnezeu puţine legume şi acest pahar mic de Vin. Mă slujeau mulţi serVitori şi în locul lor a pus în inimă Bătrânului acestuia să mă slujească. în lo­cul băii pun acum puţină apă peste picioarele mele şi sandale pentru slăbiciunea mea. în locul harpei şi al instrumentelor muzicale spun acum cei doispreze­ce psalmi. Asemenea şi noaptea, în locul păcatelor pe

93 Carne sărată sau peşte sărat.

562

care le făceam, acum cu odihnă fac mica mea lucrare. Te rog, deci, Avva, să nu te sminteşti de slăbiciunea mea! Auzind acestea, egipteanul şi-a venit în fire şi a zis: Vai mie! Din marea strâmtorare a lumii eu am ve­nit la odihnă şi cele pe care nu le aveam atunci, acum le am. Iar tu de la multă odihnă ai venit la strâmtorare şi de la mare slavă şi bogăţie ai venit la smerenie şi sărăcie. Şi folosindu-se mult, a plecat şi a ajuns prietenul lui şi-l cerceta adesea pentru a se folosi. Căci era bărbat cu discernământ şi plin de mireasma Sfântului Duh.

152. Un frate a zis Avvei Sisoe: Cum de nu plea­că patimile de la mine? I-a zis lui Bătrânul: Lucrurile lor sunt înlăuntrul tău. Dă-le înapoi arvuna lor şi vor pleca⁹⁴.

153. Au întrebat unii pe Avva Sisoe, zicând: Dacă va cădea un frate, nu are trebuinţă să facă pocăinţă un an? Iar el a zis: Aspru este cuvântul! Iar ei au zis: Dar şase luni? Şi iarăşi a zis: Mult este! Iar ei au zis: Dar patruzeci de zile? Iarăşi a zis: Mult este! Şi i-au zis: Ce vom face, deci, dacă un frate va cădea şi se va face îndată masa iubirii, acesta să intre la masa iubirii? A zis lor Bătrânul: Nu! Ci are trebuinţă să facă pocăinţă câteva zile. Căci cred lui Dumnezeu, că dacă un astfel de frate se va pocăi din tot sufletul şi în trei zile îl va primi Dumnezeu⁹⁵.

154. L-a întrebat Avva Iosif pe Avva Sisoe, zicând: De cât timp are nevoie omul pentru tăierea patimi­lor? I-a zis lui Bătrânul: Timpul vrei să-l afli? A zis

94 CuVintele acestea ale lui Avva Sisoe sunt consemnate şi-n cuvintele lui Avva Zosima.

^{95 V}ezi apoftegma 84 a acestui capitol.

563

Avva Iosif: Da! A zis, deci, Bătrânul: în oricare ceas Vine patima, îndată să o tai!

155. Un frate a întrebat pe Avva Sisoe, zicând: Ce să fac, Avva, că am căzut? I-a zis lui Bătrânul: Ridică-te iarăşi! A zis lui fratele: M-am sculat şi iarăşi am că­zut! Şi i-a zis Bătrânul: Ridică-te iarăşi şi iarăşi! A zis, deci, fratele: Până când? A zis Bătrânul: Până când te va găsi ceasul morţii, fie în bine, fie în cădere. Căci în ceea ce va fi aflat omul, în aceea şi pleacă⁹⁶.

156. Un frate a întrebat pe Avva Sisoe, zicând: Ce voi face pentru patimi? Şi a zis Bătrânul: Fiecare este ispitit de însăşi pofta sa⁹⁷.

157. Odată a ieşit Avva Sisoe din muntele Avvei An­tonie în muntele cel mai din afară⁹⁸ al Tebaidei şi s-a aşezat acolo. Şi locuiau acolo meletieni⁹⁹, în Kalamonul Arsinoei¹⁰⁰. şi unii, auzind că a ieşit în muntele cel mai din afară, au dorit să-l vadă. Şi ziceau: Ce să facem căci sunt în munte şi meletieni? Ştim că Bătrânul nu se va­tămă de aceştia. Dar noi, vrând să întâlnim pe Bătrân, nu cumva să cădem în ispita ereticilor. Şi pentru a nu-i întâlni pe eretici, nu s-au dus să-l vadă pe Bătrân.

^{96 V}ezi apoftegma 132 a aceluiaşi capitol.

^{97 I}acob 1,14.

98 Mun­tele din afară, din textul vechi, aşa cum se trage concluzia din context, era cel mai îndepărtat punct de pustiu.

99 Este vorba despre ucenicii lui Meletie, episcopul Licopolei, din Tebaida Egiptului, întemeietor şi conducător al schismei meletiene, la începutul secolului al IV-lea, care a tulburat Biserica până în secolul al V-lea. Urmările acestei erezii au ajuns până în secolul al VII-lea. Meletie a murit imediat după anul 328.

100 Kalamonul Arsinoit se găsea sub legea arsinoită, în ţinutul Faium, cu capi­tala la Arsinoie (ET).

564

158. A zis Avva Sisoe, Tebeul, ucenicului său: Spu­ne-mi ce vezi la mine şi eu îţi voi spune ce văd la tine! A zis lui ucenicul: Tu eşti bun la minte, dar puţin aspru. A zis lui Bătrânul: Tu eşti bun, dar molatic la minte.

159. Zicea unul dintre Bătrâni: Am întrebat pe Avva Sisoe ca să-mi spună cuvânt şi, răspunzând, mi-a zis: De câte poate omul să fugă şi nu se păzeşte împlineşte trebuinţa păcatului.

160. A cercetat un frate în Muntele Sinai pe Avva Siluan. Şi văzând pe fraţi lucrând, a zis Bătrânului: Lu­craţi nu pentru mâncarea cea pieritoare¹⁰¹. Căci Maria partea cea bună şi-a ales¹⁰². Atunci Bătrânul a zis ucenicului său, Zaharia: Dă fratelui o carte şi pune-l în chilie fără nimic. Şi a făcut aşa. Când s-a făcut cea­sul al nouălea¹⁰³, se uita la uşă, poate trimit pe cineva să-l cheme la masă. Dar cum nimeni nu l-a chemat, sculându-se, s-a dus la Bătrânul şi i-a zis: Nu au mân­cat fraţii astăzi, Avva? Şi i-a zis Bătrânul: Da! Iar el a zis: De ce nu m-au chemat şi pe mine? A zis lui Bătrâ­nul: Pentru că eşti om duhovnicesc şi nu ai trebuin­ţă de mâncarea aceasta. Iar noi, fiind trupeşti, avem nevoie să mâncăm şi de aceea lucrăm. Tu partea cea bună ai ales, adică să citeşti toată ziua, şi nu ai trebuinţă să mănânci mâncare trupească. Şi cum a auzit acesta, a pus metanie Bătrânului, zicând: Iartă-mă, Avva! A zis Bătrânul: Oricum, nevoie are şi Maria de Marta, căci prin Marta şi Maria este lăudată.

161. Un Bătrân povestea despre cineva care a alunecat într-un păcat greu şi, pătrunzându-se spre pocăinţă, a plecat să vestească unui Bătrân. Dar nu a

^{101 I}oan 6, 27.

^{102 L}uca 10,42.

^{103 A}dică, ceasul al treilea!

565

spus acestuia fapta, ci l-a întrebat: Dacă îi Vine cuiva gândul cutare, are mântuire? I-a răspuns acela, fiind neîncercat în deosebirea duhurilor: Ţi-ai pierdut su­fletul! Auzind aceasta, fratele a zis: Dacă mi-am pier­dut sufletul, să merg atunci în lume. Şi plecând, i-a venit în minte să meargă şi să vestească gândurile lui şi Avvei Siluan. Căci acest Avva Siluan era mare în de­osebirea duhurilor. Venind, deci, la el fratele, nu i-a zis fapta, ci i-a spus la fel ca şi celuilalt Bătrân. Şi deschizându-şi părintele gura, a început să vorbească din Scriptură, spunându-i că nu este totuşi osândă pen­tru cei care au numai gânduri. Auzind fratele şi luând putere în suflet şi prinzând curaj, i-a vestit lui şi fapta. Auzind părintele şi fapta, ca un bun doctor, i-a pus pe suflet balsamul din Dumnezeieştile Scripturi, cum că este pocăinţă pentru cei care în deplină cunoştinţă se întorc la Dumnezeu. Şi când a Vizitat Avva al nostru pe părintele acela, i-a povestit acestea şi a zis: Iată, cel care deznădăjduise şi voia să se întoarcă în lume este ca o stea în mijlocul fraţilor. Iar acestea le-am povestit ca să vedem că este primejdie în a încredinţa celor fără discernământ fie gândurile, fie faptele.

162. Un frate a întrebat pe Avva Sarmata, zicând: Gândurile mele îmi spun: Nu lucra, dar mănâncă, bea şi dormi. I-a zis lui Bătrânul: Când îţi este foame, mă­nâncă, când îţi este sete, bea şi când îţi este somn, dormi! Un alt Bătrân s-a întâmplat să Vină la fratele. Şi i-a spus fratele cele ce-i spusese Avva Sarmata. A zis, deci, Bătrânul: Aceasta este ceea ce ţi-a zis Avva Sarmata: Când îţi este tare foame şi îţi este sete încât nu mai poţi, atunci mănâncă şi bea! Şi când priveghezi

566

foarte mult şi îţi este somn, dormi! Aceasta este ceea ce ţi-a zis ţie Bătrânul.

163. Au venit doi Bătrâni, mari anahoreţi, din păr­ţile Pelusiului¹⁰⁴ la Amma Sarra. Şi, plecând la drum, ziceau unul către altul: S-o smerim pe bătrâna aceas­ta! Şi i-au zis ei: Vezi să nu se înalţe gândul tău şi să zici: Iată anahoreţii Vin la mine, femeie fiind. Le-a zis lor Amma Sarra: La fire sunt femeie, dar nu şi la gând!

164. A zis Amma Sarra: Dacă mă rog lui Dumnezeu ca toţi oamenii să afle odihnă la mine, mă voi afla în uşă făcând fiecăruia metanie. Ci mai curând voi cere ca inima mea să fie neprihănită faţă de toţi.

165. A zis iarăşi fraţilor: Eu sunt bărbat, iar voi sunteţi femei!

166. A zis Sfânta Sinclitichia: Cei care adună bogăţia materială cu osteneli şi cu primejdii pe mare, câştigând multe, poftesc şi mai multe. Şi pe cele pe care le au le socotesc a fi nimic şi se întind spre cele pe care nu le au. Iar noi şi din cele trebuincioase nu avem nimic şi nimic nu vrem să dobândim pentru frica lui Dumnezeu.

167. A zis iarăşi: Este întristare folositoare şi în­tristare care aduce stricăciune. întristarea folositoa­re este când te strâmtorezi pentru păcatele proprii şi pentru bolile aproapelui. Ea contribuie să nu cadă monahul din gândul cel bun şi să se apropie de bu­nătatea desăvârşită. Este şi întristarea de la vrăjma­şul, plină de nebunie, care se numeşte de către unii şi acedie. Trebuie, deci, ca acest duh să-l stingem cu rugăciune şi cu psalmodie.

^{104 V}eche cetate de ţărm a Egiptului, pe înălţimea braţului de răsărit al Nilului.

567

168. A zis iarăşi: Este primejdios să înveţi pe alţii altfel decât cele dobândite prin Vieţuire practică. Căci precum, dacă cineva care are casa dărăpănată şi pri­meşte străini îi pune în primejdie prin căderea casei, aşa şi cei care nu se zidesc pe ei mai întâi, duc la pier­zare pe cei care Vin la ei. Căci cu cuVintele îi cheamă spre mântuire, dar cu felul lor de Viaţă fac rău celor nevoitori.

169. A zis iarăşi: Este bine să nu te mânii! Iar dacă se întâmplă, nici măcar o zi, ca măsură, nu ţi-a îngă­duit cel care a zis: Soarele să nu apună peste mânia voastră¹⁰⁵. Şi tu aştepţi până când apune tot timpul tău? De ce urăşti pe cel care te-a întristat, omule? Nu el este cel care te-a nedreptăţit, ci diavolul. Urăşte boala şi nu pe bolnav!

170. A zis iarăşi: Este o nevoinţă poruncită de vrăj­maş. Căci ucenicii lui pe aceasta o fac. Deci, cum deosebim nevoinţa dumnezeiască şi împărătească de cea tiranică şi drăcească? Aceasta se arată din măsurarea lor. Să fie un singur canon de postire tot timpul tău. Nu patru sau cinci zile să posteşti şi pe celelalte să le cheltuieşti în mulţime de mâncăruri. Căci peste tot lipsa de măsură se face aducătoare de stricăciune. Dacă eşti tânăr şi sănătos, posteşte! Căci vor veni bă­trâneţile şi bolile. Cât mai poţi încă, adună-ţi merinde, pentru ca, atunci când nu mai poţi, să afli odihnă.

171. A zis iarăşi: Cu cât propăşesc luptătorii, cu atât potrivnicii se bat mai cu putere.

172. A zis iarăşi: Scris este: Fiţi dar înţelepţi ca şerpii şi nevinovaţi ca porumbeii¹⁰⁶. Să fiţi înţelepţi

^{105 E}feseni 4, 26.

^{106 M}atei 10,16.

568

precum şerpii a zis pentru ca să nu vă prindă pe voi năvălirile şi meşteşugurile diavolului. Căci ceea ce este asemănător, de asemănarea lui degrab se atrage. Iar neprihănirea porumbelului arată curăţia faptei.

173. A zis Avva Iperehie: Cu adevărat înţelept este cel care nu cu cuvântul învaţă, ci cu lucrul îndrumă.

174. A plecat odată Pavel, ucenicul Avvei Or, să cumpere nuiele de finic şi a aflat că alţii au mers îna­intea lui şi au dat arvună. Căci Avva Or nu dădea ni­ciodată arvună la nimic, ci la vreme trimitea plata şi cumpăra. A plecat, deci, ucenicul lui şi în alt loc pen­tru a cumpăra finic. Şi i-a zis lui grădinarul: Cineva mi-a dat arvună şi nu a mai venit, ia tu, deci, finicul. Şi luându-l, a venit la Bătrânul şi i-a vestit acestea. Şi cum a auzit Bătrânul, şi-a lovit palmele, zicând: Or nu mai lucrează anul acesta! Şi nu l-a lăsat să aducă nuielele înăuntru, ci le-a dus înapoi de unde le-a luat.

175. Era un sătean în părţile Avvei Or, pe nume Longhin, care făcea multe milostenii. Şi Vizitându-l unul dintre părinţi, l-a rugat să-l ia şi pe el la Avva Or. Mergând, deci, la Bătrânul, monahul îl lăuda pe sătean că este bun şi că face multă milostenie. Şi înţelegând Bătrânul, a zis: Da, bun este! A început, deci, monahul să-l roage pe el, zicând: Iertare, Avva! Să Vină şi el să te vadă! Şi răspunzând Bătrânul, a zis: Adevărat, nu va trece văgăuna aceasta şi nu mă va vedea!

176. A zis un Bătrân că acest glas va striga la om până la ultima suflare: Astăzi întoarce-te!¹⁰⁷

177. A zis un Bătrân: Iosif cel din Arimateea a luat trupul lui Iisus şi înfăşurându-l în giulgiu curat, l-a

^{107 V}ezi Evrei 3, 7.

569

pus în mormânt nou¹⁰⁸, adică în om nou. Să râvneas­că, deci, fiecare, cu multă grijă, să nu păcătuiască, ca să nu hulească pe Dumnezeu Care locuieşte împreu­nă cu el, şi să-L alunge din sufletul lui. Lui Israel i s-a dat mană în pustie ca să mănânce, iar adevăratului Israel i s-a dat Trupul lui Iisus.

178. Un frate care se înstrăinase a întrebat pe Bă­trânul zicând: Vreau să plec la ale mele! Şi i-a zis lui Bătrânul: Aceasta să cunoşti, frate, că venind din ţara ta până aici, pe Domnul L-ai avut călăuză, iar dacă te întorci, nu-L mai ai!

179. Un frate stătea într-o chilie în Egipt, petrecând în multă smerenie. El avea o soră care trăia ca desfrâ­nată în cetate şi multor suflete le-a adus pierzania. De multe ori, Bătrânii l-au necăjit pe fratele şi au izbutit să-l înduplece să o întâlnească, poate cu îndemnurile lui să pună capăt păcatului ce se făcea prin ea. Cum a ajuns la locul acela, văzându-l cineva dintre cunoştin­ţe, i-a luat-o înainte, dând de veste aceleia şi zicând: Iată, fratele tău este la uşă! Şi ea, venindu-şi în fire, a părăsit pe bărbaţii pe care-i slujea şi s-a repezit cu ca­pul descoperit să-l vadă pe fratele. Şi încercând ea să-l îmbrăţişeze, el i-a zis: Sora mea adevărată, ai milă de sufletul tău! Prin tine mulţi s-au pierdut. Cum vei putea să înduri chinul cel veşnic şi amar? Iar ea, tremurând toată, i-a zis: Ştii dacă este mântuire pentru mine de acum înainte? Şi el i-a zis ei: Dacă vrei, este mântuire! Şi ea, aruncându-se la picioarele fratelui, îl ruga să o ia cu el în pustie. Şi el a zis: Pune-ţi acoperământ peste capul tău şi urmează-mi. A zis lui aceea: Să mergem!

^{108 M}atei 27, 57-61.

570

îmi este mai de folos urâciunea capului descoperit¹⁰⁹ decât să intru încă o dată în locul unde se lucrează fărădelegea. Cum au pornit la drum, el o sfătuia spre pocăinţă. Şi, văzând nişte oameni venind în calea lor, i-a zis: Pentru că nu toţi ştiu că eşti sora mea, rămâi puţin mai în urmă pe cale, până când trec. După aceea i-a zis: Să mergem drumul nostru, soră! Şi cum nu i-a răspuns, întorcându-se, a aflat-o pe ea moartă. A vă­zut atunci tălpile picioarelor ei care erau însângerate, căci era desculţă. Vestind fratele Bătrânilor ce s-a în­tâmplat, au început să se certe între ei în legătură cu ea. Şi a descoperit Dumnezeu unui Bătrân despre ea: Deoarece nu s-a îngrijit deloc de nimic trupesc, ci a dispreţuit şi trupul ei, fără să scoată un oftat pentru atâtea răni, pentru aceasta i-am primit pocăinţa.

180. Un frate a întrebat pe un Bătrân: Nu văd nici­un război în inima mea! I-a zis lui Bătrânul: Tu eşti cu

^{109 D}in antichitate, atât în lumea păgână, cât şi în cea iudai­că exista obiceiul ca femeia să nu apară în public fără acoperă­mânt pe cap. în timpurile apostolice se păstra obiceiul acesta în lumea păgână, cel puţin pentru femeile căsătorite. La iudei, însă, se pare că obiceiul cu acoperământul capului se aplica cu o severitate deosebită (vezi 1 Corinteni 11, 9-16). La iudei fe­meia cu capul descoperit era fie femeia roabă, fie desfrânată pedepsită şi, fireşte, era spre ruşinea ei. Această realitate o ex­primă exact cuVintele desfrânatei pocăite din apoftegmă şi este o dovadă palpabilă a întoarcerii ei adevărate, pentru că nu-i este teamă nici de primejdia osândirii de către societate, dar nici nu ia seama la suferinţa trupească când pleacă desculţă la drumul lung şi accidentat spre deşert. Răspunsul ei din tot sufletul, la chemarea lui Dumnezeu omoară şi temerile trupeşti. Apoftegma aceasta constituie şi un indiciu că în această epocă a apogeului monastic în Egipt (sec. IV VI) tradiţia acoperirii capului femei­lor era în vigoare (ET).

571

patru uşi! Şi cel care vrea intră şi iese prin tine, iar tu nu-ţi dai seama. Iar dacă ai o singură uşă şi o închizi şi nu îngădui să intre prin ea gândurile Viclene, atunci le vezi pe acestea stând afară şi luptând împotriva ta.

181. Am auzit despre un Bătrân că stătea la Klisma¹¹⁰ şi lucra lucrul care se cerea în fiecare timp. Ni­meni nu-i comanda să-i facă ceva. Deci, când venea vremea plaselor mari, el lucra câlţi, şi când se cerea aţă, el lucra inul, ca nu cumva mintea lui să se tulbure cu lucrul.

182. Un conducător de obşte a întrebat pe cel între Sfinţi Părintele nostru Chiril, papă¹¹¹ al Alexandriei, zicând: Cine este mai mare cu Vieţuirea? Noi, cei care avem fraţi în ascultare şi în chip felurit fiecare îi con­ducem la mântuire sau cei care se mântuiesc în pustie numai pe ei înşişi? A răspuns papa şi a zis: între Ilie şi Moise nu se poate face deosebire, căci amândoi au bineplăcut lui Dumnezeu.

183. Un monah lucra în ziua de pomenire a unui mucenic. Văzându-l pe el un alt monah i-a zis: Este îngăduit astăzi să se lucreze? Iar el i-a zis: Astăzi, ro­bul lui Dumnezeu şi-a dat sufletul ca mucenic şi a fost chinuit, iar eu nu sunt dator să mă ostenesc cu puţin lucru, astăzi?

^{110 C}etate egipteană în adâncul golfului Suez.

111 Chiril al Alexandriei (370-444) a urmat la tronul patriarhal din Alexan­dria unchiului său, Teofil, în 412. Este cunoscută activitatea lui Chiril în lupta lui împotriva lui Nestorie. Cuvântul papă din textul vechi era un titlu pe care l-au folosit creştinii din primele veacuri şi avea o largă utilizare. Se dădea episcopilor, dar şi pre­oţilor. în cele din urmă, s-a hotărât ca titlul să se atribuie doar episcopului de Alexandria şi de Roma.

572

184. Cineva, odată, pocăindu-se, s-a retras în linişte. I s-a întâmplat însă chiar îndată să cadă pe o piatră şi să-şi rănească piciorul, încât mult sânge i-a curs şi leşi­nând şi-a dat sufletul. Au venit, deci, dracii, vrând să ia sufletul lui, şi le-au zis lor îngerii: Luaţi aminte la piatră şi vedeţi sângele lui pe care l-a vărsat pentru Domnul. Şi zicând îngerii aceasta, s-a slobozit sufletul lui.

185. A fost întrebat un Bătrân cum trebuie să fie monahul. Şi a zis: Dacă este după mine, singur cu Sin­gurul!

186. A fost întrebat un Bătrân: Pentru ce mă tem când merg prin pustie? Şi i-a răspuns: încă trăieşti!

187. A fost întrebat un Bătrân: Ce trebuie să fac să mă mântuiesc? Şi Bătrânul lucra împletitură. Şi fără să-şi ridice capul de la lucru i-a răspuns: Iată, ce vezi!

188. A fost întrebat un Bătrân: Pentru ce mereu mă împuţinez¹¹². Şi i-a răspuns: Pentru că încă nu ai văzut soarele!

189. A fost întrebat un Bătrân: Care este lucrarea monahului? Şi i-a răspuns: Deosebirea duhurilor.

190. A fost întrebat un Bătrân: De unde îmi Vine mie ispita desfrânării? Şi i-a răspuns: Din multa mân­care şi dormire!

191. A fost întrebat un Bătrân: Ce trebuie să facă monahul? şi a zis: Să lucreze tot ceea ce este bun şi să fugă de tot ceea ce este rău!

192. Ziceau Bătrânii că niciodată nu trebuie să dăm chezăşie gândurilor.

112 OÂiyojpco, oĂiyopia înseamnă grijă puţină, nepăsare. în si­tuaţia în care vom lăsa oligoria să se cronicizeze, ea este înaintemergătoarea patimii acediei.

573

193. Ziceau Bătrânii: La tot gândul care urcă în mintea ta, spune: Al nostru eşti sau al potrivnicilor? Şi fără doar şi poate va mărturisi¹¹³.

194. Ziceau Bătrânii: Sufletul este asemenea unui izvor. Dacă îl sapi, se curăţă, dacă îl astupi, dispare.

195. A zis un Bătrân: Eu cred că nu este nedrept Dumnezeu nici când scoate din închisoare, nici când pune la închisoare.

196. A zis un Bătrân: La toate să te sileşti pe tine! Aceasta este calea lui Dumnezeu.

197. A zis un Bătrân: Nu face mai întâi ceva, înainte de a-ţi cerceta inima ta dacă după voia lui Dumnezeu se face ceea ce ai de gând să faci.

198. A zis un Bătrân: Dacă monahul se roagă nu­mai când stă la rugăciune, atunci un astfel de monah nu se roagă deloc.

199. A zis un Bătrân că mai mare decât toate Virtu­ţile este discernământul!

200. A zis un Bătrân că este ruşine monahului dacă, lăsând ale sale, se înstrăinează pentru Dumne­zeu şi după aceasta merge în iad.

201. Ziceau Bătrânii: Dacă vezi unul mai tânăr ur­când la cer cu voia sa, prinde-l de picioare şi aruncă-l jos. Căci nu-i este de folos.

202. A zis un Bătrân: Neamul acesta nu caută ziua de astăzi, ci pe cea de mâine!

203. A zis un Bătrân: Lucrarea noastră este să ar­dem lemne.

204. A zis un Bătrân: Să nu vrei să fii nedispreţuit.

^{113 I}sus Navi 5,13-15.

574

205. A zis un Bătrân: Vai omului când numele lui este mai mare decât lucrarea lui!

206. A zis un Bătrân: îndrăzneala şi râsul se asea­mănă cu focul care mistuie trestia.

207. A zis un Bătrân: Cel ce se sileşte pe sine pen­tru Dumnezeu este asemenea omului mărturisitor.

208. A zis iarăşi: Cel care se face nebun pentru Domnul, îl înţelepţeşte pe el Domnul!

209. A zis un Bătrân: Acestea cere Dumnezeu de la om, mintea şi cuvântul şi fapta.

210. A zis un Bătrân: Dacă mă vezi pe mine având gând despre cineva, şi tu să ai acelaşi gând.

211. Un frate a întrebat un Bătrân zicând: Este bine să ai prietenie cu aproapele? I-a zis lui Bătrânul: Astfel de prietenii nu au puterea să sfarme căluşul. Cu fratele tău ai prietenie? Mai bine este, dacă vrei să ai prietenie, să ai faţă de Dumnezeu.

212. A zis acelaşi că omul are nevoie de acestea: să se teamă de judecata lui Dumnezeu şi să urască păca­tul şi să iubească Virtutea şi să se roage lui Dumnezeu neîncetat.

213. Un frate a cerut rugăciune de la un Bătrân, grăbindu-se să meargă în cetate. Şi Bătrânul a zis că­tre el: Nu te grăbi spre cetate, ci grăbeşte-te să fugi de cetate şi te mântuieşti.

214. A zis un Bătrân că, odată, cineva a alunecat în păcat greu şi, fiind străpuns la inimă, s-a pocăit lui Dumnezeu¹¹⁴.

215. Un frate a întrebat pe unul dintre Părinţi dacă cineva se întinează gândind gând murdar. Făcându-se

^{114 S}e pare că apoftegma nu este terminată.

575

cercetare despre aceasta, unii ziceau: Da, se întinea­ză! Iar alţii: Nu! Deoarece aşa nu putem să ne mântuim noi cei simpli, ci este de ajuns să nu-l făptuim trupeşte. Iar fratele, ducându-se la un Bătrân mai în­cercat l-a întrebat pe acesta şi i-a zis Bătrânul: După măsura fiecăruia se cere de la el. Deci, l-a rugat pe el fratele, zicând: Pentru Domnul, limpezeşte cuvân­tul acesta! I-a zis lui Bătrânul: Iată, este aici un vas vrednic de dorit şi intră doi fraţi, unul având măsuri mari, iar celălalt mici. Dacă gândul celui desăvârşit îi spune: Aş vrea să am vasul acesta, dar nu stăruie, ci îndată îl taie, nu se întinează. Cel care nu a ajuns la măsurile mari, dacă îl doreşte şi se desfată în gândul lui, dar nu-l ia, nu se întinează.

216. A zis un Bătrân: Nu faptul că intră gândurile în noi ne este osândă, ci întrebuinţarea cea rea a gân­durilor. Căci sunt care din gânduri naufragiază şi sunt care din gânduri se încununează.

217. Un frate a întrebat pe un Bătrân, zicând: Ce să fac, că multe gânduri mă luptă şi nu ştiu cum să lupt împotriva lor? I-a zis lui Bătrânul: Să nu te lupţi împotriva tuturor, ci a unuia. Căci toate gândurile mo­nahilor au un singur cap. Deci, acest cap trebuie să înţelegi care este şi împotriva lui să lupţi. Şi aşa cele­lalte gânduri se smeresc.

218. A zis un Bătrân: Cel care voieşte să locuiască în pustie este dator să fie în stare să înveţe pe alţii şi nu să aibă nevoie de învăţătură, pentru a nu se păgubi.

219. Un frate a întrebat pe un Bătrân, zicând: Avva, iată, îi rog pe Bătrâni şi ei îmi spun despre mântuirea sufletului, dar nu ţin nimic din cuVintele lor. Deci, de

576

ce să-i mai rog, de vreme ce nu fac nimic? Căci eu sunt întru totul necurăţie. Şi erau acolo două vase goale şi i-a zis Bătrânul: Mergi şi adu unul din vase şi pune untdelemn şi închide-l. Apoi goleşte-l şi pune-l la lo­cul lui. Şi a făcut aceasta şi o dată, şi de două ori. Şi i-a zis: Adu-le acum pe amândouă şi vezi care este mai curat. A zis lui fratele: Cel în care am pus untdelem­nul. I-a zis lui Bătrânul: Aşa este şi sufletul. Căci chiar de nu ţine nimic din cele despre care întreabă, se curăţeşte mai mult decât cel care nu întreabă deloc.

220. Un frate şedea în chilie căutând liniştirea. Şi dracii voiau să-l rătăcească, arătându-i-se în chip de îngeri, şi-l sculau la slujbă şi îi arătau lumină. Şi a mers la un Bătrân şi i-a zis: Avva, îngerii Vin cu lumini şi mă scoală la slujbă. A zis Bătrânul: Să nu asculţi de ei, fiule, căci sunt draci. Ci, când Vin să te trezească, spune: Eu mă scol când vreau, pe voi nu vă ascult! Luând fratele poruncă de la Bătrânul, a plecat la chi­lia lui. Şi, în noaptea următoare, iarăşi dracii au venit după obicei să-l scoale, şi el, aşa cum i s-a poruncit de către Bătrân, le-a răspuns zicând: Când vreau eu mă scol, pe voi nu vă ascult! Iar ei i-au zis: Bătrânul acela rău, mincinosul acela, te-a rătăcit. S-a dus la el un frate care avea nevoie de un ban şi, deşi avea, l-a minţit zicând: Nu am! Şi nu i-a dat. Din aceasta află că este mincinos. Făcându-se dimineaţă, fratele s-a dus la Bătrân şi i-a vestit acestea. Şi i-a zis lui Bătrânul: Că aveam banul, mărturisesc, şi că a venit fratele sămi ceară şi că nu i-am dat. Căci ştiam că dacă îi dau ajungeam la păgubirea sufletului. M-am gândit, deci, să încalc o singură poruncă şi să nu încalc zece şi să

577

ajungem la strâmtorare. Iar tu pe dracii care vor să te rătăcească să nu-i asculţi. Şi mult fiind întărit de Bătrânul, a plecat la chilia lui.

221. Povesteau unii Părinţi despre un mare Bă­trân că, atunci când venea cineva să-l întrebe cuvânt, îi zicea cu simplitate: Iată eu iau chipul lui Dumne­zeu şi stau pe tronul de judecată. Deci, ce vrei ca să-ţi fac? Dacă zici: Miluieşte-mă!, îţi zice şi ţie Dumnezeu: Miluieşte şi tu pe fratele tău!¹¹⁵ Dacă vrei să te iert, iartă şi tu fratelui tău¹¹⁶. Este cumva nedreptate la Dumnezeu? Să nu fie! Ci în noi este, dacă vrem să ne mântuim.

222. Ziceau despre unul dintre Părinţii de la Chilii că era un mare luptător. Şi, pe când îşi făcea slujba lui, s-a întâmplat să fie cercetat de un altul dintre Bătrâni. Şi acesta l-a auzit de afară luptându-se cu gândurile lui şi zicând: Până când? Pentru un cuvânt toate ace­lea s-au dus? Iar el credea că se luptă cu altcineva şi a bătut la uşă ca să intre şi să-i împace. Intrând şi vă­zând că nimeni altcineva nu este înăuntru şi având în­drăzneală cu Bătrânul, i-a zis: Avva, cu cine te luptai? Iar el a zis: Cu gândul meu; că paisprezece cărţi ştiam pe de rost şi un singur cuvânt am auzit afară şi, cum am intrat să-mi spun slujba mea, toate acelea au dis­părut şi numai acesta a venit înaintea mea la ceasul slujbei. Şi de aceea mă luptam cu gândul.

223. A zis un Bătrân: Prorocii au făcut cărţile lor şi au venit Părinţii noştri şi le-au lucrat. Cei de după ei le-au învăţat pe de rost. Şi a venit neamul acesta care le-a scris şi le-a pus în rafturi, unde stau nefolosite.

^{115 L}uca 6,13.

^{116 M}atei 7,12 şi 6,14.

578

224. Fraţii dintr-o obşte au ieşit să cerceteze în pustie pe un anahoret. Şi el i-a primit cu bucurie. Şi cum este obiceiul la pustnici, văzându-i osteniţi, le-a pus masă în ciuda vremii şi le-a adăugat ceea ce avea şi i-a odihnit. Şi când s-a făcut seară, au pus cei doisprezece psalmi. Asemenea şi noaptea. Qum Bătrânul priveghea singur, i-a auzit vorbind întrei ei şi zicând: Anahoreţii în pustie se odihnesc mai mult decât noi în obşti. Şi urmând să plece ei dimineaţă la un alt Bă­trân, vecin cu el, le-a zis: Salutaţi-l din partea mea şi spuneţi-i: Să nu uzi legumele! Şi au făcut aşa. Şi acela auzind, a înţeles cuvântul şi i-a ţinut pe ei până seara la lucru şi flămânzi. Şi când s-a făcut seară, a făcut slujbă mare, zicând: Dăm dezlegare pentru voi că sunteţi cu osteneală. Şi a zis iarăşi: Noi nu avem obiceiul să mâncăm în fiecare zi, dar pentru voi să gustăm puţin. Şi le-a dat pâine uscată şi sare, zicând că este nevoie să facem pentru voi sărbătoare. Şi a pus puţin oţet¹¹⁷ în sare. Şi sculându-se au pus slujbă până dimineaţa. Şi le-a zis: Nu putem pentru voi să săvârşim tot canonul, ca să vă odihniţi puţin, că sunteţi din altă parte. Făcân­du-se dimineaţă, au vrut să plece. Iar el îi ruga zicând: Rămâneţi mai mult timp cu noi. Măcar pentru poruncă şi după obiceiul nostru al pustiei, trei zile. Şi ei văzând că nu-i slobozeşte, ridicându-se, au plecat pe ascuns.

225. Un frate l-a întrebat pe unul dintre Bătrâni, zicând: Dacă se întâmplă să mă îngreuiez cu somnul şi să treacă ora slujbei, sufletul meu nu mai vrea să pună slujba, de ruşine. Şi i-a zis lui Bătrânul: Dacă ţi se întâmplă să te trezeşti dimineaţă, sculându-te,

117 Folosirea oţetului indica prăznuire deosebită.

579

închide uşile şi ferestrele şi pune slujba ta. Căci scris este: A Ta este ziua şi a Ta este şi noaptea!¹¹⁸ în toată vremea să se slăvească Dumnezeu!¹¹⁹

226. A zis un Bătrân: Un om mănâncă mult şi tot îi este foame, iar altul mănâncă puţin şi se satură. Cel care mănâncă mult şi nu se satură are mai mare plată decât cel care mănâncă puţin şi se satură.

227. A zis un Bătrân: Deşi Sfinţii s-au ostenit aici, totuşi au primit deja şi parte de odihnă. Aceasta o spunea pentru a fi liberi de grijile lumii.

228. A zis un Bătrân: Dacă monahul cunoaşte un loc unde are propăşire, dar pentru trebuinţele trupu­lui nu merge acolo, acela nu crede că este Dumnezeu.

229. Un frate a întrebat un monah tânăr, zicând: Este bine să taci sau să vorbeşti? I-a zis lui tânărul: Dacă sunt nefolositoare cuVintele, lasă-le, iar dacă sunt bune, fă loc binelui şi vorbeşte. Dar şi dacă sunt bune, nu întârzia, ci termină repede şi vei avea odihnă¹²⁰.

230. A zis unul dintre Părinţi: Trebuie, oricum, ca omul să aibă înlăuntrul său lucrare. Deci, dacă se în­deletniceşte cu lucrarea lui Dumnezeu, îl cercetează vrăjmaşul când şi când, dar nu află loc să rămână. Iar dacă, iarăşi, va fi stăpânit de robia vrăjmaşului, îl cercetează Duhul lui Dumnezeu deseori, dar nu-i lă­săm loc, şi pentru răutatea noastră pleacă.

118 Psalmul 73,16.

119 Vezi Psalmul 33, 2.

^{120 Î}n apoftegma aceasta avem fenomenul destul de rar al firii harismatice în care tânărul este dăruit de Dumnezeu în asemenea măsură, încât Bă­trânii albiţi de asceză se înclină înaintea lui, cerând să audă cu­vântul harului. Sunt persoanele tinere care au fost caracterizate drept copii bătrâni.

580

231. Au coborât odată nişte monahi din Egipt la Schit să cerceteze pe Bătrâni şi, văzându-i că mâncau repede de foamea pricinuită de nevoinţă, s-au smin­tit. Aflând aceasta preotul, a vrut să-i Vindece pe ei şi a predicat în biserică zicând poporului: Postiţi şi ţineţi Vieţuirea de nevoinţă a voastră, fraţilor! Şi cei care veniseră din Egipt voiau să plece, dar i-au ţinut. Şi în prima zi au postit de li s-au înnegrit feţele. Şi i-au pus să postească câte două zile, iar schitioţii au postit toată săptămâna¹²¹. Şi făcându-se sâmbătă, egiptenii s-au aşezat să mănânce împreună cu Bătrânii. Şi fă­când gălăgie egiptenii în timp ce mâncau, unul din­tre Bătrâni le-a ţinut mâinile, zicând: Mâncaţi cu şti­inţă, ca monahii. Dar unul dintre ei i-a împins mâna, zicând: Slobozeşte-mă, că mor! Toată săptămâna nu am mâncat mâncare fiartă! Şi a zis Bătrânul: Deci, dacă voi mâncaţi aşa pentru că aţi postit câte două zile, cum v-aţi smintit de fraţii care mereu săvârşesc această nevoinţă? Şi s-au pocăit aceştia şi, folosindu-se, au plecat cu bucurie.

232. Un frate, plecând din lume şi luând schima, îndată s-a zăvorât pe sine, zicând: Sunt anahoret! Auzind Bătrânii, au venit şi l-au scos afară. Şi l-au pus să treacă pe la chiliile monahilor, să pună metanie şi să zică: Iertaţi-mă că nu sunt anahoret, ci începător!

233. Doi fraţi după trup s-au lepădat de lume. Şi primul care a primit schima a fost cel mai mic de vâr­stă. Venind nişte Părinţi să-i cerceteze pe ei, au pus vasul şi a venit cel mai mic să-l spele pe Bătrânul. Şi

^{121 E}ste vorba despre ajunare, cum spunem noi, adică post total, fără a mânca nimic.

581

Bătrânul, apucându-i mâna, l-a dat la o parte şi l-a pus pe cel mai mare. Şi au zis cei de faţă Bătrânului: Cel mai mic, Avva, este primul la schimă. Şi le-a zis lor Bă­trânul: Eu ridic întâietatea celui mic şi o dau vârstei celui mai mare!

234. A zis un Bătrân: Dacă cineva rămâne într-un loc şi nu face lucrul locului, locul îl alungă ca pe unul care nu face rodul locului.

235. A zis un Bătrân: Dacă cineva face un lucru ur­mând voii sale şi nu este după Dumnezeu, dar este în necunoaştere, mai târziu, oricum, acesta va veni pe calea lui Dumnezeu. Iar cel care-şi ţine voia, dar nu cea după Dumnezeu, şi nici de alţii nu vrea să asculte, ci socoteşte că ştie ale sale, acesta cu osteneală Vine la calea lui Dumnezeu.

236. A zis un Bătrân: Precum tagma monahilor este mai cinstită decât cea a mirenilor, aşa şi monahul străin este dator să fie oglindă monahilor locului, în toată purtarea lui.

237. A zis unul dintre Părinţi: Dacă rămâne un lu­crător¹²² într-un loc în care nu sunt lucrători, acesta nu poate propăşi. Dar aceasta poate să facă, să se lup­te să nu coboare mai jos. Iar un leneş dacă rămâne cu lucrătorii, dacă va priveghea, atunci propăşeşte, iar de nu, cel puţin nu se duce mai jos.

238. A zis un Bătrân: Sufletul, dacă are cuvânt, iar lucrare nu are, se aseamănă copacului care are frun­ze, dar rod nu are. Precum copacul plin cu roade are şi frunzele sale verzi, aşa şi cuvântul se potriveşte su­fletului care are lucrări bune.

^{122 E}ste vorba de monahul lucrător sau nevoitor.

582

239. Au cercetat odată trei fraţi pe un Bătrân din Schit şi l-a întrebat unul, zicând: Avva, am învăţat Vechiul şi Noul Testament pe dinafară. Şi răspunzând Bătrânul, i-a zis: Ai umplut văzduhul cu cuVinte! Şi al doilea l-a întrebat, zicând: Şi eu am scris pentru mine Vechiul şi Noul Testament. Şi răspunzând Bătrânul, a zis: Şi tu ai umplut rafturile cu hârtii! Şi al treilea a zis: Pe pirostiile¹²³ mele au crescut buruieni! Şi răspunzând Bătrâ­nul, i-a zis: Şi tu ai alungat de la tine iubirea de străini.!

240. Un frate a întrebat pe un Bătrân zicând: De ce fac mica mea slujbă cu puţinătate? Şi răspunzând Bă­trânul, i-a zis: Dragostea către Dumnezeu aici se arată, când cineva face lucrul lui Dumnezeu cu tot sufletul şi cu străpungere a inimii, şi cu gândul neîmprăştiat.

241. Au cercetat odată cinci fraţi pe un mare Bă­trân. Şi el a zis acestea celui dintâi: Ce lucrezi, frate? Iar el a zis: împletesc funie¹²⁴, Avva! Deci i-a zis lui Bă­trânul: Dumnezeu să-ţi împletească ţie cunună, fiule! A zis şi celui de al doilea: Tu ce lucrezi? Iar el a zis: Rogojină! I-a zis lui: Dumnezeu să te întărească, fiule! A zis şi celui de al treilea: Şi tu ce lucrezi? Iar el a zis: Site! Şi i-a zis lui: Dumnezeu să te păzească, fiule! A zis şi celui de al patrulea: Şi tu ce lucrezi? Şi a zis: Sunt caligraf! A zis lui: Tu ştii! A zis şi celui de al cincilea: Şi tu ce lucrezi? Iar el a zis: Ţesătură! Şi i-a zis Bătrânul:

123 Cuvântul xurpoirouţ din textul vechi înseamnă cratiţă mare care se sprijină pe trei picioare de fier. Pirostiile cu picioa­re de fier făceau corp comun cu cratiţa sau cazanul de mâncare.

¹²⁴ ZEtpâ aşa se numeau funiile sau împletiturile pe care le făceau călugării din frunze şi nuiele de finic sau din altceva. Şi din împletiturile acestea cusute confecţionau coşuleţe, coşuri, saci şi alte asemenea împletituri folositoare (ET).

583

Eu lucru nu am să-ţi spun! Căci cel care împleteşte funie, dacă are trezVie, îşi împleteşte sieşi cunună. Rogojina cere putere, căci are osteneală. Cel cu sitele are nevoie de pază, căci acestea se vând în sate. Iar caligraful are nevoie de inimă smerită, căci lucrul lui are cugetare înaltă. Pentru ţesătură nu am de spus, deoarece se negustoreşte. Căci dacă vede cineva de departe pe altcineva purtând coşuri sau rogojini sau site, zice: Acesta este monah! Căci lucrul nostru este ca iarba şi se aruncă în foc. Iar dacă vede cineva pe altcineva vânzând stofe moi, va zice: Iată, au venit negustorii! Căci lucrul acesta este al lumii şi nu este mult-folositor.

242. Povestea cineva dintre Părinţi că un frate tare evlaVios avea mamă săracă. Făcându-se, deci, mare foamete, luând câteva pâini, a plecat să-i ducă mamei sale. Şi iată un glas s-a făcut către el, zicând: Tu porţi de grijă mamei tale sau Eu îi port de grijă? Şi fratele, deosebind puterea glasului, s-a aruncat cu faţa la pă­mânt, rugându-se şi zicând: Tu, Doamne, ai grijă de noi! Şi sculându-se, s-a întors la chilia lui. Şi a treia zi a venit mama lui şi i-a zis: Cutare monah mi-a dat pu­ţin grâu. L-am luat şi am făcut pentru noi câteva pâini mici, ca să mâncăm. Şi fratele, auzind acestea, a slăVit pe Dumnezeu. Şi întărindu-se, propăşea prin harul lui Dumnezeu în toată Virtutea.

243. Un frate a întrebat un Bătrân, zicând: Iată, merg într-un loc cu fraţii şi ni se pune masă să mân­căm sau ne cinstesc cu ceva. Şi, de multe ori, fraţii, fie din înfrânare, fie că au mâncat, nu vor să mănânce, iar mie mi-e foame. Ce să fac? I-a zis lui Bătrânul: Dacă

584

ţie ţi-e foame, ia aminte la cei care stau jos şi vezi câţi sunt, asemenea şi la cele puse pe masă. Şi cât soco­teşti că îţi Vine partea ta, aceea să mănânci. Şi nu este oprelişte, căci faci ce este spre trebuinţa ta. Dacă eşti biruit şi mănânci mai mult, aceasta îţi este pierdere.

244. Un frate a întrebat pe un Bătrân zicând: Ce este vorbirea de rău şi ce este judecata celuilalt? Iar el a zis: Vorbire de rău se spune la toate! Iar judecata ce­luilalt la cele vădite. Tot cuvântul pe care nu poate ci­neva să-l rostească în faţa fratelui său este vorbire de rău. Dacă cineva spune: Cutare frate este bun şi drept, dar este neorânduit şi nu are discernământ, aceasta este vorbire de rău. Iar a judeca, dacă cineva spune că fratele acela este negustor şi iubitor de argint, aceas­ta este judecată. Căci i-ai judecat faptele. Aceasta este mai rău decât vorbirea de rău¹²⁵.

245. Un alt Bătrân a venit la râu şi, aflând acolo un loc liniştit, împrejmuit cu trestii, a stat acolo. Şi tă­ind trestie din râu, împletea funie şi o punea pe râu. A făcut aşa până când au venit oamenii şi l-au văzut. Atunci, sculându-se, a plecat. Căci nu lucra pentru trebuinţă, ci pentru osteneală şi linişte¹²⁶.

246. Un frate era luptat de gândul că trebuie să meargă şi să Viziteze pe cutare Bătrân. Şi amâna zi de zi zicând: Mâine mă duc! Deci, timp de trei ani a luptat cu gândul acesta. La urmă a zis gândului: Uite, spune că m-am dus la Bătrân şi a zis: Eşti sănătos, călugăre? De cât timp am dorit să te văd, sfinţia ta! Şi

^{125 R}omani 14, 4. Vezi Avva Dorotei, Asceticele, învăţătura 6, 70 ş. a.

126 Apoftegma aceasta cu mici diferenţe se cuprinde şi în cap. II, 75.

585

aşezând vas, a spălat picioarele lui şi zicea ca şi când lua chipul Bătrânului: Bine ai venit, frate! Iartă-mă! Că pentru mine te-ai ostenit. Domnul să-ţi dea plată! şi făcând fiertură, a mâncat şi a băut bine. şi îndată a plecat războiul de la el.

247. A zis un Bătrân: Nu stau aici ca să primesc bu­nuri sau să mă folosesc, bolnav fiind, ci pentru ca să mă chinuiesc. Căci sunt puternici zice cei care sunt între fraţi!¹²⁷

248. A zis iarăşi: Dacă cineva încearcă să facă ceva bun în locul în care se află, şi nu este în stare, să nu creadă că în altă parte poate să facă acel lucru.

249. A fost întrebat un Bătrân despre cei care încă mai cutreieră şi cer rugăciune de la alţii, iar ei se miş­că şi petrec în nepăsare. Şi a răspuns: Mult poate ru­găciunea stăruitoare a dreptului¹²⁸, dacă lucrează şi se luptă împreună şi cel care cere rugăciunea şi se păzeşte pe sine cu toată râvna şi cu durerea inimii de gânduri şi de fapte Viclene. Pentru că, dacă petrece cu nepăsare, nu va fi niciun folos, chiar şi dacă sfin­ţii se roagă pentru el. Căci dacă unul zideşte şi altul dărâmă, cu ce s-au folosit amândoi, fără numai cu ostenelile¹²⁹. Voi spune şi un lucru întâmplat în vre­mea noastră, acesta: Un Avva sfânt, părinte de obşte, împodobit cu toată Virtutea şi mai ales cu cugetare smerită şi îngăduinţă, era şi milostiv şi iubitor, în iubi­re întrecându-i pe toţi. Acesta se ruga lui Dumnezeu, zicând: Doamne, mă ştiu pe mine că sunt păcătos, dar la îndurările Tale nădăjduiesc să mă mântuiesc prin

^{127 P}ilde 18, 19.

^{128 I}acob 5,16.

129 înţelepciunea lui Isus Sirah 34, 23.

586

mila Ta. Mă rog, deci, bunătăţii Tale, Stăpâne, nu mă despărţi de obştea mea nici în veacul Viitor, ci împre­ună cu mine învredniceşte şi pe aceia de împărăţia Cerurilor pentru bunătatea Ta. Pururi, deci, şi fără în­cetare făcând această rugăciune, Iubitorul de oameni Dumnezeu l-a înştiinţat pe el în felul acesta: Urma să se facă pomenirea sfinţilor în altă mănăstire care nu era departe de ei. Şi lepădând el gândul să mai meargă, a auzit în timpul somnului: Du-te! Trimite mai înainte pe ucenicii tăi şi după aceea mergi şi tu singur. Deci, Hristos, Cel care pentru noi a sărăcit şi tuturor toate S-a făcut, ca pe toţi să-i mântuiască¹³⁰, luând chipul săracului şi al bolnavului, şedea în mijlocul drumului. şi venind ucenicii şi aflându-l văitându-se, l-au întrebat pricina. Iar el a zis: Sunt bolnav şi şedeam pe un animal, dar m-au aruncat şi au fugit. Şi iată, nu este cine să mă ia. Şi ei au zis către el: Ce să-ţi facem, Avva, că noi suntem pe jos. Şi lăsându-l, au plecat. După pu­ţin a venit şi părintele lor şi l-a aflat pe acela stând şi suspinând. Şi aflând pricina, i-a zis: Nu au trecut nişte monahi cu puţin înainte, şi nu te-au aflat aşa? Iar el a zis: Da! Dar aflând pricina, au plecat zicând: Noi suntem pe jos, ce să-ţi facem? I-a zis Avvei: Poţi să mergi puţin ca să plecăm? Iar el a zis: Nu pot! Şi i-a zis lui: Vino să te iau în spate şi Dumnezeu ne va ajuta şi vom merge! Iar el a zis: Cum vei putea atâta drum? Mergi, dar, şi roagă-te pentru mine! Şi el a zis: Nu te voi lăsa! Iată o piatră, te pun acolo, mă las eu mai jos şi te voi lua în spate. Şi au făcut aşa. La început sim­ţea că duce greutatea ca a unui om, dar după aceea

^{130 V}ezi 2 Corinteni 8, 9 şi Luca 10, 30-37.

587

acela se făcea mai uşor şi el mergea mai iute. Apoi s-a făcut uşor de tot şi a început să se minuneze de ce se întâmplă. Şi deodată cel dus în spate s-a făcut nevă­zut. Şi printr-un glas, Acela a zis către Avva: Deoarece pururi te rogi pentru ucenicii tăi, ca împreună cu tine să se învrednicească de împărăţia Cerurilor, iată, alte­le sunt măsurile tale şi altele ale acelora. înduplecă-i, deci, să ajungă la lucrarea ta şi se va împlini cererea. Căci sunt judecător drept, răsplătind fiecăruia după faptele sale.

250. Era odată un anahoret care avea darul deo­sebirii şi voia să stea la Chilii, dar nu găsea chilie. Şi era acolo un Bătrân care avea o chilie a sa, mai deo­parte. Şi l-a rugat Bătrânul, zicând: Vino să stai acolo până se va găsi chilie. Şi s-a dus. Şi veneau unii la el ca la un străin, aducându-i ceea ce aveau, ca să se fo­losească. Şi acela îi primea. Deci, a început Bătrânul care-i dăduse chilia să-l pizmuiască şi să-l vorbeas­că de rău şi să zică: Eu câţi ani am aici, în nevoinţă multă, şi nimeni nu Vine la mine? Şi acest înşelător are puţine zile şi câţi se duc la el? Şi a zis ucenicului său: Mergi şi spune-i: Pleacă de aici, căci am nevoie de chilie. Şi venind ucenicul, i-a zis lui: Avva te întrea­bă cum eşti? Iar el a zis: Să se roage pentru mine, căci se îngreuiază stomacul meu. Şi venind fratele, a spus Bătrânului: Mi-a zis că vede de chilie şi pleacă! Şi, ia­răşi, după două zile a zis lui: Du-te şi spune-i că dacă nu pleacă voi veni cu toiagul şi-l voi scoate afară. Şi ducându-se fratele, i-a zis: A auzit părintele meu că eşti bolnav şi s-a întristat tare şi m-a trimis să te cer­cetez. I-a zis lui acela: Spune-i că pentru rugăciunile

588

lui m-am făcut bine! Deci, a venit şi a zis Bătrânului că a spus: Până duminică ies, cu voia lui Dumnezeu! Când a venit duminica şi el nu a ieşit, Bătrânul, luând toiagul, a plecat să-l bată şi să-l alunge. Atunci i-a zis ucenicul: Să merg eu mai înainte ca nu cumva să fie cineva acolo şi să se smintească! Şi mergând înainte a zis Bătrânului: Părintele meu Vine să te roage să te ia la chilia lui. Deci, auzind de iubirea Bătrânului, a ieşit în întâmpinarea lui, punându-i metanie de departe şi zicând: Vin eu la sfinţia ta, părinte, nu te obosi! Şi vă­zând Dumnezeu lucrarea celui mai tânăr a străpuns pe părintele lui şi aruncând toiagul a alergat să-l îm­brăţişeze. Şi l-a îmbrăţişat pe el şi l-a adus în chilia sa ca şi când nu a auzit nimic. A zis, deci, Bătrânul uceni­cului său: Nimic nu i-ai spus lui din câte am zis eu? Şi a zis: Nu! Deci, tare s-a bucurat Bătrânul şi a cunoscut că de la vrăjmaşul era pizma şi l-a odihnit pe Bătrân. Şi căzând la picioarele ucenicului său, i-a zis: Tu eşti părintele meu şi eu ucenicul tău, căci prin lucrarea ta s-au mântuit două suflete.

251. Ziceau despre un sfânt că a mărturisit în prigoană şi a suferit multe chinuri, până şi aşezarea lui pe un tron de aramă înroşit în foc. Şi între timp a ajuns împărat fericitul Constantin şi au fost sloboziţi creştinii. Şi Vindecându-se sfântul acesta, s-a întors la chilia lui. Şi văzând chilia de departe, a zis: Vai, că la multe osteneli Vin iarăşi! Şi aceasta zicea despre nevoinţele şi luptele împotriva dracilor¹³¹.

252. A zis un Bătrân: Dacă vei vedea pe cineva că a căzut în apă şi poţi să-l ajuţi, întinde-i toiagul şi

131 Apoftegma aceasta este amintită şi în VII, 95.

589

trage-l afară. Şi dacă nu poţi să-l tragi, lasă-i toiagul. Căci dacă-i dai mâna şi nu poţi să-l tragi, te trage el în apă şi muriţi amândoi. Aceasta a spus-o pentru cei care intră în ispite ca să ajute pe cineva, mai presus de măsura lor.

253. Un frate a cercetat după mult timp pe un Bă­trân. Şi a zis către el Bătrânul: Unde ai fost, fiule, atâta timp? Iar el a zis: La Constantinopol, părinte, pentru o trebuinţă a mea. Deci, i-a zis lui Bătrânul: Şi ce lu­cru însemnat ai auzit sau ai văzut acolo? A zis fratele: însemnat, aproape nimic! Şi chiar de m-aş lăuda cu cele de acolo, dar am înţeles că multe sunt pămân­teşti. Unul m-a uimit. Am văzut un mirean dispreţuind averile mai mult decât cei care petrec în pustie, să spun aşa. A zis Bătrânul: Cum? Lămureşte-mi cuvân­tul! A răspuns fratele: Am văzut doi bogaţi şi unul a chemat la judecată pe celălalt, zicând că îi este dator cu două mii de monede, şi a adus dovada scrisă de la tatăl său. Celălalt zicea că datoria a fost întoarsă de tatăl lui şi mărturia nu a fost scrisă datorită prieteniei adevărate. Şi cum nu au ajuns să creadă unul pe celă­lalt, au ajuns la jurământ pentru lucrul acesta. Zicea, deci, aşa-numitul datornic: Dacă voi jura că datoria a fost dată înapoi de tatăl meu, am să fiu socotit doritor de câştig urât. Ci, mai curând aceasta voi face: Fie voi jura eu că ţi-a fost întoarsă datoria celor două mii de monede şi ţi le voi da a doua oară, fie jură tu că au fost plătite acestea şi nu ai de luat nimic de la mine, şi să-mi dai dovada scrisă. S-au minunat toţi cei care au auzit o astfel de înţelepciune la bărbatul acela. Deci a zis Bătrânul: Şi tu, tânăr fiind, fiule, cu dreptate te-ai

590

minunat. Căci dacă se va cerceta adâncul lucrului, nu se va afla nimic însemnat, ci numai slavă deşartă şi dorinţă de a plăcea oamenilor peste măsură. A zis fratele: Cum, părinte, de vreme ce a dispreţuit atât de mulţi bani pentru numele lui? A zis Bătrânul: Cel care dispreţuieşte banii este dator să se îngrijească şi de mântuirea aproapelui după putinţă. Căci porun­ca Domnului şi Dumnezeului nostru pe amândouă le porunceşte. Dacă, deci, ştia cu siguranţă că tatăl lui a dat datoria înapoi şi propunea să jure iarăşi şi să o depună a doua oară, ce altceva a făcut decât să-l arate pe aproapele în faţa lui Dumnezeu şi a oamenilor ca nedrept şi doritor de câştig urât, iar pe sine s-a pro­clamat şi foarte bogat, şi neiubitor de argint. Aceasta nu este atât lepădare de avere, cât slavă deşartă, sau, să spunem mai adevărat, pildă de invidie şi mânie. A zis fratele: Ce trebuia, deci, să facă, de vreme ce jură­mântul a fost cerut de cel care-i zicea că este dator? A răspuns Bătrânul: Dacă era desăvârşit, nici să jure nu era dator, nici să ceară celuilalt să jure, mai ales că era bogat şi ştia sigur că datoria a fost dată înapoi. A zis fratele: Deci, nu era nevoie să-i dea monedele? A zis Bătrânul: Mult mai bine era ca acesta să fie păgubit, dar să fugă de jurământ şi să câştige iubirea şi să nădăjduiască plată de la Dumnezeu, decât slava deşartă şi să arate oamenilor că este nedrept cel care l-a adus la jurământ. Căci aceasta este pizmă şi ură faţă de celălalt. Deci, ia aminte, fiule, căci numai acelea sunt bine primite la Dumnezeu, cele făcute pentru un scop bun şi cu gând iubitor de Dumnezeu. Şi folosindu-se fratele, a plecat.

591

254. A zis un Bătrân: Cel care laudă pe monah îl dă pe mâna satanei!

255. A zis iarăşi: Toate câte gândeşte omul, de la cer în jos, zadarnic le gândeşte. Cel care rămâne cu nă­dejde întru pomenirea lui Iisus, acesta este în adevăr.

256. Unui monah care locuia la Schit i-a fost pârât fiul la cârmuitor şi a fost închis. Şi i s-a transmis de către mama copilului: Scrie cârmuitorului să-l slobozească! A zis, deci, monahul: Şi, dacă el va fi slobozit, nu va fi prins altul în locul lui? A zis cel care i-a adus mesajul: Da! Şi el a zis: Şi care este folosul dacă slobozindu-l pe el aduce bucurie în inima mamei lui şi luând întristarea ei o duce în inima altei femei?

257. Acelaşi Bătrân lucra mult cu mâinile sale. Şi ţi­nea ceea ce era de ajuns pentru trebuinţa lui şi restul dădea săracilor. Făcându-se secetă, a trimis mama pe fiul ei la el, rugându-l să le dea puţine pâini. Şi auzind Bătrânul, a zis fiului său: Sunt şi alţii acolo care au nevoie ca voi? A zis: Da, sunt mulţi! şi închizând uşa în faţa lui, a zis plângând: Pleacă, fiul meu! Cel care poartă de grijă acelora vă va purta şi vouă de grijă! L-a întrebat pe el un frate: Acum, nu s-a îndoit gândul tău, alungând astfel pe fiul tău? A zis Bătrânul: Dacă nu se va sili pe sine omul în fiecare lucru, plată nu are.

258. A zis un Bătrân: Orice Viclenie care nu se să­vârşeşte, nu este Viclenie. Şi orice dreptate care nu se săvârşeşte nu este dreptate. Căci asemenea este omul care nu are gânduri Viclene şi bune cu pământul Sodomei şi Gomorei, pentru că sărat fiind, nici roade nu face, nici buruieni. Iar pământul bun scoate şi grâu, şi neghină.

592

259. A zis un Bătrân: Stând eu odată lângă un alt Bătrân, l-a cercetat pe el o fecioară, zicând: Părinte, am postit două sute de duminici¹³², câte şase zile; am spus cu voce tare Noul şi Vechiul Testament. Ce ră­mâne să mai fac? I-a zis ei Bătrânul: Ţi s-a făcut ţie batjocura cinste? A zis: Nu! Paguba câştig şi străinul ca rudenia după trup, lipsa ca belşugul? A zis: Nu! A răspuns Bătrânul: Aşadar, nu ai postit şase zile din şapte, nici Vechiul şi Noul Testament nu le-ai rostit, ci te-ai înşelat pe tine însăţi. Mergi, deci, şi lucrează, căci nu ai făcut nimic.

260. A zis un Bătrân: Omul care de bună-voie se dă pe sine întristării, cred că pe unul ca acesta Dumne­zeu îl socoteşte împreună cu mucenicii, căci în loc de sânge i se socotesc lui lacrimile.

261. A zis un Bătrân: Copilul care pune cuvântul lui între cei mari asemenea este omului care aruncă foc în sânul fratelui său. Ziceau Bătrânii: Să educaţi pe copii, fraţilor, ca să nu vă educe aceia pe voi.

262. Un frate a mers în muntele Fermei, la un mare Bătrân şi i-a zis: Avva, ce să fac, că se pierde sufletul meu? A zis lui Bătrânul: De ce, fiule? Şi i-a zis lui fra­tele: Când eram în lume, cu adevărat mult posteam şi privegheam şi era multă străpungere şi căldură în mine. Iar acum, Avva, nu văd nimic bun în mine. I-a zis lui Bătrânul: Crede-mă, fiule, că cele câte făceai când erai în lume, din slavă deşartă şi din lauda oamenilor aveai râvna şi erau neprimite înaintea lui Dumnezeu. De aceea nici satana nu te lupta, căci nu voia să-ţi taie

^{132 P}rin duminică numeşte săptămâna. Deci: Am postit două sute de săptămâni, câte şase zile.

593

râvna, dar acum, văzându-te pe tine ostaş al lui Dum­nezeu şi ieşit împotriva lui, şi el şi-a întors armele îm­potriva ta. De aceea lui Dumnezeu îi place un psalm pe care-l spui acum cu străpungere mai mult decât o mie pe care-i spuneai în lume. Şi primeşte puţinul tău post mai mult decât săptămânile pe care le posteai în lume. A zis lui fratele: Acum nu mai postesc deloc. Şi toate lucrurile bune pe care le aveam în lume au fugit de la mine. A zis lui Bătrânul: Frate, îţi este de ajuns ceea ce ai! Rabdă numai şi eşti bine! Şi deoarece frate­le stăruia şi zicea: Cu adevărat, Avva, se pierde sufle­tul meu!, atunci Bătrânul i-a zis: Crede-mă, frate, nu am vrut să-ţi spun, ca să nu se vatăme gândul tău, dar te văd dus în trândăveală de satana. îţi spun: această socotinţă a ta că atunci când erai în lume făceai lu­cruri bune şi petreceai bine, este mândrie. Căci aşa şi fariseul a pierdut toate câte făcuse bine. De aceea, acum când socoteşti că nimic bun nu faci, aceasta îţi este de ajuns, frate, pentru mântuire, căci este smere­nie. Aşa s-a îndreptat şi vameşul, nefăcând nimic bun. Căci lui Dumnezeu îi place mai mult omul păcătos şi nepăsător care are zdrobire de inimă şi smerenie¹³³ decât cel care face multe lucruri bune şi are în sine socotinţa că totdeauna face binele. Şi folosindu-se mult fratele, a pus metanie Bătrânului, zicând: Astăzi, Avva, s-a mântuit sufletul meu prin tine!

263. A fost întrebat un Bătrân: Ce înseamnă că pentru fiecare vorbă deşartă¹³⁴ se va da seamă? Şi a răspuns: Orice cuvânt rostit despre un lucru trupesc este vorbire deşartă. Numai a vorbi despre mântuirea

^{133 C}f. Psalmul 50,19.

^{134 M}atei 12, 36.

594

sufletului, aceasta nu este vorbire deşartă. De aceea să iei aminte la toate şi să taci este mai bine. Căci cum vorbeşti binele, Vine la mijloc şi răul.

264. Altădată s-a arătat satana unui Bătrân şi i-a zis: Nu eşti creştin! A răspuns Bătrânul şi a zis: Orici­ne aş fi sunt oricum deasupra ta! I-a zis lui Satana: îţi spun ţie că în iad vei merge! A răspuns Bătrânul: Nu eşti tu judecătorul meu şi nici Dumnezeul meu!

265. Un frate a întrebat pe un Bătrân zicând: Cum, părinte, de neamul nostru nu poate să ţină nevoinţa Părinţilor? Şi a zis Bătrânul: Pentru că nu iubeşte pe Dumnezeu, nici nu fuge de oameni, nici nu urăşte materia lumii. Căci omului care fuge de oameni şi de materie de la sine îi Vine străpungerea şi nevoinţa. Precum cel care vrând să stingă focul aprins în ogorul său, dacă nu apucă să taie mai întâi materia care este înaintea lui, nu-l poate stinge, aşa şi omul, dacă nu pleacă într-un loc unde cu osteneală îşi găseşte chiar şi pâinea lui, nu poate să dobândească nevoinţă. Căci sufletul, dacă nu vede, nu pofteşte degrabă.

266. A zis iarăşi: Cel care fură sau cel care minte, sau cel care face un alt păcat, de multe ori, îndată ce a săvârşit păcatul, suspină sau se osândeşte pe sine şi ajunge la pocăinţă. Iar cel care ţine minte răul în sufletul lui, fie că mănâncă, fie că bea, fie doarme, fie se plimbă, ca un microb îl roade aceasta. Aşadar, me­reu are nedespărţit de el păcatul. Şi rugăciunea lui i se face blestem şi toată osteneala lui, chiar şi dacă îşi varsă sângele pentru Hristos, nu este primită.

267. A zis un Bătrân: Dacă te cercetează pe tine unii şi-i vezi de departe, stai la rugăciune şi spune: Doamne,

595

Iisuse Hristoase, izbăveşte-ne pe noi de vorbirea de rău şi de clevetiri. Şi fă-i să plece cu pace din locul acela.

268. A zis iarăşi: Dacă trupul tău este bolnav, pe măsura lui fă şi trebuinţa ta, ca nu cumva să cazi în slăbiciune şi să ceri mâncăruri şi să îngreuiezi pe cel care te slujeşte.

269. A fost întrebat un Bătrân despre scurgeri­le din timpul somnului, ca şi când ar fi fost amestec cu femeie sau de unul singur. Şi a răspuns zicând: Să nu o puneţi deloc pe seama voastră, ci să socotiţi ca şi când vă curge nasul. Căci dacă plimbându-te prin locuri publice vezi un han şi apropiindu-te treci pe lângă el şi miroşi miresmele cărnurilor, înseamnă că ai mâncat sau nu? Cu siguranţă îmi vei spune nu. Aşa nici scurgerile din timpul somnului nu-ţi aduc întina­re. Căci dacă te vede vrăjmaşul că te temi, mai mult te atacă. Ia seama, deci, ca atunci când Vii în simţire să nu consimţi cu cugetul.

270. Un frate a întrebat pe un Bătrân: Este bine să cercetezi pe Bătrâni sau să te linişteşti? A zis lui Bătrânul: A cerceta pe Bătrâni era canonul Părinţilor din vechime.

271. A zis un Bătrân: Am urât pe cei mai tineri care iubesc slava deşartă, că se ostenesc şi plată nu au pen­tru că vânează slava oamenilor. A zis lui un alt Bătrân mult mai cunoscător: Eu îi primesc şi încă mult. Căci este mai de folos tânărului să aibă slavă deşartă decât să fie nepăsător. Pentru slavă deşartă este nevoie şi să se înfrâneze, şi să privegheze, şi să îndure frigul, şi iu­bire să dobândească, şi necazuri să poarte pentru la­udă. Deci, după o astfel de Vieţuire, Vine la el Harul lui

596

Dumnezeu zicându-i aşa: De ce nu te osteneşti pentru Mine, ci pentru oameni? Atunci se încredinţează să nu mai ia aminte la slava omenească, ci la cea a lui Dumnezeu. Şi auzind a zis: Cu adevărat aşa este!

272. Un frate care era stăpânit de întristare silea pe un Bătrân zicând: Ce să fac, că gândurile mă atacă zicându-mi: Nu te-ai lepădat de lume la timpul cuve­nit şi nu te poţi mântui. I-a zis lui Bătrânul: Şi dacă nu putem să intrăm în pământul făgăduinţei, ne este mai de folos ca oasele noastre să cadă în pustie¹³⁵ decât să ne mai întoarcem în Egipt!¹³⁶

273. A fost întrebat un Bătrân: Bine este să mijlocim în cearta fraţilor? Şi răspunzând a zis: Fugiţi de aces­tea. Căci scris este: Dreptul îşi întoarce în altă parte urechile, ca să nu audă osândirea sângelui nevinovat, şi îşi închide ochii săi, ca să nu vadă nedreptatea¹³⁷.

274. A fost întrebat un Bătrân: Cum poate omul să locuiască singur? Şi răspunzând, a zis: Luptătorul, dacă nu se luptă alături de mulţi alţii, nu poate să în­veţe meşteşugul biruinţei, ca astfel să poată să se lup­te de unul singur cu vrăjmaşul. Aşa şi monahul, dacă nu se va nevoi cu fraţii şi nu va învăţa astfel meşteşu­gul luptei cu gândurile, nu poate să locuiască singur şi nici să se împotrivească gândurilor.

275. A fost întrebat un Bătrân: Bine este să învăţăm

^{135 N}umeri 14, 29-33.

136 Denumirea Egipt, în terminolo­gia ecleziastică, cu înţeles metaforic, înseamnă Viaţa departe de Dumnezeu, stricăciunea şi robia omului, în împărăţia sau mai bine zis în captivitatea păcatului. Simbolismul acesta a reieşit, evident, din evenimentul istoric al robiei de veacuri a israeliţilor la faraonii Egiptului, care erau idolatri.

^{137 I}saia 33,15.

597

pe de rost Dumnezeieştile Scripturi? Iar el a zis: Oaia primeşte de la păstor iarbă bună să mănânce, dar mănâncă şi din iarba pustiei. Deci, când se arde de la mărăcini, mănâncă iarbă şi se îndulceşte gura ei şi în­cetează arsura mărăcinilor. Aşa şi omului îi este bună citirea Sfintelor Scripturi împotriva uneltirilor draci­lor. Căci şi dacă cineva se află în biserică, fie cu mulţi, fie cu puţini, şi îşi închide gura sa ca să nu strige către Dumnezeu, acela lucrul dracilor lucrează. Căci şi dra­cii, neputând să audă lauda lui Hristos şi psalmii, îl împiedică¹³⁸.

276. A zis un Bătrân: Cearta îl dă pe om mâniei şi mânia îl predă orbirii şi orbirea îl face pe acesta să lucreze tot răul.

277. Era un monah în Tebaida care avea nevoinţă şi Vieţuire peste măsură de aspră, stăruind în multe privegheri şi rugăciuni şi cereri, silindu-şi trupul la multă neagonisire, cu post şi cu osteneli. La început, luând un pumn de linte muiată, mânca în fiecare sea­ră. După aceea, după un anume timp, la fiecare două zile îi era de ajuns măsura aceasta. Şi această rânduială având la mâncare pentru mult timp, a ajuns să mănânce într-o singură zi pe săptămână, care era du­minica. Deci, din duminică în duminică, seara, mânca lintea pe care se întâmpla s-o aibă sau ierburi sălbati­ce, petrecând mult timp aşa, postind cu săptămânile.

^{138 Î}n apoftegma aceasta întâlnim o poziţie contrară altor pă­rinţi ai pustiei, din vechime, care recomandau fuga de psalmodiere în biserică, socotind-o ca pe un obicei lumesc, pentru că, după părerea lor, cel care cântă se expune ispitei slavei deşarte şi se îndepărtează de duhul evlaViei (ET).

598

Dar născocitorul răutăţii, diavolul pizmuindu-l, pre­cum a căzut el însuşi prin mândrie, şi pe acesta a încercat să-l aducă la aceasta. Deci, i-a strecurat lui gândul de mândrie, cum că: Ţii peste măsură post şi priveghere, pe care nu o ţine niciunul dintre oameni. Trebuie să faci şi semne spre arătare, ca şi tu să fii că­utat pentru nevoinţă şi să zideşti pe oameni, văzând ei lucrurile minunate ale lui Dumnezeu şi slăVind pe Tatăl nostru cel din ceruri¹³⁹. Să cerem, deci, lucrarea minunilor, căci Mântuitorul însuşi a zis: Cereţi şi VI se va da!¹⁴⁰ Deci, monahul, o asemenea cerere cu rugă­ciune stăruitoare aducea lui Dumnezeu. Iar iubitorul de oameni şi Bunul Dumnezeu, Care vrea ca toţi să se mântuiască¹⁴¹, văzând rătăcirea lui şi aducându-şi aminte de osteneala şi nevoinţa lui, nu a îngăduit vrăj­maşului să-l ispitească până la sfârşit şi să-l arunce în căderea mândriei, cea mai rea decât toate. De aceea şi lui i se potriveşte mult cuvântul psalmistului: Când va cădea, nu se va zdruncina, pentru că Domnul întăreşte mâna lui¹⁴². Deci, i-a venit lui gândul că Apostolul zice: Nu că de la noi înşine suntem destoinici să cugetăm ceva¹⁴³. Dacă, aşadar, unul ca el a zis nu sunt destoinic, cu cât mai mult am eu nevoie să fiu învăţat? Mă voi duce la cutare pustnic şi ceea ce îmi va spune şi mă va sfătui ca de la Dumnezeu voi primi îndrumarea spre a mă mântui. Şi Avva către care a mers era mare şi renumit, înaintat în vedere şi destoinic să folosească pe cei care veneau la el şi să zidească cum se cuVine pe cei care-l întrebau. Şi ieşind monahul din chilia lui,

^{139 M}atei 5,16.

^{140 M}atei 7, 7.

¹⁴¹ 1 Timotei 2, 4.

142 Psalmul 26, 34.

^{143 V}ezi 2 Corinteni 3, 5.

599

a venit la acela. Intrând, deci, la el, Bătrânul a văzut două maimuţe şezând pe umerii lui şi ţinându-i gâtul lui legat cu lanţuri. Şi fiecare se silea să-l tragă spre ea. Şi văzând aceasta şi cunoscând pricina, căci era bărbat de Dumnezeu învăţat, suspinând, a lăcrimat în linişte. Şi după rugăciune şi obişnuita îmbrăţişare, au stat un ceas aşezaţi fără să vorbească. Căci aces­ta era obiceiul la Părinţii de acolo. După aceea a zis monahul care venise în Vizită: Părinte, fii mie de folos şi dă-mi temei pentru calea mântuirii! Şi i-a răspuns Bătrânul: Nu sunt destoinic, fiule, spre aceasta! Că şi eu însumi am nevoie de îndrumare. Şi el a zis către acesta: Nu te lepăda, Avva, de la a-mi fi de folos. Căci am încredinţare întru tine şi am legat gândul meu să primească sfatul tău. Iar el s-a lepădat iarăşi zicând: Nu mă asculţi pe mine, de aceea mă lepăd. Iarăşi mo­nahul l-a încredinţat şi i-a dat lui cuvântul: Orice îmi spui voi asculta ca de un înger. Atunci i-a zis Bătrânul: Primeşte punga aceasta cu monede, mergi în cetate şi cumpără zece pâini şi zece xeste¹⁴⁴ de Vin şi zece litre de carne şi adu-le aici. Deci, a început să se întriste­ze, dar a primit şi s-a dus. Şi pe cale multe gânduri îl frământau: Ce i s-a părut Bătrânului acestuia şi cum voi cumpăra acestea? Căci se vor sminti mirenii văzându-mă pe mine luând acestea. Dar, plângând şi lă­crimând, s-a dus. Şi ruşinându-se, prin cineva a cum­părat pâinile şi prin altcineva a luat Vinul. Şi zicea: Vai mie, ticălosul, cum voi cumpăra carnea, eu însumi

^{144 E}EOTr: a) Unitate romană de măsurare a lichidelor, care s-a răspândit în Grecia. Xestul atic avea o capacitate de aproxi­mativ 0,4 litri b) Butoiaş, vas pentru lichide.

600

sau prin altcineva? Dar cu ruşine a găsit un mirean, i-a dat moneda şi acela, cumpărând carnea, i-a dat-o lui. Luând monahul ce cumpărase, a dus Bătrânului. Şi i-a zis lui Bătrânul: Nu cumva ai uitat că mi-ai dat cuvântul ca ceea ce îţi spun să asculţi? Ia, deci, aces­tea şi mergi la chilia ta şi rugându-te hrăneşte-te cu o pâine, un xest de Vin şi o litră de carne pe zi. Şi după zece zile Vino aici! Iar el, auzind şi neîndrăznind să i se împotrivească, luându-le, s-a îndepărtat plângând. Şi întristându-se foarte de lucrul acesta, zicea: De la ce post la ce am ajuns? Şi îşi zicea: Voi face? Nu voi face? Dacă nu voi face, voi înfrunta pe Dumnezeu, căci am dat cuvânt că tot ceea ce îmi va zice ca de la Dum­nezeu voi primi. Şi acum, Doamne, vezi smerenia mea şi miluieşte-mă, iertându-mi păcatele mele, că iată acum sunt silit să făptuiesc împotriva voinţei mele pe care o aveam despre înfrânare. Şi aşa plângând a venit la chilie şi a făcut cum i-a poruncit Bătrânul. Şi rugăciunea lui mai întărită s-a făcut şi când trebuia să mănânce cu lacrimi uda cele ce se întâmplau şi zicea: Doamne, m-ai părăsit? Aşa, deci, văzând Dumnezeu pocăinţa lui şi smerenia, a dat mângâiere în inima lui. Şi venind la cunoştinţa pricinii pentru care i s-a în­tâmplat să fie nesimţitor, cum credea, a mulţumit lui Dumnezeu şi a descoperit cuvântul prorocesc, că Toa­tă dreptatea omului este ca o cârpă lepădată¹⁴⁵ şi că de n-ar zidi Domnul casa şi n-ar păzi cetatea, în zadar s-ar osteni păzitorul ei¹⁴⁶. Aşadar, a venit la Bătrânul, istovit la trup şi chinuit mai mult decât în săptămâni­le în care petrecea nemâncat. Văzându-l Bătrânul aşa

^{145 I}saia 24, 6.

^{146 P}salmul 126,1.

601

de smerit, l-a primit cu faţa luminoasă. Şi făcând ru­găciune, s-au aşezat tăcând. Apoi a zis Bătrânul: Fiule, iubitorul de oameni Dumnezeu te-a cercetat şi nu a lăsat pe vrăjmaşul să te stăpânească. Căci pururi pen­tru pricini care par binecuvântate, acela obişnuieşte să-i înşele pe cei care urmăresc Virtutea şi să-i ducă spre cuget de îngâmfare. îi sileşte pe aceştia şi îi în­deamnă să încerce măsuri mari ale izbânzilor, încât în felul acesta să-i doboare. Căci la Dumnezeu nicio pa­timă păcătoasă nu este mai urâcioasă decât mândria. Şi nicio izbândă nu este mai cinstită ca cea a smere­niei. Vezi pentru amândouă pilda Fariseului şi a Vameşului. Exagerările sunt primejdioase în amândouă direcţiile. Unul dintre Bătrâni zice că supra-măsurile sunt ale dracilor. Mergi, deci, pe calea împărătească după Dumnezeiasca Scriptură şi nu te abate nici la stânga, nici la dreapta, ci foloseşte mijlocul. Iar mă­sura la mâncare este să mănânci în fiecare seară. Iar dacă este trebuinţă, fără îndoială să te potriveşti vre­mii. Şi fie că pentru o suferinţă sau pentru altă pricină se întâmplă să nu ţii ceasul rânduit, precum şi dacă se întâmplă să iei hrană o zi da şi una nu, să nu ai îndo­ială, că nu sub Lege, ci sub Har suntem¹⁴⁷. Mâncând, însă, să nu vrei să te saturi, ci să te înfrânezi, mai ales la mâncărurile gustoase. Pe cele de nimic să le cauţi totdeauna. Şi inima ta să o păzeşti, nevoindu-te mai ales cu cugetarea smerită. Căci Jertfa lui Dumnezeu zice prorocul duhul umilit; inima înfrântă şi smeri­tă Dumnezeu nu o va urgisi¹⁴⁸. Şi iarăşi acelaşi sfânt DaVid zice: M-am smerit şi m-am mântuit¹⁴⁹. Şi prin

^{147 R}omani 6,14.

^{148 P}salmul 50,19.

^{149 P}salmul 114, 6.

602

prorocul Isaia zice Domnul: Spre unii ca aceştia îmi în­drept privirea Mea: spre cei smeriţi, cu duhul umilit şi care tremură la cuvântul Meu¹⁵⁰! Deci, toată nădejdea ta, fiule, pune-o în Domnul¹⁵¹ şi mergi în pace pe calea ta. Şi El va scoate ca lumina dreptatea ta şi judecata ca lumina de amiază¹⁵². Astfel, deci, folosind pe fratele şi întărindu-l şi îndulcindu-se împreună cu el de cele ce se aflau acolo, l-a slobozit, bucurându-se în Domnul. Şi acesta mergând pe drum, zicea: Să se întoarcă spre mine cei ce se tem de Tine şi cei ce cunosc mărturiile Tale¹⁵³. Şi: Certându-mă m-a certat Domnul, dar mor­ţii nu m-a dat¹⁵⁴ Şi: Certa-mă-va dreptul cu milă şi mă va mustra!¹⁵⁵. Şi către sine zicea: întoarce-te, suflete al meu, la odihna ta, că Domnul ţi-a făcut bine¹⁵⁶ şi altele. Şi aşa, venind la chilia sa, a trăit după temeiu­rile Bătrânului, cu smerenie şi străpungere petrecând restul Vieţii sale până când a ajuns bărbat desăvârşit, la măsura vârstei plinirii lui Hristos¹⁵⁷.

278. A fost întrebat un Bătrân: Ce este Viaţa mona­hului? Şi a răspuns: Gură adevărată, trup neprihănit, inimă curată!

279. Zicea un Bătrân: Părinţii prin asprime au intrat înăuntru, iar noi, dacă putem, prin bunătate intrăm¹⁵⁸.

^{150 I}saia 66, 2.

151 Psalmul 72, 28 şi 36, 5.

^{152 P}salmul 36, 6.

^{153 P}salmul 118, 79. Aici călugărul aplică versetul la situaţia sa.

154 Psalmul 117, 18.

155 Psalmul 140, 5.

156 Psalmul 114, 7.

^{157 E}feseni 4,13.

^{158 E}ste o trimitere directă la cuVintele Sfân­tului Pavel: Vezi deci bunătatea şi asprimea lui Dumnezeu: Aspri­mea Lui către cei ce au căzut, în bunătatea Lui către tine, dacă vei stărui în această bunătate; altfel şi tu vei fi tăiat (Romani 11, 22).

603

280. Zicea un Bătrân despre Moise că atunci când a lovit Egiptul¹⁵⁹ a privit încoace şi încolo adică gân­durile sale şi nu a văzut pe nimeni. Şi cunoscând că nimic rău nu vede în sine făcând, ci totul făcea pentru Dumnezeu, aşa a lovit Egiptul.

281. Zicea un Bătrân despre vorba din psalm: Şi voi pune stânga lui peste mări şi dreapta lui peste râuri¹⁶⁰ că aceasta este despre Mântuitorul. Stânga lui peste mări, adică peste lume. Iar peste râuri dreapta lui, aceş­tia sunt Apostolii care au adăpat lumea prin credinţă.

282. A zis unul din Bătrâni: Animalul curat, spune Scriptura, este cel care rumegă mâncarea lui şi copita picioarelor lui este despicată în două¹⁶¹. Aşa şi omul cel bun crede şi primeşte cele două testamente, pre­cum se află în Sfânta Biserică, în timp ce în erezii în chip diferit sunt lipsite. Şi este dator omul să rumege mâncarea cea bună, dar nu şi pe cea rea. Este o hrană folositoare, adică gândurile bune, tradiţia învăţători­lor sfinţi şi altele ca acestea. Iar hrana cea rea sunt gândurile stricăcioase care au legătură cu diferitele păcate şi greşeli ale oamenilor.

283. A zis un Bătrân: Dacă vreun cuvânt se ridi­că în inimă fratelui care stă în chilie şi se grăbeşte asupra cuvântului, fără să fi ajuns la măsură şi fără ca Dumnezeu să-l atragă, atunci dracii stau şi-i arată cuvântul cum vrea el.

284. Un frate a întrebat: Care este lucrarea sufle­tului ca să rodească? Şi a răspuns Bătrânul: Lucrarea sufletului este liniştea trupului şi multă rugăciune

^{159 I}eşire 2,12.

160 Psalmul 88, 26.

^{161 L}evitic 11,1 ş.a..

604

trupească¹⁶² şi să nu ia aminte la căderile oamenilor, ci numai la ale sale. Dacă omul rămâne cu răbdare în acestea, nu va întârzia până când sufletul lui va rodi.

285. A zis un Bătrân: Mulţi dintre monahi au risipit averi, au părăsit tată şi mamă, fraţi şi rudenii pentru păcatele lor. Şi intrând în obşti au izbutit Virtuţile cele mari, dar, împiedicându-se de lucrurile mici şi neîn­semnate, s-au făcut batjocura dracilor¹⁶³, deoarece s-au înconjurat pe ei înşişi de traiste şi lăzi având în ele fructe şi poame uscate, de ace şi foarfece, cuţite şi curele. Aceştia sunt socotiţi iubitori de ei înşişi de către cei care cugetă drept, iar după Dumnezeiasca Scriptură sunt trimişi în întunericul cel mai dinăun­tru ca blestemaţi¹⁶⁴. Căci blestemat zice este cel care schimbă dogmele Părinţilor¹⁶⁵. De partea lui Ianes¹⁶⁶ şi a lui Anania şi Safira¹⁶⁷ se vor învrednici, ca unii înaintaţi în acestea şi părtaşi.

286. Un frate a întrebat pe unul dintre Părinţi despre gândul hulei, zicând: Este strâmtorat sufletul meu, Avva, de gândul hulei! Fie-ţi milă şi spune-mi de unde mi se întâmplă şi ce să fac? A răspuns Bătrânul

^{162 P}rin cuvântul din textul vechi euxf ompariKfi se înţelege rugăciunea la care participă şi trupul omului, de exemplu prin statul în picioare, cu mătănii, îngenuncheri, privegheri ş. a. (ET).

^{163 D}in punctul acesta până la sfârşitul apoftegmei, cei doi codici mai vechi pe care-i folosim, 108 şi 127, sunt distruşi. Codicele sinaitic 454 ne redă continuarea pe care o prezentăm (ET).

^{164 M}atei 8, 12; 22, 13.

^{165 V}ezi Deuteronom 27, 17.

¹⁶⁶ 2 Timotei 3,8. Este vorba despre unul dintre magii din Egipt care s-au împotriVit lui Moise. Conform lui Teodoret, numele Ianes şi Iambres, Apostolul Pavel le cunoaşte din învăţătura nescrisă a iudeilor (Vezi P. Trembelas) (ET).

^{167 F}apte 5,1-11.

605

şi a zis: Gândul hulei ni se întâmplă de la vorbirea de rău, de la dispreţuirea şi de la osândirea celuilalt. Şi mai ales de la mândrie şi de la a face cineva voia lui, şi de la nepurtarea de grijă faţă de rugăciune, şi de la mânie şi furie. Acestea toate sunt semne ale mân­driei care ne pregăteşte să cădem în patimile spuse mai sus, ale vorbirii de rău, dispreţuirii şi osândirii. Şi de acolo se naşte gândul hulei. Deci, dacă va zăbovi în suflet, dracul acesta al blasfemiei te va da în mâna dracului desfrâului şi te va duce la ieşirea din minţi. Şi dacă nu-şi Vine în fire omul, se pierde.

287. Un frate a întrebat pe un Bătrân, zicând: Pă­rinte, ce înţelege prorocul când zice: Nu este mântuire lui întru Dumnezeul lui¹⁶⁸? Şi a zis Bătrânul: Gândurile necurate le înţelege, cele care îndepărtează sufletul de Dumnezeu, când se strâmtorează din pricina celor întâmplate.

288. A zis un Bătrân: Trebuie să fugi de toţi cei care lucrează fărădelegea¹⁶⁹, chiar dacă sunt prieteni sau rudenii, chiar dacă au vrednicie de preoţi sau împă­raţi. Căci lepădarea de cei care lucrează fărădelegea ne dăruieşte prietenia lui Dumnezeu şi îndrăzneala¹⁷⁰.

289. A zis iarăşi un Bătrân: Mai bine este să locu­ieşti cu trei care se tem de Dumnezeu decât cu mii care nu se tem de Dumnezeu. Căci în zilele din urmă în obştile cu cel mult o sută de călugări se vor afla puţini

168 Psalmul 3, 3.

^{169 V}ezi Psalmul 5, 5-8; 6, 9-11; 27, 3; vezi şi apoftegma 290.

170 Aici sensul îndrăznelii este folosit cu în­ţelesul ei bun şi exprimă curajul smerit pe care îl simte sufletul simplu al celui drept în faţa lui Dumnezeu.

606

mântuiri¹⁷¹. Iar la chilioţi¹⁷² mult mai puţini. Căci toţi se vor întoarce, iubind mesele şi lăcomia pântecelui. Căci mulţi sunt chemaţi, dar puţini aleşi!¹⁷³ Şi tuturor le place iubirea de stăpânire şi iubirea de arginţi.

290. Acelaşi a zis: Nu este de folos să vă alipiţi de călcătorii de lege, nici în Biserică, nici în piaţă, nici în adunări, nici la tribunal, în niciun chip şi în niciun loc. Căci trebuie cu desăvârşire să te separi de părtăşia cu cei care calcă legea. Tot omul călcător de lege este vrednic de lepădare şi părtaş la osânda veşnică. Şi fără de lege este cel care calcă porunca lui Dumnezeu¹⁷⁴.

291. A zis un Bătrân: Nu există lucru mai sărac decât mintea care filosofează fără Dumnezeu despre cele ale lui Dumnezeu. Căci cel care învaţă fie în bise­rică, fie în chilie este dator ca el să facă primul cele pe care le spune şi învaţă. CuVine-se ca plugarul ce se osteneşte să mănânce el primul din roade¹⁷⁵.

292. Un frate a întrebat pe un Bătrân zicând: Pă­rinte, cum unii văd descoperiri şi vedenii cu îngeri? Şi a zis Bătrânul: Fericit este, fiule, cel care-şi vede păca­tele sale neîncetat, pentru că unul ca acesta neîncetat veghează. Şi i-a zis lui fratele: Eu, părinte, am văzut acum câteva zile un frate scoţând un drac dintr-un alt frate. Şi i-a zis lui Bătrânul: Nu vreau să scot draci şi să Vindec de boli, ci vreau şi rog pe Dumnezeu să

^{171 A}m urmărit în punctul acesta textul codicelui 127. Codicele 108 şi 454 nu vorbesc despre chilioţi, ci după expresia „puţini se vor mântui" continuă cu: „la 50 de călugări socotesc că mult mai puţini. Căci toţi se vor pierde... ş.a".

172 Chiliile erau o zonă izolată a Nitriei, unde se refugiau pustnicii care căutau nevoinţă mai aspră şi mai multă linişte.

173 Matei 20,16.

^{174 V}ezi 1 Tim. 1, 9.

¹⁷⁵ 2 Timotei 2, 6.

607

nu intre în mine vreun drac, ci să mă curăţ pe mine de gânduri necurate. Şi iată aşa am ajuns mare! Căci dacă cineva va curăţa inima sa de gânduri necurate şi neobosit săvârşeşte ceasurile¹⁷⁶ şi slujba canonului său, îţi spun că se va învrednici împreună cu Părinţii făcători de minuni de împărăţia Cerurilor.

293. Povestea unul dintre Părinţi că în Tesalonic era o mănăstire de fecioare. Şi una dintre ele, prin lucrarea vrăjmaşului tuturor, era luptată să iasă din mănăstire. Ieşind, deci, a căzut în desfrânare, împinsă de dracul care-şi bătuse joc de ea înainte de ieşire. Şi căzând, a petrecut mult timp în desfrânare. Dar, după ceva vreme, s-a întors la pocăinţă, din bunătatea lui Dumnezeu care a lucrat în ea, şi venind la obştea ei cu părere de rău, căzând înaintea porţii, s-a sfârşit. Iar moartea ei a fost descoperită unuia dintre sfinţi. Şi a văzut acesta pe îngeri venind să ia sufletul ei şi pe draci mergând în urma ei. Şi s-a făcut sfadă între ei. Pe de o parte îngerii ziceau: A venit fiind în pocăin­ţă! Iar pe de altă parte dracii ziceau: Ne slujeşte nouă de atâta timp şi este a noastră! Şi certându-se ei mult timp pentru aceasta, dracii ziceau: Nici nu a apucat să ajungă la obşte, cum se spune, deci, că s-a pocăit? Au răspuns îngerii şi au zis: Din clipa în care Dum­nezeu a văzut dorinţa ei înclinând spre El, i-a primit pocăinţa. Şi este stăpână a pocăinţei ei pentru scopul pe care şi l-a pus. Iar Stăpânul Vieţii este Stăpânul şi Domnul tuturor. Cu acestea fiind ruşinaţi, dracii au plecat. Iar Bătrânul sfânt care a văzut descoperirea, care era şi episcop, a povestit acestea, pe care şi noi

^{176 L}a ore rânduite se sculau şi făceau rugăciune.

608

le-am auzit şi VI le-am vestit vouă. Deci, ştiind aces­tea, fraţilor, întâi să ne încredinţăm pe noi înşine de ajutorul lui Dumnezeu şi să nu ne predăm gândurilor în niciun păcat, ci să ne împotrivim lor şi să luptăm cu ele, mai ales pentru a nu ieşi din mănăstirea noastră. Căci ştim de unde plecăm, dar plecând nu ştim în ce putem cădea.

294. A zis un Bătrân: Sfinţii care-L au pe Hristos înlăuntrul lor şi pe cele de aici le moştenesc, prin nepătimire, şi pe cele de acolo, pentru că şi cele de aici, şi cele de acolo sunt ale lui Hristos. Adică, cel care-L are pe El îl are şi pe El şi pe cele ale Lui. Iar cel care are patimi, chiar şi lumea toată de ar avea, nimic nu are, fără numai patimile care-l stăpânesc.

295. A zis iarăşi: Nu te minuna că, om fiind, poţi să te faci înger. Căci este vorba despre slava cea deopo­trivă cu a îngerilor. Şi pe aceasta cel care rânduieşte lupta o făgăduieşte celor care se luptă.

296. A zis un Bătrân: Niciodată omul nu este bun, chiar dacă voieşte să fie bun, dacă nu locuieşte Dum­nezeu în el. Căci nimeni nu este bun, fără numai unul, Dumnezeu!¹⁷⁷

297. A zis iarăşi: Cel care primeşte să fie nedreptă­ţit de bunăvoie şi iartă aproapelui, după fire, este al lui Iisus, iar cel care nici nu nedreptăţeşte şi nici nu pri­meşte să fie nedreptăţit, după fire, este al lui Adam. Şi cel care nedreptăţeşte sau cel care cere dobânzi sau face rele altora, prin acestea, este al diavolului.

298. A mers un frate la un Bătrân şi i-a zis: Avva, spune-mi cuvânt, cum să mă mântuiesc? Iar el i-a zis

^{177 M}atei 19,17; Marcu 10,18; Luca 18,19.

609

lui: Dacă vrei să te mântuieşti, când Vizitezi pe cineva, să nu vorbeşti înainte de a fi întrebat. Şi fiind pătruns de cuvânt, i-a pus metanie, zicând: Cu adevărat multe cărţi am citit, dar o asemenea rânduială nicăieri nu am aflat. Şi mult folosindu-se, a plecat.

299. A zis un Bătrân: Mintea care rătăceşte este oprită în loc de citire, de priveghere şi de rugăciune. Dorinţa cea arzătoare este potolită de foame şi oste­neală şi retragere. Mânia cea mişcătoare încetează prin psalmodie şi îndelungă-răbdare şi milostenie. Iar acestea dacă sunt făcute la vremurile şi cu măsu­rile potriVite. Căci cele fără măsură şi fără vreme ţin puţin timp, iar cele care ţin puţin timp sunt mai cu­rând vătămătoare şi nu folositoare¹⁷⁸.

300. Au întrebat fraţii pe unul dintre Părinţi, zi­când: Cum se întâmplă că sufletul nu aleargă la fă­găduinţele lui Dumnezeu pe care le-a făgăduit prin Scripturi, dar spre cele necurate înclină? Iar Bătrânul le-a zis: Eu spun că deoarece nu a gustat încă cele de sus, de aceea pofteşte cele necurate.

301. A zis un Bătrân: Dacă stai într-un loc şi vezi pe unii că au mângâiere, să nu iei seama la ei. Ci, dacă este vreunul sărac, la acela să iei seama cât timp nu are pâine să mănânce, şi vei avea odihnă.

302. A zis un Bătrân: Minciuna este a omului celui vechi, iar adevărul iarăşi este al omului celui nou.

303. A zis iarăşi: Rădăcina faptelor bune este ade­vărul. Iar minciuna este moarte.

304. A zis un Bătrân: Credeţi-mă, fiilor, când spun: Precum lauda cea mare şi slava cea mare este a

178 Apoftegma este pusă pe seama lui Evagrie.

610

împăraţilor care se leapădă de lume şi se fac monahi pentru că mai de preţ sunt cele înţelegătoare decât cele simţitoare tot aşa ruşinea cea mare este a mona­hului care, având schima monahală, se face împărat.

305. A zis iarăşi: Chiar dacă firea trezeşte poftele, fraţilor, dar sporirea nevoinţei le stinge peacestea.

306. A zis un Bătrân altui Bătrân care avea dragos­te şi era aproape de monahi şi de mireni: Candela lu­minează multora, dar îşi arde gura ei!

307. A zis unul dintre Bătrâni către altul: Cum de nu sunt lăsat slobod să descopăr Bătrânilor gândurile mele? Şi i-a zis lui Bătrânul: De nimeni nu se bucură vrăjmaşul mai mult decât de cei care nu-şi dau pe faţă gândurile lor.

308. A zis un Bătrân: Să nu locuieşti în locul în care vezi pe cineva având pizmă împotriva ta. Altfel nu vei avea propăşire!

309. A zis un Bătrân: Dacă în tine s-a făcut batjo­cura ca şi lauda şi sărăcia, ca şi bogăţia şi lipsa, ca şi belşugul, nu mai mori! Căci este cu neputinţă celui ce crede drept şi lucrează în evlaVie şi dreptate să cadă în necurăţia patimilor şi în rătăcirea dracilor.

Sfârşitul tratatului despre darul deosebirii.

CAPITOLUL XI

DESPRE ACEEA CĂ TREBUIE ÎN TOATĂ VREMEA SĂ AVEM TREZVIE

1. A zis Avva Antonie: Ştiu monahi care au căzut după multe osteneli şi au ajuns la ieşirea din minţi deoarece au nădăjduit în lucrarea lor şi au nesocotit porunca Celui care a zis: întreabă pe tatăl tău şi-ţi va da de ştire, întreabă pe bătrâni, şi-ţi vor spune¹.

2. A zis iarăşi: Dacă este cu putinţă, câţi paşi face monahul sau câte picături de apă bea în chilia lui, este dator să îndrăznească a le spune Bătrânilor, ca nu cumva să greşească şi în acestea. Căci un frate a aflat loc retras şi liniştit în pustie şi l-a rugat pe părintele său zicând: îngăduie-mi să locuiesc în acest loc şi nă­dăjduiesc în Dumnezeu şi în rugăciunile tale că am să mă ostenesc mult. Şi nu l-a lăsat pe el Avva, zicându-i: Ştiu cu adevărat că te vei osteni mult, dar, pentru că nu vei avea Bătrân, vei îndrăzni să crezi că lucrarea ta place lui Dumnezeu. Şi numai pentru că îţi va plăcea că faci întru totul lucrarea monahului, o să-ţi pierzi osteneala şi mintea.

1 Deuteronom 32, 7.

612

3. A zis Avva Antonie: Cel care loveşte bucata de fier mai întâi vede în gând ce urmează să facă: seceră, cuţit, secure. Aşa şi noi suntem datori să gândim ce Virtute vrem să urmăm, ca să nu ne ostenim în gol.

4. Un frate a întrebat pe Avva Arsenie să audă de la el cuvânt. Şi i-a zis lui Bătrânul: Câtă putere este în tine, luptă-te ca lucrarea ta lăuntrică să fie după Dumnezeu şi vei birui patimile din afară.

5. A zis iarăşi: Dacă îl căutăm pe Dumnezeu, Acesta ni se va arăta şi, dacă îl vom ţine pe Acesta, va rămâne cu noi.

6. Zicea Avva Daniil: M-a chemat într-o zi Avva Ar­senie şi mi-a zis: Odihneşte pe părintele tău, ca atunci când va pleca la Domnul să se roage pentru tine şi să-ţi fie bine!

7. A zis Avva Agaton: Monahul trebuie să nu-şi lase cugetul să-l înVinuiască pentru niciun lucru!

8. A zis iarăşi că fără paza poruncilor dumneze­ieşti² omul nu ajunge la nicio Virtute.

9. A zis iarăşi: Este nevoie ca omul să ia aminte în tot ceasul la judecata lui Dumnezeu!

10. A venit odată Avva Ammon să treacă râul şi a aflat corabia reparându-se şi s-a aşezat deoparte. Şi iată o altă corabie a venit în locul acela şi a trecut pe oa­menii care aşteptau. Şi i-au zis: Vino şi tu, Avva, să treci cu noi! Iar el a zis: Numai în corabia de obşte mă urc. Şi avea o legătură de nuiele şi stătea, împletind funie şi iarăşi desfăcând-o, până când corabia s-a reparat; şi aşa a trecut. Deci, i-au pus lui fraţii metanie, zicând: De

2 Ioan 14,21.

613

ce ai făcut aceasta? Şi a zis lor Bătrânul: Ca să nu mă grăbesc totdeauna odată cu gândul. Este şi aceasta o pildă ca să păşim cu stare pe calea lui Dumnezeu.

11. Ziceau despre Avva Ammon că atunci când mer­gea la biserică nu-l lăsa pe ucenicul lui să meargă prea aproape de el, ci mai departe. Şi dacă venea să întrebe vreun gând, îndată îl alunga zicând: Nu cumva, vor­bind noi despre folos, să se închege vorbire străină. Pentru aceasta, deci, nu te las prea aproape de mine!

12. Zicea Avva Ammon către Avva Isaia la început: Cum mă vezi acum? Şi i-a zis: Ca pe un înger, părinte! Şi mai târziu îi zicea: Acum cum mă vezi? Iar el zicea: Ca pe satana! Şi dacă îmi vorbeşti cuvânt bun, îl simt ca pe o sabie!

13. Ziceau despre Avva Ammon că a trăit cu o mică măsură de orez două luni. Şi l-a cercetat el pe Avva Pi­men şi i-a zis: Dacă plec la chilia aproapelui sau dacă acela mă cercetează pentru vreo trebuinţă, pregetăm să vorbim între noi ca nu cumva să se cadă în vorbire străină. A zis Bătrânul: Bine faci! Căci tinereţea are nevoie de pază! A zis Avva Ammon: Deci, Bătrânii ce fac? Şi i-a zis lui: Bătrânii care erau înaintaţi nu aveau înlăuntrul lor altceva sau ceva străin în gura lor ca să vorbească. A zis Avva Ammon: Deci, dacă apare ne­voia să vorbească cineva cu aproapele, voia ta este să vorbim din Scripturi sau din cuVintele Bătrânilor? A zis lui Bătrânul: Dacă nu poţi să taci, este mai bine să vorbeşti din cuVintele Bătrânilor decât din cuVintele Scripturii. Căci este primejdie; nu mică.

14. A zis Avva Alonie: Dacă nu va spune omul în

614

inima lui că eu singur şi Dumnezeu suntem în lumea aceasta, nu va avea odihnă!

15. A zis iarăşi: Dacă vrea omul, de dimineaţă până seara Vine la măsura dumnezeiască.

16. Avva Visarion, murind, zicea: Monahul este dator să fie precum HeruVimii şi Serafimii, în întregime ochi.

17. Mergeau odată pe cale Avva Daniil şi Avva Ammoe. Şi zice Avva Ammoe: Când vom şedea şi noi în chilie, părinte? A zis Avva Daniil: Cine ne lipseşte pe noi acum de Domnul? Dumnezeu este în chilie, dar este şi afară Dumnezeu.

18. A zis Avva Isaia: Nepăsarea şi a judeca pe cine­va în cuget nu te lasă să vezi lumina lui Dumnezeu.

19. A zis iarăşi: Să cerem lui Dumnezeu ca să ne dea plâns pentru păcatele proprii şi putere să fugim de oameni şi să nu avem îndrăzneală cu mirenii sau să vorbim cuVinte deşarte, ca să nu se întunece min­tea îndepărtându-se de la cunoaşterea lui Dumnezeu. Căci este cu neputinţă celui care ascultă sau vorbeşte cuVintele lumii să aibă îndrăzneala inimii înaintea lui Dumnezeu. Iar cel care zice că pe el nu-l vatămă să audă şi să vorbească lucruri lumeşti se aseamănă or­bului căruia dacă i se aduce făclie nu vede lumina ei. Şi de la soarele care luminează toată lumea se vădeşte aceasta, că un nor mic care Vine acoperă şi strălucirea, şi căldura lui. Acestea le ştiu cei care au cunoştinţă.

20. A zis iarăşi: Să te lupţi ca să scapi de trei pa­timi care distrug sufletul şi care sunt: iubirea de ar­ginţi şi cinstirea³ şi odihna⁴. Când acestea împresoară

^{3 E}ste vorba de cinstirea din partea oamenilor.

^{4 O}dihna trupească. Folosim şi noi acelaşi cuvânt în traducere pentru că acelaşi cuvânt este folosit în text şi pentru odihna trupească şi pentru odihna sau liniştea sau pacea sufletească.

615

sufletul, nu-l lasă să propăşească.

21. Zicea Avva Petru: Am întrebat pe părintele meu ce este robul lui Dumnezeu. Şi mi-a spus că atâta cât cineva slujeşte oricărei patimi, nu se socoteşte încă rob al lui Dumnezeu, ci este rob al aceluia de care este stăpânit⁵. Atâta timp cât el este sub stăpânire nu poa­te să înveţe pe cei stăpâniţi despre aceleaşi patimi. Căci este ruşine să înveţe şi să se roage lui Dumnezeu pentru ei înainte de a se slobozi el. Cum să se roage pentru altul, el însuşi fiind stăpânit de patimi? Căci nici rob al lui Dumnezeu nu este, nici prieten⁶, nici fiu⁷, ca să ceară pentru altul. Ci neîncetat este dator să se roage pentru aceasta, ca el să se izbăvească. Căci dacă nu se va izbăVI de cele cărora le este rob, faţa lui se va arăta plină de ruşine înaintea lui Dumnezeu. Câtă vreme este sub patimi, este dator să plângă, că nu s-a învrednicit de îndrăznirea cea către Dumne­zeu, care este adevărata neprihănire pe care o cere Dumnezeu de la tot omul.

22. A zis iarăşi: De caută cineva pe Domnul cu du­rere în inimă, Acesta îl ascultă pe el. Şi tot ce va cere cu cunoştinţă şi cu grijă şi cu durerea în inimă care să nu fie legat de ceva din cele ale lumii, ci îngrijindu-se de sufletul lui, ca acesta să se înfăţişeze în faţa tronului Lui fără de osândă i se va da.

23. A zis Avva Teodor Enatul că dacă ne va socoti Dumnezeu nepăsările din timpul rugăciunilor şi robi­rile cele din timpul psalmodiilor, nu ne putem mântui,

^{5 V}ezi 2 Petru 2,19.

^{6 I}oan 15,14-15.

⁷ 2 Corinteni 6,18.

616

24. A zis Avva Teodor cel de la Schit: Vine gândul şi mă tulbură şi mă supără, dar la faptă nu are pute­re să treacă, ci mă împiedică numai spre Virtute. Iar bărbatul care are trezVie, aruncând gândul, se ridică la rugăciune.

25. A zis Avva Theonas: Deoarece îndepărtăm mintea noastră de la vederea lui Dumnezeu, suntem robiţi de patimile trupeşti.

26. A zis Amma Teodora: Era un monah şi din pri­cina mulţimii ispitelor zicea: Mă duc de aici! Şi cum şi-a pus sandalele, a văzut pe un alt om punându-şi şi el sandalele, care i-a zis: Nu din pricina mea pleci? Iată eu voi merge înaintea ta oriunde te vei duce!

27. Au venit odată nişte fraţi să-l încerce pe Avva Ioan Kolovos că nu lăsa gândul lui să se risipească, nici nu vorbea lucruri ale veacului acestuia, şi i-au zis: Mulţumim lui Dumnezeu că a plouat anul acesta mult şi au fost udaţi finicii şi vor scoate lăstari şi vor afla fraţii lucrul mâinilor. A zis lor Avva Ioan: Aşa este şi Duhul Sfânt. Când coboară în inimile sfinţilor, aceştia se înnoiesc şi dau lăstari în frica lui Dumnezeu!

28. Ziceau iarăşi despre acelaşi că a făcut împleti­tură pentru două coşuri şi a împletit un coş şi nu şi-a dat seama că ajunsese coşul lung până la perete, căci gândul lui era prins de vederea lui Dumnezeu.

29. A zis Avva Ioan: Eu sunt asemenea omului care a adormit sub un copac mare şi vede fiare multe şi tâ­râtoare venind spre el. Şi, dacă vede că nu poate să le stea împotrivă, aleargă sus în copac şi se mântuieşte. Aşa şi eu, stau în chilia mea şi văd gândurile Viclene venind asupra mea şi când nu am putere împotriva

617

lor alerg la Dumnezeu prin rugăciune şi mă mântu­iesc de vrăjmaş.

30. Un Bătrân oarecare de la Schit era ostenitor în cele trupeşti, dar nu era cu acriVie în gânduri. Deci, a plecat la Avva Ioan să-l întrebe despre întristare. Şi auzind de la el cuvânt, s-a întors la chilia lui şi a ui­tat ce îi spusese Avva Ioan. Şi s-a dus iarăşi să-l între­be. Auzind de la el acelaşi cuvânt, s-a întors. Şi cum a ajuns la chilia lui, iarăşi l-a uitat. Aşa s-a dus de multe ori, dar, întorcându-se, era stăpânit de uitare. După toate acestea, întâlnind pe Bătrân, i-a zis: Ştii, Avva, că am uitat iarăşi ce mi-ai spus. Dar ca să nu te supăr nu am mai venit. I-a zis Avva Ioan: Mergi şi aprinde o făclie. Şi a aprins. I-a zis lui iarăşi: Adu şi alte fă­clii şi le aprinde de la ea. Şi a făcut asemenea. Şi a zis Avva Ioan Bătrânului: S-a vătămat cu ceva făclia că ai aprins de la ea alte făclii? A zis: Nu! A zis Bătrânul: Tot aşa nici Ioan nu s-a vătămat. Dacă tot Schitul ar veni la mine, nu mă va abate de la Harul lui Hristos. Deci, atunci când vrei, Vino, nimic deosebind. Şi aşa, prin răbdarea celor doi, a ridicat Dumnezeu uitarea de la Bătrân. Aceasta este lucrarea schitioţilor, aceea de a da bunăvoinţă celor care se ostenesc şi se silesc pe ei înşişi ca să se câştige unii pe alţii pentru lucrul bun.

31. A întrebat un frate pe Avva Ioan zicând: Ce să fac că de multe ori Vine un frate să mă ia la lucru şi eu sunt ticălos şi neputincios şi mă ostenesc mult cu lu­crul? Ce să fac, deci, ca să împlinesc porunca⁸? Şi răs­punzând Bătrânul, a zis: Caleb i-a zis lui Isus, fiul lui Navi: Au trecut acum patruzeci şi cinci de ani de când

^{8 M}atei 5, 41.

618

a spus Domnul lui Moise cuvântul acesta şi Israel um­bla prin pustie; şi iată acum am optzeci şi cinci de ani. Şi sunt încă tare, ca şi atunci când m-a trimis Moise; câtă putere aveam atunci, tot atâta am şi acum, ca să ies şi să intru în luptă⁹. Deci, aşa şi tu, dacă poţi aşa cum ieşi, tot aşa şi să intri, du-te! Iar dacă nu poţi să faci aşa, stai în chilia ta, plângându-ţi păcatele. Şi dacă te vor afla tânguindu-te, nu te vor sili să ieşi!

32. Acelaşi zicea ucenicului său: Să cinstim pe Unul şi toţi ne vor cinsti pe noi. Dacă vom dispreţui pe Unul, care este Dumnezeu, ne vor dispreţui şi pe noi toţi şi vom merge la pieire.

33. Ziceau despre Avva Ioan că a venit în biserică la Schit şi, auzind cearta dintre nişte fraţi, s-a întors în chilia lui. Şi înconjurând-o de trei ori aşa, a intrat. şi văzându-l nişte fraţi, s-au nedumerit de ce făcuse aceasta. Şi venind, I-au întrebat. Iar el le-a zis: Urechile mele le aveam pline de ceartă. Deci am înconjurat ca să le curăţ şi aşa să intru cu liniştea minţii în chilia mea.

34. A venit odată un frate la chilia Avvei Ioan pe seară şi se grăbea să plece. Dar, vorbind ei despre Vir­tuţi, s-a făcut dimineaţă şi nu au ştiut. şi a ieşit să-l conducă şi au rămas vorbind până la ceasul al şase­lea. Şi l-a adus înăuntru şi, după ce au gustat ceva, aşa a plecat.

35. Zicea Avva Ioan că temniţa este a sta în chilie şi a pomeni neîncetat pe Dumnezeu. Şi aceasta este: în temniţă am fost şi aţi venit la Mine^.10

36. A venit un frate oarecare să ia coşuri de la Avva

^{9 I}sus Navi 14,10-11.

10 Matei 25, 36.

619

Ioan. Şi ieşind acesta, i-a zis: Ce vrei, frate? Iar el a zis: Coşuri, Avva! Şi intrând să le scoată afară, a uitat şi s-a aşezat să coasă. Iarăşi a bătut fratele şi ieşind i-a zis: Adu coşurile, Avva! Şi intrând iarăşi, s-a aşezat să coasă. Şi iarăşi acela a bătut. Şi ieşind, i-a zis: Ce vrei, frate? Iar el a zis: Coşurile, Avva! Şi luându-l de mână, l-a dus înăuntru, zicând: Dacă vrei coşuri, ia-le şi pleacă, căci eu nu mă opresc din lucru.

37. A venit odată un cămilar ca să ia lucrurile lui şi să plece în altă parte. Şi el, intrând să aducă împle­titura, a luat-o în mână, dar a uitat, pentru că avea mintea la Dumnezeu. Deci, iarăşi l-a necăjit cămilarul bătând la uşă şi Avva iarăşi intrând a uitat. A treia oară bătând cămilarul, intrând Avva, zicea: împletitu­ra cămilei; împletitura cămilei!

38. Ziceau despre Avva Ioan că, venind de la sece­riş, înainte de a cerceta pe Bătrâni, s-a aşezat la rugă­ciune şi la cugetare şi la psalmodie, până când a venit iarăşi gândul lui la rânduiala lui cea veche.

39. A zis Avva Isidor: Eu când eram tânăr şi stă­team în chilia mea, măsură pentru slujbă nu aveam, noaptea mea şi ziua mea erau tot o slujbă!

40. A zis iarăşi: M-am dus odată la piaţă să vând lucruri mici. Şi văzând mânia apropiindu-se de mine, lăsând lucrurile, am fugit!

41. A zis Avva Isidor Avvei Lot: Nu poate cineva să se facă monah dacă nu se face în întregime ca o văpaie.

42. Ziceau despre Avva Apolo că avea un ucenic cu numele Isaac, învăţat spre tot lucrul bun. Şi dobândi­se liniştea Sfintei Liturghii. Şi când ieşea la biserică,

620

nu lăsa pe nimeni să se întâlnească cu el. Căci cuvân­tul lui era aşa: Toate cele bune la vremea lor. Este un timp pentru orice lucru¹¹. Şi când se termina slujba, ca de foc parcă era alungat, căutând să ajungă la chilia lui. De multe ori se dădeau fraţilor la slujbă pesmet şi un pahar cu Vin. El nu lua, nu pentru a se lepăda de binecuvântarea fraţilor, ci pentru a păstra liniştea slujbei. Şi i s-a întâmplat lui să cadă în boală la pat şi auzind fraţii, au venit să-l cerceteze. Şezând fraţii, l-au întrebat zicând: Avva Isaac, de ce la slujbe fugi de fraţi? Şi le-a zis: De fraţi nu fug, ci de meşteşugul dra­cilor. Căci dacă cineva ţine în mână făclie de lumină şi zăboveşte stând în vânt, făclia este stinsă de aces­ta. Aşa şi noi, luminaţi fiind de Sfânta Liturghie, dacă zăbovim în afara chiliei, se întunecă mintea noastră. Aceasta era petrecerea cuViosului Avva Isaac.

43. Povestea Avva Casian despre un Bătrân care stătea în pustie, că l-a rugat pe Dumnezeu să-i dea darul de a nu mai fi cuprins de somn niciodată atunci când începe o omilie duhovnicească. Iar dacă cineva va aduce cuVinte ale grăirii de rău sau ale grăirii în deşert, să fie de îndată cuprins de somn, ca auzul lui să nu guste dintr-o asemenea otravă. El spunea că diavolul are râvnă multă pentru vorbirea în deşert şi luptă împotriva a toată învăţătura duhovnicească. Şi folosea această pildă: Vorbind eu odată despre folosul sufletesc unor fraţi, au fost cuprinşi de un somn atât de greu, încât nu puteau să-şi ţină nici genele. Deci, vrând eu să arăt lucrarea dracilor, am adus cuvânt

11 Ecclesiast 3,1 şi 17.

621

de vorbire în deşert, de care, bucurându-se ei, îndată s-au trezit. Şi suspinând, am zis: Până acum vorbeam despre lucruri cereşti şi ochii voştri ai tuturor se în­chideau de somn. Când a ţâşnit cuvântul deşert, toţi cu multă bunăvoinţă v-aţi trezit. De aceea, fraţilor, vă rog să cunoaşteţi lucrarea Vicleanului diavol şi să luaţi aminte la voi înşivă, păzindu-vă de somn când fa­ceţi sau auziţi ceva duhovnicesc.

44. A rugat Avva Pimen pe Avva Macarie cu multe lacrimi, zicând: Spune-mi cuvânt, cum să mă mântu­iesc! Răspunzând Bătrânul, i-a zis: Lucrul acesta pe care-l cauţi a plecat de la monahi.

45. A zis Avva Macarie cel Mare: Sufletul este dator să adune gândurile sale în psalmodii cu străpungere şi nimic altceva să nu aibă în minte decât numai aştep­tarea Domnului şi iubirea cea sădită în el să păstreze. Şi precum mama adună pe copii în casă, învăţându-i şi îndemnându-i, aşa şi sufletul este dator ca să adune mereu ca pe propriii copii gândurile sale care rătă­cesc, chiar dacă se risipesc de păcat. Şi pe cât îi stă în putere neîncetat să adune gândurile şi să aştepte pe Domnul cu credinţă nezdruncinată, ca, venind la el, să-l înveţe rugăciunea adevărată, cea nedespărţită de căutarea Lui.

46. A zis Avva Moise: Nu poate cineva să intre în oştirea lui Hristos dacă nu se face în întregime foc şi dacă nu dispreţuieşte cinstea şi odihna şi dacă nu taie voile trupului, şi dacă nu păzeşte toate poruncile lui Dumnezeu.

47. A zis iarăşi: Să dobândim evlaVia şi simplitatea

622

şi blândeţea şi respectul faţă de toţi oamenii şi cunoş­tinţa, ca să putem fugi de îndrăzneală¹², care este mai­ca tuturor relelor.

48. A zis iarăşi că omul este dator să moară el însuşi pentru tot lucrul rău¹³ înainte de a ieşi din trup, ca să nu facă rău vreunui om.

49. Ziceau despre Avva Nisterie că a rămas în Raith şi în fiecare an lucra trei săptămâni şi făcea şase co­şuri pe săptămână.

50. A zis Avva Nisterie că monahul este dator ca în fiecare seară şi dimineaţă să socotească ce a făcut din câte vrea Dumnezeu şi ce nu a făcut din cele ce nu vrea Dumnezeu. Şi în felul acesta să ne cercetăm toată Viaţa. Aşa a trăit Avva Arsenie. Se străduia în fiecare zi să se înfăţişeze lui Dumnezeu fără păcat. Aşa se ruga lui Dumnezeu, ca şi când era de faţă, căci cu adevărat este de faţă. Nu a dat rânduieli pentru el însuşi şi nu a judecat pe nimeni. Monahului îi este străin a jura, a jura strâmb, a minţi, a blestema, a înjura, a râde. Şi cel care este cinstit şi lăudat mai mult decât este vrednic, acela se vatămă.

51. A zis Avva Xantie: Tâlharul era pe cruce şi de la un cuvânt s-a îndreptăţit¹⁴. Şi Iuda era numărat îm­preună cu Apostolii¹⁵ şi într-o singură noapte a pier­dut toată osteneala şi a coborât din ceruri în iad. De aceea nimeni să nu se laude atunci când face binele. Căci toţi cei care au crezut în ei înşişi au căzut.

^{12 D}eşi în original este folosit acelaşi cuvânt ca şi pentru în­drăzneala cea bună către Dumnezeu, aici este evident vorba de îndrăzneala rea, căreia îi mai spunem obrăznicie, lipsă de bun-simţ, tupeu etc.

13 Coloseni 3, 5.

^{14 L}uca 23, 42-43.

15 Matei 2, 35.

623

52. A zis Avva Olimpie: A coborât odată un preot al elinilor şi a venit în chilia mea şi a dormit. Şi văzând petrecerea monahilor, mi-a zis: Aşa petrecând nu ve­deţi nimic de la Dumnezeul vostru? Şi i-am zis: Nu! Şi mi-a zis preotul: Când noi slujim Dumnezeului nos­tru, nu ascunde nimic de noi, ci ne descoperă tainele lui. Şi voi, atâta osteneală făcând, privegheri, liniştire, nevoinţe, spui că nu vedeţi nimic? într-adevăr, dacă nu vedeţi nimic, aveţi gânduri Viclene în inimile voas­tre care vă separă de Dumnezeul vostru şi de aceea nu vă descoperă tainele Lui. Atunci, am plecat şi am vestit Bătrânilor cuVintele preotului şi s-au minunat şi au zis că aşa este. Căci gândurile necurate îl separă pe om de Dumnezeu.

53. A zis Avva Orsisie: Socotesc că dacă omul nu-şi păzeşte bine inima sa, uită tot ceea ce a auzit şi cade în nepăsare. Şi aşa vrăjmaşul, aflând în el loc, îl do­boară. Căci omul este ca o candelă pregătită şi care lu­minează, dar, dacă nu i se pune untdelemn, se stinge câte puţin şi se întăreşte întunericul în jurul ei. Şi nu numai aceasta, ci uneori şi şoricelul care Vine la ea, căutând fitilul, nu poate să-l mănânce înainte de a se stinge uleiul. Şi dacă vede că nu mai are foc şi nici căl­dura focului, atunci, vrând să smulgă fitilul, doboară şi candela. Şi dacă este de lut, se sfarmă, iar dacă este de aramă, va fi aflată de stăpânul casei şi va fi pusă la loc. Aşa este şi cu sufletul nepăsător: puţin câte puţin Duhul Sfânt se retrage până când se stinge desăvârşit căldura Lui. Şi atunci vrăjmaşul înghite gândul bun al sufletului, iar trupul îl pierde cu răutatea. Iar dacă acela va avea voinţă bună faţă de Dumnezeu, dar este

624

numai răpit spre nepăsare, Dumnezeu cel milostiv, punând în el frica Lui şi amintirea chinurilor iadului, îl pregăteşte să fie treaz şi să se păzească pe sine cu multă grijă până la cercetarea Lui.

54. A plecat odată Avva Pimen când era mai tânăr la un Bătrân ca să-l întrebe despre trei gânduri. Deci, cum a ajuns la Bătrân, a uitat unul din cele trei şi s-a întors la chilia lui. Şi cum a pus mâna să deschidă cu cheia şi-a amintit cuvântul pe care-l uitase şi lăsând cheia s-a întors la Bătrân. Şi i-a zis Bătrânul: Te-ai grăbit să Vii, frate! Şi i-a povestit că: Atunci când am dus mâna să iau cheia mi-am adus aminte de cuvântul pe care-l căutam şi nu am mai deschis. De aceea m-am întors repede. Şi lungimea drumului era foarte mare. A zis lui Bătrânul: Păstor¹⁶ al îngerilor vei fi! Şi numele tău se va vesti în tot pământul Egiptului.

55. Ziceau despre Avva Pimen că atunci când tre­buia să meargă la slujbă, stătea cu sine, cercetându-şi gândurile până la un ceas, şi aşa ieşea.

