VIATA SI INVATATURILE SF. LAVRENTIE DE LA CERNIGOV

Sfântul Lavrentie, de la Cernigov
Viaţa, învăţăturile şi minunile făcute de Dumnezeu prin acest mare Părinte
Tipărită cu binecuvântarea
Preasfinţitului CALINIC
Episcopul Argeşului
Tipărită de editura
Credinţa strămoşească
în anul 2003
ediţie electronică
APOLOGETICUM
Sfântul Lavrentie, Viaţa, învăţăturile şi minunile
Volumul poate fi distribuit liber pentru uz personal.
Această lucrare este destinată tuturor iubitorilor de spiritualitate
creştină ortodoxă. Ea poate fi utilizată, copiată şi distribuită LIBER
cu menţionarea sursei.
Dacă ar şti monahul ce ispite îl aşteaptă în mănăstire nici unul nu ar
mai veni la călugărie, dar dacă ar şti mirenii în ce slavă se află
monahul înaintea lui Dumnezeu, încă
din lumea aceasta, toţi ar fugi din lume şi ar veni la călugărie.
Condiţia e să mori pentru păcate şi să-ţi înviezi sufletul pentru
Hristos, adică: lepădarea de sine.
Întrebat, odată, un Părinte călugăr bătrân, de o tânără, care este
condiţia de îndeplinit ca să poţi face pasul intrării în monahism, el
i-a răspuns:
– „Să fii nebun!". Trebuie să ai o mare doză de „nebunie" pentru Hristos.
Lumea aceasta e asemenea unui avion, care, sigur, se va prăbuşi când i
se va termina carburantul. Singura scăpare este să sari din el cu o
paraşută pe care nu ştii să o
foloseşti. Până jos trebuie să înveţi să o deschizi, trebuie să-ţi
învii sufletul pentru
Hristos, altfel, mori.
Intrarea în monahism, ca începător, este asemenea unui „salt mortal",
fără plasă.
Riscul este enorm. Şi totuşi biruitorii pentru Împărăţia lui Dumnezeu,
mai ales, acest
risc, şi-l asumă.
© 2005 APOLOGETICUM.
http://apologeticum.net
http://www.angelfire.com/space2/carti/
apologeticum2003@yahoo.com
Sfântul Lavrentie, Viaţa, învăţăturile şi minunile
CUVÂNT ÎNAINTE
El a fost totul pentru toţi
Psalmistul, împăratul şi proorocul David a spus:
– „Minunat este Dumnezeu întru Sfinţii Lui!..." (Psalmul 67, 36).
Minunat este El şi întru Părintele Lavrentie, spunem noi, fiii
dreptcredincioşi ai Bisericii Ortodoxe de
Răsărit.
În această carte, intitulată „Învăţăturile, proorociile şi viaţa Sfântului
Lavrentie de la Cernigov", este arătată viaţa stareţului, povestirile
lui personale cât şi
multe amintiri ale fiilor lui duhovniceşti şi ale măicuţelor
mănăstirii, care au fost alături
de Cuviosul Părinte până în ultima zi a vieţii sale.
De la mine, personal, am completat doar ceea ce nu s-a publicat până acum
despre viaţa Sfântului dar a fost păstrat în diferite manuscrise şi
scrisori, şi din convorbirile
pe care le-am avut cu diferite persoane pe care le-am cunoscut şi care la rândul
lor l-au cunoscut pe Părintele Lavrentie.
Mitropolitul Iosif Alma-Atinskii, Arhiepiscopul Simon, Veniamin Irkutskii,
Evmenii Jitomirskii, Episcopul Iakov al Cernigovului, Arhimandritul
Kronid al Lavrei
Pecerska, Arhimandritul Prohor Poceaevskii şi schiegumenul Kukşa, care
s-au întâlnit
cu cuviosul Părinte Lavrentie, mărturiseau despre dânsul că el a fost
un mare ascet şi un
stareţ foarte râvnitor pentru păstrarea şi împlinirea întru totul a
Dogmelor şi Canoanelor
Bisericii Ortodoxe de Răsărit, asemenea ieroschimonahilor Ambrozie
Optinskii (de la
Optina) şi Varnava Ghefsimanskii.
Ei toţi au avut cu profund veneratul şi mult iubitul stareţ convorbiri în urma
cărora primeau alinare (mângâiere), ajutor şi proorocii care s-au
îndeplinit întocmai.
Răposatul Mitropolit Ioan Kievskii respecta profund memoria
schiarhimandritului Părinte Lavrentie şi vorbea întotdeauna despre el
cu sfinţenie, îl binecuvânta pentru măreţia faptelor sale de care se
convinsese personal, în timpul vieţii sale, iar pentru cuvintele lui
smerite şi mintea lui ageră, pătrunzătoare, adeseori spunea:
„Măreţ şi minunat este acest stareţ".
După povestirile protoiereului Alexandru, (stareţul soborului
Spaso-Preobrajensk şi secretarul Conducerii Episcopale), mucenicul şi
sfântul Vasilie,
arhiepiscopul Cernigovului, spunea despre cuviosul Părinte Lavrentie
în anii 1915-1916 că în el se odihneşte Duhul Sfânt şi că el este
asemenea primilor Sfinţi Părinţi ai Bisericii.
Arhiepiscopii Simon şi Andrei, episcopii Iakov şi Nestor îl numeau pe cuviosul
Părinte Lavrentie mare luminător şi stâlp al Ortodoxiei.
Da, el a fost într-adevăr un mare luminător al Credinţei Ortodoxe
precum şi un mare stâlp şi susţinător al ei, (un reazem de nădejde),
deoarece el niciodată nu s-a clătinat şi nu s-a îndoit de unitatea
Bisericii şi nu a avut comunicare şi nimic de-a face cu cei care
singuri s-au sfinţit (înnoitorii şi autosfinţitorii), iar pe
credincioşii cei drept măritori i-a întărit în dreapta Credinţă
Ortodoxă. Spunea adeseori că, după exemplul Sfântului Teodosie,
trebuie să păstrăm unitatea şi să nu ne dezbinăm. Întotdeauna a fost
credincios fidel patriarhiei Moscovei şi aceasta le poruncea tuturor.
Cuviosul Părinte de nenumărate ori a fost arestat, dar de fiecare dată
era eliberat.
Înainte de închiderea mănăstirii din oraşul Cernigov, M. M. a plecat
cu cerere la patriarhia Moscovei, unde a fost primit mai întâi de
arhiepiscopul Kiprian, iar apoi de patriarhul Aleksei I. Discuţia a
fost lungă; au vorbit mult despre minunile Sfântului Teodosie, şi apoi
Preaînaltul discutând despre schiarhimandritul Lavrentie a zis că
Mitropolitul Ştefan de la Harkov i-a spus lui că Părintele Lavrentie
este sfânt şi făcându-şi semnul Sfintei Cruci a adăugat: „Cuvioase
Părinte Lavrentie, roagă-te lui Dumnezeu şi pentru noi".
El mult a ars – nemistuindu-se
Şi multe inimi a aprins pentru Hristos,
În faţa sa uşile Raiului s-au deschis
Pentru că el mult a iubit.
Şi acum mirenii şi monahii, nu numai din Cernigov ci şi din întreaga Rusie, care
l-au cunoscut personal pe stareţul ascet, înainte văzător şi ajutător
în diferite nevoi, cei
care i s-au adresat personal sau au auzit, sau au citit ceva despre
Părintele Lavrentie,
cred că sufletul lui se sălăşluieşte în lăcaşurile Cereşti şi se roagă
pentru iertarea
păcatelor noastre înaintea scaunului Bunului Dumnezeu.
Veşnică pomenire ţie, bunule şi smeritule dreptcredincios şi
propovăduitor viu al
Credinţei Ortodoxe. Pe tine nu te vor uita în neam şi neam.
Schiegumen Heruvim Degteari O. Cernigov
Viaţa Sfântului Lavrentie de la Mănăstirea Cernigov
(1868-1950)
Arhimandritul Lavrentie, cu numele său de botez Luca Evseevici
Proscura, s-a născut în anul 1868 în satul Karilsk în apropierea
Koropului, regiunea Cernigovsc.
Părinţii lui, Evsevii şi Hristina, au fost ţărani simpli. În familie
erau 7 copii, din
care 5 erau băieţi. Luca era unul din cei mai mici.
Copilăria lui a fost grea, fiind nevoit încă de mic să se obişnuiască
cu orice fel
de muncă pe lângă casă şi să muncească mult.
Pe lângă toate greutăţile familiale, el a avut necazuri şi cu
sănătatea trupească.
Fiind încă micuţ, şi-a pus pe cap, în joacă, o găleată şi alerga prin
ogradă, dar
împiedicându-se de un purceluş a căzut pe spate, lovindu-se atât de
rău că a rămas
şchiop pentru toată viaţa.
Deoarece mama lui era foarte bolnavă, încât nu se putea ridica adeseori nici din
pat, iar tatăl murise când Luca era mic, băiatului i-au revenit, din
cauza infirmităţii sale,
responsabilităţile de pe lângă casă, atât bărbăteşti, cât şi
femeieşti. El păştea caii, îngrijea vaca, tăia lemne, făcea foc în
sobă, cocea pâine, făcea curat prin casă, dădea cu
var, spăla rufe, ba chiar a învăţat să şi croiască şi să coase.
Luca a învăţat la şcoala din sat. Având o minte ageră şi ascuţită, îşi
însuşea cu
multă uşurinţă toate lecţiile şi-şi întrecea colegii, încât
învăţătorul i-a încredinţat
supravegherea şi instruirea elevilor mai mici din şcoală, iar el
îndeplinea cu multă
bucurie această misiune.
Era cunoscut în toate situaţiile ca un băiat capabil, ascultător, sârguincios şi
foarte muncitor, însă o chemare deosebită a simţit el pentru muzică şi
cântările bisericeşti.
Încă de mic a învăţat să cânte la vioară, iar dimineaţa, după ce ducea caii la
păscut, lua vioara şi cânta melodiile lui preferate până aproape de
micul dejun, melodii
în care el îşi punea tot sufletul lui curat de copil.
Pe vremea aceea, elevii erau învăţaţi să cânte în corul bisericii.
Abia aici micuţul Luca se simţea în largul lui, aici era bucuria lui.
Şi-a însuşit repede totul, atât cântările
cât şi rânduiala slujbelor bisericeşti, astfel încât încă de la vârsta
de 12 ani îi învăţa pe
micii corişti şi, cu ajutorul preotului, conducea corul alcătuit din
copiii mici, atât fetiţe
cât şi băieţi. Cu darul lui Dumnezeu şi cu ajutorul preotului, la
vârsta de 14 ani
conducea singur chiar şi corul bisericesc.
Când era adolescent şi locuia în casa părintească, de multe ori vorbea cu Maria,
cumnata sa, soţia fratelui său Vartolomeu.
– Cât de greu îi este creştinului să trăiască în lume, în ziua de azi.
Dracul nu-i dă pace deloc. Merg seara pe drum, iar el, diavolul, merge
lângă mine. Îmi fac semnul Sfintei Cruci şi pe mine şi pe tot împrejur
şi el se depărtează (se retrage) un pic. Apoi, din nou se apropie de
mine şi merge fluierând.
Altădată, cosea la maşină în bucătărie, căci învăţase să croitorească,
(va povesti mai târziu Părintele Lavrentie):
„– Stau eu aşa şi cos, iar când ridic ochii îl văd sub masă pe necuratul, care
stătea întins pe o coastă şi moţăia. Eu n-am rezistat, şi am
întrebat-o pe Maria:
– Tu vezi cine stă sub masă?
– Cine? a întrebat Maria speriată şi s-a uitat sub masă.
– Stă dracul şi doarme sub masă. Oare, nu-l vezi?
Iar Maria nu vedea nimic".
Ca urmare, încă din adolescenţă Luca simţea chemarea pentru viaţa monahală.
Aceasta au simţit-o şi ceilalţi colegi din cor, urmându-i mai târziu
exemplul. Aproape toate fetele au plecat mai târziu la mănăstire, iar
dintre băieţi mulţi au ajuns chiar la Athos.
Deseori Luca vizita singur mănăstirea de monahi Râhlâ, unde ar fi vrut
să rămână şi care îl atrăgea în mod deosebit prin trăirea vie şi viaţa
duhovnicească autentică. Deşi mănăstirea 1 se afla la o distanţă de 19
km de satul său natal, el parcurgea
pe jos această distanţă, cu bucurie.
Dar dorul lui de mănăstire a trebuit să cedeze în faţa dragostei materne.
Abia după moartea mamei sale, renunţând la partea sa de moştenire în favoarea
fratelui său mai mic, Damian 2 , l-a rugat pe fratele său mai mare,
Vartolomeu, care a
rămas să locuiască în casa părintească veche 3 , să-l conducă la
mănăstirea Râhlâ. Şi astfel, la vârsta de 23 de ani a fost primit în
obştea monahală, unde trecu sub ascultarea
părintelui care conducea corul mănăstirii, fiind deja bine cunoscută
înzestrarea sa
muzicală.
Vestea despre darurile tânărului şi înzestratului ucenic s-a răspândit
repede şi în afara mănăstirii, ajungând până la mănăstirea „Sfânta
Treime din Cernigov, şi la
Episcopul locului, Antonie, mare exemplu de trăire şi mare râvnitor al
înaltei vieţi
duhovniceşti. Se spune despre el că avea doar două rânduri de haine:
una ce o purta
zilnic, iar alta în zilele de sărbătoare. Iar dacă, de ziua Sfântului
al cărui nume îl purta –
de Sfântul Antonie, primea în dar o rasă nouă, îndată el o dădea de
pomană altcuiva.
Vlădica Antonie a văzut încă de la început în tânărul ucenic un mare slujitor al
lui Dumnezeu, de aceea a şi insistat mult pentru transferarea lui.
Când s-a făcut cererea
pentru transferarea ucenicului Luca de la mănăstirea Râhlâ la mănăstirea „Sfânta
Treime" din Cernigov, fraţii din mănăstire au devenit geloşi pe Vlădică cârtind:
– „Ce tot atâta Luca, Luca! Luca la deal, Luca la vale, de parcă n-ar
mai exista şi alţi monahi".
Dar Vlădica Antonie, mângâindu-i, le spuse:
– „Ehei! Ăsta e un aşa Luca, de care o să întrebe toată lumea". Ceea
ce, bineînţeles, s-a şi îndeplinit.
Dar Luca nu voia să părăsească mănăstirea de metanie Râhlâ, nu voia să plece
din acest locaş retras care-i devenise atât de drag, şi unde în
rugăciune se simţea atât de
aproape de Dumnezeu. De aceea adormi după slujba de noapte cu lacrimi
pe obraz şi cu
durere în suflet. Însă, în vis, i se arătă chipul Maicii Domnului de
pe icoana de la mănăstirea „Sfânta Treime" din Cernigov, care
apropiindu-se de el l-a binecuvântat.
Acest vis într-atât l-a cutremurat încât, sculându-se din somn
dis-de-dimineaţă, cu frica lui Dumnezeu, şi luând binecuvântare de la
stareţ, plecă în mare grabă la mănăstirea din
Cernigov. Prezentându-se Episcopului Antonie, îi spuse cu toată inima:
– Binecuvântaţi, Preasfinţite Vlădică, iată, am ajuns!
Binecuvântându-l şi învăluindu-l cu privirea sa blândă, Episcopul îi zise:
– Bine ai venit la noi, frate Luca. Pentru început te vei ocupa de pregătirea
tinerilor seminarişti.
Când intră în biserică, Luca recunoscu imediat chipul Împărătesei Cereşti –
Maica Domnului ce i se arătase în vis şi-l binecuvântase.
Aici, în mănăstirea „Sfânta Treime", a depus el votul monahal şi a primit numele
de Lavrentie, aici în 1895 a fost numit ieromonah, şi tot aici a
primit ca ascultare
numirea de egumen. Toţi fraţii de mănăstire pe care i-a avut: monahul Smaragd,
1 Acum mănăstirea este părăsită.
2 Damian, care l-a ajutat mult pe Părintele, vizitându-l des la
mănăstire, a murit în război. Ceilalţi doi fraţi
au fost deportaţi iar despre ei nu se mai ştie nimic.
3 Unde acum locuieşte fiica lui, Zoe.
Malahiil, Mihail, Inokentie, Efrem şi mulţi alţii, toţi l-au ascultat
şi au urmat întocmai sfaturile lui duhovniceşti.
Încă din tinereţe a învăţat şi a practicat rugăciunea lui Iisus şi i-a
învăţat şi pe alţii. De trei ori a ajuns în muntele Athos şi a fost în
pelerinaj şi la Ierusalim pentru a se
închina la locurile sfinte.
Înfăţişarea Părintelui era plăcută, chipul lui blând iar prezenţa lui
radia bunătate
şi linişte duhovnicească celor din jur. Părul, albit devreme, era alb
ca zăpada, faţa lui
luminoasă arăta tuturor bucurie şi dragoste, iar ochii lui albaştri
emanau bunătate,
cuprinzându-i pe toţi cu privirea lor profundă... De statură mijlocie,
era nedezlipit de
toiagul lui.
Eufrosina, nepoata Părintelui, ne povesteşte că, până în 1933,
Părintele a venit şi
a slujit de câteva ori în biserica din Karilsc, locul său de baştină
4. Iar când, după săvârşirea Sfintei Liturghii, se întorcea acasă
întotdeauna cu hainele ude de transpiraţie,
ne zicea în timp ce se schimba: „Vouă vă este greu să munciţi
pământul, iar nouă ne este
şi mai greu să ne rugăm pentru voi toţi. Dar noi toţi transpirăm bine".
Niciodată Părintele nu-şi uita rudele; astfel, nepoatei sale,
Eufrosina, i-a dăruit o
cruciţă 5 de aur, iar nepotului său, Petru, maşina sa manuală de
cusut. Când fratelui său mai mare, Vartolomeu, i-au luat vaca,
Părintele i-a dat bani să-şi cumpere alta.
Întotdeauna când venea în sat, îşi povăţuia 6 nepoatele buna purtare
(morala): „să
nu umble să se distreze cu soldaţii sau cu alţi băieţi ci să se
păstreze curate înaintea lui
Dumnezeu, iar atunci când se vor căsători, să se cunune la biserică şi
să respecte zilele
de post rânduite de Biserică".
Părintele Lavrentie era tânăr când, în una din vizitele sale în satul
natal, i-au spus
de tânăra lor vecină că s-a măritat. Întâlnindu-se cu ea, el a întrebat-o:
– Pentru ce te-ai căsătorit? Nu trebuia să te căsătoreşti.
– Dar de acum m-am cununat! Sunt căsătorită la Biserică, aşa că va trebui să
trăiesc în continuare astfel, a răspuns tânăra femeie oarecum neîncrezătoare.
Dar viaţa ei a fost foarte grea, căci soţul ei, fiind necredincios,
i-a amărât toate
zilele şi, astfel, biata femeie îşi amintea deseori de cuvintele
Părintelui Lavrentie, care,
deşi era încă tânăr, i-a arătat viitorul.
X
Timpul trecea şi nimic nu putea fi oprit în loc, totul se petrecea
precum era rânduit. Cântăreţii cei mai buni, cu experienţă, erau
trimişi în alte localităţi, iar alţii
plecau singuri pentru a organiza coruri în alte biserici. Corul a
început să se împuţineze,
iar Părintele completa lipsa cu tineret din sat care frecventa
biserica. Pentru aceasta folosea toată agerimea cu care fusese
înzestrat de mic şi toată iscusinţa şi experienţa sa
duhovnicească. Dacă vreo fată avea înclinaţii pentru viaţa monahală,
el se ruga tot timpul şi-i dezvolta dragostea pentru cântările
bisericeşti şi pentru rugăciune. Şi uite aşa, încet-încet, turma a
început să se completeze cu tineri binecredincioşi. În taină 7 , îi
învăţa să se roage, le dădea mătănii, îi ajuta să înţeleagă
profunzimea cântărilor şi scrierilor bisericeşti şi, de asemenea, îi
ajuta să-şi găsească de lucru. Vestea despre bunătatea şi
darul înainte-vederii Părintelui se răspândea tot mai departe şi mai departe.
Cu binecuvântarea Vlădicăi Pahomie s-au adunat mulţi cântăreţi bisericeşti,
dintre care mulţi au devenit apoi solişti talentaţi ai corului bisericii.
Una dintre ele îşi aminteşte că era doar un copil când a venit pentru
prima dată la
mănăstire, însoţindu-i pe cei vârstnici, şi începu să plângă înaintea
Părintelui. Acesta, văzând-o, a mângâiat-o pe cap şi i-a spus:
4 Locul său de naştere.
5 O cruciuliţă.
6 Învăţa.
7 Pe fiecare separat.
– Nu plânge, căci vei deveni cântăreaţă împărătească.
Bineînţeles că ea atunci, fiind micuţă, nu a înţeles nimic, dar
proorocia s-a împlinit întocmai, ea a ajuns să slujească cu glasul său
Împăratului Ceresc.
Şi au trecut şi aceste timpuri şi au venit alte vremuri, mai grele.
Monahilor şi tuturor „li s-a propus să plece", căci mănăstirile
trebuiau închise „pentru reparaţii"
(1930). În această grea perioadă, Părintele a trăit la poalele unui
munte, la o văduvă
drept-credincioasă ce se numea Elena. Acolo, într-o casă veche,
Părintele ocupa o mică
cameră, petrecându-şi timpul în post şi rugăciune, atât pentru turma
sa împrăştiată, cât şi
pentru întreaga lume.
Din cauza prigoanei împotriva Bisericii, fiii săi duhovniceşti doar noaptea
puteau să bată tainic în geamul Părintelui. Dar nu-i primea pe toţi.
Ci, având darul înainte-vederii,
el îi ştia pe toţi când vin şi pentru ce.
Astfel, el a prevăzut prigoana şi închiderea bisericilor şi le spunea:
– Citiţi şi păstraţi cărţile, că de ele o să aveţi mare nevoie. Pentru
că încă vor mai fi mănăstiri, şi vor mai fi şi arhierei
drept-credincioşi şi toate cărţile vă vor fi de mare folos.
Înainte de începerea războiului, Părintele a prevăzut marea nenorocire
a poporului. Neîncetat se ruga şi plângea, spunând că mult sânge
nevinovat va curge.
Când în 1941 a început războiul, Părintele, prin străduinţa sa, a
redeschis fosta mănăstire de călugări „Sfânta Treime" şi a
transformat-o în mănăstire de maici, iar mai apoi mănăstirea
„Domnitskii". La început, în prima mănăstire erau 75 de maici, iar în
cea de-a doua doar 35. A adunat cântăreţi, iar cu timpul i-a împărţit
în două coruri. Fiind principalul coordonator, i-a învăţat cântări
noi, pătrunse de o profundă trăire duhovnicească.
Vestea corului condus de Părintele Lavrentie a ajuns departe, în afara oraşului.
Având dragoste pentru orice fel de muncă, atunci când au început reparaţiile
mănăstirii, el se implica în toate activităţile, dând sfaturi practice
meşterilor ce
construiau sobele, celor ce refăceau pereţii, cât şi celor ce reparau
acoperişul. Când meşterii s-au plâns de calitatea rea a scândurilor,
Părintele le răspunse:
– Nu-i nimic, pentru 20 de ani sunt bune, iar apoi, ce va da Dumnezeu.
Au fost situaţii când au fost nevoiţi să lucreze şi în timpul iernii,
perioadă în care mortarul amorţea (se întărea) din cauza frigului.
Odată, lucrurile nu mergeau deloc bine şi au mai chemat ajutoare, la
care unul din cei veniţi îi spuse:
– Părinte, pentru această muncă este nevoie de multă putere.
Atunci Părintele s-a apropiat şi rugându-se a făcut semnul Sfintei Cruci peste
mortarul amorţit. Spre mirarea tuturor, mortarul a devenit foarte
moale şi uşor de prelucrat. Atunci toţi au înţeles că această minune
s-a petrecut pentru rugăciunile
stareţului Lavrentie.
În treburile gospodăreşti ale mănăstirii, Părintele iubea să dea sfaturi şi să
urmărească singur buna lor împlinire.
Au muncit mult măicuţele pentru restaurarea bisericii şi a chiliilor
lor. Aduceau apa de la mare depărtare, de la o fântână de pe colină;
tăiau brazde de pământ cu târnăcopul şi le aduceau cu spatele la
biserică, deoarece un singur cal nu le era suficient pentru munca lor.
După multă muncă şi grea osteneală, abia în 1942, la Paşti, au reuşit
să slujească prima Sfântă Liturghie în biserica renovată. Abia acum
Părintele s-a mutat
de la sora Elena în chilia de la mănăstire.
Multă bucurie şi împlinire sufletească au avut atunci!
Fiind cunoscut ca un bun duhovnic, la uşa Părintelui Lavrentie tot timpul era o
mulţime de oameni pentru spovedanie. Cu darul său înainte văzător, pe mulţi din
ucenicii săi i-a prevenit şi i-a ferit de multe necazuri.
Când în 1942 a venit Vlădica Simon al Ucrainei de Vest, Părintele a spus:
– „Ehei, ăsta-i de-al nostru!"
Iar când a venit Vlădica Iakov în 1947, Părintele a spus:
– „Sub aşa Vlădică va înflori viaţa duhovnicească a oraşului", ceea ce s-a şi
îndeplinit.
Încă înainte de începerea războiului din 1941 Părintele a proorocit
spunând direct:
– „Pentru tot ce se face în afara rânduielilor bisericeşti şi în
sărbători, totul
se va ruina şi va arde. Iar apoi se vor deschide mănăstirile şi
oamenii se vor căi şi
se vor ruga lui Dumnezeu, iar Dumnezeu, după mare mila Sa, le va mai da puţin
timp, până când se vor completa rândurile îngerilor căzuţi". Cu
lacrimi în ochi, adeseori, el repeta aceste cuvinte.
Părintele a avut şi el ispitele sale. Din uneltirea diavolului, adeseori Vlădica
Boris se supăra pe el şi se purta distant, (grosolan), iar uneori şi
măicuţa egumenă. El, însă, era smerit şi cu îndelungă răbdare, şi cu
iubire suporta totul, rugându-se cu dragoste pentru toţi cei ce erau
supăraţi pe el. Cu aceasta el l-a biciuit pe vicleanul
diavol şi l-a biruit, iar în ochii credincioşilor şi a ucenicilor săi
devenea mai
înduhovnicit, mai mare şi mai iubit.
Pe lângă stareţ, în mănăstire vieţuiau încă douăsprezece surori, iar două dintre
ele îi slujeau lui. Trapeza 8 era comună; acolo ei se şi rugau
împreună. Iar atunci când Părintele nu putea să meargă la biserică din
slăbiciunea sănătăţii sale, toţi îşi făceau
rânduiala monahală – rugăciunile – în chilie.
El practica neîncetat rugăciunea lui Iisus şi se străduia să le înveţe
şi pe surori, explicându-le cum să se roage, adică atunci când trăgeau
aer în piept să spună:
„Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu", iar când dădeau aerul
afară din plămâni
să spună: „miluieşte-mă pe mine, păcătoasa".
Iar unei ucenice, la rugămintea de a-i binecuvânta mătăniile, i-a spus:
– „Rugăciunea este un lucru bun, este un lucru îngeresc, iar tu roagă-te după
degetele mâinii stângi. Apropie degetul mare de cel mic şi spune de 10
ori: Doamne
Iisuse Hristoase, miluieşte-mă pe mine, păcătoasa, iar apoi treci la
inelar şi tot aşa la
restul degetelor. Şi uite aşa vei căpăta obişnuinţa pentru rugăciune,
mintea însă trebuie introdusă şi închisă permanent în cuvintele
rugăciunii, altfel ea umblă pe unde se nimereşte".
Corul era condus de Părinte cu mare iscusinţă fiind alcătuit din ucenicii şi
măicuţele Părintelui, numai doi başi erau dintre bărbaţii mireni. De
la Muntele Athos el
a adus multe cântări bisericeşti noi: „Vrednică eşti", „Mila lumii"
ş.a. Cu ocazia venirii la Cernigov a Patriarhului Aleksie, corul a
fost invitat să cânte la catedrală, ocazie cu
care Patriarhul a rămas profund impresionat de cântări şi a spus:
– Aşa ceva rar vei auzi undeva!
Mitropolitul Ioan al Kievului a invitat corul Părintelui la Kiev, unde
de asemenea au fost apreciaţi.
În timpul războiului, Părintele a vrut să deschidă mănăstirea de monahi de la
Elţk, dar fiind puţini fraţi a renunţat. Părintele se străduia să
completeze cât mai repede
obştea monahală a mănăstirii „Sfintei Treimi", pentru că aşa i-a spus
Maica Domnului
în vedenie.
8 Sala unde luau masa.
Pe ucenicii săi şi pe râvnitorii de mântuire, Părintele îi primea în curtea
mănăstirii sub un acoperiş frumos aşezat.
El a proorocit moartea sa cu 8 ani înainte. Într-o discuţie purtată cu
ucenicii săi,
el a spus:
– Este unul aici care va mai trăi 8 ani, iar alţii şi mai mult.
Atunci când Părintele a murit, toate măicuţele şi-au amintit cuvintele lui.
Altă dată a spus:
– Din acest moment eu voi mai trăi un an şi jumătate. Ceea ce aşa s-a şi
îndeplinit. Tot atunci a mai spus:
– Anul 1950 vă va arăta, iar în 1952 veţi vedea multe rele.
Într-adevăr, Părintele a murit în 1950, iar în 1952 mănăstirea Domnitskii a fost
închisă, „cică pentru reparaţii" iar măicuţele s-au mutat toate la
mănăstirea „Sfânta
Treime"
Era încă în viaţă Părintele când măicuţele se ocupau din ce în ce mai mult cu
lucrul manual, făcând icoane, iar el era nemulţumit şi mereu le spunea:
– „Toate câte le faceţi, le faceţi fără rugăciunea lui Iisus şi fără
de rânduiala Bisericii şi, pentru aceasta, mănăstirile nu vor dăinui
cât trebuie şi multe se vor
închide" ceea ce s-a şi împlinit.
Dimineaţa, când se aprindeau luminile prin chilii, Părintele, cu mintea sa
clarvăzătoare, ştia unde şi ce se întâmplă, ştia cine se roagă şi cine
se ocupă cu altceva.
Odată, când Părintele se îndrepta spre biserică, i-a spus măicuţei
ce-l însoţea să intre în
chilia de lângă biserică şi să vadă cu ce se ocupă acolo măicuţele.
Într-adevăr, ele se
ocupau cu diferite treburi şi nimeni nu se grăbea să meargă la biserică.
Părintele s-a supărat foarte tare şi a spus:
– „În felul acesta mănăstirea nu o va mai duce mult" ceea ce s-a şi împlinit.
El mereu le spunea că pentru monah rugăciunea este la fel de necesară ca şi
aerul, altfel el se va asemăna cu o „statuie neagră" rău mirositoare.
Şi le mai spunea:
– „Fericiţi sunt cei care sunt scrişi în Cartea Vieţii"
Iar la întrebarea surorilor:
– Cine este scris în Cartea Vieţii?, el le răspundea:
– „Cei care au râvnă şi merg cu bucurie la biserică, aceia sunt scrişi în
Cartea Vieţii".
Avea, de asemenea, darul rugăciunii neîncetate cu rugăciunea lui Iisus.
Odată, pe când spălam holul – îşi aminteşte una din măicuţe – Părintele, trecând
pe lângă mine, mi-a spus:
– Lucrează, lucrează, dar să nu uiţi de rugăciunea lui Iisus! În minte
trebuie introdusă permanent rugăciunea, altfel mintea umblă pe unde se
nimereşte, şi acest
lucru ni-l repeta fiecăreia când ne porneam la drum.
Despre Sfânta Liturghie, Părintele ne spunea mereu:
– „Dacă trebuie neapărat să pleci de la Sfânta Liturghie, atunci pleacă după
„Tatăl Nostru", iar dacă s-au scos Sfintele Daruri, atunci să stai cu
frică şi să te
rogi pentru că aici este prezent Însuşi Dumnezeu cu Maica Domnului şi cu toate
puterile cereşti, iar dacă poţi, varsă măcar o lacrimă cât de mică
pentru nemernicia ta. Căci îngerul tău păzitor se va bucura pentru
tine. Dacă te întreabă atunci cineva ceva, tu răspunde-i, dar foarte
scurt. Iar tu singură să stai în biserică
precum stă lumânarea".
Părintele îi iubea pe toţi şi era repede săritor la orice nevoie.
Lumea umbla în grupuri după el, dorind să audă un cuvânt de învăţătură
sau pentru a-i cere un sfat de
mântuire. În curtea mănăstirii au fost aşezate mese unde el petrecea
orele sale libere
discutând cu copiii săi în timpul „ceaiului de seară".
Nu de puţine ori el făcea milostenie oamenilor săraci, pregătind prânzuri (mese)
la care însuşi el le slujea. Învăluindu-i cu dragostea sa, le povestea
atunci multe lucruri
importante şi folositoare pentru mântuirea sufletelor lor, şi astfel
poporul simplu se
apropia de el, fiecare cu necazurile lui. Mereu le spunea: că la
sfârşitul lumii (în
vremurile cele de pe urmă) cei ce se vor întoarce cu toată inima lor la dreapta
credinţă şi vor chema numele Domnului se vor mântui. Mai ales cei
feciorelnici vor
completa rândurile îngerilor căzuţi. Spunea despre Dumnezeu că este atât de
milostiv încât şi pe evreii adevăraţi, cei ce trăiesc după legile lui
Moise, la a doua
venire a Sa îi va ridica şi îi va aşeza în al treilea cer.
Părintele neîncetat îşi învăţa ucenicii să trăiască în pace şi dragoste
duhovnicească, spunându-le:
– „Dacă o oarecare soră este iute din fire („fierbinte") şi nu-şi poate stăpâni
cuvintele, atunci: „–Înainte de a începe cearta, dă-ţi jos centura şi
rasa, apoi pune
metaniile deoparte şi abia atunci îndreptăţeşte-te pe tine!". Dacă
veţi proceda aşa,
atunci niciodată nu vă veţi certa". „Dacă cineva în decursul zilei nu s-a putut
abţine şi nu a petrecut în dragoste şi pace ci s-a supărat şi s-a
certat cu careva, atunci, până la apusul soarelui, trebuie neapărat să
se împace, adică să-şi ceară
iertare".
Părintele avea darul înaintevederii. Astfel, după război, prin 1945,
Vlădica Boris
era plecat din Cernigov. Deodată, Părintele vine repede şi dă
binecuvântare să înceapă
pregătirile pentru întâmpinarea Mitropolitului. Surorile îi spuneau
Părintelui că Vlădica
nu are cum să se întoarcă deoarece toate drumurile şi podurile sunt
distruse; Părintele
însă a insistat să se continue pregătirile. Într-adevăr, în ziua aceea
Mitropolitul s-a întors
şi toţi s-au minunat de darul înainte-vederii dat Părintelui de bunul Dumnezeu.
Măicuţei Atanasia i-a prezis că va deveni cântăreaţă bisericească (coristă).
Odată, după masă, Părintele i-a pus crucea cea mare la gât şi i-a spus:
– „Uite, vei deveni cântăreaţă (coristă)!" şi într-adevăr aşa s-a şi împlinit.
Odată, când măicuţa Atanasia s-a îmbolnăvit, Părintele intră în chilia ei şi o
întrebă:
– „Ce facem, mai trăim?".
La care măicuţa i-a răspuns:
– „Da, precum ştiţi, Părinte!" Iar el i-a răspuns:
– „Ei, atunci mai trăim! ".
După această vizită, măicuţa Atanasia a început să se însănătoşească foarte
repede.
Măicuţa E. ne povesteşte că, odată, în timpul războiului, multe surori stăteau
lângă portiţă uitându-se spre luncă. Trecând pe acolo, Părintele
strigă deodată la ele:
– „Fugiţi de acolo, că o să cadă o bombă!"
Nici n-au apucat măicuţele să se ascundă că o bombă a şi explodat exact pe locul
unde au stat ele.
Când Mitropolitul Ioan l-a vizitat pe Părintele Lavrentie, după ce au
discutat şi
au servit masa împreună, Mitropolitul a cerut binecuvântare de plecare la drum.
Părintele însă îl sfătui să rămână până a doua zi. Dar Mitropolitul a
insistat în ale sale şi
s-a pornit imediat la drum. Nu trecu mult timp şi Părintele spuse:
– „Deschideţi porţile şi întâmpinaţi-l pe Vlădică". La care măicuţele i-au
răspuns:
– Părinte, Vlădica a plecat deja demult acasă!
Însă Părintele a insistat, zicând:
– Iar eu vă spun să mergeţi şi să deschideţi porţile.
Când au deschis, Mitropolitul, după poartă, stătea sfios şi aştepta smerit.
Văzându-le nedumerirea, spuse:
– Drumul s-a stricat şi nu este trecere până mâine.
Toţi s-au minunat şi s-au bucurat de darul înaintevederii al Părintelui.
Altă dată, lucrau la repararea bisericii şi aveau mare nevoie de
materiale pentru construcţii, însă acestea erau foarte greu de
procurat. Atunci Părintele i-a spus măicuţei
econome:
– Mergi repede la piaţă, că vei găsi materiale!
Maica plecă în grabă, dar nu găsi nimic în piaţă şi, stând pe loc, se
uita tăcută şi
gânditoare împrejur; neştiind ce să facă şi fiind mâhnită, voi să se
pornească spre
mănăstire, dar deodată apăru lângă ea preşedintele colhozului care o
întrebă de ce stă
aici şi ce are de este aşa de supărată. După ce-o ascultă, o invită să
urce în maşină, şi au
plecat la gară. Aici au încărcat o maşină cu materialele necesare, ea
a plătit şi au adus-o
la mănăstire. Părintele, ca un înainte-văzător, le-a ieşit în
întâmpinare şi l-a binecuvântat
pe preşedintele colhozului, lăudând pe Dumnezeu. Preşedintele şi el i-a mulţumit
Părintelui pentru rugăciunile sfinte.
În timpul războiului, pe pământul mănăstirii a fost semănată secară şi, iată,
venise timpul culesului, dar nu puteau face nimic, căci pământul era
bine păzit de soldaţi.
Maica iconomă a mers cu plângere la primărie să ceară ajutor, dar au
alungat-o cu
ruşine şi au fugărit-o cu vorbe batjocoritoare. Cu lacrimi în ochi ea
s-a întors la
mănăstire şi şi-a vărsat tot necazul Părintelui.
A doua zi, spre dimineaţă, Părintele a binecuvântat-o şi i-a spus să meargă din
nou la primărie, poruncindu-i să nu vorbească cu nimeni pe drum. Cu
credinţă în Dumnezeu şi în rugăciunile Părintelui, păzind tăcerea,
măicuţa a mers din nou, la aceiaşi
şefi. De îndată ce a ajuns la primărie şi le-a cerut din nou să o
ajute, a şi primit
permisiunea pentru strângerea roadelor, ba mai mult, toţi s-au purtat
foarte frumos cu ea
şi i-au vorbit amabil. Ea, bucuroasă, se întoarse repede la mănăstire
şi-i povesti
Părintelui cum s-au schimbat în bine lucrurile, la care stareţul zâmbi
şi-i zise:
– „Ei, iată, când omul este rău atunci cu el este satana, cel viclean, şi îi
întunecă sufletul, iar când te vei ruga pentru acela, dracul fuge de
la el iar omul
devine bun şi înţelegător".
Se apropia iarna cu paşi repezi iar măicuţele, deşi au încercat, nu reuşiseră să
aducă fân pentru cal. Maica E. se plânse Părintelui spunându-i că a
fost la preşedintele
sfatului să-i dea aprobare pentru fân, dar el a refuzat-o şi a
alungat-o fără nimic.
Părintele o ascultă cu atenţie, dar nu-i dădu nici un răspuns. Peste
două zile o chemă la
dânsul şi îi spuse:
– Dacă nu acela, atunci altul te va ajuta, dar te vei întoarce cu fân.
Măicuţa a plecat cu încredere şi într-adevăr s-a întors cu fân, căci vechiul
preşedinte fusese înlocuit cu o zi în urmă.
Alt necaz au avut cu vrăbiile. Pe pământurile mănăstirii au semănat
orz, iar când
acesta a început să se coacă vrăbiile se adunau în stol şi mâncau
aproape tot. Maicile s-au dus plângând la Părintele, dar el le-a spus,
încurajându-le cu bunătate:
– Iată, de acum încolo, vrăbiile nu vor mai pricinui nici o pagubă.
Ele vor veni,
vor ciripi peste lan, dar nu se vor aşeza; picioruşele lor se vor
înmuia şi ele vor zbura de
aici, departe.
A doua zi maicile s-au convins singure de această minune. Vedeau cum vrăbiile
veneau în stoluri, ciripeau deasupra lanului şi zburau înapoi. Toţi Îl
preamăreau pe
Dumnezeu şi-I aduceau mulţumire pentru darul dat Părintelui şi pentru puterea
rugăciunilor lui.
În alt an, în grădina mănăstirii era semănată varză, iar când aceasta
a crescut şi
era bună de strâns, a fost năpădită de omizi. Au încercat toate
metodele de a le stârpi,
dar nu dădeau nici un rezultat. Atunci i-au cerut ajutor Părintelui.
Părintele s-a rugat
toată noaptea, iar a doua zi au văzut toţi cum omizile, de parcă ar fi
fost un covor viu, se
târau la iazul din apropiere.
Părintele avea de asemenea şi darul tămăduirii. Una din măicuţe ne povesteşte
că, după ce ea s-a întors din Siberia, unde fusese deportată, a
început să aibă dureri
permanente de cap, lucru pentru care s-a şi internat la psihiatrie.
Dar pentru rugăciunile
Părintelui, ea a început să se vindece repede şi să se facă sănătoasă
în scurt timp,
ajungând până la 80 de ani.
Pe măicuţa F. a apucat-o o durere de genunchi foarte puternică încât nu mai
putea să calce şi nici nu se putea ridica din pat. Cerându-i ajutorul
Părintelui, acesta a
făcut semnul Sfintei Cruci peste locul dureros şi durerea a dispărut.
Un bărbat a venit la Părintele Lavrentie plângându-se de mari dureri de cap la
care Părintele i-a spus:
– Du-te şi sapă în peşteră la Sfântul Antonie. O piatră din peşteră să
o pui la cap
şi durerea îţi va trece ca luată cu mâna.
Două săptămâni a săpat el la peşteră şi durerea l-a lăsat. Când a
venit la Părintele
şi i-a spus, acesta i-a zis:
– Dumnezeu S-a milostivit de truda ta, iar de acum încolo nu vei mai fi bolnav.
Acest bărbat are 85 de ani şi tot traiul lui este cu frică de Dumnezeu.
M. P. ne povesteşte: Sufeream de o îngrozitoare durere de dinţi, iar de câteva
zile nu-mi mai găseam liniştea nici ziua nici noaptea. Cineva mi-a
spus să merg la
Părintele Lavrentie, dar eu eram cam neîncrezătoare de felul meu, aşa
că nu prea mă
trăgeam să merg la Părintele şi mă gândeam în sinea mea: „Ce, el e
doctor? Cu ce mă va ajuta el pe mine?" Până la urmă însă m-am hotărât
să merg, iar cea care m-a însoţit mi-a
spus să tac şi să nu spun nimic. Când am intrat în chilie, toată lumea
s-a întors spre mine. Eu m-am înclinat şi m-am aşezat într-un colţ.
Discuţia şi-a reluat firul, eu însă de
durere nu puteam să-i urmăresc, aşa că mi-am pus capul pe genunchi şi
am adormit. Şi iată că vine o măicuţă şi mă scutură uşor de umăr,
spunându-mi că Părintele a întrebat
dacă mă mai dor dinţii. Eu, de bucurie că nu mai simţeam nici o
durere, am zâmbit, iar
Părintele zise:
– Sigur că n-o mai dor, că altfel nu i-ar fi arătat la toată lumea!
Apoi, cu glas de dojană, mi-a spus:
– Rob al lui Dumnezeu e cel ce-I slujeşte Lui şi cu cât Îi slujeşti lui
Dumnezeu mai mult, cu atât El îţi va auzi rugăciunea mai repede. Uitaţi-vă şi la
acest „Toma necredinciosul" care a venit după ajutor, dar asta să-i
fie de învăţătură.
Atunci eu am căzut în genunchi înaintea Părintelui şi i-am cerut iertare pentru
îndoiala şi neîncrederea mea.
Fără prescuri eu voi muri
Părintele M. M. ne povesteşte că :
– Atunci când tatăl meu murea, eu l-am rugat să mi se arate în vis, pentru
rugăciunile Părintelui Lavrentie. Într-o noapte l-am visat,
spunându-mi: Îţi mulţumesc
pentru prescuri, mai mult decât atât nu-mi trebuie nimic, ele mă
ajută. Eu ştiu că tu ai
mari datorii, dar fără prescuri eu voi muri. Atunci eu am plecat la
Părintele şi i-am povestit visul iar el mi-a explicat că acele
prescuri se împart la proscomidie şi cu ele se
spală păcatele omului.
După 40 de zile l-am visat din nou pe tatăl meu şi l-am întrebat: Tu
eşti mort? Iar el mi-a răspuns: Eu sunt şi mort şi viu. Apoi l-am
întrebat: Unde-i locul tău? Iar el mi-a răspuns: Încă nu mă aflu
nicăieri. Întrebându-l pe Părintele despre cele visate el mi-a
explicat, spunându-mi că tatăl meu încă n-a trecut vămile. Depinde de
greutatea
păcatelor şi de vama la care a fost oprit. Pentru aceştia trebuie
făcută foarte multă
rugăciune, milostenie şi date prescuri la Sfânta Liturghie, la
biserici de mir şi mănăstiri.
Decât să pieriţi toţi trei...
O maică de la mănăstirea Domnitskaia îşi aminteşte că:
– «Atunci când eu eram în lume am fost căsătorită şi aveam soţ şi o fată.
Căsătoria mea era legitimă, adică eram cununată la biserică, însă
soţul meu era cel mai
rău bărbat, era scandalagiu şi beţiv, ne bătea, aveam mari necazuri cu
el. Dar iată, într-o zi, am venit în Cernigov, am intrat la Părintele
şi, scăldată în lacrimi, i-am spus despre necazul meu, că nimeni nu mă
poate ajuta şi nu mai pot să rabd.
Stareţul m-a ascultat liniştit până la sfârşit şi, compătimindu-mă cu
privirea, mi-a spus că nu are ce să facă deoarece suntem cununaţi şi
trebuie să rabd.
– Asta ştiu eu bine, i-am răspuns Părintelui, dar nu mai am putere să
rabd situaţia.
Atunci Părintele m-a privit cu compătimire şi mi-a spus:
– „Lasă-l şi vino la mănăstire. Mai bine să piară el singur iar voi două să vă
salvaţi, decât să pieriţi toţi trei". La care eu aşa am şi făcut.»
Ea a fost primită şi găzduită de măicuţa egumenă de la Domnitsk, apoi a fost
bucătăreasa Mitropolitului Gurie, iar înainte de moarte a primit
schima monahală. Şi s-a făcut ea o soră exemplară, iar fiica sa a
murit fecioară credincioasă. Aşa s-a îndeplinit cuvântul Părintelui.
O altă măicuţă ne relatează cum într-o seară, aflându-se în chilia
Părintelui, îi
citea Acatistul şi Pravila şi a adormit. Iar când s-a trezit l-a văzut
pe Părintele rugându-se iar chipul lui întreg emana lumină şi ochii
parcă îi erau de foc.
O soră a cerut Părintelui să fie împărtăşită iar el i-a răspuns:
– „Când va fi, te voi chema!"
«Şi uite-aşa aşteptam să fiu chemată şi mă gândeam că Părintele a uitat de mine.
În săptămâna dinaintea Sfântului Gheorghe, fiind într-o sâmbătă, am
simţit dintr-o dată
că trebuie neapărat să merg la Părintele. Am pornit imediat la drum
având impresia că întârzii, apoi am aflat că în acest timp Părintele
citea Utrenia, urmând apoi rugăciunile pentru Împărtăşanie, după care
le-a spus să mai aştepte puţin. Exact în acel moment am ajuns eu şi am
bătut la geam şi i-am auzit exclamând:
– Iată, pe cine aştepta Părintele!»
Şi toţi L-au preamărit pe Dumnezeu şi pe acest slujitor al Său.
Cu binecuvântarea Vlădicăi 9 Pahomie, Părintele a tuns multe măicuţe
în monahism, chiar şi unele consătene de ale sale, cum ar fi Ardaleonu
şi Evghenia, care
au slujit în mănăstirea de la Gamalevsk. Despre maica Evghenia spunea
că ea a fost
predestinată vieţii duhovniceşti încă din pântecele mamei sale.
Da ce vă poate spune un moşneag?
Odată, după vizitarea mănăstirii Sfânta Treime din Cernigov, unde s-a îndulcit
sufleteşte într-o lungă discuţie cu Părintele, primind multe
învăţături duhovniceşti,
măicuţa egumenă Flavia s-a întors plină de entuziasm la mănăstirea
Flarovsk din Kiev şi
le povestea cu însufleţire surorilor sale despre darul cu care era
înzestrat Părintele
Lavrentie, despre bunătatea lui şi minunile pe care le făcea Dumnezeu
prin el. Auzindu-le, maica iconomă Antonia, stăpânită de invidie din
ispita vrăjmaşului, s-a răstit la ele
răutăcioasă:
– Na, aţi găsit şi voi un moşneag, şi vă minunaţi acum de dânsul, de parcă ar fi
cine ştie cine! Ce poate şti el?
La care, măicuţa egumenă spuse necăjită:
– Lasă, că am să vă duc la Părintele, măcar să vă spovediţi cum trebuie.
Şi s-a ţinut de cuvânt. Printre surorile cu care a mers la Cernigov se
afla şi maica
iconomă Antonia. Când au ajuns şi s-au aşezat cu toţii la masă,
măicuţa egumenă s-a
adresat Părintelui:
– Cuvioase Părinte, povestiţi-ne ceva!
Zăbovind un pic, Părintele spuse rar, privindu-le pătrunzător:
– Ei, da ce vă poate spune un moşneag ca mine? Ce ştie el?
Măicuţa Antonia înţelese îndată ce dar are Părintele şi că i-a citit
gândurile, şi
plecându-se la picioarele lui îi ceru iertare, cinstindu-l şi ea aşa
cum se cuvenea pe
Cuviosul Părinte.
Trenul avusese un grav accident
9 Episcopului.
O femeie a venit la Părinte după binecuvântare, pentru a-şi vizita
feciorul. Ea voia să se pornească cât mai repede, dar Părintele i-a
zis să nu se grăbească, ci să stea la
masă, sau, şi mai bine, să plece în altă zi. Femeia a ascultat, iar a
doua zi a aflat că
trenul avusese un grav accident. Atunci toţi L-au preaslăvit pe Dumnezeu şi pe
credinciosul său rob, Lavrentie.
Părintele i-a spus:
– Îngerul tău păzitor a fost cel care mi-a descoperit despre accident.
Altă dată, un bărbat a venit la Părintele pentru binecuvântare ca să
meargă în alt oraş. Fiind tare grăbit, voia să plece cât mai repede,
dar Părintele l-a reţinut cu vorba şi
nu voia să-i dea drumul. Omul nostru era foarte supărat şi nemulţumit
că a întârziat. Pe urmă însă a aflat că trenul a fost bombardat.
Bărbatul s-a întors smerit la Părintele şi i-a mulţumit că l-a salvat
de la moarte.
Aici va fi casa ta
Maica F. povesteşte că era copil când preotul N. a adus-o pe ea cu mai multe
fetiţe la mănăstire. Părintele le-a binecuvântat pe toate, iar pe ea
parcă nici n-o văzuse.
