miercuri, 8 iulie 2015

Diavolul este politic corect by Savatie Bastovoi


Ieromonah SAVATIE BAŞTOVOI

Diavolul este politic corect

Redactor: Elena Marinescu Coperta: Ierom. Savatie Baştovoi

© Ierom. Savatie Baştovoi © Editura Cathisma, pentru prezenta ediţie, Bucureşti, 2010

Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale a României

SAVATIE BAŞTOVOI, IEROMONAH Diavolul este politic corect ieromonah Savatie Baştovoi. bucureşti: Cathisma, 2010 ISBN 978-973-88443-7-7

2

Din „profeţiile" lui Bertrand Russel

„Reducerea numărului populaţiei este un bine necesar pentru dezvoltarea lumii."

„Pînă acum războiul n-a avut un efect prea mare asupra creşterii populaţiei, care a conti­nuat pe parcursul a două războaie mondiale. Poate că războiul bacteriologic ar fi mai efici­ent. Dacă la fiecare generaţie s-ar răspîndi în lume o ciumă neagră, supravieţuitorii ar pu­tea să procreeze liber fără ca, totuşi, să popu­leze prea mult planeta. Poate că această stare de lucruri este neplăcută, dar ce dacă? Persoa­nele cu adevărat nobile sînt indiferente la feri­cire, în special a celorlalţi."

„în mod gradat, prin reproducere selecti­vă, diferenţele congenitale dintre conducă­tori şi conduşi vor creşte pînă cînd vor deve­ni specii aproape diferite. O revoltă a plebei ar deveni la fel de negîndită ca şi o insurecţie­

5

organizată a oilor împotriva practicii de a mînca carne de oaie."

„Dieta, injecţiile şi interdicţiile se vor combina, de la vîrstă foarte timpurie, să pro­ducă acel tip de caracter şi tip de credinţe pe care autorităţile îl consideră dezirabil şi orice critică serioasă a puterii va deveni im­posibilă psihologic."

„Populaţia nu va cunoaşte felul în care i se inoculează convingerile. Cînd tehnica se va fi perfectat, fiecare guvern care a educat generaţii de oameni în acest fel va putea să controleze întreaga populaţie în mod efici­ent şi sigur, fără a fi nevoie de armate sau poliţie... Propaganda educaţională, cu aju­torul guvernului, va putea să obţină rezulta­te într-o singură generaţie. Există însă două puternice forţe care se opun unei astfel de politici: una este religia, iar cealaltă este patriotismul... O societate ştiinţifică nu poate fi stabilă decît sub conducerea unui guvern mondial."

Bertrand Russell,

laureat al Premiului Nobel,

în „Impactul ştiinţei în societate", 1953


Iacob Kohner se trezi în aceeaşi stare de enervare în care adormise. Un oarecare Vik i-a intrat pe blog şi l-a atacat mojiceşte, încercînd să-l convingă că fericirea nu există, că e o invenţie a proştilor. Iacob Kohner credea în ferici­re. în plus, era blogul lui şi fierbea de mînie la gîndul că astfel de oameni ca Vik au pus stăpînire pe lume şi o mînă într-o direcţie greşită. Şi, la urma urmei, cine e Vik? Un nimeni! Un anonim! Un ratat a cărui singură plăcere este aceea de a ataca pe forumuri şi bloguri! Iată cine-i Vik! Şi nu merită atîta atenţie! Iacob Kohner se duse la computer şi începu să scrie:

IACOB KOHNER: Stimabile Vik, dumneata eşti un om nefericit, pentru că nu crezi în feri­cire! Eşti singurul vinovat pentru starea jalni­

7

în care te afli! Nu mai suport energia nega­tivă pe care o degajă comentariile tale. Şi te rog să scrii mai scurt. Nu am timp să citesc toate tîmpeniile. îmi plac discuţiile civilizate şi argumentate. în caz contrar, o să mă văd si­lit să nu-ţi mai aprob comentariile. îţi doresc o zi bună şi să crezi în fericire!

Iacob Kohner se duse pînă la bucătă­rie şi puse de cafea. Vru să-şi aprindă o ţigară cît fierbea apa, dar înainte de asta se duse la computer. Avea un nou co­mentariu de la Vik:

VIK: Iacob, nu crezi că tu eşti cel care suferă de lipsă de argumente şi nu eu? Ţi-am zis că sunt camusian? Ştii ce spunea camus? Vei, afla de la mine (ca să nu mai zici că sunt un imbe­cil care nu are argumente!) camus spunea că sinuciderea e o atitudine filozofică, adică este un răspuns dat la întrebarea dacă viaţa merită trăită sau nu. acceptă că eu poate sunt unul din cei care aleg mai degrabă să se sinucidă decât sătrăiască o viaţă de rahat.

IACOB KOHNER: Atunci, sinucide-te! Debilule mental!

VIK: doar după ce te conving şi pe tine! ps: nu ştiu care dintre noi doi e mai debil?

Iacob Kohner se tulbură şi mai mult la citirea acestor comentarii. Aseară, pî­nă să adoarmă, hotărîse să nu mai răspundă­

8

provocărilor acestui Vik. îşi zise că e un nimeni, un iresponsabil şi că, cel mai probabil, nu pune suflet în ceea ce spune. Vorbeşte de dragul de a vorbi. Iar el suferă. Iacob Kohner nu e un superficial. Orice cuvînt îl reprezintă. Cu­vintele, îşi zicea el uneori, sînt gînduri materializate. Iar gîndurile unui om sînt ca şi sufletul lui. Cum ţi-s cuvintele, aşa ţi-s şi gîndurile. Şi cum ţi-s gîndurile, aşa ţi-e şi sufletul.

Bine. Vik nu crede în suflet. Nu mai contează în ce crede Vik. Iacob Kohner i-a mai dat o şansă, dar pînă aici! Repli­cile lui necioplite, citatele snoabe din Camus şi Russel l-au scîrbit pe Iacob Kohner şi el nu voia să mai comunice cu acest om. „Auzi, nu se ştie care dintre noi doi e mai debil! Tu eşti mai debil! Anonim superficial şi snob! trînti Ia­cob Kohner cu pachetul de ţigări în ma­să. M-am săturat! M-am săturat! M-am săturat! îmi doresc ceva frumos şi bun! îmi doresc..."

Dar ce îşi dorea, de fapt, Iacob Koh­ner? Probabil nici el nu ştia. Aşa cum nu o ştia nimeni în acel oraş.

Soneria îl trezi din gînduri. Merse şi deschise.

9

bună ziua! Sînteţi Domnul Iacob Kohner, fiul lui Iosif şi al Rozăi Kohner...

da... Eu sînt, răspunse Iacob Kohner, încercînd să ghicească din priviri motivul vizitei. Nu suporta poştaşul cu combine­zonul şi basca lui galbenă pentru faptul că acesta îi aducea numai veşti proaste: amenzi, penalizări şi altele asemenea.

- Aveţi o citaţie pe numele Iacob Kohner. Vă rog să semnaţi.

Iacob Kohner semnă şi închise uşa. De obicei semna şi apoi citea. Nu avea rost să spui că nu eşti de acord să sem­nezi. Tot ce venea de la Primărie, de la Poliţie sau de la Garda financiară trebuia semnat. Luă plicul şi reveni la cafeaua şi ţigara lăsate pe masa de lîngă geam.

Deschise plicul şi începu să citească:

Domnule Iacob Kohner,

Prin prezenta vă aducem la cunoştinţă că, în virtutea Legii nr. 182110, privind întreruperea funcţiilor fizice la persoanele de­venite inapte pentru viaţa socială, mama Dumneavoastră, doamna Roza Kohner, a fost eutanasiată astăzi, 12 aprilie, ora 9.40. Legea a fost aplicată în legătură cu împlini­rea de către cetăţeana Roza Kohner a vîrstei de şaizeci şi cinci de ani (considerată a fi

10

vîrsta limită pînă la care o persoană poate fi recunoscută aptă pentru viaţa socială). Taxa de 202 euro pentru procedura medicală (în care intră şi procedura de cremaţie) urmează a fi plătită în decursul următoarelor 5 zile, adică pînă la 17 aprilie, la sediul Primăriei oraşului.

Urna cu cenuşa cetăţenei Roza Kohner va putea fi ridicată de la sediul Primăriei după achitarea taxei de 35 de euro, din care 30 euro pentru urnă şi 5 euro plata pentru ser­viciul cremaţiei.

„Ce drăcie!, zise Iacob Kohner după ce termină de citit. Cum am putut să uit de ziua mamei? Sînt un ratat! De acum n-o s-o mai văd niciodată! Mamă, iartă-mă! Niciodată nu am fost aşa cum ţi-ai dorit..."

De ce trebuia să fie aşa? De ce să nu trăiască oamenii atît cît li s-a dat de la Dumnezeu? Iacob Kohner simţea că ceea ce se întîmplă nu e drept, dar nu ştia să se facă înţeles. Îi părea rău că nu vorbise demult cu mama sa. Trecuseră trei ani de la ultima lor întîlnire. O vizitase la azil. Roza Kohner era într-un halat albastru şi citea dintr-o carte neagră. Cînd şi-a văzut fiul, a închis cartea, a pus-o pe măsuţă şi

11

s-a ridicat în picioare. Iacob Kohner s-a apropiat. S-au îmbrăţişat şi au rămas aşa mai multă vreme. Roza Kohner îşi apăsa faţa în umărul fiului său, reuşind astfel să-şi şteargă lacrimile care îi curgeau fără să vrea. Nu voia să o vadă plîngînd. Iacob Kohner, care simţea lacrimile ma­mei sale în umărul stîng, o strîngea şi mai mult la piept. Trecîndu-i braţul drept pe după gît, Iacob Kohner îşi şter­gea lacrimile cu dosul mînecii.

Apoi s-au aşezat în fotoliile de lîngă măsuţă. Nu-şi poate aminti discuţia de atunci. Tot ce i-a rămas în minte este curiozitatea lui de a întoarce cartea cu titlul în sus în timp ce doamna Kohner îl privea. Nu putea să o întrebe ce citeş­te. Simţea că ar da buzna în sufletul ei. Şi nu se cădea. S-au despărţit şi nu s-au mai văzut de atunci. Dar în fiecare an, pe 12 aprilie, Iacob Kohner îi trimitea mamei sale o felicitare de ziua ei. Cum a putut să uite de această dată? Tocmai la şaizeci şi cinci de ani, la ultima ei aniversare!?

Iacob Kohner era măcinat de remuşcări. El îşi aprinse o ţigară şi o fumă lăcrimînd. „E nedrept!, îşi zicea el, e nedrept!"

12

Iacob Kohner îşi cîştiga existenţa din reclame. Avea un contract cu o firmă de publicitate şi primea salariu lunar. în schimb, era folosit în diverse spoturi pu­blicitare. Uneori era chemat să facă figu­raţie la talk-show-urile televizate. A apă­rut chiar şi într-un spot electoral.

Iacob Kohner avea 40 de ani, 1.72 m înălţime şi 120 kg. în schimb, avea ochii albaştri. Atunci cînd erau filmaţi în gros-plan, ochii lui erau frumoşi şi trişti. Apoi imaginea începea să se micşoreze şi apăreau fruntea şi obrajii mari ai lui Iacob Kohner. Apoi apăreau urechile şi părul cîrlionţat. Apoi apărea Iacob Koh­ner în întregime, făcînd vreo scamatorie, mîncînd un hamburgher sau zicînd ceva în ce el însuşi nu credea. Pentru aceasta Iacob Kohner primea bani.

Din aceşti bani îşi plătea chiria şi internetul, mînca şi îşi cumpăra puţinele hai­ne. Iacob Kohner avea puţine haine. Ar fi putut să se lipsească de ele cu totul, deoa­rece stătea mai mult în casă, unde nu avea cine să-l vadă. îi plăcea să stea pe messenger şi pe chat, mai ales cînd cel cu care vorbea apărea şi video. în schimb, el nu şi-a luat cameră la computer, pentru că îi era ruşine de felul în care arată. La

13

avatar avea fotografia unui tip bronzat, cu muşchi pe burtă. Deşi Iacob Kohner era convins că frumuseţea omului nu o dă trupul, ci sufletul.

TURBO 2222: salut! eşti?

IACOB KOHNER: Da!

TURBO 2222: să-ţi spun un banc...

IACOB KOHNER: Hai.

TURBO 2222: s-a dus odată un evreu la popă să se spovedească (îţi place începutul?) ©

IACOB KOHNER: Da, zi-i mai departe.

TURBO 2222: zice „părinte, în timpul războ­iului eu am adăpostit la mine în beci un sol­dat..." popa zice „foarte bine, fiule, ai făcut o faptă bună!" „da, părinte, numai că pentru fi­ecare zi cât îl ţineam ascuns îi luam câte zece dolari." „ei, asta de acum nu-i chiar bine." îi citeşte popa rugăciunea de dezlegare de păcate, iar la despărţire evreul îl întreabă „pă­rinte, pot să vă cer un sfat?" „da, fiule." „ce credeţi, ar trebui să-i spun soldatului că răz­boiul s-a terminat?"

IACOB KOHNER: Tare.

TURBO 2222: ţi-a plăcut, a? cică „să-i spun că s-a terminat războiul"... Eu nu m-am putut opri din râs o oră atunci când l-am auzit.

IACOB KOHNER: Da. Aşa e.

14

TURBO 2222: ce, cu tine e aceeaşi chestie? hai că te las să râzi!

IACOB KOHNER: Nu. Am zis că-i tare, dar nu pot să rîd acum. Am o problemă. Dacă l-aş fi auzit ieri, aş fi rîs. îmi place bancul.

TURBO 2222: înseamnă că am nimerit la ţank! te-am mai înveselit puţin! nu rezolvi ni­mic dacă eşti trist.

Iacob Kohner nu ştia cine e TURBO 2222. Nu ştia nici măcar dacă e femeie sau bărbat. Acesta dădea pur şi simplu buzna pe messenger, propunînd bancuri fără nici o noimă. Cum poţi să trăieşti doar cu bancuri? se mira Iacob Kohner. De data asta discuţia i-a lăsat un gust amar. Se gîndea că trebuie să meargă la Primărie, să plătească blestemaţii de 202 euro pentru eutanasiere. Apoi mai erau şi cei 35 de euro pentru cenuşă. în total 237 de euro. Plus 3 euro pentru taxi. Adică 240 de euro. Atît îl costa moartea mamei sale. Ce prostie, gîndea Iacob Kohner. Ce cruzime, ce nebunie, să tre­buiască să plăteşti pentru uciderea pro­priei mame. Dar asta era legea. Toţi fă­ceau aşa, şi Iacob Kohner nu putea fi alt­fel. Dar el voia să fie altfel. Iacob Kohner nu era ca ceilalţi.

15

VIK: salut iacob! eşti supărat pe mine?

IACOB KOHNER: Scuză-mă, sînt cam ocu­pat. Vorbim mai tîrziu.

VIK: Îmi pare rău că ieri am fost poate prea grobian, am avut o zi grea.

IACOB KOHNER: Şi eu am o zi grea, dar asta nu înseamnă că trebuie să-i jignesc pe ceilalţi.

VIK: scuză-mă, Îmi pare sincer rău. n-am vrut să te supăr.

IACOB KOHNER: Simt nevoia să vorbesc cu cineva, dar n-am cu cine.

VIK: dar eu ce-s? vorbeşte cu mine!

IACOB KOHNER: Vreau să vorbesc cu un om real, cu un prieten. Pe tine nici nu te cunosc.

VIK: cum nu mă cunoşti? am discutat de atâtea ori. chiar dacă ne mai şi certăm...

IACOB KOHNER: Nici nu ştiu cum te cheamă. Sau te cheamă Vik?

VIK: ei bine, mă numesc alexandru, dacă asta te ajută cu ceva...

IACOB KOHNER: Nu ştiu dacă mă ajută nea­părat, dar parcă am mai multă încredere acum. Aş avea atîtea să spun... Dintotdeauna mi-am dorit să am un prieten cu care să vor­besc despre toate: despre dragoste, despre fe­ricire, despre tristeţe, chiar şi despre moarte...

VIK: cred că simţim la fel.

16

IACOB KOHNER: Ai avut vreodată un prie­ten?

VIK: nu.

IACOB KOHNER: Nici eu.

VIK: adică da... dar nu în sensul ăsta... nici nu ştiu cum să spun.

IACOB KOHNER: înseamnă că nu. Eram aproape sigur. Din cauza asta scrii acele co­mentarii pline de răutate. De ce crezi că ferici­rea nu există?

VIK: nu ştiu... viaţa mi-a demonstrat-o.

IACOB KOHNER: Viaţa n-a demonstrat nici­odată nimic. Viaţa e pur şi simplu, iar noi sîntem cei care facem demonstraţiile.

VIK: iacob, eşti un ciudat.

IACOB KOHNER: Da, ştiu. Şi trebuie să mă duc la Primărie, să plătesc 202 euro şi alţi 35, ştii tu...

VIK: Îmi pare rău. e o mizerie ce se întâmplă cu noi. dacă ar fi după mine, eu aş schimba această lege.

IACOB KOHNER: E atît de trist.

VIK: mă mir că încă mai crezi în fericire.

IACOB KOHNER: Vik, adică Alexandru (de acum o să-ţi spun aşa, sper să nu te superi), oare o să ne întîlnim într-o zi?

17

VIK: în viaţă totul e posibil, nu ai spus tu?

IACOB KOHNER: Aş fi foarte bucuros. Poate o să ne împrietenim. Ce bine ar fi!

VIK: cu siguranţă, acum scuză-mă, trebuie să ies. vorbim altă dată.

IACOB KOHNER: Pa!

VIK: pa!

„Sînt atît de singur!, îşi zise Iacob Kohner şi se ridică din faţa computeru­lui. Mă apropii şi eu de ziua prevăzută de lege, dar viaţa parcă nici nu a înce­put. Aş dori să fac ceva cu viaţa mea, ceva mai mult decît să mă cert la nesfîrşit pe net. Ceva mai mult decît să figurez în nişte reclame idioate. Ceva mai mult decît să mănînc şi să dorm. Dar ce este acel ceva mai mult? Nu ştiu. Şi oare este ceva mai mult? Este! Este! Este!", îşi în­cheie Iacob Kohner raţionamentul cu voce tare.

I se făcu foame şi privi la ceas. O, dră­cie! Iarăşi s-a trezit tîrziu şi a ratat răsări­tul de soare! Şi-a spus că nu va mai sta nopţile pe net pentru a se trezi devreme, odată cu soarele. Voia să prindă soarele din fereastra sa şi să-şi noteze gîndurile care îi vor veni în acele clipe înălţătoare.

18

Avea nevoie de o lumină proaspătă şi curată ca cea a soarelui la răsărit.

Nu a mai văzut un răsărit de soare din copilărie. Lumea întreagă părea răs­turnată cu susul în jos. Noaptea oamenii veghează în faţa computerelor sau prin locurile de distracţie, iar cele mai fru­moase ore ale zilei le dorm. Iacob Koh­ner se lumină la aceste gînduri şi se duse iar la computer. Deschise Google şi dă­du căutare după „răsărit de soare". I-au apărut mii de imagini cu soarele răsă­rind de după mare, de după munţi, de după păduri. Ce frumos era!

în acea zi murise Prim-ministrul. în timp ce Iacob Kohner mînca în bucătă­ria sa friptură de purcel, Prim-ministrul îşi dădea sufletul în văzul tuturor, pe o scenă amenajată în piaţa oraşului. Totul s-a întîmplat atît de repede şi atît de ne­aşteptat, încît nici cei din garda de corp nu au reuşit să sară pentru a-l sprijini să nu cadă. Prim-ministrul se prăbuşi pe scîndurile scenei, ţinîndu-se cu mîinile de gît, ca şi cum ar fi vrut să scape de un laţ nevăzut. Sîngele îi ţîşni din toate orificiile, chiar şi din ochi. Cineva din suita sa şi-a scos sacoul şi l-a aruncat pe

19

faţa cumplită a Prim-ministrului. Cînd au ajuns medicii, Prim-ministrul era de acum ţeapăn. Zadarnic s-au chinuit să-i îndrepte picioarele care ieşeau de pe targă ca spiţele unei umbrele stricate. Mulţimea s-a risipit de pe piaţă, murmurînd că nu a mai văzut aşa ceva decît în filme.

Prim-ministrul se afla în plină campa­nie electorală, candidînd pentru a doua oară consecutiv. Era la fel de vestit ca şi piaţa oraşului, ca şi capitala ţării sale. A revenit în politică după o pauză de şap­tesprezece ani, timp în care nimeni nu ştie unde a dispărut. El este omul care, cu treizeci şi şase de ani în urmă, a pro­movat Legea eutanasiei, susţinînd „dreptul fiecăruia de a pleca frumos din viaţă". Moartea sa i-a şocat pe toţi, răs­colind revolta înăbuşită a milioane de oameni. Toate canalele de televiziune se luptau zadarnic să dea morţii Prim-ministrului un aer de normalitate, invocînd tradiţionalul stop cardiac.

TURBO 2222: porcu de prim-ministru şi-a dat duhu! cică i-a dat sângele pe bot şi pe urechi, şi pe ochi şi, probabil şi pe... © asta e răsplata pentru un porc ca el!

20

NASA-PANTANASA: hei, cine a fost în piaţă şi a văzut cum a murit primu? e adevărat că s-a împuţit pe loc? cică puţea ca un câine mort de o săptămână!

BARAC OBAMA: eu am fost în primele rânduri, puţea de-ţi venea să-ţi vershi maţele! Priviţi atent reportajele de la ştiri: medicii se ţin de nas când îl ridică, pentru că era imposi­bil să stai lângă el. cică îi ieşeau viermi din ochi şi din urechi! SF nu alta!

TURBO 2222: Aşa-i trebuie, porc împuţit de jigodie ce e el! nu trebuia să facă porcăria aia de lege (mi-a ucis ambii părinţi!) n-o să-l iert niciodată! a primit ce merita!

Peste două ore de la moartea Primministrului a fost blocat internetul în toată ţara. Iacob Kohner, care între timp îşi mînca friptura şi se gîndea la răsări­turile de soare ratate, nu ştia nimic de­spre cele întîmplate. Căderea internetului a pus-o pe seama vreunei probleme în reţea. Oricum, era o oră prea tîrzie pentru a suna la operator. Se plimbă prin casă, apoi hotărî să se culce mai de­vreme. Poate mîine se va trezi odată cu soarele.


Roza Kohner a fost adusă la azilul de bătrîni la două săptămîni du­pă moartea soţului ei, Iosif Kohner. Era obişnuită cu atmosfera din azil din dese­le vizite pe care i le făcea soţului său aici. Roza Kohner îşi iubea soţul şi nu l-ar fi lăsat niciodată la azil, dar legea interzi­cea bătrînilor să moară acasă. O campa­nie mediatică i-a convins pe toţi că cei care asistă la moartea persoanelor apro­piate sînt predispuşi la depresii.

Campania a convins-o mai puţin pe Roza Kohner. Aceasta era o femeie de modă veche, care credea că dragostea durează şi dincolo de mormînt. Totuşi ea nu a putut face nimic împotriva legii, şi atunci cînd Iosif Kohner s-a îmbolnă­vit de cancer, el a fost dus să moară la azilul de bătrîni. însă moartea nu a venit

23

aşa cum au prezis-o doctorii. Roza Kohner era convinsă că soţul ei a trăit ţinut de dragostea ei pe care i-o mărturisea în fiecare zi. în cele din urmă, Iosif Kohner a fost eutanasiat conform Legii 182110.

- Mamă, aici ai covrigi şi Coca Cola. Dacă mai ai nevoie de ceva, să spui. Pot să trag o fugă pînă la magazin...

- Mulţumesc, Iacob. Am tot ce-mi tre­buie aici: mîncare, haine... Uite ce curat e totul.

da, mamă... E bine aici... O să te obişnuieşti. Să ştii că eu o să vin des pe la tine. Ştii cum veneai şi tu la tata?

da. Poate nu chiar atît de des, că tu eşti tînăr, ai şi tu viaţa ta. Eu sînt bătrînă...

- Mamă, totul o să fie bine, o să vezi.

sigur. De ce să nu fie bine? Totul este bine.

bine, mamă. Eu trebuie să plec. Dar o să vin mîine. Să-mi spui dacă mai ai nevoie de ceva.

bine, Iacob. Dacă o să am nevoie de ceva, o să-ţi spun. Hai, mergi cu bine.

pa, mamă...

pa, pa...

24

După ce a plecat Iacob, Roza Kohner şi-a acoperit faţa cu mîinile şi a început să se scuture de plîns. Dar s-a oprit repe­de, gîndindu-se că oricînd ar putea să intre cineva în cameră. Roza Kohner nu a fost văzută plîngînd vreodată...

doamnelor şi domnilor, v-o prezint pe noua voastră colegă, doamna Roza Kohner!

Toată lumea a început să aplaude, du­pă care infirmiera, o tînără de vreo do­uăzeci şi cinci de ani, continuă:

doamna Kohner va găsi la noi căldu­ra de care are nevoie orice om. Nu-i aşa?

da-a-a! au răspuns cu toţii în cor.

- Aşadar, doamnelor şi domnilor, fa­milia noastră s-a mărit astăzi cu încă un membru! Se poate spune că doamna Kohner este astăzi ca un nou-născut, iar noi o primim cu bucurie şi multă speranţă! Doamna Kohner, să ştiţi că viaţa la azil e mult mai interesantă decît se crede! în ultima perioadă au fost imple­mentate mai multe proiecte de lucru cu persoanele în vîrstă. Aşa că totul aici e foarte captivant şi n-o să aveţi deloc timp pentru tristeţe, remuşcări şi aduceri-aminte­

25

care nu-şi au rostul. Trebuie să gîndiţi pozitiv şi să credeţi în victorie! Vă rog să o aplaudăm pe doamna Koh­ner! Felicitări pentru că aţi intrat în fami­lia noastră! Vă rog să aplaudăm! Doam­na Kohner, felicitările mele...

Azilul de bătrîni o schimbă mult pe Roza Kohner. Ea se închise în sine şi nu vorbea decît foarte rar şi atunci doar cînd era întrebată. Oamenii de aici vor­beau mult şi se repetau. Fiecare avea povestea sa, pe care dorea să o spună tutu­ror. Roza Kohner ţinea la etichetă şi nu putea să întrerupă pe cineva în timp ce vorbeşte. Datorită acestei bune creşteri a ei, fiecare căuta să stea de vorbă cu Roza Kohner. Toţi se simţeau mai uşuraţi du­pă ce vorbeau cu ea.

Dar nimeni nu se gîndea la ce simte Roza Kohner. viaţa ei s-a transformat într-un adevărat coşmar. Roza Kohner se ascundea prin grădină şi chiar în toaletă, numai să scape de neobosiţii vorbitori, în cele din urmă ea hotărî să devină ca toţi şi începu să se certe cu oricine intra în vorbă cu ea. în acest fel Roza Kohner şi-a aflat liniştea. Fiind evitată de toţi, ea se afundă în propriile gînduri, depănîndu-şi

26

viaţa din copilărie şi pînă la azil, căutînd să înţeleagă rosturi neînţelese pînă atunci.

în azil Roza Kohner a cunoscut un om neobişnuit. Acesta era părintele Ioan, un bărbat zdravăn şi tăcut, despre care toţi spuneau că e nebun. Părintele Ioan era surprins de multe ori făcînd rugăciuni asupra unui pahar de vin şi a unei bucăţi de pîine, pe care mai apoi le mînca, zicînd că se împărtăşeşte cu Trupul şi Sîngele lui Hristos. Nimeni nu l-a văzut vreodată pe părintele Ioan trist sau nemulţumit. El le spunea tuturor că viaţa lui abia începe şi că de aici, din azil, oamenii se nasc direct în împărăţia cerurilor.