56. Zicea Avva Pimen că chiar de va face omul cer nou şi pământ nou¹⁷, nu poate să stea fără grijă.

57. A zis iarăşi că a întrebat cineva pe Avva Paisie odată zicând: Ce să fac cu sufletul meu că este nesimţitor şi nu se teme de Dumnezeu? şi i-a zis: Du-te şi te lipeşte de un om cu frică de Dumnezeu şi, apropiindu-te de el, vei învăţa şi tu să te temi de Dumnezeu

58. Ziceau iarăşi despre Avva Pior că în fiecare zi pune început.

59. Şezând odată Avva Isaac la Avva Pimen, s-a

^{16 Î}n original este joc de cuVinte, pentru că Pimen înseamnă Păstor. Deci: PimenPăstor al îngerilor.

^{17 V}ezi Apocalipsă 21,1.

625

auzit glas de cocoş şi i-a zis: Sunt din acestea aici, Avva? Iar el răspunzând i-a zis: Isaac, de ce mă sileşti să vorbesc? Tu şi cei asemenea ţie auziţi aşa ceva. Cel care are trezVie nu se îngrijeşte de aceasta.

60. Un frate a întrebat pe Avva Pimen, zicând: Spu­ne-mi cuvânt! Şi i-a zis: Când este foc sub cazan nu poate să-l atingă pe acesta musca sau ceva dintre tâ­râtoare. Dar, când se va răci, atunci se aşază pe el. Aşa şi monahul, atâta cât stăruieşte în faptele duhovni­ceşti, vrăjmaşul nu află cum să-l doboare.

61. A zis iarăşi: Viclenia oamenilor este ascunsă în spatele lor.

62. Zicea deseori să nu cerem altceva decât inimă trează.

63. A zis Avva Pimen că a întrebat un frate pe Avva Simon, zicând: Dacă ies din chilia mea şi aflu pe fra­tele meu risipindu-se¹⁸, mă risipesc şi eu cu el. Dacă îl aflu râzând, şi eu râd împreună cu el. Iar dacă intru în chilia mea, nu am odihnă. I-a zis lui Bătrânul: Vrei, dacă ieşi din chilia ta şi afli pe cei care râd, să râzi cu ei şi pe cei care vorbesc să vorbeşti cu ei şi, apoi, să in­tri în chilie şi să fii aşa cum erai? A zis lui fratele: Dar ce trebuie? Şi răspunzând Bătrânul, a zis: înăuntru să păstrezi paza şi afară să păstrezi paza!

64. A zis iarăşi: Acest glas strigă către om până la ultima lui suflare: Astăzi întoarce-te¹⁹!

65. A zis iarăşi: Aceste trei capitole sunt folositoa­re: Să te temi de Domnul şi să te rogi şi să faci bine aproapelui.

^{18 P}reocupându-se de lucruri şi griji neînsemnate.

19 Vezi Evrei 3 7,15.

626

66. A zis iarăşi: Nu poate omul să cunoască gându­rile din afară, dar le cunoaşte pe cele care se răzvră­tesc înlăuntru. Şi, de se luptă cineva, le scoate afară.

67. A zis iarăşi: A nu vedea dinainte lucrul, nu ne lasă să propăşim la cele desăvârşite.

68. A zis iarăşi Avvei Anuv: întoarce ochii tăi ca să nu vezi deşertăciunea. Căci libertatea ochilor omoară sufletul²⁰.

69. A zis iarăşi: Dacă sufletul se va îndepărta de tot cel care iubeşte cearta în cuvânt şi amestecul şi tulburarea omenească, îl cercetează Duhul lui Dumnezeu şi atunci poate să nască, sterp fiind.

70. A zis iarăşi: începutul şi sfârşitul este frica de Dumnezeu. Căci aşa este scris: începutul înţelepciunii este frica de Dumnezeu²¹. Şi iarăşi, când Avraam a ter­minat jertfelnicul, i-a zis lui Domnul: acum cunosc că te temi de Dumnezeu²².

71. A zis Avva Pamvo: De când m-am lepădat de lume cu ajutorul lui Dumnezeu, nu m-am căit de vreun cuvânt pe care l-am vorbit.

72. A întrebat cineva pe Avva Petru, ucenicul Avvei Lot, zicând: Când sunt în chilie, sufletul meu este în pace. Dar numai ce mă cercetează un frate şi îmi spu­ne cuVintele celor din afară, sufletul meu se tulbură. A zis Avva Petru că zicea Avva Lot: Cheia ta deschi­de uşa! A zis lui fratele: Ce este cuvântul acesta? I-a zis lui: Dacă te cercetează pe tine cineva, îi spui: Cum eşti? De unde ai venit? Cum sunt fraţii? Te-au primit bine sau nu? Şi atunci deschizi uşa fratelui tău şi auzi ceea ce nu vrei. A zis lui: Aşa este! Dar ce să facă omul

20 Psalmul 118, 87.

^{21 P}ilde 1, 7.

²² Facere 22,12.

627

dacă Vine fratele la el? A zis Bătrânul: Numai plânsul are învăţătură. Unde nu este plâns, nu este cu putinţă să te păzeşti. A zis lui fratele: Când sunt în chilie, plân­sul este cu mine, dar îndată ce Vine cineva la mine sau dacă ies din chilia mea, nu-l mai aflu. A zis lui Bătrâ­nul: Niciodată nu se supune ţie, dar este cu tine spre folosire. Căci scris este în Lege: Când dobândeşti un rob evreu, să fie şase ani în slujba ta, iar în al şaptelea să-l laşi să trăiască liber. Dacă, însă, îl însori şi femeia lui naşte în casa ta, şi acesta nu vrea să plece pentru că are nevastă şi copii, îl vei duce la uşa casei tale şi îi vei găuri urechea cu sula, şi va fi robul tău în veci²³. A zis fratele: Ce înseamnă cuvântul acesta? A zis Bătrâ­nul: Dacă omul face un lucru după putinţă, în orice ceas va căuta acel lucru spre folosinţă îl va afla. A zis lui: Arată dragoste şi spune-mi cuvântul acesta. A zis Bătrânul: Fiul cel neadevărat nu rămâne să slujească, dar fiul cel adevărat nu părăseşte pe tatăl său²⁴.

73. Stătea odată Avva Sisoe în chilia lui şi, bătând la uşă ucenicul lui, Bătrânul a strigat: Pleacă, Avraame, nu intra acum, nu stau degeaba.

74. Avva Sisoe fiind mult rugat de un frate să vor­bească, a zis: Stai în chilia ta cu trezVie şi părăseşte-te pe tine însuţi lui Dumnezeu cu multe lacrimi şi vei avea odihnă.

75. Un frate a întrebat pe Avva Sisoe, zicând: Vreau să-mi păzesc inima şi nu pot. A zis lui Bătrânul: Cum să ne păzim inima când uşa gurii noastre este deschisă?

76. Şezând odată Avva Siluan în Muntele Sinai, a plecat ucenicul lui, Zaharia, cu ascultare şi a zis

23 Ieşire 21, 6.

^{24 I}oan 8, 35.

628

Bătrânului: Dă drumul la apă şi udă grădina. Şi Bă­trânul, ieşind, şi-a acoperit vederea cu culionul şi nu vedea decât urmele. L-a cercetat un frate tocmai în ceasul acela şi văzându-l de departe a înţeles ce făcea. Intrând la el fratele, a zis: Spune-mi, Avva, de ce ai aco­perit faţa ta cu culionul şi aşa ai udat grădina? A zis lui Bătrânul: Ca să nu vadă ochii mei copacii, fiule, şi să se ocupe mintea mea cu aceştia, lăsându-şi lucrarea.

77. L-au întrebat odată pe Avva Siluan zicând: Ce Vieţuire ai lucrat, Avva, ca să primeşti această cugeta­re? Şi a răspuns: Niciodată nu am lăsat în inima mea vreun gând care să-L mânie pe Dumnezeu.

78. A întrebat Avva Moise pe Avva Siluan, zicând: Poate omul în fiecare zi să pună început? Şi a zis Bă­trânul: Dacă este lucrător, poate şi în fiecare ceas să pună început.

79. A zis Avva Serapion că precum soldaţii împă­ratului, când stau în faţa lui, nu pot să ia seama la dreapta sau la stânga, la fel şi omul, dacă stă în faţa lui Dumnezeu şi ia seama la El cu frică în tot ceasul, nicio lucrare a vrăjmaşului nu poate să-l înfricoşeze.

80. A zis fericita Sinclitichia: Să fim treji²⁵! Căci prin simţurile noastre, chiar dacă nu vrem, intră furii. Cum poate, deci, o casă, dacă porneşte focul de afară, să nu se înnegrească de fum dacă ferestrele sunt deschise?

81. A zis iarăşi: Noi trebuie să ne înarmăm tot­deauna împotriva dracilor. Căci şi din afară Vin, şi din­lăuntru se mişcă. Şi sufletul, precum corabia, când se afundă din pricina furtunilor din afară, când se scu­fundă din pricina apelor care se adună înlăuntrul ei.

^{25 V}ezi 1 Tesaloniceni 5, 6.

629

Aşa şi noi, când pierim din pricina păcatelor săvârşite în afară, când ne pierdem prin gândurile dinlăuntru. Deci trebuie să luăm seama şi la provocările oame­nilor din afară, dar să golim şi izvoarele gândurilor dinlăuntru.

82. A zis iarăşi: Fiilor, toţi ştim cum să ne mântuim, dar, din pricina nepăsării, suntem lipsiţi de mântuire.

83. A zis iarăşi: Nu avem aici lipsa de griji. Căci zice Scriptura: Cel căruia i se pare că stă să ia seama să nu cadă²⁶. Plutim în necunoscut! Căci Viaţa noastră este ca marea, spune Psalmistul DaVid²⁷. Cele ale mă­rii unele sunt stâncoase, altele înfiorătoare, şi unele liniştite. Deci, noi dorim să plutim în părţile liniştite ale mării, iar cei din lume în cele învolburate. Noi plu­tim ziua conduşi de soarele dreptăţii. Dar este cu pu­tinţă uneori ca cel din lume, deşi se întâmplă să fie în frig şi întuneric, veghind, să-şi scape corabia. Iar noi, cuprinşi de nepăsare, să ne scufundăm plutind în ţi­nuturi liniştite, pentru că am părăsit cârma dreptăţii.

84. A zis Avva Iperehie: Aducerea aminte²⁸ să-ţi fie totdeauna în împărăţia Cerurilor şi degrabă o vei moşteni.

85. A zis iarăşi: Viaţa monahului, făcându-se ase­menea cu cea a îngerilor, arde păcatul.

86. A zis Avva Or către Avva Sisoe: Socotesc că dacă omul nu-şi păzeşte bine inima, toate câte aude le uită şi ajunge la nepăsare. Şi aşa, vrăjmaşul, aflând loc în el, îl doboară.

87. Era un anahoret în părţile Iordanului care se

²⁶ 1 Corinteni 10,12.

27 Vezi Psalmul 106, 22, 32.

28 Gândul tău!

630

lupta de mulţi ani. Acesta se învrednicise de darul de a nu primi atacuri din partea vrăjmaşului. încât, de faţă cu toţi care veneau la el pentru a se folosi, aducea ocări diavolului şi zicea că nimic nu este şi nimic nu poate împotriva celor care sunt luptători, decât dacă află pe unii asemenea lui, întinaţi şi robiţi totdeauna păcatului, pe aceia îi slăbeşte. Şi Bătrânul nu simţea că este acoperit de ajutorul lui Dumnezeu şi pentru aceasta nu primea război din partea potrivnicului. Deci, într-o zi, cu îngăduinţa lui Dumnezeu i s-a ară­tat lui diavolul faţă către faţă şi a zis către el: Ce ai cu mine, Avva? De ce mă acoperi de ocări? Oare te-am supărat cu ceva? Iar el iarăşi l-a scuipat şi a folosit aceleaşi cuVinte: Mergi înapoia mea, satano! Căci ni­mic nu poţi împotriva robilor lui Hristos. Şi diavolul a zis cu glas: Da, da, alţi patruzeci de ani mai ai de trăit! Nu voi afla oare un ceas în atâţia ani să te trân­tesc²⁹? Şi, aruncând momeala, s-a făcut nevăzut. Iar Bătrânul îndată cuprins de gânduri zicea: Am atâţia ani aici de când mă lupt şi vrea Dumnezeu să mai tră­iesc alţi patruzeci de ani! Ies şi plec în lume. Să văd şi pe cunoscuţii mei, să trăiesc cu ei câţiva ani şi iarăşi să Vin şi să încep nevoinţa mea. Şi numai ce s-a gândit la acestea, le-a şi împlinit. Şi năvălind a ieşit din chi­lie şi s-a aşternut la drum. Şi nefiind el departe, iată îngerul Domnului a fost trimis spre ajutorul lui şi i-a zis: Unde mergi, Avva? Iar el a zis: în cetate. Şi i-a zis:

29 Verbul VTTOOKEĂfw din textul original înseamnă, în general, a pune piedică cuiva, a împiedica. Imaginea metaforică foarte expresivă este despre lucrările Viclene şi înşelătoare ale diavo­lului, în tentativa lui de a realiza căderea omului (ET).

631

întoarce-te în chilia ta şi nimic să nu fie între tine şi satana! Să ştii numai că ai fost batjocorit de el. Iar el, venindu-şi în fire, s-a întors în chilia lui. Şi după trei zile s-a săvârşit.

88. Cineva a văzut un monah mai tânăr râzând şi i-a zis: Nu râde, frate, că alungi de la tine frica lui Dumnezeu!

89. Ziceau despre un Bătrân că, şezând acesta în chilie, a venit un frate noaptea să-l cerceteze şi l-a auzit înăuntru luptându-se şi zicând: O, bine, până când? Du-te, deci! Vino la mine, prietene! Şi intrând fratele, i-a zis: Avva, cu cine vorbeai? Şi a zis: Gându­rile Viclene le alungam şi pe cele bune le chemam.

90. A zis un Bătrân: Arunc fusul şi aduc moartea înaintea ochilor mei înainte de a-l aduce înapoi.

91. A zis un Bătrân: Câte am putut să înţeleg, a doua oară nu am revenit asupra lor.

92. A zis un Bătrân: Omul care are înaintea ochilor moartea, în tot ceasul biruieşte micimea sufletească.

93. A zis un Bătrân: Monahul este dator în fiecare seară şi în fiecare dimineaţă să aducă cuvântul des­pre sine şi să zică: Ce am făcut din cele pe care le vrea Dumnezeu şi ce nu am făcut din cele pe care nu le vrea? Şi aşa se pocăieşte. Căci aşa trebuie să fie mo­nahul. Aşa a trăit Avva Arsenie³⁰.

94. A zis un Bătrân: Aur dacă pierde cineva şi ar­gint, poate să afle ceva în loc. Dar cel care pierde timp³¹ nu poate să găsească altul în locul lui.

30 Apoftegma aceasta este asemănătoare cu prima parte a apoftegmei 50, care este pusă pe seama lui Avva Nisteroe.

^{31 S}au prilejul potriVit.

632

95. A cercetat odată unul dintre Bătrâni pe un alt Bătrân. Şi vorbind ei, a zis unul: Eu am murit lumii! A zis şi celălalt Bătrân: Să nu îndrăzneşti cu tine, frate, până nu vei ieşi din trup. Căci dacă tu zici că ai murit, satana însă nu a murit.

96. A zis un Bătrân: Aşa cum soldatul şi vânătorul, plecând la luptă, nu au grijă dacă se răneşte sau scapă celălalt, ci fiecare numai pentru sine se nelinişteşte, tot aşa trebuie să fie şi monahul.

97. A zis un Bătrân: Aşa cum nimeni nu poate să facă rău celui care este aproape de împărat, tot aşa nici satana nu poate să ne facă ceva dacă sufletul nostru este aproape de Dumnezeu. Căci zice: Apropiaţi-vă de Dumnezeu şi Se va apropia şi El de voi³². Dar, pentru că neîncetat rătăcim cu mintea, vrăjmaşul vânează cu uşurinţă ticălosul nostru suflet spre pati­mile de necinste³³.

98. A zis un Bătrân: Sculându-te dimineaţa, spune către tine însuţi: Trupule, lucrează ca să te hrăneşti! Suflete, veghează ca să moşteneşti cele veşnice.

99. Ziceau despre un Bătrân că atunci când îi spu­neau gândurile: Lasă astăzi, te vei pocăi mâine! se îm­potrivea lor zicând: Nu, ci astăzi mă voi pocăi şi mâi­ne să se facă voia lui Dumnezeu.

100. Ziceau Bătrânii că trei sunt puterile satanei, care merg înaintea oricărui păcat: uitarea, nepăsa­rea şi pofta. Căci când Vine uitarea naşte nepăsarea şi din nepăsare Vine pofta şi din poftă cade omul. Iar dacă mintea veghează, din uitare nu Vine nepăsarea şi, dacă nu este nepăsător, nu ajunge la poftă. Şi dacă

^{32 I}acob 4, 8.

^{33 V}ezi Evrei 3, 7 şi 13,15.

633

nu pofteşte, nu cade niciodată, cu harul lui Hristos.

101. A zis un Bătrân: Lucrează tăcerea! Să nu ai grijă de nimic! Ia seama la cugetarea ta! Să te culci şi să te scoli cu frica lui Dumnezeu. Şi de năvălirile ne­credincioşilor să nu te temi.

102. A zis un Bătrân unui frate: Diavolul este vrăj­maşul şi tu eşti casa. Vrăjmaşul nu încetează să arun­ce în casa ta cu orice găseşte, adică cu orice necurăţie. Al tău este să nu pregeţi a le arunca afară. Iar dacă zăboveşti, se umple casa de toată necurăţia şi nu mai poţi să intri acolo. Ci, primele lucruri pe care acela le aruncă, tu scoate-le afară puţin câte puţin şi casa ta va rămâne curată prin harul lui Hristos.

103. Zicea unul dintre Bătrâni: Când acoperă ochii boului, atunci merge de jur împrejurul ariei. Dacă nu-i acoperă, nu merge de jur împrejur. Aşa şi diavo­lul: dacă ajunge să acopere ochii omului, îl smereşte cu tot păcatul. Iar dacă se luminează ochii lui, cu uşu­rinţă poate să scape de el.

104. Ziceau că în muntele Avvei Antonie şedeau şapte pustnici. Şi în vremea finicilor păzeau câte unul ca să alunge păsările. Şi era acolo un Bătrân care atunci când păzea în ziua lui striga zicând: Duceţi-vă gânduri Viclene, cele dinlăuntru şi voi păsări, cele de afară!

105. Ziceau despre un Bătrân că a murit la Schit şi au înconjurat fraţii patul lui şi îl pregăteau şi au în­ceput să plângă. Şi el şi-a deschis ochii şi a râs. Apoi iarăşi a râs. A râs şi a treia oară. Şi-l rugau fraţii zi­când: Spune-ne nouă, Avva, de ce noi plângem şi tu râzi? Le-a zis lor: Am râs pentru că toţi vă temeţi de

634

moarte. Şi a doua oară am râs pentru că nu sunteţi pregătiţi. Iar a treia oară am râs că de la osteneală mă duc la odihnă. Şi îndată a adormit Bătrânul.

106. Povesteau fraţii zicând: Am cercetat pe nişte Bătrâni şi, după obicei, după ce am făcut rugăciune, ne-am îmbrăţişat şi ne-am aşezat. Şi după ce am vor­bit şi trebuia să plecăm, am cerut să facem rugăciune. Şi a zis unul dintre Bătrâni către noi: Dar ce, nu v-aţi rugat? Şi am zis lui: Când am intrat, Avva, s-a făcut rugăciune şi am vorbit până acum. A zis Bătrânul: Iertaţi-mă fraţilor, în timp ce şedea şi vorbea cu noi, un frate a făcut o sută cincizeci de rugăciuni. Şi aceasta zicând, au făcut rugăciune şi ne-a slobozit.

107. A zis unul dintre Părinţi că unui monah iubi­tor de nevoinţă, care lua aminte la sine însuşi, i s-a întâmplat puţină nepăsare. Şi când era în nepăsare, s-a osândit pe sine şi a zis: Suflete, până când vei fi nepăsător de mântuirea ta? Nu te temi de judecata lui Dumnezeu că poate să te afle în această nepăsare şi să te dea chinurilor veşnice? Acestea zicând în sine, s-a trezit spre lucrarea lui Dumnezeu. Şi după ce şi-a făcut slujba într-o zi, au venit dracii şi făceau gălăgie multă. Iar el a zis către ei: Până când mă veţi necăji? Nu v-a ajuns nepăsarea de dinainte? I-au zis lui dracii: Când erai în nepăsare nici nouă nu ne păsa de tine. Cum te-ai ridicat împotriva noastră şi noi ne-am ridi­cat împotriva ta. Auzind acestea mai mult s-a silit pe sine spre lucrarea lui Dumnezeu şi propăşea cu harul lui Hristos.

108. A zis un Bătrân: Omul trebuie să-şi păzească lucrarea sa, ca să nu o piardă. Căci dacă cineva face

635

lucrare multă, dar nu o păzeşte, nimic nu foloseşte. Iar dacă cineva face lucrare puţină şi o păzeşte, lu­crarea lui rămâne. Şi povestea acest lucru: Unui frate i s-a lăsat moştenire. Şi vrând să facă milostenie pen­tru cel care se săvârşise, s-a întâmplat să Vină un fra­te din ţinut străin. Şi l-a sculat pe el noaptea, zicând: Scoală-te şi ajută-mă! Iar fratele l-a rugat zicând: Sunt istovit şi nu pot! Şi el i-a zis: Dacă nu Vii, scoală-te şi pleacă! Şi străinul s-a sculat şi a plecat. Deci, noaptea următoare a văzut în vedenie că a dat grâu brutarului şi nu i-a dat nicio pâine. Şi ridicându-se a plecat la un mare Bătrân şi i-a vestit toate acestea. Şi i-a zis lui Bă­trânul: Bun lucru ai făcut, dar nu te-a lăsat vrăjmaşul să-ţi iei plata. Este nevoie deci ca omul să vegheze şi să-şi păzească lucrarea sa.

109. A zis un Bătrân: Niciodată nu am întins pasul dacă nu am ştiut unde pun piciorul. Stăteam în picioa­re luând seama şi nu mă lăsam până când Dumnezeu nu mă îndruma.

110. Unui bărbat sfânt, chiar în ceasul în care avea să se sfârşească, i s-a arătat satana şi i-a zis: Tu mi-ai scăpat? Şi a zis Bătrânul: Nu ştiu încă! Vezi până unde vegheau Părinţii ca să nu se laude cu niciun lucru?

111. A zis un Bătrân: în Schit era un frate râvnitor în slujba lui, dar nepăsător în celelalte. Şi într-o zi s-a arătat satana unuia dintre Bătrâni şi i-a zis: O, minune, cutare monah mă strânge la subţioară ca să nu plec de la el, făcând voile mele şi în tot ceasul zice lui Dumnezeu: Doamne, izbăveşte-mă de cel Viclean!

112. A zis un Bătrân: în tot lucrul, în tot ceasul, să zici: Dacă mă va cerceta Dumnezeu, ce va fi? Şi vezi ce

636

îţi răspunde gândul. Dacă te osândeşte, lasă şi aruncă îndată lucrul pe care-l ţii în mână şi ia altul, ca să ai în­drăzneală să te afle cu el. Căci trebuie ca lucrătorul să fie pregătit în tot ceasul să meargă înainte pe calea sa, fie că stă la lucrul său de mână, fie că merge pe cale, fie că mănâncă, aceasta mereu să zică: Dacă mă chea­mă acum Dumnezeu, ce va fi? Vezi ce îţi răspunde cu­getul tău şi degrabă să faci ce îţi spune. Şi, dacă vrei să afli dacă s-a făcut milă cu tine, întreabă cugetul tău şi să nu încetezi să faci aceasta până când va fi încunoştiinţată inima ta şi cugetul tău îţi va spune: Noi credem în îndurările lui Dumnezeu că negreşit ne va milui. Ia aminte însă la inima ta ca nu cumva să şovăie în a spune cuvântul acesta. Şi, dacă este cât de puţin neîncrezătoare, atunci este departe de tine mila.

113. Un avvă a plecat împreună cu un frate în pus­tia cea mai adâncă. Şi stăteau şase zile despărţiţi unul de altul, iar a şaptea, întâlnindu-se în acelaşi loc, să­vârşeau rugăciunile şi gustau ceva, fără să vorbeas­că nimic altceva între ei. Şi ducându-se dracii la unul dintre ei, l-au biruit în multe şi i-au vestit venirea fra­ţilor şi cele ce aveau să se întâmple în multe locuri. Văzând acestea şi auzind că se vor întâmpla, el a cre­zut lor socotind că sunt puteri sfinte. Şi îl împiedicau să meargă în ziua rânduită la fratele. Din întâmplare a plecat să cerceteze pe un frate bolnav şi a întrebat pe unii din mănăstire, ca şi când era vorba despre alt­cineva, dacă este cu putinţă să cunoască cele ce se în­tâmplă în lume. Auzind ei şi dându-şi seama că el este cel înşelat, l-au certat, zicând: Dacă te ocupi cu astfel de lucruri, să nu ne mai cercetezi de acum înainte. Şi

637

îndată s-a pocăit, lepădându-se de toate acelea. Ple­când el, iarăşi au venit la el dracii ca să-l amăgească. Dar el i-a făcut mincinoşi şi îndată şi-au preschimbat feţele lor în animale şi ameninţându-l au plecat.

114. Povestea cineva despre un monah că ruga pe Dumnezeu ca să-l învrednicească să fie ca Isaac pa­triarhul. Şi, după multe rugăciuni, i-a venit glas de la Dumnezeu zicând: Nu poţi să fii ca Isaac! Şi monahul a stăruit: Dacă nu ca Isaac, măcar ca Iov. Şi iarăşi a zis către el glasul dumnezeiesc: Dacă războieşti ca acela pe diavol, vei putea să fii ca el. S-a învoit, deci, monahul şi a auzit iarăşi glasul dumnezeiesc zicând: „ Mergi în chilia ta! După câteva zile diavolul s-a pre­schimbat în soldat şi a venit la monah, zicând: Avva, mă rog cuVioşiei tale, miluieşte-mă pentru că mă ur­măreşte împăratul şi primeşte aceste două sute de li­tre de aur şi fata aceasta şi copilul şi ţine-i lângă tine într-un loc ascuns, căci eu voi pleca în altă ţară. Şi a zis către el monahul, neştiind cursa diavolului: Fiule, nu pot să ţin acestea, căci eu sunt om smerit şi nu pot să le păzesc. Deci l-a silit mult pe monah cel prefăcut în soldat până când a zis către el monahul: Mergi, fiu­le şi ascunde-le sub o piatră din apropiere. în cele din urmă, fiind înduplecat monahul, a luat aurul şi fata şi pe copil, batjocorit fiind de dracul. După câteva zile, s-a pornit război în monah pentru fată. Deci, batjo­corind-o şi căindu-se pentru ce a făcut, a omorât-o. Şi a zis către el gândul: Omoară şi copilul, ca să nu fie trădătorul lucrului. A omorât deci şi pe copil şi gândul i-a zis iarăşi: Ia banii care ţi-au fost încredinţaţi şi fugi în alt loc ca să nu te caute cel care ţi i-a încredinţat.

638

Pleacă, deci, în altă ţară şi zideşte cu banii un loc de rugăciune. Şi, după ce a terminat lucrul său, iată că a venit la el diavolul prefăcut în soldat şi a început să strige şi să zică: Ajutor, ajutor! Acest monah a ridicat clădirea aceasta cu bani încredinţaţi lui de mine. Şi ri­dicându-se localnicii împotriva soldatului cel Viclean, l-au alungat, batjocorindu-l. Şi acela, fiind descurajat de ameninţări, s-a îndepărtat zicând că acele lucruri le va face monahului pe care nici cu mintea nu şi le-a închipuit vreodată. Şi dând înapoi, a plecat. Dar mo­nahul nu se liniştea, noaptea şi ziua luptându-se cu gândurile, până când l-a biruit gândul să plece din lo­cul acela, zicând: A ajuns timpul să se vădească cele ale mele! Deci, iau parte din banii care mi-au rămas şi plec într-o cetate îndepărtată, unde soldatul acela nu poate să Vină. S-a dus, deci, în cetate şi a întâlnit din întâmplare o fată, care era fiica unui călău, şi vorbind cu tatăl ei, a luat-o de nevastă. După un timp a venit noul cârmuitor al ţinutului ce tocmai fusese rânduit. Şi pentru că tatăl fetei murise, a cerut de la slujitorii lui să rânduiască un călău care trebuia să împlineas­că dreptatea. Şi i-au zis cei din slujba lui: S-a păstrat un obicei la noi ca cel care ia de nevastă pe femeia sau fiica celui ce s-a săvârşit, acela să preia această slujire, chiar dacă nu vrea. Şi a zis către ei cârmuito­rul: Şi este un astfel de om la voi? Iar ei au zis: Este, unul care se pare că ţine şi de tagma monahilor. Iar el a zis: Duceţi-vă şi aduceţi-l la mine! Şi l-au adus pe el la cârmuitor. Şi el, silit fiind, s-a învoit să slujească dreptatea. Aflându-se unii Vinovaţi de crime, i s-a po­runcit celui care fusese altădată monah, iar acum era

639

călău dacă mă credeţi, durerea faţă de fratele nu mă lasă să povestesc fără să vărs lacrimi -, i s-a poruncit de către cârmuitor să arunce cu smoală încinsă sau să supună altor chinuri pe cei aflaţi sub cercetare. Deci, în timp ce noul călău făcea acestea, iată satana, având chipul soldatului, a venit la el şi a început să strige asemenea lucruri încât s-a adunat popor mult din pricina strigătelor lui. Şi strigau împotriva cârmuitorului în apărarea celui nedreptăţit. Deci, luând cuvântul, cârmuitorul a zis către soldat: Linişteşte-te, omule, Vino-ţi în fire şi arată-ne cu înţelepciune cele ale tale şi nu striga aşa ca un câine turbat. Şi soldatul a zis către cârmuitor: Acest călău a fost odată monah. Şi fiind eu prigonit de nişte duşmani, i-am încredinţat lui aur mult, precum şi un copil, care era robul meu şi o fată fecioară. Daţi poruncă să primesc înapoi ceea ce i-am încredinţat. Iar cârmuitorul primind cu plă­cere povestirea întâmplării, pentru că se gândea la câştig, a întrebat pe monahul de altădată şi călăul de acum dacă socoteşte că vorbele soldatului sunt ade­vărate. învoindu-se el şi cerându-i-se să dea înapoi ce primise, s-a aflat în strâmtorare mare şi a mărturisit omorârea copilului şi a fetei şi cheltuirea aurului. Şi neaflând ceva de luat de la el, cârmuitorul a poruncit să i se rânduiască călăului ticălos pedeapsa cu moar­tea. Deci plecând el la locul unde avea să-şi dea sfâr­şitul, iată soldatul şi pârâşul lui l-a întâlnit în piaţă şi a zis către el: Ştii, Avva, cine sunt? Socotesc, a zis, că eşti soldatul pe care din nefericire l-am cunoscut, cel care mi-a încredinţat pe robul său, fata şi banii. Iar el a zis către acesta: Eu sunt satana, cel care l-a înşelat

640

pe Adam cel întâi-zidit şi care războiesc pe oameni şi nu las pe nimeni cât ţine de mine să se mântuiască sau să se asemene lui Isaac şi lui Iov. Ci pe toţi mă gră­besc să-i fac asemenea lui Ahitofel acela³⁴ şi lui Iuda Iscarioteanul³⁵, lui Cain³⁶ şi preoţilor din Babilon³⁷ şi tuturor celor asemenea acestora. Deci, mergi şi tu, de vreme ce ai căzut în cursa întinsă de mine şi nu ai în­văţat să lupţi războiul nevăzut, adică să nu te trufeşti îndrăznind mai mult decât poţi în lupte şi în stări. Şi asupra lui Iov acela, nimic nu am lăsat pe dinafară din acest meşteşug de război dus de mine totdeauna împotriva oamenilor. Şi acestea zicând şi altele mul­te, s-a făcut nevăzut. Şi a suferit nenorocitul monah moartea prin spânzurătoare, fiind batjocorit de drac pentru semeaţa cugetare. Deci şi noi să ne păzim şi să nu cerem de la Dumnezeu cele mai presus de noi şi să nu ne învoim să facem cele pentru care nu avem pute­re să le ducem la bun sfârşit. Este bine să mergem pe calea împărătească, pe care putem, fără să ne aplecăm în dreapta sau în stânga, ca să ne mântuim de veacul Viclean de acum, având în toate cugetare smerită.

115. Povestea ucenicul unui mare Bătrân: Oda­tă, mergând noi pe cale, Bătrânul se oprea din loc în loc. Şi i-am zis: Avva, mergi puţin mai repede! Iar el răspunzând a zis: Nu te voi asculta! Şi am zis: De ce,

³⁴ 2 Regi 15, 31. ş.a.. Ahitofel era unul dintre sfetnicii de în­credere ai lui DaVid care, însă, a trecut de partea lui Abesalom împreună cu ai săi şi l-a sfătuit cu uneltiri satanice să reuşească mai uşor uciderea lui DaVid. Văzând, însă, că nu reuşeşte pla­nul său de revoltă şi bănuind primejdia îndreptată împotriva Vieţii lui, şi-a luat singur Viaţa, spânzurându-se (2 Regi 17, 23).

35 Matei 27, 35.

36 Facere 4,1-11.

37 Istoria Suzanei 1, 34.

641

Avva? Şi el a zis: îngerii cântă în cer. Deci este nevoie să veghem şi noi! Căci şi Avva Antonie a zis că mona­hul nu trebuie să se îngrijească de altceva decât de mântuirea sufletului.

116. A zis un Bătrân: De la cele mici până la cele mari din câte fac, mă gândesc care va fi rodul lor, fie că este vorba de gânduri, fie de fapte.

117. Doi filosofi au cercetat pe un Bătrân şi l-au în­trebat să le spună cuvânt de folos. Iar Bătrânul tăcea. Iarăşi filosofii au spus: Nimic nu ne răspunzi nouă, părinte? Atunci Bătrânul le-a zis: Că sunteţi filosofi ştiu, dar că nu sunteţi filosofi adevăraţi dau mărturie. Deci, până când învăţaţi să vorbiţi fără să aveţi ştiin­ţă? Gândul neîncetat la moarte să fie filosofia voastră şi să vă păziţi pe voi înşivă cu tăcerea şi cu liniştea.

118. A zis un Bătrân: Un monah care, după ce s-a lepădat de lume, se va deda zbuciumului şi ostenelii acestei Vieţi nefericite şi se va încurca în a da şi a lua este asemenea săracului lipsit de toate cele trebuin­cioase Vieţii. Apoi, din prea multă lenevire, Visează şi socoteşte cum să se hrănească şi să se îmbrace şi se dedă somnului. Şi se vede pe sine în somn bogat, aruncând hainele murdare şi îmbrăcându-se cu veş­minte strălucitoare. Şi din multa bucurie se trezeşte şi dă din nou de sărăcia lui. aşa este monahul, dacă nu veghează, ci îşi cheltuieşte zilele în zbucium, batjoco­rit de gânduri şi amăgit de dracii care râd de el, căci pentru Dumnezeu trebuie să fie zbuciumul şi oste­neala lui. Şi în ceasul despărţirii sufletului lui de trup se află pe sine nevoiaş şi sărac şi flămând, lipsit de toată Virtutea. Şi atunci va înţelege câte bunătăţi i-ar

642

fi dăruit trezVia şi luarea aminte la sine şi câte chinuri aduce zbuciumul Vieţii.

119. A zis un Bătrân: Adu-ţi aminte totdeauna de cele bune ca să le şi făptuieşti. Căci niciun gând al omului nu scapă lui Dumnezeu. Să-ţi fie cugetul curat de tot răul.

120. A zis iarăşi: Să fim treji³⁸, fraţilor, în ceasul războiului, să nu ne lenevim stăruind în cercetarea celor Viclene! Să nu afle gândul Viclean intrare în su­fletul nostru.

121. A zis iarăşi: Să ne luptăm pentru bunătăţile cele Viitoare şi să ne pregătim pentru intrare şi să nu cheltuim în zadar timpul nostru.

Sfârşitul tratatului despre aceea că trebuie ca totdeauna să avem trezVie.

³⁸ 1 Petru 5, 8.

CAPITOLUL XII

DESPRE A NE RUGA NEÎNCETAT ŞI CU TREZVIE

1. Un frate a cercetat pe Avva Antonie şi i-a zis un cuvânt din Levitic. Deci a ieşit Bătrânul în pustie şi l-a urmat Avva Ammon întru ascuns, ştiind obiceiul lui. Şi îndepărtându-se mult Bătrânul, stând la rugăciune, a strigat zicând: Dumnezeule, trimite pe Moise şi învaţă-mă cuvântul acesta. Şi a venit glas care a vorbit cu el. Deci, a zis Avva Ammon: Glasul l-am auzit care vorbea cu el, dar puterea cuvântului nu am aflat.

2. Ziceau despre Avva Arsenie că în seara de Sâm­bătă, spre Duminică, lăsa soarele în spatele lui şi în­tindea mâinile la cer, rugându-se, până când iarăşi strălucea soarele pe faţa lui; şi atunci se aşeza.

3. A întrebat un frate pe Avva Agaton, zicând: Care Virtute, părinte, are în Vieţuirea noastră cea mai mare osteneală? A zis lui: Iartă-mă, dar socotesc că nu este altceva mai ostenitor decât a te ruga lui Dumnezeu. şi orice fel de Vieţuire ar avea, dacă omul rămâne cu răbdare în aceasta, dobândeşte odihnă. Iar a te ruga până la ultima suflare are trebuinţă de luptă.

644

Deoarece totdeauna când omul vrea să se roage lui Dumnezeu vrăjmaşii lui vor să-l oprească. Căci ei ştiu că de nimic nu sunt opriţi decât de rugăciune. Şi de aceea este nevoie de luptă mare până la sfârşit.

4. Povestea Avva Dula, ucenicul Avvei Visarion: Am venit la chilia lui şi l-am aflat stând la rugăciune şi cu mâinile întinse spre cer. Şi a rămas paisprezece zile făcând aceasta şi după aceea m-a strigat şi mi-a zis: Vino după mine! Şi ieşind am mers în pustie şi fiindu-mi sete am zis: Avva, mi-e sete! Şi luând Bă­trânul mantia mea, s-a dus ca la o aruncătură de pia­tră şi făcând rugăciune mi-a adus-o plină cu apă. Şi mergând am ajuns la o peşteră. Şi intrând am aflat un frate şezând şi lucrând împletitură. Şi nu şi-a ridicat ochii spre noi, nici nu ne-a salutat şi nici nu a vrut deloc să închege cuvânt cu noi. Şi mi-a zis Bătrânul: Să mergem de aici, căci Bătrânul nu are înştiinţare să vorbească cu noi! Şi am urmat calea spre Lykos până am ajuns la Avva Ioan şi salutându-l am făcut rugă­ciune. Apoi s-a aşezat vorbind despre vederea pe care a văzut-o. Şi a zis Avva Visarion că a ieşit hotărâre să se dărâme templele. S-a făcut aşa şi s-au dărâmat¹. Şi, pe când ne întorceam noi, am ajuns iarăşi la peştera unde văzusem pe fratele şi mi-a zis Bătrânul: Să in­trăm să-l vedem! Şi intrând l-am aflat pe el săvârşit; şi mi-a zis: Vino frate, să pregătim trupul, căci pentru aceasta ne-a trimis Dumnezeu aici. Şi pregătind noi ⁴

1 Avva Ioan aduce vorba despre vedenia dumnezeiască pe care a avut-o, o prorocie despre templele idolatre, şi Avva Visarion îi aduce vestea că s-a dat porunca distrugerii lor. Aşa cum cunoaştem, Avva Visarion a încurajat distrugerea acestora (ET).

645

trupul spre îngropare, am aflat că era femeie la fire. Şi s-a minunat Bătrânul şi a zis: Vezi că şi femeile îl biruiesc pe satana, iar noi în cetăţi facem fapte de ru­şine. Şi slăVind pe Dumnezeu, apărătorul celor care-L iubesc pe El, am plecat de acolo!

5. S-a vestit Fericitului Epifanie, episcopul Ciprului, de către Avva mănăstirii pe care o avea acela în Pa­lestina: Cu rugăciunile tale nu am fost nepăsători faţă de canonul nostru, ci îl săvârşim cu râvnă şi în ceasul al treilea şi al şaselea şi al nouălea. Iar el, mustrându-l, i-a transmis, zicând: Din câte spuneţi, vă arătaţi nepăsători în celelalte ceasuri ale zilei, stând departe de rugăciune. Căci monahul adevărat trebuie să aibă neîncetat rugăciunea şi psalmodierea în inima lui².

6. Acelaşi zicea că DaVid prorocul fără de vreme se ruga³, la miezul nopţii se scula⁴, înainte să se facă di­mineaţă iarăşi stătea la rugăciune, dimineaţa se ruga, seara şi la amiază stăruia în cerere⁵ la Dumnezeu. Şi de aceea zicea: De şapte ori pe zi Te-am lăudat⁶.

7. A zis Avva Evagrie: Este lucru mare să se roage cineva fără risipire. Şi mai mare este să cânte psalmi fără risipire.

8. A zis iarăşi: Când eşti cuprins de întristare⁷ roagă-te precum este scris⁸. Roagă-te cu frică şi cu­tremur, cu trezVie şi priveghere, că aşa trebuie să te

² 1 Tesaloniceni 5,17.

^{3 Î}n afara ceasurilor rânduite până târziu. Vezi Psalmul 118,147-148.

4 Psalmul 118, 62.

5 Psalmul 54,18.

^{6 P}salmul 118,164. Numărul şapte pe care-l găsim în text la evrei însemna de multe ori. în tradiţia monahală, nu­mărul şapte reprezintă principalele slujbe din zi şi noapte, cele şapte laude. Vezi Ceaslovul cel mare.

^{7 I}nimă rea, gol sufletesc, tristeţe, deznădejde.

^{8 V}ezi Psalmul 141, 2.

646

rogi, mai ales din pricina nevăzuţilor vrăjmaşi, Vicleni şi meşteri ai răului, care vor să ne tulbure în timpul rugăciunii.

9. A zis iarăşi: Când un gând se înfăţişează inimii luptând împotriva ta, nu căuta în rugăciune unele în locul altora, ci împotriva gândului care te luptă loveş­te cu sabia lacrimilor.

10. A venit odată Avva Moise să scoată apă şi a aflat pe Avva Zaharia⁹ rugându-se deasupra fântânii şi pe Duhul lui Dumnezeu stând deasupra lui.

11. A zis Avva Isaia că Avva Isidor, preotul Pelusiu­lui¹⁰, făcându-se agapă şi fraţii mâncând în biserică şi vorbind între ei, i-a certat şi a zis: Tăceţi, fraţilor, căci am văzut un frate care mănâncă împreună cu noi şi bea pahare câte bem şi noi şi rugăciunea lui se înalţă înaintea lui Dumnezeu ca un foc.

12. A cercetat Avva Lot pe Avva Iosif şi i-a zis lui: Avva, după putere îmi fac slujba mea cea mică şi puţi­nul meu post şi rugăciunea, şi cugetarea şi liniştirea, şi după puterea mea curăţ şi gândurile. Deci, ce mai am de făcut? Sculându-se Bătrânul, şi-a întins mâinile la cer şi s-au făcut degetele lui ca zece făclii de foc şi i-a zis: Dacă vrei, fă-te în întregime foc!

13. Zicea Avva Iacob că unul dintre Bătrâni a zis: Când eram tânăr, stând în pustie, aveam în apropiere

9 Este vorba despre Zaharia cel tânăr, fiul lui Carion, care a avut o înaintare duhovnicească năvalnică, dăruit în special cu darul rugăciunii.

10 Cetate antică pe ţărmul Egiptului, într-o regiune în care s-a consemnat o importantă dezvoltare monahală,

într-una dintre mănăstirile Pelusiului s-a nevoit şi Avva Isidor, de unde a primit şi numele Pelusiotul.

647

un băiat care Vieţuia de sine. Şi stând odată de pază, l-am văzut rugându-se şi cerând de la Dumnezeu să se împace cu fiarele. Şi după rugăciune, fiind în apro­piere o hienă care-şi alăpta puii, băiatul s-a întins şi a început să sugă împreună cu ei. Altădată, l-am văzut rugându-se şi cerând Domnului: Dă-mi darul de a mă împrieteni cu focul. Şi făcând foc, şi-a plecat genun­chii în mijlocul lui rugându-se Stăpânului.

14. Odată, unii dintre cei care-şi ziceau monahii rugători¹¹ au cercetat pe Avva Lucius la Enat. Şi i-a întrebat pe ei Bătrânul: Care este lucrul vostru de mână? Iar ei au zis: Noi nu ne atingem de lucrul de mână, ci, precum spune Apostolul, ne rugăm neînce­tat¹²! A zis lor Bătrânul: Nu mâncaţi? Şi ei au zis: Da! şi Bătrânul a zis: Nu dormiţi? şi au zis: Da! şi a zis Bătrânul: Când mâncaţi şi dormiţi, cine se roagă pentru voi? Şi nu au găsit ce să-i răspundă la aceasta. Şi le-a

11 Monahii evhiţi erau cunoscuţi sub numele de masalieni sau mesalieni. Este denumirea siriacă a ereticilor evhiţi. Mai purtau şi alte nume, care dădeau mărturie despre diferitele înfăţişări sub care apăreau. Pentru prima dată, erezia a apărut în a doua jumătate a secolului al IV-lea în Mesopotamia şi s-a întins la scurt timp în Siria, Asia Mică, Tracia şi Egipt. Masalienii aveau tendinţe ascetice şi iniţiatice, de aceea şi învăţătura lor era foar­te îndepărtată de cea a cercurilor călugărilor. Respingeau lucrul de mână ca fiind rău şi se întreţineau din cerşetorie. Dispreţuiau Tainele şi slujbele bisericeşti şi se rugau mereu (de unde şi nu­mele de evhiţi rugători) invocând îndemnurile Domnului şi ale apostolului Pavel despre rugăciunea neîntreruptă. Vezi Luca 18, 1; Efeseni 6,18; 1 Tesaloniceni 5,17. Masalienii au fost condam­naţi pentru prima dată de sinodul din Pisidia Pamfiliei (290). Condamnarea aceasta a fost confirmată de Sinodul al III-lea Ecumenic (431). ♦

¹² 1 Tesaloniceni 5,17.

648

zis lor: Iertaţi-mă, dar iată că nu faceţi ceea ce ziceţi. Eu vă voi arăta că lucrând lucrul meu de mână mă rog neîncetat. Mă aşez cu ajutorul lui Dumnezeu şi, după ce-mi ud nuielele, le împletesc în funie, zicând: Miluieşte-mă Dumnezeule după mare mila Ta şi după mulţimea îndurărilor Tale şterge fărădelegea mea¹³. Şi le-a zis: Aceasta nu este rugăciune? Şi ei au zis: Da! Şi le-a zis lor: Deci când stau toată ziua lucrând şi rugându-mă, fac mai mult sau cel puţin şaisprezece nu­mii¹⁴ şi din acestea dau două la poartă şi de celelalte iau mâncare. Şi cel care a primit cele două numii se roagă pentru mine, atunci când eu mănânc sau dorm şi, prin harul lui Dumnezeu, mi se împlineşte porun­ca: Rugaţi-vă neîncetat!

15. L-au întrebat unii pe Avva Macarie, zicând: Cum trebuie să ne rugăm? A zis lor Bătrânul: Nu este nevo­ie să îndrugaţi multe¹⁵, ci să întindeţi mâinile şi să zi­ceţi: Doamne, aşa cum vrei şi cum ştii, miluieşte-mă! Iar dacă este să Vină război: Doamne, ajută-mă! Şi El ştie ce ne este de folos şi face milă cu noi.

16. A zis Avva Moise: Dacă nu se înţelege fapta cu rugăciunea, în zadar te osteneşti. Şi l-a întrebat pe el altcineva, zicând: Ce este înţelegerea dintre faptă şi rugăciune? Şi a zis Bătrânul: Cele pentru care ne ru­găm să nu le mai facem! Că atunci când omul îşi lea­pădă voia sa, atunci se împacă Dumnezeu cu el şi îi primeşte rugăciunea.

17. A zis Avva Nil: Câte le faci ca apărare împotriva

13 Psalmul 50, 1.

^{14 N}umia era o monedă mică de aramă, argint sau aur.

15 Bătrânul repetă porunca Mântuitorului din Matei 6, 7.

649

fratelui care te-a nedreptăţit toate ţi se vor face ţie spre sminteală la vremea rugăciunii¹⁶.

18. A zis iarăşi: Rugăciunea este odrăslire a blân­deţii şi a lipsei desăvârşite de mânie.

19. A zis iarăşi: Rugăciunea este îndepărtarea tris­teţii şi a deznădejdii!

20. A zis iarăşi: Mergând, Vinde averea ta şi dă-o săracilor¹⁷, ridică-ţi crucea şi leapădă-te de tine¹⁸, ca să poţi să te rogi fără risipire.

21. A zis iarăşi: Pentru orice rabzi¹⁹, cugetând cu înţelepciune, vei afla rodul în vremea rugăciunii.

22. A zis iarăşi: Dorind să te rogi cum se cuVine, să nu întristezi vreun suflet, pentru că, de o faci, alergi în zadar.

23. Să nu vrei să se facă cele ale tale după cum ţi se pare ţie, ci după cum îi place lui Dumnezeu. Şi vei fi netulburat şi plăcut lui Dumnezeu în rugăciunea ta.

24. Un frate a întrebat pe Avva Pimen, zicând: Este bine să te rogi? A zis lui Bătrânul: Avva Antonie a spus că Vine de la Domnul glasul acesta care zice: Mângâiaţi, mângâiaţi pe poporul Meu, zice Dumneze­ul vostru²⁰.

16 Romani 12,17-21; 1 Tesaloniceni 5,15.

17 Matei 19, 21.

18 Matei 16, 24.

19 Necazuri, ispite etc.

20 Isaia 40,1. Prin verse­tul acesta. Dumnezeu se adresează prorocilor, poruncindu-le să mângâie pe poporul israelit, ca să le câştige comuniunea pierdută cu Acesta. Deja, prin întâmplările înfricoşătoare ale robiei Babilonului (606-536 î.Hr.), au fost umiliţi şi au plătit păcatul lepădărilor repetate. Acum iubirea părintească a lui Dumnezeu îi înştiinţează prin proroci că se apropie eliberarea minunată din robie.

Deci, restabiliţi înaintea lui Dumnezeu ca popor ales, ei trebuie să primească mângâierea rugăciunii şi a slujirii lui Dumnezeu (ET).

650

25. În vremea lui Iulian, răzvrătitul²¹, când a co­borât acesta în Persia, a trimis un drac în apus ca să se întoarcă cât mai repede şi să-i aducă de acolo un răspuns. Ajungând dracul într-un anume loc în care Vieţuia un monah, a rămas timp de zece zile nemişcat, neputând să meargă înainte pentru că monahul nu înceta rugăciunea, nici ziua, nici noaptea. Şi s-a întors la cel care l-a trimis fără să-şi împlinească lucrul. Şi i-a zis acela: De ce ai întârziat? Răspunzându-i dracul, a zis: Am şi întârziat, m-am întors şi fără vreo ispravă. Căci am rămas zece zile păzindu-l pe Puplie monahul, doar va înceta rugăciunea, ca să trec mai departe, şi nu a încetat. încât nu am putut să trec şi m-am întors fără împlinirea lucrului²². Atunci, necredinciosul Iuli­an, mâniindu-se, a zis: Când mă voi întoarce, mă voi răzbuna împotriva lui. Dar în câteva zile, cu purtarea de grijă a lui Dumnezeu, a fost înjunghiat. Atunci, în­dată unul din cei care cârmuiau împreună cu el, ple­când, a vândut toate câte avea şi le-a dat săracilor şi a

21 Iulian, numit încălcătorul de lege sau Apostatul (331-363)

a fost împărat al Bizanţului pentru trei ani (361-363). în peri­oada aceasta a încercat într-un mod forţat readucerea credin­ţei idolatre, care a ajuns să fie proclamată drept împărătească. A declanşat şi prigoane împotriva creştinilor. în războiul pe care l-a organizat împotriva perşilor, în primăvara anului 363, în încăierările cu armatele persane răzleţite la Tigrit, a fost ră­nit de suliţa unui necunoscut, şi după puţine ore, înconjurat de comandanţii săi în cort, şi-a dat duhul la vârsta de 32 de ani.

22 Din întâmplarea aceasta reiese clar că lucrările magice, de­monice, într-un cuvânt magia, n-au putere asupra creştinului care se roagă. Se blochează şi rămâne inertă, chiar şi când doar se apropie de ţinutul credinciosului care se roagă cu adevărat

651

venit la Bătrânul acela să se facă monah. Şi ajungând mare ascet, s-a săvârşit în Domnul.

26. Un frate a întrebat pe Avva Sisoe, zicând: Ce să fac? Cum să mă mântuiesc? Cum să fiu bineplăcut lui Dumnezeu? Şi i-a zis Bătrânul: Ieşi din lume, leapădă-te de pământ, lasă zidirea şi mută-te către Ziditor! Şi prin rugăciune şi tânguire adună-ţi sinele la Dum­nezeu şi vei afla odihnă şi în veacul de acum, şi în cel Viitor.

27. Ziceau despre Avva Tithoe că, dacă nu izbutea să-şi coboare repede mâinile când stătea la rugăciu­ne, mintea îi era răpită la cele de sus. Deci, dacă se întâmpla să se roage vreun frate împreună cu el, se străduia să-şi coboare repede mâinile, ca să nu-i fie răpită mintea şi să zăbovească.

28. Ziceau despre un Bătrân că a cercetat timp de patru luni pe un frate din Schit şi niciodată nu l-a aflat pe acesta liber. Cercetându-l, deci, încă o dată şi stând afară în faţa uşii, l-a auzit pe acela zicând cu lacrimi: Doamne, oare nu mă aud urechile Tale pe mine cel care strig către Tine? Miluieşte-mă! Pentru păcatele mele mă ostenesc, rugându-Te aşa!

29. Un anahoret a văzut un drac îndemnând un alt drac să Vină şi să trezească pe un monah care dormea. Şi l-a auzit pe celălalt zicând: Nu pot să fac aceasta. Pentru că, odată, l-am trezit şi sculându-se m-a ars cu psalmi şi rugăciuni.

30. Ziceau Bătrânii că rugăciunea este oglinda monahului.

31. Zicea unul dintre Bătrâni că precum este cu ne­putinţă cuiva să-şi vadă faţa în apă murdară, aşa şi

652

sufletul, dacă nu se va curăţa de lucrurile străine, nu poate să se roage.

32. Ziceau Bătrânii despre un frate că niciodată nu s-a îndepărtat de lucrul său de mână şi rugăciunea lui urca neîncetat spre Dumnezeu. Căci era şi tare smerit şi statornic.

33. A zis un Bătrân: Când omul se va păzi ca să nu nedreptăţească pe aproapele, atunci îndrăzneşte să creadă cu gândul că rugăciunea lui a fost primită la Dumnezeu. Dacă nedreptăţeşte cineva pe aproapele, rugăciunea lui va fi urâcioasă şi neprimită. Căci suspi­nul celui nedreptăţit nu va lăsa rugăciunea celui care a nedreptăţit să ajungă înaintea lui Dumnezeu.

34. A zis un Bătrân: Dacă lucrezi lucrul tău de mână în chilie şi Vine ceasul rugăciunii, să nu zici: să termin nuielele sau coşuleţul şi după aceea mă voi scula. Ci, ridicându-te, la orice ceas, fă-ţi datoria rugăciunii că­tre Dumnezeu. Deoarece, altfel, te obişnuieşti să fii nepăsător şi faţă de rugăciune şi faţă de lucrare şi su­fletul tău se face pustiu de orice lucrare trupească şi sufletească. Căci de dimineaţa se vede râvna ta.

35. A zis iarăşi: Dacă auzi despre cineva că te-a ocărât şi Vine la tine, să nu-i arăţi că ai aflat, ci întâmpină-l cu cuVinte frumoase şi arată-ţi faţa veselă către el, ca să ai îndrăzneală la rugăciunea ta.

36. Povestea unul dintre Părinţi că, odată, un frate care trăia în Egipt mergea pe cale şi, prinzându-l sea­ra, a intrat într-un mormânt²³ ca să doarmă din prici­na frigului. Şi trecând pe acolo nişte draci, a zis unul

23 Mormânt cu o clădire mică deasupra.

653

către altul: Vezi ce curaj are monahul acesta că doar­me într-un mormânt! Vino, să-l necăjim! Şi a răspuns celălalt: De ce să-l necăjim? Acesta este al nostru pen­tru că face voia noastră, mâncând şi bând, şi vorbind, şi fiind nepăsător faţă de slujbe. în loc să zăbovim cu acesta, mai bine să mergem să necăjim pe cei care ne necăjesc pe noi şi care luptă împotriva noastră cu ru­găciunea ziua şi noaptea.

Sfârşitul tratatului despre rugăciunea neîncetată şi cu trezVie.

CAPITOLUL XIII

DESPRE ACEEA CĂ TREBUIE SĂ-I PRIMIM PE STRĂINI ŞI SĂ-I MILUIM CU VOIE BUNĂ¹

1. A zis Avva Apolo despre primirea fraţilor: Atunci când Vin fraţii trebuie să le facem închinăciune, căci nu ne închinăm lor, ci lui Dumnezeu. L-ai văzut pe fra­tele tău, ai văzut pe Dumnezeul tău²! Şi aceasta am primit-o de la Avraam³. Când îi primiţi, siliţi-vă spre odihna lor. Căci şi aceasta de la Lot am învăţat, care se străduia să odihnească pe îngeri⁴.

2. Zicea Fericitul Epifanie: Pe foarte puţin Vinde Dumnezeu dreptăţile Sale celor care se silesc să le cumpere: pe o mică bucată de pâine, pe o haină să­răcăcioasă, pe un pahar cu apă rece, pe un bănuţ. A se adăuga şi aceasta: Când un om se împrumută de la un alt om, din pricina sărăciei sau din nevoia de Vieţuire mai bună, atunci când întoarce împrumutul,

¹...dacă miluieşte, să miluiască cu voie bună! (Romani 12, 8).

^{2 E}xpresia aceasta este un cuvânt nescris (agrafon) al Domnului. Este amintită de Clement Alexandrinul (150-215) în lucra­rea Stromate, 1,19,94, pag. 374 şi II15,71 în PG 8,12 Aşi 1009 A.

³Facerea 18,1-19.

^{4 F}acerea 19,1-26.

655

arată recunoştinţa, dar îl întoarce pe ascuns pentru că se ruşinează. Dumnezeu Stăpânul dimpotrivă. Se împrumută pe ascuns şi dă înapoi înaintea îngerilor şi a arhanghelilor şi a celor drepţi⁵.

3. S-a suit odată Avva Daniil cu ucenicul lui în Ale­xandria. Şi a văzut Bătrânul un om, lipsit de ochi, care stătea în piaţă şi zicea: Daţi-mi ceva, miluiţi-mă! Şi a zis Bătrânul ucenicului său: îl vezi pe acest orb? îţi spun ţie că este la măsuri mari. Vrei să-ţi arăt cele despre el? Rămâi aici! Şi s-a dus Bătrânul şi i-a zis: Arată dragoste către mine, frate, că nu am cum să cumpăr nuiele de finic să lucrez şi să mă hrănesc. Şi i-a zis lui orbul: Ce ai văzut la mine, Avva, căci mă vezi gol şi cerşetor? De ce îmi zici dă-mi ceva ca să cumpăr finic şi să lucrez? Dar, aşteaptă! Şi Bătrânul îi face semn ucenicului său să-l urmeze. Şi au plecat spre Sfântul Marcu⁶, în afara oraşului. Căci acolo îşi avea chilia. Şi a zis Bătrânului: Aşteaptă-mă, Avva! Şi a intrat şi a adus Bătrânului un săculeţ cu stafide, rodii, smochine uscate şi trei monede mici. Şi scoţând din gura sa un trimision⁷, l-a dat avvei, zicând: Roagă-te pentru mine, Avva! Şi venind Bătrânul la ucenicul său, a plâns şi a zis: Câţi robi ai Săi ascunşi are Dumnezeu!

5 Pilde 19,17. Vezi Matei 6,1-14.

^{6 E}ste vorba despre bise­rica Sfântului Evanghelist Marcu. După vechea tradiţie, Sfântul Evanghelist Marcu este considerat întemeietorul Bisericii din Alexandria, căci el a propovăduit creştinismul în Alexandria şi Cirineea. Despre activitatea Apostolului Marcu în Alexandria există multe date în izvoare istorice. Vezi Eusebiu de Cezareea, Istoria bisericească, II, 16, pp. 60,163.

^{7 T}pipfoiov (latineşte tremis, -issis), monedă de valoarea unei treimi din cea de aur.

656

Viu este Domnul⁸! Nu voi întoarce nimic din binecu­vântare, căci este dragoste. După ce au plecat de la el, la puţine zile, au auzit că iconomul are dureri mari la ficat şi stă întins la Sfântul Marcu. Şi i s-a arătat lui Sfântul Marcu, Apostolul şi Evanghelistul, zicându-i: Trimite şi adu pe cutare orb să pună mâna pe locul unde te doare şi te vei face sănătos! Şi trimiţând slu­jitorii săi, l-au luat pe acela cu rugăminte şi cu silire. Şi rugându-se acela şi punându-şi mâinile, de înda­tă s-a luat durerea. Şi s-a auzit aceasta în toată ce­tatea. Şi auzind papa^9, a ieşit să-l vadă pe orb şi l-a aflat adormit în Domnul. Şi s-a auzit în toată cetatea şi la Schit. şi s-a suit Bătrânul cu ucenicul său şi mulţi Părinţi s-au suit în cetate împreună cu ei. Şi au luat binecuvântare de la fericitul lor tovarăş. Şi aproape toată cetatea a ieşit şi, luând binecuvântare, au pus în mormânt trupul lui cu mulţumită şi multă slăVire. Şi l-au aşezat pe el deasupra Avvei Marcu cel nebun. Şi Vieţuirea lui era aceasta: Dacă primea milostenie, cumpăra din ea mere, stafide, rodii şi le împărţea prin altcineva în aziluri, la bolnavi, duminica. Patruzeci şi opt de ani a avut această Virtute a slujirii spre slava lui Dumnezeu!

4. A ajuns odată în Tebaida Avva Daniil, preotul Schitului, având cu el şi pe unul din ucenicii lui. Şi în

8 Expresia Viu este Domnul este o formă de jurământ pe care o foloseau prorocii în Vechiul Testament ca să valideze adevărul prorocirilor.

9 Titlul de Papă în primele secole creştine avea o utilizare largă şi se dădea episcopilor, dar şi preoţilor. În cele din urmă, s-a obişnuit ca titlul să se acorde episcopului de Alexan­dria şi episcopului Romei.

657

timp ce înaintau ei plutind pe râu, au ajuns la o ţarină, unde Bătrânul i-a slobozit pe barcagii. Şi a zis Bătrâ­nul: Aici avem să rămânem astăzi. Şi a început uceni­cul lui să cârtească, zicând: Până când ne mai învâr­tim? Să mergem la Schit. Iar Bătrânul a zis: Nu, ci vom rămâne aici astăzi! Şi şedeau în mijlocul satului ca nişte străini. Şi fratele a zis Bătrânului: Oare îi place lui Dumnezeu că stăm aici ca nişte tovarăşi? Să mer­gem cel puţin la biserică¹⁰. A zis Bătrânul: Nu, ci vom sta aici! Şi au rămas acolo până noaptea târziu. Şi a început fratele să ducă luptă împotriva Bătrânului: Din pricina ta am să mor în stare rea! Şi, în timp ce zicea acestea, a venit un bătrân din lume, înalt, cu pă­rul tot alb şi, văzând pe Avva Daniil, a început să-i să­rute picioarele cu lacrimi. Apoi a îmbrăţişat şi pe uce­nicul lui. Şi le-a zis: Porunciţi să mergem acasă! Purta şi un felinar şi cutreiera străzile satului căutând străini. Luându-l pe Bătrân şi pe ucenicul lui, şi pe străini, câţi a mai aflat, s-a dus cu ei acasă. Şi punând apă în vas, a spălat picioarele fraţilor şi pe ale Bătrânului. Nu mai avea pe altcineva în casă decât pe sine. Şi nici în vreun alt loc nu avea pe nimeni decât pe Dumne­zeu. Şi le-a dat lor masă şi, după ce au mâncat ei, lu­ând resturile de mâncare, le-a dat la câinii satului, căci aşa avea obiceiul să facă. Nu lăsa să rămână de seara până dimineaţa nicio firimitură. Şi luându-l pe el deo­parte Bătrânul, aproape până dimineaţă a stat cu el, vorbindu-i cele despre mântuire cu lacrimi multe. Şi

10 Este folosit cuvântul papwpiov-martirion, care aici înseamnă biserică, pentru că primele biserici se construiau pe moaştele unui martir.

658

dimineaţa, îmbrăţişându-se au plecat. Şi pe când erau ei pe cale, ucenicul a pus metanie Bătrânului zicând: Arată dragoste, părinte, şi spune-mi cine este Bătrâ­nul acesta şi de unde-l cunoşti pe el? Dar Bătrânul nu a vrut să spună ucenicului său nimic. Şi iarăşi a făcut fratele metanie, zicând: Altele multe mi-ai încredin­ţat, dar cele despre Bătrânul acesta nu mi le spui? Căci, într-adevăr, îi încredinţase Virtuţile multor sfinţi. Dar Bătrânul nu voia să vorbească fratelui cele des­pre Bătrânul acela, încât fratele s-a întristat şinu a mai vorbit Bătrânului până la Schit. Venind fratele la chilia sa, nu a mai dus Bătrânului puţina mâncare după obicei. Căci până la ceasul al unsprezecelea din zi¹¹ Bătrânul ţinea post în toate zilele Vieţii sale. Fă­cându-se seară, Bătrânul a venit la chilia fratelui şi i-a zis: Pentru ce, fiule, ai lăsat pe părintele tău să moară de foame? Iar el a zis către acesta: Eu nu am părinte! Căci dacă aş fi avut părinte, acela şi-ar fi iubit propriul fiu. Şi a zis Bătrânul: Atunci, dacă nu ai părinte, plea­că! Şi a prins cu putere uşa să plece, dar fratele l-a ajuns şi l-a ţinut. Şi a început să-i sărute picioarele şi să zică: Viu este Domnul! Nu te voi slobozi dacă nu îmi vei spune cine era Bătrânul acela! Căci nu putea fratele să-l vadă pe Bătrân necăjit niciodată, pentru că îl iubea mult. Atunci i-a zis Bătrânul: Fă-mi mai în­tâi puţină mâncare şi-ţi voi spune! Şi după ce a gustat, a zis fratelui: Să nu mai fii îndărătnic! Pentru că mi-ai stat împotrivă în sat şi pentru că ai cârtit, de aceea nu ţi-am spus cele despre Bătrân. Şi acum ia aminte să nu mai spui vreodată cele ce vei auzi. Acest Bătrân se

11 Cinci după-amiază după ora noastră.

659

numeşte Evloghie şi ca meşteşug este lucrător în pia­tră. Câştigă din lucrul lui în fiecare zi o cheratimă¹² de monede. Până seara nu mănâncă nimic. Şi seara iese în ţarină şi câţi străini găseşte, îi ia în casa sa şi îi hră­neşte, iar resturile de mâncare le duce la câini, pre­cum ai văzut. Această îndeletnicire a lucrătorului în piatră o are din tinereţea lui până astăzi. Şi astăzi are în jur de o sută de ani, mai mult sau mai puţin. Şi îi dă Hristos putere, încât câştigă în fiecare zi aceeaşi che­ratimă de monede. Când eram mai tânăr, ca la patru­zeci de ani, urcam să vând lucrul meu de mână la ţari­na lui. Şi seara a venit şi m-a luat, pe mine şi pe alţi fraţi împreună cu mine, după obiceiul lui şi ne-a găz­duit. Iar eu, venind aici şi văzând Virtutea acestui bărbat, am început să postesc săptămâni la rând şi să rog pe Dumnezeu să-i dăruiască aceluia mai mult câştig ca să aibă să facă bine şi altora mai mulţi. Şi după ce am postit trei săptămâni, am căzut jos pe jumătate mort din pricina nevoinţei. Şi am văzut pe cineva ve­nind lângă mine, cuViincios la arătare şi mi-a zis: Da­niile, ce ai? Şi i-am zis: Am dat cuvânt Stăpânului meu, lui Hristos, că nu voi gusta pâine până când nu mă va asculta în legătură cu Evloghie, lucrătorul în piatră, să-i dăruiască aceluia binecuvântare, ca şi alţii, mai mulţi, să se bucure de binefacerea lui. şi mi-a zis: Nu! Este bine aşa! Şi i-am zis: Mai bine, Doamne, este să-i dai mai mult, ca prin acesta toţi să slăvească numele Tău cel sfânt. Şi El mi-a zis: Eu îţi spun că este bine aşa. Dar dacă vrei să-i dăruiesc mai mult, să te pui chezaş pentru sufletul lui că se va mântui arătând

¹² O foarte mică unitate de măsurat greutatea.

660

dragoste la mai mulţi şi eu îi voi dărui. Şi eu am zis către El: Din mâinile mele să ceri sufletul lui! Şi am văzut după aceea ca şi când stăteam la biserica Sfintei înVieri şi un copil stătea deasupra pe Sfânta Piatră şi Evloghie stătea de-a dreapta lui. Şi a trimis pe cineva dintre cei care erau de faţă şi, îndreptându-se spre mine, a zis: Acesta este cel care se pune chezaş pentru Evloghie? Şi au zis toţi: Da, Stăpâne! Şi a zis iarăşi: Spuneţi-i că voi cere de la el chezăşia. Şi eu i-am zis: Da, Stăpâne, asupra mea să fie, numai dă-i! Şi am vă­zut cum goleau în braţele lui Evloghie multe monede. Şi cât goleau aceia, atât primeau braţele lui Evloghie. Şi trezindu-mă am cunoscut că am fost ascultat şi am slăVit pe Dumnezeu. Şi când Evloghie a ieşit la lucrul său, lovind în piatră, a auzit un zgomot înfundat. Şi iarăşi a lovit şi a descoperit o mică crăpătură. Şi a lovit încă o dată şi a aflat o peşteră plină cu bani. Fiind uimit, Evloghie a zis în sine: Banii aceştia sunt ai ismaeliţilor¹³. Dacă îi iau acasă, va auzi stăpânitorul, va veni şi-i va lua, iar eu voi fi în primejdie. Deci, mai bine să plec în alt ţinut, unde nu mă cunoaşte nimeni. Şi plătind animale ca şi când ar fi avut de cărat piatră, a dus banii noaptea undeva lângă râu. Şi a părăsit fap­ta aceea bună pe care o făcea în fiecare zi şi suind

^{13 I}smaeliţii se numeau urmaşii lui Israel, fiul lui Avraam din Agar. Ismael şi mama lui au plecat din Iudeea şi s-au refugiat în pustiul Faran (Sinai.) Acolo, dintr-o femeie egipteancă, Ismail a dobândit doisprezece fii, care apar în Scriptură ca patriarhi ai celor douăsprezece triburi arabe. Arabii de astăzi se mândresc că sunt urmaşii lui Ismael. Vezi Facerea 17, 20; 21, 8-21; 25,12 ş. a.; Galateni 4, 21 ş. a.

661

banii pe o corabie, a plecat în Bizanţ. împărăţea pe atunci Iustin cel Bătrân¹⁴. Şi a dat bani mulţi împăra­tului şi mai-marilor lui ca să-l facă eparh¹⁵ peste pala­tele împărăteşti. Şi a cumpărat pentru el o casă mare care se numeşte a egipteanului până astăzi. Şi după doi ani am văzut iarăşi în Vis pe copilul acela, tot în biserica Sfintei înVieri, şi am zis în sinea mea: Oare, unde este Evloghie? Şi după puţin timp văd pe Evlo­ghie târât departe de la faţa copilului de un etiopian¹⁶. Şi trezindu-mă, am zis în sinea mea: Vai mie, păcăto­sul, mi-am pierdut sufletul! Şi luând traista, am plecat la ţarina lui ca să-mi vând, chipurile, lucrul de mână. Şi nădăjduind să-l găsesc pe Evloghie, s-a făcut noap­te târziu şi nimeni nu mă chema să mă găzduiască în casa sa. Deci, m-am sculat şi am întrebat pe o bătrână şi i-am zis: Adevărat, amma, dă-mi trei pesmeţi ca să mănânc, că nu am mâncat astăzi. Şi ea, plecând, mi-a adus puţină fiertură şi mi-a dat. Şi aşezându-se lângă mine a început să-mi vorbească cuVinte de folos, zi­când: Avva, nu ştii că eşti tânăr şi nu-ţi este de folos să pleci în sat? Sau nu ştii că schima monahală cere liniş­te? Şi altele asemenea. Şi eu i-am zis: Deci, ce porun­ceşti ca să fac, căci am venit să vând lucrul meu. şi ea a zis: Chiar dacă ai venit să-ţi Vinzi lucrul tău, să nu înnoptezi aşa, afară. Dacă vrei să fii monah, mergi la Schit. Şi i-am zis: Ai dreptate, dar lasă-mă cu vorbele

14 împăratul Iustin I (518-527) când a urcat pe tron era de şaizeci şi opt de ani, şi poate că acest lucru îndreptăţeşte porecla de cel bătrân.

15 Iconom.

^{16 Î}n textele patristice apare deseori sub înfăţişarea unui etiopian negru la trup, diavolul. în limba română se traduce deseori prin harap.

662

acestea. Nu este un om pe câmpul acesta cu frică de Dumnezeu care să adune pe străini? Şi ea a zis: O! Ce spui, Avva? Am avut odată un pietrar care făcea multe fapte bune străinilor. Şi văzând Dumnezeu faptele lui, i-a dat har mult, şi astăzi, după cum aud, este patrici­an¹⁷. Auzind eu acestea, mi-am zis în sinea mea: Eu am lucrat această crimă! Şi urcându-mă în corabie, am ajuns în Bizanţ. Şi căutând, am aflat casa lui Evlo­ghie Egipteanul şi m-am aşezat în faţa porţii, până când a ieşit. Şi l-am văzut păşind cu fală mare şi am strigat la el: Miluieşte-mă, căci vreau să-ţi spun ceva deosebit. Şi el nu mă lua în seamă, ci paza lui mă lo­vea. Şi ajungându-l iarăşi, am strigat şi iarăşi m-au lovit. Şi am făcut aşa, chinuindu-mă, patru săptămâni şi nu am putut să vorbesc cu el. Atunci, împuţinându-mă la suflet, m-am dus şi m-am aruncat jos în faţa icoanei Preasfintei Născătoare de Dumnezeu, cu plâns, şi am zis către Mântuitorul: Doamne, ori dez­leagă-mi chezăşia pe care am pus-o pentru omul acesta, ori mă duc şi eu în lume. Şi zicând acestea în cugetul meu, am adormit. Şi iată se făcea zgomot mare şi ziceau: Trece împărăteasa! Şi veneau înaintea ei mii şi zeci de mii de cete. Am strigat şi eu şi am zis: Miluieşte-mă, Stăpâna mea! Şi ea s-a oprit şi mi-a zis: Ce ai? Şi am zis ei: M-am pus chezaş pentru Evloghie

^{17 Î}n statul roman şi în cel bizantin, titlul desemna pe cel care aparţinea clasei sociale şi politice înalte şi corespunde cu denu­mirile neo-greceşti: nobil, arhonte, aristocrat. în cele din urmă, titlul de cinste se acorda pe Viaţă, dar nu ereditar, de către îm­păratul bizantin, curtenilor sus-puşi, politicienilor şi soldaţilor. Este singurul titlu care se dădea femeilor din familia împără­tească sau simpatizantelor de la palat (ET).

663

eparhul! Porunceşte-i să mă dezlege de chezăşie. Şi ea mi-a zis: Eu nu am amestec! Plăteşte chezăşia cum vrei! şi trezindu-mă, am zis în sinea mea: Chiar dacă trebuie să mor, nu plec de la poarta lui până nu vor­besc cu el. Şi m-am dus iarăşi în faţa porţii şi când trecea, strigam. Şi a alergat asupra mea portarul şi mi-a dat vergi până când a căzut la pământ tot trupul meu. Şi deznădăjduind, am zis în sinea mea: Mă duc la Schit şi dacă vrea Dumnezeu îl va mântui şi pe Evlo­ghie. Şi plecând eu să caut corabie am aflat una din Alexandria şi numai ce am urcat în ea, m-am aşezat să mă culc de deznădejde şi iarăşi, luându-mă somnul, m-am văzut pe mine la Sfânta înViere şi pe copilul acela şezând pe Sfânta Piatră şi privind la mine cu ameninţare, încât de frica lui am început să tremur ca o frunză şi nu puteam să-mi deschid gura, căci inima mea îngheţase. Şi mi-a zis: Nu te duci să plăteşti che­zăşia? Şi a poruncit la doi din cei care erau împreună cu el şi m-au agăţat cu picioarele în sus şi îmi zicea: Să nu mai pui chezăşie peste puterea ta şi să nu te mai împotriveşti lui Dumnezeu. Şi nu puteam să-mi des­chid gura, fiind atârnat de sus. Şi iată un glas zicând: Vine împărăteasa! Şi văzându-o, am prins curaj. Şi că­zând în faţa ei, am zis cu glas stins: Miluieşte-mă, Stă­pâna lumii! Şi mi-a zis: Ce vrei iarăşi? Şi eu i-am zis: Pentru chezăşia lui Evloghie sunt spânzurat. Şi ea mi-a zis: Mă voi ruga pentru tine! Şi am văzut-o cum a plecat şi a sărutat picioarele copilului. Şi mi-a zis copilul: Să nu mai faci lucrul acesta! Şi am zis: Nu, Stă­pâne! Eu m-am rugat ca să fie folositor şi nu netreb­nic! Şi iarăşi am zis: Am păcătuit, Stăpâne, iartă-mă!

664

Şi a poruncit să mă dezlege şi mi-a zis: Mergi în chilia ta! Şi cum îl voi aduce Eu pe Evloghie în rânduiala lui cea dintâi, nu căuta să afli! Şi trezindu-mă, m-am bu­curat cu bucurie mare, izbăVit fiind de chezăşie, şi am călătorit mulţumind lui Dumnezeu. După trei luni, am aflat că s-a săvârşit Iustin împăratul şi că împărăţeşte Iustinian¹⁸. Apoi, după puţin timp, s-au răzvrătit îm­potriva lui Ipatie, Dexocrat, Pompei şi eparhul Evlo­ghie însuşi. Şi la primii trei li s-a tăiat capul şi toate ale lor au fost prădate. Iar Evloghie a plecat noaptea din Constantinopol. Şi Iustinian a poruncit ca unde va fi aflat Evloghie, să fie omorât. Atunci el a plecat şi a venit în satul lui. Şi şi-a schimbat hainele sale ca ale sătenilor. Şi s-a adunat tot satul să-l vadă pe Evloghie şi i-au zis: Bine ai venit! Am auzit că ai ajuns patrici­an. Şi el le-a zis: Da? Dacă aş fi ajuns patrician, mai vedeam faţa voastră? Nu! Acela este alt Evloghie din ţinutul acesta. Căci eu am fost la Locurile Sfinte. Atunci şi-a venit în fire şi a zis: Sărmane, Evloghie, scoală-te, ia-ţi tăietorul de piatră şi du-te de lucrează. Căci aici palat nu mai este. Nu cumva să-ţi pierzi şi capul. Şi luându-şi unealta sa de tăiat piatră a mers la stânca unde aflase banii, socotind că va găsi alţii. Şi lovind până la ceasul al şaselea nu a găsit nimic. Şi a început să-şi amintească suita şi lucrurile moi, măre­ţia şi mâncărurile. Şi iarăşi zicea în sine: Ridică-te, sărmane Evloghie, osteneşte-te! Aici este Egiptul. Şi puţin câte puţin Copilul cel Sfânt şi Stăpâna noastră Născătoarea de Dumnezeu l-au adus la rânduiala lui cea dintâi. Căci Dumnezeu nu este nedrept şi nu a

18 Iustinian I (527-565) a urmat la tron unchiului său Iustin I.

665

uitat ostenelile lui cele dintâi. După puţin timp m-am suit şi eu în satul acela să-mi vând lucrul meu. Şi iată, seara, a venit după obiceiul lui dintâi şi m-a luat. Şi cum l-am văzut prăfuit, am suspinat şi, lăcrimând, am zis: Cât s-au mărit lucrurile Tale, Doamne, toate cu în­ţelepciune le-ai făcut¹⁹. Cine este Dumnezeu, mare ca Dumnezeul nostru! Tu eşti Dumnezeu, Cel Care faci minuni²⁰ Cel ce scoate din pulbere pe cel sărac şi ridică din gunoi pe cel sărman²¹; Domnul este Cel care dă sărăcia şi bogăţia, Acesta îl smereşte şi-l înalţă pe om²². Cine poate să pătrundă adâncimea faptelor şi judecăţilor Lui minunate?²³ Eu păcătosul, însă, m-am încumetat şi puţin a lipsit să meargă în iad sufletul meu²⁴. Şi luându-mă, a pus apă şi mi-a spălat picioare­le, asemenea şi pe ale celorlalţi străini, după obicei. Apoi ne-a dat masă. Şi după ce am mâncat, i-am zis: Cum eşti, Avva Evloghie? Iar el mi-a zis: Roagă-te pen­tru mine, Avva, că sunt sărman şi nu am nimic în mâi­nile mele. Şi eu i-am zis: Fie ca şi cele pe care le ai să fie ca şi când nu le-ai avea. Şi el mi-a zis: De ce, Avva, nu cumva te-am smintit cu ceva vreodată? Şi i-am zis: Cu ce nu m-ai smintit!? Atunci i-am povestit toate cele ce s-au întâmplat. Şi plângând noi amândoi, mi-a zis: Roagă-te, Avva, să-mi trimită Dumnezeu cele de tre­buinţă şi de acum înainte mă voi îndrepta. Şi i-am zis: Adevărat, fiule, să nu mai aştepţi de la Hristos să-ţi în­credinţeze altceva, în toată lumea aceasta, decât mo­neda aceasta a ostenelii tale. Căci iată, atâta timp ţi-a dat Dumnezeu putere să câştigi moneda din lucrul

19 Psalmul 103,24.

20 Psalmul 76,14-15.

21 Psalmul 112,7.

²² 2 Regi 2, 7.

23 Vezi înţelepciunea lui Sirah 18, 6.

24 Psalmul 93,17.

666

mâinilor tale. Şi a zis Bătrânul ucenicului: Iată, acum ţi-am spus de unde l-am cunoscut, fiule. Iar tu să nu mai spui a doua oară acestea la cineva. Acestea le-a în­credinţat Avva Daniil ucenicului său după ce s-a întors din Tebaida. Să ne minunăm de iubirea de oameni a lui Dumnezeu, cum l-a înălţat prin puţin pe Evloghie şi ia­răşi l-a smerit spre folos. Să ne rugăm, deci, şi noi să fim smeriţi, ca în ziua cea înfricoşătoare a Domnului nostru Iisus Hristos să aflăm milă înaintea slavei Lui.

5. A zis ucenicul Avvei Teodor²⁵, că a venit odată cineva să vândă ceapă şi i-a umplut un vas de pământ. Şi i-a zis Bătrânul: Umple vasul de pământ cu grâu şi dă-i-l. Şi erau două grămezi de grâu, una curată şi una necurată. Şi i-am umplut vasul din cel necurat. Şi Bă­trânul se uita la mine cu stăruinţă şi supărare. Şi de frică, am căzut şi am spart vasul de lut. Şi i-am pus me­tanie, iar el mi-a zis: Ridică-te, nu este Vina ta! Eu am păcătuit că ţi-am spus. Şi intrând Bătrânul, şi-a umplut braţele cu grâu curat şi i l-a dat împreună cu ceapa.

6. Ziceau despre acelaşi că, după ce s-a pustiit Schitul, a venit să stea la Ferme. Şi îmbătrânind, s-a îmbolnăVit. Deci îi aduceau câte ceva de mâncare. Şi ceea ce îi aducea primul, el dădea la al doilea. Şi tot aşa la rând, ceea ce primea de la unul dădea celuilalt. Iar la ceasul când trebuia să mănânce, ceea ce îi adu­cea acela care venea, aceea mânca.

7. Ziceau despre Avva Ioan Kolovos că osteneala pe care o dobândea la seceriş o lua şi o aducea la Schit, zicând: Văduvele mele şi orfanii mei sunt la Schit.

25 Este vorba despre Teodor al Fermei. Muntele Fermei era un munte în nordul Nitriei, unde se nevoiau mulţi călugări.

667

8. S-au dus unii dintre Părinţi la Avva Iosif din Panevo²⁶ ca să-l întrebe despre cum să se poarte cu fraţii care Vin din străini să fie găzduiţi, dacă trebuie să fie cu pogorământ şi cu îndrăzneală faţă de ei. Şi, înainte de a întreba ei, Bătrânul a zis ucenicului său: Ia aminte bine la ceea ce voi face astăzi şi să ai răbda­re. Şi a pus Bătrânul două perne, una de-a dreapta şi una de-a stânga, şi le-a zis: Şedeţi! Şi s-au aşezat. Şi a intrat în chilia lui şi s-a îmbrăcat cu haine de cer­şetor. Şi ieşind, a trecut prin mijlocul lor. Şi intrând, iarăşi a purtat hainele lui. Apoi ieşind iarăşi, a stat în mijlocul lor. Aceia s-au mirat de lucrul Bătrânului. Şi le-a zis: Aţi înţeles ce am făcut? Şi ei au zis: Da! Şi el a zis: M-a schimbat cu ceva haina de necinste? Au zis: Nu! Şi el le-a zis: Deci, dacă sunt eu însumi în amân­două, aşa cum prima nu m-a schimbat, nici a doua nu m-a vătămat. Aşadar, aşa suntem datori să facem la primirea fraţilor străini, după Sfânta Evanghelie: Daţi Cezarului ce este al Cezarului, şi lui Dumnezeu ce este al lui Dumnezeu²⁷. Deci, când sunt de faţă fraţi, cu în­drăzneală să-i primim, iar când suntem singuri, avem nevoie de tânguire, ca să rămână înlăuntrul nostru. Şi cei care au auzit s-au minunat pentru că le-a zis cele care erau în inima lor înainte să-i întrebe şi au slăVit pe Dumnezeu.

9. Povestea Avva Casian: Am plecat din Palestina în Egipt la unul dintre Părinţi. Şi, după ce ne-a găzduit, l-am întrebat pentru care pricină în timpul primirii fraţilor străini nu ţinem canonul nostru de post aşa

26 Cetate antică din Egiptul de Jos. Astăzi se numeşte Mentzala el Haghit.

27 Matei 20, 21.

668

cum l-am primit din Palestina? Şi a răspuns, zicând: Postul totdeauna este cu mine. Dar pe voi nu pot să vă am totdeauna cu mine. Şi postul este un lucru şi fo­lositor, şi necesar, dar depinde de voinţa noastră. Iar împlinirea poruncii iubirii o cere ca pe ceva necesar legea lui Dumnezeu. Primindu-vă, deci, pe voi şi în voi pe Hristos, sunt dator să vă slujesc cu toată râvna. Şi după ce vă petrec pe voi la plecare, pot să redobân­desc canonul postului. Căci prietenii Mirelui nu pot să postească, cât timp Acesta este cu ei. Dar când se va lua de la ei, atunci au prilejul să postească²⁸.

10. A zis iarăşi: Am mers la un alt Bătrân şi ne-a fă­cut să gustăm ceva. Şi ne îndemna să mai luăm mân­care, chiar dacă ne săturasem. Şi când eu am spus că nu mai pot, mi-a răspuns: Eu de şase ori am pus masa pentru că au venit fraţii. Şi, îndemnând pe fiecare din­tre ei, am mâncat şi eu cu ei şi încă îmi este foame. Şi tu o singură dată ai mâncat şi te-ai săturat, încât nu mai poţi?

11. S-a dat odată în Schit porunca: Postiţi săptămâ­na aceasta! Şi din întâmplare au venit fraţi din Egipt la Avva Moise şi le-a făcut puţină fiertură. Şi au văzut fraţii fumul şi au spus preoţilor: Iată, Moise a dezlegat porunca şi a făcut fiertură la el. Şi ei au zis: Când va veni, îi vom zice. Făcându-se sâmbătă şi văzând pre­oţii Vieţuirea înaltă a Avvei Moise, au zis înaintea po­porului: Avva Moise, ai dezlegat porunca oamenilor şi ai păzit porunca lui Dumnezeu!

12. Un frate a văzut pe Avva Nisteroe purtând două

^{28 V}ezi Marcu 2,19-20.

669

colovii²⁹ şi i-a zis: Dacă Vine un sărac şi îţi cere o haină, pe care dintre ele o dai? Şi răspunzând, a zis: Pe cea mai bună! Şi a zis fratele: Şi dacă îţi va cere şi altul, ce îi mai dai? Şi a zis bătrânul: Jumătate din cealaltă! Şi a zis fratele: Şi dacă îţi va cere şi altul, ce îi mai dai? Iar el a zis: Tai ce a rămas şi-i dau jumătate, iar cu cealaltă jumătate mă încing. Şi iarăşi a zis: Şi dacă şi pe aceasta o va cere de la tine cineva, ce vei face? A zis Bătrânul: îi dau lui ce a rămas şi mă duc şi mă aşez într-un loc, până când Dumnezeu va trimite şi mă va acoperi, căci nu voi cere de la altcineva.

13. Un frate a zis Avvei Pimen: Dacă voi da fratelui meu puţină pâine sau altceva, dracii întinează fapta aceasta ca şi când ar fi fost făcută pentru a plăcea oa­menilor. A zis Bătrânul: Chiar dacă este făcută pentru a plăcea oamenilor, noi vom da fratelui ceea ce are nevoie. I-a zis lui şi această pildă: Doi oameni erau agricultori şi locuiau în aceeaşi cetate. Şi unul dintre ei, semănând, a făcut puţină recoltă şi necurată. Iar celălalt, nu s-a îngrijit să semene şi nu a făcut nimic, întâmplându-se foamete, care dintre cei doi va trăi? A răspuns fratele: Cel care a făcut recoltă puţină şi ne­curată. A zis Bătrânul: Aşa şi noi, semănăm puţine şi necurate, ca să nu murim de foame.

14. Un frate a cercetat pe Avva Pimen după două săptămâni din Postul Mare. Şi-a mărturisit gânduri­le şi aflând odihnă, a zis: Cu puţin nu m-am poticnit dacă să mă aflu astăzi aici. A zis lui Bătrânul: De ce?

^{29 C}oloviu se numeşte veşmântul monahal, lung sau scurt, care nu are mâneci. De la kolovos care înseamnă ciung.

670

I-a răspuns fratele: Mi-am zis că poate pentru Postul Mare nu-mi deschideţi. A zis Avva Pimen: Noi nu am învăţat să închidem uşa de lemn, ci mai curând închi­dem uşa limbii.

15. A rugat Avva Teodor cel din Ferme pe Avva Pamvo: Spune-mi cuvânt! Şi cu multă osteneală Bă­trânul i-a zis: Teodore, mergi şi să ai milă de toţi, că mila află îndrăzneală înaintea lui Dumnezeu.

16. A zis Amma Sara: Este bine să faci milostenie şi pentru a plăcea oamenilor. Căci, chiar dacăeste făcu­tă pentru a plăcea oamenilor, ajunge după aceea să fie plăcută şi lui Dumnezeu³⁰.

17. Ziceau despre Avva Serapion că a întâlnit în Alexandria un sărac care tremura de frig şi, stând el, gândea în sinea lui: Cum eu, socotind că sunt ascet, port haină, iar acest sărac, mai bine zis Hristos, moare de frig? Adevărat, dacă îl voi lăsa pe acesta să moară, ca ucigaş voi fi judecat în ziua Judecăţii. Şi dezbrăcându-se, ca un bun luptător, a dat săracului haina pe care o purta. Şi şedea având sub braţ mica Evanghelie, pe care o purta mereu asupra sa. Trecând, deci, pe acolo cel cu rânduiala la mănăstire, şi văzându-l gol, i-a zis: Avva Serapion, cine te-a dezbrăcat? Şi scoţând mica Evanghelie, i-a zis: Aceasta m-a dezbrăcat. Şi sculân­du-se de acolo, a întâlnit pe unul ţinut de cineva pen­tru că îi era dator şi nu avea să-i dea datoria. Vânzându-şi, deci, mica Evanghelie, nemuritorul Serapion a plătit datoria omului aflat la strâmtorare. Şi s-a întors la chilia lui gol. Deci, cum l-a văzut ucenicul lui gol, i-a zis: Avva, unde este coloviul tău cel scurt? Şi i-a

30 Vezi apoftegma 13.

671

zis Bătrânul: L-am trimis înainte, fiule, acolo unde o să avem nevoie de el! A zis către el fratele: Unde este mica Evanghelie? A răspuns Bătrânul: Adevărat, fiule, pe ea care-mi zicea în fiecare zi Vinde avuţiile tale şi dă-le săracilor, am vândut-o şi am dat-o săracilor, ca în ziua Judecăţii să aflăm mai multă îndrăzneală la El.

18. A întrebat Avva Timotei, preotul, pe Avva Pi­men, zicând: Este o femeie în Egipt care se desfrâ­nează şi plata ei o dă milostenie. Şi a zis Avva Pimen: Nu va rămâne în desfrânare, căci se vede în ea rodul credinţei! S-a întâmplat să Vină mama preotului Ti­motei la el şi a întrebat-o pe ea zicând: Femeia aceea a rămas în desfrânare? Şi ea a zis: Da! A adăugat încă şi alţi bărbaţi, dar şi-a înmulţit şi milostenia. Şi a ves­tit aceasta Avva Timotei Avvei Pimen. Iar el a zis: Nu va rămâne în desfrânare! Venind iarăşi mama Avvei Timotei, i-a zis: Ştii că femeia aceea căuta să Vină cu mine ca să vă rugaţi pentru ea? Iar el a vestit Avvei Pi­men şi acela i-a zis: Mai bine mergi tu şi întâlneşte-te cu ea. Şi el a plecat după cuvântul Bătrânului şi aceea, văzându-l şi auzind de la el cuvântul lui Dumnezeu, s-a pătruns la inimă, a plâns şi i-a zis: Eu de astăzi mă voi alipi³¹ de Dumnezeu şi nu voi mai continua să des­frânez. Şi îndată intrând în mănăstire, a bineplăcut lui Dumnezeu.

19. Zicea un Bătrân că era cineva care se lepădase de lume având femeie şi o fiică. Aceasta, deşi catehumenă, era ca şi creştină. Şi a împărţit el lucrurile lui

^{31 E}ste folosit verbul pe care-l foloseşte Sf. Pavel în 1 Cor. 6, 17: Iar cel ce se alipeşte de Domnul este un duh cu El. Legătura este evidentă.

672

în trei părţi. Săvârşindu-se însă, între timp, fiica lui care era catehumenă, tatăl a dat săracilor ce i se cuve­nea aceleia ca din partea ei. A dat încă şi partea femeii sale, şi partea lui. Şi nu înceta să roage pe Dumnezeu pentru ea. Deci în timp ce se ruga el a venit un glas, zicând: Fiica ta s-a botezat, nu te necăji. Şi el nu a cre­zut. Şi i-a zis lui iarăşi glasul nevăzut: Sapă la mor­mântul ei să vezi dacă o găseşti. Şi el mergând la mor­mânt a săpat şi nu a găsit-o. Căci se mutase în ceata credincioşilor.

20. Zicea unul dintre Părinţi că un magistrat³² a fost trimis să răspândească o poruncă împărătească. Şi pe cale a aflat un mort sărac, întins gol la pământ. Şi făcându-i-se milă, a zis slujitorului său: Ia calul şi mergi puţin înainte! Şi coborând, s-a dezbrăcat de una din hainele lui şi a acoperit pe cel mort, apoi a plecat. După câteva zile, iarăşi a fost trimis acelaşi magistrat să vestească poruncă. Şi s-a întâmplat, pe când ieşea el din cetate, să cadă de pe cal şi să-şi rupă piciorul. Şi l-a dus înapoi slujitorul la casa lui şi docto­rii îl îngrijeau. Iar după cinci zile s-a înnegrit piciorul lui. Şi văzând doctorii că se înnegreşte piciorul, au fă­cut semn între ei că trebuie să-i taie piciorul, ca să nu putrezească tot trupul şi să moară omul. Şi i-au zis: Venim dimineaţă şi te Vindecăm! Şi bolnavul a făcut semn slujitorului să iasă după doctori şi să afle de la ei ce vor să facă. Şi aceia i-au zis: Piciorul stăpânului tău s-a înnegrit şi dacă nu va fi tăiat, omul va muri.

32 Magistraţii erau funcţionari publici care aparţineau serViciului de magistru, un demnitar al curţii împărăteşti cu multe jurisdicţii.

673

Venim dimineaţă şi ce va vrea Dumnezeu, aceea vom face. Şi a intrat slujitorul plângând la stăpânul său şi zicând că aceasta vor să facă cu tine. Iar el auzind, s-a întristat şi de multă supărare nu a dormit. Şi candela lui ardea. Pe la miezul nopţii a văzut un om intrând pe fereastră şi venind la el şi zicându-i: De ce plângi? Ce te întristează? Iar el a zis: Doamne, cum vrei să nu plâng şi să nu fiu întristat că mi-am rupt piciorul şi doctorii vor să facă aceasta cu mine? Şi i-a zis lui cel care i s-a arătat: Arată-mi piciorul! Apoi l-a uns şi i-a zis: Scoală-te şi umblă! Şi a zis bolnavul: Piciorul meu este rupt şi nu pot! Şi i-a zis: Sprijină-te pe mine! Şi sprijinindu-se, a păşit şchiopătând. Şi i-a zis cel care i s-a arătat: încă şchiopătezi? întinde-te iarăşi! Şi, ca şi când l-a uns din nou, i-a întins picioarele. Şi i-a zis: Scoală-te iarăşi şi mergi! Şi sculându-se, a mers ca un om sănătos. Şi a zis: întinde-te şi te odihneşte! Apoi i-a zis câteva cuVinte despre milostenie, că a zis Domnul: Fericiţi cei milostivi, că aceia se vor milui³³! Căci judecata este fără milă pentru cel care n-a făcut milă³⁴. Şi altele asemenea. Şi a zis: Să te mântuieşti! Şi a zis magistratul: Pleci? Şi el a zis: Da! Ce mai vrei, de vreme ce te-ai făcut sănătos! I-a zis lui magistra­tul: Pentru Dumnezeu, Cel care te-a trimis, spune-mi cine eşti? Şi i-a zis: Uită-te la mine! Recunoşti această stofă moale? A zis lui: Da, stăpâne, a mea este! Şi acela i-a zis: Eu sunt cel pe care l-ai văzut mort şi aruncat pe cale, peste care tu ai aruncat această stofă moale. Dumnezeu m-a trimis să te Vindec. Să-i mulţumeşti, deci, pentru totdeauna lui Dumnezeu. Şi a plecat

33 Matei 5, 7.

^{34 I}acob 2,13.

674

iarăşi pe fereastra pe care a venit. Şi sănătos fiind, a slăVit pe Dumnezeu, Pricina a tot binele.

21. Un alt magistrat, întorcându-se la Constantinopol din Palestina, a întâlnit pe cale un orb prin părţi­le Tirului, neavând pe nimeni însoţitor. Acela, auzind zgomotul cailor, s-a culcat pe marginea drumului pen­tru puţin şi întinzându-şi mâinile vorbea de milă şi de sărăcie, cerând de la ei milostenie. Magistratul însă a trecut pe lângă el, dispreţuindu-l. Şi după scurt timp, părându-i rău, a oprit calul şi luând punga, a scos o monedă, s-a întors la sărac singur şi i-a dat moneda. Acela, primind, s-a rugat de el, zicând: Cred în Dum­nezeu că porunca Lui te va izbăVI de ispită. Şi a primit magistratul urarea întru cunoştinţă. Şi plecând în ce­tate, a găsit acolo pe stăpânitor şi câţiva pancratiaşti³⁵ care-l rugau pe acela să le dea o corabie şi să străbată marea. Şi pancratiaştii, văzând pe magistrat, au înce­put să-l roage să ceară stăpânitorului să le dea o cora­bie ca să plece departe din cetate. Şi fiind încredinţat de rugămintea lor, s-a dus la stăpânitor şi i-a zis des­pre caii de poştă, ca să-i dea, şi despre pancratiaşti. A zis deci stăpânitorul către pancratiaşti, glumind: în­duplecaţi pe magistrat să meargă cu voi pe mare şi vă slobozesc. Iar ei, auzind aceasta, au rămas mult timp rugând pe magistrat să primească să călătorească îm­preună cu ei pe mare. Şi pentru că s-au înţeles cu el, stăpânitorul le-a dat corabia. Magistratul şi pancra­tiaştii au pornit călătoria de îndată ce au avut vânt

35 Cuvântul din textul vechi nagnaxâpioi. înseamnăpancratiaşti. Aceştia se întreceau în Pancratiu, care era o probă a tinerilor greci în antichitate, ce cuprindea şi trânta, şi lupta cu pumnii (ET).

675

prielnic. Iar noaptea s-a întâmplat magistratului ca, fiind deranjat la pântece, să se scoale pentru nevoia trupească. Şi pe când era pe puntea corăbiei a primit o lovitură puternică de la pânzele catargului şi a căzut în mare. Marinarii au auzit căderea lui, dar pentru că era noapte şi vânt puternic, nu au putut să-l prindă. Lăsat în voia valurilor, magistratul socotea că va muri. Dar, cu voia lui Dumnezeu, s-a aflat o altă corabie ve­nind din urmă şi văzându-l, marinarii l-au ridicat pe corabie şi aşa a ajuns în cetatea în care mergeau şi pancratiaştii. Marinarii celor două corăbii ieşind pe uscat s-au întâmplat în acelaşi han. Şi s-a întâmplat ca, unul dintre marinarii de pe corabia din care a căzut magistratul să-şi aducă aminte de el, suspinând şi zi­când: Oare ce s-o fi întâmplat cu magistratul acela? Şi auzind aceasta, marinarii celeilalte corăbii au între­bat pentru ce magistrat a suspinat. Şi aflând adevărul, i-au spus lui: Noi l-am scos din mare şi este cu noi. Şi aflând aceia, s-au bucurat şi venind l-au luat cu ei. Şi magistratul le-a povestit că orbul căruia i-am dat o monedă pe cale, acela m-a ţinut mergând pe ape. Şi auzind aceasta, au slăVit pe Dumnezeu Mântuitorul. Din aceasta învăţăm, aşadar, că milostenia de bună­voie nu se pierde, ci, la vreme de nevoie, Dumnezeu răsplăteşte celui milostiv. După Dumnezeiasca Scrip­tură: Nu te da în lături de la a-i face bine celui lipsit atunci când mâna ta poate să ajute³⁶.

22. Zicea unul dintre cei iubitori de Hristos care avea harisma milosteniei: Cel care dă milostenie este dator să o dea ca şi când ar fi el însuşi cel care o primeşte. O

36 Pilde 3, 27.

676

asemenea milostenie îl apropie de Dumnezeu.

23. Zicea cineva că în Alexandria era un bogat care s-a îmbolnăVit. Şi temându-se de moarte, a luat trei­zeci de litre de aur şi le-a dat săracilor. Şi făcându-se sănătos, a început să-i pară rău de ceea ce a făcut. Şi avea un prieten evlaVios şi a îndrăznit să-i spună că îi pare rău pentru ceea ce a făcut. Iar acela i-a zis: Eşti dator mai curând să te bucuri pentru că lui Hristos le-ai dat. Dar el nu s-a încredinţat de aceasta. Atunci i-a zis acela: Iată cele treizeci de litre! Căci era bogat şi el. Vino, deci, la Sfântul Mina³⁷ şi spune: Nu sunt eu cel care a împlinit porunca, ci el este! Şi vei primi aurul. Şi venind la Sfântul Mina, a zis aşa şi a luat cele trei­zeci de litre de aur. Şi cum ieşea el pe poartă, a murit. Şi cei care erau cu el au zis stăpânului monedelor de aur: Primeşte înapoi cele ale tale! Iar el a zis: Să nu-mi facă mie aşa Domnul! Căci din clipa în care le-am dat lui Hristos, sunt ale Lui. Să fie date săracilor! Şi ei, auzind cele întâmplate, s-au înfricoşat şi au slăVit pe Dumnezeu pentru gândul bun al bărbatului.

24. Un Bătrân Vieţuia împreună cu un frate de ob­şte. Şi Bătrânul era milostiv. Şi întâmplându-se foa­mete, au început să Vină la poarta lui ca să primească milostenie. Şi Bătrânul dădea milostenie la toţi care veneau. Văzând fratele ce se întâmplă, a zis Bătrânu­lui: Dă-mi partea mea din pâini şi fă ce vrei cu partea

37 Este vorba despre biserica marelui mucenic Mina (prăznuirea lui se face la 11 noiembrie), care s-a construit deasupra mor­mântului mucenicului lângă Alexandria, în timpul arhipăstoriei Sfântului Atanasie cel Mare. Datorită multelor minuni care erau săvârşite de sfânt s-a organizat un centru religios unde venea o mulţime de închinători şi din alte ţări (ET).

677

ta. Şi Bătrânul a împărţit pâinile şi făcea milostenie cu partea lui. Şi mulţi alergau la Bătrân auzind că dă la toţi. Şi văzând Dumnezeu aceasta, a binecuvântat pâinile lui. Iar fratele, mâncând pâinile sale, a zis Bă­trânului: Deoarece mai am câteva pâinici, Avva, primeşte-mă să fim iar de obşte! şi i-a zis Bătrânul: Cum vrei, aşa voi face! Şi au Vieţuit iarăşi de obşte. Întâmplându-se acum belşug, veneau iarăşi cei care aveau nevoie să primească milostenie. Şi într-una din zile, intrând fratele, a văzut că pâinile s-au terminat. Deci, a venit un sărac şi Bătrânul a zis fratelui să-i dea mi­lostenie. Iar el a zis: Nu mai este niciuna, părinte! A zis lui Bătrânul: Intră şi caută! Şi fratele intrând, a aflat coşul plin de pâini. Şi văzând aceasta, s-a înfricoşat şi luând, a dat săracului. Şi cunoscând astfel credinţa şi Virtutea Bătrânului, a slăVit pe Dumnezeu.

25. A zis un Bătrân că poate cineva să facă multe lucruri bune şi cel Viclean să-l îndemne să ţină cu tă­rie la lucruri neînsemnate, ca să piardă plata pentru toate lucrurile bune pe care le lucrează. în timp ce şe­deam eu odată la Oxirinho³⁸ lângă un preot care făcea multe milostenii, a venit la el o văduvă cerându-i puţin grâu. Şi el i-a zis: Adu un sac să-ţi măsor! Şi ea a adus. Şi măsurând cu precizie sacul, a zis: Este mare! Şi s-a ruşinat văduva. Deci i-am zis după aceea eu: Avva, ai vândut grâul? A zis: Nu, ci l-am dat milostenie. Atunci i-am zis: Dacă tot l-ai dat milostenie, de ce ai cercetat

38 Cetate antică în partea de apus a văii Nilului, cunoscută din nenumăratele papirusuri care s-au găsit la sfârşitul secolului al XIX-lea şi începutul secolului XX. Pe locul vechii cetăţi se află astăzi satul Al-Bahnasa (ET).

678

cu precizie mărimea sacului şi ai ruşinat pe văduvă?

26. Un frate a cercetat pe un anahoret şi ieşind de la el, i-a zis: Iartă-mă, Avva, că te-am ţinut de la cano­nul tău! Şi răspunzând, i-a zis: Canonul meu este să te odihnesc pe tine şi să te trimit în pace.

27. Un anahoret şedea aproape de o obşte şi făcea multe nevoinţe. S-a întâmplat să Vină unii la obşte şi l-au silit şi pe el să mănânce, deşi nu era ceasul. După aceasta i-au zis fraţii: Nu te-ai necăjit, Avva? Iar el a zis: Necazul meu este atunci când fac voia mea.

28. Ziceau despre un Bătrân că şedea în Siria lângă calea ce ducea la pustie. Şi lucrarea lui era aceasta: în orice ceas venea un monah din pustie, îi aducea aceluia odihnă cu bună încredinţare. A venit, deci, odată un anahoret şi i-a oferit şi lui odihnă. Dar acela nu a voit să primească, zicând că posteşte. Şi întristându-se i-a zis: Nu ocoli pe robul tău³⁹, mă rog ţie, nu mă neso­coti! Vino, deci, să ne rugăm! Iată, este aici un copac şi la care din noi se va apleca atunci când fiecare se va ruga în genunchi, voia aceluia vom face! Şi-a ple­cat genunchiul la rugăciune anahoretul şi nu s-a în­tâmplat nimic. Şi-a plecat genunchiul şi primitorul de străini, şi îndată copacul s-a plecat împreună cu el. Şi primind astfel înştiinţare, au mulţumit lui Dumnezeu.

29. Era un monah care avea un frate sărac în lume. Şi, dacă lucra ceva, îi dădea aceluia. Dar cu cât îi dădea mai mult, cu atât acela sărăcea mai mult. Plecând fra­tele, a vestit lucrul unui Bătrân. Şi a zis lui Bătrânul: Dacă vrei să mă asculţi, să nu-i mai dai nimic, ci să-i spui: Frate, când aveam, îţi dădeam! Acum şi tu ce vei

39 Vezi Facerea 18, 3.

679

dobândi lucrând să-mi aduci mie! Şi orice îţi va aduce să primeşti de la el şi oriunde ştii străini sau bătrâni, dă-le lor şi îndeamnă-i să facă rugăciune pentru el. Plecând fratele, a făcut aşa. Şi când a venit fratele din lume la el, i-a vorbit precum i-a zis Bătrânul şi acela a plecat întristat. Şi, iată, în prima zi, luând din grădina lui verdeţuri, i le-a adus. Iar fratele lui, primindu-le, le-a dat unor bătrâni. Şi i-a rugat pe aceia să facă ru­găciune pentru fratele lui. Şi, binecuvântat fiind, s-a întors la casa lui. Asemenea şi după aceea, a adus le­gume şi trei pâini. Şi luându-le fratele, a făcut ca pri­ma dată. Şi iarăşi fiind binecuvântat, a plecat. Venind, deci, şi a treia oară, a adus multe alimente şi Vin, şi peşte. Şi văzând fratele său, s-a minunat. Şi a chemat săraci şi le-a pus masă. Şi a zis fratelui său: Nu cumva ai nevoie de puţină pâine? Iar acela a zis: Nu, doamne! Căci atâta timp cât luam de la tine ceva, ca un foc intra în casa mea şi le consuma. De când nu mai primesc de la tine, Dumnezeu mă binecuvântează. Plecând, deci, fratele, a vestit Bătrânului tot ce se întâmplase. Şi i-a zis Bătrânul: Nu ştii că lucrul monahului este foc şi oriunde ajunge arde? Aceasta îi este de folos fratelui, să facă milostenie din osteneala lui şi să ia binecuvân­tare de la sfinţi. şi în felul acesta este binecuvântat.

30. Un monah tebait avea de la Dumnezeu harisma slujirii, încât fiecăruia din cei care veneau la el îi rânduia cele de trebuinţă. Acestuia i s-a întâmplat odată să dea milostenie într-un sat. Şi iată o femeie a venit la el să primească milostenie. Şi purta haine vechi. Văzând-o că poartă haine vechi, şi-a întins mâna ca să-i dea multe lucruri, dar şi-a tras mâna înapoi şi i-a

680

adus puţine. Şi iată a venit alta purtând haine bune. Şi văzând hainele ei, s-a repezit să-i dea puţine, dar şi-a întins mâna şi i-a adus multe. Şi a întrebat despre amândouă. I-au spus că cea care era îmbrăcată bine, fiind din neam vrednic, sărăcise şi folosea hainele bune de ruşine! Iar cealaltă folosea hainele vechi ca să primească.

31. Au mers odată doi fraţi la un Bătrân. Şi obiceiul Bătrânului era să nu mănânce în fiecare zi. Şi când a văzut pe fraţi, s-a bucurat şi a zis că postul are plată, dar cel care mănâncă din dragoste împlineşte două porunci, că şi-a lăsat voia sa şi a împlinit porunca lui Dumnezeu, odihnind pe fraţi.

32. Unul dintre sfinţi locuia în Egipt într-un loc pustiu. La mare depărtare de el era un maniheu⁴⁰, care era preot la cei ce se numeau pe ei înşişi pre­oţi. Şi plecând să cerceteze pe unul de-ai lui, l-a prins noaptea chiar în locul unde era sfântul ortodox. L-a cuprins neliniştea, dar se temea să intre la or­todox şi să doarmă, căci ştia că acela îl cunoaşte că este maniheu şi putea să nu-l primească. Împins de

40 Maniheismul a fost o credinţă dualistă, întemeiată de Manes în nordul Babilonului în secolul al III-lea. Conţinutul ei este un sincretism alcătuit din elementele marilor religii ale epocii ace­lea: zoroastrismul, budismul şi multe elemente din creştinism. Datorită concepţiei universaliste a conducătorului ei a avut o largă răspândire în mai multe ţări, în toată împărăţia persană şi în Egipt şi în nordul Afganistanului, iar mai târziu în India şi China, prin trimişii lui Manes, care a fost ucis (277) de către Vâ­râm I, regele Persiei (274-277), fiind acuzat de colaboraţionism cu duşmanii Persiei. Adept al maniheismului a fost şi Fericitul Augustin, dar după întoarcerea la Hristos el a combătut această înşelăciune (ET).

681

nevoie, a bătut la poartă. Deschizând Bătrânul şi cunoscându-l, l-a primit cu bucurie şi l-a pus să se roa­ge după obicei. Şi, după ce i-a oferit cele de găzduire, s-au culcat. Şi maniheul, rămânând singur în timpul nopţii, se gândea mirându-se cum de nu a avut nimic Bătrânul împotriva lui. Şi a zis: Acesta este cu adevă­rat al lui Dumnezeu! Şi dimineaţa, venind la el, a căzut la picioarele lui, zicând: Eu de astăzi sunt ortodox! Şi aşa a rămas împreună cu el.

33. Era un bărbat bogat în Israel, care se îmbo­găţise din lăcomii şi calomnii, şi nedreptăţi. Acesta, venindu-şi în fire şi gândindu-se la judecată, a mers la învăţător şi a zis: Rogu-mă ţie, mintea mea este în­robită grijilor pământeşti ale Vieţii. Deci, Vindecă-mă, ca să nu pier. Iar acela i-a dat lui înţelepciunea lui Solomon şi citind a găsit cuVintele: Cel care îl miluieşte pe sărac îl împrumută pe Dumnezeu⁴¹. Şi închizând cartea, a dat-o învăţătorului, zicând: Cine este mai vrednic de crezare decât Dumnezeu? El îmi va întoar­ce şi averi şi dobânzi dacă eu voi milui pe săraci! Şi plecând, a vândut totul şi a dat săracilor, fără să mai ţină nimic pentru el, decât numai patru monede de aur pentru îmbrăcămintea trupului său. Şi s-a făcut tare sărac şi nimeni nu-l miluia. La urmă a zis în sine:

^{41 P}ilde 19,17. Înţelepciunea lui Solomon se cuprinde în două lucrări: în lucrarea cu acelaşi nume: înţelepciunea lui Solomon şi în Pilde. înţelepciunea lui Solomon şi Pildele se găsesc aşezate între cele opt cărţi ale Vechiului Testament, numite sapienţiale şi în general poetice, didactice, morale, pentru că vorbesc despre înţelepciune în sens moral şi religios. Acestea sunt următoarele: Iov, Psalmi, Pilde, Ecleziastul, Cântarea Cântărilor, înţelepciunea lui Solomon, înţelepciunea lui Sirah şi Plângerile.

682

Voi merge la Ierusalim, la Domnul şi Dumnezeul meu şi mă voi plânge Lui că m-a înşelat, făcându-mă să-mi risipesc averile mele. Mergând el la Ierusalim, a văzut doi bărbaţi certându-se între ei, deoarece găsiseră o piatră de preţ care se pierduse din diploida⁴² arhie­reului Aaron⁴³. Aceia nu ştiau de unde era piatra. Şi le-a zis: De ce vă certaţi? Şi ei au zis: Am găsit o piatră şi ne certăm ce piatră să fie! Şi el le-a zis: Daţi-mi-o mie şi luaţi patru dinari pe ea. Iar ei cu bucurie i-au dat piatra. Mergând, deci, la Ierusalim, a arătat piatra unui aurar. Acesta, văzând piatra, i-a zis: Unde ai găsit această piatră? Iată sunt trei ani de când Ierusalimul este dat peste cap pentru piatra aceasta. Mergi, dar, şi dă-o arhiereului şi te vei îmbogăţi! Mergând el la templu, îngerul Domnului a zis arhiereului: Vine un om la tine având piatra care s-a pierdut. Dă-i lui aur şi argint şi pietre preţioase câte vrea! Şi mustrându-l pe om, a zis: Nu te îndoi în inima ta, nici nu fi necredin­cios faţă de Dumnezeu Care a zis că cel care miluieşte pe sărac împrumută pe Dumnezeu. Iată ţi-a dat de şapte ori mai mult în veacul acesta şi în veacul Viitor îţi va da Viaţă veşnică!

Sfârşitul tratatului despre primirea străinilor.

^{42 A}mĂoi5 A este efodul cusut în aur, alcătuit din două părţi, una în faţă şi alta în spate, care se strângea cu o cingătoare îm­podobită. în partea din faţă şi pe piept erau aşezate pe o placă dreptunghiulară pe câte patru rânduri câte doisprezece pietre preţioase, bătute în aur, cu numele celor douăsprezece semin­ţii ale lui Israel. Aceste pietre preţioase erau considerate sfinte. Efod purtau şi preoţii, dar era mult mai simplu.

^{43 A}aron a fost primul arhiereu al evreilor, fratele lui Moise şi al lui Miriam.

CAPITOLUL XIV

DESPRE ASCULTARE

1. A zis Avva Antonie că ascultarea împreună cu înfrânarea îmblânzesc fiarele sălbatice!

2. A zis Avva Arsenie Avvei Alexandru: Când ter­mini de despicat nuielele, Vino să mănânci cu mine. Dar, dacă Vin străini, să mănânci cu ei. Avva Alexandru lucra cu rânduială şi linişte. Şi, când s-a făcut ceasul, încă mai avea nuielele şi, voind să ţină cuvântul Bă­trânului, a rămas să termine nuielele. Avva Arsenie, văzând că zăboveşte, a mâncat, gândind ca nu cum­va să fi avut străini. Şi Avva Alexandru când s-a făcut seară a venit. Şi i-a zis Bătrânul: Ai avut străini? A zis: Nu! I-a zis iarăşi: Atunci, de ce nu ai venit? Şi el i-a zis: Mi-ai spus că atunci când termin de despicat nuielele să Vin. Şi ţinând cuvântul tău, nu am venit până acum, căci acum le-am terminat. Şi s-a minunat Bătrânul de acriVia lui şi i-a zis: Să mănânci mai devreme pentru ca şi slujba ta să o faci şi apa să ţi-o bei. Altfel trupul tău repede se va istovi.

1. Un frate a venit de la Schit la Avva Amun. Şi i-a zis: Părintele meu mă trimite pentru slujire şi mă tem

684

de desfrânare. Şi i-a zis Bătrânul: în ceasul în care Vine ispita să spui: Dumnezeule al puterilor, pentru rugă­ciunile părintelui meu, scapă-mă! Deci, într-una din zile, fiind trimis de părintele lui să meargă în Egipt pentru slujire, s-a dus, aşa cum obişnuia, la cel care le dădea cele de trebuinţă. Dar nu l-a aflatpe acela aca­să, iar fiica lui, care era fecioară, fiind acasă, a închis uşa după ce a intrat fratele. Şi el înţelegând gândul ei, a strigat cu glas mare: Dumnezeul părintelui meu, sca­pă-mă! Şi îndată s-a aflat pe calea care ducea la Schit.

2. A cercetat Avva Avraam pe Avva Are. Şi în timp ce şedeau ei a venit un frate la Bătrânul şi i-a zis: Spune-mi ce să fac să mă mântuiesc! Iar el i-a zis: Mergi şi să petreci tot anul acesta mâncând în fiecare seară pâine şi sare. Apoi Vino iarăşi şi îţi voi spune. A ple­cat şi a făcut aşa cum l-a sfătuit. împlinindu-se anul, a venit iarăşi fratele la Avva Are. S-a întâmplat şi atunci Avva Avraam să fie acolo. Şi a zis iarăşi Bătrânul frate­lui: Mergi şi anul acesta posteşte două-două¹! Şi cum a plecat fratele, a zis Avva Avraam Avvei Are: De ce cu toţi fraţii vorbeşti punându-le jug uşor, iar fratelui acestuia îi pui sarcină grea? A zis lui Bătrânul: Fraţii, cum Vin şi cer, aşa şi pleacă. Acesta, însă, Vine să audă cuvânt pentru Dumnezeu, căci este lucrător, şi orice îi spun face cu toată silinţa. De aceea şi eu îi vorbesc cuvântul lui Dumnezeu!

3. Zicea unul dintre Bătrâni că Avva Vasile, cerce­tând o obşte, după învăţătura de cuViinţă a zis egume­nului: Ai aici vreun frate între cei care se mântuiesc?

1 O dată la două zile sau o zi da şi una nu.

685

Iar el a zis: Toţi sunt robii tăi şi se silesc să se mântu­iască, stăpâne! Iarăşi i-a zis: Ai, cu adevărat, pe cine­va care are ascultare? Iar el i-a adus un frate. Şi Avva Vasile l-a rânduit să slujească la masă. După ce au mâncat, fratele i-a adus să se spele. Şi i-a zis Sfântul Vasile: Vino să-ţi dau şi eu să te speli! Şi el a primit de la sfântul să-i toarne apă. Şi i-a zis sfântul: Când intru în altar, Vino să te fac diacon. Şi după ce a făcut aceasta, l-a făcut şi preot şi l-a luat cu el la episcopie pentru ascultarea lui.

4. Zicea Avva Isaia către cei care veneau şi se supu­neau Sfinţilor Părinţi: Prima vopsea nu se ia, ca porfira². Şi după cum ramurile tinere se îndreaptă şi se îndoaie cu uşurinţă, aşa şi cei care sunt începători în ascultare.

5. Se povestea despre Avva Ioan Kolovos că a mers la un Bătrân tebait, la Schit, şi a stat în pustie. Bătrâ­nul a luat un lemn uscat şi l-a plantat. Apoi i-a zis: în fiecare zi să-l uzi cu o cană de apă până când face rod. Şi apa era departe de el, încât trebuia să plece seara şi să se întoarcă dimineaţa. După trei ani, lemnul a dat lăstari şi a făcut rod. Şi luând Bătrânul rodul acela l-a dus în biserică, zicând fraţilor: Luaţi şi mâncaţi rodul ascultării!

6. Ziceau despre Ioan, ucenicul Avvei Pavel, că avea mare ascultare. într-un loc erau morminte şi acolo îşi

^{2 P}orfira este o substanţă de culoare roşu închis care nu se şterge. Cunoscută din antichitate, se extrăgea din secreţiile scoici­lor cu acelaşi nume. Porfiră, de asemenea, se numeau şi hainele preţioase ale împăraţilor şi ale regilor din antichitate. Chiar şi în Bizanţ, hainele se vopseau cu această substanţă preţioasă.

686

avea culcuşul o hienă. Şi Bătrânul a văzut în locul ace­la bălegar şi a zis lui Ioan să se ducă şi să-l aducă. Iar el a zis: Ce să fac, Avva, cu hiena? Iar Bătrânul, glu­mind, i-a zis: Dacă Vine asupra ta, leag-o şi adu-o aici. Deci, a plecat fratele acolo pe seară. Şi iată hiena a venit asupra sa. Iar el, după cuvântul Bătrânului, s-a repezit să o prindă. Şi hiena a fugit. Şi alergând după ea, zicea: Avva mi-a zis să te leg. Şi prinzând-o, a legat-o. Iar Bătrânul stătea neliniştit şi-l aştepta. Şi iată, a venit având hiena legată. Şi văzându-l Bătrânul, s-a minunat. Şi vrând să-l smerească, l-a lovit zicându-i: Nebunule, câine nebun mi-ai adus aici? Şi Bătrânul a dezlegat-o îndată şi a slobozit-o să plece.

7. Ziceau despre Avva Siluan că avea un ucenic pe nume Marcu. Şi acela avea ascultare mare şi era caligraf. Şi îl iubea Bătrânul pentru ascultarea lui. Avea şi alţi unsprezece ucenici şi aceia se necăjeau că îl iubea pe acela mai mult decât pe ei. Şi auzind Bătrânii, s-au întristat. Şi au venit Bătrânii într-o zi la el şi l-au mustrat. Iar el, luându-i, a ieşit şi a bătut la fiecare chilie, zicând: Cutare, frate, Vino, că am nevoie de tine! Şi niciunul dintre ei nu a venit îndată. Şi ajun­gând la chilia lui Marcu, a bătut zicând: Marcule! Şi el auzind glasul Bătrânului, îndată a sărit afară. Şi l-a tri­mis la slujire. Iar el a zis Bătrânilor: Unde sunt ceilalţi fraţi, Părinţilor? Şi intrând în chilia lui Marcu, a cer­cetat lucrul pe care-l făcea. Şi a aflat că tocmai pusese mâna să scrie litera o şi când a auzit pe Bătrânul, nu a mai dus-o pana până la capăt ca s-o termine. Deci, au zis Bătrânii: Cu adevărat, cel pe care-l iubeşti tu, Avva, şi noi îl iubim, pentru că şi Dumnezeu îl iubeşte!

687

8. Ziceau despre Avva Siluan că odată, plimbându-se prin Schit cu Bătrânii şi vrând să le arate ascultarea ucenicului său, pentru care îl iubea mult, a văzut un mistreţ mic şi i-a zis: Vezi boul acela mic, fiule? şi i-a zis: Da, Avva! Şi coarnele lui cât de frumoase sunt? A zis: Da, Avva! Şi s-au minunat Bătrânii de răspunsul lui şi s-au zidit prin ascultarea lui.

9. A coborât odată mama Avvei Marcu să-l vadă; şi avea mult lux. Şi a ieşit Bătrânul la ea şi aceasta i-a zis: Avva, spune fiului meu să iasă ca să-l văd. Şi intrând Bătrânul, i-a zis: Ieşi afară, să te vadă mama ta. Şi el purta centonariu³ şi era afumat din bucătărie. Ieşind din ascultare, şi-a închis ochii şi a zis celor de acolo: Mântuiţi-vă, mântuiţi-vă! Şi nu i-a văzut. Iar mama lui nu l-a cunoscut. Deci, iarăşi a trimis la Bătrân, zicând: Avva, trimite pe fiul meu, să-l văd. Şi Bătrânul a zis lui Marcu: Nu ţi-am spus să ieşi să te vadă mama ta? Şi i-a zis Marcu: Am ieşit, după cuvântul tău, Avva! Dar, te rog, să nu-mi spui să ies încă o dată, ca să nu fac neascul­tare. Şi ieşind, Bătrânul a zis femeii: Acela era fiul tău, care a ieşit şi v-a zis: Mântuiţi-vă! Şi a rugat-o să plece.