Atunci ea a început să plângă, iar Părintele i-a zis:
– De ce plângi? Nu plânge, căci aici va fi casa ta. Nu aşa ţi-a spus şi mama ta?
Iar mama ei era cu totul împotrivă şi nici nu voia să audă de aşa ceva. Până la
urmă însă cuvântul lui Dumnezeu s-a împlinit, iar fetiţa a devenit cântăreaţă
bisericească (a cântat în corul bisericii).
Dădea pisoiului bunătăţi
Părintele iubea toate animalele. Hrănea vaca cu pâine din mâna lui, dădea
pisoiului bunătăţi, iar când a murit stareţul, pisoiul nu pleca de la
sicriu şi i-a arătat
devotament şi după moarte, stând câteva zile lângă mormântul lui, apoi
sub geamurile
chiliei lui, după care la scurt timp a murit de tristeţe cu lăbuţele
şi boticul aşezate pe
pragul chiliei Părintelui. Pe vrăbii le hrănea cu grăunţe, iar dacă
ele începeau a se certa
între ele, Părintele le despărţea, spunea să vină câte două-trei să
mănânce, şi aşa se
petrecea. Iar când scoteau sicriul Părintelui din chilie zburau
deasupra sicriului şi ciripeau
a jale, petrecându-l pe ultimul drum pe acela care le-a iubit şi le-a hrănit.
Of,... „părinţii" ăştia!
O dreptcredincioasă povesteşte că venise la Părintele pentru pomenirea de 40 de
zile a tatălui său. «Măicuţele m-au condus cu drag spre chilia lui,
iar eu, fără să ştiu prea
bine rânduiala, am intrat în chilie fără să bat la uşă. L-am văzut pe
Părintele înconjurat
de o lumină strălucitoare, plângând şi rugându-se. Mi-am dat seama de
greşeala pe care
am făcut-o şi am dat să ies, dar Părintele m-a chemat la el şi m-a întrebat:
– „Ai venit să-ţi pomeneşti tatăl? Of, „părinţii" ăştia! Încearcă acum
şi roagă-te
pentru ei. Mie îmi ajunge, şi tu o să ai destul timp de rugat".
M-a binecuvântat şi am plecat în grabă, înţelegând că tatăl meu n-a
ajuns la locul
predestinat.»
De ce v-a fost frică?
«În timpul războiului, la mănăstire nu mai aveam ce mânca», ne povesteşte o
măicuţă. «Atunci Părintele m-a binecuvântat să mergem în sat după
alimente. La întoarcere ne-a fost frică, căci umblau peste tot soldaţi
şi luau cu forţa totul. Dar noi am ajuns cu bine la mănăstire şi am
povestit Părintelui de spaima noastră trasă pe drum, iar
el ne-a răspuns:
– „Dacă eu v-am binecuvântat şi m-am rugat pentru voi, de ce v-a fost frică?"
Aşa de puternice erau rugăciunile acestui stareţ».
Veni odată la Părintele o fată din satul O., tânără şi frumoasă, pentru a-i cere
Părintelui binecuvântare pentru căsătorie. S-a spovedit şi i-a spus
Părintelui dorinţa sa.
Părintele a ascultat-o cu atenţie şi a întrebat-o dacă nu este
bolnavă, la care ea a răspuns
că a fost şi acum se simte bine. Totuşi Părintele a sfătuit-o să mai
aştepte un an, şi
băiatul a căzut de acord. Când a venit după un an băiatul, să se
căsătorească cu ea, fata
era pe patul de moarte, iar curând a murit.
La Părintele Lavrentie a venit odată, cu băieţelul ei infirm, o femeie
care plângea
foarte pentru necazul ei. Copilul se născuse cu malformaţii. Părintele
a făcut semnul
sfintei cruci asupra lui, a făcut o rugăciune şi i-a spus femeii că în
scurt timp copilul
acesta va muri, dar va mai avea încă doi spre mângâiere, care-i vor
bucura inima, ceea
ce s-a şi împlinit.
Era cu totul alt bărbat
Sora unei măicuţe a venit la Părintele şi s-a plâns de soţul său, care
era foarte
rău, o bătea şi călca icoanele în picioare. Părintele i-a spus să-l
aducă neapărat la el.
Mult s-a gândit femeia cum să-şi aducă bărbatul la mănăstire, iar până
la urmă, prin
şiretlicuri şi rugăciune, a reuşit să-l aducă la Părintele. Părintele
l-a invitat pe el în
chilie, unde au stat mult de vorbă, apoi au luat masa împreună, iar
până seara au tot
discutat de cele duhovniceşti. La ieşirea din chilie, soţul său era cu
totul alt bărbat. A început să cinstească icoanele şi să-şi iubească
soţia. Aşa, prin sfintele sale rugăciuni,
Părintele reuşea să-i aducă la credinţă pe astfel de oameni.
„Până la urmă vei fi a noastră"
Odată, cu un grup de fete a venit la Părintele şi una mai zvăpăiată,
mai puţin credincioasă. Toate s-au apropiat de Părintele, iar ea
stătea de-o parte şi se uita la el pe
sub sprâncene. Părintele s-a uitat cu dragoste la ea şi i-a spus să se
apropie, a cuprins-o
şi i-a apropiat capul de pieptul său plin de dragoste faţă de oameni,
apoi i-a dat o pâiniţă
de la Proscomidie şi i-a spus:
– „Vei umbla cât vei mai umbla prin lume, dar până la urmă vei fi a noastră".
Ceea ce s-a şi împlinit. Ea a venit la mănăstire şi a fost o bună
slujitoare a lui
Hristos, având o deosebită chemare spre pictarea icoanelor.
„Să umbli la biserică, şi să treci şi pe la mine!"
„După voia lui Dumnezeu, ne povesteşte I.M., am ajuns cu familia la Cernigov.
Aici am început să mă duc la biserică şi am devenit credincioasă.
Odată, o fată cunoscută m-a dus la Părintele Lavrentie, de care eu
auzisem dar nu-l văzusem
niciodată. Când am intrat în chilia Părintelui, el m-a chemat lângă
el, iar eu m-am aşezat
pe o bucată din haina Părintelui şi tot încercam să mă îndepărtez, la
care el mi-a spus:
– Dar haina nu-ţi face rău, nu-i aşa?
Se uită lung la mine şi îmi spuse în continuare:
– Până acum au fost floricele, iar de acum vor veni şi roadele.
Eu stăteam, ascultam şi mă gândeam: „Doamne, iarăşi vor veni greutăţi!" iar
Părintele, citindu-mi gândurile, îmi spuse:
– Nu, nu vor veni greutăţi, asta înseamnă că noi ne-am cunoscut şi tu mă vei
vizita în continuare.
S-a ridicat şi s-a rugat la Maica Domnului, spunând: „Maică Preacurată apără şi
păzeşte sub Sfânt Acoperământul tău pe această roabă
bine-credincioasă!" Apoi m-a
binecuvântat şi mi-a apropiat capul de pieptul său plin de dragoste şi
de înţelepciunea
Duhului Sfânt, încă din timpul vieţii sale. Iar la despărţire mi-a spus:
– Să umbli la biserică, şi să treci şi pe la mine!
Ne-a binecuvântat şi noi am plecat în grabă. Eram atât de bucuroasă şi
de fericită
încât ardeam de nerăbdare să transmit tuturor starea mea.
Apoi am început să meditez, şi mi-am dat seama că trebuie să trăiesc altfel.
Părintele doar din bunătatea sa nu m-a întrebat nimic de post şi
rugăciune. Eu însă am înţeles că trebuie să-mi schimb modul de viaţă.
Primul lucru pe care l-am făcut a fost să-i spun mamei mele că voi
respecta toate posturile rânduite de biserică, la care ea s-a
bucurat foarte mult de hotărârea mea.
Timpul a trecut. Eram în postul anului 1943 şi tare voiam să mă spovedesc la
Părintele Lavrentie. Era însă foarte multă lume adunată pentru
spovedanie, aşa că m-am
aşezat în capătul rândului şi am început să-mi aduc aminte toate
păcatele, scriindu-le pe
o hârtie şi rugându-mă cu lacrimi de umilinţă lui Dumnezeu să mi le
ierte, îmi doream
din tot sufletul să devin mai bună şi mai curată sufleteşte.
Gândindu-mă la toate acestea,
lacrimile îmi curgeau şiroaie pe obraz iar sufletul meu se zguduia în
faţa puterii Celui
Preaînalt. Timpul trecea iar Părintele terminase de spovedit şi se
părea că numai eu am
rămas nespovedită din toţi cei adunaţi acolo. Atunci am fost cuprinsă
de un val de
deznădejde şi de disperare. Am plâns şi m-am rugat.
Iar mai apoi, adormind, am avut un vis. Venisem parcă să mă spovedesc
Părintelui Lavrentie, iar pe drumul ce ducea spre biserică stătea
măicuţa stareţă şi mă
întreba ce voiam. I-am spus că vreau să mă spovedesc Părintelui
Lavrentie iar ea mi-a
răspuns: „Este tot una la cine te spovedeşti. Important este să-ţi
mărturiseşti toate păcatele, dar dacă tu doreşti aşa de mult să mergi
să te spovedeşti la Părintele, atunci eu
îţi voi da voie, dar numai ţie, înainte însă de asta, îndreaptă
candela de la icoana
Sfântului Nicolae". Eu am îndreptat candela şi ea mi-a dat voie să
intru în chilia
Părintelui. M-am apropiat cu frică şi m-am aşezat în genunchi, m-am
aplecat deasupra
Evangheliei şi văd acolo o bucată de hârtie pe care erau scrise toate
păcatele mele. Am început repede să-mi mărturisesc toate păcatele, iar
după ce spuneam un păcat el
dispărea de pe hârtie, în aşa fel că la sfârşitul spovedaniei hârtia
era curată. M-am simţit
atât de uşoară şi bucuroasă de îmi părea că plutesc. Am vrut s-o caut
şi pe mama, dar
Părintele mi-a spus: „Nu, tu eşti ultima!" apoi m-am trezit.
A doua zi de dimineaţă m-am dus din nou la biserică cu sufletul plin de bucurie
şi conştiinţa împăcată. Mă aşez din nou la rând, iar când ajung la
Părintele îi spun că
vreau să-mi fac o spovedanie generală. La care Părintele îmi spune:
– Cum generală? Eu doar te-am spovedit foarte bine de toate păcatele
tale, la care eu încep să-i spun pe rând toate păcatele mele, iar el
nici nu voia să mă asculte şi-mi spune că mi-a făcut dezlegare de
păcate iar acum să stau smerită şi să ascult
rugăciunea de dezlegare. La sfârşit, la plecare, mi-a spus:
– Tu să te străduieşti să nu te căsătoreşti, iar acum fugi de te împărtăşeşte!
Atunci eu am înţeles că Dumnezeu, după mare mila Sa, a primit sincera mea
spovedanie prin slujitorul Său, Părintele Lavrentie. Ajunsă în
biserică, am căzut cu faţa
la pământ, mulţumindu-I bunului Dumnezeu pentru mila cu care Se întoarce spre
sufletul ce se căieşte de păcatele sale.
L-am întrebat apoi pe Părintele despre semnificaţia visului din ziua precedentă,
iar el mi-a spus că din îngăduinţa lui Dumnezeu aşa se petrece dacă
omul se căieşte din
toată inima sa, totuşi nu este bine să dăm crezare viselor ci trebuie
să ne spovedim.
Altă dată, ne povesteşte aceeaşi persoană, voiam să aflu când e ziua
10 Îngerului
meu păzitor, iar când ajung la Părintele el mă întreabă:
– Câţi ani ai? Când e ziua Îngerului tău păzitor?
– Părinte, aici este supărarea mea, că nu ştiu.
– Dar pe mama ta n-ai întrebat-o?, la care eu îi răspund:
– Ba da, dar ea nu ţine minte data, ci ştie doar că era vara.
Atunci Părintele îmi spune:
– Atunci vom stabili noi singuri data. Tu eşti Maria Magdalena.
Cutremurându-mă, am căzut în faţa Părintelui şi am întrebat:
– Părinte, cine sunteţi?
La care, Părintele îmi răspunde:
– Eu? Eu sunt Lavrentie, om păcătos şi rob al lui Hristos.
– Părinte, cuvintele sfinţiei voastre sunt scrise pe cer cu litere de
aur, după care
am amuţit.
Fiind plină de atâta bucurie, am uitat pentru ce venisem la Părintele.
La scurt timp, când se apropia ziua Îngerului meu păzitor, m-am dus la
Părintele să mă
spovedesc, iar când am intrat, el mă întrebă:
– Ce vânt te aduce, soră?, la care eu îi răspund că sunt o mireancă
păcătoasă. Iar Părintele îmi spune:
– La întrebarea mea, tu trebuie să răspunzi aşa: Rugaţi-vă pentru mine să devin
soră (de mănăstire) 11.
M-am spovedit, mi-a citit rugăciunea de dezlegare a păcatelor, ca şi cum aş fi
soră (de mănăstire), apoi, mulţumind lui Dumnezeu, m-am îndepărtat de
chilie păstrând
în suflet speranţa că se vor împlini cuvintele Părintelui.
De multe ori îl întrebam pe Părintele despre tatăl meu, care de mult timp nu se
împărtăşise dar care mereu îmi spunea că se căieşte de păcatele sale.
Îmi aduc aminte că
în anul în care a murit, tatăl meu s-a trezit brusc din somn într-o
dimineaţă şi mi-a spus:
– Trebuie să mă împărtăşesc. Cineva s-a rugat pentru mine.
Şi îmi povesteşte ce-a visat: «M-am visat îngropat, dar văd că de mine se
apropie un preot şi începe să dea pământul de pe mine, spunându-mi: „Ridică-te,
Ioane!" iar eu m-am ridicat şi l-am urmat.»
10 Ziua de naştere.
11 Începătoare în monahism.
Un lucru bun, Dumnezeu întotdeauna îl va binecuvânta!
În timpul revoluţiei maica Glafira şi cu alte surori s-au hotărât să
meargă până la
Kiev pe jos. Atunci aşa se mergea. Înainte de a se porni au mers la
Părintele Lavrentie
pentru binecuvântare. După ce s-a rugat, binecuvântându-le, le-a spus:
– Un lucru bun, Dumnezeu întotdeauna îl va binecuvânta! Mergeţi, numai să ştiţi
că pe drum vor fi schimburi de focuri, dar voi să nu vă speriaţi, ci
să fugiţi în lanul cu
secară. Apoi veţi merge prin acest lan pe o cărare, şi veţi ieşi la
drumul principal iar de
acolo mergeţi aşa liniştite până la Kiev, şi nu o cotiţi pe nicăieri
prin altă parte. Şi vă veţi întoarce înapoi mulţumind Domnului. De
veţi merge aşa, Dumnezeu vă va păzi".
Totul aşa a şi fost. Tot drumul până la Kiev şi înapoi noi am simţit rugăciunile
de om iubitoare ale Părintelui Lavrentie.
M. Glafira şi Inochina Ana
Vaca zburda prin curte
Măicuţa Glafira povesteşte: „Eram tinere şi cu multă dragoste îl ascultam pe
Părintele Lavrentie. În Cernigov locuiam la gazdă la o femeie
credincioasă cu numele
Zaicina. Prin binecuvântarea Părintelui Lavrentie şi cu participarea
lui, am săpat la
capătul grădinii o mică peşteră, căci casa se afla la poalele unui
munte. Aici de multe ori
ne rugam, căci bisericile în acele vremuri erau închise. Părintele
slujea aici uneori şi
Sfânta Liturghie.
Intrarea în această peşteră era închisă cu un capac. O dată fetiţa
gazdei a uitat
capacul deschis şi spre nenorocul nostru a intrat vaca, blocând cu
totul intrarea. Stăpâna
s-a speriat foarte tare, noi ne-am dus foarte repede să chemăm
ajutoare. S-au chinuit
foarte mult să o scoată, dar nu puteau, căci i se vedeau numai
picioarele din spate şi
coada. Ridicând mâinile în sus, ei au spus că mai mult de atât nu mai
pot face nimic şi s-au împrăştiat fiecare pe la casele lor. Atunci eu
am alergat la Părintele Lavrentie. El m-a ascultat şi m-a întrebat
care dintre noi a lăsat capacul deschis. Eu am răspuns că Margareta.
Părintele ridicând mâinile la cer, a început să se roage, apoi, după
câteva minute,
mi-a spus:
– Du-te acasă!
Când am intrat în curte, spre mirarea mea, am văzut vaca care zburda prin curte.
Stăpâna mi-a povestit că vaca a ieşit singură din peşteră, de parcă
cineva ar fi împins-o
de acolo afară. Mi-am dat seama că aceasta s-a petrecut exact când
Părintele Lavrentie
se ruga. Atât stăpâna cât şi noi i-am mulţumit Bunului Dumnezeu şi
Părintelui Lavrentie
pentru rugăciunile lui mijlocitoare.
Eu doar nu sunt cornută
În 1946 lucram ca femeie de serviciu la un combinat. Eram tânără şi frumoasă şi
directorul interesându-se de mine, a aflat că nu sunt comsomolistă
(organizaţie a
tineretului comunist – UTC). A început să mă convingă să fac cerere să
fiu primită în
organizaţie. Tot timpul îmi spunea:
– Îmi pare rău de tine, căci eşti tânără. Eu am să te dau la şcoală şi
am să te scot
în lume dacă mă vei asculta şi vei scrie cererea.
Şi aşa mă chinuia de fiecare dată când dădea cu ochii de mine. Ne mai
suportând situaţia, m-am dus la Părintele Lavrentie, pe care l-am
găsit înconjurat de mulţi creştini,
şi i-am povestit totul, la care Părintele mi-a spus:
– Dacă directorul îţi va mai spune vreodată să scrii cererea, tu să-i
spui aşa: „eu
doar nu sunt cornută ca să mă înscriu printre cei ce au coarne (asta
însemna că organizaţia
comsomolistă – UTC – era o organizaţie diavolească).
Auzind aceasta eu am rămas mută. Când Părintele a plecat de lângă noi, câteva
persoane care au auzit discuţia m-au întrebat:
– Tu ce-ai să spui? Doar ştii că nu-i voie să răspunzi aşa cum ţi-a
zis Părintele.
Eu am ridicat din umeri:
– Nici eu nu ştiu ce voi spune.
Şi punându-mi toată nădejdea în Dumnezeu, m-am întors acasă. La
serviciu eu mă feream să mă întâlnesc cu directorul dar surprinzător a
fost că din acea zi directorul
niciodată nu mi-a mai amintit de acest lucru. Şi astfel am înţeles că
prin acele cuvinte
Părintele a vrut să-mi spună că pentru sfintele sale rugăciuni,
directorul nu va mai
aborda vreodată această problemă. Puternice erau rugăciunile acestui
smerit Părinte şi
nu o dată, prin sfintele lui rugăciuni, el a mijlocit pentru noi.
Inochina Ana
Ce să fac eu cu voi?
Din amintirile I. M. Ş. În timpul războiului locuiam cu familia într-o casă
părăsită, care era pe jumătate distrusă de bombardament. N-a trecut
mult timp şi au început să repare casa iar pe noi ne-au fugărit. În
felul acesta am rămas cu toţii sub cerul
liber iar singura mea speranţă era la Părintele. M-am dus deci la el
şi i-am povestit
necazul nostru. Părintele m-a ascultat cu blândeţe şi mi-a spus:
– Ce să fac eu cu voi? Voi nu aveţi nici măcar un ban. Veniţi şi staţi aici, la
poalele dealului, într-o peşteră, iar apoi, încet-încet, poate veţi
reuşi să vă faceţi un
bordei. Pe tatăl tău lasă-l să se ocupe cu mutatul, iar tu pleacă la
Priluki, poate reuşeşti
să aduci ceva material de construcţie.
Ceea ce eu am şi făcut. M-am întors a treia zi, când familia mea era
deja mutată.
Din ceea ce aveam n-am reuşit să facem mare lucru, dar încet-încet,
adunând rămăşiţe
de scânduri şi de diferite materiale, am ridicat o cocioabă pe care am
acoperit-o cu
carton. Aşa, cu binecuvântarea Părintelui Lavrentie, familia mea şi-a
găsit un adăpost,
iar cu timpul am făcut mici modificări, încât eu şi acum locuiesc cu mama mea în
această cocioabă unde avem linişte şi ne puteam ruga în pace lui Dumnezeu.
De jur împrejur se auzeau împuşcături şi strigăte
La începutul războiului, în 1941, ne povesteşte măicuţa M. V., trebuia
să părăsim
Cernigovul şi să plecăm în satul Sineavska. Eu trebuia să plec şi să
aduc trăsura, iar
când am mers la Părintele să-i cer binecuvântare, el îmi spune că
trebuie să mai aştept.
Totul în jur ardea şi se ruina. Eram îngrozită, iar Părintele îmi spune:
– Întâi să mâncăm ceva şi pe urmă ne vom porni.
În tot acest timp mă gândeam cu ce vom merge, căci eu n-am înştiinţat pe
nimeni să vină după noi. Deodată cineva bate la geam şi când mă uit,
afară era trăsura.
Mare mi-a fost mirarea! Am stat cu toţii la masă, am adunat toate
lucrurile şi ne-am pornit la drum. Înaintam foarte greu, de jur
împrejur se auzeau împuşcături şi strigăte de
durere. La un moment dat, Părintele zise să ne oprim un pic şi să
aşteptăm. Totul în
jurul nostru ardea şi sărea în aer. De trăsura noastră însă nu s-a
atins nici măcar o pietricică. Căruţaşul, fiind speriat, zicea că e
mai bine să ne întoarcem, la care Părintele
îi spuse: „Mână înainte!", şi abia pe la ora trei noaptea am ajuns
teferi la destinaţie.
Du-te, roagă-te şi taci!
Din reaua voinţă a şefilor mei am fost judecată greşit şi eram ameninţată cu
închisoarea pe viaţă, ne povesteşte o femeie. M-am dus la Părintele
Lavrentie şi m-am
plâns de necazul meu, iar el m-a binecuvântat şi mi-a spus:
– Du-te, roagă-te şi taci! Fără rugăciunile Maicii Domnului şi ale Sfântului
Nicolae nu putem reuşi şi se poate să nu scapi...
În ziua judecăţii, judecătorii m-au întrebat câţi copii am, iar eu,
printre lacrimi,
le-am spus că am cinci. Din marea bunătate a lui Dumnezeu lor li s-a
făcut milă de mine
şi mi-au dat drumul, iar eu în grabă m-am dus şi i-am mulţumit Părintelui pentru
rugăciunile sfinţiei sale.
Caii vor pieri, bogăţiile se vor pierde,
dar Mănăstirea va dăinui...
„Cândva în tinereţile mele eram foarte frumoasă şi bogată, ne povesteşte măicuţa
R. Venisem la Părintele după binecuvântare ca să mă căsătoresc.
Părintele m-a ascultat
cu atenţie, iar la sfârşit îmi spuse:
– Caii vor pieri, grădinile se vor usca, bogăţiile se vor pierde, dar
mănăstirea va
dăinui peste veacuri, încă nu te căsători...
La scurt timp după discuţia cu Părintele, a început războiul şi totul
s-a ruinat.
Mirele mi-a fost luat la război, iar eu m-am hotărât să merg la mănăstire."
În acest fel s-a împlinit cuvântul Părintelui, iar măicuţa care ne-a povestit
locuieşte şi acum în mănăstire, amintindu-şi cu drag de Părintele.
„Ce mi-ai făcut? Dă-mi drumul!"
Am fost deportată, ne povesteşte măicuţa S., iar înainte de a fi duşi
în Siberia am
reuşit să-l întâlnesc într-o noapte pe Părintele Lavrentie şi să-l rog
să mă înveţe ce să fac
în momentele de cumpănă, iar el mi-a spus:
– „Când se va da cineva la tine, să strigi numele lui Dumnezeu, iar în gând
să mă chemi pe mine în ajutor, zicând: „Părinte, ajută-mă!" Iar eu, cu mila
Domnului, întotdeauna te voi ajuta".
Odată, când era rândul meu să fac curat în bucătărie, a intrat la mine
un bărbat şi
a început brutal discuţia despre lucruri ruşinoase şi necurate,
încercând să mă forţeze.
Eu m-am speriat foarte tare, dar mi-am amintit de sfatul Părintelui şi
am început a striga
la Dumnezeu şi a chema în ajutor pe Părintele, iar la urmă am făcut
semnul Sfintei
Cruci peste bărbat. Acesta a încremenit şi a strigat la mine: „Ce
mi-ai făcut? Dă-mi drumul!" În acest fel m-a apărat pe mine bunul
Dumnezeu de căderea în păcat pentru
rugăciunile Părintelui Lavrentie.
Înainte de a fi eliberată l-am întrebat pe acel bărbat cu câte femei
pe care le-a
întâlnit a făcut fapte ruşinoase şi el mi-a spus că toate femeile de
acolo i-au căzut
victimă, în afară de mine, iar în lagăr erau peste 50 de femei.
După ce m-am întors, am lucrat o perioadă la fabrica de pâine şi era acolo un
administrator care se tot lega de capul meu şi mă necăjea cu vorbe
îndrăzneţe. M-am dus la Părintele, am căzut în genunchi în faţa lui şi
l-am rugat:
– Părinte, ajută-mă, că mă prăpădesc!
Iar el îmi spune:
– Lasă că găseşte Dumnezeu o soluţie şi pentru ăsta. A doua zi m-am întors la
serviciu, iar peste două zile administratorul a fost concediat.
A văzut Duhul Sfânt trecând de la unul la altul
În predica sa „despre ispitele trupeşti şi despre patimi", Părintele spunea că
diavolul este foarte înverşunat pe ultimii dreptcredincioşi
„fecioare", (ai acestui
veac), îi invidiază şi vrea să-i atragă în păcat, căci aceştia urmează
să completeze
rândurile îngerilor căzuţi.
Părintele niciodată nu rămânea la cununie. Totuşi o dată a rămas şi s-a rugat
mult pentru cei doi tineri, iar la sfârşit mi-a spus că această
pereche într-adevăr a fost
o pereche de feciori, fată şi băiat, pentru că a văzut Duhul Sfânt
trecând de la unul
la altul.
„Cât timp a crescut, atâta timp să descrească"
Încă pe când eram soră de mănăstire, ne povesteşte o altă măicuţă, am fost
diagnosticată de medici cu hipertiroidie (creşterea în volum a glandei
tiroide). Medicii mi-au spus că este o formă foarte gravă (guşă
internă) şi că nu voi trăi mai mult de trei
ani. Am plâns mult şi m-am adresat Părintelui cu necazul meu, iar el
cu glas liniştit mi-a
spus:
– Nu plânge, căci nu va fi chiar după ei!
Şi mi-a pus mâna lui binecuvântată pe gâtul meu, pe locul unde era glanda
tiroidă, spunând în acest timp o rugăciune, pe care nu mi-o mai aduc
aminte, iar la
sfârşit a adăugat: „Cât timp a crescut, atâta timp să descrească".
Peste câteva zile l-am văzut în vis pe Sfântul Teodosie care m-a binecuvântat şi
m-a miruit pe gât. Într-adevăr, umflătura de la gâtul meu (guşa) a început să se
micşoreze, şi în trei ani de zile a dispărut de tot. Iar eu m-am
însănătoşit şi m-am
închinat Sfântului Teodosie cu laude, mulţumindu-i Părintelui
Lavrentie pentru sfintele
sale rugăciuni. Acum am 62 de ani şi cânt cu bucurie în corul bisericii.
„Un unguent scump"
La un moment dat la mănăstire a fost un mic accident, ne povesteşte Maica M.
E.: eu am căzut din pod şi mi-am zdrobit rotula la picior. Mergând la
spital, doctorii mi-au spus că nu voi mai putea îndoi piciorul
niciodată şi că de acuma voi merge numai cu
ajutorul cârjelor. Părintele s-a uitat la piciorul meu şi mi-a spus că
va face rost de „un
unguent scump". Timpul trecea, Părintele neîncetat se ruga pentru mine
iar piciorul meu a început a se vindeca. Totuşi nimeni nu spera că voi
mai putea îndoi piciorul. Şi cum eram eu necăjită că încă nu puteam
merge, numai ce îl aud pe Părintele:
– Nu fi tristă, că o să vină o vreme când ai să vii fuga la mine.
Şi într-adevăr, pentru rugăciunile Părintelui, piciorul meu s-a
vindecat, iar eu am venit fuga la Părintele, fără cârje, şi căzând în
genunchi în faţa lui, am dat slavă lui
Dumnezeu pentru harul cu care l-a înzestrat pe iubitul nostru stareţ,
Părintele Lavrentie.
Nu puteam să-l uităm nici pe Părintele
Eu şi prietena mea eram tinere şi îl vizitam des pe Părintele Lavrentie, ne
povesteşte Măicuţa E.
Dintr-o dată, mie mi-au ieşit nişte bube pe tot corpul iar prietena
mea a început
să aibă probleme cu vederea. Ne-am dus repede la Părintele Lavrentie,
iar el ne-a trimis
în satul Sednev să ne spălăm în râu şi să citim Acatistul Maicii
Domnului, lucru pe care
noi l-am îndeplinit întocmai. Peste câteva zile ne-am însănătoşit şi
i-am mulţumit
cuviosului Părinte pentru sfintele sale rugăciuni.
Tot tinere fiind, voiam să ne distrăm, să dansăm şi să cântăm cântece lumeşti.
Însă nu puteam să-l uităm nici pe Părintele.
Simţind că noi ne-am schimbat modul de vieţuire, Părintele l-a trimis pe preotul
Mihail la noi în sat să vadă cu ce ne ocupăm noi, cum trăim şi cum ne
rugăm. La despărţire, părintele Mihail ne-a spus să nu mai mergem la
dans şi să venim să cântăm
în corul bisericii. Noi ne-am simţit foarte prost, ne era ruşine şi ne
era tare greu la inimă,
eram tare nemulţumite, căci tare voiam ca să dansăm, să ne distrăm,
dar nu voiam nici
să ieşim din cuvântul Părintelui.
Eu am plâns toată noaptea, rugându-mă la Maica Domnului să-mi trimită o boală
grea, să nu-mi mai ardă de dansuri. Pe urmă m-am dus la Părintele şi
l-am rugat acelaşi
lucru. El nu mi-a zis nimic, însă a clătinat din cap. În scurt timp
m-am îmbolnăvit şi am
început să vărs sânge. M-am dus la Părintele să-i cer binecuvântare
pentru a mă interna
în spital. El însă nu m-a binecuvântat, ci mi-a spus doar să mă
adresez unui doctor
ortodox binecredincios, ceea ce eu am şi făcut şi, în scurt timp, am
început să mă
vindec.
După acestea, eu mi-am schimbat radical modul de viaţă. Cu timpul, Dumnezeu
m-a învrednicit şi am fost tunsă în monahism. Acum am 84 de ani şi mulţumită lui
Dumnezeu o mai duc aşa, încet-încet. Toate acestea s-au împlinit
pentru rugăciunile
mult cinstitului nostru Părinte Lavrentie. Aşa ne-a rânduit nouă bunul
Dumnezeu: eu am
intrat în monahism, iar prietena mea s-a căsătorit.
Ce rău e că nu ştiţi să ascultaţi!
«Aveam doar 10 ani când sora mea mai mare m-a adus la Părintele, ne
povesteşte măicuţa A. Pe atunci ea cânta în corul bisericii. În timp
ce toţi coriştii au
urcat în strană, pe mine m-au lăsat jos, în pridvor. Văzându-mă
Părintele că eram
supărată, o trimite pe sora mea după mine, iar când am urcat sus în
strană, Părintele m-a
binecuvântat şi mi-a spus:
– O vedeţi? Ea va cânta şi va dirija un cor.
Au trecut 50 de ani de atunci şi totul s-a îndeplinit întocmai după cum a spus
Părintele.
Eram copii când Părintele Lavrentie, cu dragostea lui părintească, ne învăţa
cântările bisericeşti. Era însă foarte exigent în ceea ce priveşte
învăţarea notelor. Mereu ne spunea:
– Veţi fi împrăştiaţi peste tot: prin oraşe, prin sate, iar eu nu voi
putea să fiu cu
voi. Mulţi dintre voi vor deveni artişti la Moscova, de aceea învăţaţi
bine notele. Toţi ceilalţi vor cânta după carte, dar voi veţi cânta cu
binecuvântare şi pe voi vă va iubi lumea.
Şi uite aşa, cu sfintele rugăciuni ale Părintelui Lavrentie, toate
s-au împlinit, iar
noi suntem întâmpinaţi cu multă dragoste peste tot.
Numai că eu, ne povesteşte aceeaşi măicuţă, pentru felul meu zvăpăiat şi
neascultător, am trecut printr-o grea încercare. Într-o dimineaţă,
după slujbă, Părintele
mi-a spus că pentru neatenţia mea voi avea de dus o cruce foarte grea.
Mie nu-mi putea trece prin cap că voi fi deportată în Siberia. Şi din
cauza neascultării mele, Părintele n-a putut să mă ferească de această
încercare. Mereu mă tot trimetea acasă. Eu însă nu voiam să merg, ci
m-am hotărât să mai stau câteva zile, şi
apoi voi vedea dacă mă pornesc spre casă, fapt pentru care în scurt
timp am plătit
scump. Am fost chemată de „Centru" 12 şi am fost întrebată de anumite
lucruri. Când m-am întors acasă am trecut pe la mănăstire, însă era
foarte greu să ajung la Părintele.
Reuşind în cele din urmă să-l întâlnesc, el m-a strâns la pieptul său
şi cu glas dojenitor
îmi tot repeta:
– De ce nu m-ai ascultat la timpul potrivit, de ce nu m-ai ascultat?
Deşi eu încă nu ştiam nimic despre ce mi se va întâmpla, el totuşi mi-a spus că
voi fi deportată. Atunci am început să plâng, rugându-l să-mi spună ce
să fac, iar el mi-a
zis:
– Tu eşti slabă, dar de felul tău eşti foarte bună, să fii atentă:
dacă îţi va propune
vreun bărbat ceva, să nu te dai de bunăvoie. Să fii atentă căci îţi va
propune multe, dar
să nu cedezi sub nici o formă, căci dacă nu e de bună voie, Dumnezeu va judeca
altfel. M-a binecuvântat şi cu lacrimi în ochi mi-a spus:
– Ce rău e că nu ştiţi să ascultaţi!
Peste trei zile am primit chemare să mă prezint la „Centru". Eu însă deja ştiam
pentru ce mă cheamă. Am fost urcată în tren şi trimisă la mare
depărtare de casă.
Munceam mult şi eram foarte conştiincioasă. În toate încercam să fiu
corectă, dar n-am putut fugi de ochiul celui rău. La un moment dat,
s-a legat de mine un bărbat, îmi
propunea să ne căsătorim şi să plecăm din acel loc. Eu însă
întotdeauna îmi aduceam
aminte de învăţăturile Părintelui. Mai târziu, lucrurile s-au petrecut
în aşa fel că eu fără
voia mea am rămas însărcinată. Am născut un băiat şi abia la
împlinirea termenului de
opt ani de deportare m-am putut întoarce acasă. Stăteam seara şi mă
rugam cu lacrimi în
ochi, amintindu-mi de cuvintele Părintelui: „Vei fi măicuţă!" şi mă
tot gândeam: ce fel
de măicuţă pot să fiu eu, dacă fiind soră de mănăstire am căzut atât de jos?
Cu mare ruşine am îndrăznit să calc pragul Părintelui, iar el, văzându-mă, mi-a
zis:
– Bine că totul a fost fără voia ta. Este ceva neplăcut, dar bine că
te-ai întors.
Părintele m-a dojenit, apoi mi-a propus să duc copilul acasă la
părinţi, iar eu să
rămân la mănăstire. Atunci am căzut în genunchi în faţa Părintelui şi
am început să
plâng în hohote. La care el mi-a zis:
– Tu, bogăţia mea, eu vreau ca Dumnezeu să te ierte! şi toate măicuţele plângeau
şi strigau la cer: „Doamne, Dumnezeul nostru, iart-o după mare mila Ta!"
Am dus imediat copilul în sat, la părinţi, şi m-am întors la
mănăstire. Prima dată
am făcut ascultare la Părintele, iar mai târziu, el mi-a spus să mă
duc la Vlădică şi să-i
cer binecuvântare pentru a îmbrăca haina monahală. Pentru rugăciunile Părintelui
Lavrentie, Vlădica m-a primit şi ascultând despre păcatul meu fără de voie, mi-a
binecuvântat mătăniile şi hainele. După aceasta am rămas o perioadă în
ascultare la Vlădică,
dar tot timpul am ţinut legătura cu Părintele Lavrentie. În scurt timp
am fost tunsă
12 Organizaţia de partid.
în monahism şi abia atunci am înţeles că toate acestea s-au împlinit
pentru sfintele
rugăciuni ale Părintelui Lavrentie. Pomeneşte-l Doamne, întru împărăţia Ta!»
Totul va fi bine
O femeie avea un soţ foarte rău, care mereu o bătea şi curvea. Ea
venea şi se plângea Părintelui iar el o învăţa să nu-l părăsească ca
să-i poată salva şi lui sufletul. Nu a trecut mult timp şi soţul i-a
fost ridicat şi trimis în Siberia. Femeia a venit la Părintele
să-i ceară binecuvântare pentru a-şi vizita soţul, însă nu putea
ajunge la Părintele căci în
acea perioadă el nu primea pe nimeni. Atunci a început să se roage
plângând în faţa
icoanei Maicii Domnului. Încă nu şi-a terminat ea rugăciunea că a şi
venit o măicuţă
după ea, spunându-i că o aşteaptă Părintele. Femeia a intrat şi
înainte ca ea să spună
vreun cuvânt, Părintele i-a zis:
– Du-te şi spune-i bărbatului tău că toate i s-au întâmplat din cauza
modului său
de vieţuire necredincios. După terminarea termenului de pedeapsă se va
întoarce şi totul
va fi bine.
Femeia a făcut totul după cum i-a spus Părintele. A mers şi a vorbit
cu soţul său,
explicându-i cauza deportării sale, iar după ce a trecut termenul el
s-a întors acasă şi şi-a
schimbat viaţa în mod radical. Această familie până în ziua de astăzi
îi mulţumeşte lui
Dumnezeu.
Nu veţi mai îndura de foame
În perioada foametei am primit un pachet de la nişte rude de la mare depărtare,
ne povesteşte Sora I.. Când am desfăcut pachetul mi-am dat seama că era destinat
Părintelui Lavrentie. Toţi o duceam greu şi sufeream mult de foame,
iar în pachet era
făină. Atunci mama a propus să luăm un pumn de făină şi să ne facem
nişte găluşte.
Foamea a biruit frica de păcat iar eu am căzut de acord şi am luat
puţină făină pentru
mâncare. Apoi, luând pachetul, l-am dus la Părintele Lavrentie. El a
mulţumit şi a zis:
– Făina e de departe, dar cei ce au trimis-o sunt foarte aproape de Împărăţia
Cerurilor.
Eu eram foarte tulburată şi nu ştiam cum să-i spun Părintelui de păcatul meu
tăinuit, iar el atunci mi-a zis:
– Eu ştiu că voi sunteţi oameni săraci. Nu te teme, nu veţi avea
păcat, şi s-a învârtit în loc luând o pâine de pe masă. Uite, eu vă
dau puţină pâine şi să fie aşa ca ea
niciodată să nu se termine de pe masa voastră. Şi mi-a dat şi o bucată de săpun.
Atunci am căzut plângând la picioarele Părintelui, cerând iertare pentru fapta
noastră necugetată, iar el mi-a zis:
– Eu de mult v-am iertat. De acum încolo nu veţi mai îndura de foame.
Şi uite aşa, până în ziua de astăzi, din mila Domnului, pentru rugăciunile
Părintelui Lavrentie, noi o ducem bine.
Mi-aduc aminte, iarăşi, când m-am dus la Părintele să-i cer binecuvântare pentru
a mă căsători, iar el mi-a spus:
– E mai bine să fii singură, dar dacă totuşi te hotărăşti să-ţi uneşti
viaţa cu un bărbat, atunci ia aminte la următoarele sfaturi şi să le
urmezi întocmai:
- să nu trăiţi împreună în zilele de post, duminicile, în toate posturile de
peste an şi în toate sărbătorile mici şi mari rânduite de biserică;
- să naşti atâţia copii câţi îţi va trimite Dumnezeu, şi pe toţi să-i creşti cu
frică de Dumnezeu,
- să umbli curată la biserică, şi
- să te supui în toate bărbatului tău.
Dacă le poţi îndeplini pe toate acestea, eu te binecuvântez, dacă nu, atunci
mai bine rămâi singură.
Atunci eu i-am spus:
– Părinte, rugaţi-vă pentru mine şi binecuvântaţi-mă să pot trăi singură.
Şi cu ajutorul rugăciunii Părintelui, Dumnezeu S-a milostivit de mine
şi m-a învrednicit să trăiesc în curăţenie trupească şi sufletească.
Îngerul tău păzitor a pecetluit deja dorinţa ta
La un moment dat, tare mult voiam să-l vizitez pe Părintele Lavrentie şi să
vorbesc cu el, povesteşte o altă maică, dar nu ştiam cum să ajung şi
cum să fac să fiu
primită. Am cunoscut o maică de la mănăstire care m-a ajutat să ajung la chilia
Părintelui. Intrând, m-am pitit într-un colţ, căci frica căzuse peste
mine şi nu îndrăzneam
nici ochii să-i ridic. Văzându-mă, Părintele mă întrebă:
– Tu, ce doreşti?
– Iaca, doresc să vă întreb cum să trăiesc? am răspuns eu cu voce tremurată.
– Dar tu ai cap pe umeri?
Eu, neştiind ce să-i răspund, am tăcut. Părintele se apropie de masă şi luând o
coală de hârtie, îmi spune:
– Vezi hârtia asta? Scrie pe ea: „Eu nu vreau să mă căsătoresc. Vreau
să-I slujesc lui Dumnezeu". Hai, apropie-te şi scrie.
M-am apropiat cu frică şi am scris ce mi-a spus Părintele, iar el, zâmbind şi
mângâindu-mă cu dragoste pe creştet, îmi spune:
– Vezi că îngerul tău păzitor a pecetluit deja dorinţa ta?
Într-adevăr, peste câţiva ani eu am fost tunsă în monahism.
Vino altă dată!
Odată, ne povesteşte o altă soră, am venit la Părintele Lavrentie să mă
spovedesc, m-am aşezat în genunchi, dar Părintele nu m-a acoperit cu
epitrahilul şi nu
m-a lăsat să sărut Sfânta Cruce. Stând un pic, îmi spune:
– Vino altă dată!
Eu am început să plâng şi m-am retras; abia după aceea am simţit că sunt în
perioada firească a femeilor (ciclu) şi m-am minunat că Părintele a
prevăzut şi aceasta,
deşi eu nu simţisem; astfel m-a ferit ca să nu păcătuiesc. Am rămas
uimită de harul
înainte-vederii al Părintelui.
Mai bine să mai aştepţi
Mi-am trimis fiica la Părintele Lavrentie să ceară binecuvântare pentru a se
angaja ca administrator la un depozit de alimente din cadrul armatei,
unde credeam noi
că va fi foarte bine pentru ea, ne povesteşte o altă
dreptcredincioasă. Părintele a primit-o cu drag, a ascultat-o şi i-a
spus:
– Acolo e bine într-adevăr să lucrezi, dar nu vei sta mult, mai bine
să mai aştepţi.
Ea, neînţelegând ce a vrut să spună Părintele prin „nu vei sta mult",
a plecat şi s-a angajat. La scurt timp după angajare a avut loc un mic
incident, adică au putrezit nişte
containere cu cartofi. Şefii ei au făcut în aşa fel încât toată vina
să cadă asupra ei. La judecată i-au spus că poate primi pedeapsa
capitală. Fata era disperată şi spunea că se va
sinucide. Cu greu am convins-o să meargă cu mine la biserica din sat,
unde preotul i-a
citit Acatistul Maicii Domnului, şi s-a mai liniştit. La Părintele
Lavrentie nu îndrăzneam
să merg căci îmi dădeam seama că nu i-am ascultat sfatul. Zi şi noapte
mă rugam la
Maica Domnului să ne ierte pentru neascultare. Când am mers din nou la judecată,
pedeapsa capitală a fost schimbată cu o amendă foarte mare şi
concedierea fiicei mele.
După aceasta ne-am dus la Părintele Lavrentie, care ne-a zis cu glas dojenitor:
– Ce să mă fac eu cu voi, dacă nu aveţi răbdare să mă ascultaţi până la capăt?
Trebuia să mergeţi după binecuvântare. Ei, dar acuma, după ce aţi
primit lecţia, mergeţi
cu Dumnezeu!
Apoi fiica mea s-a angajat la fabrica de bomboane, unde a putut să lucreze în
linişte şi pace.
Când am venit prima dată să mă spovedesc la Părintele Lavrentie, el m-a numit
soră de mănăstire, la care eu i-am răspuns că sunt văduvă şi că sunt
mireancă. După ce m-am spovedit, în timp ce îmi citea rugăciunea
pentru dezlegarea păcatelor m-a numit
din nou soră de mănăstire. Eu n-am ştiut ce să-i răspund atunci; dar
am întrebat o
măicuţă, care m-a învăţat să-i cer Părintelui mătănii şi haine
monahale. Aşa am şi făcut,
însă Părintele mi-a spus:
– Nu, încă nu, ci mai încolo vei avea şi o rasă. Citeşte Acatistul
Domnului nostru
Iisus Hristos.
A trecut mult timp de atunci, însă, pentru rugăciunile Părintelui Lavrentie, eu
într-adevăr am fost tunsă în monahism. A rânduit Dumnezeu ca să ajungă la mine o
carte de rugăciuni în limba slavă. Eu, neştiind să citesc, m-am dus la
Părintele şi i-am spus:
– Eu nu ştiu să citesc, dar fiica mea, deşi ştie să citească, nu
pricepe scrierea
aceasta, aşa că vă rog să primiţi Sfinţia Voastră această carte.
Părintele însă mi-a spus că fiica mea va citi imediat această carte şi
a început el
să citească Troparul Sfintei Treimi, după care îmi dădu cartea spunându-mi:
– Va citi, şi încă cum va citi!
M-am întors acasă, i-am dat cartea fetei şi i-am spus ce mi-a spus
Părintele. Ea a luat cartea şi într-adevăr la scurt timp a prins o
dragoste mare faţă de cărţile bisericeşti şi
până în ziua de astăzi, cu mila lui Dumnezeu, pentru rugăciunile
Părintelui Lavrentie, ea
citeşte la biserică.
Stau sufletele în focurile iadului precum
peştişorii puşi la saramură în butoaie
Părintele tot timpul ne repeta că sufletele merg în iad aşa cum merg
oamenii duminica de la biserică la chefuri, iar în rai precum oamenii merg la
biserică în zilele de lucru. Spunând aceste lucruri, Părintele plângea amarnic,
gândindu-se la sufletele ce se pierd:
– Vai, cât de mulţi sunt în focurile iadului, şi toţi stau precum
peştişorii puşi la
saramură în butoaie.
Măicuţele încercau să-l liniştească, dar el le zicea printre lacrimi:
– Voi nu-i puteţi vedea, căci dacă i-aţi vedea, vi s-ar rupe sufletul de durere.
Ca ciupercile după ploaie
A apărut prin locurile noastre o „prezicătoare" şi toată lumea mergea la ea, ne
povesteşte I.M.. M-am dus şi eu dar când m-am apropiat, ea a început
să bolborosească
ceva sub nas. Spunându-i Părintelui de cele întâmplate, el mi-a zis:
– „Nici să nu pomeniţi despre ea în chilia mea! Trebuie să fiţi foarte
atenţi, că
uite, va veni aşa un timp când prezicătorii de acest fel se vor
înmulţi ca ciupercile
după ploaie. Să vă păziţi de ei. Citeşte rugăciunea lui Iisus, dar nu
uita nici pe Maica
Domnului".
Totul este pentru scurt timp
Într-o zi maica iconomă a adus nişte pui de meri şi a cerut Părintelui Lavrentie
binecuvântare ca să-i sădească, iar el i-a răspuns:
– „Nu-i sădi aici, căci noi nu vom mânca roadele lor, doar copiii vor avea ce
rupe. Nu trebuie să-i sădiţi". La care măicuţa iconomă a spus:
– „Atunci Părinte, dacă o luăm aşa, nu mai reparăm nici biserica, nici
chiliile".
– „Nu, a contrazis-o Părintele, noi ne-am asumat răspunderea de a duce la bun
sfârşit reparaţiile, aşa că va trebui să facem reparaţiile, iar în
chilie nu ne trebuiesc
bogăţii, ci ne trebuiesc doar două rânduri de haine, din care una să
fie de lucru, iar una
de sărbătoare. Totul să fie cât mai simplu, căci totul este pentru
scurt timp. Şi să nu uitaţi de rugăciunea lui Iisus".
Dar ea are soţ
Măicuţa A. a adus la Părintele Lavrentie o femeie din sat care în taină voia să
îmbrace haina monahală.
– Ea este atât de credincioasă, Părinte, şi iubeşte să se roage,
încerca măicuţa A.
să-l convingă pe Părintele.
– Dar ea are soţ, îi răspunde Părintele.
– Da, dar el este închis pentru 10 ani şi nu se va mai întoarce
degrabă, a răspuns
măicuţa.
– Are să se întoarcă şi va trăi cu ea. Nu-i trebuie nici o haină
monahală, las-o să
se roage aşa în continuare.
Fiind nemulţumită de răspunsul primit, măicuţa A. a dus-o pe acea femeie la un
alt părinte. Şi acela i-ar fi dat binecuvântare să îmbrace haina
monahală. Au trecut anii
şi bărbatul acelei femei s-a întors, iar ea a fost de acord să
trăiască cu el, lăsând astfel
haina monahală, în acest fel s-a împlinit proorocia Părintelui.
De mult te aştept eu pe tine
Când aveam eu 15 ani, ne povesteşte Măicuţa P., mă aflam la mănăstirea din
Kamianca unde una dintre surorile ce se afla în ascultare a vrut să
lase mănăstirea.
Sufletul ei o trăgea în lume, voind să se întoarcă la familia sa. S-a
dus să se plângă
stareţului Maxim, care era prieten bun cu Griţa, la care el i-a spus ei:
– Nimeni nu te va putea ajuta pe tine decât „guvernatorul Cernigovului", aşa l-a
numit el pe Părintele Lavrentie.
Dar sora nu voia să meargă la Părintele şi măicuţele au fost nevoite aproape cu
de-a sila să o ducă la Cernigov. Ajunsă acolo, ea tot se încăpăţâna să
nu meargă la
Părintele. Dar Părintele, ieşindu-le în întâmpinare, le-a spus:
– „Ia te uită cine a venit la noi! De mult te aştept eu pe tine. Uite,
dacă cineva
mi-ar fi dat 100 de ruble, nu m-aş fi bucurat atât de mult, cât m-am
bucurat de vederea
voastră".
Şi tot chipul lui s-a acoperit de o lumină radioasă. Spre mirarea
tuturor, sora cu
pricina a început să zâmbească. A spovedit-o, a binecuvântat-o,
strângând-o la pieptul
său plin de înţelepciune şi de dragoste, iar ea a început să plângă cu
lacrimi de bucurie şi
de pocăinţă.
Uite aşa a fost salvat sufletul ei de la focul cel veşnic. Apoi s-a mutat la
mănăstirea din Cernigov unde şi-a dus traiul în pace şi rugăciune.