într-o dimineaţă devreme, cînd toată lumea dormea, Roza Kohner l-a surprins pe părintele Ioan în grădină, tocmai cînd îşi făcea rugăciunea după împărtăşanie. Aşteptă pînă să-l vadă pornind pe alee şi se apropie.

vă rugaţi lui Dumnezeu, crezînd că El o să vă ajute? îl întrebă Roza Kohner fără să salute.

- Fac asta tot timpul şi Dumnezeu nu m-a lipsit niciodată de ajutorul Său.

27

şi eu am fost învăţată să cred în Dumnezeu. Dar viaţa mi-a demonstrat că Dumnezeu nu există şi că oamenii mor lipsiţi de orice ajutor.

pentru a muri nu este nevoie de vreun ajutor. De ajutor au nevoie doar cei care doresc să învie.

Spunînd acestea, părintele Ioan a plecat tăcut spre fundul grădinii şi întreaga lui făptură arăta că ceea ce spune e adevărat.

„Cum să învii?, se întrebă nedumerită Roza Kohner. Parcă poate cineva să în­vie?" Cuvintele părintelui Ioan nu-i dă­deau pace. Ele îi păreau absurde şi totuşi adevărate. Dacă i le-ar fi spus altcineva, l-ar fi crezut nebun. Dar omul acesta avea ceva ce nu aveau ceilalţi. Roza Kohner hotărî să se ţină de el pînă va afla sensul cuvintelor lui.

„Să nu fiu şi eu pentru el ceea ce erau babele astea sîcîitoare pentru mine, gîndi Roza Kohner şi se aşeză pe bancă. Nu este potrivit să mă bag în viaţa omului. Cum să îl abordez aşa, tam nisam, şi să-i pun întrebări la care poate că el nici nu doreşte să răspundă? Hm, asta e prea de tot."

Roza Kohner se aplecă şi încercă să privească printre crengi, vrînd să vadă

28

ce face părintele Ioan. „Iar se roagă! Cît poate să se roage omul ăsta? Doamne, da mai lasă-l odată în pace, poate termi­nă şi mai vorbesc şi eu cu el."

într-adevăr, nu a trecut nici un minut, că părintele Ioan şi-a făcut ultima cruce şi a pornit în jos pe alee. Se opri în drep­tul băncii unde îl aştepta Roza Kohner.

bună dimineaţa, soră Roza! o luă el înainte, vesel de parcă îşi revăzu un vechi prieten.

bună dimineaţa..., zîmbi nedumeri­tă Roza Kohner, care petrecuse pînă atunci în încordare, gîndind cum să în­ceapă vorba.

se anunţă o zi frumoasă. Cine se scoală mai dimineaţă aude ciripitul pă­sărelelor. Auziţi cum fac?

da..., nu le-am dat importanţă...

vine o vîrstă cînd ciripitul păsărele­lor şi răsăritul soarelui capătă un cu to­tul alt înţeles, aşa cum descrie înţeleptul în Ecleziastul...

ecleziastul? Asta parcă e ceva din Biblie?

da. E cartea înţeleptului Solomon în care el îşi deapănă viaţa, încercînd să răspundă la veşnicele întrebări care îl macină pe om...

29

da? Şi care sînt aceste întrebări?

- Care sînt întrebările? De pildă, ce rost are viaţa, ce rost au toate?

- într-adevăr, ce rost au toate?

- Nici un rost! rîse părintele Ioan. „Deşertăciune, totul e deşertăciune şi vînare de vînt!"

şi-atunci?

şi-atu-u-u-u-nci..., îngînă părintele Ioan, de parcă ar fi vorbit unui copil, „Adu-ţi aminte de Ziditorul tău în zilele tinereţii tale, înainte să vină zilele despre care vei zice: nu-mi găsesc nici o plăcere în ele!"

- Ne întoarcem iar la Dumnezeu?

da, doamna mea, ne întoarcem iar la Dumnezeu!

Părintele Ioan tăcu şi Roza Kohner simţi că nu trebuie să mai întrebe nimic.

Ea se pierdu în privirea acelui om, în care parcă a încăput întreaga ei viaţă. Privindu-l cum pleacă pe alee, Roza Kohner simţi cum lîngă acest om ea nu se mai te­mea de moarte. întreaga zi după aceea Roza Kohner se simţi nemuritoare.

Legea 182110 a fost votată pe cînd Roza Kohner avea douăzeci şi nouă de

30

ani. Din acest motiv ea nu i-a dat prea mare importanţă. „Oricum, toţi murim într-o zi", a fost răspunsul Rozei Kohner dat soţului ei Iosif, atunci cînd acesta îşi arăta nemulţumirea faţă de noua lege.

e o nebunie! încotro se îndreaptă omenirea? zisese Iosif Kohner, aruncînd ziarul pe masa de cafea.

după mine, e un lucru bun, răspun­sese Roza Kohner, lăsîndu-se în fotoliu. Decît să ajungi o epavă care nu mai trebuieşte nimănui, mai bine e să pleci la timp.

roza, te-ai tîmpit cu totul? Nu vreau să mai aud asta de la tine nicioda­tă! Noi sîntem în primul rînd oameni şi nu voi accepta ca cineva din neamul Kohner să meargă împotriva vieţii! Fie­care om are dreptul la viaţă, iar viaţa e un dar de la Dumnezeu, care trebuie să se întoarcă la Dumnezeu atunci cînd El hotărăşte!

bine, Iosif... îţi dai seama că nici eu nu sînt de acord cu această lege. Mă gîndeam doar aşa, ca chestie, că e neplă­cut să ajungi bătrîn şi să nu mai trebuieşti nimănui. Poate că e mai bine să pleci la timp din viaţă. Asta nu înseam

31

că sînt de acord cu eutanasia. Ce, par­că puţini oameni pleacă frumos din via­ţă şi fără să fie eutanasiaţi? La asta mă refeream.

uf! Hai să încheiem discuţia asta. Oricum nu schimbăm nimic. Poate că ai dreptate. Vom trăi mai conştient. Poate că mulţi îşi vor preţui mai bine timpul. Ne-am obişnuit să ne irosim zilele de parcă am fi veşnici, iar cînd ajungem bătrîni, începem să iubim viaţa...

„Cîtă dreptate avea Iosif!, gîndi Roza Kohner depănîndu-şi amintirile. Cît de mult îmi doresc să trăiesc, chiar şi în acest azil, unde s-ar părea că viaţă nu mai este! O, Iosife, întotdeauna ai fost mai înţelept! Nu degeaba eşti tu mai ma­re, iubitul meu..." Roza Kohner zîmbi şi închise ochii, dorind parcă să nu mai scape din mreaja amintirilor.

în schimb, o altă lege o făcu pe Roza Kohner să urască toată clasa politică. La jumătate de an de la promulgarea legii eutanasiei, a fost introdusă taxa pentru al doilea copil. Roza Kohner avea de acum doi copii şi dorea să mai nască alţi doi, pentru că visul ei era să aibă patru copii. Roza Kohner a fost scutită de taxa

32

de 2000 de euro pentru al doilea copil, Iacob. Numai că peste jumătate de an apăru o nouă lege, cea a dreptului la ur­maşi. Noua lege permitea doar primului născut să aibă urmaşi, iar dacă cineva se încumeta să aibă un al doilea copil, aces­ta urma să fie castrat. Legea s-a răsfrînt asupra tuturor copiilor mai mici de şap­te ani.

Aşa că, oricît a încercat Roza Kohner să-şi salveze băiatul de urgia bisturiului, Iacob a fost castrat, fiind printre copiii care, se zicea, au deschis poarta unei ere noi. Durerea Rozăi Kohner era alinată doar de gîndul că în situaţia copilului ei se afla fiecare al doilea copil născut în ultimii şapte ani, precum şi cei care vor avea nenorocul de atunci înainte să nu fie ei cei care vor deschide pîntecele ma­mei lor. Orice s-ar spune, Iacob a fost pentru familia Kohner o rană vie, care nu s-a tămăduit niciodată.

O lovitură parcă şi mai mare decît primele a fost pentru Roza Kohner legea care permitea cumpărarea dreptului de a avea urmaşi pentru al doilea copil. Chiar dacă familia Kohner nu ar fi putut strînge niciodată suma de 100000 de

33

euro pentru a cumpăra acest drept pen­tru fiul lor, gîndul că nu se mai putea fa­ce nimic pentru Iacob o zdrobea.

Ironia soartei făcu în aşa fel ca Raul, primul născut al familiei Kohner, să re­nunţe la dreptul său de a avea urmaşi în schimbul sumei de 100000 de euro pe care statul îi oferea în acest caz. La vîrsta de douăzeci şi şapte de ani, Raul şi-a ce­rut banii şi a plecat în Israel, de unde nu s-a mai întors şi nici nu a mai dat vreun semn după aceea.

Aşa că sărmanul Iacob a rămas singu­ra alinare a familiei Kohner.

iacob, să ştii că tu eşti cel mai iubit, orice-ar fi! zicea Roza Kohner, strîngîndu-şi fiul adolescent în braţe.

- Chiar mai iubit decât Raul? întreba de fiecare dată Iacob.

şi Raul este iubit, dar tu eşti mai iu­bit, răspundea Roza Kohner.

dar cînd vine Raul, mamă?

- O să vină, mai are puţină treabă şi o să vină...

eu n-o să plec niciodată nicăieri... O să rămîn aici pentru totdeauna...

- Aşa să faci, mamă.

să ştii că aşa o să fac!

34

Roza Kohner îşi acoperi faţa cu mîinile şi se ţinu să nu plîngă. în patul de ală­turi dormea o femeie care mai avea pa­tru zile pînă la şaizeci şi cinci de ani. Fe­linarele de pe alee se vedeau prin fereas­tră şi liniştea devenise parcă la fel de greu de suportat ca şi durerea.


Iacob Kohner se trezi, se îmbrăcă şi porni la Primărie. Taxiul întîrzie vreo zece minute, ceea ce l-a enervat. Vru să renunţe şi să cheme altul, dar îi părea rău de replicile acide şi bine gîndite pe care i le pregătise vinovatului. După ace­ea însă îi păru rău că nu renunţase la primul taxi. Şoferul se nimeri a fi un bă­dăran care îl jignise chiar de la început.

bună ziua, zise Iacob Kohner, intrînd în maşină. Deşi, cînd am sunat, era încă dimineaţă, adăugă el iritat.

Maşina se mişcă sub greutatea lui Ia­cob Kohner şi rămase într-o rînă.

uşor, domnule! Am amortizoarele slabe.

- Nu-i nimic. Eu de ce plătesc? Bani de la mine, bani de la altul şi-ţi faci amortizoarele...

unde mergem?

37

- La Primărie. Aşa. Clienţii plătesc, iar dumneata trebuie să le oferi servicii. Da. Şi să fiţi la timp. Că timpul costă bani. Sau numai amortizoarele dumitale costă bani?

da mai tacă-ţi gura, castratule!

Iacob Kohner nu se aşteptă la această replică. El se fîstîci şi, neştiind ce să răs­pundă, zise:

eşti un prost!

Iacob Kohner vru să mai spună ceva, dar se abţinu. Dintr-odată fu cuprins de o tristeţe care îl stînjeni chiar şi pe şofer.

iertaţi-mă, sînt şi eu obosit... Am lu­crat toată noaptea... N-am vrut să vă jig­nesc, sparse tăcerea şoferul.

- Nu-i nimic, sînt obişnuit. Am auzit asta de un milion de ori, zise Iacob Koh­ner, privind pe geam.

- îmi pare sincer rău.

- Nu-i nimic. Nu vă faceţi griji. Vă în­ţeleg perfect.

- Ce faceţi la Primărie?

- Mă duc să plătesc o taxă...


exact.

- îmi pare rău. Dacă ştiam...

- Nu-i nimic. Nu vă faceţi griji.

- Chiar îmi pare rău... Vă duc pe gratis!

38

- Nu e nevoie... Am bani. Nu sînt cu nimic deosebit de ceilalţi clienţi. Vreau să plătesc...

iar eu vreau să vă duc pe gratis! E plăcerea mea!

iar plăcerea mea este să plătesc! Să plătesc! Să plătesc!

Iacob Kohner se apucă cu mîinile de banchetă şi izbucni în hohote de plîns.

- O, nu! Vă rog să vă liniştiţi! îmi pare sincer rău... Dacă ştiam... Vă rog... Cum vă numiţi?

iacob... Iacob Kohner... Dar asta n-are nici o importanţă...

- Cum nu are nici o importanţă? Ba are o foarte mare importanţă! Eu sînt... O, Iacob! Ştii cine sînt eu? Ghici cine sînt eu! N-o să mă crezi... O, Iacob! Păi eu sînt Vik! Alexandru! Prietenul tău cu ca­re te cerţi pe net!

vik? Alexandru? Adică a trebuit să ne întîlnim chiar acum? Chiar azi? într-o zi atît de grea pentru mine? într-o zi în care mă simt mai rău ca niciodată? Cînd credeam că sînt mai singur ca niciodată? Vik! Alexandru! Ştii cît m-am gîndit la tine după aceea, după ce am vorbit atunci? Dacă ai şti cîtă speranţă mi-ai dat! Chiar m-am gîndit că am putea fi

39

prieteni! Că ne-am putea întîlni într-o zi! Dar nici o clipă nu m-am gîndit că ar pu­tea fi atît de repede! Nici măcar nu te în­trebasem unde locuieşti... Vik! Fii atent! O, drăcie! Era cît pe ce să ne buşească! Fu... Ce m-am mai speriat!

- Nu-i nimic! Dă-l încolo! Aşa e în tra­fic, prietene! Uf! Cască ochii, mă! Parşi­vul, nici n-a semnalizat...

- Ce bine că ne-am întîlnit... Dă-l înco­lo de trafic... Nu-s obişnuit... îmi pare că toate maşinile intră în mine...

- Hai că am ajuns! Ce mă bucur! Ia­cob! Cum s-a întîmplat să ne întîlnim! Chiar dacă voiam nu ieşea aşa!

da... Vik, adică Alexandru... Nu ne despărţim acum, nu-i aşa? Te rog să mă aştepţi... Plătesc cît trebuie...

- Nimic! Numai dacă accepţi să te duc pe gratis! glumi Vik.

bine, pentru tine fac o excepţie! Nu­mai să nu pleci nicăieri! Plătesc bleste­mata de taxă şi vin. Mergem undeva să povestim! Am atîtea să-ţi spun!

bine, prietene! Hai, pleci odată? Am zis că te aştept!

Iacob Kohner era stăpînit acum de două sentimente total opuse. Pe de o parte, era îndurerat de pierderea mamei

40

şi de nedreptatea care domnea în lume, iar pe de altă parte se bucura de întîlnirea cu Vik. A şi început să-şi facă planuri de viitor alături de un prieten adevărat. Era naiv, dar el nu ştia asta. Şi acesta era farmecul lui Iacob Kohner: faptul că erau atîtea lucruri pe care el nu le ştia!

bună ziua, am venit în legătură cu citaţia venită pe numele lui Iacob Kohner...

- O clipă, vă rog... Aşa, Iacob Koh­ner... Da. Aveţi de plătit suma de 202 euro...

şi aş vrea să ridic şi urna...

sigur. încă 35 de euro, vă rog.

pot să o ridic chiar acum?

da. Vă rog frumos să semnaţi... Aşa... Acum mergeţi la ghişeul 22, acolo o să mai completaţi un formular şi e OK.

vă mulţumesc...

pentru puţin.

- La revedere...

- La revedere. O zi bună. Următorul, vă rog!

Iacob Kohner plăti şi plecă cu urna pe coridoare. Nu-i venea să creadă că îşi ducea mama într-o urnă de plastic. Nu putea nici să plîngă. Era năuc. Se grăbi să iasă afară. I se făcu frică şi chiar i se

41

părea că cineva îl urmăreşte să-l omoare. Pentru o clipă chiar se îndoi dacă e viu sau mort. Cît de mult se temea pentru viaţa sa, care va sfîrşi într-un mod atît de banal şi atît de trist! De partea cealal­tă a drumului îl aştepta Vik, făcîndu-i semn cu mîna. La vederea lui îşi reveni puţin. Ce bine că nu e singur în aceste clipe! Altfel nu se ştie ce ar fi făcut...

Cei doi au rămas tăcuţi o bună parte de drum. Orice cuvinte ar fi fost nepotrivite într-un caz ca acesta. Apoi Iacob Kohner s-a hotărît să spargă tăcerea. Această res­ponsabilitate revenea doar lui.

şi? Ce mai faci în rest?

- Nimic deosebit, după cum vezi. Lu­crez taximetrist, ca să-mi cîştig pîinea.

şi pe net cînd mai intri?

- A! zîmbi Vik, dorind să menţină spiritul de glumă. Am un laptop pe care îl car după mine. Şi, cînd nu am clienţi, mai ales cînd sînt de noapte, mai intru şi omor timpul pe forumuri, pe bloguri...

bănuiam eu că o faci doar ca să omori timpul. Nu pui suflet în ceea ce spui...

de ce să pun suflet? Mă distrez şi eu... Iar tu văd că te superi şi trăieşti fie­care cuvînt! Sper că nu îmi ţii pică pînă acum?

42

- Nu-ţi ţin pică. Dar e adevărat că mă implic poate prea mult. Vezi, eu nu mai am pe nimeni. Viaţa mea e pe internet. Ştiu că e o prostie ce zic, dar pentru mi­ne totul e real. Dacă aş fi fals acolo, ar în­semna să fiu fals în general, să am o viaţă falsă.

să ştii că mie mi-a plăcut de la bun început să discut cu tine.

ei, nu pot să spun acelaşi lucru. Mă făceai să nu dorm nopţile. De ce ai spus că fericirea e o treabă inventată de proşti? Chiar crezi asta?

- Apropo, ce părere ai de moartea Premierului?

- Care premier? A murit vreun pre­mier?

- O! Nu ştii că a murit Premierul?

- Nu... Prima dată aud...

păi, ascultă. Ieri, în timp ce vorbea în piaţă, l-a apucat dintr-odată şi a căzut. S-a apucat cu mîinile de gît, că se sufoca, şi gata a fost. Cică s-a împuţit pe loc. I-a dat sîngele pe toate orificiile. Şi pe nas, şi pe gură, şi pe urechi, şi pe ochi. Cică nu pu­teai să stai lîngă el. Unii zic că îndată l-au şi năpădit viermii. Mai rău ca-n filme!

vai de mine! înseamnă că de asta a picat netul... Că am vrut să mai aflu şi eu

43

aseară ce s-a mai întîmplat în lume, da nu mergea...

păi da. Au blocat netul în toată ţara din cauză că se comenta pe forumuri şi se spuneau prea multe. Aşa am aflat şi eu toate chestiile astea cu viermii şi du­hoarea, că la ştiri au zis că a avut un atac de cord.

să ştii că ăsta şi-a meritat moartea. Porcul a promovat legea 182110. Aşa să moară toţi care gîndesc ca el.

- Oricum, a fost cumplit ce s-a întîmplat. E un şoc pentru toată lumea.

- Am ajuns. Intri pînă la mine?

- Cu plăcere, Iacob, dar mai am puţin de lucru. îţi promit că o să intru mîine. Azi mă odihnesc, că am lucrat toată noaptea, iar mîine ne sunăm şi ne vedem.

bine. înţeleg. Oricum, îmi pare bine că ne-am întîlnit. De acum sper să ne ve­dem mai des. De fapt, sînt convins că aşa va fi. Dacă nu ai nimic împotrivă, desigur...

- Cum aş putea? Sînt şi eu bucuros de întîlnire!

- Îţi mulţumesc că ai fost alături de mine...

- N-ai pentru ce. Prietenul la nevoie se cunoaşte!

44

bine. Te salut. Şi te aştept mîine.

pe mîine!

salut!

salut!

Intrînd în casă, Iacob începu să aibă nişte trăiri ciudate. I se părea că îşi aude mama în bucătărie. Apoi i se părea că ma­ma îl priveşte din fotoliu. Simţea căldura pe care nu a mai simţit-o din copilărie. De parcă cineva i-ar fi pus mîinile pe cap, pe obraji, pe umeri. Iacob închise ochii şi începu să lăcrimeze. El se simţea atît de ne­putincios... Era atîta rău în lume şi el nu putea face nimic împotriva lui. Totuşi ce­va îi dădea putere să trăiască şi să spere. Starea aceasta, pe care nu şi-o putea ex­plica încă, nu a fost niciodată atît de pu­ternică. Iacob Kohner rămase nemişcat cam jumătate de oră, atunci cînd fu trezit la realitate de sonerie.

bună ziua. Dumneavoastră sunteţi Iacob Kohner?

da, răspunse Iacob Kohner, vrînd să înţeleagă ce este de această dată.

semnaţi, vă rog...

- Ce este?

- Aţi primit o moştenire de la mama dumneavoastră, doamna Roza Kohner.

45

Ca să puteţi intra în posesia moştenirii, trebuie să semnaţi. Aici, vă rog...

da, sigur...

- Aşa... Poftim...

dar ce este?

- Acum e a dumneavoastră. Aveţi tot timpul să deschideţi coletul şi să vedeţi singur ce este. Vă doresc o zi bună.

- La revedere...

„Ce zi!, îşi zise cu voce tare Iacob Kohner. O să-mi cedeze inima."

încuie uşa şi se aruncă să desfacă pa­chetul. După ce-l desfăcu, dădu de un al doilea pachet, mai mic. Apoi dădu de o cutie. Luă cutia şi o puse pe masă. Parcă îi era destul doar să se uite la ea. Dorea să lungească aceste clipe, aşa cum îţi do­reşti să lungeşti o întîlnire cu cineva pe care îl iubeşti. Recunoscu fundiţa şi felul de a împacheta al mamei. Nici nu mai conta ce era înăuntru. Parcă ce putea fi? Ceea ce moştenise el de fapt era dragos­tea mamei sale, ultimele ei gînduri. Şi asta îl făcea să simtă că viaţa lui nu e de­loc lipsită de rost şi importanţă.

în cutie Iacob Kohner găsi cartea nea­gră pe care o văzuse la mama sa la ulti­ma lor întîlnire. De această dată, cartea era cu titlul în sus şi el putu să citească

46

 „BIBLIA". Iacob Kohner auzise de Biblie aşa cum auzise de piramidele egiptene, de Turnul Eifel şi Zidul chinezesc, dar fără să le vadă vreodată.

în timpul lui Iacob Kohner foarte pu­ţini oameni văzuseră o Biblie. Dar şi mai puţini citiseră din ea. De aceea o moşte­nire atît de ciudată îl nedumeri şi îl um­plu de curiozitate pe Iacob Kohner. El deschise cartea, dar tot atunci, dintre co­perte, căzu un plic. Pe plic era scris cu li­tere de mînă: „Iubitului meu fiu, Iacob, de la mama". Iacob Kohner se umplu de emoţie şi se grăbi să deschidă plicul.

Iubitul meu fiu, iubitul meu laşa! îţi scriu aceste rînduri de pe patul meu din azil în ultimele ore de viaţă. Nu, eu nu voi muri! Cred şi simt asta! în curînd mă voi muta într-o altă viaţă, mult mai bună, unde nu mai este nici nedreptate, nici durere.

O pace cum nu am mai simţit mi-a cu­prins inima. Aş vrea doar să tac şi să mă în­dulcesc din această pace. Dar gîndul că nu îţi voi mai putea vorbi niciodată mă îndeam­nă să-ţi scriu. Aş avea atîtea să-ţi spun, dar simt că cuvintele sînt neputincioase. Aş vrea să simţi dragostea mea şi mi-ar fi de ajuns.

Ştiu că ne-am născut într-o lume prea rea şi prea crudă pentru a vorbi despre dragoste.

47

Soarta ta a fost şi mai grea decît a lui Raul, dar să ştii că acum, la ieşirea din viaţă, îmi dau seama că tu ai fost pentru mine întîiul născut şi pe tine te-am iubit cel mai mult.

Aici, în azil, am cunoscut un om extraor­dinar, părintele Ioan. Nu te mira, ştiu că te-am crescut departe de Dumnezeu, pentru că eu însămi îmi pierdusem orice credinţă în El. Am descoperit însă ceea ce oamenii au uitat şi m-am regăsit pe mine însămi. Sînt fericită. Moartea nu există!

De la părintele Ioan am primit o Biblie. Ai văzut-o atunci cînd ai fost la mine. Aş fi vrut să-ţi vorbesc mai multe atunci, dar te-am vă­zut total nepregătit. Şi-apoi, nici nu ştiu dacă lucrurile acestea pot fi vorbite, iar dacă pot, nu ştiu dacă eu sînt cea care le-ar putea ex­prima. îţi las această carte ţie ca tu însuţi să cunoşti şi să înţelegi ceea ce îmi doresc atît de mult să-ţi spun. Citeşte-o, gîndindu-te că vorbeşti în acest fel cu mine. E ceea ce aş fi vrut să-ţi spun. Şi dacă aş mai avea o viaţă, tot asta ţi-aş spune, căci în afară de asta totul e lipsit de rost şi de frumuseţe.

Hristos Dumnezeu, Cel care a murit pen­tru noi pe cruce, pentru a ne învia împreună cu El, să te aibă în paza Sa! Te sărut şi nu încetez să fiu alături de tine. Te iubesc!

Mama.

48

Iacob Kohner simţea cum pacea de­spre care îi vorbea mama i-a cuprins ini­ma. Se lăsă în fotoliu şi rămase aşa vre­me îndelungată. Lacrimile îi sporeau această stare de bine. Niciodată nu s-a simţit atît de iubit. Dragostea îl făcea să se simtă nemuritor. Pentru prima dată îşi dădu seama că nu este nici o putere în lume mai mare decît dragostea. Nici chiar moartea.

În acele clipe, pe scena din piaţa ora­şului, mureau în convulsii Preşedintele şi Ministrul Sănătăţii.


Uşa pavilionului se crăpă şi apăru infirmiera ducînd o tavă cu ceai şi pastile.

bună dimineaţa, doamna Kohner! V-am adus ceaiul şi pastiluţele.

bună dimineaţa. Mulţumesc. Dom­nişoară, dar nu aş putea ca măcar în această dimineaţă să nu-mi iau pastilele şi nici să nu-mi beau ceaiul?

- Oh, doamna Kohner! Păi cum aşa? Nu plec de aici pînă nu vă beţi ceaiul şi pastilele...

domnişoară, lasă că ştiu eu ce fel de pastile şi ce fel de ceai mi-aţi adus...

- Cum aşa? Ce vreţi să ziceţi?

- Lăsaţi-mă, vă rog. Nu e nevoie. Eu nu mă tem de moarte. Mai am o oră de

51

trăit, vreau să o trăiesc cum trebuie, nu vreau să dorm.

- Oh, doamna Kohner... îmi pare rău... Ştiu că nu e uşor, dar toţi vom trece prin asta. Pînă la urmă, nici nu o să simţiţi. N-o să doară deloc, vă asigur...

- Ce sigură sînteţi, domnişoară, răs­punse Roza Kohner zîmbind.

vă rog să mă scuzaţi... Mă aşteaptă şi alţi bolnavi. Vă doresc să fiţi tare... Mi-a părut bine să vă cunosc... Sînteţi o prezenţă plăcută... Am avut ce învăţa de la dumneavoastră... N-o să vă uit nicio­dată... Vă rog să mă scuzaţi, dar trebuie să plec...