10. Ziceau despre Avva Meghetie că era tare smerit, că ucenicise pe lângă monahi egipteni şi întâlnise mulţi Bătrâni, şi pe Avva Sisoe, şi pe Avva Pimen. A rămas însă într-un loc în Sinai. Şi s-a întâmplat ca unul dintre sfinţi să-l cerceteze, după cum povestea el însuşi. Şi i-a zis: Cum petreci, frate, în pustia aceasta? Iar el i-a zis: Postesc o zi da şi una nu şi mănânc o pâine. Şi acela mi-a zis: Dacă vrei să mă asculţi, mănâncă în fiecare zi câte o jumătate de pâine. Şi făcând aşa am aflat odihnă.

^{3 K}VT0)vâpi era un veşmânt confecţionat din zdrenţe cusute.

688

11. A zis Avva Mios că adevărata ascultare are ca răsplată ascultarea. Dacă cineva ascultă de Dumnezeu şi Dumnezeu îl ascultă pe el.

12. A zis Avva Moise unui frate: Să dobândim ascul­tarea care naşte smerenia şi răbdarea, şi îndelunga răbdare, şi străpungerea, şi iubirea de fraţi şi dragos­tea. Acestea sunt armele noastre de luptă.

13. A zis iarăşi: Vino, frate, la ascultarea cea adevă­rată, în care este smerenie, în care este tărie, în care este bucurie, în care este răbdare, în care este îndelungă-răbdare, în care este iubire de fraţi, în care este stră­pungere, în care este dragoste. Căci cine are ascultarea cea bună a împlinit toate poruncile lui Dumnezeu.

14. A zis iarăşi: Monahul care posteşte, fiind sub un părinte duhovnicesc, dar nu are ascultare şi sme­renie, un astfel de monah nu va dobândi nicio Virtute şi nu ştie ce înseamnă să fii monah.

15. Era un mirean tare evlaVios în Viaţa lui şi a cer­cetat odată pe Avva Pimen. S-au întâmplat la Bătrân şi alţi fraţi care căutau să audă cuvânt de la el. A zis Bătrânul către credinciosul mirean: Vorbeşte fraţi­lor cuvânt! Iar el l-a rugat zicând: Iartă-mă Avva, eu am venit să învăţ! Silit, însă, de Bătrân, a zis: Eu sunt mirean, vând legume şi negustoresc. Desfac cutiile şi le fac mai mici, cumpăr cu mai puţin şi vând cu mai mult. Nu ştiu să vorbesc din Scriptură. Vă spun o pil­dă. Un om a zis prietenului său: Vino cu mine, că do­resc să văd pe împărat. I-a zis prietenul: Vin cu tine până la jumătatea drumului. Atunci a zis unui alt pri­eten: Vino tu, să mă duci la împărat. Şi acesta i-a zis: Te duc până la palatul împăratului. A zis şi la al treilea

689

prieten: Vino cu mine până la împărat! Iar el a zis: Eu Vin şi intru cu tine în palat şi voi sta să vorbesc şi te voi duce la împărat! Şi l-au întrebat care este puterea pildei. Şi răspunzând, le-a zis: Primul prieten este as­ceza, care te duce până la jumătatea drumului. Al doi­lea este curăţia, care ajunge până la cer. Iar al treilea este ascultarea, care te duce până la împăratul Dum­nezeu cu îndrăzneală. Şi zidindu-se fraţii, au plecat!

16. Au cercetat odată pe marele Pamvo patru schitioţi care purtau îmbrăcăminte de piele. Şi fiecare îi vestea Virtutea tovarăşului său. Unul postea mult. Al doilea era neagonisitor şi al treilea avea multă dragoste. Despre al patrulea au spus că douăzeci şi doi de ani a făcut ascultare de un Bătrân. Şi le-a răspuns Avva Pamvo acestea: Vă spun vouă că Virtutea acestu­ia este cea mai mare. Căci fiecare dintre voi a dobân­dit o Virtute, păstrându-şi voia proprie. Acesta însă şi-a tăiat voia, făcând voia altuia. Unii ca aceştia sunt mărturisitori⁴, dacă se păstrează aşa până la sfârşit.

17. A zis Avva Ruf: Cel care stă în supunere faţă de un părinte duhovnicesc are mai mare plată decât cel care a plecat să trăiască singur în pustie. El a spus că povestea cineva dintre Părinţi zicând: Am văzut pa­tru cete în ceruri. Prima ceată era a oamenilor care s-au îmbolnăVit şi au mulţumit lui Dumnezeu. A doua ceată a celor care au urmărit iubirea de străini şi au rămas credincioşi acestei slujiri. A treia ceată era a celor care au urmărit pustia şi nu au văzut faţă de om. A patra ceată a celor care stau în supunere faţă de

4 Aşa se numeau creştinii care suferiseră răutăţi în timpul pri­goanelor de dragul credinţei, dar supraVieţuiseră.

690

părintele duhovnicesc şi i se supun acestuia pentru Domnul. Aceştia, datorită ascultării lor, purtau şirag de aur şi gorgonă⁵ şi aveau slavă mai multă decât cei­lalţi. Iar eu, zice, am întrebat pe cel care ne condu­cea cum se poate ca acesta mai mic să aibă slavă mai multă decât ceilalţi? Iar el, răspunzându-mi, mi-a zis: Pentru că acela care urmăreşte iubirea de străini face aceasta cu voie proprie şi cel din pustie cu voia sa a plecat din lume, iar cel care are ascultare, părăsind toate voirile sale, stă agăţat de Dumnezeu şi de pă­rintele său. Din pricina aceasta are mai multă slavă decât ceilalţi. Pentru aceasta, o, fiilor, este bună ascul­tarea făcută pentru Domnul. Ascultaţi, fiilor, o parte din izbânzile acesteia: O, ascultare, mântuirea tuturor credincioşilor! O, ascultare, născătoarea tuturor Vir­tuţilor! O, ascultare, aflătoarea împărăţiei! O, ascul­tare, care deschizi cerurile şi îi înalţi pe oameni de pe pământ! O, ascultare, hrană a tuturor sfinţilor, din care au supt şi prin care s-au desăvârşit! O, ascultare, împreună-locuitoare cu îngerii!

18. A venit unul dintre tebaiţi la Avva Sisoe, vrând să se facă monah. Şi l-a întrebat Bătrânul dacă are pe cineva în lume. Iar el a zis: Am un fiu. Şi i-a zis Bătrâ­nul: Mergi, aruncă-l în râu şi atunci să te faci monah. Deci, plecând omul să-l arunce în râu pe fiul său, Bă­trânul a trimis un frate ca să-l împiedice să o facă. Şi

^{5 O} altă formă a numelui Gorgos. Monstru al mitologiei anti­chităţii greceşti, cu înfăţişare sălbatică. După o anumită versiu­ne, Atena l-a ucis şi i-a preschimbat înfăţişarea în scutul ei, ca să-i înspăimânte pe vrăjmaşi. Mai târziu, cuvântul Gorgonia ca figură de stil însemna şi scut (ET).

691

a zis fratele: încetează, ce faci? Iar el a zis: Avva mi-a spus să-l arunc. A zis fratele: Dar a zis iarăşi prin mine să nu-l arunci! Şi părăsindu-l, a venit la Bătrân şi s-a făcut monah încercat pentru ascultarea lui.

19. A întrebat cineva pe Avva Sopatru, zicând: Dă-mi o poruncă, Avva, şi o voi păzi! Iar el i-a zis: Să nu in­tre femeie în chilia ta, să nu citeşti apocrife⁶ şi să nu cercetezi cele despre chip⁷. Aceasta nu este erezie, dar este neştiinţă şi iubire de ceartă din amândouă

6 Apocrife sau pseudo-scrieri erau considerate de Biserică acele cărţi alcătuite prin imitarea textelor Sfintei Scripturi. Ri­dicau pretenţii de inspiraţie dumnezeiască şi autoritate egală cu Sfintele Scripturi, dar niciodată n-au fost recunoscute ca in­spirate de Dumnezeu. Cuvântul apocrifă, în primele veacuri ale Părinţilor Bisericii, însemna carte mincinoasă care a fost scoasă din uzul public, din uzul obştesc, ca înşelătoare şi eretică în con­ţinut. Multe dintre acestea proveneau din scrieri evlaVioase care voiau să îmbogăţească cu povestiri fantastice informaţiile din Sfânta Scriptură despre evenimente şi persoane. Cele mai multe, însă, erau creaţii ale scriitorilor eretici care urmăreau răspândi­rea învăţăturilor înşelătoare şi de aceea le semnau în mod fals cu numele bărbaţilor sfinţi şi consacraţi ai Sfintei Scripturi. Apo­crifele Vechiului Testament s-au scris în ultimele două secole înainte de Hristos şi în secolul I după Hristos. Apocrifele Noului Testament provin, cele mai multe, din sec. II şi III după Hristos. Mulţi scriitori bisericeşti consemnează în multe rânduri infor­maţii şi texte din apocrife pentru că şi-au dat seama că în ciuda elementelor mitice şi fantastice, şi, în general, a nivelului scăzut conţinut de apocrife, s-au salvat şi tradiţiile adevărate, care în timp s-au regăsit în cultul dumnezeiesc şi în arta bisericească (V. Ioanidis, Introducere în Noul Testament, pag. 467, ş.a. Atena.)

^{7 E}ste vorba foarte probabil despre rătăcirea antropomorfiţilor, care, ca reacţie la metoda alegorică promovată de origenişti, au căzut în cealaltă extremă, cea a antropomorfismului, atribuind lui Dumnezeu şi celor dumnezeieşti chipul celor omeneşti.

692

părţile. Este cu neputinţă să fie înţeles lucrul acesta chiar de ar încerca toată zidirea.

20. Ziceau despre Avva Sopatru şi despre Avva Saio că Vieţuiau împreună. Avea multă ascultare Avva Saio şi era tare aspru. Şi îi zicea Bătrânul, ispitindu-l: Du-te să furi! Şi el se ducea şi fura de la fraţi pentru ascultare, mulţumind Domnului pentru toate. Iar Bă­trânul lua lucrurile şi le dădea înapoi fraţilor. Odată, în timp ce mergeau ei pe cale, Avva Saio şi-a pierdut puterile şi Bătrânul l-a lăsat prăbuşit la pământ. Şi ve­nind, a zis fraţilor: Duceţi-vă să-l aduceţi pe Saio, căci este căzut la pământ. Şi ducându-se, l-au adus.

21. Fericitul Seridie, care avea obştea lângă râul Thanato, nutrea dragoste pentru un egiptean care lo­cuia la Ascalon⁸, împreună cu ucenicul lui. I s-a întâm­plat acestuia, fiind iarnă, să trimită pe ucenicul său cu scrisoare la Avva Seridie ca să-i aducă un sul cu hârtii. Când a plecat tânărul de la Ascalon, s-a întâm­plat ploaie mare, încât şi râul Thanato curgea la vale cu sălbăticie. Când a dat scrisoarea Avvei Seridie, încă ploua şi tânărul i-a zis: Dă-mi hârtiile, Avva, să plec! Iar el i-a zis: Este ploaie, unde vrei să pleci acum? Şi i-a zis tânărul: Am poruncă şi nu pot să rămân! Şi cum stăruia să-l necăjească, i-a dat hârtiile. Şi luând sfat şi poruncă de la Avva, a plecat. A zis, deci, Avva celor care erau împreună cu el, între care era şi Avva Dorotei, care stătea împreună cu ei: Să mergem şi să ve­dem ce face la râu. Şi ploaia continua. Şi cum a ajuns

8 Veche cetate de la ţărmul Mării Mediterane în sudul Palesti­nei între Gaza şi Azot.

693

la râu, mergând departe de ei, şi-a dezbrăcat hainele şi a înfăşurat hârtiile în haine, le-a pus deasupra ca­pului şi legându-le, le-a zis: Rugaţi-vă pentru mine! Şi s-a aruncat în apele râului. Şi când a înştiinţat Avva Seridie pe fraţii din obşte, le-a zis: Nimic altceva nu mai aşteptam, decât să trimitem la mare ca să-i gă­sească trupul. Dar el luptându-se şi mergând împo­triva curentului apelor şi fiind dus departe, a ajuns pe celălalt mal al râului. Şi minunându-se de ascultarea lui până la moarte, am slăVit pe Dumnezeu. Aceasta este ascultarea pe care Părinţii o numesc ascultare fără deosebire, care dă multă îndrăzneală celor care se învrednicesc de ea înaintea lui Dumnezeu. Să ne învrednicească şi pe noi Domnul de acest har ca, fără grijă şi în pace, să trecem zilele noastre şi să aflăm milă înaintea lui Dumnezeu.

22. A zis Amma Sinclitichia: în obşte fiind, dăm întâ­ietate mai curând ascultării şi nu ascezei. Căci aceasta ne învaţă mândria, iar aceea cugetarea smerită.

23. A zis iarăşi: Trebuie să chivernisim cu dreap­tă socoteală sufletul. în obşte fiind, să nu căutăm ale noastre⁹ şi nici să nu lucrăm propria părere, ci să ne supunem părintelui nostru cel după credinţă. Căci ne-am încredinţat înstrăinării, adică ne-am aşezat pe noi în afara grijilor lumeşti. Dacă ne-am înstrăinat, să nu mai căutăm aceleaşi lucruri. Acolo aveam slavă, aici ocară; acolo belşug de hrană, aici şi lipsa pâinii.

24. A zis Avva iperihie: Odor de mare preţ îi este monahului ascultarea. Cel care a dobândit-o va fi

^{9 F}ilipeni 2, 4.

694

auzit de Dumnezeu şi se va înfăţişa cu îndrăzneală Celui Răstignit. Căci Domnul Răstignit s-a făcut ascul­tător până la moarte¹⁰.

25. Povestea unul dintre Părinţi că un învăţat evla­Vios din Theupole¹¹ mergea deseori la un zăvorât. Şi îl ruga să-l primească şi să-l facă monah. Iar Bătrânul i-a zis: Dacă vrei să te primesc, du-te, Vinde averile tale şi dă banii săracilor, după porunca Domnului¹², şi te primesc. Plecând, deci, a făcut aşa. Şi după acestea ia­răşi i-a zis: O altă poruncă ai de păzit, să nu vorbeşti! Iar el s-a învoit şi a petrecut cinci ani şi nu a vorbit deloc. A început, deci, să fie lăudat de unii. Şi i-a zis părintele lui: Nu te mai foloseşti aici. Te voi trimite într-o obşte în Egipt. Şi l-a trimis. Dar, trimiţându-l, nu i-a spus dacă să vorbească sau să nu vorbească. Acela însă, ţinând porunca, a rămas tăcut. Vrând să-l încerce prin lucru dacă este mut, Avva care l-a primit l-a trimis cu ascultare într-o zi în care râul se revărsa, ca să-l silească să spună: Nu am putut să trec! Şi a tri­mis un frate în urma lui să vadă ce face. Şi cum a ajuns la râu, neputând să-l treacă, şi-a plecat genunchiul şi iată a venit un crocodil şi ducându-l în spate, l-a tre­cut pe malul celălalt. Şi când a împlinit ascultarea şi a ajuns la râu, iarăşi l-a purtat în spate crocodilul şi l-a dus pe celălalt mal. Venind fratele care fusese trimis în urma lui şi văzând aceasta, a vestit Avvei şi fraţilor şi ei s-au minunat. S-a întâmplat cu acesta ca, după un timp, să adoarmă. Şi a trimis Avva, zicând celui care l-a trimis: Ne-ai trimis un mut, dar şi un înger al

10 Filipeni 2, 8.

11 Nume dat de împăratul Iustinian cel Mare Antiohiei, capitala vechii Sirii.

12 Matei 19, 21.

695

Domnului! Atunci zăvorâtul i-a trimis mesaj, zicând: Nu era mut, ci ţinând porunca pe care i-am dat-o de la început, a rămas mut. Şi s-au minunat toţi şi au slăVit pe Dumnezeu.

26. Un Bătrân avea ucenic şi vrând să-l ţină pe el l-a pus la încercare de ascultare desăvârşită. Deci, i-a zis Bătrânul: Du-te şi când se va aprinde tare cupto­rul, luând cartea de pe care citim la slujbă, să o arunci în cuptor. Iar el, plecând, a făcut întocmai fără deose­bire! Şi când a aruncat cartea, s-a stins cuptorul. Să cunoaştem deci că este bună ascultarea. Căci este sca­ră la împărăţia Cerurilor.

27. Era cineva din lume în obşte, având cu el şi pe fiul său. Şi vrând Avva să-l încerce, i-a zis: Să nu vorbeşti cu fiul tău, ci să-l ai pe el ca pe un străin! Iar el a zis: Aşa voi face, după cuvântul tău! Şi au trecut mulţi ani şi nu a vorbit cu el. Şi când a venit chemarea fiului său şi aşteptau să moară, a zis Avva tatălui: Mergi, deci, şi vorbeşte cu fiul tău! Şi i-a zis: Dacă porunceşti, vom ţine porunca până la sfârşit! Şi fiul său a adormit şi nu a vorbit cu el. Şi se minunau toţi cum a primit cu bucurie porunca şi a împlinit-o.

28. Ziceau Bătrânii că dacă unul are credinţă în ci­neva şi se predă pe sine aceluia prin ascultare, nu mai are nevoie să ia aminte la poruncile lui Dumnezeu, ci să-şi încredinţeze voirile sale părintelui său, şi nu va avea osândă la Dumnezeu. Căci nimic altceva nu cere Dumnezeu de la începători decât osteneala ascultării.

29. Un frate de la Schit, ducându-se la secerat, a cercetat pe un mare Bătrân şi i-a zis: Spune-mi ce să fac când merg la seceriş? A zis lui Bătrânul: Şi dacă îţi

696

spun, mă vei asculta? Şi a zis lui fratele: Da, te ascult! A zis lui Bătrânul: Scoală-te şi leapădă-te de seceriş şi Vino după aceea şi-ţi voi vesti ce să faci. Şi plecând fratele, s-a lepădat de seceriş şi a venit la Bătrânul. I-a zis lui Bătrânul: Intră în chilia ta şi ţine post mân­când o dată pe zi pâinea ta cu sare uscată şi iarăşi îţi voi vesti alt lucru. Iar el a plecat şi a făcut aşa. Şi a venit iarăşi la Bătrânul. Iar Bătrânul văzând că este lucrător, i-a vestit lui cum trebuie să stea în chilie. Şi plecând fratele în chilie, s-a aruncat cu faţa la pământ şi timp de trei zile a plâns înaintea lui Dumnezeu. După acestea, când gândurile îi spuneau: Te-ai înăl­ţat, ai ajuns mare!, el aducea greşelile lui înaintea sa, zicând: Şi unde sunt toate nepăsările mele? Şi dacă iarăşi îi ziceau: Multe greşeli ai făcut!, el zicea: Dar fac mici slujbe lui Dumnezeu şi cred că va face cu mine milă! Fiind biruite, duhurile i s-au arătat pe faţă, zi­când: Suntem loviţi de tine! El le-a zis: De ce? Şi au zis: Dacă te înălţăm, alergi la smerenie, iar dacă te smerim, te urci la înălţime!

30. Un Bătrân avea un slujitor care locuia în sat. Şi s-a întâmplat odată să întârzie slujitorul şi nu s-a dus după obicei, iar Bătrânului îi lipseau cele de trebuin­ţă. întârziind acela, nu avea cele pentru lucrul lui de mână pe care-l făcea în chilie. Şi se necăjea că nu avea nici ce să lucreze şi nici ce să mănânce. Şi a zis uceni­cului său: Vrei să te duci în sat? Iar el a zis: Cum vrei, aşa fac! Fratele se temea să se ducă în sat din pricina smintelilor. Dar, ca să nu facă neascultare, a primit să se ducă. I-a zis Bătrânul: Du-te şi cred în Dumnezeul Părinţilor mei că te va acoperi pe tine de orice ispită.

697

Şi făcând rugăciune, l-a trimis. Venind fratele în sat, a căutat unde stă slujitorul şi a aflat. S-a întâmplat însă ca acesta şi toţi ai săi să se afle la o pomenire în afara satului. Era acasă numai o fiică a lui, care, bătând el la poartă, a auzit şi a deschis dinăuntru. Văzând pe fratele care întreba de tatăl ei, l-a îndemnat să intre, ba chiar l-a şi tras. Dar el nu voia. Silindu-se mult aceea, a biruit şi a reuşit să-l tragă la ea. Iar acela văzând că este împins spre desfrânare şi stăpânit de gânduri, suspinând, a strigat la Dumnezeu zicând: Doamne, pentru rugăciunile părintelui meu, mântuieşte-mă în ceasul acesta! Şi zicând aceasta, îndată s-a aflat la râu, mergând spre mănăstire. Şi s-a întors nevătămat la părintele lui.

31. Doi fraţi după trup au mers să Vieţuiască într-o mănăstire. Unul era nevoitor, iar celălalt avea ascul­tare mare. Acestuia îi zicea părintele: Fă aceasta! Şi făcea. Mănâncă de dimineaţă! Şi mânca. Şi era slăVit în mănăstire pentru ascultarea lui. împuns fiind de pizmă, fratele lui, nevoitorul, şi-a zis în sine: îl voi încerca să văd dacă are ascultare. Şi ducându-se la părintele, i-a zis: Trimite-l pe fratele meu împreună cu mine să mergem odată undeva! Şi Avva l-a slobo­zit. Şi nevoitorul l-a luat, vrând să-l ispitească, şi au mers la râu. Acolo era mulţime mare de crocodili. Şi i-a zis: Coboară şi treci râul! Şi a coborât. Şi au venit crocodilii şi îi lingeau trupul, dar nu l-au vătămat cu nimic. Văzând aceasta, fratele lui i-a zis: Ieşi din râu! Şi mergând, au aflat un trup mort aruncat pe cale. Şi a zis nevoitorul: Dacă am fi avut vreo vechitură, am fi pus-o peste el. A zis cel care făcea ascultare: Mai bine

698

ne rugăm, poate înVie! Şi s-au aşezat la rugăciune şi, rugându-se ei, mortul a înViat. Şi se lăuda nevoitorul zicând: Pentru nevoinţa mea a înViat mortul! Şi Dum­nezeu a descoperit părintelui mănăstirii tot ce se în­tâmplase, cum l-a ispitit între crocodili şi cum a înViat mortul. Şi când au venit la mănăstire, a zis Avva ne­voitorului: De ce ai făcut aşa fratelui tău? Iată, pentru ascultarea lui a înViat mortul.

32. Un frate mirean, având trei copii, s-a retras în­tr-o mănăstire, lăsându-i pe aceştia în cetate. Deci, după ce a stat trei ani în mănăstire, au început gân­durile să-i aducă în minte pe copii. Şi se întrista tare pentru ei. Nu îi vestise părintelui că avea copii. Văzându-l oftând, părintele i-a zis: Ce ai de eşti posomo­rât? Şi i-a povestit părintelui: Am trei copii în cetate şi vreau să-i aduc la mănăstire. Şi părintele i-a îngăduit. Şi plecând în cetate a aflat că doi dintre ei adormiseră. Şi luând pe cel care rămăsese, a venit la mănăstire. Şi căutându-l pe părintele, l-a aflat la brutărie. Şi văzându-I părintele l-a îmbrăţişat şi luându-l pe copil, l-a strâns în braţe şi l-a sărutat. Şi a zis tatălui: îl iubeşti? Şi el a răspuns: Da! Şi auzind aceasta, Avva a zis: Ia-l şi aruncă-l în cuptor aprins. Şi luând tatăl pe copil, l-a aruncat în cuptor. Şi îndată flacăra s-a făcut ca roua şi a fost preamărit ca Patriarhul Avraam.

699

33. A zis un Bătrân: Fraţilor, la început Mântuitorul a zis ucenicilor Săi că vor avea necazuri şi strâmto­rări¹³. Cel care fuge de început fuge de cunoaşterea lui Dumnezeu. Căci precum literele sunt începutul în­văţării copiilor, care se dau ca să dobândească ştiinţa,

aşa şi monahul, făcând ascultare în osteneli şi strâm­torări, devine împreună-moştenitor cu Hristos şi fiu al lui Dumnezeu¹⁴.

34. A zis un Bătrân că aceasta cere Dumnezeu de la creştini: să asculte de Dumnezeieştile Scripturi, cele spuse să fie înfăptuite şi să fie supuşi egumenilor şi părinţilor ortodocşi¹⁵.

35. Un frate, fiind năpăstuit de cineva, s-a dus la un Bătrân la Chilii şi i-a zis: Părinte, sunt strâmtorat! A zis lui Bătrânul: De ce? Şi fratele i-a zis: Mi-a făcut rău cineva şi dracul mă strâmtorează ca să-i întorc răul şi eu. Şi i-a zis Bătrânul: Ascultă-mă, fiule, şi te va izbă­VI Dumnezeu de această patimă. învoindu-se fratele, i-a zis Bătrânul: Du-te în chilia ta şi linişteşte-te, rugându-te lui Dumnezeu stăruitor pentru fratele care te-a nedreptăţit. Plecând el, a făcut aşa cum i-a spus Bătrânul şi într-o săptămână a ridicat Dumnezeu de la el mânia, pentru silinţa cu care s-a silit pe sine şi pentru ascultarea de Părintele.

36. Un frate, supus Părintelui său duhovnicesc şi sfânt, aşa cum voieşte Dumnezeu, i-a zis aceluia: Părinte, Scriptura zice că prin multe necazuri trebuie să intrăm noi în împărăţia Cerurilor¹⁶, şi văd că eu nu am nici un necaz, ce trebuie să fac, ca nu cumva să-mi pierd sufletul? Atunci, Bătrânul, ascultând, i-a zis: Nu te necăji! Tu nu ai răspundere! Căci cel care se aşază pe sine în ascultare de Părinţi are această lipsă de gri­ji şi odihnă.

37. Un Bătrân avea un ucenic cu mare ascultare. Şi orice-i spunea Bătrânul, toate le primea cu bucurie şi

^{13 I}oan 16,33.

14 Romani 8,17.

15 Evrei 13,17.

^{16 F}apte 14, 22.

700

credinţă şi în toate asculta cu voie bună. Şi când avea nevoie de veşmânt, îi dădea materiale. Şi ducându-se, îl cosea cu multă grijă şi cu măiestrie. Şi după ce îl făcea, Bătrânul îl chema şi îi zicea: Fiule, ai cusut veş­mântul acela? Şi el zicea: Da, părinte! L-am împodo­bit frumos. Şi îi zicea: Mergi şi dă-l frateluicutare sau cutărui bolnav. Şi se ducea şi-l dădea cu voie bună. Şi iarăşi îi dădea altul. Şi, de asemenea, după ce îl cosea şi-l împodobea, îi zicea: Pe acesta, fiule, dă-l fratelui cutare. Şi îndată îl dăruia. Şi niciodată nu s-a întristat şi nici nu a cârtit şi nu a zis: După ce mă ostenesc, îl cos şi-l împodobesc, mi-l ia şi-l dă altuia! Ci tot lucrul bun pe care-l auzea îl înfăptuia cu voie bună. şi când îl întreba pe Bătrân despre un gând, cu astfel de în­ştiinţare şi credinţă primea ce auzea de la acela şi cu aşa măsură păzea, încât nu era nevoie să-i mai spună a doua oară Bătrânul despre gândul acela¹⁷.

Sfârşitul tratatului despre ascultare.

17 întâmplarea din apoftegma 37 se referă la tânărul Avva Do­sitei, ucenicul Avvei Dorotei, de la Mănăstirea Sfântului Seridie, de lângă cetatea Gaza. în lume, tânărul Dositei făcea parte din suita unui comandant şi trăia în mult lux şi desfătare. într-o Vizită la Locurile Sfinte i s-a descoperit chemarea să îmbrăţişeze Viaţa monahală. Cu toate că Viaţa lui monahală a fost foarte scur­tă, adormind după cinci ani, a ajuns la o măsură înaltă datorită ascultării lui fără osebire şi tăierii voinţei. Vezi Avva Dorotei, Lu­crări ascetice, Editura Etimasia, pp. 50-71, Mănăstirea Sfântului Ioan Botezătorul, Kareia, Atena, 1981. Vezi apoftegma 23.

CAPITOLUL XV

DESPRE SMERITA CUGETARE

1. Avva Antonie, căutând la adâncul judecăţilor lui Dumnezeu, s-a rugat zicând: Doamne, cum unii tră­iesc puţin şi mor, iar alţii prea îmbătrânesc? Şi de ce unii sărăcesc, iar alţii se îmbogăţesc? Şi cum de cei nedrepţi se îmbogăţesc, iar cei drepţi sărăcesc? I-a venit atunci un glas care i-a zis: Antonie, ia aminte la tine, căci acestea sunt judecăţi ale lui Dumnezeu şi nu-ţi este de folos să le afli.

2. A zis Avva Antonie către Avva Pimen că aceasta este lucrarea cea mare a omului, ca greşeala lui să şi-o pună asupra sa în faţa lui Dumnezeu şi să aştepte is­pită până la ultima suflare.

3. A zis iarăşi: Am văzut toate cursele vrăjmaşu­lui întinse pe pământ şi suspinând am zis: Cine poate oare să treacă de ele? Şi am auzit un glas zicându-mi: Smerita cugetare!

4. A zis iarăşi: Nimeni nu va putea să intre în împă­răţia lui Dumnezeu neispitit.

5. Au mers odată nişte Bătrâni la Avva Antonie. Şi era Avva Iosif împreună cu ei. Şi vrând Bătrânul să-i

702

încerce, le-a citit din Scripturi şi a început de la cei mai tineri să-i întrebe ce înseamnă cuvântul acela. Şi fiecare zicea după puterea lui. Iar Bătrânul îi zicea fie­căruia: încă nu ai găsit! La urma tuturor a zis şi Avvei Iosif: Tu cum zici că este cuvântul acesta? Iar el a răs­puns zicând: Nu ştiu! A zis, deci, Avva Antonie: Cu ade­vărat Avva Iosif a aflat calea, pentru că a zis nu ştiu.

6. Trei Părinţi aveau obiceiul să meargă în fiecare an la fericitul Antonie. Şi doi dintre ei îl întrebau des­pre gânduri şi despre mântuirea sufletelor, iar unul totdeauna tăcea, nimic întrebând. Şi după mult timp a zis Avva Antonie: Iată atâta vreme ai de când Vii aici şi nu mă întrebi nimic! Şi răspunzând, a zis lui: îmi este de ajuns numai să te văd, părinte.

7. Au năvălit odată dracii peste Avva Arsenie în chilie, strâmtorându-l. Şi venind cei ce slujeau lui şi stând afară în faţa chiliei, îl auzeau strigând către Dumnezeu şi zicând: Dumnezeule, nu mă părăsi! Ni­mic bun nu am făcut înaintea Ta, dar dă-mi după bu­nătatea Ta să pun început!

8. Ziceau despre el că precum odinioară nimeni în palat nu purta veşmânt mai bun decât acesta, tot aşa, nici în Schit, la biserică, nimeni nu purta veşmânt mai sărăcăcios decât acesta.

9. A zis cineva fericitului Arsenie: Cum noi, din atâta înţelepciune şi învăţătură, nu avem nimic, iar aceşti ţă­rani şi egipteni au dobândit atâtea Virtuţi? A zis Avva Arsenie: Noi din învăţătura lumii nu am dobândit ni­mic, iar aceşti ţărani şi egipteni din ostenelile lor au dobândit Virtuţile.

703

10. Întrebându-l odată Avva Arsenie pe un Bătrân egiptean despre gândurile proprii, un altul văzându-l a zis lui: Arsenie, cum tu, care ai o atât de bogată în­văţătură latinească şi elinească, întrebi despre gân­durile tale pe acest ţăran? Iar el a zis către acela: învă­ţătura latinească şi elinească o cunosc, dar alfabetul acestui ţăran nu l-am învăţat încă.

11. Zicea Avva Arsenie că un monah străin în ţară străină să nu se amestece în nimic şi va avea odihnă.

12. Ziceau Bătrânii că odată s-au dat în Schit câte puţine smochine uscate şi, socotind că erau ca şi ni­mic, nu au trimis Avvei Arsenie, ca să nu-l supere. Iar Bătrânul auzind, nu a venit la adunare¹, zicând: M-aţi despărţit de voi ca să nu-mi daţi binecuvânta­rea pe care a trimis-o Dumnezeu fraţilor, pentru că nu eram vrednic să o primesc. Şi auzind, toţi s-au folosit de smerenia Bătrânului. Şi plecând preotul², i-a dus smochinele uscate şi l-a adus la adunare cu bucurie.

13. A zis Avva Daniil că odată au venit unii din Pă­rinţii din Alexandria să vadă pe Avva Arsenie. Şi unul din aceştia era unchiul bătrânului Timotei³, arhiepiscopul Alexandriei, cel zis şi fără-de-avere şi care avea cu el pe unul din copiii fratelui său. Atunci, însă, Bătrânul era bolnav şi nu a vrut să-i primească, ca să

1 Este vorba de adunarea monahilor în biserică pentru slujbă. Cuvântul folosit este synaxa. Am păstrat echivalentul exact pen­tru că subliniază aspectul adunării monahilor la un loc în faţa lui Dumnezeu, aspect pe care cuvântul românesc biserică nu-l mai declară explicit.

^{2 P}reotul Schitului.

^{3 T}imotei, episcopul Alexandriei, care i-a urmat din anul 379 fratelui său Petru, pe vremea împăratului Valens (ET).

704

nu Vină şi alţii şi să-i facă supărare. Şi era în vremea aceea la peştera Troiei⁴, iar ei s-au întors mâhniţi. S-a întâmplat apoi năvălire a barbarilor şi, venind, a ră­mas în părţile de jos. Şi auzind aceia, iarăşi au venit să-l vadă. Şi i-a primit pe ei cu bucurie. Şi a zis lui un frate care era cu ei: Nu ştii, Avva, că am venit să te cer­cetăm în Troia şi nu ne-ai primit? Şi a zis lui Bătrânul: Voi aţi gustat din pâine şi aţi băut apă, iar eu, fiule, adevărat îţi spun, nici pâine şi nici apă nu puneam în gură, nici nu şedeam jos, pedepsindu-mă pe mine însumi, până m-am încredinţat că aţi ajuns la casa voastră, căci din pricina mea şi voi aţi pătimit. Dar iertaţi-mă, fraţilor. Şi primind mângâiere, au plecat.

14. Ziceau despre Avva Arsenie că, îmbolnăVindu-se acesta odată la Schit, a plecat preotul şi l-a adus la biserică. Şi l-a aşezat pe un aşternut şi i-a pus o pernă mică la cap. Şi iată unul din Bătrâni, venind să-l Viziteze şi văzându-l întins pe un aşternut şi cu pernă sub capul lui, s-a smintit zicând: Acesta este Avva Arsenie? Şi stă întins pe acestea? Luându-l pe el deoparte preotul, i-a zis: Care era treaba pe care o făceai în satul tău? Iar el a zis: Eram păstor. Deci, spune, cum îţi petreceai Viaţa ta? Iar el a zis: în multă osteneală o petreceam. Şi a zis lui: Acum, deci, cum petreci în chilie? A zis lui: Mai mult mă odihnesc. Şi i-a zis lui Bătrânul: îl vezi pe acest Avva Arsenie? în lume a fost părinte al împăraţilor⁵ şi o mie de slugi cu

^{4 N}u este vorba de Troia din Asia Mică, ci de o localitate din Egiptul de Sus.

5 Titlul acesta de părinte al împăratului se atribuia în general anturajului împărătesc. A fost înfiinţat ca un semn de cinste, respect şi iubire faţă de personalitatea harismatică a Sfântului Arsenie de către împăratul Teodosie cel Mare, tatăl lui Acadie şi al lui Honoriu, când l-a însărcinat cu instruirea şi educaţia copiilor săi (ET).

705

cingători de aur şi toţi cu brăţări şi purtând haine de mătase stăteau în faţa lui, iar sub el erau aşternuturi scumpe. Tu, păstor fiind, nu ai avut în lume odihna pe care o ai acum. Iar acesta desfătarea pe care a avut-o în lume aici nu o are. Iată, deci, tu te odihneşti şi acela este strâmtorat. Şi el auzind acestea a fost străpuns şi a pus metanie zicând: Iartă-mă, Avva, am păcătuit! Cu adevărat, aceasta este calea adevărată, căci acesta a venit la smerenie, iar eu la odihnă.

15. Zicea Avva Daniil: Când era pe moarte, Avva Arsenie ne-a poruncit, zicând: Să nu vă îngrijiţi să daţi milostenie pentru mine, căci dacă eu am dat mi­lostenie pentru mine, pe aceea o voi găsi acolo.

16. Când era să se sfârşească Avva Arsenie, s-au tulburat ucenicii lui. Şi le-a zis lor: Nu a venit încă ceasul! Când va veni ceasul, vă voi spune. Dar o să am judecată cu voi la scaunul cel înfricoşător, dacă veţi da rămăşiţele mele cuiva. Iar ei au spus: Ce vom face, deci, căci nu ştim să înmormântăm. Şi a zis lor Bătrâ­nul: Nu ştiţi să legaţi cu sfoară piciorul meu şi să mă târâţi la munte?

17. Acest cuvânt era al Bătrânului: Arsenie, pen­tru ce ai ieşit din lume? Şi: Că am vorbit, de multe ori m-am căit, dar că am tăcut, niciodată.

18. Când îi era aproape sfârşitul, l-au văzut fraţii pe Avva Arsenie plângând şi au zis lui: Este adevărat că şi tu te temi, părinte? Şi a zis lor: Este adevărat că frica ce este cu mine în ceasul acesta, este cu mine

706

de când am devenit monah. Şi aşa a adormit. Ziceau despre el că tot timpul Vieţii lui, şezând la lucrul său de mână, avea un ştergar la pieptul său pentru lacri­mile care curgeau din ochii lui. Auzind Avva Pimen că a adormit, lăcrimând, a zis: Fericit să fii, Avva Arsenie, că te-ai plâns pe tine în această lume, căci cel care nu se plânge pe sine aici va plânge veşnic acolo. Deci, fie aici de bunăvoie, fie acolo din pricina chinurilor, este cu neputinţă să nu plângem.

19. Povestea Avva Daniil despre Avva Arsenie că niciodată nu a voit să vorbească despre vreo între­bare din Scriptură, deşi ar fi putut să vorbească dacă voia. Dar nici scrisoare nu scria grabnic. Iar când ve­nea rareori la biserică, şedea în spatele unui stâlp, ca nimeni să nu vadă faţa lui, nici el să ia aminte la al­tul. Şi chipul lui era îngeresc, precum al lui Iacob. Era cu totul alb, plăcut la trup, dar uscăţiv. Avea o barbă mare, care ajungea până la brâu. Iar genele ochilor lui îi căzuseră de atâta plâns. Era înalt, dar se gâr­bovise de bătrâneţe. Când a murit avea nouăzeci şi cinci de ani. La palatul lui Teodosie cel Mare, cel de sfântă amintire, a stat douăzeci de ani, devenind pă­rinte al preacinstiţilor Honorie şi Arcadie. Şi la Schit a stat patruzeci de ani, iar zece ani a stat la Troia, în Babilonul de Sus⁶, în faţa cetăţii Memfis⁷, trei ani la

^{6 B}abilonul de Sus era o cetate antică a Egiptului, întemeiată de greci în nordul Memfisului, exact în ţinutul în care începe revărsarea Nilului în Marea Roşie (ET).

^{7 V}echea capitală a Egiptului în părţile sudice ale Deltei Nilului şi pe ţărmul vestic. Necropolele Memfisului cu faimoasele piramide ale Egiptului şi cu Sfinxul cel mare se află în strânsă legătură cu această cetate. A fost distrusă în anul 640 d. Hr. de arabi (ET).

707

Kanopo din Alexandria şi alţi doi ani a venit iarăşi în Troia şi acolo a adormit, sfârşind drumul său în pace şi în frică de Dumnezeu. Căci a fost bărbat bun şi plin de Duh Sfânt şi credinţă. Mi-a lăsat mie haina lui din piele şi o cămaşă albă din păr şi sandalele din finic⁸. Şi eu nevrednicul le-am purtat pe acestea ca să primesc binecuvântare.

20. Povestea iarăşi Avva Daniil despre Avva Arse­nie: Odată a chemat pe părinţii mei, pe Avva Alexan­dru şi pe Avva Zoil. Şi smerindu-se pe sine, le-a zis lor: Pentru că dracii mă războiesc şi nu ştiu dacă nu cumva mă fură în timpul somnului, în noaptea aceasta să vă osteniţi împreună cu mine şi să mă păziţi dacă mă ia somnul în timpul privegherii. Şi s-au aşezat, de seara, unul de-a dreapta lui şi unul de-a stânga, tăcând. Şi au zis Părinţii mei: Noi am adormit şi ne-am trezit şi nu l-am simţit dacă a aţipit. Şi spre dimineaţă dumnezeu ştie dacă s-a făcut că a aţipit sau cu adevărat a venit fi­rea somnului a respirat de trei ori şi îndată s-a sculat zicând: Am aţipit, nu? Şi noi am răspuns: Nu ştim.

21. Avva Agaton, înainte de a se sfârşi, a stat trei zile cu ochii deschişi şi nemişcat. Şi l-au atins fraţii, zi­când: Avva Agaton, unde eşti? A zis lor: Stau înaintea scaunului de judecată al lui Dumnezeu. Au zis lui: Şi tu te temi, părinte? A zis lor: Până acum am petrecut împlinind după puterea mea poruncile lui Dumne­zeu, dar sunt om. De unde să ştiu că lucrarea mea a

^{8 S}evina sau siVina erau fire din frunze de finic din care se con­fecţionau funii, rogojini, mături, dar şi veşminte şi încălţăminte. Veşmintele din sevină erau foarte aspre şi le foloseau călugării pentru nevoinţă.

708

plăcut lui Dumnezeu? Au zis lui fraţii: Nu eşti încre­dinţat de lucrul tău că este după voia lui Dumnezeu? A zis Bătrânul: Nu îndrăznesc, până nu întâlnesc pe Dumnezeu. Căci alta este judecata lui Dumnezeu şi alta a oamenilor. Şi pentru că voiau să-l întrebe şi alt cuvânt, le-a zis lor: Arătaţi dragoste şi nu mai vorbiţi cu mine acum, căci sunt ocupat. Şi s-a sfârşit cu bu­curie. Căci îl vedeau pe acesta plecând ca atunci când îmbrăţişează cineva pe prietenii şi pe cei dragi ai săi.

22. Ziceau despre Avva Ammona că unii au venit ca să fie judecaţi de el. Iar Bătrânul se făcea că este nebun. Şi, iată, o femeie oarecare a stat lângă el şi a zis: Acest Bătrân este nebun. A auzit-o, deci, pe ea Bă­trânul şi chemând-o i-a zis: Câte osteneli am făcut în pustie ca să dobândesc această nebunie şi din pricina ta sunt în primejdie să o pierd astăzi.

23. A fost întrebat Avva Ammona ce este calea cea strâmtă şi ostenitoare⁹? Şi răspunzând, a zis: Calea cea strâmtă şi ostenitoare, aceasta este: să-şi stăpâ­nească cineva gândurile lui şi să-şi taie voile pentru Dumnezeu. Aceasta înseamnă şi: Iată, noi am lăsat toate şi ţi-am urmat Ţie¹⁰!

24. A zis Avva Pimen că un frate a Vizitat pe Avva Amoe şi i-a zis: Avva, spune-mi cuvânt! Şi rămânând la el şapte zile, nu i-a răspuns lui Bătrânul. Şi însoţindu-l la plecare, i-a zis: Plecând, ia seama la tine însuţi. Păcatele mele de până acum s-au făcut ca un zid întu­necat între mine şi Dumnezeu.

25. Povestea Avva Ioan că Avva Anuv şi Avva Pimen

9 Matei 7,14.

^{10 M}atei 19, 27.

709

şi ceilalţi fraţi ai lor, fiind dintr-un singur pântece¹¹ şi devenind monahi în Schit, când au venit acolo mazichii¹² şi au pustiit locul acela mai întâi, au plecat de acolo şi au venit în locul numit Terenuthi¹³, până când vor fi cercetat să vadă unde le este mai de folos să stea. Şi au rămas acolo într-un templu vechi puţine zile. Iar Avva Anuv a zis Avvei Pimen: Arată dragoste, tu şi fraţii tăi, fiecare să se liniştească de unul singur şi să nu ne întâlnim unul cu altul săptămâna aceas­ta. Şi a zis Avva Pimen: Aşa cum vrei, vom face. Şi au făcut aşa. Iar în templul acela era o statuie din pia­tră. şi Bătrânul Avvă Anuv se scula dimineaţa şi lovea cu pietre faţa statuii. Şi seara îi zicea: Iartă-mă. Şi s-a împlinit săptămâna făcând aceasta. Iar în ziua de sâmbătă s-au întâlnit unii cu alţii şi a zis Avva Pimen Avvei Anuv: Te-am văzut, Avva, săptămâna aceasta, lovind cu pietre faţa statuii şi apoi făcându-i metanie. Un om credincios face acestea? Şi a răspuns Bătrânul: Acest lucru pentru voi l-am făcut. Când mă vedeaţi lovind cu pietre faţa statuii, nu cumva a vorbit sau s-a mâniat? Şi a zis Avva Pimen: Nu! Şi iarăşi, când îi puneam metanie, nu cumva s-a tulburat şi a zis nu te iert? Şi a zis Avva Pimen: Nu! A zis, deci, Bătrânul: Şi noi suntem, aşadar, şapte fraţi. Dacă vreţi să rămânem unii cu alţii, să ne facem precum statuia aceasta, care, şi dacă este hulită, şi dacă este slăVită, nu se tulbură. Iar dacă nu vreţi să facem aşa, iată patru uşi sunt în

Anuv era primul născut dintre cei şapte fraţi ai lui Pimen.

12 Barbari.

13 Cetate pe ţărmul de apus al braţului Nilului, de unde se făcea uşor trecerea la Schit.

710

templul acesta, fiecare dintre noi să plece unde voieş­te. Şi s-au aruncat cu feţele la pământ, zicând Avvei Anuv: Aşa cum voieşti, părinte, vom face şi vom ascul­ta ce ne vei spune. Şi a zis Avva Pimen: Am rămas îm­preună tot timpul, lucrând după cuvântul Bătrânului, care ne-a zis să punem pe unul dintre noi iconom¹⁴ şi orice ne va pune înainte să mâncăm. Şi era cu nepu­tinţă să spună cineva dintre noi: Adu-ne altceva! sau să spună: Vrem să mâncăm aceasta. Şi am petrecut tot timpul nostru în odihnă şi pace.

26. A zis Avva Alonie: Dacă nu aş fi dărâmat totul, nu aş fi putut să mă zidesc pe mine însumi!

27. Se povestea despre un episcop al Oxirinhului, pe nume Apfie, că atunci când era monah se nevoia cu aspre nevoinţe. Iar când a devenit episcop, a voit să ţină aceeaşi nevoinţă aspră şi în lume şi nu a putut. Şi s-a aruncat înaintea lui Dumnezeu, zicând: Nu cumva din pricina episcopiei a plecat harul lui Dumnezeu de la mine? Şi s-a descoperit lui că nu: Atunci erai în pus­tie şi, nefiind niciun om cu tine, Dumnezeu te îngrijea, iar acum eşti în lume şi oamenii îţi poartă de grijă.

28. Zicea fericitul Grigorie Teologul¹⁵: Cum ne vom coborî la cugetarea smerită cea mântuitoare dacă nu părăsim mărimea pierzătoare a mândriei, dacă tot­deauna ne vom nevoi pentru aceasta şi nu vom tre­ce cu vederea un lucru, zicând că nu vom fi vătămaţi

14 Slujire în Viaţa de obşte. Iconomul este însărcinat cu gri­ja hrănirii zilnice a membrilor obştii şi a procurării mijloacelor necesare.

15 Textul care urmează, probabil din neatenţie, în co­dice este pus pe seama Sfântului Grigorie Teologul, în timp ce el aparţine Sfântului Vasile cel Mare. Vezi Sfântul Vasile cel Mare, Opere, vol. VI, Cuvânt despre smerenie, Ed. EPE, pag. 126 (ET).

711

de acela? Căci sufletul se aseamănă cu cele de care se preocupă şi este întipărit de cele pe care le făptuieşte şi ia chipul acestora. Aşadar, şi înfăţişarea, şi îmbră­cămintea, şi mersul, şi şederea, şi mâncarea, şi sta­rea ta, şi pregătirea aşternutului, şi casa, şi lucrurile din casă, toate să fie îndreptate spre simplitate. Dar şi psalmul, şi cântarea, şi buna purtare către aproa­pele, şi acestea să tindă mai curând spre simplitate decât spre măreţie. Nu te lansa în cuVinte sofisticate, nici în cântări peste măsură de plăcute, nici în discuţii încrezute şi grele, ci la toate să tai din mărime. Să fii bun¹⁶ între prieteni, blând faţă de slujitorul tău, fără de răutate faţă de cei îndrăzneţi, iubitor cu cei sme­riţi, mângâind pe cei ce suferă, cercetând pe cei în du­reri, într-un cuvânt pe nimeni netrecând cu vederea, dulce la vorbă, blajin la răspuns, doritor şi primitor faţă de toţi.

29. A zis Avva Daniil că în Babilon trăia fiica unui demnitar care era stăpânită de demon. Iar tatăl ei avea pe un monah care-i era foarte apropiat. Şi i-a zis lui: Nimeni nu poate să Vindece pe fiica ta, decât nu­mai pustnicii pe care eu îi ştiu. Dar dacă îi vei ruga, nu vor primi să facă aceasta, din smerenie. Vom face însă aceasta: când vor veni în piaţă, să vă prefaceţi că vreţi să cumpăraţi lucruri făcute de ei şi când vor veni să-şi ia preţul lor, le vom spune ca să facă rugăciune şi cred că se va Vindeca. Şi ieşind în piaţă, au aflat pe un ucenic al Bătrânilor şezând să-şi vândă lucrurile lui. Şi luându-l pe el împreună cu coşurile lui, l-au dus la casa lor ca să-şi ia preţul coşurilor. Şi când a intrat

^{16 E}feseni 4, 32.

712

monahul în casă, a venit demonizata şi i-a dat o palmă. Iar acela a întors şi celălalt obraz după porunca Dom­nului¹⁷. Şi demonul, fiind chinuit, a strigat zicând: O, mă pierd, porunca Domnului mă scoate afară. Şi înda­tă s-a curăţat femeia. Şi când au venit Bătrânii, le-au vestit lor întâmplarea şi au slăVit pe Dumnezeu şi au zis: Este un lucru obişnuit ca mândria diavolului să cadă în faţa smereniei poruncii Domnului.

30. Zicea Avva Epifanie: Cananeanca strigă¹⁸ şi este auzită, iar femeia cu scurgere de sânge¹⁹ tace şi este fericită. Fariseul strigă şi este osândit, iar vameşul nici nu-şi deschide gura şi este auzit²⁰.

31. A zis Avva Evagrie: începutul mântuirii este să te osândeşti pe tine însuţi.

32. S-a făcut odată sobor la Chilii pentru un lucru. Şi a vorbit Avva Evagrie. I-a zis, deci, lui preotul: Ştim, Avva, că dacă ai fi fost în episcopia²¹ ta, ai fi fost peste multe cârmuitor şi de multe ori. Acum, însă, eşti aici ca un străin. Iar el, fiind pătruns, nu s-a tulburat, dar, mişcându-şi capul, a zis: Cu adevărat aşa este, părin­te, dar numai o dată am vorbit. A doua oară nu se va adăuga.

33. Un frate egiptean a mers la Avva Zenon în Siria şi şi-a osândit gândurile sale înaintea Bătrânului. Iar acela minunându-se, a zis: Egiptenii Virtuţile pe care le au le ascund, iar lipsurile pe care nu le au pentru acestea totdeauna se osândesc. Iar sirienii şi grecii

17 Matei 5,39.

18 Matei 15,22-28.

19 Matei 9, 20-22.

^{20 L}uca 18,10-14.

^{21 S}e poate ca noţiunea de episcop să însemne aici demnitate episcopală, sau, în general, ţinutul pe care-l are cine­va în grijă.

713

Virtuţile pe care nu le au zic că le au, iar lipsurile pe care le au le ascund.

34. A zis Avva Karion: Am făcut multe osteneli, mai multe decât fiul meu Zaharia, dar nu am ajuns la mă­sura lui, la smerenia şi la tăcerea lui.

35. A zis Avva Moise odată fratelui Zaharia: Spu­ne-mi ce să fac? Iar acela auzindu-l s-a aruncat cu faţa la picioarele lui, zicând: Tu mă întrebi, părinte? A zis lui Bătrânul: Crede-mă, fiul meu Zaharia, că am vă­zut pe Duhul Sfânt pogorând peste tine şi de aceea mă simt silit să te întreb. Şi luând Zaharia culionul de pe cap, l-a pus sub picioarele sale. Şi călcându-l în picioare, a zis: Dacă nu se va striVI aşa omul, nu poate să fie monah.

36. Şezând odată Avva Zaharia în Schit, a avut o vedenie. Şi ridicându-se a vestit aceasta Avvei Kari­on²². Iar Bătrânul, fiind un om practic, nu era obişnuit cu acestea. Şi sculându-se, l-a bătut pe acela, zicând că este de la draci. Dar gândul a rămas la ucenic. Şi sculându-se a plecat noaptea spre Avva Pimen şi i-a vestit aceluia lucrul şi cum ard cele dinlăuntrul lui. Şi văzând Bătrânul că este de la Dumnezeu, a zis lui: Mergi la cutare Bătrân şi ceea ce îţi va spune, să faci. Şi plecând la Bătrânul acela, fără a-l întreba ceva, Bătrâ­nul i-a luat-o înainte şi i-a zis lui toate şi că vedenia este de la Dumnezeu. Dar mergi şi supune-te părintelui tău.

37. A zis Avva Pimen că Avva Moise a întrebat pe Avva Zaharia când era aproape să moară, zicând: Ce vezi? Şi i-a zis lui: Nu este mai bine să tăcem, părinte? Şi i-a zis lui: Da, fiule, taci! Şi în ceasul morţii lui, Avva

22 Karion era şi părintele său după trup. Vezi apoftegma 78.

714

Isidor care şedea lângă el, ridicându-şi ochii la cer, a zis: Bucură-te, fiul meu Zaharia, că ţi s-au deschis ţie porţile împărăţiei Cerurilor.

38. A zis Avva Isaia: Iubirea de slavă omenească naşte minciună, iar răsturnarea ei în smerenie face frica lui Dumnezeu mai mare în inimă. Să nu voieşti a te face prieten cu cele slăVite ale lumii, ca să nu se ia slava lui Dumnezeu de la tine.

39. A zis iarăşi: Când îţi faci slujbele tale²³, dacă le vei face cu cuget smerit, ca fiind nevrednic, vor fi primite de Dumnezeu. Dacă însă va urca la inima ta vreun gând trufaş şi vei consimţi lui sau îţi vei aminti că altcineva doarme sau este nepăsător şi osândeşti pe cineva, să ştii că osteneala ta este nefolositoare.

40. A zis iarăşi despre cugetarea smerită că nu are limbă să spună despre cineva că este nepăsător sau să se împotrivească celui care-l asupreşte, nici ochi nu are să ia aminte la lipsurile altuia şi să le desluşească, nici urechi nu are să audă cele ce nu sunt de folos su­fletului său, nici gură să vestească lipsurile cuiva sau să asuprească pe cineva, nici vreun lucru nu are cu cineva în afară de păcatele sale. Ci către toţi oamenii este paşnic, pentru porunca Domnului²⁴ şi nu pentru vreo altă pricină. Căci dacă va posti cineva şase zile din şase şi se dedă pe sine la multe osteneli în afara căii acesteia, sunt zadarnice toate ostenelile lui.

41. A zis iarăşi: Cel care a dobândit cugetare sme­rită îşi cunoaşte păcatele sale. Iar dacă împreună cu cugetul smerit merge şi tânguirea, şi rămân acestea

23 Canonul tău, rugăciunile tale.

^{24 M}atei 5, 9; Marcu 9, 50; Ioan 14, 27.

715

două în el, ele scot din sufletul lui tot gând drăcesc şi hrănesc sufletul din propria-i cinste şi din sfintele Virtuţi. Căci celui care are tânguire şi cugetare sme­rită nu-i pasă de ocările oamenilor. Acestea i se fac lui armură şi îl păzesc de mânie şi de răzbunare şi-l învaţă să rabde cele ce Vin asupra lui. Căci ce ocară sau urgie²⁵ poate să se apropie de cel care-şi plânge păcatele sale în faţa lui Dumnezeu?

42. A zis iarăşi: Predarea în deplină cunoştinţă a sinelui înaintea lui Dumnezeu şi ascultarea în sme­renie de poruncile Lui aduc iubirea, iar iubirea aduce nepătimirea.

43. A fost întrebat Avva Isaia ce este smerenia. Şi a zis: Smerenia este a te socoti pe tine mai păcătos de­cât toţi şi a te dispreţui pe tine însuţi ca pe unul care nu face nimic bun înaintea lui Dumnezeu. Iar lucrul smereniei este acesta: tăcerea, şi a nu se măsura pe sine cu nimic, a nu fi iubitor de biruinţă, supunerea, a ţine privirea în jos, a avea înaintea ochilor moartea, a nu minţi, a nu vorbi mult, a nu întoarce cuvântul celui mai mare, a nu voi să rămână cuvântul tău, a îndura ocara, a urî odihna trupească, a te sili pe tine în toate lucrurile, a priveghea, a-ţi tăia voia proprie, a nu pro­voca pe cineva, a nu invidia pe cineva.

44. A zis iarăşi: Sileşte-te cu toată puterea să fii de neluat în seamă²⁶, ca să te poţi slobozi spre a plânge, îngrijeşte-te cu toată puterea ta să nu te cerţi în le­gătură cu credinţa şi nici să discuţi despre dogme, ci

25 Romani 2, 8.

26 Originalul s-ar traduce prin nepus la nu­măr, neluat în calcul, nenumărat... Sileşte-te, deci, ca să nu fii pus la număr, să nu fii luat în calcul, să nu fii luat în seamă...

716

urmează Bisericii celei soborniceşti. Căci nimeni nu poate înţelege ceva din dumnezeire.

45. A zis iarăşi: Cel care dobândeşte cugetarea smerită ia asupra sa pricina fratelui său, zicând: Eu am greşit. Iar cel care dispreţuieşte pe fratele său se socoteşte pe sine înţelept, ceartă şi înfruntă pe aproa­pele său. însă cel care se ceartă pe sine niciodată nu răneşte pe cineva.

46. A zis iarăşi: Să nu vorbească limba ta, ci fapta. Să fie cuvântul tău mai smerit decât fapta. Să nu vor­beşti în afara conştiinţei²⁷ şi să nu înveţi fără smere­nie, pentru ca să primească pământul sămânţa ta.

47. A zis iarăşi: Nu este înţelepciune a vorbi. înţe­lepciune este să cunoşti timpul când trebuie să vor­beşti. în cunoştinţă să taci, în cunoştinţă să vorbeşti. Ia aminte înainte de a vorbi şi răspunde cele de cuViinţă. Să te faci pe tine necunoscut în ceea ce priveş­te cunoştinţa, ca să scapi de multe osteneli. Căci îşi pricinuieşte osteneli sieşi cel care se arată ca având cunoştinţă. Nu te lăuda cu cunoştinţa ta, căci nimeni nu cunoaşte nimic²⁸. în sfârşit: A te dispreţui pe tine însuţi şi a fi mai jos decât aproapele tău te alipeşte dumnezeirii.

48. A zis Avva Isaia despre cugetarea smerită: Să ne aducem aminte de Cel care nu avea unde să-şi plece capul²⁹. înţelege, o, omule, şi nu cugeta lucruri mari. Cine este şi ce S-a făcut pe Sine Stăpânul tău? Străin şi fără de casă. O, negrăita Ta iubire de oameni,

^{27 C}eea ce vorbeşti să aibă acoperire în propria ta conştiinţă, să fie acceptat de conştiinţa ta.

^{28 U}n lucru ştiu: că nu ştiu nimic. Vezi 1 Corinteni 8, 2.

29 Matei 8, 20.

717

Doamne! De ce Te-ai smerit atâta pentru mine făptu­ra Ta? Dacă Cel care a făcut toate prin cuvânt nu are unde să-Şi plece capul, de ce ai atâta zbucium, sărma­ne om, pentru făpturi? De ce te orbeşti cu lăcomia? De ce ai închipuiri? De ce nu culegi şi nu aduni bogăţia care ne aşteaptă acolo? Pe toate cunoscându-le, păs­trează ceea ce este bine³⁰!

49. S-a aflat odată Avva Teodor împreună cu fraţii. Şi, în timp ce mâncau ei, luau cu evlaVie paharele tăcând şi nu ziceau: Iertaţi! Şi a zis Avva Theodor: Monahii şi-au pierdut buna lor creştere, aceea de a zice: Iertaţi!

50. Acelaşi a zis: Altă Virtute nu este asemenea aceleia de a nu dispreţui!

51. Un frate l-a întrebat pe Avva Teodor, zicând: Vreau să împlinesc poruncile. A zis lui Bătrânul despre Avva Theonas că şi acesta a zis cândva: Vreau să-mi împlinesc gândul meu cu Dumnezeu. Şi, luând grâu, a mers la cuptor şi a făcut pâine. Şi, cerându-i săracii, a dat pâinile. Şi iarăşi, cerându-i alţii, a dat şi coşurile, şi haina pe care o purta. Apoi a intrat în chilia sa încins cu maforul³¹. Şi cu toate acestea, iarăşi s-a certat pe sine zicând: Nu am împlinit porunca lui Dumnezeu.

52. Un frate a zis Avvei Theodor: Spune-mi un cu­vânt, căci mă pierd! Şi cu greutate i-a zis: Şi eu sunt în primejdie, deci, ce pot să-ţi spun?

53. Se zicea despre acesta că atunci când a fost fă­cut diacon în Schit nu voia să primească diaconia şi a fugit în multe locuri. Dar iarăşi Bătrânii îl aduceau, zicând: Nu-ţi părăsi diaconia! A zis lor Avva Theodor:

30 Vezi 1 Tesaloniceni 5, 21.

^{31 U}n fel de pelerină care acope­rea capul şi umerii (în latineşte maforium) (ET).

718

Lăsaţi-mă, şi voi ruga pe Dumnezeu să văd dacă mă va înştiinţa să rămân la locul diaconiei mele. Şi rugându-se lui Dumnezeu, zicea: Dacă este voia Ta să stau în locul acesta, dă-mi de veste. Şi i s-a arătat un stâlp de foc de la pământ până la cer şi un glas zicând: Dacă poţi să te faci ca stâlpul acesta, mergi şi fă-ţi diaconia ta. Iar el, auzind, a socotit că nu poate să primească. Venind, deci, el în biserică, i-au pus fraţii metanie, zi­când: Dacă nu vrei să slujeşti ca diacon, măcar să ţii Potirul. Dar nu a primit, zicând: Dacă nu mă lăsaţi, voi pleca din locul acesta. Şi aşa l-au lăsat.

54. Fericitul Theofil, arhiepiscopul³², a mers oda­tă în muntele Nitriei. Şi a venit Avva muntelui aceluia şi arhiepiscopul i-a zis lui: Ce ai mai găsit în această cale³³, părinte? A zis lui Bătrânul: A-ţi găsi ţie prici­nă şi a te mustra pe tine însuţi totdeauna. A zis Avva Theofil: Altă cale nu este, decât aceasta!

55. Acelaşi Avva Theofil, arhiepiscopul, a mers oda­tă la Schit. Şi adunându-se fraţii, au zis Avvei Pamvo: Spune un cuvânt arhiepiscopului să se folosească. A zis lor Bătrânul: Dacă nu se foloseşte de tăcerea mea, nu va avea folos nici de cuvântul meu.

56. Zicea Amma Theodora că nici asceza, nici pri­vegherea, nici oricare altă osteneală nu mântuieşte, ci numai smerenia adevărată. Era un pustnic care

^{32 A} împlinit slujba de arhiepiscop al Alexandriei între anii 385 şi 412.

^{33 S}e referă la modul de Vieţuire care presupune înaintarea într-o direcţie anume, pe un drum anume. De altfel, noţiunea de cale cu referire la parcursul existenţial al creştinu­lui este folosită de la începuturile Bisericii creştine (Fapte 18,25.

719

alunga dracii şi-i întreba: Cu ce ieşiţi? Cu post? Şi ei ziceau: Noi nici nu mâncăm, nici nu bem! Cu prive­ghere? Noi nu dormim! Cu pustnicia? Noi în pustietăţi petrecem! Cu ce ieşiţi, aşadar? Şi ziceau: Nimic nu ne biruieşte decât numai cugetarea smerită. Vezi, deci, că smerenia este biruitoarea dracilor?

57. Ziceau despre Avva Ioan Kolovos că a zis odată fratelui său mai mare: Aş vrea să fiu fără nicio grijă, precum fără grijă sunt îngerii care nu lucrează nimic, ci neîncetat se închină lui Dumnezeu. Şi, scoţându-şi haina sa, a ieşit în pustie. Şi după ce s-a împlinit o săp­tămână, s-a întors la fratele său. Şi după ce a bătut la uşă, l-a auzit pe el înainte de a-i deschide, zicând: Tu cine eşti? Iar el a zis: Sunt Ioan, fratele tău. Şi răs­punzând, i-a zis lui: Ioan s-a făcut înger şi nu mai este printre oameni. Iar el îl ruga zicând: Eu sunt. Şi nu i-a deschis, ci l-a lăsat să se frământe până dimineaţă. După aceea, deschizându-i, i-a zis: Eşti om şi ai trebu­inţă să lucrezi din nou ca să te hrăneşti. Iar el i-a pus metanie, zicând: Iartă-mă!

58. A auzit Avva Ioan pe un frate care la seceriş vorbea aproapelui său cu mânie: Ei! Şi tu? Şi lăsând secerişul, a plecat.

59. Zicea Avva Ioan că poarta cerului este smere­nia şi că Părinţii noştri, trecând prin multe ocări, au intrat în cetatea lui Dumnezeu.

60. A zis iarăşi: Cugetarea smerită şi frica de Dum­nezeu sunt mai presus de toate Virtuţile!

61. A zis iarăşi: Cine l-a vândut pe Iosif? Şi a răs­puns un frate zicând: Fraţii lui. A zis lui Bătrânul: Nu,

720

ci smerenia lui l-a vândut pe el. Căci putea să spună: Sunt fratele lor, şi să se împotrivească, dar, tăcând, s-a vândut pe sine. Şi smerenia lui l-a pus pe el căpetenie în Egipt³⁴.

62. A zis Avva Ioan: Am lăsat sarcina cea uşoară, adi­că aceea de a ne mustra pe noi înşine, şi o purtăm pe cea grea, adică aceea de a ne îndreptăţi pe noi înşine.

63. Acelaşi stătea odată în biserică şi suspina, neştiind că este cineva în spatele lui. Iar când şi-a dat seama, a pus metanie, zicând: Iartă-mă, Avva, căci sunt încă neînvăţat.

64. Acelaşi a zis fratelui său: Deşi suntem de nimic înaintea oamenilor, îndrăznim să ne dăm cinste îna­intea lui Dumnezeu.

65. Acelaşi era fierbinte cu duhul³⁵. Mergând cine­va la el, i-a lăudat lucrarea. Iar el îşi lucra funia şi tă­cea. Acela iarăşi a scos cuvânt către el, dar el iarăşi a tăcut. A treia oară a zis Vizitatorului: De când ai intrat aici l-ai îndepărtat pe Dumnezeu de la mine.

66. Acelaşi stătea odată în Schit şi fraţii lui şedeau împrejurul lui întrebând despre gândurile lor. Şi a zis lui unul dintre Bătrâni: Ioane, ca o desfrânată care se înfrumuseţează pe sine şi care îşi înmulţeşte îndrăgostiţii, aşa eşti. Iar Avva Ioan, îmbrăţişându-l, a zis: Adevăr grăieşti, părinte. Şi după aceea a zis unul din ucenicii lui: Oare, nu te-ai tulburat înlăuntrul tău, Avva? Şi a zis: Nu, ci cum sunt pe afară, tot aşa sunt şi pe dinlăuntru.

67. A zis unul din Părinţi despre el: Cine este Ioan,

^{34 F}acerea, cap. 37 şi următoarele.

^35... cu duhul fiţi fier­binţi... (Rom. 12,11).

721

care prin smerenia lui a atârnat tot Schitul de dege­tul lui mic?

68. A zis Avva Ioan Kolovos că un Bătrân înaintat duhovniceşte s-a zăvorât, dar era foarte cunoscut în cetate şi avea multă faimă. Şi i s-a adus la cunoştinţă că unul dintre sfinţi era pe moarte: Vino să-l îmbrăţi­şezi înainte de a adormi! Şi a gândit în sine: Dacă ies în timpul zilei, vor alerga după mine oamenii şi voi primi slavă şi nu voi mai avea odihnă aici. Voi mer­ge noaptea pe întunerec şi voi rămâne ascuns pentru toţi. Seara, deci, a ieşit din chilie, vrând să nu fie văzut. Dar iată, de la Dumnezeu, au fost trimişi doi îngeri cu făclii ca să-i lumineze calea. Astfel, toată cetatea vă­zând slava, a alergat la el. Şi cât voia să fugă de slavă, mai mult era slăVit. în aceasta se împlineşte ceea ce este scris: Tot cel ce se înalţă pe sine se va smeri şi cel ce se smereşte pe sine se va înălţa³⁶!

69. A zis Avva Ioan Thebeul: Monahul este dator înainte de toate să ajungă la cugetarea smerită. Căci aceasta este prima poruncă a Mântuitorului, care a zis: Fericiţi cei săraci cu duhul, că a lor este împărăţia Cerurilor³⁷.

70. A zis Avva Pimen despre Avva Isidor că împle­tea o grămadă de nuiele de finic pe noapte. Şi îl rugau fraţii, zicând: Odihneşte-te puţin, căci ai îmbătrânit. Şi le zicea lor: Chiar dacă l-ar arde pe Isidor şi ar îm­prăştia cenuşa lui în vânt, nici aceasta nu poate adău­ga ceva bun din partea mea, căci Fiul lui Dumnezeu a venit pe pământ pentru noi³⁸.

^{36 M}atei 23, 12.

37 Matei 5, 3.

^{38 S}ensul afirmaţiei Avvei Isidor este acela al evaluării faptelor omului pentru Dumnezeu prin raportare la faptele lui Dumnezeu pentru om. Cine poate să susţină vreo faptă a sa în faţa actului întrupării Fiului lui Dum­nezeu!?

722

71. Acelaşi a zis despre Avva Isidor că îi ziceau lui gândurile: Eşti un mare om! Iar el zicea către ele: Nu cumva sunt ca Antonie sau am ajuns în toate ca Avva Pamvo sau ca ceilalţi Părinţi care au bineplăcut lui Dumnezeu? Şi când spunea acestea, afla odihnă. Iar când vrăjmaşul îl făcea să se împuţineze la suflet cu gândul că după toate acestea îl aşteaptă iadul, el zicea către acela că şi dacă voi ajunge în iad, vă voi găsi pe voi sub mine.

72. Acelaşi zicea: Deoarece este mare înălţimea smereniei şi căderea trufiei, vă sfătuiesc ca pe aceea să o îmbrăţişaţi, iar în aceasta să nu cădeţi³⁹.

73. A zis Avva Isaac: Când eram mai tânăr, stăteam cu Avva Kronie şi niciodată nu mi-a spus să fac vreun lucru, chiar dacă era bătrân şi tremura, ci, dimpotri­vă, el se scula şi îmi dădea cana cu apă mie şi aseme­nea tuturor. Şi cu Avva Theodor din Ferme am stat şi nici acesta nu-mi spunea să fac ceva, ci şi masa o punea el şi zicea: Frate, dacă vrei, Vino să mănânci. Iar eu ziceam către el: Avva, am venit la tine ca să mă folosesc, şi cum de nu-mi zici să fac şi eu ceva? Iar Bă­trânul mereu tăcea. Apoi am plecat şi am vestit aceas­ta Bătrânilor. Şi venind la el, bătrânii au zis lui: Avva, a venit fratele la sfinţia ta să se folosească şi pentru ce nu-i spui să facă şi el ceva? Şi le-a zis lor Bătrânul: Nu cumva sunt conducător de obşte ca să-i poruncesc lui? Eu nu-i voi zice nimic, dar, dacă vrea, ceea ce mă vede pe mine făcând să facă şi el. De atunci o luam

39Vezi 1 Petru 5, 5-6.

723

înainte şi făceam ceea ce avea Bătrânul de făcut. Iar el, dacă făcea ceva, făcea lucrul tăcând. Şi aceasta m-a învăţat: Să fac toate în tăcere.

74. Zicea Avva Isaac: Niciodată nu am dus în chilia mea vreun gând împotriva fratelui care mă strâmtora. Şi m-am străduit să nu las pe vreun frate să ducă în chilia lui vreun gând împotriva mea⁴⁰.

75. A zis Avva Iacob că atunci când cineva este lău­dat trebuie să gândească la păcatele sale şi să înţelea­gă că nu este vrednic de cele spuse.

76. Un frate l-a întrebat pe Avva Kronie: în ce fel ajunge omul la cugetarea smerită? A zis lui Bătrânul că prin frica lui Dumnezeu. A zis lui fratele: Şi prin ce lucru ajunge la frica lui Dumnezeu? A zis lui Bătrânul: După mine, să se adune pe sine de la orice lucru şi să se dea pe sine la osteneală trupească, câtă putere are, să-şi aducă aminte de ieşirea din trup şi de judecata lui Dumnezeu.

77. A zis Avva Kronie: Ne povestea nouă Avva Iosif Pelusiotul: Când şedeam eu în Sinai, era acolo un frate bun şi nevoitor, dar şi frumos la vedere după trup. Venea la biserică purtând un mafor⁴¹ vechi mic şi peticit. Şi văzându-l odată venind astfel la adunare, i-am zis: Frate, nu vezi pe fraţi care sunt ca îngerii în biserică? Tu cum Vii mereu aşa? Iar el a zis: Iartă-mă,

⁴⁰ Avva are în vedere aici faptul că s-a ferit să dea prilej vreu­nui frate să aibă gând rău împotriva sa. De semnalat este fap­tul cum Avva Isaac află în sine soluţii şi pentru sine, şi pentru fratele. După logica noastră comună ar fi greu să influenţezi pe fratele să nu ducă în chilie gând rău împotriva ta. Poţi face, însă ceea ce ţine de tine, adică să nu provoci gândul rău fratelui la adresa ta.

41 Veşmânt.

724

Avva, nu am altele. Şi luându-l în chilia mea, i-am dat levitonul⁴² şi ce mai era nevoie. Şi le purta ca şi cei­lalţi fraţi şi era la vedere ca un înger. Iar, odată, a fost nevoie să trimită Părinţii zece fraţi la împărat pentru o oarecare trebuinţă. Şi a fost şi acesta ales printre cei trimişi. Dar cum a auzit, a pus metanie Părinţilor, zicând: Pentru Domnul, iertaţi-mă, căci sunt rob al unuia dintre cei mari de acolo şi dacă mă va cunoaşte, mă va dezbrăca şi mă va duce iarăşi în stăpânirea lui. După ce i-a înduplecat, deci, pe Părinţi şi l-aulăsat, am aflat mai târziu de la cineva care-l cunoştea bine, că, atunci când era în lume, a fost mai-marele pala­telor împărăteşti. Şi, ca să nu fie cunoscut şi ca să nu fie tulburat de oameni, s-a folosit de pretextul acesta. Atât de mare era la Părinţi străduinţa de a fugi de sla­va şi de odihna acestei lumi!

78. S-a făcut cineva monah în Schit, pe nume Karion. Acesta, având doi copii, i-a lăsat la femeia sa şi a plecat. După un timp, întâmplându-se foamete în Egipt şi fiind la strâmtorare femeia lui, a venit la Schit aducând şi pe cei doi copii cu ea. Unul era băiat şi se numea Zaharia, iar celălalt fată. Şi stătea departe de Bătrân, la baltă. Căci era o baltă lângă Schit, de unde şi obştile monahilor îşi procurau materialele de con­strucţie şi unde erau şi izvoare de apă. Iar în Schit era obiceiul ca, dacă venea o femeie să vorbească frate­lui său sau altcuiva înrudit cu ea, aceştia să stea aşe­zaţi departe unul de altul şi aşa să vorbească între ei. Atunci a zis femeia Avvei Karion: Iată, te-ai făcut

^{42 A}ePtTOv-ovo; cuvântul acesta înseamnă când rasă, când coloviu (ET).

725

monah şi este foamete. Cine îţi va hrăni copiii? A zis ei Avva Karion: Trimite-i la mine, aici. Şi le-a zis femeia copiilor: Mergeţi la tatăl vostru. Venind, deci, ei spre tatăl lor, fata s-a întors la mama sa, iar băiatul a venit la tatăl său. Atunci a zis ei: Iată, bine s-a făcut, ia tu fata şi pleacă şi eu voi lua băiatul. Apoi, l-a crescut în Schit şi toţi ştiau că este fiul lui. Dar când a crescut mai mare, s-a făcut cârtire în obşte despre el. Şi au­zind Avva Karion, a zis fiului său Zaharia: Scoală-te, să mergem de aici, căci Părinţii cârtesc. Iar copilul i-a zis: Avva, aici toţi ştiu că sunt fiul tău. Dacă plecăm în altă parte, nu au de unde să mai spună că sunt fiul tău. Şi a zis lui Bătrânul: Scoală-te să mergem în Thebaida. Şi au plecat de acolo. Cum au luat şi aici o chilie, au stat puţine zile şi aceeaşi cârtire s-a făcut pentru copil. Atunci tatăl a zis copilului: Zaharia, scoală-te să mergem la Schit. Şi după ce au trecut puţine zile, s-a făcut iarăşi cârtire în legătură cu el. Atunci Zaharia, copilul, mergând la lacul cu salpetru⁴³, s-a dezbrăcat, a coborât în apă şi s-a afundat până la nas. Şi rămâ­nând multe ceasuri, atât cât a putut, şi-a distrus toată pielea trupului său, făcându-se ca un lepros. Şi ieşind, şi-a pus hainele şi a plecat către tatăl său, care abia l-a cunoscut. Şi mergând el la Sfânta împărtăşanie, după obicei, s-a descoperit Sfântului Isidor, preotul Schitu­lui, ce făcuse. Şi văzându-l, s-a minunat şi a zis: Zaha­ria, copilul, duminica trecută a venit şi s-a împărtăşit ca om, iar acum s-a făcut înger.

79. A zis Avva Longhin: Precum mortul nu mănân­că, tot aşa nici cel smerit nu poate să judece pe alt om,

43 Potasiu (!)

726

chiar dacă îl vede pe acela închinându-se la idoli.

80. S-au adunat odată Părinţii Schitului ca să vor­bească despre Melchisedec şi au uitat să-l cheme pe Avva Koprie. La urmă, însă, chemându-l, l-au întrebat despre acesta. Iar el, lovindu-se de trei ori peste gură, a zis: Vai ţie, Koprie! Vai ţie, Koprie! Vai ţieKoprie! Că ai părăsit cele pe care ţi le-a poruncit Dumnezeu să le faci şi le cauţi pe cele pe care nu le cere de la tine. Şi auzind fraţii acestea, au plecat la chiliile lor.

81. A fost întrebat Avva Longhin: Care este cea mai mare dintre toate Virtuţile? Şi a zis Bătrânul: Socotesc că, aşa cum mândria este cea mai rea dintre toate pă­catele, încât chiar din cer a aruncat pe unii, tot astfel, cugetarea smerită are putere să scoată pe om chiar din adâncurile iadului, chiar dacă a păcătuit ca şi dia­volul. De aceea şi Domnul fericeşte pe cei săraci cu duhul⁴⁴.

82. Povestea despre sine Avva Macarie, zicând: Când eram mai tânăr şi şedeam într-o chilie în Egipt, m-au prins şi m-au făcut cleric în cetate. Şi nevoind să primesc, am plecat într-un alt loc. Şi a venit la mine un mirean evlaVios care a luat lucrul meu de mână şi mă slujea. S-a întâmplat, însă, din ispită, ca o fecioa­ră dintr-un sat să cadă în păcat şi, luând în pântece, au întrebat-o cine este cel care a făcut aceasta. Iar ea a zis: Pustnicul. Şi ieşind, m-au luat în sat, au atâr­nat de gâtul meu oale încinse şi torţi de vase de lut şi m-au plimbat prin cetate pe la răspântii, lovindu-mă şi zicând: Acest monah a stricat pe fecioara noastră!

44 Matei 5, 3. EVident, părintele înţelege expresia biblică sărac cu duhul ca indicându-l pe cel smerit.

727

Luaţi-l, luaţi-l! Şi m-au bătut atât de mult, încât puţin mai era şi muream. Venind însă unul dintre Bătrâni, a zis: Până când îl veţi lovi pe acest monah străin? Iar cel care îmi slujea mie venea în urmă ruşinat. Căci îl ocărau pe el foarte tare, zicându-i: Iată, ce a făcut pustnicul, pentru care tu dai mărturie! Şi părinţii fe­tei ziceau: Nu-l vom slobozi, până când nu ne dă che­zăşie că o va hrăni pe ea. Şi am spus celui ce mă slujea şi acesta s-a pus chezăşie pentru mine. Şi plecând la chilia mea, i-am dat câte coşuri aveam, zicându-i: Vin­de acestea şi dă femeii mele să mănânce. Şi ziceam gândului meu: Macarie, iată, ţi-ai găsit femeie. Trebu­ie, deci să lucrezi puţin mai mult ca să o hrăneşti. Şi lucram ziua şi noapte şi îi trimiteam ei. Şi când a venit timpul sărmanei să nască, s-a chinuit multe zile şi nu năştea. şi i-au zis: Ce este aceasta? Iar ea a zis: Eu ştiu că am defăimat pe pustnic şi l-am osândit pe nedrept. El nu are nicio legătură cu aceasta, ci cutare tânăr. Şi venind cel ce-mi slujea, îmi zicea, bucurându-se că fe­cioara aceea nu a putut să nască până nu a mărturisit zicând că pustnicul nu are legătură cu lucrul şi că a minţit împotriva lui. Şi iată, tot satul vrea să Vină aici cu alai şi să se pocăiască înaintea ta. Iar eu, auzind acestea, ca să nu mă necăjească oamenii, m-am ridicat şi am venit aici la Schit. Aceasta este pricina de în­ceput pentru care am venit aici.

83. Zicea Avva Petru: Trăind Avva Macarie în nerăutate faţă de toţi fraţii, i-au zis lui unii: Pentru ce îţi faci aceasta ţie însuţi? Iar el a zis: Doisprezece ani am slujit Domnului meu ca să-mi dăruiască darul acesta şi toţi mă sfătuiţi să mă lepăd de el!?

728

84. Trecea odată Avva Macarie de la baltă spre chi­lia sa, ducând în spate ramuri de finic. Şi iată l-a întâm­pinat pe el diavolul pe cale cu o seceră. Şi a vrut să-l lo­vească, dar nu a putut. Şi i-a zis: Multă tărie Vine de la tine, Macarie, că nu am putere împotriva ta! Căci, iată, ce faci tu, fac şi eu. Posteşti tu, şi eu postesc. Priveghezi tu, nici eu nu dorm deloc. Un lucru este în care mă biruieşti. A zis Avva Macarie: Care este acesta? Iar el a zis: Smerenia ta. De aceea nu am putere împotriva ta.

85. L-a cercetat odată Avva Macarie pe Avva An­tonie şi, după ce i-a vorbit, s-a întors la Schit. Şi au venit Părinţii în întâmpinarea lui. Şi vorbindu-le Bă­trânul, le-a zis: Am spus Avvei Antonie că nu avem jertfă⁴⁵ aici unde stăm noi. Iar Părinţii au început să vorbească despre alte lucruri şi nu au mai întrebat să afle răspunsul de la Bătrân, dar nici Bătrânul nu le-a spus. Aceasta, deci, spunea unul dintre Părinţi, că dacă văd Părinţii pe fraţi că uită să întrebe despre un lucru, aceştia din urmă sunt datori să-i oblige să se întoarcă la cuvântul de la început. Iar dacă nu sunt siliţi de fraţi, ei nu mai vorbesc cuvântul acela, ca să nu se afle ca unii care vorbesc neîntrebaţi şi cad în vorbire deşartă.

86. Ziceau despre Avva Macarie că dacă venea un frate la el, ca la un Părinte sfânt şi mare, cu frică, nu-i vorbea nimic. Iar dacă vreunul dintre fraţi îi zicea, umilindu-l: Avva, când erai cămilar şi ai furat salpetru şi l-ai vândut, nu te-au bătut oare paznicii? Dacă cine­va îi zicea acestea, aceluia îi vorbea cu bucurie despre orice îl întreba.

^{45 A}re în vedere, desigur, Dumnezeiasca Liturghie.

729

87. S-a arătat odată dracul Avvei Macarie cu o se­ceră, vrând să-i taie piciorul. Şi neputând din prici­na cugetului smerit al lui, i-a zis: Câte aveţi voi şi noi avem. Numai cugetul vostru smerit ne deosebeşte de voi şi de aceea ne biruiţi.

88. Ziceau despre Avva Macarie Egipteanul că urca odată de la Schit la Muntele Nitriei. Şi cum s-a apro­piat de locul acela, a zis ucenicului său: Mergi puţin mai înainte. Şi mergând mai înaintea lui, ucenicul a întâlnit unul din preoţii păgânilor. Şi strigând la el, ucenicul l-a chemat, zicând: Ei, drace, unde alergi? Iar acela, întorcându-se, l-a lovit de multe ori şi l-a lăsat pe jumătate mort. Apoi şi-a luat lemnul şi a alergat mai departe. Şi după ce a înaintat puţin, l-a întâlnit pe el, alergând, Avva Macarie şi i-a zis: Să te mântuieşti, să te mântuieşti, neobositule! Şi minunându-se, a venit la el şi a zis: Ce bine ai văzut la mine de mă întâmpini cu aceste cuVinte? Pentru că te-am văzut ostenindu-te, a zis Bătrânul, şi nu ştii că te osteneşti în zadar. I-a zis acela: Eu m-am pătruns la suflet de la salutul tău şi am aflat că eşti de la Dumnezeu. Un alt monah rău, întâlnindu-mă, m-a ocărât, iar eu l-am lovit de moarte. Şi a înţeles Bătrânul că este ucenicul lui. Şi ţinându-l de picioare, preotul idolatru i-a zis: Nu te voi lăsa dacă nu mă vei face monah. Şi au mers mai sus, unde era ucenicul, şi l-au luat şi l-au dus în biserica muntelui. Şi văzându-l pe preotul idolatru cu el, s-au minunat. Şi l-au făcut monah şi mulţi dintre păgâni s-au făcut prin el creştini. Zicea, deci, Avva Macarie: Cuvântul cel rău şi pe cel bun îl face rău, iar cuvântul cel bun şi pe cel rău îl face bun.

730

89. Zicea Avva Macarie: Când eram mai tânăr, fiind cuprins de acedie în chilie, am ieşit în pustie, zicând gândului meu: Pe oricine vei întâlni, întreabă-l ceva spre folos. Şi am aflat un copil, care păştea boii şi i-am zis: Ce să fac, copile, că îmi este foame? Şi mi-a zis: Mănâncă. Şi i-am spus că am mâncat şi iarăşi îmi este foame. Iarăşi mi-a zis: Iarăşi să mănânci. Şi i-am zis că am mâncat de multe ori şi iarăşi îmi este foame. Atunci mi-a zis: Poate eşti măgar, Avva, de vreme ce vrei să mănânci tot timpul. Şi folosindu-mă, am plecat.

90. Ziceau despre Avva Moise că atunci când l-au făcut cleric şi i-au pus efodul⁴⁶, arhiepiscopul i-a zis: Iată ai devenit în întregime alb, Avva Moise. Şi Bătrâ­nul i-a zis: Oare în cele din afară, stăpâne, sau în cele dinlăuntru? Şi vrând arhiepiscopul să-l încerce, a zis clericilor: Când intră Avva Moise în altar, alungaţi-l şi după aceea urmăriţi-l ca să auziţi ce zice. Intrând, deci, Bătrânul, l-au certat şi l-au alungat, zicând: Mergi afară, arapule. Iar el, ieşind, zicea în sine: Bine ţi-au făcut, cenuşiule, negrule. Nefiind om, ce cauţi împre­ună cu oamenii?

91. Un frate l-a întrebat pe Avva Moise, zicând: Văd înaintea mea un lucru şi nu pot să-l biruiesc. Şi a zis

^{46 E}pomida sau efodul, veşmânt preoţesc menţionat cu aceas­tă denumire în Vechiul Testament (Şi vor face efod lucrat cu iscusinţă din fire de aur, de mătase violetă, stacojie şi vişinie, răsu­cită şi de in răsucit. Ieşirea 28, 6) Era format din două bucăţi de mătase, aşezate una peste piept şi alta pe spate, unite pe umăr cu două încheietori; culoarea materialului este Violet, acaju sau vişiniu. Se încinge cu o cingătoare. Echivalentul creştin al efodului este felonul preoţesc.

731

lui Bătrânul: Dacă nu te vei face mort, ca cei îngropaţi, nu vei putea să-l biruieşti.

92. A zis Avva Pimen că un frate l-a întrebat pe Avva Moise, zicând: în ce fel ajunge omul să fie mort pentru aproapele său? Şi a zis lui Bătrânul: Dacă nu-şi pune omul în inima sa că el însuşi este în mormânt de trei zile, nu ajunge la cuvântul acesta.

93. A zis Avva Moise: Dacă omul nu are în inima sa că este păcătos, Dumnezeu nu-l ascultă pe el. Şi a zis fratele: Ce înseamnă să aibă în inima lui că este păcă­tos? Şi a zis Bătrânul: Cel care îşi poartă păcatele sale nu le vede pe ale aproapelui.

94. A întrebat un frate pe Avva Moise, zicând: în orice osteneală a omului, ce îl ajută pe el? Şi a zis lui Bătrânul: Dumnezeu este cel care îl ajută. Căci scris este: Dumnezeu este scăparea şi puterea noastră, aju­tor întru necazurile ce ne împresoară⁴⁷. Şi a zis fra­tele: Postirile şi privegherile pe care le face omul, ce se întâmplă cu ele? Şi i-a zis lui Bătrânul: Acestea fac sufletul să se smerească. Căci scris este: Vezi smere­nia mea şi osteneala mea şi-mi iartă toate păcatele mele⁴⁸. Dacă sufletul va aduce roadele acestea, pentru ele Dumnezeu Se milostiveşte peste el.

95. A întrebat iarăşi fratele: Iată un om bate pe sluga sa pentru păcatul pe care l-a înfăptuit. Ce-i va spune sluga? A zis Bătrânul: Dacă este slugă bună, va zice: Miluieşte-mă, am păcătuit. A zis lui fratele: Ni­mic altceva să nu-i spună? A zis lui Bătrânul: Nu. Din moment ce pune singur asupra sa Vinovăţia şi zice am

47 Psalmul 45,1.

48 Psalmul 24,19.

732

păcătuit, de îndată se va milostivi asupra lui stăpânul.

96. A zis Avva Matoe: Cu cât se apropie omul de Dumnezeu, cu atât mai mult spune că este păcătos. Căci Isaia prorocul, văzând pe Dumnezeu, zicea des­pre sine că este sărman şi necurat⁴⁹.

97. Zicea iarăşi: Când eram mai tânăr, ziceam în si­nea mea că poate lucrez şi eu ceva bun. Acum, când am îmbătrânit, văd că nu am în mine însumi nici mă­car o lucrare bună.

98. Un frate l-a cercetat pe Avva Matoe şi i-a zis: Cum de schitioţii au împlinit mai multe decât zice Scriptura, iubind pe vrăjmaşii⁵⁰ lor mai mult decât pe ei înşişi? A zis Avva Matoe: Eu până acum pe cel ce mă iubeşte nu am reuşit să-l iubesc ca pe mine însumi.

99. A zis Avva Iacob: L-am cercetat pe Avva Ma­toe şi când mă întorceam i-am zis că vreau să trec pe la Chilii. Şi mi-a zis: îmbrăţişează din partea mea pe Avva Ioan. Ajungând eu la Avva Ioan, i-am zis: Te îm­brăţişează Avva Matoe. Şi mi-a zis Bătrânul: Iată Avva Matoe este bărbat israelit în care nu este Vicleşug⁵¹. Şi împlinindu-se un an, iarăşi am cercetat pe Avva Matoe şi i-am transmis îmbrăţişarea Avvei Ioan. Şi a zis Bătrânul: Nu sunt vrednic de cuvântul Bătrânu­lui, însă să ştii aceasta că atunci când auzi un Bătrân slăVind pe aproapele mai mult decât pe sine, acela a ajuns la măsuri mari, căci aceasta este desăvârşirea, ca pe aproapele tău să-l slăveşti mai mult decât pe tine însuţi.

100. A plecat odată Avva Matoe din Raith în păr­ţile Magdalei. Era şi fratele său cu el. Şi episcopul l-a

^{49 I}saia 6, 5.

^{50 M}atei 5, 43-48.

^{51 I}oan 1,48.

733

ţinut pe Bătrân şi l-a hirotonit preot. Şi gustând ceva împreună, a zis lui episcopul: Iartă-mă, Avva, am ştiut că nu vrei lucrul acesta, dar pentru a fi eu binecuvân­tat de tine am îndrăznit să-l fac. Iar Bătrânul a zis cu smerenie: Şi gândul meu voia puţin, însă mă ostenea aceasta, că dacă mă voi despărţi de fratele meu care este cu mine, nu voi putea face toate rugăciunile sin­gur. Şi a zis lui episcopul: Dacă ştii că este vrednic, eu îl voi hirotoni. A zis Avva Matoe: Dacă este vrednic, nu ştiu, un singur lucru ştiu, că este mai bun decât mine. Şi l-a hirotonit şi pe acela. Dar au adormit amândoi fără să se apropie de jertfelnic pentru a aduce jertfă⁵². Şi Bătrânul zicea: Cred că Dumnezeu nu mă va judeca mult pentru hirotonie, că nu săvârşesc jertfă. Căci hi­rotonia este a celor neprihăniţi.

101. Un frate l-a întrebat pe Avva Matoe, zicând: Spune-mi cuvânt. Iar el i-a zis: Mergi şi roagă pe Dum­nezeu să-ţi dea tânguire în inima ta şi smerenie. Şi ia aminte totdeauna la păcatele tale; şi nu judeca pe alţii, ci fă-te mai prejos decât toţi; şi să nu ai priete­nie cu copil, nici cunoştinţă cu femeie, nici prieten pe eretic; şi taie îndrăzneala de la tine; şi ţine-ţi limba şi pântecele, iar Vinul să fie puţin; şi dacă cineva va vorbi despre un lucru oarecare, nu te certa cu el, ci dacă zice bine, spune da, iar dacă zice rău, spune: Tu ştii cum vorbeşti! Nu te certa cu el pentru cele despre care a vorbit. Aceasta este smerenia.

102. Un frate l-a întrebat pe Avva Matoe, zicând: Ce să fac că limba mea mă necăjeşte şi, când Vin în mijlo­cul oamenilor, nu pot să o stăpânesc, ci îi judec pe ei

52 Dumnezeiasca Liturghie.

734

pentru orice lucru bun şi-i cert? Ce să fac, deci? Şi răs­punzând Bătrânul, a zis: Dacă nu poţi să o stăpâneşti, pleacă să trăieşti singur, căci aceasta este o neputinţă. Cel care stă cu oamenii, nu trebuie să fie pătrat⁵³, ci rotund, ca să alunece printre toţi. Şi a zis Bătrânul: Nu pentru că sunt Virtuos stau singur, ci pentru că sunt neputincios. Căci puternici sunt cei care intră în mij­locul oamenilor.

103. A zis Avva Mios despre un Bătrân care era la Schit şi care era dintre robi că dobândise în mare mă­sură darul discernământului. Şi venea în fiecare an în Alexandria, aducând plata⁵⁴ la stăpânii lui. Iar ei îl întâmpinau şi i se închinau. Şi Bătrânul punea apă în spălător şi o aducea ca să spele pe stăpânii lui. Iar aceia ziceau: Nu, părinte, nu ne îngreuia. Iar el zicea către ei: Mărturisesc că sunt robul vostru şi vă mul­ţumesc că m-aţi lăsat liber să slujesc lui Dumnezeu. Dar şi eu vă spăl picioarele şi vă rog să primiţi plata aceasta. Iar ei se certau, nevrând să primească. Le zi­cea, deci: Dacă nu vreţi să primiţi, voi sta aici să vă slujesc. Şi temându-se, l-au lăsat să facă ce voia. Apoi îl însoţeau cu multă cinste şi cu multe bunuri, ca să facă milostenie pentru ei. Şi pentru aceasta a ajuns vestit în Schit şi îndrăgit.

^{53 A}m păstrat imaginea din original pentru că este sugestivă, în limba română există adjectivul colţos, care pleacă exact de la această imagine a poligonului cu mai multe unghiuri sau colţuri. Nu avem un echivalent pentru imaginea cu cercul, dar este uşor de înţeles şi chiar sugestiv.

^{54 D}in context se deduce că, liber fiind, oferea stăpânilor de dinainte ceva din lucrarea lui, fie în obiecte, fie în bani, din recunoştinţă. Este posibil să fi existat chiar şi vreo lege în acest sens. Efeseni 6, 5-9. Vezi 1 Corinteni 7, 21.

735

104. L-a cercetat Avva Macarie pe Avva Pahomie Tavenisiotul. Iar Avva Pahomie l-a întrebat despre fraţii care sunt în nerânduială, dacă este bine a-i pe­depsi spre îndreptare. A zis Avva Macarie: Pedepseş­te şi judecă cu dreptate pe cei de sub tine; în afară să nu judeci pe nimeni. Căci scris este: Căci ce am eu ca să judec şi pe cei din afară? însă pe cei dinăuntru, oare, nu-i judecaţi voi⁵⁵?

105. A zis Avva Nil: Fericit monahul care se soco­teşte pe sine gunoiul tuturor⁵⁶.

106. Auzind Avva Pimen cele despre Avva Nisteroe că Vieţuieşte în obşte, a dorit să-l vadă şi a descoperit aceasta Bătrânului lui Nisteroe, ca să-l trimită la el. Şi pentru că nu voia să-l trimită pe el singur, nu l-a trimis. Dar după puţine zile, iconomul obştii a avut gândul de a-l ruga pe Bătrânul său să-l lase la Avva Pi­men, pentru că voieşte să-i spună gândurile sale. Iar el l-a lăsat, zicând: Ia şi pe fratele cu tine, că mi-a des­coperit mie Bătrânul despre el şi neîndrăznind să-l trimit singur, nu l-am trimis. Şi când a ajuns la Bătrâ­nul, iconomul i-a vorbit despre gândurile lui şi acela l-a Vindecat. După aceasta, Bătrânul l-a întrebat pe frate, zicând: Avva Nisteroe, cum ai dobândit Virtutea aceasta, că, dacă se întâmplă vreodată o tulburare în obşte, nici nu vorbeşti şi nici nu te amesteci? şi fiind mult silit de Bătrân, fratele a zis: Iartă-mă, Avva! Când am venit la început în obşte, am zis gândului meu: tu şi măgarul una sunteţi. Aşa cum măgarul este bătut şi nu vorbeşte, este ocărât şi nimic nu răspunde, la fel şi tu, precum spune şi psalmistul:...ca un dobitoc eram

⁵⁵ 1 Corinteni 5,12-13.

56 Vezi 1 Corinteni 4,13.

736

înaintea Ta. Dar eu sunt pururea cu Tine⁵⁷.

107. A zis Avva Xantie: Câinele este mai bun de­cât mine, deoarece şi dragoste are, şi la judecată nu ajunge⁵⁸.

108. A zis Avva Orsisie: O cărămidă crudă pusă la temelie aproape de un râu nu rezistă nicio zi, iar cea arsă, ca piatra rămâne. La fel şi un om care are cuget trupesc şi nu a fost călit în foc, precum Iosif în frica lui Dumnezeu, se topeşte când ajunge la stăpânire. Căci au multe ispite cei ce sunt în mijlocul oamenilor. Este bine ca cineva, cunoscându-şi măsura proprie, să fugă de greutatea conducerii. Iar cei întăriţi în cre­dinţă sunt neclintiţi⁵⁹. Iar despre acest preasfânt Iosif, dacă va voi cineva să vorbească, va spune că nu era pământesc! Prin câte a fost încercat şi în ce ţară, în care nu era atunci urmă de frică de evlaVie. Dar Dum­nezeul părinţilor lui era cu el şi l-a scos pe el din toate necazurile. Şi acum este împreună cu părinţii lui în împărăţia Cerurilor. Şi noi, deci, cunoscând măsurile noastre, să ne luptăm, pentru că numai aşa vom pu­tea să scăpăm de judecata lui Dumnezeu.

109. Odată, cârmuitorul ţinutului a închis pe cine­va din satul Avvei Pimen. Şi au venit toţi să-l roage pe Bătrân să meargă şi să-l scoată din închisoare. Iar el a zis: Lăsaţi-mă trei zile, şi apoi voi merge. S-a rugat, deci, Avva Pimen la Domnul, zicând: Doamne, nu-mi da darul acesta, deoarece nu mă vor mai lăsa să stau în locul acesta. A venit, deci, Bătrânul să-l roage pe

57 Psalmul 72, 22.

^{58 A}dică nu ajunge să judece pe alţii.

⁵⁹ 1 Corinteni 15, 58.

737

cârmuitor. Iar acesta i-a zis: Pentru un tâlhar mă rogi, Avva? Iar Bătrânul s-a bucurat că nu a primit favoare de la acela.

110. A zis Avva Pimen că un frate a întrebat pe Avva Alonie, zicând: Ce este dispreţuirea? Şi a zis Bă­trânul: Să fii mai prejos decât necuvântătoarele şi să ştii că acestea nu sunt judecate.

111. Zicea Avva Iosif: Şezând noi odată cu Avva Pi­men, acesta l-a numit pe Agathon Avva. Şi i-am zis: Este tânăr, pentru ce îl numeşti pe el avvă? Şi a zis Avva Pimen: Gura lui l-a făcut să fie numit avvă.

112. A zis Avva Pimen că pentru aceea suntem duşi în multe ispite, pentru că nu păzim rânduiala şi nu­mele noastre, precum şi Scriptura zice. Nu vedem pe femeia cananeeancă, care a primit numele⁶⁰ ce i s-a dat şi pentru aceasta Mântuitorul i-a dat odihnă⁶¹. De asemenea, pe Abigail⁶², că a zis lui DaVid: La mine este păcatul! Şi a auzit-o şi a iubit-o pe ea? Abigail ia chi­pul sufletului şi DaVid al dumnezeirii. Căci dacă sufle­tul se osândeşte pe sine înaintea Domnului, îl iubeşte pe el Domnul.

113. A zis Avva Pimen: Nu te măsura pe tine în­suţi⁶³, ci alipeşte-te de cel ce Vieţuieşte bine.

114. Un frate l-a întrebat pe Avva Pimen: Care sunt

60 Amintim că femeia a fost asemănată cu câinii: Nu este bine să iei pâinea copiilor şi s-o arunci câinilor (Matei 15,26).

61 Matei 15,21-28.

⁶² 1 Regi 25,2-40. Abigail era soţia cârmuitorului Nabal Carmelitul. Când Nabal a refuzat să dea hrană soldaţilor lui DaVid, şi acesta mânios se pregătea să-l atace, Abigail a salvat situaţia prin înţelepciunea ei, asumându-şi toată răspunderea.

^{63 N}u te lua în calcul pe tine, nu te bizui pe puterile tale.

738

cele înalte? Şi a zis lui Bătrânul: Dreptatea ta⁶⁴!

115. A zis Avva Pimen că Avva Pafnutie era mare şi alerga la slujirile⁶⁵ mici.

116. A zis iarăşi că un frate care trăia în obşte a întrebat pe Avva Visarion: Ce să fac? Iar Bătrânul i-a zis: Păstrează tăcerea şi nu te măsura pe tine însuţi!

117. A zis iarăşi: Dacă te micşorezi pe tine însuţi, vei avea odihnă în orice loc te vei aşeza.

118. A zis Avva Pimen că dacă va ajunge omul la cuvântul Apostolului: Toate sunt curate pentru cei cu­raţi⁶⁶ se va vedea pe sine mai mic decât toată făptura. A zis fratele: Cum pot să mă pun pe mine însumi mai jos decât ucigaşul de oameni? A zis Bătrânul: Dacă va ajunge omul la acest cuvânt şi va vedea pe un om uci­gând, va zice: El a făcut numai acest păcat, iar eu ucid în fiecare zi.

119. Fratele a cercetat despre acelaşi cuvânt pe Avva Anuv, spunându-i că Avva Pimen a zis aşa şi aşa. Şi i-a zis Avva Anuv: Dacă va ajunge omul la cuvân­tul acesta şi va vedea lipsurile fratelui său, face ca

^{64 C}el mai posibil înţeles al acestei apoftegme este cel conform căruia „cele înalte” se referă la măsurile omeneşti, când se înalţă omul pe sine. Această erminie justifică răspunsul dat de Avva Pimen, care spune că dreptul tău sau dreptatea ta reprezintă cele înalte. în Evanghelia Mântuitorului avem un cuvânt care trimite la cele înalte ale omului: căci ceea ce la oameni este înalt, urâciu­ne este înaintea lui Dumnezeu (Luca 16,15). Aceeaşi înţelegere o aflăm în cuvântul paulin: Nu cugetaţi la cele înalte, ci lăsaţi-vă duşi spre cele smerite (Rom. 12, 16).

^{65 M}iKpcţ ăeltoupyIec; cuvântul liturghie, în înţelesul bisericesc-monastic, are o conotaţie multiplă, de la ascultări şi pravilă călugărească până la Taina Dumnezeieştii Euharistii.

^{66 T}it 1,15.

739

dreptatea⁶⁷ lui să le înghită pe acelea. A zis lui fratele: Care este dreptatea lui? A răspuns Bătrânul: Ca me­reu să se osândească pe sine!

120. A zis Avva Pimen că dacă omul se osândeşte pe sine, rabdă oriunde.

121. Un frate a zis Avvei Pimen: Dacă voi cădea în­tr-o greşeală ruşinoasă, gândul meu mă va mistui şi mă va osândi: De ce ai căzut? A zis lui Bătrânul: Dacă în ceasul în care cade omul în greşeală va zice: Am păcătuit!, îndată încetează gândul.

122. Ziceau despre Avva Pimen că niciodată nu voia să spună cuvântul său peste al altui Bătrân, ci mai curând îl lăuda întotdeauna.

123. Ziceau că dacă veneau unii la Avva Pimen, îi trimitea mai întâi la Avva Anuv, deoarece acela era mai mare de ani⁶⁸. Iar Avva Anuv le zicea: Mergeţi la fratele meu, Pimen, că acela are darul cuvântului. Iar dacă Avva Anuv stătea acolo, lângă Avva Pimen, Avva Pimen nu vorbea deloc cât era de faţă.

124. Un frate stătea în afara satului său şi mulţi ani nu a urcat în sat. Şi zicea fraţilor: Iată câţi ani am aici şi nu am urcat niciodată în sat, iar voi vă duceţi. Şi au spus Avvei Pimen despre el. Iar Bătrânul a zis: Eu, dacă eram, aş fi urcat noaptea şi aş fi dat un ocol satului, ca să nu se laude gândul meu că nu am urcat niciodată.

125. A zis Avva Pimen: Omul are nevoie de cugeta­re smerită şi de frica lui Dumnezeu totdeauna, ca de răsuflarea care iese pe nas.

67 Dreptatea are aici, ca şi în limbajul biblic, sensul de Virtute.

^{68 A}vva Anuv era primul născut între cei şapte fraţi după trup care trăiau împreună.

740

126. A fost întrebat Avva Pimen de un frate: Cum trebuie să fiu în locul unde Vieţuiesc? Şi a zis lui Bă­trânul: Să ai cuget de străin⁶⁹ oriunde vei locui, pentru a nu căuta să ai cuvânt în faţa lor, şi vei avea odihnă.

127. A zis iarăşi: A se arunca pe sine înaintea lui Dumnezeu şi a nu se măsura pe sine şi a se lepăda de voia proprie, acestea sunt unelte ale sufletului.

128. Un frate l-a întrebat pe el, zicând: Avva, la ce trebuie să iau aminte când stau în chilie? A zis lui Bă­trânul: Eu sunt totuşi un om, afundat în adâncul no­roiului până la gât şi purtând sarcină grea pe umeri şi strigând lui Dumnezeu: miluieşte-mă!

129. A zis Avva Pimen că fericitul Avvă Antonie zi­cea: Puterea cea mare a omului este să ia asupra sa greşeala lui în faţa Domnului şi să aştepte ispită până la ultima suflare.

130. A zis iarăşi, suspinând: Toate Virtuţile au in­trat în casa aceasta, în afară de o singură Virtute; şi fără aceasta cu osteneală reuşeşte omul să stea drept. L-au întrebat, deci, care este aceea şi a zis: Ca omul să se osândească pe sine.

131. Un frate l-a cercetat pe Avva Pimen şi i-a zis: Ce să fac? A zis lui Bătrânul: Mergi şi apropie-te de cel care zice „ce vreau eu”⁷⁰ şi vei avea odihnă.

69 Perspectiva o întâlnim la 1 Petru (2,11), cu referire în ge­neral la toţi oamenii: Iubiţilor, vă îndemn ca pe nişte străini ce sunteţi şi călători aici pe pământ, să vă feriţi de poftele cele tru­peşti care se războiesc împotriva sufletului. Străinul care este un locuitor provizoriu al unei aşezări nu ia parte la treburile obşteşti precum oamenii locului, iar drepturile lui sunt limitate.

^{70 A}dică să te supui voinţei altcuiva. Să faci ce vrea acela.

741

132. A zis, iarăşi, că Avva Theonas spunea: Chiar dacă cineva dobândeşte o Virtute, Dumnezeu nu-i dă har, căci ştie că nu a fost credincios ostenelii sale⁷¹. Dar, dacă merge la aproapele său, atunci rămâne cu el⁷².

133. A zis iarăşi: Să nu împlineşti voia ta. Este nevoie mai curând să te smereşti pe tine însuţi cu fratele tău⁷³.

134. A zis iarăşi: Dacă omul păzeşte rânduiala lui, nu se va tulbura.

135. A zis iarăşi: Omul, dacă nu păzeşte ceea ce a văzut, cum poate să înveţe pe aproapele său?

136. A zis iarăşi: Omul care locuieşte împreună cu aproapele său este dator să fie ca un stâlp de piatră: Ocărât fiind să nu se mânie, slăVit fiind să nu se înalţe.

137. A zis Avva Pimen: Eu zic că în locul unde este aruncat satana, acolo sunt aruncat şi eu.

138. Un frate l-a întrebat pe Avva Pimen, zicând: Nişte fraţi locuiesc împreună cu mine. Vrei să le po­runcesc? A zis Bătrânul: Nu! Fă mai întâi lucrul şi, dacă vor să Vieţuiască, văd ei înşişi. A zis lui fratele: Vor şi ei, părinte, să le poruncesc. A zis lui Bătrânul: Nu! Ci să te faci lor pildă şi nu legiuitor.

139. A zis Avva Pimen: Dacă te cercetează pe tine fratele şi vei vedea pe acesta că nu s-a folosit de Vizita lui, caută în mintea ta şi află care era gândul pe care-l aveai înainte de intrarea lui şi atunci vei cunoaşte care este pricina nefolosirii lui. Dacă vei face aceas­ta cu cuget smerit şi înţelegere, vei fi curat faţă de

^{71 F}oarte probabil cu sensul că Dumnezeu cunoaşte dinainte că acela nu va păstra rodul ostenelilor sale.

72 Apoftegma are în vedere intrarea în ascultarea cuiva, lucru ce păstrează harul.

73 Sau: înaintea fratelui tău.

742

aproapele tău, purtând numai greşelile tale. Căci dacă omul va rămâne cu evlaVie în chilia sa, nu va cădea în greşeală, pentru că Dumnezeu este înaintea lui. Aşa cum văd eu, dintr-o astfel de aşezare dobândeşte omul frica de Dumnezeu.

140. A zis iarăşi: De aceea suntem într-o aseme­nea osteneală, deoarece nu venim în ajutorul fratelui nostru, pe care Scriptura ne învaţă să-l primim. Sau nu vedem pe femeia canaaneancă, care urma Mântu­itorului strigând şi rugându-L să-i Vindece fiica? Şi a primit-o Mântuitorul şi i-a dat odihnă⁷⁴.

141. A zis iarăşi că stând Bătrânii odată şi mân­când, s-a ridicat să slujească Avva Alonie. Şi văzându-l, l-au lăudat, dar el nu a răspuns nimic. I-a zis lui, deci, cineva, deoparte: De ce nu ai răspuns Bătrânilor care te lăudau? A zis Avva Alonie: Dacă le răspun­deam, mă aflam primitor de laude.

142. A zis iarăşi: Pământul căruia Domnul a porun­cit să I se aducă jertfă este cugetul smerit⁷⁵.

143. Era cineva care se numea Avva Pamvo. Şi des­pre acesta se spune că timp de trei ani a stat şi l-a ru­gat pe Dumnezeu, zicând: Doamne, să nu mă slăveşti pe pământ. Şi atât de mult l-a slăVit Dumnezeu, încât nu putea cineva să se uite la el şi să-i vadă faţa de slava pe care o avea.

144. Povestea Avva Petru⁷⁶, zicând: Am plecat şap­te pustnici la Avva Sisoe, care locuia în Klisma, să-l rugăm să ne spună cuvânt. Şi a zis: Iertaţi-mă, sunt

^{74 M}atei 15, 22-28.

75 Psalmul 50,18-19.

76 Anumiţi codici consemnează numele Pistos, iar alţii numele Petru. Noi am urmat scrierea cea mai veche (ET).

743

om neînvăţat, dar am cercetat odată pe Avva Or şi pe Avva Athre. Şi Avva Or era bolnav de optsprezece ani. Şi le-am pus metanie ca să-mi spună cuvânt. Şi a zis Avva Or: Ce am eu să-ţi spun? Pleacă şi ce vezi aceea să faci! Dumnezeu este al aceluia care are mult⁷⁷, adi­că al celui care se sileşte pe sine la toate. Iar Avva Or şi Avva Athre nu erau din acelaşi loc. Dar au ajuns la mare pace între ei, până când au ieşit din trup. Căci era mare ascultarea Avvei Athre şi cugetarea smerită a Avvei Or. Aşadar, am rămas puţine zile cercetându-i. Şi am văzut o minune mare, pe care a făcut-o Avva Athre. I-a adus cineva un peşte mic şi Avva Athre voia să-l gătească Bătrânului. Când tăia cu cuţitul peştele, l-a chemat Avva Or şi a lăsat cuţitul în mijlocul peş­telui fără să taie până la capăt. Şi m-am minunat de marea lui ascultare, deoarece nu a spus: Ai puţină răbdare până tai peştele. Am zis Avvei Athre: Cum ai aflat această ascultare? Şi mi-a zis: Nu este a mea, ci a Bătrânului. Şi m-a luat, zicându-mi: Vino să vezi as­cultarea lui. Şi a fript peştele, dar l-a stricat într-adins, apoi l-a dus Bătrânului şi acesta l-a mâncat fără să zică nimic. Şi a zis lui: Este bun, părinte? Şi a răspuns: Este bun foarte. După aceea i-a adus lui o bucată frip­tă bine. Şi a zis: L-am stricat pe acesta, părinte. Şi a răspuns, zicând: Da, l-ai stricat puţin. Şi mi-a zis Avva Athre: Ai văzut că este ascultarea Bătrânului? Şi am plecat de la ei. Şi ce am văzut, am făcut tot ce mi-a stat în putinţă să păzesc şi eu. Acestea le-a spus fra­ţilor Avva Sisoe. Dar unul dintre noi l-a rugat, zicând:

^{77 M}atei 13,12: Căci celui ce are i se va da şi-i va prisosi, iar de la cel ce n-are, se va lua şi ceea ce are.

744

Arată-ne dragoste şi spune-ne şi tu însuţi un cuvânt. şi a zis: Cine nu socoteşte în niciun fel cunoştinţa sa împlineşte toată Scriptura. Iarăşi, un altul dintre noi i-a zis: Ce este înstrăinarea, părinte? Şi a zis: Să păs­trez tăcerea şi să nu am niciun amestec în orice loc aş merge. Aceasta este înstrăinarea.

145. Ziceau despre Avva Petru şi despre Avva Epimah că se nevoiau împreună în Raith. Şi când s-a făcut masă odată în biserică, i-au silit să Vină la masa Bătrânilor. Şi după multă osteneală, numai Avva Petru s-a dus. Şi când s-au sculat de la masă, Avva Epimah i-a zis: Cum ai îndrăznit să te duci la masa Bătrânilor? Iar el i-a răspuns: Dacă rămâneam cu voi, fraţii m-ar fi îndemnat ca pe un Bătrân să binecuvântez primul şi aş fi fost ca cel mai mare dintre voi. Plecând, însă, lângă Părinţi, acolo eram cel mai mic dintre toţi şi cel mai smerit cu cugetul.

146. A zis Avva Petru că nu trebuie să ne înălţăm când Domnul va face ceva pentru noi, ci mai curând să mulţumim că ne-am învrednicit să fim chemaţi de El. Aceasta este de folos să gândim în legătură cu ori­ce Virtute.

147. A zis Avva Pimen că zicea Avva Pafnutie: în toate zilele Vieţii Bătrânilor, de două ori pe lună i-am cercetat, fiind faţă de ei la depărtare de douăsprezece mile⁷⁸. Şi le ziceam toate gândurile, dar ei nimic nu-mi ziceau, afară de aceasta: în orice loc te vei duce să nu te măsori pe tine însuţi⁷⁹ şi vei avea odihnă.

^{78 M}ila romană măsoară 1535 de metri

79 Foarte frecvent întâlnit acest sfat care cuprinde un pic de obscuritate în înţelesul lui. Am tradus literal pentru că am optat pentru înţelesul acesta: a nu te măsura pe tine însuţi, adică a nu te evalua, a nu te estima, a nu socoti cât eşti, cât ai făcut etc.

745

148. Petru, preotul de la mănăstirea Dios, dacă se ruga vreodată cu cineva, din pricină că pentru darul pre­oţiei era nevoit să stea în faţă, din cugetare smerită se aşeza pe sine în spate cu gândul, cum este scris în Viaţa Avvei Antonie. Şi făcând aceasta, nu supăra pe nimeni.

149. A mers unul dintre fraţi la Avva Sisoe în mun­tele Avvei Antonie. Şi vorbind ei, i-a zis acela Avvei Sisoe: încă nu ai ajuns la măsura Avvei Antonie, pă­rinte? Şi a zis lui Bătrânul: Dacă aveam unul din gân­durile Avvei Antonie, m-aş fi făcut în întregime ca fo­cul. Dar cunosc un om care cu osteneală multă poate să poarte gândul lui.

150. Un frate l-a întrebat pe Avva Sisoe, zicând:

Văd eu însumi că pomenirea lui Dumnezeu rămâne în mine. I-a zis lui Bătrânul: Nu este un lucru mare să fie gândul tău cu Dumnezeu. Lucru mare este să te vezi pe tine însuţi mai prejos decât toată făptura. Că aceasta şi osteneala trupească duc la chipul cugetării smerite.

151. Au mers unii la Avva Sisoe ca să audă de la el cuvânt, dar el nu le-a vorbit nimic. La toate zicea: Iertaţi-mă! Iar ei, văzând coşurile lui, au zis ucenicului său, Avraam: Ce faceţi cu aceste coşuri? Şi el a zis: Le dăm pe ici, pe colo. Auzindu-l Bătrânul, a zis: Şi Sisoe mănâncă de ici şi de acolo. Iar ei auzind s-au folosit foar­te şi au plecat cu bucurie, zidiţi fiind de smerenia lui.

152. Trei Bătrâni au cercetat pe Avva Sisoe, auzind cele despre dânsul. Şi a zis lui primul: Părinte, cum mă pot mântui de râul de foc? Iar el nu i-a răspuns. A zis lui al doilea: Părinte, cum pot să mă mântui de

746

scrâşnirea dinţilor şi de Viermele neadormit? A zis lui şi al treilea: Părinte, ce să fac că amintirea întuneri­cului celui mai dinafară⁸⁰ mă omoară? Răspunzând Bătrânul, le-a zis: Eu nu îmi amintesc de nimic din acestea, căci iubitor de milostenie fiind Dumnezeu, nădăjduiesc că va face cu mine milă. Auzind cuvântul acesta, Bătrânii au plecat întristaţi. Dar nevoind să-i lase să plece trişti, Bătrânul, întorcându-i din cale, a zis: Fericiţi sunteţi, fraţilor, căci v-am gelozit. Primul dintre voi a vorbit despre râul de foc şi al doilea des­pre tartar şi al treilea despre întuneric. Dacă o astfel de aducere aminte stăpâneşte mintea voastră, este cu neputinţă să păcătuiţi. Ce voi face eu, împietritul la inimă, că nu pot să ştiu măcar că există iad pentru oa­meni, şi de aceea în tot ceasul păcătuiesc? Şi punând metanie, i-au zis: Precum am auzit, aşa am aflat?!

153. Venind odată Avva Sisoe la Klusma, au mers la el nişte mireni să-l vadă. Şi vorbindu-i ei multe, nu le-a răspuns niciun cuvânt. Mai în urmă, unul dintre aceia a zis: De ce necăjiţi pe Bătrânul? Nu mănâncă, de aceea nici nu poate să vorbească. A răspuns atunci Bătrânul: Eu când este nevoie mănânc şi când este nevoie vorbesc.

154. Au venit odată nişte arieni la Avva Sisoe, pe muntele Avvei Antonie, şi au început să vorbească împotriva ortodocşilor. Dar Bătrânul nu le-a răspuns lor nimic. Şi strigând pe ucenicul său, i-a zis: Avraam, adu-mi cartea Sfântului Atanasie şi citeşte⁸². Şi tăcând

^{80 M}atei 8,12; 22,13; 25, 30.

^{81 P}salmul 47, 8.

^{82 E}ste vorba despre cuVintele Sfântului Atanasie împotriva arienilor, care sunt cuprinse în lucrările sale dogmatice (ET).

747

el, s-a arătat erezia acelora şi i-a slobozit cu pace.

155. Un frate l-a întrebat pe Avva Sisoe Tebeul, zi­când: Spune-mi cuvânt. Şi a zis: Ce am eu să-ţi spun ţie? Că citesc Scriptura Nouă⁸³ şi mă întorc la cea Veche⁸⁴.

156. Acelaşi frate a întrebat pe Avva Sisoe cel din Petra cuvântul pe care l-a spus Avva Sisoe Tebeul şi i-a zis lui Bătrânul: Eu în păcat mă culc şi în păcat mă scol.

157. A zis Avva Sisoe: Caută pe Dumnezeu şi nu că­uta unde locuieşte.

158. Un frate a întrebat pe Avva Sisoe, zicând: Ce să fac? A zis lui: Lucrul pe care îl cauţi este tăcerea desă­vârşită şi smerenia. Căci scris este: Fericiţi sunt cei care rămân statornici în acestea⁸⁵! Aşa, deci, te poţi mântui.

159. A zis Avva Sisoe unui frate: Cum eşti? Iar el a zis: îmi cheltuiesc zilele, părinte. Şi a zis Bătrânul: Dacă şi eu aş cheltui numai zilele⁸⁶, aş fi mulţumit.

160. Un frate l-a întrebat pe Avva Sisoe, zicând: Spune-mi cuvânt! Iar el a zis: De ce mă sileşti să vor­besc în deşert? Iată, ce vezi, aceea să faci!

161. Ziceau despre Avva Sisoe că odată, în timp ce şedea, a strigat cu glas mare: Oh, ce nenorocire! A zis lui ucenicul: Ce ai, părinte? A zis lui Bătrânul: Caut un om să vorbesc şi nu aflu.

162. Ziceau despre Avva Sisoe că s-a îmbolnăVit. şi când erau nişte Bătrâni la el, acela vorbea cu alţii. Şi i-au zis: Ce vezi, Avva? Şi el le-a zis: Văd pe unii

^{83 N}oul Testament.

^{84 A}vva Sisoe are în vedere întoarcerea la Scriptura cea veche din punctul de vedere al Vieţuirii şi al măsurii. O lectură liberă în această erminie ar fi: Citesc, iată, Scriptura cea Nouă dar mă întorc cu vieţuirea la cea veche.

^{85 V}ezi Isaia 30,18.

^{86 A}vva are în vedere şi eventuala pierdere a nopţilor.

748

venind peste mine şi-i rog ca să mă mai lase puţin să mă pocăiesc. I-a zis lui unul dintre Bătrâni: Şi dacă te vor lăsa, acum poţi să te mai foloseşti cu ceva pentru pocăinţă? A zis lui Bătrânul: Chiar dacă nu mai pot să fac nimic, mai suspin puţin pentru sufletul meu şi îmi este de ajuns.

163. Un frate l-a întrebat pe Avva Sisoe: Care este calea care duce la smerenie? Şi a zis lui Bătrânul: Ca­lea care duce la smerita cugetare, aceasta este: înfrâ­nare şi rugăciune la Dumnezeu şi să te lupţi să fii mai prejos decât tot omul.

164. Zicea unul din Bătrâni că a întrebat pe Avva Sisoe, zicând: Cum spun în psalm despre idoli că sunt? Şi a zis Bătrânul: Este scris despre idoli că gură au, dar nu vorbesc, ochi au, dar nu văd, urechi au şi nu aud⁸⁷. Aşa este dator monahul să fie. Şi că idolii sunt urâciu­ne. Şi monahul să se socotească pe sine urâciune.

165. A zis Avva Sarmata: Vreau pe omul păcătos, dacă ştie că a păcătuit şi se pocăieşte, decât pe omul care nu a păcătuit şi crede despre sine că înfăptuieşte dreptatea⁸⁸.

166. A zis Avva Serinie: Am petrecut timpul meu secerând, cosând, împletind şi, cu toate acestea, dacă mâna lui Dumnezeu nu mă sătura, nu puteam să mă satur.

167. A zis Amma Sinclitichia: Precum este cu ne­putinţă să se construiască o corabie fără piroane, tot

87 Psalmul 134, 15-17.

88 Trimitere evidentă la cuvântul Mântuitorului Hristos: Zic vouă: Că aşa şi în cer va fi mai multă bucurie pentru un păcătos care se pocăieşte, decât pentru nouă­zeci şi nouă de drepţi, care n-au nevoie de pocăinţă (Luca 15, 7).

749

aşa este cu neputinţă să se mântuiască cineva fără smerită cugetare.

168. A zis iarăşi: Urmează vameşului, ca să nu fii împreună osândit cu fariseul⁸⁹. Şi pe Moise⁹⁰ cel blând alege-l, pentru ca inima ta, care este de cremene⁹¹, să o schimbi în izvoare de ape⁹².