Calea cea „îngustă şi pietroasă"
M-au trimis în Donbass, iar eu am venit la Părintele după binecuvântare, ne
povesteşte altă măicuţă. Părintele mă binecuvântă şi îmi spuse:
– „Du-te, vei călători tu de colo-colo, dar apoi tot la noi te vei întoarce".
Aceste cuvinte s-au îndeplinit întocmai.
Când Părintele s-a stins din viaţă şi a trecut la cele veşnice eu nu mă aflam în
Cernigov. Am vărsat multe lacrimi amare că nu l-am putut petrece pe
ultimul drum şi n-am reuşit să-l întreb nimic despre viaţa mea. După
câteva nopţi petrecute în rugăciune
mi s-a arătat Părintele în vis. Visam că merg la Părintele Lavrentie
după binecuvântare
şi duceam şi puţine merinde. Tot mergând aşa, am nimerit într-o
grădină de o frumuseţe
rară, totul fiind învăluit de o cântare divină. La un moment dat, văd
în faţa mea o căsuţă
şi am înţeles că aceasta era căsuţa Părintelui. Apropiindu-mă, l-am
văzut înăuntru, iar el
m-a binecuvântat şi apoi mi-a pus amândouă mâinile pe cap în semnul
Sfintei Cruci şi
m-a tras la pieptul său. Eu m-am gândit că m-a strâns atât de tare
pentru că eram atât de
păcătoasă. Apoi am ieşit împreună din chilie şi am văzut în faţa casei
două drumuri: un
drum lat şi drept, iar altul îngust şi pietros. Eu am vrut să-l conduc
pe drumul cel mare şi
lat, dar Părintele m-a întors la dreapta, pe drumul cel îngust şi
pietros, spunându-mi:
„De acum încolo să mergi doar pe drumul acesta: aceasta este binecuvântarea ta!"
după care eu m-am trezit.
Cu mila bunului Dumnezeu aşa s-au rânduit lucrurile că îl am ca duhovnic pe
unul din ucenicii Părintelui Lavrentie, pe Părintele Nichifor, care
mi-a arătat calea cea
„dreaptă şi lată" care duce la iad şi calea cea „îngustă şi pietroasă"
care duce la rai.
Acum eu mă rog bunului Dumnezeu şi Maicii Domnului să mă învrednicească să merg
pe acest drum îngust şi pietros până la capăt.
Înţeleptul „bunicuţ"
O evreică ne povesteşte că înainte de a începe războiul, trei fetiţe
de evrei au hotărât să-l viziteze pe „bunicuţul" (Părintele Lavrentie)
care pe toate le ştia şi putea să-ţi spună şi ce vei face tu în
viitor. Au luat fiecare merinde de acasă, (daruri pentru
Părintele). Două din ele au luat câte un borcan de miere de albine şi
un colăcel cu mac,
iar cealaltă fată a luat mere. Mergând pe drum, cea care avea mere a
considerat că sunt
prea multe pentru un singur om, că-i duce Părintelui un dar prea mare,
şi a început să
mănânce din ele, servindu-le şi pe celelalte două, dar acestea au refuzat.
În acea perioadă era foarte greu de ajuns la Părintele. Lucrurile s-au
petrecut în
aşa fel că Părintele le-a ieşit în cale. Le-a cuprins la piept pe
primele două şi
binecuvântându-le le-a spus:
– Ce fetiţe cuminţi sunteţi voi! Bine că aţi venit să-l vizitaţi pe
bunicuţul. Pentru inima voastră bună şi curată, Dumnezeu vă va milui,
dar veţi trece printr-o grea
încercare; iar celei de-a treia i-a spus cu părere de rău:
– Iar tu vei cădea şi nu te vei mai întoarce.
Şi ele au plecat. Primele două erau bucuroase şi au păstrat până în
ziua de azi o
amintire luminoasă despre acea zi în care l-au întâlnit pe înţeleptul
„bunicuţ", iar cea
de-a treia (fiind mai învârtoşată) nu a simţit nimic.
La scurt timp după această întâlnire cu „bunicuţul" a început războiul, toată
lumea se evacua. În timpul când convoiul era în drum spre oraş au
început bombardamentele
în care au murit mulţi oameni. Cele trei fete, care îl vizitaseră pe
bunicuţul, s-au adăpostit într-o casă, dar fiind bombardată, au fost
acoperite de pământ
şi ziduri. Primele două fete, care primiseră binecuvântare de la
Părintele, au fost scoase
de sub dărâmături cu mare greutate, cea de-a treia însă n-a mai putut
fi salvată.
Când Părintele Lavrentie s-a dus la cele veşnice, una din cele două fete salvate
de sub dărâmături, care acum era deja femeie, a spus către colega ei
de serviciu:
– Ce jale este acum peste tot Cernigovul pentru că a pierdut un aşa om deosebit
cum a fost Părintele Lavrentie!
Şi i-a povestit despre acel eveniment din adolescenţa sa care a
impresionat-o atât încât
s-a botezat la Biserica Ortodoxă, apoi s-a căsătorit cu un rus, şi cu
frică păzeşte toată
rânduiala Bisericii.
La ea rugăciunea lui Iisus curge necontenit
Povestirea unei surori care a locuit într-o chilie cu măicuţa egumenă la
mănăstirea Domnitsk:
Locuiam în sat, dar sufletul meu tânjea după viaţa mănăstirească.
Ducându-mă la măicuţa egumenă de la mănăstirea Domnitsk, ea a fost de
acord să mă primească, dar
m-a trimis la Cernigov la Părintele Lavrentie pentru binecuvântare.
Părintele m-a ascultat cu atenţie şi mi-a spus:
– „Nu, rămâi acasă. Ce-i mănăstirea? Noi ne-am adunat aici ca să ne rugăm, dar
pentru un timp tu să trăieşti acasă... „Unde sunt doi sau trei adunaţi
în numele Meu,
acolo sunt şi Eu în mijlocul lor".
– Dar eu sunt lumească, i-am zis Părintelui, la care el a răspuns:
– „Când se va întoarce bărbatul tău de pe front să-i ceri voie să vii
la mănăstire,
iar dacă el te va lăsa, măicuţa egumenă te va primi cu drag".
Eu am urmat întocmai sfatul Cuviosului Părinte. Într-adevăr, când
soţul meu s-a întors de la război şi eu i-am cerut voie să mă lase să
merg la mănăstire, el nu s-a împotrivit, ci mi-a dat în scris că mă
lasă iar el a plecat departe de aceste locuri. Atunci eu am mers la
maica egumenă care m-a primit cu toată dragostea şi toate s-au
împlinit
după cuvântul Părintelui Lavrentie.
În discuţiile sale cu maica egumenă de la mănăstirea Domnitsk, Părintele
Lavrentie spunea:
– „Veţi ajunge să locuiţi în mănăstirea Sfânta Treime, iar apoi şi această
mănăstire va fi închisă «pentru reparaţii». Să nu uitaţi ce vă spun eu
acum, şi se adresă
măicuţelor şi surorilor de mănăstire, noi atunci nu vom fi printre
voi, dar voi să nu vă
întoarceţi în sate. Rămâneţi cât mai multe prin oraşe. În sat Sfânta
Liturghie este o dată
pe săptămână, sau chiar şi mai rar şi este şi foarte mult de lucru,
iar voi n-o să aveţi timp
de rugăciune. Să ţineţi minte ceea ce vă spun".
Aşa s-a şi întâmplat, noi am stat 10 ani la mănăstirea Domnitsk. apoi
ne-am mutat la mănăstirea Sfânta Treime, de unde la scurt timp am fost
nevoite să plecăm. Eu mă gândeam să merg la părinţi, îşi aminteşte o
soră ce locuia într-o chilie cu măicuţa
egumenă, dar mi-am amintit de cuvintele Părintelui Lavrentie şi încercam să le
încurajez pe cât mai multe surori să rămână în oraş. Însă multe s-au
mutat în sate, apoi
când ne-am întâlnit spuneau cât de rău le pare, căci s-au delăsat de
rugăciunea lui Iisus.
Părintele Lavrentie purta un profund respect pentru măicuţa egumenă de la
Domnitsk. Spunea măicuţelor că au ce învăţa de la ea, căci la ea
rugăciunea lui Iisus
curge necontenit: „Ea îşi bea ceaiul, iar rugăciunea nu se stinge în
inima ei" („Ea bea
ceaiul şi rugăciunea bate în inima ei"). Şi le îndemna să înveţe de la
ea, să o întrebe
despre toate căci n-au s-o aibă tot timpul printre ele. Ea pătimeşte
(de boală) dar rugăciunea ei este puternică.
– „Eu nu voi fi tot timpul lângă voi, spunea stareţul, iar dacă veţi fi în
strâmtorare, cereţi-i sfatul. Ea a luptat cu puterile întunericului,
şi smerindu-se cu
darul lui Dumnezeu a ieşit învingătoare iar rugăciunile ei sunt bine primite
înaintea Mântuitorului".
Sora ce stătea în chilia măicuţei egumene Arhilaia o întreba pe aceasta cum
poate să îndure şi să înfrunte toate ispitele (diferitele întristări
şi năpaste pe care duşmanul
i le aduce prin somn), mai ales că este legată de pat. Iar măicuţa îi
răspundea că
aceste necazuri nici nu o ating, căci la ea rugăciunea lui Iisus curge
neîncetat. Doar uneori o înţeapă inima, dar ea ştie că aceasta e
tainica rugăciune ce cu mila lui
Dumnezeu îi curge prin inimă.
Părintele era foarte nemulţumit de cei care scurtau slujbele
Părintele interzicea foarte sever tuturor călugărilor, diaconilor şi
preoţilor să-şi
tundă părul şi bărbile, zicând că mare e ruşinea pentru arhierei să
fie tunşi şi bărbieriţi,
încă spunea despre slujitorii bisericii: „Sunt Apostoli, şi sunt şi
Iude, doar feţele şi le-au schimbat, iar vremurile şi vicleniile sunt
aceleaşi".
Era foarte râvnitor Părintele, un mare propovăduitor al Credinţei
Ortodoxe, şi un
mare apărător al Bisericii şi al rânduielilor ei.
Părintele Lavrentie se supăra foarte tare pe cei ce binecuvântau vreo
schimbare în rânduiala bisericească: în cărţi, slujbe de priveghere,
botezuri, Sfinte Liturghii sau slujbe de înmormântare. De asemenea era
foarte nemulţumit de cei care scurtau slujbele
duhovniceşti (chiar şi pe Vlădica).
Părintele spunea că a fost mult mai greu ca acestea să fie scrise
decât să fie citite
şi cântate. Era foarte nemulţumit că nu se citea Psaltirea, dar
strigau „Slavă!" fără frică
de Dumnezeu, iar la Sfânta Liturghie întrerupeau rugăciunea ce se
citeşte înaintea
Sfintei Împărtăşanii deschizând porţile împărăteşti iar cel ce citea neterminând
rugăciunea spunea „Amin!", iar preotul spunea „Cu frică de Dumnezeu..."
– Este oare aici frică de Dumnezeu? Aici este neglijenţă, aici nu numai că nu se
respectă legea ci este vorba de superficialitate şi înfruntare a
bunului Dumnezeu.
Asemenea slujitori ai Bisericii nici ei nu se salvează şi nici pe
alţii nu-i lasă să se
mântuiască. Şi mai spunea Părintele, că în locul acestor preoţi
nedemni şi cârtitori ai
rânduielilor bisericeşti, slujesc Îngerii, împreună slujitori cu ei,
şi completează ceea ce
ei (preoţii) nu îndeplinesc.
Arhiereii şi slujitorii Bisericii, cărora le place să scurteze
rânduiala bisericească,
vor merge în focul cel veşnic, iar acei credincioşi ce au stat la
aceste slujbe se vor
mântui doar prin rugăciune, post şi milostenie.
Din cauza acestor slujitori, poporul nu vine la Sfânta Biserică. Amar,
amar şi jale pentru aceşti cârtitori, căci focul cel veşnic şi
întunericul fără de sfârşit îi aşteaptă.
Schiarhimandritul Antonie
Ieroschimonah Teodosie
Preot Alexii
Un aşa Vlădică mai mult de doi ani şi jumătate nu va petrece aici
Părintele Lavrentie iubea foarte mult punctualitatea şi corectitudinea
rânduielilor
bisericeşti, minuţiozitatea în slujba bisericească. Numai că Vlădica
Boris voia să
schimbe această rânduială şi umbla să modifice regulile. În loc de
slujba simplă voia să
pună polilee, iar în loc de polilee voia priveghere şi de fiecare dată
schimba câte ceva.
Când au ajuns acestea la urechile Părintelui Lavrentie, el s-a mâhnit
tare şi a exclamat:
– „Pentru ce au mai fost scrise atunci Pravilele şi toate cărţile. Aşa
ceva nu este bine! Un aşa Vlădică mai mult de doi ani şi jumătate nu
va petrece aici", ceea ce s-a şi îndeplinit la termenul spus de
Părinte.
Părintele era foarte supărat când nu se citeau catisme din Psaltire şi spunea:
– „Mai bine n-ar lumina soarele pe cer 13 , decât să încetăm citirea
la Psaltire".
La o slujbă, un părinte, (părintele F.), a dat binecuvântare să se
scurteze rugăciunea de la înmormântare. Când l-au întrebat pe
Părintele Lavrentie ce să facă, el
le-a spus:
– „Dacă nu le este frică de judecata lui Dumnezeu şi îşi asumă toată
responsabilitatea pentru ceea ce fac, atunci lasă-i să o scurteze."
Auzind cele spuse de Părintele Lavrentie, părintele F s-a înfricoşat
şi şi-a retras
binecuvântarea.
Părintele spunea adeseori că vor veni timpurile când slujitorii bisericilor vor
începe să schimbe şi să scurteze slujbele, la început Psaltirea, apoi
ceasurile. Dumnezeu nu va îndura acestea şi aşa are să-i mai
trântească cu viteza cu care zboară sunetul
clopotului spre cer. De spaimă, mulţi vor chema numele Domnului şi
după credinţa lor
unii se vor salva în al unsprezecelea ceas.7
Din mila lui Dumnezeu s-a deschis o nouă mănăstire unde era protoiereu
părintele D., căruia nu-i plăceau deloc surorile. Nimic din ceea ce
făceau ele nu-i convenea lui. Tot timpul umbla supărat şi ţâfnos.
Atunci surorile s-au plâns Părintelui
Lavrentie, iar acesta, ascultându-le cu atenţie, le-a spus:
– „Dacă cel ce se enervează prea mult, părintele D., nu va pleca de la
voi, atunci
la scurt timp va muri" şi le-a rugat să-i transmită şi părintelui D.
vorbele sale.
Acesta însă n-a vrut să asculte de sfatul Părintelui Lavrentie. Nu a
trecut însă nici un an, părintele D. a murit şi toţi s-au convins de
proorocirea Părintelui Lavrentie.
Pentru o aşa neglijenţă, o mare pedeapsă!
Protoiereul Alexandru Kraskovskii oficia slujba de priveghere în cinstea icoanei
făcătoare de minuni a Maicii Domnului de la Cazani, ce se află acuma
la mănăstirea
Sfânta Treime. Părintele Lavrentie era sus în strană. Au început să se
cânte stihurile de la litie. Erau pregătite pâinea, grâul, vinul şi
untuldelemn, dar părintele Alexandru n-a permis să fie scoase în
mijloc şi nici el n-a ieşit la litie. Corul sub conducerea Părintelui
Lavrentie a cântat toate stihirile de litie, apoi au început stihirile
de la strană şi în
13 Mai bine să înceteze soarele să-şi verse lumina decât să nu se mai
citească catisme! exclama stareţul
mânios.
continuare toate după rânduială. În timpul citirii primului ceas,
Părintele Lavrentie s-a
apropiat de părintele Alexandru şi l-a întrebat liniştit:
– Părinte, de ce n-aţi ieşit să săvârşiţi litia în cinstea Împărătesei cereşti?
Răspunsul însă n-a urmat. Părintele Lavrentie, îndepărtându-se de el, a spus
încet:
– Pentru o aşa neglijenţă vei primi o mare pedeapsă de la Dumnezeu şi vei fi
prigonit. Acest lucru mi l-a mărturisit protoiereul Alexandru personal.
Dacă se grăbeşte, mai bine să nu slujească
A fost la Părintele Lavrentie cântăreţul de la Lavra Pecerska,
ieromonahul Teodosie (după ce a primit schima egumenul Antonie).
Părintele a dat indicaţii foarte
severe în ceea ce priveşte respectarea rânduielii în Lavră (Statutului
bisericesc al
Lavrei), iar în cazul în care arhiereul va îndrăzni să scurteze
slujba, să i se răspundă
(prin neascultare) că, dacă se grăbeşte şi nu are timp pentru slujbă,
atunci mai bine să nu
slujească. Căci nu are unde să se grăbească, aşa că, lasă-l să
slujească toată slujba.
– Vă vor ruga, înainte de venirea arhiereului, să citiţi ceasul trei şi peste al
şaselea să săriţi. Să nu acceptaţi! Căci nu iubeşte Dumnezeu
rânduielile pe care le ia
omul de unul singur.
Aşa s-a şi întâmplat. Venise un arhiereu şi părintele Teodosie a
primit instrucţiuni de la însoţitorii lui să citească doar ceasul al
treilea, iar peste ceasul al şaselea
să treacă, să se renunţe la pomenirea morţilor, să se citească cât mai
puţine versete
şi în general să se facă totul cât se poate de repede.
Părintele Teodosie însă a intrat în Sfântul Altar şi a întrebat:
– De ce trebuie scurtată slujba şi de ce să mă grăbesc?
Iar cel ce îl însoţea pe arhiereu i-a răspuns cu răutate:
– Vlădica se grăbeşte să plece, căci are multe probleme de rezolvat.
Dar chiar în acel moment părintele Teodosie îl vede pe Părintele Lavrentie în
altar care cu voce tare îi spune:
– Lasă-l să plece!
În afară de părintele Teodosie nu l-a mai văzut nimeni pe Părintele Lavrentie,
dar acea voce poruncitoare au auzit-o mulţi. Părintele Teodosie, la
toate rugăminţile de
a scurta, a spus că va face totul după rânduiala Bisericii. Atunci
l-au rugat să citească
ceasurile până la venirea arhiereului, dar el a răspuns:
– La începuturi şi din vremuri de demult aşa ceva nu a fost şi nici în rânduiala
arhierească nu este scris nicăieri că trebuiesc sărite ceasurile. Nu
trebuiesc introduse
cele noi în slujbele Domnului şi în Legea Domnească. După o mică
pauză, a adăugat
zicând tare:
– Dacă Vlădica se grăbeşte, mai bine să plece şi să nu slujească.
Vlădica a slujit şi a fost respectată întocmai toată rânduiala Bisericii.
Schiegumen Antonie.
Mult iubitorul Părinte Lavrentie ne spunea nouă că va apare o mică
libertate. Se vor deschide bisericile şi mănăstirile şi vor fi
reparate şi toate învăţăturile cele
mincinoase (false) vor ieşi la suprafaţă cu dracii şi cei strâmb
credincioşi (catolicii,
uniaţii, ucrainenii autocefali şi mulţi alţii) şi tulburare mare va fi
în Ucraina, căci mulţi
se vor opune unităţii Bisericii Ortodoxe Ruse. Această organizaţie
eretică va fi condusă
de puteri necurate, de aceea le vor lua ortodocşilor bisericile şi pe
cei dreptcredincioşi îi
vor prigoni. Atunci Mitropolitul Kievului, (nevrednic de acest nume),
împreună cu arhiereii şi protoiereii vor cârti grav împotriva
Bisericii Ruse. Toată lumea se va mira de
fărădelegile lui şi mult se va înfricoşa. El singur îşi va semna
sentinţa la moartea veşnică
şi se va pierde ca şi Iuda.
Dar toate aceste ispite şi sminteli ale diavolului vor dispărea, căci Rusia are
adevăraţi rugători şi va fi din nou o Biserică Ortodoxă Unică Rusă.
Protoiereii Alexandru Kracovski
Schiarhimandrit Antonie
Ieroschimonah Teodosie
Nu va arde în foc şi nu se va îneca în apă!
Odată, în timpul războiului, măicuţa M. veni la Părintele ca să ceară
binecuvântare pentru a-i face procesiune de înmormântare surorii ei,
ce locuia într-un
sat distrus de nemţi, şi despre care credea că murise în bombardament,
la care Părintele
a întrebat-o:
– Ea te ajuta pe tine cu ceva?
– Da, Părinte, întotdeauna mi-aducea lapte şi pâine.
– Atunci nu va arde în foc şi nu se va îneca în apă! Măicuţa insista însă în
continuare pentru binecuvântare ca să-i facă slujbă de înmormântare.
– Du-te cu Dumnezeu, ţi-am spus, şi lasă-mă să-mi văd de ale mele, îi spuse
Părintele şi s-a apucat de treabă.
Măicuţa n-a crezut cuvintelor Părintelui şi s-a dus la un alt preot care i-a dat
binecuvântare pentru înmormântare. Ea a făcut tot ce era de făcut
pentru înmormântare,
dar mare i-a fost mirarea când a doua zi după înmormântare o vede pe
sora sa că vine la
dânsa vie şi nevătămată, aducându-i pâine şi lapte. Părintele
Lavrentie s-a supărat foarte
tare când a aflat de neascultarea măicuţei, spunând:
– Pentru ce mai veniţi la mine să întrebaţi dacă până la urmă faceţi
tot cum vă duce capul, dacă faceţi tot ce vreţi voi?
O femeie a venit la Părintele Lavrentie pentru a cere binecuvântare să
meargă în oraş. Părintele nu a binecuvântat-o. Ea neascultând s-a
pornit spre oraş. Pe drum însă a avut loc un accident, o mare
nenorocire, şi ea a fost la un pas de moarte. Întorcându-se
la Părintele, îi ceru iertare printre lacrimi şi îi spuse ceea ce s-a
petrecut. La care Părintele îi răspunde:
– Asta-i pentru neascultarea ta. De ce-ai mai venit după binecuvântare dacă
tot faci după capul tău?
Să ascundeţi şi să nu spuneţi numele voastre de măicuţe
Când au închis mănăstirea Frolovsk, două măicuţe Antonia şi Teodosia veniră,
pe ascuns, la Cernigov să-l întrebe pe Părintele Lavrentie unde să
trăiască şi ce să facă
în continuare (era în timpul prigoanei). Ele vărsau lacrimi amare şi
spuneau că sunt
vânate şi că tare le e frică că vor fi arestate. Părintele a ridicat
mâinile la cer şi s-a rugat,
apoi le-a spus:
– Duceţi-vă şi bucuraţi-vă în numele lui Dumnezeu. Mergeţi să cântaţi
şi să citiţi
în biserică, dar să ascundeţi şi să nu spuneţi numele voastre de
măicuţe. Când vă întreabă cineva cum vă cheamă să spuneţi numele
vostru de mirence, astfel vă veţi salva şi
vă veţi încheia viaţa voastră pământească la mănăstirea Frolovsk.
De multe ori au fost întrebate de către activişti dacă nu le cunosc pe măicuţele
Antonia şi Teodosia şi de fiecare dată ele răspundeau că nu. Măicuţa
Antonia a condus
corul, citea Pravila şi instruia mult tineret spre credinţa ortodoxă.
Pentru aceasta de
multe ori era vizitată de şefi. Însă ea tot timpul spunea că o cheamă
Pelaghia şi că nu
cunoaşte pe nimeni cu numele Antonia şi Teodosia. După ce s-au deschis
mănăstirile,
ele s-au întors şi şi-au încheiat drumul lor trecând la cele veşnice
la mănăstirea
Frolovsk.
Nu toţi se vor salva în mănăstire şi nu toţi vor muri din lume
O altă fată din sat venise la Părintele Lavrentie pentru binecuvântare
să intre în mănăstire. Părintele îi spune însă că ea trebuie să aibă
grijă de maică-sa. Ea încerca însă să-l convingă pe Părintele că are
un frate care se va îngriji el de mama lor.
– Nu, tu du-te şi roagă-te acasă şi să ai grijă de mama ta. Şi nu uita
ca rugăciunea lui Iisus să fie cu tine pretutindeni.
La scurt timp a început războiul şi fratele său nu s-a mai întors de
pe front, iar ea
a trebuit să rămână lângă mama ei.
O altă fată a venit la Părintele să ia binecuvântare să intre în mănăstire, iar
Părintele i-a spus:
– Nu. Calea ta este să trăieşti în lume şi să creşti copii. Nu toţi se
vor salva în
mănăstire şi nu toţi vor muri din lume. Să trăieşti cinstit şi cu
frica lui Dumnezeu, să
te rogi la Maica Domnului şi te va ajuta să te mântuieşti.
Toate s-au îndeplinit întocmai. Ea s-a căsătorit şi a avut un soţ bun,
dar a rămas
văduvă de tânără. De atunci ea neîncetat se roagă la bunul Dumnezeu şi Maica
Domnului să o învrednicească să trăiască binecuvântat, în curăţenie şi pace.
Multe tinere veneau la Părintele Lavrentie să ia binecuvântare pentru a intra ca
maici în mănăstire, întrucât prietenele ei primiseră această
binecuvântare, veni şi o
tânără şi se apropie de Părintele, dar nici n-a început să spună ceva,
că Părintele i-a zis:
– Nu, tu vei merge în lume şi te vei căsători.
Ea a început să plângă şi să-l roage pe Părintele să o binecuvânteze
ca să intre şi
ea în mănăstire. La care Părintele cu dragoste în glas îi spuse:
– Dacă vom merge toţi în mănăstire, atunci cine va mai naşte preoţi şi arhierei?
Proorocia Părintelui s-a îndeplinit întocmai, căci băiatul pe care l-a
născut ea a
devenit protoiereu.
O altă tânără dreptcredincioasă ne povesteşte următoarele:
– Cu soţul meu am avut neplăceri pentru că nu voiam să trăiesc cu el
în zilele de
sărbători şi posturi. El era nemulţumit şi mă certa iar eu nu mai
ştiam ce să fac. Aşa că plângeam şi mă rugam. L-am visat pe Părintele
Lavrentie care a spus: „Du-te la
părintele Nichifor şi toate lucrurile se vor îndrepta".
Şi aşa s-a şi petrecut. Am fost la părintele Nichifor şi i-am spus tot
necazul apoi
Părintele s-a rugat iar la sfârşit mi-a dat o plăcintă pe care a
mâncat-o soţul meu şi toate
lucrurile s-au îndreptat. Soţul meu a început să mă înţeleagă.
Pentru iubirea sa puternică faţă de oameni şi smerenia sa, bunul
Dumnezeu l-a învrednicit pe Părintele cu darul rugăciunii inimii, al
înainte-vederii şi cu darul
vindecării de boli sufleteşti şi trupeşti.
Părintele tare plângea când păcătosul care se spovedea la dânsul descoperea
păcate de moarte. Amare lacrimi vărsa când mama care se spovedea
mărturisea marele
păcat al uciderii de prunci (avortul). El spunea că:
– Mama ce a săvârşit acest păcat trebuie să verse multe lacrimi îndurerate şi să
se roage zi şi noapte, căci greu este păcatul acesta. Să vă ferească
Dumnezeu de el! Mai spunea că trebuie să ne fie frică de acest păcat
ca de foc.
Nu te teme!
În timpul războiului am fost recomandată pentru deportare astfel că nemţii ne
adunau în punctul de concentrare apoi cu trenul ne trimiteau în
lagărele din Germania.
Părinţii mei au rămas departe în sat iar eu stăteam în punctul de
concentrare şi mă
rugam la Maica Domnului ca pentru rugăciunile Părintelui Lavrentie să
mă ajute să scap
de acest necaz. Deodată se apropie poliţaiul care ne păzea pe noi şi îmi spune:
– Te văd aşa de supărată, tristă şi mai tot timpul plângând. Tare îmi
este milă de
tine, fugi, uite eu mă întorc cu spatele şi am să mă fac că nu te văd,
mă duc după colţul
clădirii iar tu să sari peste gard şi fugi de aici.
N-a terminat el să treacă de colţul clădirii, că o altă fată care a
auzit discuţia
noastră a şi sărit peste gard, iar eu după ea. M-am dus direct la
Părintele Lavrentie şi
căzând în genunchi i-am spus printre lacrimi:
– Părinte, au să-i împuşte pe toţi ai mei, căci documentele mele au rămas acolo.
El şi-a pus mâna pe capul meu, zicându-mi:
– Nu te teme, du-te direct acasă şi roagă-te la Maica Domnului, şi aşteaptă până
vei primi înştiinţare de la poliţie. Când te vei duce la ei, să le
spui că ai venit să-ţi iei
rămas bun de la mama ta şi să-ţi iei ceva cu tine pentru drum, iar
atunci când te-ai întors
la gară, convoiul cu ostateci plecase deja. Nu-ţi fie teamă, nu te
tulbura, nu ţi se va
întâmpla nimic nici ţie, nici lor. Roagă-te însă la Maica Domnului.
Totul s-a îndeplinit după cuvântul Părintelui Lavrentie. Când a venit poliţia să
mă cerceteze, m-au întrebat:
– De ce ai fugit?
La care eu le-am spus ce mă învăţase Părintele, că nu am fugit ci am venit să-mi
iau rămas bun de la părinţi şi ceva pentru drum. Ei m-au certat, dar
nu mi-au făcut
nimic, apoi m-au trimis acasă. Odihnească-se în loc luminat sufletul
tău, Părinte
Lavrentie!
Unde este oare locul lui?
O altă femeie dreptcredincioasă care avea evlavie foarte mare la Părintele
Lavrentie a venit să-i ceară sfatul. Soţul ei a fost deportat iar ea a
rămas cu trei copii
mici în braţe. Toţi o sfătuiau să dea copiii la o creşă ca să-i fie ei
mai uşor de trăit. Inima ei de mamă se rupea în mii de bucăţi, pentru
copilaşii ei, căci nu ştia cum este mai bine
să facă. Părintele a ascultat-o cu multă atenţie, şi-a ridicat mâinile
către cer, a făcut o
rugăciune, iar apoi îi spune ei:
– Pentru unul este loc, fata va fi măicuţă, iar al treilea... unde
este, oare, locul
lui? Şi parcă ochii i-ar fi căutat locul celui de-al treilea copil. Apoi a spus:
– Aşa, nu te întrista, căci îşi are şi el locul lui printre îngeri.
Liniştită, femeia s-a întors acasă, şi într-adevăr aceste cuvinte s-au
îndeplinit întocmai: la scurt timp băiatul cel mic a murit, iar peste
cinci ani a murit şi celălalt băiat.
Când a crescut mai mare, fata a intrat în mănăstire urmând calea Domnului.
Trebuie să le răbdaţi pe toate
Am venit cu sora N. la Părintele Lavrentie să cerem binecuvântare pentru a intra
în mănăstire, ne povesteşte Sora P.. El însă ne spune că nu acuma, ci
să venim toate trei.
Peste câtva timp am venit din nou la Părintele, care de data aceasta ne spune:
– Veniţi cât mai repede, dar toate trei.
Celelalte două erau surorile mele mai mici şi Părintele a început să-mi spună
despre situaţia grea:
– Chiliile sunt cam rele, am una care e cam dărâmată şi o să vă fie
cam frig, iar
apa o să cam îngheţe, dar trebuie să le răbdaţi pe toate.
Eu am ascultat, dar în sufletul meu eram revoltată şi mă gândeam cum să fac şi
să nu fac ascultare. Şi plec, dar când am ajuns la uşă, Părintele mi-a spus:
– Eu am spus să vă mutaţi.
Ne-am mutat noi în chilia dată de Părintele iar surorile mele erau bucuroase, se
rugau şi mergeau la biserică, în timp ce eu am căzut bolnavă la pat,
aproape că nu
puteam merge, iar în sufletul meu eram revoltată pe Părinte. Trecând
el într-o zi pe la
geamul nostru, cu o privire plină de dojană, s-a uitat la mine fără
să-mi spună nici un
cuvânt. Văzându-l m-am ruşinat, căci mi-am dat seama că Părintele mi-a
văzut gândul.
Atunci mi-am adunat toate forţele şi m-am ridicat din pat, iar din
acea zi, cu mila lui
Dumnezeu, starea sănătăţii mele s-a îmbunătăţit. După ce m-am făcut
sănătoasă, m-am
dus la Părintele şi i-am cerut iertare.
Vine odată la Părintele o femeie plângându-se de boala ei şi-l
întreabă dacă atunci când sufletul ei se va despătimi, boala îi va
părăsi trupul, la care Părintele i-a răspuns:
– Bolile sunt diferite, şi multe din bolile noastre sunt pentru păcatele
strămoşilor, căci numai aşa se pot mântui şi ei.
Măicuţa P. ne povesteşte următoarele:
După moartea Părintelui Lavrentie nu-mi puteam găsi liniştea. Nu-mi găseam
pacea cu surorile şi tot timpul le căutam nod în papură. Într-o noapte
îl visez pe
Părintele: tânăr, îmbrăcat în haine albe şi întregul lui chip exprima
linişte şi pace. M-am
speriat şi am deschis ochii. Apoi i-am închis din nou şi văd acelaşi
lucru, îi deschid din
nou, şi mă gândesc de ce nu stau eu cu ochii închişi să văd visul până
la capăt şi să
vorbesc cu Părintele.
Deci închid din nou ochii şi văd chilia Părintelui plină de o lumină divină, iar
Părintele ieşind în prag mă cheamă pe mine şi pe încă două măicuţe, şi ne spune:
– „Să îi iubiţi pe toţi, dragostea e un lucru mare. Să nu obijduiţi pe nimeni
şi să plătiţi cu bine pentru rău, iar gândurile pe care le aveţi să
ştiţi că sunt ca şi
vântul".
M-am trezit şi am simţit o linişte sufletească de nedescris. M-am
ridicat din pat
şi m-am închinat la icoana Maicii Domnului mulţumindu-i pentru
liniştea ce mi-a sădit-o în suflet prin cuvintele Părintelui.
Au venit la Părintele nişte femei, iar una din ele, căzând în
genunchi, plângea la
picioarele lui, întrebându-l ce să facă pentru a se mântui.
– Nu plânge soră, căci tu eşti trecută în cartea vieţii, îi spuse Părintele.
Cealaltă întrebă ce să facă ca să fie şi ea trecută în cartea vieţii,
la care Părintele
i-a răspuns:
– Trebuie să citeşti mereu rugăciunea Sfântului Ioan Gură de Aur: „Doamne, să
nu mă lipseşti pe mine de binele Tău cel ceresc". Toată ziua şi toată
noaptea să umbli la
biserică şi Dumnezeu se va îndura dacă vei discuta cu El în gând.
Apoi ele au plecat cu sufletele liniştite.
În timpul războiului vine la Părintele o mamă plângând şi îi spune că
de trei luni
nu are nici o veste de la fiul său. Părintele îi spune să meargă acasă
căci nu va călca bine
pragul casei şi va primi o scrisoare şi să ştie că pentru rugăciunile
mamei copilul nu
arde în foc şi nici în apă nu se îneacă.
Ea a plecat acasă, şi când era în pragul casei a strigat-o poştaşul şi i-a dat o
scrisoare de la fiul ei. Aşa s-a îndeplinit cuvântul stareţului.
Gândul îl chinuia tare
Un bărbat a tăiat o bucăţică din îmbrăcămintea moaştelor Sfântului Teodosie.
Ajungând însă acasă a început să-l mustre conştiinţa pentru fapta
necugetată pe care a
făcut-o. Pentru că gândul îl chinuia tare, a luat atunci bucăţica de
haină şi a aruncat-o în
fântână. Când a venit să se spovedească la Părintele nu îndrăznea să-i
mărturisească şi
despre această faptă gravă. Părintele, fiind înaintevăzător cu duhul,
l-a întrebat ce a
făcut cu petecul din moaştele Sfântului Teodosie, la care omul a rămas
mut de uimire. A început să plângă şi a spus că îi pare rău şi se
căieşte. Din acel moment şi-a schimbat
radical viaţa, devenind un credincios adevărat, minunându-se de înainte vederea
Părintelui.
O femeie a tăiat o bucăţică din moaştele Sfântului Teodosie şi imediat
tot trupul ei s-a acoperit cu bube din care curgea puroi, în aşa fel
încât doctorii nu ştiau ce să-i mai facă. În final au dus-o la
Părintele Lavrentie, iar acesta a întrebat-o:
– Ce ai făcut cu bucata pe care ai luat-o din sfintele moaşte?
La care femeia a răspuns că le-a aruncat într-o fântână.
– Când vei găsi bucăţica din sfintele moaşte, atunci te vei însănătoşi, dacă nu,
vei muri.
Şi ea a murit ca pedeapsă pentru faptele sale.
Va fi cea mai bună soprană
O măicuţă ne povesteşte că atunci când era copil a venit la Părintele
Lavrentie să
cânte în cor şi a luat-o cu ea şi pe sora sa mai mică. Eu m-am apropiat să iau
binecuvântare de la Părintele iar el a chemat-o pe sora mea care
şchiopăta un pic, căci
călcase pe o sticlă când veneam. Părintele a binecuvântat-o, iar ea a
roşit toată. Părintele s-a uitat cu drag la ea şi a spus:
– O vedeţi? Ea va fi cea mai bună soprană a corului, chiar solistă! la
care noi am zâmbit.
Au trecut câţiva ani şi am descoperit că într-adevăr sora mea era
înzestrată cu o
voce minunată. Pentru rugăciunile Părintelui, bunul Dumnezeu a
învrednicit-o să fie cea
mai bună solistă a corului, înainte de a trece la cele veşnice, ea a
fost tunsă în
monahism.
La un moment dat, ne povesteşte aceeaşi măicuţă, am primit vestea de acasă că
tatăl meu este pe patul de moarte. M-am dus la Părintele Lavrentie pentru a lua
binecuvântare de drum şi l-am întrebat cât va mai trăi tatăl meu, iar
el mi-a spus cifra 9.
Trebuie să recunosc că n-am înţeles nimic. Când am ajuns acasă, tatăl
meu a mai trăit
exact nouă minute. Nu era pentru prima dată când eu m-am minunat de
tainicul dar de
înainte-văzător al Părintelui.
Fugi acasă, ţi-am spus!
O altă măicuţă ne povesteşte că în timpul războiului, fiind încă
copilă pe atunci,
de ziua Sfântului mare mucenic Gheorghe, purtătorul de biruinţă, în
timpul acatistului,
Părintele îmi face semn cu mâna să mă apropii de el. Îmi dă o prescură, mă
binecuvântează şi îmi spune să merg repede acasă. Eu eram însă nedumerită şi
nehotărâtă. Iar el, cu un glas aspru şi poruncitor, îmi spune:
– Fugi acasă, ţi-am spus!
Ajungând acasă, mă uit şi nu văd pe nimeni dintre ai mei. Vreau să mă întorc
înapoi la biserică, dar aud deodată o bătaie în uşă, şi deschizând
intră în casă trei
bărbaţi, care mă întreabă câţi suntem în familie. Eu le-am răspuns că
suntem trei copii şi
părinţii noştri. Ei s-au uitat unul la altul, s-au gândit iar unul
dintre ei, dând a renunţare din mână, a zis: „Lasă-i, să mergem mai
departe!", şi au plecat, urându-ne sănătate la toţi. Pe moment eu n-am
înţeles nimic din ceea ce s-a petrecut. Seara, când au venit ai
mei acasă, am aflat că acei oameni umblau de fapt prin sat şi
strângeau vacile pentru a le
duce la colhoz. Aşa ne-a miluit pe noi bunul Dumnezeu pentru
rugăciunile Cuviosului
Părinte Lavrentie, care a prevăzut şi ne-a ajutat familia noastră săracă.
În mănăstire eram cu ascultarea la grădinărit, ne povesteşte Sora A.,
apoi am fost
trimisă să lucrez la arhiereu unde mi s-a spus că voi primi ca salariu
300 de ruble.
Ducându-mă la Părintele Lavrentie, l-am întrebat ce să fac.
– Dumnezeu îţi va trimite exact cât vei avea nevoie, iar dacă vei lua
bani pentru
munca ta, atunci nu vei afla răsplată în cer. De asemeni cei care
cântă în corul bisericii
pentru bani nu vor avea nici o răsplată pentru suflet de la bunul Dumnezeu.
Eu am urmat sfatul Părintelui Lavrentie şi Dumnezeu nu m-a lăsat
niciodată la nevoie.
Tu vrei să mănânci pâine uşoară
Odată, în timp ce-şi făcea rugăciunea în chilie, Părintele a fost întrerupt de o
mare gălăgie. A ieşit afară din chilie şi a văzut un bărbat ce striga
că el a venit de
departe şi că vrea să-l vadă pe Părinte. Părintele s-a uitat la el şi i-a spus:
– „Tu vrei să mănânci pâine uşoară. Dar dacă vei ajunge pe nedrept la „scaunul"
pe care îl râvneşti, ce să-ţi spun, vei trăi vreo doi ani, dar te vei arde.
– Dar eu vreau să mă fac preot, a răspuns bărbatul.
– Atunci du-te la arhiereu. Să facă el cum va voi, eu unul nu te binecuvântez".
Acela s-a dus la Vlădica Boris, care l-a binecuvântat. Auzind
Părintele Lavrentie
despre aceasta, a zis:
– El nu va putea face nimic şi îşi va pierde şi sufletul. Exact peste
doi ani, după
cum a proorocit Părintele, a murit în mari şi grele chinuri.
Tare îmi este milă de tinerii preoţi
Părintele adesea repeta:
– «Tare îmi este milă de tinerii preoţi fără experienţă, pentru că nu au destulă
înţelepciune şi curaj ca să întrebe. Stau la ei pomelnicele aruncate
pe geam şi peste
tot prin toată chilia şi toate pomelnicele pe care nu le citesc aici, la Sfânta
Proscomidie, le vor duce în spate în viaţa cealaltă (viitoare) şi va
fi foarte grea povara
lor. (Ei, fiind fără experienţă, scot părticele, iar pomelnicele stau
aruncate peste
tot). Dacă ar şti ei ce îi aşteaptă, atunci ar aduna toate pomelnicele
aruncate şi necitite,
le-ar pune cu grijă unul peste altul, şi cu frică, făcând semnul
Sfintei Cruci peste ele, ar
spune: „Pomeneşte, Doamne, pe toţi cei trecuţi în aceste pomelnice
nepomenite de mine
la rugăciune pentru slăbiciunea omenească". Şi atunci ei n-ar mai
răspunde înaintea lui
Dumnezeu pentru marea dragoste pe care o are Mântuitorul pentru noi.»
Aşa spunea bunul nostru Părinte şi i se umpleau ochii de lacrimi amare.
Tot ea te va ajuta la treburile tale
Când a început războiul şi s-au deschis mănăstirile am simţit o mare dorinţă
lăuntrică de a-mi dedica viaţa mea slujirii lui Hristos, şi am rugat-o
pe mama mea să-mi
dea binecuvântare pentru a mă duce la mănăstire. Ea nu ştia cum să
procedeze, căci era
cam bolnavă, dar s-a hotărât până la urmă să meargă şi să-l întrebe pe Părintele
Lavrentie. Şi cum va spune el, aşa va face. Părintele a binecuvântat
hotărârea mea şi a spus mamei:
– Este foarte bine că ea a luat această hotărâre, dar să mai stea un an acasă.
Mama îl întrebă pe Părintele:
– Eu, Părinte, cum am să mă descurc, cine mă va ajuta pe mine?
– Stai liniştită, femeie, căci bunul Dumnezeu va rândui în aşa fel încât tot ea
te va ajuta la treburile tale.
Mama s-a liniştit şi mi-a dat şi ea binecuvântare de a merge la
mănăstire. Toate s-au îndeplinit după cuvântul preacuviosului Părinte,
întrucât măicuţa egumenă mă lăsa
să plec la mama mea ori de câte ori ea avea nevoie de mine.
Sfântul Teodosie, sfinţitorul Cernigovului
Pentru rugăciunile şi binecuvântările Părintelui Lavrentie, Vlădica Boris a
insistat ca moaştele Sfântului Teodosie de la Leningrad să fie aduse
la Cernigov.
Cuviosul nostru Părinte toată ziua citea Acatistul Sfântului Teodosie
şi se ruga cu multă
evlavie ca moaştele să ajungă cu bine:
– „Eu, spunea Părintele, mă voi ruga şi vă voi întâmpina", ceea ce s-a
şi împlinit.
Moaştele au fost aduse întregi şi nevătămate la catedrala din Cernigov, iar când
au venit cu sfintele moaşte a fost organizată o mare sărbătoare
duhovnicească iar
Părintele a exclamat cu bucurie : „Hristos a înviat!"
Apoi cu lacrimi în ochi spuse la tot poporul:
– „De acum încolo Sfântul va fi în oraşul nostru până la sfârşitul veacului, iar
ţinutul nostru va fi apărat de multe rele şi nevoi. Dacă nu se va face
grâul cel de toamnă,
atunci cel de primăvară va da roadă bogată. Să ştiţi că Sfântul
Teodosie este un mare
rugător şi ajutător. Mulţi îşi vor alina sufletul lângă el dacă vor
şti să se apropie cu
credinţă".
Şi într-adevăr, nu o dată am simţit noi mila lui Dumnezeu pentru rugăciunile
Sfântului Teodosie, sfinţitorul Cernigovului.
Veni o dată o soră la Părintele Lavrentie foarte deprimată şi vărsând lacrimi
amare la picioarele lui îi spuse că îi e frică că nu se va mântui (îi
spuse că e apăsată de
gândul că nu se va mântui), la care Părintele îi zise:
– Despre tine nu-i vorba că nu te vei mântui, toţi care se roagă şi se căiesc
sincer, din tot sufletul lor, vor intra în împărăţia lui Dumnezeu,
doar locaşurile sunt
diferite, deci oamenii nu vor fi toţi în acelaşi loc.
Nu e bine să mergi acum
Măicuţa egumenă A. trebuia să meargă la Kiev pentru rezolvarea unor probleme
din mănăstire. Cerându-i binecuvântare Părintelui Lavrentie pentru a
pleca la drum,
acesta îi răspunde:
– Nu e bine să mergi acum, mai îngăduie puţin. Măicuţa a sărutat mâna
Părintelui, dar a insistat să meargă acum. Şi a doua zi s-a pornit la
drum fără binecuvântare.
Când se apropiau de Kiev, măicuţei egumene i s-a făcut rău, şi a stat cinci
zile la pat, neputându-se mişca şi nici nu a rezolvat vreo problemă.
S-a întors la
Cernigov şi a cerut iertare Părintelui pentru neascultare, după care
povestea la toţi
despre întâmplarea aceasta, povăţuindu-le pe surori să nu iasă
niciodată din cuvintele
cuviosului Părinte.
Sufletul e acelaşi, şi la bărbat şi la femeie
Măicuţa D. a venit la Părintele Lavrentie şi i-a povestit cu frică acestuia că a
visat că s-a lepădat de dreapta credinţă. Părintele i-a spus că aşa
ceva se întâmplă atunci
când greşeşti cu ceva, te-ai certat cu cineva, ai supărat pe cineva
sau n-ai primit pe cineva când era în necaz să doarmă la tine. La care
ea i-a răspuns:
– Da, Părinte, aseară n-am primit în chilia mea pe o veche cunoştinţă
căci era cu
băiatul ei în vârstă de vreo 13 ani. Părintele, nemulţumit fiind, o întreabă:
– Dar de ce ai făcut asta?
– Eu nu am dragoste pentru partea bărbătească, Părinte.
– Ei, nu, nu, asta nu-i voie deloc să spui. Nu-i bine ce ai făcut.
Sufletul e acelaşi,
şi la bărbat şi la femeie, iar tu, pentru că ai călcat porunca lui
Dumnezeu, greu vei
răspunde la Dreapta Judecată. Ei au venit la mănăstire să se închine,
să postească şi să
se roage, iar tu le-ai tulburat liniştea, i-a spus Părintele cu asprime în glas.
Maica a început să plângă şi să se căiască, întrebând pe Părintele ce să facă?
– Rugăciune şi milostenie, i-a răspuns Părintele cu un glas trist.
Să-ţi faci imediat bagajele
Doamna P. din lume ne povesteşte următoarele: Atunci când eram tânără
m-a chemat la el şeful şi m-a întrebat dacă ştiu să cânt. Eu i-am
răspuns aşa cum ne-a învăţat
Părintele Lavrentie să răspundem, că ştiu să cânt cântece lumeşti, iar
uneori şi cântece
bisericeşti căci mie Dumnezeu mi-a dăruit vocea. Şeful s-a uitat la
mine lung şi mi-a spus să-i cânt doar cântece lumeşti şi să nu mai
merg la biserică. Eu am tăcut şi nu i-am răspuns nimic apoi m-am dus
la Părintele Lavrentie şi i-am povestit toate cele întâmplate. El m-a
ascultat şi mi-a dat binecuvântare să părăsesc imediat oraşul,
spunându-mi:
– Tu ai o sănătate şubredă şi dacă vei rămâne în oraş nu vei scăpa de deportare,
îndată se vor deschide mănăstirile şi vom avea nevoie de cântăreţi în
corul mănăstirii.
Să-ţi faci imediat bagajele şi pleacă la rudele tale, i-a spus
Părintele cu o voce aspră şi
poruncitoare.
Eu însă nu voiam să-l părăsesc pe Părintele, şi căzând în genunchi la picioarele
sfinţiei sale, am cerut binecuvântare pentru a porni în călătorie,
cerându-i să nu mă uite
pe mine nevrednica şi să mă pomenească în rugăciunile sfinţiei sale.
Am pornit la drum
cu multă părere de rău, dar tot timpul am păstrat în suflet cuvântul
de învăţătură al
Părintelui. Nu a trecut mult timp şi a început cumplitul război iar
mănăstirile s-au
deschis şi abia atunci mi-am dat seama de clarviziunea Părintelui. Eu
m-am întors la
mănăstire şi am fost numită să cânt în corul bisericii, unde mă aflu
până astăzi.
Mai răbdaţi încă trei zile
Măicuţa P. ne povesteşte următoarele:
Eu şi cu măicuţa T. locuiam în aceeaşi chilie cu maica egumenă şi ne era foarte
greu, căci chilia era mică şi aproape dărâmată, iar când au început
reparaţiile, viaţa
noastră a devenit aproape insuportabilă. A rânduit bunul Dumnezeu că
ieşind în curtea
bisericii, îl văd pe Părintele Lavrentie, pe care măicuţele îl
conduceau la biserică. Am alergat înaintea sfinţiei sale să-i cer
binecuvântare, iar ochii mi s-au umplut de lacrimi.
Părintele s-a oprit, m-a binecuvântat şi mi-a spus:
– Mai răbdaţi încă trei zile, şi pe urmă vă va fi mai uşor.
M-am bucurat atât de mult de aceste cuvinte, încât atunci când mă întorceam la
chilie mi se părea că zbor, aşa de uşoară mă simţeam, într-adevăr,
după trei zile noi am
fost mutate într-o chilie proaspăt reparată, iar viaţa noastră s-a uşurat mult.
Maica Domnului vă va apăra
În timpul războiului, când tot Cernigovul era în flăcări şi se duceau
mari bătălii
în regiunea noastră, Părintele Lavrentie s-a mutat în satul Sineavka,
ne povesteşte
măicuţa P.
A doua zi, seara, mă cheamă Părintele pe mine şi pe încă o soră la dânsul şi ne
dă binecuvântarea să mergem a doua zi la Cernigov şi să înconjurăm o
dată mănăstirea
pentru ca bunul Dumnezeu să se milostivească şi să ne păzească
mănăstirea şi chiliile,
căci nu după mult timp ne vom muta în ea. Acolo să ne rugăm pentru ca
soldaţii noştri
să nu fie omorâţi, ci, învingându-i pe duşmani, să rămână în viaţă.