Roza Kohner se ridică din pat şi se duse la fereastră. Grădina era pustie, iar cireşii în floare prevesteau un an bun. Ce frumoase sînt cireşele coapte! Şi ce gustoase sînt! Roza Kohner îşi aminti ziua în care Raul, primul ei băiat, a mîncat pentru prima oară cireşe. Apoi şi-l aminti pe Iacob. Acesta a mîncat ci­reşe mai tîrziu. Pe la un an şi opt luni. Ce poate fi mai frumos şi mai nevinovat decît un copil care mănîncă cireşe pen­tru prima oară? Roza Kohner se înde­părtă de la geam şi se duse la noptieră. Deschise sertarul şi scoase de acolo Biblia,­

52

pe care o sărută şi o puse deoparte. Apoi scoase un caiet şi un creion, cu care se duse în fotoliu şi începu să scrie:

TESTAMENT

Eu, Roza Kohner, las moştenire fiului meu Iacob Kohner Biblia mea, pe care am moştenit-o, la rîndul meu, de la părintele Ioan.

Semnez azi, 12 aprilie.

Roza Kohner îi scrise o ultimă scrisoa­re fiului său, Iacob Kohner, pe care o pu­se într-un plic şi o băgă în Biblie.

în sfîrşit, Roza Kohner se întoarse în­spre răsărit şi făcu trei închinăciuni mari, după care rămase nemişcată, rugîndu-se pentru ceva ce nimeni n-o să afle niciodată.

Apoi se duse şi se aşeză iar în fotoliu, lăsîndu-şi capul pe spate şi închizînd ochii. în minte îi apăru ultima oră petre­cută lîngă părintele Ioan şi felul luminos în care a întîmpinat el moartea.

Părintele Ioan era dintre călugării scoşi afară din mănăstire printr-un de­cret de stat. După ce a trăit trei ani într-o pădure din apropierea oraşului, a fost pîrît de cineva sub bănuială că s-ar eschiva­

53

de la respectarea Legii 182110. Prin urmare a fost arestat şi, dată fiind vîrsta de şaizeci şi patru de ani împliniţi, a fost adus la azil.

Atunci cînd l-a cunoscut Roza Koh­ner, părintele Ioan avea şaizeci şi patru de ani şi 9 luni, adică mai avea trei luni pînă la moarte. Din ziua întîlnirii lor în grădina azilului, Roza Kohner a petrecut aproape nedespărţită de părintele Ioan. Ei au ajuns să fie subiectul bîrfelor din acel azil, deoarece tuturor li se părea că între cei doi s-a înfiripat o poveste de dragoste. Povestea lor însă a fost una cu totul neobişnuită pentru acele vremuri şi pentru acel loc. Pătrunsă de puterea şi înţelepciunea părintelui Ioan, Roza Koh­ner ceru să fie botezată, lucru care s-a şi întîmplat în una din dimineţi în bazinul azilului.

După aceea Roza Kohner lua parte la Liturghiile ascunse săvârşite de părintele Ioan, împărtăşindu-se împreună cu el cu Trupul şi Sîngele Sfînt al lui Hristos. Zi­lele petrecute lîngă părintele Ioan au fost pentru Roza Kohner cele mai luminoase din întreaga ei viaţă. Ea se cufundase cu desăvîrşire în înţelesurile Evangheliei şi simţea cu toată făptura că naşterea din

54

apă şi din Duh este una mai adevărată decît naşterea trupească. Dacă Roza Kohner nu s-ar fi născut aici, în azil, ea nu s-ar fi născut niciodată. O viaţă năs­cută spre moarte nu este mai mult decît o moarte prelungită. Dar viaţa aceasta nouă, care o ridica în veşnicie, era ade­vărata viaţă pe care Dumnezeu o dă oa­menilor prin jertfa Fiului Său, Iisus Hristos. Roza Kohner trăia cu atîta plinătate acest adevăr, încît fiecare zi trăită după Botez i se părea o nouă viaţă. Ea ajunse­se să înţeleagă că o singură clipă trăită în Hristos este destulă pentru a umple de sens şi fericire o viaţă întreagă. O clipă dacă ar trăi omul, dar dacă în această cli­pă L-ar cunoaşte pe Hristos, i-ar fi de ajuns pentru a se muta fericit în veşnicie.

în acea ultimă noapte părintele Ioan a slujit Liturghia în grădină, avînd-o îm­preună cu sine şi pe Roza Kohner. Era o noapte de august şi ţîrîiecii au cîntat pî­nă tîrziu.

soră Roza, zise părintele Ioan înain­te de a începe rugăciunea, aş vrea ca noaptea asta să o închinăm cu totul Domnului. Să nu dormim deloc.

- Aşa să fie, părinte.

55

Părintele se întoarse cu faţa la răsărit şi, ridicînd Biblia cu amîndouă mîinile deasupra pîinii şi a vinului, zise cu voce tremurîndă:

binecuvîntată este împărăţia Tată­lui, a Fiului şi a Sfîntului Duh!

- Amin! răspunse Roza Kohner, însemnîndu-se cu semnul crucii şi închinîndu-se pînă la pămînt.

- Cu pace Domnului să ne rugăm!

doamne miluieşte!

pentru pacea de sus şi pentru mîntuirea sufletelor noastre, Domnului să ne rugăm!

doamne miluieşte!

pentru pacea a toată lumea, pentru bunăstarea sfintelor lui Dumnezeu bise­rici şi pentru unirea tuturor, Domnului să ne rugăm!

doamne miluieşte!

pentru preafericiţii patriarhi, mitropoliţi, arhiepiscopi şi episcopi ortodocşi de pretutindenea; pentru cinstita preoţie şi cea întru Hristos diaconie, pentru tot clerul şi poporul, Domnului să ne rugăm!

doamne miluieşte!

pentru buna tocmire a văzduhuri­lor, pentru îmbelşugarea roadelor pămîntului şi pentru vremi cu pace, Dom­nului să ne rugăm!

56

doamne miluieşte!

pentru cei ce călătoresc pe ape, pe uscat şi prin aer, Domnului să ne rugăm!

doamne miluieşte!

pentru cei bolnavi, pentru cei ce se ostenesc, pentru cei robiţi şi pentru mîntuirea lor, Domnului să ne rugăm!

doamne miluieşte!

pentru ca să fim izbăviţi noi de tot necazul, mînia, primejdia şi nevoia, Domnului să ne rugăm!

doamne miluieşte!

- Apără, mîntuieşte, miluieşte şi ne pă­zeşte pe noi, Dumnezeule, cu harul Tău!

doamne miluieşte!

pe preasfînta, curata, prea binecuvîntata, slăvită Stăpîna noastră, de Dum­nezeu Născătoarea şi pururea Fecioara Maria, cu toţi sfinţii pomenind-o, pe noi înşine şi unii pe alţii, şi toată viaţa noas­tră lui Hristos Dumnezeu să o dăm!

ţie, Doamne!

- Că Ţie se cuvine toată slava, cinstea şi închinăciunea, Tatălui şi Fiului, şi Sfîntului Duh, acum şi pururea, şi în ve­cii vecilor!

- Amin!

Părintele Ioan ştia Liturghia pe de rost şi o învăţase şi pe Roza Kohner să dea

57

răspunsurile cuvenite. Acolo unde Roza uita, părintele cînta împreună cu ea. El slujise atîta timp singur, încît acum, cînd avea pe cineva care să spună „amin" la rugăciunile lui, i se părea că lumea întrea­gă s-a trezit din somn şi se roagă Dumne­zeului Celui Viu. Părintele Ioan nu avea nici loc şi nici timp pentru a face slujba aşa cum o făcea cîndva în altar. Liturghia lui era primitivă, ca cea a Sfinţilor Apos­toli. Dar poate că tocmai această simplita­te a cucerit-o de la bun început pe Roza Kohner. Ea simţea şi ştia că Dumnezeu vine acolo unde se roagă părintele Ioan. Nimic nu poate fi mai măreţ decît o Litur­ghie slujită cu credinţă şi dragoste. Iar pă­rintele Ioan le avea pe amîndouă.

După ce s-au împărtăşit, părintele Ioan a strîns cu grijă paharul, talgerul şi cuţitul cu care slujea Liturghia.

de acum n-o să le mai pot folosi. Să căutăm un loc curat ca să le îngropăm. E păcat să rămînă şi să le folosească cineva la lucruri omeneşti, căci sînt sfinţite.

Părintele Ioan se duse sub un copac, unde avea pregătit un hîrleţ. Roza Koh­ner îl urmărea în tăcere.

- în dimineaţa asta eu va trebui să plec. Am dorit să fii alături de mine, să

58

priveghem şi să ne rugăm Domnului împreună.

sînt gata să fiu şi în veşnicie alături de dumneata, părinte Ioan.

- Mă rog Domnului şi cred că aşa va fi.

- Nu mi-aţi spus mai înainte că va fi aşa de repede...

- Nu voiam să te tulbur. Deşi creştinii nu trebuie să se tulbure din pricina mor­ţii. Noi, dacă avem credinţă şi puţină dragoste, ne mutăm din moarte la viaţă.

- Aşa este. Dar inima mea este tristă. Nu pot să mă despart. îmi vine să plîng.

iar eu sînt gata. îl simt pe Domnul cum mă cheamă şi inima mea arde la gîndul întîlnirii cu El. Am păcătuit, Doamne, dar Tu, ca un iubitor de oa­meni, primeşte-mă ca pe fiul cel risipi­tor, ca pe oaia cea pierdută. O, viaţa e atît de scurtă şi chiar dacă ar fi lungă cît lumea tot nu am avea timp să ne îndrep­tăm prin faptele noastre! Dar mila şi iu­birea Lui sînt atît de mari, încît poate şi pe ultimul păcătos să-l primească, de vom avea inimă înfrîntă şi vom chema numele Lui...

Părintele Ioan tăcu, apoi adăugă:

soră Roza, să te rogi pentru sufletul meu.

59

Roza Kohner îl privea şi nu putea spune nimic. Dragostea ei pentru acest om era atît de mare, încît cuvintele n-ar fi făcut decît să o împuţineze. Ea se apropie şi, luîndu-i mîna dreaptă între palmele sale, o sărută. Apoi îşi lăsă ca­pul pe umărul lui mare şi izbucni în plîns.

doamna Roza! E timpul.

Uşa se deschise şi înăuntru îşi băgă capul tînăra infirmieră, fără să intre. Din coridor se auzi o voce iritată de bărbat.

de ce nu doarme?

ştiţi, domn doctor, a fost ultima ei dorinţă..., răspunse nehotărîtă infirmiera.

- Ce fel de ultimă dorinţă, domnişoa­ră? Sînteţi prea tînără şi prea fără experi­enţă pentru a lua astfel de decizii! Regu­lamentul o interzice!

vă rog să mă scuzaţi... A fost atît de încăpăţînată, a refuzat şi ceaiul, şi pasti­lele... A zis să o las în pace, că mai are o oră de trăit şi nu vrea să o doarmă...

piei de-aici! Cu neisprăvite miloase ca tine se duce tot azilul de rîpă! Dum­neata înţelegi că ai încălcat regulamen­tul? Că ai încălcat Legea? Of, mila asta! Cînd ne vom izbăvi de ea?!

60

Roza Kohner auzea discuţia, dar gîndul ei era departe. în acele clipe ea îl ve­dea pe părintele Ioan dăruindu-i Biblia. Greierii cîntau şi mirosea atît de frumos a iarbă şi a flori.

doamna Roza Kohner, vă rog să vă întindeţi în pat. Nu vă faceţi nici o pro­blemă, n-o să doară deloc. O mică înţe­pătură. Haideţi, doamna Kohner, că şi aşa am întîrziat patruzeci de minute.

Roza Kohner se ridică din fotoliu şi se întinse în pat. Privind în tavan, ea îşi fă­cu pentru ultima oară semnul crucii şi închise ochii.


Iacob Kohner se trezi din cauza zgo­motului făcut de maşinile care par­fumau oraşul. Autocamioane imense, ca nişte purtătoare de rachete, de culoare galbenă, brăzdau străzile. Din cisterne ţîşneau nori de parfum, după care nu se mai vedea nimic. Toată această priveliş­te neobişnuită era însoţită de sirene, la auzul cărora traficul înţepenea, făcînd loc uriaşelor parfumerii. Cu toate aces­tea, dinspre mare veneau valuri de du­hoare, care, amestecîndu-se cu parfumul răspîndit de maşini, te făceau să vomiţi.

În acea noapte Iacob adormi tîrziu. Întâlnirea cu Vik îi deschise o nouă uşă în viaţă. Se gîndea la viitor. Un viitor pe care îl vedea altfel decît viaţa lui mono­tonă şi tristă de pînă atunci. Credinţa ne­bună că lumea ar putea fi schimbată, că răul ar putea fi oprit, năvăli iar în inima

63

lui. Acum nu mai era singur. Iar gîndul că alţii ca Vik sînt pretutindeni în lume şi că tot ce trebuie să facă este să se întîlnească îl făcea să ardă de bucurie. O bu­curie din pricina căreia nu putea adormi.

Acum stătea în balcon şi încerca să înţeleagă ce sînt aceste maşini şi mirosul pe care îl răspîndesc. Valurile de duhoa­re care se amestecau cu parfumul îm­prăştiat în aer l-au făcut pe Iacob să în­chidă geamul şi să se spele pe mîini. O asemenea duhoare nu mai simţise nicio­dată. Mirosul pătrundea prin geamurile închise, avînd putere să străbată şi pere­ţii. Iacob îşi ducea mîinile la nas, apoi le spăla iarăşi. O spaimă neînţeleasă se lăsă peste tot oraşul...

în acele zile pline de tulburare şi tea­mă care au urmat morţii doamnei Koh­ner, lumea avea să cunoască lucruri ne­maiauzite pînă atunci. Legile crude pe care le impuseseră guvernanţii cu scopul de a reduce numărul oamenilor pe pămînt aveau să se întoarcă împotriva lor într-un chip cu totul neaşteptat.

Miniştrii, generalii, bancherii şi, înde­obşte, toţi oamenii bogaţi care ajungeau

64

la fatala vîrstă de şaizeci şi cinci de ani, şi-au ridicat, în timp, un oraş al lor, un­de se retrăgeau pentru a-şi trăi în tihnă, dacă există o tihnă pentru păcătoşi, urîta lor bătrîneţe. Toţi aceşti oameni erau morţi în acte.

Pe o insulă aflată la doar cîţiva zeci de kilometri pe mare, toţi cei care au susţi­nut oarecînd legalizarea eutanasiei pen­tru persoanele ajunse la şaizeci şi cinci de ani şi-au făurit un Paradis al bătrînilor. Dar ceea ce pentru criminalii îmbătrîniţi părea a fi un adevărat rai, pentru tinerii exilaţi acolo să-i slujească era un iad. Femei tinere şi băieţi abia trecuţi de adolescenţă erau înrobiţi în insulă pen­tru a îndeplini dorinţele nesăbuite ale acelor demoni cu chip de om.

Taina acelui Paradis al bătrînilor era mai mult decît un secret de stat, căci în acea insulă îşi aflau sfîrşitul demnitarii corupţi din lumea întreagă. Şi poate că secretul acesta nu s-ar fi aflat niciodată, dacă Bunul Dumnezeu nu ar fi pus ca­păt fărădelegii în care s-au adîncit acei oameni.

În noaptea zilei în care muriseră Pre­şedintele şi Ministrul Sănătăţii, un miros greu, prevestit de un vuiet nepămîntesc,

65

s-a abătut asupra insulei. Lordul Richard, fost premier al Marii Britanii, în vîrstă de şaptezeci şi doi de ani, tocmai îl chemă la sine pe tînărul Arthur, iar acum îl aştepta în dormitorul său în care aprinsese de curînd mai multe lumînări parfumate.

sir Richard?..., se auzi vocea timidă a lui Arthur, după ce bătu uşor în uşa în­tredeschisă. M-aţi chemat?

da, Arthur... Intră...

Tînărul păşi înăuntru în semiîntuneri­cul parfumat al camerei. După ce ochii i s-au obişnuit puţin, el îl văzu pe Sir Richard, îmbrăcat în halat de noapte, la marginea patului.

- Arthur, dragul meu..., începu lordul Richard, ridicîndu-se şi apucîndu-l pe tînăr de mînă. Te-am chemat pentru că mă simţeam singur... Ciocneşti un pahar de whisky cu mine?

desigur, Sir... Cum aş putea să vă refuz?

- Atunci, o să te rog să iei loc pe pat... Am avut o zi grea astăzi... Mi-am amin­tit nişte lucruri neplăcute... Ce pedeapsă pentru om mai e şi memoria asta! Oare de ce trebuie să aibă oamenii memorie? Cum crezi, Arthur?

66

- Nu ştiu, Sir... Probabil pentru a re­cunoaşte oamenii, locurile... Nu ştiu... Probabil, dacă nu ar avea memorie, oa­menii nu s-ar cunoaşte între ei, nu şi-ar recunoaşte uşa, hainele..., ar uita să mănînce...

- Oh, Arthur!, exclamă lordul Richard, turnînd băutura în pahare. Ce nostim eşti uneori cu această naivitate a ta! Eşti un idiot fericit!

probabil aveţi dreptate, Sir...

- Nu probabil, ci sigur!

da, aşa este... Sigur aveţi dreptate, Sir... Dumneavoastră aveţi întotdeauna dreptate...

Lordul Richard puse un vals vienez ca să răsune în surdină şi se apropie de pat valsînd cu paharele în mînă.

- Ador valsul! Mai cu seamă valsul vienez! Apropo, Arthur, ţie îţi place să valsezi?

- Nu ştiu, Sir...

- Ce nu ştii, dragă?

- Nu ştiu ce să răspund...

răspunde aşa cum este!

păi, nu-mi place...

- Nu-i nimic, o să te învăţ eu...

Lordul Richard îl apucă pe Arthur de mînă şi-l trase lîngă sine. Apoi îi înmînă

67

paharul cu whisky. Ţinînd într-o mînă paharul cu băutură, iar cu cealaltă sprijinindu-l pe Arthur, lordul Richard înce­pu să se legene prin cameră, trăgîndu-l după sine pe tînărul neîndemînatic.

bea, dragă! De ce nu bei? E o bău­tură foarte bună! Au inventat-o bandiţii, dar o beau nobilii, ha, ha! Deşi între cei dintîi şi cei din urmă nu mai există as­tăzi nici o diferenţă, ha, ha!

După ce-şi bău paharul, Sir Richard, care mai băuse în acea seară, deveni tot mai vulgar. Arthur se înveseli şi îşi dădu drumul la limbă.

sir Richard, îndrăzni să întrebe Arthur după ce luă al doilea pahar, pot să vă pun o întrebare?

sigur, dragă, răspunse lordul, valsînd singur cu paharul în mînă.

de cînd am ajuns aici mă chinuie un singur gînd: dacă sînteţi fericit.

- O-o-o! Ha, ha! Stai puţin... Mă în­trebi dacă sînt fericit?

Sir Richard dădu pe gît băutura şi aruncă paharul în tavan, aşa încît ciobu­rile din paharul care s-a spart cu zgomot îi căzură în cap.

- O, da, dragă! Sînt fericit! Sînt foarte fericit! Sînt cel mai fericit! Mă auzi? Sînt cel-mai-cel-mai fericit!

68

Lordul se trînti în pat cu mîinile şi pi­cioarele desfăcute. Apoi continuă:

dar ştii de ce? urlă el, întorcîndu-şi faţa spre tînărul speriat de zgomotul pa­harului izbit în tavan. Ştii de ce, dragă? Pentru că mi-am închinat viaţa unui vis, unui plan măreţ! Pentru că am făcut ceea ce trebuia să fac! Pentru că am slujit frăţia! Pentru că văd cum se împlineşte visul înaintaşilor mei! Pentru că omeni­rea a fost îngenuncheată! Pentru că mi-am supus lumea la picioarele mele! înţelegi, tinere? Ce poate să-şi mai do­rească un om pentru a fi fericit? Putere! Putere! Putere! Şi iar putere!

Arthur stătea nemişcat la colţul patu­lui, ascultînd îngrozit delirul paranoic al bătrînului. El ştia că nimeni dintre cei in­traţi pe insulă nu are drum înapoi. Mai devreme sau mai tîrziu el va sfîrşi, ca şi alţi tineri de pînă la el, aruncat în mare, ca un obiect stricat. Cei de aici au nevoie doar de tinereţea şi sănătatea lui. Uneori simţea că între el şi o sticlă de whisky nu este nici o diferenţă. Lordul Richard ridică o mînă în sus, arătînd cu degetul în tavan şi continuă:

- în lumea asta sînt două feluri de oa­meni: unii făcuţi ca să conducă, iar alţii

69

ca să fie robi. Mai bine zis, există unii ca­re sînt născuţi să fie oameni, iar alţii nu sînt decît nişte dobitoace bipede, pe care adevăraţii oameni trebuie să le foloseas­că după bunul lor plac. De pildă tu, tine­re, eşti un dobitoc! înţelegi ce zic?

da, Sir..., îngînă Arthur, care între timp îşi reveni din ameţeală şi acum era cuprins de frică şi părere de rău că a provocat această discuţie.

- Tu eşti un dobitoc, şi eu pot să fac cu tine tot ce doresc! Dar ştii de ce?

- Nu ştiu, Sir...

- Ha, ha! Ţi-am mai spus că eşti nos­tim în prostia ta! Pentru că aşa e lumea! Unii sînt lăsaţi ca să conducă, iar alţii ca să fie conduşi!

Lordul Richard îşi şterse fruntea cu dosul palmei şi oftă.

- Hai că mi-a trecut tot cheful! M-am săturat! Eşti un prost! Un tîmpit! Un do­bitoc! De ce trebuie eu să-ţi dau seama pentru tot ce fac? Hai, ia loc pe pat... Dar mai întîi mai toarnă cîte un rînd!

Lordul luă paharul şi rămase cu ochii în tavan.

- Copiii mei cred că sînt mort. Dar eu nu sînt mort... Eu sînt viu! Şi le-am pre­gătit un viitor luminos! Cînd vor ajunge

70

ei la vîrsta mea nu va mai fi nevoie să se ascundă în nici o insulă. Atunci totul va fi pe faţă. Vor fi unii care vor avea drep­tul să trăiască şi alţii care vor avea drep­tul să moară. Ha, ha! Ai auzit? Vor avea dreptul să moară! Va fi singurul lor drept! Ha, ha! Legea, tinere, este ceea ce îl face pe om să se consoleze. Oamenilor le plac legile! Şi noi le facem legi! Noi! Mă auzi, tinere? Noi facem toate legile! Toate! Mă auzi? Legi! Legi! Legi! Ador legile, pentru că prin ele poţi îngenun­chea lumea!

Arthur simţi un miros urît cum umple camera, amestecîndu-se cu parfumul lumânărilor şi cu sunetele frenetice ale valsului. La început i se păru că duhoa­rea vine din gura bătrînului. Cu cît acela vorbea mai mult, cu atît mirosul devenea mai puternic. Dintr-odată faţa lordului se schimonosi şi el începu să aiureze.

ce sînt muştele acestea? închide gea­mul, Arthur! Uite ce de muşte au intrat în cameră! Ce vor muştele acestea de la mine? Uah! Plecaţi de la mine, muştelor! Arthur, dă afară muştele! Uah! Arthur, nu mă lăsa! Muştele vor să mă mănînce!

Faţa bătrînului se făcu stacojie. Apucîndu-se cu amîndouă mîinile de gît, el

71

începu să gîfîie şi să scuipe de parcă i-ar fi intrat ceva în gură.

- Arthur! Arthur! Muştele intră în mi­ne! închide geamul, Arthur! Alungă muştele! Arthur! Arthur!

Arthur nu vedea nimic, însă cu cît striga bătrînul mai mult, cu atît camera se umplea de duhoare. în cele din urmă, lordul Richard îşi desfăcu brusc mîinile şi picioarele, rămînînd ţeapăn. Sîngele îi dădu din toate cavităţile şi peste cîteva clipe tot patul se umplu de viermi şi sînge. Cuprins de groază, Arthur dădu buzna afară din cameră, vărsînd pe co­voare. De peste tot i se părea că aude gemete, şi urlete, şi uşile grele ale aparta­mentelor care se trîntesc. Străzile s-au umplut de tineri şi tinere care alergau îngroziţi. Numai în camera lordului Ri­chard, în semiîntunericul lumânărilor parfumate, cînta Strauss.

Mînia lui Dumnezeu s-a abătut asu­pra acelui loc nelegiuit şi într-un singur ceas au murit în chinuri toţi locuitorii ei, în afară de cîteva sute de tineri, care fu­geau îngroziţi spre mare. Ei au părăsit în acea noapte insula, duşi de paznici în şalupe cu motor. Aşa s-a aflat despre oraşul morţilor sau Paradisul bătrînilor.

72

Cuprinse de panică, autorităţile locale au blocat televiziunea şi internetul, ordonînd arestarea celor scăpaţi din insu­lă. Cu toate acestea vestea a reuşit să se răspîndească, băgînd spaima în toţi.

Maşinile galbene parfumau oraşul şi, în afara zgomotului pe care îl răspîndeau, nu se mai auzea nimic.

Iacob Kohner se duse în camera sa şi începu să citească Biblia.


Eforturile autorităţilor de a ascun­de insula morţilor au fost zadar­nice. Mirosul nesuferit a blocat oraşul, căci fiecare căuta să se închidă în casă, să facă băi şi să se parfumeze. Nu mai ve­deai pe nimeni pe străzi.

Pînă la urmă insula morţilor a devenit subiectul ştirilor la televizor.

Guvernul a dispus măsuri urgente pentru a evita contaminarea populaţiei. Mai multe echipaje au debarcat pe insu­lă cu misiunea de a dezinfecta locul, scăpînd de cadavre. Deoarece incinerarea unui număr atît de mare de morţi presu­punea o cheltuială prea mare, cadavrele au fost aruncate în mare, fiind degrabă mîncate de peşti. Apoi întreaga insulă a fost dezinfectată din elicopter.

Deşi toţi demnitarii statului susţineau că nu ştiau nimic despre existenţa misteriosului­

75

oraş al bătrînilor, clădirile şi toa­te bunurile din insulă au fost confiscate de stat. Ministrul Turismului a declarat că insula va fi transformată în obiectiv turistic, iar unii politicieni susţineau că acele clădiri ar trebui transformate în şcoli şi universităţi. Alţii considerau că insula e cel mai potrivit loc pentru a des­chide sanatorii gratuite.

Nimeni nu mai vorbea despre moar­tea misterioasă a locuitorilor insulei, pentru că toţi dezbăteau problema pro­prietăţii bunurilor de acolo. Toţi doreau să le stăpînească.

Pe de o parte, frica, iar, pe de alta, do­rinţa de îmbogăţire au făcut ca nimeni să nu mai vorbească despre morţi.

Revolta oamenilor de rînd, condam­naţi să moară la şaizeci şi cinci de ani, împotriva celor care au fugit de lege, făurindu-şi un rai al bătrînilor, nu mai era nici ea întemeiată. Toţi cei pe care ar fi trebuit să-i invidieze şi împotriva cărora ar fi trebuit să se revolte erau morţi. Iar moartea lor fusese atît de cumplită, încît, pe undeva, trezea şi mila.

„Bine că s-a terminat aşa, ziceau unii. De acum încolo nimeni nu va mai în­drăzni să calce legea..."

76

în aceeaşi noapte lui Iacob Kohner i s-a virusat computerul. Pînă dimineaţă Iacob s-a căznit în zadar să restarteze maşinăria, pe al cărei ecran negru scria cu litere roşii: THE END OF THE WORLD IS HERE! Mesajul reapărea din zece în zece secunde în toate limbile po­sibile: KOHEI4 CBETA H ACT A1! A VENIT SFÎRŞITUL LUMII!... Situaţia de­venea enervantă, deoarece Iacob nu reu­şea nici măcar să-şi stingă computerul, care începu să cînte Hava nagila. Pierzîndu-şi răbdarea, Iacob îl trînti de pămînt, dar cîntecul continuă să se audă din apartamentele vecinilor.