169. Un frate l-a întrebat pe Avva Tithoe, zicând: Spune-mi mie cuvânt. Şi i-a zis: Ai credinţă în mine? Şi a zis: Da! A zis, deci, lui: Mergi şi ceea ce m-ai văzut pe mine făcând, să faci şi tu. Şi a zis lui: Ce văd, pă­rinte, la tine? A zis lui Bătrânul: Gândul meu este mai prejos decât al tuturor oamenilor.

170. A zis Avva Iperehie: Copac care se ridică la înălţime este cugetarea smerită.

171. A zis un Bătrân: Cel care are smerenie sme­reşte pe draci, iar cel care nu are smerenie este batjo­corit de draci.

172. A zis iarăşi: Nu vorbi numai despre smerenie, ci cugetă smerit. Căci a te urca la lucrurile cele după Dumnezeu este cu neputinţă fără smerită cugetare.

173. Era un episcop într-o cetate şi cu lucrarea dia­volului a căzut în curVie. Deci, într-una din zile, când s-a făcut adunare în biserică şi nimeni nu ştia despre păcatul lui, acela a mărturisit de la sine în faţa între­gului popor, zicând: Eu am căzut în curVie. Şi a pus omoforul său pe jertfelnic, zicând: Nu mai pot să fiu episcopul vostru. Şi a strigat tot poporul cu plânset, zicând: Păcatul acesta să fie peste noi, numai să rămâi

^{89 L}uca 18, 10-14.

^{90 V}ezi Numeri 12, 3.

^{91 P}iatra cea mai tare. Vezi Psalmul 113, 8.

^{92 A}poftegma aceasta este pusă pe seama lui Avva Iperehie.

750

la episcopie. Şi răspunzând, a zis: Dacă vreţi să rămân în episcopie, să faceţi ceea ce vă spun. Şi poruncind să se închidă uşile bisericii, s-a aruncat cu faţa la pământ pe un prag şi a zis: Nu are parte cu Dumnezeu cel care ieşind nu calcă peste mine. Şi după ce au făcut după cuvântul lui şi a ieşit şi ultimul, a venit glas din cer care a zis: Pentru multa lui smerenie i-am iertat păcatul.

174. Unui mare pustnic care a zis: De ce mă războieşti aşa, satană? satana i-a răspuns, zicând: Tu eşti cel care mă războieşte cumplit.

175. Erau doi fraţi după trup. Şi a venit diavolul să-i despartă pe unul de altul. Deci, într-una din zile, cel mai mic a aprins candela. Şi lucrând dracul, a răs­turnat candela şi s-a spart şi vasul. Şi de mânie fratele lui l-a lovit. Şi acela a pus metanie zicând: Fii îndelung-răbdător, frate, şi iarăşi o voi aprinde. Şi iată, a ieşit putere de la Dumnezeu şi a chinuit pe drac până dimineaţa. Şi venind dracul, a vestit mai-marelui său cele întâmplate. Iar preotul păgânilor a auzit pe drac povestind. Şi ieşind s-a făcut monah şi a păstrat de la în­ceput smerenia. Şi zicea că smerenia topeşte toată pute­rea vrăjmaşului, cum însumi am auzit de la el, că: Atunci când aduc tulburare unui monah, se întoarce unul dintre ei şi pune metanie şi stinge toată puterea mea.

176. Ziceau Părinţii: Cunună este pentru monah smerita cugetare.

177. A fost întrebat un Bătrân cum dobândeşte sufletul smerenie. Şi a răspuns: Când poartă de grijă numai de relele lui.

178. A zis un Bătrân: Precum pământul niciodată nu cade mai jos, la fel şi cel care se smereşte pe sine.

751

179. A zis un Bătrân: Smerenia nu se mânie şi nici nu mânie pe cineva.

180. Pe un pustnic dintre monahi l-a lovit peste obraz un om îndrăcit care spumega înfricoşător. Iar Bătrânul s-a întors şi i-a dat şi celălalt obraz. Şi dracul, neputând să suporte focul smereniei, a plecat îndată.

181. A zis un Bătrân: Când ţi se strecoară gând de înaltă cugetare sau mândrie, cercetează-ţi conştiinţa dacă ai păzit toate poruncile, dacă iubeşti pe vrăjma­şii tăi şi te întristezi de micşorarea lor şi dacă te ai pe tine însuţi drept slugă netrebnică şi decât toţi mai păcătos. Şi nici atunci să nu te înalţi cu cugetul, ca şi când le-ai izbutit pe toate, ştiind că acest gând pe toa­te le destramă.

182. A zis un Bătrân: Cel care este cinstit sau lăudat mai mult decât valoarea lui se păgubeşte mult. Iar cel care nu este cinstit deloc de oameni va fi slăVit de sus.

183. Un frate a întrebat pe un Bătrân: Este bine să facă cineva metanii multe? A zis Bătrânul: îl vedem pe Isus Navi că i S-a arătat Dumnezeu atunci când era cu faţa la pământ⁹³.

184. A fost întrebat un Bătrân: De ce suntem aşa războiţi de draci? Iar el a zis: Pentru că lăsăm deopar­te armele noastre. Despre necinste vorbesc şi despre smerenie şi neagonisire şi răbdare.

185. Un frate a întrebat pe un Bătrân, zicând: Dacă un frate îmi aduce cuVinte din afară, este cu voia ta, Avva, să-i spun să nu mi le mai aducă? A zis lui Bă­trânul: Nu! A zis lui fratele: De ce? Şi a zis lui Bătrâ­nul: întrucât nici noi nu am putut vreodată să păzim

^{93 I}sus Navi 7, 6 şi 10.

752

aceasta. Şi nu cumva, zicând fratelui să nu facă un lu­cru, să ne aflăm noi înşine, după aceea, făcându-l. A zis lui fratele: Ce trebuie, deci, să facem? A zis Bătrâ­nul: Dacă voim, a tăcea noi este de ajuns aproapelui.

186. Un Bătrân a fost întrebat ce este smerenia şi a răspuns: Dacă îţi va păcătui ţie fratele tău şi îl vei ierta înainte de a-ţi arăta pocăinţă.

187. A zis un Bătrân: în toată ispita nu căuta Vină oamenilor, ci numai ţie însuţi, zicând: Pentru păcatele mele mi se întâmplă acestea.

188. Un frate a întrebat pe un Bătrân, zicând: Ce este smerita cugetare? Şi Bătrânul a zis: Să faci bine celor care-ţi fac rele. A zis fratele: Dacă nu va ajunge cineva la această măsură, ce să facă? A zis Bătrânul: Să fugă, alegând tăcerea.

189. Un frate a întrebat pe un Bătrân, zicând: Care este lucrarea înstrăinării⁹⁴? A zis Bătrânul: Am cunos­cut un frate înstrăinat, care s-a aflat în biserică. Şi s-a întâmplat să se facă agapă şi a stat cu fraţii la masă să mănânce. Şi au zis unii: Cine l-a pus şi pe acesta? Şi i-au zis: Scoală-te şi mergi afară! Şi ridicându-se, a plecat. Dar alţii, întristându-se, au plecat după el şi l-au che­mat înapoi. Şi i-au zis: Oare ce era în inima ta când ai fost scos afară şi iarăşi ai fost adus înăuntru? Iar el a zis: Am socotit în inima mea că sunt ca un câine, care atunci când este dat afară, iese, şi când este chemat, Vine.

190. Au venit odată unii în Tebaida la un Bătrân,

^{94 Î}nstrăinarea era ceea ce astăzi numim exil, adică a trăi ci­neva în loc străin. Desigur, aici este vorba despre înstrăinarea de bunăvoie a monahului, care include în demersul său de lepădare părăsirea locurilor natale.

753

aducând un îndrăcit ca să-l Vindece. Şi Bătrânul, ru­gându-se mult, a zis dracului: Ieşi din făptura lui Dumnezeu. Iar dracul a zis Bătrânului: Voi ieşi, dar te întreb un cuvânt. Spune-mi: Cine sunt caprele şi cine oile⁹⁵? Şi a zis Bătrânul: Caprele sunt eu, iar oile Dumne­zeu ştie. Şi auzind dracul, a strigat cu glas mare şi a zis: Iată, pentru smerenia ta, ies. Şi a ieşit în ceasul acela.

191. Un monah oarecare Vieţuia la marginea Constantinopolului, pe vremea împăratului Teodosie cel tânăr⁹⁶. Şi străbătând drumul acela, împăratul i-a pă­răsit pe toţi şi a venit singur să bată la poarta mona­hului. Şi deschizând, monahul a înţeles cine era, dar l-a primit ca pe un dregător de rând. Deci, după ce a intrat, a făcut rugăciune şi s-au aşezat. Şi împăratul a început să-l cerceteze cum sunt Părinţii din Egipt. Iar el a zis: Toţi se roagă pentru mântuirea ta. Apoi i-a zis: Să mănânci puţin. Şi i-a înmuiat lui pâine şi a pus puţin untdelemn şi sare şi a mâncat. Şi i-a dat lui apă şi a băut. I-a zis apoi lui împăratul: Ştii cine sunt? Iar el a zis: Dumnezeu te ştie! Atunci i-a zis: Eu sunt Teodosie împăratul. Şi îndată i s-a închinat lui Bătrâ­nul. Şi a zis lui împăratul: Fericiţi sunteţi voi cei care nu aveţi grijile Vieţii. Cu adevărat, deşi sunt născut în împărăţie, niciodată nu m-am bucurat de pâine şi de apă ca astăzi. Căci am mâncat cu multă plăcere. Şi a început de atunci împăratul să-l cinstească. Iar Bătrâ­nul, sculându-se, a plecat şi a mers iarăşi în Egipt.

95 Matei 25,33.

96 Nepotul lui Teodosie cel Mare. A fost numit cel tânăr ca să se deosebească de bunicul său cu acelaşi nume.

După moartea tatălui său, Arcadie, la vârsta de şapte ani, a fost proclamat împărat sub epitropi (408-450 d.H.).

754

192. Un Bătrân anahoret, care rătăcea prin pustie, zicea în sinea lui că a dobândit Virtuţile şi se ruga lui Dumnezeu, zicând: Arată-mi, dacă sunt în urmă la ceva şi voi face. Şi vrând Dumnezeu să-i smerească gândul lui, i-a zis: Mergi la arhimandritul⁹⁷ cutare şi ceea ce-ţi va spune să faci. Dumnezeu i-a descoperit arhimandritului, zicând: Iată cutare anahoret Vine la tine. Spune-i să ia un bici şi să pască porcii. Venind Bătrânul, a bătut la poartă şi a intrat la arhimandrit. Şi îmbrăţişându-se, s-au aşezat. A zis lui anahoretul: Spune-mi ce să fac ca să mă mântuiesc. Şi a zis lui: Ceea ce-ţi voi spune, vei face? Iar el a zis: Da! A zis lui: Ia un bici şi mergi de paşte porcii. Şi plecând, anaho­retul păştea porcii. Iar cei care-l văzuseră şi auziseră despre el, văzându-l păscând porcii, ziceau: Priviţi pe marele anahoret despre care am auzit. Iată, şi-a ieşit din fire. Are drac şi paşte porcii. Văzând Dumnezeu smerenia lui, că răbda în felul acesta batjocurile oa­menilor, l-a slobozit iarăşi să meargă la locul lui.

193. A zis un Bătrân: Să nu zici în inima ta împotri­va fratelui tău, că ai mai multă trezVie şi eşti mai nevo­itor decât el, ci supune-te cu Harul lui Hristos duhului sărăciei⁹⁸ şi iubirii nefăţarnice, ca să nu umbli cu duh de laudă şi să-ţi pierzi osteneala. Căci scris este: Cel căruia i se pare că stă să ia seama să nu cadă". Dres cu sare¹⁰⁰ să fii în Domnul.

194. A zis un Bătrân: Niciodată nu mi-am încălcat rânduiala mea pentru a merge la înălţime şi nici nu

^{97 Î}n primii ani ai creştinismului, arhimandritul se numea cel care conduce şi răspundea de un număr de mănăstiri.

98 Matei 5, 3.

⁹⁹ 1 Corinteni 10,12.

^{100 C}oloseni 4, 6.

755

m-am tulburat când am fost adus la smerenie. Căci toată grija mea este să cer cu stăruinţă lui Dumnezeu până mă va scoate din omul cel vechi.

195. Un frate a întrebat pe un bătrân, zicând: Spune-ne nouă despre mântuire, Avva! Iar el a zis: Şi dacă aş spune, nu vom păzi cuvântul, pentru că pământul nostru este sărat¹⁰¹.

196. Ziceau Bătrânii: Când nu suntem războiţi, atunci trebuie mai mult să ne smerim. Căci Dumne­zeu, cunoscând slăbiciunea noastră, ne acoperă. Şi dacă ne lăudăm, se ia de la noi acoperământul Lui şi pierim.

197. Unuia dintre fraţi i s-a arătat diavolul pre­schimbat în înger de lumină, zicând: Eu sunt Gavriil şi am fost trimis la tine. Iar el i-a zis lui: Vezi ca nu cumva să fi fost trimis la altul, căci eu nu sunt vrednic. Şi diavolul îndată s-a făcut nevăzut.

198. Ziceau Părinţii că şi chiar de ţi se arată un în­ger adevărat, nu primi, ci smereşte-te pe tine, zicând: Nu sunt vrednic să văd înger, căci trăiesc în păcate.

199. Ziceau despre un Bătrân că, şezând în chilia sa şi luptându-se, a văzut pe draci aievea şi i-a batjoco­rit. Iar diavolul, văzându-se pe sine biruit de Bătrân, venind, i s-a arătat, zicând: Eu sunt Hristos! Iar Bătrâ­nul, văzându-l pe el, şi-a închis ochii. Atunci, diavolul i-a zis: De ce îţi închizi ochii? Eu sunt, Hristos! şi răspunzând, Bătrânul i-a zis: Eu nu vreau să-l văd aici pe Hristos. Auzind aceasta, diavolul s-a făcut nevăzut.

200. Unui alt Bătrân dracii îi ziceau: Vrei să-L vezi pe Hristos? Iar el le-a zis: Anatema vouă şi la ceea ce

^{101 E}ste sărat şi nu dă rod, nu produce (ET).

756

spuneţi! Căci eu cred lui Hristos Cel care a zis: De vă va zice cineva: Iată, Mesia este aici sau dincolo, să nu-l credeţi¹⁰². Şi îndată s-a făcut nevăzut.

201. Se povestea despre un Bătrân oarecare că a fă­cut şaptezeci de săptămâni mâncând o dată pe săptă­mână. Cerea descoperire despre un loc din Scriptură, dar Dumnezeu nu i-a descoperit. Şi a zis în sinea lui: Dacă atâta osteneală am făcut şi nimic nu am reuşit, voi merge, deci, la fratele meu şi-l voi întreba pe el. Şi cum a închis poarta să plece, i-a fost trimis un înger al Domnului, zicând: Cele şaptezeci de săptămâni pe care le-ai postit nu au ajuns la Dumnezeu. Dar când te-ai smerit pe tine, ieşind spre fratele tău, am fost trimis să-ţi vestesc acest cuvânt. Şi înştiinţându-l de aceasta, îndată s-a îndepărtat de el.

202. A zis un Bătrân: Dacă cineva va porunci cu fri­că de Dumnezeu şi smerenie fratelui să facă un lucru, cuvântul acela care iese pentru Dumnezeu îl face pe frate să se supună şi să împlinească ce i s-a poruncit. Iar dacă cineva vrea să poruncească fratelui nu cu frică de Dumnezeu, ci vrând prin putere să-l stăpâ­nească pe el dumnezeu, Cel care vede cele ascunse ale inimii, nu-l înştiinţează pe acela să asculte. Căci vădită este lucrarea făcută pentru Dumnezeu, pre­cum vădită este şi cea făcută prin autoritate¹⁰³. Căci al

^{102 M}atei 24, 23.

^{103 A}dică, lucrarea pe care o face cineva exercitând puterea sau autoritatea sa de stareţ sau conducător asupra celuilalt. Este una dintre cele mai clare exprimări privitoare la adevărata întemeiere a poruncii adresate celuilalt. De obicei este vorba despre cei mai mari care poruncesc celor mai mici. Prin urmare, una este motivaţia care trimite la Dumnezeu şi alta este cea care trimite la propria autoritate pe care ţi-o dă eventual funcţia sau poziţia ta, sau chiar calităţile firii tale. în original este folosit cuvântul au0 EVTÎa, care se traduce în lim­ba română prin autoritate, adică puterea care decurge dintr-o funcţie sau poziţie oarecare.

757

lui Dumnezeu este lucrul smerit şi cu rugăminte, iar cel cu autoritate umple de mânie şi tulburare, pentru că este de la cel Viclean.

203. A zis un Bătrân: Vreau mai curând înfrângere cu smerenie decât biruinţă cu mândrie.

204. A zis un Bătrân: Nu dispreţui pe cel de lângă tine. Căci nu ştii dacă este în tine sau în el Duhul lui Dumnezeu. Iar când zic cel de lângă tine, înţeleg pe cel care-ţi slujeşte.

205. Un frate a întrebat pe un Bătrân, zicând: Dacă voi locui cu un frate şi văd lucru dincolo de ceea ce se cuVine, îţi este cu voia să vorbesc? A zis Bătrânul: Dacă sunt mai mari ca tine sau de aceeaşi vârstă, mai cu­rând să taci şi vei avea odihnă. Căci în aceasta te mic­şorezi pe tine şi te faci fără de grijă. A zis lui fratele: Ce voi face, deci, părinte, căci mă tulbură duhurile? A zis Bătrânul: Dacă eşti neputincios, aminteşte-le o dată cu cuget smerit. Iar dacă nu te ascultă, lasă osteneala ta înaintea lui Dumnezeu, adică părăseşte-ţi voia pro­prie. Dar ia aminte să nu te arăţi, pentru ca grija ta să se facă după Dumnezeu. Aşa cum văd, însă, este mai bine a tăcea, căci aceasta este smerită cugetare.

206. Un frate s-a întristat împotriva unui alt frate. Şi auzind acela, a venit să-i pună metanie. Dar el nici nu i-a deschis poarta. Acela a plecat, deci, la un Bătrân şi i-a zis lui lucrul. Şi răspunzând Bătrânul, i-a zis: Vezi

758

ca nu cumva să-ţi fi dat dreptate în inima ta, căutând Vină fratelui tău cum că acela este pricina, iar pe tine însuţi să te fi îndreptăţit, şi de aceea nu a fost înştiin­ţat să-ţi deschidă. în plus, îţi spun aceasta: Chiar dacă acela a păcătuit¹⁰⁴ împotriva ta, mergi, pune în inima ta că tu ai păcătuit împotriva lui şi îndreptăţeşte ast­fel pe fratele tău. Şi atunci Dumnezeu îl înştiinţează¹⁰⁵ pe acela să se împace cu tine. Şi încredinţându-se fra­tele, a făcut aşa. Şi plecând, a bătut la fratele acela. Şi numai ce l-a simţit dinăuntru, acela a pus primul metanie şi deschizându-şi braţele, l-a îmbrăţişat din suflet. Şi s-a făcut amândurora multă pace.

207. Ziceau despre unul dintre Părinţi că i-a cerut cu stăruinţă lui Dumnezeu timp de şapte ani un dar

^{104 A}m folosit traducerea exactă a termenului grecesc apapravu) a păcătui, şi nu a greşi, pentru a arăta că părinţii pustiei folosesc cuvântul a păcătui şi cu raportare la Dumnezeu, şi cu raportare la oameni.

105 Înştiinţarea sau informarea sau atenţionarea omului de către Dumnezeu, în chip tainic, numai de El ştiut, în legătură cu un lucru sau altul este o realitate frec­vent întâlnită în spiritualitatea părinţilor pustiului, ca, de altfel, şi în spiritualitatea monahală în general, chiar până în ziua de astăzi. Recursul la această înştiinţare din partea lui Dumnezeu, indiferent cine ar fi acela şi ce s-ar fi întâmplat în relaţia dintre el şi subiectul vorbirii, arată o spiritualitate care nu se epuizează la nivel uman, ci îi lasă loc de acţiune lui Dumnezeu. Ne arată iată, că nu trebuie epuizate mijloacele de intervenţie între cei doi, ci trebuie nădăjduit la intervenţia lui Dumnezeu. Aici intervenţia lui Dumnezeu este determinată de starea lăuntrică a celor doi. Dumnezeu îl înştiinţează pe celălalt să-şi schimbe inima şi atitu­dinea dacă gestul tău este unul sincer, cu acoperire în inima ta. Dacă este numai un gest exterior îi pui metanie, de exemplu dar în inima ta te îndreptăţeşti pe tine însuţi, atunci Dumnezeu nu-l înştiinţează pe celălalt.

759

duhovnicesc şi i-a dat. A plecat, deci, la un mare Bă­trân şi i-a vestit lui despre harismă. Dar Bătrânul ace­la, auzindu-l, s-a întristat, zicând: Multă osteneală. Şi, apoi, i-a zis: Mergi şi fă alţi şapte ani, rugându-L pe Dumnezeu să ridice de la tine harisma, căci nu-ţi este spre folos. Plecând, deci, a făcut aşa, până când s-a ri­dicat de la el darul.

208. Un frate a întrebat pe un Bătrân, zicând: Ce este sporirea¹⁰⁶ cea după Dumnezeu a omului? A zis Bătrânul: Sporirea omului este smerenia. Căci, cât se coboară în smerenie, atât se ridică în sporire.

209. A zis un Bătrân: Sau fugi şi ocoleşte pe oameni, sau amăgeşte lumea şi pe oameni făcându-te pe tine însuţi fără de minte¹⁰⁷ în multe.

210. A zis un Bătrân: Dacă vei zice cuiva iartă-mă, smerindu-te pe tine însuţi, îi arzi pe draci.

211. A zis un Bătrân: Dacă dobândeşti tăcere, să nu te socoteşti pe tine însuţi ca izbutind o Virtute, ci spune: nevrednic sunt şi pentru a vorbi!

212. A zis un Bătrân: Dacă morarul nu ar pune acoperământ peste ochii animalului, atunci acesta s-ar întoarce şi ar mânca plata sa. Aşa şi noi, primim prin iconomie acoperăminte de la Dumnezeu, ca să nu vedem ceea ce lucrăm bine şi să ne fericim pe noi înşine şi pentru aceasta să ne pierdem plata. De aceea

^{106 F}ilipeni 1, 25.

^{107 Î}n original este cuvântul pcopoţ, care este antonimul lui odxppcov şi înseamnă mai curând fără minte, prost sau nebun. Folosit în vocabularul biblic, cuvântul este tra­dus de ediţiile româneşti cu nebun. Posibilă trimitere la textul din 1 Corinteni 3,18: Nimeni să nu se amăgească. Dacă i se pare cuiva, între voi, că este înţelept în veacul acesta, să se facă ne­bun, ca să fie înţelept.

760

suntem lăsaţi din când în când pradă gândurilor mur­dare şi numai pe acestea le vedem, ca să ne osândim. Şi aceste gânduri murdare ni se fac nouă acoperăminte pentru puţinul bine pe care-l facem. Căci, atunci când omul se osândeşte pe sine însuşi, nu va pierde plata sa.

213. Un Bătrân a fost întrebat ce este smerenia. Şi răspunzând, a zis: Smerenia este lucrare mare şi dumnezeiască. Iar calea smereniei sunt ostenelile trupeşti şi a te avea pe tine mai păcătos şi mai prejos decât toţi. Şi a mai zis Bătrânul: Aceasta înseamnă să nu iei seama la păcatele străine, ci totdeauna la ale tale şi să te rogi lui Dumnezeu neîncetat.

214. Un frate a întrebat pe un Bătrân, zicând: Spu­ne-mi un lucru, ca să-l păzesc şi să trăiesc prin el. Şi a zis Bătrânul: Dacă defăimat fiind poţi să duci, aceasta este lucru mare, mai presus decât toate Virtuţile.

215. A zis un Bătrân: Cel care duce dispreţuirea¹⁰⁸, defăimarea¹⁰⁹ şi paguba, acela se poate mântui.

216. A zis un Bătrân: Să nu ai cunoştinţă cu egu­menul, nici să mergi des la el. Din aceasta poţi să ai şi îndrăzneală, şi apoi vei dori tu însuţi să fii egumen.

217. Un bărbat sfânt, văzând pe cineva păcătuind, a plâns cu amar şi a zis: Acesta astăzi, şi eu sigur mâine. Deci, oricum ar păcătui cineva înaintea ta, să nu-l ju­deci, ci să te socoteşti pe tine mai păcătos decât acela.

218. Un frate oarecare era în obşte şi purta pe ume­rii săi toate sarcinile¹¹⁰ fraţilor. Până şi pentru desfrâu se osândea pe sine însuşi: Eu am făcut aceasta! Unii

^{108 V}ezi Psalmul 118, 22.

^{109 V}ezi 2 Corinteni 12,10.

110 Po­sibilă trimitere la Galateni 6, 2.

761

dintre fraţi, neştiind fapta lui, au început să murmure împotriva lui, zicând: Câte lucruri rele a făcut acesta şi nici nu lucrează! Iar Avva, cunoscând fapta lui, zicea fraţilor: Vreau mai curând o rogojină de la acesta, fă­cută cu cuget smerit, decât pe ale voastre multe, făcu­te cu mândrie. Vreţi să primiţi înştiinţare de la Dum­nezeu? Şi a adus trei rogojini ale acelora şi o rogojină a fratelui. Şi aprinzând foc, le-a aruncat în el şi au ars toate, în afară de rogojina fratelui. Şi văzând aceasta, fraţii s-au înfricoşat şi i-au pus aceluia metanie şi l-au avut pe el după aceea ca pe un părinte.

219. Un monah oarecare, fiind rănit de cineva, ţinându-se de rană, a pus metanie celui care-l rănise.

220. A zis un Bătrân: Să nu pui în inima ta înVinui­re împotriva fratelui tău pentru niciun lucru.

221. A fost întrebat un Bătrân: Cum spun unii că văd vedenie de îngeri? Şi a răspuns: Fericit este cel care îşi vede păcatele sale totdeauna.

222. Un Bătrân oarecare era la Iordan şi, intrând în vreme de arşiţă într-o peşteră, a aflat înăuntru un leu, care a început să scrâşnească din dinţi şi să ragă. Şi Bătrânul i-a zis: De ce te strâmtorezi? Este un loc care ne încape şi pe mine, şi pe tine. Iar dacă nu vrei, scoală-te şi ieşi afară. Şi leul, neputând să ducă aceas­ta, a ieşit.

223. Un frate a întrebat pe un Bătrân, zicând: De ce, în timp ce pun metanie celui care are ceva împo­triva mea, îl văd pe acela neîmpăcându-se cu mine? Şi i-a zis lui Bătrânul: Spune-mi adevărul, nu cumva, în timp ce îi faci lui metanie, îţi faci în inima ta dreptate,

762

zicând că el a greşit împotriva ta şi îi ceri iertare pen­tru că aşa este porunca? Şi fratele a zis: Da, aşa este! I-a zis lui, deci, Bătrânul: De aceea nu-l înştiinţează Dumnezeu pe acela să se împace cu tine, pentru că tu nu-i pui metanie cu conştiinţa că tu ai păcătuit împo­triva lui, ci mai curând socoteşti că el a păcătuit îm­potriva ta. Ci, aceasta se cuVine: Chiar dacă acela ţi-a păcătuit ţie, pune în inima ta că tu eşti cel care a păcă­tuit împotriva lui şi îndreptăţeşte astfel pe fratele tău. Atunci, Dumnezeu va înştiinţa pe el să se împace cu tine. Şi i-a povestit lui Bătrânul acest exemplu. Erau nişte mireni evlaVioşi. Şi înţelegându-se ei, au ieşit din lume şi s-au făcut monahi. Şi fiind purtaţi de râvnă multă după glasul Evangheliei, dar fiind şi necunoscă­tori, s-au făcut pe ei înşişi eunuci¹¹¹ pentru împărăţia Cerurilor¹¹². Şi auzind arhiepiscopul, i-a afurisit¹¹³ pe ei. Ei însă, părându-li-se că au făcut bine, s-au mâniat împotriva lui, zicând: Noi ne-am făcut eunuci pe noi înşine pentru împărăţia Cerurilor şi acesta ne-a afu­risit? Să mergem să ne plângem împotriva lui la arhi­episcopul Ierusalimului. Şi plecând, au vestit aceluia totul. Şi arhiepiscopul le-a zis: Şi eu mă separ de voi. Şi întristându-se de aceasta au plecat în Antiohia, la arhiepiscopul de acolo şi i-au spus cele ale lor. Şi acela i-a afurisit. Atunci au zis unii către alţii: Să mergem la Roma, la papă, şi acela ne va apăra de aceştia toţi.

111 Adică, s-au castrat.

112 Matei 19,12.

113 ^În original este folosit cuvântul xmpLo, care înseamnă a separa şi are conotaţia de a afurisi. Adică arhiepiscopul a impus ca pedeapsă la acest păcat greu separarea lor de Biserică, spre înţelepţire.

763

Venind, deci, la marele arhiepiscop al Romei, i-au ves­tit tot ceea ce le-au făcut ceilalţi arhiepiscopi, zicând: Am venit la tine, pentru că tu eşti capul tuturor. Dar şi acela le-a zis: Şi eu mă separ de voi şi să fiţi separaţi. Fiind ei nedumeriţi, unii către alţii au zis: Ţin unul cu celălalt, deoarece se întâlnesc în sinod. Să mergem, dar, la Epifanie, sfântul lui Dumnezeu, episcopul Ci­prului, că este proroc şi nu caută la faţa omului. Şi cum se apropiau de cetatea acestuia, i s-a descoperit lui despre ei. Şi trimiţând în întâmpinarea lor, a zis: Nici în cetatea aceasta să nu intre. Atunci, venindu-şi ei în sinea lor, au zis: Cu adevărat, noi am greşit. Să spunem că aceia pe nedrept ne-au afurisit, dar acest proroc? Iată Dumnezeu i-a descoperit lui cele despre noi. Şi s-au osândit pe ei înşişi foarte tare pentru lu­crul pe care l-au făcut. Atunci, văzând Dumnezeu, cu­noscătorul inimilor, că într-adevăr s-au osândit pe ei înşişi, a înştiinţat pe Epifanie, episcopul Ciprului, şi acela de unul singur a trimis să-i aducă. Şi după ce i-a mângâiat, i-a primit la împărtăşanie. Şi a scris arhie­piscopului Alexandriei: Primeşte-i pe fiii tăi, căci s-au pocăit cu adevărat.

224. A zis, deci, Bătrânul: Aceasta este Vindecarea omului şi aceasta vrea Dumnezeu, ca omul să pună greşeala lui asupra sa înaintea lui Dumnezeu.

225. A zis un Bătrân: Vreau mai curând să mă înve­ţe cineva decât să învăţ eu pe altul!

226. A zis un Bătrân: EvlaVia, împreună cu smerita cugetare, este bună în toate împrejurările. De pildă, este cineva care glumeşte, crezând că are har. Dar,

764

dacă face acest lucru mult timp, va fi judecat. în timp ce cel evlaVios, care se asigură pe sine cu cugetarea smerită, totdeauna este cinstit.

227. A zis iarăşi că smerenia are putere mai mare decât toată stăpânirea. Povestea unul dintre Părinţi că doi episcopi erau unul aproape de celălalt şi au avut odată sfadă unul cu altul. Unul era bogat şi stă­pânitor, iar celălalt era smerit. Şi cel puternic căuta să facă rău celuilalt. Şi acela a auzit şi, ştiind ce avea să facă, a zis clerului său: Vom birui cu harul lui Dum­nezeu. Şi i-au zis: Stăpâne, cine poate să-l biruiască pe acesta? Şi zicea: Aveţi răbdare, fiilor, şi veţi vedea mila lui Dumnezeu. A aşteptat, deci, şi când avea ace­la prăznuirea sfinţilor mucenici, a luat clerul său şi le-a zis: Urmaţi-mi mie şi ce mă vedeţi pe mine fă­când, aceea să faceţi şi voi şi avem să-l biruim. Iar ei ziceau: Oare ce are să facă? Şi venind către el, în timp ce trecea cu litania şi toată cetatea era adunată, a că­zut la picioarele lui, împreună cu tot clerul lui, zicând: Iartă-ne, Stăpâne, robii tăi suntem! Iar acela, mirat de ceea ce i-a făcut şi, mişcat, pentru că Dumnezeu i-a schimbat inima, a căzut şi el la picioarele celuilalt, zi­când: Tu eşti Stăpânul şi Părintele. Şi de atunci a fost între ei cea mai mare iubire. Şi cel smerit zicea cleru­lui său: Nu vă spuneam eu, fiilor, că avem să-l biru­im prin harul lui Hristos? Şi voi, când aveţi vrăjmăşie faţă de cineva, aceasta să faceţi şi veţi birui prin harul Domnului nostru Iisus Hristos.

228. A zis un Bătrân: Dacă ne îngrijim de cugeta­rea smerită nu vom mai avea nevoie de pedepse de

765

îndreptare, căci toate cele rele se întâmplă din pricina înălţării noastre de sine. Căci dacă Apostolului, pen­tru a nu se înălţa pe sine, i-a fost dat un înger al sata­nei¹¹⁴ ca să-l lovească peste faţă, cu cât mai mult nouă celor care ne înălţăm pe noi înşine ne va fi dat acelaşi satană să ne calce în picioare, până ne vom smeri!

229. Un frate a întrebat pe un bătrân, zicând: Care este sporirea monahului? Şi a zis Bătrânul: Smerenia este aceea care-l duce pe monah la sporire.

230. A zis un Bătrân: Cununa monahului este sme­renia. Dacă se va ocărî pe sine monahul în vreun lucru cu multă smerenie şi cu dragoste faţă de Dumnezeu, oriunde s-ar afla, va avea odihnă prin harul lui Hristos.

231. Unui Bătrân oarecare, pentru multa smerenie pe care o avea, i-a dăruit Dumnezeu darul vederii¹¹⁵. Şi pentru că atunci când veneau unii la el Bătrânul cu­noştea cele ce ziceau în cugetul lor, s-a rugat la Dum­nezeu să ridice de la el darul acela. Şi plecând la un alt mare Bătrân, l-a rugat pe acela zicând: Pătimeşte împreună cu mine ca să se ridice de la mine lucrul acesta. Şi şezând fiecare în chilia lui, s-au rugat lui Dumnezeu pentru aceasta. Deci, a venit glas Bătrânu­lui care zicea: Iată, ridic darul de la tine, dar când vei voi, îl vei avea.

232. Era odată cineva iubitor de fraţi şi mult iu­bit, care nu gândea răul niciodată. Iar un frate, furând

¹¹⁴ 2 Corinteni 12, 7.

^{115 D}upă cum reiese şi din context este vorba despre darul vederii sau citirii gândurilor celorlalţi. Ace­laşi dar al vederii în duh are ca obiect vederea unor lucruri care se află sau se petrec la mare distanţă, mult dincolo de orizontul vederii fizice.

766

nişte lucruri, le-a adus şi le-a încredinţat lui, el neşti­ind despre ce este vorba. După câteva zile, lucruri­le au fost recunoscute şi, fiind prins, Bătrânul a pus metanie, zicând: Iertaţi-mă, mă căiesc. Dar după alte câteva zile a venit fratele care furase lucrurile şi a stat de vorbă cu Bătrânul căruia îi încredinţase lucruri­le, zicându-i: Tu ai furat lucrurile. Şi Bătrânul a pus metanie fratelui zicând: Iartă-mă! Aşa făcea şi dacă vreodată era Vinovat vreunul dintre fraţi şi nu recu­noştea. Atunci el punea metanie, zicând: Eu am făcut greşeala, iertaţi-mă! Atât de evlaVios era şi de smerit cuViosul, încât niciodată nu a rănit pe cineva nici mă­car cu cuvântul.

233. Un anahoret a devenit episcop. Acesta, din evla­Vie şi iubire de linişte, nu certa pe nimeni, răbdând greşelile fiecăruia. Economul lui, însă, nu administra cum se cuVine lucrurile Bisericii. Şi unii au zis episco­pului: De ce nu cerţi pe economul care dispreţuieşte astfel lucrul lui? Dar episcopul amâna certarea lui. A doua zi au venit la el iarăşi cei care se îndârjise­ră împotriva economului. Şi aflând episcopul, s-a as­cuns într-un loc anume. Şi venind aceia, nu l-au găsit pe episcop. Căutându-l mult şi aflându-l în cele din urmă, i-au zis: De ce te ascunzi de noi? Iar el a zis: Ce am izbutit în şaizeci de ani, rugându-mă lui Dumne­zeu, voi vreţi să-mi prădaţi în două zile?

234. A zis un Bătrân: Dacă se întâmplă între tine şi altcineva cuvânt întristător şi acela îşi tăgăduieşte cuvântul, nu-l înverşuna spunându-i: Ai zis! Pentru că se va întoarce şi va zice: Da, am zis! şi ce-i cu asta? şi se va face mare neînţelegere. Şi a povestit aceasta, că

767

doi Bătrâni la Chilii au vorbit cuvânt din Scriptură. Şi unul a greşit cuvântul, iar celălalt l-a spus preotului. Şi sculându-se preotul, a venit la Bătrânul acela şi i-a zis: Tu ai spus cuvântul acesta? Iar el a zis: Da! Şi pre­otul i-a zis: Dacă Vii la biserică, să tăgăduieşti că ai zis cuvântul acesta. Venind el la biserică, preotul l-a întrebat zicând: Tu ai zis cuvântul acesta? Iar el a zis: Nu! Şi a zis celuilalt: Tu ai auzit cuvântul acesta? Acela a tăgăduit şi a pus metania. Şi s-a făcut pace mare.

235. Un frate a chemat odată un alt frate la Schit, zicând: Vino la chilie ca să-ţi spăl picioarele. Iar el nu s-a dus. Mai târziu a venit la chilia lui şi punându-i metanie, l-a rugat zicând: Vino la chilia mea! Şi sculându-se, s-a dus cu el. Şi i-a zis lui fratele: Cum de nu ai venit, deşi te-am rugat de multe ori? Iar el a zis: Când ai zis numai cu cuvântul, nu am primit înştiinţare¹¹⁶ să Vin, dar când am văzut la tine lucrarea monahilor, adi­că metania¹¹⁷, atunci, bucurându-mă, am venit cu tine!

236. Un frate l-a întrebat pe un Bătrân: Ce să fac pentru că slava deşartă mă strâmtorează? A zis lui Bătrânul: Bine faci, căci tu ai făcut cerul şi pământul. Şi la acestea fratele, fiind străpuns, a pus metanie, zi­când: Iartă-mă, că nimic din acestea nu am făcut. I-a zis lui Bătrânul: Dacă Cel care a făcut acestea a venit

^{116 S}e referă, desigur, la înştiinţarea de sus, de la Dumnezeu. Frecvent întâlnim la părinţii patericelor acest recurs la înştiin­ţarea lui Dumnezeu, semn că nu decideau în temeiul propriei judecăţi şi voinţe, ci „întrebând” pe Dumnezeu, sau deschizându-şi urechile duhovniceşti spre a recepta „înştiinţarea" de sus.

^{117 Î}n limba greacă există acelaşi cuvânt, pcTavoia, pentru me­tanie ca gest fizic şi pocăinţă. De aceea, referindu-se la faptul că a venit şi i-a pus metanie, înţelege aceasta ca semn de pocăinţă.

768

în smerenie, tu, care eşti tină, pentru ce te semeţeşti în deşert? Deci, care este lucrarea ta, nefericitule?

237. Ziceau despre nişte fraţi că, în timp ce şedeau ei împreună, a venit între ei împuţinare sufletească¹¹⁸. Şi plecând unul în chilia lui, nu a putut să se aşeze. Şi venind, a pus metanie celuilalt. Şi acela i-a zis: Iar­tă-mă că nici în gând nu mi-a venit că ne-am împuţi­nat sufleteşte. Venind, deci, Avva Avraam a zis Avvei Pimen despre aceia. Şi a zis Bătrânul: Unul dintre ei a aflat calea, căci a arătat smerenie în lucru.

238. A zis un Bătrân: Nu are cugetare smerită cel care se batjocoreşte pe sine, ci cel care primeşte cu bucurie defăimările şi necinstirile de la aproapele.

239. Era la Chilii un frate. Şi la o astfel de smerenie ajunsese, încât aceasta se ruga tot timpul: Doamne, trimite-mi un trăsnet, căci, sănătos fiind, nu sunt as­cultător faţă de Tine.

240. Un frate s-a lepădat de lume împreună cu ta­tăl său după trup. Şi stăteau amândoi la o mănăstire. După un anume timp, fratele a auzit despre tatăl său că a Vindecat pe un bolnav stăpânit de draci. Şi ple­când, a vestit aceasta unui mare Bătrân, fiind întristat şi zicând: Avva, tatăl meu a sporit şi a alungat dracul dintr-un frate. Iar eu sunt în nepăsare şi nicio spo­rire nu este în mine. A zis lui Bătrânul: Fiule, aceas­ta nu este sporire, adică a scoate draci sau a Vindeca ^{118 A}m tradus cu împuţinare sufletească grecescul giKpoipuxîa, înţelegând prin aceasta ceea ce am reda printr-un neologism mi­cime sufletească. Micimea sufletească, ce se afla la originea ju­decării celuilalt, a supărării pe el, a răcirii de celălalt, în contrast cu mărinimia sau generozitatea sufletească, ce se manifestă prin îngăduinţă faţă de celălalt, bună dispoziţie, iertare, apropiere.

769

bolnavi. Căci nu este omul cel care le face pe acestea, ci puterea lui Dumnezeu şi credinţa celui care se roagă. Mai mult chiar, mulţi, neînţelegând aceasta, ajungând la mândrie din pricina Vindecărilor, s-au pierdut. Iar eu spun că, dacă omul ajunge la smerenia adevărată, altă sporire mai mare decât aceasta nu este, căci nu cade niciodată. Căci cel care odată îşi smereşte sufle­tul până jos, unde ar putea să mai cadă din moment ce se culcă pe sine însuşi la pământ? Iar semnul unei astfel de smerenii este dacă, fiind necinstit, se bucură.

241. A venit odată un frate încercat de la Schit în Thebaida şi a stat în obşte. Şi putem spune că toţi cei din obşte erau bărbaţi sfinţi, dintre cei numiţi tavenisioţi. Deci, după ce a rămas puţine zile, a zis arhiman­dritului: Fă-mi rugăciune, Avva, şi slobozeşte-mă, căci nu pot să stau aici. Iar părintele i-a zis: De ce, fiule? A zis fratele: Aici nu este osteneală şi nici plată. Căci părinţii sunt toţi nevoitori, iar eu sunt bărbat păcătos şi mă duc acolo unde voi afla defăimare şi dispreţu­ire. Căci acestea sunt care mântuiesc pe omul păcă­tos. Minunându-se, deci, egumenul şi aflând că este lucrător¹¹⁹, l-a slobozit, zicând: Mergi, fiule, îmbărbătează-te şi să se întărească inima ta şi aşteaptă pe Domnul¹²⁰.

242. A zis un Bătrân: Smerenia de multe ori a mân­tuit şi fără osteneală pe mulţi. Şi stă mărturie pentru aceasta vameşul¹²¹ şi fiul risipitor¹²², care au spus nu­mai puţine cuVinte şi s-au mântuit. Ostenelile omului,

^{119 A}şa erau numiţi călugării care se ocupau cu seriozitate de nevoinţa monahală şi păşeau neobosiţi şi nepoticniţi pe drumul sfinţeniei (ET).

^{120 P}salmul 26,14.

^{121 L}uca 18,10.

^{122 L}uca 15,11.

770

dacă nu au smerenie, îl pierd pe acesta. Căci mulţi prin osteneli mari pe care le-au făcut au ajuns la mân­drie, ca fariseul¹²³.

243. Un frate a cercetat pe un Bătrân şi l-a întrebat: Cum eşti, părinte? Şi a răspuns Bătrânul: Rău! I-a zis fratele: De ce, Avva? A zis Bătrânul: Iată am optspre­zece ani de când stau în faţa Domnului şi în fiecare zi blestemându-mă pe mine însumi şi zicând: Bleste­maţi sunt cei care-şi întorc faţa de la poruncile Tale¹²⁴! şi auzind aceasta, fratele a ieşit tare mult folosit de smerenia Bătrânului.

244. A venit odată în Raith un om bogat din ţară străină şi a arătat dragoste la fraţi, dăruindu-le câte o monedă. A trimis şi unui isihast care şedea acolo într-o chilie. Şi în noaptea aceea a văzut Bătrânul un ogor plin de mărăcini şi pe cineva care-i zicea: Ieşi, curăţă ogorul celui care a arătat dragoste. Şi diminea­ţă a trimis isihastul după cel care-i trimisese moneda din dragoste de Hristos şi i-a dat aurul înapoi, zicând: Primeşte-ţi, frate, moneda, căci, nu este pentru mine a curăţa mărăcini străini. Măcar să-i scot pe ai mei.

245. A zis un Bătrân: Dacă stai în pustie, liniştindu-te, să nu ai în sinea ta părerea că faci ceva însemnat, ci mai curând, socoteşte-te pe tine ca pe un câine gonit de lume şi legat, pentru că-i muşcă şi se dă la oameni.

246. A zis un Bătrân: Dacă se străduieşte omul me­reu să-şi mustre şi să-şi certe şi să-şi defăimeze în as­cuns sufletul său, îl conVinge că este mai de necinste şi decât câinii, şi decât fiarele sălbatice. Căci acelea nici nu au mâniat pe Făcătorul lor şi nici la judecată

^{123 L}uca 18,10.

^{124 P}salmul 118, 21.

771

nu Vin. Mai bine, deci, mi-ar fi să nu înViez spre jude­cată, decât să înViez şi să fiu veşnic în iad.

247. Un frate, tulburat pentru că era strâmtorat de gânduri rele, din multă smerenie zicea: Astfel de lu­cruri gândind, nu am măsură¹²⁵ de mântuire. Plecând, deci, către un mare Bătrân, l-a rugat să se roage pen­tru el ca să se uşureze de gândurile lui. Şi Bătrânul i-a zis: Nu-ţi este spre folos, fiule! Iar el stăruia, silind pe Bătrân. Şi rugându-se acela lui Dumnezeu, a ridi­cat războiul de la fratele şi îndată a căzut în cugetare înaltă şi mândrie. Şi mergând, a rugat pe Bătrân să se roage să-i Vină din nou gândurile şi smerenia pe care o avea înainte.

248. Un frate a cercetat pe unul din Părinţii din La­vra lui Duka, deasupra Ierihonului, şi i-a zis: Părin­te, cum eşti? Bătrânul a răspuns: Rău! A zis fratele: De ce, Avva? Bătrânul a răspuns: Iată am treizeci de ani de când, în fiecare zi, stând în faţa lui Dumnezeu la rugăciune şi, uneori, blestemându-mă pe mine în­sumi, zic lui Dumnezeu: Să nu Te milostiveşti de toţi cei ce lucrează fărădelegea¹²⁶ şi Blestemaţi sunt cei care-şi întorc faţa de la poruncile Tale¹²⁷! Şi iarăşi, minţind în fiecare zi pe Dumnezeu, zic: Pierde-vei pe toţi cei care grăiesc minciuna¹²⁸! Şi aducându-mi aminte de răul pe care mi l-a făcut fratele meu, zic lui Dumnezeu: Iartă-ne, precum şi noi iertăm¹²⁹! Şi toa­tă grija având pentru mâncare, zic: Că am uitat să-mi mănânc pâinea mea¹³⁰! Şi dormind până dimineaţa,

^{125 N}u sunt la măsura care să-mi aducă mântuire.

126 Psalmul 57, 6.

^{127 P}salmul 118, 21.

^{128 P}salmul 5, 6.

^{129 M}atei 6,12.

130 Psalmul 101, 5.

772

cânt: Sculatu-m-am în miez de noapte din aşternutul meu, ca să preamăresc numele Tău¹³¹. Străpungere nu dobândesc deloc şi zic: Ostenit-am întru suspinul meu¹³² şi lacrimile mele mi s-au făcut mie pâine ziua şi noaptea¹³³. Şi în inima mea având gând Viclean, zic lui Dumnezeu: Cugetul inimii mele înaintea Ta este pururea¹³⁴. Şi neţinând deloc post, zic: Genunchii mei au slăbit de post¹³⁵. Şi, în timp ce mă umplu întru totul de mândrie şi dau odihnă trupului meu, mă amăgesc pe mine însumi, cântând: Vezi smerenia mea şi oste­neala mea şi iartă-mi toate păcatele mele¹³⁶. Şi, ne­pregătit fiind, zic: Gata este inima mea, Dumnezeule, gata este inima mea¹³⁷! Şi, într-un cuvânt, toată slujba mea şi rugăciunea mea se fac mie spre mustrarea şi spre ruşinea mea. Şi fratele a zis Bătrânului: Părinte, cred că DaVid a spus toate acestea despre sine însuşi. Atunci Bătrânul a suspinat şi a zis: Ce spui, frate? Ade­vărat este că dacă nu păzim cele despre care cântăm înaintea lui Dumnezeu, mergem spre pierzare.

249. A zis un Bătrân: Dacă vorbeşti de rău pe frate­le tău¹³⁸ şi te mustră conştiinţa, mergi, pune-i aceluia metanie şi spune-i: Te-am vorbit de rău. Şi asigură-te că nu vei mai fi înşelat iarăşi, căci vorbirea de rău este moarte a sufletului.

250. A zis iarăşi: Dacă auzi despre marile Vieţu­iri ale Sfinţilor Părinţi, încearcă şi tu, chemând nu­mele Domnului ca să te întărească în lucrarea pe care încerci să o faci. Şi dacă o duci la bun sfârşit, lui

131 Psalmul 118,62.

1^{32 P}salmul 6,6.

^{133 P}salmul 41,3.

134 Psalmul 18,15.

135 Psalmul 108,23.

136 Psalmul 24,19.

137 Psalmul 56,10.

^{138 I}acob 4,11.

773

Dumnezeu să-I fii recunoscător. Şi dacă nu o duci la bun sfârşit, înVinovăţeşte-ţi propria slăbiciune şi cunoaşte-ţi neputinţa. Şi smereşte-ţi cugetul până în ziua morţii, ca fiind neputincios şi sărac şi fără răb­dare, mustrându-ţi mereu propriul suflet ca pe unul care începe şi nu termină.

251. A zis iarăşi: Dacă locuieşti în pustie şi vezi că îţi poartă de grijă Dumnezeu, să nu se înalţe inima ta, pentru că va ridica Dumnezeu ajutorul Său de la tine, ci spune mai bine: Pentru nepăsarea şi slăbiciunea mea face Dumnezeu milă cu mine, ca să am răbdare şi să nu mă cuprindă acedia.

252. A zis iarăşi: Dacă începi o nevoinţă şi te mole­şeşti, încearcă din nou şi să nu încetezi a face aceasta până la moarte. Căci omul, unde va fi când îl va ajunge moartea, acolo şi merge, fie în nepăsare¹³⁹, fie în înfrâ­nare¹⁴⁰. în fiecare zi şi an şi săptămână cercetează-te pe tine însuţi dacă ai sporit în rugăciune, în postire, în liniştire, şi mai mult decât toate în smerenie. Căci aceasta este adevărata sporire a sufletului, ca zi de zi să fie şi mai smerit, zicând: Toţi oamenii sunt mai buni ca mine. Deoarece, fără gândul acesta, şi minuni dacă face, şi morţi dacă înViază, omul se află departe de Dumnezeu.

^{139 V}ezi Evrei 2, 3.

^{140 A} se citi stăpânire de sine, autocontrol, vigilenţă, trezVie, în contrast cu moleşeală, lipsa stăpânirii de sine, confuzie, slăbiciune. Păstrăm echivalentul exact al origi­nalului, pentru că este vorba despre un termen tehnic frecvent folosit EyKpâTEia, care înseamnă înfrânare. De fapt, înfrânarea arată existenţa vigilenţei, a trezViei şi tăriei sufleteşti şi a capa­cităţii de a se stăpâni pe sine.

774

253. A zis iarăşi: Dacă te va lăuda un om în faţa ta, gândeşte-te îndată la păcatele tale şi roagă-l zicând: Pentru Domnul, frate, nu mă lăuda, că sunt sărman şi nu pot să duc. Iar dacă este un om de seamă, atunci roagă-te lui Dumnezeu, zicând: Doamne, acoperă-mă de lauda şi de vorbele rele ale oamenilor!

254. A zis iarăşi: Dacă un frate vorbeşte de rău un alt frate în faţa ta, vezi să nu te ruşinezi şi să spui: Da, aşa este! Ci, fie să taci, fie să-i spui: Eu, frate, sunt osândit şi nu pot să osândesc pe altul. Şi te mântuieşti şi pe tine, şi pe acela.

255. A zis iarăşi: Dacă te îmbolnăveşti şi ceri de la cineva un lucru spre trebuinţa ta şi nu-ţi va da, nu te necăji împotriva lui, ci mai bine spune aceasta: Dacă eram vrednic să primesc, ar fi înştiinţat Dumnezeu pe fratele să-mi dea, arătându-mi dragoste. Să cunoşti că trei sunt stările în care primeşte cineva milostenie¹⁴¹. Asceţii desăvârşiţi nu primesc, în general, cu uşurin­ţă un lucru de la cineva. Cei de mijloc nu spun cuiva

^{141 T}extul original foloseşte aici cuvântul txycnn]. Contextul ne arată, desigur, că este vorba despre ajutor, sprijin, milă. în alt context am tradus cu dragoste pentru a păstra originalul şi pen­tru a menţine nuanţa: ajutor sau milă arătată ca iubire sau din iubire. în cele din urmă, orice lucru este determinat şi se identi­fică în fond cu motivaţia interioară ce-l determină, îl susţine şi-l conduce la finalizare. Milostenia în cazul nostru este motivată, susţinută şi finalizată de dragostea pentru fratele. De aceea, Pă­rinţii nu au ezitat s-o numească pur şi simplu dragoste. în limba română, am păstrat termenul agapă, limitându-l la masa pe care o face cineva din dragoste pentru cineva sau pentru pomenirea din dragoste a cuiva. Ar fi fost bine dacă s-ar fi păstrat acest cu­vânt cu referire la milostenie şi la orice gest de manifestare şi exprimare a iubirii şi să fi putut atunci să spunem agapă la orice gest de dragoste către aproapele.

775

să le dea ceva niciodată. Iar dacă cineva de la sine le dă, primesc ca şi când este trimis de la Dumnezeu. Iar dacă suntem bolnavi şi nu avem putere să lucrăm spre trebuinţa noastră, să cerem cu multă smerenie, osândindu-ne pe noi înşine pururea.

256. A zis iarăşi: Dacă nu ai smerenie duhovni­cească sau rugăciune duhovnicească, dobândeşte-le pe acestea măcar trupeşte. Şi prin cele trupeşti îţi Vin şi cele duhovniceşti, altfel te osteneşti zadarnic.

257. A zis iarăşi: Dacă te vor stânjeni pe tine gân­duri murdare, nu le ascunde, ci îndată spune-le pă­rintelui tău duhovnicesc şi ceartă-le. Căci cu cât omul ascunde gândurile sale, cu atât mai mult se înmulţesc şi primesc putere. Aşa precum şarpele, care dacă iese din cuibul său îndată fuge, la fel şi gândul Viclean, fiind vădit, îndată se pierde. Şi precum Viermele în lemn, aşa şi gândul Viclean roade nimicitor inima. Cel care îşi arată gândurile sale se Vindecă degrabă, iar cel care le ascunde este bolnav de mândrie. Căci, dacă nu te încrezi în cineva să-i vesteşti războaiele tale, acesta este semn că nu ai smerenie. Deoarece cel care are cuget smerit pe toţi îi vede sfinţi şi numai pe sine se vede păcătos. Totuşi, dacă omul cheamă pe Dumnezeu din toată inima lui şi mergând întreabă pe altcineva despre gândurile sale, îi va răspunde lui cele de folos acel om sau, mai bine zis, prin omul ace­la Dumnezeu însuşi, Cel care a deschis gura asinului lui Valaam¹⁴², chiar dacă cel care a fost întrebat este nevrednic şi păcătos.

^{142 V}alaam, profetul mincinos, a fost chemat de regele moabiţilor, Balac, ca să-i blesteme pe evreii care năvăliseră cu con­ducătorul lor, Moise, în ţinuturile lor. Când Valaam s-a pornit să meargă spre Balac cu intenţia să-i blesteme pe israeliţi, Dum­nezeu a trimis pe un înger care i-a împiedicat măgarul să înain­teze, de aceea Valaam l-a bătut. Măgarul, văzând pe îngerul lui Dumnezeu, a şezut la pământ având deasupra lui pe Valaam care s-a mâniat şi a bătut măgarul cu toiagul pentru a treia oară, (versetul 27). Dumnezeu a deschis gura măgarului şi i-a zis lui Valaam: Ce ţi-am făcut de m-ai lovit a treia oară? (versetul 28); Numeri, cap. 22 ş.a. vezi 2 Petru 2, 15-17 şi Apocalipsa 2, 14 (ET).

776

258. A zis iarăşi: Dacă eşti ţinut la agapă şi te vor pune în locul cel mai din urmă, să nu cârtească gân­dul tău, ci să zici: Nici pentru aici nu eram vrednic. Căci aceasta îţi zic ţie că niciun necaz nu Vine omului decât de sus de la Dumnezeu, spre încercare şi pentru păcatele sale. Şi cel care nu le primeşte aşa, nu crede că Dumnezeu este judecător drept.

259. A zis iarăşi: Dacă un gând de mândrie te ne­căjeşte, spune demonului ceea ce a spus Dumnezeu: Cel ce se înalţă pe sine se va smeri¹⁴³. Căci dacă nu încetezi să-mi spui că sunt bun, mă conVing că sunt străin de Dumnezeu. Căci celor mândri Domnul le stă împotrivă¹⁴⁴.

260. Un Bătrân oarecare zicea: în ţinutul nostru, se adunau într-un timp Bătrânii unii cu alţii spre a se folosi. Şi ridicându-se unul dintre ei, şi luând perna mică care era aşezată pe scaunul lui,, a pus-o pe ume­rii săi. Şi ţinându-o cu amândouă mâinile, stătea în mijlocul tuturor privind spre răsărit şi se ruga zicând: Dumnezeule, miluieşte-mă! Şi îşi răspundea sieşi, zi­când: Dacă vrei să te miluiesc, pune jos ceea ce ţii pe umeri şi te voi milui! şi iarăşi zicea: Dumnezeule, miluieşte-mă! Şi îşi răspundea sieşi: Ţi-am spus, pune

^{143 M}atei 23,12.

^{144 P}ilde 3, 34.

777

jos ceea ce ţii şi te voi milui! Şi după ce a făcut aceas­ta mult timp, s-a aşezat. Şi i-au zis Părinţii: Spune-ne nouă, ce este ceea ce ai făcut? Şi a zis către ei: Perna pe care am ţinut-o pe umerii mei este voia mea. Şi ru­gam pe Dumnezeu ca să mă miluiască împreună cu ea şi mi-a zis: Lasă jos ceea ce ţii şi te voi milui. Şi noi, deci, a zis, dacă voim să fim miluiţi de Dumnezeu, să lăsăm voia proprie şi vom primi milă.

261. A fost întrebat un Bătrân: Ce este smerenia? Iar el a zis: Dacă îţi păcătuieşte fratele tău şi tu îl ierţi înainte ca acela să-ţi pună metanie¹⁴⁵.

262. A zis un Bătrân: în orice ispită, nu învinovăţi pe un alt om, ci pe tine însuţi, zicând: Pentru păcatele mele mi se întâmplă acestea.

263. A fost întrebat un Bătrân: Care este sporirea omului¹⁴⁶? Şi el a răspuns: Smerenia! Altă sporire nu este. Căci cu cât coboară mai mult în smerenie, cu atât urcă mai mult în înălţime.

264. A fost întrebat un Bătrân: Cum dobândeşte sufletul smerenia? Şi el a răspuns: Dacă se îngrijeşte numai de relele sale.

265. A povestit unul dintre Părinţi o pildă despre cugetarea smerită, cum că cedrii au zis trestiilor: Cum de voi, slabe fiind şi neputincioase, nu vă frângeţi iar­na, iar noi, atât de mari fiind, ne frângem şi uneori suntem smulşi din rădăcină. Şi au răspuns trestiile: Noi, când Vine iarna şi suflă vânturile, ne aplecăm îm­preună cu vântul într-o parte şi în alta şi de aceea nu

^{145 C}ele patru apoftegme 261-264 le întâlnim cu mici diferen­ţe la numerele 186,187, 208 şi 177. 146 Sporirea sau creşterea, sau propăşirea, sau progresul omului.

778

ne frângem. Iar voi, pentru că staţi împotriva vântu­rilor, sunteţi în primejdie. Şi zicea Bătrânul că trebuie să trecem cu vederea când se întâmplă să fim ocărâţi şi să nu lăsăm loc mâniei şi să nu ne împotriVim şi să cădem în gânduri şi lucruri nepotriVite.

Sfârşitul tratatului despre smerita cugetare

CAPITOLUL XVI

DESPRE A NU RĂSPUNDE RĂULUI CU RĂU

1. Au cercetat nişte fraţi pe Avva Antonie şi i-au zis: Spune-ne cuvânt, cum să ne mântuim. Bătrânul le-a zis lor: Aţi auzit Scriptura? Nu vă spune bine? Iar ei au zis: Şi de la tine vrem să auzim, părinte. Iar Bătrâ­nul le-a zis: Zice Evanghelia: Dacă cineva te loveşte pe obrazul drept, întoarce-l şi pe celălalt¹ Iar ei au zis: Nu putem să facem aceasta. A zis lor Bătrânul: Dacă aceasta nu puteţi să faceţi, înduraţi măcar o palmă. Au zis lui: Nici aceasta nu putem. A zis Bătrânul: Dacă nici aceasta nu puteţi, măcar nu daţi în locul celor ce aţi primit². Şi au zis: Nici aceasta nu putem. A zis, deci, Bătrânul ucenicului său: Fă-le lor puţină fiertură că sunt neputincioşi. Dacă aceasta nu puteţi, iar aceea nu vreţi, ce să vă fac? De rugăciuni este nevoie.

2. Ziceau despre Avva Ghelasie că avea o carte în piele care preţuia optsprezece monede. Cuprindea şi Vechiul Testament, şi Noul Testament, scris în întregi­me, şi stătea în biserică, pentru ca să citească cel care voia dintre fraţi. Venind un frate străin, a cercetat pe

1 Matei 5, 39.

^{2 R}omani 12,17.

780

Bătrân. Şi _{cum a văzut} cartea, şi-a dorit-o şi, furându-o, a plecat. Iar Bătrânul nu s-a dus după el ca să-l prindă, cu toate că şi-a dat seama. Şi aflând pe cineva care ^voia Să o cumpere, a cerut preţul de şaisprezece monede. Ia_{r ce}l _{care vo}i_{a s}ă o _cump_{ere a z}i_s: Dă-mi-o mai ^intai Să o încerc şi astfel îţi voi da preţul ei. Şi luând-^{o a} dus-o la Avva Ghelasie să o încerce, spunându-i suma p_{e care a zis-o} vânzătorul. Iar Bătrânul a zis: ^S-o cumperi. Căci este bună şi face preţul pe care ţi l-a spus, şi _venind omul acela, a spus vânzătorului alte lucruri, _{nu a}ş_{a cum} i-_{a s}p_us lui Bătrânul, zicând: Iată ^{am ar}ătat-o Avvei Ghelasie şi mi-a spus că este mult şi nu valorează preţul pe care l-ai zis. Acela, au­zind, ^i-a zis: Nimic altceva nu ţi-a zis Bătrânul? A zis lui: Nu! Atunci i-_{a zis:} n_{u vreau să o mai v}ând. Şi fiind străp^{uns a} venit la Bătrân căindu-se şi rugându-l să o prime^ască înapoi. Dar Bătrânul nu voia să o primeas­că. Atunci fratele i-a zis lui: Dacă nu o primeşti, nu am linişte. Bătrâ_nul i-_a zis: Dacă nu ai odihnă, iată o pri­mescşi a rămas f_ratele acela cu el până la săvârşirea lui, folosind_u-se de lucrarea Bătrânului.

3. Avva E_up_repi_e furat fiind, îi ajuta pe cei care-l fura^u. A^cei_{a au} luat toate lucrurile dinăuntru, dar au lăsat toiagul. Vă_zându-l Avva Euprepie, s-a întris­tat şi luânq toi_ag_Ul a alergat după ei, voind să-l dea acelo^ra, şi pentru că ei nu au voit să-l primească, temându-se să nu se întâmple ceva, întâlnind pe unii care călătoreau p_{e a}ceeaşi cale, i-a rugat stăruitor să ia toiagul şi să-l d_{ea ace}l_ora.

4. A zis Avva Zenon: Cel care vrea ca Dumnezeu să audă rugăciunea lui, când se ridică şi îşi

781

întinde mâinile sale spre Dumnezeu, înainte de orice şi înainte de însuşi sufletul său să se roage din suflet pentru vrăjmaşii lui. Şi pentru o astfel de izbândă, orice va ruga pe Dumnezeu, îl va asculta.

5. Au venit odată peste Avva Theodor trei hoţi. Şi doi îl ţineau pe el, iar unul căra lucrurile lui. Şi, după ce au dus cărţile, voiau să-i ia şi levitonul, dar Bătrâ­nul a zis: Pe acesta lăsaţi-l! Ei, însă, nu voiau. Iar el, mişcându-şi mâinile, i-a aruncat pe amândoi. Văzând aceasta, s-au înfricoşat. Iar Bătrânul le-a zis: Nu vă temeţi deloc. Faceţi din acestea patru părţi, luaţi trei din ele şi lăsaţi una. Şi a făcut aşa pentru ca să-şi ia partea sa, adică levitonul pentru slujbele din biserică.

6. În timp ce stătea odată Avva Ioan Kolovos în faţa bisericii, l-au înconjurat fraţii şi îi spuneau gândurile lor. Şi văzându-l unul dintre Bătrâni şi fiind luptat de pizmă, a zis: Găleata ta, Ioane, este plină de otrăvuri. Şi Avva Ioan i-a zis: Aşa este, Avva. Şi aceasta ai zis pentru că vezi numai cele dinafară. Dacă ai fi văzut şi cele dinăuntru, ce ai fi zis?

7. Ziceau despre Avva Isidor, preotul Schitului, că, dacă cineva avea un frate neputincios sau nepăsător sau hulitor şi voia să-l scoată afară, el zicea: Aduceţi-l aici! îl lua la el şi prin îndelunga-răbdare îl mântuia³.

^{3 O}riginalul foloseşte verbul ocoeiv, care înseamnă a mântui, dar nu numai cu sensul teologic şi eshatologic, al mântuirii, ci şi cu sensul de a scăpa sau salva pe cineva dintr-o situaţie negativă, dintr-un rău sau dintr-o robie patimă, boală, păcat etc. şi a-l recupera, aşezându-l pe traiectoria sănătoasă. în fond, starea de sănătate optimală a omului este atunci când acesta se aşază pe calea lui Dumnezeu, a credinţei, a Vieţuirii în perspectiva veşni­ciei. Prin urmare, orice obstacol sau accident care-l împiedică pe om să înainteze, fie chiar şi în viaţa aceasta pământească, poate fi socotit şi un obstacol în calea mântuirii finale, eshatologice. Este motivul pentru care păstrăm traducerea prin a se mântui chiar şi în contextul în care sensul imediat ar fi cel de a scăpa sau a fi salvat. De altfel, este important să păstrăm şi în limba română multitudinea de sensuri pe care verbul o are în limba greacă (CC).

782

8. A zis Avva Pimen despre Avva Isidor că, atunci când vorbea către fraţi în biserică, numai acest cu­vânt zicea: Fraţilor, iertaţi şi VI se va ierta⁴.

9. Ziceau despre Avva Ioan Persul că răufăcătorilor care veneau peste el le aducea vasul şi le cerea stăru­itor să le spele picioarele. Şi aceia se ruşinau şi înce­peau să se căiască.

10. Ziceau despre Ioan Tebeul cel Mic, ucenic al Avvei Ammoe, că a făcut doisprezece ani slujind pe Bă­trân când era bolnav. Şi după ce-l slujea, se aşeza pe o rogojină. Şi Bătrânul arăta nepăsare faţă de el. Şi, deşi se ostenea cu multe, niciodată nu i-a zis: Să te mântuieşti! Iar când avea să se săvârşească şi Bătrânii stăteau în jurul lui, a ţinut mâna aceluia şi a zis: Să te mântuieşti! Să te mântuieşti! Să te mântuieşti! Şi l-a dat pe el Bătrânilor, zicând: Acesta este înger, nu este om.

11. Ziceau despre Avva Longhin că au înVinuit odată pe unul dintre ucenicii săi, ca să-l alunge. Venind cei de pe lângă Avva Theodor, i-au zis: Avva, auzim despre fratele acesta nişte lucruri. Şi dacă porunceşti, îl luăm de la tine şi îţi aducem un frate bun. Iar Bătrânul le-a zis: Eu nu-l alung, căci mă odihneşte. Şi cum a auzit pri­cina, Bătrânul a zis: Vai mie, că venim aici să devenim îngeri şi devenim necuvântătoare, animale necurate.

12. Avva Macarie cel din Egipt a aflat un om care

^{4 M}atei 6,14.

783

avea un animal şi care i-a furat lucrurile lui. Şi înfăţişându-se hoţului ca un străin, au încărcat împreu­nă asinul şi cu multă linişte mergea înaintea aceluia, zicând: Nimic nu am adus în lume şi este vădit că nici să scoatem ceva nu putem⁵. Domnul a dat. Aşa cum a vrut El, aşa s-a şi făcut. Binecuvântat este Domnul pentru toate⁶.

13. Ziceau despre Avva Macarie că în timp ce lip­sea el, a intrat un hoţ în chilia lui. întorcându-se el la chilie, l-a aflat pe hoţ încărcându-şi cămila cu lucruri­le lui. Iar el, intrând în chilie, lua din lucruri şi încăr­ca împreună cu hoţul cămila. Şi după ce a încărcat-o, Hoţul a început să bată cămila să se scoale şi nu se ri­dica. Văzând Avva Macarie că nu se ridica, intrând în chilie, a găsit o sapă mică şi scoţându-o afară a pus-o pe cămilă, zicând: Frate, pe aceasta o cerea cămila. Şi lovindu-o Bătrânul cu piciorul, a zis: Scoală-te! Şi în­dată s-a sculat şi a plecat încet pentru cuvântul lui. Dar iarăşi s-a aşezat şi nu s-a mai sculat, până când nu au descărcat toate lucrurile. Şi aşa a plecat.

14. Făcându-se odată întrunire la Schit, voind Pă­rinţii să-l încerce pe Avva Moise, l-au batjocorit, zi­când: Ce Vine şi acest arap în mijlocul nostru? Iar el auzind a tăcut. După ce s-au slobozit aceştia, i-au zis: Avva, cu adevărat, nu te-ai tulburat? Iar el le-a zis: M-am tulburat, dar nu am vorbit.

15. Povestea despre Avva Motie Avva Isaac, uceni­cul lui amândoi au devenit episcopi că mai întâi a zidit Bătrânul mănăstire la Heraklios şi, când a plecat de acolo, a mers în alt loc şi a zidit acolo din nou. Şi

⁵ 1 Timotei 6, 7.

^{6 I}ov 1,21.

784

prin lucrarea diavolului s-a aflat un frate vrăjmăşindu-l şi strâmtorându-l pe acesta. Şi sculându-se Bă­trânul, a plecat în satul său unde şi-a făcut mănăstire şi s-a închis pe sine în ea⁷. Şi după un timp au mers Bătrânii locului de unde plecase şi au luat cu ei şi pe fratele care îi făcuse acestuia supărare şi au venit la el să-l roage să se întoarcă la mănăstirea lui. Şi cum s-au apropiat de locul unde era Avva Sorie, şi-au lăsat mantiile la el precum şi pe fratele care avea supărare. Şi bătând, Bătrânul a pus o scăriţă şi s-a uitat pe dea­supra şi, cunoscându-i, le-a zis: Unde sunt mantiile voastre? Iar ei au zis: Iată, acolo, împreună cu fratele cutare. Şi cum a auzit numele fratelui care-l supărase, Bătrânul, de bucurie, a luat o secure şi a stricat poarta şi a ieşit alergând spre locul unde era fratele. Şi i-a pus primul metanie aceluia şi l-a îmbrăţişat. Şi l-a adus în chilia sa. Şi timp de trei zile îi bucura pe ei şi era şi el împreună cu ei, deşi nu avea obiceiul să facă aceasta. Şi ridicându-se, a mers cu ei. Şi după acestea a devenit episcop, căci era şi făcător de minuni. Şi pe ucenicul lui, pe Avva Isaac, l-a făcut episcop Fericitul Chiril.

16. Paisie, fratele Avvei Pimen, avea legătură cu cineva din afara chiliei lui, iar Avva Pimen nu voia. Şi sculându-se, a plecat la Avva Ammona şi i-a zis: Paisie, fratele meu, are legătură cu cineva şi nu mă odihneşte lucrul. I-a zis Avva Ammona: Pimen, încă trăieşti? Mergi şi stai în chilia ta şi pune-ţi în inima ta că ai deja un an de când eşti în mormânt.

17. A zis Avva Pimen: Orice osteneală ar veni asu­pra ta, biruirea ei este să taci.

^{7 T}răia acolo ca un zăvorât.

785

18. A zis iarăşi: Răutatea nu desfiinţează nicidecum răutatea. Ci, dacă cineva îţi face rău, fă-i bine aceluia, pentru ca prin facerea de bine să desfiinţezi răutatea.

19. A auzit Avva Pimen despre cineva care mânca o dată la şase zile, deoarece se mânia. Şi Bătrânul a zis: A învăţat să ducă cele şase zile şi nu a învăţat să-şi alunge mânia.

20. Fericitul Pior, lucrând la seceriş la cineva, i-a amintit că are de luat plată. Şi deoarece acela tot amâna, s-a întors la mănăstire. Când a venit din nou vremea, după ce a secerat la acela şi a lucrat cu bună voie, fără ca să-i dea ceva, s-a întors la mănăstirea sa. Şi când s-a împlinit al treilea an, săvârşind lucrarea obişnuită, Bătrânul a plecat fără să primească nimic. şi rânduind Domnul încercare casei lui, acela a adus plata la mănăstire şi umbla să-l caute pe sfânt. Şi în­dată ce l-a găsit a căzut la picioarele lui şi dându-i pla­ta, a zis: Mie mi-a plătit Domnul. Iar pe el l-a trimis să dea banii preotului la biserică.

21. Avva Pavel Cosmitul⁸ şi Timotei, fratele lui, şedeau la Schit. Şi în multe feluri se întâmpla ceartă în­tre ei. Şi a zis Avva Pavel: Până când vom sta aşa? A zis Avva Timotei: Arată dragoste şi când Vin asupra ta, poartă-mă în spate⁹ cu răbdare şi când vei veni tu asupra mea, te voi purta eu. Şi făcând aşa, au avut odihnă restul zilelor lor.

22. Un frate nedreptăţit de un alt frate a venit la

^{8 A}şa se numeau fraţii care aveau slujirea să se ocupe de ogorul mănăstirii.

^{9 Î}n sens figurat, evident. Posibil ecou al cuvân­tului Sf. Pavel din Galateni 6, 2: Purtaţi-vă sarcinile unii altora şi aşa veţi împlini legea lui Hristos.

786

Avva Sisoe şi i-a zis: Am fost nedreptăţit de un frate şi vreau să mi se facă dreptate. Iar Bătrânul l-a rugat, zi­când: Nu fiule, ci mai bine lasă lui Dumnezeu cele ale dreptăţii. Iar el zicea: Nu voi înceta până îmi voi face dreptate. Şi a zis iarăşi Bătrânul: Să ne rugăm, frate! Şi ridicându-se, Bătrânul a zis: Dumnezeule, nu mai avem nevoie să te îngrijeşti de noi. Căci noi ne facem nouă înşine dreptate. Aceasta, deci, auzind fratele, a căzut la picioarele Bătrânului, zicând: Nu mă mai ju­dec cu fratele. Iartă-mă, Avva.

23. Despre Spiridon, ce să spunem? Atâta cuVioşie a fost în Viaţa acestui păstor, încât l-a învrednicit pe acesta să devină şi păstor de oameni într-una din ce­tăţile Ciprului, pe nume Trimitunda¹⁰. Pe acesta a că­zut sorţul episcopiei, dar, pentru multa lipsă de mân­drie, împreună cu episcopia păştea şi oile. Şi odată, la miezul nopţii, venind hoţii pe furiş asupra stânei oi­lor, cercetau cum să fure oile. Iar Dumnezeu, Cel care păzeşte pe păstor, a scăpat şi oile. Căci hoţii au fost legaţi în stână de o putere nevăzută. Şi când s-a făcut dimineaţă, păstorul a venit la oi. Şi cum i-a găsit având mâinile legate la spate, a înţeles ce s-a întâmplat. Şi ru­gându-se, i-a dezlegat pe hoţi, dându-le multe sfaturi şi îndemnându-i să se străduiască să trăiască mai bine din agoniseală cinstită decât din cea nedreaptă. Şi dăruindu-le un berbec, i-a slobozit. Şi vorbind în glumă, a zis: Ca să nu se vadă că aţi privegheat degeaba.

^{10 T}rimithus, Trimithusa, Tremethusa sau Tremethuosia a fost un orăşel în eparhia Larnaca, unde se afla reşedinţa episcopală a Sfântului Spiridon, şi a supraVieţuit până în secolul al zecelea (ET).

787

24. A venit odată un frate din Libia la Avva Silu­an, în Muntele Panevo, şi i-a zis: Avva, am un vrăjmaş care mi-a făcut multe rele. Căci chiar şi ogorul meu când eram în lume mi l-a luat cu forţa şi de multe ori a venit peste mine să-mi facă rău şi acum a trimis vrăjitori ca să-mi facă nedreptăţi. Şi vreau să-l dau pe mâna cârmuitorului. A zis lui Bătrânul: Cum te odih­neşte, fiule, aşa să faci. A zis fratele: Fireşte, dacă va fi pedepsit, mult se va folosi sufletul lui. A zis Bătrâ­nul: Cum ţi se pare, fiule, aşa să faci! Şi a zis fratele Bătrânului: Ridică-te, părinte, să facem rugăciune şi să plec la cârmuitor. Şi Bătrânul s-a sculat. Şi zicând Tatăl nostru, când au ajuns să spună Şi ne iartă nouă greşelile noastre precum şi noi iertăm celor care ne greşesc nouă!, Bătrânul a zis: Şi nu ne ierta nouă gre­şelile noastre, precum nici noi nu iertăm celor care ne greşesc nouă. Şi fratele a zis Bătrânului: Nu aşa, pă­rinte! Iar Bătrânul a zis: Dar cum, fiule? Fireşte, dacă vrei să pleci la cârmuitor ca să-ţi facă dreptate, Siluan altă rugăciune nu-ţi face. Şi, punând metanie, fratele l-a iertat pe vrăjmaşul lui.

25. Un frate a făcut dublură la o cheie şi deschidea chilia unuia dintre Bătrâni şi îi lua banii. Şi Bătrânul a scris pe o hârtie, zicându-i: Frate, oricine ai fi, arată dragoste şi lasă-mi jumătate spre trebuinţa mea. Şi, făcând monedele în două părţi, a lăsat şi hârtia. Iar acela, intrând iarăşi, a rupt hârtia şi a luat tot. Apoi, după doi ani, i-a venit sfârşitul şi sufletul lui nu ieşea. Atunci a chemat pe Bătrân şi i-a zis: Roagă-te pentru mine, părinte! Eu eram cel care îţi fura banii. Şi a zis

788

Bătrânul: Şi de ce nu mi-ai spus mai degrabă? Şi ru­gându-se acesta, şi-a dat duhul.

26. Un altul, a fost dat la mucenicie de către slujnica sa. Şi pe când mergea să-şi dea sfârşitul, a văzut pe sluj­nica sa, care-l vânduse. Şi luând inelul de aur pe care-l purta, i l-a dat, zicând: îţi mulţumesc pentru că te-ai făcut mie pricină a atâtor şi a unor astfel de bunătăţi.

27. Cineva, văzând pe un iubitor de osteneală¹¹ purtând un mort pe targă, i-a zis: Pe morţi îi porţi? Mergi şi poartă-i¹² pe cei Vii!

28. Ziceau despre un monah că, cu cât cineva îl de­făima sau se făcea că-l stârneşte, cu atât mai mult mo­nahul fugea către el, zicând că cei asemenea lui se fac pricini de multe izbânzi celor nevoitori. Iar cei care-i fericesc le rătăcesc şi tulbură sufletul. Căci scris este: Cei care vă fericesc, vă rătăcesc!¹³

29. Au venit odată hoţii la mănăstirea unui Bătrân oarecare şi i-au zis: Toate lucrurile din chilia ta am venit să le luăm. Iar el a zis: Luaţi câte credeţi voi, fiilor! Au luat, deci, câte au găsit în chilie şi au plecat. Au uitat, însă, un săculeţ, care era agăţat acolo. Iar Bătrânul, luându-l, a alergat în urma lor, strigând şi zicând: Fiilor, luaţi ce aţi uitat în chilia voastră¹⁴. Iar

11 Filoponii, adică iubitorii de osteneală, se numeau cei care

făceau parte din grupele voluntare ale creştinilor consacraţi, care făceau fapte filantropice (ET).

^{12 Î}n original este verbul PaoTciw, care înseamnă a purta, şi cu sensul propriu, şi cu cel figurat. Şi în apoftegma noastră avem cele două sensuri. De la sensul fizic, autorul trimite la sensul figurat, acela de a răbda pe cineva, de a duce pe cineva în spate la modul figurat. Sensul este, deci: Pe cei morţi îi duci în spate? Du-i pe cei vii!

13 Isaia 3,12.

14 Există şi varianta de text: noastră (Codicele 454 are qpcov) (ET). Are sens însă şi cu voastră, chiar mai mult.

789

ei, minunându-se de lipsa de răutate a Bătrânului, au dus înapoi la locul lor toate lucrurile în chilie şi, căindu-se, au zis unii către alţii: Cu adevărat om al lui Dumnezeu este acesta.

30. Un frate a cercetat pe un Bătrân care şedea în loc pustiu şi a găsit în afară de mănăstire nişte copii care păşteau oile şi vorbeau cuVinte necuViincioase. Şi, după ce i-a încredinţat Bătrânului gândurile sale şi s-a folosit de cunoştinţă Bătrânul, i-a zis: Cum îi îngădui, Avva, pe copii şi nu le porunceşti să nu mai facă lucruri necuViincioase? Şi a zis Bătrânul: Fireşte, frate, am zile când vreau să le poruncesc şi mă cert pe mine, zicând: Dacă acest puţin nu poţi să duci, cum vei putea duce ispitele care vor veni asupra ta? De aceea nu le spun nimic acelora, ca să mi se facă obicei să pot purta cele care vor veni.

31. Ziceau despre un frate care era vecin cu un mare Bătrân, că intra în chilia aceluia şi fura. Bătrânul vedea, dar nu-l certa, ci lucra mai mult, zicând că poa­te fratele are trebuinţă. Şi avea multă strâmtorare Bă­trânul pentru a-şi asigura pâinea sa. Şi când era să se săvârşească Bătrânul, l-au înconjurat fraţii. Şi văzând el pe cel care-l fura, a zis: Apropie-te de mine! Şi i-a sărutat mâinile zicând: Mulţumesc mâinilor acestora, pentru că prin ele merg în împărăţia Cerurilor. Iar el, fiind străpuns şi pocăindu-se, s-a făcut şi el monah în­cercat din faptele pe care le-a văzut la marele Bătrân.

32. Zicea unul dintre Bătrâni: Am auzit de la nişte sfinţi că sunt tineri care îndrumă pe alţii în Viaţă. Şi povestea aşa: Era un Bătrân beţiv. Şi el lucra în fiecare zi o rogojină pe care o Vindea în sat şi bea preţul ei.

790

Mai târziu a venit un frate şi a rămas cu el şi lucra şi el o rogojină. Bătrânul lua şi rogojina fratelui, o Vin­dea şi bea preţul amândurora, iar fratelui îi aducea seara puţină pâine. Şi făcând aceasta timp de trei ani, fratele nu i-a zis niciodată nimic. Dar, după aceea, a zis fratele în sinea lui: Iată sunt gol şi pâinea mea o mănânc cu greutate. Mă voi ridica, deci, şi voi merge de aici! Dar iarăşi se gândea în sine, zicând: Unde am să merg? Voi mai sta. Căci eu pentru Dumnezeu stau în obşte. Şi îndată s-a arătat lui un înger, zicând: Nici­decum să nu pleci, deoarece mâine voi veni la tine. Şi în ziua aceea fratele l-a rugat pe Bătrân, zicând: Nici­decum să nu pleci, căci astăzi Vin ai mei să mă ia. Cum a venit, deci, ceasul Bătrânului să plece, i-a zis: Nu Vin astăzi, fiule, căci au întârziat. Iar el a zis: Da, Avva, vor veni, negreşit! Şi, în timp ce vorbea cu el, a ador­mit. Iar Bătrânul, plângând, zicea: Vai mie, fiule, că de mulţi ani trăiesc în nepăsare, iar tu în puţin timp ţi-ai mântuit sufletul în răbdare. Şi de atunci, Bătrânul s-a înţelepţit şi a devenit monah încercat.

33. Povesteau Bătrânii despre un alt Bătrân că avea un frate mai tânăr care locuia împreună cu el. Şi l-a văzut pe acesta făcând un lucru care nu-i era de folos şi i-a zis: Niciodată să nu mai faci lucrul aces­ta! Dar nu l-a ascultat. Şi, după neascultarea aceasta, Bătrânul nu-i mai purta de grijă, aruncând asupra lui răspunderea pentru greşeală. Iar tânărul, închizând uşa chiliei în care erau pâinile, l-a lăsat pe Bătrân flă­mând vreme de treisprezece zile. Dar Bătrânul nu i-a zis unde eşti sau unde te duci afară? Şi avea Bătrânul

791

un vecin care, cum înţelegea că tânărul întârzia, făcea puţină fiertură şi-i dădea peste gard şi-l ruga să guste. Şi, dacă îl întreba pe Bătrân: De ce întârzie tânărul?, Bătrânul zicea: Când va putea, va veni.

34. Povesteau unii că nişte filosofi au vrut odată să-i pună la încercare pe monahi. Deci trecea pe acolo un monah bine îmbrăcat şi i-au zis: Ei, tu, Vino aici! Iar monahul, mâniindu-se, i-a ocărât. A trecut şi un alt monah din Libia şi i-au zis: Ei, tu, monahule, călu­găr rău, Vino aici! Monahul s-a dus cu sârguinţă, iar ei i-au dat o palmă. Şi el a întors şi obrazul celălalt. Iar ei îndată s-au ridicat şi i s-au închinat, zicând: Cu adevărat, iată un monah! Şi aşezându-l în mijlocul lor, l-au întrebat, zicând: Ce faceţi voi mai mult decât noi în pustie? Postiţi? Şi noi postim! Privegheaţi? Şi noi priveghem! Ce faceţi voi, facem şi noi. Deci, ce faceţi mai mult stând în pustie? Şi Bătrânul le-a zis: Nădăj­duim în harul lui Dumnezeu şi ne păzim mintea. Iar ei au zis: Aceasta noi nu putem păzi! Şi folosindu-se, l-au slobozit.

35. Erau doi monahi care locuiau în acelaşi loc; şi i-a cercetat pe ei un mare Bătrân. Şi vrând să-i pună la încercare, a luat toiagul şi a început să strice legu­mele unuia. Şi văzând fratele, s-a ascuns. Şi când mai rămăsese o rădăcină, a zis Bătrânului: Avva, dacă vrei, las-o pe aceasta, ca să o fierb şi să gustăm împreună. Şi Bătrânul a pus metanie fratelui, zicând: Pentru că la răutate nu ai răspuns cu răutate, Duhul Sfânt S-a odihnit peste tine, frate.

36. Un Bătrân oarecare a prins hoţii, în Schit,

792

golindu-i chilia şi le-a zis: Grăbiţi-vă înainte să Vină fraţii şi să mă împiedice a împlini porunca lui Hris­tos, care zice: De la cel care ia lucrurile tale, nu cere înapoi¹⁵.

37. A zis un Bătrân: Dacă auzi despre cineva că te urăşte şi te vorbeşte de rău, trimite-i sau dă-i o mică binecuvântare, după puterea ta, ca să ai îndrăzneală să zici în ceasul judecăţii: Iartă-ne, Stăpâne, datoriile noastre, precum şi noi iertăm datornicilor noştri¹⁶.

38. Nişte fraţi care mergeau pe cale s-au rătăcit şi au întrebat pe cineva ca să afle drumul. Aceia însă erau răufăcători şi i-au rătăcit în locuri pustii. Şi unul dintre ei i-a urmărit ca să-i jefuiască. Şi cum le dăduse poruncă să treacă printr-un râu, când au început să treacă dincolo, un crocodil s-a repezit asupra hoţului. Dar robul lui Dumnezeu nu a stat nepăsător, ci a stri­gat la răufăcător, atrăgându-i atenţia asupra năpustirii fiarei. Şi scăpând acela, i-a mulţumit şi s-a minunat de iubirea lui.

39. Povestea unul dintre Părinţii egipteni: Odată m-am gândit să mă înstrăinez şi, urcând într-o cora­bie, am ajuns la Atena. Şi pe când mă apropiam să in­tru în oraş, am văzut un monah bătrân, bine îmbrăcat, care avea un săculeţ mic babilonian legat şi fugea. Şi alţii fugeau în urma lui. Şi cum a intrat în oraş, l-au în­tâmpinat mulţime multă şi l-au târât la teatru. Şi am întrebat pe cineva: Cine este acela? Şi mi-a răspuns: Acesta este dintre elini, cel mai mare dintre filosofi,

^{15 L}uca 6, 35.

16 Traducerea literală a cererii: Şi ne iartă nouă greşelile noastre, precum şi noi iertăm greşiţilor noştri! din Tatăl nostru (Matei 6,12).

793

şi s-a făcut creştin. Şi a făcut mănăstire, apoi s-a făcut monah. Şi după cincisprezece ani a venit în oraş şi de aceea alergăm după el, ca să auzim ce zice. Şi m-am dus şi eu cu ei. şi cum au venit cârmuitorii, l-au rugat, zicând: Spune-ne nouă ce ai de spus! Şi el a zis: Nu este neam sub cer ca cel al creştinilor. Şi nu este tagmă ca tagma monahilor. Dar numai un lucru este care-i vatămă, anume că diavolul aduce între ei po­menirea răului, ca să spună: Mi-a zis... şi eu i-am zis...; iar ei, măcar că au înaintea lor necurăţiile lor, nu le văd pe acestea. Deci, auzind acestea toţi, după ce l-au lăudat mult, au plecat.

40. A zis unul dintre Părinţi: Dacă te ocărăşte cineva, binecuvântează-l¹⁷. Dacă primeşte, va fi bine pen­tru amândoi. Dacă nu primeşte, acela va primi de la Dumnezeu ocara, iar tu binecuvântarea.

41. A zis un Bătrân: Dacă cineva îşi aminteşte de cel care l-a supărat sau l-a necinstit, sau l-a vorbit de rău, sau l-a păgubit, este dator să-l poarte în minte ca pe un Vindecător trimis de Hristos şi se cuVine să-l aibă ca pe un binefăcător. Pentru că supărarea este a sufletului bolnav. Că, dacă nu erai bolnav, nu ai fi suferit. Şi se cuVine să te bucuri cu fratele tău, că prin el cunoşti boala ta, şi să te rogi pentru el ca pentru un medicament Vindecător trimis de Iisus. Iar dacă te superi pe el, este ca şi când ai zice împotriva lui Iisus: Nu vreau să primesc medicamentele Tale, ci vreau să putrezesc cu rănile mele.

42. A zis iarăşi: Cel care vrea să se Vindece de ră­nile cele grele ale sufletului pentru a scăpa de boală

¹⁷ 1 Corinteni 4,12.

794

trebuie să rabde cele făcute de doctor. Căci nici cel care suferă trupeşte nu are plăcere când i se taie ceva sau i se arde, sau ia ceva curăţitor, ci îşi aduce aminte de acestea cu întristare. Dar se înduplecă pe sine însuşi că fără acestea este cu neputinţă să scape de boală. Şi rabdă cele date de doctor, ştiind că prin pu­ţina întristare va scăpa de o boală îndelungată. Fier înroşit al lui Hristos este cel care te necinsteşte sau te vorbeşte de rău, pentru că te scapă de slavă deşar­tă. Medicament curăţitor al lui Iisus este cel care îţi aduce pagubă, pentru că te scapă de lăcomie. Cel care fuge de ispita cea spre folos fuge de Viaţa veşnică. Ce i-a adus Sfântului Ştefan aşa o slavă ca aceea pe care a dobândit-o prin cei care-l ucideau cu pietre?

43. A zis iarăşi: Eu nu-i osândesc pe cei care mă înVinovăţesc, ci îi numesc binefăcătorii mei. Şi nu mă lepăd de Doctorul sufletelor Care îmi dă medicamentul ne­cinstirii pentru sufletul meu iubitor de slavă deşartă.

44. A zis iarăşi: Crucea lui Hristos o vedem şi citim despre pătimirile Lui, iar noi nicio ocară nu răbdăm.

45. A zis un Bătrân că în timpul marelui Isidor, preotul Schitului, era un frate diacon, pe care l-a făcut preot pentru Virtutea lui, ca să-i urmeze aceluia după moarte. Dar el nu s-a atins de preoţie din evlaVie, ci a rămas slujind ca diacon. Aceasta, deci, prin Vicleşugul vrăjmaşului, a pricinuit pizmă unuia dintre Bătrâni. Şi fiind toţi în biserică pentru sinaxă¹⁸, plecând acela, a

18 Cuvântul sinaxă reproduce originalul şi înseamnă adunare în acelaşi loc. Este folosit aici pentru a numi adunarea monahi­lor în biserică pentru Dumnezeiasca Liturghie.

795

pus cartea sa în chilia fratelui. Şi venind, a vestit Avvei Isidor că cineva dintre fraţi i-a furat cartea. Şi s-a mi­rat Avva Isidor, zicând că niciodată nu s-a întâmplat aşa ceva în Schit. I-a zis, deci, Bătrânul care pusese cartea: Trimite doi dintre Părinţi împreună cu mine ca să cercetăm chiliile. Şi plecând ei, Bătrânul i-a dus la chiliile celorlalţi şi la urmă la chilia fratelui. Şi au găsit acolo cartea şi au adus-o preotului în biserică. Şi fratele a făcut metanie Avvei Isidor în faţa întregului popor, zicând preotului: Am păcătuit, dă-mi canon. Şi i-a dat canon să nu se împărtăşească trei săptămâni. Şi venind la fiecare slujbă în biserică, punea metanie în faţa întregului popor, zicând: Iertaţi-mă, că am pă­cătuit. Şi după trei săptămâni a fost primit la împărtă­şanie. Şi îndată Bătrânul care-l defăimase s-a îndrăcit şi a început să mărturisească, zicând: Am defăimat pe robul lui Dumnezeu. Şi făcându-se rugăciune de către toată Biserica pentru el, nu s-a Vindecat. Atunci mare­le Isidor a zis fratelui în faţa tuturor: Roagă-te pentru el, căci tu ai fost defăimat. Şi dacă nu se Vindecă prin tine, nu se mai Vindecă. Şi rugându-se acela, îndată s-a Vindecat Bătrânul.

46. Cineva a fost făcut patriarh în cetatea numită Theupole¹⁹. Şi acesta era milostiv, cu multă dragoste faţă de păcătoşi, milos şi iubitor de oameni. Odată, unul dintre secretarii lui, furându-i pe ascuns aurul şi temându-se, a fugit şi s-a dus în Thebaida Egiptu­lui. în timp ce rătăcea el încoace şi încolo, l-au întâlnit barbarii din Egipt, cei care sunt mai sălbatici şi mai

19 Theupole s-a numit Antiohia Siriei în timpul lui Iustinian.

796

cruzi decât fiarele sălbatice şi l-au dus în cele mai îndepărtate locuri ale ţinutului lor. Şi aflând dumne­zeiescul arhiepiscop Alexandru²⁰, l-a răscumpărat pe acela, rob fiind, cu optzeci şi cinci de monede de aur. Şi venind el înapoi, patriarhul a fost atât de mi­los cu el, iubitor de oameni şi bun, încât unul dintre locuitorii cetăţii a spus că nimic nu este mai folositor decât a păcătui faţă de Patriarhul acelei cetăţi.

Sfârşitul tratatului despre a nu răspunde răului cu rău.

20 Alexandru I, arhiepiscopul Antiohiei (413-420).

CAPITOLUL XVII

DESPRE DRAGOSTE

1. A zis Avva Antonie: Eu nu mă mai tem de Dum­nezeu, ci îl iubesc, căci iubirea aruncă afară frica¹.

2. A zis iarăşi: De la aproapele este Viaţa şi moar­tea². Căci dacă vom câştiga pe fratele, pe Dumnezeu câştigăm. Şi dacă smintim pe aproapele, lui Hristos îi păcătuim.

3. Ziceau că unul dintre Bătrâni a cerut lui Dum­nezeu să-i vadă pe Părinţi³. Şi i-a văzut pe ei, fără Avva Antonie. A zis, deci, celui care i-a arătat: Unde este Avva Antonie? Iar acela i-a zis: în locul unde este Dumnezeu, acolo este.

4. A zis Avva Agaton: Niciodată nu am adormit având ceva împotriva cuiva şi nici nu am lăsat pe ci­neva să adoarmă având ceva împotriva mea, după pu­terea mea.

5. Acelaşi a zis: Niciodată nu am dat milostenie aşa, simplu, ci a da şi a lua mi-au fost mie iubire, gândind că folosul fratelui meu îmi este lucrare aducătoare de rod.

1 Ioan 4,18.

² 1 Ioan 3,14.

^{3 S}ă-i vadă pe Părinţii plecaţi la Domnul!

798

6. Zicea Avva Iosif unor fraţi care vorbeau despre iubire: Noi nu ştim ce este iubirea. Şi a zis despre Avva Agaton că avea un foarfece mic de tăiat pomii şi a venit la el un frate şi l-a lăudat. Şi nu l-a lăsat pe acela să plece până nu a luat foarfecele.

7. Zicea Avva Agaton: Dacă ar fi cu putinţă să gă­sesc un lepros, să-i dau trupul meu şi să-l iau pe-al lui, aş face-o cu bucurie, căci aceasta este dragostea desăvârşită!

8. Ziceau iarăşi despre acelaşi că, venind odată în oraş să vândă nişte lucruri, a aflat un om străin în pia­ţă, bolnav şi părăsit, neavând pe nimeni să-l îngrijeas­că. Şi a rămas Bătrânul cu el, luând o chilie cu chirie. Şi din lucrul mâinilor plătea chiria, iar ce rămânea cheltuia cu ce era de trebuinţă bolnavului. Şi a rămas cu el patru luni, până când bolnavul s-a Vindecat. Şi aşa Bătrânul s-a întors la chilia lui cu pace.

9. Se povestea despre Avva Agaton că se străduia să împlinească toate poruncile. Şi, dacă trecea cu bar­ca, el ţinea primul vâsla. Şi când îl cerceta vreun frate, îndată după rugăciune punea mâna la masă. Căci era plin de iubirea lui Dumnezeu.

10. A intrat odată Avva Agaton în cetate ca să vândă nişte lucruri şi a aflat pe cineva plin de lepră lângă drum. Atunci leprosul i-a zis: Unde mergi? Iar Avva Agaton i-a zis: în cetate ca să vând nişte lucruri. A zis lui: Arată dragoste şi du-mă şi pe mine acolo. Şi, purtându-l în spate, l-a adus în cetate. Şi acela i-a zis: Unde Vinzi lucrurile, acolo să mă aşezi şi pe mine. Şi a făcut aşa. Şi când Vindea un lucru, leprosul îi zi­cea: Cu cât l-ai vândut? şi el zicea: Cu atât. şi îi zicea:

Cumpără-mi dulciuri. Şi îi cumpăra. Şi iarăşi Vindea un lucru şi zicea: Pe acesta cu cât l-ai vândut? Şi zi­cea: Cu atâta. Şi acela zicea: Cumpără-mi cutare. Şi îi cumpăra. După ce a vândut toate lucrurile şi voia să plece, leprosul i-a zis: Pleci? Şi i-a zis: Da. Iar el a zis: Arată iarăşi dragoste şi du-mă acolo unde m-ai găsit. Şi, purtându-l în spate, l-a dus la locul lui. Iar acela i-a zis: Binecuvântat să fii de Domnul, Agaton, în cer şi pe pământ. Şi ridicându-şi ochii, nu a mai văzut pe nimeni. Căci era înger al Domnului care venise să-l pună la încercare.

799

11. Avva Ammun Nitriotul a cercetat pe Avva An­tonie şi i-a zis: Eu mă ostenesc mai mult decât tine şi cum de numele tău s-a mărit între oameni mai mult decât al meu? A zis Avva Antonie: Pentru că eu iubesc pe Dumnezeu mai mult decât tine.

12. Era la Chilii un Bătrân cu numele Apolo. Şi, dacă venea cineva la el să-i ceară să facă orice lucru, mergea cu bucurie, zicând: împreună cu Hristos am să lucrez astăzi pentru sufletul meu. Căci aceasta este plata zilei.

13. A zis Avva Isaia: Iubirea este vorbire stăruitoa­re către Dumnezeu împreună cu mulţumire neînceta­tă. De mulţumire se bucură Dumnezeu căci este semn al odihnei⁴ sufletului.

14. A zis Avva Theodor al Enatului: Când eram mai

^{4 C}uvântul odihnă este folosit foarte mult în vocabularul pă­rinţilor Patericului, ca, de altfel, şi în cel al părinţilor niptici şi al monahilor dintotdeauna, înţelegându-se prin el starea de li­nişte, pace şi de neagitare oferită de simţământul că se află în adevăr şi pe calea cea bună, că este în voia lui Dumnezeu şi pe cale împlinirii voii lui Dumnezeu.

800

tânăr, stăteam în pustie. Am plecat, odată, la cuptorul de pâine să fac două pâini şi am aflat acolo pe un frate care voia să facă pâine şi nu avea pe cineva să-i dea o mână de ajutor. Eu le-am lăsat pe ale mele şi i-am dat lui o mână de ajutor. Cum am terminat, a venit un alt frate şi iarăşi am dat şi aceluia o mână de ajutor şi i-am făcut pâinile. Şi a venit apoi un al treilea şi am făcut la fel. Şi aşa am făcut cu fiecare din cei care au venit. Şi am făcut şase pâini. La urmă am făcut şi pâi­nile mele, când au încetat să mai Vină alţii.

15. Urcând odată Avva Ioan Colovos de la Schit, împreună cu alţi fraţi, călăuza lor s-a rătăcit, căci era noapte. Şi au zis fraţii Avvei Ioan: Ce vom face, părin­te, că fratele a rătăcit calea? Să nu cumva să murim rătăciţi! A zis lor Bătrânul: Dacă îi spunem, se întris­tează şi se ruşinează. Iată, mă voi face eu însumi bol­nav şi voi zice că nu pot să mai merg înainte, ci voi rămâne aici până dimineaţă. Şi a făcut aşa. Iar ceilalţi au zis: Nici noi nu mai mergem, ci stăm cu tine. Şi au stat până dimineaţă şi pe fratele nu l-au smintit.

16. Zicea Avva Ioan Colovos: Nu este cu putinţă să zideşti casa de sus în jos, ci de la temelie spre cele de sus. Şi l-au întrebat: Ce înseamnă cuvântul acesta? Iar el le-a zis: Temelia este aproapele. Dacă îl dobân­deşti⁵ pe acesta, tu te foloseşti primul. Căci de acesta se leagă toate poruncile lui Hristos⁶.

17. Ziceau despre Avva Ioan că unei tinere oarecare

^{5 U}n posibil ecou al cuVintelor Sf. Apostol Pavel: Cu iudeii am

fost ca un iudeu, ca să dobândesc pe iudei; cu cei de sub lege, ca unul de sub lege, deşi eu nu sunt sub lege, ca să dobândesc pe cei de sub lege; (1 Corinteni 9, 20)

6 Matei 22,40.

801

i s-au săvârşit părinţii şi a rămas orfană. Numele ei era Taisia⁷. Deci s-a gândit ea să facă din casa ei casă de oaspeţi spre folosul Părinţilor din Schit. Şi a ră­mas astfel destul timp, primind oaspeţi şi slujindu-i pe Părinţi. După un timp, cheltuind tot ceea ce avea, a început să ducă lipsă. Deci, s-au alăturat ei oameni necuViincioşi şi aceştia au schimbat-o pe ea de la sco­pul cel după Dumnezeu. Şi a început să ducă o Viaţă rea, încât a ajuns până la desfrânare. Auzind Părinţii, s-au întristat foarte tare şi, chemând pe Avva Ioan Co­lovos, i-au zis: Am auzit despre sora aceea că duce o Viaţă rea. Şi ea, când putea, a arătat multă dragoste faţă de noi. Iar acum şi noi vrem să-i arătăm dragoste şi să o ajutăm. Osteneşte-te, deci, către ea şi, după în­ţelepciunea pe care ţi-a dat-o Dumnezeu, rânduieşte cele legate de ea. A venit, deci, Avva Ioan la ea şi a zis bătrânei portăriţe: Anunţă-mă la stăpâna ta! Ace­ea însă l-a alungat, zicând: Voi aţi mâncat de la înce­put bunurile ei şi acum este deja săracă. A zis ei Avva Ioan: Spune-i că am să-i fiu de mare folos. Şi slugile ei, zâmbind cu înţeles, i-au zis: Ce ai tu să-i dai, de vrei să o întâlneşti? Iar el a răspuns zicând: De unde ştiţi voi ce am eu să-i dau? Plecând, deci, bătrâna, i-a zis stăpânei despre el. Şi i-a zis tânăra: Aceşti monahi mereu trec pe lângă Marea Roşie şi găsesc mărgări­tare. Deci, s-a împodobit pe sine şi i-a zis: Vrei să îl aduci la mine? Şi cum a urcat, aceea a apucat să se aşeze în pat. Şi venind Avva Ioan, s-a aşezat aproape

^{7 Î}n codicele 108 apare Paisia, în timp ce în codicele 127 este amintită Taisia. în cărţile bisericeşti este consemnată Taisia şi pomenirea ei se prăznuieşte la 8 octombrie (ET).

802

de ea. Şi privindu-o în faţă i-a zis: De ce L-ai lepădat pe Iisus ca să ajungi la această stare? Iar ea, auzind, a îngheţat toată. Şi plecându-şi capul în jos, Avva Ioan a început să plângă cu putere. A zis lui aceea: Avva, de ce plângi? Ridicându-şi capul, iarăşi s-a aplecat plângând şi i-a zis: Văd cum satana joacă pe chipul tău şi să nu plâng? Iar ea, auzind, i-a zis: Este pocă­inţă, Avva? A zis: Da! A zis lui: Ia-mă unde vrei! A zis ei: Să mergem! Şi ea s-a sculat şi l-a urmat. Şi Avva Ioan a luat seama că nu a poruncit nimic şi nici nu a vorbit despre casa ei şi s-a minunat. Şi când a ajuns în pustie, se făcuse seară. Şi făcându-i din nisip o mică perniţă aceleia, făcându-şi şi sieşi, la mică distanţă, şi însemnându-o cu semnul Crucii, i-a zis: Dormi aici! Şi, după ce şi-a făcut rugăciunile, s-a culcat şi el. Iar pe la miezul nopţii, trezindu-se, a văzut o cale luminoasă de la cer sprijinindu-se pe ea. Şi a văzut pe îngerii lui Dumnezeu purtând sus sufletul ei. Sculându-se, deci, şi apropiindu-se de ea, i-a împins puţin piciorul. Când a văzut că a murit, s-a aruncat pe sine cu faţa la pă­mânt, rugându-se lui Dumnezeu. Şi a auzit spunându-i-se că un ceas de pocăinţă a ei a fost mai primit decât pocăinţa îndelungată a multora, care nu arată însă o astfel de pocăinţă fierbinte.

18. A zis Avva Ioan că Părintele nostru Avva An­tonie a zis: Niciodată nu am socotit să pun interesul meu înaintea folosului fratelui meu.

19. A venit Avva Ilarion din Palestina la munte, la Avva Antonie. Şi i-a zis Avva Antonie: Bine ai venit, luceafăr ce răsare dimineaţa. Şi i-a zis Avva Ilarion: Pace ţie, stâlp de foc, care luminează lumea întreagă!

803

20. A venit unul dintre Bătrâni la Avva Lot la o mică baltă din Arsenoie şi l-a rugat pe acesta pentru o chi­lie. Şi el i-a dat. Iar Bătrânul era bolnav şi Avva Lot l-a odihnit. Şi dacă îl cercetau unii pe Avva Lot, îi făcea pe ei să-l cerceteze şi pe Bătrânul bolnav. Şi acela a început să le spună cuVinte ale lui Origen. Şi s-a necă­jit Avva Lot, zicând ca nu cumva să creadă Părinţii că şi ei sunt la fel. Şi ca să-l scoată din acel loc, se temea, pentru poruncă⁸. Şi sculându-se Avva Lot, a venit la Avva Arsenie şi i-a povestit despre Bătrân. Şi i-a zis Avva Arsenie: Să nu-l alungi, ci spune-i aceasta: Iată, să mănânci din cele ale lui Dumnezeu şi să bei cât vrei, numai acest cuvânt să nu-l mai vorbeşti. Şi, dacă vrea, se va îndrepta, iar dacă nu vrea să se îndrepteze, de la sine te va ruga să plece din locul acela şi nu va fi de la tine pricina. Plecând Avva Lot, a făcut aşa. Şi Bătrânul, cum a auzit acestea, nu a voit să se îndrep­teze, dar a început să-l roage, zicând: Pentru Domnul, trimiteţi-mă pe mine de aici, că nu pot să duc pustia. Şi sculându-se, a ieşit, fiind petrecut cu dragoste.

21. Zicea Avva Petru despre Avva Macarie că, ducându-se odată la un anahoret şi aflându-l pe acela bolnav, l-a cercetat ce ar vrea să mănânce, căci în chi­lia lui nu era nimic. Şi zicându-i că ar vrea susan, acel curajos nu a pregetat să meargă în cetatea Alexandri­ei şi să-i aducă fratelui neputincios. Şi lucru minunat este că nimănui nu s-a făcut cunoscută întâmplarea.

22. În Egipt era un Bătrân oarecare înainte de a veni cei din jurul Avvei Pimen. Şi avea cunoştinţă şi

^{8 S}ă nu încalce porunca! Este vorba despre porunca ospitalită­ţii şi a iubirii faţă de străini!

804

multă cinstire. Când au urcat, deci, cei din jurul Avvei Pimen de la Schit, oamenii l-au lăsat pe acela şi au venit la Avva Pimen, iar acesta se necăjea. Şi a zis fra­ţilor lui: Ce să facem acestui mare Bătrân, că oame­nii ne-au adus strâmtorare, părăsindu-l pe Bătrân şi dându-ne atenţie nouă, care suntem nimic Cum am putea, deci, să aducem îndreptare Bătrânului? Şi a zis lor: Faceţi puţină mâncare, luaţi şi un urcior de Vin, să mergem la el şi să gustăm ceva împreună. Poate aşa vom putea să-i aducem mângâiere. Au luat, deci, mâncărurile şi au plecat. Şi cum au bătut la poartă, a auzit ucenicul lui şi a întrebat: Cine sunteţi? Iar ei au zis: Spune-i avvei: Pimen este şi vrea să fie bine­cuvântat de tine! Şi vestindu-i aceasta, el i-a răspuns, zicând: Mergi, nu sunt fără treabă! Iar ei au făcut răb­dare în arşiţă, zicând: Nu plecăm dacă nu ne învred­nicim să ne primească Bătrânul. Iar Bătrânul, văzând smerenia lor şi răbdarea, fiind străpuns, le-a deschis. Şi intrând, au gustat ceva împreună cu el. Şi, în timp ce mâncau ei, el zicea: Cu adevărat, nu sunt numai cele ce am auzit despre voi, ci am văzut însutit mai multe în fapta voastră. Şi s-a făcut prietenul lor din ziua aceea.

23. A zis Avva Pimen: Dacă cerceta cineva pe Avva Ioan Colovos, acesta îi dădea aceluia dragostea des­pre care vorbeşte apostolul⁹: Dragostea îndelung rab­dă, dragostea este binevoitoare.

24. A zis iarăşi: Dragoste mai mare ca aceasta nu este, adică să-şi dea cineva sufletul pentru aproapele său¹⁰! Căci, dacă va auzi cineva cuvânt de întristare, putând şi el să spună la fel, se luptă însă şi nu spune;

⁹ 1 Corinteni 13, 4.

10 Ioan 15,13; 1 Ioan 3,16.

805

sau dacă va fi nedreptăţit şi duce aceasta fără să în­toarcă înapoi aceluia, un astfel de om pune sufletul lui pentru aproapele.

25. Un frate a întrebat pe Avva Pimen, zicând: Am găsit un loc care are toată odihna pentru fraţi. Este cu voia ta să zidesc acolo? Şi a răspuns Bătrânul: Unde nu faci rău fratelui tău, acolo să stai.

26. Un frate a întrebat pe Avva Pimen: Dacă un frate are să-mi dea câteva numii, este cu voia ta să-l întreb? A zis lui Bătrânul:!ntreabă-l o singură dată! A zis lui fratele: Ce să fac, deci, că nu pot să-mi stă­pânesc gândul. A zis lui Bătrânul: Lasă gândul tău să crape, numai pe fratele tău să nu-l strâmtorezi.

27. Ziceau despre Avva Pimen că şedea în Schit cu doi fraţi ai săi. Şi cel mai tânăr îi necăjea. Şi a zis ce­luilalt frate: Ne oboseşte fratele acesta mai mic. Ridi­că-te, să mergem de aici. Şi ieşind, l-au lăsat pe acela. Dar cum a văzut acela că ei întârziau, i-a zărit pe ei îndepărtându-se mult şi a început să fugă în urma lor strigând. A zis Avva Pimen: Să aşteptăm pe fratele că se istoveşte. Deci, când a ajuns la ei, a pus metanie, zicând: Unde mergeţi şi mă lăsaţi singur? A zis lui Bă­trânul: Pentru că ne strâmtorezi pe noi, de aceea noi plecăm. Iar el le-a zis: Da, da! Unde vreţi, să ne ducem împreună. Şi văzând Bătrânul lipsa lui de răutate, a zis celuilalt frate: Să ne întoarcem, frate! Căci nu face acestea pentru că vrea, ci diavolul este cel care face acestea în el. Şi întorcându-se, au venit la locul lor.

28. S-a întâmplat odată că Avva Pamvo călătorea împreună cu fraţii în părţile Egiptului. Şi văzând oa­meni şezând, le-a zis lor: Ridicaţi-vă şi salutaţi pe

806

monahi ca să fiţi binecuvântaţi, căci aceştia continuu vorbesc lui Dumnezeu şi gurile lor sunt sfinte.

29. Ziceau despre Avva Pafnutie că nu bea degrabă Vin. Şi călătorind odată, a dat peste o ceată de tâlhari şi i-a aflat pe ei bând Vin. Iar căpetenia tâlharilor îl cu­noştea pe el şi ştia că nu bea Vin. Şi văzându-l doborât de mare osteneală, a umplut un pahar de Vin, luând şi sabia în mână, şi a zis Bătrânului: Dacă nu bei, te voi omorî. Şi cunoscând Bătrânul că vrea să facă voia lui Dumnezeu, voind să-l câştige pe acela, a luat şi a băut. Şi căpetenia tâlharilor s-a căit, zicând: Iartă-mă Avva că te-am strâmtorat. Şi i-a zis Bătrânul: Cred că Dumnezeu pentru acest pahar va face cu tine milă şi în acest veac, şi în veacul ce va să Vină. I-a zis lui că­petenia tâlharilor: Cred lui Dumnezeu că de acum nu voi mai face rău nimănui. Şi a câştigat toată ceata tâl­harilor, lăsând voia lui pentru Domnul.

30. Au venit odată saracinii şi au luat tot ce aveau Avva Sisoe şi fratele lui. Şi ieşind ei în pustie ca să gă­sească ceva de mâncare, Bătrânul a găsit o balegă de cămilă. Şi zgândărind în ea, a aflat seminţe de orz. A mâncat un bob şi altul îl ţinea în mână. Şi venind fra­tele lui, l-a găsit mâncând şi i-a zis: Aceasta este dra­goste? Ai găsit ceva de mâncare şi mănânci singur? Nu m-ai chemat şi pe mine? Şi a zis Avva Sisoe: Nu te-am nedreptăţit, frate. Iată partea ta am păstrat-o în mână.

31. Ziceau despre Avva Siluan că şedea închis în chilie, având puţin năut, pe care îl făcuse în o sută de grămăjoare. Şi iată un om a venit din Egipt, având un asin încărcat cu pâine. Şi bătând la chilia lui, a lăsat

807

acolo pâinile. Luând, deci, Bătrânul grămăjoarele, le-a încărcat pe măgar şi l-a slobozit.

32. A zis Avva Iperehie: Izbăveşte pe aproapele de păcate fără ocară, pe cât îţi stă în putere. Căci Dum­nezeu pe cei care se întorc nu-i leapădă¹¹. Nici cu­vânt de răutate şi Viclenie să nu înnopteze în inima ta împotriva fratelui tău, ca să poţi spune: Şi ne iartă nouă greşelile noastre, precum şi noi iertăm greşiţilor noştri¹².

33. Povestea cineva că un magistrat tânăr, frumos la chip, slujea în soliile împărăteşti. Şi avea un prieten dintre cei de neam bun într-una din cetăţi, căsătorit cu o femeie tânără. Când venea, deci, în cetate, acela îl primea şi îl găzduia în casa lui. Şi mânca împreună cu femeia lui care se purta cu dragoste faţă de el. Şi venind el des la acesta, femeia aceluia s-a aprins în gând pentru el, fără ca el să ştie. Şi fiind ea înţeleaptă, nu a arătat către el nimic, ci răbda pătimind. S-a în­tâmplat, deci, odată, ca acesta să plece după obicei în drumul lui. Iar aceea, de la gândurile ei, era bolnavă şi şedea la pat. Şi bărbatul ei i-a adus doctori. Şi după ce au cercetat-o, au zis bărbatului ei: Poate să aibă ceva sufleteşte, deoarece trupeşte nu suferă de nimic rău. Şi bărbatul ei stătea lângă ea, rugându-o mai mult şi zicând: Spune-mi ce ai! Aceea, fiind plină de respect şi roşind, la început nu a mărturisit. Dar, după aceea a mărturisit, zicând: Ştii, domnul meu, purtat fiind tu fie de dragoste, fie de simplitate, aduci aici feţe tinere.

11 Posibil ecou al cuvântului vechi-testamentar, reluat de Sf. Pavel: Oare lepădat-a Dumnezeu pe poporul Său? (Rom. 11,1).

12 Matei 6,12.

808

Şi eu, ca femeie, am fost cuprinsă de patimă faţă de magistrat. Auzind bărbatul ei aceasta, s-a liniştit. Şi cum s-a întâmplat ca, după câteva zile, să Vină magis­tratul, ieşind el, l-a întâmpinat şi i-a zis: Ştii, frate, cât te-am iubit! Şi din dragoste te primeam şi luai masa împreună cu femeia mea. A zis acela: Aşa este, stă­pâne. Şi i-a zis lui: Iată a fost prinsă de gând pentru tine femeia mea. Iar acela auzind, nu numai că nu a fost prins şi el de gând pentru ea, ci s-a întristat foarte tare, purtând dragoste prietenului. Şi i-a zis: Să nu te întristezi deloc! Dumnezeu are să ne ajute. Plecând, deci, şi-a tăiat părul. Şi luând briciul, s-a ras pe cap şi pe faţă, încât, părea ca ars până şi la sprâncene. Şi-a lepădat toată frumuseţea aceea şi arăta ca un lepros de mulţi ani. Şi venind, şi descoperindu-se, şi-a arătat capul şi faţa. Şi a început să zică: Aşa m-a făcut Dom­nul! Iar aceea, când l-a văzut schimbat de la frumuse­ţea dinainte la o aşa urâţenie, s-a minunat. Şi văzând Dumnezeu lucrarea lui, a ridicat de la ea războiul şi îndată s-a sculat, îndepărtând toate gândurile acelea. Atunci magistratul l-a luat deoparte pe bărbatul ei şi i-a zis: Iată, cu ajutorul lui Dumnezeu, femeia ta nu mai are nimic. Şi nici nu va mai vedea vreodată faţa mea. Iată, aceasta înseamnă să-şi pună cineva sufletul lui pentru dragoste¹³ şi să răsplătească binele cu bine.

34. Doi fraţi oarecare au fost duşi la mucenicie. Iar după ce au fost supuşi chinurilor o dată, au fost aruncaţi în închisoare. Şi erau supăraţi unul cu celă­lalt. Deci, unul punând metanie fratelui, a zis: Se în­tâmplă că mâine ne vom săvârşi. Să dezlegăm, deci,

^{13 V}ezi Ioan 15,13.

809

duşmănia dintre noi şi să arătăm dragoste unul altu­ia. Dar celălalt nu s-a înduplecat. în ziua următoare au fost iarăşi aduşi şi supuşi la chinuri. Şi cel care nu a primit metania, de la prima lovitură, s-a lepădat. Şi i-a zis lui dregătorul: De ce ieri ai fost supus la atâtea chinuri şi nu te-am înduplecat? Iar el, răspunzând, a zis: Am ţinut minte răul fratelui meu şi nu i-am arătat lui dragoste. De aceea nu m-am împărtăşit de mângâ­ierea lui Dumnezeu.

35. Era un cantaragiu¹⁴ într-o cetate. Şi a venit ci­neva din cetate, aducând la el cinci sute de monede pecetluite şi i-a zis: Primeşte această pungă. Şi, când voi avea trebuinţă, îmi vei da câte puţin. Şi nu era ni­meni de faţă acolo când a luat punga. însă unul dintre cei de vază din cetate, trecând prin afara casei canta­ragiului, a auzit şi a văzut că i-a dat punga, dar can­taragiul nu a ştiut că a auzit. După câteva zile, a venit cel care a dat punga şi a zis cantaragiului: Dă-mi ceva din pungă că am trebuinţă. Acela, gândind că nu era nimeni de faţă când i-a dat punga cu monede, a tă­găduit zicând: Nu mi-ai dat nimic! Şi când a ieşit de acolo tulburat, l-a întâlnit omul acela de vază şi i-a zis: Ce ai? Iar el i-a spus lui ce se întâmplase. Şi i-a zis: Cu adevărat i-ai dat lui monedele? A zis lui: Da! Şi i-a zis acela: Spune-i: Vino şi depune jurământ la Sfântul Andrei şi îmi este de ajuns. Căci era acolo o biserică a Sfântului Mucenic Andrei. Şi când avea să depună jurământul, omul acela de vază a luat pe sluga lui şi i-a zis: Să nu te tulburi de ceea ce voi face astăzi, ci

14 Cantaragiu însemna: a) controlor, cenzor b) lucrător public, un fel de inspector al pieţei (ET).

810

să arăţi răbdare! Şi intrând în biserică, şi-a dezbrăcat hainele şi a început să facă pe demonizatul, strigând cu glas mare sunete nedesluşite. Şi când a intrat can­taragiul, a zis: Sfântul Andrei zice: Iată acest ticălos a luat cele cinci sute de monede ale omului şi vrea să jure strâmb în numele meu. Şi strângându-l de gât, îi zicea: Sfântul Andrei zice: Dă înapoi cele cinci sute de monede omului aceluia. Acela, tulburându-se şi înfricoşându-se, a mărturisit, zicând: Le voi aduce. Iar el i-a zis: Acum să le aduci! Şi a plecat îndată şi le-a adus. Şi a zis cel care făcea pe demonizatul stăpâ­nului monedelor: Sfântul Andrei zice: Pune pe masă şase monede. Şi el le-a pus cu bucurie. Când au plecat, luându-şi hainele, le-a îmbrăcat cuViincios şi a ieşit iarăşi să se plimbe prin faţa casei cantaragiului, după obicei. Văzându-l cantaragiul, îl privea pe acela cu stăruinţă. Şi i-a zis omul acela de vază: De ce mă pri­veşti aşa, prietene? Crede-mă, cu harul lui Hristos nu am demon, dar, pentru că atunci când omul acela ţi-a dat punga eram afară plimbându-mă, am auzit şi am văzut întocmai. Dacă ţi-aş fi spus, ai fi zis că nu crezi pentru că eram singur. De aceea m-am gândit să pun la cale această prefăcătorie, pentru ca nici tu să nu-ţi pierzi sufletul, iar omul să nu fie păgubit pe nedrept de banii lui.

36. Un monah foarte evlaVios şi iubitor de Dum­nezeu cunoştea un anahoret pentru care avea multă dragoste. Săvârşindu-se, deci, anahoretul, monahul a intrat în chilia lui şi a aflat acolo cincizeci de mone­de. Şi a început să se minuneze şi să verse lacrimi, temându-se ca nu cumva din pricina banilor anahoretul

811

să nu fie primit la Dumnezeu. Şi când se ruga lui Dumnezeu stăruitor pentru acesta, a văzut un înger al Domnului, care i-a zis: De ce te întristezi astfel pen­tru anahoret? Ceea ce ceri lasă iubirii de oameni a lui Dumnezeu. Dacă toţi ar fi fost desăvârşiţi, unde s-ar fi arătat iubirea de oameni a lui Dumnezeu? Şi fiind aşa înştiinţat fratele că anahoretul s-a învrednicit de ierta­re, s-a înveselit şi a slăVit pe Dumnezeu din toată inima.

37. Un Bătrân a trimis pe ucenicul său în Egipt ca să aducă o cămilă şi să ducă coşurile lor în Egipt. Când fratele a adus cămila la Schit, l-a întâlnit un alt Bătrân şi i-a zis: Dacă aş fi aflat că mergi în Egipt, ţi-aş fi zis să-mi aduci şi mie o cămilă. Plecând fratele, a zis părintelui său acest lucru. Şi i-a zis lui Bătrânul: Ia cămila şi dă-o lui, zicând că noi nu suntem încă gata. Să ia el cămila şi să-şi facă treaba. Mergi cu el în Egipt şi adu iarăşi cămila ca să luăm şi lucrurile noastre. Plecând fratele către celălalt Bătrân, a zis: Avva al meu a zis că noi nu suntem încă gata. Ia tu cămila şi fă-ţi treaba. Şi luând Bătrânul cămila, a încărcat-o cu coşurile lui. Când au ajuns în Egipt şi au descărcat co­şurile, luând fratele cămila, a zis Bătrânului: Roagă-te pentru mine! Iar el a zis: Unde pleci? El a zis: La Schit ca să aduc şi coşurile noastre. Şi fiind străpuns la ini­mă, Bătrânul a pus metanie, plângând şi zicând: Ier­taţi-mă, că multa voastră iubire mi-a luat rodul meu.

38. A zis un Bătrân: Dacă cineva îţi cere un lucru şi cu silire i-l dai, să binevoiască şi gândul¹⁵ tău la ceea

15 Frecvent părinţii pustiului insistă ca lucrul să fie făcut şi cu voie bună. Sfântul Apostol Pavel dezvoltă pe larg această temă în Epistola a doua către Corinteni, în legătura cu colecta pe care o făcea pentru sfinţii din Ierusalim:...Nu numai să faceţi, ci să şi voiţi... Căci dacă este bunăvoinţă, bine primit este darul (2 Cor. 8, 10,12).