Noi am încercat să refuzăm, căci ne era foarte frică, peste tot se auzeau numai
împuşcături, totul ardea, oraşul era în flăcări iar nemţii pustiiseră
tot. Părintele însă a insistat şi ne-a explicat pe ce drum trebuie să
mergem şi ne-a spus că tot pe acelaşi să ne
şi întoarcem în aceeaşi zi.
– Mergeţi şi să nu vă fie frică, căci Maica Domnului vă va apăra.
Nouă acest lucru ni se părea practic imposibil, dar aveam nădejde în mila lui
Dumnezeu pentru rugăciunile Părintelui Lavrentie. Cu încredere în
ajutorul dumnezeiesc
am pornit la drum. Ne-am dus şi ne-am întors în aceeaşi zi fără să păţim nimic.
Părintele a fost foarte mulţumit că noi am făcut ascultare şi ne-a mai
spus că toate vor fi
ocrotite şi vor rămâne nevătămate, iar pe teritoriul mănăstirii nu va
cădea nici o bombă.
Mare a fost minunea când, întorcându-ne, am văzut că biserica stătea
în picioare, iar de
jur împrejur totul era numai o ruină.
În perioada cât Părintele a stat în sat, alergau la el pentru
binecuvântare, de la
mic la mare, tot felul de oameni. Veneau şi ofiţeri, şi soldaţi, iar
uneori Părintele mergea
el însuşi la soldaţi şi la răniţi. Celor sănătoşi le spunea că se vor
întoarce cu biruinţă
acasă. Celor răniţi le acoperea rănile cu sfinţitele sale mâini, se
ruga şi făcând semnul
Sfintei Cruci peste răni aceştia se vindecau, şi cu darul
înainte-vederii ce-l avea îi
încuraja pe ei, că nu vor muri ci se vor întoarce victorioşi la casele
lor. Că duşmanul nu va rezista mult pentru că e rău. Şi, de dimineaţă
până seara neîncetat cu mâinile ridicate
sus, Părintele se ruga bunului Dumnezeu pentru eliberarea pământului
nostru, spunând
că vrăjmaşul va fi înfrânt şi pământul strămoşesc va fi eliberat.
Acestea toate aşa s-au şi
adeverit întocmai. Mulţi dintre militari au scris cuvinte de mulţumire
„bunului bunicuţ"
pentru că au scăpat cu viaţă după proorocirile lui, şi mulţi dintre ei
s-au întors acasă
profund credincioşi, îi mulţumeau pentru că neîncetat s-a rugat pentru
ei, iar pentru
rugăciunile lui mulţi au rămas în viaţă, devenind oameni credincioşi
şi devotaţi Bisericii.
De multe ori Părintele vărsa lacrimi amare şi spunea că va veni o vreme când
vor arde satele, iar femeile şi copiii vor fi aruncaţi de vii în foc.
– Ăsta e biciul lui Dumnezeu pentru noi, dar perioada asta nu va dura mai mult
de doi ani şi jumătate, pe urmă oamenii nu vor mai lucra duminicile şi nici în
sărbătorile din timpul săptămânii, apoi se vor deschide bisericile şi
mănăstirile. Să vă rugaţi pentru sfânta noastră Rusie! Cândva, în ţara
noastră credinţa ortodoxă a înflorit ca un trandafir, iar acum
străinii de Dumnezeu au adus cu ei păcatele Sodomei, bolile venerice
şi avorturile, iată cu ce au pângărit şi au insultat iubita noastră
patrie. Toate astea însă sunt pentru păcatele noastre.
Neîncetat Părintele ne spunea să ne rugăm şi să postim; în sărbătorile
mari şi în
duminici să nu lucrăm, chiar de ar bate cu grindină de sus, să nu ne
atingem de nimic, să
stea totul nemişcat. Toate posturile de peste an, precum şi miercurea
şi vinerea să fie
strict respectate. Pe mulţi îi binecuvânta să postească şi lunea, iar
pe alţii să nu mănânce
carne, spunându-le:
– Împărăţia Cerului nu-i nici mâncare, nici băutură. Părintele pe
mulţi îi sfătuia
să meargă şi seara şi dimineaţa la slujbă în biserică (la Vecernie şi
la Utrenie) iar de la
Sfânta Liturghie, nici nu mai încăpea vorbă că s-ar putea să se
lipsească vreodată. Iar sărbătorile trebuiesc cinstite întâi în
biserică, căci cum sunt cinstite în biserică, aşa vor fi
cinstite şi acasă.
Schiarhimandritul Lavrentie, între 1917 şi 1925, pe dealul Boldin, undeva lângă
mănăstirea Sfânta Treime, a săpat peşteri care au fost numite
lavrentiene. Sunt foarte
adânci şi foarte impresionante aceste săpături. Se mai află alături şi
alte peşteri, ale lui Alipiev, pentru că au fost săpate de ucenicul
egumenului Alipie, propovăduitorul (a fost
închis, reuşind însă să fugă din închisoare, a fost ascuns de către
călugări între pereţi
pentru a-l salva. Iar când au reuşit să-l scoată, era aşa de slab, că
era numai piele şi os),
în peştera egumenului Alipie Schiarhiepiscopul Pahomie al
Cernigovului, pe data de 26
noiembrie a sfinţit biserica cu hramul Sfântul Gheorghe, purtătorul de
biruinţă, ziua
îngerului păzitor al egumenului Alipie. în ea se slujeşte şi acum
Sfânta Liturghie.
La săparea acestor peşteri, stareţii au fost ajutaţi de către dreptcredincioşii
creştini. Seara se rugau în mănăstire, apoi noaptea mergeau şi săpau
la peşteră, iar
dimineaţa erau din nou la rugăciune, şi cine putea, mergea din nou la
muncă. Părintele Lavrentie i-a prezis Părintelui Alipie că va muri ca
un mucenic. Acesta din urmă a fost ucis de către un sătean. Părintele
Alipie însă singur şi-a prezis sfârşitul. La Sfintele Paşti, el şi-a
luat ucenicii şi le-a spus:
– Haideţi să mergem acum la acel mormânt unde nu va şti nimeni cine este
înmormântat şi să cântăm „Hristos a înviat!" iar acum să mergem la
mormântul unde
veţi şti cine este înmormântat.
Egumenul Alipie a fost împuşcat iar călugării, fiind înspăimântaţi l-au îngropat
într-un loc numai de ei ştiut. Abia după război au reuşit să mute
sicriul lui la loc de
cinste.
Părintele Alipie a fost nevoitor în oraşul Cronştad şi cu
binecuvântarea Sfântului
Ioan de Cronştad a sosit la mănăstirea Sfânta Treime din Cernigov.
Părintele Lavrentie
şi Părintele Alipie au fost doi stâlpi şi sfinţitori ai vieţii
monahale care întru totul au vrut
să se asemene cu părinţii Antonie şi Teodosie de la lavra Pecerska.
Aceste peşteri sunt şi
în ziua de astăzi, însă intrarea lor este blocată de pământ.
M. Ennafa şi Inochina Ana
Un doctor ortodox credincios este ca un apostol
O dreptcredincioasă ne povesteşte:
Eu eram bolnavă mai tot timpul şi nu puteam să ţin un serviciu, ca să mi se
stabilească un salariu. Bani însă îmi trebuiau, căci aveam de crescut
copiii. Mergând la Părintele, l-am întrebat ce să fac, iar el mi-a
răspuns:
– „Tu ai să te lecuieşti cu ierburi. Du-te la un doctor ortodox credincios, căci
dacă el este credincios, atuncea este ca un apostol. Iar la
descântătoare şi la şoptitoare
să nu mergi, că astea-s treburi diavoleşti şi la cei necredincioşi să
nu te duci, căci ai
diavolului sunt ei. Lor li se ia harul vindecării şi chiar dacă vor
face o rugăciune, la
sfârşit vor adăuga „al meu". Căci de vei pune într-un butoi cu miere
de albină numai o
singură lingură de gaz, se va strica toată mierea. De asemenea, cu cei
necredincioşi să
nu te împrieteneşti, fiindcă dacă umbli în jurul unui butoi plin cu
motorină te vei umple
de mirosul lui şi uşor te poţi aprinde. Tot aşa, de vei umbla cu cei
necredincioşi, singură
te vei arde. Dumnezeu ne-a spus: cu cei aleşi ales vei fi şi tu 14. Să
te ţii de cei credincioşi şi îţi va fi mult mai uşor în viaţă".
Multe alte asemenea sfaturi pline de tâlc duhovnicesc le dădea Părintele
Lavrentie celor dreptcredincioşi.
La doctori cuţitele sunt ascuţite, dar mulţi n-au binecuvântare
Îmbolnăvindu-se fiica mea şi nemaiputând ea merge am tratat-o şi eu cum ştiam
mai bine după metodele din popor, însă nu au dat nici un rezultat.
Atunci am dus-o în
oraş, la spital, unde medicii, după ce au consultat-o, mi-au spus că
am întârziat prea
mult şi lucrurile sunt foarte grave, că a putrezit osul şi că va
trebui să-i taie piciorul,
14 Psalmul 17, 29
piciorul trebuie amputat pentru a-i putea salva viaţa. Eu, în
disperarea mea, m-am dus la
Părintele Lavrentie. El m-a ascultat cu atenţie şi, la sfârşit, mi-a spus:
– La doctori cuţitele sunt ascuţite, dar mulţi din ei binecuvântare n-au,
mulţi nu au harul lui Dumnezeu. Nu plânge şi nu te dojeni, fiica ta se
va însănătoşi,
însă să nu te internezi cu ea la spital, ci să mi-o aduci aici, la
mănăstire, măcar pentru o
săptămână.
Eu am adus-o şi am lăsat-o la măicuţa A., după care m-am întors acasă,
în sat. În fiecare dimineaţă şi în fiecare seară o duceau la slujbă în
biserică şi de fiecare dată după
terminarea slujbei Părintele se apropia de ea şi făcea semnul Sfintei
Cruci peste piciorul
bolnav, şi cu mâna sa binecuvântată îl ungea cu Sfântul Mir.
Peste două săptămâni, fata mea s-a întors acasă pe propriile ei picioare, fără
cârje. M-am dus într-un suflet la Părintele, de data aceasta cu
lacrimi de mulţumire şi
bucurie. Nu ştiam cum să-i mulţumesc pentru vindecarea fiicei mele. El
mi-a zâmbit şi a spus:
– Eu m-aş fi bucurat dacă ea s-ar fi vindecat şi duhovniceşte (sufleteşte), nu
numai trupeşte.
Dacă tu nu ai dorinţa în tine să te căsătoreşti,
atunci nu te vei căsători
O dreptcredincioasă ne povesteşte următoarele despre dânsa: În timpul
războiului am stat în spital cu fetiţa mea. Când nemţii au început să
se retragă şi erau
împrăştiaţi aproape prin tot oraşul, noi am fugit fiecare pe unde
poate. Eu m-am dus la
gară şi eram atât de speriată încât nu ştiam ce să mă fac, îmi ţineam
copilul la piept şi
mereu plângeam. Nemţii mereu strigau: înapoi! înapoi! Eu nu ştiam la
cine să mă duc,
dintre oameni nu cunoşteam pe nimeni în oraş şi nu aveam cui să cer
ajutorul, în Dumnezeu nu credeam, nici să mă rog nu ştiam, căci pe
atunci eram necredincioasă. La un moment dat s-a apropiat de mine
măicuţa P., care era din acelaşi sat cu mine. M-am bucurat foarte mult
când am văzut-o, i-am spus necazul iar ea mi-a propus să mă duc cu ea
la Părintele Lavrentie, spunându-mi că el mă va povăţui ce să fac mai
departe.
Ieşindu-ne înainte, Părintele a exclamat, privind fetiţa:
– Pe cine mi-ai adus tu mie? Da ăsta-i un înger, locul lui este în ceruri!
Ne-a hrănit pe amândouă, fetiţei mele i-a dat o prescură mare iar pe
mine m-a întrebat:
– Ai să mai vii pe la mine?
Eu n-am ştiut ce să-i răspund, căci eram necredincioasă. Părintele m-a
privit cu multă dragoste, iar apoi mi-a zis:
– Ai să vii, sigur ai să mai vii! a răspuns stareţul convins. Şi
spunându-mi pe ce drum să merg şi ce să răspund dacă mă întreabă
cineva: – „Eu o duc acasă pe sora mea!", a binecuvântat-o pe măicuţa
P. să ne însoţească până în sat.
Ajungând cu bine în sat, când m-a văzut mama, a exclamat:
– Hristos a înviat!
Apoi i-am povestit despre întâlnirea mea cu Părintele Lavrentie. Mama
mea, fiind dreptcredincioasă, avea mare evlavie la el, şi a strigat cu
bucurie:
– Înseamnă că vei fi credincioasă!
Iar când i-am spus că pe fetiţă Părintele a numit-o „înger", mama a
tăcut, apoi cu
jale s-a uitat la ea, cum dormea, şi a observat cu tristeţe: „fetiţa
noastră va trece în
rândurile celor drepţi, căci Părintele nimic nu spune fără tâlc".
Şi, într-adevăr, peste trei ani m-am convins de proorocia Părintelui.
Fetiţa mea a murit, iar soţul meu nu s-a mai întors de pe front. De
atunci eu am devenit credincioasă
şi am început să-l vizitez cât mai des pe Părintele.
Ţin minte că odată venisem la Părintele Lavrentie pentru un sfat. De
cum am intrat la el, îmi şi spune:
– Vezi, fii atentă, dacă tu o să ai de gând să te căsătoreşti, atunci
neapărat să te
cununi la biserică (iar mie într-adevăr mi se făcuse cunoştinţă cu
bărbaţi buni), dar mai
bine ar fi pentru tine să nu te măriţi, căci tu şi aşa eşti rătăcită.
Iar dacă tu n-ai să te
căsătoreşti, ci ai să trăieşti în curăţie, în post şi rugăciune, vei
merge la biserică şi
vei trăi cu rugăciunea, atunci peste 18 ani vei fi trecută în rândul
fecioarelor (vei fi
alăturată fecioarelor), îţi va rămâne doar o mică cicatrice pe suflet.
Tu însă fă cum vrei,
eu doar ţi-am spus.
Atunci am căzut în genunchi la picioarele Părintelui şi, plângând, l-am rugat:
– Rugaţi-vă pentru mine, Cuvioase Părinte, să pot rezista şi să nu mă mărit.
– Dacă tu nu ai dorinţa în tine să te căsătoreşti, atunci nu te vei căsători.
Şi, cu mila lui Dumnezeu, pentru rugăciunile Părintelui Lavrentie, eu
am rămas singură. Zi şi noapte îmi fac canonul (îmi citesc pravila) şi
îi mulţumesc bunului
Dumnezeu că S-a milostivit spre mine.
Peste zece ani, când te vor concedia, să spui numai adevărul
Aceeaşi dreptcredincioasă ne povesteşte: Merg eu într-o zi la serviciu iar şeful
mă cheamă la dânsul şi mă anunţă că voi fi avansată în funcţie, adică
voi fi mutată în alt
post cu mult mai multe responsabilităţi. Eu m-am speriat, căci nu am
multă şcoală şi nu
ştiam ce hotărâre să iau. L-am rugat ca să mă lase o zi să mă
hotărăsc. Cum m-am văzut
ieşită din biroul directorului, am alergat într-un suflet la Părintele
Lavrentie. El m-a ascultat
cu mare atenţie, punându-mi multe întrebări, iar înainte de a pleca mi-a zis:
– „Du-te şi lucrează. Vei lucra zece ani, iar apoi îţi vei găsi alt
serviciu. Eu mă voi ruga lui Dumnezeu, şi El te va ajuta. Iar peste
zece ani, când te vor concedia, să spui
numai adevărul şi să nu semnezi nici un act fals".
Am făcut totul după cuvântul înţeleptului şi luminatului Părinte. După
zece ani, Părintele trecuse deja la cele veşnice, iar la serviciu a
apărut o neînţelegere, căci se
pierduse o sumă mare de bani care nu avea nici o justificare pe
hârtie. Directorul îmi propune atunci să iau toată răspunderea asupra
mea şi-mi dă să semnez un document fals. Iniţial eu l-am semnat, iar
apoi am început să am nişte mustrări de conştiinţă groaznice.
Amintindu-mi de cuvintele Părintelui Lavrentie, mă rugam neîncetat ca
el să
mă ajute să ies din încurcătură. A doua zi, la serviciu, directorul a
fost chemat din birou.
Rămânând singură, mi-a venit ideea să iau şi să distrug falsul
document pe care îl semnasem. I-am spus apoi directorului despre ceea
ce am făcut, iar el s-a supărat foarte
tare, ridicând glasul la mine. Când a venit comisia de control, eu am
spus doar adevărul,
dar imediat mi-am dat şi demisia şi cu mila lui Dumnezeu mi-am găsit
alt serviciu.
Atât de mare şi puternic era harul dat de Dumnezeu Părintelui
Lavrentie. Pentru rugăciunile lui, Maica Domnului s-a milostivit de
mine şi m-a ferit de închisoare.
Casa este ca o mănăstire
Vine o dată fiica sa duhovnicească A. la Părintele iar el o întreabă:
– Tu ai venit la mine?
– Da, Părinte, am venit, şi nu mă mai duc acasă. Fratele meu este
foarte nemulţumit de mine şi vrea să-i las jumătatea mea de casă,
mărturisea ea cu lacrimi în ochi.
– Nici într-un caz să nu renunţi la casă. Casa este ca o mănăstire,
uite, acest lucru e scris cu litere de aur pe cer, spuse Părintele
îndreptând Sfânta Cruce spre cer.
Tatăl tău a spus aceasta cu limbă de moarte mamei tale şi a mai spus
că tu trebuie să
rămâi în casă. Dar dacă tu te temi să locuieşti acolo, uite, aceasta
este biruinţa noastră
asupra „lui", şi Părintele a făcut semnul Sfintei Cruci în cele patru
colţuri ale lumii. Pe
urmă tu vei vinde casa şi ai să-ţi cumperi alta, dar fratelui tău să
nu i-o laşi.
– Cine va cumpăra casa noastră, Părinte? Nici trei mii de ruble nu voi
lua pe ea.
Cu ce să cumpăr alta? – întreba ea cu lacrimi în ochi.
– După ce va muri mama ta, vei primi 18000 de ruble pe ea.
Cu sufletul liniştit ea s-a întors acasă şi a întrebat-o pe mama sa ce
a spus tatăl ei
înainte de moarte, şi, spre mirarea ei, maică-sa a repetat exact
cuvintele Părintelui.
Atunci ea i-a spus mamei sale discuţia ce a avut-o cu Părintele
Lavrentie. Pentru rugăciunile Părintelui Lavrentie, fratele ei a
lăsat-o în pace, plecând el singur de acasă.
După moartea mamei sale, vecinul ei (preşedintele colhozului), fiind un om
foarte bun la inimă, veni într-o zi şi îi propuse să-i vândă lui casa
şi pământul pentru
18000 de ruble, pentru că voia să-şi extindă curtea sa. Ea a primit cu
multă bucurie
propunerea, amintindu-şi totodată de binecuvântarea Părintelui.
S-a dus apoi la Cernigov, la Părintele Lavrentie, şi a cerut binecuvântare să-şi
cumpere altă casă în oraş şi apoi să vină să se roage la Maica
Domnului să-i arate spre
mântuire.
Carne nu putem mânca, dar pe oameni, da!
Vine odată la Părintele o femeie şi îi spune:
– Părinte, binecuvântaţi-mă să nu mănânc slănină (carne). La care Părintele îi
răspunde:
– Cum se spune în popor, slănină (carne) nu putem mânca, dar pe oameni, da.
Peste câteva zile, ea vine din nou la Părintele şi îi cere aceeaşi
binecuvântare, iar
el i-a dat acelaşi răspuns. Apoi măicuţele au aflat că ea nu se împăca
deloc cu nora sa,
care era o femeie bună, liniştită, răbdătoare şi cu frică de Dumnezeu.
Du-te mai repede, să prinzi trenul înapoi spre casă!
O altă femeie povesteşte o întâmplare din viaţa sa: Locuiam în sat şi am
împrumutat 6 ruble de la vecina mea, promiţându-i că am să-i dau
înapoi imediat ce mă
voi întoarce de la târg. În aceeaşi zi mergea la oraş şi vecinul meu,
ca să-şi vândă vaca,
şi ne-am înţeles ca să ne întoarcem seara împreună, cu acelaşi tren de
noapte. Pe drum, la dus, eu am trecut şi pe la mănăstire şi am intrat
la Părintele Lavrentie să iau
binecuvântare. N-am intrat eu însă bine în chilie, că el îmi şi spune:
– Ţine aceşti bani, cu ei să-ţi achiţi datoria, iar rubla-i pentru
drum. Du-te mai repede, să prinzi trenul înapoi spre casă.
Eu n-am îndrăznit să nu ascult de Părintele şi n-am avut curaj să mă
opun, ci am alergat într-un suflet la gară, iar în tren, spre casă, mă
tot gândeam oare ce s-o fi
întâmplat, ce-o fi în neregulă? Cu tulburare în suflet am ajuns acasă,
dar aici totul era în
ordine. Când m-am dus şi i-am dat banii vecinei, ea m-a întrebat cum
de m-am întors aşa de repede, dar eu am tăcut.
A venit noaptea, vecinul nu-i. A doua zi dimineaţa am aflat că pe
vecinul meu l-au găsit mort în pădure şi cu banii luaţi. Când m-am dus
la Părintele să-i mulţumesc
pentru că m-a salvat de la moartea asta năprasnică, el mi-a spus:
– Îngerul tău păzitor te-a salvat de la o moarte silnică!
– „Părinte, cum să mă mântuiesc", îl întrebă o femeie dreptcredincioasă.
– „Umblă şi cântă aşa: Slavă întru cei de sus lui Dumnezeu şi pe pământ pace.
Trebuie ca în sufletele noastre să fie pace. Nu e greu să dobândim
mântuirea, dar ne
trebuie înţelepciune, în timpurile noastre trebuie să te smereşti, să
fii înţelept şi te vei
mântui (te vei salva)", a răspuns Părintele.
Mare rugător este Părintele Lavrentie înaintea lui Dumnezeu!
Vine la Părintele Lavrentie măicuţa A. să ia binecuvântare pentru a
merge la Kiev, să se închine la sfintele moaşte. Părintele a
binecuvântat-o să intre şi pe la
Arhiereul Ioan.
După ce ne-am închinat pe la locurile sfinte, ne ducem şi la chilia
preasfinţitului
Ioan, ne povesteşte măicuţa A. Bate una din noi la uşă, dar nu
deschide nimeni. Batem
noi, tot batem, dar nimic, la care una din surori îmi spune:
– Bate tu, căci tu ai primit binecuvântare de la Părintele Lavrentie
ca să intri.
Am bătut, şi iată, preasfinţitul Părinte Ioan deschide uşa, ne binecuvântează pe
toate, iar mie îmi spune să mai aştept un pic, până îi scrie câteva
rânduri Părintelui
Lavrentie. Nu după multă aşteptare, iese Preasfinţitul Ioan îmi dă
scrisoarea şi deodată,
buf!, cade în genunchi şi, făcând plecăciune, îmi spune:
– Asta nu-i pentru tine, ci pentru Stareţul vostru!
Mare rugător este Părintele Lavrentie înaintea lui Dumnezeu! Iată,
transmite-i de la mine.
Am luat binecuvântare de plecare şi în grabă ne-am întors la Cernigov pentru a
transmite Părintelui Lavrentie scrisoarea şi închinăciunea preasfinţitului Ioan.
De cum am ajuns la mănăstire, i-am povestit Părintelui totul, iar el foarte
bucuros, uitându-se de jur împrejur dacă nu e nimeni, îmi spune:
– Eu îl cunosc pe Preasfinţitul Ioan doar după duh, noi însă nu ne-am întâlnit
niciodată.
Eram încă mică dar ştiam să citesc, îşi aduce aminte o soră de mănăstire, şi
venisem până la Părintele Lavrentie pentru o problemă, iar când să
plec de la el, m-a binecuvântat şi mi-a spus să merg la Părintele I.
şi să cer de la el volumul
„Dobrotoliuba" şi să-l citesc. Eu m-am dus şi am cerut cartea în
numele Părintelui
Lavrentie. Părintele I. mi-a adus cartea, dar s-a uitat cu mirare la
mine; eu m-am pierdut
şi nu ştiam ce să fac, căci încă nu ştiam ce carte este aceea.
Au trecut mulţi ani de atunci, iar eu am prins o aşa mare dragoste de cărţile
acelea că le citesc mereu şi de fiecare dată găsesc ceva nou pentru
sufletul meu.
Şi uite aşa Părintele Lavrentie mi-a descoperit calea spre mântuire.
Serviciul mi l-am făcut printre intelectuali, aşa că aveam foarte mult de lucru,
mai ales muncă intelectuală. Într-o discuţie cu Părintele Lavrentie,
el mă întreabă dacă
în timpul lucrului spun rugăciunea lui Iisus. La care eu am răspuns că
nu pot, căci
mintea mea este ocupată cu munca.
– Trebuie să o faci, mi-a spus aspru Părintele.
Eu n-am înţeles şi am vrut să-l contrazic, dar Părintele m-a privit
aspru şi eu n-am mai îndrăznit să spun nimic. Pe urmă am încercat să
mă smeresc, şi, cu ajutorul
rugăciunilor Părintelui Lavrentie, Bunul Dumnezeu m-a învrednicit să-mi curgă
rugăciunea lui Iisus prin inimă.
El nu va sta mult timp acolo
– Părinte, pe băiatul meu l-au condamnat pe 25 de ani şi vor să ne confişte şi
toată averea ce-o avem, povestea, cu inima îndurerată şi cu lacrimi, o
mamă bătrână
necazul ei. Casa nu e terminată, a rămas nora cu copiii mici şi toată
ziua plâng, îl
învinuiesc pe nedrept, căci el e om bun, dar cineva i-a falsificat
semnătura şi totul cade
pe umerii lui. El nu-i vinovat, ci pentru bunătatea lui are de
suferit. Ce să ne facem, Părinte, plâng copilaşii şi soţia nu ştie ce
să facă?
– Nu mai plângeţi, căci el nu va sta mult timp acolo. în curând se va
întoarce la
nevastă şi la copii şi va deveni foarte credincios. Iar voi terminaţi
casa şi acoperiţi-o, dar
nu cu tablă, ci cu ţiglă ca să nu vă invidieze. Ei vor veni, se vor
uita şi vor pleca,
lăsându-vă în pace.
Apoi Părintele de trei ori a repetat că el se va întoarce şi va fi credincios.
Cuvintele Părintelui s-au îndeplinit întocmai. Averea n-au
confiscat-o, iar peste
3 ani feciorul meu a fost reabilitat şi s-a întors acasă, fiind cu
totul schimbat. A devenit credincios, se spovedea în mod ordonat şi se
împărtăşea.
Fiica ta „cea rea" va deveni cea mai smerită
Odată, mergând la Părintele cu unele necazuri, l-am întrebat şi despre fiica mea
cea mai mică I.
– Părinte, ce să mă fac cu ea? E cea mai mică, dar nu mă ascultă deloc, nu-i aşa
cum aş fi vrut eu. Face totul anapoda, numai de-a-ndoaselea. Mă rog eu
şi zi şi noapte
lui Dumnezeu să o înţelepţească pe ea măcar un pic şi să o întoarcă pe
calea cea dreaptă,
dar totul e degeaba. La biserică merge doar dacă încep să plâng. Iar
pe lângă toate astea,
s-a mai înscris şi la un cerc de artişti amatori şi vor să joace o
piesă de teatru care se
numeşte „Discuţia Evei cu Dumnezeu". Eu când am ascultat repetiţia lor
şi am auzit ce
„discuţie" e aceea, m-am pierdut cu totul cu firea, m-am îmbolnăvit de
mâhnire şi nu
mai am nici o speranţă s-o salvez. Doar diavolului îi slujesc ei,
acolo. Mai bine aş înmormânta-o de vie decât să o văd hulindu-L pe
Dumnezeu, aşa mi-am vărsat eu amarul înaintea stareţului şi lacrimile
mi-au curmat vocea.
Părintele Lavrentie a ascultat cu multă atenţie cuvintele mele aplecând capul şi
privind tot timpul în pământ. Apoi a ridicat capul, mi-a zâmbit şi
mi-a spus cu blândeţe:
– Nu mai plânge aşa amarnic, femeie. Fiica ta „cea rea" va deveni cea mai
smerită şi mai ascultătoare dintre toţi cei trei copii ai tăi. Ea se
va ruga pentru tot neamul
vostru şi pentru toţi dreptcredincioşii creştini. Se va întoarce pe
calea cea dreaptă, se va
întoarce la Domnul şi va intra în monahism ca şi tine. Va avea grijă
de tine şi te va
înmormânta cu cinste, se va ruga mult, iar pentru rugăciunile ei se
vor ruga şi alţii
pentru tine. Iar ceea ce ei au întreprins (sceneta) se va destrăma şi
nu se va duce până la
capăt. Roagă-te şi tu şi mă voi ruga şi eu.
M-a binecuvântat făcându-mi o cruce mare pe cap, iar eu m-am întors acasă cu
sufletul liniştit şi cu nădejde pentru viitor.
Şi într-adevăr, la scurt timp lucrurile au început să-şi schimbe
mersul şi s-au îndreptat datorită sfintelor rugăciuni ale Părintelui
Lavrentie. Fiica mea I. s-a îmbolnăvit
şi a fost internată la spital. A stat la izolare o perioadă de timp,
şi numai ce începuse să se vindece că s-a îmbolnăvit de tifos, încât
era să-şi dea sufletul şi noi am crezut că va muri. Dar încetul cu
încetul a început să se însănătoşească, iar când s-a întors acasă, eu
nu am mai recunoscut-o, căci era de nerecunoscut. Nu atât că era
schimbată trupeşte, ci
mai ales comportarea ei. Bătrâneţile mele s-au luminat văzând cum fata
mea a început să umble la biserică, să se roage acasă, să citească
cărţi duhovniceşti şi să ducă cu totul alt mod de viaţă. Nu ştiu cum
să mulţumesc lui Dumnezeu, că pentru rugăciunile Părintelui Lavrentie,
Dumnezeu S-a milostivit de noi.
Ce, eu sunt vrăjitor?
O altă femeie dreptcredincioasă ne povesteşte: În timpul celui de-al doilea
război mondial am primit înştiinţare că fiul meu a murit pe front.
Atunci, ca o mamă cu
frică de Dumnezeu, am vrut să-i fac procesiunea de înmormântare
creştinească. Dar tot atunci l-am visat pe băiatul meu care îmi spunea
„mamă, încă nu...". Neştiind ce să fac,
m-am adresat Părintelui
Lavrentie. Iar el mi-a spus:
– Nu fă încă nimic. Tu vei primi de la el încă o scrisoare. Iar dacă
după aceasta
vei primi o nouă înştiinţare că e mort, atunci să vii la mine să facem
cele de trebuinţă.
M-am dus acasă cu sufletul liniştit. În aceeaşi săptămână am primit o
scrisoare de la băiatul meu care mă înştiinţa că a fost grav rănit şi
că acum se simte mai bine dar îl va trimite iarăşi pe front şi nu ştie
dacă se va mai întoarce, într-adevăr nu s-a mai întors căci la scurt
timp după acea scrisoare am primit a doua înştiinţare despre moartea
fiului meu. Cu lacrimi în ochi şi cu inima sfâşiată am venit din nou
la Părintele Lavrentie, iar
el mi-a dat binecuvântare pentru slujba de înmormântare. Când ieşeam din chilia
Părintelui, au intrat la el două femei. Eu din curiozitate m-am oprit,
căci l-am auzit pe
Părinte strigând:
– Ce, eu sunt vrăjitor? Eu nu sunt vrăjitor şi nici nu ştiu nimic.
Du-te şi mănâncă-ţi plăcintele tale cu smântână, iar pe mine să nu mă
mai întrebi nimic.
– Eu vreau să întreb despre soţul meu, zise femeia, care nu voia să cedeze.
– Ţi-am zis că eu nu ştiu nimic, a răspuns Părintele aspru şi le-a închis uşa în
faţă.
După această întâmplare am aflat că una din femeile care veniseră era
necredincioasă şi că venise la Părintele ca la un „vrăjitor". Luase de
acasă nişte plăcinte
cu smântână dar o parte din ele le-a mâncat pe drum, spunându-i celeilalte:
– Mănâncă şi tu, măcar cu atâta să ne alegem, parcă ce ştie moşneagul acela.
Părintele însă ştia totul, aşa că le-a primit aşa cum se cuvine.
«Mama salvatoare»
O femeie credincioasă povestea Părintelui:
– Fiica mea lucrează ca soră medicală, dar ea şi-a îngropat de curând soţul şi
copiii, şi nu-şi mai găseşte liniştea. Iar credinţa ei este foarte
slabă. De multe ori pomeneşte de sinucidere. Tare mi-e frică că după
moartea mea ea are să-şi pună capăt zilelor. Vă rog, Părinte,
rugaţi-vă pentru ea ca Bunul Dumnezeu să o întoarcă pe calea
cea bună.
– În ziua morţii tale se va converti ea, a spus Părintele. Pe tine te
va înmormânta
creştineşte, te va pomeni şi se va ruga pentru tine.
Cu sufletul uşurat, femeia plecă acasă.
Când a murit mama, povesteşte fiica despre care s-a vorbit mai sus, eu
eram hotărâtă să mă sinucid, folosind metodele medicale, să-mi fac o
anumită injecţie şi să adorm pentru totdeauna. Mama stătea moartă pe
pat, iar eu am luat fiola şi seringa şi m-am apropiat de ea să o
privesc pentru ultima dată şi să-mi iau rămas bun de la dânsa pentru
totdeauna. Dar numai cât m-am aplecat asupra ei ca să o sărut, când
deodată
mâna mamei mele care încă nu se răcise m-a pocnit peste mâna în care
ţineam fiola cu seringa şi încă aşa de tare încât totul mi-a sărit pe
jos şi s-a spart. M-am speriat foarte tare şi am exclamat:
– Mamă, te rog, iartă-mă! Mai mult de atâta n-am să mai fac.
Atunci am plâns şi, pentru prima dată în viaţa mea, m-am rugat. De
atunci parcă s-a aprins un foculeţ în inima mea şi, cu mila lui
Dumnezeu, pentru rugăciunile
Sfântului Lavrentie, eu am înţeles scopul vieţii mele şi îmi duc viaţa
întru Hristos. Mă căiesc cu lacrimi pentru trecutul meu şi mă rog
necontenit pentru mama mea salvatoare.
Aşa şi-a încheiat povestirea vieţii o femeie cu multă dragoste şi
frică de Dumnezeu.
Ehei, de-am avea aşa putere!
Măicuţa M. îşi aminteşte: Odată am avut marea bucurie şi onoare de a-l conduce
într-o zi pe Părintele Lavrentie la biserică. El era aşa de slab încât
abia se ţinea pe picioare iar eu îl ţineam cu toată puterea mea, şi mi
s-a umplut sufletul de milă şi mă gândeam:
– „Doamne, de aş avea eu o aşa putere, l-aş lua pe bunul şi dragul
nostru Părinte şi l-aş duce-n braţe, pe sus, direct în strană, să ne
conducă corul cum o făcea în tinereţe". Nu mi-am terminat însă gândul,
că Părintele îmi spune:
– Ehei, de-am avea aşa putere! Dar putere nu avem. Să te mântuiască 15 Bunul
Dumnezeu pentru că ai avut un aşa gând bun.
Şi iată aşa, Părintele Lavrentie mi-a citit gândurile.
Fratele tău trăieşte
Altă dată m-am dus la Părintele să-l întreb de fratele meu, continuă aceeaşi
măicuţă. El era plecat pe front şi de mult timp noi n-am mai avut nici
o veste de la el. S-a întors unul din camarazii lui de luptă şi mi-a
spus că el a fost luat prizonier şi că acum
el se află în oraşul Hamburg, oraşul însă a fost distrus de
bombardamente şi noi nu mai
aveam nici o speranţă ca fratele nostru să fie viu.
Cu lacrimi amare i-am povestit Părintelui despre necazul nostru. El m-a ascultat
cu atenţie, s-a ridicat, şi-a pus epitrahilul şi s-a rugat, iar apoi,
cu ochii aţintiţi în zare,
îmi spune:
– Aşa-i cum spui tu, totul este distrus. Nimic nu a rămas în picioare.
Americanii i-au luat pe toţi prizonieri, iar fratele tău trăieşte.
Mult mai târziu am aflat că fratele nostru este în viaţă şi că totul
s-a petrecut cum
a spus scumpul nostru Părinte Lavrentie.
Ascultă-mă cu atenţie şi ţine minte ce-ţi spun
La mănăstire eu am venit fiind încă foarte tânără, când aveam doar 18 ani, îşi
aminteşte ucenica Părintelui Lavrentie. Eram foarte râvnitoare şi eram
foarte hotărâtă
ca glasul meu să-l pun în slujba lui Dumnezeu. Într-o zi de
sărbătoare, mă cheamă
Părintele la el şi îmi spune:
– Ascultă-mă cu atenţie şi ţine minte ce-ţi spun acuma. Viaţa omului
poate să fie
şi astfel: ca un fir de aţă, ca un fir cu patru noduri ce împarte
viaţa în trei părţi: prima
parte e tinereţea când omul e curat sufleteşte şi îi slujeşte lui
Dumnezeu cu ardoare. A
15 Să te salveze.
doua, cea mijlocie, este maturitatea când omul este aşa de ispitit de
diavol încât mulţi
se leapădă de Dumnezeu nu numai cu vorba, ci şi cu fapta, trăind ca
nişte necredincioşi.
A treia parte este bătrâneţea, când omul îşi revine în fire, plânge şi
se căieşte din toată
inima sa pentru toate câte a greşit şi începe să-I slujească lui
Dumnezeu cu aceeaşi
dragoste şi râvnă ca în tinereţe.
Eu m-am umilit auzind aceste cuvinte fiindcă am înţeles că la mine se refereau,
am început să plâng şi să mă căiesc; dar în viaţa mea n-am putut să mă
feresc de ispite şi
să le evit şi am căzut deseori. Toate cuvintele înţeleptului stareţ
s-au îndeplinit cu
sufletul meu zbuciumat şi eu deseori îmi amintesc cu lacrimi cele spuse de el.
Noi avem nevoie de tine aici
În timpul ocupaţiei naziste am primit înştiinţare de la „Punctul de
selectare" că
voi fi trimisă în Germania. Speriată, am alergat la Părintele
Lavrentie să-i cer sfatul. El mi-a ieşit înainte şi mi-a spus:
– Linişteşte-te, noi avem nevoie de tine aici, căci acolo nu-i
trebuieşti nimănui,
aşa că vei rămâne cu noi; nimeni din copiii mei nu pleacă nicăieri.
A doua zi, cu nădejdea în Dumnezeu şi în rugăciunile Părintelui, m-am dus la
„punctul de selectare". Cu mine mai erau încă trei fete pe care le-au
trimis dintr-o dată
acasă spunându-le că nu îndeplinesc condiţiile cerute (că sunt slabe
şi nefolositoare). Pe mine însă m-au luat (că eram înaltă şi
puternică) şi m-au închis într-o cameră spunându-mi că aşteaptă
hotărârea comisiei. Iar eu neîncetat mă rugam fără să deznădăjduiesc
ştiind că pentru mine se roagă şi Părintele Lavrentie iar pentru
rugăciunile lui Bunul
Dumnezeu Se va milostivi de mine. Rugându-mă în gând cu putere, făceam
şi mătănii
într-una, aşa că atunci când m-au dus la doctor eu am ameţit, abia mă
mai puteam ţine
pe picioare iar acolo inima îmi bătea prea repede. Doctorul m-a
examinat şi mi-a spus că
nu sunt sănătoasă, şi deci nu pot fi trimisă în Germania. Aşa că eu,
pentru rugăciunile
Părintelui Lavrentie, am fost salvată de la moarte silnică.
Tu eşti bolnavă
Vizitându-l odată pe Părintele Lavrentie el mă întrebă de sănătatea mea, iar eu,
mulţumindu-i, i-am spus că nu mă supără nimic.
– Dar mie nu-mi place starea sănătăţii tale, tu eşti bolnavă, îmi
spune Părintele.
– Ba nu, Părinte, i-am spus eu, sunt sănătoasă. Nu a trecut mult timp şi am
început să mă simt rău. Aveam nişte înţepături sub omoplat şi
începusem să respir cam greu. M-am dus să-i cer sfatul Părintelui, iar
el văzându-mă mi-a spus că am o boală de
plămâni şi mi-a dat să beau suc de sfeclă.
Întorcându-mă acasă am vrut să beau medicamentul, dar n-am putut, căci de
fiecare dată când încercam să-l beau, vomam totul. Am luat
medicamentul şi m-am dus din nou la Părintele Lavrentie iar el, luând
epitrahilul şi punându-l pe capul meu s-a rugat. A făcut semnul
Sfintei Cruci peste borcanul cu suc de sfeclă şi a luat şi a băut şi
el iar restul mi l-a dat mie. însă şi de data asta eu am vomat.
Părintele mi-a spus că
trebuie să renunţ la acest medicament şi să-mi fac altul: aloe cu ulei
şi miere, să le fierb
împreună şi să beau câte trei linguriţe pe zi. Mi-am făcut
medicamentul dar când am
vrut să beau am vomat din nou. Atunci, slăbită de puteri, cu mare
greutate am ajuns din
nou la Părintele Lavrentie.
El s-a rugat din nou, şi făcând semnul Sfintei Cruci peste borcan a luat şi el o
linguriţă şi mi-a dat şi mie una, tot timpul însă rostind o rugăciune.
Şi încetul cu încetul eu am început să mă însănătoşesc şi cu mila lui
Dumnezeu îmi duc traiul şi în ziua de astăzi.
„Păstorul duhovnicesc al sufletelor îndurerate"
Ucenica A. povesteşte despre tinereţea sa, următoarele: „Erau timpuri grele,
război şi foamete. Aveam doar 15 ani pe atunci. Oamenii, după cum sunt
şi oile, căutau
un păstor duhovnicesc ca să le aline sufletele. Mulţi se duceau la
Cernigov, la Părintele
Lavrentie, de unde se întorceau mulţumiţi şi bucuroşi. Eu însă eram
departe de credinţă,
eram năzbâtioasă şi cam neascultătoare. Dar aveam o mare curiozitate
de a ajunge până
la Cernigov să-l văd şi eu pe „păstorul duhovnicesc al sufletelor
îndurerate", cum îl
numeau oamenii.
Şi când oamenii din satul meu s-au pornit la Cernigov am pornit şi eu cu ei.
Patruzeci şi cinci de kilometri am mers pe jos, iar când am ajuns la
mănăstire, ne-am
împărţit prin chilii. După ce şi-au bucurat sufletele cu auzul
cântărilor bisericeşti şi au
discutat fiecare în parte cu Părintele Lavrentie, voiau acum să meargă pentru
binecuvântare ca să pornească la drum spre casă. Numai eu am fost
lipsită de bucuria de
a vorbi cu Părintele. Toţi ceilalţi erau veseli, eu însă am rămas mai
la urmă şi mă
simţeam stânjenită, dar mă ţineam şi nu-mi dădeam pe faţă supărarea.
Măicuţa Apolinaria văzându-mă că stau mai deoparte m-a chemat la ea şi
împreună ne-am apropiat ultimii pentru binecuvântare. Părintele m-a
binecuvântat, m-a sărutat pe creştet
şi mi-a spus:
– Bine că ai venit! Vei mai umbla tu ce vei mai umbla prin lume, dar tot a
noastră vei fi. Şi mi-a dat o prescură iar la restul câte o
cruciuliţă. Sufletul meu s-a umplut atunci de o nespusă bucurie. Din
acel moment m-am schimbat nespus de mult şi
pot să spun că simţeam că începusem să mă schimb şi sufleteşte. Am
început să vin mai
des la biserică iar cu timpul m-am mutat la Cernigov, unde m-am
angajat, dar în toate
urmam sfaturile înţeleptului Părinte Lavrentie.
Când eram la serviciu, şeful meu îmi propuse să mă mut într-o altă
secţie. Eu nu ştiam cum să procedez, căci mă împrietenisem cu câţiva
dintre colegi şi-mi părea rău.
M-am dus deci la Părintele Lavrentie să-l întreb ce să fac în situaţia
asta iar el, după ce
m-a ascultat, mi-a spus:
– Fugi, nu mai sta pe gânduri, şi cât se poate de repede transferă-te!
Eu, primind binecuvântarea fără prea multă bucurie, mergeam încet şi mă
gândeam că mă voi transfera săptămâna viitoare, dar în acel moment
Părintele ieşi în
pragul chiliei şi strigă din urmă:
– Eu ţi-am spus să fugi!
Simţind o mare nelinişte în suflet m-am dus imediat la director şi am semnat
transferul care era deja pregătit, în săptămâna care a urmat, în
secţia în care am lucrat a
venit înştiinţarea că toţi vor fi duşi în Urali, în regiunea
Sverdlovsk, pentru a termina un
proiect. Toţi foştii mei colegi au trebuit să plece iar eu am rămas pe
loc. Atunci am înţeles eu de ce Părintele mi-a spus să fug.
Du-te încă o dată şi cere-ţi iertare!
Când trăiam în mănăstire şi eram aici sub ascultare, lucram la o întreprindere.
Nu mai ştiu pentru ce treabă, dar trebuia să plec până în sat la
părinţi. M-am învoit de la
director iar când am cerut binecuvântare de la măicuţa stareţă
Antonia, ea nu mi-a dat-o.
Eu însă m-am dus acasă, făcând neascultare. M-am întors peste trei
zile, iar măicuţa Antonia, stareţa, mi-a spus că pentru că am plecat
de capul meu, să-mi fac bagajul şi să plec din faţa ei, căci nu mai
vrea să mă vadă, şi să eliberez chilia imediat. Am căzut la picioarele
ei, am plâns şi mi-am cerut iertare, dar nici nu voia să audă ci numai
repeta
mânioasă ordinul său: Pleacă de aici!
Legându-mi toate lucrurile într-un sac voiam să plec fără să mai iau
binecuvântare de la Părintele, de care de fapt şi uitasem de atâta
supărare. Când am ajuns aproape de poarta mănăstirii, m-a văzut o
măicuţă cu sacul de haine şi m-a întrebat dacă am luat binecuvântare
de la Părintele Lavrentie pentru plecare din
mănăstire. Eu i-am zis că nu. Atunci ea m-a luat de mână şi mi-a zis
să nu îndrăznesc să
părăsesc mănăstirea fără binecuvântarea Părintelui. Intrând în chilie,
am căzut în
genunchi la picioarele lui, povestindu-i necazul meu. Părintele, după
ce m-a ascultat,
mi-a dat următoarea povaţă:
– Ascultă şi ţine minte ce-ţi spun. Iată, dacă în drum stă aruncat un
băţ (o bucată
de lemn) strâmb şi cu cioturi pe el, toţi îl păşesc şi-l înconjură,
ocolindu-l, căci nimeni
nu-l găseşte de folos la casa lui. Dacă însă un dulgher (meşter)
iscusit reuşeşte să-l
modeleze făcând din el o unealtă bună, atunci acest băţ va fi
folositor oricui şi toţi şi-ar
dori să-l aibă. Du-te încă o dată şi cere-ţi iertare de la maica
stareţă, şi dacă nu te va
ierta nici de data asta, atunci poţi să pleci.
Cu binecuvântarea Părintelui Lavrentie, dar cu frică, m-am dus din nou la
măicuţa egumenă. Spre mirarea mea, toată supărarea ei dispăruse, m-a primit cu
dragoste şi mi-a vorbit mult despre mântuirea sufletului.
Tu încă n-ai demisionat?
Eram la ascultare, iar în una din desele sale vizite la Cernigov, Vlădica B. îmi
propune să-mi dau demisia şi să mă duc cu el ca să-l ajut la treabă.
Eu l-am întrebat pe Părintele Lavrentie cum să procedez, căci era foarte greu să
demisionez. El a stat un pic, apoi mi-a spus:
– Încă nu demisiona.
Vlădica B. a luat adresa mea şi a spus că va trece personal să vorbească cu
directorul. Părintele Lavrentie însă mi-a spus:
– Dacă va trece, atunci vei pleca. Tu însă nu demisiona încă.
Vlădica B. de trei ori a luat adresa mea, dar a pierdut-o tot de trei
ori. După o perioadă de timp, când mă întâlnesc cu Părintele
Lavrentie, mă întrebă:
– Tu încă n-ai demisionat? Uite câtă treabă avem noi aici şi tare mai avem
nevoie de oameni harnici şi muncitori. Atunci eu mi-am dat imediat
demisia şi am venit
la mănăstire şi abia atunci am înţeles de ce Părintele nu m-a lăsat să
plec atunci de la
serviciu, altfel Vlădica B. m-ar fi luat cu el.
Întâi canonul şi după aceea celelalte treburi!
Eu am avut diferite ascultări, îşi aminteşte măicuţa A. Dar cel mai mult, m-am
ocupat cu reparaţiile şi cu construcţiile. Ţin minte că odată m-am dus
la Părintele
Lavrentie să-mi dea binecuvântare să mă sui pe cupolă. Iar el mi-a spus:
– Cupola ca, cupola, dar tu îţi îndeplineşti pravila, îţi faci canonul
pe care ţi l-am dat?
Spre ruşinea mea, eu am tăcut, căci în ultimul timp nu-mi făceam canonul.
Atunci Părintele cu un glas aspru şi poruncitor mi-a zis:
– Eu te întreb, tu îţi faci canonul? Eu v-am spus să vă faceţi întâi
canonul şi după
aceea celelalte treburi!
Altă dată, când m-am dus după binecuvântare să mă urc în clopotniţă, Părintele
m-a întrebat:
– Dar notele le ştii? Notele trebuiesc învăţate pentru că a cânta în
biserică e cea
mai scumpă ascultare şi cântarea bisericească e de mare preţ. Să ştii
că Maica Domnului
îi iubeşte foarte mult pe cei ce cântă în casa fiului ei.
Pe mulţi i-a binecuvântat Părintele să cânte în corul bisericii, chiar
şi pe cei care
nu aveau ureche muzicală, şi aceştia deveneau, prin rugăciunile lui,
cântăreţi buni. Iar mie mi se părea că sunt una dintre ei, dar după
rugăciunile lui sfinte mergeam la strană
şi cântam.
Roagă-te la moaştele Sfântului Teodosie!
„Fratele meu s-a speriat de un incendiu şi s-a îmbolnăvit aşa de tare
încât stătea
lungit pe pat, aproape ca mort. Mama m-a trimis la Părintele Lavrentie
să-l întreb dacă
ne dă binecuvântare să mergem la o descântătoare care spunea că se
roagă şi ea, citeşte
molitva şi ajută la însănătoşire. Eu am venit la Părintele şi i-am
povestit toate cum s-au petrecut şi i-am spus ceea ce îmi propunea
mama, cu descântătoarea. El m-a ascultat şi mi-a spus:
– Descântătoarea se roagă ea, dar, cum se spune în popor, spune apoi un cuvânt
şi toată molitva ei dispare (spune un cuvânt şi strică totul). Este ca
şi cum ai avea un
butoi cu miere de albine şi ai pune în el o lingură de păcură; se
obţine că mierea aceea
nu mai este bună în veac.
– Dar ce să fac cu fratele? am întrebat eu.
– Tu, du-te şi roagă-te la moaştele Sfântului Teodosie, făcătorul de minuni, iar
Sfântul îl va vindeca pe fratele tău.
– Dar eu nu ştiu cum să mă rog Sfântului, Părinte! am spus eu.