Iacob porni televizorul. Toate canalele vorbeau despre virusul fără precedent care atacase sistemul bancar mondial. în mai toate oraşele izbucniseră ciocniri de stradă între forţele de ordine şi oamenii care nu-şi mai puteau folosi cardurile bancare, într-un timp cînd banii lichizi nu mai existau. Graniţele dintre state au fost închise, deoarece accesul la bazele de date ale persoanelor fusese blocat. De frica de a rămîne fără provizii, oamenii devastau magazinele şi marile centre comerciale. în decursul a cîtorva ore, în urma ciocnirilor de stradă şi a haosului

77

general, şi-au pierdut viaţa peste două milioane de oameni, cifra lor crescînd cu fiecare minut.

Iacob puse mîna pe telefon şi-l sună pe Vik.

- Alo, Vik?

da, Iacob! Mă bucur să te aud...

eşti la televizor?

- Nu. De ce?

- A venit sfîrşitul lumii... Ascultă...

- Ai băut?

- Mi s-a virusat calculatorul... A apărut un virus tîmpit. îmi scrie în toate limbile: „A venit sfîrşitul lumii" şi-mi cîntă Hava nagila...

- Ce tîmpenie... Şi ai salvat ceva?

- Ce să salvez? E în toată lumea! Toa­te calculatoarele au fost atacate... Băncile nu mai pot citi cardurile bancare, grani­ţele s-au închis... Sînt două milioane de morţi... E război în stradă... Tu nu te uiţi la televizor?

- Nu... Stai că mă uit... Vorbeşti serios? Eu abia m-am trezit... Nu mă pot sătura de somn... Aha... văd... Doamne fereşte!...

- Cum e la tine? E cineva în stradă? Nu auzi gălăgie?

parcă nu... E linişte... Dar se aude de la vecini „Hava nagila"... Ce nebunie!

78

vik! Trebuie să ne vedem...

păi... ne vedem...

dar cum să facem să nu nimerim în mulţime? La televizor anunţă că oamenii au ieşit pe străzi...

eu nu văd nimic... e încă devreme... Lumea e pe fuse orare diferite...

- Aşa e. Oraşul încă doarme.

vin eu la tine. Zi o adresă. Te aştept la intrare.

revoluţiei colţ cu Libertăţii.

- Hai c-am pornit.

- Aştept...

Vik o luă pe străduţele lăturalnice, pe care le cunoştea ca taximetrist. Oraşul părea să nu ştie nimic din cele ce se vor­beau la televizor. Dar poate că oamenii, speriaţi la rîndul lor de gîndul de a muri striviţi în mulţime, stăteau încuiaţi în casele lor. Iacob, care îl aştepta la colţul blocului, se grăbi spre maşină, deschizînd portiera aproape din mers. Trîntindu-se cu neîndemînare pe banchetă, el începu să vorbească, gîfîind:

uf! Tot am impresia că acuşi o să apară un puhoi de lume şi o să mă calce în picioare...

- Nu e nimeni pe străzi... Poate e doar o manipulare... Să ne facă să uităm de

79

oraşul morţilor şi de mînăriile pe care le face Guvernul?

- Nu ştiu... La televizor arată mulţimi de oameni în stradă, milioane de morţi...

- Nu mai cred pe nimeni. Au mai fă­cut aceeaşi farsă în 2012. Şi atunci a mu­rit o grămadă de lume doar de frica sfîrşitului lumii. Nu-mi vine să cred că oamenii au devenit atît de uşor de manipulat. Cîteodată am impresia că, dacă ci­neva ar ordona să sărim de la balcoane, jumătate din omenire ar sări.

- Nu ştiu ce să zic... Mi-e o frică teribi­lă. îmi vine să mă sinucid şi eu...

sinuciderea e un păcat.

- Ha! Un păcat? Dar să trăieşti aşa nu e un păcat?

- Ce tot spui, Iacob? Linişteşte-te. Oare nu mă convingeai tu pe blogul tău să cred în fericire?

- Lasă-mă... Aia era pe blog. Poate în­cercam să mă conving eu însumi că viaţa merită trăită! Te-ai pus vreo clipă în pie­lea mea? Te-ai gîndit vreo clipă cum tră­iesc? Ce simt? Te-ai gîndit că îmi amîn sinuciderea în fiecare zi? Că încerc să mă amăgesc că trăiesc pentru răsăritul de soare pe care îl voi vedea a doua zi? Un răsărit de soare pe care de fiecare dată îl

80

ratez, deoarece adorm din cauza bleste­matului de net? Asta e fericirea pe care mi-o propui?

Iacob izbucni în plîns şi îşi acoperi faţa cu mîinile. Vik conducea pe străduţele pustii pe care Iacob nu păşise niciodată.

în cei peste patruzeci de ani de viaţă Iacob mersese foarte puţin pe jos. Gîndul că nu este ca ceilalţi îl făcuse să fugă de lumea pe care o considera vinovată de tot ce i se întîmplă. Singurul loc în ca­re se simţea liber era internetul. Dar şi aceasta era o minciună pe care Iacob o înţelegea prea bine.

Cînd scîncetele au încetat, Vik îşi în­toarse capul şi privi faţa roşie şi plînsă a lui Iacob.

- Te-ai mai liniştit?

da... îmi pare rău.

- Nu-i nimic. Poate că te înţeleg, sau măcar am încercat să o fac. Altfel de ce ai fi acum în maşina mea?

- îmi pare rău...

şi eu am momente de disperare. Cred că orice om disperă uneori. Nu e nevoie să fii în situaţia ta pentru a dispera...

probabil. Dar uneori mi se pare că sînt cel mai nefericit om de pe pămînt.

- Nefericirea, ca şi fericirea, nu se măsoară.

81

- Cred că ai dreptate...

Iacob nici nu băgă de seamă cînd ma­şina ieşi din oraş. Cerul senin şi cîmpul verde îl făcură să i se pară că tot ce a tră­it pînă atunci a fost doar un coşmar.

dar unde mergem? întrebă el în cele din urmă.

- La mine, răspunse Vik.

Iacob tăcu, continuînd să privească pe geam.

pot să deschid geamul? întrebă el stingher.

sigur, răspunse Vik.

e frumos.

da, e tare frumos.

- Cred că răsăritul de soare e splen­did aici...

-Da...

şi apusul...

şi apusul.

Maşina opri în faţa unei porţi de me­tal. Vik coborî şi deschise poarta, apoi băgă maşina în curte. Căsuţa mică, de piatră, era acoperită de cireşi şi zarzări. Vik descuie uşa şi-şi invită oaspetele înăuntru.

- Aici trăiesc eu.

- Tare frumos... Oare de ce trebuia să inventeze oamenii oraşele?

82

întrebarea lui Iacob rămase fără răs­puns, deoarece Vik era ocupat să încuie uşa pe dinăuntru. De fapt, Iacob ştia şi singur răspunsul la întrebarea sa. Casa mirosea a mîncare gătită.

intră, intră..., zise Vik.

intru. E frumos la tine.

da. E o casă veche, dar frumoasă. Nu aş putea trăi în oraş.

- Oraşul e un adevărat infern.

singurul motiv pentru care merg în oraş sînt banii. Dacă i-aş putea cîştiga la ţară, nu aş ieşi niciodată de aici.

în bucătărie îi întîmpină o bătrînă, care tocmai întinsese masa şi acum aş­tepta îngîndurată.

- Faceţi cunoştinţă, ea e mama mea, Maria. Iar el e prietenul meu, Iacob. Ţi-am mai povestit despre el. Acum do­uă zile i-a murit mama.

da. înţeleg. îmi pare foarte rău. Adi­că îmi pare bine să vă cunosc, dar îmi pa­re rău pentru mama dumneavoastră.

Femeia îşi întinse mîna costelivă, iar cu cealaltă îl cuprinse pe Iacob de umăr.

- Aţi fost apropiat de mama dumnea­voastră? întrebă femeia.

- într-un fel... Adică...

- înţeleg...

83

- Aş fi vrut să fiu mai apropiat... Adică am fost apropiaţi... Nu ştiu cum să vă zic ca să mă înţelegeţi corect... în sensul că nu ne-am certat niciodată, dar ne-am văzut rar, mai ales în ultimii ani...

- A fost luată la azil...

da... Cu legea asta blestemată... A fost luată la azil şi în ultimii trei ani ne-am văzut o singură dată. Iar alaltăieri am primit înştiinţarea că a murit... Adică a fost omorîtă... Mă scuzaţi, dar eu consider această lege o nedreptate...

da. Toată lumea o consideră o ne­dreptate, dar nimeni nu face nimic pen­tru a o îndrepta...

- Aşa este, spuse Iacob ruşinat. Sîntem cu toţii nişte laşi. Ar trebui să avem mai mult curaj. Eu cred că, dacă am avea mai mult curaj, am putea schimba ceva.

da, zise bătrîna. Cu siguranţă. Dar, Alexandru, spălaţi-vă mîinile şi treceţi la masă.

Iacob privi încurcat în jur, dar apoi îşi aminti că Alexandru este numele adevărat al lui Vik. Se spălară pe mîini şi se aşezară să mănînce. Iacob o privea din cînd în cînd pe femeie. Faţa lui trăda o nedumerire pe care nu o putea ascunde.

84

doriţi să spuneţi ceva? Ziceţi, nu vă sinchisiţi. Simţiţi-vă ca acasă...

- Nu, nu... Mă gîndeam doar... Nu vreau să mă înţelegeţi greşit... Cîţi ani aveţi, doamnă?

- Hm, ştiam că la asta te gîndeşti. Şapteşopt, fără cîteva luni, zîmbi femeia.

este imposibil!

de ce? Eu şi fiul meu am hotărît că putem trăi cît ne e dat de la Dumnezeu. Aşa am înţeles eu să protestez împotriva legilor lor.

dar...

- O să-ţi povestească Alexandru mai tîrziu. Nu-i aşa, Sănduţu?

sigur, mamă.

dar acum mîncaţi.

e foarte gustos...

da. Sînt bucatele mele preferate. îi plac şi fiului meu.

- Ce părere aveţi despre sfîrşitul lu­mii? Credeţi că e aproape? întrebă Iacob.

sfîrşitul lumii a venit, răspunse fe­meia.

După masă s-a băut ceai. Iacob Koh­ner privea pe fereastră cireşul înflorit şi se gîndea cum ar fi fost dacă mama lui ar fi trăit. îşi reproşa că nu a avut destul curaj pentru a înfrunta lumea. Răul nu i

85

se mai părea atotputernic, dar gîndul la asta îl făcea să se macine şi mai mult. Trebuia să-şi schimbe viaţa, să şi-o schimbe chiar din ziua aceea.

Ar fi vrut să facă ceva prin care să provoace lumea, să sfideze legile, poli­ţia, guvernatorii. Dar ce anume ar fi tre­buit să facă nu ştia. îşi dădea seama că la cei patruzeci de ani ai săi nu protestase niciodată, nici măcar în faţa propriilor săi părinţi. Poate doar pe internet, cînd îndrăznea să-şi contrazică interlocutorii, nişte interlocutori abstracţi şi deci ine­xistenţi. Toate nemulţumirile sale rămîneau în el însuşi, sufocîndu-i nopţile în care nu putea dormi. Dar de acum va fi altfel. Cel puţin aşa i se părea în acele clipe de trezire, în timp ce privea prin fe­reastră cireşul în floare.


Cu două zile înainte să se abată urgia lui Dumnezeu asupra Pa­radisului bătrînilor, lordul Richard se afla împreună cu Preasfinţitul Agathanghel la sala de fitness. De la reşedinţa Preasfinţitului pînă la sală erau cam cinci minute de mers pe jos. Preasfinţi­tul, la cei optzeci şi patru de ani ai săi, făcea acest drum în douăzeci de minu­te. După ce cobora treptele de marmură albă, o lua pe cărăruşa pavată cu granit roşu, îngustă cît să încapă doi oameni care merg la braţ. Cărarea, amenajată de arhitecţii insulei, cobora printre stîncile sălbatice, pe care fuseseră sădiţi pomi şi arbori exotici. Sprijinit de sluga sa, Preasfinţitul urca şi cobora acest drum zilnic cu aceeaşi detaşare bătrînească cu care îşi lua pastilele şi primea

87

vizitele medicului. De fapt, toate dru­murile din Paradisul bătrînilor fuseseră concepute ca nişte remedii curative, presupunînd urcuşuri şi coborîşuri len­te, atît cît să pună în mişcare sîngele amorţit al boşorogilor obsedaţi să-şi prelungească viaţa cît mai mult.

eu am terminat, zise gîfîind lordul Richard, făcîndu-i semn lacheului să-l dea jos de pe bicicletă. Mă duc să beau un whisky. Preasfinţite, poate îmi faci companie?

- încă un minut! gîfîi Preasfinţitul.

- Cu un minut sau fără, oricum vei muri! Ha, ha! Bunicul meu nu a făcut fitness niciodată şi a trăit nouăzeci şi patru de ani. Dar a băut whisky!, glumi lordul, aruncînd lacheului prosopul cu care tocmai îşi ştersese faţa asudată.

- M-ai convins, gîfîi grav Preasfinţi­tul, coborînd singur de pe bicicletă. Con­tinui mai tîrziu...

- întotdeauna am fost impresionat de zelul tău, Preasfinţite! Sînt sigur că pen­tru acest minut pe care mi-l dăruieşti o să te pedepseşti acasă. Sper că nu ai obi­ceiul să te autoflagelezi? Ha, ha!

- întotdeauna ai fost un porc, my lord, replică Preasfinţitul dorind să-şi

88

exprime dezaprobarea faţă de gluma lordului Richard.

- Hai, nu te supăra, ştii că îmi place să glumesc!

glumele pot fi diferite. Eu prefer glumele bune.

waw, waw! Credeam că te-ai obiş­nuit cu umorul englezesc! Dar, bine, pot să mă abţin în faţa unei feţe bisericeşti, ha, ha!

Lordul izbucni în rîs şi-l lovi pe Preasfinţitul peste umăr, astfel încît acesta tre­bui să facă cîţiva paşi ca să nu cadă.

dacă mai faci asta o dată să ştii că nu mai beau cu tine! Ţi-am zis că mă enervează cînd mă împingi... Te porţi ca un puştan!

- Mă iertaţi, Preasfinţite... Am uitat că nu vă place să fiţi împins... Ha, ha!

Preasfinţitul Agathanghel nu agrea glumele deşucheate ale bătrînului lord. îl dispreţuia pe acesta şi pentru că era homosexual. întotdeauna i se părea că lordul îi face avansuri şi asta îl scotea din sărite. însă, în lipsa altor prieteni, îşi petrecea uneori timpul în compania acestui boşorog pervers şi rău de gură. Uneori, ce-i drept, lordul devenea grav Şi amabil, vorbind pe teme diplomatice.

89

Făcea asta mai ales după ce gafa, dorind parcă să-i convingă pe toţi că are şi o altă faţă. La dinee se comporta impecabil, lăsînd întotdeauna o impresie bună celor ce nu îl cunoşteau mai îndeaproape. în general, persoanele din Paradisul bătrînilor, dincolo de ursuzenia proprie vîrstei, se purtau tot timpul de parcă ar avea ceva de ascuns. Preasfinţitul, de­prins de-a lungul vieţii să fie aclamat de mulţimile de credincioşi, care de îndată ce-l vedeau săreau să-i pupe mîna şi hai­nele, acum suferea de singurătate, fiind bucuros să-şi împartă timpul chiar şi cu un pervers nesuferit ca lordul Richard.

preasfinţite, demult voiam să vă în­treb..., începu lordul pe un ton ministeri­al, în timp ce-şi punea gheaţă în paharul cu whisky. Ce părere aveţi despre sfîr­şitul lumii?

e obligatoriu să am o părere?

păi, ca faţă bisericească, mă gîndesc că ai studiat problema mai îndeaproape.

dă-mi voie să mă aşez. Sau preferi să vorbesc din picioare?

- Ah, da, desigur... Mă scuzi, credeam că între nişte bătrîni prieteni nu-şi mai au rostul politeţurile... Pune-ţi cît vrei... Ia şi gheaţă de-aici...

90

Preasfinţitul îşi turnă în pahar, apoi se aşeză comod în fotoliu.

biserica nu are un răspuns clar în această privinţă. E o taină pe care numai Dumnezeu o ştie...

- Hai, lasă! Ştiu şi eu asta cu „nimeni nu ştie nici ziua, nici ceasul...", dar vreau să-ţi cunosc părerea. Nu cred că nu te-ai gîndit niciodată la asta şi că nu ai şi tu, ca om, o părere a ta... Sper că nu e nimic „anticanonic" în a avea o părere despre sfîrşitul lumii?

depinde...

depinde de ce?

- Auzi, Richard, ştii că nu-mi place filozofia. M-ai chemat să bem un whisky sau să ne certăm iar?

- O, nu! Voiam doar să avem o discu­ţie. Dacă vrei, aş putea să-ţi spun păre­rea mea despre sfîrşitul lumii.

Preasfinţitul sorbi din pahar şi-l puse pe masă. Apoi îi făcu semn chileinicului:

- Adu-mi o salată de fructe. De-acuma ştii ce trebuie să conţină. Pe urmă poţi să mergi la bazin sau la aparate... Eşti liber pînă termin discuţia cu lordul Richard.

Lordul dădu paharul peste cap şi-şi turnă iar.

91

părerea mea, Preasfinţite, este că în­săşi ideea că lumea va avea un sfîrşit ne-a avantajat pe noi foarte mult...

pe noi? Adică pe cine?

pe noi, Preasfinţite... Ştii bine la cine mă refer... Ne-a avantajat din toate punctele de vedere şi ne-a dat front de lucru.

- Nu te prea înţeleg. Dar, mă rog...

- Mă înţelegi foarte bine. Guvernul Mondial nu ar fi fost posibil dacă în Bi­blie nu s-ar fi vorbit de sfîrşitul lumii, înţelegi? Şi noi citim Biblia...

- O citiţi după cum vă place, replică Preasfinţitul nemulţumit.

- Nu contează, important este că oa­menii cred în Biblie. Credinţa aceasta a lor e atît de puternică, încît orice plan la nivelul umanităţii nu poate fi realizat decît dacă urmează Biblia. Trebuie să-i faci pe oameni să creadă că Biblia se îm­plineşte tocmai cu ei şi că orice împotri­vire e zadarnică. Nu este oare sfîrşitul lumii o fatalitate? Mai contează oare cînd şi cum va fi? Creştinismul i-a făcut pe oameni să fie mai preocupaţi de sfîr­şitul lumii decît de propriul lor sfîrşit. Iar noi am ştiut cel mai bine să folosim această angoasă a sfîrşitului în folosul

92

nostru. Şi ştii ce-am făcut? Am înscenat un sfîrşit al lumii înainte de a-l hotărî Dumnezeu. Sfîrşitul lumii este opera noastră! Priveşte în ce s-a transformat lumea în ultimii patruzeci de ani! Am redus numărul populaţiei planetei de la şase miliarde la două! Poţi să mă con­vingi că nu acesta e sfîrşitul?

-Da.

- O, da! îmi vei spune că nu am fost decît unelte oarbe în mîna lui Dumne­zeu? Cum să nu! Poate că şi Dumnezeul tău a făcut parte din Parlamentul Brita­nic acum jumătate de secol, cînd s-au dezbătut proiectele de reducere a popu­laţiei! Sau poate că Dumnezeu a luat parte nevăzut la şedinţele noastre secre­te şi ne-a şoptit cum să fabricăm viruşi şi să provocăm cutremure în urma căro­ra oamenii mureau cu zecile de milioa­ne? Ai trăit vreodată satisfacţia de a o lua înainte lui Dumnezeu, de a-I strica planurile divine? Să ştii un lucru, Preasfinţite, Diavolul e formidabil tocmai pentru faptul că, ştiind planurile lui Dumnezeu cu lumea, o ia întotdeauna înainte. Iar voi, voi, voi, voi!, creştinii, aţi fost unealta noastră cea mai eficientă atunci cînd am masacrat omenirea. Voi

93

i-aţi convins că totul e o fatalitate, că orice rezistenţă este zadarnică! Şi, cu atît mai formidabil, i-aţi convins pe toţi că totul se întîmplă prin voia lui Dum­nezeu! Pe toţi, dar nu pe mine şi pe cei ca mine, care ştim că tot răul în lume e opera Diavolului!

eşti un mincinos! ripostă Preasfinţitul, vrînd să se ridice din fotoliu. La fel ca şi tatăl tău, Diavolul!

diavolul este corect. Joacă întotdea­una după reguli. E adevărat că îşi face regulile singur. Şi ştiţi care e greşeala voastră, Preasfinţite?

- Nu vreau să continui această discuţie!

ba trebuie s-o continui, replică lor­dul, dînd pe gît paharul. Greşeala voas­tră este că vă place să trăiţi după reguli, întreaga voastră viaţă nu este decît re­guli, reguli, reguli! Deşi, la drept vor­bind, orice reguli, oricît de aspre şi cate­gorice ar fi, alcătuiesc pînă la urmă un joc. Un joc trist sau vesel, depinde cine-l joacă. Iar Diavolul este un jucător! Şi, ca orice jucător, atunci cînd nu trişează, ştie să folosească regulile adversarului în favoarea sa... Apropo, Preasfinţite, credeţi că Diavolul este un adversar sau un partener?

94

- întreci măsura, lord Richard! Toată viaţa mea mi-am închinat-o lui Hristos, luptînd împotriva Diavolului...

- A fost o întrebare retorică, amice... Ştiu că eşti episcop, dar îmi place să te şicanez.

- Cred că e timpul să plec...

preasfinţite, bea-ţi paharul şi o să te relaxezi. Uite la mine! îmi mai torn unul, pentru că-mi face bine. Nu te-ai săturat să trăieşti în minciună? Ştii la ce mă gîndesc uneori? Mă gîndesc că o să mor şi nu am zis niciodată ce gîndesc. Sînt un mason bătrîn şi consider că mi-am slujit crezul cu devotament. Dar ascultă-mă pînă la capăt...

bine... Să zicem că m-ai făcut curios, zise Preasfinţitul, dînd paharul peste cap şi reaşezîndu-se în fotoliu.

ziceam că Diavolul este un jucător corect, în sensul că joacă întotdeauna după reguli. E adevărat că tot timpul propune reguli noi, dar nu fără acordul adversarului. Preasfinţite, ai acceptat vreodată regulile Diavolului?

- Mă simt încurcat... în sensul dacă am păcătuit sau nu? Sigur, ca orice om, sînt supus greşelii, dar nu cred că am făcut vreodată jocul Diavolului... E prea mult...

95

iar eu îţi voi spune că simplul fapt că te afli aici este un joc al Diavolului.

- Ajunge! Mă jigneşti, lord Richard! Am fost tot timpul un om corect, nu am făcut rău nimănui!

- Oare?

dumnezeu mi-e martor!

- Atunci să-mi spui, Preasfinţite, de ce te afli aici, în această insulă plină de tirani, de corupţi şi ipocriţi?

- îmi îndeplinesc slujirea! Oare toţi aceşti oameni trebuiau să rămînă fără bi­serică, fără şansa de a se întoarce la Dumnezeu?

- Te minţi singur pe tine, Preasfinţite. De ce nu recunoşti că eşti aici numai pentru că te temi de moarte, că te-ai as­cuns, plătind bani, în timp ce credincio­şii tăi sfîrşesc eutanasiaţi la şaizeci şi cinci de ani?

- Această lege e o nedreptate! Oame­nii trebuie să trăiască atît cît le e dat de la Dumnezeu!

- O! îmi place să te aud, Preasfinţite! Chiar îmi place! Dar oare de ce îmi zici asta mie acum şi aici, şi nu ai protestat cînd erai episcop al bisericii oficiale? Oare de ce a tăcut biserica atunci cînd se purtau dezbateri în jurul acestei legi,

96

care, fără îndoială, este una demonică? Da, demonică! Iar biserica a tăcut şi oda­tă cu ea ai tăcut şi tu, Preasfinţite! Şi ştii de ce? Pentru că aţi intrat în jocul Diavo­lului! Iar el s-a dovedit a fi un jucător mai bun ca voi!

Preasfinţitul se întinse după sticlă, dar lordul i-o luă înainte.

- Lasă că-ţi torn eu... îmi face plăcere.

- Mulţumesc...

- Aşa că, la drept vorbind, înaintea lui Dumnezeu sîntem la fel de vinovaţi, Prea­sfinţite. Am ucis împreună sute de milioa­ne de oameni. Eu şi cei ca mine v-am pro­pus o lege a Diavolului, iar tu şi cei ca tine aţi acceptat-o. E un joc cinstit, nu?

dumnezeu ştie că eu nu am dorit aceasta. Dar, oricum, părerea mea nu contează. Totul se hotărăşte în Sfîntul Sinod... Eu singur nu pot nimic...

eşti extraordinar, Preasfinţite! Lasă să-ţi torn eu...

- Mulţumesc...

- Mai spune-mi aia cu „n-am vrut să fac sminteală şi de aceea n-am mers îm­potriva Sfîntului Sinod", ha, ha! Totul e un joc, Preasfinţite, pe care voi îl jucaţi cu toată seriozitatea! Cînd ai citit ultima dată Biblia, Preasfinţite?

97

- Ce întrebare-i asta? O citesc des... Chiar ieri am citit... Citesc...

- Am citit-o şi eu. Recunosc că nu am înţeles mare lucru. Dar am reţinut cîteva momente care m-au marcat. Ţi-aduci aminte scena ispitirii lui Iisus?

sigur, cum să nu?

şi cu ce L-a ispitit Diavolul pe Iisus?

- Cum cu ce? Cu pîine... Cu bogăţii... Cu slava deşartă...

- N-ai înţeles nimic, Preasfinţite!

- Atunci spune tu...

- Cu Biblia, Preasfinţite! Cu Biblia! Cum şi-a început Diavolul ispitirea?

- „Scris este"...

şi cum i-a răspuns Hristos?

- Tot cu replici din Scriptură... Bine-nţeles..., se dumiri episcopul, sur­prins că nu s-a gîndit pînă atunci la asta.

- Asta nu aţi priceput voi, dar am înţeles-o noi! De pildă, ce a însemnat pen­tru biserică legalizarea căsătoriilor ho­mosexuale? Ştii prea bine. Dar nu aţi re­plicat niciodată, chiar dacă toată Biblia e împotrivă! A fost destul să vă arătăm lo­cul în care scrie „nu judeca şi nu vei fi judecat" sau „Dumnezeu este dragoste", ca voi să vă lăsaţi convinşi că aveţi Biblia de partea voastră. Deşi şi voi, şi noi ştiam­

98

prea bine că totul este o minciună. Că nu este decît un joc al Diavolului! Un joc pe care l-aţi acceptat şi din care nu v-aţi mai putut retrage... Vă rătăciţi, neştiind Scripturile, Preasfinţite! Sper că şi această replică îţi e cunoscută?

- Lasă asta...

e replica lui Hristos! Şi cui a fost dată? Tocmai cărturarilor şi fariseilor! Celor care citeau Scriptura zilnic, ca şi tine! Dar nu înţelegeau nimic din ea... Diavolul, Preasfinţite, a înţeles Scriptura şi a folosit-o împotriva voastră!

- Mă rog... Deşi nu te prea înţeleg... Am venit aici să beau un whisky...

- Lasă că-ţi torn eu...

da, mulţumesc... Eşti un gentleman...

deh, un mason bătrîn...

- Lasă, lasă... Ştiu că vrei să mă bagi în deznădejde, dar n-o să-ţi meargă. Da­că ar fi să te asculte cineva, ar crede că Diavolul a scris Biblia, replică episcopul, împleticindu-şi limba.

- N-am zis asta. Dar că Diavolul a folosit Biblia împotriva voastră, asta da.

- Te joci cu cuvintele, lord Richard.