812

ce ai dat, precum este scris: Dacă cineva te sileşte să mergi cu el o milă, mergi două¹⁶. Adică, dacă cineva îţi cere un lucru, să i-l dai din tot sufletul şi trupul tău.

39. Erau doi fraţi la Chilii. Unul era bătrân şi-l ruga pe cel mai tânăr, zicând: Să rămânem împreună, frate! Iar acela, i-a zis: Eu sunt păcătos şi nu pot să rămân cu tine, Avva. Iar Bătrânul îl ruga, zicând: Ba da, putem! Bătrânul era curat şi nu voia să audă că un monah are gânduri de desfrânare. I-a zis lui fratele: Lasă-mă o săptămână şi iarăşi vom vorbi despre aceasta. A ve­nit, deci, Bătrânul la el. Şi tânărul vrând să-l pună la încercare, a zis: în mare ispită am căzut, Avva, săptă­mâna aceasta. Căci am plecat în sat cu slujire şi am căzut cu femeie. I-a zis lui Bătrânul: Este pocăinţă? A zis fratele: Da! A zis Bătrânul: Eu voi duce împreună cu tine jumătate din păcat. A zis lui fratele: Acum pu­tem să fim împreună. Şi au rămas unul cu altul până la săvârşirea lor.

40. Ziceau despre un frate că făcea coşuri. Şi punându-le mânere de prins, a auzit pe vecinul său zi­când: Ce voi face? Că piaţa se apropie şi nu am mâne­re să pun la coşurile mele? Şi ducându-se, a desfăcut mânerele de la coşurile sale şi le-a dus fratelui, zi­când: Iată, acestea îmi sunt de prisos, ia-le şi pune-le la coşurile tale. Şi astfel a făcut să înainteze lucrarea vecinului, iar pe a sa a lăsat-o.

41. Ziceau despre un Bătrân oarecare din Schit că s-a îmbolnăVit şi i-a venit poftă să mănânce pâine

16 Matei 5, 41.

813

proaspătă. Auzind aceasta, unul dintre fraţii nevoitori şi-a luat haina, a pus în ea nişte pâini uscate şi s-a dus în Egipt. Şi schimbând pâinile, le-a dus Bătrânului. Văzându-le calde, s-au minunat. Dar Bătrânul nu voia să guste din ele zicând: Mănânc sângele fratelui meu! Şi l-au rugat Bătrânii, zicând: Pentru Domnul, mănâncă, ca să nu fie în zadar jertfa fratelui. Şi mişcat fiind a mâncat.

42. Un frate l-a întrebat pe un Bătrân, zicând: Cum se întâmplă că acum, unii, ostenindu-se în Vieţuirile lor, nu primesc harul ca cei vechi? I-a zis lui Bătrânul: Atunci era iubire şi fiecare îl trăgea pe aproapele său în sus. Iar acum, răcindu-se iubirea¹⁷, fiecare trage pe aproapele său în jos. Şi de aceea nu poate primi harul.

43. Au plecat odată trei fraţi la seceriş. Şi au luat pentru ei şaizeci de parcele. Unul dintre ei s-a îmbol­năVit în prima zi şi s-a întors la chilia lui. Şi altul din ceilalţi doi a zis: Iată, frate, vezi că fratele nostru s-a îmbolnăVit. Sileşte-ţi cugetul, tu puţin şi eu puţin, şi cred că, pentru rugăciunile lui, vom secera şi partea lui. Terminând lucrul, când au venit să-şi ia plata, au strigat pe fratele lor, zicând: Vino şi ridică-ţi plata, frate! Dar el a zis: Ce plată am de luat de vreme ce nu am secerat? Iar ei au zis: Cu rugăciunile tale s-a făcut şi secerişul tău. Vino, deci, şi primeşte plata ta. Făcându-se multă sfadă între ei, unul spunând că nu ia, iar ceilalţi nevoind să se lase înduplecaţi dacă nu va lua, au mers să ceară judecată la un mare Bătrân. Şi a zis fratele: Părinte, am plecat să secerăm toţi trei. Sosind noi la ţarină, în prima zi m-am îmbolnăVit şi m-am întors la chilia mea, fără să secer nicio zi. Şi

^{17 V}ezi Matei 24,12.

814

fraţii mei mă silesc, zicând: Vino şi ia plată din ceea ce nu ai secerat. Iar ceilalţi doi au zis: Părinte, toţi trei am luat şaizeci de parcele şi, dacă eram toţi trei, nu le-am fi terminat. Dar, cu rugăciunile fratelui, noi doi am terminat repede tot secerişul. Şi i-am zis: Ia-ţi pla­ta. Şi acesta nu vrea. Auzind Bătrânul, s-a minunat şi a zis fratelui lui: Bate clopotul, să se adune toţi fraţii. Şi venind toţi, le-a zis: Veniţi, fraţilor, să auziţi astăzi judecată. Şi le-a povestit Bătrânul cele întâmplate. Şi au judecat ca fratele să-şi ia plata lui şi să facă cu ea ce vrea. Şi a plecat fratele plângând şi întristat.

44. A zis un Bătrân: Părinţii noştri aveau obiceiul să meargă la chiliile fraţilor începători care voiau să se nevoiască singuri şi să-i cerceteze, nu cumva vreu­nul dintre ei, ispitit de demoni, să se vatăme cu gân­dul. Şi dacă vreodată aflau pe vreunul vătămat, îl adu­ceau în biserică şi puneau un vas. Şi toţi fraţii aruncau asupra lui cu apă şi îndată se curăţa.

45. Doi Bătrâni erau de mulţi ani şezând unul cu altul şi niciodată nu se certaseră. A zis unul celuilalt: Să ne certăm şi noi odată ca oamenii. Iar acela răs­punzând, a zis: Nu ştiu cum se face cearta. Iar el i-a zis lui: Iată, pun în mijloc o cărămidă. Şi eu zic că este a mea, iar tu spune: Nu, ci este a mea! Şi de aici se face începutul. Au pus, deci, o cărămidă la mijloc şi a zis unul: Această cărămidă este a mea. Iar celălalt a zis: Nu, ci este a mea. Şi a zis primul: Dacă este a ta, ia-o şi pleacă! Şi au plecat neaflând pricină de ceartă.

46. A zis un Bătrân: Niciodată nu am râvnit la un lucru care să mă folosească pe mine şi să vatăme pe

815

aproapele, având această nădejde, că câştigul fratelui meu îmi este mie lucru roditor.

47. Un nevoitor, aflând pe un demonizat care nu putea să postească, se ruga cu dragostea lui Dumne­zeu, după cum este scris: Să nu caute cineva ale sale, ci ale celuilalt¹⁸, ca demonul să se mute în el şi acela să fie slobozit. Şi Dumnezeu i-a auzit rugăciunea. Şi îngreuiat fiind nevoitorul acela de către demon, stă­ruia în post şi rugăciune, dedându-se la multă nevo­inţă. Şi mai ales pentru dragostea lui, în câteva zile, Dumnezeu a slobozit demonul din el.

48. Un frate a întrebat pe un Bătrân, zicând: Sunt doi fraţi. Unul trăieşte în linişte, postind şase zile şi aducându-şi multă osteneală, iar celălalt slujeşte bol­navilor. Deci, lucrarea căruia este mai bine primită la Dumnezeu? I-a zis lui Bătrânul: Dacă fratele care pos­teşte şase zile s-ar atârna de o nară, nu poate să fie egal celui care slujeşte bolnavilor.

49. Un frate slujea pe un Bătrân bolnav. Şi s-a în­tâmplat aceluia să i se deschidă trupul şi să scoată puroi cu un miros tare urât. Şi a zis gândul fratelui: Fugi, căci nu vei putea să suferi duhoarea acestui mi­ros urât! Iar fratele, luând o cană, a pus în ea din spălătura de la bolnav. Şi dacă începea să-i Vină gândul să plece, zicea gândului: Dacă voi pleca, voi bea din aceasta. Şi gândul i-a zis: Nici nu pleci şi nici nu bei din duhoarea aceasta. Şi se ostenea fratele şi făcea răbdare, îngrijind pe Bătrân. Şi văzând Dumnezeu os­teneala fratelui, l-a Vindecat pe Bătrân.

¹⁸ 1 Corinteni 10, 24.

816

50. Nişte fraţi stăteau la Schit să cureţe nuiele. Şi unul dintre ei, bolnav fiind de la multa nevoinţă, tu­şind, a scos sânge. Şi, fără să vrea, de la tuşea lui a sărit pe unul dintre fraţi. Şi acela era tulburat de gân­dul său, ca să spună fratelui: încetează să mai tuşeşti asupra mea! Dar luptându-se cu gândul şi-a zis sieşi: Dacă vrei să mănânci din aceasta, spune ce ai de spus! Atunci şi-a zis: Nici nu vei mânca şi nici nu-i vei spune!

51. Unul dintre Părinţi a plecat în cetate să-şi vân­dă lucrul său de mână. Şi văzând un sărac gol, a fost cuprins de milă pentru el şi i-a dăruit levitonul său. Iar săracul, plecând, l-a vândut. Bătrânul, aflând ce a făcut, s-a întristat şi i-a părut rău că i-a dat aceluia hai­na. S-a arătat, deci, Hristos Bătrânului în Vis noaptea aceia, purtând levitonul şi i-a zis: Nu te întrista! Iată port ceea ce mi-ai dat!

52. Ziceau Bătrânii că fiecare este dator ca cele ale fratelui să le facă ale sale şi să sufere împreună cu el în toate, şi să se bucure împreună, şi să plângă împre­ună cu el¹⁹. Şi aşa să stea lângă el ca şi când ar purta trupul lui, ca şi când ar fi vorba de el însuşi, dacă vre­odată i se va întâmpla aceluia strâmtorare. Precum este scris: Un trup suntem în Hristos şi fiecare mădu­lare unii altora...²⁰ şi: Toţi câţi au crezut în Hristos au o inimă şi un suflet!²¹

53. Un monah avea sub ascultarea sa un alt monah, care stătea într-o chilie la zece mile de acesta. Şi i-a zis gândul odată să-l cheme pe fratele său să Vină şi

19 Trimitere la cuvântul Sf. Ap. Pavel: Şi dacă un mădular su­feră, toate mădularele suferă împreună; şi dacă un mădular este cinstit, toate mădularele se bucură împreună (1 Cor. 12, 26).

20 Romani 12, 5; 1 Cor. 12, 27.

21 Fapte 4, 32.

817

să ia pâine. Şi iarăşi se gândea: Pentru o pâine să pun pe fratele meu la osteneală zece mile? Mai bine să-i duc eu jumătate de pâine. Şi luând pâinea, a mers la chilia lui. Şi, în timp ce mergea, s-a lovit la degetul pi­ciorului. Şi curgându-i sângele, monahul a început să plângă de durere. Şi iată un înger a venit, zicându-i: De ce plângi? I-a zis monahul: Mi-am rănit degetul şi mă doare. I-a zis lui îngerul: Şi pentru aceasta plângi? Nu plânge! Căci paşii pe care-i faci tu pentru Domnul se numără şi se vor arăta spre multă plată înaintea feţei lui Dumnezeu. Şi ca să cunoşti că aşa va fi, iată, în faţa ta ridic din sângele tău şi-l pun înaintea lui Dumnezeu. Atunci, mulţumind, înainta pe cale către celălalt frate. Şi dându-i aceluia jumătatea de pâine, îi povestea iubirea de oameni a lui Dumnezeu. Şi s-a întors la chilia sa. Iar a doua zi, luând cealaltă jumă­tate de pâine, a plecat spre un alt monah. S-a întâm­plat, însă, că şi celălalt monah, râvnind să facă acelaşi lucru, a plecat şi el în acelaşi timp. S-au întâlnit, deci, unul cu altul, pe cale. Şi monahul care a făcut primul binele a început să zică celuilalt: Aveam o comoară şi ai căutat să mi-o furi! A zis lui celălalt: Unde este scris că poarta cea strâmtă²² te încape numai pe tine singur? Lasă-ne şi pe noi să intrăm împreună cu tine! Şi îndată, în timp ce vorbeau ei, s-a arătat un înger al Domnului şi le-a zis: Cearta voastră s-a ridicat ca o mireasmă cu bun miros la Dumnezeu.

54. Doi fraţi locuiau împreună unul cu celălalt. Şi s-a întâmplat ca cel care se îngrijea de cele de trebuin­ţă să aducă mai puţine din cele ce obişnuia. De aceea

^{22 V}ezi Matei 7,13-14.

818

cel care stătea înăuntru se gândea că fie risipeşte fără pricină, fie este batjocorit. Vrând să afle aceasta, l-a urmărit. Şi, când acela a intrat într-un loc de ruşine, s-a făcut şi el că intră. Şi aşa, căzând la picioarele lui, îl ruga să se pocăiască. Iar cel care nu păcătuise, rugându-l de multe ori pe cel care păcătuise să se roage pentru el ca şi când păcătuise şi îndemnând la pocă­inţă, s-a întâmplat să se îmbolnăvească. Şi, înainte de a se săvârşi, a mărturisit fratelui, zicând: Sunt curat de păcatul de care credeai, dar am făcut-o pentru tine, ca să te pocăieşti. Şi după ce a adormit el, cel care păcătuise a dus mai departe nevoinţa pocăinţei.

55. Altul, înţelegând că s-a întâmplat ceva între fratele lui şi slujnica lor care le aducea cele de tre­buinţă, nu l-a certat pe el, ci doar suspina în tăcere şi sporea rugăciunea, cerând stăruitor de la cel care locuia împreună cu el să se roage pentru el, zicând: Multe am păcătuit şi vreau ca înainte de sfârşit să mă slobozesc de păcate. Şi, pe când cel care păcătuise se minuna şi se alătura lui, s-a întâmplat să fie chemat cel care nu păcătuise. Şi aşa, în timp ce se săvârşea, a descoperit lucrul fratelui.

56. Altul, când fratele lui a părăsit singura ştiinţă²³ şi s-a întors spre cea lumească, s-a prefăcut că şi el are acelaşi gând. Şi aşa, când s-a milostivit Domnul, pocăindu-se, iarăşi s-au întors la vechea nevoinţă cu şi mai mare râvnă.

57. Au venit odată nişte fraţi la Muntele Diolcului²⁴

23 Este vorba de ştiinţa mântuirii, a trăirii cu Dumnezeu.

^{24 Ţ}inut pe ţărmul Deltei Nilului, unde era un centru monastic care purta numele regiunii.

819

să se aşeze acolo şi au învăţat să lucreze papirus în­doit²⁵. Şi lucrau cu plată. Şi, pentru că nu erau meş­teri, nimeni nu le-a dat de lucru. Deci, i-a cercetat pe ei un Bătrân şi le-a zis: De ce nu lucraţi? Iar ei, fiind evlaVioşi, au răspuns: Pentru că nu lucrăm bine! Şi Bătrânul cunoştea un lucrător al lui Dumnezeu şi le-a zis: Mergeţi la cutare Bătrân şi vă va da de lucru. Au mers la acel Bătrân şi el le-a dat cu bucurie de lucru. Dar fraţii îi ziceau: Nu lucrăm bine, părinte! Iar Bătrâ­nul a zis: Cred lui Dumnezeu că prin lucrul vostru de mână şi celelalte vor înainta. Şi, cu prisosul iubirii lui, Bătrânul i-a mişcat pe ei să lucreze. Iată, deci, că e ade­vărat cei care se silesc răpesc împărăţia Cerurilor²⁶!

58. Un frate a întrebat pe un Bătrân, zicând: De ce atunci când săvârşesc micile mele slujbe (liturghii²⁷), uneori mă văd pe mine însumi neavând în inima mea bucurie, alteori neavând bunăvoire! A zis lui Bătrâ­nul: Cum se va arăta, deci, că omul iubeşte pe Dumne­zeu? Şi iarăşi a zis Bătrânul: Până acum, trupul meu nu a fost în măsură să facă toată voia mea cea bună.

25 Pentru că nu am găsit o mărturie scrisă despre această no­ţiune, adăugăm o explicaţie probabilă. Este posibil ca aici să fie vorba despre confecţionarea unui sul din papirus, a cărui formă este oblică,, (ar putea să fie caracterizat astfel şi modul scrierii pe un asemenea cilindru) în antiteză cu sulul de pergament, a cărui formă este verticală (ET)

26 Matei 11,12.

^{27 E}ste impor­tant de reţinut că limba Patericului foloseşte cuvântul liturghie cu un sens mult mai larg decât cel pe care-l are astăzi. Conside­răm că este necesar să redobândim lărgimea semantică a cuVin­telor pentru a ieşi din stricta tehnicizare a limbajului, care favo­rizează închiderea limbajului în sine şi distanţarea de realitatea pe care o exprimă.

820

59. Un frate a mers să cumpere nuiele de la o vă­duvă oarecare. Şi, când i le Vindea, aceea a suspinat. I-a zis ei fratele: Ce ai? A zis văduva: Dumnezeu te-a trimis astăzi ca să poarte de grijă fraţilor tăi şi orfa­nilor mei. şi cum a auzit fratele acela, s-a întristat şi a luat din nuielele de lângă el şi le-a aruncat în braţele văduvei. Şi a făcuta aşa pentru binele ei²⁸.

60. Un om tulburat, călătorind odată, a aflat pe un Bătrân care şedea în chilia lui. Şi cel tulburat a început să se roage pentru Bătrân şi să zică: Miluieşte, Doam­ne, pe omul acesta smerit! Şi aceasta o zicea fără să ştie cine este. Şi întorcându-se, iarăşi, după puţin, a făcut acelaşi lucru. Şi aşa s-a îndreptat²⁹. Aceasta o povestea Bătrânul celor care-l cercetau, zicând Bătrâ­nilor: Dumnezeu să vă păzească pentru noi cei păcă­toşi! Şi le zicea aceasta ca să-i înştiinţeze că au plată pentru ceea ce fac³⁰.

61. A zis un Bătrân: Nu cere iubire de la aproapele, deoarece cel care iubeşte pe cineva se tulbură dacă nu i se răspunde. Ci, mai curând, arată tu iubire aproape­lui. Aşa vei afla odihnă şi vei aduce şi pe aproapele la iubire.

62. A zis iarăşi: A slăbi în iubirea de fraţi ţi se în­tâmplă din pricina primirii gândurilor de bănuială şi din a crede inimii tale, precum şi din a nu voi să pă­timeşti împotriva voinţei tale. Să vrei, deci, ajutat de

^{28 S}e înţelege că, lăsându-i aceeaşi plată, i-a dat înapoi o parte din nuiele pentru a o ajuta şi în felul acesta.

^{29 S}-a făcut bine! Verbul a se îndrepta este folosit cu înţelesul biblic al îndreptării, adică revenirea la starea de sănătate, de normalitate, restaurarea omului.

30 Pentru faptul de a-i cerceta pe monahi.

821

Dumnezeu, mai întâi să nu crezi în bănuielile tale şi cu toată stăruinţa şi puterea să te smereşti înaintea fraţilor şi să-ţi tai pentru ei voia ta.

63. Zicea iarăşi că iubirea cea după Dumnezeu³¹ este mai puternică decât iubirea cea din fire.

Sfârşitul tratatului despre dragoste.

31 Păstrăm expresia după Dumnezeu, deşi limba română cu­rentă, cu excepţia celei bisericeşti, nu o mai foloseşte. Expresia este foarte cuprinzătoare, indicând în acelaşi timp modul, origi­nea, destinaţia. în cazul de faţă, am fi putut traduce cu iubirea cea de la Dumnezeu sau iubirea dumnezeiască, sau iubirea bineplăcută lui Dumnezeu, sau iubirea pentru Dumnezeu.

CAPITOLUL XVIII

DESPRE CEI CE VĂD CU DUHUL

1. Avvei Antonie i s-a descoperit odată în pustie acestea: în cetate este cineva asemenea ţie, doctor ca îndeletnicire. Prisosul său îl dă celor ce au trebuinţă şi toată ziua cântă cântarea întreit-sfântă¹ cu îngerii lui Dumnezeu.

2. Ziceau despre Avva Antonie că ajunsese purtă­tor de Duh², dar nu voia să vorbească din pricina oa­menilor. Căci ştia dinainte şi cele ce se întâmplau în lume, şi cele ce aveau să Vină.

3. Un frate, ducându-se la chilia Avvei Arsenie, la Schit, s-a uitat pe ferestruică. Şi a văzut pe Bătrân în întregime ca un foc. Căci era vrednic să vadă. Şi, când a bătut la uşă, a ieşit Bătrânul şi a văzut pe frate în­spăimântat şi i-a zis: Ai mult timp de când baţi? Nu cumva ai văzut ceva? Iar el a zis: Nu! Şi, după ce i-a vorbit, l-a slobozit.

4. A zis Avva Daniil: Ne povestea nouă Avva Arse­nie ca despre un altul oarecare, dar era despre sine

1 Cântarea Sfinte Dumnezeule.

^{2 C}u sensul de văzător cu Duhul.

823

însuşi, că, şezând un Bătrân în chilia lui, a venit un glas, zicând: Vino, să-ţi arăt lucrurile oamenilor. Şi sculându-se, a ieşit afară. Şi l-a dus pe el într-un loc anume şi i-a arătat un etiopian tăind lemne şi făcând încărcătură mare. Şi încerca să o pună pe umeri, dar nu putea. Şi în loc să ia din lemne, iarăşi tăia alte lem­ne şi le adăuga la încărcătură. Şi aceasta a făcut mult timp. Şi înaintând puţin, i-a arătat un om care stătea la un lac şi scotea apă din el. Apoi o punea într-un vas găurit şi apa curgea iarăşi în lac. Şi i-a zis lui: Vino să-ţi arăt şi pe altul. Şi a văzut un templu şi doi oameni care şedeau pe doi cai şi ţineau un lemn aplecat, unul de la un capăt şi altul de la celălalt. Şi voiau să intre pe poartă, dar nu puteau, pentru că lemnul era aplecat. Nu se smerea unul dintre ei să rămână în urma celui­lalt şi astfel să intre drept pe poartă. Şi pentru aceasta rămâneau în afara porţii. Aceştia sunt cei care, pur­tând jugul dreptăţii cu mândrie, nu s-au smerit ca să se îndrepte pe ei înşişi şi să meargă pe calea smerită a lui Hristos. De aceea şi rămân în afara împărăţiei lui Dumnezeu. Iar cel care tăia lemne este omul cu păcate multe şi care în loc să se pocăiască adaugă alte păcate la păcatele sale. Şi omul care scoate apă este cel care face bine faptele sale, dar pentru că avea în ele amestec Viclean³, prin aceasta a pierdut şi faptele sale bune. Este nevoie, deci, ca omul să vegheze tot­deauna la faptele sale, ca să nu se ostenească în zadar.

5. Unor fraţi li s-a întâmplat strâmtorare în locul în care Vieţuiau şi, vrând să părăsească acel loc, au venit

^{3 E}ste vorba foarte probabil de gând sau scop Viclean.

824

la Avva Ammona. Şi iată, Bătrânul mergea cu corabia pe râu şi, văzându-i pe ei mergând pe malul râului, a zis corăbierilor: Duceţi-mă la mal. Şi chemându-i pe fraţi, le-a zis: Eu sunt Ammona, la care voi vreţi să veniţi. Şi mângâindu-le inimile, i-a făcut să se întoarcă la ei, şi s-au întors. Căci lucrul nu era păgubitor pentru suflet, ci era strâmtorare omenească.

6. Povestea Părintele nostru Daniil despre Ferici­tul Arsenie că acesta zicea: Era un schitiot, un mare făptuitor, dar simplu în credinţă, care greşea din neştiinţă de carte, zicând: Pâinea pe care o luăm nu este cu adevărat Trupul lui Hristos, ci o asemănare. Şi l-au auzit doi Bătrâni că spune acest cuvânt şi, cu­noscând că este mare după Vieţuirea lui, se gândeau că zicea acest lucru în simplitatea lui şi fără răutate. Şi au venit la el, zicându-i: Avva, am auzit despre ci­neva că zice cuvânt necredincios, că pâinea pe care o luăm nu este cu adevărat Trupul lui Hristos, ci este asemănare. A zis lor Bătrânul: Eu sunt cel care zice aceasta. Iar ei îl rugau pe el zicând: Să nu mai ţii acest cuvânt, Avva, ci aşa cum a predat Biserica soborni­cească. Căci noi credem că pâinea aceasta este Trupul lui Hristos şi paharul acesta este Sângele lui Hristos cu adevărat, şi nu asemănare. Ci, precum la început, luând ţărână din pământ⁴, a făcut pe om după chi­pul Lui şi nimeni nu poate spune că nu este chipul lui Dumnezeu⁵, măcar că este necuprins cu mintea, la fel şi pâinea despre care a zis Aceasta este Trupul Meu! credem că este cu adevărat Trupul lui Hristos. Iar Bătrânul a zis: Dacă nu voi fi încredinţat de lucru

^{4 F}acerea 2, 7.

5 Facerea 1, 26-27.

825

în sine, nu mă înduplec. Şi ei i-au zis lui: Să rugăm pe Dumnezeu săptămâna aceasta în legătură cu tai­na aceasta şi credem că Dumnezeu ne va descoperi. Şi Bătrânul a primit cu bucurie cuvântul şi se ruga lui Dumnezeu, zicând: Doamne, Tu cunoşti că nu din răutate mărturisesc împotriva credinţei, ci ca să nu mă rătăcesc în necunoaştere. Descoperă-mi, Doamne Iisuse Hristoase! Plecând la chiliile lor, Bătrânii se ru­gau lui Dumnezeu şi ei, zicând: Doamne Iisuse Hristo­ase, descoperă Bătrânului această taină, ca să creadă şi să nu se piardă osteneala lui. Şi a auzit Dumnezeu pe toţi. Şi împlinindu-se săptămâna, au venit dumi­nică la biserică. Şi s-au aşezat toţi trei într-o strană şi la mijloc era Bătrânul. Şi s-au deschis ochii lor şi, când s-a adus pâinea pe Sfânta Masă, s-a arătat numai celor trei ca un prunc. Şi când preotul a ridicat mâi­nile sale să frângă pâinea, iată un înger al Domnului a coborât din cer, având un cuţit şi a jertfit pruncul şi a vărsat sângele lui în potir. Şi când preotul frângea părticele mici din artos, tăia şi îngerul din prunc părţi mici. Şi când au ajuns să se împărtăşească cu Sfintele Taine, s-a dat Bătrânului numai carne sângerândă. Şi văzând, s-a înfricoşat şi a strigat, zicând: Cred, Doam­ne, că pâinea este Trupul tău şi paharul este Sângele Tău! Şi îndată carnea care era în mâna⁶ lui s-a făcut pâine potriVit tainei. Şi s-a împărtăşit, mulţumind lui

^{6 C}onform vechii rânduieli a Bisericii, credincioşii se împăr­tăşeau separat cu Trupul şi Sângele Domnului. Aceştia veneau la Uşile împărăteşti având palmele încrucişate, una deasupra alteia, unde slujitorul punea o părticică din Sfântul Trup, iar credinciosul zicea Amin! şi o băga în gură. După aceea urma împăr­tăşirea cu Sfântul Sânge (ET).

826

Dumnezeu. Şi i-au zis lui Părinţii: Dumnezeu ştie fi­rea omenească, că nu poate mânca nicidecum carne crudă, şi pentru aceea preface Trupul Lui în pâine şi Sângele Lui în Vin celor care le primesc cu credinţă. Şi au mulţumit lui Dumnezeu pentru Bătrân, că nu a lăsat să se piardă ostenelile lui. Şi au plecat cei trei cu bucurie la chiliile lor.

7. Acelaşi Avva Daniil povestea despre un alt mare Bătrân, care stătea în părţile de jos ale Egiptului, că zicea în simplitatea lui că Melchisedec⁷ este însuşi Fiul lui Dumnezeu. Şi s-a vestit Fericitului Chiril, ar­hiepiscopul Alexandriei, despre acesta şi a trimis la el. Ştiind, deci, că Bătrânul este făcător de minuni⁸, că dacă cerea ceva lui Dumnezeu i se descoperea şi că în simplitatea lui zicea acel cuvânt, s-a folosit de această înţelepciune, zicând: Avva, te rog, deoarece un gând al meu îmi spune că Melchisedec a fost fiu al lui Dumnezeu, iar alt gând îmi spune că nu a fost, ci, om fiind, a fost arhiereu al lui Dumnezeu. Deci, pen­tru că am îndoială în legătură cu acesta, am trimis la tine, ca să te rogi lui Dumnezeu să-ţi descopere ade­vărul despre el. Iar Bătrânul, luând curaj din Vieţuirea sa, a zis cu îndrăzneală: Dă-mi trei zile şi voi între­ba pe Dumnezeu despre acesta şi-ţi voi da de veste cum este. Plecând, deci, se ruga lui Dumnezeu pentru acest cuvânt. Şi venind după trei zile, a zis Fericitu­lui Chiril, arhiepiscopul, că Melchisedec este om. Şi l-a întrebat arhiepiscopul: Cum ai cunoscut, Avva? Iar

^{7 V}ezi Facerea 14,18-20 şi Evrei, capitolul 7.

⁸ ZT]iEiop6 Po; făcător de semne. Se numeau astfel Bătrânii harismatici care făceau semne, adică fapte minunate (ET).

827

el a zis: Dumnezeu mi-a descoperit pe toţi patriarhii, trecând fiecare prin faţa mea aşa, de la Adam până la Melchisedec. Şi mi-a zis îngerul: Acesta este Melchisedec, îndrăzneşte, că acesta este! A plecat, deci, Avva şi de la sine propovăduia că Melchisedec este om. Şi s-a bucurat mult Fericitul Chiril.

8. Povestea Sfântul Epifanie, episcopul Ciprului, că în zilele Fericitului Atanasie cel Mare zburau corbi⁹ de jur împrejurul Sarapionului¹⁰ şi croncăneau neîn­cetat cras-cras! Şi venind la Fericitul Atanasie, păgânii strigau: Călugăr rău, spune-ne ce strigă corbii? Şi răspunzându-le, le-a zis: Corbii strigă cras-cras! Şi cras în limba avsonilor¹¹ înseamnă: Mâine veţi vedea slava lui Dumnezeu! Şi în ziua următoare s-a vestit moar­tea lui Iulian împăratul. Şi întâmplându-se aceasta, strigau în faţa templului lui Sarapie: Dacă nu l-ai vrut, de ce primeai ceea ce îţi trimitea¹²?

9. Acelaşi povestea că era un conducător de car în Alexandria, fiul unei mame pe nume Maria. Acesta a căzut la o întrecere de cai, dar, sculându-se, a în­trecut pe cel care-l doborâse şi a ieşit înVingător. Şi

^{9 E}ste vorba, de fapt de corone, care aparţin familiei ciorilor

(corvus corone), sunt mai mici la dimensiuni şi au penajul de cu­loare negru strălucitor (ET). În româneşte le spunem stăncuţe.

10 Templul lui Sarapie.

11 AuoovEţ forma grecească a nume­lui aurunci (lat. aurunci). Erau locuitorii autohtoni ai Peninsulei Italice, care au fost cuceriţi de către romani în anul 314 î.Hr. De atunci au fost asimilaţi romanilor. Aici expresia limba avsonilor este sinonimă cu cea latinească, pentru că în latineşte cras în­seamnă mâine şi metonimic exprimă Viitorul (ET). 4

12 Moartea împăratului păgân este înţeleasă ca semn că zeul nu l-a vrut. De aici

reproşul adus zeului: Dacă nu l-ai vrut, de ce primeai jertfele lui?

828

mulţimea striga: Fiul Mariei a căzut şi s-a ridicat şi a biruit! în timp ce se mai auzea acest glas, în mulţime s-a răspândit zvonul despre templul lui Sarapie, că Marele Teofil urcând scările Sarapionului, a dărâmat idolul şi s-a făcut stăpân al templului¹³.

10. Când era copil, Avva Efrem a văzut Vis, adică vedenie, că pe limba lui a răsărit o Viţă-de-Vie şi a crescut şi a umplut totul sub cer şi era foarte rodi­toare. Şi veneau toate zburătoarele cerului şi mâncau din rodul Viei. Şi cu cât mâncau mai mult, cu atât se înmulţea şi mai mult rodul ei.

11. Altădată, iarăşi, unul dintre sfinţi a văzut în ve­denie o ceată de îngeri coborând din cer la porunca lui Dumnezeu, având în mâini un sul, adică un tom scris pe dinăuntru şi pe dinafară, şi ziceau între ei: Cine este vrednic să-l primească în mâinile sale? Şi unii ziceau: Acesta! Iar alţii ziceau: Celălalt! Şi au răs­puns, şi au zis: Cu adevărat sunt mulţi sfinţi şi drepţi, dar nimeni nu poate să-l primească în mâinile sale, decât Efrem. Şi Bătrânul a văzut că au dat sulul lui Efrem. Şi sculându-se dimineaţă, a auzit pe Efrem în­văţând. Şi era gura lui ca un izvor curgând şi izvorând cuVinte. Şi am cunoscut că de la Duhul Sfânt erau cele

13 Harisma înainte-vederii la Sfinţii Părinţi, în apoftegmele 8-9, are legătură cu biruinţa creştinismului împotriva idolatriei. Moartea lui Iulian Apostatul a dat o lovitură puternică idolatriei care căuta diferite mijloace şi soluţii ca să se revigoreze şi să sprijine duhul idolatric. De asemenea, şi faptul că s-a distrus idolul Serapie şi a fost dărâmat vestitul templu Serapion, închi­nat zeului Serapie sau Sarapie, arată începutul distrugerii ido­latriei de veacuri (ET).

829

care ieşeau prin buzele lui Efrem.

12. Ne povesteau nouă ucenicii Avvei Evloghie: Când ne-a trimis pe noi Bătrânul la Alexandria ca să Vindem lucrul de mână, ne-a dat poruncă să nu facem mai mult de trei zile: Dacă veţi face mai mult de trei zile, zicea, eu voi fi nevinovat de păcatele voastre. Şi noi l-am întrebat cum de petrec monahii împreună cu cei din lume, în oraşe şi sate, ziua şi noaptea, şi nu se vatămă? Şi, deschizându-şi gura sa nemincinoasă, Bătrânul le-a zis: Credeţi-mă, fiilor, că, de când m-am făcut monah, am făcut treizeci şi opt de ani fără să ies din Schit. Şi după cei treizeci şi opt de ani am mers cu Avva Daniil la Papa Eusebiu¹⁴ în Alexandria, pentru oarecare trebuinţă. Şi, după ce am intrat în Alexandria, am văzut mulţi monahi. Şi îi vedeam pe unii dintre ei, fiind loviţi peste faţă de corbi, iar pe alţii fiind îmbrăţişaţi de femei goale şi vorbindu-le la urechi, iar pe alţii fiind înconjuraţi de băieţandri, şi aceia goi, lovindu-i cu palmele şi mânjindu-i cu mizerie de om. Pe alţii îi vedeam cum, având cuţit, tăiau bucăţi de carne de om şi le dădeau monahilor să mănânce. Şi am cunoscut că fiecare monah, după patima în care cade, este urmărit îndeaproape de astfel de demoni care vorbesc fiecăruia în cugetul lui. Şi pentru aceasta, fraţilor, nu vreau să întârziaţi în cetate, ca să nu fiţi tulburaţi de astfel de gânduri sau mai curând de demoni!

^{14 P}apa Eusebiu este după toată probabilitatea episcopul Ale­xandriei (sec. V-VI d.Hr.) al cărui nume îl poartă Omiliile de inte­res practic şi moral, J. P. Migne, PG. 82.

830

13. Ziceau despre Avva Zenon că, şezând la Schit, a ieşit într-o noapte din chilia lui până la Elos. Şi, rătăcindu-se, a făcut trei zile şi trei nopţi mergând. Şi fiind obosit şi istovit, a căzut să moară. Şi iată un băieţel a stat înaintea lui, având pâine şi un ulcior cu apă şi zicându-i: Scoală-te şi mănâncă! Iar el, sculându-se, s-a rugat, crezând că este nălucire. Iar el i-a zis: Bine ai făcut! Şi iarăşi s-a rugat şi a doua oară, şi a treia oară. Şi i-a zis lui: Bine ai făcut! Sculându-se, deci, Bă­trânul a luat şi a mâncat. Şi după aceea i-a zis lui: Cât ai mers, atât de departe eşti de chilia ta. Dar, sculându-te, urmează-mi mie. Şi îndată s-au aflat la chilia sa. A zis, deci, Bătrânul: Intră, să facem rugăciune! Şi intrând Bătrânul, acela s-a făcut nevăzut.

14. A zis Avva Ioan că unul din Bătrâni a avut o ve­denie, fiind în extaz. Şi iată trei monahi stăteau din­colo de mare. Şi a fost glas către ei de cealaltă parte, zicând: Luaţi aripi de foc şi veniţi la mine! Şi doi au luat şi au zburat pe celălalt mal. Iar celălalt a rămas şi plângea tare şi striga. După aceea au fost date şi acestuia aripi, dar nu de foc, ci mai slabe şi mai ne­putincioase. Şi cu multă osteneală, căzând în apă şi iarăşi ridicându-se, cu multă strâmtorare, a venit şi el pe malul celălalt. Aşa este şi neamul acesta. Primeşte aripi, dar nu de foc, ci slabe şi neputincioase.

15. Un Bătrân a venit la chilia Avvei Ioan şi l-a aflat pe acesta dormind şi un înger era de faţă şi-i făcea aer. Şi văzând aceasta, a plecat. Iar când Bătrânul s-a sculat, a zis ucenicului său: A venit cineva aici când dormeam eu? A zis: Da, cutare Bătrân! Şi a cunoscut

831

Avva Ioan că Bătrânul era la aceeaşi măsură cu el şi de aceea a văzut îngerul.

16. În Lavra Celor-şapte-guri¹⁵, care se afla ca la cincisprezece stadii¹⁶ de Lavra sfântului nostru pă­rinte Sava, era un anahoret minunat, pe nume Ioan, care şedea împreună cu ucenicul lui. Şi ucenicul, vă­zând tulburarea şi strâmtorarea care se făceau în fie­care zi de perşi cetăţii sfinte a lui Hristos Dumnezeul nostru, când era să se întâmple câte s-au întâmplat cu aceasta, l-a rugat pe părintele, zicând: Deoarece, părinte, sunt încredinţat că cele câte Dumnezeu are de gând să le facă ţie nu-ţi sunt ascunse, te rog să-mi spui dacă cetatea va fi cucerită. Iar Bătrânul i-a zis: De unde să ştiu eu acestea, om păcătos fiind? Dar uce­nicul, vrând să ştie, stăruia rugându-l. Atunci, lăcri­mând, Bătrânul a zis: Deoarece te văd, o fiule, vrând cu durere să afli despre aceasta, îţi voi spune câte mi-a arătat Dumnezeu. înainte cu cinci zile, mă ru­gam fierbinte pentru aceasta şi m-am văzut pe mine însumi răpit şi dus înaintea sfântului Loc al Căpăţânii. Şi tot poporul împreună cu clerul strigau: Doamne miluieşte! Căutând cu privirea, am văzut pe Domnul nostru Iisus Hristos ţintuit pe Cruce şi pe Preasfânta Născătoare de Dumnezeu, Stăpâna lumii, cu durere rugându-L stăruitor pentru popor. Iar El îşi întorcea faţa de la popor, zicând: Nu-i voi auzi, căci au întinat

15 Lavra Celor-şapte-guri a fost întemeiată de Sfântul Sava în anul 510 d.Hr. în pustiul iudaic, pe culmile de nord ale Văii Cedrilor. Era relativ mică şi nu putea să aibă mai mult de douăzeci de călugări (ET).

16 Stadiul era o unitate de măsurare a distan­ţei în antichitate, care echivalează cu 184,87 metri.

832

jertfelnicul Meu¹⁷! După ce am strigat cu lacrimi multe şi cu suspine Doamne miluieşte, am plecat în biserica Sfântului Constantin, strigând şi acolo la fel: Doamne miluieşte! Şi am intrat şi eu în biserică împreună cu preoţimea, cu clerul adică. După aceea am plecat să cercetez locul unde s-a aflat cinstitul lemn al Crucii celei de Viaţă făcătoare. Şi am văzut ceva ca mocirla împuţită ieşind în biserică. Şi erau acolo doi Bătrâni cuViincioşi, stând de faţă, şi le-am zis: Nu vă temeţi de Dumnezeu, că nici nu ne putem ruga lui Dumnezeu din pricina mocirlei? De unde Vine această duhoare aici? Iar ei au zis: De la fărădelegile clericilor acestui loc. Iar eu le-am zis: Şi nu puteţi să curăţaţi locul ca să fim iertaţi şi să ne putem ruga? Iar ei au zis: Crede-ne, frate, cele de aici nu se vor curăţa decât prin foc! Acestea spunând Bătrânul, lăcrimând, a zis uce­nicului său: Şi aceasta îţi mai spun, fiule, că a ieşit ho­tărâre ca mie să mi se taie capul. Şi am rugat mult pe Dumnezeu să mă ierte şi mi-a descoperit toate cele ce se vor întâmpla. Şi numai El ştie că niciodată nu am vărsat sânge pe pământ. Şi vorbindu-i acestea, iată barbarii au ajuns la ei. Şi ucenicul, cuprins de frică, a fugit. Iar pe Bătrân, prinzându-l, l-au omorât şi au plecat apoi în grabă. Şi ucenicul, venind şi văzându-l mort pe Bătrân, a lăcrimat cu amar. Şi, luându-l, l-a înmormântat cu Părinţii.

17. Sfinţii Părinţi au prorocit despre neamul¹⁸ din urmă, zicând: Ce lucrăm noi? Şi răspunzând unul

^{17 I}ezechiel 9, 7; 5, 11 şi 23, 30-39.

^{18 E}ste vorba, de fapt, de generaţia aceea. Acest lucru îl spune şi originalul, dar, în­trucât registrul de limbaj bisericesc nu a asimilat încă cuvântul generaţie, nu-l putem folosi. De aceea rămânem în continuitatea tradiţiei traducerilor româneşti, care redă generaţia prin nea­mul.

833

dintre ei, mare ca Vieţuire, pe nume Ishirie, a zis: Noi am împlinit aici poruncile lui Dumnezeu. Iar ei, răs­punzând, au zis: Dar cei de după noi oare ce vor face? Iar el a zis: Vor ajunge să facă jumătate din lucrarea noastră. Şi au zis: Şi după aceştia ce va fi? Şi el a zis: Nu vor avea deloc lucrarea cei din neamul acela. Căci le va veni ispită. Şi cei care vor fi aflaţi încercaţi¹⁹ în ispita aceea se vor afla mai mari şi decât noi, şi decât Părinţii noştri.

18. Ziceau despre Avva Longhin că, odată, un stă­pân de corăbii i-a adus aur din venitul corăbiilor sale. Iar el nu a vrut să-l primească, ci i-a zis: Aici nu este trebuinţă de acesta. Ci, mergi, arată dragoste, urcă-te pe dobitocul tău şi grăbeşte-te să ajungi la Scara Sfân­tului Petru. Şi vei afla acolo pe un tânăr care poartă veşmintele cutare. Dă-i lui tot aurul şi întreabă-l ce are. Grăbindu-se, deci, stăpânul de corăbii şi mergând acolo, a aflat precum spusese Bătrânul şi l-a întrebat pe tânăr: Unde pleci, frate? Că am fost la Avva Longhin şi acela m-a trimis la tine ca să-ţi dau aurul acesta. Atunci tânărul i-a povestit strâmtorarea lui, zicând: Sunt târât la judecată pentru bani mulţi şi, neavând câştig, ies din cetate ca să-mi pun ştreangul de gât. Şi ca să crezi, iată şi frânghia pe care o duc cu mine. Şi scoţând-o din sân, i-a arătat-o. Şi stăpânul de coră­bii i-a dat aurul şi s-a întors în cetate. Apoi s-a dus la Avva Longhin şi i-a povestit lucrul. Şi i-a zis Bătrânul:

19 Încercat în sensul că nu vor fi biruiţi de ispită pentru că vor avea tăria şi trezVia de a se lupta cu ea.

834

Crede-mă, frate, că dacă nu te-ai fi grăbit şi nu ai fi ajuns la el, şi eu, şi tu am fi fost judecaţi pentru sufletul lui.

19. Altădată, iarăşi, şezând în chilia lui şi fiind Vizitat de mulţi Părinţi deodată, sculându-se şi nimănui nimic zicând, a ieşit din chilie şi s-a repezit spre port. Şi când a ajuns în port, iată venea o corabie din părţi­le Egiptului, care se apropia de ţărm şi în care era un Bătrân sfânt care voia să-l întâlnească. Şi după ce s-au îmbrăţişat unul pe altul cu sărutare sfântă, au stat la rugăciune. Şi egipteanul zicea lui Dumnezeu: Doamne, nu Te-am rugat ca să nu se facă cunoscut Bătrânului despre mine, ca să nu se ostenească? Şi venind la chilia Avvei Longhin, a doua zi, Bătrânul egiptean a adormit.

20. Avva Macarie locuia la Panerimo²⁰. Şi Vieţuia singur acolo ca pustnic. Mai jos era altă pustie, pli­nă de fraţi. Şi privind odată Bătrânul pe cale, a văzut pe satana în chip de om, vrând să treacă prin ţinu­tul său. Şi părea că poartă un stihar moale cu multe găuri şi de fiecare gaură era atârnat câte un mic vas. şi i-a zis lui marele Bătrân: Unde te duci? şi i-a răspuns: Mă duc să le aduc aminte fraţilor! Şi Bătrânul a zis: Şi la ce-ţi trebuie aceste vase? Şi el a zis: Duc cu ele bucate la fraţi. Iar Bătrânul a zis: Cu toate aces­tea? A răspuns: Da! Dacă nu-i place cuiva ceva, îi aduc altceva. Dacă nici aceea nu-i place, îi dau pe cealaltă. Din toate, trebuie să-i placă ceva. Şi acestea zicând, a plecat. Iar Bătrânul a rămas privind pe drumuri, până când acela s-a întors. Şi când l-a văzut Bătrânul, i-a zis: Să te mântuieşti! Iar el a răspuns: Nu este pentru

20 Cuvântul s-ar traduce cu Pustia desăvârşită, dar în textul original apare cu literă mare, folosit deci ca denumire.

835

mine mântuire! Şi i-a zis Bătrânul: De ce? Iar el a zis: Toţi s-au făcut sălbatici şi niciunul nu mă suferă! A zis lui Bătrânul: Deci, nu ai niciun prieten acolo? Iar el a răspuns: Da, am numai un frate acolo. Şi măcar acela mi se încredinţează şi când mă vede ca vântul, se în­toarce spre mine. A zis lui Bătrânul: Şi cum se cheamă fratele? Iar el a zis: Theopempt. Şi zicând acestea, a plecat. Şi sculându-se Avva Macarie, a plecat la pus­tia de jos. Şi auzind fraţii că Vine, au luat ramuri de finic şi au ieşit în întâmpinarea lui. Şi fiecare dintre ei îşi îngrijeau chilia cu gândul că poate la el va sta Bătrânul. Iar el căuta în munte pe cineva cu numele Theopempt. Şi aflându-l pe acela, a intrat în chilia lui. Iar Theopempt l-a primit bucurându-se. Şi când au rămas singuri, Bătrânul i-a zis: Cum îţi merg cele ale tale, frate? Iar el a zis: Cu rugăciunile tale, bine! I-a zis lui Bătrânul: Nu te războiesc pe tine gândurile? Iar el a zis: Până acum sunt bine! Căci se ruşina să vorbeas­că. A zis lui Bătrânul: Iată eu de atâţia ani mă nevoiesc şi sunt cinstit de toţi şi pe mine, bătrânul, mă tulbură duhul desfrânării! A răspuns şi Theopempt, zicând: Crede-mă, Avva, că şi pe mine! Şi Bătrânul se prefăcea că şi alte gânduri îl războiesc, până îl făcea pe acela să mărturisească. Apoi i-a zis: Cum posteşti? Iar el a zis: Până la ceasul al nouălea. I-a zis lui Bătrânul: Să posteşti până seara şi să te nevoieşti. Şi să înveţi pe de rost din Evanghelii şi din celelalte Scripturi. Şi dacă îţi Vine gând, niciodată să nu priveşti în jos, ci totdeauna în sus. Şi îndată Domnul te va ajuta. Şi dând astfel fratelui canon, Bătrânul a ieşit spre pustia lui. Şi privind iarăşi, a văzut pe dracul acela şi i-a zis: Unde te duci

836

iarăşi? Iar el a zis: Să aduc aminte fraţilor! Şi a plecat. Şi când s-a întors, i-a zis sfântul: Cum sunt fraţii? Iar el a zis: Rău! Iar Bătrânul a zis: De ce? Iar el a zis: Sunt toţi sălbatici! Şi cel mai mare rău este că şi cel pe ca­re-l aveam prieten şi care asculta de mine, şi acela, nu ştiu de unde, s-a stricat şi nici acela nu mi se mai în­credinţează, ci a devenit mai sălbatic decât toţi. Şi am jurat să nu mai calc pe acolo, decât după un timp. Şi vorbind aşa, a plecat părăsind pe Bătrân. Şi Bătrânul s-a dus în chilia lui.

21. Zicea Avva Macarie despre pustiirea Schitului: Când veţi vedea chilie zidită aproape de Elo, aflaţi că este aproape pustiirea Schitului. Când veţi vedea co­paci, sfârşitul este la poartă. Când veţi vedea copii, luaţi-vă mantiile voastre şi plecaţi!

22. Zicea, iarăşi, vrând să aducă mângâierea fraţi­lor: A venit odată aici un copil îndrăcit cu mama lui şi i-a zis mamei lui: Scoală-te, bătrână, să mergem de aici! Iar ea a zis: Nu pot să merg pe jos. Şi i-a zis ei copilul: Te voi purta eu pe umeri. Şi s-au minunat de Viclenia demonului, cum voia să-i alunge!

23. Ziceau despre Avva Macarie că, mergând odată la biserică să săvârşească adunarea²¹, a văzut în afara unei chilii a fraţilor o mulţime de draci, unii preschim­baţi în femei, vorbind necuViincios, alţii în tineri, vorbind şi aceştia lucruri ruşinoase, alţii dansând, iar alţii preschimbându-se în diferite înfăţişări. Iar Bătrânul, fiind văzător cu duhul, a suspinat, zicând: Negreşit, fratele petrece în nepăsare şi de aceea du­hurile rele înconjoară chilia lui, aşa, cu neorânduială.

^{21 S}inaxa, adică adunarea monahilor pentru Sfânta Liturghie.

837

Deci, după ce s-a terminat slujba, întorcându-se, a in­trat în chilia fratelui şi i-a zis: Sunt necăjit, frate, că sunt tare nepăsător. Am însă credinţă în tine şi ştiu că, dacă te vei ruga pentru mine, negreşit mă va uşura Dumnezeu din strâmtorare. Iar fratele făcând meta­nie Bătrânului, i-a zis: Părinte, nu sunt vrednic să mă rog pentru tine! Iar Bătrânul a stăruit, rugându-l pe fratele şi zicând: Nu plec dacă nu-mi dai cuvântul că vei face pentru mine o rugăciune în fiecare noapte. Şi fratele a ascultat de porunca Bătrânului. Şi aceasta a făcut-o Bătrânul, vrând să-i dea o pricină pentru a pune început să se roage nopţile. Şi sculându-se fra­tele noaptea, a făcut rugăciune pentru Bătrân. Şi sfâr­şind rugăciunea, a fost străpuns la inimă şi zicea în sine: Suflet nenorocit, pentru Bătrânul acesta te rogi, iar pentru tine însuţi nu te rogi! Şi aşa a făcut şi pentru el o rugăciune stăruitoare. Făcând el toată săptămâ­na, în fiecare noapte, cele două rugăciuni, una pentru Bătrân şi una pentru sine însuşi, duminică, mergând la biserică Avva Macarie, a văzut iarăşi dracii stând afară la chilia fratelui, mânioşi foarte. Şi a cunoscut Bătrânul că pentru că se rugase fratele s-au mâniat dracii. Şi umplându-se de bucurie, a intrat la fratele şi i-a zis: Arată dragoste şi adaugă pentru mine încă o rugăciune! Făcând fratele cele două rugăciuni pentru Bătrânul, iarăşi a fost străpuns şi a zis în sine: O suflet chinuit, adaugă şi pentru tine încă o rugăciune. Şi a făcut aşa toată săptămâna, săvârşind patru rugăciuni în fiecare noapte. Şi iarăşi, plecând Bătrânul, a văzut pe draci mânioşi şi tăcuţi şi a mulţumit lui Dumnezeu. Şi a intrat iarăşi la fratele şi l-a rugat să mai adauge şi

838

altă rugăciune pentru el. Şi fratele a adăugat şi pentru sine însuşi o altă rugăciune. Şi făcea în fiecare noapte şase rugăciuni. Deci, iarăşi venind Bătrânul la fratele, s-au înfuriat dracii împotriva Bătrânului şi l-au ocărât, fiind nemulţumiţi de mântuirea fratelui. Iar Avva Macarie, slăVind pe Dumnezeu pentru sporirea frate­lui, a intrat iarăşi în chilia lui. Şi îndemnându-l pe el să nu fie delăsător, ci să se roage neîncetat, a plecat de la el. Iar dracii, văzând multa osârdie a fratelui, pe care o dobândise pentru rugăciune cu harul lui Dum­nezeu, au plecat de la el.

24. Pentru că împăratul veacurilor dăruieşte cu îmbelşugare celor vrednici bunătăţile Sale, spre sla­va şi lauda numelui Său şi spre mântuirea celor ce nădăjduiesc în El, este cu dreptate să spunem spre folos izbânzile săvârşite prin CuViosul Macarie. Căci acesta, ajungând la desăvârşirea Virtuţii celei după Dumnezeu şi fiind mai presus de toate patimile, s-a învrednicit de vederea tainelor celor netrupeşti şi ce­reşti, aflându-se deopotrivă cu îngerii, cum povestesc unii dintre ucenicii lui. Şi ei au auzit de la el despre acele descoperiri pe care Dumnezeu a voit să i le facă cunoscute, după ce a intrat el în raiul lui Ianis şi Iamvris²² şi s-a luptat mult cu demonul acela înfricoşător şi născocitor al răutăţii, diavolul. Şi cum niciun folos nu avea din luptă, demonul biruit a socotit să se arate pe sine însuşi sfântului şi a încercat să-i arate felurite­le meşteşuguri ale înşelăciunii, pentru că Dumnezeu

²² 2 Timotei 3,8. Este vorba despre magii care s-au împotriVit lui Moise în Egipt. După Teodoret, numele de Ianes şi Iambre le-a aflat Apostolul Pavel din învăţătura nescrisă a iudeilor (P. Trembelas).

839

l-a silit după cum mărturisea să facă aceasta, deşi el nu voia. Şi călătorind în cea mai adâncă pustie, bu­nul ostaş al lui Hristos, Macarie, a văzut un om foarte bătrân apropiindu-se de el, fiind tare împovărat şi în jurul a tot trupul fiind plin de vase, şi în fiecare din acestea având câte o aripă. în loc de veşmânt, aces­ta purta mulţime de vase. Sprijinind Macarie în pă­mânt toiagul său, au stat faţă către faţă, privindu-se. Şi acela, ca un tâlhar bănuit, se prefăcea că roşeşte de ruşine şi a zis dreptului: Ce faci, rătăcind în pustia aceasta? Iar Sfântul Macarie a răspuns: Vrând să aflu pe Dumnezeu, fug de rătăcire. Dar tu cine eşti, o, bătrâne? Fă-mi cunoscut! Căci înfăţişarea ta este străină de mântuirea oamenilor. Spune-mi, ce sunt acestea care te acoperă de jur împrejur? Iar el, auzind, a măr­turisit, zicând: Cel pe care-l numiţi satana şi diavolul, acela sunt eu. Şi acestea sunt cele prin care, în felurite chipuri, îi trag pe oameni la mine însumi. Şi fiecărui mădular mă străduiesc să-i fac ceea ce i se potriveşte spre înşelare şi, cu aripile poftelor, îi nimicesc pe cei care ascultă de mine. Şi mă bucur de căderea celor biruiţi de mine. Auzind Sfântul Macarie şi îndrăznind către el, a zis: Hristos te-a dat de jucărie îngerilor Săi. Spune-mi, după fel, explicarea fiecăreia dintre otră­vuri. Căci pentru aceasta te-ai arătat, ca să-ţi vedem încâlcitele vrăji ale meşteşugului tău şi, aflând mul­tele şi meşteşugitele săgeţi ale rătăcirii tale, să nu ne înduplecăm voii tale. Iar el a zis: îţi voi spune, chiar dacă nu vreau, ştiinţa mea. Căci nu pot să ascund ceea ce vezi. Află, deci, pricina fiecărui vas. Dacă aflu pe cineva cercetând neîncetat legea lui Dumnezeu, îl

840

împiedic aducându-i durere de cap, ungându-l din va­sul pe care-l am pe capul meu. Pe cel care priveghează cu imne şi rugăciuni, iau din vasul pe care-l am în ju­rul sprâncenelor mele şi, vărsând puţin cu aripa, mă silesc să-l trag la somn, aducându-i aţipire. Iar cele care sunt în jurul urechilor sunt rânduite spre lucra­rea neascultării şi prin acestea îi fac pe cei care vor să se mântuiască să nu mai asculte cuvântul adevărului. Prin cele pe care le am în jurul nasului meu, cu mul­ţime de mirosuri îi mişc pe cei tineri spre desfrânare. Cu otrăvurile pregătite în cele din jurul gurii amăgesc prin mâncăruri pe cei care se nevoiesc. Şi cele pe care vreau să le fac lor le trimit prin mâncăruri, adică orice fel de vorbire de rău şi vorbire de ruşine. Şi cei ce mă iubesc seamănă seminţele tuturor împreună cu lucru­rile mele spre înmulţirea roadelor vrednice de mine. îmbrăcându-l cu mândrie, îl încing pe cel care cuge­tă cele înalte cu armele pe care le am în jurul gâtului meu. Căci din acestea, pentru cei care iubesc lucrurile mele în Viaţă, am slavă şi bogăţie şi câte alte lucruri, pe care le socotesc bune cei care s-au îndepărtat de Dumnezeu. Iar pe cele din jurul pieptului meu le vezi? Sunt vasele înţelesurilor mele, din care adăp inimi­le spre beţia necuViinţei, întunecând gândurile evla­Vioase ale celor care vor să-şi aducă aminte de cele Viitoare, făcând să dispară acestea din mintea lor. Iar cele din jurul pântecelui sunt vasele pline cu nesimţi­re. Cu acestea îi pregătesc pe cei lipsiţi de înţelepciu­ne în mod dobitocesc şi iraţional să le ofer Vieţuirea animalelor sălbatice. Iar cele atârnate de sub pântece sunt pentru amestecarea destrăbălărilor, făcând prin

841

ele desfrânări ruşinoase. Pe cele din mâini le vezi? Sunt pregătite spre slujirea zaVistiilor şi a uciderilor, prin care faptele lucrurilor mele înaintează. Iar cele din spate, atârnate de umeri şi de spate, sunt norul ispitelor mele, prin care lupt cu putere pe cei care în­cearcă să lupte împotriva mea. întind curse în spatele lor şi-i arunc la pământ pe cei care au încredere în ei înşişi. Pe cele care sunt atârnate de coapse şi pe spinare până la picioare le vezi? Sunt pline de curse şi furtuni, din care risipind tulbur căile celor drepţi, împiedicându-i să alerge pe drumul evlaViei şi pregătindu-i să meargă pe calea mea. Căci stând în mijlocul căilor Vieţii şi ale morţii, pun piedici celor care păşesc pe calea Vieţii, încuindu-i pe ei în calea morţii şi întărindu-i să meargă pe calea mea. Şi în ţarina mea se­măn mărăcini şi pălămidă²³, şi cei care sunt semănaţi împreună cu acestea tăgăduiesc calea adevărului. Tu, însă, nu vrei cu desăvârşire să mă asculţi, măcar o dată, ca să am puţină mângâiere, ci mă arzi mereu cu arma ta cea puternică. De aceea mă grăbesc să fug la robii mei. Tu ai Stăpân bun, împreună cu cei care sunt împreună robi cu tine, Care vorbeşte cu tine cu blândeţe şi păzindu-te pe tine ca pe fiul Lui. Auzind acestea, luptătorul cel preaîncercat al lui Hristos s-a însemnat cu semnul Crucii, zicând: Binecuvântat este Dumnezeu, Care te-a dat pe tine celor ce nădăjduiesc întru El, spre ruşinarea ta. Şi pe mine să mă păzească desăvârşit de înşelăciunea ta, ca biruindu-te pe tine, să iau cununa de la Stăpânul meu. Fugi acum, depar­te, o, Veliar, cel nimicit de Hristos. Să nu te atingi de

23 Vezi Evrei 6, 8.

842

cei puţini care merg pe calea cea strâmtă şi grea²⁴ a mântuirii. Să-ţi fie de ajuns ai tăi şi să te depărtezi de cei din pustie. Şi după ce a zis sfântul acestea, acela s-a făcut nevăzut, lăsând în urmă un fum ca de foc. Aşezându-se în genunchi, sfântul s-a rugat zicând: Slavă Ţie, Hristoase, limanul celor înviforaţi şi mân­tuirea celor ce aleargă la Tine! Amin!

25. A fost luptat odată Avva Moise cu desfrânare mare. Şi nemaiavând putere să stea în chilia lui, a ple­cat şi a vestit Avvei Isidor. Şi l-a rugat pe el Bătrânul să se întoarcă la chilia lui. Şi nu a primit, zicând: Nu am putere, Avva! Şi luându-l cu sine, l-a adus pe o înăl­ţime şi i-a zis: Priveşte spre apus! Şi privind, a văzut o mulţime de draci. Şi erau aceia tulburaţi şi zgomotoşi ca pentru război. I-a zis lui iarăşi Avva Isidor: Priveş­te şi spre Răsărit! Şi a privit şi a văzut nenumărate mulţimi de îngeri, sfinţi şi slăViţi. Şi a zis Avva Isidor: Iată, aceştia sunt trimişi sfinţilor de Domnul spre aju­tor, iar cei dinspre apus sunt cei care luptă împotriva lor. Mai mulţi sunt, deci, cei care sunt cu noi. Şi astfel, mulţumindu-i Avva Moise lui Dumnezeu, a luat curaj şi s-a întors la chilia lui.

26. A zis Avva Moise la Schit: Dacă vom păzi porun­cile Părinţilor noştri, eu vă chezăşuiesc pe voi în faţa lui Dumnezeu că barbarii nu vor veni aici. Iar dacă nu le vom păzi, locul acesta are să se pustiască.

27. Şezând odată fraţii la el, le-a zis: Iată, barba­rii Vin la Schit. Sculaţi-vă, deci, şi fugiţi! Iar ei i-au zis lui: Tu nu fugi, Avva? Şi el le-a zis: Eu de atâţia ani aştept ziua aceasta, ca să se împlinească Cuvântul

24 Matei 7,14.

843

Stăpânului meu, care zice: Toţi câţi au luat sabia în mână, de sabie vor pieri²⁵! Iar ei i-au zis: Nici noi nu plecăm, ci vom muri împreună cu tine! Şi el le-a zis: Eu nu am amestec! Fiecare să vadă cum rămâne! Şi erau şapte fraţi. Şi el le-a zis: Iată, barbarii se apropie de poartă! Şi intrând, i-au omorât pe ei. Şi unul dintre ei a fugit în spatele porţii şi a văzut şapte coroane co­borând şi încununându-i pe aceia.

28. Ziceau unii dintre Părinţi despre Avva Marcelin al Thebaidei, ceea ce de multe ori a spus şi ucenicul lui, că urmând să iasă duminica pentru sinaxă²⁶ se pregătea pe sine şi zicea pe de rost câteva fragmente din Scripturi, până mergea la biserică. Şi aşa lucrând el, buzele lui nu se mişcau, ca să nu-l audă cineva. Şi când stătea la slujbă, pieptul lui mustea de lacrimi. Căci zicea: în timp ce se săvârşeşte Liturghia, toată bi­serica o văd ca pe un foc. Şi când se termină biserica, iarăşi focul pleacă.

29. Ziceau despre Avva Siluan că, vrând să iasă în Siria, a zis ucenicul său Marcu: Părinte, nu vreau să pleci de aici. Şi nici nu te las să pleci, Avva, ci mai ră­mâi aici trei zile. Şi a treia zi a adormit.

30. Ziceau despre Avva Pahomie că odată îngropau trupul unui mort, iar Avva Pahomie, întâlnindu-i pe cale, a văzut doi îngeri mergând în urma mortului în spatele năsăliei. Şi frământându-se cu gândul despre ei, a rugat pe Dumnezeu să-i descopere acest lucru. Atunci au venit cei doi îngeri la el şi el le-a zis: De ce voi, îngeri, mergeţi în urma mortului? Şi au zis înge­rii către el: Unul dintre noi este al zilei de miercuri şi

25 Matei 26, 52.

26 Dumnezeiasca Liturghie.

844

celălalt al zilei de Vineri. Şi pentru că, până să moară, acesta nu s-a lipsit de postul de miercuri şi de Vineri, de aceea mergem în urma trupului lui, pentru că până la moarte a păzit postul. Şi în felul acesta, deci, şi noi am slăVit pe acest luptător în Domnul.

31. Fericitul Pavel cel simplu, ucenicul Sfântu­lui Antonie, povestea Părinţilor lucrul acesta: Odată a cercetat o mănăstire din pricina şi pentru folosul fraţilor. Şi după obişnuita vorbă dintre ei, au intrat în sfânta biserică a lui Dumnezeu şi au săvârşit sluj­ba. Iar Fericitul Pavel lua aminte la fiecare dintre cei care intrau în biserică să vadă cu ce suflet Vin la sluj­bă. Căci avea şi acest har dat lui de la Domnul, încât vedea pe fiecare ce suflet are, aşa cum ne vedem noi unii pe alţii. Şi toţi intrau cu sufletul luminos şi faţa bucuroasă, iar îngerul fiecăruia se bucura de el. Pe unul, însă, spunea, l-am văzut întunecat şi negru la tot trupul şi dracii, înconjurându-l de amândouă păr­ţile, trăgeau de el şi îi trecuseră ca un căpăstru peste grumaz. Iar îngerul lui îl urma de departe posomo­rât şi îndurerat. Iar Pavel, lăcrimând şi bătându-se cu pumnul în piept, stătea în faţa bisericii, jelind tare pe cel pe care-l văzuse aşa. Şi Părinţii, văzând purtarea ciudată a părintelui şi schimbarea lui neaşteptată spre lacrimi şi tânguire, au fost şi ei mişcaţi spre tân­guire şi-l întrebau şi îl rugau să le spună ce a văzut, temându-se ca nu cumva să facă aceasta din pricina vreunei nemulţumiri faţă de ei toţi. Şi l-au rugat să intre la slujbă. Şi Pavel, îndepărtându-i, şedea afară, tânguindu-se de cel care i se arătase astfel. Nu după multă vreme, slujba s-a terminat şi toţi ieşeau iarăşi

845

din biserică. Şi Pavel voia să vadă pe fiecare cum iese. Şi a văzut pe monahul acela întunecat şi negru ieşind din biserică strălucind cu trupul, iar demonii urmărindu-l de departe, în vreme ce îngerul lui îl însoţea şi se bucura de el foarte. Iar Pavel, săltând cu bucurie, a strigat binecuvântând pe Dumnezeu şi zicând: O, ne­grăita iubire de oameni a lui Dumnezeu şi bunătate! O, îndurările Lui dumnezeieşti şi nemăsurata Lui bună­tate! Alergând şi urcându-se pe o scară mare, zicea cu glas mare: Veniţi şi vedeţi lucrurile lui Dumnezeu, ce înfricoşătoare şi minunate sunt! Veniţi şi vedeţi pe Cel care vrea ca toţi oamenii să se mântuiască şi la cunoştinţa adevărului să Vină²⁷. Veniţi să ne închinăm şi să cădem Lui şi să zicem: Numai Tu poţi să ierţi păcatele! Şi alergau toţi împreună cu grabă, vrând să audă cele spuse. Şi adunându-se toţi, Pavel le-a povestit cele văzute de el înainte de intrarea în biserică. Şi după acestea, iarăşi a cerut stăruitor de la bărbatul acela să spună pricina pentru care Dumnezeu l-a dăruit deo­dată cu o asemenea schimbare. şi omul acela, aşezat de Pavel înaintea tuturor, a povestit fără şovăire cele întâmplate cu el, zicând: Eu sunt om păcătos, zicea, şi de mult timp am trăit până acum în desfrânări. In­trând acum în sfânta biserică a lui Dumnezeu am au­zit citindu-se din Sfântul Proroc Isaia, mai curând pe Dumnezeu vorbind prin el şi zicând: Spălaţi-vă, curăţaţi-vă, lăsaţi Vicleşugurile şi patimile păcătoase din inimile voastre, încât să fiţi curaţi înaintea Mea! Învăţaţi să faceţi binele, şi de vor fi sufletele voastre în­roşite, ca zăpada le voi albi. Iar de veţi vrea şi Mă veţi

²⁷ 1 Timotei 2, 4.

846

asculta, vă veţi desfăta cu bunurile pământului²⁸! Iar eu, desfrânatul, la auzul cuvântului prorocului, m-am străpuns la suflet şi, suspinând în cugetul meu, am zis către Dumnezeu: Tu eşti Dumnezeu, Care ai venit în lume să mântuieşti pe cei păcătoşi²⁹. Cele pe care acum le-ai făgăduit prin prorocul Tău, acestea să le împli­neşti cu mine păcătosul şi nevrednicul. Căci de acum, iată, îţi dau cuvântul şi fac legământ cu Tine şi mărtu­risesc Ţie cu toată inima că nu voi mai făptui niciuna din relele acelea, ci mă lepăd de toată fărădelegea şi îţi slujesc Ţie de acum cu conştiinţă curată. Astăzi, o, Stăpâne, şi din ceasul acesta, primeşte-mă pe mine cel ce mă pocăiesc şi cad înaintea Ta şi mă îndepărtez de acum de tot păcatul. Cu aceste legăminte, zicea, am ieşit din biserică, judecând în sufletul meu că nimic rău nu voi mai făptui în faţa lui Dumnezeu. Şi auzind toţi, au strigat cu un singur glas către Dumnezeu, zi­când: Cât s-au mărit lucrurile Tale, Doamne, toate cu înţelepciune le-ai făcut³⁰. Cunoscând, deci, o, creştini­lor, din Dumnezeieştile Scripturi şi din dumnezeieştile descoperiri câtă bunătate are Dumnezeu pentru cei care aleargă la El cu adevărat şi îşi îndreaptă prin pocăinţă căderile lor cele mai dinainte şi că iarăşi le dă bunătăţile cele făgăduite, fără să le facă judecată pentru păcatele de mai înainte, să nu deznădăjduim de a noastră mântuire. Căci, precum prin Prorocul Isaia a făgăduit să spele pe cei care se află în mocirla păcatelor şi ca lâna, şi ca zăpada să-i înălbească şi să-i învrednicească de bunătăţile Ierusalimului ceresc, şi

28 Isaia 1,16-19.

²⁹ 1 Timotei 1,15.

30 Psalmul 103, 24.

847

tot aşa, şi prin Prorocul Iezechiel, cu jurământ ne în­ştiinţează că nu ne va pierde: Viu sunt, zice Domnul, şi nu voiesc moartea păcătosului, ci să se întoarcă şi să aibă Viaţă³¹!

32. Povestea fericitul Pavel cel simplu acestea: Aveam un ucenic care a căzut în felurite păcate, fără ca eu să ştiu. S-a întâmplat, deci, să se săvârşească. Şi m-am rugat lui Dumnezeu îndelung şi am rugat pe Preasfânta Născătoare de Dumnezeu să-mi arate cu cine este după ieşirea din trup. Şi stăruind eu cu răbdare în rugăciune nu puţine zile, am fost în extaz. Şi am văzut pe ucenicul meu purtat de doi, neavând niciun fel de lucrare, nici sufletească, nici trupească şi nici nu vorbea deloc, ci era ca împietrit. Iar eu fiind ca în agonie, ca într-o clipită mi-am adus aminte de cuvântul Domnului, care zice: Pe cel care nu are hai­ne de nuntă, să-l legaţi de mâini şi de picioare şi să-l aruncaţi în întunericul cel mai din adânc. Acolo va fi plângerea şi scrâşnirea dinţilor³²! Căci a lega mâini­le şi picioarele nimic altceva nu se înţelege decât a se stinge şi a rămâne fără nicio lucrare orice gând şi voinţă Vicleană, care nu mergea după voia lui Dumne­zeu în veacul acesta. Şi când mi-am revenit din răpire, am început a mă întrista foarte tare şi a mă mâhni³³, făcând milostenii pentru acela după putere şi danii şi rugând pe Preasfânta Născătoare de Dumnezeu să-l

31 Vezi Iezechiel 33, 11.

32 Matei 22, 1 1-13.

33 Vezi Matei 26, 37. Este important de semnalat faptul că în limbajul părin­ţilor se regăsesc expresii preluate din textul biblic şi folosite în­tr-un context nou. Cum este cazul aici cu expresia: a început a se întrista şi a se mâhni.

848

miluiască. Şi pe iubitorul de oameni Dumnezeu îl ru­gam pentru el. Şi am început a mă osteni în nevoinţe şi a mânca numai mâncare uscată, măcar că ajunse­sem la adânci bătrâneţe. Deci, după câteva zile, am văzut pe Preasfânta Născătoare de Dumnezeu zicându-mi: De ce eşti întristat şi mâhnit, părinte? Şi eu am zis: Pentru fratele meu, Stăpâna mea, pentru că l-am văzut în cele rele. Şi mi-a răspuns, şi mi-a zis: Nu te-ai rugat tu zicând că vrei să-l vezi? Şi iată ţi s-a făcut cunoscut. Iar eu am zis: Da, mă rog Ţie, eu am făcut rugăciuni, nu am vrut să-l văd pe acesta aşa. Căci ce folos am să-l văd şi să plâng, şi să mă tânguiesc? Şi mi-a zis Preasfânta Născătoare de Dumnezeu: Mergi, pentru smerenia şi pentru osteneala şi pentru dra­gostea ta, eu ţi-l voi arăta, ca să nu te mai întristezi. Şi a doua zi am văzut iarăşi pe fratele venind spre mine bucuros, mergând singur şi râzând şi zicându-mi: Ru­găciunile tale, părinte, au înduplecat pe Preasfânta Născătoare de Dumnezeu, deoarece tare te iubeşte. şi l-a rugat pe Mântuitorul să mă dezlege din legături, căci eram strâns de jur împrejur cu funiile păcatelor mele³⁴. Acestea zicând fratele, eu m-am umplut de bucurie. Şi îndată am văzut pe Preasfânta Născătoare de Dumne­zeu care mi-a zis: Ai primit acum înştiinţare, părinte? Şi eu am zis: Da, Stăpâna mea, şi tare m-am bucurat că l-am văzut pe el în slobozenie. Şi ea a zis către mine: Mergi acum şi să-l pomeneşti pe fratele totdeauna în rugăciunile tale, în milostenii şi în jertfe. Căci tare mult miluieşte pe cei adormiţi milostenia şi jertfa³⁵ însăşi.

34 Pilde 5, 22.

35 Are în vedere Dumnezeiasca Liturghie, pe care o numeşte cu cuvântul ofrandă sau jertfă.

849

33. Odată, a intrat Zaharia, ucenicul Avvei Siluan, la acesta şi l-a aflat în extaz. Şi mâinile lui erau întin­se spre cer. Şi închizând uşa, a ieşit. Şi venind pe la ceasul al şaselea şi pe la ceasul al nouălea³⁶, l-a aflat la fel. Şi pe la ceasul al zecelea a bătut şi intrând, l-a aflat liniştindu-se şi a zis: Ce ai astăzi, părinte? Iar el a zis: Am neputinţă astăzi, fiule. Şi el, prinzându-l de picioare, zicea: Nu te voi lăsa, dacă nu îmi vei spune ce ai văzut. Şi a zis lui Bătrânul: Am fost răpit la cer şi am văzut slava lui Dumnezeu. Şi am stat acolo până acum şi acum am venit.

34. Zicea Avva Fokas, cel din obştea Avvei Theogonie, a întâiului ierusalimitean: Când şedeam în Schit, s-a întâmplat ca un anume Avva Iacob, mai tânăr, de la Chilii, să aibă pe tatăl său părinte şi după trup, şi duhovnicesc. Şi la Chilii sunt două biserici, una a or­todocşilor, în care se şi împărtăşea, şi una a schisma­ticilor. Şi pentru că Avva Iacob avea harul cugetării smerite, era iubit de toţi, şi de cei din Biserică, şi de schismatici. Deci, îi ziceau lui ortodocşii: Avva Iacobe, să nu te amăgească schismaticii şi să te atragă la părtăşie cu ei. La fel şi schismaticii îi ziceau: Să ştii, Avva Iacobe, că împărtăşindu-te cu diofiziţii³⁷ îţi pierzi su­fletul, căci sunt nestorieni şi răstălmăcesc adevărul.

^{36 L}a ora douăsprezece şi la ora trei, după ceasul nostru!

^{37 A}şa se numeau în perioada marilor erezii hristologice (sec. al V-lea d.Hr.) creştinii monofiziţi, înfruntându-i pe nestori­eni, care făceau distincţie tranşantă între cele două firi ale lui Hristos. Aceeaşi denumire, de asemenea, se dădea şi celor care credeau în învăţătura ortodoxă a Sinodului al IV-lea Ecumenic, care-L primeau pe Hristos Unul în două firi, nedespărţite, neîm­părţite, neamestecate şi neschimbate (ET).

850

Iar Avva Iacob, fiind curat la suflet şi strâmtorat de cele zise lui de amândouă părţile, s-a gândit în sine să roage pe Dumnezeu. Şi s-a închis în chilie, în afa­ra lavrei, trăind în liniştire, fiind îmbrăcat cu hainele sale ca şi când urma să moară. Şi aveau obicei Părinţii egipteni să păstreze până la moarte levitonul, peste care puneau sfânta schimă şi culionul şi cu acestea să fie înmormântaţi. De aceea le purtau numai duminica la Sfânta împărtăşanie şi apoi le strângeau. Plecând la chilia aceea, se ruga lui Dumnezeu. Şi istovindu-se din pricina postului, a căzut la pământ şi a rămas acolo întins. Şi zicea că multe a pătimit în zilele acelea de la draci şi mai ales de la cugetul lui. Şi trecând patruzeci de zile, a văzut un copil intrând la el bucuros şi zicân­du-i: Avva Iacobe, ce faci aici? Iar el, de îndată fiind luminat şi luând putere de la vedenie, i-a zis: Stăpâne, tu cunoşti ce am. Aceia îmi zic să nu las biserica şi ceilalţi îmi zic: Să nu te amăgească pe tine diofiziţii. Şi eu zbuciumându-mă şi neştiind ce să fac, am făcut acest lucru. Şi i-a răspuns lui Domnul: Unde eşti, eşti bine. Şi îndată s-a aflat în faţa uşilor sfintei biserici a ortodocşilor care ţineau Sinodul.

35. Ziceau despre un Bătrân că mergea prin pustie şi, iată, doi îngeri îl însoţeau, unul de-a dreapta şi unul de-a stânga. Şi mergând au aflat o mortăciune pe cale. Şi Bătrânul şi-a acoperit nasul de duhoare, iar îngerii au făcut la fel. Şi înaintând puţin pe cale, Bătrânul le-a zis: Şi voi mirosiţi aceasta? Iar ei au zis: Nu, dar pen­tru tine am acoperit şi noi nasul. Nouă nu ne miroase necurăţia lumii acesteia, nici nu se apropie de noi, ci sufletelor care cad în duhoarea păcatelor le miroase.

851

36. Povestea cineva, zicând: La Schit, când cleri­cii aduceau jertfa, se cobora un vultur pe jertfă, dar nimeni nu-l vedea, afară de clerici. Deci, într-una din zile, cineva a cerut ceva de la un diacon. Şi acesta i-a zis: Nu sunt liber acum. Şi urcând acesta la proscomidiar³⁸, nu a mai coborât închipuirea vulturului după obicei. Şi a zis preotul diaconului: Ce înseamnă acest lucru, că nu a mai venit vulturul după obicei? Sau la mine este Vina, sau la tine. îndepărtează-te de mine! Şi dacă te vei îndepărta, se va cunoaşte că din pricina ta nu a coborât. Şi îndepărtându-se diaconul, îndată a coborât vulturul. Şi după ce s-a săvârşit slujba, pre­otul a zis diaconului: Spune-mi ce ai făcut? Şi acela înştiinţându-l, a zis: Nu mă ştiu pe mine să fi făcut vreun păcat, decât că venind la mine un frate şi cerându-mi cutare lucru, i-am răspuns: Nu am timp! Şi a zis preotul: Aşadar, din pricina ta nu a coborât, deoarece s-a întristat fratele împotriva ta. Şi plecând diaconul, a pus metanie fratelui.

37. Ziceau unii dintre Părinţi că atunci când era să se săvârşească Sfântul Petru, arhiepiscopul Alexan­driei³⁹, a văzut cineva o vedenie cu Pururea Fecioara şi a auzit un glas zicând: Petru, întâiul Apostol şi Petru sfârşitul mucenicilor⁴⁰.

38 Textul original foloseşte aici tot cuvântul ofrandă. De unde deducem, întrucât se vorbeşte despre faptul că diaconul a urcat, că este vorba de altar, unde era şi proscomidiarul şi care era mai ridicat decât restul bisericii.

39 Este vorba despre Sfântul Mu­cenic Petru, arhiepiscopul Alexandriei, care a mărturisit în timpul împăratului Maximilian, în anul 311 d.Hr. Pomenirea lui se prăznuieşte la 24 noiembrie.

^{40 C}aracterul profetic al acestor cuVinte s-a adeverit în acelaşi an când împăratul Galeriu, grav bolnav, a dat poruncă împotriva credinţei creştine şi s-au pornit prigoanele, cu excepţia ţinuturilor unde domnea Maxenţiu şi în parte, în zonele pe care le controla Maximilian. După o perioadă de trei ani au urmat încetarea oficială a prigoanelor şi reabilita­rea credinţei creştine prin edictul de la Mediolan, dat de împă­ratul Constantin cel Mare.

852

38. Povestea unul dintre Părinţi: Trei lucruri sunt de cinste la monahi, de care şi noi trebuie să ne apro­piem cu frică şi cu cutremur şi cu bucurie duhovni­cească: împărtăşirea cu Sfintele Taine şi trapeza fra­ţilor şi spălarea picioarelor lor. A adus şi o pildă pe măsură, zicând: Era un Bătrân mare văzător cu duhul şi i s-a întâmplat să fie odată cu mulţi fraţi. Şi pe când mâncau ei, Bătrânul, şezând la masă, lua aminte cu duhul şi îi vedea pe unii mâncând miere, pe alţii pâi­ne, pe alţii necurăţie şi se minuna în sine. Şi se ruga la Dumnezeu zicând: Doamne, descoperă-mi taina aceasta, că aceeaşi mâncare este pusă înainte pe masă tuturor şi când o mănâncă se vede aşa schimbată; şi unii mănâncă miere, alţii pâine şi alţii necurăţie. Şi i-a venit lui glas de sus, zicând: Cei care mănâncă miere sunt cei care cu frică şi cu cutremur şi cu bucurie du­hovnicească stau la masă şi se roagă neîncetat şi rugă­ciunea lor ca tămâia se înalţă la Dumnezeu, de aceea mănâncă miere. Cei care mănâncă pâine, aceştia sunt cei care mulţumesc pentru împărtăşirea cu cele dă­ruite de Dumnezeu. Iar cei care mănâncă necurăţie, aceştia sunt cei care cârtesc şi zic: Aceasta este bună, aceasta nu este bună. Nu trebuie să gândească aşa, ci mai curând să aducă slavă lui Dumnezeu şi să-i înalţe cântări, ca să se împlinească cuvântul: De aceea, ori

853

de mâncaţi, ori de beţi, ori altceva de faceţi, toate spre slava lui Dumnezeu să le faceţi⁴¹.

39. A zis un Bătrân: De multe ori, atunci când dia­conul zicea „Daţi sărutare unii altora”, vedeam Duhul Sfânt în gurile fraţilor.

40. Zicea unul dintre Părinţi: Şezând odată Bătrâ­nii şi vorbind despre cele de folos, era unul din ei vă­zător cu duhul şi vedea pe îngeri mişcând ramuri de finic şi lăudându-i. Şi cum începea să vorbească des­pre altceva, îngerii plecau şi năvăleau în mijlocul lor porci plini de miros urât şi-i chinuiau. Şi cum vorbeau iarăşi cele de folos, veneau iarăşi îngerii şi-i lăudau.

41. A zis un Bătrân: Acesta este scris despre două şi despre trei păcate ale Tirului, dar şi de la al patrulea nu-Mi voi întoarce faţa Mea⁴²! A-ţi aduce aminte răul şi a consimţi cu gândul şi a vorbi sunt primele, iar al pa­trulea este a săvârşi lucrul. Dar şi pentru toate acestea nu voi întoarce faţa Mea, părându-mi rău, zice Domnul.

42. Ziceau despre un mare Bătrân de la Schit că, atunci când fraţii construiau o chilie, ieşea cu bucurie şi punea temelia. Şi nu pleca până nu se termina. Deci, odată, ieşind la zidirea unei chilii, s-a întunecat foarte tare. Şi i-au zis lui fraţii: Avva, de ce eşti aşa întunecat şi întristat? Iar el a zis: Se va pustii locul acesta, fiilor! Căci am văzut foc aprinzându-se la Schit. Şi luând fra­ţii ramuri de finic şi lovind, l-au stins. Şi iarăşi, a doua oară s-a aprins şi l-au stins. Şi a treia oară s-a aprins şi a cuprins tot Schitul. Şi nu au mai putut să-l stingă. Şi de aceea sunt întunecat şi întristat.

⁴¹ 1 Corinteni 10, 31.

^{42 A}mos 1, 9.

854

43. A zis un Bătrân: Scris este Dreptul ca finicul va înflori⁴³. Acest cuvânt înseamnă ceea ce este bun şi drept şi dulce şi care este de sus. Căci este una inima finicului şi aceea este albă, fiecare având lucrarea sa. Acest lucru îl poate afla cineva în acelaşi chip la cei drepţi. Căci una este inima lor şi albă privind către Dumnezeu. Este şi albă, având luminarea cea din cre­dinţă. Şi toată lucrarea celor drepţi este în inima lor. Şi ascuţimea tulpinilor de finic este împotriVirea faţă de diavol⁴⁴.

44. A zis un Bătrân: Sunamiteanca l-a primit pe Elisei⁴⁵, cu toate că aceasta nu avea legătură cu niciun om. Se spune că Sunamiteanca este chipul sufletului, iar Elisei este chipul Duhului Sfânt. Deci, în ceasul în care sufletul se lasă de amestecul şi tulburarea Vie­ţii acesteia, este cercetat de Duhul lui Dumnezeu. Şi atunci acesta poate să nască, sterp fiind⁴⁶!

45. A zis unul dintre Bătrâni: Ochii porcilor aşa au facerea lor naturală, încât sunt nevoiţi să caute spre pământ şi niciodată să nu poată privi spre cer. Deci, tot aşa şi sufletul celui care se tăvăleşte în plăceri, odată scăpat în mocirla desfrâului, cu greu va putea să-şi ridice ochii în sus către Dumnezeu sau să se în­grijească de ceva vrednic de Dumnezeu.

46. Un oarecare Bătrân s-a făcut mare văzător cu duhul. Acesta adeverea lucrul zicând: Puterea pe care

43 Psalmul 91, 13.

^{44 E}ste evidentă asemănarea între ascu­ţimea tulpinilor de finic şi ascuţimea inimii pentru a o face săgeată împotriva diavolului.

45 Vezi 4 Regi 12, 37.

^{46 Î}n limba greacă, sufletul este de genul feminin. în limba română, sufletul este masculin şi imaginea nu mai este atât de grăitoare.

855

am văzut-o stând peste cel nou botezat, pe aceeaşi am văzut-o şi pe veşmântul monahului, când primeş­te schima.

47. Unui Bătrân i s-a dat să vadă cele ce se întâmplă şi zicea: Am văzut un frate osârduindu-se⁴⁷ în chilia sa. Şi iată, un demon, venind, a stat afară lângă chilia lui. Şi cât se ostenea fratele, el nu putea să intre. Dar când a încetat să se mai ostenească, atunci a intrat diavolul în chilia lui şi l-a luptat.

48. A zis unul dintre Părinţi că doi fraţi erau vecini cu el, unul dintre străini şi unul din partea locului. Şi cel venit din străini era puţin nepăsător, iar cel din părţile locului tare osârduitor. S-a întâmplat să adoar­mă cel dintre străini. Şi Bătrânul, fiind văzător cu du­hul, a văzut mulţime de îngeri ducând sufletul lui. Şi când a ajuns la cer şi a fost să intre, s-a făcut ceartă pentru el. Şi a venit de sus un glas, zicând: Este ştiut că a fost puţin nepăsător, dar pentru înstrăinare să-i deschideţi! Şi după aceea a adormit şi cel din partea locului. Şi a venit toată rudenia lui. Şi a văzut Bătrânul că nu erau nicăieri îngeri şi s-a minunat şi a căzut cu faţa la pământ înaintea lui Dumnezeu, zicând: Cum de străinul s-a bucurat de atâta slavă şi acest osârduitor de nimic din acestea nu s-a bucurat? Şi i-a venit lui glas, zicând: Acest osârduitor, când a venit ceasul să adoarmă, şi-a deschis ochii lui şi a văzut pe rudeniile

^{47 V}erbul pEĂETOtw, folosit aici, înseamnă a face ceva cu grijă, cu osârdie. Mai târziu avea să însemne şi a studia, a citi cu aten­ţie. Aici se poate înţelege atât studierea cărţilor, cât şi „cugetarea ascunsă” a inimii ca rugăciune, ca vorbire cu Dumnezeu sau ori­ce nevoinţă legată de praVila de chilie a călugărului.

856

lui plângând şi s-a mângâiat sufletul lui. Iar străinul, deşi era nepăsător, nu a văzut pe niciunul dintre cei ai lui şi suspinând a plâns şi Dumnezeu l-a mângâiat pe el.

49. Povestea unul din Părinţi că era un pustnic în pustia Nilupolisului şi pe acesta îl slujea un credin­cios din lume. Iar în cetate era un om bogat şi necre­dincios. Şi s-a întâmplat ca acesta să adoarmă şi l-a petrecut pe el toată cetatea şi episcopul cu făclii şi tă­mâieri. Şi s-a dus slujitorul pustnicului, după obicei, să-i ducă pâine. Şi l-a aflat pe pustnic sfâşiat de o hie­nă. Şi a căzut cu faţa la pământ în faţa lui Dumnezeu, zicând: Doamne, nu mă scol până nu-mi dai de ştire cum sunt acestea, că acel necredincios s-a bucurat de atâta măreţie, iar acesta, care-ţi slujea Ţie, noaptea şi ziua, a murit în acest chip. Şi venind înger al Domnu­lui, i-a zis: Acel necredincios avea ceva bun şi a primit răsplată pentru el aici, pentru ca dincolo să nu afle niciun fel de uşurare. Iar acest pustnic, pentru că era împodobit cu toate Virtuţile, dar avea şi el o greşeală mică, a primit plată pentru aceasta aici, ca dincolo să fie aflat curat în faţa lui Dumnezeu. Şi primind aceas­tă înştiinţare, a plecat slăVind pe Dumnezeu pentru judecăţile Sale!

50. Ziceau despre un Bătrân că s-a rugat la Dum­nezeu să vadă pe draci. Şi i s-a descoperit lui: Nu ai trebuinţă să-i vezi pe aceştia. Iar Bătrânul se ruga zi­când: Doamne, puternic eşti să mă acoperi cu harul Tău. Şi Dumnezeu i-a descoperit ochii lui şi i-a văzut pe ei ca albinele înconjurând pe om, scrâşnind asupra lui din dinţi, iar îngerul Domnului îi certa pe ei.

857

51. Un frate oarecare, fiind mişcat de mânie împo­triva cuiva, a stat rugându-se şi cerând să arate îndelungă-răbdare fratelui său şi să treacă prin ispită fără să fie vătămat. Şi îndată a văzut fum ieşind din gura lui.

52. A zis un Bătrân despre un bărbat sfânt că, deşi nu a învăţat de la cineva psalmi şi nici rugăciunile Sfintelor Taine învrednicit fiind de taina preoţiei pentru multa lui dragoste către Dumnezeu le cu­noştea pe toate ca şi când le-ar fi învăţat. Şi s-a făcut tare Virtuos şi săvârşea Vindecări. Mai avea şi această mare izbândă: că în cei şaizeci de ani de nevoinţă a sa nu a văzut femeie şi nici părul capului său nu l-a tă­iat. Şi când avea să se săvârşească, a cunoscut aceas­ta mai înainte cu trei zile. Şi chemând pe ucenicii săi, le-a vestit lor aceasta şi a treia zi s-a săvârşit.

53. Era un monah care nu lucra deloc, ci se ruga neîncetat. Deci, spre seară intra în chilia lui şi acolo afla pâinea lui şi o mânca. Un alt frate l-a Vizitat pe el, având sevine⁴⁸ şi l-a făcut pe Bătrân să lucreze sevine. Şi când a venit seara, a intrat după obicei ca să mă­nânce şi nu a aflat nimic. A adormit, deci, întristat. Şi i s-a descoperit lui acestea: Când petreceai timpul tău cu Mine, te hrăneam Eu. Când ai început să lucrezi, de la lucrul mâinilor tale să ceri hrana ta.

54. Un frate l-a întrebat pe un Bătrân, zicând: Nu­mele este cel care mântuieşte sau lucrarea? I-a zis lui Bătrânul: Am cunoscut un frate care în timp ce se

^{48 F}ibre din nuiele de finic, material din care se confecţionau funii, rogojini, desagi ş.a. Hainele care se confecţionau erau as­pre şi călugării le foloseau pentru nevoinţă (ET).

858

ruga odată i s-a strecurat gândul că ar vrea să vadă sufletul unui păcătos şi al unui drept când se despar­te de trup. Şi nevrând Dumnezeu să-l întristeze pe el în dorinţa lui aceasta, în timp ce şedea el în chilie, a intrat un lup la el şi luându-l de haine cu gura îl târa afară. Şi sculându-se, a mers după el, până când l-a dus într-o cetate oarecare. Şi lăsându-l pe el acolo, lu­pul a plecat. Deci, cum şedea el în afara cetăţii într-o mănăstire unde locuia cineva care avea nume mare de pustnic iar acela era bolnav şi îşi aştepta ceasul său fratele a văzut multă pregătire de lumânări şi candele rânduite pentru el. Şi toată cetatea plângea pentru el, zicând: Dumnezeu, pentru rugăciunile lui, ne dădea pâinea şi apa, şi Dumnezeu a salvat toată cetatea prin el. Deci, dacă i s-ar fi întâmplat ceva lui, toată cetatea am fi murit. Şi venind ceasul cel ce nu poate fi amânat, iată fratele ia seama şi vede pe tar­torul⁴⁹ iadului cu un trident de foc. Şi a auzit glasul acesta: Aşa cum nici măcar un ceas nu m-a odihnit sufletul lui, nici tu să nu ai milă de el scoţându-i sufletul. Căci nu se va odihni în veci. Deci a coborât tridentul de foc în inima lui şi chinuindu-l mult timp, aşa i-a scos sufletul. După acestea, fratele a intrat în cetate şi şedea plângând. Şi a văzut un frate străin în piaţă, ză­când bolnav şi neavând pe nimeni să-l îngrijească. Şi a rămas lângă el o zi. Şi în ceasul adormirii lui, fratele i-a văzut pe Mihail şi pe Gavriil venind pentru sufle­tul lui. Şi stând unul de-a dreapta şi altul de-a stânga, stăteau rugându-se pentru sufletul lui şi cerând să-l

49 Cuvântul tartar, care înseamnă abis, aici se referă la îngerul morţii.

859

primească ei. Dar pentru că sufletul nu voia să pără­sească trupul, a zis Mihail către Gavriil: Scoate-l ca să plecăm! A zis către el Gavriil: Am primit poruncă de la Stăpânul nostru să-l luăm fără durere şi pentru aceasta nu putem să-l silim. Atunci, a strigat Mihail cu glas mare: Doamne, ce voieşti cu sufletul acesta, căci nu voieşte să iasă? Şi i-a venit lui un glas, zicând: Iată trimit pe DaVid cu chitara şi cu toţi cei care cântă, ca auzind cântarea glasului lor să iasă cu bucurie. Deci nu-l siliţi pe el! Şi coborând toţi, au înconjurat sufletul lui şi cântând imne, acesta a sărit şi s-a aşezat în mâinile lui Mihail şi s-a înălţat cu bucurie.

55. A zis iarăşi acelaşi despre un Bătrân că a plecat odată în cetate să vândă lucruri şi cum s-a iVit prilejul, s-a aşezat la stâlpul porţii unui om bogat care avea să se sfârşească. Şi pe când şedea el acolo, a luat seama şi a văzut cai negri şi călăreţii lor tot negri şi erau în­fricoşători şi aveau în mâinile lor ciomege de foc. Şi ajungând ei lângă poartă, au lăsat caii afară şi au in­trat unul câte unul. Şi văzându-i pe ei, bolnavul a stri­gat cu glas mare: Doamne, miluieşte-mă şi ajută-mă! Căci trimişii îi ziceau: Acum, când soarele a apus, ţi-ai adus aminte de Dumnezeu? De ce la răsăritul zilei nu l-ai căutat pe El? Acum nu mai este pentru tine parte de nădejde şi nici de mângâiere. Şi aşa, luând sufletul lui nenorocit, au plecat.

56. A zis un Bătrân: Am auzit de la nişte sfinţi care îl aveau pe Hristos, vorbind despre înţelegerea a patru preoţi sfinţi, care şi-au dat dreapta unul altu­ia, ca să trăiască în acelaşi suflet şi în acelaşi timp în veacul acesta şi împreună iarăşi să se afle în ceruri,

860

încredinţându-se în glasul Stăpânului, care zice: Dacă doi dintre voi se vor învoi pe pământ în privinţa unui lucru care îl vor cere, se va da lor de către Tatăl Meu, Care este în ceruri⁵⁰! Şi trei dintre ei, stăruind în nevoinţă, trăiau în isihie în pustie, iar celălalt îi slujea în cele spre trebuinţă. Deci, s-a întâmplat ca doi dintre ei să se săvârşească în Hristos şi să plece din Viaţă şi să fie duşi în acelaşi loc de odihnă şi să lase pe pământ pe ceilalţi doi, pe cel care slujea şi unul care trăia în isihie. Şi, din uneltirea demonului celui Viclean, cel care-i slujea a căzut în desfrânare. Şi s-a descoperit unuia dintre Bătrânii sfinţi care vedeau cu duhul că cei doi părinţi care se săvârşiseră rugau pe Dumnezeu pentru cel ce le slujise, zicând: Dă-l pe fra­tele să fie mâncat de un leu sau de o altă fiară, pentru ca, spălându-şi păcatul, să Vină la locul în care sun­tem noi, ca să nu se surpe înţelegerea noastră. Şi s-a întâmplat să Vină fratele, după obiceiul slujirii lui, şi când se întorcea la cel care trăia în isihie, l-a întâlnit un leu care căuta să-l omoare. Şi a cunoscut isihastul ce se întâmplă, căci i s-a descoperit. Şi a stat la ru­găciune, rugându-se lui Dumnezeu pentru fratele. Şi leul îndată a stat deoparte. Deci, cei doi Bătrâni care se săvârşiseră rugau pe Dumnezeu, zicând: Ne rugăm Ţie, Stăpâne, iartă-l pe el, să fie mâncat de leu şi să Vină împreună cu noi în această fericire şi nu ascul­ta, Sfinte, pe cel care te roagă pentru el pe pământ. Iar Bătrânul, în chilie, cu rugăciune îndelungă şi cu lacrimi, ruga stăruitor pe Dumnezeu să-l miluias­că pe fratele şi să-l izbăvească de leu. Şi Dumnezeu

50 Matei 18,19.

861

a ascultat strigătul Bătrânului şi a zis către Părinţii care erau în cer: Drept este să ascult pe acela! Căci voi sunteţi aici în uşurare, scăpaţi de toate suferinţele şi ostenelile Vieţii. Acela, însă, este istovit de osteneala trupului şi de luptele cu duhurile Vicleşugului. Deci, drept este să dau aceluia harul şi nu vouă. Şi îndată a plecat leul de la fratele. Şi venind la chilie a aflat pe Bătrân vărsând lacrimi pentru el. Şi i-a povestit tot ce i se întâmplase şi a mărturisit păcatul său. Şi, cu­noscând că S-a milostivit Dumnezeu de el, s-a pocăit. Şi în puţin timp a venit la măsura lui veche. Şi s-a în­tâmplat să adoarmă amândoi şi să se săvârşească în Hristos. Şi s-a descoperit sfântului văzător cu duhul despre care am vorbit mai înainte că toţi patru sunt la un loc după făgăduinţele nemincinoase ale Domnului nostru Iisus Hristos.

57. Altul, iarăşi, era apocrisiarh⁵¹ al unei mari obşti. Şi făcând el cele ale ascultării sale pentru obşte s-a întâmplat să cadă în mocirla desfrâului. Deci, a fost că s-a săvârşit acela. Şi s-a făcut faţa lui precum funinginea pe oală. Şi părintele mănăstirii, duhovni­cesc fiind, cum a văzut întâmplarea, a adunat toată obştea fraţilor, zicând: Fratele acesta a ieşit din Viaţă. Şi ştiţi că pentru odihna şi liniştea voastră făcea cu

^{51 Î}n limbaj ecleziastic, apocrisiarhii erau clerici trimişi ca re­prezentanţi ai episcopilor pe lângă mitropoliţi şi patriarhi. Mai târziu au fost înlocuiţi cu laici. Legislaţia lui Iustinian prevedea şi apocrisiarhi ai mănăstirilor, în principal, pentru legătura cu demnitarii ecleziastici şi politici. La început erau însărcinaţi cu aceasta călugării din fiecare mănăstire, aleşi dintre cei mai Vir­tuoşi. Mai târziu, au fost înlocuiţi cu laici, pentru ca monahii să nu mai lipsească din mănăstire (ET).

862

tot sufletul cele ale ascultării lui. Şi a fost amăgit ca om de cel rău. Şi pentru că din pricina noastră a căzut în păcat, veniţi să ne ostenim îndelung pentru el şi să-L rugăm pe iubitorul de oameni Dumnezeu, căci milele Sale sunt peste toate lucrurile Lui⁵². Deci, au început cu lacrimi să postească şi să roage stăruitor pe Dumnezeu să-l miluiască pe acela. Şi trei zile şi trei nopţi au stat toţi flămânzi, fără să mănânce nimic, nu­mai plângând şi tânguindu-se pentru pierzania frate­lui. Şi a fost Avva răpit şi a văzut pe Mântuitorul că îi este plăcută osteneala fraţilor. Iar diavolul a început să osândească şi să zică: Stăpâne, al meu este acesta! Mă rog Ţie, dintre ai noştri este! Eu am lucrat împre­ună cu el la păcat. Şi fiind judecător drept, Doamne, asemenea să judeci! A răspuns, deci, Mântuitorul, zi­când: Sunt judecător drept, dar şi milostiv. Şi dincolo de dreptate se află milostivirea Mea şi iubirea Mea de oameni, căci sunt milostiv şi iubitor de oameni. Drept este să nu trec cu vederea rugăciunea atâtor bărbaţi sfinţi adusă mie pentru un om rănit. Şi chiar pentru cei care se roagă a căzut acesta în păcat. Căci putea şi el să stea în liniştire precum stăteau toţi cei din mă­năstire şi să se păzească neatins de săgeţile vrăjma­şului. Dar din pricina treburilor din afară ale fraţilor, ca om, a alunecat. Sau nu vezi că toţi s-au dat pe ei înşişi la moarte pentru el şi toţi pentru unul sunt gata să moară? Dar, totuşi, înduplecă-i să înceteze a Mă ruga şi atunci poţi să-l iei. Vezi că atâtea suflete sunt în primejdie să se sfârşească de foame, trei zile şi trei nopţi rugându-Mă şi cerând cu lacrimi milă pentru el.

^{52 M}atei 5,45-47.

863

Nu se opresc din rugăciuni, cu suspine şi cu metanii. Şi-au acoperit capetele lor cu cenuşă. Atâta mulţime Mă roagă! Şi toate acestea fără ca fratele să fi păcătuit cu mai înainte cugetare şi cu bună ştiinţă, ci căzând în păcat din nebăgare de seamă ca om. Nu este, oare, drept să se bucure de împlinirea cererii lor? Căci dacă celor care împărăţesc pe pământ, când cetatea întrea­gă vede pe un osândit dus la moarte, le este schim­bată hotărârea împărătească de implorarea mulţimii şi cel osândit este smuls din mâinile călăului, cu cât mai mult Eu, împăratul cu adevărat drept şi iubitor de oameni, voi împlini ostaşilor Mei cererea şi ruga pe care Mi-o aduc pentru unul dintre ei. Zicând Dom­nul acestea, s-a ruşinat diavolul şi s-a făcut nevăzut. Şi când Avva al mănăstirii şi-a revenit din extaz, a po­vestit toate fraţilor şi s-au bucurat cu bucurie foarte mare. Şi faţa fratelui a început să se cureţe puţin câte puţin de negreală până s-a făcut în întregime curată. Şi fiind astfel încunoştiinţaţi că Dumnezeu a rânduit sufletul lui în rândul celor mântuiţi, au luat trupul lui şi l-au înmormântat. Şi se bucurau pentru mântuirea fratelui care s-a făcut în chip minunat, că aproape este Domnul tuturor celor care îl cheamă în adevăr⁵³!

58. Povestea acelaşi Bătrân şi despre un episcop, ca, din curajul aceluia luând, să dobândim mântuirea noastră. S-a vestit de către unii episcopului nostru după cum el însuşi spunea că două femei libere din lume, credincioase, nu trăiau cu înţelepciune. Şi epi­scopul, pătimind ceva omeneşte de la cei care l-au în­ştiinţat, bănuind acelaşi lucru şi despre alţii, a făcut

53 Psalmul 144,18.

864

rugăciune la Dumnezeu, cerând cu stăruinţă ca de acolo să afle adevărul, ceea ce s-a şi întâmplat. Căci, după acea dumnezeiască şi înfricoşătoare Proscomidie, vedea pe feţele celor care veneau la împărtăşirea cu Sfintele Taine sufletele lor şi în ce păcate căzuse fie­care. Şi feţele păcătoşilor le vedea ca pun fum. Unii dintre ei aveau faţa ca arsă, iar alţii aveau ochii înro­şiţi ca de foc şi însângeraţi. Şi alţii erau luminoşi la vedere şi albi la îmbrăcăminte. Şi pe unii, când se îm­părtăşeau cu Trupul Domnului, zicea că îi cuprindea flacăra şi îi ardea, iar alţii se făceau ca lumina de la mărgăritarul care le intra pe gura lor şi tot trupul lor strălucea. Şi zicea că erau între aceştia care pătimeau acestea şi cei care trăiau Viaţă monahală şi din cei că­sătoriţi. Apoi, zice, s-a îndreptat să împărtăşească şi pe femei, ca să cunoască şi sufletele lor cum sunt. Şi a văzut şi la acestea în acelaşi chip întâmplându-se feţe întunecate şi însângerate şi aprinse, dar şi albe, între ele erau şi acele două femei, care fuseseră pârâ­te la episcop, pentru care în mod deosebit ajunsese epi­scopul să facă o astfel de rugăciune. Şi le-a văzut pe ele, când se apropiau de Sfintele lui Dumnezeu Tai­ne, având faţa strălucitoare şi cinstită, îmbrăcate în veşmânt alb. Apoi, împărtăşindu-se ele de Sfintele lui Hristos Taine, s-au făcut ca strălucind de lumină. şi iarăşi, după obiceiul său, s-a întors la rugăciune către Dumnezeu, cerând să afle chipul descoperirilor care i s-au arătat. Şi venind la el un înger al Domnului, i-a poruncit să întrebe despre orice. Şi episcopul îndată a întrebat despre acele două femei, dacă este adevăra­tă pâra de mai înainte împotriva lor sau mincinoasă.

865

Şi îngerul l-a încredinţat că sunt adevărate toate cele spuse despre ele. Şi episcopul a zis către înger: Şi cum la împărtăşirea cu Sfintele lui Hristos Taine erau stră­lucitoare la faţă, având veşmântul alb şi lumină îm­prăştiind nu puţină? Şi îngerul a zis că, venindu-şi ele în simţire în legătură cu ceea ce săvârşiseră şi lepădându-se de acelea, cu lacrimi şi suspine şi cu multe milostenii către săraci şi cu mărturisire, au dobândit dumnezeiasca împăcare, făgăduind că tot restul Vieţii nu vor mai cădea în acele păcate, dacă vor primi ier­tare pentru păcatele de mai înainte. Şi primind prin acestea dumnezeiască împăcare, au fost dezlegate şi de greşelile lor. Şi acum trăiesc cu înţelepciune şi cu dreptate, şi cu credinţă. Şi episcopul s-a minunat, zi­cea, nu de schimbarea femeilor acelora aceasta se întâmplă cu mulţi ci de darul lui Dumnezeu, Care nu numai că nu le-a pedepsit, ci le-a învrednicit de atâta har. Şi îngerul a zis către el: Te minunezi de aceas­ta? Pe bună dreptate, pentru că eşti om. Iar Stăpânul, Dumnezeul nostru şi al vostru, din fire fiind bun şi iubitor de oameni, pe cei care se opresc de la greşe­lile lor şi prin spovedanie cad înaintea Lui, nu numai că nu-i trimite în iad, ci încetează mânia şi îi învred­niceşte de cinste. Căci aşa a iubit Dumnezeu lumea, încât pe Fiul Său Cel Unul-Născut L-a dat pentru ea⁵⁴. Aşadar, Cel care a ales să moară pentru vrăjmaşii Săi⁵⁵ Acesta, oare, nu cu mult mai mult va izbăVI de pedep­se pe cei care sunt ai Lui şi s-au căit pentru toate câte au făcut⁵⁶? Şi îi va dezlega de pedepse şi le va da să se bucure de bunătăţile pe care însuşi le-a pregătit⁵⁷?

^{54 I}oan 3,16.

55 Romani 5,6-11.

⁵⁶ Ioan 5,24.

57 Matei 25,34.

866

Aceasta să ştii bine că niciunul din păcatele oameni­lor nu biruieşte iubirea de oameni a lui Dumnezeu, numai să se lepede cineva prin pocăinţă de relele pe care le-a făcut mai înainte. Căci, iubitor de oameni fi­ind Dumnezeu, cunoaşte neputinţa neamului nostru şi tăria patimilor, şi puterea diavolului, şi răutatea lui. Şi când cad oamenii în păcat, îi iartă ca pe fiii Lui şi aş­teaptă îndreptarea lor, arătându-le îndelungă răbda­re. Şi când aceştia se schimbă şi se roagă bunătăţii Lui, le arată înţelegere ca unor neputincioşi şi le dezleagă de îndată pedepsele şi le dăruieşte bunătăţile cele pregătite drepţilor. Şi a zis episcopul îngerului: Dez­leagă-mi, deci, şi deosebirea feţelor lor, mă rog ţie. în ce păcate se afla fiecare dintre ei? Pentru ca şi despre acestea aflând, să mă izbăvesc de toată necunoaşte­rea. Şi îngerul Domnului a zis către el: Cei strălucitori şi plăcuţi la vedere trăiesc cu înţelepciune, curăţie şi dreptate, sunt binevoitori şi suferă împreună cu cei ce suferă şi sunt milostivi. Iar cei care au feţele întuneca­te sunt lucrători ai desfrâului şi ai faptelor ruşinoase şi ai risipirii şi ai desfătării. Şi cei care arată însân­geraţi şi înroşiţi, aceia sunt cei care trăiesc împreună cu Viclenia şi cu nedreptatea, sunt iubitorii de vorbe de ocară şi hulitori, înşelători şi ucigaşi. Şi i-a zis lui iarăşi îngerul: Ajută-i, deci, pe ei, dacă doreşti fierbin­te mântuirea lor. Căci pentru aceasta au fost primite rugăciunile tale, pentru ca, aflând după faţă păcatele celor pe care-i înveţi, să-i faci mai buni cu sfaturile şi cu îndemnurile şi cu pocăinţa faţă de Hristos, Domnul nostru, Cel ce a murit şi a înViat din morţi. Deci, câtă putere şi râvnă şi iubire este la tine pentru Stăpânul

867

Hristos, cu toată grija fă-i să se întoarcă de la păcatele lor spre Dumnezeu, înduplecându-i să afle căror pă­cate sunt robiţi şi să nu fie nepăsători pentru mântu­irea lor. Căci pentru aceasta va fi mântuire sufletului şi desfătarea bunătăţilor celor Viitoare celor care se pocăiesc şi se întorc spre Dumnezeu. Iar pentru tine va fi multă plată, următor făcându-te Stăpânului tău, Care a lăsat cerurile şi a trăit cele de pe pământ, fă­când aceasta pentru mântuirea oamenilor.

59. Ziceau despre un frate că, făcându-se slujbă în ziua de duminică, s-a sculat după obicei să meargă la biserică. Şi l-a batjocorit pe el diavolul zicându-i: Unde mergi la biserică? Să te împărtăşeşti cu pâine şi Vin, şi oamenii să spună că sunt Trupul şi Sângele Domnului? Nu-ţi râde de tine! Şi fratele s-a încredin­ţat gândului şi nu a mai plecat ca de obicei la biserică. Iar ceilalţi fraţi îl aşteptau pe frate, căci aşa era obice­iul zilei însemnate de duminică, să nu se săvârşeas­că slujba până nu Vin toţi. Şi au aşteptat aceia şi mai mult, dar el nu venea. Atunci, sculându-se, au mers la el, zicând: Să nu fie bolnav sau să nu fi murit! Şi când au intrat în chilia fratelui, l-au întrebat zicând: De ce nu ai venit la biserică, frate? Iar fratele se ruşina să le spună. Şi înţelegând fraţii că aceasta este Viclenia diavolului şi meşteşugul lui, i-au pus metanie, ca să le mărturisească cursa diavolului. Şi el le-a vestit spu­nând: Iertaţi-mă, fraţilor, că m-am sculat, după obicei, să Vin la biserică, şi gândul mi-a zis: Nu sunt Trupul şi Sângele acestea cu care mergi să te împărtăşeşti, ci pâine şi Vin. Deci, dacă vreţi să Vin cu voi în biserică, Vindecaţi-mi gândul acesta despre sfânta jertfă. Iar ei

868

i-au zis: Scoală-te, Vino cu noi în biserică, şi noi vom ruga pe Dumnezeu ca să-ţi arate puterea dumneze­iască atunci când coboară⁵⁸. Şi sculându-se, a mers cu ei în biserică. Şi făcându-se cerere mare la Dum­nezeu pentru fratele, au început astfel să săvârşeas­că slujba Liturghiei, aşezându-l pe fratele în mijlocul bisericii. Şi până când s-a slobozit sinaxa din biserică, fratele nu a încetat să ude cu lacrimi faţa sa. Şi după Liturghie, chemându-l pe fratele, îl întrebau zicând: Dacă ţi-a arătat ceva Dumnezeu, vesteşte-ne şi nouă, ca şi noi să ne folosim. Iar el, cu lacrimi multe bucurându-se şi tremurând în acelaşi timp, a început să zică: Când s-a citit învăţătura apostolului şi s-a suit diaconul să citească Sfânta Evanghelie, eu am văzut acoperişul bisericii deschis şi cerul care strălucea. Şi rostind Sfânta Evanghelie, diaconul s-a făcut ca de foc în amvon. Şi am văzut iarăşi cerul deschizându-se în Sfântul Jertfelnic şi pe preoţii care ţineau darul Dum­nezeieştilor Taine stând cu frică. Am văzut iarăşi ce­rurile deschizându-se şi foc venind în jos şi după foc

^{58 A} se observa faptul că, şi în cazul acesta, ca şi în alte situaţii, fraţii nu încearcă să-l conVingă de adevărul lucrurilor cu argu­mente teoretice, cu discuţii, ci îl inVită să-i arate în fapt adevărul, manifestându-şi credinţa şi rugându-se în consecinţă ca Dumne­zeu să-şi arate puterea Sa în chip văzut şi sensibil. Aceasta este singura cale de a spulbera îndoielile strecurate la nivelul gându­lui. Exemplul poate fi urmat mai ales în zilele noastre, când ne consumăm multă energie pentru a-i conVinge pe oameni prin cuvânt, prin argumente logice, şi nu avem reflexul de a-i che­ma şi a-i încredinţa nu de adevărul cuVintelor, ci de adevărul lu­crurilor, arătându-le cum se întâmplă acestea. Viaţa Bisericii în ansamblul ei şi în componentele ei pot fi tot atâtea argumente pentru dovedirea lucrării puterii lui Dumnezeu în lume.

869

mulţime de îngeri. Şi în mijlocul lor erau alte două persoane, pline de Virtuţi, ale căror frumuseţi este cu neputinţă a le povesti. Căci era strălucirea lor precum fulgerul care se face în tunetul norilor. Şi între cele două persoane era un prunc mic. Şi îngerii s-au aşe­zat în jurul Sfintei Mese, iar cele două persoane dea­supra Sfintei Mese şi pruncul între ele. Şi când s-au apropiat preoţii să frângă pâinea aducerii înainte, am văzut pe cele două persoane care erau deasupra Sfin­tei Mese cum ţineau mâinile şi picioarele pruncului şi, având un cuţit mare, au junghiat pruncul şi au golit Sângele Lui în Potirul care era aşezat pe Sfânta Masă. Şi tăind Trupul, l-au pus deasupra pâinilor⁵⁹ şi s-au făcut pâinile Trup. Şi mi-am amintit de apostolul care zice: Căci Paştele nostru, Hristos, S-a jertfit pentru noi⁶⁰. Şi când se apropiau fraţii ca să se împărtăşeas­că cu Dumnezeiasca Ofrandă, li se dădea Trup. Şi de îndată ce ziceau Amin, se făcea iarăşi pâine în mâinile lor. Iar când m-am apropiat eu să mă împărtăşesc cu Dumnezeiasca Ofrandă, mi s-a dat Trup şi nu puteam să mă împărtăşesc. Şi am auzit un glas care zicea la urechile mele: Omule, de ce nu te împărtăşeşti? Nu este aceasta ceea ce ai cerut? Şi eu, văzând, am zis: Fă cu mine milă, Doamne! Cu Trup nu mă pot împăr­tăşi! Şi mi-a zis: Deci, dacă omul putea să se împărtă­şească cu Trup, Trupul lui Dumnezeu s-ar fi aflat aşa cum L-ai aflat tu. Dar nu poate să mănânce Trup, şi de aceea Domnul şi Dumnezeul nostru a rânduit pâinile punerii înainte. Precum la început, Adam, prin mâi­nile lui Dumnezeu, a fost făcut trup de carne şi s-a

^{59 E}ste vorba despre Artos.

^{60 1} Corinteni 5, 7.

870

suflat lui suflare de Viaţă, iar carnea se desparte şi se întoarce în pământ, iar duhul rămâne, tot aşa şi Hris­tos dăruieşte trupul Său împreună cu Duhul Sfânt⁶¹. Şi Trupul se răspândeşte înlăuntrul omului, iar Duhul rămâne în inimile noastre⁶². Deci, dacă ai crezut, împărtăşeşte-te! Şi eu am zis: Cred, Doamne! Şi zicând eu aceasta, Trupul pe care-L aveam în mână s-a făcut pâine. Şi mulţumind lui Dumnezeu, m-am împărtăşit cu Sfânta Jertfă. Şi când slujba s-a terminat şi au venit preoţii la un loc, am văzut iarăşi acoperişul bisericii deschis şi puterile dumnezeieşti înălţându-se la ce­ruri. Şi auzind fraţii acestea şi multă străpungere a inimii luând de la darul Sfintelor Taine, a plecat fieca­re la chilia sa, slăVind pe Dumnezeu.

60. Povestea un Bătrân: Era o fecioară tare înain­tată cu vârsta, care sporise mult şi în frica lui Dumne­zeu. Şi fiind întrebată de mine despre felul retrage­rii sale din lume, suspinând, a început să zică: Când eram copilă, o, minunatule, s-a întâmplat să am un tată îngăduitor şi blând de felul său, dar neputincios şi bolnav la trup, încât tot timpul îl petrecea stând în pat şi cu îngrijire de bolnav. Trăia, însă, cu o astfel de preocupare de ale sale, încât cu cei care locuiau în sat abia de se întâlnea vreodată, şi asta din întâmplare. Iar dacă era vreodată sănătos, se ducea la pământul lui şi îşi cheltuia acolo toată vremea, aducând acasă roadele. Atât de mare era tăcerea lui, încât cei care

^{61 S}e înţelege Dumnezeiasca împărtăşire.

^{62 Î}n paragraful acesta am urmat scrierea mai corectă din textul lui Anastasie Sinaitul. (F. Nau, Le texte grec des recits utiles ă lâme dAnastase leSinaite, 1903, pag 77).

871

nu-l cunoşteau credeau că este mut. Iar mama mea era în toate diferită. Se preocupa şi de cele care erau dincolo de ţara noastră. CuVintele ei se duceau în aşa fel către toţi, încât credeai că tot trupul ei era numai gură. Ducea lupte neîncetate cu toţi cei care erau îm­potriva ei. Petrecea în beţii de Vin cu bărbaţi neruşi­naţi. Chivernisea rău şi cele ale casei, ca o desfrânată, încât, măcar că multe erau avuţiile noastre, nu puteau să ne fie de ajuns. Căci acesteia i se îngăduise de către tatăl meu chivernisirea lor. Şi se dăruia cu trupul unei asemenea ruşini, încât puţini din acel sat au putut scă­pa de neruşinarea ei. Nicio boală trupească nu a avut vreodată şi nici măcar vreo durere nu s-a întâmplat să simtă vreodată. Ci de la naştere până la săvârşirea ei a avut tot trupul în deplină sănătate. Tatăl meu, după ce s-a luptat cu îndelungate boli, s-a întâmplat să moară. Şi îndată văzduhul s-a mişcat, fiind cuprins de tunete şi fulgere şi ploi. Şi ploaia nu s-a oprit timp de trei zile, nici noaptea, nici ziua, încât a făcut să rămână pe pat neîngropat. Şi cei din sat îşi clătinau capetele, minunându-se cum de s-a întâmplat un astfel de rău şi nimeni nu ştia. Căci acesta, ziceau, este vrăjmaş al lui Dumnezeu, de vreme ce nici pământul nu-l primeşte spre îngropare. Dar pentru ca să nu se descompună trupul în casă şi astfel să nu se mai îngăduie intra­rea în ea, deşi vântul bătea încă foarte rău, aducând ploi necontenite, cu toate acestea l-am îngropat. Iar mama, ca şi când ar fi luat şi mai mare îngăduinţă, s-a dedat la o şi mai ruşinoasă desfrânare. Şi aproape că a făcut casa casă de desfrâu. Până într-atât însoţea desfrâul cu plăcerea, încât nu mi-a mai lăsat decât

872

puţine lucruri ca moştenire. Şi venind moartea la ea, aşa cum mi s-a părut mie, pe neaşteptate şi cu frică mare, a avut o aşa înmormântare şi atâta îngrijire, în­cât credeai că şi vântul ia parte la înmormântarea ei. Iar eu, după săvârşirea ei, ieşind din vârsta copilăriei şi poftele trupului mişcându-mă şi stârnindu-mă, într-o seară, aşa cum se întâmplă firesc, am început să mă gândesc şi să caut ce Vieţuire să aleg a trăi. Mai curând pe cea a tatălui, în îngăduinţă şi blândeţe şi bună cumpătare? Dar mă gândeam la aceea că nu s-a bucurat în Viaţă de niciun lucru bun, ci toată Viaţa lui a cheltuit-o în boală şi strâmtorare şi aşa şi-a schim­bat Viaţa, încât nici pământul nu a primit înmormân­tarea lui. Deci, dacă o astfel de petrecere era bună la Dumnezeu, pentru ce pricină a fost încercat de atâtea rele, el care a ales această Vieţuire? Sau, oare, este bine să trăiesc ca mama şi să trebuiască să-mi dau trupul desfrâului şi neruşinării şi plăcerii? Că aceea, nelipsindu-se de niciun lucru ruşinos şi chiar îmbătându-se mereu, a trecut prin Viaţă în sănătate şi trai bun. Deci, aşa ar trebui să trăiesc, precum mama! Căci este mai bine să crezi propriilor tăi ochi şi să nu treci dincolo de cele cunoscute în chip vădit. Şi am soco­tit eu, nenorocita, să urmez o astfel de Viaţă. A venit noaptea şi de îndată ce mi-a venit somnul cu aceste gânduri, mi s-a arătat cineva mare la trup şi înfrico­şător la vedere. După aceea, speriindu-mă cu înfăţişa­rea lui, m-a întrebat cu faţa plină de mânie şi cu glasul aspru: Spune-mi, cutare, care sunt gândurile inimii tale? Iar eu, fiind înfricoşată de vederea şi de înfăţişa­rea lui, nu îndrăzneam nici să-l privesc. Şi el, cu glasul

873

şi mai puternic, iarăşi mi-a poruncit să vestesc cele hotărâte de mine. Iar eu, fiind paralizată de frică şi uitând toate gândurile mele, ziceam că nu ştiu nimic. Şi acela, pentru că eu tăgăduiam, mi-a adus aminte toate cele ce se petrecuseră în cugetul meu. Iar eu, stăpânindu-mă, am trecut la rugăminţi şi-l imploram să mă învrednicească de iertare şi i-am povestit pri­cina unui astfel de gând. Şi el a zis: Vino, acum, să-i vezi pe amândoi, pe tatăl tău şi pe mama ta. Şi ce fel de Viaţă vrei, apoi, pe aceea să o alegi pentru tine. Şi luându-mă de mână, mă trăgea. Şi ducându-mă într-o câmpie foarte mare, care avea multe grădini frumoa­se şi tot felul de fructe şi feluriţi copaci, şi frumuseţea ei biruind orice povestire, m-a dus înlăuntru. Şi întâlnindu-l acolo pe tata şi îmbrăţişându-mă, m-a săru­tat numindu-mă copila lui. Şi eu l-am strâns în braţe şi l-am rugat să rămân acolo cu el. Iar el a zis: Acum nu este cu putinţă. Dacă însă vrei să mergi pe urme­le paşilor mei, se va întâmpla nu după mult timp. Şi pe când eu încă îl rugam să rămân împreună cu el, trăgându-mă iarăşi de mână cel care m-a dus acolo, mi-a zis: Vino, să vezi şi pe mama ta, care arde în foc, ca să cunoşti care fel de Vieţuire este mai bun şi mai folositor şi să te îndrepţi spre acela. Şi m-a dus într-o casă întunecoasă şi întrutotul înspăimântătoare, pli­nă de scrâşnirea dinţilor şi tulburare. Şi mi-a arătat un cuptor cu foc aprins, în care clocotea smoala şi niş­te oameni înfricoşători la vedere erau în cuptor. Iar eu, privind în jos, am văzut pe mama mea, afundată în cuptor până la gât şi scrâşnindu-şi şi lovindu-şi dinţii şi arzând în foc. Şi ieşea de acolo multă duhoare de

874

Viermi. Şi văzându-mă aceea, a strigat cu multă jale, numindu-mă fiică şi a zis: Vai, mie, copila mea, vai de lucrurile mele, vai de faptele mele. Că toate cele des­pre înfrânare mi se păreau vorbărie, şi pentru desfrâu şi adulter nu credeam că sunt pedepse. Iar pen­tru beţie şi neruşinare nu am gândit că sunt chinuri. Iată, pentru puţină plăcere, cât chin mă încearcă şi câtă pedeapsă sufăr! Iată, pentru cât de puţină des­fătare, câtă osândă îmi iau! Iată, pentru dispreţul faţă de Dumnezeu, ce plată primesc! M-au cuprins toate relele cele fără de întoarcere. Acum este timp pentru ajutor, o, copila mea! Acum să-ţi aduci aminte cele trebuincioase creşterii tale pe care le-ai primit de la mine. Acum întoarce binefacerea, dacă ai primit vre­odată ceva bun de la mine. Miluieşte-mă zicea pe mine, cea care ard şi mă topesc în foc! Miluieşte-mă pe mine, cea încercată în astfel de chinuri. îndură-te de mine, copila mea, şi dă-mi mâna şi scoate-mă de aici. Iar eu m-am ferit să fac aceasta din pricina celor care erau de faţă şi ea iarăşi cu lacrimi striga: Copi­la mea, ajută-mă! Copila mea, ajută-mi mie şi nu lăsa deoparte tânguirile propriei tale mame. Adu-ţi amin­te de ziua durerilor naşterii tale şi nu mă lăsa să mă pierd în gheena focului. Iar eu, suferind cele omeneşti din pricina lacrimilor şi a glasului ei, am întins mâna să o trag de acolo. Da, focul arzându-mi mâna, am în­ceput să suspin cu lacrimi în somn. Şi sculându-se cei ai casei şi aprinzând lumină, au cerut să afle pricina plânsului. Iar eu le-am povestit cele ce am văzut aco­lo unde am fost dusă, spunându-le că de acum înain­te voi petrece Vieţuirea tatălui, fiind încunoştiinţată

875

prin iubirea de oameni a lui Dumnezeu ce pedepse îşi agonisesc cei care vor să-şi trăiască Viaţa în păcat. Acestea le-a povestit fericita aceea monahie, vestind că multă este răsplata celor bune şi mari sunt pedep­sele pentru faptele cele rele şi pentru Vieţuirea ruşi­noasă. De aceea, cu sfatul ei să ne facem mai buni ca să ne aflăm fericiţi.