– Tu du-te şi spune aşa: „Sfinte Teodosie, slujitorule al lui Hristos şi
făcătorule de minuni, vindecă-l pe fratele meu, Nicolae!" şi m-a binecuvântat.
Mare a fost mirarea mea când Părintele a pronunţat numele fratelui meu, căci eu
nu i-l spusesem, într-un suflet am alergat acasă, povestindu-i mamei
cele petrecute. A doua zi dimineaţă, am pornit grăbită spre biserică
pentru a mă închina şi a mă ruga la
moaştele Sfântului Teodosie. Am ajuns la ora şapte, şi am făcut totul
aşa după cum m-a învăţat Părintele Lavrentie.
Când m-am întors acasă, mama mi-a spus că exact la ora şapte dimineaţa fratele
meu s-a trezit şi a cerut de mâncare. Din ziua aceea el a început să
se însănătoşească.
Pentru rugăciunile Părintelui Lavrentie, bunul Dumnezeu S-a milostivit
spre fratele meu
iar mijlocirile Sfântului Teodosie l-au făcut sănătos şi boala l-a părăsit.
Cum puteai tu să mai mănânci?
„Aveam noi la mănăstire un obicei, îşi continuă povestirea măicuţa A. De ziua
îngerului lor păzitor 16 , sărbătoritele, adică cele care îi purtau
numele, se împărtăşeau cu
Sfintele Taine 17 apoi luau prescura şi mergeau toate la Părintele
Lavrentie. El rupea câte o bucăţică şi le felicita cu această ocazie.
Deseori participa şi el la masa festivă cu sărbătoritele şi se aşeza
cu toată lumea în trapeză 18. Şi iată că, odată, mi s-a oferit şi mie
ocazia să particip la o aşa masă festivă. Eram în total cam vreo 12
persoane iar Părintele
16 Ziua Sfântului al cărui nume îl purtau.
17 Se subînţelege că mai întâi s-au spovedit înainte de Sfânta Slujbă.
18 Trapeză – sală de mese în mănăstire.
mânca din strachina 19 lui cu o lingură de lemn (acestea îi
aparţineau, erau proprietatea
lui). Deodată ridică capul şi îi spune măicuţei P. care servea masa:
– Du-te că este cineva la uşă şi deschide-i să vină încoace.
Măicuţa P. se duce la uşă şi într-adevăr vede o femeie ce plângea foarte tare şi
care se ruga să-i dea voie să intre la stareţ. Fiindu-i milă de
Părinte, că abia începuse să
mănânce, şi vrând să-l protejeze, măicuţa P. îi spune femeii:
– Părintele e ocupat acum. Când va termina de mâncat voi veni să te chem.
Intră apoi şi îi spune Părintelui:
– Nu-i nimeni, Părinte, luaţi şi serviţi liniştit prânzul. Dar femeia
continua să
plângă, afară.
Părintele mai ia câteva linguri de mâncare, apoi întoarce capul şi îi spune din
nou măicuţei P.:
– Eu cred că a venit cineva. Ia du-te tu şi verifică încă o dată!
– Dar nu e nimeni acolo. Părinte. Mâncaţi mai întâi în linişte, iar apoi vom
vedea, insistă sora P. într-ale sale.
Părintele a mai luat încă o lingură de mâncare, apoi a pus cu mânie lingura pe
masă, s-a ridicat şi cu o voce aspră a pronunţat:
– Eu ţi-am spus că o femeie stă şi plânge la uşă. Du-te şi adu-o
înăuntru!, şi s-a
îndreptat s-o întâmpine.
Măicuţa P., nemaiavând ce să facă, s-a dus şi a intrat cu o femeie de vârstă
medie care plângea amarnic. Cred că avea o mare durere pe suflet. Se
părea că un mare
necaz o adusese aici. Părintele a trecut cu ea în chilia sa, iar peste
vreo zece minute
femeia a ieşit schimbată: liniştită, ba chiar aş putea spune
bucuroasă. S-a închinat la
sfintele icoane şi a plecat acasă mulţumită. Părintele s-a întors şi
s-a aşezat la masă,
spunându-i măicuţei cu pricina:
– Dacă tu ai văzut că omul era supărat şi plângea, cum puteai tu să mai mănânci?
Aşa stareţ mare a fost Părintele Lavrentie. El, cu darul lui Dumnezeu,
pe toate le
ştia şi putea să vadă totul, iar eu am fost martoră a bunătăţii şi
înţelepciunii lui de ziua
Proorociţei Ana.
Cântă mai bine „Kazacioc"!
Părintele avea o iubire nemărginită pentru oameni, dar şi oamenii îl
iubeau pe el.
Odată, a intrat la Părintele Lavrentie, Pimen al lui Nekita ce locuia
lângă mănăstire, iar
în viaţa lui a fost un muncitor credincios. El a adus cu sine şi
scripca 20 sa şi voia să-şi
demonstreze măiestria şi să-l bucure pe Părintele cu talentul său.
Deci, a început să cânte Psalmii, dar nu reuşea să-i cânte bine şi a
început să se enerveze şi să se supere.
Părintele a observat asta şi i-a spus:
– Ia, hai de cântă mai bine „Kazacioc"!
Vioara a prins deodată viaţă în mâinile lui Pimen şi acest dans i-a
ieşit perfect.
Părintele l-a lăudat şi acesta s-a întors acasă bucuros şi cu inima împăcată.
Plâng pentru sufletele lor
Părintele plângea adeseori şi în timpul rugăciunii şi în timpul cântărilor
bisericeşti. De multe ori repeta cu lacrimi aceste cuvinte:
19 Vas de ceramică uşor adâncit, de obicei decorat la exterior,
folosit în loc de farfurie.
20 Vioara.
– „Aici, pe lumea asta, Dumnezeu a dăruit fiecărui om libertate. Aici,
omul poate să asculte cântări desfătându-se cu ele, poate să-I cânte
şi să-L slăvească pe Dumnezeu cu gura şi cu inima, dar în viaţa
viitoare nu va mai fi aşa. Numai acela, de care Bunul Dumnezeu Se va
milostivi, va putea auzi şi se va desfăta cu dulcile cântări
îngereşti, întrucât mulţi, pentru viaţa lor păcătoasă şi neglijentă se
vor lipsi de acestea în veci".
Părintele vărsa lacrimi amare, mai ales atunci când se tundeau în
monahism sau se hirotoneau preoţi. Şi pentru că plângea tare, odată
măicuţele l-au întrebat de ce plânge aşa, iar el le-a spus:
– Plâng pentru sufletele lor, căci mulţi dintre aceşti călugări şi
preoţi or să şi-l
piardă din cauza neglijenţei, pentru că vor duce o viaţă duhovnicească săracă şi
nepăsătoare. Pentru că mulţi dintre preoţi nu se vor gândi la
mântuirea lor şi nici a
altora, ei nu se vor putea salva nici pe ei, nu mai vorbesc de alţii.
Însă pentru Părintele Dimitrie, care era pe atunci la noi, la
mănăstire, Părintele Lavrentie avea o dragoste deosebită mai ales
pentru predicile sale sincere, pentru
spovedaniile lui corecte, pentru povăţuirile şi sfaturile pe care le
dădea el. Şi mai spunea că pentru inima lui bună, pentru stăruinţa sa
şi pentru sârguinţa ce o avea pentru
corectitudinea spovedaniei, el nu va răspunde pentru fiii săi
duhovniceşti şi Dumnezeu
îl va mântui. Apoi el a fost hirotonit Arhiepiscop şi până la
sfârşitul zilelor sale a fost un exemplu demn de urmat în cucernicie
şi cuvioşie, aducându-I necontenit slavă lui
Dumnezeu şi slujindu-I cu râvnă.
Dar dacă totuşi vine?
În timpul lui Vlădica Boris a existat posibilitatea să se îmbrace tainic haina
monahală, dacă stareţul dădea binecuvântare.
O femeie, primind înştiinţare că soţul ei a murit, în mâhnirea ei veni
la Părintele
Lavrentie şi îl rugă cu lacrimi să-i dea binecuvântare să vină la
mănăstire. Iar Părintele îi spuse:
– Dar când va veni soţul tău, parcă Vasile îl cheamă? (iar femeia a încuviinţat
dând din cap convingător). Iată, când va veni Vasile al tău, atunci ce
vom face? Lui ce ai să-i spui?
– Dar el nu va mai veni căci am primit înştiinţare, el e mort, Părinte, iar eu
singură în lume n-am să pot trăi, spunea femeia cu ochii în lacrimi.
– Da, dar dacă totuşi vine? Atunci ce o să faci? Nu, eu îţi spun să mai aştepţi,
spuse Părintele hotărât, insistând cu tărie în ale sale.
Şi într-adevăr, în scurt timp soţul ei s-a întors acasă şi ea a trăit
cu el viaţa de familie în continuare.
Păcatele îl înnegresc pe om şi încă aşa de tare,
încât îl fac ca smoala de negru
Eram deja tunsă în monahism, povesteşte călugăriţa A., şi, fiind
destul de tânără,
mi-a venit un gând păcătos: Oare cum va cunoaşte Dumnezeu păcatele
omenirii întregi?
Doar au murit nenumărat de mulţi oameni şi mor şi acuma, şi încă vor
mai muri, oare
cum va putea Dumnezeu şti păcatele fiecăruia în parte, cine şi în ce a păcătuit?
După aceea, iată că mă văd, în vis, mergând pe-o stradă dintr-un oraş mare şi
străin şi văd în faţa mea o clădire imensă. Intru, şi văd înăuntrul
clădirii o biserică
imensă, ca o catedrală. Drept înainte văd Sfântul Altar. Uşile
Împărăteşti – deschise. În Altar se vedea o lumină strălucitoare, albă
şi foarte luminoasă, iar în mijloc Sfântul
Prestol părea că era cu totul din cristal, de unde venea o lumină şi
mai puternică,
aproape că nu mă puteam uita într-acolo.
În partea dreaptă văd eu un hol lung, ca o trapeză.
Deodată în acest hol apar trei, iar când i-am putut vedea mai bine erau doi
îngeri în chipul ipodiaconilor care conduceau un suflet. Şi cineva îmi
şopteşte la ureche:
„Uite, aceştia conduc un suflet curat 21 ". Sufletul acela eu îl
vedeam în chipul unei fete
ca de 15 ani care era aşa de senină şi luminoasă de parcă era
transparentă. Pe cap avea un batic alb, iar în mâini o lumânare
aprinsă. Apropiindu-se de Sfântul Altar, ipodiaconii s-au oprit,
fetiţa s-a închinat şi au intrat apoi toţi trei pe Uşile împărăteşti
şi
au luat-o spre dreapta. Aceeaşi voce îmi spune: „Acest suflet a fost
dus în rai".
Apoi eu întorc capul şi mă uit în acelaşi hol şi văd iarăşi cum merg
aceşti trei, doi ipodiaconi (îngeri) şi între ei fetiţa, dar de
această dată toată neagră, cu tot corpul zgâriat de nişte dungi sub
formă de săgeţi, asemănătoare trăsnetului (!). Iar glasul nevăzut îmi
spune: „Acesta e un suflet păcătos". Pe ea au dus-o până la Sfântul
Altar
apoi au intrat toţi trei prin Porţile Împărăteşti. Dar, spre mirarea
mea, şi de data aceasta
a luat-o tot spre dreapta. Eu m-am tulburat şi, derutată, mi-am zis:
„Cum adică, şi acest
suflet este dus în rai?"
Atunci am vrut să merg în urma lor să văd şi eu cum e raiul. Lipindu-mă de
perete, şi încet-încet, strecurându-mă prin spatele ipodiaconilor, am
intrat pe acel hol în
partea dreaptă dar n-am putut să văd decât tulpinile unor copaci ca de
cristal alb care
erau aşa de luminoşi şi de frumoşi încât îţi luau vederea. Oprindu-mă
un pic ca să-mi
revin, am deschis ochii şi ridicând capul m-am uitat peste umărul
acelor tineri şi am
văzut nu departe o uşă mică, iar în spatele ei o prăpastie enorm de
mare şi foarte
întunecoasă. „Aici e iadul" mi-a spus vocea nevăzută.
Când am vrut să mă apropii mai mult, tinerii ipodiaconi (care ţineau
fetiţa neagră
între ei) m-au văzut şi cu o voce foarte aspră m-au întrebat:
– Tu ce cauţi aici?
– Eu voiam doar să privesc, le-am răspuns cu o voce stinsă.
– Tu nu ai voie să priveşti. Pleacă imediat de aici! Când m-am întors
să plec, în
spatele meu s-a auzit un ţipăt înspăimântător al păcătoasei: Aiii –
aiii –aaiiii.... care a încetat îndată, (ca şi cum ar cădea într-un
adânc mare fără de capăt). Speriată, am fugit
oprindu-mă în mijlocul bisericii. Când m-am întors, am văzut-o pe Maica Domnului
care ieşea din partea stângă a Sfântului Altar. Pe mâna dreaptă Îl
ţinea pe Domnul
nostru, prunc. Pe Maica Domnului o vedeam dintr-o parte, iar pe
Mântuitorul din spate.
Hainele ei erau aşa de luminoase încât străluceau ca aurul la soare,
reflectându-se în mii
de culori pe altarul de cristal.
Văzând o aşa frumuseţe, eu m-am aruncat la pământ şi închinându-mă, am
exclamat:
– „Preasfântă Născătoare de Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine păcătoasa".
Şi m-am trezit foarte speriată, căzând la rugăciune.
A doua zi de dimineaţă am alergat la Părintele şi i-am spus visul meu.
– Prin asta, Dumnezeu ţi-a descoperit şi ţi-a arătat ţie, ca tu
niciodată să nu te mai întrebi cum de le ştie El pe toate. Orice om,
prin spovedanie, fapte bune şi
prin rugăciune curată îşi va curăţi sufletul şi va deveni aşa de curat
şi de luminos
ca şi sufletul acela pe care tu l-ai văzut în vis. Păcatele însă îl
înnegresc pe om şi
încă aşa de tare, încât îl fac ca smoala de negru şi astfel nu va
trebui să-l întrebe pe
el de faptele sale, căci toate se vor vedea pe dânsul. Căci prin
faptele tale te poţi
mântui, dar tot prin ele te poţi îngropa în iad. Din faptele tale te
vei îndrepta, şi tot din faptele tale te vei osândi.
21 Drept.
Aşa mi-a explicat Părintele Lavrentie visul meu.
Hai, tu cântă, iar noi, vom scrie notele!
O ucenică de-a Părintelui, sora G., ne povesteşte următoarele:
– Mă visez undeva în cer şi aud o cântare de o frumuseţe deosebită,
nepământească: „Veniţi să ne închinăm...!" şi „Doamne miluieşte!" Simţeam aşa o
bucurie în sufletul meu că nu am cuvinte să o pot descrie. M-am trezit
şi mă gândeam ca
nu cumva visul acesta să fie de la vrăjmaşul diavol. Dimineaţa, alerg
într-un suflet la
Părintele Lavrentie, iar el, întâmpinându-mă cu bucurie, îmi spune:
– Bine că ai venit! Hai, tu cântă, iar noi, eu şi măicuţele, vom scrie notele
cântărilor pe care le-ai auzit în vis.
Eu m-am tulburat iar, şi, intimidată de surprindere, mă gândeam să nu fie ceva
farmece de la vrăjmaşul, şi să mi se pară. Dar Părintele îmi repetă:
– Hai, cântă, ce se întâmplă, nu mai ţii minte?
Eu, într-adevăr, uitasem cu totul cântările şi nu puteam reproduce
nimic din cele
auzite în vis. Atunci, Părintele a ridicat ochii spre cer şi a început
să se roage ca Bunul
Dumnezeu să mă ajute să-mi amintesc cântările. Încetul cu încetul, eu
am început să-mi
amintesc şi am cântat cântările auzite în vis, iar surorile şi
Părintele au scris notele.
Şi iată aşa, cu mila lui Dumnezeu, pentru rugăciunile Părintelui Lavrentie, noi
am învăţat două cântări noi pe care eu apoi le auzeam în interpretarea
corului Părintelui,
cântări care şi astăzi bucură urechea şi sufletul celor binecredincioşi.
Toate acestea sunt pentru deşteptarea poporului
Altă dată, pentru rugăciunile Părintelui Lavrentie, am avut un alt vis
neobişnuit.
Vedeam în faţa mea nişte porţi de aur cu o aură nespus de curată, alb
strălucitoare, şi de
jur împrejur un gard ce părea de foc. La poartă stătea multă lume, dar
nimeni nu putea
să intre, deoarece era un înger cu aripi şi nu dădea drumul nimănui.
Eu m-am apropiat cu frică dar, spre mirarea mea, îngerul mi-a deschis poarta şi
mi-a spus să intru. Am intrat şi în faţa mea am văzut o grădină de o
frumuseţe deosebită,
cu flori şi copaci. Şi erau nişte crini încântători ce emanau un miros
mirific, îngerul îmi
spuse să intru şi să nu-mi fie frică, căci acesta este raiul şi să mă
bucur că m-au lăsat să
intru. Atunci eu l-am întrebat:
– Dar cine sunt oamenii care stau la poartă şi de ce nu pot intra aici?
– Aceşti oameni vor sta aici până la cea de-a doua venire a Mântuitorului.
Atunci Dumnezeu are să-i răsplătească pe fiecare după faptele lor.
Eu încercam să inspir cât mai profund acel aer aromat şi respiram atât de tare
încât şi părinţii mei au sesizat comportarea mea ciudată în timpul
somnului. Când m-am trezit, această aromă se simţea în jurul meu
destul de clar, mirosea la fel ca în rai. Mi se părea că şi plapuma
miroase şi hainele de pe mine. M-am speriat şi n-am avut deloc
încredere în acest vis, deoarece, eu fiind păcătoasă, mă gândeam că e
o înşelăciune de la
diavol şi n-am îndrăznit să povestesc nimănui visul.
Peste două zile am ajuns la mănăstire, la Părintele, şi, fiind foarte tulburată,
voiam să mă spovedesc, considerând că am fost atacată de vrăjmaşul în
somn. Părintele mi-a ieşit înainte şi îi spune unei măicuţe:
– Maică Elena, adu şi pune fasolea pe masă, şi aşezaţi-vă toţi că sora
G. are să ne
povestească despre rai.
Apoi se-ntoarce către mine:
– Hai, povesteşte, ce ai văzut tu acolo? Celor de acasă ţi-a fost frică să le
povesteşti, dar nouă ne poţi spune totul.
Eu am început să spun că sunt păcătoasă şi nu sunt demnă să văd raiul, aşa că
visul acela mă gândesc să nu fie de la vrăjmaşul şi duşmanul nostru.
– De care duşman vorbeşti tu? Nu-i nici un duşman aicea. Povesteşte, îţi spun!,
mi-a spus hotărât stareţul.
Şi le-am povestit cum am putut eu mai bine, bineînţeles în limitele exprimării
omeneşti, dar la urmă le-am spus că toate câte le-am văzut în vis nu
pot fi descrise în
cuvinte, oricât m-aş strădui eu, ci trebuie să le vezi, să le trăieşti
şi să le simţi.
– Aşa şi este, mi-a răspuns bucuros Părintele după ce a ascultat povestirea mea,
dar totuşi trebuie să povesteşti! Altul a văzut iadul, unde a fost
condus, şi a povestit plin
de groază tuturor doar ce putea cuprinde în cuvinte. Şi despre iad tot
la fel trebuie
povestit. Toate acestea însă sunt pentru deşteptarea poporului.
Vă primesc cu braţele deschise!
A trecut un an de când îi tot ceream voie mamei să mă lase să intru în
monahism, ne povesteşte în continuare măicuţa: Şi până la urmă, cu
lacrimi în ochi,
mama mea mi-a dat binecuvântare să merg la mănăstire. Mergeam împreună
cu prietena
mea, sora M., şi mă gândeam în sinea mea:
– Pe Maria au s-o primească, dar pe mine – care sunt atât de urâtă şi de
neîndemânatică – probabil că n-au să mă primească.
Ajungând cu bine la Părintele Lavrentie, am căzut amândouă în genunchi la
picioarele lui şi l-am rugat să ne primească în mănăstire. Părintele
ne-a zâmbit şi ne-a spus:
– Maica noastră egumenă iubeşte foarte mult surorile deosebite
(interesante). Şi apoi aici este foarte mult de lucru. Dar voi,
mergeţi mai întâi la mănăstirea Domnitsk!
Maica stareţă de acolo vă va primi „cu braţele deschise şi cu toată
dragostea", iar mai
târziu vă veţi întoarce aici şi veţi sluji şi la Sfânta Treime. Dar
atunci deja veţi fi alţi
oameni, veţi şti să cântaţi şi să citiţi, acum însă mergeţi acolo repede.
Am luat binecuvântare şi ne gândeam să ieşim la şosea şi să mergem cu vreo
ocazie, dar Părintele ne spune:
– Grăbiţi-vă să mergeţi cu barca, pe apă. După gard vă aşteaptă însoţitorii.
Noi n-am înţeles prea bine ce voia să spună Părintele, dar am grăbit
pasul. Când am ieşit din mănăstire erau acolo părintele Nichifor şi
câteva surori care se pregăteau să
plece la mănăstirea Domnitsk. Şi astfel, am pornit cu toţii la drum cu o barcă.
Ajungând cu bine, ei au luat-o mai înainte, iar eu şi cu prietena mea
ne apropiam
cu mari emoţii de mănăstire, gândindu-ne ce ne aşteaptă. La poarta
mănăstirii ne-am
întâlnit cu maica stareţă care a început să ne întrebe cine suntem, de
unde suntem şi ce
dorim. Iar noi am răspuns la întrebări spunându-i că o căutăm pe maica stareţă.
– Voi vreţi să veniţi la mănăstire?
– Da, am răspuns noi cu o jumătate de gură.
– Aşadar, vă primesc cu braţele deschise şi cu toată dragostea, şi a
întins către
noi mâinile ei bătrâne. Vai ce bucurie îmi faceţi, când vă aud că
doriţi aşa ceva. Şi ne-a îmbrăţişat pe amândouă cu multă căldură.
Iar noi, cu lacrimi de bucurie, am căzut în genunchi şi i-am povestit
cum ne-a trimis pe noi la această mănăstire Părintele Lavrentie şi
ne-a spus aceleaşi cuvinte cu
care ne-a întâmpinat maica egumenă.
Şi iată, pentru rugăciunile Părintelui, S-a milostivit Dumnezeu spre noi şi am
primit binecuvântarea de a cânta la strană, şi încet-încet am început
să înţelegem şi să
învăţăm această artă duhovnicească. Mult mai târziu, după cum a spus
Părintele, noi am fost transferate în mănăstirea Sfânta Treime, unde
cu frică şi evlavie am slujit lui
Dumnezeu.
– Bine că ai venit. Vei citi şi vei cânta în cor, i-a spus Părintele
Lavrentie cu
bucurie măicuţei A. când aceasta a venit pentru prima dată la el. La
mănăstirea Domnitsk te vor învăţa de toate, iar apoi vei veni şi la
noi.
– Părinte, dar eu nu ştiu să citesc şi nici să cânt, aşa că mă rog
Sfinţiei Voastre să
vă rugaţi pentru mine, păcătoasa, ca Bunul Dumnezeu să mă
înţelepţească şi să le fac pe
toate câte le spuneţi.
La Domnitsk, măicuţa stareţă m-a primit cu braţele deschise şi încet-încet,
pentru rugăciunile Părintelui Lavrentie, eu am învăţat să cânt, iar
apoi să şi citesc. Şi aşa cuvintele Părintelui Lavrentie s-au împlinit
întocmai.
Imediat să treci la strană! Ba chiar să fugi!
Începusem să merg la cor, ne povesteşte I. N. Dar se vedea că eu nu am acest
dar. Nu reuşeam sub nici o formă să mă încadrez în cadenţa cântărilor.
Şi astfel toţi mă
trimiteau de colo-colo, şi nimeni nu voia să mă ia sub aripa lui. Am
căzut, astfel, în
deznădejde şi am plecat gândindu-mă că niciodată nu voi urca în strană.
Într-o zi de sărbătoare, toată lumea a urcat în strană, numai eu singură stăteam
neobservată în pridvor. M-am lipit de perete şi stăteam supărată, în
acel moment a trecut
pe lângă mine Părintele Lavrentie, şi când a ajuns la Sfântul Altar
s-a întors şi m-a întrebat:
– Dar tu de ce stai acolo?
Eu am început să plâng şi să-i spun Părintelui amarul meu, la care el,
ascultându-mă, a zâmbit întâi, apoi, cu o voce destul de aspră şi
neînduplecată, mi-a spus:
– Imediat să treci la strană! Ba chiar să fugi!
Eu am făcut o plecăciune şi repede am plecat sus. Din acel moment, pentru
rugăciunile Părintelui Lavrentie, eu mi-am însuşit foarte repede toate
cântările şi, prin
mila Bunului Dumnezeu, cânt şi astăzi.
O solistă din corul Părintelui s-a apropiat de el şi după ce el a
binecuvântat-o, i-a
spus:
– Învaţă, învaţă notele şi când vei locui în Moscova, Odessa sau Petrograd,
atunci vei fi mare artistă. Şi aşa a şi fost, căci a locuit în Moscova
şi a cântat în corul
bisericii unde cântau şi renumiţi artişti din corul Sveşnikov şi
solişti ai Teatrului Mare
din Moscova, de aceea, mulţi dintre credincioşi o credeau şi pe ea
artistă. Cântece lumeşti însă n-a cântat niciodată, iar viaţa i s-a
organizat după spusele Părintelui şi din mila Domnului a dus o viaţă
curată întru Hristos.
Schimonahia M.
Părintele mergea odată spre biserică iar măicuţa Fotina m-a luat de mână şi
apropiindu-se de el, l-a rugat să mă binecuvânteze să cânt şi să
citesc la biserica Sfântul Ilie. Părintele şi-a ridicat mâinile spre
cer şi privind spre cer s-a rugat, iar apoi m-a binecuvântat, Eu nu
ştiam să citesc pe slova veche, dar în aceeaşi zi, măicuţa Fotina mi-a
dat să citesc nişte cărţi în limba slavă, şi spre mirarea mea eu am
început să citesc cursiv
şi plăcut, încât cei ce mă ascultau au exclamat:
– Ce voce plăcută are! Dumnezeu ne-a trimis un înger!
I. N.
Dar tu unde ai umblat?
„Părintele Lavrentie ne părăsise pe noi şi trecuse la cele veşnice, şi eu, în
sâmbăta morţilor, m-am hotărât ca după Sfânta Liturghie să nu mai stau
la parastas, ci
să merg până la piaţă, pierzând astfel slujba de pomenire. Când m-am
întors în chilie,
fiind obosită, m-am culcat să dorm puţin. În vis îl văd pe Părintele
Lavrentie care merge singur. Am alergat la el să iau binecuvântare.
El, însă, mă întreabă:
– „Dar tu unde ai umblat? Eu m-am tot uitat şi nu te-am văzut
nicăieri. Şi nu numai pe tine. Toţi s-au împrăştiat pe unde nu
trebuia. Tu aşa mare nevoie aveai, să
mergi la piaţă chiar acum? Acuma du-te şi cheamă toată obştea la masă."
Am plecat în grabă să chem maicile la masă şi m-am trezit. Mi s-a
făcut ruşine pentru mine şi pentru celelalte şi am simţit o mare
durere în suflet, că noi, cu grijile noastre lumeşti, jignim şi
necinstim memoria bunului şi înţeleptului nostru stareţ, Părintele
Lavrentie. M-am căit în gândul meu şi am promis ca niciodată să nu mai
stric
rânduiala bisericească cu lipsa mea."
Tu să mergi pe cel din mijloc!
„Îmi amintesc o întâmplare foarte importantă din viaţa mea ce se referă la o
întâlnire cu Părintele Lavrentie pe care eu îl cinstesc ca pe un mare
duhovnic şi înainte
văzător cu duhul.
La o mare sărbătoare creştină, mă pregătisem cu frică să mă spovedesc.
Şi când m-am apropiat de Părintele Lavrentie, el m-a întrebat:
– Tu eşti soră de mănăstire?
– Nu, Părinte, sunt o mireancă păcătoasă.
Când Părintele mi-a citit rugăciunea de dezlegare a păcatelor, m-a numit
măicuţă, şi mi-a spus numele de călugărie. Aşa mi-a arătat înţeleptul
Părinte drumul
meu spre mântuire.
La Părintele Lavrentie eu umblam foarte des şi ascultam înţeleptele lui sfaturi,
dar n-am îndrăznit niciodată să-l întreb nimic. Nici nu îmi închipuiam
că el ne va părăsi
vreodată. Mi se părea că stareţul mereu va fi cu noi. Însă Părintele a
trecut la cele
veşnice, iar eu nu-mi mai găseam liniştea. Sufletul meu intra în
întuneric şi eu simţeam
cum mă rătăcesc pe cărări greşite. Într-o noapte îl visez pe
Părintele, cad înaintea lui şi îl rog:
– Părinte, eu pier, salvează-mă! Sufletul meu se pierde. Cum să scap
de chinul sufletesc?
– „Spovedanie, spovedanie şi împărtăşanie, în acestea-i salvarea. Vezi
aceste trei
drumuri? Tu să mergi pe cel din mijloc, numai aşa te vei mântui, mi-a
spus Părintele cu
o voce blândă, dar cu un ton poruncitor".
M-am trezit şi am simţit o mare uşurare iar cuvintele Părintelui le
păstrez şi acuma cu mare sfinţenie. Dumnezeu să-l odihnească în loc
plin de lumină!
Preotul P. ne povesteşte următoarele:
Eu mă pregăteam să devin preot şi am venit la Părintele Lavrentie după
binecuvântare şi sfătuire.
El s-a rugat, apoi m-a binecuvântat să citesc din Evanghelie. Şi am
deschis Evanghelia la Matei 22, 37-40 şi am citit: „Iar Iisus a zis
lui: Să iubeşti pe Domnul Dumnezeul tău, cu toată inima ta, cu tot
sufletul tău şi cu tot cugetul tău. Aceasta este întâia şi cea mai
mare poruncă. Iar a doua, asemenea acesteia: Să iubeşti pe aproapele
tău ca pe tine însuţi. În aceste două porunci se cuprind toată Legea
şi proorocii". Apoi Părintele m-a oprit şi mi-a spus:
– Aşa trebuie să fie un slujitor al Domnului şi toate vor fi bune.
Până în ziua de astăzi eu păstrez cu mare sfinţenie în suflet
cuvintele Părintelui Lavrentie.
Amarnic se va căi
Într-o zi a venit la Părintele Lavrentie o ucenică duhovnicească de-a lui,
plângându-se că prietena ei, şi ea ucenică a Părintelui, s-a măritat
cu un necredincios.
Părintele s-a întristat şi a zis:
– Vai, ce-a făcut păcătoasa! Păcat de ea, că se pierde. După o pauză, îmi spune:
– Tu roagă-te pentru ea, şi mă voi ruga şi eu. Peste trei luni el o va
părăsi şi ea amarnic se va căi.
Într-adevăr, aşa s-a şi îndeplinit. Aşa zisul ei soţ (căci nu erau
cununaţi la biserică) a părăsit-o deoarece ea a început să-i vorbească
despre religie. El n-a suferit
deloc asta şi nu i-a plăcut atitudinea pe care ea a luat-o, şi astfel
a părăsit-o, iar ea s-a
întors plângând la Părintele Lavrentie rugându-l s-o primească la
spovedanie şi să o
ajute să se întoarcă pe calea cea dreaptă.
Mama ta nu va muri!
Mama mea era foarte bolnavă cu plămânii. Deja nimeni nu mai spera că
ea se va însănătoşi şi noi ne pregăteam cu toţii pentru înmormântare.
Tatăl meu m-a trimis la Părintele Lavrentie. Ajungând, am căzut în
genunchi şi cu lacrimi în ochi i-am povestit Părintelui necazul
nostru. El m-a ascultat cu atenţie, apoi a plecat capul şi s-a rugat,
după care m-a liniştit spunând:
– Nu, mama ta nu va muri! Ea va trăi, şi încă mulţi ani! Ba mai mulţi
chiar decât tatăl tău!
Şi într-adevăr, după rugăciunile sfinte ale stareţului, toţi ne-am
minunat cum mama mea a început să-şi revină şi a trăit până la vârsta
de 90 de ani, ne povestea o femeie dreptcredincioasă.
Pe toată perioada războiului, eu n-am avut nici-o veste de la soţul
meu. Războiul se terminase deja şi eu tot nu ştiam nimic despre el.
Atunci m-am dus la Părintele
Lavrentie şi l-am întrebat cum să mă rog pentru el. Iar Părintele mi-a spus:
– Fă-i rânduiala de înmormântare şi roagă-te pentru el ca pentru cei morţi.
Eu i-am răspuns că încă n-a venit înştiinţarea despre moartea lui. Dar
Părintele a insistat:
– N-au trimis încă, dar vor trimite. Tu fă-i pomenirea, precum ţi-am spus!
Cu inima îndoită şi cam în silă am făcut tot ce mi-a spus Părintele,
pentru că nu
voiam să cred că soţul meu e mort. Abia peste un an de zile am primit
înştiinţare oficială
despre moartea soţului meu. Atunci, impresionată de înaintevederea
lui, m-am dus la
Părintele şi i-am mulţumit pentru sfatul lui cel înţelept.
Binecuvântarea mea nu te va ajuta
(autobuzul a avut un grav accident)
Aceeaşi dreptcredincioasă ne povesteşte următoarele: „Venisem la Părintele
după binecuvântare ca să merg la fiul meu. Părintele mi-a spus că nu e
bine să merg
astăzi, iar eu l-am rugat cu insistenţă, ba chiar l-am implorat să-mi dea totuşi
binecuvântare, căci mă înţelesesem cu băiatul meu să mă aştepte la
autogară şi asta era
stabilit dinainte.
– Binecuvântarea mea nu te va ajuta dacă te vei duce astăzi. Aşa că ai o singură
soluţie: să mergi mâine, a spus hotărât Părintele.
Mi-a fost frică să nu fac ascultare, aşa că am înnoptat la mănăstire.
A doua zi, am aflat că autobuzul a avut un grav accident. Atunci,
căzând la picioarele Părintelui, i-am mulţumit că m-a salvat de la o
moarte sigură.
Aşa a fost Părintele, se ruga pentru toate sufletele păcătoase şi îi
ajuta pe toţi cei care veneau la el să-i ceară binecuvântare şi
ajutor.
Tu du-te, căci eu mă voi ruga!
Ieromonahul A. ne povesteşte: Mi-am pierdut mama în timpul celui de-al
doilea război mondial. Era într-o zi de noiembrie şi eu, fiind încă
băieţel, mergeam cu mama
pe o stradă când, deodată, vedem un băiat străin ce alerga spre noi,
iar după el un soldat
neamţ. Băiatul probabil că era foarte flămând şi furase de la el o
conservă pe care o
ţinea strâns la piept. Venind în fugă s-a ascuns speriat în spatele
mamei mele, iar
neamţul a tras un foc de armă doborând-o pe mama iar apoi l-a împuşcat
şi pe băiat. Eu, de spaimă, m-am urcat pe un gard şi am reuşit să fug
şi să mă salvez, dar am rămas fără mama.
M-a luat o mătuşă de-a mea, care era o femeie foarte credincioasă. Ea
mă ducea la biserică şi tot ea a fost cea care m-a adus pentru prima
oară la Părintele Lavrentie.
Când m-a văzut, Părintele m-a strâns cu drag la pieptul său, m-a
binecuvântat şi apoi m-a mângâiat pe cap, spunându-mi cu bunătate:
– Ce bucurie să ne viziteze pe noi un călugăr! Când vei fi la Kiev, să
nu uiţi să te
rogi şi pentru noi. Vei rămâne tu orfan, dar Dumnezeu Se va milostivi de tine.
Nu după mult timp a venit înştiinţare că tatăl meu a murit pe front
într-o luptă foarte grea, aşa că eu am rămas orfan din fragedă
copilărie. Prinzând dragoste de biserică, mai tot timpul mă ţineam de
Părintele Lavrentie.
Într-o zi el m-a chemat şi, binecuvântându-mă, mi-a spus:
– Du-te la Kiev şi acolo îi vei ajuta pe monahi la lucrul ce este în trapeză şi
încetul cu încetul vei deprinde şi cântările bisericeşti.
L-am ascultat pe cuviosul nostru Părinte şi m-am dus la mănăstire la
Kiev, unde am stat până la vârsta de 16 ani. Trebuindu-mi buletin,
aveam nevoie de adeverinţă de la
primăria din satul meu natal. Când m-am adresat la primărie cu
problema mea, ei nici n-au vrut să mă asculte, spunându-mi să rămân
acasă şi să muncesc în colhozul din sat.
Atunci, eu m-am dus imediat la Părintele Lavrentie după sfat, iar el
mi-a dat binecuvântare
să mai stau o perioadă de timp la Kiev, la mănăstire. Am mai stat un timp,
după care mi-au cerut din nou adeverinţă pentru buletin. Am venit din
nou în satul natal dar fără succes, pentru că cei de la primărie iar
m-au refuzat. La care eu, ne mai văzând nici o ieşire, am hotărât să
rămân în colhoz.
Când m-am dus la Părintele Lavrentie, pe el tocmai îl conduceau din
biserică la chilie. Eu i-am povestit imediat totul, spunându-i necăjit
că m-am hotărât să rămân în
sat. Dar el a reacţionat mirat:
– Cum aşa? zice el. Doar tu eşti deja călugăr. Nu se poate să rămâi în sat.
Grăbeşte-te, căci primarul îţi va scrie adeverinţa în seara aceasta,
fiindcă şi aşa nu are altceva de făcut.
– Bine, dar eu vin tocmai de acolo, l-am contrazis eu disperat pe Părintele.
– Tu du-te mâine, după cum îţi spun, căci eu mă voi ruga.
A doua zi de dimineaţă, luând binecuvântare, m-am întors în sat. Când
mă duc la primar, el mă primeşte bine dispus şi îmi spune cu blândeţe:
– Uite, ţi-am scris aseară toate hârtiile de care ai nevoie, căci şi
aşa n-aveam altceva de făcut. Am avut ceva timp liber. Ia-le şi du-te
unde vrei!
Luându-mi bucuros hârtiile, m-am întors într-un suflet la Părintele Lavrentie,
mulţumindu-i pentru rugăciunile sale. La care el, văzându-mă, mi-a spus:
– Acum du-te la Kiev, căci cei de acolo îţi vor da buletinul repede.
Tu vei fi un bun slujitor al lui Dumnezeu, încă vei fi şi preot. Apoi
m-a binecuvântat ca să plec la drum.
Ajungând la Kiev, m-am dus direct la poliţie să le dau adeverinţele pentru
buletin, la care ei au început să mă ia cu vorba şi să mă convingă să
nu mă mai duc la
mănăstire. Ca să părăsesc această cale a vieţii mi-au oferit să rămân
să lucrez în poliţie,
dar le-am zis că hotărârea mea este deja luată şi nimic nu mă va face
să mi-o schimb.
Atunci s-au interesat ce m-a făcut să merg la mănăstire. Când le-am
povestit momentele tragice din viaţa mea care m-au adus la o credinţă
adevărată în Dumnezeu, ei nu m-au mai contrazis şi mi-au dat
buletinul.
Şi aşa, pentru rugăciunile Părintelui Lavrentie, la scurt timp eu am
fost tuns în monahism, şi, după o vreme, am fost hirotonit preot. Nici
până în ziua de astăzi eu n-am încetat să-I mulţumesc lui Dumnezeu că
mi l-a scos pe Părintele Lavrentie în cale.
Du-te şi ad-o acasă imediat, căci de nu, amândoi veţi arde în iad!
În satul Karilsk, locul de baştină al Părintelui, locuieşte părintele Teodosie
(acum în vârstă de 72 de ani). Cu binecuvântarea Părintelui, el s-a
căsătorit cu o fată din
sat, Maria, dar a primit ca ascultare să nu se atingă de nevasta sa.
Mai târziu, Părintele l-a binecuvântat să se facă diacon, iar în
timpul războiului l-a tuns în monahism, apoi l-a hirotonit preot.
Zece ani din viaţa sa şi-a petrecut-o în închisoare, iar acum îşi duce
traiul sub
acelaşi acoperiş cu soţia sa (care nu i-a fost decât soră
duhovnicească) petrecându-şi
timpul în rugăciune şi post.
Vizitând această familie, am primit multe sfaturi şi pilde duhovniceşti.
Soţia părintelui Teodosie ne povestea următoarele: – M-am născut
într-o familie de oameni foarte săraci. Eram cinci copii în casă şi cu
toţii eram mici când tatăl nostru a fost deportat. Eu eram cea mai
mare în familie, dar cel mai grav era că nu am fost
crescută duhovniceşte şi eram săracă sufleteşte. Eram precum un
vlăstar verde fără
fructe. De felul meu eram simplă şi cinstită, iar Teodosie îmi era
drag încă de când eram
copilă, aşa că atunci când el m-a cerut în căsătorie şi mi-a pus
condiţia să vieţuim în curăţie, imediat m-am dus după el, deşi sora
lui mai mare nu avea ochi să mă vadă. Ea a fost ca o cruce pe
parcursul vieţii noastre. Fiindcă ea nu mă putea suporta, lucrurile
s-au petrecut în aşa fel că eu până la urmă n-am mai rezistat şi am
plecat acasă la părinţi, părăsindu-mi soţul. Peste câteva zile,
Teodosie s-a dus la Părintele Lavrentie şi a
povestit necazul său. Părintele l-a ascultat şi i-a spus cu glas
puternic şi poruncitor:
– Du-te şi ad-o acasă imediat, căci de nu, amândoi veţi arde în iad
din cauza ei.
El a venit la mine să mă roage ca să mă întorc, însă eu nu prea voiam, fiindu-mi
frică de sora lui. Până la urmă însă m-am întors. Şi de atunci, pentru
rugăciunile
Părintelui Lavrentie, cu mila Bunului Dumnezeu, noi am stat sub
acelaşi acoperiş,
petrecându-ne viaţa în curăţenie trupească şi sufletească, în post şi
rugăciune. În timpul războiului noi am trăit în mănăstire, unde el
lucra la grădină iar eu la bucătărie. Acolo am învăţat să citim
cărţile sfinte şi acum ajutăm stareţului în rugăciunile pe care le
facem acasă.
Ţin minte că eu şi monahul Nicon ne-am întâlnit cu măicuţa Olimpiada,
dar el mi-a explicat mai înainte că ea a primit binecuvântare de la
Părintele Lavrentie să intre
în monahism. Atunci eu l-am întrebat dacă ea a stat la mănăstire iar
el mi-a răspuns că nu. Deci când ne-am întâlnit cu măicuţa eu am
întrebat-o:
– Măicuţă, cum aţi fost tunsă în monahism? Când şi cum?
Iar ea mi-a răspuns că până la război şi că a binecuvântat-o Părintele
Lavrentie,
iar slujba tunderii în monahism a oficiat-o schiarhimandritul Varlaam Kievski.
Eu m-am minunat, însă Părintele Nicon mi-a spus că părinţii lui (mama
şi tatăl) 22
şi el singur de asemenea mireni fiind, au fost tunşi în monahism cu
binecuvântarea
Părintelui Lavrentie, iar slujba a oficiat-o schiarhimandritul
Varlaam. Astfel Părintele
Lavrentie binecuvânta un lucru bun şi sfânt, iar alţii pentru
binecuvântarea lui săvârşeau
acest lucru.
Un bărbat din satul Karilsk, ce era pălimar (paracliser) la biserică,
a venit într-o zi la Părintele Lavrentie să-i ceară binecuvântare să
se facă preot. Părintele s-a uitat la el
pătrunzător, apoi prinzându-se cu mâinile de cap, i-a spus:
– Iadul deja e plin de unii ca tine, aşa că fugi de-aicea!
Şi aşa a plecat pălimarul fără să obţină nimic.
Ai să mergi acasă când îţi voi spune eu!
Era prin anii 1920 când eu venisem la Cernigov şi colindasem toate mănăstirile
din jur. La mănăstirea Sfânta Troiţă am avut marea bucurie de a
discuta cu Părintele
Lavrentie şi a mă îndulci din învăţăturile lui minunate. Atunci când
m-am hotărât să plec acasă, Părintele m-a întrebat:
– Dar tu ai fost la Vlădica Pahomie să-ţi iei binecuvântare?
– Nu, am răspuns eu.
– Atunci du-te mai repede la el, mi-a spus Părintele.
Eu m-am dus la părintele Pahomie (el e sfânt mucenic) şi i-am spus despre
discuţia mea cu Părintele Lavrentie, am discutat câteva lucruri cu el
şi mi-am exprimat
dorinţa de a mă întoarce acasă. La care Vlădica mi-a spus atunci:
– Bine, dar du-te înapoi la Părintele Lavrentie şi ascultă cu atenţie
tot ce are să-ţi spună şi să împlineşti întocmai cele zise de el
(arhiepiscopul Pahomie ştia deja că
22 Au fost şi vremuri grele pentru monahism şi sunt şi astăzi. Ştie
satana că în războiul duhovnicesc cei
mai buni luptători sunt călugării, de aceia până şi astăzi se
îndârjeşte împotriva monahismului. Foarte dese sunt cazurile că atunci
când voieşte cineva să intre în monahism sunt unii pe la mitropolii
sau episcopii, care, când aud de aşa ceva, îi apucă strechea, numai nu
fac spume la gură. De aceia părintele
Lavrentie (ca de altfel toţi marii trăitori, purtători de Duh Sfânt şi
nu, cuiere pentru haine monahale),
binecuvânta tunderea în monahism fără ştirea Vlădicăi. Zice un mare
părinte al Bisericii noastre Ortodoxe
care şi-a dat doctoratele şi masteratele în teologie, nu în Occident,
în acel Apus care a apus de la dreapta credinţă, ci prin închisorile
comuniste (Aiud, Gherla, Canal, etc.) că dacă ar şti monahii ce ispite
îi
aşteaptă în mănăstire, unul n-ar mai veni la mănăstire, dar dacă ar
şti mirenii în ce slavă se află călugării
înaintea lui Dumnezeu, încă din această viaţă, toţi ar fugi la
mănăstire. (n. ed.)
Părintele Lavrentie nu spune nimic în zadar şi că tot ce spune el e
prin inspiraţia
Duhului Sfânt).
Când m-am dus la Părintele Lavrentie şi i-am spus cuvintele Arhiepiscopului, el
a zâmbit şi mi-a spus:
– Ai să mergi acasă când îţi voi spune eu, iar până atunci stai la mine.
Deşi eram pornit să merg acasă, totuşi n-am îndrăznit să o fac. Am mai
stat cam vreo săptămână şi când m-am întâlnit cu Părintele, el mi-a
spus:
– Iaca, acum se poate porni la drum. Poţi să mergi acasă, dar ia şi
sticluţa asta cu
tine, căci are să-ţi fie de folos şi încă de mare folos.
Pe drum m-am uitat la sticluţă şi am văzut că în ea era spirt. Mergeam
repede spre casă, când în marginea satului o văd pe mama mea care deja
de câteva zile mă aştepta cu nerăbdare şi ieşea din sat ca să mă
întâlnească şi să mă avertizeze de pericolul de moarte care ne
ameninţa; tulburată şi cu lacrimi în ochi, mi-a spus că autorităţile
oraşului împreună cu cei de la sovietul sătesc au fost deja şi m-au
căutat de câteva ori şi
că nişte oameni din oraş împreună cu activiştii satului au împuşcat
deja „câţiva duşmani
ai poporului" şi că mă caută şi pe mine (în vremurile acelea erau
omorâţi foarte mulţi
oameni fără să aibă nici-o vină).
Auzind cele spuse de mama mea, mi-am adus aminte de cuvintele Părintelui
Lavrentie, am strâns în mână sticluţa primită şi, cu rugăciunea în
gând, m-am îndreptat
spre casa şefului de poliţie unde trebuia să mă prezint imediat ce veneam acasă.
Acasă la şef nu l-am găsit decât pe tatăl său care fiind bolnav ofta uşor pe
cuptor. După ce l-am salutat, l-am întrebat de ce se vaită. Iar el mi-a răspuns:
– Mă dor toate oasele şi uite, de-aş avea puţin spirt ca să-mi fac
nişte frecţii, tare
bine mi-ar mai prinde, dar nu se găseşte nicăieri.
În acel moment a intrat în casă feciorul lui şi m-a şi luat la
întrebări: când am plecat din sat?, unde am stat? şi ce am făcut? şi
aşa mai departe. Iar eu i-am povestit lui
tot ce am făcut şi unde am fost.
– Bine, bine, deci tu nu erai acasă, aşa că nu ai cum să fi fost implicat în
complot, mi-a spus binevoitor tânărul activist.
Atunci eu am scos din buzunar sticluţa ce o aveam de la Părintele Lavrentie, şi
dându-le-o, le-am spus:
– Luaţi, însănătoşiţi-vă şi trăiţi după cuvântul lui Dumnezeu. Bătrânul s-a
bucurat, iar feciorul lui mi-a mai spus încă o dată:
– Bine că nu ai fost acasă, căci altfel ai fi murit în zadar iar până
ne dezmeticeam
noi, pe tine nu te-ar mai fi ajutat cu nimic.
Părintele Lavrentie mi-a prezis mie că voi sluji la moaştele Sfântului
Teodosie şi că voi avea două ajutoare. Voi ajunge timpurile când va fi
închisă mănăstirea şi sfintele moaşte vor fi mutate. Pe urmă,
mănăstirea se va deschide din nou, însă arhiereul nu va dori ca
biserica să se numească catedrală şi va ordona ca sfintele moaşte să
fie
îngropate. Însă biserica va rămâne catedrală prin binecuvântarea
înaltului sinod (care s-a întrunit la cererea binecredincioşilor) şi
moaştele Sfântului Teodosie vor fi aduse din
nou la locul de închinare.
Ieroschimonah Teodosie
Focul binecuvântat
Adesea eu îl conduceam pe Părintele Lavrentie spre biserică. Drumul pe
care mergeam era bătut cu piatră, iar Părintele s-a împiedicat de una
din ele, şi atunci m-am gândit: „De-aş avea eu o putere, l-aş lua eu
pe Părintele pe sus şi l-aş pune în strană"
– Ei, ai vrea tu să ai aşa o putere de a mă duce direct în strană ca
să nu mă mai
împiedic, dar nu ai aşa putere!
Şi nu era singura dată când Părintele îmi citea gândurile. Eram în
curtea bisericii
când o văd pe măicuţa P. care îl conducea pe Părintele în grădină. Am
văzut că măicuţa
ţinea în mână pieptenul şi că urma să-l pieptene şi să-i împletească
părul Părintelui şi
îmi doream foarte mult să fac şi eu acest lucru, dar nu îndrăzneam să
spun. Mă apropiasem să iau binecuvântare şi atunci Părintele a
trimis-o pe măicuţa P. în chilie
pentru ceva. Ea mi-a dat mie pieptenul iar eu am avut bucuria de a-i
împleti părul
Părintelui Lavrentie.
L-am condus pe Părintele apoi în strană, însă era prea devreme ca să înceapă
slujba şi Părintele a început să-mi povestească următoarele:
– Am fost eu în sfântul Ierusalim când patriarhul primea focul binecuvântat
(Sfânta Lumină). Mulţimea de popor stătea atunci cu lumânările în mână
şi se ruga împreună cu patriarhul şi atunci când a coborât focul
binecuvântat şi s-a aprins lumânarea patriarhului, în acelaşi timp
s-au aprins multe lumânări ale credincioşilor adevărat rugători şi ei
nu au avut nevoie să aprindă lumânările de la patriarh. Iar alţii
şi-au aprins lumânarea de la lumânarea patriarhului, şi Părintele a
zâmbit. Schimonahia Ecaterina şi Maica Evghenia povesteau că Părintele
le-a mărturisit lor că şi lumânarea
lui s-a aprins de prima dată, dar a spus ca aceasta să nu se
destăinuiască nimănui atâta
timp cât el este în viaţă.