- îmi place jocul!

e un joc periculos...

- Nu mai periculos decît cel pe care îl joci tu.

99

- Tu joci de partea Diavolului.

diavolul e un jucător corect.

- Nu vreau să mai discut. Trebuie să plec...

Episcopul se ridică tulburat şi îşi stri­gă sluga. Băutura îl ameţise şi el se în­dreptă spre vestiar clătinîndu-se. Era tulburat şi nu-şi găsea cuvintele. Ar fi vrut ca Dumnezeu să facă ceva, să trimi­tă o pedeapsă peste toţi aceşti oameni care vorbeau cu atîta trufie împotriva Lui. Dar Dumnezeu era mut. Preasfinţi­tul adormi tîrziu, după o sfîşietoare luptă cu gîndurile. Se simţea singur şi neputin­cios. Nu avea de unde să ştie că peste două zile Dumnezeu avea să-i împlineas­că rugăciunea, prefăcînd Paradisul bătrînilor într-un adevărat tărîm al morţii...


Adjunctul Inspectorului General al Inspectoratului General pen­tru Situaţii de Urgenţă primi ordin să mobilizeze două maşini de pompieri în piaţa centrală a oraşului. Era al treilea ceas de cînd mulţimile, scoase în stradă de ştirile de la televizor, scandau în faţa Băncii şi a Primăriei. Oamenii erau dis­peraţi, deoarece cardurile lor fuseseră blocate. Virusul apocaliptic atacase toate computerele şi nimeni nu garanta că ba­zele de date vor putea fi restabilite vreo­dată. în plus, un zvon neverificat anunţa că însuşi directorul Băncii ar fi murit.

Aceeaşi atmosferă domnea în toate oraşele ţării. Preşedintele interimar de­clarase stare de urgenţă, dar nici armata şi nici poliţia nu erau pregătite pentru a face faţă unei astfel de situaţii. Comisia

101

secretă, reunită în Hotelul Naţional, era în plină desfăşurare.

- Totul se desfăşoară conform planu­lui şi nu trebuie să admitem greşeli care să scape situaţia de sub control, îl în­fruntă Preşedintele interimar pe Minis­trul Sănătăţii, care tocmai îşi expusese temerea că o epidemie cauzată de numă­rul mare de morţi este inevitabilă.

domnule Preşedinte, nu sîntem pre­gătiţi să facem faţă unei astfel de situaţii...

domnule Ministru, vă rog să aveţi încredere. Totul este calculat pînă la amănunte.

dacă lucrurile stau aşa cum ni le-aţi expus, în următoarele două zile vom avea circa douăzeci şi cinci de mii de ca­davre pe străzile oraşelor mari şi circa zece mii în oraşele mici şi mijlocii. Vă imaginaţi ce înseamnă asta? Nu avem loc în morgă pentru atîţia morţi! O epi­demie este inevitabilă!

dar cine a zis că toţi aceşti morţi trebuie să ajungă în morgă? E o cheltuia­lă inutilă de bani şi de resurse umane. Agenţii noştri au luat măsurile necesare cu mult înainte de declanşarea evenimentelor. La ieşirile din oraşe, sub pre­textul construirii de complexe auto sau

102

centre comerciale au fost săpate gropi în care pot încăpea pînă la zece mii de ca­davre. Deoarece toate aceste loturi se află sub nivelul străzii, proiectele presu­pun o ridicare semnificativă a platformei, ceea ce înseamnă că firmele proprietare vor plăti pentru serviciul făcut. în plus, crematoriile noastre au capacitatea de a arde pînă la zece mii de cadavre pe zi.

dar s-a gîndit cineva de cît timp este nevoie pentru a transporta atîţia morţi?

domnule Ministru, toate forţele noastre vor fi îndreptate în acest scop. Avem maşinile de armată, maşinile Mi­nisterului Sănătăţii, Pompierii, maşinile de gunoi, într-un cuvînt totul! Dar cred că sînteţi preocupat de lucruri care vă depăşesc atribuţiile, Domnule Ministru. Să-l lăsăm pe Inspectorul General pen­tru situaţiile de urgenţă să se ocupe de aceste aspecte pur tehnice...

domnule Preşedinte, interveni Ins­pectorul General pentru situaţiile de ur­genţă, care sînt obiectivele principale?

pentru ţara noastră avem un plan de o sută optzeci, două sute de mii de morţi. Dacă această cifră va fi atinsă, în­seamnă că obiectivul principal a fost

103

atins şi ne vom bucura de susţinerea Guvernului Mondial.

- Nu vom putea evita acuzaţia de folo­sire a forţei împotriva populaţiei civile...

- N-aţi înţeles nimic, Domnule Ins­pector General! Tocmai în aceasta constă problema noastră, ca să nu folosim forţa. Misiunea noastră este de a-i face pe oa­meni să se omoare singuri între ei.

- Nu prea văd cum... E o cifră prea mare... Adică să creăm premisele unui război civil? Dar nu există liderii, nu sînt formate taberele... Societatea noastră a de­păşit demult orice sentiment de aderenţă la grup. Nu mai există fanaticii de altăda­tă, capabili să moară pentru o idee...

pentru o idee nu, dar pentru bani da! i-o reteză Preşedintele.

Inspectorul general desfăcu o sticlă de apă şi-şi turnă în pahar.

din cîte ştiu, bani nu există, conti­nuă el, cu expresia omului care vrea să înţeleagă şi nu poate.

- Tocmai acesta a fost scopul blocării bazelor de date. De vreme ce banii li­chizi sînt insuficienţi şi marea majoritate a populaţiei nici nu-i are, doar aurul şi bunurile mai prezintă valoare. Plebea nu mai are nimic.

104

- Mă mir cum de s-au organizat aces­te mitinguri în faţa băncilor. Ce poate să le facă banca, de vreme ce banii lor erau virtuali? Nimeni nu le va da bani lichizi niciodată în schimbul unor carduri care nu mai pot fi citite...

- Oamenii, în situaţii de criză, comit acţiuni necugetate. Iar misiunea noastră este de a le sugera acţiunile pe care tre­buie să le întreprindă.

- Trebuie să provocăm ciocniri de stradă, deşi îmi este greu să văd cum am putea dezbina mulţimile pentru a le or­ganiza în tabere adverse. Protestatarii au un scop comun, iar inamicul lor, de această dată, este Banca, aş îndrăzni să spun chiar... sistemul.

Inspectorul sorbi din pahar, vrînd să atenueze gravitatea acuzaţiei. Apoi adăugă:

- Nu mai trăim în vremurile cînd ma­sele se revoltau împotriva autorităţilor... Şi nici nu este acesta scopul...

domnule Inspector General, în pla­nul pe care trebuie să-l urmăm e prevă­zut totul. Noi nu inventăm nimic, noi executăm! Dacă aţi avea răbdare să as­cultaţi şi să nu mă întrerupeţi, am termi­na mai repede...

105

- Mă scuzaţi, Domnule Preşedinte...

- Televiziunile vor întreţine revolta populaţiei. Oamenii trebuie să rămînă în stradă toată noaptea. Scopul e ca mîine, cînd vom declanşa operaţiunea, subiecţii să fie flămînzi şi dezorientaţi. Nu trebuie să le lăsăm nici o speranţă!

Ministrul Alimentaţiei, care în tot acest timp ascultase cu atenţie, îşi ceru dreptul să intervină.

da, Domnule Ministru...

domnule Preşedinte..., începu el, căutîndu-şi cuvintele. Mă gîndesc că ar­derea atîtor cadavre în crematoriu este o cheltuială care nu se acoperă...

dacă vom îndeplini obiectivele pro­puse, vom primi fonduri care vor acope­ri totul.

de ce să nu le folosim ca materie primă? Abatoarele mele pot prelucra sute de tone de carne pe zi. Va fi chiar mai repede decît în crematoriu... Am asigura vulgul cu mezeluri pe cel puţin jumătate de an... Ca să nu mai spun că ar fi un ghişeft pe cinste...

Preşedintele îl ascultă pînă la capăt, apoi, întorcîndu-se către Inspector, răs­punse ca să-l audă toată adunarea:

106

- Aceasta nu face parte din plan, Domnule Ministru. De data asta, fără mezeluri.

Ministrul se aşeză. Era puţin stînjenit. întreaga lui făptură aducea cu un ado­lescent căruia tocmai i-a fost refuzat un dans.

în piaţa oraşului mulţimea creştea cu fiecare oră. Televiziunile transmiteau în direct situaţia din toate oraşele ţării. Analiştii şi comentatorii politici făceau prognoze apocaliptice, anunţînd foame­te, jafuri, epidemii. Urma ca oamenii nu doar să nu poată cumpăra nimic, ci nici să nu se poată deplasa sau plăti servicii medicale. Panica îi scotea pe toţi din casă adunîndu-i în piaţa centrală a ora­şului. Străzile erau pline de pancarde şi steaguri. Mulţimile scandau: Vrem banii înapoi! Banca ne-a furat! Şi altele ca aces­tea. Zgomotul şi învălmăşeala erau atît de mari, încît nimeni nu mai auzea pe nimeni. Era cu neputinţă să vezi pe unde mergi şi singurele puncte de reper erau vîrfurile clădirilor.

Noaptea îi găsi pe toţi liniştiţi. Spre seară primăria instalase boxe şi fiecare putea vorbi la microfon în auzul întregii

107

pieţe. Au urmat mai multe cuvîntări, ca­re au fost întrerupte de fluierături şi stri­găte de nemulţumire. în cele din urmă s-a pus muzică şi piaţa s-a transformat într-o discotecă uriaşă. Pe sub castani ardeau focuri şi nimic nu prevestea urgia de a doua zi.

- M-ai minţit!

vorbeşti prostii, niciodată nu te-am minţit!

ba da! Mi-ai ascuns tot timpul ade­vărul!

- Nu vreau să mai discut despre asta!

Tînărul în cămaşă roşie se străduia din ultimele puteri să împingă valul de oameni care venea peste el.

- Nu împingeţi! Daţi-vă înapoi, că mă sufocaţi!

- Nu împingeţi!

- Lăsaţi-mă să ies!

- Nu împingeţi!

uşile şi vitrinele mari de sticlă ale complexului comercial fuseseră sparte şi miile de oameni dădură buzna înăuntru. Zgomotul cutiilor şi al rafturilor răstur­nate era înghiţit de strigătele mulţimii. Bucuria şi disperarea se amestecau deo­potrivă într-un val care făcea să dispară tot ce e omenesc.

108

- Faceţi-mi loc să ies!

- Nu împingeţi!

daţi-vă înapoi!

- Nu împingeţi!

Prins între un raft cu fructe şi perete, tînărul cu cămaşă roşie simţea că se su­focă de căldură. Din toate părţile cădeau peste el corpurile grele şi fierbinţi ale altor oameni. O femeie între două vîrste i se propti cu coatele în piept şi striga cît o ţinea gura:

- Nu împingeţi! Lăsaţi-mă să ies! Nu împingeţi, am zis!

- Nu împingeţi!

- Faceţi loc!

daţi-ne voie să ieşim!

- Nu vă mai înghesuiţi!

- Moare cineva!

-Mor!

- Nu împingeţi!

- Nu împingeţi!

daţi-vă, că vreau să ies!

daţi-vă la o parte!

- Nu mă mai împingeţi!

Tînărul cu cămaşă roşie simţea o fier­binţeală grozavă în piept. Picioarele i s-au înmuiat şi mai mult atîrna decît se sprijinea pe picioare. Din ultimele puteri se strădui să o împingă pe femeia care îi

109

strivea pieptul. Cînd aceasta începu să ţipe, tînărul o apucă de faţă şi începu să o împingă strivindu-i gura şi nasul pînă cînd sîngele începu să-i curgă pe mînă. Apoi începu să o lovească pe femeie în faţă de parcă acesta ar fi fost ultimul lucru pe care îl putea face pentru a se salva.

- M-aţi minţit! striga el în timp ce îm­pingea feţele celorlalţi cu mîinile pline de sînge. M-aţi minţit! Sînteţi toţi nişte mincinoşi!

în acelaşi timp cineva îl izbi cu putere în ureche, apoi pumnul începu să-l lo­vească peste gură şi peste ochi. Pentru cîteva clipe i se păru că s-a prăbuşit şi îşi acoperi capul cu mîinile. Gura i se umplu de sînge şi îşi simţea buzele umflate şi fierbinţi. Mirosul de sudoare făcea aerul şi mai greu de respirat. Încleştîndu-şi mîna în părul celui care îl lovea, tînărul începu să vomite, apoi se aplecă brusc în faţă lăsîndu-şi mîinile desfăcute ca nişte aripi.

- M-ai minţit.

- Nu te-am minţit niciodată.

- Te-am văzut cum plecai pe după şcoală cu el.

sîntem doar prieteni. Părinţii noştri se înţeleg foarte bine.

110

el te iubeşte.

dacă vrei, nu voi mai vorbi cu el niciodată!

ţi-am adus bomboane.

sînt preferatele mele!

-Da.

- M-am gîndit ce mă voi face cînd voi creşte mare.

-Ce?

- Medic.

şi eu mă voi face medic.

- Credeam că vrei să fii aviator.

- Medic, ca să fiu tot timpul cu tine.

vom fi tot timpul împreună!

şi nu ne vom despărţi niciodată!

- Niciodată!

Strigătele fură acoperite de sirenele maşinilor de pompieri. Peste cîteva mi­nute jeturile puternice de apă izbiră înă­untru, prin vitrinele sparte. Cei care să­reau afară erau cosiţi de pe picioare, scoţînd strigăte de disperare. Oameni în sa­lopete portocalii tîrau corpurile inerte şi le aruncau ca pe nişte saci în camioanele aliniate ca la război.

- Faceţi loc!

- La o parte!

Cei care au reuşit să scape cu viaţă din magazin au fugit spre casele lor, ducînd

fiecare ce reuşiseră să apuce. De di­mineaţă televiziunile anunţaseră că Pre­şedintele a emis o hotărîre prin care orice cetăţean putea ridica din centrele comerciale proviziile alimentare necesa­re pentru trai, toate pagubele urmînd să fie acoperite de către stat. Mulţimile au dat năvală spre marile centre comerciale devastînd totul în cale şi călcîndu-se în picioare unii pe alţii. Între timp televizi­unile transmiteau reportaje în care tineri şi bătrîni ieşeau din supermarketuri cu sacoşele pline, mulţumind Preşedintelui pentru ajutorul acordat.

Aerul nopţii de aprilie se amesteca cu mirosul de benzină lăsat de şirul de ca­mioane care intrau şi ieşeau din oraş. Spre dimineaţă buldozerele şi excavatoa­rele au acoperit grămada de trupuri din care se auzeau gemete, iar alteori strigăte care chemau după ajutor. în timp ce sol­daţii aruncau trupurile din camioane în groapă, Inspectorul General pentru situa­ţiile de urgenţă şi Ministrul Sănătăţii urmăreau totul dintr-o ambulanţă.

ştiţi la ce mă gîndesc, Domnule Mi­nistru?

- Nu, răspunse Ministrul, umplîndu-şi pieptul cu fum din ţigara pe care tocmai şi-o aprinsese.

112

- Mă gîndesc ce ne face pe noi să nu fim în grămada aceea.

Ministrul expiră şi fumul umplu ca­bina.

şi ce ne face?

- Nu ştiu. Poate o Pronie specială a lui Dumnezeu? Sau poate că am avut norocul să facem parte dintr-o specie diferită?

- Credeţi în Dumnezeu, Inspectore?

dacă cred în Dumnezeu? repetă In­spectorul, surprins de întrebare. Nu ştiu... Dar cred că dacă Dumnezeu ar exista, ar fi trebuit să oprească ceea ce se întîmplă.

Ministrul trase din ţigară şi nu răs­punse nimic. Inspectorul nu putea înţe­lege dacă Ministrul i-a pus întrebarea pentru că şi el credea în Dumnezeu sau i-a pus-o doar ca să-l verifice. Nu-şi pu­tea da seama nici dacă Ministrul încuviinţează acest masacru sau nu. în tăcerea care se lăsase se auzeau corpurile care cădeau grele ca nişte saci. Ministrul des­chise geamul şi scutură scrumul.

iar eu cred în Dumnezeu, Domnu­le Inspector, spuse Ministrul, privind înspre mormanul de trupuri. Cred pen­tru că altfel la ce s-au născut miile aces­tea de oameni? N-ar fi prea absurd?

113

Există o răsplată veşnică, Domnule In­spector, şi toate au un sens pe care noi, oamenii, nu-l putem schimba, pentru că nu-l cunoaştem...

iar eu prefer să trăiesc aici, pe pămînt, decît să mor cu speranţa într-o răsplată viitoare.

păi? Iată, trăieşti aici, Domnule In­spector! De ce nu te bucuri?

dă-mi o ţigară...

poftim... Să-ţi povestesc o întîmplare... Sper că pot să-ţi spun tu?

da, sigur... Şi pe mine mă obosesc formalităţile. E destulă tensiune şi aşa.

- O să-ţi povestesc o întîmplare care m-a urmărit de-a lungul întregii mele vieţi, chiar din clipa cînd am auzit-o. Eram băieţandru şi bunicul meu, care a fost crîsnic la biserica din sat, mi-a po­vestit cum şi-a pierdut el credinţa în Dumnezeu. în vremea foametei pe care Stalin a provocat-o în Basarabia, cînd oa­menii îşi ascundeau copiii de teamă să nu-i fure vecinii şi să-i mănînce, s-a aflat că pe cîmpurile Cernăuţiului există gropi cu jom. Jomul era ceea ce rămîne din sfecla de zahăr după ce era prelu­crată. Sute de basarabeni au plecat pe jos spre acele gropi, ca spre un loc al izbăvirii.­

114

Numai că toţi care săreau în groapă mureau din cauza grabei cu care mîncau şi a alcoolului conţinut în jom. înainte de a sări în groapă, oamenii se dezbrăcau pentru a nu-şi murdări hainele. Foamea îi făcea să nu se mai ruşineze unul de altul. Femei şi bărbaţi săreau la un loc în groapa cu jom şi trupurile lor goale rămîneau acolo pentru vecie. Bunicul meu, care era un copil, nu a sărit în groapă şi a scăpat. însă ceea ce a văzut l-a făcut să-şi piardă credinţa în Dumnezeu. As­tăzi, cînd am văzut oamenii aceia în supermarketuri, mi-am amintit povestea gropilor cu jom. Nu ne-am schimbat cu nimic, Domnule Inspector.

să plecăm de aici. Cred că misiunea noastră a fost îndeplinită.

da. Cred că putem pleca.

Ministrul ar fi vrut să mai spună ceva,

dar tăcu. Se crăpa de ziuă, şi ceaţa se ri­dica deasupra pămîntului proaspăt răs­colit. Privind prin geamul întredeschis al maşinii, Ministrul fu tentat pentru o cli­pă să deschidă portiera şi să sară. Apoi îşi aprinse o ţigară, fumînd în tăcere. In­spectorul ceru şi el una.

v-aţi apucat de fumat, Domnule In­spector?

115

- Nu, dar mi-aţi făcut poftă...

- înţeleg, zîmbi cu subînţeles Minis­trul.

parcă aş bea o cafea.

da, o cafea ar fi bună.


Iacob Kohner se trezi tîrziu, după obicei, deranjat de soarele cald de aprilie. Cireşul înflorit din fereastră îi aduse aminte că nu este acasă. Dormise adînc, fără vise, şi se simţea odihnit ca niciodată. Nu mai rămăsese nimic din tulburarea de ieri. Parcă întregul său tre­cut se stinsese odată cu virusarea com­puterului. Se ridică în capul oaselor şi rămase pe gînduri, privind prin geam cireşul înflorit. Niciodată nu mai văzuse un cireş atît de aproape.

- Ce zi minunată! O să avem un Paşte frumos anul ăsta! se auzi vocea bătrînei din bucătărie.

da. Anul trecut a fost mai rece..., interveni Vik.

şi Paştele a căzut mai devreme.

da, anul trecut a fost mai devreme.

Iacob se ridică, strînse pătura şi se grăbi să iasă din cameră. I se părea nepotrivit­

117

să doarmă în timp ce stăpânii casei s-au trezit demult.

bună dimineaţa...

- O! Bună dimineaţa, Iacob! Cum ai dormit? Uite, ai aici cafea, încă e caldă...

- Mulţumesc. Am dormit foarte bine. Chiar m-am odihnit de minune. O! Ce cafea bună!

- Mama o face. E meşteră la cafea, zise Vik cu plăcere, ridicîndu-se şi sărutînd-o pe bătrînă.

e, e! Şezi! Mare lucru să faci o cafea!

iaca-i mare! Mie niciodată nu-mi reuşeşte !

- Nu-ţi reuşeşte pentru că nu o faci! Eşti o putoare de cînd te ştiu! glumi bătrîna şi-l lovi pe Vik uşor peste cap.

e o zi frumoasă azi!

da, ce zi extraordinară! Şi aveţi aici cireşi! înfloresc atît de frumos!

- Avem şi zarzări. Tatăl lui Alexan­dru, răposatul meu soţ, i-a sădit. îi plă­ceau la nebunie pomii, mai ales cînd înfloreau. E o splendoare! întotdeauna, cînd privesc pomii înfloriţi, îmi amintesc de el...

- L-aţi iubit mult...

da... A murit într-un accident. Dom­nul să-l ierte. Am rămas văduvă de tînără...

118

Sănduţu, mai pune-i nişte cafea lui Iacob. Ia cu biscuiţi...

În încăpere se lăsă linişte. Bătrîna pă­ru să se abată cu gîndurile în trecut, ceea ce pe Iacob îl făcu să se simtă vinovat pentru întrebarea pe care o pusese.

Vik se ridică şi deschise geamul. Ae­rul proaspăt amestecat cu mirosul flori­lor izbi înăuntru.

dar povesteşte-ne ceva despre tine, sparse tăcerea femeia.

- Nu e nimic deosebit... N-am ce să povestesc despre mine...

- Hai, văd că eşti modest! Alexandru mi-a povestit o grămadă de lucruri fru­moase despre tine... Dar, lasă, dacă nu vrei, nu te forţez. Atunci povesteşte-ne despre părinţii tăi... Despre mama ta...

- Mama a fost un om extraordinar... Şi tata tot aşa... îmi pare rău că n-am ştiut să învăţ mai multe de la ei...

părinţii sînt întotdeauna izvor de înţelepciune.

Iacob se ridică fără să spună nimic şi se duse pînă la cuier, unde avea rucsa­cul. Scotoci în el şi scoase Biblia.

iată... Asta o am de la mama. Mi-a scris că de fiecare dată cînd voi vrea să vorbesc cu ea să citesc de aici. E o Biblie...

119

- Aşa? Mama ta a fost creştină?

da. S-a botezat la azil. Am aici şi o scrisoare. E ultima ei scrisoare. De fapt şi singura. E cea mai frumoasă scrisoare. Mi-a schimbat viaţa. Niciodată nu m-am gîndit că mama m-a iubit atît de mult... Credeam că l-a iubit pe fratele meu mai mare...

- Ai şi un frate mai mare? Oh, da..., se scuză bătrîna, privind corpul mare al lui Iacob.

- îl cheamă Raul. Dar acum e în Is­rael. A plecat cu mulţi ani în urmă şi nu am mai ştiut nimic de el...

şi zici că mama s-a botezat la azil? Foarte interesant...

da... Iată, scrie aici... A cunoscut acolo pe un oarecare părinte Ioan. De la el a primit şi Biblia. Acum Biblia a trecut la mine... Am început s-o citesc... E o onoare pentru mine...

ioan zici? De la Azilul Euthanasius?

da..., parcă aşa îi spune. Azilul de la ieşirea din oraş...

da, da! Sigur că ştiu! Sănduţu, pă­rintele Ioan! Cum să nu-l ştim? E din bi­serica noastră! A fost de atîtea ori pe la noi! Ce minunat că mama dumneavoas­tră a avut fericirea să-l cunoască pe părintele­

120

Ioan! Cine-l vedea pe părintele Ioan nu putea să nu creadă în Dumne­zeu... Vai, trebuie să vă povestesc o întîmplare cu părintele Ioan!

Bătrîna se ridică şi amestecă într-un ceaun care dădu în clocot.

- Oh! Era să dea pe-afară... Fac nişte urzici bune-bune! Le-am cules din grădi­nă. Cred că n-ai mai mîncat demult aşa o bunătate...

de unde? Eu mănînc mai mult hamburgeri...

ştiu, ştiu. Voi la oraş mîncaţi numai porcării. E mai mult petrol şi plastic în mîncărurile alea. Eu mai bine mor de foame decît să le mănînc...

Mirosul din ceaun umplu bucătăria şi lui Iacob i se făcu dintr-odată foame. Se simţea bine aici. Era un amestec de stînjeneală şi cuminţenie care-l făcea să se simtă copil. Vik, care tăcu în toată aceas­tă vreme, se ridică şi ieşi, zicînd că vrea să aducă nişte cozi de ceapă. Cînd des­chise uşa, curentul umflă perdeaua din fereastră şi Biblia, care era deschisă pe masă, îşi răsfoi paginile.

dar ziceam că vreau să-ţi povestesc despre părintele Ioan, continuă bătrîna discuţia, amestecînd în ceaun.

121

da, da... Sigur...

părintele Ioan era preot în biserica noastră... Poate că o să ai ocazia să mergi acolo. Chiar azi am putea să mergem. E un loc unde nu intră oricine. Aşadar, pă­rintele Ioan era iubit de toată lumea. Era un bărbat înalt, frumos. Că eu îl ştiu de cînd era tînăr. Şi avea o voce frumoasă şi plăcută. Îţi era drag să îl asculţi. Dar a dorit să meargă la azil. Ar fi putut, desi­gur, să rămînă cu noi. Că în comunitatea noastră mai sînt bătrîni. Şi Preasfinţitul e bătrîn. Chiar, nu-l cunoşti pe Preasfinţi­tul? O să-l cunoşti. Are cine să le poarte de grijă, la bătrîni mă refer. Poate că Sănduţu ţi-a povestit mai multe... Dar el a preferat să-şi urmeze chemarea.

Bătrîna termină de amestecat şi luă ceaunul de pe foc.

e gata. Să aducă Sănduţu ceapa... Sănduţule! Adu, mamă, şi nişte ridichi, să facem o salată, strigă bătrîna aplecîndu-se pe fereastră. Aşadar mă bucur că mama dumneavoastră s-a întîlnit cu părintele Ioan. înseamnă că nu a fost zadarnică dorinţa lui. A dat roade. Mult a mai iubit-o Dumnezeu pe mama dumitale...

Iacob nu mai înţelegea nimic. La înce­put a fost surprins să găsească o bătrînă

122

care a depăşit vîrsta prevăzută de lege, iar acum i se spune că există o întreagă comunitate. Cît de mare este această comunitate şi cum a reuşit să se ascundă de autorităţi? De ieri pînă azi Iacob reuşi să treacă prin atîtea stări, încît pierdu cu totul noţiunea timpului. Femeia din faţa lui, pomii înfloriţi, aerul proaspăt de afa­ră şi soarele care părea să intre în casă făceau ca totul să pară posibil în acest loc. Chiar această stare de confuzie şi de uimire îl făcea pe Iacob să se simtă bine şi să nu vrea să iasă din acest vis prea curînd. I se părea că orice întrebare isca­tă din curiozitatea lui ar fi putut risipi vraja acestor clipe neimaginate.

- Hai, că-i gata şi mîncarea. E de post, dar e foarte gustoasă, bombănea bătrîna punînd farfuriile pe masă. Acum e postul Paştelui. Noi cu soţul l-am ţinut întotdeauna. în ultima vreme îl ţine şi Sănduţu. Mă rog, îl mai calcă el cu taximetria lui, că mănîncă porcăriile alea de hamburgeri. I-am zis de-atîtea ori să nu le mai mănînce. Dar, aşa, cînd e acasă, ţine toate posturile... Hai c-au venit şi ceapa, şi ridichea! Facem acuş o sălăţică... Hai, Sănduţule, dă-le la mama să le spele...