61. Ieronim Monahul despre descoperiri: Se cade, iubiţilor, să aducem la cunoştinţa voastră petrecerea Sfinţilor Părinţi, cea care este plină de fapte şi îndem­nuri, pentru a se încredinţa cugetul vostru. Deci, mul­te şi felurite istorisiri aflând despre înaintarea celor care au îmbrăţişat Vieţuirea îngerească, puţine vom încerca să povestim, mai cu seamă pe acelea care vor fi spre folosul vostru.

a. A venit, cu puţin timp în urmă, un bărbat înain­tat în vârstă, cu părul alb. Prin schima cunoscută dă­dea mărturie despre chipul îngeresc, iar cu blândeţea şi bunătatea feţei lui arăta curăţia sufletului său şi iu­birea de oameni. Acesta era însoţit de un altul, tânăr la vârstă, dar bătrân la înţelepciune şi întărit la cuget, întrebaţi de către mine de unde sunt şi pentru ce pri­cină au venit aici, bătrânul a zis blând şi liniştit: Noi, o, creştinule, suntem monahi ai mănăstirilor din Thebaida. Am fost îndrumaţi în această Vieţuire de un băr­bat sfânt, a cărui Virtute a ajuns a fi mare şi de negrăit, încât celor de pretutindeni le este mult preţuit cuvân­tul duhovnicesc şi bineplăcut lui Dumnezeu al acestui sfânt şi de Dumnezeu purtător bărbat despre mân­tuirea sufletului. Şi când acela, trăind cu evlaVie, s-a mutat cu slavă din Viaţă, a trecut la altul chivernisirea

876

mănăstirii, apropiat aceluia ca Vieţuire. Deci acesta a trimis în Egipt pentru o trebuinţă a mănăstirii pe un frate, încercat multă vreme în nevoinţă. întârziind mai mult fratele în afara mănăstirii, a păţit ceea ce pă­ţesc peştii când se despart de apă, dându-se repede morţii. Căci acelaşi lucru s-a întâmplat cu acest frate. Din prea lunga petrecere în afara mănăstirii a căzut în păcatul desfrânării. Şi fiind osândit de propria conşti­inţă pentru un asemenea păcat, nu nădăjduia să sca­pe nici de aflarea celorlalţi. Şi neputând să ducă ruşi­nea pentru o astfel de faptă, se temea să se întoarcă la mănăstirea sa. Căci acestea sunt plăţile păcatului! Nu numai că îl lipseşte pe om de Virtute şi-l face străin de Dumnezeu, ci-i umple de ruşine şi de necinste pe cei care i se încredinţează. Dar păstorul cel bun al obş­tii noastre, aflând de căderea bărbatului, a început să suspine şi să jelească şi să verse lacrimi pentru alu­necarea şi căderea fratelui, şi nu atât pentru păcatul lui, cât pentru deznădejdea aceluia. Căci zicea: Trebu­ie să ne păzim în orice chip de păcat, ca de un şarpe cu multe capete, căci prin multe şi felurite pricini se luptă să intre în sufletul nostru. întâmplându-se însă păcatul, fie din slăbiciune, fie din voia proprie, fie din stăpânirea diavolului, să nu îngăduim ca sufletul să fie ţinut în acesta, ci, ca şi când am cădea în boală să ne grăbim iarăşi spre Vindecare şi să nu ne predăm diavolului, deznădăjduind de mântuirea noastră. Căci aceasta înseamnă a nu crede în iubirea de oameni a lui Dumnezeu şi a nu primi leacurile pocăinţei. Deci, adunând pe ucenicii săi, s-a gândit împreună cu ei ce trebuie să facă pentru mântuirea fratelui, măcar că

877

nu era în necunoştinţă despre ce era de făcut căci nu ar fi fost cu dreptate să conducă şi să păstorească dacă nu cunoştea folosul oilor sale ci voia să-i de­prindă pe ceilalţi şi să-i încerce să vadă voinţa pe care o păstrează unii pentru alţii. Şi fraţii toţi, ca dintr-un suflet, îl rugau să trimită pe oricine voieşte dintre ei pentru căutarea şi întoarcerea lui. Căci erau gata toţi să se pună în slujba lui. Ceea ce a şi făcut acel bun şi drept bărbat şi adevărat ucenic al adevăratului Păs­tor, care şi-a pus sufletul pentru oile Sale⁶³. Astfel ne-a trimis pe noi aici şi pe alţii în alte ţinuturi, ca mul­ţimea celor trimişi să-l poată vâna pe cel căutat. Iar eu, minunându-mă aşa de tare de o astfel de iubire şi de grija lor pentru cel care păcătuise, am zis către el: Oare, o, fericite, este vreo răsplată a celor bune şi a celor rele în Viitor? Şi acela mi-a zis: Da, creştine! Există răsplată a lucrurilor rele şi a celor bune pe care le gândim sau le făptuim zi şi noapte. Şi îndată ce a zis acestea, întinzându-şi mâinile către cer, s-a jurat, povestindu-ne spre dovedirea acestora descoperiri care s-au întâmplat să fie văzute de unii şi plângând foarte tare a început să ne spună aşa: Un preot oarecare din ţinuturile noastre, bărbat minunat, îndeletnicindu-se mult timp cu asceza şi cu sârguinţă făcând multă ci­tire a Dumnezeieştilor Scripturi, mi-a spus acestea:

b. Aveam o soră fecioară, tânără ca vârstă, dar vârstnică după înţelepciunea dobândită, petrecând tot timpul ei cu post şi înfrânare. Aceasta, şezând odată lângă mine, deodată s-a întins pe spate şi a stat aşa fără glas şi fără suflare toată ziua şi toată noaptea.

^{63 V}ezi Matei 18,12-13 şi Ioan 10,1 1-15.

878

Iar în ziua următoare, cam la aceeaşi oră, s-a sculat ca din somn, fiind înfricoşată şi tremurând. Şi între­bând-o eu ce i s-a întâmplat, m-a rugat să-i îngădui să tacă pentru puţin timp, până când va pleca frica din suflet, ca să poată după aceea să povestească în liniş­te şi cu uşurinţă cele ce i s-au arătat. Căci spunea că sunt mai presus de vedere şi de auz cele văzute de ea, şi bune, şi rele. Tânguindu-se timp de mai multe zile, petrecea fără să poată nici să primească vreun cuvânt de la cineva şi nici ea să spună altora ceva. De multe ori îşi amintea de unii pe nume şi-i jelea cu multe tân­guiri şi strigăte. Iar eu mai multă stăruinţă făceam să aflu cele văzute de ea. Cu multă greutate, odată, abia s-a înduplecat la rugămintea mea şi a început să zică acestea: în ceasul acela, în care mă aflam aşezată lân­gă tine, doi bărbaţi oarecare cu părul alb şi slăViţi la chip, învăluiţi în veşminte albe, venind şi ţinându-mă de mână, mi-au poruncit să-i urmez. Iar eu, toate lăsându-le, am urmat lor. Şi unul dintre ei, având în mână un toiag, l-a întins către cer şi deschizându-se cerul, ne-a pregătit pe noi să intrăm înăuntru. Şi luându-mă, m-au dus într-un loc anume, unde mulţime mare de îngeri stătea de jur împrejur. Erau şi porţi, şi ziduri mai presus de orice închipuire. Şi intrând înă­untru, am văzut un tron ridicat la înălţime şi mulţi îngeri stând de faţă acolo care îi întreceau în frumu­seţe şi în mărime pe cei de afară. Iar pe tron stătea cineva cu a cărui lumină erau luminaţi toţi şi Căruia, căzând la pământ, toţi i se închinau. Şi cei care mă ţi­neau pe mine mi-au poruncit să mă închin Lui. Şi L-am auzit pe El poruncindu-le să mă ducă şi să-mi

879

arate toate, ca să le povestesc celor care mai sunt în Viaţă. Şi ei, luându-mă iarăşi de mână, au împlinit ceea ce li s-a poruncit. Şi intrând într-un loc anume, am văzut clădiri de diferite mărimi, de o frumuseţe de negrăit, construite în forme felurite şi strălucind de aur şi pietre preţioase şi despărţituri felurite în care Vieţuiau mulţime mare de bărbaţi şi femei în cinste şi slavă. Şi arătându-mi pe fiecare ziceau despre unii că sunt episcopi care au condus popoare cu dreptate şi cuVioşie, despre alţii că au fost clerici şi laici, unii străluciseră, fiecare după treapta lui, iar ceilalţi tră­ind cu înfrânare şi dreptate. Deci, acolo, frate, am vă­zut şi pe preotul şi clericii acestui sat, pe care şi eu şi tu îi cunoaştem, şi mulţime de fecioare şi de văduve, şi pe cele care au trăit cu înţelepciune în căsnicie. Şi pe multe din cele cunoscute le-am văzut, unele din sa­tul nostru, altele din alte sate, pe care împreună le-am întâlnit din întâmplare la praznicele sfinţilor muce­nici. Pe unele nu le ştiam şi despre ele i-am rugat pe cei care mă duseseră acolo să-mi spună despre fieca­re în parte. Iar ei mi-au spus că erau din diferite sate şi oraşe, unele dintre ele trăiseră în locuri de nevoin­ţă, iar altele trăiseră singure la ele acasă, iar altele îşi trăiseră cea mai mare parte din Viaţă în văduVie, chi­nuite cu multe strâmtorări şi necazuri. Şi erau între acestea unele care, şi ca fecioare, şi ca văduve, greşi­seră mai înainte, dar iarăşi prin pocăinţă şi prin mul­te lacrimi au redobândit starea de la început. Şi de acolo, luându-mă iarăşi, m-au dus în unele locuri în­fricoşătoare la vedere, privelişte înspăimântătoare, pline de tot felul de tânguiri şi strigăte. Şi când avea

880

să înceapă această povestire a fost cuprinsă de o ase­menea frică, că toată îmbrăcămintea ei era udată de lacrimi şi, de la groaza pentru cele arătate ei, i se în­trerupea glasul, iar limba, fără să vrea, i se încleşta cu dinţii, vorbind mult timp fără să se înţeleagă ce spu­ne. Dar, silită de mine, a început să spună acestea: Am văzut locuri aşa de înfricoşătoare şi înspăimântătoa­re, care nici vederii şi nici auzului nu erau uşor de pri­mit. Cei care erau cu mine de faţă spuneau că sunt pregătite necredincioşilor şi celor fără de lege şi uno­ra dintre cei ce în lume îşi zic creştini, dar care s-au încurcat cu multe rele. De acolo am văzut un cuptor arzând şi scoţând din el o înfricoşătoare spumegare. Văzând-o, m-am înspăimântat şi am întrebat oare pentru ce nefericiţi au fost pregătite acestea. Iar ei au zis că celor rânduiţi în cler, care cu iubirea de argint şi cu nepăsarea au ocărât Biserica lui Dumnezeu şi cu Vieţuire ruşinată au trăit, fără pocăinţă. Numele uno­ra sora le zicea pe faţă, ale unora de prin cetate, des­pre care şi eu însumi auzisem că trăiseră în ruşine şi ale unora chiar din biserica mea. Iar eu a zis tremu­rând, îmi spuneam printre dinţi cum oare şi clerului, şi fecioriei s-au pregătit pedepse atât de mari! Şi unul dintre însoţitori, deşi era mai departe, răspunzându-mi, mi-a zis: îndestulătoare, o, fecioară, vor fi re­lele care-i vor copleşi pe aceştia pentru fărădelegea faţă de Dumnezeu şi nedreptatea faţă de aproapele. Că ajunşi aici, vor primi toate după dreptate. Căci nici pe cei care au suferit acolo din pricina lor nu-i va trece cu vederea şi nici pe cei care au făcut cele ne­plăcute Lui nu-i va lăsa nepedepsiţi. Tuturor, şi celor

881

bune, şi celor rele, va răspunde cu îndestulare Dum­nezeu Atotputernicul⁶⁴. Iarăşi, ducându-mă de acolo, am stat pe un loc plin de întuneric adânc. Şi toate de acolo erau pline de strigăt şi tulburare şi scrâşnire a dinţilor şi un glas ce stârnea milă şi lovire înfricoşă­toare. Acolo, deci, frate, am văzut multe şi felurite zise fecioare şi văduve, împreună şi cu altele. Acestea mi-au spus niciodată n-au săvârşit ceva vrednic de în­deletnicirea lor, ci au cutreierat din loc în loc şi din casă în casă, bârfind Vieţile celorlalţi, având mintea la beţii şi la plăceri⁶⁵, iar despre psalmodie, rugăciune şi post niciodată aducând vorba, deşi pentru acestea au pus făgăduinţe şi legăminte faţă de Hristos. Iar unele dintre acestea ziceau erau dintre cele care nu au stăreţit cu înţelepciune şi cu dreptate obştile lor, ci s-au făcut pricină de stricăciune şi pierzanie unora din obştile lor. Şi eu, văzând strigătul lor înfricoşător şi multa lor tânguire, am fost cuprinsă de o teamă cu nimic mai mică decât a lor. Privind cu luare aminte am văzut cuprinse de focul acela şi de iad şi pe cele două fecioare care-mi erau mie tare dragi, pe care adesea, o, frate, le îndemnai cu sfaturi şi rugăminţi,

^{64 E}cou evident al cuvântului din Parabola bogatului nemi­lostiv şi a săracului Lazăr: Fiule, adu-ţi aminte că tu ai primit cele bune ale tale în Viaţa ta, şi Lazăr, asemenea, pe cele rele; iar acum, aici, el se mângâie, iar tu te chinuieşti (Luca 16, 25), care are în vedere judecata lui Dumnezeu. Ecou şi al cuvântului tâlharului de pe cruce care s-a pocăit, unde sunt folosite acelaşi adverb (Sucaiox;) şi acelaşi verb (a-rroĂapŞotvco) ca în textul nos­tru şi care are în vedere tot tema răsplătirii cu dreptate a celor săvârşite în Viaţă: Noi, însă, pe drept; căci primim cele cuvenite pentru cele ce am făptuit (Luca 23,41).

^{65 V}ezi 1 Timotei 5,13.

882

arătându-le dragoste, mai ales pentru prietenia lor cu mine. Văzându-le, deci, pe acestea şi suspinând adânc, am chemat pe nume pe una dintre ele. Iar ele, ridicându-şi privirile spre mine şi faţa lor umplându-se de ruşine pentru pedeapsa pe care o sufereau, mai mul­tă durere aveau de ruşine şi şi-au întors privirea în jos. Iar eu, cu lacrimi le întrebam ce lucruri au săvâr­şit ele în ascuns care au scăpat vederii celor mulţi şi în ce fapte rele au căzut de s-au făcut părtaşe la chi­nurile de aici. Şi ele au zis: Chinurile iadului ne osân­desc şi arată faptele noastre! De ce trebuie să ne mai întrebi? Şi de ce ar trebui să ne mai ascundem de acum? Căci fecioria am pierdut-o prin stricăciune şi ucideri am îndrăznit să facem din pricina zămisliri­lor⁶⁶. înfrânare şi post ţineam numai în faţa celorlalţi, iar în ascuns săvârşeam cele potrivnice. Numai slava oamenilor pofteam şi celor cu care eram ameninţate de aici nu am dat nicio atenţie. Dar iată că toate cele săvârşite de noi acolo în ascuns ne-au osândit la rele­le de aici. Iată, pe măsura înşelăciunii de acolo, pri­mim aici pedepsele. Iată, pentru iubirea de slavă de acolo, suferim aici ruşine pe măsură. Pentru toate faptele noastre primim judecată dreaptă şi nu ne în­vrednicim de niciun fel de ajutor de la niciuna din prietenele noastre de acolo. Dar dacă tu ai acum vreo putere şi îndrăznire către aceştia, o prietenă, pentru Vieţuirea ta bună, ajută-ne în chinurile înfricoşătoare de care suntem cuprinse, arată-ţi prietenia şi dragos­tea pe care le ai faţă de noi şi cere pentru noi fie şi puţină milă de la cei care ne chinuiesc cu chinurile

^{66 S}e înţeleg avorturile.

883

iadului. Iar eu le-am zis: Şi unde sunt atâtea îndem­nuri şi sfaturi ale fratelui meu? Unde sunt rugăminţi­le, unde este multa lui grijă, unde sunt rugăciunile neîncetate? Nimic din acestea nu a fost de ajuns, o, surorilor, ca să nu fiţi rânduite aici? Acum aflăm cu adevărat că tot sfatul şi grijile şi rugăciunile făcute pentru cineva se sting şi sunt nefolositoare, dacă el însuşi nu se face pe sine ascultător de acelea. Iar ele, ruşinându-se, mai întâi au tăcut, apoi au zis iarăşi că acum nu este timp pentru osândiri şi mustrări, ci pentru mângâiere şi ajutor. Căci chinurile ce ni se în­tâmplă nouă au nevoie de milă şi de îngăduinţă. Deci, dacă poţi ceva, ajută-ne, milostivindu-te spre noi! Iar eu, cu adevărat, dacă puteam să fac ceva bun, voiam să fac. Şi ele ziceau să-i rog pentru ele pe cei care ve­gheau pedepsele dacă este cu putinţă să fie slobozite cu desăvârşire de chinul iadului, iar de nu, să afle mă­car o cât de mică uşurare spre mângâiere în atâtea chinuri. Iar eu, căzând la pământ, îi imploram pe ace­ia cu lacrimi şi cu tânguiri, zicând: Urmaţi Stăpânului vostru, care este iubitor de oameni şi bun, şi izbăViţi-le pe acestea de chinurile care le-au mai rămas. Iar ei, cu privire înfricoşătoare, m-au lăsat fără grai, zicându-mi că acum nu mai este pentru ele timp de pocăinţă şi de mărturisire. Timpul rânduit lor de Dumnezeu pentru a se pocăi l-au cheltuit cu desfrânări şi ucideri, şi cu plăceri, şi cu toată fărădelegea. Aici nu pot să afle uşurare. Atunci socoteau bunătăţi­le de aici ca o poveste. Cum de cer acum să aibă îm­părtăşire de ele? Drept este pentru acestea să secere aici roadele faptelor lor pe care le-au semănat acolo.

884

Se cuVine lor ca să nu se bucure de aici de bunătăţile pe care le-au nesocotit acolo, iar de pedepsele iadului pe care le-au dispreţuit să fie încercate până la sfârşit pentru relele pe care le-au făcut până la moartea lor. Mergi, deci, o, fecioară, să vesteşti şi cele bune, şi cele rele care sunt aici, numai dacă nu le vei părea şi tu că spui vorbe goale mai mult decât toţi. Iar acelea, vă­zând că rugămintea mea este fără rezultat, tânguin­du-se şi scrâşnind din dinţi, ziceau: Nimic nevrednic de cele făptuite de noi nu suferim aici. Căci nu am as­cultat de cei care ne îndemnau în lume să trăim cum se cuVine fecioriei, iar aici, pe bună dreptate, rugă­minţile noastre se arată fără rezultat. Dar pentru că, părăsindu-ne pe noi, mergi iarăşi în lume, te rugăm să vesteşti toate acestea celei care locuia împreună cu noi, căci şi aceea săvârşea lucruri asemenea nouă: râ­dea de cele ce sunt aici, socotind cele spuse despre aici ca pe o poveste, ca şi noi. Vesteşte-i chinurile noastre, ca nu cumva să săvârşească până la sfârşit fapte rele asemenea nouă şi să fie supusă la aceleaşi încercări. Să o încredinţezi că toate cele de aici sunt adevărate şi roag-o să se pocăiască. Poate că va fi mântuire pentru sufletul ei. Domnul Dumnezeu să ne învrednicească pe noi să scăpăm de chinurile iadului, despre care am auzit, şi să ne facă părtaşi bunătăţilor Sale cele veşnice, în însuşi Hristos, Domnul nostru, Căruia fie slava şi puterea, acum şi pururi şi în vecii vecilor. Amin!

Sfârşitul tratatului despre cei ce văd cu duhul.

CAPITOLUL XIX

DESPRE FĂCĂTORII DE MINUNI¹

1. Ziceau despre Avva Ammona că a omorât un şarpe veninos. Căci, plecând în pustie să scoată apă dintr-o fântână şi văzând un şarpe veninos, a căzut cu faţa la pământ, zicând: Doamne, sau eu voi muri, sau acesta! Şi îndată, şarpele veninos a crăpat cu puterea lui Hristos.

2. A plecat, odată, Avva Ammona să-l cerceteze pe Avva Antonie şi a rătăcit drumul. Şi aşezându-se, a adormit puţin. Şi trezindu-se din somn, se ruga lui Dumnezeu, zicând: Mă rog Ţie, Doamne, Dumnezeul meu, să nu dai pieirii făptura Ta. Şi a văzut o mână omenească atârnată de cer, arătându-i calea până când a venit şi a stat în faţa peşterii Avvei Antonie.

1 în original avem termenul crr(ppEiop6 Poi, care înseamnă pur­tătorii de semne sau făcători de semne. Este vorba despre cei care fac minuni ca semne ale puterii dumnezeieşti şi ale intervenţiei lui Dumnezeu în momente concrete în chip minunat. în Dumnezeieştile Evanghelii şi, în mod deosebit, în Evanghelia după Ioan este folo­sit pentru a numi minunile săvârşite de Mântuitorul Hristos terme­nul nr)gELov semn, şi nu termenul Qaupa minune, tocmai pentru a sublinia faptul că respectivele fapte minunate aveau funcţia de semn, nu erau făcute pentru ele însele, ci ca prin ele să se arate ceva.

886

3. A venit, odată, un cârmuitor în Pelusio şi a vrut să ceară dare pe cap de monah, ca şi celor din lume. Deci s-au adunat toţi fraţii la Avva Ammonatha pen­tru aceasta. Şi ei hotărâseră să meargă câţiva Părinţi la împărat. Şi le-a zis Avva Ammonatha: Nu este ne­voie de această osteneală! Ci mai curând liniştiţi-vă în chiliile voastre şi postiţi două săptămâni. Şi cu harul lui Dumnezeu, eu singur voi face lucrul. Şi au plecat fraţii la chiliile lor, iar Bătrânul s-a liniştit în chilia sa. Deci, când s-au împlinit paisprezece zile, s-au întristat fraţii împotriva Bătrânului, pentru că nu l-au văzut fă­când vreo mişcare şi ziceau: Ne-a zădărnicit Bătrânul lucrul! în a cincisprezecea zi s-au adunat fraţii, după cum se stabilise, şi Bătrânul a venit la ei aducând ho­tărârea pecetluită de la împărat. Văzând fraţii aceasta, s-au minunat, zicând: Când ai adus-o, Avva? Şi a zis Bătrânul: Credeţi-mă, fraţilor, că în noaptea aceasta am mers la împărat şi am luat hotărârea aceasta scri­să. Şi venind, apoi, în Alexandria, au semnat-o cârmuitorii şi aşa am venit la voi! Auzind ei aceasta, s-au înfricoşat şi i-au pus metanie. Şi s-a rânduit lucrul lor, iar cârmuitorul nu i-a mai necăjit.

4. Zicea Avva Dulas, ucenicul Avvei Visarion: Că­lătorind noi odată pe marginea nisipoasă a mării, mi s-a făcut sete şi am zis Avvei Visarion: Avva, mi-e sete tare! Şi făcând Bătrânul rugăciune, mi-a zis: Bea din mare! Şi s-a îndulcit apa şi am băut. Eu, însă, am luat şi în vas, ca nu cumva să-mi fie sete mai târziu. şi văzând Bătrânul, mi-a zis: De ce ai luat apă? Şi i-am zis: Iartă-mă, Avva, să nu-mi fie sete mai târziu. Şi mi-a zis Bătrânul: Dumnezeu este aici şi Dumnezeu este pretutindeni!

887

5. Altădată, fiind nevoie, a făcut rugăciune şi a tre­cut pe jos râul Hrisoroas² până pe malul celălalt. Iar eu, minunându-mă, i-am făcut metanie, zicând: Cum simţeai picioarele în timp ce mergeai pe apă? Şi a zis Bă­trânul: Până la glezne simţeam apa, iar mai jos era tărie!

6. Altădată, iarăşi, mergând noi la un oarecare Bă­trân, soarele a venit la asfinţit. Şi rugându-se Bătrâ­nul, a zis: Mă rog Ţie, Doamne, să stea soarele, până voi ajunge la robul Tău. Şi s-a făcut aşa!

7. A venit odată un îndrăcit la Schit. Şi s-a făcut rugăciune pentru el în biserică, dar nu ieşea dracul, căci era puternic. Atunci preoţii au zis: Ce vom face cu acest drac? Nimeni nu poate să-l scoată decât sin­gur Avva Visarion. Dar dacă îl vom ruga, nici nu va veni la biserică. Deci, aceasta vom face. El Vine, iată, dimineaţa la biserică înaintea tuturor. Vom aşeza pe cel suferind să doarmă în locul lui. Şi când va intra, să începem rugăciunea şi să-i zicem: Trezeşte-l şi pe fra­tele, Avva! şi au făcut aşa. Şi venind Bătrânul dimineaţă, s-au aşezat pentru rugăciune şi i-au zis: Trezeşte-l şi pe fratele, Avva! Iar el i-a zis: Scoală-te şi ieşi afară. Şi îndată a ieşit dracul din el şi s-a Vindecat omul din ceasul acela³.

8. Povesteau ucenicii Avvei Ghelasie că, aducându-le odată un peşte, bucătarul l-a prăjit şi l-a dus la chelar⁴. Având însă o nevoie grabnică, chelarul a ieşit

^{2 R}âu din Siria lângă Damasc.

^{3 D}e remarcat asemănarea iz­bitoare cu relatările din Sfintele Evanghelii şi a modului în care se întâmplă, dar şi a modului în care este relatată vindecarea îndrăcitului.

^{4 C}helarul este un călugăr care are în grijă aprovizionarea mănăstirii şi păstrează cheile de la magazii şi depozite.

888

din cămară lăsând peştele într-un vas jos pe pământ şi poruncind unui copil mic pe care-l creştea Ferici­tul Ghelasie să-l păzească puţin până se va întoarce. Dar copilul, îmboldit de poftă, a început să mănânce lacom peştele. Intrând chelarul şi aflându-l mâncând din peşte, de supărare a lovit, fără să-şi ea seama, cu piciorul pe copilul care era jos. Şi prin lucrarea cuiva, fiind lovit într-un loc sensibil, a leşinat şi a murit. Iar chelarul, fiind cuprins de frică, l-a întins pe copil pe rogojina lui şi, învelindu-l, a plecat şi a căzut la picioa­rele Avvei Ghelasie, vestindu-i întâmplarea. Iar el, poruncindu-i să nu spună la nimeni altcineva, i-a zis ca, după ce se vor linişti toţi, seara, să-l ducă în diaconicon şi să-l întindă în faţa Jertfelnicului⁵ şi să plece. Şi venind Bătrânul în diaconicon, s-a aşezat la rugăciu­ne. Şi la ceasul slujbei de noapte, adunându-se fraţii, Bătrânul a ieşit având în urma lui pe copilandru. Şi nimeni nu a ştiut întâmplarea fără numai el şi chela­rul, până s-a săvârşit.

9. Îi ziceau Bătrânii Avvei Ilie, în Egipt, despre Avva Agaton că este un frate bun. Şi le-a zis lor Bătrânul: Pentru neamul acesta bun este. Şi i-au zis: Dar pentru cei vechi cum este? Şi răspunzând, a zis: V-am spus vouă că pentru neamul acesta este bun, cât despre cei vechi, am văzut între ei om în Schit care putea să oprească soarele⁶, precum Iisus al lui Navi⁷! Şi auzind acestea s-au minunat şi au slăVit pe Dumnezeu.

10. Povestea Avva Casian: Era un Bătrân slujit de o fecioară sfântă. Şi oamenii ziceau: Nu sunt curaţi! Şi Bătrânul a auzit. Şi când era să se săvârşească, a zis

^{5 S}fânta Masă.

^{6 V}ezi apoftegma 6.

^{7 I}isus Navi 10,12-14.

889

Părinţilor; Când mă voi săvârşi, sădiţi toiagul meu pe mormântul meu. Şi dacă va vlăstări şi va face rod, să aflaţi că am fost curat faţă de ea. Iar dacă nu va vlăs­tări, să cunoaşteţi că am căzut cu ea. Şi a fost sădit toiagul şi a treia zi a lăstărit şi a făcut rod. Şi toţi au slăVit pe Dumnezeu.

11. O femeie oarecare care suferea de boala sânului cea care se cheamă cancer, auzind despre Avva Longhin, a căutat să-l întâlnească. Deci, şedea acesta în Enatul Alexandriei. Şi când femeia îl căuta, s-a întâm­plat ca fericitul acela să adune lemne pe malul mării. Şi aflându-l, i-a zis: Avva, unde stă Avva Longhin, ro­bul lui Dumnezeu?, neştiind că el era. Iar el a zis: Ce vrei de l_a înşelătorul acela? Nu te duce la el, căci este un înşelător. Ce ai? Iar femeia i-a arătat boala! Şi el, făcând Semnul crucii peste locul acela, a slobozit-o zi­când: Mergi şi Dumnezeu te va Vindeca. Longhin nu-ţi poate fi de folos cu nimic. Şi femeia a plecat crezând cuvântului şi s-a tămăduit îndată. După acestea, po­vestind unora lucrul şi trăsăturile Bătrânului, a aflat că acela era Avva Longhin.

12. Altădată, iarăşi, i-au adus un îndrăcit. Iar el le-a zis: Ce p_ot eu să vă fac? Mergeţi mai bine la Avva Ze­non! După aceea, Avva Zenon a început să certe pe demon, alungându-l. Şi demonul a început să strige: Ce crezi acum, Avva Zenon, că pentru tine am ieşit? Iată, Avva Longhin se roagă acolo împotriva mea! Şi temându-mă de rugăciunile lui, am ieşit. Ţie nu îţi dă­deam răspuns.

13 Altădată, iarăşi, o femeie oarecare, care avea la mână o boală care nu se Vindeca, venind împreună

890

cu o altă femeie în afara chiliei lui la fereastra din­spre miazănoapte, l-au văzut acolo şezând şi lucrând. Şi o certa, zicând: Pleacă de acolo, femeie! Iar ea stă­ruia privindu-l fără să vorbească, căci se temea. Cu­noscând, deci, Bătrânul şi fiind înştiinţat ce are, s-a ridicat şi a închis fereastra care dădea spre ea şi i-a zis: Pleacă, nu mai ai nicio stricăciune. Şi s-a Vindecat femeia din ceasul acela.

14. Altădată, iarăşi, a venit la el cineva să-l cerceteze. Şi, plecând, a luat culionul Bătrânului. Şi venind la un bolnav, cum s-a atins de poartă să intre, a strigat cel bol­nav zicând: De ce ai adus aici pe Longhin să mă alunge? Şi îndată a ieşit din el dracul, chiar în ceasul acela.

15. Zicea Avva Sisoe: Când eram la Schit cu Avva Macarie, am urcat împreună cu el şapte nume⁸ să se­cerăm. Şi iată o văduvă gălbejită era în urma noastră şi nu înceta a plânge. A strigat, deci, Bătrânul pe stă­pânul ogorului şi i-a zis: Ce are bătrâna aceasta de plânge întruna? Şi i-a zis lui: Bărbatul ei avea spre păstrare un lucru de preţ încredinţat de cineva⁹ şi a murit pe neaşteptate, fără să spună unde l-a pus. Şi stăpânul lucrului încredinţat voia să îi ia pe ea şi pe copiii ei ca robi. Şi i-a zis lui Bătrânul: Spune-i să Vină la noi, unde ne odihnim de arşiţă. Şi venind femeia acolo, Bătrânul i-a zis: De ce plângi aşa întruna? Şi ea a zis: Bărbatul meu a murit şi a luat spre păstrare lu­crul cuiva. Şi murind, nu a spus unde l-a pus. Şi a zis Bătrânul către ea: Vino şi arată-mi unde l-ai înmor­mântat. Şi luând pe fraţi împreună cu el, a plecat cu ea. Şi ajungând la mormânt, Bătrânul i-a zis văduvei:

^{8 P}ersoane, oameni.

^{9 S}umă de bani sau obiect de valoare.

891

Pleacă la casa ta! Şi rugându-se ei, Bătrânul a strigat pe cel mort, zicând: Cutare, unde ai pus averea străi­nă? Iar el răspunzând, a zis: în casa mea este ascunsă, sub piciorul patului! Şi i-a zis lui Bătrânul: Dormi ia­răşi până în ziua înVierii! Şi văzând aceasta fraţii, de frică au căzut la picioarele lui. Şi le-a zis lor Bătrânul: Aceasta nu s-a făcut pentru mine, căci eu sunt nimic, ci pentru văduvă şi pentru orfani a făcut Dumnezeu lucrul acesta. Acesta este lucrul cel mare, că Dumne­zeu vrea sufletul fără de păcat, şi atunci orice va cere, va primi. Şi venind a vestit văduvei unde se află lucrul încredinţat. Iar ea l-a dat stăpânului şi acela i-a elibe­rat copiii. Şi cei care au auzit au slăVit pe Dumnezeu.

16. Ziceau despre Avva Macarie că, urcând de la Schit şi purtând coşurile, obosind, s-a aşezat şi se ruga zicând: Dumnezeule, Tu ştii că nu mai am pute­re. Şi îndată s-a aflat la râu, la locul către care plecase.

17. Cineva avea un fiu slăbănog în Egipt. Şi l-a adus la chilia Avvei Macarie. Şi lăsându-l pe acela plângând la uşă, a plecat departe. Aplecându-se, deci, Bătrânul şi văzând copilul plângând, i-a zis: Cine te-a adus aici? Şi a zis copilul: Tatăl meu m-a aruncat aici şi a plecat. A zis lui Bătrânul: Scoală-te să-l prinzi din urmă! Şi îndată, făcându-se sănătos, l-a ajuns pe tatăl său şi au plecat la casa lor.

18. Trecând odată Avva Miles printr-un loc oare­care, a văzut un monah pe care-l prinseseră unii ca şi când ar fi făcut omor. Şi apropiindu-se Bătrânul, l-a întrebat pe fratele şi, aflând că este înVinuit, a zis că­tre cei care-l prinseseră: Unde este cel ucis? Şi i l-au arătat. Şi apropiindu-se de cel ucis, a zis tuturor să se

892

roage. Iar când el şi-a ridicat mâinile către Dumne­zeu, mortul a înViat. Şi i-a zis în faţa tuturor: Spune-ne nouă cine este cel care te-a ucis? Iar el a zis: Intrând în biserică, am dat bani preotului. Iar el, ridicându-se m-a înjunghiat şi, aducându-mă, m-a aşezat la mănăs­tirea avvei. Ci vă rog să luaţi banii şi să-i daţi copiilor mei. Atunci i-a zis lui Bătrânul: întoarce-te şi dormi până când Domnul va veni şi te va scula!

19. S-a suit odată Avva Xantie de la Schit la Terenuthi. Şi, la locul unde a rămas să găzduiască pentru oboseala nevoinţei, i-au adus puţin Vin. Şi auzind unii, i-au adus pe un îndrăcit. Şi a început dracul să-l bat­jocorească pe Bătrân şi să zică: La acest băutor de Vin m-aţi adus? Şi Bătrânul, smerindu-se, nu a vrut să-l scoată, dar pentru batjocura lui a zis: Cred lui Hristos că nu voi termina de băut paharul acesta până când vei ieşi. Şi cum a început Bătrânul să bea, a strigat dracul, zicând: Mă arzi, mă arzi! Şi înainte de a ter­mina paharul, a ieşit dracul prin harul lui Dumnezeu.

20. Au cercetat odată mai mulţi Bătrâni pe Avva Pi­men. Şi iată unul din cei ai Avvei Pimen avea un copil. Şi faţa lui, prin lucrarea celui rău, era întoarsă înapoi. Şi văzând tatăl lui mulţimea Părinţilor, luând copilul, s-a dus în afara mănăstirii şi stătea acolo plângând. Şi s-a întâmplat unuia dintre Părinţi să iasă şi, văzându-l i-a zis: De ce plângi, omule? Iar el a zis: Rudenie sunt a Avvei Pimen. Şi iată s-a întâmplat copilului această ispită. Şi vrând să-l aducem Bătrânului, ne-am temut că nu vrea să ne vadă. Şi acum, dacă află că sunt aici, va trimite pe cineva şi mă va alunga. Iar eu, văzându-vă pe voi, am îndrăznit să Vin. Deci, cum vei voi,

893

Avva, miluieşte-mă! Ia copilul înăuntru şi rugaţi-vă pentru el. Şi luând Bătrânul pe copil, a intrat cu el şi arătând înţelepciune, nu l-a dus îndată la Avva Pimen, ci, începând de la fraţii cei mai mici, zicea: Pecetluiţi¹⁰ copilul. Şi făcând aşa ca toţi să-l pecetluiască, unul după altul, la urmă l-a dus şi Avvei Pimen. Iar el nu voia să-l atingă. Şi ei îl rugau zicând: Aşa cum au făcut toţi, fă şi tu Părinte! Şi suspinând, s-a ridicat şi se ruga zicând: Dumnezeule, tămăduieşte pe făptura Ta, ca să nu fie stăpânit de vrăjmaşul. Şi pecetluindu-l, îndată l-a Vindecat şi l-a dat tatălui său sănătos¹¹.

21. Povestea unul dintre Părinţi despre un anume

10 Sensul este acela de a face peste copil semnul Sfintei Cruci, dar este folosit verbul a pecetlui. Am păstrat verbul a pecetlui pentru că este folosit în Noul Testament cu trimitere la pecetlu­irea omului de către Duhul Sfânt. Vezi: Să nu întristaţi Duhul cel Sfânt al lui Dumnezeu, întru Care aţi fost pecetluiţi pentru ziua răscumpărării (Efeseni 4, 30). Textul se referă la momentul Bo­tezului, când cel botezat este uns cu Sfântul Mir, fiind însemnat cu semnul Sfintei Cruci, în timp ce preotul spune: Pecetea daru­lui Sfântului Duh!

11 Scena este, ca multe altele din Pateric, fra­pant de asemănătoare cu Vindecările săvârşite de Mântuitorul însuşi. Aceeaşi mică rezervă la început cu scopul pedagogic de a atrage atenţia asupra cauzelor bolii (păcatele celui bolnav, ale părinţilor sau ale neamului), apoi rugăciunea către Dumnezeu, scurtă, dar fermă, uneori cu mâinile ridicate, urmată de Vinde­carea spontană şi de încredinţarea celui Vindecat părinţilor sau celor care l-au adus. (Vezi: Matei cap. 8-9; cap. 17 etc.) Am punc­tat această izbitoare asemănare pentru a arăta că Părinţii Pate­ricului adeveresc cuVintele Mântuitorului Hristos care spusese ucenicilor că vor putea şi ei să facă Vindecările minunate pe care le făcea El dacă vor avea credinţă cât un grăunte de muştar. Este încă o dovadă a faptului că literatura sapienţială a Patericelor este într-o continuitate şi într-o unitate desăvârşită cu textele dumnezeieştilor Evanghelii.

894

Avva Pavel că era din părţile de jos ale Egiptului şi lo­cuia în Tebaida şi că acesta ţinea în mâinile sale şerpi cu coarne şi scorpioni şi ceilalţi şerpi şi-i rupea în două. Şi fraţii i-au pus metanie, zicându-i: Spune-ne nouă ce lucrare ai făcut ca să primeşti harul acesta? Iar el a zis: Iertaţi-mă, Părinţilor. Dacă cineva va dobândi cu­răţia, toate i se vor supune lui, ca lui Adam când era în Rai, înainte de a călca porunca.

22. A fost ispitit odată Avraam, ucenicul Avvei Sisoe, de un drac. Şi l-a văzut Bătrânul că a căzut. Şi sculându-se, a întins mâinile sale spre cer, zicând: Dumnezeule, fie că vrei fie că nu vrei, nu Te las până nu îl tămăduieşti! Şi îndată s-a tămăduit.

23. A plecat odată un om din lume, care avea cu el pe fiul său, la Avva Sisoe, în Muntele Avvei Antonie. Şi pe cale s-a întâmplat să moară fiul său. Şi nu s-a tul­burat, ci l-a luat pe el la Bătrân cu credinţă nestrămu­tată. Şi a căzut la pământ cu fiul său, ca şi când ar fi fă­cut metanie, aşa încât să fie binecuvântaţi de Bătrân. Şi sculându-se tatăl, a lăsat copilul jos la picioarele Bătrânului şi a ieşit afară. Iar Bătrânul, crezând că îi pune metanie copilul, i-a zis: Scoală-te şi mergi afară! Căci nu ştia că murise. Şi îndată copilul s-a sculat şi a ieşit. Şi văzându-l tatăl lui, s-a minunat. Şi intrând, s-a închinat Bătrânului şi i-a vestit lucrul. Auzindu-l, Bătrânul s-a întristat, căci nu voia să se întâmple aceas­ta. Şi ucenicul lui i-a poruncit să nu spună nimănui, până când se va săvârşi Bătrânul.

24. Ziceau despre cel întru sfinţi părintele nostru Spiridon că avea o fiică fecioară, care se împărtăşea

895

de evlaVia tatălui său. Numele ei era Irina. Un cunos­cut i-a dat acesteia o podoabă de preţ spre păstrare. Iar ea, ca să fie mai sigură, a ascuns podoaba încre­dinţată în pământ. După puţin însă, a plecat din Viaţa aceasta. Şi, iarăşi, după un alt timp, a venit cel care-i încredinţase podoaba. Şi neaflând pe fecioară, s-a luat la ceartă cu tatăl ei, Avva Spiridon, când trăgând de el, când rugându-l. Şi pentru că socotea mare pier­dere paguba celui care încredinţase podoaba de preţ, Bătrânul a mers la mormântul fiicei sale şi a cerut cu tărie lui Dumnezeu să-i arate mai înainte de vreme înVierea făgăduită. Şi nădejdea nu a dat greş. Căci Vie fiind iarăşi fecioara, s-a arătat tatălui şi a spus locul unde era ascunsă podoaba de preţ¹². După aceea, ia­răşi a plecat. Şi luând podoaba încredinţată, Bătrânul a dat-o stăpânului ei.

25. Doi fraţi buni erau aşezaţi în Schit. Şi s-a întâm­plat ca unul să se îmbolnăvească. Venind, deci, frate­le lui în biserică şi cerând de la preot împărtăşanie, auzind preotul, a zis fraţilor: Să mergem să cercetăm pe fratele! Venind, deci, s-au rugat şi au plecat. Iarăşi, duminica următoare, preotul a întrebat cum este fra­tele. Iar el a zis: Roagă-te pentru el! Iarăşi, deci, pre­otul, luând pe fraţi, a mers împreună cu ei la fratele suferind. Venind, deci, ei, în timp ce erau aşezaţi, fra­tele a adormit. Şi pe când se certau fraţii, unii zicând

^{12 N}u pot să nu semnalez faptul că pentru tatăl fecioarei, Sfân­tul Spiridon, s-a dovedit mai important faptul de a întoarce da­toria cuiva, decât acela de a-şi înVia fata din morţi pentru sine. Este dovada unor ierarhii total diferite de cele care funcţionează de obicei în lume.

896

că s-a învrednicit de Duhul Mângâietorul, iar alţii îndoindu-se de aceasta, văzându-i fratele celui adormit, le-a zis: De ce vă certaţi între voi? Vreţi să cunoaşteţi cine are puterea? Şi întorcându-se, a zis către fratele său: Pleci, frate? Iar fratele a zis: Da, dar roagă-te pen­tru mine! Iar el a zis către acesta: Adevărat, frate, nu te las să pleci înaintea mea! Şi întorcându-se către fraţii care erau aşezaţi, a zis: Daţi-mi o rogojină şi o pernă! Şi luându-le, şi-a plecat capul, apoi şi-a dat primul su­fletul. După aceea a adormit şi cel bolnav. Şi îndată, pregătindu-i Părinţii, i-au dus şi i-au înmormântat cu bucurie deoarece primiseră Lumina cea înţelegătoare.

26. Un frate avea Bătrân. Şi văzându-l pe el în ce chip minunat pregătea pe morţi pentru înmormânta­re, a zis către el: Când voi muri şi pe mine mă vei pre­găti aşa? Iar el a zis către acela: Aşa te voi pregăti până când îmi vei zice ajunge! Nu după mult timp a murit fratele şi cuvântul s-a făcut faptă. Căci pregătindu-l pe el cu evlaVie, a zis înaintea tuturor: Te-am pregătit bine, fiule, sau mai lipseşte ceva? Şi tânărul a scos glas, zicând: Este bine, părinte! Ţi-ai împlinit făgăduinţa!

27. Povesteau Părinţii că cineva era părintele unei obşti. Şi s-a întâmplat ca cel care-l slujea pe el, împuţinându-se la suflet, să iasă din mănăstire şi să plece în alt loc. Iar Bătrânul aproape tot timpul mergea la el şi îl ruga să se întoarcă. Iar el nu voia. Şi a făcut acest lucru Bătrânul vreme de trei ani, până când slu­jitorul lui s-a înduplecat şi s-a întors. Şi i-a poruncit Bătrânul să iasă şi să adune nuiele pentru mături. Şi făcând aceasta cel ce-l slujea, din lucrarea satanei,

897

şi-a pierdut un ochi, iar Bătrânul, întristându-se foar­te mult, a început să-l mângâie pe cel ce avea dureri. Şi i-a zis slujitorul: Eu sunt pricina! Căci pentru oste­nelile pe care ţi le-am adus sufăr acum aceasta. După un timp, durerea l-a părăsit, dar beteşugul a rămas. Şi iarăşi i-a poruncit Bătrânul să iasă şi să taie frunze de finic. în timp ce lucra, prin lucrarea vrăjmaşului, iarăşi, sărind o creangă şi-a pierdut şi celălalt ochi. A venit, deci, la mănăstire şi s-a liniştit, nemaifăcând nimic. Dar Avva iarăşi s-a întristat. Şi când a venit chemarea lui, cunoscând de mai înainte, a trimis la toţi fraţii şi le-a zis: Chemarea mea este aproape! Ve­deţi de voi! Şi a început fiecare să spună: Cui ne laşi, Avva? Iar Bătrânul tăcea. Şi a trimis apoi de a chemat numai pe cel orb. Şi i-a zis şi lui despre chemare. Iar el a lăcrimat şi a zis: Cui mă laşi pe mine, orbul? Iar Bătrânul a zis: Roagă-te să aflu îndrăzneală în faţa lui Dumnezeu. Şi nădăjduiesc că duminică tu vei face sinaxa. Şi adormind el, după puţine zile, orbul a văzut din nou şi a devenit părintele¹³ obştii.

28. Unul dintre Bătrâni a trimis pe ucenicul lui să scoată apă. Şi fântâna era departe de chilia lor. Iar ucenicul a uitat să ia funia. Şi venind la fântână, a văzut că nu o adusese. Şi făcând rugăciune, a strigat

13 Doresc să subliniez faptul că cel care conduce obştea este numit simplu părinte. Este vorba, desigur, de părintele duhov­nicesc, cel de a cărui voie ascultă toţi fraţii într-o obşte. Am amintit acest lucru pentru că părintele duhovnicesc este chipul Părintelui ceresc, singurul izvor de voinţă. Ulterior a intervenit o distincţie, dar şi o confuzie între părintele duhovnicesc şi egu­menul sau stareţul unei obşti. Mai mult, chiar, sunt mănăstiri unde părintele duhovnicesc al fraţilor este o altă persoană decât stareţul. Distincţia ce trebuie făcută este între preotul slujitor al Tainei Sfintei Spovedanii şi părintele duhovnicesc al unei obşti sau al unei persoane. Preotul slujitor poate săvârşi spovedania fără să fie în mod necesar părintele duhovnicesc al persoanei respective, deşi în cele mai multe situaţii el este şi părintele duhovnicesc, după cum părintele duhovnicesc nu trebuie să fie neapărat preot. Părintele duhovnicesc este cel care îşi asumă îndrumarea desăvârşită a fiilor duhovniceşti. Aceştia se supun întru totul voinţei lui, făcând astfel exerciţiul supunerii de voia lui Dumnezeu.

898

zicând: Izvorule, izvorule, părintele meu a zis să-mi umpli ulciorul cu apă! Şi îndată apa s-a ridicat până sus. Şi după ce a umplut fratele ulciorul, apa s-a dus iarăşi la locul ei.

29. Un Bătrân schitiot stătea în muntele lui Paisie. Şi i-au adus pe cineva îndrăcit de la palat, iar el l-a Vindecat. Apoi i-au adus o pungă plină de aur. Dar Bă­trânul nu voia să o primească. Văzând însă pe acela întristat, a ţinut numai punga goală şi i-a zis: Aurul să-l dai săracilor milostenie. Şi a făcut Bătrânul din pungă culion, pentru că era din păr şi aspră. Şi a pur­tat-o mult timp pentru a-şi chinui trupul.

30. Ziceau despre un Bătrân că stătea la Schit şi a venit la el un drac, vrând să intre. Şi l-a legat afară din biserică. Şi iarăşi a venit un alt drac şi pe acela l-a le­gat. încă o dată a venit un alt drac şi i-a aflat pe ceilalţi doi legaţi şi le-a zis: De ce aţi stat aici afară? Şi i-au zis lui: Stă înăuntru şi nu ne lasă să intrăm. Şi acela, năvălind cu putere, a încercat să intre. Iar Bătrânul l-a legat şi pe el.

899

31. Ziceau despre un Bătrân că chilia lui era lumi­noasă precum ziua. Şi aşa cum citea şi lucra ziua, tot aşa făcea şi noaptea.

32. A plecat odată un Bătrân împreună cu un frate să aducă apă. Şi fratele, luând-o mai înainte, a văzut în izvor un şarpe mare. Şi a zis lui Bătrânul: Mergi şi calcă peste capul lui. Dar fiindu-i frică, nu s-a dus. A venit atunci Bătrânul şi, când l-a văzut şarpele, s-a ru­şinat şi a plecat în pustie.

Sfârşitul tratatului despre făcătorii de minuni.

CAPITOLUL XX

DESPRE VIEŢUIREA VIRTUOASĂ

1. Rugându-se odată Sfântul Antonie în chilia sa, a venit un glas zicând: Antonie, nu ai ajuns încă la mă­sura cizmarului cutare din Alexandria. Sculându-se, deci, dimineaţa şi luând toiagul de finic, a plecat către acela. Ajungând, deci, la casa lui, a intrat la el. Văzându-l, acela s-a tulburat. A zis, deci, către el Bătrânul: Spune-mi faptele tale. Iar el a zis: Nu mă ştiu să fi fă­cut vreodată ceva bun, fără numai că, de cum mă scol dimineaţa, stau la lucrul meu de mână şi spun că toa­tă cetatea aceasta, de la cel mic la cel mare, intră în împărăţie pentru dreptăţile lor şi numai eu singur voi moşteni iadul pentru păcatele mele. Şi iarăşi, seara, zic acelaşi cuvânt înainte de a mă culca. Auzind Avva Anto­nie, a zis: Cu adevărat, ca un bun aurar, şezând în casa ta, cu odihnă ai moştenit împărăţia. Iar eu, fără discernă­mânt fiind, locuind tot timpul în pustie, nu te-am ajuns.

2. Doi dintre Părinţi au rugat pe Dumnezeu să le arate la ce măsură au ajuns. Şi le-a venit lor glas zi­când: în satul cutare din Egipt este un om din lume, pe

901

nume Euharist, şi femeia lui se cheamă Maria. Nu aţi ajuns la măsura lor. Şi sculându-se cei doi Bătrâni, au mers în sat şi, întrebând, au aflat coliba şi pe femeie. Şi i-au zis ei: Unde este bărbatul tău? Iar ea a zis: Este păstor şi paşte oile. Şi i-a poftit pe ei în coliba lor. Iar când s-a făcut seara, a venit şi Euharist cu oile sale. Şi văzând pe Bătrâni, le-a pregătit lor masă şi a adus apă să le spele picioarele. Şi au zis Bătrânii: Nu vom gusta nimic, dacă nu ne vesteşti lucrarea ta. Iar Euharist, cu toată smerenia, a zis: Eu sunt păstor şi aceasta este femeia mea. Şi Bătrânii au stăruit rugându-l şi el nu voia să le spună. Şi ei i-au zis: Dumnezeu ne-a trimis la tine. Cum a auzit acest cuvânt, a fost cuprins de teamă şi le-a zis: Iată avem oile acestea de la părinţii noştri. Şi dacă binevoieşte Domnul să avem vreun ve­nit de la ele, îl facem în trei părţi: o parte săracilor şi altă parte pentru primirea de străini, iar a treia parte pentru trebuinţa noastră. De când am luat-o, femeia mea este fecioară. Şi fiecare doarme separat. Noaptea purtăm saci, iar ziua purtăm hainele noastre. Şi până acum nimeni dintre oameni nu a cunoscut acestea. Şi auzind, cei doi Bătrâni s-au minunat şi au plecat slă­Vind pe Dumnezeu.

3. A venit odată Avva Macarie Egipteanul de la Schit în Muntele Nitriei la prăznuirea Avvei Pamvo. Şi i-au zis lui Bătrânii: Spune cuvânt fraţilor, părinte. Iar el a zis: Eu nu m-am făcut încă monah, dar am văzut monahi. Şezând eu odată în chilie la Schit, mă necă­jeau gândurile zicând: Pleacă în pustie şi ia seama la ce vei vedea acolo. Şi am stat acolo luptând cu gândul

902

cinci ani, zicând ca nu cumva să fie de la draci. Şi cum gândul a stăruit, am plecat în pustie. Şi am găsit acolo un lac cu apă şi cu o insulă în mijloc. Şi veneau anima­lele pustiei să bea apă din lac. Şi am văzut în mijlocul lor doi oameni goi şi s-a cutremurat trupul meu, căci credeam că sunt duhuri. Şi ei, văzând că m-am înfri­coşat, au vorbit către mine: Nu te teme! Şi noi suntem oameni. Şi a zis lor: De unde sunteţi şi cum aţi venit în pustia aceasta? Iar ei au zis: Din obşte suntem, dar am făcut înţelegere şi am venit aici, unde suntem de patruzeci de ani. Şi unul era egiptean, iar celălalt era libian. Şi m-au întrebat şi ei pe mine, zicând: Cum este lumea şi dacă apa Vine la timpul ei¹, şi dacă lumea are bunăstare. Şi le-am zis: Da! Şi eu i-am întrebat: Cum pot să ajung monah? Şi mi-au zis: Dacă nu se leapădă cineva de toate cele ale lumii, nu poate să ajungă mo­nah. Şi eu le-am zis: Eu sunt neputincios şi nu pot ca voi. Şi ei mi-au zis: Dacă nu poţi ca noi, stai în chilia ta şi plânge-ţi păcatele tale. Şi i-am mai întrebat: Când se face iarnă, nu răciţi? Şi când se face arşiţă nu ard trupurile voastre? Iar ei au zis: Dumnezeu ne-a făcut nouă această iconomie, încât nici iarna nu suferim de frig şi nici vara arşiţa nu ne face rău. De aceea v-am spus că încă nu am ajuns să fiu monah, dar am văzut monahi. Iertaţi-mă, fraţilor!

4. Povestea Avva Vitimie că zicea Avva Macarie: Stând eu odată în Schit, au coborât acolo doi tineri străini. Şi unul dintre ei avea barbă, iar celuilalt abia îi dădea barba. Şi au venit la mine, zicând: Unde este

1 Este vorba de revărsarea apelor Nilului cărora se datora bel­şugul produselor agricole în Egipt (ET).

903

chilia Avvei Macarie? Şi eu am zis: De ce îl căutaţi? Şi ei au zis: Auzind cele despre el şi despre schit, am ve­nit să-l vedem. Am zis lor: Eu sunt! Şi ei au pus meta­nie, zicând: Vrem să rămânem aici! Iar eu, văzându-i fragezi şi ca venind din bogăţie, le-am zis: Nu puteţi să staţi aici! Şi a zis cel mai mare: Dacă nu putem să rămânem aici, plecăm în altă parte! Iar eu am zis gân­dului meu: De ce să-i alung şi să-i smintesc? Ostenea­la îi va face să plece ei singuri. Şi le-am zis: Veniţi de vă faceţi chilie, dacă puteţi. Şi ei au zis: Arată-ne un loc şi vom face. Bătrânul le-a dat o secure şi o desagă plină cu pâine şi sare. Le-a arătat şi o stâncă tare, zi­când: Săpaţi aici în piatră şi aduceţi lemne de la Elos. Apoi acoperiţi şi staţi aici! Iar eu socoteam că aveau să plece din pricina ostenelii. Ei m-au întrebat: Ce lu­crează monahii aici? Le-am zis: împletesc funii. Am luat apoi finic din Elos şi le-am arătat cum se începe împletitura şi cum trebuie să croiască. Şi le-am zis: Faceţi coşuri mici şi daţi-le celor care le iau şi ei vă vor aduce pâine. După aceea eu am plecat. Iar aceia, cu răbdare, au făcut toate câte le-am spus şi nu m-au cercetat timp de trei ani². Iar eu am rămas luptând cu gândurile mele şi zicând: Care va fi oare lucrarea lor? Căci nu au venit să mă întrebe despre gânduri. Cei care sunt departe de mine Vin la mine, iar aceş­tia care sunt aproape nu au venit şi nici la altcineva nu au mers. Vin numai la biserică, tăcând, să ia îm­părtăşanie. Şi m-am rugat lui Dumnezeu, postind o

^{2 D}e remarcat răbdarea pe care o făceau părinţii. Iată aici, Avva Macarie a avut răbdare timp de trei ani de zile, biruindu-şi curiozitatea de a şti ce se întâmplă cu cei doi.

904

săptămână, ca să-mi arate lucrarea lor. Sculându-mă, după ce a trecut săptămâna, am plecat să-i văd. Şi bă­tând la uşa lor, mi-au deschis şi mi-au dat bineţe, tă­când. Şi făcând rugăciune m-am aşezat. Cel mai mare făcând semn celui mai mic să iasă, s-a aşezat şi îm­pletea funia, nevorbind nimic. Şi la ceasul al nouălea a bătut la uşă şi a venit cel mai mic. A făcut puţină fiertură şi a pregătit masa la un semn pe care i l-a fă­cut cel mai mare. A pus pe masă trei pesmeţi şi s-a aşezat tăcând. Iar eu am zis: Ridicaţi-vă să mâncăm! Şi sculându-se, am mâncat. Apoi a adus ulciorul şi am băut apă. Când s-a făcut seară, mi-au zis: Pleci? Iar eu am zis: Nu, ci voi dormi aici! Şi mi-au pus deoparte o rogojină. Ei şi-au scos cingătorile şi paramanele³ şi s-au aşezat împreună pe o rogojină în faţa mea. Cum s-au întins, eu rugam pe Dumnezeu să-mi descopere lucrarea lor. Atunci s-a deschis acoperişul şi s-a făcut lumină ca ziua. Ei, însă, nu vedeau lumina. Şi de cum au crezut că am adormit, cel mai mare a făcut semn celui mai mic atingându-l într-o parte, s-au sculat şi-au încins cingătorile şi au ridicat mâinile la cer. Şi eu îi vedeam pe ei, dar ei nu mă vedeau pe mine. Şi am văzut dracii venind ca muştele peste cel mic. Şi unii veneau şi se aşezau pe gura lui, iar alţii pe ochii lui. Şi am văzut un înger al Domnului care purta sabie de foc şi păzindu-l pe acesta de jur împrejur şi alungând pe draci de la el. Iar de cel mai mare nu se puteau apropia. Şi spre dimineaţă s-au întins iarăşi pe rogoji­nă. Şi eu m-am făcut că mă trezesc şi ei de asemenea. Şi cel mai mare mi-a zis numai cuvântul acesta: Vrei

^{3 P}ânză cu multe cruci pe care călugării o poartă cruciş pe umeri.

905

să punem cei doisprezece psalmi? Eu am zis: Da! Şi a cântat cel mic cinci psalmi, câte şase stihuri cu Aliluia. Şi la fiecare stih ieşea o flacără de foc din gura lui şi se urca la cer. Asemenea şi cel mai mare, când deschidea gura să cânte, ca o funie de foc ieşea din gura lui şi ajungea la cer. Iar eu am zis puţin pe de rost. Şi ieşind, am zis: Rugaţi-vă pentru mine! Ei au pus metanie, tă­când. Am aflat, deci, că cel mare este desăvârşit, iar pe cel mic încă îl mai luptă vrăjmaşul. După puţine zile, a adormit fratele cel mai mare şi a treia zi a adormit şi cel mic. Şi când mergeau unii dintre Părinţi la Avva Macarie, îi ducea în chilia lor, zicând: Veniţi să vedeţi locul muceniciei celor doi tineri străini!

5. Când se ruga odată Avva Macarie în chilia lui, i-a venit lui un glas zicând: Macarie, nu ai ajuns încă la măsurile femeilor cutare din cetatea cutare! Sculân­du-se Bătrânul dimineaţă şi luându-şi toiagul lui de finic, a început să călătorească spre cetatea aceea. Ajungând, deci, în cetate şi aflând locul, a bătut în poartă. Şi ieşind una din femei, l-a primit în casă. Şi stând el puţin, a venit şi cealaltă. Apoi el le-a chemat şi venind ele, au stat împreună cu el. Şi a zis Bătrânul către ele: Pentru voi am suferit drumul şi atâta os­teneală venind din pustie. Spuneţi-mi, deci, care este lucrarea voastră? Şi ele i-au zis: Crede-ne, părinte, că nu am fost în afara patului bărbatului nostru până astăzi. Deci, ce lucrare cauţi la noi? Făcându-le meta­nie, bătrânul le-a rugat, zicând: Descoperiţi-mi lucra­rea voastră! Atunci ele au zis lui: Noi în lume am fost străine una de cealaltă. S-a întâmplat să ne însoţim cu doi fraţi după trup. Şi iată, sunt cincisprezece ani

906

astăzi de când locuim în casa aceasta şi nu ştim să ne fi certat vreodată sau să fi spus vreun cuvânt de ruşi­ne. Ne-a venit în minte gândul să părăsim pe bărbaţii noştri şi să intrăm în tagma fecioarelor. Şi fiind rugaţi îndelung de către noi, bărbaţii noştri nu s-au înduple­cat să ne slobozească. Şi dacă nu am izbutit în scopul nostru, am pus legământ între noi şi Dumnezeu, ca până la moarte să nu vorbim cu gura noastră cuvânt lumesc. Auzind acestea Avva Macarie, a zis: Cu adevă­rat nu este fecioară sau femeie căsătorită, sau monah, sau mirean, ci Dumnezeu caută la gândul omului şi dăruieşte Duhul Sfânt tuturor.

6. A zis Avva Pimen că Avva Antonie a spus despre Avva Pamvo că din a se teme de Dumnezeu a făcut pe Duhul Sfânt să sălăşluiască în el.

7. A zis Avva Pimen: Mulţi dintre Părinţii noştri s-au făcut bărbaţi desăvârşiţi întru nevoinţă, dar în­tru subţirimea gândurilor doar câte unul.

8. A zis Avva Pimen: Trei fapte trupeşti am văzut la Avva Pamvo, nemâncarea până seara în fiecare zi, tăcerea şi lucrul mâinilor.

9. Ziceau despre Avva Pimen că, dacă stăteau unii Bă­trâni în faţa lui şi vorbeau despre Bătrâni sau numeau pe Avva Sisoe, el zicea: Lăsaţi-l pe Avva Sisoe, căci cele ale lui nu se pot spune cu măsura povestirii despre el!

10. Ziceau despre Avva Pamvo că, aşa precum a primit Moise chipul slavei lui Adam, când a fost slăVită faţa lui, tot aşa şi Avva Pamvo; strălucea ca fulgerul faţa lui şi era ca un împărat care şedea pe tronul său. Aceeaşi lucrare aveau şi Avva Siluan, şi Avva Sisoe.

11. Când era să se sfârşească Avva Roman, s-au

907

adunat la el ucenicii lui, zicându-i: Cum trebuie să ne chivernisim? Iar Bătrânul a zis: Nu ştiu să fi spus cui­va dintre voi să facă ceva vreodată, decât numai după ce mai înainte mi-am înduplecat gândul meu să nu mă mânii dacă nu va face ceea ce i-am spus să facă. Şi astfel tot timpul nostru am trăit în pace.

12. Stătea odată Avva Sisoe în muntele Avvei An­tonie. Şi zăbovind cel care-l slujea să Vină la el, timp de zece luni nu a văzut om. Plimbându-se odată prin munte, a aflat un faranit⁴ care vâna animale sălbatice. Şi i-a zis Bătrânul: De unde Vii şi cât timp ai de când eşti aici? Iar el a zis: Adevărat, Avva, am unsprezece luni de când sunt în muntele acesta şi nu am văzut om decât pe tine acum. Şi auzind Bătrânul acestea, intrând în chilie, se bătea în piept zicând: Iată, Sisoe, credeai că ai făcut ceva vreodată, dar nu ai izbutit să faci nici ceea ce a făcut mireanul acesta.

13. Ziceau despre Avva Sisoe că, atunci când era să se sfârşească, stând Părinţii lângă el, strălucea faţa lui ca soarele. Şi le-a zis: Iată, Avva Antonie a venit! Şi după puţin, a zis: Iată ceata prorocilor a venit! Şi iarăşi faţa lui strălucea şi mai mult. şi a zis: Iată, ceata Apostolilor a venit! Şi faţa lui s-a făcut de două ori mai strălucitoare. şi iată, era ca şi când vorbea cu cineva. Şi l-au rugat Părinţii, zicând: Cu cine vorbeşti, părinte? Iar el a zis: Iată, au venit îngerii să mă ia. Şi îi rog să fiu lăsat ca să mă mai pocăiesc puţin. Şi i-au zis lui Părinţii: Nu ai trebuinţă de pocăinţă, pă­rinte! Şi Bătrânul le-a zis: Adevărat vă spun, nu mă ştiu pe mine să fi pus început. Şi au aflat cu toţii că

^{4 L}ocuitor din Faranul Egiptului.

908

este desăvârşit. Şi a strălucit faţa lui ca soarele şi s-au înfricoşat toţi. Şi el le-a zis: Vedeţi, Domnul a venit şi zice: Aduceţi-mi vasul pustiei! Şi îndată şi-a dat duhul şi s-a făcut ca un fulger şi s-a umplut toată casa de bună mireasmă.

14. Acelaşi Avvă Sisoe, când stătea în chilie, tot­deauna încuia poarta. Iar dacă îl întreba cineva pe Avva Sisoe despre Avva Pamvo, zicea: Mare a fost Pamvo! Mare a fost în lucrurile lui!

15. A zis unul dintre Părinţi că s-a întâlnit cineva din întâmplare cu Avva Siluan. Şi văzând faţa lui şi trupul lui strălucind ca ale unui înger, a căzut cu faţa la pământ. Şi zicea că şi alţii câţiva au această harismă.

16. Ziceau despre Avva Sarmata că de multe ori se nevoia câte patruzeci de zile cu voia Avvei Pimen şi se împlineau zilele pentru el ca şi când n-ar fi fost niciuna. A venit, deci, Avva Pimen la el şi i-a zis: Spune-mi ce ai văzut făcând atâta osteneală? Iar el a zis către el: Nimic! A zis către el Avva Pimen: Nu te las până ce nu­mi vei spune! Iar el a zis: Numai un lucru am văzut, că dacă zic somnului să plece, pleacă, şi dacă îi spun Vino, Vine!

17. Zicea Avva Matoe despre Avva Titoe: Nu se află om care să deschidă gura şi să spună vreun lucru rău către el. Ci după cum stă aurul curat pe talerul cânta­rului, tot aşa şi Avva Titoe.

18. A zis Avva Filorom: De când m-am născut din nou din apă şi din Duh şi până astăzi, pâine străină în dar nu am mâncat şi din ostenelile mele şi din lucrul mâinilor mele am dat două sute de monede la leproşi. Căci era caligraf tare iscusit şi nu se lăsa de scriere

909

măcar că mergea pe al optzecilea an de Viaţă, nicioda­tă îndepărtându-se cu gândul de la Dumnezeu.

19. Au zis Avva Psentaisie şi Avva Surie şi Avva Psoie: Auzind cuVintele părintelui nostru Pahomie, mult ne-am folosit, fiind mişcaţi spre râvna faptelor bune. Dar văzând la el că şi tăcerea lui era cuvânt, ne minunam unii către alţii, zicând: Socotim că toţi sfin­ţii sunt făcuţi aşa de Dumnezeu din pântecele maicii lor, adică sfinţi şi neschimbători, şi că nu ei au hotărât Viaţa lor, şi socotim că păcătoşii nu pot trăi cu evlaVie pentru că aşa au fost plăsmuiţi ei. Acum vedem bună­tatea lui Dumnezeu în chip vădit la părintele nostru, că din părinţi elini fiind el, s-a făcut atât de cinstitor de Dumnezeu şi este îmbrăcat cu toate poruncile lui Dumnezeu. Aşadar şi noi putem cu toţii să urmăm lui, aşa cum şi el urmează sfinţilor. Oare nu sunt scrise acestea: Veniţi la Mine toţi cei osteniţi şi împovăraţi şi Eu vă voi odihni pe voi⁵. Să murim deci împreună cu omul acesta şi vom trăi împreună cu el, căci drept ne duce la Dumnezeu.

20. Ziceau despre Avva Or că nici nu a spus minciu­nă vreodată, nici nu a jurat, nici nu a blestemat vreun om şi nici nu a vorbit decât dacă era nevoie.

21. Zicea acelaşi Avvă Or ucenicului său Pavel: Ia sea­ma, să nu aduci niciodată cuvânt străin în această chilie.

22. Ziceau despre Avva Or şi despre Avva Teodor că puneau început bun şi mulţumeau lui Dumnezeu pururea.

23. Era un pustnic care păştea împreună cu buvalii⁶

^{5 M}atei 11, 28.

^{6 U}n fel de antilopă, frumoasă la trup, din jungla Africii, care se aseamănă cu un bivol mare.

910

şi se ruga lui Dumnezeu, zicând: Doamne, învaţă-mă ceea ce îmi lipseşte! Şi i-a venit lui glas, zicând: Mergi în cutare obşte şi orice-ţi vor porunci, să faci. Intrând el în obştea aceea, a rămas acolo, dar nu ştia slujirea fraţilor. Şi-i ziceau lui: Fă asta, prostule! Sau: Fă-o pe cealaltă, bătrân stricat! Şi necăjindu-se, se ruga lui Dum­nezeu, zicând: Doamne, nu cunosc slujirea oamenilor! Trimite-mă iarăşi la buvali. Şi a fost slobozit de Dumne­zeu să plece iarăşi în locul acela să pască cu buvalii.

24. A zis un Bătrân: Era un Bătrân care stătea în pustie slujind lui Dumnezeu de mulţi ani. Acesta zi­cea: Doamne, dă-mi înştiinţare dacă am bineplăcut Ţie! Şi a văzut un înger care-i spunea: Nu ai ajuns încă precum zarzavagiul din cutare loc. Iar Bătrânul, minunându-se, şi-a zis: Voi merge în cetate să-l văd pe acela şi ce anume lucrează, încât să întreacă lucrarea şi osteneala mea de atâţia ani. A plecat, deci, Bătrânul şi a ajuns în locul despre care auzise de la înger. Şi l-a aflat pe omul acela, şezând şi vânzând legume. Şi a rămas cu el tot restul zilei. Şi când a terminat omul treaba lui, Bătrânul i-a zis: Poţi, frate, să mă primeşti în chilia ta noaptea aceasta? Iar el, bucurându-se, l-a primit. Plecând, deci, la chilie, după ce omul a pregă­tit cele de cuViinţă pentru odihna Bătrânului, i-a zis Bătrânul: Arată-mi iubirea ta, frate, şi descoperă-mi petrecerea ta! Şi pentru că omul nu voia să-i spună, Bătrânul a stăruit mult timp, rugându-l. înduplecându-se, în cele din urmă, omul a spus: Seara mănânc pentru tot restul zilei. Şi când termin treaba mea, ţin pentru mine ce-mi este necesar pentru hrană, iar restul dau celor care au trebuinţă. Şi dacă primesc pe

911

vreunul din robii lui Dumnezeu, cheltuiesc pentru el aceasta. Şi cum mă scol dimineaţa, înainte de a mă aşeza la lucrul meu, zic despre cetatea aceasta că de la cel mai mic până la cel mai mare vor intra în îm­părăţia lui Dumnezeu, pentru dreptăţile lor, şi numai eu voi moşteni iadul pentru păcatele mele. Şi seara zic iarăşi acelaşi cuvânt înainte de a mă culca. Auzindu-l Bătrânul, i-a zis: Este bună această lucrare, dar nu este vrednică să întreacă ostenelile mele de atâ­ţia ani. Şi când era să guste ceva, Bătrânul a auzit în drum pe unii care cântau căci chilia vânzătorului de legume era în loc însemnat şi i-a zis: Frate, voind aşa să trăieşti după Dumnezeu, cum de stai în locul aces­ta? Acum nu te tulburi când auzi cântecele acestea? A zis lui omul acela: îţi zic, Avva, că niciodată nu m-am tulburat şi nici nu m-am smintit! Auzindu-l Bătrânul, a zis: Ce gândeşti, deci, în inima ta, când auzi acestea? Şi el a zis: Gândesc că toţi merg în împărăţie. Auzind Bătrânul, s-a minunat şi a zis: Aceasta este lucrarea care întrece osteneala mea de atâţia ani. Şi punându-i metanie, a zis: Iartă-mă frate, eu nu am ajuns la această măsură. Şi fără să mai guste ceva, a plecat ia­răşi în pustie.

25. Povestea unul dintre Părinţi: Doi negustori din Apamia⁷, care făceau negustorie în ţară străină, erau prieteni. Unul era bogat, iar celălalt potriVit de bogat. Bogatul avea o femeie preafrumoasă şi înfrânată, aşa

^{7 E}ste vorba despre vechea capitală a provinciei Siriene Apamia, în nordul Antiohiei, pe cursul râului Oronte. Apamia era reşedin­ţa vestitelor şcoli de filosofie şi s-a dezvoltat într-un important centru creştin. Din secolul al 11-lea a fost reşedinţă episcopală.

912

cum arătau lucrurile. Deci, sfârşindu-se bărbatul ei şi văzând celălalt cuViinţa ei, a voit să o ia pentru sine de femeie. Dar se sfia să-i spună, ca nu cumva ace­ea să nu primească. Ea însă, fiind înţeleaptă, a înţeles acest lucru şi i-a zis: Chir Simeon (căci aşa se chema), te văd având gânduri. Spune-mi ce ai şi_wte voi înştiin­ţa. Iar el la început se sfia să-i spună, dar după aceea i-a mărturisit şi a rugat-o ca să-i fie femeie. Aceia i-a zis: Dacă vei face ceea ce îţi poruncesc, primesc! Iar el i-a zis: Orice îmi vei porunci, voi face! Aceea i-a zis: Coboară la cămara ta şi posteşte până când te voi che­ma eu. Nici eu nu voi gusta nimic adevărul îţi spun până când te voi chema. Şi el s-a învoit. Nu i-a dat însă soroc când avea să-l cheme la ea. Acela credea că îl va chema în aceeaşi zi. A trecut, deci, o zi şi a doua, şi a treia şi ea nu-l chema. El aştepta cu răb­dare, fie pentru dorul ce îl avea pentru ea, fie pentru că Dumnezeu, Care ştia când avea să-l cheme, iconomisea astfel lucrurile şi-i dădea răbdare. Căci după aceasta s-a făcut vas ales. în a patra zi a trimis la el. Acela cu puţin nu şi-a dat sfârşitul. Şi neputând din pricina istovirii să urce cu picioarele lui, a urcat fiind sprijinit. Iar aceea a pregătit masa şi a întins patul. Şi i-a zis: Iată, masa şi patul, unde porunceşti, acolo vom merge! A zis ei: Mă rog ţie, ai milă de mine şi dă-mi puţin să mănânc, că mă sfârşesc. Căci, nici nu ştiu dacă mai este femeie din pricina sfârşelii care mă stăpâneşte. Atunci i-a zis lui aceea: Iată, când ai flămânzit, ai dorit mâncarea în locul meu şi al oricărei femei şi al plăcerii! Aşadar, când ai astfel de gânduri, să foloseşti acest medicament şi te vei scăpa de orice

913

gând nepotriVit. Crede-mă, după bărbatul meu, nici cu tine, nici cu alt bărbat nu mă însoţesc, ci cu acoperă­mântul lui Hristos aşa nădăjduiesc să rămân, văduvă. Atunci, fiind pătruns şi minunându-se de înţelepciu­nea şi înfrânarea ei, i-a zis: Pentru că Domnul a bine­voit să mă cerceteze şi să mă mântuiască prin înţelep­ciunea ta, ce mă sfătuieşti să fac? Aceea, neîndrăznind din pricina tinereţii şi a frumuseţii ei, temându-se ca nu cumva peste un timp să pătimească şi ea acelaşi lucru, i-a zis: Socotesc că pe nimeni nu iubeşti pen­tru Dumnezeu mai mult decât pe mine. El i-a zis: Aşa este! Iar ea a zis: Şi eu, adevărat, pentru Dumnezeu te iubesc, dar pentru că glasul domnesc este cel care spune: Dacă cineva Vine la Mine şi nu urăşte pe tatăl său, şi pe mamă, şi pe femeie, şi pe fii, şi pe fraţi, şi pe surori, chiar şi sufletul său, nu poate să fie ucenicul Meu⁸, să ne îndepărtăm unul de celălalt, ca şi ţie să-ţi socotească Domnul că te-ai lepădat pentru El de fe­meie şi mie că m-am lepădat de bărbatul meu. Iată, deci, este o mănăstire de zăvorâţi în ţinutul nostru, în Apamia. Dacă doreşti cu tot sufletul să te mântuieşti, acolo să te lepezi de lume şi vei fi cu adevărat bineplăcut lui Dumnezeu. Şi el, îndată, s-a lepădat de toate lucrurile şi a alergat la mănăstirea aceea şi a rămas acolo până a adormit în Domnul. Şi s-a făcut monah încercat, având mintea curată şi văzând lucrurile cu simplitate şi ajungând la vederea lor duhovnicească. Acestea toate le-a povestit Avva Simeon însuşi celui care ni le-a povestit.

26. Povestea unul dintre pustnici fraţilor din Raith

^{8 L}uca 14, 26.

914

unde se găsesc cei şaptezeci de arbori de finic, lo­cul unde a ajuns Moise cu poporul, când a ieşit din Egipt⁹ şi zicea aşa: M-am gândit odată să intru în partea cea mai adâncă a pustiei, să aflu cumva pe ci­neva care să slujească lui Dumnezeu într-un loc mai îndepărtat decât mine. Şi călătorind patru zile şi pa­tru nopţi, am aflat o peşteră. Şi apropiindu-mă, am putut lua seama înăuntru şi am văzut un om şezând. Am bătut după obiceiul monahilor ca să iasă şi să mă salute. Dar el nu se mişca, căci se odihnise întru Dom­nul. Iar eu, fără să mă tulbur în vreun fel, am intrat şi l-am apucat de umăr. Şi îndată s-a risipit şi s-a făcut pulbere. Uitându-mă în jur mai bine, am văzut un coloviu¹⁰ agăţat. Cum l-am apucat, şi acesta s-a topit şi n-a rămas nimic din el. Fiind eu cuprins de mirare, am ieşit de acolo şi am aflat altă peşteră şi urme de om. Bucurându-mă, deci, m-am apropiat de peşteră. Iarăşi am bătut la uşă şi nimeni nu m-a auzit. Intrând, nu am aflat pe nimeni. Stând în afara peşterii, ziceam în sinea mea că trebuie să Vină robul lui Dumnezeu, oriunde ar fi. Şi când s-a făcut ziuă, am văzut o turmă de buvali venind şi pe robul lui Dumnezeu gol, acope­rind cu părul capului părţile ruşinoase ale trupului. Şi când s-a apropiat de mine, crezând că sunt duh, s-a aşezat la rugăciune. Căci era, aşa cum zicea mai târ­ziu, mult încercat de duhuri. Iar eu, înţelegând aceas­ta, i-am zis: Om sunt, robule al lui Dumnezeu. Priveş­te urmele mele şi pune mâna pe mine că sunt trup şi sânge. Şi când m-a privit, după Amin, s-a liniştit. Şi primindu-mă în chilie, m-a întrebat: Cum ai ajuns

9 Ieşire 15, 27.

10 Veşmânt călugăresc fără mâneci.

915

aici? Şi eu am zis: Pentru a căuta pe robii lui Dumne­zeu am venit în această pustie. Şi Dumnezeu n-a lăsat fără răspuns dorinţa mea. Şi eu l-am întrebat cum a venit în aceste locuri? Şi cât timp are aici? Şi cum se hrăneşte? Şi cum, gol fiind, nu are trebuinţă de îm­brăcăminte? Iar el a zis: Eu eram în obştea Tebaidei, având drept lucrare să ţes lână. Şi mi s-a strecurat un gând, care-mi zicea: Ieşi de aici şi nevoieşte-te singur, şi vei putea să trăieşti în linişte şi să primeşti pe stră­ini şi vei dobândi plată mai mare decât primeşti acum din lucrarea ta. Şi, învoindu-mă cu gândul, m-am apu­cat de treabă. Căci am zidit mănăstire şi aveam slugi cărora le porunceam. Agonisind multe, mă luptam ca pe cele adunate să le împart la săraci şi la străini. Dar vrăjmaşul nostru, diavolul, a fost cuprins de pizmă, şi atunci ca întotdeauna, pentru răsplata Viitoare ce avea să mi se dea, pentru care m-am şi grăbit să în­chin toate ostenelile mele lui Dumnezeu. Şi văzând o fecioară, care mi-a comandat lucruri, pe care eu le-am făcut şi i le-am dat, i-a dat gândul să mai coman­de iarăşi şi alte lucruri. Şi făcându-se, deci, obişnuinţă între noi, şi îndrăzneala era mai mare. Aşa am ajuns şi la atingerea mâinilor şi la râs şi la împreună-petrecere. Şi fiind cuprinşi de durerile naşterii, am născut păcatul. Şi rămânând în păcat după aceea şase luni, mă gândeam că astăzi sau mâine voi fi supus morţii şi voi avea parte de iadul cel veşnic. Căci dacă cel care a stricat femeia unui bărbat este dat iadului şi supus pedepsei, de câte pedepse este vrednic cel care a ne­cinstit pe roaba lui Dumnezeu? Şi aşa, întru ascuns, am alergat către pustia aceasta, lăsând toate ale mele

916

femeii. Şi venind aici, am aflat peştera aceasta şi iz­vorul şi finicul care îmi dă douăsprezece ciorchini de curmale pe an. în fiecare lună face un ciorchine, care îmi ajunge cele treizeci de zile. După aceea se coace al doilea. După mult timp mi-a crescut părul şi, tocindu-se de tot hainele, acopăr cu el partea care trebuie a trupului. Şi iarăşi întrebându-l dacă la începuturi a întâmpinat greutăţi, a zis: La începuturi tare am fost strâmtorat, încât mă întindeam la pământ din pricina ficatului şi nu puteam să stau în picioare pentru a-mi face slujba, ci fiind întins la pământ, strigam către Celprea-înalt. Şi fiind eu în peşteră în multă întristare şi suferinţă, încât nu mai puteam să ies afară, am văzut un bărbat intrând şi stând lângă mine şi zicându-mi: Ce suferinţă ai? Şi eu îndată, întărindu-mă puţin, am zis: De ficat sufăr! Şi arătându-i locul, unindu-şi el de­getele în linie dreaptă, a tăiat locul ca şi cu o sabie şi scoţând ficatul, mi-a arătat rănile lui. Şi după ce a curăţit cu mâna, a îndepărtat partea vătămată. Şi ia­răşi punând la loc ficatul şi refăcând locul cu mâna, mi-a zis: Iată, te-ai făcut sănătos! Slujeşte Stăpânului Hristos aşa cum se cuVine! Şi de atunci m-am făcut sănătos şi restul timpului l-am petrecut aici fără os­teneală. L-am rugat apoi mult să mă lase să petrec în prima peşteră şi el mi-a zis că nu voi putea să în­dur năvălirile dracilor. Şi eu, temându-mă de aceasta, l-am rugat să mă binecuvânteze şi să mă slobozească. Şi făcând rugăciune, m-a slobozit. Şi acestea VI le-am povestit vouă spre folos.

27. Zicea iarăşi un alt Bătrân, care s-a învrednicit să

917

devină episcopul cetăţii Oxirinhos¹¹, ca despre altul, dar el era cel care făcuse aceasta: Mi s-a părut odată că este bine să intru în pustia cea mai adâncă, unde trăia neamul mazicilor, şi să văd dacă nu cumva voi afla vreun sărac slujind lui Dumnezeu. Şi luând, deci, puţini pesmeţi şi apă ca pentru patru zile de mers, am plecat în călătorie. Când au trecut cele patru zile şi hrana s-a sfârşit, mă întrebam ce voi face. Şi luând curaj m-am silit pe mine însumi şi am străbătut alte patru zile fără să mănânc ceva. Dar, nemaiputând tru­pul meu duce lipsa hranei şi osteneala drumului, mi-a venit să leşin. Şi eram întins la pământ, când, venind cineva mi-a atins cu degetul său buzele precum un doctor care abia atinge cu uneltele lui ochii şi îndată m-am întărit, încât mi se părea că nici nu călătorisem atât şi nici nu îmi era foame. Când am văzut, deci, pu­terea aceasta care a venit peste mine, m-am ridicat şi am continuat să străbat pustia. Şi după ce au trecut alte patru zile, iarăşi am slăbit şi mi-am întins mâi­nile către cer. Şi iată, bărbatul care mă întărise mai înainte, iarăşi a uns cu degetul buzele mele şi m-a întărit. Am străbătut aşa şaptesprezece zile Şi după acestea am aflat o colibă şi apă şi finici şi un bărbat care stătea în picioare şi căruia părul capului îi era îmbrăcăminte. Părul lui era alb şi el era înfricoşător la vedere. Când m-a văzut pe mine s-a aşezat la rugăciu­ne. Şi când a terminat, la Amin, a înţeles că sunt om. Şi apucându-mi mâna m-a întrebat, zicând: Cum ai ajuns aici? Şi dacă toate cele din lume stau la locul lor şi dacă mai domnesc prigonirile? Iar eu am zis: Pen­tru voi, cei care slujiţi în adevăr Stăpânului Hristos,

11 Cetate veche pe înălţimea de vest a văii Nilului.

918

am străbătut pustia aceasta. Prigoana a încetat prin harul lui Hristos. Spune-mi, însă, tu cum ai ajuns aici? Iar el, izbucnind în lacrimi, a început să zică: Eu eram episcop şi, când s-a făcut prigoană şi fiind eu supus la multe chinuri, neputând să îndur suferinţele, am adus jertfă la altarul păgânesc. Când mi-am venit în fire şi am cunoscut fărădelegea mea, m-am dat pe mine morţii în pustia aceasta¹². Şi sunt aici de patru­zeci şi nouă de ani, mărturisind şi rugând pe Dumne­zeu ca în vreun fel să-mi ierte păcatul. Hrana îmieste dată de Domnul din acest finic. Iar mângâierea iertă­rii nu am primit până s-au împlinit patruzeci şi opt de ani. Anul acesta am primit, însă, mângâiere. Şi zicând acestea, pe neaşteptate, ridicându-se, a alergat afară şi s-a aşezat la rugăciune, unde a stat multe ceasuri. Când a terminat rugăciunea, a venit la mine. Iar eu, văzând faţa lui, am fost cuprins de uimire şi teamă, căci se făcuse ca de foc. Şi el mi-a zis: Nu te teme! Căci Domnul te-a trimis ca să înmormântezi trupul meu. Şi cum a terminat de spus, îndată şi-a întins mâinile şi picioarele. Era sfârşitul Vieţii lui. Sfâşiind levitonul meu, jumătate l-am lăsat pentru mine şi cu jumătate înfăşurându-i trupul lui sfânt l-am ascuns în pământ. şi cum l-am înmormântat, îndată finicul s-a uscat şi coliba s-a prăbuşit. Iar eu am plâns mult, cerând stă­ruitor lui Dumnezeu să-mi dea mie cumva finicul şi să petrec în locul acela cealaltă vreme a Vieţii mele. Şi

12 Exemplul argumentează asimilarea monahismului cu mar­tiriul. Este binecunoscut faptul că monahismul este considerat martiriu alb sau nesângeros. Iată că episcopul care nu a putut să primească martiriul sângelui se dă pe sine morţii retrăgându-se în pustia cea mai adâncă.

919

deoarece nu s-a întâmplat aşa, am zis în sinea mea că nu este voia lui Dumnezeu: Rugându-mă, deci, m-am întors iarăşi în lume. Şi iată, omul care-mi ungea bu­zele a venit şi m-a întărit. Şi aşa am putut să Vin la fraţi. Şi le-am povestit lor toate acestea şi-i rugam să nu deznădăjduiască de ei înşişi, ci prin răbdare să-L afle pe Dumnezeu.

28. Doi mari Bătrâni mergeau pe cale în pustia Schi­tului. Şi auzind pe cineva murmurând din pământ, au căutat intrarea în peşteră. Şi intrând, au aflat stând culcată o bătrână fecioară sfântă. Şi au zis ei: Când ai venit aici, bătrâno? Şi cine este cel care te slujeşte? Căci nu au aflat nimic în peşteră, decât pe ea singură, culcată şi bolnavă. Iar ea a zis: Treizeci şi opt de ani am în peştera aceasta, mulţumindu-mă cu ierburi şi slujind lui Hristos, şi nu am văzut om până astăzi. Căci v-a trimis Dumnezeu ca să-mi înmormântaţi rămăşi­ţele. Şi zicând aceasta, a adormit. Iar Bătrânii, slăVind pe Dumnezeu şi înmormântând trupul, au plecat.

29. Povesteau despre un pustnic oarecare că a ie­şit în pustie având asupra sa numai levitonul. Şi mer­gând trei zile, s-a urcat pe o stâncă. Şi în josul ei a vă­zut iarbă şi un om păscând precum dobitoacele. Şi a coborât pe ascuns şi l-a prins. Iar Bătrânul era gol şi se ruşina, neputând să îndure prezenţa oamenilor. A putut să scape şi să fugă de la el. Iar fratele urmărindu-l, striga în urma lui: Pentru Dumnezeu, te urmă­resc, rămâi pe loc pentru mine! Şi el, întorcându-se a zis lui: Şi eu pentru Dumnezeu fug de tine. Şi arun­când levitonul, a alergat în urma lui. Şi când a văzut că şi-a aruncat veşmântul de pe el, l-a primit şi a zis:

920

Când ai aruncat materia pământească de pe tine, am hotărât să te aştept. L-a rugat fratele, zicând: Părinte, spune-mi cuvânt, cum să mă mântuiesc? Iar el a zis: Fugi de oameni şi taci şi te vei mântui!

30. Un alt pustnic, rătăcit prin pustie, zicea în sinea lui: Am izbutit Virtuţile! Şi se ruga lui Dumnezeu, zi­când: Doamne, arată-mi dacă îmi lipseşte ceva şi voi face! Şi vrând Dumnezeu să smerească gândul lui, i-a zis: Mergi la cutare arhimandrit¹³ şi ceea ce îţi va spu­ne, aceea să faci! Şi i-a descoperit Dumnezeu arhiman­dritului, zicând: Iată, cutare pustnic Vine la tine. Spune-i să ia un bici şi să pască porcii! Venind Bătrânul, a bătut la poartă. Şi intrând la arhimandrit, îmbrăţişându-se ei, s-au aşezat. Şi a zis pustnicul: Spune-mi ce să fac să mă mântuiesc! Şi arhimandritul a zis: Ceea ce îţi voi spune vei face? Şi a zis: Da! A zis lui: Ia un bici şi mergi de paşte porcii! Şi el plecând, păştea porcii. Iar cei care-l vedeau şi auzeau despre el că paşte porcii, ziceau: Uite pe marele pustnic despre care am auzit! Iată, s-a rătăcit inima lui şi are draci căci paşte porcii. Văzând Dumnezeu smerenia lui, că în acest fel îndura batjocurile oamenilor, l-a slobozit pe el¹⁴.

31. Înţelegându-se unul cu altul, doi oameni s-au

13 Arhimandrit se numea la început cel care avea în grijă o obşte de călugări. Şi astăzi se foloseşte încă noţiunea cu acest înţeles la mănăstirile Sfântului Munte (ET).

14 Apoftegma aceasta este amintită şi în capitolul 15, apoftegma 192. Nu este vorba doar de o simplă repetare. Virtutea autentică nu merge de una singură niciodată, şi în special smerenia. în capitolul 15, apoftegma 192, se exprimă smerenia spontană a pustnicului. Aici, în capitolul despre Viaţa în Virtute, cititorul poate să vadă alte Virtuţi care însoţesc smerenia. Sunt puse înainte ascultarea, îndurarea, răbdarea dispreţului din partea oamenilor, căci era cunoscut mai ales ca un mare pustnic. Astfel, Virtutea lui cu mai multe dimensiuni validează şi dă valoare Virtuţii smereni­ei, pentru că smerenia autentică este cea care atrage harul lui Dumnezeu de sus celor smeriţi le dă har (Iacob 4, 6) şi sfinţeş­te omul întreg (ET).

921

făcut monahi. Aceştia se nevoiau peste măsură şi duceau o Viaţă Virtuoasă. Şi s-a întâmplat ca unul să devină conducător de obşte, iar celălalt, rămânând pustnic şi nevoindu-se în chip desăvârşit, făcea mi­nuni mari: Vindeca îndrăciţi, zicea prorocii şi tămăduia bolnavi. Iar cel care din ascet devenise conducător de obşte, auzind că de asemenea harisme s-a învred­nicit tovarăşul său, s-a liniştit, îndepărtându-se de oa­meni trei săptămâni, cerând stăruitor şi îndelung lui Dumnezeu să-i descopere cum acela face minuni şi a devenit mai vestit decât toţi, iar el nu se împărtăşeşte de nimic din toate acestea. Şi i s-a arătat lui un înger al Domnului, zicând: Acela stă în faţa lui Dumnezeu, suspinând şi plângând zi şi noapte, flămânzind şi în­setând pentru Domnul. Iar tu, de multe îngrijindu-te, ai tovărăşia celor mulţi. îţi este de ajuns mângâierea oamenilor.

32. Ziceau despre schitioţi că nu exista mândrie în mijlocul lor pentru că se întreceau unii pe alţii în Virtuţi. Erau postitori. Şi unul mânca la două zile, iar altul la trei zile, altul la patru şi altul o dată pe săptămână. Şi unul nu mânca pâine, iar altul nu bea Vin şi ca să spun pe scurt, erau împodobiţi cu toată Virtutea.

Sfârşitul tratatului despre Vieţuirea Virtuoasă.

CAPITOLUL XXI

DIALOG ÎNTRE BĂTRÂNII SFINŢI - cU ÎNTREBĂRI ŞI RĂSPUNSURI

1. Întrebare: Cum trebuie să fie monahul în chilie? Răspuns: Să stea departe de cunoaşterea celor multe, pentru ca, gândul fiind eliberat, cunoaşterea Domnu­lui să sălăşluiască în el.

2. Întrebare: Ce este monahul? Răspuns: Monahul este ca un porumbel. Căci precum porumbelul care iese la timpul său în văzduh, întinzându-şi aripile sale, dacă întârzie afară din cuib primeşte loviturile păsărilor sălbatice şi îşi pierde frumuseţea sa, la fel şi monahul; acesta iese la vremea slujbei să-şi scutu­re gândurile şi, dacă întârzie în afara chiliei, primeşte loviturile dracilor şi se întunecă gândurile lui.

3. Întrebare: Cu ce gând scoate dracul pe monah afară din chilie? Răspuns: Dracul este vrăjitor. Căci precum vrăjitorul cu cuVinte magice scoate şarpele din cuibul lui şi, după ce îl prinde, îl ia şi îl aruncă în pieţele cetăţii şi-l lasă acolo spre a se înveseli oame­nii, iar când îmbătrâneşte, după aceea fie îl omoară în foc, fie îl îneacă în mare, aşa şi monahul, pătimeşte

923

în acelaşi fel, când, fiind atras de gânduri, părăseşte chilia sa.

4. Întrebare: Dacă un frate iese pentru ascultare şi îl întâlneşte o femeie pe cale, cum poate să fugă de războiul desfrânării? Răspuns: De război nu poate să fugă. Dar de făptuire poate să scape dacă va tăcea în ceasul întâlnirii. Căci, precum amnarul lovit cu pu­cioasă scoate foc, la fel şi vorbirea femeii când loveşte pe bărbat lucrează păcatul.

5. Întrebare: Prin ce gând Vine desfrânarea la om? Răspuns: Nicio cale, nici două, nici cinci, nici zece nu sunt de ajuns desfrânării. Căci toate gândurile diavo­lului au ascunsă în ele desfrânarea.

6. Întrebare: Este bine să ai două haine? Răspuns: Să dobândeşti două haine, dar să nu dobândeşti ră­utatea care întinează tot trupul. Căci sufletul nu are nevoie de răutate. Dar trupul are nevoie de acoperire. Să avem cele de trebuinţă şi să ne mulţumim cu cele pe care le avem¹.

7. Întrebare: Cum trebuie să se împlinească lucra­rea psalmodiei şi măsura postirii? Răspuns: Nimic mai mult decât ceea ce s-a poruncit. Căci mulţi, vrând mai mult, nu au mai putut după aceea nici puţinul să-l împlinească.

8. Întrebare: Dacă mă sileşte un frate să beau un pahar cu Vin în chilia lui, este bine să plec? Răspuns: Fugi de Vin şi te vei mântui, precum căprioara de curse. Căci mulţi din pricina acestei nevoi au ajuns la căde­rea gândurilor².

1 Dacă avem, dar, cu ce să ne hrănim şi cu ce să ne îmbrăcăm, ne va fi de ajuns. (1 Tim. 6,8)

^{2 C}ăderea gândurilor în capcana răului.

924

9. Întrebare: Dacă mă va sminti un frate, mă sfătuieşti să-i pun metanie? Răspuns: Pune-i metanie şi rupe legătura cu el. Căci avem pe Avva Arsenie care zice: Să ai dragoste pentru toţi şi să stai departe de toţi!

10. Întrebare: Ce înseamnă pentru om să aducă dar de mulţumire la biserică? Răspuns: Lucrul acesta este o comoară pusă în faţa lui Dumnezeu. Şi ceea ce pui aici, îndată ajunge sus!

11. Întrebare: Vreau să sufăr mucenicie pentru Dumnezeu! Răspuns: Dacă la vreme de nevoie cineva rabdă pe fratele său, aceasta este asemenea cuptoru­lui celor trei tineri³.

12. Întrebare: De ce tulbură desfrânarea pe om? Răspuns: Pentru că diavolul ştie că desfrânarea ne face străini pentru Duhul Sfânt. Ascultă pe Domnul care zice: Duhul Meu nu va rămâne în aceşti oameni, pentru că sunt trupeşti⁴.

13. Întrebarea unui tânăr către un Bătrân thebait despre cum trebuie să stea în chilie. întrebare: Cum trebuie să se liniştească cineva în chilie? Răspuns: Să nu-şi aducă aminte de om tot timpul cât stă în chilie.

14. Întrebare: Ce lucrare este datoare să aibă ini­ma ca să fie monahul întors spre sine însuşi? Răs­puns: Aceasta este lucrarea desăvârşită a monahului: să aibă atenţia la Dumnezeu totdeauna, fără abatere!

15. Întrebare: Cum este datoare mintea să alunge gândurile Viclene? Răspuns: Nu poate să facă aceas­ta în niciun chip singură, căci nu are puterea aceasta. Dar şi dacă sufletul va cădea în gânduri, este dator îndată să alerge la Cel care l-a făcut cu rugăciunea şi

^{3 D}aniel 3,12.

^{4 F}acerea 6, 3.

925

Acela le va topi ca pe ceară. Căci Dumnezeul nostru este foc mistuitor⁵.

16. Întrebare: Cum au folosit Părinţii Schitului gândul potrivnic⁶? Răspuns: Acea lucrare este mare şi deosebită, având osteneală, şi nu este pentru toţi lipsită de primejdii.

17. Întrebare: Cum nu este pentru toţi lipsită de pri­mejdii? Răspuns: Când Vine un gând în suflet şi acesta poate cu multă luptă să-l scoată, Vine altul şi sufletul îl cuprinde. Şi aşa, toată ziua împotriVindu-se gândurilor, niciodată nu are timp pentru vederea lui Dumnezeu.

18. Întrebare: Deci, prin ce meşteşug aleargă gân­dul la Dumnezeu? Răspuns: Dacă îţi Vine gând de desfrânare, îndată, desprinzând mintea de acolo, sileşte-o să se înalţe. Să nu întârzii, căci a întârzia este primejdie pentru învoire.

19. Întrebare: Dacă, deci, Vine gând de slavă deşar­tă, că ai izbutit Virtutea, nu este dator gândul să se îm­potrivească? Răspuns: în orice ceas se împotriveşte cineva gândului, îndată acesta devine mai puternic şi mai năvalnic. Căci, prin împotriVire, acela se află în­tr-o poziţie mai bună ca tine. Şi, în plus, Duhul Sfânt nu te ajută pentru că te află mândrindu-te, că te soco­teşti pe tine în stare să lupţi împotriva patimilor. Căci precum acela care are părinte duhovnicesc se încre­dinţează părintelui şi este fără de grijă faţă de toate şi altă grijă nu are decât cea pentru Dumnezeu, la fel şi cel care s-a dat pe sine lui Dumnezeu nu trebuie

5 Evrei 12, 29 şi Deuteronom 4, 24.

6 Gândul potrivnic se numeşte argumentaţia prin intermediul gândurilor împotriva altui gând (ET).

926

în niciun chip să-şi facă griji pentru gânduri sau să li se împotrivească, sau în niciun fel să-l lase să intre în el. Şi dacă totuşi intră, ridică-l sus la Părintele tău şi spune-i: Eu nu am nimic cu tine. Iată Părintele meu, acesta ştie. Şi trage-l pe el în sus. în mijlocul drumului părăsindu-te va pleca. Căci nu poate să Vină cu tine la Acela şi nici nu poate sta înaintea Lui. Decât această lucrare nu există ceva mai mare şi nici mai lipsit de griji în toată Biserica.

20. Întrebare: Cum au bineplăcut, deci, lui Dumne­zeu schitioţii cu gândul potrivnic? Răspuns: Deoarece aceia au făcut-o cu simplitate şi frică de Dumnezeu, pentru aceasta Dumnezeu le-a ajutat lor. Şi, după aceea, însăşi lucrarea vederii a venit la ei cu voia lui Dumnezeu, pentru multa lor osteneală şi pentru iubirea de Dumnezeu. Zicea, deci, Pimen cel mare, cel care a şi învăţat acestea: Mi s-a întâmplat odată în Schit să cercetez un sfânt care era de mulţi ani acolo. Şi numai m-a salutat, şezând. Nimic altceva nu mi-a răspuns. Ci, stând eu şi fiind ocupat cu vederea⁷, acela, lucrând funia, nu a ridicat deloc privirea să ia aminte la mine, nici nu a îngăduit să mâncăm, ci, chiar dacă avea şase zile fără să mănânce, a rămas toată ziua împletind. Şi, în ziua următoare, pe la ceasul al zecelea⁸, mi-a răs­puns şi mi-a zis: Frate, de unde ai lucrarea aceasta? Iar eu am zis: Dar tu unde ai aflat-o? Căci noi de copii am fost învăţaţi această lucrare de părinţii noştri. A zis atunci Schitiotul: Eu nu am primit această lucrare de la părinţii mei, ci, precum mă vezi acum, aşa am

7 Vederea cea duhovnicească.

8 Corespondentul aproximativ al orei patru de după-amiaza.

927

rămas toată vremea mea, adică puţin lucru de mână şi puţină cercetare şi după putere curăţirea gândului şi împotriVirea faţă de gândurile care Vin. Şi aşa, du­hul vederii a venit la mine, fără să ştiu şi fără să aflu în vreun fel că această lucrare o au unii. Şi am răspuns: Eu de copil am fost învăţat aceasta.

21. Întrebare: în ce fel este dator cu vederea⁹ cel care astfel a fost învăţat? Răspuns: Aşa cum ne înva­ţă pe noi Dumnezeieştile Scripturi! Căci Daniel îl ve­dea ca pe Cel vechi de zile¹⁰, iar Iezechiel într-un car de HeruVimi¹¹, Isaia pe tronul cel înalt şi slăVit¹², iar Moise aşteptând cu răbdare pe Cel Nevăzut ca şi când L-ar fi văzut¹³.

22. Întrebare: Cum poate vedea mintea ceea ce nu a văzut niciodată? Răspuns: Nici împărat nu ai văzut niciodată pe tron aşa cum se arată în tablouri!

23. Întrebare: Şi mintea este datoare să descrie¹⁴ dumnezeirea? Răspuns: Nu este mai bine să descrii decât să te învoieşti cu gândurile necurate?

24. Întrebare: Nu cumva descrierea este socotită păcat? Răspuns: Ţine aceasta acum, aşa cum au vă­zut prorocii în chip istoric¹⁵, iar cea desăvârşită Vine după aceea. Cum zice şi Apostolul: Căci vedem acum

9 Dialogul este, desigur, despre vederea duhovnicească, des­pre theoria. Deşi, în tradiţia traducerilor româneşti cuvântul theoria este tradus de cele mai multe ori prin contemplare, am preferat să traducem prin vedere, inVitând pe cititor să accepte sensul duhovnicesc, îmbogăţitor al vederii.

10 Daniel 7,13-14.

11 Iezechiel 1, 2.

12 Isaia 6,1.

13 Evrei 11, 28.

14 Este vorba despre posibilitatea de a reprezenta ceea ce vede, la nivel lăuntric sau în exterior.

15 Adică conform cu povestirile Vechiului Testament şi cu reprezentările simbolice.

928

ca prin oglindă, în ghicitură, iar atunci, faţă către faţă¹⁶. Atunci înseamnă când gândul se va desăvârşi, atunci vede cu îndrăzneală.

25. Întrebare: Aceasta nu scoate mintea din stăpânirea ei? Răspuns: în niciun chip, dacă cineva se luptă în adevăr. Zicea şi aceasta: A trecut toată săptămâna şi nu am avut în minte amintire omenească. Altul a zis: Mergeam odată pe cale şi am văzut doi îngeri mergând cu mine, unul de o parte şi altul de cealaltă parte. Şi nu am luat seama la ei. “

26. Întrebare: Şi de ce nu lua aminte la ei? Răspuns: Pentru că este scris că nici înger, nici duh nu poate să ne despartă pe noi de iubirea lui Hristos¹⁷.

27. Întrebare: întotdeauna poate mintea să vadă? Răspuns: Dacă nu poate totdeauna, atunci când gân­dul este stăpânit de patimi să nu zăbovească a aler­ga la Dumnezeu prin rugăciunea cea văzătoare. Căci îţi zic ţie că, dacă gândul se va desăvârşi în aceasta, va fi mai uşor să mişti un munte decât să fie coborât gândul de acolo. Căci precum un osândit întemniţat în întuneric, când este slobozit şi vede lumina, nu mai vrea să-şi amintească de întuneric, aşa şi gândul, când începe să vadă lumina sa. Zicea unul dintre Părinţi: Odată, vrând să încerc gândul meu dacă se va rătăci, slobozindu-l în lume, l-am lăsat liber. Şi a stat acolo unde era, neştiind unde să meargă, până când l-am ri­dicat iarăşi sus. Căci ştia că, dacă pleacă să rătăcească, aveam să-l îmblânzesc. Această lucrare o izbândeşte isihia însoţită de smerenie şi rugăciune. Căci a te ruga neîncetat în smerenie duce repede mintea la izbândă.

¹⁶ 1 Corinteni 13,12.

17 Romani 8, 38-39.

929

28. Întrebare: Cum poate cineva să se roage întot­deauna? Căci trupul slăbeşte când este vorba de sluj­bă. Răspuns: Nu numai a sta la vremea rugăciunii se cheamă rugăciune, ci a te ruga întotdeauna.

29. Întrebare: Cum întotdeauna? Răspuns: Fie că mănânci, fie că bei, fie că mergi pe cale, fie că faci un lucru anume, să nu laşi rugăciunea.

30. Întrebare: Deci, dacă vorbeşti cu cineva, cum poţi să împlineşti rugăciunea neîncetată? Răspuns: Pentru aceasta a zis Apostolul: în toată vremea rugându-vă întru Duhul, prin orice rugăciune şi cerere¹⁸. Aşadar, atunci când nu eşti liber să te rogi, deoarece vorbeşti cu cineva, roagă-te cu cerere¹⁹.

31. Întrebare: Cu ce rugăciune este dator să se roa­ge cineva? Răspuns: Tatăl nostru care eşti în ceruri... şi celelalte²⁰.

32. întrebare: Ce măsură trebuie să aibă rugăciu­nea? Răspuns: Nu s-a arătat măsură. Căci a zice să te rogi întotdeauna şi neîncetat nu are măsură²¹. A zis şi aceasta, că cel care vrea să izbândească acestea tre­buie să vadă pe toţi oamenii ca pe unul şi să stea de­parte de vorbirea de rău.

Sfârşitul dialogului.

18 Efeseni 6, 18.

19 Expresia să te rogi cu cerere are aici în­ţelesul că sufletul treaz are întotdeauna stare de rugăciune, fie că lucrează, fie că vorbeşte, fie că doarme, conform cuVintelor: De dormit dormeam, dar inima mea-mi veghea (Cântarea Cân­tărilor 5, 2). Astfel, oricât ar fi de ocupată mintea cu alt obiect, sufletul face în tăcere lucrarea lui.

^{20 M}atei 6, 9-13.

²¹ 1 Tesa­loniceni 5,17.

930

APOFTEGMELE CELOR CARE AU ÎMBĂTRÂNIT ÎN NEVOINŢĂ ŞI CARE ARATĂ PE SCURT DESĂVÂRŞIREA VIRTUŢII LOR

33. A fost întrebat Sfântul nostru Părinte Atanasie, episcopul Alexandriei, cum Fiul este egal Tatălui. Şi a răspuns: Aşa cum este vederea în doi ochi.

34. A fost întrebat Sfântul nostru Părinte Grigorie Teologul cum sunt Fiul şi Sfântul Duh egali Tatălui. Şi a răspuns: Aşa cum în trei sori sunt unul în altul şi una este alcătuirea luminii, Dumnezeirea.

35. A zis Avva Isaia că un începător care merge dintr-o mănăstire în alta seamănă dobitocului dus de aici dincolo cu căpăstru pus.

36. A zis iarăşi că Dumnezeu, dacă vrea să miluias­că un suflet şi acesta aruncă frâul şi nu-l primeşte, ci face voia lui, va îngădui acestuia să pătimească ceea ce El nu vrea, ca aşa sufletul să-L caute.

37. Zicea iarăşi că atunci când cineva vrea să răs­plătească răul cu rău poate şi numai printr-un semn să vatăme cugetul fratelui.

38. Acelaşi a fost întrebat ce este iubirea de arginţi şi a răspuns: Să nu te încrezi lui Dumnezeu că El îţi poartă de grijă şi să deznădăjduieşti cu privire la fă­găduinţele lui Dumnezeu şi să iubeşti să fii mare.

39. A fost întrebat iarăşi ce este vorbirea de rău şi a răspuns: A nu cunoaşte slava lui Dumnezeu şi a pizmui pe aproapele.

40. A fost întrebat iarăşi ce este mânia şi a răspuns: Ceartă şi minciună şi necunoaştere.

41. A zis Avva Ilie, cel al slujirii: Ce tărie are păcatul

931

acolo unde este pocăinţă? Şi ce folos are iubirea acolo unde este mândrie?

42. A zis iarăşi: Oamenii au mintea fie la păcate, fie la Iisus, fie la oameni.

43. A zis Avva Teodor: Mulţi, în vremea aceasta, au ales odihna înainte ca Dumnezeu să le-o dea.

44. A zis Amma Teodora că un creştin vorbind cu un maniheu²² despre trup zicea: Dă-i trupului legea şi vei vedea trupul cu ajutorul Ziditorului.

45. A întrebat unul dintre Bătrâni pe Amma Teodo­ra, zicând: La înVierea morţilor, cum vom înVia? Iar ea a zis: Avem chezaş pe Cel care a murit pentru noi şi a înViat, pe Hristos Dumnezeul nostru.

46. S-au adunat odată fraţii la Avva Iosif. Şi stând ei jos şi întrebând, el se bucura şi le zicea cu osârdie: Eu sunt împărat astăzi, căci am împărăţit peste patimi.

47. A zis Avva Iacob: Nu am vrut niciodată cuvân­tul lumesc nici să-l rostesc, nici să-l aud!

48. A zis Avva Longhin către Avva Acachie: Fe­meia, atunci cunoaşte că a zămislit, când se opreşte sângerarea ei. La fel şi sufletul, atunci cunoaşte că a zămislit Duhul Sfânt, când se opreşte scurgerea din

22 Maniheismul este o credinţă dualistă pe care a întemeiat-o Manes, teolog persan din nordul Babilonului, în secolul al III-lea d.Hr. în general, teoria lui Manes se încadrează în liniile gnosticismului creştin. Se împarte în două tabere din care prima ur­măreşte înfrânarea, iar cealaltă, desfrânarea. Fiecare în felul ei urmăreşte să distrugă trupul, care ar fi după manihei purtătorul materiei rele. Apoftegma de aici face aluzie la poziţiile teoriilor lor neîntemeiate şi criptice despre trupul omenesc, şi creştinul îi recomandă maniheului să cunoască din legea lui Dumnezeu, a Ziditorului, care este adevărul despre trupul omenesc (ET).

932

el a patimilor celor de jos. Cât timp este încurcat cu acestea, cum poate să aibă slava deşartă că este fără patimi? Dă sânge şi ia Duh!

49. A zis Avva Pimen că voinţa şi odihna şi obişnu­inţa acestora îl doboară pe om.

50. A zis iarăşi: Mulţi s-au făcut puternici, dar puţini cei care nu şi-au ieşit din fire²³.

51. A zis iarăşi că a învăţa pe aproapele este ase­mănător cu a-l mustra!

52. A zis iarăşi că de la a treia generaţie a Schitului şi de la Avva Moise fraţii nu au mai ajuns la sporire.

53. A zis iarăşi: Dacă Moise nu ducea oile în pustie, nu-L vedea pe Cel din rug²⁴.

54. A zis iarăşi despre robii lui Semei²⁵ că aceştia sunt materia şi îndreptăţirea de sine, pentru că aces­tea sunt care omoară pe cei care le-au dobândit.

55. A zis Avva Pavel: Să urmăm lui Iisus!

56. A zis Avva Sisoe: Omului care te îngrijeşte nu trebuie să-i porunceşti!

57. Un frate a întrebat pe un Bătrân, zicând: Ce să fac, că sunt strâmtorat din pricina lucrării mâinilor? Căci îmi place împletitura, dar nu pot să o lucrez. A zis Bătrânul că Avva Sisoe zicea că nu trebuie să lucrăm lucrul care ne odihneşte!

58. A zis iarăşi că de multe ori lipsa ruşinii şi a fricii aduce păcatul.

23 Adică cei care nu s-au mâniat, care nu au provocat mânie altora.

24 Ieşire 3,1-15.

25 3 Regi 2, 36-46. Semei, ieşind din Ierusalim, unde era reţinut ca să-i prindă pe robii săi fugiţi, a fost pedepsit de regele Solomon cu moartea.

933

59. A zis un Bătrân: Dacă vrei să trăieşti cu legea lui Dumnezeu, o, omule, vei afla ajutor pe Legiuitorul.

60. A zis iarăşi: Dacă vrei de bunăvoie să nu asculţi de poruncile lui Dumnezeu, vei afla pe diavolul aler­gând împreună cu tine spre cădere.

61. A zis un Bătrân: Lipsa grijilor şi tăcerea şi cer­cetarea ascunsă nasc neprihănirea.

62. A zis un Bătrân: Albina oriunde merge face miere. Aşa şi monahul, oriunde merge, face lucrul lui Dumnezeu.

63. A zis iarăşi că satana este împletitor de funii şi, cu cât îi dai mai multe fire, acesta le împleteşte. Zicea aceasta despre gânduri.

64. A zis un Bătrân: Când un frate voieşte să cerce­teze un alt frate, dracul vorbirii de rău fie o ia înainte acestuia, fie merge împreună cu el la fratele.

65. A zis un Bătrân: Pe leneş şi pe neostenitor nu-i vrea Dumnezeu.

66. A zis un Bătrân: Dă voinţă şi iei putere!

67. A zis un Bătrân: Nerecunoştinţa mijloceşte pentru neputinţă înaintea lui Dumnezeu!

68. A zis un Bătrân că precum cositorul, după ce se înnegreşte, se face iarăşi strălucitor, aşa şi cei care cred, chiar dacă se înnegresc păcătuind, strălucesc ia­răşi pocăindu-se. Din care pricină şi credinţa a fost asemănată cu cositorul.

CAPITOLUL XXII

DESPRE CEI DOISPREZECE PUSTNICI

1. Nişte pustnici sfinţi, înţelepţi şi duhovniceşti, doisprezece la număr, adunându-se la un loc, au ho­tărât să spună ce a izbutit fiecare în chilia lui şi cu ce nevoinţă duhovnicească s-a nevoit. Primul, cel mai mare dintre ei, a zis: Eu, fraţilor, de când am început să trăiesc în isihie m-am răstignit în întregime pe mine însumi pentru lucrurile din afară, luând amin­te la ceea ce este scris: Să rupem legăturile lor şi să lepădăm de la noi jugul lor¹. Şi făcând zid între su­fletul meu şi lucrurile trupeşti, am zis cugetului meu: precum cel dinăuntrul zidului nu vede pe cel care stă în afara lui, tot aşa şi tu nu vrei să vezi lucrurile din afară. Ci ia seama la tine însuţi, aşteptând în fiecare zi nădejdea lui Dumnezeu. Astfel, socotesc poftele viclene ca pe nişte şerpi şi pui de vipere². Şi când le simt încolţind în cugetul meu, le usuc cu ameninţări şi mâ­nie. Şi nu am încetat niciodată să mă mânii pe trupul şi pe sufletul meu, ca să nu facă nimic rău. Al doilea a zis: Eu, de când m-am lepădat de lume, mi-am zis mie însumi: Astăzi te-ai născut din nou; astăzi ai început

1 Psalmul 2, 3.

^{2 M}atei 3, 7; 12, 34; 2, 33; Luca 3, 7.

935

să slujeşti lui Dumnezeu; astăzi ai început să locuieşti aici în loc străin. Aşa să fii în fiecare zi, ca un străin şi ca şi când mâine ai să pleci. Al treilea a zis: Eu de dimineaţă mă înalţ la Domnul meu şi, închinându-mă Lui, mă arunc cu faţa la pământ, mărturisind păca­tele mele. Şi aşa, coborând, mă închin îngerilor Lui, rugându-i să mijlocească la Dumnezeu pentru mine şi pentru toată zidirea. Şi făcând aceasta, cobor în adânc şi, precum fac iudeii când merg la Ierusalim, care-şi sfâşie veşmintele lor şi plâng şi se tânguiesc pentru nenorocirile prin care au trecut părinţii lor, aşa fac şi eu. Rătăcesc prin iaduri, văd mădularele mele³ chinuindu-se şi plâng împreună cu cei care plâng⁴. Al patru­lea a zis: Eu aşa sunt, ca şi când aş sta în Muntele Măslinilor cu Domnul şi cu Apostolii Lui. Şi mi-am zis mie însumi: De acum pe nimeni să nu mai cunoşti după trup, ci cu aceştia fiind pentru totdeauna, căutându-i şi urmând buna lor Vieţuire, ca Maria care stătea la picioarele Domnului şi asculta cuVintele Lui, zicând: Fiţi sfinţi, pentru că sfânt sunt şi Eu⁵. Fiţi milostivi şi desăvârşiţi precum şi Tatăl vostru desăvârşit este⁶, învăţaţi de la Mine, că sunt blând şi smerit cu inima⁷! Al cincilea a zis: Eu văd în tot ceasul îngeri, urcând şi coborând pentru chemarea sufletelor. Şi pururi, aş­teptând sfârşitul, zic: Gata este inima mea, Dumneze­ul meu⁸! Al şaselea a zis: Eu, stând în chilie, cred că aud aceste cuVinte de la Domnul: Osteniţi-vă pentru Mine, şi Eu vă voi odihni⁹. Luptaţi-vă încă puţin şi vă

^{3 A}dică pe ceilalţi creştini de acolo. Romani 12, 5; Efeseni 4, 25.

^{4 V}ezi 1 Corinteni 12, 26; Romani 12,15.

⁵ 1 Petru 1,16.

^{6 V}ezi Luca 6, 36; Matei 5, 48.

^{7 M}atei 11, 29.

^{8 P}salmul 56,

9. Matei 11, 28.

936

voi arăta vouă mântuirea Mea şi slava Mea. De Mă iu­biţi, dacă sunteţi fiii Mei, ruşinaţi-vă de Mine ca de un Tată care se roagă; dacă sunteţi fraţii Mei, să Mă cinstiţi ca pe Cel care a suferit multe pentru voi. Dacă sunteţi oile Mele, glasul Păstorului să-l ascultaţi¹⁰. Ro­bii Mei dacă sunteţi, urmaţi patimilor Stăpânului! Al şaptelea a zis: Eu la acestea trei cuget mereu şi zic neîncetat în sinea mea: credinţă, nădejde, dragoste¹¹, ca să mă bucur cu nădejdea, să mă sprijin pe credinţă şi cu dragostea pe nimeni să nu întristez niciodată. Al optulea a zis: Eu văd pe diavolul zburând, căutând pe cineva să înghită¹². Şi oriunde merge, îl văd cu ochii mei lăuntrici şi strig la Stăpânul Hristos împotriva lui, ca să rămână neputincios şi să nu aibă putere împo­triva nimănui, mai ales împotriva celor care se tem de Dumnezeu. Al nouălea a zis: Eu, stând în chilie, văd Biserica puterilor înţelegătoare şi pe Domnul slavei în mijlocul lor, strălucind mai mult decât toate. Iar când sunt cuprins de acedie, mă înalţ la ceruri şi văd frumuseţea minunată a îngerilor şi imnele pe care le înalţă fără încetare lui Dumnezeu şi cântările lor. Şi sunt purtat de sunetele şi de glasul şi de melosul lor, încât înţeleg ceea ce este scris: Cerurile spun slava lui Dumnezeu¹³ şi toate cele pământeşti le socotesc ce­nuşă şi gunoi¹⁴. Al zecelea a zis: Eu întotdeauna văd lângă mine pe îngerul meu păzitor şi mă păzesc pe mine însumi, înţelegând ceea ce este scris: Văzut-am mai înainte pe Domnul înaintea mea pururea, că de-a dreapta mea este ca să nu mă clatin¹⁵. Mă tem, deci,

^{10 I}oan 10, 3.

11 1 Corinteni 13, 13.