Părintele mi-a mai spus că:
– A fost o vreme când am stat la Ierusalim şi în tot acest timp am
condus corul patriarhal.
Ţin minte o altă povestire în care spunea că unii luptă ca broasca,
care pentru a se salva ar vrea să urce pe uscat, dar neţinând ei
dreapta credinţă ortodoxă, deodată alunecă şi cad în iad şi ne arătă
cu mâna în jos. Iar alţii „cad" în sus, drept în rai, urcând câte
puţin, uşor, ca pe nişte trepte dar făcute din cărţile, canoanele şi
dogmele Bisericii Ortodoxe. Toate acestea le-a povestit unui preot
care a început să plângă, spunându-mi:
– Bine că mi-aţi liniştit sufletul prin cuvintele Părintelui. Apoi eu
am aflat că el a avut foarte multe ispite, dar aceste pilde Părintele
ni le adresează nouă, la toţi muritorii.
(I. M.)
Rugăciunile Părintelui Lavrentie ne-au salvat
În timpul războiului cu nemţii, pe mama şi pe sora mea le-au chemat la „Centru"
pentru a fi trimise în Germania. Mama plângea amarnic strângându-şi
câteva lucruri. Eu am alergat atunci la Părintele Lavrentie şi i-am
povestit necazul meu, iar el m-a liniştit
şi mi-a spus ca să rămân la Sfânta Liturghie. Când m-am întors acasă
am găsit-o pe
mama şi pe sora mea acasă. Mama mi-a povestit că acolo, la „Centru",
când au întrebat-o ce lucrează ea a răspuns că este croitoreasă, iar
traducătoarea, vorbind ceva în
germană cu cel prezent, i-a spus să meargă înapoi acasă şi să revină
după-masă la adresa
indicată de ei. Mamei însă îi era foarte frică, iar eu i-am povestit
ce a spus Părintele
Lavrentie, după care ea s-a liniştit.
Ducându-se la adresa indicată s-a întors înapoi cu nişte haine pe care
trebuia să
le repare. Pe ea au lăsat-o acasă pentru că era croitoreasă, iar şeful
lor, neamţul, avea
nevoie de cineva care să-i repare hainele. Şi uite-aşa ne-a salvat
Părintele Lavrentie cu
rugăciunile lui mijlocitoare la Dumnezeu.
M. M.
Să nu-ţi fie frică. Tu vei fi bine păzit!
La începutul războiului, în 1941, un bărbat credincios a venit la
Părintele să-i ceară binecuvântare pentru a pleca la război, întrucât
ştia că trebuie să primească
înştiinţare în zilele ce urmau.
– Cu Dumnezeu e bine oriunde, e bine peste tot, i-a spus Părintele.
Când vei primi înştiinţarea, neapărat să vii la mine.
Eu aşa am şi făcut, ne povesteşte în continuare dreptcredinciosul K. Când am
primit înştiinţarea de a mă prezenta la Centru, imediat am plecat la
Părintele Lavrentie
pentru binecuvântare, în acea zi, însă, el nu primea pe nimeni
deoarece era bolnav.
Măicuţele s-au dus totuşi şi l-au anunţat, iar Părintele m-a primit imediat.
Când am intrat, Părintele s-a ridicat cu greu din pat, şi-a pus epitrahilul, s-a
rugat, şi apoi mi-a spus:
– „Să fii întotdeauna cu Dumnezeu şi cu tine va fi îngerul tău
păzitor, care nu te va părăsi, ci te va apăra cu aripile lui de toate
relele şi te va acoperi de gloanţe din toate părţile. Tu nu te îndoi
şi nu te înfricoşa de nimic, doar să crezi şi să te rogi. Şi să stărui
să nu nimereşti în lagărele duşmanului, căci mulţi mor acolo. Peste
tot să fii primul
întotdeauna în ajutorul aproapelui! Iar dacă cei din jurul tău te vor
dezaproba şi vor
spune ceva, să le spui că „aşa ţi s-a dat ordin de sus". Cel mai
important este însă să nu-ţi fie frică. Tu vei fi bine păzit. Pe tine
nu te va vătăma nimic."
Acestea mi le-a spus Părintele Lavrentie înainte de plecare. La
despărţire m-a binecuvântat făcându-mi o cruce mare şi, punându-mi în
mână o prescură, mi-a dat drumul la luptă. Am rămas profund
impresionat de cuvintele Părintelui şi aveam mare încredere în
rugăciunile lui, ştiind că doar aşa Bunul Dumnezeu Se va milostivi de
mine, păcătosul.
Când ne-au trimis pe câmpul de luptă, atunci cu adevărat am simţit puterea
imensă, făcătoare de minuni, a rugăciunilor lui asupra mea. În jurul
meu curgeau împuşcăturile ca ploaia, vâjâiau gloanţele, săreau în aer
bombe, iar eu mă târam curajos şi căram pe colegii mei răniţi la
punctul medical, ajutam camarazilor cu o iubire mare,
fiind peste tot primul, şi pe mine nu mă atingea nimic, treceam prin
toate fără să fiu nici
măcar zgâriat. Aşa am trecut prin tot războiul, nefiind rănit
niciodată măcar. Dacă mulţi dintre cititori nu vor crede, atunci să
vină la mine şi să mă întrebe, căci eu, din mila
Domnului, încă mai sunt în viaţă. 23
După terminarea războiului m-am întors acasă, apoi m-am dus la
Părintele Lavrentie şi, căzând în genunchi, i-am mulţumit cu lacrimi
în ochi pentru sfintele sale rugăciuni. I-am povestit cum am simţit
asupra mea puterea minunată deşi eu nu
eram decât un om neputincios, iar el mi-a spus:
– Trebuie să crezi şi să nu te îndoieşti! Şi atunci vei vedea şi vei
simţi şi mai
mult: şi ce este în cer şi ce este în iad!
După aceasta m-a binecuvântat să vin la corul mănăstirii. Am mers o perioadă,
dar pe urmă am început să mă răcesc sufleteşte. Mă întâlneam tot mai
rar cu Părintele,
iar apoi mi-a venit prin cap gândul să mă însor. Nu îndrăzneam însă să
mă duc să-i cer binecuvântare, căci mă gândeam că are să mă încurce
cumva. Aşa că ascundeam gândul
meu, îl păstram în taină cică să nu-mi strice cineva planul. Ştia
despre aceasta doar sora mea mai mare care însă nu s-a dus să-i spună
Părintelui. Aşa că, ocolindu-l pe Părintele, m-am însurat după capul
meu.
Când Părintele a aflat despre marea mea ispravă mi-a trimis vorbă să-l
caut. Cu multă ruşine am trecut pragul chiliei Părintelui, iar el mi-a
spus:
– Ai-iai-iai! Asta e, acum te bucuri că trăieşti cu ea, dar după ce se
va îmbolnăvi,
nu vei mai trăi cu ea. Până la urmă însă te vei face călugăr.
23 În limba rusă cartea a apărut în anul 1993.
Şi aşa a început chinuitoarea, apăsătoarea şi de 70 de ori nefericita
mea viaţă familială. Numai cinci ani am putut trăi cu nevasta mea,
căci apoi ea s-a îmbolnăvit
psihic foarte grav, devenind cu totul nefolositoare pentru viaţa de
familie, nemaifiind în
stare să ajute cu nimic în gospodărie. Atunci când s-a îmbolnăvit a
fost un zbucium
straşnic, încât nu ştiam unde să mă bag. Şi aşa am chinuit eu cu ea 30
de ani, singur
având grijă de toate şi îngrijind-o şi pe ea. Apoi ea a murit iar eu
am rămas să-mi termin
drumul vieţii intrând în monahism.
Şi iată cum plăteşte omul pentru orice neascultare.
Să nu te uiţi la înfricoşările lor!
În anii 1930, când timpurile erau foarte grele, venisem la Părintele
Lavrentie să-i cer sfatul despre greutăţile pe care le întâmpinam, iar
el îmi spune:
– În pericole să nu-ţi fie frică, dacă te vor aresta – nu te
înspăimânta, de te vor
ameninţa şi şantaja tu să fii curajos. Să nu te uiţi la înfricoşările
lor. Citeşte Psalmul 90:
„Sprijinitorul meu eşti şi scăparea mea, Dumnezeul meu, şi voi
nădăjdui spre dânsul...",
rugăciunea: „Să învie Dumnezeu şi să se risipească vrăjmaşii lui...",
şi condacul I din
Acatistul Născătoarei de Dumnezeu: „Apărătoare Doamnă, pentru biruinţă
mulţumiri,
izbăvindu-ne din nevoi, aducem ţie, Născătoare de Dumnezeu, noi robii
tăi. (...)". Să citeşti acestea de 24 de ori iar la sfârşit „Vrednic
eşti!" şi otpustul. Acum du-te şi
promite că vei primi sfânta schimă când vei ajunge în libertate.
La scurt timp după această întâlnire pe mine m-au arestat şi
ameninţările au fost
multe, iar acuzaţiile curgeau că sunt contrarevoluţionar şi împotriva
conducerii. Dar mai ales când mi-au spus că mă vor împuşca dacă nu
recunosc că sunt duşman al poporului
m-am înspăimântat rău de tot. Atunci îmi vin în minte cuvintele
Psalmului 90, 5 „Nu te vei teme de frica de noapte, de săgeata ce
zboară ziua..." şi mă bucuram, dar imediat m-a cuprins iar frica.
Deodată văd în faţa mea pe Părintele Lavrentie care îmi spune:
– Puţin credinciosule, de ce te-ai îndoit şi te-ai deznădăjduit? Şi de
ce ai uitat
cuvintele mele despre salvarea ta?
Îndată inima mea s-a înveselit şi sufletul meu s-a bucurat iar chipul
Părintelui a
dispărut. Eu imediat am început să mă rog cu aceste 3 rugăciuni, pe
care le-am repetat
de 24 de ori. În timp ce mă rugam au venit şi m-au ameninţat că am să
fiu împuşcat imediat. Atunci eu mi-am pus toată nădejdea în voia lui
Dumnezeu şi am căzut în
genunchi, cerându-mi iertare pentru neascultarea şi uitarea mea:
„iartă-mă pe mine
cuvioase Părinte şi binecuvântează ca asupra mea să coboare mila lui
Dumnezeu pentru
rugăciunile Sfinţiei Tale". Nu mai simţeam nici o frică. Eram pregătit
deja pentru a
înfrunta moartea şi nădăjduiam la viaţa veşnică. M-au scos ca să mă
împuşte, dar înainte de asta au hotărât să mă treacă prin camera de
tortură. Mă loveau şi mă chinuiau
neomeneşte, iar durerile erau insuportabile dar nu conteneam să spun:
„Vrednic este!"
La un moment dat aud ca prin vis glasul unuia din ei, care opreşte
această nelegiuire şi-mi spune: „Pleacă şi să nu te mai văd pe aici!"
Mergând pe drum spuneam otpustul mulţumindu-i Împărătesei Cereşti şi
Părintelui Lavrentie pentru rugăciunile sale mijlocitoare.
Schiarhimandrit Antonie
Părintele avea o dragoste nespusă faţă de toţi oamenii. Mereu spunea:
– Cum poţi să le dai epitimii? 24 Doar şi aşa toţi sunt întristaţi.
Trebuie să-i iubim
pe toţi, să-i jelim, să le iertăm păcatele şi să ne rugăm pentru ei.
Eu niciodată n-am dat nimănui epitimii.
M-am încurcat cu deşertăciunile vieţii lumeşti
Când eram noi tinere şi neştiutoare şi Părintele Lavrentie a venit la
noi în sat, eu şi cu încă două prietene de-ale mele ne-am dus să luăm
binecuvântare şi să-i ascultăm sfatul lui duhovnicesc călăuzitor, ne
povesteşte măicuţa B.
El ne-a primit cu dragoste, s-a uitat cu atenţie la fiecare, şi ne-a spus:
– Tu, Iulia, nu mai umbla după plimbări şi să nu te mai duci să te
distrezi. N-ai nevoie de astea, nu-ţi trebuie, căci te vei face
măicuţă. Tu, Galia, te vei căsători. Dar sunt unele care vor vrea şi
într-o parte, şi în alta, iar când vor cădea, („când nimeresc în
groapă"), abia ies şi doar prin marea milă a lui Dumnezeu se vor
mântui.
Timpul a trecut repede şi toate cele spuse de Părintele s-au împlinit.
Una a intrat în mănăstire, iar cealaltă s-a căsătorit şi a trăit cu
soţul său toată viaţa după Legea lui Dumnezeu. Eu nu prea ştiam ce să
fac şi le tot învârteam. Voiam să prind doi iepuri deodată: aş fi vrut
şi la mănăstire, dar tare m-aş mai fi măritat. Lucrurile s-au petrecut
în
aşa fel, încât eu m-am căsătorit „din interes" (soţul meu era foarte
bogat). Dar a început războiul şi eu am rămas singură fără soţ, fără
casă, doar cu copiii plângând în braţe, îmi
aminteam deseori cu lacrimi de cuvintele prooroceşti ale bătrânului
stareţ şi îmi părea
de fiecare dată rău că m-am încurcat cu deşertăciunile vieţii lumeşti,
care trag sufletul în
jos. Însă pentru rugăciunile Părintelui Lavrentie, Bunul Dumnezeu S-a
milostivit şi de mine şi m-a adus pe calea cea dreaptă.
Pe ea să n-o primiţi, că este baptistă
(Pentru ce aţi înduplecat şi adus la mine o eretică?)
A venit din satul Sifki o oarecare Elena care a cerut binecuvântare să intre în
mănăstire. Părintele Lavrentie a fost împotrivă, spunând:
– Pe ea să n-o primiţi, că este baptistă şi nu va trăi în sfântul locaş.
Însă arhiereul şi maica egumenă i-au dat binecuvântare. N-a trecut mult timp şi
ea n-a mai vrut să facă ascultare, nimic nu era după voia ei, nu-i
plăcea să meargă la
treabă şi până la urmă a plecat din mănăstire. După un timp, vine de
la Kiev măicuţa Melchisedeca (maica egumenă de la mănăstirea Sfântul
Nicolae) pentru a se închina la Sfintele Moaşte ale Sfântului Teodosie
şi pentru a lua binecuvântare de la Părintele Lavrentie. Ea luase cu
sine pe
schimonahia Alexandra şi pe Elena (tot pe acea Elena care părăsise nu demult
mănăstirea unde era Părintele). Când au ajuns toate trei la Părintele,
acesta hotărât a
refuzat să le primească şi să le dea binecuvântare. Atunci măicuţele
Alexandra şi
Melchisedeca au început să plângă, rugându-se:
– Părinte, măcar binecuvântaţi-ne.
Elena stătea nemişcată, ea neavând nici o dorinţă să meargă la
Părintele. Venise aproape târâtă de măicuţe, iar pe lângă toate
acestea încerca să le convingă şi pe ele să nu meargă la acest
„moşneag", că ce le poate spune el.
Până la urmă, Părintele le-a chemat lângă el pe cele două, pe măicuţele
Alexandra şi Melchisedeca, şi le-a întrebat:
24 Pedeapsă canonică, după rânduiala Sfinţilor Părinţi, pentru păcatele făcute.
– Pentru ce aţi înduplecat şi adus la mine o eretică şi pentru ce mai
umblaţi voi
cu ea? Căci e mică speranţa ca ea să vină la calea cea dreaptă. Şi
îndată le-a condus spre
uşă, apoi s-a întors cu spatele la ele, fără ca să le binecuvânteze.
Măicuţele au început să plângă amarnic şi au spus că nu vor pleca până ce
Părintele nu se va milostivi de ele să le binecuvinteze. Lacrimile lor
au înmuiat inima
Părintelui, trimiţând vorbă să intre toate trei la el. Ele au intrat,
şi măicuţele au căzut îndată în genunchi la picioarele Părintelui,
cerând iertare pentru insistenţele lor, iar Elena stătea în picioare
„umflată", uitându-se pe sub sprâncene şi spunea încet: „V-am spus eu
vouă să nu mergeţi la el. Aşa vă trebuie, dacă nu m-aţi ascultat".
Părintele s-a ridicat cu greu şi s-a închinat la icoane, apoi,
adresându-se Elenei cu blândeţe şi prietenie de astă dată, i-a spus:
„– Mare binecuvântare este să vizitezi Kievul cu credinţă, să te
închini Sfintelor Moaşte, şi să te hotărăşti să trăieşti în dreapta
credinţă şi cinstit în legea lui Dumnezeu,
iar cu rugăciunea şi cu postul să-i biciuieşti pe duşmanii mântuirii
omeneşti. Ţine minte, pe Preasfânta Născătoare de Dumnezeu n-o uita!
Cel care nu o cinsteşte pe Maica Domnului, pe Sfinţii Îngeri, pe
sfinţi, şi dispreţuieşte Crucea de viaţă făcătoare a lui
Hristos, acela va arde în veci în focul iadului şi nu va vedea lumina
Domnului". Şi ridicând capul şi mâinile către cer a început să se
roage pentru întoarcerea celor rătăciţi
şi rupţi de la credinţa ortodoxă şi de Biserică. Iar măicuţei
Melchisedeca i-a spus:
– Tu să te întorci înapoi la mănăstirea ta. Spunând acestea, Părintele
a căzut în genunchi şi ridicând privirea şi mâinile în sus a început
să se roage pentru cei rătăciţi şi
pierduţi de la credinţa ortodoxă, vărsând lacrimi amare pentru ei.
Văzându-l pe Părintele cum plânge, au început să plângă şi măicuţele,
iar Elena stătea de parcă ar fi fost de piatră. Părintele, uitându-se
la ea, i-a spus:
– Ce nenorocire veşnică este pe capul tău, să te lipseşti de bunăvoie
de credinţa cea dreaptă, să te răzvrăteşti şi să te desparţi de
Biserica Ortodoxă. Cei ca tine chiar dacă vor primi coroana (cununa)
muceniciei, tot nu se vor bucura de viaţa veşnică.
Părintele le-a binecuvântat cu Sfânta Cruce, iar Când Elena a
sărutat-o, Părintele
i-a spus:
– Să păzeşti Crucea lui Hristos, drapelul Mântuitorului lumii.
Le-a dat la toate câte o cruciuliţă, iar lui Elena i-a spus:
– Să fii atentă să nu pierzi crucea!
Apoi le-a dat la fiecare câte o prescură mică iar lui Elena una mare.
Şi de data aceasta, când a ajuns rândul Elenei să ia prescură, i-a
spus din nou:
– Vezi să nu-ţi mănânce porcul prescura ta!
Elena, neavând smerenie şi fiind mândră, considera o jignire ceea ce-i
spunea Părintele, şi îl contrazicea de fiecare dată:
– Vai Părinte, cum să-mi pierd cruciuliţa, vai Părinte, cum să-mi
mănânce porcul prescura? Niciodată şi în nici un caz nu se va întâmpla
aşa!
Părintele le-a binecuvântat pe toate şi le-a spus:
– Să vă rugaţi la Sfintele moaşte din Kiev şi pentru mine!
S-au pornit toate trei pe jos, fiind însă obosite s-au aşezat să se
odihnească şi să
mănânce. Au întins şerveţelul şi au început să guste întâi din
prescura sfinţită. Elena a luat prescura sa şi punând-o pe şerveţel a
spus râzând:
– Haideţi să mâncăm întâi prescura mea, ca să fiu sigură că n-o s-o
mănânce porcul!
Dar nu a terminat bine de spus aceste cuvinte, că din desişul de lângă
ele a ieşit o scroafă mare ce s-a năpustit asupra lor şi a înşfăcat
prescura. Măicuţele s-au îngrozit iar
Elena, speriată şi ea, s-a uitat să vadă dacă nu şi-a pierdut şi
cruciuliţa. Spre slava lui Dumnezeu, cruciuliţa încă mai era.
Ajungând la Lavră, în soborul Sfântului Vladimir, s-au oprit acolo la mănăstirea
de măicuţe şi se gândeau să se întoarcă la Părintele Lavrentie.
Măicuţa Melchisedeca, îngrozită de cele întâmplate cu prescura, a
rămas acasă. Spre Cernigov, hotărâse să le însoţească schimonahia
Tecla, dar când a aflat ce s-a întâmplat s-a răzgândit. Până la urmă,
măicuţa Alexandra a rugat-o pe schimonahia Maria să le însoţească pe
ele. În drum spre Cernigov, când lipsea Elena, măicuţa Alexandra i-a
povestit întâmplarea cu prescura. Măicuţa Maria s-a mirat şi s-a
înspăimântat de cele întâmplate, în apropiere de
Cernigov ele s-au oprit să se odihnească, în acest moment. Elena încă
mai avea cruciuliţa, dar dimineaţa când s-a trezit, n-a mai găsit-o.
Au căutat-o peste tot. însă ea dispăruse fără urmă. Elena era speriată
şi îngrozită, dar în acelaşi timp nemulţumită şi revoltată pe
Părintele Lavrentie. Măicuţa Maria a spus:
– Minuni minunate întru Hristos sunt cuvintele Părintelui Lavrentie.
Elena era foarte tulburată. Ajungând la Cernigov au mers direct la
Părintele Lavrentie. După ce le-a binecuvântat, Părintele i-a spus
Elenei:
– Ei, Elena, Elena, ţi-am dat eu ţie o cruciuliţă spre viaţa veşnică
şi te-am rugat să n-o pierzi, dar tu ai pierdut-o. Ţi-am dat şi
prescura, avertizându-te să n-o mănânce porcul, dar tu ce-ai făcut cu
ea? Doamne, Dumnezeule, unde ai ajuns tu Elena? Să ştii şi ţine minte
că fără Dumnezeu nu poţi face nimic! Lasă încăpăţânarea ta şi în toate
lasă-te în voia lui Dumnezeu. Şi iarăşi ţine minte: fii credincioasă
până la moarte Ortodoxiei, Bisericii! Îmi pare rău, nespus de rău îmi
pare de tine. Şi-ţi mai spun un lucru: Când eu am să mor, tu nu vei
veni la îngroparea mea.
Ea a sărit însă cu vorba, încrezându-se în sine:
– Ba da, am să vin, am să vin!
Iar Părintele, făcându-i un semn cu mâna, i-a spus că nu. Atunci ea a întrebat:
– De ce?
Iar Părintele i-a răspuns:
– Vei adormi şi vei scăpa momentul.
I-a mai spus să se ţină de credinţa ortodoxă şi de Biserica lui
Hristos. Părintele a început să plângă, şi printre lacrimi spunea:
– Nu vei păstra şi nu te vei salva.
Ea însă a promis că se va îndrepta. La moartea Părintelui, Elena a
fost la priveghere, dar când a fost scos sicriul din biserică şi
îngropat, ea a dormit şi a pierdut,
motivând apoi aceasta prin oboseala ei.
Până la urmă ea a început să asculte de propovăduitorii mincinoşi şi nebăgând în
seamă sfatul Părintelui s-a lepădat de Sfânta Ortodoxie şi de Biserica
lui Hristos.
Clevetea cu dispreţ împotriva Crucii lui Hristos şi a Împărătesei
Cereşti, judeca arhiereii
şi preoţii, cârtea împotriva Ortodoxiei, a negat rugăciunea şi postul,
a necinstit Sfintele
Moaşte şi icoane, s-a dat cu baptiştii şi a murit în mare păcat.
Toate cele petrecute cu Elena să ne fie ca o lecţie şi să ne slujească drept
povăţuire ca să fim foarte atenţi şi prudenţi cum mergem prin pocăinţă
pe calea vieţii
duhovniceşti şi a mântuirii. Să nu fim orbi şi surzi la cuvintele lui
Hristos. Doamne, dă-ne nouă auz să te auzim pe Tine şi sfintele Tale
porunci. Deschide, Doamne, ochii
inimii noastre să vedem minunile tale!
Schimonahia Alexandra, Schimonahia Maria şi măicuţa Melchisedeca
Dar el era necredincios
Venise la Părintele o femeie T. împreună cu copilul său pentru a cere
binecuvântare să intre în mănăstire. Părintele Lavrentie n-a fost de
acord, dar Vlădica şi
cu măicuţa egumenă au primit-o. Soţul ei, care a fost deportat, şi pe
care ea îl credea
mort, i-a scris întrebând-o de starea ei şi dacă să se întoarcă acasă
sau să rămână acolo.
Ea l-a chemat să se întoarcă, a părăsit mănăstirea şi a plecat acasă
luând-o şi pe fiica ei cu ea. Dar el era necredincios şi ea a trăit cu
el în mare păcat ducând o viaţă lumească
nefericită, iar fiica ei a devenit lumească şi s-a depărtat de credinţă.
Maica T.
Siberia şi biserica de la Cazani
Din Irkutsk venise protoiereul M. să ceară binecuvântare de la Părintele
Lavrentie pentru a se muta la Kiev sau la Cernigov.
– Nu, a răspuns cu fermitate Părintele – Siberia şi biserica de la Cazani.
Şi aşa a şi slujit protoiereul M. până la adânci bătrâneţe Maicii Domnului, în
biserica din localitatea Telina a regiunii Cazani.
Preot Mihail Meşeriacov
Malahovska.
Din Kirghizia şi anume din oraşul Frunse, a venit la Părintele Lavrentie
ieromonahul Zosim. Au vorbit mult, iar când oaspetele l-a întrebat
dacă e bine să vie la
Lavra Pecerska să slujească, căci acolo şi-a făcut ascultarea,
Părintele a fost foarte
categoric şi i-a spus:
– Malahovska, Malahovska.
Părintele Zosim n-a înţeles nimic şi s-a întors în oraşul Frunse.
Mai târziu am avut fericirea să-l vizitez pe Părintele Zosim la el
acasă, iar de la
el am plecat împreună în Alma-Ata, la Mitropolitul Iosif.
Mitropolitul ne-a primit foarte frumos şi, după ce am luat masa împreună, ne-a
spus că vom pleca la duhovnicul lui. După masă ne-am pornit la drum şi
eu am întrebat
cum îl cheamă pe duhovnic.
– Protoiereul Teofan, duhovnicul, care locuieşte împreună cu fiica sa.
Ajunşi, Vlădica a bătut la poartă şi a ieşit fiica lui care, luând
binecuvântare de
la Vlădică, a mers să-l cheme pe Părinte. A ieşit părintele Teofan
care ne-a rugat să
intrăm şi să servim ceaiul.
Am discutat despre multe lucruri, apoi dialogul a ajuns la Părintele
Lavrentie şi
puterea rugăciunii lui. Apoi părintele Zosim a povestit despre
întâlnirea sa cu Părintele
Lavrentie şi a întrebat pe cei prezenţi ce-o fi însemnând
„Malahovska". La care Vlădica
Iosif a spus:
– Stareţul de la Cernigov, Părintele Lavrentie, este un mare duhovnic, el nimic
nu spune în zadar.
Atunci duhovnicul, Protoiereul Teofan, a adăugat:
– Cu adevărat aceste cuvinte sunt înţelepte. Şi se vor împlini la timpul lor.
Nu la mult timp după ce ne-am întors acasă, am aflat că puterile
locale şi cu unii
preoţi au început să-l prigonească pe părintele Zosim şi au scris un
articol, ponegrindu-l
şi bârfindu-l. Până la urmă i-au cerut să părăsească localitatea. El a
vândut casa, dar nu
reuşea să-şi găsească un alt loc unde să se stabilească.
Într-o seară l-a visat pe Părintele Lavrentie care i-a spus:
– Ascultă-mă, frate, du-te la Moscova şi să cobori în staţia Malahovska, acolo
să-ţi cumperi casă.
În acea perioadă era foarte greu să-ţi cumperi casă în Moscova sau în
împrejurimile ei. Dar el a crezut întru totul în cele spuse de
Părintele. Ajuns acolo, şi-a
cumpărat casă şi şi-a dus traiul întru Hristos, trecând în rândul
celor drepţi. Trupul lui
neînsufleţit a fost înmormântat în Malahovska.
Surorile schiegumenului Kukşa povesteau următoarele:
Când părintele Kukşa locuia în Lavra Pecerska, venise să se închine la moaştele
Sfântului Teodosie şi să discute cu Părintele Lavrentie. În timpul
discuţiei dintre cei doi,
Părintele Lavrentie l-a întrebat de câteva ori:
– Sunteţi din Odessa? Sau vă duceţi traiul în mănăstirea din Odessa?
La care părintele Kukşa răspundea:
– Sunt din Kiev şi-mi duc traiul la Lavră. Părintele Lavrentie, zâmbind, i-a
răspuns:
– Da, am înţeles. Eşti din Odessa, de la mănăstirea Uspenskaia.
Schiegumenul Kukşa era foarte venerat de credincioşi şi de aceea, în timpul
propovăduirii ateismului, era prigonit dintr-un loc într-altul şi
astfel, până la urmă, a
ajuns la mănăstirea Uspenskaia din Odessa. Acolo şi-a încheiat el
drumul cel pământesc
şi a trecut la cele veşnice.
Schimonahiile Ierusalima şi Evnikia
Acum tu eşti ucenica mea
Mi-a povestit mie măicuţa Alexandra de la mănăstirea Kievo-Procovsk
următoarele:
Eu îmi duceam traiul în Krâm al Preasfintei Născătoare de Dumnezeu, în pustia
Vvedensk unde slujeau doi stareţi: părintele Serafim şi părintele
Sofronie. A început
prigoana şi au fost arestaţi mulţi părinţi şi măicuţe. După ce schitul
a fost închis, eu m-am întors cu greu la locurile mele de baştină şi
am început să umblu la Părintele
Lavrentie iar până la urmă el a devenit duhovnicul meu.
Am aflat mai târziu că părintele Serafim a murit, iar părintele
Sofronie venise la
Cernigov şi mi-a transmis vorbă să vin la el la mănăstirea Sfânta Treime.
Eu m-am pornit cu mare bucurie la Cernigov. Când m-am întâlnit cu
părintele Sofronie el mi-a spus să vin cu mantie, căci el mă va tunde
în monahism, spunându-mi
că el mă ştie pe mine foarte bine după atâta timp petrecut în pustie.
Eu n-am avut curajul să-i spun părintelui Sofronie că mi-am schimbat
duhovnicul şi nici Părintelui Lavrentie nu i-am spus nimic despre
discuţia mea cu
părintele Sofronie, aşa că nu i-am cerut binecuvântare pentru a fi tunsă.
Părintele Sofronie, după toată rânduiala tunderii în monahism, mi-a spus:
– Când te vei spovedi şi te vei împărtăşi să-ţi dai numele tău cel nou.
Aşa am fost tunsă eu în monahism.
Când părintele Sofronie a căzut la pat, eu am început să mă
neliniştesc, căci încă
nu-i spusesem că mi-am schimbat duhovnicul şi nici Părintelui
Lavrentie nu i-am spus
că trec din nou sub ascultare la părintele Sofronie şi că am primit
din mâinile lui
călugăria.
Atunci am căzut în genunchi lângă patul părintelui Sofronie şi
cerându-i iertare i-am povestit totul şi l-am rugat să-l roage pe
Părintele Lavrentie să-mi fie din nou
duhovnic. După trecerea la cele veşnice a părintelui Sofronie mă tot
gândeam cum să mă duc şi să-mi cer iertare şi cum să fac ca Părintele
să mă primească înapoi.
Privegheam la căpătâiul părintelui Sofronie, când a intrat o soră şi
mi-a spus că
mă cheamă Părintele Lavrentie. Mă gândeam, acuma cum voi deschide uşa
Părintelui şi
să-i cer iertare. M-am ridicat însă cu multă bucurie, uitând că am
lăsat trupul neînsufleţit
al părintelui Sofronie şi foarte repede m-am îndreptat spre chilia
Părintelui Lavrentie.
N-am reuşit să intru bine în chilie să-i cer iertare, căci Părintele
Lavrentie m-a luat de mână şi mi-a spus:
– Măicuţă Alexandra, acum tu eşti ucenica mea. Du-te şi înmormântează-l pe
stareţul, duhovnicul tău şi orice probleme ai de azi înainte şi pentru
orice sfat, să te
adresezi mie.
Cu multă bucurie am ieşit din chilia Părintelui, încât n-am cuvinte să redau ce
simţeam eu atunci. Peste o perioadă de timp, Părintele Lavrentie ne-a
spus nouă că vom
fi arestaţi şi mulţi vom nimeri în închisori, aşa că urgent trebuie să
plecăm la Kiev.
Atunci eu l-am întrebat:
– Părinte, eu încotro să o iau?
El s-a rugat la icoane şi ridicând mâinile spre cer s-a rugat aşa o perioadă de
timp, apoi mi-a spus:
– În biserica Sfântului Nicolai Naberegnâi. Să citeşti şi să cânţi cu
măicuţele de
la mănăstirea Pokrovski şi Frolevski. Până la urmă să rămâi cu cele de
la Prokovski şi îţi
vei duce traiul acolo. Să primeşti schima şi să nu spui la nimeni.
A primit măicuţa Alexandra schima, a murit şi nu a spus la nimeni. Cei
ce n-au plecat atunci la Kiev au fost arestaţi şi prigoniţi.
Măicuţa Alexandra mi-a mărturisit că dacă ea n-ar fi avut binecuvântarea
Părintelui Lavrentie n-ar fi reuşit să-şi ducă până la capăt calea cea
pământească ca să
poată trece în cea cerească.
Când au închis mănăstirea Vvedensk – continuă povestirea măicuţa Maria,
atunci am venit pentru prima oară la Mănăstirea Cernigov şi m-am
întâlnit cu Părintele
Lavrentie şi l-am întrebat:
– Cum să trăiesc în continuare? Am început să plâng că s-au închis mănăstirile
iar eu nu ştiam ce să fac.
Părintele m-a mângâiat pe creştet şi mi-a spus:
– Mănăstiri vor mai fi. Schima vei primi-o la Vvedensk, apoi te vei muta la
Prokovsk şi o ucenică de-a ta va ajunge la grad sfânt în Ierusalim şi
de asemenea va fi
schivnică şi-şi va încheia drumul lumesc în mănăstirea Acoperământul
Maicii Domnului.
Schimonahia Maria
Cum n-aţi văzut nici un Părinte?
Era îmbrăcat cu schimă!
Când lucram ca controlor pe tren, timpurile erau foarte grele şi nu ne
dădeau suficient cărbune pentru a ne încălzi vagoanele, dar ne
condiţionau să nu încercăm să încălzim cu altceva conductele căci ne
bagă la închisoare. Dar nu care cumva să se întâmple să îngheţe apa în
ţevile de încălzire că tot închisoarea ne aşteaptă. Atunci eu, fiind
pusă într-o situaţie atât de grea, încercam să aduc cărbune din altă
parte pentru a
încălzi vagonul, în una din aceste dăţi a dat peste mine un miliţian
care imediat a
început să strige la mine, m-a trântit jos şi a început să mă lovească
cu picioarele, să mă
târască pe jos şi altele. Eu îl rugam să mă lase, căci nu am făcut
nimic rău, iar dacă au să
îngheţe ţevile de încălzire ale trenului eu am să fiu dusă la
închisoare. El însă rămânea neînduplecat şi mă lovea în continuare.
Despre Părintele Lavrentie de la Cernigov eu
auzisem multe de la pasagerii trenului şi în acel moment dificil, necunoscându-l
personal pe el, mi-am îndreptat gândurile spre dânsul şi am început să
mă rog aşa:
„Maica Domnului, împreună cu toţi sfinţii şi Părinte Lavrentie,
rugaţi-vă şi mijlociţi
pentru mine, păcătoasa, în faţa Bunului Dumnezeu". Atunci, dintr-o
dată, poliţaiul s-a oprit pe loc ca împietrit, dându-mi drumul, iar
pasagerii care erau adunaţi au început să strige la el şi să-l certe,
aşa încât el a plecat dar m-a lăsat în stare gravă. Pasagerii din
vagonul meu m-au ridicat de jos, m-au dus în compartiment şi au
încercat să mă liniştească.
Inima îmi bătea foarte tare, încât abia mai puteam respira şi nu-mi
puteam reveni. Deodată, înaintea mea a apărut un călugăr care a făcut
semnul Sfintei Cruci
asupra mea şi apoi a dispărut. Eu m-am liniştit pe dată, m-am ridicat
cu totul sănătoasă
şi i-am întrebat pe cei din jurul meu, care mă ocroteau şi erau
îngrijoraţi pentru mine:
– Unde este Părintele?, iar ei, miraţi, mi-au răspuns că n-au văzut
nici un Părinte.
– Cum n-aţi văzut nici un Părinte, că eu l-am văzut acuma aicea. Era
îmbrăcat cu schimă. Toţi m-au privit miraţi şi nu mi-au răspuns nimic.
Acel chip mi s-a întipărit foarte bine în memoria mea. Prin anii 60 ajungând eu
la Cernigov, am văzut fotografia Părintelui Lavrentie şi m-am mirat,
căci acesta era
Părintele ce-l văzusem în tren cu mulţi ani în urmă. Acesta era
călugărul care m-a apărat
şi m-a liniştit în acea clipă grea: Părintele schiarhimandrit Lavrentie, grabnic
ajutător şi mijlocitor al celor în necazuri şi pericole.
Schimonahia Sviatoslava, Oraşul Kiev
Vei fi schimonahă!
În anul 1930, când am fost arestată şi mult chinuită eu îl cunoşteam
pe Părintele
Lavrentie şi credeam în puterea rugăciunii lui, şi mă rugam astfel: „Doamne
Dumnezeule, pentru rugăciunile Părintelui Lavrentie, miluieşte-mă şi
scapă-mă pe mine
păcătoasa". Rugându-mă aşa, mi-a apărut în faţa ochilor Părintele
Lavrentie şi mi-a spus:
– Vei fi schimonahă şi roagă-te să fii aşa.
În aceeaşi zi am fost chemată de către şefi şi eliberată.
Schimonahia M., oraşul Kiev
Cu atât vei primi mai mult dincolo
O măicuţă care de mult timp zăcea la pat, l-a întrebat pe Părintele Lavrentie:
– Cât oare am să mai pătimesc? De aş putea, m-aş dezlega mai repede de
trupul ăsta.
Iar el, mângâind-o cu dragoste, i-a răspuns:
– Cu cât vei chinui aici mai mult, cu atât vei primi mai mult dincolo.
Monahia H.
Cum merge rugăciunea lui Iisus?
L-am visat într-o noapte pe Părintele Lavrentie, cu un chip liniştit şi luminos,
privindu-mă cu nişte ochi albaştri, clari şi plini de bucurie, şi m-a
întrebat cum merge
rugăciunea lui Iisus. Iar eu i-am răspuns:
– Mă străduiesc.
Atunci el mi-a spus:
– Bine le va fi aici celor ce fac rugăciunea lui Iisus.
Măicuţa A.
Mie Părintele Lavrentie mi-a spus aşa:
– Bine ar fi dacă ai veni la Cernigov şi te-ai ruga la catedrala
soborului Preobrejensk vreo zece ani. Eu n-am dat mare atenţie
timpului acordat. Am venit la Cernigov şi peste zece ani catedrala a
fost închisă.
Monahia M.
Când stareţului Lavrentie îi dădeau bani pentru pomelnice, el mai făcea un
pomelnic şi-l dădea în biserică cu bani cu tot sau îşi lăsa foarte
puţini bani pentru sine,
pe care până la urmă însă îi împărţea la cei săraci şi nevoiaşi. Şi pe
ucenicii săi îi învăţa
la fel, ca în primul rând să dea banii pentru reparaţiile şi
trebuinţele bisericii, iar restul
să dea la nevoiaşi. Dacă primea alimente, le împărţea cu surorile.
Măicuţa Ilaria
Fratelui tău nu i se vor ierta uşor!
L-am visat pe Părintele Lavrentie care mi-a spus:
– Rugăciunile tale pentru rudele tale nu sunt zadarnice. Părinţilor
tăi li s-au iertat păcatele în urma pomenirilor bisericeşti făcute de
tine, dar fratelui tău, ce şi-a bătut joc
de cele sfinte, nu i se vor ierta uşor.
Eu am tresărit şi am început să plâng, căci fratele meu a necinstit şi a aruncat
icoana Maicii Domnului.
Maica N.
Vei fi prigonit împreună cu ceilalţi
Când au închis mănăstirea Sfânta Treime din Kiev, eu m-am adresat la Cernigov
Părintelui Lavrentie, care mi-a dat sfaturi foarte preţioase în ceea
ce priveşte viitorul
meu.
– Vei locui iniţial la mănăstirea Ionovsk, şi să ştii că părintele
Ioan e sfânt. Va fi închis şi acela. Vei fi schivnic şi vei sluji la
icoana Adormirii Maicii Domnului de la Lavră. Vei fi prigonit împreună
cu ceilalţi. Ceea ce toate s-au împlinit întocmai.
Schimonah Porfirii, Oraşul Kiev
Ori pe Mirele ceresc, ori un mire pământesc
Eu mergeam adesea la Vlădica Boris să-i cer binecuvântare să merg la
mănăstire, iar sora mea îmi spunea:
– Tu fă cum vrei, dar eu la mănăstire nu merg, şi nici nu mă căsătoresc.
Într-un sfârşit Vlădica mi-a spus că mă primeşte la mănăstire, iar eu
m-am dus la
Părintele Lavrentie pentru binecuvântare, la care el mă întreabă:
– Dar sora ta ce spune? Iar eu i-am răspuns:
– Părinte ea spune: „Nici maică nu voi fi, nici n-am să mă mărit!" La
care el a zâmbit şi a spus:
– Ei, aşa nu se poate! Trebuie să-şi aleagă ori pe Mirele ceresc, ori
un mire pământesc, căci altfel nu se poate trăi.
Ajungând acasă, îi povestesc totul surorii mele, la care ea, ascultându-mă, a
izbucnit în plâns şi îmi spune:
– Du-mă la Părintele, că eu vreau să mă fac măicuţă ca şi tine. Spunându-i că
vom merge în altă zi, ea mi-a răspuns scurt:
– Nu altă dată, ci acum trebuie să mergem! M-am îmbrăcat şi am pornit spre
Părintele Lavrentie care văzându-ne s-a bucurat nespus de mult şi ne-a
binecuvântat să
intrăm în mănăstire. Atâta de puternică era rugăciunea cuviosului Părinte.
Schimonahia M.
Numai cei binecredincioşi
Cu mult înaintea războiului, într-una din convorbirile sale cu ucenicii săi
duhovniceşti, Părintele Lavrentie spunea că va fi război, iar una
dintre surori i-a zis:
– Bine că va fi război, căci mulţi vor fi trecuţi în rândul mucenicilor.
Părintele însă a contrazis-o, spunându-i că nu toţi, ci numai cei
binecredincioşi,
iar cei necredincioşi vor merge în iad. Sora, înspăimântându-se, îi spune:
– Păi, aşa poţi să-ţi pierzi sufletul foarte uşor.
Părintele i-a răspuns că pe cei slabi Dumnezeu îi va lua, iar alţii se
vor curăţi prin boli. Însă în rândul mucenicilor vor fi trecuţi numai
cei binecredincioşi care îşi vor spăla păcatele cu sângele lor luptând
pentru apărarea patriei, iar pe cei mai puternici Dumnezeu îi va lăsa
pentru întâlnirea cu El.
Antihristul – un singur împărat
Părintele deseori îşi arăta dorinţa să discute cu ucenicii săi, („cu copiii săi
iubiţi"), despre vremurile de apoi, ca să-i înveţe cum să se ferească
de cărările greşite şi
să fie veghetori.
– Acum, când noi îi votăm pe conducătorii noştri suntem fie cu cei „de dreapta"
fie cu cei „de stânga". Dar nu ăsta e amarul, căci va veni o vreme
când vor impune lumii
să-şi aleagă un singur împărat. Iar când omenirea va vota pentru un
singur împărat, să
ştiţi că acela „el e" – antihristul – şi să te ferească sfântul de vei
vota. Apoi adăuga:
– Va fi un asemenea război mare încât atât de mulţi se vor pierde că vor rămâne
foarte puţini care vor supravieţui, dar cei ce vor rămâne nu vor putea
scăpa decât dacă
se vor adăposti prin crăpăturile pământului, prin peşteri.
Spunea că în acest război se vor distruge atâtea state încât până la
urmă vor mai
rămâne doar două sau trei. Atunci ei se vor hotărî să-şi aleagă un
singur împărat peste tot pământul.
În ultimele timpuri, la sfârşit, va începe prigoana împotriva
adevăraţilor creştini,
care vor trebui să scape fugind, (evadând), iar cei neputincioşi şi
bătrâni măcar de
remorcile lor să se prindă şi să fugă.
Deseori stareţul repeta cu tristeţe în discuţiile despre antihrist următoarele
cuvinte:
– „Vor veni aşa vremuri când vor umbla din casă în casă ca lumea să semneze
pentru acel «singur împărat» pe pământ şi se va face un recensământ 25
al populaţiei
foarte drastic. Vor intra în casa omului iar acolo sunt soţul, soţia
şi copiii, şi soţia îl va
ruga pe soţ să semneze căci altfel nu va putea cumpăra nimic pentru
copii: «hai, soţule,
să ne înscriem şi noi căci avem copii şi dacă nu ne înscriem nu vom
putea face nimic»,
iar soţul îi va răspunde: «iubita mea soţie, tu fă cum vrei, eu însă
sunt pregătit să mor
mai bine pentru Hristos, decât să semnez ceva pentru antihrist». Aşa
de tragic viitor vă
aşteaptă.
Vine timpul, şi nu e departe, povestea stareţul, când foarte multe biserici şi
mănăstiri se vor deschide în slujba Domnului şi se vor repara, le vor
reface nu numai pe
dinăuntru ci şi pe dinafară. Vor auri şi acoperişurile atât ale
bisericilor, cât şi ale
clopotniţelor, dar preoţimea nu va lucra la sufletul credinciosului ci numai la
cărămizile lui Faraon. Preotul nu va mai face şi misiune. Când vor termina
lucrările nu se vor putea bucura de slujbe duhovniceşti în ele că va veni vremea
împărăţiei lui antihrist şi el va fi pus împărat. Rugaţi-vă ca Bunul
Dumnezeu să mai
25 Pentru explicaţii citeşte capitolul de la sfârşitul cărţii: „Despre
taina fărădelegii care se lucrează".
lungească acest timp ca să ne putem întări în credinţă, căci vremuri
groaznice ne
aşteaptă. Luaţi aminte la toate cele ce vă spun căci totul se
pregăteşte cu foarte mare
viclenie (perfidie). Toate bisericile şi mănăstirile vor fi într-o
bunăstare imensă, pline de
bogăţii, ca niciodată, dar să nu mergeţi în ele. Antihrist va fi
încununat ca împărat în
marea biserică din Ierusalim cu participarea clerului şi a Patriarhului.
Intrarea şi ieşirea din Ierusalim va fi liberă pentru orice om, dar atunci să vă
străduiţi să nu vă duceţi, căci totul va fi spre a vă linguşi pe voi,
ca să vă atragă în ispită.
Antihrist va proveni dintr-o femeie curvă, o evreică dintr-al
doisprezecelea neam
de preadesfrânaţi. Deja de la adolescenţă se va deosebi de semenii săi
prin capacităţile
sale intelectuale deosebite, care se vor manifesta la el mai ales după
vârsta de 12 ani
când, plimbându-se prin parc cu mama lui, se va întâlni cu satana care
ieşind din beznă
(din adâncul iadului) va intra în el. Băiatul se va cutremura de
spaimă dar satana îi va
spune: „nu te teme şi nu te înspăimânta, eu te voi înălţa pe tine".
Acest copil îi va uimi
pe toţi cu inteligenţa sa. Şi aşa, din el va încolţi şi se va coace în
chipul omului
„antihristul".
Când satana va fi întronat, în timpul punerii coroanei se va citi Simbolul
Credinţei – Crezul -, dar el nu va permite ca acesta să fie citit
corect, iar acolo unde
vor fi scrise cuvintele „şi întru Unul Domn Iisus Hristos, Fiul lui
Dumnezeu" el se va
lepăda de acestea şi se va recunoaşte doar pe sine. La încoronare,
antihristul va avea
mănuşi pe mâini, iar când le va da jos ca să-şi facă Sfânta Cruce,
Patriarhul va observa
că el în loc de unghii are gheare şi aceasta îi va întări bănuiala sa
că acesta este
antihristul. Atunci Patriarhul va exclama: „Acesta este antihristul"
pentru care Patriarhul
va fi omorât.
Din cer se vor coborî proorocii Enoh şi Ilie care de asemeni vor
explica lumii şi
vor striga: „Acesta este antihristul! Să nu-l credeţi!" Iar el îi va
omorî pe ei, însă după 3
zile, cu puterea lui Dumnezeu, vor învia şi se vor înălţa la ceruri.
Antihrist va fi foarte învăţat şi va cunoaşte toate vicleniile
sataniceşti şi va face
multe minuni false şi semne amăgitoare. Pe el îl vor vedea toţi şi îl
va auzi lumea
întreagă (prin televiziune, radio, etc. n. ed.). Pe oamenii săi el îi
va ştampila cu semnul
său. Însă pe adevăraţii creştini, care i se vor opune, are să-i urască
cu ură mare. Atunci
va începe ultima şi cea mai mare prigoană a creştinilor care vor
refuza ştampila satanei
(semnul 666). Prigoana va începe îndată de pe pământul Ierusalimului
iar apoi se va
extinde pe tot globul şi se va vărsa ultima picătură de sânge în
numele Mântuitorului
nostru Iisus Hristos. Dintre voi, copiii mei, mulţi veţi ajunge aceste vremuri
îngrozitoare. Ştampila lui satana (666) va fi de aşa natură încât toţi
vor vedea dacă a
primit omul sau nu semnul satanicesc.
Creştinul care nu va primi semnul satanei (666) nu va putea nici să vândă şi
nici să cumpere nimic. Dar nu vă pierdeţi nădejdea şi nu vă descurajaţi, că
Dumnezeu nu-Şi va părăsi turma Sa. Să nu vă fie frică, nu cumva să vă
deznădăjduiţi!
Bisericile vor fi deschise, dar creştinul ortodox (trăitor, viu cu
sufletul) nu va
putea intra în ele să se roage, căci în ele nu se va mai aduce jertfa
fără de sânge a lui
Iisus Hristos. În ele va fi toată „adunarea satanică".
Şi iată că, pentru aceste fărădelegi, pământul nu-şi va mai da roada
sa şi va fi o
secetă aşa de mare, încât pământul va face aşa nişte crăpături că va
putea să cadă omul
într-însele. Creştinii vor fi omorâţi sau izgoniţi în locuri pustii,
dar Dumnezeu are să-Şi
îngrijească turma Sa, dându-le de mâncare şi apă de băut celor ce urmează Lui.
Pe evrei de asemenea îi va goni într-un loc. Mulţi evrei care au trăit
cu adevărat
după legea lui Moise, nu vor primi pecetea lui antihrist. Ei vor sta
în aşteptare,
urmărindu-i toate activităţile lui. Ei ştiu că strămoşii lor nu L-au
recunoscut pe Hristos drept Mesia, dar aici va lucra Dumnezeu, căci
ochii lor se vor deschide şi ei nu vor primi ştampila lui satana, iar
în cel de-al unsprezecelea ceas îl vor recunoaşte pe Iisus
Hristos drept Mesia, vor trece la ortodoxie, iar pentru credinţa lor
se vor mântui.