123

- Lasă că le spăl eu, mamă, mai stai şi te odihneşte.

ei hai, dacă-ţi face ţie plăcere să le speli, o să mă mai aşez un pic. Să mai vorbesc cu Iacob. Tocmai i-am povestit despre părintele Ioan. Auzi minune, pă­rintele Ioan a botezat-o pe mama lui Iacob la azil. Ce, crezi că e ceva întîmplător în lumea asta? Nu e nimic întîmplător. Totul e în mîna lui Dumnezeu.

- Hai că am spălat ceapa şi ridichile. Vrei să le tai eu?

ei, cum mi-ar sta?

dacă vrei, le tai...

dă-le încoace, că pînă le tai tu se ră­cesc urzicile, glumi bătrîna şi îi luă lui Vik ceapa şi ridichile din mînă. Dar ştii ce zic eu, Sănduţule?

-Ce?

să-l ducem pe Iacob să-l cunoască pe Preasfinţitul. O să aibă cu cine sta de vorbă. Preasfinţitul e un mare cunoscător al Scripturii. El are cărţi pe care nu le mai are nimeni. Dar ce să mai vorbesc, el însuşi e ca o carte deschisă. Pentru rugă­ciunile lui, Dumnezeu acoperă toată co­munitatea noastră. De cînd mă ştiu eu, n-am avut nici un control. Cu el chiar se împlinesc cuvintele că împărăţia lui

124

Dumnezeu nu e din lumea aceasta. Dacă ar fi mai mulţi oameni ca el, diavolul n-ar mai putea lucra grozăviile pe care le face în lume...

sigur că o să mergem şi la Preasfinţitul, interveni Vik. Şi pentru asta l-am adus pe Iacob la noi.

- Foarte bine. Acum să mîncăm şi pe urmă vom vedea cum facem.

Iacob mîncă cu poftă tot ce avea înain­te. Parcă niciodată mîncarea nu fu mai gustoasă. Era nerăbdător să-l cunoască pe Preasfinţitul despre care i s-a povestit cu atîta încîntare şi hotărî să se lase cu totul în mîna acestor oameni minunaţi care erau Vik şi bătrîna sa mamă. Niciodată nu se simţise atît de protejat ca în această ca­să. După mîncare, ieşi cu Vik în grădină, unde petrecură pînă după-amiază, discutînd despre cele mai diferite lucruri. Soa­rele şi vîntul uşor de aprilie îl făceau pe Iacob să regrete că nu s-a născut la ţară şi că şi-a petrecut cei mai frumoşi ani din viaţă în faţa computerului.

La căderea serii Iacob fu dus să-l cu­noască pe Preasfinţitul. Ceea ce îşi în­chipuia Iacob că va fi o biserică aidoma bisericilor-muzeu din oraş nu era decît o simplă casă ceva mai mare decît casa

125

lui Vik şi a mamei sale. Uşa de la intra­re era deschisă şi cei trei intrară înăun­tru fără să bată. Bătrîna o luă înainte, trecînd prin verandă. Din camera din fund se auzea vocea înceată a Preasfinţitului:

să plinim rugăciunea noastră cea de seară Domnului!

doamne miluieşte! răspundeau cîteva voci nearmonizate.

- Apără, mîntuieşte, miluieşte şi ne păzeşte pre noi, Dumnezeule, cu harul Tău!

doamne miluieşte!, răspunseră iar vocile.

Cei trei intraseră şi îşi făcură loc prin­tre cei cîţiva credincioşi care se rugau împreună cu Preasfinţitul. întreaga încă­pere mirosea a tămîie şi lumânările aprinse îi făceau pe toţi să pară ireali. Ia­cob, care nu mai văzuse nicicînd aşa ce­va, îşi fixă privirile asupra Preasfinţitului, un bătrîn scund, cu pletele şi barba albă, îmbrăcat într-o togă lungă şi cu şorţ lung şi îngust în gît.

seara toată, sfîntă, în pace şi fără de păcat, la Domnul să cerem! îngîna bătrînul, stînd cu spatele la credincioşi şi închinîndu-se spre răsărit.

126

dă, Doamne! răspundeau cei cîţiva credincioşi, la care se alătură şi Vik cu bătrîna sa mamă.

- înger de pace, credincios îndreptă­tor, păzitor bun sufletelor şi trupurilor noastre, la Domnul să cerem!

dă, Doamne!

- Milă şi iertare pentru păcatele şi greşalele noastre, la Domnul să cerem!

dă, Doamne!

- Cele bune şi de folos sufletelor noastre, la Domnul să cerem!

dă, Doamne..., îngînă Iacob, sim­ţind că nu este bine să tacă atunci cînd toţi cîntă.

începu să-i urmărească pe toţi, încercînd să înţeleagă ce se întîmplă. Totul era atît de grav şi totodată atît de plin de pace, încît Iacob nu mai simţea nevoia să se mişte. îşi închipui că mama sa, dacă l-ar vedea, ar fi foarte mîndră de el. I se păru chiar că o simte alături, o prezenţă atît de puternică, încît îşi duse mîinile la nas şi le mirosi. Nasul i se umplu de mi­ros de săpun, aşa cum miroseau mîinile mamei cînd îl alinta în copilărie. Aceeaşi căldură îl învălui şi acum, şi Iacob începu să verse lacrimi pe care nu le putea stăvili.

127

sfîrşit creştinesc vieţii noastre, fără durere, neruşinat, în pace, şi răspuns bun la înfricoşătoarea Judecată a lui Hristos să cerem!

dă, Doamne!

dă, Doamne..., şopti Iacob şi îşi făcu cu stîngăcie semnul crucii, aşa cum îl văzu făcînd pe Preasfinţitul. Corpul lui mare deveni dintr-odată uşor, încît i se părea că abia atunci a intrat în el sufletul şi că acest suflet căuta să-l tragă în sus, spre o altă lume şi o altă viaţă.

După Vecernie au mers cu toţii într-o altă cameră, unde îi aştepta masa pusă. Ultimul veni Preasfinţitul. înainte de a se aşeza, un bărbat, care părea cel mai în vîrstă, a rostit o rugăciune:

- Mînca-vor săracii şi se vor sătura şi vor lăuda pe Domnul, iar cei ce-L caută pe Dînsul, vii vor fi sufletele lor în vea­cul veacului. Slavă Tatălui şi Fiului şi Sfîntului Duh, şi acum, şi pururea, şi în vecii vecilor. Amin. Doamne miluieşte, Doamne miluieşte, Doamne miluieşte. întru numele Domnului, Preasfinţite stăpîne, binecuvîntează!

Preasfinţitul, făcînd semnul crucii peste bucate, rosti:

- Hristoase Dumnezeule, binecuvîn­tează mîncarea şi băutura robilor Tăi, că

128

sfînt eşti totdeauna, acum şi pururea, şi în vecii vecilor. Amin.

Bucatele la masa episcopului erau la fel de simple ca şi la masa bătrînei ma­me a lui Vik: cartofi fierţi cu coajă, pe ca­re cei de la masă şi-i curăţeau singuri, salată, ceai şi dulceţuri. în lumina lămpi­lor de gaz, întreaga adunare, cu feţele acelea uscăţive şi mîinile care curăţau cartofii, părea de foc. Preasfinţitul, văzînd neîndemînarea lui Iacob, care se ni­meri să-i stea alături, curăţă singur un cartof şi i-l puse în farfurie.

ia şi mănîncă, frate Iacob. Nu e un hamburger, dar o să-ţi astîmpere puţin foamea, glumi episcopul.

- Mulţumesc..., se ruşină Iacob. De unde ştiţi cum mă cheamă?

Episcopul zîmbi.

părintele Ioan mi-a vorbit despre dumneata.

- Cum aşa? întrebă Iacob zăpăcit. A... probabil că glumiţi, încercă Iacob să o dreagă, zîmbind ca la o glumă bună.

sigur că glumesc, răspunse episco­pul, sorbind din cana cu ceai.

Apoi, uitîndu-se spre mama lui Vik, zise:

soră Maria, de ce l-ai adus pe băia­tul ăsta nebotezat aici?

129

păi, Preasfinţite, începu femeia, dar fu întreruptă de Iacob.

să ştiţi că eu vreau să mă botez... Nu ştiu cum se face, dar îmi doresc asta.

Episcopul zîmbi şi-şi puse mîna mică pe umărul mare al lui Iacob.

ştiu, ştiu... Voiam doar să o tachinez puţin pe sora Maria, că nu am mai au­zit-o de mult şi îmi era dor de ea.

iertaţi, Preasfinţite, interveni bătrî­na, măgulită de atenţia Preasfinţitului. M-am gîndit că nu o să vă supăraţi dacă o să-l aduc pe Iacob aici fără să vă în­treb. Să ştiţi că mama lui a fost botezată de părintele Ioan al nostru, la azil. Şi m-am gîndit că o să vă bucuraţi să ştiţi asta...

- Cum să nu ne bucurăm? Părintele Ioan e fratele nostru, răspunse Preasfin­ţitul, fără să se arate prea mirat de spu­sele sorei Maria.

Iacob se încurcă şi mai mult. Dacă sora Maria nu a vorbit despre el cu Preasfinţitul, atunci de unde ştie acesta cum îl cheamă? Se gîndi că poate Vik i-o fi povestit. Dar cînd? Pentru o clipă lui Iacob i se păru că episcopul ştie totul de­spre el. Sentimentul acesta era atît de puternic, încît Iacob nici nu mai putea

130

vorbi, simţindu-se privit chiar acolo de unde ies toate cuvintele, în inimă.

este o binecuvîntare pentru mine şi pentru întreaga noastră adunare să avem un botez la acest Paşte, zise episcopul, cu bucurie în glas. Apoi le povesti tuturor, dar mai mult pentru Iacob, despre înde­lungata tradiţie a Bisericii de a săvîrşi botezurile în sîmbăta Paştelui. Iacob as­culta şi simţea că viaţa lui nu a fost nicio­dată mai plină. Atîta atenţie nu i s-a acordat de cînd se ştia, mai ales că atenţia aceasta părea să vină nu doar de la oa­meni, ci de la însuşi Dumnezeu.

Au plecat spre casă tîrziu, spre miezul nopţii. Luna ovală şi stelele, care erau atît de multe în acea noapte, făceau ca cerul să pară foarte aproape. Vîntul miş­ca frunzele copacilor, împrăştiind un mi­ros proaspăt de iarbă şi flori. Sora Maria, ţinînd într-o mînă băţul, iar cu alta sprijinindu-se de Vik, vorbi tot drumul.


Iacob şi Vik s-au întors în oraş după ce urmele dezastrului prin care a trecut au fost măturate de peste tot. Un vizitator străin nu ar fi zis niciodată că în acest oraş, cu doar cîteva zile în urmă, au fost decimaţi circa douăzeci de mii de oameni. Maşinile Primăriei au strîns gu­noiul, legumele şi alimentele aruncate pe străzi şi au spălat sîngele de pe asfalt. Echipe de constructori au pus la loc vitrinele stricate şi au reparat tot ce fusese afectat de mulţimile dezlănţuite, astfel încît totul era ca nou. Singurul lucru sus­pect din acest oraş era lipsa oamenilor pe străzi într-o zi atît de însorită.

- Oare o fi pornit netul? întrebă pe neaşteptate Iacob, deîndată ce intrară în oraş. Ar trebui să-mi fac computerul şi iar o să cheltui bani. Ştii, am devenit de­pendent de el.

133

- Mi se pare că toată lumea e depen­dentă de computer şi internet. Trăieşte mai mult virtual decît real.

- Cum poate trăi Preasfinţitul fără cu­rent electric? Nu-mi pot imagina.

- Are ceva mai presus decît toate acestea. El e într-o cu totul altă lume.

- Apropo. De unde ştia cum mă cheamă? întrebă Iacob, cu o curiozitate de copil.

- Nu e prima dată. De multe ori spune lucruri pe care nu avea de unde să le ştie. Le vede cu duhul.

- Cum adică?

- Oamenii sfinţi capătă puteri Dum­nezeieşti. De pildă, pot să facă minuni, să vadă lucruri la depărtare sau chiar în viitor.

- Ce chestie. Sînt un fel de magicieni?

un fel..., zîmbi Vik, negăsind o altă explicaţie mai pe înţelesul lui Iacob.

Ajunşi la scara blocului cei doi îşi luară rămas bun, convenind să se sune mai tîrziu. Întîi de toate Iacob îşi prăji în grabă cîteva ouă, în care tăie mult salam. Apoi făcu un duş şi se aşeză în faţa televizorului.

134

TELEVIZORUL: Mii de copii au rămas fără părinţi şi fără îngrijirea necesară în urma tra­gicelor evenimente din şaptesprezece şi opt­sprezece aprilie, informează Biroul de Presă al Preşedinţiei. „Atîta vreme cît familia nucle­ară încă mai reprezintă o constantă a societă­ţii noastre, statul nu poate prevedea tragedii­le de felul celei la care am fost martori în aceste zile, a declarat liderul Partidului Ecologist, Radu Leibovici. Creşterea copiilor în in­stituţii specializate ale statului, unde li se va asigura educaţia necesară şi un grad de secu­ritate sporit, este o propunere pe care Parti­dul Ecologist a făcut-o în repetate rînduri şi care sperăm că acum va fi aprobată ca lege. Pe viitor, nu vor mai exista copii care să trea­că prin şocul pierderii părinţilor, aşa cum se întîmplă acum, dată fiind educaţia lor făcută în spiritul iubirii de stat", a mai declarat Ra­du Leibovici. Parlamentul va lua în dezbatere în aceste zile vechea temă a familiei nucleare, pe care tot mai mulţi politicieni o consideră un fenomen depăşit pentru o societate de tip nou, bazată pe bunăstare şi securitate. Şi acum, ştiri din sport...

Iacob schimbă canalul, dorind să afle mai multe despre ce s-a întîmplat în aceste zile în care el a lipsit din oraş. Peste tot se vorbea mai mult despre co­piii orfani şi despre legea care va interzi­ce familiile nucleare, adică tradiţionale,

135

pe motivul că nu pot garanta îngrijirea şi securitatea necesară copiilor.

TELEVIZORUL: „Oricum, în situaţii ca cea prin care am trecut în aceste zile, cînd mii de părinţi şi-au pierdut viaţa în mod tragic, co­piii trec automat în grija statului. N-ar fi normal ca grija pe care statul oricum o are pentru aceşti copii să se exercite încă de la primele zile ale vieţii, în instituţii specializate, fără să mai fie nevoie ca bieţii copii să treacă prin şocul pierderii părinţilor, care la o vîrstă mai avansată se resimte mult mai puternic şi cu urmări asupra personalităţii lor de mai tîrziu? Odată cu dispariţia familiei nucleare va dispărea, o dată pentru totdeauna, şi dis­criminarea dintre orfani şi neorfani, care îi afectează atît de mult pe micuţi. Toţi copiii vor fi ai statului, iar statul, ca un părinte iubi­tor, le va acorda tuturor drepturi şi şanse egale. Oare nu aceasta este societatea ideală spre care tindem?", a declarat ministrul Edu­caţiei, Viorel Ilieş.

Apoi televizorul a început să înşiruie cadre din azilurile de copii, unde aceştia erau aduşi după ce erau vînaţi de pe străzi şi din apartamentele rămase goale. Femei şi bărbaţi tineri în uniforme aveau grijă de copii. îi îmbrăcau, îi pieptănau şi le curăţeau bananele şi portocalele de coajă. Copiii, la rîndul lor, erau şi ei îmbrăcaţi­

136

în uniforme. Atît fetiţele, cît şi băieţii, erau îmbrăcaţi în pantalonaşi al­baştri şi cămăşuţe albe, purtînd pe cap bonete albastre. La gît le atîrnau eşarfe mici, albastre.

PRIMUL COPIL: Sînt foarte fericit că mă aflu aici. Acum am mai mulţi părinţi şi mai mulţi fraţi!

AL DOILEA COPIL: E foarte bine aici. Avem jucării. Ne jucăm cu mingea, înotăm, ne ju­căm la calculator.

AL TREILEA COPIL: Nu-mi pare rău că tata şi mama au murit. Aici e mult mai bine.

Iacob schimbă canalul. Dar alţi copii, îmbrăcaţi în aceleaşi uniforme, apăruse­ră pe ecran. Aliniaţi cîte doi în rînd, aceştia mărşăluiau pe loc, intonînd o nu­mărătoare ciudată. în faţa rîndurilor, copilul care părea să ţină locul de co­mandant, începea numărătoarea, iar cei­lalţi o preluau.

COPILUL COMANDANT: Un, doi! COPIII DIN RÎNDURI: Trei, patru! COPILUL COMANDANT: Trei, patru! COPIII DIN RÎNDURI: Un, doi!

137

COPILUL COMANDANT: Cine merge-n pas cu noi?

COPIII DIN RÎNDURI: Sîntem schimbul lu­mii vechi şi păşim perechi, perechi! Sîntem fete şi băieţi: veseli, mîndri şi isteţi!

Iacob stinse televizorul. în liniştea care se lăsă îşi aminti de bătrînul epis­cop, de mama lui Vik şi de ceilalţi, şi îi păru rău că pierduse acea stare de bine pe care o trăise lîngă ei. Oraşul avea ce­va care îi tulbura mintea şi inima. Acum simţea asta. Chiar de la vederea prime­lor blocuri, a şoselei şi a semafoarelor, mintea lui Iacob trecuse parcă într-un alt registru. îndată îşi aminti de computer, de internet, de bani şi de grijile care îl împresoară. Se gîndi pentru o clipă dacă nu cumva blocurile de locuit şi asfaltul au fost inventate pentru a-i subordona pe oameni. Lumea în care trăia era atît de monotonă, încît trezea aceleaşi gînduri, aceleaşi reacţii şi aceleaşi dorinţe în oameni. Se simţea parte a unui experi­ment şi nu ştia cum să scape de asta.

îşi înfruntă de cîteva ori dorinţa de a porni computerul, dar în cele din urmă nu mai rezistă şi apăsă butonul. Peste cîteva zeci de secunde, pe ecran apăru

138

un salut: „Salut! Compania Macrosoft îşi cere scuze pentru defecţiunea tehnică survenită în urma atacului prin virusul denumit Sfîrşitul lumii. Eroarea a fost înlăturată şi acum computerul tău poate fi folosit fără nici o problemă!"

pfu! Drăcie..., bombăni Iacob, ne­răbdător să intre pe blog.

Gîndul că nu va mai trebui să piardă timp şi bani pentru repararea compute­rului îl făcu să se simtă chiar fericit. Ra­dia de bucurie la gîndul că cei de la Ma­crosoft i-au făcut un serviciu atît de mare.

- Aşa...., ia să vedem noi ce mai zice lumea..., bombănea Iacob, în timp ce in­troducea parola. Aha!, se pare că sînt o grămadă de comentarii care aşteaptă să fie aprobate. Acuşi...., ia să vedem...

TURBO 2222: salut, iacob! unde ai dispărut? sfârşitul lumii a trecut © ce părere ai despre manevra cu blocarea cardurilor? mi s-a părut o kestie tare!

BARAC OBAMA: bună! am un pont beton! cik noul preshedinte, interimaru, a murit şi el dar nu se anuntsa pana nu au candidatura potrivită, problema e k nime nu vrea preshe­dinte © se tem de moarte! mă gândesc oare cu ce-l conservă? cu formol sau cu alcool? eu

139

aş prefera să mă conserve cu alcool, de prefe­rat whisky :)

BLACK MAN: hey! te fac un shah? intră la mine pe blog ca să vedem cine e mai tare!

Afară se auzi zgomotul unui autobuz sau poate autocamion. Apoi iarăşi se lăsă liniştea. Soarele lumina întreaga în­căpere făcînd ca liniştea să pară caldă. Iacob se ridică şi deschise fereastra. Ră­mase preţ de cîteva minute privind afa­ră, dar nu văzu pe nimeni. Apoi apăru o maşină de gunoi, care dispăru printre blocuri.

Iacob Kohner, la cei patruzeci de ani ai săi, nu suferise niciodată de singurăta­te. Sau poate că starea care îl apăsa acum îl făcea să creadă asta. Oricum, parcă niciodată singurătatea nu-i apăruse în goliciunea ei atît de înspăimîntătoare. Ar fi vrut să iasă şi să bată în uşile veci­nilor, lucru despre care i s-a repetat de atîtea ori că nu e cuviincios. Odată, pe cînd era copil, a văzut pe cineva într-un film bătînd la uşă. I s-a părut atît de inte­resant, încît, în una din zile, cînd părinţii nu erau acasă, a ieşit şi a bătut pe rînd în uşile vecinilor. Seara a fost certat pentru că a făcut un lucru necuviincios. De

140

atunci Iacob nu a mai bătut la uşa nimă­nui. Acum însă şi-ar fi dorit ca cineva să-l certe, dar nu avea pe nimeni. Nici nu mai ştia dacă vecinii lui sînt vii sau au murit.

Internetul şi televizorul au ucis în Iacob simţul singurătăţii. însă a fost destul să se despartă pentru cîteva zile de obişnuinţele sale ca să înţeleagă că totul nu era decît o minciună. Întîlnirea cu Vik şi evadarea din oraş l-au făcut să-şi vadă viaţa şi pe sine însuşi dintr-un alt unghi. Se simţea ca un dulap care a fost mutat din loc, făcînd dintr-odată vizibilă toată mizeria care s-a ascuns pînă atunci după el.

Se încălţă şi ieşi afară. Dorea să vadă oameni. Simţea că a vedea oameni e cea mai mare bucurie pe care ţi-o dă viaţa. Oamenii aceia pe care i-a văzut de atîtea ori, dar la care nu s-a gîndit niciodată. O luă încet pe după bloc şi se îndreptă spre parc. Oraşul era pustiu şi doar din cînd în cînd trecea cîte o maşină. într-un tro­leibuz Iacob zări cîteva figuri stînd pe scaune cu feţele aţintite înainte. Oare la ce se gîndeau? Unul Dumnezeu ştie.

în parc dădu peste cîţiva oameni care făceau nişte măsurători. îşi strigau ceva unii altora de după un trepied cu ocheană,

141

iar unul din ei, aşezat pe o bancă, nota ceva într-un registru. Iacob ar fi dorit să intre în vorbă cu ei, să-i întrebe ce fac, dar îşi dădu seama că e nepoliti­cos şi-apoi era şi timid. Se duse şi se aşeză pe o bancă de unde continuă să-i urmărească.

vă deranjează dacă stau şi eu? îl în­trerupse din gînduri un bărbat cam de şaizeci de ani, cu un ziar în mînă.

- Nu..., nici vorbă, tresări Iacob. Cum să mă deranjaţi?

e o zi atît de frumoasă...

da. E o zi superbă.

- Ador soarele de aprilie şi pomii cînd dau în floare, intonă bărbatul, aşezîndu-se la celălalt capăt de bancă. Nu vă supăraţi dacă aprind o ţigară?

- Nu, nu... Fumaţi liniştit.

vă servesc?

poftim?

vă servesc?

- O, da... Mă scuzaţi că nu am înţeles din prima... Mă gîndeam oare ce măsoară?

- A! exclamă bărbatul, aprinzîndu-i ţigara lui Iacob. Vă referiţi la ăştia? Păi, nu ştiţi?

- Ce să ştiu?

142

păi, reproiectează parcul. Staţi să vă zic. Am eu pe cineva la Primărie. Dar asta e o informaţie confidenţială.

 Bărbatul îşi aprinse ţigara şi, umplîndu-şi pieptul cu fum, se lăsă pe spate. Apoi slobozi fumul, întinzîndu-şi buza de jos peste cea de sus, încît întreaga faţă a nou-venitului îi păru lui Iacob că seamănă cu un ceainic care a dat în clo­cot. Această senzaţie păru şi mai puter­nică atunci cînd bărbatul începu să chi­cotească.

- Ce nebunie! Unde s-a mai pomenit pe vremea mea aşa ceva? Nu, aşa ceva nu se poate, domle! O să vă spun ceva şi o să ziceţi că-s nebun...

- M-aţi făcut curios...

- Chiar nu ştiţi nimic, nimic?

- Nu ştiu... Nici nu ştiu ce să ştiu...

- Mai pe scurt. Am eu pe cineva la Primărie. E ceva ce ştiu mai demult, dar nu am luat-o de bună. Ăştia, domle, au reproiectat tot oraşul. Eu îi zic atunci: cum, domle, să reproiecteze oraşul? Că doar sînt blocuri, sînt parcuri, pieţe, par­cări şi aşa mai departe. E cheltuială, domle! Şi-apoi, zic, ce-o să facă cu toate astea? O să le demoleze! zice. Cum să le demoleze, domle? zic eu. Dar oamenii

143

unde or să mai locuiască? am întrebat eu, înţelegeţi? Zice: păi, o să mai cureţe şi din oameni, o să rămînă atîţi cît trebu­ie. Auzi, domle, nu mi-a venit să cred. Şi, vezi dumneata, ce am ajuns să avem? Iacătă că s-a întîmplat! Ne-au curăţat, domle! Eu nu cred în povestea asta cu cardurile, cu morţii la înghesuială. Păi, unde s-a mai văzut, domle, să moară douăzeci de mii de oameni la înghesuia­lă? I-au căsăpit, domle! Mi-a zis mie ci­neva că i-au dus cu maşinile de gunoi la marginea oraşului şi i-au îngropat. îi îngropau de vii, domle! Iată ce-i democra­ţia! Cică au fost nu ştiu cîte tone de acid pe care le-au vărsat peste ei. Mă rog, imaginaţi-vă cît acid trebuia la atîtea ca­davre! Cheltuială mare, domle! Iar acum o să reproiecteze tot oraşul, că, zic, nu mai are cine să locuiască în toate blo­curile astea. Vor să facă ceva frumos, cu străzi late, cu parcuri, cu multă verdeaţă, fîntîni... Mă rog, fac un fel de rai. Că, zice, omenirea a ajuns la un grad mare de prosperitate şi vor trăi cu toţii în lux. Ce lux, domle? Că eu nu-l mai prind. Nici dumneata. Noi ne-am irosit viaţa construind clădirile astea, iar cei ca dumneata o să le stricaţi. Aşa-i viaţa asta

144

de rahat: unii fac, iar alţii strică. Mă rog, sper că nu v-am obosit.

- Nu, nu... Aveţi foarte mare dreptate, zise Iacob, bucuros că i s-a oferit şi lui cuvîntul.

Faţa lui mare -avea expresia unui copil sărman căruia i s-a intrat în voie.

vreau să trăiesc..., zise pe neaştepta­te bărbatul, fără nici o legătură cu discu­ţia de pînă atunci.

Trase iarăşi fum în piept, îşi întinse buza în acelaşi fel ca la început şi slobozi fumul perpendicular în sus.

vreau să trăiesc! strigă iarăşi, atrăgînd atenţia celor care lucrau în parc Apoi se întoarse brusc spre Iacob şi-şi puse mîna pe umărul lui:

vă invit la mine. Am un vin bun. Haideţi, sînteţi prietenul meu. Vă rog eu frumos, nu mă refuzaţi.

Iacob nu ştia ce să răspundă. Nu-l cu­noştea pe acest om. Era ciudat, tulburat şi îi vorbise despre atîtea lucruri înspăimîntătoare. De unde le ştia? Poate că era vreun fost funcţionar ieşit la pensie. Vor­băria şi sinceritatea lui îi inspirau totuşi încredere. Iacob acceptă invitaţia.