12 Vezi 1 Petru 5, 8.

13 Psalmul 18, 2.

^{14 F}ilipeni 3, 8

15 Psalmul 15, 8.

937

că acesta îmi vede mereu căile. Căci îl văd în fiecare zi urcând la Dumnezeu şi arătându-I faptele şi cuVintele mele. Al unsprezecelea a zis: Eu am dat chip Virtuţilor, adică înfrânarea, înţelepciunea, îndelunga-răbdare, iubirea, şi m-am aşezat pe mine în mijlocul lor, încon­jurat fiind de ele. Şi oriunde merg, îmi zic: Unde sunt învăţătorii tăi? Nu fi nepăsător! Nu te lăsa cuprins de acedie, deoarece le ai lângă tine pentru totdeauna. Orice Virtute doreşti este de faţă şi vor da mărturie de multe pentru tine la Dumnezeu, întrucât au aflat la tine odihnă. Al douăsprezecelea a zis: Voi, Părin­ţilor, având aripi din cer, aţi izbutit Vieţuire cereas­că şi aceasta nu este deloc de mirare. Vă văd stând la înălţime cu faptele voastre şi căutând cele cereşti. Căci cu putere vă mutaţi pe voi înşivă de pe pământ, înstrăinându-vă în chip desăvârşit de acesta. Cum să vă spun, îngeri pământeşti sau oameni cereşti? Eu, judecându-mă pe mine însumi nevrednic chiar şi pen­tru a trăi, văd înaintea mea păcatele. Oriunde merg şi oriunde mă întorc, le văd mergând mai înainte de mine. în cele mai de jos ale pământului m-am osân­dit, zicând: Voi fi împreună cu cei de care sunt vred­nic. între aceştia voi fi rânduit după puţin timp. Văd, deci, acolo strigăte de jale şi lacrimi neîncetate şi de negrăit. Văd pe unii care scrâşnesc din dinţi, săltând cu tot trupul lor şi tremurând din cap şi până în pi­cioare. Şi aruncându-mă eu cu faţa la pământ şi punându-mi cenuşă pe cap, rog fierbinte pe Dumnezeu să nu primesc cercarea acelor nenorociri. Văd şi mare de foc clipocind şi învolburându-se încoace şi încolo şi spumegând, încât crezi că până la cer ajung valurile

938

ei de foc. Şi în marea înfricoşată erau aruncaţi oameni fără de număr de îngeri sălbatici şi, cu un singur glas, toţi acei oameni scoteau ţipete şi strigau cu tânguiri şi glasuri pe care nimeni nu le-a auzit vreodată. Ca iarba uscată ardeau toţi, şi îndurările lui Dumnezeu se întorceau de la ei pentru păcatele lor. Atunci am je­lit neamul omenesc, cum de îndrăzneşte să vorbească cuvânt sau să ia aminte la altceva, de vreme ce atât de mari rele aşteaptă lumea. Cu aceste gânduri ţin în cu­getul meu tânguirea, judecându-mă nevrednic şî ce­rului şi pământului, împlinind ce este scris: Lacrimile mele s-au făcut pentru mine pâine ziua şi noaptea¹⁶! Acestea sunt izbânzile Părinţilor înţelepţi şi duhovniceşti. Fie ca şi noi să arătăm Vieţuire vrednică de pomenire ca ajungând desăvârşiţi şi fără de prihană să mulţumim Stăpânului nostru Hristos.

2. A zis un Bătrân: Era cineva care Vieţuia în cea mai adâncă pustie de mulţi ani şi care dobândise da­rul înainte-vederii, încât stătea de vorbă şi cu îngerii. Şi s-a întâmplat lucrul acesta: Doi fraţi monahi au au­zit cele despre el şi au dorit să-l vadă şi să se foloseas­că. Şi ieşind din chiliile lor, mergeau cu credinţă către el. Şi îl căutau pe robul lui Dumnezeu în pustie. După câteva zile s-au apropiat de peştera Bătrânului şi au văzut de departe un om purtând veşminte albe, stând pe una din culmile din apropierea cuViosului, ca la trei semne¹⁷ distanţă. Şi a strigat la ei, zicând: Fraţi­lor, fraţilor! Iar ei au răspuns, zicând: Cine eşti şi ce vrei? Şi el le-a zis: Spuneţi avvei aceluia pe care îl veţi

16 Psalmul 41, 4.

17 Semnul era măsură de distanţă, egală cu o milă.

939

întâlni să-şi aducă aminte de rugăminte! Şi ei, venind şi aflând pe Bătrân, l-au îmbrăţişat şi, căzând la picioa­rele lui, au cerut să audă de la el cuvânt de mântuire. Şi primind destulă învăţătură de la el, s-au folosit. Şi i-au vestit despre omul pe care l-au văzut când veneau la el şi ceea ce le-a spus. Iar el, auzindu-i, a ştiut cine era, dar se prefăcea că nu ştie despre el. Şi zicea: Niciun alt om nu trăieşte aici. Şi ei l-au silit să le spună cine este cel care li s-a arătat, punând neîncetat metanii şi îmbrăţişându-i picioarele. Şi el i-a ridicat, zicând: Daţi-mi cuvânt, că la nimeni nu veţi vorbi cuvânt de laudă despre mine, ca şi cum aş fi sfânt, până când nu voi pleca la Domnul, şi vă voi vesti lucrul. Şi ei au făcut aşa cum le-a spus. Şi le-a zis: Acesta pe care l-aţi văzut purtând veşminte albe este înger al Domnului care, venind aici, m-a rugat pe mine neputinciosul, zi­când: Roagă-te Domnului pentru mine, ca să fiu pus iarăşi la locul meu, căci se împlineşte timpul rânduit mie de Dumnezeu. Şi întrebându-l care este pricina pedepsirii lui, el mi-a zis: S-a întâmplat într-un sat ca mulţi oameni să mânie pe Dumnezeu cu multe păcate pentru mult timp şi m-a trimis să-i pedepsesc cu milă. Iar eu, văzându-i pe aceia în mare necinste, le-am dat o pedeapsă mai mare, încât mulţi au murit. Şi pentru aceasta am fost îndepărtat de la faţa lui Dumnezeu, Cel care mă trimisese. Eu i-am zis: Şi cum să fiu eu în stare să rog pe Dumnezeu pentru un înger? Iar acela a zis: Dacă nu ştiam că Dumnezeu ascultă pe robii Lui cei adevăraţi, nu veneam să te tulbur. Şi eu în sinea mea mi-am adus aminte de negrăita milă a lui Dum­nezeu şi de nemărginita Lui dragoste pentru om, pe

940

care l-a învrednicit să vorbească cu El şi să-L vadă, iar pe îngerii lui să-l slujească şi să vorbească cu el cum a făcut cu fericiţii robi ai Lui, Zaharia¹⁸ şi Cornelie¹⁹, sau cu Ilie²⁰ prorocul şi cu ceilalţi sfinţi. Şi am slăVit milostivirea Lui, minunându-mă de acestea. Şi după ce le-a povestit acestea, preafericitul nostru părinte a adormit şi fraţii l-au înmormântat cum se cuvenea, cu psalmi şi rugăciuni. Ale cărui Virtuţi şi noi să cer­cetăm făcându-ne următori lui cu puterea Domnului nostru Iisus Hristos, care vrea ca tot omul să se mântuiască şi la cunoştinţa adevărului să Vină²¹.

3. Odată, doi fraţi s-au înţeles şi s-au făcut monahi. Şi când şi-au împlinit dorinţa, au socotit potriVit să ridice două chilii la distanţă una de cealaltă şi fiecare dintre ei, retrăgându-se, să stea singur de dragul li­niştii. Şi mulţi ani nu s-au văzut unul pe celălalt, ca să nu iasă din chilie. S-a întâmplat, însă, ca unul dintre ei să se îmbolnăvească şi au venit Părinţii să-l cerce­teze. Şi se întâmpla ca aproape să piară şi iarăşi să-şi revină. şi l-au întrebat Părinţii zicând: Ce ai văzut? Iar el a zis: îngeri ai lui Dumnezeu am văzut venind! Şi ne luau pe mine şi pe fratele meu şi ne duceau la cer. Şi ne întâmpinau puteri potrivnice, dar nu aveau pute­re împotriva noastră. Şi după ce am trecut de ele, au început să zică: Mare îndrăzneală are neprihănirea. Şi acestea zicând, a adormit. Şi văzând Părinţii, au tri­mis un frate să vestească fratelui lui că a adormit. Şi plecând, l-a aflat şi pe acela adormit. Şi s-au minunat, slăVind pe Dumnezeu.

18 Luca 1,11.

19 Fapte 10,1.

20 ³ Regi 19, 5-7; 4 Regi 1, 3.

²¹ 1 Timotei 2, 4.

941

4. Episcopul unui ţinut s-a săvârşit. Şi au venit lo­cuitorii la arhiepiscop cerându-i să le hirotonească episcop în locul celui care s-a săvârşit. Şi le-a zis lor arhiepiscopul: Daţi-mi pe cel pe care-l ştiţi că este încercat să păstorească turma lui Hristos şi eu îl hi­rotonesc pe acela. Iar ei au zis: Nu avem, fără numai pe acela pe care îngerul tău ni-l va da nouă. Şi le-a zis lor arhiepiscopul: Toţi sunteţi aici? Şi ei au zis: Nu! Şi le-a zis lor: Mergeţi şi adunaţi-vă toţi şi veniţi la mine pentru ca, prin învoirea tuturor, să devină episcop cel pe care-l veţi alege. Şi ei plecând, s-au adunat toţi şi au venit cerând să le hirotonească episcop. Şi le-a zis lor: Daţi-mi unul despre care aveţi înştiinţare şi îl hi­rotonesc pe acela. Iar ei au zis: Nu avem, fără numai pe acela pe care îngerul tău ni-l va dărui. Şi arhiepi­scopul le-a zis: Toţi sunteţi aici? Şi au zis: Toţi suntem aici! Şi el a zis: Nimeni dintre voi nu lipseşte? Şi au zis: Nimeni nu lipseşte, fără numai cel care păzeşte măgarul celui dintâi dintre noi. Şi le-a zis arhiepisco­pul: Sunteţi mulţumiţi dacă vă dau pe cel despre care eu am înştiinţare? Şi ei au zis: Suntem mulţumiţi! Şi arhiepiscopul a chemat pe cel care ţinea măgarul ce­lui dintâi dintre ei şi l-a hirotonit pe acela episcop. Şi luându-l pe el cu bucurie mare, au mers în ţara lor. Şi a fost în ţara lor secetă mare. Şi a rugat pe Dumnezeu cel făcut episcop pentru ploaie. Şi i-a zis lui Dumne­zeu: Mergi la cutare poartă a cetăţii dis-de-dimineaţă. Şi pe care-l vei vedea venind primul, pe acela ţine-l şi se va ruga şi va veni ploaia. Şi a făcut aşa. Şi plecând împreună cu clerul, s-a aşezat acolo. Şi iată venea un Bătrân etiopian purtând o sarcină de lemne, ca să le

942

vândă în cetate. Şi ridicându-se episcopul, l-a ţinut pe el. Şi îndată Bătrânul a lăsat jos sarcina de lemne. Şi l-a rugat pe el episcopul zicând: Roagă-te Avva, ca să Vină ploaia! Şi el s-a rugat. Şi iată îndată a venit ploaie ca din cascadele cerului. Şi dacă nu se ruga iarăşi, ploaia nu se oprea. Şi l-a rugat pe Bătrân epi­scopul, zicând: Arată dragoste, Avva, şi pentru folosul nostru, spune-ne Viaţa ta, ca şi noi să râvnim la ea. Şi a zis Bătrânul: Iartă-mă, stăpâne! Iată, precum mă vezi, ies şi tai pentru mine o sarcină mică de lemne şi Vin în cetate să le vând. Şi mai mult de două pâini, din care mănânc, nu am. Şi dorm în biserică. Şi iarăşi ies în ziua următoare şi fac asemenea. Şi dacă se face vreme rea, o zi sau două rămân nemâncat, până când iarăşi se face vreme bună şi pot să ies ca să tai lemne. Şi folosindu-se episcopul împreună cu clerul, au dat slavă lui Dumnezeu şi au zis aceluia: Cu adevărat tu ai împlinit ceea ce este scris: Locuitor străin sunt pe pământ²²!

5. L-a rugat pe Dumnezeu unul dintre Părinţi ca să-i dea înştiinţare la ce măsură a ajuns. Şi i-a desco­perit Dumnezeu aceasta: în cutare obşte este un frate mai bun ca tine! Şi sculându-se Bătrânul, a plecat la obştea aceea. Şi l-a întâmpinat egumenul cu bucurie, căci era mare şi vestit. Şi i-a zis lui Bătrânul: Vreau să-i văd pe toţi fraţii şi să-i îmbrăţişez! Şi poruncind egumenul, au venit fraţii. Dar cel despre care fusese înştiinţat Bătrânul nu a venit. Şi răspunzând, a zis: Mai este vreun alt frate? Au zis: Da! Dar este nebun şi se ocupă cu grădina! A zis Bătrânul: Chemaţi-l! Şi l-au

22 Psalmul 38,13.

943

chemat. Şi când l-a văzut pe el Bătrânul, s-a ridicat şi l-a îmbrăţişat. Şi luându-l pe el deoparte l-a întrebat: Spune-mi care este lucrarea ta? Iar el răspunzând a zis: Eu sunt om nebun! Şi fiind rugat îndelung de Bă­trân, i-a zis: Avva, eu bag în chilia mea împreună cu mine boul care trage la roată. Şi în fiecare zi acesta îmi rupe funiile rogojinii pe care o lucrez. Şi iată trei­zeci de ani sunt de când îndur aceasta şi niciodată nu am îngăduit gândului meu sa aibă ceva împotriva avvei, nici pe bou nu l-am bătut vreodată, ci, răbdând în­delung, iarăşi împletesc funiile, mulţumind lui Dum­nezeu. Şi auzind Bătrânul s-a minunat, căci aceasta arăta şi cealaltă lucrare a fratelui.

6. Şezând odată unul dintre Bătrâni în chilia sa a venit un drac. Şi intrând în locul de culcare al Bătrâ­nului, a învăţat pe dinafară numărul cărţilor. Şi pierzându-şi răbdarea, dracul s-a preschimbat în om să­rac şi a ieşit la Bătrân, şchiopătând, cu baston şi cu desagă. Şi i-a zis lui Bătrânul: Ştii ce ai învăţat pe di­nafară? Iar el a zis: Da! Vechiul Testament. I-a zis lui Bătrânul: Nu-l ştii pe cel Nou? Cum a auzit dracul de cel Nou, s-a făcut nevăzut.

7. Povestea cineva despre un episcop că s-a aflat într-un sat în Sfânta Duminică. Şi a zis diaconilor săi: Căutaţi pe preotul satului ca să ne săvârşească nouă dumnezeiasca şi sfânta aducere a Dumnezeieştilor Taine. Şi căutând, l-au găsit pe preot, un ţăran tare simplu. Şi fiind acesta îndemnat de episcop să adu­că înainte Cinstitele Daruri, când preotul s-a aflat în faţa Sfintei Mese, episcopul l-a văzut fiind tot cuprins de foc şi nu ardea. După ce s-a săvârşit dumnezeiasca

944

aducere, episcopul l-a dus pe preot în diaconicon şi a zis către el: Binecuvântează-mă vrednicule rob al lui Dumnezeu! Iar preotul a zis către el: Cum poate un episcop să fie binecuvântat de un preot, care a fost hirotonit de el? Ci tu binecuvântează-mă, părinte! Şi episcopul a zis: Nu pot să binecuvântezjpe cel care în foc s-a înfăţişat şi a adus înainte Sfintele Daruri lui Dumnezeu. Căci, în orice chip, cel mai mic se bine­cuvântează de cel mai mare²³. Şi preotul a zis, după obiceiul ţinutului: Mă închin! Este, oare, cu putinţă ca episcopul sau preotul să se afle în Sfintele Taine şi să nu stea în dumnezeiescul foc? Şi auzind aceasta, epi­scopul s-a minunat foarte de curăţia bărbatului şi de simplitatea felului lui şi a plecat folosindu-se mult.

8. Zicea un Bătrân: Nu trebuie să te îngrijeşti de ni­mic decât numai de frica lui Dumnezeu. Căci zicea şi aceasta: Şi dacă sunt nevoit să mă îngrijesc de nevoia trupească, niciodată nu mă gândesc la ea înainte de vremea ei.

9. Ziceau Bătrânii: Precum focul arde lemnele, aşa este dator lucrul monahului să ardă patimile!

10. Despre un Bătrân care Vieţuia în obşte ziceau fraţii acelei mănăstiri că aceste trei înlesniri, a dobân­dit mai mult decât oricare monah din acest neam²⁴: să postească mult, să privegheze mult şi să lucreze mult.

11. Ziceau despre un Bătrân că păştea în jurul Mă­rii Moarte, făcând aceasta aproape şaptezeci de ani, gol şi mâncând ierburi.

12. Ziceau despre cineva care locuia la Chilii că avea acest canon: patru ore dormea pe noapte şi

23 Evrei 7, 7.

24 Generaţie.

945

patru stătea la slujbă şi patru lucra. Şi ziua lucra până la ceasul al şaselea²⁵. Şi de la ceasul al şaselea citea până la ceasul al nouălea. Lucrul lui era să despice nuiele. Restul timpului, de la ceasul al nouălea, se în­grijea de hrană şi se ocupa cu chilia. Şi aşa îşi petre­cea ziua.

13. Cineva cu numele de Pavel, cu vrednicie strălu­cită, având femeie şi copii şi bogăţie multă, a voit să se facă monah. Şi chemând pe femeia sa şi pe copii, a zis către ei: Vreau să vă vând²⁶! Iar ei au zis: Cum so­coteşti tu şi porunceşti, aşa să faci! Şi luând pe femeia sa şi partea care-i aparţinea ei din lucruri, a mers la o mănăstire de maici şi le-a zis: Pe aceasta vreau să o vând vouă! Iar ele, necunoscând scopul bărbatului, după ce l-au aflat, s-au învoit. Şi după ce s-au făcut hârtiile, a dat-o pe ea şi lucrurile ei stareţei. Aseme­nea şi pe copiii săi, ducându-i la o altă mănăstire, a făcut la fel. La urmă, şi el s-a dus la o altă mănăstire şi a făcut la fel. Şi a zis avvei: Dacă porunceşti, vreau să intru singur în locul de rugăciune. Şi el i-a îngăduit. Intrând el, deci, şi închizând uşile, şi-a ridicat mâinile la cer şi a strigat cu glas mare: Dumnezeule, tu ştii

25 Ceasul şase bizantin este echivalent cu ceasul doisprezece la amiază.

26 Aşa cum apare în continuare, hotărârea aceasta a lui Pavel se explică în felul următor: poziţia socială înaltă şi bogăţia lor probabil că ar fi contribuit la primirea lor cu cinste la mănăstire, dar şi eventuala lor mândrie. Pentru ca să fugă de acestea şi ca să facă pe cât era posibil mai desăvârşită depărta­rea de lume, Pavel născoceşte acest mod extrem şi poate unicul de care s-a auzit, acest tertip ca să fie vândut el şi familia lui ca robi la mănăstirile numite, încât să fie lipsiţi chiar şi de dreptu­rile limitate pe care le-ar fi avut dacă veneau ca ceilalţi călugări la mănăstirile acestea (ET).

946

că din toată inima mea am venit la Tine! Şi i-a venit lui un glas, zicând: Şi Eu ştiu şi din toată inima te-am primit! Petrecând el, deci, în obşte şi ca un rob toate lucrurile de jos făcând şi mai prejos decât toţi făcân­du-se, a fost înălţat de Dumnezeu prin smerenie. Căci după moartea lui, multe semne s-au făcut şi mormân­tul lui izvora mir.

14. Cel între sfinţi Avva Teodor Adaneul²⁷ ne-a po­vestit nouă că atunci când petrecea el în părţile Cetă­ţii Sfinte²⁸ în obştea de la Pantukla, aproape deSfântul Iordan, a venit cineva din părţile Asiei vrând să se lepede de lume în mănăstire şi a fost primit de către egumen. Şi stând un timp, pentru că s-a zidit sufle­teşte de starea mănăstirii, având aur mult, l-a adus şi l-a dat avvei, zicând: Deoarece m-am zidit, părinte, în starea obştii şi vreau, dacă şi Dumnezeu va îngădui, să-mi faci tunderea şi să-mi dai schima sfântă, pri­meşte această binecuvântare şi chiverniseşte-o aşa cum vei porunci. Şi i-a arătat aurul. Atunci egumenul, fiind bărbat Virtuos şi temător de Dumnezeu, nu s-a grăbit să primească aurul, ci a zis lui: De acesta, fiu­le, nu avem nevoie aici. Căci nici nu suntem, aşa cum ai văzut, mult cheltuitori în cele de trebuinţă, ci ne chivernisim cu lucruri ieftine, petrecând noi în pus­tie. Dar, după porunca Domnului, mergi şi dă acestea săracilor şi vei avea comoară în cer²⁹. Iar el stăruia, rugându-l şi zicând: Am făgăduit, părinte, acolo unde mă voi lepăda, să dăruiesc acestea. Şi a zis lui Bătrâ­nul: Eu, fiule, dacă primesc acestea, le voi da săracilor,

27 Cetate în Cilicia din Asia Mică.

28 Ierusalim.

^{29 M}atei 19,21.

947

căci am fost învăţaţi să nu ne strângem comori pe pă­mânt³⁰. Iar el stăruia, zicând: Primeşte acestea, părin­te, şi cum porunceşti, aşa să le chiverniseşti! Atunci Avva a primit aurul şi l-a tuns în monahism şi i-a dat lui schima sfântă. Din iconomia lui Dumnezeu, însă, Avva nu a cheltuit banii, ci a aşteptat, vrând să vadă propăşirea lui. Nimeni nu mai ştia, nici chiar fratele însuşi, că aurul mai este. La început, deci, având căl­dura lepădării, împlinea toată ascultarea şi săvârşea neobosit slujirea care-i era încredinţată. După ce a trecut un anume timp, a început să fie delăsător şi să nu mai arate aceeaşi râvnă, ci încet-încet a început şi să cârtească, zicând: Eu am dat mult aur obştii şi nu mănânc pâine în dar! Auzind acestea, unii dintre fraţi s-au smintit, şi mai ales cei mai simpli. Aflând aceasta Avva, chemându-l pe acela, i-a zis: Nu tu m-ai silit, fra­te, să primesc aurul? Nu l-ai dat pentru a fi dat săra­cilor? Am făcut cumva înţelegere să nu slujeşti şi să-i sminteşti pe fraţi? Nu aşa, fiule! Căci este scris: Luaţi aminte să nu smintiţi pe vreunul din aceştia mai mici³¹ şi celelalte. Şi multe şi felurite alte îndemnuri dându-i Avva, el tot nu s-a îndepărtat de la lucrarea diavoleas­că, ce s-a întărit înlăuntrul lui din pricina Vicleanului obicei al cârtirii. Văzând, deci, Avva, neschimbarea lui, într-una din zile i-a zis: Vino, frate, să coborâm la Iordan! Căci mănăstirea era aşezată, cum s-a spus, la mică distanţă de râu. Au coborât, deci, cei doi sin­guri. Şi cum se plimbau pe malul Iordanului, Avva a început să-l povăţuiască. Şi scoţând aurul pecetluit, i-a zis: îl cunoşti? Iar el a zis: Da, stăpâne! Atunci a zis

^{30 V}ezi Matei 6,19.

^{31 M}arcu 9, 42.

948

lui Bătrânul: Ia, fiule, aurul! Şi dacă vrei, dă-l săraci­lor, aşa cum am rânduit, iar dacă vrei altceva după ju­decata ta, păstrează-l! Căci pentru monedele acestea nu stric rânduiala obştii şi nici nu smintesc pe fraţi şi nici nu mânii pe Dumnezeu! Căci fără să faci slujire, aşa cum fac şi ceilalţi fraţi, este cu neputinţă să rămâi cu noi. Şi eu în tinereţea mea am făcut şi până acum mă silesc să fac, aşa cum ai văzut tu însuţi. şi fratele, văzând aurul şi auzind acestea de la Avva, s-a aruncat la picioarele lui, zicând: Iartă-mă, părinte, că lui Dumnezeu am dat acestea şi vouă. Nu le iau! Şi Bătrâ­nul a zis: De acestea, fiule, Dumnezeu nu are nevoie, căci ale Lui sunt toate făpturile. Are nevoie de mân­tuirea sufletelor noastre. Este, deci, cu neputinţă să mai ţin acestea de acum înainte. Iar el stăruia căzând la picioarele lui şi zicând: Nu mă ridic de la picioarele tale dacă nu îmi dai cuvântul că nu mă sileşti să le iau înapoi. Văzând, deci, Avva, durerea rugăminţii lui, i-a zis: Crede-mă, fiule, nici nu te silesc să le iei înapoi, dar nici eu nu le mai ţin. Sculându-se, deci, fratele, Avva a desfăcut punga şi i-a zis: Acestea sunt, fiule, monedele! Iar el a zis: Precum m-ai învrednicit să ne înţelegem, părinte nu-mi mai vorbi despre acestea! Iar Bătrânul, zâmbind liniştit, a zis: Nu, fiule! Şi aces­tea zicând, în faţa ochilor lui le-a aruncat în adâncul apei. Şi a zis fratelui: Pe acestea toate, fiule, am fost învăţaţi să le dispreţuim de către Domnul, care zice: Căci ce folos va fi omului dacă câştigă lumea întreagă, dar îşi pierde sufletul său³²? Şi cât de greu vor intra în împărăţia Cerurilor cei care au avuţii!"³³ Şi Moise

32 Matei 16, 26.

33 Marcu 10, 23; Luca 18, 24.

949

iarăşi, când a văzut pe israeliţi alunecând în idolatrie, pe idolul acela de aur, după ce l-a spart în bucăţi, l-a risipit în ape³⁴, arătând că decât toate lucrurile este mai de folos evlaVia. Vino, deci, în obşte, fiule, şi nevoieşte-te împreună cu fraţii în toată slujirea, fără ru­şine, pentru Domnul, aducându-ţi aminte de Domnul însuşi care zice: Fiul lui Dumnezeu n-a venit ca să I Se slujească, ci ca să slujească şi să-şi dea sufletul Lui răscumpărare pentru mulţi³⁵! Văzând fratele dorinţa iubitoare de Dumnezeu a avvei şi dispreţul lui faţă de bani, fiind pătruns la inimă de frica lui Dumnezeu, s-a întors cu el în obşte. Şi a dobândit mare smerenie şi supunere faţă de toţi. Şi cu harul lui Dumnezeu s-a săvârşit în această mănăstire, făcându-se vas ales.

15. A zis un Bătrân: înainte şi la începutul lepă­dării monahului, nici diavolul şi nici dracii nu au în­găduinţă să-l ispitească prea tare, ca nu cumva, înfricoşându-se şi îndoindu-se de lucru în sine, să se întoarcă repede în lume. Când, însă, cu timpul şi cu lucrul, monahul va spori, atunci se slobozesc asupra lui războaiele poftelor şi plăcerilor trupeşti şi, întristându-se omul, are nevoie să se smerească şi să jelească şi numai pe sine să se osândească şi să se judece. Şi aşa, prin ispitele acestea este învăţat şi în­vaţă răbdarea şi experienţa, şi deosebirea, şi aleargă la Dumnezeu cu lacrimi. Unii, însă, neaşteptându-se la acest lucru, s-au tulburat la minte şi s-au junghiat singuri cu cuţitul, alţii s-au aruncat în prăpăstii, fiind cuprinşi de tristeţe de nesuferit, şi au deznădăjduit până la sfârşit. Acelaşi lucru au făcut şi unii care au

34 Ieşire 32, 20.

35 Marcu 10, 45.

950

fost tulburaţi de dracul hulirii. Unii dintre cei care ardeau şi-au tăiat mădularele. Iar unii şi femei şi-au luat, prinşi de satana din pricina prea multei mişcări a patimii desfrânării. Aşadar, noi să ne obişnuim pe noi înşine să nu deznădăjduim, nici să ne delăsăm, nici să ne pierdem în asemenea situaţii, ci să ne obiş­nuim să îndurăm şi să răbdăm îndelung cu bărbăţie şi să mulţumim lui Dumnezeu în toată ispita şi în toată nevoia şi silirea diavolului. Căci mulţumirea cea către Dumnezeu topeşte toate meşteşugurile vrăjmaşului. Căci precum cel care are mâinile pline de pucioasă nu le poate curăţa altfel decât cu untdelemn, la fel şi noi sufleteşte, prin mila şi iubirea de oameni a Mântui­torului nostru Hristos, ne curăţim, murdari fiind de păcat. Şi, ca şi când nu am mai avea păcat, cu faţa cu­rată ne înfăţişăm milostivirii Lui şi suntem mântuiţi cu mila şi iubirea de oameni ale lui Hristos, adevăra­tul nostru Dumnezeu, Căruia este slava şi stăpânirea împreună cu Tatăl şi cu Duhul Sfânt, acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin!

Sfârşit şi lui Dumnezeu slavă şi laudă.

ANEXĂ

PROLOG DESPRE VIAŢA ŞI NEVOINŢELE FERICIŢILOR PĂRINŢILOR NOŞTRI¹

1. Cel care era la început la Dumnezeu², Dumnezeu Cuvântul, pentru multa Sa bunătate, zidind cu înţe­lepciune lumea toată din cele ce nu erau³, a făcut ce­rul să stea deasupra tuturor celor văzute şi în acesta a aşezat luminătorii⁴ ca să lumineze toată zidirea şi să lucreze împreună cu oamenii în cele de trebuinţă. Acesta, deci, Fiul Cel Unul Născut şi Cuvântul Tatălui⁵, în vremurile cele din urmă⁶, întrupându-Se pentru a noastră mântuire şi născându-Se de la Duhul Sfânt şi din Fecioara Maria⁷, făcându-Se om, întru toate ase­menea nouă, afară de păcat⁸, ne-a lucrat nouă un alt

1 Editorii greci nu ne dau informaţii privind provenienţa acestui Prolog. Ne spun numai că este o interpolare târzie. Nu înţe­legem din ce motive l-au publicat la sfârşitul volumului întâi al ediţiei lor şi nu la începutul acestuia sau la sfârşitul ultimului volum. Probabil că acesta îi era locul în manuscrisul după care a fost publicat. Este vorba, de fapt, despre un florilegiu de texte biblice menit să susţină principalele teme ale Patericului. Este posibil să fi fost introdus în vreun manuscris destul de târziu.

Nu se potriveşte deloc cu maniera în care se raportează părinţii Patericului la Sfintele Scripturi şi nici cu genul literar al Pateri­cului. Pare a fi o replică inspirată de eventuale îndoieli apăru­te în legătură cu baza biblică a apoftegmelor părinţilor pustiei. Or, acestea nu puteau apărea în spaţiul răsăritean decât foarte târziu sub presiunea curentului reformator apusean. Personal, m-am şi întrebat dacă este utilă publicarea sa cititorului de as­tăzi şi nu am găsit utilitatea decât pentru eventualii contestatari ai fundamentelor biblice ale cuVintelor Părinţilor Patericului. Raţiunea pentru care am inclus prologul în ediţia românească este aceea de a rămâne fideli ediţiei greceşti după care am tradus.

^{2 I}oan 1,1-2.

^{3 R}ugăciune la Dumnezeiasca Liturghie a Sfântului Ioan Gură de Aur.

^{4 F}acere 1, 14-16.

^{5 C}ântare la Dumnezeiasca Liturghie a Sfântului Ioan Gură de Aur.

⁶ 1 Petru 1, 20.

7 Simbolul Credinţei.

^{8 E}vrei 4, 15.

952

cer, neasemuit mai de cinste decât cel văzut. Căci pri­mul, fiind simţit⁹, ajută celor cu simţire, iar celălalt este gândit şi duce mintea la Dumnezeu. Acesta, fiind îndrumător şi învăţător, pe cei care sunt înăuntrul lui, pe luminătorii dumnezeieşti cei cuvântători, îi schim­bă în fii ai lui Dumnezeu într-o lumină preacurată. Căci celor duhovniceşti acesta le este lumina şi nu alta. Cel dintâi are stele şi rătăcitoare¹⁰ şi nerătăcitoare, cum spun cei care se îndeletnicesc cu acestea; Iar celălalt numai nerătăcitoare şi pururi-strălucitoare şi desăvârşite. Cel dintâi ca un pergament se va înfăşura

9 Din nefericire, până acum limba română nu a găsit echivalenţe potriVite pen­tru aceste două noţiuni fundamentale ale teologiei Părinţilor: aio0r)TO; şi vor0 O;. Traducerea propusă de Părintele Stăniloae şi preluată de majoritatea traducătorilor, care le redă prin sensi­bil şi înţelegător, este cea mai fericită de până acum, dar lasă loc la uşoare confuzii. Este de reţinut că primul se referă la realita­tea accesibilă simţurilor omeneşti, iar al doilea la realitatea du­hovnicească, nematerială, accesibilă minţii.

10 Valuri sălbatice ale mării, care îşi spumegă ruşinea lor, stele rătăcitoare, cărora întunericul întunericului li se păstrează în veşnicie (Iuda 1,13).

953

la dumnezeiasca hotărâre şi stelele din el vor că­dea ca frunzele în ziua cea din urmă¹¹. Iar cel de-al doilea, atunci, luând la sine stelele sale, le va arăta mai strălucitoare decât soarele. De acest preacurat şi dătător de Viaţă crug ceresc fiind rănită cu iubire dumnezeiască ceata dumnezeiască a asceţilor, pusă înaintea noastră spre lămurire, a urmat cu multă în­drăzneală şi mai presus de fire tot chipul Virtuţilor şi acum, în ceruri, străluceşte cu lumină neînserată şi pe oamenii de pe pământ nu încetează a-i lumina în tainele dumnezeieşti. Faptele şi învăţăturile şi izbânzile dumnezeieşti ale acestora scriindu-le spre folosul nostru, luminătorii şi învăţătorii Bisericii au lucrat un rai dumnezeiesc, care hrăneşte cu tot felul de frumuseţi ale Virtuţilor sufletele credincioşilor ca­re-l descoperă. Căci, ce bun nu este sădit de Hristos, adevăratul nostru Dumnezeu, în acest rai ceresc? Ca­non de liniştire celor care-l voiesc, asprime în tot felul de înfrânare, grijă pentru cumpătare, aripi ale neagonisirii, pilde de răbdare şi bărbăţie, lucrare ascunsă arătată numai lui Dumnezeu, mântuire dobândită din a nu judeca, făclie a deosebirii, rugăciune trează şi ne­încetată, mărimea iubirii de străini, urmarea lui Hris­tos în răbdare, înălţimea smereniei, lipsa de răutate a bărbaţilor sfinţi făcători de minuni şi precumpănirea Vieţuirii Virtuoase.

2. Tuturor acestor Virtuţi, Hristos, adevăratul nos­tru Dumnezeu, este chip şi canon, şi îndrumător, şi dătător, şi învăţător. Al liniştirii, când, după ce S-a botezat, a fost în pustie patruzeci de zile, ispitit de

11 Vezi Apocalipsă 6,13-14.

954

diavol, nimic mâncând, ci fiind împreună cu fiarele¹². Şi iarăşi, când, văzând mulţimile, a urcat în munte şi şezând acolo au venit la El ucenicii şi, deschizându-Şi gura Sa, i-a învăţat pe ei, zicând: Fericiţi cei săraci cu duhul, că a lor este împărăţia Cerurilor¹³, şi cele ur­mătoare. Şi iarăşi, când, slobozind mulţimile şi pe ucenici în corabie, a urcat în munte să se roage în singurătate. Şi, făcându-se seară, era singur acolo¹⁴. Şi Domnul însuşi, iarăşi Se retrăgea în locuri pustii şi Se ruga¹⁵. Şi copilul Ioan Botezătorul a fost în pustiuri până în ziua în care s-a arătat lui Israel¹⁶. Şi Aposto­lul spune: Vă îndemn, deci, înainte de toate, să faceţi cereri, rugăciuni, mijlociri, mulţumiri, pentru toţi oa­menii, pentru împăraţi şi pentru toţi care sunt în înal­te dregătorii ca să petrecem Viaţă paşnică şi liniştită întru toată cuVioşia şi buna-cuViinţă¹⁷. Şi iarăşi: Şi să râvniţi ca să trăiţi în linişte, să faceţi fiecare cele ale sale şi să lucraţi cu mâinile voastre, aşa cum v-am dat poruncă¹⁸. Şi: Acestora le poruncim să se liniştească şi să lucreze după rânduială, ca să-şi câştige pâinea lor¹⁹. Şi: Ieşiţi din mijlocul lor şi vă osebiţi²⁰. Şi: Căutaţi cele de sus..., cugetaţi cele de sus, nu cele de pe pământ²¹.

3. Despre înfrânare, a zis Domnul: Intraţi prin poar­ta cea strâmtă! Şi: Strâmtă este poarta şi îngustă este calea care duce la Viaţă²². Şi cei doisprezece Apostoli nu aveau în pustie decât cinci pâini şi doi peşti²³. Şi ia­răşi: Nu aveau Apostolii decât o pâine în corabie²⁴. Şi:

12 Marcu 1,12-13.

13 Matei 5,1-3.

14 Matei 14,22-23.

15 Luca 5,16.

16 Luca 1, 80.

17 1 Timotei 2,1-3.

18 1 Tesaloniceni 4, 10-11.

19 2 Tesaloniceni 3,12.

²⁰ 2 Corinteni 6,17.

^{21 C}oloseni 3,1-2.

22 Matei 7,13-14.

23 Matei 14,17.

24 Marcu 8,14.

955

Apostolii smulgeau spice şi le mâncau frecându-le în palme²⁵. Şi Apostolul: Oricine se luptă se înfrânează de la toate²⁶. Şi: până în ceasul de acum flămânzim şi însetăm, suntem goi şi suntem pălmuiţi şi pribegim²⁷. Şi: dar nu mâncarea ne va pune înaintea lui Dumne­zeu²⁸. Şi: Toate îmi sunt îngăduite, dar nu toate îmi sunt de folos. Toate îmi sunt îngăduite, dar nu mă voi lăsa biruit de ceva. Bucatele sunt pentru pântece şi pântecele pentru bucate şi Dumnezeu va nimici şi pe unul, şi pe celelalte²⁹, adică pofta nepotriVită. Şi: Dacă o mâncare sminteşte pe fratele meu, nu voi mânca în veac carne, ca să nu aduc sminteală fratelui meu³⁰. Şi: „ Ştiu să fiu şi smerit, ştiu să am şi de prisos; în orice şi în toate m-am învăţat să fiu şi sătul, şi flămând, şi în belşug, şi în lipsă³¹. Şi: Toate le răbdăm, ca să nu punem piedică Evangheliei lui Hristos³². Şi: De acum nu mai bea numai apă, ci foloseşte puţin Vin pentru stomacul tău şi pentru desele tale slăbiciuni³³.

4. Despre chibzuinţă³⁴, Domnul a zis: Sunt fameni care s-au făcut fameni pe ei înşişi pentru împărăţia Cerurilor³⁵. Eu, însă, vă spun vouă: că oricine se uită la femeie, poftind-o, a şi săvârşit adulter cu ea în ini­ma lui³⁶. Iar pe desfrânată şi pe tâlhar, şi pe vameş, care au căzut de la înţelepciune, după ce s-au pocăit,

^{25 L}uca 6, 1.

²⁶ 1 Corinteni 9, 25.

²⁷ 1 Corinteni 4, 11.

²⁸ 1 Corinteni 8, 8.

²⁹ 1 Corinteni 6,12-13.

^{30 1} Corinteni 9, 13.

^{31 F}ilipeni 4,12.

³² 1 Corinteni 9,12.

³³ 1 Timotei 5, 23.

3^{4 Z}m(ppomvri poate fi tradus cu chibzuinţă, înţelepciune, cumpă­tare, cuminţenie. Este vorba de înţelepciunea practică, aceea care îl ajută pe om să evite capcanele, alunecările, căderile în păcat. Poate fi înţeles mai bine prin raportarea la antonimul necugetare sau nechibzuinţă.

35 Matei 19,12.

36 Matei 5, 28.

956

iarăşi i-a primit. Şi zice: Veniţi la Mine, toţi cei osteniţi şi împovăraţi, şi Eu vă voi odihni pe voi. Luaţi jugul Meu asupra voastră că sunt blând şi smerit cu inima, şi veţi găsi odihnă sufletelor voastre³⁷. Şi Apostolul: Fugiţi de desfrânare³⁸! Căutaţi pacea cu toţi şi sfinţenia, fără de care nimeni nu va vedea pe Domnul³⁹. Drept aceea, omorâţi mădularele voastre care vă lea­gă de trecutul păcătos: desfrânarea, necurăţia, pati­ma, pofta rea şi lăcomia⁴⁰. Nu ştiţi că sunteţi templul lui Dumnezeu şi că Duhul lui locuieşte în voi⁴¹? Nici desfrânaţii, nici adulterii, nici malahienii, nici sodomiţii nu vor moşteni împărăţia lui Dumnezeu⁴². Fugi de poftele tinereţilor⁴³ şi pe tineri să-i îndemni să fie înfrânaţi⁴⁴. Şi: Căci harul mântuitor al lui Dumnezeu s-a arătat tuturor oamenilor, învăţându-ne pe noi să lepădăm fărădelegea şi poftele lumeşti şi în veacul de acum să trăim cu înţelepciune, cu dreptate şi cu cucernicie⁴⁵. Iar desfrâu şi orice necurăţie şi lăcomie de avere nici să se pomenească între voi, cum se cu­Vine sfinţilor⁴⁶. Dar şi acela care a căzut în desfrânare în Corint, după ce mai întâi l-a dat satanei, când s-a pocăit, l-a primit din nou şi le-a scris corintenilor: Vă rog să-l iertaţi şi să-l primiţi cu iubire, ca să nu fie copleşit de prea multă întristare unul ca acesta⁴⁷. Şi iarăşi: Căci mă tem ca nu cumva venind, să nu vă gă­sesc pe voi aşa precum voiesc, iar eu să fiu găsit de voi precum nu voiţi; mă tem adică de certuri, de pizmă,

37 Matei 11, 28-29.

³⁸ 1 Corinteni 6, 18.

39 Evrei 12, 14.

^{40 C}oloseni 3, 5.

⁴¹ 1 Corinteni 3, 16.

⁴² 1 Corinteni 6, 9-10.

⁴³ 2 Timotei 2, 22.

^{44 T}it 2, 6.

⁴⁵ Tit 2,1 1-12.

^{46 E}feseni 5, 3.

⁴⁷ 2 Corinteni 2, 7-8.

957

de mânii, de întărâtări, de clevetiri, de murmurare, de îngâmfări, de tulburări. Mă tem ca nu cumva, venind iarăşi, să mă umilească Dumnezeul meu la voi, şi să plâng pe mulţi care au păcătuit înainte şi nu s-au po­căit de necurăţia şi de desfrânarea, şi de necumpătarea pe care le-au făcut⁴⁸. Şi iarăşi: O, copiii mei, pentru care sufăr iarăşi durerile naşterii, până ce Hristos va lua chip în voi⁴⁹ şi pe când eram vrăjmaş ne-am îm­păcat cu Dumnezeu prin moartea Fiului Său, cu atât mai mult, împăcaţi fiind, ne vom mântui prin Viaţa Lui⁵⁰. Pentru aceea, îndreptaţi mâinile cele ostenite şi genunchii cei slăbănogiţi, faceţi cărări drepte pentru picioarele voastre, aşa încât, cine este şchiop să nu se abată, ci mai vârtos să se Vindece⁵¹.

5. Despre neagonisire a zis Domnul: Nu vă îngri­jiţi pentru sufletul vostru ce veţi mânca, nici pentru trupul vostru cu ce vă veţi îmbrăca; căutaţi mai în­tâi împărăţia lui Dumnezeu şi dreptatea Lui, şi toate acestea se vor adăuga vouă⁵². Să nu aveţi nici aur, nici arginţi, nici bani în cingătorile voastre, nici două hai­ne⁵³. Şi dacă vrei să fii desăvârşit, mergi, Vinde toate câte ai şi dă banii săracilor, şi Vino să-Mi urmezi Mie, ridicându-ţi crucea ta⁵⁴. Şi iarăşi: Vulpile au Vizuini şi păsările cerului cuiburi, Fiul Omului, însă, nu are unde să-Şi plece capul⁵⁵. Şi Ioan Botezătorul purta îmbrăcăminte din păr de cămilă şi era încins cu cingă­toare de piele⁵⁶. Şi Apostolul: Pentru că noi n-am adus nimic în lume, tot aşa cum nu putem să scoatem ceva

⁴⁸ 2 Corinteni 12, 20-21.

^{49 G}alateni 4, 19.

50 Romani 5, 10.

51 Evrei 12,12-13.

52 Matei 6, 25 şi 33.

53 Matei 10, 9.

^{54 M}arcu 10, 21.

55 Matei 8, 20.

56 Matei 3, 4.

958

din ea afară. Cei ce vor să se îmbogăţească cad în is­pită şi în cursele diavolului⁵⁷. Şi iarăşi: Suntem săraci, însă pe mulţi îi îmbogăţim, ca unii care n-au nimic, dar pe toate le stăpânesc⁵⁸.

6. Despre răbdare şi bărbăţie zice Domnul: Să fie mijloacele voastre încinse, şi făcliile voastre aprinse, şi voi asemenea oamenilor care aşteaptă pe domnul lor când se întoarce de la nuntă, ca, venind şi bătând, îndată să-i deschidă⁵⁹. Prin răbdarea voastră veţi do­bândi sufletele voastre⁶⁰. Cel care va răbda până la sfârşit, acela se va mântui⁶¹. Nimeni care pune mâna pe plug şi se uită îndărăt nu este potriVit pentru îm­părăţia lui Dumnezeu⁶². Şi voi sunteţi aceia care aţi rămas cu Mine în încercările Mele. Şi Eu vă rându­iesc vouă împărăţie, precum Mi-a rânduit Mie Tatăl Meu, ca să mâncaţi şi să beţi la masa Mea, în împă­răţia Mea⁶³. Şi Apostolul: Staţi deci tari, având mij­locul vostru încins cu adevărul şi îmbrăcându-vă cu platoşa dreptăţii, şi încălţaţi picioarele voastre, gata fiind pentru Evanghelia păcii... Căci lupta noastră nu este împotriva trupului şi a sângelui, ci împotriva începătoriilor, împotriva stăpâniilor... pentru aceea, luaţi toate armele Duhului⁶⁴ şi să fiţi tari, neclintiţi⁶⁵, căci iată acum vreme potriVită, iată acum ziua mân­tuirii⁶⁶. Şi: Pătimirile vremii de acum nu sunt vred­nice de mărirea care ni se va descoperi şi cine ne va despărţi pe noi de iubirea lui Hristos? Necazul sau

⁵⁷ 1 Timotei 6, 7 şi 9.

⁵⁸ 2 Corinteni 6,10.

59 Luca 12, 35-36.

60 Luca 21,19.

61 Matei 10,22.

^{62 L}uca 9,62.

63 Luca 22,28-30.

^{64 E}feseni 6,12-15. Textul Noului Testament are aici pano­plia lui Dumnezeu.

⁶⁵ 1 Corinteni 15, 58.

⁶⁶ 2 Corinteni 6, 2.

959

strâmtorarea⁶⁷ şi celelalte? Şi: Căci toate câte s-au scris mai înainte s-au scris spre învăţătura noastră, ca prin răbdarea şi mângâierea, care Vin din Scrip­turi, să avem nădejde⁶⁸. Şi: Niciun ostaş nu se încurcă cu treburile Vieţii, ca să fie pe plac celui care strânge oastea. Iar când se luptă cineva, la jocuri, nu ia cunu­na, dacă nu s-a luptat după legile jocului⁶⁹. Suferinţa aduce răbdare şi răbdarea încercare şi încercarea nă­dejde. Iar nădejdea nu ruşinează⁷⁰. Şi: în toate înfăţişându-ne pe noi înşine ca slujitori ai lui Dumnezeu în multă răbdare, în necazuri, în nevoi, în strâmtorări^{71 şi} de aceea mă bucur în slăbiciuni, în defăimări...⁷²

7. Iar despre aceea că nu spre arătare să facem ceva, Domnul a zis: Luaţi seama la milostenia voastră, să n-o faceţi înaintea oamenilor, ca să fiţi văzuţi de aceştia. Tu însă, când faci milostenie, să nu ştie stânga ta ce face dreapta ta... Tu însă, când te rogi, intră în cămara ta şi, închizând uşa, roagă-te Tatălui tău, Care este în ascuns, şi Tatăl tău, Care vede în ascuns, îţi va răsplăti ţie pe faţă⁷³. Şi Domnul, se spune, după Vin­decarea paraliticului s-a dat la o parte din mulţimea care era în acel loc⁷⁴. Şi iarăşi către lepros a zis: Vezi, nu spune nimănui⁷⁵. Şi către Apostoli: Nimănui să nu spuneţi ceea ce aţi văzut, până când Fiul Omului Se va scula din morţi⁷⁶. Şi: Cum puteţi voi să credeţi, când primiţi slavă de la oameni⁷⁷? Şi Apostolul: Nu faceţi nimic din duh de ceartă, nici din slavă deşartă⁷⁸. Şi:

67 Romani 8,18 şi 35.

68 Romani 15, 4.

⁶⁹ 2 Timotei 2, 4-5.

⁷⁰ Romani 5, 3-5.

⁷¹ 2 Corinteni 6, 4.

⁷² 2 Corinteni 12, 10.

73 Matei 6,1,3,6.

74 Ioan 5,13.

75 Matei 8,4.

76 Matei 17,9.

77 Ioan 5, 44.

^{78 F}ilipeni 2, 3.

960

Dacă trăim în Duhul, în Duhul să şi umblăm. Să nu fim iubitori de slavă deşartă, supărându-ne unii pe alţii şi pizmuindu-ne unii pe alţii⁷⁹, căci din slava deşartă Vine pizma. Cei care fac lucru spre arătare sunt apos­toli mincinoşi, lucrători Vicleni care iau chip de apos­toli ai lui Hristos. Nu este de mirare, pentru că însuşi satana se preface în înger al luminii⁸⁰.

8. Despre a nu judeca, Domnul a zis: Nu judecaţi, ca să nu fiţi judecaţi. Căci cu judecata cu care judecaţi veţi fi judecaţi, şi cu măsura cu care măsuraţi VI se va măsura⁸¹. Şi: Nu osândiţi şi nu veţi fi osândiţi⁸². Şi: De veţi ierta oamenilor greşalele lor, ierta-va şi vouă Tatăl vostru Cel ceresc⁸³. Şi: Tatăl nostru Carele eşti în ceruri... iartă-ne nouă greşelile noastre precum şi noi iertăm celor ce ne greşesc nouă⁸⁴. Şi: De ce vezi paiul din ochiul fratelui tău, şi bârna din ochiul tău nu o iei în seamă? Făţarnice, scoate întâi bârna din ochiul tău şi atunci vei vedea să scoţi paiul din ochiul fratelui tău⁸⁵. Şi Apostolul: Dar tu, de ce judeci pe fratele tău? Sau şi tu de ce dispreţuieşti pe fratele tău? Căci toţi ne vom înfăţişa înaintea judecăţii lui Dumnezeu... Deci să nu ne mai judecăm unii pe alţii..., fiecare din voi va da seama despre sine lui Dumnezeu⁸⁶. Şi: Cel fără de lege este prins în laţurile fărădelegilor lui şi de funiile păcatelor lui este înfăşurat⁸⁷. Şi: Dar mie prea puţin îmi este că sunt judecat de voi sau de vreo omenească judecată de toată ziua... Cel care mă judecă pe mine

^{79 G}alateni 5, 25-26.

⁸⁰ 2 Corinteni 11, 13-14.

^{81 M}atei 7, 1-2.

^{82 L}uca 6, 37.

83 Matei 6, 14-15.

84 Matei 6, 9 şi 12.

85 Matei 7, 3 şi 5.

86 Romani 14,10-13.

87 Pilde 5, 22.

961

este Domnul. De aceea, nu judecaţi ceva înainte de vreme, până ce nu va veni Domnul⁸⁸.

9. Iar despre deosebire, Domnul a zis: Feriţi-vă de prorocii mincinoşi şi de învăţătorii mincinoşi care Vin la voi în haine de oi⁸⁹ şi celelalte. Şi: Nu oricine îmi zice: Doamne, Doamne, va intra în împărăţia Ce­rurilor, ci cel ce face voia Tatălui Meu⁹⁰. Şi: Să fiţi pre­cum cămătarii încercaţi, cunoscând binele şi răul⁹¹. Şi: Nimeni nu poate să slujească la doi domni...⁹² Şi: Lucraţi, nu pentru mâncarea cea pieritoare, ci pentru mâncarea ce rămâne spre Viaţa veşnică⁹³. Şi Aposto­lul: Eu, deci, aşa alerg, nu ca la întâmplare. Aşa mă lupt, nu ca lovind în aer. Ci îmi chinuiesc trupul meu şi-l supun robiei. Deci, aşa alergaţi şi voi, ca să luaţi cununa⁹⁴. Deci, luaţi seama cu grijă cum umblaţi⁹⁵. Păziţi-vă de câini! Păziţi-vă de lucrătorii cei răi⁹⁶. Şi: Căci cel ce mănâncă şi bea cu nevrednicie Trupul şi Sângele, osândă îşi mănâncă şi bea, nedându-şi sea­ma... Căci de ne-am fi judecat noi înşine, nu am mai fi judecaţi. Dar, fiind judecaţi de Domnul, suntem pe­depsiţi, ca să nu fim osândiţi împreună cu lumea⁹⁷. Şi: Căci întristarea cea după Dumnezeu aduce po­căinţă spre mântuire, fără părere de rău; iar întris­tarea lumii aduce moarte⁹⁸. Ca să deosebiţi care este voia lui Dumnezeu, ce este bun şi plăcut şi desăvâr­şit⁹⁹. Şi: Alerg la ţintă, la răsplata chemării de sus a

⁸⁸ 1 Corinteni 4,3-5.

89 Matei 7,15 ş.a.

90 Matei 7,21.

⁹¹ Acest text nu a putut fi identificat în Sfintele Scripturi. Este posibil să fie din texte apocrife.

^{92 M}atei 6, 24.

^{93 I}oan 6, 24.

⁹⁴ 1 Corinteni 9, 26-27 şi 24.

95 Efeseni 5, 15.

96 Filipeni 3, 2.

⁹⁷ 1 Corinteni 11,29 şi 31-32.

⁹⁸ 2 Corinteni 7,10.

99 Romani 12, 2.

962

lui Dumnezeu, întru Hristos Iisus¹⁰⁰. Şi: Stăruieşte cu timp şi fără timp¹⁰¹. Drept aceea, luaţi aminte de voi înşivă şi de toată turma¹⁰². Şi: Toate să le încercaţi; ţi­neţi ce este bine¹⁰³.

10. Despre a te ruga cu trezVie şi neîncetat, Dom­nul a zis: Luaţi seama la voi înşivă, să nu se îngreuieze inimile voastre de mâncare şi de băutură şi de grijile Vieţii şi ziua aceea să Vină peste voi fără de veste¹⁰⁴. Privegheaţi şi vă rugaţi, ca să nu intraţi în ispită¹⁰⁵. Şi: Iar ceea ce zic vouă, zic tuturor: Privegheaţi!¹⁰⁶ Şi: Privegheaţi, dar, în toată vremea, rugându-vă¹⁰⁷. Şi: Cereţi şi VI se va da; căutaţi şi veţi afla; bateţi şi VI se va deschide. Că oricine cere ia, cel care caută află, şi celui ce bate i se va deschide¹⁰⁸. A spus şi o parabolă Domnul precum că trebuie totdeauna a fi treaz şi a nu-ţi pierde nădejdea: Era un judecător nedrept... 1⁰⁹. Şi: Fiţi pregătiţi, că în ceasul în care nu gândiţi Fiul Omului va veni¹¹⁰. Şi Apostolul: Bucuraţi-vă pururea. Rugaţi-vă neîncetat. Daţi mulţumire pentru toate!¹¹¹ Şi: Cu frică şi cu cutremur lucraţi mântuirea voastră¹¹². Şi: Neîncetat fac pomenire pentru voi în rugăciunile mele¹¹³. Şi: Nu vă împovăraţi cu nicio grijă. Ci întru toate, prin închinăciune şi prin rugă cu mulţumire, cererile voastre să fie arătate lui Dumnezeu¹¹⁴. Şi: Iar la miezul nopţii, Pavel şi Sila, rugându-se, lăudau pe Dumnezeu în cântări, iar cei ce erau în temniţă îi

^{100 F}ilipeni 3,14.

¹⁰¹ 2 Timotei 4,2.

^{102 F}apte 20,28.

^{103 1} Tesaloniceni 5,21-22.

^{104 L}uca 21,34.

^{105 M}arcu 14,38.

^{106 M}arcu 13,37.

¹⁰⁷ Luca 21,36.

^{108 M}atei 7, 7-8.

^{109 L}uca 18,1-2 şi 6.

^{110 M}atei 24,44.

¹¹1 1 Tesaloniceni 5,16-18.

^{112 F}ilipeni 2, 12.

^{113 R}omani 1,9-10.

^{114 F}ilipeni 4, 6.

963

ascultau¹¹⁵. Şi: Fiţi treji, privegheaţi. Potrivnicul vos­tru, diavolul, umblă, răcnind ca un leu, căutând pe cine să înghită¹¹⁶.

11. Despre iubirea de străini Domnul a zis: Cine vă primeşte pe voi, pe Mine mă primeşte. Şi cine va da unuia dintre aceştia mai neînsemnaţi un pahar cu apă rece va primi plata lui¹¹⁷. Şi: Veniţi binecuvânta­ţii Tatălui Meu, moşteniţi împărăţia care a fost gătită vouă de la începutul lumii¹¹⁸. Şi: Când faci prânz sau cină, nu chema pe prietenii tăi, nici pe fraţii tăi, nici pe rudele tale, nici vecinii bogaţi, ci cheamă pe săraci, pe neputincioşi, pe şchiopi, pe orbi, şi vei fi fericit¹¹⁹. Şi: Cel ce are două haine să dea celui ce nu are şi cel ce are bucate să facă asemenea¹²⁰. Mai fericit este a da decât a lua¹²¹. Şi Apostolul: Nu uitaţi iubirea de stră­ini, cu asemenea jertfe, mulţumiţi lui Dumnezeu¹²². Şi: Dacă împarte altora, să împartă cu firească nevinovăţie; dacă miluieşte, să miluiască cu voie bună!¹²³ Cel ce seamănă cu zgârcenie, cu zgârcenie va şi sece­ra, iar cel ce seamănă cu dărnicie, cu dărnicie va şi secera. Fiecare să dea ce socoteşte cu inima sa, nu cu părere de rău sau cu silă, căci Dumnezeu îl iubeşte pe cel care dă cu bună voie¹²⁴. Şi: Pentru că dacă este bu­năvoinţă, bine primit este darul, după cât are cineva, nu după cât nu are¹²⁵. Şi: N-am voit să fac nimic fără de încuViinţarea ta, ca fapta ta cea bună să nu fie ca de silă, ci de bunăvoie¹²⁶.

115 Fapte 16, 25.î

116 1 Petru 5, 8.

^{117 M}atei 10, 40 şi 42.

118 Matei 25, 34.

^{119 L}uca 14,12-14.

^{120 L}uca 3,11.

^{121 F}apte 20, 35.

^{122 E}vrei 13,1 şi 16.

^{123 R}omani 12,8.

¹²⁴ 2 Corinteni 9, 6-7.

¹²⁵ 2 Corinteni 8,12.

^{126 F}ilimon 14.

964

12. Iar despre ascultare, a zis Domnul: M-am co­borât din cer, nu ca să fac voia Mea, ci voia Celui ce M-a trimis pe Mine¹²⁷. Şi: Cel ce iubeşte pe tată ori pe mamă mai mult decât pe Mine nu este vrednic de Mine¹²⁸. Şi: Dacă păziţi poruncile Mele, veţi rămâne întru iubirea Mea după cum şi Eu am păzit poruncile Tatălui Meu şi rămân întru iubirea Lui¹²⁹. Dacă Vine cineva la Mine şi nu urăşte pe tatăl său şi pe mamă şi pe femeie şi pe copii şi pe fraţi şi pe surori, chiar şi sufletul său însuşi, nu poate să fie ucenicul Meu¹³⁰. şi a zis Domnul către Petru şi Andrei şi Iacob şi Ioan, Matei şi Filip: Veniţi după Mine! Iar aceştia, îndată au lăsat toate şi au urmat Lui¹³¹. Un altul dintre ucenici I-a zis: Doamne, lasă-mă să merg mai întâi să-l îngrop pe tatăl meu. Iisus, însă, i-a zis: Lasă morţii să-şi în­groape pe morţii lor. Tu Vino după Mine¹³².

Şi Apostolul: Căci dacă vestesc Evanghelia, nu-mi este laudă, pentru că stă asupra mea datoria. Căci, vai mie dacă nu voi binevesti!¹³³ Şi: Gândul acesta să fie în voi, care era şi în Hristos Iisus, Care Dumnezeu fiind în chip n-a socotit o ştirbire a fi El întocmai cu Dum­nezeu. Ci S-a deşertat pe Sine, chip de rob luând¹³⁴ şi celelalte.

Şi: Tu, însă, Mi-ai urmat în învăţătură, în purtare, în năzuinţă¹³⁵. Şi toată trufia care se ridică împotriva cunoaşterii lui Dumnezeu, şi tot gândul îl robim, spre ascultarea lui Hristos. Şi gata suntem să pedepsim

^{127 I}oan 6, 38.

^{128 M}atei 10, 37.

^{129 I}oan 14, 1; 15, 10.

^{130 L}uca 14,26.

^{131 M}arcu 1,17; Luca 5,11.

^{132 M}atei 8,21-22.

¹³³ 1 Corinteni 9,16.

^{134 F}ilipeni 2, 5-7.

¹³⁵ 2 Timotei 3,10.

965

toată neascultarea, atunci când supunerea voastră va fi deplină¹³⁶.

13. Despre smerenie, a zis Domnul: Când veţi face toate cele poruncite vouă, să ziceţi: Suntem slugi ne­trebnice¹³⁷. Căci ceea ce la oameni este înalt, urâciune este înaintea lui Dumnezeu¹³⁸. Şi: Cine se va înălţa pe sine va fi smerit¹³⁹. Iar Eu, în mijlocul vostru, sunt ca unul ce slujeşte¹⁴⁰. Şi: Care va vrea să fie mare între voi, să fie slujitor al vostru¹⁴¹.

Iar Simon Petru, văzând aceasta, a căzut la genun­chii lui Iisus, zicând: Ieşi de la mine, Doamne, că sunt om păcătos¹⁴².

De asemenea, Sfântul Ioan Botezătorul a zis farise­ilor: Eu vă botez cu apă, dar Vine Cel ce este mai tare decât mine, Căruia nu sunt vrednic să-I dezleg curea­ua încălţămintelor¹⁴³. şi Domnul, dându-ne un exempiu de smerenie, S-a sculat de la Cină, S-a dezbrăcat de haine, a luat un ştergar şi S-a încins. După aceea, a pus apă în lighean şi a început să spele picioarele uceni­cilor, şi să le şteargă cu ştergarul cu care era încins¹⁴⁴.

Şi Apostolul: Cu adevărat, eu sunt ultimul dintre toţi Apostolii, şi nu sunt vrednic nici să mă numesc apostol, pentru că am prigonit Biserica lui Dumne­zeu¹⁴⁵. Şi: Iisus Hristos a venit în lume ca să mântu­iască pe cei păcătoşi, dintre care cel dintâi sunt eu¹⁴⁶.

De aceea, vă îndemn, eu cel întemniţat pentru Domnul, să umblaţi cu vrednicie, după chemarea cu

¹³⁶ 2 Corinteni 10, 5-6.

^{137 L}uca 17, 10.

^{138 L}uca 16, 15.

^{139 M}atei 23, 12.

¹⁴⁰ Luca 22, 27.

^{141 M}arcu 10, 43-44.

^{142 L}uca 5, 8.

^{143 L}uca 3,16.

^{144 I}oan 13,4-5.

¹⁴⁵ 1 Corinteni 15,9-10.

¹⁴⁶ 1 Timotei 1,15.

966

care aţi fost chemaţi. Să trăiţi în smerenie, blândeţe şi răbdare¹⁴⁷. Şi: Nu cel ce se laudă singur este dove­dit bun, ci acela pe care Domnul îl laudă¹⁴⁸. Dacă, în­tr-adevăr, aş fi căutat să plac oamenilor, n-aş fi fost slujitorul lui Hristos¹⁴⁹.

14. Despre neţinerea de minte a răului, a zis Dom­nul: Iubiţi pe vrăjmaşii voştri, binecuvântaţi pe cei ce vă blestemă, faceţi bine celor ce vă urăsc şi rugaţi-vă pentru cei ce vă vatămă şi vă prigonesc. Cui te loveş­te peste obrazul drept, întoarce-i şi pe celălalt. -Celui ce voieşte să se judece cu tine şi să-ţi ia haina, lasă-i şi cămaşa¹⁵⁰, şi celelalte. Şi: Părinte, iartă-le lor, că nu ştiu ce fac¹⁵¹! Dar şi urechea tăiată în timpul trădării a luat-o şi a Vindecat-o¹⁵². Şi Apostolul: Ocărâţi fiind, bi­necuvântăm¹⁵³. Să vă rugaţi pentru cei care vă urăsc, să cereţi binecuvântarea lui Dumnezeu pentru aceş­tia şi să nu-i blestemaţi. Şi: Dacă se poate, pe cât stă în puterea voastră, trăiţi în pace cu toţi oamenii. Nu vă răzbunaţi singuri, iubiţilor, ci lăsaţi loc mâniei lui Dumnezeu¹⁵⁴. De asemenea: Domnul care, ocărât fi­ind, nu răspundea cu ocară; suferind nu ameninţa... 1⁵⁵.

Acestea despre temele de mai sus.

Iar cel care nu crede făcătorilor de minuni, părinţi­lor noştri, sau nu le primeşte cele spuse şi săvârşite de aceştia este necredincios mai curând lui Hristos decât Apostolilor sau acestora. Că Domnul cu tină a deschis ochii orbului, demoni a scos din oameni, morţi a în­Viat, apă în Vin a prefăcut, din cinci pâini a săturat pe

^{147 E}feseni 4,1-2.

¹⁴⁸ 2 Corinteni 10,28.

^{149 G}alateni 1,10.

^{150 M}atei 5, 44 şi 39-40.

^{151 L}uca 23, 24.

^{152 L}uca 22, 51.

¹⁵³ 1 Corinteni 4,12-13.

^{154 R}omani 12,14 şi 18-19. 4

¹⁵⁵ 1 Petru 2, 23.

967

cei cinci mii şi a lucrat nenumărate şi negrăite şi ne­cuprinse cu mintea minuni, pe care lumea nu le poa­te cuprinde¹⁵⁶. Iar umbrele şi poalele veşmintelor lor Vindecau toată boala şi toată neputinţa în popor, pre­cum Hristos, adevăratul nostru Dumnezeu, a zis: Cel ce crede în Mine va face şi el lucrările pe care le fac Eu şi mai mari decât acestea va face¹⁵⁷. Căci acolo unde Dumnezeu, cel mai presus de fire, binevoieşte să sălăşluiască, şi lucruri mai presus de fire se lucrează. Şi de ce trebuie să spun multe? Toată Sfânta Scriptură, şi Vechiul şi Noul Testament, oferă ca dintr-un izvor, ape dătătoare de dumnezeire, de Viaţă şi de mireas­mă, în fiecare zi. Mai ales cele care se referă la iubire, care sunt nenumărate şi pe care fericiţii asceţi le-au cunoscut practic şi teoretic, şi conform cu acestea au pus în lucru cu multă acriVie Cuvântul lui Dumnezeu, ca să zidească deasupra Acestuia temelie dumneze­iască, prin piatra cea din capul unghiului, Domnul nostru Iisus Hristos¹⁵⁸. Toate acestea le va afla cel care râvneşte acest „rai" binecuvântat, adică toate câte pot contribui la îndreptarea sufletului, de dragul căruia s-au spus acestea şi s-a împlinit întreaga Taină a iubi­rii lui Dumnezeu, ca să-l scoată din prăpastia păcatu­lui şi să-l îndrepte din nou spre Dumnezeu, spre chip şi asemănare¹⁵⁹, după Cuvântul Sfintei Scripturi. Deci, ceea ce trebuie să facem noi, este să vărsăm lacrimi cu sufletul îndurerat şi să ne tânguim cu suspinuri amare pentru lenevirea şi nepăsarea noastră, şi să ne smerim mai mult pe noi înşine. Pentru că mare este

^{156 I}oan 21, 25.

^{157 I}oan 14,12.

¹⁵⁸ 1 Corinteni 3,10-11; 1 Petru 2, 6-8.

^{159 F}acere 1,12.

968

folosul care Vine din aceasta, aşa cum ne-a arătat lă­murit Domnul din parabola vameşului şi a fariseului în Sfânta Evanghelie¹⁶⁰. Să nu luăm în bătaie de joc din pricina invidiei, a împietririi şi a necioplirii sufletului nostru Virtuţile oamenilor sfinţi, căci aceasta are ca urmare pieirea sufletelor noastre. Pentru că aceştia sunt, într-adevăr, Părinţii noştri pururea pomeniţi, care s-au nevoit continuu, silindu-şi firea omenească de dragul împărăţiei Cerurilor, aşa cum a zis Domnul şi au biruit într-un mod minunat, datorită luptei lor celei mari¹⁶¹.

Deci, veniţi toţi, fraţilor, să luăm parte cu bucurie la această hrană dumnezeiască de aici, folositoare sufletului, arătându-ne cu desăvârşire nepăsători la batjocura şi la ocările oamenilor, şi dispreţuind flecă­relile lor. Şi, ca ucenici ai lui Hristos¹⁶², ai Celui blând şi smerit cu inima, dar şi ai pescarilor neînvăţaţi, ai Sfinţilor Apostoli, să păşim pe calea cea strâmtă, aspră şi istovitoare¹⁶³, cu pocăinţă, cu ispăşirea pă­catelor noastre, cu cuget smerit, urmând poruncile Domnului. Şi să ajungem la Viaţa desăvârşită, netul­burată şi nesfârşită, de unde a pierit toată durerea, întristarea şi suspinul¹⁶⁴. Acolo unde toţi locuitorii ei se desfată şi se aud cântări de bucurie nevinova­tă¹⁶⁵. „într-o unire” cu Domnul nostru Iisus Hristos, Căruia I se cuVine toată slava, cinstea şi închinăciu­nea, împreună cu Cel fără de început al Lui Părinte, şi cu de-Viaţă-făcătorului Lui Duh, acum şi pururea şi în veci nesfârşiţi. Amin.

^{160 L}uca 18, 9-14.

^{161 M}atei 11, 12.

^{162 M}atei 11, 29.

^{163 M}atei 7,13-14.

^{164 I}saia 35,10.

165 Psalmul 86, 7.

PĂRINŢII PATERICULUI

NOTE BIOGRAFICE¹

1. Avva Agaton a trăit foarte probabil în a doua ju­mătate a secolului al IV-lea şi începutul secolului al V-lea. Anul 380 este avansat ca dată a venirii sale în Schit, înscriindu-se în a treia generaţie de Vieţuitori. A Vieţuit în preajma Avvei Pimen şi a Avvei Macarie Egipteanul, care-l preţuia mult pentru discernămân­tul său. în jurul anului 390, când Sfântul Arsenie a ve­nit în pustie, Avva Agaton era deja înconjurat de uce­nici, dintre care cei mai cunoscuţi sunt doi: Alexandru şi Zoilo. Pe aceştia îi întâlnim şi ca ucenici ai Sfântu­lui Arsenie, probabil după adormirea Avvei Agaton. Este prăznuit pe 8 ianuarie. Din apoftegmele care-i sunt atribuite (treizeci), aflăm că avea multe Virtuţi, se deosebea însă, în special, prin dragoste desăvâr­şită şi discernământ. Este cel care a ajuns în măsu­ră să spună: Am vrut să găsesc un lepros, să-i iau eu trupul leprosului, dându-i robusteţea mea. Unii care

1 Notele biografice ale părinţilor patericului sunt preluate în mare parte din ediţia grecească, în traducerea Părintelui Victor Manolache. Tot de V.M. sunt traduse şi notele de subsol preluate din ET.

970

auziseră că are un mare discernământ, au vrut să-l încerce şi i-au zis: Tu eşti Agaton? Auzim că eşti des­frânat şi mândru. Da, este adevărat, le-a răspuns ace­la. L-au întrebat din nou: Tu eşti Agaton, flecăreţul şi bârfitorul? Şi el le-a răspuns: Eu sunt. L-au întrebat a treia oară: Tu eşti Agaton, ereticul? Şi sfântul a zis: Nu sunt eretic. După aceea, l-au rugat să le spună de ce a primit primele ocări şi pe ultima n-a primit-o. Şi le-a răspuns: Pe acelea le-am primit, pentru că sunt folo­sitoare sufletului meu, în timp ce erezia este ruptura de Dumnezeu, de aceea n-am primit-o. Prăznuirea lui se face pe 8 ianuarie.

2. Avva Ahila. A fost un pustnic la Schitul Egiptu­lui, în a treia generaţie şi a lăsat amintirea unui mare ascet. Avva Vitimie şi Avva Ammoi i-au fost ucenici. L-a povăţuit şi pe Avva Isaia (apoftegma 3 din Pate­ricul alfabetic). Aceasta se întâmpla probabil în jurul anului 420. Sub numele lui s-au păstrat 6 apoftegme. Pomenirea lui se face pe 17 ianuarie.

3. Avva Aio o apoftegmă în Patericul alfabetic.

4. Avva Alonie. Face parte din a doua generaţie de monahi, dar încă mai trăia pe la anul 400 din moment ce este amintit de Avva Pimen (Apoft. 42 şi 56). S-au păstrat 4 apoftegme de la el. Prăznuirea lui se face pe 4 iunie.

5. Avva Ammoi. A Vieţuit la Chilii împreună cu Avva Vitimie, cu care a ucenicit şi la Avva Ahila. A făcut par­te din generaţia a treia de monahi, fiind apropiat de vârstă cu Avva Pimen. S-au păstrat 5 apoftegme de la el.

6. Avva Ammona. A fost ucenic al CuViosului Anto­nie cel Mare a făcut, deci, parte din prima generaţie

971

de monahi şi urmaş al lui la conducerea comunităţii monahale de la Pispir. înainte de a merge la CuViosul Antonie a stat paisprezece ani în Schit, contemporan cu Macarie, Pamvo şi alţii, luptându-se cu patima mâ­niei. A biruit patima într-o măsură desăvârşită, ajun­gând să-i fie foarte greu să vadă păcatul la cel care păcătuia şi să dea canon, atunci când ajunsese deja episcop. A fost hirotonit episcop pentru marile sale Virtuţi de către Atanasie cel Mare, la anul 362. Este posibil ca spre sfârşitul Vieţii să se fi retras iarăşi la Schit. Este pomenit de Pimen (apoftegmele 2, 53 şi 98). A adormit în Domnul în jurul anului 400. După alţii ar fi adormit înainte de 388, când a sosit Pala­die în Egipt, din moment ce acesta nu-l pomeneşte în Lavsaicon. Pomenirea lui se face pe 26 ianuarie. S-au păstrat de la el 11 apoftegme în Patericul alfabetic. De asemenea, au mai rămas câteva epistole şi scrieri du­hovniceşti şi chiar o tâlcuire la Evanghelia după Ioan.

7. Avva Ammun, începătorul Vieţii monahale de pe muntele Nitria. S-a născut în jurul anului 290 şi se trăgea dintr-o familie mare şi bogată. Orfan de tată, silit de unchiul lui să se căsătorească la vârsta de douăzeci şi doi de ani, şi-a petrecut noaptea nunţii străduindu-se s-o conVingă pe soţie să se dedice îm­preună lui Dumnezeu şi să trăiască o Viaţă în feciorie. Aceasta a consimţit, luând hotărârea să trăiască în aceeaşi casă precum fraţii. Au făcut aceasta timp de optsprezece ani, până când soţia lui a ajuns să recu­noască desăvârşirea Vieţii mănăstireşti. Atunci, Ammun a plecat spre muntele Nitriei, în timp ce aceas­ta a chemat slujnicele să trăiască o Viaţă în feciorie,

972

şi şi-a transformat casa în mănăstire. Conform unui izvor istoric, Ammun este primul călugăr care şi-a aşezat chilie în Nitria. Se socoteşte că aceasta s-a în­tâmplat în jurul anului 330. S-a nevoit acolo aproa­pe douăzeci şi doi de ani. La scurt timp, în jurul lui s-au adunat mulţi oameni care cereau să ducă Viaţă de mănăstire, între care a fost şi Avva Pamvo. Astfel, a luat naştere centrul monahal al Nitriei, unde pentru prima dată comunitatea monastică s-a adaptat mo­delului de enorie, având preoţi proprii. Multe minuni s-au întâmplat în Viaţa Avvei Ammun. A fost cunos­cut şi apropiat CuViosului Antonie cel Mare, împreună cu care a înfiinţat obştea monahală de la Chilii, pe la 338. Când a murit, Sfântul Antonie cel Mare a văzut sufletul lui ridicat la ceruri de îngeri. Muntele unde a locuit Antonie şi Muntele Nitriei, unde a adormit Am­mun, se aflau la o distanţă de douăzeci şi trei de zile. Prăznuirea lui se face pe 4 octombrie. S-au păstrat de la el 2 apoftegme.

8. Avva Ammun din Raith. Despre acesta nu cu­noaştem decât că s-a călugărit la mănăstirea Raith, care se află pe ţărmul de sud-vest al Peninsulei Sinai, unde erau cele douăsprezece izvoare şi cei şaptezeci de arbori de finic (Ieşire 15, 17). L-a Vizitat pe Avva Sisoie cel Mare la Klisma de două ori. Vizitele acestea s-au întâmplat după 429, anul stabilirii Avvei Sisoe la Klisma. Acesta este motivul pentru care este disociat de Avva Ammon, întemeietorul Nitriei, care a murit înainte de 356.

9. Anastasie Sinaitul. A trăit în jurul anului 600. Filo­sof şi teolog aspru, călugăr la mănăstirea Sinai, a coborât

973

în cetăţile Egiptului ca să înfrunte monofizitismul.

10. Avva Andrei o apoftegmă în Patericul alfabetic.

11. Avva Antonie cel Mare. CuViosul Antonie cel Mare este cel mai cunoscut dintre părinţii Patericu­lui. Acest lucru se datorează mai multor factori, dar în primul rând rolului pe care l-a jucat ca întemeietor al monahismului anahoretic şi staturii sale duhovni­ceşti care l-au impus de timpuriu în memoria Bisericii la loc de mare cinste. Astfel, beneficiază de o biogra­fie consistentă scrisă de Sfântul Atanasie cel Mare, între anii 357-359, la puţin timp după trecerea sa la Domnul (356), (Vezi traducerea românească: Sfântul Atanasie cel Mare, Viaţa cuViosului părintelui nostru Antonie, LXV. Traducere, introducere şi note de Pr. Prof. Dumitru Stăniloae, în PSB 16, EIBMO, Bucureşti, 1988). Cu el se deschide şi colecţia alfabetică a Pate­ricului egiptean. Cu una sau mai multe din apofteg­mele lui se deschid şi toate capitolele colecţiei tema­tice, cu o singură excepţie (Tema XIII). S-a născut în anul 251, în satul Coma din Egiptul de Sus, ca fiu al unor ţărani creştini înstăriţi. S-a retras în singurătate la vârsta de 20 de ani, după moartea părinţilor. Cu­vântul Mântuitorului: Dacă voieşti să fii desăvârşit, du-te, Vinde averea ta, dă-o săracilor şi vei avea co­moară în cer; după aceea, Vino şi urmează-Mi (Matei 19,21), auzit în biserică, a reprezentat chemarea care l-a determinat să împartă avuţiile săracilor, să încre­dinţeze pe sora sa unei comunităţi de fecioare şi să se retragă undeva în apropiere, la marginea satului, într-o colibă, sub ascultarea unui alt ascet din regiu­ne, mai vârstnic şi mai experimentat, iar apoi într-un

974

mormânt idolesc părăsit. în jurul vârstei de treizeci şi cinci de ani pleacă în pustia adâncă, aşezându-se în locul numit Pispir, pe malul drept al Nilului, unde tră­ieşte ca pustnic până în 356. În această perioadă se adună în jurul lui un număr mare de ucenici (se spune că numărul lor a ajuns la 6.000), cu care CuViosul An­tonie întemeiază un mare centru monahal, la Faium. După terminarea persecuţiilor, CuViosul Antonie se retrage în Muntele Kolzim, în pustie, la vest de Marea Roşie, unde se găseşte astăzi mănăstirea care-i poar­tă numele. Aici era căutat continuu de mulţi monahi dar şi de mireni. Adesea cobora el însuşi la Pispir, dar şi în alte centre monahale, pentru a veni în întâmpi­narea celor care voiau să-l vadă şi să-i ceară cuvânt. De câteva ori, atunci când situaţia Bisericii a cerut-o, a venit în Alexandria. Prima dată a coborât în vremea persecuţiei din 311, expunându-şi Viaţa sa pericolu­lui muceniciei pentru a încuraja pe creştinii aflaţi sub persecuţie împăratului roman Maximin. A doua oară, a mers în 355, când arianismul părea să triumfe, pen­tru a sta alături de ucenicul şi prietenul său, Sfântul Atanasie cel Mare. Un an mai târziu a murit, la vâr­sta de 105 ani. Este pomenit de Biserică în ziua de 17 ianuarie. De la CuViosul Antonie s-au păstrat scrisori adresate de acesta unor obşti monahale aflate sub în­drumarea sa, cum erau cele din Arsinoe, Pispir sau Nitria. Corespondenţa lui s-a păstrat în două colecţii: o colecţie de şapte scrisori, a căror autenticitate nu este pusă la îndoială de nimeni, şi o a doua colecţie, de douăzeci de scrisori, păstrate integral numai în arabă şi parţial în siriacă, greacă şi georgiană, a căror

975

autenticitate este contestată. Apoftegmele CuViosului Antonie cel Mare s-au păstrat în mai multe colecţii: 38 în Patericul egiptean alfabetic (limba greacă); 49 în limba siriacă; 40 în limba arabă, într-o colecţie de provenienţă coptă. La acestea se mai adaugă câteva apoftegme culese de Paladie.

12. Avva Anuv. Este vorba despre fratele cel mai mare al lui Avva Pimen. Pomenirea lui se prăznuieşte la 6 iunie. A Vieţuit la Schit, unde s-a aşezat pe la 370, împreună cu fraţii săi, sub îndrumarea lui Avva Pi­men. După distrugerea Schitului la 407, toţi fraţii s-au mutat lângă Terenuthis, pe malul Nilului, punând ba­zele unei obşti.

13. Avva Apfie. Pustnic egiptean şi episcop al Oxirinhului între anii 390-400. Singura mărturie cer­tă în biografia lui este o convorbire cu arhiepiscopul Teofil al Alexandriei. Atunci el era deja bătrân, un pustnic recunoscut. Trei ani mai târziu a fost hiroto­nit episcop de Teofil. A murit bătrân în al doilea dece­niu al sec. al V-lea. în primii lui ani a trăit în ascultare împreună cu câţiva oameni credincioşi aleşi, adică în­tr-o obşte monahală. Mai târziu, după moartea acelo­ra, a ales Viaţa pustnicească. De altfel, este probabil că a trăit din nou într-o ceată de pustnici. Suplimentar avem informaţia dintr-un alt izvor că Apfie a fost uns călugăr de Avva Antonie de la Schit şi a locuit în pus­tie 54 de ani. Era om simplu şi aspru, nu trăia împre­ună cu oamenii, ci fugea mereu de tovărăşia lor. Doar în ziua de Paşte obişnuia să apară în cetatea Oxirinh, ca să asculte predica în biserică. Ducea o Viaţă pustni­cească printre animale sălbatice, cu care era prieten.

976

Acestea îl îngrijeau, iar iarna se adunau în jurul lui şi se încălzea cu suflarea lor. De asemenea, îi aduceau mâncare. Când a fost ridicat de Teofil la demnitatea episcopală în Oxirinh, l-au căutat, dar n-au putut să-l găsească, pentru că era în pustie. A trăit în mod ab­solut Virtutea înstrăinării. De asemenea, avea evlaVie autentică, voinţă tare şi minte ascuţită. Apărea ca un om obişnuit, dar cuvântul lui era al unui om înţelept. Spre sfârşitul anilor Vieţii lui, cu toate că devenise episcop împotriva voinţei lui, a arătat o înţelepciune şi o râvnă pastorală ieşită din comun şi a fost un epi­scop activ. Nu locuia în cetate, ci în chilia lui pustni­cească. Doar sâmbetele şi duminicile venea în cetate. Sosea sâmbătă dimineaţa, slujea Liturghia, apoi, după-amiază rezolva treburile episcopiei. Seara slujea iarăşi. Apoi, duminică dimineaţa slujea Dumnezeias­ca Liturghie. De fiecare dată când slujea predica po­porului, noaptea şi-o petrecea în rugăciune şi cântare până la ceasul Dumnezeieştii Liturghii. Duminică sea­ra se retrăgea în chilia lui pustnicească până sâmbăta următoare. Astfel, a reuşit să împace pustia cu înda­toririle de episcop. Oxirinhul era atunci într-un mod neobişnuit o mare cetate monastică. Avea 20.000 de călugăriţe şi 10.000 de călugări. Apfie se îngrijea în mod special de săraci şi năpăstuiţi şi numise un slu­jitor special pentru această lucrare, aşa încât sărăcia aproape că dispăruse din turma sa. Se interesa nu doar de Victime, ci şi de cei Vinovaţi, pentru că încălcau Legea lui Dumnezeu şi îşi pierdeau sufletele lor. în Biserică a impus o rânduială severă şi de aseme­nea era foarte aspru cu rânduiala la Dumnezeiasca

977

Liturghie. Ca episcop n-a dobândit nimic şi a rămas toată Viaţa un neagonisitor. (Vezi G. Florovski, Teme de Istorie Bisericească, Ed. P. Pournara, Tesalonic, 1979, pp. 115-152). S-a implicat şi în apărarea drep­tei credinţe, mergând la Alexandria şi mustrându-l pe arhiepiscopul Teofil pentru erezia antropomorfiţilor, în care căzuse.

14. Avva Apollo de la Chilii - O apoftegmă în Pate­ricul alfabetic.

15. Avva Apollo de la Ermopolis. Din apoftegmele Patericului Mare care se referă la persoana lui (III, 45; V, 9) aflăm că este vorba despre un bătrân harismatic, care s-a nevoit în pustiul Tebaidei. în Istoria monahi­lor din Egipt (cap. 8), se vorbeşte despre Avva Apollo care a fost părinte duhovnicesc la cinci sute de călu­gări, cunoscut în toată Tebaida. Sfântul Ioan Casian îi acordă multe pagini în convorbirile sale duhovniceşti (Convorbirile 2,13; 24,9). în apoftegma VIII, 5 citim că Avva Daniel a mers în Tebaida ca să cinstească po­menirea Avvei Apollo. Dumnezeu a făcut lucruri mari şi minunate prin Avva Apollo. Prăznuirea lui se face pe 25 ianuarie.

16. Avva Apollo de la Schit o apoftegmă în Pate­ricul alfabetic.

17. Avva Ari. S-a nevoit la Chilii, făcând parte din a doua generaţie de monahi. Este prăznuit pe 13 decembrie.

18. Avva Arsenie cel Mare a fost unul dintre dem­nitarii cei mai de seamă ai împăratului Teodosie, care i-a încredinţat instruirea celor doi fii ai săi, Viitorii îm­păraţi Arcadie şi Honoriu. Educaţia şi Virtutea sa l-au

978

impus repede în mediul palatelor, astfel încât nu nu­mai că-l ştiau toţi şi-l preţuiau în mod deosebit, dar îl şi numeau părintele împăratului. S-a născut la Roma în anul 354, când CuViosul Antonie trecea la Domnul. A părăsit luxul palatelor împărăteşti în 394, în urma unei descoperiri lăuntrice, primite de la Dumnezeu, despre Viaţa pustnicească şi a părăsit lumea şi slava ei, retrăgându-se în pustia Schitului, sub îndrumarea Avvei Ioan Kolovos. Viaţa lui de nevoinţă s-a distins printr-o severitate care a părut exagerată chiar şi că­lugărilor schitioţi. Faima lui depăşise graniţele Schi­tului, de aceea veneau oameni de pretutindeni ca să-l vadă. Şederea lui la Schit a durat până în anul 434. în­tre timp, din pricina jefuirii Schitului de către barbari, în anul 407, a plecat pentru puţin timp la Kanopo, în Alexandria. în anul 434 a plecat din nou, tot din cauza unei noi năvăliri a barbarilor, şi a mers la Troe (sau Tryi, astăzi Tura, la 15 km sud-est de Cairo), unde a rămas până în anul 444. Barbarii îl alungă încă o dată de acolo şi merge „în părţile de jos", adică în Kanopo din Alexandria. După trei ani se întoarce la Troe, unde moare, în jurul anului 449. Pomenirea lui se face pe 8 mai. CuViosul Arsenie cel Mare este unul dintre cei mai mari părinţi ai Patericului, simbol al retragerii din lume şi al Vieţuirii în deplină linişte. De la el s-au păstrat în Patericul alfabetic 45 de apoftegme. Patru ucenici ai săi, Alexandru, Zoilo, Daniil şi Marcu au de­venit foarte cunoscuţi multă vreme după trecerea la Domnul a părintelui lor.

19. Avva Atanasie. Este vorba despre Sfântul Atana­sie cel Mare, cel mai cunoscut patriarh al Alexandriei,

979

care prin luptele lui susţinute împotriva ereziilor a devenit stâlp al Ortodoxiei. S-a născut în anul 295 în Alexandria, unde a şi studiat teologia şi filosofia. După aceea, pentru puţin timp, a rămas lângă CuVio­sul Antonie cel Mare în pustie, ducând o Viaţă asceti­că. La puţină vreme, însă, s-a întors în cetate, ca să se dedice slujirii Bisericii. La vârsta de treizeci şi trei de ani, a urmat patriarhului Alexandru la tronul patri­arhal din Alexandria. Pentru lupta lui neînduplecată împotriva ereziei lui Arie, a fost exilat de cinci ori şi a rămas pentru şaptesprezece ani departe de tronul patriarhal. De multe ori în anii exilului se refugia şi se ascundea în mănăstirile Egiptului. în anul 366, po­porul din Alexandria s-a răsculat, cerând întoarcerea ierarhului şi forţând pe împăratul Valens să-l reche­me din exil. De atunci, a rămas netulburat pe tronul lui, până în anul 373, când a adormit în Domnul. Ope­ra lui, scrisă de mână, este considerată foarte impor­tantă. Pomenirea lui se prăznuieşte la 18 ianuarie.

20. Avva Avraam. A Vieţuit la Chilii. Ne informea­ză despre el Avva Isaac, preotul Chiliilor. Este foarte probabil să fie aceeaşi persoană cu cel despre care vorbeşte Sfântul Ioan Casian în convorbirile sale du­hovniceşti, pe care l-a Vizitat în jurul anului 400 şi despre care spune că avea dreaptă măsură în toate (Convorbirile 15; 24). în Pateric mai sunt pomeniţi încă trei Bătrâni cu numele de Avraam: un ucenic al Avvei Sisoe, un ucenic al Avvei Agaton şi unul amintit de Avva Teodor Elefteropolitul.

21. Avva Carion. Este ucenic al Avvei Macarie cel Mare şi tatăl după trup şi părinte duhovnicesc al

980

Avvei Zaharia, împreună cu care a venit la Schit pe la anul 380. L-a crescut pe fiul său în pustie. Este cunos­cut episodul intrării copilului Zaharia într-un lac de pucioasă care l-a desfigurat, ca răspuns la protestul monahilor că este ţinut un copil în mănăstire. Este pomenit pe 5 decembrie. S-au păstrat Apoftegme.

22. Avva Casian. S-a născut în anul 363, în Dobrogea de astăzi. Este cunoscut pentru peregrinările lui la marile mănăstiri din Palestina şi Egipt. După o vre­me petrecută în Palestina, a plecat în pustia din Egipt pe la 380 şi s-a aşezat la Schit cu gândul de a rămâne acolo. în anul 400 este silit să părăsească Schitul de împrejurări nefavorabile. Merge la Constantinopol, unde este hirotonit diacon de Sfântul Ioan Gură de Aur. în anul 404 a ajuns la Roma, după ce se impli­case în apărarea Sfântului Ioan Gură de Aur. De aici merge în Marsilia de astăzi, unde se va stabili şi va pune în scris tot ceea ce strânsese în peregrinările sale la mănăstiri şi la marii pustnici. Au rămas de la el mai multe lucrări: „Convorbiri duhovniceşti”, „Aşezămintele monahale" şi „Despre întruparea Domnului”. Se presupune că multe din apoftegmele ce vor intra în Patericul egiptean sunt luate din primele două lu­crări. Aici va înfiinţa în 415 mănăstirea de călugări Sfântul Victor şi o mănăstire pentru călugăriţe. A fost primul organizator al monahismului în Apus şi unul din principalii învăţători ai Vieţii ascetice din Apus. A trecut la Domnul în anul 435. Este pomenit de Bi­serica Ortodoxă pe 29 februarie, iar de Biserica Romano-Catolică pe 2 iulie.

981

23. Sfântul Chiril, Patriarhul Alexandriei (370- 444), se trăgea dintr-o familie renumită din Alexan­dria şi era nepotul Patriarhului Teofil. Se pare că s-a nevoit în tinereţile lui pentru o bucată de vreme în Nitria, lângă Avva Isidor, faţă de care avea o evlaVie adâncă şi care l-a numit şi preot mai târziu. în anul 412, după moartea unchiului său, a ocupat tronul epi­scopal din Alexandria. Perioada păstoririi lui a fost caracterizată de lupte puternice împotriva vechilor erezii. Chiril a fost pentru nestorianism ceea ce a fost Sfântul Atanasie pentru arianism. însemnată este şi opera lui scriitoricească.

24. Avva Conon. în Limonariul lui Ioan Moshos (PG 87, cap. III, 2854 D-2856 AB) se vorbeşte despre preotul Conon de la mănăstirea Penthoucla, sau Mă­năstirea Botezului, lângă râul Iordan. Era de origine din Cilicia şi a venit la călugărie de foarte tânăr. A fost hirotonit preot şi pentru că era foarte Virtuos i-au dat ascultarea să-i boteze pe cei care veneau să se boteze, în cap. XXII al aceleiaşi cărţi îl întâlnim în obştea Sfân­tului Teodosie Egumenul într-o nevoinţă aspră, aşa cum se relatează şi în apoftegma IV, 41. Ca timp, este localizat în secolul al VI-lea, deoarece slujirea botezu­lui la Iordan i-a încredinţat-o arhiepiscopul Petru I al Ierusalimului, a cărui perioadă de arhierie a fost între anii 524 şi 552. în alte izvoare² se vorbeşte despre un Conon care a fost numit egumen al Lavrei celei mari,

² John Binns, Ascetics and Ambassadors of Christ. The Monasteries of Palestine 314-631. Oxford 1966. D.J. Chitty, The desert a City, Oxford 1966.

982

în anul 548, şi s-a luptat împotriva origeniştilor. Nu putem spune care dintre cei doi este această persoa­nă, mai ales că timpul şi spaţiul sunt apropiate. Cele două mănăstiri: Penthoucla, a Sfântului Teodosie şi Marea Lavră a Sfântului Sava erau vecine şi comuni­cau foarte mult între ele. Prăznuirea lui se face pe 19 februarie.

25. Avva Copri. A Vieţuit în Schit.

26. Avva Cronie. A fost ucenic al Avvei Antonie cel Mare. După moartea acestuia s-a stabilit în Nitria, unde a fost hirotonit preot. în anul 395, când a fost Vizitat de autorul „Istoriei Monahilor din Egipt" avea 100 de ani. A avut ucenic pe Avva Isaac, preotul de la Chilii. Din apoftegmele care pomenesc despre el apa­re să fi avut darul tâlcuirii Dumnezeieştilor Scripturi. S-au păstrat despre el 5 apoftegme.

27. Avva Daniel de la Schit a trăit în sec. al VI-lea. A fost ieromonah pustnic şi, mai târziu, întâistătătorul obştii monahale de la Schit. A suferit peripeţia între­ită a înrobirii de către beduini. A treia şi ultima oară, în efortul lui de a evada, a lovit cu o piatră pe pira­tul paznic şi l-a ucis. Chiar dacă şi-a mărturisit fapta aceasta multor duhovnici iscusiţi, şi nici unul nu l-a tras la răspundere, n-a putut însă să se ierte pe sine, şi s-a predat în cele din urmă cârmuitorilor Alexan­driei. Când eparhul a vorbit cu el, s-a minunat de dis­cernământul lui şi l-a slobozit, zicându-i: „Mergi şi te roagă pentru mine, Avva". După aceasta, a revenit la Schit, şi mai târziu, s-a mutat într-un loc mai sigur, la Tavoc, din cauza năvălirilor tâlharilor, unde a şi murit ca stareţ al mănăstirii întemeiate de el însuşi, cinstit

983

şi respectat de toţi pentru Virtutea şi harismele lui. Din textele care sunt cuprinse în Patericul Mare (VII, 13; VII, 14; VIII, 4; VIII, 5 ş.a.) ne putem da seama de larga şi adânca preţuire de care se bucura din par­tea tuturor Lavrelor călugăreşti. La o vârstă înaintată, s-a ocupat cu alcătuirea desăvârşită a povestirilor lui despre asceţii renumiţi, pe care foarte probabil le-a folosit şi în discuţiile lui. Acestea au fost consemnate, după toată probabilitatea, după moartea lui de către un ucenic şi constituie o colecţie care are o largă răs­pândire. Ucenicul lui în aceste povestiri adaugă sufi­ciente elemente biografice despre Avva (Viaţa Avvei Daniel Schitiotul, Ed. L. Clugnet, Paris, 1901).

28. Avva Dioscor. A fost ucenic al Avvei Pamvo şi preot în Nitria în jurul anului 390. Ulterior a ajuns episcop în Ermopolis, între 394-403. Trei apoftegme.

29. Avva Dorotei. Provenea probabil din Antiohia şi a trăit la mijlocul secolului al VI-lea. A fost ucenic în mănăstirea lui Avva Seridie şi în primii ani ai tinereţii a fost îndrumat de două mari personalităţi ascetice, Avva Varsanufie şi Avva Ioan prorocul, care exerci­tau o influenţă hotărâtoare în Viaţa de obşte a fraţilor mănăstirii, în principal prin intermediul Egumenului Seridie. Mai târziu, după moartea Avvei Seridie şi a Avvei Ioan, întrucât nici Avva Varsanufie care era ză­vorât nu dădea niciun semn de Viaţă, a hotărât să-şi împlinească marele lui dor şi a plecat în pustiu. A ales un ţinut arid între Gaza şi Maiuma, însă la scurt timp l-au descoperit părinţii care la mănăstirea Avvei Seri­die se liniştiseră şi primiseră mult ajutor lângă el, şi nu înţelegeau să se despartă de acesta. Astfel, a fost

984

silit să se supună voinţei lui Dumnezeu şi a întemeiat mănăstirea lui între Gaza şi Ascalon, în jurul anului 540. Pomenirea lui se face pe 13 august. Vezi Avva Dorotei, Opere ascetice, Ed. Etimasia, mănăstirea Sfântului Ioan Botezătorul, Kareia, Atena, 1981.

30. Avva Dula. A fost ucenicul Avvei Visarion. 2 apoftegme.

31. Avva Efrem Sirul. A trăit între 306 şi 373. S-a nevoit la Nisibe, iar după cucerirea de către perşi s-a mutat la Edessa. Mare poet şi imnograf al Bisericii. A scris mult şi scrierile sale fiind mult apreciate au fost traduse încă din timpul Vieţii sale în greacă. Este po­menit pe 28 ianuarie.

32. Avva Elladie. A trăit la Chilii cel puţin douăzeci de ani, aparţinând celei de a treia generaţii de mo­nahi. Este pomenit de Biserică pe 9 noiembrie.

33. Avva Epifanie, Episcopul Salaminei din Cipru, s-a născut în anul 315, în oraşul Elefteropolis din Pa­lestina. în tinereţe, l-a cunoscut şi a ucenicit pe lângă CuViosul Ilarion cel Mare în Palestina. Exemplu şi sfa­turile acestuia au contribuit mult la apropierea lui de monahism. Ca monah, a Vizitat centrele monahale din Egipt, unde a cunoscut bărbaţi sfinţi, a căror nevoinţă stăruitoare şi Viaţă sfântă în Dumnezeu au constituit o pildă de urmat. S-a întors în patria lui şi a întemeiat o mănăstire, unde a fost egumen aproape treizeci de ani. în anul 376, episcopii Ciprului l-au ales episcop de Salamina şi mitropolit al întregii insule, în pofida împotriVirii lui. Ca episcop, a arătat o râvnă neobo­sită în apărarea Ortodoxiei împotriva arianismului şi pentru întărirea monahismului, înăuntrul şi în afara

985

Ciprului. în ultimii ani ai Vieţii, a fost atras în lupta pentru alungarea Sfântului Ioan Gură de Aur, dar a se­sizat greşeala la timp şi n-a rămas în Constantinopol, unde venise pentru Sinodul de la Stejar (403), Sinod care l-a condamnat pe Sfântul Ioan. întorcându-se, a murit pe drum. Pomenirea lui se face pe 12 mai.

34. Avva Evagrie Ponticul. S-a născut în IVirul Pon­tului, în jurul anului 345. Ucenicia şi-a făcut-o pe lân­gă părinţii Capadocieni, Vasile cel Mare şi Grigorie Teologul. A fost hirotonit diacon la Constantinopol de cel din urmă şi a slujit ca arhidiacon. La scurt timp, însă, a mers în Palestina şi de acolo în Egipt, unde a şi fost tuns călugăr. A rămas doi ani în ţinutul muntos al Nitriei şi, după aceea, s-a stabilit în pustiul Chiliilor, unde a şi rămas pentru restul Vieţii lui. A avut legături cu cei doi sfinţi Macarie, cel din Alexandria şi cel din Egipt, lângă care şi-a făcut şi ucenicia. A murit în anul 399. Datorită inteligenţei şi culturii lui de excepţie, a devenit foarte cunoscut. Opera lui scrisă a fost vastă, dar, pentru că provenea din mediul origenist, a fost socotită cât timp a trăit ca filo-origenistă. Mai târ­ziu, în anul 553, a fost condamnat de Sinodul al V-lea Ecumenic pentru concepţiile lui origeniste. Cu toate acestea, influenţa lui asupra contemporanilor, cât şi a urmaşilor a fost mare. Principalele lui lucrări s-au salvat (prin codicii copiaţi), fie purtând numele lui, fie sub numele altor scriitori cunoscuţi. Paladie, care a fost unul dintre ucenicii lui, i-a consacrat capitolul 38 al Istoriei lausiace.

35. Amma Evghenia.

36. Avva Evloghie preotul. Istoria Monahilor din Egipt

986

spune despre el că vedea sufletele celor care se apro­piau de Sfânta împărtăşanie şi îi oprea pe cei nevrednici. Este pomenit în Sinaxarul Palestinian la 3 februarie.

37. Avva Evprepie.

38. Avva Ghelasie. Din textele care amintesc des­pre el, aflăm că a zidit o mănăstire la Nicopolea Pales­tinei din lucrare dumnezeiască şi a organizat-o deplin din ofrandele credincioşilor. A fost vrednic de cinstire pentru că s-a împodobit cu multe Virtuţi şi a ajuns pe culmile nepătimirii. S-a învrednicit şi de darul preo­ţiei. Sfântul Simeon Stâlpnicul îl numeşte „omul lui Dumnezeu”. Prăznuirea lui se face pe 31 decembrie. Şase apoftegme.

39. Avva Gheorghe Pustnicul. S-a nevoit în munţii mănăstirii Sfântului Teodosie Rusul, la Scopelo, Cilicia. A fost neagonisitor cu desăvârşire. La acesta se referă cap. 91 din Limonarul lui Ioan Moshos.

40. Avva Grigorie Teologul. S-a născut în satul Arianz din Nazianzul Capadociei,în anul 329. La început, a studiat în Cezareea Capadociei, Cezareea Palestinei, Alexandria şi Atena, unde s-a cunoscut cu Marele Va­sile. La sfârşitul studiilor, s-a întors la Nazianz şi s-a nevoit pentru o perioadă de timp împreună cu Sfântul Vasile în Pont. A fost hirotonit preot, împotriva voinţei lui de către tatăl său, care era episcopul Nazianzului. A ajuns până la tronul patriarhal de Constantinopol, din porunca împăratului Teodosie. Pentru că o parte dintre episcopi ridicau problema legalităţii înscăună­rii lui şi provocau tulburare în sânul Bisericii, acesta a recurs la gestul eroic al retragerii, deşi fusese ales de

987

întreaga ierarhie a Răsăritului şi câştigase prin Virtu­tea lui poporul şi cârmuitorii. Au rămas memorabile cuVintele de dinainte de retragere, prin care îi chema pe ierarhi la unire şi îi implora înaintea Sfintei Treimi să rezolve paşnic diferenţele dintre ei, spunându-le: „Dacă eu sunt cauza discordiei nu sunt mai de cin­ste decât Iona -, aruncaţi-mă în mare, ca să înceteze furtuna”. împăratului, care stăruia ca Grigorie să-şi schimbe părerea, i-a cerut ca ultimă dorinţă să-i pri­mească demisia, pentru ca episcopii să se împace în­tre ei. Ultimii ani ai Vieţii i-a petrecut la Arianz, petre­când Viaţă ascetică. în această perioadă, s-a ocupat, în principal, cu scrierea operei lui. A murit în anul 390. Pomenirea lui se face pe 25 ianuarie.

41. Avva Ierax. Este pomenit în Lavsaicon (22), alături de Avva Pavel cel Simplu, de unde deducem că a Vieţuit la Nitria sau la chilii, aparţinând primei ge­neraţii de monahi. Au mai fost şi alţi monahi cu acest nume, unul la Tebaida şi altul la Schit.

42. Avva Homai.

43. Avva Ilarion cel Mare. S-a născut în anul 291. Este întemeietorul monahismului palestinian în se­colul al IV-lea. S-a născut în regiunea Gazei. în anul 305 a fost trimis la şcoală în Alexandria, dar el a pă­răsit şcoala şi a mers la CuViosul Antonie cel Mare, intrând în obştea acestuia. După moartea părinţi­lor, împarte averea moştenită şi pleacă în pustia din apropierea oraşului Maium. în jurul anului 320 face o mănăstire, al cărei model se va răspândi în Palestina şi Siria. A avut darul izgonirii duhurilor necurate. Cu

988

şapte ani înainte de moartea sa (371372) a mers în Cipru, unde a trăit în singurătate. Este pomenit pe 21 octombrie.

44. Avva Ioan Kilikas, egumenul Raithului. Patru apoftegme scurte în Patericul alfabetic.

45. Avva Ioan Anahoretul a trăit în prima jumătate a sec. al V-lea în Siria, poate sub jurisdicţia Episcopiei Ciprului al cărei episcop Teodoret a scris Istoria iu­bitoare de Dumnezeu, în care aminteşte câteva date şi despre fericitul Ioan. Acesta „a găsit adică o buca­tă de stâncă cu orientare spre nord, expusă grelelor condiţii din timpul iernii, şi a început singur o neVoinţă aspră, pe care Teodoret o trece cu vederea şi n-o descrie, pentru că oarecum era la fel cu cea pe care o aveau pustnicii Talasie şi Iacob. în locul acesta pustiu, anahoretul s-a nevoit 25 de ani până în anul în care l-a Vizitat Teodoret.

46. Avva Ioan Colov (Piticul) (340-409): Porecla se datorează staturii mici a trupului. Cunoaştem pu­ţine lucruri despre Viaţa lui. A fost unul dintre cei mai renumiţi Bătrâni ai generaţiei a doua de monahi din Schit. La vârsta de 18 ani a mers la Schit şi a făcut uce­nicie Ia Avva Ammoi, lângă care a învăţat ascultarea desăvârşită şi smerenia. După moartea Bătrânului său, care probabil s-a întâmplat în anul 375, Vieţu­ieşte ca pustnic, dar la scurt timp se alipesc de el alţi călugări. Este amintit în Viaţa lui faptul că a devenit preot, fără să transpară clar acest lucru din apofteg­mele lui. Ceea ce ne arată foarte clar apoftegmele sunt puternica personalitate a lui Ioan şi activitatea lui ca părinte duhovnicesc în mediul respectiv. Unul dintre

989

părinţii contemporani lui a spus că „Ioan, prin sme­renia lui, are tot Schitul la degetul cel mic”. Numărul mare de apoftegme (47) legate de persoana lui arată gradul ridicat de notorietate de care se bucura între monahi. Pomenirea lui se face pe 9 noiembrie.

47. Avva Ioan Gură de Aur. Nu trebuie să ne sur­prindă deloc faptul că îl regăsim pe Sfântul Ioan Gură de Aur, marele Părinte şi învăţător al Bisericii, între părinţii pustiei. Viaţa lui îl îndreptăţeşte pe deplin a fi inclus între aceştia. Acesta a trăit ca un pustnic mulţi ani, înainte de a ieşi în lume pentru slujirea Bisericii. De altfel, toţi marii Părinţi şi învăţători ai Bisericii au trecut printr-o perioadă lungă de pustnicie şi asce­ză înainte de a ieşi în câmpul public al luptei pentru apărarea dreptei credinţe sau al slujirii pastorale a Bisericii lui Hristos. Alături de Sfântul Ioan Gură de Aur îi regăsim între părinţii pustiei pe Sfântul Grigo­rie Teologul şi pe Sfântul Vasile cel Mare. Redactorii Patericului au inclus apoftegme provenite de la aceş­tia. Prezenţa lor în filele Patericului este extrem de importantă şi sugestivă pentru sublinierea faptului că Vieţuirea după Dumnezeu este una singură în pus­tie şi în lume. Chiar dacă darurile sale excepţionale, de exeget al Dumnezeieştilor Scripturi şi de mare predicator, l-au chemat la slujirea pastorală a Biseri­cii, ca preot şi ca episcop, Sfântul Ioan Gură de Aur nu a încetat să trăiască asemenea unui pustnic până la sfârşitul Vieţii şi mai ales să gândească asemenea unui pustnic. S-a născut la Antiohia, în anul 334. Tatăl lui era comandant în armată. Antuza, mama sa, era o femeie evlaVioasă, care a rămas văduvă de foarte

990

tânără şi s-a dedicat creşterii lui Ioan. Acesta a stu­diat filosofia şi retorica. încă din timpul când era cu mama lui, Ioan Gură de Aur ducea o Viaţă ascetică. După moartea acesteia, a părăsit casa părintească şi a Vieţuit patru ani împreună cu un eremit sirian şi alţi doi ani ca pustnic, într-o peşteră din munţii Antiohiei. în timpul acesta, a aprofundat teologia, dar sănătatea l-a forţat să se întoarcă în cetate. La porunca împăra­tului Arcadie, în anul 397, a fost obligat să primeas­că scaunul de arhiepiscop al Constantinopolului. La scurt timp însă, din pricina verticalităţii lui, a intrat în conflict cu împărăteasa Eudoxia şi apoi a fost dus în exil. La început, la Cucuzo, în Armenia şi apoi, printr-o nouă poruncă, a fost trimis pe ţărmul de răsărit al Mării Negre. Pe drum, însă, din cauza greutăţilor, a murit la Comana, în Pont, în anul 407. Sfântul Ioan Gură de Aur este considerat drept unul dintre cei mai mari părinţi şi scriitori bisericeşti, nu doar datorită volumului lucrărilor sale, ci în principal datorită stră­lucirii personalităţii lui duhovniceşti în ogorul Bise­ricii, dar şi în cadrul societăţii omeneşti, în general. Pomenirea lui se face pe 13 noiembrie.

48. Avva Ioan al Licopolei. în Istoria monahilor din Egipt aflăm că în ţinutul Licos al Thebaidei se nevoia Avva Ioan, om cu adevărat sfânt, ale cărui scrieri măr­turisesc că avea harisma înainte vederii şi a profeţiei. A adormit la 90 de ani, dintre care ultimii 40 i-a tră­it în peştera de unde nu ieşea niciodată, dar nici nu intra nimeni. îi binecuvânta printr-o ferestruică pe Vizitatori şi vorbea cu ei despre problemele lor. Nu primea să fie Vizitat de femei. Nu făcea Vindecări în

991

public şi tămăduia prin rugăciune şi prin uleiul pe ca­re-l trimitea bolnavului. A prezis evlaViosului împă­rat Teodosie câte erau să i se întâmple şi sfârşitul lor. Preziceri asemănătoare a făcut şi simplilor Vizitatori. A trăit anii mulţi ai Vieţii lui în nevoinţă aspră, fără pâine şi mâncare gătită. Şi la bătrâneţile lui mânca doar fructe şi acestea după apusul soarelui. îl carac­teriza smerenia adâncă pe care o recomanda şi Vizita­torilor lui, spunându-le că este temelia Virtuţilor. Şi-a prevăzut moartea şi a dat poruncă timp de trei zile ca să nu-l Viziteze nimeni. A îngenuncheat la rugăciune şi astfel şi-a dat sufletul lui Dumnezeu. Este pomenit pe 27 martie.

49. Avva Ioan Persul. A trăit în a doua jumătate a secolului al VI-lea, în Arabia Egiptului. S-a bucurat de mare preţuire, datorită Virtuţii lui, aşa cum o arată şi întâmplarea care s-a păstrat în Limonariul lui Ioan Moshos. Papa Grigorie cel Mare, Dialogul (540-607), când l-a văzut de departe pe Avva Ioan Persul pe dru­mul Romei, unde venise să se închine la mormintele Apostolilor Petru şi Pavel, s-a grăbit să bată primul metanie şi nu s-a ridicat decât după ce s-a ridicat Avva Ioan (vezi Limonariul lui Ioan Moshos, PG 87, 3, cap. 151, 3015-16 D şi 3017 A).

50. Avva Iosif din Panefo. Este unul din marii bă­trâni din generaţia a doua de monahi. Sfântul Ioan Casian consemnează două convorbiri cu el (16 şi 17), despre prietenie şi despre împlinirea făgăduinţelor. A fost foarte învăţat. A fost căutat pentru evlaVia sa de Avva Pimen şi de alţi părinţi de la Schit. Sub numele lui sunt păstrate 11 apoftegme în Patericul alfabetic.

992

51. Avva Isaac, preotul de la Chilii. A fost ucenic al Avvei Cronie şi al Avvei Teodor din Ferme. Sfântul Ioan Casian are două convorbiri duhovniceşti cu el despre rugăciune (9 şi 10). A fost exilat împreună cu ceilalţi monahi origenişti, la anul 400. A scăpat cu Via­ţă din invazia de la 407 şi a trăit până spre anul 420.

52. Avva Isaia (de la Schit). A trăit în secolul al IV-lea şi s-a nevoit la Schit. A fost contemporan cu Avva Macarie cel Mare. în apoftegma I, 33, el se prezenta ca biograf al Avvei Macarie. Probabil că este cel amintit de Paladie (Istoria lausiacă, cap. 14. Vezi şi Macarie 27; Pamvo 11) împreună cu fratele său Paisie. Copii dintr-o familie bogată, după moartea tatălui lor, aceş­tia au împărţit moştenirea ce li se cuvenea şi s-au ho­tărât să urmeze Viaţa monahală, dar fiecare într-un mod diferit. Paisie a construit din banii lui o mănăs­tire, şi cu puţinii fraţi care au rămas cu el a destinat-o şi ca adăpost pentru trecători, bolnavi, bătrâni şi să­raci. Isaia a împărţit ceea ce i se cuvenea aşezăminte­lor monahale, bisericilor şi închisorilor, a învăţat un meşteşug neînsemnat, ca să-şi câştige pâinea, şi s-a dedicat ascezei şi rugăciunii. Ei sunt cei pentru care s-a creat sfadă între fraţi. După moartea lor, aceştia se întrebau care Vieţuire a fost mai bună, a unuia sau a celuilalt şi au cerut părerea Avvei Pamvo. Acesta le-a zis: Amândoi sunt desăvârşiţi înaintea Domnului. Unul a făcut lucrarea lui Avraam, iar celălalt lucrarea lui Ilie. Primul volum al Filocaliei cuprinde un scurt cuvânt al Avvei Isaia: Douăzeci şi şapte de capitole despre paza minţii.

993

53. Avva Isidor de la Schit: Sub acest nume sunt cu­noscuţi şi alţi nevoitori. Aici este vorba despre Isidor, preotul Schitului (secolul al IV-lea), înainte ca această slujire să fie preluată de Pafnutie. Casian, care a trăit la Schit şi era din obştea lui Pafnutie, succesorul lui Isidor, subliniază harisma deosebită pe care o avea acesta, aceea de a alunga demonii şi faptul că-şi înde­plinea cu mult succes rolul de avvă şi preot. Paladie ne relatează că Avva Isidor l-a Vindecat pe Avva Moise Etiopianul, care la începutul Vieţii lui călugăreşti era asaltat foarte tare de ispita desfrânării. De aceea s-a şi refugiat la acesta (vezi Istoria Lausiacă, cap. 19). Se crede că a murit înainte de anul 399.

54. Avva Isidor Pilusiotul. A fost unul din marii pă­rinţii din generaţia a treia de monahi. în sinaxar se spune că era rudenie cu Teofil şi Chiril, arhiepiscopii Alexandriei. S-au păstrat de la el două mii de scrisori cu conţinut duhovnicesc către episcopi, preoţi, mo­nahi şi mireni. A trecut la Domnul în jurul anului 435, la mănăstirea sa din Pilusion. Este pomenit între sfinţi pe 4 februarie.

55. Avva Longhin. A fost egumen al monahilor din Enat. A venit aici din Palestina, de la mănăstirea Feri­citului Ieronim. S-a săvârşit la anul 460.

56. Avva Lot. Avva Agaton (1) şi Avva Iosif din Panefo (6 şi 7) vorbesc de el. Este pomenit pe 22 octombrie.

57. Avva Luchie. Este întemeietorul mănăstirii din Enat, la nouă mile spre vest de Alexandria. Sub stăreţia lui, centrul monahal de la Enat a ajuns una dintre cele mai cunoscute din secolele IV-VII.

994

58. Avva Macarie cel Mare sau Egipteanul (300- 390): Izvoarele vorbesc despre doi Macarie contem­porani, Macarie Alexandrinul şi Macarie Egipteanul, şi nu este posibil să separăm faptele unuia de ale celui­lalt. Macarie cel Mare, Egipteanul, este întemeietorul Schitului. S-a născut în jurul anului 300. Originea lui lumească era umilă: cămilar care se ocupa cu trans­portul salpetrului. în anul 330 se retrage într-o chilie, la marginea unui sat din Delta Nilului. Refuzând să devină preot, merge în alt sat şi acolo suferă o mare ruşine. La scurt timp, se descoperă nevinovăţia lui şi ocările oamenilor se transformă în prilej de cinstire. Pentru a evita lauda omenească părăseşte zona locu­ită şi ia drumul pustiului adânc. între anii 330 şi 340 este Vizitat o dată, sau probabil de două ori, de CuViosul Antonie cel Mare, la sfatul căruia se hirotoneşte preot în 345 pentru monahii din Schit. Este amintit, deja, ca preot duhovnic al părinţilor adunaţi în jurul lui. între anii 373 şi 375, Macarie Egipteanul este exi­lat împreună cu Macarie Alexandrinul, de către epi­scopul arian Lucian al Alexandriei, într-o insulă din Deltă, unde îi converteşte pe locuitori. întorcându-se la Schit, faima lui se măreşte şi mai mult, iar uceni­cii încep să se înmulţească. Paladie aminteşte că s-a învrednicit devreme de un aşa mare discernământ, încât era numit „copilul bătrân”. După aceea, a primit harisma Vindecărilor, a stăpânirii împotriva duhuri­lor necurate şi a cunoaşterii inimilor. Adică ştia des­pre închipuirile pe care demonul le semăna în inimile fraţilor. Multe povestiri s-au spus despre Sfântul Ma­carie. Dintre acestea amintim două: Prima se referă

995

la perioada de dinaintea plecării la Schit: dacă vre­un frate venea la el cu teamă, ca la un bărbat mare şi sfânt, nu-i grăia nimic. Dar dacă cineva dintre fraţi îi vorbea, ca şi cum nu l-ar fi socotit cineva, spunându-i, de exemplu: Avva când erai cămilar şi obişnuiai să furi salpetru şi să-l Vinzi, nu te bătea paznicul?, cu acela vorbea cu multă bucurie despre orice. A doua povestire aminteşte despre o dorinţă de-a lui pe când se afla la Schit şi care-l lupta de cinci ani, anume să în­ainteze mai adânc în pustiu, ca să găsească nevoitori mai bătrâni decât el. Credea în existenţa acestora şi realitatea i-a dat dreptate. El însuşi povestea că a gă­sit o oază cu un lac şi o insuliţă şi în ea doi bărbaţi goi, vârstnici, care se găseau acolo de 40 de ani. Aceştia i-au spus că dacă un om nu se leapădă de toate lucru­rile lumii, nu poate să fie călugăr. Şi când Macarie le-a spus că-i este imposibil şi că n-ar putea să facă ceea ce fac ei, aceia i-au răspuns: Chiar dacă nu poţi să faci ceea ce facem noi, stai în chilia ta şi plângi păcatele tale. De aceea, obişnuia să spună: încă n-am devenit călugăr, dar am văzut călugări. Iertaţi-mă, fraţii mei! Sub numele său ni s-au păstrat apoftegme (41 în Pa­tericul egiptean), epistole, lucrări şi omilii. Cea mai cunoscută lucrare sunt Omiliile duhovniceşti. Pomeni­rea lui se face pe 19 ianuarie.

59. Avva Macarie Alexandrinul (293-393), numit şi „orăşeanul" (omul din cetate), s-a botezat la vâr­sta de 40 de ani. A fost ucenicul CuViosului Antonie cel Mare şi contemporan cu Macarie Egipteanul. Deci, a făcut parte din prima generaţie de mari asceţi. Cât timp a fost în Alexandria, s-a îndeletnicit cu meseria

996

de cofetar. Convertirea lui, însă, a fost atât de hotă­râtă, încât era dispus la orice nevoinţă aspră şi-i de­păşea pe mulţi. A fost numit preot al Chiliilor şi mai târziu „arhimandrit” al Nitriei. Sozomen aminteşte că a fost hirotonit preot mai târziu decât omonimul său. în anul 373 a fost exilat împreună cu Macarie Egip­teanul de către episcopul arian Lucian al Alexandri­ei, într-o insulă din Deltă, unde a rămas doi ani. Când fata preotului idolatru, care era demonizată, a fost Vindecată de aceştia, locuitorii insulei, care erau ido­latri, au distrus templul şi l-au înlocuit cu o biserică. A dobândit mare faimă şi prin bucuria cu care îi atrăgea pe tineri la monahism. Paladie în capitolul al 18-lea al Istoriei lausiace relatează multe lucruri minunate din Viaţa Avvei Macarie Alexandrinul. Pomenirea lui se prăznuieşte la 19 ianuarie³.

60. Avva Marcu Ascetul. A trăit la sfârşitul secolu­lui al IV-lea şi în prima jumătate a secolului al V-lea. Apogeul lui este în jurul anului 430. A fost ucenicul Sfântului Ioan Gură de Aur şi contemporanul sfinţi­lor Nil şi Isidor Pelusiotul, asceţi cu renume. Apare ca avvă la o mănăstire din Ancira. Truditor în cer­cetarea Scripturilor, a scris multe cuvântări care au oferit o cunoaştere bogată şi folos duhovnicesc. Este unul dintre scriitorii asceţi de renume şi învăţătorul cel mai popular al Vieţii în nevoinţă, astfel încât asceţii bizantini ajunseseră să spună: „Vinde-le pe toate

^{3 T}rebuie să spunem că în apoftegmele în care nu există ele­mente distincte, despre care dintre cei doi Macarie este vorba, nu putem să le atribuim cu siguranţă unuia sau altuia.

997

şi cumpără-l pe Marcu”. Lucrările lui au supraVieţuit peste veacuri şi au influenţat decisiv Vieţuirea şi gân­direa monastică. Avva Marcu a urmat altor Sfinţi Pă­rinţi care n-au scris şi n-au vorbit despre adevărurile Vieţii duhovniceşti fără să le trăiască. Trei dintre lucrările sale reprezentative sunt cuprinse în volumul întâi al Filocaliei: Despre legea duhovnicească, Despre cei care cred că se îndreptăţesc din fapte, Epistolă că­tre nevoitorul Nicolae. La o vârstă înaintată, s-a refu­giat în pustiu, unde a şi adormit în Domnul la adânci bătrâneţe. Pomenirea lui se prăznuieşte pe 5 martie.

61. Avva Marcu, ucenicul lui Avva Siluan. Avva Marcu a rămas în memoria Bisericii, prin intermediul Patericului, ca una dintre cele mai frumoase pilde de ascultare şi tăiere a voii proprii. Avva Siluan îl iubea cel mai mult dintre toţi ucenicii săi tocmai pentru că făcea ascultare desăvârşită. El este ucenicul care la che­marea Bătrânului său a lăsat litera o neterminată scria în momentul acela -, nu a întors condeiul să-l împli­nească pentru a nu întârzia cu răspunsul. Este pomenit pe 20 mai, cu numele de CuViosul Marcu Pustnicul.

62. Avva Matoe a Vieţuit în Raith în prima jumătate a secolului al V-lea, în perioada de maximă înflorire a monahismului la Schit. într-una din apoftegmele reţi­nute sub numele lui se spune că „schitenii făceau mai mult decât Scriptura, iubind pe vrăjmaşii lor mai mult decât pe sine” (Patericul alfabetic, Avva Matoe 5).

63. Avva Meghetie.

64. Avva Moise Etiopianul (în jurul anilor 332- 407). S-a convertit la monahism după ce o vreme a

998

fost şef al unei bande de tâlhari şi în urma uciderii unui om. îmbunătăţirea lui duhovnicească a fost în­semnată, la început sub îndrumarea Avvei Macarie cel Mare şi, după aceea, a Avvei Isidor Preotul. Două evenimente importante punctează Viaţa lui la Schit: hirotonia şi intrarea lui în tagma clericilor, apoi pleca­rea din centrul Schitului spre pustia Petrei, în pustiul cel mai adânc, în urma sfatului Avvei Macarie, ca să încerce o mai mare reculegere (aşezarea aceasta nu trebuie să se confunde cu Petra care este lângă Clys­ma). A fost ucis de către barbarii jefuitori la Schit, în anul 407. Celor care l-au sfătuit în ultima zi a Vieţii lui ca să plece şi să se salveze le-a zis: Eu aştept de atâţia ani ziua aceasta! Paladie consemnează că Moise Eti­opianul se număra printre marii părinţi ai pustiului (Lavsaicon 19). Murind, a lăsat 70 de ucenici. Sfântul Ioan Casian i-a dedicat două convorbiri (1 şi 2). Po­menirea lui se prăznuieşte la 28 august.

65. Avva Nil Ascetul a trăit la sfârşitul secolului al IV-lea şi în prima jumătate a secolului al V-lea. Patria lui a fost Constantinopolul şi a făcut ucenicie lângă Sfântul Ioan Gură de Aur. Era de origine nobilă, dintr-o familie bogată şi cu renume. Şi-a însuşit o cultură vastă şi a deţinut şi funcţia de eparh al cetăţii Constantinopolului. Cu toate că era căsătorit şi tată a doi copii, s-a hotărât împreună cu soţia să urmeze o Viaţă de nevoinţă. Astfel, soţia şi fiica au mers la o mănăsti­re din Egipt, iar el cu fiul său Teodul au plecat în Pus­tiul Sinaitic. La o incursiune a barbarilor în muntele Sinai, Teodul a fost prins şi făcut rob. A fost salvat în

999

ultimul moment de la moarte, într-un chip minunat, datorită rugăciunilor părintelui său. Sfântul Nil este unul dintre părinţii cei mai cunoscuţi printre scriito­rii asceţi. Este socotit scriitorul uneia din colecţiile de apoftegme care a premers Patericului. Volumul întâi al Filocaliei cuprinde două dintre lucrările lui: 153 de capitole despre rugăciune şi Cuvânt ascetic, care se re­feră la înalta Vieţuire a monahului. Scoate în evidenţă adevăratele modele ale Vieţii duhovniceşti şi nevoinţa autentică în cadrul tradiţiei isihaste. Pomenirea lui se prăznuieşte la 12 noiembrie.