Restul poporului, fiind slab în credinţă, va merge după satana. Iar
când pământul
nu va mai rodi, oamenii vor merge la satana cerându-i pâine, la care
el le va răspunde:
„dacă pământul n-a rodit, eu nu pot face nimic". Vor seca râurile şi
lacurile, şi nu va mai
fi nici apă în fântâni. Acest dezastru se va lungi vreme de trei ani
şi jumătate, dar pentru
aleşii Săi Dumnezeu va scurta aceste zile.
În aceste grele vremuri încă vor fi luptători puternici, adevăraţi
stâlpi ai Bisericii
Ortodoxe care vor avea harul Rugăciunii lui Iisus (rugăciunea inimii)
şi Dumnezeu îi va
acoperi pe ei cu harul Său cel sfânt şi binefacerea Sa cea
atotputernică şi ei nu vor vedea
acele minuni şi semne false care vor fi pregătite de antihrist pentru
toţi oamenii şi pe
care le va vedea restul lumii, unele chiar în bisericile creştinilor.
Încă o dată vă repet
să nu mergeţi în aceste biserici, căci Hristos şi binefacerea Lui nu
va fi acolo".
Una din surori, ascultând această discuţie, a întrebat:
– Ce să fac, Părinte? Tare n-aş vrea să ajung vremurile acelea!
– Tu eşti încă tânără, s-ar putea să ajungi, i-a răspuns Părintele.
Atunci sora, îngrozită, a căzut la picioarele Părintelui, exclamând:
– Părinte, mi-e frică, ce să fac?
– Păi, tu alege una din două, sau cele cereşti sau cele pământeşti.
Va fi război, continua Părintele povestirea, iar locurile prin care el
va trece vor fi
pustiite, vor dispărea şi oamenii şi toate vieţuitoarele. Dar înainte
de aceasta Dumnezeu
va trimite tot felul de boli pentru oamenii cei slabi şi ei vor muri.
Când va veni antihrist
la putere, bolile însă vor dispărea. Cel de-al treilea război mondial
nu va fi pentru
pocăinţă, ci pentru nimicire, pentru distrugere.
O soră l-a întrebat pe Părintele:
– Asta înseamnă că vom pieri cu toţii?
– Nu, a răspuns Părintele. Cei credincioşi îşi vor vărsa sângele
pentru credinţă şi
atunci ei vor trece în rândul mucenicilor, iar cei necredincioşi vor
merge direct în iad.
Până când nu se vor completa rândurile îngerilor căzuţi, Dumnezeu nu va veni la
judecată. În timpurile cele de apoi, Dumnezeu şi pe cei vii înscrişi
în cartea vieţii îi va
trece în rândurile îngerilor, completând astfel rândurile.
Restaurarea bisericilor se va face până la venirea antihristului şi în
toate va fi o
bunăstare materială nemaipomenită. Iar voi, cu reparaţiile în biserica
noastră să mai
îngăduiţi, fiţi modeşti şi cu măsură în aspectul ei exterior, ci mai
bine să vă rugaţi mai
mult şi să umblaţi la biserică atâta timp cât încă se mai poate, şi
mai ales să veniţi la
Sfânta Liturghie unde se aduce Jertfa fără de sânge a Mântuitorului
pentru păcatele
întregii lumi. Să vă spovediţi cât mai des şi să vă împărtăşiţi cu
trupul şi sângele lui
Hristos, şi Dumnezeu vă va întări.
Dumnezeu este mult milostiv. El îi va mântui şi pe evreii care vor refuza să
primească ştampila lui antihrist şi vor exclama că: asta e amăgire şi
minciună, că acesta
este necuratul şi nu Mesia nostru, şi nu-l vor recunoaşte de mesia.
Părintele discuta cu ierodiaconul Gheorghe despre timpurile de apoi şi vărsând
lacrimi amare, spunea:
– Mulţi duhovnici şi slujitori ai Bisericii îşi vor pierde sufletul în vremea
antihristului!
Ierodiaconul Gheorghe întrebă:
– Părinte, spuneţi-mi, eu cum să fac să nu pier, sunt doar diacon. La
care el i-a răspuns că nu ştie.
Atunci ierodiaconul Gheorghe a început să plângă căzând la picioarele stareţului
şi-l ruga pe Părintele Lavrentie să se roage bunului Dumnezeu pentru
el ca să nu ajungă
în iad. Părintele Lavrentie s-a ridicat şi a înălţat o rugăciune la
Ceruri, apoi i-a spus:
– Se mai întâmplă şi aşa, că omul se îmbolnăveşte, moare şi ajunge în
Împărăţia Cerurilor.
Această proorocie s-a împlinit întocmai. Noi îl cunoaştem pe acest diacon de la
Lavra din Kiev. Era un călugăr foarte râvnitor şi făcea multă
milostenie. S-a îmbolnăvit
aşa, dintr-o dată, şi la scurt timp a murit.
De fiecare dată când Părintele se ruga sau când povestea despre viaţa de dincolo
plângea amarnic. Surorile îl linişteau, dar el le răspundea vărsând şi
mai multe lacrimi:
– Cum să nu plâng, când întunericul cel veşnic (bezna– iadul) este
plin de suflete omeneşti!
Părintele Lavrentie a avut o dragoste duhovnicească puternică către
toţi şi Bunul
Dumnezeu l-a înzestrat cu darul rugăciunii inimii şi cel al înainte-vederii.
Ne povestea foarte des despre timpurile de apoi
În ultimul timp, Părintele, stând pe lângă corişti, ne povestea foarte
des despre
timpurile de apoi şi despre sfârşitul lumii acesteia.
În timpurile acelea nu vor mai fi draci în iad, ci toţi vor fi pe pământ şi în
oameni. Va fi o mare calamitate atuncea pe pământ, nici măcar apă nu
va mai fi, apoi va fi războiul mondial (al treilea n. ed.). Vor fi
nişte bombe atât de puternice, încât şi fierul
şi pietrele se vor topi. Focul şi fumul se vor ridica până la cer şi
pământul va arde, vor
rămâne foarte puţini oameni, şi atunci ei vor striga: „Terminaţi cu
războiul şi să ne alegem
un singur împărat pe tot globul!"
Şi vor alege de împărat pe unul ce va fi născut dintr-o desfrânată
evreică din cel
de-al doisprezecelea neam de desfrânaţi, din neamul împărătesc, şi va
fi „el" frumos
pentru cei necredincioşi, iar cei dreptcredincioşi îi vor vedea faţa
lui adevărată: urâtă şi
înspăimântătoare. Când se va plimba în mantie împărătească prin
grădină cu mama sa,
şi se va gândi cum va fi el în viitor să-şi conducă împărăţia, deodată
se va deschide
pământul, va izvorî apă, iar din apă va sări ceva, şi lui îi va părea
că cineva e în spatele
lui şi se va întoarce cu faţa înapoi să vadă. Atunci va vedea ceva
groaznic, o grozăvie,
şi, de frică, va deschide gura să ţipe; atunci diavolul se va sălăşlui
în el şi din acel
moment el va deveni antihrist.
Nu o dată Părintele ne spunea: „antihristul va fi încoronat la
Ierusalim. Acum însă diavolul este legat în iad, dar Dumnezeu îl va
dezlega şi el se va sălăşlui în
împăratul-antihrist".
Iereul Nechifor, Grigorie şi protoiereul Vasile Ganzin îl contrazic pe Părintele
Lavrentie, că el despre asta a mai spus o dată, dar puţin diferit, iar
el le-a răspuns.
– Fraţii mei şi onoraţi părinţi, voi un lucru nu-l pricepeţi şi nu-l
ştiţi. Eu nu spun doar pentru Rusia noastră, ci pentru întreaga lume.
Cuvintele mele sunt adevărate, iar
mie mi le-a arătat pe toate Duhul Sfânt, prin milostivirea Bunului
Dumnezeu asupra
mea.
Iereul Nechifor şi Grigorie Protosinghelul Vasile
Cuvintele noastre sfinte sunt: Rusia şi rusesc
Părintele Lavrentie, discutând cu arhimandritul Teofan şi Nechifor, le spunea cu
multă luare aminte: „...cuvintele noastre sfinte sunt – Rusia şi
rusesc. Şi numaidecât
trebuie ştiut că mai întâi a fost încreştinarea Rusiei şi nu
încreştinarea Ucrainei. Kievul
este al doilea Ierusalim şi mama tuturor oraşelor ruseşti. Rusia
Kievleană era împreună
cu Rusia Mare. Kievul fără Marea Rusie este de neînchipuit şi de nepermis.
În Polonia a existat un centru secret al evreilor. Pe polonezi i-au
obligat să ocupe
Rusia, iar când ei au reuşit să ocupe o bucată din Rusia, au dat-o în
arendă cu tot ce era
în ea, inclusiv biserici şi mănăstiri. Ortodocşii nu puteau să facă
nimic de sine stătător.
Erau strâmtorări din toate punctele de vedere, şi trebuiau să se
supună Poloniei, adică
catolicilor şi uniaţilor. Lor nu le plăceau deloc cuvintele Rusia şi
rusesc, de aceea au
numit acele pământuri Rusia cea Mică (Malorosiei). Apoi însă au văzut că totuşi
denumirea conţinea silaba ros, şi atunci au numit-o Ocrainei
(margine). Ce margine putea fi aceasta când ea e înconjurată de jur
împrejur de alte state? Iar mai târziu au
înlocuit cuvântul „Ocraina" cu Ucraina şi ucraineni, ca să ne
dezrădăcineze mai uşor de
la Rusia ortodoxă.
Preacinstitul Teofan, egumenul lavrei Pecerska, spunea: «Să nu care
cumva să cinstim altă credinţă şi nici într-un caz să nu ne unim cu
catolicii şi să ne lepădăm de
ortodoxie».
Arhiepiscopul Lazăr şi Sfântul Teodosie ale cărui sfinte moaşte le avem aicea
(spunând acestea Părintele Lavrentie a făcut o închinăciune spre
soborul catedralei) şi
Sfântul Ioan – Mitropolitul Tobolskii, toţi s-au străduit să facă după
cuvântul lui Iisus
Hristos «faceţi aşa ca toate să fie una», să fim cu Rusia ortodoxă, ca
împreună să
formăm Sfânta Rusie. Şi astfel, pentru totdeauna să ne depărtăm de conducerea
poloneză şi catolicism, care ne duc sufletul la pierzare. V-am spus ca
să ştiţi! Ţineţi minte! Şi nu uitaţi!
Kievul n-a avut niciodată patriarh. Patriarhii au fost şi au trăit
întotdeauna la
Moscova. Feriţi-vă de biserica autocefală ucraineană".
Părintele Kronid de la Lavra Pecerskaia l-a contrazis pe Părintele Lavrentie,
spunându-i că ucrainenii care singuri se sfinţesc şi uniaţii au
dispărut din Ucraina.
Părintele însă cu tristeţe i-a răspuns: „Diavolul va intra în ei şi ei
cu mare putere
diavolească se vor uni împotriva Bisericii Ortodoxe. Dar sfârşitul lor
va fi ruşinos, iar
cei ce îi vor urma vor fi pedepsiţi de Cel de sus".
Ce cuvinte sfinte şi adevărate a grăit acest înţelepţit Părinte. Acum,
(în zilele noastre, 1993), a apărut un singur arhiereu (ucrainean
singur sfinţitor) şi s-a numit
Patriarhul Kievului, dar unde? în America. El nici n-a ştiut sau poate
a uitat că în Kiev
niciodată n-a fost patriarh. Dar deja mulţi, din neştiinţă, strigă:
„Patriarhul nostru!" 26
Părintele ne-a preîntâmpinat: „Să fiţi credincioşi Patriarhiei
Moscovite şi nici într-un caz să nu intraţi în vreo dezbinare. Pentru
acei arhierei şi ierei care vor tulbura
poporul, mare va fi pedeapsa lor, şi, vai, câte suflete vor trage după
dânşii, ducându-le
în gura iadului. Să vă feriţi de „biserica" de peste „graniţe" şi să
ştiţi că ea nu este
trecută în rândul Bisericilor Ortodoxe. Ea nu este Biserică ci e parte
a Bisericii ruseşti.
Mult a suferit, dar a supravieţuit Biserica noastră într-un stat de
ateişti. Cinstire şi slavă ei!
Ţara noastră e veşnic ortodoxă! Cuvântul „Biserica e liberă" e o denumire dată
de eretici. La noi Biserica e Ortodoxă. Se dezbină şi intră în erezie
cei ce nu cred în Una
Sfântă, Sobornicească şi Apostolească Biserică! Biserica Ortodoxă este trupul
Mântuitorului (oare se poate rupe trupul lui Hristos?). Şi ei
(ereticii) nu ţin minte că
unul este Dumnezeu, una este Credinţa şi unul este Sfântul Botez.
Iisus Hristos a creat o
singură Biserică (şi nu biserici) ce nu va fi învinsă nici de porţile
iadului. Una este, doar Biserica Ortodoxă Sobornicească şi
Apostolească, celelalte, ce se numesc
„biserici", nu sunt biserici ci sămânţă stearpă a diavolului în lanul
de grâu al lui
Hristos".
Părintele, după ce a spus acestea, a început să plângă şi să se roage
pentru toţi
cei rătăciţi. Apoi a spus:
26 Iată deci proorocia Părintelui se împlineşte.
– Nu, nu-i va chema pe ei Dumnezeu la pocăinţă, şi nu-i va dezlega,
căci nu iartă
Dumnezeu acest păcat. Acest lucru mi-a fost arătat mie de către
Împărăteasa Cerească şi
de Sfântul Înger păzitor.
Părintele mărturisea:
– Maica Domnului mi s-a arătat de câteva ori, atât singură, cât şi însoţită de
arhanghelii Mihail şi Gavriil.
Părintele îi spunea arhimandritului Varlaam:
– În ei (cei ce singuri s-au abătut de la dreapta credinţă) nu se sălăşluieşte
Sfântul Duh – mântuirea şi câştigarea Împărăţiei Cereşti. Noi,
ortodocşii, nu urmărim
decât salvarea sufletului şi câştigarea Împărăţiei Cereşti şi acest
lucru ni-l poate da
Maica noastră, Biserica Ortodoxă. Slavă lui Dumnezeu! Lepădarea de Biserică este
un păcat de neiertat, atât în viaţa asta, cât şi în viaţa cealaltă.
Asta-i hulă împotriva
Duhului Sfânt.
Terminând această discuţie, Părintele s-a luminat cu o lumină nepământească,
apoi a adăugat:
„– Cei ce au urechi, să audă şi cei ce au ochi, să vadă!" Iar apoi, a adăugat cu
tristeţe: „dar vor fi mulţi surzi şi mulţi orbi".
Schiarhimandriţii Teofan, Nichifor şi Varlaam
Va pieri amintirea şi cinstirea lor cu zgomot
Schiarhimandritul Teofan povesteşte: Stareţul Lavrentie ne spunea cu zâmbetul
pe faţă:
„Credincioşii ruşi se vor căi de păcatele lor de moarte, că au permis
jidovilor să necinstească Rusia, că nu l-au apărat pe Ţar, unsul lui
Dumnezeu, n-au cinstit Biserica Ortodoxă, mănăstirile, bisericile,
mucenicii şi toţi sfinţii. Că au urât cucernicia, lucrurile drepte şi
au îndrăgit şiretlicurile diavoleşti şi toată necinstirea vrăjmaşă. Şi
mulţi ani au lăudat, au înălţat şi s-au închinat idolului sovietic şi
ateismului, distrugătorul ţării,
considerându-l nemuritor. Puterea sovietică l-a ridicat în slăvi pe
Stalin şi pe Lenin,
numindu-i şi pe ei nemuritori". Spunea Părintele că atunci când dracii
au băgat sufletul
lui Lenin în iad, mare bucurie şi mare triumf a fost în iad, iar apoi
au adăugat: „...iar
atunci când Stalin va intra în iad, acelaşi lucru va fi. Va pieri
amintirea şi cinstirea lor cu
zgomot. Rusia împreună cu toate popoarele slave va întemeia o
împărăţie puternică, şi
va fi condusă de către un împărat ortodox, uns al lui Dumnezeu, în
Rusia vor dispărea toate ereziile şi dezbinările. Dumnezeu va milui
Rusia pentru timpurile groaznice
anticreştine, şi pentru că a avut o soartă tragică înainte de venirea
lui antihrist şi pentru
că în acele vremuri groaznice a strălucit în Rusia regimentul măreţ al
mucenicilor 27 ,
începând din cinul înalt duhovnicesc până la cetăţenii de rând: de la
cele mai înalte
grade ale feţelor bisericeşti, mitropolit şi împărat, preot şi
călugăr, până la sugari şi nounăscuţi
şi terminând cu mirenii. Ei toţi se vor închina lui Dumnezeu,
împăratului nostru,
Sfintei Treimi, Tatălui şi Fiului şi Sfântului Duh şi-L vor implora ca
să miluiască Rusia.
Trebuie să ştiţi că Rusia este apărată de Maica Domnului, ea se roagă
şi mijloceşte
pentru noi. Toţi Sfinţii ruşi împreună cu Sfânta Născătoare de Dumnezeu se roagă
pentru iertarea Rusiei, în ţara noastră va înflori dreapta credinţă
ca-n vremurile de
demult şi va fi foarte mare bucurie pentru sufletele creştine (dar
pentru puţin timp, căci
va veni timpul Judecăţii de Apoi). De împăratul ortodox rus se va teme
chiar şi antihrist
iar restul ţărilor, în afară de Rusia şi celelalte pământuri slave vor
fi sub puterea lui
27 Vezi cartea: Noii martiri ai pământului rus. Schitul românesc
Podromul Sfântul Munte Athos 2002. (n.
ed.)
antihrist şi vor suferi chinuri groaznice ce sunt însemnate în Sfânta
Scriptură! Rusie,
pocăieşte-te, cinsteşte-L şi înalţă-L pe Dumnezeu, cântându-I Lui: Aliluia!"
Schiarhimandritul Teofan,
Schimonahia Alexandra,
Monahia Olimpiada.
Măreţ Părinte, grandios, dar nu pot să înţeleg
de ce a refuzat schima?
Când Părintele Lavrentie zăcea pe patul de moarte, venise să-şi ia rămas bun de
la el măicuţa Antonia. Toţi plângeau şi-şi cereau iertare,
binecuvântare şi sfinte rugăciuni.
Părintele, adresându-se egumenei Antonia, a spus:
– Păzeşte-ţi turma, şi să o iubeşti, iar măicuţelor le-a spus:
– Voi să o ascultaţi pe maica egumenă, căci cine nu o va asculta, îşi
va duce sufletul pe calea pierzării.
Tot în această perioadă, pe Părintele Lavrentie l-a vizitat şi
episcopul Iacob, spunându-i:
– Părinte, trebuie să primiţi schima. Iar Părintele i-a răspuns:
– Nu, Sfinţite Vlădică, lasă să rămână totul aşa cum este.
Episcopul Iacob, îndepărtându-se de patul Părintelui, a spus cu supărare:
– Măreţ Părinte, grandios, dar nu pot să înţeleg de ce a refuzat
schima. Doar toţi marii duhovnici şi propovăduitorii dreptcinstitori
au primit sfânta schimă. Îmi pare rău de acest stareţ vestit, de acest
minunat Părinte Lavrentie.
Însă Părintele, nu cu mult înainte de a se îmbolnăvi, a lăsat cuvânt
ca atunci când
va fi pe patul de moarte să o cheme la el pe schimonahia Gavriila.
Astfel că atunci când
măicuţa Gavriila a fost chemată, ea a venit cu schima pe braţele ei.
Mare i-a fost mirarea
Vlădicăi Iacob când a văzut aceasta şi cu multă dragoste duhovnicească
a exclamat:
– Slavă Ţie, Doamne, Părintele nostru este schivnic.
Atunci măicuţa Gavriila i-a spus Vlădicăi că Părintele este schivnic şi că
tunderea ca schivnic a primit-o de la sfântul mucenic Pahomie,
Arhiepiscopul Cernigovului. Părintele a fost îmbrăcat în schimă şi
mare a fost smerenia lui, căci
nimeni nu ştia că este schivnic. El a trăit foarte simplu şi în multă
smerenie, n-a purtat
schima pentru a nu da naştere la admiraţia celor din jur.
După trecerea la cele veşnice a Părintelui Lavrentie, măicuţa egumenă Antonia a
slujit în fiecare zi timp de patruzeci de zile parastasele şi slujbele
de înmormântare. A făcut multe mese pentru călători şi rugători, a dat
mult ajutor la bisericile mai sărace şi
la alte mănăstiri, pentru pomenirea Părintelui Lavrentie. Pe 7
ianuarie a fiecărui an se
slujeşte parastasul şi slujba de pomenire a Părintelui Lavrentie
săvârşite de arhiepiscopul
Cernigovului. La prânzul de pomenire multe cuvinte frumoase au fost spuse
despre Părintele Lavrentie de către Vlădica, maica egumenă, părintele Nechifor,
părintele Antonie şi alţii.
Măicuţa egumenă s-a uitat pe fereastră şi a spus:
– Pe acolo a umblat părintele, şi întorcându-se la arhiepiscopul
Andrei, a continuat: părintele Lavrentie i-a numit pe arhiereii Simon
şi Iacob propovăduitori şi
mari rugători şi vor fi şi mai mulţi ca ei. Va fi la Cernigov un
arhiepiscop mărturisitor şi
va fi în Rusia o mare prigoană, spunând acestea începu să plângă, iar
o dată cu ea şi cei
prezenţi. Apoi maica egumenă a adăugat: Aştept prigonirea mănăstirii, iar apoi
înflorirea ei.
Schiarhimandritul Lavrentie este îngropat în cimitirul soborului
Sfintei Treimi în
gropniţă, lângă arhiepiscopul Filaret al Cernigovului şi mulţi alţi arhierei.
Dreptcredincioşii îi poartă un profund respect şi cinstesc memoria
Părintelui Lavrentie
venind şi închinându-se la mormântul lui, unde este pusă o icoană mare
care îl reprezintă pe el. Şi toţi cred că acest mare rugător şi
mijlocitor al sufletelor păcătoase se sălăşluieşte între cei sfinţi şi
drepţi şi că el se roagă în continuare pentru Rusia Ortodoxă
pentru ca noi să ne putem duce traiul în curăţenie, cinstind Biserica
Ortodoxă şi pe toţi
sfinţii ei.
ULTIMELE ZILE ALE PĂRINTELUI,
MOARTEA ŞI ÎNMORMÂNTAREA LUI
În toamna anului 1949 Părintele Lavrentie a început să se simtă rău.
Cu toate că starea lui de sănătate nu-i prea permitea, el mergea toată
ziua la biserică, iar când
surorile îl rugau să rămână în chilie, el le răspundea:
– Unul merge la biserică să câştige mântuirea, iar altul ca să nu o piardă.
În ultimul timp îl aduceau la biserică cu căruţa, înainte de Sfântul Neculai a
trimis o soră ca să ceară binecuvântare de la Părintele paroh Iacob
pentru a merge la
biserică. Părintele paroh, din dragoste pentru Părintele Lavrentie, nu i-a dat
binecuvântare, iar când sora s-a întors şi i-a spus ce i-a zis
părintele Iacov, Părintele
Lavrentie i-a răspuns:
– Ei, cine se mai gândeşte că o să ajungă până la anul viitor, poate
să nu meargă.
S-a îmbrăcat repede şi a fost dus la biserică. Aceasta a fost ultima
priveghere a
Părintelui. Când se cânta: „Acum slobozeşte Doamne pe robul Tău...",
Părintele plângea foarte tare şi plângeau împreună cu el toţi cei care
erau prezenţi, care au simţit cu adevărat dragostea îngerească ce se
revărsa din inima lui.
La chilie l-au dus în braţe căci era foarte slăbit şi de atunci
Părintele nu s-a mai ridicat din pat.
Părintele nu mai mânca pâine de aproape jumătate de an, hrănindu-se
doar cu legume. Cu mult înainte de Sfântul Neculai, surorile îl rugau
să fie mai îngăduitor cu
sine şi să se îngrijească mai mult de sănătatea sa. Iar el, glumind,
le-a răspuns:
– Dacă până la Sfântul Neculai soarele va urca sus, atunci şi
lucrurile vor merge
în sus.
Iar când de Sfântul Neculai l-au dus la chilie pe braţe, el a spus:
– Acum până la Botezul Domnului ori îmi revin, ori mă tot duc.
În timpul bolii, Părintele era zilnic împărtăşit, iar în ziua când s-a
stins din viaţă
(la Bobotează), egumenul, părintele Antonie, a adus Sfintele Daruri în
potirul din
Sfântul Altar. Rugăciunea de mulţumire a fost citită de o măicuţă.
Către seară se vedea
deja că puterile îl părăsesc şi atunci toţi au alergat şi s-au adunat
în chilie la el pentru a
fi binecuvântaţi şi a-şi lua rămas bun de la iubitul lor Părinte şi duhovnic.
Una dintre surori (care îl îngrijise cel mai mult) povestea că pe la ora trei
noaptea a auzit clar o cântare de o frumuseţe rară a corului. Atunci
ea a alergat în chilia unde odihnea trupul celui adormit, dar acolo
era o linişte desăvârşită, lumânările ardeau şi nu se auzea decât
glasul liniştit al preotului D. care citea Sfânta Evanghelie. Măicuţa
nedumerită şi speriată a spus că ea a auzit clar o cântare deosebită,
iar părintele călugăr
s-a minunat şi a spus că sufletul Părintelui Lavrentie este întâmpinat
de îngeri.
În ziua a treia de dimineaţă săvârşind cu lacrimi ultima panahidă în
chilie, clerul
însoţit de poporul îndurerat au dus sicriul cu trupul Părintelui în
biserică, care deja
devenise neîncăpătoare pentru mulţimea şi slujitorii Bisericii care
veniseră să-şi ia
rămas bun de la iubitul lor duhovnic şi călăuzitor. Sicriul a stat
cinci zile în mijlocul
bisericii. Seara se citea Paraclisul, dimineaţa slujba pentru cei
adormiţi, apoi panahidă
iar şuvoiul de oameni nu mai contenea să curgă. Trupul Părintelui se
odihnea într-un sicriu de stejar pe care el şi-l pregătise cu mult
înainte de moartea sa.
Faţa celui adormit era acoperită cu „Aerul", cum se face după
rânduiala monahală. Se vedeau doar mâinile care însă erau moi ca ale
omului ce doarme.
Nu se poate exprima prin cuvinte starea sufletească a măicuţelor şi a
maicii stareţe Antonia. Ele îşi luau rămas bun de la cel care le-a
fost mai aproape decât un tată
trupesc. El le-a primit pe ele în mănăstire, majoritatea trăind într-o
sărăcie cruntă. În toată viaţa sa, Părintele le-a încălzit sufletele
lor şi le-a alinat suferinţele, le-a ajutat în toate, le-a învăţat,
le-a hrănit trupeşte şi le-a condus duhovniceşte pe drumul spre
mântuire.
În ziua înmormântării, slujba a oficiat-o Episcopul Iacob cu un întreg sobor de
preoţi. La sfârşitul Sfintei Liturghii, cu binecuvântarea Vlădicăi,
Arhiereul D. a ţinut
cuvânt de rămas bun care neîncetat a fost întrerupt de suspinele
mulţimii. Nu-şi putea
opri lacrimile nici Vlădica şi nici unul din cei prezenţi. După
cuvântul de rămas bun au
început cântările care îţi răscoleau şi cele mai sensibile corzi ale
sufletului. Participau la ele Vlădica, tot soborul preoţesc, mulţi
călugări şi diaconi.
În jurul sicriului stăteau măicuţele şi ucenicii Părintelui Lavrentie
iar credincioşii ce veniseră aveau câte o lumânare aprinsă. Era plină
toată biserica, curtea bisericii, iar
mulţi din cei veniţi nici n-au putut ajunge până la sicriu, stând pe
drumul de lângă
biserică. Cântarea „Cu cei sfinţi să te odihneşti" a fost cântată de
toată lumea ce stătea
în genunchi.
Când s-a încheiat rânduiala de înmormântare, cam pe la ora cinci după amiază,
sicriul cu trupul Părintelui a fost coborât de către călugări şi
episcopi în gropniţă. Toţi plângeau în hohote iar alţii au leşinat.
Măicuţele toate au înconjurat cavoul, au aplecat
asupra lui capetele lor sărmane şi au ridicat asemenea glasuri de plângere încât
Preasfinţitul Părinte Iacov, cu mâinile la urechi, abia a ieşit viu de
acolo, întrucât inima
îi ieşea din piept de milă. Numai singur clopotul era cel care ridica
la cer sunetul său
ritmic ce părea netulburat.
Sicriul cu trupul celui adormit a fost lăsat timp de 40 de zile în
gropniţă şi aşa, zi
şi noapte, un şuvoi necontenit de lume venea şi îşi lua rămas bun,
Sicriul a stat deschis
20 de zile iar celelalte 20 de zile a fost închis.
Zilnic se slujea panahidă, iar după 40 de zile sicriul a fost coborât în mormânt
sub o piatră mare şi frumoasă. Aceasta a fost pe 20 februarie 1950.
Noi credem şi nădăjduim că bunul Dumnezeu a primit sufletul îngeresc
al Părintelui Lavrentie în Împărăţia Cerurilor şi că mulţi monahi şi
dreptcredincioşi au prin el un rugător înaintea lui Dumnezeu.
* * * * * * * * * * * * * * * * * * * * * *
Cei ce aţi citit această carte despre smeritul Părintele Lavrentie de
la Cernigov,
să dăm slavă bunului Dumnezeu, Cel în Treime slăvit, că ni l-a dat
nouă păcătoşilor în
acest al XX-lea veac, (veacul succeselor ştiinţei şi tehnicii dar şi
al falselor minuni, prin
care, cu părere de rău trebuie să spun, hulesc şi necinstesc dreapta
credinţă, semănând
minciuna), pe acest mare luminător şi propovăduitor al Bisericii Ortodoxe.
Părintele spunea adeseori că pământul rusesc niciodată, adică până la Judecata
de Apoi nu va fi lipsit de stareţi drept-cinstitori, rugători şi
propovăduitori ai dreptei
credinţe, asemeni celor din Sfânta Scriptură.
Schiegumenul Heruvim Diagteari
În timpul când cartea era în pregătire pentru tipar, schiarhimandritul Lavrentie
de la Cernigov a fost canonizat Sfânt pe 22 august 1993; au fost
deshumate moaştele
cuviosului care erau întregi şi frumos mirositoare, ele fiind puse în
mănăstirea Sfânta
Treime. Deshumarea şi mutarea sfintelor moaşte a fost făcută de către
Mitropolitul
Vladimir al Kievului şi a întregii Ucraine, cu participarea soborului
de arhiepiscopi:
Antonie, Mitropolitul Cernigovului şi Nijinskului; Ilarion, episcopul
Hersonului şi
Tavriceskului; Bartolomeu, episcopul Sumskului şi Ahtârskului şi
Kronida, episcopul
Dnepopetrovskului şi a Zaporojiei. Au fost prezenţi mulţi alţi preoţi
şi diaconi.
Mulţimea de lume ce venise să asiste la ceremonie nu mai încăpea în
curtea mănăstirii.
Cu toţii însă cântau „Cuvioase Părinte Lavrentie, roagă-te lui
Dumnezeu pentru noi, păcătoşii", în toate bisericile din oraşul
Cernigov, înainte de a începe Sfânta Liturghie
se cântă troparele şi Condacul cuviosului nostru Părinte Lavrentie.
Despre taina fărădelegii care se lucrează
Mănăstirea Noul-Neamţ - 2002 -
Nu vă jucaţi cu mântuirea voastră!
(din convorbirea cu părintele Ghenadie Emelianov –
înregistrată la „Pravoslavnoie Radio", Sankt Petersburg)
„Nu este posibil ca un creştin ortodox să fie indiferent la
introducerea voită şi
sistematică a acestui număr (666) în viaţa lui".
(Din Circulara Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe din Grecia)
În prezent, populaţia noastră se confruntă cu acţiunea de codificare generală
întreprinsă de către autorităţile statale – deşi până astăzi nu există
nici o lege care să ne
impună adoptarea codului numeric personal. Organele „competente"
invocă articolul 83
din Codul fiscal în care se menţionează luarea în evidenţă specială a
contribuabililor.
Poftim! Luaţi-i, de ce nu?! După cum şi până în prezent au fost luaţi
în evidenţă,
şi de acum înainte vor trebui să fie luaţi. Dar de ce să fie
numerotaţi oamenii?, şi de ce
toţi?
De fapt, acţiunea respectivă ar putea fi atribuită cu acelaşi succes
Societăţii de
salvare – sau Salvamar, ori Crucii Roşii, că mare diferenţă nu e!...
Nouă, însă, ni se spune că în prezent toţi cetăţenii vor trebui să fie
numerotaţi.
Cine are nevoie de aşa ceva şi de ce?
Pe data de 31 ianuarie, 2001, la întâlnirea cu patriarhul, V.
Tihomirov, locţiitorul
ministrului de finanţe, s-a scăpat cu vorba, zicând: „Noi dispunem de
o concepţie bine
definită a perfecţionării organelor fiscale. FMI ne-a acordat credite.
Suntem în faza de
pregătire a unor specialişti, care să fie capabili să activeze în
condiţiile actuale, ţinând
cont de exigenţele internaţionale. În ţară se lucrează deja asupra
unui sistem electronic
unic de culegere şi transmitere a informaţiei."
Codurile numerice nu constituie o noutate pentru nimeni: paşaportul nostru,
atestatul, talonul de pensie şi multe alte documente emise de-a lungul
anilor – toate au
fost numerotate. Acum însă, pentru prima dată, au fost supuşi
numerotării cetăţeni vii şi
liberi, şi nu pentru o anumită perioadă, ca în lagărele de
concentrare, ci pentru tot restul
vieţii lor. Codul numeric personal (CNP) impus nouă prin intermediul
departamentului
de finanţe încalcă Constituţia ţării şi alte documente legislative.
Observăm un anumit scop bine pus la punct – pregătirea populaţiei
pentru instalarea unui control economic total. Or, sufletul creştinesc
simte primejdia ce se
apropie...
Prin ce se deosebeşte acest număr de cele primite până acum? După cum se ştie,
codul numeric barat conţine cifra 666, deşi se afirmă că scannerul nu
citeşte cifra
respectivă. Într-adevăr, dacă vom scana orişice cod numeric barat,
cifra 666 nu va fi de găsit. Dar dacă întreaga informaţie se şterge,
la baza ei rămân cei trei de şase, pe care
scannerul deja îi citeşte; în fapt cei trei de şase conţin întreaga
informaţie a codului
barat. Prin urmare, în componenţa codului se afla tocmai această
cifră: 666, despre care
ne vorbeşte Sfântul Apostol Ioan Teologul, şi nu altă cifră.
Pentru prima dată numărul 666 este menţionat în Cartea Regilor III, cap. 10.
vers. 15 28. Pe vremea domniei lui Solomon toate triburile
înconjurătoare plăteau iudeilor
un bir în valoare de 666 de talanţi (de aur). Iată de ce, pentru
iudei, până în ziua de
astăzi această cifră simbolizează puterea economică asupra altor popoare.
Al doilea aspect neliniştitor îl reprezintă caracterul nu atât
benevol, ci mai curând forţat al acestei acţiuni, de exemplu, în SUA,
numărul este atribuit fiecărui
cetăţean care primeşte cetăţenia americană. Desigur, numărul poate fi
refuzat – numai
că, în acest caz eşti nevoit să părăseşti teritoriul Statelor Unite.
Dar cel mai interesant
este că, şi în acest caz, cetăţeanul rămâne numerotat. Sistemul nu
funcţionează decât
într-o singură direcţie, ca un harpon, omul poate să şi moară –
numărul însă rămâne.
Se pune întrebarea – ce fel de numere sunt acestea pe care omul trebuie neapărat
să le primească, şi încă având în componenţa lor negreşit trei de
şase? Şi de ce sunt ele impuse micuţilor, pensionarilor şi
călugărilor, care nu fac parte din lotul contribuabililor?
Al treilea aspect rămâne în umbră – porţiunea ce se observă nu reprezintă decât
vârful unui aisberg, a cărui denumire este controlul economic total.
Emiterea paşapoartelor electronice şi intrarea în aşa-numita zonă
Schengen 29 atrage după sine
pierderea independenţei economice, pierdere care îi va afecta pe toţi
oamenii şi toate popoarele. Desfiinţarea frontierelor naţionale şi
instaurarea noii ordini mondiale –
iată scopul râvnit al codificării.
Dacă vom analiza desfăşurarea actuală a evenimentelor din lume, vom observa
că omenirea alunecă spre un control economic cvasi total. În viitorul
apropiat toate
cumpărăturile efectuate prin intermediul cartelei electronice pe bază
de CNP vor începe
să fie înregistrate în calculatorul central. Absolut toate
tranzacţiile şi toate schimburile
de marfă vor fi accesibile doar pentru posesorii numărului respectiv.
Exact despre acest lucru ne vorbeşte Sfântul Ioan Teologul în
Apocalipsa, cap. 13, vers. 16-18: „Şi-i va face pe toţi, pe cei mici
şi pe cei mari, şi pe cei bogaţi şi pe cei
săraci, şi pe cei slobozi şi pe cei robi, ca să le dea lor semn pe
mâna lor cea dreaptă
sau pe frunţile lor; încât nimeni să nu poată cumpăra sau vinde, fără
număr cel ce are
semnul, sau numele fiarei, sau numărul numelui fiarei. Aici este
înţelepciunea să socotească numărul fiarei; că numărul ei este 666".
E clar că nu merge vorba despre un oarecare număr abstract, care urmează a fi
atribuit oamenilor, ci de unul concret. Mulţi afirmă că acest număr nu
prezintă nici un
pericol, deoarece nu se aplică pe frunte sau pe mână, după cum scrie
în Apocalipsă. Se va emite doar un buletin. Bineînţeles că, deodată,
la toţi, numărul nu poate fi pus pe
frunte, deşi posibilităţi tehnice ar exista. În presa ortodoxă
(„Russki Vestnic" Nr. 51-52,
1998) apare informaţia diac. A. Koblev referitoare la implantarea unor
cipuri sub formă
de vaccin, elevilor şcolii Nr. 487 şi ai colegiului auto din Moscova.
Specialiştii americani, care se ocupau cu aşa-zisa vaccinare, nu
dispuneau de nici un fel de
documentaţie asupra „vaccinurilor". În definitiv totul nu e decât o
chestiune de timp.
28 „Şi era cumpănitura aurului ce venea lui Solomon într-un an, şase
sute şasezeci şi şase de talanţi de aur. Afară de birul celor supuşi
şi al neguţătorilor ce neguţătoreau şi al tuturor împăraţilor celor de
dincolo şi al domnilor pământului". (Biblia de la 1914; III Regi, cap.
10, versetul 15-16.) De remarcat că
în bibliile mai recente acest număr este scos din text. Mai recent un
ierarh i-a chemat pe stareţii din
subordinea sa şi i-a ameninţat că dacă un singur călugăr nu ia noul
buletin, stareţul acela va fi schimbat.
29 Zona Schengen va fi, după cum se vede, un domeniu controlat în
totalitate de Oculta internaţională. Se împlinesc profeţiile
stareţilor de la Optina privitoare la izolarea Rusiei de către statele
europene în
vremurile antihristice (n. r.).
De-ar avea ce să pună, că de pus – puteţi fi siguri că pe frunte vor
pune anume cifra respectivă. Va veni vremea şi lumea se va obişnui cu
aceste coduri, se va obişnui şi cu buletinele electronice şi cu
decontările fără numerar. Nici nu vor concepe viaţa fără ele.
Şi toate acestea se vor întâmpla sub ochii noştri.
Evenimentele se precipită. Sistemul codului barat n-a apărut decât cu
vreo 10 ani în urmă, şi de-acum lumea s-a deprins că pe fiecare sticlă
de bere, pe orice produs cumpărat de la magazin se etalează codul cu
bare. De ce? Credeţi că este atât de necesar ca fiecare produs să fie
marcat cu acest cod? Nu, desigur. Însă se face tot posibilul ca
noi să ne obişnuim cu sistemul codului barat. Astăzi vedem codul pe
sticlele de bere, iar
mâine vom primi buletinele cu acest cod, având şi o bandă magnetică
prin intermediul
căreia vom fi nu numai identificaţi cu ajutorul scannerului, ca un
baton de salam, ci
totodată se vor extrage o mulţime de informaţii cu caracter personal,
informaţii ce se vor
acumula automat în calculatoare, fără să mai fie nevoie de
informatori. În orice clipă
informaţiile cu caracter personal sau cele referitoare la afaceri vor
putea fi sustrase şi puse la dispoziţia unor structuri criminale
mafiote, după cum vedem că se întâmplă şi în prezent.
În al patrulea rând, noi, oamenii, ne-am obişnuit cu numele de familie.
Imaginaţi-vă că aceste nume vor dispare încetul cu încetul din viaţa
socială, şi noi vom
deveni nişte numere (la număr), mister „x" şi „y", având în loc de
nume un anumit cod.
Din punct de vedere tehnic, lumea actuală este gata pentru transferul de
informaţie la cel mai înalt nivel electronic. Iată de ce în unele ţări
europene şi în SUA sistemul introducerii generalizate a buletinelor
electronice a fost temporar oprit.
Ofensiva s-a declanşat împotriva Rusiei, Ucrainei, Belorusiei.
Sistemul, la întreaga sa
capacitate, urmează a fi instalat pretutindeni şi în acelaşi timp – la
termenul stabilit.
Multă lume se bizuie pe dimensiunile teritoriale ale Rusiei, care vor împiedica
aplicarea sistemului de control total în asemenea proporţii. Sigur,
aici pot apărea unele
complicaţii. Va fi mai dificil de instalat, dar nu imposibil. Şi să nu
uităm că această codificare este finanţată din surse occidentale, care
acţionează cu un anumit scop.
Scopul final fiind identificarea populaţiei de pe întreaga planetă. De
ce au ei atâta nevoie de controlul economic total?
Obiectivul principal îl constituie anularea banilor. În februarie 2001
la consfătuirea instructivă a contabililor din marile întreprinderi,
s-a anunţat că în decursul anului curent toţi vor primi codul numeric,
iar pentru anul viitor s-a hotărât desfiinţarea codului Nr. 50,
aceasta însemnând oprirea circulaţiei banilor în numerar în interiorul
întreprinderii. După care se plănuieşte retragerea banilor de la
populaţie şi trecerea la
decontările prin virament cu ajutorul cartelei magnetice pe baza
codului (barat) numeric
personal.
Aşadar, acceptând de bună voie – nu există nici o lege în această privinţă –
CNP-ul, contribuim cu toţii la realizarea unor astfel de proiecte tenebroase.
În cazul când anumite grupuri de populaţie rămân în afara sistemului, acesta, în
ansamblu, nu poate funcţiona. Iată de ce, cu toate că nu există nici o
lege în privinţa
codificării, codul numeric este implantat peste tot locul într-un ritm
susţinut. Mi s-a întâmplat să văd cum masele de oameni se îmbulzesc la
ghişeele inspectoratelor fiscale
pentru a obţine numărul, deşi nimeni nu-i sileşte. Din ce cauză? Şi de
ce să se calce-n
picioare unul pe altul? Pentru că au fost speriaţi, atâta tot. Deci o
mică sperietură este
suficientă ca să se pună-n mişcare masele colosale ale populaţiei.
Să ne imaginăm totuşi că banii au dispărut, şi ei chiar vor dispărea.
În acest caz faimoasa cartelă, având la bază codul barat, va deveni
singura noastră sursă de existenţă,
singurul obiect pe care-l mai avem la mână. Acum să presupunem că ni
s-a furat cartela, ori am pierdut-o. Normal, ne vom adresa organelor
respective, cerând o altă
cartelă în locul celei pierdute. Şi, probabil, ni se va răspunde că
altă cartelă nu se dă, iar ca pe viitor să n-o mai pierdem, vor trebui
luate măsuri de siguranţă, în acest moment ne vom ciocni nemijlocit de
chestiunea pecetluirii. Reiese că am consimţit deja să ne
pecetluim atunci când am primit codul barat. Deci, în temeiul
respectivului cod adoptat
în prezent, cetăţeanul va fi marcat cu un micro-cip, care va conţine
toată informaţia
culeasă – despre solvabilitatea sa, despre locul de trai, călătoriile
sale, în genere despre
întreaga situaţie a individului. Şi atunci oamenilor li se va propune
să şi-l pună pe frunte. Unora li se va propune, alţii vor fi
constrânşi, cum s-o nimeri. Ce-i de făcut?
Cu această întrebare s-au adresat părintelui Paisie din Muntele Athos.
Părintele a zis aşa – „dacă nu veţi lua buletinul electronic, este ca
şi cum aţi stinge un foc mic cu un pahar de apă, iar să învingi
ispitele când aţi luat buletinul şi va trebui să luaţi şi cip-ul pe
mână sau pe frunte, va fi tot atât de greu, ca şi cum ar trebui să
stingeţi o casă în flăcări". Cel ce nimereşte în capcană, nu mai
scapă. Scriptura spune clar: „Oricine se
închină fiarei şi chipului ei, şi primeşte semnul ei pe fruntea sa,
sau pe mâna sa, va bea
şi acesta din vinul mâniei lui Dumnezeu, turnat neamestecat, în
potirul mâniei Sale, şi se
va chinui în foc şi pucioasă..." (Apoc. 14, 9–10). Primejdia deci nu
constă în acceptarea
codului numeric barat, ci în urmările catastrofale ale acestui fapt.
Dacă acceptăm codul,
admitem şi posibilitatea aplicării lui pe frunte, într-un cuvânt, a
pecetluirii, şi atunci
datele problemei se schimbă. În ziua de azi încă ne mai putem duce la
circa financiară, ca să depunem o cerere refuzând numărul, şi numărul
nu ne va fi atribuit 30 – zic ei. În cazul acesta vom fi trecuţi în
categoria cetăţenilor „cu probleme". Dar de pe acum se vede că
cetăţenii „cu probleme" se vor afla în minoritate. Şi, desigur, nimeni
nu va ţine cont de ei.
O mare parte din populaţie acceptă numărul în virtutea indiferenţei
sale faţă de credinţă, de Sfânta Scriptură, îndeobşte faţă de
chestiunile duhovniceşti. Totuşi, indolenţa şi nepăsarea nu pot să se
prelungească la nesfârşit. Până la urmă fiecare dintre noi, într-un
fel sau altul, va fi nevoit să-şi manifeste bunăvoinţa inimii sale
privitor la cutare acţiune spirituală sau alta.
Aşadar, toţi aceia care nu vor lua numărul, vor fi incluşi în
categoria cetăţenilor
cu probleme. Ce se va întâmpla mai departe, vom afla. Va veni vremea,
şi vom afla.
Ceilalţi vor începe, probabil, să-i persecute pe primii,
învinovăţindu-i de toate neorânduielile care se vor petrece în jurul
lor. Iată, vor zice, din pricina câtorva viaţa noastră s-a
dezorganizat. Astfel, presiunea lumii va creşte.
În prezent, mulţi se înfricoşează, se agită. Cum s-a răstit la mine nu
demult o bătrânică: „Şi eu cum îmi voi primi pensia?" De parcă cineva
îi răpeşte pensia.
Misiunea noastră constă în a-i preveni pe oameni asupra consecinţelor
duhovniceşti pe
care le vor suporta în caz că vor lua codul, şi acel cod va deveni
pentru ei o condiţie
esenţială a existenţei pământeşti. Acesta este pericolul numărul unu,
şi acest pericol e
trecut sub tăcere de către autorităţi. Şi nu fără motiv – pentru că
aceasta şi este
fărădelegea săvârşită în taină. Cu alte cuvinte, codificarea reprezintă taina
fărădelegii ce se săvârşeşte acum.
Întrebare: „în ultima vreme atât în atitudinea mirenilor cât şi a
clerului se observă o oarecare placiditate cu privire la campania de
codificare (mai curând
silnică decât benevolă). Cum vă explicaţi această indiferenţă?
– Conştiinţa duhovnicească a multora dintre enoriaşi de-abia se trezeşte, iar
simţul primejdiei s-a pierdut. De la slujitorii altarului se aşteaptă
uneori imposibilul: ca
ei să ne arate calea, s-o netezească şi să ne ducă de mână pe făgaşul creşterii
duhovniceşti direct în Împărăţia cerească. În realitate este necesară
o continuă nevoinţă
molitvelnică, o curăţire a conştiinţei şi nădejdea neclintită în
ajutorul lui Dumnezeu. În caz contrar, orice mărturisire a Adevărului
dumnezeiesc din partea preotului rămâne
zadarnică şi nu aduce nici un folos. Din acest motiv, o parte a
clerului păstrează tăcerea
30 Valabil pentru Rusia, Ucraina şi Belorusia. Republica Moldova a
primit deja buletinele cu cip-uri. Deci, „înapoi în Est", cum bine
spune Arhim. Iustin (Pârvu).
şi se roagă pentru trezirea creştinilor din somnolenţa duhovnicească.
Pur şi simplu, cuvintele preotului nu ating conştiinţa credinciosului.
Vlădica Ioan de Sankt Petersburg spunea că în vremurile noastre se repetă
decăderea duhovnicească a omenirii din epoca primei veniri a lui
Hristos pe pământ.
Deşi cunoscătorii legămintelor dumnezeieşti din Vechiul Testament
ştiau că în faţa lor
se află Hristos Cel întrupat pentru mântuirea lor, totuşi, orbiţi
fiind de răutatea lumii
acesteia, L-au răstignit. Tot aşa şi la a Doua Venire, deşi poporul lui Dumnezeu
cunoaşte profeţiile Sfântului Ioan Teologul, marea majoritate a
creştinilor nu va şti să le
deosebească în realitatea înconjurătoare. S-a scris că „satana îi va
ispiti, dacă va fi cu
putinţă, şi pe cei aleşi", adică pe noi, creştinii ortodocşi.
De ce iudeii L-au răstignit pe Domnul? Pentru că starea duhovnicească a
poporului era jalnică, o mare parte din iudei nu se orientau în
profeţiile biblice şi
credeau orbeşte în cele spuse de rabinii, care manevrau cunoştinţele
din cărţi în
scopurile lor personale. Acest dezastru duhovnicesc nu s-a abătut pe
neaşteptate, ci a
fost cultivat pe parcursul multor ani de apostazie, transmiţându-se
din generaţie în
generaţie.
În prezent starea poporului nostru pare tot atât de apăsătoare, cu toate că
lăcaşurile Domnului sunt pline de creştini, iar Biserica sporeşte
vizibil. Dar iată că inimile curate, în care poate să se odihnească
Duhul lui Dumnezeu, se împuţinează
mereu. De regulă, centrul de greutate al vieţii noastre nu se află în
Biserică, ci în viaţa
lumească, aici pe pământ. De aceea orice amintire despre cele
duhovniceşti, şi îndeosebi
despre evenimentele urmând să se săvârşească după cea de-a Doua Venire
a lui Hristos,
trezesc în noi sentimente de respingere şi refuz. Din Revelaţia
Sfântului Ioan Teologul
aflăm că pecetea antihristului va fi pusă practic fiecărui om. Şi doar
puţini la număr vor
fi acoperiţi de harul lui Dumnezeu, şi aceştia vor fi răpiţi la cer
fără a cunoaşte moartea.
În sfânta Scriptură scrie: „Cel ce va răbda până la sfârşit se va
mântui" (Mt. 24,
13). Prin urmare, vremurile noastre necesită instruirea la şcoala
răbdării, fiindcă vedem cu toţii nelegiuirile comise atât în ţara
noastră cât şi în lume.
Sub ochii noştri se distruge sistemul de ocrotire al sănătăţii, sistemul de
învăţământ, industria, agricultura, armata, care şi-a pierdut
capacitatea de apărare a
patriei şi de îngrozire a duşmanilor noştri. Iar aceşti duşmani
există, n-au dispărut
nicăieri, deşi acum ei îşi oferă insistent prietenia. Dar ştim bine
cât de străine le sunt lor
sentimentele prieteneşti faţă de ţara noastră pravoslavnică! Ţară, a
cărei mentalitate nu se potriveşte nicidecum cu mentalitatea
popoarelor apusene, care de multă vreme şi-au pierdut credinţa lor
mântuitoare în Hristos. Cum ar putea ei să înţeleagă ţara noastră,
traiul nostru şi cu atât mai mult sufletul poporului nostru? (În unele
state americane este
interzis calificativul de „ţară creştină" aplicat Statelor Unite).
Vlădica Ioan ne-a prevenit că lepădarea de credinţă – apostazia – se
va instala şi
în mijlocul poporului nostru ca să nu rămână oameni nelămuriţi cu
privire la cele
duhovniceşti. Iar Domnul va despărţi oile de capre, precum glăsuieşte
Sfânta Scriptură,
adică pe oamenii care slujesc altui duh. Iată că limita dintre
slujirea lui Dumnezeu şi
slujirea satanei devine tot mai îngustă.
Dumnezeu Cel Atotmilostiv nu voieşte să prelungească agonia duhovnicească a
lumii: „Că de nu ar scurta Dumnezeu zilele acestea, nu s-ar mântui
nici un trup, dar
pentru cei aleşi, pe care i-a ales, va scurta zilele acelea" (Mc. 13, 20).
Referitor la chestiunea CNP-ului, în presa bisericească se fac auzite cele mai
diferite opinii.
Arhiep. Evloghie de Suzdai şi Vladimir în general nu vede (spre deosebire de
clerul său) nici o diferenţă între codul barat internaţional impus
cetăţenilor şi un bilet de
tramvai.
Ierom. Rafail (Berestov), pe aceeaşi pagină a ziarului „Rusia
Ortodoxă" Nr. 1, 2000, spune că: „... unii păstori relativ
înduhovniciţi, dar aflaţi sub înrâurirea nălucirii demonice, nu văd
nimic primejdios, sfătuindu-i pe creştini să primească paşaportul şi
cartela cu codul barat şi numărul de identificare, conţinând cei trei
de şase – cifra
numelui antihristului, în acest fel, ei îi duc în ispită pe păstoriţii
lor, dar amar celor de la
care vine ispita.
În acelaşi ziar citim articolul Arhim. Gheorghe (Capsanis), egumenul mănăstirii
Grigoriu din Muntele Athos, în care este expusă poziţia argumentată a
creştinului
pravoslavnic.
Ierom. Hristodul Aghioritul scrie că „pe unii care stau în fotolii
largi şi încăpătoare, care au salarii grase şi a căror activitate nu
este controlată, pe aceştia nu-i interesează deloc cele ce le-am spus.
Singurul lucru care-i interesează este ca, vânzându-le pe toate,
vânzând tot, să aibă ei înşişi avantaje materiale, economice. Din
lipsă de argumente care să justifice atitudinea lor de nejustificat,
aceştia se cheltuiesc într-o luptă de exterminare, care are ca singură
ţintă aruncarea cu noroi asupra tuturor acelora care spun adevărul. Pe
aceştia îi caracterizează drept „fanatici", „apucaţi",
„posedaţi", „nebuni care cred în numerologie", „para-religioşi, care
se îmbogăţesc,
informând poporul". Ei încearcă cu orice chip să abată poporul şi să-i
vatăme gândirea.
Datorită faptului că noi suntem lipsiţi de viclenie, dar şi pentru că
ei deţin toate mijloacele, reuşesc până la un anumit punct să strice
judecata poporului şi astfel să-l ameţească şi să închidă gura tuturor
celor care strigă, denunţând înşelarea poporului.
Dorim să punem aici răspunsul pe care îl dau evreii farisei şi urmaşii
lor de astăzi, fiecăruia care îndrăzneşte să tragă semnalul de alarmă
al epocii noastre, răspuns
care este: „în păcate te-ai născut tu întreg, şi tu ne înveţi pe noi?"
(Ioan 9, 34).
Veţi vedea până la ce punct au ajuns oamenii statului care din păcate,
aşa cum ne-am informat, acţionează în colaborare cu feţe bisericeşti
sau persoane din rândurile
Bisericii, purtând răspunderea pentru multe probleme care chinuiesc
Biserica şi ţara noastră".
Arhim. Ambrozie (Iurasov) de la „Radio – Radonej" declară că numărul
trebuie luat, fiindcă, în caz contrar, unii cu nervii mai slabi ar
putea să se sinucidă. (De aceeaşi părere este şi diac. Kuraev în
broşura sa pe aceeaşi temă). „Ucigătoare" logică, nimic de
zis. Îndeobşte, adepţii acceptării CNP-ului nu prea stau bine cu
argumentele, îi întrebi
de una, şi ei îţi răspund cu totul altceva, (în fond, acesta este
rodul mentalităţii mişcării
ecumeniste).
Aşa că nu se poate spune despre cler că tace. Şi totuşi, cum ar trebui
să procedeze cei neexperimentaţi în problemele duhovniceşti? Cel mai
nimerit este să se
informeze prin intermediul diverselor publicaţii, să se roage la Dumnezeu să-i
înţelepţească şi să asculte cu luare-aminte vocea conştiinţei lor. Să
ascultăm deci această
voce şi să îndeplinim poruncile lui Dumnezeu lăsate nouă pe pământ.
– De cine să ascultăm? – a fost întrebat stareţul Paisie Aghioritul.
Stareţul a răspuns: „Ascultaţi de duhovnicii voştri, dar mai mult
ascultaţi de Biserica lui Dumnezeu. Creştinul să aibă răbdare să vadă
cum va acţiona Biserica, pentru că mulţi
pun întrebări, dar puţini înţeleg răspunsurile. Am scris limpede în
cărticica mea
„Semnele vremurilor": fiecare să procedeze potrivit cu conştiinţa sa.
Nu mi-am spus
părerea mea, ci am formulat simplu cuvintele lui Hristos, ale
Evangheliei, pentru că
propria noastră părere trebuie s-o supunem voii lui Dumnezeu,
exprimată în Evanghelie.
Până când Biserica va acţiona, „tu rămâi în cele ce ai învăţat şi de
care eşti încredinţat,
deoarece ştii de la cine le-ai învăţat. Fiindcă de mic copil cunoşti
Sfintele Scripturi, care
pot să te înţelepţească spre mântuire, prin credinţa cea întru Hristos
Iisus" (II Tim. 3, 14-15). Dacă Biserica va lua o poziţie serioasă, se
va respecta libertatea credincioşilor, aşa
încât cel care vrea, îşi va lua noul buletin, iar cel care nu vrea, îl
va păstra pe cel vechi.
Cei ce vor să se folosească (lumeşte) vor lua noul buletin, iar
ceilalţi, sărmanii, cei
credincioşi, vor avea buletinul vechi".
Fiecare creştin să fie cu luare-aminte. Să nu stingeţi flacăra dreptăţii lui
Dumnezeu în voi înşivă şi atunci ambianţa, mediul, evenimentele
înconjurătoare vor fi
pe înţelesul tuturor, şi vor fi mai uşor de lămurit. Tema noastră
include abc-ul vieţuirii
duhovniceşti, însă majoritatea creştinilor nici abc-ul nu-l mai
cunoaşte. Aşa cum turma fără minte se repede în toate părţile, aşa şi
oamenii – fiecare trăieşte cu pasiunile sale,
iar la biserică vin numai ca să nu-i mustre cugetul, pentru liniştea
lor sufletească:
afacerile lumeşti vin să le aşeze sub blagoslovenia lui Dumnezeu;
adică şi lui Dumnezeu
îi slujesc şi lumii. Însă Domnul ne-a preîntâmpinat că nu este cu
putinţă a sluji la doi stăpâni: ori Îl iubim pe Dumnezeu şi trăim după
legile lui Dumnezeu, ori înclinăm să
trăim după legile lumeşti şi ne preocupăm exclusiv de viaţa
pământească, de bunăstarea
noastră, aici, lăsând problemele duhovniceşti „pe mai târziu". Dacă
nu-L vom mânia pe Dumnezeu şi vom păstra adevărul dumnezeiesc în noi,
acest adevăr va deveni nu numai
un fir călăuzitor în viaţă, ci vom avea mereu posibilitatea de a fi
ajutaţi de Domnul.
După cum se ştie, Domnul n-a venit să-i mântuiască pe cei drepţi, ci
să-i întoarcă pe cei
păcătoşi la pocăinţă.
Întrebare: „Dacă s-a pus problema codului la ultimul Sinod arhieresc?"
Am discutat cu unul dintre participanţii la acest Sinod – chestiunea
respectivă în
mod special n-a fost examinată 31. S-a dat citirii hotărârea
chiliinică a Sfântului Sinod,
votată în unanimitate. Însă de pe acum se vede că n-a rezultat nici o
unanimitate,
împotriva codificării au protestat vehement următorii arhierei: ep.
Teodor de Kameneţ –
Podolsk (Lavra Maicii Domnului de la Poceaev, reşedinţa P.S. Teodor,
se află în fruntea
luptei de rezistenţă împotriva codificării. Această împotrivire eroică
a dus, în Ucraina, la
anularea deciziei de codificare forţată la nivel de stat, Lavra
Poceaevska a fost şi rămâne
un bastion ortodox de rezistenţă împotriva catolicismului şi
uniatismului), Arhiep.
Augustin de Lvov, Mitr. Agatanghel al Odesei. De asemenea o parte a
clerului rus, nu
mă refer la arhierei, s-a arătat a fi preocupată de actuala stare de
lucruri. Unii dintre arhierei, însă, ca de pildă, Arhiep. Victor de
Tver, i-au înfruntat cu înverşunare şi fără
să-şi ascundă iritarea, pe cei care au îndrăznit să protesteze. Nu
există o poziţie unitară.
Nu voi începe să analizez aici motivele divergenţelor, ele nu sunt
greu de observat şi de
înţeles. Este suficient să ne amintim de Sinodul ecumenic din anul
325, când sute de
episcopi, care acceptaseră erezia ariană, încercau să înfrângă
rezistenţa a doi episcopi.
Însă Duhul lui Dumnezeu, Care a pogorât asupra lui Spiridon al
Trimitundei şi asupra
lui Nicolae Făcătorul de minuni, a binevestit în chip atât de minunat
Adevărul, încât el
s-a descoperit tuturor.
Trebuie cerută o dezbatere deschisă şi amănunţită a divergenţelor iscate la un
sinod local şi nu arhieresc. Doar o hotărâre sobornicească cu privire
la o chestiune atât
de însemnată pentru viaţa fiecărui creştin ortodox ar putea să aibă
vreo pondere.
Desigur, putem să ne prefacem că nu există nici o tangenţă între codificare şi
Apocalipsă, deşi circulara Sfântului Sinod vădeşte, totuşi,
îngrijorare. Istoria Bisericii ne
este cunoscută, actuala stare de lucruri nu prezintă o excepţie, şi
doar fermitatea
mărturisirii noastre de credinţă poate să cheme în ajutor mâna lui
Dumnezeu, pentru a
destrăma păienjenişul complicatelor uneltiri şi stratageme.
Domnul ne-a lăsat nouă Biserica Sa, care ne înţelepţeşte întru Dumnezeu, în ea
noi obţinem nu numai pacea sufletului, nu numai mângâiere în necazuri
şi scârbe, ci ne
facem fii ai lui Dumnezeu.
Menirea salvatoare a Bisericii Ortodoxe, însemnătatea ei, se păstrează
până-n zilele noastre. Este unicul aşezământ de pe pământ, unica
instituţie, care ne poate acorda
31 La 26 – 27 decembrie la Moscova a avut loc şedinţa ordinară a
sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Ruse, condus de P.F. Patriarh al
Moscovei şi al întregii Rusii, Alexie al II-lea, dar nici la această
şedinţă
sinodală n-au clarificat mare lucru.
ajutorul mântuitor, prin care Domnul îl poate ajuta pe oricare om. Mai
întâi de toate,
Tainele lui Hristos nu numai că însănătoşesc sufletul şi trupul
nostru, ci tămăduiesc şi
mintea noastră. Domnul ne dă cuget bun. Mi s-a întâmplat să observ la
unii dintre
enoriaşii noştri, simpli cu inima, unele cugetări atât de înţelepte,
pe care nici un teolog
nu le-ar fi putut concepe.
Domnul iubeşte pe cei simpli cu inima. În chestiuni duhovniceşti nu se cuvine să
filosofăm după cheful intelectului, ci mai curând să ne străduim să
dobândim cuget
dumnezeiesc, care se dă inimilor simple şi iubitoare, apte să
recepţioneze adevărul,
principiul viu, şi nu numai să-l recepţioneze, ci şi să-l trăiască.
Iată cum acei, puţini la
număr, care cu orice preţ vor dori să păstreze în sine acest adevăr,
aceia se vor şi
mântui.
Mulţi dintre noi cunoaştem din cărţi despre prigoana creştinilor din primele
secole ale creştinismului. Mamele, mergând la chinuri, îşi luau şi
copilaşii. Tiranii se minunau. Conştiinţa lor împietrită nu putea să
înţeleagă cum de creştinii, pregătindu-se
de moarte, îşi luau cu ei şi copiii. Vedeţi cum oamenii îl iubeau pe Dumnezeu?!
Bineînţeles că noi acum, în multe privinţe, atât în ce priveşte
curăţia sufletească, cât şi
dispoziţia inimii, ne deosebim de creştinii care vieţuiau în acele
vremuri, deşi, cu toate
acestea, duhul lui Dumnezeu întotdeauna este acelaşi. De ce să gândim
că adevărul poate fi divers? Nu există adevăruri diferite, pentru că
Duhul lui Dumnezeu este unul.
Mărturisind de-a pururi una şi aceeaşi, El nu poate să conducă la nici un fel de
divergenţe de păreri. Dacă şi apar păreri deosebite privitoare la
chestiunile duhovniceşti,
acest lucru se întâmplă nu pentru că Duhul lui Dumnezeu vesteşte
tuturor în chip diferit,
ci din cauza tentativelor de denaturare a dumnezeiescului Duh.
Cum se poate ca un păstor să spună că e totuna: a primi sau a nu primi numărul.
Doar un năimit poate susţine aşa ceva, un păstor năimit căruia nu-i
pasă de soarta turmei păstorite, iar atunci când vine lupul, nu-i
apără pe cei ce i-au fost încredinţaţi. Despre toate acestea Domnul ne
previne în Evanghelie (In. 10, 12-13). De asemenea ne preîntâmpină că
„dacă orb pe orb va călăuzi, amândoi vor cădea în groapă" (Mt. 15,
14).
Aşa a fost şi cu două mii de ani în urmă. Oamenii puneau preţ mai
curând pe viaţa înconjurătoare, decât pe realităţile duhovniceşti
revelate lor de către proorocii lui
Dumnezeu.
Întrebare: „Părinte, în ce constă pericolul acceptării acestor numere, şi
dacă este posibil să ne eschivăm de la codificarea generală 32 ?"
– În prezent există o astfel de posibilitate, în orice caz, nominal,
încă există. Noi acum putem să depunem o cerere de refuz. Mulţi
creştini ne relatează că la serviciu se
văd siliţi să primească codul, într-un colectiv municipal format din
40 de oameni, s-au
găsit doi care au declarat că nu vor lua numărul. Dar cât de diferit
s-au comportat
aceştia! Unul a refuzat categoric şi n-a luat numărul, altul, însă, a
început să şovăie. S-a dus la un preot, care l-a prevenit asupra
pericolului, dar nu s-a mulţumit cu atât. S-a dus la altul, care i-a
dat blagoslovenie, şi în cele din urmă a luat numărul. Ce s-a
întâmplat,
însă, cu cel care n-a primit numărul?
32 Portiţa de scăpare de a evita preluarea cărţii electronice.
Deocamdată (în România) există o portiţă
de scăpare pentru creştinii care, din motive de credinţă, refuză să
semneze pe un astfel de document. Un
Ordin, cu numărul 1190 din 31 iulie 2001, al Ministerului de Interne,
conţine un articol care precizează că
„persoanele care refuză cartea de identitate din motive religioase"
primesc buletine de tip vechi. Ofiţerul care ne-a citit acest text
ne-a spus că Ordinul MI este de circulaţie internă şi nu ajunge la
public. Deocamdată este suficient să depui o cerere la Poliţie când
preschimbi documentul şi se aprobă, pe motive de
conştiinţă religioasă, eliberarea buletinului de tip vechi.
Deocamdată! Nu ştim ce va fi anul viitor. Nici ce conţinut va avea
legea scoasă de Parlament. De întrebat nu ne întreabă nimeni. De
aceea, creştinii care
vor să-şi apere identitatea în Hristos trebuie să se trezească, să
formeze asociaţii şi să preîntâmpine prin
proteste introducerea obligatorie a cărţii electronice de identitate.
Fireşte, ierarhia Bisericii Ortodoxe ar trebui să fie în fruntea
noastră, aşa cum este în Grecia. (n. ed.)
Nu s-a întâmplat nimic. I-a telefonat directorul şi l-a întrebat:
„Ai luat numărul?
– Nu, şi nici n-am de gând!
– Şi dacă vei fi concediat, tot nu-l iei? – întreabă directorul.
– Nu-l iau şi gata!
– În acest caz, zice directorul, poţi să lucrezi mai departe, eu nu te silesc."
Vedeţi cum fermitatea duhovnicească aplicată într-o chestiune de mântuire a
sufletului trezeşte respectul involuntar chiar şi la acele persoane,
care nu posedă o
concepţie duhovnicească mai solidă?
Fermitatea propriilor convingeri ne îngrădeşte de orice ezitări. Nu ne
putem bizui pe noi înşine, sau pe contabil, care poate să şi modifice
sau să schimbe ceva, ci ne punem nădejdea numai şi numai în mila lui
Dumnezeu, în milosârdia lui Dumnezeu. De ce oamenii s-au dezvăţat de a
se încrede în ajutorul lui Dumnezeu? Simplu, pentru că s-au dezvăţat
de a-L iubi pe Dumnezeu! Pentru noi, şeful e mai presus decât Dumnezeu
Însuşi. Dacă şeful a zis că ne dă afară din serviciu, noi am şi dat
fuguţa în patru labe la circa financiară, ca să luăm numărul. Şi n-am
fost decât ameninţaţi, încă nu ne-a făcut
nimic.
Uitaţi-vă la primii creştini – nimic mai simplu, decât să te închini
idolilor, atât –
şi nici un fel de cazne. Vrei să fii creştin, n-ai decât, numai că
trebuie să te închini la
draci. Iar oamenii mergeau bucuroşi la chinuri şi dobândeau mântuirea.
Cu alte cuvinte, printr-o singură acţiune de manifestare a voinţei lor
ferme, ei îşi căpătau mântuirea. Noi, deşi s-ar părea că slujim lui
Dumnezeu, că vieţuim în prietenie cu Dumnezeu, dar ne lipseşte
fermitatea să ne împăcăm cu El. O stare duplicitară, contradictorie.
Orice duplicitate, însă, este periculoasă, extrem de periculoasă
pentru om.
Întrebare: „înseamnă că acceptarea acestor numere denotă faptul că
suntem pământeşti, lumeşti?"
– Desigur, mulţi spun că lor le este totuna, că ei şi-au trăit traiul,
iar acum nu se
străduiesc decât pentru copii.
Iubiţi fraţi şi surori, oare Domnul, având grijă de noi, nu va purta
de grijă şi de
copiii noştri? Ce este de preferat: să trăieşti o viaţă îndelungată pe
pământ ori să obţii
mântuirea întru Domnul? Sfânta Scriptură, Apocalipsa Sfântului Ioan
Teologul ne spune că oamenii, care vor primi pecetea antihristului pe
trupul lor, vor fi loviţi de bube rele şi
ucigătoare, şi vor fi supuşi unor chinuri, încât „în zilele acelea vor
căuta oamenii
moartea, dar nu o vor afla; vor dori să moară, moartea însă va fugi de
ei" (Apoc. 9,6).
Iar în cap. 14 al Apocalipsei Sfântului Ioan Teologul scrie clar că,
cei însemnaţi cu
pecetea antihristului n-au nici o nădejde de scăpare. Ei vor fi
pedepsiţi nu numai aici pe
pământ, ci încă şi mai crunt – în iad, prin veşnicele chinuri. Noi
toţi ştim aceste lucruri şi vi le spunem acum, nu pentru că am vrea să
vă înfricoşăm. Citiţi Apocalipsa Sfântului Ioan Teologul!
Sfânta Scriptură conţine în toată plinătatea adevărul lui Dumnezeu, pe care noi,
cu mintea noastră mărginită, cu greu îl putem recepta. Iată de ce
Domnul a vorbit în
pilde, pentru ca noi să-L putem înţelege mai bine. El vedea bine cât
de materialnici erau
oamenii. Acelaşi lucru se petrece şi astăzi. Cunoaştem Sfânta
Scriptură, cunoaştem
proorociile Sfântului Ioan Teologul, care ne-au fost transmise de
Domnul Însuşi, dar
gândul ne stă tot la subterfugii.
Mulţi spun că ei vor face semnul Sfintei Cruci peste acest număr, şi nu vor păţi
nimic. Dacă-s aşa de credincioşi, să încerce, să facă Sfânta Cruce
peste un demonizat şi
dacă iese demonul din om, atunci mai discutăm.
Întrebare: „Părinte, oare se poate spune că noi trăim acum chiar în
acele vremuri când se apropie împlinirea profeţiilor Sfântului Apostol
Ioan Teologul despre zilele din urmă?"
– În 1978, această întrebare i-a fost pusă stareţului Paisie. Voi
răspunde cu cuvintele stareţului, care a spus clar: „Copiii tăi vor fi
martorii împlinirilor profeţiilor din Noul Testament". Noi nu vorbim
de soroace, nici nu ne ocupăm aici de preziceri, ca
nişte femei isterice. Bătrânilor înduhovniciţi, ca unor vase curate
ale lui Dumnezeu, le-au fost revelate, din mila lui Dumnezeu şi astfel
de taine.
Aceeaşi întrebare i-a fost adresată Domnului de către Apostoli. Domnul
le-a răspuns: „Învăţaţi de la smochin pilda: când mlădiţa lui se face
fragedă şi odrăsleşte
frunze, cunoaşteţi că vara este aproape. Asemeni şi voi, când veţi
vedea toate acestea, să
ştiţi că este aproape, la uşi" (Mt. 24,32).
Vedem şi simţim cum lumea se mişcă tot mai aproape şi mai aproape de acele
vremi, însuşi tabloul evenimentelor din lumea duhovnicească nu mai lasă nici o
îndoială, în Apocalipsa scrie direct că oamenii vor primi pecetea,
însă nu spune că toţi
vor fi pecetluiţi. Cel ce se va feri de pecetluire şi va manifesta
tărie de caracter, voinţă
fermă, credinţă tare, va scăpa de groaznicul destin, atât în această
viaţă, cât şi în
cealaltă, unde ne vom afla după moarte. Dacă ne vom gândi la împărăţia
lui Dumnezeu,
şi nu la împărăţia pământească, atunci şi legile împărăţiei cereşti
vor deveni pentru noi
esenţiale şi vitale. Dacă noi toţi nu vom putea gândi în afara
dumnezeiescului adevăr,
atunci nici răul nu se va atinge de noi, sub acea formă în care se va
revărsa asupra
celorlalţi. În această privinţă nădejdea să ne-o punem numai în mila
lui Dumnezeu.
Chiar şi în vremurile din urmă, Domnul ne va acorda nemărginita Sa milostivire,
păstrând Biserica noastră mântuitoare, după cum s-a zis, până la
sfârşit, şi „porţile
iadului nu o vor birui" (Mt. 16,18).
Întrebare: „Părinte, de ce pentru multă lume împlinirea profeţiilor legate
de vremurile din urmă suscită o stare de depresie, posomoreală şi
frică? Pentru mulţi aşteptarea venirii Domnului nostru Iisus Hristos
este echivalentă cu o
catastrofă iremediabilă, cu o pedeapsă cerească?"
– Frica pricinuită de păcatele comise umbreşte bucuria celei de-a Doua Veniri,
deşi atâtea şi atâtea generaţii de creştini o aşteptau însetaţi.
Deştepţii au râs şi continuă
să râdă de ei. Numai că, cei însetaţi de întâlnire, aceia L-au şi
întâlnit pe Hristos – nu pe
pământ, ci în împărăţia lui Dumnezeu. Păcătoşenia noastră, ca un văl
des, acoperă ochii
duhovniceşti, şi aceasta, de asemeni, este un semn al vremurilor.
Domnul ne acordă timpul necesar ca să trăim creştineşte, ne dă posibilitatea să
ne orânduim viaţa, dar în caz că omul nu înaintează, el începe să se
degradeze şi merge
spre pierzanie. Pământul nu este un tărâm al veşniciei – este un tărâm
vremelnic, care
astăzi ţi s-a dat, iar mâine ţi s-a luat. Aici încă putem să facem o
alegere, iar dincolo –
nimic nu se mai poate schimba. Cei care s-au deprins să vieţuiască cu
Dumnezeu, vor
spori în Domnul, vor spori în dreptate, se vor învrednici de
milostivirea lui Dumnezeu,
iar cei care L-au tăgăduit pe Dumnezeu, luptând împotriva Lui, cu
siguranţă, vor merge
în iad.
Îmi amintesc povestirea unei surori de caritate, care, în timpul războiului cu
nemţii, lucra într-un spital militar; în salonul ei se afla un ofiţer
rănit mortal – o schijă
de obuz i-a smuls intestinele. Aflându-se în această stare
îngrozitoare, a zăcut trei zile,
răcnind de durere, separat de ceilalţi cu un paravan confecţionat
dintr-un cearşaf alb,
pentru că nu mai era nimic de făcut. Sora de caritate, miloasă,
trecând l-a însemnat cu semnul Sfintei Cruci prin paravan. Drept
răspuns a auzit înjurături pline de indignare.
Rănitul striga scos din fire: „Aaaa..., tu să-mi faci mie cruce!... Eu
am omorât mii dealde
tine, iar ţie ţi-a trecut prin minte să-mi faci cruce?" Şi căuta
pistolul ca s-o împuşte
pe tânăra nevinovată. Deci, omul acesta, vânzându-se diavolului, a
simţit semnul Sfintei Cruci făcut prin paravan şi a fost cuprins de
furie. Trei zile şi trei nopţi s-a chinuit,
murind fără să se căiască.
Domnul ne va ajuta şi nouă, cum le-a ajutat primilor creştini, care
erau sfâşiaţi
de fiare sălbatice sau erau supuşi la multe alte chinuri. Hristos a
pătimit pentru toţi, şi ei
la rândul lor erau mistuiţi de dorinţa de a pătimi pentru Hristos.
Iată cum Hristos ne acoperă prin milostivirea Sa, iar noi, mici la suflet cum
suntem, ne închipuim că am reuşit în toate şi vrem să păstrăm tot
ce-am agonisit numai
pentru noi, pe vecie. Vecii vecilor nu vor fi aici. Tot ce ni s-a dat
pentru un timp – se va
lua de la noi. „Căci pământ eşti şi în pământ te vei întoarce" (Facerea 3, 19).
E îngrozitor să părăseşti această lume fără nimic, înseamnă că în
zadar ai trăit pe
pământ.
Pentru a se mântui, omul trebuie să atingă un anumit nivel duhovnicesc. Noi,
însă, ne gândim la cele pământeşti, dobitoceşti, sufleteşti, iar cele
dumnezeieşti rămân
pecetluite cu şapte peceţi.
Domnul Se va lepăda de noi, dacă nu vom reuşi să trezim în noi înşine
sentimentul de căinţă, dacă nu ne vom strădui să ne curăţim de
murdăria pe care am
acumulat-o aici. Iată pentru ce avem nevoie de Biserică, de Dumnezeu,
de iubirea de
oameni.
Întrebare: „În încheierea convorbirii noastre, v-aş ruga, părinte, să
răspundeţi la o întrebare atât de importantă – în ce constă,
realmente, după părerea
dvs., pericolul evoluţiei evenimentelor actuale din lume la nivel
duhovnicesc? Şi de ce anume trebuie să ne temem noi, creştinii
ortodocşi?"
– Controlul economic total va pregăti instaurarea împărăţiei
antihristului; aceasta
ne-o adevereşte textul Apocalipsei. Fără un puternic sistem economic,
care să-i permită
să cucerească întreaga lume, antihristul nu va veni, deoarece nu va
putea să conducă
lumea, fără să-i aibă ca ostateci pe majoritatea oamenilor.
(Cardinalul Ratzinger însuşi a
trasat o paralelă între „noua ordine mondială" americană şi venirea
antihristului). Orice împotrivire din partea noastră contribuie la
amânarea acelor evenimente, care totuşi vor
trebui să se înfăptuiască.
După părerea mea, primejdia cea mai mare este să ne lăsăm expuşi
acestei prelucrări totale. Oamenii, însă, nu vor să audă de aşa ceva.
Gândul le stă la ce vrei şi ce
nu vrei: la agonisirea de averi, la distracţii, plăceri – un ospăţ al
ciumaţilor – şi toate
acestea astăzi când ne aflăm în preajma unor evenimente fatale.
Pretutindeni domneşte lipsa de grijă şi nepăsarea duhovnicească care
sunt întreţinute şi de către mijloacele de informaţie în masă, care
servesc cu slugărnicie aceluiaşi scop, deoarece s-a plătit deja
pentru tot. Iar cine plăteşte, acela comandă şi muzica. Aşa şi în
viaţa noastră actuală. Nu mai are nici un rost să ne punem speranţa în
unele personalităţi sau altele, în cine ştie ce
împrejurări favorabile. Desigur, Dumnezeu Cel Atotputernic poate să
îngrădească ţara
noastră de molima universală, măcar pentru un timp oarecare, deşi
Apocalipsa Sfântului
Ioan Teologul nu ne dă speranţa că până la urmă vom reuşi să ocolim
această cursă.
Domnul poate să amâne timpul, pentru ca o parte a poporului nostru să
se mântuiască,
iar noi, dreptmăritorii creştini, credem în profeţiile Sfinţilor
Părinţi, precum că în
vremurile din urmă se va proslăvi duhovniceşte împărăţia rusească, în
care se vor aduna
cei mai aleşi oameni de pe pământ, ca la sfârşit să fie toţi împreună.
Credem în asta, dar
avem nevoie de pocăinţă. Trebuie să fim vigilenţi şi să ne orientăm
mai atent în lume.
Să nu ne lăsăm captivaţi de pasiuni şi de hazardul legilor pământene,
fiindcă toate
acestea ne îndepărtează „cu succes" de Dumnezeu 33. Totul depinde de
faptul dacă am
33 În cartea sa consacrată problemelor mediului înconjurător,
vicepreşedintele Statelor Unite, Al. Gore i-a numit pe creştinii care
nu consideră pământul ca fiind casa lor („căci nu avem aici cetate
stătătoare, ci o
căutăm pe aceea ce va să fie" (Evr. 13,14), duşmani ai societăţii şi
ai progresului.
trăit sau nu în Hristos. Nimic nu poate fi ascuns de Ochiul
atotvăzător. Despre Dumnezeu vorbesc mulţi dintre teologii
contemporani, (mai ales cei care au studiat în Apus, care a apus de la
dreapta credinţă) dar sunt ei oare capabili să arate calea cea
dreaptă a mântuirii aproapelui?
Mântuirea noastră stă în nădejdea atotcuprinzătoare în Domnul, şi în lumina
acestei iubiri vom putea să vedem adevărata natură a lumii acesteia,
pentru ca să
prevedem primejdia fără greş şi să preîntâmpinăm dezamăgirile.
Revenind la chestiunea codificării, aş dori să mai adaug, că nimeni nu
ne poate da binecuvântare să luăm codul barat. Domnul ne-a dat voinţă
liberă, care trebuie preţuită şi păzită, pentru că nu există dar de la
Dumnezeu mai preţios şi mai mântuitor.
Am văzut cândva cum se sacrifică oile. Înfiorătoare privelişte! Imaginaţi-vă o
turmă de cinci mii de oi mânate în ţarcul abatorului. Animalele simt
miros de sânge,
încep să se agite. Cum s-o scoţi la capăt cu ele? După cum s-a
dovedit, e simplu: capul
turmei este scos de pe banda rulantă, urcat pe esplanadă, şi întreaga
turmă se aliniază la
rând.
Berbecul însuşi este ultimul care împărtăşeşte soarta turmei.
Noi, cei scufundaţi în agitaţia lumii, în naivitatea noastră uităm
uşor de noi înşine. Haideţi să nu uităm că lucrarea mântuirii noastre
este lucrarea liberei noastre
voinţe omeneşti. Domnul ne-a dat această voinţă, iar noi s-ar cuveni
s-o înmulţim în Domnul, şi nu în fărădelegi. Iată de ce este: „fericit
bărbatul, care n-a umblat în sfatul
păcătoşilor" (Psalm 1, 1).
De ce grăieşte Domnul despre fericirea celor ce nu merg în sfatul
necinstei şi în
calea păcătoşilor nu stau? De ce? De aceea că, într-adevăr, lumea
noastră arde-n foc şi pară! Şi numai acela va scăpa de foc, care va
rămâne credincios Domnului, legămintelor
Sale, neţinând seama de nimic, de nici un fel de împrejurări pe care
ni le poate zugrăvi
închipuirea sau ni le poate istorisi altcineva. Amin! Vino, Doamne
Iisuse! (Apoc. 22,
20).
Atentatele din Statele Unite –
sensul duhovnicesc al evenimentelor
Am vrea să vă atragem atenţia asupra evenimentelor, care au marcat o etapă
nouă în conflictul dintre lumea musulmană şi cea iudaică. Recent
aceste lumi s-au ciocnit iarăşi, exact în momentul când premierul
Izraelului, Ariel Sharon, a vizitat
Muntele Templului. Indiscutabil vizita a avut un caracter provocator,
deoarece premierul n-a venit întâmplător la Muntele Templului, ci a
venit tocmai pentru a inspecta locul planificat pentru construcţia
celui de-al treilea templu 34 , în care, conform Talmudului, va fi
încoronat noul rege (al Izraelului), pe care evreii îl numesc
„maşiah",
adică „mesia". După cum ştim, Mesia, Adevăratul Mesia, Domnul nostru
Iisus Hristos a
şi venit în lume, în urmă cu două mii de ani. Un al doilea mesia nu va
mai fi, ci se aşteaptă numai a doua venire a Unicului Mesia, Domnul
nostru Iisus Hristos, Care Se va
arăta în slavă.
În pofida acestui fapt, încăpăţânarea talmudiştilor nu are limite, ei
continuându-şi politica lor religioasă de expansiune.
Utilitariştii reţelelor de calculatoare au remarcat, probabil,
propaganda masivă a
presupusei veniri în viitorul apropiat al acestui „maşiah", propagandă
care se face acum
practic pe toate site-urile legate de religia mozaică şi de
fundamentalismul iudaic. Ei
Ultima încercare a reconstrucţiei templului din Ierusalim a avut loc
pe vremea împăratului roman Iulian Apostatul (361-363), încercare care
s-a soldat cu un eşec total.
afirmă că în curând „maşiah" (adică antihristul) va fi înscăunat,
adică „uns" rege al
Izraelului.
După semne, toate aceste lucruri se încadrează perfect în slovele
revelatoare ale Apocalipsei Sfântului Ioan Teologul. Ne aflăm la o
răscruce teribilă. Ce forţă ar putea
împiedica răspândirea răului mondial? Bineînţeles, această forţă nu
poate fi decât
rugăciunea către Dumnezeu. După cum vă amintiţi, atunci când Avraam
L-a întrebat pe
Dumnezeu de va păstra cetatea dacă se vor găsi zece drepţi în ea,
Dumnezeu i-a făgăduit
că o va cruţa. Prin urmare, trebuie de avut în vedere că Moscova şi
alte oraşe sunt
apărate prin rugăciunea drepţilor credincioşi.
Radio Radonej
Sfântul Apostol Ioan Evanghelistul,
autorul cărţii profetice Apocalipsa
„Eu, Ioan, fratele vostru şi împreună cu voi părtaş la suferinţa şi la
împărăţia şi
la răbdarea în Iisus, fost-am pe insula ce se cheamă Patmos, pentru
cuvântul lui Dumnezeu
şi pentru mărturia lui Iisus" (Apocalipsa 1,9).
Acest sfânt, Ioan Cuvântătorul-de-Dumnezeu, era din Betsaida Galileii,
fiu al lui Zevedei, care era pescar. Deci, pescuind el odată cu fiii
săi, a venit Iisus şi stând pe
ţărm, i-a chemat pe fiii lui Zevedei, zicând: „Iacob şi Ioan, veniţi
după mine şi vă voi
face pe voi pescari de oameni". Şi, lăsând el pe tatăl lor în corabie,
au mers după Iisus şi
mult i-a iubit pe dânşii.
Sfântul Ioan Evanghelistul a fost unul din cei doisprezece apostoli,
aleşi de Iisus,
şi era cel mai tânăr din ceata apostolilor, drept aceea şi predania
Bisericii arată că el a
trăit până aproape de sfârşitul veacului apostolic, adică aproape de anul 100.
Sfântul Ioan a fost unul din apostolii cei mai apropiaţi ai Domnului
Iisus. În Evanghelia sa, el se numeşte „ucenicul pe care îl iubea
Iisus" (Ioan 21,20); este ucenicul care la cină s-a rezemat la pieptul
Domnului şi aşa s-a împărtăşit din Tainele lui Hristos;
este ucenicul căruia Domnul, când era răstignit pe cruce, i-a
încredinţat-o pe preacurata
Sa Maică, iar după înălţarea Domnului la cer, Ioan a devenit unul din
stâlpii Bisericii lui
Hristos, împreună cu Sfinţii Apostoli Petru şi Iacov, ruda Domnului.
La rândul ei, Tradiţia Bisericii ne înştiinţează că, după adormirea Maicii
Domnului, Sfântul Apostol Ioan a mers la Efes, în Asia, unde a
propovăduit credinţa lui
Iisus. Apoi, din porunca lui Domiţian împăratul (81-96), Apostolul Ioan a fost
surghiunit în insula Patmos şi acolo a vieţuit multă vreme. Tot în
această insulă a scris şi
Evanghelia sa, cele trei Epistole şi cartea Apocalipsei.
Apostolul Ioan scrie: „Am fost în Duh, în zi de duminică, şi am auzit, în urma
mea, glas mare de trâmbiţă, care zicea: „Ceea ce vezi scrie în carte
şi trimite celor şapte
Biserici: la Efes, şi la Smirna, şi la Pergam, şi la Tiatira şi la
Sardes, şi la Filadelfia, şi la
Laodiceea". (Apocalipsă 1, 10-11). Deci, în timpul Sfintei Liturghii
sau după Liturghia
slujită de către Sfântul Apostol, el a fost în Duh, după cum spune în
Apocalipsă. Se cuvine să luăm aminte că această stare nu este un lucru
obişnuit, ci presupune o dreaptă
şi vie credinţă, o intensă vieţuire duhovnicească petrecută în
rugăciune şi fapte de
nevoinţă, ducând la o desăvârşită curăţie a inimii şi a trupului.
Sfântul Apostol Ioan, având toate aceste virtuţi, a primit de la Dumnezeu darul
profeţiei şi al previziunii, mulţumită cărora a văzut desfăşurându-se
în faţa lui istoria
viitoare a omenirii, până la izbânda finală a Bisericii şi
glorificarea universului întreg.
(Apocalipsă, cap. 20 şi cap. 21).
În clipa când Domnul în Slavă S-a înfăţişat înaintea Sfântului Ioan,
la Patmos a avut loc un cutremur de pământ atât de puternic, încât
stânca din partea superioară a peşterii s-a despicat din perete până
la ieşire, unde s-a format o triplă fisură, simbolizând
Sfânta Treime.
Această peşteră, în care s-a scris descoperirea Mântuitorului făcută lui Ioan, a
devenit un loc sfânt şi venerat în toată Europa, întrucât aici S-a
arătat Stăpânul în Slavă.
Apocalipsa este cea mai puternică, cea mai minunată şi însemnată solie, pe care
Domnul a transmis-o Bisericii Sale! „Fericit, fericit este cel ce
citeşte şi cel ce ascultă
cuvintele proorociei şi păstrează cele scrise în aceasta!... Fericit
este cel ce priveghează
şi păstrează veşmintele sale... Fericiţi cei ce-şi spală veşmintele
lor, ca să aibă stăpânire
peste pomul vieţii, şi prin porţi, să intre în cetate!" (Apocalipsă
1-3; 16-15; 22-14).
Cartea Apocalipsei nu este nicidecum pesimistă, cum cred unii, ci este plină de
optimism, deoarece se sfârşeşte cu făgăduinţa Domnului asupra
biruinţei definitive a
„Mielului jertfit" şi a sfintei transformări a universului întreg
(Apocalipsă 21).
„Şi am văzut cer nou şi pământ nou. Căci cerul cel dintâi şi pământul cel dintâi
au trecut: şi marea nu mai este... Şi am văzut cetatea sfântă, noul
Ierusalim, pogorându-se din cer, de la Dumnezeu, gătită ca o mireasă,
împodobită pentru Mirele ei. Şi am auzit, din tron, un glas puternic,
care zicea: Iată cortul lui Dumnezeu este cu oamenii şi
El va sălăşlui cu ei şi ei vor fi poporul Lui şi Însuşi Dumnezeu va fi
cu ei. Şi va şterge orice lacrimă din ochii lor şi moarte nu va mai
fi; nici plângere, nici strigăt, nici durere
nu va mai fi, căci cele dintâi au trecut" (Apocalipsă 21,1-4).
Interpretarea ortodoxă a Apocalipsei este corectă în contextul
Bibliei, sfârşitul
lumii fiind profeţit prin semne catastrofale. Protestanţii şi
sectarii, de asemenea, au scris
foarte mult despre Apocalipsă, luând-o ca temei pentru doctrina milenaristă şi
apropierea sfârşitului lumii.
Sfântul Ieronim istoriseşte că Sfântul Apostol Ioan, ajuns la adânci bătrâneţi,
cerea să fie dus la adunările creştinilor şi, în loc de lungi
cuvântări, se mulţumea să
repete mereu: „Fiilor, iubiţi-vă unii pe alţii". Ascultătorii îl
întrebau de ce repeta el
aceleaşi îndemnuri, la care Sfântul Apostol răspundea, zicând:
„Aceasta este porunca
Domnului, şi de se va împlini numai aceasta, este de-ajuns!"
Sfântul Ioan a murit în pace, la Efes, la vârsta de 104 ani, în anul
111 d. Hristos.
Biserica Ortodoxă prăznuieşte adormirea Sfântului Ioan Evanghelistul
pe data de 26
septembrie.
La mormântul Sfântului Ioan de la Efes multe secole la rând se petreceau minuni
nenumărate, în fiecare dimineaţă credincioşii găseau lespedea de pe
mormânt acoperită
cu un fel de mană albă, care era adunată şi folosită de către ei
pentru tămăduirea
diferitelor boli.
Conform tradiţiei apostoleşti, Sfântul Ioan se va întoarce pe pământ pentru a
propovădui credinţa şi a chema omenirea la pocăinţă împreună cu
sfinţii Ilie şi Enoh,
înainte de a Doua Venire a Domnului nostru Iisus Hristos.
Cei patru îngeri de la Eufrat.
1. Şi a trâmbiţat al cincilea înger, şi am văzut o stea căzută din cer
pe pământ şi i
s-a dat cheia fântânii adâncului.
2. Şi a deschis fântâna adâncului şi fum s-a ridicat din fântână, ca fumul unui
cuptor mare, şi soarele şi văzduhul s-au întunecat de fumul fântânii.
3. Şi din fum au ieşit lăcuste pe pământ şi li s-a dat lor putere,
precum au putere
scorpiile pământului.
4. Şi li s-a poruncit să nu vatăme iarba pământului şi nici o verdeaţă
şi nici un
copac, fără numai pe oamenii care nu au pecetea lui Dumnezeu pe frunţile lor.
5. Şi nu li s-a dat ca să-i omoare, ci ca să fie chinuiţi cinci luni;
şi chinul lor este
la fel cu chinul scorpiei, când a înţepat pe om.
6. Şi în zilele acelea vor căuta oamenii moartea şi nu o vor afla şi vor dori să
moară; moartea însă va fugi de ei.
7. Iar înfăţişarea lăcustelor era asemenea unor cai pregătiţi de
război. Pe capete aveau cununi ca de aur, şi feţele lor erau ca nişte
feţe de oameni.
8. Şi aveau păr ca părul de femei şi dinţii lor erau ca dinţii leilor.
9. Şi aveau platoşe ca platoşele de fier, iar vuietul aripilor lor era
la fel ca vuietul
unei mulţimi de care şi de cai, care aleargă la luptă.
10. Şi aveau cozi şi bolduri asemenea scorpiilor; şi puterea lor e în
cozile lor, ca
să vatăme pe oameni cinci luni.
11. Şi au ca împărat al lor pe îngerul adâncului, al cărui nume, în
evreieşte, este
Abaddon, iar în elineşte are numele Apollion.
12. Întâiul „vai" a trecut; iată vine încă un „vai" şi încă unul după acestea.
13. Şi a trâmbiţat al şaselea înger. Şi am auzit un glas, din cele
patru cornuri ale
altarului de aur, care este înaintea lui Dumnezeu.
14. Zicând către îngerul al şaselea, cel ce avea trâmbiţa: Dezleagă pe cei patru
îngeri care sunt legaţi în râul cel mare, Eufratul.
15. Şi au fost dezlegaţi cei patru îngeri, care erau gătiţi spre
ceasul şi ziua şi luna
şi anul acela, ca să omoare a treia parte din oameni.
16. Şi numărul oştilor era de douăzeci de mii de ori câte zece mii de călăreţi,
căci am auzit numărul lor.
17. Şi aşa am văzut, în vedenie, caii şi pe cei ce şedeau pe ei, având
platoşe ca de
foc şi de iachint şi de pucioasă; iar capetele cailor semănau cu
capetele leilor şi din
gurile lor ieşea foc şi fum şi pucioasă.
18. De aceste trei plăgi: de focul şi de fumul şi de pucioasa, care
ieşea din gurile
lor, a fost ucisă a treia parte din oameni.
19. Pentru că puterea cailor este în gura lor şi în cozile lor; căci
cozile lor sunt
asemenea şerpilor, având capete, şi cu acestea vatămă.
20. Dar ceilalţi oameni care nu au murit de plăgile acestea, nu s-au
pocăit de faptele mâinilor lor, ca să nu se mai închine demonilor şi
idolilor de aur şi de argint şi
de aramă şi de piatră şi de lemn, care nu pot nici să umble.
21. Şi nu s-au pocăit de uciderile lor, nici de fermecătoriile lor, nici de
desfrânarea lor, nici de furtişagurile lor.
(Apocalipsa, cap. 9)
8. Iar partea celor fricoşi şi necredincioşi şi spurcaţi şi ucigaşi şi
desfrânaţi şi
fermecători şi închinători de idoli şi a tuturor celor mincinoşi este
în iezerul care arde,
cu foc şi cu pucioasă, care este moartea a doua.
(Apocalipsa, cap. 21,8)
10. Apoi mi-a zis: Să nu pecetluieşti cuvintele proorociei acestei cărţi, căci
vremea este aproape.
11. Cine e nedrept, să nedreptăţească înainte. Cine e spurcat, să se
spurce încă.
Cine este drept, să facă dreptate mai departe. Cine este sfânt, să se
sfinţească încă.
12. Iată, vin curând şi plata mea este cu mine, ca să dau fiecăruia,
după cum este
fapta lui.
13. Eu sunt Alfa şi Omega, cel dintâi şi cel de pe urmă, începutul şi sfârşitul.
14. Fericiţi cei ce spală veşmintele lor, ca să aibă stăpânire peste
pomul vieţii şi
prin porţi să intre în cetate!
15. Afară câinii şi vrăjitorii şi desfrânaţii şi ucigaşii şi
închinătorii de idoli şi toţi
cei ce lucrează şi iubesc minciuna!
16. Eu, Iisus, am trimis pe îngerul Meu, ca să mărturisească vouă acestea, cu
privire la Biserici. Eu sunt rădăcina şi odrasla lui David, steaua
care străluceşte
dimineaţa.
17. Şi Duhul şi mireasa zic: Vino. Şi cel ce aude să zică: Vino. Şi
cel însetat să
vină, cel ce voieşte să ia în dar apa vieţii.
18. Şi eu mărturisesc oricui ascultă cuvintele proorociei acestei
cărţi: De va mai
adăuga cineva ceva la ele, Dumnezeu va trimite asupra lui pedepsele ce
sunt scrise în
cartea aceasta;
19. Iar de va scoate cineva din cuvintele cărţii acestei proorocii, Dumnezeu va
scoate partea lui din pomul vieţii şi din cetatea sfântă şi de la cele
scrise în cartea
aceasta.
20. Cel ce mărturiseşte acestea zice: Da, vin curând. Amin! Vino, Doamne Iisuse!
21. Harul Domnului Iisus Hristos cu voi cu toţi! Amin.
(Apocalipsa, cap. 22).
„Apoi am văzut cerul deschis, şi iată că s-a arătat un cal alb! Cel
ce sta pe el Se cheamă „Cel credincios" şi „Cel adevărat", şi El
judecă şi Se luptă cu dreptate... Şi oştile din cer Îl urmau călări pe
cai albi...
Şi fiara a fost prinsă. Şi împreună cu ea a fost prins proorocul mincinos, care
făcuse înaintea ei semnele, cu care amăgise pe cei ce primiseră semnul
fiarei, şi se
închinaseră icoanei ei. Amândoi aceştia au fost aruncaţi de vii în
iezerul de foc, care
arde cu pucioasă.
Iar ceilalţi au fost ucişi cu sabia, care ieşea din gura Celui ce
şedea călare pe cal.
Şi toate păsările s-au săturat din carnea lor".
(Apocalipsa, cap. 19, 11-21)
În amintirea părintelui Arhim. Serghie
(† 2002), de la mănăstirea Noul-Neamţ.
CUPRINS
Cuvânt înainte
Viaţa Sfântului Lavrentie
Fără prescuri eu voi muri
Da ce vă poate spune un moşneag?
„Până la urmă vei fi a noastră"
„Să umbli la biserică, şi să treci şi pe la mine!"
Un lucru bun, Dumnezeu întotdeauna îl va binecuvânta!
Eu doar nu sunt cornută
A văzut Duhul Sfânt trecând de la unul la altul
Îngerul tău păzitor a pecetluit deja dorinţa ta
Stau sufletele în focurile iadului precum peştişorii
puşi în saramură în butoaie
Înţeleptul „bunicuţ"
Părintele era foarte nemulţumit de cei care scurtau slujbele
Nu toţi se vor salva în mănăstire şi nu toţi vor muri din lume
Tare îmi este milă de tinerii preoţi
La doctori cuţitele sunt ascuţite, dar mulţi n-au binecuvântare
Carne nu putem mânca, dar pe oameni, da!
Ascultă-mă cu atenţie şi ţine minte ce-ţi spun
Roagă-te la moaştele Sfântului Teodosie!
Toate acestea sunt pentru deşteptarea poporului
Tu du-te, căci eu mă voi ruga!
Focul binecuvântat
M-am încurcat cu deşertăciunile vieţii lumeşti
Pe ea să n-o primiţi, că este baptistă
Malahovska
Ori pe Mirele ceresc, ori un mire pământesc
Antihristul – un singur împărat
Ultimele zile ale Părintelui, moartea şi înmormântarea lui
Despre taina fărădelegii care se lucrează
Cei patru îngeri de la Eufrat