La celălalt capăt al parcului apăru un detaşament de copii îmbrăcaţi în uniforme,­

145

ca cei de la televizor. Erau însoţiţi de o educatoare tînără, îmbrăcată şi ea în uniformă. Cîţiva cameramani îi filmau în timp ce educatoarea îi instruia.

priviţi! sări Iacob, sînt ca cei de la televizor! Ce mai e şi asta?

sînt batalioanele de copii, răspunse bărbatul, ridicîndu-se. De acum o să-i vedem tot mai des. Vor planta copaci, vor mătura parcurile, vor supraveghea pieţele şi magazinele. Ăsta e „viitorul"!, zîmbi ironic bărbatul. Să plecăm, nu am ochi să-i văd. Aceşti copii nevinovaţi de azi sînt ucigaşii de mîine.

sînt orfani?

- Ce tot spuneţi? în lumea nouă nu există orfani! Sînt copiii statului, se răsti bărbatul în felul lui ciudat, din care Ia­cob nu putea pricepe dacă glumeşte sau vorbeşte serios. Mai vreţi o ţigară?

- Nu, mulţumesc... Vreau să mă las.

bine faceţi. Eu o să mai trag una.

Cei doi se ridicară şi plecară în timp ce parcul începu să răsune de mărşăluiala şi numărătoarea copiilor: „Un, doi! Trei, patru! Trei, patru! Un, doi! Cine merge-n pas cu noi? Sîntem schimbul lumii vechi şi păşim perechi, perechi"...

Vîntul de aprilie le umfla eşarfele al­bastre şi le ducea cîntecul hăt-departe,

146

printre crengile copacilor. Blocurile albe, cu ferestre întunecate, apăreau din ce în ce mai curate pe cerul albastru, şterse cu părul galben şi fierbinte al soarelui. La poalele lor, arbuştii decorativi, care toc­mai fuseseră tunşi cu foarfeci mari de fier, păreau prea mici pentru a putea fi atinşi de vînt. La chioşcul de ziare, as­cunsă după o streaşină de sticlă întune­cată, vînzătoarea, care nu vînduse nimic în ziua aceea, mînca abătută un sandwich. Cînd i-a zărit pe cei doi bărbaţi, puse sandwich-ul deoparte şi se lumină la faţă:

poftiţi un ziar! strigă ea de după mormanul de hîrtie plin de poze şi litere colorate.

- Mulţumim, răspunse bărbatul, ridicînd ziarul pe care îl avea în mînă. Am unul!

- îmi pare rău, zise dezamăgită feme­ia, luîndu-şi iar sandwich-ul.

ziarele scriu numai minciuni! grăi iar bărbatul.

zău? sări femeia puţin jignită. Şi-atunci de ce le mai cumpăraţi?

- Ca să văd cu ce ne mai mint de data asta! chicoti bărbatul, satisfăcut de glu­ma pe care o făcuse. Apoi adăugă, aşa

147

încît să audă şi vînzătoarea: O vezi pe fe­meia asta sărmană? îşi face treaba cu de­voţiune, convinsă că face ceva bun pen­tru societate!

- Nu mă lua peste picior, nemernicu­le! strigă revoltată femeia. Te ştiu eu cine eşti, legionar şi antisemit împuţit! Te-am văzut la ştiri, ai protestat împotriva no­ului guvern! Nenorocitule! Din cauza unora ca tine nu primim fonduri de la Guvernul Mondial!

- îmi pare rău că nu sînt mai tînăr şi că nu am o bombă atomică! strigă bărba­tul indignat. Ca s-o arunc peste dobitocii care te-au îndobitocit şi pe tine!

- îmi pare rău că nu ai murit împreu­nă cu ceilalţi! Rău au lucrat autorităţile!

eşti o scorpie masonică!

- Tu vorbeşti? Legionar împuţit! Anti­semitule! Te dau în judecată! Nenoroci­tule! Ştiai că sînt evreică? Vrei să mă omori? Nenorocitule! A trecut vremea voastră! Boşorog împuţit ce eşti...

Cei doi bărbaţi erau de acum departe, dar vocea femeii se mai auzea încă.

- Am obosit, începu bărbatul pe un ton posac, vădit întristat de insultele fe­meii. Am luptat toată viaţa împotriva maşinăriei ăsteia demonice, care ne striveşte­

148

pe toţi, şi nu mi-am adunat decît insulte. Cîţi ani aveţi?

patruzeci...

- Mi-aţi putea fi copil. Cum vă numiţi?

iacob.

- îmi pare bine, eu sînt Narcis, zise bărbatul, întinzîndu-i mîna.

şi mie îmi pare bine.

ştii ceva, Iacob? îmi place foarte mult viaţa. Vreau să trăiesc. Am şaizeci de ani, dar îmi pare că viaţa mea încă nu a început. Aş vrea să fac multe. Mă în­grozeşte gîndul că mai am atît de puţin timp.

Bărbatul tăcu. Iacob, care nu ştia ce să răspundă, tăcea şi el. Deşi era mai tînăr cu douăzeci de ani, era frămîntat de ace­leaşi gînduri. I se părea că viaţa lui abia începe şi că timpul pe care îl are înainte e atît de scurt.


Întîlnirea cu Narcis l-a smuls pe Iacob din lumea apăsătoare a proprii­lor gînduri, dar l-a introdus într-o reali­tate şi mai aiuritoare, pe care mai înainte nu o percepea. Poveştile despre reproiectarea oraşului şi despre morţii căraţi cu maşinile de gunoi îl speriau pe Iacob. Îl speriau tocmai pentru că păreau ade­vărate. Cu cît vorbea Narcis mai mult, cu atît Iacob credea mai mult în el.

Tot ce a făcut acest om în viaţă i se părea fascinant şi ar fi vrut să-i poată fi alături. Era vrăjit de curajul cu care vor­bea. Gesturile lui, pînă şi felul în care-şi aprindea ţigara, păreau să-i sfideze pe mai-marii zilei. I se părea chiar că sea­mănă foarte mult cu mama sa, deşi lu­crul acesta era absurd. Roza Kohner nu a fumat niciodată şi nici nu gesticula atît de impulsiv. Dar poate că această asemănare­

151

o producea doar moartea sau, mai bine zis, blestemata de lege care a răpit-o pe Roza Kohner, iar acum îl adulmeca precum o fiară pe acest om fascinant care i se părea a fi Narcis.

În zilele următoare televiziunile au dezbătut tema reproiectării oraşelor şi Iacob a putut vedea cum oameni de toate vîrstele sînt transportaţi cu mobilă şi lucruri personale din vechile locuinţe în altele noi. Viii treceau în apartamente­le morţilor. Vechii vecini erau despărţiţi şi alţii noi, total necunoscuţi, se îmbul­zeau ducîndu-şi lucrurile pe scări. Unii erau nemulţumiţi că au nimerit la ultimul etaj, alţii se plîngeau că nu vor la parter. Unora le părea rău după vechea locuinţă, altora, dimpotrivă, le plăcea mai mult cea în care erau mutaţi.

Toţi începeau o viaţă nouă. în urma lor macaralele au şi pornit să demoleze clădire după clădire, iar autocamioanele încărcate cu moloz brăzdau oraşul. Une­le plecau, iar altele, umplute cu pămînt curat, intrau în oraş. în urma lor aerul mirosea a rîme şi a rădăcini proaspăt smulse.

Se apropia Paştele şi Iacob trebuia să se pregătească pentru botez. Lucrul

152

acesta îi crea mari emoţii şi el trecea foarte uşor de la entuziasm la teamă. Ci­tise în Evanghelie că cei care se botează în numele lui Iisus fac o mulţime de mi­nuni: învie morţi, tămăduiesc bolnavi, beau otravă şi nu mor. îi trecu prin cap ideea să-şi învieze mama, apoi îşi dădu seama că acest gînd nu e tocmai potrivit, îşi imagină o lume în care apostolii şi toţi sfinţii îşi învie la nesfîrşit părinţii şi rudele. Apoi renunţă cu totul la dorinţa de a-şi învia mama şi începu să se gîndească cum ar fi să meargă prin spitale să tămăduiască bolnavi. în cîteva zile ar deveni celebru şi ar desfiinţa industria producătoare de medicamente. Marii patroni ar complota împotriva lui Iacob Kohner. I-ar strecura otravă în cafea, dar el n-ar muri. Atunci ar deveni automat şi mai celebru. Şi tot aşa.

Iacob era năucit de tot ce însemna în închipuirea lui Botezul şi-şi petrecea timpul citind pe sărite pasaje din Sfînta Scriptură. Pentru că a o citi pe toată i se părea un lucru imposibil.

Pe de altă parte îşi dorea foarte mult să-l salveze pe Narcis. Ceea ce nu a putut să facă pentru mama sa, Iacob dorea să împlinească acum cu acest om pînă mai

153

ieri necunoscut. Poate că s-ar fi găsit şi pentru el un loc în obştea bătrînului epis­cop? Gîndul că Narcis ar fi putut scăpa de blestemul legii îl înfrigura pe Iacob şi el abia aştepta să se întîlnească cu Prea­sfinţitul pentru a-i cere personal permisi­unea de a-l aduce pe Narcis în obşte.

Gîndul la moarte, a sa şi a celorlalţi, devenea tot mai persistent şi din cauza ştirilor care au făcut publică moartea Pre­şedintelui interimar. Zvonurile despre dispariţia Preşedintelui au invadat internetul cu cîteva zile în urmă, însă nici o sursă oficială nu le-a confirmat pînă acum. Preşedintele a murit în acelaşi mod suspect şi teribil în care au murit predecesorul său şi fostul Prim-ministru.

Surse din aparatul de stat povestesc că Preşedintele a început să răspîndească un miros insuportabil cu două zile înainte de tragicul său sfîrşit. Era straniu că însuşi Preşedintele nu simţea duhoa­rea de mort care persista în cabinetul său şi care îi ieşea din gură atunci cînd vorbea. El şi-a dat duhul în timpul unei şedinţe cu miniştrii. Moartea sa a fost atît de cumplită, încît toţi au dat buzna afară, lăsîndu-l să agonizeze în tribuna prezidenţială.

154

Trupul desfigurat de viermi al Preşe­dintelui a fost transportat la morgă şi ţi­nut în frigider toate aceste zile. înmormîntarea s-a petrecut în grabă, pentru a nu da timp cadavrului să se dezgheţe.

La înmormîntare nu a fost văzut Mi­nistrul Educaţiei, de unde unii au dedus că şi acesta a murit. Teama a intrat în toţi funcţionarii de stat şi nimeni nu do­rea să ocupe scaunul gol al Preşedinţiei. Cîţiva miniştri şi-au dat demisia, iar su­perstiţia că moartea va cosi tot aparatul de stat s-a împămîntenit printre oameni. Discuţiile despre sfîrşitul lumii puteau fi auzite peste tot.

Ploaia, care a început încă din noapte, a răzmuiat pămîntul şi pîrîiaşele murda­re se scurgeau de sub macarale pe asfalt. Iacob crăpă geamul maşinii şi stropii îi săriră pe faţă şi pe braţe.

- îmi place să mă ude ploaia! zise el bucuros, întorcîndu-se spre Vik.

- îmi place şi mie, dar mă gîndesc că avem de mers pe jos şi o să ne umplem de noroi din cap pînă-n picioare.

- Ah, îmi place să umblu prin noroi! izbucni Iacob, lovind aerul cu pumnul strîns. Nu am mai mers niciodată prin noroi...

155

Vik nu înceta să se minuneze de acest copil mare care era Iacob. Bucuria şi tristeţea lui nu se vedeau ca la toţi oame­nii doar pe faţă, ci toată făptura lui se bucura şi se întrista odată cu sufletul, încît, văzîndu-l uneori cum se bucură sau se întristează, ţi se părea că sufletul doreşte să-i iasă din corp. Trupul lui ma­re tresălta la vederea ploii, a pomilor în floare, a pămîntului proaspăt răscolit, şi el făcea eforturi să alerge, tîrîndu-şi pi­cioarele grele, uşor ixate, sau obosindu-se să se aplece peste pîntecele mare în încercarea de a apuca o râmă.

Au ajuns pe la prînz, iar pe la ora trei erau de acum în bisericuţă, unde Preasfin­ţitul tocmai începuse slujba Prohodului Domnului. Nimeni din cei de faţă nu mîncase şi nu băuse nici măcar apă în acea zi în amintirea cinstitelor patimi ale Mîntuitorului nostru Iisus Hristos. Cuvintele ca­nonului, cîntate vreme de cîteva ore de toată adunarea, l-au răscolit pe Iacob, aprinzîndu-i şi mai mult dorinţa de a se boteza. Atunci cînd Preasfinţitul a ieşit cu epitaful, aşezîndu-l în mijlocul bisericii şi închinîndu-i-se de trei ori pînă la pămînt, Iacob simţi că este gata să moară pentru Hristos şi chiar îşi dori asta. După slujbă

156

au mers cu toţii la trapeză şi au băut ceai cu dulceaţă şi fructe.

- Cum te simţi? îl întrebă Preasfinţitul pe Iacob atunci cînd rămaseră singuri.

bine. Mulţumesc. Am emoţii...

e şi normal. Ai mai citit din Sfînta Scriptură?

da... Nu prea mult, dar am citit. Sînt multe locuri pe care nu le înţeleg.

scriptura se înţelege trăind-o.

unde scrie în Biblie despre sfîrşitul lumii?

- Hm, sînt multe locuri în care se vor­beşte despre sfîrşitul lumii şi despre în­vierea cea de obşte. Începînd de la Pro­roci şi pînă la Apocalipsă.

e adevărat că va fi un potop care va îneca pămîntul? Am văzut asta în­tr-un documentar. Din cauza încălzirii globale se vor topi gheţarii şi vor inun­da pămîntul.

- Of, zăpăcesc oamenii cu gheţarii şi exploziile de soare, dar nu se tem de ce este mai rău.

- Nu credeţi în încălzirea globală? în­trebă Iacob cu naivitate.

Preasfinţitul se ridică şi se apropie de geam. Soarele apusese, dar lumina lui galbenă-roşiatecă se vedea de după deal.

157

Umbrele copacilor se urcau pe casă, pătrunzînd pe fereastră în încăpere. Bătrînul rămase mai multă vreme privind în depărtare, încît lui Iacob i se păru că nu l-a auzit sau că discuţia nu-i mai pare interesantă. Dar brusc Preasfinţitul a început să vorbească, rămînînd în conti­nuare aţintit cu privirea la cerul roşcat, ca un comentator de televiziune care ci­teşte literele de pe ecran.

sfîrşitul lumii nu-l va aduce un cata­clism, aşa cum greşit îşi închipuie mulţi, ci dorinţa demonică de a ucide, care în­cepe să pună stăpînire pe tot mai multă lume. Răutatea îi va face pe oameni să se autodistrugă. Atunci cînd ultimul om capabil să iubească va fi ucis, viaţa pe pămînt îşi va pierde adevăratul şi singu­rul său sens, acela de a iubi, şi Dumne­zeu va pune capăt răutăţii. Atunci cînd dragostea va dispărea din lume, oamenii vor muri cu zile, deoarece Diavolul, a cărui supremă plăcere este aceea de a ucide, punînd stăpînire deplină asupra lor, îi va pierde pe toţi.

- Oare nu trăim asta, Preasfinţite? A murit atîta lume şi nimeni nu se întrea­bă de ce. Se bucură că au unde trăi, că au locuri de muncă şi că au mai multă

158

mîncare. Nu cred că e normal să fie aşa. Nu sînt de acord nici cu legea asta bles­temată, care întrerupe viaţa la şaizeci şi cinci de ani. Eu cred că e şi asta un fel de crimă.

iacobe, nu fi naiv. Nu e un fel de cri­mă, ci o crimă cum numai Diavolul pu­tea să şi-o închipuie. Şi nu mai folosi ex­presia „întreruperea vieţii", spune uci­dere, aşa cum este. Mai întîi i-au îndobi­tocit pe oameni spunîndu-le că uciderea pruncului încă nenăscut este „întrerupe­re a sarcinii", după aceea le-a zis că uci­derea bătrînilor este „întrerupere a vie­ţii" şi nici măcar a vieţii, ci a „funcţiilor vitale". Iar alţii nici nu ne numesc oa­meni, ci „fiinţe umane", adică fiinţe ase­mănătoare cu omul. Dacă ai fost atent ai auzit şi expresia „maşinărie umană". Vreme de mulţi ani oamenilor li s-a ino­culat că organismul uman funcţionează ca o maşină perfectă, ca în cele din urmă să li se spună că un om bătrîn sau bol­nav este o maşină ieşită din uz. Şi ce se face cu o maşină stricată? Se aruncă. Dar omul este mult mai mult decît un aparat de lucru. Eşti de acord?

sigur... Da... Sînt de acord, răspunse Iacob, zăpăcit.

159

nu doar cu pîine trăieşte omul, ci şi cu orice cuvînt care iese de la Dumnezeu, a zis Hristos. Omul este şi suflet, iar su­fletul nu are vîrstă, el e veşnic. Sănătatea sufletului este înţelepciunea, iar înţelep­ciunea se agoniseşte în timp. Aşa cum bătrînul are nevoie de forţa tînărului, tot aşa şi tînărul are nevoie de înţelepciunea bătrînului, altfel este ca o căruţă scăpată la vale. Dumnezeu a dat fiecărei vîrste frumuseţea ei. Conflictul dintre generaţii este o invenţie a Diavolului. Dumnezeu a zis: cinsteşte pe tatăl şi pe mama ta. Iar Diavolul zice: nu-ţi asculta părinţii, sînt bătrîni şi nu te înţeleg. Atît de departe a mers omenirea cu această politică demo­nică, încît copiii au ajuns să se bucure de moartea părinţilor. Azilele de bătrîni, fă­cute cîndva în scopuri aparent nobile, au pregătit uciderea bătrînilor. Nu bătrînii, ci tinerii care se leapădă de părinţi trebu­ie duşi la azile, pentru că sînt oameni bol­navi. Diavolul şi-a împlinit visul: părinţii ucid, ucid orice copil care încearcă să vi­nă pe lume, iar cînd unul din ei se naşte, acesta creşte şi îşi ucide părinţii. Din pă­rinţi ucigaşi se nasc copiii ucigaşi şi moartea se întinde peste tot pămîntul, spre bucuria Diavolului.

160

eu cred că legea aceasta blestemată trebuie abrogată, răbufni Iacob. Oamenii trebuie să trăiască atît cît le dă Dumnezeu.

iacob, Iacob, eşti încă un copil. Crezi că asta ar schimba ceva? Nu legea face re­alitatea, ci realitatea s-a transformat în le­ge. Cînd oamenii au lepădat legile lui Dumnezeu, Diavolul şi-a impus îndată le­gile sale. Dar, în fond, nu există decît o singură lege a lui Dumnezeu, care este Viaţa, şi o singură lege a Diavolului, care este Moartea. Multe sînt dorinţele şi pofte­le oamenilor şi în multe feluri îi ispiteşte Diavolul. Dar, dacă vei căuta, vei vedea că toate sfârşesc în moarte. Tinerii îndrăgos­tiţi ajung să se ucidă între ei, iar dacă nu o fac îşi ucid copiii înainte de a se naşte. Avarii mor în singurătate, iar de multe ori sînt ucişi de hoţi sau otrăviţi de rude. Şi tot aşa. Pentru că Diavolul, atunci cînd propu­ne ceva, are un singur scop: să ucidă.

Lui Iacob îi era foame, iar ceaiul şi fructele nu făcuseră decît să-i trezească o şi mai mare poftă de mîncare. Învingîndu-şi ruşinea, el rupse o bucată de pîine şi începu să mănînce.

- Ţi-e foame? Vai de mine, bătrîn nepriceput, se căină Preasfinţitul. Stai pu­ţin. Am ceva pentru tine.

161

Bătrînul dispăru şi se întoarse după puţină vreme cu un peşte afumat învelit într-o hîrtie.

ia şi mănîncă. Nu prea eşti dat cu postul. Dar o să te obişnuieşti. Ai tot timpul înainte.

- Mulţumesc. N-am apucat să mănînc azi. Mi se învîrte capul de foame.

- Aşa-s începătorii, glumi bătrînul.

şi totuşi, credeţi că se apropie sfîrşitul lumii? întrebă Iacob, înfulecînd peştele.

dumnezeu ştie.

dar ce zice Biblia?

biblia zice că nu putem şti ziua şi ceasul, dar că ne vom putea da seama după semne că vremea este aproape.

şi care-s semnele?

războaie, slăbirea dragostei, cutre­mure...

- Toate acestea s-au întîmplat.

şi se întîmplă.

- înseamnă că s-a apropiat vremea?

s-a apropiat. Dar mai este ceva. Trebuie să se întoarcă evreii la Hristos.

şi dacă eu sînt evreu?

- Hm, termină de mîncat. Eşti atît de preocupat de sfîrşitul lumii, încît uiţi să mănînci.

162

sigur. Păi, mă gîndesc că dacă tot va veni sfîrşitul lumii, de ce se luptă atîta cu suprapopularea? Oricum vom muri cu toţii.

e o luptă deşartă. Ajunge pămînt şi apă pentru toată lumea. Odinioară oa­menii au făcut oraşe în care au adunat cîte zece, douăzeci de milioane de locui­tori, iar în altă parte milioane de hectare de cîmp şi pădure erau nepopulate şi ne­lucrate. Au fabricat legume şi fructe arti­ficiale cu care au omorît miliarde de oameni, dar ţăranii nu-şi puteau lucra pămîntul. în ultimii treizeci de ani populaţia pămîntului s-a înjumătăţit. Dar crezi că a ajuns cineva să trăiască mai bine? Ţi-aş spune că a ajuns mai rău. Şi va fi din ce în ce mai rău, pentru că oamenii se lasă atraşi de promisiunile Diavolu­lui, care este mincinos, uitînd de Dum­nezeu şi nesocotindu-se unii pe alţii.

dar dacă omenirea este într-o conti­nuă descreştere, nu înseamnă oare că ne îndreptăm spre ziua cînd va muri şi ulti­mul om, iar asta va însemna sfîrşitul propriu-zis al lumii?

dumnezeu ştie. Lumea a început de la doi oameni, un bărbat şi o femeie, şi a umplut pămîntul. Acum e vremea Diavolului

163

şi, dacă Dumnezeu îi va da voie, el ar putea ucide pînă şi pe ultimul om. Dar poate că Dumnezeu ar relua totul de la început, poate că din ultimii oameni rămaşi se va naşte un neam nou şi apoi încă unul... Dumnezeu va pune capăt lumii atunci cînd va voi, şi Diavolul nu va putea face nimic împotriva voii lui Dumnezeu.

dar noi nu putem face nimic împo­triva Diavolului?

- Cum să nu? Putem face totul. îi pu­tem înfrînge. Numai să avem dragoste. Ţi-aş mai spune că, pentru cei ce iubesc, Diavolul nici nu mai există.

- Ce înseamnă să iubeşti?

- Ce înseamnă să iubeşti? repetă bătrînul surprins de întrebare. Să iubeşti înseamnă să simţi suferinţa celuilalt ca pe a ta.

şi să lupţi?

şi să lupţi.


După botez Iacob a rămas la bise­rică. Paştele şi întreaga Săptămînă Luminată au trecut ca o singură zi. Bucuria şi lumina din inima lui Iacob nu mai conteneau. A fost lăsat chiar să ci­tească la strană şi glasul lui tremurător se amesteca cu glasurile îngerilor şi ale Sfinţilor Părinţi, care au scris cu multe secole în urmă minunatele cîntări ale în­vierii lui Hristos. Harul botezului a biru­it timiditatea care-l lega pe Iacob şi el cînta alături de restul adunării cuvintele dătătoare de viaţă:

Ziua învierii, noroade, să ne veselim! Paştile Domnului, Paştile! Că din moarte la viaţă şi de pe pămînt la cer Hristos Dumnezeu ne-a trecut pe noi, Cei ce-I cîntăm cîntare de biruinţă: Hristos a înviat din morţi, Cu moartea pe moarte călcînd Şi celor din mormînturi viaţă dăruindu-le!

165

întors acasă, Iacob nu mai simţea ne­voia să pornească televizorul sau com­puterul. Inima lui era plină şi gîndurile care îl purtau spre tainele propriului su­flet îi erau suficiente. Citea în fiecare zi Scriptura, aşa cum îl învăţase Preasfinţi­tul, însemnîndu-şi locurile neclare în­tr-un caiet. Nu numai mintea, dar şi tru­pul lui Iacob devenise altul. Nu mai sim­ţea acea greutate şi tragere la somn care-l apăsa mai tot timpul. Pentru prima dată după mulţi ani Iacob a putut să se trezească în zori să vadă mult doritul ră­sărit de soare. Lumina alb-gălbuie ce ră­sărea peste oraşul adormit îl purta pe Ia­cob în zilele îndepărtate ale copilăriei, cînd lumea îi părea mai bună şi visele la viitor îl înfrigurau plăcut.

Pacea lui Iacob a fost tulburată de o vizită neaşteptată. într-una din zile so­neria îi întrerupse lectura şi el se ridică să deschidă.

salutare, brader! Nu m-ai aşteptat? îl întîmpină în uşă un bărbat de vreo patruzeci şi cinci de ani, îmbrăcat în costum scump şi ţinînd o valijoară de piele în mînă. Păi? Nu mă mai recu­noşti? Dar să ştii că şi tu te-ai schimbat foarte mult, continuă bărbatul să vorbească­

166

în timp ce-şi făcea loc să intre, împingîndu-l pe Iacob cu umărul.

raul?

păi? M-ai recunoscut! Aşa-mi place, brader! Ştiu că m-am schimbat. Mi-am făcut şi o operaţie plastică. O să-ţi poves­tesc. Eram gata să-mi fac şi un transplant de sex. în Israel, dacă-ţi faci transplant de sex, te poţi căsători şi ai dreptul la urmaşi. Doar ştii că eu mi-am vîndut dreptul la urmaşi. Ei, banii s-au cheltuit, iar iubitul meu vrea o familie, însă, ca şi mine, şi-a vîndut dreptul la urmaşi. Atunci ne-a apărut ideea ca cineva din noi să-şi facă transplant de sex, să putem înfia un copil. Bineînţeles, el dorea ca eu să-mi fac transplant de sex, iar eu aş fi vrut ca el să-şi facă. Mă rog, el e cu banii şi pînă la urmă, a fost mai-mai să mă operez. Apoi mi-am zis: dă-l încolo de copil! Cum am trăit, aşa o să mai trăiesc, într-un cuvînt, m-am despărţit de iubitul meu. Am trecut printr-o depresie, dar acum sînt mai bine. Şi mi-am adus amin­te de tine. Zic: stai că Iacob a rămas moştenitor. Apropo, după calculele mele, anul ăsta mama a împlinit şaizeci şi cinci de ani... Dar, hai, nu mă inviţi înăuntru? Am un whisky din aeroport. Hai, brader

167

da te-ai îngrăşat, bre! Uh, ce dor mi-era de tine!

Iacob intră în sufragerie. Ar fi vrut să aşeze masa, să tragă un scaun, dar îşi dă­du seama că nu se pricepe la aşa ceva. Nu mai primise niciodată oaspeţi. Vizita fratelui mai mare îl derută. Era plin de emoţii. Inima îi bătea şi el nu ştia ce are de făcut. Se simţea din nou mic şi exclus. Raul a fost întotdeauna mai îndemînatec şi era cel care i-o lua întotdeauna înainte.

intră încoace, îl chemă Iacob în urma sa, dar înainte de a primi un răs­puns ieşi înapoi în hol, părîndu-i-se că nu e politicos să vorbească de după uşă.

uau! Nu s-a schimbat nimic de cînd am plecat! Acelaşi televizor, exclamă Raul, lovind televizorul cu palma. Apropo, nu-l porneşti? Poate mai aflăm ştirile...

sigur, chiar vroiam să-l pornesc..., îngînă Iacob intimidat.