66. Avva Nisterie cel Mare. Mai mulţi părinţi au purtat acest nume în secolele IV şi V. Avva Nisterie cel Mare a fost apropiat CuViosului Antonie cel Mare. Este foarte posibil să fie aceeaşi persoană cu cea care apare în convorbirile Sfântului Ioan Casian (14 şi 15). Este pomenit în Sinaxarul Palestinian pe 23 Mai.

67. Avva Nisterie, cel din Chinovie. A trăit într-o obşte din Delta Nilului, făcând parte din a treia gene­raţie de monahi. Avva Pimen l-a avut la mare evlaVie (Patericul alfabetic, Avva Pimen 134) şi a stăruit mult să-l întâlnească.

68. Avva Or. Sub numele acesta sunt cunoscuţi mai mulţi călugări. Unul dintre ei se afla în Nitria, unde l-a întâlnit Melania, în anul 374. Un altul în Tebaida, în jurul anului 395, care din pustnic a devenit cenobit (ducea Viaţă de obşte), şi alţii. Este confirmat faptul că a existat şi la Schit un Avva Or, în timp ce trăia Avva Sisoie, care l-a însoţit pe acest Bătrân la muntele Cu­Viosului Antonie (Vezi apoftegma II, 53). Nu putem

1000

şti, însă, dacă apoftegmele care poartă numele Avvei Or, sau câte dintre acestea, aparţin lui cu adevărat. Pomenirea lui se prăznuieşte la 7 august.

69. Avva Orsisie. Ucenic al CuViosului Pahomie cel Mare. Este pomenit pe 15 iunie.

70. Origen. A fost teologul şi cercetătorul cel mai important al Sfintelor Scripturi din Biserica veche grecească, precum şi cel mai rodnic scriitor al tuturor veacurilor. S-a născut în jurul anului 185 în Alexan­dria. Când tatăl său a mucenicit în anul 202 în timpul prigoanei lui Septimiu Sever, a lăsat în urmă şapte co­pii orfani, dintre care cel mai mare era Origen. Dacă mama sa n-ar fi ascuns hainele tânărului Origen, aces­ta l-ar fi urmat la martiriu pe tatăl său. Dimitrie, epi­scopul Alexandriei, i-a încredinţat conducerea vestitei Şcoli catehetice la vârsta doar de 18 ani, unde Origen a predat mai multe ştiinţe timp de aproape 28 de ani, printre care: dialectica, fizica, matematica, teologia ş. a. între anii 249-250 în timpul prigoanei lui Decius a suferit multe chinuri, care împreună cu pătimirile din tinereţe i-au grăbit moartea. A adormit în anul 253- 254 în Tirul Feniciei. Cu toate că a fost unic ca învăţă­tor, şi scriitor foarte prolific, a căzut în erezii, pentru care a fost atacat şi în cele din urmă, mult mai târziu, au fost condamnate persoana, dar şi opera lui de că­tre Sinodul al V-lea Ecumenic, ţinut la Constantinopol în mai, anul 553 şi convocat de împăratul Iustinian I.

71. Avva Paisie cel Mare: S-a nevoit în Egipt, în se­colul al IV-lea. Viaţa lui a fost scrisă de tovarăşul său de nevoinţă, Ioan Kolovos. Prima perioadă s-a nevo­it împreună cu Sfântul Pamvo, iar după adormirea

1001

acestuia a mers în pustiu, unde a Vieţuit în postire aspră şi rugăciune şi a ajuns la o mare desăvârşire. Se pomeneşte faptul că timp de 70 de ani n-a gustat nimic altceva, în afară de Sfânta împărtăşanie, în du­minici. Pomenirea lui se prăznuieşte la 19 iunie.

72. Avva Paladie este autorul Istoriei lausiace. S-a născut în jurul anului 364 în Galatia. La vârsta de aproximativ douăzeci de ani a îmbrăţişat Viaţa mo­nahală şi a mers în Palestina, unde a rămas primii doi ani. După aceea, a Vizitat mănăstirile din jurul Alexandriei şi a venit în legătură, în acest loc „cu băr­baţi foarte înaintaţi în Virtute, în jur de două mii”. A urmat mutarea în pustiul Nitriei şi al Chiliilor, unde i-a cunoscut pe Macarie şi pe Evagrie, lângă care a şi făcut ucenicie. După moartea lui Evagrie (399), şi din motive de slăbiciune, Paladie s-a întors în Palestina, în jurul anului 400 a fost hirotonit episcop al cetăţii Elenopolis din Bitinia, probabil de către Sfântul Ioan Gură de Aur. A suferit exil în Egiptul de Sus, în anul 406, ca susţinător al acestui sfânt, unde a şi rămas şase ani. în anul 412, după moartea lui Teofil al Ale­xandriei, a revenit în Galatia. în anul 417 preia epi­scopia Aspunelor din Galatia, unde şi rămâne până la moartea lui (înainte de anul 431). Pomenirea lui se prăznuieşte la 28 ianuarie.

73. Avva Pamvo. S-a născut în jurul anului 304 şi a murit în anul 374. A fost unul dintre primii preoţi ai Schitului, probabil înainte de 330. O tradiţie îl pre­zintă ca neînvăţat, dar avea ucenici pe cei patru „Fraţi lungi" (se numeau aşa din pricina înălţimii lor), din­tre care Amonie cel puţin era un bărbat cu o cultură

1002

vastă, şi instruit, nu numai în scrierile sfinte. Conform lui Paladie, Avva Pamvo a avut mult spor în lucrarea lui, fiind dotat şi cu foarte multe daruri. Când nobi­la Melania a ajuns de la Roma la Alexandria, l-a Vizitat pe Avva Pamvo şi i-a oferit trei sute de măsuri de argint. Acela, fiind aşezat şi împletind la vlăstare de finic, i-a zis doar: „Dumnezeu să-ţi plătească”. Şi a poruncit iconomului să împartă argintul mănăstirilor din Libia şi din insule pentru că, a zis el, au nevoie mai mare decât cele din Egipt. Melania însă, care.aştepta să audă un cuvânt de laudă pentru darul ei, iar Avva nu zicea nimic, i-a zis: Avva, să ştii că sunt trei sute de litre de argint. Şi Bătrânul, fără să fie mişcat deloc, i-a răspuns: Cel căruia i-ai adus acestea, fiica mea, n-are nevoie de cântar. Pentru că Cel care cântăreşte munţii cunoaşte bine cantitatea arginţilor. Dacă mi i-ai dat mie, bine ai zis, dacă, însă, i-ai dăruit lui Dumnezeu, Căruia nu-i scapă nici doi oboli, taci. Everghetinosul relatează că Sfântul l-a rugat pe Dumnezeu timp de trei ani să nu-i dea slavă pe pământ. Şi pentru această smerenie a lui, Dumnezeu l-a preamărit până într-atât, încât nimeni nu putea să privească faţa lui, din pricina strălucirii pe care o avea. Pomenirea lui se face la 18 iulie.

74. Avva Pafnutie. Şi-a început Viaţa monahală în obşte, dar la scurt timp a plecat în pustiu. La Schit, chiar dacă în câteva rânduri este amintit ca ucenic al Avvei Macarie, în realitate era în cercul lui Avva Isidor Preotul, căruia i-a şi urmat, după ce a fost hirotonit preot. Apoftegmele subliniază mai mult activitatea lui ca părinte duhovnicesc. Mulţi din alte părţi ajungeau

1003

la Schitul greu accesibil ca să primească sfaturi de la el. Mai târziu, Avva Pimen va spune: „Avva Pafnutie a fost mare". Paladie scrie că în timpul celor 79 de ani n-a avut două haine în acelaşi timp (Istoria lausiacă, cap. 47). Şi Avva Casian confirmă că până la adânci bătrâneţe şi-a păstrat chilia, aflată la o distanţă de cinci mile de biserică. Ajuns la 90 de ani, îi refuza încă pe cei tineri care voiau să-i aducă apă. Cronologic, anii Vieţii lui nu pot fi stabiliţi cu exactitate. Tragem concluzia, însă, că de vreme ce a fost ucenicul Avvei Isidor, perioada maturităţii lui se situează în jurul anilor 360-400. Sinaxarul palestinian îl pomeneşte la 25 septembrie. Au fost mai mulţi părinţi cu numele de Pafnutie. în Istoria Monahilor din Egipt (14) este pomenit un Avva Pafnutie care a pustnicit lângă Ieracleopolis. Viaţa Sfântului Antonie (58) pomeneşte de un CuVios Pafnutie Mărturisitorul, numit şi Chefala. Un alt Pafnutie este pomenit de Avva Isaia şi a fost ucenic al Avvei Pimen.

75. Avva Pahomie. A trăit în jurul anilor 280290- 346. Este întemeietorul Vieţii monahale de obşte în Egipt. S-a născut la Latopole, în Tebaida de Sus, din părinţi păgâni. în armată a cunoscut creştini, a căror iubire pentru aproapele şi purtare, în general, i-au fă­cut mare impresie. Atunci a căutat să afle cine sunt creştinii. A luat hotărârea să le urmeze Viaţa şi după eliberarea din armată, îndată s-a pus pe treabă. A în­ceput Viaţa ascetică de unul singur, la început, într-un mic templu idolatru, părăsit. La scurt timp, a primit botezul şi a intrat în obştea anahoretului Palamon, renumit în acel timp, unde a cunoscut îndeaproape şi

1004

a trăit neajunsurile Vieţii anahoretice, care nu se su­punea unor reguli adevărate şi unui control sistema­tic al întâistătătorului. După aceea, din vedenie dum­nezeiască, în jurul anului 320, a purces la întemeierea unei Vieţi de obşte într-un sat părăsit din Tavenisia. Primele dificultăţi de adaptare a călugărilor la noua rânduială au fost în scurt timp depăşite şi a început o avalanşă de călugări, astfel încât sfântul a fost nevoit să întemeieze o nouă mănăstire, la mică distanţă. Şi peste puţini ani a început să fie lăudat sistemul Vieţii de obşte, „coloniile" călugărilor, aceştia aşezându-se sub oblăduirea duhovnicească a sfântului. în decur­sul a douăzeci şi cinci de ani, obştea a ajuns să nu­mere nouă mănăstiri de bărbaţi şi două de femei. La Paştele anului 346, în timpul unei epidemii care a se­cerat peste o sută de persoane, s-a îmbolnăVit şi sfân­tul. Şi după o încercare înfricoşătoare, care a ţinut 40 de zile, a plecat la Domnul, lăsându-l ca urmaş pe to­varăşul său Petroniu, în cazul în care ar fi supraVieţu­it, pentru că şi acela era bolnav. Dar n-a trăit, însă, şi locul a fost preluat de Orsisie care, la scurt timp, s-a retras pentru Teodor, ucenicul credincios şi vrednic al Avvei Pahomie, cel plecat la Domnul. Din canonul lui s-au păstrat în limba greacă doar câteva fragmen­te. Pomenirea lui se prăznuieşte la 15 mai.

76. Avva Pavel cel Simplu. A fost ucenic al CuViosu­lui Antonie cel Mare. Este pomenit şi de Istoria lausia­că (22) şi de Istoria Monahilor din Egipt (24). Ambele surse consemnează măsura foarte înaintată la care a ajuns Avva Pavel în scurt timp datorită smereniei sale.

1005

77. Sfântul Petru martirul, episcop al Alexandriei (300-311). I-a urmat la tronul episcopal în anul 300 lui Theonas. Este posibil să fi fost numit conducător al Şcolii catehetice din Alexandria, ca urmaş al lui Se­rapion. în anul 303, din pricina prigoanei lui Diocleţian, a părăsit scaunul episcopal fără să înceteze să se intereseze despre „folosul de obşte al bisericilor”. După Eusebiu, a fost un episcop exemplar, în special pentru cunoaşterea Sfintelor Scripturi. în timpul păs­toririi lui a avut loc Schisma meletiană, Petru fiind cel care l-a caterisit pe Meletie în anul 307. în anul 311 A mucenicit în vremea prigoanei care a avut loc în timpul domniei lui Maximilian. înainte de execu­ţie a mers la mormântul Sfântului Evanghelist Marcu, întemeietorul Bisericii din Alexandria, unde suferi­se moarte martirică şi acesta, şi s-a rugat cerându-i Apostolului să-l întărească în încercarea martiriului şi să ia sub ocrotirea lui Biserica din Alexandria. în continuare şi-a întors rugăciunea către Domnul şi L-a rugat ca sângele martiriului său să pecetluiască şi să însemne sfârşitul prigoanelor. în ceasul acela s-a au­zit un glas de sus: „Petru a fost întâiul între apostoli, şi Petru ultimul dintre martiri!"

78. Avva Pior. Paladie vorbeşte în Istoria lausiacă (39) despre un tânăr egiptean cu numele acesta, care a plecat de la casa părintească cu o lepădare desăvâr­şită de lume, şi-n lunga lui Viaţă monahală n-a venit în legătură cu nimeni din familia lui. A făcut parte din prima generaţie de monahi şi s-a cunoscut cu Avva Antonie cel Mare, care îl preţuia mult. I se atribuie şi

1006

diferite minuni, între care aceea că a făcut să izvoras­că apă dintr-o fântână seacă. Avva Pimen spune des­pre acesta că în fiecare zi punea început. Pomenirea lui se prăznuieşte la 17 iunie.

79. Avva Pitirion. în Istoria Monahilor Egiptului (15) se menţionează că în Tebaida pe un munte înalt şi prăvălit, pe nume Porfiritis, deasupra râului, se nevoiau monahii în peşteri. Părintele lor duhovnicesc era Pitirion, unul dintre ucenicii Sfântului Antonie cel Mare, al treilea la rând după acesta. Adică, Avva Pitiri­on i-a urmat Sfântului Antonie şi ucenicului acestuia, Avva Ammona. A făcut multe minuni, dar avea, în spe­cial, harisma alungării demonilor. Mânca de două ori pe săptămână, joia şi duminica, puţin terci de făină. Este pomenit de Biserică pe 29 noiembrie.

80. Avva Pimen. Despre Viaţa lui nu ştim multe lucruri. S-a născut în Egipt. La vârsta de 15 ani, prin anul 380, a venit la mănăstirea de la Schit, unde se nevoiau şase fraţi după trup. Primul născut se numea Anuf. A fost ucenic al Avvei Macariei Egipteanul; Ioan Kolovos şi Moise Etiopianul. Din pricina năvălirii bar­barilor la Schit (407), cei şapte monahi fraţi sunt siliţi să plece, şi merg la Terenutis, în Egipt, o aşezare pe braţul vestic al Nilului, unde se pare că au rămas. De asemenea, ştim că Avva Pimen a murit în urma lui Ar­senie (449) pentru că, aşa cum spun textele, a plâns când a aflat de moartea lui. Pe seama lui s-a pus un mare număr de apoftegme. Cele care se află în Pateri­cul alfabetic împreună cu celelalte ale colecţiei tema­tice şi altele diferite, răspândite în alte colecţii, urcă la 250. Dacă am vrea să definim personalitatea Avvei

1007

Pimen, am spune în două cuVinte că se aseamănă mai puţin cu un deschizător de drumuri şi mai mult cu un înţelept chivernisitor al comorii Vieţii schitiote, pe care a moştenit-o. Sesizând, poate, că prin pustiirea Schitului, din pricina năvălirilor barbare, s-a înche­iat o pagină importantă a istoriei lui, s-a străduit să adune roadele desăvârşite ale veacului schitiot, încât acestea să nu se piardă. în cele o sută de apoftegme ale lui a salvat cuVintele şi metodele a cincisprezece învăţători din vechime ai pustiului (nu erau toţi de la Schit), de exemplu Alonie, Antonie, Ammon, Visarion, Ioan Kolovos şi alţii. Dar şi cuvintele şi nevoinţa lui păstrează şi exprimă modelul care s-a conturat uşor în succesiunea generaţiilor. Astfel, şi-a justificat şi numele, adică a fost „păstor”, părinte duhovnicesc, în lanţul de aur al generaţiilor care s-au succedat. S-a săvârşit în jurul anului 460. Pomenirea lui se prăznu­ieşte la 27 august.

81. Avva Roman cel Sfânt şi făcătorul de minuni s-a născut în satul Roson din Cilicia. De tânăr a mers în Antiohia, în afara căreia a ridicat la poalele unui munte o mică chilie, şi după Teodoret al Cirului, a tră­it până la bătrâneţe fără lumină şi fără foc. Se hrănea cu pâine, sare şi apă, iar pletele îi ajunseseră până la glezne. Şi-a sfârşit Viaţa trăind închis în chilia lui.

82. Avva Serapion sau Sarapion. Serapion, pe care l-am întâlnit în apoftegma III-46, este aşa-numitul Sindonios, căruia Paladie i-a dedicat cap. 37 al Istoriei lausiace. Era învăţat şi ştia pe dinafară toate Scriptu­rile. Conform lui Paladie, datorită marii lui neagoniseli şi a milostivirii, nu ţinea nimic pentru sine, decât

1008

o pânză pe care o avea ca îmbrăcăminte. Şi, aşa în­veşmântat, se nevoia cu Virtutea. S-a vândut de bună­voie, rob în casa unei familii idolatre, pe care a făcut-o creştină. Şi pe mulţi alţii i-a dus la pocăinţă, prin înţe­lepciunea şi Virtutea lui. Conform altor izvoare, apare ca un mare ascet, care a trăit în pustiul cel mai adânc al Egiptului. Sub numele de Serapion se mai cunosc şi alţi asceţi. Pomenirea lui se prăznuieşte la 21 mar­tie. Au fost mai mulţi părinţi cu numele de Serapion: Avva Serapion, ucenic al CuViosului Antonie cel Mare şi prieten al Sfântului Atanasie cel Mare, Avva Sera­pion cel Mare din Nitria şi Avva Serapion de la Schit.

83. Avva Siluan a trăit în a doua jumătate a secolu­lui al IV-lea. La început s-a nevoit în Schit. Nu putem să precizăm perioada, dar a fost nevoie de mult timp ca să se întregească obştea lui, cu cei 12 ucenici. în ju­rul anului 380 pleacă la Muntele Sinai. Printre uceni­cii lui se află cunoscuţii asceţi: Marcu, Zenon, Zaharia şi Netra, episcopul de după aceea al Faranului. După moartea lui Marcu (monah care s-a distins prin ascul­tare), obştea a plecat în Palestina. în regiunea Gazei, lângă cetatea Gherara, au întemeiat mănăstirea „băr­baţilor mulţi şi îmbunătăţiţi", aşa cum pomeneşte iz­vorul istoric. Pomenirea lui se face la 6 februarie.

84. Avva Sisoe. La început a locuit la Schit, în to­vărăşia lui Macarie, Athre şi a lui Or. Puţin după ace­ea, în anul 355 (anul morţii CuViosului Antonie), a părăsit Schitul, deoarece a început să se adune lume multă, şi s-a stabilit pe muntele lui Antonie. Acolo a regăsit, într-o oarecare măsură, singurătatea pe care o avea Schitul la începuturile lui. A trăit în acel loc cu

1009

ucenicul său Avraam şi, în continuare, a mers să se stabilească în tovărăşia acestuia pentru totdeauna la Clysma (după anul 429), unde, deja înaintat în vârstă, a şi murit. Faima lui era atât de mare, încât era con­siderat drept unul dintre cei mai renumiţi asceţi, în special din anul 356, şi după aceea, când a locuit pe muntele lui Antonie. Aici l-a şi Vizitat Adelfie, episco­pul Nicopolei, ca să primească sfaturi, şi diferiţi pust­nici pentru chestiuni duhovniceşti. La Clysma a pri­mit de două ori Vizita lui Avva Ammun al Raithului. L-a cunoscut pe Pamvo, marele învăţător al Nitriei, şi tradiţia referitoare la Pamvo îi prezintă pe cei doi ca fiind pe aceeaşi treaptă de sfinţenie. în Patericul alfabetic s-au păstrat 46 de apoftegme sub numele lui. Pomenirea lui se prăznuieşte pe 6 iulie. în Pateric sunt cunoscuţi încă doi Bătrâni cu numele Sisoe, Si­soe Tebeul şi Sisoe al Petrei.

85. Amma Sinclitichia a trăit în Alexandria, în seco­lul al IV-lea. Se trăgea dintr-o familie bogată şi foarte vestită. După moartea părinţilor ei, a împărţit averile săracilor şi s-a tuns în monahism. S-a nevoit pe o mo­şie a unei rude, afară din cetate. Duhovnicia ei adân­că a devenit cunoscută, şi veneau la ea călugăriţe, ca să primească putere prin cuvântul şi Virtutea ei. Spre sfârşitul Vieţii a fost atinsă de o boală înfricoşătoare (îi putrezeau mădularele), pe care a suferit-o cu răb­darea lui Iov. A murit la vârsta de 80 de ani, după ce a prevăzut ziua şi ceasul plecării ei. Viaţa ei este con­semnată pe larg în Ecloghionul cel nou (Culegerea cea nouă) al Sfântului Nicodim. Biografia ei este pusă pe seama Sfântului Atanasie cel Mare, dar după opinia

1010

patrologilor este lucrarea altui scriitor. Pomenirea ei se face pe 5 ianuarie.

86. Avva Teodor din Canop. Sunt şase apoftegme păstrate sub numele lui.

87. Avva Teodor de la Enat. Este întemeietorul ob­ştii monahale de la Enat, împreună cu Avva Luchie. Cu numele de Teodor sunt cunoscuţi mai mulţi monahi. Cel mai cunoscut este Avva Teodor din Fermi, prezen­tat mai jos, dar se mai pomeneşte de un Teodor de la Schit şi de un Teodor Elefteropolitul.

88. Avva Teodor din Fermi. în afară de mediul lui Pahomie, mai existau cel puţin şase persoane veni­te cu siguranţă înainte de anul 390 (anul morţii lui Macarie), cu numele de Teodor. Nu cunoaştem data naşterii lui Teodor, dar la Schit a sfătuit cu prilejul do­bândirii celor trei cărţi frumoase. La Schit şi-a făcut educaţia şi a fost hirotonit diacon, chiar dacă a refu­zat din smerenie această slujire, de la care erau ex­cluşi tinerii începători. Pustiirea Schitului în anul 407 l-a silit să se stabilească la Fermi, unde se pare că a murit de bătrâneţe. A lăsat în urmă faima de Bătrân aspru. A fost unul dintre cei mai mari Bătrâni din ge­neraţia sa.

89. Amma Teodora. A fost una dintre cele mai în­ţelepte femei ale vremii sale. Este amintită de Istoria lausiacă (41). S-a săvârşit între ani 388 şi 399, peri­oadă petrecută de Paladie în Egipt.

90. Avva Teona. Despre el vorbeşte Istoria Monahi­lor din Egipt în cuVinte de laudă, iar Sfântul Ioan Casi­an îi consacră mai multe convorbiri (21, 22, 23). Este

1011

pomenit în apoftegme de Avva Teodor din Fermi şi de Avva Pimen.

91. Avva Teodosie, începătorul Vieţii de obşte (424-529). Este vorba despre Sfântul Teodosie care a fost unul dintre cei mai mari sfinţi ai pustiului iudaic, şi organizatorul Vieţii monahale de obşte în Palesti­na. S-a născut în ţinutul Mogariso, din Capadocia, din părinţi evlaVioşi, care s-au îngrijit de formarea lui. în anul 451 merge la Locurile Sfinte ca să se închine şi, în continuare, îl Vizitează în Siria pe Sfântul Simion Stâlpnicul, care recunoaşte în persoana tânărului Teodosie pe cel care va influenţa puternic formarea monahismului de obşte în Palestina. După o perioadă de asceză dură, ca ucenic al Bătrânului Longhin, con­săteanul lui a dobândit faima unui bărbat harismatic şi după aceea, prin arătare şi lucrare dumnezeiască, a constituit în anul 479, la răsărit de Betleem, o obşte care în câţiva ani s-a dezvoltat într-un centru mona­hal cu un mare număr de călugări, cea mai mare lavră din pustiul Palestinei. De la Teodor, episcopul Petrei, care s-a numărat printre ucenicii sfântului, aflăm că Teodosie, influenţat de Sfântul Vasile cel Mare, a dus duhul şi concepţia despre monahismul de obşte în Pa­lestina. Îl descrie învăţând pe călugării lui din texte­le Sfântului Vasile cel Mare. Şi faptul că în programul Vieţii de obşte a fost cuprinsă şi lucrarea filantropică, exprimă influenţa idealului capadocian. în cuprin­sul mănăstirii, existau multe instituţii de binefacere: azil, spital, orfelinat, şi altele, care aduceau mângâ­iere omului suferind. Sfântul Teodosie, ca şi Sfântul

1012

Sava, originar tot din Capadocia, care a înălţat Lavra după patru ani de la întemeierea obştii lui Teodosie, sunt consideraţi ca întemeietori ai monahismului din pustiul palestinian. în anul 492, amândoi devin „ar­himandriţi" şi aveau în supraveghere generală toate centrele monahale din regiune. Pomenirea lui se face la 11 ianuarie.

92. Avva Teodosie Rosos (cel din Scopelia). Ne este cunoscut din Istoria iubitoare de Dumnezeu, a lui Te­odoret de Cyr, cap. X (PG 82, 1388-1893). Originea lui este din Antiohia, din părinţi de vază în cetate. A schimbat, însă bunurile materiale şi slava lumii, cu Viaţa singuratică în Hristos. A mers în Cilicia, şi pe un munte înalt, lângă cetatea Roso, a construit „chilie de piatră”, un mic lăcaş în care s-a nevoit mulţi ani, dedicându-şi cele mai multe ceasuri ale zilei rugăciunii, iar pe celelalte rămase, lucrului mâinilor, cu puţină odihnă, fără să folosească pat sau aşternut. Virtutea lui a devenit cunoscută, şi s-au adunat în jurul sfântu­lui şi alţi călugări, pentru care a construit alte colibe. Astfel, s-a format o mică lavră care oferea şi sprijin material celor care aveau nevoie din împrejurimi. Le ocrotea pe văduve, pe orfani, pe oamenii săraci, îngri­jeau pe bolnavi şi pe mulţi dintre aceştia, iar sfântul îi Vindeca cu rugăciunile lui. Multe sunt minunile pe care le-a săvârşit. în timp ce Lavra creştea continuu, sfântul a fost silit din pricina năvălirilor isaurilor⁴, să se mute în Antiohia, unde după puţin timp „a adormit” şi imediat a fost cinstit ca sfânt. La conducerea obştii

^{4 P}opor care locuia la poalele muntelui Tauros şi era renumit pentru incursiunile de jaf la popoarele vecine.

1013

i-a urmat ucenicul lui, Eladie. Nu ne este cunoscută cu exactitate perioada în care a trăit. A trăit înainte de anul 444, an în jurul căruia Teodoret a scris Istoria iubitoare de Dumnezeu. Prăznuirea lui se face pe 5 februarie.

93. Avva Seridie a fost egumenul obştii care s-a întemeiat la începutul secolului al VI-lea lângă râul Thanaton, în Gaza, şi a atras un mare număr de călu­gări. El însuşi a fost şi fiul duhovnicesc al marelui Avvă Varsanufie. Din întrebările şi răspunsurile lui Varsanu­fie şi Ioan, precum şi din scrierile ucenicului lor, Avva Dorotei, aflăm informaţii despre starea duhovniceas­că înaltă a Vieţii din mănăstirea Avvei Seridie.

94. Sfântul Spiridon s-a născut în Cipru, în anul 270 după Hristos. Din fire era blând şi înclinat spre Viaţa singuratică, dar pentru că l-au îndemnat pă­rinţii, s-a căsătorit cu o femeie Virtuoasă, de la care a dobândit o fată pe nume Irina. Era înstărit, cu mul­te proprietăţi şi turme de oi. Datorită sfinţeniei sale, după moartea soţiei a fost chemat la tronul episcopal din ţinutul său de baştină, Trimitunda, cu mult înain­te de anul 325 (astăzi Trimitusia se găseşte în zona de stăpânire turcească a Ciprului). Pentru simplitatea şi curăţenia Vieţii lui a primit mult har dumnezeiesc şi datorită multelor minuni pe care le-a săvârşit a pri­mit şi denumirea de „făcător de minuni". A adormit în Cipru în jurul anului 348. Sfintele lui moaşte au ră­mas mult timp în pământ, dar când s-a făcut reînhumarea şi s-au găsit neputrezite, le-au păstrat în patria lui până în secolul al VII-lea. Pentru că s-au întâmplat, însă, incursiuni ale barbarilor, au fost mutate la Con­stantinopol şi după cucerirea acestuia, în anul 1453,

1014

au fost duse în Kerkira (Corfu). Pomenirea lui se face pe 12 decembrie.

95. Avva Vasile cel Mare se trăgea dintr-o familie evlaVioasă şi bogată. S-a născut în Cezareea Capadociei, în anul 332. A făcut studii în ţara lui, la Constantinopol şi Atena, unde s-a cunoscut cu Sfântul Grigo­rie Teologul. în anul 356 s-a întors în ţinutul natal şi a lucrat pentru puţin timp ca retor. Repede, însă, s-a retras din lume. Ca să poată aprofunda duhul mona­hismului, a Vizitat asceţi cunoscuţi din Siria, Palesti­na, Egipt şi Mesopotamia. întorcându-se în ţinuturile lui, s-a retras la o moşie părintească din Pont, unde l-a Vizitat Grigorie şi s-au nevoit împreună pentru o perioadă de timp. în acest mediu isihast, în rugăciu­ne şi nevoinţă, au compus Filocalia din lucrările lui Origen, precum şi renumitele canoane monastice în principal lucrarea marelui Vasile care au constituit fundamentul organizării Vieţii monahale în Pont şi în Capadocia, dar ulterior şi în întregul monahism orto­dox. în anul 370 a fost hirotonit episcop al Cezareei şi, prin autoritatea lui duhovnicească, a fost de mare ajutor corăbiei înVIforate a Bisericii, încercată de în­volburatele valuri ale ereziilor. Contribuţia marelui ierarh şi scriitor bisericesc şi pe plan social a fost atât de importantă, încât chiar din timpul Vieţii a fost nu­mit cel Mare. A adormit în anul 379. Pomenirea lui se prăznuieşte la 1 ianuarie.

96. Avva Veniamin s-a nevoit în a doua jumătate al secolului al IV-lea în pustiul Nitriei. A fost un exemplu pentru tovarăşii lui de nevoinţă şi era dăruit cu multe harisme, în special cu harisma Vindecării. Cu puţine

1015

luni înainte de moarte, s-a îmbolnăVit de hidropică şi trupul lui s-a mărit atât de mult, încât atunci când a murit, ne spune Paladie, au smuls pragurile de la uşă şi de la geamuri ca să-l poată scoate din casă. A fost considerat ca un nou Iov, pentru că a suportat toată încercarea „cu mulţumire nemăsurată faţă de Dum­nezeu" (vezi Paladie, Istoria lausiacă, cap. 12). Pome­nirea lui se prăznuieşte la 29 decembrie.

97. Avva Visarion. Se numără printre Părinţii cei mai învăţaţi ai pustiei Egiptului. A trăit la sfârşitul se­colului al IV-lea şi începutul secolului al V-lea în re­giunea Schitului, ca un pustnic rătăcitor, fără să aibă locuinţă permanentă, dar împlinind în acelaşi timp porunca iubirii. Pe seama lui sunt puse multe minuni, printre care şi aceea că, neavând mijloc să treacă Ni­lul, a făcut semnul crucii şi a mers pe deasupra apelor râului ca pe uscat, spre marea uimire a mulţimii de la Duios. A luat parte şi la distrugerea templelor ido­latre în Egipt. Pomenirea lui se face pe 20 februarie.

98. Avva Zaharia. Carion, ucenicul Sfântului Maca­rie cel Mare, a plecat din lume la Schit, lăsând în urmă soţia cu doi copii. Din cauza foametei, a fost silit să-l ia cu el pe Zaharia, fiul său. Zaharia a murit de foarte tânăr, dar a înaintat cu repeziciune pe treptele desă­vârşirii, fiind dăruit, în special, cu harisma rugăciunii. Fără să fie numit încă Avvă, părinţi renumiţi, precum Macarie şi Moise, nu ezitau să-i ceară părerea. Pe patul morţii, Avva Isidor i-a zis: „Bucură-te Zaharia, fiul meu, pentru că porţile împărăţiei sunt deschise pentru tine” (vezi apoftegma I, 26). Pomenirea lui se prăznuieşte la 24 martie.

1016

99. Avva Zenon era ucenicul Bătrânului Siluan şi a fost dăruit cu multe harisme duhovniceşti. în jurul anului 380, pleacă la Muntele Sinai, împreună cu în­treaga obşte a Avvei Siluan şi, mai târziu, la Gherara, în Palestina, unde întemeiază o mănăstire. O perioadă, spre sfârşitul Vieţii, s-a nevoit zăvorându-se singur în chilie. Sinaxarul Vieţii lui ne spune că: „Prin ascultare desăvârşită, nevoinţă aspră şi neagoniseală, a devenit săvârşitor de minuni. Şi pe mulţi demoni îi izgonea din oameni”. Pomenirea lui se prăznuieşte pe 19 iunie.

100. Avva Zosima a trăit la sfârşitul secolului al V-lea şi în prima jumătate a secolului al VI-lea. Se tră­gea din Side, un sat lângă Tirul Feniciei. La început s-a nevoit în mănăstirea Tirului, după aceea la Lavra Sfântului Gherasim de la Iordan şi, în cele din urmă, a întemeiat o mănăstire lângă locurile lui natale. Este descris ca unul dintre cei mai experimentaţi părinţi ai pustiului, care a primit şi harisma prorocirii. Contem­poranul lui, Avva Dorotei a fost admiratorul şi ascul­tătorul lui. El este cel care a redat pe scurt învăţături­le Avvei Zosima, cuprinse în capitolul I al Patericului Mare, constituite în cincisprezece cuvântări. De altfel, învăţăturile Avvei Zosima prezintă pe larg persoana şi duhul Avvei Dorotei, dar şi acesta în învăţăturile lui se referă deseori la învăţăturile Avvei Zosima. Omoni­mul său, ascetul Zosima, cel care a întâlnit-o pe mun­te pe Sfânta Maria Egipteanca şi i-a dat Sfânta împăr­tăşanie la sfârşitul Vieţii ei, este o altă persoană care a trăit la începutul secolului al VI-lea. Pomenirea lui se prăznuieşte pe 24 ianuarie.

INDICE DE REFERINŢE BIBLICE

Vechiul Testament

Facerea 1,12 p. 967

Facerea 1,14-16 p. 952

Facerea 1, 26-27 p. 824

Facerea 2, 7 p. 824

Facerea 2,15 p. 252

Facerea 3,1-5 p. 307

Facerea 4,i-11 p. 640

Facerea 4, 3-5 p. 532

Facerea 5, 21-27 p. 182

Facerea 6, 3 p. 924

Facere 8,11 p. 215

Facere 8, 21 p. 531

Facere 12,1 p. 418

Facere 12, 2 p. 145

Facere 14,18-20 pp. 122, 826

Facerea 17, 20 p. 660

Facerea 18,1-19 p. 654

Facerea 18, 3 p. 678

Facerea 18,17 p. 158

Facerea 19,1-23 p. 499

Facerea 19,1-26 p. 654

Facerea 19,15 p. 374

Facerea 19, 30-38 p. 293

Facerea 21, 8-21 p. 660

Facerea 21, 21 p. 214

Facerea 22,12 p. 626

Facerea 25,12 p. 660

Facerea 26,12 p. 190

Facerea 39, 7 p. 365

Facerea 39,10 p. 374

Facerea 42, 36-38 p. 482

Facerea 46, 3 p. 510

Ieşirea 3,1-6 p. 141

Ieşirea 3,15 p. 932

Ieşirea 2,12 p. 603

Ieşirea 7-11 p. 516

Ieşirea 28, 6 p. 730

Ieşirea 12 p. 280

Ieşirea 12, 30 p. 282

Ieşirea 32, 20 p. 949

Ieşirea 33, 9 p. 447

Ieşirea 21, 6. p. 627

Ieşirea 20,1-17 p. 516

Ieşirea 12, 29-30 p. 485

Ieşirea 13,1-2 p. 530

Ieşirea 13,14-15 p. 530

Ieşirea 15, 27 p. 914

Levitic 11,1 p. 603

Levitic 23, 5-8 p. 280

Levitic 19,17 p. 497

Levitic 23,10-14 p. 530

Levitic 26,1 1-12 p. 163

Numeri 12, 3 p. 749

Numeri 28,16-25 p. 280

Numeri 3,12-13 p. 530

Numeri 21, 9 p. 145

Numeri 10,12 p. 215

Numeri 12,16 p. 214

Numeri 13, 3 p. 214

Numeri 13, 26. p. 214

Numeri 25,1-3 p. 354

Numeri 20,17 p. 544

Numeri 22, 22 p. 544

Numeri 14, 29-33 p. 596

1018

Deuteronom 4, 24 pp. 258, 925

Deuteronom 32, 7 p. 611

Deuteronom 27,17 p. 604

Isus Navi 5,13-15 p. 573

Isus Navi 7, 6 şi 10 p. 751

Iisus Navi 10,12-14 p. 889

Isus Navi 14,10-11 p. 618

1 Regi 2, 6-7 p. 331

I Regi 4, 3-22 P. 141

1 Regi 5,1-2 p. 141

1 Regi 17, 34-35 p. 299

1 Regi 17, 35 p. 333

1 Regi 25, 2-40 p. 737

2 Regi 2, 7 p. 665

2 Regi 11, 25 p. 147

2 Regi 15, 31 p. 640

2 Regi 17, 23 p. 640

2 Regi 25, 8 p. 320

3 Regi 2, 36-46 p. 932

3 Regi 11,1 p. 318

3 Regi 19, 5-7 p. 940

4 Regi 1, 3 p. 940

4 Regi 4, 8-37 p. 143

4 Regi 12, 37 p. 854

4 Regi 25, 8-21 p. 297

Estera 8,12 p. 549

Iov 1, 21 P. 416, 783

Iov 2,10 p. 428

Iov 2, 5-10 p. 439

Iov 15,15 p. 517

Iov 1,21 p. 783

Iov 5,18 p. 331

Iov 10,15 P. 180

Iov 1, 5. p. 170

Iov 1,13-22 p. 170

Iov 2,10 p. 170

Psalmul 2, 3 p. 934

Psalmul 3, 3 p. 605

Psalmul 4,1 p. 440

Psalmul 5, 5-8 p. 605

Psalmul 5, 6 p. 771

Psalmul 6, 6 p. 772

Psalmul 6, 9-11 p. 605

Psalmul 7,10 pp. 180, 256

Psalmul 9, 35 p. 274

Psalmul 10, 24 p. 665

Psalmul 15, 8 p. 936

Psalmul 17, 30 p. 545

Psalmul 18, 2 p. 936

Psalmul 18,12 p. 552

Psalmul 18,15 p. 772

Psalmul 19, 5 p. 530

Psalmul 24,19 Pp. 317, 731, 772

Psalmul 26,14 p. 769

Psalmul 26, 34 p. 598

Psalmul 27, 3 p. 605

Psalmul 33, 2 p. 579

Psalmul 33, 2-3 p. 168

Psalmul 33,13 p. 160

Psalmul 34,13 p. 531

Psalmul 36, 5 p. 602

Psalmul 36, 6 p. 602

Psalmul 37,19 p. 491

Psalmul 38,1 p. 122

1019

Psalmul 38,13 p. 942

Psalmul 41, 3 p. 772

Psalmul 41, 4 p. 938

Psalmul 45,1 p. 731

Psalmul 47, 8 p. 746

Psalmul 49,15 p. 154

Psalmul 49,16-17 p. 165

Psalmul 50,1 p. 648

Psalmul 50,18-19 p. 742

Psalmul 50,19 p. 593, 601

Psalmul 54,18 p. 645

Psalmul 54, 23 p. 394

Psalmul 54, 25 p. 346

Psalmul 55,12 p. 251

Psalmul 56, 8 p. 935

Psalmul 56, 10 pp. 238, 772

Psalmul 57,1 p. 509

Psalmul 57, 5-6 p. 355

Psalmul 57, 6 p. 771

Psalmul 61,11 pp. 148,149

Psalmul 65,12 p. 440

Psalmul 66, 2 p. 475

Psalmul 68, 30 p. 440

Psalmul 72, 22 p. 736

Psalmul 72, 22-23 p. 161

Psalmul 72, 28 p. 602

Psalmul 73,16 p. 579

Psalmul 76, 4 p. 356

Psalmul 76,14-15 p. 665

Psalmul 72, 22 p. 145

Psalmul 86, 7 p. 246, 968

Psalmul 87, 4 p. 348

Psalmul 88, 26 p. 603

Psalmul 88, 34 p. 531

Psalmul 89,10 p. 242

Psalmul 91,13 p. 854

Psalmul 93,17 p. 665

Psalmul 96,11 p. 174

Psalmul 101, 5 p. 771

Psalmul 101, 6 p. 356

Psalmul 101,10 p. 292

Psalmul 103,17 p. 169

Psalmul 103, 21-22 p. 374

Psalmul 103, 24 p. 846

Psalmul 106, 22 p. 629

Psalmul 106, 32 p. 629

Psalmul 104,14-15 p. 193

Psalmul 108, 23 p. 772

Psalmul 112, 7 p. 665

Psalmul 113, 8 p. 749

Psalmul 113, 87 p. 626

Psalmul 114, 6 p. 601

Psalmul 114, 7 p. 602

Psalmul 115, 7 p. 161

Psalmul 117,18 pp. 439, 602

Psalmul 118, 21 pp. 187, 770, 771

Psalmul 118, 22 p. 760

Psalmul 118, 33 p. 548

Psalmul 118, 60 p. 190

Psalmul 118, 62 pp. 645, 772

Psalmul 118, 79 p. 602

Psalmul 118,126 p. 428

Psalmul 118,147-148 p. 645

Psalmul 118,164 p. 645

Psalmul 124,1 pp. 155, 340

Psalmul 126,1 pp. 158, 600

Psalmul 131, 2-5 p. 141

Psalmul 134,15-17 p. 748

Psalmul 139,1-2 p. 275

Psalmul 140, 3 p. 122

Psalmul 140, 5 p. 602

1020

Psalmul 141, 2 p. 645

Psalmul 142, 7 p. 348

Psalmul 144,18 p. 863

Psalmul 149, 6 p. 292

Pilde 1, 7 p. 626

Pilde 3, 27 p. 675

Pilde 3, 34 Pp. 158, 777

Pilde 4, 23 p. 327

Pilde 5, 22 pp. 848, 960

Pilde 11,31 p. 501

Pilde 12,14 Pp. 148,149

Pilde 15, 27 p. 146

Pilde 18,13 p. 545

Pilde 18,19 p. 585

Pilde 19,17 pp. 655, 681

Pilde 24,11 p. 330

Pilde 25, 7 p. 489

Pilde 26, 20 p. 200

Pilde 27, 7. p. 307

Ecclesiast 3,1 p. 620

Ecclesiast 3,17 p. 620

Cântarea Cântărilor 5, 2 p. 929

Isaia 1,13 p. 531

Isaia 1,16-19 p. 846

Isaia 3,12 p. 788

Isaia 5, 2-4 p. 308

Isaia 6,1 p. 927

Isaia 6, 3 p. 257

Isaia 6, 5 p. 732

Isaia 24, 6 p. 600

Isaia 26,10 p. 246

Isaia 30,15 p. 141

Isaia 30,18 p. 747

Isaia 33, 2 p. 428

Isaia 33,15 p. 596

Isaia 35,10 pp. 246, 968

Isaia 40,1 p. 649

Isaia 42,11 p. 303

Isaia 42,14 p. 431

Isaia 48,19 p. 533

Isaia 50, 4 p. 331

Isaia 50, 6 p. 180,181

Isaia 51,11 p. 246

Isaia 52, 5 p. 165

Isaia 58,1-5 p. 301

Isaia 58, 5 p. 535

Isaia 61,1 p. 156

Isaia 66, 2 pp. 229, 602

Isaia 66, 24 p. 284

Ieremia 5,1 p. 516

Ieremia 5, 8 p. 307

Ieremia 9,17 p. 249

Ieremia 11, 20 p. 256

Ieremia 17,10 p. 256

Ieremia 20,12 p. 256

Ieremia 22, 24 p. 133

Ieremia 28, 9 p. 179

Iezechiel 5,11 p. 133

Iezechiel 35,11 p. 133

Iezechiel 9, 7; 5,11 şi 23, 5; 30-39 p. 832

Iezechiel 33,11 p. 847

Iezechiel 1, 2 p. 927

Iezechiel 3,12 p. 257

Iezechiel 14,14 p. 146

Daniel 1, 9 p. 194

Daniel 3, 4-7 p. 371

1021

Daniel 3, 6 p. 447

Daniel 3, 8-23 p. 124

Daniel 3,12 p. 924

Daniel 10, 3 p. 303

Daniel 6, 5 p. 146

Daniel 6,10-22 p. 131

Daniel 7,13-14 p. 927

Amos 1, 9 p. 853

Tobie 4,15 p. 173

Cartea Iuditei 12,16 p. 374

înţelepciunea lui Solomon 5, 15-16 p. 194

Isus Sirah 7, 36 p. 241

Isus Sirah 13,19 p. 307

Isus Sirah 23, 4 p. 316

Isus Sirah 18, 6. p. 665

Isus Sirah 34, 23 p. 585

Isus Sirah 23,19 p. 164

2 Macabei 5, 21 pp. 151, 316

Istoria Suzanei 1,11, 39 p. 374

Istoria Suzanei 1, 34 p. 640

Noul Testament

Matei 2, 33 p. 934

Matei 2, 35 p. 622

Matei 3, 2 p. 251

Matei 3, 4 p. 957

Matei 3, 7 p. 934

Matei 3,10 p. 508

Matei 4,17 p. 251

Matei 5,1-3 p. 954

Matei 5, 3 pp. 721, 726, 754

Matei 5, 3-12 p. 516

Matei 5, 4 p. 275

Matei 5, 4-6 p. 315

Matei 5, 5 p. 188

Matei 5, 7 p. 673

Matei 5, 9 pp. 188, 228, 714

Matei 5,12 p. 185

Matei 5,16 p. 598

Matei 5,19 pp. 138,153,165

Matei 5, 20 p. 123

Matei 5,22 Pp. 170, 498, 548

Matei 5,21-22 P. 489

Matei 5, 21-23 p. 166

Matei 5, 27 p. 493

Matei 5, 28 pp. 129,166,170, 498,955

Matei 5, 39 pp. 400, 712, 779

Matei 5, 39-40 p. 966

Matei 5, 41 pp. 617, 812

Matei 5,43-48 p. 732

Matei 5, 44 p. 966

Matei 5,45-47 p. 862

Matei 5,48 p. 935

Matei 6,1 p. 959

Matei 6,1-6 p. 467

Matei 6,1-14 p. 655

Matei 6,1-18 p. 468

Matei 6, 3 p. 251, 959

Matei 6, 6 p. 959

Matei 6, 7 p. 648

Matei 6, 9 pp. 127, 960

Matei 6, 9-13 p. 929

Matei 6,12 pp. 771, 807, 960

Matei 6,13 pp. 164,172

1022

Matei 6,14 pp. 577, 782

Matei 6,14-15 p. 960

Matei 6,16-18 p. 534

Matei 6,19 p. 946

Matei 6, 24 pp. 226, 961

Matei 6, 25 p. 957

Matei 6, 26 p. 131

Matei 6, 30-33 p. 534

Matei 6, 33 pp. 124, 957

Matei 6, 34 pp. 383, 438

Matei 7,1 pp. 486,493

Matei 7,1-2 p. 960

Matei 7, 3 p. 960

Matei 7, 4 p. 555

Matei 7, 5 pp. 490, 960

Matei 7, 7 p. 598

Matei 7, 7-8 pp. 275, 962

Matei 7,12 p. 173

Matei 7,13-14 p. 817,954, 968

Matei 7,14 p. 708, 842

Matei 7,15 p. 961

Matei 7,21 pp. 132, 577, 961

Matei 7, 21-23 p. 159

Matei 8, 4 p. 959

Matei 8,1 1-12 p. 255

Matei 8,12 pp. 121, 242, 284, 604, 746

Matei 8, 20 pp. 716, 957

Matei 8, 21-22 p. 964

Matei 9,12 pp. 488, 955

Matei 9, 20-22 p. 712

MateilO, 9 pp. 132, 957

Matei 10,10 p. 383

Matei 10,16 P. 567

Matei 10,19 p. 473

Matei 10, 22 p. 958

Matei 10, 32 p. 120

Matei 10, 37 p. 964

Matei 10, 40 p. 963

Matei 10, 42 p. 963

Matei 11,12 pp. 143,450, 819,968

Matei 11,13 p. 544

Matei 11,28 pp. 909, 935

Matei 11, 28-29 p. 956

Matei 11, 29. pp. 935, 968

Matei 12, 20 p. 330

Matei 12, 26 pp. 352, 593

Matei 12, 34 p. 934

Matei 12, 36 pp. 135,166, 170,294

Matei 12,37 P. 298

Matei 12, 45 p. 118

Matei 13, 4 p. 478

Matei 13,12 p. 743

Matei 13, 25-30 p. 529

Matei 13, 44 p. 141

Matei 14,17 p. 954

Matei 14, 22-23 p. 954

Matei 15,17-20 p. 186

Matei 15, 21-28 p. 737

Matei 15, 22-28 pp. 712, 742

Matei 15, 26 p. 737

Matei 16, 24 p. 649

Matei 16, 26 p. 948

Matei 17, 9 p. 959

Matei 18, 3 p. 559

Matei 18, 12-13 p. 877

Matei 18,15-17 p. 148

Matei 18,19 p. 860

Matei 18, 21-22 p. 546

Matei 19,12 p. 762

Matei 19,17 p. 608

1023

Matei 19, 21 pp. 649, 694, 946

Matei 19, 27 P. 708

Matei 20,16 p. 606

Matei 20, 21 p. 667

Matei 22,1 1-12 p. 121

Matei 22,1 1-13 p. 847

Matei 22,13 pp. 604, 746

Matei 22,40 p. 800

Matei 23,12 pp. 721, 776,965

Matei 24,12 Pp. 152, 813

Matei 24, 23 p. 756

Matei 24, 35 p. 129

Matei 24, 44 p. 962

Matei 24,42-44 p. 238

Matei 25,1-13 p. 163

Matei 25, 31-32 p. 241

Matei 25, 33 p. 753

Matei 25, 34 pp. 247, 865, 963

Matei 25, 36 p. 618

Matei 25, 42-43 p. 133

Matei 26, 37 p. 847

Matei 26, 39 p. 255

Matei 26, 52 p. 843

Matei 27, 35 p. 640

Matei 27, 57-61 p. 569

Matei 28, 3 p. 422

Matei 28, 20 p. 341

Marcu 1,12-13 p. 954

Marcu 1,17 p. 964

Marcu 2,19-20 p. 668

Marcu 3, 5 p. 255

Marcu 8,14 p. 954

Marcu 9, 42 p. 946

Marcu 9, 44 p. 377

Marcu 9,46 p. 377

Marcu 9,48 pp. 242, 284, 377

Marcu 9, 50 p. 714

Marcu 10,18 p. 608

Marcu 10,21 p. 957

Marcu 10, 23 p. 948

Marcu 10,43-44 p. 965

Marcu 10,45 p. 949

Marcu 13, 37 p. 962

Marcu 14, 22 p. 156

Marcu 14, 38 p. 962

Marcu 16, 5 p. 422

Luca 1,11 p. 940

Luca 1, 80 p. 954

Luca 3, 7 p. 934

Luca 3,11 p. 963

Luca 3,16 p. 965

Luca 4, 23 p. 118

Luca 5, 8 p. 965

Luca 5,11 p. 964

Luca 5,12 p. 255

Luca 5,16 p. 954

Luca 5, 31 p. 488

Luca 6,1 p. 955

Luca 6,13 p. 577

Luca 6, 26 p. 472

Luca 6, 28 p. 164

Luca 6, 29 p. 400

Luca 6, 35 p. 792

Luca 6, 36 p. 935

Luca 6, 37 pp. 164, 960

Luca 6, 42 p. 501

Luca 6, 43 p. 364

Luca 7, 44-49 p. 273

Luca 9, 23-25 p. 133

Luca 9, 62 p. 958

Luca 10,19 pp. 150, 557

1024

Luca 10, 30-37 p. 586

Luca 10, 42 p. 564

Luca 11, 9-10 p. 342

Luca 12,15 p. 164

Luca 12, 35-36 p. 958

Luca 12, 39-40 p. 238

Luca 12, 45-47 p. 251

Luca 12, 47 p. 138

Luca 12,47-48 p. 161

Luca 13, 24 p. 136

Luca 14,12-14 p. 963

Luca 14, 26 pp. 913, 964

Luca 14, 26-27 p. 133

Luca 14, 27 p. 196

Luca 14, 28-33 p. 403

Luca 15, 7 p. 748

Luca 15,11 pp. 769, 964

Luca 16,15 pp. 738,965

Luca 16, 25 pp. 279, 881

Luca 17,10 p. 965

Luca 18,1 p. 647

Luca 18,1-2 p. 962

Luca 18, 6 p. 962

Luca 18, 9-14 p. 968

Luca 18,10 p. 769, 770

Luca 18,10-14 p. 712, 749

Luca 18,13 p. 510

Luca 18,19 p. 608

Luca 18, 24 p. 948

Luca 18, 25 p. 129

Luca 21,19 pp. 428, 958

Luca 21, 34 pp. 229, 320, 326, 962

Luca 21, 36 p. 962

Luca 22, 27 p. 965

Luca 22, 36 p. 299

Luca 22, 28-30 p. 958

Luca 22, 51 p. 966

Luca 23, 24 p. 966

Luca 23, 41 p. 881

Luca 23, 42-43 p. 622

Ioan 1,1-2 p. 952

Ioan 1, 4 P. 732

Ioan 2,15-16 p. 156

Ioan 3,16 p. 865

Ioan 5,13 p. 959

Ioan 5, 24 p. 865

Ioan 5,44 p. 959

Ioan 6, 24 p. 961

Ioan 6, 27 p. 564

Ioan 6, 38 p. 964

Ioan 8, 3-11 p. 483

Ioan 8, 29 p. 163

Ioan 8, 31-32 p. 144

Ioan 8, 35 p. 627

Ioan 8, 44 p. 166

Ioan 10, 3 p. 936

Ioan 10,1 1-15 p. 877

Ioan 10, 34 p. 484

Ioan 12, 25 p. 396

Ioan 13,4-5 p. 965

Ioan 13, 5 p. 156

Ioan 13, 8-9 p. 189

Ioan 13,14 p. 156

Ioan 14,1 p. 964

Ioan 14, 2-3 p. 315

Ioan 14,12 p. 967

Ioan 14, 21 p. 612

Ioan 14, 27 p. 714

Ioan 15,10 p. 964

Ioan 15,13 pp. 352, 804, 808

Ioan 15,14-15 p. 615

Ioan 16, 33 p. 698

1025

Ioan 19, 25 p. 253

Ioan 20,1 1-16 p. 272

Ioan 20,12 p. 422

Ioan 21, 25 p. 967

Fapte 2, 37 p. 248

Fapte 4, 32 p. 816

Fapte 4, 34-35 p. 192

Fapte 5,1-11 p. 604

Fapte 5, 41 p. 187

Fapte 7, 54-60 p. 179

Fapte 9,15 p. 461

Fapte 9, 32 p. 468

Fapte 10,1 p. 940

Fapte 11, 26 p. 414

Fapte 14, 22 pp. 136, 241, 699

Fapte 15,10 p. 558

Fapte 16, 25 p. 963

Fapte 17, 6 p. 432

Fapte 18, 25-26 p. 718

Fapte 19, 9 p. 718

Fapte 19,13 p. 718

Fapte 20, 35 pp. 144,154, 963

Fapte 20, 28 p. 962

Fapte 22,17 p. 253

Fapte 26,10 p. 468

Romani 1, 9-10 p. 962

Romani 2, 8 p. 715

Romani 2, 24 p. 165

Romani 5, 3-5 p. 241, 95

Romani 5, 6-11 p. 865

Romani 5,10 p. 957

Romani 6,11 p. 241

Romani 6,14 p. 601

Romani 7, 22 p. 157

Romani 7, 24 p. 244

Romani 8,13 pp. 130,177

Romani 8,17 p. 699

Romani 8,18 p. 959

Romani 8, 27 p. 468

Romani 8, 33-34 p. 482

Romani 8, 35 p. 959

Romani 8, 38-39 p. 928

Romani 9, 32-33 p. 384

Romani 11,1 p. 807

Romani 11, 22 p. 602

Romani 12,1 p. 125

Romani 12, 2 p. 961

Romani 12, 5 pp. 502, 816, 935

Romani 12, 8 p. 963

Romani 12,11 p. 720

Romani 12,14 p. 966

Romani 12,15 p. 935

Romani 12,17 pp. 126,137, 779

Romani 12,17-21 p. 649

Romani 12,18-19 p. 966

Romani 14, 4 p. 584

Romani 14, 4-13 p. 498

Romani 14,10 p. 491

Romani 14,10-13 p. 960

Romani 15,1 p. 196

Romani 15, 4 p. 959

Romani 15, 25 p. 468

1 Corinteni 2, 9 p. 533

1 Corinteni 2,11 p. 497

1 Corinteni 2,14 p. 167

1 Corinteni 3, 7 p. 156

1 Corinteni 3, 8 p. 126

1 Corinteni 3,10-11 p. 967

1 Corinteni 3,16 p. 956

1026

1 Corinteni 3,18-19 pp. 479, 759

1 Corinteni 4, 3-5 p. 961

1 Corinteni 4, 5 p. 484

1 Corinteni 4, 7 p. 192

1 Corinteni 4,10-13 pp. 431, 479

1 Corinteni 4,11 pp. 130, 955

1 Corinteni 4,12 p. 793

1 Corinteni 4,12-13 p. 966

1 Corinteni 4,13 p. 735

1 Corinteni 4,15 p. 432

1 Corinteni 4,17 p. 241

1 Corinteni 5, 7 p. 869

1 Corinteni 5,12-13 pp. 538, 735

1 Corinteni 6, 9 p. 185

1 Corinteni 6, 9-10 p. 956

1 Corinteni 6,12-13 p. 955

1 Corinteni 6,17 p. 671

1 Corinteni 6,18 pp. 270, 956

1 Corinteni 7,1-7 p. 559

1 Corinteni 7, 5 p. 163

1 Corinteni 7, 21 pp. 734

1 Corinteni 7, 32-35 p. 372

1 Corinteni 7, 35 p. 319

1 Corinteni 8, 2 p. 716

1 Corinteni 8, 8 p. 955

1 Corinteni 8, 9 p. 384

1 Corinteni 9,12 p. 955

1 Corinteni 9,13 p. 955

1 Corinteni 9,16 p. 964

1 Corinteni 9, 20 p. 800

1 Corinteni 9, 24 p. 961

1 Corinteni 9, 25 p. 955

1 Corinteni 9, 26 p. 277

1 Corinteni 9, 26-27 p. 961

1 Corinteni 9, 27 p. 277

1 Corinteni 10,12 pp. 629, 754

1 Corinteni 10, 24 p. 815

1 Corinteni 10, 31 p. 853

1 Corinteni 11, 9-16 p. 570

1 Corinteni 11, 26-30 p. 498

1 Corinteni 11, 29 pp. 244, 961

1 Corinteni 11, 31-32 p. 961

1 Corinteni 12,12 p. 185

1 Corinteni 12, 26 pp. 502, 816,935

1 Corinteni 12, 27 p. 816

1 Corinteni 13, 4 p. 804

1 Corinteni 13,12 p. 928

1 Corinteni 13,13 p. 936

1 Corinteni 14, 33 p. 468

1 Corinteni 15, 9-10 p. 965

1 Corinteni 15, 58 p. 736, 958

2 Corinteni 2, 7 p. 510

2 Corinteni 2, 7-8 p. 956

2 Corinteni 3, 5 p. 598

2 Corinteni 3,18 p. 440

2 Corinteni 4, 5 p. 431

2 Corinteni 4, 7 p. 194

2 Corinteni 4,16 p. 157, 441

2 Corinteni 6, 2 p. 958

2 Corinteni 6, 4 p. 959

2 Corinteni 6,10 p. 958

2 Corinteni 6,16 p. 163

2 Corinteni 6,17 p. 134, 954

2 Corinteni 6,18 p. 615

1027

2 Corinteni 7,10 p. 961

2 Corinteni 8, 9 p. 586

2 Corinteni 8,10-12 p. 812

2 Corinteni 8,11 p. 160

2 Corinteni 8,12 p. 963

2 Corinteni 9, 6-7 p. 963

2 Corinteni 10, 5-6 p. 965

2 Corinteni 10, 28 p. 966

2 Corinteni 11,13-14 p. 960

2 Corinteni 11,14 p. 503

2 Corinteni 11, 27 p. 137

2 Corinteni 12, 7 p. 440, 765

2 Corinteni 12, 9-10 p. 454

2 Corinteni 12,10 p. 760, 959

2 Corinteni 12, 20-21 p. 957

Galateni 1,10 p. 134, 955

Galateni 3,11 p. 146

Galateni 4,19 p. 957

Galateni 4, 21 p. 660

Galateni 5,16 p. 138

Galateni 5, 25-26 p. 960

Galateni 6,1 p. 545

Galateni 6, 2 p. 196, 760, 785

Efeseni 1,18 p. 138

Efeseni 1, 22 p. 185

Efeseni 2, 2 p. 218

Efeseni 2, 3 p. 138, 217

Efeseni 3,12 p. 459

Efeseni 3,16 p. 157

Efeseni 4,1-2 p. 966

Efeseni4,13 p. 602

Efeseni 4,18 p. 256

Efeseni 4, 25 p. 935

Efeseni 4, 26 p. 567

Efeseni 4, 30 p. 893

Efeseni 4, 32 p. 711

Efeseni 5, 3 pp. 363, 956

Efeseni 5, 8 p. 326

Efeseni 5,15 p. 961

Efeseni 5,16 p. 136

Efeseni 6, 5-9 p. 734

Efeseni 6, 6 p. 468

Efeseni 6,12 p. 245

Efeseni 6,12-15 p. 958

Efeseni 6,14-18 p. 956

Efeseni 6,18 pp. 647, 929

Filipeni 1, 25 p. 759

Filipeni 2, 3 p. 230, 959

Filipeni 2, 4 p. 693

Filipeni 2, 5-7 p. 964

Filipeni 2, 8 p. 694

Filipeni 2,12 p. 279, 962

Filipeni 3, 2 p. 961

Filipeni 3, 8 p. 936

Filipeni 3,13 p. 126,177

Filipeni 3,14 p. 962

Filipeni 4, 3 p. 493

Filipeni 4, 5-6 p. 235

Filipeni 4, 6 p. 962

Filipeni 4,12 p. 955

Coloseni 1,18 p. 185

Coloseni 3,1-2 p. 954

Coloseni 3, 5 pp. 132, 622, 956

Coloseni 3, 22 p. 468

Coloseni 4, 2 p. 343

Coloseni 4, 6 p. 754

1028

1 Tesaloniceni 4,10-11 p. 954

1 Tesaloniceni 5, 6 pp. 220, 628

1 Tesaloniceni 5,15 p. 649

1 Tesaloniceni 5,16-18 p. 121, 962

1 Tesaloniceni 5,17 p. 645, 647,929

1 Tesaloniceni 5, 21 p. 717

1 Tesaloniceni 5, 21-22 p. 962

2 Tesaloniceni 3, 6-12 p. 143

2 Tesaloniceni 3, 8 p. 149

2 Tesaloniceni 3,12 p. 137, 954

1 Timotei 1, 9 p. 606

1 Timotei 1,15 pp. 846, 965

1 Timotei 2,1-3 p. 954

1 Timotei 2, 4 pp. 348, 598, 845, 940

1 Timotei 4, 4 p. 315

1 Timotei 5,13 p. 881

1 Timotei 5, 23 p. 955

1 Timotei 6, 7 pp. 783, 958

1 Timotei 6, 8 p. 923

1 Timotei 6, 9 p. 958

1 Timotei 6,10 Pp. 120,131, 164

1 Timotei 6,12 p. 120

2 Timotei 1, 7 p. 423

2 Timotei 2, 4 p. 233

2 Timotei 2, 4-5 p. 959

2 Timotei 2, 6 p. 606

2 Timotei 2,19 p. 164

2 Timotei 2, 21 p. 547

2 Timotei 2, 22 p. 956

2 Timotei 2, 24 p. 202

2 Timotei 3, 8 pp. 604, 838

2 Timotei 3,10 p. 964

2 Timotei 4, 2 p. 962

Tit 1,15 p. 738

Tit 2, 6 p. 956

Tit 2,1 1-12 p. 556

Evrei 2, 3 p. 773

Evrei 3, 7 pp. 568, 632

Evrei 4,15 p. 952

Evrei 6, 8 p. 841

Evrei 7 p. 826

Evrei 7, 7 p. 944

Evrei 7,15-25 p. 122

Evrei 10, 23 p. 534

Evrei 11, 8 p. 444

Evrei 11, 9 p. 263

Evrei 11,17 p. 444

Evrei 11, 28 p. 927

Evrei 11, 39-40 p. 444

Evrei 12, 2 p. 141

Evrei 12,12-13 p. 957

Evrei 12, 14 p. 956

Evrei 12, 22-23 p. 534

Evrei 12, 29 Pp. 258,925

Evrei 13,1 p. 963

Evrei 13, 4 p. 558

Evrei 13, 15 p. 632

Evrei 13, 16 p. 963

Evrei 13, 17 pp. 159, 699

Evrei 17, 39-40

Iacob 4, 11 pp. 153,491, 772

Iacob 4, 6 P. 158, 158,921

Iacob 5, 5 p. 161

1029

Iacob 1, 25 p. 144

Iacob 1, 23-25 p. 138

Iacob 4, 4 p. 127,130

Iacob 1,14 p. 563

Iacob 2,13 p. 673

Iacob 5,16 p. 486, 585

Iacob 4, 8 p. 632

Iacob 2,10 P. 177

1 Petru 1,16 p. 935

1 Petru 1, 20 p. 952

1 Petru 2, 6-8 p. 967

1 Petru 2, 23 p. 966

1 Petru 2, 8 p. 384

1 Petru 2,11 p. 740

1 Petru 2, 23 p. 181

1 Petru 3, 4 p. 552

1 Petru 3, 9 p. 164, 358

1 Petru 4, 7 p. 164

1 Petru 4,12 p. 329

1 Petru 4,14 p. 431

1 Petru 5, 5-6 p. 722

1 Petru 5, 8 pp. 156,163, 220, 229,293, 642,936, 963

2 Petru 2, 6-8 p. 499

2 Petru 2,15-17 p. 776

2 Petru 2,18 p. 138

2 Petru 2,19 p. 183, 615

2 Petru 2, 22 p. 254

2 Petru 3,11 p. 247

1 Ioan 1, 6 p. 244

1 Ioan 2,15 p. 130, 218

1 Ioan 2,16 p. 138

1 Ioan 2, 28 p. 459

1 Ioan 3,14 p. 797

1 Ioan 3,16 p. 804

1 Ioan 3, 21 p. 459

1 Ioan 3,22 p. 156,163

1 Ioan 4,18 p. 797

1 Ioan 5, 3 p. 183

Apocalipsa 2,14 p. 776

Apocalipsa 2, 23 p. 256

Apocalipsa 3, 20 p. 129

Apocalipsă 4, 4 p. 422

Apocalipsă 6,11 p. 422

Apocalipsă 6,13-14 p. 953

Apocalipsă 7,9 p. 422

Apocalipsă 12,10 p. 284

Apocalipsă 14,19 p. 422

Apocalipsă 21,1 p. 624

Indice onomastic

A

Aaron, arhiereul (VT): X, 68; XIII, 33.

Abigail (V.T.): XV, 112.

Acachie, Avva: XXI, 48.

Achila, Avva: II, 17; IV, 11,12;

V, 3; X, 22-23.

Adam 1,111; II, 64; IV. 38;X, 297; XI, 114; XVIII, 7,59; XIX 21; XX, 10.

Adelfie, Avva: VIII, 21.

Agaton, Avva: IV, 7-10; V, 2; VI, 5-7; VII, 2; X, 13-20, 27, 135; XI, 7-9; XII, 3; IX, 2, 3; XV, 21,111, XVII, 4; XIX, 9. XV, 21,111; XVII, 4,10; XIX, 9.

Afrodita: I, 5.

Ahitofel: XI, 114;

Aila: X, 61.

Aio, Avva: II, 36; III, 5; X, 28.

Alexandria: 1,11, 84; II, 6,13, 32, 72; III, 42,53; IV, 16,121, 122; V, 81, 84; VII, 13,14; VIII, 4; X, 12,100,182. XIII, 3,17, 23; XV, 13,19,103, 223; XVI, 46; XVIII, 9,12, 37; XIX, 3,1; XX, 1; XXI, 33.

Alexandru, Avva: X, 1 1-12, 20; XIV, 2; XV, 20.

Alexandru, ucenicul avvei Arsenie: II, 13.

Alonie, Avva: X, 27; XI, 14-15; XV, 27,110,141.

Ammoe, Avva: IV, 13,14; X, 23-24; XI, 1 1-12-, 17; XV, 24: XVI, 10.

Ammonie, Avva: 1,11.

Ammona, Avva: 1,151; III, 3; IV, 9; VII, 3; IX, 4, 5; X, 21, 98; XI, 10; XII, 1; XV, 22, 23; XVI, 16; XVIII, 5; XIX 1,2.

Ammonatha, Avva: XIX, 3.

Ammun, Avva din Rait: 1,11; II, 52; III, 3; IV, 9; X, 9; XVII, 11.

Ammun, Avva din Nitria: 1,11; X, 9; XI, 13; XIV, 3; XVII, 11.

Anania: X, 285.

Anastasia, sfânta: XIII, 4.

Anastasie, Avva eunuhul: VII, 13.

Anchiaste: IV, 19.

Andrei, Avva: I, 4.

Andrei, sfântul: XVII, 35.

Andronic, Avva: VII, 14.

Antianie: X, 28.

Antonie, Avva cel Mare: 1,1, 2, 3, 11, 62,85,107,151; II, 1, 3, 53; III, 1, 63, 89; IV, 1, 71; V, 1; VI, 1; VII, 1,34,71. VIII, 1, 2,21; IX, 1, 4; X, 1-9, 157; XI, 1-3,104,115; XII, 1, 24; XIV, 1; XV, 1-6, 71, 85, 129,148,149-154; XVI, 1; XVII, 1-3,11,18,19; XVIII, 1, 2, 31; XIX, 2, 23; XX, 1, 6, 12,13.

Antiohia: VII, 14; IX, 45; XV, 223.

1031

Anuv, Avva: III, 37; IV, 14, 57; V, 15; IX, 25; X, 81, 87,129, 150; XI, 68; XV, 25,119,123.

Apamia: XX, 25.

Apfie, episcopul: XV, 27.

Apollo, Avva: III, 5,45; V, 9; VIII, 5; XI, 42; XIII, 1; XVII, 125.

Apostoli: XX, 13; XII, 1;

Arabia Egiptului: 1,11; VI, 18.

Arcadie, fiul de împărat: XV, 19.

Are, Avva: XIV, 4.

Ares: I, 5.

Arieni: XV, 154.

Arimateea: X, 177.

Arona: III, 109.

Arsenie, Avva: II, 4-16, 48; III, 2,18; IV, 2-6; VI, 2-4, 32, 56; VIII, 3; X, 10-12,20, 33;

XI, 4-6, 50, 93; XII, 2; XIV, 2; XV, 7-20; XVII, 20; XVIII, 3, 4, 6; XXI, 9.

Ascalon: XIV, 23.

Asia: XXII, 4.

Atanasie, Avva: VII, 14.

Atanasie cel Mare: I, 5; III, 42; XV, 154; XVIII, 8; XXI, 33.

Atena: VII, 26; XVI, 39.

Athliva, muntele: IX, 23.

Athre, Avva: I, 82; XV, 144.

Augusta: XIII, 4.

Avraam, Avva: III, 20; X, 25-26; XI, 73; XIV, 4; XV, 237.

Avraam, Avva IViritul: X, 49.

Avraam, patriarhul: 1,12, 62; 111,36; VII, 13,14,66; X, 68; XI, 70; XIII, 1; XIV, 34.

Avraam, ucenicul avvei Sisoe: IV, 68; VII, 49; XV, 151,154; XIX, 22; XV, 151,154; XIX, 22.

Avraam, ucenicul avvei Agaton: X, 135.

Avramie, Avva: I, 48; IV, 15; XV, 237.

B

Babilonii, 151; VII, 75; XI, 113; XV, 15, 29.

Beirut: VII, 39; X, 29.

Bizanţ: XIII, 4.

C

Cain: X, 61; XI, 114.

Cananeanca: XV, 30,112,140.

Casian: XI, 43; XIX, 10.

Cetatea Sfântă: 1,151; III, 70; XVIII, 16; XXII, 14.

Cezar: XIII, 8.

Cezareea Capadociei. Cezareea lui Filip: 1,151.

Chilii (centru monahal): 1,119; III, 52, 53; IV, 17, 22, 65, 95, 98,105,113,120,121; V, 13; VI, 14; VII, 21, 81; X, 21, 23, 222, 250; XIV, 37; VIII, 4, 30; XV, 32,99, 239; XVII, 12.39: XVIII, 34; XXII, 12.

Chiril al Alexandriei: X, 182; XVI, 15; XVIII, 7.

Cipru: XII, 5; XV, 223; XVI, 23.

Clysma: 11, 52, 57; III, 89; X, 181; XV, 144,153.

Conon, Avva: IV, 41.

Constantin, împăratul: VII, 95; X, 8,149,251.

1032

Constantinopol: X, 8, 29, 253; XIII, 4; XV, 191.

Cornelie: XXII, 2;

Cosma din Alexandria: II, 32.

D

Dagon, zeu: I, 52.

Daniel, prorocul: I, 33, 65, 66, 151; IV, 72; XXI, 21.

Daniil, Avva: IV, 2,4-6; V, 5; VI, 4; VII, 1 1-14; VIII, 4, 5,19; X, 1 1-12, 20, 31-33; XI, 6, 17; XIII, 3-4. XV, 13, 15,19, 20, 29; XVIII, 4, 6, 7,12.

DaVid, regele: 1,17, 53, 62, 71, 151; IV, 60,124; V, 17; VII, 52, 93; X, 68, 277; XI, 83; XII, 6; XV, 112, 248; XVIII, 54.

Dexocrat: XIII, 4.

Diadoh, Avva: II, 18.

Diolkos (centru monahal): III, 37; V, 77; XVII, 57.

Dionisia, fericita: 1,151.

Dioscor, Avva: 1,11; III, 6; IV, 19.

Dorotei, Avva: XIV, 23.

Duhul Sfânt: I, 54, 84; III, 81, 83, 92, 94.

Dulas, Avva: II, 19; VII, 11; XII, 4; XIX, 4.

E

Egiptean: XV, 9,10, 33; XVI, 39; XVIII, 19, 34; XX, 4.

Egiptul: III, 22, 34, 89,105; IV, 11, 57; V, 23,43-44, 49, 58, 60, 61; VI, 18; VII, 14, 42, 61; VIII, 13; IX, 10,16, 30, 34; X, 151, 231, 280; XIII, 4; XIV, 12, 23; XV, 61, 78, 82,191; XVII, 22, 28, 31, 37, 41; XVIII, 7,19, 61; XIX, 17, 21; XX, 2,26.

Efrem Avva: XVIII, 10,11.

Efrem sfântul: X, 36.

Eladie Avva: IV, 21-22.

Elini: XV, 88,175; XVI, 39; XVIII, 8.

Elisei prorocul: I, 54; VII, 13; XVIII, 44.

Elisie: 111,63.

Elos: VII, 59; VIII, 13; X, 70; XVIII, 13, 21; XX, 4.

Elos din Arsinoe: XVII, 20.

Enaton: V, 81; VII, 23; VIII, 4; X, 61; XII, 14; XIX, 11.

Epifanie episcopul Salaminei: I, 12; IV, 20; X, 34-35; XII, 5-6: XIII, 2; XV, 30, 223; XVIII, 8.

Epimah Avva XV, 145.

Ermupole: VIII, 5.

Etiopia: X, 61.

Etiopian: XIII, 4; XVIII, 4; XXII, 48.

Eva (VT): IV, 89.

Evagrie Avva: 1,143; III, 7; XII, 7-9; XV, 31, 32.

Evdemon, Avva: V, 6.

Evghenia, amma: I, 23.

Evharistie: XX, 2.

Evhiţi: XII, 14.

Evloghie, Avva: VIII, 6; XVIII, 12.

Evloghie, egipteanul: XIII, 4.

Evprepie, Avva: 1,19, 22; VI,

1033

10; XVI, 3.

Evsevie, papa Alexandriei: XVIII, 12.

Evstohie, arhiepiscopul Ieru­salimului: VII, 40.

F

Faran: II, 13; VII, 41; X, 80.

Fariseu: I, 18; X, 262, 277; XV, 30,168, 242.

Ferme: I, 35, 36; II, 24; X, 262; XIII, 6,15.

Filagrie: VI, 31.

Filikas, Avva: III, 49.

Filorom, Avva: IV, 93; XX, 18.

Fokas, Avva: V, 59.

Fortas, Avva: VII, 58; XVIII, 34.

G

Gavriil Arhanghelul: XV, 197; XVIII, 54.

Geneza: IX, 3.

Ghelasie, Avva: VI, 8; X, 29-30; XVI, 2; XIX, 8.

Gheorghie, Avva anahoretul: VI, 9.

Gherasim: 1,151.

Gherontie, Avva din Petra: V, 4.

Ghetsimani: I, 48.

Gomora: X, 258.

Gorgonia: XIV, 19.

Grigorie Teologul: 1,10; VII, 10; XV, 28; XXI, 34.

H

Halcon: III, 65.

Halev: XI, 31.

Henevrit: 1,11.

Heremon, Avva: VII, 59.

Heruvim: XI, 16.

Hermes: I, 5.

Homai, Avva: I, 88.

Honorie, fiu de împărat: XV, 19.

Hrisoroas, râu: XIX, 5.

Hristos: 1, 93,145.

I

Iacob, Avva: III, 21; V, 26; VI, 18; X, 62-63; XII, 13; XV, 75, 99; XVIII, 34; XXI, 47.

Iacob (VT):IV, 67; IX, 3; X, 23; XV, 19.

Iacob, fratele Domnului: I, 33.

Iadul: 1,151; III, 4, 90; V, 47; XIII, 4; XVIII, 54; XX, 26.

Iamvre: XVIII, 24.

Ianes: X, 285; XVIII, 24.

Ierax, Avva: I, 51.

Ieremia, prorocul: X, 68.

Ierihon: III, 109; XV, 248.

Ieronim, monahul: XVIII, 61.

Ierusalim -1,92; IV, 143,152; V, 32; X, 68; XIII, 33; XV, 223; XVIII, 31; XXII, 1.

Iezechiel, prorocul: XVIII, 31; XXI, 21.

Ignatie Teoforul: 1,151.

Iisus Navi: XI, 31; XV, 183; XIX, 9.

Ilarion, Avva: IV, 20; XVII, 19.

Ilie, Avva iII, 8; VII, 18; IX, 7; XIX, 9.

Ilie, Avva diaconul: XXI, 41.

Ilie, isihastul: I, 34.

1034

Ilie, prorocul: I, 62; VII, 13; X, 182; XXII, 2.

Iit, Avva: IX, 1.

Ioab: I, 71.

Ioan, anahoretul: XVIII, 16.

Ioan, Avva: II, 29, 30,48; III, 19; IV, 13; XV, 25,99; XVIII, 14,15.

Ioan, Avva de la Chilii: III, 22; IV, 39.

Ioan, Avva Casian: 1,42; IV, 39-40; V, 9; VI, 20.

Ioan, Avva Chinoviarhul: I, 42.

Ioan, Avva Colovos: I, 40; IV, 28-31; V, 7; VII, 26, 30; X, 51-54,97; XI, 27-38; XIII, 7; XIV, 7; XV, 57-68; XVI, 6; XVII 15-18,23.

Ioan, Avva Eunuhul: X, 46, 64.

Ioan Gură de Aur: 1,43; VIII, 6.

Ioan, Avva din Lyko: XII, 4.

Ioan, Avva Kilikas: I, 44-47; VII, 28.

Ioan, Avva Kizikin: 1, 48.

Ioan, ucenicul avvei Pavel: XIV, 8.

Ioan, Avva Persul: VI, 18; X, 68; XVI, 9.

Ioan, Prodromul: 1,151; X, 68.

Ioan, Avva Tebeul: XV, 69; XVI, 10.

Ioil: III, 72.

Iordanul: 1,151; IV, 152; XI, 87; XV, 222; XXII, 14.

Iosif (VT): V, 72; VII, 42; IX, 3; XV, 61,108.

Iosif, Avva: I, 49; II, 26, 44. III, 40; IV, 37, 58; VIII, 6; X, 57-61,86,93,154; XI, 41; XII, 12; XIII, 8; XV, 5,111; XVII, 6; XXI, 46.

Iosif, Avva Tebeul: I, 41.

Iosif din Arimateea: X, 177.

Iosif, Avva Pelusiotul: XV, 77.

Iov, Avva: IV, 78.

Iov (VT):I, 66,111,133,135, 151; VII, 27, 42; X, 38, 68; XI, 114.

Ipatie XIII, 4.

Iperehie, Avva: III, 48; IV,85- 92; VI, 30; VII, 56, 57; X, 173; XI, 84-85; XIV, 26; XV, 170; XVII, 32.

Iraclie, Avva: VII, 19, 20.

Iraclion: X, 59; XVI, 15.

Irina, fiica Sf. Spiridon: XIX, 24.

Irineu, Avva: I, 24.

Irod: I, 151.

Isaac, Avva: I, 50, 74; III, 20, 40,52; IV, 34-36, VI, 13-15; X, 55-56,133,138; XI, 59; XV, 73, 74; XVI, 15.

Isaac, Avva Tebeul: IX, 11.

Isaac, ucenic al avvei Apollo: XI, 42.

Isaac, patriarhul: 1,151; XI, 114.

Isaia, Avva: I, 27-29; 32, 33, 82; 11,21,35; III, 9,10, 14,16; IV, 11,24-25; VII, 15-17; VIII, 7, 8; IX, 8, 9; X, 40-43, 85; XI, 12,18-20; XII, 11; XIV, 6; XV, 38-48; XVII, 13; XXI, 35.

1035

Isaia, prorocul: IV, 67,107; X, 69, 277; XV, 96; XVIII, 31; XXI, 21.

Ishirie, Avva: XVIII, 17.

Isidor, Avva: II, 31; IV, 32, 33, 38, VI, 12,16,17; VII, 29, 43; X, 65-67; XI, 39-40; XII, 11; XV, 37, 70,71, 78; XVI 7, 8, 45: XVIII, 25.

Ismaelit: XIII, 4.

Israel: X, 177; XIII, 33.

Israelit: I, 52, 77; II, 63; III, 61; IV, 67; V, 55.

Iuda, Iscarioteanul: I, 33; XI, 51,114.

Iudeu: 1,12; X, 61; XXII, 1.

Iulian, Avva: VI, 19; VII, 14.

Iulian, împăratul: IV, 93; XII, 25; XVIII, 8.

Iustin, împăratul: XIII, 4.

Iustinian, împăratul: VII, 13; XIII, 4.

IVistion, Avva: V, 16.

K

Kalamon: IV, 75.

Kalamonul Arsinoei: IV, 74; X, 157.

Kanopo: II, 12; XV, 19.

Karion, Avva: V, 8; XV, 34, 36, 78.

Kastro: III, 63.

Koprie, Avva: VII, 31, 32; XV, 80.

Kronie, Avva: I, 52-54; XV, 73, 76, 77.

Kyno: III, 89.

Kyr, Avva: V, 10.

L

Lavra: II, 77; IV, 74; X, 39; XVIII, 34.

Lavra avvei Gherasim: 1,151.

Lavra avvei Petru: IV, 141.

Lavra avvei SAvva: XVIII, 16.

Lavra Duca: XV, 248.

Lavra Egiptului: IV, 97.

Lavra Eliogului: VII, 9.

Lavra Eptastomu: XVIII, 16.

Lavra Kalamon: II, 70.

Lavra Octokaidekato: II, 72.

Lavra Pirghilor: IV, 152; VII, 40.

Lazăr, săracul (NT): VII, 87.

Levco: XII, 4.

Levitic: XII, 1.

Liban: VII, 39.

Libia: XX, 3.

Lithos, sfânt: XII, 4.

Locurile Sfinte: XIV, 4.

Longhin, Avva: III, 23, 24; IV, 42; VII, 33; X, 69; XV, 79, 81; XVI, 11; XVIII, 18,19; . XIX, 1 1-14; XXI, 48.

Longhin, satul: X, 175.

Lot (VT):IV, 38; IX, 48; XIII, 1.

Lot, Avva: V, 11; X, 13; XI, 41, 72; XII, 12; XVII, 20.

Luchie, Avva de la Enat: VII, 23; X, 69; XII, 14.

M

Macarie, Avva Egipteanul: I, 26,33,55,56; 11,33,36; III, 25-28; IV, 43-45, 46,47; VI, 11, 22; VII, 34-37; IX, 12,

1036

13; X, 13, 70-73, 79; XI, 44- 45; XII, 15; XV, 82-89, 104; XVI, 12,13; XVII, 21; XVIII, 20-24; XIX, 15-17; XX, 3-5.

Macarie, Avva Alexandrinul: I, 11; X, 70.

Madianiţi: V, 55.

Magdala: XV, 100.

Maniheu: XIII, 32; XXI, 44.

Marcel, Avva: VII, 39.

Marcelin, Avva: XVIII, 28.

Marcu, Avva ascetul: I, 57; II, 9, 39; III, 33; IV, 48; VI, 3; IX, 17; X, 10.

Marcu, Avva cel nebun: VIII, 4; XIII, 3.

Marcu Evanghelistul: XIII, 3.

Marcu, sfântul: I, 84.

Marcu, ucenicul avvei Siluan: XIV, 9,11; XVIII, 29.

Marea Moartă: XII, 11.

Maria Magdalena: III, 81.

Maria Născătoarea de Dum­nezeu: III, 40.

Maria: X, 160; XX, 2; XXII, 1.

Marta: X, 160.

Matoe, Avva: I, 61; III, 32; V, 12; VII, 35; X, 74-75; XV, 96-102; XX, 17.

Matusalem: 1,151.

Maxentie: XVIII, 358-359

Mazici (barbari): XV, 25; XX, 27.

Măslinilor, muntele: I, 48; III, 70; XXII, 1.

Meghetie, Avva: VI, 24; X, 76- 77; XIV, 12.

Melchisedec: 1,12; XV, 80; XVIII, 7.

Memfis: XV, 19.

Metemer: III, 63.

Mihail Arhanghel: XVIII, 54.

Miles, Avva: XIX, 18.

Milisie, Avva VII, 38.

Mina, Avva: 1 47.

Mina, sfântul: IV, 152; VII, 14; XIII, 23.

Mios, Avva din Tebaida -1,11; X, 78; XIV, 13; XV, 103.

Mirogene, Bătrânul: Vii, 40.

Moise, Avva etiopianul: I, 58, 59,151:11,15, 34,37,38; 111,29,30; IV, 40; V, 9, 58; VI, 23; VIII, 13; IX, 14-16; X, 142; XI, 46-48, 78; XII, 10, 16; XIII, 11; XIV, 14-16; XV, 35, 37, 90-95; XVI, 14; XVIII, 25-27; XXI, 52.

Moise, prorocul: I, 53, 63; II 64; VII, 75; X, 68,135,182, 280; XI, 31; XII, 1; XV, 168; XX, 10, 26; XXI, 21, 53.

Moise, fiul lui Teodor iII, 62.

Monidia: III, 86, 87.

Motie, Avva: VIII, 14; XVI, 15.

N

Nabucodonosor: I, 24; V, 85.

Nabuzardan: IV, 50,143.

Natanael, Avva: VII, 41.

Neapole: 1,151.

Netra, Avva: I, 80.

Niceea: X, 149.

Nicopole din Palestina: X, 29.

Nikon, Avva: VII, 41.

1037

Nil, Avva: II, 42; XII, 17-23; XV, 105.

Nilupole: VIII, 21; XVIII, 49.

Nisterie, Avva 1, 62, 63; II, 44; VIII, 15; IX, 25; XI, 49- 50; XIII, 12; XV, 106.

Nitria, centru monahal: 1,11, 82,151; III, 26, 64,88; VII, 37; VIII, 4; X, 9, 23; XV, 54, 88; XX, 3.

Nitru, lac: XV, 78.

Noe: 1,66; II, 13; X, 61.

O

Octoih iII, 45.

Olimpie, Avva de la Chilii: V, 13; XI, 52.

Or, Avva: II, 53; III, 50; X, 174- 175; XI, 86; XV, 144; XX, 20-22.

Origen XVII, 20.

Orsirie, Avva: 1,11.

Orsisie, Avva: XI, 53; XV, 108.

Ostrachina: VI, 41.

Oxirrynh: VII, 84; XIII, 25; XV, 27; XX, 27.

P

Paisia: XVII, 17.

Paisie, Avva: I, 82; IV, 39; XI, 57.

Paisie, fratele avvei Pimen: X, 129,150; XVI, 16; XIX, 29.

Pafnutie, Avva Kefalas: I 61; 11, 48; III, 27; V, 6, 23; IX, 12, 32; X, 7; XV, 115,147; XVII, 29.

Pafnutie, din Sidonia: 1,11; X, 148.

Pafnutie, episcopul din Tebai­da: X, 149.

Pahomie, Avva: 1,151; VI, 8; X, 79; XV, 104; XVIII, 30; XX, 19.

Pahonie, Avva: V, 89.

Paladie, Avva: I, 79; IV, 67; VIII, 13; X, 147.

Palestina IV, 23; VIII, 32; X, 29; XII, 5; XIII, 9, 21; XVII, 19.

Pamvo, Avva: I, 2, 80, 84; 111, 42,45; IV, 55; VI, 13,15; X, 143-146; XI, 71; XIII, 15; XIV, 18; XV, 55, 71,143; XVII, 28; XX, 3, 6, 8,10,14.

Panefo: VIII, 6; X, 57; XIII, 8; XVI, 24.

Pantukla, obşte: XXII, 14.

Papa Alexandriei: VII, 13; XV, 55.

Paşti: IV, 21, 66, 76,98,120; V, 47; VII, 93; VIII, 4.

Patriciana: VII, 13.

Pavel, apostolul: IV, 135; VII, 37, 52, 94; X, 68.

Pavel, Avva: II, 49; III, 43; IV, 66; VII, 46; X, 8; XVI 21; XIX, 21; XXI, 55.

Pavel, Avva cel Mare: VII, 46.

Pavel, Avva, cel simplu: III, 45; XVIII, 31,32.

Pavel, Avva al Fotiei: 1,11.

Pavel, monahul: XXII, 13.

Pavel, ucenicul avvei Or: X, 174; XX, 21.

Pelusion iX, 19; X, 163; XII, 11; XIX, 3.

1038

Pemptos: VII, 13.

Persia: VII, 38; XII, 25.

Petra: IV, 72, 75; V, 4; VI, 23.

Petru, apostolul: VII, 37; X, 68,102; XVIII, 37.

Petru, arhiepiscopul Alexan­driei: XVIII, 37.

Petru, Avva: III, 10-13; IV, 65; X, 13; XI, 21-22, 72; XV, 83, 144-146; XVII, 21.

Petru, preotul: XV, 148.

Pimen, Avva: I, 63-76,151; II, 45-47; III, 6, 34-41; IV, 50- 63; V, 14-22, 55; VII, 4,30, 31, 42, 44, 45; VIII, 16-20; IX 18-30; X, 57,8 1-142, 150; XI, 13, 44,54-57,59, 70, XII, 24; XIII, 13-14,18; XIV, 12,17; XV, 2,18,24, 25,36,37,70,-72,92,106, 109-142,147, 237; XVI, 8, 16-19; XVII, 22-27; XIX, 20; XX, 6-9,16; XXI, 49-54.

Pior, Avva: IV, 64; IX, 31; XI, 58; XVI, 20.

Pistamon Avva: VI, 25.

Pitirion Avva: I, 85.

Pompei: XIII, 4.

Psentaisie, Avva: XX, 19.

Psoie, Avva: XX, 19.

Puplie, monahul: XII, 25.

R

Rai: IV, 89.

Rait: I, 44; II, 52; III, 65, 72, 73; VIII, 22; XI, 49; XV, 100, 145, 244; XX, 26.

Roma: II, 10, 12; III, 109; VII, 47; X, 151; XV, 223.

Roman, Avva: XX, 11.

Roşie, Marea: XVII, 17.

Ruf, Avva: XIV, 19.

S

Safira: X, 285.

Saio, Avva: XIV, 22.

Saracini: XVII, 30.

Sarapie: XVIII, 8, 9.

Sarmatas, Avva: II, 55; X, 162; XV, 165; XX, 16.

Sarra (VT): VII, 14.

Sarra, amma: IV, 79; V, 24-25; VII, 50; X, 148,163-165; XIII, 16.

Satana: I, 33, 49,109,151; III, 67, 72,101,104; IV, 71, 129; VI, 39; X, 74,106, 254, 262,264; XI, 12,110-111, 114; XII, 4; XV, 174; XVII, 17; XVIII, 20, 24; XXI, 63; XXII, 15.

Saul, Avva 1,17.

Savva, Avva: I, 34.

Schitul, centrul monahal: I, 58,139;II,10,15,17,30, 33,37, 49, 53; III, 5,26, 33; IV, 1,11, 16-17,29,31, 32,79,96,99, 101,121, 137,142,148; V, 6,23, 26, 43-46, 58, 84, 89; VII, 3, 13,14,36,43, 85; VI, 2,22, 23,32,37; VIII, 4, 5,13, IX, 14, 31; X, 17,31,33, 46,51, 56-57,70,151,231,239,

1039

256; XI, 30, 33, 52,105; XII, 28; XIII, 3-4, 6-7,11; XIV, 3, 7,10, 31; XV, 8,12,14, 19, 25, 36, 53, 55, 66, 67, 78,80,82,85,88,103,235, 241; XVI, 7,14,21,36, 45; XVII, 15,17, 22, 27, 37,41, 50; XVIII, 3,12,13,21,26, 27, 34, 36,42; XIX, 7, 9,15, 19, 25, 30; XX, 3,4, 28; XXI, 16,20,52.

Schitopole: III, 71.

Scriptura Sfântă: 1,1,14,15, 80,106; XV, 5,19, 98,112, 140, 144, 155, 201, 234; XVI, 1; XVIIII, 20, 28; XX, 19; XXI, 21; XXII, 4.

Semei: XXI, 54.

Serafim: XI, 16.

Serapion, Avva: III, 46; IV, 40; VI, 28; VIII, 25; XI, 79;

XIII, 17.

Serenie, Avva: IV, 78; X, 138; XV, 166.

Serghie: 1,151; VIII, 4.

Seridie, Avva: XIV, 23.

Siluan, Avva: I, 25; III, 44,45; IV, 77; VI, 26, 27; VIII, 32; X,80,160-161; XI, 76-78; XIV, 9-10; XVI, 24; XVII, 31; XVIII, 29, 33; XX, 10,15.

Simeon (VT): IX, 3.

Simeon Stilitul: X, 29.

Simeon, kyr: XX, 25.

Simon, Avva: VIII, 23; XI, 63.

Sinai, muntele: I, 53; III, 33, 62, 67, 69; IV, 152; VII, 41; X, 80, 160; XI, 76; XIV, 12; XV, 77.

Sinclitichia, amma: II, 56; III, 47; IV, 80-82; VI, 29; VII, 51-55; VIII, 26, 27; X, 166 172; XI, 80-83; XIV, 24-25; XV, 167.

Sion, muntele: I, 92; V, 32.

Siria: IX, 45; XIII, 28; XV, 33; XVIII, 29.

Sirieni: XV, 33.

Sisoe, Avva: I, 86, 87,151; II, 51-53; IV, 68-71, 72, 73, 75; VI, 25; VII, 48, 49; VIII, 21, 22; X, 101,152-157, 159; XI, 73-75,86; XII, 26; XIV, 12, 20; XV, 144, 149-154,157-164; XVI, 22; XVII, 30; XIX, 15, 22, 23; XX, 9,10,12-14; XXI, 56-57.

Sisoe, Avva Tebeul: II, 54; IV, 74, 76; X, 158; XV, 155,156.

Sisoe, Avva din Petra: XV, 156.

Sodoma: X, 136, 258.

Sofronie, înţeleptul: X, 61.

Solomon: 1,151; IV, 130; X, 68; XIII, 33.

Sopatru, Avva: XIV, 21-22.

Sorie Avva: XVI, 15.

Spiridon sfântul: XVI, 23; XIX, 24.

Sunamiteancă: I, 54.

Surie Avva: XX, 19.

Ş

Ştefan, primul mucenic: I, 151; XVI, 42.

1040

T

Tamiathis: VI, 32.

Tartarul: III, 4.

Tebaida: 1,11; II, 48; V, 3, 51; VII, 14, 80; VIII, 5; X, 12,28,157,277; XIII, 4, 30; XV, 78,190, 241; XVI, 46; XVIII, 28, 61; XIX, 21; XX, 26.

Tebei: V, 62; X, 57; XIV, 7, 20.

Teodor Adanite: XXII, 14.

Teodor, Avva: XV, 49-53; XVI, 5,11; XX, 22; XXI, 43.

Teodor, Avva din Ferme: I, 35, 36; II, 24, 27; IV, 26; VI, 11; VII, 21, 22; IX, 3, 9-12; X, 44-48; XIII, 5, 15; XV, 73.

Teodor, Avva din Enat: VII, 23; XI, 23; XVII, 14.

Teodor, Avva din Schit: XI, 24.

Teodor de Elefterupole: X, 49.

Teodor, episcop: IV, 152.

Teodora, amma: I, 37-39; II, 28; VII, 24; X, 50; XI, 25; XV, 56; XXI, 44, 45.

Teodora, împărăteasa: VII, 13.

Teodosie, Avva: IV, 41.

Teodosie, cel mic: XV, 191.

Teodot, Avva: IV, 27.

Teofil, arhiepiscopul Alexandriei: I, 37; II, 6,12; 111,17,18; IV, 122; XV, 54, 55; XVIII, 9.

Teopempt, monahul: XVII, 20.

Terenuthi: VII, 36; XV, 25; XIX, 19.

Testament, Noul: X, 239, 259;

XVI, 2; XXII, 6.

Testament, Vechiul xVI, 2; XXII, 6.

Tetrapilon: VIII, 4.

Thanaton, râu: XIV, 23.

Theognie, Avva: XVIII, 34.

Theonas, Avva: IV, 40; VII, 39; X, 48; XI, 25; XV, 51,132.

Thesalonic: X, 293.

Theupole: XIV, 27; XVI, 46.

Tigonia: 1,11.

Timotei: II, 49.

Timotei, Avva anahoretul: IX, 22; XIII, 18; XVI, 21.

Timotei, arhiepiscopul Ale­xandriei: XV, 13.

Tir: XIII, 21; XVIII, 41.

Titoe, Avva: II, 57; IV, 83, 84; VIII, 28; X, 136; XII, 27; XV, 169; XX, 17.

Tomaida: V, 84.

Troia: XV, 13,19.

V

Vacatie: X, 29.

Valaam (VT):XV, 257.

Vasile cel Mare: 1,151; VI, 20; XIV, 5.

Veliar: XVIII, 24.

Vameşul: XV, 30,168, 242.

Veniamin, Avva: I, 8; IV, 16-18; VII, 8.

Veniamin (VT): IX, 3.

Viare, Avva: I, 9.

Victor, Avva: VII, 9.

Visarion, Avva I, 6, 7, 82;

1041

VII, 5-7; VIII, 6; XI, 16; XII, 4, 41; XV, 116; XIX, 4, 7.

Vitimie, Avva: I, 75; II, 17; X, 23; XX, 4.

X

Xantie, Avva: XI, 51; XV, 107; XIX, 19.

Z

Zaharia, Avva: I, 26; IV, 77; VI, 26; X, 160; XI, 76; XII, 10; XXII, 2.

Zaharia, Avva fiul avvei Kronie: XV, 34-37, 78.

Zaharia, ucenicul avvei Silu­an: XVIII, 33.

Zenon, Avva: I, 25; IV, 23; X, 37-39; XV, 33; XVI, 4; XVIII, 13; XIX, 12.

Zoilo, Avva: II, 13; VI, 32; XV, 20.

Zoion, Avva: IV, 49.

Zosima, Avva: 1,151.

INDICE DE TEME SELECTATE

Acedia (II, 1, 28, 60; III, 45; VII, 64, 65; X, 123,167; XV, 89, 251; XIX, 27)

Acedia împotriVirea la dra­cul acediei (1,102)

Acoperirea greşelii aproape­lui (IV, 108; V, 91);

Adevărul cere-l de la limbă (1,10)

Adevăr este în legea libertăţii (I, 57)

Adevărul despre noi îl spun cei care ne osândesc (I, 151 D);

Ajutorul lui Dumnezeu (V, 22);

Aprindere trupească se Vin­decă cu mila lui Dumnezeu (V,9);

Arătarea lui Hristos întru slavă (III, 55);

Ascultarea de cârmuitori şi de părinţi duhovniceşti (I, 106)

Asprimea Vieţii în funcţie de alcătuirea fiecăruia - (VI, 3)

Auzirea este preferată vorbi­rii (II, 44);

Auzirea cuvântului şi neîmplinirea lui (III, 85)

Avantajul monahilor în lupta cu ispitele (V, 63);

Averea nu vatămă, ci a te lipi de ea (1,151 A);

Avuţia nu lăsa gândul să se lege de ea (VI, 8)

Bătrânii plângem după ei (111,20);

Bătrâni care au albit numai de vârstă (V, 9); ■

Biciuirea de sine pentru a provoca durere şi plâns (III, 88, 89)

Binecuvântare în tot locul, cu cuvântul şi cu fapta (1,128)

Boala primită cu mulţumire (1,40; IV, 36; IV, 114);

Bogăţia adevărată (I, 23)

Bucurie pururea (1, 8)

Bunătate XVI, 29; VII, 17; IX, 4, 5;

Bunătatea lui Dumnezeu ne­ţărmurită (V, 61; IX, 17);

Bunuri materiale, lumeşti (I, 23, 33,122; IV, 98; VI, 10)

Bunuri duhovniceşti, cereşti (1,23,122; II, 58; III, 4)

Carne când se mănâncă (IV, 122);

Căderea frecventă în păcat şi nedeznădăjduirea (III, 86)

Cărţi creştine a le avea şi a le citi (1,13;III, 52);

1043

Cărţi bune mai presus de folosul lor este lepădarea de ele (VI, 11,28)

Cântarea e vătămătoare mo­nahilor (I, 84; III, 45);

Cearta cu Dumnezeu pentru cele făgăduite (VI, 23)

Cercetarea fraţilor (I, 55)

Cercetarea bătrânilor 1,107

Cerere ce cere Dumnezeu de la creştini 1,106

Chilie unde să nu zideşti I, 25

Chilia te învaţă toate I, 58; II, 37; II, 58;

Chilia să nu stai mult în afara ei 11,2; II, 8; 11,48;

Chilia dulceaţa ei II, 24; II, 54; II, 58; II, 61;

Chilia greu se învaţă II, 76

Chip ca de femeie fuga de el V,6;

Cinstirea celor pământeşti şi celor cereşti 1,23

Citirea cuVintelor dumnezeieşti cu rugăciune prealabilă 1,43

Comoara monahului, neagonisirea VI, 30

Compensare dezlegare la Vin cu oprire de la apă IV, 43;

Confirmarea venită de la demoni refuzată V, 81;

Conştiinţa paza ei faţă de aproapele I, 82

Consimţirea cu ispita IV, 33; Contrariile se întâlnesc II, 15;

Copil prietenie cu el 1, 49; 1,108

Copil evitarea locuirii cu el V, 8, 21,75,76,

Copiii cine îi aduce în pustie V, 71;

Credinţa ce este I, 67

Creştin adevărat 1,123

Cumpătarea trupească 1,10; IV, 91;

Cunoaşterea prin experienţă I, 124

Cunoştinţa păcatelor III, 6

Curăţia apropie pe monah de Dumnezeu IV, 135;

Curăţia cine o naşte V, 87;

Curiozitatea este vătămătoare IV, 151

Cuvânt duhovnicesc sau tru­pesc I, 61

Cuvânt de la Dumnezeu III, 49;

Datoriile omului I, 28

Dăruirea iubită mai mult decât primirea 1,61

Decăderea monahilor în vremu­rile din urmă I, 84

Defăimarea iubită mai mult decât slava I, 61

Delicateţea faţă de aproapele IV, 108;

Desăvârşirea în Hristos calea spre ea 1, 42

Desăvârşirea în ce se arată I, 56; 1,149;

Desfrânare în cuget sau în suflet V, 4; 7;

Desfrânata pocăinţa ei III, 22;

Desfrânarea lupta cu ea V, 13; 16;17;V, 24,25, 26,27, 31, 36, 37...54, 60;

Deznădejdea din pricina des­frânării V, 64;

Deznădăjduire din pricina

1044

proastei sfătuiri V, 9;

Discernământ după căderea în păcat greu V, 29;

Discreţia privind cele ale sufletului II, 16

Dispreţuirea oamenilor aduce pagubă sufletului III, 83

Dogma creştinului 1,145;

Dor de Dumnezeu 1,42

Dormit unde să nu dormi 1,55

Dracii alungarea lor I, 85

Dracii lupta lor împotriva lumii V, 62;

Dracul desfrânării fuga de el V, 5;

Dreptatea ta nu te încrede în 1, 2

Drepţii şi păcătoşii 1,18 Dulceaţa lui Dumnezeu şi dulceaţa lumii II, 50 Dumnezeu să fie înaintea

ochilor tăi 1,103

Episcopul căzut în desfrânare V, 92

Ereticul să nu stai cu el I, 138

Faima rea I, 55

Faptele tale se întorc la tine I, 79

Femeia fuga de ea 1,140; II, 51; II, 63; IV, 26; V, 5; V, 77

Femeia ajută pe cel ispitit să nu păcătuiască V, 27, 28, 30, 84, 90,

Femeia mai Virtuoasă decât părinţii pustiului V, 84;

Firea bărbătească iubeşte firea femeiască IV, 130;

Foamea lupta cu ea IV, 102; 142;

Foamea leatpentru alunga­rea gândurilor IV, 146 Frica de Dumnezeu ce este III, 12; III, 107;

Frica lui Dumnezeu înghite trupul III, 25

Frica de Dumnezeu luminea­ză inima III, 21;

Frica de Dumnezeu cum Vine 1,20; III, 1; III, 9; III, 56;

Frica de Dumnezeu armă împotriva răului 1,119

Frica de Dumnezeu şi alte frici 1,151 F;

Fuga de lume şi de poftele trupeşti I, 44; III, 1;

Fuga monahului de oameni II, 6; II, 7; 11,9; II, 12; II, 14; II, 20; II, 35; II, 38; II, 73;

Fuga monahului de fraţi II, 31; II, 34;

Fumul ieşit din gură semnul celui rău IV, 119;

Gândul libertatea lui II, 52;

Gânduri ascultarea de ele 11,55

Gânduri vătămătoare I, 94

1045

Grădina grija pentru grădina de aici sau pentru cea de dincolo III, 63

Grija pentru tine încredinţată lui Dumnezeu 1,110

Griji risipirea sufletului în ele I, 54; II, 27;

Grija pentru plecarea din Viaţă III, 73;

Hainele scumpe pustiesc locurile sfinte VI, 13

Haina lumească alungată din mănăstire VI, 14

Haina monahului VI, 15

Iad starea sufletelor în iad III, 4; III, 28

Iertarea păcatelor III, 5;

Iertare după căderi mari V, 47, 48, 49

Ieşirea sufletului III, 68;

Iisus dobândirea Lui I, 60; 114;

Inimă dacă ai, te mântuieşti 1,81

Inimă curată 1,139;

Inimă de fier cum dobân­deşti 1,146;

Ispita lupta cu ea încunu­nează V, 72;

Ispită izbăVirea de ea I, 89; I, 141; III, 29

Ispita desfrâului biruirea ei IV, 149;

Ispitele să nu te înfricoşezi în faţa lor 112

Ispitirea în gând V, 72;

Iubirea de Dumnezeu (I, 28, 40, 84,111,125,151; II, 65; III, 67; VII, 17; X, 265)

Iubire nu poţi să ai dacă nu urăşti mai întâi I, 81

Iubirea oamenilor opreşte de la iubirea lui Dumnezeu II, 65

Iubirea de arginţi rădăcina tuturor relelor I, 33

Iubirea de arginţi nu cunoaşte săturare VI, 12

Iubitorul de arginţi nu poate trăi după voia lui Dumne­zeu VI, 17

Judecata în aşteptarea ei III, 3; III, 7; III, 10; III, 17;

Judecata din urmă cum va fi III, 110;

Judecata semenilor IV, 100; Jurământul fără putere I, 151;

împărăţia cerurilor cum se moşteneşte I, 38

Împărtăşanie cu nevrednicie 111,13;

împărtăşire de Dumnezeu I, 19

împreună-lucrarea cu Dum­nezeu 1,151;

început bun în fiecare

1046

dimineaţă I, 40

închinare la idoli este pofta 15

îndrăzneala condamnată III, 95;

îndrăzneala la Dumnezeu a celor care biruiesc în lupta cu desfrânarea V, 48;

îndreptarea celui căzut în desfrânare V, 91;

înduplecarea celui pe care l-ai întristat I, 75

înfrânare la vorbă iV, 1; 7; 12; 24; 54;73;83;97;

înfrânare la somn iV, 2; 3;75;

înfrânare la mâncare iV, 4; 6;10; 11; 15;17;28; 38; 41;42;45;74;113;

înfrânare la băutură IV, 49; 52;65;68;71;82; 98;115; 116; 144;

înfrânare la bani iV, 9; 48; înfrânare la văz IV, 13;22;

înfrânare măsura ei IV, 16; 18;21;25;35;37;39;41; 42;45;46;65;66;77;93;

înfrânare motive de încălcare a canonului înfrânării IV, 51;

înfrânat la limbă şi la pântece 1,2

înfrânări ierarhii între diferite înfrânări IV, 20; 27; 39;63;88;

îngăduinţa faţă de greşeala fratelui IV, 108,137; V, 92

îngăduirea răului de către Dumnezeu III, 80; IV, 108;

înger nevoitor întărit de înger IV, 75,150)

înstrăinarea I, 4

înştiinţare îp inimă I, 68; V, 11; V, 65;

întinarea trupului III, 85; V, 20;

învăţare numai ceea ce ai făcut I, 42; I, 99; 1,120; I, 122;

învăţare prin ispitire V, 9;

învăţătorul calităţile lui I, 39

învierea unei femei păcătoase V, 60;

învoirea cu păcatul V, 10,

Lacrimi neîncetate 111, 2;

Lacrimi adunarea lor III, 53;

Lacrimile spală tot trupul III, 75;

Lacrimi roadele lor III, 31; 3, 61;

Lauda tăcerii IV, 55;

Lăcomia pântecelui maica desfrânării IV, 136;

Lăcomie supunerea demo­nului lăcomiei IV, 133;

Legile dumnezeieşti necu­noaşterea lor 1,16

Legume IV, 134

Lepădarea incompletă de lume VI, 1; 20; 33

Lepădarea de părinţi III, 33

1047

Lepădarea de fraţi trupeşti iV, 95; IV, 110;

Lepădarea desăvârşită de sine III, 84; VI, 33

Lepădarea de avuţie până la a rămâne gol VI, 9

Lepădarea de avuţie mai presus decât toate faptele VI, 11

Lepădarea de statutul social VI, 32

Libertate desăvârşirea liber­tăţii în Cruce I, 57

Libertatea monahului I, 67

Limba paza ei I, 98; IV, 70; IV, 87;

Liniştea preţul ei II, 59;

Liniştea monahului, deranjată de vuietul trestiilor II, 11

Liniştirea ce este II, 78

Liniştirea cum se caută II, 23; II, 28;

Liniştirea la ce foloseşte II, 43;

Liniştirea în chilie II, 21

Liniştirea minţii II, 41;

Locul vestit fuga de el I, 25

Loc curăţit de draci I, 46

Lucrare neîncetată 1,127

Lucrare cine nu lucrează nu ia plată I, 27

Lucrare duhovnicească I, 99

Lucruri de căpetenie pentru monah 1, 35

Lucruri curate I, 41

Lucruri cu mare preţuire în faţa lui Dumnezeu 1,41

Lucrul trecut nu te mai îngriji de el I, 2

Lucrul de mână puţin I, 9

Lucrul de mână nu-l părăsi pentru nimic VI, 25

Lucru de mână pentru oste­neală şi liniştire II, 75; IV, 66;

Lucrul de mână nu este lăsat pentru a primi oaspeţi II, 30

Lucrul găsit nu-l lua VI, 7,18, 31

Lumea ce este II, 21

Lumea fuga de ea I, 33, III, 1;

Lupta duhovnicească I, 24; I, 126;

Lupta stăruitoare IV, 100;

Lupta cu păcatul în cuget V, 9;

Lupta împotriva desfrânării până la moarte V, 84; V, 89;

Mărturie din Scripturi 1,1

Mărturisirea păcatelor III, 70;

Măsurare nu te măsura pe tine însuţi I, 7; 1, 40; I, 56

Mâncare ce să nu mănânci 1,101

Mâncare nepăsare faţă de ea IV, 106; 107; 132;

Mâncare cea bună III, 96;

Mâncare stricată IV, 79;

Mâncare pe ascuns IV, 40;

Mâncare fără discernământ IV, 143;

1048

Mângâierea străinului 1,107

Mânia fuga de ea IV, 29; 32; 44; 119;

Mânia plăcerile sunt pricina ei IV, 118;

Mântuire cum să te mântuieşti 1,1; I, 51; 1,105; I, 147; II, 4; II, 36;

Mântuire ştim cum dar nu vrem I, 33

Mântuirea la timpul prezent II, 1

Meteahna monahului diavo­lul o atacă 1,101

Milostenie a primi miloste­nie ca semn de iubire VI, 2

Mintea în cer II, 70

Mintea luminarea ei II, 72

Mirean trăind în liniştire II, 32

Mireni monahul să fugă de ei 1,33; II, 69;

Mireni făcând faptele pustiei 11,56

Moartea monahului faţă de lume I, 40

Moartea părinţilor duhovni­ceşti I, 50

Moarte aducere aminte de ea 1,56; III, 4; III, 11; III, 18; III, 62; 111,91;

Monahul lucrarea lui I, 26; 1,149;

Monahul Viaţa lui 1,148

Monahul desăvârşit IV, 111;

Monahul măsura lui şi a celor din lume 1,123

Monahul luptat de demoni V, 62;

Monahi făcând faptele mire­nilor iI, 56

Morminte caută şi plângi la morminte III, 102;

Moştenirea rudeniilor refuza­tă de monahi VI, 4, 21;

Mucenicia conştiinţei I, 5

Mulţumire pentru toate I, 8

Mustrarea sufletului II, 57;

Nădejdea în avuţie VI, 34

Neagonisirea 1,151;

Nebun pentru Domnul cum ajungi I, 91

Necurăţie sufletul iubeşte necurăţia III, 81

Negustoria ispită pentru monahi I, 47

Neînfrânare Vindecarea de ea IV, 145;

Nepăcătuirea rădăcinile ei 11,5

Nepăsarea buruiana mică I, 129; IV, 124;

Nepăsare mântuirea unui nepăsător III, 51;

Nepătimire calea spre ea I, 143;

Nesocotirea păcatelor mici aduce păcatele mari 1, 133

Nesocotirea lucrurilor dobân­dite VI, 5

1049

Nevoinţă cu asprime şi linişti­re I, 45; IV, 103;

Nevoinţă aspră IV, 116; 141,152;

Nevoinţă roadele ei II, 70

Obiceiul cel rău greu de înlă­turat 111, 78

Ocara pentru numele lui Hristos şi pentru păcate I, 151;

Ochii lăuntrici liniştirea şi nemâncarea le dau ascuţi­me II, 19

Ochii paza lor IV, 121;

Odihna cum o afli I, 86;

Odihna trupului te face vrăj­maş al lui Dumnezeu I, 31

Odihna alungă frica de Dum­nezeu I, 33; IV, 56;

Odihna trupească să o urâm III, 1; IV, 53;58;

Om cu nume mare nu sta alături de el I, 25

Omul lăuntric şi omul din afară I, 98

Osteneala trupească I, 53; IV, 117;

Pace gândului cum se află I, 142;

Patima trupească căinţa de ea III, 30

Paza limbii I, 56

Paza inimii IV, 84;

Paza ce să păzeşti ca să te mântuieşti V, 88;

Păcatul batjocură şi alunga­re a lui Dumnezeu 1,117

Păcatul celor din lume şi celor din pustie 1,116

Păcatul conştiinţa lui II, 70

Păcatul trupesc ne îndepăr­tează de împărăţia lui Dumnezeu v, 86;

Păcatele credincioşilor şi ale necredincioşilor 1,17

Păcate aducere aminte de ele III, 41;

Păcate ştergerea lor III, 64;

Păcătoşii şi drepţii 1,18

Pântecele mic I, 9

Părăsirea locului uşoară când nu ai nimic în chilie VI, 24

Părere de sine IV, 16;

Părinţi trupeşti lepădarea monahului de ei IV, 57;

Petrecerea lângă cel neîncer­cat 1,137;

Pierderea lucrurilor materia­le primită cu bucurie V, 10

Pizma Viclenilor draci V, 3

Pizma între monahi V, 66;

Plata dumnezeiască preferată banilor VI, 16

Plăceri iubitorul de plăceri nu poate trăi după voia lui Dumnezeu VI, 17

Plăcut lui Dumnezeu cum să fii 1,1.

Plânsul canonul monahului

1050

III, 24; III, 34; 111,36; III, 37; III, 40; III, 59; III, 66; III, 108;

Plânsul înainte de a muri III, 26

Plânsul păcatelor III, 27; III, 38;

Plânsul învaţă pe om toate 111,53;

Plânsul cum să ajungi la el 111,75

Poarta cea strâmtă siliţi-vă să intraţi pe ea I, 38

Pocăinţă stăruitoare III, 74; III, 87

Pocăinţa dezleagă de poruncă 1,36

Pocăinţă pentru păcate tru­peşti III, 71; V, 11; V, 23;

Pocăinţă pentru omor III, 109;

Pocăinţă diferită pentru ace­laşi păcat V, 57;

Pofta de mâncare lupta împotriva ei IV, 128;

Pofta închinare la idoli I, 5

Poftă biruirea ei IV, 109;

Pofta rănile ei V, 68;

Pofta desfrâului V, 73;

Pofta nu omoară, dar răneşte V, 68;

Pogorământ când se iese din chilie IV, 78;

Postul IV, 28; 67; IV, 90; IV, 120;

Postul cu acriVie IV, 147;

Postul continuu IV, 148

Postul alungă gândul Viclean IV, 81;

Postul frâul monahului IV, 86

Postul motivat de nevoia săracului IV, 139;

Preţul lucrului de mână VI, 25

Preţuirea şi dispreţuirea aproapelui III, 83

Prietenie cu cel ce te sileşte 1,76

Prieteniile nefolositoare I, 69

Primirea de daruri respinsă IV, 124,126;

Priveghere grijă pentru suflet 1,118

Privegherea curăţeşte mintea 111,23

Privirea plecată spre pământ 1,115

Propovăduire cu străpunge­rea inimii 1,130

Pustia de ce pustia I, 51

Pustia te scapă de trei războa­ie II, 3

Pustnici mai răi decât cei din lume 1,116

Răbdarea în ocări I, 63

Răbdarea semn minunat al lucrării harului IV, 150;

Răbdarea faţă de cel care păcătuieşte V, 91;

Răscumpărarea vremii I, 37

Războiul din partea dracilor; arme duhovniceşti 1,24; V, 62;

1051

Războiul patimilor nu ridi­carea lui ci răbdare şi pute­re pentru a-l duce V, 42

Războiul patimilor încredinţează-l lui Dumnezeu V, 46; V, 78; V, 89;

Războiul desfrâului până la moarte V, 74;

Războiul desfrâului nu de la draci, ci de la sine V, 79;

Războiul desfrâului pricini­le lui V, 82;

Râsul condamnat III, 19; III, 58; III, 93; III, 94; III, 95;IV, 80;

Ridicarea monahului căzut V, 63;

Risipirea începutul relelor II, 45; 11,67;

Rudeniile lepădarea de ele pentru Dumnezeu 1,125

Rugăciune neîncetată I, 8

Rugăciunea starea la rugăciune IV, 103;

Sarea duhovnicească II, 67;

Sărăcia 1,4; VI, 29

Schima semnificaţii 1,90;

Scrierile sfinte lectura cu folos IV, 140

Scripturile citirea lor 1,14;

Scripturile necunoaşterea lor 1,15

Semne minunate opaiţul se aprinde de la Domnul V, 47

Separarea de Dumnezeu, vinul, femeile, aurul şi odihna trupească 1, 33

Sfârşitul bătrânilor sfaturi la sfârşitul vieţii I, 88;

Sfinţirea numelui lui Dumnezeu I, 32

Silirea vrerii noastre 1,15 Li;

Silirea în toate lucrarea monahului 1, 25

Slava deşartă unde nu este tânguire III, 99

Slava omenească fuga de ea VI, 31

Slujirea măsura slujirii lui Dumnezeu III, 67;

Smerenia măsura ei I, 56

Smerita cugetare originea şi roadele ei I, 30

Somnul fără grijă IV, 104;

Statornicie faţă de loc 1,1; II, 53

Stăpânitorii văzduhului eliberarea de ei II, 22

Stăruinţă în pocăinţă V, 47;

Sterp cum naşte sufletul sterp 1, 54

Strâmtorarea duce la rugăciu­ne cu trezVie I, 24

Străpungerea inimii III, 104;

Suferinţa iubită mai mult decât odihna I, 61

Sufletul pus pentru fratele nostru V, 50,51,

Suflet bolnav 1,151;

Sufletul groaza lui la despăr­ţirea de trup III, 17;

Supunere faţă de părintele duhovnicesc I, 41

1052

Tagma monahilor cu adevărat mare este V, 62;

Tăcerea I, 7; II, 74; IV, 97; IV, 151;

Tăcerea cu răbdare I, 4;

Tăcerea aduce odihnă II, 47;

Tăcerea maica celor mai înţelepte înţelesuri II, 18

Tânguirea lucrează şi păzeşte III, 35; III, 101; III, 103;

Temere trei lucruri de care să te temi III, 8

Timpurile din urmă deca­denţa lor I, 84;

Tropare a nu se cânta de monah I, 84;

Trupul trei sunt mişcările lui V, 1;

Trupul fuga de cele trupeşti II, 46;

Trupul evitarea atingerii lui IV, 112; 127;

Uitarea înrobire a minţii I, 52

Uneltele sufletului I, 64

Uneltele Vieţii monahale I, 66

Ura faţă de cele din lume I, 31

Urmarea lui Hristos I, 29

Vaiet III, 14,15,16; III, 60;

Venirea în sine V, 61

Veşmânt ceresc 1,11

Viaţa ce este 1,100

Vieţile sfinţilor nesocotirea lor I, 87;

Vinul riscul lui 1,109; IV, 98; IV, 101; IV, 105; IV, 129; IV, 144;

Vindecare pe sine însuşi I, 3

Vindecare pe ceilalţi I, 3; I, 63

Vindecare prin medicamentele lui Iisus 1,151;

Virtutea toată I, 40

Virtutea dobândirea prin a urî contrariul ei 1,48

Virtuţile învăţarea lor 1,110

Voia lui Dumnezeu împlini­rea ei 1,121

Voia proprie lepădarea tota­lă de ea 1,41; I, 42

Voinţa se cere de la om I, 111

Voinţa fierbinte şi cea moale 1,151;

Vorbe de folos I, 97

Vorbire când să vorbeşti I, 22; I, 134; IV, 126;

Vorbire de rău I, 51; II, 63; IV, 89;

Vorbirea de rău şi desfrâna­rea V, 12,19

Vorbirea multă risipeşte căl­dura sufletului II, 18

Vorbirea despre credinţă şi despre dogme usucă sufle­tul III, 77

Vrăjmaşul dacă nu este primit nu poate intra 1,113

Cuprins

Notă asupra ediţiei 9

Monahismul, răspunsul desăvârşit al omului la iubirea lui Dumnezeu 22

Prolog la cartea bătrânilor stareţi, numită Rai 111

Capitolul I îndemn al sfinţilor părinţi pentru înaintarea în desăvârşire 117

Capitolul II că trebuie să urmărim liniştirea cu toată silinţa 209

Capitolul III despre străpungerea inimii 239

Capitolul IV despre înfrânare şi că nu numai la mâncăruri se are în vedere, ci şi la celelalte mişcări ale sufletului 285

Capitolul V diferite povestiri spre întărire în războaiele ridicate în noi de desfrânare 326

Capictolul VI despre neagonisire şi că trebuie să ne păzim şi de lăcomie 380

Capitolul VII diferite povestiri care ne întăresc în răbdare şi bărbăţie 400

Capitolul VIII despre a nu face nimic spre arătare 458

Capitolul IX că trebuie să te păzeşti a nu judeca pe nimeni 481

Capitolul X despre darul deosebirii 503

Capitolul XI despre aceea că trebuie în toată vremea să avem trezVie 611

Capitolul XII despre a ne ruga neîncetat şi cu trezVie 643

Capitolul XIII despre aceea că trebuie să-i primim pe străini şi să-i miluim cu voie bună 654

Capitolul XIV despre ascultare 683

Capitolul XV despre smerita cugetare 701

Capitolul XVI despre a nu răspunde răului cu rău 779

Capitolul XVII despre dragoste 797

Capitolul XVIII despre cei ce văd cu duhul 822

Capitolul XIX despre făcătorii de minuni 885

Capitolul XX despre Vieţuirea Virtuoasă 900

Capitolul XXI dialog între Bătrânii Sfinţi cu întrebări şi răspunsuri 922

apoftegmele celor care au îmbătrânit în nevoinţă şi care arată pe scurt desăvârşirea Virtuţii lor 930

Capitolul XXII despre cei doisprezece pustnici 934

ANEXĂ prolog despre Viaţa şi nevoinţele fericiţilor-. părinţilor noştri ■ 951

Note biografice 969

Indice de referinţe biblice 1017

Indice onomastic 1030

Indice de teme selectate 1042

ACEASTĂ EDIŢIE A PATERICULUI MARE A FOST TRADUSĂ DIN LIMBA GREACĂ DE PREOT CONSTANTIN COMAN A FOST PREGĂTITĂ PENTRU TIPAR DE OSTENITORII EDITURII BIZANTINE GAROAFA COMAN MIHAI COMAN ALEXANDRU COMAN MARIA NEDELCOV TUDOR COMAN A FOST TIPĂRITĂ ŞI LEGATĂ LA IMPRIMERIA GUTENBERG CU SPRIJINUL DOMNULUI VIOREL CHINESCU ÎN TREI MII EXEMPLARE BUCUREŞTI LUNA MAI ANUL DOUĂ MII ŞAISPREZECE

del.icio.us Tags: Hristos,ascultare,credinta,dragoste,razboi,mandrie,batran,pacat,cadere,pocainta