şi aceeaşi canapea! Incredibil! Iacob, dacă nu ai fi atît de gras, aş crede că porţi aceiaşi chiloţi pe care îi aveai acum douăzeci şi şase de ani!

Iacob roşi şi nu ştia ce să răspundă. în­totdeauna i-a fost ruşine de felul în care arată, iar acum, când i-o spunea Raul, pe care l-a considerat întotdeauna un ideal, ruşinea lui deveni şi mai insuportabilă.

168

- Hai, nu te sinchisi, e doar o glumă, îmi place aici. îmi aduce aminte de copi­lărie. Adu două pahare, vreau să bem în amintirea copilăriei!

Iacob aduse paharele.

brader, dar n-ai nimic prin frigider? Parcă nu merge băutura pe stomacul gol. N-am vrut să cumpăr mîncare din aeroport, mi s-a părut cam scumpă şi n-am mîncat nimic azi. Mi-am zis că trebuie să aibă brader Iacob ceva, că doar nu ne-am văzut de atîta amar de vreme! Hai noroc! Beau pentru tine, brader! Ah, da, şi pentru copilărie!

Iacob aduse de mîncare şi se aşeză în fotoliu în faţa lui Raul. Voia cu tot dinadinsul să-l simtă aproape, dar nu reuşea. Parcă nimic nu mai rămăsese din adolescentul de altădată. Cămaşa înflorată acoperea acum un bust care aducea mai mult a femeie decît a băr­bat. Doar degetele păroase, cu unghii îngrijite, trădau bărbatul de altădată. Obrazul măsliniu, proaspăt ras, era adumbrit de aceleaşi gene lungi pentru care era admirat întotdeauna. Numai sprîncenele erau acum pensate, făcînd să-i pară ochii şi mai mari decît erau de fapt. Cu alte cuvinte, Raul arăta astfel,

169

încît lui Iacob i se părea indecent să-şi privească fratele în ochi.

- Apropo, zise Raul după ce bău cîteva pahare, am văzut la ştiri că aici, la voi, dărîmă blocurile pentru că n-are cine locui în ele. La noi, în Israel, e mare problemă cu locuinţa. Mă gîndeam că poate găsim ceva aici. Poate te muţi tu undeva şi rămîn eu aici. Oricum, fiind aici de-atîta vreme cunoşti mai bine lu­crurile, te descurci mai bine.

putem locui împreună aici, zise Ia­cob bucuros.

- Nu vreau să mă înţelegi greşit. înţe­legi, eu n-aş avea nimic împotrivă... Dar nu ştiu ce va zice prietenul meu... De fapt el a fost cu ideea să ne mutăm aici. Sper să nu ai nimic împotrivă.

- Nu mai înţeleg nimic, zise Iacob care se încălzise de la whisky. Parcă v-aţi despărţit?

- Ah, da, ne-am despărţit, dar ne-am reîmpăcat. Mi-a zis că dacă rezolv pro­blema cu locuinţa se întoarce la mine.

- Aţi putea foarte bine să depuneţi o cerere la Primărie. Nu cred că vă vor refuza...

da, Iacob, dar pentru asta ar trebui să-mi recapăt cetăţenia şi eu nu vreau.

170

Cunoşti şi singur legile din această ţară. N-aş vrea să fiu eutanasiat la şaizeci şi cinci de ani. Aş fi prea prost. în Israel stau lucrurile altfel. E adevărat, e mai greu cu locuinţa. Dar dacă-mi pierd cetăţenia israeliană, ceea ce se va întîmpla în cazul în care îmi recapăt cetăţenia noastră parşivă pentru o nenorocită de cerere la Primărie, nimeresc şi eu sub tăvălugul legilor de aici. De aceea te şi rog să-ţi cauţi tu un loc undeva, iar noi să ne mutăm aici. Oricum, totul e provizoriu. Nu vreau acte, nimic. Stăm doar pînă ne rezolvăm problema în Israel, după care plecăm. Hai, ştiu că ai fost întotdeauna un frate adevărat. Nu mă părăsi la nevoie.

în următorii cincisprezece ani Raul şi amantul său au locuit în apartamentul lui Iacob. Cum trăiau ei de fapt, Iacob nu a ştiut niciodată. După ce şi-au cheltuit puţinele agonisiri, cei doi se prostituau pentru a supravieţui. Oricum, acelaşi lu­cru îl făceau şi în ţara de unde veniseră, dar aici aveau cel puţin o locuinţă.

în prima perioadă Iacob a locuit la Narcis, dar după aceea s-au mutat îm­preună la biserică. Narcis, care avea anumite relaţii în administraţia oraşului,

171

şi-a întocmit un deces fals, numărîndu-se printre victimele tragicelor eveni­mente din aprilie. Aşa a putut dispărea fără urmă, petrecîndu-şi restul vieţii în comunitatea Preasfinţitului. Oricum, zi­lele lui nu au fost chiar atît de multe. Narcis a murit la vîrsta de şaizeci şi opt de ani, răpus de o răceală la plămîni. Ia­cob îşi aminteşte ieşirile furioase ale lui Narcis, care zicea că degeaba şi-a pre­lungit zilele dacă nu poate lupta. Într-una din zile bătrînul episcop l-a che­mat la sine şi i-a zis:

- Frate Narcis, ţi se pare că lupta pe care o poţi duce aici e mai prejos decît cea pe care ai dus-o scandînd în pieţe?

da, mi se pare că în timp ce eu stau aici, răul înaintează în lume şi nu este nimeni care să-i stea împotrivă. Adevă­rul trebuie rostit în public, nu ţinut în inimă. Simt că sînt un laş care a fugit din faţa duşmanului pentru a scăpa cu viaţă.

- Fratele meu, îţi voi spune o taină, pe care nu ţi-aş fi descoperit-o dacă nu aş fi văzut sinceritatea cu care te macini, dar care te-ar putea pierde. Ai văzut oare cum cad cei puternici de pe scaune, ră­puşi în ceasul în care nu se aşteaptă? Te-ai gîndit vreodată de ce se întîmplă acest lucru?

172

- M-am gîndit că Dumnezeu Se răz­bună!

dumnezeu nu Se răzbună, pentru că El este nemuritor şi atotputernic. Dar El a zis că îşi va răzbuna robii care I-au slujit cu credinţă. Atunci cînd rugăciuni­le celor nedreptăţiţi ajung la cer, Dum­nezeu pune jăratec aprins pe capul asu­pritorilor, precum a zis Prorocul. Sau crezi că Dumnezeul Care a trimis cele zece plăgi peste Faraon nu este acelaşi şi astăzi? Te-ai întrebat vreodată de ce vre­me de patru sute de ani Dumnezeu nu i-a pedepsit pe egiptenii care-i asupreau pe israeliţi, iar într-o bună zi a hotărît să-i pedepsească?

- La asta nu m-am gîndit...

pentru că nu se născuse un drept ca Moise. Aşa este în toate timpurile. De vor fi drepţi care să stea în faţa lui Dumnezeu pentru popor şi pentru lume, Dumnezeu va trimite urgie asupra conducătorilor nedrepţi şi va ridica alţii în locul lor care să conducă potrivit poruncilor Lui. îţi spun că Moise nu s-a slăvit prin cuvîntări şi nici prin organizare de revolte, ci prin blîndeţe şi îndrăzneala pe care o avea îna­intea Dumnezeului Celui Viu. Lupta ta în lume a fost bună, dar s-a sfîrşit aici. A venit­

173

vremea să deprinzi o lucrare mult mai cumplită pentru duşman: rugăciunea. Vei vedea cum prin puterea rugăciunii cad de pe scaune cei pe care nici o revoltă ome­nească nu i-a putut urni, ci mai mult le-a întărit puterea, băgîndu-i pe oameni în deznădejde. Ceea ce la oameni este cu ne­putinţă, la Dumnezeu este cu putinţă. Să nu uiţi asta niciodată.

După această discuţie cu Preasfinţitul, Narcis a devenit alt om. Ultimii ani din viaţă şi i-a petrecut în tăcere şi rugăciu­ne, încît, numai privindu-l, te aprindeai de dorinţa de a-I sluji lui Dumnezeu.

La ultima întîlnire cu Raul, Iacob era de acum preot de mai mulţi ani. Trupul lui se subţiase de post şi oricine îl cunos­cuse mai înainte nu l-ar fi recunoscut. Ia­cob încărunţise, dar părea parcă mai tînăr decît acum cinsprezece ani. Cînd a deschis uşa, Raul a crezut că e unul din vechii clienţi. Însă, îndată ce a intrat înă­untru, l-a recunoscut după voce.

- O, brader! Era să nu te recunosc! Ce e cu tine? Ai bolit de cancer sau de tifos? Ah, dar arăţi mai bine! Garik, vino să faci cunoştinţă cu fratele meu!

Raul se schimbase şi el între timp. Nu mai rămăsese nimic din pedanterismul

174

cu care venise. Faţa nerasă era plină de riduri şi deasupra pleoapelor îi crescuse o dungă groasă de tuleie nepensate. Vorbind, îşi ţinea buzele ţapene, încercînd să-şi ascundă cei cîţiva dinţi lipsă, iar cînd a întins mîna să se salute, Iacob văzu că are negru sub unghii. întreaga încăpere mirosea a urină şi fum de ţiga­ră. Din dormitor, un bătrîn îşi scoase ca­pul nepieptănat ameţit de băutură, îm­brăcat într-un furou murdar.

garik, uite cine-a venit! El e Iacob, fratele meu mai mic, zise Raul, ruşinîndu-se de felul în care arăta Garik.

De fapt, Iacob nu-şi dădu seama dacă Raul se ruşinează pentru Garik sau pen­tru sine, sau pentru amîndoi deodată.

şi ce-i cu asta? bolborosi Garik, sprijinindu-se de uşă. N-avem cu ce-l primi. Tu ai mîncat ultima felie de salam, ca un poponar împuţit ce eşti, şi nu te-ai gîndit deloc la mine...

iacob, nu-l băga în seamă, se scuză Raul. E ameţit...

- Nu-i nimic, răspunse Iacob, jenîndu-se de starea în care şi-a găsit fratele. Am venit doar să te văd... Voiam să ştiu ce mai faci...

- Ce să mai fac? Bine. Am vrea să ple­căm în Israel, dar nu avem bani de drum.

175

Nu ne-am mai rezolvat nici problema cu locuinţa acolo. Ştii, nici nu ne-am dat seama cînd a trecut timpul... Cîţi ani au trecut de cînd am venit încoace?

- Cincisprezece.

- Cincisprezece? Ah da!... Nu ştiu de ce mi se părea că paisprezece... Bei un whisky?

- Nu, mulţumesc...

- Aş fi băut un whisky... Dacă te duci să cumperi... Ştii, nu am bani acum, dar dacă iei un whisky, eu ţi-l întorc cu pri­ma ocazie. Te rog, am mare nevoie să beau ceva...

Aceasta a fost ultima întîlnire cu Raul. El a murit peste două luni, la şaizeci şi unu de ani neîmpliniţi. De frică să nu fie condamnat pentru şedere ilegală în ţară, Garik i-a tîrît cadavrul sub un pod, după care s-a sinucis, rupîndu-şi venele de la mînă cu dinţii. Amîndoi au fost arşi în crematoriul oraşului, fără a li se mai cer­ceta identitatea.


Şi în această dimineaţă la azilul de bătrîni Euthanasius detaşamentele de copii au venit să sădească puieţi. Bătrînii, treziţi de numărătoarea şi cîntecele pionierilor, au ieşit la geam. în fundul grădinii, unde odinioară părintele Ioan îşi slujea Liturghiile, se auzea bîrnîitul lucrătorilor care tăiau cireşii. în locul lor urmau să fie sădiţi plopi şi mesteceni. Această hotărîre a fost luată de conduce­rea azilului, care a ajuns la concluzia că cireşii, atunci cînd dau în floare, provoa­că pacienţilor stări nostalgice, care la unii trec în depresii, din care îşi revin cu greu.

Uşile şi ferestrele azilului erau închise şi păzite pe durata lucrărilor. Această măsură a fost luată pentru a preveni conflictele dintre pacienţi şi muncitori.

177

Cu două zile în urmă, cînd planul de a tăia cireşii a ajuns la urechile bătrînilor, o parte din ei a ieşit în grădină, declarînd greva foamei. Lor li s-au alăturat şi ceilalţi bătrîni, care, chiar dacă nu erau atît de preocupaţi de soarta cireşilor, au văzut în revolta organizată în grădină un fel distractiv de a ucide vremea. Pînă la urmă gardienii i-au convins să se retragă în pavilioane, iar pe cei mai îndărătnici i-au legat şi i-au adormit cu injecţii.

În această dimineaţă iniţiatorii protes­tului stăteau la geam, îmbrăcaţi în că­măşi de forţă. Zgomotul drujbelor îi tre­zise din somnul greoi pe care li-l provocaseră injecţiile. Dincolo de sticlă, un grup de pionieri îmbrăcaţi în uniforme cărau crengile înflorite de cireş şi le adu­nau într-o grămadă. De acolo alt grup le încărca într-un tractor. Dar unde urmau să fie ele duse nu se ştia. La etajul al doi­lea unul din cei legaţi s-a lovit cu capul de geam şi l-a spart. Cioburile au căzut pe pavamentul de piatră, fără să se au­dă, clinchetul lor fiind acoperit de zgo­motul drujbelor şi al tractoarelor.

un, doi!

- Trei, patru!

- Trei, patru!

178

un, doi!

- Cine merge-n pas cu noi?

sîntem schimbul lumii vechi şi pă­şim perechi, perechi! Sîntem fete şi bă­ieţi, veseli, mîndri şi isteţi!

Apoi pionierii reluau numărătoarea de la început. Orice lucrare a lor era însoţită de numărătoare. Uneori puteau să cînte. Cîntecele erau despre cerul senin, despre ploaie, despre vînt sau despre cum arde focul. Era greu să-i vezi pe acei copii în uniforme care se bucură în timp ce cîntă despre ceva care nu are nici un sens. Pio­nierii erau supravegheaţi de tineri îmbră­caţi în uniforme asemănătoare. Feţele lor nu trădau nici vîrsta, nici sexul. Privindu-i, ţi se părea că ai de a face cu o nouă rasă de oameni, care nu ştie altceva decît să cînte şi să muncească.

Iacob Kohner a fost adus la azilul Euthanasius fiind în vîrstă de şaizeci şi doi de ani. Controlul medical i-a depis­tat nereguli ale aparatului cardiovascu­lar. Obezitatea de care suferise atîţia ani îşi lăsase amprenta asupra sănătăţii lui Iacob şi el a fost internat la azil înainte de timp.

înainte de moartea sa, Preasfinţitul l-a hirotonit preot pe Vik, adică pe Alexandru,­

179

care avea pe atunci şaizeci şi opt de ani. El avea să rămînă preotul comunită­ţii. Iacob însă, care avea de acum mai mulţi ani de slujire, a fost binecuvîntat să meargă la azil, pe urmele părintelui Ioan. Această binecuvîntare a coincis cu dorin­ţa lui Iacob, încununîndu-i rugăciunile de mai mulţi ani.

Atunci cînd a intrat în curtea azilului, maşinile cu pionieri şi muncitori tocmai plecau. Asfaltul era presărat cu flori de cireş, iar pămîntul proaspăt răscolit era plin de râme. în locul cireşilor bătrîni erau plantaţi acum puieţi de plop şi de mesteacăn, aliniaţi în rînduri, asemenea celor care i-au plantat. Privindu-i, fără să vrei îţi răsunau în minte cuvintele aiuri­toare ale numărătoarei: „Un, doi! Trei, patru! Trei, patru! Un, doi!"...

După ce au plecat detaşamentele în uniforme, uşile pavilioanelor au fost deschise şi bătrînii au năvălit afară, gălă­gioşi ca nişte copii care ies de la şcoală. Obişnuiţi să se ascundă pe sub copaci să fumeze, ei îşi căutau acum un adăpost. Unii din ei s-au aşezat pe iarbă şi şi-au aprins ţigările.

nu vă aşezaţi jos, să nu răciţi! se auzi glasul piţigăiat al supraveghetoarei,

180

o blondă tînără îmbrăcată în uniformă, cu bonetă albastră pe cap. Ridicaţi-vă de pe iarbă, că murdăriţi halatele! Aveţi bănci pentru aşezat!

Iacob şi-a luat în primire patul, hala­tul, o pereche de şlapi, un fes, săpunul şi două prosoape, periuţa şi pasta de dinţi, un pieptene, un şampon şi o ciocolată. Hainele în care a venit i-au fost luate. Această procedură era necesară pentru a preveni evadarea din azil. După masa de prînz urma să fie prezentat colegilor. Pînă atunci, putea să meargă afară, să se plimbe sau să stea pe bancă.

Se aşeză lîngă un bărbat cărunt care fuma singur pe o bancă.

eşti nou? -Da.

- Cîţi ani ai?

şaizeci şi doi.

- N-ai putut să mai aştepţi?

- Am probleme de sănătate.

- Toţi avem probleme de sănătate. N-ai ştiut să te descurci. Şi eu trebuia să fiu adus acu trei ani, din acelaşi motiv. Dar am ştiut cui să plătesc. Am cîştigat doi ani.

dar mie îmi e indiferent.

- Ce, nu ai pe nimeni? Nu ai familie?

181

ba da. Am chiar o familie foarte mare.

- Minţi. Familii mari nu există.

ba da, există. Totul e să ştii unde să cauţi.

eşti un ciudat.

- Mi s-a mai spus asta.

Bărbatul se căută în buzunarul de la halat şi scoase o ţigară.

- Fumezi?

- Nu, mulţumesc. M-am lăsat. Acum mulţi ani.

- Atunci eu o să mai trag una, zise bărbatul, aprinzîndu-şi ţigara de la mu­cul celei arse. Cum crezi, în cît timp vor creşte copacii ăştia?

- Nu ştiu. Nu mă pricep la copaci.

iar eu cred că în vreo treizeci de ani. Dar poate şi mai mult.

- Ce mult...

- Ne-au tăiat cireşii, parşivii. Ne-au pus plopi. Iar eu sînt alergic la plopi.

- Oricum, n-o să vă afecteze, cel puţin în această viaţă, glumi Iacob.

- Hm, ai dreptate. îmi place că ai umor. Crezi în Dumnezeu?

da. De ce?

- Numai cei care cred în Dumnezeu glumesc cînd ajung aici.

- Nu m-am gîndit la asta.

182

- Am cunoscut doi. Ăştia mor rîzînd. îi invidiez.

şi ce te împiedică să fii ca ei?

- Nu ştiu. Poate că sînt prea raţional. Dar cred că dacă Dumnezeu ar exista, n-ar permite una ca asta.

-Ce?

- Nu ne-ar lăsa să murim aici ca nişte cîini.

- Contează cum mori?

dar ce contează?

- Cred că mai mult contează cum trăieşti.

- Nu ştiu. Moartea încununează viaţa. Cred că în felul cum mori se cuprinde şi felul în care ai trăit.

există atîţia oameni care au trăit măreţ, dar care au murit în cele mai umilitoare moduri. De pildă, Ioan Bote­zătorul a murit decapitat la comanda unei dansatoare.

- Ăsta cine mai e? E creştin?

-Da...

dar pe cine a botezat?

pe Hristos.

- înseamnă că nu e creştin. E evreu?

e evreu. Dar avînd în vedere că a crezut în Hristos şi L-a propovăduit, e creştin.

183

- Creştinii sînt toţi nişte ciudaţi. Lor le place să moară. Dacă se poate, să fie ucişi. Am citit cîndva o carte, cînd eram adolescent, în care se povestea cum îi dădeau pe creştini la lei şi la tigri în cir­curile romane. Sînt nişte nebuni, ce să zic. Chiar şi Hristos al lor S-a lăsat răs­tignit pe cruce. Dacă era Dumnezeu, de ce nu S-a împotrivit?

poate tocmai pentru că este Dumne­zeu şi pentru El moartea nu înseamnă nimic...

Se auzi o sirenă, la care toţi s-au ridicat de pe unde erau şi au alergat înăuntru.

e ora mesei. Să mergem. Mai vor­bim şi altă dată despre Hristosul tău.

După prînz, supraveghetoarea l-a prezentat pe Iacob restului adunării. Procedura era obligatorie, deşi toţi o ştiau de acum pe de rost şi le trezea un gust amar.

După aceea Iacob a rămas singur. Toată după-amiaza a petrecut-o în gră­dină. De acum înainte pentru el începea numărătoarea inversă. Gîndurile căpă­tau o limpezime pe care mai înainte nu o cunoscuse. Din pricina focului pe care îl simţea în inimă i se părea că nu va ador­mi niciodată.

184

La cină au băut suc cu prăjituri. Fesu­rile, pe care cei de acolo nu şi le scoteau niciodată, îi păreau lui Iacob că seamănă cu nişte nimburi prost desenate. în faţa morţii, oamenii devin ei înşişi. Probabil fi­ecare dintre ei a avut o tinereţe asemenea tinerilor dintotdeauna, dar acum feţele lor erau strînse de tăcere şi cuminţenie.

Oare cum ar fi arătat aceşti oameni dacă fiecare din ei nu şi-ar fi ştiut cu exactitate ziua şi ceasul cînd va pleca din viaţă?

După cină, Iacob se retrase în sala de agrement. Unii priveau la televizor, alţii se jucau la calculator. Numai cîţiva ci­teau. Iacob se aşeză la masa la care cu mulţi ani în urmă îşi întîlnise pentru ul­tima dată mama. Scoţînd Biblia, el parcă sparse timpul, amestecînd la un loc tre­cutul, prezentul şi viitorul.

Să nu se tulbure inima voastră; credeţi în Dumnezeu, credeţi şi în Mine. în casa Tatălui Meu multe locaşuri sînt. Iar de nu, v-aş fi spus. Mă duc să vă gătesc loc. Şi dacă Mă voi duce şi vă voi găti loc, iarăşi voi veni şi vă voi lua la Mine, ca să fiţi şi voi unde sînt Eu. Şi unde Mă duc eu voi ştiţi, şi ştiţi şi calea. Toma I-a zis: Doamne, nu ştim unde Te duci; şi cum putem şti calea? Iisus i-a zis: Eu sînt

185

Calea, Adevărul şi Viaţa. Nimeni nu vine la Tatăl Meu decît prin Mine [...] Pace vă las vouă, pacea Mea o dau vouă, nu precum dă lumea vă dau Eu. Să nu se tulbure inima voastră, nici să se înfricoşeze.1

Precum M-a iubit pe Mine Tatăl, aşa v-am iu­bit şi Eu pe voi; rămîneţi întru iubirea Mea. Dacă păziţi poruncile Mele, veţi rămîne întru iubirea Mea, după cum şi Eu am păzit porun­cile Tatălui Meu şi rămîn întru iubirea Lui. Acestea vi le-am spus ca bucuria Mea să fie în voi şi ca bucuria voastră să fie deplină. Aceasta este porunca Mea: să vă iubiţi unul pe altul, precum v-am iubit şi Eu pe voi. Mai mare dragoste decît aceasta nimeni nu are, ca sufletul său să şi-l pună pentru prietenii săi. Voi sînteţi prietenii Mei, dacă faceţi ceea ce vă poruncesc. De acum nu vă mai zic slugi, că sluga nu ştie ce face stăpînul său, ci v-am numit pe voi prieteni, pentru că toate cîte am auzit de la Tatăl Meu vi le-am făcut cunoscu­te. Nu voi M-aţi ales pe Mine, ci Eu v-am ales pe voi şi v-am rînduit să mergeţi şi roadă să aduceţi, şi roada voastră să rămînă, ca Tatăl să vă dea orice-I veţi cere în numele Meu.

Aceasta vă poruncesc: să vă iubiţi unul pe altul. Dacă vă urăşte pe voi lumea, să ştiţi că pe Mine mai înainte decît pe voi M-a urît. Dacă aţi fi din lume, lumea ar iubi ce este al său; dar pentru că nu sînteţi din lume, ci Eu

1 Ioan 14, 1-6; 27.

186

v-am ales pe voi din lume, de aceea lumea vă urăşte...1

Acestea vi le-am spus ca să nu vă smintiţi. Vă vor scoate pe voi din sinagogi; dar vine cea­sul cînd tot cel ce vă va ucide să creadă că aduce închinare lui Dumnezeu.

Iată, vine ceasul, şi a şi venit, ca să vă risipiţi fiecare la ale sale şi pe Mine să Mă lăsaţi sin­gur. Dar nu sînt singur, pentru că Tatăl este cu Mine. Acestea vi le-am grăit, ca întru Mine pace să aveţi. în lume necazuri veţi avea, dar îndrăzniţi. Eu am biruit lumea.2

Se spune că Iacob Kohner nu a murit niciodată. într-una din nopţi el a fost vă­zut cum se ridică din grădină şi zboară spre cer. Cine anume a văzut asta nu se mai ştie, dar credinţa aceasta a rămas pentru totdeauna printre cei de la azilul Euthanasius.

1 Ioan 15, 9-19.

2 Ioan 16, 1-2; 32-33.

187
















189

DIFUZARE:

S.C. Supergraph S.R.L.

Str. Ion Minulescu nr. 36, sector 3, 031216, Bucureşti Tel.: 021-320.61.19; fax: 021-319.10.84 e-mail: contact@supergraph.ro www.librariasophia.ro www.sophia.ro

Societatea de Difuzare SUPERGRAPH vă oferă posibilitatea de a primi prin poştă

cele mai bune cărţi de spiritualitate, teologie, cultură religioasă, artă, filozofie

apărute la edituri de prestigiu. Plata se face ramburs la primirea cărţilor; taxele poştale sînt suportate de Supergraph.

Vă aşteptăm la LIBRĂRIA SOPHIA str. Bibescu Vodă nr. 19, 040151, Bucureşti, sector 4 (lîngă Facultatea de Teologie) tel. 021-336.1000; 0722.266.618 www.librariasophia.ro

Sacrifică puţină vreme pentru a răsfoi cărţile noastre: este cu neputinţă să nu găseşti ceva pe gustul şi spre folosul tău!

Tiparul executat la S.C. LUMINA TPOs.rJ. str. Luigi Galvani nr. 20 bis, sect. 2, Bucureşti tel.fax 021.211.32.60; tel. 021.212.29.27 E-mail: ofTice@luniinatipo.com

www.luminatipo.com

Eutanasia va fi un instrument esenţial al societăţii noastre viitoare", scria socialistul Jacques Attali (director al Băncii Centrale Europene şi consilier privat al lui Mitterand, în volumul colectiv Viitorul vieţii, Ed. Seghers, Paris, 1991). „[...]din clipa în care a fost depăşită vîrsta de 60-65 de ani, omul trăieşte mult prea îndelungat fără a pro­duce şi costă foarte scump societatea [...]. într-adevăr, din punctul de vedere al societăţii, este mult mai preferabil ca maşina umană să se oprească brutal decît să se deterioreze progresiv. [...] Logica socialistă este libertatea şi liberta­tea fundamentală este sinuciderea. în consecinţă, dreptul la sinucidere, directă sau indirectă, este o valoare absolută în acest tip de societate", conchide cinicul politician-profet.

Cum ar arăta lumea dacă un astfel de scenariu ar deveni realitate? Diavolul este politic corect constituie o proiecţie în viitor a unor legi, proiecte de legi sau afirmaţii ale unor politicieni şi formatori de opinie despre ceea ce ar dori ei să fie lumea. Falsele „valori" ale lumii moderne, precum avortul, distrugerea familiei nucleare, promovarea homosexualităţii, reducerea populaţiei toate pe fondul unui ateism agresiv — îşi arată adevărata lor faţă într-un romanplin de cruzime şi candoare, care se citeşte mai uşor decît ai privi un film.

9789738844377

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu